Lynn Sholes — Ultimul secret

& 


COLECŢIA MYSTERY 


LYNN SHOLES JOE MOORE 
www.virtual-project.eu 


LYNN SHOLES 
JOE MORE 


ULTIMUL SECRET 


www.virtual-project.eu 


În româneşte de lon-Şerban CIORNEI 


Coperta colecţiei: Angelica Mălăescu (Badea) 


Ultimul secret / Lynn Sholes, Joe Moore 
Bucureşti: Editura Universitară 
2009 


Autorii doresc să mulţumească pentru ajutorul acordat la 
adăugarea unei note realiste acestei lucrări de ficţiune 
următoarelor persoane: 


Cpt. Jennifer FAUBERT 
Afaceri Publice 
Comandamentul Apărării Aerospaţiale Americane 


Dr. Wayne D. PENNINGTON, Ph.D. 
Profesor de Inginerie geofizică 
Universitatea Tehnologică Michigan 


Serafin M. CORONEL-MOLINA 
Departamentul de limba şi cultura spaniolă şi portugheză 
Universitatea Princeton 


Deanna WESOLOWSKI 
Departamentul Clasic 
Universitatea Marquette 


Mulţumiri speciale pentru: 
Herriet COOPER 
Lee JACKSON 


PROLOG 


Încă de la începutul timpurilor, omenirea a fost bântuită de 
mistere, fenomene inexplicabile şi apariţii stranii. Unele au fost 
puse pe seama naturii sau a ştiinţei. Dar rămân câteva mituri, 
puţine - ce s-au transmis de-a lungul generaţiilor care continuă 
să persiste chiar şi în prezent. O mică parte nu a putut fi 
explicată niciodată. 

Unul dintre acestea îşi are originea în Geneza din Vechiul 
Testament şi vorbeşte despre o rasă de giganţi numiţi neflimi. 
Cei Căzuţi. lzgoniţi de Dumnezeu fiindcă se aliaseră cu Lucifer în 
Marea Bătălie pentru Ceruri, Nephilimii au fost condamnaţi să 
bântuie pământul, stigmatizaţi pentru eternitate - fără a putea 
muri ori a se ridica la Ceruri vreodată. De-a lungul epocilor, Cei 
Căzuţi s-au adaptat obiceiurilor specifice oamenilor, ca înfăţişare 
şi comportament, până când prezenţa lor a fost uitată. 

Conduşi de Satana, Nephilimii plănuiau cu meticulozitate ziua 
în care se vor răzbuna pe Dumnezeu, răpindu-i acestuia lucrul 
cel mai preţios: creaţia sa supremă - omul. 

Timpul bătăliei finale se apropia. Armata întunecată a 
Nephilimilor se întregea şi se pregătea. Dar un singur lucru le 
stătea în cale: un om care le împărtăşea moştenirea şi sângele. 
Cotton Stone îi mai oprise odată, cândva. Cei Căzuţi nu aveau să 
facă aceeaşi greşeală de două ori. 


DOBORÂȚI AVIONUL 


00:20:15 


Pasagerul de pe locul 2K, clasa business, al zborului Virgin 
Atlantic Airbus A340 îşi fixase privirea pe uşa cabinei pilotului. 
Cu doar zece secunde mai devreme, îşi ridicase ochii din 
„Newsweek” la auzul unui bubuit sonor, venind din cabina de 
pilotaj. 

Acum, împreună cu cei din jurul său, rămase consternat la 
cuvintele pilotului, care vorbea pe un ton ridicat, prin staţie. 

— Sunt căpitanul Krull. Întâmpinăm dificultăţi tehnice. Toţi 
pasagerii sunt rugaţi să rămână pe locurile lor. 

Căpitanul făcuse şi alte anunţuri pe parcursul zborului de la 
Londra spre New York. Dar, de astă dată, vocea sa sună stresat, 
iritat. 

Una dintre stewardese se îndepărtă cu precauţie de galera ce 
separa clasa întâi de cabina de pilotaj. Stătea tăcută în faţa uşii 
de ieşire, greu ranforsate, ţinând încă în mână prosopul pe care- 
| folosise pentru a-şi şterge o pată de pe mânecă. Pasagerul de 
pe 2K îi urmări privirea îndreptată spre anunţul înscris pe uşa 
cabinei de pilotaj: /ntrarea interzisă. Nu se fac admisii in timpul 
Zborului. 

Sub ochii lui, însoţitoarea de bord trase de un mâner prins în 
perete şi apăsă un buton care, presupunea el, o conecta cu 
cabina pilotului. Aceasta vorbi în receptor şi aşteptă răspunsul. 
Observă că expresia feţei i se schimba treptat, în timp ce 
asculta. 

Apoi, încet, agăţă la loc receptorul şi-şi acoperi gura cu 
palma. Se întoarse către pasageri, cu chipul palid. 

Bărbatul îşi împinse ochelarii la loc pe nas şi dădu să se ridice. 

— Vă rog să rămâneţi pe locul dumneavoastră, domnule, zise 
ea. 

— Ce se întâmplă? se auzi o femeie, cu ton ridicat. 

— Ce naiba a fost zgomotul acela? întrebă alt pasager. 

In ciuda ordinului ei, pasagerul 2K se ridică. 


— Este ceva în neregulă cu avionul? întrebă el. 

— Nu, avionul nu are nimic, răspunse ea, încercând - vizibil - 
să digere ceea ce tocmai auzise în receptor. 

— Suntem deturnaţi? întrebă acesta. 

Stewardesa îşi muşcă buza de jos: 

— Căpitanul Krull spune că l-a împuşcat pe copilot şi e pe cale 


de a se sinucide. Făcu un pas înapoi înspre galeră. — Intrarea în 
cabină este blocată, nu-l putem opri. 
00:12:06 


— Căpitane Krull, aici e Thomas Wyatt. Înalt şi îngrijit, 
îmbrăcat în jeanşi decoloraţi şi tricou Denim, Wyatt stătea pe 
veranda cabanei sale, survolând cu privirea apele întunecate ale 
lacului Alligator, în pădurile Floridei de Nord. — Mă auziţi? vorbi 
el în telefonul mobil. 

Niciun răspuns. 

— Domnule căpitan, sunt aici ca să vă ajut. 

Nimic. 

Wyatt ştia că nu mai puţin de o sută de oameni ascultau 
convorbirea, ce fusese legată direct la sistemul de comunicare 
al avionului. Işi imagina grupuri de militari şi civili la 
Departamentul de Securitate Naţională, la Pentagon, DoD, 
NORAD, la FAA şi la numeroase alte agenţii, aplecate peste 
difuzoarele aparatelor electronice din dotare. Şi era perfect 
conştient că mai avea doar foarte puţin timp până ce lucrurile ar 
fi luat o întorsătură tragică. Zborul Virgin Atlantic nr. 45 ar fl 
lansat codul 7500 de deturnare şi nu i s-ar fl dat permisiunea 
pentru aterizare, nici măcar pentru a se apropia de New York, cu 
un pilot sinucigaş la cârma avionului. 

Apăsând telefonul la ureche, Wyatt zise: 

— Domnule căpitan, indiferent ce v-a determinat să ajungeţi 
la acest moment, mai este încă timp de întoarcere. Nu este 
vorba doar de dumneavoastră, domnule căpitan, ci de cei peste 
două sute optzeci de oameni aflaţi la bordul avionului 
dumneavoastră. Ei nu merită să moară. Orice motiv aţi avea, ei 
nu sunt vinovaţi. Să lăsăm asta pe mâna experţilor, care vă pot 
rezolva problema. 


Wyatt se uita la ceas. Ştia că două avioane F-18 Hornet erau 
îndreptate spre a intercepta Airbus-ul. Acestea acționau conform 
regulilor stricte de luptă, privitoare la codul 7500: forţaţi avionul 
să devieze de la curs spre un loc de aterizare sigur sau, dacă 
este necesar, deschideţi focul asupra avionului şi doborâţi-l. 
Airbus-ul, mare şi greoi, nu ar fi reprezentat o provocare pentru 
piloţii de vânătoare. 


00:11:04 


— Căpitane, sunteţi veteran de şaptesprezece ani, zise Wyatt, 
uitându-se la faxul, lung de trei pagini, din mâna sa. - Recordul 
dumneavoastră este o aspirație majoră a oricărui pilot. Aveţi o 
familie - două fetiţe gemene, de zece ani. Sunteţi hotărât să le 
lăsaţi fără tată? Luând viaţa nevinovaţilor pasageri de la bord, 
veţi afecta sute, dacă nu mii de vieţi ale prietenilor şi rudelor 
care-i vor plânge. lar dacă veţi prăbuşi avionul, nu puneţi la 
socoteală, oare, şi soarta celor de la sol? De ce nu vreţi să-mi 
spuneţi ce anume doriţi? Vă asigur că voi face tot ce-mi stă în 
putinţă ca să obţin. Nu e prea târziu. 

Wyatt ştia că, în mod obişnuit, existau trei motive pentru care 
cineva lua ostatici: martiriu, crimă sau suicid. Informaţia, care-i 
parvenise în mod clar, indica varianta a treia. Şi această 
variantă era specialitatea lui Thomas Wyatt. 


00:10:19 


— Căpitane, ni se scurge timpul. Îşi apăsă palma pe frunte, 
aruncând o privire peste suprafaţa strălucitoare a lacului, ce 
reflecta brazii înalţi şi tufişurile de palmieri pitici ce-l 
împrejmuiau. Cabana lui era singura - pe o rază de 
douăsprezece mile. Wyatt reuşea să se retragă aici de câteva 
ori pe an, pentru odihnă şi pescuit. Astăzi, pescuitul căzuse din 
plan. 

— Căpitane Krull, pământul e un loc al durerii. Ştiu prea bine 
asta. Cei mai mulţi nu înţeleg ce poate face stresul din om. Dar 
eu înţeleg. 

Thomas Wyatt trecu încă o dată cu privirea peste faxuri. 
Profilul lui Krull nu conţinea niciun element relevant pentru 


mobilul care l-ar fi putut împinge pe pilot spre gesturi extreme. 
Nu avusese probleme de mariaj ori de natură financiară. Nici 
abuz de droguri sau alcool. lar asta făcu sarcina lui Wyatt cu 
atât mai dificilă. Nu găsea nimic de care să se agate, nimic cu- 
adevărat important care să-i vină în întâmpinare, spre a-l 
convinge pe pilot că Wyatt era prietenul lui - singurul, poate, în 
momentul acela. Wyatt avea neapărată nevoie de încrederea lui 
Krull, dar în lipsa unor argumente de care să se folosească 
pentru a-l incita pe pilot la conversaţie, Krull nu l-ar fi putut 
considera niciodată pe Wyatt un veritabil aliat. Situaţia era 
dramatică. Rămăseseră puţine şanse de a-l convinge să 
renunţe. 

— Căpitane Krull, spuse răspicat Wyatt, ştiind că aceasta era 
ultima oportunitate de a-l abate pe pilot de la planul său, oricare 
ar fi fost acela. - Avioane turboreactoare F-18 de vânătoare se 
apropie, din spate, de avionul dumneavoastră Unul dintre ele 
este tocmai pe punctul de a se poziţiona în lateral, 
semnalizându-vă să descreşteţi viteza de zbor, să coborâţi la 
zece mii de picioare şi să-l urmaţi către un câmp de aterizare 
alternativ. Mă auziţi? 

Tăcerea era la fel de deşartă ca şi speranţele lui Wyatt. Se 
uită din nou la ceas. 

— Căpitane?... 


00:09:25 


— Oh, Dumnezeule! strigă o femeie, cu câteva rânduri mai în 
spate faţă de locul unde şedea pasagerul 2K. Arătă cu degetul 
afară, pe geam. - Vor trage în noi, să ne doboare! 

Pe parcursul ultimelor momente, nivelul de anxietate în 
Airbus crescuse - de la îngrijorare, la adevărată panică. Abia 
acum, când toţi priveau înmărmuriţi spre partea laterală a 
aparatului de zbor şi nu-şi puteau crede ochilor, pasagerul 2K 
văzu forma lucioasă şi amenințătoare a unui avion militar 
turboreactor. Aripile de spate, gemene, aduceau cu două lame 
de cuţit. Botul alungit precum un ac arăta ca o insectă gata să 
înţepe. Pilotul din interiorul carlingii trase spre spate, făcând 
anumite mişcări pentru a capta atenţia căpitanului Krull. 


Când pasagerul 2K privi mai atent afară, prin hublou, pentru a 
avea o imagine mai clară a avionului de vânătoare, văzu ceva 
ce îi iuți pulsul şi îi opri respiraţia. Ataşată de extremitatea aripii 
avionului de vânătoare, era o rachetă mică, albastră, cu 
teleghidaj. Oare era dintre cele menite să transforme Zborul 45 
într-un violent bulgăre de foc, prăbuşind avionul de pasageri în 
apele reci de dedesubt? 

— Sfinte Sisoe! urlă un pasager adolescent. 

— Toată lumea să-şi păstreze calmul! ţipă însoţitoarea de 
bord acoperind strigătele pasagerilor. 

— Aceasta este procedura-standard. Avionul acela este aici 
doar pentru a ne escorta în siguranţă către cel mai apropiat 
câmp de aterizare. 

— De ce? scheună adolescentul. - De ce ne trebuie o escortă? 
Ce ne împiedică să aterizăm pe JFK? 

— Uite încă unul! strigă altcineva, din partea opusă a cabinei. 

Cel de-al doilea F-18 era atât de aproape, încât se zărea clar 
faţa pilotului. Pasagerul 2K simţi cum îi cedează genunchii şi se 
prăbuşi pe spate, în fotoliu, îşi dădu ochelarii jos şi închise ochii. 
Procedură-standard? îşi spuse în gând. Ne escortează? Dacă, 
într-adevăr, copilotul e mort, iar pilotul amenință că se sinucide, 
cine va conduce avionul? 


00:04:02 


— Căpitane Krull, ştiu că în momentul acesta puteţi vedea F- 
18-urile flancând aparatul dumneavoastră de zbor. 

Wyatt păşi pe puntea de lângă lac; stropi de sudoare i se 
aglomerau în dreptul  sprâncenelor.  Scândurile vechi, 
îmbătrânite, de doi pe patru metri, scârţâiră sub cizmele sale. 
Auzi chiţcăitul unor cabotini albaştri, certându-se pentru alunele 
pe care Wyatt li le aruncase în iarbă, puţin mai înainte de a 
primi acest nefericit telefon. Ce bine ar fi, acum, dacă problema 
lui ar fi la fel de banală ca a lor. 


00:03:23 


— Căpitane, piloţii aceia aud fiecare cuvânt al meu. La fel, şi 
comandantul NORAD-ului. Nu vor ezita, vă asigur, dacă vor 


constata că noi doi nu ajungem la un consens. Este de datoria 
lui, sub jurământ, ca şi a piloților, să-i protejeze pe cetăţenii 
Statelor Unite. Căpitane, toţi au ordine clare, neambigue şi 
inflexibile. E de-ajuns un singur cuvânt al meu, şi operaţiunea 
lor este anulată. Ştiu că sunteţi un om de treabă, un tată şi un 
soţ bun. Vieţile atâtor oameni se află acum în mâinile 
dumneavoastră. Vă implor, spuneţi-mi ce doriţi. Voi muta şi 
munţii din loc pentru a vă împlini dorinţa. Pot să fac asta. Am 
făcut-o pentru atâţia alţii. Îngăduiţi-mi să vă aud măcar vocea... 


00:01:02 


Pocnitura înăbuşită făcu pe toată lumea din secţiunea 
business-clas să rămână nemişcată, ca şi când cineva apăsase 
butonul de pauză la un DVD-player. Pasagerul 2K simţi în gură 
un gust amar când se ridică şi făcu un pas spre uşa cabinei de 
pilotaj. Ochelarii îi căzură pe podea. Insoţitoarea de bord era la 
doi paşi în faţa lui, iar o alta se apropia de ei, pe culoar. 

— Lăsaţi-ne să intrăm! strigă stewardesa, izbind în uşă. - 
Deschideţi! 

Pasagerul 2K o împinse deoparte pe însoţitoare şi izbi apoi 
puternic cu piciorul în uşă. Parcă se lovise de un un bloc de 
piatră - piciorul îi ardea de durere. Un alt pasager veni din 
spate, ţinând în mâini un extinctor. Folosind partea inferioară a 
acestuia ca obiect de impact, îl repezi asupra uşii, în mod 
repetat, lăsând în urmă dâre de vopsea roşie. 

Botul avionului pică brusc, provocând dezechilibrul tuturor. În 
aceeaşi clipă, o femeie de pe rândurile din spate urlă: 

— Ne vom prăbuşi! 

Airbus-ul se înclină din nou. 

Bagaje, pături, perne, sticle cu băutură şi pasageri căzură de- 
a valma pe podea, alunecând spre capul de balotaj. 

Pasagerul 2K se pomeni trântit în genunchi, cu respiraţia 
întreruptă, când bărbatul cu extinctorul căzu peste el. Deschise 
gura pentru a striga la celălalt pasager să se ridice de pe el, 
când un sunet puternic, ca un bubuit de trăsnet, îi răsună în 
urechi. Intoarse capul spre culoar. Fără ochelari, vederea îi era 
înceţoşată, dar bănui lesne ce se va întâmpla. Un zid de flăcări 
se năpusti spre el, un val furios şi necruţător. Îl podidi plânsul 


când izbuti să respire pentru ultima oară, ştiind că mica rachetă 
albastră teleghidată îşi găsise ţinta. 


00:00:00 


FOSILELE LUI GILLEY 


Suntem ceea ce gândim. Tot ceea 
ce suntem apare în gândurile noastre. 
lar gândurile ne ajută să făurim lumea. 

Buddha 


Valea Dinozaurilor, Texas 


— LUMEA ESTE PE CALE să se schimbe, Ted, articulă Cotten 
Stone în telefonul mobil. Îl ţinea într-o mână, iar cu cealaltă 
sprijinea volanul, conducând maşina închiriată de-a lungul 
autostrăzii 67, în direcţia Glen Rose, Texas. - Asta va întoarce 
pe dos o sumedenie de oameni. 

— Sunt impresionat, răspunse Ted Casselman, iar vocea sa 
căpăta, treptat, accente noi. 

Cotten se uită la indicatorul de semnal al telefonului. Pâlpâia 
între o linie şi niciuna. Spera să nu-şi piardă interlocutorul. Ted 
fusese şeful ei în perioada în care lucrase la Satellite News 
Network. Reuşise să câştige postul de corespondent şef pentru 
investigaţii la NBC, după ce părăsise SNN, dar Ted rămăsese în 
continuare prietenul şi mentorul ei. 

— Am văzut întregul război mediatic, Cotten. Fireşte, totul 
rămâne învăluit în mister. Au reuşit de minune să dilate toate 
datele din articolul tău, până la exagerare. Am crezut că a fost 
doar atât - o exagerare. Habar n-am avut. De când lucrai la 
asta? 

— De două săptămâni. Am aşteptat ca povestea cu doborârea 
zborului Virgin Atlantic să se mai răcească. Mă încăpăţânez să 
cred că pilotul unei curse comerciale nu poate fi în stare de ceva 
atât de îngrozitor. Oare nu sunt testaţi pentru stabilitate 
mentală? 

— Interesant, pilotul tocmai trecuse de evaluarea anuală, fără 
nicio problemă. Continuăm să publicăm piese de urmărire a 
cazului, în interesul oamenilor. Faptul că s-a ajuns la doborârea 
unui avion plin cu pasageri nevinovaţi a fost un real semnal de 


alarmă pentru o mulţime de cetăţeni. Chiar şi după 
evenimentele din 11 septembrie, nu cred să existe cineva care 
să-şi fi imaginat că s-ar putea ajunge vreodată la aşa ceva. 

— Înţeleg că avionul transmitea un cod de deturnare. 

— Da, spuse Ted. - Ei presupun că a fost lansat de către 
copilot, pentru a atrage atenţia controlorilor de trafic. 

În timp ce-l asculta pe Ted Casselman, Cotten Stone şi-l 
desena în minte pe bărbatul negru, în vârstă de patruzeci de 
ani. Încărunţise prematur, iar ea ştia că putea fi învinuită pentru 
multe dintre acele timpurii fire grizonate. Vrând să devieze de la 
incidentul tragic al avionului de pasageri şi să readucă în 
discuţie povestea ei, zise: 

— Am un puternic presentiment legat de exclusivitatea mea, 
Ted. Va fi uimitor. 

— Mai mult decât uimitor. Vei arunca în aer un întreg munte 
de date ştiinţifice. Ted hohoti în telefon, înainte de a ofta. - Sper 
să iasă bine, adăugă el. - Multă răspundere apasă asupra 
acestui caz. 

Cotten simţi furnicături trepidante prin vene când privirea îi 
alunecă peste râul Paluxy, acum atât de mic şi liniştit, încât nu 
se putea vâsli. Dar după o ploaie grea - i se spusese acesta se 
transforma într-o horbotă albă, învolburată - singurul curs rapid 
din nordul Texasului. Aşa cum ploaia poate schimba faţa râului - 
era încredinţată Cotton -, la fel ştirea ei va aduce, la rându-i, o 
radicală schimbare. 

— Cât zici că a plătit televiziunea? întrebă Casselman. 

— Opt miare, răspunse ea, după care îl auzi pe Ted fluierând. 
- Nu-mi îngreuna situaţia. Sunt absolut sigură că nu e preţul 
ultim. Dacă nu l-ar fi cumpărat televiziunea, s-ar fi vândut pe 
piaţa neagră cu mult mai mult. Şi, desigur, altcineva ar fi primit 
şi ştirea, şi gloria. Am verificat, Ted. Experții spun că este 
autentic. 

— A verifica - e una, iar a confirma autenticitatea - e alta, 
copila mea. Nimeni n-ar trebui să ştie asta mai bine decât tine. 
Făcu o pauză. - N-aş vrea să te văd ca pe Geraldo, deschizând 
seiful lui Capone, sau - mai rău - prăbuşindu-te ca Dan Rather. 
Pricepi? 


— Un paleontolog a examinat fosila şi a declarat că e 
autentică. 

— Ascultă cu atenţie, Cotten, şi fii pregătită pentru orice va să 
vină. Bunul şi bătrânul Gilley - acesta era numele negustorului, 
nu? Doamne, pe toţi bărbaţii din Texas îi cheamă Gilley? 

— Nu, mai sunt câţiva George W. Şi alţi câţiva Lyndon. Dar 
cinstit vorbind, aşa s-a prezentat: Gilley. 

— E mai bine, oricum, decât Deep Throat Deocheatul, 
presupun. În orice caz, Gilley Texanul, fiu al unui colecţionar de 
vechituri, posesor al unui maldăr de oase de dinozauri, găseşte 
în pivnita bătrânului său tată această fosilă extraordinară, 
ascunsă într-o cutie, împreună cu alte fragmente de oase. Te 
sună, totul în mare taină, oferindu-ţi ştirea senzaţională, în 
schimbul unui comision rezonabil - în caz contrar, va vinde 
chestia asta pe piaţa neagră, pentru o sumă mult mai 
substanţială. Dar în mărinimia sa... 

— Nu, nu e vorba de mărinimie. Se gândeşte că, odată cu 
notorietatea pe care-o va câştiga, dacă noi difuzăm ştirea, 
magazinul lui de fosile îi va aduce tone de bani. Va putea să 
scrie o carte, să dea interviuri şi să aibă emisiunea sa, 
televizată, de cincisprezece minute. Cealaltă opţiune a lui este 
s-o vândă la negru, şi va realiza aceeaşi sumă în avans, dar fără 
reflectoare. Zice că oricare dintre variante îi convine, dar ar 
prefera lumina reflectoarelor. 

— Şi paleontologul? De unde a apărut? 

— Zău aşa, Ted, mai lasă-mă să respir. De ce nu te poţi 
bucura, pur şi simplu, pentru mine? 

— Fiindcă îmi eşti ca o fiică. Şi sunt îngrijorat pentru tine. 
Ameţită de atâta faimă, mi-e teamă că vei face o treabă de 
mântuială. 

Cotten se relaxă şi se lăsă pe spate în scaunul maşinii, privind 
la indicatorul de viteză. Avea optzeci şi nouă de kilometri la oră, 
într-o zonă cu limită de viteză de şaizeci şi cinci, astfel încât mai 
slăbi acceleraţia. Ted îşi făcea realmente griji în privinţa ei. 

— Numele lui e Waterman. Un Waterman cu doctorat. L-am 
cunoscut la o petrecere dată în cinstea presei, la Muzeul de 
Istorie Naturală, acum două luni. Ne-am înţeles perfect. S-a 
oferit să meargă în Texas. Bineînţeles, a trebuit să semneze un 


acord de confidenţialitate până ce vom difuza ştirea. Şi a fost 
nevoie de ceva muncă de lămurire în cazul lui Gilley, ca să-i 
îngăduie lui Waterman să vadă relicva. Doar superiorii mei de la 
NBC, Waterman, Gilley, eu - şi acum, tu - ştim despre asta. Şi 
m-ar concedia dacă ar şti că am avut conversaţia asta cu 


concurenţa. 

— Waterman, repetă Ted. — Are şi un prenume? 

— Henry. Nu, Harry, se corectă Cotten. — Harry Waterman. 
De ce? 


— Sunt doar curios. O să văd ce pot afla despre el. 

— A trimis o scrisoare către postul de televiziune, declarând 
că, după opinia sa, e autentic. Dacă n-ar li făcut asta, nu cred că 
ăştia ar fi plătit suma. 

— Deci, filmezi în direct pentru ştirile de seară? 

Mugşchii lui Cotten erau ţepeni de atâta încordare. 

Revenise în vârf. În această seară, chipul ei va fi prezent în 
livingurile tuturor. Doamne, cât îi plăcea senzaţia asta! 

— Da, răspunse ea. - Azi este ziua cea mare. 

— Asta însemnă că va trebui să-mi pun, la rândul meu, echipa 
în alertă. 

Cotten ghici anticiparea din glasul lui. 

— Ce vrei să spui? 

— Gândeşte-te la ştirea care va urma. Oare cum vor răspunde 
comunităţile ştiinţifice şi ale fundamentaliştilor, la vederea 
dovezii că Biblia are, literalmente, dreptate? Mă tem că unul 
dintre noi va mânca friptură de cioară sau, poate, de 
brontozaur... 

— Îmi plac fripturile bune, ignoră Cotten ironia. 

Urmară cel puţin trei clipe de tăcere, înainte ca Ted să 
răspundă. 

— Ai grijă de tine, fata mea! 

— Ne vom reauzi curând, rosti ea, închizând clapa telefonului. 

Cotten scrută cu privirea norii galvanizaţi, cenuşii care 
atârnau, umflaţi, pe cer. Existau şanse ca ea să devină martoră 
a transformării râului Paluxy. 

Sus, în faţa ei, văzu un semn decolorat: G///ey's - fosile şi 
magazin general, la o milă. Acesta era. Momentul pe care îl 
aşteptase. Ştirea care avea s-o reaşeze în vârf, încă o dată. 


Conspirația Graalului fusese, într-adevăr, o chestie. Dar aceasta, 
cea mai recentă, era o dovadă indiscutabilă că omul a trăit pe 
timpul dinozaurilor. Cele cincisprezece minute ale ei se 
prelungeau. 

În timpul ultimei vizite la Glen Rose, Gilley o dusese pe Cotten 
vreo două mile în josul şoselei pentru a vizita Muzeul Dovezilor 
Creaţiei. Ea găsise, atunci, că totul era fascinant, mai cu seamă 
colecţia urmelor de dinozaur şi de om. Stătuse de vorbă, acolo, 
cu o mulţime de oameni, împătimiţi în credinţa lor. Toţi aceştia 
mai aveau foarte puţin de aşteptat: bomba avea să explodeze! 
Urmau ştirile difuzate de Cotten! 

În timp ce maşina ei luneca în parcarea pietruită a acestei 
rustice atracţii turistice, simţi fiorul plăcut al emoţiei. In decursul 
ultimilor ani, Cotten produsese ştiri formidabile: când găsise 
Sfântul Graal - de două ori; când convinsese Vaticanul să 
deschidă seifurile, îngăduind evreilor să revendice Menorath-ul 
Sacru al Celui de-al Doilea Templu, adus la Roma de Titus în 
anul 70 d. Hr.; când prezentase nemaipomenita descoperire a 
pergamentelor antice, în peşterile de la Marea Moartă; şi, în 
sfârşit, când anunţase descoperirea celor treizeci de arginţi cu 
care luda Iscariotul fusese plătit ca să-L vândă pe Hristos. 

După toate astea, urma ştirea care avea să-i încununeze 
activitatea. Când venea vorba despre ştiri de senzaţie din 
domeniul religios, Cotten Stone domina undele televizate. Avea, 
acum, şansa de a demonta teoria ştiinţifică fundamentală 
despre evoluţie, în această după-amiază fierbinte, chiar aici, de- 
a lungul colbuitei fâşii de autostradă texană. Plutea, simțind 
adrenalina inundându-i obrajii şi gâtul. 

Cotten trase maşina lângă camionul de transmisii video de la 
distanţă NBC 5 Dallas-Fort Worth, parcat în faţa magazinului 
Gilley's. Acesta era pregătit să lanseze ştirea - ce avea să 
răstoarne lumea - spre un satelit orbital şi, îndărăt, spre 
auditoriul în aşteptare. Era pe cale de a arăta întregii lumi un os 
de dinozaur, având înfipt în el un vârf de suliță fosilizat - dovada 
că omul trăise odată cu dinozaurii. 

leşind din maşină, Cotten privi spre cerul înnorat al Texasului. 
Țineţi-vă bine, gândi ea. Cotten Stone este pe punctul de a 
Zgudui încă o dată ştirile de seară. 


x x 


După numai o săptămână de la ceea ce ar fi trebuit să fie „ora 
ei de vârf”, Cotten Stone apăru din nou în faţa camerelor. Dar 
pe obrajii ei - nici urmă de febrilitate a emoţiei, iar în glas - 
niciun semn de aplomb. În schimb, ochii îi erau conturaţi de un 
machiaj greu, ce masca pleoapele umflate. Trupul părea să i se 
prăvale, iar când începu să vorbească, din vocea ei răzbătea 
jena. 

— Ţin să prezint scuze tuturor celor pe care i-am trădat sau 
ofensat, zise Cotten, evitând contactul vizual cu camera de 
filmat. Se uită lung, în jos, către notițele pregătite dinainte, 
simțind privirile fioroase ale celor din echipa studioului, precum 
şi disprețul lor vădit. - N-am intenţionat să fiu complice la 
minciună sau chiar să-i mint pe fidelii telespectatori ai National 
Broadcasting Company şi afiliaţii acesteia. Ţelul meu n-a fost 
nicidecum să-i decepţionez. Am fost acuzată de a fi ignorat 
probe ce indicau limpede că aşa-numita fosilă a Creaţiei era, de 
fapt, o înşelătorie sfruntată. Neg cu tărie că aş fi deţinut anterior 
cunoştinţe precum că era un fals, n-am avut niciodată intenţia 
să trag pe sfoară ori să păcălesc pe cineva. Dacă am lezat vreo 
persoană sau vreun grup de persoane, regret profund. Sper că 
mă veţi putea ierta. 

Cotten lăsă să-i cadă, printre degete, notițele pe duşumeaua 
studioului. Se retrase încet din lumina reflectoarelor, ca şi de pe 
platourile de filmare a ştirilor. Nimeni nu-i adresă niciun cuvânt. 
Nimeni nu-i făcu nicio urare de bine. | se păru că durează o 
veşnicie drumul până la uşă, pe unde avea să se salveze, 
evadând din acea tăcere oribilă. 

Pe trotuarul aglomerat de afară, fotografi specializaţi în ştiri îi 
făceau în grabă poze şi o întrebau, strigând în gura mare: 

— Domnişoară Stone, e-adevărat că aţi fost silită să 
demisionaţi? 

— Vă veţi continua încercările de a demonstra că Biblia are 
dreptate referitor la Creaţie? 

— Ce veţi face acum, când nu mai aveţi loc de muncă? 

Îl văzu pe Ted Casselman stând lângă un taxi galben. Se urni 
atunci când ea se apropie, deschizând uşa maşinii. 


— M-am gândit că n-ai vrea să treci singură peste acest 
impas, spuse el. 

Ea îl sărută pe obraz. 

— Îţi mulţumesc că ai venit. Întotdeauna ai fost reazemul 
meu. 

— Ti-am mai zis, eşti ca o fiică pentru mine. 

Cotten se aşeză pe bancheta din spate, iar Ted se întoarse 
spre ea. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? Să părăseşti New York-ul? 
întrebă el. 

Cotten dădu afirmativ din cap. 

— Sudul Floridei mi se pare o soluţie foarte bună, în acest 
moment. 

— Ţine minte, aici ai prieteni... 

Ea îi aruncă un zâmbet leşinat. 

— Prea bine atunci, copila mea. Ai străbătut deja drumul până 
în iad şi înapoi. Poţi să-l faci din nou, eu ştiu că poţi. O sărută pe 
frunte şi apoi închise uşa. 

Când taxiul se puse în mişcare, Cotten simţi cum sufletul i se 
cufunda în abis. 


PERU 


Un an mai târziu 


Cotten Stone îşi sprijini capul de fereastra rece a avionului. 
Suprafaţa pământului apărea în reprize scurte, fiind în 
majoritatea timpului ascunsă sub un strat gros de nori. Se uită 
la ceas. Tocmai la timp. Urechile îi pocniră când avionul începu 
coborârea finală pe Aeroportul Internaţional Jorge Chavez. Ca şi 
cum aştepta să cadă şi celălalt pantof, Cotten asculta bine- 
cunoscutul geamăt al trenului de aterizare, în timp ce era 
coborât din carcasă. Închise ochii. Lima. O poveste nouă. Un 
început nou. După un an dureros, de luptă cu depresia şi cu 
câteva joburi, de la dezastrul cu fosila Creaţiei, aceasta era 
şansa de a se reabilita - spera ea. 

La sunetul angrenajelor de aterizare, degetele lui Cotten 
apucară spătarul fotoliului. Mental, ea înţelegea teoriile decolării 
şi propulsiei, dar în realitate avea încă mari rezerve în a da 
crezare acelor forţe ce făceau să zboare ditamai uriaşul - adică, 
avionul. Şi-apoi să efectuezi aterizarea, fără a-l zdrobi de sol şi 
a-l împrăştia într-un milion de fărâme - era ceva, într-adevăr, 
ieşit din comun. Aceste gânduri o făcură să cuprindă strâns 
partea superioară a fotoliului. Decolarea şi aterizarea erau, 
pentru ea, clipe de litanie. 

Când cuvântul „rugăciune” îi trecu prin minte, un fior rece - îl 
simţi mai mult ca pe un junghi la baza cefei - o făcu să tremure. 
Amintirile săpau adânc în stăvilarul din lăuntrul ei. De obicei, nu 
se ruga prea mult. 

Cotten inspiră adânc pe nas, expirând apoi pe gură. Se 
aprovizionase, pentru orice eventualitate, cu o rezervă de 
Ativan, înainte de a părăsi Fort Lauderdale. Controlul anxietăţii 
prin vizualizare şi exerciţii de respiraţie îi reuşise odinioară, dar 
în acest moment combinaţia dintre aterizarea avionului şi goana 
bruscă a amintirilor izbuti să zdruncine puterea ei de 
concentrare. 


Cotten se mişcă în scaunul ei, ducând mâna sub centura de 
siguranţă, la spaţiul dintre umăr şi piept. Strânsoarea centurii îi 
sporea neliniştea. Ar fi vrut s-o desfacă, să n-o mai atingă ori să- 
i simtă apăsarea. Imboldul de a se ridica, de a-şi schimba poziţia 
corpului fierbea în capul ei precum carbogazul într-o sticlă 
agitată de băutură acidulată - la un şoc, ar fi dat pe dinafară. 

Cotten se zvârcoli pe locul ei, captând cu privirea, pentru o 
clipă, luminile ce licăreau dedesubt. O subţire perdea de nori 
„organza” alunecă pe lângă avionul ce se apropia de sol. Încă 
puţin, şi aterizează. Dac-ar fi păstrat la-ndemână, în buzunar, 
nenorocitul ăla de Ativan, acum l-ar fi scos cu uşurinţă. Dar 
pastilele erau împachetate în bagajul de mână, care se afla în 
compartimentul de deasupra capului. Dacă s-ar fi ridicat să-şi 
scoată geanta, toată lumea s-ar fi uitat la ea, iar unii, pesemne, 
ar fi recunoscut-o. 

Cotten închise ochii din nou, focalizându-se pe respiraţie şi 
relaxare: începea cu degetele de la picioare, apoi se concentra 
asupra fiecărui muşchi, mergând în sus, până în creştetul 
capului. Adânc, încet, îşi controla şi respiraţia: inspira pe nas şi 
expira pe gură. 

Roţile scârţâiră lung la atingerea solului. Avionul se săltă de 
două ori înainte de a rula lin pe pistă. Vuietul motoarelor, la 
încetinirea turboreactorului, i se păru o dulce serenadă. 
Respirația lui Cotten se linişti dintr-odată, degetele i se 
desprinseră de spătar. Sudoarea rece din ceafă dispăru ca prin 
minune. Se afundă în scaun, bucuroasă că „blestemul” - prefera 
acest cuvânt, „atac” îi displăcea - trecuse, neştiind însă dacă ea 
reuşise să-l alunge ori aterizarea în siguranţă era cea care îi 
redusese stresul la un nivel suportabil. Acum nu mai conta. Se 
afla la sol. 

Noua însărcinare nu promitea să aibă vreo importanţă, dar 
era plătită ca liber profesionist, şi asta contribuise întrucâtva la 
reabilitarea ei: o ajutase să urce încă o treaptă pe scara 
respectabilităţii. Dezastrul din Texas, cu un an în urmă, o 
costase nu doar locul de muncă în televiziune, imaginea şi 
credibilitatea, dar îi smulsese de sub picioare până şi preşul 
respectului de sine. Lui Cotten nu-i rămăseseră prea mari 
rezerve de zel. 


În sfârşit, auzi sunetul de anulare a semnalului „Prindeţi 
Centura de Siguranţă”. Aşteptă până ce culoarul se eliberă şi 
toată lumea ieşi din avion, apoi se ridică şi-şi luă bagajul de 
mână din compartimentul de deasupra capului. Avu intenţia, dar 
rezistă tentaţiei de a deschide fermoarul genţii şi de a scoate 
Ativan-ul. 

Echipajul avionului îi adresă urarea oficială de bun-rămas, 
când trecu prin carlingă. Cotten dădu politicos din cap, 
răspunzând cu un zâmbet abia schiţat. Era tot ce putu să ofere 
în clipa aceea. 

Străbătând terminalul în direcţia returului de bagaje, Cotten 
îşi scoase din buzunar celularul. Deschise clapa, căutând în lista 
de contacte numele lui Paul Davis. În momentul în care activă 
telefonul, constată că avea un apel pierdut. Apăsă pe săgeată în 
jos şi urmări cu atenţie lista apelurilor recente. 

* 


x x 


John Tyler. La vederea numelui, inima ei tresăltă puternic. 
Clipi, iar în acel moment îi apărură în minte ochii lui adânci şi 
albaştri. Doamne, cât de dor îi era de el! Era încredinţată că, 
dacă el n-ar fi fost preot, vieţile lor ar fi avut cu totul alt curs. 

Cotten apăsă pe buton să returneze apelul, dar închise înainte 
să poată să sune. Pentru când ar fi avut să discute cu John, voia 
să fie în stare să-şi adune gândurile şi să aibă destul timp la 
dispoziţie. Aeroportul nu era tocmai un mediu propice. 

Căutând prin lista de contacte memorată în telefonul ei, găsi 
numărul lui Paul Davis. Era cameramanul cu care lucrase în 
ultima misiune - una minoră -, despre posibilitatea ca 
detectarea floridului să fie luată în considerare în procesul de 
autentificare a ceea ce se pretindea a fi o relicvă antică. 
Argumentul forte ce fusese invocat era următorul: floridul este 
un aditiv folosit în rezervele de apă, iar atunci când e detectat 
într-un artefact, constituie dovada că acesta este un fals. În 
răspăr cu acea teorie, se punea întrebarea: cum procedează 
cineva, de obicei, atunci când găseşte un artefact? Il spală cu 
apă de la robinet - voilâ floridul! Concluzia era că, în realitate, 
nimănui nu-i păsa de toate acestea, cu excepţia unui anumit 
grup al comunităţii arheologice, care avea plăcerea de a se 


certa şi de a se ridiculiza reciproc, dovedindu-se care mai de 
care mai sclipitor. Doar că, în ochii marelui public, grupul nu era 
credibil. Ea şi Paul se distraseră de minune lucrând la acel 
reportaj. Astfel, când primi pontul ăsta, îl solicită să fie 
cameramanul ei, iar, în schimb, el i-l ceru pe Nick Michaels, bun 
prieten şi sunetist de teren, urmând să se întâlnească toţi la 
Lima. 

Cotten era pe cale să apese butonul de expediere al 
telefonului, când auzi o voce familiară. 

— Cotten! 

Ridică privirea şi îl văzu pe Paul Davis făcând cu mâna din 
mulţime, în timp ce se apropia. Ea îl salută printr-o îmbrăţişare. 

Paul era înalt şi zvelt, cu părul castaniu închis. Trăgea după el 
aparatura de filmare, închisă într-o carcasă Anvil argintie. 
Cotten o recunoscu - era cea de la ultima misiune. 

— E Nick Michaels, zise Paul, prezentându-şi companionul, - 
cel mai bun sunetist din sudul Auburnului, Alabama. Şi, pe 
deasupra, mai şi găteşte un ghiveci cu chilii straşnic. Nick, mai 
scund şi mai îndesat ca Paul, avea părul şaten, aranjat cu gel, 
pentru a-l face să arate ciufulit şi ţepos, şi o privire 
ştrengărească. 

— Un veritabil Tigru, zise Cotten, strângând mâna întinsă a lui 
Nick. Eu însămi sunt o Pisică Sălbatică, născută şi crescută în 
Statul lerburilor Albastre. 

— Nu te-aş contrazice, Cotten, răspunse Nick cu un zâmbet. 

— Foarte bine, adăugă ea. Cât timp mai avem până la zborul 
nostru spre Cusco? 

— Suficient pentru a bea un rând din faimosul pisco acru de 
Lima, decise Paul, îndreptându-se spre barul unui restaurant 


aglomerat. 
* 


x x 


După zborul scurt către Cusco, cei trei se îmbarcară într-un 
tren, spre a purcede în călătoria de patruzeci şi trei de mile spre 
Machu Picchu, oraşul-fortăreaţă al vechilor incaşi, construit în 
secolul al cincisprezecelea. Drumul râpos şi şerpuit îi duse întâi 
la Aguas Calientes. Cotten îşi dorea să fi făcut mofturi şi să fi 


călătorit cu trenul de lux - Hiram Bingham-ul. Dar priveliştile 
erau răpitoare, chiar dacă dinţii ei clănţăneau. 

Din Aguas Calientes luară un autobuz ce mergea de-a lungul 
râului Urubamba, pentru ca apoi să urce muntele, schimbând 
des şi brusc direcţia, spre o destinaţie finală, la opt mii de 
picioare, aproape printre nori. 

— Aşadar, cât suntem aici, vom ajunge, oare, să vizităm 
împrejurimile? întrebă Paul după ce cobori din autobuz, în 
apropiere de Machu Picchu. 

— Nu cred că vom avea vreme, răspunse Cotten în timp ce 
urcau treptele abrupte către recepţia turistică. Trebuie să ne 
întâlnim cu un ghid la Loja Sanctuarului, în jurul orei două şi 
jumătate. lar traseul durează două ore trudnice. 

Reuşiră, cel puţin, să găsească răgaz pentru a face ceea ce 
Nick numea poza de toţi banii - o locaţie fotografică în apropiere 
de Coliba îngrijitorului. Cotten îşi scoase aparatul digital Canon 
Elph şi rugă un turist aflat în trecere să surprindă o imagine cu 
toţi trei, având Machu Picchu în fundal. 

— Mi-aş fi dorit să fi avut mai mult timp, zise Cotten, înainte 
ca ei să se îndrepte spre Loja Sanctuarului. 

— Poate că pe drumul de întoarcere... - adăugă Paul - . Ar fi 
ruşinos să ajungem pe aceste meleaguri de atât de departe, 
fără a petrece aici câteva ceasuri. Se uită împrejur, cu un aer 
întrebător. Cum or fi construit, oare, incaşii toate acestea? 

— Frunze de coca... zise Nick. 

— Era un privilegiu oferit căpeteniilor incaşe şi preoţilor, 
preciză Cotten. 

— Eu tot înclin să cred că ţăranii mai furau câte o frunză sau 
două... zise Nick. 

— Noi chiar ar trebui să luăm nişte ceai din cel pe care-l vând 
ei şi despre care spun că e făcut cu frunze de coca, gândi Paul 
cu glas tare. Se zice că ajută contra răului de altitudine. O 
întrebă pe Cotten: Ce ştii despre locul spre care ne îndreptăm? 

Cotten ridică din umeri. 

— Ştiu doar că a fost descoperit de curând şi că este explorat 
în continuare. Nu se cunoaşte cine l-a construit şi nici ce s-a 
întâmplat cu locuitorii. 

— Sună fantomatic, rosti Nick. 


Nemaipomenit, gândi Cotten. Exact ce ne lipsea. 


RIPPLE 


În toaleta bărbaţilor, din Departamentul pentru Fizică al 

Universităţii din Illinois la Chicago, Lester Ripple clipi, şi un şiroi 
de lacrimi i se scurse pe obraz. Nu putea să-şi introducă în ochi 
blestemata de lentilă de contact, fără a lăcrima copios. Îşi aşeză 
degetul arătător pe una dintre nări, spre a o închide, şi-şi suflă 
nasul în chiuvetă. Repetă mişcarea şi pentru cealaltă parte. 
Când îşi vâra lentila de contact, avea întotdeauna dureri atât de 
mari! Oare de ce nu putea fi mai simplu? 
_ Lester îşi aşeză din nou lentila de contact pe vârful degetului. 
Işi dădu pe spate părul blond, murdar, şi privi în oglindă în timp 
ce apropia lentila tot mai mult. Îşi închipuia lentila ca fiind un 
acvariu semirotund, de mărime liliputană, pentru peştişori aurii. 
Fără peştişorul auriu, fireşte. Având lentila la o distanţă de 
jumătate de inci faţă de ţintă, ambii ochi începură să-l înţepe, 
iar nasul să-i curgă. Lester îşi apăsă buzele groase una de 
cealaltă, trăgând obrajii mai aproape de pomeţi, şi deschise larg 
ochii de-un albastru şters. La prima atingere, în sfârşit, lentila de 
contact se lipi de globul ocular. Clipi din nou, apoi îşi tamponă 
ochii cu o batistă, pe care o desfăşurase peste marginea 
chiuvetei. Lester privi saşiu, frecându-se la nas. Cel puţin, putea 
vedea. La ochiul stâng avea dioptria 20/20, dar la cel drept - 
20/200. Vederea defectuoasă nu fusese cauzată de vreun 
accident sau rănire; aşa era dintotdeauna. În toată viaţa lui 
fusese un dezechilibrat, împiedicat şi sclifosit - în copilărie, ţintă 
perfectă pentru bătăuşi. La început, ochelarii îi amelioraseră 
vederea, dar adăugaseră un surplus la imaginea sa de tocilar - 
alt motiv pentru copii să se ia de el. Tatăl său ar fi vrut ca 
băiatul să se călească, să riposteze, nu să fie aşa de pămpălău. 
Doar mama sa îl înţelesese, pusese nişte bani deoparte pe 
ascuns, folosindu-i apoi pentru a-i cumpăra o lentilă de contact, 
când împlinise vârsta de 11 ani. 

— Nu-i spune nimic tatălui tău, îl atenţionă ea. 


Aceasta se întâmplase acum şaptesprezece ani, iar el încă nu 
se putea obişnui cu chestia asta blestemată. Şi mai straniu era 
că tatăl său n-o observase niciodată. 

Lester se uită la ceas. Era încă devreme. Era ora două, iar 
interviul său fusese planificat la două patruzeci şi cinci - totul în 
regulă. Avea nevoie de acest răstimp. li dădea un sentiment de 
siguranţă. La urma urmei, autobuzul ar fi putut să întârzie. S-ar 
fi putut petrece un accident undeva, pe drum. Ar fi putut să-l 
lovească o diaree acută sau un vărsat de vânt, sau febră de fân, 
şi atunci ar fi avut nevoie de timp pentru ca Ilmodium-ul, sau 
Benadryl-ul, sau Claritin-ul să-şi facă efectul. Multe lucruri rele s- 
ar fi putut întâmpla, şi atunci cu siguranţă ar fi întârziat. Nu se 
obţine un job în felul acesta. 

Lester împături batista în patru. O aşeză pe marginea 
chiuvetei şi o plesni uşor cu palma de trei ori, apoi o întoarse şi 
o plesni din nou uşor, numărând cu voce tare: 

— Unu, doi, trei, după care o vâri în buzunarul stâng al 
pantalonilor. 

In continuare, îşi spălă mâinile, apăsând de trei ori pe 
recipientul pentru săpun, abia apoi făcând spumă. Se clăti, 
cufundându-şi mâinile sub robinet. 

— Unu, doi, trei. Le zvântă în aer, scuturându-le şi bătându-le 
apoi deasupra capului, iar în final lovindu-le puternic de laturile 
pantalonilor. 

Lester Ripple îşi ridică geanta ca un sac - era pregătit. 

In capătul coridorului, găsi încăperea unde i se spusese să se 
prezinte. Clădirea era veche, podelele din lemn aveau culoarea 
cafelei columbiene, iar pereţii tencuiți erau ciupiţi şi pătaţi. Uşa 
de lemn ce dădea spre încăpere era aproape la fel de întunecată 
ca şi podeaua. Lumina pătrundea prin tăblia de sticlă sablată şi 
prin luminatorul de deasupra. 

Lester poposi în faţa uşii, întrebându-se dacă să bată sau 
dacă era aşteptat să intre fără vreun anunţ formal. Bătu. 

— Intră, îi răspunse o voce de femeie. 

Lester răsuci mânerul, apoi deschise uşa. 

— Bună ziua, începu el. Numele meu e Lester Ripple. Am 
întâlnire cu Dr. Osborne. 

Secretara nu catadicsi să-şi ridice privirea. 


— Luaţi loc, îl invită ea. Aţi ajuns prea devreme. 

— Stiu, zise Lester, şezând pe scaunul de vinil, la peretele 
opus. 

Vâri mâna în geantă, căutând printre reviste şi cărţi. Alese 
revista Physics Review, o aşeză în poală, deschizând-o la 
articolul „Valuri gravitaționale în spaţiu deschis de tipul De 
Sitter”, pe care îl citise de cel puţin o duzină de ori. li plăcea. Era 
scris de Stephen Hawking, împreună cu Thomas Hertog şi Neil 
Turok. Doamne, l-ar fi putut citi pe Hawking zi şi noapte. 
Stephen Hawking era idolul lui Lester, şi indiferent dacă 
Hawking o ştia sau nu, era şi mentorul lui. De câte ori nu se 
întrebase Lester: - „CAFH” - Ce ar face Hawking? Aveau atâtea 
lucruri în comun - ciudat! Amândoi erau născuţi pe 8 ianuarie. 
Amândoi aveau al doilea prenume William. Taţii amândurora 
voiseră ca ei să urmeze medicina, dar Lester şi Stephen 
preferaseră matematica şi, în final, fizica - mai exact, fizica 
teoretică. Amândoi aveau invalidităţi: ALS-ul lui Hawkins era mai 
dramatic decât ochiul defect al lui Lester. 

Citi articolul cu aceeaşi plăcere cu care îl citise prima oară. 
Când termină, Lester se uită la ceas, apoi aruncă o privire către 
uşa închisă a biroului din spatele secretarei. Se întrebă: ce 
făcea, oare, Osborne acolo, înăuntru? Ochii îi hoinăriră prin 
încăpere înainte de a se hotări să mai citească ceva. Lester 
alese Lanterna verde: Renaştere, o revistă de benzi desenate de 
la DC, din colecţia sa. Considera că lectura lui Catwoman, 
Superman, şi Lanterna Verde era la fel de palpitantă ca şi 
Hawking, Bohr şi Einstein. 

— Dr. Ripple? Glasul era al unui bărbat care tocmai 
deschisese uşa biroului. 

— Dr. Osborne? articulă Lester, ridicându-se. Revista de benzi 
desenate alunecă pe podea. 

Osborne îşi aruncă privirea pe copertă. Cu litere scurse, 
terifiante, titlul declara răspicat: „Treimea Nesfinţită”. 

Lester fu încredinţat că nu va primi job-ul. 


DESCOPERIRE 


Chami, un băştinaş incaş, era numele, în quechua, al ghidului, 
care - în traducere - însemna „puţin” sau „mic”. Aşa şi era. 
Cam de cinci picioare şi trei inci - estimă Cotten -, slăbânog, cu 
pielea de un maro-roşcat intens, îmbrăcând perfect musculatura 
ce o susţinea. Îi anunţă rapid că vorbea trei limbi şi prefera să i 
se spună Jose. Cotten presupuse că asta simplifica lucrurile. 
Aproape toată lumea în Peru se înţelegea în spaniolă; incaşii 
vorbeau quechua şi, deseori, deopotrivă quechua şi spaniola. 

Jose aduse cu el un alt bărbat, mai zdravăn şi mai înalt, care îl 
ajută la bagaje. Acesta părea că nu vorbea engleza. 

O potecă tăiată prin junglă îi conducea direct prin terenul 
muntos. 

Uneori, frunzişul luxuriant era sufocant. 

Nu departe de destinaţia finală, se abătură pe un drumeag 
marcat cu o bucată de lemn vopsită în roşu şi bătută în cuie de 
trunchiul unui copac. Se opriră la o distanţă de patruzeci de 
picioare, pe drumeagul accidentat, parţial acoperit de vegetaţie. 

— Rimancu, zise Jose. Le desluşi că locul fusese supus doar 
unor investigaţii preliminare, dar dr. Cari Edelman, şeful 
lucrărilor de excavare, dispusese ca acesta să le fie arătat, 
măcar în treacăt, lui Cotten şi echipajului ei. 

— Ce înseamnă „Rimancu”? întrebă Cotten. 

— „Ei vorbesc”, îi răspunse José. 

După un scurt popas şi puţină explorare, grupul continuă 
drumul spre baza taberei, unde ajunseră după-amiază, târziu. 
Lumina pălea deja, soarele se ascundea după crestele munţilor. 
Cotten, Paul şi Nick erau istoviţi, se luptau cu respiraţia la mare 
altitudine. 

— Nu-i de mirare că locul ăsta a rămas nedescoperit atâta 
timp, zise Nick, lăsând să-i cadă rucsacul şi suflând greoi. Am 
impresia că nenorocitul ăsta de urcuş seamănă cu cel până în 
Rai. Chiar şi priveliştea e divină - norii, îngrămădiţi, atârnă atât 
de jos... 

Jose le făcu semn să continue şi îi conduse la dr. Edelman. 


Stând lângă o masă pliantă în faţa cortului său, Edelman dădu 
mâna cu noii veniţi. 

— E o adevărată plăcere să vă cunosc, se adresă fiecăruia. 

Lui Cotten i se păru că era ori îngust la minte, ori distant, dar 
poate că era doar reflexul britanicului din el. Sau poate că era 
mult mai obişnuit cu cărţile, pietrele şi noroiul decât cu oamenii. 

Lui Edelman i se potrivea imaginea-stereotip a arheologului 
academician, şi nu cea a aventurierului din filme. Era înalt, 
uscăţiv şi palid, părul său închis la culoare avea nevoie de un 
frizer, o şuviţă îi atârna pe partea stângă a frunţii - „Errol Flynn, 
însă nu la fel de frumos”, gândi în sinea ei. Şi, pe deasupra, 
avea şi accent britanic. 

După prezentări şi mici discuţii amicale, Edelman îl puse pe 
Jose să le arate, lui Cotten şi echipajului ei, tabăra: corturi mici, 
cafenii, cu intrări tip clapă, înăuntru exista un pat pliant, o 
lanternă Coleman, o pernă micuță, cu umplutură fermă din 
burete, o rolă de hârtie igienică şi o găleată albă, cu puţină apă. 

— Latrina este acolo, preciză Jose, arătând cu mâna spre 
partea opusă a taberei. Pentru intimitate, folosiţi găleata. 

— E în regulă, răspunse Cotten, aruncându-şi unul dintre 
bagaje în colţul cortului. Așadar, pentru un job, vei face orice, 
dragă Cotten Stone, cugetă ea. Va fi o altă experienţă. 

In timp ce amurgul se lăsa peste munţi, Cotten explora 
tabăra. Edelman avea cortul său, mai mare decât celelalte. 
„Şeful”, se gândi ea, „printre indieni”. Lângă cortul lui Edelman, 
se afla unul gol, care - explicase Jose - aparținuse lui Richard şi 
Mariahei Hapsburg. Aceştia - partea americană a expediției - se 
reîntorseseră recent în State, spre a solicita fonduri 
suplimentare pentru continuarea explorărilor şi excavarea 
terenului şi a Rimancu-ului. Nick şi Paul aveau corturi separate, 
aproape de al ei. In centrul taberei, se iţea cortul popotei, iar 
unul similar se înălța în partea unde era cazat echipajul de 
excavare, separat de tabăra principală printr-un fel de zid de 
arbori. 

In partea opusă a taberei, era drumul care ducea către 
şantierul propriu-zis. Urmă cărarea - o brazdă îngustă, ciopârţită 
şi crestată prin pădure. Curând, se arătară primele ruine. 
Rădăcini groase, ca tentaculele unui antic monstru marin, 


şerpuiau printre pereţii fărâmiţaţi şi sculpturile puternic erodate 
ale artizanilor incaşi. 

Cotten privea fascinată, încercând să-şi imagineze cum 
trebuie să fi arătat locul acesta cu aproape cinci sute cincizeci 
de ani în urmă, când căpeteniile incaşe păşeau pe cărarea unde 
se afla ea acum. Aşezată pe o piatră uşor scobită, studie cu 
atenţie peisajul magnific, până ce contururile lui se pierdură în 


noapte. 
x 


x x 


În următoarele zile, Cotten izbuti să afle felul în care echipa 
de arheologi  americano-britanică descoperise rămăşiţele 
oraşului regal - o adevărată bijuterie a dispărutei civilizaţii 
incaşe, multă vreme ascunsă de vegetaţia aproape 
impenetrabilă, la înălţime, în pădurea norilor, peruană. De la 
începutul săpăturilor, echipa scosese la lumină un remarcabil 
complex de temple, observatoare astronomice, structuri 
rezidenţiale şi textile prezervate. 

Luptând cu răul de altitudine, umezeala şi  răcoarea 
statornică, pătrunzătoare a atmosferei, Cotten, Paul şi Nick 
lucrau de zor, făcând fotografii şi înregistrând benzi filmate cu 
echipajul de excavare, inclusiv un interviu cu Edelman, Jose şi 
cu câţiva dintre ceilalţi nativi. Ore întregi de film brut se 
înregistrau în legătură cu porțiunile de oraş descoperite de către 
membrii expediției. 

În momentul când încheie lista filmărilor şi a interviurilor 
necesare ştirii, ea le aduse la cunoştinţă lui Paul şi Nick că 
aveau destul material, aşadar se puteau întoarce la Lima, să-l 
predea televiziunii peruane. Era de prisos să mai zăbovească. 
Căzură îndată de acord cu ea - râvneau la o cină adevărată, la 
paturi adevărate, chiar şi la aer adevărat - adică, aer cu mai 
mult oxigen. 

În după-amiaza zilei dinaintea plecării, Cotten făcu o plimbare 
scurtă, departe de tabără, pentru a medita şi a evalua stadiul 
problemei. Sarcina era măruntă şi simplă. N-avea cu ce să se 
laude. Nu găsise nimic spectaculos, care să adauge acel „plus” 
carierei sale, nimic care să aducă materialul în faza de redactare 
- doar filmare, şi acasă. Atât. 


Cotten zări un hamac legat între doi copaci, la marginea 
taberei, şi se întinse confortabil în el. Oare ce avea să facă după 
reîntoarcerea acasă? Nu întrezărea decât joburi jalnice - unul 
mai nenorocit decât celălalt. Chiar şi acelea - rare. 

Cotten privea ţintă spre cer. „Ce anume vrei de la mine?”. Nu 
obişnuia să se roage, nu credea în rugăciuni. Dar, în felul ei, 
aştepta răspunsuri venite de la ceva-cineva-mai presus de ea. 
„Spune-mi doar atât: ce vrei?”. Norii prinseră a se întuneca. „Ce- 
ai zice de-un semn? Oricare ar fi bun”. Inchise ochii, sperând să 
aţipească. 

— Veniţi repede! se auzi un strigăt din partea opusă a taberei. 
Am găsit ceva! Haku! Haku! 

Dezmeticită din gândurile ei, Cotten se propti în mâini, 
balansându-şi picioarele. 

Câţiva yarzi mai încolo, dr. Cari Edelman se ridică, aşezând pe 
masa pliantă artefactul pe care tocmai îl examina. 

— Ce este, Jose? întrebă el. 

Cotten îl văzu pe Jose năpustindu-se spre luminişul taberei. 
Ştia deja că indianul, departe de a fi un simplu ghid, era 
fruntaşul echipajului de excavare, supervizându-i pe muncitori. 

— Utqhay! Repede! Trebuie să vedeţi asta! Veniţi! Hakul Jose 
plonjase din nou în nativa sa quechua, pentru ca toţi cei din 
apropiere să-l înţeleagă. Agitând un soi de semne cu mâinile, 
striga: Mana ininan kay! Nemaipomenit! Am ordonat să nu-l 
atingă nimeni până la sosirea dumneavoastră, dr. Edelman. 

În timp ce José alerga şi se învârtea ca un titirez, Edelman îl 
urma. Cotten, împreună cu Paul şi Nick, care tocmai i se 
alăturaseră, veneau în spatele lor. Ceea ce îl făcuse pe Jose să 
cadă în extaz putea fi momentul culminant de care Cotten avea 
atâta nevoie: va ameliora materialul şi, desigur, va impresiona 
televiziunea peruană, care urma să-i încredinţeze o sarcină 
nouă. 

Cotten simţi aroma pătrunzătoare, de frunziş putrezit, în 
lungul cărării bine croite. La altitudinea asta, norii dintre munţi 
conservau totul într-o eternă umezeală. 

Curând, din negură răsări silueta celei dintâi ruine. Fusese 
descoperită în ultimele zile: Edelman crezuse că era vorba 
despre o structură ceremonială, de mici proporţii. Jose pătrunse 


în şantier alergând cu spatele, bolborosind încă, şi se îndreptă 
spre locul nou. 

Când Edelman îşi făcu apariţia, grupul de muncitori amuţi. 

— Acolo! strigă José, gesticulând spre cercul de bărbaţi cu 
pielea arămie adunaţi ciotcă în jurul unui şanţ. In lături! strigă 
el. Kutiriy! Faceţi loc pentru dr. Edelman! 

Edelman îngenunche lângă şanţ. 

— Perie! ordonă el, întinzând mâna. 

Ca un veritabil asistent medical, Jose îi înmână o perie de 
vopsea de patru inci. 

Cu delicateţe, Cari Edelman îndepărtă un strat subţire de 
pământ roşiatic. 

Cotten stătea lângă el, aplecându-se în faţă, pentru a vedea 
limpede ce anume zăcea pe fundul şanţului. Il auzi pe Edelman 
trăgându-şi răsuflarea în timp ce se aşeza înapoi, pe vine. 

— Ce este? întrebă Cotten. Peste umăr, i se adresă lui Paul: 
Filmezi asta? 

Paul îi făcu semn cu degetul mare ridicat, apoi aprinse 
reflectorul de mare intensitate de deasupra camerei video Sony. 
Zumzetul molcom al casetei video se împletea cu vântul ce 
luneca uşor printre vârfurile copacilor. 

Când Cotten se întoarse spre Edelman, un spectru de lumină 
radiant îi fulgeră în ochi. Sub pământ, văzu ceva nelalocul lui: 
ceva ce nu părea să aparţină acestui loc antic. Capta lumina 
soarelui printr-o frântură a norilor ce se îndesiseră, trimiţând-o 
înapoi, în frânturi de culori ameţitoare. 

Edelman scoase din buzunar o mistrie şi, cu mare grijă, săpă 
împrejurul marginilor obiectului. 

Sticlă? se gândi Cotten. 

Când Edelman termină de săpat, apucă atent de partea de 
dedesubt a obiectului, eliberându-l din pământ. 

— Daţi-mi ceva să-l învelesc... 

Jose tălmăci comanda, iar unul dintre muncitori îi azvârii 
arheologului un prosop. 

Cu o dexteritate deprinsă în nenumărați ani de experienţă, 
Edelman extrase obiectul, înfăşurându-l protector în bucata de 
pânză. 


— Extraordinar, şopti el. Când se vor reîntoarce Richard şi 
Mariah, vor... 

— Ce este? întrebă Cotten. 

Edelman stătea nemişcat, ţinând în braţe artefactul ca pe un 
bebeluş în scutece. 

— În toată cariera mea, nu mi-a fost dat să văd aşa ceva. 


v 


TABLITA DE CRISTAL 


Căldura trecu odată cu întunericul în care se cufundase 
coama muntelui. In timpul zilei, soarele era scânteietor şi aerul 
cald, dar noaptea temperatura scădea la minus cincizeci de 
grade sau chiar mai puţin. Simţind frigul, Cotten îşi trase parka 
strâns în jurul ei. În seri ca aceasta, pădurea norilor din Peru se 
învăluia în ceaţă şi mister. Jose spusese că unii localnici nutreau 
credinţa că între nori se deschidea o poartă spre o altă lume. 

Cotten auzi vocile înfundate ale echipei de săpători nativi din 
cealaltă parte a taberei, în timp ce ea, Paul şi Nick se 
adunaseră, împreună cu Edelman, în faţa cortului acestuia. Un 
generator huruia în beznă. 

Edelman arătă spre două cochilii mari, încrustate în pământ, 
cu găuri în ele, ce zăceau pe masă. 

— Instrumente muzicale, cornuri folosite de chavini, explică 
Edelman. Chavinii sunt cunoscuţi ca fiind primii peruani. De 
lângă cochilii, Edelman ridică o piatră micuță, concavă la mijloc. 
Un mojar. Intrebuinţat, pesemne, pentru a măcina seminţe v;/ca. 

— Ce-i aia vilca? întrebă Cotten. 

— Un copac. Oamenii prăjeau seminţele halucinogene, apoi le 
prefăceau într-o pulbere. Foloseau tuburi de os, mici, cam ca 
paiele, şi apoi fie trăgeau praful pe nas, fie un altul se străduia 
să-l sufle direct în nara celuilalt. 

— Ce-ţi spuneam eu despre cei care ascundeau frunze de 
coca? sări Nick. Aştia se droghează de mii de ani. 

Edelman ignoră comentariul lui Nick. 

— N-am găsit nimic extraordinar, pe acest şantier, până 
astăzi, spuse arheologul. Am examinat obiectul recuperat din 
şanţ, înainte de a vă invita să-l vedeţi. 

Paul aprinse reflectorul aparatului de filmat şi începu să 
înregistreze, în timp ce Nick ajusta nivelurile audio la R-DAT-ul 
său portabil. Tinea un scurt microfon de sunet deasupra 
creştetului lui Edelman. Cotten încerca să-şi poziţioneze cât mai 
bine unghiul de vedere, plimbându-se în jurul mesei, dar 
Edelman învelise bine obiectul, cu o pânză protectoare. 


— Am avut diverse intuiţii şi dovezi precum că acest loc este 
ciudat, spuse Edelman, sorbind ordonat din Glenfiddich-ul său. 
Era singurul din tabără care bea numai din pahar de sticlă: 
declarase ritos că educaţia sa britanică, profund conservatoare, 
îl împiedica să bea whisky fin din pahar de plastic. Nu cadra cu 
ţinuta sa. 

— Ce dovezi? întrebă Cotten. 

— Faptul cel mai evident şi mai frapant, observat de mine, 
este că între habitatele incaşe timpurii există un mare gol în 
timp. Primul habitat incaş se pare că a dispărut foarte brusc. Pur 
şi simplu, s-a şters de pe faţa pământului. lar straturile între 
acel habitat şi acesta, de dată recentă, au rămas sterile. 

— Oare de ce să fi plecat astfel? întrebă Cotten. 

— Bună întrebare. 

— Poate că au fost exterminați de un alt trib, zise Paul. 

Edelman ridică din umeri. 

— Posibil, dar nu există nici morminte, nici cavouri, nici 
rămăşiţe umane. Noi, cel puţin, nu am găsit niciuna, în afara 
celor care au locuit recent în acest loc. 

— Nu vi se pare cam ciudat pentru un oraş atât de mare? Îl 
iscodi Cotten. 

— A nu avea morminte - da. A dispărea, însă, nu e de mirare. 
S-a întâmplat de nenumărate ori de-a lungul istoriei. O mare 
cultură sau civilizaţie dispar subit, peste noapte. Probabil că nu 
vom afla niciodată adevărata cauză pentru care aceşti oameni 
au abandonat oraşul. Un bun exemplu, cu care s-ar putea să fiţi 
familiarizați, sunt indienii americani din sud, anasazii. 

— Locuitorii stâncilor? spuse Paul. 

— Da. Ca şi multe alte civilizaţii antice, erau oameni plini de 
resurse şi adaptabili, care - brusc - au dispărut fără urmă. 
Cauza? Vreo recoltă eşuată, vreo inundație, ori molimă, război... 
încuviinţă din cap către Paul. Adevărul este următorul: nimeni 
nu ştie, în realitate, de ce unele dintre aceste civilizaţii dispar. 
Nu există dovezi de declin, ceva legat de recolte ratate sau 
inundaţii. Intr-o zi sunt acolo, iar apoi, dintr-o dată - buf! 

— Ai putea crede că, beneficiind de toată tehnologia noastră 
modernă, aceste mistere au fost elucidate, spuse Cotten. 


— Da, s-ar putea crede, zise Edelman. Din timp în timp, se 
mai găseşte câte o dovadă întâmplătoare, dar majoritatea sunt 
dispărute fără urmă. Gândiţi-vă la Atlantida, de pildă. Platon a 
scris despre existenţa ei, dar dacă într-adevăr a existat, ce s-a 
întâmplat cu ea? 

Edelman făcu o mişcare circulară cu capul şi-şi masă ceafa, 
lăsând în continuare pielea de căprioară drapată peste obiect. 

— Câteva dintre artefactele pe care le-am găsit aici ar putea fi 
mărturie că acest loc îi precedă pe incaşi şi chavini - cu mii de 
ani, poate, zise Edelman. Unele artefacte indică o cultură cu 
totul diferită - una necunoscută. lar acum - asta. Acest obiect 
incredibil spulberă indecizia noastră cu privire la locuitorii 
ținutului. Când Richard şi Mariah se vor întoarce, vom fi nevoiţi 
să ne revizuim întreaga abordare anterioară. 

— Aţi vorbit cu ei? întrebă Cotten, înainte de a mai lua o gură 
de Cerveza Cristal. Berea peruană nu-şi făcuse efectul aşteptat. 
Îşi dorea să fi avut, acum, pe masă, preferata ei - Absolut, şi 
regretă nespus că nu luase cu ea vreo două ministicle, din 
avion, pe drum de la Fort Lauderdale la Lima. Chiar dacă îi 
plăcea s-o bea sec, direct din frigider, i-ar fi căzut bine să o 
soarbă acum răcorită de aerul tăios, de munte, la lăsarea nopţii. 

— Sigur, zise Edelman. l-am sunat la telefonul prin satelit. De 
îndată ce finalizează propunerea de aprobare, se vor îmbarca în 
primul avion, cu destinaţia Lima. Richard e cam întors pe dos că 
nu a fost aici în clipa când am găsit obiectul. Ştiţi, el merge la 
lucru, zilnic, de parcă ar pleca în vacanţă. Munca este suprema 
sa plăcere. 

Richard Hapsburg era antropolog din Yale, iar soţia sa, 
Mariah, era comerciant de artă şi întocmea cereri de subvenție 
profesionale. Examinând notițele expediției, din 1911, a 
faimosului explorator Hiram Bingham, în Arhivele din Yale, 
Richard descoperise referinţe despre alt loc, unul pe care 
Bingham îl considera neimportant şi despre care nu publicase 
prea multe informaţii folositoare. Utilizând cea mai recentă 
tehnologie în imagini termice, Hapsburg şi grupul său de la Yale 
identificaseră locaţia cea mai probabilă a terenului misterios. 
După săptămâni de retezări masive, operate în zidul gros de 


vegetaţie, Hapsburg şi Edelman, împreună cu echipa lor de 
săpători, văzuseră, în sfârşit, oraşul... pierdut. 

— Socot că aici este punctul ce ridică nenumărate semne de 
întrebare legate de locul acesta. Cu o scurtă mişcare a mâinii, 
ridică materialul şi se lăsă înapoi în scaun. Poftim, hrăniţi-vă 
privirile! 

Cotten se holbă la obiectul depus pe masă. De uimire, falca 
aproape îi căzu. 

Era un obiect de cristal transparent, ce licărea, aproape lichid. 
Părea să aibă aproape şase inci lăţime, nouă inci înălţime şi 
aproximativ un inci grosime. 

— Minunat, şopti ea. E minunat!... 

Cristalul captă lumina reflectorului camerei de filmat şi o 
trimise înapoi în valuri, asemeni unor diafane firişoare irizate. 

— Apropie-te, vino în unghiul acesta, Paul, zise ea, fără a-şi 
lua privirea de la artefact. Semne ciudate, complicate îi 
acopereau întreaga suprafaţă. In vârf, se zăreau felurite gravuri 
- glife sau simboluri -, iar pe jumătatea inferioară erau gravate 
puncte şi linii. Pot să-l ating? întrebă ea. 

Edelman dădu din cap afirmativ, apoi continuă. 

— Dovezi antropologice ne arată că atât în trecut, cât şi 
astăzi, cristalele de cuarţ joacă un rol important în ceremoniile 
şamane din Peru. Dar asta... asta depăşeşte imaginaţia mea. 
Poate că astfel se explică fascinația lor pentru cristale... Ce ştiţi 
despre cristale, domnişoară Stone? 

— Din păcate, nu prea mult. Doar ce am învăţat în liceu. Lăsă 
degetul să-i alunece peste suprafaţa netedă. E desăvârşită. 
Cotten îşi scoase aparatul Elph din buzunar şi făcu câteva gros- 
planuri. 

— Da, este, confirmă Edelman, dându-se la o parte astfel 
încât Paul să privească dintr-un unghi mai bun. Cântăreşte puţin 
peste patru kilograme, adică vreo nouă pfunzi. Sunt încredinţat 
că a fost sculptat dintr-un singur cristal de cuarţ. Sub lupă, am 
determinat cu precizie că a fost sculptat împotriva axei naturale 
a cristalului. Toţi cei care lucrează cu cristale - e vorba, în 
special, de sculptorii de cristale - sunt foarte conştienţi de 
importanţa acestei axe - simetria moleculară a cristalului. 
Sculptat în direcţia opusă, împotriva fibrei, cristalul se va 


sfărâma. Chiar şi cea mai modernă tehnologie de sculptat 
cristale - lasere high-tech şi altele asemenea - nu fac faţă 
întotdeauna acestei provocări. 

— Dar creaţia asta nu datează, oare, de sute de ani? spuse 
Cotten. 

— Analizând gravurile, apreciez că e de mii de ani... preciză 
Edelman. 

Edelman bătea darabana cu degetele în bărbie. Privea fix spre 
tăbliță. 

— Am vorbit, ceva mai devreme, cu Richard Habsburg. M-am 
interesat în legătură cu tehnica ori unealta ce putea fi folosită 
pentru a plăsmui această tăbliță. A revenit cu răspunsul acum 
jumătate de oră. Zice că, dintr-o conversaţie preliminară purtată 
cu colegii săi, teoria iniţială ar fi că acest cristal şi glifele trebuie 
să fi fost tăiate cu diamante, iar şlefuirea mai fină să fi fost 
realizată cu o soluţie de nisip în amestec cu apă. Fireşte, toate 
acestea s-au bazat pe descrierea mea verbală, atâta timp cât nu 
am nicio posibilitate de a-i transmite imagini de aici. Făcu o 
scurtă pauză, luând încă o înghiţitură din whisky-ul său single 
malt. Dar marea enigmă e alta: dacă Richard are dreptate, 
înseamnă că unui meşteşugar experimentat i-ar fi luat mai bine 
de o viaţă - o sută de ani, sau chiar mai mult - pentru a finaliza 
o astfel de lucrare. Schiţă o mişcare îndreptată spre tăbliţa de 
cristal, având pe chip o expresie rătăcită. De neînchipuit, n-am 
găsit nici măcar o singură zgârietură, fie şi minusculă, care să 
facă dovada tipului de unealtă folosit... 

— Atunci, ceea ce ne transmiteţi este că tăbliţa de cristal, pur 
şi simplu, n-ar trebui să existe... îngăimă Cotten. 

— Corect. Habsburg îşi adună câţiva asociaţi de încredere 
pentru a veni încoace, spuse Edelman. Avem nevoie de o 
armată de experţi pentru a examina obiectul ăsta. 

— A vorbit deja cu presa? se interesă Cotten. 

— Nu. Se impun verificări temeinice înainte de a face orice fel 
de anunţ. O privi cu subiînţeles. Nu-ţi face griji, domnişoară 
Stone! Vei avea exclusivitatea pe care ţi-o doreşti... 

Cotten îşi punea stăruitor întrebarea, în sinea ei, dacă aceasta 
era ştirea care avea să-i salveze cariera. Avea mare nevoie de o 
şansă, cea mai mică şansă ce s-ar fi oferit. 


— la şi nişte instantanee, îi spuse ferm lui Paul. 

Acesta lăsă deoparte camera video şi începu să folosească un 
aparat digital Kodak. După ce prinse tot ce-i trebuia, dădu din 
cap afirmativ către Cotten, care le întinse, lui şi lui Nick, câte o 
Cerveza Cristal. 

— Acum parcă totul capătă sens, spuse Nick, în timp ce 
ciocniră bucuroşi sticlele de bere. 

Cotten se întoarse spre Edelman, pe care îl găsi teribil de 
concentrat, cufundat într-o adâncă meditaţie. Îşi trăsese scaunul 
lângă masă şi se uita fix la tăbliță, clătinând din cap. 

Cotten se mută chiar lângă el. 

— Ce? zise ea. Ceva nou? 

Acesta mai dădu pe gât o sorbitură zdravănă din scotch-ul 
său, urmată de a doua, apoi goli paharul. 

— Dacă pricep eu bine glifele astea... 

— Vreţi să spuneţi că ştiţi ce înseamnă?! 

— În mare, zise el, folosindu-şi degetul pentru a marca 
perimetrul  jumătăţii superioare a tăbliţei. Și îmi bazez 
interpretarea pe faptul că glifele prezintă o vădită similitudine 
cu inscripţiile timpurii zapotece şi maiaşe. Toate scrierile 
timpurii ale Mezoamericii foloseau pictograme complexe, cu 
forme rectangulare. 

— Mezoamerica? Dar ne aflăm în America de Sud, zise Cotten. 

— Da, e-adevărat, dar teorii recente pretind că toate aceste 
popoare antice îşi mutau aşezămintele mult mai des decât se 
credea cândva. Oare cristalul a fost făcut aici, sau a fost adus de 
altundeva? Este o întrebare la care încă nu pot răspunde... 

— Deci nu sunteţi sigur că au creat-o incaşii sau chavinii? 
întrebă Cotten. 

— Ei nu dispuneau de o limbă scrisă ca aceasta, răspunse 
Edelman. 

— Şi-atunci cine a făcut-o? O comunitate mai veche decât 
chavinii? interveni Cotten. Parcă ziceaţi că nu aveau o limbă 
scrisă... 

— O adevărată enigmă, nu-i aşa? spuse Edelman. 

Paul puse berea la gură, înghiţi, apoi zise: 


— Vreţi să-mi spuneţi că oamenii care au construit Machu 
Picchu şi acest complex de palate şi observatoare astronomice 
nu aveau o limbă scrisă? 

Edelman afişă un zâmbet tolerant. 

— Este o naivitate din partea noastră să credem că scrisul 
înseamnă să aşterni, pur şi simplu, cuvinte cu ustensile precum 
stiloul şi cerneala, aşa cum facem noi astăzi. Egiptenii foloseau 
piatră şi papirus, sumerienii şi babilonienii scriau pe tăblițe de 
lut. lar incaşii foloseau o cu totul altă metodă şi alte mijloace. Ei 
sunt faimoşi pentru textile, astfel încât totul căpăta un sens 
deplin. Foloseau guipus-uri - noduri, funii şi sfori. Se credea, în 
mod curent, că quipus era doar o metodă contabilă, dar analize 
recente indică faptul că ar fi putut fi o limbă scrisă 
tridimensională, într-un cod binar de şapte biţi. Foarte 
complicat. Luaţi aminte, computerele din epoca noastră, 
modernă sunt bazate pe asemenea coduri binare. 

— Incaşii foloseau aceeaşi tehnologie ca şi computerele din 
ziua de azi? întrebă consternat Paul. 

Edelman încuviinţă din cap. 

— Când scriem mesaje e-mail, bunăoară, acestea există în 
interiorul computerului în forma unei secvenţe din opt cifre - un 
cod binar construit doar din „unu” şi „zero”. Mesajul codat se 
transmite unui alt computer, care îl traduce sau îl decodează din 
nou, în scrisul tipărit de expeditor. Incaşii au inventat un astfel 
de sistem cu cel puţin cinci sute de ani înainte ca Bill Gates să 
lanseze Microsoft. 

— Poate că nu suntem atât de deştepţi pe cât ne credem, zise 
Nick. 

— Nu suntem, în mod cert, sublinie Edelman. - Poate că 
„aroganţi” ar fi cuvântul potrivit. Spaniolii au înregistrat 
capturarea unui incaş care încercase să scundă un quipus, care 
- le spuse acesta - era un summum a tot ceea ce însemna ţara 
sa natală, bine şi rău la un loc. Şi astfel, în înţelepciunea lor 
pioasă, în loc să-l păstreze pentru a învăţa de la el şi pentru a-l 
studia în detaliu, conchistadorii l-au ars, considerându-l un 
obiect idolatric, iar pe sărmanul nativ l-au pedepsit aspru pentru 
vina de a-l fi păstrat. Tratamentul aplicat acestor culturi în 


Lumea Nouă, în numele Domnului, este o atrocitate pe care 
avem deseori tendinţa s-o ignorăm. Au fost obliterate. 

Edelman se aplecă din nou peste tăbliță şi studie atent 
gravurile pe cristal, în timp ce lua notițe într-un carneţel. În tot 
acest răstimp, clătina din cap, ca şi cum nu-şi putea crede 
ochilor în vreme ce transcria. 

Paul o împunse cu cotul pe Cotten. 

— Ce se întâmplă? 

Cotten ridică din umeri. 

— Deci, ce crezi că zice? întrebă ea. 

Edelman nu răspunse imediat, dar continua să scrie. Paul îşi 
înălţă sprâncenele către Cotten, în timp ce aşteptau 
nerăbdători. 

În sfârşit, Edelman săltă privirea. 

— Dacă cineva, cu mii de ani în urmă, şi-a luat asupra sa o 
asemenea sarcină, incredibil de dificilă, de a crea acest obiect 
remarcabil, atunci înseamnă că a avut ceva foarte profund de 
transmis. Sunteţi de acord? 

Cotten ridică din cap, observând cum ceața montană se 
aduna, în straturi groase, împrejurul lor. 

— Cred că da. 

Edelman continuă. 

— Precum vă spuneam, am doar o primă traducere, brută, 
bazată pe glifele similare pe care le-am studiat ani de-a rândul, 
dar faptul absolut remarcabil, care mă ajută să înţeleg aceste 
gravuri, este că sunt familiarizat cu mesajul. Nu este prima oară 
când îl aud, şi asta e valabil şi pentru dumneavoastră. Cristalul - 
singur - este o incredibilă enigmă. În sine. Dar, vedeţi, nu doar 
mesajul inscripţionat pe cristal este uluitor. Nemaipomenit este, 
în primul rând, faptul că acela care l-a scris a avut anterior 
cunoştinţă despre acest eveniment, în particular. 

— Care eveniment? întrebă Paul. 

— Arca lui Noe şi Marele Potop. 


VENATORI 


— Domnule Wyatt, ţin să vă mulţumesc că aţi acceptat să 
veniţi într-un timp atât de scurt, zise arhiepiscopul Felipe 
Montiago, ataşatul apostolic al Vaticanului pentru Statele Unite. 

— Am fost intrigat de telefonul Domniei-Voastre, Excelenţă, 
răspunse Thomas Wyatt. Dădu mâna cu arhiepiscopul, un 
bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum negru, cu un guler simplu, 
roman - nicio altă indicație vizibilă a poziţiei sale diplomatice 
sau de Curie Romană. 

Wyatt se gândise multă vreme dacă ar fi trebuit să răspundă 
solicitării venite din partea unui diplomat de grad atât de înalt, 
de a vizita ambasada Vaticanului pentru o ofertă de serviciu, 
însoţit de ceea ce presupunea el că era Garda Elvețiană. De la 
pierderea avionului Virgin Atlantic, cu un an în urmă, cântărise 
de o mie de ori dacă să renunţe sau nu la slujba asta. Patru 
săptămâni după doborârea avionului, stătuse treaz toată 
noaptea, dezbătând ce anume ar mai fi putut încerca pentru a-l 
convinge pe nefericitul pilot să renunţe la actul sinucigaş. 
Experimentase şi alte eşecuri în trecut, dar, în majoritatea 
cazurilor, se confruntase cu un singur suspect sau terorist. Nimic 
nu se apropia - ca dezastru - de pierderea celor 280 de 
nevinovaţi ai zborului 45. 

Montiago îi făcu semn lui Wyatt să se aşeze, în timp ce el 
trecu, ocolind, în partea cealaltă a biroului său. 

— Nu sunt prea dese asemenea cazuri, de necesităţi speciale. 
lar un om de talia şi cu experienţa dumneavoastră se găseşte 
rar... 

Cei doi bărbaţi stăteau de vorbă într-un birou modern, dar 
modest decorat, la etajul doi al ambasadei Statului Vatican, pe 
Massachusetts Avenue, în Washington. Incăperea, spațioasă, 
era panelată cu lemn şi nu avea ferestre, iar pe peretele din 
spatele lui Montiagro atârna un portret, de mari dimensiuni, al 
Papei. 


— Și care ar fi aceste necesităţi speciale? întrebă Wyatt. 
Credeam că pentru a fi membru în Garda Elvețiană presupune 
să fii romano-catolic şi să ai cetăţenie elveţiană. 

— Corect, domnule Wyatt. Dacă ar fi să vă recrutez pentru 
Gardă, nu aţi îndeplini condiţiile. Există alte nivele ale securităţii 
Vaticanului, spuse el. 

Wyatt îi aruncă o privire iscoditoare, întrebându-se unde 
bătea Montiagro. Cu diplome în psihologie criminală şi drept 
internaţional, Wyatt îşi petrecuse ultimii şapte ani ca expert 
analist şef pentru comportament uman, la Agenţia Naţională de 
Securitate în Fort Meade. Primise telefonul de la Montiagro cu 
puţin înainte de a părăsi biroul în ziua aceea. Poate că tocmai 
asta era ocazia de a face, în sfârşit, un pas înainte în viaţa sa, 
ieşind din conul de umbră în care îl proiectase dezastrul lui 
Virgin Atlantic. Se întreba dacă o poziţie în cadrul securităţii 
Vaticanului nu era chiar schimbarea de care ar avea nevoie?... 

— Aşadar, dacă nu e vorba despre o slujbă în cadrul Gărzii, 
atunci...? zise Wyatt. 

— Venatori îţi spune ceva? sublinie Montiagro. 

— Desigur, Excelenţa-Voastră. Împreună cu FBI şi CIA, NSA 
face schimb de date, în mod regulat, cu ramura de inteligenţă a 
Vaticanului. 

— Foarte bine, zise Montiagro. Venatori este agenţia de 
colectare a informaţiilor a Sfântului Scaun şi are 
responsabilitatea de a-l ţine la curent pe Papă în legătură cu 
afacerile internaţionale. Agenţia procesează datele pe care le 
trimiteţi în fiecare zi. Precum ştiţi, avem şi un raport zilnic, pe 
care îl înaintăm către NSA şi către alte agenţii vestice. 

Wyatt dădu afirmativ din cap, constatând pe loc că se ştia 
foarte puţin despre Venatori, în afară de faptul că era una dintre 
cele mai vechi organizaţii de spionaj din lume. 

— Am simţit nevoia să introducem un analist special de teren, 
care să lucreze direct din acest birou. Spre deosebire de Garda 
Elvețiană, un agent Venatori nu trebuie să fie catolic. In unele 
cazuri, avem agenţi - în alte ţări - care nici măcar nu sunt 
creştini. Vedeţi, domnule Wyatt, Sfântul Scaun este guvernat 
atât de legile omului, cât şi de cele ale lui Dumnezeu. Uneori, ne 
lăsăm antrenați de treburile noastre diurne şi uităm că există 


lucruri care pot şi trebuie să fie explicate logic şi faptic. Preţuim 
în mod deosebit o persoană ca dumneata, care să ne ţină cu 
picioarele pe pământ, în timp ce analizăm date şi informaţii. 

„Propunerea e, în mod cert, bizară”, gândi Wyatt. Ce-i 
determinase, oare, să-l caute tocmai pe el? 

— Respect, desigur, poziţia dumneavoastră şi locul pe care 
Sfântul Scaun îl deţine în comunitatea internaţională, dar nu 
prea pricep ce fel de necesităţi aveţi, care să-l solicite pe unul 
ca mine. 

Montiagro îşi împreună degetele, odihnindu-şi mâna pe tăblia 
biroului. 

— Am observat implicările dumneavoastră în negocierile de 
ostatici şi în cazurile cu fanatici sinucigaşi din ultimii ani. Am 
monitorizat activitatea dumneavoastră cam într-o duzină de 
situaţii naţionale şi internaţionale, când aţi luat parte la 
negocierile cu terorişti. Salvarea de vieţi omeneşti este foarte 
preţuită de Vatican. 

— Apreciez încrederea dumneavoastră, dar nu mă pot lăuda 
cu succese de flecare dată. Am avut destule pierderi... 

— Inţelegem asta, zise Montiagro. Şi ştim, de asemenea, că 
pierderea zborului Virgin Atlantic ai luat-o personal. 

Wyatt simţi o mare presiune în piept. Spera ca Montiagro să 
nu continue pe aceeaşi temă. 

— Ceea ce ne impresionează în mod special este că guvernul 
Statelor Unite are suficientă încredere în Thomas Wyatt pentru 
a-l solicita în situaţiile cele mai critice. 

Dacă era să-şi părăsească slujba pentru o alta, Wyatt ar fi 
vrut să ştie mai multe în legătură cu respectiva însărcinare. 

— Vă mărturisesc că îmi este la fel de neclar, în continuare, 
ce beneficii aş putea aduce eu la masa dumneavoastră. Nu 
sunteţi în război. Nu aveţi armată activă, nici ameninţări fizice, 
în afară de obişnuiţii fanatici religioşi cu care ne confruntăm 
zilnic. 

— Poate, da, zise Montiagro. Poate, nu. Arhiepiscopul îşi aşeză 
palmele desfăcute pe masă. Din păcate, ceea ce afirmaţi 
dumneavoastră este incorect la toate capitolele menţionate: 
război, armate şi ameninţări fizice la adresa Sfântului Scaun. De 
pildă, din punct de vedere al războiului, noi... 


Telefonul mobil al lui Wyatt ciripi. Ridică mâna spre 
arhiepiscop în timp ce scoase aparatul din suportul de la curea 
şi citi numele apelantului. 

— Prezint scuze, Excelenţa-Voastră, dar trebuie să răspund 
apelului. E de la agenţie... 

— Înţeleg, spuse Montiagro. 

Wyatt se ridică şi se îndepărtă de masă înainte de a apăsa pe 
butonul pentru convorbire. Ascultă atent, apoi, într-o clipă, se 
întoarse către arhiepiscop. 

— Excelenţă, aveţi un televizor disponibil? Sunt ştiri de ultimă 
oră, care ne interesează pe amândoi. 

— Desigur, confirmă Montiagro, se ridică şi deschise o 
comodă mare, scoțând la iveală un televizor cu ecran lat. După 
ce apăsă pe butonul de pornire, la telecomandă, imaginea şi 
sonorul postului Satellite News prinseră viaţă. 

Prima imagine era a unei uriaşe mingi de foc străbătând cerul 
nopţii. Cu toate că nu exista niciun punct de referinţă, Wyatt 
presupuse că ceva de mari proporţii luase foc şi ardea în văpăi. 

Crainicul anunţa alert: 

— Înregistrarea este filmată pe coasta de est a Africii, în timp 
ce Staţia Spațială Internaţională se prăbuşeşte fără control şi ia 
foc în atmosferă. Priveliştea spectaculoasă de pe cerul nopţii a 
putut fi văzută de la mii de mile depărtare. Teribila tragedie a 
debutat cu un raport primit de la Agenţia Spațială Rusă, precum 
că cei trei membri ai echipajului - un căpitan de marină al 
Statelor Unite, un colonel al Forţelor Aeriene Ruse şi un 
cosmonaut rus - s-au sinucis cu toţii, imediat ce au constatat că 
pricinuiseră devierea de pe orbită a staţiei. Puțin mai târziu, 
aceasta s-a prăbuşit în Oceanul Indian. 

Arhiepiscopul Montiagro părea că îngheţase: privirea sa fixă 
imobiliza imaginile, când Wyatt veni în preajma lui. 

— E incredibil, zise Wyatt. 

Montiagro se întoarse spre Wyatt. 

— De fapt, nu este. Îşi aşeză mâna pe braţul lui Wyatt. - lată, 
domnule Wyatt, motivul pentru care v-am chemat. 


CÂMP DE LUPTĂ 


Montiagro dezactivă sonorul televizorului. 

— Nu pricep nimic, Excelenţa-Voastră, zise Wyatt. 

— Ai să înţelegi cât de curând... Thomas, suntem în plin 
război. In fiecare moment, în fiecare secundă, cu fiecare 
respiraţie, ne luptăm pentru vieţile noastre, pentru sufletele 
noastre. Un război la fel de real ca şi cele ce se desfăşoară într-o 
duzină de alte locuri teribile, dureroase, sângeroase de pe 
această planetă. Războiul în care suntem prinşi a început cu 
mult timp în urmă. Şi nu se va sfârşi până ce una dintre părţi - 
cei care cred în bunătatea omenească sau cei care văd doar 
ticăloşia din inima omului - va câştiga. 

Ataşatul se uita la reportajul transmis în direct, la televizor. 

— N-ai fi aflat niciodată, dar suntem în mijlocul unui câmp de 
luptă. Biserica este centrul războiului ce se dă pentru salvarea 
sufletelor oamenilor. Privi spre Wyatt. Avem nevoie de cineva ca 
dumneata, care să ne ajute să ducem această bătălie. 
Dumneata înţelegi prea bine comportamentul uman. Una dintre 
căile prin care inamicul nostru câştigă o bătălie este aceea dea 
determina un suflet să comită păcatul ultim împotriva lui 
Dumnezeu - păcatul sinuciderii. Armata împotriva căreia luptăm 
este condusă de Satana. Neflimii au plănuit meticulos ziua în 
care se vor răzbuna pe Dumnezeu şi-i vor lua acel lucru pe care- 
| îndrăgeşte cel mai mult: creaţia sa nepreţuită - omul. 

— Neflimi? 

— Urmaşii îngerilor Căzuţi, îngerii rebeli izgoniți din Paradis 
după Bătălia din Ceruri. 

— Credeţi că toate sinuciderile sunt provocate de un soi de 
posesie demonică? întrebă Wyatt. De fapt, explicaţia îi 
convenea, cu toate că dracii şi demonii se aflau la periferia 
credinţei sale. Dar explicaţia asta ar fi uşurat întrucâtva povara 
insuccesului pe care-l simţea legat de incidentul cu Virgin 
Atlantic. A convinge un om să renunţe la actul sinuciderii părea 
cu totul altceva decât a convinge un demon. 


— Nu chiar toate, continuă Montiagro. Dar noi credem că 
războiul ia amploare. 

— De ce? întrebă Wyatt. 

Arhiepiscopul Montiagro arătă spre televizor. 

— Semnele se înmulţesc, domnule Wyatt... 


PREZICEREA 


— Arca lui Noe? În Peru? Asta-i o glumă bună, zise Cotten, 
vărsând berea din sticla cu care gesticula, ca reacţie la spusele 
lui Edelman. 

— E o eroare, zise Paul, în timp ce Nick încuviinţa din cap. 

Edelman schiţă acelaşi zâmbet tolerant şi îi aruncă o privire 
lui Paul, înainte de a se întoarce spre Cotten. 

— Nu, domnişoară Stone, nu glumesc. Dar probabil că v-am 
abătut de la realitate... Daţi-mi voie să vă explic. Povestea 
Marelui Potop este comună multor culturi, fiind transmisă, de 
obicei, din generaţie în generaţie, prin tradiţie orală, pentru ca 
apoi să iasă la iveală prin limbajul scris. Chiar şi incaşii aveau un 
mit al potopului. Legendele incaşe spun că primii locuitori ai 
Anzilor erau urmaşi ai Marelui Potop, care apoi au populat toată 
regiunea. Există literalmente sute şi sute de mituri ale potopului 
în întreaga lume: scandinavice, asiatice, africane, australiene, 
ale Estului apropiat, ale insulelor din Pacific. Nu există colţişor 
de pe planetă fără o poveste despre potop. 

— Teologii se bucură de fiecare dată scoțând în evidenţă 
acest fapt, pentru că acele legende culturale şi textele timpurii 
coroborează evenimentul înscris în scriptura biblică. Edelman 
făcu o pauză, privind artefactul: Dar inscripţiile de pe acest 
cristal nu sunt mărturia unui Mare Potop care ar fi avut loc. 

— Păi n-aţi spus mai înainte că tocmai asta sunt? întrebă Paul. 

— Nu întru totul, obiectă Edelman. Vedeţi, inscripţiile de pe 
tăbliță prezic un potop masiv. Relevă că potopul o să se 
petreacă, şi indică măsuri exacte de pregătire. 

— Adică să fie construită barca şi să fie adunate animalele, 
două câte două? întrebă Cotten. 

Edelman trecu cu degetul dedesubtul unor glife, pe măsură ce 
vorbea. 

— Dă instrucţiuni precise pentru construirea unui vas, da -o 
arcă, dacă vreţi. 

— Permiteţi-mi, eu am fost crescut într-o strictă ambianţă 
biblică, zise Paul, şi tind să înclin spre partea fundamentalistă. 


Îmi amintesc cum mi s-a spus că înţelesul Potopului e următorul: 
Dumnezeu a curăţat pământul de păcătoşi - de toţi oamenii, în 
afară de Noe şi familia sa. 

Paul plescăi din buze, după ce luă o înghiţitură din berea sa. 

— Aţi mai spus că oamenii aceştia îşi mutau locul pretutindeni 
în lume. De unde ştiţi că acesta nu e dintr-un cristal dăruit lui 
Noe? Sau poate tocmai el l-a creat, ori l-o fi dat cuiva să-l 
desăvârşească? Un fel de manual de instrucţiuni sau ceva de 
genul acesta. lar apoi cineva l-a adus tocmai aici... 

— Glifele, spuse Edelman. Nu făceau parte din repertoriul de 
scriere sau lectură al lui Noe. 

Paul ridică din umeri, exprimând pe chip o uşoară jenă. 

— Dacă inscripţia se dovedeşte a fi o predicţie a Marelui 
Potop, aici, în Peru, zise Cotten, chestia asta cu multiplii Noe or 
să contrazică istoria biblică a lui Noe. 

— Fundamentaliştii vor fi fericiţi dacă asta va da peste cap 
Geneza, zise Paul. | se adresă lui Cotten: Exact opusul poveştii 
tale despre fosila Creaţiei. Cu un zâmbet grijuliu, adăugă: Eşti 
sigură că vrei să fii părtaşă la povestea asta? 

— E singura cale pe care o pot alege acum. Cotten se uită la 
Edelman: Paul are dreptate în privinţa chestiunii multiplilor Noe, 
nu-i aşa? 

— Da, zise Edelman. Ba chiar mai mult de atât. Nu e vorba 
doar de ceea ce este scris aici. Avem în faţa ochilor un obiect 
vechi de mii de ani, inscripţionat într-o limbă ce înglobează o 
varietate de simboluri, care nu sunt native niciunei culturi. 
Potrivit celor mai bune estimări, unui scrib antic i-ar fi trebuit cel 
puţin o viaţă să-l finalizeze, şi asta doar dacă ar fi avut la 
îndemână unelte de mare precizie, de tăiere cu diamant şi altele 
ca acestea. lar mesajul prezice un eveniment despre care 
tradiţia spune că s-a petrecut acum aproape cinci mii de ani. 
Schiţă un gest către tăbliţa de cristal. Aşadar, marea întrebare 
nu este ce spune mesajul, ci de cine a fost scris! 

Cotten îşi simţi inima bătând cu putere. 

— Poate că avem în faţă scrisul de mână al lui Dumnezeu... 


CEAȚA 


Afară era un întuneric negru ca smoala şi frig zdravăn când 
Edelman, Cotten, Paul şi Nick, aşezaţi în jurul mesei mari, 
pliante, luau masa specială de adio, în cortul popotei. 

— Ar fi trebuit să angajăm un bucătar american în locul 
băştinaşului, zise Paul. Nu ştiu dacă aş fi în stare vreodată să 
mănânc porc de Guineea. 

— Nu te mai gândi la porcul de Guineea, zise Cotten. Zi-i pe 
numele său peruan, cuy - poate că asta te va ajuta. Ca să fiu 
cinstită, eu găsesc că e o mâncare destul de gustoasă. 

— Totul e chestie de obişnuinţă, spuse Edelman înainte de a 
lua o furculiţă de cartofi. Ştiaţi că femeile percep dezgustul 
pentru ceva anume mult mai rapid decât bărbaţii? Dezgustul 
este modul naturii de a ne proteja de boli. Prin urmare, femeile 
ar avea o sensibilitate mai pronunţată - ele sunt născătoarele, 
îngrijitoarele de prunci. Un fapt interesant, rezultat dintr-o 
cercetare efectuată în Marea Britanie: aşa cum capacitatea de 
reproducere scade cu vârsta, tot astfel scade şi sensibilitatea la 
dezgust. 

Paul îşi înfipse furculiţa în cuy-ul tăiat felii, ezitând la prima 
muşcătură. 

— Dacă am fi fost în Coreea, ai fi putut gusta o supă 
fabuloasă numită bosintang, spuse Edelman. 

— Mă tem să întreb, zise Paul. 

— Rover, zise Cotten, şi scoase un sunet ca un lătrat uşor. 

Paul mormăi dezaprobator. 

— Vă pot indica site-uri cu reţete de mâncăruri exotice, le 
spuse Edelman. 

— Pas, zise Paul, înţepând cuy-ul cu furculiţa. 

Nick se apropie de Cotten şi îi şopti la ureche. 

— Şi pe tine te oboseşte, la fel ca şi pe mine, Fudulul-ştie-tot? 

Răspunse afirmativ la întrebare, făcând un semn scurt, cu 
capul. Şi Cotten se plictisise de mintea etern enciclopedică a lui 
Edelman, dar ştia prea bine că trebuiau să-şi respecte gazda. Se 
întoarse spre Paul. 


— Haide, dă-i drumul! Nu fi nătăfleţ! la o muşcătură! 

— Da, omule, haide, fă-o, zise Nick! Cât despre mine, sunt 
lihnit. Pe toţi dracii, aş mânca acum şi partea sudică a unei 
llame spânzurate de cap. Infundă în gură o bucată de carne. 
Mmm, mmm, mmm. 

Paul ridică furculiţa. 

— Şi-acum o să-mi spui că are gust de pui, nu-i aşa? 

— Dar ce nu are, pe lumea asta, gust de pui? zise Edelman. 

— Poate că am fost - cum aţi spune dumneavoastră - 
născător sau îngrijitor de prunci, într-o altă viaţă, zise Paul. Abia 
mă pot obişnui cu nenorocitele de tofu, şi acum se aşteaptă de 
la mine să mănânc... cuy. Tăie o bucată şi o duse încet la gură. 

Nick rânji cât putu de convingător în timp ce continua să 
mestece, apoi înghiţi şi o expedie în stomac, cu apă îmbuteliată. 

— Închipuie-ţi că al fi într-un reality-show, cu o miză de un 
milion de dolari... 

Paul lăsă carnea să-i alunece printre buze. Ţinu furculiţa în 
cavitatea bucală, pentru o clipă, înainte de a fragmenta cu dinţii 
porcul de Guineea. Nările i se umflară, nasul i se încreţi, în timp 
ce muşchii fălcilor lucrau încet. 

— Nu-i chiar aşa de rău, îngăimă el, încă mestecând. În final, 
înghiţi. 

Edelman îşi ridică sticla cu apă. 

— Să bem pentru traiul la extreme, tinere domn! 

Cotten auzi un scheunat din direcţia focului de tabără încins 
de echipa de excavare, cu toate că lumina slabă a acestuia nu 
prea se mai zărea, din pricina ceţii ce se îndesea tot mai mult. 
Ştia că şi ei sărbătoreau, după cum le era obiceiul în flecare 
seară, dar nu cu apă, ci cu ceva mai tare - un preparat de-al lor, 
pe care şi-l încropeau zilnic. 

— Propun un toast, zise Nick. Să ciocnim pentru descoperirea 
artefactului de cristal de către domnul dr., împreună cu noul 
simţ de aventură culinară al lui Paul. Ţinând în sus sticla de apă, 
începu să recite: 


Ora închiderii, şi Guiness vărsat pe podeaua barului, 
cănd din gaură se furişă un mic şoricel 
şi se aşeză în lumina felinarului. 


Lipăi spuma albă de jos, apoi căzu din picioare. 
Și toată noaptea, furios, strigă să vină mâţa s-o omoare! 


Paul şi Edelman râseră, în vreme ce Cotten clătină din cap. 

— Noroc, zise ea, ridicând sticla cu apă. 

— Ceea ce ne lipseşte, spuse Nick, este nişte lichid de acela 
din care prietenii noştri beau în fiecare seară. Arătă în direcţia 
râsetelor şi urletelor echipei de săpători. 

— Du-te şi roagă-l pe Jose să ne facă parte dreaptă şi nouă, 
spuse Paul! Mi-a zis, ceva mai devreme, că tocmai au scos cepul 
la o damigeană nouă. g 

— Cred că asta voi face, zise Nick, ridicându-se în picioare. Işi 
scutură pantalonii şi păşi grăbit, printre norii de ceaţă. 

Cotten îşi scoase aparatul foto Elph şi făcu câteva poze cu 
Paul terminându-şi cina cu porcul de Guineea. 

— Acum, ai ceva senzaţional despre care să le scrii celor de 
acasă, îi zise ea, vârând aparatul în buzunarul pantalonilor tip 
cargo. lar eu deţin dovada. 

Câteva momente mai târziu, Nick se întoarse cu o sticlă, de 
genul celor de whisky, având învelişul din piele de culoare 
închisă. În timp ce o ţinea în sus, ca s-o vadă toată lumea, 
Cotten admiră inscripţiile multicolore. Pe o parte se zăreau 
cuvintele „Lineas de Nazca” şi mai multe desene ale faimoaselor 
linii Nazca - o maimuţă, un păianjen şi un şarpe. Mai era schiţat, 
în fundal, şi un munte înzăpezit, precum şi o femeie băştinaşă 
îmbrăcată în haine colorate. 

— Exact ce ne-a recomandat doctorul, zise Nick, cu un 
zâmbet larg. Împărţi pahare de carton, scoase dopul sticlei şi 
turnă câte puţin fiecăruia. Doctore, Jose a zis că chestia asta o 
să clarifice, cât ai zice peste, inscripţiile de pe tăbliţa de cristal. 
Înţelegeţi? Va fi totul clar precum cristalul... 

Când toţi avură paharul plin, Paul îl ridică pe al lui. 

— Să bem pentru Marele Potop. Ah, da, şi pentru Noe - 
marele constructor de nave. 

— Noroc, zise Edelman. Pentru toţi Noe! _ 

Cotten sorbi puţin şi avu pe loc o reacţie de sufocare. In 
comparaţie cu gustul fin şi catifelat al votcii suedeze favorite, 
senzaţia de acum era ca şi cum ar fi băut lame de ras. Prima 


înghiţitură necesită puţin efort, dar rămâi în gură cu un stăruitor 
gust de piper, oarecum plăcut. Şi e tare, îţi încălzeşte toate 
măruntaiele. 

— Trebuie să recunosc că nu e rău - după primul şoc, preciză 
Edelman, terminându-şi paharul. 

— Mai e destul, doctore, spuse Nick, întinzându-i sticla. 

— Ei, ce-o să fie? zise Edelman. Incă unul n-o să mă doboare. 

— Da, pentru toţi Noe! închină Cotten, înălţând cupa. Se 
întoarse spre Edelman. Dar pe restul tăbliţei, după prezicerea 
Potopului, ce reprezintă acele linii şi puncte? Ce vor să însemne? 

— Pot desluşi, destul de confuz, doar prima jumătate a 
tăbliţei, răspunse Edelman. Am avut noroc cu glifele 
semirecunoscute şi, fireşte, mi-a venit în ajutor şi faptul că eram 
familiarizat cu povestea Potopului. Dar glifele se opresc undeva, 
în jos, la mijlocul tăbliţei, cu următoarea remarcă: Dumnezeu va 
curăţi pământul a doua oară, însă nu prin potop. Apoi întregul 
limbaj al tăbliţei se modifică - fără glife. Acele puncte şi linii 
seamănă cu interpretarea grafică a unei forme de quipus, iar 
asta nu este specialitatea mea, atunci când e folosită ca limbaj. 
Îmi imaginez însă că, dacă prima jumătate descrie Marele Potop 
şi cum anume să-i supravieţuieşti, cealaltă jumătate ar putea 
face acelaşi lucru - poate ceva mai dramatic, de genul: cum să 
oprim Apocalipsa. Ultimele date pe care le-am putut extrage din 
glife ne pun în gardă: va să vină o a doua curăţire, condusă de 


fiica unui înger. 
* 


x x 


Cotten Stone pătrunse ameţită în cortul ei, constatând că e 
destul de greu să se ţină pe picioare şi, de asemenea, destul de 
greu să respire. După doar un pahar din amestecul băştinaş, 
capul începuse să se învârtă. Dar ceea ce tocmai auzise rostit 
de Edelman întrecea efectele puternicei băuturi locale. 

Condusă de fiica unui înger... — rememoră ea. 

O senzaţie de arsură i se declanşă în abdomen şi se răspândi, 
zvâcnind în valuri, prin tot corpul. Privirea i se înceţoşă, vârfurile 
degetelor o furnicară de parcă s-ar fi atins de o priză electrică. 
Cotten îşi puse mâinile căluş peste nas şi gură şi respiră ritmic, 


pentru a preveni o hiperventilaţie. Se concentra să respire uşor 
şi să se relaxeze, încetinind activitatea inimii. 

Chiar şi în timpul anxietăţii, îi mai auzea încă pe Edelman, 
Paul şi Nick - la distanţă, râsetele şi flecăreala lor aduceau mai 
degrabă a bolboroseală decât a vorbire limpede. 

Cotten căută prin geantă, până ce găsi, în sfârşit, sticla de 
plastic cu medicamente. Se luptă cu capacul, care avea 
prevăzută o siguranţă pentru copii. Îl afurisi. La un moment dat, 
capacul sări, iar Cotten reuşi să răstoarne Ativan-ul în palmă. 
Luă o pastilă şi o azvârli în dosul limbii. Înghiţi greu, conducând 
pilula pe gât. Apoi puse restul înapoi în sticlă şi se lăsă uşor pe 
pat, presându-şi palmele pe tâmple. Zvâcneau precum capacul 
unui ibric. Se întreba dacă nu cumva presiunea ce-i creştea în 
piept avea să-i provoace un atac de inimă. 

Cotten stătu întinsă, nemişcată, timp de aproape o oră, până 
ce zvâcnetele din cap se potoliră. In ciuda aerului rece, de 
munte, era leoarcă de transpiraţie - nu-şi putea smulge din 
minte vorbele lui Edelman. 

Condusă de fiica unui înger... 

Îl auzi pe Edelman, aflat ceva mai la distanţă. Accentul său 
englezesc, impecabil suna neclar, deformat. Oare băieţii mai 
erau treji? Mai petreceau încă? 

Se auzi strigată de Edelman. Acesta întreba dacă era Cotten 
cea care se apropia prin valurile de ceaţă. 

Apoi urlă răsunător. 


LICURICI 


Fiți treji, privegheați.  Potrivnicul 
vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un 
leu, căutând pe cine să înghită. - 1 Petru 
5:8 


Cotten se ridică şi, orbită de întuneric, îşi apropie tălpile de 
podeaua de pământ. Oare chiar îl auzise pe Edelman urlând? 
„Trebuie să fie o greşeală”, gândi ea. 

Se ridică în picioare şi-şi duse mâna la faţă - pielea îi era rece 
şi lipicioasă, părul umed, echilibrul nesigur. 

Bâjbâi sub pat, căutând lanterna. Apăsând pe buton, zări o 
ceaţă deasă ce-i umplea cortul. Conul de lumină abia penetra, la 
o distanţă de câteva picioare depărtare, până la intrarea tip 
clapă. Era înfăşurată într-un nor - picuri mici de umezeală se 
mişcau încet în raza de lumină, semănând cu mici planctoni din 
adâncuri. 

Cotten întinse mâna spre clapa cortului. leşind afară, simţi o 
răcoare pătrunzătoare, ce nu putea fi pusă pe seama altitudinii. 

— Dr. Edelman? strigă ea. Paul? Nick? 

Niciun răspuns. 

Proştii! Se îmbătaseră criţă şi se vorbiseră s-o sperie. Nu 
găsea prea amuzantă treaba asta. Fireşte, n-aveau de unde şti 
cât de tare o traumatizase traducerea lui Edelman. Dacă ar fi 
ştiut, n-ar mai fi organizat farsa asta stupidă. Işi dăduse silinţa 
să-şi ascundă, pe cât posibil, reacţia, scuzându-se că e nevoită 
să părăsească petrecerea. Motivase ferm că băuse prea mult şi 
nu se simţea deloc bine. Erau, probabil, mult prea beţi pentru a- 
şi da seama că, de fapt, altceva o chinuia pe ea. _ 

Văzu o lumină palidă apropiindu-se treptat. Idioţii! Incercau s- 
o îngrozească, dar lanternele îi trădau. Cotten nu voia defel să le 
arate cât de mult o înfricoşa farsa lor. 

— E-n regulă, băieţi. Ştiu ce intenţionaţi să faceţi! strigă ea. 

Lumina se făcu mai mare, schimbându-se dintr-un portocaliu 
deschis într-un roz ţipător, apoi într-un roşu aprins. In acelaşi 


timp, se auzi un sunet tulburător, un fâlfâit - ca nişte vele în 
bătaia vântului. 

Deodată, Jose ţâşni din ceața groasă a muntelui - cel puţin, 
aşa crezuse la început, că era José, dar în flăcările ce-l 
cuprindeau era cu neputinţă de recunoscut. 

— José! ţipă ea, în timp ce acesta trecu pe lângă ea, alergând 
şi dispărând în noapte. Asta nu mai era o farsă. Oh, lisuse, ce se 
întâmplă? Paul? Nick? Unde sunteţi? 

Apoi alte ţipete sfâşiară aerul taberei. Unul semăna cu glasul 
lui Nick, dar nu putea fi sigură. 

Din nou, dinspre ceaţă, Cotten simţi că se apropia ceva - o 
flăcăruie strălucitoare răzbătând prin zidul întunecat al norilor. 

Licurici. 

Aici, în înaltul munţilor, Cotten văzu mii de licurici. Formau o 
masă pâlpâitoare ce se îndrepta spre ea, până când o 
împresurară ca un adevărat vârtej de lumină. Zburând în spirale, 
o încolăceau tot mai strâns, atât de strâns, încât simţea vârtejul 
de aer atingându-i pielea. Mişcarea lor părea să iradieze 
căldură. Simţind un pătrunzător miros de sulf, se ţinu strâns cu 
mâna de gură şi de nas. Se zbătea frenetic, alungând cu ambele 
mâini micuţele puncte de lumină. Acestea roiau ca şi cum ar fi 
vrut să penetreze, să găsească o cale de a intra în ea. Deşi voia 
să-şi mişte picioarele, acestea n-o ascultau, mâinile i se lăsară 
moi pe lângă trup, iar lanterna îi căzu pe pământ. Nici măcar 
pleoapele nu mai aveau puterea să se închidă. Paraliză. Licuricii 
să fie, oare, cauza, ori se speriase într-atât, încât ajunsese în 
starea asta? Pentru o clipă, se întrebă dacă mai respira cu- 
adevărat. 

Apoi, instantaneu, aceştia dispărură - fâşii de lumină în 
întuneric. 

Cotten clipi ca şi când s-ar fi trezit dintr-o transă, revenindu-şi 
în deplinătatea facultăţilor. 

Urletele de teroare se înmulţeau - cineva striga în quechua. 
să fi fost, oare, unul dintre săpători? 

Ridicându-şi lanterna, Cotten porni agale prin tabără, fiindu-i 
frică să alerge - se temea ca nu cumva să se împiedice şi să 
cadă. Ca şi cum şi-ar fi împlinit propria profeție, picioarele i se 
împleticiră, iar ea se prăbuşi la pământ, cu gura în ţărână, cu 


braţele îmblătindu-i-se şi genunchii pocnindu-i surd. Se chinui să 
se ridice, sprijinind-se în cotul stâng, apoi îndreptă lumina în 
direcţia picioarelor, ca să vadă de ce anume se poticnise. 
Cadavrul lui Paul era lungit pe pământ, cu gâtul crestat larg. In 
mână ţinea un cuţit mare, plin de sânge. 

— Oh, Doamne-Dumnezeule! îşi dădu un brânci îndărăt, 
îndepărtându-se de trupul lui Paul. Acesta îşi retezase, oare, 
singur gâtul? 

Cotten se ridică anevoie în picioare, lumina lanternei sălta 
sălbatic în ceaţă. Dinaintea ei, chiar în mijlocul cortului popotei, 
trona masa unde ea şi prietenii ei luaseră împreună ultima cină. 
Mai erau câteva rămăşiţe de cuy, într-o tavă de aluminiu ce 
zăcea în centrul mesei. Sticla cu amestec băştinaş se odihnea la 
margine. 

— Nick? îl chemă ea, cu glas scăzut. Unde eşti? 

Opri lanterna, cufundăndu-se în beznă. Sursa luminoasă a 
lanternei ar fi transformat-o într-o ţintă uşoară. Singura rază de 
lumină venea dinăuntrul cortului lui Edelman. Cu precauţie, se 
îndreptă spre acesta. 

— Edelman? şopti ea, trăgând la o parte clapa cortului. Auzi 
un zumzet uşor şi simţi în aer o mişcare subtilă. Se întoarse, 
când o lumină scânteietoare apăru în spatele ei. Un roi gros de 
licurici inundă cortul, aducând cu el o căldură sufocantă şi un 
miros înecăcios, de sulf. De astă dată o ignorară, în schimb se 
adunaseră buluc şi zburau deasupra mesei. Coborâră în picaj şi 
împresurară tăbliţa de cristal. Lângă aceasta, hârtiile lui 
Edelman luară foc şi se prefăcură în scrum, împrăştiindu-se şi 
plutind în aer. 

Cotten se făcu mică, undeva, în spatele cortului. Lovindu-se 
de o ladă, îşi aţinti privirea în jos şi-şi înghiţi un țipăt, când văzu 
ce anume zăcea la picioarele ei. 


RUINELE 


Cotten se uita înmărmurită la trupul neînsufleţit al lui 
Edelman, rostogolit pe pământ. Lângă el - un pistol. Pata 
întunecată, de praf de puşcă, la tâmpla sa dreaptă înconjura 
gaura de pătrundere mică, aproape lipsită de sânge. Cotten se 
lăsă în genunchi şi îi săltă capul. Ochii îi erau larg deschişi, 
pupilele - fixe şi dilatate. Capul i se aplecă spre dreapta, 
descoperind rana de ieşire. 

— Oh, Dumnezeule! şopti ea, acoperindu-şi gura. Partea 
stângă a capului lipsea. 

Un plescăit scurt o făcu să-şi ridice privirea. O bucată din 
creierul lui Edelman alunecase de pe pânză, căzând pe pământ. 
Cotten îşi simţi stomacul în gât. Se scutură, reprimându-şi 
imboldul de a vomita. Jose - ars de viu. Paul - cu gâtul tăiat. lar 
Edelman îşi zburase creierii. Ce mama dracului se întâmpla? 

Deodată, strălucirea licuricilor se intensifică. Cotten se holba 
necontenit la tăbliţa de cristal, levitată câţiva inci deasupra 
mesei, purtată de o mantie de insecte incandescente. Era 
captivată de această imagine fantastică, nu se putea desprinde 
de locul unde parcă înţepenise. O traversa un soi de extaz - 
părea că se află în prezenţa supranaturalului, şi că acesta face 
parte din ea. Apoi, aproape fulgerător, se simţi scârbită, 
înțelegând, în sfârşit, că orice ar fi fost ceea ce se afla împreună 
cu ea, în cort, era esenţa răului. 

Adunându-şi ultimele puteri, Cotten se forţă să se ridice în 
picioare şi să se strecoare prudent pe lângă cadavrul lui 
Edelman, să ocolească masa artefactului şi să se furişeze, 
trecând de licurici, spre intrarea cortului. leşi ca săgeata. 

Se decise rapid să evite tabăra săpătorilor, îngrozită că va 
găsi aceleaşi orori. Aţintind raza de lumină spre pământ, Cotten 
porni alergând în direcţia opusă, spre cărarea ce ducea la 
şantier. Se poticnea pe drumeagul denivelat, rădăcinile ieşite la 
suprafaţă îi îngreunau sarcina de a-şi menţine echilibrul. Ceaţa 
muntelui se rostogolea pe lângă ea, în valuri - groasă pe alocuri, 


sau subţiindu-se din când în când. Lanterna abia pătrundea prin 
perdeaua de nori. 

Încerca să-şi împingă imaginile morţii în spatele minţii, dar îi 
era cu neputinţă să se gândească la altceva: se pare că prietenii 
ei se sinuciseseră ori se omorâseră reciproc... „Oh, Dumnezeule, 
oh, Dumnezeule, oh, Dumnezeule!” Cuvintele ei păstrau ritmul 
paşilor ce atingeau pământul. 

Cotten se uită deodată înapoi şi i se păru că vede nişte capete 
micuţe, ca vârfuri de ace luminate - licuricii. 

Oare ce erau aceştia? Un soi de insecte agresive, ca albinele 
ucigaşe? Licuricii, aşadar, levitaseră cuțitul lui Paul, aşa cum 
făcuseră şi cu tăbliţa? Îi dăduseră foc lui José, şi - la fel - 
incendiaseră notițele lui Edelman? lar apoi îl forţaseră să se 
împuşte? Dar poate că erau doar produsul imaginaţiei sale, 
aprinsă de băutura băştinaşă - halucinogene provenind din 
vreun drog al locului, în combinaţie cu medicaţia ei -, ori motivul 
era, probabil, atacul de anxietate de mai devreme. 

Nu, nu, căzuse, fără doar şi poate, peste cadavrul lui Paul, 
simţise căldura flăcărilor ce-l împresuraseră pe José şi ţinuse în 
mână capul lui Edelman, cald încă. Cu toate că nu-l văzuse pe 
Nick, urletul semănase cu glasul lui. Toate astea nu puteau fi 
simple halucinaţii. 

Ameţită de marea altitudine, Cotten se lupta să rămână pe 
cărare. În ultimele zile, îi deveniseră familiare potecile 
întortocheate ce duceau la ruine. 

Brusc, prima dintre structurile masive se înălţă din întuneric - 
zidul de pietre albe, de granit. Trecu printre şanţurile şi uneltele 
ce brăzdau şantierul şi se avântă spre urcuşul abrupt, spre 
construcţia boltită despre care îl iscodise pe Edelman. „Un 
observator incaş”, îi spusese el. Deşi nu-l putea vedea prea bine 
prin întuneric şi prin perdeaua groasă a ceţii, şi-l amintea 
limpede. Aruncând o privire în spate, nu zări nimic urmărind-o în 
timp ce suia spre observator. 

Deodată, apăru peretele exterior, rotund, iar cărarea continua 
în trepte. Cotten respira greu, plămânii îi lucrau forţat, iar 
picioarele o ardeau. Îşi aminti de cărăruia îngustă ce se abătea 
pe lângă drumeag şi pe care o urmaseră în prima zi după ce 
ajunseseră aici. 


„Rimancu nu e prea departe de aici”, gândi Cotten. Dacă ar fi 
izbutit să-l găsească, s-ar fi putut ascunde acolo până la ziuă, 
când s-ar fi dumirit ce anume se petrecea. Apoi s-ar fi dus la 
Machu Picchu, să contacteze autorităţile. 

Ceaţa ce se scurgea pe lângă ea părea să aibă o viaţă în sine, 
deplasându-se şi unduindu-se în valuri, ca un gigant nevertebrat 
ce înota lent pe lângă ea. În adâncul junglei, departe de tabără, 
se opri la un moment dat, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul 
unui copac. „Rimancu trebuie să fie pe-aproape”... Aşteptă să-şi 
tragă sufletul şi porni din nou. Luminând în faţa ei cu lanterna, 
Cotten observă, în sfârşit, bucata de lemn roşie. 

În scurt timp, găsi intrarea spre una din structurile Rimancu. 
Aplecată în faţă, cu palmele sprijinite de genunchi, scoase un 
strigăt de uşurare. Cotten se şterse la nas cu dosul mâinii; simţi 
o dâră de murdărie brăzdându-i faţa. În interiorul ruinelor, găsi o 
încăpere burduşită cu grohotiş, de la vreun zid dărâmat, peste 
care crescuse o vegetaţie abundentă. Un trunchi negru de 
copac, torsionat ca o împletitură de lemn dulce, creştea din 
lespedea de piatră şi se pierdea în întunericul de deasupra - 
temelia era groasă ca un bărbat pântecos. 

Cotten îşi încropi un covor de plante vii şi compost. Se ghemui 
într-un ungher îndepărtat, în dosul trunchiului de copac. 
Învârtind lanterna în arc, pentru a cerceta împrejurimile, se 
rezemă de o piatră ce se desprinsese din zidul sfărâmat. Opri 
lumina, ca să conserve bateria. 

Pulsul, bătându-i surd, era singurul sunet pe care-l auzea. 
Mirosurile înţepătoare ale junglei, umezeala perpetuă, izul de 
piatră antică şi de sol jilav îi blocau nările. 

Cotten închise ochii, făcând eforturi disperate de a găsi vreun 
sens pentru tot ceea ce se întâmplase. 

Paul şi Nick glumiseră, în timpul zborului de la Lima, despre 
cum se vor droga ei cu prafuri locale - marfă despre care 
auziseră că te putea înnebuni. Oare asta se întâmplase? Băutura 
băştinaşă era de vină? Efectele secundare ale lichidului îi 
transformaseră în sinucigaşi? Dar de ce nu şi pe ea? Da, 
licuricii... 

Licuricii... - rememoră din nou. 

Cotten deschise ochii şi se lipi cu spatele de perete. 


Mii de licurici umpleau încăperea antică. Masa luminiscentă 
întruchipa un model: mai întâi - un diavol al nisipului, învolburat 
din deşert, apoi, mai complicat - o dublă spirală, strălucind 
îndeajuns de puternic pentru a proiecta umbra copacului răsucit 
pe peretele de piatră. 

Se sculă în picioare şi se strecură pe lângă zid, ajungând la o 
deschizătură destul de mare pentru a-şi croi drum prin ea. 
Cotten se aplecă şi împinse la o parte vegetaţia deasă ce-i bloca 
ieşirea. In final, ajunse din nou în junglă. O luă la fugă, căutând 
poteca. Subit, o viţă de vie încolăcită îi prinse glezna şi o azvârii 
jos, izbind-o cu capul de o piatră, cioplită de mâini incaşe cu 
peste cinci sute de ani în urmă. 


ELI 


Richard şi Mariah Hapsburg şedeau comod în Cadillac-ul 
Escalade, pe  acostamentul şoselei North Racebrook, în 
apropierea porților de intrare spre domeniile lui Eli Luddington în 
Woodbridge, Connecticut. Mariah privi pe fereastră, în 
momentul când pe lângă ei trecu un Mercedes de culoare 
argintie. „Proprietarii se îndreaptă, probabil, spre dineul lui 
Luddington”, gândi ea. Soţul ei, Richard, se afla în spatele 
volanului şi conducea îmbufnat SUV-ul, ceea ce o enerva la 
culme. Ştia că era capabilă să obţină orice linguşindu-l pe 
Richard, să-l determine să facă absolut orice dorea ea, dacă îl 
manipula cu dibăcie. De fapt, asta era responsabilitatea ei: de a- 
| menţine alert. 

În seara aceasta, o dăduse-n bară, pierzându-şi cumpătul din 
cauza văicărelilor lui. Nu voise să meargă la petrecere, el ar fi 
preferat să stea acasă, căci avea de lucru la un proiect de 
cercetare. Se plânsese pe tot parcursul drumului, iar în final 
nervii ei cedară: se descărcă printr-o izbucnire sălbatică. Acum 
trebuia să bată în retragere şi să netezească penele micuţului 
imbecil. 

Mariah se mută sfioasă lângă el şi îi puse delicat mâna pe 
genunchi. 

— Îmi pare rău... Ar trebui să fiu mai sensibilă cu 
sentimentele tale. Ştiu că nu-ţi plac defel chestiile astea, dar, 
recunoaşte şi tu, sunt folositoare pentru afaceri. Oamenii ăştia 
sunt capetele fundațiilor care alimentează cuferele suporterilor. 
Şi finanţează subvenţiile private. Trebuie să dansăm după cum 
ne cântă ei. 

Richard îi îndepărtă mâna de pe genunchiul său şi i-o aşeză 
înapoi, pe scaunul de piele. 

— Richard, şopti ea, aplecându-se atât de mult, încât buzele 
ei îi atingeau urechea. Haide, dragule! Ţi-am spus că îmi pare 
rău, nu-i aşa? ÎI ciupi de partea de sus a urechii, în timp ce-şi 
aşeză sus, pe scaun, picioarele lungi. 

Richard făcu o mişcare de retragere spre portiera şoferului. 


— Mariah, sunt foarte conştient că trebuie să ne gudurăm pe 
lângă oamenii ăştia. 

— Atunci de ce faci ca totul să fie aşa de dificil? 

Richard clătină din cap. 

— E Luddington. 

— Ştii doar că trebuie să te obişnuieşti cu Eli... Nu există altă 
cale. Le plăcea sau nu, Richard şi cei asemenea lui îi dădeau, în 
final, socoteală lui Luddington. Dar, în cazul ei, făcuse singură 
alegerea. Şi, în fiecare zi, îşi manifesta recunoştinţa pentru 
acest lucru. Eli era salvatorul ei. 

Dacă ar fi reuşit să-l modeleze încă puţin pe Richard, ar fi fost 
bine. Îi cunoştea slăbiciunea. Mariah îşi lăsă mâna să alunece 
de-a lungul piciorului lui, apucându-i partea interioară a coapsei. 

— Dă-mi voie să-mi cer scuze, şopti ea, suflându-i în ceafă 
înainte de a-l muşca uşor de sub bărbie. Ştii cât de mult doresc 
să-ţi fiu pe plac, zise ea, mângâindu-l între picioare cu o mână, 
în vreme ce cu cealaltă îi desfăcea cureaua. 

Richard îşi rezemă de tetieră capul rotund şi lucios, apoi oftă. 

— Aşa te vreau, spuse ea. Lasă-mă să fac eu toată munca. |ţi 
place când îmi cer scuze, nu-i aşa? Cred că, de fapt, îţi prieşte 
atunci când sunt obraznică, fiindcă doar aşa avem prilejul să ne 
împăcăm... 

Cureaua se dădu în lături, iar degetele ei începură să lucreze 
la nasturele de sus al prohabului. 

— Mariah, zise el, cu voce răguşită, noi... 

— $şş... şopti ea, trăgând în jos fermoarul şi strecurându-şi 
mâna înăuntru. Când Richard începu să geamă, ea zâmbi. 

Fusese atât de simplu. 

— Mută scaunul mai în spate, zise ea încet. 

Richard apasă pe buton, scaunul automat culisă fără zgomot, 
depărtându-se de volan. 

— Dacă ne vede cineva? îngăimă el. Dar ochii îi erau deja 
împăienjeniţi de dorinţă, nu opuse niciun fel de rezistenţă. 

Mariah îl eliberă de pantaloni, în timp ce îşi scoase sandalele 
cu toc. N-avea sens să zgârie pielea scaunului. 

Ochii lui Richard se închiseră de plăcere când ea îi luă lujerul 
în gură. Mugşchii lui abdominali palpitau pe obrazul ei. Când se 


dovedi pregătit, Mariah îşi ridică rochia, se urcă deasupra şi-şi 
dădu chiloţeii la o parte. Privindu-l intens, se lăsă uşor în jos. 

Urmări cum aburul plăcerii se aşternea asupra lui, căutătura - 
pierdută în extaz, privirea - fixă, albă, iar falca - încleştată. 
Lucrându-l încet, lăsa căldura să crească pe măsură ce îl 
tachina. Mariah îi luă mâinile lui Richard şi le aşeză pe sânii ei. 

— Dă-o jos, zise Richard! Dă rochia jos! 

Ea gemu, mutându-i mâinile de pe sâni sub corset, plasându- 
le sub talia ei mică, pe creasta şoldului. Nu era nevoie să-şi 
scoată rochia. N-avea să dureze prea mult. 

— Oh, Dumnezeule! ţipă el. Te simt aşa de bine! Ce îmi faci? 

Era o întrebare retorică, nu pretindea un răspuns. Ea îi ţinu 
între mâini capul asudat, ridicându-se şi căzând într-un ritm 
viguros. 

— Da, dragule. Oh, da, Rumjal, scânci ea, ştiind că numele 
său real avea să-l electrocuteze. Ea adora vorbitul în timpul 
sexului, ştiind exact ce anume îi plăcea lui să audă. Işi lăsă părul 
lung şi blond să cadă peste faţa lui, în timp ce se legăna. Ştia că 
el îi putea adulmeca părul, sexul. Rumijal, Rumjal! Oh, 
Dumnezeule, mă apropii... Mariah era sigură că vorbele ei îl vor 
împinge peste limite. Când îl făcea să creadă că o excita, 
apropiind-o de orgasm, atunci el ajungea rapid la punctul 
culminant. Doar era destul de târziu şi trebuiau să ajungă la 
petrecere. 

Ea gemu şi tresări din tot corpul. 

El se tensionă sub ea, cu respiraţia gâtuită, încovoindu-se 
pentru o clipă. Îl simţi cum se descarcă în ea. 

Apoi se sfârşi. 

Richard se înmuie când o simţi sprijinindu-se de el. 

— Puiul meu dulce, spuse ea. Dă-mi batista! Trebuie să fac 
curăţenie. 

El o luă în braţe şi o ţinu strâns. 

— A fost al naibii de bine, zise el. Lasă-mă să-mi trag sufletul. 

Mariah se ridică brusc. 

— Nu pot. O să întârziem. Se îndepărtă domol de el, apoi luă 
batista din buzunarul aflat în interiorul jachetei sale. Aşezată în 
genunchi, îi şterse urmele dintre picioare. 


— Gata, spuse ea, aruncând batista pe covorul de pe podea, 
înainte de a-şi pune chiloţeii. Se urcă înapoi, pe partea ei de 
scaun. Aranjează-te puţin şi tu! Nu poţi să arăţi ca şi cum tocmai 
ţi-ai tras-o pe scaunul din faţă al SUV-ului tău. 

Mariah îşi încălţă sandalele cu toc şi-şi netezi rochia. Deschise 
poşeta mică şi scoase o perie miniaturală, înainte de a aprinde 
becul vizorului, ca să se privească în oglindă. 

— Nu s-au petrecut stricăciuni prea mari, spuse ea, periindu-şi 
părul, apoi pieptănându-l cu degetele şi înfoindu-l. Ce bine că 
nu-l făcuse coc! Acum ar fi avut o problemă - să-l readucă la 
forma iniţială, prezentabilă. 

Mariah se aplecă în faţă, verificându-şi fardul în oglindă. 
Deodată, se înfioră şi sări înapoi. 

— Ce-ai păţit? întrebă Richard. 

Ea ştia că ceea ce văzuse reflectându-se în oglindă era numai 
rodul imaginaţiei sale - un coşmar din trecut. Faţa hidoasă, cu 
oribilele cheloide ce o brăzdau precum galeriile de cârtiţă, ochiul 
lipsă, chipul desfigurat - monstrul - nu era aici, în realitate. 

— Eşti în regulă? întrebă Richard, întinzând mâna, pentru a-i 
atinge pielea braţului. 

Ea se aplecă din nou spre oglindă, palpându-şi faţa cu 
vârfurile degetelor. Era frumoasă - pielea fără cusur, buzele 
pline, gura senzuală, ochii albaştri, captivanţi, ca de topaz, cu 
gene negre precum cărbunele. 

— Da, sunt bine. 


Eli Luddington era într-adevăr salvatorul ei. 
* 


x x 


Richard şi Mariah stăteau pe canapeaua Concorso italiană, de 
culoare închisă din biroul lui Eli Luddington. Degetul lui Richard 
lovea uşor unul din capetele de cupru ale cuielor de la mâner. În 
partea opusă lor, Luddington şedea într-un balansoar din acelaşi 
set de mobilier, ţinând în mână un pahar cu coniac Francois 
Voyer Extra Grande Champagne, a cărui culoare caramel radia 
în lumina şemineului imens. Ceilalţi oaspeţi plecaseră, cei trei 
erau singuri. Ca întotdeauna, Eli era îmbrăcat impecabil. În 
această seară, purta un costum de caşmir din trei piese, de 
culoare bleumarin, şi o cămaşă de gală puternic scrobită, cu 


manşete de tip franțuzesc - fiecare dungă era călcată cu 
precizie, fiecare unghie manichiurată, fiecare fir de păr era la 
locul lui. 

Richard se simţi şifonat şi zdrenţăros în prezenţa lui Eli. 

— Excelentă realizare, zise Luddington. Ai lucrat bine. 

În ciuda faptului că vocea era calmă şi bine articulată, irita, 
totuşi, urechea lui Richard Hapsburg. Nu-l agrea pe Luddington, 
dar n-avea de ales. Spre deosebire de Mariah, Richard se 
născuse în această servitute - era în sângele său. 

Richard îşi trecu mâna peste vârful capului, simțind cu palma 
vârful ţepos. Îşi dori să se fi ras în dimineaţa aceasta. 

— Nu spui mulţumesc? i se adresă Mariah soţului ei. Eli 
tocmai ţi-a făcut un compliment. 

— Desigur, răspunse Richard, cu un efort de a-şi masca 
enervarea. Stia că nu trebuia să-şi permită a afişa niciun fel de 
neplăcere, deoarece, în principiu, Eli Luddington îl socotea 
dispensabil. 

— Edelman a tradus tăbliţa? întrebă Luddington. 

Richard se linişti. 

— Nu putem fi siguri. Dar nu credem că Edelman, sau oricare 
altul aflat la faţa locului a fost în stare să descifreze altceva 
decât glifele. 

— N-ai vorbit cu Edelman? Ce ţi-a spus? se interesă 
Luddington. 

— Părea mult mai preocupat de felul cum a fost făcută tăbliţa, 
răspunse Richard. Spunea că are o vagă noţiune referitor la 
porţiunea superioară, dar că nu se hotărâse încă asupra tuturor 
inscripţiilor. Voia să aducem la faţa locului noi experţi, în special 
pe cineva care ştia să traducă quipus într-o altă limbă, ceea ce 
îmi demonstrează că nu a descifrat complet mesajul. N-avea 
habar de valoarea obiectului din faţa lui. Camerele de filmat, 
benzile audio şi notițele - toate au fost distruse. Nimeni nu a 
supravieţuit, pentru a mărturisi ce a văzut. Autorităţile vor 
presupune că au murit fiindcă au băut amestecul indian local, 
dintr-o damigeană greşită. E o teorie acceptabilă. S-au 
înregistrat, în ultimul timp, atât de multe cercetări pe tema 
sinuciderilor induse de droguri. Şi, fireşte, împreună cu 
elementul adiţional al halucinogenelor băştinaşe, băutura şi-a 


făcut efectul. Au ingerat un preparat peste care s-a cernut un 
asemenea sortiment de drog, că nu doar halucinau şi aveau 
accese de paranoia, ci, mai mult, i-a împins chiar la suicid. Cel 
puţin, acestea vor fi singurele dovezi pe care le vor găsi. 

Luddington se ridică, păşind spre Richard şi Mariah. 

— Se pare că aţi avut grijă de absolut tot. Se opri în faţa lui 
Mariah, întinse mâna şi o atinse uşor pe obraz. Să bem pentru 
Richard, zise el, înălţând paharul. 

Richard refuzase coniacul, dar Mariah era deja la al doilea. 
Ciocni paharul cu al lui Luddington şi toastară. 

— Da, pentru Richard. 

Richard îşi privi nevasta în timp ce ea sorbea din coniac. Cum 
de putea fi atât de norocos? Când pătrundea într-o încăpere, cu 
ea la braţ, ştia că fiecare persoană de acolo se întreba exact 
acelaşi lucru. Nu era doar frumoasă. Mariah era de o eleganţă 
rar întâlnită şi atât de frapantă, încât îţi tăia respiraţia. Nu 
strălucitoare, nici ostentativă. Aceste cuvinte, în cazul ei, îşi 
pierdeau înţelesul. Ceea ce o punea în evidenţă era simplitatea 
frumuseţii sale. Era perfecțiunea întruchipată. Şi era a lui. 

Richard îi zâmbi fericit soţiei. 

Finalizând toastul, Luddington se mută lângă şemineu şi-şi 
aşeză coniacul pe marginea acestuia. Luă în mână o cutie mică, 
legată cu fundă. 

— Şi pentru tine, Mariah. Ceva special. Un mic suvenir, o 
dovadă a opulenţei arăbeşti. 

— Oh, Eli, zise Mariah. De ce-ai făcut una ca asta? 

Eli traversă camera cu paşi mari, oferindu-i Mariahei cadoul. 
Ea îi zâmbi, în timp ce desfăcea funda, apoi deschise cutia. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni ea, văzând 
conţinutul. Amouage! 

— Se zice că este cel mai scump parfum din lume, preciză Eli. 

Mariah ţinu la gât cristalul plumbuit cu sticlă aurită. 

— Doamne, cum ştii să mă răsfeţi! spuse ea. Mulţumesc, Eli. 
Ţinu parfumul întins spre Richard. Îţi vine să crezi ce a făcut Eli? 

Richard nu răspunse. 

Când Mariah deschise sticla, aroma ingredientelor se răspândi 
în aer. Trandafir, iasomie, lăcrămioară, lemn de santal, tămâie 
argintie... 


— Meriţi să fii răsfăţată, spuse Eli înainte de a-şi îndrepta 
atenţia către soţul Mariahei. lar acum, Richard, ce mai 
întreprindem în cazul domnişoarei Stone? 

Richard Hapsburg simţi cum transpiraţia îi se adună abundent 
în vârful capului. 

— Se pare că nu putem scăpa de ea. Ai spus-o în repetate 
rânduri. Glasul său ţâşnise iritat, făcându-l să-şi reproşeze 
instantaneu nervozitatea. Îşi răsuci Rolexul spre interiorul 
încheieturii, aruncându-i o privire fugară. Nu-l interesa ora, de 
aceea nici n-o înregistră în creierul său. Trebuia să pară 
nonşalant, neclintit şi, ignorând ora, ar fi putut lăsa o impresie 
de acel gen. 

Cu calmul şi tactul de care era în stare, Richard adăugă: 

— A ieşit din schemă. Cel puţin, deocamdată. Deja era 
discreditată, am traumatizat-o din nou. A fost martora unei orori 
de nedescris, a văzut ceva ce nu aparţine lumii ăsteia. N-o să 
spună nimic, nimănui - cine ar crede-o? Ar suna ca o nouă 
tentativă senzaţională de a a ajunge pe prima pagină şi de a-şi 
reveni de pe urma ultimului eşec. In momentul acesta, nu e 
sigură de nimic, chiar dacă, în adâncul ei, simte că totul a fost 
pus la cale de noi. Richard îşi trase manşetele, satisfăcut de 
răspunsul lui. 

— Ştii unde se află acum? întrebă Luddington. 

— S-a refugiat în junglă, aşa cum am prezis. Alese intenţionat 
cuvântul „prezis”. Din câte ştim, încă nu şi-a făcut apariţia. 

Luddington păşi peste covorul Ushak turcesc, de la sfârşitul 
secolului nouăsprezece. Se opri la un moment dat, pentru a 
mângâia capul unui tigru bengalez împăiat, într-o eternă poziţie 
de atac. 

— Va reprezenta permanent o problemă, Richard. De aceea a 
fost creată. 

Richard era perfect conştient: ştia prea bine nu doar cine era 
femeia, dar şi că ea nu va părăsi scena foarte curând. Datorită 
planului său, bine pus în execuţie, s-ar putea să se fi creat un 
răgaz. Oare Luddington n-ar trebui să-i arate ceva recunoştinţă 
pentru asta? 

Richard îşi îngropă mânia, ce ameninţa să iasă la suprafaţă. 


— Voiam să spun că am speriat-o atât de tare, încât o parte 
din ea e realmente terorizată. Sunt sigur că va prefera să 
rămână ascunsă. Nu va dori să urmărească nici tăbliţa, nici pe 
noi. 

Luddington se apropie de marginea ce susţinea coniacul. Luă 
o înghiţitură. 

— Poate pentru un timp, spuse el, părând a savura lichidul 
catifelat. Richard, îţi recomand vigilenţă. Fii bijutierul cu lupa la 
ochi, iar ea - piatra de dedesubt. Va trebui să-i înregistrezi 
fiecare faţetă, fiecare mişcare, fiecare pas, până şi aerul pe 
care-l respiră. Pentru noi, ea este călcâiul lui Ahile. Pricepi, 
Richard? Cotten Stone este Nemesis a noastră. 


SAMANUL 


Cotten simţi mai întâi zdruncinul, bălăbănitul braţelor sale, 
presiunea din cap. Apoi se luptă să deschidă ochii. 

Se forţă să se concentreze. 

Călcâiele. Privi în jos, spre călcâiele îmbătrânite, bătute de 
vreme ce păşeau de-a lungul cărării, în junglă. Cineva o purta, 
un umăr osos îi săpa în abdomen. Atârna cu capul în jos, iar 
bărbia i se lovea de o piele asudată. 

Gânduri confuze şi fără legătură între ele i se derulau în 
creier. Nimic coerent. Gemu. 

In urechi îi sună un băzâit, transformându-se treptat într-un 
fel de ţiuit, apoi simţi cum leşină. 

* 


x x 


Fum. 

Îi înţepa nările. Cotten se feri. 

Apoi incantaţii. 

Joase, ritmice. În ce limbă? 

Aceleaşi cuvinte se repetau întruna, iar fumul aspru îi revenea 
în nări. 

Cotten îşi întoarse capul şi scoase un vaier. 

Ceva ud, poate o cârpă, îi umezea buzele. Voia mai mult. Ar fi 
vrut să bea. Limba îi era lipită de cerul gurii, iar gâtul îi era 
uscat, parcă ardea. 

Din cârpă îi mai picurară câţiva stropi pe buze. 

Apă. Dulce, dulce apă. 

Incantaţia se opri, iar mirosul de fum slăbi în intensitate. 

Mintea ei părea a se aduna la un loc. Într-un târziu, se opinti 
să deschidă ochii. 

Un bărbat cu ochi negri şi faţă măslinie, înţesată de riduri, 
privea în jos, spre ea. Ridicase o sprânceană. 

— Medicament bun, zise el. 

Cotten clipi. 


O altă faţă îi intră în vizor, examinând-o de peste umărul 
bărbatului. Un chip de femeie cu pielea atârnând, cu ochi negri 
strălucitori şi părul lung, negru, strâns lipit de grumaz. 

Cine erau? Unde o aduseseră? Cotten încerca să găsească 
răspunsuri. Oare aceştia erau cei care invadaseră tabăra? 
Tresări când bărbatul se aplecă spre ea. 

— Medicament bun, repetă el. Apoi îi şopti ceva femeii. 

Femeia dădu afirmativ din cap şi zâmbi, vorbind într-o limbă 
despre care Cotten crezu că era quechua. Tonul nu era unul 
ameninţător. Poate că nu intenționau să-i facă vreun rău. 

Zâmbi şi bărbatul. Avea dinţii albi, de o formă perfectă. 

— Ah, zise femeia, retrăgându-se şi ieşind din câmpul vizual. 

Pe Cotton o durea cumplit capul, în special în partea dreaptă 
a frunţii, chiar deasupra ochiului. O atinse uşor cu vârfurile 
degetelor. Simţi un fel de bandaj, gros şi lipicios. 

— Medicament bun, zise din nou bărbatul. 

Femeia reapăru, apropiind de buzele lui Cotten un vas mic. 

— Bea, o îndemnă bătrânul indian. 

Sorbi, iar femeia rânji, murmurând cuvinte care, în mod 
evident, erau menite să încurajeze şi să aprobe efortul lui 
Cotten. 

Gustul o dumiri pe Cotten că lichidul nu era apă chioară. Avea 
un gust acru, aromat, chiar plăcut. 

Cotten îl înghiţi, iar elixirul îi mângâie gâtlejul. O parte se 
vărsă pe la colţurile gurii, prelingându-se pe părţile laterale ale 
cefei. 

Femeia continua să sporovăiască, în timp ce-şi reluase poziţia 
potrivită: încerca să-i încline capul lui Cotten, îmbiind-o să mai 
bea din amestecul ei. 

Cotten luă o înghiţitură, sorbi lacom, după care femeia îi 
aşeză din nou capul pe rogojină. 

— Mulţumesc, zise Cotten. Setea i se ostoise, în sfârşit. Se 
uită împrejur. Pricepu de îndată că se afla într-o colibă 
construită din piatră, paie şi lemn. Agăţate de grinzi, deasupra 
ei, erau sute de - cum să le zică? - ornamente: colecţii de pene 
viu colorate - roşii, galbene, verzi, negre, de lişiţă; diverse 
plante - uscate şi proaspete; şi cordaje. 


Bărbatul îi observă curiozitatea, se ridică şi culese un mic 
ornament, ca să i-l arate. Părea să fie un material proaspăt, 
provenit dintr-o plantă, ceva ca mătasea porumbului, legat la 
bază cu o sfoară groasă. Târându-şi degetele mari peste ea, el o 
deschise ca pe un evantai, pentru a dezvălui ceva ce se afla în 
centru. 

Lui Cotten îi luă câtva timp ca să înregistreze ce anume avea 
înaintea ochilor. În mijlocul mătăsii, atârna un os lung, subţire şi 
alb, gol pe dinăuntru. 

— Condor, zise el, îndepărtându-se. 

Ea îl urmări cu privirea în timp ce se apropia de o groapă 
mică, săpată în podeaua de pământ. O dâră îngustă de fum se 
răsucea dinăuntrul ei, înălțându-se şi strecurându-se afară, 
printre paie. 

Bărbatul se ghemui, ţinând mătasea în groapă până ce luă 
foc. Suflă peste ea, stinse flacăra, lăsând-o apoi să ardă înăbuşit 
şi să fumege. 

O flutură pe dedesubtul nasului, inspirând şi expirând. Se 
întoarse spre ea şi o flutură din nou, pentru ca ea s-o inspire. 
Şovăind, se supuse. Era acelaşi miros, acelaşi fum ce plutea în 
aer atunci când se trezise. 

— Fumul cheamă afară spiritele rele. Condorul le ia şi le duce 
departe. Apoi îi luă uşor mâna, presând-o pe bandajul de la cap. 
Ele se duc cu condorul... 

„Fetişuri şi talismane”, gândi ea. Astea erau lucrurile ce 
atârnau deasupra ei. Era un vraci, un şaman, care îi trata rănile. 

Deodată, îşi aminti zborul din tabără la Rimancu, şi căderea. 
Se lovise la cap şi, pesemne, îşi pierduse cunoştinţa. 

— De când sunt aici? întrebă ea. 

El scotoci după băţul proptit de un coş, aducându-l aproape 
de ea, ca să-l vadă. Trei crestături erau gravate pe băţul bine 
cojit. 

— Trei zile? întrebă ea. 

Şamanul atinse fiecare crestătură cu degetul arătător, lung, 
noduros şi ars de soare. Trimise spre ea zâmbetul ce îi 
descoperea dinţii albi, părând a se mândri cu înregistrarea lui. 

— Rimancu, zise el. Nu e un loc bun pentru tine. Nu lasă pe 
nimeni să stea... 


— Cine? 

Bărbatul se trase înapoi, având întipărită pe chip o expresie 
solemnă. 

— Mahorela - descendenţii raiului întunecat. 

judecând după expresia feţei lui, bănui că atinsese un mit sau 
o teologie indigenă. Acesta nu era un subiect pe care să-l discuţi 
cu un străin. 

— M-am împiedicat şi am căzut. M-aţi găsit acolo -în 
Rimancu? 

El încuviinţă din cap. 

— Cred că am avut noroc că eraţi prin apropiere... 

— Mi s-a spus să merg acolo, să te găsesc. Se ridică, încheind 
conversaţia. 

— Stai, zise ea. Cine ţi-a zis? Cum... Cotten îşi îndoi coatele şi 
încercă să se îndrepte, dar fu cuprinsă de ameţeală. 

Bărbatul îi întoarse spatele şi părăsi coliba. 

Voise să afle mai multe - în special, despre prietenii ei. Cotten 
căzu înapoi, pe rogojina împletită, întrebările i se înfigeau în 
creier ca nişte şrapnele. 

Neliniştea se abătu asupra ei. Trebuia să plece. Să ajungă 
înapoi, la civilizaţie. Imediat ce se va simţi în stare, va ieşi din 
junglă, va lua contact cu autorităţile şi va aduce ajutoare sus, în 
tabără. 

Închise ochii şi, brusc, îi reapăru în minte imaginea sângelui 
cald, lipicios ce curgea din rana deschisă a capului lui Edelman, 
a dogorii arzătoare de la flăcările ce-l cuprinseseră pe Jose, 
precum şi a trupului neînsufleţit al lui Paul, întins pe pământ. 

Dar imaginea ce le domina pe toate era lumina orbitoare a 
coloanei de licurici. 

Şi a tăbliţei levitând. 


VINDECĂTORUL 


În dimineaţa următoare, Cotten se trezi mai odihnită. Simţea 
cum îşi vine în fire şi cum i se ascut percepțiile. Odată cu lumina 
soarelui ce inunda puternic coliba, simţi că mintea i se limpezea 
treptat, iar asta îi stârnea un fel de curiozitate. 

Se uită sub pătură, cercetând cu ce era îmbrăcată. Hainele îi 
fuseseră înlocuite cu un drapaj larg, dintr-o țesătură moale, 
înfăşurată în jurul ei. Era legată în talie cu o cingătoare de pânză 
şi fixată la umăr cu un ac, lung de vreo cinci inci, care avea o 
terminaţie pătrată, decorată cu motive geometrice. Părea să fie 
făcut din cupru forjat. Cotten îşi aranjă rochia şi-şi fixă privirea 
pe uşa de intrare. 

După cum se aştepta, vizitatorii zilnici sosiră curând, iar ea 
găsi de cuviinţă să se ridice. 

— Ei, ţi-e mai bine în dimineaţa asta! zise şamanul, 
pătrunzând în colibă. Îmbrăcămintea lui era diferită de cea a lui 
Cotten - purta un poncho cu ciucuri ce-i atârnau până sub 
genunchi şi peste glezne. 

Femeia veni în urma lui, rânjind - se pare că aşa făcea 
întotdeauna. Era îmbrăcată ca şi Cotten. 

— Mă simt ca şi cum, în sfârşit, m-am trezit dintr-un vis urât, 
zise Cotten. Îşi atinse rana de la cap - nu mai avea bandajul, 
doar un petic zgrunţuros, de piele. 

— Medicamentul e bun, spuse bărbatul. Şi condorul e bun. 

Cotten nu ţinea minte ca ei să se fi prezentat, şi era la fel de 
sigură că nu-i întrebase cum îi cheamă; şi nici ea nu le spusese 
care era numele ei. 

— Nu ştiu de unde să încep, ce să vă întreb mai întâi. Decise 
să le dezvăluie numele ei şi, în schimb, să le afle pe ale lor. 
Numele bărbatului era Yachaq, adică „om înţelept şi 
vindecător”. Femeia se numea Pilpintu, însemnând „colibri”. 

— I s-a dat acest nume în momentul când a devenit femeie, 
explică Yachaq, pentru că îşi flutură aripile din loc în loc. 

Lui Yachaq îi plăcea numele lui Cotten. 

— Numele tău vine de la Pachamama - Mama Terra, zise el. 


Deşi îi dădu toate explicaţiile - că numele ei nu se scria la fel 
ca plantaţia de bumbac!-, el părea, în continuare, să nu fie de 
acord cu asta, conectându-i numele la natură. 

Yachaq o instrui pe Pilpintu, cerându-i să-l ajute s-o ridice în 
picioare pe Cotten. 

Se simţea de parcă tocmai ieşise dintr-o piscină. Trupul i se 
părea peste măsură de greu, iar picioarele slăbite. Experimentă 
un scurt moment de lejeritate, care o ajută să-i apuce de 
antebraţ pe Yachaq şi pe Pilpintu, pentru a-şi păstra echilibrul. 

— Oho, nu-ţi folosi picioarele câteva zile... Capul i se învârtea, 
iar picioarele începură să se mişte. 

Făcură împreună câţiva paşi, conducând-o afară, în lumina vie 
a dimineţii, Cotten văzu pentru prima oară satul - colibe de 
piatră cu acoperişuri de paie, ulite pavate, llame şi alpace 
păscând, bărbaţi bronzaţi şi femei împlinind muncile zilnice, 
copii jucându-se. Observă terase agricole scobite în muntele de 
deasupra ei, râul ce curgea la poalele satului. Se afla mai 
aproape de vale decât fusese în tabăra lui Edelman. Cotten se 
simţi ca o călătoare în timp, lovită la cap şi transportată în 
trecutul dinaintea lui Pizarro şi al conchistadorilor săi. Nu existau 
tricouri, nici Nike Air-uri, nici maşini sau biciclete, nici măcar un 
singur semn de civilizaţie modernă. 

Yachaq şi Pilpintu o îndreptară spre o bancă de piatră, aflată 
în apropiere. Aşezată comod, Cotten îi întrebă: 

— Unde e Rimancu? 

La auzul acestui cuvânt, Pilpintu suspină adânc şi-şi acoperi 
gura, strângând din sprâncene. 

— Acolo, spuse bărbatul, arătând spre vârful muntelui. O 
jumătate de zi de mers pe jos. 

Işi aminti, deodată, vorbele lui: i se spusese, anume, să 
meargă în căutarea ei. Cum vine asta? 

— Cine ţi-a zis să mă găseşti? 

Yachaq o privea fix, cu ochii lui negri. 

— Incă nu eşti pregătită să afli, spuse el. Poate mâine, sau în 
ziua următoare... 

— Nu pricep nimic. Şi cum se face că vorbeşti engleza? Mai 
ştie cineva, aici, engleza? 


1 Cotton plant - bumbac, Ib. engleză (n. tr.). 


— Te pripeşti... ca şi în propria-ţi viaţă, presupun. Lasă totul 
să vină de la sine, Cotten Stone. Dacă te grăbeşti, vei trece pe 
lângă porţi şi căi, fără a le observa vreodată. Toate lucrurile, 
toate răspunsurile ne sunt date doar atunci când suntem 
pregătiţi să le primim. 

— Se vede că n-ai trăit niciodată în New York, zise ea, râzând. 

El o privi, ţinând capul uşor aplecat într-o parte. Apoi închise 
ochii şi respiră adânc, de trei ori, înainte de a o lua din nou în 
vizor. 

Ea credea că se uita astfel pentru că nu înţelesese 
comentariul ei referitor la New York. Dar când bărbatul îşi reluă 
şirul cuvintelor, Cotten fu sigură că altceva era în gândul lui. 

— Cotten Stone, mi-a fost încredințat numele tău. Mie, nouă, 
oamenilor Viracocha, zeului creator, tu eşti Mayta. Mayta - cea 
unică. 

Cotten simți că se sufocă, tânjind după aer de parcă ar fi fost 
ţinută sub apă. 


LUMINĂ LICHIDĂ 


În timpul zilelor ei de refacere, Cotten ajunse să cunoască 
multe despre rutina zilnică a oamenilor din sat. li urmărea 
plantând şi trudind pe ogoare. Femeile mestecau sâmburi de 
grâne, împreună cu seminţe de fructe, şi scuipau pasta în 
ulcioare cu apă caldă, pentru a fermenta, producând chicha - 
versiunea incaşă a berii. Domesticeau rațe şi porci de Guineea - 
pentru hrană, tundeau alpace şi, ocazional, câte o vicuna 
sălbatică - pentru lână, apoi torceau lâna în fire, folosind fusuri 
simple şi roţi de tors. Aveau ritualuri şi tradiţii despre care 
Cotten află că datau de secole. 

Nicio zi nu începea fără rugăciune. 

Yachaq petrecea destul timp cu ea, dar nu-i dezvăluise prea 
multe despre el însuşi. În schimb, o îndemna, o provoca, o 
călăuzea, până ce Cotten mărturisi, în final, tot ce se întâmplase 
în tabăra lui Edelman, în noaptea aceea îngrozitoare. Yachaq o 
ascultă cu atenţie, dar, spre surprinderea ei, nu se arătă şocat 
de cele istorisite. Nu puse nimic sub semnul întrebării, nici 
măcar nu schiţă vreo subtilă arcuire a sprâncenei. 

Într-una din după-amiezi, urmări doi băieţandri participând la 
un ritual prin care îşi etalau vârsta. Privindu-le feţele mânjite de 
sânge, lui Cotten îi veni în minte Mielul Pascal. Umila ei educaţie 
religioasă, acele pioase zile de demult, petrecute la şcoala de 
vară de catehism, îi reaminteau povestea despre noaptea în 
care Dumnezeu a trimis, pe pământ, cea de-a zecea plagă peste 
Egipt - noaptea în care toţi întâii născuţi au fost ucişi, cu 
excepţia celor ai poporului lui Israel. Dumnezeu îi instruise să-şi 
ungă uşile caselor cu sângele unui miel, şi astfel vor fi oco/iţi. 
Oare cum va putea înţelege sau desluşi vreodată felul în care ea 
a fost ocolită în noaptea aceea terifiantă, în tabăra lui Edelman? 

Cotten înconjură cu privirea întreg satul. S-ar putea deprinde 
să trăiască aici - să se armonizeze cu locul, să devină invizibilă. 
Să stea aici, ascunsă în acest sat îndepărtat - asta ar menţine-o 
în siguranţă. Reprezenta o cauză pierdută, şi aşa voia să 
rămână. 


Şezând la poalele unui copac coloradito, cu trunchiul roşu, 
Cotten urmărea ceremonia, forţându-se să nu izbucnească în 
lacrimi. Işi acoperi faţa cu mâinile, părând incapabilă de a lua o 
decizie în legătură cu ce avea să facă în continuare. Deodată, 
simţi o blândă atingere pe umăr. 

— Vino, zise Yachaq. Să facem o plimbare. Cred că, acum, eşti 
pregătită pentru a vedea unele lucruri... 

In timp ce se îndreptau spre perimetrul satului, Cotten 
întrebă: 

— De ce nu vorbeşti niciodată despre tine? Nu ştiu nimic legat 
de tine, în schimb, eu ţi-am spus aproape totul despre mine. 
Aproape totul... 

— Nu sunt prea multe de zis. 

— Îmi vei răspunde dacă îţi pun întrebări? 

— Poate, spuse Yachaq. Îi adresă un zâmbet. Ce anume vrei 
să ştii? 

— Cine eşti? Şi cum ai ajuns să vorbeşti atât de bine engleza? 

Yachaq avea privirea aţintită în direcţia spre care înaintau. 

— Intr-o bună zi, pe vremea când eram băieţaş, mama m-a 
luat cu ea în oraş. M-a dus la Monasterio del Cusco - o veche 
mănăstire iezuită. Viaţa noastră era grea, iar ea ţinea morţiş ca 
eu să nu cresc în sărăcie. Aşadar, m-a lăsat în grija călugărilor, 
cerându-mi să-i promit că voi rămâne acolo, că n-o voi urma, 
fugind acasă. 

— Ce trist... spuse Cotten. 

— Într-un târziu, am fost dat spre adopţie, iar o familie 
americană m-a acceptat ca fiu al lor. M-am mutat în Oregon, 
locul unde am crescut. li iubeam, dar în inima mea stăruia un fel 
de durere - era dorul de pământul natal, de felul de a fi al 
poporului meu. Anii au trecut, m-am făcut mare, dar n-am 
izbutit să mă obişnuiesc cu felul de viaţă american - lipsa de 
spiritualitate, de respect pentru Pachamama nu le puteam 
pricepe. Şi astfel, după moartea părinţilor mei adoptivi, m-am 
întors în Peru. 

— Oamenii îţi spun „om înţelept şi vindecător”, zise Cotten. 

— Poate fiindcă sunt rodul celor două cuvinte - anticul şi 
modernul, îi explică el. 


Yachaq o conduse pe o cărare ce cobora abrupt, spre râul 
Urubamba. 

— Poteca asta e foarte veche, zise el. Generaţii întregi şi-au 
îngropat aici urmele tălpilor. 

— Mai am o întrebare pentru tine, adăugă Cotten. 

Yachaq dădu binevoitor din cap, ascultând-o cu atenţie. 

— E adevărat că ţi s-a spus să pleci în căutarea mea, să mă 
găseşti la Rimancu? Cine ţi-a spus? 

Şamanul îşi întinse braţele spre tot ce îi înconjura. 

— Strigătele tale mi-au fost aduse de vânt, teama ta mi-a fost 
purtată de râul întunecat de sub noi, durerea ta am simtit-o 
prelingându-se din pământ. 

— Imposibil, zise Cotten. Cum aşa? 

— Răbdare, Mayta, eşti pe cale să afli. După o mişcare a 
braţului, îşi reluară drumul pe cărăruie. 

Se plimbară aproape jumătate de oră - după estimările lui 
Cotten. La un moment dat, Yachaq se opri lângă o formaţiune 
lungă, alcătuită din roci, cu trepte cioplite lateral. 

— Ce reprezintă locul acesta? întrebă ea, atingând peretele 
de piatră sculptată. 

— Pentru Runa, poporul - aşa ne numim noi -, acest loc este o 
huaca, un loc sfânt, mistic, spuse el. Urcă scările, o sfătui el. 
Sus, în vârf, aşază-te şi lasă calmul să te cuprindă. 

În vârf, Cotten găsi un plan nivelat, neted. În timp ce şedea cu 
picioarele încrucişate pe piatra rece, Yachaq urmă: 

— lar acum închide ochii. Vocea lui semăna cu briza ce se 
strecura domol printre copaci. 

Cotten se supuse. 

— Mai întâi, vei alunga gândurile care îţi tulbură imaginaţia. 
Vreau să-ţi închipui, acum, că pluteşti într-un lac de lumină 
sacră, lumină pură. Lumină lichidă. O lumină atât de 
strălucitoare, încât stăvileşte pătrunderea oricărui alt obiect. 
Aşază-te acolo, în lumina clară, scânteietoare, lichidă. Îmbăiază- 
te în căldura ei - lumină strălucitoare, sclipitoare, măreaţă, 
spălându-ţi trupul. 

Yachaq aşteptă ca ea să-i urmeze instrucţiunile, înainte de a 
vorbi din nou. 


— Îngăduie luminii să se reverse în lăuntrul tău! Las-o să vină 
pe toate părţile trupului tău! Fă ca lumina să fie binevenită în 
centrul fiinţei tale, unde colectează şi toarce - toarce lumină 
pură! 

Cotten simţi intensitatea luminii pe care şi-o imagina şi 
experimentă mici vibrații, în timp ce-şi închipuia lumina torcând 
înăuntrul inimii ei. Era o senzaţie cum nu mai percepuse 
vreodată. 

— Nu te desprinde de lumină, îi porunci Yachaq, cu glas 
exploziv!  Detaşează-ţi mintea, astfel încât să se plimbe 
nestingherită, să nu se împiedice de niciun gând, să 
călătorească prin spaţiu şi timp, într-o absolută serenitate. 
Lumina toarce înăuntrul tău, strălucitoare, clară. Energie pură, 
energie primară, virgină. Te invadează, vârtejul se lărgeşte, 
acum e ca un oval ce porneşte de la temelia ta şi urcă până în 
creştetul capului. Să exişti doar în aceste clipe de perfecţiune. 

Cotten nu scoase o vorbă. Senzaţii nemaiincercate o 
copleşeau. Blocă pătrunderea tuturor gândurilor, concentrându- 
se doar asupra purității luminii. 

— Las-o, acum, să se învârtă mai încet! zise Yachaq. Se face 
mai mică. Tot mai mică. Şi mai mică. Lumina se stinge. 

Lăsă o scurtă pauză. 

Cotten simţi diminuarea luminii, razele ei nu mai erau atât de 
intense, vârtejul încetinise. 

— Elibereaz-o! şopti Yachaq. Simte căldura rămasă în urmă. 
Făcu o pauză, apoi adăugă: Eşti gata, Mayta? 

Cotten se simţi absolut împăcată, complet purificată, trăind o 
nemaipomenită desfătare. 

— Nu spune nimic. Doar ascultă. Mintea ta are claritatea 
energiei pure. Nu e pic de freamăt. Ascultă! 

Ea şedea în linişte, întrebându-se ce anume ar trebui să audă. 

— Spune-mi, zise Yachaq, ce fel de sunete vin spre tine? 

— Nu aud nimic, spuse Cotten. Doar ropotul râului... vântul în 
iarbă şi în desişuri... ţipătul ascuţit şi îndepărtat al unei păsări. 

— Şi mai ce? 

Treptat, mai multe sunete îi veniră în întâmpinare, sunete 
care o înspăimântară, nenumărate sunete. 


— Şoapta hainelor mele atingându-mi pielea... un animal mic 
furişându-se prin iarbă - îi aud respiraţia... apa ce poartă o 
pietricică pe fundul râului... o insectă zburând printre flori. 

— Prinzi repede, zise Yachaq. Mai repede decât toţi ceilalţi 
elevi ai mei. Spiritul naturii sălăşluieşte în tine, nu-i aşa? 

El ştiu că ea se gândeşte la asta. El ştiu de ce o numi Mayta - 
cea unică. Dar, mai mult, el ştiu ce anume era ea. 

Fiica unui înger Căzut. 

Ea încă îi mai putea auzi glasul când o strigase prima dată pe 
numele ei incaş. Era la fel de clară ca apa ce împingea pietricica 
în lungul albiei de dedesubt. 

Cotten Stone deschise ochii. Văzu jungla înconjurătoare, valea 
săpată de marele râu, iar în fundal - munţii. Se simţea şezând 
pe cuşma lumii. 

— E prima ta lecţie, preciză Yachaq. După cum ţi-am mai 
spus, lasă totul să vină de la sine. Odată cu practica, toate 
răspunsurile vor veni din interior, îţi vei crea propria lume în 
care vei trăi. Dar toate - la timpul lor. Acesta este doar 
începutul. 

Cotten se întoarse spre el. 

— De unde ştii cine sunt? ă 

— Aparţinem cu toţii aceleiaşi energii, zise el. In tot ceea ce 
facem, trebuie să respectăm întregul univers. Suntem propriile 
noastre gânduri. Folosirea energiei luminii lichide este doar 
începutul - prima lecţie, pentru a te ajuta să te deschizi, să te 
recunoşti pe tine însuţi ca parte a sursei, singura energie care 
înseamnă totul. Va fi nespus de important pentru tine, atunci 
când te vei reîntoarce în lumea ta. Îi întinse mâna. la-le! Tine-le 
apropiate! iți vor reaminti că, aşa cum condorul are aripi să 
planeze, la fel are şi spiritul tău. Yachaq îi înmână un os de 
condor, golit pe dinăuntru, şi un fetiş cioplit dintr-o pană. 

Cotten îşi ridică privirea spre el. 

— la-le! zise el, lăsându-le să alunece în mâna ei. Cuntur-ul, 
condorul, cum îl numiţi voi, nu se hrăneşte cu vietăţi. E 
dependent de cadavre. Şi astfel poţi alunga, pe aripile cuntur 
ului, morţii din lăuntrul tău. 

Cotten le ţinu apropiate, apoi îşi dădu la o parte şuviţele ce-i 
căzuseră pe faţă. 


— Şi dacă m-am hotărât să rămân aici? Aş putea continua să 
învăţ obiceiurile voastre. Ai putea fi mentorul meu, zise ea, 
sperând să-i facă pe plac. 

— De ce crezi că lumina lichidă a venit la tine atât de uşor? 
Eşti specială. Nu vrei să accepti faptul că eşti aleasă? 

— Ştiu eu? Am încercat să-mi scot asta din minte. Şi ce dacă 
nu vreau să fiu specială, să fiu aleasă? Nu ştiu nimic despre 
viaţa pe care o duc acum. Ce dacă n-aş crede? 

Yachaq se uită la ea cu uimire. 

— Noi toţi luăm deliberat decizii asupra vieților noastre. Poţi 
să-ţi trăieşti viaţa oricum doreşti. Dar, în mod inconştient, 
deschizi porţi pe care tu socoţi că le-ai închis. 

Cotten îşi mută privirea. 

— S-a decis în numele meu - aşa mi s-a zis -, a fost încheiat 
un contract... fără semnătura mea. 

— Tu ai un destin, Mayta. Fiecare dintre noi avem unul. Ceea 
ce faci cu el stă în puterea ta. 

— Nu mi-am ales singură destinul. Tatăl meu mi l-a ales... şi 
Dumnezeu. 

— Nu eşti chiar atât de diferită de niciunul dintre noi. Fiecare 
avem locul nostru. Aşa cum în pădure există mai multe cărări, 
ce duc spre destinaţii diferite, toate cărările vieţii se aştern în 
faţa noastră în fiecare zi, în fiecare clipă. Toate cărările există în 
acelaşi timp - noi nu facem altceva decât s-o alegem pe cea pe 
care o vom urma. Odată ce vei înţelege puterea luminii lichide, 
vei vedea limpede cărările dinaintea ta şi o vei alege pe aceea 
care îţi inspiră cea mai mare încredere. 

— Dar se pare că atât de mult din viaţa mea a fost deja ales 
pentru mine - mai cu seamă, în ultimii trei ani. 

Yachaq şedea liniştit, urmărind-o cum îşi flutura mâinile în 
timp ce încerca să-şi aleagă cuvintele potrivite. 

— Te îndoieşti de tine? De măreţia ta? 

— N-am nimic măreț. Şi uite, recunosc, mă îndoiesc de mine, 
de deciziile mele. Uneori, mă întreb dacă sunt cu-adevărat 
stăpână pe gesturile, pe acţiunile mele. Oare chiar sunt liberă să 
decid dacă mă întorc sau nu acasă? E doar o posibilitate, nu-i 
aşa? Dacă hotărăsc să nu mă întorc, ceva din afara mea va veni, 
ulterior, şi mă va forţa. 


— Nu trebuie să existe niciun fel de presiune. Tu vei deschide 
singură uşa care te va conduce acasă, chiar dacă eşti sau nu 
conştientă de asta. Mayta, a rămâne aici nu înseamnă a te 
elibera de povara pe care o porţi. 

Yachaq avea dreptate. Ea ştia - ştia de câtva timp încoace. 
Acesta era scopul pentru care se născuse, pentru care exista. 
Ştia că duşmanii lui Dumnezeu - duşmanii oamenilor Viracocha 
- erau răspunzători pentru înşelătoria cu fosila Creaţiei, pe care 
i-au înscenat-o pentru a o discredita. Dar era mai simplu să dea 
vina pe ea însăşi fiindcă nu-şi făcuse temele. Şi poate că nu şi le 
făcuse aşa cum trebuia. Ce uşor fusese împinsă spre înălţimi 
ameţitoare, doar pentru a o face să cadă mai de sus. 
Discreditând-o, n-au avut de suferit în vreun fel, n-au fost 
expuşi. Dacă ar fi terorizat-o, ar fi creat haos, teamă şi 
nesiguranţă, iar în cazul lui Paul, Nick şi Edelman - moarte. 

Cotten îşi înghiţi frica. Viaţa pe care şi-o imagina de-acum 
încolo era mai mult decât putea suporta. 

— Nu pot, zise ea, cu glas limpede şi ferm. Mi-aş dori să fiu 
curajoasă, şi vitează, şi... Când să tragă concluzia, şovăi. Dar nu 
sunt decât un biet reporter care s-a întins mai mult decât îi era 
plapuma. Nu sunt pregătită pentru acte de vitejie. Aş eşua în 
mod sigur. Nu vezi? Lumea nu poate avea încredere în mine. 
Dumnezeu nu poate avea încredere în mine... 


PETER PAN 


Lester Ripple tăie banana în discuri mici, trei într-o succesiune 
rapidă, apoi făcu o pauză înainte de următoarele trei: una, două, 
trei. Cercurile gălbui căzură pe pâinea unsă deja cu mult unt de 
arahide Peter Pan. Lester lăsă în coajă terminația boantă a 
bananei, pe care o azvârli la coşul de gunoi. 

Îşi luă cu el cina - sandviciul, un castravete murat Kosher, cu 
mărar, şi un pahar cu lapte bătut, greu de găsit zilele astea - şi 
se îndreptă spre canapea, lângă masa de televizor. Deja asculta 
NPR la radio, era Vinerea Ştiinţifică - cea mai bună. 

Lester îşi potrivi ochelarii. Banda scotch pe care-o înfăşurase 
în jurul balamalei avea expusă o bucăţică de adeziv care îl 
trăgea de un fir de păr din sprânceană. Făcu o grimasă când 
firul de păr ieşi din folicula sa, iar ochelarii i se aşezară corect pe 
patul nasului. 

Lângă el, pe canapea, zăcea un test pe care-l găsise pe 
Internet, ce determina coeficientul de „tocilar” al unei persoane. 
Până acum se apropia de o mie - mă rog, cifra era aproximativă. 

Sunteţi un inadaptat social? 

Claritatea vederii dumneavoastră este mai rea decât 20/40? 

Cunoasteti primele cinci zecimale ale numărului pi? 

Ati făcut parte vreodată dintr-o echipă de şah? 

Cunoaşteți mai mult decăt trei limbaje de programare? 

Răspunsese deja la nouăzeci şi nouă de întrebări de felul 
acesta, când apăru ultima, făcându-l să-şi piardă încrederea în 
întreg asamblul. De fapt, ultima întrebare reuşise nu doar să-l 
determine a desconsidera totul, ci îl enervase pe Lester peste 
măsură, mai cu seamă pentru faptul că demonstra lipsa totală 
de respect a societăţii faţă de inteligenţă. 

Ați avut vreodată orgasm programând un computer după ora 
4 dimineața? 

Oare asta nu era cea mai bună confirmare a observaţiilor sale 
asupra societăţii de azi? Atleţii şi comedianţii strângeau toate 
milioanele şi culegeau tot respectul. N-aveau nevoie, pentru 
asta, de niciun gram de creier în capetele lor. Şi cine era de 


vină? Omul comun. Acesta hotărăşte ce şi cine va fi evaluat. Cu 
siguranţă, omenirea îşi pierduse integritatea. 

Aşa să fie, gândi Lester. 

Luă o muşcătură din sandviciul său, concentrându-şi întreaga 
atenţie asupra Vinerii Ştiinţifice. Asculta cu luare-aminte. Se 
discuta despre viitorul computerelor. Persoana intervievată era 
dr. Benjamin Faigel. 

Lester înghiţi zdravăn din laptele bătut, pentru a împinge la 
vale sandviciul, în timp ce înregistra în cap dialogul de la radio. 
Faigel omitea ceva. Ceva important. Lester va fi nevoit să sune 
în timpul showului. 

Mestecă încă o îmbucătură din sandvici, de trei ori - unu, doi, 
trei -, îşi frecă bine mâinile de piepţii cămăşii, pentru a şterge 
orice urmă, cât de mică, de unt de arahide sau rămăşiţe de 
banană, apoi se ridică şi merse la telefonul agăţat pe peretele 
bucătăriei. 

Formă numărul pentru Vinerea Ştiinţifică, pe care-l scrisese 
pe o tăbliță, la tejghea. Nu putea lăsa să continue acest 
program fără a menţiona, aşa cum deja demonstrase, 
operaţiunea qubit a unui circuit de silicon, prin folosirea 
tehnicilor de fabricaţie - standard. El dovedise că se putea 
realiza. Cheia era să ai un număr mare de operaţii în interiorul 
timpului de coerenţă caracteristic al qubitului, pentru a controla 
cuplarea dintre qubiţi... 

— Da, aici Lester Ripple, confirmă el, când operatorul NPR 
răspunse. Trebuie să vorbesc cu invitatul dumneavoastră. 


RĂSĂRIT 


Rugăciunea este cheia dimineții şi 
pecetea serii 
MOHANDAS GANDHI 


Cotten nu putea dormi. Experienţa cu lumina lichidă o 
intrigase, ispitind-o să dorească s-o repete. Dacă s-ar fi 
antrenat, poate că i-ar fi adus pacea mult aşteptată, aşa cum 
promisese Yachaq. În mod cert, funcţionase - pentru Yachaq şi 
pentru cele câteva minute, care îi procuraseră un dram de 
linişte. Nu era prea dumirită la ce făcuse el referire când 
spusese că ea putea să creeze lumea. Pesemne, era vorba de 
meditaţia despre care vorbea atât de aprins cultura Noului Ev, 
dar asta părea a întrece orice limită. „E mai mult decât am 
văzut ori am auzit vreodată”, gândi ea. Poate că Anzii, şi 
misticismul culturii incaşe, şi depărtarea de civilizaţie, şi 
îndrumările lui Yachaq reuşiseră s-o captiveze total. Voia să mai 
încerce o dată - de data asta, singură - şi să se convingă dacă 
putea să invoce aceeaşi armonie pe care o simţise cu 
Pachamama. Voia să recreeze serenitatea, s-o facă să dureze 
mai mult, să pătrundă mai adânc în ea. 

Cotten se ridică, aşezându-se apoi pe pat. Da, răsăritul ar fi 
momentul ideal. 

În sat era linişte. Tot ce putea percepe era un vag miros de 
fum, venind de undeva din apropiere, de la jarul unui foc la care 
se pregătise mâncare. În depărtare, un câine lătră o singură 
dată. Putea să se furişeze spre huaca şi să fie acolo în zori. 

Pentru a se apăra de frig, se îmbrăcă în poncho-ul primit de la 
femeile satului. leşind din coliba ei, se uită în sus, spre luna 
plină. Era destulă lumină. Tot ce trebuia să facă era să urmeze 
poteca. Ezită o clipă, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să 
aştepte până la răsăritul soarelui, pentru ca Yachaq s-o 
însoţească. Nu. Voia să constate dacă putea să aibă de una 
singură aceeaşi experienţă. Se simţea atrasă spre ea - aproape 
silită. 


Păşind fără zgomot spre mijlocul satului, Cotten căuta poteca 
pe care i-o arătase Yachaq. Cerul îşi schimba deja, la răsărit, 
culoarea - din cărbune, în mangal. Peste o oră, apunea. Desluşi 
contururile neclare ale munţilor îngânându-se cu cerul. 

Cotten era hotărâtă să se aşeze pe piatra aceea, fiind 
pregătită să treacă în minunata lumină lichidă, când soarele se 
înălța pe cer, dezvelind siluetele marilor piscuri ale Anzilor. Voia 
să fie acolo când lumea avea să simtă primele raze de căldură 
ale noii zile. 

Drumeţia se dovedi mai simplă decât îşi imaginase. Totuşi, 
mergea încet şi cu precauţie, temându-se că, dacă s-ar fi 
întâmplat să cadă, căutarea ei ar fi putut să dureze ceasuri 
întregi. Petrecuse deja suficient de mult recuperându-se de la 
ultima cădere - nu-şi dorea s-o retrăiască. 

În sfârşit, ajungând la huaca, stătu puţin în faţa platoului 
stâncos, apoi se căţără iute până sus, pe treptele cioplite. 

În timp ce văpaia de la răsărit creştea tot mai mult, ea respiră 
adânc. Aerul răcoros al dimineţii o înviora, dându-i energie şi 
entuziasm. 

Cotten îşi conduse gândurile îndărăt, amintindu-şi de poveţele 
lui Yachaq. Se imagină pe sine, încă o dată, plutind într-un lac al 
luminii lichide. Aceasta deveni atât de strălucitoare, încât opri 
efectele zorilor, ce se apropiau tot mai mult. Cotten simţi cum îi 
inundă centrul fiinţei, răsucindu-se spre inima ei, curăţind-o de 
toate, cu excepţia esenței pure a luminii. 

Îşi abandonă întregul trup, pentru a fi imersat. Curând, desluşi 
sunetele râului şi ale pădurii, zvonul animalelor ce se perindau 
prin desişul de dedesubt, şoaptele vântului, trilurile distante ale 
păsărilor... 

Deodată, o voce întrerupse vraja. 

— Es ella? 

Cotten sări, speriată, înapoi. Deschise larg ochii, dar fu 
imediat orbită de o lumină străvezie. Ridică mâna, pentru a-şi 
proteja ochii de durerea ce i-o pricinuia lumina. Când, în sfârşit, 
îi reveni vederea, zări trei siluete proţăpite înaintea ei. Unul 
ţinea în mână o hârtie, îndreptată în sus. Părea să-i compare 
chipul cu imaginea tipărită acolo. Celălalt bărbat proiectase 
fascicolul de lumină al lanternei chiar pe faţa ei. 


— Si, zise un altul, holbându-se la hârtie şi apoi la ea. Se 
parece a ella. Privi în sus, spre Cotten. Si. 

— Parate, spuse unul dintre bărbaţi. Apoi, cu un accent greoi, 
articulă: Sus! 

Ridicându-se în picioare, observă că cei trei bărbaţi purtau 
arme - puşti mitraliere - îndreptate spre ea. 

Unul îi făcu semn să coboare treptele, punctându-şi comanda 
cu ţeava armei. 

Cotten se supuse întocmai. 

În clipa în care piciorul său atinse pământul, mâini puternice îi 
întoarseră braţele la spate, răsucindu-le. Încheieturile îi fură 
legate strâns, ochii - la fel, cu o eşarfă. Îmbrâncind-o, o forţară 
să pornească în jos, pe cărare. 

Simţi râul în stânga ei şi pricepu că o duceau în partea opusă 
satului. Bănuia că n-avea să revină aici niciodată. 


CĂRARE LUMINOASĂ 


După multe ore de drum, legată la ochi, poticnindu-se de-a 
lungul cărării presărate cu tot soiul de obstacole, Cotten simţi 
primele picături de ploaie atingându-i faţa. In minutele 
următoare, ploaia rece de munte prinse a cădea temeinic, 
udând-o până la piele. Cărarea noroioasă deveni nesigură. 

Bărbaţii care o luaseră prizonieră nu vorbiseră prea mult de 
când o dibuiseră în vârful huacăi Ştia prea puţină spaniolă, 
oricum n-ar fi înţeles nimic. Totuşi, prinsese un cuvânt - 
recompense.  Recompensă! Oricine erau bărbaţii aceştia, 
porniseră în căutarea ei pentru a pretinde recompensă. Hârtia 
pe care o ţineau în mână, când îi văzuse prima oară, trebuie s-o 
fi înfăţişat pe Cotten - descrierea ei. Aceste date trădau faptul, 
de netăgăduit, că autorităţile se aflau pe urmele ei. Insemna, 
deopotrivă, că trebuiau s-o ţină în viaţă, pentru a putea încasa 
recompensa. 

Intr-una din conversațiile lor, Yachaq pomenise de nişte 
cuiburi ale rebelilor - rămăşiţe ale vechii organizaţii insurgente 
Cărare Luminoasă, care încă mai existau în regiune. „Aştia sunt 
gata să sară cu prima ocazie, pentru a aduna câţiva nuevo 
soles, care să le asigure hrana, îmbrăcămintea şi muniţia”, 
gândi Cotten. 

Incepu să tremure. Ploaia rece răpăia peste grup, în timp ce 
treceau încet prin pădure. Alunecase de câteva ori, dar fusese 
ridicată din nou în picioare, de bărbatul care o ţinea strâns de 
braţ. 

Brusc, Cotten fu împinsă la pământ. Auzea ropotul ploii, dar 
nu-l mai simţea. Trebuie că găsise refugiu sub un fel de 
formaţiune de piatră sau în gura unei peşteri. 

Stătea întinsă pe o parte, cu genunchii adunaţi la piept, 
încercând să-şi ţină de cald. Nu-i putea vedea, dar îi auzea pe 
bărbaţii din jurul ei purtând în şoaptă o conversaţie. Se 
depărtaseră mult de ea. Işi dorea să fi putut înţelege ce ziceau. 


Cotten spera să fi ghicit corect intenţiile lor. Pe de altă parte, 
poate că au s-o omoare. Poate că tot ce le trebuia pentru a 
încasa recompensa era trupul ei. 

Asculta, încercând să prindă un cuvânt sau o frază care să-i fi 
oferit vreun indiciu. Auzi un zgomot scurt, de paraziți radio, şi un 
huruit, probabil de la vreun aparat portativ de emisie-receptie. 
Unul dintre cei ce o ţineau captivă vorbi în staţia de radio, 
primind un răspuns scurt. 

Îl auzi pe unul dintre bărbaţi râzând, ca şi când ar fi sărbătorit 
ceva. O trecu un fior rece. Dar apoi vocile crescură în 
intensitate, părând agitate. Simţea un miros despre care crezu 
că ar putea fi rom, dar detectă şi un iz de marijuana. Curând, 
bărbaţii începură să se certe. Poate că erau preocupaţi şi, deci, 
n-o mai supravegheau. 

Cotten îşi răsuci încheieturile, încercând să constate dacă ar 
putea slăbi sfoara. Era mai lejeră decât atunci când o legaseră 
prima oară, probabil de la atâta mişcare şi de la aerul rece. 
Reuşi să scoată un ochi al legăturii, pe sub degetul mare, şi 
începu să-l împingă în sus, în palmă. Cu cât aducea sfoara mai 
aproape de vârfurile degetelor, cu atât mai adânc partea opusă 
a acesteia tăia în carnea sensibilă a încheieturii ei. Îşi muşcă, de 
durere, buza de jos. Sfoara continua să se mişte. Intr-un târziu, 
o forţă să treacă peste vârfurile degetelor, iar bucata de sfoară 
căzu liberă, pe la spatele mâinii ei. Cotten îşi răsuci mâinile 
înainte şi înapoi, simțind cum strânsoarea cedează. Ah, dacă ar 
fi putut să vadă unde se aflau acum bărbaţii şi ce anume 
făceau! 

Subit, vocile lor amuţiră. 

„Fir-ar al naibii”, gândi Cotten. Ştia ce urma. Stătea culcată 
fără să mişte, temându-se să respire. 

Se auziră paşi. Cineva se apropia. 

Unul dintre bărbaţi strigă, iar paşii se opriră. Apoi un altul 
vorbi. Urmă un moment de tăcere, apoi un urlet. Paşii se 
întoarseră în direcţia opusă. Zbierătele continuau. De ce unul 
singur venise în direcţia ei? Evident, nu-i observase 
încheieturile, căci ar fi întreprins ceva în privinţa asta. Plănuise, 
oare, s-o violeze, iar ceilalţi obiectaseră? Ori, poate, voiau să fie 
ei primii? 


Era limpede: trebuia să scape. Cotten îşi eliberă o mână din 
strânsoarea sforii şi o aduse încet sub obraz, trăgând uşor, în 
jos, eşarfa ce-i acoperea ochii. 

Trei bărbaţi stăteau la o distanţă de ea de aproape 
cincisprezece picioare, iar în dreapta ei - la capătul unei console 
de piatră. Dacă s-ar fi ridicat în picioare destul de repede, ar fi 
putut ţâşni în direcţia opusă, prinzând un start suficient de bun, 
care să-i permită să scape de ei, pierzându-se în junglă. Dar 
trebuia să-i facă să creadă că aveau nevoie de ea... vie, pentru 
a putea încasa recompensa. Prin urmare, n-ar fi tras cu arma. 
Cel puţin, n-ar fi tras ca s-o omoare. Nu-şi putea permite să se 
gândească la vreo alternativă, şi anume că tot ce le trebuia era 
un cadavru. 

Stătea culcată, neclintită, făcându-şi curaj pentru a efectua 
mişcarea-surpriză. „Hai, fă-o odată!”, gândea ea. „Scoală-te în 
picioare şi fugi!” 

Vocile bărbaţilor sunau mai civilizat, se lăsase întunericul. 
Trebuia să fi făcut manevra asta în timp ce indivizii fuseseră 
absorbiți de cearta lor. Ploaia părea a se potoli. Totul evolua 
împotriva ei, cu fiecare minut ce trecea. Dacă ţinea într-adevăr 
să evadeze, trebuia s-o facă neîntârziat. Chiar acum. Imediat ce 
ploaia s-ar fi oprit, ar fi venit s-o ia şi ar fi băgat de seamă 
imediat că avea mâinile libere. 

„Acum!” 

Cotten sări în sus şi o luă la goană. Auzi în urma ei strigăte, în 
timp ce ţâşnise din adăpost, făcându-se dispărută printre 
copaci. 

Instantaneu, vocile se înecară în focuri de armă. 


ASCUNZĂTOAREA 


Frunzele reci şi ude îi împungeau faţa şi mâinile lui Cotten, 
şfichiuindu-i pielea în timp ce fugea. Gloanţele treceau şuierând 
pe lângă ea, muşcând din plante şi împroşcând-o cu mici 
fragmente de vegetaţie. De îndată ce se îndepărtă de streaşina 
muntelui, unde se adăpostise, şi ieşind de pe cărare, fuga 
devenise aproape imposibilă. Crengi groase şi tufe dese 
acopereau pământul, aşadar trebuia să se lupte aprig ca să 
treacă prin zidul gros, de arbuşti şi copaci. Nu reuşea să 
străbată distanţe prea lungi, nici nu îndrăznea să revină pe 
cărare, unde ar fi fost o ţintă uşoară. 

Cotten făcea atât de mult zgomot, încât era sigură că oricine 
ar fi încercat s-o urmărească n-ar fi depus prea mult efort. 
Fiecare pas presupunea o sforţare istovitoare şi, fără macetă, 
care ar fi ajutat-o să-şi croiască drum mai lesne, se obosea 
peste măsură. Trebuia să se ţină la distanţă de bandiți şi să 
rămână ascunsă vederii. 

Uitându-se înapoi, observă că pădurea era atât de deasă, 
încât îşi refăcea de îndată frunzişul în urma ei, nelăsând 
aproape niciun semn că ar fi călcat pe acolo. Cotten continua să 
meargă înainte, să răzbată, simţea măceşii şi ramurile moarte 
ale desişului străpungându-i poncho-ul, veşmântul indian, şi 
ciupindu-i ascuţit pielea. Rebelii cunoşteau bine jungla, iar în 
răstimpul dinainte de a o lega la ochi, ea îşi aminti că zărise 
atârnând de centurile lor nişte teci, în care, probabil, ţineau 
macetele. Îşi puteau tăia lesne drum pe aici, ajungând drept în 
spatele ei. Nu-şi putu stăpâni suspinele şi plânsul, în timp ce 
jungla şi spaima o sfâşiau. 


„Continuă să mergi!... Continuă să mergi!...” Cuvintele din 
capul ei formau o mantră, împingându-i picioarele înainte - unul 
după altul. 


Se părea că respiră tot mai greu - efortul şi stresul, la 
asemenea altitudine, erau sufocante. Dumnezeule, căzuse pe 
mâna unei bande de rebeli de doi bani, urmând să moară în 


jungla din Peru. Şi nimeni nu va afla nimic. O dăduseră dispărută 
deja de două săptămâni. 

Dacă ar prinde-o, oare aceştia ar viola-o înainte de a o hăcui 
în bucăţi? Era cunoscută acţiunea lor brutală, întreprinsă în mod 
curent de Cărarea Luminoasă împotriva inamicilor. Dacă ar avea 
noroc, atunci doar ar împuşca-o, să termine repede cu ea. 

Ameţită de oboseală, Cotten ştia că îi rămăseseră puţine 
şanse de a continua drumul. N-avea destulă forţă fizică - 
altitudinea o ucidea. Pentru rebeli, munţii, jungla - erau casa lor. 
Nu putea alerga mai repede ca ei, dar nici nu voia să se dea 
bătută. 

„Trebuie să-ţi faci un plan”, îşi zise cu voce tare şi suflând 
greu. „Gândeşte, Cotten, gândeşte!” 

Deodată, îi veni o idee. Se opri scurt, să şi-o întipărească în 
minte. Continuă să meargă înainte şi, intenţionat, dansa apăsat 
pe vegetaţie, apucând crengile şi cojindu-le, zdrobind desişul 
sub picioarele ei. Metodic, lăsa în spatele ei o urmă din ce în ce 
mai puţin evidentă, intenţionând s-o şteargă treptat, până ce s- 
ar fi putut crede că fugise, că dispăruse în pădure. Dar trebuia 
să se grăbească. 

În final, se întoarse, păşind cu spatele spre locul unde văzuse 
un maldăr dens de vegetaţie. Cât de delicat putu, luându-i ceva 
timp ca să nu tăvălească firele de iarbă şi să nu rupă crengile, 
îşi făcu drum spre locul pe care îl ochise mai devreme, apoi căzu 
în genunchi. Se târî sub frunzişul abundent, sub ramurile 
moarte. Îngrozită ca nu cumva să dea, în ascunzătoarea sa, 
peste vreun şarpe sau vreun păianjen, se făcu mică de tot. 

Da, trebuia să se ascundă. Era unica ei soluţie. Rebelii s-ar fi 
aşteptat ca ea să continue să fugă, să ajungă cât mai departe 
de ei. Ar fi fost normal, desigur, ca ea să fi rămas în mişcare, 
încercând să se distanţeze. 

Cotten se strânse ghem şi încercă să aranjeze frunzişul 
sălbatic ce o înconjura, astfel încât s-o acopere în întregime. 
Dacă ar fi rămas tăcută şi nemişcată, n-ar fi descoperit-o decât 
dacă ar fi călcat direct pe ea. Oare ce şanse erau ca tălpile lor 
să aterizeze chiar în locul acesta? Dacă i-ar fi mers pe urme, ar 
fi observat că pista ei se îngusta din ce în ce mai mult, până ce 
dispăruse. Poate că vor renunţa... 


Se ruga ca ei să renunţe. 

Solul umed şi frunzişul ce  îngrăşa pământul erau 
dezgustătoare, impregnate cu un soi de igrasie. O făceau să 
tuşească, dar se lupta din răsputeri cu senzaţia, acoperindu-şi 
gura cu mâna. După câteva minute, imboldul de a-şi curăța 
gâtul deveni aproape insuportabil. Îi venea să plângă, dar ştia că 
asta ar fi exacerbat problema. 

Când întunericul se revărsă, în sfârşit, peste Anzi precum 
melasa, cu negreala sa groasă şi impenetrabilă, Cotten se simţi 
golită de putere. Odată cu întunericul, apăruse şi ceața. Exact 
ca teribila noapte a morţii, se furişa prin junglă, învelind fiecare 
frunză, ramură ori creangă cu mantia sa grea. 

Hainele lui Cotten erau la fel de ude ca şi pământul pe care se 
întinsese. Fiecare fibră, fiecare oscior din trupul ei erau înmuiate 
şi abandonate răcorii ce se înstăpânea odată cu noaptea. Se 
simţea mai în siguranţă în privinţa bărbaţilor, dar mult mai 
lipsită de apărare împotriva naturii - a aerului rece şi a 
creaturilor nocturne ce sălăşluiau în junglă. 

Cotten se întreba: când va recunoaşte, oare, că era mai bine 
dacă, acum, ar fi fost moartă? 

Dacă ar fi putut vedea măcar stelele, s-ar fi simţit mai puţin 
înfricoşată. Se încovrigă, tremurând de frig, trudită fizic şi 
sufleteşte. Voia să doarmă, dar îi era teamă, avea nevoie să-şi 
golească vezica, dar nu îndrăzni. 

Oare unde se aflau rebelii? Cât de aproape sau cât de departe 
erau? A nu şti era mai rău decât a şti că apăruseră în preajma 
ei. Îşi aduse aminte de experienţa luminii lichide. Poate că ar fi 
fost în stare s-o repete, cu toate că nu se găsea într-un spaţiu 
sacru, nici într-o stare de pace sau calm. Dar dacă ar fi putut, 
probabil că simţurile i s-ar fi înălţat foarte sus, până la locul în 
care i-ar fi auzit pe urmăritorii ei, aflând astfel unde erau şi ce 
vorbeau. 

Cotten se concentră să lepede de la sine toate gândurile, 
alungând orice ar fi putut interfera cu viziunea sa interioară. Işi 
mută - mental - atenţia spre fiecare părticică a trupului ei, 
începând de la picioare şi croindu-şi drum în sus - relaxându-se, 
calmându-se, alinându-se. Răceala şi umezeala aerului de 
munte se diminuară - încetul cu încetul, asemenea unor bucăţi 


desprinse dintr-un castel de nisip, înghiţite de fiecare val ce îl 
lovea. 

Încerca să se plaseze într-un lac de lumină, plutind la 
suprafaţa acestuia. Dar lumina venea împuţinată, în frânturi, 
pătrunzând şi ieşind din gândurile ei. 

Dintr-odată, îşi pierdu concentrarea. Era ca şi cum ar fi fost 
purtată pe sub apă, fără un ţel anume, pentru ca apoi să 
ţâşnească, brusc, la suprafaţă. Lumina şi căldura dispăruseră. N- 
avea să fie în stare s-o ducă până la capăt. Ideea era, oricum, 
prostească. Magie incaşă. 

Pe măsură ce orele treceau şi frigul se înăsprea, ea cedă 

ispitei unei noi încercări. N-avea nimic de pierdut. 
_ Cotten urmă succesiunea descoperirii serenităţii şi armoniei. 
Işi imagină strălucirea şi puritatea luminii, invitând-o să o 
pătrundă. De data aceasta, lumina se revărsă în ea, de parcă 
trupul ei ar fi fost conductorul perfect. Uniunea acesteia cu ea o 
umplu pe Cotten de linişte şi căldură. Şi-o imagină începând să 
se răsucească, o influenţă chiar să se răsucească, închipuindu-şi 
vârtejul, la început în cercuri mici, pentru ca apoi să crească în 
panglici de puritate tot mai largi, şi mai largi, din vârful capului 
până în cavitatea buricului ei. Totodată, se simţi stăpânită de un 
calm ce suia lent în ea - mai puţină teamă, mai multă căldură. 

Ascultă cu atenţie zgomotele din jurul ei, întocmai cum o 
învățase Yachaq. 

Sunete, care iniţial se pierdeau în forfotul pădurii, deveniră 
mai acute. Percepu respiraţia unui animal -adâncă şi 
obsedantă. Crănţănitul delicat al unor insecte ce se hrăneau. Şi, 
parcă, un târâş scurt. Până şi sunetul descompunerii. 

Apoi ceva aparte. 

Bătaie de inimă. Un căscat leneş. Aciditatea transpiraţiei 
umane. 

Cineva se apropia cu paşi fermi. 

Frica explodă în ea, evaporând lumina lichidă. Urechile lui 
Cotten nu mai auzeau decât zvâcnetul sângelui propriu. 

Bandiţii erau aproape. Treji, ca şi ea. Aşteptând lumina zilei. 

* 


x x 


| se păru o veşnicie până ce surprinse cu privirea prima 
licărire de lumină cenuşie pe cer, deasupra păturii de verdeață. 
Răsăritul venea încet, acoperit de nori. 

Cotten se uită în jurul ei, rotindu-şi doar ochii. Nu îndrăznea 
să-şi mişte trupul, chiar dacă muşchii ei o implorau să-i 
destindă. Ceafa îi era înţepenită, iar umărul pe care se sprijinea 
o durea din pricina greutăţii apăsătoare şi se voia eliberat. 
Vezica îi era atât de plină acum, încât o chinuia sfâşietor. Dar nu 
cuteza să se ridice. Ceea ce urma să facă întipări pe faţa ei o 
grimasă comică: Cotten simţi dogoarea urinei scurgându-i-se pe 
interiorul coapsei şi infiltrându-se în pământul de dedesubt. 

Deodată, auzi un sunet - ceva, cineva alunecând încet şi cu 
grijă prin pădurea din imediata apropiere. Cu un zgomot cât se 
poate de sfios, frunzele şi pământul muiat plescăiau, iar 
verdeaţa foşnea şi trosnea în răstimpuri. 

Şi, la fel de brusc, veni ploaia, căzând în torente, ca şi în ziua 
precedentă. Se încordă să decanteze sunetele, dar zgomotul 
aversei ce izbea frunzele şi pământul era prea puternic. 

Un ghiont surprinzător, de la ceva rece şi tare, încercă tufişul 
şi se propti, înţepând-o, în umărul ei. Fără a ridica privirea, ştiu: 
era ţeava unei puşti. 


SCHIMBUL 


— Esta aqui’ strigă rebelul. La encontre! 

Cotten nu avu nevoie de traducere - acesta îi anunţa că o 
găsise. Incercă să se ridice pe brânci în picioare, dar o lovitură 
venită lateral, cu vârful ascuţit al unei cizme, o lungi la pământ, 
în agonie. Apoi rebelul trase în aer un foc de armă. 

— Puta! urlă el, smulgând-o pe Cotten şi ridicând-o în 
picioare. Trase un al doilea foc, iar în decurs de câteva minute, 
ceilalţi doi bărbaţi care o răpiseră se iviră din adâncul junglei. 

O legară la ochi şi îi securizară încheieturile încă o dată, 
înainte de a o fi scos din desişul gros, îndreptând-o spre potecă. 
Curând, aveau să-şi continue marşul lor, întârziat, prin munţi. 

Spre amiază, cărarea deveni mai puţin accidentată, pentru ca, 
într-un târziu, să se niveleze. La un moment dat, auzi cârâitul şi 
sâsâitul aparatului de emisie-recepţie, precum şi crâmpeie de 
conversaţie: răpitorii ei comunicau cu cineva. 

Când soarele se apropia de chindie, mersul deveni mai 
lesnicios. Picioarele lui Cotten pleoscăiau prin bălți, de-a lungul 
unui drum noroios de munte - după intuiţia ei. Işi înclină capul la 
auzul unui vehicul ce venea spre ei. Rebelul care o ţinuse strâns 
de braţ o bruscă - să stea pe loc. Putu desluşi că vehiculul se 
oprise, dar motorul mergea în continuare. Urmă un scurt schimb 
de cuvinte între răpitorii ei şi noii veniţi. Unul dintre rebeli îi 
smulse legătura de la ochi. 

Cotten îşi aţinti privirea pe un camion tip Jeep ce staţiona în 
drum, în faţa ei. Doi bărbaţi în uniforme verzi, de armată, săriră 
din vehicul şi traseră de pe bancheta din spate un om uscăţiv, 
cu o barbă netunsă de câteva săptămâni. Incheieturile lui erau 
legate ca şi ale ei. Bărbatul tresări la împunsătura ţevii de puşcă 
proptită în spatele lui. 

Unul dintre indivizi se apropie, cu o hârtie în mână. Stând în 
faţa lui Cotten, se uită cu atenţie la ceea ce ţinea între degete, 
înainte de a o examina în amănunt. Borul chipiului său era 
dichisit cu un şnur aurit, iar o insignă lată de metal îi lucea pe 
piept. Policia Nacional. 


— Cotten Stone? îndrugă el, cu un accent necioplit. 

— Da, răspunse ea, cu un glas ce încerca să pară neintimidat. 

Bărbatul în uniformă înălţă o sprânceană brună, dând din cap 
afirmativ către rebeli. 

Urmă un acces conversaţional rapid, apoi unul dintre ofiţeri 
puse un plic în mâna prizonierului său, împingându-l spre rebeli 
şi spre Cotten. 

În acelaşi moment, simţi o mână înghiontind-o de la spate. 

— Vaya, spuse rebelul, îmbrâncind-o în faţă şi înclinând capul 
în direcţia vehiculului. 

Nu era vorba, aşadar, doar de revendicarea recompensei, 
pricepu ea, ci arăta ca un fel de schimb - prizonierul uscăţiv şi 
bărbos contra ei. 

Continuă să păşească spre camion, conştientă că, aşa cum 
bărbaţii în uniformă îşi ţineau cătările armelor îndreptate spre 
contrapartida ei, tot aşa şi rebelii trebuiau să ţintească spre ea. 

Cotten trecu pe lângă prizonier, aruncându-i o privire cu colţul 
ochiului. Autorităţile nu doar plătiseră pentru ea, dar rebelii 
negociaseră şi un schimb - asta era. 

La câţiva paşi de vehicul, Cotten se uită înapoi. După o rundă 
de strângeri de mâini, palme pe spate şi râsete, rebelii plecară. 

Unul dintre ofiţeri o ajută să urce în coada camionului, înainte 
de a lua loc lângă ea. Celălalt, tipul care o comparase - 
presupunea ea - cu mutra de pe afişul cu cei urmăriţi, luă 
poziţia şoferului. Cercetă încă o dată hârtia, înainte de a 
întoarce către ea o privire lungă. 

Aşezându-se cât mai comod pe locul ei, Cotten reuşi să se 
răsucească, spre a se uita, pentru ultima oară, la bărbaţii care o 
capturaseră, dar aceştia se făcuseră nevăzuţi în junglă. Odată 
cu ei, îi pieri şi gândul de a rămâne pe veci ascunsă în negura 
munţilor incaşi. 

* 


x x 


— Sunt inspectorul şef Merida. Bărbatul vorbea într-o engleză 
rigidă, dar clară. Şedea vizavi de Cotten, într-o încăpere de 
interogatoriu cu pereţii din blocuri de beton, undeva în interiorul 
cartierului general al Policiei National, în centrul oraşului Cusco. 
Era un tip suplu, avea părul negru gelat şi pieptănat drept, spre 


spate, şi o barbă parţială. Purta uniforma verde, dar cu epoleţi şi 
trese galbene peste buzunarele de la cămaşă. Chipiul său îi 
reamintea lui Cotten de cele purtate de ofiţerii nazişti. 

Scutură uşor ţigareta într-o scrumieră. 

— Aşadar, tu eşti Cotten Stone? 

— Da, zise ea. Sper că îmi veţi explica de ce am îndurat 
atâtea în ultimele zile. 

Cotten era irascibilă şi stingherită. Îşi dădu seama că trebuia 
să-şi controleze reacţiile. | se oferise prilejul să-şi spele faţa şi 
mâinile înainte de a fi adusă în mica încăpere, pentru 
interogatoriu, dar se mai simţea încă murdară şi ştia prea bine 
că duhnea a urină stătută. 

— Ce cauţi în Peru? întrebă Merida. 

— Sunt reporter independent, angajată de TNP din Lima. Am 
venit aici ca să filmez imagini pentru un documentar despre 
descoperirea unui nou şantier arheologic din apropiere de 
Machu Picchu. 

— Corect, zise Merida. 

„Omul acesta chiar mă scoate din sărite”, decise Cotten. 

— E un test? Dacă ştiţi deja, de ce mă mai întrebaţi? 

Merida se lăsă înapoi pe speteaza scaunului, bătând în masă 
cu încheieturile degetelor. Ţigareta îi atârna în colţul gurii, fumul 
plutea în sus, făcându-l să clipească des. 

— Cu mai mult de o săptămână în urmă, trupurile a 
doisprezece oameni au fost descoperite pe şantierul arheologic 
la care vă referiţi. Se includ aici şi cele ale cameramanului şi 
sunetistului dumneavoastră, americani, şi al dr. Cari Edelman, 
cetăţean britanic, precum şi alte nouă. Toţi - morţi. Şi într-o 
manieră îngrozitoare, mă deranjează s-o descriu. Ucişi. Arşi. 
Impuşcaţi. Singura care a scăpat sunteţi dumneavoastră. Trase 
un fum lung din ţigaretă. Şi poftim, vă aflaţi aici, bine mersi. Nu 
găsiţi că e curios? Domnişoară Stone, de ce sunteţi aici, bine- 
sănătoasă? 

Cotten vru să-i explice că totul era cauzat de faptul că, în timp 
ce licuricii levitau tăbliţa de cristal, veche de cinci mii de ani, 
aceştia nu se sinchisiseră să-i inducă şi ei starea de nebunie, 
pentru a se sinucide ca toţi ceilalţi. Dar se răzgândi şi zise doar 
atât: 


— Nu ştiu. 

— De ce nu vreţi să-mi spuneţi tot ce ştiţi? Strivi ţigareta, 
fumată doar pe jumătate. 

Cotten îşi potrivi firele de păr pe după urechi. 

— Cinasem în noaptea aceea şi băusem ceva din abureala 
locală, distilată de băştinaşii din echipa noastră de excavare. 

— Abureală, ziceţi? 

— Alcool, alcool de casă. 

— Aha, guafarina, articulă Merida, înainte de a trece câteva 
notițe pe blocul de hârtie din faţa lui. Şi apoi? 

— Era un amestec tare, pur şi simplu m-a îmbolnăvit, aşa 
încât i-am părăsit pe ceilalţi şi m-am retras în cortul meu. Am 
încercat să dorm, dar n-am reuşit imediat. 

Merida deschise o pungă de hârtie ce se afla pe masă, lângă 
blocul pentru notițe. 

Cotten se opri din naraţiune, văzându-l că scoate o sticlă de 
plastic maro, cu pilule. O răsuci în mână, citind eticheta. 

— Ativan. Farmacia CVS, Fort Lauderdale. Prescris pentru 
Cotten Stone. 

— Da, sunt ale mele, zise Cotten. Şi? 

— Suferiţi de anxietate? Simţiţi o presiune atât de mare? 
Scutură doza. Sunetul sec al pilulelor ce zornăiau în atingere cu 
plasticul, producând un ecou întors de pereţii goi ai încăperii, 
semăna cu cel scos de şarpele cu clopoței. Trebuie că e tare 
greu să urci atât de sus, pe culmile gloriei, aşa cum aţi făcut 
dumneavoastră, doar pentru a cădea taman de acolo. Acesta să 
fie motivul pentru care suferiţi de anxietate? Merida făcu o 
pauză, ca şi cum şi-ar fi cântărit următoarea întrebare. Ce aţi fi 
dispusă să faceţi pentru a vă recăpăta statutul de celebritate? 

— Viaţa mea este foarte complicată, momentan. Dar asta nu 
are nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat în munţi. Da, 
Ativan este, într-adevăr, pentru anxietate, dar nu pentru 
tratarea pacienţilor cu manifestări psihotice. Nu urmez niciun 
tratament pentru comportament violent, dacă la asta faceţi 
aluzie. N-am avut nimic de-a face cu moartea lui Edelman sau a 
altcuiva. S-a întâmplat ceva în noaptea aceea. Ceva ce i-a 
îndemnat la ucidere şi sinucidere. 


— Ei bine, dumneavoastră puteţi declara că n-aveţi tendinţe 
spre violenţă, dar nu cred că s-au făcut teste clinice asupra 
medicaţiei dumneavoastră în combinaţie cu guafarina. Poate că 
cele două, administrate împreună, vă pot modifica 
personalitatea în întregime. 

Merida se opri brusc din vorbit. Pe chip îi era întipărită o 
expresie stranie, ca şi când tocmai avusese o epifanie. Se 
aplecă în faţă. 

— Sau să presupunem că o doză mare din medicamentul 
dumneavoastră a ajuns să fie dizolvată în băutură, din greşeală. 
Nu ştim ce soi de efect ar fi putut avea asupra celor care au 
băut din ea. Putem presupune, nu-i aşa, că o astfel de mixtură 
induce halucinaţii, gânduri ucigaşe şi sinucigaşe? Asemenea 
efecte secundare nu sunt nemaiauzite. Dar dumneavoastră aţi 
hotărât să nu vă serviţi din băutura indigenă. Ce noroc pe capul 
dumneavoastră! Singura din întreaga tabără care n-a acceptat 
să bea din nenorocitul preparat. Asta explică de ce sunteţi în 
viaţă, nevătămată. Hmm, oare cum o fi plonjat medicamentul 
dumneavoastră direct în băutură? 

Tonul lui arogant şi condescendent o sâcâia. 

— Nu-mi place defel ce insinuaţi. Uitaţi, domnule inspector şef 
Merida, că eu nu am nimic de-a face cu ceea ce li s-a întâmplat 
prietenilor mei şi domnului dr. Edelman. Sunt şi eu la fel de 
devastată, ca oricine altcineva, din cauza morţii lor. În noaptea 
aceea nu m-am simţit bine, astfel încât m-am întors în cortul 
meu şi am adormit. Următorul lucru pe care l-am perceput a fost 
haosul din tabără. 

Nu pomeni nimic despre faptul că fusese foarte speriată de 
interpretarea lui Edelman legată de inscripţiile de pe tăbliță, 
care se refereau la fiica unui înger. Merida nu menţionase tăbliţa 
de cristal. Licuricii o luaseră, oare, cu-adevărat? Dar nu 
rămăsese nimeni viu, care să aibă cunoştinţă despre tăbliță. 
Notiţele lui Edelman fuseseră incinerate, deci nu exista nicăieri 
vreo documentaţie despre acea descoperire. Doar conversaţia 
pe care Edelman o avusese cu Richard şi Mariah. Care era 
numele lor de familie? 

— Domnişoară Stone? 


— Scuze. Încercam să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. Poate 
că... Un ceas mai târziu, când încă mă chinuiam să adorm, l-am 
auzit pe dr. Edelman zbierând - urlând, de fapt. Am ieşit în fugă 
din cortul meu şi l-am strigat. Am auzit şi alte zbierăte. Apoi 
José... l-am văzut pe José... 

Imaginea se derulă cu repeziciune înapoi, revenind clară şi 
înfricoşătoare. În glasul ei, creştea treptat un fel de tremur. 

— Alerga prin tabără, trecând pe lângă mine, luase foc, era 
învăluit în flăcări. Exact în clipa aceea, m-am împiedicat de 
cadavrul lui Paul Davis. Fusese înjunghiat... avea gâtul tăiat. 
Ţinea în mână un cuţit. L-am găsit pe Edelman, în cortul său, 
împuşcat în cap, pistolul zăcea chiar lângă el. Am avut impresia 
că aud strigătul lui Nick Michaels, dar pe el nu l-am văzut. 

| se făcu rău, imaginile o năpădeau, venind spre ea atât de 
repede, atât de vivace. Simţea mirosul cârnii arzânde a lui Jose 
şi îi stăruia în auz pleoscăitul materiei cenuşii a lui Edelman, 
prelingându-se pe peretele de pânză al cortului şi picând pe 
podea. 

— Eram pur şi simplu îngrozită, nu ştiam ce să fac. Am fugit, 
am fugit, am părăsit şantierul şi... 

Uşa camerei de interogare se deschise, şi un bărbat în costum 
bleumarin, de om de afaceri, se opri în prag. 

— Am aici un raport, domnule inspector şef Merida, pe care 
trebuie să-l vedeţi, rosti acesta în engleză. 

Merida îşi împinse brusc scaunul în spate şi se ridică, 
înroşindu-se la faţă ca un clapon. 

— Nu intră nimeni neanunţat, ne-am înţeles? Orice-ar fi, poate 
să aştepte. 

— Nu, domnule, se răsti bărbatul, azvârlind dosarul pe masă. 
Nu poate. 


FORT LAUDERDALE 


„Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Ambasada Americană”, 
gândi Cotten, târându-şi picioarele în sus, pe şirul de trepte ce 
ducea spre locuinţa ei, de la etajul doi din Fort Lauderdale. Dacă 
aceştia n-ar fi intervenit, ar fi zăcut şi acum într-o celulă a 
închisorii lui Merida ori, poate, mai rău. 

Noaptea era răcoroasă. Se simţea, înviorătoare, briza 
oceanului, în pofida faptului că plaja era la trei cvartale 
depărtare. O şuviţă din părul ei de culoarea nucului se 
desprinse; o fixă cu agrafa, în spatele urechii. In lumina rozie a 
felinarelor cu vapori de mercur, cocotierii de pe stradă se 
unduiau şi foşneau, aruncând umbre fantomatice pe pereţii goi, 
tencuiți cu un soi de striaţii. 

Clădirea, construită în anul 1950, fusese iniţial o unitate de 
aprovizionare pentru turiştii de sezon, cărora li se spunea 
„păsările zăpezii”. La începutul anilor optzeci, i se schimbase 
destinaţia - în apartamente de închiriat. Douăzeci şi cinci de ani 
mai târziu, se prezenta într-o stare jalnică, „expirată” - aşa cum 
îi plăcea lui Cotten s-o boteze. leftină în extrasezon - exact după 
bugetul ei. Clădirea menţinuse recepţia la intrare, atâta vreme 
cât apartamentele puteau fi închiriate cu ziua, cu săptămâna 
sau cu luna, chiar şi la sfârşit de săptămână. 

Vecinii ei locuiau singuri, majoritatea fiind muncitori 
necalificaţi sau aflați în tranzit. Chiria primei luni şi a ultimei se 
plătea în avans, fără concesionări. Locul era la o distanţă bună 
de fostul ei apartamentul, din centrul New Yorkului. Fosila 
Creaţiei schimbase brusc aceste lucruri. li venea greu să se 
plângă de colocatarii din clădire - deh, râde ciob de oală spartă. 

Cotten se oprise la recepţie pentru a lua un duplicat al cheii, 
căci cheia ei era undeva, în Anzi. Singurul lucru personal pe care 
poliţia peruană binevoise să i-l returneze era portofelul. Fără 
banii peşin, fireşte, dar cel puţin mai găsi înăuntru cărţile de 
credit şi permisul de conducere. Restul, adică tot ce colectaseră 
din şantier, avea să rămână în custodia lor până la finalizarea 
investigaţiilor. 


Sună din clopoţelul de pe tejghea, de o jumătate de duzină de 
ori, până când recepţionera, care lucrase de noapte, se sinchisi 
să se ridice de pe canapeaua din spatele oficiului. Cotten achită 
taxa de cinci dolari - pentru chei pierdute - recepţionerei, care 
căsca de zor şi nici măcar nu catadicsise s-o salute. 

„Bun venit acasă”, zise Cotten, descuind uşa şi dându-i un 
brânci, ca să se deschidă. Apartamentul o întâmpină cu un iz 
acru, de mucegai. Mucegaiul era un produs specific al spaţiilor 
de lângă ocean, aerul fiind în permanenţă umed. Circula o zicală 
despre sudul Floridei, des întâlnită în special în sezonul 
uraganelor: „Lucrul bun e că locuim la tropice. Lucrul rău e că 
locuim la tropice”. 

Inainte de a pleca în Peru, Cotten fixase termostatul la optzeci 
şi cinci de grade. „O greşeală”, constată ea, strănutând de la 
putoarea persistentă a mucegaiului. Dar, fireşte, nu anticipase 
şederea prelungită. 

Cotten apăsă pe întrerupătorul de lumină. Noroc că plătea 
mereu chiria pe trei luni înainte, ceea ce o ferea de cheltuieli 
inutile - bani azvârliţi. Neştiind când şi de unde ar fi venit 
următoarea remuneraţie, îşi asigura în felul acesta un loc unde 
să trăiască. Considera că proceda practic şi disciplinat. Şi deşi 
era sigură că  întârziase cu plata electricităţii, nu o 
deconectaseră. Incă. 

Işi lăsă geanta mică, dăruită de soţia consulului american în 
Peru, să cadă pe pardoseala de mozaic, apoi se cocoţă pe 
canapea. Intinse mâna printre Jaluzelele venețiene şi deschise 
ferestrele culisante. Aerul dulce al oceanului pătrunse în 
încăpere. 

Cotten îi promisese lui Ted Casselman că îl va suna de îndată 
ce va reveni acasă, dar era ora 2:15 dimineaţa. 

Se uită la ceas - 8:15 dimineaţa, la Roma. 

Cotten luă telefonul fără fir şi formă numărul. Nu trebui să-l 
caute, pentru că îi era bine întipărit în memorie - numărul 
privat, din oraşul Vatican, al celei mai importante persoane din 
viaţa ei, John Tyler. 

Arhiepiscopul John Tyler. 

— John, începu ea, imaginându-şi zâmbetul său, ochii - cei 
mai albaştri pe care-i văzuse vreodată. 


— Cotten! Eşti acasă? 

— Da, răspunse ea. Voiam doar să-ţi aud glasul. Cotten simţi 
că o podidesc lacrimile, dar se abţinu. Eşti singurul care mă 
cunoaşte. Cu bune şi cu rele. 

— Am citit despre cumplita tragedie din America de Sud. M- 
am rugat pentru tine în fiecare zi. 

— Am nevoie de toate rugăciunile de care dispui. Cotton 
respiră anevoie. 

— În Peru... Începu ea, dar se sufocă. 

— Nu te grăbi... Spuse John. 

Cotten reîncepu. 

— Pe şantierul din Peru, s-a găsit un artefact - o tăbliță de 
cristal. Era acoperită cu inscripţii ce preziceau Marele Potop. 
Cotten dădu din cap, ca şi cum John ar fi putut s-o vadă. 

— Marele Potop? Adică, aşa, ca la Noe? 

— Da, dar acela a fost doar începutul. Ezită din nou, din cauza 
usturimii din gât. 

— Eşti bine? 

— Exista ceva în inscripţie, ceva ce vorbea despre a doua 
curăţire. John, cică va veni o a doua curăţire, şi va fi condusă de 
fiica unui înger. Lui Cotten îi scăpă un suspin, nefiind în stare să- 
| mai stăvilească. lar acum, toţi cei care au fost acolo, de faţă, 
sunt morţi. Toţi, cu excepţia mea. ŞI, lisuse, zburau acolo nişte 
insecte - licurici, milioane de licurici! Îţi poţi imagina, John, roiau 
în jurul artefactului, iar, la sfârşit, l-au luat cu ei. Cuvintele îi 
scăpau din gură sporadic şi fragmentat, vorbea mai repede 
decât reuşea să-şi adune gândurile. John, eu ştiu cine anume 
sunt aceştia... Şi tu ştii... Dar cum aş putea explica vreodată ce 
s-a petrecut în realitate? Nimeni nu mă va crede. Doar tu... 

— Cotten, zise John, lasă asta. Adevărul este că tu ştii ce s-a 
întâmplat şi pricepi cu ce te confrunţi. Trebuie să te întreb ceva 
important: a existat şi o a doua parte a inscripţiei? 

— De unde ştii? 

— Eşti în stare s-o descrii ori s-o desenezi? 

— Nu, Edelman n-a putut s-o descifreze, dar zicea că arată ca 
un quipus. Doar linii şi puncte. John, de unde ştii despre a doua 
secţiune? _ 

— Nu-ţi pot explica acum. Incearcă să te odihneşti. 


— N-am nici cea mai vagă idee despre ce aş putea face în 
continuare. Eu... 

— Urmează-ţi instinctul. S-a dovedit valid ultima dată, când ai 
fost testată. Inţelegi ce spun, nu-i aşa? 

— Dar atunci ai fost lângă mine, cu mine. Acum sunt singură. 

— Nu eşti niciodată singură. 

Cotten îşi şterse lacrimile. 

— Promiţi? 

— Da, zise el. 

Cotten apăsă pe butonul ce întrerupea convorbirea. John Tyler 
fusese, se pare, singurul bărbat pe care îl iubise cu-adevărat. 
Dar era preot. După cum se rostogoliseră multe altele din viaţa 
ei, părea că veşnic îşi dorea ceva ce nu putea obţine. 

Cotten privi spre patul de o singură persoană, situat în partea 
cealaltă a camerei. Cearşafurile şi pernele miroseau, pesemne, 
la fel de neplăcut, a umezeală şi a aer stătut. Chiar mâine va 
spăla aşternuturile, oferind pernelor o zdravănă porţie de soare. 

Trase de lanţul ventilatorului fixat în tavan, înainte de a se 
întinde pe canapea. Apoi, într-o clipă, adormi buştean. 

* 


x x 


Răsăritul auriu pătrundea feliat printre fantele jaluzelelor, 
proiectând bare de lumină pe peretele opus. Cotten, ţinând ochii 
pe jumătate închişi, aruncă o privire peste încăpere şi citi cifrele 
de pe ecranul ceasului electronic, aşezat pe noptiera de lângă 
pat: 8.30. Inţepenită după noaptea petrecută pe canapea, se 
ridică lent. Apoi se întoarse, deschise jaluzelele, depărtând două 
stinghii, ca să se poată uita afară. 

Cerul era albastru, scrobit. De la fereastra ei, la etajul doi, 
printre două clădiri înalte, ce făceau parte din nesfârşitul şir de 
blocuri de pe plajă, Cotten putea surprinde sclipitul oceanului - 
apa albăstruie, cu razele de soare scânteind pe suprafaţa ei. Nu 
era ceea ce s-ar fi putut numi - simplu - o privelişte. Atlanticul 
era micul ei secret din peisajul ce i se deschidea în faţa ochilor 
în fiecare dimineaţă. 

Ochii ei hoinăriră peste clădirile mici, roz, albe şi albastre, de 
pe strada ei, şi peste marchizele acestora, stând ca nişte 
santinele, supraviețuitori ai unei ere apuse, ce odihnea în 


umbrele noilor hoteluri şi blocuri de locuinţe tip zgârie-nori, pe 
AIA. Privirea i se opri asupra unul bărbat care citea ziarul, 
proptit de ghiveciul cimentat pentru flori din faţa motelului de 
vizavi. Părea a nu fi din partea locului: prea tânăr pentru un 
pensionar şi prea ferchezuit pentru un chiriaş cu luna. Purta un 
tricou de golf, verde deschis, bine vârât în jeanşii strânşi cu o 
curea, contrastând cu crotonii aurii şi de culoarea granatei ce se 
iţeau din ghiveciul de flori. Bărbatul împături ziarul şi se uită în 
sus. Cotten lăsă jaluzelele să revină la poziţia normală, iniţială. 


Se simţi ca un spion. 
* 


x x 


După un duş fierbinte şi o ceaşcă de cafea instant, Cotten se 
îndreptă spre telefonul de lângă pat. Conversaţia ei cu Ted 
Casselman urma să fie radical diferită de cea pe care o purtase 
cu John Tyler. 

— M-am întors, zise ea, când Ted răspunse. Aş fi sunat astă 
noapte, dar era prea târziu. 

— Zborul a fost în regulă? Vreo problemă? 

— Nu, a fost bine. Doamne, sunt atât de îndatorată 
Ambasadei Americii de acolo. Trebuie să-ţi mărturisesc, 
americanii se îngrijesc de ai lor. De îndată ce a venit raportul 
toxicologic, i l-au azvârlit direct în faţă inspectorului Merida. 

— Începuseşi să-mi povesteşti despre ceva anume, când m-ai 
sunat de la aeroport. Ce scria în raport? 

— Tot ce distilase echipa de săpători, în noaptea aceea, era 
încărcat cu halucinogene şi alte droguri - toate derivate din 
plante locale. Nu cunosc detalii, dar în esenţă mi-au adus la 
cunoştinţă că efectele secundare sunt similare cu cele ale 
Prozacului şi ale altor antidepresive. Cel puţin, aşa mi-au 
explicat. Îţi aduci aminte de Andrea Yates? 

— Mama care şi-a ucis toţi copiii? 

— Exact. Există speculații că a făcut-o din cauza 
antidepresivelor pe care le lua. Sunt o mulţime de alte cazuri în 
care pacienţii au ucis ori s-au sinucis în timp ce luau 
medicamente de genul ăsta. Băutura indigenă seamănă cu 
astea, doar că are şi un adaos de halucinogene puternice. 


Nimeni din tabăra lui Edelman n-a fost ucis. Au fost victimele 
unei poţiuni rele, făcute în casă, îndemnându-i la sinucidere. 

Tăcere. 

— Ted? 

— Dumnezeule, ce norocoasă eşti! La fel de bine puteai să fii 
şi tu victimă. 

— Cred că eu n-am băut destul. M-am simţit rău în scurt timp. 
Ceilalţi trebuie că se obişnuiseră cu poşirca ala, până... Simţi 
cum i se întoarce stomacul. Nu voiau, sărmanii, decât să 
petreacă, sărbătorind descoperirea artefactului. N-ar fi trebuit să 
moară din cauza asta. Ted, a fost îngrozitor... Simţi o gheară 
puternică în gât. 

— Stiu, puştoaico. Dar acum eşti acasă, totul s-a încheiat. 
Scoate-ţi-o din minte, ne-am înţeles? 

Cotten se plimba prin cameră ţinând în mână telefonul fără 
fir. Nu voia să se mai gândească la asta. 

— Ambasada s-a ocupat de toate problemele care se iviseră. 
Au fost nemaipomeniţi, au aranjat emiterea unui paşaport de 
înlocuire şi mi-au transferat bani din cont. Mi-au luat biletul de 
avion şi, pe deasupra, m-au condus şi la aeroport. Cotten se uită 
prin jaluzele. Bărbatul de vizavi plecase. 

— Eşti bine? întrebă Ted. 

— Voi fi. Trebuie doar să mai găsesc nişte răspunsuri... 

— Ca de exemplu? 

— Ca, de exemplu, traducerea completă a tăbliţei de cristal. 
Edelman reuşise s-o ducă aproape de capăt, dar mai rămăsese 
o parte. Trebuie neapărat să descopăr ce anume zicea... 

— Despre ce vorbeşti? 

— Tăbliţa, descoperirea făcută în şantier de Edelman. Eram 
sigură că ţi-am zis. 

— lartă-mă, Cotten, aici s-a întrerupt convorbirea. Nu există 
niciun raport despre vreo tăbliță de cristal. 


TABLOID 


„Nicio menţiune despre tăbliţa de cristal? Cum se poate una 
asta?”, gândi Cotten, după ce închise telefonul, în urma 
conversaţiei cu Ted Casselman. 

Îşi aminti că tot ce se petrecuse la Poliţia din Peru fusese 
hazardat. Abia apoi realiză că, în timpul interogatoriului, nu se 
făcuse nicio menţiune despre tăbliță. De asemenea, îşi aduse 
aminte tot ce îi relatase inspectorului Merida, felul în care 
celebraseră descoperirea lui Edelman, dar acesta nu-i pusese 
nici măcar o singură întrebare legată de acea descoperire. Da, 
era sigură că tăbliţa de cristal nu era o simplă halucinație. Toată 
lumea din şantier o văzuse. Ea şi prietenii ei îl auziseră pe 
Edelman cum încerca s-o interpreteze. Şi îl auzise, la fel de 
limpede, pe arheolog spunând... 

Cotten se opri, făcând un efort să nu-şi fixeze pe meninge 
vocea lui Edelman. 

Condusă de fiica unui înger - rememoră ea. 

„Prea bine atunci”, îşi zise cu glas tare. Dac-ar fi fost să 
pornească în căutarea unor răspunsuri, ar fi avut, desigur, 


nevoie de bani. Asta însemna să vândă un reportaj. 
* 


x x 

Părăsind magazinul Sprint, după ce îşi cumpărase un nou 
telefon mobil - gest care o trimise îndărăt cu mai mult decât ar 
fi vrut să cheltuie ori şi-ar fi putut permite -, Cotten îşi strecură 
micul aparat în geantă. 

Cel puţin, reuşise să-şi păstreze vechiul număr de telefon, 
dar, din nefericire, pierduse lista cu toate numerele de contact. 

Următoarea oprire fu la magazinul alimentar. Făcuse curat în 
frigider în dimineaţa aceea: un castravete stricat îi explodase în 
mână, în timpul acţiunii. Ar fi refăcut stocul, şi-ar fi pregătit un 
sandvici, iar apoi ar fi început să dea telefoane, căutând de 
lucru. Exista un articol pe care îl concepuse înainte de a pleca în 
America de Sud, despre care credea că avea ceva potenţial. 


Cotten cutreieră cu elan coridoarele magazinului alimentar, 
umplându-şi coşul cu tot ce avea nevoie. Aşteptând la coada de 
la ieşire, ochii îi căzură pe titlul de pe prima pagină a unui 
tabloid. 

Sinucidere în masă sau crimă, pe un misterios şantier 
arheologic din Peru? 

Şantier misterios? Peru? Crimă? Despre ce naiba vorbeau 
ăştia? Tabăra lui Edelman? 

Smulse din raft un exemplar al National Courier-ului şi scană 
articolul. La paragraful al doilea, găsi numele ei. Răsfoind 
paginile articolului, dădu peste fotografia ei, cu echipa NBC, iar 
dedesubt: „Cotten Stone, mult încercata reporteriţă, aici, într-o 
imagine din timpuri mai bune”. Avea senzaţia că acele cuvinte îi 
săreau direct în faţă, din cuprinsul paginii: „investigaţie”, 
„crimă”,  „suspiciune”, „dezonorat”, „sinucidere în masă”... 
Cotten simţi cum panica îşi croia drum înăuntrul ei, începând cu 
mâncărimea din palme şi continuând cu tremurul mâinilor, cu 
gura uscată şi un nod în gât. Recunoscu debutul unui atac de 
panică şi se grăbi să părăsească magazinul. 

Aer. Avea nevoie de aer. Nu putea inspira destul aer. Cu capul 
golit de gânduri şi leoarcă de asudată, Cotten plăti cu cartea de 
credit şi năvăli afară, în parcare. Înfundă pungile de plastic cu 
alimente în portbagajul Tercel-ului ei, înainte de a se aşeza pe 
scaunul şoferului. 

Cotten împinse înapoi scaunul şi-şi rezemă capul de tetieră. 
Cu ochii închişi, se concentră asupra tehnicilor de respiraţie şi 
relaxare pe care psihologul ei i le recomandase. Dar inima 
continua să-i bată zgomotos şi alert, iar ea era incapabilă să 
stăvilească anxietatea ce gonea bezmetică prin trupul ei. Brusc, 
o voce din cap îi şopti, şi în clipa aceea ea şi-l închipui pe 
Yachaq: 

„Alungă toate gândurile care îți împiedică vederea. Pluteşti 
într-un lac de lumină pură. Lumină lichidă... o lumină atât de 
strălucitoare, încât stăvileşte pătrunderea oricărui alt lucru”... 

Încet, în timp ce continua cu viziunea luminii ce o încălzea 
pornind dinspre inimă, panica îi trecu, iar Cotten deschise ochii. 
De câtva timp, nu mai avusese crize, se simţea bine. Dar, cel 


puţin, depăşise acest atac fără a apela la medicamente. Asta, 
da, era o veste bună. 

Cotten se uită la tabloidul de pe scaun, ştiind că trebuia să-l 
citească. Fără a se grăbi, deschise Wationa/ Courier-ul, 
sprijinindu-l de volan. 

Pe măsură ce citea, i se accentua enervarea, dar nu şi starea 
de panică. Pur şi simplu, o enerva. După ce termină de citit 
articolul, Cotten dădu pagina înapoi, la numele autorului: 
Tempest Star?, redactor principal. 

„Om de nimic”, zise ea. „Cine poartă un asemenea nume? 
Poate doar vreo stripteuză ori vreo prostituată? Pesemne că eo 
amărâtă de linguşitoare, care n-a fost în stare să obţină un loc 
de muncă decent şi a trebuit să se hotărască asupra unui 
tabloid împuţit. Niciun dram de etică. O biată vânătoare de 
titluri! Şi ce mai nume, pentru Dumnezeu!” 

Articolul lui Tempest Star raporta despre anunţul oficial emis 
de poliţia peruană, precum că echipa de la şantierul arheologic 
ingerase un amestec făcut în casă, în combinaţie cu 
halucinogene, care puteau constitui cauza tendinței sinucigaşe. 
Slut Star? continua cu emfazele proprii, nefăcând niciun fel de 
declaraţii acuzatoare directe, care s-ar fi întors asupra ei ori 
asupra ziarului mizerabil. Dar într-un mod mârşav, aproape 
inconştient, sugera despre Cotten Stone, odinioară o jurnalistă 
dinamică şi renumită, că era posibil să fi cochetat cu ideea de a 
construi o catastrofă care să producă titluri de prima pagină, 
doar pentru a se plasa în centrul atenţiei: 


„Este, oare, posibil ca fosta jurnalistă de clasă mondială să fi 
conceput şi să fi dus la bun sfârşit un plan diabolic doar pentru 
a-şi recăpăta statutul anterior? Avariile psihologice ale unei 
căderi devastatoare din gratiile scenei jurnalistice a 
mapamondului ar putea avea ca rezultat ceva atât de 
indescriptibil? Minti iscoditoare doresc să afle adevărul”. 


Cotten izbi cu palmele în volanul maşinii. „Ce se întâmplă cu 
oamenii?”, gândi ea. „Oare există cineva care să creadă toate 
bazaconiile, tot rahatul ăsta”? 


> Tempest Star- Steaua Uraganelor, lb. engleză (n. tr.). 
3 Slut Stor - Steaua Târfelor, Ib. engleză (n. tr.). 


Cotten bătea darabana în volan, într-un ritm sacadat, 
clătinând din cap înainte de a apuca tabloidul, a-l face cocoloş, 
şi a-l arunca pe scaunul pasagerului din dreapta. „Minţile 
iscoditoare pot să mă pupe în fund”. 

Se întoarse în apartamentul ei, aranjă alimentele la locul lor şi 
apoi se aruncă pe pat. Poate că ar trebui să-i intenteze proces. 
Cineva trebuia să dea socoteală pentru asta. Slut Star era total 
iresponsabilă. Nu scrisese un reportaj sau o ştire, ci dăduse 
drumul la o calomnie, o ticăloşie, o jignire fără margini. Era, pur 
şi simplu, un gunoi, o femeie fără minte. 

Şi când te gândeşti că milioane de oameni din toată ţara 


aveau să-l citească! 
* 


x x 


Un ceas mai târziu, după ce înghiţi un sandvici cu curcan şi o 
Cola dietetică, Cotten se aşeză lângă laptop. Mai întâi îşi verifică 
extrasul de cont pe Internet. Acesta confirma ceea ce ştia deja - 
avea nevoie de bani, iar singura cale de a-i obţine rapid era să 
vândă reportajul la care lucra de câteva luni, mai înainte de a 
pleca în Peru. „Ah, dac-aş putea să intru în legătură cu una 
dintre televiziuni!”. Asta ar fi putut s-o reaşeze pe şine. Deschise 
fişierul „Deşeuri toxice” de pe ecran şi-şi trecu în revistă 
notițele. 

Câteva minute mai târziu, Cotten ridică telefonul fără fir şi 
formă numărul ei de contact de la NBC. 

— Fran, aici Cotten, începu ea, la auzul vocii familiare. Scuze 
că n-am mai dat niciun semn de viaţă în ultimul timp. Am avut o 
mică întârziere la ultima misiune, dar m-am întors. In lipsa 
răspunsului, adăugă: Ascultă, am compus acest reportaj 
incredibil, care, în mod sigur, îţi va trezi interesul. Fără a face 
vreo pauză, se lansă: Există aici o comunitate, în jurul unui teren 
de golf, cu circuit închis şi cu o poziţie socială înaltă. Un cartier 
foarte bogat. Cu câteva luni în urmă, m-a sunat un designer de 
exterior. Nu voi intra în detalii, dar când a fost construit locul, 
toată verdeaţa a murit - şi asta, de două ori. Designerul s-a 
retras din afacere în momentul acela - deja pierduse o grămadă 
de bani. Nu mai văzuse niciodată pogoane întregi de pământ 
eşuând în felul acesta, astfel încât s-a apucat să „sape”, iartă-mi 


calamburul, şi a descoperit că locul cu pricina părea să fi fost, la 
un moment dat, o groapă de gunoi ilegală, probabil pentru 
materiale toxice - vopsele, solvenţi şi alte asemenea -, se 
prevăzuse să fie înlocuit cu gunoi special, dar asta nu s-a 
întâmplat. Intregul cartier este aşezat pe deşeuri toxice. Cotten 
făcu o pauză. Ei, ce crezi? 

Umerii lui Cotten căzură brusc la răspunsul lui Fran. 

— Nu pricep, zise Cotten. 

— Vrei să spui că nu e pentru tine? Dar e un material grozav. 
Cinstit, Fran, putem lăsa asta să explodeze pe o arie mare... 

Ascultă încă un moment. 

— O.K. Şi ţie. A 

„De necrezut”, gândi ea. Asta era un reportaj A-1. Scandal, 
posibile probleme de sănătate, muşamalizări. Avea toate 
elementele unui amplificator de rating. De ce l-o fi refuzat Fran? 

O.K. Nicio problemă. Va încerca la celelalte televiziuni. Are 
balta peşte. Dar Fran era contactul ei cel mai solid. Ceva, totuşi, 
nu era în regulă. Fran apreciase până atunci, fără excepţie, 
lucrările lui Cotten. De ce o trata, acum, cu răceală? 

Ar putea să-l implore pe Ted Casselman, prietenul ei 
dintotdeauna, mentor şi înger păzitor, la SNN, dar, cu petele din 
dosarul ei, n-ar fi vrut să i-l discrediteze pe al lui. l-ar fi trimis de 
lucru dacă l-ar fi rugat, însă nu cuteza să-l deranjeze. Nu era 
corect. Făcuse destul pentru ea. Chiar prea mult. 

Următoarele convorbiri telefonice avură acelaşi rezultat ca şi 
prima, până ce Cotten dădu peste o amică de demult, cu o 
televiziune afiliată în Tennessee. 

— Cotten? Vocea tipei trăda o sinceră bucurie de a o fi auzit. 

— Da, Billie, eu sunt. Ce mai faci? 

Billie era, de fapt, Billie May, pronunţat ca un cuvânt întreg, 
tipic sudist, dar, fiind vorba de o femeie care se lua la trântă cu 
masculii, prefera solitarul Billie. 

— Fac foarte bine, domnişoară Vedetă, i-o întoarse Billie. Fan- 
tas-tic, ca să fiu cinstită. Lui Hubby şi copiilor le merge straşnic. 
Dar tu ce naiba mai faci? 

— Am trăit o viaţă ca în „Margaritaville”, aici, în paradis. Dar 
m-am hotărât să ies din bârlog şi să mă întorc la muncă. Cotten 


simulă în receptor un râs, aruncând o privire spre Atlantic, 
printre jaluzele. 

Bărbatul ce nu părea să închirieze cu luna revenise. Şedea pe 
banca din staţia de autobuz, din colţ. De astă dată, n-avea în 
mână niciun ziar. 

Billie spuse: 

— lubita mea, dacă îţi închipui că mai există cineva care 
crede că ai stat ascunsă pe tărâmul lui Jimmy Buffet, atunci 
trăieşti într-o lume a viselor. Ascultă, păpuşico, toată lumea ştie 
unde ai fost, şi n-a rămas nici măcar un singur suflet în industria 
asta care să-ţi răspundă favorabil, din cauza întâmplării 
mizerabile din Peru. Îţi spun asta doar fiindcă eşti prietena mea. 
N-aş vrea să baţi pe la porţi închise, făcându-te de ruşine. 

Cotten se clătină, dar apoi îngheţă în poziţia iniţială. 

— Recunoaşte, păpuşico, s-a votat împotriva ta, adăugă 
înţepat Billie. E o situaţie nenorocită, clar, dar asta-i realitatea. 
Nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu tine. Postul meu TV m- 
ar strivi cu degetul mare dacă te-aş angaja. Ştiu că zvonurile nu 
sunt adevărate. La naiba, toată lumea din breaslă ştie că nu 
sunt adevărate, dar paguba adusă de bârfe nu poate fi ignorată. 
Nu prea contează ce crede nobilimea din jurul tău. Este în 
întregime vorba de imagine. 

Cotten trase în sus jaluzelele, având nevoie disperată ca 
arşiţa albă a soarelui Floridei să spargă geamul în cioburi 
ascuţite şi să reteze ceea ce tocmai i se oferea auzului. 

— Vrei să spui că e altceva decât un gunoi de tabloid? Zvonul 
circulă, iar oamenii chiar cred că eu aş fi creierul acestei istorii 
plăsmuite, doar pentru a-mi acorda din nou o şansă la titlurile 
de pe primele pagini? 

— Da, asta-i, păpuşico. Exact asta zbârnâie pe toate 
drumurile. Acum, ai pe tavă un munte de zvonuri de controlat şi 
multă imagine de reparat. Eu n-am făcut altceva decât să-ţi 
retransmit totul aşa cum am auzit. 

Cotten rămase fără glas. 

— Fii tare, scumpo, o consolă Billie. O să treacă. Totul trece. 

Cotten simţi că stomacul i se întoarce pe dos de greață. 

— Apreciez onestitatea ta, Billie. Eşti o bună prietenă. 

— Trebuie să închid, păpuşico. 


Cotten se uită din nou pe fereastră. Banca din staţia de 
autobuz era goală. 
— Bine, zise Cotten. Şi eu. 


CUTREMUR 


O lună rumenă se înălța peste deşertul New Mexico, în timp 
ce studentul în anul al treilea, de la astronomie, se aşezase pe 
un bolovan, dându-şi jos de pe umeri rucsacul încărcat. O arie 
netedă, de-a lungul aluviunii nisipoase, ar fi un bun loc de 
campare. 

Dogoarea zilei dispăruse, iar răcoarea serii se furişa în peisaj; 
o briză molcomă şoptea prin salvii şi prin tufişurile de 
Ericameria. Scurgerile unei ploi puternice de vară, ce căzuse cu 
două zile în urmă, umpleau depresiunea stâncoasă din imediata 
apropiere. 

Oboseala i se strecurase până în măduva oaselor, căci 
mersese pe jos cale de şapte mile, pe una din foarte vechile 
şosele ce radiau din Chaco Canyon. Rătăcise drumul alte cinci 
mile, oprindu-se, într-un târziu, pe culmea unui deal, pentru a 
studia decorul. Nu rămăsese nimic, aici, în afară de moloz. Spre 
deosebire de celelalte resturi de  sariaj, comunităţile 
construiseră în apropiere de partea centrală a lui Chaco Canyon. 
Locul acesta era distrus. Studentul bău apă din bidonul său şi se 
decise asupra direcţiei în care s-o pornească. De la distanţă, 
auzi un sunet ciudat, ca de unghie ce trecea zgâriind peste 
coama unui pieptene - era strigătul unui broscoi săpător. 

Libertate - asta simţea, libertate totală. În liniştea din 
apropierea deşertului şi la umbra marilor ruine ale indienilor 
Anasazi, avea tihnă. Această excursie era dedicată indienilor 
Anasazi, a căror cultură misterioasă dispăruse - se pare - peste 
noapte, după ce populaseră zona timp de mii de ani. Simţea o 
puternică înrudire spirituală cu indienii din sud-vest, în special 
cu cei care construiseră clădiri atât de magnifice. 

De asemenea, împărtăşea dragostea şi ştiinţa indienilor 
Anasazi pentru astronomie; ei fuseseră riguroşi observatori ai 
cerului, dezlegând nenumărate taine ale bolţii cereşti. Drumeţia 
sa până în vârful canionului îndepărtat avea o singură ţintă; să 
cerceteze ceva ce nu văzuse decât în poze. La ruinele Penasco 
Blanco, ce dominau aluviunile Chaco şi Escavada, pe o stâncă 


ieşită în afară, de-a lungul pereţilor întunecaţi ai canionului, se 
afla o pictură indiană. Descoperită la începutul anului 1970, de 
câţiva arheologi ai Universităţii din New Mexico, zugrăvea 
imaginile unei semiluni, a unui disc vărgat şi a unei mâini. După 
ani întregi de studiu, de recreare a cerului înnoptat din care se 
inspirase pictura, se emisese teoria potrivit căreia indienii 
Anasazi văzuseră şi consemnaseră un eveniment celest 
spectaculos: o stea explodând. 

În intervalul de timp când fuseseră pictate acele imagini, în 
partea cealaltă a lumii, astronomii chinezi  comentau 
documentat apariţia unei „stele vizitatoare”, probabil explozia 
strălucitoare a unei supernova, marcând moartea unei stele 
imense. Conform înregistrărilor lor, steaua vizitatoare apăruse în 
5 iulie 1054. În ziua aceea, cerul ce se pregătea de răsărit 
izbucnise în vâlvătaia celei mai strălucitoare stele văzute 
vreodată de muritori. Din rămăşiţele ei se formase apoi Crab 
Nebula. 

Tânărul student spera să găsească o altă pictură, încă 
nedescoperită, a supernovei în explozie. Era ostenit, dar 
entuziasmul îl înflăcără într-atât, încât vru să înceapă de îndată 
căutarea picturii. Era dornic să păşească pe urmele artistului 
original şi să privească spre orizont. Electrizat de gând, decise 
să înceapă neîntârziat cercetările. 

Tânărul îşi puse pe cap casca prevăzută cu lanternă, o aprinse 
şi îi ajustă rama, pentru a direcţiona lumina. Incepu mersul 
târâş, în susul aluviunii. Temperatura scăzu rapid, pe măsură ce 
pereţii neguroşi ai canionului se înălţau ca nişte străjeri tăcuţi, 
de o parte şi de cealaltă a drumului. Se opri, pentru o clipă, şi 
privi spre cer, în timp ce-şi încheia partea din faţă a jachetei. 
Stelele erau risipite puzderie pe bolta cerului, ca nişte stropi de 
argint. 

În sfârşit, găsi un strat mai jos de rocă şi-şi începu urcuşul, 
alunecând pe pietriş. Recăpătându-şi echilibrul, se mişcă mult 
mai precaut. Înclinaţia era graduală, dar putu să vadă, în lumina 
delicată a lunii, că aluviunea cădea mai departe, tot mai 
departe, dedesubt. 

După zece minute de progres susţinut, dădu deodată peste 
rămăşiţele unei peşteri pueblo afundate într-o nişă îngustă. 


Apoi, în spatele ei, i se înfăţişară privirilor ruinele unei kiva 
supraetajate, care, estima el, ar fi putut avea o înălţime de 
peste treizeci de picioare. Se putea ajunge la ea doar folosind 
un set de suporturi precare pentru mâini şi picioare, dacă ar fi 
fost să continue în aceeaşi direcţie. În schimb, se agăţă imediat 
de o muchie ce se apropia în timp ce înconjura o curbură din 
peretele canionului. Ajunse pe un terasament plan, de piatră, ce 
ieşea uşor în afară, cam la o sută de picioare deasupra scobiturii 
canionului, terminându-se abrupt. 

„Pesemne că am ales ruta greşită”, gândi el. Tocmai când se 
întoarse pentru a-şi regăsi urma, lampa din cască ilumină 
peretele din faţă, surprinzând în raza sa ceva care îl făcu să 
rămână pironit locului. Acolo, chiar sub consola unei stânci, se 
afla obiectul căutărilor sale. Se holbă la culorile vii ale picturii, 
ce se reflectau în lumină. Indianul care pictase asta fusese atât 
de mişcat de ceea ce văzuse pe cerul nopţii, încât se simţise 
obligat să prezerve momentul pentru veşnicie. 

Cu vârfurile degetelor, studentul urmărea imaginile semilunii, 
ale stelei cu multiple colţuri, ale unui semn solar şi ale 
amprentei unei mâini. 

Privi înapoi, în direcţia orizontului, spre locul unde se 
petrecuse magnificul eveniment. Luna era sus, pe cer, îmbăind 
deşertul într-un albastru vag pastelat. 

In timp ce savura priveliştea, auzi un zgomot ciudat. La 
început, era slab, semănând cu foşnetul vântului din deşert ce 
bătea sus, pe marginea canionului. 

Brusc, tânărul îşi pierdu echilibrul, clătinându-se către perete. 
Apoi veni bubuitul - înfundat, dar auzindu-se tot mai tare, în 
timp ce pământul părea că geme. Peretele canionului se înclină 
ca şi cum şi-ar fi tras răsuflarea, iar solul pulsă, formând unde 
ce treceau ca nişte umflături mari peste faţa oceanului. 

Bubuitul crescu şi deveni un adevărat răget, ţâşnind din 
crăpături şi rupturi - bucăţi uriaşe din perete se prăvăliră. 
Tânărul se întoarse şi o luă la fugă în jos, pe potecă. Din loc în 
loc, pământul se surpa sub el, făcându-l să cadă. Dar aproape 
imediat se umfla la loc, aruncându-l înainte. Luptând împotriva 
mişcării lichide a pământului, îşi croi anevoie drum de-a lungul 
potecii, până ce ajunse jos, şi o luă la goană de-a lungul 


aluviunii. Când, în sfârşit, scăpă de rămăşiţele căzătoare, se lăsă 
în genunchi, abia trăgându-şi respiraţia. Privi cum solul se mişca 
înainte şi înapoi, clătinându-se şi tremurând din toate 
încheieturile. 

Apoi, de-a lungul feţei stâncoase ce se prăbuşea, auzi huruitul 
unor tone de pământ ce veneau rostogolindu-se cu vuiet. Spre 
uimirea sa, pe măsură ce suprafaţa aluneca, lăsa la vedere o 
cavitate întunecată, în expansiune. Ca şi cortina ce se deschide 
la începutul unei piese pe Broadway, lumina palidă a lunii 
dezveli un montaj asemănător unui amfiteatru cu pereţi masivi, 
din piatră, cu intrări înguste, şiruri de trepte abrupte şi duzini de 
ferestre încastrate în zidăria stâncoasă. Tot ce lipsea erau 
actorii-fantomă, mişcându-se pe scena din deşert. 

Stând singur sub dâra argintie, parcă pictată cu pensula, a 
bolţii cereşti, studentul privea cu ochii căscaţi de uimire, 
respirând aerul vechimii ce sufla dinspre ruine. Ştia că spiritul 
marilor Anasazi făcea acum parte din el, pentru totdeauna. 

x 


x x 


Eli Luddington urmărea cu interes ştirile serii. Primise un 
telefon în noaptea precedentă, informându-l despre cutremur, 
înainte ca rapoartele să străbată eterul. Echipe de cameramani, 
reporteri şi oameni de ştiinţă aşteptaseră ivirea zorilor pentru a 
se întruni la locaţie, ca să verifice pagubele. Cutremurul 
provocase o majoră alunecare de teren, al cărei rezultat îi luase 
pe toţi prin surprindere. Eli asculta atent recapitularea 
reporterului TV, inundat de bucurie. 

„Un cutremur cu magnitudinea de 5,5 a zdruncinat solul 
deşertului noaptea trecută, pe o arie îndepărtată din New 
Mexico”, zise crainicul. „Seismologii au raportat că epicentrul a 
fost localizat la aproximativ treizeci şi trei de mile la sud de 
Farmington. Deşi nu e considerat un cutremur major, a cauzat, 
totuşi, o alunecare de teren într-un perete al canionului, scoțând 
la iveală o descoperire fenomenală. Autorităţile care au ajuns 
primele la locul întâmplării şi care au luat sub observaţie şi 
inspecţie perimetrul respectiv, au fost copleşite de venerație. 
Ceea ce au găsit sunt ruine, proaspăt descoperite, ale unei 
civilizaţii indiene antice. Rapoarte iniţiale arată că arheologii şi 


antropologii sunt complet debusolaţi. Un tânăr student la 
astronomie, care hoinărea prin preajmă, a fost unicul martor la 
eveniment, fără să fi suferit vreo vătămare. Nu s-au înregistrat 
victime”. 

— În sfârşit, şopti Eli, v-am dibuit ascunzătoarea secretă. Se 
îndreptă cu paşi mari spre barul său privat şi-şi prepară un 
Tanqgueray tonic tare - patru degete gin, două degete tonic, la 
naiba cu gheaţa. Mama Natură ne serveşte permanent, zise el. 
Eli ridică paharul şi privirea, ca şi cum ar fi putut să străpungă 
tavanul cu ochii. Nu iertă băutura, o dădu pe gât din trei 
înghiţituri, ştergându-şi zâmbetul de pe faţă doar atâta timp cât 
îngurgită alcoolul. Acestea erau nişte noutăţi extraordinare. 

Îşi mixă imediat încă un Tanqueray tonic, dar pe acesta îl 
savură în timp ce continua să se uite la ştirile despre cutremur. 
Când tocmai se încheia calupul, se auzi sunând clopotul de la 
intrare. 

Eli îşi trimisese acasă ceva mai devreme angajaţii, în seara 
aceasta, astfel încât răspunse el însuşi la uşă, ţinând băutura în 
mână. Ştia cine anume îl aştepta - el îi convocase. 

Mariah şi Richard Hapsburg stăteau pe porticul extins de 
marmură ce se întindea în faţa intrării reşedinţei Luddington. 

— Eli, veşti minunate, zise Mariah, apoi îl sărută pe obraz. 

Eli pofti cuplul să intre în încăpere. 

— Trebuie să sărbătorim, spuse ea. 

— Bună seara, zise Richard, trecând pragul uşii, pe lângă Eli. 

— Ar trebui să fii mai voios, Richard, comentă Eli, închizând 
uşa grea de stejar. E o zi măreaţă. Trecând pe lângă ei, zise: 
Permiteţi-mi să vă aduc amândurora câte o băutură. 

Preparându-şi cocktailul pe bar, studie etichetele mai multor 
sticle de şampanie. În final, alese un Salon Le Mesnil din 1983, îi 
pocni dopul şi prinse surplusul într-un şervet alb scrobit, pe care 
îl tinu la gâtul sticlei. 

— Mariah, i se adresă Eli, turnând şampanie într-un pahar 
Waterford, înalt şi îngust, şi întinzându-i-l. Richard? întrebă el, 
ridicând sticla şi sprâncenele. 

— Sigur, spuse Richard, de ce nu? 

— Aşa te vreau. Eli umplu un pahar asemănător cu şampanie 
pentru Richard şi-şi recuperă, la rândul său, ginul tonic. Aşadar, 


am ajuns, în sfârşit, şi la momentul acesta. Ştiam că au mai 
rămas trei tăblițe din cele douăsprezece originale. După ce s-a 
găsit una în Peru, mai urmează doar două. Din nou, permiteţi-mi 
să vă laud pentru munca depusă acolo. 

Eli aşeză sticla într-o frapieră de şampanie argintată. 

— Dragii mei prieteni, una dintre cele două tăblițe, încă 
rătăcite, trebuie să fie, cu certitudine, în această nouă locaţie ce 
ne-a fost livrată, într-un mod atât de convenabil, de către 
cutremur. Am întreprins cercetări extinse ale ruinelor regiunii 
celor Patru Colţuri“, timp de câţiva ani, fără succes, neştiind 
nimic despre acest loc tăinuit. Trebuie să găsim tăbliţa până ce 
nu se va grăbi altcineva să fructifice şansa. Am aranjat cu statul 
New Mexico şi cu autorităţile locale ca tu, Richard, să fii şeful 
şantierului arheologic de acolo. 

Mariah îi zâmbi cu căldură lui Eli, iar Eli îi răspunse la fel. 

— Mariah, tu vei asista, zise Eli. Când găsiţi artefactul, 
înştiinţaţi-mă, şi voi avea grijă să fie distrus fără preget. Ca de 
fiecare dată, nu vom da nimănui ocazia să vadă şi să descifreze 
mesajul. 

Mariah îşi termină şampania şi întinse paharul. 

— Dar cum rămâne cu ceea ce s-a întâmplat cu ultima 
tăbliță? interveni Richard. 

Eli înţelese plăcerea trivială a lui Richard, furnizată de 
insistența cu care acesta îi amintea mereu de singura tăbliță ce 
se afla în posesia inamicului. Ego-ul lui Eli percepu observaţia ca 
pe o hârtie de şlefuit. Astfel că îl ignoră momentan pe Richard, 
lovind-o uşor peste obraz pe Mariah, cu vârful degetelor. Îi 
cuprinse capul în mână şi i-l întoarse, periindu-i pleoapele cu 
degetul mare, pentru ca apoi să-i ia în palmă celălalt obraz. 

— Splendid, spuse el. 

Mariah îi reţinu mâna pe obrazul ei, apoi îşi presă buzele pe 
dosul acesteia şi o sărută. 

— Mulţumesc, Eli, nu voi uita niciodată. 

Eli se întoarse, în sfârşit, spre Richard. 

— Atenţie la Cotten Stone, îi spuse răspicat, referindu-se la 
nedumerirea lui Richard legată de ultima tăbliță. În curând, va 
primi cheia. 


Four Comers - Patru Colţuri, regiune în S.U.A, Ib. engleză (n. tr.). 


x x 


În Escalade, pe drumul de întoarcere către casa lor din oraş, 
Mariah îi mângâie uşor coapsa lui Richard. 

— De ce eşti aşa de morocănos? 

— Ştii de ce, îi răspunse, conducând SUV-ul pe şoseaua 
străjuită de copaci. Omul ăsta mă irită până la exasperare. Tot 
timpul te atinge... iar tu... când face asta, te transformi într-o 
persoană pe care n-o cunosc. Îi răspunzi de parcă ţi-ar plăcea. ÎI 
încurajezi. Făcu o pauză şi se uită la ea. Nu, lasă-mă să 
reformulez. Îl tachinezi pe Eli, îl faci să creadă că, dacă n-aş fi în 
preajmă, i-ai trage-o până i-ar ceda inima. Şi, ca să-ţi spun 
cinstit, uneori îmi doresc să-i cedeze. 

Mariah zise: 

— Uită-te la mine. 

Richard clătină din cap. 

— Richard, uită-te la mine! Priveşte-mă în faţă! 

Într-un târziu, îşi mută, pentru o clipă, privirea de pe şosea şi 
se uită la ea. ă 

— Întotdeauna îi voi fi recunoscătoare lui Eli. Îi datorez totul. 
Poate că nu vei înţelege niciodată, căci tu nu m-ai văzut după 
accident... 

— N-ar fi contat pentru mine, Mariah. Ştii doar... 

Îi reteză scurt vorba. 

— Nu vei putea niciodată să-mi pretinzi să-i refuz ceva lui Eli. 
Vocea ei era apăsată, în ton cu cuvintele, îl iubesc, dar nu aşa 
cum te iubesc pe tine. Tu eşti soţul meu. lar tu îl slujeşti pentru 
că asta ţi-e moştenirea, legătura ta genealogică. N-ai de ales în 
privinţa asta. Eu am făcut o alegere foarte conştientă de a-l 


sluji. Nu uita niciodată, Eli m-a readus din moarte, printre cei vii. 
* 


x x 


„Care naiba sunt numele lor?”, se gândi Cotten, încercând să- 
şi amintească partea americană a echipei lui Edelman. Edelman 
zisese că îi sunase pe telefonul prin satelit, să le spună despre 
tăbliță. Ei ar fi în măsură să garanteze pentru existenţa 
artefactului, iar acesta putea fi răspunsul la ceea ce se 
întâmplase în Peru. Toţi care o văzuseră erau morţi. Intocmai ca 


pilotul acelui zbor Virgin Atlantic, o luaseră razna şi se 
sinuciseseră. 

Poate că acei cum s-or numi ar putea confirma existenţa 
tăbliţei. Şi poate că Edelman a descris destul de bine cea de-a 
doua parte a mesajului, pentru ca ei să-şi fi făcut notițe sau 
schiţe în urma descrierii. 

Care era numele lor? „M”, zise Cotten cu voce tare. Numele 
femeii începea cu M. Trecu verbal printr-un şir de nume: Mary, 
Maureen, Marilyn, Margaret. M, M, M. Maria. Deodată, îi veni în 
minte: Mariah. Mariah şi Richard Hapsburg. Dar nu-şi putu aduce 
aminte dacă erau asociaţi cu Zale sau Harvard. Era acelaşi loc 
unde se păstrau înregistrările marelui explorator Hiram 
Bingham. 

Cotten deschise pagina de Internet a computerului la Google 
şi căută Hiram Bingham. Vechile dosare ale lui Bingham 
fuseseră cele care îi indicaseră lui Richard locul, pe care îl 
investigase apoi împreună cu Edelman. 

— Bingo, spuse Cotten, găsind biografia lui Bingham pe 
pagina web a Universităţii Yale. 

După ce combină căutarea de pe Internet cu informaţiile de la 
411, îl localiză pe Richard Hapsburg în Woodbridge, o suburbie 
în apropiere de New Haven. 

Cotten îşi înghesui în poală perna ornamentală, aşeză 
telefonul pe ea şi formă numărul. 

Vocea care răspunse o surprinse pe Cotten. Era aprigă şi 
tânără, fără legătură cu persoana de extracţie mai joasă pe care 
şi-o imaginase. 

— Bună ziua, reacţionă prompt Cotten, numele meu este 
Cotten Stone şi încerc să dau de dr. Richard Hapsburg sau de 
Mariah Hapsburg. 

Ezită, sperând că femeia de la capătul celălalt se va identifica 
drept Mariah Hapsburg. Dar pe linie era linişte, astfel încât 
Cotten continuă. 

— Am fost pe un şantier arheologic în Peru, împreună cu dr. 
Carl Edelman. Am fost acolo pentru a face un reportaj, dar 
Hapsburgii tocmai plecaseră şi n-am avut şansa să-i întâlnesc. 

Cotten făcu din nou o pauză. 

Nimic. 


— Aţi putea să mă ajutaţi? Ştiţi cum pot lua legătura cu ei? 

— Eu sunt Mariah Hapsburg, zise femeia. 

— Ah, mulţumesc cerului! spuse Cotten. Sunt atât de 
bucuroasă că pot să vă vorbesc. 

Cotten povesti cum ea simţea că întregul masacru al 
sinuciderilor ar putea fi strâns legat de un artefact găsit de 
Edelman - o tăbliță de cristal. Voia să ştie dacă Edelman i-l 
descrisese în detaliu - ei sau soţului ei. 

— Edelman a descifrat o porţiune a mesajului de pe tăbliță. 
Dar era de părere că partea a doua conţinea o imagine 
zugrăvită în quipus. Dorea ca experţi ca dumneavoastră să... 

— N-am idee despre ce vorbiţi, i-o trânti femeia înainte de a 
închide telefonul. 


GRĂDINILE 


— Agent Wyatt? întrebă tânărul seminarist purtând o sutană 
neagră. 

— Da, răspunse Wyatt. Şedea pe un scaun tapiţat, cu spătar 
înalt, în sala de aşteptare de la etajul cinci al Palatului 
Guvernamental al Statului Vatican. 

Seminaristul îi înmână un dosar roşu. 

— Vă rog, uitaţi-vă peste asta. Cineva vă va prelua imediat, 
spuse el. 

Wyatt privi coperta dosarului. Cu litere îngroşate, mari şi albe, 
era scris cuvântul LUNI, urmat de: ÎN ATENŢIA LUI THOMAS 
WYATT. Realiză cât de obosit era, fiindcă zburase toată noaptea 
venind din Washington şi aţipise doar pentru scurt timp. Oricare 
ar fi fost motivul pentru care fusese chemat la Roma, trebuia să 
fie important. 

În timp ce aştepta, Wyatt desfăcu cele trei cleme de metal ale 
dosarului roşu şi îl deschise. De-a lungul părţii superioare a 
primei pagini, erau sigla şi antetul Central Intelligence Agency. 
Urmate de sumarul subiectelor: 


Bombardamente sinucigaşe şi atacuri în Israel. 

Bombă explodează într-o maşină în Spania, în urma 
amenințărilor organizației ETA. 

Comandant taliban încercuit şi ucis. 

Pretins abuz al armatei într-o închisoare din Irak. 

Reprezentant nuclear al SUA părăseşte frustrat Coreea de 
Nord. 

Atac cu rachetă ucide lider Hamas. 

Lider Somali al-Qaeda condamnat. 

Rata sinuciderilor în creştere. 


Wyatt citi imediat raportul despre rata sinuciderilor. 

Rata totală a sinuciderilor în rândul tinerilor a crescut cu 
248%, la nivel global, în ultimele 12 luni. Sinuciderea constituie 
cauza principală a morţii bărbaţilor în SUA, începând tot cu al 
optulea - acum 12 luni. In 2004, peste 30.500 de cazuri de 


deces au fost atribuite sinuciderii. Rata globală este într-o 
creştere accelerată. Conform ultimelor cifre oficiale eliberate 
presei de către OMS şi de către birourile naţionale individuale de 
statistică, ratele sinuciderilor - în ţările care le raportează - urcă 
în trepte alarmante. De la începutul înregistrării oficiale, Ungaria 
a fost ţara cu cea mai înaltă rată a sinuciderilor din Europa 
(dacă nu din lume). Totuşi, Ungaria este, acum, depăşită de 
unele state ale Rusiei şi Balticii. Cele mai înalte rate, la bărbaţi, 
se găsesc în Lituania, Federaţia Rusă, Letonia, Estonia, Belarus 
şi Ungaria, toate prezentând o creştere de peste 500% în doar 


12 luni. 
* 


x x 

Wyatt ridică privirea la auzul paşilor ce se apropiau pe 
pardoseala de marmură. 

Arhiepiscopul John Tyler, prelatul Comisiei Pontife pentru 
Arheologie Sacră, se prezentă şi-şi ceru scuze pentru întârziere. 

— Sper că ai avut răgaz să te uiţi peste documente, Thomas, 
zise el, făcând un semn cu capul spre dosarul din mâinile lui 
Wyatt. 

— Pe scurt. 

— Ei bine, avem o problemă urgentă, care necesită atenţia ta. 

Wyatt răspunse: 

— Cum aş putea să vă fiu de folos? 

— Să facem câţiva paşi, zise Tyler, arătând spre ieşire. 

Cei doi bărbaţi plecară, îndreptându-se spre ascensorul din 
apropierea centrului clădirii. La parter, Tyler îl conduse pe la 
intrarea din spate, ce dădea în vechile grădini ale Vaticanului. 

— În timpuri medievale, grădinile acestea au fost vii şi livezi 
ce se întindeau până la nord de Palatul Apostolic, zise John. În 
1279, Papa Nicolae al Il-lea a îngrădit aria cu ziduri mari de 
piatră. 

— Minunat, spuse Wyatt. 

Curând, cei doi bărbaţi se apropiară de copia peşterii din 
Lourdes. Pe drum, trecură pe lângă duzini de bărbaţi în costume 
negre, care se mişcau printre gardurile vii şi fântâni. Wyatt 
presupuse că erau oameni de pază - dar pentru cine? 


O sută de iarzi mai încolo, pe cărare, Wyatt văzu un om 
şezând singur pe o bancă, ţinând în poală un dosar gros şi roşu. 
Când ei se apropiară, acesta părea că citeşte intens, ca şi cum 
ar fi fost un director de corporație într-o pauză a unei conferinţe 
de afaceri. Avea părul alb, ca şi puloverul Polo pe care îl purta 
băgat în pantalonii de culoare închisă. Când Tyler şi Wyatt 
ajunseră chiar lângă el, omul îşi înălţă privirea. 

— John, bună dimineaţa. Nu suntem, oare, binecuvântaţi de 
această zi splendidă? 

— Sanctitatea Voastră, spuse John Tyler, căzând într-un 
genunchi şi ducând la buze mâna întinsă a Papei cu inelul papal. 
Apoi Tyler se ridică şi păşi deoparte. 

— Sunt încântat să vi-l prezint pe Thomas Wyatt, un analist de 
marcă al spionajului şi cel mai nou membru Venatori. 

Thomas Wyatt încercă să-şi mascheze uimirea şi teama. Era 
total nepregătit pentru asta. Ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat 
era să-l întâlnească pe liderul spiritual al unui miliard de 
romano-catolici, şeful politic al statului Vatican - mai cu seamă, 
într-o ţinută atât de lejeră. 

— Thomas, îţi mulţumesc că ai venit, spuse Papa, închizând 
dosarul. Ca şi cel pe care îl primise mai devreme, şi acesta era 
etichetat LUNI, dar cu menţiunea: ÎN ATENŢIA PONTIFULUI. 

— Sanctitatea Voastră, i se adresă solemn Wyatt. 

Papa se ridică şi, cu dosarul sub braţ, îi conduse pe cei doi 
bărbaţi pe cărare, pe lângă cea mai mare dintre cele nouăzeci 
de fântâni din cuprinsul Grădinilor Vaticanului, oprindu-se, în 
final, la umbra unui palmier impunător. Acolo, se întoarse către 
ei. 

— Thomas, avem o problemă. 


UMBRE DE FANTOME 


Papa făcu semn spre două bănci de piatră, aşezate la umbră, 
la câţiva paşi de cărarea grădinii. După ce toţi trei se aşezară, 
zise: 

— Thomas, ştiu că ai văzut deja o copie a acestuia. [inu 
ridicat dosarul roşu. Aşeză pe bancă dosarul cu rapoarte. 
Precum ştii, suntem confruntaţi cu o creştere rapidă a 
sinuciderilor în întreaga lume, de ceva timp încoace. Dar acest 
salt al cifrelor este fără precedent. 

Privi spre arhiepiscopul Tyler. 

— Credem că totul are o legătură cu ceva la care lucrează 
John, ceva cam ieşit din comun. 

Uitându-se la Wyatt, pontiful adăugă: 

— Mai întâi, relatează-mi despre situaţia actuală a lui Eli 
Luddington şi a asociaţilor săi, Richard şi Mariah Hapsburg. 

— Pe parcursul ultimelor zile, spuse Wyatt, s-au înregistrat 
activităţi în rafală. Contactele mele de la FBI au raportat că, 
imediat după ştirea despre cutremurul din New Mexico, 
Luddington se chinuia deja să aranjeze ca Richard Hapsburg să 
ajungă acolo şi să înceapă excavările. Se bucură de o influenţă 
foarte mare şi, într-un fel, a reuşit să îndepărteze toate 
universităţile şi organizaţiile arheologice de stat. Hapsburgii şi 
echipa lor sunt, în acest moment, pe drum, spre locul cu pricina. 
Nu cred că au avut răgaz nici măcar să împacheteze, atât de 
repede au plecat. 

Se uită fix la Tyler. 

— De ce este atât de important acest loc? fu curios să afle 
Wyatt. 

— Îţi aminteşti de reporterul TV Cotten Stone? îi zise Tyler. 

— Desigur, Excelenţa Voastră. Ea, însoţită de dumneavoastră, 
a adus Sfântul Graal la Vatican, în urmă cu trei ani. A continuat 
să-şi menţină o cotă destul de înaltă în domeniul reportajelor de 
senzaţie şi al celor bazate pe religie. Personal, am fost 
impresionat de descoperirea, făcută în Ţara Sfântă, a celor 
treizeci de arginţi pe care luda i-a primit pentru a-L vinde pe 


Hristos. Totuşi, a avut un mare ghinion, care a costat-o scump. 
Inţeleg că, în final, aşa-zisa fosilă a Creaţiei a ruinat-o. 

— A fost o înscenare, spuse Tyler, menită să-i distrugă 
credibilitatea. 

— Înscenare? Venită din partea cui? întrebă Wyatt. 

— Aceeaşi organizaţie care a încercat clonarea lui Hristos 
folosind ADN-ul Acestuia, prezervat în Cupa lui Hristos, zise 
Papa. 

— Şi ce are de-a face asta cu explozia cifrelor la rata 
sinuciderilor? întrebă Wyatt. 

— Vom ajunge îndată şi acolo, Thomas, răspunse pontiful. Ai 
urmărit incidentul recent din Peru, care a implicat-o pe 
domnişoara Stone? 

— Da, spuse Wyatt. A fost vorba de un număr de oameni, 
despre care se crede că s-au... Se uită în sus, către turnul 
medieval al Sf. loan, care se zărea în depărtare, în timp ce 
gândurile i se legau. Toate acestea sunt conectate împreună, 
nu-i aşa? 

Papa dădu din cap afirmativ. 

— Cotten Stone este singura supraviețuitoare a incidentului, 
zise Tyler. Toţi au fost ucişi de propriile lor mâini. 

— E straniu, nu-i aşa, că a supravieţuit doar ea? socoti Wyatt. 

— O să înţelegi într-o clipă, zise pontiful. Ceea ce îţi voi spune 
nu are temei în ştiinţă sau în fapte, ci doar în mit şi credinţă. 
Totuşi, în stadiul la care ne aflăm, va trebui să ai încredere în 
mine. Poţi face asta? i se adresă lui Thomas Wyatt, cu o privire 
înţelegătoare. 

— Desigur, Sanctitatea-Voastră. 

Wyatt simţi ceva incert plimbându-i-se prin stomac. Din clipa 
în care acceptase să lucreze în serviciul Venatori, avusese 
sentimentul că ziua aceasta va să vină - o zi în care îndatoririle 
sale îl vor duce spre un loc unde nu mai fusese niciodată, într-o 
lume pe care puţini o cunoşteau ori avuseseră curajul s-o 
cunoască. Era pe punctul de a păşi peste acest prag. 

— Cotten Stone nu este ca noi, ca toţi ceilalţi... zise Tyler. Ea 
este... 

— Este fiica unui înger, preciză pontiful. 

— Ce anume? zise Wyatt, exhalând. 


Papa ridică mâna. 

— Răbdare, Thomas. 

Tyler îi explică: 

— Tatăl lui Cotten Stone a fost Furmiel, îngerul Orei 
Unsprezece. Furmiel a decis să se alăture îngerilor rebeli, 
conduşi de Lucifer în marea Bătălie pentru Ceruri. În final, au 
fost înfrânți şi izgoniți. În Biblie, sunt numiţi Cei Căzuţi - 
Nephilimii. Timp de veacuri, Furmiel s-a căit şi a cerut iertarea 
lui Dumnezeu. Cel-de-Sus i-a acceptat căinţa, dar nu l-a primit 
înapoi în Paradis. În schimb, l-a făcut muritor pe Furmiel şi i-a 
dăruit două fiice gemene - una dintre ele, la naştere, a luat locul 
tatălui ei în Ceruri, iar cealaltă a rămas pe Pământ, pentru a 
înfăptui voinţa lui Dumnezeu. Fiica lui Furmiel este Cotten 
Stone. 

Wyatt se holbă la arhiepiscopul Tyler înainte de a-şi muta 
privirea către Papă. 

— Presupun că nu mi-ar face niciun bine să estimez că asta a 
fost o glumă sau un fel de test? 

Fiindcă niciunul dintre cei doi nu răspunse, Wyatt adăugă: 

— În regulă. Să zicem că dau crezare la tot ceea ce îmi 
spuneţi. Încotro se îndreaptă toate astea? 

Papa răspunse: 

— Ţi-am spus deja că are de-a face cu ceva la care lucrează 
John. Implică un artefact, care - credem noi - poate fi găsit în 
locul descoperit recent în New Mexico. Acest artefact va 
dezvălui un secret ce ne va aduce tuturor speranţa în câştigarea 
acestui război. 

— Un artefact? întrebă Wyatt. 

— O tăbliță de cristal, spuse Tyler. Pe ea este inscripţionat un 
mesaj scris de mâna lui Dumnezeu. Dacă noi vom fi primii care 
găsim artefactul, vom putea folosi cuvintele lui Dumnezeu ca să 
oprim Apocalipsa. 

— Primii? spuse Wyatt, clătinând confuz din cap. 

— Rezultatul războiului va fi decis de posesorul tăbliţei. Dacă 
duşmanii noştri vor pune primii mâna pe ea, o vor distruge, 
îngropând astfel pentru totdeauna secretul. 

— Aşadar, este vorba doar de această singură tăbliță pe care 
trebuie s-o găsim? îl întrebă Wyatt pe John. 


— Miturile şi legendele, chiar şi unul dintre pergamentele 
găsite la Marea Moartă spun că erau douăsprezece. Una i-a fost 
dăruită lui Noe. Celelalte au fost încredințate liderilor spirituali ai 
diferitelor civilizaţii de pe întreg cuprinsul globului, înainte de 
Marele Potop. Tăbliţa descoperită recent a fost găsită în Peru. 

— In locul unde se afla Cotten Stone? întrebă Wyatt. 

— Exact, răspunse papa. 

Tyler continuă. 

— Fiecare tăbliță are două părţi. Prima arată cum trebuie 
făcute pregătirile pentru Marele Potop, iar a doua păstrează 
secretul câştigării ultimei bătălii. Nu ştim exact în ce constă cea 
de-a doua parte a mesajului, dar presupunem că ne vorbeşte 
despre felul cum trebuie să oprim Sfârşitul Zilelor. 

— Dar dacă Stone a fost acolo, în mod sigur a văzut tăbliţa, 
zise Wyatt. 

John Tyler dădu din cap, în semn că aproba. 

— Da, dar nu e în stare s-o descrie cu suficientă claritate. Tot 
ce ne-a putut relata limpede a fost că tăbliţa semăna cu 
quipusul - un desen format din nişte noduri, înşirate pe o sfoară. 

— Dar pe timpul lui Noe nu existau quipus... zise Wyatt. 

Papa zâmbi. 

— Într-adevăr, nu existau. Asta înseamnă că Dumnezeu nu a 
dorit ca generaţia lui Noe să poată descifra cea de-a doua parte 
a mesajului. A scris-o pentru o generaţie viitoare. 

— Credem că au mai rămas doar două tăblițe, continuă John. 
Una, socotim noi, se află în ruinele antice scoase la iveală de 
cutremur. Înregistrarea ultimelor activităţi ale lui Eli Luddington, 
făcută de tine, confirmă ipoteza noastră. Celelalte tăblițe au 
fost, în chip metodic, găsite şi distruse de duşmanii noştri eterni. 

— Dar parcă spuneaţi că sunt două? 

— Da, confirmă John, privind mai întâi spre Papă, apoi spre 
Wyatt. Făcu o pauză înainte de a continua. Mai există încă una. 

— Unde? întrebă Wyatt. 

— Nu ştim, spuse pontiful. 

Din nou, Wyatt clătină din cap. 

— Permite-mi să-ţi servesc puţină istorie, spuse John. — După 
cucerirea lerusalimului de către Titus, în anul 70 d.Hr., un grup 
de oameni oneşti au alcătuit o organizaţie. Misiunea lor era să 


recupereze şi să protejeze documentele religioase, relicvele, 
comorile şi secretele ce fuseseră prăduite din marele oraş. 
Înscrisuri care să ateste numele acestei organizaţii se găsesc 
abia în perioada anterioară primei Cruciade. Grupul acţiona 
clandestin, îşi spuneau simplu: Ombres des Fantomes - adică, 
Umbre de Fantome. 

— Ombres des Fantomes? zise Wyatt. Sigiliul Venatori nu e, 
oare, inscripţionat cu aceeaşi formulă, doar că în latină - 
Umbrae Manium? 

— Întocmai, recunoscu Papa. Eşti membru al unei organizaţii 
care îşi are rădăcinile, destul de îndepărtate, în Umbre. 
Documentaţia referitoare la ei este săracă, iar ceea ce există a 
fost ferecat în arhivele Vaticanului. 

— Ştim că una dintre tăbliţele de cristal a fost în posesia 
Umbrelor, în timpul primei Cruciade, în jurul anului 1095. De-a 
lungul generaţiilor, organizaţia şi-a continuat sarcina de a apăra 
comoara şi tăbliţa. În secolul al paisprezecelea, când Filip cel 
Frumos al Franţei a venit la putere, ferocitatea cruciadelor 
atinsese apogeul, iar Umbrele şi-au dat seama că obiectele pe 
care le păzeau cu preţul vieţii se aflau în pericol. Nu doar 
armata Celor Căzuţi - Nephilimii - încerca să pună mâna pe 
tăbliță, acum apăruse şi armata oamenilor lui Filip cel Frumos. 
Înţelegând gravitatea amenințării ce le bătea la uşă, Umbrele au 
ticluit un plan: liderul lor urma să ia comoara regăsită şi s-o 
ascundă. Numai el avea să ştie unde. Astfel, niciunul dintre 
membri n-ar fi putut dezvălui locaţia, în cazul în care s-ar fi aflat 
sub tortură. Liderul a depus un jurământ sacru: să nu divulge cu 
niciun preţ locul unde stau ascunse comorile. Zăcând pe patul 
de moarte din Languedoc, în Franţa, mulţi ani mai târziu, l-a 
cuprins teama că totul ar fi fost pierdut pe veci după moartea 
sa. Aşa încât a încredinţat taina comorii succesorului său de 
încredere, care, la rândul lui, a jurat să păstreze secretul. 
Fiecare lider succesiv al Umbrelor a purtat povara tainiţei 
comorii şi a jurământului. Totul a continuat până în 1398, când 
un lider al Umbrelor, pe numele său Sir James Gunn, a recuperat 
comoara şi a luat-o cu el într-un voiaj în Noua Scoţie, însoţit de 
faimosul aristocrat scoţian Henry Sinclair. 


— Aceşti Sinclair n-au fost, oare, în strânsă legătură cu 
Cavalerii Templieri? întrebă Wyatt. 

— Într-adevăr, zise John. 

Papa spuse: 

— A fost ţinut secret până când un mănunchi de trei 
documente a fost dezgropat, în 1722 - zăcea sub o bisericuţă în 
Orkney, Scoţia. Două dintre documente erau cifrate, iar Papa 
Inocenţiu a adus experţi ca să-l decodeze. Unul vorbea despre 
tainiţa comorii şi celălalt dădea explicaţii exacte cum să se 
ajungă la ea. Al treilea document era o hartă, executată de 
celebrul cartograf, Templier şi el, Nicolas Zeno, alt tovarăş de 
călătorie care navigase cu Sinclair şi Gunn. Papa Inocenţiu a 
trimis imediat corăbii spre un anumit loc - Oak Island, Noua 
Scoţie. 

— Faimoasa Groapă cu Bani din Oak Island? spuse Wyatt. 
Ştiam că fusese săpată de pirați ca să-şi ascundă comoara. Din 
câte am auzit, locul este împânzit de capcane. De fiecare dată 
când cineva încearcă să sape, tunelul e inundat. 

— E o poveste menită a distrage atenţia, zise John. Gunn şi 
oamenii săi au săpat groapa pentru cazul în care cineva ar fi 
prins de veste despre ce anume voiau să facă. Au pus tot felul 
de bariere şi obstacole înăuntrul tunelului, pentru a păstra viu 
interesul oricui ar fi investigat groapa. Tăbliţa a fost ascunsă 
altundeva, pe insulă. 

— Presupun că tăbliţa a fost recuperată, spuse Wyatt. 

— Da, răspunse papa. A fost adusă la Vatican. Ni s-a spus că 
inscripţia de pe tăbliță este într-o limbă antică, numită Enochian 
- unii consideră că ar fi limba îngerilor, limba în care vorbea 
toată lumea înainte de Babel - şi, graţie moştenirii ei, o limbă pe 
care Cotten Stone o cunoaşte. Ca şi restul tăbliţelor, oferea 
instrucţiuni de pregătire pentru Marele Potop. Dar exista şi o a 
doua porţiune. Lingviştii de la Vatican izbutiseră s-o traducă, dar 
ceea ce transmitea era lipsit de sens - considerau ei. Cel mult, 
au putut intui că ar fi fost vorba de o formulă ştiinţifică. Dar ce 
zicea cu adevărat - rămâne un mister. Asta pentru că, în 1878, 
tăbliţa şi toate înregistrările, schiţele, documentele şi traducerile 
ce relatau despre ea au fost furate. 


Papa deschise dosarul roşu şi extrase o singură foaie de 
hârtie, îngălbenită şi fragilă. 

— Thomas, ca şi Cotten Stone, voi doi purtaţi o moştenire 
specială. Asta e cheia problemei. lată de ce te-am ales să devii 
membru Venatori. 

— Moştenire, ziceţi? Ei bine, vă asigur că tatăl meu n-a fost un 
înger. 

— Nu, nu a fost, întări Papa, la fel ca şi străstrăbunicul tatălui 
tău. Dar a fost un tâlhar. Papa desfăşură hârtia pentru ca Wyatt 
să poată citi. Este tot ce a lăsat în urmă, după ce a furat tăbliţa 
de cristal. 


SFÂRÂITURA 


Cotten nu-şi putea crede urechilor, nu reuşea să priceapă 
nimic. Gândurile i se făcură ţăndări - un milion de cioburi 
ricoşând în ţeasta ei. Mariah Hapsburg a spus - clar - că nu 
auzise niciodată de tăbliţa de cristal. 

„Ce tăbliță? Nenorocita tăbliță de cristal, aia era ce tăb/iță?, 
gândi Cotten. Ce se întâmpla, oare? Edelman spusese că i-a 
sunat pe Hapsburgi pe telefonul de satelit. Fusese destul de 
exact în solicitarea unor experţi, ca să studieze noul domeniu 
ştiinţific al quipusului ca limbă, nu doar pentru înregistrări de 
rutină, respectiv să vadă tăbliţa. Vorbise cu Richard despre 
imposibilitatea tehnologică de executare a inscripţiei. 

Cotten şedea ca o stană de piatră, fără să mişte ori să 
clipească. Scotocea prin minte, pentru a regăsi amintirile din 
Peru, conversațiile cu Edelman şi propriile gânduri. 

Câteva minute mai târziu, cu toate că se lupta să alunge 
bănuiala, îşi zise: „Asta e opera lor”. A lor trebuia să fie. Doar nu 
era nebună. Fosila Creaţiei, totul, totul, începând din acel 
moment, fusese meşterit de Cei Căzuţi - Nephilimii. John 
confirmase această concluzie. li capitalizaseră ego-ul cu fosila 
Creaţiei, înscenând totul pentru a o umili şi a o discredita. 
Continuaseră, fireşte, în munţii din Peru. Nu reuşiseră să obţină 
condamnarea ei pentru crimă, dar sădiseră în mintea semenilor 
ei îndoiala - destul ca nicio organizaţie respectabilă din media 
să n-o mai angajeze vreodată sau să nu mai dea crezare 
spuselor ei - şi făcuseră asta cu un scop anume. Din această 
poziţie neajutorată - era limpede - nu-i putea combate. 

Cine ar mai fi dat doi bani pe vorbele lui Cotten? Cât despre 
tăbliță, îi distruseseră pe toţi cei care ar fi putut proba existenţa 
acesteia. O bună dovadă era reportajul despre gunoiul toxic. 
Acesta s-ar cuveni să fie pe prima pagină, dar a fost refuzat. De 
ce? Pentru că îi aparţinea ei. 

— Ah, Doamne, şopti, lăsându-se pe spate pe canapea. 

În adâncul ei, Cotten ghici de ce se întâmplau toate acestea. 
Condusă de fiica unui înger. Ceva, în tăbliţa aceea, vorbea 


despre ea, fiica lui Furmiel, cea unică. lar ei ţineau morţiş ca ea 
sau oricine altcineva să nu afle vreodată ce era scris acolo. 
Trebuia să-i confrunte pe Hapsburgi. Faţă în faţă. 
Cotten îşi adună părul la spate, strângându-l la ceafă cu un 
şnur gros. Îi va întreba despre tăbliță şi despre mesajul acesteia. 
Îi va privi ţintă în ochi. Oare cum e să te uiţi prin ferestrele 


ladului? 
* 


x x 


În ziua următoare, Cotten încercă din nou să ia legătura cu 
Hapsburgii, pentru a stabili ziua şi ora întâlnirii, dar fără niciun 
rezultat. Îi ignorau apelurile, identificând numărul de la care 
suna - presupuse ea. Azvârli perna ornamentală peste masa de 
cafea, direct pe podea. „Dar mai lăsaţi-mă în pace”, decise într- 
un târziu. 

Îşi sprijini bărbia de spătarul canapelei şi privi afară pe geam, 
prin fanta îngustă dintre şipcile jaluzelei. Cartierul pulsa de trafic 
şi pietoni în costume de baie. Oare unde era tipul anonim, care 
nu părea să închirieze cu luna? „Trebuie că şi-o fi găsit vreo 
slujbă într-un cartier mai bun”, gândi ea. Bravo lui. 

Dacă Hapsburgii nu doreau să-i răspundă la telefon, ei bine, 
atunci va plonja direct pe pragul uşii lor. S-ar putea îmbarca pe 
unul din zborurile acelea fără ifose spre New York şi apoi să ia 
trenul către Connecticut. Dar asta ar lăsa urme adânci pe cartea 
ei de credit, şi aşa supraextinsă... Fie, trebuia să-i confrunte. 

„Cei de la Yale ştiu, desigur, cum pot fi contactaţi cei doi”, 
decise ea. 

Se dovedi a nu fi atât de simplu cum îşi imaginase iniţial. Fu 
nevoită să dea câteva telefoane pentru a găsi, la Universitate, 
pe cineva binevoitor, dispus s-o ajute, astfel încât căzu într-un 
soi de depresie. 

— Dr. Hapsburg este pe teren, zise femeia. 

— El şi soţia lui vor fi încântați să afle că am vorbit cu 
dumneavoastră, i se adresă mieros Cotten. Am încercat să dau 
de ei în legătură cu noi informaţii referitoare la subvenţia pentru 
care au depus solicitare. Veştile sunt minunate. Aveţi datele lor 
de contact? 


La auzul noutăţii despre acceptarea subvenţiei, femeia se 
arătă mai mult decât bucuroasă s-o informeze că Hapsburgii 
sunt în New Mexico, la un şantier arheologic nou descoperit. 

„Fir-ar să fie!” zise Cotten, după ce închise telefonul. „O 
rezervare pentru un zbor ieftin spre New York - e una, dar New 
Mexico - asta-i cu totul altă poveste”. Nici nu merita să se 
intereseze de costuri; ştia că nu şi-ar fi putut permite. 

Deci, iat-o revenind la vechea idee de a vinde, mai întâi, un 
reportaj. Cotten nu putea scoate nasul cu materialul despre 
deşeurile toxice, iar Tempest Star sărea direct pe prima pagină! 

Brusc, îi veni o idee. Cotten îşi aminti de celălalt tabloid, care 
se găsea întotdeauna chiar lângă National Curier al lui Tempest 
Star: Galaxy Gazette. „Dacă n-o poţi bate, zise ea, o vei înfrunta 


direct pe duduia Tempy”! 
* 


x x 


Cotten îşi trăgea bagajul pe roţi, traversând aeroportul 
regional din Four Corners. Laptopul şi poşeta îi atârnau fiecare 
pe câte un umăr. 

Tempest Star şi National Courier nu ştiau ce-i aşteaptă. Cu 
numele lui Cotten şi ideea de reportaj, nu fusese nevoie de nici 
măcar o clipă pentru ca Ga/axy Gazette, concurenta principală a 
lui National Courier, să muşte. În lumea tabloizilor, Galaxy 
Gazette era precum Arvis în afacerea cu maşini de închiriat: nu 
erau numărul unu, dar se străduiau mai mult’. 

Cotten Stone era un nume cam casnic - bun sau rău, n-avea 
importanţă, putea să atragă o audienţă uriaşă. lar redactorul şef 
de la Galaxy Gazette abia aştepta s-o înscrie. li mărturisi că ar 
aduce, pentru Gazette, un spor de clasă şi rafinament, pe care 
niciodată până acum nu fusese în stare să-l obţină cu actualul 
său personal, compus din nume fără rezonanţă. Construind pe 
marginea reputației sale pe teme religioase şi spirituale, el 
dorea ca ea să se concentreze asupra articolelor ce îl purtau pe 
cititor pe aripile misterelor vieţii - mituri, legende şi dispariţii 
neelucidate. 

Cotten ştia exact ce să propună. De când se întorsese din 
Peru, petrecuse mult timp reflectând asupra a tot ceea ce 


5 Sloganul de marketing al firmei Avis: „Noi ne străduim mai mult” (n. tr.). 


spusese dr. Edelman despre culturile - multe dinte acestea 
dispărute fără urmă. Cotten sugeră că deplasarea ei în New 
Mexico ar fi prima dintr-o serie care tratează aşa-zisele dispariţii 
peste noapte ale civilizaţiilor antice. Editorul era încântat. La 
sfârşitul conversaţiei, Cotten avea în buzunar biletul spre New 
Mexico şi un mic, dar binevenit avans. 

Pe lângă costul biletului de avion, avea plătite motelul şi 
închirierea maşinii. Urmau să vândă nu doar titlurile de pe prima 
pagină. Editorul ştia asta, şi la fel de bine ştia şi ea. Vindeau 
sfârâitura, dar şi friptura. 

Cotten se opri la biroul pentru închirieri de maşini şi completă 
formularele. Lucrătorul îi înmână chei pentru un Dodge Neon. 
Gazeta se avântase la ceva mai degrabă sofisticat decât 
economic. „Fii recunoscătoare pentru mici beneficii”, gândi ea. 

Cotten luă cheile şi-şi ridică bagajul. În timp ce-şi sălta pe 
umăr cureaua laptopului, surprinse cu privirea, în dreapta ei, un 
bărbat stând chiar în spatele uşilor de ieşire ale aeroportului. 
Acesta se întoarse încet şi plecă. 

Ingheţă, iar cureaua îi alunecă pe braţ. 

Lucrătorul o privi atent. 

— Vă simţiţi bine, doamnă? 

Cotten alergă spre uşă. 

— Hei, opreşte-te! strigă ea. Stai! 

Bărbatul se opri şi se întoarse spre ea. 

Stând doar la câţiva inci distanţă de tipul anonim, care nu 
părea să închirieze cu luna, zise: 

— Cine naiba eşti şi de ce mă urmăreşti? 

O voce în spatele ei întrebă: 

— Cotten Stone? 

Se învârti de jur împrejur şi văzu, la câţiva paşi de ea, un 
bărbat înalt, în jeanşi decoloraţi şi cu un tricou cu mâneci lungi, 
marinăresc, Nautica. Avea părul închis la culoare, cu mici spoieli 
argintii la tâmple. În mână ţinea un telefon mobil, care zbârnâia. 
Întinzându-l spre ea, zise: 

— Este pentru dumneavoastră. 


DEMONI 


Cotten ezită până să ia telefonul. Îşi luă privirea de la străinul 
acela doar atât cât să apese pe butonul pentru convorbire, 
înainte de a duce telefonul la ureche. 

— Alo, spuse ea. 

— Cotten. 

Chiar prin paraziţii digitali, de lungă distanţă, vocea aceasta 
avea un efect calmant asupra ei. 

— Ce se petrece, John? întrebă ea. Cine sunt oamenii ăştia? 

— Prieteni, Cotten, zise Tyler. Prieteni speciali, care se află 
acolo la cererea mea. Cel care ţi-a dat telefonul este membru al 
securităţii Vaticanului. Celălalt este ataşat al corpului nostru 
diplomatic. A primit o misiune specială - să aibă grijă de tine. Nu 
vreau să dau explicaţii pe o linie telefonică liberă, dar, crede- 
mă, poţi să te bizui pe ei la fel cum te bizui pe mine. Ai 
încredere în mine, nu-i aşa? 

Cotten simţi că pe chipul ei înflorea un zâmbet. 

— Pe viaţa şi sufletul meu, da. Doar ştii asta... 

— Bine, zise John, făcând o pauză, ca şi cum ar fi vrut să 
adauge altceva. 

Cotten dorea şi ea, la rândul ei, să spună mai multe: că 
nimeni n-o cunoştea mai bine decât el şi că îi era tare dor de el. 

În sfârşit, John vorbi din nou. 

— Îţi vor explica totul. Dacă ai nevoie de mine, voi fi aici. 

Avea neapărată nevoie de el, acum şi acolo, realiză ea, 
apăsând butonul de întrerupere a apelului şi predând telefonul 
străinului. 

Acesta îl vâri în buzunar, apoi întinse mâna. 

— Cotten, eu sunt Thomas Wyatt. Dumnealui este 
monseniorul Philip Duchamp, asistentul arhiepiscopului Felipe 
Montiagro, nunțiul apostolic al Vaticanului. Vrei ajutor pentru 
bagaje? 

* 


Mariah Hapsburg stătea la poalele stâncii, privind în sus, către 
ruinele indiene. Apusul soarelui îmbăia pereţii falnici de piatră, 
platourile şi terasele de rocă într-o ciudată, dar frumoasă lumină 
purpuriu-aurie. Un vânt biciui canionul, azvârlindu-i şuviţele de 
păr în faţă - simţi în nări aerul tăios, arid al deşertului. Pulsul i se 
ridică brusc când înţelese că era prima persoană care păşea 
printre clădirile antice, în decursul a mii de ani, poate. Se 
întreba uimită cum arăta, oare, totul în vremurile în care 
locuitorii acestui loc îndepărtat urmau instrucţiunile de pe 
tăbliţa lor de cristal? 

— La ce te gândeşti, iubirea mea? îi zise Richard Hapsburg, 
venind din spate şi alăturându-i-se. 

Realitatea situaţiei şi motivul pentru care se aflau acolo o 
treziră pe Mariah din visare. De asemenea, îi reaminteau care 
era țelul lor suprem: de a preîntâmpina ca nimeni să nu poată 
desluşi niciodată taina tăbliţei. 

— Încercam doar să-mi imaginez cum va fi arătat viaţa 
locuitorilor de aici, cu atâta amar de vreme în urmă. Atinse uşor 
braţul lui Richard. Hai să mergem, zise ea, luând-o pieptiş în 
sus, prin grohotişul ce brăzda solul, spre intrarea ruinelor. 

Ea şi cu Richard păreau singurele fiinţe ce sălăşluiau în acest 
loc părăsit, când apusul făcu loc întunericului. In timpul 
nesfârşitei lor călătorii cu Land Rover-ul, prin canioane şi 
aluviuni, către străvechea aşezare, nu întâlniseră pe nimeni - 
altă dovadă a puterii lui Eli Luddington. Avea capacitatea de a 
ţine la distanţă presa, academicienii şi pe căutătorii de 
curiozităţi. Puterea o excita pe Mariah - atât mental, cât şi fizic. 
Şi era, cu-adevărat, înconjurată de putere. Se considera cea mai 
norocoasă femeie de pe pământ. Din multe pricini. 

Trecuseră de prima dintre structurile despre care Richard 
fabula că au fost construite de Chacoani sau de descendenţii 
uneia din celelalte culturi Pueblo, precum Mogollonii sau 
Hohokamii. Perimetrul fusese locuit - neîntrerupt - mii de ani, 
până când, într-o noapte, pur şi simplu au dispărut de pe faţa 
pământului. Rămăsese un mister nedezlegat pentru arheologii şi 
antropologii care cercetaseră aria Four Corners. Un mister - 
pentru cei mai mulţi. Dar nu şi pentru Richard. Nu şi pentru Eli. 
Nu şi pentru Mariah, fireşte. 


Pereţii, intrările şi ferestrele erau bine conservate, ferite de 
intemperiile secolelor. Într-o scobitură în stâncă, aproape de 
temelie, Mariah observă o formă tubulară ciudată, colorată 
ruginiu, cam de grosimea degetului mare de la mână. Părea 
încrustată în piatra de nisip. 

— Ce-i aia? 

— Carcasă de crevete fosilizată, răspunse Richard. 

— Crevete, în New Mexico? 

— A făcut parte, odinioară, din ţărmul unei mări continentale 
de mică adâncime. Nu e deloc neobişnuit să găseşti şi dinţi de 
rechin ori cochilii de scoici, în pietrele de nisip din împrejurimi. 

Mariah clătină din cap cu uimire, încercă să-şi imagineze 
oceanul acoperind acest ţinut sterp şi uscat. 

Ceea ce părea a fi rămăşiţa unei şosele înguste trecea pe 
lângă mici lăcaşe - pereţii groşi, de zidărie, erau construiți 
foarte precis. „Tot ce lipseşte”, gândi Mariah, luminând cu 
lanterna peste fiecare intrare, „e mobilierul”. | se păru că aude 
târşâitul tălpilor, vârâte în sandale, de-a lungul cărărilor 
prăfuite. 

— Pesemne că aici locuia elita, zise Richard, îndreptând 
lumina lanternei către un habitat larg. Unele încăperi erau 
pentru locuit, iar altele - pentru lucru. Oamenii aceştia erau 
foarte sofisticaţi şi foarte bine organizaţi. 

— Aşadar, ce căutăm? întrebă Mariah. 

— Un loc aparte, spuse Richard. Ceea ce considerau ei a fi un 
loc sfânt. 

— Şi cum îl vei recunoaşte? 

— Il voi recunoaşte. 


x x 


Cotten Stone şedea în faţa lui Thomas Wyatt şi a 
monseniorului Duchamp, într-un separeu, în partea din spate a 
restaurantului Casa Internațională a Clătitelor (IHOP) din 
Farmington, pe şoseaua principală de est. Sorbea dintr-un ceai 
verde, fierbinte şi arunca, din când în când, o privire afară, pe 
fereastră. În lumina crepusculară, se zărea tronând maşina ei 
Dodge Neon, parcată lângă SUV-ul lui Wyatt, un Chevy Tahoe. 


— Venatori? zise ea, întorcându-şi privirea spre Wyatt. Un 
nume interesant. Ce înseamnă? 

— Vânător, spuse el. 

— Când eram la SNN, am auzit rostindu-se numele acesta. Era 
o poveste despre un membru al Gardei Elveţiene care a ucis un 
agent Venatori la Vatican, pentru ca apoi să-şi ia viaţa. Foarte 
puţine informaţii au fost făcute publice. Vouă, băieţi, vă place să 
lucraţi în secret, nu-i aşa? 

— E natura ocupaţiei lor, preciză Duchamp. 

— Despre ce ocupaţie e vorba? întrebă Cotten. 

— Analiza informaţiilor, spuse Wyatt. 

— Un fel de sacra CIA? zise ea. 

Wyatt zâmbi. 

— Un fel. 

— Tot nu văd de ce aş avea nevoie de ajutorul vostru. Mă aflu 
aici ca să scriu un articol pentru Ga/axy Gazette. 

— Şi mai zici că vrei să ştii totul despre tăbliţa de cristal, 
spuse Wyatt. 

Cotten aşeză ceaşca pe masă. 

— John v-a spus? 

— A zis că ai văzut-o pe cea găsită în Peru, sublinie Wyatt. 

Îndreptându-şi spatele, zise: 

— Din ceea ce relatezi, reiese că ar mai fi şi altele. 

— În total, noi credem că au fost douăsprezece, preciză 
Wyatt. 

Poate că aceşti doi bărbaţi îi puteau fi, totuşi, de ajutor, gândi 
ea. Dacă au asistat, într-adevăr, la probarea existenţei tăbliţei 
peruane, ea ar putea fi la un pas de a-şi recăpăta credibilitatea 
şi de a-şi reface viaţa. ŞI, lucrul cel mai important, ei ar putea s- 
o ajute să afle mai multe despre ceea ce reprezentau pentru ea 
acele inscripţii. 

— De ce tocmai douăsprezece? întrebă ea. 

— Nu suntem siguri, spuse Duchamp. Cifra doisprezece joacă 
un rol important în istorie: douăsprezece luni ale anului, 
douăsprezece triburi ale lui Israel, doisprezece apostoli, 
douăsprezece semne ale zodiacului. lar în Apocalipsa Sfântului 
loan Teologul, capitolul doisprezece, versetul întâi, vorbeşte 
despre o femeie care apare în timpul Sfârşitului Zilelor, 


înveşmântată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei, şi pe cap 
purta cunună din douăsprezece stele. 

— Plus cele douăsprezece zile ale Crăciunului, adăugă Cotten, 
râzând nervos. 

Duchamp îşi şterse uşor palma de piept. 

— Şi, în aceeaşi ordine de idei, sunt douăsprezece perechi de 
coaste, douăsprezece articulaţii majore ale corpului. 

— Şi douăsprezece ordine ale îngerilor, zise Wyatt. 

Cotten simţi cum un val de anxietate se sparse înlăuntrul ei. 

— Am găsit referiri la cele douăsprezece tăblițe într-o serie de 
documente datând din antichitate, spuse Duchamp. Chestiunea 
este următoarea: noi suntem de părere că Dumnezeu i-a dat o 
tăbliță lui Noe, iar pe celelalte unsprezece - altor lideri spirituali 
ai diferitelor civilizaţii de pe întreg cuprinsul globului, pentru a-i 
ajuta să-şi salveze credincioşii de la prima curăţire - Marele 
Potop. De asemenea, credem că există referiri, pe fiecare dintre 
tăblițe, ce prezic o viitoare curăţire şi ne arată cum anume să ne 
pregătim. Intuim că una dintre acele tăblițe se află pe noul 
şantier arheologic. 

— Dar dacă prezicerea unei viitoare curăţiri exista pe tăbliţa 
dăruită lui Noe cu foarte mult timp în urmă, zise Cotten, care-i 
graba? De unde ştiţi că nu se referă la ceva ce se va petrece 
peste o sută sau o mie de ani de-acum încolo? 

— Din pricina ta, Cotten, spuse Wyatt. 

Duchamp dădu afirmativ din cap. 


— Da, din pricina ta. 
* 


x x 


Richard Hapsburg se opri şi inundă drumeagul strâmt din faţa 
lui cu lumina lanternei. La câţiva iarzi înainte, era o structură ce 
se deosebea de restul. Aceasta era circulară - o kiva®. 

— Asta este? întrebă Mariah. Îşi postă lanterna pe pământ şi 
scoase reflectorul din rucsac. Rotindu-şi conul de lumină peste 
suprafaţa peretelui mare, de cărămidă, auzi răspunsul lui 
Richard. 

— Da, spuse el. 


6 încăpere tip „pueblo", pentru ritualuri religioase (n. tr.). 


Richard indică drumul ce trecea printr-o intrare înaltă, spre o 
încăpere cu un diametru de aproximativ cincisprezece picioare. 
O groapă pentru foc, făcută din pietre lustruite, forma un cerc în 
mijlocul pardoselii. O pată mare şi neagră încă mai marca locul 
unde o mie de focuri arseseră, cândva, cu vâlvătaie. De-a lungul 
peretelui opus intrării, exista un cufăr rectangular din piatră, ce 
părea să aibă cam trei picioare înălţime şi patru picioare lăţime, 
deschis în partea superioară. Era durat din cărămizi asemeni 
celor din zidurile clădirii. Mariah şi Richard aruncară o privire în 
interiorul cufărului. 

— Aici nu e nimic, spuse Mariah. Doar ţărână. 

Richard îi înmână lanterna lui şi scoase din rucsac o mistrie 
mică, triunghiulară. Se aplecă peste marginea cufărului şi răzui 
un strat subţire de pământ de la bază. Răsucind şi înfigând 
vârful mistriei, Richard reuşi să penetreze fundul cufărului cu 
încă vreo câţiva inci. 

— Nu e nimic aici, zise el. 

— Richard, de unde ştim că locul ăsta nu a fost jefuit în urmă 
cu mii de ani? Şi dacă nu, oare n-ar fi ascuns ei ceva atât de 
valoros, ca tăbliţa, într-un loc mai ferit decât acest cufăr? Mi se 
pare prea la vedere acest loc. N-ar fi ales, oare, un cotlon unde 
nimeni nu s-ar gândi vreodată să caute? Poate că nu în clădirea 
asta... 

— Eu cred că tocmai aici ar fi păstrat-o. Aceasta era, pentru 
ei, sfânta sfintelor. Şamanul venea aici să se roage, să aducă 
jertfe Dumnezeului lor. Pământ sacru, pe care doar lui îi era 
îngăduit să păşească. Sunt convins că groapa pentru foc ardea 
în permanenţă, pentru a arăta că spiritul poporului... 

Richard se îndreptă de mijloc şi luă lanterna din mâna 
Mariahei. Ţinu lumina focalizată peste cercul carbonizat de 
pietre din mijlocul pardoselii. 

— Un loc unde nimeni nu s-ar gândi vreodată să caute... 

x 


x x 


Călătoria făcea ca oasele să vibreze, pe măsură ce Chevy 
Tahoe, cu tracţiune 4x4, clănţănea încet de-a lungul şoselei, 
care semăna perfect cu o scândură de spălat rufe. De la 
distanţă, Cotten urmărea luminile farurilor săltând prin peisajul 


părăsit. Razele de mare intensitate atrăgeau insecte zburătoare, 
ce păreau a avea chef să-şi sacrifice viaţa, ciocnindu-se de 
frontul vehiculului. 

Cotten şedea pe scaunul din dreapta, cel al pasagerului, în 
timp ce Thomas Wyatt conducea. Duchamp rămăsese în urmă, 
la motelul unde erau cazaţi. Acum, că Wyatt era aici, 
monseniorul ar fi zburat mâine înapoi, la Washington. 

— De unde ştii exact locul de destinaţie? întrebă Cotten, 
ţinându-se de mânerul de deasupra portierei. 

— Cutremurul şi alunecarea de teren au fost obiectul ştirilor 
naţionale. Au transmis coordonate precise. Le-am introdus în 
GPS-ul meu. Ciocăni uşor bordul maşinii, unde se odihnea un 
Magellan portabil. Vom avea nevoie de el când vom părăsi 
şoseaua. 

— Şi cum putem şti cu certitudine că Hapsburgii or să fie 
acolo la ora asta? 

— Crede-mă, Cotten. Or să fie acolo. 

Aruncă o privire peste imensitatea deşertului, peste terasele 
stâncoase, argintate de lumina lunii. Gândindu-se la Yachaq, se 
întreba dacă, în acest punct îndepărtat, exista un loc sacru, 
asemănător cu cel din munţii peruani. 

— Ce ţi-a spus John despre mine? zise ea. 

— Că eşti specială. 

— Am trecut, împreună, prin multe... 

— Am auzit. Thomas Wyatt stinse farurile de la Tahoe. Va 
trebui să ne bizuim pe luna plină, spuse el abătându-se de la 
şoseaua de pământ şi apropiindu-se de o largă aluviune. 
Călătoria va deveni îndată mult mai neconfortabilă. 

— Care-i clenciul? De ce nu putem merge direct la şantier? 

— L-au izolat. Nu lasă pe nimeni să intre, cu excepţia 
oamenilor lor. 

— Cine sunt aceştia? întrebă Cotten. 

— Eli Luddington şi legiunea sa. 

— Luddington? 

— Unul dintre cei ce aparţin grupului cu care te-ai confruntat 
în cazul conspirației Graalului. Hapsburgii sunt doi dintre acoliţii 
lui Luddington. l-a trimis pe Hapsburgi aici ca să recupereze 
tăbliţa. 


Abia cum lucrurile începură că capete sens pentru ea. 
Hapsburgii fuseseră în Peru, iar când tăbliţa fusese descoperită, 
Edelman îi sunase. Ei aveau, desigur, legătură cu ceea ce se 
întâmplase în noaptea aceea. Când vestea descoperirii tăbliţei s- 
a împrăştiat, licurici - sau ce-or fi fost - au fost trimişi de îndată 
s-o distrugă. Nimeni din cei care văzuseră tăbliţa n-a fost lăsat 
în viaţă. Nimeni, în afară de ea... fiindcă era... cine era. 

Fiica lui Furmiel. 

Fiica unui înger Căzut. 

Jumătate Nephilim. 

— Cotten, mi s-au povestit lucruri pe care nu le pricep - 
probabil nu le voi pricepe niciodată. Dar sarcina mea este să te 
ajut să nu-ți pierzi atenţia. Ştiu foarte multe despre 
comportamentul uman. John m-a ales pentru că are încredere în 
mine. Ştie că treci printr-o perioadă dificilă, şi poate că eu voi fi 
de folos în a netezi puţin părţile rugoase. 

— Deci eşti psiholog? 

— Mai mult înger păzitor. 


x x 


Stând în genunchi, Richard Hapsburg săpa cu vârful mistriei în 
murdăria neagră din centrul gropii pentru foc. Mariah îl urmărea 
peste umăr, în timp ce straturi de funingine şi cărbune erau 
răzuite şi date la o parte. La câţiva inci dedesubt, Richard lovi 
un obiect tare. Cu o pensulă de patru inci, din rucsacul său, 
curăţă suprafaţa lespezii de piatră. Era mare de aproximativ un 
metru pătrat, iar pe ea erau pictate o serie de semne. 

— Ce reprezintă? întrebă Mariah. 

— Acesta este simbolul soarelui, acesta e pentru pământ, 
acesta e pentru apă, iar acesta e pentru foc - elementele vieţii. 
Cred că sunt din perioada dinainte de Chaco. 

— Parc-am fi dat peste altă fundătură... E doar o piatră, cu 
petroglife obişnuite. 

Richard se uită peste umăr la soţia lui. 

— Pur şi simplu, n-ai răbdare, nu-i aşa? 

Mariah ridică din umeri, privind nepăsătoare cum el îndepărta 
mizeria dimprejurul marginilor lespezii. Reuşind să-şi vâre 


degetele sub piatră, o trase în sus. Cu un mormăit, o ridică şi o 
dădu deoparte din drum. 

— larăşi ţărână, zise ea, văzând ce se afla dedesubt. 

Din nou, Richard îi aruncă o privire piezişă, înainte de a răzui 
blând pământul cu mistria. Peste o clipă, descoperi un alt obiect. 
Cu grijă, îndepărtă cu pensula ultimul strat de cenuşă şi 
cărbune. 

— Mai multă lumină! îi ceru, cu glas poruncitor. 

Mariah înălţă lanterna şi rămase cu gura căscată. 

Acolo, ascunsă sub lespede, sub nisipul ars şi negru al 
deşertului, de mii de ani, suprafaţa tăbliţei de cristal reflecta 
lumina ca un giuvaer strălucitor. 

La fel de grijuliu, Richard suflă deoparte pământul rămas şi 
extrase de acolo, cu precauţie, cu vârfurile degetelor, tăbliţa. 
Apucând-o ferm, stătu şi se uită lung la creaţia mâinilor lui 
Dumnezeu. 

Mariah îşi duse palma la gură, de mirare. 

Lumina lanternei desena un curcubeu fluorescent, cu sclipiri 
ca de flacără, la suprafaţa tăbliţei. 

Fermecată de toată această splendoare, Mariah zise: 

— Ce păcat! Ceva atât de frumos va fi distrus în curând... 

Scană bizarele inscripţii ciudate de pe suprafaţa tăbliţei, ştiind 
că, dacă le-ar putea descifra, acestea ar dezvălui cel mai mare 
secret pe care omenirea l-ar fi aflat vreodată. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Richard spuse: 

— Nu te preocupa prea mult de ceea ce ar putea să spună. Nu 
e pentru niciunul dintre noi. Misiunea noastră este s-o 
distrugem, până nu apucă cineva să-i descifreze mesajul. 

Ocrotind cu un braţ tăbliţa, scoase un telefon de satelit din 
jachetă şi apăsă tasta de formare a numărului din memorie. Un 
moment mai târziu, când Eli Luddington îi răspunse, Richard zise 
scurt: 

— E gata. 


x x 
— Cam neobişnuit... zise Wyatt. 


Cotten era pierdută în gânduri, când privi atent prin parbrizul 
de la Tahoe. Fuioare gingaşe de nori treceau prin faţa lunii pline, 
rotundă ca o roată. Se întoarse către Wyatt. 

— Ce? 

— Ceaţă, spuse el. Nefiresc pentru o zonă aridă ca asta - să 
întâlneşti ceaţă la sol... 

În lumina lunii, văzu pâcla îndreptându-se în josul aluviunii, în 
direcţia lor. Părea că se unduieşte în valuri, transformându-se cu 
fiece clipă, dintr-un văl aproape transparent - într-o cortină 
impenetrabilă. 

O spaimă rece puse stăpânire pe ea, accelerându-i respiraţia. 

— Opreşte! 

Wyatt bruscă frânele, trimițând în toate direcţiile un nor de 
praf şi tină. Într-o clipită, negura învălui maşina, alcătuind un fel 
de pătură, ce părea la fel de solidă ca şi stâncile din jurul lor. 
Singura lumină era aceea, estompată, a ledurilor din bordul 
maşinii. Dinafară, un zid cenușiu forţa geamurile. 

— Oh, Dumnezeule! spuse Cotten, apăsându-se în spate pe 
scaun. Nu pot să cred că ni se întâmplă asta! 

— Ce anume? zise Wyatt. 

— Dispari! urlă Cotten, încleştând pumnii, închizând ochii pe 
jumătate şi respirând cu repeziciune. 

Ceaţa! O găsise! 

Apoi dispăruse, la fel de inopinat cum îşi făcuse apariţia. 

* 


x x 


Mariah şi Richard Hapsburg stăteau la intrarea spre ruine, sub 
cerul deşertului. Mariah urmărea pâcla, ce părea a fi ceaţă la 
sol, formându-se ca un vârtej în jurul picioarelor lor. Curând, se 
îngroşă, până ce pământul le pieri din priviri. Apoi îi zări: puncte 
minuscule luminiscente, mişcându-se, acoperind aluviunea, 
alunecând pe lângă canion şi stânci. Numărul lor crescu, de la 
un roi minuscul - la sute, apoi mii. Se roteau, licăreau, 
mişcându-se în formaţii sprintene, spre Mariah şi soţul ei. 

— Richard, ce se petrece? ţipă ea. Ce sunt astea? 

— Nu te mişca, spuse el. Nu-ţi fie frică. 

Îl urmări pe soţul ei, văzându-l cum întinde mâinile ce ţineau 
tăbliţa de cristal. Masa de licurici se înfăşură în jurul mâinilor lui, 


formând o sferă incandescentă ce înghiţi tăbliţa. Vâlvătaia 
deveni atât de strălucitoare, încât o orbi pe Mariah. Simţi 
dogoarea emanată de licurici arzându-i faţa. Auzi volbura masei 
ce fremăta preschimbându-se într-un urlet. 


Deodată, ştiu că se afla în mijlocul unor demoni. 
* 


x x 


La un sfert de milă depărtare, în vârf de creastă, Tempest 
Star stătea lungită pe burtă, uitându-se printr-un binoclu 
profesional. 

— Ce porcărie! şopti ea. Întorcându-se spre fotograf, care 
stătea şi el lungit lângă ea, zise: Ai prins totul? 

— Poţi fi sigură, spuse el, privind prin lentila de 500 de 
milimetri a aparatului foto special pentru nocturnă. 


HUACA DEȘERTULUI 


— Ai vrea să-mi explici ce s-a întâmplat acolo? întrebă 
Thomas Wyatt, în timp ce conducea precaut maşina sa Chevy 
Tahoe, de-a lungul suprafeţei accidentate a aluviunii. Era abia 
trecut de miezul nopţii, iar luna plină îi îngăduia să facă 
manevre fără a folosi farurile. 

Cotten oftă adânc, privind la muchiile zimţate ale stâncilor ce 
se perindau prin faţa ochilor ei. 

— În noaptea aceea, în Anzi, înainte ca toată lumea să moară, 
şantierul a fost învăluit, mai întâi, de o ceaţă deasă. Acolo tot 
timpul era ceaţă - lucru firesc, la altitudinea aia -, dar în seara 
aceea era anormal de groasă - exact aşa cum s-a întâmplat mai 
înainte. 

— Dar nu s-a întâmplat nimic mai înainte, Cotten. A fost doar 
ceaţă - un fenomen natural. 

— În deşert? Până şi tu spuneai că e straniu... 

— Probabil că e mai multă umiditate, în seara asta, decât în 
mod obişnuit. Dar ceața la sol, chiar şi rar întâlnită, nu înseamnă 
ceva supranatural. 

Cotten îşi întoarse privirea. 

— Domnule Wyatt... 

— Thomas. 

— Prea bine, Thomas. Înţeleg că îţi faci meseria, încercând să 
determini o persoană nebună ca mine să vadă lucrurile raţional. 
Dacă acel episod, a cărui martoră am fost în noaptea aceea, în 
Peru, mă califică drept nebună, atunci chiar sunt. Şi nu trebuie 
să-mi explici tocmai mie ce înseamnă „supranatural”. Dacă 
există cineva care ştie ce înseamnă asta, atunci eu sunt aceea. 
Totuşi, ai face bine să recunoşti, cel puţin, că am dreptul de a 
tresări la lucruri care îmi amintesc de noaptea de groază din 
Peru. lar tu, în schimb, ce faci? Încerci să mă faci să mă simt 
ridicolă. Nu-mi place deloc chestia asta... 

— Cotten, zise Wyatt, exagerezi. N-am spus niciodată că ai fi 
nebună, şi nu încerc defel să te fac să te simţi ridicolă. Am vrut 
doar să limpezesc lucrurile după momentul tensionat de mai 


înainte. Dacă am lăsat altă impresie, îmi cer iertare. John Tyler 
m-a asigurat că... 

Deodată, Cotten se aplecă în faţă. 

— Ce-i acolo, în faţă? O lumină? Parc-ar fi cineva cu o 
lanternă... 

O sută de iarzi în susul aluviunii, o lumină vagă apăru pentru 
o clipă, apoi dispăru. 

Wyatt trase frâna de mână, pentru a opri SUV-ul fără să 
aprindă stopurile. Apoi dezactivă contactul maşinii. 

— Până aici. Nu mai putem înainta. Chiar şi cu mersul nostru 
de melc, cineva ar putea auzi motorul de la o milă distanţă. Luă 
două lanterne din torpedo şi cobori GPS-ul de pe bord. Restul 
drumului îl parcurgem ca iapa lui Shank. 

— Cum, adică? întrebă Cotten. 

— Pe jos. E o expresie mai veche. Îi dădu una din lanterne. 

Wyatt întinse mâna în sus şi stinse luminile de interior, astfel 
ca maşina să nu fie iluminată atunci când deschideau uşile. Apoi 
părăsi încet locul şoferului. 

— Păstrează liniştea, îi şopti lui Cotten. Şi nu porni lanterna 
decât dacă eşti absolut sigură că e necesar. 

Cotten simţi că tremură carnea pe ea, când îşi aţinti privirea 
în noapte. Oricât de mult voia să le dea de urmă Hapsburgilor şi 
să găsească dovezi certe despre existenţa unuia sau a mai 
multor cristale, acum nu simţea decât teamă. Cotropitoare. lar 
cel mai neliniştitor lucru era următorul: oare ce avea să spună 
tăbliţa despre fiica unui Inger Căzut? Ce anume o făcuse să 
creadă că bătălia se terminase cu trei ani în urmă, atunci când 
se confruntase cu ceva malefic, indescriptibil? Cum putuse să 
creadă că Cei Căzuţi au renunţat şi că, pur şi simplu, s-au stins? 
Ei nu vor putea uita niciodată că ea le zădărnicise planul de a 
folosi particulele ADN din Graal”, pentru a-L clona pe Hristos. Le 
distrusese jocul, stânjenindu-i să organizeze a Doua Venire, în 
chip nelegiuit. N-o vor ierta niciodată pentru asta. Ar fi trebuit să 
ştie, atunci când Yachaq i se adresase cu „cea unică”, Mayta, că 
povestea asta va continua la nesfârşit. Ea era cea unică. 
Contractul pe care tatăl ei îl încheiase cu Dumnezeu nu putea fi 
desfăcut. Da, ea trebuia să accepte situaţia. Însă răcoarea nopţii 


7 Graal - potir (n. tr.). 


din canion i se strecura în oase, îngheţându-i curajul şi umplând- 
o de spaimă. 

— Te simţi bine? o întrebă Wyatt. 

— Nu tocmai, răspunse ea în şoaptă. 

Wyatt ocoli maşina, spre locul pasagerului din dreapta, şi 
deschise portiera. 

— Cotten, eu ţi-aş spune să stai aici până ce terminăm 
misiunea, dar John mi-a zis că răspunsurile pe care le căutăm îţi 
vor fi date doar ţie, mie - nu. 

Îi aruncă lui Wyatt o privire stinsă, apoi clipi, până să coboare 
din maşină. Avea dreptate. N-avea de ales. 

— Vom trece prin asta împreună, spuse el. 

Încet, cu atenţie, Wyatt o porni înainte, pe aluviunea uscată. 
Suprafaţa era acoperită cu pietriş afânat şi roci cu muchii 
ascuţite. 

— Ai grijă. O cădere prin locurile astea n-ar fi o idee prea 
bună, zise el. După câteva sute de iarzi, îşi controlă din nou 
GPS-ul, cum făcuse deja de mai multe ori de când părăsiseră 
SUV-ul. Suntem pe-aproape. 

În sfârşit, ajunseră la poalele întinse ale rămăşiţelor alunecării 
de teren. În lumina clară a lunii pline, Cotten văzu contururile 
zidirilor antice, descoperite de cutremur. Stătea alături de 
Wyatt, fără a scoate un sunet, ascultând şi urmărind totul cu 
atenţie. Nu se auzea decât vântul molatic al deşertului, şerpuind 
la temelia stâncilor. 

Wyatt scoase de sub jachetă un pistol mic, automat. 

— Ceva nu e în regulă. 

— Ce? 

— E prea multă linişte. Nu e nimeni. 

— Şi nu-i bine? întrebă Cotten. 

— Ar fi trebuit de-acum să întâmpinăm rezistenţă. 

Luddington ar fi trebuit să fie aici, în acest loc izolat. Dar, vezi 
şi tu, am ajuns sus fără niciun fel de oprelişti. Doar dacă... 

— Doar dacă n-au luat deja obiectul pentru care veniseră... 
zise Cotten. 

— Exact. Suntem pe cale să bâjbâim printre ruine fără ca 
nimeni să ne împiedice. Luddington şi-a chemat în mod evident 
gărzile înapoi, căci nu mai e nevoie de prezenţa lor. Şi mâine, ai 


să vezi, va face un mare anunţ filantropic, precum că este gata 
să sprijine finanţarea unei universităţi sau vreunei echipe a 
statului, în vederea excavării şantierului. Brusc, va deveni un 
erou. 

— Aşadar, eşti de părere că, dacă aici se afla intr-adevăr o 
tăbliță, au recuperat-o deja? 

— Dacă a fost vreuna, în primul rând. Nu ştim cu certitudine, 
zise Wyatt. 

— Dar reversul nu e, oare, la fel de adevărat? Dacă n-ar fi 
găsit-o, atunci ar mai fi încă aici. Ar lua săptămâni să exploreze 
tot şantierul, nu-i aşa? Crede-mă, îi cunosc pe tipii ăştia, nu sunt 
genul care renunţă aşa uşor. 

— Cred că ai dreptate, spuse Wyatt. 

Cotten se sprijini de un bloc mare de stâncă. 

— Şi acum, ce facem? Trebuie să vorbesc cu Hapsburgii. Pe 
orice cale, va trebui să aflu ce spune tableta. 

— Îţi aminteşti cum arătau semnele de pe cea din Peru? 

Cotten se uită la el. Lumina lunii desena umbre sub falca lui 
pătrată. 

— Puncte şi linii. Multe, multe puncte şi linii. Ca la un quipus. 
E tot ce pot să-mi amintesc. 

— Sunt şanse ca o tăbliță găsită aici să nu aibă semne ca la 
quipus. Aş opta, mai degrabă, pentru varianta petroglifelor. Pe 
astea le-ar fi înţeles uşor anticii care au locuit în această 
regiune. Dar n-o să aflăm niciodată dacă stăm cu mâinile în sân. 
Eşti gata să aruncăm o privire înăuntru? 

— De ce? Amândoi ştim prea bine că au găsit deja tăbliţa. 

— Am ajuns până aici, şi se pare că suntem cu desăvârşire 
singuri în tot perimetrul. Pentru moment. Odată ce echipa de 
excavare va pătrunde aici, nu vom mai avea o a doua ocazie. 

Fără prea multă tragere de inimă, Cotten dădu afirmativ din 
cap şi îi făcu semn s-o ia înainte. 

După ce trecură cu mare atenţie peste câmpul de grohotiş, se 
apropiară de prima dintre clădirile antice. 

— Incredibil, spuse Cotten, privind mirată la structurile de 
piatră ce se conturau, din întuneric, în lumina palidă. - Ce 
sinistru... Locul ăsta îmi dă fiori. 


Merseră pe o cărare ce trecea pe lângă ziduri solide şi 
încăperi pustii. 

— Priveşte, zise ea, luminând unul din pereţi. Trebuie să aibă 
trei picioare grosime. Îşi îndreptă lanterna spre îmbinarea dintre 
rosturi. Nici urmă de mortar. Cotten se uită la Wyatt. Cărămizile 
sunt potrivite laolaltă cu multă precizie. Tehnologia şi măiestria 
lor sunt uluitoare. 

— Noi suntem o civilizaţie destul de înfumurată, spuse Wyatt, 
ne socotim foarte avansați. O singură privire atentă îndreptată 
asupra locului ăstuia te obligă să le arăţi o mare consideraţie 
acestor oameni. 

— Timpul pe care l-am petrecut în Peru m-a convins de acest 
lucru. Lumea noastră e un biet grăunte, pierdut în univers... 
doar că suntem, într-un fel, interconectaţi. Încă. 

— E umilitor, nu-i aşa? 

— Desigur, confirmă ea. 

Continuând drumul, se abătură de la ceea ce Cotten crezu că 
era cărarea principală şi explorară, încăpere după încăpere, 
numeroasele structuri. 

— Totul arată ca şi cum cei care au locuit aici s-au ridicat, 
într-o bună zi, în picioare şi au plecat, s-au mutat, comentă 
Wyatt. 

Cotten se înfioră, amintindu-şi comentariile lui Edelman pe 
aceeaşi temă. 

— Exact, spuse ea. Ca şi oamenii care populau ruinele din 
Peru. Brusc, peste noapte, au dispărut fără urmă. 

Câţiva paşi mai târziu, se opriră să cerceteze un spaţiu despre 
care Cotten bănuia că ar putea fi domiciliul cuiva. Când 
pătrunseră în încăpere, prin intrarea în formă de „T”, ea observă 
nişte oale sparte ce zăceau într-un colţ. Deodată, simţi că 
ameţeşte, că îşi pierde echilibrul. 

— Aşteaptă, spuse ea, cu vocea slăbită. Cred că suntem la o 
altitudine mai mare decât m-am aşteptat. Mă simt lipsită de 
puteri. 

Wyatt îşi dădu jos rucsacul şi scoase repede o sticlă cu apă. 

— Nu cred că înălţimea îţi dă starea asta. Cel puţin, nu răul de 
altitudine. Suntem abia la aproximativ şase mii de picioare. li 
puse sticla în mână. Bea. 


Cotten se sprijini de zidul de piatră. 

— Mulţumesc, zise ea. Avea dreptate. Poate că nu era răul de 
înălţime. Dar ceva o făcuse să-şi piardă echilibrul. 

Wyatt continua să lumineze împrejur cu lanterna. 

— De ce nu mergi singur mai departe, ca eu să mă pot aşeza 
aici, să mă odihnesc o clipă? îl rugă ea. Dar nu întârzia mult 
prea mult. 

Wyatt râse. 

— Nicio problemă. Fă o pauză, iar eu o să-mi vâr nasul pe-aici. 

Cotten se lăsă pe podeaua de pământ, îşi îndoi genunchii şi-şi 
rezemă capul pe ei. Încet, ameţeala se potoli. Luă încă o 
înghiţitură de apă, înainte de a aprinde lanterna şi de a o roti 
panoramic împrejurul ei. Privirea îi alunecă din întâmplare 
asupra unei construcţii circulare, la o distanţă de câţiva iarzi. Se 
uită la ea preţ de o clipă, până ce curiozitatea puse stăpânire pe 
ea. Alcătuirea asta avea ceva aparte. 

— Thomas! strigă ea deodată, cu glas scăzut. Se temea să nu 
fie auzită, în caz că oamenii lui Luddington mai erau prin 
preajmă. Fiindcă Thomas nu-i răspunse, se decise ca, până la 
reîntoarcerea acestuia, să verifice singură construcţia circulară. 

Cotten îşi croi drum printre bucăţi de anrocament, către 
intrarea înaltă, folosind raza lanternei pentru a cerceta cărarea 
în faţă. 

înăuntru, văzu un cerc din pietre, ce înconjura o groapă 
pentru foc. Părea că cineva săpase recent în spaţiul negricios 
din interior. O piatră plată, cu însemne pictate pe suprafaţa ei, 
era aşezată lângă gaură. Un mulaj lăsat pe fundul găurii o făcu 
să amuţească. Era de aceeaşi dimensiune şi formă ca şi tăbliţa 
de cristal peruană. Aşadar, tăbliţa fusese aici. 

Deodată, Cotten simţi un val de căldură, identic cu răsăritul 
de soare din Peru. Apoi trupul păru că îi vibrează. Ştiu de îndată 
că aceasta era o huaca - un loc sfânt. Cotten păşi în interiorul 
inelului de foc şi imediat simţi cum întreaga încordare i se 
scurge din creştetul capului, afară, prin tălpile picioarelor. Se 
vizualiză plutind într-o mare de lumină. Lumină clară, perfectă, 
sclipitoare, lichidă. Se furişă înlăuntrul ei, prin fiecare por şi 
celulă, până când o umplu şi începu să se rotească în ea. 


Focaliza. Concentrare puternică. Lumina trecu prin centrul ei, 
crescând şi călătorind prin fiecare fibră nervoasă, prin fiecare 
vas de sânge, punând stăpânire pe cele mai mici particule ale 
fiinţei ei. 

Era în imersie. 

Una cu lumina. 

Una cu universul. 

Voci venind din vechime şopteau rugăciuni. 

Paşi moi răsunau în jurul ei. 

Cântări îndepărtate. 

Apoi simţi o fierbinţeală intensă pe obrajii ei. 


VOCI 


Mariah Hapsburg stătea sub apa aburindă, ce pulsa, şi savura 
felul în care duşul cu masaj îi furnica pielea - sau încă mai 
experimenta febra extraordinarului eveniment din seara aceea, 
în apropiere de Chaco Canyon? Orice-ar fi fost, n-avea prea 
mare importanţă. Se simţea atât de plină de viaţă! Atât de 
entuziasmată! Atât de stârnită! Închise ochii şi lăsă apa să-i 
lovească scalpul, să-i curgă pe faţă şi să cadă în cascadă pe 
trupul ei, în pânze fierbinţi. 

Richard nu arătase nicicând atât de puternic ca în clipa când, 
la intrarea spre ruine, noaptea, ţinuse în mâinile sale întinse 
tăbliţa, ca pe o ofrandă. Era ca şi cum ar fi îmblânzit bestia. Inalt 
şi pleşuv, încrezător în sine, avea carismă. Era clar că fusese 
născut pentru asta, că moştenirea sa era veche, de generaţii 
întregi. Poate că ritualul din noaptea asta fusese unul pe care îl 
repetase de mai multe ori. Richard părea acasă - simțindu-se 
chiar confortabil - în zumzetul, şi bâzâitul, şi răgetul, şi vârtejul 
fremătând al creaturilor cu înfăţişare de insecte. Nu dăduse 
vreun semn de laşitate, ba chiar dimpotrivă, prezenţa mistică a 
licuricilor parcă îi sporea fermitatea. Strălucirea lor îi iluminase 
fiinţa şi, pentru prima oară după mulţi ani, ea văzu deplina 
frumuseţe a chipului său. Faţa lui aprinsă şi licuricii, atât de 
cumpliţi şi plini de vrajă, treziră în ea cea mai aleasă dorinţă, 
dedicată soţul ei. 

Îşi atinse faţa, amintindu-şi de rănile ce o desfiguraseră, până 
când salvatorul ei, Eli, aranjase să-i fie remodelată. Cicatricile 
dispăruseră, dar faţa şi trupul aveau să îmbătrânească, totuşi. 
Richard nu va cunoaşte însă niciodată bătrâneţea. Cât mai era, 
oare, până când el n-o s-o mai dorească? 

— Richard, şopti ea, lăsând numele lui să-i înfierbânte 
respiraţia. O aştepta pe patul mare al camerei de motel; îi 
despărţea doar uşa de la baie. Gânduri legate de el n-o trezeau 
din somn, de obicei, într-o asemenea manieră, dar în noaptea 
asta, în mijlocul înfricoşătoarei levitaţii, urmate de distrugerea 
tăbliţei, Richard îi apăruse altfel. Dogoarea desăvârşită ce iradia 


dinspre licurici îi provocase un şuvoi plăcut, ce i se prelingea pe 
întreg trupul. Vestigiile acelei senzaţii erau încă prezente, chiar 
şi acum. 

Şopti numele de înger Căzut al soţului ei, Rumjal, înclinând 
capul pe spate şi dându-şi părul cu şampon. Râuri de spumă îi 
alunecau pe umeri şi pe piept. Le ştergea uşor cu palmele, 
atingându-şi uşor ceafa şi sânii. În noaptea asta, va fi altfel. Nu-l 
va îndemna pe Richard să facă dragoste, nici nu va găsi vreun 
motiv pentru a grăbi actul. În noaptea asta, voia ca el s-o 
posede. lar ea se va dezlănţui, cuprinsă de arşiţa extazului. 

x 


x x 


Fierbinţeala de pe faţa lui Cotten crescu în intensitate până în 
clipa când recunoscu ceea ce tocmai experimenta. Licuricii 
fuseseră acolo. Îi simţea - le simţea căldura puternică, diabolică, 
mistuitoare. Era prezent chiar şi mirosul vag, penetrant de sulf. 
Conştientizând asta, faţa ei se răcori în final. Dar gura i se 
uscase ca argila, iar inima pur şi simplu îi lovea sternul. Ştia că 
răul ultim, absolut, bântuise în acest loc. 

Pentru un moment, Cotten simţi că gândurile îi zboară aiurea, 
şi se pregătea să se ridice, părăsind adâncurile luminii lichide. 
Se luptă pentru a-şi redobândi concentrarea. Dar lumina care o 
împlinea se rotea într-un vârtej ameţitor, iar ea pierdu 
perfecțiunea clipei. 

„Concentrează-te”, gândi ea.  „Concentrează-te asupra 
luminii”. 

Observă că strângea din ochi, iar pumnii îi erau încleştaţi. 
„Relaxează-te”, îşi spuse, încercând să alunge sâcâitoarele fâşii 
de gânduri, încordarea. „Se scurge, se scurge... Las-o să se 
piardă în linişte, în afară, prin vârfurile degetelor şi tălpile 
picioarelor. Chingi tăcute ale încordării - disipându-se. Gânduri 
- risipindu-se”... 

In sfârşit, depăşi acel stadiu alterat al minţii, izbutind să se 
umple, încă o dată, de lumină. 

Un miros - nu, un parfum - îi pătrunse nările. Plăcut şi exotic. 
Un parfum de femeie? Atât de rafinat era simţul ei olfactiv, încât 
reuşi să separe mireasma în componente - iasomie, 


lăcrămioară, trandafir, lemn de santal şi altele, pe care nu le 
putu identifica. 

Apoi percepu ecoul îndepărtat al unei conversații, ce părea a 
răsuna dinspre vechile ruine. Se concentră, ascultând, selectând 
acordul fin al sunetelor. Un glas de bărbat şi un glas de femeie. 
Fraze şi cuvinte incoerente. O conversaţie ce avusese loc în 
interiorul acestor ziduri, dar nu erau vocile anticilor, aşa cum le 
percepuse prima oară când se avântase în călătoria prin lumina 
lichidă. Acestea erau recente. Proaspete. 

„Nu e nimic aici. Doar ţărână” - vocea femeii. 

„... Sfânta Sfintelor” - bărbatul. 

„E gata”. 

Pe măsură ce vocile se pierdeau, Cotten simţi izul cărbunelui 
şi al solului de curând scurmat. Un miros greu, de mosc stăruia 
în aerul răcoros al serii. Da, acesta era locul. Hapsburgii 
fuseseră aici. Găsiseră tăbliţa îngropată în gaura pentru foc, iar 
demonii o distruseseră. 

Brusc, o lumină puternică îi izbi faţa. Cotten încercă să-şi 
apere ochii cu mâna. 

— Thomas? şopti ea. 

— Măi să fie! Era un glas de femeie. la te uită pe cine avem 
aici! Pe nimeni alta decât faima mapamondului - Cotten Stone! 


IMAGINI DIGITALE 


Reflectorul unui aparat de fotografiat îi luă vederea lui Cotten. 
Se clătină o clipă, nesigură pe echilibrul ei. 

— Cine-i acolo? întrebă ea. 

— Unul din ce; mai mari admiratori ai tăi, răspunse femeia, cu 
un soi de sarcasm în glas. 

O nouă străfulgerare a reflectorului aparatului foto, şi Cotten 
putu distinge cel puţin încă două persoane în afară de ea, în 
sacrul loc antic. Reuşi să ridice lanterna şi s-o îndrepte spre 
intruşi, în timp ce-şi ţinea cealaltă palmă streaşină la ochi. 

— V-am întrebat cine sunteţi. Şi ce vreţi? 

— Poate că ar trebui să-i cerem un autograf, adăugă ironic o 
voce masculină. 

— Nu cred că valorează prea mult de când cu excursia ei în 
Peru, zise femeia. 

— Nu mişcaţi! Vocea lui Thomas Wyatt bubui prin pereţi. 
Cocoşul pistolului său automat sună tăios şi ascuţit în încăperea 
zidită din piatră. - aşezaţi încet aparatul pe pământ, împreună 
cu lanternele! apoi puneţi mâinile la ceafă, amândoi! Cotten nu-l 
putea vedea, dar ştia că glasul lui venea din direcţia intrării. 

Cotten tinti conul de lumină al lanternei spre faţa femeii. Era 
înaltă, aproape şase picioare, blondă şi bine făcută, durdulie, 
cam ca Marilyn Monroe. Cotten o situă, ca vârstă, puţin peste 
patruzeci de ani. Lângă ea, stătea un bărbat mai tânăr, în jur de 
douăzeci şi cinci de ani, sau mai puţin, cu părul lung prins la 
spate, în coadă, purtând ochelari cu ramă subţire. Avea ceea ce 
se numea o barbă neîngrijită cam de o săptămână. 

— Vi s-a cerut să vă identificaţi, spuse Wyatt, stând ascuns în 
bezna încăperii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, relaxaţi-vă! spuse femeia. Nu 
e nimeni în pericol, aici. Îşi ridică mâinile într-un gest de 
capitulare. Sunt Tempest Star, de la National Courier, iar el e 
Bennie, fotograful meu. Suntem aici ca să adunăm material 
pentru articolul despre cutremur şi despre ruinele indiene. 
Calmaţi-vă, ce naiba! 


— La ora unu dimineaţa? zise Cotten. Nu putea să creadă că 
Tempest Star, femeia care o făcuse cu ou şi cu oţet, pe coperta 
tabloidului naţional, stătea chiar în faţa ei. Ah, ce chef ar avea s- 
o pălmuiască! 

— N-am putut cu niciun chip, toată ziua, să ne apropiem de 
locul ăsta. Se pare că nici voi, după cum se vede. Căutam un 
element de senzaţie... 

— Da, şi iată, l-am găsit, spuse Bennie, relaxându-şi, la rândul 
lui, braţele. 

— Consideri că fotografia mea reprezintă un element de 
senzaţie? întrebă Cotten. 

— Nu, spuse Bennie. Fotografia e un fel de bonus, însă ceea 
ce am văzut în noaptea asta... 

— Ţine-ţi gura! spuse Star. Si poţi să-mi iei lumina aia de pe 
faţă? se răsti la Cotten. 

Cotten lăsă jos lanterna. 

— Ce-aţi văzut în noaptea asta? 

Fotograful îi aruncă lui Star o privire plouată. 

— Serios, n-am văzut nimic. Doar o grămadă de roci şi moloz. 
Se opri să-şi ridice aparatul. Ah, da, era să uit: şi un instantaneu 
nemaipomenit al domnişoarei Cotten Stone, scurmând cu 
piciorul într-o străveche groapă indiană. Aşadar, Stone, adăugă 
Star, recuperându-şi lanterna, ce faci tu aici, în miez de noapte? 
încerci să fabrici altă poveste mincinoasă, pentru a-ţi salva 
cariera? 

Cotten rămase cu gura căscată. 

— Cel puţin, eu am o carieră de salvat. „Carieră” este un 
cuvânt de prea bună calitate ca să rimeze cu genul tău de 
activitate. 

Wyatt intră în conul de lumină al lanternelor. Se îndreptă 
către aparatul digital. 

— la să aruncăm o privire. 

— E proprietate privată, zise Star, păşind scorţos în faţă. 

Wyatt ţinti spre ea automatul. 

— Hei, hei! Să nu ne încurcăm în detalii tehnice. Sunt sigur că 
nu vrei să-ţi mai spun o dată. 

— Încă nu mi-e clar ce hram porţi, i-o întoarse Star lui Wyatt, 
dar ştiu deja că eşti un mare ticălos. 


— la-i aparatul, Cotten, spuse Wyatt. 

Cotten îl smulse din mâinile lui Bennie şi se retrase lângă 
Wyatt. Studie, pentru o clipă, panoul de control, înainte de a 
face să lumineze ecranul LCD de pe spate. In timp ce Wyatt o 
supraveghea, apăsă pe săgeata de lângă ecran ce pornea 
derularea înapoi şi trecu în revistă imaginile verzui, nocturne. 

Prima era cea mai recentă fotografie pe care o făcuseră - cea 
cu Cotten ferindu-şi ochii. În poză, arăta surprinsă şi 
înspăimântată. Continuând în ordine inversă, următoarea o 
înfăţişa stând cu ochii închişi, în cercul pentru foc. Apoi imaginile 
se schimbară: întâi - cea a unui bărbat şi a unei femei mergând 
cu spatele spre aparat, părăsind ruinele prin aluviunea secată. 
Următoarea îi arăta poziţionaţi în vârful câmpului de moloz, în 
apropierea intrării la ruine. În următoarea, apărea o imensă 
sferă luminoasă, de culoare galben amestecat cu alb. Cotten 
abia îi putu distinge pe bărbatul şi femeia care stăteau lângă 
sferă. Bărbatul părea că ţinea mâna întinsă, înăuntrul masei 
incandescente. Apoi venea o imagine cu bărbatul ţinând braţele 
întinse. Modalitatea de fotografiere în nocturnă era destul de 
fidelă: arăta că purta un obiect ce părea a fi tăbliţa de cristal. 
Femeia avea privirea pironită spre picioare, care îi erau 
împresurate de un roi de minuscule puncte luminoase. Ultima 
fotografie îi developa pe cei doi pornind spre ruine, din coama 
câmpului de moloz. 

— Nu-i aşa că e cea mai ciudată chestie pe care ai văzut-o 
vreodată? zise Bennie. 

— Vrei să taci din gură?! se răţoi Star. 

— Poate că ar trebui să păstrăm aparatul, i se adresă Cotten 
lui Wyatt. 

— În urma denunţului meu, or să vă aresteze atât de repede, 
încât cred că o să-ţi doreşti să te afli din nou la sediul poliţiei din 
Cusco, zise Star. li zâmbi cu înţeles lui Cotten. 

Cotten se uită întrebător spre Wyatt, iar acesta făcu un semn 
din cap către cei doi. 

— Fă ce spune, Cotten, zise Wyatt. N-ai nevoie acum de mai 
multă publicitate negativă. N-ar fi prea bine să fii arestată în 
timpul primei sarcini a Gazette; 


— Gazette? sări Star. Lucrezi pentru Galaxy Gazette? întrebă 
ea, izbucnind în râs. Am auzit că e o zdreanţă, o gazetă de mâna 
a doua. 

— Ce se-ntâmplă cu aparatul? spuse Bennie. 

Cotten i-l înmână. Apoi îi spuse lui Wyatt: 

— Nu-i nimic important aici. Hai să mergem! 

— Bună idee, iubito, zise Star. Aici, marea ştire e că 
domnişoara Cotten Stone s-a aflat în prima şi ultima misiune a 
revistei Gazette - ambele, în aceeaşi noapte. Şi a plecat cu 
mâinile goale. Râse din nou. Sper că îţi sunt pe plac fotografiile 
pe care ţi le-am făcut. Vor apărea pe coperta National Courier- 
ului, în ediţia următoare. 

— Să mergem, îi zise Cotten lui Wyatt şi ieşi din kiva. 

Auzeau încă hohotele de râs ale lui Star, în timp ce-şi croiau 
drum înapoi, pe cărările şerpuite, către intrarea la ruine. Când 
Cotten şi Wyatt ajunseră la câmpul de moloz, îndreptându-se 
spre Tahoe, de-a lungul aluviunii uscate, ea îi spuse: 

— Ai văzut imaginile alea? 

— Da, însă nu ştiu, n-am nicio idee ce anume reprezentau... 

Cotten se opri şi se uită lung la Wyatt. 

— Nici Tempest Star nu ştie. Îşi îndreptă privirea în urmă, spre 
ruine. Dac-ar şti, nu s-ar mai putea opri din vomitat... 


ÎNCĂRCARE 


Tempest Star stătea întinsă sub cearşafuri, goală, în camera 
ei din hotelul Farmington Best Western pe Scott Avenue. Emoţia 
celor petrecute mai devreme, la ruine, îi tulbura somnul. Lângă 
ea, Bennie sforăia încet. „Doamne, ce meseriaş €!...”, gândi ea, 
uitându-se la el. Despre apetitul sexual şi vigoarea bărbaţilor 
tineri, timpul nu ajunge pentru a detalia. Dar în noaptea asta, 
chiar şi după ce consumaseră actul sexual, iar el se întorsese cu 
spatele, ca să doarmă, Star încă nu se putea linişti. 

O rodea ceva, ceva ce părea lipsit de sens. Ceea ce văzuse în 
noaptea asta era dincolo de orice închipuire, depăşea orice 
eveniment, oricât de spectaculos, la care ea fusese martoră sau 
pe care îl fabricase vreodată - dacă tot veni vorba despre asta. 
Orice om normal, care ar fi asistat la ceea ce se întâmplase la 
ruinele proaspăt descoperite, ar fi rămas fără grai, şocat, uluit. 
Totuşi, Cotten Stone nu avusese nicio reacţie în timpul vizionării 
fotografiilor, la aparatul lui Bennie. „Indiferenţa lui Stone nu 
miroase-a bine!”, îşi zise Tempest. Calmul aparent, lipsa de 
alarmare o trădau. Fără îndoială. Cotten Stone ascundea ceva. 
Stone înţelesese, desigur, ce anume se petrecea în fotografii, 
dar lăsase intenţionat impresia de răceală, pentru ca apoi să se 
retragă în linişte. 

Tempest îl recunoscu pe bărbatul din imagini. Era cercetător 
ştiinţific la Universitatea Yale: Richard Hapsburg. Îl văzuse într- 
un interviu, după incidentul din Peru, când comentase pierderea 
partenerului său, dr. Edelman. Femeia trebuie că era soţia lui, 
Mariah. Erau împreună, iar iniţiativele ei pentru strângere de 
fonduri din New England guvernau paginile destinate 
evenimentelor sociale. Mariah Hapsburg era maşina de bani 
peşin a soţului ei şi a proiectelor sale arheologice extrem de 
cuprinzătoare. 

Apoi era binefăcătorul lor, Eli Luddington, care apărea tot 
timpul, la ştiri, alături de ei. Ce figură interesantă! Dacă tot 
vorbim despre tras sfori şi ticluit aranjamente... Trecea drept 
unul dintre cei mai puternici comercianţi de artă şi antichităţi - 


era în stare să ducă la îndeplinire o comandă pentru o galerie 
regală sau o colecţie prezidenţială înainte ca majoritatea 
muritorilor să-şi fi terminat micul dejun. 

lar la urmă - tipul care o însoțea pe Stone. Bărbatul cel 
misterios. Arătos, după cum putu deduce Tempest. l-ar fi plăcut 
să-l încerce, chiar dacă nu făcea parte din categoria ei preferată 
de vârstă. 

„Nimic nu se brodeşte”, gândi Tempest. Care să fie legătura 
dintre această bizară înşiruire de caractere şi spectacolul magic 
de lumină, de acolo, din deşert: sfere de foc, valuri imense de 
insecte, ceaţă? Şi ceața aceea! De unde naiba venise? Ceaţă 
deasă - în deşert, pentru numele lui Dumnezeu! Urma, desigur, 
să ţeasă o întreagă poveste fantastică, pe marginea fotografiilor 
brute, pentru articolul ei din următoarea ediţie a Wationa/ 
Courier-ului. De obicei, lucrurile se petreceau invers. De astă 
dată, întâmplarea reală o avea mai întâi în fotografii. Abia 
aştepta să i le arate editorului ei. În mod normal, departamentul 
artistic ar fi trebuit să prelucreze materialul ei în Photoshop, 
pentru a-i susţine povestirea. Acum trebuia doar să construiască 
o piesă scrisă, şarjată, care să rimeze cu fotografiile. S-ar putea 
publica pe coperta întâi a următoarei ediţii, şi... 

Deodată, Tempest auzi un clinchet uşor la uşă, ca şi cum 
cineva încerca s-o deschidă. Se ridică în întunericul de pâslă al 
camerei, iar cearşaful îi căzu, dezgolindu-i sânii. Umbre ce se 
mişcau prin fanta de lumină de sub uşă dovedeau că, pe partea 
cealaltă, se petrecea ceva. „Probabil, vreun beţiv, care încearcă 
să intre în altă cameră”, gândi ea. „îşi va da imediat seama că a 
greşit”. 

La un moment dat, umbra se opri. Sunete metalice estompate 
veneau din direcţia uşii. Cineva forţa, oare, încuietoarea? 

Tempest auzi cum broasca cedase, cu un clic sonor, iar uşa se 
deschise. În cameră se revărsă o lumină strălucitoare, apoi 
siluetele a doi bărbaţi se grăbiră spre ea. 

Lumina puternică o orbi. 

Înainte ca Tempest să poată zbiera, o mână vânjoasă îi 
astupă gura. 

— Ce n... bolborosi Bennie şi încercă să se ridice. Un genunchi 
o apăsă pe piept şi gâfâi după aer. 


Tempest se holba la faţa, acoperită cu o mască de schi, a 
atacatorului ei, mai înainte ca lumina albă s-o oblige să închidă 
ochii. Vârful unui cuţit îi atinse pielea sensibilă de sub bărbie. 

— Strigă, şi-ţi iau gâtul! zise bărbatul. Nu mai înainte însă de 
a-i tăia iubăreţului scula dintre picioare! O împinse în jos, pe pat, 
o încălecă şi mută lumina - de pe ochii ei, pe sâni. 

O mână înmănuşată o mângâie uşor, dar Tempest mormăi a 
protest. 

— Dacă scoţi un sunet, vei sfârşi cu pieptul găurit. N-o să urli, 
nu-i aşa? întrebă el, înfigând vârful cuţitului în pielea ei. 

Tempest clătină din cap, în semn că nu. „Sfinte Sisoe, osă mă 
violeze şi o să mă taie în bucăţi”! Sub nicio formă, n-avea să se 
predea fără împotrivire. O să-l surprindă într-un moment de 
slăbiciune, o să-l lovească zdravăn cu genunchiul şi o să-i înfigă 
în ochi unghiile ei lungi, de acril. Dacă tot avea să moară, măcar 
să-l facă să-şi fi dorit să atace pe altcineva. 

— Unde e aparatul foto? întrebă bărbatul, înlesnind presiunea 
cuţitului. 

Tempest înghiţi, dar pe gât, în jos, îi aluneca doar aer. Gura îi 
era uscată ca deşertul. Respirația îi răbufni într-un oftat de 
relaxare. Idioţii! Nu veniseră s-o violeze. Voiau blestematul de 
aparat foto. 

— Răspunde la întrebare! îi porunci al doilea bărbat. 

— In geanta de lângă masa de scris, răspunse Tempest. 

— Vezi că n-a fost greu? O descălecă şi se îndreptă către 
masă. 

Trăgând de dedesubt o geantă mare, neagră, special pentru 
aparate foto, îi deschise fermoarul din partea superioară şi 
scoase camera digitală dinăuntru. Un moment mai târziu, 
aprinse LCD-ul de pe spate şi se uită la imagini. 

— Am găsit, îi zise complicelui. 

— Ce facem cu laptopul? zise al doilea bărbat, schiţând o 
mişcare înspre computerul de pe masă. Ar fi putut transfera 
pozele. 

— la-l, zise el, înainte de a închide ecranul camerei şi a-i 
scoate cartela de memorie. Apoi o azvârli pe duşumea şi se 
întoarse către Tempest. Dacă îndrăzneşti să ciripeşti ceva 


despre povestea asta în ziarul tău, ne întoarcem să terminăm 
mica noastră petrecere cu... împunsături norocoase! 

Apoi, în câteva clipe, ambii se evaporară pe uşă. 

Tempest şi Bennie stăteau întinşi în întuneric, respirând greu. 

— Nenorociţii! izbucni ea. Îşi atinse gâtul în locul acolo unde 
fusese vârful cuţitului. Fir-ar să fie! spuse Tempest, întinzându- 
se să aprindă veioza de lângă pat. Buricele degetelor îi erau 
alunecoase, de un roşu lucios. 

Bennie se uită la ea. 

— Ah, lisuse, Tempest, te-a tăiat! Se ridică şi se repezi spre 
partea ei de pat. Lasă-mă să văd, zise el, ştergându-i cu 
cearşaful sângele de pe ceafă. 

— Cred că nu-i nimic grav, spuse ea. Trebuie că e doar o 
crestătură... 

Bennie se uită neîncrezător la rană. 

— Hai s-o spălăm! Se întoarse bâjbâind în partea cealaltă a 
patului şi-şi recuperă ochelarii de pe noptieră. Crezi că Stone şi 
Gazette au ceva de-a face cu asta? întrebă el, conducând-o pe 
Tempest la baie. 

— Nu cred că ar apela la astfel de gesturi extreme doar 
pentru a pune mâna pe fotografii. Atac, intrare prin efracţie. Nu 
merită să zaci atâta timp în puşcărie. Aprinse lumina şi-şi 
examină atent gâtul în oglindă. 

Bennie udă un prosop şi îi curăţă, grijuliu, sângele. 

— Dar există, în mod evident, cineva care le doreşte cu 
ardoare, spuse Tempest, tresărind când săpunul folosit de 
Bennie îi atinse rana. 

Îi clăti gâtul şi îl uscă apoi cu prosopul. 

— Nu cred că e nevoie de copci, constată el. 

ÎI plesni uşor peste fesele rotunde şi goale. 

— Mulţumesc, iubitule. Tempest se înfăşură într-un prosop, 
înainte de a păşi din nou prin cameră. Se asigură că uşa era 
încuiată şi puse lanţul de protecţie. Ar fi trebuit să fac asta în 
primul rând, zise ea. 

— N-am semnat pentru rahaturi din astea atunci când m-am 
angajat, spuse Bennie stând lângă pat şi netezind cearşafurile. 
Oare ar fi bine să chemăm poliţia? 


— Nu fi bleg! Ştii ce ar însemna asta? Suntem în mijlocul unui 
eveniment de anvergură. E material de copertă. Privi lung spre 
geanta aparatului. Problema e că ne-au dat lovitura luând cardul 
de memorie şi laptopul. 

— Nu neapărat, spuse Bennie. 

Tempest rămase nemişcată în faţa lui. 

— Inseamnă că...? 

Bennie îi zâmbi şi trase prosopul de pe ea. 

— Înseamnă că, în timp ce tu făceai duş, ceva mai devreme, 
m-am conectat la serverul de producţie al ziarului nostru şi am 
încărcat imaginile. 

Îl privi ţintă pe tânăr, şi un zâmbet seducător puse stăpânire 
pe chipul ei. Tempest îl mângâie pe piept şi-şi continuă drumul 
cu degetele pe abdomen în jos, îngenunchind între picioarele lui. 

— Atunci meriţi o recompensă mare. 


BILETUL LUI CHAUNCEY 


Cotten se descălţă, azvârlind pantofii într-un colţ, apoi se 
aşeză pe marginea patului de motel, în timp ce Wyatt stătea 
comod pe scaunul din partea opusă. Lângă el, pe o măsuţă, se 
aflau o frapieră cu două pahare de plastic şi două băuturi în 
doză de metal. Se oprise la maşina de gheaţă şi la automatul de 
băuturi, înainte de a bate la uşa lui Cotten. O urmări cum îşi 
răsuci părul de culoarea ceaiului, strângându-l într-un elastic, şi 
cum îl prinse apoi în creştet, cu o agrafă. „Într-o oarecare 
măsură, îmi aminteşte de Leah”, îşi zise el. Cotten era minionă 
ca Leah şi, chiar în momentele când încerca să fie puternică şi 
stăpână pe sine, inocenţa ei se trăda uşor. 

Leah... 

Gândul la logodnica lui îi smulse un oftat prelung. După toată 
chimioterapia şi suferinţa ce o însoţise, cancerul ganglionar 
biruise în cele din urmă. Se întreba dacă va fi vreodată în stare 
să dea uitării nenorocirea şi durerea, deopotrivă. 

— La ce cugeţi atât de profund? întrebă Cotten. 

Wyatt clipi. 

— Îmi aminteşti de cineva cunoscut. 

— Da? O splendoare, o frumuseţe, sper. 

— Cinstit vorbind, da. 

Cotten trase pătura de la picioarele patului şi-şi înveli umerii. 

— Cum se face că deşertul e atât de dogoritor în timpul zilei şi 
atât de rece după ce apune soarele? Cunosc explicaţia 
ştiinţifică, dar, cu toate astea, parcă e ca un afront adus logicii 
mele. 

Wyatt turnă gheaţă cu linguriţa într-unul dintre pahare şi 
deschise o Cola dietetică. 

— Un ceai fierbinte sau o tărie ar fi cele mai nimerite acum, 
decise Cotten. 

— Mai bine de atât nu se poate, zise el, turnând băutura în 
pahar. Il întinse spre ea. Chiar şi mâinile ei îi aminteau de Leah. 
Mici, cu degete lungi şi subţiri, minus inelul de logodnă. 


— Mulţumesc, zise el. Dar dacă tot sunt pe cale să beau ceva 
rece, atunci mi-aş fi dorit să am ceva aditiv. Mie îmi place votca 
Stoli. Otrava ta care e? întrebă el. 

— Votca Absolut. 

— Şi eu, care te etichetasem ca fiind tipul de femeie care bea 
vin rose... 

Cotten izbucni în râs. 

— Nu eşti primul care mă citeşte greşit. 

Wyatt îşi turnă Red Bull într-un pahar şi sorbi. 

— Eu beau orice în afară de gin, spuse el. 

— Ai exagerat cândva, iar acum trăieşti cu regrete? 

— De fapt, nu m-am atins niciodată de el. 

— Şi-atunci, de unde aversiunea? 

— E o poveste lungă, răspunse el, închizând subiectul despre 
gin. N-avea niciun rost să se întoarcă în zona aceea întunecată. 
Wyatt ridică paharul: Noroc! 

— Pentru o zi pierdută absolut de pomană, spuse Cotten, 
aplecându-se înainte şi atingând paharul de al lui. 

— Nu-i chiar pierdere totală. 

— Îţi vine uşor să vorbeşti. N-am niciun articol, nicio 
fotografie, nimic cu care să mă întorc. Şi ce e cel mairăuecă 
ştiu ce va apărea pe prima pagină a National Courier-ului: mutra 
mea idioată, buimăcită de reflectorul lui Star. Vrei să ştii şi titlul? 
„A fost din nou la locul faptei?” Tempest Star se va folosi de 
numele meu pentru a atrage cititorii spre Courier. 

— E doar un tabloid stupid, Cotten. Nimeni nu crede ce scrie 
în jerpeliturile alea. Sunt doar pentru amuzament şi fapt divers. 

Cotten se ridică. 

— Şi totuşi, le găseşti pe o mulţime de tarabe şi pe 
nenumărate noptiere. Nu sunt suficient de bune ca să le 
deschizi în timp ce bei cafeaua, dar sunt cumpărate şi citite. 
Star o să profite de situaţie, fii sigur. Are toate fotografiile, la 
naiba, doar le-ai văzut. O să-şi pună amprenta pe ele şi va face 
să se creadă că eram acolo, fabricând o nouă poveste 
asemănătoare cu fosila Creaţiei. Star este cea care deţine 
documentaţia. Aşadar, o să mă duc la şeful meu de la Gazette şi 
o să-i spun că n-am niciun material, în schimb, Star... 


— Uite ce-i, mâine vom fi înapoi în Fort Lauderdale. Ai la 
dispoziţie tot parcursul zborului să te gândeşti la o soluţie şi să 
compui un articol. Doar eşti profesionistă. Spune adevărul: am 
fost acolo, am văzut asta şi asta... 

— N-am văzut nimic. Am ajuns prea târziu. Şi nu pot să 
pomenesc nimic de Star, pentru că reprezintă concurenţa. Are 
toţi aşii în mânecă şi va denatura adevărul din cauză că n-are 
nici cea mai mică idee la ce a fost martoră. Il privi pe Wyatt. Tu 
ai? 

— Nu prea. De ce nu-mi explici? 

Cotten se aşeză înapoi pe pat. „Are un aer pierdut”, gândi 
Wyatt. Umerii ei se lăsară în jos, iar pe obraji îi apăru o uşoară 
roşeaţă. 

— Hapsburgii au găsit tăbliţa. De asta sunt convinsă, zise ea. 
Când mă aflam în încăperea rotundă - locul sfânt, le-am simţit 
prezenţa, le-am auzit glasurile. Ştiu sigur că au fost acolo. Luă o 
înghiţitură din Cola dietetică. Imaginile pe care le-ai văzut îl 
înfăţişau pe Richard Hapsburg predând tăbliţa... licuricilor. 

— Licurici? 

— Sfera aceea incandescentă din fotografie. l-am văzut prima 
dată în Peru. Thomas, cred că licuricii sunt demoni. Ei au luat 
tăbliţa din cortul lui Edelman. lar în noaptea asta au luat o altă 
tăbliță de la Richard Hapsburg. 

„Demoni”, se gândi Wyatt. Cuvintele Papei erau - şi ele - 
foarte greu de acceptat. Aceste istorii cu diavoli au fost 
plăsmuite de biserică pentru a-şi ţine enoriaşii în frâu. Asta-i tot. 
Ceea ce văzuse în pozele alea erau simple fenomene naturale: o 
explozie de căldură, gaz de mlaştină, iluzie optică, la naiba! In 
ce dracu' se băgase? 

— Thomas, vreau să aflu ce era scris pe tăblițe. Nu pentru o 
ştire de senzaţie, ci pentru că trebuie ne-a-pă-rat să ştiu ce spun 
inscripţiile acelea! Mi-ai mărturisit că Papa ţi-a povestit că A 
Doua Curăţire va veni în timpul vieţii mele, şi de aici graba de a 
găsi tăbliţa. Ştiu că mesajul are o strânsă legătură cu mine, cu 
ceea ce sunt eu. Şi că eu sunt cea care - se presupune - va 
conduce A Doua Curăţire - Apocalipsa. Cum pot să fac asta dacă 
nu ştiu ce conţine mesajul tăbliţelor? 

Cotten se aplecă în faţă, ascunzându-şi faţa între palme. 


— Doamne, cât urăsc asta! De ce trebuie să fie totul atât de 
codificat? Cotten ridică privirea în tavan. Dacă Dumnezeu vrea 
ca eu să fac ceva, de ce nu mi-o spune EI, direct? Vreau să zic: 
Ce | s-ar întâmpla, oare, dacă ar vorbi pe şleau, la obiect? 

Wyatt o privea cu simpatie, ştiind că toate astea o dureau. 
Cum putea s-o ajute, să-i înlesnească întrucâtva sarcina? 

— Îmi pare rău, zise ea cu un oftat. Nu voi înţelege niciodată 
de ce am fost aleasă tocmai eu. Furmiel sau Ne-Furmiel, îmi 
pare rău că Dumnezeu n-a avut alte opţiuni, mai bune. Dacă m- 
aş plânge mai vârtos, ori dacă aş da greş, precis ar înţelege. 
Dumnezeu şi-ar da, abia atunci, seama că n-a ales persoana 
potrivită şi ar uita de mine. Privi ţintă în pământ şi-şi frecă 
fruntea. Chiar nu pricep nimic. 

Wyatt îşi puse băutura deoparte şi se aplecă în faţă, luându-i 
o mână într-a lui. î 

— Împreună vom găsi sensul acestor lucruri. În definitiv, ai 
fost aleasă în urma moştenirii tale, iar eu - în urma moştenirii 
mele... 

Capul lui Cotten ţâşni în sus. 

— A mea nu e nici pe departe de acelaşi calibru cu a ta, 
Cotten, dar strămoşul meu - de fapt, străstrăstrăbunicul meu - a 
fost direct legat de una din tăbliţele de cristal. Il chema 
Chauncey Wyatt şi era membru al unei vechi organizaţii secrete, 
numită Ombres des Fantomes, franţuzescul pentru „Umbre de 
Fantome”. 

— Nemaipomenit! încă o organizație antică secretă! Se pare 
că, de fiecare dată când întorc capul, dau peste una din astea... 

— Nu-ţi abate atenția, rămâi pe recepţie: îndatorirea 
Umbrelor era să protejeze relicve şi documente religioase, 
inclusiv ultima tăbliță de cristal. Ştiai că, într-o vreme, ea s-a 
aflat în posesia Vaticanului? 

— Nu, zise Cotten. Fața i se lumină. - Aşadar, ei cunosc 
mesajul... 

— Tăbliţa a fost furată. 

— Dar ei au înregistrări şi poate că cineva l-a copiat. Hai să-l 
sunăm pe John. El ştie sigur despre ce-i vorba. 

Wyatt îi strânse tandru mâna. 


— Au descifrat prima parte a mesajului - acela care prezice 
Marele Potop şi ameninţă cu cea de A Doua Curăţire. Dar textul 
din a doua porţiune a mesajului a rămas nedezlegat. 

— Dar Vaticanul are o copie scrisă de mână, nu-i aşa? 

— Toate documentele, desenele şi referirile au dispărut odată 
cu tăbliţa. 

Cotten clătină din cap. 

— Şi? Ce legătură are asta cu tine şi cu bunicul tău? 

— Chauncey era un fanatic, nu doar un membru al Umbrelor. 
Ombres des Fantomes au fost sămânţa din care a răsărit 
Venatori. Chauncey s-a desprins de Umbre, dar a dus cu el, în 
inimă, jurământul de a proteja relicvele religioase sacre, chiar 
cu preţul vieţii. El nu considera că tăbliţa de cristal ar trebui să 
rămână în posesia bisericii sau a vreunei religii. Era convins că 
taina acesteia era destinată ochilor şi urechilor întregii omeniri. 
De aia a furat-o. 

— N-are niciun chichirez. A luat tăbliţa pentru un scop nobil, 
căci ar aparţine omenirii, dar a făcut-o din interiorul ei. 
Blestematul obiect ar fi fost mai bine să fi rămas în arhivele 
Vaticanului, să adune praful. Cel puţin, acum l-am fi putut găsi şi 
am fi desluşit ce anume zice despre mine. 

— Chauncey a lăsat un bilet în locul tăbliţei. Cred că există un 
indiciu asupra locului unde a ascuns-o. 

— Ce scrie în bilet? întrebă Cotten. 

Wyatt îi lăsă mâna liberă. Cuvintele de pe biletul bunicului său 
îi erau întipărite în minte. Le repetase cel puţin o dată pe zi, de 
la întâlnirea cu Papa. Luând o gură bună de aer, spuse: 

— Biletul bunicului meu zice că secretul nu aparţine bisericii, 
ci omenirii întregi. Pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, 
trebuie mai întâi să treci aţa prin urechile acului. 


TE VĂD 


Elegantul Gulfstream G450 brăzda cerul senin şi albastru 
peste Pennsylvania de vest, în drumul său către aeroportul 
regional din New Haven. Amurgul arunca o lumină portocalie 
peste pământurile fermelor ce se întindeau dedesubt. Mariah 
Hapsburg urmări cum treceau pe lângă ceea ce i se părea a fi 
oraşul Pittsburgh, undeva, aproape de linia orizontului. Se uită la 
Richard, care dormea în fotoliul său de peste culoar. 

Experienţa ultimelor patruzeci şi opt de ore era, pentru ea, 
absolut extraordinară. Mai întâi, fusese martoră a emoţiei 
exprimate de Eli în legătură cu ştirea cutremurului şi 
descoperirea ruinelor antice. Apoi, felul magnific în care soţul ei 
găsise artefactul şi preluase controlul momentului - chiar şi 
statura sa fusese atât de impozantă în clipa când adusese, ca 
ofrandă, tăbliţa! Şi imaginea licuricilor, care pur şi simplu îi 
tăiase respiraţia... 

Richard o prevenise că, prima oară când îi va întâlni, va fi 
şocată. Chiar şi aşa, momentul o prinsese nepregătită. Nimeni 
n-ar putea fi pregătit pentru senzaţia copleşitoare a 
experimentării supranaturalului. Amintirea îi furnică pielea, aşa 
cum i se întâmplase şi în deşert, sub lumina lunii pline. Acolo 
simţise mirosul acela puternic, pătrunzător, vezicant. ŞI 
zumzetul roiului. Vibra chiar şi acum în întregul ei trup. 

Forţa veritabilă care o înconjura - primejdioasă, interzisă, 
mortală - era înviorătoare: priveliştea vârtejului de demoni din 
jurul ei pulsând, atingând-o. 

Şi totul - îmbrăcat într-o senzualitate incredibilă. 

lar la hotel, era evident că experienţa îi provocase aceeaşi 
excitație şi soţului ei. Felul în care Richard făcuse dragoste cu 
ea fusese pătimaş şi exploziv, exact cum îşi dorise. Simţindu-i 
pofta debordantă, ea îi răspunsese la fel. 

Mariah cunoscuse, toată viaţa ei, sentimentul de a fi dorită şi 
râvnită. Până în clipa nenorocită a accidentului, care i-a 
segmentat viaţa: I.A. şi D.A. - înainte de accident şi după 
accident. 


Î.A., viaţa era minunată, ticsită de bani, sex, bărbaţi care o 
doreau şi femei care o invidiau. A urmat noaptea tragică. Maşina 
care s-a răsucit, s-a învârtit, apoi a explodat, provocând atâta 
durere. 

A zăcut în secţia de terapie intensivă săptămâni întregi, cu 
viaţa atârnându-i de un fir de aţă. Când şi-a recăpătat 
cunoştinţa şi luciditatea, a rugat să i se aducă o oglindă. Şi-a 
atins faţa, dorind nespus de mult s-o vadă. Cum asistentele şi 
vizitatorii ei n-au consimţit să-i procure o oglindă, îndemnând-o 
să mai aştepte, ea a priceput de îndată. Temerile îi fuseseră 
confirmate. 

Într-o dimineaţă, devreme, după ce asistenta de serviciu îi 
verificase semnele vitale, Mariah a reuşit să coboare din pat, 
târând după ea instalaţia cu perfuzia intravenoasă. Noptiera 
fusese în mod deliberat ţinută la depărtare de ea, din cauza 
oglinzii ataşate acesteia. Mariah şi-a întins braţul, care era 
priponit de instalaţia din spatele ei, dar, chiar şi aşa, n-a putut 
ajunge la masă cu cealaltă mână. Şi-a întins piciorul, iar 
degetele au atins rama rece, de metal a noptierei. Cu grijă, ca 
să n-o împingă, involuntar, în afara razei de acţiune, a tras masa 
încet spre ea, mai întâi doar cu degetele, apoi folosind toată 
laba piciorului. A rulat încet în direcţia ei. Mariah s-a dat câţiva 
paşi înapoi, pentru a slăbi tensiunea instalaţiei de intravenos, 
trăgând noptiera după ea. Cu ambele mâini, a ridicat partea 
rabatabilă a mesei, poziţionând oglinda vertical. Nu i-a trebuit 
decât o privire, după care s-a prăbuşit, ameţită. 

S-a trezit întinsă pe lespezile reci, cu instalaţia de intravenos 
de-a curmezişul spatelui. Instantaneu, şi-a amintit de imaginea 
din oglindă: plină de cicatrici, mutilată, desfigurată, provocând 
repulsie. 

O mulţime de asistente s-au adunat în grabă lângă ea, 
ridicând-o şi aşezând-o înapoi pe pat. 

— Lăsaţi-mă în pace! a izbucnit în plâns. Vreau să mor. 

Zile în şir, a refuzat să mănânce şi să coopereze cu psihologii, 
zgâriindu-şi în mod repetat faţa şi redeschizându-şi rănile. A 
zăcut pe patul de spital, implorându-l pe Dumnezeu s-o ia la El. 

Însoţită de lipsa de voinţă, starea sănătăţii Mariahei a suferit 
un declin, iar condiţia ei a devenit din nou critică. Cu toate 


astea, n-a murit. În cele din urmă, renunțând la ajutorul 
providenţei, şi-a îndreptat rugăminţile în altă parte. 

În noaptea aceea, s-a trezit şi a văzut pe cineva care o ţinea 
de mână. Printre bandajele şi tuburile ce o ţineau în viaţă, 
privirea - aflată încă sub influenţa medicaţiei - i s-a oprit pe faţa 
unui domn bătrân şi cărunt, cu voce liniştitoare şi maniere de 
bunic. Cu glas blând şi mângâietor, i-a şoptit că, dacă ea ar vrea 
cu-adevărat, el ar putea să-i refacă în întregime chipul, să-i ia 
durerea şi să-i redea viaţă. 

— Poţi fi chiar mai frumoasă decât înainte, i-a promis el. 

Mariah a lăcrimat, suspinând în timp ce el îi netezea părul cu 
mâna, până când, într-un târziu, a adormit. 

În dimineaţa următoare, a crezut că totul fusese doar un vis, 
până când a fost transportată la un spital privat, şi o echipă de 
chirurgi plasticieni s-au înfiinţat la marginea patului ei. Au 
discutat cu Mariah cum şi ce-or să facă: aveau să-i 
reconstruiască faţa, trupul. 

— Cine plăteşte pentru toate astea? a întrebat ea. 

Eli Luddington tocmai intrase în sală. 

— Vizitatorul tău de azi noapte este un foarte apropiat prieten 
al meu, i-a zis el. El mi-a expus cazul tău. Vrei să-ţi refaci viaţa, 
nu-i aşa? 

— Dar de ce aţi face asta? a întrebat Mariah. 

— Fiindcă erai în agonie, a replicat el. Ai strigat după ajutor. 
Ţi-a răspuns şi te-a adus la mine. 

Eli ajunsese aproape de patul ei. 

— Pune-ţi nădejdea în mine, i-a zis. 

Mariah a dat din cap aprobator, şi lacrimi de recunoştinţă i-au 
umplut ochii. Eli Luddington era salvatorul ei. 

Printr-o serie de intervenţii de cel mai înalt nivel, executate 
de o echipă de chirurgi selectată de Eli din lumea medicală de 
pe întreg mapamondul, ea şi-a recăpătat frumuseţea, forţa şi 
elanul. Eli îi redăruise viaţă. Şi tot ce i-a cerut, în schimb, a fost 
să devină o parte din viaţa lui Richard. Richard se afla într-o 
stare deplorabilă, iar ea trebuia să-l ajute să-şi regăsească 
rostul. Mariah era în stare să-l facă pe acesta să-şi revină, să-l 
stabilizeze, astfel încât el să-şi poată împlini îndatoririle pe care 
viaţa i le punea în faţă. Ea urma să fie pavăza şi muza lui. 


lar acum, cinci ani mai târziu, se afla aici, zburând sus, 
deasupra pământului, luând parte la o aventură miraculoasă, 
posedând o frumuseţe pe care puţine femei o aveau şi ajutându- 
şi soţul să remodeleze lumea. Îi datora totul lui Eli. Şi era mai 
mult decât dornică să se revanşeze. 

— Doamnă Hapsburg, zise însoţitoarea de bord, trezind-o pe 
Mariah din reverie. Soţul dumneavoastră e căutat la telefon de 
domnul Luddington. 

Mariah se uită la Richard, care dormea adânc. 

— Nu-i nevoie să-l trezim. Preiau eu convorbirea. 

— Desigur, spuse fata, schiţând un gest către receptorul de 
lângă braţul fotoliului Mariahei. 

— Bună ziua, Eli, începu ea, punând telefonul la ureche. 

— Unde-i Rumjal? 

Vocea lui avea ascuţişul unei lame de cuţit, iar Mariah ştiu 
imediat că intervenise o problemă. 

— E la toaletă, Eli, minţi ea. Oare o simţea când minte? 

— Aveţi idee ce se prezintă pe toată pagina întâi a ediţiei de 
astăzi a National Courier-ului? 

Mariah simţi cum o transpiraţie rece şi umedă îi inundă pielea. 
Despre orice-ar fi vorba - nu era de bine. Nu răspunse, ca să nu- 
| întrerupă pe Eli. 

— Fotografiile. Vorbele lui continuau să taie prin telefon. 

— Imposibil. Oamenii lui Richard au pus mâna pe imagini şi le- 
au distrus. Doar dacă nu există şi alte copii sau... 

— Mariah, asta nu-i o joacă. Atâta timp cât facem progrese, 
vom fi lăsaţi în pace. Dar dacă o dăm în bară, vom primi mai 
multe ajutoare decât îţi poţi imagina. 

— Eli... 

— Şi, crede-mă, nu vrei să dai piept cu genul de ajutoare 
despre care vorbesc... 


GIN 


Cotten urcă scările către apartamentul său din Fort 
Lauderdale, însoţită de Thomas Wyatt, care îi căra valiza. 

— Aici locuiesc, şi în condiţiile date, zise ea sec, descuind uşa. 

Wyatt o urmă, aşezându-i bagajul lângă canapea. 

— Scuze pentru mirosul de mucegai, spuse ea, trăgându-şi de 
pe umăr cureaua genţii pentru laptop. Aşeză geanta pe masa de 
cafea. Nu poţi scăpa de mirosul ăsta când locuieşti atât de 
aproape de apă. Totul are preţul său. Voi deschide geamul, să 
intre briza. 

— Sunt convins că şi eu va trebui să fac la fel. Voi sta în 
apartamentul din josul străzii, cel pe care l-a avut monseniorul 
Duchamp. Vreau să fiu pe-aproape. 

Cotten îi zâmbi. 

— Drăguţ din partea ta, Thomas. 

— In interes profesional, voiam să spun. Dădu uşor din cap. 
M-am exprimat greşit. 

— Opreşte-te, să nu sapi groapa mai adânc. 

Cotten se aşeză în genunchi pe canapea, se aplecă peste 
spătar, trase în sus jaluzelele şi deschise geamul. 

— Aşa, altă viaţă. Mă bucur că e toamnă, şi nu miezul verii, că 
am transpira acum din plin. 

— Aşadar, te-ai decis ce le vei spune celor de la Gazette? 

— Nu chiar. Le pot spune adevărul, dar nu ştiu ce efect o să 
aibă, odată ce materialul lui Star apare în Courier. Probabil că e 
deja în magazine. Se dădu jos de pe canapea. la loc! Ai un minut 
liber? 

— De aceea sunt aici, îi răspunse Wyatt. 

Cotten se trânti la celălalt capăt al canapelei. 

— Thomas, până să ieşim din avion, am disecat de o sută de 
ori subiectul cu trasul aţei prin urechile acului, din biletul 
bunicului tău, dar încă nu m-am dezmeticit. 

Işi îndoi picioarele, urcându-le sus, lângă ea. 

— Nu-mi vine să cred că ar avea vreo legătură cu 
confecţionarea hainelor sau cu cusutul. Am găsit pe Internet 


toate referirile la tehnicile de cusut. Niciuna nu-mi spune nimic. 
În plus, parcă spuneai că bunicul tău era doctor, nu croitor. 
Poate se referă la vreo tehnică medicală, populară pe vremea 
lui. Oare n-ar trebui să căutăm date despre sutura rănilor sau 
despre intervenţii chirurgicale din perioada târzie a anului 18007? 

Wyatt îşi frecă bărbia. 

— Nu-i o idee rea. Poate că a încercat să lase un indiciu 
despre ascunzătoarea tăbliţei, folosind termeni medicali. 

— Poate că a fost ascunsă într-un spital... 

— Sau într-o universitate de medicină. Ai dreptate, totuşi. 
Medicina şi acele fac casă bună. Chestia cu tehnicile de cusut 
pare ostentativă. Voi porni o investigaţie în domeniul 
procedurilor chirurgicale ale secolului optsprezece, să văd dacă 
iese ceva la iveală, ceva ce s-ar fi numit „a trece aţa prin 
urechile acului”. 

— De ce crezi că a furat tăbliţa, în primul rând? 

— Nu ştiu. Şi nici Papa, nici John nu ştiu. Dar judecând după 
bilet, nutrea un sentiment destul de puternic, de a împărtăşi 
lumii mesajul artefactului, în comparaţie cu riscul de a fi prins. 
Mi-aş dori să ştiu mai multe despre el, dar au trecut atâtea 
generaţii. Am câteva rude îndepărtate în Marea Britanie, care ar 
mai putea reduce întrucâtva din lipsa de informaţie. 

— Se prefigurează o călătorie în Anglia... 

— Poate. 

— Pun pariu că nu ţi-a trecut niciodată prin minte că vei fi 
implicat într-o poveste atât de sucită ca asta, nu-i aşa? 

— Nu, zise Wyatt, însoţind afirmaţia de un hohot de râs. 

— Nici mie, spuse Cotten. Până acum trei ani, am dus o viaţă 
destul de monotonă. Si parcă nu mi-ar strica, acum, un pic de 
monotonie. 

Wyatt nu spuse nimic, pentru moment, părând adâncit în 
gânduri. 

— Cotten, pot să te întreb ceva? 

— Poate. Ei da, cred că poţi, dar nu garantez un răspuns... 

— De ce faci asta? 

Îşi drese vocea. Cotten putu să-şi dea lesne seama că Wyatt 
se avânta spre graniţa sensibilă dintre a nu o insulta şi a încerca 


să găsească răspunsuri logice la întrebări menite să zăpăcească 
pe oricine, fără excepţie. 

— Te rog să nu mă înţelegi greşit, Cotten, doar că... 

Ea ridică o mână, în sens împăciuitor. 

— Nu mă simt ofensată, dacă la asta te gândeşti. Thomas, 
crede-mă când spun că toată povestea asta rămâne, şi pentru 
mine, un mister. N-am cerut niciodată să-i fiu părtaşă. Acum trei 
ani, mi s-a spus că eu aş fi singura care ar putea opri soarele, 
zorile să răsară. Asta a fost cu puţin mai înainte ca John Tyler să 
se dumirească în legătură cu faptul că eu înţelesesem greşit 
sensul cuvintelor, şi astfel totul s-a limpezit dintr-odată. Soare? 
era, de fapt, Fiu”, Fiu al Răsăritului - aşa îl numeau, în Biblie, pe 
Lucifer. Şi cam acela a fost momentul în care monotonia s-a 
evaporat din viaţa mea. Din câte înţeleg, planul a fost de a-L 
clona pe Hristos, folosind ADN-ul găsit într-un reziduu de sânge 
din interiorul Graalului. Istoria spune că Lucifer voia răzbunare 
extremă împotriva lui Dumnezeu pentru că îl izgonise din 
Paradis, împreună cu ceilalţi îngeri Căzuţi. Avea de gând să-l 
creeze pe Antihrist din ADN-ul din Graal. Când John şi cu mine 
am fost confruntaţi cu distrugerea clonei, am schimbat oarecum 
rolurile. john a fost şi a rămas un om cu o credinţă de neclintit. 
Foarte diferit de aspiraţiile mele. Eram sceptică, neîncrezătoare, 
slabă la capitolul spiritualitate sau religie - puneam toate relele 
din viaţa mea pe seama lipsei de credinţă în Dumnezeu. In 
momentul deciziei din laborator, John şi-a dat seama că nu 
putea distruge embrionul - rezervase un ultim gând posibilităţii 
ca acesta să fie, totuşi, lisus Hristos. Credinţa îl reţinea să 
înfăptuiască ceea ce ştia că era crimă, avort, sacrilegiu. Omul de 
ştiinţă din el implora să afle dacă A Doua Venire era, de fapt, 
plănuită să aibă loc în maniera asta sau, mai degrabă, aşa cum 
fuseserăm şcoliţi cu toţii, la slujba de duminică. 

Cotten scrută încăperea, amintirea fiind încă atât de vie, încât 
se înfioră. 

— Eu, pe de altă parte, luptam doar pentru viaţa mea, pentru 
vieţile noastre. Nu aveam cunoştinţele unui preot. După 
conspirația Graalului, m-au ridicat la rangul de eroină. Am 


8 Soare, în lb. engleză Sun (n. tr.). 
? Fiu, în Ib. engleză Son (n. tr.). 


profitat de asta cât am putut, trăind pe cai mari, ca un jurnalist 
faimos. Asta - până la escrocheria cu fosila. Poate că am meritat 
acel eşec. Eram mult prea trufaşă. A fost o înscenare, ştii doar. 
Dar, la urma urmei, nu mai contează. Admiratorii sunt foarte 
capricioşi. Te iubesc doar atunci când eşti în vârf, şi îţi uită 
fulgerător numele atunci când te prăbuşeşti. Nu-i exclus să nu- 
mi mai pot reveni niciodată. Dar sunt convinsă că am făcut ceea 
ce a trebuit să fac pentru a supravieţui. Şi voi continua. Ei, ţi se 
pare un răspuns satisfăcător la întrebarea ta? 

— Parţial. Am impresia că miezul poveştii e mai adânc. Dar e 
de-ajuns, deocamdată. lţi sunt recunoscător că mi te-ai 
destăinuit, spuse Wyatt. 

Cotten se uită la el. li spusese destul - cât să digere o noapte 
întreagă. Se întrebă cât de adânc era, oare, miezul /u;? Nu ştia 
aproape nimic despre el. 

— Mă simt cam dezgolită în preajma ta, expusă, ca şi cum tu 
ştii totul despre mine, iar eu despre tine - nimic. 

— Nu sunt prea multe de spus, crede-mă. 

— Haide, Thomas, am nevoie de ceva mai picant. Dă-mi nişte 
detalii de bază. Mă simt ca o muscă sub microscop. Nu e 
echitabil. Spune-mi ceva despre tine. Asta ne-ar aduce pe picior 
de egalitate. 

— Prea bine, m-am născut... 

— Nu, nu. Nu chestii documentare. Dezvăluie-mi un secret 
întunecat. Hai, nivelează distanţa dintre noi. 

— Ce te interesează? 

Cotten se gândi pentru o clipă. 

— Bine, am găsit. Uite, de ce nu bei gin? Ai spus că bei orice 
în afară de gin. Asta ar fi un punct de plecare potrivit. 

Wyatt îşi schimbă poziţia pe canapea, ca şi cum s-ar fi simţit 
inconfortabil. 

— Nu-mi place cum miroase, răspunse, apoi se trase de 
ureche. 

— Haide, zise ea. Nu-mi pasă dacă nu-mi spui adevărul. 
Inventează ceva. Dă-mi o informaţie, oricare. 

Wyatt se aplecă în faţă, odihnindu-şi antebraţele pe genunchi. 

— Mama mea a fost alcoolică, iar ginul era preferatul ei. 
Respirația îi duhnea - o detestam. Chiar şi azi, când simt miros 


de gin, mi se întoarce stomacul pe dos. Când mama bea, 
devenea altă persoană. Era o beţivă morbidă şi roasă de 
remuşcări, aşa încât a încercat să se sinucidă de nenumărate 
ori. Şi-a tăiat venele, a înghiţit o supradoză de somnifere, din 
cele pe care i le prescria un medic incompetent, a sărit cu 
maşina de pe un ponton. Tatăl meu a îndurat tot greul, până cei 
s-a umplut paharul. Îl suna la serviciu plângând şi spunând că se 
va sinucide. La început, el alerga acasă într-un suflet, dar, cu 
timpul, s-a săturat. Ajunsese să-i închidă telefonul, ca să-şi 
poată continua ziua în mod normal. Il înţelegeam, dar mie, copil 
fiind, mi se părea nedrept. În cele din urmă, mi-a revenit 
responsabilitatea de a o îngriji. Îmi amintesc de câte ori am 
aşteptat-o în faţa şcolii, să vină să mă ia. Când nu apărea, nu 
procedam ca majoritatea copiilor - nu mă refugiam în biroul 
şcolii. O porneam pe jos, sperând că nimeni nu va băga de 
seamă. Păstram secretul pentru mine. Câteodată, ceea ce 
găseam acasă... 

Wyatt inspiră adânc, părând a-şi reveni din amintiri. 

— Uram fiinţa aceea beată, iar singurul motiv pentru care o 
protejam era că, atunci când se trezea, o puteam avea din nou 
în preajmă pe mama. lar când era ea însăşi, n-aş fi vrut cu 
niciun chip ca altcineva să fie mama mea. 

Wyatt privi în jos, spre mâinile sale. 

— Am încercat să-i ascund alcoolismul de toată lumea, căci 
eram sigur că o vor dispreţui. Mama, când era trează, era o 
femeie minunată. 

Se lăsă pe spate, privind-o pe Cotten. 

— Ei, acum ştii de ce ginul face să mi se furnice pielea... 

— Îmi pare rău, zise Cotten, mai mult pentru că îl provocase 
să spună povestea decât pentru a-şi exprima simpatia. N-ar fi 
trebuit să insist. Am crezut că ai vreo istorioară nostimă, despre 
o frăţie din vremea facultăţii. N-a fost corect din partea mea. 

— E-n regulă, zise Wyatt. Suntem chit? 

— Chit, spuse ea, aproape în şoaptă. 

Urmă o clipă de linişte, pe care însă o curmă ţârâitul 
telefonului. Cotten răspunse: 

— Bine, cobor imediat. 

— Ce e? întrebă Wyatt. 


— Poştaşul a lăsat un pachet pentru mine, la recepţie. Revin 
îndată. 

Cotten coborî în grabă treptele, întrebându-se dacă 
nerăbdarea de a prelua pachetul era mai mare decât cea de a 
se întoarce la Wyatt. 

— Faine ştampile, zise recepţionerul, înmânându-i lui Cotten 
coletul. 

Era cam de dimensiunea unei jumătăţi de cutii de pantofi, 
învelit în hârtie cafenie şi legat cu sfoară groasă, iar timbrele 
erau străine - fiecare înfăţişa câte o llamă. Pachetul venea din 
Peru. 

— Mulţumesc, zise Cotten,  preluându-l din mâna 
recepţionerului. 

Citi scrisul de mână. Era adresat Maytei - numele ei incaş: în 
atenția lui Cotten Stone. 

Cotten urcă scările, rupând pe drum ambalajul pachetului. 

— Un cadou? întrebă Wyatt, când ea îşi făcu apariţia. 

Cotten deschise cutia şi rămase cu gura căscată. 

— Ce este? 

— Poate că e răspunsul la toate... 


SUPEREROU 


Thomas Wyatt se ridică în picioare. 

— Deci, ce e? 

— Un talisman. 

Cotten înălţă mâna, ţinând un mănunchi de pene cenuşii, de 
condor, prinse la capăt tot cu pene de condor, albe, mai mici, 
provenind din zona gâtului. Un şnur subţire de piele strângea de 
jur împrejur partea superioară a mănunchiului, legându-l de un 
trunchi central - un os de condor golit pe dinăuntru. 

— Straniu cadou... 

— E ca să-mi reamintesc, spuse Cotten. În Peru, am întâlnit un 
mistic de la care am învăţat ceea ce cred eu că se poate numi 
meditaţie, chiar mai mult decât atât. Eu sunt încă novice. li 
înmână talismanul lui Wyatt. E menit să-mi reamintească să 
continui practica. 

— Ăsta e răspunsul la toate? întrebă Wyatt. 

— Ei bine, prietenul meu şaman aşa crede. Dar eu sunt de 
părere că asta e o dovadă şi mai concludentă, zise Cotten, 
scoțând din pachet micul aparat foto, marca Elph, şi ţinându-l în 
sus. L-am avut în Peru. 

— A trecut pe la poliţia din Cusco? 

— Nu, spuse Cotten. 

Îi povesti cum Yachaq o salvase şi cum o îmbrăcaseră cu 
straiele indigenilor, pe timpul şederii în sat. 

— Aproape că uitasem de el. Aparatul era în buzunarul 
pantalonilor, când am fugit din tabăra lui Edelman. Hainele mele 
au rămas în satul lui Yachaq. 

Trebuie că l-a găsit, şi a făcut un drum până în oraş, ca să mi-l 
trimită înapoi. Câtă osteneală, bietul de el! 

Îi arătă lui Wyatt eticheta cu adresă, pe care o scrisese şi o 
lipise apoi pe spatele aparatului foto. 

— De fapt, am reţinut ideea dintr-o emisiune TV: trebuie să 
rămâi fără noroc şi să laşi obiectul la voia întâmplării, pentru a fi 
găsit de o persoană onestă. Şi chiar aşa am făcut. 


Cotten apăsă butonul de pornire al aparatului, dar, după cum 
se aştepta, bateria era moartă. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tehnologie. Vom încerca 
planul B. 

Deschise clapa mică a compartimentului ce adăpostea cardul 
de memorie şi îl scoase. 

— Trebuie doar să-mi conectez laptopul la imprimantă. 

Când totul era pus In funcţiune, Cotten introduse cardul în 
fanta, special destinată, din imprimantă, şi fotografiile prinseră a 
se descărca în computer. 

Imaginile apăreau şi se aliniau pe ecran. Poza cu banii la 
Machu Picchu, cu Nick şi Paul; fotografii diverse de pe şantierul 
arheologic; Edelman; munţii; trei poze cu tăbliţa; şi una cu Paul, 
forţându-se să mănânce cuy. 

Cotten selectă prima poză cu tăbliţa, mărind-o. 

— Fir-ar să fie! zise ea. Unghiul e puţin deviat. Nu se pot 
distinge toate inscripţiile. 

Selectă rapid următoarea poză. 

— Uite, spuse ea. Acelea sunt un soi de glife. Arătă spre 
partea superioară a tăbliţei. Alea sunt semnele despre care 
Edelman credea că prezic Potopul. Degetul ei alunecă în josul 
pozei, urmărind jumătatea inferioară a tăbliţei. Se văd clar liniile 
şi punctele, nu-i aşa? Scrisul de tip quipus? 

— Oarecum, zise Wyatt. 

— Edelman spusese că majoritatea antropologilor sunt de 
părere că quipus a fost un simplu exerciţiu contabil, dar există 
alţii care consideră că a fost mai mult decât atât - un gen de 
limbaj tridimensional. Aşadar, quipus poate fi atât unealtă de 
contabilitate, cât şi limbaj. 

Cotten selectă ultima fotografie şi clătină din cap. Fragmente 
mai mari ale scrisului se puteau distinge înainte ca lumina să 
pătrundă în imagine. 

— Era noapte şi a trebuit să folosesc un bliţ, spuse ea. - 
Tăbliţa a reflectat o bună parte a luminii, trimiţând-o înapoi, în 
aparat. 

— Cel puţin, putem vedea o parte, zise Wyatt. 

— Dar nu ceea ce am eu nevoie să văd, mormăi Cotten. 

— E mai bine decât un băț în ochi, adăugă el. 


Cotten privi spre Wyatt. 

— Nesuferită zicală. 

— Mai bine decât nimic... — merge? 

Cotten îşi trecu degetele prin păr şi încercă să închidă 
fereastra cu fotografiile. 

— Deci, ce facem cu asta? 

— Mai întâi, tipăreşte câte o copie, zise Wyatt. 

Cotten tipări pozele, apoi deschise programul de Internet, 
intră pe Google şi introduse cuvântul „quipus”. 

— Poate dăm peste unul dintre experţii care consideră că 
quipus-ul este un limbaj. Cineva ar trebui să fie în stare să 


citească asta. 
* 


x x 


Lester Ripple şedea la o masă burduşită cu cărţi, având blatul 
acoperit cu vinil de culoarea aurie a grâului copt, abia 
întrezărindu-se de sub foile de hârtie ce zăceau în dezordine. La 
fel ca şi multe altele, ce stăteau împrăştiate pe podea, ca nişte 
petice de zăpadă rectangulare. Fiecare bucată conţinea 
copioase cantităţi de ecuaţii, mâzgălite cu creionul, printre 
schiţe de supereroi copiaţi din benzile desenate. 

Degetul lui Ripple ţinea creionul atât de strâns, încât patul 
unghiilor i se albise. Bolborosea în timp ce încerca să ţină pasul 
vitezei creionului cu cel al minţii sale. Câteodată, se întâmpla să 
coincidă. Îi spunea flux al minţii. Era ca şi o filmare video, dar se 
petrecea în întregime în capul lui. Problema era să scoată afară, 
să extragă totul cât mai rapid posibil. 

Vârful creionului i se tocea, dar nu catadicsea să se oprească, 
să-l ascută. Într-o clipă, avea să dea o mică pauză minţii sale, 
deci îl va ascuţi atunci. Fluxul de ecuaţii matematice era prea 
rapid, atât de rapid, încât acestea se izbeau una de cealaltă, în 
capul lui. Trebuia, negreşit, să încetinească. 

Ripple ascuţi vârful cu o ascuţitoare de plastic manuală, de 
tipul celor care au o lamă mică, încorporată. Aceasta era 
îngropată în interiorul ţestei de cauciuc a lui Batman. Surcelele 
ieşeau încreţite şi se răsfirau pe masă. Ripple le mătură şi le 
făcu grămăjoară, împreună cu surcelele provenite din ascuţiri 
anterioare. Asta era o altă problemă la care trebuia să 


reflecteze: prea multe resturi. Ce se putea face din surcelele de 
creion: material pentru creioane? 

Lester Ripple suflă praful de grafit de pe noul vârf şi îl apăsă 
de degetul său arătător. Foarte ascuţit, îi plăcea. Cu cât creionul 
era mai ascuţit, cu atât mai exacte erau calculele sale. Atinse 
din nou vârful cu degetul mijlociu: pac, pac, pac. Creionul era 
pregătit, dar el - nu. În capul lui era o harababură, imagini 
alcătuite din numere şi simboluri pluteau în dezordine. Aşeză 
vârful creionului pe marginea îngustă, laterală a colii de hârtie la 
care tocmai lucra, şi începu să schiţeze. „Omul-Păianjen”, zise el 
şi zâmbi. Omul-Păianjen şi cei asemenea lui puteau face orice: 
în special, puteau calma creierul lui Ripple. 

Deodată, se auzi țârâind telefonul. Fu atât de şocat, încât 
rupse creionul între degete. Inainte de a se ridica să răspundă, 
luă partea mai lungă a creionului frânt şi o rupse din nou, astfel 
încât rezultară trei bucăţi. Asta îi dădu o mare satisfacţie şi un 
fel de eliberare, aşadar se îndreptă sprinten spre telefonul 
agăţat pe peretele bucătăriei. : 

— Aici Ripple, spuse el, răspunzând apelului. Işi scoase 
ochelarii şi se frecă la ochiul bolnav. Acasă, prefera ochelarii în 
locul lentilei de contact. 

În timp ce asculta, îşi suprimă tendinţa trupului de a se 
hiperventila. Îşi încolăci mâna în jurul receptorului şi respiră în 
palmă, în timp ce asculta. La finalul convorbirii, Ripple îndrugă: 

— Da. Joi, la opt. Mulţumesc. 

Ripple închise telefonul şi se întoarse la masă, ameţit. 

Avea un job. 


BUCKINGHAM 


Limuzina Bentley Arnage porni din curba străzii Newbury, din 
faţa Galeriei Chase. Motorul său de 400 CP purta eleganta 
maşină prin centrul Bostonului, cu graţia unei balerine şi 
autoritatea unui prădător. 

Mariah Hapsburg şedea nervoasă, citind din National Courier. 
Eli i-l zvârlise în mână când intrase în limuzină, după recepţia de 
la galerie. Acum stătea aşezat vizavi de ea, avându-l pe Richard 
Hapsburg lângă el. Vorbeau pe tonuri repezite, câteodată 
deviind într-o limbă pe care ea n-o înţelegea. Mariahei nu-i 
plăcea defel când Eli era supărat. Şi când se referea la Richard 
cu numele de Rumjal, ştia precis că era nervos. 

Scanând prima pagină a tabloidului, se holbă la seria de 
fotografii înfăţişând-o pe ea şi pe Richard, la ruinele din New 
Mexico. Pe cât erau de dureroase pozele, tot pe atât de rele 
erau rândurile scrise: 


Căutători de morminte ai timpurilor moderne făcând 
abracadabra în deşert. Respectatul om de ştiinţă de la Yale, 
Richard Hapsburg, săvârşeşte un bizar ritual, încercând să 
comunice cu vechii Anasazi. 

Soția lui Hapsburg, personaj monden, ia parte la strania 
ceremonie clandestină, în timp ce oficiali ai statului sunt tinuti 
deoparte. 


Mariah simţi cum un soi de acreală i se suie în gât, provocată 
de ruşinea înspăimântătoare pe care articolul şi fotografiile 
aveau să o arunce asupra universităţii şi de paguba pendinte 
adusă carierei lui Richard şi a ei. 

Se concentră asupra ultimei fotografii din serie: 


Căzută din gratii, fosta corespondentă TV Cotten Stone 
încearcă să-şi ascundă fața. E prinsă încercând să spună 
adevărul sau să-l fabrice? Este, oare, în cârdăşie cu Hapsburgii? 


„Aşadar, asta e Cotten Stone”, îşi zise Mariah, privind 
fotografia. Nu arăta chiar aşa de ameninţător. De fapt, arăta 
cam... paşnică. 

— Tipa nu intimidează, zise Mariah. 

Eli îşi întrerupse conversaţia cu Richard, aţintind-o cu privirea. 

— Nu te pripi, îi zise scurt. 

Mariah împături Wationa/ Courier şi îl puse lângă ea, pe 
banchetă. „Cotten Stone a aprins în Eli o flacără primejdioasă”, 
gândi ea. Dar cum putea să aibă dreptate în privinţa femeii 
ăsteia? Cum putea o singură persoană să-i amenințe puterea, 
planul? Recent, deviase de la plan şi ordonase o înteţire a 
evenimentelor, precizând că întrecerea pentru aflarea celei din 
urmă tăblițe şi a tainei păstrate cu străşnicie intrase în ultima 
linie dreaptă. 

Bentley-ul luă lin o curbă, în timp ce bărbaţii din spate îşi 
continuau conversaţia. 

— În final, Richard, totul se rezumă la un singur lucru, zise Eli: 
numărul de suflete luate. Acesta este motivul pentru 
orchestrarea omorurilor-sinuciderilor. Dacă le putem lua în felul 
acesta, lipsindu-i de liberul arbitru, atunci sufletele lor ne 
aparţin pentru eternitate. Asta îi provoacă Lui multă suferinţă - 
suferinţa pe care o merită. 

Faţa lui Eli se înăspri spunând aceste cuvinte, ceea ce îi dădu 
un fior rece Mariahei. 

— Din păcate, rata în creştere a sinuciderilor ameninţă să dea 
în vileag implicarea noastră, continuă Eli. Deja a incitat la 
întrebări serioase în presă şi în rândurile comunităţii medicale. 
Dar fiind că timpul se precipită, trebuie să ne asumăm riscul ca, 
în curând, aceste incidente să fie recunoscute drept ceea ce 
sunt. 

Mariah nu prea înţelegea. Eli, Richard - erau părtaşi la ceva 
ce ea pricepea doar parţial. Şi asta o ţinea în afara cercului 
închis, la a cărui penetrare lucrase atât de asiduu. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. O sinucidere e o sinucidere. 

Richard îi zâmbi, cu un aer autoritar. 

— Nu întotdeauna, spuse el. Cele despre care vorbim nu sunt 
tocmai suflete suferinde, atât de deznădăjduite încât să-şi ia 


viaţa, care - pentru ele - este soluţie. Nu sunt sufletele pe care 
trebuia neapărat să le luăm. Unele ne sunt hărăzite, altele - nu. 

— Atunci despre ce vorbiţi? întrebă Mariah, mai derutată 
decât înainte. 

— Spune-i, zise Eli. 

— Bătrânul le tocmeşte, spuse Richard. 

Mariah îi auzise pe Eli şi Richard menţionând pe cineva pe 
care-l numeau Bătrânul. Undeva, în străfundul ei, bănuia despre 
cine era vorba. Era acela care venise la marginea patului ei, la 
spital. El i-l adusese pe Eli. Sufletul ei se afla deja în mâinile lui. 

— Biserica preferă să le numească posesii demonice, zise Eli. 
Toate astea înseamnă că am preluat controlul şi că vom captura 
acel suflet. 

Mariah se înfioră. 

— În cazul în care Cotten Stone găseşte tăbliţa înaintea 
noastră, va descoperi mijloacele prin care să ne oprească, spuse 
Richard. 

— Ce scrie acolo? Care e secretul? întrebă Mariah. 

Richard se aplecă şi-şi sărută apăsat nevasta, pe gură. Un 
sărut delicat, dar care nu i se păru Mariahei un sărut 
sentimental. Buzele lui Richard erau extrem de reci, îşi ţinuse 
gura lipită de a ei timp îndelungat, înainte de a se reaşeza la 
locul său. Chiar şi când se afundă înapoi, pe bancheta de piele, 
ochii săi rămaseră fixaţi spre ea. 

Mariah îşi şterse răceala de pe buze, întorcându-şi privirea 


spre geam. 
x 


x x 


Valetul inspectă masa cu micul dejun - florile proaspăt tăiate, 
o selecţie de cereale reci şi fierbinţi şi un asortiment de fructe. 
Ziarele naţionale, cu Racing Post deasupra, erau grijuliu puse 
unul peste celălalt, lângă aranjamentul celor două locuri de la 
masă. Şervete din pânză albă împăturite, brodate cu emblema E 
II R - acronimul Reginei Elisabeta a l-a -, se aflau de o parte a 
fiecărei farfurii. 

Valetul plasă ceaşca şi farfurioara pentru ceaiul Earl Grey, 
având mare grijă să rotească ceaşca astfel încât toarta să fie 
ajustată la unghiul perfect, pentru a putea fi apucată uşor. 


Poziţionă două căni mici, una lângă cealaltă, una conţinând 
sirop de arțar, iar cealaltă - miere din stupii regali. Linguriţele 
de argint pentru marmeladă nu erau perfect paralele, aşa încât 
se simţi dator să le alinieze. Regina prefera, la pâinea prăjită, 
marmeladă cu consistenţă subţire, dar el o observa deseori cum 
îşi hrănea, cu felia de pâine prăjită, corgişii!* care se adunau la 
picioarele ei. 

In această dimineaţă, ea şi ducele de Edinburgh întârziau. 

Uitându-se la ceas, valetul părăsi strâmta încăpere pentru 
micul dejun şi se îndreptă încet pe hol, trecând pe lângă uşa în 
spatele căreia era adăpostit Privy Purse-ul, în direcţia 
vestibulului pajilor. Drumul acesta l-ar putea conduce de-a 
lungul coridorului privat al reginei. De acolo, i s-ar oferi o 
privelişte clară, prin fiecare dintre uşile apartamentelor ei. 

Era de şapte ani angajatul palatului, dar rareori se aventura 
pe ruta asta, din venerație pentru viaţa privată monarhică. Chiar 
şi după şapte ani, văzuse doar o mică porţiune din palatul 
Buckingham. Ghidul avea înregistrate şaptezeci şi opt de săli de 
baie. El putea atesta numai cinci. 

Valetul observă corgişii adormiţi pe coridor, lângă uşa 
dormitorului Majestăţii-Sale. Se aştepta ca aceştia să-şi ridice 
capetele şi să-şi fluture urechile la auzul paşilor săi. Nevăzând 
vreo reacţie, simţi brusc un junghi de spaimă răsucindu-i-se în 
stomac. Ceva nu era în ordine. 

Stând deasupra trupului câinilor, nu observă nicio mişcare 
venită din piepturile lor, niciun semn vital. Ridicând privirea, 
văzu că uşa era întredeschisă, aşa încât îi dădu un brânci uşor. 

Uşa se depărtă fără zgomot, în balamalele bine unse, 
înlesnind vederea spre dormitorul regal. Instantaneu, fu cuprins 
de teamă şi se clătină. În mod instinctiv, duse mâna la micul 
aparat de comunicaţie de la curea. Apropiindu-l de gură, apăsă 
pe butonul de transmisie. Controlându-şi cu greu respiraţia, zise: 

— Cod roşu! Cod roşu! Apartamentul regal unu! Îşi înghiţi 
senzaţia de panică şi şopti: Dumnezeule! Toţi sunt morţi... 


10 Corgis - rasă de câine şoricar (n. tr.). 


DOUĂ PLAJE 


Rugăciunea este superioară 
meditaţiei. In meditaţie, sursa care ne 
întăreşte este sinele nostru. Când ne 
rugăm, ne adresăm unei surse fortifiante 
mai presus de noi înşine. 

CHIANG KAI-SHEK 


Goală, cu apa picurându-i de pe trup, după duş, Cotten stătea 
în faţa dulapului medicinal. Titlurile principale din Wationa/ 
Courier, despre Habsburgi şi ea în New Mexico, alături de prima 
pagină a ziarului Sun-Sentinel din Fort Lauderdale, ce oferea 
detalii despre sinuciderea reginei, îi provocaseră amețeli. Îşi 
recunoştea simptomele - tremurul şi senzaţia aceea de lipsă de 
aer în plămâni. Se gândi că, poate, un duş fierbinte i-ar spulbera 
panica. Acesta îşi făcuse parţial efectul, dar ea se simţea în 
continuare slăbită. 

Uşa dulapului medicinal scârţâi când Cotten o deschise. 
Sticluţa maronie de Ativan stătea în prim plan, pe poliţă. O privi 
lung. Știa că, dacă va lua medicamentul, va face un pas înapoi. 

Dar îi era necesar. 

Prinse sticla cu o mână, iar cu degetele de la cealaltă mână 
răsuci capacul. Răsturnă o tabletă în palmă şi aşeză sticla pe 
chiuvetă. Cotten întârzie, ţinând pilula câteva clipe, şi apoi o 
vâri în gură. Dădu drumul la apă şi se aplecă să bea din căluşul 
palmei, când îşi văzu chipul, reflectat distorsionat, pe robinetul 
cromat. Scuipă Ativan-ul în cuva de porțelan şi-şi clăti gura. 

Cotten îşi încrucişă braţele, sprijinindu-se de marginile 
chiuvetei, apoi îşi îngropă capul în ele. După un moment 
prelungit, se ridică şi se privi în oglindă. 

— Până aici, şopti ea. Apoi luă sticluţa şi îi goli conţinutul în 
toaletă, trăgând apa. 

Yachaq îi trimisese un semn pentru a-i reaminti: da, a-i 
reaminti că trebuia să practice în continuare intrarea în contact 
cu ceea ce el numea conştiinţa universală şi că toate 


răspunsurile puteau fi găsite înlăuntrul ei  înseşi. lar 
medicamentele nu făceau altceva decât s-o ţină la distanţă de 
aceste adevăruri, îi puneau oprelişti ce nu puteau fi depăşite de 
energia gândurilor ei. Yachaq avusese dreptate în privinţa 
multor lucruri; trebuia să aibă încredere în el, în cazul ăsta. 

Cotten îşi uscă părul cu prosopul şi-şi îmbrăcă halatul de baie 
din material flauşat, înainte de a se întinde pe pat. Urmând 
indiciul lui Yachaq, începu exerciţiul de găsire şi plonjare în 
lumina lichidă. Se surprinse pe sine cât de rapid reuşi să-şi 
suspende gândurile şi să intre în imersie, comparativ cu 
încercările precedente. Simţurile i se ascuţiră. Intâi auzi picurul 
din capul de duş ce se afla în odaia alăturată, urmat de foşnetul 
frunzelor de palmier din exteriorul ferestrei apartamentului ei. 
Traficul frenetic de pe strada de dedesubt era supărător şi se 
văzu capabilă de a filtra acele sunete ce-i împiedicau imersia în 
lumina lichidă. 

Mirosul oceanului îi pătrundea puternic în nări, dar duhoarea 
acră a algelor marine în putrefacție era şi mai penetrantă. Auzi o 
chicoteală, recunoscu o voce de copil şi ştiu că acesta se găsea 
la câteva străzi depărtare pe plajă. 

Vocile din apartamentele şi restaurantele înşirate pe strada ce 
mergea în lungul plajei erau lucruri asupra cărora încerca să nu 
se concentreze, împingându-le spre marginea întunecată a 
luminii lichide. 

Cotten se simţi confortabil în călătoria către locul spiritual 
unde Yachaq o învățase să meargă. Experienţa unei atât de 
intense stări a conştiinţei era revigorantă. O gusta din ce în ce 
mai mult, de fiecare dată când se aventura în această lume a 
simţurilor. 

Deodată, apăru ceva nou, ceva diferit. Cu ajutorul ochiului 
minţii, hoinărise printre palmierii aurii şi arborii de struguri de 
mare, savurând senzaţia pe care i-o dădea nisipul cald de sub 
tălpi, briza tropicală ce-i răvăşea părul, gustul de sare de pe 
buze. Dar înţelese că acolo erau, de fapt, două plaje - cea pe 
care tocmai păşise şi o alta, intangibilă. Păreau oarecum 
asemănătoare, dar aveau, totuşi, diferenţe distincte. 

Palmierii de pe plaja ei erau încărcaţi de nuci de cocos 
proaspete, în timp ce palmierii de pe cealaltă plajă nu purtau 


roade. Valurile de pe plaja ei erau înspumate şi se izbeau 
sfărâmându-se de mal, iar valurile pe plaja cealaltă erau doar 
nişte blânde clipociri. 

Chiar dacă cealaltă plajă era intangibilă, Cotten simţi că ar fi 
putut ajunge acolo cu un simplu efort suplimentar. 

Ce se petrecea, oare? Era real sau doar imaginaţia sa, care îi 
juca o festă? Incerca să se dumirească de ce erau două plaje şi 
cum se făcea că-şi dorea atât de mult să se mute de pe prima 
pe a doua. 

Brusc, Cotten căzu din nou în realitate. Se simţi cuprinsă de 
un soi de dezamăgire. Deschise ochii şi fixă tavanul cu privirea. 
Oare pierduse acea senzaţie din cauză că încercase să 
supraliciteze? Dezamăgirea o sâcâia. Voia să reintre în lumina 
lichidă şi să încerce a cutreiera încă o dată plaja. 

Cotten îşi aminti ceva ce citise şi care se referea la experienţa 
spirituală a astronautului Ed Mitchell, la întoarcerea acestuia în 
timpul misiunii Apollo 14. Era exact ce i se întâmplase ei, tocmai 
înainte de a pierde sentimentul de armonie - sentimentul de 
libertate de a se mişca de la o plajă la următoarea. 

Cotten se ridică - era istovită, stoarsă de puteri şi frustrată. 
Oare va fi vreodată în stare să treacă prin experienţa asta cu 
bine? Era pe punctul de a se opinti pe picioare şi a se îndrepta 
înapoi spre baie, pentru a-şi usca părul, când auzi telefonul 
ţârâind. 

— Alo, zise ea. 

— Hei, copilo! 

— Ted, mi-a fost dor de tine. Cotten se aşeză pe marginea 
patului. Se simţea bine auzindu-l. 

— Ce naiba faci? în vocea lui Ted Casselman se distingea o 
anume stridenţă. 

Cotten se rezemă de tăblia patului. 

— Ce vrei să spui? 

— Am citit articolul lui Tempest Star. 

Cotten refulă. 

— E ţicnită. lar National Courier e o mizerie. Doar ştii asta. 

— Sigur că ştiu, la fel de bine ca tine. Şi la fel de bine ţi-e 
cunoscut faptul că Gazette îi e doar cu o ţandără superior. Star 


spune că lucrezi pentru concurenţa ei. Gazette este deopotrivă 
de murdar. Cu asta realizezi ceva? 

— Ce vrei să fac, Ted, să mor de foame? N-am găsit o slujbă 
decentă, de la dezastrul cu fosila Creaţiei încoace. Şi-apoi, am 
fost nevoită să fac faţă publicităţii negative, în urma chestiunii 
din Peru. lar Gazzette îşi dă silinţa să câştige mai multă 
respectabilitate. Voiau un articol adevărat, şi mi-au dat o şansă. 

Il auzi desluşit pe Ted, turbând de supărare. 

— Ştii ce? Chiar ar trebui să mă laşi să te ajut, câteodată. ŞI 
apropo, fiindcă veni vorba de fosila Creaţiei, mi-am făcut temele 
la vremea respectivă, zise Ted. Tipul acela, Waterman, 
paleontologul despre care spuneai că a efectuat autentificarea - 
era un escroc. 

— Ce să zic? Nemaipomenit, Ted, îţi mulţumesc că mi-ai spus- 
o fără pic de întârziere. 

— Ceea ce vreau să punctez este că, dacă ai asculta de mine, 
ai fi scutită de unele dureri de inimă. Nu văd niciun motiv pentru 
care ar fi trebuit să aduci în discuţie subiectul Waterman, mai cu 
seamă că toată tărăşenia era consumată. N-am vrut să apar ca 
fiind genul „ţi-am spus eu”. Dar poate că, acum, e necesar să 
auzi asta. 

De astă dată, Cotten oftă prelung. 

— Ştiu. Ai dreptate. 

— Ascultă, aş putea găsi o modalitate de a te reintegra la 
SNN. În momentul ăsta, nu faci altceva decât să-ţi iroseşti 
talentul şi să-ţi sapi groapa mai adânc. Am nişte subiecte de 
articole care vin ca unse pentru tine... 

— Ted, eşti un prieten atât de bun... Asta e şi motivul pentru 
care nu pot accepta oferta ta. 

— De ce nu? 

— Pentru că numele meu ar pângări SNN-ul şi ţi-ar afecta 
credibilitatea... 

— Baliverne. A trecut destul timp. Publicul e iertător. Într-un 
timp record, numele Cotten Stone se va bucura din nou de 
respectul pe care îl merită - pe care tu îl meriţi. Pot face asta 
pentru tine. Vreau să-ţi dau o mână de ajutor, să te salţi din 
abis. 


Cotten îşi şterse lacrimile ce îi umpluseră ochii. Ted era unul 
dintre cei mai cumsecade oameni pe care îi cunoscuse 
vreodată. Fără îndoială, îi făcuse mult bine. 

— Cotten, nu-mi răni sentimentele, spuse Ted. Dacă nu mergi 
pe mâna mea de data asta, o voi lua ca pe o ofensă personală. 

Cotten se chinuia să-şi redobândească glasul, fără ca acesta 
să sune necontrolat. Işi drese vocea. 

— Dă-mi răgaz să reflectez. Trebuie să mă întâlnesc cu 
Thomas Wyatt, la masa de prânz. Lucrăm împreună la ceva. Te 
caut mai târziu. 

— Acest tip, Wyatt, lucrează pentru Gazette, ori are să-ţi 
toarne vreo poveste aiurită? 

— Nu, nimic de felul ăsta. E prieten cu John Tyler. 

— E, şi el, preot? 

— Nu. O să-ţi explic mai încolo. Subiectul la care lucrăm acum 
este unul real. E strâns legat de erupția de sinucideri, pe lângă o 
sumedenie de alte lucruri. O să-ţi spun mai multe când o să am 
totul sub control. 

— Bine, oricum nu pricep nimic. Nu înţeleg sinuciderile, la 
niciun nivel, cu atât mai mult creşterea asta ciudată. Nu înţeleg, 
pesemne, fiindcă sinuciderea e singura soluţie la care nu m-aş 
gândi vreodată. Sinuciderea este pentru laşi. 

Cotten înghiţi în sec, amintindu-şi de sinuciderea tatălui ei şi, 
mai cu seamă, cât de tare îl urâse pentru asta multă vreme. Era 
şi aşa destul de apăsător să pierzi pe cineva drag, dar din cauză 
că o făcuse cu mâna lui - era aproape intolerabil. Ca 
supraviețuitoare, suferise mai mult decât o pierdere - un soi de 
culpă, ce săpa ca o boală, o urmărise pe toată durata doliului, 
strecurându-i în suflet perpetue îndoieli de sine. 

— Ted, acum trebuie să ies, dar voi reveni cu un răspuns la 
oferta ta. Lasă ideea să-mi coacă în minte, o zi sau două. 

— Aştept telefonul tău. Ai grijă de tine, fetiţo! 

— Mereu, îi răspunse Cotten, apoi închise telefonul. 

* 


x x 
Cotten îşi exprimă dorinţa de a sta în separeul de lângă 


ponton, ca să poată admira valurile. Ziua era răcoroasă şi o 
briză uşoară adia - ideal pentru un prânz în peisaj. Motto-ul 


restaurantului Southport Raw Bar era: „Mănâncă peşte şi vei trăi 
mai mult, mănâncă stridii şi vei iubi mai mult, mănâncă scoici şi 
vei dăinui mai mult”. Îi plăcu textul şi-şi propuse să-l ţină minte, 
pentru a i-l transmite lui Ted. 

Cotten luă meniul şi îl studie atent, în aşteptarea lui Wyatt. 
Aripioarele păreau o alegere bună sau, poate, doar un aperitiv 
din scoici la frigare şi o felie de plăcintă Key, cu lămâie verde. 

La cincisprezece minute după ce îi adusese lui Cotten un 
pahar cu apă şi plasase unul asemănător în dreptul locului pe 
care urma să-l ocupe Wyatt, chelnăriţa îşi făcu din nou apariţia. 

— Doriţi să comandati? 

— Nu, îmi mai aştept amicul, spuse Cotten. 

— Un aperitiv sau o băutură? 

Cotten clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc. Se uită la ceas. Poate că ar fi trebuit să 
treacă să-l ia. E posibil să se fi rătăcit. Trebuia să închirieze o 
maşină în dimineaţa aceea. Poate că dura mai mult decât 
estimase. 

După alte treizeci de minute - nici urmă de Wyatt. Cotten se 
ridică de la masă şi plecă. In drum spre casă, se va opri la 
apartamentul lui Wyatt şi va afla care era cauza întârzierii. 

Stând lângă maşina ei, căută cheile în poşetă. 

— La naiba! spuse ea, dându-şi seama că nu-şi pornise 
telefonul mobil. Wyatt trebuie că o fi încercat s-o sune. 

Cotten intră în Toyota ei, deschise clapa telefonului şi îl porni. 
Niciun apel pierdut. Niciun mesaj. Puse maşina în mişcare şi se 
îndreptă spre apartamentul lui Wyatt. 

Traficul infernal din perioada prânzului o determină să 
conducă şerpuit până la apartamentele Sand Dollar. Îşi aminti 
numele complexului şi ştia unde se află, dar nu-şi putea aduce 
aminte exact numărul camerei lui Wyatt. Acesta i-l scrisese, 
cândva, odată cu numărul lui de telefon. Scotocind în poşetă, 
localiză, în cele din urmă, bucata de hârtie împăturită. 

Numărul 103. 

Cotten conduse maşina în parcare; apartamentul 103 era în 
apropiere de capătul de sud. Trase maşina pe un loc liber şi ieşi. 
Locurile astea erau mult mai arătoase decât cel unde locuia ea, 
se gândi. Se pare că Venatori dispuneau de un buget mai 


generos decât al unui reporter liber profesionist. Se întrebă la ce 
sumă se ridica, oare, chiria? Trebuie că era dublu faţă de cât 
plătea ea. 

Ajungând în faţa uşii, Cotten ciocăni. 

— Thomas! strigă ea. Bătu mai tare şi, spre surprinderea ei, 
uşa se mişcă. „Ar fi bine s-o ţină încuiată”, gândi ea. 

— Thomas! strigă iarăşi, împingând uşa puţin mai larg, spre 
înăuntru. Din interior se auzeau voci, aşa că strigă din nou. 

Fiindcă nu primi niciun răspuns, Cotten deschise uşa şi 
pătrunse în apartament. Televizorul mergea, setat pe un 
spectacol de divertisment. De aici se auzeau vocile. In living nu 
era nimeni. Apăsă pe butonul de telecomandă şi închise 
televizorul. 

— Eşti aici, Thomas? 

Tocurile pantofilor ei clămpăneau pe dalele podelei. Bucătăria 
era goală. Uşa de la baie era larg deschisă, iar înăuntru - 
nimeni. 

Apartamentul avea două dormitoare, uşa unuia dintre ele era 
întredeschisă. Cotten o împinse cu vârful degetelor. Uşa se 
deschise şi camera i se oferi privirilor. 

— Oh, Dumnezeule mare! strigă ea. 


DRESOR DE SERPI 


Thomas Wyatt era întins la pământ, pe podeaua cu dale, cu 
faţa în jos. O dâră subţire de sânge, de forma unei pânze de 
păianjen, i se prelingea de sub cap, pe plăcile de ceramică. 

Cotten se repezi spre el şi căzu în genunchi, în partea lui 
laterală. 

— Thomas, spuse ea, pipâindu-i ceafa. Nu putea detecta 
niciun semn de puls - pielea lui era rece la atingere. Il smuci de 
umăr, încercând să-l întoarcă, dar reuşi doar să-i răsucească 
bustul într-un fel grotesc. Era de-ajuns că îi văzuse faţa. Nasul îi 
era zdrobit, iar sângele se uscase, se încleiase sub nări şi în jurul 
unei mici tăieturi pe frunte. 

Ochii îi erau deschişi, dar nu se mişcau. 

Cotten se ridică degrabă în picioare, puse mâna pe telefon şi 


formă 911. 
* 


x x 


Cotten sorbi din paharul cu Absolut, apoi îl aşeză pe noptieră. 
Ţinea telefonul la ureche, ascultând cum sună, în timp ce stătea 
întinsă pe o parte. În sfârşit, îl auzi răspunzând. 

— John, s-a întâmplat ceva îngrozitor! spuse ea. Thomas e 
mort. Îi povesti că Wyatt nu apăruse la prânz, că se dusese la el 
la apartament şi îl găsise fără viaţă, pe podeaua dormitorului. 

— Îmi pare rău că tocmai tu ai fost cea care l-a găsit. 
Ambasada noastră la Washington a fost anunţată de poliţia 
voastră locală. Am fost informat, scurt timp mai târziu. Cotten, 
noi toţi suntem zguduiţi de vestea asta. Am pierdut un om bun 
şi modest. L-am sunat pe Sfântul Părinte, să-i dau trista veste, 
iar el s-a rugat pentru repaosul sufletului lui Thomas, în 
momentul ăsta, altul e lucrul cel mai important: tu eşti în 
regulă? 

— Da... nu... nu ştiu. Ceva e anormal. Doctorii ambulanţei au 
declarat că a avut un atac de cord şi s-a prăvălit din picioare. 
Dar el avea puţin peste patruzeci de ani, John. Cum se poate 
asta? 


— Până ce nu se încheie autopsia, nu ştim. Am autorizat-o 
deja. Cotten, ai nevoie să vin acolo? 

Se abţinu din răsputeri să nu rostească: „da”. A fi aproape de 
John, în timp ce se simţea atât de vulnerabilă, n-ar fi benefic 
pentru ea - n-ar fi uşor pentru niciunul dintre ei. 

— Sunt O.K., serios. Doar că e înspăimântător. Şi nu cred o 
iotă din povestea cu atacul de cord. E ca atunci când a murit 
Thornton, după ce ajunsese la un pas de a da la iveală 
conspirația Graalului. 

Cotten îşi aminti de trauma suferită după ce auzise că fostul 
ei iubit s-a prăbuşit pe dalele de la duş, în hotel. O sunase din 
Roma cu o zi înainte, spunându-i că prinsese urmele unei chestii 
teribile şi că se temea pentru viaţa lui. 

— Ei l-au omorât pe Thornton, şi apoi, pentru opinia publică, i- 
au dat aparenţa unui accident petrecut din cauze naturale, dar 
noi ştim că n-a fost aşa. Acum, iată, au revenit - de astă dată, 
pentru Thomas. Ne înţeleseserăm să ne întâlnim la prânz, ca să 
definitivăm lista opţiunilor, să hotărâm ce facem cu fotografiile 
tăbliţei de cristal peruane, pe care le deţinem. E o poveste 
lungă: îmi recăpătasem aparatul foto, iar în el erau pozele 
făcute de mine - pozele cu tăbliţa. Thomas avea în plan să te 
sune azi şi să-ţi trimită copii, dar... 

Cotten înghiţi anevoie. 

— John, vor să ne oprească să descoperim ce spun semnele. 
Ei l-au ucis pe Thomas. Vor să ajungă la mine, să-mi facă rău, 
determinându-mă să mă retrag. 

— Nu-i poţi lăsa să facă una ca asta, mai ales acum, când eşti 
în posesia fotografiilor tăbliţei. 

— Nu ştiu cum să procedez în continuare. Cred că Thomas n- 
avea familie, dar nu sunt sigură. 

— Nu, n-are rude apropiate. Cotten, trebuie să-ţi păstrezi 
calmul şi mintea limpede. 

— Aşa voi face, spuse ea. Şocul acesta, însă, îmi taie elanul. 

— Thomas ce-a zis despre poze? Se pot folosi? Văzându-le, ce 
poţi spune? 

— Bliţul a pătat unele porţiuni. Jumătatea inferioară seamănă 
cu un quipus. Dar nu e vizibilă în întregime. Thomas şi cu mine 


am localizat nişte experţi. Urma să decidem cui anume trimitem 
pozele. lar acum e mort, sărmanul... 

— Să vedem ce arată autopsia: moarte naturală sau una 
suspectă. 

— Nu are importanţă. Au mijloace forte de a face să arate ca 
un atac de cord. De fapt, sunt sigură că autopsia va stabili că 
moartea a survenit în urma unei probleme cardiace. Aşa 
lucrează ei. Nicio urmă de joc murdar, însă pe noi nu ne pot 
înşela. 

Se aşternu, pentru o clipă, un fel de pace, apoi Cotten zise: 

— Şi mai ştii ceva? Tocmai mă gândeam la un lucru: aceste 
două tăblițe, despre care avem cunoştinţă - cea din Peru şi cea 
din New Mexico ambele au fost descoperite în locuri de unde au 
dispărut atâtea civilizaţii. Pur şi simplu, au fost rase de pe faţa 
pământului. M-am întrebat dacă nu cumva asta ar fi o 
particularitate comună. Oare să fie ăsta un indiciu, în toată 
povestea asta? 

— Interesantă abordare... Lasă-mă să mă gândesc. E posibil 
să ai dreptate. 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce ar putea însemna, 
dar pare a fi o coincidenţă nefirească. 

— Vei fi în stare să dormi? 

— Nu ştiu, zise ea. Crezuse că votca îi va fi de folos, dar îi 
pierise cheful de băut. Vrei să rămăi la telefon, să mai stăm 
puţin de vorbă? De altfel, nu-i obligatoriu să vorbeşti. Imi este 


de-ajuns să ştiu că eşti acolo... 
* 


x x 


Faţa lui Richard era îngropată în curbura cefei Mariahei, 
mireasma pielii ei îi umplea nările, ca un drog. O adora când ea i 
se abandona, ca şi atunci când îl îndemna să stea pe spate, în 
timp ce ea îi făcea tot felul de minunăţii. În ambele cazuri, îl 
satisfăcea dincolo de orice închipuire. Exista permanent în el 
această dorinţă surdă, această poftă de a o poseda, când 
simţurile ei erau gata să explodeze. 

Actul dragostei îl sleise, dar Eli îi aştepta la el acasă, într-o 
oră. Calculând duşul ce urmau să-l facă, îmbrăcatul şi drumul cu 
maşina până acolo, toate însumau o oră bună. 


Picioarele Mariahei erau încă încolăcite în jurul lui, cu toate că 
genunchii îi căzuseră în lături, iar şoldurile i se odihneau pe 
saltea. El dădu să se ridice, dar ea îl muşcă de ureche. 

— Vrei să continuăm la duş? şopti ea. 

Richard se lăsă să alunece, o atinse cu buzele pe sfârc, apoi 
muşcă din el cu dinţii până ce o simţi smucindu-se. 

— Întotdeauna, până peste poate! spuse el. Niciodată nu ţi-e 
de ajuns. 

Se ridică şi o încălecă, uitându-se în jos, la faţa ei. 

— Eşti atât de frumoasă... spuse el. 

Ea zâmbi. 

— Şi bună? 

Richard o plesni peste coapsă. 

— Eşti cea mai nepricepută dintre toate tipele care mi-au 
trecut prin pat, zise el, coborând de pe ea. 

— Te-ai gândit la vreun plan? Cum rezolvi problema cu 
Tempest Star? întrebă ea. 

— E o temă de care m-aş ocupa imediat. Mă voi sfătui cu Eli, 
zise Richard, mergând agale, dezbrăcat, spre baia ce dădea 
direct din dormitor. lar Eli vrea să vorbim despre femeia asta, 
Stone... 

Richard se opri în dreptul arcadei ce se deschidea spre baia 
lor şi se întoarse s-o privească. 

— Ce faci, vii? 


x x 

Le trebui o oră, lui Richard şi Mariahei, să ajungă până la 
proprietatea lui Eli Luddington. Mariah îşi rezervase timp să-l 
spele pe spate, profitând de orice ocazie de a-l satisface. Dar tot 
ea fusese, în final, cea care îl grăbise, ca nu cumva să întârzie. 

Cu puţin înainte de a ajunge la casa lui Luddington, Richard 
spuse: 

— Pot să-ţi pun o întrebare? 

Mariah dădu din cap afirmativ, iar el îi zise fără ocolişuri: 

— De ce-l stârneşti pe Eli? Faci orice, doar că nu-i pui mâna 
pe sculă... 


— Fiindcă îl face fericit, zise ea. Îi place. Mariah îşi puse mâna 
între picioarele bărbatului ei. Şi cred că îţi place şi ţie. lţi place 
să priveşti. 

Richard pufni în râs, îndepărtându-i mâna. 

Escalade intră pe poarta masivă şi străbătu aleea de o 
jumătate de milă, ce ducea la conacul lui Luddington. Richard 
parcă, apoi ieşi din maşină şi îi deschise portiera soţiei sale. 

— Fii fată cuminte măcar de data asta, spuse el. Şi greşeşti. 
Nu-mi place să privesc. 

Mariah dădu grăbit din pleoape, maimuţărind un zâmbet. 

Richard atinse soneria de la uşă. 

— Fii precaută cu Eli, draga mea. Ţine minte, toţi dresorii de 
şerpi se pomenesc muşcaţi, mai devreme sau mai târziu. 


CROITOREASĂ 


Tânăra şi atrăgătoarea prezentatoare de la pupitrul de ştiri de 
la Satellite News Network - ediţia de sfârşit de săptămână - privi 
fix în camera de luat vederi. Un titlu mare, „Tragedie în China”, 
se zărea peste umărul ei. Citind de pe teleproiector, spuse: 

— Cadavrele a peste 2000 de studenţi şi profesori au fost 
descoperite, noaptea trecută, în campusul Universităţii 
Changsha din provincia Hunan, China. Primele indicii conduc 
spre ceea ce guvernul numeşte o sinucidere în masă. Studenţii, 
împreună cu aproximativ 100 de profesori ai acestei foarte 
respectabile şcoli de ştiinţă şi tehnologie, au fost găsiţi 
baricadaţi într-o mare sală de adunări. Autorităţile campusului 
au făcut dezvăluiri: cauza decesului pare să fi fost ingerarea 
unei băuturi similare cu popularele băuturi sportive, dar 
combinată cu cianură. Detaliile sunt palide în acest moment, dar 
autorităţile civile declară că regiunea a fost azvârlită în haos din 
pricina părinţilor şi a prietenilor îndoliaţi, care se grăbesc spre 
locul faptei. S-a ordonat armatei din teritoriu să preia controlul 
situaţiei. 

Grafica se schimbă: urmă o fotografie a lui Jim Jones şi 
Templul Poporului. 

— Tragedia din China este de o sinistră similitudine cu 
sinuciderea în masă din Guyana, în 1978, când 914 membri ai 
Templului Poporului din Jonestown s-au sinucis bând Kool-Aid, 
amestecat cu cianură. În aceeaşi măsură evocă şi sinuciderea în 
masă, din 1977, a 39 de membri ai cultului Heaven's Gate din 
California. Vom reveni cu detalii suplimentare despre această 
teribilă tragedie din China, pe măsură ce ne parvin. lar acum, o 
altă ştire... 

Lester Ripple mestecă o altă înghiţitură din cina sa - floricele 
de porumb de calitate superioară, marca Orville Redenbacher, 
cam sărate - şi privi spre ecranul televizorului. 

— Ei, ce treabă împuţită! zise el, lingându-şi apoi sarea de pe 
trei dintre degetele sale. „Unu, doi, trei”- numără pentru sine. 
Cunoştea Universitatea Changsha. Una dintre colegele sale de 


clasă, doctorandă, era din China şi făcuse masterul la 
Universitatea Changsha. Numele ei era Gu. „Era frumoasă”, îşi 
aminti. „Şi foarte deşteaptă”. Foarte deşteaptă - pentru că era 
de acord cu Ripple. Nu ca toţi ceilalţi nerozi care îi citiseră teza. 
Toată lumea acceptă că există cinci teorii ale corzilor, aparent 
diferite. Dar ăsta e un lucru normal. E ca şi cum ai întreba dacă 
un câine gras trage vânturi. Însă nimeni, până acum, nu dăduse 
crezare ipotezei lui, care susţinea că există o a şasea teorie - 
cea pe care o denumise „teoria firului”: cum dimensiuni paralele 
nesfârşite, alte lumi, există şi sunt legate împreună sau ţinute 
laolaltă de un fir comun, de un singur element ce rezidă 
înăuntrul fiecărei fiinţe umane. Da, e adevărat, suna cam 
filosofic, dar îşi avea rădăcinile în ştiinţă şi putea fi probată 
matematic. Şi tocmai asta era frumuseţea nemaipomenită a 
întregii chestiuni. Un mariaj perfect între două şcoli aparent 
diferite, care împreună ofereau răspuns întrebării: „Există viaţă 
după moarte?” Stătu să cântărească expresia „viaţă după 
moarte”. Părea improprie. După ce? Avea să mai cugete asupra 
ei şi să-i dea o altă formă. Poate „o altă viaţă”, deşi socotea că 
n-avea rezonanţa potrivită. 

Îşi trecu o notiţă pe şerveţel: să se ocupe de acest detaliu 
minor, apoi împături de trei ori şerveţelul şi îl vâri în buzunarul 
cămăşii, care deja conţinea un capac de cutie de cereale cu o 
ecuaţie scrisă pe el, precum şi factura pentru curentul electric, 
ce părea să aibă un tipar cifric care îi urmărea numărul de cont, 
kilowaţii-oră utilizaţi şi citirea contorului. Lucrurile astea nu se 
întâmplau fără un rost anume. Nu există coincidente. Poate că o 
să joace numerele respective la loterie, sâmbătă noaptea. 

Ripple zâmbi la amintirea numelui pe care îl alesese pentru 
teoria sa, în onoarea bunicii sale: Teoria firului lui Ripple. Toată 
viaţa şi-o petrecuse lucrând ca croitoreasă, cosând haine pentru 
necunoscuţi. Copil fiind, o privise ore în şir însăilând bucăţi de 
pânză deosebite una de cealaltă, pentru a forma o nouă şi unică 
piesă de vestimentaţie. Ea îl învățase că materialul textil îi 
stătea la dispoziţie, nu rămânea decât problema alegerii 
pieselor corecte, pentru a alcătui veşmântul final. 

Bunica lui iubită n-a ştiut niciodată că, practicându-şi meseria 
-  croitoria, îi încredinţase secretul universului. l-I dezvăluise, 


într-o bună zi, în termeni atât de simpli. Cuvintele ei erau ca 
norii ce se risipeau. Ca pământul ce se rotea. Ca Dumnezeu care 
îi vorbea. 

— Lester, spusese ea, dacă vrei să realizezi ceva în viaţa asta 
sau în cealaltă, trebuie să treci firul prin ac. 


FUZETĂ 


Eli Luddington îi conduse pe Mariah şi pe Richard în biroul 
său. Incăperea era luxoasă, cu rafturi de cărţi din lemn de 
trandafir brazilian şi vitrine lucrate manual, ce se înălţau de la 
podea până în tavan. Alamă şi argint satinat, sticlă faţetată, 
cristal de Waterford, marmură albă veritabilă, foiţă de aur - totul 
era executat din materiale dintre cele mai fine şi mai scumpe. 

— Mariah, arăţi spectaculos în seara asta, spuse Eli. Eşti de 
acord, Richard? 

Richard încuviinţă din cap şi se aşeză pe canapeaua de piele. 
Bătu cu palma pe locul de lângă el, aşteptând ca soţia lui să-l 
urmeze. Dar, ca de obicei, Mariah trebuia să-şi facă numărul de 
„dominaţie” asupra lui Eli. 

Pe Richard îl enerva să-şi vadă nevasta lăsându-şi mâna să 
alunece peste umărul şi braţul lui Eli. Dar n-avea să-şi schimbe 
niciodată obiceiurile, mai ales cele legate de Eli. 

— Ah, Eli, compania ta este întotdeauna o plăcere, zise ea. 

Eli îi luă mâna în a sa, o ridică şi îi sărută vârful degetelor. 

— Mariah, spuse Richard, cu un glas tăios, avem de discutat o 
mulţime de probleme. Cred că ar trebui să începem, dacă vrei 
să luăm şi cina. 

Mariah afişă un vădit zâmbet artificial şi se aşeză. 

Eli ridică o mână. 

— Oh, nu, Richard. Dacă ai făcut rezervare, îmi cer iertare. 
Am comandat cina pentru toţi trei. Privi către cadranul, cu 
numere romane, al ceasornicului antic al bunicului său. Vom fi 
chemaţi la masă în următoarele câteva minute. 

Eli Luddington avea un efect iritant asupra lui Richard. Chiar 
şi când pronunţa numele comun al lui Eli, simţea în gură un fel 
de acid. Se întreba cum, oare, simpla rostire a unui cuvânt îi 
putea provoca un asemenea gust neplăcut. Şi mai profundă îi 
era amăreala din gură când îl striga pe Eli pe numele său 
adevărat - Marele Căzut Belial, de unde veneau literele e-/-í, 
care îi conturau numele comun. Poate, gândi Richard, numele îl 
forţa să-şi amintească de grămezile de lucrări pe care le 


înfăptuiseră şi care îi storsese, în final, toată energia. Oricare ar 
fi fost motivul, simţi că ostenise să-l mai urmeze pe Eli, să-i 
îndeplinească lucrările, misiunea. lar în cele mai tainice 
momente doar, lucrul la care se gândea cel mai mult era cum ar 
mai putea fi liber vreodată, pentru ca tot ce făcea acum să 
rămână doar o amintire. Aceste gânduri nu le putea împărtăşi - 
nici lui Eli, nici Mariahei. 

Aşa cum anticipase Eli, un servitor intră în birou şi anunţă că 
cina era servită. 

Eli întinse mâna, iar Mariah se ridică şi îl cuprinse de braţ. 
Richard îi urmă. Ochii săi fixau scobitura suplă a spatelui soţiei 
sale, expus de rochia pe care o purta cu eleganţă. li simţea 
gustul pielii - miere curată şi dulce. N-ar sta în preajma lui nicio 
clipă dacă el ar renunţa la putere ori şi-ar denunța dreptul 
dobândit prin naştere. Şi n-o făcea dintr-un motiv simplu: o 
dorea. Ea era singura cauză care îl reţinea să se îndepărteze de 
Eli şi, în final, de Bătrân. Eli ştiuse că totul se va derula astfel, de 
aceea îi făcuse cunoştinţă lui Richard cu Mariah. Mariah era 
lacătul cu care Eli îl ferecase. Deci, dacă n-ar fi existat soţia lui, 
totul s-ar fi sfârşit. Emoţia întreţinută de putere dispăruse, 
grandoarea şi măreţia misiunii care se prelungea de câteva ere 
încoace nu-l mai entuziasmau. Nimic din toate astea nu-l mai 
ispiteau. 

Eli o conduse pe Mariah la locul ei, apoi îl ocupă pe al său în 
capătul mesei lungi de sufragerie, de tip convenţional, care data 
din secolul al şaptesprezecelea şi pe care o importase din 
Scoţia. Mariah era în dreapta sa, iar Richard - în stânga. 

Spre uimirea lui Richard, Eli nu înălţă paharul pentru un toast. 
În schimb, primele minute la masă trecură într-o tăcere 
stânjenitoare. 

— Vă deranjează dacă voi servi doar felul principal? zise Eli. 
Vom sări peste aperitiv şi supă, în seara asta. Pur şi simplu, n- 
am avut chef. Sper să nu vă prilejuiesc o nemulţumire. Vom 
avea salată şi legume, fireşte. Am simţit nevoia de a trece direct 
la felul principal - miel. Mi s-a părut foarte adecvat. 

— Ah, eu sunt de acord! zise Mariah. Şi, oricum, ar trebui să 
mai reduc din alimentaţie. 


Pe faţa lui Richard stăruia un zâmbet infatuat. Ea nu sesizase 
semnificaţia gestului lui Eli - de a fi trecut direct la miel. 
Simbolistica o depăşea. O veche rugăciune bisericească îi 
răsuna în minte: 


Mielul lui Dumnezeu, care ai luat asupra Ta păcatele lumii, 
Miluieşte-ne pe noi. 


Clinchetul furculiţei lui Eli, lovind farfuria, îl făcu pe Richard să 
ridice privirea. 

— Vă pot împărtăşi, acum, amândurora că am cumpărat-o pe 
Tempest Star, spuse Eli. O putem manipula cum dorim. Unica ei 
ţintă va fi Cotten Stone. 

— Bună treabă, Eli, zise Richard. „O sarcină în minus pentru 
mine”, gândi în sinea lui. 

— Cum ai convins-o să accepte? spuse Mariah. 

Eli o atinse uşor peste mână pe Mariah. 

— Am cumpărat-o, sau, mai degrabă, am făcut un negoţ. Ea 
îşi doreşte faimă şi avere - le va avea. Tu ştii cum funcţionează 
asta, nu-i aşa, Mariah? 

Mariah nu răspunse. Pentru început, îi aruncă o privire lui Eli, 
apoi cobori ochii în castronul cu salată de voinicică, jucându-se 
cu furculiţa prin ea. 

Eli sorbi din vinul Cabernet Sauvignon. 

— N-am toastat în seara asta, fiindcă socot că nu e prilejul 
potrivit pentru un asemenea gest. 

Richard mestecă o bucată de miel, întrebându-se dacă Eli îl va 
muştrului din vreo pricină oarecare sau doar se va plânge, aşa, 
în general. Înghiţi şi i se adresă gazdei sale: 

— Cred că ar trebui să fii fericit pentru victoria asupra lui 
Tempest Star. Eşti nemulţumit, Belial? 

Eli se trase înapoi în scaun şi-şi încolăci degetele pe piciorul 
paharului de vin, reacţionând făţiş la faptul că Richard îl strigase 
Belial. 

— De ce eşti ostil, Richard-Rumjal? Vrei să sugerezi că ne 
adresăm prea convenţional unul altuia, sau ar trebui să 
rămânem în nişte termeni mai obişnuiţi, mai familiari? 

— N-am sugerat nimic. 


— Atunci pot presupune că anticipezi piatra căzută în pantoful 
meu... 

Richard îşi aşeză furculiţa pe marginea farfuriei. 

— Ce ai, Eli? Întotdeauna apare, din senin, câte un ghimpe 
care te irită. 

— Cred că ai dreptate. Dar asta e din cauza eforturilor mele 
de a menţine treburile pe un făgaş normal, fără cârpeli. Fiecare 
piedică înseamnă un pas înapoi. 

— Eşti nemulţumit de felul cum ne-am ocupat de agentul 
Venatori? Omul nostru de legătură ne-a spus că totul a mers ca 
pe roate - fără ghimpi, fără piedici. _ 

— Ah, te rog să accepţi toate laudele mele. Imi cer iertare 
dacă nu ţi le-am transmis încă. O treabă excelentă. 

— Mulţumesc, Eli. Apreciez. Cotten Stone ar trebui să 
primească mesajul: tare şi răspicat. Îşi va reaminti ce i s-a 
întâmplat lui Thornton Graham şi nu va omite să facă o paralelă. 
În mod sigur, va înţelege exact cu cine are de-a face. l-am 
arătat mâţa moartă, ca să zic aşa. 

— De ce nu te descotoroseşti de ea? Ai eliminat agentul, de 
ce n-o lichidezi şi pe ea? zise Mariah. 

Richard îşi tamponă buzele cu şerveţelul, înainte de a căuta 
privirea aprobatoare a lui Eli. li spuse nevestei sale: 

— Pentru că e de-a noastră, cel puţin pe jumătate. Tatăl ei a 
fost unul dintre Cei Căzuţi. Da, putem s-o eliminăm, dar, vezi tu, 
am stabilit de la bun început că nu-i vom vătăma pe semenii sau 
pe descendenţii noştri. În felul acesta, ne-am înmulţit. Avem 
nevoie de o armată numeroasă. Dacă încălcăm regula, dacă ne 
trădăm jurământul, înţelegerea va fi distrusă pentru totdeauna. 
Nu putem permite legiunii noastre să descrească numeric. Ar fi 
mai rău decât s-o nimicim pe Cotten Stone sau s-o redăm 
ţărânei. 

— În regulă, spuse Mariah, după ce păru că digerase cuvintele 
lui Richard. Înţeleg, prin urmare mă văd nevoită să pun o altă 
întrebare, Eli. Agentul Venatori e mort şi nu există suspiciuni că 
alta ar fi cauza, nu un atac de cord. Atunci, de ce eşti atât de 
agitat? 

— Pentru că niciunul dintre voi nu vede cheia problemei - 
fuzeta. Nu am nicio îndoială că avertismentul va fi recepționat 


cum se cuvine de Cotten Stone. Ea va face legătura între 
Thornton Graham şi Thomas Wyatt, dar nu va da mare atenţie 
acestui semnal de alarmă. 

— De ce? zise Richard. 

— Vei vedea. Va mai trebui s-o loveşti în singurul ei punct 
vulnerabil, fisura din armura lui Cotten Stone care ar 
îngenunchea-o - John Tyler. 


TOALETA BĂRBAȚILOR 


— Mă mai vrei? îl întrebă Cotten la telefon pe Ted Casselman. 

— Absolut, zise Ted. Faptul că-mi accepţi oferta este cea mai 
bună veste din săptămâna asta. 

— Dar va trebui, mai întâi, să lămurim nişte lucruri. O.K.? 

— Spune. 

Cotten se lăsă pe spate, aşezându-se comod pe pernele 
canapelei sale. 

— Ei bine, am demisionat. Am sunat la Ga/axy Gazette şi le- 
am spus că vreau să reziliez contractul. Am făcut şi o notificare 
scrisă, dar n-am expediat-o încă. 

— Se pare că ai procedat cum trebuia, zise Ted. 

Cotten îşi muşcă partea stângă a buzei de jos. 

— Nu tocmai. 

— Trimite odată scrisoarea şi lasă slujba asta de rahat în 
seama lui Tempest Star, acolo, la Courier. 

— AŞ vrea eu, zise Cotten. Gazette mi-a plătit un avans pentru 
articolul despre ruinele din New Mexico. Problema e că nu am 
niciun articol pentru ei. Subiectul există, dar încă nu i-am ticluit 
sfârşitul. Asta e piesa pe care vreau s-o aduc la SNN, dar nu pot 
rezilia contractul până nu restitui banii la Gazette. Stomacul lui 
Cotten se strânse ca o meduză. Şi nu am niciun sfanţ, aşa că... 

— Mă ocup eu de asta, zise Ted. 

— Nu, nu aşa voiam. Uite cum m-am gândit. Dar ascultă-mă 
fără prejudecăţi. 

Cotten petrecu următoarele cinci minute expunându-i lui Ted 
detaliile despre tăbliţele de cristal - cea din Peru, cea din New 
Mexico şi ultima tăbliță, care lipsea. Îi povesti despre Hapsburgi, 
despre Thomas Wyatt şi legătura acestuia cu Venatori, şi despre 
moartea lui, care - era absolut convinsă - nu survenise din 
cauze naturale. 

— Asta e subiectul pe care vreau să-l prelucrez pentru SNN. 
Ted, istoria asta va fi de mai mari proporţii chiar decât 
conspirația Graalului. În cazul tăbliţei, eu cred că avem dovada 


palpabilă a scrisului de mână al lui Dumnezeu, şi sunt 
încredinţată că spune despre mesajul Lui că ar fi destinat... 

— Cotten, nu trebuie să-mi vinzi mie asta. Am încredere în 
tine, în instinctele tale şi în priceperea ta. In plus, ştiu foarte 
bine că vei urmări povestea asta, indiferent dacă SNN te 
plăteşte sau nu. Am dreptate? 

Cotten legănă cu umărul receptorul telefonului. Vocea i se 
auzi aproape în şoaptă. 

— Este foarte important pentru mine, Ted. 

— Cât datorezi la Gazette? şi nu trebuie să-mi returnezi suma. 
Din punctul meu de vedere, SNN dă un avans şi îşi finanţează 
unul dintre reporterii de top, pentru a livra un expozeu demn de 
ştirile de maximă audienţă. 

— Aproape două mii de dolari. Şi trebuie să duc fotografiile 
tăbliţei peruane la un specialist, pentru traducere, ceea ce 
înseamnă să călătoresc din nou. Thomas şi cu mine am făcut 
cercetări pe aria experţilor în quipus şi am găsit că unul dintre 
cei mai bum din lume se află la Chicago. De acolo voi începe. 

— Nu e nicio problemă. Linge un timbru şi trimite scrisoarea. 
N-ai de ce să munceşti pentru un tabloid de mizerie. Va fi o 
binefacere să te vedem revenind acasă, la SNN. 

— Încă nu sunt pregătită să mă mut la New York. Mai întâi, 
trebuie să dau deoparte toată negura asta din jurul tăbliţei. 

— Hei, copilo! Lucrezi unde îţi este mai convenabil. Putem să 
ne gândim la mutat abia mai încolo. 

— Ted, eşti cel mai tare! Şi n-o spun într-o doară. 

— Bine, bine. Crezi că, dacă mă flatezi, îţi măreşti salariul? 

Râseră amândoi. 

— Hei, ţii legătura cu John Tyler? întrebă Ted. 

— Da. Am vorbit cu el imediat după moartea lui Thomas, am 
mai vorbit şi ieri. Au transportat trupul lui Thomas cu avionul, la 
Washington, pentru a fi înmormântat. N-avea rude, aşa încât 
doar angajaţii ambasadei, împreună cu membrii Venatori, vor 
lua parte la ceremonie. John s-a ocupat de tot. Am purtat o 
conversaţie îndelungată... 

— Pe voi doi vă leagă ceva special, nu-i aşa? E rău că e preot, 
chiar arhiepiscop. 

— Dar este preot. Şi cu asta - basta. 


— Hei, hei, după cum ziceam, e rău că e aşa. Ted făcu o 
pauză, apoi spuse: 

— Nu te voi mai hărţui pe tema asta. Nu vreau să ating un 
punct sensibil... 

— Oarecum, zise Cotten. 

— În regulă, copilo, aşterne-mi pe hârtie un plan şi 
informează-mă despre derularea lui. O să-ţi trimit nişte bani şi, 
când vei fi pregătită să faci rezervare la avion, dă-mi de ştire. O 
să decontez totul prin departamentul de deplasări al SNN. 

* 


x x 


După sosirea pe aeroportul O'Hare din Chicago, Cotten luă 
autobuzul către Crowne Piaza, Greektown. Întâlnirea ei era 
programată, la ora trei, cu Dr. Gary Evans, profesor în cadrul 
Programului de Studiu al Anzilor, la Universitatea din Illinois, 
Departamentul de Antropologie din Chicago. 

La 14.55, stătea în faţa secretarei acestuia. 

— Sunt Cotten Stone, mă aflu aici pentru întrevederea cu dr. 
Evans. În mâna dreaptă ţinea o mică mapă de piele, cu fermoar. 

— Domnişoara Stone a sosit, spuse secretara la telefon. 

Ascultă o clipă, apoi închise. 

— Dr. Evans vă aşteaptă. Puteţi intra. 

Cotten bătu încet la uşă, apoi intră în birou. 

— Bună ziua, zise Evans, ridicându-se în picioare şi 
întinzându-i mâna peste masa de scris. Ca vârstă, părea să fie în 
jurul a şaizeci şi cinci de ani, cu o pieptănătură uleioasă şi 
îmbrăcat cu un costum nepotrivit. Purta ochelari cu lentile 
groase, şi la fel de grav era accentul său de Midwest. Incăperea 
era mică şi înghesuită - cărţi, ziare şi dosare erau stocate una 
peste cealaltă, în coloane aliniate la perete. 

— Mulţumesc că aţi acceptat să mă vedeţi, Dr. Evans. 

— Ziceaţi că aveţi nişte texte quipus, zise el, aruncând o 
privire curioasă spre mapa ei. Luaţi loc, vă rog! 

Cotten se aşeză în partea opusă lui Evans. 

— Încă de când aţi sunat am ars de nerăbdare, să văd ce aţi 
găsit, spuse Evans. Mai ales că - ziceaţi - sunt primul care am 
prilejul să le examinez. 

Cotten îşi mută mapa în poală. 


— Într-adevăr, sunteţi primul. 

— Cum aţi ajuns în posesia acestor quipus-uri? întrebă Evans. 
Părea că nu doriţi să intraţi în detalii, la telefon. 

Cotten înghiţi anevoie. 

—E mult prea complicat să explici într-o convorbire 
telefonică. Şi poate că v-aş fi indus în eroare. Nu am, fizic, 
quipus-ul, ci doar fotografii. 

Cotten desfăcu fermoarul mapei şi scoase trei fotografii 5/7 
ale tăbliţei, pe care le tipărise acasă. 

Le răsfiră pe masa lui Evans. ÎI privi: clipea des din ochi, iar 
sprâncenele i se încruntară când trase pozele mai aproape de 
el. 

— Ce e asta? întrebă el. 

— O tăbliță de cristal găsită pe un şantier arheologic 
îndepărtat, din Peru. 

Evans căută în sertarul mesei de scris şi scoase de acolo o 
lupă mare. Luând în mână prima dintre cele trei poze, o ţinu din 
unghiuri diferite, examinând-o atent cu lupa. Apoi continuă cu a 
doua şi a treia. 

— Ce părere aveţi? întrebă Cotten. Partea inferioară a tăbliţei 
arată ca o exprimare în quipus, nu-i aşa? Liniile sunt ca sfoara, 
iar punctele - ca nodurile. Asta poate fi, nu? 

— Posibil, zise Evans, ridicând din umeri! Nu înţeleg ce e cu 
tăbliţa asta. Ce reprezintă? M-am aşteptat să-mi aduceţi o 
mostră de quipus autentic. 

Se uită la ea. 

— Nu ştiu ce e asta, domnişoară Stone. Nu cred că vă pot fi 
de folos. Ar trebui să văd fizic quipus-ul. Felul în care a fost ţesut 
materialul textil, culoarea firului, toate acestea sunt la fel de 
importante ca şi nodurile - sau punctele, în cazul de faţă. 

— Totuşi, nu desluşiţi chiar nimic? N-aţi putea lucra, cel puţin, 
cu liniile şi punctele? Îşi dădu seama că avea o oarecare 
disperare în glas. 

— Cercetarea presupune foarte mult timp, iar al meu este 
limitat. Puteţi măcar să confirmaţi autenticitatea acestor 
fotografii sau să-mi prezentaţi dovezi că sunt poze ale unui 
artefact real? După câte îmi dau seama, ar putea fi simple 
gravuri pe sticlă. 


— Dar nu sunt. Vă asigur că e o tăbliță de cristal descoperită 
pe un şantier arheologic, în Peru. Am făcut personal pozele, 
înainte ca tăbliţa să fie distrusă. N-aţi citit despre dezastru? Dr. 
Cari Edelman, întreaga tabără... 

— Masacrul? Fireşte că am citit despre el, dar nu-mi amintesc 
să se fl făcut vreo menţiune despre o tăbliță de cristal. 

— Pentru că a fost distrusă. Asta a fost motivul pentru care 
toţi au murit - din cauza tăbliţei. Toţi care au văzut-o au trebuit 
să moară. 

— Dumneavoastră aţi văzut-o, domnişoară Stone, şi, totuşi, n- 
aţi murit. 

Cotten se ridică şi făcu un gest repetat, indicând cu degetul 
spre desenul cu alură de quipus, de pe una dintre fotografii. 

— Există ceva în scrierea asta, în acest quipus, care e atât de 
important, încât... 

— Îmi pare rău, domnişoară Stone. 

— Vă rog, insistă ea. - Mi-aţi fost recomandat de oameni cu 
greutate. M-am bazat pe... 

Evans adună pozele în mână şi i le întinse. 

Cotten se dădu un pas în spate. 

— Mai aruncaţi doar o privire, vă rog. Vă implor, dr. Evans. 
Când vă plictisiţi ori n-aveţi ce face, sau când vă dă ghes 
curiozitatea, uitaţi-vă la ele. Numele şi numărul meu de telefon 
sunt scrise pe spate. 

Cotten se răsuci pe călcâie şi ieşi din biroul lui. 

* 


x x 


Lester Ripple sosi mai devreme. Întotdeauna ajungea mai 
devreme. Făcu ocolul cartierului de trei ori înainte de a se da jos 
din maşină, ocolind şi clădirea de trei ori. Afurisiţii de ochi îi 
lăcrimau ca unui bebeluş care plânge. „Blestematul ăsta de vânt 
rece e o pacoste”, gândi el. 

— Etajul trei, zise el cu voce tare, amintindu-şi unde fusese 
solicitat să se prezinte. Poate era un semn. Etajul trei. Etajul trei. 
Etajul trei. 

Îşi controlă ceasul. Era prea devreme, dar nu mai putea să se 
plimbe pe afară. Ştia că obrajii lui trebuiau să fie acum roşii ca 
focul din cauza frigului, şi afurisiţii de ochi... lisuse, prima zi de 


muncă, şi deja arăta jalnic! Poate că o să-l concedieze până să 
apuce să înceapă. Şi-şi dorea job-ul chiar dacă nu era în 
Departamentul de Fizică, unde se înscrisese iniţial. Voiau un 
matematician pentru Departamentul de Antropologie. 
Interesant. Funcţia sa va fi de profesor asistent în cercetare. 
Drumul spre glorie. Era un lucru bun. Responsabilităţile generale 
erau de a dezvolta şi a conduce un program de cercetări 
subvenţionate, de a asigura suportul financiar şi de a publica 
rezultatele cercetării. Acum, cea din urmă ar putea avea o hibă, 
de vreme ce nimeni nu voia să-i publice teoria firului. Şi asta era 
cheia tuturor problemelor. În niciun caz nu va renunţa la ea. În 
schimb, nu va avea şansa de a preda cursuri, şi prefera această 
opţiune. Dar antropologie? Stătea încordat, dorind să afle mai 
multe detalii specifice despre ceea ce aşteptau de la el. 

Ripple intră şi porni în sus, pe scări. Chiar dacă trebuia să-şi 
omoare timpul, n-avea importanţă, va fi punctual. Nu încape 
îngăduinţă pentru întârziere. 

— La naiba, la naiba, la naiba! zise el, la nici jumătatea 
primului şir de trepte. Subţiorile îi erau ude, şi un strop de 
transpiraţie i se prelingea pe buză. Emoţiile. Asta-i - era 
emoţionat. Îi veni în minte reclama TV cu recomandarea: „Nu-i 
lăsa niciodată să te vadă asudat”. 

Deodată, - „Ah, Dumnezeule!”, îşi spuse -, simţi presiune din 
intestine. Trebuia să meargă la toaletă! N-ar fi putut să şadă în 
faţa mesei noului său şef şi să aibă crampe intestinale - ce s-ar 
întâmpla, oare, dacă nu s-ar putea abtine, ce s-ar întâmpla dacă 
ar erupe în transpiraţie şi rahat, şi nu s-ar putea abtine? 

Ripple se grăbi în sus pe scări, ajungând în final la etajul trei. 
Străbătu cu paşi grăbiţi coridorul, rugându-se să găsească o 
toaletă. O găsi: o plăcuţă de alamă indica toaleta bărbaţilor. 

În cabină, şezând pe vasul de closet, scoase din buzunar un 
pliculeţ vidat de Imodium, îl deschise şi mestecă bine cele două 
tablete cu acţiune dublă. „Salvat”, îşi zise în gând. 

La sfârşit, simțindu-se eliberat, ieşi din cabină şi-şi spălă 
mâinile la chiuvetă. Automatul pentru prosoape de hârtie era 
acţionat din interior de un detector de mişcare. Ce mişto! Işi 
flutură mâna prin faţa acestuia, şi vâşti! — ieşi un prosop de 
hârtie. După ce-şi uscă mâinile, aruncă hârtia în coşul de gunoi. 


Ceva îi atrase atenţia. Se aplecă deasupra coşului, studiind 
cum ar putea să extragă ceva fără a se contamina. Întinse 
mâinile şi le flutură de trei ori prin faţa automatului cu prosoape 
de hârtie. Rupse un prosop de hârtie şi îl plasă în palma dreaptă, 
folosindu-l ca pe o barieră între pielea sa şi obiect. 

Lester Ripple vâri mâna în coşul de gunoi şi scoase de acolo 
trei fotografii. 


ISPITĂ 


Se lăsase întunericul când Papa se plimba singur pe cărare, 
prin grădinile Vaticanului. Căldura nestatornică a zilei de 
toamnă dispăruse odată cu apropierea serii, aşa încât fu nevoit 
să ia un hanorac peste sutana albă. Petrecuse un timp în capela 
sa privată, plângând pierderea lui Thomas Wyatt. „In nomine 
Patris et Filii et Spiritus Sancti”, zise el, făcând semnul crucii şi 
rugându-se ca Dumnezeu să primească la El, întru eternă pace, 
sufletul lui Thomas Wyatt. Papa ţinea în mână o Biblie deschisă 
la Psalmi 23:4 şi citea cu glas tare: „Cel nevinovat cu mâinile şi 
curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat 
cu vicleşug aproapelui său”. 

„Potrivită alegere”, rosti cineva. 

Papa făcu o pauză şi privi în direcţia de unde auzise vocea. Un 
bărbat cu părul cărunt, aproape de aceeaşi nuanţă cu a cămâăşii 
sale de mătase, şedea pe o bancă, lângă alee. Îşi ridică gulerul 
hainei de culoare neagră. 

— Vrei să-mi ţii companie? zise Bătrânul, indicându-i banca de 
lângă el. 

— Ce doreşti? spuse Papa. 

— Să-ţi răpesc o clipă din timpul preţios, spuse zâmbind. 
Vorbea cu un calm manierat. 

Papa ezită. Felul de a fi - inofensiv - al Bătrânului era menit 
să-l deruteze. 

— Nu avem ce să ne spunem. 

— Sunt sigur că avem. De fapt, avem să ne spunem atât de 
multe, încât nu putem discuta aici. Aşadar, poate că ar trebui să 
le luăm în ordinea priorităţilor. Lovi uşor cu palma banca de 
lângă el. Dar, mai întâi, insist să stai jos şi să te relaxezi. 

Papa se aşeză încet, închizând Biblia în poală. 

— Sunt uimit, zise Bătrânul. Nu te arăţi deloc alarmat de 
prezenţa mea. Eşti vrednic de laudă. 

— Ar trebui să fiu alarmat? Papa făcu un gest simplu, arătând 
spre grădinile dimprejur. Tu eşti cel care îmi vizitează domeniile. 
Poate că tu eşti cel care artrebui să se arate neliniştit. 


Bătrânul îi aruncă o privire dominatoare, înainte de a vorbi: 

— Unul dintre războinicii tăi a căzut. 

— Ţine de natura războiului. 

— Alţii îi vor urma. 

— Te-am întrebat ce doreşti, repetă Papa. 

— În final, capitularea ta. 

— Imposibil. Îţi dovedeşti incapacitatea de a profeţi. Veacurile 
de umilinţe şi-au luat birul şi te-au condus la nebunie? 

— Mulţi m-au acuzat de altele mai rele. 

— Nu am timp pentru discuţia asta. 

— Trebuie să-ţi faci timp. Sângele multora va cădea, în scurt 
timp, pe capul tău dacă îi îngădui fiicei lui Furmiel să afle 
accesul la taină. 

— Explică-te. 

— Chiar nu înţelegi? Nu poţi să-ţi imaginezi, nici măcar pentru 
o clipă, cât de rănit sunt? Nu umilinţă resimt, ci o mare durere, 
un sentiment de pierzanie şi furie. Dacă ţi s-ar fi tras Paradisul 
de sub picioare, ai fi găsit, desigur, o cale să te răzbuni. N-ai fi 
fost altfel decât mine. 

— Poate că ar trebui să te gândeşti mai bine înainte de a te 
declara în termeni egali cu Creatorul. Şi nu, nu sunt la fel cu 
tine. 

— Am fost cândva în termeni egali cu El. Toţi eram egali. Toţi 
-  minunaţi. Toţi - merituoşi. Nu l-a plăcut când L-am provocat. 
Ăsta e motivul acelei bătălii. Eu şi cei care mi s-au alăturat 
constituiam o ameninţare, pe care El n-a putut s-o tolereze. ŞI 
nu te îmbăta cu apă rece. Eşti ca mine, pentru că în inima ta 
zace ură, neîncredere şi întuneric. Acestea - toate - sălăşluiesc 
în inimile oamenilor. 

— Ai spus că sângele multora va cădea... 

— Timpul se scurge. lar femeia se apropie tot mai mult de 
descoperirea ultimei tăblițe. Nu voi permite să se întâmple aşa 
ceva. 

— De asta i-ai luat viaţa lui Thomas Wyatt? Ţi-e teamă de 
Cotten Stone? 

— Detest stilul ei eruptiv. Dacă ne forţează spre ziua de apoi, 
vom fi obligaţi să ne arătăm la chip. Această acţiune, în sine, îi 
va stârni pe mulţi împotriva noastră. 


— Încă o dată: ce doreşti? 

— Să intervii. 

— Dacă o fac, vieţile celor despre care vorbeşti vor fi salvate? 

— De ce nu faci ceea ce e mai bine pentru toată lumea? De ce 
n-o convingi să nu meargă mai departe, să schimbe direcţia, să 
renunţe? Dacă nu se va opri, va avea de îndurat nesfârşit de 
multă suferinţă. Va ajunge să-i facă rău singurei persoane pe 
care o iubeşte mai mult decât orice pe lume. 

— Şi dacă fac ce-mi ceri, eu ce voi primi în schimb? 

— Putere mai presus de orice putere. 

— Am deja putere. 

— Bogăţii ce le întrec pe ale oricărui rege care a trăit 
vreodată. 

Papa făcu un gest circular cu mâna, înspre palatul papal. 

— Priveşte în jurul tău. Cum denumeşti toate astea? 

— Ai o minte îngustă. Nu eşti în stare să-ţi imaginezi ce pot 
oferi eu. Depăşeşte capacitatea ta de a cuprinde cu mintea. 

— Nu am susţinut niciodată că sunt altceva decât un simplu 
om. 

— Atunci, îţi voi dărui, în schimb, înţelepciunea şi inteligenţa 
de a te propulsa dincolo de tărâmurile marilor gânditori 
contemporani sau ai oricăror timpuri istorice... 

— Cunoşti secretul? Cel pe care ea îl caută? 

— Da. 

— Spune-mi-l şi voi face precum zici. 

Bătrânul izbucni într-un hohot de râs. 

— Ce ţi se pare atât de hazliu? 

— Mă crezi prost. 

— Ştii ce cred? zise Papa. 

— lluminează-mă. 

— Cred că eşti disperat. Dar trebuie să ştii că nu există ispită 
care să mă subjuge. 

— Nu-ţi voi face oferta asta a doua oară. 

— Cotten Stone, cred eu, este pe cale de a lovi nimicitor, iar 
pe tine - fatal. 

— Priveşte-ţi mâinile. Vezi urme de sânge? Poţi trăi astfel? 

Papa se ridică în picioare, întorcându-i spatele Bătrânului. 

— Piei din faţa mea, Satană! rosti el. 


Când se uită înapoi, pentru a repeta porunca, banca era 
goală. 


HULK 


Lester Ripple îndepărtă toate lucrurile de pe masa pentru 
cărţi, din faţa televizorului. Le stocă în trei vrafuri, mutându-le 
pe holul ce ducea la dormitorul de o singură persoană. Avea 
nevoie de spaţiu liber de lucru. Spaţiu liber, minte liberă. 

Se aşeză pe scaunul Samsonite şi etală cele trei fotografii pe 
blatul mesei, tapetat cu vinii, din faţa sa. Lângă ele postă o lupă 
cu lumină proprie. 

Incă de când găsise pozele în toaleta bărbaţilor, îl rodea 
nerăbdarea de a ajunge acasă. În prima sa zi de muncă, era cert 
că nu-şi dorea să-l observe nimeni furând din coşul de gunoi din 
baie. Dar privirea fugară îi căzuse pe fotografii, care îi 
atrăseseră imediat atenţia. Dr. Evans l-ar putea considera un 
prostănac, un zănatic, din moment ce întreaga sa concentrare 
diurnă o redirijase spre pozele pe care tocmai le găsise. În 
mintea lui Ripple nu mai era loc pentru altceva: îl stăpânea 
curiozitatea de a mai arunca un ochi peste ele. Îşi aminti că 
porţiunea de sus - din ceea ce părea a fi o gravură pe un soi de 
tăbliță de sticlă - era acoperită cu glife sau pictograme, dar 
ceea ce îl uluise pe el era, de fapt, porţiunea de jos. Să fie, într- 
adevăr, ceea ce părea a fi? 

La sfârşitul zilei, îşi târa picioarele crăcănate, pe holuri şi apoi 
afară din universitate, cu cele trei fotografii bine adăpostite în 
servieta sa. Acum, aflându-se în siguranţă în apartamentul său, 
putea să-şi facă timp să le examineze. 

Ripple se aplecă peste prima dintre fotografii, ţinând lupa 
deasupra ei. Privi prin lentilă, urmărind cu degetul rândurile de 
linii şi puncte. Simţi declanşându-se trăgaciul din creierul lui, 
apoi succesiunea rapidă a gândurilor. 

Numere. Expresii matematice. Numere, simboluri şi cuvinte? 
Expresii şi ecuații. Frânturi. Fragmente. Da, numere, şi 
simboluri, şi cuvinte. Toate se întrepătrundeau, iar creierul său 
le procesa, asemeni unui supercomputer. 

Brusc, Ripple se lăsă pe spate, în scaun, şi opri lupa. Îi pierise 
respiraţia, de parcă urcase în fugă mai multe şiruri de trepte. 


Hulk. Asta era. ÎI va schiţa pe Incredibilul Hulk, cu carioca 
verde, şi va aştepta ca totul să se aştearnă în mintea sa. 

Lester Ripple înşfăcă ultima ediţie din The International 
Journal of Theoretical Physics, aşezat la capătul canapelei, apoi 
luă o cariocă verde, cu vârful subţire, dintr-un pahar 7-Eleven de 
pe tejghea, revenind la masa pentru cărţi. Îi luase un an întreg 
ca să economisească bani pentru abonament - peste 1800$. 
Dar îşi făcuse un dublu serviciu: putea citi şi jurnalul, dar putea 
şi să mâzgălească şi să deseneze în voie pe paginile lui. 

Lester alese o filă a jurnalului ce nu conţinea niciuna dintre 
schiţele sale anterioare şi începu să deseneze. Pe margine. Hulk 
începu să prindă contur. Era ca şi când se încorda să ridice o 
greutate nemăsurat de mare. 

În timp record, Lester se simţi mai bine, iar harababura din 
creierul său începu să se organizeze, să se filtreze, stocând 
metodic informaţia într-o structură ce căpăta sens. Fredona 
„You've Lost That Lovin’ Feelin'.” Scena în care Tom Cruise şi 
companionii săi de zbor cântau melodia asta în Top Gun era una 
dintre scenele sale favorite. Poate că va urmări din nou filmul în 
seara asta. Era unul dintre cele mai rulate DVD-uri ale colecţiei 
sale. 

Ripple desenă doar capul lui Hulk, faţa şi partea stângă a 
trupului, dar era suficient deocamdată. La nevoie, s-ar fi apucat 
din nou şi ar fi desenat partea dreaptă. 

Reluă examinarea pozelor şi apoi începu să ia notite pe o 
bucată de ciornă ce căzuse pe jos când eliberase masa. Curând, 
găsi că pe hârtie nu era destul spaţiu pentru toate postulatele şi 
calculele sale. 

Ripple îşi făcu drum spre bucătărie. Un teanc de bloc notes-uri 
cu foi galbene umplea comoda de sub sertarul cu argintărie. 
Folosea foarte multe caiete galbene. 

Acolo se afla şi un recipient de plastic cu creioane ascuţite, 
numărul 2, marca Ticonderoga, şi ascuţitoarea sa de creioane 
Batman. Luă trei caiete şi trei creioane, împreună cu 
ascuţitoarea sa, şi se întoarse la masă. 

După trei ore de la începutul studiului, Lester Ripple se ridică 
şi se plimbă în jurul mesei. 


Cine ar fi putut să scrie asta? Oare cine era cel care îi copiase 
teoria firului? Da, era mult mai elaborată decât a sa, scrisă într-o 
combinaţie de cuvinte codate şi ecuaţii de mecanică cuantică. 
Unele părţi apăreau ca nişte propoziţii directe, dar apoi se 
amestecau cu ecuaţii complexe, toate fiind scrise într-un cod 
binar tridimensional. Cea mai dificilă parte a descifrării era 
următoarea: trebuia desluşit când anume codul constituia un 
limbaj şi când anume devenea o ecuaţie matematică. Părţile ce 
fuseseră acoperite de pata de lumină lăsau în urmă întrebări 
fără răspuns. Doamne, cât şi-ar fi dorit să decodifice ultimele 
rânduri! Imposibil, căci bliţul le obliterase. Dar era convins că tot 
ce scria acolo corobora în continuare teoria sa. 

Şi, astfel, stătea faţă în faţă cu propria teorie a firului, scrisă 
pe un misterios bloc de sticlă, dovedind că exista o multitudine 
de lumi, lumi paralele, toate generate de forţa gândului, toate 
existând simultan. Teoria firului susţinea că orice gând se 
oglindeşte în lumea în care trăim şi, prin urmare, de la un capăt 
la celălalt al universului. Toate posibilităţile sunt deja create. 
Toate efectele există deja. În aceste fotografii, altcineva decât 
Ripple  profeţise conexiunea sau legătura dintre toate 
evenimentele, energiile, sufletele şi spiritele. Ca şi în teoria sa, 
se trasase puntea dintre legile lumii cuantice, cu dualismul ei: 
undă-corpuscul, şi legile fizicii clasice. Se găsise răspuns la 
întrebarea: „Dacă electronii pot fi în două locuri simultan, tu de 
ce nu poţi?”. Răspunsul era simplu, dacă îngăduiai minţii să 
vadă realitatea cu alţi ochi. 

Ripple se aşeză din nou, aruncând încă o privire asupra 
pozelor şi notiţelor sale. Apoi întoarse pe dos prima dintre 
fotografii şi citi din nou numele şi numărul de telefon scrise pe 
verso. 

Cu glas apăsat şi cutezător, rosti: 

— Domnişoară Cotten Stone, aici dr. Lester Ripple de la 
Universitatea din Illinois, Chicago, Departamentul de 
Antropologie. 

Repetă de două ori introducerea, străbătând drumul până la 
telefonul agăţat pe peretele bucătăriei. 

* 


x x 


— Evans n-a vrut să le vadă, Ted, spuse Cotten la telefonul 
mobil, în timp ce introducea cardul-cheie în uşa camerei sale de 
la Crowne Plaza. l-am lăsat pozele, dar nu cred că va catadicsi 
să le mai acorde nici măcar o clipă de atenţie. Imi pare rău că ți- 
am irosit banii. 

— Hei, se mai întâmplă să te afli în impas, zise Ted 
Casselman. Ţine de natura profesiei noastre, nu-i aşa? Tu şi 
Wyatt pe cine mai trecuserăţi în lista experţilor? 

— Evans promitea cel mai mult. Cotten aşeză mapa goală jos, 
la piciorul patului. Socot că e o adevărată risipă de timp şi bani 
să cutreier în zbor toată ţara, încercând să găsesc pe altcineva 
care să examineze pozele. Cotten se lăsă pe spate, lungindu-se 
pe cearşaful patului. Şi-apoi, aş vrea să asist la înmormântarea 
lui Thomas. Simt că ar trebui să fiu acolo... 

— Asta nu schimbă cu nimic situaţia. 

— Ştiu, dar aşa e corect. Tocmai când începuserăm să ne 
cunoaştem... Sunt sigură că el ar fi venit să-şi ia un ultim rămas 
bun de la mine, dacă eu aş fi fost în locul lui. După încheierea 
ceremoniei, mă voi întoarce şi voi relua investigația. Dar acum, 
trebuie să fac asta. 

— Ai nevoie de ajutor ca să te organizezi? Hotel? 

— Ted, eşti mai rău decât un tată în carne şi oase. Sunt om 
mare. Ştiu să mă descurc. 

— Trebuie să am grijă de tine, fetiţo. 

— Vorbim în curând, zise ea şi închise telefonul mobil. 

„Ce pierdere de timp - să vin până aici”, gândi ea, aruncându- 
şi pantofii din picioare şi întinzându-se pe spate. Fără îndoială, 
va întâmpina aceeaşi reacţie şi din partea celorlalţi experţi în 
quipus. Da, avea nevoie de o schimbare de registru majoră. 

Telefonul mobil zbârnâi. Cotten deschise clapa şi verifică 
identitatea apelantului, aşteptându-se să fie Ted, care o resuna. 
Dar numărul avea prefixul local 312 - Chicago. 


CRISTOFOR COLUMB 


Cotten cercetă cu privirea clienţii din Starbucks, în căutarea 
cuiva care purta o şapcă de baseball, cu „Wile E. Coyote” brodat 
pe ea. Lester Ripple îi spusese că astfel îl va recunoaşte. „Acest 
detaliu ar fi trebuit să înlesnească identificarea”, gândi ea. Dar 
din toată încăperea nu sărea în ochi niciun „Wile E. Coyote”. 

O mână grea o bătu pe umăr, făcând-o să se întoarcă. 

— Domnişoara Stone? Sunt Lester Ripple de la Universitatea 
din Illinois, Chicago, Departamentul de Antropologie, Programul 
de Studiu al Anzilor. 

Suna ca un recital. Lester respiră zgomotos, încreţindu-şi 
nasul, apoi îi întinse mâna. Era scund şi îndesat, cu părul blond 
răsărindu-i de sub şapca ornamentată cu desene animate. Avea, 
probabil, vreo treizeci de ani, iar ochii îi lăcrimau. Lângă el, 
zăcea o servietă ponosită. 

— Îmi pare bine să te cunosc, Lester, zise Cotten, strângându- 
i mâna. Îmi pare rău că n-am putut urmări cu atenţie ce încercai 
să-mi spui la telefon. 

Lester dădu afirmativ din cap, în mod repetat, de câteva ori, 
cu o scurtă mişcare a gâtului. 

— Am... am păstrat un loc în partea aceea. Ripple se întoarse 
pentru a o conduce într-acolo. Scuzaţi-mă, spuse el, lovindu-se 
de aproape toată lumea pe care o întâlni în cale. Scuzaţi-mă, 
scuzaţi-mă. 

„E întruchiparea imaginii cu nuca-n perete”, îşi zise ea în 
gând, urmându-l. Până şi coada cămăşii îi atârna într-o parte, iar 
cureaua sa ratase vreo două găici, la spatele pantalonilor. 
Clasicul tocilar. 

— Aici, zise el, trăgând de sub masă un scaun destinat ei. 

O foaie de hârtie ce fusese pusă pe scaunul acela zbură pe 
podea. Cotten văzu cuvântul rezervat scris pe ea, subliniat de 
trei ori. O altă hârtie, cu acelaşi cuvânt - rezervat -, trona în 
mijlocul mesei circulare, pe care era aşezată o ceaşcă de cafea 
încă neatinsă, folosită drept contragreutate. 


— Am ajuns aici de ceva vreme, zise Lester. N-am vrut ca 
altcineva să se aşeze la masa noastră, în timp ce eram la baie. 
Ridică hârtia de jos. Luând loc vizavi de Cotten, spuse: O.K., aţi 
auzit de Cristofor Columb, nu-i aşa? Îşi roti ochii. Sigur, oricine 
ştie cine a fost Columb. Dar ştiaţi că mintea poate percepe doar 
ceea ce crede că este posibil? 

Ripple se holba la ea, aşteptând vădit un răspuns. 

Cotten clătină din cap. 

— Îmi cer scuze, dar nu cred că pricep. 

Ripple îşi presă podurile palmelor pe pleoape. 

— Ştiu, ştiu. Am o problemă. 

„Poate că n-ar fi trebuit să accept să mă întâlnesc cu individul 
ăsta. E ţăcănit - în mod clar, e dus cu pluta”, îşi zise Cotten. 

— O.K., vă explic îndată, spuse el. Studiez fizica cuantică, 
ceea ce înseamnă că studiez lumea la nivel cuantic, divizată în 
particule mai mici decât atomul. Acolo jos, în lumea aceea, toate 
regulile acestei lumi nu se aplică. Şi viceversa. In lumea 
cuantică găsim ceea ce numim suprapunere cuantică - asta 
înseamnă că e posibil ca particulele să se afle în două sau mai 
multe locuri, sau stări, în acelaşi timp. Fiindcă, de pildă, atomii 
nu sunt lucruri, ci doar tendinţe. Fizica cuantică calculează doar 
posibilităţi, şi toate posibilităţile sunt deja existente. Conştiinţa 
nu devine realitate decât după ce alege o posibilitate. Incepu să 
mâzgălească ceva pe un şerveţel. Priviţi. 

Gotten se uită la ceea ce scria Ripple. Păreau a fi ecuaţii 
matematice, paranteze, cifre, simboluri, dar tot aşa de bine 
putea să fie aiureala unui ţicnit. 

— Domnule Ripple, vă... 

— Lester. Spuneţi-mi Lester. 

— Lester, va trebui să vorbeşti pe înţelesul meu, dacă vrei să 
înţeleg. 

— Doriţi cafea, cafe latte, cafea Mocca, ceva? întrebă Ripple. 

— Nu, mulţumesc. Poate mai târziu. 

— Nici eu nu beau cafea, dar mi-am comandat una, ca să pot 
ţine masa rezervată. E decofeinizată, asta în caz că voi fi nevoit 
să sorb din ea. Ripple făcu şerveţelul cocoloş, îşi scoase şapca, 
după care se scărpină în vârful capului, făcând ca smocuri din 
părul său să se ridice în toate direcţiile. 


„E mai mult decât ciudat”, gândi Cotten. Dar avea, totuşi, o 
anume doză de sinceritate şi inteligenţă, eclipsată de felul său 
bizar de a fi. 

Trase în faţa lui alt şerveţel şi, cu un gest plictisit, desenă 
marginile unui cub, apoi îl împinse în faţa ei. 

— Priviţi-l. Spuneţi-mi punctul dumneavoastră de vedere, în 
timp ce-l priviţi. Îl priviţi de sus în jos, de jos în sus, sau din 
lateral? 

— De sus în jos, zise ea, uitându-se la Ripple. 

— Nu, nu, nu. Nu vă uitaţi la mine, uitaţi-vă la cub, spuse el, 
cu glas gâfâit, ca şi cum n-avea destul aer. 

Cu toate că răbdarea îi era pe sfârşite, Cotten se uită la 
desen. Apoi, în mod inexplicabil, perspectiva ei se schimbă. 
Ridică privirea şi zâmbi. 

— Acum îl văd din lateral, zise ea. 

— Exact. 

— Este doar o iluzie optică, spuse Cotten. 

— Da! Ripple lovi cu palmele în masă. N-am făcut nimic 
pentru a schimba desenul, toate posibilităţile existau deja. 
Conştiinţa dumneavoastră e cea care a definit realitatea 
perspectivei - ceea ce aţi văzut. Asta este, de fapt, lumea. 
Posibilităţi sau, cum aţi spus, iluzii. Realitatea este iluzie. Iluzia 
este realitate, dar numai atunci când o înţelegem şi devenim 
actanţi. 

Cotten se lăsă pe speteaza scaunului. Avea o vagă idee 
despre ce voia să spună Ripple, chiar dacă nu-i era prea clar. 

— Ştiu că vă e greu să îmbrăţişaţi această teorie şi să-i daţi 
crezare. Aşa că mai bine să ne întoarcem la Columb. Legenda 
spune că, atunci când navele lui Columb s-au apropiat de 
insulele Caraibe, băştinaşii care vieţuiau acolo nu le-au putut 
vedea. De ce? Pentru că nu puteau să şi le imagineze, nu aveau 
niciun fel de concepţie despre un vapor de o sută de tone, cu 
trei catarge. Şamanul lor a privit înspre mare şi a văzut valurile 
produse de prora vaselor, astfel încât a ştiut că ceva se apropia. 
Dar mintea sa nu putea să vadă vapoarele. După mai multă 
practică în scrutarea orizontului, navele au început, în fine, să ia 
formă. Le putea vedea. Şi din clipa în care şamanul le-a descris 
celorlalţi, aceştia s-au concentrat, şi au putut vedea şi ei. 


— Povestea asta nu e adevărată, spuse Cotten. 

Ripple ridică din umeri. 

— Toţi specialiştii în fizica cuantică înţeleg aceste principii, 
dar există o mică lacună în demonstraţia lor. V-am spus că, în 
lumea cuantică, atomii pot exista în mai multe locuri simultan. 
Pe tema asta există suficientă documentaţie. Asta nu e o 
poveste gen Columb. Dar avem o breşă între lumea cuantică şi 
ceea ce vedem cu ochiul liber. De ce masa asta nu poate fi în 
două, sau trei, sau o mie de locuri simultan, aşa cum particulele 
pot fi în lumea cuantică? 

Ripple se şterse din nou pe cap. 

— Habar n-am, zise Cotten, a cărei fascinaţie sporea cu 
fiecare clipă. 

— Am găsit răspunsul. Este o parte din teoria firului, elaborată 
de mine. Ripple scoase din servietă un plic maroniu. Deschise 
capacul şi extrase cele trei fotografii. Şi tocmai asta scrie pe 
obiectul ce apare în aceste poze, pe care spuneţi că le-aţi făcut. 
Toate ecuaţiile şi explicaţiile mele sunt aici, în acest cod. Arătă 
spre una dintre poze. Spuneaţi că provin de pe un şantier 
arheologic din Peru. Cum se poate? 

— Nu ştiu cum se poate, dar acolo a fost găsită tăbliţa. Am 
fost acolo când au excavat-o. Cotten făcu o pauză, apoi îşi 
împreună mâinile în poală. Tot ce mi-ai spus sună foarte 
interesant, Lester, dar nu sunt prea convinsă că asta scrie pe 
tăbliță. Am motive să cred că inscripţia este mai mult decât un 
fel de fizică revoluţionară. 

Faţa lui Ripple se încreţi, iar ochiul drept începu să-i lăcrimeze 
profund. 

— Dar asta este ce e scris pe ea. E scris într-un cod binar 
tridimensional. Foarte sofisticat. O parte sunt ecuaţii, iar o parte 
- limbaj. 

— Atunci spune-mi ce zice partea cu limbajul. 

— Desigur, răspunse Ripple. Spune că toate posibilităţile 
există deja, şi chestii din astea. 

— Atât? 

— În mare parte. Nu pot distinge ultimele două linii, din cauza 
petei produse de bliţul aparatului foto. 

„Altă pierdere de timp”, se gândi Cotten. 


— Sunt sigură că vei găsi pe cineva din comunitatea ştiinţifică 
să te asculte până la capăt, zise ea. 

Ripple îşi trecu mâna peste creştetul capului. 

— Pot să păstrez pozele? întrebă el. A 

— Sigur că da. Mi-am făcut o rezervă de copii. lţi mulţumesc 
pentru timpul acordat, Lester. Sunt nevoită să plec urgent. 
Trebuie să eliberez camera de la hotel şi să prind avionul spre 
Washington. 

— Ah, o misiune guvernamentală, presupun, - zise el, iar 
dezamăgirea îl făcu să se încrunte. Faţa i se plisa centimetru cu 
centimetru. 

— O înmormântare, spuse ea. 

— Îmi pare rău. 

Cotten se ridică să plece. 

— Ce v-aţi aşteptat să spună inscripţiile? întrebă Ripple. 

— Mă aşteptam să-mi spună cum să opresc Apocalipsa. 


SIG-SAUER 


Richard Hapsburg conducea Buick-ul Lacrosse, închiriat, pe 
Massachusetts Avenue, apropiindu-se de Observatory Circle. 
Pasagerul de pe bancheta din spate a unui Volvo S80 de culoare 
gri se afla la trei maşini distanţă în urma țintei sale. Richard era 
deja nervos: ratase, ceva mai devreme, o ocazie de a trage, 
ezitând şi apoi pierzând cele câteva secunde în care ţinta lui era 
expusă. „Dacă dau chix cu misiunea asta, Eli îmi strânge 
testiculele în menghină”. 

SIG-Sauer-ul P226 era lângă el, pe scaunul pasagerului. 
Richard nu era un trăgător de elită, acceptase sarcina împotriva 
voinţei sale. Îi sugerase lui Eli să angajeze un asasin, dar acesta 
respinsese ideea. Era evident că Eli nu voia să implice persoane 
din afară, nici să rişte scurgeri de informaţii. lar Richard mai era 
convins de faptul că Eli îl testa, totuşi, din nou. 

Richard continuă să urmărească Volvo-ul pe 14th Street şi US- 
1. Era greu să potrivească maşina în mers, lângă S80, şi să şi 
tragă din mişcare. Cum putea să conducă, şi să ochească, şi să 
mai şi tragă cu acuratețe? 

Richard nu era îngrijorat că cineva i-ar reţine numărul de 
înmatriculare şi astfel s-ar putea ajunge la el, urmărind maşina 
închiriată. Când luase maşina, prezentase acte de identitate 
false şi pusese peste tablele cu numărul de înmatriculare oficial 
altele, fictive. Problema lui nu era cum să se fofileze ca să nu fie 
prins, ci cum să găsească poziţia bună pentru a trage focul 
ucigaş. 

Pe tot drumul pe care-l străbătu de-a lungul l-395 până la 
parcarea George Washington, Richard îşi croise planul. Mai avea 
o singură oportunitate: Aeroportul Reagan. 

Apăsă pe acceleraţie, depăşind două maşini, până ce ajunse 
chiar în spatele maşinii Volvo. Putu să vadă capul țintei, prin 
geamul din spate al maşinii. Doar câţiva paşi mai separau cele 
două vehicule. 

Volvo opri în curba unde pasagerii sosiți aşteptau autobuzul 
sau taxiurile comandate. Richard parcă chiar în spate. Lăsă în 


jos geamul maşinii Lacrosse şi propti automatul în ramă, sub un 
exemplar din Sports Illustrated. 
Şoferul ieşi şi înconjură maşina. Deschise portiera din spate a 
maşinii S80. 
Când ţinta ieşi afară, Richard apăsă pe trăgaci. 
* 


x x 


Cotten Stone îşi croia drum prin mulţimea de pasageri sosiți 
pe Aeroportul Naţional Ronald Reagan din Washington. Cu 
geanta tip sport agăţată de umăr, simţea că oboseala îi 
pătrunsese în oase în timpul zborului. Era răscolită de un soi de 
depresie, iscată de deplasarea la Chicago, de întâlnirea cu dr. 
Evans şi cu ciudatul, dar năstruşnicul Lester Ripple. Durerea 
provocată de moartea lui Thomas îi stăruia în stomac, în timp ce 
se pregătea să participe la funeraliile lui. Ştia mai bine decât 
oricine că Cei Căzuţi îi trimiteau mesajul de a renunţa, de a se 
da bătută. Dar ea nu intenţiona să facă asta. Thomas nu i-ar fi 
îngăduit. Şi nu va permite ca moartea lui să fie zadarnică. 

Cotten făcuse o rezervare la Georgetown Inn. De îndată ce 
înmormântarea se va fi sfârşit, va lua legătura cu Ted şi va 
reveni la lucru. N-avea voie să-l dezamăgească. El îşi asumase 
un risc enorm primind-o înapoi la SNN. Carierele lor - ambele - 
erau puse în joc. 

In vreme ce mulţimea din aeroport se rărea, Cotten făcu o 
pauză şi se uită atent după monseniorul Duchamp, care 
promisese s-o aştepte. Deodată, se opri, iar ochii îi căzură pe un 
bărbat înalt, care se oprise la câţiva yarzi în faţa ei. Purta jeanşi, 
un pulover cu guler înalt şi o jachetă grea, de piele. Zâmbetul 
său radia prin mulţime. Într-o clipită, îi recunoscu ochii. 

— John! şopti ea, alergând spre el. Lăsând să-i cadă din mâini 
bagajele şi aruncându-şi braţele în jurul gâtului său, îl strânse la 
piept. Nu pot să cred că eşti aici... 

John Tyler o îmbrăţişă, în timp ce restul pasagerilor sosiți îşi 
făceau loc pe lângă ei. 

Cotten se dădu înapoi. 

— Doamne! Cineva ar putea trage o concluzie greşită despre 
mine văzând că mă arunc în braţele unui arhiepiscop. Ridică 
privirea spre tavan. Oare de ce fac asta? 


John o luă din nou în braţe şi şopti: 

— Helo, Cotten Stone. 

— Helo, John Tyler, zise Cotten. O clipă, stătură încleştaţi în 
îmbrăţişare. Ah, câtă căldură simţea stând cu capul aplecat pe 
umărul lui! Da, era atât de aproape... Mireasma de after-shave, 
combinată cu mirosul pielii lui îi trezea un şuvoi de amintiri. 

În sfârşit, Cotten se desprinse şi se trase înapoi, îşi şterse 
lacrimile. 

— Sunt atât de bucuroasă că eşti aici... 

— Şi eu, spuse el, apucând de bagajul ei şi de laptop. Hai să 
mergem! Am lăsat maşina să aştepte. O conduse în direcţia 
porţii de ieşire. 

Afară, John arătă spre un Volvo S80 de culoare gri metalizat, 
parcat în curbă. Apropiindu-se, Cotten îl recunoscu pe bărbatul 
care aştepta lângă maşină. 

— Bună ziua, domnişoară Stone, zise monseniorul Philip 
Duchamp, ţinând portiera deschisă. 

— Mare distanţă de New Mexico, Monseniore! spuse Cotten. 
Îmi face plăcere să vă revăd. Se urcă pe bancheta din spate. 

— Şi mie, spuse Duchamp. Excelenţă! Dădu din cap, în semn 
de încuviinţare, către John, care se urcă pe locul de lângă 
Cotten. 


Un moment mai târziu, S80 reintra în trafic. 
x 


x x 


Richard ajunse cu maşina la Mall şi opri Lacrosse-ul în mijlocul 
parcării aglomerate. Inima încă îi pulsa, aproape vicios, lovindu-i 
cu putere pieptul, pe dinăuntru. Il ratase pe Tyler, dar nu se 
putea dumiri ce traiectorie luase glonţul rătăcit. Nu văzuse pe 
nimeni să cadă. Trăsese focul, dar amortizorul armei şi zgomotul 
din jurul terminalului camuflaseră complet sunetul împuşcăturii. 
Nimeni nici măcar nu clipise. Aruncase arma şi revista de sport 
pe scaun, apoi călcase acceleraţia, ieşind în grabă din terminalul 
aeroportului. 

Eşuase. 

Eli n-avea să fie încântat. Deloc. 

Richard cobori din maşină şi demontă placa fictivă, aruncând- 
o într-un coş de gunoi din apropiere. Când reveni în maşină, îşi 


rabată spătarul scaunului spre spate şi porni radioul. După ce 

găsi un post cu muzică clasică, potrivi sonorul şi apoi se cufundă 

în scaun, închizând ochii. Nu era plămădit pentru aşa ceva. 
Richard Hapsburg se săturase. 


REŢEA ENERGETICĂ 


Lester Ripple mototoli toate foile de hârtie galbenă lăsate în 
dezordine pe blatul mesei pentru cărţi. 

— Inutil, bombăni el, aruncând cocoloşul pe podea. 

Nu înţelegea. Sub nicio formă nu putea pricepe ce a vrut să 
spună Cotten Stone despre cum va opri ea Apocalipsa. Ce 
Dumnezeu a putut să-şi închipuie că era scris pe tăbliță, sau ce 
era, de fapt? Codul înscris acolo era teoria lui, până la cel mai 
fin detaliu, şi încă ce fin. Ce avea asta de-a face cu ea? Era o 
biată reporteriţă de televiziune, pentru numele lui Dumnezeu! 

Lester se uită în jos, la fotografii, şi se şterse la nas cu 
antebraţul. Micuţii stropi nu reclamau batista; nu era răcit sau 
infectat. Mucoasa era curată. O simplă alergie. Nimic diferit faţă 
de situaţia când te freci la ochi şi îndepărtezi mizeria din colţul 
lor. 

Ţinu lupa deasupra porțiunii din fiecare poză, unde textul era 
ascuns de pata de lumină. „Apocalipsa!”, zise el. Oare ea chiar 
voia să spună: ultimul mare război, sau se referea la vreo 
bătălie personală? Ar fi trebuit s-o determine să-i explice mai 
multe. 

— Pot să le potrivesc, zise el. Pot să rezolv asta. 

Lester Ripple inspiră adânc, apoi expiră. Avea de gând să-şi 
odihnească mintea. Cele mai incredibile iluminări veneau în 
acele momente - momentele în care se deschidea pe sine 
universului, lăsând toată energia să-l pătrundă. În felul acesta 
descoperise, pentru prima oară, bazele teoriei firului, pe care 
apoi o formulase. Îşi va aduce mintea în stare de puritate şi 
receptivitate. Dar, mai întâi, aşa cum îl povăţuise bunica lui, 
trebuia să-l mulţumească Creatorului pentru că îi dăduse 
înţelepciunea pe care o căutase. Dacă, însă, s-ar fi rugat - 
simplu - doar pentru înţelepciune, asta ar fi însemnat ca mintea 
lui să admită că n-ar fi avut-o de la bun început. Dar ceea ce 
funcţiona, de fiecare dată, era gratitudinea lui: îi era 
recunoscător Creatorului pentru cele cu care era deja înzestrat. 


„Trăieşte aşa cum ai vrea să trăieşti cu-adevărat, şi aşa va fi”, 
ar zice bunica lui. „Vezi ceea ce ai vrea să vezi, şi îţi va fi dat”. 

Lester ştia că toate răspunsurile erau în capul lui. Secretul era 
cum să le transpună în imagini. Ca în desenul cubului pe care i-l 
arătase lui Cotten Stone. Tot ce conta era punctul lui de vedere. 

Când lumina îi inundă fiinţa, Lester Ripple simţi un fel de 
tihnă, o adâncă pace. Cursa în care mintea lui era permanent 
antrenată încetinise, se îndepărtase. Bine. Chiar foarte bine. 
Oare cum ar putea să explice cuiva experienţa asta? Era ca şi 
cum făcea parte dintr-o reţea energetică prin care toate 
lucrurile din univers şi, poate, de dincolo de el, erau conectate. 

* 


x x 


Cotten privi pe geam, în timp ce Volvo se îndrepta spre 
Georgetown Inn. 

— Abia o să ai timp să te refrişezi înainte de înmormântare, 
zise John. Trebuie să fii frântă. 

— Mental. Fizic. În toate privinţele. Dar peste două ore se va 
termina şi mă voi întoarce la hotel, să mă odihnesc. 

John îi luă mâna lui Cotten într-a sa. 

— Eşti o femeie de fier. Crede-mă când îţi spun că Dumnezeu 
nu îţi va da niciodată mai multă povară decât poţi să duci. 

Cotten găsi alinare la John, odihnindu-şi capul pe umărul lui. 

— Nu ştiu ce m-aş face fără tine... zise ea. 

Îşi continuară drumul în tăcere, până ce John vorbi din nou. 

— Am stat să mă gândesc: Chauncey Wyatt, bunicul lui 
Thomas, s-a făcut răspunzător pentru furtul tăbliţei de la 
Vatican, atunci, în anul 1800. Ştim că biletul pe care l-a lăsat 
conţine un fel de indiciu despre locul unde a ascuns relicva. 

Cotten îşi săltă capul. 

— Mi-a povestit despre bunicul lui şi despre bilet, dar n-am 
putut să-i găsim vreo noimă. Ne înţeleseserăm să mergem 
împreună în Marea Britanie, pe urmele unor rude îndepărtate 
ale sale. 

— M-am gândit, în acelaşi timp cu voi, la aceleaşi lucruri, îi 
mărturisi John. Am dat ordin filialei Venatori din Londra să facă 
nişte investigaţii. Au depistat o strămătuşă. 


— Aşadar, într-acolo va trebui să ne îndreptăm paşii, imediat 
după asta. 

Duchamp călcă brusc frânele, aruncându-i în faţă pe Cotten şi 
pe John. Volvo se opri cu un scrâşnet de roţi, după care urmă un 
zgomot surd, apoi o plesnitură. Ceva de mari dimensiuni 
zburase peste capotă şi se izbise de parbriz. 

— Ce naiba a fost asta? sări Cotten, uitându-se prin sticla 
însângerată. 


SEDUCȚIE 


Cotten stătea aşezată pe marginea şoselei, în iarbă, în timp 
ce poliţia dirija traficul în jurul locului accidentului. Presupuse că 
zăboveau de atâta timp acolo pentru că existau victime. 
Duchamp era vădit marcat şi Cotten îşi dori să-l poată face să se 
simtă mai bine. Sărise în faţa maşinii imediat după ce oprise, iar 
John şi Cotten îl urmaseră. Imaginea aceea persista încă în capul 
lui Cotten... 

Trupul, mutilat şi plin de sânge, al unei femei zăcea întins pe 
pavajul drumului. Şi ca şi cum asta nu era de-ajuns, din fiul ei, 
de vârsta prunciei, mai rămăsese doar un morman de carne, la 
mică distanţă de mama sa, ambii - morţi. 

Prelate galbene acopereau acum cadavrele celor doi, fapt 
pentru care Cotten era recunoscătoare. Feţele mamei şi 
copilului îi erau vii în minte. Cotten îşi privi mâinile. Cu toate că 
le ştersese pe fustă şi apoi din nou pe iarbă, încă mai 
rămăseseră dâre roşii. Bluza ei avea pete roşii, încă neuscate, în 
partea din faţă, şi un firişor de sânge îi brăzda fruntea. 
Bebeluşul nu murise imediat, aşa cum decedase mama lui, iar 
Cotten încercase să oprească sângerarea de la capul micuţului, 
dar nu putuse salva copilul. 

Trebuia să înceteze a se mai gândi la asta. Dar încă îl mai 
putea auzi pe Duchamp vorbind cu unul dintre poliţişti: 

— Nu ştiu de unde a apărut... N-am văzut-o defel... zise el, 
repetând asta în continuu, pentru oricine l-ar fi ascultat. 

Cotten observă când John îşi puse mâna pe umărul lui 
Duchamp şi îl conduse spre marginea şoselei unde se afla ea. 
Cotten se ridică în picioare. 

— Cred că poliţia are acum toate datele necesare 
investigaţiei, spuse John. 

Faţa lui Duchamp era palidă, nu se distingea nici urmă de 
culoare în buze sau pe obraji. 

— N-a fost vina ta, zise Cotten. 

Duchamp clătină din cap. 


— Poate dacă aş fi fost mai atent... dacă aş fi văzut-o... să 
deviez maşina la timp, s-o evit... 

— Încetează odată să te mai torturezi, zise John. 

— Acest accident este un alt caz din seria sinuciderilor. 
Femeia a ţâşnit în faţa maşinii. Nu există altă explicaţie. Unul 
dintre poliţişti a zis că i-au găsit maşina parcată pe banda de 
urgenţă, mai jos, lângă şosea. Nu avea de gând să se mai 
întoarcă. A fost un act deliberat. 

— Dar, John, copilul... spuse Cotten. De ce a trebuit să ucidă 
şi copilul? 

— Toate astea fac parte din strategia /or. Cu cât mai 
înfricoşător, cu atât mai bine, spuse John. Şi să nu crezi că noi n- 
am fost luaţi în colimator. Ei încearcă să-şi îndrepte tirul asupra 
ta. Ca şi în cazul lui Wyatt. 

Cotten îşi dădu părul după urechi. 

— Trebuie să oprim asta. Trebuie să găsim ultima tăbliță. 

* 


x x 


— Nu mă mai întorc! se răsti Richard în telefonul mobil. 

Mariah îşi azvârli poşeta pe pat. Era pregătită să meargă la 
Eli, la cină, iar Richard îşi găsise tocmai acum să se comporte 
absolut ciudat. 

— Despre ce vorbeşti? Nu l-ai aranjat pe Tyler? 

— Am încercat, dar n-am reuşit. Nu mai pot continua aşa. 
Focul interior mi s-a stins... 

Mariah mergea în cerc în jurul patului, cu telefonul fără fir la 
ureche. 

— Richard, ascultă! Eşti obosit şi supărat. Nu poţi lua decizii în 
starea asta. Nu gândeşti limpede. Urcă-te în următorul avion şi 
vino acasă! O să vorbesc eu cu Eli. Va avea grijă să-l elimine pe 
Tyler, într-un alt mod. 

La celălalt capăt al firului se aşternu tăcerea. Mariah îşi muşcă 
destul de tare buza de jos, încât îi ţâşni sângele. Dacă Richard 
cădea, ar fi căzut şi ea odată cu el, şi nu avea defel intenţia să 
îngăduie ca lucrurile să decurgă astfel. Parcursese o cale mult 
prea lungă pentru a se întoarce tocmai acum din drum. 

— Mai eşti acolo? întrebă Richard. 

— Da. 


— Te iubesc, Mariah. Vino cu mine. Vom fi împreună, vom 
pleca undeva, oriunde în lume, departe de Eli. Poate că vom 
întemeia o familie, dacă vrei. 

— Richard, ce-i cu tine? Tu auzi ce spui? Cuvintele tale nu 
aparţin aceluiaşi om cu care am fost în New Mexico. Eşti patetic. 

— New Mexico a fost ultima mea ovaţie. Tipul acela de putere 
şi-a pierdut controlul asupra mea. Nu am niciun folos de pe 
urma ei. Nu-mi mai creează nicio emoție. Şi mi-am pierdut 
credinţa în... 

— Aiureli. Ai fost născut ca să faci asta. E în sângele tău. Vom 
sta cu toţii uniţi, şi vom învinge. Nu poţi decide - simplu - că 
vrei să ieşi din joc. Nu ţine. Nu funcţionează. 

— Dar pentru Furmiel, tatăl lui Cotten Stone, a funcţionat. 

— Şi uite ce i s-a întâmplat. Ajunsese atât de deznădăjduit, 
încât s-a sinucis. 

— Mariah, vrei să vii la mine? _ 

Ea închise telefonul fără să-i răspundă. li mai rămăseseră 
treizeci şi cinci de minute ca să ajungă la Eli Luddington, iar 
acum trebuia să-şi schimbe hainele. Vestimentaţia cu pantaloni 
era grozavă, dar simţea nevoia ca, în seara asta, să poarte o 


rochie. 
* 


x x 


— A dat-o-n bară, îi zise Eli Mariahei, stând în capătul mesei 
de sufragerie, iar ea de-a dreapta sa. Cinau solitari. 

Mariah stătea cu spaimă. Dacă Eli vorbise cu Richard, era 
pierdută. 

— Ai vorbit cu Richard? 

— Nu răspunde la telefonul mobil. 

„O scurtă amânare”, gândi ea. Dacă ar reuşi să-i ţină la 
distanţă un timp suficient de lung, să nu poată sta de vorbă unul 
cu altul, şi să-l împiedice pe Eli să ia foc, ar putea, eventual, să- 
şi readucă soţul acasă. 

— Poate că bateria telefonului e moartă. Se mai întâmplă... 
adăugă ea. 

— Richard are încărcător pentru maşină şi încărcător normal. 
Mă evită. 

Mariah lăsă în jos lingura de supă. 


— Sunt convinsă că va suna în curând. A fost stresat în 
ultimul timp. Lasă-mă să discut cu el. Dă-i puţin răgaz, Eli. Pune- 
ţi nădejdea în mine în privinţa lui Richard, aşa cum ai făcut 
întotdeauna. Aminteşte-ţi, ăsta e jobul meu. 

— Soţul tău e nefericit. 

Mariah se făcu mică. Jurământul ei în faţa lui Eli, singurul pe 
care trebuise vreodată să-l facă în schimbul a ceea ce ea 
considera că fusese renașterea ei, era de a-l menţine pe Richard 
prezent şi loial misiunii. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Doar că Richard e 
genul care rumegă toate faptele. 

— Tu îl satisfăceai acasă? 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— Cu sexul, cum staţi? o iscodi Eli. 

Mariah îşi împinse bolul cu supă. 

— Hm... bine. Ştii doar ce simte Richard pentru mine. Şi e 
foarte gelos pe tine. Pasul întâi. Şi chiar ar trebui să fie. Eşti un 
bărbat atât de puternic şi de arătos! Ce femeie nu ar fi atrasă de 
tine? 

Liniile dure, nervoase ale figurii lui Eli se înmuiară. 

— Îmi place când mă flatezi. 

Mariah întinse mâna şi îl mângâie pe cap. 

— Nu te flatez, ştii prea bine. 

Eli sorbi din vinul său. 

— Să sperăm că Richard va suna în curând şi că va avea o 
explicaţie rezonabilă. Şi, mai cu seamă, veşti bune. 

Mariah îşi pierdu apetitul. Eli anunţase, pentru cină, şase 
feluri, şi dacă ea ar afişa o mutră îngrijorată, el şi-ar da de 
îndată seama. 

— Richard nu e la fel de puternic ca tine. Are slăbiciuni. 

— Exact ăsta este motivul pentru care te-am introdus pe tine 
în toată povestea. 

— Nu cred că l-aş putea admira vreodată pe Richard la fel 
cum te admir pe tine. Îşi coborî privirea, prefăcându-se ruşinată 
de comparaţia pe care tocmai o făcuse. Dacă n-ar fi fost 
Richard... Se uită la Eli, dându-şi silinţa să lăcrimeze. Stau 
alături de Richard doar pentru că tu îmi ceri asta. Doar ştii pe 
cine doresc cu-adevărat, nu-i aşa? 


Eli înghiţi şi restul vinului. 

— N-ai rostit niciodată vorbele astea, înainte. 

— Consideram că nu se cuvine. Dar ţi-am demonstrat-o de mii 
de ori, prin felul în care te ating ori te las să mă atingi, la rândul 
tău. N-ai remarcat niciodată cum îţi răspund? Nu poţi fi atât de 
orb. Chiar şi Richard a văzut. 

Eli îşi mai turnă un pahar cu vin şi se lăsă pe spate, în scaun, 
părând a o studia. 

Stomacul Mariahei se strânse atât de tare, încât simţi că o 
durea. Spera ca el să nu-i ghicească intenţiile. Pasul al doilea. 
Mariah îşi lăsă mâna să alunece sub masă, până ce ajunse pe 
coapsa lui Eli. Testă mai întâi situaţia, fără să se mişte. 
Observând lipsa de reacţie, începu să-i mângâie încet piciorul. 

Zâmbind, spuse: 

— Am putea profita de tot ce e mai bun din cele două lumi. 
Richard nu trebuie să ştie. Pot, în continuare, să-mi ţin 
promisiunea făcută ţie, şi să te servesc mai mult decât într-un 
singur fel. 

Eli continua s-o privească. Îi cântărea vorbele, din cât îşi dădu 
ea seama. Era un semn bun. Un nod din stomacul Mariahei se 
slăbi. 

— Oare nu ăsta e motivul pentru care m-ai invitat aici, la cină, 
în lipsa lui Richard? Pentru că vrei să fii cu mine, aşa cum şi eu 
îmi doresc să fiu cu tine... 

Mariah îşi trase mâna, se ridică şi merse spre Eli, lipindu-se 
apoi de el. 

— Termină-ţi vinul, zise ea, petrecându-i mâna liberă pe sub 
rochia ei, astfel încât să-i cuprindă piciorul. Si după ce ai sorbit 
ultima înghiţitură, te aştept la etaj, să mă guşti pe mine. Şi-apoi 
să-mi şopteşti la ureche care gust e mai bun... 

Mariah se retrase un pas, deschizându-şi fermoarul de la 
spatele rochiei, dezgolind astfel unul din umeri, expunându-şi 
spatele şi oferindu-i lui Eli o privire fugară asupra unui sân gol. 
Pasul al treilea. Înainte de a părăsi încăperea, rochia îi căzu pe 
podea. 


VIOLET 


— Venatori trebuie să aibă un buget destul de bogat, dacă ne 
cazează în apartamente la Cadogan, îi spuse Cotten lui John, 
când acesta apăru la ea în cameră, după ce se făcuse comod, la 
rândul lui. Costă o avere. 

Ea şi cu John ajunseseră la Londra la trei zile după 
înmormântarea lui Thomas Wyatt. 

— Îţi place camera? 

Cotten făcu o piruetă. 

— Ce ar putea să nu-mi placă? E peste măsură de luxos. Dar 
nu pricep de ce cheltuie atât de mult cu mine. Mai mult - şi n-o 
spun ca să te jignesc -, de ce să cheltuie enorm cu tine, şi nu cu 
unul dintre mai marii Venatori? 

Ochii lui John îi fixară pe ai ei. 

— Aşa se cuvine. 

— Ce vrei să zici? Lăsă o pauză, pentru a putea pricepe. O.K., 
ai titulatura aia interminabilă, acel „ceva” care are de-a face cu 
arheologia sacră, dar nu şi un „ceva” care să aibă vreo legătură 
cu Venatori. 

— Inocenţa a fost întotdeauna unul din punctele forte ale 
şarmului tău, spuse el zâmbind. Poziţia mea a fost, iniţial, de 
prelat al Comisiei Pontife pentru Arheologie Sacră. Acum, e mai 
mult un fel de acoperire. 

— Acoperire? Se dădu un pas înapoi. Sună foarte tainic... 

— Aşa şi trebuie să fie. Nu e niciun secret că Venatori există, 
dar nimeni nu-i poate urmări ierarhia. 

Asta face ca, dintotdeauna, să fie imposibil să dezvălui, ca 
ţintă, vârful organizaţiei. Eu raportez doar Papei. Nu am vreun 
rang sau vreun titlu. 

— Thomas ştia? 

— Nu. Agenţii din teren nu-mi cunosc poziţia, cu toate că 
Thomas, poate, bănuia ceva, dată fiind relaţia mea strânsă cu 
Sfântul Părinte. Cu toate că vorbeam deseori, Thomas raporta, 
de fapt, altcuiva, iar acesta, la rândul lui, raporta altcuiva. 


— Sună ca la CIA, zise ea. Aşadar, atunci când te-au promovat 
- cred că ăsta e termenul corect - la rangul de arhiepiscop, ai 
devenit liderul Venatori? 

— Da, asta ar fi cea mai simplă explicaţie. Venatori are un 
sistem global, bine-cunoscut, de identificare printre agenţiile de 
securitate, dar nimeni din afara organizaţiei nu înţelege cu- 
adevărat cât de adânci îi sunt rădăcinile. Asta e domeniul meu 
strict, împreună cu cel al pontifului. 

John făcu un semn către scaunele din dreptul uneia dintre 
nenumăratele mese de stejar plasate în jurul elegantului 
apartament de hotel. Odată aşezaţi, zise: 

— Cotten, vom găsi o cale de a stăvili aceste sinucideri şi de a 
dezlega misterul tăbliţei. Unicul ţel al celor din Venatori este să 
învingem duşmanul, care este şi duşmanul tău. 

— Totul se petrece prea repede... Se nasc în mintea mea un 
milion de întrebări. Ceea ce se întâmplă în jurul nostru 
înseamnă, oare, începutul Apocalipsei? Ce anume ar urma să 
opresc eu? Nu sunt sigură ce se aşteaptă de la mine... 

— Cel mai bine ar fi să începem cu începutul. In cazul de faţă, 
acesta este bunicul lui Thomas Wyatt 

— Chauncey Wyatt. 

John scoase o hârtie din buzunarul jachetei sale şi o despături. 

— Deja ne-am început căutarea, venind la Londra, în avion, în 
timp ce tu dormeai, am făcut o listă cu ceea ce avem de 
rezolvat. Înainte de toate, Venatori a descoperit că Thomas are, 
într-adevăr, o rudă îndepărtată. Numele ei e Violet Crutchfield. 
Locuieşte în zona rurală din afara Londrei. Va fi primul nostru 
popas. 

În al doilea rând, am descoperit câteva elemente legate de 
biletul pe care l-a lăsat Chauncey Wyatt, după ce a furat tăbliţa, 
respectiv referirea sa la „a trece firul prin urechile acului”. 
Există un pasaj biblic în Evanghelia după Matei, care spune că îi 
este mai uşor unei cămile să treacă prin urechile acului decât 
bogatului să intre în împărăţia Cerurilor. Şi mai este o poveste 
veche, despre existenţa unei porţi în lerusalim, numită Urechea 
Acului: o cămilă nu putea trece de ea fără să se aplece şi fără 
ca, mai întâi, să i se ia din spinare toată încărcătura. Inţelesul, 
pentru credincioşi, este unul singur: la Dumnezeu poţi ajunge 


doar în genunchi şi fără bagaje lumeşti. Din păcate, nu avem la 
dispoziţie nicio înregistrare arheologică sau documentară despre 
o asemenea poartă. Dar dacă nu vom găsi nimic aici, va fi 
nevoie, poate, să ne îndreptăm căutările în direcţia aceea. 

Cotten dădu afirmativ din cap, în timp ce se imagina zburând 
spre Ţara Sfântă şi încercând să găsească o poartă mitică spre 
oraş. 

— Uite încă o temă de gândire pentru tine, spuse John. Există 
ceva ce se cheamă „a trage firul prin ac”, care are de-a face cu 
vederea fiecăruia şi cu percepţia noastră în profunzime, cu 
motivul pentru care Dumnezeu ne-a dat doi ochi în loc de unul 
singur. 

Cotten rânji spre el. 

— Ăsta se cheamă experiment ştiinţific, domnule Vrăjitor? 

— Ca să fiu cinstit, da. John se ridică. Mai întâi, trebuie să 
găsim o bucată de sfoară. ` 

— Am, în bagaj, o trusă pentru cusut. ţi e de folos? 

— E perfect. Vezi dacă ai un mosor cu aţă. Cotten căută în 
valiză, extrăgând o cutie mică, din plastic. 

— Ce zici de asta? întrebă ea, scoțând dinăuntru un mosor 
miniatural, cu aţă neagră. 

— Excelent. John îl luă şi fixă capătul firului sub bărbia sa. 

Desfăşură aţa atât cât să poată ţine mosorul la o lungime de 
braţ, apoi o rupse. Înapoindu-i mosorul lui Cotten, spuse: 

— Acum fă şi tu la fel. 

Cotten îl privi curioasă. 

— Prea bine. Ea repetă întocmai ce făcuse John. 

— Ţine privirea drept înainte! zise el. Câte sfori vezi? 

— Două. 

— Dar ştii că, de fapt, este una singură, nu? Acum închide 
ochiul stâng. Câte sfori vezi? 


— Una. 
— Schimbă ochiul. 
— La fel - una. 


— Asta pentru că toţi avem câte doi ochi, şi asta ne conferă 
percepţie în profunzime. Mai uită-te o dată, cu ambii ochi, şi 
concentrează-te asupra unui singur punct al sforii. 

Cotten se supuse. 


— Sforile se unesc şi formează una singură, zise ea. 

— Acela e punctul în care ţi-ai concentrat privirea şi care este 
denumit „a trage firul prin urechile acului”. 

Cotten avu un déjà vu când amintindu-şi cum privea la linia 
desenului în formă de cub, pe care i-l arătase Ripple, la 
Starbucks, în Chicago. 

— John, şopti ea, revenind lângă scaun şi aşezându-se. Cred 
că încep să înţeleg câte puţin din ce se petrece aici. Crezi că 
putem fl în două locuri în acelaşi timp, precum sfoara, şi că asta 
depinde doar de punctul de focalizare, de locul unde alegi să fii? 

Gândul îi acapară mintea. 

— Când am fost în Peru, am fost iniţiată într-o anumită 
tehnică de meditaţie, pe care încă fac eforturi s-o stăpânesc. 

John se aşeză pe scaunul din partea opusă a mesei. 

— Asta te-a învăţat şamanul? Omul despre care mi-ai 
povestit? 

Cotten potrivea în neştire frânturi de gânduri, luate la 
întâmplare. 

— Ultima dată când am practicat ceea ce Yachaq numea 
lumină lichidă, am simţit, într-adevăr, că mă aflam în două 
locuri, m-am văzut stând pe două plaje. Şi eram convinsă că aş 
fi putut să mă mişc de la una la alta. 

Cotten îşi petrecu degetele prin păr. 

— Apoi, la Chicago, am întâlnit un omuleţ teribil de ciudat. 
Acesta a văzut pozele tăbliţei pe care le lăsasem la 
Universitatea din Illinois. E fizician, şi mi-a spus că inscripţia de 
pe tăbliță are legătură cu mecanica cuantică. A zis că ceea ce 
era scris pe tabletă, în cod binar, era identic cu teoria pe care el 
însuşi o enunţase. O numea „teoria firului” şi încerca, bietul de 
el, cu disperare, să mă facă să pricep cum particulele pot exista, 
în lumea cuantică, în mai multe locuri simultan. Dovedise - 
spunea - că acelaşi lucru era valabil şi pentru lumea din jurul 
nostru. Lester Ripple a afirmat răspicat că toate posibilităţile şi 
efectele sunt deja existente - aproape acelaşi lucru pe care mi-l 
profeţise Yachaq, în Peru. Conceptul este următorul: există 
multe căi sau fire. În punctul unde te focalizezi - exact acolo 
este locul unde alegi să-ţi trăieşti viaţa. Au vreun sens spusele 
mele? 


— Şi încă foarte preţios. Este ceea ce numim liberul arbitru. 
x 


x x 


În dimineaţa următoare, după micul dejun, Cotten şi John se 
urcară în trenul spre staţia Hanborough, în apropiere de Oxford, 
plecând într-o călătorie de o oră. 

După sosire, parcurseră pe jos distanţa de cincisprezece 
minute de la staţie până la reşedinţa fermei ce aparţinea lui 
Violet Crutchfield, strămătuşa lui Thomas Wyatt. 

— Mormântul lui Winston Churchill este foarte aproape de 
aici, spuse John, în timp ce treceau pe lângă un indicator 
arătând spre Bladon Church. Să-ţi spun un lucru meschin: 
obişnuiau să-i îngroape pe sinucigaşi în drumul public, cu un 
tăruş înfipt în ei. 

— Ce oribil! se strâmbă Cotten, uitându-se peste umăr la 
indicator. 

— Apoi, la începutul anului 1800, unii au ajuns la concluzia că 
asta era o barbarie şi au dat o lege ce permitea ca sinucigaşii să 
fie înmormântați în curţile normale ale bisericilor, dar... 

— Întotdeauna există un dar. 

— Dar... puteau fi îngropaţi numai între orele nouă seara şi 
miezul nopţii şi, fireşte, fără ritualurile bisericeşti. 

Cotten zise: 

— Dar era vorba de Biserica Anglicană, nu de Biserica 
Catolică. Sinucigaşii nu pot fi îngropaţi în cimitirele catolice, nu-i 
aşa? 

— E-adevărat, zise John. 

— Priveşte. Cotten arătă spre o clădire din piatră, cu două 
etaje, situată peste câmp. Pe o tăblie, la poartă, scria: 
Crutchfield. Aici ar trebui să fie. 

— Ar trebui, spuse John. 

Două coşuri de fum se zgâiau în sus, de pe acoperişul 
construcţiei straniu alcătuite, ce era înconjurată de grădini 
lăsate în paragină, unde flori sălbatice se iţeau dintre buruieni şi 
boscheţi. Pe unul dintre coşuri ieşea fum. 

— E cineva acasă, zise Cotten. 

Făcură câţiva paşi pe drumeagul din lespezi de piatră ce 
ducea spre intrare, apoi se opriră în faţa uşii din lemn, 


îmbătrânit de vreme. John bătu cu ciocănaşul din alamă 
mătuită. 

— Helo! strigă el. 

Aşteptară câteva minute până să bată din nou. O clipă mai 
târziu, uşa se deschise cu un scârţâit. 

— Bună ziua, zise John. 

In pragul uşii stătea o femeie în vârstă, firavă, uşor încovoiată 
de bătrâneţe. Părul îi era atât de firav, încât se întrezărea prin el 
pielea rozie a capului. 

— Doamna Crutchfield? întrebă Cotten. Violet? 

Ochii femeii se aţintiră spre John prin bifocalii murdari. 

— E femeia ta? întrebă ea. 

— Nu prea înţeleg, zise John. 

Se dădu în lături şi le făcu semn, cu bastonul, să intre. 

— Mergeţi în salon, unde e cald, spuse ea. Vreţi să fac 
pneumonie? 

Cotten schimbă o privire cu John şi păşiră în casa veche. 

— lar acum, aşezaţi-vă, să vă încălziţi. Femeia lovi cu palma 
spătarul unui divan plasat cu faţa către şemineu. 

Cotten şi John o aşteptară să se instaleze comod într-un 
balansoar, înainte de a-şi ocupa şi ei locurile. 

Salonul constituia, pentru orice negustor de antichităţi, un vis 
devenit reeditate. Incăperea era înţesată cu mobilă de culoare 
închisă, multe piese fiind acoperite cu pături aruncate peste ele. 
Pe mese erau risipite vaze, ceşti pentru ceai, statuete, fotografii 
înrămate şi lămpi. O tapiserie era atârnată deasupra unei 
pianine învechite. 

— Sunteţi Violet Crutchfield? întrebă John. 

Femeia păru luată prin surprindere. 

— Fireşte că sunt. Ce e cu tine, Alistair? Eşti tont? 

Şi făcu un semn din cap spre Cotten. 

— Ceaunul e în bucătărie. 

— Bucătărie? zise Cotten. 

— Adu ceaunul şi pune-l pe sobă. Astăzi ai de spălat doar 
cearşafurile. Şi-acum, dă-i drumul la treabă. 

Cotten se uită lung spre John. 

— Doamnă Crutchfield, nu sunt Alistair. Numele meu e John 
Tyler, iar dumneaei este Cotten Stone. 


Pentru câteva momente, Violet se legănă, ţinând ochii închişi. 
Apoi o privi pe Cotten şi spuse: 

— Hm, Cotten. Ce nume o mai fi şi ăsta, pentru o fată aşa de 
frumoasă? 

— Am venit să vă punem câteva întrebări, zise John. 

— Trebuia să aduci înăuntru mai multe lemne, spuse Violet. 
Să le stivuieşti aici. Işi îndreptă bastonul, ca pe o armă, spre 
vatră. Şi ai cam neglijat grădina. 

Tăcu, preţ de un minut. Ca şi cum i-ar fi văzut pentru prima 
oară, li se adresă: 

— Cine ziceaţi că sunteţi? 

— John Tyler, zise el. 

Violet se legănă. 

— Eşti amabil să mai pui un lemn pe foc pentru mine, John 
Tyler? Oasele astea bătrâne răcesc cam repede... 

— Cu plăcere. Se îndreptă spre şemineul de piatră. Din cât se 
vedea, era singura sursă de căldură din această casă 
ţărănească. Cu ajutorul cleştilor pentru sobă, săltă un lemn de 
stejar. 

Brusc, John se opri, ca încremenit. Puse încet lemnul pe foc, în 
timp ce ochii îi rămăseseră pironiţi pe paravanul turnat din fier, 
ce proteja cărămida şi radia căldura în cameră. 

Exact în mijlocul paravanului trona sigiliul Venatori. 


LISTA 


Răzbătu până la ei o bătaie scurtă, după care Cotten şi John 
auziră o încuietoare cedând, urmată de vaietul dureros al uşii ce 
se deschidea. 

— Bună ziua, doamnă Crutchfield. Sunt Dorothy, în clipa asta 
am ajuns. 

O femeie de vârstă mijlocie pătrunse în salon, dădu drumul pe 
podea la o geantă mare cât un sac, iar la urmă îşi desfăcu 
năframa din jurul gâtului. 

— Avem musafiri? zise Dorothy, văzându-i pe Cotten şi pe 
John. 

Violet Crutchfield îi privi pe cei doi oaspeţi. Expresia ei 
nedumerită o făcu pe Cotten să creadă că bătrâna nu-şi amintea 
să fi vorbit cu ei. 

— Bună ziua, zise Cotten, ridicându-se în picioare, pentru a se 
prezenta. John făcu la fel - se ridică şi îi urmă exemplul. 

— Mă bucur să vă cunosc, spuse Dorothy. Sunt menajera 
doamnei Crutchfield. Duc mai departe ştafeta mamei mele, care 
a lucrat aici, înainte. 

Îşi mută atenţia spre bătrână şi vorbi pe un ton mai ridicat: 

— Ei, cum ne simţim astăzi, doamnă Crutchfield? 

— Mi-e frig. Aerul este aşa de umed... spuse Violet. Vrei să 
mai arunci un lemn pe foc, dragă? 

Dorothy privi spre foc. 

— Imediat. Focul trebuie, mai întâi, să formeze câţiva tăciuni 
aprinşi. Asta va menţine căldura. 

Luă una dintre păturile aruncate pe cel mai apropiat scaun şi 
o înveli pe Violet cu ea. Apoi li se adresă: 

— Sunteţi prietenii doamnei Crutchfield? 

— Scuzaţi-ne, zise Cotten, ar fi trebuit să începem cu unele 
lămuriri. Sunt reporter pentru un canal de ştiri. Facem un 
documentar despre medici şi medicina britanică în anul 1800. 
Una dintre rudele doamnei Crutchfield a fost medic la Londra - 
Chauncey Wyatt. Sperăm să obţinem unele informaţii despre 
trecutul doctorului Wyatt - ştiţi dumneavoastră: însemnări 


vechi, jurnale, fotografii, genul de lucruri care ne-ar înlesni o 
privire mai amplă asupra modului de viaţă şi practică al 
medicilor din acea perioadă, ca şi asupra obstacolelor pe care 
aceştia le-au întâmpinat. 

— Serios? zise Dorothy. Ei, numele de fată al doamnei noastre 
Crutchfield este Wyatt. A fost măritată cu Neville Crutchfield. 

— Locuieşte singură? întrebă Cotten. 

Dorothy se aşeză cu spatele către Violet, astfel încât aceasta 
să nu poată auzi ce vorbeau. 

— O, da, de când bietul domn Crutchfield s-a stins, acum 
treizeci şi trei de ani. Doamna n-are pe nimeni. N-are nici copii, 
care s-o îngrijească. Şi e singura rămasă în viaţă dintre fraţii şi 
surorile ei. În cea mai mare parte a timpului, nu-şi aminteşte 
nimic. Dar starea sănătăţii ei e destul de bună pentru cei 
nouăzeci şi patru de ani împliniţi. 

Violet se lăsase în faţă cu balansoarul. 

— Cine sunt prietenii tăi, Dorothy? Nu fi nepoliticoasă, 
prezintă-mi-i. 

— Poftim, tocmai ce vă spuneam despre... 

Dorothy îşi arcui sprâncenele, apoi se întoarse cu faţa spre 
Violet. 

— Au venit să discutaţi despre familia ta. Un anumit dr. 
Chauncey Wyatt. Îţi spune ceva numele ăsta? 

Un zâmbet larg lumină figura lui Violet, ca şi cum amintirile 
sale se eliberaseră, spărgând un dig. 

— Am de la el o ferotipie. E prin casă, pe undeva, în pod, 
probabil. Asta a fost casa lui, după ce s-a pensionat. 

Violet izbucni în râs. 

— Toată povestea s-a petrecut înainte de a mă naşte eu, 
fireşte. Aici a şi murit. 

— Probabil că tot ce vă zice e adevărat, spuse Dorothy, cu 
glas scăzut. Uneori, îşi aminteşte lucruri minunate, legate de 
trecut. Şi, cu siguranţă, proprietatea a aparţinut familiei timp de 
generaţii. 

— Crezi că mai are ferotipia aceea, sau orice altceva care a 
aparţinut doctorului Wyatt? întrebă John. 

— Există un pod cu o sumedenie de vechituri. Dar nu lasă pe 
nimeni să pătrundă acolo, să facă ordine. Nici în ruptul capului. 


Spune că, dacă cineva s-ar atinge de lucruri, familia ei s-ar 
spulbera, aşa cum dispare praful de pe poliţă, când o ştergi. 
— Pufff! spuse Violet, părând că aude ce se vorbea. Ar pieri 


într-o clipă, ca şi cum n-ar fi trăit vreodată... 
* 


x x 


În pod, trăgea curentul şi pretutindeni plutea vizibil praful. 
Cotten strănută, ridicându-şi gulerul. Căldura şemineului de jos 
nu reuşea să ajungea până aici. „Dacă aş fi vânător de fantome, 
acesta ar fi primul loc unde aş căuta”, zise ea. 

— Într-adevăr, are un aer cam bizar, spuse Dorothy. Nu cred 
că aş accepta să fac curăţenie aici, chiar dacă doamna 
Crutchfield mi-ar cere-o. Dorothy îşi acoperi buzele cu palmele. 

— Scuzaţi, lumina e chioară. Dar puteţi arunca o privire în jur. 
Eu voi fi jos, în bucătărie, să pregătesc prânzul doamnei 
Crutchfield. Pot îndrăzni să vă invit la masă? 

— Mulţumim, zise Cotten, dar avem prea puţin timp la 
dispoziţie. 

— Ai văzut paravanul şemineului? întrebă John, de îndată ce 
menajera părăsi podul. Are sigiliul Venatori. Pun pariu că a 
aparţinut lui Chauncey Wyatt. 

Cotten spuse: 

— O să-l cercetez mai cu atenţie înainte de a pleca. 

— Priveşte locul ăsta, zise John, rotindu-şi ochii peste 
vechiturile din pod. Câtor generaţii au aparţinut toate astea? 

— E mai mult decât putem examina. 

Petrecură următoarea oră scormonind prin cutii şi dulapuri cu 
dosare, mese de scris şi etajere. Existau multe cufere şi lăzi cu 
lucruri ce pomeneau numele Wyatt, dar nimic despre Chauncey. 
Spre sfârşit, Cotten deschise o ladă de lemn tapiţată cu piele. 
Chiar deasupra, se afla un jurnal cu numele lui Chauncey Wyatt 
scris pe copertă. 

— lată obolul colbului! zise Cotten. Răsfoi obiectul pe care 
tocmai îl găsise, ca răsplată pentru truda căutărilor prin 
grămezile de praf. Sunt observaţiile lui Chauncey despre 
pacienţi şi vizite. Se opri la una din pagini. Aici apare numele 
unui pacient care se trata de catar. Ai idee ce-o fi asta? 


— Nu, spuse John, abandonând căutările şi alăturându-i-se. 
Hai să vedem ce mai e în ladă. Săltă o cutie muzicală din lemn, 
cu o manivelă de alamă şi mâner de porțelan. O încercă, dar 
manivela era înţepenită. 

Cotten găsi o pereche de lumânări şi o tavă de argint cu 
suprafaţa de aproape cinci inci pătraţi, cu picioare tip bilă şi un 
mâner răsucit, tot din argint. 

— Ce e asta? întrebă ea, ţinând-o în sus. În mijlocul tăvii, se 
zăreau inițialele CHW, în relief. 

— Cred că e un suport pentru cărţi de vizită, spuse John. Când 
venea cineva, îşi lăsa în salon cartea de vizită, într-o chestie din 
asta. Mă întreb care o fi fost al doilea prenume al lui Chauncey? 

Făcu curat pe podea, lăsând un loc liber, apoi scoase totul din 
ladă şi aranjă obiectele astfel încât să le poată vedea pe flecare 
în parte. 

— Ce-o fi fost aşa important în articolul ăsta de ziar? zise 
Cotten, ridicând de jos o hârţoagă îngălbenită. 

Incercând să-şi adapteze vederea la lumina săracă a becului 
de deasupra capului, începu să citească, aşezată pe un scaun 
şubred, cu spătarul curbat. 

— John, ascultă aici: cică se zvonea că doi medici londonezi 
de vază lucrau cu fervoare la un proiect comun, ce avea drept 
obiect vindecarea astmei; aceşti doi domni se mai ocupau - se 
pare - şi de un alt proiect, mai spectaculos. 

— La ce face referire? întrebă John. 

— La un interviu cu dr. Erasmus Wilson, un coleg francmason, 
care recunoscuse că lucra împreună cu un amic la ceva ce, în 
mod sigur, va stârni mândria londonezilor şi că, în curând, vor 
face declaraţii în faţa opiniei publice. 

John scoase din jachetă un carneţel mic, spiralat. 

— Erasmus Wilson, zise el, în timp ce nota numele. Bine, ce 
altceva mai avem? 

Cotten spuse: 

— Se pare că doar vechituri lipsite de valoare, cu excepţia 
jurnalului, a unei cutii cu poze şi, poate, a acestei... Luă în mână 
o fragilă foaie de hârtie. În partea de sus, cu litere de mână, 
scrise grăbit, era trecut titlul: CONŢINUT FINAL. Sub titlu, era 
înşirată o listă ce începea cu patru copii ale Bibliei. Cuvintele 


engleză, franceză, latină şi italiană apăreau lângă notiţă. La fel, 
în listă apărea şi o copie a Almanahului lui Joseph Whitaker, pe 
anul 1878; o fotografie a reginei Victoria şi un decupaj dintr-un 
desen animat din revista Punch, prezentând-o pe regină făcând 
schimb de daruri haioase cu prim-ministrul Benjamin Disraeli; o 
scală ajustabilă pentru greutăţi şi măsuri; un ghid al trenurilor; 
patru pipe de tutun sculptate manual, două - din lemn de măceş 
şi două - din fildeş; anuarul oraşului Londra; o hartă a străzilor şi 
o copie a Daily Telegraph-ului. 

— Ce trăsnaie de listă mai e şi asta? zise John. Îţi spune ceva? 

— Nu, dar chiar la sfârşit apare o adnotare curioasă. 

John îi făcu semn s-o citească cu glas tare: 

„Secretul e protejat de cuvântul lui Dumnezeu”... 


SINUCIDERE 


— Ted, vino repede! 

Ted Casselman, şezând la masa de scris, îşi ridică privirea 
spre femeia care se oprise în cadrul uşii biroului său. Pe chipul ei 
era întipărită groaza. 

— Ce e? întrebă el. 

— In toaleta bărbaţilor... se bâlbâi ea. Unul dintre operatorii 
noştri tehnici tocmai s-a împuşcat. 

— Vorbeşti serios? răspunse uimit şi ocoli în grabă masa, 
urmând-o. Rămase în spatele ei, în timp ce alergau pe holul 
departamentului de editare video de la Satellite News Network. 

Un ofiţer de pază al SNN, îmbrăcat în uniformă, bloca intrarea. 
Văzându-l pe directorul de ştiri, zise: 

— Pe aici, domnule Casselman. 

__ Ted se strecură pe lângă ofiţer şi intră în toaleta bărbaţilor. 
Intr-un ungher îndepărtat, un tânăr zăcea căzut la podea, iar 
peretele cu faianţă din spatele său era mânjit de sânge. In mâna 
fără viaţă ţinea un pistol automat. 

Ted se repezi lângă cel prăbuşit şi îi verifică pulsul, la gât. 
Rana de la cap era gravă, de aceea nu fu surprins de faptul că 
nu înregistrase niciun semn vital. 

— Poliţia a fost anunţată? i se adresă ofițerului de pază. 

— Am făcut-o deja, domnule. Sunt în drum spre noi. 

Ted se dădu câţiva paşi în spate, sprijinindu-se de şirul de 
chiuvete din apropiere. Clătină din cap. 

„Ce se petrece?”, îşi şopti. Chiar în acea dimineaţă, vecinul 
său de vizavi murise de la o supradoză a unui leac prescris de 
medic. Conducând maşina spre staţia de tren, trecuse pe lângă 
două oribile accidente de circulaţie, ambele părând să implice 
doar câte o maşină. Una se înfipsese frontal într-un stâlp de 
electricitate, iar cealaltă - într-un copac. Fiecare înregistrase 
victime multiple, care sfârşiseră fatal. În staţia de tren, o femeie 
se aruncase pe şine, în faţa unui tren de navetişti ce tocmai 
intra în gară, şi murise instantaneu. Pe parcursul călătoriei cu 


metroul către Manhattan, se petrecuse un accident sinucigaş la 
două vagoane în faţa lui. Şi acum asta - cineva din echipa SNN. 

Ted ieşi în holul din afara toaletei bărbaţilor. O duzină de 
oameni erau buluciţi în jur. Unii plângeau. Păreau toţi înnebuniţi. 
Trebuia să organizeze imediat o consiliere de criză. 

— Toată lumea - înapoi!  Întoarceţi-vă la locurile 
dumneavoastră! S-a întâmplat un accident tragic, dar nimeni nu 
mai poate face nimic. Trebuie să încercăm să ne reluăm rutina 
zilnică, atât cât putem. 

— Se transmit ştiri despre sinucideri care au loc pretutindeni, 
în oraş, zise un tânăr membru al echipei lor. 

— Da, spuse Casselman. Am auzit şi eu reportajele. Nu ştiu 
cât adevăr e în poveştile astea, dar cu siguranţă îmi oferă 
lămuriri în legătură cu drumul străbătut, azi dimineaţă, până la 
serviciu. Ocupă-te de subiectul ăsta şi pregăteşte-mi un material 
pentru ştirile de prânz. Intre timp, vă propun să încercăm să 
depăşim împreună acest moment dificil. 

Ted îşi croi cale spre biroul lui. Auzi şoaptele de îngrijorare şi 
suspinele de amărăciune, în timp ce trecea pe lângă fiecare 
compartiment. Ce însemnau toate astea? Că lumea o luase 
razna? Se scărpină în crucea pieptului, unde i se cuibărise un fel 
de presiune surdă. 

Ted deschise sertarul mesei de scris şi scoase un borcănel 
mic, cu aspirină. Azvârlind în gură una din pilule, o dădu pe gât 
cu cafeaua rece dintr-un pahar de la Dunkin' Donuts. Deja 
ajunsese la o aspirină pe zi, alături de medicaţia pentru 
scăderea colesterolului. Doctorul îi recomandase să ia câte o 
pastilă în plus, de flecare dată când simţea presiune în piept. 

Se iscă agitaţie în holul din faţa biroului său, iar Ted îi observă 
pe paznicii SNN conducând poliţia şi medicii ambulanţei înspre 
toaleta bărbaţilor. Se gândi să se ridice să-i urmeze, dar ştiu că 
nimeni nu mai putea face nimic pentru tehnicianul decedat. 
Luând în calcul starea sănătăţii lui, hotărî să evite stresul 
suplimentar. 

Asistenta lui, studentă la jurnalistică, la Universitatea din New 
York, intră în biroul său. 


— Domnule Casselman, unul dintre producători spune că ar fi 
bine să vedeţi asta. Îi puse în faţă, pe masă, un ziar, apoi se 
retrase grăbită, trăgând uşa după ea. _ 

Ted cercetă cu privirea prima pagină din National Courier. \i 
sări în ochi o poză ce o înfăţişa pe Cotten Stone îmbrăţişându-l 
pe John Tyler. Titlul suna cam aşa: „Cotten Stone, reporter 
controversat, ia lecţii de religie de la arhiepiscopul John Tyler”. 
Mai jos, pe pagină, era altă fotografie a lui Cotten Stone, stând 
pe marginea şoselei, cu faţa ascunsă în palme, iar John o 
consola. Sub imagine - o informaţie: „Stone şi Tyler, implicaţi 
într-un accident, se grăbesc să ajungă împreună la hotel”. 

Ted săltă ziarul şi citi rapid articolul. 

— Ce morman de rahat! zise el. Cotten îşi va ieşi din minţi 
când va vedea asta. 

La scurt timp după ce trântise ziarul pe masă şi ridicase 
receptorul telefonului, ca s-o sune pe Cotten, Ted observă 
trecând prin faţa biroului său alţi ofiţeri de poliţie. După câteva 
clipe de aşteptare, pentru ca apelul internaţional să se 
conecteze, Cotten îi auzi vocea. 

— Hei, fetiţo! spuse el. Detest să-ţi dau veşti proaste, dar... 


ACCIDENT CU FUGA FĂPTAŞULUI 


— Te rog să mă scuzi că am moţăit tot timpul, la întoarcere, 
zise Cotten, coborând din metrou împreună cu John, în staţia 
Warren Street - ultima verigă a călătoriei lor din Hanborough. N- 
am mai putut să-mi ţin ochii deschişi nici măcar un minut. 

— De asta s-au inventat umerii... zise John. 

— Nu pot să cred că Dorothy ne-a dat cu împrumut jurnalul şi 
celelalte lucruri. Vom avea prilejul să le studiem mai 
îndeaproape după ce ajungem înapoi, la hotel. Mi-ar fi plăcut să 
fi avut un indiciu despre semnificaţia listei lui Chauncey. 

John făcu semn cu mâna pentru a opri un taxi, dar nu avu 
noroc, astfel că îşi continuară mersul pe jos către Cadogan. 

Telefonul mobil al lui Cotten zurui insistent. Îl scoase din 
geantă şi verifică pe ecran identitatea apelantului. 

— E Ted. Deschise clapa telefonului, în timp ce John ieşi în 
şosea, încercând din nou să oprească un taxi. 

Tocmai când se pregătea să facă asta, un BMW negru ieşi din 
curba unei străzi situate ceva mai jos, pe partea opusă a şoselei, 
şi se îndreptă cu viteză spre ei. 

— Hei, fetiţo! spuse el. Detest să-ţi dau veşti proaste, dar... 

BMW-ul care se apropia îşi devie cursul, străbătând două 
benzi de trafic, şi acceleră direct spre John. 

Acesta sări în lături, dar fu prea târziu. 

Impactul îl proiectase pe John în sus, azvârlindu-l aproape de 
Cotten. Aceasta auzi bufnitura înfricoşătoare şi huruitul 
motorului maşinii ce se grăbea să dispară. 

— John! strigă Cotten, când acesta se prăbuşi pe caldarâm. 
Căzu în genunchi lângă el. Era prăvălit cu faţa în jos şi cu ochii 
închişi. Apăsă rapid pe butonul de întrerupere a convorbirii şi 
formă 999, pentru a chema poliţia şi ambulanţa. 

— Nu ştiu, răspunse aproape plângând, când la capătul 
celălalt cineva o întreba unde anume se aflau. Ajutaţi-ne! spuse 
ea, înmânând telefonul mobil unui bărbat care tocmai se 
aplecase peste trupul lui John. Spuneţi-le unde suntem. Vă rog! 


Străinul luă mobilul şi îi indică locaţia operatorului de la 
urgenţe. 

John nu se mişca. 

Cotten se întinse lângă el pe pavaj, lipindu-şi obrazul de 
ciment, ca să-i poată vedea mai bine faţa. O mulţime de oameni 
făcuseră cerc în jurul lor, se auzeau voci şuşotind. Din 
conversațiile lor răzbăteau frânturi. 

— E mort? întrebă cineva. 

Se auzi un glas de copil: 

— Ah, mamă, uite, acolo e sânge.!... 

Cotten îşi blocă timpanele, ca să nu-i mai audă pe toţi curioşii 
ăştia, care formaseră un adevărat cocon, strâns ferm împrejurul 
amândurora, izolându-i de lume. Privi multă vreme faţa lui John, 
dorindu-şi din adâncul inimii ca ochii lui să se deschidă, să-i 
poată vedea din nou - ochii aceia de albastru întunecat, cum nu 
mai erau alţii pe lume. 

— John, şopti Cotten, susţinându-i ceafa cu mâna, ca şi cum 
asta i-ar fi adus alinare. Nu pleca, întoarce-te la mine!... 

* 


x x 


Ted o auzise pe Cotten strigând numele lui John, pentru ca 
apoi convorbirea telefonică să se sfârşească brusc. Rămase 
uluit, uitându-se la receptor de parcă vedea pentru prima oară 
un telefon. Se gândi să apese pe butonul ce reapela automat 
numărul, dar până să concretizeze gândul, uşa biroului se 
deschise iarăşi. 

— Poliţia vrea să discute cu dumneavoastră, îl înştiinţa tânăra 
asistentă. 

— Vin imediat, zise el, aşezând telefonul în furcă. 

Deodată, Ted se simţi cuprins de nervozitate şi nelinişte. Îşi 
masă ceafa, rotindu-şi capul dintr-o parte într-alta. Ceva era 
putred. Îl durea stomacul, şi o amăreală greţoasă îi alteră gustul 
din gură. Se simţi nesigur pe picioare, ca şi cum ar fi fost gata 
să leşine. „La cât naiba o fi fiind setat blestematul ăla de 
termostat?”, se întrebă el. Începu să îngheţe. Ted se lăsă pe 
spate în scaun şi închise ochii. Starea asta ar trebui să treacă 
într-un minut sau două. Se va odihni puţin şi îşi va reveni. Simţi 
cum presiunea din piept îi creştea vertiginos. 


În câteva minute, Ted deschise ochii. Se ridică, merse spre 
geamul ce dădea spre hol şi răsuci băţul lung de plastic, pentru 
a închide ministorurile. Întorcându-se la masa de scris, se aşeză 
şi trase sertarul de jos. Dintr-un spaţiu îngust din spatele 
dosarelor, scoase un pistol şi îl puse în poală. 


VIZITATOR NOCTURN 


— Vaticanul a dat, astăzi, un anunţ cât se poate de straniu: în 
opinia Bisericii Catolice, valul uriaş de sinucideri din lumea 
întreagă este cauzat de posesii demonice, spuse ritos reporterul 
SNN. 

Peste umărul reporterului apăru o imagine a Papei stând în 
faţa unui pupitru cu microfoane şi citind declaraţia. Încăperea în 
care se afla înaltul prelat era înţesată de reporteri şi demnitari ai 
Bisericii, precum şi ai diferitelor guverne străine. 


— Papa a făcut un apel către toţi preoţii catolici, să înceapă 
vechiul ritual al exorcizării asupra oricui ar arăta semne ale unei 
posibile posesii ori tendinţe de sinucidere. În timp ce panica, 
larg răspândită, acaparează numeroase comunităţi şi oraşe de 
pe întinsul Statelor Unite, din Europa şi din alte părţi ale lumii, 
mii de oameni se adună în biserici, temple, moschei şi case de 
rugăciune, sperând să găsească răspunsuri la năvalnicul şi 


paralizantul val de crime autoinduse. 
* 


x x 


Papa se cufundă în scaunul de lângă patul său. Freamătul 
provocat de ştirile ultimei ore se stinsese, în sfârşit. Era singur. 
Nu-şi putea smulge din minte gândurile legate de isteria ce 
cuprinsese aproape fiecare colţişor al lumii. 

Se simţea bătrân şi neputincios. Pentru prima oară în timpul 
papalității sale, se îndoia că poate merge mai departe. Povara 
era prea apăsătoare pentru umerii şi mintea sa. Totul în jurul lui 
se năruia. Tristeţea ce se abătuse asupra omenirii devenise 
insuportabilă. Ce putea face, oare? 

— Greu de înţeles, nu-i aşa? 

Papa îşi ridică privirea, să vadă cine vorbise. 

Bătrânul şedea pe canapea, în partea opusă a dormitorului, 
silueta sa fiind parţial înghițită de umbră. 

— Ce doreşti? întrebă Papa. 


— Lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Poate că e 
momentul prielnic să reconsideri oferta mea şi să faci aşa cum 
ţi-am spus. La urma urmei, a te salva pe tine însuţi ar trebui să 
fie prioritatea numărul unu. 

— Nu ai ajuns încă la izbândă. 

— Ah, dar sunt atât de aproape! 

— Vei fi nimicit, în cele din urmă. Te vom izgoni. Am peste 
patru sute de mii de preoţi, pe tot globul, şi le-am ordonat să 
înceapă fără preget ritualul exorcizărilor. 

Bătrânul pufni în râs. 

— Îţi iroseşti timpul. Gazdele mele te depăşesc numeric cu un 
milion la unul. Îmi place să-mi imaginez totul în aceşti termeni - 
şi anume, că aş fi găzduit. Şi cine îi va putea ajuta pe budişti şi 
pe musulmani, pe hinduşi şi pe evrei? Toţi aceştia se omoară cu 
mâna lor, chiar în clipele astea, când stăm de vorbă. Prietene 
drag şi de demult, treaba asta vă depăşeşte: şi pe tine şi 
Biserica. Legiunile mele pot acapara simultan mii de suflete, 
aparţinând unor naţionalităţi şi credinţe diferite, spre deosebire 
de armata ta sfrijită de preoţi. Nu sunteţi nimic altceva decât o 
armată de furnici mişunând pe suprafaţa pământului. 

Ochii Papei se îngustară şi simţi ura cuibărindu-se în inima sa, 
sentiment pe care nu-l mai încercase niciodată înainte. 

— Dar încă mai deţinem o armă împotriva ta. Îl privi fix pe 
Bătrân: Cotten Stone. 


Y0O0-HOO 


Lester Ripple deschise ochii şi se uită în sus, la tavanul 
dormitorului său. Lipise pe tot tavanul mici stele şi planete de 
plastic luminiscente, care, în întunericul camerei, îi dădeau 
mereu senzaţia că plutea pe întinsul sistemului solar. In timp ce 
se holba la firavele corpuri cereşti de culoare crem, realiză că 
dintre toate imersiunile sale în reţeaua energetică, aceea pe 
care tocmai o experimentase fusese cea mai deplină şi mai 
stimulativă. 

Nu era ceva anormal, pentru Lester, să vizualizeze o 
multitudine de fire ce indicau felurite căi. Trecuse chiar la noi 
experimentări, doar pentru plăcerea de a simţi talazul de 
energie venind peste el. Dar, în noaptea asta, energia aproape 
că îl intoxicase. Un soi de exuberanţă tulbure îl năpădise când 
îşi dădu seama că nu era unica persoană de pe pământ care 
deţinea secretul firelor cuantice. Cineva îl ştiuse înaintea sa şi îl 
inscripţionase, cu mii de ani în urmă, pe suprafaţa relicvei din 
fotografiile lui Cotton Stone. 

Dar ce ascundea, oare, pata de lumină făcută de bliţul 
aparatului foto? Ce însemna detaliul acela pe care ea ţinea să-l 
afle cu atâta disperare? Şi ce legătură avea cu conceptul 
stăvilirii Apocalipsei? 

Brusc, lui Lester îi răsări în minte un gând. Fiecare poză 
fusese făcută din unghiuri uşor diferite. O mică porţiune - 
ascunsă - de lumină era vizibilă în fiecare dintre ele. Dar, luate 
împreună, făceau ca mesajul să nu fie lizibil în totalitate. Poate 
că o mică intensificare electronică a imaginii ar putea conduce 
la rezultatul scontat: l-ar ajuta să găsească răspunsul de care ea 
avea nevoie. 

Lester se ridică şi merse în bucătărie. Aprinse lumina şi 
deschise frigiderul. Luă o doză de Yoo-hoo, o zgălţăi puternic şi 
apoi desfăcu capacul. Inghiţind băutura de ciocolată, cu câteva 
sorbituri lungi, se mută la masa pentru cărţi şi mai aruncă o 
privire asupra celor trei fotografii. „E timpul pentru puţină 
magie”, gândi el. 


Luă pozele şi se îndreptă spre computerul său, plasat pe 
masa de scris de lângă televizor. În imediata apropiere a 
computerului, era scanerul cu pat, pe care îl folosea uneori 
pentru a scana coperţile benzilor favorite, de desene animate. 
Porni computerul şi-şi suflă nasul într-o batistă de hârtie, 
aşteptând ca maşinăria să intre în funcţiune. După ce atinse PC- 
ul - starea de lucru, lansă programul Adobe Photoshop. Plasând 
prima poză în scaner, instrui Photoshop-ul să scaneze şi să 
importe imaginea în computer. Odată încheiat procesul, repetă 
procedura şi în cazul celor două fotografii rămase. 

Lester îşi trase scaunul mai aproape de monitor şi studie 
versiunea digitală a pozei numărul unu. Apăsă pe comanda de 
mărire, de trei ori. Unu, doi, trei. Lărgind aria tăbliţei 
obstrucţionate de lumină, încercă să desluşească semnele de 
quipus, care erau ascunse. Fără succes. 

In continuare, selectă meniul imaginii şi folosi comanda de 
mod pentru a converti poza scanată din color în alb-negru. 
Brusc, porţiunea imaginii tăinuite de lumină descoperi puţin din 
semnele quipus, anterior invizibile. Prima bucată a liniei nu era o 
ecuaţie, ci un limbaj - de asta era absolut sigur. Ceea ce putu 
citi îşi notă pe un bloc notes galben, apoi apăsă pe controlul de 
niveluri. Ajustând liniile de luminozitate şi tonuri medii, reuşi să 
distingă unele părţi suplimentare ale codului binar. După ce îşi 
notă cu grijă tot ce descoperise, selectă a doua imagine digitală 
şi lărgi porţiunea luminată. 

In această fotografie, tăbliţa era plasată într-un unghi puţin 
diferit. Chiar şi fără procesare, observă o frântură a liniilor care 
nu erau prea clare în prima imagine. Trecând prin aceleaşi faze 
ale conversiei la alb-negru şi prin ajustările de niveluri, fu în 
stare să-şi noteze date în plus. 

Lester îşi suflă din nou nasul înainte de a purcede la 
prelucrarea celei de-a treia fotografii. Aceasta prezenta cea mai 
mare porţiune a codului. Operând încă o dată procedura de 
mărire, putu să înţeleagă încă un pic din mesaj. Îşi notă ce se 
spunea acolo, apoi luă în mână blocul de hârtii galbene şi 
fotografiile şi reveni la masa pentru cărţi. Lăsând pozele risipite 
pe suprafaţa acesteia, se aşeză şi cugetă la ceea ce notase. 
Fiind atât de obişnuit să gândească în termeni specifici fizicii şi 


teoriei mecanicii cuantice, trebui să facă un efort pentru a 
pricepe limbajul simplu, dezvăluit de cod. 

După o rearanjare a bucăţilor şi a pieselor rezultate din ceea 
ce notase, mesajul prinse contur. 

Lester Ripple chicoti, mândru de sine: fusese, aşadar, în stare 
să rezolve misterul! La urma urmei, asta era menirea lui: să 
rezolve probleme. Se ridică şi merse din nou la frigider, 
extrăgând ultima doză de Yoo-hoo. 

O înălţă, ţinând un toast: 

— Aşadar, vrei să opreşti Apocalipsa? zise el. Ei, domnişoară 
Stone, te aşteaptă o mare surpriză! 


FOND GENETIC 


Eli Luddington se aşeză în balansoarul său şi formă numărul la 
telefonul fără fir. Tempest Star răspunse pe loc. 

— Cred că avem nevoie de o schimbare în strategia de joc, 
zise el, sorbind un Remy Martin Louis XIII. 

— De ce? Ţi-am obţinut poza de pe prima pagină, cu Stone 
agăţată de gâtul preotului. O poţi vedea la toate casele de 
marcat, la ieşirea din fiecare supermarket. Ai idee câţi oameni 
au citit articolul? Chiar dacă nu cumpără ziarul, citesc titlul în 
timp ce aşteaptă la rând. Ambii, Stone şi Tyler, sunt ca şi 
înecaţi. 

— Ei, unul dintre ei a ieşit din schemă. 

Mariah intră în cameră purtând halatul lui Eli. 

Se aşeză la picioarele lui, cu spatele sprijinit de fluierul 
piciorului. 

Eli puse telefonul pe speaker şi îl aşeză pe masă lângă el. Îşi 
depărtă genunchii astfel încât ea putu să se lase pe spate, în 
timp ce el i se juca în păr. 

— Cum adică? întrebă Star. 

— Se pare că arhiepiscopul Tyler a fost victima unui accident 
cu fuga făptaşului, la Londra. 

— Ce ghinion! 

— Asta poate provoca reacţii de simpatie. Sunt şi acum de 
părere că este un lucru bun. Ştiu despre Cotten Stone că se 
apropie, cu paşi repezi, de găsirea tăbliţei. Am împiedicat-o, am 
făcut eforturi extraordinare pentru a o discredita - articolul tău a 
fost realmente genial! -, dar, în final, trebuie să fim conştienţi 
de faptul că va găsi, totuşi, relicva. Am făcut cam tot ce se 
poate face ca să amânăm momentul. Dacă o vom ţine sub 
atentă supraveghere, poate vom izbuti să i-o furăm, aşa cum 
am făcut cu celelalte. Dar încep să mă întreb dacă e binevenită 
o schimbare de tactică. De data asta, trebuie să fim acolo când 
o va găsi. De fapt, ar trebui s-o lăsăm, mai întâi, s-o găsească. 

Mariah îşi arcui uşor ceafa, culcându-şi capul între picioarele 
lui Eli. 


— Haide, şopti ea, întorcându-se şi aşezându-se în genunchi. 
Am aprins lumânări în tot spa-ul. Îi luă o mână şi îl trase în faţă. 

Eli se opuse, iar Mariah oftă. Îşi strecură mâna în interiorul 
halatului, tachinându-l cu jocul sânilor. Cu mâna cealaltă îi 
mângâie pântecul, mutându-se apoi în interiorul coapselor. 

Vocea lui Eli se tulbură în timp ce o urmărea pe Mariah, aşa 
încât i se adresă grăbit lui Star: 

— Să-i lăsăm lui Stone un avans, întocmai ca la cai. Lasă-i 
suficientă coardă, ca să ajungă până în vârf, pentru ca apoi să-i 
facem vânt în prăpastie. Şi va trebui să ne asigurăm că toată 
suflarea e cu ochii pe ea. O să-i arăt, îndeaproape şi personal, 
cu cât de mult sânge îşi va păta mâinile. Lumea o va vedea 
eşuând, iar tot ce ne va rămâne de făcut va fi să le recoltăm 
sufletele. 

Mariah se ridică în picioare, lăsând să i se deschidă halatul. Se 
aplecă să-i şoptească la ureche: 

— Voi începe fără tine. Apoi se îndreptă spre ieşirea din 
încăpere. 

— Ascultă, Tempest, a intervenit ceva care îmi solicită 
atenţia. Revin mai târziu. 

— Sper, fiindcă nu sunt sigură că am înţeles ce-ai vrea să 
fac... 

Eli închise telefonul. Îşi râse în barbă. Mariah Hapsburg avea 
impresia că îl manipulează. Ce nu înţelegea ea era că planul ei 
necurat lucra, de fapt, în favoarea lui. Credea că îl poate 
ademeni pe Richard să vină acasă, rămânând gravidă. Fireşte, 
Richard ar fi putut să creadă că nenăscutul e al lui. Şi mai era un 
lucru pe care Mariah nu-l ştia: soţul ei se întorsese demult la Eli, 
cu coada între picioare. Ca de fiecare dată. lar Eli îi dăduse lui 
Richard o ultimă misiune, o ultimă sarcină, după care urma s-o 
termine cu Rumjal. Pentru Richard, începuse numărătoarea 
inversă: Eli îşi pusese în minte să-l înlocuiască în rang cu cineva 
mult mai puternic. 

Cineva care avea gena lui Eli. 


SALĂ DE AŞTEPTARE 


Cotten stătea în sala de aşteptare a secţiei de chirurgie a 
spitalului. În apropiere, lângă uşă, se afla un agent Venatori. 

— Doriţi o cafea? întrebă o asistentă. 

— Nu, mulţumesc. 

— Aveţi veşti despre fiul meu? i se adresă asistentei o femeie 
care şedea într-un scaun tapiţat, de culoare bej. 

— Doctorul va ieşi din blocul operator să vă vadă, de îndată 
ce se termină intervenţia, o asigură asistenta. 

— Puteţi verifica? întrebă femeia, cu buza inferioară şi vocea 
tremurându-i vizibil. Vă rog. 

— Desigur, răspunse asistenta. 

Asistenta plecă şi femeia scoase o batistă din cutia lăsată pe 
podea, lângă ea. Părea că fusese târâtă prin noroi şi era foarte 
aiurită - avea părul ca nişte sfori, o parte îi căzuseră peste ochii 
înroşiţi şi umflaţi de plâns. 

— Fiul dumneavoastră e pe masa de operaţie? întrebă Cotten. 

Femeia dădu din cap, aprobator. 

— Are doar zece ani... 

— Îmi pare nespus de rău, zise Cotten. Sper să se facă bine. 

— Şi-a frânt gâtul, spuse femeia. A sărit dintr-un copac. Fără 
motiv. A sărit, pur şi simplu. N-ar fi putut să-şi facă rău 
premeditat... nu-i aşa? Vreau să spun că... toate sinuciderile 
astea... Se petrece ceva groaznic. Aţi auzit cum le-a numit 
Papa? Posesii demonice. Puteţi crede una ca asta? 

Cotten spuse: 

— Jos, în sala de urgenţe, se află subiectul discuţiilor noastre. 

Un bărbat cu faţa nerasă şi cu o mască albastră atârnându-i 
sub bărbie intră în încăpere. 

— Cine îl însoţeşte pe arhiepiscopul Tyler? 

— Eu, zise Cotten, ridicându-se în picioare. 

Doctorul îi întinse mâna. 

— Am veşti bune. Arhiepiscopul a suferit o leziune craniană, o 
contuzie, nu o fractură a craniului. Situaţia e sub control, vrem 


să ne asigurăm că nu apare vreo hemoragie etc. Şi, în plus, are 
o fractură complexă la radiusul stâng. 

— Cât de complexă? 

— Capătul rupt al osului a pătruns prin piele. Aceste tipuri de 
fracturi sunt vulnerabile la infecţii, căci osul nu e protejat de 
tesut sau de piele. A trebuit să pătrundem adânc, să curăţăm 
bine rana şi să stabilizăm fractura. Dacă intervine infecția, va 
apărea un set nou de probleme, care va îngreuna vindecarea 
osului. 

— Dar el va fi bine? întrebă Cotten. 

— Va mai sta aici câteva zile, ca să-l putem monitoriza. O să-i 
administrăm un intravenos, pentru a-i menţine o bună hidratare. 
O să-i dăm nişte doze mari de antibiotice. Da, va avea dureri 
foarte mari, dar se va însănătoşi. l-am prescris un calmant, dacă 
va fi nevoie. Are câteva coaste lovite şi alte contuzii. 

— Mulţumesc, domnule doctor. 

— İl voi vizita mai târziu. Sper că nu v-a stricat vacanţa. 

Cotten nu ştiu cum să răspundă. 

— De fapt, era o călătorie de afaceri. Cum altfel ar fi putut-o 
numi? Când îl pot vedea? întrebă ea. 

— Acum e la reanimare. Va reveni sus, în cameră, peste 
aproximativ o oră. 

— Vă mulţumesc, vă sunt recunoscătoare. 

Când doctorul se îndepărtă, Cotten privi spre femeia al cărei 
fiu era în operaţie. 

— Sper să vă dea şi dumneavoastră veşti bune. Sunt sigură 
că aşa va i. 

Cotten părăsi sala de aşteptare şi-şi croi drumul spre ieşirea 
către parcare, unde putea capta un semnal mai bun la telefonul 
mobil. li deschise clapa, căută în lista de contacte numele lui 
Ted Casselman, apoi apăsă pe butonul pentru convorbire. 


DOUĂ LONDRE 


Raiul înseamnă a te uni cu 
Dumnezeu. 
CONFUCIUS 


Peste oraş se lăsa amurgul. Cotten ieşise din clădire, se afla 
acum în faţa spitalului. Duse mobilul la ureche şi ascultă sunetul 
telefonului lui Ted Casselman din biroul SNN. Afară sufla o boare 
rece, iar ea fu nevoită să stea cu spatele în bătaia vântului. 
„Poate că Ted e la masa de prânz”, se gândi ea, privindu-şi 
ceasul şi calculând diferenţa de fus orar. 

Tocmai când se aştepta să-i audă vocea, un glas străin îi 
răspunse. 

— Biroul lui Ted Casselman. 

— Alo, aici Cotten Stone. Ted e acolo? 

— Ah, bună ziua, domnişoară Stone. Nu, a... ăăă... nu, nu e. 
Tinerei i se împleticea limba, se bâlbâia. 

— Cine sunteţi? întrebă Cotten. 

— Sunt asistenta domnului Casselman. Domnul Casselman 
a... ăăă... îmi cer scuze, e îngrozitor. 

— Ce se petrece? întrebă Cotten, simțind un junghi şi un fel 
de teamă furişându-i-se în stomac. S-a întâmplat ceva? 

— Da, zise tânăra, ce părea distrusă. 

Cotten îşi ţinu răsuflarea. 

— S-a sinucis cineva, azi dimineaţă. Chiar aici, la SNN. 
Suntem cu toţii înnebuniţi. 

Cotten se răsuci, iar aerul rece o ciupi de obraji şi o înţepă în 
ochi. 

— Ted? şopti ea. 

— A, nu, domnul Casselman e bine. E afară, pe hol, discută cu 
un agent de poliţie. Dar ştiu că voia să vă vorbească... staţi 
puţin, vine acum. 

Cotten respiră, în sfârşit. Când bănuiala legată de moartea lui 
Ted îi dăduse târcoale, un nod cât pumnul i se pusese în gât. 

— Cotten, am încercat să dau de tine, zise Ted. 


— Îmi pare atât de rău că ţi-am închis telefonul în nas! John a 
fost lovit, în după-amiaza asta, de o maşină, care apoi a şters-o 
de la locul accidentului, chiar în secunda când ţi-am răspuns la 
apel. John e destul de răvăşit, dar se va reface. Ţin să-ţi spun că 
n-a fost un accident oarecare, cu fuga făptaşului. A fost pus la 
cale. Ca în cazul lui Thornton. Şi al lui Wyatt. Ei încearcă să 
ajungă la mine - e clar. 

— Îmi pare atât de rău, Cotten. Vă pot ajuta cu ceva? Pe John? 
Pe tine? Se pare că lucrurile au luat o întorsătură urâtă - au ieşit 
de sub control. 

— Nu cred. Cotten îşi înfăşură gulerul mai strâns în jurul 
gâtului. Asistenta ta mi-a spus că s-a sinucis cineva la SNN. Ce 
s-a întâmplat? 

— Un tehnician tânăr s-a împuşcat, în toaleta bărbaţilor. 

— Ai dreptate, lumea a cam luat-o razna, zise Cotten. Şi, ca 
să-mi sporesc arsenalul veştilor proaste, ce veşti rele voiai să-mi 
împărtăşeşti ceva mai devreme? 

— Nu mai are prea multă importanţă, având în vedere cele 
petrecute. Ted oftă. Tempest Star ţi-a trântit fotografia pe prima 
pagină din Wationa/ Courier. Tu şi John - pe aeroport, 
îmbrăţişându-vă. Nu pozele sunt problema, ci titlurile. Şi mai e o 
fotografie - cu tine plângând pe marginea drumului şi John 
alături de tine, consolându-te. A încercat să vă „picteze” pe 
amândoi, ca şi cum aţi fi într-o combinaţie amoroasă. 

Cotten clătină din cap. 

— Incredibil! Cred că au cumpărat-o şi pe ea. Trag în mine din 
toate unghiurile, Ted. Încearcă să mă sperie, mă culpabilizează, 
îmi provoacă durere, mă calomniază. Folosesc toate metodele 
pentru a mă face să renunţ. 

— Cotten, sunt nevoit să-ţi spun ceva, dar mai întâi trebuie să 
te întreb un lucru: eşti de acord cu ceea ce se spune despre 
toate aceste sinucideri? Sunt, într-adevăr, ceea ce Vaticanul 
numeşte posesii demonice? 

Cotten mută telefonul la urechea cealaltă şi începu să se 
plimbe, ţinând capul în jos. 

— Demoni, posesii... nu ştiu. Dar ce ştiu cu certitudine este că 
reprezintă un efort concertat de a mutila, de a răspândi panică 


şi de a revendica suflete. Este lucrarea /or, Ted. Sunt sigură. 
Eu... 

— Cotten, astăzi, nu mult după ce a fost găsit trupul 
tehnicianului, mi s-a întâmplat ceva straniu. Era ca şi cum 
cineva ar fi pătruns în gândurile mele. Dar nu ca în cazul 
oamenilor nebuni, care pretind că în capul lor se aud voci 
dictându-le ce să facă. Astea erau gândurile mele. E foarte greu 
de explicat. Am ajuns atât de departe, încât am scos un pistol 
din sertar, cu intenţia clară de a-l îndrepta asupra mea. 

— Oh, Dumnezeule! Ted!... 

— A fost atât de bizar! La început, m-am simţit rău, ametit şi 
parcă dezmembrat, pierzând legătura cu mine însumi, sau cu 
orice altceva. „îmi joacă renghiul condiţia mea de cardiac” - mi- 
am zis. Disperarea mă copleşise, încât am izbucnit în plâns. 
Lumea mi se părea pocită, iar nădejdea în viitor mi se 
spulberase. M-am învinovăţit pentru moartea tehnicianului. Cum 
de nu sesizasem niciunul din semnele prevestitoare? Mă obseda 
răspunderea faţă de oamenii din echipa mea şi... Cotten, faptul 
că nu observasem deznădejdea acestui copil n-avea nicio scuză. 
Trebuia să plătesc pentru asta. Mă întrebam cum voi da ochii, 
oare, cu familia şi prietenii lui, cu familia şi prietenii mei, după 
ce dovedisem atâta neglijenţă. Eram cufundat până-n gât în 
ruşine, dizgrație şi dezonoare. Da, în culpă, disperare şi 
remuşcare. Nu mai vedeam nicio cale de a-mi răscumpăra 
greşeala. Şi, Cotten, imaginează-ţi, nu ştiam nimic despre cel 
mort, nici măcar cum îl chema... Ce spuneau toate astea despre 
mine - marele Ted Casselman? Un singur lucru: era o ruşine să 
mai fac umbră pământului, fie şi o clipă în plus. 

Apoi, dintr-odată, m-am dezmeticit. Ceva m-a scos din starea 
asta. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar cuvintele pe care ţi le 
spusesem cândva mi-au revenit în minte. Sinuciderea nu e 
soluţia. Niciodată. Sinuciderea era pentru cei laşi. Mi-am dat 
seama că trebuia să înfrunt aceste gânduri ce îmi împâsliseră 
capul, că ele aparţineau a/tcuiva, sau altcineva le cocea, nu eu. 
Mintea mea devenise un adevărat câmp de luptă în timp ce 
încercam să-mi scot din cap chestia asta. Şi m-am luat la trântă. 
N-a fost uşor. 


— Ted, nu zic că nu eşti puternic ori că nu te-ai împotrivit, dar 
trebuie să înţelegi că, dacă n-ai apăsat pe trăgaci, a fost pentru 
că te-au lăsat în pace, intenţionat, ca să-mi spui cum a fost. Ei 
vor ca eu să ştiu cât de uşor le este să manipuleze voinţa 
oricărei persoane, precum şi să redea o viaţă, dacă asta 
serveşte intereselor lor. Vor ca eu să înţeleg că ei pot ajunge la 
tine, la John. Data viitoare, nu vor mai renunţa, nu te vei mai 
întoarce... 

Ted avu nevoie de un moment de gândire, până să răspundă. 

— lată un motiv în plus pentru care vreau să intri în direct, cu 
o ediţie specială. Să expui cauzele acestor sinucideri, să arăţi ce 
sunt ele, de fapt. Pe această cale, vei transmite - tuturor - cât 
de lesne i se poate întâmpla oricui s-o păţească. Foloseşte 
informaţia asta împotriva răului - adevărata sursă a acestor 
orori. 

Eşti cea mai în măsură s-o faci. Cunoşti adevărul, ştii prea 
bine ce se va abate asupra noastră. 

— Dar nu prea am ce să le ofer. Ştii cum sună asta în urechile 
celor mulţi? Draci şi demoni - sunt chestii care fac subiectul 
filmelor de groază şi al romanelor despre conspirații. Nu pot să 
apar, dintr-odată, la televiziune şi să-i sperii pe toţi de moarte. 

Cotten ezită. Era mai mult decât atât. Toată după-amiaza se 
gândise la atentatul asupra vieţii lui John. lar acum - 
sinuciderea, aproape împlinită, a lui Ted. 

— Nu ştiu, nu mai vreau să perseverez în chestiunea asta. Din 
cauza mea, tu şi John sunteţi în pericol. Cred că ar fi mai bine să 
mă dau bătută, să ies din joc. Prin retragerea mea, poate că 
sinuciderile vor înceta, iar tu şi John veţi fi în siguranţă. N-aş 
putea să-mi continui viaţa dacă tu şi John... 

— Răul nu se va sfârşi niciodată, Cotten, decât dacă 
întreprindem ceva, şi anume - dacă tu vei întreprinde ceva. O 
ştii prea bine. Dacă nu le vei bara calea, vor învinge. Eşti 
singura în stare să-i opreşti. Şi n-avem timp de pierdut. 

Glasul lui Ted suna tăios. 

— Ceea ce s-a petrecut cu mine, astăzi, se petrece cu sute şi 
mii de oameni nevinovaţi, în fiecare zi. Ceva - nu-mi pasă ce 
nume îi dai - mi-a acaparat raţiunea. Cotten, trebuie să faci 
ceva în privinţa asta, chiar acum. Dacă vei salva fie şi numai o 


singură viaţă, înseamnă că a meritat. Mă voi ocupa de întreaga 
organizare. Poţi să revii la New York în două zile? 

Cotten se simţi ca amorţită. Ted avea dreptate: trebuia să 
pună capăt acestui coşmar. Dar costul ar putea fi mai mare 
decât ar putea suporta. 

— Nu cred că pot părăsi Londra atât de repede. John şi cu 
mine trebuie să mai stăm aici, o vreme. 

În plus, medicii au decis că trebuie să rămână în spital încă 
vreo două zile. 

— Atunci vom transmite din studiourile noastre de la Londra. 
Apucă-te să compui reportajul! Voi reveni cu detalii. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, zise Cotten. 

— Cotten? 

— Da, Ted? 


— În sfârşit, încep să înţeleg. 
* 


x x 


— Aştept afară, zise agentul Venatori, în clipa când Cotten 
pătrunse în camera lui John. 

Cotten îl cercetă cu atenţie, apoi se apropie de geamul 
spitalului şi aruncă o privire - de la sud de Hampstead, până jos, 
în centrul Londrei. Era miezul nopţii şi bătea vântul, rostogolind 
norii ce coborâseră până în dreptul ferestrei. Urmări oraşul, cu 
Catedrala Sf. Pavel, Big Ben şi turlele Westminster, în depărtare. 

Cotten se străduia să priceapă ce se întâmpla în jurul ei. 
Ajunse cu gândul până la cei pe care îi cunoştea şi îi iubea. 
Referirea la fiica unui înger era, oare, doar un verset ascuns şi 
fără noimă, datând de mii de ani, sau chiar despre ea era vorba? 
Şi dacă Edelman se înşelase în interpretarea glifelor obscure? O 
emisiune în direct ar putea ajuta, oare, la salvarea unor vieţi, 
sau doar ar spori numărul morţilor? 

Se uită la John, care dormea liniştit. Ar fi făcut orice ca să-l 
ocrotească. lar ei ştiau asta. Cei Căzuţi mai încercaseră o dată 
să i-l ia. Întâi, atentând la onoarea lor, discreditându-i pe 
amândoi în ochii Bisericii şi ai lumii, cu spurcatele fotografii 
tabloide ale lui Tempest Star. Apoi încercaseră să-l ucidă, pentru 
a-i transmite ei - pe această cale - un mesaj. 


Cotten se aşeză lângă patul lui John, întinse mâna şi-i 
mângâie faţa, privindu-l lung. Ei ţineau morţiş să-i inducă teama 
de a nu-l pierde. În timp ce-l privea pe John, ascultând cum 
respiră, îşi dădu seama că era posibil să fi priceput totul pe dos. 
De ce ar vrea-o speriată? Revelația veni instantaneu. Insemna 
că avea abilitatea de a-i opri. Le era teamă de ea. În realitate, ei 
erau cei înfricoşaţi. Trebuie că era foarte aproape de a descoperi 
ceea ce ei ar fi vrut să ţină tăinuit pentru vecie. Secretul cel 
mare - cum să fie opriţi, cum să fie stăvilită Apocalipsa. Aceste 
noi gânduri îi dădură forţă. 

Mai devreme, personalul spitalului adusese în cameră un pat 
pliant, iar Cotten decise că era timpul să se odihnească. 
Lungindu-se pe pat, închise ochii şi-şi încetini respiraţia, 
limpezindu-şi mintea. Era epuizată, dar n-avea somn. In schimb, 
se va îndrepta spre lumina lichidă. Îşi reaminti tot ceea ce o 
învățase Yachaq, şi începu imersia. Poate că, stând în lumină, va 
putea întrezări o cale... 

Cotten dădu voie luminii să se apropie şi să se reverse 
înăuntrul ei. Pătrundea prin fiecare petic al trupului ei. O primi 
bucuroasă în centrul fiinţei ei, unde se formă un vârtej de 
lumină pură. Îi simţi intensitatea, în timp ce urmărea forţa cu 
care vârtejul se mişca în inima ei. 

„Nu lăsa lumina să dispară”, îşi aminti de Yachaq, şoptindu-i 
cu glas mângâietor. „Eliberează-ţi mintea astfel încât să se 
poată mişca uşor, fără a se opri asupra vreunui gând, să 
călătorească prin spaţiu şi timp, în serenitate absolută. Să exişti 
doar în acest moment perfect”. 

Cotten îşi alungă toate gândurile, concentrându-se doar 
asupra purității luminii. 

Auzi foşnetul vântul din faţa geamului şi zuruitul liftului de la 
capătul holului. Veneau şoapte din camera asistentelor, unde 
două persoane discutau ultimele ştiri - sinuciderile în masă. 
Clinchet nervos de pahare şi farfurii lovite răzbătea din cafenea, 
undeva, în spital. Jos, pe stradă, o femeie îl ruga pe un 
taximetrist s-o ducă afară din oraş. În vocea ei se simţea teama. 

Apoi Cotten auzi sângele şiroind în apa caldă, în timp ce o 
femeie, undeva pe-aproape, şedea într-o cadă şi-şi tăia venele. 
Percepu şi zgomotul făcut, în cădere, de un scaun împins de sub 


picioarele unui bărbat care tocmai se spânzurase de conducta 
de căldură, în subsolul unei clădiri, la distanţă de o stradă. Funia 
de care atârna trupul scrâşni sub greutatea lui. 

Pretutindeni, mureau oameni. Sunetul produs de moartea lor 
creştea ca ţiuitul de fond al unui sistem de sonorizare cu 
volumul dat prea tare. 

Cotten se clătină înfiorată, atinsă de răceală şi jilavă de 
sudoare. Simţi că se descompunea, trasă în mii de direcţii 
diferite, de către toţi cei care o implorau să-i ajute. Vaietele lor 
umplură întunericul încăperii, iar mintea ei încerca să stingă 
lumina lichidă. 

Se forţă cât putu să menţină la vedere lumina şi să nu piardă 
viziunea deprinsă de la Yachaq. Răspunsul trebuia să se afle în 
interiorul luminii. Nu exista alt loc unde să mai caute. 

Dacă Ripple şi Yachaq aveau dreptate, şi anume că toate 
posibilităţile şi consecinţele sunt deja date, atunci ea ar prefera 
să trăiască într-o altă lume - o lume mai bună. 

Prin concentrare, se desprinse de sunete şi gânduri, ieşind 
afară şi îndepărtându-se, devenind lumina însăşi, lumină ce 
vibra împreună cu restul universului. Se conectase cu toată 
energia. 

Deodată, văzu un parc înţesat de copaci, în afara spitalului, 
chiar în spatele uşilor electrice culisante ale intrării centrale. 
Spre deosebire de holul spitalului, parcul era luminat, roia de 
oameni veseli, care veneau şi plecau. Nu se auzeau strigăte de 
ajutor, nici gemete de durere, nici urlete de moarte. Era amiaza 
unei zile însorite. 

Uşile se deschiseră automat, iar ea păşi pe iarbă. Aerul era 
înviorător, dar căldura miezului de zi persista. Se uită în jur, la 
oamenii de pe trotuar. Nici urmă de presiune sau îngrijorare, 
tristeţe sau grabă. Unii dintre ei îi zâmbiră, făcându-i semn cu 
capul, în trecere. 

La fel ca în cazul celor două plaje pe care le văzuse, 
dinăuntrul luminii lichide, în apartamentul ei din Florida, Cotten 
ştiu că în faţa privirilor ei se deschideau două Londre: prima - 
un hău întunecat, sfârtecat de viu de forţele malefice, iar a doua 
- un loc hărăzit, plin de viaţă, nădejdi şi făgăduinţe. 


Ea ştia că lumina lichidă îi îngăduia să vadă o altă cale, o altă 
viaţă, o altă şansă. O văzuse și o acceptase, alesese să fie 
martora acestei lumi minunate, în care domnea pacea, şi să fie 
părtaşa ei. Se mutase de la unul dintre firele lui Lester Ripple - 
la altul, de la una dintre cărările de munte ale lui Yachaq - la 
cealaltă. 

În nenumărate variante, Yachaq şi Ripple îi arătaseră exact 
acelaşi lucru: toate posibilităţile există simultan. Noi suntem cei 
care alegem ce cale să urmăm. 

Cotten stătea cu picioarele în iarbă şi inspira aerul proaspăt. 
Voia să traverseze, pur şi simplu, câmpia întinsă spre o viaţă 
plină de pace şi mulţumire. 

Dar îşi dădu seama, brusc, că exista o problemă căreia nu-i 
putea întoarce spatele. Nimeni, aici, nu avea nevoie de ajutorul 
ei. Nu putea să-i ignore pe cei care o chemau cu disperare, să-i 
ajute. 

Se întoarse încet şi trecu înapoi, în spatele uşilor culisante. 


NIVEL CUANTIC 


Camera de spital era cufundată în linişte, cu excepţia 
zgomotului ocazional al burdufurilor aparatului automat de 
reglare a tensiunii arteriale, ce pompa în sus şi în jos, apoi 
scădea pe braţul lui John. 

Cotten trase scaunul mai aproape de pat, chiar în spatele 
barei de protecţie. Îşi rezemă fruntea de cearşafurile reci. 
Lumina lichidă storsese şi ultima uncie de energie din ea. 
„Practică!”, o învățase Yachaq. „Va deveni din ce în ce mai 
uşor”... Cotten închise ochii şi adormi. 

* 


x x 


Când asistenta intră să verifice starea lui John, uşa se 
deschise şi lumina dinspre hol se împrăştie înăuntru, trezind-o 
pe Cotten. 

— Cum se simte? întrebă ea, de îndată de asistenta îşi finaliză 
rutina. 

— Pare a fi bine. Asistenta făcu o pauză, apoi întrebă: Vă e 
foarte drag, nu-i aşa? 

— Nici nu vă închipuiţi cât de mult, zise Cotten fără ezitare. 

Asistenta plecă, iar Cotten se lăsă pe spate, în scaun, şi se 
uită în jos, la ceas. Era miezul nopţii, iar la Chicago - ora şase 
după-amiaza. Numărul de telefon al lui Lester Ripple era salvat 
în telefonul ei mobil. Ea nu acordase prea mare importanţă 
spuselor omuleţului straniu, în timpul întâlnirii de la Starbucks, 
dar, deodată, avu o revelaţie: evident, Ripple îi dăduse explicaţii 
în legătură cu ceea ce putea fi, foarte bine, lumina lichidă. 

Cotten se postă lângă fereastră şi deschise telefonul. Verifică 
şi observă că avea semnal bun. După ce găsi numărul lui Ripple, 
apăsă pe butonul pentru convorbire. Era sâmbătă, aşadar spera 
să fie acasă, şi nu la universitate. 

— Aici Ripple, răspunse el, după cel de-al treilea apel. 

Se auzeau nişte sunete aiurea, ca şi cum vorbea cu gura 
plină. 


— Bună ziua, Lester. Aici Cotten Stone. Ne-am întâlnit acum 
câteva zile. Fotografiile?! Te întrerup cumva de la cină? 

— Da, da, da. Nu. Vreau să spun, da, îmi amintesc, dar nu, 
doar ronţăiam ceva. O, Doamne! 

Cotten şi-l imagină: neîndemânatic, umbla prin casă ţinând în 
mână o farfurie de carton, cu ceva ce nu se încadra neapărat în 
piramida nutriţională a guvernului. 

— ţi cer o favoare. Poţi să-mi explici din nou teoria ta - teoria 
firelor? Reţine însă, sunt ca o foaie albă, deci încearcă să 
simplifici cât mai mult... 

Cotten îl auzi pe Lester înghițind o băutură şi apoi fornăind. 

— E foarte greu de înţeles şi aproape imposibil de explicat. 
Vezi, regulile se modifică la nivelul particulelor. Particulele nu se 
comportă la fel ca obiectele mai mari. Acesta este primul lucru 
pe care trebuie să-l accepţi. Legile ce guvernează viaţa noastră 
cotidiană nu se aplică în lumea cuantică. Cuvintele lui Ripple se 
înşirau rapid, tot mai rapid, pe măsură ce vorbea. 

— Bine, Lester, cred că prind sensul... 

— Ai aruncat vreodată o piatră în baltă, ca mai apoi să vezi 
undele depărtându-se? Lumina călătoreşte la fel, ei, oarecum 
altfel - în unde, în valuri. Hmm, hmm, hmm. Cel mai facil mod 
de a înţelege este, pentru tine, să-ţi imaginezi că arunci două 
pietre în apă, exact în acelaşi timp, dar în locuri diferite. Undele 
se răsfiră, până ce, în final, se întâlnesc. Apoi ori se anulează, ori 
se amplifică reciproc. Ai priceput? 

— Am priceput, zise Cotten. 

— Sar peste toată partea complicată, ştiinţifică, şi îţi propun 
să mergi pe mâna mea. ţi fac un soi de concesie, ca să înţelegi 
mai bine. 

— În regulă. 

— Imaginează-ţi că ai în faţa ta o puşcă mitralieră şi un zid, cu 
două găuri, şi un al doilea zid în spatele celui dintâi, care indică 
unde va lovi fiecare glonte. Dacă ai trage nişte rafale prin cele 
două găuri, iar apoi ai verifica cel de-al doilea zid, ce fel de 
model crezi că ai găsi? Unde a lovit majoritatea gloanţelor? 

— Să mă gândesc... Cred că ar fi grupate în două puncte, 
aliniate - fiecare - în spatele găurilor prin care au trecut. 


— Da, da, da, spuse Lester, părând extaziat că aceasta 
trăsese concluzia corectă. 

— Dar undele sau valurile n-ar face asta, nu-i aşa? Dacă valuri 
moi ar pătrunde prin găuri, precum undele pe apă, ar continua 
să se mişte, să se răspândească şi să interfereze unul cu 
celălalt. Deci, dacă am putea vedea locul unde s-ar lovi de cel 
de-al doilea zid, am observa un model cu valuri, un model cu 
interferenţe, nu două puncte, ca în cazul gloanţelor. Aşa-i? 

— Până aici, te-am urmărit cu atenţie. 

Lester îşi drese vocea. 

— E bine. Îţi va plăcea continuarea. Adio, reguli! Deci ştii că 
lumina călătoreşte în valuri şi ştii cum ar arăta modelul ei dacă 
lumina ar trece prin două găuri, ori crăpături, ale unui zid. Dar 
dacă am trage cu fotoni individuali, câte unul pe rând, nu ne-am 
aştepta să vedem modelul valurilor. Ei bine, ne-am aştepta să 
vedem modelul gloanţelor. 

— Sună logic, spuse Cotten, frecându-şi fruntea. Dar încă nu 
pricepea unde bătea Lester Ripple. 

— Aha! Ne-am aştepta ca un singur foton să treacă printr-o 
gaură sau prin cealaltă, exact ca un glonte. N-ar putea trece 
prin două găuri deodată. Dar ce crezi? Abracadabra! Dacă 
verificăm zidul detector, după ce am tras individual cu milioane 
de fotoni, nu vom avea ca rezultat două puncte, ca la gloanţe, ci 
vom avea un val sau un model cu interfaţa. E ca şi cum un 
singur foton a trecut prin ambele găuri în acelaşi timp. Fiecare 
foton a fost în două locuri, simultan. Te prinzi? Începi să vezi? 

Cotten simţi că-şi pierde respiraţia. Două locuri, simultan - 
asta înţelegea, în mod cert. Două Londre. Două plaje... 

— Da, zise Cotten. - Cred că văd. 

— E mai mult decât atât. Ce s-ar întâmpla dacă am putea 
construi un aparat care ar înregistra prin ce gaură a intrat 
fiecare foton? Ghiceşti? Dacă am face asta, fotonul s-ar 
comporta ca gloanţele. Va trece doar printr-o singură gaură, nu 
prin două, simultan, iar modelul de pe zidul detector va fl unul 
punctiform. E ca şi cum ar şti că îi urmăreşti: fac ceea ce te 
aştepţi să facă, doar că intră numai printr-o gaură. Nu va trece 
prin ambele găuri, dacă e ţinut sub observaţie. Toţi cercetătorii 
sunt nedumeriţi cum se întâmplă asta la nivel cuantic, şi nu în 


viaţa de zi cu zi, în lumea mărimilor naturale? Dar eu am 
descoperit cum lucrurile mari se pot comporta asemenea 
particulelor în cuantum. Eu pot dovedi că obiecte mari, ca bile 
de bowling, scaune, chiar şi oameni, se pot muta către alte fire, 
că poţi să te mişti, poţi să alegi prin ce gaură preferi să te 
strecori, în ce lume doreşti să exişti. Şi nu mă refer doar la a 
muta conştiinţa, ci vorbesc despre tine. Despre persoana ta în 
întregime. 

— Stai puţin, Lester. Cotten respira greu, încât se rezemă de 
sticla ferestrei. Ripple deţinea explicaţia ştiinţifică, iar ea - pe 
cea spirituală. „Deci, ce e realitatea? Unde există ea? Unicul loc 
sigur este în mintea ta, acolo unde creezi, observi şi participi la 
realitatea ta proprie. Partea observaţiei pe care Ripple o explica 
era starea de conştiinţă. Totul se reduce la liberul arbitru - exact 
cum a spus John”. Când John se va trezi, îi va povesti toate 
astea. Acesta era secretul de pe tăbliță - era convinsă. De 
aceea, o parte a mesajului de pe tăbliță era trecut în limbaj, iar 
celălalt - în ecuaţii. Ecuaţii fizice. Teoria firelor, a lui Ripple. Un 
vechi citat din Biblie, pe care îl auzise în primele zile ale 
participării ei la slujbele duminicale, îi răsună în cap: „împărăţia 
lui Dumnezeu sălăşluieşte în tine”... 

— Domnişoară Stone, mai eşti la telefon? întrebă Ripple. 

— Da, răspunse Cotten, cu glas scăzut. 

— Mai e ceva ce ar trebui să ştii. 

— Ce anume, Lester? 

— Am descifrat ce era inscripţionat pe partea de tăbliță 
ascunsă de lumina bliţului. 

Cotten îşi ţinu respiraţia. 

— Te aşteptai să-ţi spună cum să opreşti Apocalipsa. Ai 
înţeles greşit. Spune că Apocalipsa trebuie să aibă loc. 


FOTOGRAFII 


În ziua în care John ieşi din spital - cu mâna încă în ghips şi 
susţinută de un bandaj -, Cotten şedea în faţa lui, la masa de 
stejar din camera hotelului Cadogan. În faţa lor, pe masă, erau 
împrăştiate lucrurile din podul lui Violet. 

— Sigur te simţi în stare să continui? întrebă ea. 

— Niciodată n-am fost într-o formă mai bună, răspunse el, cu 
un zâmbet şubrezit. Şi, pe deasupra, n-avem timp de pierdut. 

— Să-mi spui dacă oboseşti, bine? 

Dădu din cap, în semn de aprobare. 

— Da, doctor Stone. 

Ea luă în mână biletul lui Chauncey şi citi ultimul rând, de jos: 
„Secretul e protejat de cuvântul lui Dumnezeu”. Ridicând 
privirea, spuse: 

— Poate e un indiciu despre locul unde a ascuns tăbliţa sau, 
poate, e tocmai tâlcuiala tuturor obiectelor de pe listă. Nu pare 
a exista nicio legătură între obiectele astea. Poate că ţinea la 
fetişuri, iar asta o fi fost lista cu lucrurile pe care le mai avea de 
căutat şi, apoi, de adăugat la colecţia sa. Trebuie neapărat să 
vedem ce s-a întâmplat la Londra, în 1878. 

— Da, exact cum ai spus, nu există niciun fir sau o temă care 
să închege lista, zise John. Dacă ar fi fost numai biblii sau pipe 
din lemn de măceş, ar fi avut un sens. Se uită din nou la listă, 
până să deschidă jurnalul mucegăit. Chestia asta stă să se 
fărâme într-un milion de bucăţi. 

Cotten îl urmări cum dădu cu grijă la o parte coperta. 

Legătura învechită trosni la încercarea de a o deschide - 
pentru prima oară, probabil, în ultimii o sută de ani. Se apropie 
de John, privind peste umărul lui cum, precaut, răsfoia pagină 
după pagină. Notiţe, scrisori, decupaje din ziare şi file desenate. 
Majoritatea schițelor erau în cerneală şi zugrăveau diverse 
capitole ale disciplinei anatomiei, inclusiv organe interne. Li se 
adăugau ilustraţii cu insecte, flori şi animale mici. 

— Avea talent artistic, observă Cotten. 


— Se pare că aria lui de interes era largă - botanică şi 
medicină, spuse John. Dar care o fi fost, oare, intenţia lui de 
bază în 1878? De ce a avut nevoie de toate aceste lucruri de pe 
listă? 

— Uite aici un articol despre Chauncey şi amicul său Erasmus 
Wilson. Îţi aminteşti de celălalt articol, pe care l-am găsit în pod? 
Bucata de ziar era împăturită în jumătate, iar Cotten îl ajută pe 
John s-o desfacă fără a o fărâmiţa, vrând să citească textul din 
interior. 

John citi cu glas tare: 

— Dermatologul londonez Dr. Erasmus Wilson şi specialistul în 
boli pulmonare dr. Chauncey Wyatt au lansat un nou 
medicament, care, spun ei, va reduce simptomele astmei, 
epuizanta boală care îi afectează pe ambii, în prezent. 

— Aşadar, Chauncey a fost atât medic, cât şi om de ştiinţă, 
zise Cotten. 

— Și filantrop, pe deasupra. Îţi aduci aminte de misteriosul 
proiect, menţionat - şi el - în celălalt articol? La asta trebuie să 
se fi referit. Aici scrie că el şi Wilson au donat peste douăzeci de 
mii de lire pentru a aduce un obelisc antic - din Alexandria, la 
Londra. 

— E bine să ai bani, spuse Cotten. Luă în mână o cutie mică 
din metal, legată cu o bucată de sfoară, şi desfăcu nodul. li săltă 
capacul şi extrase dinăuntru câteva fotografii, lipite pe suport de 
carton. Pe faţa fiecărei poze, fotograful îşi trecuse datele 
profesionale, însoţite de unele decoraţiuni, pe margini. Fiecare 
dintre ele prezenta o imagine, în sepia, a unui moment petrecut 
cu 130 de ani în urmă. 

Prima fotografie înfăţişa un domn distins, cu o barbă lungă şi 
neagră, având pe nas ochelari cu ramă subţire, ce stătea pe 
treptele unei clădiri impunătoare. Cotten o întoarse pe dos. Cu 
litere de mână, asemănătoare celor cu care era scrisă lista, era 
notat: Spitalul Westminster 1, 1875. 

— Asta trebuie să fie Chauncey, remarcă ea. După ce o 
examină, i-o pasă lui John. 

Următoarea îl scotea în relief pe acelaşi bărbat, stând - 
desluşi Cotten - deasupra unei duzini de cadavre ce zăceau 


înşirate pe pământ, fiecare acoperit cu o pânză. Pe spate era 
scris: Epidemie de Holeră. 

Cea de-a treia poză avea în prim plan aceeaşi persoană, în 
faţa unei alte clădiri somptuoase. Lângă el, stătea un câine lup, 
rusesc. Pe spate era notat: Spitalul Creştin - Newgate, cu Rex. 

Ultima dintre fotografii era o ferotipie ce înfăţişa personajul 
din celelalte poze, stând în mijlocul unui grup mare de bărbaţi şi 
femei, îmbrăcaţi ceremonios - jobene, fracuri şi rochii lungi de 
gală. În lateral, se zărea un cal alb, iar călare pe el era o femeie, 
pe care Cotten o recunoscu în persoana reginei Angliei, 
Alexandrine Victoria. 

— Impresionant, zise Cotten. Pare a fi un fel de ceremonie. În 
spatele grupului, trona un imens monument de piatră. Asta 
trebuie să fie obeliscul egiptean finanţat de Chauncey şi Wilson, 
observă Cotten. Cred că e o fotografie de la evenimentul dedicat 
acestui monument. Pare să fi fost de mare importanţă. Era 
prezentă până şi regina Victoria. 

Cotten tocmai se pregătea să-i înmâneze fotografia lui John, 
când îşi dădu seama că nu verificase adnotarea de pe spatele 
acesteia. Pe dos, era lipit un bilet. Urmărind scrisul deja familiar, 
rămase cu gura căscată. 

John ridică privirea de pe album. 

— Ce este? 

Ea îl privi fix în ochi, cu stupoare. 

— Îţi aminteşti ce spunea biletul lui Chauncey? Cel de la 
Vatican? 

— Da. „Pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să 
treci aţa prin urechile acului”. 

— John, asta e o imagine a lui Chauncey Wyatt, la celebrarea 
„Acului Cleopatrei, 1878”. 


CIVILIZAŢII DISPĂRUTE 


Dumnezeu nu are religie. 
MOHANDAS GANDHI 


— Este într-o capsulă a timpului, zise Cotten, căutând în 
pagina de Internet pe laptopul ei. Chauncey trebuie să fi ascuns 
tăbliţa în capsulă, odată cu restul lucrurilor din lista sa. 

Căutase - pe Google - Acul Cleopatrei, şi descoperise că 
acesta fusese înălţat pe malul râului Tamisa. La baza 
monumentului era îngropată o capsulă a timpului, sigilată, 
conţinând obiecte colecţionate de sponsorii proiectului - medicii 
londonezi Erasmus Wilson şi Chauncey Wyatt. 

— Conţinutul capsulei este aproape identic cu lista lui 
Chauncey, spuse John, citind de pe ecran şi stând înapoia lui 
Cotten. 

— Nu se menţionează nimic despre tăbliță, zise Cotten, dar 
nici n-ar trebui. Chauncey a furat tăbliţa. Biletul lui spune că, 
pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să treci aţa 
prin urechile acului. A lăsat indicii clare. Acolo trebuie să fie 
ascunsă. 

— l-am dat de capăt, concluzionă John. 

Cotten îşi lovi uşor buzele cu vârful degetelor. 

— Crezi că am urmat, până acum, o pistă greşită, fiind 
convinşi că trebuie să oprim Apocalipsa? Oare Lester Ripple are 
dreptate referitor la ceea ce spune tăbliţa, şi anume că 
Apocalipsa trebuie să aibă loc? Să fie asta o parte a secretului? 

— M-am gândit mult, răspunse John. Cred că Ripple are 
dreptate. Nu poţi elimina Apocalipsa. Pentru ca Dumnezeu să 
salveze lumea de legiunile Satanei, trebuie să aibă loc o bătălie 
finală, din care El va ieşi învingător. Când apostolii L-au implorat 
pe lisus să le arate cum să se roage, El i-a învăţat „Tatăl 
Nostru”: „Vie împărăţia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ”. 
Înainte ca împărăţia Cerească a lui Dumnezeu să poată veni pe 
pământ, răul trebuie eradicat. In Rai nu există răutate. 


— Şi cum rămâne cu libertatea fiecăruia de a ne crea propria 
lume, ori de a exista simultan în două locuri? Ca şi cele două 
Londre ale mele, pot exista milioane de Londre, dar Londra pe 
care o doresc, şi care vreau să fie realitatea mea, este Londra 
pe timp de pace. Ca să se întâmple asta, trebuie să trăiesc o 
viaţă paşnică după chipul lui Dumnezeu, pentru ca acesta să 
devină realitatea mea. 

— Cotten, eu sunt de părere că povestea asta are un înţeles 
mai profund decât punctul de vedere al unei singure religii. 
Acest concept de viaţă la care tu năzuieşti este baza 
spiritualităţii. Din păcate, religiile, inclusiv cea de care aparţin 
eu, tind să separe oamenii în grupuri. Dar conceptul 
spiritualităţii este un sistem al credinţei şi un mod de viaţă pe 
care oricine, oriunde îl poate adopta. 

Cotten dădu din cap, afirmativ. 

— Sfânta Scriptură ne învaţă că va fi o înfruntare finală, 
numită Apocalipsă. Şi chiar înainte de acest eveniment, vor 
exista aşa-zisele vremuri de încercare. Dumnezeu nu doreşte ca 
noi să ducem o viaţă pângărită de nenorociri - nenorociri 
pricinuite direct de Satana. Şi n-are importanţă cum îl numeşti 
pe Dumnezeu: Allah, Shang Ti, Krishna, Theos, Lumina, Aum, 
Creatorul, sau altfel. El vrea ca noi să fim conştienţi că, prin 
darul Său, putem alege o altă cale, o altă viaţă, folosindu-ne de 
liberul arbitru cu care ne-a înzestrat. L-a învăţat pe Noe cum să 
scape de Potop. De ce nu ne-ar spune şi nouă cum să scăpăm 
de Sfârşitul Zilelor? 

— Aşa se explică ce s-a întâmplat cu locuitorii oraşului pierdut 
din Peru, sau cu cei ai ruinelor din New Mexico, şi ai celorlalte 
civilizaţii antice, care au primit câte o tăbliță şi apoi au dispărut 
peste noapte. Au desluşit secretul şi au trecut mai departe. 

— De ce nu? Ce altă explicaţie ar exista? 

— Asta înseamnă că, atunci când vom găsi tăbliţa, ne va 
spune că putem face acelaşi lucru, crezând în ea, dorind-o, 
existând pentru ea. Realitatea este ceea ce vrem noi să fie. Ca 
în teoria firului cuantic a lui Ripple. Asta va trebui să împărtăşim 
lumii. lată ce ne transmite Chauncey: că aparţinem lumii întregi. 

John luă una din mâinile lui Cotten, ţinând-o între palmele 
sale. 


— Da, sub conducerea fiicei unui înger... 
* 


x x 


Un vânt aspru sufla peste Tamisa, aducând cu el sunetul 
îndepărtat al sirenelor, al căror ecou cuprindea întreg oraşul. 
Ambulanţele roiau, răspunzând apelurilor pentru cazurile - tot 
mai dese - de sinucidere. Cotten îşi îndesă mâinile în buzunarele 
paltonului, stând lângă John, pe faleza Victoria. Amândoi aveau 
privirile îndreptate spre obeliscul egiptean numit Acul 
Cleopatrei. 

Platforma pe care era aşezat monumentul era situată pe 
țărm, între podurile Westminster şi Waterloo. Era după-amiază, 
târziu, iar câţiva londonezi se plimbau pe trotuarele falezei. 

— Trebuie să ştii că sunt două obeliscuri, aminti John, ţinând 
deschis „Fodor”-ul, ghidul Londrei. Unul - aici, iar celălalt, 
geamăn - în Central Park, New York. Să sperăm că am dat peste 
cel potrivit. 

— Acesta e singurul care are legătură cu Chauncey Wyatt. 
Trebuie să fie cel pe care îl căutăm. 

Cotten dădu ocol monumentului. Fiecare dintre cele patru 
laturi ale bazei era împodobită cu câte o placă mare, de bronz. 
Suprafaţa obeliscului înfăţişa hieroglife sculptate, iar soclul era 
împrejmuit de un inel pe care figurau zei egipteni, înaripaţi. 
Cotten citi fiecare placă; toate înşirau istoria monumentului, 
începând cu momentul în care acesta şi geamănul fuseseră 
ciopliţi, din cariera de piatră, de către faraonul Thothmes al IIl- 
lea, în jurul anului 1500 î.Hr. Ambele obeliscuri fuseseră mutate, 
două secole mai târziu, în faţa Templului împărătesc din 
Alexandria. Acul Cleopatrei fusese adus la Londra de către 
Wilson şi Wyatt, şi prezentat naţiunii britanice în 1878, pe când 
geamănul, sponsorizat de un alt grup, luase drumul New York- 
ului. 

Încheindu-şi periplul în jurul bazei şi ajungând în punctul de 
unde pornise iniţial, Cotten zise: 

— Mai e altceva de aflat din ghidul tău turistic? 

— Uite, un amănunt pe care îl vei găsi interesant, zise John. 
Unul din motivele pentru care acest obelisc este atât de bine 
prezervat este că a stat îngropat în nisipul deşertului timp de 


peste şase sute de ani, după ce fusese răsturnat de un 
cutremur. De fapt, din exact acelaşi motiv, a fost numit... 

— Cum? întrebă Cotten, privind către John. 

— N-ai să crezi ce scrie aici. 

— Sunt pregătită, zise ea, aşteptând un răspuns haios. 

— A fost numit „cel căzut”. 

Luând-o ca pe un semn prevestitor, Cotten încercui obeliscul, 
târându-şi degetele de-a lungul piedestalului, cu privirea ridicată 
spre ac. O expresie de uimire i se aşternu pe faţă. 

— Am găsit, spuse ea. Apoi, cu un aer satisfăcut, Cotten 
scoase telefonul mobil din buzunar, căută în agenda electronică 
şi apăsă pe butonul de convorbire. O clipă mai târziu, rosti: 

— Ted, cred că am găsit-o. Eşti gata să intri în acţiune? 


TRANSMISIUNEA 


— Încă n-am primit permisiunea de a deschide capsula 
timpului, spuse Cotten la telefon. Trebuie să amânăm 
transmisiunea, până ce ne vedem stăpâni pe tăbliță. lar postul 
de televiziune nu va fi de acord cu spusele mele fără a deţine 
asta ca probă. 

— SNN trebuie să ştie că faci un reportaj despre sinucideri. 

Cotten oftă. 

— Ted, ai putea să-ţi pierzi job-ul, dacă faci asta. Eu propun 
să aşteptăm până ce avem artefactul. 

— Imposibil, continuă Ted. Nu mai putem irosi nicio clipă. 
Rata sinuciderilor creşte alarmant. 

— Autorităţile mai au nevoie de o zi sau două pentru a ne da 
undă verde să deschidem piedestalul monumentului şi să luăm 
capsula. 

— Cotten, oamenii aşteaptă un sprijin, oricât de firav. lar tu le 
poţi oferi asta. Spune-le ce se petrece, în aşa fel încât să 
înţeleagă, şi dă-le speranţe! Vom transmite la timpul potrivit 
despre recuperarea capsulei - un reportaj în direct, chiar de la 
locul unde se află Acul Cleopatrei. 

— Dar ce ne facem dacă tăbliţa nu e acolo? 

— Ştii prea bine că este. Trebuie să fie. 

— Ted, tu erai cel care, de fiecare dată, mă avertizai să nu... 

— Acum e altceva. Fosila Creaţiei a fost o înscenare, cu scopul 
premeditat de a te ruina. Povestea asta e de altă natură. 


Dumnezeu te-a călăuzit spre ea, fetiţo. Tu eşti aleasa. Unica. 
x 


x x 


Cotten aştepta indicaţia regizorului de platou. În câteva 
momente, avea să fie în direct la SNN. Ted reuşise să 
organizeze totul în doar două zile. Cotten se uită împrejurul ei, 
în studio, urmărind puzderia de membri ai echipei lucrând la 
ultimele detalii înainte de a intra în direct. John şedea pe un 
scaun, în umbră, înapoia camerelor de luat vederi, cu doi agenţi 
Venatori lângă el. Îi făcu un semn de încurajare. 


Regizorul de platou ridică cinci degete, apoi începu 
numărătoarea inversă şi arătă spre Cotten. 

— Bun venit la ediţia specială despre rata crescândă a 
sinuciderilor de pe mapamond. Sunt Cotten Stone şi transmit 
pentru Satellite News Network. 

— Indicaţiile grafice! interveni regizorul britanic în camera de 
control, măturând cu privirea pupitrul de sonorizare. Lângă el, 
regizorul tehnic apăsă pe butonul de alimentare grafică al 
panoului video digital pentru transmisiuni în direct. 

Peste umărul lui Cotten, pe monitor, apăru următorul text: 
„Criză mondială - Sinucideri”, scris cu litere sângerii. 

— Transmitem din studiourile SNN din Londra, unde chiar 
astăzi soţia prim-ministrului şi-a luat viaţa cu o supradoză de 
calmante. 

— Soţia prim-ministrului - pregătită! semnală regizorul. Dă-i 
drumul! Indică spre monitorul numărul trei, pentru o primă 
vizionare. 

În spatele lui Cotten, apăru o fotografie recentă a soţiei prim- 
ministrului, făcând cu mâna privitorilor, în timpul unei ceremonii 
de omagiere a unei şcoli. Urma altă poză, granulată, a unui car 
mortuar parcat pe strada Downing, la numărul 10. 

— In seara aceasta, vă prezentăm un reportaj amănunţit 
despre înmulţirea fără precedent a numărului de sinucideri pe 
întreg teritoriul Marii Britanii, al Statelor Unite şi, efectiv, al 
oricărei alte naţiuni de pe glob. 

— Chyron, statistici pregătite? Regizorul pocni din degete. Dă- 
i drumul! Operatorul generatorului de caractere Chyron porni 
playback-ul unei serii de diagrame electronice reprezentând 
creşterea ratei globale a sinuciderilor. 

— In ciuda faptului că Fundaţia Internaţională pentru 
Psihiatrie şi alte organizaţii medicale au negat că ar exista o 
corelaţie între creşterea ratei sinuciderilor şi fenomenul 
posesiilor demonice, suntem puşi în faţa realităţii, care 
demonstrează că cifrele nu mint. 

Cotten făcu o pauză, în timp ce un număr de statistici, 
împărţite pe ţări, rulau pe ecran. 

— Vaticanul a anunţat că i-a împuternicit pe toţi preoţii săi, 
din întreaga lume, să înceapă anevoioasele slujbe ale 


exorcizării, în cazul persoanelor cu tendinţe de sinucidere. 
Anunţul a fost făcut de însuşi suveranul pontif, cu ocazia unei 
conferinţe de presă organizate la Palatul Statului Vatican, în 
timpul căreia şi-a exprimat profunda îngrijorare faţă de noi: 
civilizaţia de pe tot mapamondul se află într-un uriaş pericol, 
expusă avalanşei răului. 

— Rola B, pregătită? Cu un pocnet din degete, regizorul indică 
spre monitorul pentru transmisie în direct. Dă-i drumul! 

În locul lui Cotten apăru un colaj de imagini ce înfăţişau 
personalul ambulanţelor ocupându-se de victime, în diverse ţări 
străine. 

— Se pare, zise ea, că acest fenomen alarmant nu e marcat 
de prejudecată sau discriminare. Victimele sinuciderilor, atât de 
larg răspândite pe glob, variază: de la cei foarte bogaţi şi 
celebri, precum regina şi membrii familiei acesteia, aici, în 
Marea Britanie, la persoane fără adăpost, trăind în umbra 
marilor oraşe. 

— Replică rola C - cei fără adăpost din Moscova. Regizorul 
indică spre asamblul de monitoare pentru prime vizionări, iar 
regizorul tehnic îşi pregăti degetul pe buton. Acum! 

Într-o încăpere aflată la câteva uşi depărtare de camera de 
control, un releu electronic se cuplă, iar imaginile începură să se 
deruleze în direct. 

— Ceva malefic bântuie Terra, oraşele şi lumea noastră. Ni-i 
răpeşte pe cei dragi şi ne ia, de lângă noi, prietenii. Răpindu-le 
viaţa şi sufletele. Cotten făcu o pauză. 

— Am venit, în seara aceasta, să vă transmit ceea ce eu 
consider că este mesajul Creatorului nostru însuşi - un mesaj 
scris de mâna lui Dumnezeu cel Atotputernic. Şi sper că voi fi în 
măsură să vă insuflu temeiuri de optimism, căci zilele 
întunecate pe care le trăim acum se vor schimba cât de curând. 

— Ce naiba mai e şi asta? se alarmă regizorul. Ce face? 

Peste Atlantic, la centrul principal de control al SNN New York, 
vicepreşedintele departamentului transmisiuni se răsti: 

— Casselman, ce se întâmplă? Ce-i cu rahatul ăla? 

Ted Casselman urmări asamblul masiv de monitoare, iar 
presiunea din piept îi crescu. Dacă nici asta nu va declanşa un 
atac de cord mondial, atunci nimic altceva nu va reuşi s-o facă. 


— Nu ştiu, domnule, răspunse el. Sunt sigur că va reveni la 
scenariu. Îşi dori să fi avut la el pastilele de nitro pe care le 
lăsase în servietă. 

Cotten continuă: 

— Am ales special acest moment, pentru a transmite 
întregului auditoriu că există un răspuns la ceea ce se întâmplă 
în jurul nostru. Cred că, într-un loc tăinuit, undeva în acest oraş, 
se află ascunsă ultima dintre cele douăsprezece tăblițe. Fiecare 
dintre ele a fost dăruită liderilor spirituali ai lumii, cu multe mii 
de ani în urmă. 

— Doamne, Maica Domnului! zise în şoaptă regizorul tehnic, 
în sistemul de interfon interior. 

— Despre ce naiba vorbeşte? se nelinişti vicepreşedintele 
centralei din New York, holbându-se la imaginile de pe 
teleprompter. 

Cotten îşi fixă privirea direct în lentila camerei de luat vederi. 

— Menirea fiecărei tăblițe era de a transmite un mesaj al 
Creatorului, care nu numai că prezicea Prima Curăţire universală 
a planetei, în timpul lui Noe, dar mai conţinea şi un mesaj 
adiţional, destinat lumii dintr-un viitor îndepărtat. lată viitorul! 
Este aici, cu noi. Şi împreună cu el - Sfârşitul Zilelor. Apocalipsa 
a venit. Nu putem s-o oprim: dacă o vom face, înseamnă că ei 
vor învinge. Răul, care s-a întins ca o pecingine în întreaga 
lume, trebuie spulberat de mâna lui Dumnezeu. Da, ultima 
bătălie trebuie să aibă loc, pentru ca binele să triumfe asupra 
răului. Cei răi vor să oprească Apocalipsa, căci este singurul 
mod în care ar putea triumfa. După părerea mea, ceea ce e scris 
pe ultima tăbliță constituie secretul supravieţuirii după ultima 
bătălie - A Doua Curâţire -, aşa cum Noe a supravieţuit 
Potopului. 

— Asta-i prea de tot! zise regizorul britanic. Pregătiţi-vă să 
tăiaţi! Pregătiţi calupul numărul unu, cu reclame! 

— Luaţi-i  piuitul  tâmpitei  ăsteia! urlă vicepreşedintele 
centralei din New York. Daţi drumul la reclame! 

— Aşteaptă! Ted Casselman se uita fix la peretele cu 
monitoare. 

— Ce vrei să spui cu „aşteaptă”? sări vicele. Nu vezi că bate 
câmpii? De unde a mai scos şi nerozia asta cu Apocalipsa? Ti-am 


zis că, dacă o difuzăm din nou în direct, facem o greşeală 
imensă. Acum mă crezi? 

Cotten se grăbi. Bănuia că erau pe cale să oprească 
transmisia, iar ea trebuia să termine înaintea lor ceea ce avea 
de expus. 

— Fiecare tăbliță a dezvăluit o anumită cale, o taină - aceea 
de a vedea şi de a alege o direcţie, în viaţă, care să ne conducă 
spre o lume mai bună. O alegere ce precedă o Curăţire, 
întocmai ca aceea trăită de strămoşii noştri - Potopul, care a 
eradicat răul din lumea lor. Cred că şi noi, la fel, putem 
supravieţui ultimei Curăţiri, ororilor ultimelor zile, ce ne vor 
scăpa definitiv de rău. Tăbliţa de cristal ne va spune cum să 
facem asta. 

— Priveşte! zise Casselman, indicând spre imaginile altor 
televiziuni. 

Vicele urmări privirea lui Ted şi se opri asupra rândului de 
monitoare ce transmiteau alte programe internaţionale. 

— Dumnezeule, ce se petrece? 

CNN, BBC, NBC, ABC, CBS şi Fox, alături de televiziuni din 
China, Brazilia, India, Africa de Sud, precum şi o duzină de alte 
posturi se conectau sistematic la transmisiunea în direct a SNN. 
Chiar şi Al-Jazeera o difuza pe Cotten Stone, cu subtitrare în 
arabă, în partea inferioară a ecranului. 

— Toţi preiau emisiunea noastră, spuse Ted. 

— Mesajul a fost recepționat de marile civilizaţii ale Atlantidei, 
de druizii care au construit Stonehenge-ul, de poporul care a 
plăsmuit statuile de pe Insula Paştelui, de civilizaţia din sud a 
maiaşilor, de Mali din Africa de vest, de Anasazi - toţi dispăruţi 
peste noapte, fără urmă. Au dispărut fiindcă au ţinut seama de 
mesajul din tăbliţele lor, şi au ales calea cea bună, către o nouă 
viaţă. Calea pe care şi noi putem păşi. Tot ce trebuie să facem 
este să credem. Nu contează dacă eşti hindus, evreu, budist, 
creştin ori musulman. Să nu ne mai închidem în celule 
organizate, conduse de grupurile religioase, care îşi îndreaptă 
atenţia mai mult asupra mesagerului decât a mesajului. Toţi 
suntem legaţi unul de celălalt şi de fiecare vieţuitoare, 
deopotrivă. Alcătuim o singură fiinţă, şi va trebui să înfruntăm 
răul din jurul nostru! 


Vicele centralei din New York se prăvăli în scaun, de unde 
urmărea televiziunile internaţionale conectându-se la reţeaua 
sa. Şopti: 

— N-am văzut în viaţa mea aşa ceva!... 

Regizorul londonez anunţă în microfonul din cască: 

— Întreaga lume e cu ochii pe noi! Nu atingeţi nimic, 
altminteri vă omor cu mâna mea! 


DOUĂ FALEZE 


Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. 
LUCA 17:21 


Replica la transmisiunea SNN fusese fenomenală şi, ca 
urmare a ştirii că se va difuza în direct emisiunea de la obelisc, 
mii de oameni veniseră buluc la Londra. 

Pentru a evita blocajele de trafic şi pentru un plus de 
siguranţă, Cotten ar fi sosit cu o ambarcaţiune: fusese închiriat 
un vaporaş folosit pentru curse turistice şi ţinut deoparte, în 
secret, până în ultimul moment. La lăsarea întunericului, o 
maşină condusă de un agent Venatori trase la intrarea din spate 
a hotelului Cadogan şi îi purtă rapid pe Cotten şi John, pe străzi 
lăturalnice, către un doc, la o jumătate de milă distanţă de 
monument. 

După o cotitură a râului Tamisa şi trecând pe sub podul 
Waterloo, Cotten zări ceva uluitor, lăsând-o cu gura căscată. 
Acolo, în faţa ei, se înălța obeliscul, inundat de valul de lumină 
al reflectoarelor mediatice. Imaginea îi amintea de o navetă 
spaţială iluminată, aflată chiar înainte de o decolare nocturnă. 
Acul Cleopatrei se înălța ca o săgeată, direct spre ceruri, 
„împrejurarea e mai mult decât adecvată”, gândi ea. 

Dar ceea ce o făcu pe Cotten să-şi ţină respiraţia erau masele 
de oameni adunate de-a lungul falezei Victoria. John o 
avertizase că, după difuzarea ştirii, se putea aştepta la o 
mulţime de amatori de curiozităţi. Dar în faţa ei se 
îngrămădiseră mii de oameni, formând un zid interminabil de 
chipuri şi trupuri, ce părea să se extindă în toate direcţiile. Piaţa 
Savoy, Strand, strada Fleet, Whitehall - o mare imensă de 
trupuri umane, stând strâns unul lângă celălalt. Privind înapoi la 
Waterloo, îşi dădu seama că traficul fusese înlocuit de mulţimea 
oamenilor care se aplecau peste marginea podului, pentru a o 
vedea. Chiar şi mai departe, în josul râului, podul Westminster 
era aglomerat, blocând traficul din oraş. Peste râu, vizavi de 
Acul Cleopatrei, Grădinile „Jubilee” şi malurile Tamisei, în 


ambele direcţii, erau înţesate de mase de privitori, la fel - 
acoperişurile şi ferestrele clădirilor, de-a lungul străzilor paralele 
cu faleza. Toţi o aşteptau pe Cotten Stone. 

Când ambarcaţiunea se apropie de treptele spre faleza unde 
se afla Acul Cleopatrei, o sumedenie de reflectoare ale 
camerelor foto se îndreptară către Cotten, şi un zgomot 
asurzitor umplu văzduhul. 

Ofiţeri de poliţie ţinură libere, special pentru ea, treptele de 
beton de la marginea apei şi delimitaseră -cu funie - o 
suprafaţă mică în jurul obeliscului. Alături de John, care o prinse 
de braţ şi o ajută să-şi menţină echilibrul, Cotten urcă scările 
jilave, spre cheiul de la baza Acului. 

Un bliţ venind de sus o făcu să-şi ridice privirea. Tempest Star 
şi Bennie trecuseră de funie, pentru a prinde mai de aproape un 
cadru cu ea. Un ofiţer îi puse, urgent, pe fugă. 

Păşind pe chei, un reporter îi îndesă un microfon în mână. Se 
bucură să vadă că avea sigla Satellite News Network împrejurul 
mânerului. 

Cotten tinu microfonul lipit de buze şi se adresă mulţimii: 

— Bună seara! 

Ceea ce urmă îi provocă un fior în tot trupul. Vocea ei umplu 
aerul din toate direcţiile, trimițând ecoul de-a lungul râului, 
peste oraş. Părea că aproape toţi cei prezenţi aveau un radio 
portabil sau un telefon mobil, care recepționa transmisiunea 
simultană media a evenimentului. 

Cotten îşi înghiţi respiraţia, auzind cum sunetul revine spre ea 
din mii de difuzoare minuscule, aliniate pe străzi, trotuare şi 
poteci ce străjuiau râul. 

Când ovaţiile mulţimii conteniră, Cotten spuse: 

— Nu-mi vine să cred că aţi venit în număr atât de mare... 

Afirmația ei iscă un nou ropot de aplauze. Dar ea ştia că nu 
erau atât de bucurie, cât de teamă. Cei mai mulţi veniseră aici 
mânaţi de disperare. Povara răspunderii ce apăsa pe umerii ei 
era imensă; auzi, răzleţ, glasuri strigând după ajutor şi voci ce 
implorau milă. 

— Înţeleg de ce aţi venit aici, în seara asta, şi de ce foarte 
mulţi dintre dumneavoastră stau şi ascultă, urmărindu-ne din 


alte locuri. Sper ca, în această seară, să punem capăt suferinţei, 
întunericului, răului care bântuie printre noi. 

Ovaţiile se ridicară din nou în văzduh, când vocea lui Cotten 
reverberă prin parcurile şi pe potecile falezei. 

O senzaţie bruscă de panică îi electriză braţele. Dacă tăbliţa 
nu se afla în interiorul capsulei timpului? Ce avea să se întâmple 


cu toţi aceşti oameni? 
* 


x x 


Eli Luddington se uita la emisiunea difuzată de SNN pe 
ecranul mare al plasmei din biroul său. Lângă el, Mariah stătea 
rezemată cu o mână de umărul lui. Se simţea atât de 
satisfăcută, de împlinită. Eli o informase că, în curând, va simţi 
înlăuntrul ei pâlpâind o nouă viaţă... 

Fusese aleasă de el să ducă mai departe moştenirea: copilul 
avea să-i calce pe urme. Chiar acum, acesta creştea în trupul ei. 
„Eşti privilegiată şi binecuvântată”, îi spuse el. „Puţini au avut 
onoarea de a fi creuzetul pentru noua generaţie a marilor 
Neflimi”. Pentru ea, demult nu mai prezenta niciun fel de 
importanţă dacă Richard avea să se întoarcă sau nu. Se 
răzgândise. Planul ei cuprindea marea viziune a lui Eli. Îşi atinse 
pântecele. Era copilul lui Eli şi, odată cu el, venea moştenirea 
neaşteptată a unor beneficii miraculoase. 

— Va fi sfârşitul binemeritat pentru durerea pe care ne-a 
provocat-o stând ca ghimpele în coasta noastră, zise Eli. 
Camerele de luat vederi o aduseră în prim plan pe Cotten Stone 
salutând mulţimea, cu preotul lângă ea. Va fi martoră cum 
bărbatul la care ţine cel mai mult se va prăbuşi chiar în clipa 
când ea va cădea în dizgrație. Sângele a milioane de oameni va 
stropi mâinile ei, în seara asta, dar sângele lui John Tyler i le va 
mânji pe vecie. 

Îi zâmbi Mariahei. 

— Răzbunarea rămâne cea mai dulce. 

* 
x x 


Vuietul aplauzelor zdruncină fundaţia platformei de sub Acul 


Cleopatrei. Când zgomotul se potoli, Cotten făcu un semn din 
cap spre perechea de ingineri care îi însoţise în ambarcaţiune. 


Cei doi urcară şirul abrupt de trepte şi se opriră în faţa uneia 
dintre cele patru plăci mari, montate la baza obeliscului. Aveau 
la-ndemână chei de mari dimensiuni; slăbiră şuruburile de bronz 
ce fixau colţurile plăcii, reuşind s-o îndepărteze. 

Odată  culisată placa, descoperiră un fel de cavitate 
rectangulară. O duzină de reporteri de ştiri video se apropie în 
grabă. Cu mare grijă, cei doi ingineri scoaseră la iveală un cufăr 


din lemn. 
* 


x x 

Richard Hapsburg îşi croi drum prin mulţime. Îi mai 
rămăseseră câţiva metri până la Ac. O văzu pe Cotten Stone 
stând lângă John Tyler şi privindu-i pe inginerii care scoteau 
capsula timpului. Fu cuprins de un soi de fior: avea mustrări de 
conştiinţă din pricina ruşinii. Se întorsese la Eli, implorându-l să-i 
mai dea o şansă. Cu toate că îşi dorea, el nu era capabil de 
cutezanţa pe care o dovedise tatăl lui Cotten - Furmiel. Richard 
simţi greutatea SIG-Sauer-ului din buzunarul jachetei sale. Evită 
perimetrul reflectoarelor, alunecând înainte, până ce ajunse la 
marginea râului. Nimic nu-l mai despărţea de John Tyler. 

* 


x x 


Cotten îi urmări pe ingineri cum manipulau cu precauţie 
cufărul, în timp ce coborau treptele. Se întrebă ce ar fi gândit, 
oare, Chauncey Wyatt dacă ar fi fost prezent, în calitate de 
martor, la finalizarea misiunii sale secrete? In seara asta, în locul 
acesta, lângă râul Tamisa, „Umbre de Fantome” îşi va fi încheiat 
misiunea. „Chauncey se va putea odihni în pace...”, gândi ea. 

Aşezară cufărul la picioarele ei, iar Cotten aşteptă până când 
John făcu semnul crucii, binecuvântându-l. Cotten simţi că inima 
îi sare din piept de emotie: destinul ei avea să se împlinească, în 
noaptea asta, pe malurile râului istoric. Privi împrejur, încercând 
să absoarbă evenimentul magic. Când ochii îi căzură asupra 
îndepărtatei cotituri a râului, simţi că bucuria o părăseşte, 
înlocuită de nelinişte şi spaimă. La distanţă, deasupra apei, 
apăruse un fel de pâclă, îndreptându-se spre Ac. 

— Ah, Dumnezeule! exclamă ea, înainte de a-şi da seama că 
ţinea microfonul în dreptul buzelor. 


John se întoarse spre ea. 

— Ce se-ntâmplă? 

Cotten privi în direcţia opusă, de-a lungul falezei, şi văzu 
ceața rostogolindu-se pe luciul apei. Se apropia de ei, din 


ambele sensuri. 
* 


x x 


Richard vâri mâna în interiorul jachetei şi apucă pistolul. ÎI 
simţea rece şi greu. Îşi aminti cât de ciudat îl ţinuse în mână 
când trăsese din maşină, la Washington. Sarcina trebuia să fie 
mai uşoară în noaptea asta. In sfârşit, îşi rememorase viaţa şi o 
acceptase ca atare. Da, se dovedise slab în ultimele câteva zile, 
gândindu-se că ar putea să-l implore pe Dumnezeu să-l ierte... 
întocmai ca Furmiel. Richard ajunsese aproape să cadă în 
genunchi, înainte de a-şi reveni în fire. De fapt, de ce să fie 


tratat cu milă? 
* 


x x 


— Deschide cufărul! strigă Cotten. 

— Ce e, Cotten? întrebă John. 

— Vin spre noi! Arătă cu degetul în direcţia râului. N-avem 
timp de pierdut. 

John îşi îndreptă privirea în josul râului. 

— E doar ceața, spuse unul dintre ingineri. Nu vă faceţi griji, 
domnişoară! Se întâmplă des. 

— Deschide odată cufărul! urlă ea, poticnindu-se în glas. 

Unul dintre ingineri sparse zăvorul şi, cu un scârţâit ruginit, 
omul săltă capacul. 

Cotten scormoni şi răscoli prin conţinut. Hârtii, hărţi, cărţi, 
documente, pipe pentru tutun, fotografii. „Sfinte Dumnezeule, 
unde e? Nu-i aici”, gândi ea. „Ce se întâmplă, oare, dacă n-am 
avut dreptate, iar întreaga lume mă urmăreşte”? 

Cotten privi înapoi pe râu, sperând că pâcla se va fi risipit. 
Dar devenise mai înfricoşătoare, blocând vederea spre poduri. 
Deja nu se mai putea distinge malul celălalt. Observă că în 
ambele direcţii, de-a lungul falezei, mulţimea de privitori se 
dispersa în ceața deasă. Nu va fi în stare să salveze pe nimeni. 
Chiar dacă găsea tăbliţa, iar aceasta confirma ceea ce credea 


ea, tot nu-i va rămâne destul timp. Cum le-ar putea face tuturor 
o demonstraţie despre lumina lichidă, în decurs de câteva 


secunde? 
* 


x x 


Lester Ripple stătea lungit în pat, cu ochii pironiţi în sus, spre 
steluţele luminiscente. Închise pleoapele şi se gândi la Cotten 
Stone. 

Se întrebă: „Ce-o fi făcând în noaptea asta? Oare chiar a 
înţeles ce am încercat s-o învăţ”? In felul ei, părea să fie mult 
mai mult conectată la reţeaua energetică decât era el. Era ceva 
cu fata asta... Ceva special. Poate că, într-o bună zi, se vor 
întâlni din nou la Starbucks, să bea un „latte”. Părea intrigată de 
tot ce însemna ştiinţă. Avusese o problemă, iar el îi acordase tot 
sprijinul ca s-o rezolve. Ar fi putut, cel puţin, să bea împreună cu 
el un „latte”, chiar dacă el nu obişnuia să bea cafea. In definitiv, 
el era un tip care rezolva probleme. Rezolvă, rezolvă, rezolvă! 

* 


x x 


Scoase afară cărţi, între care şi patru Biblii. Chauncey scrisese 
în biletul său că tăbliţa era protejată de cuvântul lui Dumnezeu. 
Cotten începu din nou să scotocească prin cufăr, când, brusc, 
reveni la Biblii. Asta era! Secretul era protejat de cuvântul lui 
Dumnezeu. Biblia! 

— Care dintre ele, care dintre ele? se întrebă ea, deschizând-o 
pe prima, apoi aruncând-o deoparte. O apucă pe cea mai mare - 
o Biblie legată în piele - şi o separă de celelalte obiecte din 
capsula timpului. Era grea, prea grea. Cotten trase cartea, 
aşezând-o în lumina orbitoare a reflectoarelor. 

În clipa aceea, auzi mulţimea reacţionând împotriva ceţii. 
Ţinând la piept voluminosul tom, îşi aruncă privirea spre faleză. 
Văzu, deodată, ceva de care se temea. 

Ca nişte stele strălucitoare în amurg, licuricii se apropiau. 

La început doar câţiva, apoi câteva mii. In curând, faleza se 
umplu de lumină. 

leşiseră din ceaţă şi se roteau în jurul Acului, în vârf. 
Împrăştiindu-se pretutindeni, peste faleză şi râu, zburau în 
viteză spre mulțimile de oameni. 


Printre cei prezenţi se răspândi panica. 
Cotten ştia prea bine că licuricii nu roiau doar de-a lungul 
râului, ci pretutindeni, peste oraşe şi lăcaşe unde milioane de 


oameni ascultau, urmărind emisiunea. 
* 


x x 


Richard ţinea strâns pistolul în buzunar. Simţea umezeala ceţii 
plutind peste râu. Auzi bâzâitul fraţilor săi, care se apropiau. Dar 
dacă femeia asta, Stone, avea dreptate? Dacă ăsta era, pentru 
el şi cei de-o seamă cu el, începutul sfârşitului? Era obosit. 
Epuizat. Poate că, de fapt, sfârşitul ar fi venit ca o izbăvire, în 
cazul lui. Nu mai avea nicio tragere de inimă. Mariah îl părăsise. 
Eli nu-i arăta niciun dram de respect. 

Richard ridică arma automată şi ţinti spre preot. Avea să fie o 
împuşcătură fără cusur, nu existau obstacole care s-o devieze. 
Degetul i se încovoie pe trăgaci. „Trage”, îşi zise în şoaptă. 

Dar nu putu. 

Pentru prima oară în viaţa lui, deveni conştient de 
enormitatea transgresiunii săvârşite cu ere în urmă. Şi poate că 
acum abia pricepu ce însemna, cu-adevărat, să fii blestemat 
pentru eternitate. 

Richard se întoarse cu faţa spre râu şi, cu o smucitură din 
încheietura mâinii, aruncă arma în întunecata, învolburata apă a 


Tamisei. Se prăbuşi în genunchi. 
* 


x x 


Cotten sfâşie sforile ce ţineau legată Biblia. În cădere, cartea 
rămase deschisă. Acolo, ascunsă în scobitura filelor, se afla 
tăbliţa de cristal. 

O prinse cu amândouă mâinile şi se ridică în picioare. 

Zumzetul roiului se preschimbă într-un adevărat răget. Ca 
focul unui furnal, arşiţa ce răzbătea dinspre demoni îi pârjolea 
pielea. Mirosul de sulf îi umplu nările. Auzi ţipetele oamenilor ce 
sucombau - nu rezistaseră atacului. 

— O, Doamne, ajută-mă! Cuvintele ei răsunară cu ecou peste 
faleză şi de-a lungul râului. Ajută-mă să văd, să aud! 

Ştia că nu mai rămăsese prea mult timp până ce demonii vor 
fi luat cu ei sufletele tuturor celor adunaţi acolo. Credincioşii 


veniseră să fie martori, să vadă cu ochii lor, aşternut pe tăbliță, 
scrisul lui Dumnezeu. inând-o în mână, se uită lung la 
inscripţie. Cuvintele erau scrise în enochiană - limba îngerilor, 
limba raiului. 

Limba moştenirii ei. 

Scanând cuvintele, privirea îi căzu asupra referirilor la A Doua 
Curăţire. 

— Cotten? i se adresă John. 

Rapid, traduse în minte: „Ripple a avut dreptate”. Se întoarse 
către John. 

— Spune că Apocalipsa trebuie să se înfăptuiască... 

Citind mai departe, îşi dădu seama că Edelman interpretase 
greşit glifele antice de pe tăbliţa peruană, în enochiană, toate îi 
erau atât de clare! lar în partea inferioară a tăbliţei - porţiunea 
pe care nimeni nu izbutise s-o descifreze, erau înşirate 
paranteze, simboluri şi cifre - teoria firului, a lui Lester Ripple, 
dovada sa ştiinţifică, atestând că /mpărăţia lui Dumnezeu este 
înăuntrul vostru! Brusc, totul căpăta sens. Dar, din păcate, nu 
mai avea timp să le dea o explicaţie amănunţită celor strânşi 
aici, în faţa ei, sau milioanelor care o urmăreau, de pe întreg 
globul pământesc. 

Cotton se uită în sus. 

— John, El nu spune că a Doua Curăţire va fi condusă de fiica 
unui înger. Spune că fiica îngerului îi va alunga. 

Recunoscu, abia acum, că până şi Chauncey înţelesese greşit. 

Mesajul de pe tăbliță nu era destinat lumii, ci ei. Ultimul 
secret nu conţinea o simplă referire despre ea, ci era un mesaj 
de la Dumnezeu pentru ea. 

Deodată, ştiu că are puterea de a învinge demonii. O avusese 
dintotdeauna. 

Inţelese limpede. 

N-avea să-i înveţe pe toţi lumina lichidă. Trebuia să creeze 
realitatea - conştiinţa ei va exista în lumea nouă, iar conştiinţa 
ei îi va include pe toţi aceşti oameni. Va fi liberul lor arbitru şi va 
alege lumea ce va reprezenta realitatea lor. 

li va călăuzi departe de durere, de suferinţă, de întuneric. 

Cotten strânse tăbliţa puternic şi o înălţă mai sus. Masa de 
oameni reacţionă pe loc, implorând - cu rugi - ajutorul izbăvitor. 


Lumina orbitoare a licuricilor căzu pe suprafaţa cristalului, 
întorcându-se, reflectată, în săgeți de curcubeu. Reflecţia se 
opuse strălucirii intense a licuricilor cu o forţă atât de puternică, 
încât păru să le fi oprit avântul, pentru un moment. 

În secunda aceea, Cotten se cufundă toată în lumina lichidă. 
Blocă pătrunderea răgetului şi a focului mistuitor al demonilor. 
Simţurile îi deveniră, în mod acut, conştiente de ceea ce se 
desfăşura în faţa ei şi, brusc, avu viziunea a două faleze. Prima 
era aglomerată, cu mii de suflete ce alergau disperate spre ea, 
agăţându-se de ultimele lor clipe de viaţă. A doua era o oază a 
liniştii şi a tihnei - frunze în culorile toamnei pluteau în briza 
răcoroasă. Mulţimi mari de oameni se zăreau şi aici, dar fiecare 
chip uman avea o expresie de mulţumire, fericire şi pace. 
Valurile mici ale râului străluceau în lumina caldă a soarelui - 
diamante sub cerul albastru. Aerul era proaspăt şi dulce. Oraşul 
scânteia. Aceasta era realitatea pe care o alese pentru ea însăşi, 
şi aici îi va aşeza pe toţi - pe toţi cei ce vor vrea s-o însoţească 
-, în această realitate a ei. 

Trebuia să le arate calea şi să-i ia cu sine doar pe cei ce 
credeau în ea. Ştiind că acesta era momentul - singurul, n-avea 
să mai urmeze altul -, apucă tăbliţa de cristal şi păşi pe cea de-a 
doua faleză. 


LACUL ALIGATORILOR 


Există două moduri de a-ți trăi viața. 
Unul porneşte de la ideea că nimic nu 
este miraculos. lar celălalt, dimpotrivă - 
că totul este miracol. 

ALBERT EINSTEIN 


Cotten se uită afară, pe fereastră. Îşi lăsă privirea să alunece 
peste întinsul apei. Faptul că se afla aici, în cabana lui Thomas 
Wyatt, îi strecura în suflet o pace nesfârşită. Luciul schimbător 
al lacului, aproape ca o vietate, o vrăjea. Fenomenul acesta 
procura fiinţei sale calmul de care avea atâta nevoie. 

Era locul ideal pentru a lua marea decizie a vieţii ei. 

Păşi pe verandă, sorbind ceaiul cald din cana grea pe care o 
ţinea în mână. larna invadase pădurile îndepărtate a Floridei de 
Nord, trimițând un aer rece, revigorant. Lui Cotten nu-i păsa. 
Asprimea frigului curat şi proaspăt era plăcută. 

Auzi sunetul unor anvelope scrâşnind pe drumul pietruit de la 
intrare şi o maşină apropiindu-se prin pădurea de brazi. Cotten 
merse până la capătul verandei şi observă Mercedes-ul Sedan 
parcând sub unul dintre numeroşii stejari seculari, risipiţi de-a 
curmezişul celor cincizeci de acri de regiune împădurită. 
Monseniorul Philip Duchamp deschise portiera şoferului şi ieşi 
afară. Îşi flutură prietenos mâna, înainte de a trage de mânerul 
uşii din dreapta. 

John Tyler se ivi din maşină, făcându-i şi el un semn cu mâna. 

— Acesta e locul? întrebă el, în timp ce amândoi se apropiau 
de verandă. g 

— Da, ăsta e, răspunse Cotten, zâmbind. Işi încolăci braţele în 
jurul lui când John ajunse lângă ea. Înainte de a se da un pas 
înapoi, îl sărută uşor pe obraz. Deci, acum eşti Eminenta- 
Voastră, cardinalul John Tyler. Făcu o reverență şi zâmbi cu 
toată gura. 

— Nu fac altceva decât să mă ţin cu ghearele de trepte, în 
urcuşul pe scara ierarhică, îi replică ironic John. 


— Şi, Monseniore, spuse Cotten, ca întotdeauna, este o 
adevărată plăcere să vă revăd. li însoţi spre uşă. Domnilor, sunt 
nespus de bucuroasă că aţi putut veni. Cu ce să vă servesc? 
Ciocolată caldă, ceai verde? 

— O ciocolată caldă ar fi nemaipomenită, recunoscu 
Duchamp. 

— La fel, zise John, în timp ce el şi monseniorul luau loc pe 
scaune, în jurul mesei de sufragerie. 

Duchamp luă un ziar de pe masă şi citi: „S-au semnat 
acorduri internaţionale de pace”. Zâmbi, înainte de a continua 
cu glas tare: 

— Da, s-au conceput şi confirmat tratate pe întreg cuprinsul 
planetei: liderii lumii noi au optat pentru căi paşnice. Privi la 
Cotten, apoi la John. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că va veni 
ziua asta? 

— Pentru cei care s-au îndoit de existenţa miracolelor, zise 
John, iată dovada! 

Cotten aşeză pe masă două ceşti fierbinţi de ciocolată caldă, 
apoi luă loc în partea opusă celor doi. 

— Incă nu m-am dezmeticit, Cotten, nu mi-am revenit total. 
Doamne, câte s-au putu întâmpla! spuse Duchamp. 

Ea sorbi din ceaiul verde, înainte de a răspunde. 

— Nu mi-am dat seama, nici măcar un minut, că eram în 
pregătire chiar din ziua în care am ajuns în Peru şi până în 
momentul când stăteam pe faleza Victoria. În acea clipă, 
cuvintele lui Yachaq mi-au revenit în memorie. Mi-a zis că, aşa 
cum în pădure există mai multe poteci ducând spre destinaţii 
diferite, la fel şi cărările vieţii se aştern în faţa noastră, zi de zi, 
clipă de clipă. Noi nu facem altceva decât să alegem, simplu, pe 
care s-o urmăm. El m-a învăţat să privesc cu alţi ochi. Acolo, 
lângă Acul Cleopatrei, am fost sigură că ştiu ce trebuie să fac. 
Să aleg o nouă cale pentru toţi cei care erau pregătiţi. Am decis, 
în numele lor, ca ei să facă parte din realitatea mea - acest loc 
hărăzit. 

— Un fel de schimb de macaz, ca la tren, preciză Duchamp, şi 
astfel toţi cei din spate trec pe linia ta? 

— Exact, spuse Cotton, încuviinţând din cap. Acum fiecare are 
şansa de a-şi alege o altă direcţie, de a-i da un alt sens vieţii 


proprii, fără ameninţarea imediată a răului, care - o ştim cu toţii 
- devora în neştire suflete inocente, chiar sub ochii noştri. 

— Asta nu înseamnă că va sufla mereu vânt prielnic în 
pânzele navigatorului... Răul există în continuare, adăugă John. 
Dar, oricum i-am spune - forţa intenţiei, legea atracției, lumina 
lichidă, ceea ce trebuie să pricepem este că toate posibilităţile 
ne sunt deja date şi că fiecare poate opta asemeni lui Cotten. 
Oricare dintre noi e liber să facă alegeri bune, mergând pe 
cărări luminoase, fără hăţişuri, iar răsplata finală va fi împărăţia 
Cerurilor. 

Duchamp aşeză ziarul pe masă. 

— Dar rămâne marea întrebare: ce se va întâmpla în 
continuare? 

— De aceea suntem azi aici, răspunse John. 

— Ce vrei să spui? se interesă Duchamp. 

— In lumea pe care am lăsat-o în urma noastră, Satana şi 
armatele sale au mai găsit de lucru, zise John. Mai sunt încă 
foarte mulţi, rămaşi în urmă, care merită să fie salvaţi. 

— Avem puţin timp la dispoziţie pentru a face asta, continuă 
Cotten. Mesajul lui Dumnezeu declara că va urma o Curăţire 
finală ce va spulbera răul pentru totdeauna. 

John aşeză cana pe mânerul scaunului. 

— Secretul trebuie dezvăluit şi celor rămaşi să aştepte 
Sfârşitul Zilelor. 

Brusc, Duchamp păru a înţelege, privind-o pe Cotten. 

— Deci, rămâi aici, unde pacea va dăinui o mie de ani, sau 
revii să-i ajuţi pe cei care se confruntă cu ameninţarea 
Sfârşitului Zilelor? Părea căzut pe gânduri - bătea, absent, 
darabana în masă cu buricele degetelor. 

Cotten zise: 

— John, vrei să facem o plimbare? 

— Cu mare plăcere. Se ridică şi se uită la monsenior. S-ar 
putea să dureze... 

— Cu o privire atotştiutoare, Duchamp ridică ziarul. Petreceţi 
cât timp doriţi, Eminenţa-Voastră. 

Cotten şi John ieşiră pe verandă, iar de acolo se îndreptară 
spre pontonul aşezat pe lacul din faţa cabanei. Merseră până la 
capătul lui şi se opriră, tăcuţi, scrutând ţărmul îndepărtat. Apa 


întunecată se lovea de piloni, cu un clipocit uşor. Briza dulce 
vălurea apa, legănând tandru luntrea legată de stâlp. 

— Sunt decisă să mă întorc, zise Cotten. 

— Ştiam că asta vei face. Te voi însoţi. 

— Nu, zise ea, întorcându-se spre John şi atingându-i faţa cu 
palma. Tu ar trebui să stai aici. Trebuie să mergi, dar nu eşti 
silit. Sunt atâţia oameni, aici, care au nevoie de credinţa ta, de 
vorbele tale călăuzitoare, de înţelepciunea ta. Ai putea să-i 
înveţi, să-i povăţuieşti. 

— Ştiu asta, Cotten, dar nu eşti singura căreia Dumnezeu i se 
adresează, uneori. Mai primesc şi eu un mesaj, sau două, de la 
EI, din timp în timp. 

Oamenii au ajuns deja să înţeleagă. Uită-te la titlurile din 
ziarul de azi, zise John. lar Duchamp poate face faţă singur 
grijilor de aici. 

— Ştiu că poate. Doar că, dacă ţi se va întâmpla ceva din 
cauza mea... 

Vântul îi suflă lui Cotten părul în faţă. John i-l aranjă cu 
duioşie, potrivindu-i-l după ureche. 

— Chiar vrei să te întorci fără mine? întrebă el, luând-o de 
mână. 

Ea zâmbi. 

— Nu. 

— Atunci, rămâne stabilit. 

Ea îşi cobori privirea, îndreptând-o spre apă. Voia să-i mai 
spună ceva, dar n-avea curaj. „Hai, spune, Cotten”, gândi ea. 
„Ridică ochii şi vorbeşte”. 

Dar nu trebui să facă niciun efort, căci John îi puse uşor mâna 
sub bărbie şi o ridică spre el. 

— Ce este? întrebă el. 

Cotten deschise gura, dar nu putu da glas cuvintelor. 

John înclină din nou capul, ca şi cum ar fi vrut să întrebe încă 
o dată ce se petrece. 

— John... începu ea, apoi făcu o pauză. Când ai avut 
accidentul, la Londra, mi-a fost teribil de teamă că te voi pierde 
pentru totdeauna, şi eram atât de furioasă pe mine însămi! 

— N-a fost vina ta. 


— Întotdeauna voi simţi că am fost vinovată, dar nu asta 
voiam să-ţi spun. Mă simţeam tulburată din pricina unui lucru pe 
care nu-l făcusem, adică... nu ţi-l împărtăşisem. Şovăi, apoi 
continuă, într-un târziu. Vreau să ştii că te iubesc. 

O luă în braţe. 

— Am ştiut dintotdeauna. Şi eu te iubesc nespus. 

Rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme, apoi se dădură un pas 
înapoi, pentru a privi spre orizontul îndepărtat. 

— Aşadar, purcedem? întrebă Cotten. 

— Purcedem, zise John. 

Ea închise ochii şi se lăsă cuprinsă de lumina lichidă. 

x 


x x 


Dinăuntrul cabanei, monseniorul Philip Duchamp îşi ridică 
privirea, aţintită până nu demult în paginile ziarului. Seara 
arunca peste lac un văl de întuneric, iar umbre prelungi 
înghiţeau ţărmul din depărtare. Abia putu să desluşească 
luntrea, ce plutea priponită la capătul pontonului pustiu. 
Duchamp contemplă serenitatea scenei, apoi se reîntoarse la 
citit.