Manda Scott — Craniul de cristal

MANDA SCOTT 


MANDA SCOTT 


CRANIUL DE 
CRISTAL 


editura rao 
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României 
SCOTT, MANDA 


Craniul de cristal / Manda Scott; trad.: Oana Emilia 
Ţarnă-Bacoşcă, Lingua Connexion. — Bucureşti: Editura 
RAO, 2011 

ISBN 978-606-609-116-9 


I. Ţarnă-Bacoşcă, Oana Emilia (trad.) 


821.111-31 = 135.1 


Editura RAO 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.raobooks.com 
WWW.rao.ro 


MANDA SCOTT 
The Crystal Skull 
© 2008 by Manda Scott 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză _ 
OANA EMILIA ŢARNA-BACOŞCA 
(Lingua Connexion) 


© RAO International Publishing Company, 2007 
pentru versiunea în limba română 


noiembrie 2011 


ISBN 9786-606-609-116-9 


Pentru mama şi tatăl meu, cu dragoste 


Ceea ce cauţi este ascuns în apă albă. Piatra va fi pusă 
peste piatră pentru a fi în siguranţă, într-o scorbură 
frumoasă, ferită de duşmanul care caută să o distrugă. 
Caută la nord, apoi la est, 15 şi 20, în spatele spinilor care 
atârnă în curbura arcadei, în sunetul apei ce se prăvăleşte. 

Intră curajos. Înaintează atât cât îţi permite întunericul. 
Păşeşte pe sub arcada nopţii şi intră în sfârşit în Catedrala 
pământului. Îndreaptă-te spre răsărit, apoi spre apus, treci 
prin perdea spre fântâna de apă vie şi descoperă în final 
perla înmormântată acolo. 

Găseşte-mă şi trăieşte, căci eu sunt speranţa de la 
sfârşitul vremii. Ţine-mă aşa cum ai ţine un copil. Ascultă- 
mă aşa cum ţi-ai asculta dragostea. Ai încredere în mine 
aşa cum ai avea încredere în Dumnezeul tău, oricare ar fi 
acela. 

Urmează calea care îţi este aici arătată şi fii cu mine la 
timpul şi locul potrivite. Apoi, fă aşa cum îţi prezic păzitorii 
nopţii. După aceea, urmează inima ta şi a mea, căci 
acestea două una sunt. Nu da greş, căci prin asta te 
dezamăgeşti pe tine însuţi şi pe toată lumea care aşteaptă. 


Obiect C078.1.7 din arhiva Cedric Owen - primul dintre 
cele două cifruri descoperite în textele din registrele lui 
Owen de către dr. O'Connor şi dr. Cody în primăvara şi 
vara anului 2007. 


Textul ambelor citruri şi copiile originale ale registrelor, 
cu părţile relevante subliniate pot fi descărcate în format 
pdf de pe pagina colegiului: 
http://www.bedescambridge.ac.uk 


PROLOG 


Profesorului Barnabas Tythe, profesor-invitat, Colegiul 
Balliol, Oxford, scrisă în această a treisprezecea zi a lunii 
iulie, în 1556 anno domini, salutări. 


Dragul meu prieten, scriu în grabă şi cu părere de rău 
că trebuie să plec fără să îmi iau rămas-bun aşa cum se 
cuvine. In Cambridge se vehiculează acuzaţii de erezie. 
Sărmanul Thom Gillespie este deja judecat şi riscă arderea 
pe rug pentru simplul fapt că a pus sub semnul întrebării 
folosirea cărţii de rugăciuni pentru vindecarea unei mâini 
fracturate. 

Noi, toţi cei care practicăm medicina conform celei mai 
înalte ştiinţe, respingând superstiţiile bisericii, suntem 
într-un pericol asemănător. Cu un secret ca al meu, sunt 
de două ori mai în pericol. Circulă deja un pamflet în care 
se afirmă că mă aflu în posesia unui „craniu din piatră 
albastră în forma unui cap de bărbat descărnat“ şi că îl 
folosesc pentru a citi în stele. În situaţia actuală, chiar şi 
numai atât ar fi destul pentru a mă trimite pe rug, dar nu 
poate să treacă multă vreme până ce se va face legătura 
între cristal şi vindecările practicate de mine, lucru care 
mă tem că ar duce atât la distrugerea pietrei, cât şi la a 
mea. 

Plec astfel cu fluxul de seară în compania altora care 
sunt în acelaşi pericol ca şi mine. Ei mă aşteaptă afară şi 
vom porni de îndată ce mi se va zvânta cerneala. Dar, 
înainte să plec, trebuie să îţi spun că, în ultimele trei 
săptămâni, am petrecut mult timp împreună cu dr. John 
Dee, cel care a fost recent astrologul prinţesei Elisabeta în 
exilul ei la Woodstock şi a devenit pentru mine cel de-al 
doilea învăţător, urmându-te pe dumneata. 

După cum ştii, sunt de multă vreme încredinţat că, dacă 
e să am vreodată succes ca doctor, acest lucru ţi se 
datorează numai dumitale. Mai mult decât oricine 
altcineva, m-ai învăţat rigorile anatomiei şi faptul că 


6 


observarea pacientului are o importanţă esenţială. Dar, în 
aceste ultime săptămâni, dr. Dee mi-a arătat cu asiduitate 
cum să îmbin ştiinţele medicinii şi astrologiei astfel încât 
cele două să contribuie împreună la vindecarea celor 
bolnavi. 

Dr. Dee a studiat îndelung şi cu atenţie cristalul albastru 
care se află în posesia familiei mele de generaţii, şi este de 
părere că vârsta lui este cu mult mai înaintată decât cele 
mai vechi relicve ale creştinătăţii. El crede că acesta este 
unul dintr-o serie de mai multe create în acelaşi timp în 
templele păgâne ale anticilor şi trimis în lume pentru 
binele omenirii. El se teme că există persoane care se 
feresc de binele care ar putea fi adus de aceste pietre în 
anii ce vor urma şi de aceea caută să le distrugă. In 
consecinţă, am duşmani de care nu ştiu, dar care mă vor 
căuta oriunde mă voi duce şi îmi vor pune viaţa în 
primejdie. 

Mi-e ruşine să mărturisesc că mă aflu în posesia pietrei 
de peste un deceniu şi încă nu îi cunosc adevărata natură. 
Această neştiinţă ar putea să îmi aducă moartea. Astfel că, 
pe lângă frică, motivul care mă face să plec din Anglia este 
şi dorinţa de cunoaştere, pentru a căuta ajutorul celor care 
ar putea să mă ilumineze cu privire la scopul pietrei şi 
totodată al meu. 

În această privinţă, dr. Dee mi-a cercetat harta astrală şi 
poziţia Soarelui la naşterea mea şi mă asigură că mă voi 
întoarce în Anglia cândva în viitor, când climatul nu va mai 
fi atât de primejdios. 

Vreau să îl cred şi aşa voi face ştiind că numai astfel voi 
putea să te revăd. Până atunci, trebuie să îmi caut norocul 
în Franţa. Am cu mine o scrisoare de recomandare din 
partea lui dr. Dee pentru un prieten de-al lui în care are 
încredere să-şi încredinţeze atât propria viaţă, cât şi pe a 
mea. 

Nu ştiu unde are să mă conducă această aventură, dar 
mă simt încurajat de poziţia constelaţiilor. În această zi, 
Venus se odihneşte în a patra casă a Fecioarei, aproape în 
conjuncţie cu Marte, la fel cum era poziționată în 
dimineaţa naşterii mele. Fiecare eveniment fericit din viaţa 
mea s-a întâmplat sub bunele auspicii ale acestei stele. 
Poziţia ei nu poate decât să ajute ţelului meu. 

Fiind aceasta ca o îmbărbătare pentru amândoi, îmi iau 


7 


rămas-bun. Te încredinţez că îmi lipseşti mult şi că mă voi 
întoarce la Bede şi la dumneata atunci când viaţa şi 
vremurile îmi vor permite. 

Deocamdată, rămân sluga dumitale umilă, onorat elev şi 
prieten sincer, 

Cedric Owen, medic, licenţiat în arte (Colegiul Bede, 
Cantab 1543) şi doctor de filosofie (1555) 


CAPITOLUL 1 


Sub Ingleborough Fell 
Yorkshire Dales 
Mai 2007 


Pentru că era cadoul ei de nuntă, Stella ieşi prima din 
tunel. Murdară, udă şi tremurând, cuprinsă de valuri de 
frig şi fierbinţeală din cauza efortului impus de urcuşul 
alert al ultimilor 50 de metri, se lăsă pe burtă, rămânând 
cu faţa în jos în vidul întunecat de pe partea cealaltă. 

Se mişca încet, ţinând tensionată coarda care o lega de 
Kit, testând cu mâinile rezistenţa punctelor de sprijin 
pentru picioare, apoi târându-se înainte până unde se 
termina lumina pe care o împrăştia lanterna fixată pe 
cască. 

Asemenea tunelului, peştera era din calcar. Mâinile ei 
înmănuşate apăsau piatra lustruită cu răbdare de ploaie 
timp de secole. Lanterna dezvăluia peste tot picături de 
umezeală strălucitoare spălând calcarul plat sau vălurit. 
Dincolo de lumina galbenă a torţei se afla un teritoriu 
necunoscut, necartografiat, neexplorat, care putea să fie la 
fel de bine marginea unei prăpăstii fără fund sau podeaua 
plată a peşterii. 

Cu degetele înţepenite de frig, îşi găsi o poziţie sigură, 
apoi bătu un piron în perete, aproape de gura tunelului, se 
agăţă de el şi trase de funie pentru a-i da de ştire lui Kit că 
se oprise şi nu avea nevoie de mai multă coardă. Îşi 
verifică busola şi ceasul la lumina lanternei de la cască, 
apoi notă înclinarea, plus lungimea şi direcţia estimative 
ale acesteia cu un creion de ceară pe harta pe care o ţinea 
în buzunarul de la piept, ferită de asperităţile de pe pereţii 
tunelului. 

Abia după ce termină toate aceste lucruri, se întoarse să 


9 


privească în sus şi împrejur, şi lumină cu lanterna spaţiul 
vast ca al unei catedrale pe care Kit îl descoperise pentru 
ea. 

— Dumnezeule... Kit, vino să vezi! 

Vorbi pentru sine. El era prea departe ca să audă. Smuci 
funia de două ori, ceea ce însemna acelaşi lucru, şi simţi o 
singură smucitură ca răspuns, apoi destinderea bruscă pe 
măsură ce el începu să se mişte către ea. 

Mâinile ei încolăceau frânghia din obişnuinţă, fără ca ea 
să fie conştientă de gestul ei. Stingându-şi lanterna de pe 
cască, Stella rămase în tăcerea fremătătoare şi lăsă darul 
lui Kit nemişcat în vastitatea perfectă, întunecată din jurul 
ei, pe care voia să şi-o amintească toată viaţa. 

— Căsătoria este bună pentru restul lumii, dar eu vreau 
pentru tine un cadou care să fie pentru totdeauna, Stell, 
ceva de care să ne aducem aminte atunci când magia 
prezentului se va transforma în rutină casnică. Spune-mi 
ce îţi doreşti cel mai mult pe lume, ceva care să te facă să 
mă iubeşti pentru totdeauna? 

li zisese toate acestea în Cambridge, în River Room, 
locuinţa lui de deasupra râului Cam, cu apa curgând 
verzuie dedesubt, în dimineaţa când se pregăteau să 
meargă la starea civilă împreună cu cei doi martori ai lor 
pentru a-şi oficializa legătura în ochii lumii. 

Il cunoscuse în urmă cu un an şi puţin. El era până în 
măduva oaselor un erudit de la Bede, iar ea fata din 
Yorkshire cu o diplomă de la o universitate metropolitană, 
care nu avea deloc habar de turnurile de fildeş. Intre 
aceşti doi poli, găsiseră cumva un teritoriu comun. In cele 
14 luni ameţitoare, legătura lor evoluase de la discuţii 
despre Teoria Corzii la cele despre căsătorie. 

Când o întrebase acest lucru, ea era împăcată cu sine şi 
cu lumea şi nu era nimic ce şi-ar fi dorit din partea lui Kit 
şi pe care să nu-l fi primit deja, dar era o zi frumoasă şi ea 
se gândea la stânci şi la cât de puţine se găseau pe 
câmpiile plate din Cambridge. 

— Găseşte-mi o peşteră, îi răspunse ea fără să 
gândească, o peşteră pe care nimeni nu a mai văzut-o 


10 


vreodată. Dacă faci asta, te voi iubi pentru totdeauna. 

El veni să îngenuncheze lângă pat, de unde ochii lui 
verzi-căprui puteau să vadă şi să fie văzuţi. În acel 
moment, ochii îi erau liniştiţi, mai mult bruni decât ca 
smaraldul, cu sugestii de frunziş şi vară. O sărută şi îi 
zâmbi misterios, apoi spuse: 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş găsi o peşteră cu o comoară 
ascunsă, unde nu a mai intrat nimeni de patru sute 
nouăsprezece ani? Ar fi la fel de bine? 

— Patru sute nouăspre...? 

Se ridică în grabă, prea repede pentru căldura zilei. 

Intotdeauna o lua prin surprindere. Acesta era şi motivul 
pentru care îl voia drept soţ. 

— Ai găsit peştera lui Cedric Owen? Catedrala 
pământului? De ce nu mi-ai zis? 

— Pentru că voiam să fiu sigur, Stella. 

— Şi acum eşti sigur? 

— Pe cât posibil de sigur fără să merg acolo să verific. 
Totul se află menţionat în registre: spinii care atârnă, 
curbura arcadei, râul care devine cascadă. Trebuia să fie 
un loc pe care Owen îl cunoştea ca pe propriul buzunar, iar 
singurul loc este Ingleborough Hill din Yorkshire. El s-a 
născut în apropiere. Tufele de spini au dispărut probabil 
până acum, dar am găsit o referinţă la ei într-un jurnal 
vechi şi este un râu care se varsă în Gaping Ghyll. 

— Gaping Ghyll? Kit, acolo este cea mai adâncă văgăună 
din Anglia. Sistemul de peşteri care se desfăşoară acolo e 
lung de zeci de kilometri. 

— Da, aşa este. Şi are zone care nu au fost explorate 
încă, poate chiar o catedrală a pământului unde nu a mai 
intrat nimeni de pe vremea când Cedric Owen şi-a scris 
poemul, acum patru secole. 

— Vrei să mergem acolo, ca un cadou de nuntă unul 
pentru celălalt? Să găsim peştera şi să căutăm apa albă în 
care să ne scufundăm după perla ascunsă, îngropată 
acolo? 

Stella îşi dădu imediat seama că darul era pentru ea în 
aceeaşi măsură în care era şi pentru el. Cristalul albastru 


11 


al lui Cedric Owen era dragostea vieţii lui Kit, proiectul lui, 
Graalul căutat dintotdeauna, de când îl ştia, marea 
comoară a colegiului său căutată de-a lungul timpului de 
mai-marii vremii, însă niciodată găsit. 

Ei nu ştiuseră niciodată unde să caute, acei mai-mari ai 
vremii. Nu citiseră printre rânduri în căutarea frazelor şi a 
cuvintelor ascunse, aşa cum făcuse Kit. Era marea lui 
realizare şi marele lui secret. Căsătorindu-se cu el, şi ea 
devenea parte a acestui secret. 

Chiar şi aşa... se încruntă şi privi pe fereastră, spre 
biblioteca de piatră şi curţile largi, acoperite de gazon ale 
Colegiului Bede, îngrijite atent timp de 500 de ani, însoţite 
de legendele pe care le învățase şi ea. 

— Credeam că piatra i-a omorât pe toţi cei care au avut- 
o vreodată. 

Kit râse şi se răsuci în pat, ajungând deasupra ei, şi 
spuse: 

— Doar de cad în păcatele poftei trupeşti şi avariţiei. Noi 
n-o să facem asta. 

Erau foarte apropiaţi în clipa aceea, ochi în ochi, nas la 
nas, inimă lângă inimă, împărțind frecare suflare. Ea îi 
susţinuse trupul în palme şi, ridicându-şi privirea spre 
chipul lui, spuse cu sinceritate: 

— Aş putea să cad în păcatul poftei trupeşti pentru a fi 
prima care explorează o peşteră nedescoperită. Nici nu îţi 
poţi închipui ce fel de cadou ar fi. 

— Sigur că îmi pot închipui. Eşti speolog. Asta înseamnă 
pentru tine ceea ce ar însemna pentru mine găsirea 
cristalului lui Owen. Şi de asta noi doi suntem cei care pot 
să o facă, îndrăzneţi şi împreună. Apoi, o să dezvăluim 
lumii ce am descoperit. 

Ea era speologul, responsabilitatea de a transforma visul 
lor în realitate era a ei. Acesta era motivul pentru care se 
încăpăţânase să treacă mai departe când descoperise 
pietrele căzute care le blocau drumul şi pentru care, atunci 
când descoperi o deschizătură care era posibil să îi ducă 
acolo unde voiau să ajungă, ea fu cea care trecu prima prin 
tunelul lung şi claustrofobic, unde trebui să se transforme 


12 


în şarpe, apoi în tipar şi, după aceea, în vierme pentru a se 
strecura prin cotituri şi pentru a aluneca sub ieşinduri de 
stâncă şi mai târziu pentru a se târî, trăgându-se în sus, 
centimetru cu centimetru, 50 de metri pe o pantă înclinată 
la 36 de grade care o aduse în sfârşit spre ieşire şi caverna 
de dincolo. 

Coarda se tensionă în mâinile ei, apoi se slăbi din nou pe 
măsură ce Kit trecu de ultima cotitură. Îşi aprinse lanterna 
de la cască, pentru a-i da acestuia un reper. 

Ca în derularea cu întreruperi a unui film, raza de 
lumină dezvăluia la întâmplare fragmente de stalactite şi 
stalagmite închizându-se asemenea dinţilor unui rechin de 
la podea spre tavan şi înapoi în jos. Scoase aparatul foto 
din buzunarul de sus al rucsacului, apoi, descriind un 
semicerc, făcu o serie de fotografii de la podea spre tavan 
şi de la tavan spre podea. 

Bliţul aparatului răspândea culoare pe coloanele de 
calcit, desenând curcubeie în luciul neîntrerupt al apei, 
împrăştiind diamante strălucitoare pe tavan, în fiecare 
fisură şi curbură a stâncii. 

Făcea fotografii pentru plăcerea pură pe care i-o 
provocau, minunându-se de toată acea frumuseţe. Abia 
când Kit se strecură din tunel pentru a ajunge lângă ea, îşi 
întoarse în sfârşit capul spre vest, spre zgomotul asurzitor, 
pentru a lumina torentul prăvălitor al cascadei. 

— Dumnezeule... 

— Catedrala pământului. Fată isteaţă ce eşti. Am crezut 
că pietrele acelea căzute ne terminaseră. 

Nu mai era singură. Vocea lui Kit îi încălzea auzul. 
Braţul lui Kit petrecut pe după talia ei o cufunda într-o 
bucurie dulce-amăruie. Era întotdeauna greu să renunţe la 
puritatea singurătăţii şi totuşi, din întreaga lume, acesta 
era bărbatul care îi înţelegea nevoia de solitudine absolută 
şi nu se temea de asta. 

Se aplecă spre el, ambii în costume de neopren, şi îşi 
îndreptă lumina spre faţa lui. Învăluit în materialul negru, 
era murdar şi euforic, un om pe cale să-şi îndeplinească o 
promisiune. 


13 


— Cedric Owen nu cred că ştia de ruta aceasta, spuse 
ea. Un medic din perioada dinastiei Tudor, în veston şi 
colanţi, nu ar fi reuşit niciodată să treacă prin tunelul 
acela. 

— Şi nici vreun alt om normal la cap, fără îndrumarea 
doamnei inimii lui. Kit făcu o plecăciune cavalerească şi îi 
trimise o bezea. Doamnă O'Connor, te ador în întregime, 
dar nu pot să te sărut cu lanterna aia pe cap. 

Râzând, prinse bezeaua din aer. 

— Adică, doctor Cody, până o să devină profesor Cody, şi 
nu care cumva să uiţi asta. 

Erau căsătoriţi de mai puţin de 48 de ore. Această 
discuţie era deja veche şi intimă pentru ei. În public, nu s- 
ar fi întâmplat niciodată ca el să îi spună pe numele greşit. 

— Ai o rachetă de iluminare? întrebă ea. Ar fi bine să 
vedem locul aşa cum se cuvine. 

— Am, răspunse scotocind deja prin rucsac. Şi apoi 
trebuie să găsim locul pe unde a intrat Owen când a venit 
pe traseul uşor. Trag speranţă că există o cale mai simplă 
spre exterior. Chiar nu aş vrea să trebuiască să fac curba 
aceea bruscă în sens invers. Să cobori, să urci şi să încerci 
să coteşti în acelaşi timp nu ar fi deloc distractiv. 

— Dar nu imposibil. Ţine minte asta. 

Odată, rămăsese prinsă într-o peşteră unde calea de 
intrare nu putea fi folosită şi pentru ieşire. Încă o mai visa 
în nopţile rele, când viaţa o apăsa prea tare. 

— Aprinde racheta. Hai să vedem tot ce nu am văzut 
până acum. 

— Cere şi ţi se va da. Dă-te mai în spate! 

Kit fixă racheta într-o fisură aflată la o înălţime la care el 
putea să ajungă, iar ea nu. În anumite cazuri, 15 
centimetri în plus erau utili, dar încurcau în altele. 

Acoperindu-şi faţa cu o mână, aşa cum îl învățase ea, 
aprinse racheta şi păşi în spate înainte ca magneziul să se 
aprindă până la capăt. 

Alb! 

Incandescenţa sfârâitoare se revărsa de pe pereţii 
cavernei. Sub lumina acesteia, stalagmitele erau ca neaua 


14 


pură, iar cascada - o revărsare de gheaţă vie. În spatele 
dinţilor de rechin, tavanul peşterii era în sfârşit vizibil, o 
arcadă de calcar alb-gri la jumătatea căii spre rai. 

— Ce crezi, cât de înaltă e? întrebă Kit. 

Cuvintele lui aproape că se pierdură în ropotul şi 
tunetele cascadei. 

— O sută de metri? Poate un pic mai mult. Am putea să 
escaladăm unul dintre pereţi, ca să aflăm, dacă doreşti. 

— Sunt eu vreodată dornic să îmi ridic picioarele de pe 
pământ, dacă nu e neapărată nevoie? Zâmbi palid. Aş 
prefera să găsim craniul. 

Se sprijini de perete, îşi trase cu dinţii mănuşa de pe o 
mână, scotoci într-unul dintre buzunarele ascunse ale 
rucsacului, şi scoase la iveală preţioasa hârtie împăturită, 
pe care era tipărit cifrul lui Cedric Owen, rezultatul a trei 
ani de trudă. 

— „Lucrul pe care îl cauţi este ascuns în apă albă.“ 
Cascada e albă. 

— Şi apa este plină de calcar, care e un alt fel de alb. Îmi 
citeşti din nou partea care vine după curajul de a înainta? 

În adâncul inimii, era poet, chiar dacă avea creierul plin 
de coduri hexadecimale şi limbaje informatice. Se întoarse 
astfel încât lumina să îi proiecteze umbra în spate şi citi cu 
voce tare: A 

— „Intră curajos. lInaintează atât cât îţi permite 
întunericul. Păşeşte prin arcada nopţii şi vino în sfârşit în 
Catedrala pământului. Îndreaptă-ţi faţa spre soarele care 
răsare şi apune străpungând perdeaua spre fântâna apei 
vii şi descoperă în final perla înmormântată acolo.“ Lăsă 
hârtia în jos. Încet, rosti: Stella, am ajuns în sfârşit la 
Catedrala pământului. 

— Aşa e. Apoi, trebuie să fim cu faţa spre soarele care 
răsare şi apune. Dar noi nu am păşit prin arcada nopţii ca 
să ajungem aici, ne-am târât printr-un tunel care nu exista 
în vremea aceea, căci ruta folosită de Cedric Owen a fost 
blocată de o jumătate de tonă de pietre. Trebuie să 
descoperim pe unde a venit el înainte să ne putem da 
seama pe unde a mers în continuare. 


15 


Stella se duse la marginea luminii albe a magneziului şi 
se roti încet, în cerc. Lanterna ei tăia o linie orizontală de-a 
lungul peretelui, trecând peste stalactite, agăţându-se de 
stânci, prăbuşindu-se într-o înaltă felie de întuneric. 

— Acolo. 

Cu paşi surzi pe roca udă, alergă în acea direcţie. 
Arcada era mai degrabă o despicătură zimţată asimetric, 
mai înaltă decât până unde putea ea ajunge cu mâinile 
ridicate, mai largă decât putea măsura cu braţele întinse. 
Cu grijă, pătrunse în spaţiul întunecat, ocoli un colţ şi 
înaintă în pasajul din ce în ce mai îngust. 

— Stell? 

Kit era la intrare, privind încordat înăuntru. 

Ţinându-şi mâinile pâlnie la gură pentru a se feri de 
ecou, Stella îi strigă: 

— Asta e. Stânca prăvălită e în faţă. Tunelul prin care 
ne-am târât noi a cotit împrejur, pentru a ajunge mai în 
interior de-a lungul peretelui cavernei. 

Se întoarse spre el, trecând lumina lanternei peste 
pereţii pasajului. Ici-colo erau dâre de culoare abia vizibile. 

— Cred că sunt picturi rupestre pe pereţii peşterii. Îşi 
putea auzi înfiorarea din voce. O să trebuiască să le 
spunem oamenilor despre asta. 

Se întoarse în cavernă, spre locul unde era destulă 
lumină pentru a vedea împrejur, ca să caute semne de 
viaţă străveche pe pereţii înalţi. 

— Doamne, Kit... îmi retrag cuvintele. Există lucruri mai 
bune decât descoperirea unei peşteri în care n-a mai intrat 
nimeni niciodată. 

Îi zâmbi prosteşte, sângele clocotind în venele ei. 

— Stell? 

Racheta se stingea repede. Fărâme de magneziu topit 
cădeau sfârâind. În lumina galbenă, îl văzu dându-şi jos 
lanterna de la cască şi gluga neagră de neopren. Părul îi 
strălucea auriu în lumina slabă. Avea o dungă de piele 
curată acolo unde fusese gluga. Ţepii de o zi ai bărbii erau 
acoperiţi de noroi. Realiză ce avea de gând să facă şi îşi 
dădu şi ea jos mănuşile, îşi atinse faţa şi se bucură că nu 


16 


era curată. 

Se aplecă spre ea şi îi îndepărtă lanterna de pe cap, şi îi 
dădu jos gluga, aşa cum făcuse cu a lui. Reflexe arămii 
ricoşau din părul ei şi se aprindeau pe suprafaţa apei. Era 
aproape, era cald, mirosea a transpiraţie şi entuziasm, iar 
ea îl iubea. 

Se sărutară în întuneric, fără lanterne pe cap sau 
lumină, şi Stellei i se făcu brusc frică pentru amândoi, căci 
de la acea înălţime era doar o pantă lungă în jos. 

El simţi năvala sentimentelor ei. Cu glas răguşit, spuse: 

— Eşti gata să „te îndrepţi spre soarele care răsare şi 
apune“? 

Ea îşi verifică busola de la încheietură. 

— Cred că asta înseamnă că trebuie să ne îndreptăm 
spre est de la intrare, apoi către vest. În partea de nord a 
peşterii este un râu. Poţi să aprinzi a doua rachetă acolo, 
în aşa fel încât să lumineze peretele şi apa totodată? 

Aveau trei rachete luminoase. Ea folosea arareori mai 
mult de una în expedițiile speologice. El o strecură pe cea 
de-a doua între două stalagmite aflate pe un mal al 
canalului tăiat de apă în calcar, în locul indicat de ea. 
Magneziul sfârâia şi scuipa. Panglica neagră a râului 
deveni o fâşie de argint în zăpadă. 

— Nu ştim cât de adânc este şi e prea lat ca să-l sărim. 
Să căutăm un pod sau o piatră pe care să putem păşi, sau 
un loc îngust pe unde putem traversa apa, zise Stella. 

Kit era în faţa ei, căutând. Era din nou acoperit de 
neopren, cu lanterna pe frunte. Petele de pe obraji îl 
făceau să pară mai tras la faţă decât ar fi trebuit să fie. 

— De ce încercăm să traversăm râul? întrebă el. 

— Pentru că este singurul motiv bun de a merge spre est 
înainte de a merge spre vest. Trebuie să fie un punct de 
traversare spre est, astfel încât să putem merge înapoi 
spre vest de-a lungul peretelui nordic. Cascada este o 
perdea şi la baza ei se află un bazin care se apropie cel mai 
mult de „o fântână de apă vie“. Această rută are, de 
asemenea, lungimea maximă care poate fi străbătută 
dinspre arcada nopţii în această peşteră. Owen şi-a ascuns 


17 


cristalul pentru a-l şti în siguranţă pentru posteritate. Nu 
voia ca acesta să fie uşor de găsit, dar nici nu voia ca acest 
lucru să fie imposibil. Deci, traversezi râul doar dacă 
trebuie, lucru pe care nu l-ai face din întâmplare sau 
pentru că aşa te-ai hotărât. 

— Atunci, să traversăm pe aici, nu, zise Kit ezitând, pe 
pietrele care arată ca nişte bile? 


Pietrele se şi rostogoleau ca nişte bile de sticlă sub 
picior, aşa că, după un pas de probă, Stella îl puse pe Kit 
să aştepte până ce ea fixă un ţăruş şi întinse două funii 
pentru un maximum de siguranţă înainte să încerce să 
traverseze din nou. Şi se bucură că făcuse asta când cea 
de-a treia piatră îi fugi de sub picioare şi îşi dădu seama de 
puterea curentului negru de apă. 

— Ți-e frig, spuse Kit când ajunse lângă ea. 

Ar fi putut să încerce să nege asta, dar mâna lui îi era pe 
braţ, mişcându-se în acelaşi ritm cu tremuratul ei. Ridică 
din umeri şi încercă să-şi facă dinţii să se oprească din 
clănţănit. 

— Peşterile sunt întotdeauna reci. O să-mi fie bine odată 
ce ne punem din nou în mişcare. Şi nu e rău deloc să fim 
uzi dacă o să trebuiască să ne scufundăm ca să găsim 
craniul. 

— Dar nu ai echipamentul necesar pentru scufundări. 

Părea îngrijorat, lucru care nu îi era specific. Apa îl 
descurajase mai mult decât se aşteptase vreunul din ei. 

— Te am pe tine, Kit. Ce altceva mi-ar mai trebui? Era o 
replică ieftină, dar avea nevoie de căldura ei facilă. Şi, în 
plus, n-o să ne mai întoarcem, nu? Este prea departe şi 
nicio peşteră din lume nu e la fel de distractivă a doua 
oară. Am o mască şi lanternă subacvatică. Sunt suficiente. 

— S-ar putea să avem nevoie de a treia rachetă de 
iluminare. 

— Nu. Nu ştim ce ne aşteaptă. S-ar putea să avem 
nevoie de ea pentru a putea ieşi. Haide să vedem cascada. 

Regreta deja risipa inutilă a rachetei anterioare. 

— „Îndreaptă-te spre soarele care răsare şi apune, 


18 


străpunge perdeaua spre fântâna apei vii şi descoperă în 
sfârşit...“ şi aşa mai departe. 

Lumea era delimitată de cercul descris de lanterna ei şi 
de cea a lui Kit alături de ea. În tot acest întuneric 
apăsător, zgomotul îi dezvăluia mai multe despre cascadă, 
despre mărimea ei, despre volum şi despre adâncimea 
lacului subteran de la baza ei. 

Işi lăsă capul pe spate pentru a privi căderea de apă, 
încercând să îi ghicească înălţimea. Raza ei nu ajungea 
până sus, însă chiar la limita ei se zărea o turbulenţă şi 
stropi care săreau până departe în peşteră şi străluceau în 
lumină ca nişte beculeţe de Crăciun, încât putea 
presupune că râul începea să se prăvălească de acolo. 

Când privi în jos, ochii ei urmăriră clocotul apei reci ca 
gheaţa care se scufunda adânc în întuneric, pe o lungime 
imposibil de estimat. Intr-o doară, luă o piatră de mărimea 
pumnului ei şi o aruncă în apă. Aceasta se roti ca o frunză 
în şuvoiul tumultuos şi dispăru. 

— „Străpunge cortina“, rosti Kit. Doamne! Cum? 

— Nu ştiu, dar Cedric Owen a făcut asta acum patru 
sute nouăsprezece ani fără rachete de iluminare sau 
costum de neopren şi a ieşit cu viaţă, aşa că trebuie să 
presupunem că nu este atât de înfricoşător pe cât pare. 
Cred că dacă... 

— Stell? 

— ... aruncăm o privire spre capătul nordic al peretelui 
de stâncă de la marginea cascadei, atunci... 

— Stella... 

— ... s-ar putea să găsim acolo un gol în spaţiul din 
spatele apei care ne-ar permite... Ce e? 

— Eu nu cred că a reuşit. 

Vocea lui Kit era lipsită de orice inflexiune. 

— Nu crezi ce? 

— Cedric Owen nu cred că a ieşit din peşteră în viaţă. 
Este aici un schelet fără niciun pic de carne rămasă pe el 
şi o cantitate uriaşă de masă calcaroasă care îmi spune, 
deşi nu sunt expert în asta, că se află aici de vreme foarte 
îndelungată. 


19 


20 


CAPITOLUL 2 


Sub Ingleborough Fell 
Yorkshire Dales 
Mai 2007 


Scheletul era complet alb, cu oasele îngroşate de 
straturi inegale de calcar care îl lipiseră de podea, astfel 
încât doar jumătatea superioară era cu adevărat vizibilă. 

Stella îngenunche lângă curbura lată a pelvisului şi îşi 
proiectă lumina asupra rămăşiţelor, urmărind liniile de la 
picioare până la craniu. O parte mică şi maniacă a minţii 
cânta un cântecel care să ţină întunericul departe. „Osul 
degetului mic este legat de osul piciorului. Osul piciorului 
e legat de...“ 

Clătină din cap. 

— Este greu să desluşeşti ceva prin toată depunerea de 
calcar, dar nu e nimic care să fie rupt în mod evident. Nu 
are coloana fracturată sau picioarele în unghiuri 
neobişnuite. 

Kit stătea de partea cealaltă, mai în spate. Lanterna lui 
nu lumina decât craniul. Un craniu adevărat, nu cel din 
piatră colorată, pe care veniseră să îl găsească. 

— E atât de calm. Este aşezat asemenea unui cavaler în 
mormânt, cu toate rămăşiţele puse drept şi mâinile 
împreunate pe piept. Nu are nevoie decât de o sabie şi... 
spuse Kit. 

— Cred că are una. Priveşte. 

Stella avea în rucsac o unealtă multifuncţională pentru 
căţărat, 20 de centimetri de aluminiu uşor, destul de 
puternică pentru a scoate piroanele înţepenite în stâncă. 
Folosi capătul acesteia pentru a raşcheta calcarul 
sfărâmicios de pe obiectul care putea fi o sabie, dar acesta 
era prea calcifiat pentru a fi siguri. 


21 


— Poate că era mort înainte să ajungă aici, zise ea. Sau 
a venit aici special ca să moară. 

— De obicei, nu faci speculaţii cu privire la sex. Eşti 
sigură că este un el? 

— Nu sunt sigură de nimic. Nu urmăresc destule seriale 
TV despre patologi sexy. Oricine era, purta ceva în jurul 
gâtului. 

Dedesubtul a ceea ce părea a fi o sabie se afla ceva 
moale care nu putrezise, ci se acoperise cu o crustă de 
calcar. Ea îl trase afară de acolo şi îl roti în mână pentru a 
sparge stratul de piatră. 

— Este o pungă din piele tratată cu ceva care nu a lăsat 
apa să pătrundă. Cu un mic efort, rupse partea de sus şi 
răsturnă conţinutul în mână. E un pandantiv. Bronz sau 
poate aramă. Îl curăţă cu grijă de depuneri. Probabil că 
este pentru tine, spuse ea ridicându-l. Are o balanţă 
gravată pe spate. 

Cu altă ocazie, în alte împrejurări, ar fi luat asta în 
glumă. Unul dintre lucrurile pe care le aveau în comun era 
disprețul faţă de creduli. In prezenţa acelui schelet 
simbolul era valoros. 

— Ia să văd. 

Lanterna lui Kit bătu pieziş peste umărul ei. 

— A fost zgâriat cu un cui sau cu vârful unui cuţit, vezi? 
Balanța cu Soarele şi Luna de fiecare parte. Dacă îl 
întoarcem... Îl răsuci între degete. Uite un blazon. Unul 
dintre sigiliile criptice medievale. Priveşte şi tu! 

El luă pandantivul în palmă şi îl ridică la lumina 
lanternei de la cască. Deoarece se aplecase foarte aproape 
pentru a-l privi, ea îl văzu pălind înainte să vorbească. 

— Ce-i? întrebă ea. 

— E un dragon sub o semilună. Vorbea cu accent 
irlandez, aşa cum nu îl auzise niciodată înainte, de parcă 
latura englezească a personalităţii i se evaporase în 
prezenţa morţii. Este stema Colegiului Bede. E prezentă pe 
vitraliul de lângă dormitorul meu, este deasupra porţii 
dinspre Great Court şi Lancastrian Court şi pe uşa 
apartamentului rectorului. În formă de medalion, aceasta 


22 


nu a fost purtată decât de rectorii Bede sau de emisarii 
acestora, în zilele când încă mai aveau emisari. 

Îl legăna pe degetul arătător ca pe un rozariu. Umbra lui 
se proiecta de-a lungul scheletului. 

— Nu se poate ca acesta să fie Cedric Owen. El nu a fost 
niciodată emisarul nimănui. Se răsuci pe călcâie, trimițând 
lumina lanternei oscilând în întuneric. În orice caz, ela 
murit la porţile colegiului, în ziua Crăciunului din 1588. 
Toată lumea ştie asta. Mă întreb dacă altcineva a încercat 
să vină aici după craniul de cristal. 

— Cum aşa? Nimeni nu a reuşit să descifreze codul 
înaintea noastră. i 

— Nimeni de care să ştim noi. li înapoie pandantivul, 
punându-i-l în palmă. Nu vrei să ţii tu asta? Putem încerca 
să aflăm cui îi aparţine când ne întoarcem. 

Ea simţi răceala obiectului prin mănuşă. 

— Dacă nu este Cedric Owen, atunci este altcineva care 
a murit în apropierea cristalului, exact cum spune legenda. 

— „Toţi cei care au avut această piatră au murit pentru 
ea.“ Tony Bookless a zis-o şi la nunta noastră. Nu îmi aduc 
aminte mai mult de-atât, dar asta ţin minte. 

— Stell, încă mai vrei să încercăm să găsim cristalul 
ăsta? 

— Absolut, rosti ea trecând lumina lanternei peste 
căderea de apă, dar să încercăm să nu confirmăm acele 
vorbe. 


Până la urmă, Stella trebui să se scufunde şi fu 
bucuroasă pentru asta. 

După întunericul aspru al peşterii, apa era atât de rece, 
încât trebui să îşi încleşteze dinţii ca să nu inspire din 
cauza şocului şi să se înece. Lanterna pentru scufundări 
proiecta o rază lată de opt centimetri în apa agitată. Kit 
ţinea funia şi îi dădea drumul prea încet. Ea se ridică să 
respire şi luă mai multă funie de rezervă, expiră tot 
dioxidul de carbon şi îşi umplu plămânii pe jumătate cu 
aer, apoi se scufundă din nou. 

Într-o zi când era în formă, în râu, cu soarele deasupra, 


23 


putea să îşi ţină respiraţia puţin peste trei minute. Sub 
pământ, la temperaturi atât de groaznice, spera să reziste 
măcar jumătate din acest timp. Avea o idee şi destul suflu 
pentru a o testa. Îşi proiectă raza de lumină spre vest, 
peste marginea agitată a apei, către locul unde curenţii 
rotitori tăiaseră firide şi găuri în stâncă. Nu reuşea să vadă 
nimic altceva decât alb - apă albă, rocă albă, lumină albă -, 
astfel încât doar texturile le diferenţiau, iar ea nu se putea 
încrede decât în mâini. 

Totuşi, ideea nu-i dădea pace şi, mai mult de-atât, 
sentimentul crescând că era ceva care o aştepta, o 
întâmpina, o încuraja să continue, care îi cerea să aibă 
curaj şi îi trimitea foc în măduvă, pe frigul acela înfiorător. 

De trei ori ieşi la suprafaţă să respire. De trei ori, 
vârtejurile puternice o împingeau înapoi, înainte să ajungă 
la locul unde anomalia curenților ţineau apa nemişcată, iar 
stânca albă era rotundă şi lată asemenea unui cazan. 

Avea o regulă: încearcă de trei ori, apoi opreşte-te. 
Aceasta o ţinuse în viaţă în peşteri unde „încă o încercare“ 
s-ar fi transformat în zece încercări şi extenuarea eşecului 
ar fi obosit-o prea tare pentru a se întoarce şi a ieşi din 
peşteră. 

Acum, era gata să se oprească, dar încurajarea şoptită 
de vocea din mintea ei, promisiunea şi insistența acesteia o 
făcură să ia şi mai multă funie de la Kit şi să se cufunde, 
înaintând cu greu prin peretele alb al turbulenței spre 
spaţiul negru de dincolo. 

Acolo, în lumina anemică a lanternei, se zărea buza 
cavităţii din stâncă. Se prinse de aceasta cu ambele mâini 
şi îşi înclină capul pentru a proiecta lumina înăuntru, ca să 
vadă lucrul pe care Cedric Owen îl ascunsese acolo cu 
patru secole în urmă. 

Veniseră în căutarea unui cristal albastru de forma 
craniului unui bărbat. Lucrul din apa neagră aflată în faţa 
ei era ca o bilă de calcar, o perlă deformată care abia dacă 
lăsa a se desluşi contururile ochilor, nasului şi gurii pentru 
a sugera craniul cărora le aparţineau. Chiar şi aşa, în ochii 
ei, era frumos. Se sprijini cu mijlocul de margine şi se 


24 


aplecă să îl apuce. 

„Albastru!“ 

Intensitatea orbitoare a albastrului îi tăie respiraţia şi îi 
făcu inima să-i salte în piept. Se înecă şi scuipă apa, apoi 
ieşi la suprafaţă tuşind agitată. 

— Stell, ai stat deja prea mult în apă. leşi! Nicio piatră 
nu merită să mori pentru ea. Putem să o lăsăm baltă. 

Kit era la marginea apei, bine proptit în picioare pentru 
a asigura coarda. 

— Nu! Îşi flutură braţul deasupra capului. E acolo. Pot 
să o iau. Încă o dată... 

Se scufundă din nou în apa neagră, se forţă să ajungă 
până la marginea cazanului şi îşi trimise raza de lumină în 
el. Ţeapănă de frig, îşi întinse mâinile în întunericul 
tulburător, spre perla nepreţuită care era craniul de cristal 
al lui Cedric Owen. 

Albastrul era mai puţin intens a doua oară, iar ea se 
aştepta să-l vadă. Craniul de cristal ajunse în mâinile ei, şi 
ea îl prinse cu încântare. 


— Stell, eşti îngheţată bocnă. Trebuie să ne punem în 
mişcare, să te scoatem afară, la soare. 

— Kit, dă-mi o ciocolată, ia-mă în braţe şi o să-mi fie 
bine. i 

Îi era incredibil, îngrozitor de frig. Îşi simţea măduva ca 
o pastă de gheaţă. Aproape că nu mai simţea nimic cu 
mâinile. Ştia din experienţă că, peste două zile, o s-o doară 
gâtul şi, după cinci, o să înceapă să tuşească. Stătea într- 
un întuneric absolut, la trei metri de un schelet de sex, 
vârstă, rasă şi nume necunoscute, strângând în braţe o 
bucată urâtă de calcar, ce abia putea fi recunoscută drept 
craniu, dar era mai fericită decât îşi amintea să fi fost 
vreodată. 

Îl lăsă pe Kit să o ţină în braţe, îl lăsă să o cuprindă cu 
mâinile, picioarele şi întreg corpul, lăsă căldura lui să o 
cuprindă, să o facă să se simtă în siguranţă. 

— Kit? 

— Da? 


25 


Se simţea mizerabil şi nu îi era extrem de frig, lucru 
uneori mai rău decât să îngheţi. Încă nu îi ceruse să vadă 
craniul de cristal, iar acest lucru o surprinse. 

— Acesta este cel mai bun cadou de nuntă din lume. 
Mulţumesc, spuse ea. 

— Încă nu am ajuns afară. 

— Nu, dar n-o să dureze prea mult. Curenţii de aer bat 
dinspre est spre vest. Dacă o luăm la stânga după cascadă, 
zonă pe care nu am explorat-o încă, pun pariu că vom găsi 
acolo o cale de ieşire uşoară, care se întâlneşte cu 
complexul White Scar! şi ne duce aproape de maşină. 

— Dacă ar fi fost o cale uşoară, atunci oamenii ar fi venit 
aici cu sutele. 

O ţinea mai puţin strâns. Amândoi tremurau acum, semn 
că erau mai bine. Stella se strecură din îmbrăţişarea lui şi 
se chinui să îşi deschidă rucsacul, punând craniul de 
cristal înăuntru, aproape de pandantivul de bronz pe care 
un dragon îşi desfăcea aripile sub o semilună. Întinse mâna 
pentru a fi ajutată de Kit să se ridice şi zâmbi în lumina 
palidă a lanternei lui. 

— Bine, s-ar putea să avem un pic de urcat, recunoscu 
ea. Şi poate şi un pic de târât printr-o intrare atât de mică, 
încât nimeni n-a fost atât de prost să o încerce încă. Dar 
poemul spunea: „Găseşte-mă şi trăieşte“, iar noi exact asta 
am făcut. 

— Cutezători şi împreună? 

Ea crezuse că el uitase vorbele acelea. Îi sărută apăsat 
mâna. 

— Absolut. Haide, în curând te transformăm în speolog. 


Urcară, se târâră şi tocmai coborau o pantă când Stella 
auzi o piatră căzând în întuneric. Se afla lângă priza din 
stâncă şi strângea sfoara. 

Privi în sus şi raza lanternei ei lumină picioarele lui Kit. 

— Ai auzit ceva? 

— În afară de sângele care îmi zvâcneşte în urechi, 
clănţănitul dinţilor şi premoniţia strigătului disperat 


1 Cicatricea albă (în Ib. engleză, în original) 


26 


înainte de a cădea de-a dreptul spre centrul pământului 
prin gaura asta de drac adâncă de trei kilometri răsărită 
de nicăieri? Nu. Ce aş vrea să aud este zgomotul traficului 
şi al oamenilor vii, adevăraţi. Suntem aici de-o veşnicie. 

— Două ore. Adică, două ore de când am plecat din 
cavernă. Patru ore de când am lăsat în urmă lumina zilei. 
Şi, cu siguranţă, nu sunt trei mii de metri. Nimic în 
Yorkshire nu este mai adânc de 120 de metri, maximum. 

— Asta e destul să ne omoare când o să cădem de pe 
cornişa asta şi o să ajungem la fund. 

— Nu o să cădem. 

Distanţa nici măcar nu era de 120 de metri, dar nici de 
neglijat, iar ei coborau, lucru întotdeauna mai dificil decât 
urcuşul. Pentru cineva care declarase sincer că urăşte acel 
sport, Kit se descurca surprinzător de bine. Era din nou 
vesel, lucru ce putea fi considerat o mică minune. 

Stella stătea într-o parte a cornişei şi ţinea funia întinsă 
în priză, dar nu atât de tensionată încât să îl tragă pe Kit 
de pe stâncă. 

Întâi ajunseră picioarele lângă ea, apoi mâinile, iar după 
aceea era cu totul lângă ea. 

— Incotro acum? 

Îşi înclină lanterna spre harta de plastic din buzunar. 

— Dacă asta este corectă, atunci cornişa pe care stăm 
face parte din complexul White Scar, dar adânc în 
interiorul acestuia. Suntem pe o rută deschisă abia acum 
nouă luni. Nici nu este de mirare că nu a descoperit nimeni 
drumul spre sala interioară. E destul de dificil să te 
deplasezi de-a lungul cornişei. Ca să faci orice altceva, îţi 
trebuie echipament special şi o echipă care să ştie exact ce 
are de făcut. O să fim în regulă atât timp cât nu ne rătăcim 
în Gaping Ghyll. 

— Văgăuna cu râul care se varsă în ea? 

— Văgăuna în care se varsă cea mai înaltă cascadă din 
Anglia, cu cea mai mare cavernă aflată dedesubt şi cu un 
bazin de apă sub aceasta. Dacă trebuia să ne căţărăm de 
acolo, era necesar să escaladăm un perete foarte înclinat 
de rocă dură, cu apa vâjâindu-ne în urechi. Şi niciunul din 


27 


noi nu este pregătit pentru aşa ceva. 

Zona Ghyll era locul ei de baştină, cel care o atrăsese 
spre speologie şi care o făcuse să vrea şi mai mult, dar nu 
într-atât încât să-şi pună viaţa în pericol. 

Trasă pe hartă o linie cu degetul arătător. 

— Din câte îmi dau eu seama, cornişa asta continuă încă 
vreo opt sute de metri, până la o bifurcaţie unde cotim la 
stânga. După aceasta, se îngustează şi mai tare, iar panta 
devine mai abruptă. Dacă avem noroc, o să fie piroane şi o 
frânghie de care să ne ţinem, dar, chiar dacă nu, atâta 
vreme cât nu ne apropiem de margine, este floare la 
ureche. 

— Floare la ureche... 

Kit îşi proiectă lumina pe perete, pe cornişă şi în hăul 
negru de dedesubt. De curiozitate, lovi o piatră de pe 
margine. Aceasta scoase un zgomot scurt şi apoi căzu într- 
o linişte absolută pe o podea prea îndepărtată pentru a 
auzi bufnitura izbiturii. 

— Şi tu faci asta din plăcere. Stella Cody eşti, în mod 
clar, nebună, iar eu sunt la fel că m-am căsătorit cu tine. 
Adu-mi aminte să divorţez imediat ce vedem lumina zilei. 
Asta este cruzime şi presiune psihologică, fără îndoială. 

Se întinse să îi atingă umărul şi îl strânse uşor. Abia 
dacă i se mai simţea accentul irlandez. Nu mai tremura 
nici de frig, nici de frică. Stella încercă să îşi aducă aminte 
prima ei peşteră şi cât îi luase să înveţe să iubească frica 
tot atât cât îndrăgea întunericul. 

El scotoci după o sticlă de apă, bău, apoi i-o dădu ei. 
Zgomotul apei aproape că îl acoperi pe cel al unei pietre 
căzute în depărtare. 

— Acolo! zise ea. 

— Ce e? 

— A căzut o piatră. 

Nu mai adăugă nimic. 

Cum să îi spună că piatra, craniul se trezea la viaţă, că îi 
simţea prezenţa la limita conştiinţei şi că aceasta simţea 
apropierea pericolului? 

— A mai căzut una mai devreme, zise ea, înainte să 


28 


cobori. 

— În mijlocul unui munte de pietre una peste cealaltă, tu 
ai auzit o piatră căzând? Îşi îndreptă raza lanternei spre 
faţa ei, scăldând-o în lumină. Este ceva ieşit din comun? 

Buna lui dispoziţie era molipsitoare. Voia să aibă acea 
stare de spirit până ajungeau acasă. Craniul de cristal o 
tensiona peste măsură. Zâmbi. 

— De fapt da. Nu auzi pietre care cad în peşteri decât 
atunci când e cineva care le trimite în jos, aşa cum ai făcut 
şi tu. Cred că nu suntem singuri. 

— Şi ne deranjează că nu suntem singuri? 

— Probabil că nu, dar suntem într-o parte necunoscută a 
unei peşteri necartografiate şi tocmai am obţinut un 
artefact pe care oamenii îl caută de secole. Înainte de asta, 
a avut o lungă istorie de violenţă. Dacă vrea cineva piatra 
destul de tare, ar putea să mai adauge două schelete celui 
găsit deja în această peşteră şi nimeni n-ar afla despre 
asta. Cred că ar trebui să o luăm din loc şi să încercăm să 
nu facem prea mult zgomot. 


— Stella, zgomotul acesta chiar a fost o piatră 
prăvălindu-se. 

— Am auzit-o. Şi pe cea de dinaintea ei. Se aud la 
intervale de treizeci de secunde. 

Cornişa pe care mergeau se îngustase la mai puţin de 
jumătate de metru. Stella îşi ţinea lanterna înclinată astfel 
încât lumina să îi bată la picioare şi nu păşea niciodată mai 
departe decât putea să vadă înaintea ei. Nu erau piroane 
sau funie de care să se sprijine. Întunericul pustiu se căsca 
la dreapta ei, cu acel magnetism care atrăgea fiinţele vii şi 
le omora. Forţa gravitaţională este groaznică. Şi, aşa cum 
orice speolog ştie, sub pământ, e şi mai groaznică. Stella 
nu-i pomenise asta niciodată lui Kit. li spuse: 

— Oricine ne urmăreşte nu este deranjat de faptul că s- 
ar putea să ne dăm seama că se află aici. De fapt, vrea să 
ştim asta. 

— Şi ce facem? 

— Dacă ţi-aş zice că piatra crede că ar trebui să fugim 


29 


ca naiba, ai divorța iarăşi? 

Acum, ea era cea cu accent irlandez. El îi spusese 
dintotdeauna că avea un accent schimbător şi că asta era 
evident când era stresată, alunecând dinspre Yorkshire 
spre Dublin odată cu ridicarea nivelului adrenalinei. 

— Şi nu ne zice şi de ce? 

Kit făcea un efort incredibil să pară calm. Îl iubea pentru 
asta. li spuse: 

— Nu vrea să ne întâlnim cu oricine ne urmăreşte. 

— Un căutător al pietrei? 

— De cel mai rău soi. 

— Din acela care lasă în urmă schelete? 

— Absolut. 

— Hai să o luăm la goană atunci. Ultimul care ajunge la 
lumină e un laş. Putem să ne stingem lanternele şi să 
sperăm că rămânem totuşi în viaţă? 

— Sub nicio formă. Şi nu putem alerga. Nu putem decât 
să mergem un pic mai repede. 


— Kit! 

Strigătul ieşi înăbuşit, estompat de neopren. Mâna lui îi 
acoperea gura, iar cu cealaltă bâjbâi după lanterna ei şi o 
stinse. A lui era deja stinsă. Trupul lui o ţintuia de stâncă. 
Stăteau în întuneric absolut, ameninţaţi de o cădere la o 
adâncime necunoscută, situată la nici jumătate de metru 
depărtare. Undeva, nu foarte departe, după o cotitură de 
60 de grade la stânga, o piatră se prăvăli în linişte spre 
nicăieri. 

— Vorbeşte în şoaptă. Vocea lui Kit îi răsună în ureche. 
Suntem mânați, nu vânaţi. Oricine-ar fi, vrea să mergem 
mai repede. Ne aşteaptă vreo surpriză neplăcută înainte? 
Sau cornişa se termină pur şi simplu şi n-o să mai avem 
încotro să ne îndreptăm? 

Harta îi era întipărită în minte, cu toate liniile ei. 

— La două sute de metri de aici, drumul se îngustează. 
Pe hartă nu sunt alte detalii, doar că e dificil. Pe acolo ar 
trebui să fie deja piroane şi funie de susţinere. 

— Dar dacă suntem împinşi prea repede, atunci s-ar 


30 


putea să le ratăm şi s-a zis cu noi. 

Buzele lui Kit îi erau lipite de frunte, sub lanternă. 
Acum, el nu mai simţea frică, ci o mânie puternică, care 
era în stare să urnească munţii din loc. 

— Uite ce-o să facem, spuse el. O să îţi iau lanterna de 
rezervă, încât să pară că suntem doi, şi o să merg înainte, 
repede şi alandala. Tu aşteaptă până ce nenorocitul trece 
de tine, apoi vino din urmă. Dacă încearcă să ne împingă în 
prăpastie, n-o să ne prindă pe amândoi şi, dacă avem 
noroc, o să reuşeşti să vezi cine e. Dar să nu faci nimic 
aici. Aşteaptă până ce voi fi în siguranţă, la lumina zilei. 

— Kit, asta e o nebunie. Care dintre noi este speologul? 
Dacă e să ne despărţim, lasă-mă pe mine să merg înainte. 

El îşi clătină capul. Fiorul trecu din umerii lui prin ai ei. 

— Eu o să iau amândouă lanternele. Tu eşti cea care va 
rămâne în urmă, pe întuneric. 

Se aplecă astfel încât capetele lor erau la acelaşi nivel. 
Ea putea să îi simtă strălucirea ochilor. 

— Stell, nu ai încredere în mine? 

O piatră se auzi mai aproape decât înainte. Grăbită, 
Stella şopti: 

— Nu e vorba de asta. 

— Bine, dar tu eşti cea care are craniul, iar acesta 
trebuie protejat. „Găseşte-mă şi trăieşte“ - îţi aminteşti? 
Tu te poţi căţăra pe stâncă pentru a nu fi descoperită. Eu 
n-aş putea face asta în veci. 

La asta nu mai avea cum să răspundă. El îi strânse 
braţul, luând tăcerea drept aprobare. 

— Din locul unde se îngustează drumul cât mai este 
până la lumina zilei? 

— Cam opt sute de metri de drum lejer şi ajungi în sala 
principală a peşterii Battlefield. Este una dintre cele mai 
mari atracții speologice din Anglia, cu stalactite 
fluorescente şi băi de nămol preistoric. O sută de turişti 
trec prin ea zilnic, cu ochii închişi. De acolo, chiar este 
floare la ureche. 

li cuprinse faţa în mâini, apoi o îmbrăţişă. Lanternele de 
pe căşti se ciocniră şi reuşiră să-şi atingă buzele într-un 


31 


sărut superficial. 
— Te iubesc, Stella Cody. Acum, dă-mi lanterna 
subacvatică şi ne vedem la maşină. 


Îl iubea. Îi dădu a doua lanternă şi îl ascultă făcând 
destul zgomot cât pentru doi, de parcă acele două 
persoane ar fi încercat să meargă în linişte. Avea dreptate. 
Singur, se putea deplasa mai repede decât atunci când 
mergea în spatele ei. Era mai puţin precaut. 

Căderea pietrelor conteni pentru un moment, apoi îşi 
grăbi ritmul. „Tu poţi să te caţări pe stâncă şi să te faci 
nevăzută.“ 

Era o nebunie. Era necesar. Orbeşte, pipăi după puncte 
de care se putea susţine şi se transformă în şopârlă, în 
veveriţă, în brotac, capabilă să se lipească de calcarul ud 
fără să cadă în întunericul nimicitor. 

Trecea peste punctele de sprijin mai întâi cu mâinile, 
apoi cu picioarele, cioturi mici de piatră care îi acceptau 
ofranda de neopren şi o susțineau. Îşi întoarse faţa lateral 
şi o lipi de rocă, expirând spre piatra umedă şi dură, de 
parcă doar respiraţia ar fi putut să o ţină agăţată acolo. 

Spaţiul nesfârşit se desluşea împrejurul ei şi singurele 
care o ţineau în viaţă erau cele patru puncte de sprijin din 
stânca udă. Simţi gust de noroi nisipos, pământos, plin de 
sare şi mâl, dar nu scuipă, ci îşi deschise gura şi consideră 
asta ca pe o altă modalitate de a sta lipită de stâncă. Nu îşi 
permitea să se gândească la cum avea să coboare de acolo. 

El veni repede, oricine ar fi fost. O mogâldeaţă de carne 
şi respiraţie, şi miros de transpiraţie masculină, şi 
neopren, şi noroi, mişcându-se repede, sigur de el, cu doar 
o licărire de lumină. 

Nu privi în sus, spre locul unde se afla ea, nici măcar 
atunci când craniul de cristal ţipă un avertisment furios şi 
străluci cu o lumină albastră pură care, din câte îşi putea 
da ea seama, nu exista decât în mintea ei. 

Aşteptă o eternitate, agăţându-se de stânca udă cu 
degetele înţepenite în egală măsură de frig şi de teamă. 
Sunetul paşilor estompaţi se pierdu în tăcere. Kit era 


32 


departe de mult. 

„Kit, dă Doamne să fii în siguranţă!“ 

Îi răspunse tăcerea, fără zgomot de pietre care cad. 

Numără până la o mie, apoi încă o dată şi abia pe urmă 
îşi asumă riscul de a-şi aprinde lanterna. Cornişa era mult 
mai îngustă decât îşi închipuise, punctele de sprijin mai 
mici. Dar, dincolo de acestea, nu era decât întunericul şi 
vidul ademenitor provocat de vertij. 

Îşi îndoi degetele şi le băgă într-o spărtură, apoi se 
cobori uşor, cu punctele de sprijin pentru picioare 
înclinate în jos, pe cornişa care avea exact lăţimea tălpilor 
ei puse una în spatele celeilalte. Lanterna ei cercetă 
întunericul din faţa ei, dar nu zări nimic. Riscă şi se aplecă 
puţin, trimițând lumina peste marginea stâncii. Raza 
ajunse până la peste 80 de metri, însă nu dădu de fundul 
prăpastiei. Îşi îndreptă lanterna şi porni spre ieşire. 

Harta nu o minţise: punctul unde se îngusta drumul era 
dificil. Ceea ce nu spunea era că bordura era acum de 20 
de centimetri şi înclinată uşor, discret şi subtil spre 
exterior, spre întunericul de dedesubt. Perfidia aceasta era 
accentuată de peretele de lângă umărul ei stâng, care îi 
fusese până atunci prieten, punct de susţinere, plasa de 
siguranţă într-o lume guvernată de atracţia gravitaţională. 
Acum, şi acesta începu să se încline spre ea, împingând-o 
spre exterior, mutându-i centrul de greutate peste 
marginea cornişei. 

Când mersul deveni imposibil, începu să se târască pe 
coate şi genunchi, pipăindu-şi calea pe cornişa care era 
abia suficient de lată pentru genunchii ei. Apucă marginea 
înclinată cu mâna dreaptă. Alunecă de două ori, 
înclinându-se periculos spre exterior. Atracția 
gravitațională era groaznică. Se replie. Craniul de cristal îi 
atârna spre stânga, şi astfel reuşi să se echilibreze pe 
stâncă. 

„Kit... sper că tu nu ai încercat să umbli în picioare pe 
aici.“ 

Când mersul în patru labe deveni imposibil, se lăsă pe 
burtă şi îşi întinse braţele înainte, folosindu-se de stângul 


33 


pentru a înainta spre interior, în murmurul întunericului 
care şoptea cât de uşor ar fi fost să-şi dea drumul şi să se 
rostogolească domol spre locul unde nu mai trebuia să 
opună niciun fel de rezistenţă. 

„Găseşte-mă şi trăieşte.“ Acum, considera aceste cuvinte 
ca o promisiune pentru amândoi. 

Ajunse într-un loc unde se putu ridica în picioare în 
siguranţă, plângând singură de spaima trăită, vorbind în 
izbucniri năprasnice printre dinţii care clănţăneau prea 
tare pentru a putea pronunţa normal. 

Bău puţină apă şi se forţă să se liniştească. Îşi impuse 
să-şi construiască o imagine mintală a lui Kit întreg şi viu, 
aşteptând-o la gura peşterii. 

În mod inexplicabil, gândul la Kit o făcu să plângă. 

„Kit, te rog, fii în siguranţă.“ 

Amintirea vocii lui îi răsuna ca un ecou în minte. „Ne 
vedem la maşină.“ 

Işi privi ceasul. Era abia ora două şi jumătate după- 
amiaza. Exact cinci ore de când văzuse ultima dată lumina 
soarelui. Işi promise cu voce tare: 

— O să ajung la maşină până la ora trei. O să mâncăm 
un prânz târziu la hotel. Sau, şi mai bine, comandăm la 
room-service şi stăm în cameră să ne sărbătorim cadoul de 
nuntă. 

Se afla într-un tunel lat, fără primejdii din nicio parte. 
Stânca era uscată şi netedă, şi urca la un unghi de patru 
sau cinci grade. Undeva în depărtare, putea să distingă 
prima undă de gri în tot negrul care o înconjura. Stella 
Cody îşi verifică busola, harta şi ceasul, îşi potrivi rucsacul 
mai bine pe umeri şi începu să alerge spre lumină. 

Foarte discret, încât a trebuit să îşi forţeze auzul ca să 
desluşească, craniul de cristal a îngânat un avertisment 
scurt. 


34 


CAPITOLUL 3 


Paris 
August 1556 


Parisul era sufocat sub giulgiul verii. 

Fumul focului din vetre atârna ca o pătură deasupra 
ţiglelor de pe acoperişuri, iar putoarea canalizării 
înfundate împovăra străzile. Viaţa aproape că se oprise. Pe 
străzile şi aleile care şerpuiau de-o parte şi de alta a Senei 
nu se putea face nimic altceva decât să se aştepte vânt sau 
ploaie, sau, dacă Dumnezeu era bun, amândouă, ca să 
curețe aerul şi să desfunde canalizările. 

Unele lucruri nu ţineau cont de caniculă, printre care 
naşterea şi moartea. Şi astfel se găsi Cedric Owen - 
cunoscut celor din jurul său drept M. David Montgomery, 
aparent scoţian pe deplin loial Majestății Sale regele 
francez şi aliatului acestuia, papa - afundat cu braţele 
până la cot în mizeriile unei naşteri dificile. 

Era a patra naştere de când sosise în Franţa. Prima 
decursese bine şi îi crease o bună reputaţie printre 
oamenii sărmani de care se ocupa. La a doua naştere, se 
îngriji de soţia croitorului care cususe ciorapii doamnei M. 
De Montpelier, un personaj lipsit de importanţă la curte. 

A treia naştere avu loc noaptea, iar Owen fu sculat din 
pat de un bărbat călare, care purta sabie. Femeia era 
amanta acestuia, iar albiturile ei fură sfâşiate pentru a face 
bandaje când începu să sângereze. Faptul că supravieţuise 
a fost considerat un mic miracol, iar o parte a succesului 
era atribuită refuzului lui Owen de a folosi lipitori. Amantul 
femeii, după cum reieşi ulterior, era un văr al doamnei M. 
De Montpelier şi un personaj ceva mai important la curte. 

Şi astfel, doar din dorinţa de a-şi practica profesia, în 
după-amiaza zilei de 26 august, la mai puţin de trei 


35 


săptămâni de la sosirea sa în Franţa, cu Venus acum la 
jumătatea drumului în Fecioară şi Jupiter în conjunctie cu 
Marte, Cedric Owen veni să se îngrijească de una dintre 
cameristele reginei, care intrase în travaliu cu aproape o 
lună înainte de termen, şi probabil avea să dea naştere 
unui iepure sau poate mai rău, după cum se jeleau femeile 
din jurul ei. 

Aceasta nu dădea naştere unui iepure, dar nici nu avea 
multe speranţe de mai bine. Gol până la talie, Owen era 
întins pe podeaua de la piciorul patului, cu ochii închişi, 
pentru a vedea mai bine cu degetele, care erau în interior, 
acolo unde se afla fătul. Presimţea veşti sumbre. 

Franceza lui era acceptabilă, iar cei din jur îi considerau 
accentul scoţian încântător. Vorbind astfel, le zise: 

— Doamna mea, simt două capete. Eşti pe cale să naşti 
gemeni. Dacă aceştia au să trăiască sau nu, nu pot să 
spun, dar harta astrală, dacă este calculată după metoda 
modernă, arată că Fortuna se află azi în constelația 
Gemenilor, ceea ce nu poate să fie decât de bine. 

Faţa ei era departe, dincolo de pântecul bombat. Ochii ei 
îi căutară pe ai lui, iar el îi oferi toată compasiunea de care 
era capabil, ştiind că intimitatea momentului era mai mare 
chiar decât momentul concepţiei şi nedorind astfel să o 
întineze. 

Adăugă cu blândeţe: 

— Cei doi feţi sunt poziţionaţi simetric în pântec. 
Trebuie să aşez unul mai în spate pentru ca al doilea să 
poată avansa. Am permisiunea dumitale şi a soţului să aleg 
care din copii să se nască primul? 

Aceasta nu era o întrebare lipsită de importanţă. 
Ordinea naşterii stabilea destine. Se aştepta la ezitare sau 
la dorinţa de a lua parte la decizie. Pipăia deja fiecare cap 
în parte, căutând anomalii sau deficienţe în cele trei 
elemente care alcătuiau natura lor, sau orice lucru care ar 
fi putut constitui mai târziu un argument că unul dintre feţi 
era mai puternic. 

I se părea că poate unul dintre ei are o umflătură în 
vârful capului ce putea fi un indiciu al isteţimii. Pipăindu-l 


36 


şi pe celălalt, pentru a se asigura că nu greşise, deveni 
conştient de tăcerea apăsătoare din încăpere, care nu era 
rezultatul nehotărârii. 

Deschizându-şi din nou ochii, privi în jur şi văzu că toţi 
cei din cameră îşi făceau semnul crucii pe piept, în special 
Charles, tânărul maturizat timpuriu, cel care se prezentă 
drept tatăl. Palid la faţă, băiatul se sprijinea de peretele 
văruit şi îşi făcea semnul crucii iarăşi şi iarăşi. 

Owen nu fusese niciodată prea impresionat de 
combinaţia de tinereţe şi bani care era specifică tuturor 
curților regale. Îşi îngădui o oarecare duritate în glas, pe 
care nu o avea de obicei în camera de naştere. 

— Domnule? Dumnezeu poate să îmi conducă mâna, dar 
am nevoie de permisiunea dumitale înainte de a acţiona. 

Ar fi putut să vorbească şi în portugheză sau în engleză, 
atât de nebăgate în seamă îi fură vorbele. Mohorât, tânărul 
curtean îi spuse: 

— Regina a născut gemeni în iunie. Două fete. Una a 
murit la naştere. Cealaltă, Victorie, zace în grija celor mai 
buni medici din ţară. Unii zic că o să trăiască. Nimeni nu 
crede asta. Noi nu putem avea gemeni, aşa cum a avut 
regina. Regele nu va privi asta cu ochi buni. 

Owen îşi retrase mâna din strânsoarea uterului şi privi 
de-a lungul movilei pântecului, spre femeia care trecea 
prin chinurile facerii. Groaza din ochi ei era pentru 
sănătatea copiilor ei şi calvarul prin care trecea, nu pentru 
superstiţiile de la curte. 

Îşi ţinu mâinile în aşa fel încât să nu fie văzute, aşa 
acoperite de sânge cum erau, şi i se adresă direct ei. 

— Doamnă? Este posibil să aveţi tripleţi chiar. Acest 
lucru nu se ştie deocamdată. Şi, dacă nu e aşa, nu se poate 
face nimic decât să îi lăsăm să vadă lumina zilei. Regele 
Henric nu este cunoscut ca om lipsit de înţelegere. Mă 
îndoiesc că va vedea acest lucru drept un semn rău pentru 
propriul copil. 

Îi văzu gura mişcându-se, dar nu reuşi să distingă 
cuvintele. Ea îşi umezi buzele cu limba uscată şi încercă 
din nou. 


37 


— Faceţi ce credeţi de cuviinţă. Alegeţi după cum vi se 
pare mai înțelept. 

Curajul ferm din privirea ei era lucrul care îl făcuse de 
la bun început pe Cedric Owen să-şi urmeze chemarea şi 
să nu renunţe, în ciuda idioţeniei, a superstiţiilor şi a 
dificultăţilor de care se lovea. Cu o împunsătură stranie şi 
cunoscută în piept, o trimise pe slujitoarea cea mai 
dezgheţată să aducă mai multă apă fierbinte şi aşternuturi 
curate, iar apoi căută cu mintea sfatul pietrei albastre care 
îi transformase viaţa şi îl ajutase în fiecare moment dificil 
al carierei lui. Piatra zăcea ascunsă sub podeaua camerei 
în care locuia, înfăşurată în pânză de sac, ascunsă bine, 
dar a cărei atingere ajungea până la el, aşa cum se 
întâmplase de la primii lui paşi în medicină, şi, pentru un 
moment, pluti pe un senin cer albastru şi văzu lumea de 
sus, cu tot tumultul omenirii asemenea unui furnicar 
dedesubt. 

Printre furnici, preţioase asemenea prafului auriu, se 
aflau pacienţii lui, iar lui îi păsa de ei. 

Revenindu-şi în fire, păstrând în acelaşi timp distanţa şi 
respectând intimitatea, Cedric Owen îşi concentra toată 
atenţia proaspăt dobândită spre femeie şi cele două vieţi 
pe care le simţea sub degete. 


— Domnule Montgomery? 

Auzi vocea în depărtare. Stătea pe podeaua curățată, 
umedă încă după ce servitoarele o spălaseră, şi asculta 
cum unul din copiii născuţi sugea la pieptul mamei. 
Fortuna rămăsese în Gemeni destulă vreme pentru ca unul 
din copii să se nască sub acest semn binecuvântat, dar 
trecuse mai departe înainte de naşterea celui de-al doilea, 
iar cleştii Racului zdrobiseră frageda viaţă. Acesta era deja 
înfăşurat în pânză albă şi aşezat deoparte. Fusese chemat 
un preot care vorbi în latină, apoi în franceza arhaică 
înţeleasă de tânăra mamă, după care plecă făcându-şi 
cruce. 

Owen era pierdut într-o lume în care oboseala nu exista 
şi durerea care îi stânjenea mâna devenise nectar prețuit, 


38 


iar apropierea vieţii noi, un dar care îl purta departe de 
temeri şi speranţe, şi trivialitatea lucrurilor care îl 
înconjurau. 

Tot acest lucru îl făcu să uite pentru o clipă pseudonimul 
pe care şi-l luase. 

— Domnule Montgomery? Regina doreşte să vă vadă. 

— Regina? Işi aminti brusc cine era şi unde se afla. 

Caterina de Medici nu era cunoscută pentru răbdarea ei. 

— De ce? 

Charles, tatăl unei fetiţe moarte şi al uneia vii, era acum 
şi mai palid la faţă. Işi dezveli dinţii într-o grimasă care se 
voia a fi zâmbet. 

— Maiestatea Sa a aflat despre... fericirea noastră. 
Regina doreşte să îl întâlnească pe tânărul doctor scoţian 
care a reuşit să aducă pe lume o fetiţă vie. 

Ambele fuseseră fete. Cea care supravieţui fu numită 
Victorie, asemenea fiicei care venise pe lume să bucure 
vieţile reginei Caterina a Franţei şi regelui Henric al II-lea, 
soţul ei. 

În asta consta problema. Nu numai că sora regelui era 
căsătorită cu Iacob al V-lea al Scoției, cel mai puternic 
aliat al Franţei în complexul război politic ce cuprindea 
Europa, dar fiica lui Iacob, Mary, regina scoţienilor, era 
promisă de soţie fiului mai mare al lui Henric. Curtea 
franceză găzduia tot atâţia scoțieni câţi francezi, oricare 
dintre ei putând descoperi din primele minute de 
conversaţie că tânărul scoţian cu părul roşcat şi ochi ce 
păreau când căprui, când verzi şi plăcea mult doamnelor 
avea prea puţine amintiri despre Scoţia, despre oamenii de 
acolo sau despre politica ei. 

Dacă se descoperea că era englez, puteau să îl trimită 
înapoi acasă, unde avea să fie acuzat de erezie. Sau îl 
puteau invita pe unul din puzderia de reprezentanţi ai 
papei Paul al IV-lea să facă acest lucru pe loc. Inchiziția 
era la fel de activă în Paris pe cât era şi în alte locuri din 
Europa. În orice caz, avea să moară pe rug dacă era 
norocos sau din cauza torturii dacă avea ghinion. 

Cedric Owen se ridică în picioare şi se întinse după 


39 


cămaşa pe care o lăsase împăturită într-un dulap de lângă 
perete. Chiar mai mult decât curtea engleză, cea franceză 
era renumită pentru formalismul ei, iar regina era cea care 
stabilea normele modei. Owen îşi privi îmbrăcămintea. Se 
ferise întotdeauna de moda londoneză care ajungea până 
la Cambridge, un fel de curte în miniatură. Pantalonii îi 
erau curaţi, singurul lucru bun care putea fi spus despre 
ei. 'Ţesătura era printre cele mai bune care puteau fi găsite 
în Cambridge, dar era de casă, şi puţin probabil să le placă 
nobililor cei mai la modă din Europa. Haina îi era de 
catifea bună, dar, asemenea costumului, era maro. Işi 
amintea, cu părere de rău acum, că se încrezuse în vorbele 
fiicei postăvarului, cum că acea culoare se potrivea cu cea 
a ochilor lui. În orice caz, o lăsase în camera pe care o 
închiria, împreună cu bereta. 

Îşi ridică privirea şi văzu cum Charles se holba la el. 

— Regina va fi înţelegătoare în privinţa îmbrăcămintei. 
Doreşte să vă cunoască pentru priceperea dumneavoastră, 
nu a croitorului. 

Owen făcu o plecăciune, pentru că îi era mai uşor să 
facă asta decât să vorbească, şi arătă spre uşă. La ieşire, 
trecu pe lângă coşciugul în care se afla copilul mort. 


Niciodată în viaţa lui, Cedric Owen nu mai fusese la 
curte. Trecu pe coridoare care le făceau să pară pitice pe 
cele din Cambridge, pe care le crezuse de o grandoare 
inegalabilă. Urcă scările care continuau la nesfârşit şi fu 
introdus într-o anticameră dând spre dormitorul copilului 
bolnav, o încăpere cu pereţii acoperiţi cu panouri de stejar, 
mirosind a pucioasă şi ulei de rozmarin, şi vag a apă de 
trandafiri şi boală. De o parte a ei, ferestrele înguste erau 
acoperite de obloane care ţineau departe focul soarelui de 
seară, iar de cealaltă erau deschise, astfel încât parcă se 
simţea o vagă adiere de vânt în cameră, lucru care părea 
aproape un miracol pentru Cedric Owen. 

Într-o parte a camerei se afla un grup de bărbaţi de 
vârstă medie, care aveau în comun credinţa că bărbile 
lungi şi îmbrăcămintea neagră le dădea un aer de 


40 


înţelepciune. Owen îi observă în trecere şi consideră că nu 
reprezentau un pericol prea mare pentru el. 

Regina era cea care îi captase toată atenţia. O viziune în 
mătase de culoarea fildeşului, cu funde galbene pe talie şi 
pe tivul rochiei şi diamante de o valoare fabuloasă la gât şi 
în păr. Îşi dădu seama dintr-o singură privire că plânsese, 
chiar dacă femeile care se ocupau de machiajul ei făcuseră 
o treabă excelentă în ascunderea acestui lucru. 

O parte din el, cea care îşi păstra întotdeauna 
profesionalismul, îi admira tăria de caracter. Caterina de 
Medici trecuse de perioada lăuziei de două luni, dar la fel 
de bine puteau fi doi ani, căci nu avea nicio urmă a 
acesteia pe faţă sau corp. Întreaga curte ştia faptul că 
soţul ei, regele Franţei, era îndrăgostit de amanta sa, 
Diana de Poitiers, şi dormea cu soţia din cauza datoriei pe 
care o avea de a zămisli un moştenitor al coroanei. Faptul 
că femeia încornorată avea o prezenţă impunătoare în 
asemenea circumstanţe arăta tăria de caracter a celor din 
familia Medici. Puterea dă naştere la putere, iar familia 
Medici nu a dus niciodată lipsă de ea. Aceasta radia din ea 
acum, făcându-i pe bărbaţii din încăpere să pară mici. 

Lăsat singur, Owen se aplecă atât cât ştiu că se cuvine, 
apoi se ridică stânjenit, cu mâinile împreunate şi privirea 
plecată, neavând idee cum să se poarte în prezenţa unei 
regine. 

— Ne puteţi privi. Vorbea frumos limba franceză, cu o 
urmă vagă de accent italian. Apoi, o puteţi privi mai 
îndeaproape pe fiica noastră. Căci cum altfel aţi putea să o 
vindecaţi? 

— Doamnă... Înălţimea Voastră... Franceza lui Owen se 
încâlcea. Eu ajut la naşteri şi prescriu doctorii după cum 
cred că ar fi de folos. Pot să cercetez cerul pentru ştiinţă şi 
elementele unui bărbat sau femei pentru a le restabili 
echilibrul. Regret că nu am pregătirea necesară pentru 
tratarea copiilor. Maiestatea Voastră are în această 
încăpere medici mult mai pricepuţi decât mine. 

Un murmur străbătu grupul bărbaţilor în negru, care se 
prefăceau că nu ascultă. Nu îşi făcea niciun prieten printre 


41 


aceştia. 

— Avem oameni care până acum nu au reuşit nici să ne 
scape copila de febră, nici să o facă să se întremeze. Am 
vrea ca un ochi şi o minte proaspătă să examineze cazul. 
Se spune că dumneavoastră nu consideraţi cele patru stări 
de importanţă principală în stabilirea diagnosticului, zise 
regina. 

Acesta era un lucru controversat, care aproape că 
pusese capăt studiilor lui Owen la Cambridge. Tensiunea 
din cameră deveni şi mai intensă, delicată asemenea gheții 
care începe să se formeze în adăpătoarea cailor. 

Undeva în adâncul urechii, departe de auzul celorlalţi, 
Owen desluşi un țipăt strident, sunetul de avertisment al 
cristalului albastru. 

Intotdeauna, atunci când îl auzea, viaţa lui lua o nouă 
turnură. 

Inspiră şi îşi netezi cu palmele transpirate pulpana 
cămăşii, apoi rosti: 

— Maiestatea Voastră, sunt pe deplin conştient de 
nevoia de a echilibra udul cu uscatul şi fierbintele cu 
recele la orice pacient, dar totuşi cred că Paracelsus avea 
dreptate şi că viaţa este mai bine cumpănită în funcţie de 
echilibrul celor trei elemente: sare, sulf şi mercur. Cred în 
întregime în verificarea celor şase pulsuri la fiecare 
încheietură a mâinii, dar aş prefera să le descifrez sensul 
după o nouă regulă. Estimarea stărilor îşi are rostul ei, dar 
nu reprezintă explicaţia completă a vieţii. 

Bărbaţii în negru l-au urât pentru aceste vorbe, şi nu 
erau proşti. Puteau să simtă minciuna la fel de uşor cum 
puteau mirosi putreziciunea. După legea probabilităților, 
cel puţin unul dintre ei era probabil scoţian şi astfel 
capabil să îi descopere înşelăciunea. 

Owen tocmai se întorcea cu spatele spre grup când unul 
dintre ei, cel mai tânăr, cu cel puţin zece ani, îl privi din 
celălalt capăt al încăperii şi îl salută cu o înclinare a 
capului, subtilă, dar clară. Regina văzu gestul. 

— Michel, mon ami, ai un aliat. 

— Şi sunt bucuros de asta. Tânărul se înclină atât de 


42 


tare, încât se puteau observa urmele degetelor de pe 
creştetul beretei. Vocea îi era surprinzător de delicată. | 
orice caz, poate că noi doi am putea începe să... 

Din dormitorul alăturat se auzi un scâncet care se 
transformă în țipăt. Un altul îi urmă. Regina se răsuci din 
călcâie şi se împletici. Purta tocuri pentru a-şi spori 
înălţimea şi acestea nu erau făcute pentru mişcări rapide. 

Din camera fiicei ei, o voce joasă calmă ţipetele, dar 
numai pentru un moment. Apoi, regina ajunse la uşă şi o 
deschise, iar durerea se revărsă, cuprinzându-i pe toţi. 

Era mult zgomot şi consternare şi prea puţină noimă din 
care să reiasă şi altceva în afară de faptul că tânăra 
prinţesă murise în mod sigur. 

Bărbatul scund, cu voce delicată, se strecură neobservat 
prin tot acest haos, îşi lipi umărul de al lui Owen şi îl 
împinse, dându-se astfel amândoi îndărăt, spre peretele cel 
mai depărtat. 

— Ar trebui să plecăm îndată ce putem. Locuieşti 
aproape? 

— Pe malul stâng. Maison d'Anjou. 

— Un loc simplu, dar curat, după câte îmi aduc aminte. 
Ai ales bine pentru cineva nou-venit într-un oraş străin. Ar 
trebui să mergem acolo, imediat, dar cu un mic ocol pe la 
locuinţa mea. Am primit o scrisoare de la un tânăr, care 
conţine, la rândul ei, o scrisoare de recomandare din 
partea doctorului John Dee, un domn foarte faimos. Ştii 
cumva ceva de asta? 

Cu toată canicula zilei, gheaţa cuprinse măruntaiele lui 
Cedric Owen. 

— Eu am trimis o scrisoare către un medic de şi mai 
mare renume, în Salon, răspunse. Niciuna către Paris. 

Se bucură să constate că vocea îi rămăsese calmă. 

Îşi ridică privirea spre ochii care râdeau şi avertizau în 
acelaşi timp. 

— Am fost chemat aici, acum trei zile, din casa mea din 
Salon. Scrisoarea ta mi-a fost înmânată la Paris, împreună 
cu o a doua din partea prietenului meu, doctorul Dee, în 
care îmi descria un tânăr foarte talentat, aflat în posesia 


43 


unei pietre deosebite, spuse Michel de Nostredame, medic, 
astrolog şi profet. Ar trebui poate... 

Încă o dată, nevoile familiei regale îl întrerupseră. 
Regina revenise în anticameră, dând ordine cu o furie 
felină oricui se afla în calea ei. 

Totul se petrecu foarte repede. 

Un mesager în livrea albastru cu auriu apăru lângă uşă, 
îşi primi instrucţiunile, şi plecă. 

Un preot trecu prin mulţime asemenea unui curent rece 
şi se alătură celorlalţi doi care se aflau deja în camera 
prinţesei. Acesta purta un veşmânt de aur şi un crucifix ce 
rivaliza ca valoare cu diamantele reginei. 

O femeie sosi aducând o rochie neagră şi bijuterii negre, 
şi o podoabă de păr din jais, şi dantelă neagră pentru 
regină. Acestea fură acceptate şi duse într-o cameră 
alăturată. 

În tot acest timp, medicii care rataseră stătură 
înghesuiți într-un colţ ca o turmă de vite acoperite de 
pelerine. Mirosul fricii emana în valuri dinspre ei. 

Caterina de Medici îi scrută pe toţi. 

— Ne veţi însoţi, spuse ea rece, acum. 

Nu părea o invitaţie amabilă. 

Cedric Owen nu avea nevoie de şuieratul strident pe 
care îl simţea în ureche pentru a înţelege apropierea 
morţii. Datorită sorții şi a paşilor laterali norocoşi făcuţi de 
Michel de Nostredame, nici Cedric Owen şi nici medicul 
astrolog nu se aflau nicăieri în preajma bărbaţilor în negru. 
Se părea că regina uitase de ei. 

Owen simţi că îl trage cineva de mânecă. O voce delicată 
zise: 

— Ar trebui să mergem acum. Nici eu nu am avut vreme 
să consult copila. Sângele ei nu îmi pătează mâinile. Aş fi 
onorat dacă mi te-ai alătura la o cupă cu vin, poate, şi la 
cină în locuinţa ta. Avem multe de vorbit şi este mai bine 
ca aceste lucruri să nu fie spuse în public. În special, aş 
vrea să văd piatra pe care o ai, care se află în posesia 
familiei tale de generaţii. 


44 


— Şi trebuie să mori pentru această piatră? 

Michel de Nostredame puse întrebarea cu indiferenţă, 
spre sfârşitul mesei. Cristalul albastru era aşezat pe masă, 
un al treilea interlocutor într-o conversaţie ciudată, care 
era în acelaşi timp liniştitoare şi tulburătoare. 

Vinul era roşu, nu prea acru. Madame de Rouen, 
proprietara de la Maison d'Anjou, cu toate că deţinea un 
local fără pretenţii, avea însă gust în toate şi era o 
bucătăreasă desăvârşită. Specialitatea ei - porumbei prăjiţi 
cu migdale şi vin de Porto - era la fel de bună ca orice 
mâncare servită la palat. Aduse ea însăşi mâncarea în 
camera de la etaj a lui Cedric Owen, servind-o pe masa 
rustică acoperită cu o pânză de olandă şi turnă vinul în 
pahare făcute din piele fiartă. 

Vinul era tulbure acum, că se apropiau de fundul sticlei. 
Cedric Owen îl privea cum se învolbura în paharul său şi se 
gândea cum să răspundă la întrebare. Încă nu era sigur 
cum să se poarte cu Nostradamus. Omul nu era băgăreţ, 
ci, într-adevăr, se comportase tot timpul cu cea mai mare 
politeţe. Nu se impunea, aşa cum mai făcea John Dee din 
când în când. Dar, cel mai important, nici nu îi era frică de 
cristal şi nici nu încerca să îl obţină. 

Owen îndrăznise să îşi arate comoara doar câtorva 
oameni în care se încredea cu propria viaţă. Majoritatea, 
văzând asemănarea cu propriile cranii, găseau cristalul 
tulburător. Unii continuau să se teamă de el, îndepărtându- 
se şi apoi evitând să mai stea de vorbă cu el, dar alţii, care, 
după părerea lui, erau cei mai periculoşi, începeau a şi-l 
dori cu pasiune, încât el trebuia să încerce să se 
îndepărteze de ei. 

Cu medicul reginei n-a fost aşa. Nostradamus îşi întinse 
şervetul ca Owen să poată aşeza frumos cristalul pe el, se 
ridicase să verifice dacă uşa era bine încuiată, apoi 
deschise larg obloanele vestice, pentru a lăsa să pătrundă 
aerul răcoritor de la apus. 

Lumina tulbură focul din adâncul cristalului albastru, 
astfel încât ochii goi se umplură de ea, iar arcul perfect al 
obrajilor deveni şi mai pronunţat. În aceste împrejurări, 


45 


primea din înţelepciunea şi cunoştinţele fiecărui om şi se 
trezea la viaţă conştient de aceasta. 

— Pot să îl ating? întrebă Nostradamus, şi după o 
înclinare aprobatoare a capului, îşi pusese mâinile la baza 
gâtului, rămânând tăcut multă vreme. După aceasta, îşi 
îndepărtă mâinile şi, ridicându-şi paharul de vin, rosti 
ciudata întrebare: Şi trebuie să mori pentru această 
piatră? 

Lui Owen îi trebui ceva vreme să găsească un răspuns. 
Nu simţea niciun pericol. Ţipătul strident din camera 
reginei dispăruse de mult. Orice destine atârnaseră în 
balanţă, acestea fuseseră stabilite şi o nouă cale aleasă. 

În cele din urmă, răspunse: 

— Eu am piatra de la bunica mea. Prima mea amintire 
din această viaţă este chemarea pietrei albastre. Aşa a fost 
întotdeauna, piatra şi-a ales păzitorul şi păzitorul a căutat 
piatra. Ar fi trebuit să ajungă la mine la împlinirea a 
douăzeci şi unu de ani, dar bunica a fost ucisă la porunca 
sfetnicilor regelui Henric, cel care este tatăl reginei 
noastre actuale. 

— Pentru erezie? 

O întrebare delicată, pusă cu reținerea necesară. 

— Ce altceva? Ar fi trebuit să fie spânzurată, dar s-a 
opus celor care au venit să o aresteze şi astfel a fost 
înjunghiată cu sabia. Eu aveam treisprezece ani şi am 
văzut totul dintr-o ascunzătoare din hol. Străbunul meu, 
cel care fusese păzitorul pietrei înaintea ei, a murit într-un 
mod asemănător, la fel cum şi mama lui a fost omorâtă de 
cuțitul unui hoţ care voia să obţină cristalul. În familie a 
ajuns să se ştie că păzitorul pietrei va muri pentru grija pe 
care i-o poartă acesteia, dar, de asemenea, şi că viaţa 
trăită înainte va fi lungă şi bogată, căci niciunul dintre ei 
nu a murit mai devreme de vârsta de şaizeci de ani. 
Aceasta este deci atât o binecuvântare, cât şi un blestem - 
piatra dăruieşte o viaţă lungă, plină de bucurii, dar care se 
încheie violent. 

Nostradamus îşi împreună degetele ca o turlă şi se uită 
la Owen pe deasupra lor. Clipi ca o bufniţă. Cu aceeaşi 


46 


grijă, întrebă: 

— Chiar şi aşa, ai grijă de piatră, nu-i adevărat? 

Owen nu se aşteptase la această întrebare, aşa că nu 
avea un răspuns pregătit. Vorbi din inimă, fără să facă 
vreun calcul: 

— Ea este miezul şi lumina vieţii mele, dragostea mea 
cea mai mare, spuse el sincer. 

Nici măcar faţă de sine, nu exprimase vreodată situaţia 
atât de clar. Aşezată pe masă ca şi cum ar fi fost dezgolită, 
îşi înfăşură mâinile în jurul pietrei pe care o iubea. 

Avea exact mărimea şi forma craniilor umane pe care le 
folosise atât de des în timpul şcolii, cu pomeţi laţi şi orbite 
care părea să îl urmărească atunci când se mişca. 
Mandibula se mişca liber, dar era cumva prinsă în loc, 
astfel încât nu putea fi desprinsă aşa cum se putea proceda 
cu o relicvă umană, şi acesta era singurul aspect prin care 
se deosebea de tiparul după care era modelată. 

Suprafaţa era lustruită şi perfect lină, părând imună la 
praf, mizerie sau pete. Astăzi, în camera de la etaj din 
Maison d'Anjou, cristalul din care era cioplit era cald sub 
atingerea lui, aşa cum se mai întâmplase doar o dată sau 
de două ori de când se afla în posesia lui. li vibra la 
atingere, iar cântecul lui îi suna în urechi. 

Albastrul care îl scălda îi tăia respiraţia. Avea paloarea 
şi claritatea rece a cerului văzut la amiază, pe mare. Să 
priveşti în el era ca şi cum ai privi în infinit, un loc fără 
tavan sau pereţi, doar o pace nesfârşită. 

Cu efort minim, Owen îşi deschise pe deplin mintea 
chemării cristalului. Era ca şi cum ar fi intrat într-o sală 
imensă sau o sală de lectură într-o bibliotecă, în care era 
aşteptat de un vechi prieten. Acest lucru fusese 
întotdeauna plăcerea lui intimă. De această dată, înainta 
cu grijă, de frică să nu-l găsească poate pe Nostradamus 
înaintea lui. Uşurarea că acest lucru nu se întâmplase nu îl 
făcu să se piardă cu firea. Întinse mâna spre cupa de vin şi 
aceasta îi fu împinsă în palmă. 

— Nu este nicio ruşine să iubeşti acest obiect, zise 
Michel de Nostredame. E cel puţin la fel de minunat ca şi 


47 


piramidele din Egipt, la fel de vechi şi de înţelept. Şi totuşi 
este mult mai vulnerabil decât acestea. Căci există pe 
această lume oameni care l-ar nimici pentru a distruge 
promisiunea pe care o poartă pentru această lume. Ai făcut 
bine că ai reuşit să ajungi până aici viu şi nevătămat. 

Piatra nu fusese niciodată atât de bine evaluată. Nici 
măcar John Dee, cu toată perspicacitatea lui, nu pusese 
întrebările cu atâta tact şi nici nu înţelesese atât de repede 
lucrurile care nu puteau fi rostite. 

Simţind o libertate pe care nu o cunoscuse în 
Cambridge, Owen spuse: 

— Doctorul Dee era de părere că această piatră nu este 
singura, ci că mai sunt altele, iar acestea vor fi chemate să 
se unească peste veacuri, pentru a îndepărta de lume cel 
mai mare pericol care îi ameninţă pe oameni. Eşti de 
aceeaşi părere? 

Fără să îşi dea seama, cei doi bărbaţi începură să 
discute în greaca antică, limba medicilor, pe care puţini o 
înțelegeau. Acest lucru adăugă o nouă dimensiune 
discuţiei lor şi îi făcu pe amândoi să îşi reevalueze 
partenerul de conversaţie. În această limbă, cu privirea 
pierdută undeva în albastrul infinit al cristalului, 
Nostradamus zise: 

— Mai am o sticlă de vin cumpărată de la stimata 
madame de Rouen. Dacă ne umpli cupele, poate că am 
putea începe să vorbim despre lucrurile inexprimabile. 

Aruncară vinul vechi în vatră şi turnară din cel nou, de o 
calitate mai bună decât cel de dinainte. Aroma lui bogată 
umplea aerul, împletindu-se cu strălucirea albastră a 
cristalului. 

Inspirând apreciativ, Nostradamus spuse: 

— Sunt de acord cu toate lucrurile pe care ţi le-a zis 
doctorul Dee şi pot adăuga la acestea tot ce am învăţat din 
învăţăturile Egiptului. Piatra ta este una dintre cele 
treisprezece care au fost create împreună, după potopul 
care a distrus marile oraşe ale Atlantidei. Cei care au 
supravieţuit au dorit să îşi păstreze înţelepciunea contra 
valului de neştiinţă care copleşea pământul. In acest scop, 


48 


ei au adunat pietre de diferite culori, din diferitele 
tărâmuri care înconjoară pământul, şi le-au cioplit cu 
îndemânarea şi frumuseţea pe care le poţi vedea aici. 
Nouă dintre ele sunt colorate şi modelate după rasele 
oamenilor. Patru sunt transparente ca sticla şi făcute după 
animalele care merg, se târăsc, alunecă şi zboară. Ţine 
minte asta. Vei avea nevoie să ştii asta mai târziu. 

Rostea adevărul. Insăşi tăcerea pietrei îi spunea lui 
Owen acest lucru. Asculta cu întregul trup, astfel încât 
pielea îi devenise o ureche, iar inima şi măruntaiele, toate 
îi vibrau la auzul cuvintelor acestui francez care grăia 
blând adevăruri în greacă. 

— Magia prin care pietrele au fost cioplite şi toată 
ştiinţa pusă în ele ne depăşesc, dar aşa au fost înfăptuite. 
După multe generaţii, când craniile de cristal au fost 
despărțite asemenea mărgelelor dintr-un şirag şi fiecare s- 
a întors în locul de origine pentru a fi păstrate până la 
momentul când va fi nevoie de ele pentru îndepărtarea 
unei catastrofe pe care omul o va pogori pe pământul lui 
Dumnezeu. Pe fiecare tărâm a fost stabilită o familie de 
păzitori. Ei păstrează cunoştinţa a ceea ce trebuie făcut cu 
pietrele la sfârşitul vremurilor. 

În răcoarea serii, Owen deveni brusc lac de sudoare. 

— Atunci, eu am eşuat de la început, zise el. Bunica mea 
a murit înainte să reuşească să-mi transmită tot ce ştia, 
care şi aşa era puţin. Prea mulţi din familia noastră au 
murit în numele pietrei. Dacă aceste cunoştinţe au fost 
vreodată ale noastre, acestea nu au ajuns la mine, iar eu 
nu le pot transmite mai departe. 

— Nu este adevărat! spuse Nostradamus lovind masa cu 
mâna. Ceea ce s-a pierdut poate fi găsit din nou! Aceasta 
este munca vieţii tale. Cedric Owen, ai de îndeplinit trei 
sarcini: să descoperi înţelepciunea cristalului, să o 
transcrii în aşa fel încât să nu poată fi pierdută din nou şi 
nici găsită de cei care ar folosi-o în scopuri greşite şi, în 
cele din urmă, să ascunzi piatra aşa încât nimeni să nu o 
găsească din întâmplare până aproape de sfârşitul 
timpurilor. 


49 


Michel de Nostredame îi lăsase lui Cedric Owen 
impresia că era straniu, cu voce delicată. Acum, nu mai era 
deloc aşa. Aplecându-se în lumina palidă, faţa îi părea o 
mască sălbatică de linii şi umbre, iar vocea îi era răguşită. 
Îşi întinse mâinile fierbinţi pe masă, cuprinzându-le pe cele 
reci ale lui Owen. 

— Trebuie să faci asta. Dacă vreunul dintre cele 
treisprezece cranii de cristal se pierde înainte de sfârşitul 
timpurilor, atunci întregul nu poate fi reconstituit din suma 
tuturor părţilor lui şi lumea va cădea în întuneric şi 
infamie, astfel încât starea noastră păcătoasă de acum o să 
pară un rai prin comparaţie. 

Dând drumul mâinilor lui Owen, Nostradamus îşi întinse 
palmele în jurul pietrei, fără să o atingă, dar aproape, ca şi 
cum ar fi putut să îşi transmită cuvintele în ea sau să le 
primească printr-un fel de alchimie pe care Owen nu putea 
să o simtă. Urmă o aşteptare lungă până ce vorbi din nou. 

— Nu te amăgi, îi spuse el lui Owen. Atacurile asupra 
familiei tale nu au fost întâmplătoare. Există o forţă 
puternică şi care nu îşi doreşte ca lumea noastră să fie mai 
bună. Aceasta prosperă din moarte şi distrugere, teamă şi 
durere, şi îşi doreşte ca aceste lucruri să continue până în 
zorii Armagedonului. Frânge voinţa oamenilor, a celor 
inteligenţi şi înţelepţi, care cred că pot accepta puterea ce 
li se oferă şi o pot folosi doar pentru bine. Dar natura 
puterii este alta. Aceasta îi biruie întotdeauna, iar cea mai 
mare dorinţă a ei este ca acele treisprezece pietre să nu fie 
niciodată unite pentru a elibera lumea noastră de 
suferinţă. 

— Vorbeşti cumva despre Biserică? întrebă Owen în 
şoaptă. 

— Ha! Profetul reginei scuipă o înghiţitură de vin în 
vatră. Biserica este condusă de copii cu ideile răutăcioase 
ale unor târfe şi geloziile unei regine încornorate. Ştiu că 
sunt locuri unde nu pot şi nu îndrăznesc să meargă şi ar 
prefera să ne vadă murind pe rug decât să îşi recunoască 
impotenţa sau să ne permită nouă, celor care cunoaştem 
aceste două lumi să le dezvăluim celorlalţi lucrurile ştiute, 


50 


fiindcă nu corespund cu vederile lor infantile asupra 
universului. 

Mişcat parcă de propria blasfemie, părul i se învolbură 
în jurul capului. Îi aruncă lui Owen o privire crudă şi 
sălbatică. 

— Da, vorbesc de biserică, dar acest lucru nu a fost tot 
timpul la fel în trecut şi nu va fi astfel în viitor. Biserica nu 
este decât un vehicul pentru cei care poftesc puterea. În 
secolele ce urmează, statul va deveni mai puternic, 
punându-i în umbră pe preoţi, care scâncesc. Vor apărea 
bărbaţi cu putere mai mare decât am putea noi să ne- 
nchipuim vreodată, iar atunci piatra ta va fi într-un pericol 
şi mai mare decât acum. Acesta este motivul pentru care 
descendența celor care păstrează craniul trebuie 
întreruptă. Acesta este motivul pentru care cristalul tău 
trebuie ascuns de lăcomia unor asemenea oameni. 

— Nu înţeleg. 

— Aşteaptă. Profetul reginei îşi ridică mâna. Trebuie să 
închidem obloanele înainte de a începe să discutăm despre 
asemenea lucruri, dar, mai întâi, este necesar să vezi un 
lucru câtă vreme încă mai avem puţin soare. Trebuie să 
înţelegi lucrul pe care îl ocroteşti. Ţi-a arătat deja doctorul 
Dee cum lumina soarelui poate fi fragmentată de cristal? 

— Da, a făcut asta într-adevăr. 

Acesta fusese ultima lecţie a doctorului Dee, un dar care 
să bucure mintea şi sufletul deopotrivă. Owen încă era 
încântat de înţelegerea acestuia. 

— Excelent. Atunci, o să încercăm acum această ispravă. 

În adâncul sufletului, Nostradamus era un iluzionist. 
Scoase dintr-un buzunar interior o aşchie din cel mai 
limpede cristal şi o aşeză cu un gest elegant pe masă, într- 
un loc luminat de ultimele raze ale soarelui. Ţâţâi un 
moment şi o mută, reaşezând şervetul alb astfel încât 
lumina care se reflecta din acest fragment să se reverse pe 
ceva luminos, şi nu pe lemnul banal al mesei de stejar. 

Se opri o clipă, apoi îşi retrase mâna. Un curcubeu se 
întindea peste masă în formă de evantai, roşu într-un capăt 
şi violet în celălalt. 


51 


Owen scoase o exclamaţie uşoară. Mai văzuse acest 
fenomen o dată, dar nu era un lucru cu care te puteai 
obişnui uşor. 

— Astfel, descoperim că lumina soarelui este alcătuită 
din şapte culori. Tot astfel se formează curcubeul când 
lumina întâlneşte ploaia şi se proiectează ca o arcadă 
peste pământ, zise Nostradamus mulţumit. 

— Iar a cincea culoare este albastrul cerului la amiază, 
spuse Owen, care este, de asemenea, albastrul cristalului. 
Când eram copil mic, bunica mi-a arătat acest lucru. Noi, 
păzitorii, purtăm în noi înşine o parte din curcubeu. 

Dovada era acolo sub ochii lui. A cincea culoare din şir, 
între verde ca iarba şi albastru de miazănoapte, era chiar 
albastrul cerului senin la amiază, culoarea craniului. 

— Şi ţi-a zis bunica ta de ce piatra ta este desemnată a fi 
miezul lumii? 

Owen clătină din cap. Nostradamus zâmbi, satisfăcut de 
faptul că avea mai multe cunoştinţe decât o femeie cu 
părul alb. 

— Atunci, îţi voi arăta. 

Cu dexteritate, scoase din buzunar o bucată de jais şi o 
piatră albă pe care le aşeză la capătul curcubeului, negru 
înaintea albului. 

— În total, sunt nouă culori în lume. Cele şapte ale 
curcubeului, plus negrul pentru întuneric şi albul pentru 
lumină. Albastrul este a cincea din cele nouă, culoarea 
centrală, punctul de sprijin în jurul căruia se învârtesc 
toate, piatra-cheie din bolta lumii. Cei din Antichitate 
cunoşteau acest lucru, dar noi l-am uitat. Culorii albastre i- 
a fost atribuită inima monstrului şi puterea de a chema 
împreună celelalte douăsprezece părţi ale spiritului şi 
trupului acesteia, astfel încât să se poată reuni în 
întregime din nou. 

Owen se încruntă. 

— Ce monstru? 

— Ouroboros, după spusele lui Platon, cel mai mare 
monstru, cu o putere supremă şi în care se află spiritul 
pământului, care se va întrupa atunci când acesta va avea 


52 


nevoie de el. Ce altceva ar putea elibera lumea de furia 
Armagedonului? 

Văzând nedumerirea de pe faţa lui Owen, bărbatul cel 
scund se ridică şi înălţimea pe care o câştigă adăugă 
greutate cuvintelor pe care le rosti: 

— Trupul marelui şarpe este alcătuit din cele patru 
cristale ale fiarelor. Eu nu cunosc natura acestor fiare şi 
nici felul în care ar putea fi aduse împreună, tu eşti cel 
care trebuie să afle aceasta. Ce pot să îţi zic este că 
spiritul monstrului vine din cele nouă pietre ale 
curcubeului răspândite pe tot pământul. Cei din 
Antichitate cunoşteau liniile energetice care curg în jurul 
nostru, nevăzute şi neştiute. Ei le-au cartografiat şi au 
construit de-a lungul lor monumente măreţe: piramide şi 
cercuri de piatră, morminte unde morţii păzesc punctele 
de energie puternice. La nouă din aceste puncte au creat 
locaşuri pentru pietre, ca să fie păstrate în pământ. La 
vremea potrivită, atunci când stelele vor fi aranjate 
corespunzător, pietrele colorate ale curcubeului vor putea 
să se unească pentru a deveni Ouroboros. 

Owen se holba la el, încercând să-şi imagineze un 
asemenea lucru. Profetul se aplecă în faţă, cu palmele 
întinse pe masă, cu ochii mijiţi. A 

— Cele treisprezece pietre alcătuiesc monstrul. Înţelegi 
asta? i 

— Dar de ce, întrebă Owen. In ce scop? Ce ar putea face 
un asemenea monstru? 

Nostradamus se aşeză descurajat. 

— Acest lucru nu îl ştim şi nu îl putem şti, căci încă nu 
sunt create împrejurările pentru care să fie nevoie de asta. 
Dacă omul este într-adevăr la originea tuturor relelor, 
atunci e posibil ca singura soluţie să fie curăţarea 
pământului de prezenţa noastră. Eu sper ca acest lucru să 
nu se întâmple, că este posibil ca o făptură atât de măreaţă 
precum  şarpele-pământului să găsească speranţă în 
oameni şi astfel să înlăture valul distrugerii, dar nu putem 
şti acest lucru cu certitudine. 

Soarele aproape dispăruse. Curcubeul se dizolvă în 


53 


nimic. Cristalul albastru capta lumina focului şi o revărsa 
de un albastru pal pe masă. Deznădăjduit, Owen spuse: 

— Atunci, este posibil să ţin în mâini sfârşitul omenirii. 
Nu aş vrea să fiu responsabil pentru un asemenea lucru. 

— Dar s-ar putea la fel de bine să ai în mâini salvarea 
omenirii. Nu îndrăzni să judeci, pentru că nu eşti demn de 
un asemenea lucru. 

Medicul reginei îşi trecu mâinile peste masă, îşi adună 
pietrele, apoi se duse să închidă obloanele şi îşi folosi 
cremenile şi iasca pentru a aprinde două capete de 
lumânări de seu. Noua lumină şi noile umbre se strânseră 
în jurul craniului, dansând împreună cu focul din miezul 
acestuia. 

În atmosfera schimbată, Nostradamus turnă din nou vin, 
apoi, aplecându-se pentru ca nu cumva să fie auzit de 
altcineva, zise: 

— Haide să îţi enumerăm sarcinile în ordine inversă. 
Atunci când va veni vremea, trebuie să ascunzi piatra 
astfel încât să nu fie găsită de nimeni până la sfârşitul 
timpului. Inainte de aceasta, sarcina ta este să recuperezi 
înţelepciunea ştiută de strămoşii noştri şi să o păstrezi 
pentru cei care o să vină. 

Frustrat, Owen se lăsă pe spate în scaun. 

— Cum? Cine a mai rămas care să mă poată învăţa toate 
astea, când toată Europa e sub jugul Inchiziției? 

— Nu o să rămâi în Europa. 

Nostradamus îşi trase scaunul mai aproape, lipindu-şi 
umărul de al lui Owen. Mută lumânările astfel încât cele 
două flăcări să strălucească prin albastrul neprihănit al 
craniului, aliniate acolo unde ar fi trebuit să fie ochii. 

Apoi, rosti cu greu: 

—A venit vremea revelaţiei. Tu, Cedric Owen, al 
nouălea cu acest nume, eşti cel ales pentru a clădi un pod 
care să unească trecutul, prezentul şi viitorul. Nu ai de 
ales în privinţa asta, aşa cum nici eu nu am altă cale decât 
să îţi spun toate astea. Trebuie să mori pentru această 
piatră, dar ea îţi oferă, după cum ştii, o viaţă lungă şi 
împlinită, cu bucurii mari, care să echilibreze durerea 


54 


pierderii care va să vină la sfârşitul ei. 

Ochii profetului erau aproape complet negri. Mâinile îi 
erau mai ţepene decât moartea şi mai albe decât osul. 
Vocea lui venea de undeva din altă parte a camerei şi era 
puternică, dar totuşi nu mai mult decât o şoaptă. Mai 
târziu, Owen nici măcar nu a fost sigur în ce limbă 
vorbiseră. Bănuia că s-ar putea să fi fost latina. 

— Vei merge în ţinutul sudic condus de mult timp de 
musulmani, acolo unde râul se revarsă în ocean. De acolo, 
vei lua o corabie spre Lumea Nouă, unde vei găsi cea mai 
veche parte a Lumii Vechi şi te vei întâlni cu cei care 
înţeleg natura luptei care va fi purtată la sfârşitul timpului 
şi felurile în care am putea să supravieţuim. Ei sunt cei 
care cunosc inima şi sufletul pietrei tale albastre. Ei îţi vor 
spune cum să îi dezlegi mai bine secretele şi să le păstrezi 
pentru eternitate. Eu, care sunt un amator în aceste 
lucruri, şi servesc doar pentru a transmite profeţiile altora, 
pot să îţi zic că, în cele din urmă, va trebui să te întorci în 
Anglia şi să găseşti locul făcut din apă albă şi piatră. 
Ascunde-ţi acolo secretul, iar apoi asigură-te că aceia care 
te urmează vor înţelege lucrurile pe care trebuie să le 
îndeplinească. 

Owen aşteptă vreme îndelungată până ce licărul vieţii se 
întoarse în ochii celuilalt. Destul de mult cât să se 
gândească la modul cum ar putea să se ducă în sud, spre 
locul unde râul se varsă în ocean. Auzi tipetele 
pescăruşilor şi ale pescarilor şi nu se îndoia că urechile îi 
spuneau adevărul. Simţea cum podeaua i se mişca sub 
picioare asemenea unei punți şi percepea mirosul amar şi 
sălciu al mării. 

Parcă de la aceeaşi depărtare, văzu că Michel de 
Nostredame îşi revine şi îl studiază, apoi dă aprobator din 
cap şi zâmbeşte scurt. 

— Bine. S-a împlinit. Eu mi-am îndeplinit sarcina. Acum, 
am o întrebare care s-ar putea să ţi se pară ciudată. Eşti 
cumva medic sau chirurg? 

— Medic, fireşte. Nu am nimic de-a face cu bărbierii şi 
măcelarii. 


55 


— Totuşi, va trebui să obţii cunoştinţe în domeniu. Am în 
locuinţa mea o monografie de doctor Giovanni da Vigo, 
care a fost însuşi chirurgul papei. Şi câteva ale lui Moor El 
Zahrawi, pe care s-ar putea să îl cunoşti mai bine drept 
Albucasis, omul care, după părerea mea, a împletit cel mai 
bine ştiinţele medicinii, chirurgiei şi astrologiei. Vorbeşti 
spaniola? 

— Da. Ca parte a studiilor mele, am petrecut jumătate 
de an în Cádiz, învățând procedurile medicilor mauri de 
acolo. 

— Atunci, ai deja un fundament pentru ceea ce te voi 
învăţa. Excelent. 

Nostradamus se înclină din nou, arătându-şi creştetul 
beretei. 

— Este prea cald ca să poţi călători şi tot Parisul trebuie 
să intre în doliu pentru tânăra prinţesă. Nu vei putea să 
pleci vreme de cel puţin zece zile. Vei veni la mine acasă la 
ora şase mâine-dimineaţă, iar eu îţi voi da două dintre 
aceste cărţi, pe care vei putea să le citeşti în compania 
mea. Mă poţi întreba orice vei dori şi, în final, vei avea 
destule cunoştinţe pentru a practica arta chirurgiei. Ar 
trebui să te specializezi în primul rând pe amputări. 

La uşă, profetul reginei se întoarse, cu privirea încă 
întunecată. 

— Până mâine, te las cu cristalul tău. Îţi urez succes în 
misiunea pe care o ai. Soarta lumii şi a omenirii se află în 
mâinile tale. 


56 


CAPITOLUL 4 


Ingleborough Hill 
Yorkshire Dales 
Mai 2007 


Stella vru să intre din nou în peşteră, dar echipa de 
salvare nu o lăsă. 

Ajunsese la maşină la ora 15.18. La 15.30, după ce se 
schimbase din costumul de neopren într-un tricou curat şi 
pantaloni scurţi, îşi curăţase faţa şi mâinile cu şerveţele 
umede, băuse jumătate de sticlă de apă şi îşi răsturnase 
cealaltă jumătate în păr, găsise un loc ferit unde să urineze 
şi mâncă un sendviş cu brânză şi roşii, care se acriseră 
după o zi în rucsac, iar când văzu că tot nu primeşte nicio 
veste, îl sună pe mobil pe Kit. 

La 15.45, după ce nu primise niciun răspuns, sună la 
hotel, apoi la Colegiul Bede în Cambridge şi pe doi prieteni 
de-ai lui din North Yorkshire, pe care putea conta că nu se 
vor panica. Le spuse tuturor că nu reuşea să dea de Kit. 
Nu zisese nimănui despre craniu sau despre cel care îi 
urmărise. 

La 16.30, încă mângâiată pe spate de căldura soarelui, 
cu mâinile atât de îngheţate că abia putea ţine telefonul, 
sună la poliţie, care apoi sunară la echipa de salvare, care 
sosi în forţă - o duzină de bărbaţi şi femei care trăiau 
pentru ocazia de a cobori în peşteră. 

Aceştia erau eficienţi şi bine echipați, cu staţii de emisie- 
recepţie şi clinometre, şi ascensoare, şi descensoare, şi 
scripeţi, şi busole, şi hărţi cu cartografia întregului 
complex White Scar, pe lângă care schiţa ei desenată de 
mână părea de-a dreptul infantilă. 

Totuşi, erau speologi buni, care o recunoşteau drept una 
de-a lor şi făceau tot posibilul să fie amabili cu ea. 


57 


— E bine... este foarte bine. Am mai fost aici în 
noiembrie şi a fost un calvar. E uşor de înţeles cum ar fi 
putut să cadă acolo unde se îngustează drumul... 

— Târâşul pe cornişă... de coşmar... Ar fi trebuit să 
batem piroane când am intrat prima dată acolo. A căzut 
acolo, aşa-i? 

— Căderea este de cel puţin 120 de metri. Acolo a căzut, 
aşa-i? În locul unde se îngustează? 

— ... apă la fund. Ar putea să fie încă în viaţă... 

— Crezi că există o deschizătură în perete? Serios? Şi 
picturi rupestre în cavernă? Am putea încerca să le găsim 
mâine, poate. Meritul descoperirii lor îţi va reveni ţie, 
desigur, dar noi am putea să cartografiem locul cum 
trebuie. Andy? Unde-i Andy? L-a văzut careva... 

— Bine că nu eraţi legaţi unul de celălalt. Asta a fost o 
idee bună. Şi s-a întâmplat aici, unde se îngustează, da? 

— Habar! Nu! Am! 

Ecoul strigătului ei se rostogoli peste munţi. O tăcere 
apăsătoare se lăsă după aceea. Stella putea simţi privirile 
schimbate peste capul ei şi ochii daţi peste cap şi trecerea 
bruscă la o eficienţă grăbită, care îi făcu pe toţi să-şi 
împacheteze echipamentul şi să se pregătească de drum, 
comunicând prin semne şi priviri. 

O lăsară în grija unei tinere polițiste, sergent, cu care 
ţineau legătura prin radio şi care pusese până atunci cele 
mai potrivite întrebări. În tot acest timp, craniul de cristal 
era în rucsacul ei, radiant ca un fulger, şoptindu-şi 
avertismentul constant. 

Din cauza craniului de cristal, din cauza insistenţei lui 
presante, Stella rostea jumătăţi de adevăr fără să-şi dea 
seama de consecinţe. Din cauza craniului de cristal şi a lui 
Kit, pentru că acesta îşi riscase viaţa pentru el, iar 
pericolul fusese real şi ea nu ştia încă dacă el era în 
siguranţă. 

Din cauza acestor lucruri, ea nu spusese motivul pentru 
care se aflau în peşteră sau ce găsiseră în cavernă, sau că 
nu avea nicio idee dacă el căzuse măcar, pentru că era 
prea în urmă. Zise doar unde credea că este cel mai 


58 


probabil să se afle şi se ruga să se înşele. 

— Vom sta cam o oră înăuntru. Poate un pic mai mult. Ar 
trebui să mănânci ceva, bine? O bătu pe umăr o mână 
acoperită de neopren. 

Jumătate de duzină de feţe îi zâmbiră şi se scufundară în 
întuneric pentru ea, pentru un neadevăr prost spus. Le 
zâmbi şi încercă să nu pară isterică în vreme ce se 
îndreptă spre maşină. 


— Doamnă O'Connor? 

Un alt ofiţer de poliţie veni spre ea, un bărbat înalt, cu o 
şapcă şi mai multe zorzoane pe uniformă decât tânăra 
sergentă pe care o lăsase la gura peşterii. Acesta cobora 
de pe deal cu paşi lungi, foarte grăbit. 

— Doamnă O'Connor... 

Oile păşteau pe jumătate ascunse de ferigi, mioare şi 
mieii lor cu cozi lungi, care încă erau mai interesaţi de 
joacă decât de păscut. Un uliu se roti în albastrul înalt. 
Craniul de cristal ajunse la o singură notă înaltă de 
avertizare, aşa cum făcuse în peşteră. 

Stella se întrebă dacă nu cumva înnebunea şi se uită în 
oglinda maşinii, pentru a se asigura că era aceeaşi femeie 
care se trezise în acea dimineaţă, cu inima plină de 
bucurie. Îşi vedea reflexia în oglindă, o faţă ascuţită, cu 
pomeţii înalţi, cu prea mulţi pistrui pentru a părea 
elegantă, iar acum cu noroi acolo unde şerveţelele umede 
nu îl şterseseră şi cu inestetice linii roşii pe lângă albastrul 
de sub ochi. Fantoma lui Kit îi sărută părul. „Femeie 
frumoasă. Te iubesc, indiferent dacă te bălăceşti în noroi.“ 

— Kit... 

— Doamnă O'Connor... 

Cu răsuflarea tăiată, ofiţerul ajunse la ea. Se aplecă şi îşi 
sprijini palmele de genunchii lipiţi şi se chinui să îşi facă 
plămânii obosiţi să funcţioneze. 

— Doamnă O'Connor... avem nevoie de dumneavoastră... 
Veniţi pe deal. Echipa de speologi... la radio. Cred că au 
descoperit... 

O portieră se trânti cu putere. 


59 


— Numele ei este Cody. Doctor Stella Cody. Şi nu 
foloseşte nimănui să îi minimalizaţi realizările. 

— Tony! 

Stella şovăi. Genunchii i se îndoiră. Tony Bookless era 
un bărbat înalt, cu un costum croit impecabil şi păr 
argintiu, scurt. Îi prinse braţul şi o sprijini. Ea îşi căută 
vocea şi o făcu să funcţioneze pentru el. 

— Nu era nevoie să vii... Nu te-am sunat ca să îţi cer să 
vii... E atât de departe. 

El o îmbrăţişă strâns. Vocea lui îi făcea pieptul Stellei să 
rezoneze profund. 

— Nu am venit din Cambridge. Eram în Harrogate, la o 
conferinţă. Chiar nu este departe deloc. Cei de la birou m- 
au sunat chiar după ce i-ai sunat tu pe ei şi am venit cât de 
repede am putut. Spune-mi ce vrei să fac pentru tine. 

Tony Bookless, al patruzeci şi treilea rector al Colegiului 
Bede din Cambridge era destul de în vârstă pentru a-i fi 
tată, bine făcut, sigur pe el, cu o alură de militar şi o minte 
ascuţită de anii petrecuţi în turnul de fildeş. Fusese unul 
dintre cei doi martori la căsătoria lor. Stella apucă mâna 
pe care i-o întinse şi se simţi om pentru prima dată în 
ultimele câteva ore. 

— Fă-l pe Kit să fie în viaţă! 

Vocea ei răsună dur în tăcere bruscă. 

— Oh, Stella... 

O strânse la piept, unde era în siguranţă. Peste umărul 
ei, îşi întinse mâna şi se prezentă poliţistului din spatele ei. 

— Profesor Sir Anthony Bookless, rector al Colegiului 
Bede, Cambridge. Eu eram... sunt... angajatorul doctorului 
O'Connor. Nu peste multă vreme, voi deveni angajatorul 
doctorului Cody. Dacă pot să vă ajut cu ceva, vă rog să-mi 
spuneţi. Dumneavoastră sunteţi... 

— Inspector-detectiv Fleming, domnule, de la poliţia din 
North Yorkshire. Echipa noastră de speologi a urmat 
instrucţiunile excelente ale doamnei O'Con... ale 
doctorului Cody şi au descoperit... locul descris de dânsa. 
Sunt la baza peretelui de 120 de metri şi cred că au 
descoperit... ceea ce căutau. 


60 


120 de metri. Forţa gravitaţională o trăgea din nou, 
întunericul se căsca, panta alunecoasă a cornişei, care 
ducea spre o cădere în necunoscut. 

„Asta e destul să ne omoare când o să cădem de pe 
cornişa asta şi o să ajungem la fund.“ 

„N-o să cădem.“ 

Fix 120 de metri. 

Îşi ridică privirea. Cei doi bărbaţi o priveau, aşteptând. 

— Şi cu ce vreţi să vă ajut? întrebă ea amorţită. 

Fleming îşi privea fix pantofii. Era elegant şi manierat, 
dar îi lipsea abilitatea de a trata cu oamenii pe care o avea 
colega lui. 

— La un moment dat, o să avem nevoie de o... 
identificare, dar nu până când ies afară din peşteră, lucru 
care o să mai dureze o vreme. Între timp, s-ar părea că 
trebuie să deschidem o anchetă pentru... omor. Sergent 
Jones mi-a spus că era cineva care vă urmărea în peşteră, 
că doctorul O'Connor este posibil să fi fost împins de pe 
cornişă. Aţi dat deja o declaraţie în această privinţă? 

Îi vorbea cu ocolişuri, dar, din toate cele aflate, un 
singur lucru era important pentru ea. 

— L-aţi găsit pe Kit? întrebă ea. Este teafăr? 

— Draga mea, de prea puţine ori este cineva rugat să 
identifice o persoană în viaţă. _ 

Tony Bookless o tratase întotdeauna ca pe un egal. În 
vreme ce Fleming îşi strângea buzele, gândindu-se la noi 
metode prin care să ocolească adevărul, rectorul 
Colegiului Bede, mentorul, angajatorul şi prietenul lui Kit, 
o prinse pe Stella de umeri şi o întoarse, aplecându-se 
până ajunseră faţă în faţă. Acest simplu act de compasiune 
conţinea adevărul pe care ea nu voia să îl înfrunte. 

Pentru prima dată în viaţă, Stella simţi cum realitatea se 
fragmentează în jurul ei. O parte din ea stătea pe deal, în 
faţa unui ofiţer de poliţie care voia să pornească o 
investigaţie pentru omor. Partea mai mare era în întuneric, 
agăţată cu degetele de stâncă, cu o luminiţă trecând în 
grabă pe sub ea. Numai în acea parte, Kit era încă în viaţă. 

Stella văzu gura lui Tony Bookless deschizându-se şi 


61 


închizându-se ca a unui peşte sub apă. Ca de la distanţă, îl 
auzi punând o întrebare: 

— Inspectorul Fleming vrea să ştie dacă mai era 
altcineva în peşteră, cineva care ar fi vrut să vă facă rău. 
Stella, poţi să îţi aduci aminte? 

— L-am privit de sus, rosti acea parte din ea care încă 
mai funcţiona. Perspectiva creează imagini ciudate, dar 
părea bine clădit, aşa cum sunteţi voi doi. 

— Deci era un bărbat, sunteţi sigură de asta? L.-aţi 
văzut? 

Fleming îşi scoase carnetul la iveală. 

Ea se săturase deja de inspectorul Fleming şi de 
entuziasmul exagerat al acestuia. Mânia o făcea să devină 
lucidă. 

— Nu, nu l-am văzut. Da, cred că era un bărbat, dar n-aş 
putea să fiu sigură. Eu eram pe peretele de deasupra 
cornişei. Kit îmi luase lanterna de rezervă şi pornise 
înainte - el este alergător, a crezut că ar putea ieşi afară 
mai repede singur decât cu mine. Eu m-am căţărat pe 
peretele de deasupra cornişei pentru a nu fi în drum. 
Oricine-ar fi fost, a trecut pe sub mine. Nu i-am văzut 
decât lanterna de la cască. 

— Te-ai căţărat pe peretele unei peşteri pe întuneric, 
fără nicio lumină? Tony Bookless o privea cu un nou fel de 
înfiorare. Stella asta e... incredibil de periculos. 

Era un fel de compliment totuşi. Simţi cum roşeşte. 

— Eram disperată. 

Fleming nu era la fel de uşor impresionabil. Se apropie 
de ea, sprijinindu-se cu o mână de capota maşinii. 

— Trebuie să încercaţi să-mi daţi informaţii. Au trecut 
deja patru ore de la eveniment. Cu fiecare oră care trece, 
pierdem dovezi. Inţelegeţi asta? 

Ea se îndepărtă de privirea lui. 

— Nu aveam nicio lumină. Mă ţineam agăţată de un 
perete cu o înclinare de nouăzeci de grade. Incercam să nu 
cad şi să mor. 

— Să vedem atunci dacă putem trimite pe cineva care să 
caute amprente, bine? 


62 


Fleming avea o staţie radio în buzunar. Se întoarse şi 
începu să comunice grăbit. 

Tony Bookless suspină. Rosti doar pentru auzul ei: 

— Iată un om care crede tot ce vede la televizor. Până la 
noapte, o să aducă aici o echipă care să facă reconstituiri. 
Ochii îi erau fixaţi pe faţa ei. Măcar asta te-a făcut să 
zâmbeşti. Mă bucur. Dar tot nu înţeleg de ce v-ar urmări 
cineva într-o peşteră. Tu şi Kit sunteţi ultimii oameni care 
să supăraţi atât de tare pe cineva. 

— Nu pe noi ne voia. Am găsit... 

Scoase rucsacul din maşină, pentru a-i arăta piatra. 
Cuvintele i se formau pe limbă, exprimând descoperirea, 
explicaţia, triumful pe care doar un om ca Tony Bookless 
putea să le înţeleagă pe deplin. 

Dar nu se concretizară. În locul albastru din mintea ei, 
cristalul îi fură cuvintele şi le înlocui cu altele, ale lui. 

— Kit avea craniul de cristal, minţi ea cu uşurinţă. 
Cristalul lui Cedric Owen. Era în rucsacul lui. Oricine-ar fi 
fost, sunt convinsă că voia cristalul. 

— Cristalul lui Cedric Owen? Ochii lui Tony Bookless 
deveniră brusc ferestre spre sufletul său şi acest lucru 
durea. L-aţi găsit? Cristalul a ajuns în prăpastie, cu el? 
Piatra e pierdută? 

Pentru a-şi ascunde faţa, ea îl îmbrăţişă din nou. 

— Îmi pare rău. Nu are cum să fi supravieţuit căderii de 
120 de metri de pe stâncă. Nu putem decât să sperăm că îi 
vor găsi rucsacul. Cel puţin, vom avea bucăţile sparte 
pentru a demonstra de ce am venit până aici. 


Aşa cum se întâmplă cu toate minciunile, aceasta prinse 
rădăcini şi deveni reală. 

Împreună cu Tony Bookless şi inspectorul Fleming în 
urma ei, se îndreptă spre ieşirea din peşteră, unde sergent 
Keri Jones făcea şi pe operatorul radio pentru echipa de 
salvare. Stătea aproape de aparatul ei, ascultând pocnetele 
şi foşnetele undelor scurte transmise cu intermitențe la 
suprafaţă, pentru că, indiferent cât de nouă ar fi fost 
tehnologia, există întotdeauna limite când vine vorba ca 


63 


oamenii să comunice de sub pământ. 

Aceasta transmitea mai departe veştile în perioadele de 
zgomote statice, o supapă care elibera încet valuri de 
speranţă şi disperare. 

— Au găsit apă la baza peretelui. Nimeni nu a mai 
coborât vreodată acolo. Habar nu aveau de asta. 

Poliţista era masivă, cu nasul turtit şi blândă. I se adresa 
direct Stellei, nu prin intermediul celor doi bărbaţi, ca de 
la speolog la speolog, de fată de Yorkshire la fată de 
Yorkshire, cu accentul de acasă, care purta întotdeauna o 
urmă de speranţă. 

— Apă? se miră Stella. Nu stâncă? 

— Apă. 

Şi iarăşi, speranţă. 

O adiere se prelinse de după coama dealului, ridicând 
şuviţe de păr, potolind intensitatea soarelui. Stella îşi 
strânse mâinile în jurul corpului şi privi fix gura peşterii, 
dar nu văzu nimic. 

Radioul începu să bâzâie din nou. Keri se aplecă asupra 
lui, ajustând sonorul. 

— Îl scot pe o targă. Doctorii cred... Ochii blânzi îi 
întâlniră pe ai ei. Nu-ţi face prea multe speranţe. 

— Au rucsacul lui? întrebă Tony Bookless. Mâinile lui 
erau pe umerii Stellei. Îmi pare rău, dar aceasta este 
piatra lui Cedric Owen. 

Keri Jones îl privi inexpresivă. 

— Nu au spus asta. Probabil că nu reprezintă o 
prioritate pentru ei. Vor ajunge aici în nouăzeci de minute, 
mai mult sau mai puţin. Puteţi aştepta până atunci. 

Jones era speolog înainte de toate. Judeca persoanele 
întâlnite după abilitatea lor de a se târi pe o cornişă 
înclinată şi de a se căţăra pe un perete la capătul acesteia. 
Profesorul Anthony Brooks nu se încadra pe scala ei de 
valori, iar acest lucru era evident. 

Pentru prima dată în viaţa ei, Stella îl văzu pe Tony 
necăjit. Acesta se îndepărtă de ea şi se aşeză pe o stâncă, 
frângându-şi mâinile. 

— Mi-ar fi plăcut să ştiu că mergeţi după piatră. Aş fi 


64 


putut să vă ajut. Aş fi făcut sendvişuri, aş fi stat afară cu 
un radio... orice. 

— Acesta a fost cadoul lui Kit pentru mine, să facem asta 
împreună, singuri. După ziua de vineri... 

Vineri se căsătoriseră, iar Tony Bookless aruncase 
pumni de orez peste capetele lor. 

— Ah. Zâmbetul îi fu scurt şi trist. O chestiune 
personală. 

— Kit credea că ştiai, spuse Stella, fiindcă ne-ai avertizat 
la notariat despre morţile care însoțesc piatra. Credea că 
s-a dat de gol cumva. 

— Chiar aşa? Îmi pare rău, poate că nu am fost destul de 
atent. Ştiam că voi doi căutaţi indicii cu privire la locaţia 
cristalului, dar nu mi-a trecut prin minte că se putea să o fi 
găsit deja. Presupun că am fost destul de arogant, încât să 
cred că Kit mi-ar fi zis despre asta. 

Profesorul Anthony Bookless se făcuse cunoscut şi prin 
scrierea biografiei complete a lui Cedric Owen. Mai mult 
decât oricine altcineva, mai mult decât Kit, mult mai mult 
decât Stella, el era cel legat de piatra albastră şi tot ce 
reprezenta aceasta. Durerea din ochii lui era un lucru 
aproape tangibil. 

— Kit voia să îţi aducă piatra, ca o surpriză, rosti Stella 
cu blândeţe. Avuseseşi atâta dreptate în interpretarea 
legendelor, a pericolelor care însoțesc piatra, dar credea 
că s-ar putea să te răzgândeşti dacă... 

— Stella... A 

Bookless veni şi se aşeză pe iarba de la picioarele ei. li 
luă ambele mâini într-ale lui şi o privi cu sinceritate. 

Era atât de politicos, atât de englez. 

— Ce e? spuse ea. 

El îşi privi mâna. Inelul lui cu sigiliu purta dragonul 
învăpăiat al Colegiului Bede faţă în faţă cu un cavaler fără 
armură, ridicând o sabie delicată. 

— Nu este vorba despre faptul că m-am răzgândit, zise 
el, ci despre integritatea studiului scolastic. Dintre toţi 
oamenii care au provenit de la Bede, Cedric Owen este 
singurul care poate fi asemuit unui sfânt. El a absolvit la 


65 


noi, şi-a dat viaţa la poarta colegiului, ca să ne poată lăsa o 
avere considerabilă. Ne-a lăsat destul aur şi diamante, ca 
să ne ridice de la rangul de proiect de mâna a doua al 
Plantageneţilor la acelaşi nivel cu Trinity şi King's şi Ivy 
League în Statele Unite. Şi, pe deasupra, ne-a mai lăsat 
jurnale incredibil de meticuloase, care se întind de-a 
lungul a treizeci şi doi de ani şi care ne-au propulsat în 
elita academică aşa cum nimic altceva nu ar fi putut s-o 
facă. 

— Tony, sunt la Bede de peste un an deja. Cunosc 
istoria... 

El o prinse de braţ, apoi îi dădu drumul. 

— Ştiu că o cunoşti, dar ascultă-mă. Craniul de cristal al 
lui Owen nu a mai fost văzut de la moartea acestuia. Sir 
Francis Walsingham, şeful serviciilor secrete ale reginei 
Elisabeta I, omul cu reţeaua cea mai extinsă de informatori 
văzută vreodată de lumea medievală, l-a căutat de-a lungul 
şi de-a latul Angliei după moartea lui Owen. Nu a reuşit să 
îl găsească. La fel au încercat mulţi alţii de-atunci încoace. 
Ai putea să-mi spui atunci cum de a reuşit Kit să descopere 
ceea ce a rămas ascuns după patru sute de ani de studiu 
asiduu? 

Adevărul era mai greu de rostit decât o minciună. Stella 
îşi întinse mâna după sticla de apă şi bău, şi simţi în 
străfundul minţii locul unde cristalul stătea ghemuit ca o 
pisică încolţită sau poate aşteptând. Nu reuşea să îşi dea 
seama de starea exactă. 

Unghiile îi erau murdare încă. Se scobi sub una cu o 
unghie de la cealaltă mână, apoi îşi încleştă palmele şi le 
strânse sub genunchi. 

Cu vocea lui de Cambridge, perfect liniştită, Bookless 
zise cu blândeţe: 

— Stella, poţi să îmi spui. Orice-ar fi, nu poate fi mai rău 
decât moartea lui Kit. Crede-mă, dac-aş putea să-l fac să 
fie în viaţă, aş da orice pentru asta. 

Se aflau pe panta unui deal, într-o după-amiază târzie, 
iar lângă ei erau cel puţin doi oameni care ascultau. 
Totuşi, lumea ei se redusese la acest singur om şi la 


66 


uşurinţa cu care ea putea să îl zguduie din temelii. 

— Am spart cifrul registrelor lui Owen, spuse Stella 
încet şi apăsat, peste pocnetele radioului lui Keri Jones. 
Acestea nu au fost scrise de Cedric Owen. Kit crede că au 
fost scrise de Francis Walker, după moartea lui Owen. 

— Poftim? 

Tony Bookless se încruntă. 

— Registrele sunt false, Tony. Cel puţin jumătate de 
duzină, iar dacă acestea sunt false, la fel se poate să fie şi 
restul. 

Nu exista niciun mod în care acest lucru putea fi spus cu 
blândeţe, iar Stella nici nu încercă s-o facă. Bookless o 
privea fix. Ochii îi erau de un căprui-deschis, ce părea mai 
vibrant în lumina serii. Îi cercetau acum faţa, de parcă ar fi 
putut găsi răspunsuri în dârele de noroi din peşteră. 

Îi era mai uşor să vorbească decât să tacă. Zise 
răbdătoare: 

— Când Kit a reuşit în sfârşit să facă software-ul să 
funcţioneze, a vrut să îl testeze pe registrele lui Owen. 
Treizeci şi două de volume scrise de acelaşi om de-a lungul 
a treizeci şi doi de ani consecutivi, cu un amestec de 
aproape cincizeci la sută de litere şi numere. Kit s-a gândit 
că, dacă algoritmii reuşesc să găsească o noimă în 
registrele de contabilitate medievale, atunci nu o să aibă 
nicio problemă în descifrarea ilizibilelor noastre semnături 
moderne. 

— Ştiu asta. A venit la mine pentru a-mi cere 
permisiunea să intre în arhivă. 

Tony Bookless era, înainte de toate, rector al Colegiului 
Bede. Era important pentru el ca lumea să îi cunoască 
istoria. Îşi ridică privirile spre Keri Jones şi Fleming. 

— Bede are una dintre cele mai avansate modalităţii de 
arhivare din Europa. Manuscrisele lui Owen datează din 
perioada petrecută de el în Lumea Nouă. Reprezintă cea 
mai prețioasă resursă academică a noastră şi le păstrăm 
într-o arhivă închisă ermetic, la temperatură, umiditate şi 
presiune controlate. Procesul de copiere a fost îndelungat 
şi foarte lent. Kit a fost angajat pentru a crea un program 


67 


care să poată analiza şi compara scrisul de mână al 
oricărui individ în orice moment din viaţa acestuia pentru 
a-i verifica autenticitatea. A început analiza abia în luna 
ianuarie a acestui an. De-atunci, a devenit foarte tăcut. Am 
crezut - iartă-mă, Stella -, am crezut că era preocupat de 
alte lucruri. 

„De alte lucruri.“ De tine. 

Ea încercă să şi-l imagineze pe Kit distras de la pasiunea 
vieţii lui, dar nu reuşi. 

— Nu, îi răspunse ea lui Tony Bookless, era preocupat 
de cum să-ţi spună că întreaga bază academică a 
Colegiului Bede este o păcăleală. Registrele au fost scrise 
de-a lungul a cinci ani, nu a treizeci, şi de două persoane 
diferite. Cedric Owen a scris primele două duzini de 
volume, dar altcineva a scris ultimele şase cărţi. Această 
persoană a încercat să îi copieze scrisul şi, pentru cineva 
nepregătit, ele par identice, dar, când Kit le-a scanat, 
programul lui a luat-o razna. Este posibil să fi scris Cedric 
Owen primele volume, dar nu el le-a scris pe ultimele şase. 
Scrisul din acestea se potriveşte cu cel dintr-o scrisoare 
trimisă lui Barnabas Tythe după moartea lui Owen de către 
cineva care se numeşte Francis Walker. 

— De ce? Bookless era acum în picioare, păşind de colo- 
colo printre ferigi. Registrele sunt stânca pe care a fost 
construit Colegiul Bede. Owen ştia acest lucru, de aceea 
le-a ascuns înainte de moarte, încât să nu fie distruse de 
slujitorii lui Walsingham. De ce, de ce ar fi făcut asta 
colegiului pe care îl iubea? 

Acelaşi lucru se întrebaseră şi ei, Kit şi Stella, în liniştea 
de la River Room, plutind între aer şi apă. De ce? lar 
răspunsul venise din întrebare. 

— Pentru a ascunde craniul acolo unde cineva asemenea 
lui Kit să îl poată găsi, spuse Stella simplu. În registrele 
falsificate este ascuns un cod. Pe ultimele douăzeci de 
pagini din ultimul volum sunt prescurtări de genul celor 
folosite de John Dee, astrologul elisabetan. Acestea ne-au 
indicat unde să căutăm cristalul, în catedrala din pământ, 
în apă albă. Am mers să îl căutăm şi l-am găsit, era la Kit 


68 


şi, dacă nu îl aduc cu el la suprafaţă, atunci chiar că s-a 
pierdut pentru totdeauna. 

„Găseşte-mă şi trăieşte, căci eu sunt speranţa de la 
sfârşitul vremii.“ g 

Nu mai era nimic de zis. Nu spuseră nimic. In după- 
amiaza liniştită, radioul şuiera şi pocnea. Keri se aplecă 
asupra căştilor, apoi se apropie de ei, zâmbind cu ezitare. 

— Sunt la zece minute depărtare de intrare. Au cerut un 
elicopter. Cred că are puls. 


69 


CAPITOLUL 5 


Ingleborough Hill 
Yorkshire Dales 
Mai 2007 


Îl aduseră afară în lumina serii, prins la mâini, la 
picioare şi la cap de o targă de aluminiu. 

Mâinile îi erau aşezate relaxat pe piept. Picioarele îi 
erau legate drept, ascunzând fractura pe care Keri îi 
spusese deja că o suferise. Soarele îi lumina faţa, aducând 
culoare acolo unde aceasta fusese ştearsă complet de apă. 
Ochii îi erau închişi. O vânătaie prelungă pe obraz se 
termina cu părul năclăit de sânge de deasupra urechii 
stângi. Vrând să îl atingă, dar nereuşind să se convingă să 
facă asta, Stella atinse în schimb cheagul de sânge. Ore 
întregi de frig îl făcuseră să fie tare ca plasticul, astfel 
încât degetele îi alunecară pe suprafaţa lui. 

— Cum...? întrebă, neadresându-se cuiva anume. 

Unul dintre membrii echipei era medic. Un bărbat 
scund, mai aproape de vârsta mijlocie decât toţi ceilalţi. În 
timp ce vorbea, tăia costumul de neopren al lui Kit şi îi 
lipea plasturi pentru EKG. 

— Presupunem că s-a lovit la cap de perete înainte să 
cadă. Era probabil inconştient când a căzut în apă. 
Rucsacul l-a salvat. Avea în el o cutie de plastic, iar aerul 
din aceasta l-a ţinut la suprafaţă. 

— N-aţi găsit piatra? întrebă Tony Bookless chiar din 
spatele ei. 

Medicul se uită la el fără să răspundă. Legă firele de 
plasturi şi reglă ecranul din capătul tărgii. Linia verde 
piui... şi piui... şi piui. 

Stella o privi fix, apoi se înecă şi îşi muşcă pumnii 
încleştaţi. 


70 


— Aşa credeam şi eu. Medicul o prinse de braţ şi o 
mângâie uşor, zâmbind prieteneşte. Soţul dumneavoastră 
trăieşte. Dacă-şi va recăpăta cunoștința sau când se va 
întâmpla asta este cu totul o altă întrebare. Acum, trebuie 
să îl încălzim şi să îl legăm la un tub de oxigen, apoi să îi 
scanăm creierul. Dacă totul e distrus acolo, atunci este 
posibil să vă doriţi să se fi înecat. 

— Nu, vă garantez că n-o s-o fac. N-o să-mi doresc asta 
niciodată. 

În spate, pe deal, elicea elicopterului împrăştie oile şi 
turti iarba înaltă. 

— Pot veni şi eu la spital? 

— Desigur. Medicul aruncă o privire dincolo de Stella. 
La fel şi tatăl dumneavoastră, dacă doreşte. 


Minciuna Stellei fu descoperită la spital, mai târziu în 
aceeaşi noapte, când nu era de faţă s-o asculte decât Tony 
Bookless. 

Kit era întins într-o cameră albă, sub cearşafuri albe, cu 
o draperie albă trasă împrejur. Fire şi tuburi se ridicau de 
pe el asemenea unei pânze de păianjen. Liniile verzi îi 
desenau ritmul vieţii, iar diagramele numerotate îi 
monitorizau oxigenul, pulsul şi bătăile inimii. Faţa îi era 
albă, în afară de tâmpla stângă de unde o vânătaie mare şi 
neagră se întindea în jos spre maxilar. Încă nu îşi 
deschisese ochii şi nici nu vorbise. Medicii nu ştiau dacă 
avea s-o facă vreodată. 

În mod miraculos, jumătatea dreaptă a feţei era aproape 
neatinsă. Dacă o privea doar pe aceea, Stella putea să îşi 
închipuie că nu era decât adormit. Atunci când Tony 
Bookless o părăsi pentru a se duce să dea un telefon, ea 
rămase singură, ţinându-l pe Kit de mână, concentrându-se 
pe jumătatea dreaptă a feţei lui, şi revăzu întregul şir de 
amintiri comune, de la prima lor întâlnire până la 
despărţirea din peşteră. 

Prima lor întâlnire era amintirea cea mai vie şi mai 
frumoasă şi se întorcea la aceasta atunci când celelalte 
păleau. Dormise şi atunci sau cel puţin aşa i se păruse ei. 


71 


El era unul dintre doctoranzii întinşi la soare pe Jesus 
Green, într-o miercuri după-amiază, la jumătatea 
semestrului de primăvară, în timp ce alături se juca oină 
pe iarbă şi primii turişti se plimbau cu barca pe Cam. 

Stella era nouă la Cambridge, încă învățând geografia 
peisajului şi pe cea politică, familiarizându-se cu capcanele 
interne ale protocolului şi relaţiilor, prea ocupată ca să se 
întindă pe iarbă într-o după-amiază caldă de primăvară, 
prea preocupată de prezentarea tezei din ziua următoare 
pentru a observa braţul lung care se furişă şi o prinse de 
gleznă. 

În Manchester, ar fi ţipat şi încercat să fugă. La 
Cambridge, se opri şi privi în jos. La ora unsprezece 
dimineaţă, bărbatul de la picioarele ei era neras, cu părul 
vâlvoi şi tricoul pătat de iarbă. 

Îi spuse cu un melodios accent irlandez: 

— Am fost aseară la prezentarea ta de la Clubul 
Speologilor. Gordon zice că eşti cea mai bună pe care a 
văzut-o vreodată. Dacă m-aş oferi să te duc la cină cu 
Martin Rees, în seara aceasta, la Trinity, n-ai vrea să mă 
iniţiezi în misterele speologiei la sfârşit de săptămână? 

Vocea lui a fost cea care a atras-o, după aceea agerimea 
privirii şi abia apoi cuvintele rostite. 

— Martin Rees? Acel Martin Rees? 

— Acel Martin Rees, astronom regal, profesor de 
cosmologie şi astrofizică şi preşedinte al Societăţii Regale, 
şi rector al Colegiului Trinity. El însuşi. La Trinity se va 
ţine un banchet formal, iar eu pot obţine invitaţie pentru 
noi. Cel puţin, pot obţine o invitaţie pentru mine, plus 
oricine se întâmplă să îmi fie parteneră. 

— Partenera ta? 

Ideea asta îi provocă amețeli. Cei trei ani petrecuţi ca 
studentă la Manchester fuseseră un miracol academic 
aproape irosit într-o serie de relaţii catastrofale. Pentru 
Cambridge, îşi promisese trei ani de muncă asiduă, fără 
zăpăcelile inimii. Abia intrase în al doilea semestru. 

— Aranjamentul poate fi cât de trecător vrei tu, rostise 
Kit ridicând din umeri. Putem discuta despre speologie 


72 


după aceea. De fapt, mi-e frică de întuneric. Dar Gordon 
chiar a spus că eşti cel mai bun speolog din câţi a întâlnit 
vreodată. 

Gordon era cel mai bun din ţară, amândoi ştiau asta. 
Dacă Martin Rees era motivul pentru care Stella venise la 
Cambridge, Gordon Fraser, întâlnit din întâmplare într-o 
peşteră din Cheshire, era omul care o împinsese spre 
Bede. Şi iată deci că, la recomandarea lui, obţinută pe 
ocolite cumva, ajunsese la banchetul formal în acea noapte 
de primăvară, la trei mese distanţă de Martin Rees, abia 
băgând de seamă că acesta era acolo. Il dusese pe Kit într- 
o peşteră mică în acel sfârşit de săptămână, doar pentru că 
aşa fusese înţelegerea, şi niciodată după aceea, în cele 14 
luni turbulente, rodnice şi pline de amuzament de când 
erau împreună. Până acum. Pentru prima dată în viaţă, 
descoperise că lumea ei poate să cuprindă în acelaşi timp 
şi munca, şi dragostea, iar combinaţia acestora era bună. 
Să piardă dragostea, să îl piardă pe Kit era de neconceput. 

„Şi dacă ţi-aş găsi o peşteră cu o comoară îngropată, în 
care nu a mai intrat nimeni de patru sute nouăsprezece 
ani?“ 

În albul dur al spitalului, îşi apăsă degetele pe faţă şi 
simţi răceala pielii, fără să audă paşii lui Tony Bookless 
care revenise de la telefon. 

Mâinile lui se aşezară uşor pe umerii ei. 

— Gândeşti prea mult. Nu te-ar ajuta dacă ai vorbi? 

— Mă gândeam la faptul că sunt speolog. N-ar fi trebuit 
să îl las pe Kit să meargă înainte. 

— Dar amândoi credeaţi că sunteţi urmăriţi, iar el era 
alergătorul mai bun. Bookless găsi un scaun şi se aşeză pe 
el. Eşti sigură că mai era cineva acolo? Mă tem că 
înflăcăratul inspector Fleming minimalizează importanţa 
cazului cu fiecare oră care trece. Dacă ai noroc, poate că o 
să îl încadreze ca tentativă de omor. Dacă nu, o să îl 
considere un accident nefericit, iar pe tine - o isterică 
paranoică. 

— Dar era cineva acolo, Tony. Vâna cristalul lui Cedric 
Owen. 


73 


Se simţi ridicolă spunând asta acolo, unde totul era 
complet alb şi perfect. Privi cardiograma vreme 
îndelungată. Când îşi ridică privirea, descoperi că Tony 
Bookless aştepta. 

— Şi ce a făcut acest... vânător? 

Se apropiau încet de adevăr. În mijlocul a toată acea 
tehnologie, piatra încă ocupa o parte a minţii ei, 
avertizând-o să aibă grijă şi să fie atentă. Stella sorbi din 
cafeaua de la automat pentru a-i îneca strigătul. 

— Arunca pietre, astfel încât să le putem auzi, la 
intervale fixe, una la fiecare treizeci de secunde, încât să 
nu existe posibilitatea să le considerăm a fi din întâmplare. 
Kit a zis că suntem mânaţi şi că, dacă ne despărţim, el 
putea să înlăture pericolul. Mi-a luat lanterna subacvatică 
şi a pornit înainte. A crezut că poate alerga până într-un 
loc unde să fie în siguranţă. 

— Pe cornişa aceea? 

— Nu ştiam cât de periculoasă este. A 

— Şi aşa a căzut şi a luat craniul de cristal cu el. Incă o 
moarte adăugată deja la celelalte zeci. 

Tony Bookless se lăsă pe spate dezamăgit. Nu mai era la 
fel de când ea îi spusese că registrele lui Owen erau false. 
Voia să îl consoleze cumva. Îşi sorbi şi ultima rămăşiţă de 
cafea pentru a îneca avertismentele craniului de cristal şi 
îi oferi singurul dar posibil. 

— Nu. Ela căzut şi a lăsat cristalul la mine. Asta-i toată 
ideea. Kit era doar momeala. 

Avu nevoie de întreaga ei voinţă pentru a rosti aceste 
lucruri. Piatra ţipă până ce singurul lucru care îl mai putea 
auzi erau strigătele acesteia, dureroase ca un cui bătut în 
moalele capului. 

Îşi prinse capul în mâini. 

— Care-i problema? 

— Craniul. A devenit parte din mine. Mă înnebuneşte. 
Mai devreme, am crezut că încerca să îl ajute pe Kit, să 
ajungă la el când se afla în aparatul de rezonanţă 
magnetică, dar acum face atât zgomot... 

Îşi apăsă podul palmelor pe ochi şi îşi vârî degetele în 


74 


urechi, dar fără niciun efect. Vocea craniului îşi striga 
avertismentul. 

— Tony, nu ar fi trebuit să îl atingem. Mă înnebuneşte şi 
undeva mai există un nebun care îl vrea destul de mult, 
încât să fie în stare să ucidă pentru el. 

Se întinse după rucsac. Tony Bookless o atinse pe braţ. 
Cu o voce stridentă, rosti: 

— Nu, nu vreau să îl văd. Este acoperit de prea mult 
sânge, sângele oamenilor pentru care am cel mai înalt 
respect. 

Se prăbuşi pe scaun. 

— Ce să fac? 

— Vrei sfatul meu absolut sincer? 

Era obosit. Ridurile îi desenau pe faţă modele pe care ea 
nu le mai observase niciodată. Zâmbi şters. 

— Acesta este probabil cel mai preţios artefact pe care 
colegiul nostru ar putea să îl posede. Ar transforma 
adevărul registrelor într-o victorie, şi nu în eşec abject. 
Dar, din tot ce ştim, din toată istoria lui, se spune că toată 
lumea care l-a avut vreodată a murit din cauza lui, inclusiv 
Cedric Owen. Nicio piatră nu merită să mori pentru ea, iar 
aceasta poartă deja sângele prea multor oameni. Scapă de 
ea, Stella. 

— Cum? 

— Du-o înapoi în peşteră, acolo unde a căzut Kit, şi 
arunc-o în apă, acolo unde ar fi trebuit să ajungă în după- 
amiaza aceasta. După ce vei fi făcut asta şi toată lumea 
este în siguranţă, vino la mine şi eu o să mă zbat până ceo 
să conving lumea să mă asculte. Vom aranja pentru Kit să 
meargă la Addenbrookes, unde au cei mai buni specialişti 
în domeniul comei din lume, şi apoi mă laşi să te conduc 
înapoi la Cambridge. O să vorbesc acolo cu cei de la Max 
Planck, ca să grăbesc primirea bursei pe care aveai să o 
obţii oricum, şi vom face în aşa fel încât viaţa ta să fie cât 
mai bună până la însănătoşirea lui Kit, oricând se va 
întâmpla acest lucru. 

Vocea lui trăda teama că asta putea să nu se întâmple 
niciodată. 


75 


— Nu pot... 

— Stella, eşti om de ştiinţă, zise el prinzând-o de mână. 
Eşti speolog. Poţi să faci orice vrei. Şi Kit va fi aici când o 
să te întorci. O să stau cu el sau o să vin cu tine dacă vrei. 

— Nu e vorba de asta. Nu pot să mă întorc în peşteră în 
seara asta. Nu pot s-o fac, Tony. Nici nu ştiu dac-o să mai 
intru vreodată într-o peşteră. 

El avu bunul-simţ să nu mai insiste. 

— Şi nu este niciun alt loc mai puţin... intimidant în care 
acesta ar putea dispărea totuşi pentru totdeauna? 

— Poate Gaping Ghyll. Este prima peşteră udă în care 
am coborât vreodată şi acesta este primul an în ultimii 
zece când nu m-am întors acolo. Este cea mai adâncă 
văgăună din Anglia, iar intrarea nu este departe de aici, 
dar nu vreau să merg acolo pe întuneric. 

— O să te duc acolo mâine-dimineaţă, atunci. Şi, după 
aceea, ne vom întoarce la Cambridge. 

— Dar nu ai o conferinţă la care trebuie să mergi? 

— Am o conferinţă pe care ar trebui să o prezidez, dar 
se vor descurca şi fără mine. Unele lucruri sunt mai 
importante decât să ascult o sută de profesionişti sinceri 
discutând despre cum guvernul ne anulează încetul cu 
încetul libertăţile civile. Dacă avem să rămânem aici toată 
noaptea, atunci poate că ar trebui să găsim un pat. Sau ai 
prefera să mergi la hotel? 

— Nu cred că ar trebui să plec... 

Bookless îi văzu zbuciumul din privire şi încercă să 
zâmbească. Îi sprijini cotul cu mâna şi o ajută să se ridice. 

— „Ar trebui“ este o expresie pe care ar fi bine să ţi-o 
ştergi din vocabular, rosti el blând. Neurologul a fost 
destul de clar în această privinţă. Nu îi faci niciun rău dacă 
pleci şi vei fi mai pregătită să iei decizii dimineaţă dacă te 
odihneşti bine peste noapte. Mă laşi să te duc la hotel? 

Nu avea rost să se opună. Se aplecă şi sărută obrazul 
rece, ca de plastic, al lui Kit şi îl lăsă pe Tony Bookless să o 
conducă la hotel, în camera ei. O altă cameră, pentru că 
Tony vorbise cu managerul hotelului şi bagajele îi fuseseră 
deja mutate din apartamentul pe care îl împărţise cu Kit 


76 


într-o cameră pe colţ, la un etaj mai jos, care era mai mică, 
dar avea o privelişte mai bună peste Yorkshire Dales. Avea 
vreodată să reuşească din nou să privească acest peisaj şi 
să se simtă acasă? 

— Ne vedem mâine. Nu uita ce ţi-am spus. 

li strânse mâna, în linişte, reconfortant. Pentru prima 
dată de luni de zile, deschise uşa către un dormitor gol. 
Craniul îi cântă trist, de unde se afla, din fundul rucsacului 
ei, în valuri de un albastru palid. 


77 


CAPITOLUL 6 


Sevilla 
Sfârşitul lunii august 1556 


— Señor Owen, corabia mea este pregătită şi gata să 
pornească odată cu mareea din zori. Ea mă va duce în 
Noua Spanie, unde o să câştig o avere. Pe durata 
călătoriei, va fi parte dintr-un convoi mic, care include 
două nave de război ce ne vor proteja de pirați şi deci nu 
mai avem nevoie de spadasini în plus. Vreţi să vă iau cu 
mine, dar la fel vrea jumătate din Sevilia. Am refuzat să iau 
orice bărbat, indiferent de rangul său, cu excepţia cazului 
în care poate să dovedească faptul că îmi va fi de folos. 
Nimeni nu a făcut asta până acum. Dacă niciun nobil 
spaniol nu îmi poate fi de folos, puteţi să îmi daţi 
dumneavoastră un motiv bun pentru care ar trebui să vă 
iau în locul lor? 

— Pot să vă dau trei, spuse Cedric Owen sec. Alegeţi-l 
pe cel care vă convine cel mai mult. 

Era zăpuşeală şi două muşte verzi şi grase înotau în 
vinul său şi se hotărâse deja că Fernandez Alberto Garcia 
de Aguilar era un papiţoi dichisit, cu gusturi scumpe, cu un 
veston care se potrivea cu părerea foarte bună pe care 
spaniolul o avea despre sine şi o slăbiciune vulgară pentru 
bijuterii de aur, din care majoritatea îi atârna de lobul 
urechii stângi. 

Vântul şi fluxul, şi îndemnurile cristalului albastru îl 
aduseră pe Owen aici, la masă cu acest om, şi se aşteptase, 
pentru niciun alt motiv mai bun decât acesta, să fie bine- 
venit. Era obosit de duelul cuvintelor înainte ca măcar să fi 
început cu adevărat. Numai bunele lui maniere englezeşti 
îl mai ţineau pe loc. 

Deasupra lui, o copertină de mătase dungată îi proteja 


78 


ochii de soare. La dreapta lui, acelaşi soare strălucea ca 
argintul topit pe panglica râului care îşi croia drum spre 
mare. 

În spate, pereţii albi şi înalţi ai fortăreței maure profilau 
curbe ca de iatagan pe cerul prea albastru. Cineva 
zgâriase recent pe piatră o cruce, astfel încât liniile erau 
încă ascuţite. Sevilia revenise la creştinism de doar două 
secole şi încă era mândră de bătăliile ei. 

Fernandez de Aguilar era, cu siguranţă, mândru de 
istoria oraşului său şi de luptele acestuia, trecute, prezente 
şi viitoare. De asemenea, era mândru de sine însuşi, de 
familia şi de corabia sa, probabil în aceeaşi măsură, deşi 
lui Owen îi părea că mai mult era mândru de sine însuşi. 

Spaniolul se bătu cu degetele peste arcul perfect al 
buzelor şi spuse: 

— Trei motive, señor? 

— Pentru primul... Owen îşi înmuie degetul în vin şi făcu 
un semn pe stejarul îmbătrânit al mesei. Sunt un medic de 
oarecare valoare, iar ca dovadă a acestui lucru am la mine 
o scrisoare din partea lui Michel de Nostredame, medic al 
reginei Franţei. Sunt pregătit să tratez bolnavii şi răniții de 
pe corabie fără niciun cost pe toată durata călătoriei 
noastre. 

— Călătoriei noastre? 

Spaniolul avea ireproşabila piele bronzată a celor din 
naţia lui, cu părul negru ca pana corbului căzându-i în 
valuri pomădate pe umeri. Doar ochii îl diferenţiau de 
conaţionalii săi: aceştia erau mari şi albaştri, astfel încât 
era greu să nu îl priveşti şi să nu te întrebi despre 
strămoşii săi. În clipă aceea, aceşti ochi erau plini de 
demnitate insultată. 

— Sunteţi cam obraznic, señor Owen, declară Fernandez 
de Aguilar. Şi arogant. Se spune că regina Franţei şi-a 
pierdut ambele fiice la câteva luni de la naştere şi, de 
vreme ce supuşii maiestăţii sale creştine a Spaniei nu pot 
decât să se bucure că ţapul francez Henric nu a dat 
naştere la mai mulţi ţapi mai mici, pierderea aceasta nu 
grăieşte prea multe lucruri despre medicul soţiei sale. Eu 


79 


îmi preţuiesc mult echipajul. Nu aş vrea ca un asemenea 
bărbat cum sunteţi dumneavoastră să aibă grijă de ei dacă 
sunt bolnavi şi, în orice caz, pe o corabie este mai mare 
nevoie de un chirurg decât de un medic, iar 
dumneavoastră mi-aţi zis deja că nu sunteţi calificat să 
mânuiţi un cuţit în caz de nevoie decât pentru vreo 
amputare dubioasă, la care totuşi vă consideraţi un novice. 
Încă nu mi-aţi trezit admiraţia. Al doilea dumneavoastră 
motiv? 

— În ce-l priveşte pe al doilea, tatăl mamei mele a 
navigat cu amiralul Sir Edward Howard, care l-a servit pe 
regele Henric al Angliei, răposatul tată al reginei noastre. 
Bunicul meu a fost cu Howard atunci când acesta a fost 
capturat de piratul scoţian Andrew Barton. A trăit aproape 
de noi în ultimii ani ai vieţii şi am moştenit de la el o 
înţelegere trainică a mării. 

— Atunci, poate că o să şi încercaţi să îmi conduceţi 
corabia? O să vă spun că unchiul tatălui meu, Geronimo de 
Aguilar, a navigat cu Juan de Valdivia, vistiernicul 
Majestății Noastre. Corabia lor s-a scufundat aproape de 
coasta Noii Spanii şi străbunul meu a fost unul dintre cei 
nouăsprezece care au supravieţuit şi au ajuns la barca de 
salvare. Au zăcut sub soare, la mila vânturilor timp de 
două săptămâni, până ce au ajuns la țărm şi au fost luaţi 
prizonieri de sălbatici. Cinci dintre ei au fost mâncaţi 
imediat, da, asta este şocant englezule, nu-i aşa? Mănâncă 
oameni acolo unde mergem. 

Zâmbetul lui de Aguilar era larg şi batjocoritor, o 
strălucire albă pe pielea maronie. 

— Străbunul meu şi încă un bărbat au scăpat de moarte 
şi au fost ţinuţi ca sclavi până când, opt ani mai târziu, 
ruda mea a scăpat şi s-a întors în sânul creştinătăţii, 
devenind translator pentru marele Hernân Cortes în vreme 
ce acesta i-a cucerit pe azteci şi a făcut avere. Ne-a scris 
nouă, familiei, despre cât de pustiu era pământul şi cât de 
săraci oamenii, dar totuşi a rămas să trăiască şi să moară 
acolo, când ar fi putut să se întoarcă acasă ca un erou. Nu 
crezi că lucrul acesta este curios, englezule? Eu cred că 


80 


da. Şi de aceea mă duc cu o corabie să văd de ce a ales să 
stea acolo şi să fac avere din ceea ce el nu a observat, 
aurul verde din jurul său. Încă nu am niciun motiv pentru 
care să te iau cu mine când deja i-am refuzat pe atâţia 
dintre cei mai buni oameni ai oraşului meu. 

Spaniolul îşi întinse leneş mâna şi îşi turnă mai mult vin 
fără să-i ofere şi lui Owen un pahar. În Anglia, bărbaţii 
mureau pentru insulte mult mai mici decât aceasta, deşi 
niciunul de mâna lui Owen: el fusese catastrofa 
profesorului său spadasin, trimis la plimbare cu sfatul de a 
nu risca niciodată umilirea într-un duel. 

De Aguilar zâmbi sălbatic şi spuse: 

— Nu sunt foarte impresionat de primele tale două 
motive. Pentru cel de-al treilea, sper că nu ai de gând să 
îmi sugerezi că ar trebui să te iau pentru că regele meu 
este căsătorit de doi ani cu regina ta cea lipsită complet de 
graţie? Căsătoria lui este o păcăleală şi oricărui spaniol 
adevărat îi este milă de el pentru lanţurile pe care trebuie 
să le îndure pentru folosul nostru, al poporului său. 

Cedric Owen se ridică în picioare. Intenţionase să zică 
exact acest lucru, cu alte cuvinte, ceea ce era umilitor, 
pentru că era o idee pe care o formulase în glumă de-a 
lungul călătoriei şi pe care credea că va avea prilejul să o 
exprime la o ocazie veselă, unde ironia avea să fie 
înţeleasă de bărbaţi de lume care cunosc ciudăţeniile 
regalității. În mod clar, de Aguilar nu avea simţul ironiei, 
iar buna lui dispoziţie era rezervată doar pentru 
conaţionalii săi. 

Owen îşi dăduse jos pălăria la începutul discuţiei. Acum, 
o puse la loc, o beretă zdrenţăroasă în comparaţie cu cea 
de mătase, decorată cu pene de lângă de Aguilar. Se 
înclină ţeapăn, doar din gât. 

— Senor, irosesc timpul dumneavoastră şi pe al meu. Voi 
găsi o altă metodă de a călători spre tărâmul pustiu pe 
care l-aţi descris, despre care am auzit că are o pădure 
fertilă, plină de lucruri minunate şi oameni civilizaţi. Îmi 
cer scuze că v-am întrerupt ziua şi jignit ospitalitatea. 
Dacă îmi veţi permite să plătesc vinul... 


81 


Nu se aşteptase ca oferta să îi fie acceptată. Faptul că 
aşa s-a întâmplat şi că proprietarul tavernei i-a luat de cel 
puţin zece ori mai mult decât valoarea vinului l-a lăsat cu 
punga uşurată şi profund scârbit. 


Câteva ore mai târziu, în răcoarea serii, Cedric Owen 
găsi o tavernă unde spaniola lui stâlcită fu întâmpinată cu 
căldura la care se aşteptase cândva, iar supa de peşte fu 
îmbelşugată şi nu îi uşură punga şi mai tare. 

Incepu să discute cu un grefier care fusese pe vremuri 
angajatul bancherilor Medici, iar conversaţia coti de la 
Lumea Nouă la cea Veche şi înapoi, cu ocolişuri în privinţa 
felurilor în care un om ar putea să se îmbogăţească şi apoi 
să îşi salveze această bogăţie fără să o piardă în jungla 
impozitelor şi lumea monarhilor care aveau impresia că 
băncile erau serviciul lor personal de împrumut. 

Nimic din toate acestea nu se referea la aurul verde la 
care visa de Aguilar, dar era în orice caz o discuţie 
interesantă şi antrenantă, şi deveni şi mai captivantă pe 
măsură ce seara trecea. 

Owen bău mai mult vin decât ar fi trebuit probabil, dar 
era pentru prima dată când se relaxa într-o companie 
plăcută de când plecase din Franţa, astfel că părăsi vesel 
taverna, pentru a se îndrepta spre locuinţa lui de lângă 
zidurile maure, când patronul îl conduse spre ieşire. 

Sevilia îi plăcea mai mult noaptea decât ziua. Aerul era 
cald, dar nu prea fierbinte, iar muştele dispăruseră. Cerul 
era plin de stele care străluceau mai tare şi păreau mai 
aproape decât cele pe care era obişnuit să le vadă de pe 
câmpiile din jurul Cambridge-ului. Owen se opri la 
jumătatea drumului şi se lăsă pe spate, cu gâtul răsucit 
astfel încât să poată privi drept în sus cerul, pentru a 
observa mai bine bolta acestuia şi infinitatea de aştri. Totul 
se rotea încet, tremurător, lucru tulburător dar nu prea 
surprinzător. 

— Ajutor! Criminalii! Ajutor! 

Strigătul era în spaniolă şi venea din partea stângă. Fără 
să stea pe gânduri, Cedric Owen alergă în acea direcţie, 


82 


alunecând când o luă pe după colţ pentru a pătrunde pe o 
alee îngustă, abia destul de lată pentru umerii lui, mai 
degrabă o potecă deschisă între două şiruri învecinate de 
vile văruite în alb. Acolo nu erau aprinse lumânări sau 
torţe. Strălucirea lăptoasă a stelelor era înghițită în 
întregime de streşinile acoperişurilor de ţiglă. 

Întunericul îi mâncă umbra şi transformă pământul într- 
un vid negru şi nu putea să-şi dea seama dacă alerga pe 
pământ sau trecea peste vreo groapă ori călca pe 
măruntaie putrede de peşte. În beznă, se izbi de un 
morman de cutii despre care nu ştia că se aflau acolo şi din 
ele ricoşă într-un butoi cu peşte vechi, care se răsturnă, 
trimiţându-l în sfârşit pe pământul tare, tăindu-i şi ultima 
suflare. 

— Aaaayeeeeh! 

Vaietul începu jos, se ridică până când deveni un țipăt, 
apoi se opri brusc, pentru a fi urmat de o tăcere subită şi 
de sunetul strident al lemnului care lovea în carne. 

Owen se săltă în picioare, sprijinindu-se cu ambele mâini 
de pereţii aleii pentru a se susţine şi a dibui direcţia, 
grăbindu-se cât de tare putu spre cotitură, spre locul de 
unde venea zgomotul. 

O rază de lumină care se revărsa pe o uşă întredeschisă 
dezvălui o formă ghemuită la pământ şi alte două aplecate 
asupra ei. Gemetele de durere care veneau dinspre 
persoana aflată la pământ erau animalice, astfel încât 
Owen nu reuşea să îşi dea seama dacă veneau de la un 
bărbat sau de la o femeie, sau de ce naţionalitate erau. 
Sunetele bătăii încetară. O lamă lungă de fier străluci în 
lumina slabă. 

— Încetaţi! Încetaţi chiar acum! 

Depăşit ca număr, ca armament şi ca abilitate de luptă şi 
împotriva sfaturilor profesorului de sabie, Owen se aruncă 
asupra siluetei care ţinea cuțitul. 

Lupta fu scurtă şi dureroasă, iar prima surpriză o 
reprezentă faptul că Owen nu muri imediat. 

A doua surpriză fu că, întins în canalizare, cu capul spart 
şi sângele curgându-i pe faţă şi cu acelaşi cuţit gata să se 


83 


abată asupra lui, nu simţea niciun fel de frică la apropierea 
morţii, doar deschiderea uşii din mintea lui care ducea 
spre cristalul albastru, iar viitorul strălucea deschis şi 
frumos, iar el se putea îndrepta spre acesta în pace, uitând 
de povara pusă de Nostradamus pe umerii săi. 

Cea din urmă surpriză fu că lama ridicată nu lovi. În 
timp ce Owen privea fix în întunericul nopţii şi îşi punea 
gândurile în ordine, o mână îl prinse de umăr şi îl ridică în 
picioare. 

— Ei bine, ce lucru ciudat, nu-i aşa, señor Owen? Sunt 
atacat de tâlhari în oraşul meu natal şi singura persoană 
care îmi răspunde la strigăt din toată Sevilia este un medic 
englez beat şi puţind a peşte. 

Faţa vânătă şi însângerată a lui Fernandez Garcia de 
Aguilar îi zâmbea lui Owen. Cu o mână, spaniolul îl ajută 
să se ridice în picioare. Cealaltă mână îi atârna inertă, 
răsucită într-un unghi neobişnuit. Sângele curgea într-un 
şuvoi care i se închega încet înspre încheietura mâinii şi 
picura. 

Owen scuipă un cheag din propriul sânge pe pietrele de 
sub picioare. Rosti printre buzele umflate: 

— Mâna ta trebuie pusă în atele urgent. 

— Aşa este. Crezi că un medic se poate ocupa de asta? 

— Da, pot să fac asta. 

li mulţumi în gând pentru acest lucru lui Nostradamus. 

Spaniolul era într-o dispoziţie euforică, asemenea celor 
care au luptat contra unei sorţi grele şi au biruit, dar ochii 
îi erau calmi, iar sufletul din spatele lor nu era cel al 
papiţoiului dichisit pe care Owen îl întâlnise mai devreme 
în aceeaşi zi. 

— Englezule, dacă te ocupi de braţul meu, atunci poate 
că, după asta, am putea să revizuim conversaţia pe care 
am avut-o în după-amiaza aceasta? Poate că regina ta nu 
este odrasla nedemnă de respect a unui mistreţ în călduri, 
aşa cum crezusem. Se prea poate să fie pe Aurora loc 
pentru un medic capabil să pună la loc un os frânt şi care 
poate să îmi zică dacă Luna nu se află în opoziţie cu Steaua 
Războinicului. Ridicăm pânzele în două săptămâni. Acum, 


84 


cred că este rândul meu să cumpăr vinul, nu? 


85 


CAPITOLUL 7 


La bordul Aurorei, a treia corabie din convoiul 
regelui Spaniei, navigând sub comanda lui 
Fernandez de Aguilar, Oceanul Atlantic: 
Direcţie vest 

Septembrie 1556 


Cu poziţia calculata după metoda nocturnă, în loc de cea 
diurnă, Fortuna trecuse din Capricorn în Vărsător şi se afla 
la distanţă egală atât de Venus, cât şi de Saturn, ambele în 
opoziţie şi aducând prevestiri sumbre. În consecinţă, o 
ploaie constantă scurgea cerul în mare, iar peştii nu 
muşcau nada. Cedric Owen stătea cu picioarele peste pupa 
navei, ţinând în mână o undiţă inutilă, având rău de mare 
şi plângându-şi de milă atunci când Fernandez de Aguilar 
veni să îl caute. 

Ploaia nu era atât de puternică, încât să îl ţină înăuntru, 
ci mai mult moale şi insistentă, înmuindu-i complet 
învechitul costum maro, astfel încât îl rodea la fiecare 
mişcare. 

Nu mai simţea atât de tare răul de mare, încât să stea în 
cabină, aşa cum făcuse în primele zece zile ale călătoriei. 
La începutul pregătirii sale ca medic, navigase de câteva 
ori spre Franţa şi Spania şi se considerase un călător călit, 
dar intrarea bruscă în ocean atunci când navigară la sud- 
vest de Sevilia îl făcuse să vomite până rămăsese doar pe 
jumătate conştient, încât Fernandez de Aguilar ameninţă 
să iasă din convoiul de şase corăbii şi să întoarcă Aurora 
pentru a-l lăsa mai degrabă în cel mai apropiat port decât 
să îşi verse toate măruntaiele şi să moară la bord. 

Owen îl imploră să nu facă asta, în parte pentru că 
mândria nu îi permitea să se întoarcă, dar mai ales 
deoarece cristalul lui era mai fericit acum decât îl ştiuse 


86 


vreodată. Acesta rămase o prezenţă calmă şi liniştitoare 
într-un colţ al minţii, radiind mulţumire asemenea unei 
amante care primise darul suprem, iar el nu ar fi vrut să îi 
răpească această fericire pentru ceva atât de trivial cum 
era propriul său disconfort. 

Insistă deci să rămână şi reuşi să bea destulă apă, 
pentru a evita ca sarea din corp să copleşească mercurul şi 
sulful şi, în această a zecea dimineaţă a călătoriei, ieşi 
pentru a încerca să stea pe puntea de la pupa Aurorei, cu 
picioarele încălţate în cizme atârnându-i peste bord şi cu o 
undiţă lungă în mână, aşteptând ca peştii sfrijiţi şi uleioşi 
care înotau departe de suprafaţă să muşte momeala lui de 
vită sărată, o mâncare pentru care nu arătaseră nicio 
poftă. 

În calitate de căpitan al navei, de Aguilar nu arătase nici 
cel mai mic semn de rău de mare. Perfect relaxat, se 
sprijini cu ambele coate de balustrada de la pupa şi privi în 
depărtare, spre coada lungă şi argintie din urma corăbiei, 
arătându-şi profilul perfect. 

Owen hotări că era mai mult latin decât spaniol, un 
Traian tânăr şi viguros, lipsindu-i doar barba ca să-şi 
întărească autoritatea. Părul îi era lung şi gros, iar ochii 
gri şi tăioşi aveau gene lungi, ca de fată. Chiar şi ud până 
la piele, reuşea să arate impunător. Pentru bărbatul 
potrivit, ar fi părut chiar frumos. 

Owen auzise de asemenea lucruri la Cambridge, în 
treacăt, şi se străduise să le ocolească. Lovit de această 
nouă realizare, se întrebă care dintre membrii echipajului 
îşi privea astfel căpitanul şi dacă vreunul dintre ei ar fi 
îndrăznit să acţioneze în consecinţă sau dacă ar fi fost 
bine-veniţi de ar fi făcut o astfel de încercare. 

— Acum, că ţi-e mai bine, ar trebui să mergi în 
picioarele goale pe punte, spuse de Aguilar. O să te poţi 
mişca mult mai uşor. 

Comentariul fu atât de neaşteptat, încât lui Owen îi 
trebui un moment până să îşi dea seama că acesta îi fusese 
adresat. Țeapăn, răspunse: 

— Tu nu faci asta. 


87 


— Cizmele şi ciorapii lungi sunt pedeapsa căpitanului şi 
a secundului acestuia. Acestea nu le sunt necesare celor 
care nu sunt legaţi de restricţiile impuse de rang. Tu nu ai 
asemenea restricţii. Dacă îţi laşi deoparte pantofii şi 
jacheta, ceea ce rămâne din costumul tău maro îţi va 
îndeplini exact necesităţile: îţi va ţine de cald atunci când e 
frig, răcoare pe căldură şi se va usca repede atunci când 
plouă. Nu trebuie decât să-ţi schimbi cămaşa din când în 
când şi restul echipajului va considera că îmbrăcămintea 
ta este mai bună decât a lor. Astfel, nu îţi vei pierde din 
demnitate. 

— Înţeleg. 

Intre ei se lăsă iar o tăcere ciudată. 

De Aguilar privea gânditor marea şi cele trei corăbii din 
convoi care înaintau în spatele lor, abia vizibile. 

— Ai mai fost vreodată într-o călătorie lungă pe mare? 

— Nu. 

Owen tocmai se pregătea să îşi strângă undiţa şi să 
desfacă sfoara care o lega de brâul lui când ceva mare îi 
muşcă momeala şi se agăţă în cârlig. 

Ar fi dat drumul undiţei, dar era împrumutată şi nu voia 
să-l păgubească pe Dominic, musul navei. Ar fi putut să 
stea acolo privind peştele zbătându-se între valuri, dar 
erau unele lucruri prosteşti la care nu voia să se preteze. 
Înjurând, începu să tragă peştele palmă cu palmă, 
gândindu-se cu groază la lupta inegală necesară pentru a- 
şi aduce captura la bord. 

— Nu îţi face plăcere? întrebă de Aguilar. 

— Peştele sau călătoria? 

— Ambele. Oricare. 

Căpitanul nu se oferi să îl ajute. 

— Nu am venit pentru plăcere, ci doar pentru destinaţie. 

Peştele lui Owen ieşi din apă zbătându-se. Era mare şi 
puternic, şi nu voia să părăsească oceanul. Se sprijini cu 
ambele picioare de balustradă şi îl trase în sus, devenind 
tot mai conştient că el puţea a vomă şi sare de mare, şi 
transpiraţie, dar, printr-un procedeu alchimic inexplicabil, 
nu şi de Aguilar. 


88 


Peştele ieşi luptând din apă. Era lung de-un braţ, 
alunecos şi argintiu precum luna, şi se îndoi peste 
balustradă. Cârligul îi era agăţat de cap, sub ochi. 

Owen se simţi vinovat pentru faptul că târa această 
creatură nevinovată din siguranţa apei într-un mediu 
despre care nu ştia nimic şi că o ameninţa apoi cu o 
moarte timpurie. 

Ar fi putut să îşi vâre degetele în branhii, să scoată 
cârligul şi după aceea să-i facă de petrecanie cu o bară de 
fier cu mâner de lemn pe care musul i-o lăsase la 
îndemână exact pentru acest scop. 

În loc de asta, reuşi să facă un lucru mai dibaci: scoase 
cârligul şi bâjbâi din mâini astfel încât, deşi părea că 
încearcă să aducă peştele la bord, îl lăsă să scape. Acesta 
lovi apa, se răsuci şi dispăru. Părea încă viu. 

Urmă o tăcere destul de lungă, auzindu-se doar 
zgomotul apei care se lovea de corabie, după care de 
Aguilar îi zise îngândurat: 

— Bine ai făcut. 

Acesta era ultimul lucru la care se aşteptase Owen. 

Ploaia aproape că încetase complet şi norii se 
împrăştiau. Soarele se strecura peticit printre nori, 
trimițând umbre intermitente de-a lungul corăbiei. Ceva 
din calitatea luminii îl învioră pe Owen. Îşi strânse undiţa 
şi începu să-şi dezlege funia nenorocită legată de talie. 

Gestul lui rupse orice vrajă care îi legase. Căpitanul se 
răsuci, sprijinindu-se cu spatele de balustradă într-un mod 
care părea periculos. Îngrijorat, Owen spuse: 

— Dacă balustrada s-ar rupe... 

— Atunci înseamnă că nu mi-am construit o corabie 
trainică şi voi cădea peste bord, urmânduc-ţi peştele pe 
fundul oceanului, scufundat de greutatea aurului pe care îl 
port. Ştiu. Amândoi trebuie să sperăm că mi-am construit 
corabia luând acest lucru în considerare, iar faptul că port 
aur este o dovadă a încrederii mele în ea, şi nu propria 
nimicire. 

Lui Owen nu-i trecuse prin minte că excesul de podoabe 
de aur ale spaniolului era mai mult decât vanitate. Încă nu 


89 


i se părea că ar fi. Ideea că echipajul ar fi putut să îl vadă 
altfel îl făcu să-şi dea seama de statutul de semizeu al 
căpitanului printre mateloţi. 

— Atunci când am vorbit despre venirea ta în această 
călătorie, nu am luat în considerare familia ta şi felul în 
care ea ar putea să fie afectată de aceasta, rosti de Aguilar 
urmărindu-l cu atenţie. Nu ai o soţie care să îţi plângă 
plecarea? 

— Nu am o soţie. 

— Cineva atât de priceput ca tine? Mi se pare greu de 
crezut. O amantă atunci sau un prieten apropiat? 

Această întrebare lovi aproape de ţintă. Owen nu se 
îmbujora adesea, dar, când acest lucru se întâmpla, era 
spectaculos, aşa ca acum, când sângele fierbinte îi inundă 
faţa. 

— Nu am aşa ceva, şi nici nu îmi doresc, spuse el 
țeapăn. La un moment dat, sper să am o soţie, dar nu a 
venit încă vremea pentru asta. Între timp, sunt mulţumit. 
Poate că asta nu este la modă în Spania şi cu siguranţă că 
nu era în Anglia, sub domnia răposatului rege Henric, dar 
nu doresc să cunosc intim o femeie fără ca aceasta să îmi 
fie soţie. Dacă asta ţi se pare ridicol, căpitane, atunci te-aş 
ruga să păstrezi discreţia asupra acestui lucru câtă vreme 
suntem pe corabie. Un medic are nevoie de un anumit 
respect din partea pacienţilor lui, altfel abilităţile sale 
devin inutile. Dumneata eşti, desigur, scutit de asta. Nu 
mă aştept la respect din partea dumitale şi nici nu doresc 
ca acest lucru să fie aşteptat din partea mea. 

„Orice faci, nu provoca niciodată un duel decât dacă 
este unul de idei. Ai grijă ca insultele să fie mai subtile 
decât ale celor pe care alegi să îi superi. Ăsta este singurul 
mod în care vei supravieţui.” Acesta fusese sfatul 
profesorului de scrimă, faţă de care Owen îşi ceru scuze în 
gând. 

Voia să plece. În cele din urmă, mânia îi făcu degetele 
agile, astfel încât funia care îl ţinea pe loc nu mai fu 
imposibil de dezlegat. Se chinuia cu ultimele două răsuciri 
ale nodului. 


90 


— Îmi cer scuze dacă te-am jignit, zise de Aguilar 
împăciuitor. Tu eşti acel tip de persoană rară, un nobil în 
adevăratul sens al cuvântului. Bănuisem acest lucru, dar 
nu eram sigur. Nu îl voi trimite deci pe Dominic în cabina 
ta, în această seară. Sunt sigur că băiatul se va simţi 
uşurat. 

— Aşa cum va fi şi cel cu care ar fi dormit altfel, nu mă 
îndoiesc. Dumneata, poate? Sau poate că acel loc îi este 
rezervat secundului, al cărui umăr l-am îngrijit ieri? Ar 
trebui să ştii că, în calitate de medic, îi recomand lui Juan- 
Cruz să nu practice activităţi energice vreme de o jumătate 
de lună. Imi cer scuze dacă acest lucru îţi provoacă 
neplăceri. 

In afară de o problemă minoră cu velatura care îi 
dislocase umărul, Juan-Cruz era un marinar extrem de 
competent. Era, de asemenea, cel mai urât bărbat de pe 
corabie şi asocierea lui cu căpitanul în acest mod era o 
insultă infantilă. Owen o regretă de îndată. Stătea 
tremurând faţă în faţă cu de Aguilar, sigur de faptul că 
avea să moară şi la fel de sigur că nimic nu avea să-l facă 
să-şi retragă vorbele. 

Furia îl împiedică să-şi ridice imediat privirea şi să-şi 
dea astfel seama că tăcerea se datora faptului că 
Fernandez de Aguilar râdea prea tare pentru a-i putea 
răspunde. 

— Am spus ceva amuzant? 

— Nu... Da. Evident... da. 

Căpitanul îşi şterse frumoşii ochi gri cu podul palmei. 
Scoase o batistă de olandă din mânecă şi îşi suflă nasul 
elegant. 

— Activităţi energice? rosti clătinând din cap. Doamne, 
adu-mi aminte să nu te mai jignesc vreodată, englezule. 
Sunt sigur că Juan-Cruz se va feri de activități energice 
dacă i-ai zis că e nevoie de acest lucru, dar, dacă n-o va 
face, asta nu va fi din vina mea. Şi nici eu sau oricine 
altcineva nu se va atinge de tânărul Dominic decât dacă 
bpâlbâială băiatului o să enerveze prea tare echipajul într-o 
zi, iar aceştia o să-l arunce peste bord ca mod de 


91 


vindecare. Dacă le spui că acest fel de tratament nu ar fi 
eficient, sunt sigur că te vor asculta. Eşti socotit un înger 
de către cei care cred în aceste lucruri şi zeu de către 
ceilalţi. 

— Aş prefera ca echipajul tău să nu mă considere decât 
un om care încearcă pe cât îi este cu putinţă să înveţe arta 
şi ştiinţa medicinii. 

Vorbele erau reci, dar nu reuşi să se exprime altfel. 
Căpitanul ridică din umeri. 

— Este deja prea târziu pentru asta. Mai bine fii 
conştient de situaţia ta şi bucură-te de ea. Şi e mai bine să 
ştii că eşti ferit de atenţii nedorite. Pe corabia aceasta nu 
se practică asemenea lucruri. Te-am provocat pentru a-ţi 
cunoaşte mai bine temerile şi îmi cer scuze, dar cred că 
este de folos ca aceste lucruri să fie spuse cu voce tare. 
Dacă Dominic încheie această călătorie cu virginitatea 
pierdută, acest lucru se va întâmpla din propria lui voinţă. 
Am crezut că e bine să cunoşti aceste lucruri. 

Zicând acestea, de Aguilar salută cu o plecăciune 
prietenoasă a capului, se desprinse de balustradă şi plecă. 

Owen se aşeză din nou. Rămase acolo multă vreme după 
aceea, privind soarele coborât să sărute marea, înainte să 
se ridice şi să se întoarcă în cabină. 

Mâncă singur în acea seară, carne de vită fiartă, şi 
dormi prost. În ziua următoare se lepădă de ciorapii lungi 
şi de cizme şi începu să umble în picioarele goale. Nimeni 
nu făcu vreun comentariu şi, spre amiază, descoperi că 
putea merge mai uşor, iar spre seară, că se putea plimba 
aşa cum făcuse pe malurile râului Cam. 


Cedric Owen se împiedică pe puntea de încărcare şi îşi 
sparse buza şi simţi gust de sare fierbinte în toată acea 
sare rece a mării. 

Găleata ce servea pe post de oală de noapte se desprinse 
din locul unde era ancorată şi putoarea excrementelor 
adunate peste noapte se împrăştie în cabină înainte ca 
furtuna să izbucnească pe punte. Totul era ud şi rece şi 
mirosea a alge şi aer stricat. 


92 


Se trezi cu respiraţia tăiată şi îşi duse mâna la gură. Nu 
simţi nici sânge, nici durere. Aurora se legăna la fel de lin 
ca atunci când adormise. Noaptea avea mirosul dulce al 
brizei oceanice, nu cel pe care şi-l închipuise el. Cristalul 
albastru care împărțea cu el patul se roti puţin în 
legănarea valurilor şi se opri lângă coastele lui, un obiect 
cald într-o noapte caldă. li simţea prezenţa precum a unei 
amante adormite şi avea pentru el un mesaj care sfâşia 
noaptea cu insistența sa. 

„Şi trebuie să mori pentru această piatră?“ 

Owen încă auzea în urechi ecoul vorbelor lui 
Nostradamus, chiar şi după ce se trezise şi se îmbrăcase 
deja. Degetele bâjbâiau nasturii pe întuneric, strângându- 
şi poalele cămăşii în aşa fel încât să arate prezentabil. 
Renunţase de mult la jachetă, dar îşi păstrase cămaşa, 
chiar dacă țesătura era plină de sare de mare şi îi rodea 
dureros pielea la subsuori şi la încheieturi. 

Căscă şi făcu o grimasă, apoi ieşi afară, în noaptea 
nesfârşită şi neagră, luminată de stele ale căror nume nu 
le cunoştea şi de o lună plină care inunda suprafaţa mării 
cu lumina ei. 

In spatele lor navigau celelalte trei corăbii comerciale de 
mărimi asemănătoare cu a Aurorei şi departe la babord era 
corabia de luptă încărcată cu tunuri pentru a ţine piraţii la 
distanţă prin simpla ei prezenţă. Undeva în spate mai era 
una, deşi era bine ştiut că piraţii atacau navele bogate care 
se întorceau din Noua Spanie în bătrâna ţară, şi nu pe cele 
care porneau de acolo. 

Incă de la început, Owen a considerat navele de luptă 
drept o asigurare, nu o necesitate. Cu noua perspectivă 
dată de cristalul albastru, le vedea acum ca pe o povară ce 
trebuia îndepărtată, şi repede, însă nu era sigur de ce sau 
cum. 

— Domnule? 

Owen bătu la uşa căpitanului. Sunetul se pierdu în 
zgomotul valurilor şi zăngănitul domol al ancorei. Bătu un 
pic mai tare. 

— Don Fernandez, eşti aici? 


93 


— Señor Owen? Aşteaptă, ies imediat. 

Lucrul uimitor, sau mai bine zis unul dintre cele câteva 
lucruri uimitoare la Fernandez de Aguilar, era viteza cu 
care putea să îşi pună haina plină de zorzoane. În mod 
evident, spaniolul dormea cu averea în aur atârnată la 
ureche, dar nu avea cum să doarmă în haină şi să iasă din 
cabină aşa împrospătat cum făcuse acum. 

Cu săptămâni în urmă, la începutul călătoriei lor, Owen 
îşi făcuse mica promisiune că avea să îl urmărească 
îmbrăcându-se într-o zi, pentru a vedea cum face. Dar nu 
în această noapte, la această oră. Chiar în momentul când 
aceste gânduri îi treceau prin minte, căpitanul ieşi destul 
de treaz în miezul nopţii, purtând la ureche o micuță 
comoară princiară. 

— O noapte frumoasă. De Aguilar se prinse cu o mână 
de balustrada dinspre tribord şi îl privi pe englez. Pot să 
întreb ce te-a scos afară la ora asta târzie, şi pe mine 
împreună cu dumneata? 

— Urmează să fie o furtună. Acest lucru suna jalnic sub 
cerul înstelat. Mai mare decât oricare cu care ne-am 
întâlnit până acum. Aceasta o să despartă convoiul şi 
probabil că o să ne scufunde. Trebuie să... 

Owen se străduia să îşi găsească vorbele. Spaniola lui 
fusese rudimentară la început, dar, după patru săptămâni 
pe mare, era mult îmbunătăţită, însă acum ar fi ezitat în 
orice limbă ar fi vorbit. 

— Sunt lucruri care trebuie făcute, dar nu ştiu care sunt 
acestea. Numai dumneata eşti cel care trebuie să le facă 
astfel încât să scăpăm cu viaţă şi, la sfârşit, să nu mai 
facem parte din convoi. 

— Să nu mai facem parte...? Nu înţeleg. 

Cel puţin de Aguilar îl asculta şi nu îl trimise în cabină 
cu o înghiţitură de laudanum care să-i ţină coşmarurile la 
distanţă. 

— Nu trebuie să ne agăţăm de celelalte corăbii, rosti 
Owen. Acolo zace pericolul. Dacă reuşim să ne îndepărtăm 
de ceilalţi, atunci avem o şansă. Nu există pericolul 
piraţilor, dar trebuie să ne îndreptăm spre Noua Spanie 


94 


singuri, fără cei care ne-ar putea stingheri sau schimba 
hotărârile. 

— Aşa? Am spus odată că s-ar putea să încerci să îmi 
conduci corabia. N-aş fi crezut că ai să faci asta cu 
adevărat. De Aguilar vorbi îngândurat, fără mândria 
tăioasă de care era capabil. Şi ai să-mi zici cum de ştii 
asta? 

Veni rândul lui Owen să privească marea. Nostradamus 
îi atrăsese atenţia că piatra albastră era o condamnare la 
moarte, dar aceasta nu reprezenta o noutate. De-a lungul 
secolelor, toţi cei care au avut-o au cunoscut întreaga 
povară pe care aceasta o presupunea şi se obişnuiseră să 
găsească subterfugiile necesare. 

Totuşi, minciuna veni mai greu decât şi-ar fi dorit şi îi 
lăsă un gust amar pe limbă. 

— Aşa cum ţi-am zis odată, bunicul meu a navigat cu Sir 
Edward Howard. Când eram copil, mi-a vorbit despre 
mirosul specific pe care marea îl emană atunci când se 
apropie o furtună, asemenea fierului incandescent când 
este băgat în apă. L-am simţit acum, venind de la babord. 
Furtuna se va apropia din acea direcţie. Cât despre restul, 
m-am gândit să îţi compar harta astrală a naşterii cu cea 
prezentă, stabilind locaţia noastră aici, pe ocean, atât cât o 
cunoaştem. Ar trebui să fi văzut asta mai din timp şi regret 
că nu am făcut-o înainte. 

Măcar acest lucru era în parte adevărat. Cu mai multă 
încredere, Owen continuă: 

— Fortuna acestei nopţi este în conjuncţie cu Saturn şi 
în a cincea casă faţă de Fortuna ta, care se află în 
conjuncţie cu Luna ta. Dacă acestea două sunt în opoziţie, 
cred că vom asista la o catastrofa care o să ne omoare. 
Pentru că sunt la distanţa de cinci case una faţă de 
cealaltă, s-ar putea să supravieţuim prin curaj şi urmându- 
ţi instinctul. 

De Aguilar privea acum fix spre tribord. Marea îi legănă 
vreme îndelungată până îi răspunse. 

— Poate că, într-o zi, o să mă onorezi împărtăşindu-mi 
adevărul. Deocamdată, o să te cred că se apropie o furtună 


95 


şi îi voi trezi pe Juan-Cruz şi restul echipajului ca să lege 
velele şi să-i avertizeze pe cei de pe celelalte corăbii, ca să 
facă şi ei la fel. Apoi, dacă acest lucru se dovedeşte a nu fi 
adevărat, o să adun echipajele celor şase corăbii ca să le 
poţi spune povestea bunicului tău care l-a servit cu atâta 
ardoare pe regele Henric, şi îi voi lăsa să te arunce peste 
bord dacă nu le va plăcea povestea ta. 

Zâmbi în timp ce vorbea. Lăsa cumva să se înţeleagă că 
spusese asta în glumă. 


Corabia se trezi surprinzător de repede. Juan-Cruz era 
pe jumătate îmbrăcat, avertizat fiind deja de legătura lui 
supranaturală cu de Aguilar şi cu nava. Faţa lui nu vădi 
nicio emoție în timp ce ascultă povestea inventată a lui 
Owen. Îşi roti numai mâna deasupra capului şi începu să 
facă toate cele necesare pentru ca Aurora să se supună 
voinţei căpitanului. 

În câteva momente, fluierăturile răsunau printre vele şi 
steagurile fură ridicate, vizibile în noaptea scăldată de 
lună. Marinarii adormiţi fură treziţi. Spaniola răsuna de pe 
punţile a jumătate de duzină de corăbii, blestemând 
noaptea şi pe englezul nebun, evitând cu grijă să-şi înjure 
căpitanul. 

Nemaiavând nimic de făcut, Cedric Owen se retrase în 
cabina lui şi se aşeză în cuşetă. Cristalul albastru era 
acoperit de pături lângă el. Simţi o stare de veghe nouă în 
acea aşteptare, aşa cum ar fi simţit din partea unui ogar la 
începutul unei vânători, ştiind că acesta simţea prada pe 
care el n-ar fi văzut-o niciodată dacă nu i-ar fi fost adusă în 
mâna lui, moale, caldă şi moartă. 

— Până acum, nu mi-ai cerut nimic din ce nu ţi-aş fi dat 
de bună voie, dar acum vieţile mai multor oameni sunt în 
joc, nu doar a mea, rosti el. O să ne conduci în siguranţă la 
țărm aşa cum am spus? 

Piatra nu îi dădu niciun răspuns. Nu făcuse asta 
niciodată, dar în albastrul din mintea lui Owen era o pace 
reînnoită şi o senzaţie de finalitate, ca o întoarcere acasă 
dintr-o călătorie lungă şi dificilă. Se întoarse pe-o parte şi 


96 


se întinse în cuşetă, privind fix razele lunii care veneau 
prin crăpătura uşii. 

Puțin după aceasta, vântul vâjâi şi mai tare printre vele 
şi catarge. 


97 


CAPITOLUL 8 


Ingleborough Hill 
Yorkshire Dales 
Mai 2007 


Stella era singură pe dealurile de la Ingleborough Fell, 
cu oile şi craniul de cristal. 

Noaptea era răcoroasă, fără să fie rece. Contururile 
norilor desenau linii fine între stele. Mai sus, Fell Beck îşi 
turna apa neagră în gaura şi mai neagră care era Gaping 
Ghyll. Piatra îi era uşoară în rucsac. Începea să înţeleagă 
senzațiile provocate de aceasta. Aici, niciuna din ele nu era 
în pericol. 

Poteca joasă de-a lungul pârâului se transforma în urcuş 
în partea stângă. Mergea uşor prin iarba înaltă, încurajată 
să înainteze aşa cum a fost de când se trezise în camera de 
hotel, cu vorbele lui Tony Bookless răsunându-i la nesfârşit 
în minte. 

„Nicio piatră nu merită să mori pentru ea... Scapă de ea, 
Stella.“ 

Adormise auzindu-l şi se trezise cu vocea lui în miezul 
nopţii. Craniul nu protestă. Nu avusese parte nici de 
fulgere albastre şi nici de durerea ţipătoare din mintea ei 
când se trezi şi se îmbrăcă, şi merse cu maşina de-a lungul 
străduţelor neiluminate, spre parcarea de la capătul 
drumului. 

Acum, urca având mintea golită, simțind aerul nopţii pe 
piele şi durerea surdă a muşchilor suprasolicitaţi în ziua 
anterioară, care încă nu se relaxaseră complet. Aici, sus, 
deasupra satului, aerul mirosea a rouă şi iarbă, şi oaie. 
Sunetul apei curgătoare deveni mai apropiat. Începu să 
meargă mai cu grijă, calculând flecare pas, desluşind 
înclinarea înainte de a-şi muta greutatea pe fiecare picior. 


98 


„Nu vreau să merg noaptea...“ Yorkshire era locul ei de 
baştină. Nici nu putea să numere de câte ori fusese la 
Ghyll, însă pe lumina zilei, când drumul era sigur şi spuma 
tunătoare a cascadei, clar vizibilă. Nu avea nicio intenţie 
să se rătăcească spre buza acesteia, ca să adauge încă o 
moarte la activul craniului. 

Oile se dădeau somnoroase la o parte din calea ei, în 
timp ce începu ultimul urcuş abrupt înainte de zona mai 
plată care urma. Căderea şi vuietul cascadei o chemau. 
Înaintea unui gard pentru oi de care abia îşi amintise, făcu 
un pas înapoi. La picioarele ei, pământul se întrerupea 
brusc. Fell Beck se prăbuşise în spaţiul vast al peşterii de 
dedesubt. 

Într-o lume de gri şi negru, stătea pe coasta acoperită cu 
iarbă, destul de departe de buza văgăunii. Acolo, cascada 
arunca stropi de apă spre lumina stelelor, singura pată 
argintie. 

Luă craniul de cristal din rucsac şi îl ţinu în mâini pentru 
prima dată de când stătuse tremurând în catedrala din 
pământ, cu prima fulgerare albastră încă pârjolindu-i 
creierul. 

Era mai multă linişte acum. Stratul de calcar care îl 
acoperea se înăsprise un pic din cauza frecării în rucsac, 
iar acum i se fărâmiţă în palmă şi deveni mai neted. 
Lumina stelelor îi acoperea cu umbre vagi. Trasă cu 
degetul arătător conturul ochilor şi al gurii precum şi 
triunghiul incert al nasului. 

În această lumină, alb şi cu umbre, se asemăna cu faţa 
lovită a lui Kit pentru ca ea să îl urască din toate puterile 
împreună cu nenorocirea pe care o cauzase. Vocea lui 
Tony Bookless şoptea în tumultul apei. 

Şi totuşi... 

Era greu să uite pasiunea cu care ţinuse prima dată 
piatra. Chiar şi sub apă, îngheţată şi aproape înecându-se, 
sentimentul de întoarcere acasă, de bun venit, de 
promisiune făcută cu atât de mult timp în urmă, încât 
uitase şi abia acum îşi amintea, fusese copleşitor. Mai 
simţea încă efectul acestor trăiri. 


99 


„Este pătată de prea mult sânge. Scapă de ea...“ 

O adiere nocturnă ridică stropii cascadei Beck şi îi 
împrăştie peste mâinile şi faţa ei. Rupse un fir de iarbă şi 
începu să îl mestece. Firul rupt îi gâdila limba. Seva dulce- 
acrişoară o făcu să saliveze. 

Inchizându-şi ochii, Stella căută prezenţa cristalului, 
pentru a înţelege cum justifica morţile pe care le 
provocase. O simţise de-a lungul întregului urcuş pe coasta 
dealului. În mod inexplicabil, dispăruse acum sau era atât 
de slabă că nu putea să o simtă. 

Îşi deschise ochii din nou. Printr-o iluzie a luminii, din 
calcarul alb o privea faţa lui Kit, rănită şi inexpresivă ca o 
păpuşă de plastic. Vocea lui Tony Bookless tuna din 
cascadă. De această dată, o umbră fugitivă îi aduse aminte 
de un bărbat trecând pe sub picioarele ei, cu intenţia de a-l 
omori pe Kit. Mintea i se înfioră aşa cum, de teamă, corpul 
nu îndrăznise să o facă. 

„Scapă de ea!“ 

Gaping Ghyll se căsca la picioarele ei. Cascada Beck era 
cea mai înaltă cascadă din Marea Britanie, prăbuşindu-se 
într-o peşteră aflată dedesubt şi, din aceasta, într-un lac 
subteran care îi intimida şi pe scufundătorii profesionişti. 

Cumpăni greutatea craniului de cristal în mâini şi îl 
ridică, pregătită de aruncare. 

Fărâma de albastru din mintea ei era acum atât de 
departe, atât de obosită, atât de veche şi de sfârşită, încât 
aproape îşi epuizase toată puterea chemării. Sau tânără, 
poate, ca un miel fătat în miezul unei nopţi de iarnă, care a 
plâns cât a putut, fără să fie totuşi hrănit, şi devine tot mai 
slăbit din cauza behăitului. 

Stella îşi cobori braţele. Cu grijă neaşteptată, strânse 
piatra la piept, simţindu-i calcarul aspru prin tricoul 
subţire. Inima ei bătea pentru piatră, aşa cum bătuse 
numai pentru Kit, dar într-un fel diferit. Nu îşi dorise 
niciodată să îl protejeze pe Kit aşa cum dorea să protejeze 
acest bulgăre de calcar murdar. 

— Ar trebui să te curăţăm, să te facem frumos din nou, 
zise ea cu voce tare. 


100 


Scânteia albastră pâlpâi şi flacăra crescu aşa cum se 
întâmplă cu o lumânare pe care un curent puternic 
ameninţă să o stingă. Ţinând-o strâns, Stella se ridică şi 
privi în jur. 

Zorii erau aproape. Oile se trezeau. Cerul era mai 
luminos decât fusese înainte. Gaping Ghyll se căsca şi mai 
întunecată, iar cascada se prăvălea la fel de vijelioasă. 
Aşteptau, fata şi piatra, cu aceeaşi inteligenţă străveche pe 
care o avea cristalul pe care ea îl ţinea în mâini. Instinctul 
îi spunea că trebuiau să se hrănească. 

Aşeză craniul în rucsac, învelit într-un prosop, şi începu 
să caute o piatră de aceeaşi dimensiune şi formă în iarba 
roasă de oi. 

Căutarea o purtă într-un cerc larg, prin gardul de sârmă 
ghimpată şi pe pajişte, până găsi lucrul de care avea 
nevoie şi îl luă cu ea. 

Iarba era deja colorată când se întoarse, iar cascada 
Beck se preschimbase într-un văl de argint. Doar văgăuna 
era de aceeaşi întunecime acaparatoare. Cu soarele 
răsărind în spatele ei şi proiectându-i umbra peste apă, 
Stella rostogoli piatra nou găsită de sub braţ în mijlocul 
văgăunii. 

Aceasta dispăru înspăimântător de repede. La un timp 
după aceea, auzi sunetul de piatră spartă. 

— Bine ai făcut, rosti Tony Bookless îndărătul ei. Nu 
eram sigur că vei fi în stare să o faci. 

Ea rămase nemişcată. El îşi termină urcuşul până la 
cascadă. Umbra lui se uni cu a ei, prelungind-o, astfel încât 
capetele lor îngemănate se proiectau deasupra prăpastiei. 

— L-am visat pe Kit, spuse ea. Era ca şi cum piatra... 
avea nevoie să vină aici. 

Într-un colţ al minţii ei, lucrul care devenise o parte din 
ea îşi ţinea respiraţia, aşteptând. 

— Te-am auzit când te-ai trezit, zise el. Văzând că nu te 
întorci, m-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de ajutor. 

— Mulţumesc. 

Începuse să mintă din nou, dar, de această dată, nu 
piatra o îndemnase să facă acest lucru. Nu avea niciun 


101 


regret. 

Bookless îşi ridică telefonul pe care îl ţinea în mână. 

— M-au sunat de la spital. Kit şi-a recăpătat cunoştinţa, 
întreabă de tine. Vrei să vii cu mine să îl vezi? 


102 


CAPITOLUL 9 


La bordul Aurorei, navigând singură pe Marea 
Caraibelor, la jumătate de zi de Zama, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


Marea era calmă în toate direcţiile. Pentru prima dată în 
acea săptămână de la furtună, Aurora îndrăzni să îşi ridice 
toate pânzele şi înainta uşoară, purtată de vânt. Aerul era 
plin de zgomotul valurilor sparte de corabie şi de foşnetul 
pânzelor pe cele trei catarge, şi de trepidaţia funiilor şi a 
ancorelor, iar undeva în depărtare, se auzea strigătul 
prelung şi oropsit al unui pescăruş. 

Cedric Owen se trezi înainte de răsăritul soarelui şi 
merse să se aşeze cu spatele sprijinit de trinchet, acolo 
unde briza înaintării îi sufla părul spre spate. Sub 
picioarele lui, prora se scufunda şi se înălța într-o mare 
calmă, trimițând valurile înspumate spre pupa. 

Noaptea fusese asemenea primei zile de furtună, dar 
acum navigau singuri, fără alte corăbii înainte sau în urma 
lor. Aşa cum avertizase cristalul albastru, Aurora se 
desprinsese de restul convoiului în haosul de vânt şi ploaie 
care distrusese cel puţin una dintre celelalte corăbii. 

Echipajul Aurorei văzu o singură navă scufundându-se. 
Restul se pierduseră în ploaia torențială şi vântul agitat. 
Contrar oricărei raţiuni, de Aguilar petrecu două zile 
navigând în cerc pe o mare nesigură, căutând orice indiciu 
de steag sau velă, sau, cu şi mai mare disperare, de 
supraviețuitori printre rămăşiţele epavei care dansau pe 
valuri în fragmente din ce în ce mai mici. 

Negăsind nimic şi pe nimeni şi presat de vânturile care 
amenințau să smulgă catargele, luară iarăşi, cu ezitare, 
cursul vestic, neştiind dacă celelalte corăbii îi căutau într- 
un mod asemănător sau pieriseră în furia furtunii. Fiecare 


103 


om de la bord simţise durerea despărțirii mai intens decât 
pe cea simțită atunci când părăsiseră portul din Sevilia cu 
şase săptămâni în urmă. 

Navigarea pe cont propriu producea o senzaţie diferită, 
asemenea mersului pe marginea unei faleze contra 
vântului, fără balustradă de siguranţă. La început, 
sentimentul de izolare fusese descurajam pentru Owen, 
dar o săptămână de pace şi siguranţa tăcută oferită de 
comanda fermă a lui de Aguilar îl liniştiseră, aşa încât se 
simţea euforic şi liber în această singurătate, nedorindu-şi 
ca ea să se sfârşească vreodată. g 

Doar cristalul albastru îşi dorea mai mult. Indemnurile 
sale îl treziseră înainte de răsărit. Il aduseră în acest loc 
lângă trinchet, de unde putea să privească peste vidul 
negru al mării şi cerului, spre locul neclar de la orizont 
unde acestea se uneau. 

Nu mai trăise niciodată o noapte atât de completă. Linia 
de lumină palidă a orizontului dispăruse, contopind cerul şi 
marea. Constelații nesfârşite se reflectau în ocean şi înapoi 
pe cer, astfel încât Owen era înconjurat de licăriri de 
lumină din toate părţile într-un întuneric nesfârşit. 

Doar într-un singur loc exista o diferenţă: înainte şi spre 
pupa era o lumină care părea mai portocalie decât stelele 
şi licărea din când în când într-un fel care imita focul. 

Se uita la ea şi se întreba de unde provine, când 
întunericul se rupse, lăsând prima rază de soare să se 
întindă peste apă. Doar spre admiraţia lui se petrecea acel 
moment  nepreţuit când marea abandona misterul 
întunecat al nopţii şi se dăruia albastrului şi auriului 
orbitor al răsăritului din mare. 

Frumuseţea îţi tăia răsuflarea. Lipsit de orice chemare 
de a-şi arăta recunoştinţa unei divinității pentru acea 
minune, Cedric Owen îşi deschise inima pentru a-i mulţumi 
pietrei albastre că îl adusese acolo în ciuda tuturor 
piedicilor. 

— Numai pentru asta şi merită efortul, nu-i aşa? 

Spaniola moale venea din stânga lui Owen. Fernandez 
de Aguilar reuşea întotdeauna să îşi traverseze corabia în 


104 


linişte. 

Owen tresări surprins, dar descoperi că nu era pe de-a 
întregul supărat că împărţiseră acest moment. 

— Dacă ar fi să mor acum, după ce am văzut asta, nu aş 
crede că viaţa mi s-a terminat prea curând. 

De Aguilar ţâţâi dezaprobator. 

— Ar trebui să ai grijă ce vorbeşti. O invitaţie adresată 
morţii nu este un lucru pe care să-l tratezi cu uşurinţă. O 
să ajungem la țărm până la căderea serii, ştiai asta? 

— Măcar de atâta mi-am dat seama. Ştii încotro ne 
îndreptăm acum, că furtuna ne-a îndepărtat atât de mult 
de la cursul nostru iniţial? 

— Aş fi un căpitan foarte prost dacă nu aş şti unde mi- 
am adus corabia. 

Spaniolul se lăsă în jos, cu spatele sprijinit de catarg, cu 
genunchii strânşi la piept. Niciodată de când îl cunoscuse, 
Owen nu îl văzuse îmbrăcat atât de neglijent. Poalele lungi 
ale cămăşii îi atârnau peste ciorapii lungi, cu nasturii de la 
mânecă descheiaţi şi gulerul desfăcut. Încă îşi mai proteja 
braţul rupt, dar bandajele erau mai subţiri decât înainte, 
iar Owen era de părere că va putea să renunţe la ele până 
la sfârşitul lunii. 

— Ar fi trebuit să acostăm la Campeche, spuse de 
Aguilar. Acesta este la nord de aici, pe partea vestică a 
peninsulei. Nu avem destulă apă şi hrană ca să ajungem 
acolo, aşa că ne îndreptăm, în schimb, spre un oraş numit 
Tulum de către străbunul meu, după zidul imens care se 
întinde în jurul lui. Băştinaşii îl numesc Zama, care 
înseamnă răsărit, şi bănuiesc că tocmai am văzut motivul. 
În timpul nopţii, cei care trăiesc acolo asigură ţărmul, 
avertizând corăbiile de prezenţa stâncilor. Dacă priveşti 
peste babord, spre prora, departe de soare, încă poţi vedea 
focul pe care îl ţin arzând în turnul care veghează la malul 
mării. 

— Deci e un foc? Chiar mă întrebasem asta. Nu îmi 
imaginasem că sălbaticii înţeleg conceptul de far. 

— Înţeleg ei mai multe lucruri decât ţi-ai imagina, din 
câte am auzit despre ei. E în avantajul regelui să îi facă să 


105 


pară nişte primitivi care pot fi dispreţuiţi. Străbunul meu 
îşi începuse traiul aici considerându-i nişte brute sălbatice, 
potriviţi doar să devină sclavi ai grandorii creştinătăţii. 
Camaradul său Gonzalo de Guerrero şi-a dat seama cel mai 
timpuriu cât de mult se înşelaseră. A luptat treizeci de ani 
alături de băştinaşi contra Spaniei. 

— Chiar şi aşa, vii printre ei pentru a-i cuceri? 

— N-aş face asta niciodată, zise de Aguilar clătinând din 
cap. Am venit ca să îi fac bogaţi şi pe ei, şi pe noi în Noua 
Lume, care o va distruge pe cea Veche. Cei pe care îi 
numeşti sălbatici nu sunt proşti. Şi-au pictat întreg oraşul 
roşu ca sângele, drept avertisment pentru vecini de a nu-i 
ataca, şi totuşi se îngrijesc de siguranţa coastei printr-un 
efort ingineresc care i-ar face pe arhitecţii noştri să plângă 
de invidie. Farul al cărui foc îl vezi nu este un turn 
rudimentar, asemenea celor care urâţesc coastele Angliei 
şi Spaniei, ci o piramidă pătrată, a cărei mărime şi graţie 
ar egala oricare dintre catedralele noastre. Sculpturile şi 
frescele sunt mai sofisticate decât cele egiptene, iar scrisul 
lor este la fel de tăinuit înţelegerii noastre precum 
picturile de pe pereţii piramidelor. Frumuseţea constă în 
faptul că aceşti oameni trăiesc şi ne pot învăţa semnificaţia 
sculpturilor lor, pe când cele din Egiptul antic ne depăşesc 
deja sfera cunoaşterii. 

— Şi o să ne înveţe? Sau ne întâmpină cu război, aşa 
cum au făcut cu Hernân Cortes? 

De Aguilar scobi nişte murdărie de sub o unghie. Spuse 
ridicându-şi privirea: 

— Sper că nu ne vor întâmpina cu război, dar nu sunt 
sigur. Zama se află la marginea oceanului şi este orientată 
spre est, astfel încât cetăţenii ei au văzut în fiecare 
dimineaţă lucrul cu care noi am fost binecuvântaţi doar 
acum. Mi-ar plăcea să cred că faptul că sunt scăldaţi în 
lumina unui răsărit asemenea acestuia în fiecare zi din 
viaţă îi predispune pe oameni spre agricultură şi reflecţie, 
mai degrabă decât spre război, dar s-ar putea să mă înşel. 

— Atunci, în caz că te înşeli, ar fi bine să ne bucurăm cât 
mai mult de ceea ce avem. 


106 


Owen se lăsă şi el în jos, sprijinindu-se de catarg, cu faţa 
către soare. Îşi lăsă capul pe spate şi îşi închise ochii, 
ferindu-i de albastrul cunoscut al cerului. Albastrul intern, 
mai cuprinzător şi mai intens al cristalului se întinse şi 
deveni pătat cu roşu la margini, doar puţin, dar destul 
pentru a fi un avertisment. 

— Oricum şi-ar vopsi zidurile, zise Owen cu ochii închişi, 
cred că băştinaşii nu sunt singurul pericol care ne 
ameninţă. 

— Nu. Dacă informaţiile mele sunt corecte, în Zama se 
află un preot care este depăşit doar de episcopul din 
Yucatan în dorinţa de a aduce Inchiziția în Noua Spanie. 
Este un iezuit care se teme de decăderea Bisericii-mamă în 
Europa, unde germanii, olandezii şi englezii jefuiesc 
mănăstirile şi le fură aurul. El caută să îi reîimprospăteze 
cuferele cu avuţii din Lumea Nouă. Desigur, nu spune 
deschis acest lucru. În scrisorile trimise acasă, scrie că 
încearcă să îndrepte spre Dumnezeu sufletele păgânilor, 
pentru a-i salva de la o eternitate în focurile iadului. 
Pentru a face asta, îi va supune pe oricâţi dintre ei va fi 
nevoie la focul trecător al morţii pe rug. 

Urmă o pauză. Owen auzi foşnetul cămăşii când de 
Aguilar îşi întoarse faţa spre el. Apoi, urmă vocea calmă şi 
elocventă. 

— Ar trebui să ai grijă, prietene. Mulţi dintre cei care au 
murit nu au avut un craniu de cristal pur pe care să îl 
poarte cu ei în focul rugului. 

Nu existase niciun avertisment. Owen îşi deschise ochii 
şi privi fix albastrul imposibil al cerului. După o vreme, 
întrebă: 

— De câtă vreme ştii? 

— De aproape o săptămână. Dacă ţii minte, am avut o 
noapte de calm înainte de partea a doua, mai rea, a 
taifunului. Nu am fost prezent atunci la cină. Nu mă aştept 
să mă ierţi, dar trebuie să înţelegi că nu puteam risca să 
îmi duc corabia şi echipajul într-o călătoriei neplanificată 
dintr-o zonă abia cunoscută fără să ştiu pentru cine sau 
pentru ce făceam asta. 


107 


— Aşa că ai întrat în cabina mea şi ai căutat piatra? 

— Era la vedere, aşteptând să fie găsită. Nu am atins-o, 
un asemenea lucru ar fi un sacrilegiu, dar am simţit din 
partea ei o primire aşa cum nu am mai avut decât din 
partea lui Pedro Surdul, cel care m-a învăţat tot ce ştiu 
despre mare şi încă mă mai primeşte în casa lui ca pe un 
nepot iubit de fiecare dată când mă întorc să îl vizitez. 

Owen îşi întoarse puţin capul, pentru a-l putea privi. 

— Fiecare om pe care l-am cunoscut, cu excepţia lui 
Nostradamus, ori s-a temut de craniu, ori a vrut să-l 
obţină. Eşti şi tu oare o altă excepţie? Sau şi-a pierdut 
cumva acesta puterea de a cuprinde minţile oamenilor? 

Urmă o altă tăcere şi sunetul valurilor sparte la prora. În 
cele din urmă, de Aguilar zise: 

— Dacă aş avea o soţie uimitor de frumoasă şi 
înţeleaptă, astfel încât să vezi în ea tot ce ţi-ai putea dori 
vreodată de la o femeie, ai dori să mi-o iei? 

— Nu aş lua nimic de la tine, cu atât mai puţin o inimă 
liberă, dăruită de bunăvoie. 

— Atunci, de ce nu aş face şi eu la fel? Piatra îţi aparţine 
în mod clar în toate privinţele. Nu este vorba că nu mi se 
pare de dorit, ci că eu aleg să nu o doresc. 

— Integritatea ta mă face să-mi fie ruşine, spuse Owen. 
Tu eşti căpitanul corăbiei şi îţi datorez viaţa. Mai mult de- 
atât, am văzut cum îţi tratezi echipajul şi dovedeşti respect 
prin tot ce faci. Nu ţi-aş fi ascuns acest lucru, dar... 

— Dar este greu să ştii în cine să ai încredere. Ştiu. Şi 
poate că nici nu ai vrea să împovărezi un prieten cu asta? 

Owen nu se gândise la Fernandez de Aguilar ca la un 
prieten şi nici nu îşi imaginase că el ar putea fi astfel 
considerat de acesta. Acum, că acest lucru era exprimat cu 
voce tare, după toate câte se întâmplaseră, Cedric văzu 
adevărul prieteniei lor şi, privind în urmă, realiză cum 
aceasta crescuse dintr-o serie de conversații aparent fără 
sens, dar care aveau însemnătate şi erau sincere - un 
respect care sporise treptat. 

Aşa cum Owen se temuse odată, fusese sedus şi cedase, 
dar nu regreta. Întrebă: 


108 


— De ce ai făcut asta? 

Şi îi fu recunoscător spaniolului pentru faptul că nu se 
prefăcuse a nu înţelege. 

— Mi-ai salvat viaţa, nu este oare ăsta un motiv 
suficient? Spaniolul ridică din umeri. Şi ai o naivitate 
sinceră, dar sub ea se ascunde o putere care valorează cât 
zece orgolii. 

— N-aş putea niciodată să te iubesc aşa cum un bărbat 
iubeşte o femeie. 

— Ştiu asta. Şi nici nu ţi-aş cere un asemenea lucru. Nici 
nu l-aş dori de fapt. Şi eu vreau să îmi găsesc o soţie 
cândva. Dar există o comuniune a minţilor între bărbaţii cu 
aceleaşi calităţi care are la fel de multă valoare ca o 
uniune carnală şi poate să ţină mai mult decât zilele 
năvalnice ale iubirii trupeşti. Am sperat că am putea 
împărtăşi o asemenea camaraderie şi că, prin aceasta, ai 
putea să îmi spui puţin din povestea pietrei albastre, atât 
cât se poate. 

— Aş putea... într-adevăr, aş putea. Owen îşi trecu mâna 
peste faţă, fără să-şi dea seama cât de tânăr îl făcea să 
pară acest gest, sau cât de nesigur. Am trăit toată viaţa cu 
povara existenţei pietrei. O iubesc împreună cu tot ce 
aduce, însă nu aş împovăra cu inima uşoară pe nimeni, în 
special nu o persoană pe care o admir. Şi totuşi... în acea 
noapte când am mers la cină, nu am lăsat-o la vedere, era 
la fel de bine ascunsă ca totdeauna. 

— Piatra m-a lăsat să o văd? 

— Aşa se pare. 

Pentru o vreme se lăsă iarăşi tăcerea şi se auzi doar 
zgomotul corăbiei tăind apa şi legănatul mării. Ţipetele 
pescăruşilor se întoarseră mai insistente decât înainte, iar 
păsările însele erau nişte mâzgălituri şterse la orizont. 

De Aguilar băgă mâna în sân şi scoase la iveală, dintr-un 
buzunar interior ascuns, ceva de aur. 

— Preotul din Zama este părintele Gonzales Calderón. 
Din cele auzite, se pare că este un fanatic care se 
delectează cu durerea celorlalţi. Cred că trebuie să fim 
foarte atenţi în prezenţa lui. Ar trebui să pară cel puţin că 


109 


suntem oameni ai lui Dumnezeu. Dacă nu te jignesc prea 
tare, ai vrea să accepţi asta? De degetele sale atârna un 
mic crucifix de aur, lucrat de o calitate excepţională. A fost 
al mamei mele, rosti simplu Fernandez de Aguilar. Dar 
poate fi purtat şi de un bărbat. 

Crucea străluci în soare în vreme ce se răsucea în briza 
revigorantă şi se transformă într-o penumbră mică de 
lumină, care depăşea metalul din care era creată. Cedric 
Owen o prinse, iar piatra albastră, care se ferise de orice 
alt artefact religios, nu reacţionă la acesta. 

— Mulţumesc, spuse Owen. Aş fi deosebit de onorat. 


110 


CAPITOLUL 10 


Zama, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


Pe o apă calmă care strălucea sub soarele amiezii, 
Aurora pluti uşor în micul port natural situat la poalele 
oraşului numit Zama după priveliştea ce o avea spre 
răsărit. 

Faleza înaltă, de calcar alb, stătea ca o santinelă a 
purității, atrăgându-i spre un înfiorător oraş de piatră roşie 
ca sângele, cu ziduri pe trei laturi, şi orientat spre a patra, 
unde se afla un turn piramidal uriaş, roşu, care servea 
drept far. 

La bord, echipajul era aliniat la babord şi tribord, de la 
prora la pupa, sondând apa cu fire cu plumb înmuiat în 
ceară moale, pentru a putea afla atât adâncimea, cât şi 
conformaţia fundului mării de sub ei. Un cor de voci 
apăsate trimitea rapoarte către de Aguilar, care stătea la 
cârmă împreună de Juan-Cruz. 

— Babord pupa, al patrulea om, patru braţe şi jumătate, 
pierdut nisip, probabil stâncă. 

— Tribord prora, primul om, trei braţe, ierburi şi noroi. 

Folosind această metodă precară, înaintând grijuliu 
centimetru cu centimetru, căpitanul îşi aduse corabia într- 
un loc unde putea ancora în siguranţă, apoi lansă la apă o 
barcă pentru el şi câţiva companioni aleşi pentru a ajunge 
primii la țărm. 

Sosirea lor nu era neaşteptată. În ultimele ore, de când 
reuşiseră să vadă portul, văzuseră, de asemenea, şi o 
mulţime crescândă de băştinaşi care îi aşteptau, îmbrăcaţi 
în culori vii, ca nişte păsări, cu multe pene verzi 
împodobindu-le pălăriile de paie, astfel încât Cedric Owen, 
care fusese pe mare pentru prea multă vreme, îşi închipui 


111 


cu entuziasm că ar fi femei, iar că lucrurile pe care le 
purtau erau destinate comerţului. 

Acum, nu îşi mai închipuia asemenea lucruri plăcute. De 
aproape, era clar că fiecare dintre cei care aşteptau era 
bărbat şi lucrurile pe care le purtau cu ei erau arme de 
luptă. Cel puţin o duzină dintre cei din rândurile din faţă 
aveau puşti şi se părea că ştiu cum să le folosească. În 
rest, majoritatea avea sulițe sau lungi bâte din lemn, 
înnegrite pe margini. 

— Li se spun maquahuitl, zise de Aguilar calm. 

Stătea lângă Owen, la prora bărcii, cu o funie răsucită în 
mână, gata să sară pe țărm. În spatele său, şase bărbaţi 
vâsleau în sincron îndelung exersat. 

— Străbunul meu le-a descris drept cele mai măreţe 
arme de mână pe care le-a văzut în acţiune. Sunt făcute 
din lemn tare, cu lame de obsidian pe margini. Luptătorii 
poporului maya nu sunt bărbaţi masivi, aşa că le mânuiesc 
cu ambele mâini, ceea ce le permite să le arunce cu o boltă 
mai mare şi cu mai multă forţă în lovitură. Pedro de 
Moron, care a luptat alături de Cortés, şi-a văzut calul 
decapitat de o singură lovitură a uneia dintre aceste arme. 
Cortes le-a oferit săbii de fier băştinaşilor care îi juraseră 
loialitate, dar aceştia erau de părere că obsidianul lor era 
mai ascuţit şi puternic. A fost nevoie de un cal mort pentru 
a-i dovedi lui Cortes că spuneau adevărul. 

— lar acum ei aşteaptă să ne dovedească asta şi nouă, 
zise Owen. Sunt greu de numărat, înghesuiți aşa laolaltă, 
dar cred că sunt mai mulţi decât noi cu cel puţin un om şi 
nu par să ne aştepte cu drag, oricât de vesele le sunt 
îmbrăcămintea şi penele. 

De Aguilar dădu din cap împăciuitor. 

— Atunci, o să murim rapid după ce am văzut acel 
răsărit înfocat. Aş prefera asta alternativei. Bărbatul care 
trece printre ei acum, îmbrăcat în negru, cu o avere de 
argint la gât este părintele Calderón. În prezenţa lui, să 
sperăm că, dacă ne urăsc, vom avea parte de moartea 
băştinaşilor, rapidă, cu piatra neagră, şi nu de cea 
europeană, prin tortură şi foc. Piatra ta albastră ce spune? 


112 


— Că este aproape de casă şi abia aşteaptă să ajungă la 
țărm, răspunse Owen, care abia reuşea să se concentreze 
din cauza cântecului năvalnic din mintea lui. Nu zice nimic 
despre cum o să fim primiţi atunci când o ducem acolo. [i 
vei arunca funia preotului? 

— Cui altcuiva? zise de Aguilar zâmbind forţat. Priveşte 
cu atenţie, englezule, şi învaţă ce înseamnă să le vorbeşti 
frumos băştinaşilor. 


Debarcaderul de lemn era atât de nou, încât scoicile nu 
se prinseseră de el încă. Preotul îmbrăcat în negru stătea 
în capătul cel mai îndepărtat de țărm şi prinse cu destulă 
îndemânare funia care îi fu aruncată. Doi băştinaşi stăteau 
la un pas în urma lui. Erau singurii din neamul lor care 
purtau pantaloni şi bluze de pânză simplă, necolorată, şi 
nu aveau arme. 

Preotul se lăsă pe spate şi întinse funia. Barca se ciocni 
de debarcader pentru un moment, apoi Fernandez de 
Aguilar sări agil pe scândurile de lemn şi rămase acolo, 
clătinându-se uşor o clipă, ca şi cum încă ar fi fost legănat 
de mare. Apoi, în faţa tuturor, făcu cea mai elaborată 
plecăciune de curte pe care Cedric Owen o văzuse 
vreodată. 

— Permiteţi-mi să mă prezint, domnule. Sunt Fernandez 
de Aguilar, căpitan al unei corăbii de valoare mică, dar îl 
aduc cu mine pe señor Cedric Owen, medicul navei noastre 
şi un astrolog de excepţie. El soseşte cu recomandarea 
Caterinei de Medici, însăşi regina Franţei. Il recomand 
astfel dumneavoastră şi prietenilor dumneavoastră. 
Dumneavoastră sunteți, desigur, părintele Gonzales 
Calderón, preot al Bisericii-mamă din Zama, Noua Spanie. 
Chiar în această dimineaţă, vorbeam despre 
dumneavoastră şi câtă plăcere v-ar face să ne cunoaşteţi 
stimatul pasager. Un moment, să punem o scândură 
pentru ca bunul medic să poată veni la țărm. 

— Nu. 

Se lăsă o tăcere pe care nici măcar pescăruşii nu 
îndrăzniră să o tulbure. 


113 


Preotul era un bărbat cât un munte, cu spatele şi talia 
lată, tot numai muşchi. Avea gâtul gros şi bărbie dublă. 
Peste întinderea lată şi neagră a pieptului, purta un 
crucifix din argint brut, cel mai mare şi mai greu pe care 
Cedric Owen îl văzuse vreodată. 

Acel unic cuvânt făcu să încremenească tot portul. Privit 
acum de fiecare om din barcă, corabie şi de pe țărm, 
preotul încolăci funia în mână şi o aruncă abil la picioarele 
lui Cedric Owen. 

Ridicându-şi vocea pentru a fi auzit, spuse: 

— Ar trebui să ştiţi că am avut o epidemie de variolă. 
Aceasta a trecut acum, dar cu ea Dumnezeu a luat la el 
jumătate din bărbaţii, femeile şi copii oraşului nostru. 
Suntem deci precauţi cu cei care ajung aici şi ar putea să 
aducă din nou acelaşi lucru sau chiar mai rău. Prin 
urmare, ar putea stimatul vostru medic să îmi jure în 
numele lui Dumnezeu că nu purtaţi nicio boală? 

Preotul i se adresase lui de Aguilar, dar privirea lui, 
oprindu-se asupra lui Owen, era mânioasă şi fierbinte, ca şi 
cum variola îi subjugase mintea. 

Strigătul subit din mintea lui era un ton diferit de orice 
auzise Owen până atunci. Într-un efort de a se elibera de 
el, îşi ridică privirea dincolo de preotul înveşmântat în 
negru, spre cei doi băştinaşi aflaţi imediat în spatele lui şi 
se opri... 

...pentru că îi devenise imposibil să gândească. 

Cei doi bărbaţi din spatele preotului erau raşi, cu feţele 
late, ochi mari şi păr negru, des, care le atârna drept pe 
umeri. Cel din stânga ridică o micuță cruce de lemn de pe 
piept şi privi fără interes spre Aurora şi echipajul ei. 

Cel din dreapta se uita fix la Cedric Owen... şi, prin el, 
direct în albastrul cristalului. 

Owen nu mai fusese niciodată dat în vileag atât de direct 
şi brutal. Un vânt amarnic îi tăia faţa, de parcă hainele i-ar 
fi fost smulse de pe corp, luând cu ele jumătate din piele. 

În paralizia lungă a momentului, Owen îşi dădu seama 
că, spre deosebire de companionul său, acest băştinaş 
avea atitudinea şi aerul unui războinic. Cicatricea lată care 


114 


îi traversa faţa în zigzag părea făcută dinadins. Cu privirea 
ţintuită de cea a lui Owen, bărbatul îşi trecu două degete 
peste cicatrice, apoi îşi întoarse capul. 

Acum, că privirea cercetătoare se îndepărtase, strigătul 
din urechea lui Owen aproape că dispăru. Putea să audă 
lucrurile care îl înconjurau, mai ales pe preot spunând: 

— Senor Owen? Sunteţi medic, precum şi astrolog. 
Puteţi să juraţi dinaintea lui Dumnezeu că această corabie 
nu ne aduce nicio boală? 

Umbra preotului era mare cât un munte. Era mai uşor să 
îl privească, să îi vadă dimensiunile imense şi să calculeze 
ce fel de ameninţare ar putea să reprezinte, şi astfel să 
uite că fusese despuiat şi apoi reîmbrăcat dintr-o singură 
privire a unui sălbatic cu o cicatrice pe faţă. 

Se aştepta un răspuns din partea lui. 

— Nu, zise Cedric Owen. Nu pot să garantez nimic şi, cu 
siguranţă, nu aş jura asta în numele lui Dumnezeu. Ce pot 
să spun este că am fost pe mare cu aceşti oameni timp de 
două luni şi nu am avut parte decât de obişnuitele 
instabilităţi intestinale şi un umăr scrântit atunci când un 
om a tras de o sfoară cu prea multă forţă. Pot să declar că 
ne-am oprit în Panama pentru a duce la bord provizii de 
apă şi mâncare şi că am luat cu noi un tânăr băştinaş care 
dorea să devină marinar. Cred că, dacă ar fi fost vreo boală 
la bord, acesta ar fi căzut pradă efectelor ei şi, de 
asemenea, dacă el ar fi fost infectat, ne-am fi îmbolnăvit 
noi. Prin urmare, voi jura în orice fel doriţi că nu am văzut 
nimic care să vestească vreo boală, dar nu mai mult de 
atât. Sunt sigur că supuşii leali de la Campeche ai regelui 
Filip ne vor primi cu braţele deschise. 

Nu plănuise nimic din toate acestea. Cuvintele îi ieşeau 
din gură şi le auzea în acelaşi timp ca şi ceilalţi, şi era la 
fel de surprins. 

Fernandez de Aguilar îi aruncă o privire plină de uimire 
nedisimulată, care se transformă în ceva mai contemplativ 
când preotul îşi înclină umil capul, apoi rosti: 

— Bine grăit, doctore. Dacă aţi fi jurat pe Dumnezeu că 
oamenii voştri sunt curaţi, atunci aş fi poruncit să fiţi 


115 


împuşcaţi, iar corabia să fie arsă pe mare. Debarcaderul ar 
fi fost distrus împreună cu ea, aşa cum s-a întâmplat ultima 
dată când ne-a fost adusă boala. 

— Şi toate acestea în van, spuse Owen. Aţi fost destul de 
aproape de Don Fernandez în aceste ultime minute pentru 
a deveni o sursă de infecţii dacă acesta ar fi fost într- 
adevăr infectat. Aţi fi mers printre oameni şi aţi fi 
răspândit boala oriunde v-aţi fi dus. 

— Doar că nu m-aş mai fi dus nicăieri. Secretarul meu, 
Diego, cel de-aici - şi arătă cu un gest spre băştinaşul cu 
cicatricea pe faţă -, are ordin să îmi taie gâtul şi apoi pe al 
său. Domingo - şi arătă cu degetul spre cel mai paşnic 
dintre cei doi secretari - ar fi intrat în mare, aceasta fiind 
moartea aleasă de el. Cu noi dispăruţi, al doilea rând de 
războinici ar fi dat foc corăbiei, trăgând săgeți aprinse. 
Niciun copil nu îşi împuşcă de bunăvoie părintele, dar m-ar 
omori dacă le-aş comanda asta, atât de multă încredere am 
în ei. 

Owen observă că Fernandez de Aguilar se încordase. 

— Aceşti oameni vă consideră tatăl lor? întrebă 
căpitanul. 

Faţa lui Gonzales Calderón era indescifrabilă. 

— Eu mă consider tatăl lor după Dumnezeu, zise el. Cred 
că, dacă le spun că nu aduceţi variolă şi veniţi purtând 
daruri şi cunoştinţe pentru a ne ajuta să ne recuperăm 
pierderile, vă vor permite să ancoraţi corabia. Ce se 
întâmplă după aceasta este în mâinile lui Dumnezeu. Eu nu 
vă pot garanta siguranţa mai mult decât medicul 
dumneavoastră poate garanta sănătatea echipajului. 


116 


CAPITOLUL 11 


Colegiul Bede, Cambridge 
Iunie 2007 


Un sigur crin alb rămas de la nuntă împodobea masa 
joasă din lemn de frasin în camera lui Kit de la River 
Room. Ca o izbândă a arhitecturii stil Tudor, peste 
jumătate din lungimea camerei era proiectată deasupra 
râului Cam. Ferestrele de pe trei laturi îi permiteau 
soarele strălucitor de vară să pătrundă înăuntru. Râul 
curgea verzui dedesubt. O fereastră deschisă lăsa mirosul 
de apă aproape stătută de afară să se amestece cu 
parfumurile trecătoare ale bucheţelelor împrăştiate prin 
cameră, trimise de prieteni pentru a-i ura lui Kit bun venit 
acasă din spital. 

Pentru că îi erau prieteni, avură discreţia să nu fie 
prezenţi la sosirea lui, ci o lăsară pe Stella să îl ajute să 
coboare din ambulanţă, sprijinit de cele două cârje, şi să 
urce treptele spre spaţiul larg şi luminos care îi servea 
drept casă. 

Se legăna pe picioare lângă masa cu flori, dar ce îi 
atrase atenţia fu râul care curgea sub fereastră. Curgerea 
domoală a apei gri-verzui, sclipirile de deasupra ei în aer, 
iluziile create de lumină şi sticla veche făceau să pară că 
partea din cameră proiectată deasupra râului ar fi fost mai 
mare, ca şi cum ar fi plutit singură, suspendată „între cer 
şi apă“, aşa cum intenţionaseră proiectanţii ei. 

Se roti complet, observând cerul şi mănunchiul de nori, 
iarba uscată de pe Midsummer Common, râul aglomerat, 
plin de turişti în bărci şi studenţi întârziaţi, bucuroşi de 
examenele trecute, gazonul perfect din Lancaster Court, 
cu împrejurimile sihastre şi statuia de bronz a lui Edward 
al III-lea, monarhul din casa Plantagenet al cărui fiu 


117 


înființase colegiul Bede ca un act de pietate filială 
comemorând victoria tatălui săi împotriva francezilor la 
Crecy, în 1346. 

Stella privea cum Kit se acomoda cu încăperea, 
redevenea el însuşi, îşi amintea cine fusese înainte şi cine 
devenise. Cârjele ezitară, apoi se opriră. Ochii lui îi 
întâlniră pe ai ei, verzi-căprui, tulburi, plini de patimi noi 
pe care ea nu le putea desluşi. 

— Îmi amintesc crinii, spuse el. 

— Kit... 

Se simţea incapabilă să se mişte. Un val de transpiraţie 
rece îi cuprinse ceafa. Din momentul în care îşi recăpătase 
cunoştinţa în spital, fusese rece şi retras, şi complet diferit 
de bărbatul pe care credea că îl cunoaşte. 

Îl văzu pregătindu-se să recite un discurs elaborat, pe 
care ea nu voia să-l audă. 

Faţa îi era ca a unui arlechin, verde de vânătăi pe partea 
imobilă, vie, albă şi mobilă pe cealaltă jumătate. Folosindu- 
se doar de această parte, încercă să zâmbească. 

— Ar trebui să mă părăseşti. Acum, cât toate amintirile 
sunt încă plăcute. 

Frumoasa lui voce irlandeză era spartă, inegală. O auzi 
şi tresări. Ochii lui nu o părăsiră niciun moment. 

— Nu face asta... zise ea plângând, deşi îşi promisese că 
n-o s-o facă. Nu te voi părăsi. Nu mă poţi obliga să fac 
asta. 

— Dar pot să ţi-o cer. Pentru binele amândurora. 

— Nici tu nu crezi asta. Te-ai căsătorit cu mine de mai 
puţin de o lună. Eu m-am căsătorit cu tine. Nu este 
momentul să renunţăm. 

El se încruntă şi clătină din cap. Mâinile îi tremurau pe 
cârje. Ea ar fi vrut să facă un pas înainte şi să îl prindă, să 
îi aducă un scaun, să pregătească pentru el scaunul pe 
rotile electric, să stea sau să doarmă lângă el, să se simtă 
iarăşi acasă fără să-şi facă griji. Nu putea face niciunul 
dintre aceste lucruri până nu se puneau de acord asupra 
unui viitor care să-i mulţumească pe amândoi. N 

Corpul lui nu răspundea aşa cum şi-ar fi dorit. Işi ridică 


118 


umărul bun a nedumerire. 

— Nu vreau să fiu cu tine, cu toate aceste lipsuri pe care 
nu le aveam înainte. 

— Doamne, Kit... 

Işi şterse faţa cu podul palmei şi scotoci în buzunarul 
pantalonilor scurţi după un şerveţel. 

El nu mai era ce fusese odată, acest lucru era 
incontestabil. Chiar şi aşa, nu era atât de rău pe cât 
prognosticaseră medicii la prima examinare. Faptul că era 
în stare să meargă reprezenta un miracol al ştiinţei 
moderne şi o dovadă a valorii terapeutice a administrării 
de dexamethasone intravenos, în doze suficiente pentru a 
adormi un elefant, sau cel puţin aşa îi spuseseră doctorii 
de la spitalul din Yorkshire, iar apoi, în termeni mai 
cumpătaţi, echipa neurologilor de la Addenbrookes din 
Cambridge, care făcuseră şi ei analize RMN şi tomografice 
şi ajunseră la concluzia că ori primiseră din Yorkshire un 
set greşit de analize, ori zeii speologiei fuseseră 
extraordinar de binevoitori,  trezindu-l pe doctorul 
Christian O'Connor din comă atât de repede şi relativ 
intact. 

Nu au fost însă în stare de noi miracole şi nici să i-l 
redea complet vindecat. Il trimiseră acasă pe jumătate 
tămăduit, un bărbat predispus să adoarmă brusc, un 
bărbat care putea să zâmbească numai cu jumătate de 
faţă, care nu putea să-şi mişte pe deplin piciorul stâng şi 
care putea să-şi folosească braţul stâng doar parţial. Îl 
trimiseră acasă cu cârje şi în scaun cu rotile, precum şi cu 
un program de exerciţii de fizioterapie care să-l ţină 
ocupat şi poate chiar să-i grăbească vindecarea. 
Considerau că, odată cu trecerea vremii, va putea să se 
lepede de una dintre cârje. 

Nu puteau să-i spună dacă avea să poată merge normal 
sau să alerge, sau dacă zâmbetul îi va redeveni vreodată 
întreg, depăşind înţepenirea ca de plastic care îi afecta 
jumătatea stângă a corpului. 

Şi nici nu puteau să îi zică dacă avea să îşi recapete 
amintirile vizitei în catedrala din pământ, a craniului 


119 


acoperit de calcar alb pe care îl descoperiseră acolo, a 
fugii de-a buşilea pe cornişa din peşteră, purtând două 
lanterne, sau a căderii de pe ea cu destulă claritate pentru 
a-l convinge pe inspectorul Fleming să redeschidă cazul de 
tentativă de omor. Deocamdată, abia reuşea să-şi aducă 
aminte detaliile propriei nunţi. 

„Îmi amintesc crinii.“ 

Doar ochii îi erau cu adevărat vii. Ea nu reuşise 
niciodată să le descifreze expresia pe deplin, dar înainte 
existase tot timpul în ei un umor ironic, care o atrăsese şi o 
adusese în viaţa lui. Acum nu erau decât bariere care o 
ţineau la distanţă. Îi întâlni privirea fără să aibă nicio idee 
despre ce gândea sau simţea el. 

— Ştii că am dreptate, îi spuse el şoptit. 

— Nu. 

Disperată, se aplecă să ia rucsacul pe care îl lăsase sub 
masă. Avusese alte planuri pentru cristal. 

Deschise închizătoarea cu o mână şi scoase afară piatra 
albă, sfărâmicioasă, care fusese țelul căutărilor de-o viaţă 
ale lui Kit, şi o aşeză pe masă. Era un lucru simplu, urât, 
care împrăştia fărâme de calcar pe podeaua de lemn. 

Nu simţi nimic din partea pietrei. Nimic din fulgerul 
albastru care îi străpunsese mintea sau senzaţia de 
vulnerabilitatea străveche a unui nou-născut care o 
înduioşase pe pajiştea de la Gaping Ghyll. Timp de trei 
săptămâni, aceasta lâncezise în rucsacul ei, nevăzută şi 
neauzită. Nu reuşise să se convingă să o mai privească. 

— Nu am aruncat-o, rosti ea. 

— Evident. 

Faţa îi devenise complet imobilă. Acum, era măcar 
simetrică. 

— Ar trebui poate să mă aşez? 

Se învârti în cârje, înjură şi se îndreptă ţeapăn spre 
scaunul cu rotile. 

Ea îşi dorea ca el să fie bucuros de ajutorul ei. El îl 
primea în silă, lăsând-o să îl ducă la scaunul cu rotile şi să 
îl aşeze în el aşa cum o învăţaseră cei de la spital. Fără să 
se opună, o lăsă să îi aşeze craniul de cristal în poală. 


120 


Pentru o perioadă lungă, se uită fix la bucata de piatră, 
într-o tăcere rece, cu privirea trecându-i prin ea. 

Exact când ea crezu că tensiunea avea să-i ucidă pe 
amândoi, el îşi ridică fruntea şi se îndreptă scârţâind pe 
roţile noi spre fereastră, de unde putea să privească apa 
de jos. 

Masa de frasin era între ei, un cadou de nuntă din 
partea ei pentru el şi a lui pentru ea, cumpărată într-o altă 
epocă, atunci când ei erau alţi oameni. Ea se aşeză pe 
marginea acesteia. 

— Dacă îl urăşti atât de mult, putem să-l aruncăm acum 
în râu. 

— Şi asta ne-ar garanta siguranţa? 

— Adică despre asta este vorba? Siguranţa noastră? Mie 
mi se pare mai mult de-atât. 

— Cineva a încercat să mă omoare pentru asta, Stell, 
spuse el cu faţa chinuită. Ce vrei mai mult de-atât? 

— Atunci, arunc-o. 

— Mi-ai spus că o aruncaseşi deja. 

Nu se certaseră niciodată până acum. Această tensiune 
puternică şi  tăioasă era nouă, neaşteptată şi 
înspăimântătoare. 

Îşi dădu seama că îşi frângea mâinile şi se forţă să se 
relaxeze. 

— Tony Bookless mi-a zis să fac asta, rosti ea. Am 
încercat. Nu am putut s-o fac. 

— Dar l-ai lăsat să creadă că ai făcut-o. Şi pe mine la fel. 

— Deci mai sunt şi mincinoasă pe deasupra, replică ea. 
Am crezut că o să fii mulţumit. Il păstram ca pe o surpriză 
pentru întoarcerea ta acasă. O să mă părăseşti din cauza 
asta? Despre asta este vorba de fapt? 

Nu putea să stea locului. Se duse până la fereastră, 
întoarsă cu spatele spre el, urmărind studenţii care jucau 
oină în soare, pe pajiştea Common, dorindu-şi să se poată 
întoarce în timp pentru a schimba lucrurile. Merse înainte 
şi-napoi de trei ori exact câte doisprezece paşi înainte ca el 
să-i vorbească. Atunci când făcu asta, vocea îi era atât de 
slabă, încât aproape se pierdea în zgomotul de afară. 


121 


— Nu ştii să minţi prea bine, Stella. Tony nu a crezut că 
ai aruncat-o. Crede că eşti orbită de piatră. Se pare că 
acesta este efectul ei asupra oamenilor. Şi acesta este 
motivul pentru care mor. 

Mai degrabă o oprise sunetul vocii lui decât cele spuse. 
Sunete guturale, moi, pe care nu le mai auzise niciodată. 
Se răsuci. Ochii lui erau roşii. 

— Plângi? 

— Încerc să nu o fac. 

— Vai, Doamne. Kit... 

Il ridică din scaun pentru a putea să-l îmbrăţişeze cum 
trebuie. În acel moment prelung, fără cuvinte, avură o 
legătură mai profundă decât orice se petrecuse între ei în 
cele trei săptămâni de la accident. 

Dincolo de hainele aseptice cu care venise de la spital, el 
mirosea la fel ca întotdeauna. Ea îi desfăcu cămaşa şi îşi 
lipi nasul de pielea moale de sub claviculă şi vorbi cărnii, 
oaselor şi inimii de dedesubt. 

— Când ţi-a zis Tony asta? 

— Seara trecută. A venit iarăşi la mine, după plecarea 
ta. 

Îşi trecu mâna prin părul ei, proaspăt tuns pentru 
întoarcerea lui. Era cu un deget mai scurt decât înainte. Il 
ciufuli şi o sărută pe frunte, iar ea îi simţi jumătatea gurii 
care funcţiona cum trebuie. 

— l-am promis că o să te conving să o distrugi, spuse el. 

— Kit, eu... 

— Ceea ce a fost o prostie, pentru că nici măcar nu 
vorbisem cu tine mai întâi, ştiu asta. Dar nu vreau să mori, 
Stell. Am pierdut atât de multe alergând după un vis făurit 
de mine. Nu vreau să te pierd şi pe tine. Nu aş putea 
suporta asta. 

Ea îşi ridică fruntea de pe pieptul lui. 

— De ce ar trebui să mă pierzi? 

— Pentru că Owen nu şi-a scris versurile doar de dragul 
poeziei. Le-a scris drept ghid şi avertisment. 

Îşi închise ochii şi recită din memorie: 

— „Găseşte-mă şi trăieşte, căci eu sunt speranţa ta la 


122 


sfârşitul vremii. Îmbrăţişează-mă aşa cum ţi-ai îmbrăţişa 
copilul. Ascultă-mă aşa cum ţi-ai asculta iubirea. Încrede-te 
în mine aşa cum te-ai încrede în Dumnezeul tău, oricare ar 
fi acela“. 

Îşi deschise ochii. Privirea îi era rătăcitoare. 

— „Îmbrăţişează-mă aşa cum ţi-ai îmbrăţişa copilul. 
Ascultă-mă aşa cum ţi-ai asculta iubirea.“ Tu faci asta? 

Ea nu îi răspunse, nu era nevoie să îi răspundă. Kit 
putea să îşi dea seama de intenţiile ei, chiar dacă ea nu le 
mai putea desluşi pe ale lui. O prinse de mâini şi o trase 
spre el îmbrăţişând-o, în aşa fel încât singurul lucru pe 
care ea putea să îl vadă erau ochii lui mari şi sinceri. 

— Stell, toţi cei care au avut piatra şi i-au purtat de grijă 
au murit. Şi eu aş fi murit dacă nu ar fi fost apă pe fundul 
prăpastiei. Tu eşti într-un pericol şi mai mare. Eşti 
îndrăgostită de ea. 

Trăgând-o mai aproape, îşi trecu vârful degetului peste 
lobul urechii într-un mod care îi trimise fiori de-a lungul 
şirei spinării. 

În ultimele trei săptămâni, ar fi dat orice ca să simtă 
asta. Acum, îl prinse de încheietura mâinii şi îl opri. 

— Kit, ascultă-mă. Nu piatra este cea care îi omoară pe 
oameni. Oamenii sunt cei care omoară pentru a o obţine 
sau pentru a o distruge. 

— Şi, în cazul nostru, care dintre motive a fost? 

Mâna lui era nemişcată într-a ei. 

— Nu ştiu. Probabil amândouă. În peşteră, vânătorul 
care o căuta voia să distrugă craniul, nu pe tine. Chiar sunt 
convinsă de asta. 

Ochii ei se tulburară. Privi afară pe fereastră şi nu văzu 
decât unduiri verzi. 

— Nu că poliţia m-ar crede. Ei cred că ai avut un 
accident. Echipa de salvare ne-a categorisit drept un cuplu 
de  excursionişti care s-au rătăcit într-o peşteră 
necunoscută. 

Kit râse forţat. 

— Deci oricine a făcut asta e încă liber. El ştie exact cine 
suntem, iar noi nu avem nici cea mai vagă idee despre cine 


123 


ar putea să fie el. Doamne, că bine le-am mai nimerit, nu-i 
aşa? 

— Nu, tu ai... 

— Ba da. Eu am făcut ca toate acestea să fie posibile. 
Visul meu nebunesc, insistența mea, cadoul meu de nuntă. 
Te rog să nu ne certăm şi din cauza asta. Dacă vrei să 
continui pe calea asta, atunci, de-acum înainte, poţi să-ţi 
asumi tu toată responsabilitatea, dar până aici ea îmi 
aparţine. Bine? 

— Bine. 

— Mulţumesc. 

O răsuci cu stângăcie pe Stella, astfel încât amândoi 
priveau acum pe fereastră, şi o strânse la piept. 

Dedesubt, un student cu pălărie de paie plimba pe râu 
un grup de turişti într-o luntre. Ca să pară mai 
spectaculos, ţinea prăjina cu o singură mână, iar în 
cealaltă avea un pahar plin cu şampanie. Frânturi de voci 
americane ce comentau despre River Room ajunseră până 
la ei în timp ce luntrea aluneca dedesubt. 

Urmă o aşteptare prelungă, timp în care Stella putu să 
simtă căldura unuia dintre lucrurile pe care el i le spusese. 
„Am pierdut atât de multe. Nu vreau să te pierd şi pe tine. 
Nu aş putea suporta asta.“ 

Luntrea se depărtă. Vocile străine se estompară. 
Chinuită de acele de gheaţă care îi răvăşeau stomacul, în 
ecoul vocilor de jos, Stella zise: 

— Dacă tu rămâi aici, iar eu mă duc să aflu ce-i cu acest 
craniu, asta nu înseamnă că nu te iubesc, Kit. Nu înseamnă 
că mă pierzi. Ştii asta, nu-i aşa? 

— Ştiu. Iar tu trebuie să ştii că, dacă vin cu tine, asta nu 
înseamnă că sunt gelos pe piatră. 

O scânteie de râs îi vibră în voce. Şi altceva, pe care 
trebui să se forţeze ca să îl audă. O sărută pe creştetul 
capului. 

— Eşti o femeie foarte curajoasă, Stella Cody. Şi te 
iubesc, ţi-am spus asta? 

— Nu de când am fost în peşteră. 

Obrazul îi era lipit de pieptul lui. Bătaia inimii lui o 


124 


atingea pe a ei. Îşi înălţă capul. Faţa lui era deasupra ei. 
Incet, şi cam fără precizie, se aplecă să o sărute. 


Curând după aceea, el fu cuprins de somn, cu toate că 
nu fusese decât un sărut. Se aşeză înapoi în scaunul cu 
rotile, cu o pace aproape copilărească întipărită pe chip. 
Stella se aşeză turceşte pe podeaua simplă de stejar şi 
privi spre râu, încercând să nu se gândească la nimic. 
Craniul de cristal zăcea pe masa joasă, de frasin, dintre ei. 
Un bulgăre de calcar fără vreo trăsătură deosebită, care 
era posibil să aibă forma unui cap de om descărnat. 

Sau poate că era pur şi simplu o piatră scoasă din lacul 
calcaros, plin de vârtejurile unei peşteri subterane. 

Mintea îi aparţinea în continuare doar ei. Gândul sau 
senzaţia fragilă a unei prezenţe pe care o avuse la gura 
văgăunii din Yorkshire nu era decât o amintire. Chiar şi 
aceasta se pierdea, încât era posibil să nu fi fost decât ceva 
imaginat, provocat de teama creată de peşteră. 

Împinse piatra mai la soare, astfel încât umbrele îi erau 
mai bine definite. O adiere de amiază ridică mirosul de apă 
curgătoare în cameră. Aceasta aduse cu ea şi măcănitul 
îndepărtat al rațelor, şi certitudinile concise ale unui tânăr 
ghid care însoțea un grup de academicieni aflaţi în vizită. 

— ... apartamentul River Room, care pare suspendat 
peste râul Cam este un exemplu unic al extremelor stilului 
arhitectonic din perioada Tudor. Acesta a servit o vreme 
drept locuinţă pentru doctorul Cedric Owen, cel mai 
însemnat binefăcător al colegiului şi autor al registrelor 
Owen. River Room a fost mai apoi ocupat o vreme de 
dramaturgul şi spionul Cristopher Marlowe şi se zvoneşte 
că regele Charles I s-ar fi ascuns aici timp de opt nopţi, 
spre sfârşitul războiului civil. De aici, ne putem îndrepta 
către piatra comemorativă din faţa porţii care dă spre 
Great Court şi care marchează locul unde a murit Owen în 
ziua de Crăciun, în 1588. Trupul lui a fost înmormântat 
într-o groapă comună undeva lângă mormintele celor 
răpuşi de ciumă, dar înainte de moarte a... 

Vocea se pierdu în depărtare. Stella îşi propti coatele de 


125 


genunchi şi bărbia în hamacul alcătuit din degetele ei 
împletite, şi îşi cobori privirea la acelaşi nivel cu ochii 
craniului. 

— Înainte de moartea lui, Cedric Owen te-a ascuns într- 
un loc unde timpul şi apa îngheţată te-ar fi ascuns pentru 
totdeauna. Dar cineva a vrut atât de mult să fii găsit, încât 
a măsluit manuscrisele lui Owen pentru a introduce în 
acestea propriul cod. „Ceea ce cauţi este ascuns în apă 
albă.“ De ce a făcut asta? 

„De ce?“ 

Kit pusese primul această întrebare după ce analizase 
registrele şi descoperise că fuseseră scrise de două mâini 
diferite. Era pentru prima dată după un an de când îl 
cunoştea când îl văzuse neliniştit, plimbându-se întruna 
până la fereastră şi înapoi, trecându-şi mâinile prin păr. 

— De ce? Tot ce ştim despre Cedric Owen ne face să 
credem că era un bărbat cinstit şi onorabil. A plănuit totul 
cu atâta grijă. A ascuns banii şi registrele şi a lăsat o 
scrisoare la un avocat, care să fie deschisă la un secol 
după moartea sa, încât să devină imposibil ca averea să-i 
fie confiscată de către coroană. Odată ce nu mai era 
periculos ca ele să fie descoperite şi aduse la colegiu, a 
lăsat ordin ca registrele să fie mereu disponibile 
publicului, „ferite de orice pericol şi la dispoziţia tuturor 
celor care ar dori să le vadă, în interes personal sau pentru 
studiu academic“. Ştia exact cât de mult aveau acestea să 
sporească prestigiul academic al colegiului. Dacă ele sunt 
false, trebuie să fie un motiv pentru asta, Stell. 

Plouase toată ziua şi o ceaţă groasă se lăsase peste Cam. 
River Room se balansa deasupra acesteia, scăldată într-o 
lumină gri-verzuie, în clipocitul hipnotic al apei. 

Fără să gândească, Stella răspunsese: 

— Trebuie să fie altceva ascuns în textul registrelor. Tu 
eşti criptograful, Kit. Ai toate registrele scanate pe un disc, 
de ce nu faci o analiză să vezi ce rezultat obţii. 

El traversase camera şi o sărutase pe frunte. Căldura 
uscată a buzelor lui o înfiorase mai mult decât vorbele 
rostite râzând, cu accentul lui irlandez. 


126 


— Eşti un geniu, ţi-am spus asta? 

La vremea aceea, Stella îl cunoştea deja de un an şi îl 
iubea de jumătate de an, dar abia începuse să-l cunoască 
pe bărbatul din spatele vocii şi mintea din spatele ochilor. 
Ea se oferise să îl ajute la descoperirea codului, mai 
degrabă ca un pretext pentru a-l cunoaşte mai bine pe Kit 
decât din curiozitate faţă de textul ascuns. 

Ea era astronom. Nu ştia nimic despre istorie, însă 
tocmai îşi finalizase teza de doctorat şi aştepta să fie 
chemată pentru a-şi susţine disertaţia. Astfel că avea 
destul timp la dispoziţie. În săptămânile care urmară, 
învăţă mai mult despre istoria Angliei decât în timpul 
tuturor orelor de istorie ascultate pe jumătate de-a lungul 
anilor de şcoală. Descoperi că asta îi făcea plăcere. În 
vreme ce Kit analiza numerele din coloanele de 
contabilitate, Stella luă în primire copii tipărite ale textului 
original şi învăţă să descifreze grafia buclată a registrelor. 

Câteva săptămâni mai târziu, după nenumărate şi lipsite 
de succes analize ale numerelor, când începuse să viseze 
scrisul elisabetan înghesuit ori de câte ori închidea ochii, 
Stella descoperi că, pe ultimele pagini ale registrului, 
ştersăturile şi greşelile de pe hârtie nu erau, aşa cum se 
afirmase înainte, rezultatul scrisului la bordul unei corăbii, 
ci mascarea intenţionată a unui cunoscut stil de 
stenografiere. 

Transcrierea acestora îi luase mai puţin de două ore, iar 
jumătate din acest timp îl petrecuse în bibliotecă, în 
căutarea de adnotări care o conduseseră la o traducere 
actualizată a codului lui John Dee. 

„Lucrul pe care îl cauţi este ascuns în apă albă...“ 

Stella descoperise textul. Kit fusese cel care înţelesese 
că acesta dădea indicii cu privire la cristalul rătăcit al lui 
Cedric Owen şi tot Kit fusese acela care petrecuse zile 
întregi citind biografiile lui Cedric Owen, pentru a 
descoperi locul la care făceau referire versurile criptice, 
cel care cercetase hărţi şi studii topografice timpurii, cel 
care navigase pe Google Maps până când ochii i se 
înceţoşaseră, el fusese cel căruia îi păsase într-atât, încât 


127 


să plănuiască o excursie şi să transforme planul în 
realitate şi cel care purta responsabilitatea faptului pe 
umeri acum, când moartea îi urmărea pe amândoi. 

Dar Stella era cea care se scufundase în apa albă şi 
adusese la suprafaţă bucata urâtă de calcar, Stella era cea 
căreia ajunsese să îi pese de ea şi se alesese cu întrebări 
fără răspuns care nu o lăsau să doarmă şi îi umbreau 
zilele. Nedumerită, privi fix piatra. 

— Ce îmi scapă? 

Laptopul lui Kit zăcea sub masa joasă de frasin. Acesta 
conţinea întreaga arhivă Owen, plus sutele de fişiere cu 
încercările eşuate de decodificare şi unicul care conţinea 
succesul final. Deschizând acel fişier pe ecran, reciti 
fragmentul pe care Kit îl ţinuse minte. 


Eu sunt speranţa de la sfârşitul vremii. Ţine-mă aşa cum 
ai ţine un copil. Ascultă-mă aşa cum ţi-ai asculta dragostea. 

Ai încredere în mine aşa cum ai avea încredere în 
Dumnezeul tău, oricare ar fi acela. 

Urmează calea care îţi este aici arătată şi fii cu mine la 
timpul şi locul potrivite. Fă apoi aşa cum îţi prezic păzitorii 
nopţii. După aceea, urmează inima ta şi pe a mea, căci 
acestea două una sunt. Nu da greş, căci prin asta te 
dezamăgeşti pe tine însuţi şi pe toată lumea care aşteaptă. 


Începu să roadă capătul unui creion. 

— Te-am ţinut aşa cum aş ţine un copil, îi spuse ea 
pietrei. Te ascult în toate felurile pe care le ştiu. Sunt 
pregătită să mă încred în tine, dacă-mi oferi ceva în care 
să cred, şi nu te-am aruncat în Gaping Ghyll, ceea ar trebui 
să însemne ceva pentru relaţia dintre noi. Aş urma calea 
care este aici arătată, dacă aş avea cel mai vag indiciu 
despre ceea ce ai vrea să îmi arăţi... 

În acel moment, nu albastrul pietrei îi cuprinse mintea, 
ci fu izbită de un gând brusc. 

— Stella Cody, eşti o proastă, şi una oarbă pe deasupra! 

Se ridică în picioare şi alergă spre biroul din capătul 
îndepărtat al camerei, acolo unde Kit îşi ţinea toate 
dosarele, într-o ordine aproape obsesivă, dar care însemna 


128 


că putea să găsească orice, atât timp cât ştia de ce are 
nevoie. 

Ştia exact de ce avea nevoie. Alese un dosar plin de copii 
tipărite ale primelor trei registre, un caiet şi un creion nou, 
apoi se îndreptă cu toate acestea înapoi la locul ei de lângă 
fereastră, oprindu-se să sărute dosul palmei lui Kit când 
trecu pe lângă el. 

— Dacă te mai acuz vreodată că eşti îngrozitor, bolnav 
de organizat, te rog, adu-mi aminte de asta. 

Rosti cuvintele încet şi nu îl văzu să se trezească nici 
atunci, nici în oricare alt moment al după-amiezii, în timp 
ce ea era cufundată într-un maldăr de hârtii şi imagini 
scanate şi îşi punea întrebarea pe care nu o formulase 
înainte, găsind poate începutul unui răspuns. 


— Alo? Este careva acasă? 

Soarele era coborât mult spre vest, trimițând peste râu o 
lumină chihlimbarie. Adierea era mai răcoroasă şi mai 
uscată. Ghidul şi vizitatorii dispăruseră. Rațele se 
mutaseră în susul râului, pentru a fi hrănite de turiştii de 
la cafenelele de pe podul Magdalene. Stella stătea cu 
picioarele încrucişate în lumina blândă a serii, 
mestecându-şi creionul şi făcând notițe în caiet. 

— Poate că nu sunt bine-venit? 

Un tip îndesat intră pe uşă, făcând loc unui curent de 
aer care îi suflă încet peste hârtia din mâna ei. 

— Gordon! Desigur că eşti bine-venit. Hai înăuntru... 

Profesorul Gordon Fraser, doctor în ştiinţe, expert în 
geologie, membru al Societăţii Regale şi prim candidat la 
postul de rector al Colegiului Bede, în improbabila 
eventualitate că Tony Bookless ar fi renunţat vreodată la 
acest titlu, era specializat în sedimentologie şi era un 
speolog de renume internaţional. Era, de asemenea, cel 
mai apropiat prieten al Stellei la Cambridge. 

Scund şi corpolent, avea o barbă roşcată, care se 
proiecta ca o bordură de pe curbura bărbiei, şi tendoane 
de fier oţelit în umeri, care îi ieşeau în evidenţă ca nişte 
parâme. Părul lui era un ghem de bucle care ar fi stârnit 


129 


invidia oricărei femei şi purta tricoul Clubului Cambridge 
de alpinism şi speologie, pe care se lăuda cu o listă de 
realizări ce ar fi părut imposibile, doar că Stella îl însoţise 
în ultimele dintre acestea şi ştia şi despre restul că erau 
adevărate. 

Vorbea engleza cu un accent provenit din nord-vestul 
Scoției şi nu se sfia să poarte kilt, deşi Stella nu văzuse 
dovezi în acest sens decât cu trei săptămâni în urmă, când 
Gordon Piticul fusese cel de-al doilea martor la nunta ei. 

Acum, stătea stânjenit în prag, ţinând un buchet de 
frezii şi privind de după uşă. De acolo, nu avea cum să 
vadă craniul de cristal. Stella îl acoperi cu rucsacul înainte 
să se ridice. 

— Scuză-mă, eram cufundată în registre. Hai să-ţi fac o 
cafea şi să vedem dacă şi Kit vrea să se trezească. l-ar 
părea rău să nu te vadă. 

— Kit e treaz, spuse Kit din scaunul cu rotile de lângă 
fereastră. 

Vorbea abia desluşit şi era imposibil de zis dacă era din 
cauză că abia se trezise sau fusese treaz în ultimele trei 
ore. Scaunul se întoarse în scâncetul roţilor controlate de o 
baterie. Ridică din umărul sănătos. 

— Îmi pare rău, răspunse privirii întrebătoare de pe faţa 
ei. Ar fi trebuit să spun ceva mai devreme. Dar a fost 
plăcut să te privesc la lucru. 

Privirea lui agitată o întâlni pe a ei, mărturisind mai 
mult de-atât: că şi el se bucura să aibă puţină singurătate, 
că şi el avea nevoie de libertatea de a sta pur şi simplu, că 
erau părţi din el care trebuiau să-şi păstreze intimitatea, 
lucru pe care îl regreta. 

— Trebuie să merg la baie, zise apoi în treacăt. Dacă pui 
de o cafea, până e gata, termin şi eu. Şi atunci, poate ne 
arăţi amândoura ce ai descoperit în registrele lui Cedric 
Owen. 

Bucătăria era de fapt un alcov în colţul camerei, o 
rămăşiţă a practicilor perioadei Tudor, când nu se 
considera a fi necesar ca focul pentru gătit să fie ţinut 
departe de dormitor sau camera de studiu. 


130 


În timp ce el era plecat, Stella pregăti cafeaua cu tot 
dichisul, punându-l pe Gordon să macine boabele în vreme 
ce ea fierbea laptele într-un ibric cu fund dublu. Discutară 
despre peşteri pe care le cunoşteau amândoi, şi nu despre 
accident. Vorbiseră deja despre asta la căpătâiul patului 
lui Kit, în săptămânile de dinaintea întoarcerii acasă. 

Între timp, alţi speologi parcurseseră ruta aleasă de ei în 
ambele direcţii şi o cartografiaseră. Fotografiile de pe net 
înfăţişau catedrala din pământ şi candelabrele ei de piatră. 
Antropologii studiau deja picturile rupestre, dându-le 
denumiri, clasificându-le, dezlegându-le misterul. 

Scaunul rulant al lui Kit se înapoie scâncind din 
dormitorul şi baia de dincolo de acesta. Işi schimbase 
tricoul şi îşi stropise părul cu apă, lăsându-l ciufulit, 
părând acum mai degrabă şaten decât blond. Stella 
observă aceste lucruri la fel cum le-ar fi observat şi cu o 
lună înainte, dar cu un fel de grijă diferită. 

Îşi găsi un loc lângă fereastra pe trei laturi şi mută masa 
joasă cu piciorul. 

— Deci? Ai petrecut trei ore neîntrerupte studiind 
jurnalele lui Cedric Owen. Ce ai găsit, Stella? 

Încă nu era pregătită. O parte din ea, omul de ştiinţă, 
voia să îşi termine căutarea, să analizeze rezultatele, poate 
chiar să le descifreze mesajul. 

Ei aşteptau calmi, doi dintre cei trei bărbaţi din lume în 
care avea cea mai mare încredere. 

— Nu-mi place să spun asta şi, deşi nu ştiu sigur dacă 
mai pot să îl privesc în faţă, cred că Tony Bookless ar 
trebui să fie şi el de faţă, rosti ea. 

Acesta, deşi ştia că fusese minţit, îi aprobase totuşi 
finanţarea bursei la o săptămână după întoarcerea acasă. 
Conştiinţa ei o chinuia într-un colţ al minţii şi nu îi dădea 
pace. 

— Tony e prins la o întrunire la Old Schools, spuse 
Gordon. Nu o să termine decât după cina oficială. 

Îşi înfăşură degetele groase în jurul cănii pe care i-o 
dădu Stella şi făcu semn cu barba ascuţită spre notițele ei. 

— Te-am văzut pe fereastră, de pe pajiştea Jesus Green. 


131 


Păreai adâncită în ceva care nu părea că poate să aştepte 
atâta vreme. Ce ai găsit, fato? o întrebă iarăşi, când văzu 
că nu îi răspunde. 

Ea amestecă în cafea şi privi spre Kit, încercând să uite 
de 'Tony Bookless. 

— Am descoperit un al doilea cifru în registre. „Calea 
arătată aici.“ 

Aceste vorbe ar fi trebuit însoţite de fulgere şi o fanfară 
de trompete. În locul acestora, se auzea un cor de rațe 
ciorovăindu-se şi plânsetul subţire al unui copil rătăcit pe 
malul râului. 

Şi îl avea pe Kit, care zâmbi larg cu jumătatea de gură 
pe care putea să o controleze. 

— Şi de aceea avem treizeci şi două de volume, şi nu 
doar unul, spuse el. Ce fată deşteaptă eşti! Mă gândeam eu 
că este îngrozitor de multă muncă doar pentru ca doi 
bărbaţi să ne lase o singură pagină de poezie cu ritm 
şchiopătat. Şi ce ne spune? 

— Nu ştiu. Sunt hieroglife. Am petrecut după-amiaza pe 
net, încercând să descopăr ce sunt. Uite... 

Işi strânse notițele într-un teanc şi le aşeză pe masă. 

— E ca un fel de stenografie. Fiecare pagină are 
jumătate de duzină de semne care par greşeli de scris 
obişnuite, doar că acestea sunt mai bine ascunse şi 
rezultatul final este mai complicat. Sunt prezente în toate 
volumele. Vezi aici, la sfârşitul paginii... 

Luă un volum la întâmplare şi îşi trecu degetul sub un 
rând: 


21 august 1573, lui Imagio, fiul lui Diego, pentru: 2 
cocoşi de munte vânați: 


— Dacă priviţi cu atenţie, sub cifra 3 a anului şi iarăşi 
sub „f” din „fiul“ şi „v“ din „vânaţi“, sunt bucle şi linii. 
Dacă le copiezi pe pagină... puse peste o foaie 
transparentă şi le copie... şi repet procedeul cu rândul 
următor... 


132 


22 august 1573, Părintelui Calderon, pentru: chiria 
pentru două persoane, respectiv eu & don Fernandez 


Pe măsură ce vorbea, Stella desluşea semnele şi le 
copia. 

— Şi cu asta se încheie pagina. Încă nu e foarte coerent. 

— E o galimatias, o scriere confuză. Nu are niciunul 
dintre însemnele stenografiei. 

Kit luă foaia şi o tinu în mână încruntându-se. Vorbele îi 
erau mai puţin încâlcite după somn. 

Stella luă înapoi foaia şi încă alte trei. 

— Asta pentru că nu este stenografie. E un fotomontaj. 
Dacă potrivim paginile împreună, în grupuri de câte patru, 
şi unim aceste puncte în colţurile din stânga jos... Îşi 
prinse limba între dinţi şi încercă să potrivească paginile 
unele peste celelalte... Obţinem magia comunicării umane. 
Vedeţi? 

Cele patru pagini de hârtie transparentă se uniră pentru 
a alcătui o înşiruire de ciudate hieroglife buclate, de 
oameni şi animale cu ochii bulbucaţi, de guri căscate şi 
sori, şi copaci, şi luni, şi şerpi încolăciţi, şi jaguari, şi nimic 
din toate astea nu părea inteligibil. 

— Hristoase. 

Stella nu-l văzuse niciodată pe Gordon rămas fără 
cuvinte. Era o plăcere să vadă asta acum. 

— Sunt semne şi puncte de aliniere pe fiecare pagină de 
la primul volum până la ultimul, spuse ea. Nu pot să 
înţeleg cum de nu le-am văzut înainte. 

— Pentru că nu le căutam, zise Kit. Dar acum o facem. 
Sau cel puţin tu o faci. 

Se aplecase periculos de tare, bâjbâind după paginile de 
pe masa joasă. 

— Deşi eu sunt în mod clar prea ameţit ca să văd 
lucrurile evidente. Nu pot să înţeleg nimic din toate astea. 
Gordon, care este bătrân şi înţelept şi căruia creierul nu i- 
a fost făcut chiseliţă, va avea cu siguranţă mai mult succes 
acolo unde eu nu mă descurc. Gordon? 

Cu o agilitate uimitoare, Kit îi pasă cele patru pagini 


133 


scoţianului rotofei, care le studie una câte una. 

— Poate că da. Poate că nu. Geologul îi pasă paginile 
Stellei. Ai putea să îmi arăţi din nou? 

Ea alese alte patru pagini, cu însemne diferite, care erau 
foarte clare în ochii ei. Cu un creion, le îngroşă rapid pe 
fiecare pagină, le copie pe hârtia transparentă, le potrivi şi 
desenă hieroglifele rezultate. 

— Apar în blocuri de doisprezece pe doisprezece, spuse 
ea. Le-am scanat şi le-am introdus în laptop, apoi am 
încercat să găsesc ceva asemănător pe net. Cred că sunt 
vechi hieroglife maya. Poate olmece, dacă e să despicăm 
firul în patru, dar Cedric Owen a petrecut treizeci şi doi de 
ani din viaţă pe tărâmurile mayaşilor, deci eu cred că sunt 
hieroglife maya. 

— Şi poţi să le înţelegi? întrebă Gordon. 

— Glumeşti? Nicio şansă. Aş putea să învăţ, eventual, 
dar asta mi-ar lua ani de zile. Avem nevoie de cineva care 
cunoaşte deja bine chestiile asta. 

— Şi îmi închipui că nu sunt prea mulţi. Şi încă şi mai 
puţini în Anglia, în care am putea avea încredere să nu dea 
de ştire lumii întregi înainte să fim pregătiţi. Dar tu ai 
găsit deja pe cineva care cunoaşte lucrurile astea, nu-i aşa, 
Stella? 

Kit o privea într-un mod pe care ea şi-l amintea. Inima 
începu să îi bată mai tare. 

— Poate, răspunse ea zâmbind. Am căutat pe Google 
„craniu“ şi „maya“ şi am dat peste milioane de prostii 
aberante despre sfârşitul lumii. Am adăugat „Cedric 
Owen“ şi am găsit două pagini care duceau în final la 
profesoara Ursula Walker de la Institutul de Studii Maya, 
care este parte a Universităţii Oxford. Femeia asta e 
uimitoare. Institutul îşi are sediul în casa ei, care se pare 
că este o fermă în stil Tudor, la ţară, în Oxfordshire. 
Familia ei are în proprietate pământul acela de pe vremea 
colecţiei Domesday Book?. Registrele lui Owen au fost 
găsite acolo, aşa că s-ar putea spune că are un interes de 


2 Înregistrare originală sau un rezumat al rezultatelor recensământului 
din Anglia întreprins din porunca lui William I Cuceritorul. (n.red.) 


134 


familie în afacerea asta. Are doctoratul în antropologie... 

— La Bede? întrebă Kit. 

— Desigur, şi apoi, dacă este să ne încredem în Google, 
a petrecut următorii patru ani scriind biografia completă a 
lui Cedric Owen... împreună cu Tony Bookless. 

Gordon se plesni peste frunte. 

— Ştiam eu că mai auzisem numele ăsta undeva! 

— Exact. Doar că n-a rămas prin preajmă şi toată lumea 
a uitat-o. Ei doi şi-au obţinut împreună diplomele de 
doctorat, apoi fiecare şi-a văzut de drumul său. Tony s-a 
alăturat armatei şi a devenit istoric militar, iar Ursula 
Walker a devenit antropolog de teren. Din ce a publicat, aş 
spune că a petrecut mult mai multă vreme decât noi în 
căutarea craniului de cristal, încercând să îi afle scopul. 
Singura problemă e că se pare că, între timp, a preluat 
obiceiurile băştinaşilor. 

— Ce fel de băştinaşi? 

Kit îşi dădu ochii peste cap. 

— Orice fel de băştinaşi. Zi-mi orice tip de băştinaş, ea a 
fost deja acolo. Din câte pot să-mi dau seama, şi-a petrecut 
cel puţin jumătate din viaţă pe teren. Uite aici... 

Stella deschise laptopul şi întoarse ecranul ca amândoi 
să poată vedea. De pe ecran îi privea o femeie cu ochi vioi, 
bine bronzată, în jur de 60 de ani. În spatele ei, peisajul 
era complet verde. 

Gordon mişcă ecranul pentru a putea vedea mai bine. 

— Pare mai mult junglă acolo decât teren. 

— Asta este din ultima ei călătorie în Yucatan, în iunie 
2005, spuse Stella. Din păcate, nu pot să găsesc nicio poză 
din iarna 2006, pe care a petrecut-o în pustiurile îngheţate 
ale tundrei arctice, ameţindu-se cu urină de ren împreună 
cu laponii tribului Sami. 

— Stella?! 

Pentru prima dată de când fuseseră în peşteră, Stella îl 
văzu pe Kit râzând. Inima îi sălta de bucurie. 

— Se pare că este o procedură bine-cunoscută în 
antropologia modernă, zise ea cu seriozitate. Renii se 
hrănesc cu ciuperci halucinogene şi urinează suc magic. 


135 


Păstorii renilor mănâncă zăpada galbenă şi apoi şamanii 
lor fac orice trebuie să facă pentru a-i ţine pe toţi fericiţi. 
Nu se mai putu abtine şi dădu drumul unui zâmbet larg. Ce 
altceva ai putea să faci atunci când nu ai decât treizeci de 
secunde de lumină la fiecare douăzeci şi patru de ore, iar 
temperatura este destul de scăzută încât să îngheţe şi 
rahatul în tine? 

— Poate că ai putea să stai acasă, unde e cald şi bine, ca 
noi, ceilalţi? sugeră vag Gordon. 

Stella râse şi râsul îi sună nechibzuit şi prostesc, dar nu 
îi păsa. 

— Având în vedere lucrurile pe care le faci tu, nu cred că 
eşti persoana potrivită pentru a vorbi despre statul acasă 
în siguranţă, Gordon Fraser. 

— Da, ai dreptate, acceptă el muşcându-şi degetul mare. 
Atunci, dacă acum a renunţat la sucul magic, poate să 
traducă noul cifru? 

— Cred că da. l-am trimis un e-mail. Ne-a invitat să 
mergem să o vizităm mâine. Are o conferinţă la institut, 
dar o să termine până după-amiază. 

„Ne-a invitat.“ În timp ce vorbea, Stella îl privea pe Kit. 
În ciuda zâmbetelor şi a râsului, încă nu putea să-şi dea 
seama ce trăiri avea. El observă că îl priveşte şi îi zâmbi 
strâmb. Se întinse peste masă cu grijă şi rupse o floare de 
pe firul de crin alb. 

Ea rămase nemişcată în vreme ce el îşi manevră scaunul 
în jurul mesei şi îi potrivi floarea după ureche. Cu mâna pe 
umărul ei, îi spuse: 

— „Urmează calea care îţi este aici arătată şi fii cu mine 
la timpul şi locul potrivite.“ Am ajuns deja până aici. Vrem 
să fim la timpul şi locul potrivite? 

Îi venea să chiuie de bucurie. 

— Trebuie să le descoperim mai întâi. De aceea mergem 
la Ursula Walker. 

— Ştiind că o să fie cineva pe urmele noastre la fiecare 
pas? 

— Trebuie să avem grijă. Ştim deja asta. Iar cristalul o 
să ne avertizeze dacă există un pericol real. Trebuie să 


136 


avem încredere în asta. 

Până atunci, nu mai vorbise despre cristal de faţă cu 
altcineva. Kit o privi surprins. 

— Deci... putem să îi arătăm lui Gordon ce-am găsit? 

— Nu văd de ce nu. Ezitând, Stella continuă: Gordon, 
cred că avem să îţi arătăm ceva. 

Urmă o tăcere scurtă, vreme în care Gordon avu bunul- 
simţ să tacă, iar Stella se îmbărbătă pentru întâmpinarea 
protestelor la vederea craniului, care însă nu sosiră. 

Dimpotrivă, undeva în albastrul îndepărtat al unei seri 
de vară, simţi pentru prima dată o legătură, o trezire şi o 
iubire slabă, nesigură. 


— Ooo... ce lucru frumos. 

Gordon stătea pe podea în faţa ei, genunchii lor 
atingându-se, dar fără ca el să atingă craniul de cristal. 
Stella îl ţinea în faţa lui aşa cum ar fi ţinut un nou-născut şi 
îl întoarse în aşa fel încât să-l poată vedea din toate 
unghiurile. Nu îl lăsă să îl atingă. Noua legătură era prea 
fragilă pentru asta. El nici nu încercă asta, ci rămase 
sprijinit pe palme şi privind cu uimire mută. 

— Poţi să îl cureţi? îl întrebă. Poţi să faci ceva ca să 
îndepărtezi depunerea de calcar, să-l faci să arate aşa cum 
era când se afla în grija lui Cedric Owen, fără să 
deteriorezi cristalul de dedesubt? 

Gordon îi aruncă o privire de sub sprâncenele ca nişte 
omizi. 

— Am putea să încercăm. Dar să ştii că atunci s-ar putea 
să fie mai greu de ascuns, însă, cu siguranţă, ar fi un lucru 
şi mai frumos de privit. 

Se uită la ceas, apoi la Kit şi Stella, apoi doar la Stella. 

— Noi doi am putea merge acum la laborator, în timp ce 
toată lumea e plecată. 


137 


CAPITOLUL 12 


Departamentul de Geologie 
Universitatea Cambridge 
Iunie 2007 


Departamentul de geologie era un loc liniştit în acea 
după-amiază de vară. Stella cobori după Gordon trei etaje, 
până într-o încăpere ventilată, cu aerul uscat, care mirosea 
asemenea tuturor laboratoarelor din lume, a acizi 
neidentificaţi şi a substanţe pentru cromatografie, mirosuri 
create de om, care nu aveau nimic de-a face cu natura. 

În această ariditate subterană, ajunseră în cele din urmă 
la un laborator îmbrăcat în faianţă albă, cu bănci din oţel 
pe laturi şi un cuptor ultramodern pe una dintre laturi, cu 
un panou de control electronic ce părea că ar putea dirija 
şi un avion cu reacţie. 

— Aceasta e Maisie. Ea este exact ce ne trebuie. 

Gordon mângâie cu afecţiune uşa de sticlă a cuptorului 
special dotat cu un mecanism de aspirare. Accentul lui, 
care nu suna niciodată englezesc, era acum şi mai bogat în 
inflexiuni scoțiene. 

— Înainte de venirea acestui mic monstru, ceea ce avem 
noi de gând să facem ar fi durat şase luni nesfârşite de 
aşteptare pentru dizolvarea calcarului într-o baie de acid. 
Prin comparaţie, era mai interesant să priveşti cum creşte 
iarba. Acum, mulţumită geniului colegilor mei, putem să îţi 
punem prietenul în această maşinărie nouă şi strălucitoare 
şi totul o să fie gata într-o clipită, sau cam aşa ceva. Vrei să 
îl aşezi înăuntru? 

Deschise uşa de sticlă şi o lăsă pe Stella să pună craniul 
de cristal pe un stativ de plastic aflat la baza maşinăriei. O 
multitudine de tuburi fine se înclinau din toate direcţiile. 
Fărâme mici de calcar se dezlipiră de pe cristal atunci 


138 


când ea îşi retrase mâinile, dar acestea fură absorbite de 
sistemul de aspirare înainte să ajungă pe podea. În lumina 
aceea albă, craniul de cristal părea şi mai ostentativ din 
altă eră. 

Gordon se simţea în largul său. Fluiera încet, mai mult 
un şuierat decât o melodie cunoscută. 

— Ei bine, să vedem ce efect o să aibă un pic de 
ultrasunete şi acid sub presiune la două sute de grade 
asupra acestei mizerii de pe suprafaţa lui. Totul este încă 
în stadiul experimental, înţelegi. Nu este încă autorizată 
pentru publicul larg, dar nu văd ce rău ar putea să facă 
dacă înăuntru s-ar afla cuarţ pur. 

— Şi asta credem că este? întrebă Stella. 

— Dacă e cristalul lui Cedric Owen, atunci nu se poate 
să fie altceva. 

Uşa maşinăriei se închise cu un pocnet surd. Gordon îşi 
trecu mâinile peste comenzile digitale. Nişte lumini se 
aprinseră. Multitudinea de tuburi se mişcă mai aproape 
spre craniu. Un zgomot strident începu să îi înţepe în 
urechi. Dincolo de acesta, Stella simţi un murmur vag, abia 
îngânat. Cristalul era mai conştient acum, încât locul 
albastru din mintea ei era din nou ocupat, atent şi alert. 
Simţi o panică momentană, care nu îi aparţinea, apoi 
începu pulverizarea acidului. Promise că o să fie bine şi fu 
ascultată. 

— Cât o să dureze totul? întrebă. 

— Cam vreo două ore. 

— Atunci, aş putea să mă întorc la Kit? Dacă există vreo 
metodă prin care să-l pot aduce până aici, mi-ar plăcea să 
vadă şi el rezultatul final. 

— Bine, te sun când e gata. Este un lift pe care poţi să-l 
foloseşti. Mie nu prea îmi place, spuse bărbatul care 
explorase cele mai dificile peşteri din Marea Britanie. E 
prea claustrofobic. 


Când se întoarse, Kit dormea din nou. Prepară o salată, 
curăţă de frunze nişte căpşune şi le puse pe toate deoparte 
pentru când Kit avea să se trezească. 


139 


Stătea pe podeaua neacoperită, în faţa mesei joase de 
frasin, sorbind dintr-un ceai verde şi privind cum soarele 
aurea copacii de pe Midsummer Common când fu sunată 
pe mobil de poliţista Keri Jones, tânăra operatoare radio 
care ţinuse legătura cu echipa de salvare care îl scosese pe 
Kit din peşteră. 

— Sunt din nou la Ingleborough Fell. 

Distanţa de peste 320 de kilometri făcea ca accentul 
poliţistei să fie şi mai pronunţat decât în realitate. 

— Am reuşit în sfârşit să aducem o echipă de poliţişti 
care să arunce o privire în peştera asta ucigaşă. Tocmai 
am ieşit din ea. M-am gândit că ai vrea să ştii asta. Kit e 
OK? 

Stella îşi întoarse faţa spre el. Avea acum mai multă 
culoare în obraji, iar când dormea, faţa îi era din nou 
simetrică. 

— Azi-dimineaţă i-au dat drumul din spital. Cred că 
deocamdată mai bine de atât nu se poate. 

— Mă bucur să aud asta. 

Urmă o pauză umplută de vântul vâjâind pe întinderea 
câmpiei şi croncănitul ciorilor, şi zgomotul maşinilor pe 
fundal. 

— Am o cameră web. Eşti on-line? 

— Pot să fiu, spuse Stella. 

Laptopul lui Kit avea o cameră care îi permise să 
stabilească o legătură video. Keri apăru pe ecran, 
zgribulită şi slabă, cu pete de noroi pe faţă, cu părul închis 
la culoare umed şi lipit de cap. Privea drept în obiectiv, 
fermă, ca o femeie entuziasmată. 

— Ce-aţi descoperit? întrebă Stella. 

— Două lucruri. Partea cea mai uşoară a fost scheletul. 
Ţii minte că în peştera care avea pe pereţi desene din era 
glaciară era întins un schelet ţinând o sabie? 

— În catedrala din pământ. N-am văzut niciodată ceva 
mai frumos. Am înţeles că antropologii se înghesuie deja să 
studieze picturile. r 

— Ca albinele la miere, rânji Keri. Incercă să găsească o 
soluţie ca să îndepărteze stâncile prăvălite acolo şi să 


140 


ajungă la picturi fără să se târască până la ele. Dar am 
avut şi un patolog criminalist în echipă, ceea ce înseamnă 
că pot să îţi spun că scheletul îi aparţinea unui bărbat înalt 
de un metru cincizeci, în vârstă de aproximativ şaizeci de 
ani. Şi partea cea mai importantă este că pare a fi vechi de 
patru sute de ani... 

„Deci a murit cam în vremea lui Cedric Owen“, calculă 
Stella. 

— ... iar sabia pe care o ţinea am curăţat-o suficient cât 
să vedem nişte detalii. Priveşte asta... 

Ecranul licări şi Keri dispăru. În locul ei apăru sabia, 
fotografiată pe o piatră albicioasă. Mânerul era din bronz 
sau aramă, iar lama - din fier ruginit. O a doua fotografie 
trimisă după câteva momente arăta mânerul în detaliu. 
Liniile gravate se puteau distinge clar. 

— Acelea sunt cumva iniţiale pe mâner? 

Keri apăru din nou pe ecran. 

— Scrie RM şi apoi numărul XII. 

— Robert Maplethorpe a fost al doisprezecelea rector al 
Colegiului Bede, spuse Stella. Dar nu se poate să fie el, 
căci a murit apărându-l pe Cedric Owen la porţile 
colegiului, în ziua de Crăciun a anului 1588. 

— Bine, mulţumesc. 

— Dacă asta-i partea uşoară, care-i restul? 

Keri se încruntă şi privi peste amândoi umerii înainte să 
răspundă. Vorbi încet, alegându-şi cuvintele cu atenţie: 

— Tocmai am fost pe cornişa aceea de coşmar din nou. 
Am pus piroane şi corzi, aşa că acum e mai sigură, dar am 
mers de-a lungul ei de două ori pentru a putea face asta. 
La un moment dat, trebuie să te târăşti, apoi vine o parte 
şi mai dificilă, dar nicăieri nu este posibil să se lovească 
cineva la cap destul de tare, încât să şi-l spargă, aşa cum s- 
a întâmplat cu Kit. 

Aşteptă. Deoarece Stella nu zise nimic, continuă: 

— Asta dovedeşte că ai avut dreptate. Mai era cineva 
acolo, cu voi. 

— Poate Kit s-a lovit la cap în cădere. 

— Nu. Zidul se înclina spre interior sub cornişă în locul 


141 


unde a căzut. Este imposibil ca el să se fi lovit în cădere. 
Patologul criminalist e convins că nu a fost un accident. În 
orice caz, în timp ce toţi ceilalţi făceau poze, eu am mers 
un pic mai în sus de intersecţie, spre Gaping Ghyll. Am 
găsit asta... 

Imaginea se schimbă din nou. În locul de pe ecran unde 
mai înainte fusese faţa lui Keri, apăru o imagine cu mâna 
ei murdară ţinând o sticlă de apă din plastic. 

Imaginea licări şi Keri apăru iarăşi. 

— A fost cumpărată de la o benzinărie de pe autostrada 
M6 şi avem o dată pe eticheta ei, aşa că putem îngusta 
intervalul de timp. Dacă am avea bani, am putea verifica 
dacă sunt urme de salivă şi să încercăm să găsim acel ADN 
în baza noastră de date, dar deocamdată nu-i avem. Acum, 
nu ne serveşte decât pentru a dovedi că mai era cineva în 
peşteră, în acelaşi timp când tu şi Kit aţi fost acolo. Vrem 
să găsim un motiv pentru tentativa de omor. Dacă am reuşi 
să găsim unul, atunci am putea verifica înregistrările 
camerelor de supraveghere din benzinărie pentru a vedea 
cine a cumpărat apă în ziua când a căzut Kit. 

Această afirmaţie era pe jumătate o întrebare. Stella îşi 
întinse mâinile. 

— Dacă oricare dintre noi îşi dă seama de un motiv 
plauzibil pentru care cineva ar încerca să-l omoare pe Kit 
într-o peşteră, inspectorul Fleming va fi primul care îl va 
afla. Poţi să-i transmiţi asta din partea mea. 

— O s-o fac. Mulţumesc. Şi o să îţi trimit un e-mail cu 
orice mai descoperim. 

Incheiară convorbirea. Soarele era o minge roşie 
departe spre vest. Barurile şi puburile de pe podul 
Magdalene se trezeau la viaţă, aruncând pe râu reflexe 
multicolore. Rațele dormeau în linişte. Ceva mai târziu, în 
tăcerea serii, telefonul îi sună din nou. 

— Pietricica ta e gata, rosti Gordon Fraser cu vocea 
tremurândă. Stella, sper că şi tu eşti pregătită. 


Nimic n-ar fi putut s-o pregătească pentru asta. 
Ea şi Kit fură întâmpinați la uşa liftului de Gordon, care 


142 


era neobişnuit de calm, şi conduşi apoi către liniştea 
fluorescentă a laboratorului său. 

Kit merse înainte, zburând în scaunul cu rotile de-a 
lungul coridorului, virând periculos la fiecare colţ. Stella îl 
urma în spate, pierzându-l la ultima cotitură. 

— Doamne, Dumnezeule... 

Şopti asta răguşit, cu teamă sau uimire, nici Stella nu 
reuşea să-şi dea seama. Ea se împiedică înjurând de 
spătarul scaunului lui. Apoi se opri şi ea. 

— Hristoase. 

Albastru. Tot ce putea să vadă era cerul perfect 
albastru, fără pată, cristalin. Un limbaj atât de sărac 
pentru o frumuseţe atât de profundă. Făcu un pas în faţă şi 
îşi lipi nasul de sticla hotei. 

Gordon nu mişcase piatra de pe micul piedestal pe care 
o aşezase ea. Lumina albă era la fel de neiertătoare ca mai 
înainte, dar acum era întrecută de ceea ce ilumina. 

Spaţiul fusese inundat de culoare, un albastru dens, 
ameţitor, luminos, care aduse la subsol cerul dimineţii şi îl 
proiecta până în colţurile cele mai îndepărtate, alungând 
praful şi tehnologia. 

Stella se ghemui cu faţa la nivelul ochilor craniului. 
Eliberat din carcasa de calcar, acesta era perfect, un 
obiect din cristal fără cusur, care atrăgea lumina în 
interior prin suprafeţele curbate, pentru a alcătui o flacără 
palidă şi estompată ce ardea în miezul său. 

În exterior, arcada netedă a bolţii craniene se 
transforma în orbite ca nişte tuneluri, deasupra unor 
pomeţi puternic arcuiţi. Nasul era un triunghi clar. 
Mandibula părea să fie separată, astfel încât gura se putea 
deschide şi închide în caz că ar fi vrut să se joace cineva 
astfel cu el. 

Stella nu voia să joace niciun fel de joc. Spuse încet: 

— Kit, ai rucsacul? 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? 

Cel care vorbise era Gordon. El stătea în colţul 
îndepărtat al camerei, palid, cu ochii mari. Nu venise 
alături de ea. 


143 


Cu aceeaşi voce pe care o avusese la telefon, îi spuse: 

— Eu, personal, m-aş asigura că pot să las din mână un 
asemenea lucru înainte de a-l lua în braţe. 

— Cum adică? 

— Nu ştiu exact. Pare ceva care îţi fură sufletul, iar eu 
nu sunt sigur că aş vrea ca al meu să fie furat. Este un 
lucru prea frumos. Cere pur şi simplu să fie luat în braţe şi, 
după ce faci asta, nu sunt sigur că mai poţi să îl laşi jos. Ca 
să fiu sincer, cred ca ai fi mai în siguranţă dacă l-ai pune 
sub o sonetă de laborator. Avem una, dacă ai nevoie. 

Urmă o tăcere. Stella îl privi pe Kit, în loc să privească 
piatra. 

— Tu ce crezi? întrebă. 

El ridică din umărul sănătos. 

— Tony zice că piatra îi omoară pe toţi cei care au 
contact cu ea. Până la urmă, toate duc la acelaşi lucru. Ori 
crezi că este letală, şi nicio piatră nu merită să mori pentru 
ea, ori crezi că ne poate învăţa ceva şi merită riscul. Am 
mai discutat despre asta o dată. Dacă te-ai răzgândit, eu 
sunt bucuros să mergem pe varianta sonetei. 

— Crezi că mi-a furat sufletul? 

— Sincer? 

El îşi ridică privirea, iar ea văzu pentru un moment lupta 
interioară pe care ochii lui nu o puteau ascunde în timp ce 
încerca să ajungă la perspectiva echilibrată pe care o 
găsea atât de uşor în trecut. Se forţă să zâmbească. 

— Eu cred că eşti mai puternică de-atât, Stella. Dacă nu 
ai fi fost, atunci nu am fi purtat acum această discuţie. 

— Şi ţie nu ţi-e teamă de piatră? îl întrebă Gordon. 

— Nu, din câte îmi dau seama, spuse Kit strângând din 
buze. Este... remarcabilă, dar nu văd de ce ar trebui să ne 
fie frică. 

— Atunci poate că eşti mai tare decât mine. Poate că, în 
adâncul inimii, nu sunt decât un papă-lapte. 

Gordon îşi relaxă umerii, aşa cum observase Stella că 
făcea în peşteri înainte de o urcare dificilă, şi înaintă ca să 
deschidă pentru ea uşa hotei de tiraj. 

Apoi, rosti pe un ton mai normal: 


144 


— Dacă vrei nişte jargon de încântat funcţionăraşii, 
atunci ar trebui să ştii că mărgeaua ta este făcută dintr-o 
singură bucată de cuarţ albastru, mai bine cunoscut sub 
numele de safir. 

— Poftim?! 

— Obiectul pe care îl priveşti este probabil cea mai mare 
piatră prețioasă scoasă vreodată din emisfera nordică, 
spuse el cu un zâmbet larg, care îi despică barba în două. 

— Ce valoare are? întrebă Kit. 

— Pas. Mai mult decât noi doi o să vedem vreodată din 
salariile de universitari, dar, dacă vrei să găseşti un motiv 
de crimă, nu cred că acesta este un lucru pe care îl furi ca 
să îl tai în bucăţi şi să îl vinzi nevestelor de fotbalişti. Are 
genul de atracţie care ar face pe cineva să vrea să îl 
păstreze toată viaţa. Poftim, îţi aparţine... 

Deschise uşa cuptorului. Stella ridică piatra. Fu învăluită 
de lumina albastră. O senzaţie de bun venit, de sosire 
acasă, de prietenie reînviată îi înmuie sufletul. 

In depărtare, îl auzi pe Kit întrebând: 

— De unde provine mai exact? 

— Din Scoţia, răspunse Gordon. Am mai văzut una sau 
două de această culoare în straturile de bazalt de la Loch 
Roag, lângă Lewis, dar niciodată una atât de mare şi fără 
niciun fel de imperfecţiune. Dacă are vreo importanţă, am 
putea să o scanăm şi să analizăm spectrul culorii. Acest 
lucru ne-ar da mai multe indicii despre locul de unde 
provine, însă asta nu înseamnă că a şi fost şlefuită acolo. 
Ar fi putut să călătorească în jurul globului înainte să pună 
cineva mâna pe ea. În orice caz, a fost tăiat în sens invers 
faţă de direcţia axelor cristalografice, lucru care este 
foarte dificil de făcut fără ca piatra să se spargă în mii de 
bucăţi. Dar sigur nu e un fals german. Ei nu ştiu cum să 
facă o asemenea tăietură fără să spargă cristalul. 

Stella asculta doar pe jumătate. Toată atenţia ei era 
concentrată asupra craniului. Îl strânse la îndoitura 
braţului. 


Eu sunt speranţa de la sfârşitul vremii. Ţine-mă aşa cum 


145 


ai ţine un copil. Ascultă-mă aşa cum ai ţi-ai asculta 
dragostea. Ai încredere în mine aşa cum ai avea încredere 
în Dumnezeul tău, oricare ar fi acela. 


Gordon avea dreptate. Piatra îi furase sufletul. Dar se şi 
înşela, căci acesta nu era un lucru greşit. Avea încredere 
în cristal, iar acesta avea încredere în ea. Relaţia lor era 
mai echilibrată acum, de parcă îndepărtarea calcarului 
deschisese un canal care îi permitea pietrei să răspundă în 
egală măsură grijii pe care ea i-o purta. 

Intr-un loc nou din mintea ei, avea spaţiul cerului larg, 
oferind o pace pe care ea nu o crezuse posibilă. Stella se 
îndreptă spre această pace aşa cum s-ar fi îndreptat spre o 
peşteră, cu aceeaşi nevoie de explorare, la fel de nesigură 
de ce avea să descopere. 

Kit pusese probabil o altă întrebare, pentru că Gordon îi 
răspundea. 

— Nemţii sunt maeştri în tăierea cuarţului. 

Inchise uşa cuptorului şi stinse luminile acestuia. 
Flacăra albastră continuă să ardă în miezul craniului. 

— Există undeva în adâncurile întunecate ale Pădurii 
Negre un sat unde ei taie cranii de cristal şi le vând 
americanilor creduli. Acesta nu este unul dintre ele. Mi-aş 
pune la bătaie reputaţia pentru asta. 

Arătă cu un deget bont spre piatra aflată în braţele 
Stellei. 

— Observati cum arcada zigomatică absoarbe lumina? Şi 
ochii sunt ca nişte lentile care o focalizează în interiorul 
craniului. Nu obţii asemenea rezultate cu tehnologia 
secolului douăzeci şi unu. Nu mai există nimeni care să 
ştie cum să facă asta. 

Traversă camera şi se aşeză la calculator, răpăind cu 
degetele-i scurte pe tastatură. 

— Desigur, proveniența confirmă sau infirmă 
autenticitatea lui, aşa că mi-am luat libertatea de a face 
câteva fotografii înainte să încep. Dacă vă uitaţi pe ecranul 
mare de acolo, din spate, spuse cu mâna îndreptată spre 
fundul laboratorului, unde se afla un ecran de proporţiile 


146 


unuia dintr-o sală de cinema, atunci veţi vedea imaginea 
fisurii din cristal. 

O fisură de calcar alb, dens, apărea în albastrul de la 
bază. Calitatea imaginii era fenomenală. De aproape, cu 
acea claritate, până şi calcarul părea interesant. Gordon îl 
indică folosind un pix cu laser. Un punct roşu se învârtea 
pe suprafaţa neregulată. 

— Acestea sunt depuneri progresive. Densitatea şi 
profunzimea variază în funcţie de ciclurile sezoniere. Nu 
suntem foarte precişi, dar, dacă îmi veţi scuza aproximarea 
neclară, putem afirma cu siguranţă că piatra asta a stat în 
apă cu conţinut ridicat de carbonat de calciu vreme de 
patru sute douăzeci de ani, plus sau minus cinci la sută. 

— Deci e a lui Owen, zise Kit. 

— Se încadrează în perioada respectivă. Din punct de 
vedere geologic, cam asta este tot ce vă pot spune. Restul 
depinde de voi, dar nu cred să ne înşelăm prea mult. 

— Deci, de fapt, nu am înaintat prea mult, nu-i aşa? Încă 
încercăm să rămânem în viaţă destulă vreme cât să 
descoperim timpul şi locul stabilite, dacă am avea măcar 
cea mai vagă idee care ar fi acestea, rosti Kit. O nimica 
toată. 

— Trebuie să aflăm mai întâi cine este, spuse Stella de 
pe podea. 

— Recunosc tonul acesta. Care-i problema? 

Kit îşi întorsese scaunul pentru a o vedea mai bine. Tot 
amuzamentul i se şterse de pe faţă. 

— Nu ştiu, zise Stella clătinând din cap. 

Era ceva dificil de explicat. Un fel de închegare din 
ceaţă, flacără, lumină şi cristal, care era mai organică 
decât toate acestea. 

— Tot văd o faţă, dar nimic foarte clar. Vine şi pleacă 
atunci când privesc piatra. 

— Faţa care-i aparţine craniului? 

— Cred că da. Aşa simt. Există cineva de încredere care 
ar reuşi să dea un chip oaselor? 

— Nu e domeniul meu, spuse Kit ridicându-şi privirea. 
Gordon? 


147 


— Cunosc o singură persoană. Scoţianul cel scund îl 
privi pe Kit cu îndoială. Ştiai că Davy Law a continuat cu 
antropologia criminalistică după ce a plecat de aici? 

Urmă un moment de tăcere pe care Stella nu îl înţelese. 

— Nu, zise Kit hotărât, nu el. 

Gordon se înroşi, lucru care era surprinzător. 

— E un om al Colegiului Bede şi se pricepe la ce face. 

— Hai, te rog. 

— Băieți? 

Stella îşi muta privirea de la unul la celălalt. Simţi 
începutul unui puls care o apăsa la baza craniului, 
îndepărtând imaginea chipului şi ceața care îl însoțea. 

Kit oftă. 

— David Law a fost un student la medicină care şi-a 
întrerupt studiile şi s-a apucat să facă apoi ceva mai puţin 
dificil. E un rahat pipernicit, cu dinţi ca de nutrie pe 
steroizi şi părul ca o mulţime de cozi de şobolan. A fost 
cârmaci al bărcii în anul când Bede a ieşit pe ultimul loc. 

Stella se ridică în picioare râzând. 

— Asta nu e un păcat capital. 

— În noaptea dinainte de cursă a molestat-o pe şefa 
echipei feminine. 

— Poftim?! Se răsuci pe călcâie. Gordon, e adevărat? 

— Nu, este o calomnie, iar tu, Christian O'Connor, ar 
trebui să ai mai multă minte de-atâta. 

Gordon era acum roşu tot şi părea furios. Privi fix 
podeaua, apoi îşi ridică iarăşi ochii. 

— Aşa s-a zvonit, dar nu există nicio dovadă. Dar chiar şi 
zvonul i-a distrus cariera lui Davy. A abandonat pregătirea 
medicală şi a fugit în lume, alăturându-se echipei Medicilor 
fără Frontiere. S-a călit bandajând răni de gloanţe şi 
vindecând cazuri de diaree infantilă în taberele de 
refugiaţi din Palestina. Când s-a întors, şi-a continuat 
pregătirea studiind antropologie criminalistică. 

— Deci şi-a petrecut timpul spărgând oasele morţilor, 
spuse Kit râzând sec. Asta-i bună. 

Gordon îi aruncă o privire mânioasă. 

— Şi-a petrecut ultimii cinci ani în Turcia, scoțând din 


148 


sărite guvernul de la Ankara, aducând la lumină nume şi 
dându-le chipuri scheletelor din mormintele comune ale 
kurzilor exterminați, ceea ce nu este un lucru pe care-l 
poate face chiar oricine. Are un birou de patologie 
criminalistică la spitalul Radcliffe din Oxford. Tu te poţi 
agăța de prejudecățile tale dacă vrei, dar, dacă Stella are 
nevoie de cineva care să-şi ţină gura în timp ce pune o faţă 
pe oasele pietrei ei, atunci Davy este omul potrivit. Şi 
probabil că el e unul dintre puţinii care nu s-ar teme de 
piatră sau nu ar vrea să te omoare ca să o obţină, în caz că 
ai dreptate şi există cineva care ar face aşa ceva. Ai avea 
ceva de căutat până să găseşti pe altcineva ca el. 

Kit îşi trecu mâna teafără prin păr. Un moment păru că 
avea să facă un comentariu, dar clătină din cap. 

— Aceasta nu e decizia mea. Stella? Ce vrei să facem? 

Ea ar fi vrut să ţină cont de pâlpâitul avertismentului din 
mintea ei, dar acesta dispăruse la fel de brusc pe cât 
apăruse. Strecură craniul înapoi în rucsac şi trase 
fermoarul. Camera părea goală fără el. Când se ridică în 
picioare, acesta se lipi de spatele ei, la fel cum o făcuse în 
peşteră. 

— Tony ar trebui să se fi întors până acum, zise ea. E 
timpul să îmi uşurez conştiinţa. Ce-ai zice să ne ducem la 
el şi să-i arătăm tot ce-am găsit până acum? El a scris 
biografia lui Owen împreună cu Ursula Walker şi probabil 
că ştie şi ce s-a întâmplat cu adevărat cu Davy Law. Dacă 
Tony crede că este o idee proastă să ne întâlnim cu el, 
atunci, o lăsăm baltă. Dacă nu, mâine-dimineaţă, mergem 
acolo la prima oră şi apoi la Ursula. Bine? 

— Bine. 

Observă  ezitarea abia perceptibilă de dinaintea 
răspunsului lui Kit numai pentru că îl cunoştea prea bine. 


Înaintau încet în aerul cald al serii pe străzile din 
Cambridge, unde studenţii care încă nu plecaseră în 
vacanţă se amestecau în şuvoiul necontenit de turişti, unde 
cafenelele se întindeau pe străzi, iar taxiurile ţâşneau în 
ambele direcţii pe lângă trotuare. 


149 


Din cauza scaunului cu rotile al lui Kit, aleseră ruta mai 
puţin aglomerată care trecea pe lângă marile colegii King, 
Trinity şi John, pe strada pietruită din faţa anticariatului 
Heffer, cotind la stânga înainte de Round Church şi la 
dreapta înainte de podul Magdalene, spre aleea ce ducea 
pe malul râului. Apa, întunecată şi calmă, de o adâncime 
infinită, era nemişcată, cu excepţia luminilor de neon care 
se revărsau de la puburile şi barurile de la capetele 
podului. 

Kit învăţa să manevreze scaunul. Departe de străzile 
oraşului, îşi asuma mai multe riscuri, înaintând mai repede 
pentru a scăpa de zgomot şi lumini. Trecură pe lângă 
marginea terenului Jesus Green, unde câteva cupluri 
destul de gălăgioase se explorau reciproc pe iarba verde. 
La Midsummer Common, se opriră sub copaci. 

— Încă nu a ajuns acasă, zise Stella. 

Colegiul Bede se întindea în faţa lor, pe malul celălalt al 
râului, o clădire de piatră şi granit, cu extravaganţa stilului 
Tudor şi austeritatea stilului Georgian, unde biblioteca 
făcea capela să pară minusculă, fiind la rândul ei umbrită 
de turnul pătrat care adăpostea şi apartamentul rectorului. 

Ici şi acolo, lumini palide străluceau la ferestrele fără 
draperii, dar niciuna nu lumina geamurile camerelor lui 
Tony Bookless. 

Kit îşi întinse mâna pentru a o cuprinde pe a ei. Lumina 
stelelor şi a lunii aruncau umbre care îi ştergeau vânătăile 
de pe faţă. Părea mai tânăr, neprihănit. O sărută la 
încheietura degetului mare. 

— Hai cu mine pe podul geometric al lui John Dee, să 
aşteptăm acolo. Dacă Tony se întoarce pe jos de la Old 
Schools, o să treacă pe acolo. 

Podul avea o singură arcadă, era construit din lemn, fără 
cuie sau piroane, susţinut de geometria pură. Acesta era 
sanctuarul în aer liber al lui Kit, un loc de echilibru unde 
pământul se arcuia peste apă mai complet decât o făcea 
camera lui, unde puterea minţii se unea cu nevoile inimii 
într-un rezultat care îmbina în egală măsură funcţia şi 
frumuseţea. 


150 


Era un loc unde se vindecau răni vechi, se reînnodau 
legături ce fuseseră rupte sau pur şi simplu un loc de stat 
în tăcere, ceea ce ei făcuseră acolo întotdeauna, fără să 
simtă nevoia de a descâlci complicațiile trecutului. 

Trecutul nu avuse însă niciodată monştri care să 
umbrească atât de clar prezentul. 

Stella îşi trecu picioarele printre barele de lemn ale 
balustradei şi le legănă deasupra întinderii apei de satin 
negru. Craniul de cristal se rostogolea încet, lipit de 
spatele ei. Bâzâitul avertismentului revenise, mici fulgerări 
de lumină galbenă care îi treceau prin minte asemenea 
semnelor prevestitoare de furtună. 

— Dacă mergem să-l întâlnim pe Davy Law, spuse ea, 
trebuie să ştiu mai multe despre el. 

Kit îşi ţinea ochii aţintiţi asupra ferestrei de la biroul lui 
Tony Bookless. 

— Nu mai este nimic de zis. A plecat. Nu s-a mai întors 
niciodată. 

— Dar înainte de asta? 

— Înainte de asta, şi-a distrus complet cariera. Asta-i tot. 

— Şi a condus barca sosită pe ultimul loc. 

— Da, şi asta. 

Kit şi-a împins scaunul cu rotile în faţă până a reuşit să 
se prindă de balustrada podului, săltându-se în picioare şi 
privind apa. Apoi, se întoarse spre ea şi îşi trecu mâna prin 
părul ei scurt. Ea îşi ridică o sprânceană întrebător. 

— Şi? 

— Şi toate astea nu merită scoase la iveală, Stella, pe 
cuvânt. Este o poveste veche şi sordidă, şi poate că Gordon 
are dreptate, iar Davy Law este un om diferit. Nu putem 
lăsa asta deoparte acum, să vedem mai degrabă ce o să se 
întâmple când o să îl întâlnim mâine? 

— Dacă o să mergem să îl întâlnim. Poate că Tony o să 
fie de părere că nu e o idee bună. 

— N-o să spună asta. O să spună acelaşi lucru ca şi 
Gordon, că Davy e un om al Colegiului Bede, care se 
pricepe la ce face. 

— Loialitatea faţă de colegiu este mai groasă decât apa? 


151 


— Loialitatea faţă de colegiu e mai groasă decât sângele. 
Dacă nu ştiai deja asta, înseamnă că nu ştii cu cine te-ai 
căsătorit, îi zise zâmbindu-i şi luând-o de mână. Portarii 
sunt cu siguranţă la post, ei sunt cei care au toate 
informaţiile. Nu au voie să divulge itinerariul rectorului 
nimănui decât poliţiei, dar pun pariu pe-un sărut şi-o cafea 
că, dacă apar în faţa lor cu vânătăile mele, în scaunul cu 
rotile, atunci o să-mi spună când ar trebui să se întoarcă 
Tony. 

Era greu să îi reziste când era într-o dispoziţie bună, 
indiferent de fulgerele de avertisment ale pietrei. Il 
îmbrăţişă scurt. 

— Şi dacă tu câştigi, atunci ce primesc, sărutul sau 
cafeaua? 

— Ambele, răspunse aşezându-se în scaun. Ne întrecem 
până la cabina portarului? 

— Kit, nu! 

Încercă să apuce mânerele scaunului, dar el pornise 
deja. Atunci află ce viteză putea atinge scaunul cu rotile. El 
fu cel care câştigă cursa. 


Datorită vânătăilor şi scaunului cu rotile, şi a reputației 
pe care o avea la colegiu, portarii îi spuseră într-adevăr lui 
Kit tot ce ştiau: că rectorul ar fi trebuit să se întoarcă în 
urmă cu 30 de minute, dar nu apăruse încă. Pentru că nu 
era acolo, ei nu aveau nicio idee unde ar fi putut să fie. 

Îi oferiră cafea sau ceai şi ocazia de a sta la vorbă şi a 
ajunge la zi cu bârfele de la colegiu. Kit se relaxă în 
compania lor, deschis şi expansiv, şi discută despre 
peşteră ca şi cum ar fi fost o aventură pe cinste şi n-ar fi 
avut nevoie decât de o săptămână sau două de odihnă 
înainte de a se întoarce pentru a repeta escaladarea. 

Stella ar fi stat să-i asculte toată noaptea, dacă i-ar fi 
permis cristalul. Încercă să reziste cât mai mult. Când 
cioburile galbene de panică deveniră orbitoare, îl bătu 
uşor pe Kit pe încheietura mâinii. 

— Care-i problema? 

Ea clătină din cap pentru a-şi limpezi mintea, dar fără 


152 


succes. 

— Ceva nu e în regulă, dar nu ştiu exact ce. Are de-a 
face cu faptul că noi suntem aici când de fapt ar trebui... 

Deveni sigură de sine. Se ridică în picioare. 

— Trebuie să mergem înapoi la River Room. Acum. 

Kit nu putea să alerge. Stella îl lăsă în urmă, în grija 
portarilor şi alergă înainte, îndemnată de craniul de cristal 
din rucsacul aflat în spatele ei. Sprintând pe lângă 
arcadele în stil Tudor, înspre River Room, salută în treacăt 
statuia de bronz a lui Edward al III-lea, sări peste gazonul 
ce nu putea fi călcat niciodată şi se aplecă sub bolta ce 
dădea spre Lancastrian Court, care ducea spre scări şi în 
final către holul din faţa camerei lui Kit, unde dragonul din 
vitraliu era faţă în faţă cu un spadasin fără armură, sub 
lumina unei semiluni. 

În timpul zilei, petrecuse ore întregi privind curcubeiele 
aruncate de lumina care trecea prin imagine, alegând 
diverse detalii din complexitatea artei din perioada Tudor. 
În întunericul nopţii, un singur felinar stradal trimitea 
lumina incoloră prin dragon şi semilună, căzând pe hol, în 
locul unde Christopher Marlowe îşi scrijelise numele pe 
stâlpul din centrul scării în spirală. 

Mai demult, Kit îi arătase cum să traseze conturul acelui 
nume cu degetul, ca să-i poarte noroc. Acum, nu avea 
niciun fel de noroc. Avertismentul galben din mintea ei 
explodase într-o ploaie de stele în vreme ce urca scările în 
fugă. Încuietoarea spartă şi uşa deschisă erau semnale 
inutile. Ştia deja ce avea să găsească. 

Se rezemă de cadrul uşii cu ochii închişi, aşteptând să-i 
treacă senzaţia de vomă şi furia zdrobitoare cauzată de 
distrugerea fără minte a frumuseţii vechii încăperi. 

— Kit, îmi pare atât de rău... 

— Stell? 

Kit era lângă ea, singur. Portarii aşteptau jos. Mâna lui o 
prinse pe a ei. 

— Ce a făcut? 

Ea îşi deschise gura şi încercă să vorbească, dar nu 
reuşi. 


153 


— Stell? întrebă el din nou, atingându-i mâna şi dându-i 
apoi drumul. Ce-i? 

Craniul de cristal devenise tăcut, lăsându-o astfel să 
gândească. Intră în cameră, trecând peste toată mizeria. 

Dintotdeauna, îi plăcuse apartamentul River Room al lui 
Kit şi se simţise acasă acolo. li era imposibil să simtă acum 
altceva decât furie şi oroare. Stătea în mijlocul unui haos, 
cu sertare răsturnate şi cu boabe de cafea împrăştiate pe 
jos, cu hârtii răvăşite. Camera lui Kit, un altar al ordinii şi 
exactităţii, fusese pângărită cu o furie care o speria la fel 
de mult ca ameninţarea tăcută a celui care îi urmărise în 
peşteră. 

— Te cunoaşte, spuse ea. Doar cineva care te cunoaşte 
ar face aşa ceva. 

— Şi mă urăşte, zise Kit. 

Stella auzi scârţâitul scaunului cu rotile şi îşi întinse 
mâna spre a lui. Strângerea lor era tăcută, dar spunea 
totul despre regretul şi oroarea pe care le împărtăşeau 
amândoi. 

Ea îi strânse mâna, apoi îi dădu drumul. Observa lucruri 
mici, care alcătuiau împreună o mare imagine completă. 

— Nu căuta numai piatra, rosti ea. i-a dispărut şi 
computerul. Şi toate dosarele. Toată munca din după- 
amiaza asta. A 

Dincolo de vânătăi, faţa lui Kit era complet albă. Işi 
întoarse scaunul într-un cerc complet. 

— Asigurarea o să-mi permită să cumpăr un computer 
nou, spuse cu glas spart. 

— Şi ce rost are dacă nu avem nimic să scriem în el? 
Registrele au dispărut, codul, notițele. Totul. 

Kt îşi ridică sprânceana, cea pe care o putea mişca. 
Reugşi să schiţeze o jumătate de zâmbet. 

— Draga mea, vorbeşti cu un tocilar. Calculatorul îşi 
face o copie a activităţii de trei ori pe zi în serverul 
bibliotecii şi o dată pe zi pe internet. Totul are o copie. Şi 
copiile au copii. Pot să le iau pe cele mai noi de pe site-ul 
unde sunt stocate şi le putem lua cu noi la Oxford, zise 
privind-o cu coada ochiului. Dacă mai mergem. 


154 


— Desigur. 

Furia îi era acum sub control, astfel încât nu o mai 
paraliza, ci plutea pe oceanul tulbure al fricii ei. 

— O să sunăm poliţia în seara asta, acum. Să vedem 
dacă o să ne ia în serios de data asta. Apoi, mâine, vom 
merge la Oxford şi vom afla care-i treaba cu craniul de 
cristal. Şi, după ce aflăm asta, o să fim cu un pas mai 
aproape de a şti cine ţi-a distrus camera şi o să-l facem să-i 
pară rău. 


Poliţiştii fură tăcuţi şi eficienţi, şi îi luară în serios. Nu 
găsiră nicio amprentă sau indicii despre identitatea 
vandalului. Sigilară camera şi aşteptară până ce Kit îi sună 
pe portari pentru a găsi o cameră în care să doarmă. Apoi, 
îi dădură un număr la care să sune pentru consiliere. 
Promiseră să contacteze poliţia din North Yorkshire pentru 
a le comunica noutăţile apărute. Nu îşi puneau totuşi prea 
multe speranţe într-o rezolvare. 

Noaptea târziu, stând întinşi împreună în pat pentru 
prima dată după accident, în patul pe care portarii îl 
găsiseră pentru ei într-una dintre camerele destinate 
profesorilor veniţi în vizită, Stella începu să tremure. 
Crezuse că el dormea deja îşi dădu seama că se înşelase 
abia când Kit se întoarse pe-o parte şi îşi întinse mâna 
sănătoasă pentru a o prinde pe a ei. 

— Stell? 

— Mmm? 

— Gordon avea dreptate. 

— Ín legătură cu ce? 

— Craniul de cristal ţi-a furat o parte din suflet. Nu mai 
eşti femeia cu care m-am căsătorit. 

Ea îl prinse în braţe, neputând să se oprească din 
tremurat. Albastrul din mintea ei era singura parte liniştită 
din ea. 

— Şi asta e un lucru rău? întrebă ea. 

— Nu ştiu, spuse el sărutând-o pe pielea moale a gâtului. 
Eşti frumoasă atunci când eşti ucigător de mânioasă. Dar 
îmi fac griji pentru tine. 


155 


— Asta este valabil pentru amândoi. Nici tu nu mai eşti 
bărbatul cu care m-am căsătorit. Nici măcar nu pot începe 
să-ţi zic cât de tare mă îngrijorează asta pe mine. 

Îi simţi jumătatea de zâmbet cu care aproape că se 
obişnuise. 

— Ştiu. E scris pe fruntea ta cu litere de-o şchioapă. Dar 
eu nu sunt rănit decât fizic şi, dacă nu mă vindec, nu o să 
fie sfârşitul lumii. Cred că pentru tine s-ar putea să fie 
altfel. 

— Eu s-ar putea să descopăr sfârşitul lumii? 

— S-ar putea să descoperi sfârşitul lumii tale, care ar fi 
în acelaşi timp şi sfârşitul lumii mele. Îmi promiţi încă un 
lucru? Îmi juri că n-o să mergi niciodată undeva de unde n- 
o să te poţi întoarce? 

Nu era o pretenţie atât de mare. Ea îl ţinu în braţe şi îl 
sărută, şi fu sărutată în schimb, şi, în cele din urmă, când 
tremuratul îi mai dispăru, spuse: 

— Jur că n-o să merg nicăieri de unde nu cred că pot să 
mă întorc. 

Nu era chiar ce îi ceruse el, dar însemna aproximativ 
acelaşi lucru, iar el era pe jumătate adormit. O strânse la 
piept şi îşi trecu degetele prin părul ei şi adormiră astfel, 
şi, abia după ce ea se scufundă în albastrul înalt şi lipsit de 
cusur al visului, îşi dădu seama de vidul care se căsca între 
ce îi ceruse el şi ce îi promisese ea, dar era deja prea 
târziu ca să mai schimbe ceva. 


156 


CAPITOLUL 13 


Zama, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


— În neştiinţa lor, copiii mei cred că noi nu suntem 
prima creaţie a lui Dumnezeu, ci a cincea şi ultima rasă 
care să locuiască pământul. Ei îşi creează ornamentele ca 
o mărturie a acestui lucru, aşa cum este acesta pe care îl 
priviţi acum. L-am păstrat exact aşa cum era când am 
debarcat pentru prima dată aici, în 1547, şi am 
transformat acest loc, templul lor, în casa mea. Este un loc 
sărăcăcios, dar un palat în comparaţie cu locuinţele celor 
pe care îi păstoresc, foarte răcoros în fierbinţeala zilei. Şi 
acum, dacă aţi vrea să intraţi... Diego vă va servi cu vinul 
pe care îl avem, doar dacă nu v-aţi adus poate propriul 
vin...? Mulţumesc, m-am gândit că s-ar putea să fie aşa. 

Devenea evident că, deşi părintele Gonzales Calderón, 
preot al băştinaşilor din Zama, avea trupul unui bătăuş 
plătit, acesta ascundea mintea şi manierele unui prelat. De 
asemenea, era evident că preotul îi invitase pe căpitanul 
corăbiei Aurora şi pe medicul acestuia în locuinţa sa dintr- 
o datorie, şi nu din plăcere. Pereţii erau împodobiţi cu 
imagini ale crucificării lui Hristos în varietatea agoniilor 
acestuia, dar o singură privire aruncată mobilierului 
spartan din locuinţă confirma faptul că părintele Calderon 
nu era un bărbat care să se dedea plăcerilor trupeşti. 

Iarăşi în mod evident, stilul înzorzonat al lui de Aguilar 
nu îl impresiona, lucru nefericit din moment ce spaniolul 
părea să fie într-o dispoziţie expansivă. El începuse să îşi 
exprime entuziasmul imediat ce Aurora ancorase şi abia 
dacă se oprise până acum, când stătea ghemuit în mijlocul 
casei preotului, care fusese înainte templu, cercetând un 
mozaic colorat, ce ocupa jumătate din podea, şi scoțând 


157 


mici exclamaţii de minunare şi încântare faţă de ceea ce 
privea. 

Făcea acest lucru ca o metodă de distragere a atenţiei, 
pentru a atrage orice curiozitate îndreptată spre medicul 
său către el, şi asta cu succes. Owen îl privi pe preot 
făcând un efort aproape fizic pentru a-şi îndepărta privirea 
de la vulgaritatea fantastică a cerceilor lui de Aguilar şi 
simţi  împunsătura unei remuşcări pentru propria 
prejudecată asemănătoare, din trecut. 

Totuşi, dacă tot ce spusese preotul era adevărat, atunci 
exista un pericol în exuberanţa căpitanului, iar Owen nu îşi 
dorea ca prietenul său, atât de recent descoperit, să sufere 
din cauza sa. Încercând să poarte conversaţie, întrebă: 

— Această clădire nu este vopsită în roşu, asemenea 
celorlalte. Aţi cerut acest lucru intenţionat? 

— Desigur. Le-am cerut acest lucru lui Diego şi 
Domingo, atunci când am luat acest loc în primire. Au 
spoit-o cu un var preparat după propria reţetă şi de atunci 
repetă acest proces în fiecare an. 

— Dar continuă să picteze restul oraşului în culoarea 
sângelui. Este o amintire a sacrificiilor umane sau... 

Owen vorbi cu nevinovăție, repetând numai lucrurile pe 
care întreaga Spanie le ştia despre băştinaşii mayaşi. 
Regretă acest lucru imediat, atât de tare întunecaseră 
aceste vorbe chipul preotului. 

— Copiii mei nu practică şi nu au practicat niciodată 
omorârea altora pentru satisfacerea zeilor lor, rosti preotul 
calm, dar plin de venin. Ei erau needucaţi, însă nu barbari, 
spre deosebire de duşmanii lor din nord şi vest, populaţia 
culhamexica, pe care străinii îi cunosc sub numele de 
azteci, care au fost cu succes cuceriţi de Măria Sa Cortes 
şi al căror aur se află acum în posesia Preaînaltei Maiestăţi 
a Spaniei. 

Doisprezece ani la Cambridge îl învăţaseră pe Owen că 
neştiinţa sinceră era cea mai bună soluţie atunci când se 
confrunta cu mânia oamenilor care se credeau mai 
învăţaţi. Inclinându-și capul într-o parte, întrebă: 

— Atunci, de ce au ales o culoare atât de violentă? 


158 


Preotul îi aruncă o privire urâtă. Crucea mare de argint 
săltă pe pieptul său. 

— Fiind mai înţelept şi mai puţin sălbatic decât vecinii 
lor, poporul din Zama a ajuns la concluzia că, dacă îşi 
vopseşte clădirile roşii ca sângele, acestea vor părea 
asemenea templelor barbarilor păgâni ale căror trepte 
sunt acoperite de sânge uman. Imitându-i în acest fel, 
copiii mei speră să îi descurajeze pe atacatorii care ar 
putea să... Mulţumesc, Diego. Intră, te rog. 

La această invitaţie, băştinaşul care avea o cicatrice pe 
faţă, despre care Owen nu credea că Diego era numele lui 
de naştere, se prelinse asemenea unei umbre de-a lungul 
paravanului verde care atârna în cadrul uşii, ţinând o tavă 
cu trei cupe de lut şi o sticlă de vin destupată. 

Preotul îl trata aşa cum orice nobil şi-ar trata servitorul: 
ca pe un copil încăpățânat, văzut, dar neauzit. Lui Cedric 
Owen i-ar fi plăcut să poată face acelaşi lucru, însă ochii 
iscoditori ai acestuia îl sfredeleau şi făceau ca murmurul 
din fundal al pietrei albastre să devină asurzitor. 

Făcu un efort pentru a-şi lua cupa cu vin de pe tavă şi îşi 
concentră toată atenţia asupra preotului. 

— Şi funcţionează? întrebă el. Vopsitul caselor în roşu? 

— Sunt aici de aproape zece ani şi singurul duşman cu 
care ne-am luptat a fost variola. Putem deci să tragem 
concluzia că funcţionează, spuse preotul cu o măreaţă 
lipsă de logică. Şi acum trebuie să îl ridicăm din genunchi 
pe căpitan, căci altfel nu o să avem loc pe podea pentru 
aşezarea mesei. Aţi dezlegat ghicitoarea mozaicului, 
señor? 

— Din păcate, nu. 

Cu o evidentă părere de rău, Fernandez de Aguilar se 
ridică. Ochii îi străluceau cu un entuziasm care era doar 
puţin exagerat. Făcând câțiva paşi în spate, îndepărtându- 
se de modelul de pe podea, şi zise: 

— Cred că am înţeles probabil începutul, dar este de 
nepătruns pentru mintea mea. Señor Owen, nu vrei să îţi 
aplici logica de medic asupra acestei ghicitori pentru mine, 
înainte ca gazda noastră să ne divulge secretele lui? 


159 


Şi astfel, fără să fie atent şi cu mintea chinuită de 
privirea tulburătoare a băştinaşului cu cicatrice, Cedric 
Owen ajunse să stea în faţa imaginii care schimbă pentru 
totdeauna traiectoria vieţii sale. 

Din depărtare, acesta părea asemenea desenului unui 
copil, realizat în piatră. O colecţie amalgamată de 
pietricele alese pentru claritatea culorii şi aranjate în 
imagini schiţate pe o suprafaţă de aproximativ patru metri 
pătraţi. Aici, oameni cu ochii bulbucaţi şi bestii fantastice 
se zvârcoleau în lupte evidente, descrise cu emfază, cu 
ochii înflăcăraţi, dinţii scrâşnind şi membrele încolăcite 
într-un conflict etern. 

La o privire mai de aproape, formele se dovediră a fi mai 
complexe decât păruseră la început. În centru era un foc 
alcătuit din pietricele roşii şi galbene, destul de veridic, 
înconjurat de un model din frunze împletite. Pe margini, pe 
o bordură lată, era harta cerului cu constelaţiile şi 
planetele aranjate într-un mod care promitea o înţelegere 
şi mai profundă dacă era studiată în detaliu. 

La mijloc, între foc şi cer, stăteau cele două viitoruri 
posibile ale omului, ţinute în echilibru etern. Pe o parte, 
conflictul, războiul şi nenorocirea erau descrise prin figuri 
fioroase şi războinice. De cealaltă parte era antiteza luptei, 
o pajişte de vară împodobită cu flori colorate, prea 
frumoase pentru a fi numite şi prea multe pentru a fi 
numărate. Un copil era îngenuncheat în mijlocul ei, liniştit 
în singurătatea lui. 

Acestea două erau separate de o linie despărţitoare abia 
schiţată, o fisură ciudată de plăci negre şi albe, cu un şir 
gros de perle colorate înşiruite de-a lungul ei, în cele şapte 
culori ale curcubeului, cu negrul şi albul aşezate la fiecare 
capăt. 

Ca din senin, Owen îşi aminti de o cameră de la etajul 
unui han din Paris şi de mirosul de porumbei copţi cu 
migdale, şi de o voce delicată. 

„In total, sunt nouă culori în lume. Cele şapte ale 
curcubeului, plus negrul pentru întuneric şi albul pentru 
lumină... Culorii albastre i-a fost atribuită inima monstrului 


160 


şi puterea de a chema laolaltă celelalte douăsprezece părţi 
ale spiritului şi trupului.“ 

Şi atunci, ameţit de amintiri, Owen făcu greşeala de a-şi 
ridica privirea. Diego cel cu cicatricea pe faţă stătea într- 
un colţ al camerei, o umbră invizibilă, înarmat cu ochii 
necruţători ca nişte cuțite, care sclipeau şi străluceau la fel 
ca oricare dintre detaliile din imaginea de piatră. Sub 
privirea lor, era imposibil să nu vadă adevărul expus atât 
de clar înaintea lui. 

— Doamne... 

Imaginea nu era desenul unui copil. Pentru un singur 
moment înfiorător, se cristaliză în ceva complet deosebit. 

— Ce vezi, prietene? 

Fernandez de Aguilar puse această întrebare calm, cu 
acelaşi ton pe care îl folosise pe puntea corăbiei, 
dimineaţă. Nu mai făcea pe măscăriciul. Nici unuia din ei 
nu-i mai păsa dacă preotul observase diferenţa, dacă se 
întreba care era motivul acestei schimbări a spaniolului şi 
a medicului său englez sau dacă le plănuia deja moartea pe 
rug, drept consecinţă. 

Intrebarea îi dezlegă limba lui Owen. 

— Văd momentul de dinaintea sfârşitului lumii, 
respiraţia ţinută înainte de dezlănţuirea Armagedonului. 
Văd o hartă a cerului care ne dă timpul şi ora exactă. Şi 
văd modul prin care putem spera să îndepărtăm răul final. 

Îşi ridică privirea spre preot. În Europa, ar fi fost ars pe 
rug pentru o asemenea indiscreţie. Ochii negri ai 
părintelui Calderon erau gânditori, dar nu răzbunători. Îşi 
ridică de pe piept crucea de argint şi o sărută. 

— Continuă, te rog. 

Owen trase aer în piept. 

— Văd prima dată soarele, cea mai mare lumină dintre 
toate, strălucind într-un tunel lung şi întunecat spre un loc 
de unde se nasc toate. O văd pe Venus, steaua dimineţii, 
îmbrăţişându-l pe Mercur, mesagerul, iar acestea două 
dansează în opoziţie cu Jupiter, binefăcătorul de aur. Îl văd 
pe Jupiter aşezat în vârful degetului lui Dumnezeu, 
împreună cu Saturn, marea legătură, pe un braţ şi... 


161 


Cuvintele i se opriră în gât. 

— Văd planetele şi constelaţiile aşezate într-o poziţie 
care nu va exista în timpul vieţii mele şi nici pentru multă 
vreme după aceea. 

Băştinaşul cu cicatrice pe faţă îl privea în continuare, 
dar părintele Calderón fu cel care spuse moale: 

— Această poziţie nu se va contura pe cerul Domnului 
vreme de 456 de ani. Ce vestesc stelele şi planetele? 

Owen se aplecă iarăşi spre minunăţia din faţa lui. 

— Imaginea arată un moment îngheţat în timp, ca şi cum 
lumea ar fi fost prinsă pe marginea prăpastiei, dar există 
firul unei singure speranţe care ar putea să o salveze. Spre 
vest, vedem conflictul nenorocirii de pe urmă. Aici, 
oamenii luptă contra întregii creaţii, fiecare consumat de 
lăcomie, dorinţă, avariţie, lipsa de grijă pentru ceilalţi, 
înclinația de a provoca durere celorlalţi, găsind chiar 
plăcere în asta, nepăsători faţă de obligaţiile lor, dispuşi să 
calce în picioare tot ce există. Aceasta este forţa care va 
duce la distrugerea nu doar a tot ce este bun în lumea 
oamenilor, dar şi a lumii. 

— Şi nu există nicio salvare? întrebă preotul. 

— S-ar putea să fie, căci, în opoziţie cu aceste orori, 
există un loc al păcii, spuse Owen, aşezându-şi mâna peste 
cadranul sudic. Aici, în est, o fetiţă îngenunchează pe o 
pajişte de vară jucând zaruri, cu mâna dreaptă împotriva 
celei stângi. Ea este simbolul inocenţei, a sufletului uman 
neprihănit care ar putea totuşi să mai fie salvat, fiind astfel 
salvat şi viitorul omenirii. 

— Este o fată aceea? Nu un băiat? 

— Aşa cred. 

— Atunci, nu este Hristos tânăr. O greşeală, desigur. O 
să schimbăm asta într-o zi. 

Preotul îşi ţinea mâinile împreunate în jurul crucii de 
argint. Capătul drept îi apărea de sub degetul tinut 
asemenea unui arătător. Îl îndreptă spre imagine, în 
fiecare direcţie. 

— Ai vorbit numai despre fundal. Ce poţi să zici despre 
cele patru fiare care alcătuiesc partea mai mare a 


162 


imaginii? 

— Aaa... 

Ce ar fi putut să spună despre asemenea lucruri? Owen 
nu le observase la început, atât de tare fusese fascinat de 
mozaic, de modul cum imaginile din el ascundeau alte 
imagini. Contururile lor începură să strălucească abia sub 
privirile băştinaşului cu cicatrice. Acum, cele patru fiare îl 
uimeau, cu toată puterea şi minunăţia lor. Aici era 
cuprinsă puterea, strălucirea care lumina şi cele mai 
întunecate lumi. Owen îşi găsea încet cuvintele, pe măsură 
ce încerca să cuprindă minunăţiile pe care le vedea. 

— Am vorbit despre o rază de speranţă în imagine şi, de 
fapt, partea cea mai mare a mozaicului este dedicată 
manifestării acestei speranţe. Aici avem cele patru bestii 
unite şi totuşi neunite. Sus, aici, în colţul nord-estic este un 
leu pătat, un vânător care îi întrece pe toţi ceilalţi, cu 
blană lucioasă şi ochi strălucitori. Apoi, în sud-est este un 
şarpe lung cât o corabie şi gros cât talia unui om, cu dungi 
de smarald şi rubin. În opoziţie cu acestea stau, la nord- 
vest, un vultur cu aripile late cât această casă şi gheare 
care ar putea să sfâşie un lup, şi cu ochii aurii. În sfârşit, în 
colţul sud-vestic stă o şopârlă mare cât un cal, cu dinţi 
care ar putea rupe un om în două. Când acestea patru se 
unesc... 

Pe măsură ce vorbea, bestiile erupseră din mozaic. 
Podeaua de piatră nu putea să le oprească. Se întâlniră, 
toate patru împreună în înlănţuirea vulcanică a cărnii. 
Membre încolăcite cu aripi, capete cu inimi, gheare şi cozi 
laolaltă. 

Pentru un moment luminos, sfâşietor, cele patru 
deveniră una, alcătuind o bestie care era infinit mai 
măreaţă decât toate patru separat. 

Era prea strălucitor. Owen îşi închise ochii în faţa 
luminii orbitoare. Când îi deschise din nou, şarpele- 
pământului dispăruse, la fel şi toate semnele bestiilor care 
îl alcătuiseră. 

Mozaicul era din nou un desen de copil. Ameţit, Owen 
îngenunche pe marginea cu harta stelelor, având grijă să 


163 


nu atingă imaginea mai mare şi îşi trecu podul palmei 
peste şirul de pietre colorate, aşteptându-se parcă pe 
jumătate ca frânturi de fulgere să îi treacă prin degete sau 
ca piatra lui albastră să înceapă să cânte. 

Rămase dezamăgit în ambele privinţe. Fărâma de viaţă 
care fusese în imagine dispăruse. Îndrăzni să arunce o 
privire spre umbrele din spatele preotului şi nu fu surprins 
să vadă că băştinaşul cu cicatrice dispăruse. Acolo unde 
stătuse rămase pe podea doar o pană verde, strălucitoare, 
îndreptată spre focul din centrul mozaicului. 

Owen se ridică în picioare, simțindu-se ametit şi chiar un 
pic ridicol. De Aguilar îl scruta în tăcere, cu o privire mai 
intensă decât oricând altcândva. O umbră trecu peste 
amândoi, distrugând intensitatea momentului. Părintele 
Calderón stătea în uşă, blocând intrarea sau ieşirea cu 
statura lui solidă, ca de taur. Braţele îi erau încrucişate pe 
piept, aşa cum stătuseră pe ponton. 

— Urmează să murim, părinte? întrebă calm de Aguilar. 

— Poate, dar nu de mâna mea. Nu încă. Poate, niciodată. 
Părintele Bernardino de Saguin ne sfătuieşte pe noi, copiii 
săi, să cunoaştem modul de gândire al băştinaşilor pentru 
a putea să-i conducem mai bine pe calea spre Hristos. Eu 
sunt în Zama de aproape şapte ani şi în această casă de 
patru, dar abia recent am ajuns să recunosc ceea ce 
medicul corăbiei dumneavoastră a văzut atât de clar de la 
prima privire. Datorită cunoaşterii mele mai profunde, pot 
să vă spun că acela nu este un leu pătat, ci un jaguar, care 
este sfânt pentru copiii mei şi pentru mayaşi, la fel cum 
sunt şi celelalte trei bestii: vulturul, care reprezintă aerul, 
şarpele, care este focul, şi crocodilul, care este apa. 
Desigur, jaguarul are putere asupra pământului. Mayaşii 
cred că, la sfârşitul lumii, pe care l-aţi ghicit atât de bine în 
această pictură de piatră, acestea patru se vor uni pentru a 
forma o singură bestie. Vă puteţi imagina, domnule, ce-ar 
putea să se nască din unirea lor? 

Amintirea lui Nostradamus temperă lumina ce strălucea 
în mintea lui Owen, pentru ca el să poată vorbi calm 
despre ceea ce văzuse. 


164 


— Platon a numit-o Ouroboros, zise el. Şarpele cu multe 
culori care se încolăceşte în jurul pământului într-o milă 
nesfârşită şi îşi înghite propria coadă pentru a nu fi 
despărţit niciodată. Pe tărâmul meu, îl cunoaştem drept 
dragon sau mai degrabă balaur, o bestie cu trupul şi 
ghearele unui jaguar, capul de crocodil, coada de şarpe, cu 
aripile şi graţia unui vultur. Eu am fost trimis aici pentru a 
afla cum s-ar putea ca acestea patru să se unească într- 
una, iar acum, după ce am văzut asta, nu mai pot să-mi 
aduc aminte. 

— Se va ridica poate asemenea păsării Phoenix din 
flăcările focului? sugeră de Aguilar. 

O privire aruncată spre Owen arătă că nu făcea haz de 
el. 

— Într-adevăr, spuse preotul zâmbind fin. Sau Domnul 
nostru s-ar putea să facă asta cu mâna Sa. Acestea sunt 
lucruri pe care noi nu le cunoaştem, deşi putem să le 
lăudăm împlinirea. Pe tărâmul copiilor mei, acestea patru 
unite sunt un şarpe cu pene, sau şarpe-curcubeu, numit 
Kukulkan ori Quetzalcoatl, o bestie potrivită pentru a fi 
încălecată de Hristos dacă s-ar întoarce să salveze 
omenirea de la distrugere. 

Preotul se înclină spre fiecare dintre ei şi se dădu la o 
parte din uşă. 

— Şi acum, am comis şi eu la fel de uşor o erezie la fel 
de mare ca a dumneavoastră, deci suntem îndatoraţi unul 
altuia. Cred că acest lucru o să facă seara să treacă mai 
uşor, ceea ce e bine, căci Domingo a şi sosit cu mâncarea 
noastră. Hrana de bază de aici este fasolea servită cu ardei 
iuți şi chili. O să vă pară foarte picantă în comparaţie cu 
mâncarea simplă de pe mare. Fiţi siguri că, dacă o să vă 
obişnuiţi cu ea, după aceea, toate celelalte o să vi se pară 
fade prin comparaţie. Oricum, băutul apei în timpul mesei 
s-ar putea să vă ajute. 


165 


CAPITOLUL 14 


Zama, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


— Prietene, acesta este aurul verde care ne va 
transforma în cei mai bogaţi oameni din Europa, pe noi, pe 
copiii şi pe nepoţii noştri. 

Fernandez de Aguilar se aşeză pe vine în praful şi 
pietrişul peisajului pustiu. În spatele lui era catârul care 
încerca să alunge insectele mişcându-şi urechile şi coada. 
Fusese un dar, sau mai degrabă un împrumut din partea 
părintelui Gonzales Calderón, împreună cu şaua, frâul şi 
chinga, toate din piele, lucrate de localnici, cu butoni de 
argint la îmbinări şi un mic crucifix în mijlocul pieptului. 

Cedric Owen se aplecă pentru a examina planta care 
atrăsese atenţia însoţitorului său. Nu părea cu nimic 
diferită de toate celelalte care creşteau în deşertul arid 
care îi înconjura: un pumn de frunze lungi, cărnoase, lungi 
ca nişte săbii, care creşteau din miezul îngroşat al tulpinii. 
Pe deasupra mai era şi mică. Se înălța cam până la 
genunchiul unui bărbat, deşi unele dintre cele care 
creşteau împrejur ajungeau până la frunte, aşa că, dacă ar 
fi încercat cineva să meargă printre ele, ar fi riscat să-şi 
piardă un ochi din cauza frunzelor ascuţite ca nişte săbii. 
Intreaga plantă părea special creată pentru a fi imposibil 
de consumat de către oameni, animale sau insecte. 

Cedric Owen profită de ocazie ca să descalece şi rămase 
în picioare în umbra aruncată de catârul primit în dar. Aici 
erau mai puţine muşte decât în oraş, dar era şi mai mult 
praf. Se aşeză pe o piatră plată, cu spatele la soarele 
fierbinte al amiezii şi aruncă o pietricică peste suprafaţa 
deşertului. IÎncercă să îşi imagineze cum ar fi să fie bogat, 
dar nu reuşi. 


166 


— Cum? întrebă. 

Căldura îl învăţa o economie a cuvintelor pe care nu 
reuşise să o deprindă la Cambridge. 

De Aguilar avea din nou chef de vorbă. Braţul lui mătură 
orizontul. 

— Mai vezi altceva care să crească aici? 

Owen se prefăcu că analizează peisajul vast. Până 
departe în zare, în fiecare direcţie, nu se vedea decât o 
abundență de pietre şi praf. Ici şi acolo, terenul era 
punctat de plantele-tijă care îl încântau pe de Aguilar. 

— Prea puţin, rosti sec. 

— Asta pentru că nu ai nici perspectivă, nici educaţie 
măreaţă. Din fericire, eu le am pe amândouă. 

Spaniolul se ridică rânjind, scuturându-şi extravagant 
praful de pe cizme cu borul pălăriei. 

— Toată viaţa lui, fratele bunicului meu a fost convins că 
şederea lui în Noua Spanie nu i-a adus decât necazuri, că 
sălbaticii nu o să ne permită niciodată să locuim liniştiţi 
aici şi că pământul nu rodeşte nimic mai mult decât praf şi 
ardeii iuți pe care ni i-a servit aseară preotul şi care ţi-au 
supărat atât de tare limba. Argint abia dacă se găseşte, iar 
aur nu este deloc. Toate zăcămintele de metale preţioase 
sunt în sud sau adânc în interiorul ţării, în depozitele 
aztecilor, şi Cortes a luat deja majoritatea lor. Arta este 
frumoasă, dar e pictată pe pereţi sau cioplită în piatră şi, 
în orice caz, înseamnă idolatrie, iar Biserica o va distruge 
de îndată ce se va asigura că nu are de profitat de pe urma 
ei. Fiecare membru al familiei mele a luat ca literă de lege 
părerea strămoşului meu şi niciunul dintre ei nu a părăsit 
vreodată Sevilia. 

— Cu excepţia ta, spuse Owen. De ce? 

— Pentru că eu am cercetat cu atenţie scrisorile şi am 
observat lucruri de care strămoşul meu nu şi-a dat seama 
atunci când vorbea despre plantele cu frunze ca nişte tije, 
care cresc în deşert. Această plantă are două întrebuinţări, 
prietene. În primul rând, poate fi distilată pentru a face o 
băutură alcoolică mai tare decât oricare dintre cele mai 
bune rachiuri. Un păhărel este destul pentru a îmbăta un 


167 


bărbat, iar două, pentru a-l face să-şi dorească să nu se fi 
născut vreodată. In al doilea rând, este folosită de 
băştinaşi pentru a face un fel de frânghii asemănătoare 
celor din cânepă. Cortés le-a folosit pe corăbiile lui atunci 
când a navigat înapoi spre casă. 

De Aguilar se îndreptă spre catârul lui şi desprinse de şa 
un colac de frânghie care atârna de oblânc. 

— Asta e ceea ce poate fi produs din această plantă. Ei o 
numesc sisal. Uite, simte... 

Era o frânghie. Cedric Owen nu avea cunoştinţele 
necesare pentru a face diferenţa între cele două tipuri. O 
trecu printre degete şi întrebă: 

— Şi este bună de ceva? 

— Cea mai bună. Frânghia de sisal este mai bună decât 
cea de cânepă din toate punctele de vedere, este mai 
puternică, mai rezistentă, mai potrivită pentru nevoile 
corăbiilor care traversează oceanul decât orice se produce 
acum în Europa. Noi o să cultivăm această plantă aşa cum 
îşi cultivă băştinaşii fasolea şi vom produce frânghii pentru 
echiparea flotelor din toată creştinătatea şi nu numai. 
Crede-mă, o să fim cei mai bogaţi bărbaţi din Europa. 
Priveşte-mi doar harta astrală alcătuită la naşterea mea şi 
zi-mi că nu sunt destinat pentru măreție. 

Doar un bărbat sigur pe sine ar fi îndrăznit să sfideze 
soarta cu un asemenea orgoliu. De fapt, harta lui de 
Aguilar era într-adevăr una strălucită, umbrită doar de 
cvadratura dificilă Mercur - Jupiter în vârful celei de-a 
treia case. Conjuncţia Soare - Venus răsărind în Peşti la 
mai puţin de un grad deasupra ascendentului salva însă 
această cvadratură de nenorocire. 

Şi băştinaşii ştiau câte ceva despre astrologie. Owen 
descoperise deja că se refereau la Venus la masculin şi că 
o mai numeau Steaua Dimineţii, considerând-o războinică. 
Dacă ar fi avut timp, le-ar fi cerut părerea în legătură cu 
poziţia ei pe harta lui Fernandez. În lipsa acestei ocazii, nu 
se putea bizui decât pe propria educaţie clasicistă, primită 
de la doctorul Dee şi Nostradamus, după învăţăturile 
cărora estima că putea să ducă spre nesăbuinţă şi posibilă 


168 


măreție dacă îşi putea ţine în frâu impulsivitatea. 

Owen nu rosti cu voce tare niciunul dintre aceste lucruri 
şi nici nu avea de gând să o facă. Se sprijini de stânca pe 
care era aşezat şi îşi trase pălăria peste ochi, ferindu-şi 
privirea de soare şi cer, dar şi de tulburătoarea roşeaţă 
îndepărtată a oraşului. 

— Fernandez, ţi-aş încredința viaţa mea, dar poate nu şi 
banii. Pentru a cultiva aceste plante în cantităţile pe care 
le visezi, ai avea nevoie de torente de apă, iar aici nu 
există niciun strop. M-am plimbat pe câmpurile din jurul 
oraşului în dimineaţa aceasta, în vreme ce tu îţi descărcai 
corabia. Oamenii abia dacă au destulă cât să nu li se 
ofilească ardeii în grădini. 

— Nu, prietene, asta este pentru că nu îl au pe fratele 
bunicului meu drept sfătuitor. El a călătorit în toată 
regiunea când a fost sclavul băştinaşilor şi mi-a spus 
lucruri pe care ei le-au uitat, anume că în interiorul 
ținutului, acolo unde oraşele sunt invadate de junglă, sau 
pe marginea acestei câmpii pustii, străvechii băştinaşi îşi 
alegeau locaţia oraşelor după imensele rezervoare 
subterane care există aici în mod natural. Pământul 
acoperă un strat de calcar în care există acvifere. El nu a 
pus niciodată cap la cap aceste două lucruri, apa şi 
plantele pentru frânghii, şi nici oricine altcineva din 
familia mea. 

Piatra era caldă, dar nu excesiv de fierbinte. Owen se 
întinse leneş pe toată lungimea ei, netezind astfel cutele de 
pe spatele cămăşii. Apoi, zise: 

— Asta sună bine. Am putem folosi apa pentru irigarea 
plantelor şi apoi, dacă reuşim să îl convingem pe părintele 
Gonzales, care a devenit deja pe jumătate băştinaş, să 
instituie un monopol pentru comerţul cu frânghie în toată 
Noua Spanie, vom putea să... 

— Cedric! Nu mişca! 

Era pentru prima dată de când se cunoşteau când de 
Aguilar îi spunea pe numele de botez. Împietrit, Owen 
rămase întins, fixând cu privirea interiorul pălăriei. 
Transpiraţia îi curgea şiroaie pe tâmple şi îi udă cămaşa 


169 


atât de brusc, încât răcoarea ei îi apăsa pieptul. 

— Ce-i? 

Calm, Fernandez zise: 

— E un şarpe în spatele stâncii. Unul dintre cei despre 
care ne vorbea aseară părintele Gonzalez, cel care este cel 
mai periculos, cu dungi roşii pe galben şi cu negru între 
ele. Încă nu te-a văzut. Dacă poţi să mai rămâi neclintit 
încă puţin, o să îl omor cu sabia... nu respira, prietenul 
meu englez, şi totul o să fie în regulă. Ce bine că mi s-a 
vindecat braţul drept, pentru că acum pot să îmi folosesc 
sabia... şi tu poţi să stai nemişcat în timp ce eu... îmi scot 
sabia din teacă şi o ridic... aşa... apoi, o să... Au! Nu! 

— Fernandez! 

Owen sări în picioare şi se răsuci. 

„Roşu pe galben moartea unui prieten înseamnă.“ 

În noaptea anterioară, înainte să meargă la culcare, 
preotul îi avertizase în legătură cu aceşti şerpi, 
compunând chiar şi un oarecare vers, ca să îi ajute să îl 
memoreze mai uşor. 

Ulterior, Owen făcuse haz de asta. Acum, îi părea rău. 
Regreta mai multe lucruri, dar mai ales alegerea locului 
unde se aşezase şi lipsa înfiorătoare de atenţie. Şarpele 
avea dungi roşii ca mărgeanul pe fâşii galbene, mărginite 
la unele intervale de negru. Zvârcolindu-se agresiv, atârna 
cu dinţii înfipţi în bumbacul alb al manşetei spaniolului, 
care fusese ridicată leneş la jumătatea braţului rupt 
cândva. Câteva picături mici de sânge rubiniu se 
împrăştiară pe piele, mari cât nişte scoruşe. Colţii viperei 
sfâşiaseră atât pânza, cât şi carnea braţului. 

De Aguilar rămase încremenit, cu faţa lividă. Sabia îi 
căzu cu zgomot din mână. 

„Veninul  şarpelui opreşte funcționarea  muşchilor 
omului. Mai întâi, acesta abia poate vorbi, apoi nu mai 
poate mânca. Apoi, cu timpul, nu mai poate merge sau sta 
în picioare, iar pieptul i se blochează şi inima i se opreşte. 
Este inevitabil. Singura cale de a opri procesul este 
înlăturarea membrului atins. Prea puţini reuşesc să 
supravieţuiască operaţiei. A, mulţumesc, Diego. Dacă ai 


170 


vrea să strângi masa, noi ne vom bea vinul de Porto afară, 
în răcoarea serii...“ 

Owen apucă sabia şi, măcar de data asta, vocea 
profesorului de scrimă nu îi mai răsună în urechi ca să îl 
oprească. 

Fără să se gândească la siguranţa personală, ridică 
sabia împrumutată şi coborând-o, aceasta trecu atât de 
aproape de braţul lui de Aguilar, încât îi sfâşie jumătate 
din mâneca albă, de bumbac. 

Mai important însă, lovitura lui trecu drept pe sub capul 
şarpelui, tăindu-l. Corpul căzu la pământ, zvârcolindu-se şi 
împroşcând un sânge subţire, închis la culoare. Capul, cu 
dinţii şi tot veninul pe care îl conţineau, rămase fixat de 
încheietura lui de Aguilar, mai jos de bandajul uşor care îi 
acoperea rana anterioară. 

— Fernandez? Te aşezi, te rog? Nu pot să îl îndepărtez 
dacă stai în picioare. Trebuie să lucrez cu braţul tău 
coborât, ca la îndepărtarea unui vârf de săgeată. Aşază-te, 
te rog. 

Asemenea unui păpuşar care manevra o marionetă 
făcută din lemn şi sfori, îl făcu pe de Aguilar să se aşeze pe 
stâncă. Folosindu-şi cuțitul pe post de scalpel şi o fâşie de 
pânză ruptă drept garou, începu să se folosească de 
abilităţile utile pe câmpul de luptă, a căror descriere o 
citise în cărţile lui Nostradamus şi de care nu crezuse că 
avea să se folosească vreodată. 

Şarpele îşi înfipsese colții adânc în carnea de pe 
antebraţul  spaniolului. Owen trebui să dezarticuleze 
mandibula pentru a-i îndepărta, înfigând vârful cuţitului în 
punctul de sub ochii morţi şi mişcându-l în sus şi-n jos 
pentru a separa maxilarul de mandibulă. Acestea se 
desfăcură încet, cu multe înjurături din partea lui. | 

De Aguilar suporta toate acestea palid la faţă. In final, 
îşi cobori privirea spre cele patru găuri adânci din braţul 
său. 

— Sunt mort. 

Spuse asta fără patos. Ochii îi erau sclipitori şi calmi. 
Pielea îi era de un alb verzui, cu galben la colţurile gurii. 


171 


— Ar trebui să ne întoarcem în Zama. Sunt multe lucruri 
de pregătit dacă nu o să fiu eu căpitanul Aurorei în 
călătoria ei de întoarcere. Dacă părintele Gonzales are 
dreptate în descrierea otrăvii, am o jumătate de zi în care 
pot funcţiona ca un om întreg, şi nu ar trebui să o irosesc. 
Juan-Cruz ar fi un căpitan potrivit pentru conducerea de zi 
cu zi a navei, dar el nu are viziunea de a face această 
călătorie măreaţă. Tu ai putea să faci asta, însă cred că 
piatra ta nu te va lăsa s-o faci, iar corabia trebuie să plece 
repede, câtă vreme echipajul are încă moralul ridicat... 
Putem hotărî asta mai târziu. Deocamdată... zise 
ridicându-se. Poate că ai putea să mă ajuţi să încalec. Mai 
am o zi de trăit. Mâine... 

Rămase tăcut. Privirea lui se opri peste marea de 
dincolo de bulgării de calcar. 

— Mi-ar plăcea să văd din nou răsăritul acela. Se spune 
că, din turnul farului, poţi să vezi până la marginea lumii 
într-o zi senină şi că aici toate zilele sunt senine. Vrei să 
privim împreună acest ultim răsărit, Cedric Owen? 

— Nu. 

Owen plângea, lucru pe care nu îl mai făcuse de la 
treisprezece ani, când primise piatra albastră. Lovi cu 
piciorul trupul inert al şarpelui, aruncându-l de partea 
cealaltă a stâncii şi trase catârul încăpățânat al lui de 
Aguilar mai aproape. 

— Nu va fi ultimul tău răsărit, rosti el răguşit. Părintele 
Gonzales a spus că amputarea s-ar putea să îţi salveze 
viaţa. 

— Dar a mai spus, de asemenea, că asta e doar o 
ipoteză. Şi că nimeni nu a supravieţuit până acum. 

— Asta zic băştinaşii. Ei nu sunt medici pregătiţi la 
Cambridge. 

— Iar tu, după cum ai spus adesea, nu eşti chirurg. 

Rosti aceste cuvinte blând, fără maliţiozitate, aşa cum 
un frate mai mare l-ar dojeni pe cel mai mic pentru exces 
de zel. 

Owen înjură din nou. 

— Nu înţelegi. Nostradamus m-a pus să îi citesc cărţile. 


172 


M-a făcut să petrec zece zile în perioada de doliu pentru 
prinţesa Franţei în nenorocitul acela de han citind cărţi 
despre chirurgie şi răspunzându-i la întrebări despre 
lucruri pe care nu am considerat niciodată că ar trebui sau 
că aş avea nevoie să le ştiu. M-a făcut să iau notițe pe care 
le port cu mine. Nostradamus a prevăzut asta, dar nu mi-a 
zis că acest lucru o să-mi frângă inima. Deci o să fac 
operaţia, iar tu nu vei muri. 

— Dar, Cedric, cu tot respectul... 

— Opreşte-te. Pur şi simplu, opreşte-te... încalecă pe 
catâr şi vino înapoi cu mine. S-ar putea să îţi pierzi braţul 
cu care luptai, dar nu te voi lăsa să-ţi pierzi viaţa. Nu când 
eşti pe cale să mă transformi într-unul dintre cei mai 
bogaţi bărbaţi din Europa. 


173 


CAPITOLUL 15 


Laboratorul de medicină legală 
Oxford 
Iunie 2007 


Stella străbătu singură coridorul din beton şi faianţă 
albă, intrând pe uşile de aluminiu într-un laborator cu 
mese de oţel şi dulapuri de sticlă, care mirosea a substanţe 
chimice, a fum de ţigară şi a moarte. 

Doctorul David Law o întâmpină la uşă. Nu arăta atât de 
rău pe cât îl descrisese Kit, dar esenţialul era acolo, destul 
pentru a schiţa o caricatură. Se afla faţă în faţă cu un 
bărbat scund şi slab, cu părul aspru şi dinţii ca nişte dălţi 
care îi ţineau buza de sus ridicată. Erau dinţi de englez, 
îngălbeniţi de ani întregi de băut ceai şi de tutun, astfel că, 
atunci când zâmbi, mirosul respirației îi precedă vorbele. 

— Doctor Cody, spuse ştergându-şi mâna de halatul alb 
şi întinzând-o. Profesorul Fraser m-a sunat pentru a mă 
anunţa că sunteţi pe drum. Am întotdeauna timp la 
dispoziţie pentru un prieten al lui Gordon. 

Strângerea lui de mână era mai fermă decât se 
aşteptase Stella, lăsând impresia unei forţe interioare 
latente, care făcea ca imaginea celor cinci ani petrecuţi 
exhumând cadavrele din mormintele comune ale kurzilor 
din Turcia să pară mai plauzibilă. Dacă ar mai fi avut vreo 
îndoială, dovezile fotografice atârnau pe pereţi. Imagine 
după imagine cu oase scoase din gropi, înşirate pe rânduri 
numerotate, toate cu fragmente de păr sau îmbrăcăminte, 
sau bucăţi mici de metale preţioase atârnate de oase 
descărnate şi orbite goale. 

Davy Law apărea, în câte un colţ, în majoritatea 
imaginilor, îmbrăcat în blugi rupţi, lungi până la genunchi 
şi un tricou prăfuit, cu o ţigară atârnându-i între buze sau 


174 


între degete. Părea mai acasă în munţii arizi decât în 
laboratorul din Oxfordshire. 

Observă că ea privea pozele. 

— Nu e o muncă frumoasă, dar cineva trebuie să o facă. 

Ochii lui priviră în spatele ei, pe coridor. 

— Kit nu a venit cu tine? 

— Doarme în maşină, zise ea. 

Acesta era adevărul, dar suna ca o scuză. 

— Bine. 

Îşi strânse buzele subţiri. Aruncă o privire spre ochii ei, 
dar fără să îi întâlnească. 

— Gordon mi-a spus că ai un craniu şi că ai nevoie deo 
faţă pe el, rosti îndepărtându-se de ea. | 

Se uită cu înţeles spre rucsacul ei. În acesta, cristalul 
dormea liniştit. De la avertismentul lansat în camera lui 
Kit, rămăsese tăcut. Acum, încercă să stabilească o 
legătură cu el, dar nu simţi nimic, niciun îndemn de a 
pleca sau de a rămâne. La fel dispăruse şi imaginea feţei 
care o adusese acolo. Privi fix podeaua, prinsă în capcana 
acestei îndoieli neaşteptate. 

Îl urmă fără să vorbească. El se îndreptă către un dulap 
cu uşi de sticlă din capătul îndepărtat al camerei, o 
versiune mai mică a băii de acid hiperbaric din laboratorul 
de geologie. 

— Nu este un craniu de os, zise ea. E cioplit din piatră. 
Gordon s-a gândit că ne putem baza pe tine să păstrezi 
tăcerea asupra acestui fapt. 

— Chiar aşa? Ce emoţionant. 

Sprijinindu-se de perete, îşi rulă o ţigară pe care o 
aprinse apoi. Fumul albastru parfumă aerul dintre ei. Orice 
îl neliniştise mai devreme dispăruse, fiind înlocuit de o 
privire acidă, intransigentă, care trecea prin ea, până 
dincolo de ea, fără să ia în considerare prezenţa ei. 

Era uşor de imaginat cum acest bărbat reuşea să forţeze 
limitele autorităţii, până ce el sau ei cedau. Incepea să 
înţeleagă atât motivul pentru care Gordon avea încredere 
în el, cât şi cel pentru care Kit îl dispreţuia. 

Stella îşi dădu jos rucsacul de pe umeri şi deschise 


175 


fermoarul. Fără niciun fel de formalitate, scoase cristalul 
albastru în lumina necruțătoare a laboratorului. Acesta nu 
mai ţipa şi nici nu arunca fulgere galbene care să îi răsune 
în creier. Acestea dispăruseră imediat ce ea intrase în 
cursul serii anterioare în camera lui Kit, în River Room. 
Craniul era liniştit acum, vigilent la orice semnal de 
alarmă, astfel încât toate simţurile ei erau parcă mai 
ascuţite. 

Il scoase, lăsând ca albastrul său să ilumineze răceala 
sterilă a încăperii. 

— Am descoperit asta, îi spuse lui David Law. Un cifru 
din registrele lui Cedric Owen ne-a condus la el. 

Se aştepta la un moment scurt de şoc sau la o respiraţie 
tăiată la prima vedere a pietrei. Nu se aştepta însă la valul 
de furie - sau durere, sau suferinţă, nu reuşea să-şi dea 
seama exact care dintre ele - ce cuprinsese trăsăturile ca 
de gargui ale lui Law în timp ce ochii lui se mutau dinspre 
piatră spre faţa ei, şi nici la impulsul uimitor de dorinţă 
animalică întipărită pe chip care îl precedase. 

— Doctor Law? 

— Nu te apropia! 

Se retrase brusc departe de ea, spre cel mai îndepărtat 
colţ al laboratorului, şi alunecă spre podea sprijinit de 
perete, stând pe călcâie, tremurând cu braţele încolăcite în 
jurul genunchilor strânşi la piept. Pentru un moment lung, 
singurul sunet fu hârâitul respirației lui şfichiuind aerul. 

— Ar trebui să plec? întrebă Stella în cele din urmă. 

— Probabil. 

El privi fix podeaua pentru o vreme îndelungată. După o 
bună bucată de timp, când ea ar fi trebuit să plece sau să 
spună ceva, el îşi ridică ochii injectaţi şi privirea i se opri o 
clipă pe faţa ei. 

— Ai rămas. Mulţumesc, rosti zâmbind stânjenit. Cine 
altcineva a mai văzut asta? întrebă arătând spre piatră. 

— În afară de mine şi Kit? Doar Gordon. Tony nu a vrut 
să îl vadă. A spus că e pătat de sângele a prea mulţi 
oameni pe care îi respectă. 

— Şi Gordon cum a... Nu a zis ce senzaţie i-a provocat? 


176 


Ea îşi aminti răguşeala din vocea scoţianului când o 
sunase prima dată din laboratorul său. „Pietricica ta e 
gata. Sper că şi tu eşti pregătită.“ Apoi, mai târziu: „E prea 
frumoasă. Cere pur şi simplu să fie luată în braţe...“ 

— Gordon a fost de părere că ar trebui să o transform în 
praf şi pulbere cu soneta. S-a oferit chiar să mă ajute. 

— înţelept om. Zâmbetul lui Law era mai larg acum, plin 
de ironie acidă. Nu a vrut să-mi spună ce urma să îmi 
aduci. Nu mulţi ar putea să ţină un asemenea secret. 

— E un prieten bun. 

— Lucru care valorează enorm pe lumea asta. 

Ţigara lui Law dispăruse, pierdută în timpul zbuciumului 
său. Cu mâinile tremurânde, îşi mai rulă una. O aprinse, 
privind fix jarul din capătul ei. 

— Acesta este cristalul lui Cedric Owen, da? 

— Noi aşa credem. 

O privi fix în faţă pentru prima dată. 

— Mulţi au ucis pentru piatra asta, Stella. L-au ucis pe 
Cedric Owen, şi pe bunica lui, şi pe toţi ceilalţi care i-au 
purtat de grijă, dintre strămoşii lui. Işi strânse buzele şi o 
privi fix. Aţi fost urmăriţi când aţi venit aici? 

— Nu cred. 

— Crezi?! Stella, nu poţi să fii mai sigură de atât? 

Era mânios pe ea, dar nu ştia dacă îşi putea permite sau 
nu să arate acest lucru. Trase cu sete din ţigară. 

— Spune-mi măcar că înţelegi pericolul în care te afli. 

— Eşti şi tu un pericol? 

— Nu. 

Acum, putea să râdă şi făcu asta, tuşind la sfârşit. 

— Nu acum. Am văzut frumuseţea şi am încercat să o 
obţin o dată în viaţă. Nu o să fac aceeaşi greşeală de două 
ori. 

Vocea lui avea o inflexiune sălbatică, întocmai cum 
avusese şi cea a lui Kit. 

— Şi acesta este motivul pentru care tu şi Kit sunteţi 
certaţi? întrebă ea precaută. N 

El dădu să răspundă sincer, apoi îşi înghiți cuvintele. In 
schimb, ridică din umeri. 


177 


— Kit este soţul tău. Nu pot răspunde pentru el. 

— Dar a fost prietenul tău? Un prieten bun? 

— Demult. Acum, nu. 

Ochii lui injectaţi erau duri, dar nu se feriră de ai ei. 
După o vreme, privi împrejur, la imaginile atârnate pe 
pereţi în spatele ei şi pe ambele laturi. 

— Peste tot în lume există bărbaţi care văd un lucru pe 
care îl doresc şi cred că pot să îl obţină fără să îi ia în 
seamă pe ceilalţi. Intotdeauna, bărbaţii sunt cei care 
provoacă nenorocirile, iar femeile şi copiii plătesc pentru 
asta. 

— Acesta este un punct de vedere foarte discriminator, 
doctore Law. 

— Poate, dar încă nu am deschis un mormânt comun în 
care morţii să fie victimele unei femei. Îţi promit că, dacă 
asta o să se întâmple vreodată, o să fie ştire de prima 
pagină. 

Acum era deja mai stăpân pe sine, se afla pe un teren 
cunoscut. Se sprijini cu spatele de perete şi suflă fumul în 
direcţia ei. Pentru prima dată de când Stella o scosese din 
rucsac, privi direct piatra. 

— Cristalul tău poartă în el inima lumii. Ce om nu ar 
omori pentru a avea aşa ceva? lată, într-un bulgăre de 
cristal albastru există tot ce ne-am dorit vreodată: 
splendoare, nobleţe şi pasiune, toate la un loc. Cere să fie 
luat, să fie ţinut, astfel încât doar cei mai puternici oameni 
sau cei mai zdrobiţi ar putea să îi reziste. Cei laşi vor să îl 
distrugă, să sfărâme ceea ce nu pot controla. Cei nesăbuiţi 
vor să îl posede, să aibă în puterea lor tot ce acesta 
reprezintă, nevăzând că asta este de fapt imposibil. Şi 
poate, dacă e ceea ce cred eu că este, atunci sunt foarte, 
foarte puţini dintre noi care ştiu ce poate să facă acest 
craniu şi vor atât să îl oprească, cât să îl şi posede în 
acelaşi timp. Francis Walsingham era unul dintre aceştia, 
capul reţelei de spioni ai reginei Elisabeta I. Au mai fost şi 
alţii de-a lungul secolelor. Trebuie să existe şi acum măcar 
unul dintre aceştia, sunt sigur. 

— Şi ce poate să facă? Ce vor ei să oprească? 


178 


Era încordată la maximum ca să audă şi să înţeleagă, iar 
gâtul îi era uscat. 

— Încă nu sunt sigur. S-ar putea să mă înşel. 

Ţigara îi era o coloană orizontală de scrum. O aruncă 
într-o cană goală de cafea şi îşi îndoi braţele la piept. 

— Şi îţi vorbeşte? 

Nimeni nu o mai întrebase asta, nici măcar Kit. 

— Îmi... cântă. Şi simt lucruri din partea lui: o nevoie de 
îngrijire şi o grijă egală faţă de mine. 

— Grijă? 

— Dragoste, atunci, spuse ea zâmbind slab. Dar nu 
numai asta. Are... Încerca să îşi găsească vorbele. Are o 
conştiinţă pe care eu nu o am. Cu el aici, pot să văd totul 
mai clar, pot să aud lucruri imperceptibile pentru auzul 
normal, să simt cum mă zgârie hainele. E ca şi cum ai fi 
nou-născut şi bătrân în acelaşi timp. lar craniul este şi el 
aşa. Are o înţelepciune străveche, asemenea unei statui 
budiste cioplite în coasta dealului. Are o viaţă pe care noi 
nu o percepem. Şi, de asemenea, este ca un miel nou- 
născut care şi-a pierdut mama, iar eu sunt singura pe care 
o are, zise apăsându-şi degetele pe faţă. De ce eu? Nu am 
nici cea mai vagă idee despre cum să îi port de grijă. 

— Dar nu ai de ales, zâmbi trist Davy Law. Tu eşti 
păzitoarea lui de drept, Stella, aşa cum era şi Cedric 
Owen. Noi ceilalţi, cărora ne-ar plăcea să fim, dar nu 
suntem, trebuie să acceptăm acest lucru. 

— Credeam că nu vrei să îl obţii. 

Law râse uşor. 

— Am vrut odată, dar nu acum. Cred că, dintre toţi 
oamenii de pe pământ, eu nu mai reprezint o ameninţare. 
O tânără pe nume Jessica Warren m-a învăţat multe şi nu 
cred că o să-i pot mulţumi vreodată. 

Se ridică în sfârşit în picioare. Aşa, drept, avea o ţinută 
profesională. Işi plimbă privirea de la faţa Stellei spre 
craniu şi înapoi. 

— Este modelat după chipul unei femei caucaziene, 
spuse el. Vrei să ştii mai mult de-atâta? 

— Dacă se poate. Tot văd o faţă ca prin ceaţă, dar cred 


179 


că este important să o văd cum trebuie. Dacă acest lucru e 
posibil. 

— Şi apoi? 

Acum, nu mai avea nicio problemă să o privească în 
ochi. 

— Apoi, s-ar putea să fiu cu un pas mai aproape de a 
înţelege de ce merită să ucidă cineva pentru ea. Şi, poate, 
cine încearcă să ne distrugă vieţile. 

— Şi? 

El înţelese şi lucrul pe care ea nu îl spusese. Chiar şi 
numai pentru acest motiv, avea încredere în el. 

— Şi voi avea o faţă pe care să o ataşez lucrurilor care 
se întâmplă în capul meu. 

— Bine. 

Davy Law îndepărtă jarul din vârful ţigării şi o puse cu 
grijă în buzunarul de la piept al halatului de laborator. 

— Hai să construim o faţă şi să vedem dacă îţi place ce-o 
să-ţi spună. 


Pentru a doua oară în două zile, craniul era aşezat pe un 
soclu într-o maşinărie care proiecta pe el lumini din 
diferite unghiuri. Aici, lumina din fundal era mai puţin 
strălucitoare decât în laboratorul de geologie al lui Gordon 
Fraser, iar procedeul nu includea acizi sub presiune, ci 
linii subţiri de lumină roşie proiectate din toate unghiurile 
posibile pe toate suprafeţele posibile. 

Purtând ochelari de protecţie şi mănuși subţiri, îi zise: 

— Totul este făcut cu lasere. Scanarea durează jumătate 
de oră, deşi majoritatea timpului e pierdut cu stabilirea 
setărilor. S-ar putea să dureze mai mult, datorită 
compoziţiei cuarţului. Eu nu am lucrat decât cu oase până 
acum. Nu sunt sigur ce fel de efect va avea 
transluciditatea asupra indicilor de refracție. Kit ar fi putut 
să conceapă un software nou în câteva minute pentru a 
evita această problemă. În absenţa lui, trebuie să sperăm 
că software-ul pe care îl avem acum va face faţă acestei 
schimbări. O să aflăm asta destul de curând. 

Inchise uşa maşinăriei şi îşi dădu jos ochelarii de 


180 


protecţie. 

— Ecranul este alături, în biroul meu. Am şi o cafetieră. 
Calitatea nu e chiar Starbucks, dar cafeaua se poate bea. 
Sau ai putea să mergi să aştepţi în maşină. 

Nu era nici ofertă, nici invitaţie, ci pur şi simplu o 
afirmaţie. Stella descoperi că începea să îi placă refuzul 
pasiv al lui Davy Law de a se conforma regulilor sociale. 

— Cafeaua este o ofertă excelentă, rosti ea. 

— Mulţumesc, spuse el, dezvelindu-şi dinţii îngrozitori. 


Avea dreptate, cafeaua nu era precum cea de la 
Starbucks, dar ea se bucură de acest lucru. Mirosul de 
boabe prăjite de cafea se combina cu cel de tutun vechi şi 
împreună aproape că acopereau  duhoarea de 
formaldehidă. 

Biroul lui Davy Law era mic, abia având loc pentru două 
scaune şi o masă pe care erau aşezate două monitoare 
uriaşe şi un telefon. Pe pereţi erau dovezile mai multor 
masacre, dar nu toate din Turcia. Jumătatea de perete de 
lângă uşă era ocupată de cele din Bosnia. În restul 
spaţiului se aflau cele din Rwanda, Darfur şi un sit acoperit 
de buldozere din Irak. 

Stella stătea cu ceaşca de cafea în mână în faţa acestei 
ultime imagini, privind oasele. 

— Unele dintre aceste schelete au fracturi care 
începuseră să se vindece. 

— Gordon nu mi-a zis că eşti medic. 

— Nu sunt medic, sunt astronom. Dacă e să fim foarte 
exacţi, sunt astrofizician. Dar ştiu destule despre patologia 
de bază pentru a observa când se formează calusul peste o 
fractură. 

De pe scaunul din spatele computerului, Davy Law îşi 
mai aprinse o ţigară. Fumul era dulce şi înecăcios, şi îi 
gâdila nările. El îşi desprinse un fir de tutun de pe vârful 
limbii şi îi spuse: 

— Există multă mânie adunată în Irak. Unii oameni mor 
după chinuri îndelungate. 

Ea îl privi în ochi, lucru care îi surprinse pe amândoi. 


181 


Din nou, el fu primul care îşi mută privirea. 

— N-ar trebui să fac asta? întrebă ea. 

— Nu-mi pasă, atât timp cât poţi să accepţi rezultatul. 

— O să fie la fel după ce văd faţa craniului de cristal? 

— Probabil. 

— Dar tu ştii deja cum o să arate? 

El se lăsă pe spate în scaunul său şi îşi duse mâinile la 
ceafa, rămânând multă vreme tăcut, privind-o, încât ea 
presupuse că nu avea să îi răspundă. În cele din urmă îi 
zise: 

— S-ar putea să mă înşel. 

Înainte ca ea să pună şi alte întrebări, el se aplecă în 
faţa calculatorului. 

— Dar nu cred că mă înşel. Craniile sunt obsesia mea şi, 
din moment ce amândoi trebuie să aşteptăm o vreme 
pentru a afla ce o să putem reconstitui, am putea să dăm 
de ceva interesant dacă e să explorăm unele dintre 
legendele mai interesante ale lumii, legate de cranii. Ce 
ştii despre profeţiile mayaşe cu privire la 2012? _ 

Acesta era ultimul lucru la care ea se aşteptase. Işi puse 
cafeaua pe biroul lui şi se aşeză pe scaun. 

— Ieri, am dat peste o jumătate de milion de rezultate 
când am căutat pe Google cuvintele „maya“ şi „craniu“. 
Majoritatea aveau 2012 în titlu. Niciunul dintre ele nu avea 
vreo noimă. 

— Imperialismul cultural se face vinovat de multe, spuse 
Law ridicându-şi o sprânceană. 

Suflă un nor de fum înspre ea şi îşi îndreptă atenţia spre 
ecranul din faţa lui, ignorând-o de parcă nici n-ar fi fost 
prezentă. 

Stella privi celălalt monitor. Pe el, craniul de cristal se 
învârtea, fără să mai fie albastru, ci schimbat digital în gri, 
pe un fundal palid. Era străbătut de o mie de linii în culori 
care variau de la roşu strălucitor, sângeriu, trecând prin 
purpuriu până la nuanţe vibrante de verde şi galben. 

Între acestea, suprafaţa gri mată se schimba încet pe 
măsură ce, între liniile colorate fine, aceasta era acoperită 
de carne şi piele. 


182 


— Reticulele roşii marchează suprafeţele concave, iar 
cele galbene pe cele convexe, nu-i aşa? zise ea gândind cu 
voce tare. 

— Iar verdele este neutru. Aşa e. 

Law veni şi se sprijini de spătarul scaunului ei, suflând 
fum peste umărul ei. Privi un moment ecranul. 

— Majorităţii oamenilor le-ar lua o jumătate de zi pentru 
a-şi da seama de asta. Dacă ai să ghiceşti faţa cui o 
reprezintă, eşti angajată. 

— Femeie? Caucaziană? Cam de pe vremea lui Cedric 
Owen? Regina Elisabeta I-a, rosti Stella flatată, înșfăcând 
la întâmplare un nume din istorie. 

— Bună încercare, zise el, rânjind larg, ca o vulpe. 

— Deci nu sunt angajată? 

— Îmi pare rău, spuse el clătinând din cap. Craniile au 
fost create cu cel puţin trei mii de ani înainte ca Elisabeta 
să se fi născut, în 1533, dar, desigur, asta nu înseamnă că 
nu poate să semene cu ea. Feţele se transmit de-a lungul 
generaţiilor cu o precizie remarcabilă, însă copiii lui 
Henric al VIII-lea aveau cu toţii frunţile bombate, erau 
aproape lipsiţi de sprâncene şi aveau bărbii înguste. Nu e 
ea. 

— Cranii? se miră Stella întorcându-şi scaunul. Ai zis 
„Craniile au fost create... “ La plural. Mai sunt şi altele? 

— Aşa se presupune. 

— Cum de ştii asta? 

— După ce mi-am distrus cariera în medicină, am 
absolvit facultatea de antropologie. Aceasta te duce la 
lucruri ciudate. 

— La o obsesie legată de cranii? 

— Aceasta a fost prezentă dintotdeauna. 

— Probabil că ai avut o copilărie fascinantă. 

Ea îşi întoarse privirea înapoi la imaginea de pe ecran. 
Faţa abia dacă părea umană, un amalgam de trăsături 
înceţoşate pe un fundal albastru. N-ar fi reuşit să 
desluşească nici măcar forma bărbiei sau culoarea ochilor, 
care nu erau încă reconstituiţi. 

Law se mutase înapoi în scaunul lui din faţa celuilalt 


183 


ecran. Îşi puse mâinile pe acesta, gata să îl întoarcă spre 
ea. Ochii căprui îi erau tăioşi şi foarte serioşi. 

— Încă ai putea să pleci, spuse el. S-ar putea să fie mai 
uşor. 

Schimbarea aceasta a dispoziţiei lui o surprinse. 

— David, cineva a încercat să îl ucidă pe Kit în peştera în 
care am găsit această piatră. Altcineva, sau poate aceeaşi 
persoană, i-a distrus seara trecută camera într-un 
încercare clară de intimidare. Nu pot să plec pur şi simplu. 
Orice ai zis tu despre faptul că acesta s-ar putea să fie cel 
mai periculos obiect de pe planetă, încă nu mă face să 
vreau să pun ciocanul în acţiune. 

— Davy, rosti el absent. Nu David, ci Davy. Şi nu renunţa 
încă la ciocan. Atunci când viaţa ta este la mijloc, e mai 
bine să ai o strategie de scăpare. 

Îşi termină în acelaşi timp cafeaua şi ţigara şi se răsuci 
pe scaun. 

— Spune-mi ce părere ai despre asta, zise el. 

Întoarse ecranul spre ea. Ea se aşteptase la mandale’ 
sau zei mayaşi, sau alte cranii. Ce văzu în schimb erau 
hieroglife maya. Pe monitor apăreau rând după rând de 
scris indescifrabil, exact ca acela pe care ea îl descoperise 
în registrele lui Owen. 

Se aplecă în faţă, sprijinindu-se cu ambele mâini de 
birou. 

— Unde le-ai descoperit? îl întrebă. 

— Pe internet. E un site de unde poţi să le copiezi în 
format jpg. 

Law se ridică şi se aşeză în spatele ei, iar aerul din 
imediata ei apropiere se umplu de miros de ţigări şi cafea. 

— Acesta este Codexul Dresda, unul dintre textele sacre 
ale poporului maya, spuse el. Este unul dintre miile pe 
care le-au scris de-a lungul a sute de ani, din care doar 
patru au supravieţuit vandalismului spiritual al iezuiţilor. 
Acesta a ajuns în Sachsische Landesbibliothek din Dresda, 
unde a fost acoperit de praf până în 1880, când cineva a 


3 Simboluri geometrice rituale ale Universului la care se apelează în 
hinduism şi budism pentru îmbunătăţirea calităţii meditaţiei. (n.red) 


184 


înţeles în sfârşit ce conţine. Desigur, cineva ar fi putut să îi 
întrebe pe băştinaşi despre texte, dar, până la vremea 
aceea, toţi cei care ar fi putut să le citească erau morţi 
deja şi astfel este numit după locul unde a fost tradus mai 
degrabă decât după oamenii care l-au alcătuit. 

— Din nou imperialismul cultural? 

— Aşa aş zice. Mai sunt doar trei asemănătoare: Madrid, 
Paris şi Grolier, deşi ultimul dintre ele s-ar putea să fie 
fals. Acestea sunt rămăşiţele unei civilizaţii care o face pe 
a noastră să pară infantilă. Şi, potrivit acestui document, 
lumea o să se sfârşească în 2012, la 21 decembrie. 

— Foarte amuzant, rosti ea cu un ciudat gust metalic în 
gură. 

Îşi roti scaunul, întorcându-se cu spatele spre el. 

El puse mâna pe cotiera scaunului şi o răsuci la loc. 

— Ascultă-mă. Asta nu e o glumă. Acest codex este 
produsul unei civilizaţii care a fost în stare să alcătuiască o 
hartă a planetelor de o acuratețe care i-ar face pe cei de la 
NASA să se înverzească de invidie. 

— Sunt astronom. Nu încerca să mă vrăjeşti cu chestii 
ştiinţifice. 

Nu intenţionase să se răstească, dar acum era deja prea 
târziu. 

— Stella, eu încerc să te avertizez. Uite... 

Apăsând tastatele, deschise alte pagini. Coloană după 
coloană de hieroglife curgeau pe ecran. 

— Eşti astronom, aşa că ascultă, spuse el cu seriozitate. 
Întregul Codex Dresda reprezintă tabelul progresiei lui 
Venus şi Marte, la fel de exact ca orice am putea face noi 
în ziua de azi. Este piatra de temelie a calendarului maya, 
care îl face pe al nostru să pară o joacă de copii. În vremea 
lui Cedric Owen, când încă ne mai prosteam cu trecerea de 
la calendarul iulian la cel gregorian, încercând să găsim un 
sistem care să nu ne mute Crăciunul în miezul verii, 
poporul maya avea deja de o mie de ani un sistem 
calendaristic ce putea să prezică o eclipsă de lună cu o 
eroare de 0,0007 secunde la un interval de opt milenii. Noi 
când am ajuns să fim capabili de asta? Anul trecut? Poate 


185 


acum optsprezece luni, dacă e să fim indulgenti. 

— Putem face acest lucru cel puţin cam de prin 2000. 

Stella îşi mai turnă nişte cafea. 

— Ce are asta de-a face cu profeţiile infantile despre 
Armagedon? 

El o privi aspru prin pâcla de fum. 

— Codexul Dresda este cheia cosmologiei maya. Ei 
împart timpul în cinci epoci, fiecare a câte cinci mii o sută 
douăzeci şi cinci de ani. Noi trăim în a cincea epocă. 
Potrivit legendelor lor, fiecare dintre cele patru anterioare 
s-a sfârşit cu un cataclism care a distrus rasele omeneşti în 
formare: foc, cutremur, furtună sau, în cazul ultimei, un 
potop. 

— Acum, îmi citezi din Scriptură? 

El o ignoră. 

— Există o sută treizeci şi şapte de legende ale potopului 
în culturi diferite, pe lângă cea în care animalele sunt 
salvate două câte două. Fiecare civilizaţie existentă acum 
pe planetă are ca mit cosmogonic naşterea dintr-un potop. 
Civilizaţia maya este, în schimb, singura care ne-a lăsat o 
dată pentru catastrofa următoare. Sfârşitul celei ce-a 
cincea epoci nu va fi asemănător celorlalte. Nu este numai 
sfârşitul unei epoci, ci este sfârşitul unei ere, aşa cum sunt 
ele definite de procesiunea echinocţiilor. O eră durează 
douăzeci şi şase de mii de ani. Fiecare începe şi se 
sfârşeşte atunci când soarele se află deasupra centrului 
galactic, la douăzeci şi opt de grade de Săgetător, un loc 
numit de maya Xibalba be, Drumul spre lumea cealaltă. 
Când soarele va parcurge acest traseu, umanitatea va fi 
terminată. Vom vedea catastrofe la scară largă. Şi nimic 
atât de banal precum un potop sau foc. Este vorba de 
anihilarea totală, Armagedon, aşa cum l-ai numit tu, şi va fi 
cauzat de om, nu de natură, asemenea celorlalte. Aceasta 
este data care a fost obţinută din traducerea Codexului 
Dresda. După calendarul maya, este 13 Baktun 13.0.0.0.0. 

Davy Law îşi umezi degetul în zaţul cafelei şi scrise data 
pe masă. 

— După calendarul nostru, asta înseamnă 21 decembrie 


186 


2012. 

Îşi stinse ţigara şi îşi împleti degetele la ceafa, privind-o 
fix. 

Stella sorbi din cafeaua ei. După o vreme, spuse: 

— Şi ce o să fie? Încălzirea globală? O catastrofa 
ecologică? Anihilare nucleară? 

— Toate acestea. Populaţia maya s-a autodistrus într-un 
interval de aproximativ cincizeci de ani. O cultură întreagă 
a fost eradicată printr-un amestec de război şi exploatare 
necontrolată a resurselor locale. Noi facem exact acelaşi 
lucru la o scară planetară. Rezultatul final nu va fi diferit. 

— Nu văd ce legătură are asta cu craniile. 

— Potrivit legendelor,  mayaşii, sau mai precis 
predecesorii lor de la sfârşitul celei de-a patra epoci, în 
jurul anului 3000 î.Hr., au alcătuit un grup de treisprezece 
pietre şi cranii de cristal. Atunci când vor fi aduse 
împreună, acestea ne vor ajuta să găsim calea ce ne va 
scoate din catastrofa pe care o creăm. Tu ai unul dintre 
aceste cranii, Stella. 

— Craniile vor opri Armagedonul? 

Nu-i venea să creadă asta. 

— Nu îl vor opri, ne vor ajuta să găsim o cale de ieşire. 
Craniile sunt un fel de poartă, dacă vrei. 

— Tu nu crezi cu adevărat în asta, nu-i aşa? 

El nu zâmbi, ci abia ridică din umeri şi începu să apese 
din nou tastele. 

— Eu îţi zic lucrurile consemnate în textele vechi. 
Oamenii care le-au scris le credeau. 

— Nu îmi evita întrebarea, Davy. 

El se întoarse în scaun cu spatele spre birou şi ridică din 
umeri. 

— Da, cred în aceste lucruri. Aceşti oameni cunoşteau 
lucruri care s-au pierdut cu multă vreme în urmă, când 
omenirea a luat-o pe o cale greşită. Şi eu nu sunt singurul. 
Mai există în lume oameni care cred acelaşi lucru. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! spuse ea ridicându- 
se din scaun şi umblând de colo-colo prin camera mică, 
dând din mâini ca să sublinieze lucrurile pe care le rostea. 


187 


Există mii şi mii de oameni care cred în a doua venire a lui 
Hristos, în plimbările nocturne ale Zânei Măseluţă şi în 
faptul să Saddam Hussein avea arme de distrugere în 
masă ascunse în deşertul irakian. Toate sunt la fel de 
nebuneşti. Ce s-a întâmplat cu realismul? Cu ştiinţa bazată 
pe dovezi? Doar eşti doctor. Ai de-a face cu carne, sânge şi 
oase, nu acest... rahat transcendental absurd. 

Se opri în faţa imaginii unui mormânt comun din Bosnia. 
Înfăţişa o serie de cranii aşezate într-un rând ordonat, la 
picioarele lui Davy Law, care zâmbea macabru. Închise 
ochii, dar imaginea craniilor nu dispăru. 

Din spatele ei, el vorbi calm: 

— Un doctor ratat. Nu mi-am terminat studiile medicale. 

Mânia ei dispăru la fel de repede precum apăruse. Se 
aşeză din nou pe scaunul din faţa lui. 

— Îmi pare rău. 

— Nu e nevoie. Nu contează. Stella, ce te-a adus la 
mine? 

Acum, nu mai glumea. O privea cu seriozitate. 

— Am vrut să văd faţa craniului. 

— Dar o vedeai deja. De aceea ai venit, ţii minte? „Tot 
văd o faţă.“ Cuvintele tale. Şi lucrul acesta îţi cântă. Tu 
auzi o piatră în mintea ta. Vrei să-mi spui că şi ăsta e un 
rahat transcendental stupid? 

Ea nu îi zise nimic. Nu ştia ce putea să spună. El se 
aplecă în faţă şi prinse cotierele scaunului ei. Chipul îi era 
la câţiva centimetri depărtare de al ei. 

— Ce altceva, Stella? Dacă piatra este cea care te-a adus 
la mine, atunci ce altceva a mai făcut? Nu mai e oare nimic 
altceva care să o facă a fi mai mult decât o bucată 
frumoasă de cristal care-i face pe oameni să se bată ca să 
o aibă? 

Ea privi peste umărul lui spre ecranul computerului. 
Hieroglifele se uneau unele cu celelalte, fără să aibă vreo 
noimă. 

— În peşteră, craniul m-a avertizat că suntem în pericol, 
răspunse ea sec. De aceea eu şi Kit ne-am despărţit, de 
aceea el a fost cel împins de pe cornişă şi nu eu. Aseară, 


188 


m-a avertizat despre ce se întâmpla în camera lui Kit. Eu 
pur şi simplu nu mi-am dat seama de asta la timpul 
potrivit. Şi... există un cifru în registre. Cred că sunt 
singura care îl vede, dar arată exact aşa, zise arătând cu 
degetul spre ecran. E pagină după pagină de hieroglife 
maya. Un alt cod. _ 

— Există un cod ascuns în registrele lui Cedric Owen? În 
alte împrejurări, nerăbdarea întipărită pe faţa lui Law ar fi 
fost comică. Stella, te rog, trebuie să mă laşi... 

Era atât de aproape, încât putea să îi simtă căldura 
pielii. Mâna lui era încleştată în braţul ei. Cuvintele îi erau 
blocate în gât, prea multe şi prea grăbite sau prea 
disperate pentru a reuşi să fie exprimate. 

Însă, înainte ca ea să le poată auzi, ceva metalic se izbi 
de uşă. O voce crispată, severă rosti: 

— Întrerup ceva important? Aş putea oricând să plec. 

— Kit? 

Acesta era în cadrul uşii, sprijinindu-se de cârje. Stella 
nu îi mai văzuse niciodată expresia urâtă care îi acoperea 
acum faţa. El privi prin ea, apoi spre Davy Law. 

— Te distrezi? 

— Kit! Încearcă să ne ajute. 

— Văd asta. Ce fel de ajutor dai de această dată, David? 

— Nu este ceea ce crezi. 

Law păşi înapoi spre partea lui de birou. Stella îl văzu 
inspirând profund, ţinându-şi un moment respiraţia, 
expirând apoi încet pe nas. 

Când îşi ridică din nou privirea, se înclină ţeapăn spre 
ea. 

— Cred că te pregăteai de plecare, nu-i aşa doctor Cody? 
Deşi ar merita poate să vedem dacă am reuşit să-i dăm o 
faţă craniului de cristal. 

Celălalt ecran era întors în direcţia opusă, aşa că 
niciunul dintre ei nu îl putea vedea. Law ocoli ambele 
scaune pentru a-l roti, în loc să se întindă spre acesta prin 
faţa ei. Astfel că doar ea zări faţa care o privea de pe 
ecran. 

— Asta nu se poate să fie în regulă! 


189 


Clătină din cap şi continuă să îl clatine, neputând să se 
oprească, apoi începu să tremure, încercând să-şi 
controleze senzaţia de vomă. 

— Ce e? 

Kit se mişca prea încet pentru a putea să i se alăture 
imediat. Din milă pentru amândoi, Davy Law roti ecranul 
astfel încât ambii să îl poată vedea. Kit îşi mută privirea de 
la ecran la Stella, de două ori. 

— Ce-i asta, vreo glumă? 

— Software-ul, zise Davy Law, nu are simţul umorului. 
Atunci când reconstitui faţa craniului, ăsta e rezultatul pe 
care îl primeşti. 

Nu exista nicio urmă de îndoială. De pe ecran îi privea 
faţa ca de plastic şi rigidă a Stellei. Ea se întoarse spre 
Davy Law. 

— Ai ştiut că e faţa mea de prima dată când ţi-am arătat 
craniul. 

— Fac meseria asta de multă vreme, spuse el zâmbind 
sec. 

— Dar tu ai adăugat părul şi ochii. Nu există absolut 
nicio dovadă că acestea ar fi la fel. 

— Desigur că nu. Poţi să ai părul negru şi ochi albaştri, 
dacă vrei, dar tot tu o să fii. 

Apăsă trei taste. Pe ecran, părul ei se transformă din 
arămiu în brunet, iar ochii din verzi în albaştri. Efectul era 
tulburător, dar nu schimba faptul de bază: faţa care îi 
privea din ecran era tot a ei. 

— Poţi să ceri o a doua, oa treia părere, rosti Law, dar o 
să fie identice. Ca şi oasele, pietrele nu mint. Oricine a 
făcut acest craniu, l-a modelat după cineva care avea 
aceeaşi structură osoasă ca şi tine. Dat fiind că trăsăturile 
faciale sunt în număr covârşitor ereditare, eu aş spune că 
această femeie e un strămoş îndepărtat. Cu toţii îi avem, 
nu este atât de ciudat. Dacă mergi înapoi în timp până la 
sfârşitul erei anterioare, ai câteva mii dintre care poţi 
alege. 

Stella clătină din cap şi îşi ridică mâna ca să-l facă să 
tacă. Avea nevoie de timp şi de o minte limpede pentru a 


190 


gândi, şi nu avea niciunul din aceste lucruri. Îl privi pe Kit, 
care era furios şi alb ca varul. 

— Davy, ce facem acum? întrebă ea. 

El ridică din umeri. Ochii lui erau îndreptaţi în orice 
direcţie, doar spre faţa ei nu, cercetând biroul în căutarea 
unor lucruri aparent mai importante. Ea era surprinsă de 
cât de mult o durea această reacţie. 

— Ține craniul ascuns. Ai grijă să fii în siguranţă, zise el 
în cele din urmă. 

— Mergem să o vedem pe Ursula Walker. O să fim în 
siguranţă la ea? 

Ochii lui, plini de umor acid, îi întâlniră pe ai ei. Râse cu 
putere. 

— Cât se poate de în siguranţă. Poţi să îi arăţi craniul 
Ursulei, dacă la asta te referi. Ea este unul dintre foarte 
puţinii oameni în viaţă care a văzut unul dintre celelalte 
cranii. 

Se strecură printre ei şi deschise uşa laboratorului. 

— O să te ajut să îl scoţi din aparat. După aceasta, ar fi 
mai bine ca voi doi să plecaţi. 


Stella întorcea maşina în parcare, iar Kit stătea tăcut 
alături de ea, când Davy Law ieşi alergând afară din 
clădire. Ea opri maşina. Halatul lui flutura în vânt, 
grăbindu-se să-i ajungă din urmă. Se aplecă spre portiera 
Stellei, învăluind-o în mirosul acru de cafea şi tutun. Avea 
în mână o carte de vizită cu numele lui şi trei numere de 
telefon. 

— Fix, mobil şi internaţional. Sunt în ţară pentru 
următoarele trei săptămâni. Dacă ai nevoie de mine, sună- 
mă. 

Ea ezită, cu degetele pe bucata de carton. 

— Şi asta e pentru folosul meu sau al tău? 

— Pur şi simplu ia-o, Stella. Asta nu înseamnă că trebuie 
să o foloseşti. 


191 


CAPITOLUL 16 


Zama, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


— Nu avem gheaţă, spuse Owen. Nu avem rădăcini de 
mandragora sau seminţe de lăptucă ori cucută, ori vreunul 
dintre celelalte lucruri descrise de Avicenna“ drept 
necesare pentru a calma un pacient în vederea amputării 
cu grijă a braţului acestuia. 

— Dar ai seminţele de mac pe care ţi le-a dat 
Nostradamus, nu? Poate că acestea vor fi de ajuns. 

Fernandez de Aguilar stătea în răcoarea singurei 
camere a fostului templu din piatră devenit acum locuinţă 
a preotului, înconjurat de imagini reprezentând 
crucificarea lui Hristos, încăpere oferită drept cel mai bun 
loc pentru efectuarea operaţiei, în parte pentru că era un 
lăcaş al Domnului, deci sanctificat, dar, mai ales pentru că 
avea podele şi pereţi de piatră care puteau fi curăţaţi, aşa 
cum recomanda maurul Al Zahrawi” înainte de o operaţie 
însemnată. 

Cel mai important era faptul că interiorul era văruit în 
alb şi luminos. Cele două ferestre largi lăsau lumina să 
pătrundă în încăperea preotului. La cererea lui Owen, fu 
îndepărtată o parte din acoperiş, astfel încât lumina să 
cadă curată pe masa de operaţie, fără să aducă prea multă 


4 Deseori numit Ibn Sina (980-1037) a fost filosof, scriitor, medic şi 
cercetător al naturii şiit, de origine tadjic-persană. A fost interesat de 
mai multe domenii, printre care astronomia, alchimia, chimia şi 
psihologia. Era denumit de arabi „al treilea Aristotel“. (n.red.) 

5 Abu al-Quasim Khalaf ibn al-Abbas AL-Zahrawi (936-1013), cunoscut 
ca Abulcasis, a fost un medic arab andaluz. Este considerat cel mai 
mare chirurg al Evului Mediu din lumea islamică, iar unii îl consideră 
părintele chirurgiei moderne. (n.red.) 


192 


căldură. 

Nimeni nu pomeni de mozaicul cu jaguar de pe podea, 
iar Cedric Owen uitase de acesta. Toată atenţia lui era 
concentrată asupra pacientului. De Aguilar îşi sprijinea 
braţul muşcat, care abia se umflase puţin, astfel încât, 
dacă n-ar fi fost asigurarea preotului, ar fi crezut că 
muşcătura nu era mai gravă decât o înţepătură de ţânţar. 

Owen îşi reciti notițele, clătinând din cap. 

— Nu înţeleg. Venus se află într-o poziţie bună, lucru 
care este de importanţă crucială pentru harta ta astrală, 
iar Fortuna este perfect poziționată în a şaptea casă din 
Scorpion, lucru care e cum nu se poate mai prielnic. 
Totuşi, nu avem toate lucrurile  trebuincioase. 
Nostradamus avea rădăcini de mandragora în stocul său, 
dar nu mi-a dat decât seminţele de mac. Noi avem nevoie 
de ambele, la fel şi de gheaţă. Conform descrierii 
maurului, această operaţie trebuie executată cu delicateţe 
şi tact, fără a fi grăbită. Mintea şi sufletul tău trebuie să fie 
în siguranţă în altă parte pe durata ei. Fără aceasta, 
coborâm în sălbăticia bărbierilor-măcelari care sunt de 
părere că e o idee bună să îndepărtezi membrul în 
jumătate de minut, pierzând astfel nouă pacienţi din zece. 
Eu nu îţi voi face aşa ceva. 

— Iar eu nu ţi-aş cere să-ţi pătezi mâinile cu sângele 
meu. 

De Aguilar se ridică în picioare. Era gol până la talie şi 
purta o pereche de pantaloni largi, din bumbac, de-ai lui 
Domingo. Lucrul cel mai neobişnuit era să îi vadă în sfârşit 
faţa echilibrată, fără cercelul de aur care îi atârna de 
ureche. 

Îndreptându-se spre masă, încă se mişca având 
echilibrul fluid al spadasinilor profesionişti. Deocamdată, 
veninul nu îi afectase graţia sau creierul. 

— O să dăm curs primului meu plan de a cina împreună, 
petrecând noaptea în marele turn pătrat al băştinaşilor din 
Zama, privind răsăritul în toată splendoarea lui. Nu pot să 
mă gândesc la un mod mai bun de încheiere a vieţii. 

— Fernandez, nu-ţi pierde atât de repede speranţa în 


193 


mine. 

Cedric Owen îşi apăsă podul palmelor pe faţă şi privi cu 
ochii larg deschişi întunericul format astfel. Cu oarecare 
efort, negrul se transformă în albastru, trezind în el 
cântecul vag al cristalului. Tindea să îl înţeleagă când un 
zgomot din colţul camerei îl luă prin surprindere. 

În camera preotului, de un alb strălucitor, cu icoanele şi 
mozaicurile ei, un singur colţ era în umbră. Owen îşi lăsă 
în jos mâinile la timp pentru a vedea o siluetă acoperită de 
bumbac pal, nealbit, ridicându-se de pe podea şi făcând 
câţiva paşi în faţă. 

— Diego. Cât de... deloc surprinzător. 

Băştinaşul cu cicatrice pe faţă îşi ridică o mână şi spuse 
scurt: 

— Aşteaptă! 

Apoi, plecă. 

— Tigrul vorbeşte, zise de Aguilar cu oarecare uimire. 
Mă gândeam eu că poate să facă acest lucru. 

— Aş fi mai fericit dacă ar spune ce gândeşte, răspunse 
Owen cu seriozitate. 

Se aplecă şi îşi scoase capul pe uşă, privi afară, în 
soarele amiezii, apoi se întoarse rapid înapoi. 

— S-a dus să-l aducă pe preot. Dacă o să vrea să îţi facă 
maslul, îl vei accepta? 

Fernandez de Aguilar îşi privi cu atenţie dosul palmelor. 

— În acest moment, nu aş refuza. Dacă tu şi cu mine ne 
înşelăm, iar preoţii au dreptate, atunci, îmi va fi de folos. 
Dacă noi avem dreptate, iar părintele Gonzales şi biserica 
se înşală, nu cred că o să îmi dăuneze prea mult, în afară 
de faptul că o să îmi pătez sufletul cu puţină ipocrizie, 
lucru de la care nu mă dau acum înapoi. Nu îmi susţin cu 
atâta tărie necredinţa, încât să... Părinte Gonzales! rosti 
sărind în picioare. Tocmai vorbeam despre dumneavoastră 
şi iată că sunteţi aici, şi încă atât de repede. O să mor oare 
mai devreme decât am crezut de v-aţi grăbit atât de tare? 

— Sper că nu. 

Calderón umplea cadrul uşii de la intrarea în casă aşa 
cum un bou umple un staul, dar purtarea lui avea o 


194 


sinceritate care nu se manifestase înainte. 

— Diego a înţeles că aveţi nevoie de ceva, o plantă sau 
un lucru asemănător, care să lucreze împreună cu 
seminţele de mac astfel încât procesul chirurgical să 
decurgă lin, aşa e? 

— Aşa e, răspunse Owen. 

— Bine, atunci, ne-am înţeles. Nu eram sigur. 

Preotul îi vorbi servitorului său în limba păsărească a 
băştinaşilor. Diego îi răspunse în acelaşi mod, dând din 
mâini pentru a sublinia cuvintele. Ochii lui se mutau de la 
medic la spaniol şi la masa care fusese readusă în cameră 
pentru a servi drept masă de operaţie. 

Părintele Gonzales îşi ridică mâna, cerând o pauză. 

— Slujitorului meu îi este ruşine că un vizitator atât de 
nobil precum Don Fernandez ar putea fi incomodat de 
eventualitatea morţii, când este clar că el a venit pentru a-i 
ajuta pe oamenii din Zama. El vă oferă o licoare, poate că 
„băutură“ este un termen mai bun, pe care poporul său îl 
foloseşte pentru a se apropia de Dumnezeu... aşa cum îl 
înţeleg ei. Această băutură nu i-a mai fost dată niciodată 
unui european. Dar Diego este de părere că împreună cu 
seminţele de mac va avea efectul necesar şi... 

Un torent de sunete melodioase îl întrerupse. Diego 
vorbea grăbit, privindu-l fix pe Owen. După un timp, şi 
părintele Gonzales îşi concentră atenţia asupra medicului. 

Când Diego făcu o pauză, preotul spuse: 

— Ar vrea să ştiţi că această ofertă vine fără nicio 
condiţie şi este făcută pentru dumneavoastră, señor Owen, 
pentru că aţi interpretat corect mozaicul care arată 
sfârşitul vremii, dar, de asemenea, şi pentru ceea ce aţi 
adus în Zama, lucru care este încă nemenţionat şi 
nearătat. Ar trebui să ştiţi că această... băutură, nu este 
cuvântul potrivit, dar nu pot găsi altul mai bun... este 
folosită numai în cele mai sfinte ceremonii înaintea lui 
Dumnezeu. Diego este de părere că ceea ce vreţi să 
încercaţi poate fi privit ca o astfel de ceremonie şi că 
realizaţi importanţa lucrului pe care el îl oferă. Înţelegeţi 
asta? 


195 


Cedric Owen nu se grăbi să răspundă, căutând şi 
răspunsul pietrei albastre, pe care îl primi şi care îl linişti. 
— Da, rosti el în final. Cred că înţeleg. 


— Vai, Doamne... un om ar trebui să vrea foarte tare să 
se apropie de sufletul său etern pentru a bea asta. E 
oribilă. 

— Cum te simţi? 

— Mi-e greață. O greață îngrozitoare, copleşitoare. Aşa 
cum mi-a fost când am ieşit prima dată în largul mării pe o 
corabie. Diego a zis că o să simt asta... Dar mă simt şi 
foarte... împăcat. Cred că, dacă nu vomit acum peste 
cizmele tale, Owen, aş putea adormi chiar şi la vederea 
cuţitelor tale de piatră neagră, iar ăsta este un miracol în 
sine. 

Mâna teafără a lui de Aguilar se întinse să o prindă pe a 
lui Owen, dar nimeri alături şi cuprinse doar aerul. 
Dezamăgirea îi pâlpâi trecătoare în ochi. 

— Noapte bună, prietene. Fă ceea ce poţi. Să ştii că eu... 
nu te consider vinovat pentru nimic şi... 

— Fernandez... 

Owen îi prinse mâna teafără şi o strânse. 

— Fernandez...? Doamne, Dumnezeule, chiar a adormit. 
Nu credeam că... spuse aşezând mâna moale pe masă. Cât 
timp am la dispoziţie? 

Diego ridică din umeri. Preotul Gonzales zise: 

— Doar Dumnezeu ştie asta. Eu v-as sfătui să acţionaţi 
rapid, señor, dacă vreţi ca el să nu simtă nimic în vreme ce 
lucraţi. Vreţi să vă ajut la aplicarea garoului? 


Sângele formă o mănuşă care se întindea de la vârfurile 
degetelor până la cot, unde se uscase, întărindu-se. 

Braţul lui Fernandez de Aguilar dispăruse. Owen îl lăsă 
să cadă într-un coş căptuşit cu frunze aflat lângă el, iar 
Diego îl acoperi cu o pânză ţesută cu roşu, galben şi negru, 
exact în culorile acelui şarpe atât de periculos, apoi îl 
îndepărtă. 

Ciotul rămas al mădularului era încă roz şi plin de 


196 


vitalitate deasupra fâşiei de bumbac ce servise pe post de 
garou. Sub acesta, țesutul era gri-albicios, urât. Owen 
prinse şi ultima fâşie de carne şi piele cu spinii de cactus 
pe care chiar el îi adunase în agitația pregătirii operaţiei, 
atunci când părea că doar să reuşească să taie osul ar fiun 
miracol. 

Tăiase osul şi carnea care îl înconjura cu o serie de 
cuțite şi fierăstraie de pe corabie. Se folosi şi de cuţitele de 
piatră neagră ale băştinaşilor, care erau mai ascuţite decât 
orice brici pe care ar fi putut să îl găsească. 

Cedric Owen nu credea că ar fi înfăptuit un miracol, dar 
îndrăznea să spere că totuşi un asemenea lucru avea să se 
întâmple prin fapta pe care o săvârşise. Atinse garoul şi 
privi din nou spre clepsidra pe care preotul o răsturnase 
atunci când legase fâşia de bumbac. Trecuse aproape o 
oră. Parcă ar fi fost un an. 

Sub mâna lui, Fernandez de Aguilar se mişcă şi gemu 
pentru prima dată de la tăietura iniţială de cuţit. 

Owen îşi ridică iute privirea. 

— Diego, poţi să îi mai dai să bea? 

Băştinaşul cu cicatrice pe faţă stătea printre umbrele 
din colţul camerei, unde fusese tot timpul. Acum, se ridică 
şi se apropie aducându-şi bidonul cu el. 

— Nu, spuse de Aguilar. 

Ochii îi erau încă tulburi după vizita sufletului său pe 
alte tărâmuri. Vocea lui se chinuia să depăşească reţeaua 
durerii şi alchimia necunoscută a ierburilor. 

— Te rog. 

— Durerea cea mai mare vine la îndepărtarea garoului, 
îi zise Owen. Nu aş vrea decât să te scutesc de asta. 

— Nu simt... durerea. Macul încă îşi mai face efectul. Iar 
dacă sângele începe să curgă din rană, provocându-mi 
astfel moartea chiar şi acum, după toată munca ta, aş vrea 
să fiu conştient de asta. Lasă-mă să părăsesc această viaţă 
cu mintea limpede. 

— Ei bine, atunci... 

Owen desfăcu garoul şi aşteptă, numărând în gând 
bătăile inimii pe măsură ce culoarea se scurgea mai întâi 


197 


încet, apoi ca o vâltoare în bucata de carne lată de un 
deget, de sub locul unde fusese legat garoul. 

Ajunse la capăt destul de curând, acolo unde fierul 
încins al lui Diego arsese vasele de sânge unul câte unul, 
sigilându-le. Acestea erau acum invizibile, ascunse sub 
piele. Patru bărbaţi aşteptau cu respiraţia tăiată. Preotul, 
Diego, Owen şi pacientul său priveau cu toţii cum pielea 
cusută cu grijă deveni roz, apoi roşie şi se umflă puţin pe 
măsură ce revenea la viaţă. 

O dâră mică de sânge curse printre două petice de piele. 
Owen o şterse cu ultimul cocoloş de bumbac. 
Numărătoarea din capul său ajunse la 30 fără să se mai 
petreacă şi altceva. Senzaţia unui fapt miraculos deveni tot 
mai puternică. Ocoli masa şi luă cele trei pulsuri la 
încheietura mâinii tefere. Cel din faţă era puţin alunecos, 
iar pulsul ficatului, în spate, era firav din cauza efortului 
de a sta treaz, dar, per total, toate trei erau bune, lucru 
aproape uimitor. 

— Fernandez? Cum te simţi? 

— Viu, ceea ce e mai mult decât aş fi sperat. Braţul mă... 
gâdilă ca şi cum ar fi încă întreg, dar nu simt durere. Îmi 
vine greu să vorbesc, dar asta era de aşteptat, nu-i aşa? 

Vorbirea spaniolului era foarte greoaie. 

— Acesta este efectul macului asupra omului, spuse 
Owen. Când acesta va trece, vei grăi la fel ca înainte. O să 
trebuiască să înveţi să ţii spada în mâna stângă. M-aş oferi 
să te învăţ eu, dar sunt destule nenorociri în lume şi fără 
asta. 

— Adevărat. 

De Aguilar zâmbi şters. Privirea îi era fixată undeva 
dincolo de perete. 

— Poate că Diego o să mă poată învăţa, zise pierdut. 
Cred că avem multe lucruri pe care... le putem învăţa de la 
Diego. 

Adormi imediat după ce rosti aceste cuvinte. Mâna 
teafără îi era rece, neafectată de febră, iar pulsul îi era 
normal. Ciotul braţului drept era cald, dar nu fierbinte: 
viu, fără să fie acaparat de febră. 


198 


Cedric Owen privi spre umbrele din colţ, unde privirea 
lui o întâlni, ca şi în timpul operaţiei, pe cea calmă a 
ochilor negri. 

— O să supravieţuiască? 

Din umbre, Diego îi răspunse într-o spaniolă poticnită, 
cu vocea răguşită. 

— Atâta vreme cât se află sub efectul băuturii, prietenul 
tău o să trăiască. După aceea, ceea ce se va întâmpla e 
între el şi zeii lui. Şi ai tăi. 

Owen avea impresia că afirmaţia aceasta conţinea şi o 
întrebare, dar nu ştia cum să răspundă la ea. Spuse jenat: 

— În acest caz, nu putem să facem nimic altceva decât 
să aşteptăm. 

Ochii întunecaţi rămaseră fixaţi în ai săi. 

— Atunci, o să aşteptăm. 


De două ori, soarele răsări la marginea cea mai 
îndepărtată a mării, împrăştiind aur peste valurile 
orbitoare. 

De două ori, acesta traversă cerul, aruncând umbre 
peste străzile împrejmuite de ziduri ale oraşului Zama, cu 
turnul ei înalt, cu templul mai mic şi cu abundența sa de 
sculpturi fioroase. 

De două ori, mingea de aramă topită se revărsă 
asemenea metalului lichid peste orizontul vestic, spre 
câmpiile răcoroase unde greierii ţârâiau până la apus, 
după care se lăsa o tăcere ciudată, care nu era spartă de 
zgomotele nici unui animal, nici măcar de bătaia vântului 
printre vele. 

Fernandez de Aguilar dormea în continuare, vegheat de 
prietenul şi chirurgul său Cedric Owen, care nu dormise 
deloc. 

La început, Owen fusese mulţumit de abilitatea de a se 
odihni a pacientului. Orice text de specialitate pe care îl 
citise vreodată recomanda un somn bun drept cel mai 
eficient medicament după traumatismul unei operaţii. 

Cândva în decursul celei de-a doua zile, fiindcă de 
Aguilar nici nu băuse şi nici nu urinase, Owen îşi revizui 


199 


prognozele astrale urmărind constelaţiile şi mişcarea 
stelelor. Făcând asta, descoperi că Diego era o sursă mai 
bună de informaţii cu privire la poziţiile curente ale celor 
trei planete vindecătoare, Mercur, Venus şi Marte, decât 
erau notițele sale. 

Consultându-le din nou pe acestea, descoperi că toate 
planetele erau cel puţin parţial favorabile. Bazându-se pe 
asta şi pe pulsul stabil al pacientului, încercă să îl 
trezească pentru a-i da să bea. 

Efortul său nu dădu roade. Fernandez de Aguilar nu 
putea fi trezit. 

Frustrat, Owen îşi abandonă încercările şi, cu ajutorul 
lui Diego, descoperi o cale de a sprijini pacientul şi de a-i 
turna apă în gură, masându-i gâtul pentru a se asigura că o 
înghite. 

Petrecu jumătate de noapte având grijă ca de Aguilar să 
bea destulă apă pentru a evita ca sarea şi sulful din 
organism să rămână în echilibru. O perioadă mai scurtă de 
timp fu petrecută căutând o modalitate de a-l ţine în 
picioare pentru ca vezica lui, supusă astfel unei presiuni, 
să elimine urina într-un recipient scobit dintr-un dovleac. 

Terminară aproape de răsăritul celei de-a doua zile. Trei 
felinare ardeau cu mult fum la colţuri, proiectând pete 
slabe de lumină în argintul trimis de lună, care inunda 
camera prin deschizătura din acoperiş. 

Cedric Owen stătea în penumbră şi mânca fasolea, 
ardeii şi mălaiul care îi fuseseră aduse. Aromele acestora 
nu-i mai erau necunoscute, cum fuseseră în prima seară 
petrecută în Zama. Ajunseseră chiar să îi placă. 

Intărit astfel, se scuză pentru a se îngriji de propriile 
nevoi şi apoi, eliberat pentru prima dată de obligaţiile 
autoimpuse, se întoarse la locuinţa sa şi scoase la iveală 
sacul de cânepă în care ţinea cristalul albastru. 

Ca întotdeauna, primele momente ale întâlnirii îl lăsau 
atât stors, cât şi plin de energie. Nostradamus îi spusese 
„Porţi de grijă pietrei tale, nu-i aşa?“ şi totuşi nu 
percepuse decât prea puţin din alchimia care lega carnea 
omenească de un obiect rece de piatră, dar care cuprindea 


200 


atât de multe, încât era câteodată perfect uman, iar alteori 
deloc. 

La întoarcerea lui Owen, Diego era plecat din templu. 
Uşurat, dădu sacul deoparte şi aşeză piatra albastră pe 
masă, lângă capul lui de Aguilar, încât ochii îi erau 
îndreptaţi de-a lungul trupului acestuia. Găsi două 
lumânări şi o lampă mică de piatră, care lăsă în urmă o 
dâră de fum unsuros atunci când o mută. Aşa cum îl 
învățase bunica sa, Owen le aşeză pe laturile şi la baza 
craniului, mişcându-le câte puţin la stânga sau la dreapta 
până când cele trei lumini nesigure fură focalizate în 
craniu şi trimise două raze precise de-a lungul trupului lui 
de Aguilar. 

Mulţumit, Owen aduse de afară un scăunel pe care îl 
puse la picioarele spaniolului şi se aşeză sprijinindu-şi 
bărbia de masă, astfel încât ochii lui să poată privi direct 
în cei ai craniului. Aşezat astfel, rămase nemişcat un 
moment, ascultând. De afară se auzeau lilieci şi mici 
creaturi nocturne, dar nimic omenesc. 

Îşi puse mâna stângă pe piciorul stâng al lui de Aguilar 
şi rosti cu voce tare: 

— Prietene, ceea ce urmează să fac acum depăşeşte 
lucrurile cunoscute de tine. Dacă ai încredere în mine, te 
voi găsi şi te voi aduce acasă. Dacă nu vrei să fii găsit, 
atunci, aceasta este alegerea ta, iar eu o voi respecta. 

Spunând acestea, închise ochii şi căută din nou în minte 
locul scufundat în albastru senin, de unde provenea 
murmurul cântecului cristalului. 

— Aşteaptă! 

Un cuvânt răguşit, rostit în spaniolă. O mână îi prinse 
braţul. 

— Diego! 

Ochii lui Owen se deschiseră brusc. 

Era într-adevăr Diego, şi nu părintele Gonzales, lucru 
pentru care era recunoscător, dar nu prea mult. Îndepărtă 
furios mâna care îl apucase. 

— Chiar e nevoie de asta? 

— Acesta nu este locul potrivit. 


201 


Ochii negri şi inflexibili îi întâlniră pe ai săi. Nu 
exprimau nici dorinţă, nici teamă, ci respectul adânc al 
cuiva care cunoştea foarte bine piatra şi o trata ca pe un 
egal. Cu mâinile încrucişate pe piept, Diego se înclină în 
faţa cristalului. Apoi, îşi ridică braţele, arătând spre 
imaginile reprezentând crucificarea lui Hristos, care 
atârnau pe fiecare perete. 

— Pe vremuri, acest loc era unul în care puteam să 
vorbim în pace cu zeii, zise el într-o spaniolă poticnită. 
Acum, a devenit un loc al torturii, al durerii şi al pierderii. 
Piatra ta va fi mai puternică în altă parte. 

Pierdută în liniştea nopţii, Owen auzi şoapta lui 
Nostradamus: „Mergi în ţinutul sudic condus de mult de 
musulmani... De acolo, vei lua o corabie spre Lumea Nouă, 
acolo vei întâlni pe cei care cunosc inima şi sufletul pietrei 
tale albastre. Ei îţi vor spune cum să îi dezlegi mai bine 
secretele...“ 

Diego îl privi, aşteptând în celălalt capăt al camerei. 
Owen simţi cum îl furnică pielea capului. Un tremur îi 
străbătu mâinile care ţinuseră cu atâta siguranţă cuţitele 
de piatră neagră ce tăiaseră braţul lui de Aguilar. 

— Unde trebuie să mergem? întrebă el. Cât de departe 
este? 

— E un loc pe care îl cunosc. Putem să luăm catâri. La 
două zile distanţă, poate trei. 

Diego îşi ridică degetele, pentru a ilustra mai bine 
numerele. 

— Trei zile de călătorie? Eşti nebun de-a binelea? 
Fernandez nu poate fi mutat nicio sută de metri fără ca 
acest lucru să fie periculos pentru el. O să moară înainte 
de sfârşitul primei zile. A 

— O să moară dacă rămâne aici. Întreabă-ţi cristalul, nu- 
i aşa că am dreptate? 

Nu era nicio urmă de îndoială în această certitudine 
tăcută. Tulburat, Owen închise din nou ochii. Piatra îi 
întâlni chemarea, pregătită. Nu o mai auzise niciodată cu 
asemenea claritate. Nu îi transmitea niciun avertisment de 
pericol, pierdere sau durere. 


202 


Deschise ochii. Ambele lumânări se stinseră, flacăra lor 
pierzându-se în neant. Lampa mică şi afumată dădea o 
lumină palidă, astfel încât privirea craniului de cristal era 
diminuată la o ceaţă albastră, abia prezentă. Prin aceasta, 
aşa cum mai demult în prezenţa lui Nostradamus auzise 
pescăruşi şi mirosise marea, era acum într-un loc unde 
sălbăticiunile nocturne scoteau ţipete de vânătoare şi 
vântul slab sufla printre copaci, culcând iarba la pământ. 

— Ce auzi? întrebă şoptit Diego. 

— Lilieci, răspunse Owen. Aud cum mii de lilieci zboară 
dintr-o piramidă care face ca turnul vostru de aici să pară 
o jucărie de copil. 


203 


CAPITOLUL 17 


Noua Spanie: 
Câmpiile sudice 
Octombrie 1556 


Lilieci. Peste tot, lilieci. Un val ţipător zburând de colo- 
colo, care umplea luminişul din toate părţile, ascunzând 
soarele amiezii şi aducând un întuneric ce ar fi fost de 
nesuportat dacă nu ar fi fost însoţit de imnul de întoarcere 
acasă intonat din suflet de cristalul care îneca toate 
celelalte zgomote şi proiecta o lumină albastră, ce umplea 
amurgul amăgitor cu claritatea sfâşietoare a zorilor. 

Pierdut în acest sunet orbitor, Cedric Owen se legănă, se 
aplecă şi îl lăsă în sfârşit la pământ pe Fernandez de 
Aguilar, după jumătate de zi de urcuş pe o cărare abruptă 
în junglă, cu Diego la câţiva metri în faţă, deschizând 
drumul prin hăţiş. 

De Aguilar nu se trezi atunci când fu întins pe iarba 
înaltă din luminiş. Însă nu se trezise nici înainte, nici la 
tipetele păsărilor în timpul zilei, nici la răgetele jaguarului 
sau la cele al catârilor speriaţi, care-i făcuseră pe lilieci să 
se împrăştie, şi nici în orice alt moment al călătoriei de trei 
zile care îi adusese acolo, în acest luminiş de pe munte, în 
inima junglei, unde nu era nimic care să justifice de ce 
locul nu era şi el acoperit de copaci, fiind doar liliecii şi 
cântecul cristalului. 

— Acesta este locul, spuse Owen ridicându-se în 
picioare. Simt asta. 

— Atunci, ne stabilim aici tabăra. 

Diego era deja ghemuit, tăind iarba în cerc pentru a 
pregăti vatra focului. Carlos şi Sanchez, fraţii săi care îi 
însoţiseră, legau catârii şi adunau lemne de foc. Trecură 
fără o vorbă pe lângă Owen, deşi lui i se părea că acei trei 


204 


băştinaşi îl priveau cu ochi mai buni de când îl luase pe de 
Aguilar în braţe şi îl purtase chiar el ultima parte a 
drumului. Nu era totuşi sigur de asta. Fu surprins că 
începuse să îi pese destul de mult de părerea băştinaşilor, 
încât să observe asemenea lucruri. 

Owen se aplecă să ia pulsul lui de Aguilar, atingându-i 
gâtul şi încheietura rămasă. Dintre cele trei pulsuri de la 
încheietură, cel al ficatului abia se distingea, iar cel al 
inimii era aritmic şi nu îi spuneau lui Owen nimic din ceea 
ce nu ştia deja. De la răsăritul soarelui, când îl luase pe 
spaniol pe umeri şi ascultase întruna cum respiraţia 
acestuia devenea tot mai inegală din cauza fluidului ce i se 
aduna în plămâni, transformându-se într-o pneumonie 
devenită în câteva ore periculoasă şi pentru tratarea căreia 
Owen nu putea face nimic altceva decât să îi maseze gâtul 
pentru a-l face să bea apă împreună cu puţină valeriană şi 
coajă de salcie, ştiind că făcea acestea pentru el însuşi, 
pentru a se simţi util, mai degrabă decât din convingerea 
că aveau să fie folositoare. 

Verificând ca nu cumva să fie şerpi în zonă, aşeză lângă 
el raniţa în care avea şi craniul de cristal şi scoase din ea 
mica trusă cu leacuri pe care o purta cu sine. În jurul său, 
mulţimea de lilieci se împrăştiase de unde venise şi viaţa 
zgomotoasă se  reîntorsese în junglă, gălăgioasă şi 
colorată, aşa cum fusese şi în ultimele trei zile. Peste tot, 
păsări mici ca nişte bijuterii zburau printre ramuri, 
umplând aerul cu trilurile lor. Mai departe în adâncul 
junglei, zburau altele mai mari, care vânau, ţipau şi 
ucideau. 

Undeva în depărtare se auzi răgetul unui jaguar. Owen 
hotărî să îl ignore. Cristalul lui era în siguranţă în raniţă, la 
picioarele lui şi nu prevestea niciun pericol. Diego trecu pe 
lângă el, aducând lemne de foc. Owen îl prinse de braţ. 

— Acesta este locul, zise el din nou. Trebuie să acţionăm 
cât încă mai putem. S-ar putea ca Fernandez să nu mai 
trăiască pentru multă vreme dacă întârziem. 

— Nu a sosit încă timpul potrivit, spuse Diego clătinând 
din cap. Întâi, aprindem focul. Mâncăm un pic de mălai şi 


205 


bem apa pe care o mai avem, apoi aşteptăm. 

— Dar de ce? Când acesta este locul? Nu înţelegi oare ce 
înseamnă moartea, de poţi să o tratezi într-un mod atât de 
uşuratic? 

Diego îşi tot învârtea în mână toporul cu lamă de piatră 
neagră, privindu-l gânditor pe Owen. Zâmbi vag. 

— Cedric Owen, ştii cumva unde trebuie să mergi sau ce 
trebuie să faci cu cristalul tău albastru? Nu? Nici eu. Dar 
va sosi cineva care ştie şi, până atunci, nu putem să facem 
nimic. Deci, aşteptăm. 


Jaguarul sosi seara devreme, când umbrele copacilor 
brăzdau luminişul cu dungi asemenea barelor unei cuşti. 

Cedric Owen era aşezat la marginea focului, simțindu-se 
ameţit de fum. În lumina scăzută, liliecii se întorceau unul 
câte unul sau în perechi. Erau ca nişte forme mici, care 
fâlfâiau din când în când în frunzişul pădurii. 

Apusul scoase la iveală toate fiinţele. Răgetele 
animalelor ieşite la vânătoare şi tipetele de moarte care le 
urmau erau peste tot în jur, astfel încât catârii băteau din 
copite şi trăgeau de hăţuri, şi nici chiar Diego nu părea în 
apele sale. 

Băştinaşul cu cicatrice pe faţă stătea împreună cu fraţii 
săi de-o parte a focului pe care îl aprinseseră. Owen stătea 
de cealaltă parte, ţinând în braţe raniţa în care avea 
craniul de cristal. Trupul inert al lui de Aguilar era întins 
pe spate, lângă el. 

Aşteptau. Focul muri, transformându-se mai întâi în jar 
roşu, apoi în cenuşă. Owen bea doar câte puţină apă, 
dându-i şi lui de Aguilar să bea, iar după o vreme, când nu 
mai putu îndura aşteptarea, se ridică şi merse vreo zece 
metri spre centrul luminişului, către locul unde o 
neobişnuită licărire galbenă îi atrase privirea. 

Acum era acolo, o licărire vie parcă, printre ierburi. Cu 
vârful cizmei, scotoci printre frunzele moarte şi iarba vie şi 
văzu o pată de ceva tare şi strălucitor, de culoarea 
măselariţei. Lăsându-se în mâini şi genunchi, scuipă pe 
degete pentru a îndepărta mai bine pământul. Descoperi o 


206 


piatră mică, de formă neregulată şi de culoarea untului. 

În jurul ei erau împrăştiate şi altele, în nuanţe diferite de 
galben, unele mai deschise, altele mai închise şi, spre 
margine, altele roşii ca sângele, unele cu flăcări portocalii 
şi altele cu o sclipire ocazională de verde. Se strădui şi mai 
tare să le curețe. Curând, toate culorile soarelui şi focului 
crescură, strălucind, prinzând ultimele raze de lumină. Se 
lăsă pe vine. In faţa lui avea un mozaic rotund, 
reprezentând focul înconjurat pe margine de şerpi roşii şi 
albaştri. 

— Doamne... 

Se ridică în picioare, trăgând din loc în loc linii prin 
iarbă cu piciorul. Răspândite în jurul focului erau siluete 
de oameni şi de animale prinse într-un mozaic mult mai 
mare decât cel din casa preotului din Zama. Acesta umplea 
tot luminişul şi se întindea probabil dincolo de el. 

Dacă primul mozaic, mai mic, păruse desenul unui copil, 
acesta era capodopera după care fusese copiat. 
Complexitatea detaliilor, folosirea dramatică a culorilor şi 
umbrelor, lumina din fragmentele orbitoare de diamant 
aşezate pe porţiuni de întuneric dens făceau din acest 
mozaic o minune de viaţă şi de învăţătură. 

Totuşi, reprezenta aceeaşi imagine: momentul de 
dinaintea Armagedonului. Chiar şi cu atât de puţine detalii 
vizibile, Owen era sigur de nenorocirile distrugerii 
reprezentate, cu excepţia unei pajişti în sud, unde sălăşluia 
neprihănirea copilei şi florile sălbatice care o înconjurau. 

Nu putea să vadă niciuna dintre cele patru bestii, dar şi- 
o dorea. Pentru acest lucru, ar fi avut nevoie să-şi facă o 
mătură de crengi tăiate din junglă, dar nu avea un cuţit. 

— Diego...? 

Chiar şi în exaltarea de care era cuprins, profunzimea 
tăcerii îl uimi. Owen se întoarse încet şi, în vreme ce făcu 
asta, îşi dădu seama că nu mai fusese conştient de 
prezenţele junglei şi a cristalului, iar în timp ce el fusese 
ocupat, toate lucrurile înconjurătoare fuseseră învăluite de 
tăcere. Cei trei băştinaşi stăteau cu spatele la foc, privind 
fix spre umbrele catifelate dintre copaci. 


207 


Inima i se făcu cât un purice. Alergă înapoi spre foc. 

— Diego? 

— Şşşt. 

Era tratat ca un copil pe care cu un semn îl faci să tacă. 
Owen îşi înghiţi comentariul care îi venise pe buze şi se 
întoarse în schimb pentru a privi în direcţia în care se 
uitau cei trei fraţi... 

Şi întâlni capul jaguarului la acelaşi nivel cu al său, şi îi 
simţi respiraţia acră şi iute care îl arse, şi privi într-o 
pereche de ochi strălucitori, care erau, în mod straniu, 
omeneşti. Ochi care îl cunoşteau, ştiau cine era şi cine 
fusese, într-un fel în care nici Diego nu îl privise. 

Jaguarul mârâi şi îşi deschise larg gura. Cedric Owen 
privi moartea în faţă şi încercă să ţipe, dar nu reuşi. Vocea 
îl părăsise, iar picioarele i se înmuiaseră. Pentru un 
moment îngrozitor, crezu că avea să îşi piardă controlul şi 
asupra intestinelor şi avea să se murdărească, aşa cum 
auzise că se întâmpla cu unii bărbaţi înaintea luptei, lucru 
pe care nu îl înţelesese niciodată până atunci. 

Reuşi să îşi ridice o mână pe care o apăsă inutil pe blana 
moale, pătată. Un țipăt terorizat îi scăpă din gât. 

— Bine ai venit, îi spuse jaguarul în spaniolă. 

Cedric Owen leşină. 


208 


CAPITOLUL 18 


Institutul Walker, ferma Lower Hayworth 
Oxfordshire 
Iunie 2007 


— De ce ne oprim? întrebă Kit. 

— Pentru că vreau să ştiu dacă Audi-ul verde care este 
pe urmele noastre de peste douăzeci de minute ne 
urmăreşte sau nu. 

Stella trase maşina în faţa unei bariere aflată la intrarea 
pe un drum secundar care dădea în şosea. De fiecare 
parte, acesta era mărginit de tufişuri înalte, din care 
atârnau mâţişori târzii, uscați. De cealaltă parte a barierei 
în faţa căreia opriseră, porumbul era deja galben. Un stol 
de vrăbii se înălţă ciripind, zbură vălătucit, apoi cobori din 
nou pentru a se hrăni zgomotos cu seminţele împrăştiate 
pe jos. Un şoim plana în înaltul cerului, iar păsărelele 
tăcură brusc. Undeva în depărtate, o formaţie sau poate 
chiar mai multe formaţii înecau cu zgomotul lor liniştea 
bucolică a peisajului tipic englezesc. 

Un Audi verde strălucitor trecu pe lângă ei, aproape fără 
zgomot. Incetini la intersecţia din capătul şoselei şi viră la 
stânga. 

— Noi facem la dreapta, nu-i aşa? spuse Kit după un 
moment. 

— Da, la dreapta, răspunse Stella. Sau cel puţin eu o s-o 
fac. Tu nu trebuie să faci asta. Pot să te conduc la gară, de 
unde să iei primul tren care merge spre Cambridge, dacă 
vrei. Asta vrei? întrebă întorcându-se spre el. 

— Stell... 

— N-ai scos nicio vorbă de când am plecat din 
laboratorul lui Davy Law. 

— Lucram, zise el închizându-şi laptopul. M-am gândit... 


209 


— Lucrai? 

Râse. Ora de tăcere glacială de dinainte o făcea să fie 
împăcată cu remarca ei ironică. 

El roşi. Culoarea se întinse peticită peste jumătatea 
imobilă a feţei. 

— Ţi-am editat un program care poate să identifice 
mâzgălelile din registrele lui Cedric Owen şi să le combine 
pentru a alcătui hieroglifele maya. Dacă poţi învăţa să 
foloseşti o tabletă grafică, atunci asta ar trebui să-ţi 
înjumătăţească timpul necesar traducerii celui de-al doilea 
cifru. 

Stella nu spuse nimic, se sprijini numai de portieră. 

— Nu vreau să ne certăm, zise el clătinând din cap. Nu 
acum. Nu din cauza lui Davy Law. 

— Mi-a spus că aţi fost prieteni odată. 

— Am fost. 

— Atunci, de ce nu vrei să-mi zici nimic despre asta? De 
două ori te-ai ferit deja de acest subiect. Nu e corect, Kit. 
Ar trebui să fim amândoi în aceeaşi tabără. 

Mânia îi dispăruse, dar asta nu diminua vidul creat între 
ei. 

El îşi întoarse capul şi privi pe fereastră. 

— Dacă are vreo importanţă, spuse Stella, să ştii că el se 
urăşte pe sine mai mult decât îl urăşti tu. 

— Probabil. 

O prinse de mână şi încercă stângaci să îşi treacă 
degetele printre ale ei. Ea îl lăsă să o facă, dar fără a-i 
oferi vreun ajutor. 

— Nu putem s-o lăsăm baltă? Nu evit subiectul, dar... 

— Ba da, asta faci. 

— Bine, atunci, asta fac. E o problemă aşa de mare? 

— Kit, cineva încearcă să ne omoare. Eu mă aflu în 
posesia unui cristal albastru care este modelat după faţa 
mea şi nici nu am cuvinte să îţi spun cât de tare mă sperie 
acest lucru. Davy Law ştie lucruri pe care noi nu le 
cunoaştem. Mi-a dat numărul său şi e posibil să vreau să îl 
sun. Dar nu pot face asta dacă încă sunteţi certaţi pentru 
un lucru care s-a întâmplat cu zece ani în urmă şi despre 


210 


care eu nu ştiu nimic. Nu vreau detaliile, dar trebuie să am 
o idee despre ce s-a petrecut între voi. 

El îi dădu drumul la mână şi îşi trecu degetele prin păr. 
Strângând din buze, expiră prelung. 

— Nu prea am ce să îţi zic în afară de ce ai aflat deja de 
la Gordon, iar lucrul acesta chiar nu are nicio importanţă 
pentru noi, Stella, îţi jur. Au fost greşeli, vorbe şi fapte, şi 
prostie tâmpită, iar cineva la care ţineam a fost rănit. 
Eram tânăr şi arogant, şi furios, şi am dat vina pe Davy. Ar 
fi trebuit să trec peste asta atunci şi, cu siguranţă, ar 
trebui să am acum destulă minte să depăşesc momentul, 
dar, Doamne, Stella, e greu să fiu tot timpul cu capul pe 
umeri. 

Se întoarse din nou spre ea. Era imposibil să îi 
descifreze expresia feţei, mai ales că nu putea să 
controleze decât o parte din ea. Stella îşi întinse mâna şi îi 
netezi o şuviţă de păr de pe frunte. 

— Tony Bookless mi-a spus că ar trebui să şterg expresia 
„ar trebui“ din vocabular. 

— Asta sună a ceva ce ar spune Tony, zise Kit lăsându-şi 
capul pe tetieră şi privind fix tavanul maşinii. Încerc să nu 
mă sperii. Încerc să mă prefac că toate acestea sunt 
normale şi că am căzut de pe o cornişă într-un accident 
speologic, după ce am găsit o bucată de piatră care se 
întâmplă doar să fie cioplită în forma unui craniu. Apoi, tu 
parchezi maşina ca să verifici dacă suntem sau nu urmăriţi 
şi... 

— Kit, e normal să... 

— Şşşt, făcu el apăsând uşor ca o pană un deget pe 
buzele ei, pe care îl ținu acolo în timp ce vorbi. Sunt 
speriat, asta-i tot. Voiam doar să-ţi spun asta. Abia reuşesc 
să fac acum faţă situaţiei. Să fiu drăguţ cu Davy Law este 
deja mai mult decât pot să îndur pe moment, zise şi îşi luă 
degetul de pe buzele ei. Şi, dacă e să ne mai certăm încă o 
dată din cauza asta, nu vreau să o facem într-o zi când 
oricare dintre noi ar putea să fie mort până la lăsarea 
nopţii. Piatra este de părere că suntem în pericol aici? 

— Nu. 


211 


Cristalul era în rucsacul ei, pe bancheta din spate. Era 
atentă, asemenea unei pisici pe o sobă caldă, privind 
lumea cu aceeaşi înţelepciune străveche şi nouă în acelaşi 
timp pe care o simţise la Ingleborough Fell. Era o senzaţie 
plăcută, care o făcea să-şi poată controla teama. 

— E mai fericită aici decât a fost în laboratorul lui Davy 
Law, spuse ea. . 

— O piatră cu bun-gust, zise el zâmbind larg. Îmi place 
deja mai mult de ea. Şi ne îndreptăm spre ferma vopsită 
alb-negru, în stil Tudor, care se află la stânga, cam la 
nouăzeci de metri de intersecție? _ 

Ea recunoscu acel ton al vocii. li răspunse precaută. 

— S-ar putea. 

— În acest caz, s-ar putea să vrei să te apleci şi să arunci 
o privire prin spărtura din gard. Cred că ştiu de unde vine 
muzica. 

— Asta nu e muzică, este zgomotul scos de o mie de 
pisici spânzurate. 

Stella se aplecă până ce ajunse la acelaşi nivel ca el. 
Acolo, pe câmpul din jurul singurei ferme aflate în zonă, se 
desfăşura un festival de muzică, terenul fiind plin de 
corturi şi iurte. O parte a câmpului era plină de maşini, iar 
cealaltă era acoperită de o multitudine de scene, şi 
formaţii, şi copertine. Toate erau învăluite în mirajul 
strălucitor care însoţeşte întotdeauna zgomotul asurzitor şi 
furnicarul de oameni. 

Ezitând, Stella deschise portiera şi apoi o închise iute la 
loc, stăvilind valul de zgomot. 

— Kit...? 

Kit îşi aşezase delicat mâinile peste urechile ei. Printre 
spaţiile dintre degete, auzi ce îi spunea. 

— M-aş oferi să plec şi să cercetez, dar nu cred că pot să 
merg atât de departe fără ajutor. Ai putea să te duci 
singură, dar, dacă ne-am pupa şi împăca, atunci ti-ar 
plăcea poate să ai un însoțitor? întrebă aplecându-se şi 
sărutând-o pe obraz. Te iubesc, ţi-am zis asta? 

— Mi-ai zis. Şi mie încă nu-mi vine să cred ce noroc am, 
spuse prinzându-l de mână. Eu împing căruciorul dacă tu 


212 


faci pe cavalerul în armură strălucitoare şi îi ţii pe 
muzicanți la distanţă. Cutezători şi împreună. Să nu mă 
dezamăgeşti. 


Ferma era veche, cu grinzi negre şi pereţi văruiţi în alb, 
cu o grădină de flori în faţă şi o boltă de trandafiri 
deasupra porţii. O alee ducea spre uşa de stejar din faţă, 
flancată în ambele părţi de coşuri atârnate din care se 
revărsau cascade de thunbergia cu flori portocaliu aprins. 

Pe placa de alamă din stânga uşii de stejar era 
inscripţionat: 


Institutul Walker, Oxford 
Director: D. Ursula Walker 


Sub aceasta se afla o foaie tipărită și laminată: 


BINE AŢI VENIT LA CONNECTION 2012! 
VĂ RUGĂM SĂ LĂSAȚI TOATE VEHICULELE 
MOTORIZATE ÎMPREUNĂ CU TOATE IDEILE 
PRECONCEPUTE IN PARCAREA DE VIZAVI. 


Parcarea era terenul acoperit de iarbă pe lângă care 
tocmai trecuseră pe alee, care de altfel era plină. Înaintea 
lor, întinzându-se peste acri întregi de iarbă, era un 
amalgam de corturi de pânză înconjurate de o mulţime 
efervescentă şi zgomotoasă de oameni dintre care nu toţi 
erau tineri, dar toţi încercau să pară astfel, cu tricouri 
colorate, cercei în nas şi câini târâţi în lesă, trecând cu 
mersul legănat din cort în iurtă, în pavilion de concert şi 
iarăşi în iurtă. Aerul era greu de fum de marijuana, iar 
zgomotul, uimitor. 

Stella se holbă uimită la acest haos. 

— Ursula mi-a spus că are o conferinţă în desfăşurare. 
Mă aşteptam la ceva mai academic decât asta. 

— Nu cred că hipioţii se conformează stilului academic. 

Kit se roti cu scaunul pentru a privi semnul din spate. 

— Ce e Connection 2012? 


213 


— Nu întreba, zise Stella, strâmbându-se. 

Pe tufişul de trandafiri era o notă prinsă cu faţa în jos. 
Se aplecă să o ridice şi citi cu voce tare mesajul scris într- 
un stil ordonat: 


Stella şi Kit: festivalul se încheie la 1.00. Eu o să ţin 
discursul de încheiere pe podiumul central, la 12.55. Dacă 
sosiți înainte de această oră, aruncaţi liniştiţi o privire 
primprejur. 


Stella îşi privi ceasul. 
— E douăsprezece şi jumătate. Să vedem dacă putem 
găsi podiumul central. 


* 


Festivalul, strălucitor ca o pânză sclipitoare de păianjen, 
îi prinse în mrejele sale şi îi atrase înăuntru. 

După ce înaintară zece metri pe prima alee, se opriră să 
cumpere câte un suc de ananas de la un tânăr cu o coafură 
rasta şi vopsit purpuriu, apoi se lăsară convinşi să guste şi 
suc de pir, despre care fură informaţi că „e mai bun după 
ce te obişnuieşti cu gustul“, iar după alţi zece metri 
cumpărară un coş cu căpşune de la un cuplu de 
adolescenţi entuziaşti, cu zâmbete ireproşabile şi tricouri 
asortate, al căror preţ era de două ori mai mare decât ar fi 
plătit pentru acelaşi lucru la piaţa din Cambridge. 

Kit era neaşteptat de vioi. Pe măsură ce înaintau, îşi 
flutură mâna spre haosul amuzant care îi înconjura. 

— Câţi oameni crezi că sunt aici? Poate o mie? Patru zile 
de festival, două coşuri de căpşune de persoană pe zi. 
După o estimare conservativă, probabil câştigă undeva în 
jur de... îşi lăsă capul pe spate pentru a privi în sus, spre 
Stella. Un marțian şi două mere albastre. Nu mă auzi. 

— Ba da, chiar te ascult, spuse dându-i o căpşună pentru 
a-i dovedi. Demonstrai de ce suntem săraci şi o să şi 
rămânem aşa pentru că nu jecmănim oamenii cu ajutorul 
fructelor. Dar tocmai am auzit-o pe femeia cu şuviţe blonde 
ciudate zicând la microfonul acela „vânturi solare“ de două 


214 


ori în aceeaşi propoziţie. De ce vorbeşte cineva despre 
astronomie într-un loc al pierzaniei ca acesta? 

Întoarse scaunul cu rotile pentru a fi cu faţa spre micul 
pătrat marcat în iarbă, simbol al zonei aparţinând femeii 
cu şuviţe blonde. 

— Şi acum, „poli magnetici care se inversează, 
provocând cutremure“. Trebuie să aud asta. 

— Iar eu nu trebuie, rosti Kit frânând scaunul. Aş adormi 
în zece secunde, iar ziua asta este prea frumoasă pentru 
aşa ceva. Este un cort cu cărţi în faţă, spre dreapta. 

Arătă cu mâna spre semnul scris de mână de pe alee, 
care reprezenta o carte fluturând în vânt deasupra unui 
cort dungat alb-albastru. 

— Am putea să ne vedem fiecare de obsesia lui şi să ne 
întâlnim în douăzeci de minute. 

Aproape că reveniseră la relaţia relaxată pe care o 
aveau înainte de expediţia din peşteră. Stella se aplecă şi îl 
sărută pe frunte. 

— Mie-mi sună bine. 

Se opri un moment pentru a-l privi cum îşi manevra 
scaunul prin puhoiul de oameni, spre pacea relativă a 
cortului cu cărţi. Apoi, se întoarse în direcţie opusă şi îşi 
croi drum printr-o mică ploaie meteorică de copii care 
priveau cu gurile căscate cum un tânăr tatuat jongla cu 
cinci ouă crude. Ajunse acum pe peticul de iarbă din jurul 
femeii cu şuviţe blonde, pe al cărei afiş, de care Stella era 
acum suficient de aproape pentru a-l putea citi, era scris: 
„APOCALIPSA: CUM?“ 


Prinse ultimele cinci minute din prelegere, dar nu 
rămase pentru discuţie. Kit era invizibil, înecat în marea 
multicoloră de oameni. Stella alese calea uşoară pentru a 
ajunge la el, cotind încet prin golul din locul în care se 
aflase jonglerul, spre un stand unde se vindeau curele 
lucrate manual, cu catarame din plastic în formă de flori 
sau curcubeie, înaintând apoi spre cortul cu cărţi. 

Răsfoia cărţile fără să se concentreze pe ceva anume, 
încă încercând să înţeleagă lucrurile tocmai auzite, când o 


215 


voce sonoră rosti în stânga ei: 

— Rosita Chancellor scoate prostii pe gură din ziua în 
care s-a născut. Să nu ai impresia că noi toţi credem ce 
spune ea. Eu sunt Ursula Walker. lar tu probabil că eşti 
doctor Cody. 

Stella se răsuci pe călcâie. Ursula Walker era înaltă şi 
zveltă, cu părul mai închis decât păruse în fotografia de pe 
internet. 

Purta un costum crem, de bumbac, care o diferenţia 
imediat de mulţimea cu coafuri rasta şi cu cercei în nas, de 
la festival. Faţa îi era bronzată puternic, asemenea 
grădinarilor pasionaţi, şi nu stropită cu bronzul trecător de 
vară al amatorilor. Mâinile îi erau elegante şi expresive, iar 
când îşi îndepărtară părul de pe faţă, dezveli un singur 
cercel de aur în urechea dreaptă, singurul indiciu de 
solidaritate cu cei din jur. li zâmbi Stellei de parcă s-ar fi 
cunoscut de ani de zile. Ochii îi erau gri, de culoarea 
oţelului, şi păreau ageri şi complet atenţi. 

— Ca să ştii doar, zise ea, eu cred că o să se întâmple 
ceva foarte, foarte important pe la sfârşitul anului 2012. 
Ceea ce-i facem planetei nu poate continua la nesfârşit. 
Numai că nu dau prea multă crezare celor care leagă totul 
de o explozie solară care o să ne dea peste cap planeta şi o 
să provoace valuri de proporţii fenomenale. Aceste teorii 
nu au bază în niciun tip de fizică sau ştiinţă. 

— Primul meu profesor ar fi numit acestea 
pseudoştiinţă, răspunse Stella. Ne-a învăţat să fugim 
mâncând pământul la primul semn de aşa ceva. 

— Foarte înţelept, spuse o voce din spatele amândurora. 
Vezi? Nu ţi-am zis eu că o să aibă o analiză echilibrată? 

Se întoarseră amândouă. În spatele lor, la umbră, era o 
tendă atârnată între două corturi şi sub ea, un hamac. În el 
se afla întins un bărbat înalt şi slab, cu părul argintiu, care 
citea un teanc de hârtii. Ochii lui aveau aceeaşi nuanţă 
intensă de oţel ca şi cei ai Ursulei Walker. În cea mai caldă 
zi a anului, purta cămaşă şi cravată cu însemnele 
universităţii. 

Ursula oftă. 


216 


— Stella, acesta este vărul meu, Meredith Lawrence. 
Meri, aceasta este doctor Stella Cody şi ţi-aş fi 
recunoscătoare dacă nu i-ai face şi mai dificilă această 
experienţă. 

Într-un echilibru admirabil, Meredith îşi coborî 
picioarele din hamac. Era un bărbat înalt, care reuşise să 
stăpânească arta de a părea mai scund. Unul după altul, 
scoase la iveală din umbra din spatele tendei două scaune 
pliante, o masă albă, joasă şi o carafa cu ceai. 

Aşezat, părea mai îndesat şi cu o postură mai puțin 
provocatoare. Făcu o mică plecăciune. 

— Îmi pare rău. Poate că ar trebui să începem din nou. 
Doctor Cody, dacă îţi ofer un ceai, nu ai vrea să îmi ţii 
companie în timp ce Ursula merge să salute în grabă pe 
toată lumea, lucru necesar înainte de încheierea acestui 
circ? 

Avea umorul autoironic pe care Stella îl mai întâlnise în 
rândul profesorilor universitari şi o agerime a minţii pe 
care ea o aprecia, dar rareori o întâlnea. 

Încă mai ţinea în mână paharul din plastic în care 
avusese sucul de pir. Îl privi un moment, cântărind parcă 
oferta, apoi aşeză cu grijă paharul pe pământ, lângă 
marginea cortului. 

— Pentru ceai, rosti ea entuziasmată, aş face orice. 

— Vă mulţumesc. Amândurora. 

Ursula îşi sărută în treacăt vărul şi dispăru. 

Rămaseră singuri, fără niciun subiect de conversaţie. 

— Ai fost la Bede împreună cu ceilalţi? întrebă Stella. 

Părul lui o inducea în eroare, era probabil de-o seamă cu 
Ursula, un bărbat în floarea vârstei academice. 

Clătină din cap, ridicându-şi uşor sprâncenele gri-negre. 

— Cine ar fi putut să concureze cu Tony şi Ursula, care 
puneau pe toată lumea în umbră cu geniul lor? Nu, eu am 
văzut dincotro bate vântul. Sunt un om al Universităţii 
Oxford. Colegiul Magdalene, filologie. Ceea ce înseamnă 
că ştii deja totul despre mine: colegiul defineşte tinereţea, 
iar profilul urmat caracterizează omul. Nu că ar fi mare 
cerere de experţi în limba latină în această epocă a 


217 


globalizării, dar pot fi găsite modalităţi ca un om să-şi 
câştige existenţa făcând ceea ce îl pasionează. Lapte sau 
lămâie? 

— Lămâie, te rog, spuse Stella. 

Era o zi pentru experienţe noi. 

Manuscrisul lui rămăsese în hamac. O briză suflă 
paginile şi Stella văzu că de fapt nu erau pagini scrise, ci 
imagini colorate pe care ea le cunoştea în detaliu. 

— Acela este vitraliul colegiului Bede? 

— Da, cel din faţa apartamentului River Room, îi 
răspunse Meredith strâmbându-se. Ca pedeapsă pentru 
păcatele mele, sunt examinatorul extern al altei teze de 
doctorat care analizează simbolistica acestei imagini. 
Drăguţul de autor crede că pecetea complexă din colţul din 
dreapta sus nu reprezintă Soarele şi Luna împreună, în 
conjuncţie, ci este o relicvă a tradiţiilor premasonice, 
reprezentând cele două globuri ale lumii înainte şi după 
izgonirea din paradis. E o prostie, dar nu ne este permis să 
afirmăm asta în această era a egalităţii şi a experimentării. 

— Eu m-am gândit întotdeauna că reprezintă o balanţă 
cântărind Soarele şi Luna pentru a arăta care este mai 
grea, zise Stella. Dar eu nu sunt filolog. 

— Nu. Doar astronom. 

Meredith o privi direct pentru un moment, apoi întinse 
mâna şi scoase o foaie îndoită din teanc. O aşeză desfăcută 
pe masă. Fotografia fusese făcută într-o zi însorită, care 
făcea ca, dincolo de densitatea sticlei, culorile să aibă 
nuanţe mai subtile. 

Ca întotdeauna, dragonul domina imaginea, de la vârful 
cozii din colţul stânga jos până la capul maiestuos din 
dreapta sus. În acea lumină, nu era nici auriu, nici 
argintiu, ci strălucea cu reflexe multicolore, asemenea 
picăturilor de mercur. Cavalerul lipsit de armură îşi ridica 
sabia, sau lancea, sau toiagul - Stella nu ştiuse niciodată 
ce era exact - într-un gest inutil de autoapărare. Soarele 
răsărea în est. Semiluna atârna în punctul cel mai înalt. 

Stella puse câte un deget pe fiecare dintre ele. 

— Soarele răsare la est, în spatele dragonului. Luna este 


218 


în poziţia de amiază, sus, în constelația Fecioarei. De fapt, 
e o Lună în primul pătrar, care atinge zenitul la răsărit, 
lucru imposibil din punct de vedere fizic, dar eu am 
presupus că este o licenţă poetică, pentru a ne arăta că 
pământul e cel care umbreşte Luna, iar lumina provine de 
la Soare. Sus, aici, în colţul drept, această pecete despre 
care vorbeai, mie mi se pare că arată exact ca balanţa 
ţinută de Statuia Libertăţii. Pe această balanţă, Soarele 
este pe talerul aflat mai jos, fiindcă e mai greu, iar Luna 
este sus, cântărind aproape nimic. Relativ nimic, desigur. 

Meredith Lawrence o studie privind-o peste ceaşca de 
ceai atâta vreme, încât ea începu să aibă impresia că n-o 
să mai vorbească niciodată. 

— Dacă e o prostie infantilă, zâmbi ea, îmi poţi spune 
liniştit. 

— Dacă ar fi cazul, atunci aş face-o, îi zise, punându-şi 
ceaşca pe masă. Aş putea să îţi înşir toate tezele docte 
scrise despre această fereastră şi o sumedenie de 
interpretări diferite în legătură cu respectivele detalii, dar 
niciuna dintre ele nu egalează claritatea, şi aş putea spune 
chiar luciditatea, teoriei tale. 

— Am avut ajutor, spuse Stella. E reprezentat pe un 
medalion. 

De la expediţia din peşteră, micul disc de bronz devenise 
parte din ea, dându-l jos doar ca să se spele şi să doarmă, 
şi punându-l înapoi la trezire, la fel de necesar precum 
ceasul pe care îl purta, luat de fiecare dată fără să mai 
conştientizeze gestul. Îl scoase acum de sub tricou şi îl 
aşeză pe masa denivelată, pe care soarele uscase urmele 
de mizerie şi oxidase bronzul. 

Medalionul era mai degrabă oval decât rotund, mai lung 
pe orizontală decât pe verticală. Aici, dragonul era trasat 
în contur, abia recognoscibil drept bestia imensă şi 
multicoloră din vitraliu. Bărbatul era schiţat din câteva 
linii, ţinându-şi ridicată sabia-toiag. 

Pe revers era zgâriat semnul Balanţei, cu Soarele şi 
Luna pe care le văzuse când i-l dăduse lui Kit pentru prima 
dată. 


219 


— Pe acesta sunt mai puţine detalii, de asta este mai 
evidentă. lar Balanța este reprezentată ca şi semnul 
zodiacal, ceea ce este un indiciu evident. 

— Îmi permiţi? 

Ea dădu din cap, iar Meredith luă moneda. O tinu 
atârnată în raza de lumină care venea de sub tendă. 

— Cedric Owen este cel care a creat planurile pentru 
vitraliu, ştiai asta? o întrebă impasibil. Acestea au fost 
descoperite în ascunzătoare împreună cu registrele sale şi 
diamantele care au ridicat Bede în topul colegiilor de la 
Cambridge. Acesta a devenit stema colegiului abia după 
sosirea diamantelor. Înainte de asta, stema era un mistreţ 
furios sau altceva asemănător, în stilul casei regale 
Plantagenet. Două dintre condiţiile donaţiei lui Owen au 
fost ca dragonul să devină stema colegiului şi ca vitraliul 
să fie turnat şi păstrat în acel loc până la „sfârşitul 
vremilor“. Care s-ar putea să fie peste cinci ani şi 
jumătate, dacă este să crezi ceva din discuţiile purtate aici, 
la acest sfârşit de săptămână. 

— Şi crezi în asta? întrebă Stella fără să gândească. 

— Nu o cred pe Rosita Chancellor, cu amenințările ei 
despre un dezastru nuclear global, îi răspunse zâmbind 
jalnic. Dar e destul de clar că suntem pe panta 
autodistrugerii. Suntem dependenţi de petrol pe o planetă 
ale cărei resurse de petrol se termină rapid. Singurul 
aspect controversat este dacă o să ne omorâm prin 
poluarea cu produsele auxiliare ale supraconsumului sau o 
să explodăm în fragmente toxice în războiul pentru 
ultimele cisterne pline cu acest aur negru. În orice caz, n-o 
să fie prea mulţi care o să supravieţuiască. 

— Mi-a mai zis cineva acest lucru de dimineaţă. Mi-a 
spus că mayaşii s-au autodistrus în decursul a cincizeci de 
ani şi că noi facem acelaşi lucru. 

— Într-adevăr. lar ei aveau oraşe cu o populaţie de 
jumătate de milion de oameni când în Londra abia dacă 
erau douăzeci de mii. Şi nu doar mayaşii. Toate civilizațiile 
urbane au ajuns să-şi epuizeze resursele primare, de pe 
vremea când Ghilgameş a tăiat cedrii din Liban şi a 


220 


transformat tărâmul în deşert. În mod clar, nu am învăţat 
nimic din istorie. Acesta este un gând deosebit de trist. În 
schimb, acest obiect, rosti Meredith trecându-şi degetele 
peste medalion, este, cu siguranţă, unul dintre lucrurile 
cele mai interesante pe care le-am văzut în ultima vreme. 
Şi spui că aici este în mod sigur o Balanţă, nu-i aşa? Şi că 
Soarele cântăreşte mai mult decât Luna, lucru care în mod 
evident e adevărat, deşi cum de ştia Owen acest lucru s-ar 
putea să fie un mister pentru viitorii cercetători. lar acel 
dragon este pur şi simplu minunat în simplitatea lui. Chiar 
mai frumos decât în vitraliu, aş zice eu. Mult mai subtil în 


conotaţii. 

I-l înapoie cu grija cu care i-ar fi înmânat o pasăre mică 
şi fragilă. 

— Şi crezi că ai fi în stare să îmi spui de unde l-ai 
obţinut? 


În mod neaşteptat, se simţi în stare. 

— Dintr-o peşteră din Yorkshire. Era la gâtul unui 
schelet. Poliţia mi-a zis că pot să-l păstrez. 

Sau, cel puţin, Keri Jones îi spusese că poate să îl 
păstreze, lucru care era destul de aproape de adevăr. 

— Înţeleg. 

Meredith îşi frecă nasul cu degetele. Stella văzu cum în 
mintea lui se formă întrebarea firească şi cum, cu un 
autocontrol impresionant, o lăsă nepusă. Ea privi dincolo 
de el, spre mulţimea tumultoasă şi micul grup de privitori 
care se transforma într-o masă din ce în ce mai mare în 
faţa a trei tineri cu busturile goale, tatuaţi de la claviculă 
până la buric, care începuseră să mimeze diversele feluri 
în care lumea ar putea să se sfârşească. 

Spre marginea mulţimii era un spaţiu liber, ocupat de un 
scaun cu rotile. Printr-un joc al luminii, Kit era împărţit în 
două: simultan, o figură veselă stând în scaun, râzând cu 
lacrimile curgându-i şiroaie pe faţă, şi o latură mai 
întunecată, apăsată de o furie care ar fi putut să îi 
zdrobească pe amândoi. Încă mai avea aerul sumbru şi 
ameninţător de la intrarea în laboratorul lui Davy Law. 

Ea clipi şi iluzia dispăru. Ar fi putut să treacă acest lucru 


221 


cu vederea, dar Meredith Lawrence remarcă liniştit: 

— Un tânăr aflat în luptă cu sine însuşi. 

— Şi-a pierdut echilibrul interior. 

Vremea se răcise. Pentru că părea să conteze, Stella îi 
spuse: 

— Eu sunt astronom şi nu cred în astrologie, dar Kit este 
născut în Balanţă şi are nevoie de echilibru mai mult decât 
de aer şi de apă. Dacă o să continue astfel, acest lucru îl va 
ucide. 

— Sau te va ucide pe tine. 

— Sau pe mine, zise îndepărtându-şi privirea. Nu ştiu 
cum să îl fac să redevină el însuşi. 

— Nimeni nu poate face asta, doar el însuşi, spuse 
Meredith îndoind hârtia cu imaginea dragonului şi punând- 
o deoparte. Dar poate tu poţi să faci ceva pentru tine 
însăţi. Mie mi se pare, ca observator obiectiv, că aceeaşi 
lipsă de echilibru există şi în tine, iar aceasta trebuie 
redresată în tine înainte ca prietenul tău din Balanţă să îşi 
regăsească propriul echilibru. 

Ea îşi aminti vocea lui Kit, aridă şi atentă. „Dacă vin cu 
tine, asta nu înseamnă că sunt gelos pe o piatră.“ Iar mai 
devreme: „Tu eşti într-un pericol mai mare, pentru că eşti 
îndrăgostită de ea“. Îşi aruncă acum privirea spre el. 
Adormise în mijlocul acelor clovnerii. 

— Poate, rosti moale. 

Undeva în depărtare, clopotele unei biserici anunţară 
ora. Sunetul se infiltră prin zgomotul festivalului. Stella se 
ridică în picioare. 

— Ar trebui să mă duc să îl salvez pe Kit înainte de a fi 
transformat în recuzită pentru pantomimă. Îţi mulţumesc 
pentru tot. A fost... interesant. 

Meredith se ridică şi îi întinse mâna într-un semn de 
bun-rămas formal. 

— Ia-o ca pe-o parte a procesului de învăţare. O să ajute 
ca zilele ce urmează să fie mai uşoare. 

Tonul îi era uşor ironic, deşi mai mult la adresa propriei 
persoane decât a ei. 

— Strădaniile noastre sunt întotdeauna însoţite de 


222 


speranţă. Credinţa şi speranţa pot muta împreună munţii 
sau măcar pot da deoparte din drum eventualele 
muşuroaie. Nu uita asta, Stella Cody. Puteţi trece amândoi 
peste asta, sunt sigur de acest lucru. 


223 


CAPITOLUL 19 


Institutul Walker, ferma Lower Howe 
Oxfordshire 
Iunie 2007 


— Acesta a fost locul în care au fost descoperite 
registrele lui Cedric Owen. Unul dintre strămoşii mei le-a 
descoperit la o sută de ani după moartea lui Owen, 
ascunse într-o încăpere secretă, construită din cărămidă, 
în cuptorul de pâine din dreapta şemineului, împreună cu 
diamantele care au făcut colegiul Bede deosebit de bogat. 
Fiul ei a scris apoi prima teză legată de asta, în 1698. De 
atunci, această obsesie a fost permanent prezentă în 
familie. Ia loc. O să aduc ceva de băut şi apoi putem uita 
că haosul de afară a existat vreodată. 

Bucătăria Ursulei Walker era un rai răcoros. Era mare, 
cu tavanul înalt, cu podele de piatră, o chiuvetă ce fusese 
cândva albă şi ziduri de piatră groase de un metru, care 
ţineau departe căldura zilei. 

Stella se aşeză la masa mare de stejar, suficient de mare 
pentru ca în jurul ei să stea comod doisprezece comeseni. 
Kit dormea în scaunul cu rotile, vizavi de ea. Ferestrele 
bucătăriei erau deschise, pentru a lăsa aerul să circule. De 
afară se auzea acum alt gen de zgomot, pe măsură ce 
şapte sute de bărbaţi, femei şi copii îşi strângeau lucrurile 
şi se pregăteau de plecare. 

Înăuntru, relaxată, Ursula Walker dădu ocol camerei, 
aşezând pe o tavă o carafa cu limonadă şi biscuiţi de casă. 
Puse câteva cuburi de gheaţă în trei pahare, turnă 
limonadă, împărţi paharele pe masă şi veni să se aşeze în 
capătul acesteia, între Stella şi Kit, care dormea. 

Cândva în ultimele cinci minute, se schimbase de 
costumul crem din bumbac şi, împreună cu acesta, 


224 


renunţase şi la formalismul femeii care organizase 
festivalul. O rază de lumină îi trecu pe faţă, întinerind-o cu 
zece ani. Îşi ridică paharul. 

— Nu cred că un festival precum acesta este cea mai 
bună modalitate să ne întâlnim. Ce-ar fi să începem din 
nou, ca şi cum nici nu ar fi avut loc? 

— Sau m-ai putea lămuri cum de a avut loc aici, spuse 
Stella. Nu pari genul. 

— Nu a fost pe de-ntregul atât de rău cum a fost 
episodul cu Rosita Chancellor. Unele părţi au fost ancorate 
în realitate, răspunse Ursula amestecându-şi gheaţa în 
pahar. Am condus azi-dimineaţă o comisie din care făceau 
parte doi antropologi şi un arheolog. Recunosc, discuţia a 
fost deturnată vreo zece minute de un element rătăcit, 
cineva care voia să analizeze posibilitatea ca piatra, 
craniul de cristal al lui Cedric Owen, să fie de fapt Craniul 
Albastru al Albionului, când toată lumea ştie, sau nu, că 
acest craniu al Albionului a fost îngropat împreună cu 
Arthur la Avalon şi se va întoarce odată cu acesta, 
conducând lupta sălbatică pentru salvarea Angliei de la 
pierzanie. În afară de asta, totul a fost între limitele a ceea 
ce acceptăm să denumim ştiinţă. 

— Despre ce ar fi trebuit să discutaţi? întrebă Stella. 

— Despre legăturile dintre legendele legate de craniile 
de cristal de pe tot globul şi relevanţa acestora cu privire 
la data finală 2012. 

— Asta e antropologie? râse Stella. 

— Eu cred că da, răspunse Ursula serioasă. Există prea 
multe legende în toată lumea pentru a nu exista şi un 
sâmbure de adevăr. Şi toate, nu doar cele mayaşe, indică 
2012 ca dată finală. Pe întreg continentul american, 
triburile băştinaşe se pregătesc pentru un eveniment 
important, care se va petrece peste patru sau cinci ani. 
Tribul Hopi îşi recheamă la vatră toţi membrii de trei ani 
deja, pentru a fi împreună la această date. Există publicaţii 
academice serioase care vor publica studii în legătură cu 
asta. 

Işi aşeză cu grijă paharul pe masă. 


225 


— Este din ce în ce mai greu să îi determin să ia aminte 
la lucrurile care se petrec în societatea noastră, dar mi-am 
dedicat viaţa înţelegerii faptelor lui Cedric Owen şi a 
cristalului albastru care l-a inspirat, şi care deci mă inspiră 
şi pe mine. Dacă vrei să găseşti un motiv pentru ceea ce 
am devenit, răspunsul este craniul albastru al lui Owen. 

— Asta include şi băutul urinei de ren? întrebă Stella. 

Ursula Walker îşi privi fix limonada pentru un moment, 
apoi se aplecă şi întinse mâna peste Kit, dincolo de care se 
afla o bibliotecă lipită de perete. Alese un carnet subţire, 
din care scoase apoi o fotografie. O aşeză pe masă, 
acoperind-o cu palmele. 

— M-am dus în Laponia pentru a pune o întrebare. 
Oamenii care locuiesc acolo au priorităţi diferite de ale 
noastre. Există anumite ritualuri care trebuie urmate 
înainte ca o persoană să poată pune o anumită întrebare, 
iar ceremoniile pe care le-am descris în articolul meu au 
fost necesare pentru ca eu să înţeleg răspunsul. Sunt un 
om de ştiinţă. Câteodată, îmi este dificil să cred lucruri 
despre care mi s-a spus că sunt imposibile. De exemplu, 
diversele proprietăţi ale acestui... 

Îşi îndepărtă mâinile de pe fotografie şi o împinse pe 
masă, către Stella. 

În fotografie era Ursula Walker, în fundal, pe jumătate 
ascunsă de pieile de ren atârnate, cu cerul înstelat 
deasupra umărului stâng, dar nu ea era punctul central al 
imaginii, şi nici cel pe care căzură ochii Stellei. 

Singurul lucru care conta, la o primă vedere şi multă 
vreme după aceea, era craniul de cristal alb ireproşabil, 
ţinut între palme de un bărbat atât de bătrân, încât faţa îi 
era brăzdată de riduri asemenea crăpăturilor scoarţei de 
stejar şi la fel de maronie ca aceasta. Purta piei de ren şi 
pe cap o podoabă din coarne de ren acoperite cu catifea. 
Nasul îi era asemenea prorei unei corăbii despicându-i 
suprafaţa feţei. Ochii îi erau albiţi de cataractă, având 
exact aceeaşi nuanţă ca piatra pe care o ţinea în palmă, şi 
privea direct în obiectiv, iar prin acesta direct la Stella. 

Piatra albă revărsa un şuvoi de lumină din ochi. Aceasta 


226 


trecu prin Stella, spre rucsacul de la picioarele ei, pe 
podea, de care nu îi pomenise Ursulei Walker nici acum, 
nici înainte. 

— Aceasta este piatra albă care e spiritul poporului 
Sami, zise Ursula. Mie nu mi-a fost permis să o ating. Mi s- 
a spus totuşi să iau cu mine această singură fotografie şi 
să o arăt noului păzitor al pietrei albastre, pentru ca ea să 
poată recunoaşte faţa păzitorului pietrei albe, dacă ar fi să 
se întâlnească vreodată. Numele lui este Ki'kaame. El este 
unul dintre cei mai puternici oameni pe care am avut 
privilegiul să îi întâlnesc vreodată. L-am văzut vindecând 
un copil cu razele de lumină din ochii craniului său de 
cristal. Ai încercat vreodată ceva asemănător cu al tău, 
Stella? 

Urmă o tăcere lungă. Stella îşi privi paharul. Limonada 
mirosea vag a urină de pisică, dar avea un gust răcoritor. 
Deasupra ei pluteau flori albe de soc, de aceeaşi culoare 
precum craniul de cristal din fotografie. Atunci când o 
privi, razele din ochii acestuia erau aţintite asupra ei. 
Propria piatră zăcea mută în geanta de la picioare. Acum, 
deveni alertă, ascuţindu-i simţurile, astfel încât sunetele 
deveneau mai intense, iar culorile mai accentuate. 

— De unde ai ştiut? o întrebă pe Ursula Walker. 

Femeia mai în vârstă ridică din umeri. 

— Am ghicit? spuse începând să enumere indiciile pe 
degete. Eşti de la Bede. Eşti căsătorită cu Kit O'Connor, 
care este una dintre cele mai strălucitoare stele de pe 
firmament, iar el tot caută originile cristalului de când a 
auzit zvonul că acesta există. Mă suni din senin zicându-mi 
că ai descoperit nişte hieroglife maya în registrele lui 
Owen. lar când l-am sunat pe Tony Bookless seara trecută, 
pentru a afla cine eşti - şi să ştii că te-a lăudat foarte tare, 
e un admirator al tău -, mi-a cerut să fac tot ce pot pentru 
a mă asigura că vei distruge obiectul în posesia căruia ai 
ajuns de curând. Meredith a ghicit primul, dacă asta te 
consolează. Vărul meu are o minte deosebit de ageră. 

Se lăsă pe spate şi îşi ridică paharul, privind-o pe Stella 
pe deasupra lui. 


227 


— Aveai de gând să îmi spui? 

Stella expiră lung.  Ridicându-şi privirea, numără 
grinzile. Erau câte nouă de fiecare parte a centrului 
tavanului. 

— Cineva a încercat cel puţin o dată să îl ucidă pe Kit, 
răspunse prudentă. Aceeaşi persoană, sau poate altcineva, 
i-a vandalizat ieri camera şi i-a furat computerul. Dacă ne- 
am fi aflat acolo, nu cred că am mai fi azi aici. Din câte pot 
să-mi dau eu seama, toţi cei care au văzut până acum 
piatra albastră a lui Cedric Owen au vrut fie să o obţină, fie 
să o distrugă. Mi se pare deci o idee bună să nu mă 
grăbesc să o arăt tuturor. Şi este modelată după chipul 
meu. Nici nu pot să-ţi zic cât de tare mă sperie acest lucru. 

Se gândi că poate Ursula avea să o întrebe cum de ştia 
asta. Spuse altceva în schimb. 

— Bine. Atunci, tu eşti păzitoarea de drept a craniului de 
cristal. In acest caz, noi ceilalţi avem datoria de a te 
proteja până duci la îndeplinire ceea ce trebuie să faci. 

— Ce anume, mai exact? 

Ursula îşi agită gheaţa în pahar. 

— Potrivit tribului Sami, trebuie să aşezi piatra ta în 
inima pământului, la momentul răsăritului în Ziua de Apoi, 
moment în care aceasta se va alătura celorlalte 
douăsprezece pietre, care vor trebui puse şi ele în locul 
prestabilit de către proprii păzitori. În formaţie completă, 
odată conectate, acestea vor trezi la viaţă dragonul 
zăpezilor de iarnă, eliberându-l pentru a lupta contra 
izvorului tuturor relelor, vindecând astfel rănile omenirii şi 
ale pământului. 

— Dragonul zăpezilor de iarnă? râse Stella strident. Şi 
asta se află tot între graniţele a ceea ce este acceptat 
drept ştiinţă? 

Ursula îşi trecu limba peste dinţi. Era greu de zis dacă 
era mânioasă, ofensată sau amuzată. 

— Ai putea să îl numeşti Ouroboros sau Quetzalcoatl, 
sau şarpele cu pene, sau şarpele-curcubeu, sau dragonul 
nordic Jormungandr, sau dragonul Albionului al lui Arthur, 
sau dragonul de foc chinezesc, sau dragonul de apă al 


228 


hinduşilor, care înconjoară elefanții ce susţin lumea pe 
spatele lor. Şi da, studii de cultură comparată de acest gen 
sunt scrise în detaliu într-o duzină de publicaţii ştiinţifice. 
Pentru tribul Sami, aceasta este o parte a legendei orale 
care a rămas intactă timp de patru sute de ani şi optzeci şi 
şapte de generaţii. La începutul ceremoniei, Ki'kaame a 
invocat fiecare dintre spiritele foştilor păzitori ai craniului 
pe nume, în linie neîntreruptă de la crearea acestuia. Nu 
poţi înţelege puterea acestui lucru decât dacă participi la 
ceremonie. 

— Imi cer scuze. 

Stella îşi închise ochii şi apăsă degetele mari pe partea 
superioară a orbitelor. Era un lucru făcut de mama şi 
bunica ei pentru a se relaxa. O viespe intră bâzâind pe 
fereastră şi poposi pe marginea carafei cu limonadă. 
Deschise ochii şi o privi balansându-se pe marginea dulce 
a sticlei. 

Apoi, vorbi ca din depărtare. 

— În registrele lui Owen există un poem care ne-a 
condus spre piatră. Citit corect, reprezintă un set de 
instrucţiuni. Ne spune să găsim „timpul şi locul potrivite“, 
exact la fel ca şi legenda lui Ki'kaame. Doar că nu ne zice 
unde să mergem şi când. 

— Iar craniul nu ţi-a spus asta? 

— Dacă ar fi făcut-o, nu aş mai fi fost aici. 

Stella se întoarse şi privi pe fereastră. Urmele 
festivalului fuseseră îndepărtate mai repede decât ar fi 
crezut ea că este posibil. Afară, pajiştea erau aproape 
complet liniştită. Işi ridică rucsacul de pe podea. 

Craniul era aproape tăcut când Stella îl aşeză pe masă, 
lângă fotografia pietrei albe. Ursulei Walker nu îi era 
teamă de el şi nici nu părea să îl dorească pentru sine. Îşi 
puse mâinile pe masă, una peste cealaltă, şi îşi aşeză 
bărbia peste ele. Pentru multă vreme, privi craniul, cu 
ochii la acelaşi nivel cu ai acestuia. Nici nu vorbi şi nici nu 
se mişcă, iar craniul nu cântă, dar exista între ei o 
comunicare pe care Stella nu putea decât s-o intuiască. 

După o vreme, Ursula se ridică. 


229 


— Există un test pe care mi l-a arătat Ki'kaame. Ce-ar fi 
să-l facem? 

— Şi ce testăm? 

— Conexiunea ta cu piatra. 

Ursula era deja în picioare, în mişcare. Desprinse o 
oglindă mică de pe perete şi o plasă pe podea în locul unde 
o rază de lumină pătrundea pe una dintre ferestrele cu 
rame de stejar ce dădeau spre padocul din spate. Luând o 
cutie de chibrituri de lângă plită, o aşeză sub oglindă, 
astfel încât raza de lumină era proiectată direct în sus. 

Mulțumită, se sprijini de peretele din spate. 

— Dacă poţi să aduci cristalul şi să stai aici, chiar 
deasupra oglinzii, pentru a lăsa raza de soare să treacă 
prin osul occipital, adică prin baza craniului, unde ar 
trebui să fie legat de umăr, aşa... mulţumesc, da, un pic 
mai spre stânga. Bine... 

Stella stătea în mijlocul podelei, cu craniul de cristal 
deasupra razei de lumină. Nu se întâmplă nimic, doar că 
începu să se simtă prosteşte şi disperată în acelaşi timp, ca 
şi cum ar fi picat la un examen pe care nu voia să îl dea. 

— Ursula, eu... 

— Poţi să faci un pas un pic mai spre stânga? 

O mână o împinse de umăr, mişcând-o puţin. 

— Ursula, acest lucru nu... Oh! 

Stella nu avea cuvinte pentru a descrie pulsul de viaţă 
care începu să crească dintre mâinile ei şi deveni, o clipă 
mai târziu, două raze de lumină albastră, palidă, care 
străluceau din ochii craniului. 

Locul albastru din mintea ei care aparţinea cristalului 
devenise o poartă deschisă sau o mână întinsă. Era o 
invitaţie pe care nu o putea înţelege şi nu îi putea 
răspunde. 

Detesta să fie pusă la probă. Mai ales atunci când nu ştia 
nici ce trebuia să facă şi nici cum să îndeplinească acel 
lucru. Închise ochii, îndreptându-se spre poarta deschisă, 
urmând cântecul pietrei aşa cum făcuse toată ziua, dar cu 
mai multă concentrare. 

În mod pervers, vocea cristalului devenea din ce în ce 


230 


mai greu de auzit, pierdută în bâzâitul tot mai zgomotos al 
viespii care se îneca acum în limonadă. Fără să deschidă 
ochii, Stella putea vedea insecta prinsă în capcană, în 
carafă, balansându-se pe un cub de gheaţă, cu aripa 
dreaptă trasă în jos de lichidul lipicios de dedesubt. Ar fi 
putut pur şi simplu să îi dorească moartea doar pentru a o 
face să tacă, dar partea din ea care era contopită cu piatra 
nu-i permitea acest lucru. Şi astfel îşi dori ca aceasta să 
iasă din apă şi să tacă, pentru a auzi mai bine cântecul 
pietrei. 

Viespea tăcu. Şi piatra tăcu împreună cu ea. Stella 
deschise ochii. 

— Îmi pare rău. Nu pot să simt niciun fel de... 

— Stella, priveşte viespea. 

Viespea nu mai era prinsă în carafa, aşa cum crezuse ea. 
Se afla acum pe marginea ei, curăţându-şi aripile. Lumina 
pietrei albastre făcea ca dungile galbene de pe corpul 
acesteia să pară de un verde văratic. 

— Am crezut că se îneca. 

— Aşa s-a şi întâmplat, spuse Kit. 

Tocmai se trezise. Ea văzu acest lucru în ochii lui, pe 
jumătate visători încă. Dezacordul din el nu dispăruse încă. 
Acum, că o zărise, nu mai avea cum să nu o observe. Nu 
avea nicio idee cu privire la ce să facă sau să zică. 

— L-am văzut pe Ki'kaame vindecând un copil bolnav cu 
ajutorul cristalului alb, zise Ursula în tăcerea care se 
lăsase. 


Ursula nu îşi ridică ochii spre Kit în timp ce spuse asta. 
În schimb, Stella o făcu. Cântecul cristalului aproape că nu 
se mai auzea deloc. Ea întoarse lumina palidă albastră 
spre el. 

— Stella, nu. Te rog. 

Se opri. Lumina albastră pâlpâi lângă el, aruncând 
umbre ciudate pe masă. Kit era acum palid şi tras la faţă, 
cu obrajii supţi. Nici măcar în spital nu arătase atât de 
bolnav. Ea îşi dorea ca el să se însănătoşească din nou, iar 
piatra îşi dorea acelaşi lucru împreună cu ea. Cristalul 


231 


prinse umbrele fiinţei lui ca şi cum ar fi fost fire de aţă 
rupte, care trebuiau legate la loc. Îşi închise ochii, pentru a 
nu fi sfâşiată de acest chin. 

— Te rog, Stella, rosti Kit din nou. 

Stella simţi opoziţia lui ca pe un zid de sticlă gros şi 
imobil, dar uşor de spart. Inspiră pentru a-şi imagina 
realizarea acestui lucru. 

Ca de pe un alt continent, Ursula spuse: 

— S-ar putea să nu aibă efect, dar nu cred că poate să 
dăuneze. 

— Nu asta e ideea, zise Kit cu vocea îngroşată. Nu vreau 
să pot merge din nou doar pentru că Stella a făcut ca acest 
lucru să fie posibil. Nu ne putem trăi restul vieţii astfel. I- 
aş datora prea mult. Stella? Mă asculţi? Opreşte-te! 

— M-am oprit, răspunse ea şi trebui să mai repete o 
dată, pentru a se asigura că a auzit-o. M-am oprit. 

Peretele de sticlă dispăruse, la fel şi percepţia umbrelor 
din sufletul lui. Nu era sigură dacă piatra se retrăsese sau 
dacă ea o făcuse să plece, sau dacă Kit era cel care le 
îndepărtase pe amândouă. 

Palmele îi ardeau de parcă ar fi ţinut gheaţă într-una şi 
jar în cealaltă. Se îndepărtă de raza de lumină proiectată 
de oglindă. Tăiată de la sursă, piatra deveni brusc complet 
tăcută. Ea tremura. O durea pieptul de parcă ar fi plâns 
pentru multă vreme, oprindu-se abia acum. 

În spatele ei era un perete rece. Se lăsă să alunece de-a 
lungul lui până ce genunchii îi ajunseră la bărbie, ţinând 
piatra apăsată de burta moale de parcă ar fi fost un copil. 

Îşi feri ochii de lumina sclipitoare şi dureroasă a soarelui 
şi privi spre Kit. 

— Nu aş fi făcut nimic fără acordul tău. 

— Dar ai fi făcut-o. 

— Nu eu, piatra. Eu nu am făcut nimic decât să o ţin 
deasupra luminii. Oricine ar fi putut să facă asta. 

— Asta nu schimbă lucrurile, Stell. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! spuse prinzându-şi 
capul în mâini pentru a apăra de lumina zilei şi a nu mai 
vedea expresia acuzatoare întipărită pe faţa lui. Nu este 


232 


decât o piatră, Kit, o bucată de stâncă. Dacă te ajută să 
mergi din nou, ar conta chiar atât de mult? 

Pentru că el nu îi răspunse nimic, îl fixă din nou cu 
privirea. 

— Ar fi fost atât de îngrozitor să fii eliberat de asta? 

— Nu putem să o lăsăm baltă? zise el privind cu înţeles 
spre Ursula, apoi iarăşi spre ea. 

— Nu trebuie să vă jenaţi de mine, spuse Ursula. 

— Nu, dar poate e mai bine s-o facem. 

Ceva dens şi rece îşi făcu culcuş în abdomenul Stellei, 
încât îi fu dintr-odată greu să-şi amintească de ce îi păsase 
aşa aprig de Kit şi de însănătoşirea lui. 

— Putem să presupunem că am trecut testul? o întrebă 
pe Ursula. 

— Fără îndoială. Nu ştiu cât de multe a auzit Kit, dar, în 
fond, ne aflăm exact de unde am plecat, doar că am 
confirmat că acesta este cristalul lui Cedric Owen, unul 
dintre cele treisprezece cranii care trebuie puse în locaşele 
lor stabilite, la răsărit, în acea zi predestinată, iar noi nu 
ştim nici locul, nici data. 

Stella începea să simtă cum încordarea pe care o simţea 
în stomac se mai domolea, chiar dacă nu şi cea din inimă. 
Incepea să gândească mai clar. 

— Iar celelalte cranii de cristal se află în posesia unor 
oameni la fel de neştiutori ca noi? Sau ei ştiu mai multe 
despre ceea ce trebuie să facă. 

— Am motive să cred că un craniu este în Ungaria şi 
unul în Egipt, ambele în posesia unor familii care le cunosc 
scopul şi ceea ce trebuie să facă. Aş vrea să cred că şi 
restul sunt în posesia unor oameni care ştiu şi ei ce trebuie 
să facă. Nu am nici cea mai vagă idee cum am putea să îi 
contactăm. 

— Deci cei din tribul Sami ar putea să ne spună unde să 
mergem şi când? 

— Cred că da, zise Ursula. Problema este cum vom reuşi 
să îi întrebăm fără să mergem acolo. Atunci când m-ai 
sunat ieri prima dată, am trimis un e-mail în Laponia, 
cerându-le ajutorul, dar nu am speranţe prea mari că o să 


233 


primesc un răspuns. Distanţa dintre locul unde îşi pasc ei 
turmele şi primul internet-cafe, care se află în Rovaniemi, 
Finlanda, este de peste o mie două sute de kilometri şi 
doar unul dintre strănepoţii lui Ki'kaame a învăţat să 
folosească un computer. 

— Cât ar dura să ajungem până în Finlanda? întrebă Kit. 

Vocea îi era piţigăiată, de parcă ar fi pus întrebarea doar 
pentru a se face auzit. 

— Prea mult. Piatra nu ar risca să iasă din ascunzătoare 
decât dacă suntem într-adevăr foarte aproape de Ziua de 
Apoi. 

— Şi eu care credeam că am fost foarte isteţi 
descoperind codul. 

Măcar ironia, dacă nu şi zâmbetul, îi era adevărată. 

— Dar aţi fost, spuse Ursula. Dacă nu ar fi existat nimeni 
cu destul curaj şi o agerime a minţii pe măsură, codul ar fi 
rămas ascuns pentru eternitate şi arcada celor nouă nu ar 
fi fost unită niciodată. Problema noastră este cum să 
începem să descoperim răspunsurile, mai ales că nici 
măcar nu ştim cât timp avem la dispoziţie. 

— Avem codul descoperit în registrele lui Cedric Owen, 
zise Stella. Doar de aceea am venit aici. Cu siguranţă, 
răspunsurile trebuie să se afle acolo. 

Ursula părea nedumerită. 

— Nu înţeleg. Despre ce vorbeşti? o întrebă. 

— Uite! 

Kit îşi ridică geanta de pe scaun şi i-o dădu Stellei. Ea o 
deschise şi aşeză totul frumos pe podea: copiile originale 
ale registrelor, poemul în proză pe care îl descoperiseră 
ascuns în stenogramele volumului final şi încercările ei de 
a recrea hieroglifele maya din volumele mai timpurii. 

— Ţi-am spus la telefon că am descoperit nişte 
hieroglife. Acestea fac parte din cod, pot fi reconstruite 
după semnele din registre. Vin în grupe de câte 
douăsprezece, continuă Stella răsucind spre ea dosarul de 
pe podea. Poţi să le descifrezi? 

Ursula era deja în genunchi, sprijinită în palme, trăgând 
paginile una peste alta şi citind pe măsură ce înainta. 


234 


— „Eu, prieten al... femeii-jaguar... scriu această... 
poveste a vieţii mele, a cunoştinţelor mele...“ Acest semn 
nu e clar, o să trebuiască să mă documentez puţin. „Incep 
în... oraşul cu marele râu...“ Adică Paris, el n-a fost 
niciodată în Londra „... şi întâlnirea mea cu... cititorul de 
stele şi profetul... adevărat.“ Acesta trebuie să fie 
Nostradamus. Ştim că au locuit la un moment dat 
împreună, în Paris... Dumnezeule... 

Ursula tremura. Pagina îi flutura ca o frunză în mână. 
Ochii i se aprinseră cu o fervoare surprinzătoare. 

— Stella, aceasta este o mină de aur, mama tuturor 
minelor de aur. Cedric Owen şi-a petrecut treizeci şi doi de 
ani din viaţă printre mayaşi, în Lumea Nouă. Dacă ela 
notat tot ce aceştia l-au învăţat, atunci ne va spune tot ce 
trebuie să ştim. Undeva aici trebuie să existe un indiciu 
despre locul unde trebuie dusă piatra şi când. Cât de 
repede poţi transcrie aceste hieroglife? 

— Mult mai repede decât aş fi putut să o fac înainte, 
acum, că am programul creat de Kit. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? rosti Ursula îmbujorată ca o 
şcolăriţă. Tu scrii, iar eu traduc. Dacă nu ne ocupăm de 
nimic altceva, atunci ar trebui să terminăm toate cele 
treizeci şi două de volume într-o săptămână. 


235 


CAPITOLUL 20 


Provincia sudică Maya, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


Cedric Owen se trezi într-o ploaie care de fapt nu era 
ploaie, ci apă de râu cu care Diego îl stropea pe faţă. 
Cristalul lui, aflat în siguranţă în raniţă, îl împungea în 
spate, deoarece căzuse peste el. Se rostogoli şi văzu că 
jaguarul stătea pe vine lângă el, privindu-l cu interes. 

Din acest unghi, după deschizătura fălcilor, putu să-şi 
dea seama că aceasta era de fapt blana animalului, iar 
capul era aşezat peste părul sârmos al unei băştinaşe. 
Văzu că liniile de deasupra colţilor dezgoliţi nu erau 
mustăţi, ci cicatrice săpate adânc în obrajii unei feţe 
întunecate, că dinţii mari de jaguar de sub aceasta nu erau 
prinşi în maxilarul bestiei, ci înşiraţi drept colier, atârnaţi 
ca ornament, asemenea celor două labe ale pelerinei din 
piele de jaguar care atârnau. Iar sub acestea, se aflau două 
forme moi, arcuite, care... 

Mult prea târziu, Cedric Owen ajunse să înţeleagă faptul 
că animalul care stătea acum lângă el era de fapt o femeie 
şi că, sub pielea jaguarului, ea era goală. 

Petrecuse multă vreme pe mare, găsindu-se doar în 
compania bărbaţilor. Ochii lui se plimbară pe tot trupul ei, 
din cap până-n picioare şi înapoi spre pieptul bombat, 
înainte de a reuşi să se stăpânească, amintindu-şi că era 
medic, iar corpul uman nu avea pentru el niciun mister sau 
atracţie. 

Din locul spre care el nu mai îndrăznea să îşi ridice 
privirea, o voce profundă şi răguşită rosti cu amuzament: 

— Cedric Owen, păzitor al cristalului albastru, îţi este 
frică să mă priveşti în ochi? 

Îi era frică, dar nu aceeaşi frică pe care o simţise atunci 


236 


când crezuse că se afla faţă în faţă cu un jaguar viu. Acum, 
se temea pentru mândria sa şi pentru felul în care trebuia 
să se comporte, mai degrabă decât se temea pentru trupul 
şi sufletul său. 

Se ridică în picioare şi se forţă să o privească. Femeia- 
jaguar era cu un cap mai scundă decât Diego, dar avea o 
încredere în sine pe care Owen nu o întâlnise la nicio 
femeie, nici măcar la regina Franţei din familia de Medici. 

Privită mai cu atenţie, era musculoasă asemenea unui 
luptător, doar că avea şoldurile mai pline şi umflătura 
moale a stomacului pe care un bărbat nu o avea niciodată, 
şi sânii... după părerea lui profesională, născuse cel puţin 
trei copii. 

În şocul primei întâlniri, o crezuse de aceeaşi vârstă cu 
el, nu cu mult peste treizeci de ani. Acum, pe măsură ce ea 
păşea mai aproape de el pentru a-l lăsa să o vadă mai bine, 
îi observă cicatricele fioroase de pe faţă, liniile mici din 
pielea maronie din jurul ochilor, pielea mai groasă de pe 
gât şi părul argintiu de pe tâmple, sub capul de jaguar. 
Dintr-odată, o crezu mai aproape de vârsta de 40 de ani 
decât de 20. Acest gând nu o făcea totuşi să pară mai puţin 
fioroasă. Sau mai puţin frumoasă. i 

El o privea fix, prosteşte, lucru care nu se cuvenea. Îşi 
închise gura şi îşi îndepărtă privirea. Ea îl prinse de bărbie 
şi îi întoarse faţa spre a ei cu forţa. 

— Nu mă recunoşti? 

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu. 

Jena îl făcea să fie rigid. Se aplecă ţeapăn sub apăsarea 
mâinii ei, apoi se înroşi când ea începu să râdă cu voce 
tare. 

— Am venit în căutare de ajutor pentru prietenul meu. E 
pe moarte. 

— Doar atât? 

„+... acolo, pentru a-i cunoaşte pe cei care cunosc inima şi 
sufletul pietrei tale albastre. Ei îţi vor spune cum să îi 
dezlegi mai bine secretele şi să le păstrezi pentru 
eternitate.“ 

— Nu, doamnă, am venit, de asemenea, pentru a afla 


237 


cum pot recupera ceea ce a fost pierdut: cunoştinţa despre 
cum să îmi folosesc mai bine cristalul. Mi s-a dat să cred că 
aş putea să descopăr împreună aceste două lucruri: cum să 
îmi vindec prietenul şi cum să aflu secretele pietrei mele, 
care au fost ştiute cu mult timp în urmă, dar pe care 
familia mea le-a pierdut. 

Ridicând o sprânceană, femeia-jaguar făcu un pas 
îndărăt, pentru a-l studia mai bine, aşa cum o studiase şi el 
pe ea. Inima lui Owen se făcu cât un purice. Işi dorea 
extrem de mult ca această femeie să nu fie dezamăgită de 
el. 

— Încă nu am avut onoarea să vă cunosc, zise el, în timp 
ce dumneavoastră ştiţi totul despre mine. Nu am putea 
cumva echilibra balanţa? 

— Cedric Owen, al nouălea cu acest nume, spuse ea 
trecându-şi limba peste dinţi - un gest care trezi în Owen 
teamă şi dorinţă, în egală măsură. 

El simţi o mişcare nefericită în vintre şi se rugă ca ea să 
nu observe asta. 

Ea îi făcu favoarea de a nu privi în jos. 

— Te cunosc de când te-ai născut, continua ea. Te-am 
cunoscut şi înainte să mori ultima oară, atunci când nu 
erai Cedric Owen, şi înainte de asta, de mai multe ori. Ştiu 
şi cine vei fi când te vei întoarce din nou pe pământ. 

El nu avea ce să-i răspundă. Ceva din tăcerea lui o făcu 
să ajungă la o concluzie. Îşi înclină capul aşa cum făcuse şi 
el, dar cu mult mai multă graţie. 

— Eu sunt Najakmul. Poţi să îmi spui Dolores, dacă îţi 
vine mai uşor, acesta este numele pe care mi l-a dat 
preotul spaniol când mai credea că mă poate aduce mai 
aproape de Dumnezeul lui scăldându-mă în apă rece. 

Ea nu era o Dolores la fel cum bărbatul care o chemase 
nu era un Diego. 

— Aş prefera să te numesc Najakmul, zise Owen. 

Ea aprobă din cap. Privirea ei cercetătoare deveni mai 
puţin usturătoare. 

— Avem puţin timp la dispoziţie. Eşti pregătit? 

— Nu ştiu. 


238 


— Fiii mei nu ţi-au spus deja de ce e nevoie? 

— Fiii tăi? rosti Owen răsucindu-se pe călcâie cu toată 
forţa unei mândrii jignite. Diego! 

Băştinaşul cu cicatrice ridică sfios din umeri. 

— Ce-aş fi putut să îţi spun ca să te fac să crezi? Pentru 
poporul tău, femeile nu au nicio putere. Ele nu pot vorbi cu 
Dumnezeul preoţilor îmbrăcaţi în negru, ele nu pot vorbi 
cu regii şi generalii armatelor. Chiar şi pentru poporul 
meu, locuitorii din Zama şi Merida, femeile aveau o 
importanţă mai mică decât bărbaţii încă dinainte de 
venirea spaniolilor. Doar aceia dintre noi care mai trăim în 
junglă, după regulile junglei, ştim că femela-jaguar este 
mai puternică, femela-vultur mai mare, femela-şarpe mai 
letală. 

— lar mama ta? 

— Ea este toate acestea. 

Dinţii lui albi se dezveliră într-un zâmbet cu multe 
înţelesuri. Complexităţile dragostei şi ale respectului, 
împreună cu evlavia profundă întipărite pe faţa lui Diego 
spuneau mai multe decât vorbele lui ar fi reuşit vreodată s- 
o facă. 

— Atunci când ea vorbeşte, noi ascultăm. Dacă are 
nevoie de ceva din partea noastră, noi îi oferim acel lucru. 

— Desigur. 

Owen se întoarse din nou spre Najakmul, îşi ridică o 
pălărie imaginară şi se înclină. Nici Fernandez de Aguilar 
nu ar fi putut face acest gest mai ceremonios. Spaniolul 
inspiră gemând la picioarele lui. Owen îngenunche şi ridică 
mâna bolnavului adormit, ca să le aducă aminte tuturor de 
motivul venirii acolo. 

— Poate, atunci, îmi poţi spune tu de ce este nevoie 
pentru vindecarea prietenului meu? 

Ca o pisică, femeia-jaguar se învârti de trei ori în jurul 
lor, apoi veni să îngenuncheze lângă de Aguilar, vizavi de 
Owen, apropiindu-şi faţa de a acestuia. Ochii ei străluceau 
asemenea luminii lunii, ameţindu-l. 

— Poţi să aprinzi un foc, Cedric Owen, păzitor al pietrei 
albastre? 


239 


Cel puţin la această întrebare putea să răspundă. 

— Aprind focuri de la vârsta de şase ani. 

— Atunci, fă asta acum. 

— Dar Diego a aprins deja... 

Ea clătină din cap, rânjind sălbatic. El îşi întoarse capul 
la timp pentru a-l vedea pe Diego stingând şi ultimele 
bucăţi de jar arzând. 

— Tu eşti păzitorul cristalului. Trebuie să fie focul tău. 

Najakmul îl văzu că vrea să se folosească de cremene şi 
iască şi clătină iarăşi din cap, dându-i în schimb un fel de 
arc şi un băț ars, care erau folosite de băştinaşi cu mare 
uşurinţă, dar pe care Cedric Owen nu le folosise niciodată. 

— Nu aici, ci acolo, zise Najakmul arătând cu degetul. 
Pe cercul de foc al mozaicului. Acolo trebuie să aprinzi 
focul pentru cristalul tău. 

Sub privirea critică a lui Najakmul şi a celor trei fii ai ei, 
se ghemui în căldura oprimantă, se aplecă peste băţul 
înnegrit fixat în loc şi începu să treacă peste el cu arcul 
înainte şi-napoi, cu mişcările pe care le observase la Diego. 

Niciunul dintre spectatori nu râse, lucru pentru care le 
era recunoscător. Transpira şi înjura, şi îşi prindea 
degetele în coarda arcului, şi blestema apoi cu glas încet. 
În timp ce soarele târziu îşi trimitea ultima rază de lumină 
peste muchia ascuţită a piramidei, reuşi să creeze o şuviţă 
firavă de fum. Văzu pâlpâirea roşie prinzând viaţă în iască 
şi o alimentă cu păr şi bucăţi mici de muşchi şi iarbă 
uscată, simțind astfel cum îl cuprinde satisfacția. Uitase de 
multă vreme bucuria autentică a copilului care învaţă ceva 
nou. 

Fumul era bogat de aromele junglei. Ochii lui Owen 
începură să lăcrimeze. Diego şi fraţii săi se adunară în 
spatele lui, dincotro bătea vântul. La adăpostul milostiv 
făcut de corpurile lor, flacăra lui se împărţi în două flăcări, 
iar apoi în mai multe şi tot mai multe. Plăcile galbene ale 
mozaicului absorbiră parcă flăcările în ele şi străluceau cu 
o lumină venită din interior, aşa încât flăcările se 
prelingeau spre centrul pământului tot atât cât se ridicau 
spre cer. 


240 


La un moment dat, când strălucirea flăcărilor era la fel 
de intensă ca şi strălucirea soarelui la apus, Diego se 
aplecă peste umărul lui Owen şi îi puse în mână un 
mănunchi de ierburi şi frunze proaspete. 

— Arde asta. Bea fumul. 

Mănunchiul ardea cu o flacără albastră, de culoarea 
cristalului său. Fumul era delicat şi condimentat, şi îi 
aluneca pe gât pentru a-i umple inima, răspândindu-se 
apoi în piept, încălzindu-l, ridicându-l spre cer. Bău şi se 
simţi îndurerat când fumul se termină. 

— Ridică-te! Priveşte! Ascultă! 

Se ridică. Privi. Ascultă o lume în care respiraţia fiecărui 
animal din junglă îi devenise dintr-odată incredibil de 
clară. Era ca şi cum urechile i-ar fi fost astupate toată viaţa 
cu vată şi abia acum putea să audă bine. 

Peste tot împrejur, ţipetele păsărilor mici ca nişte 
bijuterii se revărsau în note individuale, la fel de clare 
precum cristalul. Sus, deasupra capului, aripile unui 
fluture scrâşniră gros în aer, asemenea aripilor unui corb. 
Auzi solzii unui şarpe care aluneca pe o coajă de copac. 

Ochii îi fuseseră la fel de orbi. Înainte, crezuse că jungla 
era plină de reflexe irizate strălucitoare. Acum, vedea 
culorile cuprinse în alte nuanţe şi era uluit. Ar fi putut să 
se piardă într-un singur fir de lumină care strălucea în 
ochii păsării quetzal sau în vinişoarele unei frunze 
atârnate, sau în plăcile mozaicului, care nu mai erau 
separate, ci se îmbinau pentru a crea o imagine vie a 
momentului de dinaintea sfârşitului lumii. 

Zăpăcit, îngenunche pentru a vedea mai bine forma unei 
flori albastre formate de pietricelele de culoare turcoaz de 
pe Câmpia Inocenţei. 

Se împletici. Fu prins de mâini grijulii, care îi acoperiră 
capul, lăsându-l uşor pe spate. 

Vocea caldă şi vioaie a lui Diego îl avertiză: 

— Nu îţi cobori încă privirea în jos, Cedric Owen, ca nu 
cumva să te pierdem pentru totdeauna în Timpul Celălalt. 

Temător, lăsă ca privirea să i se îndrepte spre vest, spre 
soarele care apunea şi deschizătura de cer albastru unde 


241 


erau deja pictate culorile nopţii care se apropia. 

S-ar fi avântat poate spre întinderea galbenă ca şofranul 
şi către roşul purpuriu ce se scurgea din globul soarelui, 
lăsând în urmă graniţele fragile ale corpului său, dar 
Fernandez de Aguilar tuşi - un sunet haotic, spart de 
nuanţe sfâşietoare de roşu, alb şi negru. 

Owen ascultă murmurul inspiraţiei care urmă tusei şi 
recunoscu originea acesteia. Urmări pungile de apă din 
plămâni acolo unde acestea căutau să se depună şi 
presiunea sângelui în vasele pulmonare mai mari care 
începea chiar atunci să pălească. 

Apucă încheietura mâinii prietenului său şi citi verdictul 
în cele trei pulsuri. 

— E pe moarte. Trebuie să acţionăm acum! 

Vocea lui se izbi de copaci, stârnind un ecou. Din partea 
îndepărtată a focului, Najakmul îi răspunse. 

— Atunci, priveşte-mă, Cedric Owen, păzitor al pietrei 
albastre. A venit vremea. 

Ea era aşezată în umbră. Din palmele ei ţâşneau două 
raze de lumină. Era de parcă s-ar fi întins spre cer şi ar fi 
coborât de două ori soarele de unde era ancorat, 
aducându-l acolo pentru a străluci pentru el. 

Owen îşi miji ochii, fixându-şi privirea pe spaţiul dintre 
degetele ei osoase. Încet, începu să distingă o formă: 
conturul argintiu al unui craniu de jaguar cioplit dintr-o 
piatră transparentă incoloră, care atrăgea lumina 
pâlpâitoare a focului şi strălucirea îndepărtată a lunii 
ascunse în spatele junglei, contopindu-le în două raze de 
lumină argintie ce cântau pe un ton atât de pur, încât 
aproape că îl făcea să-şi piardă minţile. 

Şi astfel, în noaptea vibrantă, cu toate simţurile ascuţite 
la maximum, Owen văzu pentru prima dată în viaţa sa un 
alt craniu făcut din piatră, creat de mâini care cunoşteau 
secretele stelelor. Era aproape la fel de perfect ca propria 
piatră. Aproape. 

— E ciudat, nu-i aşa, să vezi un alt craniu? întrebă 
Najakmul în şoaptă. 

— Îmi frânge inima. 


242 


Owen simţi că ochii îi erau o fereastră deschisă spre 
suflet, de parcă ar fi descoperit un alt fel de goliciune pe 
care nu o mai simţise niciodată. 

— Ce mi-ai făcut? o întrebă pe femeia-jaguar. 

— Ţi-am deschis ochii şi urechile inimii. Acum, poţi 
vedea aşa cum vedem noi, poţi auzi aşa cum auzim noi, 
poţi simţi aşa cum simţim noi. Astfel, poţi să mergi pe 
marginea prăpastiei dintre lumi pentru a împreuna cele 
patru pietre ale bestiilor, şi a uni cele nouă pietre ale 
neamurilor oamenilor. 

O umbră amintită pe jumătate se ridică din mozaic, 
împreună cu o remarcă întâmplătoare făcută de preot. 

„La sfârşitul lumii... acestea patru se vor uni pentru a 
forma o singură bestie. Vă puteţi imagina, domnule, ce-ar 
putea să se nască din unirea acestor patru?“ 

În căldura serii, un tremur puternic îi zgâlţâi trupul. 
Temător, întrebă: 

— Vrei să trezesc dragonul Kukulkan, şarpele-curcubeu? 
Dar nu se poate să fim deja la sfârşitul timpurilor, nu-i aşa? 

— Nu încă, răspunse Najakmul clătinând din cap. Dar, în 
vremea care va veni, întregul trebuie construit din suma 
părţilor sale. Cele nouă pietre ale neamurilor omeneşti 
trebuie unite în cercul care va încinge pământul. Dacă ni s- 
ar cere să facem acum acest lucru, n-am reuşi. Ne lipseşte 
o piesă pentru a înţelege, Cedric Owen. Doar tu o poţi 
găsi. Doar după ce aceasta e descoperită, va fi posibil ca 
acele patru bestii să devină una. 

Najakmul se aplecă spre foc. Fumul gros îi învălui capul. 

— Mă vei crede, Cedric Owen, dacă îţi spun că timpul 
este o cale pe care poţi merge dacă deschidem porţile 
către el şi te trimitem acolo? 

Ceva în ochii ei întunecaţi îl avertiză. Asta, plus o 
întrebare simplă din partea lui Nostradamus. 

— Şi această încercare e însoţită de moarte? rosti Owen. 

— Toate lucrurile sunt însoţite de moarte. 

— Totuşi, dacă reuşesc, moartea care îl însoţeşte acum 
pe Fernandez de Aguilar va fi îndepărtată pentru ca el să 
poată trăi? 


243 


Ea aprobă din cap, făcând parcă o plecăciune. 

— Dacă poţi face asta, este posibil ca prietenul tău să 
poată fi vindecat. Dacă ratezi, nu doar că şi tu, şi el veţi 
muri, dar ultima fisură va fi unită. Nenorocirea se va 
răspândi pe pământ fără vreo speranţă de răscumpărare. 
Eşti pregătit pentru asta? Eşti dispus să rişti totul pentru 
viaţa celui la care ţii? 

— Da. 

Vorbi cu o siguranţă care îi surprinse pe amândoi. Prin 
fumul învolburat, auzi râsul moale al lui Najakmul. 

— Atunci, priveşte în jos, acum, Cedric Owen, şi vezi în 
sfârşit lumea de la picioarele tale. 


244 


CAPITOLUL 21 


Provincia sudică Maya, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


Cândva înainte de lăsarea nopţii, îl luară pe de Aguilar şi 
îl aşezară chiar în centrul mozaicului care descria sfârşitul 
lumii. De partea dreaptă avea Distrugerea, Durerea, 
Nimicirea şi Moartea, părând atât de reale, încât Owen 
putea să simtă teama, putea vedea culorile lacrimilor, 
putea să audă disperarea celor care se luptau ca să 
supravieţuiască. 

La stânga lui, acolo de unde răsărea luna, o fetiţă se juca 
pe pajiştea plină de flori sălbatice de vară împrăştiate 
împrejur. 

Prins în fisura dintre acestea două era un şirag de perle 
multicolore, un fir subţire de borangic al speranţei pentru 
Fernandez de Aguilar şi pentru lume. 

Din partea îndepărtată a focului, Najakmul spuse: 

— Acestea trebuie unite de cântecul pietrei tale. 

Cristalul său albastru lâncezea în raniţa care îi atârna 
lângă şold. Cu grija pe care un tată o poartă primului său 
născut, Owen îl ridică în lumina focului. 

Se simţi sfios pentru el, aflat acum în prezenţa unui alt 
cristal, apoi mândru, căci sufletul lui Najakmul se dezvălui 
în ochii ei atunci când îl privi. 

Înclinându-l în mâini, tatonă lumina până ce piatra 
adună destul foc şi lună pentru a le ţese împreună, 
proiectându-le apoi pentru a întâlni şi egala cristalul 
limpede şi incolor al craniului jaguarului. 

Întâlnirea lor produse o alchimie a culorii şi luminii la 
care el nu mai asistase niciodată. Văzând cum fiecare se 
întrepătrundea cu cealaltă pentru a face un lucru care era 
mai mare decât fiecare dintre ele în parte, Cedric Owen 


245 


înţelese în sfârşit cum firul cântecului cristalelor ar putea 
uni cele nouă cranii, făcând apoi ca acele patru bestii să se 
contopească într-una singură. Întrebarea era dacă el era 
capabil de asta. 

— Aşadar. 

Înălţă craniul şi îl mişcă, astfel încât strălucirea din ochii 
acestuia şi cântecul lui să fie îndreptate în jos, pe fisura 
alcătuită de plăcile mozaicului. 

Începu din sud, cu piatra roşie, culoarea inimii focului. 
Fisura se mări pe măsură ce el trimitea cântecul albastru 
al cristalului spre ea, astfel încât ceea ce fusese înainte o 
perlă roşie deveni un craniu de cristal carneol. Iar ceea ce 
păruse o singură linie de pietricele negre de obsidian 
prinsă în pământ deveni un loc tot mai larg, plin de umbre 
ale nopţii şi respiraţie molcomă, abia şoptită, în aşteptare. 

Atras de propria piatră, trimis de craniul de bestie al lui 
Najakmul, merse mai departe spre interior. 

Fisura era acum o vale. Aceasta ducea spre un deşert 
nisipos larg. Owen păşi pe nisipul aspru, cald, care îi 
trecea printre degetele de la picioare. Mirosi fumul dulce- 
amărui, diferit de cel pe care îl lăsase în urmă. Îşi ridică 
privirea spre cerul strălucitor al nopţii, plin de stele pe 
care el nici să şi le închipuie n-ar fi putut şi ale căror nume 
îi erau necunoscute. 

Cristalul roşu ca focul era ţinut de o femeie de aceeaşi 
vârstă cu el, cu pielea neagră ca smoala. Era goală în faţa 
lui. Lumina focului turna cascade de auriu şi roşu pe valea 
de satin a sânilor ei. Făcu un semn din cap spre un butuc 
pe care vizitatorul se putea aşeza. Când Owen se aplecă 
pentru a se aşeza, auzi târându-se ceva pe nisipul din 
spate. 

Craniul albastru de cristal îngână o notă clară de 
avertisment şi poruncă. Timpul se deformă şi încetini în 
locul unde se afla. Se întoarse încet pe un călcâi şi prinse 
între degetele de la celălalt picior şarpele negru cu burta 
roşie care era pe cale să îl atace, aruncându-l departe în 
noapte. 

Nu simţi niciun fel de teamă, doar o stare ciudată de 


246 


euforie. Într-un alt colţ al minţii, îşi ceru scuze faţă de 
Fernandez de Aguilar, prietenul său, că nu se mişcase cu o 
viteză asemănătoare atunci când fusese el atacat de şarpe. 

Întorcându-se, văzu că femeia cu pielea întunecată era 
în picioare. Craniul ei de cristal avea culoarea sângelui, a 
naşterii, a furiei, a morţii cu colţi roşii, culoarea burii 
şarpelui. Acesta absorbea lumina focului şi o revărsa 
iarăşi, într-un cântec sângeriu, care colora pământul 
pentru a forma o cale care nu dispăru atunci când femeia 
cu pielea întunecată îşi întoarse spatele. Owen îşi înclină 
piatra albastră în aceeaşi direcţie, iar cântecele se 
întrepătrunseră într-o clipită, pentru a alcătui ceva mai 
măreț decât generau fiecare din ele separat. 

— Vino! rosti Cedric Owen. Aceasta este vremea 
noastră, bucuria şi datoria. 

Cuvintele nu erau ale lui. Ele veneau din noapte, din 
pământ, din locul de dincolo de umbrele pâlpâitoare ale 
focului, din direcţia spre care trebuiau să se îndrepte. 

Urmară în tăcere prin întuneric calea roşie-albastră şi 
ajunseră apoi la o stâncă ridicată din deşert, întinsă şi 
lustruită asemenea unei spinări de balenă. Sus, pe coama 
acesteia, tăiat clar în piatră, era un locaş rotunjit, de 
mărimea unui cap de om. 

— Trebuie să alcătuim întregul din suma părţilor 
acestuia, zise Owen. Piatra ta trebuie să se unească astfel 
cu sufletul pământului. 

Femeia urca deja. 

Piatra sa alunecă în locaşul ei, în locul de la rădăcina 
pământului, cu un sunet asemănător naşterii unei stele, o 
implozie orbitoare şi asurzitoare care îl făcu pe Owen să se 
dezechilibreze, pierzându-şi pentru un moment atenţia, 
astfel încât nu văzu cel de-al doilea şarpe, care o muşcă pe 
femeia cu pielea întunecată. 

Când el îşi deschise ochii, femeia se afla pe moarte, dar 
era bucuroasă de acest lucru. Zâmbetul ei lumina noaptea. 
Făcu un semn, iar Owen căzu pe spate spre pământul care 
se deschise pentru a-l lăsa să treacă prin întuneric. 

— Aceasta a fost prima ta sarcină, îi spuse Najakmul. Ai 


247 


înfruntat şarpele şi ai supravieţuit. 
Până să-şi dea seama că ea îi vorbea, era deja într-un loc 
nou. 


În total, Cedric Owen proiectă de opt ori raza cântecului 
cristalului de-a lungul fisurii care ţinea la distanţă 
Distrugerea. De opt ori se întâlni cu alţi păzitori ai 
craniilor, fiecare cu o piatră de culoare diferită, pe care o 
dăruia pământului, ca astfel cântecul ei să se alăture celui 
al pietrei albastre, care era de asemenea şi cântecul 
tuturor celor dinainte, dar mai măreț. 

De opt ori înfruntă moartea în diferitele ei ipostaze, de 
la un scorpion la baza unei piramide, la un mistreţ în atac 
în pădurile unei câmpii umede şi vântoase, la o prăvălire 
de stânci în valea împădurită a unui râu, atât de frumoasă, 
încât plânse de tristeţe că trebuia să o părăsească. De opt 
ori văzu cum păzitorii craniilor întâmpinau aceeaşi moarte 
pe care el tocmai o evitase, după ce craniul era aşezat la 
locul său prestabilit. 

Astfel, împlini profeția lui Nostradamus, care revărsase 
cele şapte culori ale luminii în forma unui evantai pe masa 
din hanul din Paris şi îi arătase că după ele veneau 
întunericul fără de lumină şi albul luminii complete, pentru 
a întregi numărul culorilor la nouă. 

Ajunse în cele din urmă la cel de lumină completă. Un 
bărbat bătrân, foarte bătrân, cu nasul coroiat, purtând pe 
cap un ornament din coame de ren ţinea craniul alb într-un 
loc acoperit de gheaţă şi zăpadă. În fundal erau căprioare 
cu blana aspră şi o femeie tânără îngâna cântecul pietrei. 
Moartea veni după Owen sub forma unei avalanşe, iar el 
alergă, întorcându-se mai apoi prin zăpada înaltă până la 
şold. Fisura care contopea craniul cu pământul era săpată 
adânc într-un bloc de stâncă şi gheaţă. lar când piatra albă 
fu în sfârşit pusă la locul ei, bărbatul trebui să fie coborât 
până acolo cu o funie şi ridicat înapoi la sfârşit. 

Bătrânul şi tânăra femeie îl părăsiră, măturaţi de o 
avalanşă pe care nu făcură niciun efort să o evite. 

Singur şi nevătămat, Owen stătea în întunericul nopţii 


248 


pe o întindere atât de vastă şi de albă, că lumina reflectată 
a stelelor îi rănea ochii. 

Stătea la limita dintre zăpada albă şi noaptea neagră, iar 
propria piatră albastră îi cânta, rotindu-se şi prinzând în ea 
firul complex al celor opt culori care înconjurau pământul. 

Doar opt. 

Umbra lui Nostradamus îi şopti în ureche: „Nouă sunt 
cele făcute pentru naţiile omeneşti. Ţine minte asta. Vei 
avea nevoie să ştii asta mai târziu“. 

Owen îşi cobori privirea spre piatra albastră. 
Reamintindu-şi cele petrecute, îşi dădu seama că trecuse 
fără să se oprească de la o pădure verde cu cascade înalte 
şi înspumate la munţi indigo unde un călugăr cu capul ras 
aşezase piatra albastru-închis într-un loc cioplit în altar, 
atât de vechi, încât stânca se erodase şi aproape că 
dispăruse complet. Între aceste două locuri, nu avusese 
prilejul să meargă în Anglia, de unde provenea piatra 
albastră şi unde trebuia să se întoarcă. 

Peste miile de kilometri de zăpadă şi gheaţă, vocea lui 
Najakmul ajunse la el în frânturi sfâşiate de vântul tăios. 

— Trebuie să îţi doreşti să mergi acolo. 

— Dar unde? răspunse el cu voce tare. Nu ştiu locul. 

— Locul o să te cheme. Concentrează-te asupra grijii 
pentru prietenul tău şi urmează cântecul inimii. 

Spre ruşinea lui, Owen aproape că uitase de Fernandez 
de Aguilar. Îşi aminti acum de căpitanul navei, întins pe 
spate pe mozaic, cu un braţ lipsă şi lichidul care i se 
acumula în plămâni omorându-l. Mirosi fumul focului, 
dintr-odată mai înţepător, cu aceeaşi aromă dulce- 
acrişoară de mai înainte. 

Strănută. 

— Bea şi adu-ţi aminte, îi zise Najakmul. Prietenului tău 
îi pasă de tine. Ţi-ai pus viaţa în joc pentru asta. Gândeşte 
şi adu-ţi aminte. 

Owen strănută din nou şi văzu stelele tremurând pe 
firmamentul înalt. 

„Gândeşte!“ 

De data aceasta, îşi spuse sieşi acest lucru, fără ajutorul 


249 


lui Najakmul. Cu un efort chinuitor, îşi încordă mintea şi 
descoperi în sfârşit ceva de care se putea agăța: imaginea 
lui de Aguilar stând cu spatele sprijinit de catargul navei, 
privind răsăritul înainte de a ajunge la Zama, oferindu-i 
prietenia fără condiţii sau obligaţii. 

„Poate că nu ai vrea să împovărezi astfel un prieten?“ 

Vocea limpede şi pătrunzătoare ajunse la Owen peste 
ţinutul părăsit, aducând cu ea soarele arzând, briza mării, 
fluturarea velelor şi gustul acru-sărat al mării, împreună 
cu legănarea corăbiei sub picioare. 

Pe măsură ce se obişnuia cu mişcarea corăbiei, aceasta 
se legăna tot mai puţin. Ţipătul îndepărtat al unui pescăruş 
veni mai aproape şi se transformă în cântecul unei 
cucuvele, o pasăre ce nu aparţinea nici tundrei renilor şi 
nici nopţii junglei umede a jaguarilor lui Najakmul. 

Owen deschise ochii, dându-şi abia atunci seama că îi 
avusese închişi mai înainte. Era în Anglia. Îşi dădea seama 
de asta după mirosul umed de iarbă, după vâjâitul vântului 
şi legănarea mestecenilor în lumina lunii. Îşi dădea seama 
de asta şi după tăcerea tulburătoare a cristalului. Acesta 
se întorsese în sfârşit acasă. 

Nu recunoştea locul în care ajunsese. Era înconjurat de 
pietre - roci gri, aspre - mai înalte cu jumătate de lungime 
decât statura unui om. Umbrele lor formau fâşii negre şi 
subţiri, care traversau pământul. 

Acestea se înălţau în faţa unui tumul acoperit de iarbă, 
lat cât corabia lui de Aguilar. În capătul acestuia, în faţa 
lui Owen, se afla o intrare de piatră care ducea spre un 
tunel şi era păzită de patru pietre-santinelă şi câteva altele 
mai scunde şi pitice, acoperite de semne cioplite, care 
sclipeau în lumina lunii. Erau ca nişte silabe ilizibile, abia 
şoptite în noapte. 

Cărări abia vizibile, fantomatice, se îndreptau din toate 
direcţiile, asemenea  spiţelor unei roţi, spre centrul 
tumulului din cercul de pietre. Pietrele înălțate răsunau 
vag, disonant, încât Owen se simţea prins într-o plasă ca 
de păianjen ţesută de lună. Această plasă îl trăgea, fie că 
voia sau nu, spre gura pătrată şi neagră a tumulului. 


230 


Era un mormânt. Putea încă să audă oftatul celor care 
trăiseră cândva. 

Bufnița ţipă din nou, de această dată mai răguşit. Owen 
simţi că îl trec fiorii din cauza unei ameninţări pe care nu o 
cunoştea. Piatra lui albastră nu îi dădea niciun 
avertisment, aşa cum făcuse înainte de furtună, ci stătea în 
tăcere, cu respiraţia tăiată, aşteptând. 

„Este necesar să mori pentru această piatră?“ 

Bufnița ţipă pentru a treia oară. Owen îşi ridică piatra 
albastră pentru a capta mai bine razele lunii, proiectându- 
le apoi în faţă, pentru a-i lumina calea. 

Pentru prima dată, piatra revărsa toate cele nouă culori 
ale neamurilor oamenilor. Acestea erau întreţesute pentru 
a forma ceva asemănător strălucirii de deasupra apei sau a 
gheții de pe un munte înalt, o culoare care nu avea niciun 
nume, dar era inimaginabil de desăvârşită. 

Aceasta se arcuia înaintea lui asemenea unui curcubeu 
întors cu roşul spre interior şi o linie de alb diamant pe 
margine. Cedric Owen păşi condus de lumina fantomatică 
a cărării spre intrarea în tumul, care se deschise pentru a-l 
primi, apoi pătrunse în tunelul de dincolo. 


Lumina fu înghițită de întuneric. Owen stătea în capătul 
orb al încăperii. Aceasta era mai mare decât păruse din 
exterior. Simţea piatra care mărginea peste tot tunelul. 
Pereţii acestuia îi atingeau creştetul şi umerii. Dacă îşi 
întindea mâinile, putea să atingă marginile. 

Pe podea erau împrăştiate oase. Îngenunchind, le pipăi 
lungimea şi capetele curbate şi le recunoscu a fi oseminte 
umane şi de cal, adunate mai multe la un loc. Degetele îi 
trecură peste ceva metalic: o broşă sau o monedă. Işi frecă 
degetul mare de ea pentru a îndepărta praful mormântului, 
dar nu reuşi să vadă clar inscripţia de pe aceasta. O vâri în 
raniţă şi pipăi mai departe, căutând locaşul în care trebuia 
să îşi aşeze cristalul. Nu simţea niciun pericol, deşi era 
înconjurat pretutindeni de moarte. 

Un zgomot îl făcu să se răsucească. Era sunetul unor 
voci care se certau. Găsi o firidă şi se lipi cu spatele de 


251 


peretele umed al mormântului. Acoperi cu ambele mâini 
ochii craniului de cristal, pentru ca acesta să nu mai 
reverse lumină, trădându-i astfel prezenţa. 

Ochii lui distingeau în întuneric forme inexistente. O 
tânără îmbrăcată în mod bizar trecu pe lângă el, rostind 
cuvinte într-o limbă pe care Owen nu o recunoştea. Ajunse 
la capătul movilei funerare şi privi împrejur. În lumina 
difuză, văzu locaşul în care trebuia aşezat cristalul 
albastru. 

Fără să-şi dea seama, Owen icni cu respiraţia tăiată. 

La auzul acestui sunet, femeia se răsuci pe călcâie şi de 
această dată Owen icni plin de uimire. Între cele două 
mâini ale ei, cu grija unei mame care îşi ţine copilul în 
braţe, aceasta avea o piatră albastră aidoma cu a lui. În 
oglinda curbată a craniului îşi văzu propria reflexie, dar, 
spre uimirea lui, văzu că părul îi era alb. Şocul acestor 
două lucruri, al pietrei şi al părului, îl amuţiră. 

Tânăra îl privi atent, apoi se încruntă. În chipul ei, Owen 
îşi recunoscu bunica şi ştiu că era la rându-i recunoscut. 
Ar fi vorbit, dar ea se întoarse şi privi alarmată în spatele 
ei, apoi alergă spre capătul movilei şi îngenunche, 
ridicându-şi piatra spre locul ei de odihnă. 

Mânat de temeri pe care nu le putea numi, Owen rosti 
cu voce tare: 

— Nu întârzia. 

Tânăra se întoarse speriată. El încercă să o ajute, aşa 
cum îi ajutase şi pe ceilalţi. Dar, înainte ca mâinile lui să le 
poată găsi pe ale ei, locul se umplu de o ceaţă atât de 
densă, încât aceasta o înghiţi atât pe tânără, cât şi piatra. 
De afară, de unde venise ceata, se auzi un strigăt, apoi un 
bubuit ca de tunet, întunericul fu sfâşiat de un țipăt 
înăbuşit şi de sunetul unui corp căzând. 

Owen nu credea că fata reuşise să pună piatra acolo 
unde trebuia. Orbit de ceaţă, îşi pipăi drumul spre locul 
unde ea îngenunchease. Tot pipăind, descoperi locaşul şi 
şi-ar fi pus în el piatra albastră, acolo unde mai făcuse de 
opt ori deja, când pielea i se înfioră, vestind un alt pericol. 

Se răsuci. O pală de aer întunecat îi atinse uşor partea 


252 


stângă a capului. În întuneric, acolo unde înainte fusese un 
zid gol, era acum un spaţiu vast. In centru, luminat de 
focul care stătea să se stingă, Fernandez de Aguilar era 
întins pe mozaic. Din corpul lui se ridica duhoarea 
specifică a plămânilor aflaţi în putrefacție. Respirația îi era 
hârşâită. Din nas, i se scurgea o spumă sângerie. 

— Fernandez? 

Owen îngenunche pentru a-i lua pulsul care îi bătea sub 
degete într-un mod pe care el îl cunoştea prea bine şi îl 
ura. 

— Fernandez, nu! 

Se aplecă, pregătit să încerce respiraţia artificială, dar 
era deja prea târziu. Cu intimitatea unui iubit, văzu 
mişcarea prin care sufletul prietenului său se ridica din 
corpul în care sălăşluise pentru o vreme. 

Se lăsă pe vine. Umbra lui de Aguilar făcu o plecăciune 
în faţa lui. 

— Nu fi îndurerat, prietenul meu. Moartea nu este un 
lucru atât de rău când a fost precedată de bucurie. lar 
tovărăşia ta mi-a adus multe bucurii. 

— Nu! Nu se poate să mori! 

Owen era nenorocit, legănându-se şi jelind aşa cum îi 
văzuse pe alţii făcând, dar cum el încă nu făcuse niciodată, 
nici măcar pentru bunica sa. 

_ Tot mai ţinea în mâini cristalul, iar acesta îi cânta. 
Incheieturile degetelor erau zgâriate. Se lipi cu spatele de 
perete, unde pietrele ascuţite îi înţepau carnea. 

Limita dintre viaţă şi moarte devenise dintr-odată un 
lucru tangibil, o membrană fină, de un negru strălucitor, 
care modela aerul în faţa lui. Strângând cristalul albastru, 
având ascuţimea tăioasă a pietrelor ca o a doua ancoră la 
spatele său, Owen îşi împinse mâna liberă prin barieră, 
spre locul unde corpul lui de Aguilar zăcea în lumea 
morţilor. 

Fără niciun avertisment, simţi o căldură arzătoare, de 
parcă şi-ar fi băgat mâna într-un furnal. Aceasta fu însoţită 
de un îngheţ amarnic, care îi transformă degetele în cioturi 
de fier care refuzau să se îndoaie. 


253 


Înjurând şi apoi ţipând, Owen îşi forţă mâna întinsă 
pentru a-şi duce propria viaţă în locul întunecat al morţii 
lui de Aguilar. 

Moartea veni să îl ia mai repede decât şarpele sau 
scorpionul, mai zdrobitoare decât stâncile sau avalanşa. 
luţeala care îi fusese dată de fumul aromat nu mai era 
suficientă pentru a-l ajuta să scape. Asemenea unui pumn 
de gheaţă neagră, aceasta îi prinse braţul, întinzându-i-se 
spre inimă... 

„„„unde întâlni cântecul statornic al pietrei albastre, în 
miezul sufletului său. 

Lumea explodă în aşchii albastre, negre şi stacojii. 

Cedric Owen căzu pe spate, lovindu-se cu capul de 
piatră. De o parte, era ars de foc, iar de cealaltă, cuprins 
de gheaţă. O parte mică şi îngrozită a minţii îi spuse că 
ajunsese în iad şi că preoţii avuseseră dreptate, şi că avea 
o eternitate la dispoziţie pentru a se căi de păcatul 
mândriei. 

Restul minţii ştia doar că piatra albastră îi zăcea grea pe 
abdomen şi că avea să vomite. 

Se ridică în genunchi şi vomită violent, vărsând până 
când începu să aibă impresia că interiorul stomacului avea 
să i se sfâşie şi să i se reverse pe gât. Cineva îi puse în 
mână un pahar făcut din frunze cusute în formă de con cu 
mlădiţe subţiri. Bău lichidul gros şi amar fără să 
comenteze sau să se plângă. 

Vomită de trei ori. De trei ori i se dădu să bea lichidul 
oribil. În cele din urmă, se ridică şi deschise ochii, pentru a 
vedea dacă Dumnezeu sau necuratul, sau vreun alt 
monstru avea să-i fie de-acum stăpân. 

lşi întoarse privirea spre o siluetă abia întrezărită, 
îmbrăcată în cămaşă albă, care stătea aproape de foc cu o 
mânecă îndoită pe genunchi. Clipi iarăşi şi iarăşi, dar 
silueta nu dispăru. 

— Bine-ai venit înapoi, spuse paşnic Fernandez de 
Aguilar. S-ar părea că, încă o dată, îţi datorez viaţa. 

Pentru a doua oară în prea puţine zile, Cedric Owen 
leşină din nou. 


254 


255 


CAPITOLUL 22 


Provincia sudică Maya, Noua Spanie 
Octombrie 1556 


Se trezi în lumina zilei, la începutul răcoros al dimineţii, 
când căldura focului încă era bine-venită. 

Era întins pe iarbă, nu pe mozaic. Deasupra lui erau 
copaci plini de păsări colorate şi animale cu blana moale, 
care atârnau de crengi şi îl priveau cu ochi negri şi mari. 

Nu le mai putea auzi respiraţia şi nici nu se mai putea 
pierde într-o sclipire a luminii pe-o pană. Jelea pierderea 
aceasta la fel cum şi-ar fi jelit pierderea auzului sau 
vederii. 

Se ridică şi vomită din nou, un lucru devenit de-acum 
atât de obişnuit, încât trupul lui nu se mai opunea. De 
această dată, Najakmul fu cea care îl prinse şi îi dădu 
băutura întunecată. El simţi apăsarea sânilor ei pe piele. 
Un fior de teamă îl făcu să se îndepărteze brusc. 

— Cedric Owen? 

Mâinile ei abia îl ţineau. El nu o privi, nu putea să facă 
asta fără să îşi aducă aminte cum fusese în acea noapte pe 
mozaic, pe linia de graniţă dintre Nenorocire şi Inocenţă. 

— Am dat greş, murmură Owen. 

Najakmul era extenuată. Liniile adânci de pe faţa ei 
trădau acest lucru. Ea zâmbi ţeapăn, de parcă muşchii ei 
ar fi uitat să funcţioneze. 

— Nu ai dat greş. 

— Dar sunt în viaţă, iar toţi ceilalţi au murit. 

— Şi crezi că asta e o greşeală? spuse ea zâmbind cu 
neîncredere. 

El nu avea dispoziţia necesară pentru a fi tachinat. 

— Nu m-am gândit decât la Fernandez. Nu mi-am unit 
piatra albastră cu pământul. Încă o am cu mine. 


256 


Nu avea piatra numai în mână, ci şi în inimă. Ceva se 
schimbase, astfel încât el nu mai tindea spre piatră ca spre 
un lucru în afara fiinţei lui. Piatra devenise el, sau el 
devenise piatra. Cântecul acesteia era bătaia inimii lui, iar 
bătaia inimii lui era cântecul ei. 

— Nu era de datoria ta să aşezi cristalul la locul său, 
important era doar să îi găseşti locul. Iar prietenul tău 
trăieşte, deci nu ai dat greş. Aceasta îţi aparţine, drept 
dovadă. 

Najakmul îi puse o monedă în palmă. Mijindu-şi ochii 
împăienjeniţi, văzu că era un medalion de bronz, cu un 
dragon cioplit pe el. Aripile îi erau cele ale unui vultur, 
corpul agil al unui jaguar, fălcile căscate aparţineau unui 
crocodil, iar coada era încolăcită asemenea unui şarpe. 
Bestia avea răsăritul soarelui în spate şi o semilună 
deasupra. În faţa ei, spre vest, era un om - mic şi 
nesemnificativ în faţa forţei bestiei. 

O fâşie dintr-o piele de animal pe care nu o recunoştea 
transforma moneda în ceva ce putea fi purtat la gât. 
Najakmul i-o luă din mână şi i-o aşeză în jurul gâtului. 
Owen îşi ridică privirea, studiind-o în lumina soarelui. 

— Acesta e Kukulkan? 

— El este, într-adevăr. Cel care se va ridica din cele 
patru animale atunci când cercul celor nouă pietre va fi 
unit. Doar păzitorul pietrei albastre poate purta un 
asemenea lucru şi trebuie s-o facă la sfârşitul vremurilor. 
Tu eşti cel care ar trebui să-l păstreze acum şi să te asiguri 
că va rămâne împreună cu piatra. 

— Cum pot eu... îngână Owen încruntat. 

— Gândeşti prea mult, Cedric Owen. Acum, bea şi dormi. 
Vom vorbi despre aceasta mai târziu. 

Ea îi duse din nou conul de frunze la buze. Nesuferita 
băutură neagră i se urcă la cap şi îi fură minţile. Adormi. 
Când se trezi din nou, era noapte, apoi zi din nou, cu 
soarele luminând dinspre vest, pentru a descoperi o altă 
poiană. Era întins sub un adăpost de data aceasta, făcut 
din crengi sprijinite în picioare, cu frunzele lor umbrindu-i 
faţa. Din poiană, putea să vadă vârful unui munte. Se afla 


257 


pe o pantă aproape de vârful acestuia. 

Najakmul era aplecată deasupra lui, apăsându-şi 
degetele pe buzele lui, pentru a le deschide forţat. El 
muşcă din ceva amar şi se înecă. Acum, conul pe care i-l 
dădu avea apă în el. Niciodată nu mai fusese atât de 
bucuros să o bea. 

Se ridică şi nu mai vomită. 

— Îmi pare rău. 

Îşi amintea că mai spusese asta şi înainte, dar nu 
răspunsul ei. Fără un cuvânt, ea îi dădu carne prăjită. 
Aroma îi stârni pofta. Mâncă şi simţi cum căldura hranei i 
se răspândea prin corp până în vârful degetelor. Lumea 
încetă să strălucească şi să se legene, însă fără să-şi 
recapete culorile. Nici cântecele care le însoțeau. 

Îşi puse degetele pe medalionul de la gât. 

— Nenorocirea este cea care va domni în final? 

Inspăimântat, îi aştepta răspunsul. 

Najakmul se lăsă pe vine. li dădu deoparte părul din 
ochi şi îşi lăsă mâna să întârzie pe fruntea lui. Ochii îi erau 
calzi şi întunecaţi, dar încă obosiţi, însă mai puţin decât 
fuseseră înainte. 

— Vremea nenorocirii nu va sosi decât atunci când 
soarele va trece pe calea spre lumea de dincolo, peste 
patru sute de ani. 

— Atunci, de ce am aşezat cristalele la locul lor? Toate, 
în afară de acesta? 

Bâjbâi lângă el, după raniţă. Cineva îi aşezase cristalul 
albastru înăuntru şi o închisese cu catarama. 

— Pe acesta nu l-am aşezat. Cercul celor nouă nu este 
complet. Kukulkan nu se va înălța. E 

— Nu tu eşti cel care trebuie să aşeze piatra. Incă nu a 
sosit timpul. 

— Nu mai înţeleg nimic! spuse el, simțind o scânteie de 
mânie. 

Ea se ghemui în faţa lui, goală, cu genunchii îndoiţi. 

— Tu nu ai traversat doar distanţe în spaţiu în călătoria 
ta, Cedric Owen. Ai călătorit de-a lungul secolelor. Ceea ce 
ai văzut nu s-a petrecut aici sau acum. Ai călătorit prin 


258 


cântecul pietrei tale, care nu străbate doar spaţiul, ci şi 
timpul. De aceea nu ai pus cristalul la locul său. În acel 
timp îndepărtat, la mulţi ani de acum încolo, altcineva va fi 
cel care va aşeza cristalul. Un alt păzitor al pietrei va 
putea să facă asta, dar numai dacă reuşeşti să îi laşi indicii 
despre timp şi loc. 

— Atunci de ce...? 

li prinse faţa cu amândouă mâinile. Obrajii ei plini de 
cicatrice erau atât de aproape, încât ochii i se încrucişară 
încercând să îi vadă cum trebuie. Ochii ei îi fixară pe ai lui. 

— Ascultă-mă şi încearcă să înţelegi, îi zise. Sarcina ta a 
fost să găseşti locul în care trebuie aşezat cristalul. Doar 
atât. Pot să îţi spun ziua şi ora la care Kukulkan poate fi 
trezit, dar locul trebuie să vină de la tine. După ceai 
descoperit locul, trebuie neapărat să laşi indicii cu privire 
la timpul şi locul chemării lui pentru succesorul tău, în aşa 
fel încât acestea să nu poată fi pierdute încă o dată, fără 
însă a putea fi găsite de cei care ar folosi aceste lucruri în 
scopuri greşite. Tu eşti cel care trebuie să o facă. Este 
menirea ta. 

— Dar atunci am dat greş, pentru că nu ştiu unde era 
locul acela. 

Citi şocul din ochii ei. Clătină din cap într-o stare de 
groază mută. Încruntându-se, îl întrebă: 

— Şi ai recunoaşte locul dacă l-ai vedea din nou? 

— Desigur. Imaginea lui îmi este întipărită în suflet. Dar 
aş putea să caut în lungul şi-n latul Angliei fără să îl mai 
regăsesc. 

— O să îl regăseşti, zise ea dând din cap pentru a se 
convinge amândoi de asta. E a doua sarcină din cele trei 
pe care le ai de îndeplinit în viaţă. Ai realizat-o pe prima: 
„descoperă secretul cristalului“. A doua este „să descoperi 
unde trebuie aşezat acesta la sfârşitul vremii“, iar a treia e 
„să ascunzi piatra în siguranţă, lăsând indicii despre unde 
se află pentru când va veni vremea lui Kukulkan“. Eşti 
capabil să împlineşti aceste lucruri, Cedric Owen. Soarta 
lumii depinde de tine. Aceasta este vrerea. 

— Şi voi muri după îndeplinirea lor? 


259 


— Păzitorul pietrei moare întotdeauna. Acesta este 
rostul lucrurilor. Dacă ai trăit pentru piatră, vei muri în 
îndeplinirea ultimei sarcini, zise mijindu-şi ochii. Este mai 
bine să mori cu bucuria sarcinii împlinite decât pur şi 
simplu la finalul vieţii. Piatra dă sens vieţii. Nu există un 
dar mai mare. 

Owen îşi cobori privirea spre piatra din mâini. 
Sentimentul că aceasta era parte din el era unul nou, 
nepreţuit. Îşi văzu reflexia în strălucirea craniului şi îşi 
aminti că acest lucru se mai întâmplase o dată. 

— În movila funerară, aveam părul argintiu... spuse el. 

— Arată-mi, zise Najakmul aplecându-se, cu fruntea ei 
sprijinită de a lui. 

— Eu nu... 

— Alcătuieşte imaginea în mintea ta şi arată-mi-o în 
cristal. 

El nu gândea logic, lucru care era de ajutor. Rechemă 
amintirea propriei reflexii în piatra albastră. Pe obrazul 
stâng era o cicatrice pe care acum nu o avea, iar părul îi 
era la fel de bogat ca întotdeauna, dar argintiu, aproape 
alb. Pentru că piatra era parte din el, îi împărtăşea 
amintirea. Văzu cum imaginea lui reflectată se schimba şi 
încercă să o reţină. 

— Destul. 

Najakmul se îndepărtă. Îşi întinse ambele mâini spre 
faţa lui şi îl sărută pe sprânceană. Atingerea buzelor ei îi 
zgudui întreaga fiinţă. Simţi cum se îmbujorează cu o 
bucurie de copil şi o plăcere de bărbat. 

— Şşşt. Ar trebui să dormi. Unde-ai ajuns şi ce ai făcut 
n-a fost uşor. 

Era deja adormit pe jumătate. Amintirile îl învăluiau 
trecătoare, asemenea fumului sau viselor. 

Îi zise răguşit: 

— În vremea care va veni, am văzut o tânără în 
încăperea funerară. Purta o piatră albastră, dar nu am 
văzut dacă a aşezat-o sau nu în locaşul ei. O ceaţă m-a 
învăluit şi mi-a răpit vederea. După aceea, nu am mai 
văzut-o. 


260 


Najakmul îşi muşcă buza, dând uşor din cap. 

— Atunci, nu e sigur că va reuşi. Noi nu putem decât să 
facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne asigura. Trezirea 
lui Kukulkan depinde de asta. 

Luă un băț şi răscoli jarul. Scântei se înălţară spre cerul 
albastru. 

— Te-ai depăşit pe tine însuţi şi suntem mândri de tine, 
noi, cei care te-am condus spre această faptă. După cum 
măsurăm noi timpul, ai lucrat patru zile şi patru nopţi fără 
încetare şi ai adus înapoi sufletul prietenului tău. Niciunul 
dintre noi nu s-ar fi descurcat mai bine. 

— Patru zile? 

— Şi patru nopţi. De aceea eşti atât de slăbit şi trebuie 
să te hrănim pentru a te întrema. 

Îi mai dădu o bucată de carne. 

— Iar tu ai stat cu mine în tot acest timp? întrebă el în 
timp ce mesteca. 

Ea zâmbi arătându-şi dinţii albi. 

— Pentru asta m-am născut. Asta şi, atunci când va veni 
vremea, pentru a te trimite acasă. Dormi şi bucură-te de 
unirea inimii şi a pietrei tale. Acest lucru era aşteptat de 
multă vreme şi trebuie să meditezi asupra lui. 


Presiunea vezicii fu cea care îl trezi. Soarele se mutase 
înapoi pe cer, de unde trase concluzia că dormise cel puţin 
o noapte şi ziua următoare. Era singur, întins pe un pat de 
ierburi. În apropiere era proptit un bidon cu apă. Bău, apoi 
se ridică şi merse să se uşureze. _ 

Najakmul nu mai veghea asupra lui. In schimb, Diego şi 
fraţii lui se ocupau de catâri în apropiere. De Aguilar era 
prin preajmă, îmbrăcat în cămaşa albă pe care Owen o 
adusese pentru el, cu mâneca goală cusută cu grijă. 
Spaniolul cioplise un băț lung şi exersa mişcări de scrimă 
cu mâna stângă. Îl văzu pe Owen şi aruncă băţul, venind să 
se aşeze lângă focul de la gura adăpostului. 

— Bine-ai venit, englezule. Credeam că o să dormi poate 
până la venirea zăpezilor. Nu vrei ceva de mâncare? Ştiu 
să fac chiftele de porumb. 


261 


— Mulţumesc, da. Zăpezile ajung până aici? 

— Ajung şi aici într-un final. Pe vârful muntelui este 
nişte zăpadă. 

Cu o singură mână, de Aguilar pregăti pentru amândoi 
câte o chiftea de porumb. Mişcările aveau fluiditatea dată 
de exersarea constantă. 

— Cât de mult am dormit? întrebă Owen. 

— Poate e mai bine să nu pui o asemenea întrebare. Ai 
îndeplinit un lucru mare, din puţinul pe care l-am înţeles 
eu din el. 

— Nu a părut aşa la momentul respectiv. 

— Atunci, nu o să ducă la aroganță, ceea ce este bine. 
Nu aş putea suporta să-i fiu atât de îndatorat unui om 
arogant. 

Ochii lui de Aguilar dezvăluiau un nou calm în timp ce 
întoarse chifteaua şi i-o dădu. 

— Eşti schimbat, spuse Owen. 

— Am văzut moartea cu ochii şi am supravieţuit. Nu sunt 
multe lucruri de care aş mai putea să mă tem acum. 

— Şi ce vei face de-acum? 

— Orice îmi vei cere. Sunt spadasinul tău. Nu, zise 
ridicându-şi mâna, nu mă poţi contrazice. Voi merge acolo 
unde îmi vei spune şi voi face ceea ce îmi ceri, dar nu te 
voi părăsi chiar dacă îmi ceri asta, aşa că scuteşte-ne pe 
amândoi de o situaţie jenantă. 

De Aguilar era relaxat şi în acelaşi timp vioi, aşa cum 
fusese după atacul din Sevilia. Era o privelişte minunată. 

Owen simţi apăsarea caldă a dragonului de bronz pe 
piept. Ridică medalionul şi îl atinse uşor cu degetul mare. 

— Presupun că ar trebui să mă întorc în Anglia şi să caut 
locul cercului de piatră. 

Îşi trecu mâinile peste faţă. Iubea Anglia, dar îşi dorea 
cu disperare să nu trebuiască să părăsească tot ceea ce 
descoperise în jungla jaguarilor. 

— Şi ai vrea să te întorci în ţara ta un om bogat sau 
sărac? întrebă de Aguilar precaut. 

— Am de ales? 

— Cred că da. Najakmul a fost chemată în junglă să 


262 


moşească o femeie, dar mi-a dat de înţeles că... în 
călătoriile tale, aveai părul alb. 

— Într-adevăr. Argintiu strălucitor, asemenea 
cositorului. A fost foarte straniu să văd asta. 

— S-ar părea că, în timp ce piatra cere lucruri mari de la 
tine, îţi acordă şi un mare dar. Ne este dată o perioadă de 
graţie în care să ne odihnim şi să ne bucurăm unul de 
compania celuilalt, de acest loc şi de oamenii de aici, 
înainte de a trebui să ne întoarcem în Anglia pentru a-ţi 
împlini destinul. 

— O perioadă de graţie? Cât de mult? O săptămână? O 
lună? Un anotimp? 

— Până o să ai părul argintiu, prietene. 

De Aguilar se aplecă şi prinse o şuviţă din părul lui 
Owen. Îi cercetă rădăcina cu interes exagerat. 

— Eu aş spune probabil treizeci de ani, dacă nu o să 
suferi niciun şoc mare. 

— 'Treizeci...? 

Owen îl privi fix. Apoi, începu să râdă şi râse în 
continuare, ştiind că arăta ridicol, dar bucurându-se de 
cum se simţea, aşa cum se bucura de freamătul frunzelor 
şi mirosul junglei, de vocile murmurate ale lui Diego şi ale 
fraţilor acestuia încercând să calmeze catârii speriaţi de 
izbucnirea bruscă a nebunului de englez. 

— Jumătate de viaţă şi apoi vei veni cu mine în Anglia? îl 
întrebă pe spaniol. Chiar aşa? 

De Aguilar păru serios pentru un moment, apoi un 
zâmbet larg i se întinse pe întreaga faţă. 

— Da, în Anglia, unde graţiosul meu rege s-a căsătorit cu 
scorpia nenorocită care îţi este regină. Da, chiar insist 
asupra acestui lucru. Dar nu încă. Mai întâi, ne trăim 
floarea vieţii în paradis, tu şi cu mine, îmbogăţindu-ne pe 
parcurs. 


263 


CAPITOLUL 23 


Ferma Lower Hayworth 
Oxfordshire 
Iunie 2007 


Pe ecranul laptopului din faţa Stellei mai erau două linii 
de text înainte de finalul paginii. 


3 iulie 1586, de la Jan de Groot, negustor, pentru 
încărcătura de sisal neprelucrat în funii a trei corăbii şi 
încărcătura cu funii gata făcute a uneia: diamante în 
valoare de 100 de lire (o mie de livre) 


3 iulie 1586, tot de la Meinheer de Groot, o spadă 
pentru un om stângaci, meşterită cu mare artă de fraţii 
Gallucci din Torino, Italia, estimată la 5 lire, un cadou 


Transcrierea registrelor devenise obsesia ei şi era 
bucuroasă de asta. Alese un rând pe care îl desenă, apoi 
altul, şi apăsă tastele ca să formeze hieroglifele, apoi se 
lăsă pe spate rotindu-şi umerii în timp ce avea loc tehno- 
magia asamblării acestora. 

Era în biroul Ursulei Walker, o încăpere cu grinzi înalte 
de stejar şi pereţi văruiţi în alb. În capătul camerei, două 
uşi de sticlă dădeau spre o livadă şi o grădină cu mirodenii, 
neschimbate din vremuri medievale. 

Ursula lucra sub merii de afară. Îi vedea picioarele 
întinse pe un petic de iarbă umbrit. Câmpiile din depărtate 
erau liniştite. Petele maro, acolo unde fuseseră corturi 
înainte, aproape că deveniseră iarăşi verzi. 

Din bucătărie se auzi sunetul unor paşi târşâiţi. Stella se 
aplecă în grabă peste laptop. 

— Cafea? întrebă Kit. 


264 


— Mulţumesc, răspunse Stella fără să îşi ridice capul. 
Cât e ceasul? 

— Cinci şi jumătate. Lucrezi deja de unsprezece ore. Ar 
trebui să iei o pauză. 

— Imediat. Aproape am terminat. 

— A telefonat Gordon, spuse Kit. A terminat analiza 
fisurii calcaroase a craniului. Este de părere că acesta a 
fost pus în apa din peşteră în primăvara anului 1589, după 
moartea lui Cedric Owen. 

— Deci încă nu ştim cui aparţine scheletul, zise Stella. 
Cum merge traducerea? 

— Încet. 

Kit se legănă în cârje. De când erau acolo, făcuse tot ce 
putea pentru a renunţa la scaunul cu rotile. Mergea mai 
bine decât înainte, dar încă avea nevoie de ajutorul Stellei 
la îmbrăcat şi dezbrăcat, şi era tot mai nemulţumit de asta. 

Acum, se sprijini de perete pentru stabilitate. 

— Cedric Owen se află în ţinuturile Maya, bând fum în 
junglă cu o femeie care este şi jaguar în acelaşi timp. Cred 
că uităm cât de opac poate fi scrisul din perioada 
elisabetană, chiar şi atunci când nu este dezvăluit prin 
prisma hieroglifelor antice maya. Ursula l-a rugat pe 
Meredith Lawrence să vină să o ajute. 

— Ştiu. Mi-a spus să-ţi transmit salutări când a sosit. 
Erai şi tu de faţă. 

— Desigur. Uitasem, rosti Kit cu răceală. 

Se comportau unul cu celălalt de parcă ar fi fost străini. 
În cele patru zile de când ea încercase să îl vindece cu 
ajutorul cristalului, fisura dintre ei devenise un hău de 
netrecut. Vorbeau unul cu celălalt doar când era absolut 
necesar, în propoziţii frânte, simulând prietenie şi 
amabilitate. 

Ce o şoca însă cel mai tare pe Stella era cât de uşor şi 
de repede se îndepărtaseră. Putea să îşi aducă aminte că îl 
iubise, dar acum, când încerca, nu reuşea să îşi mai 
amintească de ce sau cum. Răceala din ochii lui Kit 
devenise un perete de oţel şi nici nu mai încerca măcar să 
simuleze că îi împărtăşea ceea ce simţea. 


265 


Şi nici nu făcea vreun efort pentru a-şi ascunde ura faţă 
de cristalul albastru. Ea îl scoase la iveală la sosirea lui 
Meredith, iar Kit preferase să iasă împleticindu-se din 
cameră decât să rămână în prezenţa acestuia. Nici acum 
nu ar fi intrat în birou dacă acesta nu ar fi fost pus în 
rucsac, ascuns sub birou. 

Nu mai rămăsese nimic de spus. Stella deschise un 
document nou de lucru şi începu să deseneze rândurile pe 
care numai ea putea să le distingă. Când îl auzi pe Kit 
plecând, nu simţi regret, ci uşurare. 


Ceva mai târziu, Meredith Lawrence veni la ea, când 
ajunsese deja la jumătatea volumului următor. Se sprijini 
de marginea uşii franţuzeşti, relaxat, fără cravată la gât, 
cu mânecile cămăşii suflecate până la coate. 

— Poţi să faci o pauză? 

— Dacă îmi dai un motiv destul de bun. 

— Nu cel pe care îl vrei, îi răspunse zâmbind a scuză. Nu 
am găsit încă data sau locul, dar poate nişte indicii spre 
calea cea bună. Dacă ai vrea să ni te alături la un pahar de 
ceai cu gheaţă, am putea să îţi arătăm unde am ajuns. 

Grădina era mică şi sălbatică, cu un gazon încâlcit, cu 
marginile delimitate de mirodenii şi vrejuri de roşii legate 
de trunchiul unor copaci cu mere pădureţe. Ursula lucra 
pe o pătură în carouri, sub un pâlc de meri înfloriţi târziu. 
În jurul ei, hârtiile erau răspândite în semicerc, sub câteva 
pietre mici, pentru a nu fi luate de vânt. 

La apropierea Stellei, se ridică şi îi făcu loc. 

— Scuze, e un pic cam rustic. Am pierdut obiceiul 
lucrului la birou în ţinutul renilor lui Ki'kaame şi nu l-am 
mai recăpătat de-atunci. Vrei un scaun? 

— Pătura este perfectă. Oricum, cred că o să iau forma 
scaunului. 

Stella se întinse în soare, pe pledul în carouri negre şi 
roşii, punându-şi braţul peste ochi pentru a se feri de prea 
multă lumină. Kit nu era nicăieri prin apropiere, lucru 
pentru care era recunoscătoare. 

Peste câteva minute, simţi umbra lui Meredith trecând 


266 


deasupra ei, aducând ceaiul. Până atunci, se încălzise în 
soare şi era toropită, nemaiavând chef să se ridice. Cu 
mâna în continuare pavăză la ochi, întrebă: 

— Ce avem până acum? 

Vocea ei avea o urmă vagă de accent irlandez, o parte de 
Kit de care nu se dezbărase încă. 

— Un câine şi un liliac, îi răspunse Ursula. Adică, mai 
exact, o pereche de hieroglife recurente care nu au nicio 
legătură evidentă cu povestea. Una dintre acestea 
înfăţişează capul unui câine îndreptat spre stânga, iar 
cealaltă - un liliac în zbor. Luate separat, pot însemna tot 
felul de lucruri, de la loialitate la vânătoare, la vis, la un 
anume membru al dinastiei maya condusă de Doi Jaguari. 
Puse împreună, înseamnă mai mult ca sigur Oc şi Zotz, o 
parte a unei date, după calendarul maya. 

Stella îşi ridică braţul de pe ochi. Inima începu să îi bată 
mai repede. 

— Şi în engleză, asta €...? 

Meredith îşi întinse braţele. 

— Dacă am şti, aş fi fost ceva mai vesel când am venit la 
tine. 

— Fără numere, hieroglifele nu au niciun înţeles, se auzi 
vocea Ursulei care plutea în soarele târziu al amiezii. E ca 
şi cum am spune că azi este marţi în iunie. Dacă nu 
specific că e marţi, 19 iunie 2007, nu dau de fapt nicio 
informaţie. 

— Asta e tot? 

— Până acum. Încă mai lucrăm la asta. 

— Grozav, spuse Stella rostogolindu-se pe burtă. După 
patru zile de muncă, nu am obţinut decât o marţi în iunie. 
De ce nu ne-a dat Owen data pur şi simplu în text? 

— Nu ştia ce calendar să folosească, zise Meredith, iar 
când Stella îl privi nedumerită, explică mai departe: Owen 
tocmai trăise perioada haosului administrativ creat de 
trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian, în care 
unele, dar nu toate ţările catolice din Europa, tăiaseră 
nouă zile din calendar, în timp ce ţările protestante, 
inclusiv Anglia, preferaseră să ignore bazaconiile unui 


267 


papă catolic. Jumătate din Europă nu avea nici măcar 
habar ce dată era. Şi nimeni nu ar fi putut să ştie ce 
versiune avea să fie folosită cinci secole mai târziu, dacă 
într-adevăr avea să supravieţuiască vreuna dintre acestea. 
Owen nu a putut decât să aleagă singurul sistem despre 
care ştia că este exact. 

— lar calendarul maya este precis cu şapte miimi de 
secundă la şaisprezece mii de ani, deci mergea la sigur cu 
acesta, adăugă Stella. g 

Ştia asta de la Davy Law. Insă Ursula şi Meredith fură 
impresionați. Se bucură o clipă de acest sentiment. 

— Deci încotro ne îndreptăm de aici? întrebă ea după un 
moment lung de tăcere. 

— Trebuie să gândim aşa cum a gândit şi Owen. 

Ursula se întinse după un teanc de hârtii şi le întinse pe 
iarbă. Hieroglifele-pereche, câinele şi liliacul, apăreau pe 
fiecare pagină. Le subliniase cu galben. 

— Privind lucrurile logic, dacă presupunem că Owen ştia 
data, ora şi locul unde trebuie dus cristalul, atunci avea 
sarcina aproape imposibilă de a transmite mai departe 
nealterată această informaţie, asigurându-se în acelaşi 
timp că aceasta nu avea să cadă în mâinile lui Walsingham 
sau a oricui altcuiva care ar fi vrut să distrugă craniul sau 
să îl folosească pentru propriile scopuri. A făcut probabil 
tot ce a considerat că e mai bine. 

— O cale evidentă, spuse Meredith, ar fi să spargă 
informaţia în fragmente pe care să le ascundă apoi în 
locuri diferite. Eu asta aş fi făcut în locul lui Owen. Ceea ce 
ne duce direct la medalionul pe care l-ai găsit în peştera în 
care se afla cristalul, cea care are semnul astrologie al 
Balanţei pe spate. 

— Acesta? 

Stella îşi băgă mâna sub tricou şi îşi scoase medalionul 
de la gât, dându-i-l. Ursula se aplecă peste umărul lui 
Meredith pentru a-l privi. 

— Niciun număr, zise Meredith clătinând din cap. Nici 
cifre englezeşti, nici arabe, nici romane, nici sistemul de 
numărătoare maya, nici măcar crestături pe margine. Mă 


268 


gândeam că poate am trecut cu vederea ceva zilele 
trecute, dar nimic, rosti el, sprijinindu-se cu spatele de un 
copac. La naiba! 

Ursula luă medalionul şi îl roti între degete. 

— Şi nimic care să ne ducă la Balanţă, poate doar dacă 
găsim o dată în octombrie care să se poată potrivi cu Oc şi 
Zotz. Dar asta este abia peste patru luni, ceea ce e prea 
mult. Ki'kaame a zis că piatra va îndrăzni să se arate abia 
în ultimele săptămâni, chiar înainte de data finală. 

Ridică medalionul rotindu-l în lumina soarelui, care 
făcea bronzul să pară de culoarea mierii. Urmă o pauză şi 
un icnet brusc. 

Stella se ridică. 

Ursula spuse calmă: 

— Meri, când ai văzut ultima oară un dragon îndreptat 
spre dreapta, în loc de stânga? 

— În afară de fiecare suprafaţă verticală din colegiul 
Bede? zise el aplecându-şi capul într-o parte. Aproape 
niciodată. Aproape că fiecare dragon pictat vreodată după 
canoanele europene este îndreptat spre stânga, faţă în faţă 
cu un cavaler în fundal. 

— Şi pe un deal, la mai puţin de o oră depărtare de aici? 

— Ah, exclamă şi un zâmbet larg îi răsări pe faţă. „Calul 
care s-ar putea să nu fie cal.“ Eu n-am fost de această 
părere niciodată. Şi, dacă îi pui aripi acestui dragon al 
Stellei, atunci chiar se aseamănă foarte tare. Bine lucrat, 
vară-mea. Ştiam eu că trebuie să apară ceva. 

Euforia înţelegerii îl făcea copilăros. Îşi trecu amândouă 
mâinile prin păr. 

— Stella, ai văzut vreodată Calul Alb din Uffington? 

— Nu, din câte ştiu eu. 

— Ba ştii, spuse rânjind vesel. Este un monument 
paleolitic, vechi de cel puţin cinci mii de ani, poate chiar 
mai mult. Strămoşii noştri au cioplit silueta unui cal pe 
coasta dealului, îndepărtând iarba pentru a descoperi 
calcarul alb de dedesubt. Cel mai bine poate fi văzut din 
aer, dar chiar şi de aproape este o privelişte care îţi taie 
respiraţia. Iar cel mai bun loc unde să stai să îl priveşti se 


269 


numeşte Dragon Hill. La ora asta, poţi să parchezi la 
poalele lui şi să urci pe jos. Ia cu tine medalionul şi craniul 
de cristal şi vezi dacă este de părere că e un loc bun în 
care să se afle. Şi ia-l şi pe Kit cu tine, dacă tot mergi. 

— Nu pot... 

— Ba poţi. Eşti cu patru volume înaintea noastră cu 
transcrierea. Meriţi o oră sau două de pauză. 

Neînţelegerea era intenţionată. Stella se gândi să 
protesteze, dar Kit era deja acolo, în cadrul uşii de sticlă, 
blocându-i drumul spre birou. Pentru un moment, crezu că 
era o întâmplare, până îşi aduse aminte cât de mult îi luase 
lui Meredith să vină cu ceaiul. 

Se ridică, simțind că o trec şi friguri, şi călduri, uşoară şi 
ca de plumb în acelaşi timp. Nu se putea gândi la niciun 
lucru pe care să îl spună. 

— Am fost acolo odată, cu multă vreme în urmă, îi zise 
Kit ţeapăn. Pe Dragon Hill. Ştiu drumul până acolo, dar va 
trebui să conduci tu. 

— Vrei să mergi? 

El ridică din umeri. 

— Dar tu? 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Ursula 
Walker din spatele Stellei. Duceţi-vă odată. Impreună. 
Urcaţi dealul împreună, staţi împreună în vârf şi vorbiţi 
naibii despre altceva decât despre vreme cât sunteţi acolo. 
O să merite, credeţi-mă. 


— Există nişte trepte, zise Stella. Nu trebuie să te târăşti 
până sus pe deal. 

— Nu vreau să folosesc treptele. Sunt un afront adus 
sălbăticiei locului. Mergi înainte şi nu mai privi înapoi. Nu 
mă ajută. 

Soarele era deja o dâră de culoarea lavandei spre vest, 
la orizont, cu un văl portocaliu deasupra. O semilună în 
creştere atârna pe cer, cu lumina de culoarea 
chihlimbarului mai mult decât argintie. 

Parcase maşina la marginea drumului. Dealul mic, cu 
vârful plat, părea să răsară din senin, cu trepte proaspăt 


270 


tăiate, placate cu lemn. De partea cealaltă, pe unde urca 
Kit, panta era abruptă. Stella îşi folosea mâinile ca să se 
sprijine când urca şi se străduia să cerceteze iarba şi 
pajiştea acoperită de flori albe pentru a rezista tentaţiei 
surprinzătoare de a-şi întoarce privirea spre Kit şi de a-l 
ajuta. 

El era mai agil, târându-se pe brânci decât încercând să 
meargă, iar urcuşul era mai uşor decât coborâşul. Îşi mări 
viteza spre final şi ajunse în vârf înaintea ei. În tăcere, îi 
întinse mâna pentru a o trage în sus ultimii paşi. Mâinile 
lui erau din nou moi. Trei săptămâni în pat îndepărtaseră 
zgârieturile şi crusta rănilor din peşteră. Degetele îi erau 
lungi şi elegante. 

Nesigură, ea îşi împleti propriile degete printre ale lui şi 
ajunse sus. Vârful dealului era un loc acoperit de iarbă 
uscată, tocită acolo unde se afla un petic de calcar alb în 
forma unei semiluni. Era destul loc pentru două persoane 
să stea una lângă alta. Astfel, se aşezară împreună, privind 
iarba. Tăcerea devenea apăsătoare. 

— Ai privit deja calul? întrebă Kit. 

— Încă nu. 

Ea bănuia că nici el nu îl privise încă. Aveau amândoi 
acelaşi sentiment rezervat de discreţie totală. 

Kit se întinse cu spatele pe iarbă, oftând. Soarele târziu 
arunca săgeți lungi de aur pe faţa lui. Vânătăile ca de 
arlechin erau o mască, ştergându-i-se încet de pe faţă, 
având acum aceeaşi culoare ca lichenii gri. 

— E acesta locul ales? întrebă el. 

— Nu. Îmi pare rău. 

— Cristalul spune că nu? 

— Da. Se simte în siguranţă aici, la fel ca şi la ferma 
Ursulei, dar atât. 

Rucsacul în care ţinea piatra era lângă ea. Pe durata 
drumului şi a urcuşului, Kit îl ignorase. Stella era surprinsă 
că adusese acum vorba de el. Nu îi spuse că piatra era 
trează şi conştientă, şi că avea senzaţia unei ameninţări pe 
care nu putea să o numească sau să o indice, neputând 
afirma decât că erau în siguranţă deocamdată. 


271 


După o vreme, când ea nu se mai putea gândi la absolut 
nimic ce ar fi putut spune, când tăcerea deveni prea grea 
pentru a fi ruptă, se întinse pe iarbă şi îşi îndreptă ochii 
spre cer. Un avion se ivi dinspre soarele arzând şi se 
îndreptă dinspre vest spre est, încet ca o furnică. La multă 
vreme după ce acesta dispăruse, dâra albă lăsată în urmă 
încă mai zăbovea, un singur defect care tăia cerul de 
acelaşi albastru perfect precum cel al craniului ei de 
cristal. 

Kit era cald lângă ea. Putea să îi simtă respiraţia în 
pulsaţia braţului întins lângă al ei. Işi aduse aminte de alte 
zile de vară, pe altă iarbă, când un cer albastru era pur şi 
simplu albastru, când acest lucru nu o durea atât. 

— Ar fi trebuit să arunc piatra atunci când Tony 
Bookless mi-a cerut asta, spuse ea. 

— Eu nu cred asta. Decât dacă Ursula şi Meredith sunt 
amândoi nebuni şi... 

— Sunt destul de ciudaţi. 

— Adevărat, zise el zâmbind. Dar nu cred că sunt 
ţăcăniţi. Dacă aşa stau lucrurile, tu eşti păzitoarea de 
drept a craniului, cu toate cele pe care le implică. Nu 
vreau să fiu responsabil pentru sfârşitul lumii doar pentru 
că nu pot să înţeleg sentimentele tale pentru o piatră. 

— Adică doar piatra e problema? Sau eu împreună cu 
piatra? Nu mai sunt femeia cu care te-ai căsătorit. Ai spus 
asta în noaptea când te-ai întors de la spital şi sunt sigură 
că acest lucru nu s-a schimbat. Probabil că acesta este un 
motiv întemeiat pentru divorţ. Dacă asta îşi doreşti, eu nu 
o să mă opun. 

Incercă să se ridice într-un cot, dar era aşezată pe 
partea bolnavă şi braţul nu putea să îl susţină. Ca un 
păstrăv, se săltă şi se răsuci pe burtă, cu un braţ întins 
peste ea. Stella rămase nemişcată până ce el reuşi să se 
aşeze şi să se sprijine în cot, având grijă să nu o apese cu 
greutatea lui. Ochii lui erau deasupra ochilor ei, privind-o 
direct. 

— De ce crezi că aş vrea să divorţăm? 


272 


— Nu mi-ai adresat nicio propoziţie completă de când 
am ajuns la Ursula. De fapt, de când am plecat de la Davy 
Law. Şi, dacă eşti gelos şi pe el, atunci chiar că totul s-a 
terminat între noi. 

Fiind atât de aproape, el nu putu să îşi ascundă 
străfulgerarea de panică din ochi. 

— Am motive să fiu? Gelos? 

— Kit, spune-mi că glumeşti. 

El îşi strânse mâna şi se dezlipi de ea. 

— Nu ai fi prima femeie pe care am iubit-o şi care a 
plecat la el. Chiar nu vreau ca acest lucru să se întâmple 
din nou. 

— Davy Law? zise ea râzând cu voce tare. Scuteşte-mă. 
Nu arată chiar atât de rău pe cât l-ai descris tu, dar este 
probabil bărbatul cel mai puţin atractiv pe care l-am văzut 
vreodată. Are integritatea ciudată pe care doar cei cu 
adevărat urâţi o au, şi îl respect enorm pentru acest lucru. 
Mi-ar plăcea să-l am drept prieten, dar nu îl iubesc. Nu 
sunt sigură că aş mai putea să iubesc deocamdată pe 
altcineva. Tu ai fi extrem de greu de înlocuit. 

Nu intenţionase să spună asta. Clipi des. 

— Jessica Warren e cea pe care ai pierdut-o din cauza 
lui? 

El nu îi răspunse. Înţelese dintr-odată totul, cu 
certitudine, fiindcă situaţia nu era de fapt atât de 
complicată. Ar fi fost în stare să râdă de simplitatea 
uimitoare a faptului. 

— Despre asta e vorba? rosti simplu. Mândrie rănită din 
cauza unei iubite pierdute despre care nu mi-ai povestit? 

— Nu a fost o iubită, spuse timid, aşa cum ea nu-l mai 
văzuse până atunci. Dar mi-ar fi plăcut să fie. Eu am crezut 
că era prea frumoasă pentru cineva ca mine. Nu mi-am 
făcut curaj nici măcar să o invit la un suc. 

— Kit, tâmpitule... 

— Davy a invitat-o pur şi simplu, iar ea a acceptat şi asta 
a fost tot, după asta deveniseră inseparabili. Ea gândea la 
fel ca tine - că soarele se învârteşte în jurul lui, zise cu un 
zâmbet obosit. Am fost foarte matur în privinţa asta. 


273 


— Şi apoi el a încercat să o violeze? Kit, asta e 
îngrozitor! 

— Asta e ceea ce a zis toată lumea că a făcut, dar mulţi îl 
urau pentru că era mai deştept decât majoritatea. Cu toţii 
erau fericiţi să îl lovească acum, că era la pământ. lar el 
nici măcar nu s-a obosit să se apere împotriva acuzațiilor. 
Pur şi simplu, a dispărut. Eu am petrecut o lună apărându-l 
în faţa tuturor, aşteptând ca el să se întoarcă şi să îmi 
spună că totul nu era decât o mare greşeală. 

— Şi? 

— Şi el nu s-a mai întors niciodată. Ar fi putut să fie pe 
fundul râului, din câte ştiam eu, pentru că dispăruse pur şi 
simplu. Nu ştiam ce se întâmplase cu el până zilele 
trecute, când Gordon ne-a povestit despre taberele de 
refugiaţi. Nu îl văzusem şi nu vorbisem cu el de zece ani. 

— Până vinerea trecută. 

— Când aproape că se târa în poala ta, arătând de parcă 
ar fi putut să te mănânce, iar apoi ţi-a pus faţa pe acel 
craniu, pe ecranul calculatorului. Aş fi putut să îl omor. 
Nici acum nu mi-e prea clar de ce nu am făcut-o. 

— Pentru că a fost cândva prietenul tău cel mai bun, iar 
tu ai mai multă minte de-atât, zise Stella, ridicându-se şi 
prinzându-şi genunchii cu braţele. Dacă are vreo 
importanţă, Davy mi-a spus că a încercat odată să ia ceva 
frumos de la cineva şi că nu o să mai facă niciodată 
această greşeală. Aş zice că a învăţat o lecţie amară, dar 
nu cred că a făcut ceea ce a spus toată lumea. 

— Bine-ar fi să credem asta, rosti Kit frecându-şi partea 
imobilă a feţei. 

Stella privea fix iarba prăfuită. Un păianjen îşi ţesea 
plasa între trei fire de iarbă mai înalte. 

— De ce nu mi-ai spus despre asta înainte? 

— Gelozia nu e un lucru frumos, Stell. Nu am şi eu 
dreptul la un pic de mândrie? 

— Desigur. Dar nu genul de mândrie prostească şi 
stupidă, zise ea prinzându-l de mână şi trăgându-l mai 
aproape, nu mândria care să-ţi frângă inima. Nu cea care 
te face să ridici în jurul tău ziduri de care eu nu pot să 


274 


trec. 

— Aproape că ai reuşit. 

Era destul de aproape ca să îl poată săruta, dar nu 
îndrăzni. Ochii lui erau porţi prin care ea putea să treacă, 
dar nu o făcu încă. 

— Cu piatra? Imi pare atât de rău Kit. Am dat-o în bară 
rău de tot. 

— Nu ai dat-o în bară. Tu doar... 

— Eu doar nu am gândit. Aveam craniul în mâini şi ştiam 
ce trebuie să fac, şi nu m-am întrebat dacă e bine sau nu 
până ce nu mi-ai spus să mă opresc. A fost o prostie 
fantastică. 

— Dar ştiai ce trebuie să faci? Ai fi putut să mă 
însănătoşeşti? 

— Aşa mi se părea atunci, spuse încet, lipindu-şi buzele 
de obrazul lui. Imi pare rău. Lucrurile nu ar fi trebuit să fie 
astfel. 

— Dar sunt, asta-i toată ideea. 

Vocea îi era din nou dură. Lumina soarelui căpătă 
culoarea ambrei. Luna devenea tot mai strălucitoare. 

— Încerc să îmi imaginez toate lucrurile îngrozitoare 
care s-ar putea să se întâmple la sfârşitul lumii şi cum o 
bucată înspăimântătoare de cristal albastru ar putea să 
schimbe toate acestea. Dar nu pot... până îmi amintesc de 
o viespe care nu s-a înecat. Atunci, orice pare posibil: 
explozii solare, sau holocaust nuclear, sau un nou potop. 
Chiar şi un dragon care apare pentru a lupta contra răului 
suprem. Doar dacă nu cumva dragonul este răul suprem, 
iar ceea ce facem noi este să îl eliberăm din vizuină, lucru 
care ar fi chiar o nenorocire, continuă el lipindu-şi cast 
buzele de ale ei. Soarele aproape că a dispărut. Ce-ar fi să 
privim calul cât încă mai putem să îl vedem? 

— Bine, hai. 

Se îndepărtă de el, lăsându-l să se ridice. Abia atunci, îşi 
ridică şi ea privirea. 

— Dumnezeule... 

Nu era decât un cal cioplit în linii simple, curgătoare, pe 
un deal verde, pentru a descoperi calcarul alb de 


275 


dedesubt. Era doar o întâmplare că soarele şi luna îşi 
revărsau lumina asupra lui, astfel încât albul strălucea 
asemenea focului. Doar un uliu care cobori în viteză pentru 
a-şi înşfăca prada din inima calului, privind-o pentru un 
moment, ochi în ochi, înainte de a se înălța din nou, dând 
din aripi, spre înaltul cerului. 

Dar nu era nicio întâmplare faptul că, pe coasta dealului, 
calul cioplit era identic cu dragonul de pe medalionul lui 
Cedric Owen, viu în toată frumuseţea lui sălbatică. Nu îi 
lipseau decât aripile. 

— Kit, vezi... 

El îi luă mâna şi o lipi de buzele lui, apăsat. 

— Nu vorbi. Suntem aici la cumpăna dintre zi şi noapte 
şi nimeni nu ne poate lua asta. E perfect. Te rog nu vorbi. 

Timp de 30 de secunde, ea se forţă să rămână tăcută. 
Apoi, spuse: 

— Kit. Nu poţi să mai repeti o dată? 

El pufni amuzat. 

— E perfect. Te rog, nu... 

— Nu, înainte de asta, despre cumpănă. 

El se încruntă, uimit de insistența din glasul ei. 

— Nu-mi amintesc. 

— „Suntem aici, la cumpăna dintre zi şi noapte.“ 
Cumpăna! Pe medalion nu este reprezentat semnul 
zodiacal al Balanţei, ci un cântar, o cumpănă. Şi nu 
cântăreşte Soarele şi Luna în vitraliul de la Bede. Ne-am 
înşelat cu toţii! 

Cu o mână încerca să scoată medalionul de sub tricou, 
iar cu cealaltă se lupta să-şi scoată telefonul mobil din 
buzunar. 

— Cum de nu am văzut asta înainte? Meredith avea 
dreptate, Owen ne-a lăsat exact ceea ce aveam nevoie, în 
mai multe locuri. 

— Stella, nu are niciun sens ceea ce spui. 

— Şşşt. 

Işi flutură o mână. Cu cealaltă, formă numărul Ursulei. 
Telefonul sună o dată, apoi cineva îi răspunse. 

— Ursula, e solstițiul de vară! Poimâine! 


276 


Cuvintele i se împleticeau. Kit îi făcu semn să 
încetinească şi să se calmeze. 

Stella inspiră şi încercă din nou. 

— Balanța din vitraliul de la Bede şi cea gravată pe 
spatele medalionului arată acelaşi lucru. Cântăresc ziua şi 
noaptea, nu Soarele şi Luna. În cea mai lungă zi, lumina 
cântăreşte mai mult decât întunericul. Are asta vreo 
legătură cu liliecii şi câinii? 

— Aşteaptă, verific. 

Urmă un moment tensionat, umplut de zgomotul unei 
tastaturi, de bâzâitul unui computer în acţiune şi strigătul 
Ursulei chemându-l pe Meredith, apoi o pauză. 

— Octombrie 9, 18 Zotz înseamnă 21 iunie 2007, spuse 
Ursula răguşită. Adică, poimâine. Nu pot să pricep de ce 
nu ne-am dat seama de asta înainte. 

— Nu contează, am descoperit acum. Şi avem şi 
perioada zilei. Vitraliul arată dragonul înălțându-se la 
răsărit într-o zi când Luna în primul pătrar este în 
Fecioară. Deci timpul ales este peste treizeci şi şase de 
ore, plus/minus douăzeci de minute. Acum, nu mai avem 
nevoie decât de locul ales. 

— Nu e Calul Alb? 

— Craniul de cristal nu e de această părere. 

— Atunci, suntem în încurcătură. Pentru că nu e nicăieri 
în manuscris, iar noi am tradus tot ce ai transcris, spuse 
Ursula şi, pentru prima dată, Stella desluşi în vocea ei o 
undă de panică. Meredith a plecat în oraş să verifice nişte 
hieroglife în dicționarele din Biblioteca Bodleiană, dar nu- 
mi pun prea mari speranţe în asta. Tocmai am tradus 
întoarcerea lui Owen în Anglia din Lumea Nouă. S-a luptat 
să traverseze jumătate de Europa, sau mai degrabă de 
Aguilar a luptat. Dar nici el nu ştia unde era locul pe care 
îl căuta în Anglia. Zice clar acest lucru în text. Dar mai 
avem patru volume. Unul dintre ele trebuie să conţină 
ceva. 

— Venim imediat acasă şi eu o să termin transcrierea. 
Trebuie să fie ceva acolo. 


277 


Era ora zece în noaptea dinaintea solstițiului şi Stella nu 
mai avea decât o pagină de transcris. 

Era singură în birou. Kit se dusese să se culce cu câteva 
ore în urmă, iar Ursula lucra şi ea sus, în dormitorul ei. 
Prea multă apropiere nu o făcea nici pe ea, nici pe Stella 
să lucreze mai repede. 

Afară era întuneric. Semiluna apunea. Era acum în 
depărtare, la orizont, strălucitoare pe fundalul înstelat. 

Ultima pagină se desluşea pe ecranul laptopului Stellei: 

„12 martie 1589. Din partea lui Francis Walker, care a 
fost cândva alt om, mulţumirile mele pentru tot ce ai 
făcut...“ 

Nu putea să se concentreze. Craniul de cristal era aşezat 
pe birou, la vedere. Kit îi ceruse să îl pună acolo. Ochii 
albaştri o urmăreau, nefiresc de pătrunzători, prea reali 
parcă. li spuse cu voce tare: 

— Semeni cu bunicul meu. 

Din toată familia, Stella semăna cel mai tare cu bunicul 
din partea mamei. Timp de 60 de ani, acesta crescuse oi la 
Ingleborough Fell, în căldura verii şi gerul iernii, iar spre 
sfârşit, când ea era mică, iar el era bătrân, Stella se 
gândise că timpul făcuse să i se topească toată carnea de 
pe el şi îi întinsese pielea brună, plină de riduri, direct 
peste suprafaţa craniului. 

„Ar trebui să te trezeşti, copilo. Nu e vremea să dormi“, 
îi zise bunicul din depărtarea nedesluşită a amintirilor ei. 

„Nu dorm. Muncesc. Nu e decât senzaţia de somn.“ 

„Nu.“ A 

Vocea era diferită. Stella clipi. In locul bunicului ei 
apăru o femeie tânără, care semăna cu ea şi era totuşi alta, 
cu părul întunecat împletit până la talie şi pielea mai 
degrabă brună decât albă. 

„Visezi şi ar trebui să te trezeşti, altfel totul a fost în 
van. Trezeşte-te acum!“ 

Femeia bătu din palme. 

În birou era fum întinzându-se pe podea, ridicându-se în 
spirale în jurul picioarelor scaunului ei. Craniul de cristal 
stătea în întuneric, iar punctele de lumină din ochi îi 


278 


dispăruseră. Ecranul plat era stins, la fel şi computerul, 
care dormea tăcut. 

Stella îşi frecă ochii şi inspiră profund. În locul albastru 
din mintea ei, craniul de cristal se trezi ca dintr-un vis 
adânc. 

Galbenul tăios al panicii pietrei se lovi de forţa propriei 
terori. Inșfăcă laptopul, fugi spre uşă, îşi umplu plămânii 
cu aer şi strigă: 

— Foc! 


279 


CAPITOLUL 24 


Trinity Street, Cambridge 
Ajunul Crăciunului 1588 


Doctorul Barnabas Tythe, profesor de medicină şi 
filosofie şi prorector al Colegiului Bede, Cambridge, se 
bucura de flăcările şi trosnetul focului, singur în 
intimitatea binecuvântată a propriei locuinţe, atunci când 
auzi un ciocănit la uşă. 

Îl ignoră, pierdut în contemplarea unei scrisori. 
Singurătatea începuse să-i placă încetul cu încetul. 
Moartea soţiei era un lucru îndepărtat, de care îşi amintea 
din când în când în nopţile când oraşul era tăcut, iar 
somnul era o cortină care nu se desfăcuse încă pentru a-i 
permite să treacă prin ea. Încă mai simţea durerea 
pierderii. Eloise îi fusese nu doar soţie, ci şi prietenă, şi 
confidentă. Durerea profundă de la început devenise acum 
mocnită şi era atât de obişnuit cu ea, încât făcea parte din 
fiinţa lui, adânc imprimată în el. 

La început, deplânsese absenţa copiilor şi se gândi să îşi 
caute o altă soţie, dar niciuna dintre femeile disponibile nu 
egala intelectul Ellei sau agerimea ei, iar cele cu care 
credea că ar putea duce un trai tihnit aleseseră bărbaţi cu 
ranguri mai înalte, sau cel puţin care aveau venituri mai 
mari decât cel la care putea aspira un simplu profesor 
universitar. În orice caz, ajunsese să-şi dea seama că îşi 
iubea colegiul, care era nemuritor, mai mult decât ar putea 
iubi o altă femeie, în mod dureros muritoare. Îşi puse deci 
mintea şi sufletul în slujba Colegiului Bede, a clădirii, 
studenţilor şi personalului acestuia, şi era mai fericit acum 
decât putea să-şi aducă aminte că fusese vreodată. 

Atunci când fusese ridicat la rangul de prorector, se 
şoptise pe la colţuri că un bărbat este doar pe jumătate 


280 


complet fără o soţie care să îi ţină casa, dar acum, la trei 
ani după eveniment, cei care bârfiseră îşi îndreptaseră 
atenţia în altă parte. În absenţa unei femei arătoase în 
floarea vârstei care să se ocupe de servitori şi de 
bucătărie, Tythe se reîntoarse la vechea practică de a lua 
studenţi în gazdă, cu care să împartă camerele, şi 
descoperi că, pe măsură ce se îndrepta spre bătrâneţe, îi 
plăcea din ce în ce mai mult compania tinerilor. 

Chiar şi singur, se bucura de pacea sărbătorilor, iar casa 
lui nu era una greu de ţinut sub control. Aşa se întâmplase 
deci că, anul acesta, dăduse liber servitorilor care doreau 
să îşi viziteze rudele cu ocazia Crăciunului, pentru a putea 
petrece în compania celor dragi atunci când aveau să-l 
mulţumească Domnului pentru că trupele englezeşti, aflate 
sub conducerea Lordului Howard împreună cu vestitul 
Drake, învinseseră atât de tranşant în acea vară armada 
regelui Philip al Spaniei, scăpând astfel Anglia Elisabetei 
Tudor de armata invadatoare a ducelui de Parma. 

Tythe nu fusese chemat să lupte pentru apărarea ţării. 
Faptul că era unul dintre cei mai de seamă medici din 
corpul academic, precum şi vârsta sa, şi o rană veche la 
genunchiul stâng făcură să nu fie necesar ca el să ia în 
primire sabia pe care abia dacă putea să o mânuiască şi să 
stea umăr la umăr cu alţii la fel de nepregătiţi pentru 
război ca şi el. Prietenii, colegii şi studenţii lui plecaseră în 
locul său, pentru a aştepta în căldura arzătoare a coastei 
sudice, fără arme pe măsură şi lipsiţi complet de 
antrenament, forţa cotropitoare reprezentată de ducele de 
Parma şi armata acestuia, excelent pregătită şi 
aprovizionată, cu ajutorul căreia comandantul cel mai de 
seamă al armatei spaniole devastase cu atâta eficienţă 
regatul Ţărilor de Jos. 

Plecase şi Archibald Harling, studentul la medicină care 
dormise în ultimii doi ani în anticamera dormitorului lui 
Tythe. Plecase la luptă împreună cu prietenul şi colegul 
său de cameră, Jethro Missul, al cărui umăr deformat 
făcuse ca în copilărie să fie subiectul atâtor discuţii, încât 
ajunsese să fie bâlbâit acum. În schimb, capacitatea lui de 


281 


înţelegere a dreptului era excepţională. Ca tutore al său, 
Tythe argumentase fierbinte contra abandonării studiului 
acestei ştiinţe pentru a încrucişa spada cu armata ducelui 
de Parma. 

Faptul că el însuşi nu era spadasin nu îl ajută în 
încercarea de convingere a lui Jethro şi fu obligat să 
recunoască în sfârşit că legea şi dreptul, aşa cum le 
cunoşteau şi îndrăgeau ei, nu îşi aveau locul într-o Anglie 
catolică dominată de Spania, iar tânărul Jethro plecase 
şchiopătând, hotărât să se arunce în faţa valului spaniol, 
chiar şi numai pentru a-i întârzia înaintarea atât cât le-ar fi 
luat vrăjmaşilor să treacă peste cadavrul său. 

In mod miraculos, armata ducelui de Parma nu sosise, 
iar cei doi studenţi ai lui Iythe, Archie şi Jethro, se 
întoarseră la Cambridge întregi la trup, dacă nu şi la 
minte, cu poveşti despre otrăvire alimentară şi holeră 
printre soldaţi, despre lipsuri mari de mâncare şi apă şi 
despre femei cinstite care se dădeau făţiş, în plină zi, 
soldaţilor, pentru a-i opri pe aceştia să dezerteze, lăsând 
coasta Angliei pe mâinile spaniolilor criminali, o soartă 
care, potrivit veştilor din Țările de Jos, ar fi fost infinit mai 
rea decât dizenteria. 

Tinerii vorbeau în somn despre groaza lor la vederea 
măreţelor corăbii strălucitoare ale flotei spaniole navigând 
împreună cu o maiestuozitate nemaiîntâlnită până atunci 
în apele englezeşti. 

Văzuseră dimensiunile tunurilor spaniole şi se crezuseră 
faţă în faţă cu o moarte sigură, dar apoi veni Drake, 
piratul, care începu, cu navele lui mici şi rapide ca nişte 
dihori, să hărţuiască balena grea care era Medina-Sidonia, 
iar Dumnezeu trimise un vânt binecuvântat pentru a-i ajuta 
pe englezi. Se părea astfel că mai degrabă era ajutată 
noua religie puritană decât Biserica-mamă a catolicilor, 
căci Parma îşi întoarse brusc armata şi se înapoie la 
omorâtul ţăranilor flamanzi, iar rămăşiţele armadei învinse 
navigară în sus, spre Scoţia, despre care se spunea că era 
acoperită de gheaţă tot timpul anului, şi coborâră apoi de 
partea cealaltă a insulei. Nici măcar atunci când Archie şi 


282 


prietenii lui călăriseră spre coasta de vest pentru a-i 
înfrunta, spaniolii nu avuseseră bunăvoința de a acosta şi 
de a lupta cu ei, ci lăsaseră ca vântul trimis de Dumnezeu 
să îi împingă spre stâncile coastei irlandeze, distrugând 
astfel şi mai multe corăbii spaniole. 

Din cele 130 de nave care plecaseră din Spania, mai 
puţin de 70 se înapoiară şchiopătând pentru a înfrunta 
furia monarhului catolic a cărui mândrie faţă de Biserica- 
mamă fusese astfel zdrobită în văzul întregii Europe. 

Archie, Jethro şi prietenii lor se înapoiaseră acasă 
pentru a sărbători şi nimeni nu vorbi prea mult despre 
marinarii englezi care nu fuseseră plătiţi sau despre 
bărbaţii care muriseră fără rost din cauza lipsei de 
provizii. 

Astfel că vara făcu loc unei toamne bogate, plină de 
destindere şi relaxare, cu o atmosferă încărcată de 
sentimentul sfârşitului de semestru înainte chiar ca acesta 
să înceapă cu adevărat. Nu se predaseră şi nu se 
învăţaseră prea multe, dar aceasta nu era o catastrofă, 
apoi sosiseră sărbătorile de iarnă şi Cambridge intrase în 
perioada Crăciunului, oamenii amintindu-şi bucuroşi că 
Dumnezeu îi iubea mai mult pe puritani decât pe catolici, 
sprijiniți în această convingere de faptul că o lăsase pe 
regina Elisabeta să domnească în continuare în toată 
gloria ei, pe tronul Angliei. 

În această perioadă, nimeni nu se gândise prea mult la 
Sir Francis Walsingham, secretarul regal şi capul reţelei 
de spioni a reginei, şi foarte probabil, cel puţin după 
părerea lui Barnabas Tythe, adevăratul arhitect al victoriei 
asupra spaniolilor. 

Nimeni, mai bine zis, cu excepţia lui Walsingham însuşi, 
a cărui reţea de spioni lucra neîncetat pentru a hrăni 
păianjenul lacom care îşi ţesea intrigile din centrul acestei 
plase. 

Nimeni nu ştia numărul total al celor aflaţi în slujba lui 
Walsingham. Era însă bine ştiut că agenţii acestuia erau 
puşi adesea să se spioneze unul pe celălalt, fapt care îi 
făcea, în mare parte, să fie oneşti şi harnici. Pe de altă 


283 


parte, vrednicia lor se datora şi faptului că văzuseră cu 
toţii, cel puţin o dată, ce se întâmpla cu oamenii de care 
secretarul reginei nu era mulţumit. Niciun om cu mintea 
întreagă nu ar fi ales să rişte să ajungă în situaţia de a-şi 
sfârşi viaţa în Turnul Londrei, supus la cazne şi 
răspunzând la întrebări de nerăspuns. 

Era deci tulburător să fi primit o scrisoare aşternută pe 
hârtie de Walsingham însuşi, cerând ceva ce, în opinia lui 
Tythe, era imposibil de făcut. Era chiar la graniţa raţiunii 
să se pretindă asemenea lucruri. Zăpada groasă de 90 de 
centimetri combinată cu venirea Crăciunului îi acordau o 
perioadă de graţie în care să-şi cumpănească răspunsul 
către mai-marele reţelei de spioni a reginei. Tythe făcea 
acest lucru de două zile deja, de la sosirea scrisorii şi 
începutul ninsorii. Nu era însă mai aproape de găsirea 
unui răspuns. 

Se aplecă şi mai aruncă un buştean în foc, şi citi 
scrisoarea pentru a cincea, poate chiar a şasea oară în 
acea seară, sorbind dintr-un vin bun de Madeira şi 
clătinând din cap. 

A doua bătaie făcu uşa să tremure din ţâţâni. O voce pe 
care nu o auzise de ani buni, şuieră: 

— Barnabas? Barnabas Tythe? Dacă nu vrei să pierim în 
pragul tău de foame şi frig, deschide uşa şi lasă-ne să 
intrăm. 

Vinul se împrăştie în toată vatra şemineului, umplând 
aerul de vapori aromaţi. Cupa căzută se deformă în aşa hal 
că argintarul oraşului avea să aibă nevoie de ceva timp 
pentru a o repara. Tythe nu luă în seamă aceste lucruri, ci 
privi fix scrisoarea din mână, aflându-se în stare de şoc, 
încercând să înţeleagă cum de ceea ce păruse imposibil se 
dovedise a nu fi aşa şi cum de, în numele lui Dumnezeu, 
putuse Sir Francis Walsingham să ştie dinainte aceste 
evenimente. 

Nu îi plăcuseră răspunsurile posibile, şi nici prognoza 
pentru viitorul său apropiat. Umbra întunecată a Turnului 
se contură dintr-odată mai neagră şi se întinse la sute de 
kilometri spre nord, căzând peste Cambridge şi mai ales 


284 


peste Colegiul Bede. 
La scurtă vreme după a treia bătaie, prorectorul 
colegiului se ridică şi se îndreptă şchiopătând spre uşă. 


— „Scrisă pe 20 decembrie în anul Domnului et caetera, 
et caetera, către Sir Barnabas Tythe, din partea lui Sir 
Francis Walsingham, salutări. 

Cel mai însemnat an al istoriei noastre se apropie de 
sfârşit. Am luptat contra răului spaniol şi am păstrat 
suveranitatea ţărmurilor noastre, precum şi drepturile şi 
autoritatea reginei noastre mult iubite.“ Walsingham o 
dispreţuieşte, crede că nu ştim cu toţii asta? „Dar 
papistaşii nu dorm şi nici noi nu trebuie să facem aceasta. 
Am aflat din surse sigure...“ Ce surse? Cine ar fi putut să 
ştie că urma să vii aici? „... că numitul Cedric Owen, o 
fostă cunoştinţă a dumneavoastră, călătoreşte în compania 
unui spaniol, şi fie şi numai pentru acest motiv trebuie 
considerat inamic al Tărâmului. Mai mult decât atât, Owen 
poartă cu el anumite obiecte de magie care trebuie 
confiscate pentru a fi examinate mai în detaliu. Cred că, 
din cauza fostei voastre prietenii, o prietenie care nu 
aduce nicio vină asupra dumneavoastră...“ Walsingham nu 
consideră pe nimeni nevinovat. Şi-ar face bucăţi propria 
fiică dacă ar considera că acest lucru i-ar aduce vreun 
folos, „... va încerca să ia legătura cu dumneavoastră în 
ultimele zile ale anului. Trebuie să îl arestaţi pe Cedric 
Owen, folosind toată forţa necesară, predându-l viu la 
Londra în cea mai mare grabă. Dacă aveţi nevoie de ajutor 
în această problemă, înălţaţi-vă stindardul deasupra casei, 
iar cei care vă sunt prieteni în această privinţă vă vor veni 
în ajutor.“ 

— „Predă-l viu la Londra“, repetă Barnabas Tythe lăsând 
jos scrisoarea pe care o citise şi privind pe deasupra 
acesteia, spre prietenul său. Eu aş prefera să mor sărac 
lipit pământului într-o colonie de leproşi decât să fiu 
predat viu lui Francis Walsingham la Londra. Orice ai 
întreprins pentru a-ţi face un duşman din acest om, Cedric 
Owen, ar trebui să cauţi să repari, dacă este în puterea ta, 


285 


sau să fugi din Anglia, nu, să fugi din Europa pentru a 
scăpa de el. 

— Aceasta ar fi una dintre posibilităţi. Mi-ar plăcea să 
cred că mai sunt şi altele totuşi, înainte să ne înapoiem 
inutil în Noua Spanie. 

Noaptea, care fusese plină de ciudăţenii, devenea rapid 
aproape ireală. Primul dintre cei doi bărbaţi care stăteau şi 
se încălzeau în aburul care se ridica din pelerinele de 
călărie avea aproape 60 de ani. Barnabas Tythe ştia acest 
lucru pentru că fusese prezent la sărbătorirea aniversării 
de 21 de ani a lui Cedric Owen, cu 39 de ani înainte. Era 
destul de interesant că Owen arăta atât de exuberant, de 
tânăr şi de sănătos când, după toate zvonurile, ar fi murit 
cu 30 de ani în urmă, într-o tavernă de pe un chei francez. 

Şi adusese cu el un complice care îi vorbea acum lui 
Owen într-o engleză prea puţin stâlcită şi cu entuziasm 
deplin. 

— Nu ţi-am spus deja că Walsingham este agentul 
duşmanului? Ar trebui să asculţi de spadasinul tău, 
prietene, căci viaţa ta este în grija mea, iar eu mirosisem 
pericolul dinainte să plecăm din Sluis. 

Vădit mai îngrijorător pentru Barnabas Tythe decât 
prezenţa prietenului de altă dată, a cărui moarte încă o 
jelea în fiecare an de Bobotează, era înţelegerea faptului 
că bărbatul agil, cu un singur braţ, cu pepita de aur 
incredibil de mare care îi atârna de lobul urechii stângi, în 
haina ostentativă de catifea, era nu doar spaniol, ci şi 
prietenul lui Cedric Owen. 

Un spaniol, adică un papistaş şi un supus al 
nemernicului de Filip al Spaniei, se bucura deci de cel mai 
bun vin fiert al lui Tythe în ajunul unui Crăciun cu ocazia 
căruia toţi supuşii maiestăţii britanice sărbătoreau din 
toată inima înfrângerea completă a Spaniei şi a tot ce 
reprezenta ea. 

Găşti de tineri arseseră efigii ale lui Filip la începutul 
Adventului. Apoi bărbaţi în toată firea, care ar fi trebuit să 
aibă mai multă minte, jupuiseră pisici de vii şi le 
crucificaseră pentru a-i trimite mesaj papei că religia lui 


286 


cea falsă era condamnată. Niciun om sănătos la cap nu s- 
ar fi gândit măcar să fie gazda unui spaniol, oricât de 
exuberantă i-ar fi fost costumaţia, oricât de bine ar fi 
stăpânit limba engleză, oricât de apropiată ar fi fost 
legătura lui cu un bărbat întors recent din mormânt. 

Şi apoi mai era şi scrisoarea lui Walsingham, ale cărei 
implicaţii începeau să-i înmoaie genunchii lui Tythe. Şi mai 
era şi papiţoiul spaniol cu un singur braţ, care tocmai 
pomenise de Sluis. Care era în Ţările de Jos. Care era, de 
fapt, unul dintre ultimele oraşe cu importanţă comercială 
strategică supuse de armata asediatoare a lui Alessandro 
Farnese, duce de Parma, slujitor loial al regelui Filip al 
Spaniei şi cel mai mare duşman pe care îl avusese 
vreodată Anglia. 

lar spaniolul tocmai îl numise pe Sir Francis 
Walsingham duşmanul lor. 

Tythe nu era nici slab de înger, nici laş. Totuşi, simţea că 
îl doare fiecare părticică a trupului şi a sufletului. 
Genunchiul stâng îl jena. Pieptul refuza să răspundă 
chemărilor diafragmei şi respira şuierat. 

Fusese o dată în Turn şi simţise acolo duhoarea 
disperării totale, care era mai rea decât cea a morgii şi a 
abatorului împreună. Acea putoare îl făcuse să vomite 
atunci, spre ruşinea lui, şi îl urmărise constant de-atunci. 
O simţi acum din nou, în umezeala caldă a propriei 
camere, cu parfumul vinului vărsat emanând încă din 
vatră. Sir Francis Walsingham fusese prezent atunci când 
vomitase. Zâmbise când se întâmplase acest lucru. Acel 
zâmbet combinat cu ochii pătrunzători care îl cercetau îl 
făcură acum pe onorabilul cetăţean Barnabas Tythe să 
tremure ca o femeie cuprinsă de friguri. 

— Cedric, zise el, te-am iubit ca pe un fiu, dar acum îţi 
cer să pleci. Te rog. Te implor! Pleacă acum, cât străzile 
sunt goale şi zăpada care cade o să vă acopere imediat 
urmele. Nu voi spune nimănui că aţi fost aici, jur. 

Cârâia ca o stăncuţă. Îşi auzi vocea şi-şi muşcă buza, 
înjurând în sinea lui. 

— Barnabas. 


287 


Cedric Owen îşi mişcă genunchii cu uşurinţă, fără să 
trădeze vreun semn al reumatismului, sprijinindu-şi 
picioarele unul peste altul pe grătarul vetrei. Zâmbi, şi 
Tythe îşi aduse aminte de studentul vioi, cu doar cinci ani 
mai tânăr decât el însuşi, care îl încântase în zilele de vară 
ale tinereţii lor. O dâră vagă de abur se ridică de pe 
spatele hainei lui Owen şi una mai groasă din pelerina de 
călărie de pe care zăpada încă nu se topise. Camera 
începea să aibă aerul unei spălătorii. 

— Barnabas, este Ajunul Crăciunului şi ninge. Nu ne-am 
fi aflat aici dacă acest lucru ar fi fost periculos pentru tine. 
Putem să rămânem aici în siguranţă timp de două zile, 
bănuiesc, până să creadă cineva că e cazul să te viziteze, şi 
chiar şi atunci presupun că poţi avea încredere în cei de la 
Colegiul Bede, nu? 

— Nu. Tocmai asta e problema. Nu înţelegi. Robert 
Maplethorpe este rector de doi ani. El e omul lui 
Walsingham, la fel ca şi mine. Poate chiar mai mult, de 
fapt. i 

Asta era tot. În ultimele cinci minute, în compania unui 
mort, zisese mai mult decât îndrăznise vreodată să-i spună 
altcuiva. 

— Barnabas? 

Cedric Owen clipi cu naivitate, aşa cum obişnuise să 
facă pe vremea când beau împreună în crâşma Old Bull de 
pe Trinity Street. Tythe se gândi la Eloise şi se rugă să 
aibă curaj. 

— Putem deci să presupunem că Sir Francis, cel mai 
puritan dintre cei mai puritani, nu ştie că, în adâncul 
inimii, tu ai rămas catolic? 

Răspunsul lui Barnabas Tythe fu o tuse care sfâşie 
tăcerea. Spaniolul împopoţonat rosti calm: 

— Asta nu a fost prea frumos, prietene. Acum, ţi-ai 
îmbolnăvit prietenul de spaimă. Crede probabil că acesta îi 
este sfârşitul şi se află în tovărăşia unor vrăjitori. Sau cel 
puţin a unor şantajişti, spuse el, întinzându-şi teatral 
braţele. Eu sunt un catolic, señor, chiar dacă nu unul 
foarte bun. Noi, cei care ne asemănăm, ne recunoaştem 


288 


unul pe celălalt. Nu există nicio vrăjitorie în asta. Şi nicio 
ameninţare. Eu şi Cedric nu vom răni pe nimeni care ne-a 
fost o dată prieten. 

Barnabas Tythe se gândi să precizeze că el nu se 
împrietenise niciodată cu vreun spaniol, dar străinul 
împopoţonat purta la şold o sabie a cărei lipsă de 
ornamente vorbea mai elocvent despre un bărbat care 
dovedea, de altfel, un prost gust grotesc. Owen nu fusese 
niciodată un luptător, dar totuşi trecuse prin Ţările de Jos 
şi supravieţuise. Spadasinul său era deci un om care 
trebuia respectat, nu ofensat. Şi, în orice caz, Owen tocmai 
îşi deschisese desaga şi desfăcea o bucată de pânză care, 
se temea Tythe, ascundea dovada vrăjitoriei şi era deci 
mult mai îngrijorătoare. 

Avea dreptate. Un colţ al pânzei căzu deoparte şi tihnita 
lumină chihlimbarie a focului fu transformată în albastru 
rece ca gheaţa. Trecuseră 30 de ani de când o văzuse 
ultima oară, dar încă îi mai bântuia visele, inspirându-i în 
egală măsură dorinţă şi repulsie. 

Tythe icni cu putere şi sări în picioare de pe scaun. 

— Nu cristalul albastru. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Cedric, în treizeci de ani nu ai avut atâta minte cât să te 
descotoroseşti de el? Regina Mary şi polonezul acela idiot 
ar fi vrut poate să te ardă pe rug din cauza lui, dar 
Walsingham ar face lucruri mult mai îngrozitoare. El va 
dori să îl folosească pentru propriile scopuri. Poate că este 
un puritan declarat, dar nu s-ar da în lături de la absolut 
nimic pentru a-şi atinge scopurile. 

— Ha! 

Spaniolul avea ochii căprui-închis, iar părul îi era lung şi 
mătăsos ca al unei tinere. Atunci când îşi lăsă capul pe 
spate şi începu să râdă, îşi dezveli dinţii albi ca neaua. 

— Prietene, acest celălalt prieten al tău are dreptate: ar 
trebui să plecăm de aici. Dacă Walsingham află unde 
suntem, un lucru atât de neînsemnat precum naşterea lui 
Hristos nu îl va împiedica să vină după noi. 

— Nu, dar zăpada îl va opri. Şi asta ne dă timp să 
alcătuim un plan. În orice caz, eu sunt mult mai bogat 


289 


decât el. 

Sir Francis Walsingham era cel mai bogat om din Anglia. 
Tythe presupuse că Owen vorbea alegoric şi era pe cale să 
spună cum strălucirea răsăritului îi umplea sufletul cu 
bogății mai mari decât cele pe care mai-marele spionilor 
nu le putea obţine din cuferele lui încărcate cu aur. 

Fu deci destul de surprins să observe că pelerina de 
călărie a lui Cedric Owen dezveli, când îi mişcă un colţ, 
strălucirea unui diamant care nu părea deloc o alegorie. 
De fapt, atunci când Tythe se ridică de pe scaun pentru a-l 
privi cu mai multă atenţie, se găsi ţinând o mască de aur 
modelată în mărime naturală după faţa unei femei, cu 
şiraguri de diamante la ambele urechi, care îl făceau pe 
spaniol să pară chiar modest cu podoabele lui. Obiectul era 
gros de un deget şi părea să cântărească mai bine de două 
kilograme. Barnabas Tythe încercă să îi estimeze valoarea 
comparativ, de pildă, cu salariul său anual, dar renunţă. 
Cele două lucruri nu puteau fi comparate. 

— Cedric? zise el, descoperind că i se uscase gura. Cum 
ai obţinut asta? Şi e pătată de sânge? 

— E pătată de sângele unei femei, cu siguranţă. A fost 
modelată după faţa unei femei pe care o respect enorm. 
Fiul ei a făcut masca la moartea ei, ca dar de despărţire 
pentru noi. O să îmi pară rău să renunţ la ea, dar, dacă 
există cineva care să îl poată privi pe Walsingham şi să-i 
înmoaie genunchii, atunci acela este Najakmul, rosti 
făcând un gest spre masca de aur. 

— Dar de ce? Cu siguranţă ti-ar putea aduce libertatea 
dacă o foloseşti cum trebuie. 

— Dacă aş căuta libertatea, iar acesta ar fi singurul 
lucru pe care îl am, poate că aş lua în considerare 
recomandarea ta, spuse Owen zâmbind strâmb. Dar eu 
caut mai mult decât libertatea şi de aceea e bine că acesta 
nu este singurul lucru pe care îl am. 

— Ai mai mult de-atât? bolborosi Tythe. 

— Desigur. În mod evident, am decis să nu port totul cu 
mine. Restul constă, în majoritate, în pietre preţioase care 
sunt mai uşor de ascuns. Acestea se află dosite în butoaie, 


290 


într-o pivniţă din apropierea portului din Harwich, aflată în 
proprietatea unui  contrabandist olandez care îmi 
datorează viaţa. Nu se va atinge de ce este al meu atât 
timp cât crede că încă sunt în viaţă. Având în vedere că 
trebuie să mor în curând, trebuie să găsim o cale ca 
acestea să ajungă la tine, ca tu să le ascunzi până atunci 
când Walsingham şi cei asemenea lui nu vor mai exista. 

Vinul îi păru dintr-odată lui Tythe neobişnuit de acru. 

— Nu înţeleg. De ce trebuie să mori? 

— Cum altfel să scap de Walsingham? A emis un mandat 
pentru arestarea mea. Sunt considerat un trădător care 
trebuie arestat pe loc şi dus de viu în Turn. Nu se va opri 
decât dacă sunt mort. 

— Dar, dacă eşti considerat trădător şi mori, atunci 
întreaga ta avere revine în mod automat coroanei. Dacă ai 
atât aur pe cât spui, Elisabeta se va folosi de el pentru a-şi 
finanța flota şi va încerca să recucerească oraşul Calais. Va 
lua Lumea Nouă din mâinile spaniolilor şi portughezilor. 
Va... 

— Acesta este motivul pentru care trebuie să mor sărac, 
iar averea mea trebuie ascunsă pe toată perioada vieţii 
tale şi după, îl întrerupse Owen zâmbind, înclinându-şi 
capul sur. Care este cea mai mare dragoste a ta, 
Barnabas? 

Răspunsul era uşor. 

— Bede, răspunse prorectorul. Colegiul meu e viaţa 
mea. 

— Atunci, mă vei ajuta să îmi las diamantele colegiului 
în aşa fel încât Walsingham să nu poată pune mâna pe ele? 

— Dumnezeule, da! 

— Chiar dacă acest lucru înseamnă moartea mea? 

Tythe simţi o străfulgerare de regret. 

— Ai fi dispus să mori de sabia acestui nemernic? 

— Ei bine, aş fi dispus să mor de sabia cuiva. Sabia mea 
s-ar putea să nu fie destul de spectaculoasă pentru gustul 
lui Walsingham, şi nu trebuie să îl dezamăgim. 

Owen rânji când spuse aceasta, dar buna-dispoziţie îl 
părăsi brusc, lăsându-l gânditor. Faţa lui căpătă trăsăturile 


291 


ascuţite ale unui şoim, asemănătoare, gândi Barnabas 
Tythe, cu cele ale lui Walsingham. Tythe îşi dădu seama că 
nu ar vrea ca acela care îi fusese prieten vechi să îi devină 
duşman. 

— Cine altcineva mai e în slujba lui Walsingham? întrebă 
Owen tăios, cu o răceală nouă în voce. 

— In afară de Maplethorpe, zise Tythe, nu aş putea să 
spun sigur. Mă îndoiesc de faptul că ar exista vreun rector 
în Cambridge, sau chiar în Oxford, care să nu primească 
bani din partea lui într-o formă sau alta. Mai sunt şi alţii, 
dar nu le ştiu numele. Mai-marele spionilor nu îşi împarte 
secretele cu slugile sale. 

— Atunci, trebuie să fim de două ori mai prevăzători. 

Piatra albastră era acum complet dezvelită din pânză, 
ţinută în echilibru cu o singură mână, astfel încât, de pe 
scaunul de unde era aşezat Tythe, la un pas depărtare, 
părea că focul pornea din punctul central al craniului. 

Owen privi în ochii craniului un moment, apoi se 
întoarse spre spaniolul cu un singur braț care susţinea că 
îi este gardă de corp. Între ei avu loc o conversaţie lipsită 
de cuvinte, la finalul căreia Cedric Owen îşi acoperi iarăşi 
cristalul albastru cu bucata de pânză, pentru a-l ascunde, 
apoi se întoarse spre Tythe şi îi zise: 

— Barnabas, e Crăciunul. Ce-ai spune dacă ar fi să-ţi 
ofer rectoratul Colegiului Bede drept cadou de Crăciun? 

Tythe râse sec. 

— Ţi-aş zice că ar trebui să dormi şi poate să iei nişte 
laudanum, şi să începem dimineaţa de mâine ştergând 
totul cu buretele. 

— Nu vrei să fii rector? 

— Desigur că vreau! Mi-am dedicat viaţa colegiului şi 
sunt destul de vanitos încât să vreau ca acesta să îmi 
acorde în schimb cea mai mare distincţie posibilă. Aş 
prefera acest lucru coroanei Angliei chiar, dar este la fel 
de imposibil de realizat şi la fel de periculos. Maplethorpe 
nu e un om cu care să te pui. Are trei slugi şi oricare dintre 
acestea ar putea să-i învingă pe cei mai buni bătăuşi din 
Londra. li numeşte buldogii lui umani. Se ştie bine despre 


292 


ei că nu se sfiesc să-i ucidă pe cei care îi incomodează, pe 
alei întunecate, fără să pună vreo întrebare. Maplethorpe 
se ascunde în spatele unui văl de pietate abstinentă şi 
astfel omoară pe oricine îi stă în cale. Acesta este unul 
dintre motivele pentru care el a fost ales rector al 
Colegiului Bede. Nimeni nu a îndrăznit să i se opună. 

Spaniolul zâmbi sălbatic. 

— O provocare! În sfârşit! Anglia este un loc bun, señor 
Tythe. 

Cedric Owen îl ignoră, aşa că, în mod binecuvântat, 
Tythe, putu să facă acelaşi lucru. Era pe cale să îndrepte 
conversaţia spre un subiect mai puţin periculos, când 
Cedric Owen se ridică şi îşi goli cupa de vin. 

— Acum ar fi o vreme bună pentru tine să te duci la 
Robert Maplethorpe, îi zise. Spune-i că ai primit vizitatori 
neaşteptaţi. Arată-i scrisoarea lui Walsingham şi cere-i 
sfatul în calitate de rector al Colegiului Bede, şi nu de 
spion al lui Walsingham. Zi-i că suntem extenuaţi şi am 
venit în mod neaşteptat, cerându-ţi ajutorul creştinesc. E 
Crăciunul şi toate drumurile sunt blocate. Nu putem deci 
să fim trimişi la Londra şi astfel îi ceri sfatul în această 
privinţă. 

— Dar te va ucide, îl avertiză Tythe categoric. 

Owen se înclină. 

— Atunci, tu îţi vei fi făcut datoria şi vei fi înălţat în ochii 
lui Walsingham. Dacă nu pot să îţi acord rectoratul, 
Barnabas, atunci ce alt cadou mai bun decât acesta - dea 
nu-ţi fi pus în pericol viaţa sau reputaţia? 


293 


CAPITOLUL 25 


Colegiul Bede, Cambridge 
Ajunul Crăciunului 1588 


În afară de ecourile clopotului de noapte, străzile din 
Cambridge erau tăcute, cufundate în întuneric absolut. 
Zăpada cădea acum uşor, fără vântul care să o împrăştie. 
Luna nouă coborâse sub linia orizontului, lăsând doar 
câteva stele răzlețe care să lumineze pe boltă. 

De această dată, Cedric Owen nu avea nevoie de ochi 
pentru a-şi găsi calea. Ghidat de instinct şi memorie, cu 
mâinile întinse în faţă pentru a-l ajuta atunci când cele 
două nu-i erau de folos, îl urmă pe Barnabas Tythe pe 
strada Magdalene, de-a lungul râului, spre Midsummer 
Common. 

Degetele lui mângâiară lemnul când coti la stânga, 
trecând peste arcada podului geometric al lui John Dee. 
După sunetul schimbat al paşilor înghiţiţi de zăpadă şi 
căldura din inimă, simţi că sosise acasă. 

Strânse braţul fostului său mentor. Tythe nu era din fire 
un om neînfricat. Avea un alt soi de curaj, care îl făcea să 
acţioneze în ciuda fricii copleşitoare. 

— Noi vom aştepta aici, îi spuse Owen. 

— La distanţa asta, sunteţi în siguranţă. Nu vă 
amestecați în luptă şi veţi rămâne în siguranţă. 

— Şi ce se întâmplă dacă subterfugiul vostru cu torţele 
nu o să aibă efect? întrebă Tythe cu vocea tremurând. 

— A funcţionat în Sluis şi de două ori înainte, zise Owen. 
O să funcţioneze din nou. Bărbaţii luptă mai prost atunci 
când nu ştiu numărul exact al adversarilor pe care îi 
înfruntă, întunericul este aliatul nostru şi duşmanul lor. 

— El are trei oameni care să îl păzească şi poate lupta la 
fel de bine ca oricare dintre ei. Poate chiar mai bine. 


294 


— Iar în Reims au fost şase. Toţi sunt morţi acum. Dacă 
poţi avea încredere în ceva pe lumea asta, aceasta este 
viteza spadei lui Fernandez. 

— Tu nu vei lupta? 

— Nu va fi nevoie să lupt. 

Owen vorbi pe un ton sigur. Îl privi pe Tythe adunându- 

şi curajul şi îndepărtându-se în noaptea tăcută. Flacăra 
torţei bătrânului înainta pieziş spre poarta colegiului şi 
pătrunse apoi înăuntru. 
_ Erau doi bărbaţi singuri în noaptea de Crăciun. 
Intinzându-şi mâna, Owen simţi în palmă apăsarea 
cunoscută a catifelei hainei lui de Aguilar. Auzi hârşâitul 
metalului pe piele şi văzu unda abia distinsă a unei lame 
lustruite tăind aerul. 

— Treizeci de ani de pregătire şi toţi pentru asta, rosti 
de Aguilar şoptit. Nu pare atât de multă vreme. 

Şi el respira mai adânc, eliberat de tensiunea încordată 
din casa lui Barnabas Tythe. 

— A fost vreme destulă, spuse Owen. Cristalul ne-a 
dăruit trei decenii. Tot ce rămâne este ca noi să îndeplinim 
sarcina pe care acesta ne-a dat-o. Căci, dacă eşuăm, totul a 
fost în van. 

— Totuşi, nu este sigur că vom reuşi, prietene. În Reims 
nu au fost decât cinci oameni, iar doi dintre aceştia erau 
prea beţi pentru a se putea mişca. Maplethorpe le interzice 
oamenilor săi să bea. Aici va fi mult mai greu decât acolo. 

— Ştiu. Dar Tythe avea nevoie de curaj. lar tu şi cu mine 
avem suficient pentru a reuşi. 


Aşteptară un timp, obişnuiţi cu asta, capabili să îndure 
puţin frig. 

Piatra albastră cânta calm. Chiar înainte ca întunericul 
să fie tăiat de o rază de lumină, îşi schimbă tonul melodiei. 

Nu auziră niciun sunet din casa portarului Colegiului 
Bede, dar mica uşa laterală se deschise şi, de această dată, 
trei torţe apărură acolo unde nu fusese decât una. 

— Doar trei. Maplethorpe nu a venit, şuieră de Aguilar. 

— Va veni. L-am cunoscut când era student. Chiar şi 


295 


atunci, prindea urşi pe care îi tortura de plăcere. Nu va 
rata ocazia să ucidă acum doar pentru distracţie. Aşteaptă. 
O să vină şi el. 

Aşteptară. Torţele înaintară în şir. La un anumit 
moment, exact când cristalul albastru îşi schimbă cântecul, 
o dâră de lumină licări scurt, iar uşa portarului se deschise 
şi se închise repede. Două siluete păşiră în zăpadă şi se 
pierdură imediat în întunericul învăluitor. 

— Acum! rosti Owen. 

De Aguilar aprinse cu cremenea o torţă, de la care mai 
aprinse apoi încă alte două. Ţinând Owen două şi una de 
Aguilar ieşiră dintre copacii de pe malul râului, mergând 
cu spatele, cu torţele în fiecare mână, astfel încât să pară 
că erau de fapt trei bărbaţi mergând unul în spatele 
celuilalt când traversară micul pod arcuit şi ajunseră în 
incinta colegiului. 

Apropiindu-se de uşa portarului, Owen scăpă o 
înjurătură cu accentul ţăranilor locali şi stinse o torţă. Cu o 
voce academică, spuse apoi: 

— Sfintele moaşte! Nu ai fost în stare să aduci o torţă 
mai bună într-o noapte ca aceasta? 

— Tăceţi acum. Nu vorbiţi despre treburile stăpânului. 

In 30 de ani, de Aguilar învățase engleza de parcă 
aceasta ar fi fost limba lui maternă. Pe nava 
contrabandiştilor olandezi, îşi perfecţionase vorbirea 
tărăgănată a universitarilor şi vocalele alunecoase, nazale 
ale celor din estul Angliei. Folosindu-se de acestea din 
urmă, zise cu asprime: 

— Ar fi mai bine să stingem torțele. Nu este nevoie de 
mai mult de una atunci când nu vânăm decât un olog şi un 
filfizon. 

— Nu e nevoie nici măcar de una când avem deja două. 

Autoritatea vocii celui care ieşise din locuinţa portarului 
o depăşea pe cea a oricărui portar, oricât de mare 
importanţă şi-ar fi dat acesta. 

Robert Maplethorpe păşi în semicercul de zăpadă 
bătătorită care marca intrarea spre Colegiul Bede. Lama 
sabiei îi străluci în lumina gri răspândită de zăpadă, astfel 


296 


încât ochii lui Owen fură mai întâi atraşi către aceasta şi 
abia apoi spre faţa întunecată şi nebărbierită a bărbatului. 

Cei trei oameni ai săi veneau în urma lui. Fiecare purta 
o torţă de calitate bună, care nu scuipa smoală pe cel care 
o purta. Toţi aveau în cealaltă mână bâte întărite cu fier şi 
legate cu lână şi pânză, pentru a-i schilodi în tăcere pe cei 
contra cărora erau folosite, ţinându-le cu nepăsarea 
oamenilor obişnuiţi să rupă oase zilnic. 

Barnabas Tythe stătea în cadrul uşii, sprijinit puţin pe 
partea stângă, pentru a uşura greutatea de pe piciorul 
bolnav. 

Bătrânul îşi încordă vocea, strigând peste capetele celor 
trei bătăuşi ai lui Maplethorpe: 

— Joseph, tu eşti? 

— Da, răspunse Cedric Owen scuipând în zăpadă. La 
dispoziţia voastră, stăpâne Tythe. Am venit aşa cum aţi 
cerut, aducând tot ce am putut aduna. Duşmanii 
dumneavoastră sunt încă în casa voastră, bucurându-se de 
ospitalitatea pe care le-aţi oferit-o. 

Îşi aruncă torţa în zăpadă, creând pentru o clipă un 
întuneric care îl înghiţi. Din întâmplare, noroc sau 
iscusinţă, el şi de Aguilar stăteau dincolo de semicercul de 
lumină creat de oamenii lui Maplethorpe. 

De Aguilar înjură, păru că se împiedică şi se împletici 
într-o parte. 

— Eşti beat! şuieră Maplethorpe cu un venin care îi 
făcea pe oamenii săi să pară blânzi ca nişte mieluşei. 

— N-n-nu, stăpâne. 

De Aguilar se făcu mic de frică la marginea petei de 
lumină, îşi ridică mâna şi se împletici şi mai în spate, 
speriat de moarte. Din câte puteau ceilalţi să-şi dea seama, 
nu părea înarmat. 

Cei trei oameni dindărătul lui Maplethorpe rânjiră cu 
înţeles atunci când stăpânul lor îşi ridică sabia de luptă. 
Era într-o formă fizică foarte bună. Din doi paşi, se afla 
deja dincolo de raza de lumină a torţelor. Încă doi paşi şi 
trecu de linia gri-argintie a zăpezii, astfel încât şi el, 
asemenea celui pe care îl urmărea, deveni o siluetă 


297 


întunecată, difuză. 

— Stai! Nu-i voi permite nici unui om aflat în slujba mea 
să fie beat vreodată, cu atât mai puţin cu ocazia naşterii 
Domnului nostru. 

Maplethorpe vorbea fără să aibă simţul ironiei. Cei trei 
bărbaţi înarmaţi îşi dădură ochii peste cap. Din întuneric, 
Cedric Owen spuse răguşit: 

— Stăpâne, dar desigur noi pe spaniol îl vrem, şi nu 
moartea slujitorilor tăi loiali. 

— Nu îl voi ucide... îi voi da... o lecţie numai. 

Propoziția fu de două ori punctată de zgomot de picioare 
împleticite şi de şuieratul unei săbii care taie aerul. 

Acest ultim zgomot fu însoţit de cel scos de un om, pe 
jumătate  mormăit, pe jumătate scâncet, care este 
semnătura inconfundabilă a morţii. Toţi cei care ascultau, 
auziră cum un corp se prăbuşi la pământ. Niciunul dintre 
ei nu era atât de naiv încât să creadă că omul învățase 
vreo altă lecţie în afară de cea pe care Creatorul avea să i- 
o dea poate la Judecata de Apoi. 

Se auzi vocea lui Maplethorpe. 

— Păcat de asta, dar e o lecţie învățată. 

Silueta lui se profila în întuneric, cu mâna pe şold, cu 
pelerina fluturând. 

— De ce ţinem atâtea lumini de parcă am fi la o 
petrecere? Nu puteţi să vă găsiţi drumul spre locuinţa lui 
Tythe la lumina stelelor? 

Cei trei bătăuşi îşi stinseră torţele. Bărbatul pe care îl 
credeau Maplethorpe se îndreptă spre cel mai apropiat 
dintre ei, care abia avu timp să vadă că atacatorul său 
înainta ţinând sabia cu mâna stângă înainte ca aceasta să-i 
taie pielea vestei pe care o purta, trecând prin stern, 
pentru a-i pătrunde în inimă. 

Căzu pe spate, înecându-se cu sânge. Dintre cei doi 
companioni ai săi, doar unul avu reflexul de a păşi în faţă 
înjurând. Barnabas Tythe îl înjunghie pe celălalt în spate, 
cu un curaj surprinzător, apoi îl lovi la picioare, încât 
mortul căzu cu faţa în zăpadă, fără niciun sunet. 

Doar ultimul dintre cei trei buldogi umani ai lui 


298 


Maplethorpe mai era primejdios de viu. 

Acestuia nu-i păsa că era depăşit numeric. Dedusese 
deja sursa celui mai mare pericol şi înainta spre de 
Aguilar. Respirând greu, simula că loveşte cu mâna liberă, 
apoi îşi roti cu putere zdruncinătoare bâta din mâna 
cealaltă. 

Bâta se lovi de lama sabiei... şi o sfărâmă. După un 
moment de tăcere zdrobitoare, de Aguilar se aruncă în 
lateral, rostogolindu-se, şi se ridică fără pelerina furată a 
lui Maplethorpe pe umeri, rotind-o pe aceasta în jurul 
braţului. Dansa uşor ca un fulg în zăpadă, ferindu-se de 
bâta învârtită de celălalt. Atacatorul său ţinti de mai multe 
ori spre talia subţire a lui de Aguilar, apoi înjură şi îşi 
scoase cuțitul care strălucea argintiu ca un peşte în lumina 
stelelor. E 

Acum, devenise mai greu de evitat. In ciuda faptului că 
era un bărbat masiv, buldogul lui Maplethorpe era agil. Îl 
ajuta şi faptul că lupta cu faţa spre zidul colegiului, care 
strălucea argintiu. Lumina stelelor nu era puternică, dar 
era destulă pentru ochii care cunoşteau bine noaptea. 
Avea mai multă experienţă la luptatul în zăpadă decât de 
Aguilar, şi avea două arme contra unui om cu un singur 
braţ, dezarmat, care nu avea decât o pelerină drept 
protecţie. 

Se mişcă repede şi eficient, şi, din trei mişcări făcute pe 
nerăsuflate, îşi înfipse pumnalul în coapsa lui de Aguilar, şi 
îşi îndreptă bâta spre capul spaniolului. Owen îşi privi 
prietenul prăbuşindu-se în zăpadă. 

Cel cu bâta se pregăti să-i facă de petrecanie. 

— Nu! 

Cu multă vreme în urmă, Cedric Owen îi promisese lui 
Fernandez de Aguilar că nu avea să îşi folosească niciodată 
propria sabie la mânie. 

În măcelul din Zama, care fusese şi cauza morţii lui 
Najakmul, în Reims, în Sluis, în portul din Harwich, unde 
aproape că fuseseră capturați de agenţii lui Walsingham, 
îşi folosise pumnalul sau o bâtă, sau, în Zama, o muschetă, 
şi îl lăsase pe spaniol să se folosească în luptă de iuţeala sa 


299 


ca de şarpe. Îl văzuse atacând în întuneric, luptând contra 
mai multora odată şi aproape că începuse să-şi creadă 
prietenul invulnerabil. 

Şi totuşi era acea noapte din Sevilia, cu trei decenii în 
urmă, când îşi folosise propria sabie pentru a-l apăra pe de 
Aguilar. Acum, nu avea nicio sabie, iar cuțitul lui nu avea 
lama potrivită, însă avea la picioare bâta unuia dintre 
bătăuşii morţi. O ridică şi înaintă prin zăpadă, lăsând 
lemnul rece şi greu să îşi facă singur treaba, în ciuda 
propriei lui neştiinţe de a lupta. 

Nu ajunsese prea târziu. Acest gând îl cuprinse în vreme 
ce măsura distanţa până la adversar. Nu trebuia să 
întârzie. 

La asta se gândea când fu lovit de bătăuş. Prima lovitură 
îl nimeri în coaste şi simţi cum trei dintre acestea se 
rupseră. Reculul îl izbi în cap cu forţa zdrobitoare a 
braţului uriaşului şi îl prăvăli la pământ. 

În momentul lung al căderii, Cedric Owen îl auzi pe 
Barnabas Tythe strigându-i numele şi i se păru că îl vede 
pe bătrânul său tutore înaintând şchiopătat şi înfigând un 
pumnal în spatele atacatorului, a ucigaşului său, pentru că 
nu avea nicio îndoială că era pe moarte. 

Singurul lui gând, prins în îmbrăţişarea zăpezii, era că 
urma să o întâlnească pe Najakmul, iar aceasta avea să 
ştie că el nu izbutise să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. 


300 


CAPITOLUL 26 


Oxfordshire 
Iunie, 2007 


Un doctor în halat alb vorbea cu asistenta-şefa de la 
Urgenţe, ignorându-i pe Stella şi Kit, care stăteau la 
marginea patului. 

Miroseau a fum, durere şi teamă, dar nu aveau nevoie 
de ajutor medical. În schimb, Ursula Walker era bandajată, 
întinsă inconştientă pe pat. Faţa ei puternică, cu trăsături 
ferme, era inexpresivă din cauza medicamentelor. Venele îi 
ieşeau în evidenţă, albastre pe pielea gri-albicioasă, cu linii 
roşii de-a lungul braţelor şi pe frunte. 

Un ventilator respira pentru ea, prin tubul traheal care 
se ivea din colţul gurii. În venele de la mână primea o 
transfuzie de sânge. Mai erau şi alte pungi cu transfuzii 
care îşi eliberau mai încet lichidele în tubul de la gât. 

Un tub de drenaj îi absorbea lichidul din piept. O pungă 
de urină legată la capătul patului se umplea încet. Ace 
verzi înregistrau pe un monitor presiunea pulsului şi 
gazele expirate. Un electrocardiograf piuia în timp ce 
desena linii pe care Stella nu putea să le interpreteze. 

Doctorul mâăzgăli ceva pe fişa pacientei şi plecă. 
Asistenta trase draperia în jurul patului. 

Rămasă împreună cu Kit în albul imaculat, Stella îşi 
apăsă degetele pe pleoape. Craniul era tăcut acum. 
Trăsese semnalul de alarmă. În mintea Stellei, în locul 
acestuia, cel al păcii albastre, era un zid de flăcări cu fum 
înţepător şi duhoare de carne arzând. Tremurând, îşi 
strânse pleoapele coborâte. Când deschise ochii, flăcările 
se diminuaseră, fără să dispară însă. Mirosul de fum şi păr 
ars era prezent încă. 

— De ce am lăsat-o să se întoarcă înăuntru? 


301 


— Nu ai fi putut să o opreşti. 

Respirația lui Kit mai mirosea a fum. Cuvintele îi erau 
învăluite în aburul acestuia. 

— Dar nici măcar nu am încercat. Ea a spus că ştie ce 
face, că descoperise ceva vital în registre. Am crezut-o. Am 
vrut să o cred. 

— Nici eu nu am oprit-o, Stell. Dacă e să începem să ne 
învinovăţim, ar trebui măcar să împărţim vina în mod egal. 

— Tu abia dacă erai conştient. Nu cred că... 

Asistenta sosi, rapidă şi grijulie. Trase deoparte 


draperia. 
— Doamnă O'Connor? A sosit fratele dumneavoastră. 
— Fra... Davy? 


El o îmbrăţişă scurt, sec. Dădu noroc cu Kit, care rămase 
tăcut, încă în stare de şoc. 

— Nu ar trebui să îţi faci procese de conştiinţă din cauza 
asta, spuse el. Nimeni nu poate să o oprească pe mama 
atunci când îşi pune ceva în gând, ştii asta la fel de bine ca 
mine. Mulţumesc, zise cu un semn din cap adresat 
asistentei. S-ar putea să rămânem singuri cu ea o vreme? 

Aceasta se retrase imediat. 

— Va vom anunţa de rezultatele analizelor de sânge 
atunci când le primim, doctore. 

Davy purta un halat alb. Zâmbetul pe care asistenta i-l 
adresă când plecă era diferit de cel pe care i-l adresase lui 
Kit şi Stellei. 

Davy stătea la capătul patului, studiind monitoarele, şi 
se înfioră la ceea ce îi spuneau. 

— Şi-a deteriorat endoteliul, căptuşeala plămânilor. Era 
clor în fum. Nu a fost doar o incendiere premeditată, a fost 
plănuită să îi omoare pe toţi cei care se aflau în casă. 
Ursula, mama mea, se pare că şi-a dat seama de pericol la 
timp. Nu cred că pompierii înţeleseseră asta pe deplin 
atunci când au scos-o afară, dar se pare că avea un prosop 
de bucătărie peste faţă, peste care turnase limonadă, 
pentru a acţiona ca o barieră pentru acid. Acesta este 
probabil singurul motiv pentru care e încă în viaţă. 

Vorbea automat, în ritmul clinic al medicilor. Ochii îi 


302 


erau fixaţi pe monitor şi nu îl părăsiră o secundă. Stella îl 
prinse de umeri şi îl ghidă spre un scaun, apoi îl făcu să se 
aşeze. 

— O să îşi revină? îl întrebă. 

— Dacă supravieţuieşte acestei nopţi, o să trăiască. S-ar 
putea să sfârşească însă cu un aparat respirator pe care să 
trebuiască să îl poarte după ea mereu, legată de un 
mergător, dar va fi în viaţă. Nu ştiu dacă ne-ar mulţumi că 
o facem să îndure o asemenea viaţă. 

— Nu e atât de rău pe cât crezi, spuse Kit. Speranţa 
valorează mult. 

Urmă un moment greu de tăcere oprimantă. Davy Law 
îşi îndepărtă privirea de la monitor şi privi spre pat pentru 
prima dată. Ochii îi erau roşii. Sub bronzul verii kurde, 
pielea îi era galbenă. Mâinile îi tremurau din pricina lipsei 
de nicotină sau din durere pentru mama lui, sau din cauza 
prezenţei lui Kit, sau toate trei la un loc. i 

— Am auzit ce s-a petrecut în peşteră, îi zise. Imi pare 
rău. 

— Şi mie, spuse Kit cu o lipsă de autocompătimire care o 
făcu pe Stella să lăcrimeze în mod neaşteptat. Dar prefer 
să fiu aici, compătimit de toţi decât să nu fiu aici deloc. 

Stella simţi genunchiul lui Kit lipit de al ei. Doar din acel 
motiv, nu rosti nimic. Îl privi pe Davy Law inspirând 
profund, apoi expirând încet, clătinând din cap. 

După un moment, zise: 

— Eu aş prefera să fiu mai degrabă urât de toţi, decât 
compătimit. 

— Nu te-am compătimit niciodată, Davy. 

— Dar m-ai urât? 

— Ce altceva îmi mai rămăsese? 

Abia atunci se priviră faţă în faţă direct, ochi în ochi, cu 
trecutul pus pe tapet în faţa lor. 

Erau înconjurați de draperii, văluri moi care ţineau 
lumea la distanţă în timp ce rana din relaţia lor se vindeca. 
Sau poate că nu, Stella nu reuşea să îşi dea seama exact. 
Pe pat, pieptul Ursulei Walker se ridică şi căzu cu un oftat 
al ventilatorului. 


303 


Stella simţi o schimbare în genunchiul care era lipit de 
al ei. 

— Cum de nu am ştiut că Ursula era mama ta? 

Davy Law zâmbi strâmb,  dezvelindu-şi dantura 
îngrozitoare. 

— Nu prea vorbim despre asta. Şi nu aţi observat 
asemănarea de familie. 

— Nu există niciuna. 

— Ba există. 

Se aplecă peste pat, întorcându-şi capul astfel încât 
acesta să fie lângă cel al femeii rănite. Cu grijă deosebită, 
ridică pleoapa mamei sale pentru ca ei să poată vedea 
albastrul oţelit de dedesubt. Era posibil să şi-i închipuie pe 
ai lui fără vinişoarele roşii pronunţate şi să vadă că erau la 
fel. 

— Ochii, spuse el. 

— Ar fi trebuit să observăm, zise Stella. 

— Nimeni nu observă vreodată, ridică Davy din umeri. 
Dar, dacă vrei să-ţi faci procese de conştiinţă şi din 
această cauză, n-ai decât. 

Se ridică în picioare. 

— Dar ai avut dreptate în privinţa unui lucru: eu sunt cel 
mai rău coşmar al mamei mele. Ea voia un copil frumos şi 
inteligent, care să ducă mai departe linia neîntreruptă încă 
dinainte de venirea romanilor. Şi ce a primit? Un fiu 
pipernicit, cu dinţi ca de nutrie pe steroizi şi părul ca o 
mulţime de cozi de şobolan. 

Stella se holbă. El rânji. 

— Eu am spus-o primul. Dacă şi Kit ţi-a zis asta, atunci 
m-a plagiat. 

— Vinovat, recunoscu Kit de lângă ea. 

— Dar m-a primit înapoi acasă, la fermă, atunci când am 
dat-o în bară atât de tare la Cambridge, încât nu mai 
puteam să continui medicina, şi mi-a deschis uşi spre 
antropologie, aşa că în final am călcat pe urmele ei. 

Îşi întinse mâna şi îi mângâie obrazul cu un deget. 

— Şi m-a luat cu ea în Laponia. Acolo e singurul loc 
rămas pe pământ unde nu judeci o carte după copertă. Eu 


304 


şi mama mea am găsit un fel de respect reciproc acolo, 
printre ghețari, zăpadă şi urină de ren, mai mult decât 
oricând înainte. Aş vrea să cred că acest lucru nu ne va fi 
răpit încă. 

Lipsit de ironie, cuprins de durere, profilul său era 
complet diferit. Cu vocea tremurândă, Stella rosti: 

— Am cristalul. Dacă putem face ceva cu el... 

El clătină din cap. 

— Singurul lucru pe care poţi să îl faci este să găseşti 
inima pământului şi să depui acolo cristalul la momentul 
potrivit. Întreaga ei viaţă a fost dedicată acestui lucru. 

— Timpul stabilit este mâine, la răsărit. Dar nu ştim încă 
locul. Dacă nu reuşim să găsim pe cineva care să traducă 
şi ultimele două volume, suntem terminaţi. Tu poţi să 
desluşeşti scrisul maya? 

Dincolo de pat era o fereastră. Davy privi afară în 
noaptea întunecată. 

— Pot, dar nu fără dicționarele mamei, iar acestea erau 
toate la fermă. Există copii ale lor la Biblioteca Bodleiană. 
Dar aceasta nu se va deschide înainte de răsăritul soarelui. 

Punga de urină era aproape plină. Davy se întinse după 
un vas de măsură şi goli punga în el. Pentru un moment, 
spaţiul dintre draperii se umplu de un miros înţepător. 

Se uită la ce cantitate de lichid eliminase, o trecu pe fişa 
pacientei şi ridică vasul. 

— Mă duc să golesc asta şi apoi putem să încercăm a 
plănui o strategie de joc pentru următoarele câteva... 

Soneria unui telefon îl opri. Făcu ochii mari. 

— Spuneti-mi, vă rog, că niciunul din voi nu are mobilul 
pornit. Nu ştiţi ce înseamnă răzbunarea până nu aţi 
întâlnit o asistentă de la Secţia de urgenţă care crede că 
monitoarele ei sunt în pericol să fie afectate de 
interferenţe electronice. O să ne omoare şi o să merităm 
asta... Stella! 

— Nu e telefonul meu, zise ea, e altău. Este un mesaj. 

Telefonul lui era în jacheta agăţată de spătarul scaunului 
ei. Îl scoase din buzunar şi i-l dădu, observând cum devine 
brusc palid la faţă. 


305 


— Davy? 

Îl prinse de braţ. 

El se trânti pe scaun. 

— E de la mama. Nici nu ştiam că are numărul meu. 

— Îi foloseşte cumva altcineva telefonul? 

— Nu cred, spuse navigând în josul ecranului. A fost 
trimis la 10.27 în seara asta. Voi aţi sunat la pompieri la 
10.23, iar aceştia au scos-o din casă la 10.51. Probabil că a 
trimis mesajul când era încă în casă. 

Vorbea mecanic, fără să gândească, privind fix la faţa 
mamei lui, pe care monitoarele aruncau umbre urâte. 

Kit îl întrebă cu blândeţe: 

— Şi ce spune mesajul, Davy? 

— „Acum este timpul să deschizi ceea ce a fost închis în 
inima focului. Te rog“, citi plângând. Trebuie să mă întorc 
la fermă... 7 

— Nu poţi, este un infern acolo. Intregul cer era 
portocaliu când am plecat noi. Şi e plin de pompieri. 

— Tot trebuie să mă duc, zise el, luându-şi deja haina de 
pe scaun. 

— Atunci, venim şi noi cu tine, spuse Stella. Trebuie să 
aflăm ce s-a întâmplat cu registrele. 


Nu mai erau nici pompieri, nici flăcări, nici cer 
portocaliu la ferma Ursulei Walker, doar o noapte 
întunecată, luminată de o lună în formă de seceră şi de 
pâlpâitul stelelor, iar peste tot, miros de fum şi cenuşă. 
Stella lăsă maşina în acelaşi loc unde o parcase şi în prima 
după-amiază când ajunseseră acolo. Ea şi Davy Law îl 
ajutară pe Kit să coboare. Înaintară împreună pe alee, prin 
aerul care devenea din ce în ce mai fierbinte şi mai greu 
de miros de fum pe măsură ce se apropiau de casă. 

Varul alb era acum gri sub un strat gros de funingine, 
dar structura rămăsese intactă. Se opriră la poartă. O 
banderolă cu dungi galbene şi negre bloca drumul. Acolo 
unde fusese odată afişul care anunţa festivalul Connection 
2012 era acum un semn nou: PERICOL: NU INTRAŢI. 

— Trebuie să intrăm? întrebă Stella. 


306 


— Eu da, spuse Davy. Voi puteţi să staţi aici dacă vreţi, 
s-ar putea să fiţi mai în siguranţă, zise el, mai tensionat 
decât îl văzuse ea vreodată. Credeţi că am fost urmăriţi? 
întrebă privind dincolo de Stella. 

Kit stătea între ei, putându-se sprijini cu uşurinţă de 
umărul oricăruia dintre ei. 

— Nu, iar eu chiar am fost atent la asta. Pompierii au 
găsit-o pe Ursula în bucătărie. 

— Atunci, mai bine încercăm să intrăm pe uşa din spate, 
zise Davy forţându-se să zâmbească, ca nu cumva să ne 
cadă casa în cap la intrare. 

Inaintară încet pe alee, peste resturile gardului grădinii. 

— Nu presupun că s-a gândit vreunul din voi să aducă o 
lanternă, spuse Davy din întuneric. 

— Foloseşte-ţi telefonul, zise Stella şi îl şi scoase pe ai 
ei, luminând drumul cu pâlpâirea ecranului acestuia. 

Işi croiră drum spre spatele casei ajutaţi de două raze 
palide de lumină, trecând printre tufe de trandafiri arse şi 
pline de cenuşă, peste bucăţi de şindrilă căzute. Uşa din 
spate dispăruse. Cadrul acesteia era pârjolit şi deformat. 

Davy Law îşi trecu mâna peste lemnul distrus. 

— Oricine a făcut asta se pricepea, rosti el, ştergându-şi 
apoi mâna de pantaloni, cu faţa împietrită. Nu inspirați 
adânc. Dacă simţiţi că vi se face rău, ieşiţi afară rapid. 

Stella trecu pragul în urma lui. Proiectă lumina slabă a 
telefonului peste rămăşiţele mesei de stejar, peste 
scaunele curbate, peste pereţii şi podelele arse, peste 
şemineu. 

Kit intră în urma lor, fără grabă, mergând cu grijă 
printre dărâmături. Se opri în lumina unei raze de lună. 

— Davy, nu e nevoie să vezi toate acestea. De ce nu ne 
spui nouă ce să căutăm? Poţi să aştepţi în maşină cât 
facem asta. 

— Nu-i nevoie. Uiţi că am petrecut ultimii cinci ani în 
zone de război. 

— Dar acolo nu incendiau casa copilăriei tale. 

— Chiar şi aşa... sunt unele lucruri pe care doar eu pot 
să le fac. Şi, oricum, nu am copilărit prea mult aici, zise el 


307 


mai încet. Am încetat să ne mai vorbim unul altuia prea 
curând ca să mai petrec mult timp aici, şopti el, răsucindu- 
se pe călcâie, căutând ceva din priviri. Puteţi să aşteptaţi 
un moment aici? rosti absent. 

Dispăru ca o fantomă. Aşteptară în întuneric, în 
zgomotul bârnelor care scârţâiau peste tot în jurul lor. 

— Ți-e frică? întrebă Kit. 

— Sunt îngrozită, spuse Stella. Ai încredere în Davy? 

— Da. Tu? 

— Eu am avut dintotdeauna. Din prima clipă când l-am 
întâlnit. 

Auziră un sunet dinspre uşa din spate. Stella îşi ridică 
privirea. 

— Davy? Ce-i aia? 

— E un baros. Am avut unul în şopron dintotdeauna, de 
când există şopronul, adică de pe la 1588 sau undeva pe- 
acolo. Martha Walker a fost cea care a cerut construirea 
primului şopron. Ea este femeia care s-a căsătorit cu 
Francis Walker, cel care a pus bazele dinastiei. Ea este 
stră-stră-stră şi încă alte câteva stră-străbunica mea şi a 
lăsat în testamentul ei un set ciudat de instrucţiuni, cum ar 
fi ca barosul să fie întotdeauna uşor accesibil din 
bucătărie. Eu am avut o vagă idee în legătură cu scopul 
acestui lucru şi am încercat să îl folosesc o dată. Mama nu 
a fost... prea impresionată. Aceea a fost ziua în care m-am 
mutat la vărul Meredith. 

— Meredith Lawrence? întrebă Stella, surprinsă. El ne-a 
ajutat să descifrăm registrele. 

— Desigur. Obsesia cu registrele lui Owen e o trăsătură 
de familie. Probabil că ai observat asta, zise Davy rotind 
barosul în mână. 

În lumina slabă a telefoanelor, capul de metal avea o 
strălucire albastră. 

— El a fost un om bun lângă care să cresc şi, după o 
vreme, am învăţat să comunicăm unul cu celălalt. I-am luat 
chiar şi jumătate din nume. Am crezut că mama n-o să-mi 
ierte niciodată acest lucru. Poate că m-am înşelat. „Acum 
este timpul să deschizi ceea ce a fost închis în inima 


308 


focului. Te rog.“ Până acum, nu mi-a mai spus niciodată te 
rog, zise el ridicându-şi privirea. 

— Şi ce o să faci? îl întrebă Kit. 

— Ceea ce mi-a cerut, să deschid ceea ce a fost închis în 
inima focului. Are logică, dar, pentru a o descoperi, trebuie 
să ştii istoria familiei şi de aceea a putut să scrie aceasta în 
mesaj. Dacă eu nu înţelegeam, nimeni altcineva nu avea să 
înţeleagă, adăugă zâmbind frumos şi Stella se întrebă cum 
de putea cineva să îl considere urât. Ai putea să faci 
chestia aia cu telefoanele şi să proiectezi lumina aici, pe 
pietrele din spatele băncii de lângă şemineu? 

Lovi cu barosul în timp ce vorbi, nu tare, dar cu precizie 
concentrată, ţintind spre podeaua de piatră, în locul unde 
aceasta se unea cu peretele, în mijlocul băncii de lângă 
şemineu. 

Barosul ricoşă de trei ori de piatră. La a patra lovitură 
însă, sunetul fu diferit pe piatra care scrâşnea. Davy răsuci 
barosul în mână. Se folosi de mâner pentru a sparge 
mortarul, apoi îl răsuci din nou şi începu să dea lovituri 
mai domoale şi precise lângă gaura pe care o făcuse. 

— Acesta, rosti printre lovituri, este... al doilea secret... 
al focului. Registrele lui Cedric Owen... au fost descoperite 
în cuptorul de pâine, dar... nimeni nu l-a dărâmat vreodată 
pe acesta... din motivul evident că istoria familiei mele 
cerea ca el să rămână intact... până la vremea Judecăţii de 
Apoi, pe care mama mea... o consideră ca... la naiba. Poţi 
să îmi dai mai multă lumină? 

— Nu pot, spuse Stella. O să se termine bateriile 
telefoanelor. Kit, opreşte-l pe al tău. Trebuie să păstrăm 
ceva energie şi pentru mai târziu. 

El îşi opri telefonul şi rămaseră în întuneric, doar în 
lumina stelelor. 

— Davy, putem găsi lumânări pe undeva? întrebă ea. 

— Sub chiuvetă. În stânga. Ar trebui să fie şi o cutie de 
chibrituri pe raftul de deasupra. Dacă avem noroc, atunci 
piatra chiuvetei le-a protejat de foc. Dacă nu, am dat de 
belea. 

Stella bâjbâi până acolo şi găsi şase lumânări deformate 


309 


şi chibriturile, intacte încă. 

— Avem Noroc, zise ea. 

Luă trei, le aşeză într-un triunghi pe podea şi le aprinse. 

— Ai văzut chestia asta făcută în Laponia? 

— Nu cred. 

Pentru prima dată, îl auzi pe Davy Law răspunzând cu 
precauţie. 

Craniul de cristal îi furnica mâinile mai mult decât 
atunci când îl ţinuse în raza de lumină. Îl poziţionă 
deasupra luminii celor trei lumânări. Flacăra lor se 
transformă în lumina albastră a cristalului strălucind din 
ochii craniului. 

— Dumnezeule, exclamă Davy Law cu evlavie. 

Stella avu grijă să nu îndrepte lumina asupra lui sau a 
lui Kit, ci direct spre gaura din podea, acolo unde lovise 
barosul. 

— Continuă, spuse ea. Termină treaba. 

Făcu acest lucru rapid, lărgind deschizătura. 

— Am terminat. 

Pe lângă fum, acum miroseau cu toţii a praf de 
cărămidă. Davy tremura din tot corpul. Acolo unde lucrase, 
în partea cea mai îndepărtată a şemineului, era un spaţiu 
dreptunghiular, îndepărtă cu grijă piatra de pe marginea 
acesteia. 

— Ar trebui să fiu un domn şi să las mai întâi doamnele, 
dar în acest caz... Am putea să facem puţin mai multă 
lumină în interior, te rog? 

Auziră un zgomot de piatră lovindu-se de piatră. El 
înaintă nesigur şi îşi îndreptă lumina telefonului în gaură. 

— Oh. Da. Oh, foarte, foarte da. 

Scoase din întunericul dens, din norul de praf şi cenuşă 
al cărămizilor sparte un sul de pergament legat cu o fâşie 
de pânză şi un carneţel. 

— Spune-mi că aceea e o hartă, zise Stella punând jos 
craniul de cristal. 

Flacăra galbenă a lumânărilor schimbă culoarea nopţii. 

— Cred că da. Sper că da, spuse Davy îngenunchind şi 
începând să curețe o parte din mizeria de pe podea. Nu 


310 


putem să facem puţin curat pe jos? Poţi să te uiţi să vezi ce 
a rămas în cămară? Pe podea, sub raftul de piatră ar trebui 
să fie nişte saci de plastic. Dacă a rămas vreunul intact, am 
putea să îl desfacem şi să îl întindem pe podea. Cred că 
acesta, zise ridicând pergamentul, era vechi chiar şi pe 
vremea lui Cedric Owen şi, dacă nu este o hartă sau măcar 
un indiciu despre locul unde trebuie să mergem, atunci 
mănânc masa. lar acesta, spuse ridicând carneţelul, a fost 
ascuns pentru un motiv foarte bun, iar eu vreau să aflu 
care anume. 

Stella găsi un sul de saci de gunoi într-un colţ, acolo 
unde focul nu ajunsese. Mătură o porţiune de podea şi îi 
desfăcu, aşternându-i acolo. 

Întinse mâna după pergament. 

— O să trebuiască să porţi mănuşi, o avertiză Kit. Dacă 
pergamentul este chiar atât de vechi, atunci nu poţi să-l 
pătezi de grăsimea de pe degete. 

— Dar... 

— Mănuşi pentru spălat vasele, ceru Davy. Tot sub 
chiuvetă. 

Acum tremurau toţi trei. 

Le găsi şi se întoarse, apoi se chinui să desfacă nodul 
care ţinea sulul legat. Fâşia se desprinse brusc, 
împrăştiind peste tot fire de aţă. 

— O să mi se dezintegreze în mâini dacă încerc să-l 
desfac... 

De undeva din întunericul din stânga ei, Davy Law o 
întrerupse brusc: 

— Dă-o dracului Stella, avem mai puţin de şase ore până 
la răsărit! Dacă nu reuşim să vedem ce conţine, faptul că 
se sfărâmă nu mai are nicio importanţă. 

Pergamentul se rupse, dar numai într-un singur loc. 
Întinse împreună, cele două bucăţi formau un întreg 
uimitor, un desen în cărbune a unui peisaj pictat ici şi colo 
cu pete de pigment decolorat. Liniile erau aproape 
dispărute, dar destule cât să ilustreze peisajul, un cerc de 
pietre în mijlocul cărora se afla o movilă acoperită de 
iarbă, cu o intrare de piatră. În spatele ei erau câţiva 


311 


copaci care se legănau, iar deasupra atârna o semilună, cu 
soarele schiţat ca un arc la orizont. Stella îşi miji ochii şi se 
holbă, apoi îşi ridică privirea spre Davy Law, care era palid 
ca varul, de parcă tot sângele i s-ar fi scurs din vene. 

— Ştii unde e? întrebă ea. 

Abia dacă o auzi. Scoase un zgomot gutural 
deznădăjduit. 

— E Weyland's Smithy, spuse Kit încet. E acolo încă 
dinaintea romanilor. Saxonii credeau că, dacă laşi acolo 
peste noapte un cal împreună cu o monedă de argint, zeul 
fierar Weyland avea să mai bată una până dimineaţă. 

— Şi este o movilă funerară, zise Davy Law răguşit. 
Unde altundeva ai putea să duci o piatră care oglindeşte 
faţa strămoşilor tăi? 

— E aproape? 

— La zece minute depărtare, spuse cu ochii strălucind. 
O să ajungem acolo înainte de răsărit fără nicio problemă. 
Şi încă mai avem timp să aruncăm o privire la carnet. 

Aşeză carnetul lângă marginea curbată a pergamentului. 
La fel ca şi registrele lui Cedric Owen, era legat în piele 
roşie, uzată. Spre deosebire de acestea totuşi, avea 
inscripţia BT, YULE, 1588 pe copertă, cu litere lunguieţe. 
Davy îl deschise cu vârful degetului, atingând numai un 
singur colţ. Inăuntru, scrisul puternic înclinat de-a lungul 
paginii, abia dacă era mai lizibil decât hieroglifele maya. 

— Jurnalul lui Barnabas Tythe nu a fost găsit niciodată, 
zise el încet. Ce-ar fi să ni-l citeşti cu voce tare, Stella? Tu 
eşti cea care are experienţă în cititul scrisului din perioada 
elisabetană. 

Şi aşa şi făcu, la lumina a trei lumânări, îngenuncheată 
în cenuşa şi fumul fermei distruse a mamei lui Davy, 
începând cu primul paragraf. 


Douăzeci şi şase decembrie, în anul Domnului o mie 
cinci sute optzeci şi opt, în al treisprezecelea an al domniei 
suveranei noastre, regina Elisabeta, monarh al Angliei, 
Franţei şi Irlandei. 

Eu, Barnabas Tythe, am devenit în această zi rector al 


312 


Colegiului Bede din Cambridge, cea mai onorabilă poziţie 
pe acest tărâm. Spre marea mea ruşine, primul meu act în 
această poziţie a fost o minciună. 

Să mă ierte Dumnezeu şi colegii mei prieteni, căci am 
făcut o înmormântare pentru un om viu. Cedric Owen nu 
este mort. 


313 


CAPITOLUL 27 


Locuinţa de protocol, Trinity Street 
Cambridge 
28 DECEMBRIE, 1588 


Scrisă pe 26 decembrie, în anul Domnului 1588. Către 
Sir Francis Walsingham, din partea lui Barnabas Tythe, 
rector al Colegiului Bede, Cambridge, salutări. 


Trebuie să vă informez cu mare regret nu doar de 
moartea umilului dumneavoastră servitor Sir Robert 
Maplethorpe, dar şi de a trădătorului Cedric Owen. 

Acesta a venit într-adevăr să caute găzduire sub 
acoperişul meu, aşa cum aţi prevăzut. Eu am mers în grabă 
la rectorul colegiului meu pentru a-i cere ajutorul în 
capturarea acestuia. Profesorul Maplethorpe a venit însoţit 
de oameni înarmaţi, hotărâți să îl captureze viu, lucru de 
care nu au fost capabili. Acesta a luptat cu o ferocitate 
incredibilă şi e clar că fusese pregătit în mod temeinic. Cel 
care l-a ucis a fost pedepsit pentru nesăbuinţa sa, nu de 
mâna noastră, ci a murit din pricina rănilor primite în 
acelaşi timp în care şi Owen îşi dădea duhul. 

Spaniolul de care mi-aţi scris a fost şi el rănit. Corpul lui 
a fost scos din Cam şi ars. Din hotărârea autorităţilor 
colegiului, al cărui rector am devenit acum, corpul lui 
Owen a fost încredinţat mormintelor comune ale săracilor 
de după răscrucea de la Madingley. Eu însumi l-am 
percheziţionat. 

Nu am descoperit niciun semn care să ne spună despre 
scopul său sau chiar care să îi confirme identitatea, dar am 
găsit în desaga lui un obiect, pe care vi-l trimit pentru 
inspecţie, de o calitate excepţională, despre care cred că 
este făcut din aur. 

Owen era un trădător şi a murit luptând contra 
servitorilor supuşi ai Maiestăţii Sale, iar astfel toate 


314 


bunurile lui aparţin acum coroanei. Vi le trimit şi pe 
acestea, având convingerea sinceră că veţi şti ce trebuie 
făcut de cuviinţă cu ele. 

V-aş ruga totuşi, de dragul colegiului, ca Owen să fie 
pomenit de acum înainte drept un om bun. Nu ar fi bine să 
se ştie că am avut printre noi un trădător, indiferent de 
faptul că a fost neintenţionat. Nu aş vrea să le dau muniţie 
duşmanilor noştri, ca aceştia să o folosească împotriva 
noastră în secolele viitoare. 

Aştept în continuare instrucțiuni din partea 
dumneavoastră în toate privințele. 

Rămân, domnule, umilul vostru slujitor credincios în faţa 
lui Dumnezeu, 


Profesor Barnabas Tythe 
Rector ales al Colegiului Bede, Cambridge 


— Eşti sigur că vrei să i-o dai? 

Masca funerară din aur solid era aşezată peste pelerina 
de călărie a lui Cedric Owen. Degetele lui Barnabas Tythe 
alunecară peste şirul de diamante. 

— Walsingham nu se aşteaptă la mască, cu siguranţă, şi 
nici nu are nevoie de ea, îi spuse. Aş putea să scriu din nou 
scrisoarea. Aş putea să-i zic că aveai desagii goi, în afară 
de câteva monede de aur din Noua Spanie. 

De pe scaunul de lângă foc, Cedric Owen clătină din cap. 

— E un risc, recunosc. Dar dacă este de părere că ar 
trebui să fie mai mult aur, atunci o să caute să afle cum am 
reuşit să ajungem aici din Sluis, lucru care nu ar fi prea 
bun pentru un anumit contrabandist olandez. li datorez 
destule lui Jan de Groot fără să-i mai trimit şi slugile lui 
Walsingham pe cap. 

Owen vorbea încet. Bandajul care îi înconjura capul îi 
ţinea creierul la loc în ţeastă, dar, în cele trei zile de când 
căpătase rana, descoperise că, dacă scotea vreo vorbă, 
durerea din cap devenea insuportabilă. 

— Masca îi va da lui Walsingham o mulţime de 
informaţii. Eu sper că îşi va folosi energia în cheltuirea 
veniturilor pe care i le va aduce aceasta, şi nu în căutarea 


315 


a şi mai mult câştig. Cum stă cu sănătatea? Am auzit că nu 
prea bine. 

— E pe moarte, spuse Tythe ridicând din umeri, dar, 
până la urmă, asta se întâmplă cu noi toţi. Singura 
consolare pentru cei care continuă să sufere din cauza lui 
este că Sir Francis trăieşte în durere constantă, provocată 
de pietrele de la rinichi, iar credinţa lui nu îi permite să-i 
pună capăt rapid. Unii dintre noi văd acest lucru drept 
pedeapsa lui Dumnezeu pentru tot răul făcut. 

Tythe era încă fragil, terorizat de faptul că adevărul 
despre masacrul din ziua de Crăciun ar fi putut să fie 
totuşi descoperit. 

După lupta haotică din faţa colegiului, Tythe crezuse 
sincer că Owen era mort. Fernandez de Aguilar, ale cărui 
răni erau din fericire superficiale, era singurul care nu 
crezuse asta, dar nu lăsase ca teama pentru soarta 
prietenului său să copleşească nevoile momentului. El 
fusese cel care desfigurase fără nicio remuşcare faţa celui 
de-al doilea bătăuş al lui Maplethorpe chiar cu bâta 
acestuia, înmânându-i apoi arma lui Barnabas Tythe şi 
ordonându-i să dea cel puţin trei lovituri, ca să aibă şi el 
nişte stropi de sânge pe mâini şi haine, „pentru a fi 
verosimili“, după cum se exprimase spaniolul. 

De Aguilar fusese cel care aranjase corpurile în aşa fel 
încât cineva care se pricepea la luptă să vadă cum Owen, 
un spadasin excelent, îl ucisese pe Maplethorpe şi pe unul 
dintre bătăuşii acestuia înainte ca sabia să îi fie distrusă de 
o bâtă. Şi cum, imediat după aceea, trădătorul luase o 
asemenea armă de pe pământ, permițându-i să-l învingă pe 
ultimul dintre oamenii lui Maplethorpe înainte ca Barnabas 
Tythe, eroul zilei, să-şi scoată cuțitul şi să îl înjunghie pe 
Owen. 

Avuseseră noroc că al treilea bătăuş semăna puţin cu 
Owen şi câteva lovituri scurte cu bâta peste faţă făcură ca 
orice altă examinare să fie imposibilă. Se mişcară repede, 
îmbrăcându-l pe bătăuşul mort cu haina şi cizmele lui 
Owen şi de îndată o rafală de vânt acoperi cu zăpadă locul 
luptei, acoperind orice alte urme care fi putut să demaște 


316 


povestea lor drept o minciună. 

De Aguilar îl purtă apoi pe Owen într-un loc sigur, 
trimiţându-l pe Barnabas Tythe să le dea cele două veşti 
bune colegilor săi: că erau eliberaţi de Maplethorpe în 
sfârşit şi că Owen, inamicul lui Walsingham, şi deci al 
statului, fusese ucis. 

Barnabas Tythe petrecu o mare parte a zilei de Crăciun 
la colegiul pe care îl iubea, iar Fernandez de Aguilar se 
lepădă de hainele de papiţoi şi cercelul de aur din ureche, 
bandajându-şi propriile răni înainte de a-şi spăla mâna şi a 
se ocupa de rănile lui Owen. 

Pentru un om cu un singur braţ şi fără nicio pregătire 
medicală, legase coastele rupte şi craniul spart cu o 
dexteritate pe care Tythe o invidie atunci când bătrânul se 
întoarse în sfârşit şi anunţă, scuturându-şi zăpada de pe 
cizme, că fusese ales rector fără nicio opoziţie şi că 
bătăuşul lui Maplethorpe trecuse drept Cedric Owen fără 
nicio problemă. 

Avuseseră noroc în această privinţă. Sărbătoarea 
Crăciunului era în plină desfăşurare, corul se pregătea în 
capela Colegiului Bede, iar membri consiliului colegiului 
aveau lucruri mai bune de făcut decât să stea în încăperea 
mortuară, cercetând cadavre în ziua sărbătoririi naşterii 
lui Hristos. 

Il priviră pe Maplethorpe, acoperindu-şi feţele contra 
putorii ca de abator atunci când intrară în clădirea mică şi 
întunecată. Era o datorie faţă de mort şi, mai mult, nevoia 
ca fiecare să poată relata apoi precizia sabiei care îl 
omorâse trecându-i prin piept, la fel şi despre sluga care 
murise imediat după el. Nu se sinchisiră să facă mai mult 
de-atât. Celelalte cadavre erau întinse mai departe, în 
întuneric, unde lumina celor două torţe agăţate pe pereţii 
de lângă uşă abia dacă putea să ajungă. 

Puteau să vadă faţa distrusă a spadasinului Cedric 
Owen, minunându-se de bogăţia hainei sale, dar niciunul 
dintre cei prezenţi nu voia să îşi murdărească ghetele 
mergând mai aproape pentru a-l cerceta mai bine pe 
trădător sau pe cel pe care îl omorâse în bătaie. Atunci 


317 


când Tythe însuşi, singurul medic prezent, făcu aluzie la 
faptul că puteau să se infecteze de la duhoarea emanată de 
morţi, fură cu toţii bucuroşi de oferta lui de a se ocupa 
singur de înmormântarea potrivită fiecăruia. 

Rămânea însă problema celui de-al treilea dintre 
bătăuşii lui Maplethorpe, care părea să fi dispărut, fiind 
doar două cadavre în afară de cel al lui Maplethorpe şi a 
lui Cedric Owen. Apăru un zvon că, exact înainte de 
moartea lui  Maplethorpe, acesta îi  mărturisise 
prorectorului că nenorocitul acela era bănuit de a fi furat 
nişte bani, şi se ajunse la concluzia că hoţul profitase de 
ocazie pentru a fugi, de care fu imediat acceptată. Pentru 
păstrarea bunului nume al colegiului, nimeni nu depuse 
nicio plângere. Cât despre complicele lui Owen, Tythe luă 
asupra sa rezolvarea problemei şi îşi puse slujitorii să 
dragheze râul Cam. Atunci când aceştia se întoarseră cu 
un corp, un rezultat previzibil de altfel, scontat de Tythe, 
acesta îl identifică imediat drept spaniolul care îl însoţise 
pe Owen. Sabia lui Maplethorpe nu putu fi găsită, dar 
acest lucru nu era prea important. 

Cei 12 membri ai consiliului colegiului suspinaseră cu 
toţii uşuraţi că această chestiune urâtă se rezolvase 
elegant, hotărâră un serviciu solemn în amintirea 
rectorului „mult regretat şi prețuit“, apoi îl votară în 
unanimitate pe eroul pătat de sânge, Barnabas Tythe, 
drept noul lor rector. 

Faptul că nici nu avea bătăuşi angajaţi şi nici nu dorea o 
sobrietate feroce a colegiului nu fuseseră cele mai 
importante lucruri luate în considerare în această alegere, 
dar amândouă aspectele acţionaseră în favoarea lui. Îşi 
ridicară paharele, toastând zgomotos pentru noua lui 
funcţie, îi acordară rangul pe care ar fi trebuit să îl 
primească de multă vreme, apoi înotară spre case prin 
nămeţi, la timp pentru a-şi duce familiile la slujba din 
dimineaţa Crăciunului, în capela Colegiului Bede. Preotul, 
trezit devreme, reuşi să includă în predică şi câteva 
cuvinte despre cei dragi plecaţi din rândul celor vii, care 
să servească drept serviciu funerar. 


318 


— Şi ce facem acum? îi întrebă noul rector pe cei doi 
oaspeţi ai săi. 

— Aşteptăm, răspunse Owen. Mâncăm. Facem linişte 
atunci când trece cineva pe strada de sub fereastra ta. Şi 
sperăm cu ardoare că amândoi vom fi capabili să călărim 
atunci când zăpada va înceta să mai cadă. Ce a mai rămas 
din gâsca friptă? 

— Destul cât pentru trei mese îndestulate şi o supă 
pentru prietenul tău spaniol, spuse Tythe strâmbându-se. 
Maiestatea Sa ne poate porunci să mâncăm gâscă în 
onoarea înfrângerii armadei, dar nu ea este cea care 
trebuie să o mănânce în continuare încă o săptămână după 
prima masă, decât dacă doreşte moartea şi dispariţia 
fiecărei gâşte şi gâscan din creştinătate. 

— Poate că asta vrea, poate că de aceea a poruncit să le 
mâncăm de Crăciun, ca să golească tot tărâmul de gâşte, 
iar ea să nu mai trebuiască să mănânce una niciodată. 
Ştiai că le importăm din Țările de Jos, ca nu cumva supușii 
loiali ai Maiestăţii Sale să ducă lipsă de aceste orătănii? 

— Nu m-aş mira, rosti Tythe acru. 

Îşi dădu apoi seama că nu primise un răspuns la 
întrebare şi că acest lucru se întâmpla adesea atunci când 
vorbea cu Owen. 

— Şi dacă nu folosim acest timp pentru a discuta despre 
păsări, cum am putea să îl folosim altfel? Eu, de exemplu, 
trebuie să îmi încep jurnalul zilnic pe care am obligaţia să 
îl ţin ca rector al Colegiului Bede. Cu siguranţă voi fi 
spânzurat dacă scriu în el adevărul, iar acesta este 
descoperit. Ce ai de gând să faci după încetarea ninsorii? 

— Nu ştiu. 

Lui Cedric Owen îi era greu să recunoască acest lucru. 
Se lăsă pe spate, cu degetele împreunate sprijinite de 
genunchi, şi îşi îndreptă atenţia spre umbrele albastre ca 
gheaţa de pe şemineu, unde era aşezat cristalul lui. 

— Am anumite sarcini de îndeplinit în această viaţă, 
răspunse el, dintre care prima a fost să merg în Lumea 
Nouă, să descopăr secretele pietrei şi să le consemnez în 


319 


aşa fel încât doar cineva care este păzitorul de drept al 
pietrei să le poată descoperi. Mulțumită magiei oamenilor- 
jaguar, eu şi Fernandez am făcut asta. Am lăsat în Harwich 
un set de volume care vor lega trecutul de viitor. In 
curând, va trebui să găsim un loc sigur unde să le 
ascundem. 

— Cred că... începu Tythe. 

— Nu aici, prietene. Nu am vrea să profităm prea mult 
de ospitalitatea ta. O să ne îngrijim de acest lucru atunci 
când va fi cazul, dar mai întâi, şi mai urgent, trebuie să 
rămânem în viaţă destul pentru a descoperi un anume loc 
foarte vechi, care era sacru înaintaşilor noştri cu multă 
vreme înainte de Hristos. Spre marea mea ruşine şi 
nenorocire, nu ştiu unde să caut acest loc. Sperasem că 
piatra o să mă îndrepte spre el, dar nu a făcut acest lucru. 
Fără ajutorul ei, suntem ca o corabie fără cârmă pe 
furtună. 

— Şi cum vei recunoaşte locul pe care îl cauţi? 

— L-am visat. Prima dată a fost acum treizeci de ani, dar 
visul a rămas cu mine de atunci, zise Owen şi o şuviţă de 
păr îi căzu peste ochi. Este un loc sălbatic, pe o câmpie 
largă, cu un cerc de pietre printre care şuieră vântul. În 
vis, văd siluetele negre ale copacilor fără frunze aplecaţi 
de furtună şi fulgere pe cer. Dar ar putea fi în sute de 
locuri, de la punctul cel mai sudic al coastei, în Cornwall, 
până departe în nord, în Northumberland. Nu putem să le 
cercetăm pe toate, sfârşi cu vocea pierdută. 

Tythe îşi apăsă degetele pe buze. Undeva în adâncurile 
memoriei simţi o amintire, ireală ca o ceaţă, alunecoasă ca 
un păstrăv de vară. Încerca să îi distingă forma şi 
consistenţa când deveni conştient de piatra albastră care 
stătea atât de clar pe şemineul lui, umplând camera cu 
lumina ei. În intervalul dintre două respiraţii, textura 
albastrului curgător se schimbă, iar marginile acestuia se 
întinseră pentru a ajunge spre el. 

Barnabas Tythe urmări această alchimie şi simţi că i se 
ridică părul pe ceafă. Îl văzu pe Cedric Owen întorcându-şi 
capul nesigur, aşa cum face un câine care aude ecoul 


320 


îndepărtat al fluieratului stăpânului său, apoi văzu cum 
întreaga lui fiinţă se cutremură pe scaun, ca şi cum fluierul 
se auzise din nou, atât de aproape că era asurzitor. 

Lui Tythe i se păru că deslușește ceva, o melodie 
pierdută, auzită parcă în imaginaţie, care nu era îngânată 
de niciun instrument sau voce pe care o auzise el vreodată. 

Owen îşi îndreptă privirea spre el şi îl întrebă: 

— Barnabas? Ce ai uitat? 

— Nu ştiu, răspunse Tythe. E ceva... cineva., dar nu pot 
să îmi aduc aminte cine sau... 

I se păru că piatra albastră se întorsese astfel încât ochii 
craniului priveau drept în ai lui. Fascinat de această 
privire supraomenească, gândurile lui se împrăştiară 
asemenea norilor înaintea unei furtuni, lăsând un cer 
albastru senin acolo unde înainte fuseseră pânze de 
păianjen şi dezordine. Cântecul cristalului deveni o 
chemare. O poartă se deschise parcă, iar amintirea căutată 
i se înfăţişă clară şi strălucitoare. 

În tăcerea umplută de cântecul cristalului, îi spuse lui 
Owen: 

— Am o rudă căreia i-a murit de curând perechea şi care 
trăieşte la o fermă de lângă Oxford. Nu ne-am întâlnit în 
persoană de la moartea reginei Mary, dar corespondăm de 
două ori pe an în legătură cu chestiuni de familie. Suntem 
rude pe partea mamei, iar înainte ca răposatul rege să 
distrugă mănăstirile, tatăl rudei mele a primit o pensie de 
o monedă de aur pe an din partea lui Richard Whiting, 
abatele mănăstirii din Glastonbury, odihnească-i Domnul în 
pace sufletul frânt şi ars, pentru întreţinerea cărărilor 
sacre ale străbunilor, cele care treceau prin abație şi alte 
biserici şi mănăstiri micuţe. Spre deosebire de puritani, 
Biserica Catolică nu a fost atât de ignorantă în privinţa 
acestor lucruri, iar tatăl rudei mele este printre cei care 
înţeleg cel mai bine căile străvechi. 

Owen făcu ochii mari cât ai unei bufniţe. Aceştia erau 
fixaţi pe chipul lui Tythe. 

— Şi ar fi tatăl rudei tale dispus să ne ajute? 

— Dacă mai trăieşte. O să împlinească nouăzeci şi trei 


321 


de ani în iunie, aşa că este foarte posibil să fi murit. Dar, 
dacă mai trăieşte încă, nu există nimeni altcineva care să 
cunoască mai multe despre cercurile de piatră din Anglia. 

Tythe se ridică vioi, eliberat în acelaşi timp şi de 
cântecul cristalului, şi de povara oaspeţilor. 

— Dacă vreţi să călătoriţi acolo, pot să vă scriu o 
scrisoare de recomandare, spuse binedispus, pentru a vă 
prezenta rudei mele. Puteţi pleca imediat ce se opreşte 
ninsoarea, de preferinţă chiar în seara aceasta. Dacă tu şi 
de Aguilar puteţi călări destul de bine cât să prindeţi 
viteză atunci veţi fi la Oxford chiar înainte ca scrisoarea 
mea să ajungă la Walsingham, în Londra. 

Owen se ridică încet. Privi lung împrejurul său, la 
încăperea care îi fusese cu multă vreme în urmă casă. Îşi 
înclină capul ca şi cum şi el ar fi auzit acum îngânarea 
cântecului cristalului, iar sunetul acestuia îi făcea plăcere. 

Un zâmbet aparte îi lumină faţa. Îşi întinse ambele mâini 
pentru a le strânge pe ale prietenului său. 

— Barnabas, eşti salvatorul meu şi aducător de veşti 
foarte bune! O să ne întâlnim cu ruda ta cât mai curând. 


322 


CAPITOLUL 28 


Ferma Lower Hayworth 
Oxfordshire 
30 decembrie 1588 


Anglia era toată o băltoacă de zăpadă topită. Aceasta se 
scurgea uşor din copaci pe drumurile cenuşii, pline de 
zloată. Caii se împiedicau şi alunecau pe pojghiţe de 
gheaţă ascunse. Chiar şi la prânz, era un întuneric ca de 
seară. Călătoritul noaptea se dovedi deosebit de periculos 
şi, pentru păstrarea secretului călătoriei lor, Owen se baza 
pe faptul că nimeni nu se aventura pe drumuri pe o vreme 
ca aceea. 

Ajunseră la fermă seara devreme, când noaptea începea 
să se lase cu adevărat. Casa era nou construită, pe un loc 
ce părea prosper, din lemn sănătos, piatră şi cu acoperiş 
de stuf, ridicată după cea mai nouă modă. În spate, 
câmpiile erau acoperite de ceaţă. Intr-un coteţ din 
apropiere, o pereche de ogari lătră melodios. Un buldog 
mârâi, nu spre ei însă. 

În faţă, o cărare pietruită ducea spre o poartă şi apoi 
spre o uşă de stejar care arăta ca şi cum ar fi putut să ţină 
în loc chiar şi o armată. Fumul se ridica în panglici 
întunecate din horn. Mirosul de carne prăjită parfuma 
aerul umed. 

Cedric Owen cobori anevoie din şa. Era ud până la piele 
şi tremura. Lângă el, de Aguilar stătea pe cal, cu buzele 
albăstrite de frig. Spaniolul îşi ţinea pelerina strânsă în 
jurul lui, atât pentru a-şi ascunde braţul lipsă, cât şi pentru 
căldura pe care aceasta i-o oferea. Ţinea în mână sabia 
solidă şi simplă a lui Robert Maplethorpe. 

— Bate la uşă, spuse el. Nu avem nimic de pierdut. Dacă 
ruda lui Tythe nu ne primeşte înăuntru şi trebuie să 


323 


dormim afară încă o noapte, o să murim amândoi, zise el 
încercând să zâmbească. După asta, căldura iadului ar fi o 
binecuvântare. Crezi că există un iad rece rezervat pentru 
cei care mor în timpul iernii? 

— Nu am venit până aici ca să murim, spuse Owen şi 
încercă să creadă şi el acest lucru. 

Îşi ridică mânerul pumnalului şi bătu cu el în lemnul nou 
al uşii fermei rudei lui Barnabas Tythe. 

Era prea îngheţat pentru a se mişca şi prea orbit de 
părul ud care îi stătea lipit pe frunte pentru a vedea bâta 
care se îndrepta spre capul său şi să aibă vreme să o evite. 
Il auzi vag pe de Aguilar strigând răguşit în spaniolă şi 
tropăitul unui cal pe cărarea acoperită de zloată. 

Nu era destul de treaz pentru a lua seama la mâinile 
puternice care îl prinseră în timp ce căzu sau la faţa 
frumoasă ai cărei ochi priveau fix în ai lui. 


Căldura de la picioare fu prima senzaţie care îl 
întâmpină pe Owen când acesta se trezi, dimpreună cu 
luxul neasemuit al aşternuturilor uscate şi căldura 
molatecă, după ce călărise timp de trei zile crezând că n-o 
să mai simtă niciodată altceva decât frig şi umezeală. 

Rămase întins o vreme, concentrându-şi atenţia spre 
jumătatea de jos a corpului, în încercarea de a evita 
durerea îngrozitoare pe care o simţea în craniu sau 
fluctuațiile propriei cunoştinţe. 

Într-unul dintre momentele de luciditate, avu impresia 
că aude două voci vorbind armonios în spaniolă, lucru care 
era, desigur, imposibil. Dar asta se repetă când se trezi din 
nou. Cu un efort, încercă să îşi adune gândurile şi îşi simţi 
toate cele patru membre, iar în final, din păcate, coastele 
şi capul. Ridicându-se pe perne, deschise ochii. 

— Ah, s-a trezit señor Owen. Era şi timpul. 

Vocea nu îi aparţinea lui Fernandez de Aguilar. Cei 30 
de ani petrecuţi împreună îi împletiseră vocea acestuia în 
suflet, încât cunoştea mai bine vocea prietenului său decât 
o ştia pe a lui. In ciuda protestelor trupului său, Cedric 
Owen îşi forţă capul să se întoarcă spre sursa vorbelor. 


324 


Era într-o bucătărie de fermă, mare şi confortabilă, cu 
podea din piatră şi un şemineu larg, cu o bancă de piatră 
alături, în care ardea ceea ce părea a fi un stejar întreg, 
tăiat în butuci mari. Camera iradia căldură. Fernandez de 
Aguilar era aşezat la o masă nouă de stejar, rana de la 
picior provocându-i, în mod evident, mai puţină durere. 
Lângă el stătea o siluetă îmbrăcată în negru. „Am o rudă, 
care şi-a pierdut de curând perechea... “ 

Silueta se ridică şi veni spre locul unde Owen era întins 
pe un pat cu rotile în faţa focului. 

— Îmi pare rău, domnule, dar eu locuiesc singură 
împreună cu tatăl meu văduvit, iar Anglia pe vremea 
aceasta nu este un loc unde oamenii cinstiţi pornesc la 
drum. Am crezut că sunteţi tâlhari veniţi să ne fure mica 
agoniseală. Dacă prietenul dumneavoastră nu ar fi strigat 
în spaniolă, probabil că v-aş fi lovit mult mai tare. Datorită 
oboselii companionului dumneavoastră sunteţi încă întreg. 
Dacă nu ar fi fost prea obosit şi delirând aproape, ar fi 
strigat în engleză şi mă tem că acesta v-ar fi fost sfârşitul. 

Owen se holba ametit, încercând să găsească o noimă în 
lumea întoarsă cu fundul în sus. Faţa pe care se străduia 
să o privească era lată la frunte şi obraji, îngustându-se 
într-o bărbie fermă deasupra unui gât zvelt. Ochii erau de 
un gri de oţel, ca de felină, sălbatici şi jucăuşi în acelaşi 
timp. Buzele erau perfecte, încadrate de riduri de expresie 
zâmbitoare, trasate adânc, care îi trădau cu voioşie o 
vârstă mai apropiată de 50 decât de 40 de ani. 

Impresia generală era a unei feţe energice şi inteligente, 
încadrată de un păr de aceeaşi culoare, cu aceleaşi bucle 
ca ale lui Barnabas Tythe, cu o strălucire care-l făcea să nu 
pară tocmai sur. Acest lucru fu cel care o identifică pe 
vorbitoare drept ruda lui Tythe, verişoara acestuia, fiica 
surorii mamei lui, al cărei tată fusese geomantf pentru 
abaţii mănăstirii din Glastonbury înainte de venirea 


6 Geomanţia (adică, divinaţia pământului) este o pseudoştiinţă care 
prezice viitorul cu ajutorul unor puncte trasate pe pământ sau prin 
analiza unor grămăjoare de pământ. Se mai ocupă cu studiul viitorului 
analizând nisipul, pietrele sau scoicile de pe pământ. (n.red.) 


325 


Reformei. 

Faptul ridica o întrebare destul de importantă, şi anume 
de ce omisese Tythe să menţioneze că această rudă a sa 
era o femeie sau că aceasta era uimitor de frumoasă, iar 
Fernandez de Aguilar, care îşi petrecuse întreaga viaţă 
adultă neluând în seamă farmecele sexului slab, ajunsese 
subit, şi pe bună dreptate, să fie îndrăgostit de ea. 

Sau poate nu chiar atât de subit. 

— Câtă vreme am dormit? întrebă Owen. 

— Nu mult, îi răspunse de Aguilar. Este seara zilei în 
care am ajuns. Martha a vorbit cu tatăl ei. Acesta ştie că 
fugim de slugile lui Walsingham şi că faptul că suntem în 
acest loc reprezintă un mare risc. El a insistat că trebuie 
să rămânem aici şi, mai mult de-atât, a cerut să vadă piatra 
albastră. Am aşteptat trezirea ta pentru a face acest lucru. 

„Martha... Noi...“ Schimbarea cea mai mare nu era în 
limbajul lui de Aguilar, deşi chiar şi aceasta era destul de 
mare, ci în sunetul vocii lui, care devenise bogată şi 
profundă, asemenea vinului de Madeira băut la marginea 
mării, într-o seară de vară. 

Acest lucru nu ar fi trebuit să îl doară atât. Petrecuse 
totuşi 30 de ani cu Najakmul şi faptul că ea contase enorm 
pentru Owen nu a intervenit niciodată între el şi spaniolul 
a cărui viaţă o salvase. 

Chiar şi aşa... 

— Aş putea să aflu cu cine vorbesc? 

Owen se ridică prea repede şi îşi închise ochii, icnind de 
durerea care îi cuprinse capul. 

Simţi o pauză dinspre dreapta. I se păru că femeia îi 
pusese o întrebare tăcută lui de Aguilar, cu ochii ei de 
culoarea oţelului, iar acesta îi răspunsese cu un semn din 
cap. 

Vocea care vorbise atât de catifelat spaniola, îi zise: 

— Îmi cer scuze, domnule. Mă numesc Martha Huntley, 
fiica lui Edward Wainwright, aşezat aici, lângă foc, şi soţie 
a lui Sir William Huntley, care a murit în această vară pe 
una dintre corăbiile care apărau Anglia de duşmanii noştri. 

Owen deschise ochii. Femeia era la depărtare de un 


326 


braţ, privindu-l. Îşi dorea să fi fost mai puţin vulnerabil. 

— Şi vorbeşti spaniola la fel de bine ca şi limba maternă. 
Nu te-a îndepărtat acest lucru de vecini la venirea 
armadei? 

Semăna foarte mult cu Najakmul. Ochii ei se aprinseră 
de un foc nou. 

— Vecinii mei ştiu că nu sunt o trădătoare, ci complet 
loială reginei şi ţării noastre. Familia mea a fugit în Spania 
când eram o copilă, în vremea când regina Elisabeta a 
ajuns pe tron. Eu eram tânără, mama mea nu avea 
sănătatea prea bună şi se temea că arderile pe rug aveau 
să înceapă din nou, doar că de aceasta dată catolicii aveau 
să fie cei persecutați, nu protestanții. 

— Şi v-aţi întors pentru că v-aţi înşelat? 

Ea îşi ridică mâinile într-un gest pe care l-ar fi putut 
învăţa de la de Aguilar, dar pe care îl cunoştea cel mai 
probabil încă din copilărie. 

— Eram englezi în Spania, ceea ce nu era un lucru prea 
sigur. Acolo, am fi fost trădători, cel puţin în inimile 
noastre. Prin acţiunile ei, regina a arătat că este serioasă 
în hotărârea de a acorda libertate tuturor credințelor. 
Tatălui meu îi era dor de tărâmul unde s-a născut, iar 
mama mea dorea să moară aici. I-a fost îndeplinită această 
dorinţă. 

— Îmi pare rău, spuse Owen. Cu mama şi soţul tău, 
ambii morţi, eşti de două ori îndoliată. 

Sinceritatea privirii ei îi mulţumi pentru curtoazie, dar 
negă în acelaşi timp nevoia acesteia. 

— Mama mea a murit cu mulţi ani în urmă. Eu sunt 
acum mai îngrijorată pentru tatăl meu, care se apropie şi 
el de ziua întâlnirii cu Creatorul divin. Rămâne legat de 
această viaţă pentru că nu vrea să mă lase femeie singură 
pe lume, obligată să mă mărit pentru a-mi păstra reputaţia 
şi casa. 

Privirea lui Owen se mută de la ea spre de Aguilar, apoi 
iarăşi spre Martha. Întrebă cu nevinovăție: 

— Şi ţi-e teamă de moartea iminentă a tatălui tău? 

Ea se înroşi, dar nu îşi cobori privirea. 


327 


— Da, dar nu din pricinile la care te gândeşti. Tatăl meu 
se agaţă de viaţă pentru un al doilea motiv: visează la o 
anumită piatră pe care trebuie să o vadă înainte de 
moarte, un cristal albastru de safir, cioplit în forma unui 
craniu uman. 

Owen nu răspunse imediat, ci aşteptă ca piatra să îi 
vorbească, dar zăbovi în van, căci aceasta era tăcută în 
mod nejustificat. Din momentul când au plecat din 
Cambridge, de fapt, din momentul când au plecat din Noua 
Spanie, îi condusese pe Owen şi de Aguilar spre acest loc. 
La fiecare răspântie din călătoria lor, cântecul ei fusese o 
prezenţă constantă, mai puternic atunci când coteau în 
direcţia potrivită, mai slab atunci când greşeau. In 
momentul uciderii lui Maplethorpe, aproape că zbierase de 
mulţumire, iar în stabilirea legăturii cu Barnabas Tythe, 
pentru a-l face să-i trimită acolo, se depăşise pe sine. 
Faptul că acum era tăcută îl făcea ca lumea să-i pară 
ştearsă. 

Simţind un val de panică, Owen îşi întoarse capul pentru 
a privi prin cameră, înfruntând durerea pe care o simţea în 
cap. 

De la stânga lui, de Aguilar îi zise: 

— Cedric, desagii tăi sunt aici. 

Timp de 30 de ani Fernandez de Aguilar ghicise fiecare 
dorinţă al lui Owen chiar înainte ca acesta să o exprime. 
Din nou era alături de Owen, ţinând desagii - cu o figură 
serioasă, gătit cu aur şi volănaşe de catifea maronie. Faţa 
lui prelungă nu mai era albastră de durere şi frig, ci vioaie. 
Ridurile acumulate în Noua Spanie erau luminate de râs şi 
speranţe noi. Ochii lui îi trimiteau complexe mesaje tăcute 
de scuze şi nesiguranţă, şi liniştire. Voia ca Owen să ştie 
că nimic nu se schimbase, că văduva Martha Huntley nu 
avea să intervină între ei, dar că în viaţa lui soarele 
răsărise din nou, iar el dorea cu ardoare libertatea de a se 
putea bucura de el. 

Răbdător, ca şi cum i-ar fi vorbit unui copil, Owen spuse: 

— Fernandez, tu eşti spaniol. Anglia e în război cu 
Spania. Prima dată când vei deschide gura şi-ţi vei 


328 


dezvălui adevărata identitate, vei fi un om mort. 

— Dar sunt deja un om mort, rânji spaniolul. Corpul meu 
a fost descoperit şi ars. Dacă noi doi e să fim feriţi de 
slugile lui Walsingham, atunci trebuie ca Fernandez de 
Aguilar să înceteze a exista. Dacă pot să-mi fac părul să fie 
mai deschis la culoare şi găsesc un motiv mai patriotic 
care să explice cum mi-am pierdut braţul, aş putea să fiu 
un alt om şi nimeni n-ar putea dovedi contrariul. 

— Ai vrea să renunti la tot ce ai fost odată? 

— Nu vreau, dar trebuie. Nu încă totuşi. Incă sunt omul 
căruia i-ai salvat viaţa. Sunt legat de tine şi îmi voi 
îndeplini datoria. 

— Credeam că este mai mult decât o datorie, zise Owen 
şi simţi un nod în stomac. 

— Aşa şi este, răspunse de Aguilar prinzându-l de umăr 
şi căutându-i privirea cu ochii negri. Sincer, este. Te 
iubesc la fel de mult cum am iubit pe oricine altcineva în 
viaţă. Dar trebuie să am fii care să trăiască după mine. Şi 
nu numai asta... 

În 30 de ani, de Aguilar nu rămăsese niciodată fără 
cuvinte. Noutatea acestui fapt mai uşură tensiunea 
momentului, în vreme ce cu restul fiinţei sale declara o 
pace nou descoperită, care era dincolo de cuvinte. 

— Atunci hai să scoatem piatra albastră la lumina 
focului, rosti Owen mai blând decât înainte. Poate că vom 
descoperi de ce a amuţit. 

Piatra dormea, sau cel puţin aşa i se păru lui Owen. O 
simţi grea şi amorţită în mâini atunci când o scoase din 
desagă, asemenea unei pisici care a început să moţăie la 
căldură şi se trezeşte fără chef. 

Când nici aşa nu se trezi, Owen ajunse la concluzia că 
era extenuată. El o crezuse nemuritoare, imună la durerile 
şi nevoile omeneşti, dar, pe măsură ce o ţinea lângă focul 
imens din ferma Marthei Huntley, vorbindu-i în mintea lui 
aşa cum făcuse în ultimele decenii, simţi amorţeala unei 
oboseli adevărate, o întoarcere greoaie în lumea 
oamenilor. Cântecul ei devenise o şoaptă subţire, venită 
din depărtarea spaţiului vast unde îşi găsise un loc de 


329 


odihnă precar. 

El nu se considerase niciodată stăpânul pietrei, capabil 
să o cheme contra voinţei proprii. Acum, stătea pasivă în 
palmele lui, astfel încât lumina focului abia trecea prin ea 
şi culoarea pe care o revărsa era mai degrabă chihlimbarie 
decât albastră. 

— Îmi pare rău, îi zise Owen firicelului de cântec care i 
se înfiripa în minte. Cineva ar vrea să te cunoască. Imi 
pare rău că trebuie să îţi întrerup odihna. 

— Mulţumesc. 

Auzi o voce tare care venea ca răspuns al unui gând pe 
care era convins că îl rostise doar în minte. Owen se 
întoarse prea repede şi încetini apoi din cauza durerii pe 
care o simţi în cap. 

Focul îl ascunsese pe Edward Wainwright. Stătea atât 
de aproape de acesta, încât părea că flăcările ar fi putut 
să-l devoreze şi pe el după ce terminau cu buştenii de 
stejar. Era aşezat într-un fotoliu, învelit în pături fine, un 
schelet însufleţit, care abia se agăța de viaţă. Venele i se 
zăreau albastre şi îngroşate prin pielea subţire ca hârtia. 
Tendoanele îi ieşeau în evidenţă ca nişte scripeţi, încât 
Barnabas Tythe ar fi putut să ţină o lecţie de anatomie 
folosindu-se de corpul bătrânului, fără să aibă nevoie de o 
disecţie. Ochii îi erau acoperiţi de cataractă şi avea 
pleoapele umflate de conjunctivită, cu puroi uscat la 
colţuri, acolo unde fiica lui nu se obosise să îl şteargă, sau 
poate că îl lăsase intenţionat, nedorind să îl deranjeze 
astfel, căci nu îi făcea niciun rău, gândi Owen, şi asta nu 
răpea din demnitatea bărbatului aflat pe moarte. 

Acesta era mai puternic decât părea. Se întinse să 
prindă încheietura mâinii lui Owen, iar degetele îi erau la 
fel de puternice ca un şarpe care se înfăşoară în jurul 
prăzii, zdrobind-o. 

— Îmi permiţi să privesc nestemata? 

— Desigur. 

Piatra nu dăduse un răspuns diferit, şi nici nu trase 
vreun semnal de alarmă. Owen o aşeză, cuibărind-o în 
cutele păturii galbene care acoperea genunchii osoşi. 


330 


— Puteţi chiar să o atingeţi dacă doriţi. 

Urmă o pauză în care bătrânul doar privi piatra. Faţa lui 
trăda o uimire totală, asemenea unui copil care primeşte 
ce îşi doreşte cel mai mult după vreme îndelungată de 
aşteptare. 

Craniul era aşezat faţă în faţă cu el, cu ochii goi ridicaţi 
în sus. Era încă nemişcat, absorbind adormit lumina 
focului şi reflectând-o şi mai adormit. Mâinile lui Edward 
Wainwright  atinseră încet,  minunându-se, tâmplele 
lustruite ale acestuia. 

La momentul întâlnirii lor, piatra plânse, sau cel puţin 
aşa i se păru lui Owen. În lumina palidă a focului, simţi o 
duioşie cum nu mai simţise niciodată până atunci. 

Bătrânul plângea în mod cert. Lacrimile rare lăsau urme 
aurii pe obrajii săi, de parcă le păstrase toată viaţa pentru 
acel moment. 

Totuşi, ochii îi erau limpezi când se ridicară să îi 
întâlnească pe ai lui Owen. 

— Există un loc în acest ţinut care a fost creat special 
pentru a primi această piatră la sfârşitul vremurilor. Ştii 
care este? 

Owen simţi că îi stă inima în loc, apoi porni să bată din 
nou, zăpăcită. 

— Visez acest loc în fiecare noapte de treizeci de ani, 
dar nu am fost acolo niciodată şi nu ştiu unde este. Am fost 
trimis în Anglia pentru a-l găsi. 

— Atunci, ultimul meu an de viaţă nu a fost irosit, spuse 
Wainwright şi faţa i se lumină pentru o clipă. Am aşteptat 
atât fericirea fiicei mele, cât şi sosirea ta, iar astăzi ambele 
s-au împlinit. Insă căutarea noastră nu este atât de simplă, 
căci noi, cei care păstrăm vechile căi sacre, nu am ştiut 
niciodată care dintre cele cinci locuri pe care le îngrijim 
este cel care contează cel mai mult. Ai putea să îmi 
desenezi locul pe care îl visezi? 

Asemenea unui potop, sângele începu să se reverse prea 
repede în venele lui Owen. Simţi că ameţeşte. 

— Dacă îmi daţi o hârtie şi ceva de scris, atunci pot 
încerca. 


331 


Urmând îndemnul tatălui ei, Martha se duse cu o 
lumânare la etaj. Se întoarse apoi cu o pană de gâscă, 
cerneală neagră şi o foaie de hârtie de calitate, netedă, pe 
care se scria perfect cu cerneală. 

— O folosesc pentru crearea de hărţi astrale, rosti 
Edward Wainwright. Dacă trăiesc până dimineaţă şi îmi 
spui locul şi data naşterii tale, pot să îţi alcătuiesc harta 
astrală. 

Owen îi mulţumi politicos. Nu îi zise că putea să-şi 
alcătuiască singur harta astrală şi că făcuse deja acest 
lucru de nenumărate ori. 

Stătea aşezat lângă foc, ţinând pe genunchi o tavă de 
lemn întoarsă cu fundul în sus pe post de pupitru. În 
lumina portocalie a flăcărilor, cu ochii pe jumătate închişi, 
începu să schiţeze locul sacru, presărat cu ierburi din 
junglă, pe care îl văzuse prima dată în visul său, cu trei 
decenii în urmă. 

Vorbea în timp ce desena. 

— Locul este învăluit de ceaţă. La început, când mă 
apropii de el, nu pot să disting decât siluetele fagilor dintr- 
o parte. Şi totuşi este luminat de luna care mai are o 
săptămână până să fie plină, astfel că umbrele pietrelor 
ridicate sunt clare. 

— Sunt deci şi pietre? Poţi să mi le descrii? 

— Nu pot să fiu foarte precis. 

Pe hârtie apăruseră deja linii vagi care ilustrau fagii şi 
începuturile unui cerc de piatră care era magic în sine şi 
nu avea nevoie ca el să îi descrie această calitate, dar nu 
poseda detaliile cerute de Edward Wainwright. 

Owen înclină tava pentru a primi o lumină mai bună. 

— Pe măsură ce mă apropii, ajung la un şir de patru 
pietre înălțate. Fiecare dintre ele este mai înaltă decât un 
om, iar la bază este de două ori mai lată decât la vârf, care 
este ascuţit. Acestea înconjoară un tumul lung, rotunjit, cu 
o formă de bol, în faţa căruia se află pietre mai joase şi 
rotunde. 'Tumulul în sine este alcătuit din piatră acoperită 
cu pământ şi iarbă care ascunde tunelul din interior. Are 
un prag de piatră tăiată la capete pentru a se uni cu 


332 


celelalte pietre aşa cum se îmbină lemnul pentru a crea 
cadrul unei uşi, continuă el, scărpinându-şi bărbia cu 
capătul penei. Spre ruşinea mea, nu pot număra pietrele 
aşezate în cerc. Încerc să fac asta, dar de fiecare dată 
numărul este diferit. 

Din capătul îndepărtat al băncii de lângă şemineu, 
Edward Wainwright îi răspunse: 

— Nu e nicio ruşine în acest lucru. Nimeni nu poate 
număra vreodată pietrele din aceste cercuri vechi, ele nu 
sunt create pentru ochii noştri. În visul tău, intri în 
încăperea funerară? 

— E un mormânt? rosti Owen ridicându-şi capul. M-am 
gândit că asta s-ar putea să fie. In interiorul lui sunt oase 
de cai şi oameni. În fiecare vis, intru într-adevăr în tunel. 
Este complet întuneric, dar totuşi pot să văd ca şi cum ar fi 
lumină. Acesta este felul în care somnul şi piatra albastră 
mi-au schimbat vederea. 

Începu o altă schiţă, de această dată din interiorul 
movilei. 

— Mormântul este îngust şi lung, cu excepţia a două 
nişe laterale de fiecare parte a intrării, astfel încât, dacă 
aceasta este privită de deasupra, forma ei ar fi cea a unei 
cruci cu braţele scurte. Nişa făcută pentru piatră este în 
capătul îndepărtat, în zid. Nu am văzut-o clar niciodată, 
dar cred că are exact dimensiunea craniului şi îl va prinde 
în stânca movilei. 

Îşi termină schiţele reprezentând movila atât din 
exterior, cât şi din interior, şi marcă nişa cu o săgeată şi 
câteva cuvinte, întorcând foaia, îi arătă schiţa lui Edward 
Wainwright. 

— Nu aş vrea să vă grăbesc moartea în niciun fel, 
domnule, dar, dacă vă va ajuta să vă îndepliniţi scopul 
vieţii, atunci aceasta va fi una împlinită. 

— Este una împlinită. 

Ochii lui Wainwright erau aprinşi de o lumină nouă. Privi 
dincolo de Owen, spre locul unde era aşezată Martha 
Huntley. 

— Acesta este motivul pentru care am trăit, tu şi cu 


333 


mine, îi zise fiicei sale. Acesta este momentul dezvăluirii. 

Fără nicio vorbă, Martha îl lăsă pe spaniol şi se îndreptă 
cu lumânarea spre şemineul uriaş, din care buşteni groşi 
cât capul unui om emanau o căldură îngrozitoare. 

Să stingi un asemenea foc cerea ceva îndemânare, 
obţinută cu siguranţă din experienţă. Apoi, după ce 
buştenii fură daţi deoparte, Martha îşi prinse fustele în 
jurul  gleznelor.  Ingenunchind aproape de fundul 
căminului, făcu un mic miracol, trecându-şi mâna prin 
piatra groasă a şemineului spre un mic spaţiu aflat dincolo 
de acesta. Cu respiraţia tăiată, Owen se apropie cu 
lumânarea în mână şi descoperi, ajutat de lumina acesteia, 
că nu era un miracol, ci un act de prestidigitaţie. O singură 
piatră din mijlocul vetrei era echilibrată pe un ax, astfel 
încât, atunci când era împinsă, o parte se învârtea spre 
interior, iar cealaltă spre exterior, lăsând o deschizătură 
prin care putea trece mâna unui om. 

Din spaţiul ascuns astfel, Martha scoase la iveală o 
legătură de pergamente rulate şi legate cu păr de cal. Ea 
le purtă de parcă ar fi fost osemintele sfinte ale unui martir 
mort demult, gata să se sfărâme în orice moment. 
Ingenunchind, le aşeză cu grijă pe genunchii tatălui ei. 

Acesta le sortă mişcându-le cu capătul moale al penei de 
scris, ridică unul şi i-l întinse lui Owen. 

— Imi faci onoarea de a-l deschide? 

— Pot să fac acest lucru în siguranţă? Pare prea vechi 
pentru a fi atins de cei nepricepuţi ca mine. 

— A fost creat pentru cei ca tine. Dacă se fărâmă la 
atingerea ta, tot îşi va fi servit scopul. Dar este mai bine să 
îl desfaci cu grijă, pentru a rămâne şi pentru cei care au să 
vină după tine. 

Owen îşi tinu respiraţia fără să-şi dea seama de acest 
lucru decât după ce îndeplini fapta. Cu degete nesigure, 
dezlegă legătura şi desfăcu pergamentul. Acesta era mai 
moale decât şi-ar fi închipuit el şi nu se rupse unde era 
îndoit, ci se întinse de lungimea unui braţ, lat de o palmă şi 
având schiţat pe el, în cărbune, un peisaj. 

Fernandez de Aguilar fu cel care înţelese primul, aplecat 


334 


peste umărul lui Owen. 

— Este acelaşi loc... Cedric, acesta este visul tău! 

Şi aşa şi era, desenat în cărbune şi colorat cu ocru, var 
şi oxid de aramă închegate cu apă sau albuş de ou, sau un 
altfel de liant de acest gen care făcuse culorile să se 
decoloreze de-a lungul vremii. 

Locul era cel pe care îl văzuse în vis. Numărul pietrelor 
era şi acum imposibil de numărat, ca şi cum lumina focului 
le făcea să tremure ori de câte ori Owen le privea direct. Şi 
totuşi, movila era cea care îi atrase prima dată şi îi reţinu 
privirea, căci nu era goală şi tăcută, aşa cum fusese în 
visul său şi cum o desenase, ci era în centrul unei mulţimi 
adunate acolo, cu un bărbat care ţinea un toiag ridicat 
aproape de intrarea în tumul. Cu inima bătându-i puternic, 
se aplecă spre foc, aduse pergamentul mai aproape de 
faţă, apoi îl cobori din nou. 

— Cât de vechi e desenul? întrebă cu vocea uscată. 

— Se află în posesia familiei mele de mai bine de o sută 
de generaţii, răspunse Edward Wainwright. Aş putea să-ţi 
înşir toate numele, dar mă tem că nu mi-ar ajunge viaţa pe 
care o mai am de trăit pentru a termina enumerarea lor. 
Cândva, dacă ai vreme şi te interesează, Martha poate să 
facă acest lucru pentru tine. 

— Şi în familia mea, putem enumera numele tuturor 
păzitorilor pietrei albastre, spuse Owen. Este primul lucru 
pe care l-am învăţat de la bunica mea. Recitatul numelor ia 
peste jumătate de zi. 

— Desigur, pentru că voi sunteţi păzitorii şi linia voastră 
este neîntreruptă, ca şi a noastră. Noi suntem cei care se 
îngrijesc de vechile poteci. De ce întrebi deci despre vârsta 
desenului? 

Datorită unui mic miracol, Owen reuşi să îşi adune 
destulă putere cât să vorbească. 

— Mi s-a părut că mă recunosc în imagine. Acum, că mă 
uit mai de aproape, văd că nu e decât un bărbat cu părul 
argintiu, dar ar putea să fie oricine de aceeaşi înălţime şi 
cu acelaşi păr. Îmi cer scuze. 

Ţinu desenele unul lângă celălalt, al său şi pe cel mai 


335 


vechi. 

— Acestea reprezintă fără îndoială acelaşi loc, dar nici 
acum nu ştiu unde se află în Anglia. 

Wainwright îl privi şocat. 

— Desigur că nu! Căci, dacă ai şti, ai putea să-i rosteşti 
numele. Doar prin păstrarea acestei informaţii şi a pietrei 
separat, putem fi în siguranţă în această lume unde focul şi 
tortura sunt folosite pentru a extrage adevărul din minţile 
îndărătnice. 

Luă desenul mai vechi şi începu să îl împăturească. 

— Şi nici nu este încă nevoie să ştii asta, căci mai sunt 
mulţi ani până ce o să fie nevoie ca piatra ta să fie aşezată 
acolo pentru a deveni inima bestiei care se va ridica din 
pământ. Aşa cum am făcut încă dinaintea naşterii lui 
Hristos, noi, cei care ne îngrijim de vechile poteci, vom 
păstra această informaţie în siguranţă până la venirea 
vremii ca piatra să reapară pentru apărarea pământului. 
Sarcina ta este să ascunzi craniul într-un loc secret, care îi 
va opri pe toţi cei care caută să îl distrugă, putând fi totuşi 
descoperit de cei care trebuie să îl ducă în acest loc. 

Ochii lui Edward Wainwright aveau aceeaşi culoare de 
oţel ca şi ai fiicei lui. Se folosea de ei aşa cum un spadasin 
se foloseşte de strălucirea soarelui, pentru a prinde 
privirea lui Owen şi a o susţine. 

— Ştiai, nu-i aşa, că piatra ta trebuie ascunsă undeva 
departe de aici? 

— Într-un loc cu apă albă, da. Bunica mea mi-a descris 
acest loc şi un francez înţelept mi-a vorbit despre el încă o 
dată, cu multă vreme în urmă, în vara tinereţii mele, astfel 
încât să înţeleg de ce a făcut ea acest lucru. 

— E departe de aici acest loc? Putem să mergem acolo 
acum? 

— Dacă e nevoie, deşi drumul nu va fi uşor dacă trebuie 
făcut în secret. Este în Yorkshire, unde am crescut, iar 
drumul călare până acolo durează zece zile. 

— Atunci, fiecare dintre noi ne putem îndeplini sarcinile. 
Eu voi ascunde din nou harta, ca familia mea să îi poată 
păstra secretul, iar tu trebuie să te îndrepţi spre York 


336 


pentru a-ţi îndeplini şi ultima parte a târgului cu piatra. 
Martha? Poţi să pui te rog pergamentul înapoi la locul său? 

Fiica lui făcu ceea ce i se ceruse, închizând apoi 
ascunzătoarea şi făcând focul din nou. Căldura pe care o 
emana nu mai era la fel de puternică, dar era suficientă. 

— Mulţumesc. 

Cu oasele pârâind, Edward Wainwright se ridică în 
picioare. Cu regret, fragilul bătrân îi înapoie cristalul lui 
Owen. Apoi, făcu o plecăciune adâncă spre el şi spre 
Fernandez de Aguilar. 

— Domnilor, mi-aţi dăruit nespusa plăcere de a vedea 
piatra şi de a vă vedea pe voi în ultimele zile ale vieţii 
mele, şi nu vă pot mulţumi îndeajuns pentru asta. Acum, 
corect ar fi să vă trimit cât mai rapid să vă îndepliniţi 
ultima sarcină, dar noaptea aceasta nu este potrivită 
pentru călătorit şi nu mă îndoiesc că poate aştepta până 
dimineaţă. Între timp, putem începe să încălzim paturile şi 
avem destulă mâncare pentru patru persoane, dacă încă 
nu v-aţi săturat de gâscă friptă. 


337 


CAPITOLUL 29 


Ferma Lower Hayworth 
Oxfordshire 
31 decembrie 1588 


Undeva nu prea departe, un clopot bătu miezul nopţii. 
Cedric Owen stătea întins, holbându-se la tavanul 
întunecat. Aşternuturile patului său erau reci, umede şi 
apretate. Camera avea un miros stătut şi, pe la colţurile 
grinzilor, atârnau pânze de păianjen. Salteaua neregulată 
era făcută din păr de cal şi capetele care ieşeau din ea îi 
înţepau pielea prin cămaşă. Cu toate acestea, era un lux în 
comparaţie cu locurile unde dormise în călătoria de la 
Cambridge şi se bucura de asta. Îşi întinse picioarele 
pentru a prinde şi ultimul suflu de căldură al cărămizii 
înfierbântate, învelită într-o şosetă de lână, şi ascultă 
pulsul molcom al unei case noi şi respiraţia bărbatului 
întins în patul de alături. 

Cunoştea ritmul acelei respiraţii la fel de bine cum o 
cunoştea pe a sa. Dormise alături de el, deşi nu în acelaşi 
pat, timp de 30 de ani. Li spuse pe întuneric: 

— Fernandez, dacă nu poţi să dormi, de ce nu te duci la 
ea? E posibil să fie trează, la fel ca tine. 

Urmă o tăcere în care auzi cum ritmul respirației se 
schimbă de două ori. În cele din urmă, Fernandez de 
Aguilar îi răspunse: 

— E o doamnă. N-aş încerca să-i pătez reputaţia. 

— Şi dacă ar fi ca oamenii lui Walsingham să vină mâine 
şi să ne prindă? Nu ai prefera să o fi lăsat pe ea să aleagă 
ce face cu propria reputaţie? In câteva zile, vă puteţi 
căsători, dacă asta este dorinţa ei. 

— Şi dacă nu vrea? 

— Atunci, îţi vei fi primit răspunsul. Du-te la ea, omule. 


338 


Nu ai nimic de pierdut. 

Un pat scârţâi în întuneric. Auzi foşnetul cearşafurilor 
apretate şi al unei pături date deoparte, apoi zgomotele 
vagi făcute de spaniolul care se îmbrăca, întrerupte de o 
pauză scurtă. 

Amuzat, Owen îi zise: 

— Nu trebuie să îţi schimbi vestonul. Dacă nu te iubeşte 
în cel de catifea maronie, nu o să îi placă mai mult de tine 
în cel albastru. lar dacă ţine la tine, nu le vei purta pe 
niciunul din ele pentru multă vreme. 

— Speram să găsesc o haină cu mai puţini stropi de 
noroi pe ea, dar ai dreptate, nu am nimic de câştigat astfel. 

Pentru un bărbat care nu se îndoise de sine niciodată, 
vocea lui de Aguilar avea acum o urmă de nesiguranţă. 

— Dacă nu mă vrea, atunci s-ar putea să trebuiască să 
plecăm înainte de cântecul cocoşului. 

— În acest caz, nu vom mai fi nevoiţi să mâncăm gâscă. 
Du-te şi nu te aştepta să te întorci înainte de cântecul 
cocoşului. 

De Aguilar ieşi cu paşi uşori. Owen rămase treaz în 
întuneric şi auzi murmurul vocilor şi zgomotul focului 
aţâţat în şemineu. Mirosi fumul şi dulceaţa scorţişoarei din 
vinul fiert şi se lăsă furat de somn, pentru a nu-şi ofensa 
prietenul la care ţinea din suflet, ascultându-l cum îi făcea 
curte unei doamne. 


Fu trezit ceva mai târziu de lătratul ogarilor, un sunet 
care ar fi înfiorat chiar şi luna de pe cer, făcând-o să-şi 
schimbe cursul. Cristalul cânta împreună cu ei, un plânset 
de avertizare care trecu de norii visului său, răspândind 
fulgere galbene de alarmă pe care nu le văzuse sau auzise 
în cei 30 de ani de când erau împreună. 

Pe întuneric, Owen se ridică în capul oaselor, întinzând 
o mână după cuţit, iar pe cealaltă după de Aguilar şi abia 
când nu găsi niciuna, nici alta, îşi aduse aminte unde se 
afla şi în ce scop. 

În timp ce se ridica din pat, evenimentele serii se 
puneau în ordine în mintea lui. Ultimul fu recunoaşterea 


339 


locului unde putea să îl găsească pe de Aguilar şi în ce 
stare de spirit. 

Barnabas Tythe îi dăduse lui Owen o sabie. O prinse la 
brâu şi alergă pe coridor, spre camera din capătul estic al 
acestuia, în care dormea fiica gazdei lor. 

— Fernandez? Fernandez, eşti acolo? Suntem atacați! 

— Aşteaptă-mă la parter. 

Vocea era doar un pic iritată. 

Se întâlniră în faţa cărbunilor aprinşi ai focului. 
Fernandez era complet treaz, cu ochii luminaţi de 
dragostea proaspăt consumată. Işi prinse şi el propria 
sabie la brâu. 

— Walsingham? întrebă el. 

— Cred că da. Cristalul strigă un avertisment la fel de 
puternic ca şi ogarii de afară. 

— Cine altcineva ar umbla pe drumuri în primele ore ale 
dimineţii ultimei zile din an? spuse de Aguilar în vreme ce 
se răsuci, studiind camera. Casa este bine construită. 
Putem să întărim uşile şi ferestrele, dar nu putem rezista 
unui asediu îndelungat. Ar fi mai bine dacă noi doi am 
merge afară. Să ne întâmpinăm în mod deschis inamicul, 
iar gazda noastră şi fiica lui vor rămâne în siguranţă, 
înăuntru, pentru... 

— Nu. 

Edward Wainwright şi fiica lui vorbiră într-un singur 
glas. Bătrânul era surprinzător de agil pentru vârsta lui şi 
pentru acea oră din noapte. Se sprijini de cadrul uşii. 

— Nu mă îndoiesc de curajul sau de priceperea voastră, 
dar suntem prea aproape de sfârşit pentru a risca să ne 
pierdem acum. Cristalul albastru nu trebuie să ajungă în 
mâinile duşmanului şi nici secretul destinaţiei lui finale în 
inima pământului. Dacă aceste lucruri sunt pierdute 
împreună, atunci nu doar noi vom fi cei pierduţi cu ele. 

— Şi ce ne sfătuiţi? 

De Aguilar asculta politicos în timp ce căuta lemne cu 
care să întărească ferestrele şi vase în care să adune apă 
ca să stingă un eventual foc. 

— Eu voi rămâne aici. Tu şi păzitorul cristalului trebuie 


340 


să plecaţi. Fiica mea poate să aleagă singură ce să facă, să 
plece cu voi sau să rămână aici. Ambele variante sunt pline 
de pericole. Nu i-aş impune o moarte meschină împotriva 
voinţei ei. 

— Tată... 

Era limpede de văzut că această alegere o sfâşia. 

Cristalul albastru îşi striga în continuare avertismentul. 
Prinzând curaj insuflat de cântecul acesteia, Owen spuse: 

— Mergi cu Fernandez. El va avea grijă să fii în 
siguranţă. Eu voi pleca primul, îndreptându-mă spre nord 
şi îndepărtându-i astfel pe atacatori de casă. Atunci când 
aceştia se vor lua după mine, puteţi să vă întoarceţi 
amândoi în siguranţă la tatăl tău. 

— Nu. 

De Aguilar fu cel care vorbi de această dată. 

— Cedric, tu ai cristalul albastru, iar eu încă mai am 
datoria, care este, aşa cum ai spus seara trecută, mult mai 
mult decât atât. Viaţa ta se află în grija mea, precum şi cea 
a pietrei albastre, şi astfel speranţa lumii pentru 
eternitate. De aceea, îţi încredinţez ţie grija Marthei şi a 
tatălui ei sau poate îi încredinţez ei grija voastră, căci am 
impresia că abilitatea ei să folosească o sabie o depăşeşte 
cu mult pe a ta. Eu voi fi cel care va juca rolul de momeală. 
Voi face tot ce pot pentru a-i atrage pe cei care ne vânează 
cât mai departe, în vreme ce voi trei vă veţi îndrepta spre 
nord. Te rog, nu avem timp de pierdut şi aceasta este 
singura noastră şansă. 

În câteva momente, devenise din nou bărbatul pe care 
şi-l amintea Owen, cel care condusese Aurora printr-o 
furtună înfiorătoare pentru a ajunge pe un tărâm uimitor: 
un om încrezător, organizat până la ultimul detaliu, 
neadmiţând nicio discuţie. Păşea de-a lungul bucătăriei, 
dând instrucţiuni repezite. Aşa cum se întâmplase cu mulţi 
ani în urmă, Cedric Owen începu a face ce i se cerea, prea 
ocupat pentru a se mai gândi şi la alte posibilităţi care ar fi 
putut să fie luate în considerare. 

— Împachetează puţinul pe care trebuie să îl iei cu tine 
şi lasă restul. Ia destule diamante cât să poţi trăi liniştit 


341 


jumătate de an şi ascunde restul. Lasă ceva aur undeva 
unde să dea impresia că a fost ascuns în grabă. Dacă este 
găsit, poate că o să fie destul pentru a ne câştiga 
libertatea. Dacă o să supravieţuim, ne putem întoarce mai 
târziu după restul. Cedric, tu ia calul meu, iar eu îl voi lua 
pe al tău. Dacă am fost recunoscuţi în timpul călătoriei, 
atunci aceasta ne va ajuta să-i înşelăm, căci tu ai călărit 
unul sur, iar acesta va fi limpede văzut în lumina dimineţii. 
Eu voi lua orice cai ne poate împrumuta Edward şi îi voi 
folosi pentru crearea unei diversiuni. 

Amândoi alergau să îi îndeplinească poruncile. 

— Owen, Martha, nu îmi caut pieirea, ci doar să salvez 
vieţile voastre. Trebuie să aveţi încredere în mine, în 
privinţa asta, amândoi. 

Dintre ei doi, Martha era cea mai curajoasă. Avea o 
bucată pătrată de pânză în care deja aduna pâine şi 
brânză, plus un fagure de miere din cămara de lângă 
bucătărie. Îl îmbrăţişă pe de Aguilar lipindu-se de el şi 
primi un sărut scurt şi cast. Făcând un pas îndărăt, îi zise 
lui Owen, pecetluind astfel decizia: 

— Spune un loc unde poate să ne întâlnească după ce 
scapă de ei. 

Se mişcau rapid, îndemnați de lătratul tot mai puternic 
al câinilor şi de strigătele tot mai agitate ale cristalului. 
Lumânările arseseră mai puţin de jumătate de centimetru 
când se îmbrăţişară de rămas-bun. Diamantele şi o parte 
din aur fură ascunse în locul secret din spatele focului, iar 
restul aurului fu pus într-un loc unde cei care căutau 
puteau să-l descopere fără prea mare dificultate, crezând 
că au dat peste o comoară. Owen avea bagajele gata făcute 
şi era pregătit de plecare împreună cu Edward Wainwright 
şi fiica acestuia. De Aguilar memorase, fără a-l însemna 
nicăieri unde putea fi găsit, numele locului unde urmau să 
se întâlnească. 

Incălecă pe animalul călărit de Owen la venirea din 
Cambridge. Owen întinse mâna spre căpăstru. Prietenul 
său era un contur abia vizibil în întunericul îngheţat al 
nopţii. 


342 


— O să te aşteptăm acolo peste zece zile, în fiecare a 
doua zi a lunii. Apoi, ne vom întoarce la locul acela o dată 
pe lună. Dacă tu vei veni, iar noi nu vom fi acolo, leagă un 
pătrat de pânză de crengile păducelului de lângă pârâu şi 
vom sosi în fiecare zi în zori. Dacă eşti prins şi obligat să 
mărturiseşti, atunci, spune-le să lege lână albă de copac 
drept semnal pentru a ne atrage, iar noi vom şti să fugim. 

De Aguilar se aplecă din şa. Respirația îi era 
transformată de aerul rece şi palid al dimineţii în ceaţă 
fină. 

— Nu voi fi capturat. Aşteptaţi-mă acolo. O să mă alătur 
vouă cât ce curând pot. 

Despărțirea de Martha fu scurtă şi emoţionantă. Owen 
îşi întoarse spatele, pentru a le acorda intimitate. Apoi, 
rămaseră împreună, el şi Martha, în frigul muşcător din 
grajduri, ascultându-l pe de Aguilar făcând zgomot cât 
pentru trei persoane în vreme ce pleca, dar ca şi cum cele 
trei s-ar fi străduit să nu fie auzite. 

Câinii lătrau, iar cristalul îngână un rămas-bun care îl 
îndureră pe Owen mai mult decât îl îndurerase moartea lui 
Najakmul în jungla din Zama. Martha Huntley nu putea să 
îl audă, iar el nu încercă să îi explice de ce plângea. La 
lumina palidă a unei singure lumânări, văzu că purta la 
mâna care îi fusese până atunci neîmpodobită un frumos 
inel de aur pe inelarul stâng. 

Curând, auzi un strigăt, zgomotul făcut de mai mulţi 
călăreţi şi fluierul care era semnalul lui de Aguilar că a fost 
văzut. Ropotul copitelor acoperite se transformă într-un 
tunet provocat de sunetul potcoavelor de fier lovind piatra. 
Foarte repede, sunetul vânătorii deveni tot mai puternic, 
apoi se pierdu în noapte. 

— Ar trebui să plecăm acum, îi zise Owen aspru Marthei 
şi tatălui acesteia. Căci avem zece zile de călărit până la 
York şi trebuie să călătorim cu grijă, pentru a nu trezi 
suspiciuni care să îndrepte vânătoarea spre noi, cei care 
suntem prada de drept. Walsingham încă mai caută 
cristalul. Nu ne va fi prea bine dacă află că nu este acolo 
unde credea el. 


343 


CAPITOLUL 30 


Oxfordshire, Anglia 
4.00 A.M. 
21 iunie 2007 


— Cineva ne urmăreşte! 

Stella se răsuci pentru a se uita prin geamul din spate. 
Undeva în întunericul nopţii erau două puncte gemene de 
lumină. Pentru o clipă, simţi miros de piatră umedă, gustul 
pământului pe limbă şi strânsoarea violentă a fricii pe care 
o simţise în peşteră. Cu ajutorul pietrei, mânia împrăştie 
acest sentiment. 

— Cel care vrea să obţină cristalul, spuse ea încet, 
maliţios. Suntem vânaţi. 

Kit era pe bancheta din spate a maşinii. Se aplecă în 
faţă. 

— Davy, poţi să conduci fără lumini? 

— Nu dacă vrei să mori înainte de răsărit. 

Davy cunoştea drumul spre tumul, aşa că el era cel care 
conducea maşina. Mergeau oricum prea repede. 

— Cât mai avem până acolo? 

— Încă trei sau patru kilometri. 

— Atunci, opreşte maşina şi plecaţi fără mine. Eu o să vă 
ajung din urmă mai târziu. 

— Kit? rosti Stella întorcându-se şi prinzându-l de mână. 
Tu nu poţi să mergi. 

— Pot să merg, doar că nu pot să alerg. Voi puteţi şi voi 
sunteţi cei care trebuie să ajungă acolo. Davy ştie unde 
trebuie să ajungeţi, iar tu ai piatra. Trebuie să mă lăsaţi în 
urmă, continuă el, aplecându-se pentru a-l lua pe Davy de 
încheietura mâinii, în cel mai intim gest pe care Stella îl 
văzuse vreodată făcând. Ştii că am dreptate. Nu vă 
prostiţi. Faceţi cum vă spun. 


344 


Davy îşi ţinea privirea aţintită pe drum. După un 
moment, răspunse: 

— Urmează o intersecţie. Chiar după cotitură este un 
câmp unde putem să ascundem maşina după un tufiş. 
Stella, e o lanternă în torpedou. O să avem nevoie de ea 
pentru a vedea încotro ne îndreptăm. Kit, dacă mergi la 
pas, atunci rămâi pe drum. Urcă pe deal până la parcarea 
de la White Horse şi fă dreapta la Ridgeway. Îndreaptă-te 
spre şirul de copaci. Locul se află la jumătate de kilometru 
dincolo de ei. N-ai cum să-l ratezi. 

— N-o să ratez nimic în seara asta, zise Kit. După toate 
astea, mă aştept cel puţin la focuri de artificii. Sau la 
apariţia unui dragon. 

— Sper că nu, spuse Davy sumbru. Ki'kaame, păstrătorul 
cristalului tribului Sami a zis că, dacă apucăm vreodată să 
vedem dragonul, înseamnă că suntem deja morţi. Stai o 
clipă. Acum urmează intersecţia. N 

Stinse farurile şi trase brusc de volan spre stânga. În 
întunericul orbitor, doar speranța şi norocul putea să îi 
ţină teferi. Davy opri motorul. În beznă, botul maşinii se 
lovi surd de pământul arat. 

— Afară, rosti Davy. Repede! 

Trăise în zone de război. Acest lucru se vedea din felul 
cum se mişca, cât mai aproape de linia tufişurilor, departe 
de lumina cenuşie a stelelor. 

Stând în orzul înalt până la genunchi, Stella îi înmână lui 
Kit lanterna şi telefonul ei. Stăteau în întuneric. Undeva, 
nu prea departe, o maşină se opri, apoi porni mai departe. 

— E ca în peşteră, zise Kit, doar că, de data asta, tu eşti 
cea care fuge înainte. 

— Eu nu am unde să cad. Kit... 

— Nu-i nimic. O să stau puţin aici şi o să vă ajung din 
urmă. Trebuie să porniţi. Acesta este momentul tău şi al 
pietrei. După asta, putem să ne regăsim echilibrul. 

Ea îi găsi umerii în întuneric, apoi faţa şi buzele, şi îl 
sărută. 

— Te iubesc, ţi-am spus asta? 

— Azi, nu, rosti cu ochii umezi, forţându-se să 


345 


zâmbească. Mulţumesc, draga mea. 

— Nu aleg între tine şi piatră. 

— Nu am crezut niciodată că faci acest lucru. 

Vocea lui era mai fermă acum. Se retrase şi ea nu mai 
putea să îi vadă faţa în lumina stelelor. El o răsuci pe 
călcâie şi o strânse uşor de umeri. 

— O să vă ajung din urmă, promit. 

Davy o prinse de braţ. 

— Stella, ia-o la fugă sau o să ne pierdem avantajul 
timpului. Trebuie să fugi. 

Ea începu să alerge. În beznă, sub stelele înalte, cu aerul 
rece al nopţii în faţă şi primele semne de rouă sub tălpi, 
gâfâind, simțind gust de sânge pe limbă şi o împunsătură 
ascuţită în abdomen, cu transpiraţia curgându-i valuri pe 
spate şi cristalul săltându-i în rucsac, îndemnând-o să 
înainteze mai repede, îl urmă pe Davy pe dealul fără 
sfârşit, al cărui urcuş se termină într-un final, cotind apoi 
spre dreapta, pe o cărare care ducea spre Ridgeway. Nu 
erau urmăriţi de farurile nici unei maşini. 

— Davy... 

Trebui să se oprească. Se înclină cu mâinile sprijinite pe 
genunchi, scuipând stropi de sânge pe iarba tocită. El se 
întoarse lângă ea, respirând din greu. 

— Cât mai avem până acolo? întrebă ea. 

El arătă cu mâna fără să spună un cuvânt. În faţă, pe un 
câmp acoperit de porumb, un pâlc de copaci în formă de 
cerc ascundea stelele. 

— Aproape că am ajuns, zise el. Nu mai avem de ce să 
alergăm acum. Mai avem o oră până la răsărit. 

Merseră ultimul kilometru pe cărarea îngustă care 
ducea din deşertul de orz spre o oază formată din copaci şi 
iarbă verde. Stella era sfârşită de oboseală, văzând doar 
negru şi roşu în faţa ochilor, pipăind pământul cu tălpile în 
căutarea drumului. Încetul cu încetul, începu să distingă în 
noapte siluete şi umbre întunecate, cu stelele ca nişte 
puncte luminoase deasupra. De undeva se auzi lătratul 
unui câine. În vale, un cocoş începu să cânte prea 
devreme. Încercând să audă peste tunetul bătăilor inimii 


346 


ei, nu distinse niciun zgomot de maşină. 

— Am ajuns. 

Se aflau printre copaci, privind spre centru, către locul 
reprezentat în desenul străvechi al lui Cedric Owen ascuns 
în inima vetrei cu multă vreme în urmă. Schița o făcuse să 
se înfioare. Locul real o făcea acum să se simtă ameţită. 
Lumea părea dintr-odată mult mai bătrână, iar vocile 
şoptite ale pietrelor erau la fel de adevărate ca trilurile 
matinale ale păsărilor. 

In faţa lor se înălța un cerc de pământ, într-o movilă 
rotundă, turtită, acoperită de iarbă. Circumferinţa acesteia 
era marcată de pietre. În faţa ei erau patru pietre înalte, 
ale căror vârfuri ascuţite se prelungeau în întuneric. Între 
acestea, o cărare mărginită de pietre mai joase ducea spre 
intrarea pătrată. Înăuntrul acesteia, tot ce vedea era 
întunericul absolut. 

Nu era un loc spectaculos. Nu avea nici maiestuozitatea 
cercului de pietre de la Stonehenge, nici perfecțiunea 
calului de la Dragon Hill. Dar cumva, în simplitatea lui, 
avea o putere care le lipsea acestora două. 

Davy veni lângă ea, stând acum umăr lângă umăr. 

— În desen sunt mai multe pietre înălțate, spuse Stella. 

— Cred că a fost desenat cu multă vreme în urmă, când 
a fost construit. Piatra este prea valoroasă în construcţii 
pentru a fi lăsată să stea împrăştiată degeaba, iar biserica 
nu avea de gând să protejeze un loc consacrat diavolului. 

Vocea lui Davy avea din nou intonaţia cunoscută. Înaintă 
pe cărarea ce ducea spre intrarea în tumul, formată din 
două pietre verticale aliniate perfect şi o cheie de boltă 
despărțită de cercul înconjurător, ridicată de o mie de ani 
şi încă în picioare, de neclintit în faţa vântului, a ploii şi a 
furtunilor. 

De fiecare parte, patru santinele marcau intrarea în 
mormânt. Acestea erau înalte cât statura unui om şi aveau 
aceeaşi lăţime, dar de foarte aproape, piatra cioplită de la 
intrare, mai mică, era cea care o fascina pe Stella. Sub 
lumina stelelor, liniile şi umbrele se mişcau pe ea, 
unduitoare asemenea mării de porumb din câmpul de 


347 


dincolo de ei. Piatra cioplită îi vorbea în aceeaşi limbă ca şi 
cântecul cristalului, dar ea nu putea să îi înţeleagă 
cuvintele. 

— Credeam că o să fie mai degrabă un tunel, zise ea. Mi 
se pare foarte scund. 

— O să se deschidă mai mult când o să ai nevoie de asta, 
îi spuse Davy păşind în faţa ei şi blocându-i drumul spre 
intrare. Acum este prea devreme ca să pui piatra în locaşul 
ei. Dacă am înţeles un lucru în Laponia, acela e că 
sincronizarea este esenţială. Dacă îţi aşezi piatra înainte 
de răsărit sau după momentul răsăritului, atunci la fel de 
bine puteai nici să nu te oboseşti s-o faci. Şi nu putem intra 
mai devreme, intrarea este blocată de pietre imense. Eu 
am încercat să intru odată, când eram puşti. La intrare 
este o deschidere cruciformă cu două braţe scurte, dar 
după aceea e doar piatră. 

— Deci nu putem intra, zise Stella. Suntem terminati. 

— Nu. O să se deschidă. Trebuie să crezi asta. Ilnăuntru 
e gol. Arheologii i-au străbătut toată lungimea. O să se 
deschidă. 

— După ce o să intrăm, cum ieşim? întrebă Stella. 

— La fel cum am intrat. Nu există decât o singură cale 
de acces. 

— Atunci, e o capcană mortală. 

Ceva o sâcâia într-un colţ al minţii, o senzaţie mai slabă 
decât cea din maşină, dar destul cât să o avertizeze. Era 
aceeaşi senzaţie pe care o are un ogar când îşi urmăreşte 
prada. Piatra era ca o felină aflată la vânătoare, aşteptând 
ghemuită. Nu simţea nicio teamă din partea ei, ci doar 
conştientizarea alertă a trecerii timpului. 

— Încă suntem urmăriţi, spuse ea. Dacă intrăm în tumul 
şi nu putem ieşi, suntem morţi. Nu mă întreba cum de ştiu 
asta. 

— Şi ce vrei să faci? întrebă Davy Law fără nicio 
inflexiune în voce. 

— Să ne ascundem printre copaci, într-un loc de unde să 
putem vedea fără să fim văzuţi în timp ce aşteptăm 
răsăritul. 


348 


Se întoarseră spre fagii şopotitori. Davy dădu deoparte 
nişte frunze vechi de pe o piatră şi se întinse cu capul pe 
aceasta, folosindu-şi braţul drept pernă. Stella se ghemui 
cu spatele sprijinit de trunchiul unui copac, strângându-şi 
genunchii la piept pentru a se încălzi. Luă cristalul din 
geantă şi îl puse pe abdomen, strângându-l în acea poziţie 
fetală. 

Piatra se ghemui în mintea ei, observând şi aşteptând. 
Din tumul simţea aceeaşi senzaţie de viaţă străveche, 
proaspăt trezită. Dacă se concentra, putea să o vadă mai 
bine, să o audă mai clar. Putea să simtă chiar şi creşterea 
copacilor, să numească micile vieţuitoare care se hrăneau 
la rădăcina porumbului, putea uni constelaţiile pe cer 
pentru a alcătui cuvinte pe care să încerce să le 
desluşească înţelesul. 

Clipi. Fără niciun avertisment, ascuţimea simţurilor îi 
dispăru, cu excepţia faptului că piatra şi tumulul erau tot 
acolo şi comunicau în continuare unul cu celălalt, dar nu şi 
cu ea. Îşi lăsă capul pe spate şi privi spre tiparele fixe ale 
stelelor. Inima îi bătea cu putere şi încerca să nu se 
gândească la cei care o urmăreau şi la motivele pentru 
care făceau asta. lIncerca, de asemenea, să nu se 
gândească la consecinţele eşecului sau la Kit, accidentat şi 
expus urmăritorilor lor în întuneric. Nu reuşi. 

— De ce suntem aici, Davy? Noi doi suntem oameni de 
ştiinţă, nu credem în isteria fără sens a Rositei Chancellor 
că soarele se va îndrepta pe calea spre lumea de dincolo 
peste cinci ani şi că pământul se va evapora într-o explozie 
de abur supraîncălzit. Lucruri de genul acesta nu se 
întâmplă. 

— Noi nu credem că lucruri de genul acesta se întâmplă, 
rosti el din întuneric, cu vocea amuzată. Cei din tribul 
Sami ti-ar zice că ne înşelăm. Ei nu vorbesc despre abur 
supraîncălzit, dar Ki'kaame poate să îţi povestească nopţi 
în şir despre cum omul alb infantil distruge planeta cu 
nevoia lui de a poseda totul. 

— Şi ce o să se întâmple? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, dar pun pariu pe pensia 


349 


pe care nu o am că se apropie ceva de proporţii, doar că 
noi suntem prea orbi ca să observăm asta. 

— Imperialism cultural? 

— Aroganţă culturală cu siguranță, spuse cu furie calmă, 
uitând pentru moment de amenințarea care se apropia. 
Sami spun că am căzut în mâna duṣşmanului. Spun că zeii 
ne-au dat o conştiinţă pentru ca noi să le putem venera 
înţelepciunea şi frumuseţea creaţiei, dar, în schimb, noi 
am folosit puterea introspecţiei dată de zei pentru a crea 
iadul pe pământ. Ei mai spun că, atunci când cele nouă 
cranii ale raselor omeneşti se vor uni cu cele patru bestii 
pentru a trezi dragonul, rezultatul final va fi o iarnă 
nucleară şi sfârşitul întregii vieţi umane. Ei s-au resemnat 
cu ideea dispariţiei poporului lor dacă acest lucru va 
curăța pământul de ceea ce a devenit. Întrebarea este dacă 
ei au dreptate. Şi, sincer, de fiecare dată când pornesc 
radioul şi ascult ştirile, mă gândesc că o să avem noroc 
dacă o să ajungem până în 2012. 

Stella îşi rodea o unghie. 

— Nu poţi să distrugi întreaga omenire chiar aşa, Davy. 
Majoritatea sunt oameni cumsecade, paşnici şi cinstiţi, 
care îşi văd de viaţa lor fără să amenințe pe nimeni. 

— Îţi scapă esenţialul, îi răspunse el, ridicând din umeri. 
Comparativ cu alte culturi, noi suntem îngrozitori. Nu ne 
pasă de cei în vârstă, nu venerăm pământul. Adorăm o 
cultură a tinereţii şi ne prefacem că moartea nu există, 
când de fapt este singura certitudine pe care o avem. 
Distrugem locurile vechi care ne-ar fi putut salva. Dacă îi 
asculţi pe unii dintre prietenii mai nebuni ai mamei, ne 
străduim să construim şantiere şi benzinării, şi parcuri de 
distracţii pe nodurile energetice ale vechilor locuri sacre în 
mod intenţionat, pentru a le distruge. Ki'kaame ţi-ar spune 
că noi am decăzut, în timp ce poporul lui încă este în Eden. 
Dacă n-ar fi aşa un frig nenorocit în Laponia, aş fi de acord 
cu el. 

— Ai prefera să trăieşti într-un cort din piei de ren mai 
degrabă decât la ferma mamei tale? 

— Aş prefera să trăiesc printre oameni care nu 


350 


consideră că mormintele comune ale populațiilor 
exterminate în masă sunt o consecinţă nefericită, dar 
necesară a unei violenţe la fel de necesare. Sau că 
uciderea mamei mele este un pas trist, dar esenţial în 
drumul spre sfinţenie. 

Vocea i se schimbă. Tonul îndurerat nu era nou pentru 
Stella, însă era însoţit acum de o atitudine dezgustată, pe 
care Stella nu o mai văzuse înainte. Temându-se de 
răspunsul său, îl întrebă încet: 

— Davy, ştii cine ne vânează? 

Incepea deja să se facă mai multă lumină, deşi încă nu 
era răsăritul soarelui, o lumină gri care îi aprindea ochii şi 
îi netezea liniile dure de pe faţă, până ce începu să arate 
foarte mult asemenea mamei lui. Ochii lui îi întâlniră pe ai 
ei fără să şovăie. 

— S-ar putea să mă înşel, îi răspunse, evitânduii 
întrebarea. 

Ea simţi că i se face rău. Piatra era complet trează 
acum, ascuţindu-i simţurile la maxim. Işi simţea pielea 
aspră. Putea să audă toate zgomotele nopţii. 

— Davy, cine? 

— E aşa important să ai un nume? Fiecare mormânt 
comun pe care l-am deschis a fost săpat de cineva care 
ajunsese să considere că scopul justifică mijloacele, că 
viaţa unei persoane, sau a zece, sau a o mie, este un preţ 
acceptabil pentru cei care ucid întru realizarea unui scop 
pe care îl consideră justificat. Priveşte la oamenii care ne 
conduc dacă vrei să înţelegi ce se întâmplă cu oamenii 
care ascultă şoaptele diavolului. Celor care şi-au vândut 
sufletele nu le pasă de umanitate, dar sunt absolut convinşi 
că ei sunt cei care au dreptate. 

— Am citit traducerea registrelor făcută de mama ta, 
zise Stella. Dacă are dreptate, atunci Nostradamus i-a spus 
acelaşi lucru lui Cedric Owen când s-au întâlnit la Paris, cu 
peste patru sute de ani în urmă, că există o forţă care se 
hrăneşte cu moarte şi distrugere, frică şi durere. Şi acea 
forţă are nevoie de aceste lucruri dacă e să ne conducă 
spre zorii  Armagedonului. „Aceasta frânge voința 


351 


oamenilor, a celor inteligenţi şi înţelepţi care cred că pot 
accepta puterea ce li se oferă şi o pot folosi doar pentru 
bine. Dar natura puterii este alta. Aceasta îi biruie 
întotdeauna şi cea mai mare dorinţă a ei este ca acele 
treisprezece pietre să nu fie niciodată unite pentru a 
elibera lumea noastră de suferinţă“, recită ea cu ochii 
închişi. 

— Ai învăţat-o pe de rost? 

Stella nu putea să-i vadă faţa destul de bine pentru a-şi 
da seama dacă era sau nu ironic. 

— M-a impresionat, zise ea cu un râs moale. Dar nu ne 
aduce mai aproape de descoperirea celui care ne 
urmăreşte. 

— Ei, hai, spuse el întorcându-şi capul şi cercetându-i 
atent faţa. Cine a ştiut că voi căutaţi cristalul? Cine a ştiut 
că veţi veni să vorbiţi cu mine? Cine o cunoaşte pe mama 
mea atât de bine, încât ea nici măcar nu ar lua în 
considerare posibilitatea ca el să-şi fi petrecut toată viața 
încercând să păstreze cristalul albastru ascuns? continuă 
el, sprijinindu-se într-un cot, destul de aproape pentru ca 
ea să-i simtă în respiraţie mirosul de ţigară. Cine este 
peştele mare din lacul mic care nu s-a afirmat cu adevărat 
niciodată? Cine a servit în armata regală în Irlanda de 
Nord şi a fost consultant în carnagiul din Irak, şi ştie să 
facă genul de bombe cu clor care au distrus ferma mamei 
mele şi au băgat-o pe ea în spital? Cine... 

— Cine coboară chiar cum de pe Ridgeway, îndreptându- 
se spre noi? îl întrerupse Stella. 

Nu avea nevoie de ţipătul asurzitor al pietrei pentru a-şi 
da seama că acela care îi vâna o găsise. Tumulul însuşi 
striga acest lucru într-o agonie tăcută. Cu o luciditate 
subită, văzu trecutul, prezentul şi viitorul împreună. 

— Davy, ţi-ai asuma un risc formidabil pentru craniul de 
cristal al lui Cedric Owen? 

— Mi-aş da chiar şi viaţa pentru el, îi răspunse fără 
ezitare, iar ea îl crezu. 

— Atunci du cristalul la intrarea în tumul şi aşteaptă 
acolo până la deschiderea tunelului. Eu rămân aici, să-i ţin 


352 


ocupați. Mai sunt cam douăzeci de minute până la răsărit. 
Tu ştii la fel de bine ca şi mine ce trebuie de făcut. 

— Nu. 

Zâmbea într-un fel care îi îngheţă sângele. Pentru un 
moment, ea crezu că făcuse cea mai mare greşeală, iar el 
era de fapt vânătorul. Îşi ridică rucsacul, singura ei armă, 
şi simţi pe limbă gustul groazei. Nu reuşise să protejeze 
cristalul. 

— Stella, nu, zise ridicând o mână. Am spus că mi-aş da 
viaţa pentru cristal. Chiar aşa şi este. Tu eşti cea care 
trebuie să pună cristalul la locul lui, numai tu. E modelat 
după faţa ta şi tu eşti singura căreia îi vorbeşte. Ki'kaame 
mi-a repetat acest lucru iarăşi şi iarăşi. „La sfârşitul 
vremurilor, doar păzitorul cristalului poate să îl aşeze în 
inima pământului.“ Tu trebuie să intri în tumul. Eu voi face 
tot ce este nevoie pentru a-l ţine la distanţă. Du-te! Nu 
avem timp de discuţii. 

— Dar eu sunt cea pe care o caută. Ei o să treacă de tine 
imediat, iar eu o să fiu prinsă acolo în capcană. E prea 
devreme. Răsăritul... 

— Ei? 

— Sunt doi şi sunt înarmaţi. Dacă nu iei craniul, du-te 
după copacii din spatele tumulului. Stai acolo. O să le spun 
că ai plecat. Davy, ascultă-mă! Tu eşti singurul atu pe care 
îl avem. 

— OK, acceptă Davy Law şi, într-o altă turnură uimitoare 
a unei nopţi uimitoare, o îmbrăţişă, apoi dispăru alergând 
cu mai puţin zgomot decât s-ar fi aşteptat ea. 

Stella păşi în faţă, pe lângă cercul de fagi, spre poteca 
verde şi îngustă care trecea prin orz, către silueta care 
înainta şchiopătând de-a lungul ei. 

— Kit! rosti îndreptându-se spre el şi zâmbind. 

— Bună, spuse sprijinindu-se de umărul ei şi ciufulindu-i 
părul. 

Stella putea să vadă cele două părţi ale lui la fel de clar 
de parcă ar fi fost două persoane diferite. 

— Unde-i Davy? 

Aceasta fii cea mai uşoară minciună pe care o zisese 


353 


vreodată. _ 

— S-a dus înapoi la spital. Îşi face griji pentru Ursula şi 
eu nu mai aveam nevoie de el odată ce ştiam încotro să 
merg. Tumulul este aici, în poiană. E uimitor. Vino să-l 
vezi, spuse întorcându-se, prinzându-l de încheietura 
mâinii. 

El înainta cu greu în cârje. Cristalul îşi striga în 
continuare avertismentul. 

— Nu mergi prea bine. Te-ai rănit cumva când ai urcat 
dealul? 

— Nu. N-aş fi reuşit niciodată să ajung până aici. Am 
făcut autostopul, zise oprindu-se şi sprijinindu-se de prima 
dintre pietrele înălțate, trăgându-şi sufletul. M-a adus 
Tony. Trebuie să ai încredere în el, Stell. A venit să ne 
ajute. Tocmai parchează maşina. O să ajungă imediat. 

— E deja aici, spuse ea. 

Fasciculul îngust al unei lanterne se ivi pe neaşteptate 
pe cărarea ierboasă. Silueta din spatele ei apăru încet din 
ceața de dinaintea răsăritului care acoperea câmpul, 
distorsionată şi micşorată, fără să se asemene deloc cu Sir 
Anthony Bookless, rectorul Colegiului Bede. Simţind 
cristalul tăcut, Stella făcu un pas înainte. 

— Tony? 

— Nu e Tony, spuse Gordon Fraser sumbru. 

Se opri la marginea luminişului, un bărbat scund şi 
bondoc, prietenul ei şi cel mai bun speolog din Marea 
Britanie. Era neras şi obosit. Părul roşcat îi era ciufulit. 

Stella ridică piatra albastră ca salut. El se opri brusc. În 
ochi avea aceeaşi teroare pe care o avusese şi în laborator, 
când piatra fusese curățată de stratul de calcar. 

Stella uitase de acest lucru. 

— E în ordine, zise. Este un prieten. O să ne ajute. 

— Nu zău? 

Bărbatul scund clătină aspru din cap. Se îndreptă 
şovăind spre ea şi se aşeză pe o piatră. 

— Aşa cum şi Tony Bookless e un prieten şi ne va ajuta 
şi el. Este la un metru în spate. O să fie ca o mare reuniune 
la răsăritul soarelui şi clar vom avea parte de artificii 


354 


spectaculoase! 


355 


CAPITOLUL 31 


Satul Skirwith, aproape de Ingleborough Fell 
Yorkshire 
Aprilie 1589 


Paștele trecuse, la fel şi privaţiunile postului mare. Pe 
câmpuri, mieii erau albi, iar ciuboţica-cucului creştea 
galbenă la marginile ogoarelor. 

Un îngheţ târziu tivea crestele pământului arat. Acolo 
unde cădea soarele, pământul era acoperit de rouă. Cedric 
Owen, purtând acum numele de Francis Walker, neguţător 
şi pretins fermier, se aplecă şi depuse o coroană de 
mâţişori pe mormântul tatălui soţiei sale. Clopotul fisurat 
al bisericii din Skirwith răspândi o singură notă peste 
câmpiile din Yorkshire. 

Alături de el, Martha Huntley, acum Martha Walker, 
însărcinată în luna a patra, lucru care abia acum devenea 
vizibil, se aplecă şi ea şi aşeză un mănunchi de margarete 
pe pământul reavăn, lucru pe care bătrânul i-l ceruse când 
simţise că i se apropie ultimul ceas. 

Rămaseră împreună o vreme, privind cum creşte ziua, 
soţ alături de soţia cu care nu împărţise aşternutul şi fără 
să aibă intenţia de a face acest lucru vreodată. După o 
vreme, Martha spuse: 

— A murit de o săptămână. l-am promis că piatra va fi 
aşezată la locul ei de veci la zece zile după moartea sa. Nu 
avem nimic de câştigat aşteptând. 

— Numai că totuşi ar putea apărea Fernandez. 

— N-o s-o facă, zise ea tăios, o camuflare evidentă a 
durerii care o făcea să plângă în fiecare noapte în somn. N- 
ar trebui să mai aşteptăm asta. 

— Dar totuşi, calea spre peşteră trece pe lângă păducel. 
Putem să aruncăm o privire când trecem pe acolo. 


356 


El îl ţinu de căpăstru pe roibul lor astfel încât ea să îl 
încalece. Dintre cei trei cai buni pe care îi aduseseră cu ei 
din nord, unul murise de colici, imediat după sosire, iar 
iapa brună pe care o primiseră în dar de la Barnabas Tythe 
îi surprinsese pe toţi, dând naştere unui mânz slăbuţ în 
ziua ultimei ninsori de primăvară, cu o săptămână înainte 
de moartea lui Edward Wainwright. 

Martha îşi strânse fustele şi îşi îndemnă calul să o ia din 
loc. Cedric mergea pe lângă grumazul calului, în tăcere. Ei 
nu se aleseseră unul pe celălalt, dar durerea lor comună 
pentru pierderea lui Fernandez şi grija evidentă a lui Owen 
pentru Edward Wainwright în ultimele zile ale acestuia îi 
uniseră ca şi cum ar fi fost fraţi, încât fiecare ştia 
gândurile celuilalt fără să trebuiască să întrebe. 

Drumul lor îi duse afară din curtea bisericii şi dincolo de 
clădirea scundă a acesteia, trecând pe lângă conacul din 
piatră gri, pe lângă casele înghesuite, cu acoperişuri de 
stuf ale ţăranilor, pe lângă fântâna şi hanul cu o singură 
cameră care însemna capătul satului, ieşind spre dealurile 
gri-verzui, unde nu puteau să trăiască decât oile. 

Owen încă mai încerca să se acomodeze cu peisajul din 
jurul său. Din obişnuinţă, nota în minte locurile unde 
creşteau sălciile pe malul râului Beck şi movilele proaspete 
care reprezentau vizuinile în care trăiau iepuri. Un trio de 
iepuri tineri şi graşi se împrăştiară la apropierea lor. El luă 
aminte de ei pentru mai târziu, permiţându-şi un mic fior 
de bucurie la gândul unei vânători. Nu mai stătuse de 
pândă după iepuri din copilărie şi nu îşi dăduse seama cât 
de mult îi lipsise acest lucru până nu i se ivise din nou 
ocazia. 

Martha îi vorbi din şa: 

— Am putea începe să vindem diamantele încetul cu 
încetul, cred, spunând că sunt moştenire de la tatăl meu. 
Acest lucru nu ar trezi nicio suspiciune. 

— Atât timp cât nu-i trezim interesul lui Walsingham, 
suntem în siguranţă. N-aş vrea să trebuiască să fugim din 
nou, aşa cum am făcut-o în acea noapte. 

— Nu, zise Martha, strângându-şi mai bine haina pe 


357 


umeri. Cu un singur cal, ar fi chiar foarte dificil pentru noi. 

Acea călătorie îi omorâse tatăl. Edward Wainwright nu 
îşi revenise niciodată cu adevărat după frigul şi 
nenorocirea celor zece zile petrecute pe drumuri, în 
zăpezile de ianuarie. Nici Owen, nici Martha nu spuseră 
asta cu voce tare. Nu îşi permiseseră să facă acuzaţii, dar 
acest lucru era prezent între ei, fiind încă un motiv care îi 
făcea să păstreze distanţa unul faţă de celălalt. 

Indiferent ce se întâmplase cu Fernandez, Owen nu îşi 
punea mari speranţe în faptul ca această căsătorie să fie 
altceva decât una de convenienţă pentru fiecare din părţile 
implicate. Gândurile lui erau îndreptate spre copil, pe care 
trebuia să-l crească drept al lui, în speranţa că, într-o zi, 
avea să îi poată povesti despre adevăratul lui tată. 

Cărarea deveni mai abruptă, îndreptându-se spre 
Ingleborough Fell. Urmară malul râului spre cotitura 
bruscă şi pârâul pe care Owen le ţinea minte din copilărie. 
Păducelul, care era semnul lor, crescuse încovoiat şi 
răsucit, şi nu avea legat de el niciun pătrat de pânză şi 
nicio bucată albă de lână, ca să le dea vreun indiciu despre 
soarta lui Fernandez de Aguilar. 

Owen privi cum o umbră de speranţă traversă faţa 
Marthei, o văzu apoi strângând din dinţi sub povara 
dezamăgirii unei noi zile. El se temea că, într-o zi, această 
greutate avea să o strivească şi îl durea faptul că el nu 
avea nicio putere să o ajute. 

li zâmbi obosit şi se întrebă dacă şi ea vedea în el 
aceleaşi lucruri. Considera acest fapt ca fiind foarte 
probabil. 

Ea îşi întoarse calul dinspre tufişul spinos. 

— Ar trebui să ne îndreptăm spre peşteră, îi spuse. Am 
adus lumânări, un ghem de lână şi un felinar. Mai ai nevoie 
de altceva? 

— Doar de curaj, răspunse Owen. Nu am fost niciodată 
pasionat de întuneric. 

Vorbea deja în ceafa ei. Mâna calul să meargă mai 
repede, încât el trebui să fugă ca să o ajungă din urmă. Ea 
încetini pentru el, din milă, şi merseră împreună în larma 


358 


tot mai mare a dimineţii. 

— După ziua de azi, zise ea peste trilurile ciocârliilor, nu 
trebuie să ne mai întoarcem vreodată aici. Am putea să 
mergem spre coasta de vest. De când ne-am întors din 
Spania, am o slăbiciune pentru aerul de mare. 

— Ulverston este spre vest de unde ne aflăm acum. N-ar 
fi prea rău dacă am cumpăra acolo nişte pământ pe care 
să-l cultivăm. Aerul de mare aspreşte totul, dar e frumos 
acolo. 

Vorbeau doar de dragul de a spune ceva şi se opriră în 
curând. Calul era sigur pe picioare, iar Owen îl lăsă să 
înainteze în voie pe deal. Un uliu făcu ocoluri largi 
deasupra lor. La vreo 800 de metri în dreapta, un stol de 
ciori erupse din spatele unui tufiş de orz sălbatic. Se 
înălţară ca nişte zdrenţe aruncate în sus, ridicându-se în 
înaltul cerului. 

— Un miel mort, remarcă Owen fără să gândească. Sau 
o oaie... spuse oprindu-se brusc. 

— Moartă la naştere, termină Martha propoziţia pentru 
el. Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu este ciudat că aceşti 
corbi îşi abandonează festinul chiar dacă noi suntem atât 
de departe? 

— S-ar părea că nu suntem singuri pe această coastă de 
deal, nici chiar acum, la această oră timpurie a dimineţii. 

Owen încetini calul, apoi îl opri. Cristalul albastru îi 
atârna cald şi greu în desagă. Cântecul lui era un 
avertisment abia auzit, fără să fie un sunet sigur, ci un 
îndemn la precauţie. 

— S-ar putea să fie un cioban, zise el, dar nu ar trebui să 
ne asumăm niciun risc. Tu trebuie să te întorci. Dacă este 
să fim trădaţi, n-ar fi bine să fim prinşi amândoi în câmp 
deschis. 

— Dacă e să fim trădaţi, aş prefera să fiu prinsă în câmp 
deschis decât să mor noaptea, în pat. Sau în Turn, la 
dispoziţia lui Walsingham, spuse Martha înfiorându-se, iar 
el crezu că avea să i se facă rău din nou, aşa cum i se 
întâmplase de dimineaţă, când se trezise. Promite-mi că, 
dacă suntem atacați şi crezi că s-ar putea să murim, o să 


359 


îmi pui capăt rapid vieţii înainte de-a fi prea târziu. 
Fernandez ar fi făcut acest lucru pentru mine, zise ea, 
simţindu-i ezitarea. Mi-a spus asta în noaptea în care... 

Era o femeie onorabilă. Owen nu ştia să fi rostit 
vreodată o minciună. În ciuda tuturor instinctelor lui, îi 
răspunse: 

— Îţi dau cuvântul meu că, dacă e să fim atacați, voi face 
tot ce pot pentru a mă asigura de libertatea ta. Dacă acest 
lucru este imposibil, nu voi lăsa să fii dusă la Londra. Nu 
vrei să aştepţi aici şi să mă laşi pe mine să merg înainte? 

Ea îşi încleştă maxilarul cu încăpățânare. 

— Tu ai cristalul. Tu rişti cel mai mult. 

— lar acesta nu m-a condus niciodată într-un pericol 
inutil. Te rog, tu porţi copilul lui Fernandez, care trebuie 
protejat. Calul nu poate să mai înainteze mult. De acum 
înainte, trebuie să mergem pe jos. 

— Atunci, mergem împreună. Fernandez te-a lăsat pe 
tine în grija mea la fel cum m-a lăsat pe mine în grija ta. 

El încercase să o mai contrazică o dată sau de două ori 
înainte, în cele patru luni de când erau împreună, dar 
descoperise că ea era deosebit de fermă. Cedă acum pe cât 
de grațios putu şi o ajută să coboare din şa, legând apoi 
picioarele din faţă ale calului, ca să nu se poată îndepărta 
prea tare în cazul în care ar putea avea nevoie de el. 

— Să pornim atunci. Intrarea în peşteră este în sus, la 
dreapta noastră. Dacă vezi o pată galbenă de orz sălbatic 
şi în spatele lui o stâncă gri, să ştii că intrarea se află la 
dreapta acesteia. Urcă aplecată dacă poţi. Nu avem cum să 
urcăm fără să fim văzuţi, dar poate reuşim să îi păcălim, ca 
să nu ştie câte persoane suntem. 


Craniul de cristal nu voia să intre în peşteră, măcar 
atâta era evident. Owen simţea din partea lui aceeaşi 
durere mută şi sfâşietoare pe care o cunoscuse la femeile 
care mureau în durerile facerii, ştiind că sfârşitul lor avea 
să aducă o fiinţă nouă pe lume, îndurerate că nu pot să se 
bucure de ea. 

Acest lucru era complet diferit de cele două morţi 


360 


recente la care asistase ca prieten. Edward Wainwright şi 
Najakmul ajunseseră amândoi la sfârşitul unei vieţi 
împlinite şi primiseră îmbrăţişarea morţii cu un sentiment 
aproape de entuziasm. 

Cu ultima suflare, ambii insistaseră asupra necesităţii 
absolute a aducerii cristalului înapoi în locul său de 
baştină şi tăinuirea lui până la momentul când lumea va 
avea nevoie de el. Amândoi îl avertizaseră că piatra 
albastră nu va dori să fie ascunsă. 

Abia acum, când intra peşterii, îşi dădu seama de forţa 
rezistenţei cristalului. Urcase ultima jumătate de kilometru 
opunându-se unei forţe la fel de puternice precum cea 
gravitaţională, care îl ţinea pe loc, ascultând în tot acest 
timp tânguirea tot mai intensă din mintea lui, care era fie 
un avertisment faţă de un pericol mortal, fie o durere 
disperată, nu putea să-şi dea seama care dintre acestea. 

— Să aşteptăm aici puţin, îi spuse Marthei. Dacă ne 
urmăreşte careva, o să îi vedem înainte să ne vadă ei pe 
noi. 

Intrarea în peşteră era o crăpătură oblică în peretele de 
stâncă din faţa lor, ascuns pe jumătate de o ramură de 
spini. Owen o prinse pe Martha de cot şi o trase înăuntru 
şi lateral, într-un loc uscat şi drept, de unde puteau să 
privească în vale, ascunşi de nişte copaci, fără ca ei să fie 
văzuţi. Aşteptară în semiîntuneric, respirând greu din 
cauza urcuşului. 

Peretele solid de calcar din spatele lor se întindea până 
la tavanul înalt. La stânga, se profila soarele care se mişca 
peste dealuri, lungind umbrele ierburilor şi a ferigilor. La 
dreapta lor, un tunel se înclina în întuneric, destul de larg 
la început pentru ca ambii să poată merge unul lângă 
celălalt, dar îngustându-se periculos de mult spre sfârşit, 
după câte îşi amintea Owen. 

Aşteptă, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu lumina 
slabă, încetul cu încetul, începu să distingă cuiburile vechi 
de rândunele din colţurile tavanului. O pitulice se strecură 
înăuntru şi ieşi din nou, o pată de culoare în întuneric. Mai 
apoi, fiindcă nu veni nimeni şi nu mai aveau nicio altă 


361 


scuză pentru întârzieri, Owen făcu ceea ce făcuse în 
vremea când explorase peşterile acelea, în tinereţe: îşi 
proiecta în minte imaginea bunicii şi grija ei pentru 
cristalul albastru care îi fusese încredinţat spre păstrare. 

Avea o anumită amintire din adolescenţă, când ea 
începuse să îi dezvăluie tainele cristalului. Într-o seară 
molatică de toamnă, când mormanele de frunze roşiatice 
ardeau în livadă şi pe plită fierbeau nişte agrişe pentru o 
tartă, îl dusese în camera liniştită din casa ei şi îi arătase 
ce se putea face cu lumânările pentru a proiecta lumina 
prin ochii craniului. 

Exersase sub îndrumarea ei până învățase tehnica, 
simțind o legătură tot mai strânsă cu cristalul, la fel cum 
ar fi simţit cu un pui de şoim antrenat pentru vânătoare. 
Concentrarea făcu încet loc bucuriei, până ce lumea lui 
începu să se lumineze, conturându-se o nouă viaţă. 

La sfârşit, aproape că întorsese razele albastre spre 
bunica lui, dar aceasta îşi ridicase mâna pentru a-l opri, 
spunându-i că îi plăcea părul ei alb şi nu voia ca acesta să 
fie din nou închis la culoare. O luase ca pe o glumă şi 
lăsase jos craniul, ridicând în schimb lumânările, fiecare în 
câte o mână, încadrându-i faţa în lumina lor. Fusese 
frumoasă atunci, şi împăcată. 

Mai târziu în aceeaşi seară, ea îi descrisese peşterile pe 
care le ştia şi îi spusese cum poate fi găsită catedrala din 
pământ. Nu îi ceruse să meargă acolo, doar îi zisese unde 
se afla, crezând că, oricât de mare era frica lui de spaţii 
mici şi înghesuite, trebuia totuşi să o vadă. 

Frica lui era mai mare decât avea să ştie ea vreodată. 
Nu mersese în acea toamnă, ci aşteptă până primăvara, 
când era deja prea târziu pentru a-i povesti despre 
frumuseţile pe care le descoperise înăuntru, căci ea era 
deja moartă, aşa cum probabil ştiuse că avea să fie, când îl 
învățase tainele cristalului. 

Ca dar pentru ea, intră în tunelurile de sub pământ, 
tremurând în întunericul umed, purtând drept pavăză 
contra întunericului amintirea acelui moment când cele 
două lumânări îi scăldaseră faţa înţeleaptă într-o lumină 


362 


aurie. 

Acum, aproape 50 de ani mai târziu, lipsit de consolarea 
cristalului, făcu acelaşi lucru, deşi era greu să îşi dea 
seama dacă faţa care îi lumina mintea era cea a bunicii lui 
sau a lui Najakmul, imaginile acestea două începând să se 
contopească în amintirea lui. Oricare din ele ar fi fost, sau 
poate ambele, le folosi pentru a-şi regăsi curajul, un fel de 
ancoră ca aceea făcută din firul de lână cu ajutorul căreia 
îşi găsise în siguranţă calea înapoi spre lumină. 

Martha era alături de el, privindu-l cum înnoda sfoara, 
fixând-o de capătul unei stânci de unde nu avea cum să se 
desfacă. La fel ca toate femeile gravide, îşi ţinea mâna pe 
burtă. 

— Dacă vrei să rămâi aici, spuse Owen, mă voi întoarce 
la tine cât de repede pot trece prin tunel. 

— Aş accepta bucuroasă, dar i-am promis tatălui meu că 
voi vedea cu ochii mei locul de odihnă al cristalului, zise 
sumbră. Noi, cei care ne îngrijim de căile antice, avem 
propriile destine de îndeplinit, Owen. 

Cedric îşi dădu seama că ea avea curajul bunicii lui. Pe 
când se întoarseră spre întuneric, o văzu cum păleşte la 
faţă, iar liniile fine din jurul ochilor i se adâncesc. 

O îmbrăţişă scurt, frăţeşte. 

— Este un lucru care merită văzut odată ce ajungem 
acolo, îi promise, şi prima parte e uşoară. Imaginează-ţi că 
mergi pe coridorul din casa ta, dar fără lumânări. 

Drumul nu era atât de dificil cum îşi amintea din 
tinereţe, dar totuşi nu era un lucru pe care îşi dorea să-l 
repete. 

După o vreme, ajunseră unul lângă celălalt pe o porţiune 
plată, cu tavanul prea sus deasupra lor ca să-l poată vedea 
sau simţi, fără pereţi care să-i apese din nicio parte. Erau 
înconjurați de sunetul cascadei, astfel încât avură impresia 
că se află în mijlocul acesteia. 

— Aici, putem aprinde lumânările şi felinarul, spuse 
Owen şi apoi continuă cu pasiunea pentru mister a unui 
copil: Nu vrei să închizi ochii? 

Avea cu el cremene şi iască, şi un mănunchi mic de iarbă 


363 


uscată. Chiar şi pentru cineva care văzuse caverna înainte, 
minunăţia locului îi atinse inima, astfel încât trebui să-şi 
aducă aminte să aprindă torţa, spunând cu timiditate 
neaşteptată: 

— Dacă vrei, acum poţi să deschizi ochii... 

— O, Cedric... 

Locul merita întunericul, şi frigul, şi frica îndurate. 
Aproape că merita să fie acolo doar ei doi, nu trei, aşa cum 
ar fi trebuit, pentru momentul în care soţia lui, Martha 
Walker, iubita altui bărbat, se întoarse spre el cu tot 
sufletul zvâcnind în privire, incapabilă să-şi găsească lesne 
cuvintele care să exprime ceea ce simţea. 

El se apropie de ea şi o îmbrăţişa cu un singur braţ, aşa 
cum ar fi făcut-o Fernandez. 

— Nu e nevoie să spui nimic. Priveşte doar şi ţine minte, 
pentru ca generaţiile de după noi să ştie că merită să 
descopere catedrala din pământ. 

Îi dădu ei felinarul şi luă o lumânare. 

— Dacă rămâi aici, eu voi duce acum piatra la locul ei de 
odihnă. 

— Ar trebui să vin... 

— Nu, zise simțind o durere pătrunzătoare în inimă. Nu, 
repetă. Trebuie să fac singur acest lucru. 

Mai aprinse încă patru lumânări pe care le aşeză de jur 
împrejurul intrării arcuite, pentru ca ea să aibă destulă 
lumină, apoi plecă. Urmă calea pe care mai mersese 
cândva demult, 20 de paşi spre est, apoi traversă râul pe 
pietrele care i se mişcau sub tălpi. Cotind spre vest din 
nou, urmă malul râului, spre cascada uimitoare, de o 
frumuseţe înălţătoare. 

În lumina slabă a felinarului, apa curgea din cascadă 
asemenea aurului în creuzetul larg de piatră de la baza 
acesteia, era cuprins de căuşul de piatră albă unde se 
transforma în mercur lichid. 

Bunica lui descrisese acest loc drept Fântâna cu Apă 
Vie. Chiar şi acum, captivat de frumuseţea uimitoare, nu 
putea să se gândească la un nume mai bun. 

Ţinând felinarul pe genunchi, Owen se aşeză pe 


364 


marginea apei, fără să ţină seama de umezeală, şi scoase 
cristalul din desaga de piele în care acesta călătorise cu el 
pe jumătate de glob. 

Craniul stătea liniştit în mâinile lui, complet tăcut acum, 
când sfârşitul era aproape. Simţi îndurerarea acestuia ca o 
apăsare pe inimă care îl dobora şi îl trăgea în jos, până 
ajunse să îngenuncheze pe calcarul rece care alcătuia 
pardoseala peşterii. 

Toată buna dispoziţie îl părăsise, tot simţământul de 
frumuseţe şi bucurie pentru succesul propriu. În inima 
peşterii, lumea lui se goli de lumină şi culoare, de miros şi 
pipăit, de cântec şi dragoste. In această pustietate, 
înţelese pentru prima dată cum avea să îi fie viaţa fără 
cântecul cristalului. Nu putea îndura acest lucru. 

— De ce trebuie să fie astfel? 

Strigă acest lucru cu voce tare şi sunetul se scufundă în 
fântâna de apă albă şi dispăru. Nu mai rosti nimic altceva, 
ci rămase doar cufundat în întunericul căscat acum în 
sufletul său, privindu-şi viaţa şi minunându-se amarnic 
cum de nu se gândise să pună întrebarea pe care o avea 
acum pe buze înainte. „De ce trebuie să fie astfel? De ce 
eu?“ 

In copilărie, bunica îi povestise despre locul de odihnă al 
pietrei, iar el acceptase acest lucru fără nicio întrebare, 
aşa cum acceptase toate lucrurile pe care ea i le spusese. 
Când fusese în primăvara vieţii, Nostradamus îi vorbise 
despre destinul său, iar Owen se minunase cum se putea 
ca un altul să ştie acest lucru. Najakmul îi zisese acest 
lucru din nou, mai clar, şi îl pregătise în cei 30 de ani 
petrecuţi în paradis, iar el îi mulţumise zilnic şi apoi 
părăsise locul pe care îl iubea, întorcându-se în Anglia 
mânat de nevoia de a ajunge în acest loc şi a depune 
mărturia destinată celor care aveau să-i urmeze. 

Cel mai sumbru era faptul că Fernandez de Aguilar, un 
bărbat care avea viitorul în faţă, îşi dăduse viaţa pentru ca 
el să poată aduce cristalul în locul acela, ca să fie păstrat 
în siguranţă şi ca generaţiile viitoare să îl descopere atunci 
când lumea va avea mai mare nevoie de el. 


365 


Lui Cedric Owen nu-i păsa de nevoile lumii. Plângea 
pentru propria durere şi pentru Fernandez, şi pentru 
Martha, şi pentru cristal. Dar cel mai mult plângea pentru 
singurătatea pustie care avea să fie viaţa lui fără prezenţa 
cristalului. Acest lucru era de nesuportat. 

— Ai prefera să distrugi tot ce am făcut? 

Vocea era una pe care o cunoştea foarte bine, altfel nu 
ar fi ridicat privirea. Najakmul era acolo, stând în cascada 
puternică. Întinse o mână spre el. 

— Şi, dacă îţi spun că piatra va fi aici, unde sunt şi eu, 
atunci agonia despărțirii ţi-ar fi mai uşoară? N-o să 
trebuiască să înduri multă vreme lipsa ei. 

Câteva picături de apă ajunseră până la el, mai uşoare 
decât ploaia. 

— Ai întrebat piatra ce vrea de la tine? rosti Najakmul. 

Nu făcuse acest lucru. El crezuse că voinţa acesteia era 
şi a lui, că inima ei era şi a lui. Un albastru calm ajunse 
până la el, din locul special pe care îl ocupa în sufletul lui. 
Piatra era îndurerată. Nu contesta destinul ei sau al lui, ci 
le accepta pe amândouă. Şi confirma adevărul spuselor lui 
Najakmul. 

Ea îi vorbi din nou din apa cascadei. 

— Dă piatra apei vii, fiu al inimii mele. Munca ta de-o 
viaţă e aproape încheiată. 

„Fiu al inimii mele.“ Aşa îl numise şi în ultimele zile ale 
vieţii ei. Acest lucru îi dădu lui Owen curajul să se ridice şi 
să ţină cristalul pentru un ultim moment în lumina 
lumânărilor şi în argintul curgător al cascadei. 

Putul de apă albă clocotea dedesubt şi se deschise aşa 
cum se deschide o inimă pentru a descoperi întunericul 
nemişcat al miezului ei. 

— Cedric! 

Un fulger galben-aprins îi cuprinse mintea, împletit cu 
vocea Marthei din capătul îndepărtat al cavernei, şi îi tăie 
respiraţia. Peste râu, în lumina a patru lumânări, o văzu 
luptându-se cu unul, poate chiar cu doi atacatori. 

Era pe muchie de cuţit, şi avea nevoie de echilibru 
pentru cele două îndatoriri ale lui aflate acum în conflict. 


366 


Cu un curaj nemaiîntâlnit, Cedric Owen aruncă piatra care 
îi poseda sufletul în bazinul de sub cascadă. Apa albă se 
ridică în jurul ei ca o coroană. Ultima strălucire de 
albastru îi rămase întipărită pe retină după ce cristalul 
dispăru. 


Alerga deja cu felinarul într-o mână şi pumnalul ţinut 
inutil în cealaltă, traversând râul înapoi spre locul unde 
Martha Walker se lupta cu cei care încercau să pună capăt 
vieţii ei şi a copilului nenăscut. 


367 


CAPITOLUL 32 


Weyland's Smithy, Oxfordshire 
5.00 A.M. 
21 iunie 2007 


Răsăritul cuprindea încet Oxfordshire. Pietrele din jurul 
tumulului fură primele care căpătară culoare, iar petele de 
licheni gri deveniră, sub privirea Stellei, de un verde mai 
subtil. În vale, cocoşul devenise încrezător. Deasupra 
capetelor lor, o cioară croncăni din vârful celui mai înalt 
fag. O pitulice începuse să-i răspundă. 

De undeva de lângă marginea drumului se auzi trosnetul 
unor crengi rupte. Tony Bookless era o siluetă estompată, 
înaintând pe cărarea mărginită de copaci spre Weyland's 
Smithy, lăsându-şi vocea să-l preceadă asemenea unui far 
în lumina slabă. 

— Stella, eşti aici! spuse el alergând pe ultimii câţiva 
metri, năpustindu-se dintre copaci pentru a ajunge, cu 
răsuflarea tăiată, până în spaţiul deschis din faţa 
tumulului. E şi Kit. Şi Gordon. Şi craniul de cristal. Bine. 

li enumeră pe toţi ca la apel, dar ochii lui nu o părăsiră 
niciun moment pe Stella şi cristalul albastru care lumina 
totul în jurul ei. Avea mâna dreaptă îndesată în mod ciudat 
în buzunar. Putea să îi numere nodurile de la încheieturile 
degetelor. 

— Unde-i Davy? 

Undeva în dreapta ei, o creangă care se mişca se opri 
brusc. 

— S-a întors la Oxford, îi răspunse Stella sperând ca 
tremurul din voce să nu o trădeze. Nu mai aveam nevoie 
de el odată ce mi-a arătat tumulul, mai ales că e îngrijorat 
pentru mama lui. 

Putea să îl mintă acum pe Bookless cu conştiinţa 


368 


împăcată. Acest lucru dădea greutate cuvintelor ei. 

— Desigur, zise el aprobând solemn din cap - un rector 
care aude veşti neplăcute şi se gândeşte deja cum să 
abordeze situaţia. Kit mi-a spus că a avut loc un accident. 

Un accident? Stella îl privi pe Kit. Ochii lui îi trimiteau 
un semnal de alarmă tăcut. „Ai încredere în mine. Pericol! 
Te rog, ai încredere în mine.“ 

— Un accident, da, îi răspunse sec lui Bookless. 

Deja nu mai ştia în cine să aibă încredere. Gordon era 
cel mai aproape de ea, mai că putea să îl atingă. Teama lui 
de cristal era un lucru aproape palpabil, dar se ridicase la 
sosirea lui Tony Bookless şi mai făcuse încă un pas 
protector spre ea. 

Kit nu era mânios. Era nefericit, prins într-o situaţie care 
îl depăşea. El era mai departe, în spaţiul deschis, la 
distanţă de tumul, legănându-se pe picioare, tras la faţă, 
evitându-i privirea. 

Orice ar fi însemnat rugămintea lui tăcută, el şi Tony 
Bookless aveau o înţelegere. Ea văzu acest lucru acum şi 
simţi o scânteie de teroare în suflet. Cei doi bărbaţi se 
mişcau amândoi încet, fără să aibă o ţintă bine definită, 
doar că Bookless se apropia de Stella şi craniul de cristal, 
iar Kit se îndepărta tot mai mult. 

Cristalul nu îi oferea niciun ajutor. Aici, atât de aproape 
de final, nu-i indica nimic, simţea numai nevoia disperată a 
acestuia de a intra în tunelul de la Weyland's Smithy. 
Tumulul dorea şi el cu ardoare acest lucru, aşa cum un 
îndrăgostit prins într-o închisoare îşi doreşte să fie reunit 
cu dragostea lui, văzând-o, dar nefiind în stare să o 
îmbrăţişeze. 

Semnele spiralate de pe piatra de la intrare erau mai 
solide acum, mai apropiate. Stella ar fi putut să îşi treacă 
degetele peste şanţurile acestora. Nu mai păreau la fel de 
magice, dar puterea care o atrăgea spre ele era la fel de 
puternică. Ştia exact încotro să meargă, şi ce să facă, şi 
când anume. Chiar fără să se uite la ceas, putea să numere 
trecerea minutelor preţioase: şase, poate doar cinci până 
la răsărit. 


369 


Tony Bookless era la mai puţin de zece paşi depărtare. 
Ea nu putea să-şi dea seama dacă în mâna ascunsă în 
buzunar ţinea o armă, dar putea să îi vadă mai clar faţa în 
lumina tot mai abundentă. O privea cu ochi duri, de 
aceeaşi culoare ca şi cerul palid. Nu vedea în ei nicio urmă 
de prietenie, doar prevestiri de violenţă. 

Îi veni în minte vocea lui Davy Law: „Celor cărora şi-au 
vândut sufletele nu le pasă de umanitate, dar sunt absolut 
convinşi că ei sunt cei care au dreptate“. Şi îşi mai aminti o 
remarcă, pe care nu o înţelesese prea bine atunci: 
„Cristalul tău poartă în el inima lumii. Cine nu ar omori 
pentru a avea aşa ceva?“ 

Stella se forţă să privească şi ea fix în ochii lui Tony 
Bookless, şi nu spre fagii din stânga ei, unde crengile 
tremurau în vântul răsăritului, de parcă s-ar fi târât ceva, 
sau cineva, acolo. 

Stella înălţă cristalul. Lumina gri căpătă culoarea 
safirului în jurul său. Gordon icni scurt. Brusc, Tony 
Bookless se opri din mişcare. Stella îl întrebă calmă, ca şi 
cum ar fi fost pur şi simplu curioasă: 

— Tony, ce faci? 

— Încerc să îţi protejez viaţa. 

Îi zâmbi cu o expresie pe care ea o cunoştea bine. Dar 
zâmbetul nu îi înmuie privirea. 

— Ţi-am mai spus şi înainte, păzitorul craniului moare 
întotdeauna. Întreaga mea viaţă am crezut că Ursula avea 
să fie păzitoarea craniului şi că eu voi putea să o protejez. 
E clar că m-am înşelat. Aşa că acum sunt aici pentru a 
vedea ce pot face ca să-mi îndrept greşeala. 

Mai făcu încă un pas leneş spre ea, fluturând o mână 
spre tumul. 

— Ştiu că tu eşti de părere că soarta lumii depinde de 
aşezarea ei în locaşul dinăuntru, dar eu cred în continuare 
că nicio piatră nu merită să mori pentru ea. l-am promis lui 
Kit că îţi voi proteja viaţa. Voi face tot ce pot pentru a-mi 
respecta promisiunea. 

Era atât de uşor de crezut. Siguranţa fragilă a dimineţii 
atârna de probabilitatea ca ea să îl creadă. Prea târziu, 


370 


Stella trase aer în piept ca să-i răspundă, pentru a 
continua şarada. La dreapta ei, Gordon Fraser îşi pierduse 
deja şi ultima rămăşiţă de autocontrol. 

— Ai făcut tot ce-ai putut ca s-o omori pe Ursula Walker, 
ipocrit nenorocit. Nu te preface că eşti aici ca să ajuţi. 

— Poftim? 

Vocea lui Bookless era îngheţată, greutatea ei fiind 
menită a zdrobi furia înfierbântată a lui Gordon. Era atât 
de înalt, atât de calm, atât de liniştit. Lângă el, scoţianul 
scund era un pitic furios, cu o lipsă catastrofală de 
autocontrol. 

Tony Bookless îl ignoră. Se întoarse înapoi spre Stella, 
care ţinea craniul la acelaşi nivel cu capul ei. Acesta era 
mut în mâinile ei. Întrebă cu o dicţie perfectă: 

— Stella, ce s-a întâmplat exact cu Ursula? 

— Nu te preface că nu ştii, Sir Anthony Bookless. Eu mi- 
am dat seama de asta de câteva zile deja. Eşti un ucigaş cu 
sânge rece, deghizat sub tot şarmul tău fals. Tu... 

— Gordon, opreşte-te! 

Odată ce începuse, scoţianul bondoc era de neoprit. 
Scuipă pe pământ. Impins de propria furie, făcu ultimii 
paşi spre Stella, punându-se ca un zid între ea şi Tony 
Bookless. El era prietenul ei, mentorul ei, omul care avea 
curaj în situaţii dificile. În inima ei, îi mulţumi tăcut în timp 
ce se întinse pentru a-i prinde mâna. 

— Este drăguţ din partea ta, Gordon, zise ea, dar nu 
trebuie să lupţi pentru mine în bătăliile mele. Pot face 
acest lucru singură. 

li răspunse lui Tony Bookless cu cel mai rece zâmbet de 
care era capabilă. 

— Ursula este legată de un ventilator la Secţia de 
terapie intensivă a spitalului din Radcliffe, suferind din 
cauza inhalării fumului. Ea a stat în fermă prea mult după 
ce eu şi Kit am reuşit să ieşim. Focul a prins-o în bucătărie, 
Tony. În fum era clor. Poliţia va investiga cazul ca fiind 
tentativă de omor. 

— Clor?! 

Bookless era un actor excepţional. Stella văzu cum i se 


371 


dilată pupilele, micşorând suprafaţa irisului. Îşi ridică ochii 
şi privi peste ea. 

— Kit, de ce nu mi-ai spus asta în maşină? 

Îi captaseră întreaga atenţie. Dacă trebuiau să 
acţioneze, acum era momentul. Stella lansă o chemare 
tăcută, care primi răspuns în acelaşi mod - foşnetul 
frunzelor din pădurea din spate. Murmurul păsărilor 
cântătoare se întrerupse brusc. 

— Stella, du-te spre Kit, acum! 

Tony Bookless o repezi pe un ton pe care ea nu-l mai 
auzise niciodată la el. Umorul cultivat, de societate, 
dispăruse, în urma acestuia rămăsese bărbatul care 
servise în armată, în Irlanda de Nord, şi fusese consilier în 
Irak, un bărbat obişnuit să dea ordine şi să fie ascultat. 
Onestitatea acestui ton reprezenta o uşurare. 

Vremea şaradelor trecuse. Stella nu se urni. 

— De ce? întrebă ea. Ca să ne poţi omori pe amândoi? 
Aşa cum ai încercat să o omori pe Ursula? 

— Din contră, ca să fac tot ce pot pentru a te proteja în 
timp ce... Davy Law, nu face asta! Ţi-ai greşit omul! 

Îşi scoase mâna din buzunar. Nu ţinea o armă, ci un set 
de chei. Le azvârli cu putere, direct spre Stella, care se 
lăsă într-o parte cu o viteză de care nu se ştia capabilă şi 
se rostogoli ţinând strâns cristalul. 

Lumea ei, în rostogolire, era formată din Tony Bookless 
împreună cu Gordon Fraser, care se apropia de el, şi Davy 
Law, care alerga dinspre copacii care înconjurau locul spre 
un punct la care nici ea, nici oricine altcineva nu s-ar fi 
aşteptat. 

Dimineaţa se pierdu într-o coliziune brutală de carne şi 
pocnetul unui os rupt, şi apoi un foc de armă. Nişte mâini 
încercară să-i ia craniul de cristal. Stella îl ţinea strâns, 
dând din picioare, şi fu trasă în sus de un cot. 

Davy Law era deasupra ei. O mână îi atârna inertă. Cu 
cealaltă, o împinse din spate. 

— E răsăritul. Tumulul aşteaptă. Du-te! 

— Rămâi acolo unde eşti! 

Se răsuci pe călcâie la auzul comenzii lui Gordon Fraser. 


372 


— Nu, Stell, fugi! 

Avea încredere totală în Gordon, dar nu s-ar fi oprit 
pentru el, indiferent ce i-ar fi strigat. Teroarea pură din 
vocea lui Kit, chiar şi când o îndemnă să meargă înainte, fu 
cea care răzbătu prin chemarea cristalului. Ea se opri 
împleticindu-se, la un braţ depărtare de intrarea în tumul, 
şi se întoarse. 

Kit era ţeapăn. Un pistol la tâmpla lui îl făcea să stea 
nemişcat. Îi făcea pe toţi să stea nemişcaţi. Gordon Fraser, 
prietenul ei în această lume neprietenoasă, era cel care îl 
tinea. 

— Îndepărtează-te de tunel, Stella! îi spuse. Pune jos 
cristalul şi nimeni n-o să păţească nimic. 

— Gordon? 

Stella se holba la el, nevenindu-i să creadă. Faţa îi era 
palidă şi pământie. Devora cristalul din priviri. Nu teama 
era cea care ardea în ei, ci o dorinţă atât de intensă cum 
nu mai văzuse niciodată, la nimeni. 

— Asta-i cumva o glumă? rosti zăpăcită. 

O mormăială venită de jos o făcu să îşi coboare privirea. 
Tony Bookless era întins la pământ, ţinându-şi un braţ 
peste corp. larba era pătată de sânge. Ochii îi ardeau. 
Ridică din umeri într-un gest care aducea a scuză. 

— Prima regulă a războiului, îi spuse sec. Fă întotdeauna 
ceea ce îţi cere omul cu arma. 

— Aşa-i, vorbi Gordon făcându-i semn cu mâna liberă. 
Aşa că pune cristalul jos şi dă-te la o parte. 

Nu putea să facă acest lucru. Piatra nu ar fi lăsat-o, 
chiar dacă mintea ei percepea necesitatea acestui lucru. Li 
răspunse amorţită: 

— Credeam că eşti aici ca să fii de ajutor. 

— Unele lucruri nu mai pot fi ajutate, rânji batjocoritor. 
Nu o să salvezi lumea în acest fel, indiferent de ce ţi-a spus 
Davy Law. Vremea pentru aşa ceva a trecut de mult. Acum 
luptă fiecare pentru el, aşa cum a fost dintotdeauna. 

— Ce vrei? întrebă Stella. 

— Cristalul, ce altceva? 

— Dar ţi-e frică de el, rosti Stella uimită. Abia ai putut să 


373 


te apropii de el în ziua când ai îndepărtat calcarul de pe el. 
Voiai să îl strivesc cu o sonetă. 

— Dar nu exista niciun pericol ca tu să faci asta, nu-i 
aşa? Şi nu te-ai fi gândit că eu vreau să îl iau de la tine, 
dacă ţi-am spus să îl transformi în praf şi pulbere. 

— Hai lasă, Gordon, aceea nu a fost o păcăleală. Chiar 
erai terorizat de el. 

Faţa îi devenise roşu aprins. 

— Aveam pur şi simplu nevoie de timp pentru a ne 
cunoaşte unul pe celălalt, asta-i tot, îi răspunse el, ţinându- 
şi mâna ferm, chiar dacă vocea îi tremura. O să fie altfel 
odată ce va trece vremea răsăritului şi îşi va fi pierdut 
speranţa. Atunci, nu o să fie atât de feroce. Ai grijă să stai 
departe de intrarea aceea până ce soarele va fi sus pe cer 
şi-o să fim cu toţii fericiţi. 

Răsăritul sosise deja. Păsările tăcuseră la auzul focului 
de armă, iar soarele era o linie subţire de lumină care 
topea orizontul. 

Davy Law îi zise sec: 

— Ce te face să crezi că piatra va fi altceva decât o 
bucată mare de safir după trecerea răsăritului? Dacă nu o 
duci acum în tumul, îi frângi sufletul şi ce-o să mai rămână 
atunci din ea? 

Rânjetul lui Gordon era plin de dispreţ. 

— O să am cea mai mare nestemată din Occident, fără 
niciun risc personal pentru mine. Dar nu cred că o să fie 
chiar aşa. Nu cred că o să renunţe la puterea pe care o are 
atât de uşor. Şi nici măcar nu încerca să spui că tu nu ai 
face acest lucru în locul meu, Law. Şi tu ai încercat să obţii 
ceva frumos şi cunoşti puterea acestui cristal. Şi tu ai face 
la fel dacă ai avea curaj. 

— Eu nu aş împinge niciodată pe cineva într-o prăpastie 
pentru el. 

Chiar în timp ce vorbea, Davy se mişca, strecurându-se 
spre Stella. 

Gordon râse. Părea perfect normal. 

— Eu caut piatra lui Cedric Owen de când am ajuns la 
colegiu, cu treizeci de ani în urmă. Am căutat în fiecare 


374 


peşteră din Anglia şi în câteva mai îndepărtate. Mi-am 
riscat viaţa de mai multe ori decât câte femei ai avut tu. De 
mult mai multe ori. Kit O'Connor abia dacă a fost vreodată 
într-o peşteră adevărată. Ce drept avea el să găsească 
piatra după doar jumătate de zi de căutare? Dacă şi 
cristalul ar fi căzut împreună cu el de pe cornişă, atunci, 
niciunul dintre voi nu l-ar mai fi găsit. Eu m-aş fi întors mai 
târziu după el, fără nicio problemă, şi niciun speolog din 
Europa nu ar fi putut face asta, cu excepţia mea. Şi acum, 
dă-mi craniul, Stella! 

Ca să se facă şi mai bine simţit, o rază de soare 
străpunse spre est un nor îngust. Gordon privi spre 
aceasta, îndărăt. Făcu un semn scurt din cap şi strânse din 
umeri, aşa cum Stella îl văzuse făcând de nenumărate ori 
în peşteri, înainte de momentul decisiv. 

Cu asprime militară, rosti: 

— David, dacă mai mişti un deget, Kit moare, iar tu după 
el. Dacă nu mă crezi, pune-mă la încercare şi vezi ce se 
întâmplă. Stella, lasă piatra jos până număr la trei sau ele 
deja un om mort. Unu. 

— Nu face asta Stell, zise Kit brusc. Nu ne poate omori 
pe toţi la timp ca să te oprească. 

— Nu are decât să încerce. Doi. 

— Stella, ai de ales: eu sau piatra. Ne îndreptam spre 
această alegere încă de la început. Tu ştii care contează 
mai mult. 

Busc, în mod neaşteptat, ea îşi dădu seama. 

> TE. 

În ciuda puternicului strigăt de panică din mintea ei, 
Stella se aplecă uşor şi aşeză craniul de cristal albastru al 
lui Cedric Owen pe pământul din faţa tumulului. Zgomotul 
îngrozitor din mintea ei nu încetă atunci când ea se 
îndreptă, dar fu înghiţit de cacofonia bruscă a păsărilor 
care se înălţă pentru a anunţa momentul răsăritului. 

Pofta din ochii lui Gordon Fraser era un lucru greu de 
îndurat. Strigătul pietrei îi sfâşia mintea, dar ea îşi împietri 
inima împotriva lui. 

— Atunci, ia-o! spuse făcând un pas înapoi. Dar nu o să 


375 


îţi aducă niciodată ceea ce crezi... Kit! Nu/ 

El era rănit şi olog, dar făcu alegerea pe care ea tocmai 
o refuzase. Îl văzu cum se smulge spre stânga, auzi focul 
de armă mai puternic decât un tunet, văzu sânge, dar nu 
ştiu dacă este al lui sau al lui Gordon înainte ca ei să cadă 
împreună la pământ. 

— Fugi, Stella! îi strigă Kit. 

Kit era în viaţă. Aceasta era singura asigurare de care 
avea nevoie. Alerga deja ca un iepure, sărind peste piatra 
cu inscripţiile învolburate care bloca intrarea în tumul, 
trecând prin tunelul scurt spre îmbrăţişarea întunericului. 
Aşa cum spusese Davy Law, zidul se deschise într-adevăr 
pentru ca ea să poată trece. 

Auzi din nou focul de armă şi bubuitura unei lovituri, şi 
ţipătul unui bărbat, dar era deja în întuneric în acel 
moment, cu răsăritul arzând în spatele ei, iar piatra şi 
tumulul îi cântau la unison, aşa că era imposibil să nu 
înainteze spre lumina care o aştepta la capătul tunelului. 


376 


CAPITOLUL 33 


Ingleborough Fell, Yorkshire 
Aprilie 1589 


Owen nu ştiuse că Martha purta un pumnal cu ea, dar, 
în timpul cât îi luă să traverseze apa, o văzu folosindu-l. 

Nu era nicio îndoială că aceia care o atacau erau 
oamenii lui Walsingham. Nu avea decât să afle câţi erau la 
număr şi dacă văzuseră că aruncase cristalul albastru în 
apă. 

Înainte de asta, trebuia să îşi păstreze promisiunea: 
Martha Walker nu avea să fie capturată de vie şi dusă la 
Londra pentru a fi supusă la torturile din Turn, după bunul 
plac al lui Walsingham. 

Această promisiune îl îndemnă să sară peste râu, o 
ispravă pe care el ar fi crezut-o imposibilă. Porni în 
alergare şi se aruncă înainte, ţipând aceeaşi notă înaltă ca 
şi piatra albastră, încât sunetul păru să îi străpungă mintea 
şi să se sfărâme de pereţi. 

Chiar şi aşa, ştia că ajunsese prea târziu. Cel puţin doi 
dintre ei se luptau deja cu Martha şi numai unul era rănit 
de cuțitul ei. Acesta o prinsese de păr cu braţul nevătămat 
şi o trăgea în spate, spre tunel. Celălalt părea că vrea să o 
prindă de picioare. Faptul că ea tot dădea din picioare îl 
stânjenea. În lumina pâlpâitoare a lumânărilor, Owen îl 
văzu întinzându-şi mâna spre sabia prinsă la şold. 

— Martha! 

Sunetul numelui ei sau izbucnirea strigătului lui o făcu 
să nu se mai zbată şi îi salvă pe moment viaţa. Cel cu sabia 
se întoarse mârâind pentru a face faţă noului pericol. La 
vederea lui Owen şi a cuţitului său lung de şapte 
centimetri, începu să râdă. 

— Mi s-a spus că nu eşti spadasin. Sperasem să nu fie 


377 


adevărat totuşi. 

Bărbatul avea părul şi barba negre şi vorbea cu accent 
de Devonshire. Avea o sabie la fel de bună precum cea pe 
care o avuse multă vreme Fernandez de Aguilar. Owen 
reuşi să-şi dea seama de acest lucru în timp ce se oprea, 
alunecând pe podeaua de calcar ud a peşterii. 

— Aruncă-ţi cuțitul, doctore, zise cel cu barba neagră, 
folosind termenul drept insultă. Fii deştept şi o să-ți 
cruţăm viaţa. 

— În Turn? Aş prefera mai degrabă să mor. 

Omul rânji, dezvelindu-şi dinţii albi prin barbă. Avea 
acelaşi fizic şi aceeaşi uşurinţă în folosirea armelor pe care 
o avuseseră şi buldogii lui Maplethorpe. 

— Alătură-te prietenului tău, spaniolul cu o singură 
mână, îi spuse. Chiar dacă el a murit destul de încet. Noi 
nu avem nevoie decât de unul din voi şi putem la fel de 
bine să luăm nevasta, dacă nu putem lua soţul. 

La menţionarea numelui lui Fernandez, Martha renunţă 
la luptă. Owen auzi acest lucru chiar dacă nu putea să-l 
vadă. Înainte ca Barbă Neagră să se poată răsuci, Owen îşi 
aruncă jos cuțitul. Zgomotul fu acoperit de bubuitul 
cascadei. Îşi ridică ambele mâini. 

— Daţi-i drumul femeii, şi merg cu voi. 

Bărbatul avansă spre el. 

— Sau vă vom lua pe amândoi, acum că ai făcut această 
ofertă amabilă, apoi puteţi să ne ziceţi lucrurile care ne 
interesează şi o să vă comparăm răspunsurile. 

Cuţitul era inutil oricum. Owen îl împinse cu piciorul. 
Acesta alunecă pe podea şi căzu în râu, distrăgând pentru 
un moment atenţia lui Barbă Neagră, atât cât Owen să se 
poată apleca şi apuca o piatră cât un pumn de pe podeaua 
peşterii. 

Nu era spadasin, dar petrecuse 30 de ani în Noua 
Spanie jucându-se „aruncă mingea“ cu generaţii de copii. 
În Anglia, acesta ar fi fost un joc frumos, care să îi 
distreze. În Zama, era începutul vânătorii şi Owen 
descoperise că avea un talent natural la asta. 

Piatra pe care o ţinea acum în mână era uşoară, dar 


378 


destul de colţuroasă. Îi simţi greutatea în palmă. Din 
spatele lui Barbă Neagră se auzeau zgomotele unei lupte. 
Crezu că Martha începuse să lupte din nou, dar nu putea 
să o vadă. li auzi strigătul şi era distrus că nu putea ajunge 
la ea. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Fernandez? întrebă Owen. Ele 
cel care v-a zis să veniţi aici? 

— Ne-a răspuns la toate întrebările, rânji Barbă Neagră. 

Owen nu voia să îl creadă, dar Barnabas Tythe le 
povestise despre cât de nemilos era Walsingham şi credea 
că orice om ajungea să mărturisească dacă era torturat 
îndeajuns de multă vreme. 

— Când a murit? întrebă el apoi. 

Avea un gol în stomac. Inima îi era pustie, lipsită de 
susţinerea pietrei şi de omul pe care îl iubise. Nu îndrăzni 
să privească spre Martha şi era o minune că încă putea să 
stea în picioare. 

Barbă Neagră se făcu că numără pe degete. 

— Februarie, spuse el, spre sfârşitul lunii. 

Incepu să se apropie, împingându-l pe Owen departe de 
lumina lumânării, spre locul mai întunecos din fundul 
cavernei. Sabia lui se mişca tot timpul înaintea lui, o dâră 
luminoasă care îi indica poziţia pe măsură ce se îndepărtau 
tot mai mult de gura tunelului. 

Owen păşi în lateral şi se aplecă sub o ieşitură a stâncii. 
Simţi o apăsare în partea dreaptă şi îşi dădu seama că 
acolo era peretele. Încercă să se mişte spre stânga, dar şi 
direcţia aceea era blocată. 

— Hai afară, doctore. De ce mă faci să te leg fedeleş 
când ai putea să călăreşti confortabil spre Londra? 

Simţi pietriş sub picioare. Owen se aplecă şi luă un 
pumn de pietricele pe care le aruncă în ochii bătăuşului. 

Barbă Neagră se aplecă instinctiv într-o parte. Vârful 
sabiei cobori. Owen aruncă bolovanul cu priceperea cu 
care o făcuse dintotdeauna. 

Dar nu destul de bine. 

Era o ţintă dificilă. Barbă Neagră se răsucise într-o 
parte, crezând că urmează şi alte pietricele, iar lumânările 


379 


jucau feste, lumina lor pâlpâind nesigură. Astfel că Owen 
aruncă piatra spre locul unde se aflase Barbă Neagră, nu 
spre acesta direct. Piatra îl lovi în umăr, muşcând adânc în 
carne, tendon şi os, dar nu în cap, ca să-l omoare. 

Unii oameni se retrag când sunt răniţi, iar alţii luptă 
apoi cu şi mai multă furie. Barbă Neagră făcea parte din 
cea de-a doua categorie. Îşi ridică sabia ca o lance şi 
alergă spre Owen, urlând destul de tare pentru a acoperi 
zgomotul râului. 

Incet, ca prin vis, Cedric Owen văzu cum i se apropie 
sfârşitul. Undeva în depărtare, de la gura tunelului, o auzi 
pe Martha strigându-i numele, apoi glasul unui bărbat, dar 
Barbă Neagră era deja peste el, apoi auzi cum fierul îi 
trece prin cămaşă, prin piele, prin carne, prin plămâni şi 
simţi un jet umed de sânge înainte de a percepe durerea 
aprigă, fierbinte. 

Trupul lui Owen se izbi de peretele de calcar. Cotul 
stâng i se sfărâmă. Cu obiectivitate distantă, putu număra 
bucăţile, ştiind că nu avea să se vindece niciodată. 
Genunchii i se lipiră şi simţi cum alunecă având spatele 
lipit de perete, şi fu surprins să îl vadă şi pe Barbă Neagră 
că se prăbuşeşte în direcţia cealaltă. 

Atunci, îşi dădu seama că era într-adevăr pe moarte, 
căci în faţa lui era Fernandez de Aguilar ţinând în mână 
sabia pătată de sânge a lui Robert Maplethorpe şi având o 
expresie îngrijorată întipărită pe chip. 

O amintire îi apăru brusc în minte. Cu umor sumbru, 
Cedric Owen îi spuse: 

— Nu jeli pentru mine, prietenul meu. Moartea nu este 
un lucru atât de rău când a fost precedată de bucurie, zise 
încercând să îşi ridice în zadar mâna. Prezenţa ta îmi 
dăruieşte o mare bucurie. Nu am crezut că moartea are să 
fie atât de milostivă, încât să ne aducă împreună. 

— Cedric... 

De Aguilar plângea acum fără să se ascundă, lucru pe 
care Owen nu îl mai văzuse niciodată făcându-l. Ridică 
mâna lui Cedric şi atingerea pielii lui era surprinzător de 
caldă pentru un mort. 


380 


— Am venit cât de repede am putut, îi spuse. Îi urmăresc 
pe Jack Dempsey şi pe fratele său de patru luni, şi ei la fel 
pe mine, ne-am jucat de-a şoarecele şi pisica de-a lungul şi 
de-a latul Angliei. Nu am putut să las semnul de pânză la 
păducel, căci acest lucru i-ar fi condus la voi. I-am pierdut 
înainte să intre în peşteră. Am auzit strigătul cristalului. 
Doar acest lucru m-a condus spre tine. Imi pare atât de 
Tău. 

Lumea începea să se clatine. Liniile drepte deveniră 
curbe, iar aerul - mai dens decât apa. Owen se încruntă. 
Înţelesul cuvintelor prietenului său îi pătrunse în minte, 
apoi se pierdu. 

Încercă să le prindă sensul ca şi cum ar fi încercat să 
prindă un peşte. Unul dintre ei rămase în plasa lui. 

— Fernandez? Tu eşti... în viaţă? 

— Viu şi nevătămat, în ciuda jurământului meu de a te 
proteja. 

— A trebuit să încerc... să văd dacă... pot să lupt măcar 
o dată. 

Reuşi să zâmbească, dar se opri când văzu efectul pe 
care acest lucru îl producea asupra lui Fernandez. Încercă 
să mai apuce un peşte. 

— Martha? 

— E rănită, dar nimic grav. Îi pot îngriji eu rănile. Dar pe 
tine nu te pot îngriji, prietenul meu. Te-am dezamăgit. N-ar 
fi trebuit să mori, nu acum, când ţi-ai îndeplinit ultima 
dintre sarcinile tale. 

Trecu un peşte mai mare, care întârzie. 

— Nu e... îndeplinită. Trebuie să... termin jurnalul. 
Trebuie să las mărturie... celor care vor urma. 

— Voi termina eu mărturia. Jur asta. Martha mă va 
ajuta. O să îndeplinim tot ce am plănuit împreună cu 
Barnabas Tythe. Colegiul îşi va primi moştenirea şi lumea 
îţi va vedea cuvintele, şi le va înţelege, dar nu atâta vreme 
cât Walsingham e încă în viaţă. Toate vor fi îndeplinite, îţi 
jur asta! 

— Mulţumesc. 

Owen începea să nu-şi mai simtă degetele. Capul îi căzu 


381 


pe spate şi lovi calcarul, dar nu simţi nicio durere. Simţea 
că era aşteptat de către cristal, ca şi cum acesta s-ar fi 
aflat la limita dintre viaţă şi moarte şi putea să îl treacă de 
cealaltă parte. Sufletul îi tresăltă. N 

Pentru un moment, se simţi iluminat. Incercă să apuce 
din nou mâna lui Fernandez. Începuse să îl vadă neclar, 
dublu. Owen se încruntă încercând să se concentreze şi 
văzu că de fapt unul dintre aceştia era Martha. Faţa îi era 
acoperită de vânătăi urâte, care îi pătau frumuseţea 
chipului, şi sângera. Voia să îi spună cum poate să se 
vindece, dar nu reuşi. In loc de asta, zise: 

— Vinde diamantele... pentru tine. Ai grijă ca... fiica ta... 
să fie o femeie înstărită. 

— Aşa va fi. Urmaşii familiei Walker se vor îngriji de 
căile antice în numele tău. Adio, prieten drag. Nu mă uita 
în locul spre care te îndrepţi. O să ne întâlnim din nou, 
dacă putem. 

Owen nu reuşi să mai vorbească. Simţi o mână caldă pe 
frunte şi degete pe pleoape, care făcură ca lumea să se 
întunece şi îi aduseră pacea, astfel încât acum putea să se 
întoarcă şi să vadă un deal de calcar despicat, traversat de 
o arcadă colorată, iar cele patru bestii se uniră. 

Acolo era Najakmul, glorioasă în maiestuozitatea ei, aşa 
cum promise că avea să fie. Îşi deschise larg braţele şi 
simţi bucuria regăsirii şi împlinirea, şi o ultimă cerinţă. 


382 


CAPITOLUL 34 


Weyland's Smithy, Oxfordshire 
5.12 A.M. 
21 iunie 2007 


Tunelul de la intrarea în tumul nu era lung. Acesta nu 
înăbuşea zgomotele venite din luminişul de afară. 
Zgomotul luptei dintre bărbaţi era învăluit în cântecul 
cristalin al păsărilor. 

Se mai auzi un foc de armă, apoi altul. Partea din Stella 
care încă putea să gândească limpede ştia că Gordon 
Fraser era acum liber să o urmeze. Aceeaşi parte era 
îndurerată pentru Kit, chiar în timp ce restul minţii îi era 
ocupat de piatra albastră şi ştia că el făcuse alegerea 
corectă, iar ea nu. Ştia că depunerea cristalului în inima 
pământului la răsăritul soarelui conta mai mult decât viaţa 
ei sau a lui. 

Nu avea vreme să jelească. Soarele se înălța aurit la 
răsărit. Putea să simtă acest lucru din întunericul complet 
al interiorului tumulului. Cântecul cristalului era cântecul 
păsărilor şi acestea ajunseră împreună la acelaşi ton 
ridicat. Putea măsura timpul în bătăi de inimă. 

La capătul tunelului era un foc, iar în jurul lui, siluete 
difuze. Una era mai clară decât restul. Era un bărbat slab 
şi înalt, cu un zâmbet strâmb şi un cercel de aur în ureche. 
Cu o plecăciune, îi spuse: 

— Doamna mea, noi, cei care trebuie să te protejăm, 
suntem aici drept gardieni, dar nu te putem păzi pentru 
multă vreme. Locul îţi este cunoscut. Vei aşeza piatra 
acolo? 

Purta în singura lui mână o sabie pe care ea o 
recunoscu. Căută să vadă dacă avea şi medalionul la gât, 
dar nu îl descoperi. 


383 


Cuvintele îi ardeau în minte. Fuseseră scrise cu multă 
vreme în urmă, pentru a o conduce pe ea spre acel loc. Le 
spuse cu voce tare: 

— „Urmează calea care îţi este aici arătată şi fii cu mine 
la timpul şi locul potrivite. Fă apoi aşa cum îţi spun 
gardienii nopţii. După aceea, urmează inima ta şi pe a 
mea, căci acestea două sunt una. Nu da greş, căci prin 
asta te dezamăgeşti pe tine însăţi şi pe toată lumea care 
aşteaptă.“ 

— Într-adevăr. 

Zâmbea ca un zeu eliberat de toate grijile lumeşti. 
Cercelul lui era o perlă de lumină trimisă să o îndrume şi s- 
o protejeze. 

O scobitură din spatele zidului strălucea cu o lumină 
albastră proprie. Cu degete prea încete, Stella întinse 
craniul de cristal spre buza pietrei, spre locaşul care 
fusese creat pentru el la începutul timpurilor. Acum, nu 
mai simţea niciun avertisment din partea cristalului, niciun 
îndemn, niciun fulger colorat în mintea ei, doar o nevoie 
mai presus de cuvinte. Cristalul şi tumulul erau doi 
îndrăgostiţi care se aşteptau şi tânjeau unul după celălalt. 
Ea fu cea care avu o reţinere de moment, pierdută în 
extazul clipei. 

In spatele ei, o siluetă din carne şi oase, care sângera, 
bloca intrarea. 

O voce pe care nu o mai auzise niciodată vorbi ca din 
pământ, insistând: 

— Nu întârzia!. 

Stella Cody trecu peste foc. Cobori piatra care avea 
forma feţei ei în locul care o aştepta de 5000 de ani. 

Focul de armă veni sau înainte, sau după aceea, ea nu 
reuşea să îşi dea seama, dar lumea ei explodă şi îşi simţi 
trupul rănit, apoi sângele cald, o lumină albastră difuză şi 
o durere ascuţită. 

Era orbită de foc şi de strălucirea cercelului gardianului. 
Gordon Fraser era şi el acolo, părând uimit, şi un bărbat 
bătrân, cu pielea ca o coajă de copac şi nasul ca prora unei 
nave, care stătea cu toiagul ridicat a chemare. Îşi dădu 


384 


seama că toţi erau morţi, fapt care explică de ce văzu 
dragonul zăpezilor de iarnă ridicându-se de pe coasta 
dealului din Uffington, desfăcându-și aripile şi lăsându-şi 
capul pe spate, scoțând un răget în dorinţa de a învinge tot 
răul şi de a salva lumea de la distrugere. 

Şi totuşi nu putea să zboare - doar opt culori erau 
aliniate. Albastrul azuriu al cristalului albastru lipsea. 

Stella îşi cobori privirea. Purta piatra în tărâmul morţii, 
aşa cum o făcuse şi în cel al vieţii. Aici, piatra era mai vie 
decât ea, vibrând aşa cum o mai simţise şi înainte, fără să 
vadă însă niciodată acest lucru. 

Pe panta dealului, 12 oameni erau aşezaţi în semicerc, în 
jurul dragonului. În fruntea lor era bătrânul care purta 
coarnele de ren, a cărui faţă o recunoscu imediat. 

— Ni te alături, spuse Ki'kaame, ultimă dintre păzitori, 
pentru a aşeza la loc inima pământului? 

— Desigur. 

Stella făcea deja un pas înainte. 

Cu cealaltă jumătate a inimii, îl auzi pe Kit strigând-o 
slab: 

— Stell? Te rog, nu pleca. 

Stella se opri. Ki'kaame se opri. A 

Aerul se despărţi şi se uni din nou. În stânga ei, acolo 
unde fusese dragonul, era acum un bărbat cu părul 
argintiu. Medalionul din jurul gâtului său era identic cu al 
ei. Zâmbetul lui era vechi de când vremea şi la fel de 
înţelept. Arăta exact ca bunicul ei. 

— Tu eşti ultima şi cea mai tânără, zise el. Tu nu ai fost 
pregătită pentru aşa ceva. Dacă doreşti, voi duce eu piatra 
în inima dragonului. Poţi să alegi. 

Dragonul o strigă o singură dată, cu tot dorul pietrei. 
Dintr-un alt loc, mai puţin strălucitor, vocea lui Kit şopti: 

— Stella? 

— Kit. 

Cuvântul veni din adâncimea sufletului ei, un răspuns şi 
o alegere. 

Era deja cuprinsă de friguri. 

— Mulţumesc. Ne-am urmat inimile, tu şi cu mine. 


385 


Trebuie să existe întotdeauna şi dragoste, pe lângă 
datorie. 

Cedric Owen se întinse spre ea şi spre craniul de cristal. 
Mâna lui era albastră precum cerul. 

În inima Stellei, un pumn de gheaţă întâmpină cântecul 
pietrei albastre. Lumea ei explodă în aşchii de albastru, 
negru şi roşu-aprins. 


— Stell? 

Era în lumina soarelui, întinsă pe iarbă, iar aerul era plin 
de cântecul păsărilor. Îşi simţea umărul de parcă era 
cuprins de flăcări. 

Kit era aplecat deasupra ei. Faţa îi era un caleidoscop de 
durere şi mirare. 

— Stell. Doamne, Stell... 

O ridică prinzând-o cu ambele braţe. Durerea din umărul 
ei era nimicitoare, astfel încât îi luă ceva vreme să 
înţeleagă. 

— Eşti vindecat! exclamă ea uşor, minunându-se. Poţi 
merge. El mergea purtând-o spre un loc unde soarele 
strălucea pe iarba deasă. 

— Iar tu eşti în viaţă, spuse el. 

Zâmbetul îi era strâmb, nepotrivit pentru un asemenea 
răsărit. Încercă să zâmbească din nou, şi îi zise: 

— Ai fost împuşcată, dar sângerarea s-a oprit, iar gaura 
nu mai este o gaură. Şi medalionul tău s-a schimbat. 

Îl ridică să se uite mai bine la el. Dragonul era acum 
singur pe suprafaţa plată, fără nicio siluetă în faţa lui. De 
cealaltă parte, balanţa care ţinea Soarele şi Luna în 
echilibru dispăruse. 

Cu vocea nesigură, îi spuse: 

— Ca om de ştiinţă, aş prefera să nu întreb cum de s-a 
putut întâmpla aşa ceva. 

Iar apoi, pentru că ea trebuia să ştie acest lucru, dar nu 
reuşea să formuleze întrebarea, îi zise: 

— Gordon este mort, Stella. Tony i-a luat arma şi l-a 
împuşcat. Davy e OK. 

— Ursula? 


386 


— Încă nu ştim. Davy sună acum la spital. 

ll lăsă pe Kit să o ajute să se ridice în picioare. Tumulul 
era la fel cum fusese dintotdeauna, dar pietrele nu mai 
cântau. 

— „După aceasta urmează inima ta şi a mea, căci 
acestea sunt una şi aceeaşi“, spuse ea. Cedric Owen era 
acolo. El mi-a acordat şansa de a alege. Mi-am urmat 
inima, Kit. M-am întors la tine. 

— Am simţit când ai făcut asta. Şi nu pot să-ţi zic cât de 
tare mă bucur. 

Năucită de durere şi de lumina soarelui, îl prinse de 
mână. 

— „Nu da greş, căci prin asta te dezamăgeşti pe tine 
însăţi şi pe toată lumea care aşteaptă.“ Nu ştiu ce aşteaptă 
lumea, dar noi nu am dat greş, niciunul dintre noi. 

Kit zâmbi din nou şi lumea se lumină, şi totul deveni 
perfect. 

— Ştiu. 


387 


EPILOG 


Către profesorul Sir Barnabas Tythe, rector al Colegiului 
Bede, Cambridge, salutări. 


Domnule, vă mulţumesc pentru scrisoarea amabilă şi 
perlele pe care le-aţi trimis fiicei noastre, Frances Walker, 
cu ocazia botezului ei. Ea creşte frumos şi este foarte 
liniştită, aşa cum a fost de la naştere. Şi Marthei îi merge 
foarte bine şi se ocupă iarăşi de gospodărirea fermei. Am 
terminat de scris proiectul care era grija noastră comună, 
iar rezultatele sunt sigilate, aşa cum ne-am înţeles, pentru 
a fi deschise după o vreme îndelungată. Am depus o 
scrisoare la avocatul dumneavoastră din Oxford, aşa cum 
m-ati sfătuit. 

Nu rămâne nimic altceva de făcut decât să vă predau 
aceasta, după dorinţa prietenului nostru decedat, sperând 
ca pachetul meu să vă găsească bine sănătos. Dacă este să 
fie vândut, cred că ar aduce o sumă considerabilă, căci nu 
are niciun defect şi este bine tăiat. Dacă doriţi să îl 
împărţiţi în mai multe bucăţi, cunosc pe cineva în Sluis pe 
care l-aţi putea contacta în această privinţă. Era o 
cunoştinţă a lui Sir Walsingham înainte de moartea 
timpurie a acestuia, luna trecută, ocazie cu care am trimis 
condoleanţele noastre familiei acestuia şi reginei. 

Sper că sunteţi sănătos, iar dumneavoastră şi colegiul 
dumneavoastră continuaţi să prosperaţi. 

Al dumneavoastră, 

Francis Walker, esq. Scrisă în a zecea zi a lunii mai, în 
anul Domnului una mie cinci sute nouăzeci, la ferma Lower 
Hayworth, Oxford-Shire. 


Tradusă din engleza elisabetană de Anthony Bookless şi 
Ursula Walker, în Noua biografie comprehensivă a lui 
Cedric Owen, Cambridge University Press, 1972. 
Fragmente valabile online la 


388 


http://www.bedescambridge.ac.uk 


389 


POST-SCRIPIUM 


„Rectorul şi membrii consiliului academic al Colegiului 
St. Bede Cambridge anunţă cu mare părere de rău 
moartea profesorului Gordon Fraser după o boală scurtă. 
La propria cerere, corpul său a fost incinerat şi cenuşa a 
fost  împrăştiată în prăpastia Gaping Ghyll de la 
Ingleborough Hill, în Yorkshire Dales. 

Serviciul comemorativ accesibil tuturor membrilor 
prezenţi şi trecuţi ai colegiului va fi ţinut în capela 
colegiului, vineri, 3 august, eveniment la care sunteţi 
cordial invitaţi. Donaţiile se primesc la trezorerie. 

Semnată, Sir Anthony Bookless, doctor în arte, litere şi 
filosofie, ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic, rector, 
Colegiul Bede, Cambridge.“ 


Davy, Ursula, voi puteţi veni? Stella o să iasă din spital. 
Tony o să aibă nişte timp liber după ceremonie. Ne-ar face 
plăcere să vă întâlnim. 

A sosit şi Jess. Vrea să vă cunoască. Anunţaţi-mă. 

Kit 


390 


NOTA AUTORULUI 


Eu scriu aceste rânduri, iar voi le citiţi la „sfârşitul 
vremurilor“, acea perioadă în care lumea este asaltată de 
catastrofe provocate de oameni. 

Traducerea Codexului Dresda este disputată în toate 
detaliile ei, dar imaginea de ansamblu e acceptată pe scară 
largă: că vechii mayaşi, o civilizaţie uimitoare de astronomi 
şi matematicieni desăvârşiţi, a căror cultură a înflorit între 
200 şi 900 d.Hr., şi-au alcătuit totuşi calendarul cu o dată 
„zero“, 11 august 3114 î.Hr., pentru ca acesta să ajungă la 
final în data de 13 Baktun (aproximativ 5125 în anii noştri) 
în 21 decembrie 2012. 

Aceasta este data când, în timpul solstițiului de iarnă, 
Soarele revine în conjuncţie deplină cu centrul galactic, 
falia întunecată din Calea Lactee. Noi numim această 
poziţie 28 de grade în Săgetător. Pentru mayaşi, aceasta 
era „Xibalba be“, Drumul spre Lumea de Dincolo, 
considerat a fi centrul galaxiei. 

Astfel că ei şi-au stabilit calendarul pentru a marca 
momentul când Soarele moare şi renaşte din centrul 
galactic, un eveniment care se întâmplă doar o dată la 26 
000 de ani. Pentru mayaşi, acesta reprezintă sfârşitul 
ciclului al cincilea, şi cel final de altfel, al existenţei 
umane. Acest moment este relatat de o multitudine de 
mituri, profeţii şi legende, şi nu doar pentru mayaşi. Dacă 
Geoff Stray are dreptate (vezi Beyond 2012 în bibliografie), 
I Ching poate fi interpretat drept un calendar lunar, care 
indică, de asemenea, un sfârşit sau o transformare atât de 
vastă în conştiinţa comună, încât poate părea un sfârşit în 
2012. Şi alţii au găsit referiri similare în traducerile vedice 
şi egiptene, iar unii leagă alinierea lui Venus şi a 
Pleiadelor cu teologia creştină şi iudaică, şi promisiunea 
Armagedonului. 


391 


Din tot amalgamul de mituri şi legende care sunt legate 
de data finală 2012, cele care se referă la craniile de 
cristal sunt cele mai pline de culoare. Dar chiar şi acestea 
pălesc în comparaţie cu ceea ce le-au inspirat. 

Această carte a fost inspirată de craniul de cristal în 
mărime naturală, captivant şi superb, expus la British 
Museum. Acesta este aşezat într-un colţ liniştit în galeria 
principală, vizavi de o statuie deosebit de emoţionantă a 
unui băiat călare pe un cal (a cărui poveste o voi scrie 
cândva). Orice vreţi să credeţi despre originile şi scopul 
craniilor de cristal, este imposibil să nu fii impresionat în 
prezenţa acestuia. 

Dintre multele variantei ale originii lui, am ales să le 
dezvolt pe cele care susţin că a fost creat în piramidele 
mayaşilor şi că este unul dintr-o serie de 13, care, dacă 
sunt unite, vor înlătura sfârşitul lumii sau ne vor acorda 
mijloacele de a-l depăşi. 

Indiferent cine şi când l-a făcut, craniul este o dovadă de 
măiestrie extraordinară. Cioplirea unui craniu în mărime 
naturală cu un asemenea grad de acuratețe anatomică 
dintr-o singură bucată de cristal este, chiar şi după 
standardele moderne, o sarcină copleşitor de dificilă. Dacă 
acesta chiar a fost realizat de către mayaşi, prin lustruirea 
cristalului brut cu nisip din ce în ce mai fin, ştiind că orice 
greşeală ar distruge munca a generaţii întregi, atunci chiar 
este un lucru excepţional. 

Craniul de la British Museum nu este singurul. Cel mai 
bine cunoscut dintre celelalte e craniul Mitchell-Hedges, 
care este păstrat în Canada. Asemenea cristalului albastru 
a lui Cedric Owen, acest craniu a fost cioplit dintr-o 
singură bucată de cristal, cu un maxilar articulat şi 
capacitatea de a absorbi lumina prin occiput şi de a o 
proiecta prin ochi. 

S-au efectuat reconstrucţii faciale pe baza acestuia şi a 
altor cranii, rezultând feţe reprezentând diverse tipuri 
rasiale. Despre toate aceste cranii se spune că au o 
prezenţă calmă şi liniştită, şi schimbă vieţile celor cu care 
intră în contact. (Pentru o descriere mai detaliată, vezi The 


392 


Mystery of the Crystal Skulls”, de Chris Morton şi Ceri 
Louise Thomas.) 

Acestea sunt deci cele două pietre de temelie ale acestui 
roman: data finală 2012 şi legendele celor 13 cranii. 
Pentru istoria romanului, am ţesut pânza ficţiunii pe baza 
faptelor cunoscute. 

Domnia reginei din dinastia Tudor poreclită Maria cea 
Sângeroasă şi-a atins nadirul în primăvara anului 1556, 
atunci când Thomas Cranmer, fostul arhiepiscop de 
Canterbury, a fost ars pe rug. 

În primăvara aceluiaşi an, Ecaterina de Medici, mult 
ponegrită regină a Franţei, a dat naştere unor gemene, 
dintre care una a murit după câteva zile, iar cealaltă a 
supravieţuit până la mijlocul lunii august. Michel de 
Nostredame, mai bine cunoscut sub numele de 
Nostradamus, renumit pentru abilităţile sale ca medic, a 
fost chemat la curte în vară şi a fost prezent acolo în 
perioada morţii celei de-a doua gemene. 

Istoria nu consemnează motivul pentru care a fost 
chemat la curte, dar nu pare de necrezut să îl legăm de 
nevoia reginei ajunsă la disperare de a avea un medic mai 
bun pentru a-i salva viaţa copilului ei. 

Aceasta a fost o perioadă de evoluţie impresionantă în 
medicină, deşi chirurgii din Vestici, comparativ cu medicii 
educați în universităţi, erau consideraţi abia un pic mai 
pricepuţi decât măcelarii. 

Prin contrast, în lumea arabă şi a maurilor existau 
manuale vechi de secole care detaliau tehnici complicate 
de chirurgie, prezentate împreună cu principiile anestezice 
care permiteau desfăşurarea acestora. Ca fostă 
anestezistă, pot cu uşurinţă să mă pierd în descrierile 
amputărilor, mastectomiilor şi enucleaţiilor şi mă minunez 
de măiestria celor care au existat în trecut, deplângând 
orbirea noastră culturală, care ne-a făcut să îi ignorăm 
timp de secole, considerându-i murdari şi nedemni. Ca 
scriitoare, am încercat să dau viaţă textelor fără să devin 
excesiv de tehnică. 


7 Misterul craniilor de cristal (în lb. engleză, în original) 
393 


Celelalte personaje sunt în mare parte fictive, deşi aşa- 
zisul strămoş al lui Fernandez de Aguilar, Geronimo de 
Aguilar, a fost capturat de băştinaşi, împreună cu Gonzalo 
de Guerrero, în 1511. Acesta din urmă li s-a alăturat 
mayaşilor şi a condus rezistenţa îndelungată a noului său 
popor contra invadatorilor spanioli, până la moartea sa, în 
1535, de Aguilar nu a trecut de partea celor care l-au 
capturat, ci a evadat în 1519 şi s-a alăturat armatei lui 
Cortes ca interpret. Mai târziu în viaţă, s-a căsătorit cu o 
băştinaşă. Nu s-a îmbogăţit din vânzarea de funie de sisal 
în Europa, dar mulţi dintre urmaşii săi au făcut exact acest 
lucru cultivând respectiva plantă pe terenurile lor care se 
găsesc acum în Mexic. 

In privinţa locaţiilor, Zama se numeşte acum Tulum, dar 
templele şi zidurile rămân. Priveliştea spre răsărit din 
vârful templului/farului este extraordinară. 

În Anglia, Calul Alb din Uffington şi Weyland's Smithy 
(scris şi Wayland's) sunt ambele locuri deosebit de 
puternice, care pot fi vizitate şi sunt legate de Ridgeway, 
care este acum clasificată drept o cărare pe distanţă mare, 
dar face parte din coloana vertebrală a Angliei de mai 
multă vreme decât birocraţii acestei ere. Nu este posibil să 
vezi una dintre aceste locaţii atunci când te afli în alta, dar 
ele par să fie legate în multe alte feluri, însă eu am creat 
această iluzie în ultimele pagini ale romanului pentru 
curgerea poveştii. De asemenea, nu există niciun tunel în 
adâncimea tumulului de la Smithy, deşi în arhivele 
arheologice este consemnat că s-a descoperit unul cu 
ocazia excavaţiilor. Ambele locuri merită vizitate, arătând 
respectul cuvenit strămoşilor care le-au creat. 

Colegiul Bede este fictiv. Acesta este aşezat pe malul 
râului Cam, într-un spaţiu ocupat acum de apartamente 
scumpe şi moderne, care ar arăta mult mai bine dacă, în 
locul lor, s-ar afla un colegiu străvechi zidit din piatră. 
Esenţa istoriei lui s-a născut din istoria colegiilor din 
secolul al XIV-lea. Clare, de exemplu, a fost fondat în 1326, 
de către nepoata lui Edward I, în timp ce Trinity Hall a fost 
fondat în 1350, de către episcopul de Norwich „pentru 


394 


încurajarea  evlaviei, a studierii textelor religioase 
autentice, a ştiinţelor civile şi a bunăstării generale“. Cu 
toate acestea, aş vrea să subliniez că niciunul dintre 
colegiile din Cambridge nu ar putea fi vreodată descris 
drept „un proiect secundar al casei Plantagenet“ şi nici nu 
a fost vreodată salvat de la sărăcie printr-o donaţie masivă 
a unui om acuzat de trădare. Având în vedere structurile 
academice, am încercat să redau rangurile academice cât 
mai aproape de realitate. 

Restul Cambridge-ului, colegiile acestuia, studenţii şi 
detaliile oraşului se bazează pe amintirile câtorva decenii 
fericite petrecute locuind aproape de acesta. 

Pentru cei interesaţi de astrologie, am încercat, pe cât 
posibil, să păstrez aspectele planetare cât mai exacte în 
text. Am alcătuit hărţi astrale cu aspectele majore 
importante şi diversele date finale şi am lucrat în funcţie 
de acestea. 

În final, dacă oamenii din vechime aveau sau nu 
dreptate nu reprezintă decât un aspect controversat şi, 
dacă o să fim încă aici după 2012, atunci probabil că o să 
râdem de aceste predicții, aşa cum am făcut cu isteria 
legată de anul 2000 şi cele care au condus spre acest 
moment, deşi eu bănuiesc că data finală este o aproximaţie 
şi a fost stabilită ca să indice un timp vag mai degrabă 
decât o dată fixă, şi nu încape îndoială că trăim o perioadă 
în care catastrofele provocate de om copleşesc planeta. 

Aţi putea crede că vă treziţi în fiecare dimineaţă pentru 
a afla despre noi culmi ale realizărilor omenirii. Eu înclin 
să cred că, dacă acestea sunt cele mai bune lucruri pe care 
le putem face, atunci, avem mari probleme şi sper ca acei 
oameni care cred că următorul pas al evoluţiei este 
spiritual să aibă dreptate. Dacă aşa este, trebuie să 
înfăptuim această revoluţie cât mai curând. 

Dacă acele 13 cranii se unesc pentru a da startul unei 
schimbări de mentalitate care să ducă la un mod de trai 
mai bun, eu voi fi prima care să susţină trecerea la noua 
învăţătură. 


395 


Solstiţiul de vară, 2007 
Shropshire 
Marea Britanie 


396 


MULŢUMIRI 


Patru femei au jucat un rol esenţial în scrierea acestei 
cărţi. Enumerate în ordinea momentului implicării lor în 
crearea ei: Kate Miciak, vicepreşedinte şi editor executiv 
la Bantam Dell Publishing Group (SUA), care, într-o seară 
la cină, mi-a ascultat sâmburele unei idei şi mi-a spus 
„Scrie“ şi astfel a făcut ca totul să fie posibil. Jane Judd, 
agenta mea excepţional de răbdătoare, care a avut grijă de 
noi în etapele timpurii şi turbulente, înainte de a-i preda 
ştafeta mai departe Selinei Walker, director editorial la 
Transworld Publishing, fără de care cartea nu ar exista 
acum. În cele din urmă, dar nu cea mai puţin însemnată, 
partenera mea Faith Roper, care m-a sprijinit constant şi 
apoi a editat versiunea finală în ciuda termenului-limită 
urgent, cu o atenţie şi un discernământ impecabile. Vă 
mulţumesc tuturor. 

De-a lungul procesului de creaţie, fratele meu, Robin 
Scott, mi-a dat informaţii despre geologie, iar Aggy s-a 
oferit să mă ducă în expediţii speologice. Brian Gent de la 
Blue Camas mi-a trimis notițele sale referitoare la craniile 
de cristal şi la craniul Albion în special. Profesorul meu, 
Chris Luttichau, mi-a împărtăşit tot ce ştia despre mayași. 
Le mulţumesc pentru tot. În mod evident, orice greşeală de 
înţelegere sau descriere îmi aparţine. 

In final, mulţumesc lui Nancy Webber şi Deborah Adams 
şi tuturor celor care lucrează la Transworld pentru 
eforturile lor excepţionale. 


397 


BIBLIOGRAFIE 


Documentarea pentru această carte a fost enormă şi 
adevărata bibliografie ar fi masivă şi inutilă. Voi menţiona 
cărţile care mi s-au părut cele mai interesante şi mai utile, 
plus câteva site-uri utile, care dau detalii despre diversele 
teorii trecute şi prezente, referitoare la legendele legate 
de anul 2012. 

Multe detalii au apărut din conversațiile purtate cu 
oameni întâlniți întâmplător, dar despre care nu am 
dovezi. Mi s-a spus, de exemplu, că tribul Hopi îşi 
recheamă la vatră oamenii pentru 2012, dar nu am nicio 
dovadă fermă. Dacă există cineva care are informaţii mai 
exacte despre acest lucru sau orice altă parte a cărţii, îl 
rog să mă contacteze pe site-ul 
http: //www.thecrystalskull.co.uk. 


Calleman, Carl Johann: The Mayan Calendar’, Garve 
Publishing Int, 2001, ISBN 0-9707558-0-5 

Calleman, Carl Johann: The Mayan Calendar, and the 
Transformation of Consciousness’, Bear & Co., 2004, ISBN 
1-59143-028-3 

Coe, Michael D. and Mark van Stone: Reading the Maya 
Glyphs”, Thames & Hudson, 2001, ISBN 0-500-05110-0 

Drew, David: The Lost Chronicles of the Maya Kings“, 
Phoenix, 1999, ISBN 13-978-0-7538-0989-1 

Geryl, Patrick: The World Cataclysm în 20127, 
Adventures Unlimited Press, 2005, ISBN 1-931882-46-0 


8 Calendarul mayaş (în lb. engleză, în original) 

? Calendarul mayaş şi transformarea conştiinţei (în lb. engleză, în 
original) 

10 Descifrarea hieroglifelor mayaşe (în lb. engleză, în original) 

11 Cronicile pierdute ale regilor mayaşi (în lb. engleză, în original) 

12 Cataclismul planetar din 2012 (în 1b. engleză, în original) 


398 


Geryl, Patrick and Gino Ratinckx: The Orion Prophecy: 
Will the Worlds Be Destroyed în 2012?!5, Adventures 
Unlimited Press, 2001, ISBN 0-932813-91-7 

Hartmann, Thom: The Last Hours of Ancient Sunlight*, 
Hodder Mobius, 2001, ISBN 0-340-822430 

Jenkins, John Major: Galactic Alignment”, Bear & Co., 
2002, ISBN 1-879181-84-3 

Jenkins, John Major and Martin Matz: Pyramid of Fire, 
The Lost Aztec Codex’, Bear & Co., 2004, ISBN 1-59143- 
032-1 

Mercier, Alloa Patricia: The Maya Shamans”, Vega, 
2002, ISBN 1-84333-596-4 

Morton, Chris and Ceri Louise Thomas: The Mystery of 
the Crystal Skulls, Thorsons, 1977, ISBN 07-225-5486-8 

Pinchbeck, Daniel: 2012: The Return of Quetzalcoati!s, 
Penguin, 2006, ISBN 1-58542-483-8 

Rees, Martin: Our Final Century", Random House, 2004, 
ISBN 0-099-43686-8 

Stray, Geoff: Beyond 2012: Catastrophe or Ecstasy. A 
Complete Guide to End of Time Predictions”, Vital Signs 
Publishing, 2005, ISBN 0-9550608-0-X 


Vezi şi http://www.diagnosis2012.co.uk. Acesta este site- 
ul pe baza căruia a fost creată cartea Beyond 2012. În 
momentul scrierii acestei cărţi, acesta este probabil cel 
mai bun site dedicat fenomenului 2012, deşi, având în 
vedere că Google înregistrează acum 60 000 de răspunsuri 
pentru „2012 maya“ (circa 1 410 000, în momentul 
redactării în română), este posibil să mai existe câteva 


13 Profeţia Orion: Vor fi lumile distruse în 2012? (în lb. engleză, în original) 
14 Ultimele ore ale luminii solare din vechime (în lb. engleză, în original) 

15 Alinamentul galctic (în lb. engleză, în original) 

16 Piramida de foc, codexul pierdut al aztecilor (în lb. engleză, în original) 

17 Samanii mayaşi (în lb. engleză, în original) 

18 Întoarcerea lui Quetzalcoatl (în lb. engleză, în original) 

19 Ultimul nostru secol (în lb. engleză, în original) 

20? Dincolo de 2012: Catastrofa sau extaz? Un ghid complet al 
predicţiilor legate de sfârşitul lumii (în lb. engleză, în original) 


399 


despre care nu am aflat şi care sunt la fel de bune. 


400