Lynn Sholes — Conspiratia Graalului

E 


CONSPIRATIA 


LYNN SHOLES 
JOE MORE 


CONSPIRATȚIA GRAALULUI 


www.virtual-project.eu 


Traducere Mihai CHIRIACESCU 


Conspirația Graalului / Lynn Sholes, Joe Moore 
Bucureşti: Editura Universitară 
2009 


DEDICAŢIE 

Lui Nancy pentru chibrit 

Lui Gaiy Givens pentru scânteie 
Lui Carol şi Tommy pentru flacără 


Pentru asistenţa acordată în adăugarea unei note de realism 
acestui roman de ficţiune autorii le mulţumesc: 

Doctorului Mark A. Erhart, Ph.D. 

Profesor de biologie moleculară Chicago State University 

Doctorului Ken Winkel, Ph.D. 

Directorului unității de cercetare asupra  veninurilor 
Departamentul de farmacologie University of Melbourne, 
Australia 

Doctorului Joseph W. Burnett, M.D. 

Şef de catedră 

Departamentul de dermatologie University of Maryland Scool 
of Medicine 

Lui J.H., care a ales să rămână anonim pentru a respecta etica 
profesională 


„Prinţul întunericului este un gentlemans"-William 
Shakespeare, 
Regele Lear, Actul Ill, Scena IV 


PROLOG 


După ce a creat Raiul şi Pământul, Dumnezeu a plăsmuit, 
după chipul şi asemănarea sa, primul om, pe care l-a botezat 
Adam. Apoi, El a comandat tuturor legiunilor Paradisului - 
îngerilor şi arhanghelilor - să se aplece în semn de respect în 
faţa lui Adam, căci Dumnezeu urma să îi ofere acestuia controlul 
asupra Pământului şi a tuturor creaturilor ce vieţuiau acolo. Cel 
mai frumos dintre toţi îngerii, Lucifer, gelos la culme, a refuzat. 
l-a strâns în jurul său pe toţi cei care aveau aceleaşi sentimente 
ca şi el şi astfel a format o uriaşă armată care s-a răzvrătit 
împotriva Creatorului. O cumplită bătălie a izbucnit între îngerii 
Domnului şi cei care au ales să-i întoarcă spatele. Atât de mult 
sânge a fost vărsat, încât s-au format două râuri uriaşe ce 
traversau deşertul. În final, marele războinic, Arhanghelul Mihail, 
împreună cu Oastea Cerului, l-au învins pe Lucifer, gonindu-l pe 
acesta şi pe rebelii rămaşi din Paradis. 

Îngerilor căzuţi - Nephilimi, aşa cum sunt numiţi în Biblie - le- 
a fost interzis să mai intre vreodată pe poarta Raiului. Aşa că ei 
au coborât pe Pământ pentru a merge printre oameni. Cu 
fiecare veac care trecea, ura lor a devenit tot mai puternică, iar 
Lucifer a jurat că într-o zi se va răzbuna. 

Cu toate acestea, unul dintre ei s-a căit şi a căutat iertarea 
Creatorului. Numele său era Furmiel, îngerul Orei unsprezece. 
Pentru remuşcările sale, Dumnezeu a fost de acord ca acesta să 
devină muritor şi să-şi petreacă restului zilelor ca un om. Pentru 
că sufletul lui Furmiel nu se putea întoarce niciodată în Rai, 
Creatorul i-a permis să aibă o fiică, care, încă de la naştere, ar fi 
luat locul tatălui său printre îngeri. Dar Dumnezeu simţea că 
momentul răzbunării lui Lucifer era tot mai aproape, astfel că i-a 
îngăduit soţiei lui Furmiel să aibă gemene. Aşadar, una dintre 
surori urma să rămână pe Pământ. Timpul a trecut şi aceasta a 
crescut şi a devenit adult, fără să ştie însă că în venenele sale 
curgea mai departe sângele Nephilimilor. 

Şi din cauza acestei linii de sânge, trebuia să urmeze 
chemarea destinului. 


ABANDONATĂ 


Nineveh, Irakul de nord 

— Dă-te jos! Vocea subţire şi piţigăiată a şoferului de taxi 
irakian a inundat maşina. Un nor de praf şi nisip învălui 
automobilul care încetinise brusc. 

Trezită de frâna şoferului, Cotton Stone se ridică. 

— Ce s-a întâmplat? încerca să se concentreze în lumina 
palidă a serii. 

— Dă-te jos! Nu conduc pentru niciun american! Cuvintele 
repezite, aproape fanatice ale unui prezentator irakian se 
auzeau la radio. 

— Ce se petrece? Care-i problema? a întrebat femeia. 

Şoferul şi-a deschis uşa şi a fugit în spatele maşinii. Cotten 
trase cu forţă de mânerul ruginit al uşii până când acesta scoase 
un scârţăit. 

— Hei, ce faci? ţipă ea coborând din maşină. Şoferul a deschis 
portbagajul şi i-a aruncat cele două genţi pe marginea şoselei. 

— Nu poţi să mă laşi aici, spuse ea, ocolind maşina. Suntem 
chiar în mijlocul deşertului. 

Bărbatul părea tot mai interesat de ce auzea la radio. Cotten 
şi-a ridicat geanta în care îşi ţinea casetele şi a pus-o la loc în 
portbagaj. 

— Uite care-i treaba, ţi-am dat absolut toţi banii pe care îi 
aveam la mine. Nu mai am absolut nimic, spuse ea, întorcându- 
şi buzunarele pe dos. 

Era o mică minciună, căci îşi ascunsese aproape 200 de dolari 
într-o cutie goală de film. Era rezerva ei de urgenţă. 

— Înţelegi? Uite, nu mai am nici măcar un dolar. Te-am plătit 
să mă duci până la graniţă. 

Şoferul o împunse puternic cu arătătorul în piept. 

— Aici se termină plimbarea pentru americani. 

l-a trântit geanta în piept, împingând-o câţiva paşi. 

Apoi a ocolit maşina, s-a urcat şi a demarat hărşâind cutia de 
viteze a vechiului Fiat. 

— Nu pot să cred, îşi spuse femeia. 


Cotten şi-a aşezat geanta jos, lângă cealaltă, apoi îşi trecu o 
şuviţă de păr de culoarea ceaiului pe după ureche, privind cum 
lumina stopurilor taxiului dispare în depărtare. 

Şuieratul lin al vântului ce sufla în deşert aducea primele 
semne ale frigului unei nopţi de ianuarie, în timp ce culoarea 
cerului se transforma din roz în indigo. Cotten şi-a îmbrăcat 
haina cu glugă pe care o avea în geanta de mână, simțind cum 
frigul începe s-o pătrundă. 

Cu mâinile înfipte adânc în buzunare îşi mişca picioarele pe 
loc. Un întuneric gros, precum cruzimea Irakului, se aşternea 
peste deşert. Cineva va veni - cineva treabuia să vină, se 
gândea ea. 

Zece minute au trecut fără ca vreo maşină să apară. Aşa că 
femeia şi-a ridicat de jos cele două genţi şi a început să meargă. 
Pietrişul şi nisipul scoteau un zgomot de sticlă spartă sub 
bocancii ei. Arunca câte o privire în spate, sperând să vadă 
strălucirea unor faruri. Dar în urmă nu era decât deşert şi 
întuneric. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine înainte de-a avea 
încredere în tipul ăla. Vocea ei rupea liniştea pustietăţii. Orice o 
fi auzit la radio probabil că l-a speriat de moarte. Cotten ştia că 
armata americană se pregătea de invazie. De săptămâni, zvonul 
unui atac se răspândise printre toţi ziariştii străini, în condiţiile în 
care, atât Washingtonul, cât şi Londra, amenințau cu tot mai 
multă tărie. Şi nu mai era niciun secret că mici inserţii de trupe 
americane şi britanice avuseseră loc în ţară. Invazia urma poate 
să aibă loc după câteva săptămâni, dar era greu de ascuns 
numărul tot mai mare de trupe strânse în ţările arabe din sudul 
Irakului. Posturile locale arabe prezentau în continuu ştiri despre 
apariţii ale unor echipe speciale sau rangeri americani în toiul 
nopţii. Aveau loc chiar şi zboruri strategice ale avioanelor de 
vânătoare, ale dronelor Predator sau zboruri de recunoaştere la 
mare altitudine pentru a verifica vulnerabilitatea rachetelor 
irakiene şi a instalaţiilor radar. 

Cotten îşi aşeză cureaua genţii mai sus pe umăr. 

— E vina ta, îşi spuse. Eşti atât de încăpăţânată. 

Acum câteva săptămâni se afla în biroul directorului de ştiri al 
SNN, Ted Casselman, implorându-l s-o lase să relateze efectele 


sancţiunilor economice asupra copiilor şi femeilor din Irak. Era 
un reportaj important, credea ea, şi nu îi păsa cât de instabilă 
era regiunea. Americanii trebuiau să vadă cum oameni 
nevinovaţi suportau acele sancţiuni. Şi îi spusese lui Casselman 
că, dacă America avea planuri să atace Irakul, voia să fie acolo, 
chiar în mijlocul acţiunii. 

Cotten n-a mai menţionat că voia să fie cât mai departe de 
Thornton Graham. Nu i-a spus asta lui Casselman pentru că ştia 
că el va ceda emoţional dacă ar fi trebuit să-i explice de ce. 
Rana din sufletul ei era încă deschisă. Cererea ei de a face 
relatarea avea sens fără să fie nevoie de alte motive, doar era 
vorba de un reporter tânăr, dornic de afirmare, care voia o ştire 
ce putea ajunge în toate ziarele din lume. 

Satellite News Network nu obişnuia să trimită începători 
pentru a face reportaje în zone cu risc atât de ridicat, i-a repetat 
Casselman de nenumărate ori. A recunoscut că ea are talent şi 
că e un reporter promiţător. Şi a fost de acord că un reportaj în 
Orientul Mijlociu în acest moment era o modalitate formidabilă 
de a te lansa în carieră. Cu toate astea, nu numai că era vorba 
de un începător, dar mai era vorba şi de faptul că era femeie, ori 
o femeie în Irak în situaţia actuală era ceva ce ieşea din discuţie. 
Odată început războiul, doar ziariştii selecționați dinainte de 
armată şi care au plecat împreună cu trupele vor putea să fie 
acolo. Regulile erau clare şi răspunsul era nu. 

Auzind asta, ea s-a enervat şi a început o întreagă pledoarie 
despre nedreptatea întregii situaţii. Casselman i-a tăiat-o scurt 
cu un încă un „nu“ extrem de ferm. 

După ce s-a calmat, Cotten a reuşit să îl convingă să o lase să 
plece împreună cu un grup de reporteri până la graniţa turcă. 
De acolo urma să se descurce exact ca oricare alt refugiat care 
fugea spre nord odată cu începerea conflictului. 

Casselman s-a înfuriat când a aflat că ea a mers mai departe, 
până la Bagdad. 

Apoi, azi de dimineaţă a sunat-o ordonându-i să plece 

— Lucrurile se vor complica. Găseşte o metodă şi mişcă-ţi 
funduleţul de acolo. Şi vreau să am o discuţie cu tine imediat ce 
te întorci. E clar? 


A încercat să discute cu el şi să obţină mai mult timp, dar 
acesta i-a închis înainte să poată să-şi expună vreun argument. 

Ştia că la întoarcerea acasă o va bombarda cu ti-am zis eu şi 
ar trebui să te concediez. Asta dacă va reuşi să ajungă acasă. 
Cotten tremura. Era complet izolată şi murea de frig în mijlocul 


deşertului irakian. 
* 


x x 


Charles Sinclair se pregătea să iasă în mare grabă din biroul 
său cu vedere la superbul campus care înconjura laboratoarele 
BioGentec din apropierea Universităţii New Orleans. Albastrul 
lacului Pontchartrain se întindea la marginea campusului. Privea 
cum o mică armată de îngrijitori înarmaţi cu maşini de tuns 
iarba străbăteau cu micile lor maşinuţe de golf grădina aranjată 
perfect. Îi plăcea ordinea perfectă. 

A sărit brusc, vărsând câteva picaturi de cafea pe covorul 
persan, în momentul în care telefonul de pe biroul său a sunat... 

— Da? 

— Dr. Sinclair, aveţi un apel internaţional pe linia opt, îi spuse 
secretara. 

Sinclair a apăsat butonul care clipea. Nu voia să folosească 
speakerul pentru apelul ăsta. 

— Sinclair sunt. 

Şuieratul liniei telefonice îl enerva, aşa că şi-a lipit receptorul 
de ureche. 

— Am descoperit intrarea în criptă în urmă cu două zile, zise 
omul de la celălalt capăt al firului. Azi spre seară a fost deschisă. 

Încheieturile lui Sinclair se albeau din cauza forţei cu care 
strângea telefonul în mână. 

— Ahmed, sper că ai veşti bune. 

— Da. Totul este exact aşa cum a prezis Archer. 

— Ce-ai găsit? 

— Multe artefacte împreună cu oasele, continuă Ahmed. 
Armuri, obiecte de cult, câteva pergamente şi o cutie. 

Adrenalina ce străbătea corpul lui Sinclair îi producea 
furnicături în vârfurile degetelor. 

— Cum arată cutia? 


— Neagră, fără niciun marcaj. Un pătrat cu latura de 
aproximativ 15 centimetri. 

Transpiraţia înmuia gulerul dur al cămăşii albe Armani pe care 
o purta Sinclair. Pentru câteva secunde s-au auzit doar paraziţii 
liniei telefonice. 

— Ce conţine? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică nu ştii? Doar erai acolo, nu? 

— Archer nu a deschis-o. El şi cu ceilalţi îşi strâng 
echipamentele chiar în timp ce vorbim. Trebuie să abandonăm 
situl, zona devine mult prea periculoasă. Toată lumea e 
nervoasă. Nu mai e timp să examinăm... 

— Nu! Sinclair îşi ciupi nasul între degete. Te duci înapoi 
imediat şi iei cutia. Pune-l pe Archer să-ţi arate cum s-o deschizi. 
Mă suni din nou imediat ce ştii ce conţine şi o pui la loc sigur. Ai 
înţeles? 

— Da. Vocea lui Ahmed se pierdu în zgomotul de fond al liniei 
telefonice. 

— Ahmed, spuse Sinclair încercând să-şi menţină un ton calm, 
controlat. E absolut necesar să îţi termini misiunea. Nici nu ştiu 
cum pot să subliniez mai mult acest lucru. 

— Am înţeles. 

Sinclair a închis telefonul şi s-a uitat la receptor. Arabul nici 
măcar nu avea cum să înţeleagă. 


CRIPTA 


Brusc, zgomotul unei maşini care se apropia i-a atras atenţia 
lui Cotten. Lumina farurilor dansa în depărtare pe şoseaua 
vălurită. „în sfârşit”, s-a gândit ea. Dar dacă erau soldaţi 
irakieni? Cu inima în gât, a făcut câţiva paşi până la nisipul de la 
marginea şoselei. Când vehiculul s-a apropiat destul, a ghicit 
după luminile de pe cabină şi remorcă că era vorba despre o 
cisternă de benzină. A făcut câţiva paşi în faţă, dând din mâini, 
dar şoferul nu a încetinit. Repede, şi-a pus mâna la ochi pentru 
a-i proteja de nisipul şi praful ridicat de camionul care a trecut în 
viteză pe lângă ea şi a privit cum acesta dispare la fel de repede 
precum apăruse. 

Probabil că oricum nu era o idee foarte bună să facă 
autostopul. Nu putea şti ce poate trece prin mintea oricărui 
irakian în momentul acesta. Cel mai sigur ar fi fost să stea 
ascunsă şi să străbată o distanţă cât mai mare până să se crape 
de ziuă. 

După o oră de mers, Cotten şi-a lăsat jos genţile şi s-a aşezat 
pe una din ele. Mâinile o dureau de la greutatea bagajelor, iar 
corpul îi tremura pe măsură ce frigul trecea prin haina ei 
greoaie. Când se va întoarce în America, va merge în Florida 
pentru o vacanţă pe care trebuia să şi-o fi luat demult. Asta era 
o promisiune. 

Cotten a golit una din genţi, scoțând din ea orice putea să 
lase în urmă. |n timp ce îşi sorta lucrurile, se întrebă dacă 
venirea în Irak a fost o idee bună. Poate a luat o decizie idioată. 
Nu stătuse să analizeze toate aspectele problemei, şi apoi când 
Casselman s-a împotrivit şi-a luat atitudinea unui câine cu 
botniţă. Erau şi alte reportaje, de importanţă egală, pe care le-ar 
fi putut face şi care ar fi putut să o ducă departe de Thornton. 

— La naiba, la naiba, la naiba! zise în timp ce îşi scotea din 
geantă doar lucrurile esențiale: portofelul,  paşaportul, 
acreditarea de presă, aparatul foto, obiectivele, filmele şi cutia 
de film în care îşi ascunsese banii de rezervă. Le-a înghesuit pe 
toate în cealaltă geantă, lângă casetele video. Apoi a pleacat 


mai departe, aruncând o ultimă privire spre mormanul de lucruri 
pe care le lăsa în urmă. 

Luna răsărise şi lumina deşertul suficient cât să nu se 
depărteze de drum. Ar fi vrut să aibă canapeaua şi fotoliul ei din 
puf, o cafea fierbinte de la Starbucks, sau, şi mai bine, o vodcă 
Absolut cu gheaţă. 

S-a oprit brusc şi a clipit pentru a se asigura că ceea ce vedea 
nu era un miraj. In depărtare se zăreau nişte lumini. Nu erau 
farurile unor maşini sau camioane, erau luminile unei aşezări 
sau tabere electrificate. Şi-a lăsat geanta jos pentru a-şi freca 
umărul şi mâna, încercând să-şi stimuleze circulaţia, îşi scoase 
camera, ataşându-i teleobiectivul pentru a putea observa mai 
bine luminile. Dacă era o tabără a Gărzii Republicane, sau chiar 
şi a soldaţilor irakieni, o femeie care călătorea singură ar fi avut 
puţine şanse. Unele dintre colegele ei din Bagdad îi povestiseră 
despre violuri, abuzuri... bărbaţi care se purtau ca nişte animale, 
precum câinii sălbatici. 

Mişcă aparatul astfel încât să poată privi întreaga tabără. Nu 
se vedea vreo armă, vehicule militare sau altceva care să 
semene cu o instalaţie a armatei. 

Părea mai degrabă un soi de excavaţie. Găleţi, corturi, mese, 
grămezi de pământ şi gunoi. Un sit arheologic? Cotten 
presupuse că se afla aproape de una dintre ruinele asiriene, 
risipite prin întreaga regiune. Mai multe camioane vechi erau 
grupate lângă o structură de piatră aproape prăbuşită. Câţiva 
oameni se mişcau iute. 

Asta putea fi şansa ei să ajungă la graniţă în siguranţă. Ezita, 
întrebându-se dacă putea să rişte. Până la urmă îşi puse 
aparatul la loc în geantă şi se îndreptă către lumini. 

In apropierea sitului a văzut nişte bărbaţi care strângeau, 
încărcând cutii şi echipamente în camioane. Desele confruntări 
dintre armata irakiană şi rebelii kurzi susținuți de armata 
americană transformaseră probabil zona într-un loc prea 
periculos pentru săpături arheologice. 

Incercă să audă voci. Vorbeau turceşte, nu erau irakieni. 
Liniştită, Cotten a intrat în tabără şi s-a îndreptat către unul 
dintre bărbaţi. 

— Nu vă supăraţi, i se adresă ea. 


Omul purta o cămaşă neagră, leoarcă de transpiraţie la 
subraţ. Mirosul urât al corpului său era înţepător în aerul rece al 
nopţii. A fixat-o un moment, parcă întrebându-se de unde a 
apărut. 

— Engleză no! spuse bărbatul în timp ce a luat o cutie dintr-o 
roabă şi a aruncat-o în camion. 

Dacă nu s-ar fi aplecat pe spate, ar fi lovit-o cu cutia aia. 
Cotten a încercat să oprească un alt bărbat care a evitat-o, 
aruncându-i o privire plictisită. Cineva a bătut-o pe umăr şi 
Cotten s-a întors repede. Un bărbat mic şi îndesat stătea chiar 
lângă ea. 

— Americancă? a întrebat el. 

— Da. 

— Turc, zise bărbatul, cu un zâmbet care lăsa la iveală o gură 
plină de dinţi negri, cariaţi, sub o mustață care îi stătea 
deasupra buzei ca o copertină. 

— Am nevoie de o maşină, spuse Cotten arătând spre nord. 

Omul şi-a întors capul spre ruine 

— Du-te să vorbeşti cu Dr. Archer, Gabriel Archer. 

Cineva a ţipat şi, cu o mişcare politicoasă din cap, turcul a 
fugit în direcţia aceea. 

Un grup mic de oameni s-a urcat într-unul dintre camioane. 
Motorul a tuşit de câteva ori înainte ca vehiculul să pornească şi 
să se aştearnă la drum. Mai erau încă două camioane, dar se 
umpleau destul de repede. Nu mai era mult timp pentru a-l găsi 
pe Dr. Archer şi a cerşi un loc în camion. 

Lumina lunii a ajutat-o să găsească intrarea în structura de 
piatră. Schele din lemn înconjurau zidurile şi, la intrare, Cotten a 
trecut pe sub o arcadă joasă. Chiar în faţă, un şir de becuri se 
bălăngăneau peste intrare şi luminau un tunel. A mers prin 
acest tunel până la capăt, unde acesta se termina cu câteva 
scări ce duceau în subteran. Găleţile cu pământ erau depozitate 
în apropiere, aşteptând să fie scoase afară şi golite. Un 
generator pe benzină troncănea, alimentând şirul de becuri. 
Cotten s-a aplecat înspre scări şi a strigat: 

— Hei... Archer? Niciun răspuns. Dr. Archer? strigă ea şi mai 
tare. 


În depărtare se auzi horcăitul motorului diesel al altui camion 
care pleca. Mai rămăsese doar unul. 

Cotten a început să coboare scările. Aerul rece mirosea a 
vechi, parcă se afla într-un mausoleu. Fusese într-unul singur, 
dar nu putea uita umezeala aia specifică, mirosul greu de 
pământ şi piatră. Chiar dacă era doar un copil pe atunci, îşi 
amintea înmormântarea tatălui său: parfumul greţos de dulceag 
al florilor, duhoarea acidă şi ciudată a chimicalelor şi mirosul 
rece, de piatră, al criptei. 

Scările se terminau într-o mică încăpere. Cotten a traversat-o 
şi a privit printr-un coridor îngust ce dădea spre o cameră 
uriaşă. Acolo a văzut doi oameni. Unul era un pic cocoşat, cu 
părul grizonat, îmbrăcat cu o cămaşă kaki, plină de praf, şi nişte 
blugi spălăciţi. El trebuia să fie Archer, se gândi ea, pentru că 
celălalt bărbat avea pielea maronie şi veşminte de arab. 

Se chinui să treacă prin coridorul îngust. 

Archer stătea în apropierea a ceea ce Cotten credea că este o 
criptă, pe peretele din spate al camerei. Pentru câteva secunde 
a văzut câteva oase maronii şi o licărire metalică. Archer ţinea 
în mână o cutie deschisă la care ambii bărbaţi se uitau cu mare 
interes. 

Cotten deschise gura să-i strige. 

Brusc, arabul a scos un pistol de sub haina-i lungă. Cotten a 
îngheţat văzând că bărbatul şi-a îndreptat pistolul către Archer. 

— Dă-mi-o! i-a cerut acestuia. 

Archer a închis capacul şi a făcut un pas înapoi, ţinând cutia 
strâns în mâini. Ochii i s-au mărit, iar faţa i s-a albit ca unui 
cadavru. 

— Eşti unul dintre ei. 

Cotten s-a dat înapoi, sprijinindu-se de un stâlp de schelă 
nefixat. Acesta s-a mişcat, provocând o mică avalanşă de pietre 
şi nisip. 

Auzind zgomotul, bărbaţii s-au întors şi au privit-o câteva 
clipe. 

Archer a trântit cutia şi a pus mâna pe armă. S-a ciocnit de 
arab şi s-au prăbuşit la pământ. 

Arabul a lipit ţeava pistolului de capul arheologului. Acesta l-a 
lovit cu umărul, schimbând direcţia armei chiar înainte ca 


aceasta să se descarce. Explozia a fost asurzitoare în camera 
aceea cu pereţi atât de groşi. 

Arabul s-a aruncat peste Archer, încălecându-l şi împungându- 
| cu pistolul în obraz. Archer l-a lovit cu genunchiul, împingându- 
| în faţă şi lovindu-l cu capul de perete. Ameţit, omul i-a dat 
drumul, moment în care Archer a ieşit de sub el. Arabul a ridicat 
pistolul, ţintind spre Archer, dar acesta s-a ferit, aruncându-se 
cu putere spre oponentul său. 

Pistolul se afla strâns între ei. 

Un al doilea foc de armă se auzi, dar corpurile lor au absorbit 
zgomotul. 

Cotten a încremenit, privind spre cei doi bărbaţi rămaşi 
nemişcaţi. Singurul zgomot din încăpere era cel al sângelui ei, 
pulsându-i în urechi, şi al bătăilor inimii, care i se lovea de 
coaste. 

Apoi, într-un final, Archer s-a mişcat, rostogolindu-se de pe 
arab. O pată roşie îi acoperea partea din faţă a cămăşii. Mai 
mult sânge se prelingea însă din pieptul arabului. 

Archer s-a chinuit să se ridice în picioare şi stătea aplecat 
deasupra cadavrului. Pieptul i se mişca cu putere. Şi-a şters faţa 
cu mâneca de la cămaşă şi a ridicat cutia, încheieturile sale ca 
de lemn albindu-se în momentul în care a strâns-o în mâini. 

A tuşit şi şi-a îndreptat spatele, cu ochii la Cotten. S-a uitat 
cruciş şi a făcut clătinându-se câţiva paşi înainte să se 
prăbuşească la pământ. 

— Inima, spuse el apucându-se cu mâna de piept. 

Cotten şi-a lăsat jos geanta şi s-a îndreptat cu grijă spre 
bărbat, privind dacă e cineva în spate. S-a uitat lung la trupul 
arabului când a trecut peste el. 

— Ce pot să fac? a întrebat, aşezându-se în genunchi lângă 
Archer. Mă duc să aduc ajutoare. 

— Nu. 

Archer s-a întins căutându-i mâna. Îl apucă o tuse violentă şi 
Cotten i-a ridicat capul în poala ei. 

— Cutia, a spus el. la-o. 

A privit apoi spre trupul arabului. 

— Nu se vor da în lături de la nimic acum. 

— Cine? Ce vrei să spui? 


Chipul lui Archer se strâmbă de durere. Cu mâinile 
tremurânde, a împins cutia către ea. Pielea i se albea, iar buzele 
i se închideau la culoare. 

— Nu trebuie să îi laşi să pună mâna pe ea. 

— Ce e asta? a întrebat ea. 

Vocea lui era slăbită, aproape şoptită. 

— Douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt, Matei. 

— Nu înţeleg. 

Omul nu i-a răspuns, părând că priveşte prin ea. Apoi Archer a 
tras-o mai aproape, iar Cotten s-a aplecat pentru a auzi ce îi 
şopteşte. 

Dădu din cap nelămurită. 

— Nu înţeleg, te rog lămureşte-mă. Vrei să opresc soarele... 
răsăritul? 

Omul părea că îşi revine. Şi-a ridicat capul şi cu o voce 
devenită brusc puternică a rostit: 

— Geh el crip. 

Cotten s-a clătinat. Nu putea să fi spus ceea ce credea ea că a 
auzit. Era imposibil. Absolut imposibil. Archer i-a vorbit într-o 
limbă pe care nu o mai auzise de când era copil. O singură 
persoană îi mai vorbise în acea limbă - sora ei geamănă. 

Sora ei geamănă care murise. 


ÎNTOARCEREA ACASĂ 


— De unde ştii cuvintele astea? a întrebat Cotten, cu o voce 
tremurată. 

Dar Archer închisese ochii deja. Strânsoarea mâinii lui a slăbit, 
iar capul i-a căzut încet într-o parte. 

Archer murise. 

Şirul de becuri a clipit, apoi s-a stins. Probabil că generatorul 
rămăsese fără benzină, s-a gândit ea. Cu grijă, a mutat capul lui 
Archer din poala ei. Nu putea să îl mai ajute acum, şi cum mai 
era un singur camion, nu putea pierde timp. 

Cu frică să nu se împiedice, a luat cutia sub braţ şi s-a târât 
prin întuneric în direcţia în care spera să fie tunelul. Brusc, 
pământul s-a mişcat şi zidurile s-au zgâlţăit. Cotten s-a ghemuit, 
protejându-şi capul, aşteptând ca tavanul să se prăbuşească. 
Nisipul şi praful au umplut aerul, adunându-i-se în păr şi pe 
mâini. Mici pietricele o loveau pe spate. Oare fusese 
bombardată o zonă din apropiere? 

Zgâlţâitul s-a mai liniştit şi Cotten a continuat să se târască. 
Geanta ei nu era prea departe, dar prin beznă se mişca încet. În 
momentul în care mâinile i-au atins din nou podeaua camerei, 
se umplu de scârbă. 

Sângele arabului. 

S-a tras repede înapoi şi şi-a şters sângele de pe mâini pe 
pantalonii bărbatului. Când a ajuns la zidul încăperii, a simţit 
marginea coridorului, acolo unde îşi lăsase geanta. A pipăit prin 
aceasta până şi-a găsit pixul lanternă. 

Becul a licărit de două ori în momentul în care a rotit butonul, 
apoi s-a stins. 

— Haide! a zis ea, agitând mica lanternă. Aceasta străluci din 
nou, puţina lumină pe care o dădea fiind mai bună decât deloc. 

Cu lanterna în gură, Cotten a scos din geantă câteva dintre 
casete şi alte lucruri mai puţin folositoare pentru a face loc 
cutiei lui Archer. În timp ce închidea fermoarul, lanterna se 
stinse din nou. A pipăit podeaua ca să nu uite nimic important. 


O a doua lovitură zgudui camera, urmată de a treia şi a patra. 
Era un zgomot distinct, pe care îl recunoştea dintr-un reportaj 
pe care îl făcuse mai demult despre tehnica Forţelor Aeriene 
Americane. Era bumul sonic al avioanelor de luptă. 

— Archer, strigă un bărbat dinspre capătul tunelului. Nu mai 
putem aştepta. 

Apoi a făcut o pauză. 

— Mă auzi Archer? Plecăm acum! 

— Aşteaptă, a strigat Cotten, închizând complet fermoarul 
genţii şi ridicându-se în picioare. 

A bâjbâit pe întuneric până a ajuns la tunel. Motorul 
camionului tocmai pornea şi se îndrepta spre drum, când Cotten 
a ieşit din ruine. 

— Aşteaptă, a tipat ea alergând spre camion. 

Turcul s-a ridicat în picioare în spatele camionului şi i-a făcut 
lui Cotten semn cu mâna să se grăbească. Când a ajuns 
suficient de aproape, şi-a aruncat geanta în camion. Turcul a 
prins-o, apoi i-a întins mâna şi a ajutat-o pe Cotten să urce. 

— Alergi repede, i-a zis bărbatul. 

Cotten a râs nervos şi s-a aşezat, trăgându-şi răsuflarea. 

— Unde e Archer, a întrebat turcul, cu vocea tremurată din 
cauza drumului denivelat. 

Pânza care acoperea parţial laturile camionului flutura, 
lovindu-se de cadrul de lemn, iar motorul camionului huruia 
tare, făcând orice discuţie aproape imposibilă. 

— A murit. A avut un atac de cord. Cotten arăta către piept. 

Turcul a dat din cap şi a tradus vestea celorlalţi bărbaţi din 
camion. 

Motoarele avioanelor urlau în întunericul nopţii, în timp ce 
două lumini portocalii apărură la orizont. Privea cu spaimă, 
aşteptându-se ca rachetele să atingă ceea ce ea presupunea că 
sunt avioane de luptă americane. Dar nu s-a auzit nicio explozie. 
Rachetele au plutit peste deşert şi au ars precum stelele 
căzătoare. 

Cotten s-a ghemuit într-un colţ, cu braţele peste picioare, în 
timp ce camionul se îndrepta spre nord, către graniţa turcă. 
încerca să găsească o explicaţie pentru ceea ce se întâmplase 
în criptă - un bărbat era dispus să îl omoare pe un altul pentru o 


cutie al cărui conţinut îi era necunoscut. Şi, mai apoi, aiurelile 
ciudate alte unui muribund despre care ar fi crezut că delirează 
dacă nu ar fi fost acel amănunt: vorbea într-o limbă cunoscută 
doar de Cotten şi sora ei geamănă - o soră care murise la 


naştere. 
x 


x x 


Strigăte haotice au trezit-o brusc. Soarele era deja sus pe 
cerul dimineţii şi o orbea. Precum furnicile, echipa de excavaţie 
turcă îşi descărca utilajele. Cotten se ridică în picioare pentru a 
privi în jur. 

O mulţime de oameni se aliniase pe lângă şosea, mărşăluind 
spre dealurile şi munţii dimprejur. Femei ce alăptau la sân, 
ţinând alţi copii cu cealaltă mână, treceau pe lângă camion 
precum un val. Cotten privi la chipurile lor năucite. Asta era 
ceea ce americanii trebuiau să vadă. 

Îşi trase geanta şi cobori jos, pe asfalt. Ocolind camionul 
printr-o latură, a văzut mai multe vehicule aliniate, cu motoarele 
oprite. Nu era nimeni în ele, nici în cabină, nici în spate. In acel 
moment a realizat că a ajuns în sfârşit la graniţa turcă, probabil 
în apropiere de Zakhu. Un uriaş gard de sârmă ghimpată se 
întindea cât puteai să vezi cu ochii, iar şoseaua trecea printr-un 
punct îngust de verificare. Mai multe tancuri şi blindate formau 
bariere în jurul punctului de control. Sute de soldaţi turci, 
echipați cu toţii cu arme automate, dirijau refugiații pentru o 
inspecţie rapidă şi o verificare a documentelor înainte de a-i lăsa 
să treacă graniţa. 

Cotten şi-a luat geanta în braţe, lăsându-se purtată de valul 
de oameni către punctul de control. Când a mai avut câteva 
persoane în faţa ei, şi-a căutat prin geantă paşaportul şi 
acreditarea de presă. 

— Reporter american, a tipat, ţinându-şi documentele în 
mână. Reporter american! 

Imediat ce va reuşi să treacă de control, se va opri şi va face 
câteva poze cu această scenă. In alb-negru, cu prim-planuri 
expresive, ochii negri ai copiilor, mâinile mamelor care le ţin 
mânuţele. Putea deja să-şi imagineze cum va monta imaginile în 
clipul video. Fără muzică, fără voiceover. Doar aceste chipuri 


îngheţate de disperare şi frică. Va fi un final genial şi 
cutremurător. Nimeni nu o să poată privi fără să fie mişcat de 
aceste imagini. 

Un soldat turc tânăr a văzut-o şi i-a făcut cu mâna. 

— Haide americanco, pe aici. 

A apucat-o de umăr şi a tras-o peste graniţă, în Turcia. 

— Mulţumesc, i-a spus, dar el verifica deja documentele celui 
ce urma la rând. 

Deodată, un alt soldat a prins-o de mână şi a tras-o într-o 
parte. 

— Actele, spuse ofiţerul turc. 

— Sunt cetăţean american, îi răspunse Cotten, privindu-i ochii 
inexpresivi. Tocmai i-am aratat actele soldatului de la punctul 
de control. 

— Şi acum o să mi le arăţi şi mie. 

Cotten i-a înmânat paşaportul şi acreditarea de presă. 

— Lucrez pentru postul de ştiri american SNN. 

Bărbatul a deschis paşaportul şi a comparat poza cu cea de 
pe acreditarea de presă. 

— Pe aici, îi spuse, îndrumând-o înainte către un camion aflat 
la câţiva metri distanţă. 

— E vreo problema? Tocmai mi-am terminat un reportaj în 
Bagdad şi mă întorc la New York. Nu am... 

Partea din spate a camionului era coborâtă şi ofiţerul arătă 
către aceasta. 

— Pune-ţi geanta aici. 

Trebuia să rămână calmă. Era doar o verificare de rutină. Nu 
aveau niciun motiv să suspecteze că introducea ceva ilegal în 
ţară. 

— Deschide-o, spuse ofiţerul, mişcând uşor de geantă. 

Cotten a deschis fermoarul de sus şi a desfăcut geanta de 
nailon. Printre grămada de casete video se putea vedea un colţ 
din cutia lui Archer. 

— Ce-i pe casetele astea? 

— Reportajul meu. Sunt imagini cu bătrâni şi copii. 

— Copii, spuse turcul, verificând o casetă şi eticheta lipită pe 
aceasta. Cum pot să ştiu că nu minţi? 

Cotten şi-a şters fruntea cu mâneca. 


— Va trebui să mă crezi pe cuvânt. 

Bărbatul a dat casetele la o parte 

— Unde îţi e camera video? 

— Sunt un reporter, îi răspunse ea. Cameramanul meu este 
încă în Irak. 

Ofiţerul a continuat să-i răscolească prin geantă. 

— Şi asta? întrebă scoțând la iveală cutia lui Archer. 

— O greutate. 

— La ce o foloseşti? 

— Ca să îmi ţină trepiedul când îl aşez pe teren denivelat - 
pentru camera fixă. 

— Şi unde e trepiedul? 

— A trebuit să-l las în urmă. 

— Dar ai cărat după tine blocul ăsta de lemn? 

— Era deja în geantă şi am plecat în mare grabă. 

A întors cutia, a zgâlţâit-o de câteva ori, apoi a pus-o la loc în 
geantă şi a scos aparatul foto. Un sentiment de eliberare i-a 
inundat corpul lui Cotten. 

— Nikon. Un aparat frumos, a spus turcul. 

— Da, chiar este, i-a răspuns Cotten, tot mai nerăbdătoare. 
Pot să plec acum? 

— Depinde. 

— De ce depinde? 

— Depinde de ce se întâmplă cu aparatul ăsta foto. 

— E un aparat de şapte sute... 

— E foarte foarte frumos, spuse ofiţerul, cu aparatul în mână. 

Cotten întinse mâna spre aparat, dar bărbatul l-a tras într-o 
parte. 

— Eşti nerăbdătoare să ajungi în America, da? o întrebă în 
timp ce desfăcea capacul obiectivului. Privi prin vizorul 
aparatului. Am reţinut deja mai mulţi americani pentru cercetări. 
Asta e politica noastră. Privind prin vizor, mişcă încet aparatul 
spre stânga, apoi se opri. E nevoie să te rețin şi pe tine? 

— Nu, exclamă Cotten cu dispreţ. 

Ofiţerul continua să învârtă Nikonul în mâini, admirându-l, 
după care îşi trecu cureaua acestuia pe după gât. 


Cotten s-a uitat fix la aparat. Îşi dorea să i-l smulgă de la gât, 
dar a decis că, în situaţia în care se afla, singura posibilitate 
reală era să sacrifice Nikonul. 

Au început să se audă strigăte dinspre punctul de control. 

— Cretinii dracului, exclamă bărbatul. li puse în braţe 
paşaportul şi acreditarea. Du-te acasă americanco! 

Apoi se întoarse şi se îndreptă spre zona cu scandal, cu 
aparatul de gât. 

Cotten şi-a închis geanta, şi-a pus actele în buzunarul hainei şi 
a plecat mai departe. 

Dincolo de vehiculele militare era o mare uriaşă de maşini, 
camioane, dubiţe şi autobuze, toate aliniate la marginea şoselei. 
Oamenii se urcau pe capotele şi acoperişurile acestora, 
căutându-şi cu disperare rudele prin mulţimea care continua să 
curgă dinspre graniţă. Cotten a mers mai departe pe lângă 
şosea, căutând un taxi sau un autobuz. 

Deodată, a auzit un fluierat puternic. Undeva în dreapta, un 
om îi făcea cu mâna de la geamul unui autobuz. Era turcul de la 
situl arheologic. 

— Mergem la Ankara, a ţipat el. Hai grăbeşte-te. 

Cred că îl iubesc pe omul ăsta s-a gândit Cotten în timp ce 
alerga spre autobuz. A căutat repede prin geantă rezerva ei de 
bani şi a cumpărat un bilet de la şofer. Odată urcată, s-a 
strecurat prin spaţiul dintre scaune şi şi-a pus mâna pe noul ei 
prieten în momentul în care a trecut prin dreptul lui. S-a 
înghesuit într-un loc îngust din ultimul rând. Işi ţinea geanta 
închisă, întrebându-se ce a scos din Irak. Era nerăbdătoare să fie 
singură, doar ea şi cutia lui Archer, pentru a putea să o studieze. 

După câteva clipe, vechiul autobuz a vibrat puternic şi a intrat 
pe şosea. Cotten a aruncat o ultimă privire în urmă. Fluxul de 


refugiaţi se transforma într-o inundație. 
* 


x x 


Lunga traversare a Turciei nu era deloc confortabilă. Cu atâţia 
oameni înghesuiți în autobuz, Cotten avea ocazia să 
experimenteze o doză sănătoasă din aproape fiecare miros pe 
care îl poate emana corpul uman. Auzise cândva că dintre toate 
animalele, omul miroase cel mai urât. Asta ar fi trebuit să fie un 


avantaj, pentru că astfel posibilii prădători renunţau să mai 
atace. In momentul ăsta era convinsă că povestea era 
adevărată. Nu numai că era torturată de aceste mirosuri, dar 
nici nu putea să adoarmă din cauza zgâlţăielii continue a 
autocarului. Când au ajuns în Ankara, era lihnită de foame şi se 
simţea mai murdară ca niciodată. 

Folosind cardul de credit, i-a cumpărat turcului şi câtorva 
amici de-ai acestuia un prânz la o cafenea din apropierea staţiei 
de autobuz. Apoi a dat mâna bărbăteşte cu el şi s-a urcat într-un 
taxi spre aeroportul Esemboga. Acolo voia să prindă un zbor 
spre Heathrow, de unde să plece spre aeroportul JFK. 

Oricât de mult şi-ar fi dorit să poată ţine geanta lângă ea, s-a 
decis că totuşi ar fi mai bine să o lase la check-in, pentru a nu fi 
nevoită să dea explicaţii poliţiei turce referitor la cutia de lemn 
când ar fi trecut cu geanta pe la verificarea bagajelor. Geanta 
avea o şansă mult mai bună să treacă de securitatea 
aeroportului fără vreun incident dacă nu o purta cu ea. Tot ce 
putea să facă era să se roage ca acea cutie a lui Archer să nu 
conţină explozibili sau alte materiale care să declanşeze alarma 
aeroportului. 

Cotten s-a spălat un pic în aeroport la toaleta femeilor, dar 
oricum s-a simţit prost când s-a aşezat lângă o doamnă cu bluză 
albastră, călcată perfect, şi pantaloni cu dungă. Vecina de avion 
se apleca în mod evident în scaun pentru a sta cât mai departe 
de ea. 

Cotten se înveli cu pătura din avion, în timp ce lumina auriu- 
purpurie a serii se întindea deasupra orizontului. Se întreba oare 
ce secret stă ascuns în geanta ei ajunsă în zona de cargo a 
avionului. A acoperit hubloul avionului, şi-a închis ochii şi s-a 
lăsat cuprinsă de un somn agitat. 

* 


x x 


La aterizarea în Marea Britanie, Cotten se grăbi să îşi ridice 
geanta de pe banda rulantă care aducea bagajele şi să verifice 
dacă totul era în regulă. Un şir întreg de pasageri abia sosiți se 
îndrepta spre biroul de paşapoarte. Cotten a luat geanta în 
mână, strângând pumnul atât de puternic, încât unghiile îi intrau 


în palmă. Din fericire, funcţionarul nu a realizat cât de agitată 
este când i-a ştampilat paşaportul. Acum se îndrepta spre vamă. 

— Aveţi ceva de declarat? a întrebat agentul în timp ce i-a 
pus geanta pe masa din faţa lui. 

— Nu. Întregul stomac i s-a strâns ca un nod în timp ce 
bărbatul o studia. 

După o pauză, acesta îi spuse: 

— Bine aţi venit în Marea Britanie, domnişoară Stone, 
făcându-i semn că poate pleca. 

Cotten a încercat să înghită în sec, dar gura îi era uscată. l-a 
zâmbit, şi-a luat geanta şi a mers mai departe. Poate că putea 
să ia geanta cu ea în avionul de New York în loc să o lase la 
check-in. Nu îi plăcea ideea că nu putea să stea cu ochii pe ea. 
Şi totuşi geanta trecuse fără probleme prin sistemele de 
securitate în acest prim pas spre acasă. 

Acasă. Doamne, ce bine ar fi să fiu din nou acasă, se gândi, 
trecând prin coridorul de acces în avion şi urcându-se în 
Boeingul 747. 

Era înnorat, iar ploaia se transforma în ceaţă pe sticla 
hubloului, în timp ce avionul se înălța spre cer. A auzit bufnitura 
roţilor care se retrăgeau în lăcaşurile lor. Încă şapte ore. 

Imediat ce semnalul care te atenţiona că trebuie să-ţi pui 
centura s-a stins, Cotten şi-a luat geanta din compartimentul de 
bagaje de deasupra scaunelor şi s-a dus cu ea într-una din 
toaletele avionului. S-a aşezat pe capacul închis al vasului şi a 
deschis geanta. A scos afară cutia, dând la o parte casetele 
video din jurul acesteia. 

Din ceea ce îşi putea da seama era din lemn. Era neagră - un 
negru mai şi uzat, cu aspect vechi - şi cu câteva zgârieturi noi. A 
încercat să o deschidă dar nu a găsit capacul. Ciudat, se gândi. 
Nicio parte nu părea să fie susul sau josul, şi nu existau 
balamale sau îmbinări. Dar Archer o deschisese şi privise 
înăuntru. Îşi amintea intensitatea cu care se uita. Cotten a 
zgâlţâit cutia, dar nu a auzit niciun zgomot. Cum reuşise 
bărbatul acela să deschidă ceva care părea un bloc masiv din 
lemn? Ce era atât de extraordinar la cutia asta, încât a rugat-o 
pe ea să o ia? De ce a încercat arabul să îl omoare pe Archer 


pentru cutie? Dar ceea ce nu îi dădea pace absolut deloc erau 
cuvintele pe care i le spusese Archer. Geh el crip. 
Intr-un final, a pus cutia la loc în geantă şi s-a întors la locul 
ei, urcând geanta la loc în compartimentul de bagaje de mână. 
* 


x x 


Odată ajunsă pe JFK, Cotten a trecut repede pe la paşapoarte 
şi prin vamă. La trecerea prin terminalul aglomerat, s-a oprit la 
un bancomat pentru a scoate ceva bani, apoi a trecut prin uşile 
automate ieşind din aeroport. larna vitregă a New Yorkului a 
lovit-o peste faţă. In perioada asta a anului, nord-estul nu avea 
nicio calitate deosebită, se gândi. Era fericită că fusese plecată 
de sărbători, departe de zăpadă şi departe de despărţirea 
dureroasă de Thornton Graham. Cotten a chemat un taxi şi s-a 
aşezat pe bancheta din spate, cu geanta în braţe. l-a spus 
şoferului adresa apartamentului ei din centrul oraşului înainte 
de a-şi lăsa capul pe spate, sprijindindu-se de banchetă. 

Îşi amintea continuu visul neliniştit pe care îl avusese în 
avion. Parcă nu putea scăpa de ele - vise în care simţea mirosul 
închis al vechii camere, în care îşi amintea de explozia 
asurzitoare a glonţului, de sângele cald încă al arabului, de 
buzele palid-albăstrui ale lui Archer, de efortul acestuia când şi- 
a ridicat capul, de respiraţia lui pe care o simţise la ureche când 
îi şoptea Geh el crip - tu eşti unica. Era imposibil ca el să-i fi 
spus cuvintele acelea. Imposibil. Şi totuşi o făcuse. 

Prin geamurile murdare ale taxiului privea cum începeau să 


se ivească clădirile înalte ale New Yorkului. 
* 


x x 


Cum a ajuns în apartament, a lăsat un mesaj pe robotul lui 
Ted Casselman, înştiinţându-l că a ajuns cu bine. Il sunase din 
Ankara şi îl sunase şi din Marea Britanie, dar el a insistat să îl 
sune imediat ce ajunge acasă. Era un tată, un mentor, un 
prieten - era enervat din cauza ei pentru că îşi asumase 
asemenea riscuri şi nu putea fi liniştit până nu afla că ea s-a 
întors în State. 

Revigorată după o jumătate de oră sub duş, Cotten apăsă pe 
braţele tirbuşonului. Scoase dopul sticlei de chardonnay şi îşi 


umplu un pahar. Fără Absolut în seara asta. Vinul îi dădea o 
stare de somnolenţă, ori tocmai de somn avea cea mai mare 
nevoie. 

Cutia lui Archer se găsea pe colţul mesei din bucătărie. 
Aşezată în scaunul de bucătărie şi jucându-se cu paharul de vin 
între palme, Cotten o studie cu atenţie. Nu avea niciun semn, 
niciun marcaj, nicio îmbinare şi nicio balama. Dacă erau cumva 
mai multe bucăţi îmbinate, lucrătura lemnului ascundea orice 
urmă. 

Îşi masă uşor ceafa. Muşchii o dureau, chiar dacă duşul o mai 
relaxase puţin. Apa fierbinte era tot ce îşi dorise. Şi, din fericire, 
mirosul de cocos al şamponului spălase toate mirosurile oribile 
pe care le strânsese parcă undeva în nas şi în sinusuri. A luato 
înghiţitură de vin, apoi şi-a desfăcut clama de păr, lăsându-şi 
părul ud să cadă pe spatele halatului pufos de baie. 

După câteva minute, s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi prin 
sufragerie. Grămada de scrisori pe care le primise se afla pe 
birou, exact unde i-o lăsase proprietarul. „Facturi şi reclame”, a 
murmurat, gata să le bage pe toate în sertarul biroului. 
înăuntru, parţial ascunsă de nişte plicuri mai vechi, era o poză a 
lui Thornton Graham într-o ramă argintie. O pusese în sertar cu 
o zi înainte să plece în Irak. Relaţia pe care a avut-o cu el a fost 
o greşeală. Dădu la o parte plicurile şi îi privi chipul. 

Thornton Graham era prezentatorul ştirilor naţionale de la 
prânz ale SNN. Chipeş, încrezător, experimentat - şi căsătorit. El 
a fost cel care a remarcat-o în mod special atunci când Cotten a 
primit primul reportaj pentru reţea. Ceva din charisma şi 
frumuseţea lui, precum şi admiraţia pe care ea i-o purta a făcut- 
o să se simtă complet pierdută. 

Cotten îşi amintea de momentul când l-a cunoscut pe 
Thornton - în timpul Crăciunului de anul trecut. De obicei 
mergea pe jos la lucru, dar în ziua aceea luase un taxi deoarece 
aducea cu ea câteva decoraţii pentru birou. Ca să nu facă două 
drumuri cu taxiul, a cărat două cutii, şi-a pus pe umăr o gentuţă 
şi a mai luat o sacoşică de bomboane de ciocolată pe care vroia 
să le aşeze într-un bol pe biroul ei. A reuşit să treacă de uşile de 
la intrare şi să ajungă la lifturi cu ajutorul paznicului clădirii. 
Când a intrat în lift s-a lovit de uşa acestuia, aşa încât geanta i-a 


alunecat de pe umăr. Cineva i-a ridicat geanta şi i-a aşezat-o la 
loc, pe umăr. S-a întors să-i mulţumească, simțind că mâna 
străinului rămăsese pe umărul ei. S-a trezit faţă în faţă cu 
corespondentul senior al SNN, Thornton Graham. A reuşit să îi 
spună mulţumesc, dar vocea i-a tremurat. Thornton a părut 
flatat de starea ei de admiraţie şi i-a zâmbit - era celebrul său 
zâmbet. Cotten s-a întors, încercând să pară nonşalantă şi nu 
atât de evident captivată. Dar nu s-a putut abţine să nu-i 
privească reflexia în uşile metalice şi lucioase ale liftului. Şi s-a 
simţit jenată simțind că şi el o priveşte. Liftul părea că face o 
eternitate. A coborât din lift odată cu ea. Thornton i-a luat cutiile 
din mână şi a condus-o până la biroul ei. Înainte să plece a 
întrebat-o dacă vrea să ia prânzul cu el mai târziu. Asta a fost 
începutul unei relaţii fierbinţi, fizice, ce a durat aproape un an. 
Acum s-a terminat - de tot. 

Vinul o încălzea pe Cotten pe măsură ce golea paharul. Cu 
muşchii gâtului relaxaţi simţea în corp o stare uşor plăcută 
datorită alcoolului. A vârât întreaga grămadă de scrisori în 
sertar, acoperind faţa lui Thornton şi s-a întors în bucătărie. 
Aruncând o privire spre cutia lui Archer se hotărî să o pună într- 
un loc sigur până îşi va da seama ce să facă cu ea. 

Cotten spăla paharul. În timp ce îl ştergea, îşi lăsă capul într-o 
parte şi privi spre ceainicul lăsat pe aragazul electric. li venise o 
idee. A mutat ceainicul pe blatul de bucătărie, apoi a ridicat 
ochiul electric al plitei. 

A privit repede cutia, apoi spaţiul din interiorul aragazului. Cu 
grijă, a aşezat cutia între rezistenţele electrice ale plitei, apoi a 
pus la loc ochiul acesteia, asigurându-se ca acesta să facă click, 
semn că s-a închis cum trebuie. E un loc la fel de bun ca oricare 
altul, s-a gândit. A pus la loc ceainicul, a stins lumina şi s-a dus 
la culcare. 

Pentru prima dată, în foarte mulţi ani, a visat că era copil şi se 
juca la ferma familiei. Dar, mai ales, a visat-o pe sora ei 
geamănă. 


CASETA 


Dimineaţa, Cotten cotrobăi prin sertarul cu produse 
cosmetice. Nu avea mascara. Găsise mai multe sticluţe de fond 
de ten şi o pudră neîncepută. Avea farduri, creioane de ochi, 
rujuri, dar nu avea mascara. Luase cu ea în Irak singurul tub pe 
care îl mai avea şi îl lăsase în deşert. Işi privea faţa în oglindă. 
Ochii ei căprui-deschis păreau neglijaţi. Şi-a trecut mâna prin 
păr pentru a-şi aranja acea şuviţă care parcă nu stătea niciodată 
la locul ei şi aruncă o ultimă privire în oglindă. Pentru o fracțiune 
de secundă, a văzut chipul mamei sale în reflexie. Şi-a atins 
pielea din jurul ochilor şi a buzelor cu vârfurile degetelor. 
Amintirile vieţii pe care o lăsase în Kentucky nu îi dădeau pace. 
Văzuse riduri adânci pe feţele femeilor de acolo - femei cu 
câţiva ani mai în vârstă decât avea ea acum. Douăzeci şi şapte 
era aproape de treizeci, iar treizeci nu era departe de... 

Mama ei îi spunea că nu e realistă, că e visătoare. Avea 
dreptate. Şi urmându-şi visul a fugit de o viaţă în care femeile 
îmbătrâneau prea devreme, renunţau la orice speranţă prea 
devreme şi... mureau prea devreme. 

„Îmi pare rău mamă” a murmurat ea. 

Cotten şi-a dat cu parfum după ambele urechi şi a închis 
sertarul plin de cosmetice. Apoi, în bucătărie, a mâncat repede 
un baton de cereale şi a băut o cană de cafea instant. In timp ce 
mânca, a aruncat o privire spre aragazul electric. Nu părea 
nimic anormal. Ca o măsură suplimentară de precauţie, a luat o 
tigaie din dulapul de bucătărie şi a aşezat-o pe ochiul electric de 
lângă ceainic. 

Perfect. 

A plecat pe jos spre sediul SNN. Avea de mers doar zece 
străzi de acasă până acolo. Era frig, dar Cotten nu băga de 
seamă. Era nerăbdătoare să afle un răspuns la câteva întrebări 
care o frământau. Deodată, telefonul mobil i-a vibrat. 

— Alo, a răspuns în timp ce încerca să nu se ciocnească de 
alţi oameni din mulţime. 

— Hei iubito! Te-ai întors! 


— Nessi! Cotten zâmbea, fericită să audă vocea prietenei 
sale. 

— Cum a fost? Se pare că lucrurile se încing rău de tot acolo. 

— Nici nu-ţi poţi imagina prin câte rahaturi am trecut în 
ultimele zile. 

A început să-şi pună la curent prietena cu tot ceea ce păţise, 
dar a omis în mod voit partea în care Archer a implorat-o să ia 
cutia, când acesta a privit-o de parcă s-ar fi cunoscut şi i-a 
vorbit într-o limbă care nu există pentru nimeni altcineva de pe 
planetă în afara ei. Nimeni nu ar fi înţeles. 

— Apoi a trebuit să mituiesc un ofiţer la graniţa turcă. M-am 
înghesuit pentru câteva zile într-un autobuz în care oamenii 
miroseau ca nişte capre. Şi cred că am scos ilegal din Irak un fel 
de vechi artefact pe care l-am adus în ţară. Cu coada ochiului a 
văzut titlul principal din Wew York Times: OPERAȚIUNILE 
MILITARE DIN IRAK TOT MAI INTENSE. În afară de asta, nu am 
făcut nimic interesant. Ţi-a fost dor de mine? 

— Întotdeauna, i-a răspuns Vanessa Perez. Am fost îngrijorată 
din cauza ta. Şeful tău e nervos? 

— Cred că şi-a dublat doza de medicamente pentru tensiune. 
Tocmai mă duc spre birou. Am o întâlnire cu el la nouă şi 
jumătate, iar la zece intru la editare video. 

— Şi cu ghimpele! care te împunge cum mai eşti? 

— Nessi, relaxează-te. 

— O să fie şi el acolo? 

— Cred. Poate am noroc şi are de făcut vreun reportaj pe 
undeva. 

— Ar trebui să începi să te gândeşti ce o să-i spui când îl vezi. 

— Am trecut peste. 

— Da, sigur. Am mai auzit asta. 

Cotten a simţit un nod în stomac. Nessi mai auzise asta - şi nu 
doar o dată. De fiecare dată a vorbit serios şi vroia să creadă că 
a terminat-o cu el. Dar de data asta trebuia să fie altfel. El era o 
cale greşită pentru ea, un drum dureros, o fundătură. Avea 
nevoie să se convingă pe sine că trebuie să îl lase pe Thornton 
în urmă - să strângă tot ce o lega de el într-o geantă pe care să 
o lase în trecut. 


tnt. Joc de cuvinte: Thorn (engl.) = ghimpe. 


— Ai o şedinţă foto azi? a întrebat Cotten. 

— În South Beach - pentru Hawaiian Tropic. O să mă vezi în 
curând pe bannerele din oraş arătând un pic de sâni şi un fund 
într-un bikini super mic. 

Cotten a râs. 

— Fă-i praf! 

— Întotdeauna. 

Apoi Vanessa a făcut o pauză lungă, după care i-a spus: 

— Să nu cedezi în faţa lui! 

— Dă-mi un pic de credit! Cotten a simţit un val de aer cald în 
momentul în care trecea prin uşile automate ale sediului SNN. 

— Hei, pentru asta sunt prietenii. Vanessa i-a cântat câteva 
versuri din Burt Bacharach?. Era un fel de mantra a lor. 

— E bine că eşti aşa frumosă, pentru că voce nu ai deloc, i-a 
spus Cotten zâmbind. 

— Şi eu te iubesc, i-a spus Vanessa înainte să închidă. 

Cotten şi-a pus mobilul înapoi în buzunarul paltonului şi s-a 
oprit pentru câteva momente la intrare, în dreptul biroului 
paznicilor, pentru a privi monitorul pe care erau imagini din 
transmisia postului - fragmente din discursul preşedintelui 
despre starea naţiunii. 

A semnat de intrare şi şi-a pus în piept ecusonul de 
identificare. 

Studiourile, departamentele de producţie, audio, duplicare, 
legătura prin satelit şi tehnicul ocupau primele şapte etaje ale 
clădirii. Cotten a coborât din lift la opt, acolo unde se găseau 
cabinele de editare video ale SNN şi arhiva. 

— Cotten. 

Era Thornton Graham. 

S-a chinuit să zâmbească şi să dea din cap. La naiba, de ce 
trebuia primul lucru să dea nas în nas cu el? 

— Mă bucur că... te simţi bine? a întrebat-o. Nu arăţi... 

— Sunt bine. Nu mi-am găsit mascara dimineaţă, atâta tot. 

A pupat-o pe obraz, iar ea i-a mirosit parfumul. Mintea i se 
umplea de amintiri. 

— Ai un minut? Se îndreptă spre biroul lui. 


?nt. Burt Bacharach, pianist şi compozitor american născut în 1928, celebru 
pentru cântecele sale pop din anii 1960-1980. 


— Mă grăbesc tare. 
— Mai ai o oră până intri la editare - am verificat. 
— Trebuie să fac ceva muncă de cercetare întâi. 


— Mi-a fost dor de tine, i-a spus Thornton aproape în şoaptă, 
atingându-i mâna şi apropiindu-se de ea. 

Se aşternuse o linişte apăsătoare 

— Thornton... A dat din cap, încercând să nu se uite în ochii 
lui. Te rog, s-a terminat. 

— Nu, nu s-a terminat, a răspuns el. Te iubesc. 

— Nu a fost dragoste, a şoptit ea. Ştiu asta. 

— Cotten, te iubesc. 

— Trebuie să plec. A plecat mai departe pe hol. 

— Cotten, a strigat Thornton după ea, dar femeia nu s-a 
întors. 

Nu a plâns de data asta, ăsta era un semn bun. Se gândea că 
făcuse alegerea corectă şi era hotărâtă să nu dea înapoi. Dacă 
ar fi putut să nu îl vadă - să nu îl atingă. 

Ajunsă în departamentul arhivelor video, Cotten s-a aşezat la 
un calculator, şi-a introdus parola şi a accesat funcţia de 
căutare. A scris Archer, Gabriel în câteva secunde calculatorul i- 
a afişat două referinţe. Le-a selectat pe amândouă, apoi a cerut 
calculatorului să i le aducă. S-a întors să privească prin peretele 
de sticlă cum una dintre benzile rulante pline cu casete se 
învârtea. Un braţ robotizat care se mişca de colo colo, scanând 
coduri de bare, a selectat o casetă şi a introdus-o într-unul din 
playerele din lateral. O fereastră video a apărut pe ecranul 
computerului, iar sunetul putea fi auzit din micile boxe 
încastrate în lateralele monitorului. Pe ecranul monitorului 
imaginile se succedau neclare, în timp ce maşina derula caseta 
în mare viteză pentru a ajunge la momentul care o interesa pe 
Cotten. Urmă o scurtă pauză, apoi sunetul şi imaginea au 
devenit normale. 

Prima imagine era un ecran pe care scria: Căutarea Arcăi, 
Interviu cu Gabriel Archer. A urmat un scurt clip dintr-un 
program TV care îl menţiona pe Gabriel Archer, despre care 
Cotten tocmai a avut ocazia să afle că era un arheolog de 
vestigii biblice, făcând parte dintr-o echipă ce căuta rămăşiţele 


Arcăi lui Noe. Scurtul reportaj nu mai conţinea alte informaţii 
interesante. Şi nimic care să-i ofere lui Cotten măcar un indiciu 
despre motivul pentru care Archer ştia să vorbească în acea 
limbă. Până la urmă nu era doar o limbă inventată, pe care 
mama ei o asemăna cu limba gemenilor:? 

A oprit caseta cerând cel de-al doilea clip. Acesta era mai lung 
şi era doar cu Archer. Mai exact, era un interviu pe care Îl 
dăduse la el acasă, în Oxford, Anglia. Deşi caseta avea doar 
câţiva ani, i se părea că Archer arăta mai tânăr... mai bine făcut, 
mai sănătos şi vesel. Ţinea în mână o mică farfurie rotundă din 
aur pe care o descoperise recent într-un sit din lerusalim. 
Farfuria era inscripționată cu simboluri, iar Archer susţinea că 
aceasta datează din vremea Cruciadelor. „Regatul Raiului este 
precum o comoară ascunsă într-un câmp“ spunea Archer. A citat 
din scripturi de mai multe ori în timpul interviului. În timp ce 
mângâia farfuria precum un copil, a declarat „Acest obiect mă 
va conduce către cea mai extraordinară comoară a Raiului“. 

Apoi a urmat un interviu cu un alt arheolog la Muzeul de 
Istorie a Naturii din New York. Omul zâmbea uşor arogant, 
numindu-l pe Archer un devotat al propriilor teorii. „Uneori“, 
spunea bărbatul, „entuziasmul e covârşitor la doctor. Dânsul are 
multe teorii şi idei extravagante“. Apoi arheologul a continuat 
recunoscând meritul lui Archer în descoperirea câtorva vestigii 
importante, dar a menţionat că excentricităţile acestuia îi 
diminuează credibilitatea. 

Mai erau câteva interviuri în care se discuta despre Archer. 
Unul i-a atras atenţia lui Cotten în mod deosebit. Doctorul John 
Tyler, preot catolic, istoric al Bibliei şi arheolog vorbea frumos 
despre Archer. Tyler fusese un student al lui Gabriel Archer şi 
povestea că acesta era absolut dedicat muncii sale, menţionând 
că multe dintre descoperirile lui Archer aduceau importante 
lămuriri asupra istoriei biblice. 

Tyler părea să aibă cam treizeci şi cinci de ani şi era înalt, cu 
părul închis la culoare şi cu un chip dur, al unui om care 


nt. Limba gemenilor = jargon „secret” (de neînțeles pentru cei din jur), 
dezvoltat într-un cuplu de gemeni în primii ani de viaţă. 


petrecuse mult timp în natură. Şi avea ochi frumoşi, se gândi 
Cotten. 

A derulat caseta şi s-a uitat din nou la segmentul în care 
apărea Tyler. Avea un glas liniştit, dar cuvintele sale erau 
sigure, autoritare. 

„Are multe idealuri” spunea Tyler despre Archer, „îi doresc tot 
binele”. 

Cotten şi-a notat numele colegiului unde preda Tyler. Era 
chiar în New York, iar omul putea fi o bună sursă de informaţii. 
Se gândi la ceea ce Archer i-a şoptit în criptă şi la faptul că 
acesta avea obiceiul să dea citate din Biblie. Douăzeci şi şase, 
douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt, Matei. Mai mult ca sigur că se 
referea la un pasaj din Biblie. Se uită la ceas - mai avea cam 
cincisprezece minute până la întâlnirea cu Ted Casselman. 

Terminând de căutat prin arhivă, Cotten s-a îndreptat înapoi 
spre hol, băgând capul pe una din uşile camerelor de editare. 

— Are cineva o Biblie? 

— Ai devenit religioasă prin Orientul Mijlociu, Cotten? o 
întrebă editorul video, întorcându-şi capul. 

— Vezi pe noptiera unei camere de hotel, a adăugat un 
asistent. 

Le-a rânjit. 

— Foarte amuzant. Hai băieţi, vorbesc serios, aveţi idee unde 
pot găsi o Biblie? 

— La corespondentul pe probleme de religie, i-a spus editorul 
înainte să se întoarcă la monitoarele sale. 

— Bine... răspunse Cotten, care se întreba de ce nu se 
gândise la asta. Dar, totuşi, religia nu era ceva pentru care să 
piardă mult timp gândindu-se. Şi-a verificat din nou ceasul şi s-a 
îndreptat spre biroul corespondentului. 

— Ce versiune vrei? a întrebat-o secretara acestuia. 

— Habar nu am, nu există o versiune standard? 

Secretara a arătat cu degetul spre uşa din spatele ei şi s-a 
ridicat în picioare. Cotten a urmat-o. 

Pe perete era o mică bibliotecă până la tavan. Secretara a 
luat de pe raft o Biblie, versiunea King James. 

— Pune-o la loc când termini cu ea, i-a spus înainte de a ieşi 
pe uşă. 


— Mulţumesc, răspunse Cotten fără să ridice privirea. 

Ce spusese Archer? Matei? Matei era în Noul Testament, atâta 
lucru ştia şi ea. Matei, Marcu, Luca şi loan. Cam atâta ştia de la 
orele de religie. 

„Douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt“, a spus 
dând paginile. Mişcându-şi degetul în jos pe fiecare pagină, s-a 
oprit la Evanghelia după Matei, capitolul 26, şi a citit versurile 
27 şi 28 cu voce tare. Şi luând paharul şi multumind, le-a dat, 
zicând: Beti dintru acesta toţi. Că acesta este Sângele Meu, al 
Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea 
păcatelor. 

„Hristoase“, murmură, apoi realiză legătura. Puteau toate 
astea să aibă ceva de-a face cu potirul din Cina cea de taină? 
Oare asta se afla în cutia care stătea ascunsă sub plita ei 
electrică? Archer spusese că se află în căutarea celei mai mari 
comori a Raiului. Expiră adânc gândindu-se că ar putea fi pe 
urmele unui reportaj extraordinar. 

A scos o bucăţică de hârtie din buzunar şi, ridicând telefonul 
de pe birou, a sunat la informaţii. A format numărul colegiului 
unde preda Dr. Tyler imediat cum l-a aflat. _ 

— Da, încerc să dau de dr. Reverend John Tyler. inţeleg că 
predă la dvs. A ascultat pentru câteva clipe vorbele 
interlocutorului ei, apoi faţa i s-a schimbat. Ştiţi cumva unde a 
fost repartizat acum? Încă o pauză, după care a spus: Haideţi să 
vă las numărul meu. 

Cotten a închis, şi-a strâns lucrurile şi s-a grăbit spre biroul lui 
Ted Casselman, directorul ştirilor SNN. A bătut la uşă. 

— Intră. 

Casselman stătea în capul mesei de conferinţă cu mai multe 
dosare împrăştiate în faţa sa. La două scaune distanţă de el 
stătea Thornton Graham. Thornton îi zâmbi lui Cotten cu căldură 
în timp ce aceasta traversa camera. 

Ted Casselman îşi ridică privirea. Era un negru, de 42 de ani, 
cu o construcţie medie, cu unghiile lăcuite şi cu câteva fire de 
păr grizonate care contrastau cu pielea sa închisă la culoare. 

— Ei, eşti o domnişoară foarte norocoasă, a zis Casselman, 
aşteptând în picioare să o pupe pe obraz. Mai încearcă să faci 
încă o drăcie ca asta şi voi avea grijă ca singurul job pe care o 


să-l poţi obţine să fie cel de reporter meteo la postul local din 
Beaver Falls. Şi-a aruncat privirea spre ceasul de pe perete. Şi ai 
întârziat. 

— Îmi cer scuze Ted, a spus ea, zâmbind cu o privire de fetiţă 
mică. A trebuit să fac o excursie rapidă până la arhivă. 

— Oh? Credeam că ţi-ai strâns deja toată documentaţia. 

— Mai aveam câteva lucruri de lămurit. 

— Stai jos şi linişteşte-te. Terminăm în curând. 

Casselman s-a întors pe scaunul său şi a deschis unul dintre 
dosare. S-a uitat pe prima pagină şi l-a întrebat pe Thornton: 

— Ce ştii despre Robert Wingate? 

— Chestii generale, a răspuns Thornton. Cele mai multe din 
kitul de presă, spuse el, lăsăndu-şi creionul să se lovească cu 
radiera de masă. E un industriaş bogat, proaspăt intrat în 
politică şi care strânge un număr tot mai mare de susţinători. Şi- 
a bazat platforma pe valorile familiei şi pe un înalt caracter 
moral. Până acum pare să nu aibă pete - candidatul perfect. 
Thornton a trecut la altă pagină a agendei sale computerizată şi 
omniprezentă. Un bărbat devotat familiei, generos cu averea sa. 
Unul dintre proiectele sale favorite este o organizaţie naţională 
care sponsorizează ferme folosite drept centre de reabilitare 
pentru copiii delincvenţi din zonele urbane. Şi nu se ocupă 
numai de copiii cu probleme. Wingate şi-a folosit influenţa 
pentru a implementa DeMolay în diferite zone ale ţării, în special 
în Florida, statul său natal. E un contestatar cunoscut al abuzului 
asupra copiilor şi... 

— Stai puţin, l-a întrerupt Cotten. Ce e DeMolay? 

Thornton îşi ridică privirea. 

— Versiunea pentru copii a Masoneriei. E o organizaţie pentru 
băieţii cu vârste cuprinse între doisprezece şi douăzeci şi unu de 
ani. 

— Altceva? a întrebat Casselman. 

— Nu găsesc mare lucru despre el. Wingate a apărut pe scena 
politică de nicăieri. Aparent are o finanţare foarte puternică în 
spate. 

Ted Casselman se scărpină în bărbie. 

— Hai să aflăm ce îl face pe Wingate să fie atât de perfect. 
Pregătiţi un reportaj despre el pentru duminică seară. 


— O să-mi pun echipa la treabă imediat, a spus Thornton. Şi-a 
strâns notițele, s-a ridicat în picioare şi a ocolit masa de 
conferinţe, venind spre Cotten. Treci pe la mine după ce termini 
de editat, dacă poţi. 

— O să văd, i-a răspuns ea privind în sus spre el. 

— Cum arată ce ai filmat? a întrebat-o Casselman în timp ce 
Thornton ieşea din cameră. 

— Mai bine decât mă aşteptam vreodată. Crede-mă, Ted, 
sancţiunile internaţionale şi embargoul au dat o lovitură grea 
copiilor şi bătrânilor din Irak. Va fi un reportaj care-ţi va crea un 
gol în stomac când îl priveşti. Dar nu va fi prea apreciat în 
Departamentul de Stat, mai ales acum când sunt pe cale să 
înceapă un alt război. 

— E bine, asta aproape că garantează ratinguri mari. S-a 
ridicat. Haide, te conduc până la cabina de editare. A cuprins-o 
cu mâna pe după umeri, conducând-o spre uşă. Mi-ai provocat 
multe nopţi cu insomnii, domnişoară. Dar ai dovedit şi mult 
curaj. Tupeu. Îmi place chestia asta. Acum vreau să văd ce 
primesc în schimbul firelor de păr alb pe care mi le-ai scos. 

— Nu o să fii dezamăgit Ted. 

Cotten îl plăcea şi îl respecta pe Casselman. Regreta că l-a 
făcut să se îngrijoreze atât de mult din cauza ei. In plus, el era 
cel care putea să o urce cu câte două trepte deodată în carieră. 

Au intrat în camera de editare B. Camera era întunecată cu 
excepţia zonei luminate de către peretele de monitoare şi de 
pupitrul de control electronic. 

— Am făcut copii după scenariu şi după notițele mele, a spus 
ea, înmânându-i lui Casselman şi editorului câte un dosar cu 
acestea. Putem înregistra fără sunet acum şi vom chema un 
prezentator să înregistreze vocea mai târziu. A zâmbit 
întorcându-se spre editorul video. O să avem nevoie de nişte 
segmente din galeria audio - multă dramă, teroare... ceva 
puternic. Ahh... şi câteva segmente etnice, legate de Orientul 
Mijlociu. 

Apoi Cotten şi-a despachetat geanta. Toate castele video erau 
numerotate şi aşezate în ordine. 

— Ah, la naiba, a zis. 

A căutat printre casete, citind fiecare etichetă. 


— Ce-ai păţit? a întrebat Casselman ridicându-şi privirea de 
pe foaia cu scenariul. 

— Am... 

Ted a lăsat hârtiile din mână: 

— Cotten? 

— Va trebui să începeţi fără mine, a răspuns ea. 


TYLER 


Cotten a deschis în grabă uşa apartamentului şi a fugit în 
dormitor. Işi amintea că stătuse pe pat ieri seară şi scosese din 
geantă cutia. Acesta era singurul moment în care caseta lipsă ar 
fi putut să se rătăcească. S-a aşezat în patru labe, a ridicat 
cuvertura şi a căutat sub pat. 

Nu era acolo. 

S-a ridicat şi, trecându-şi mâna prin păr, privea covorul tocit 
care acoperea mare parte din podeaua dormitorului. Nu 
deschisese geanta în autocarul cu care a traversat Turcia, iar pe 
durata zborului dintre Ankara şi Londra geanta a fost în cală. lar 
în zborul spre casă ar fi văzut caseta dacă aceasta ar fi căzut pe 
jos în toaleta avionului. Asta însemnă că singurul loc unde ar fi 
putut să o piardă era... 

Cripta. 

Fusese sigură că şi-a strâns toate lucrurile, toate casetele. 
Dar se grăbise să prindă camionul şi era întuneric beznă. 

„Perfect”, spuse Cotten. Nu numai că toate casetele aveau 
etichete, dar ea era principalul reporter de pe fiecare casetă. ŞI 
oare de câte ori şi-a spus numele său şi al postului pe casetă? 
Nu era nevoie de vreun geniu ca să o lege pe ea de casetă şi, 
implicit, pe ea de cutie. 

Poate că arabul lucra singur, fiind doar un hoţ de obiecte 
vechi. Poate cu tot haosul creat de activitatea militară din zonă 
nimeni nu se va duce să îl caute pe arab sau pe Archer. Poate că 
nimeni nu a găsit caseta pentru că situl fusese abandonat. 

Poate. 

Stătea pe marginea patului, ţinându-şi capul în mâini. Dacă 
altcineva vroia cutia, se va duce la locul săpăturii lui Archer, va 
realiza că obiectul nu se află acolo - şi că cineva l-a luat. Oare 
cine? Fata de pe casetă. Putea la fel de bine să-şi fi scris numele 
mare cu grafitti pe pereţii peşterii. 

A sunat telefonul, iar Cotten a sărit. 

— Alo, zise ea. Da, aşa este. Am încercat să iau legătura cu 
dr. John Tyler. 


A ascultat pentru câteva clipe, apoi s-a întins spre noptieră şi 
a luat un creion şi un caieţel. 

— Vă mulţumesc mult pentru că m-aţi sunat. 

A notat Colegiul Sfântul Thomas, White Plains, New York. 

— Mulţumesc, a zis şi a închis telefonul. 

White Plains era cam la o oră distanţă în nordul oraşului. Voia 
să-l găsească pe Tyler şi să vadă ce ştia acesta despre ultima 
săpătură a lui Archer. 

Cotten a mers în bucătărie şi a dat la o parte ceainicul şi 
tigaia de pe plită, a ridicat capacul acesteia şi a privit lung cutia. 
Oare conţinea potirul din Cina cea de Taină - Sfântul Graal? Şi 
oare de ce i-a spus Archer că ea era singura care putea opri 
soarele la răsărit? 

Geh el crip. Geh crip. Tu eşti unica. 

Cuvintele rezonau în mintea ei mai puternic decât orice clopot 
de biserică. Trebuia să afle totul despre acest Gabriel Archer. 

* 


x x 


Arhitectura clasică grecească a colegiului St. Thomas se 
găsea ascunsă printre stejari şi sicomori. Era o zi rece şi aspră, 
razele soarelui reflectându-se în peticele de zăpadă răsfirate pe 
pământul maroniu. O mână de studenţi traversau campusul 
pustiu. 

Cotten a urcat treptele tocite din marmură şi a ajuns în faţa 
unei imense uşi duble din lemn. Pe o placă de bronz era scris: 
Fondat în 1922. În interior camera avea nişte geamuri înguste, 
ce se întindeau de la aproximativ 20 de centimetri de la podea 
până la tavan. Cotten s-a apropiat de recepţioneră, podeaua din 
stejar închis scârţâind la fiecare pas. 

— Pot să vă ajut cu ceva? a întrebat femeia 

— İl caut pe dr. John Tyler. 

— Nu ştiu dacă e aici astăzi. E ziua Fondatorilor“ şi nu se ţin 
cursuri. 

— Puteţi să verificaţi vă rog? 


înt. Sărbătoare naţională americană care celebrează încheierea Războiului 
de Independenţă împotriva Imperiului Britanic. 


— Desigur. Femeia îşi trecu degetul peste o listă plastifiată 
înainte să ridice receptorul. Sun chiar acum la biroul său. 

Cotten se uită împrejur. Umbrele se strângeau în colţurile 
camerei. Locul mirosea a vechi şi a mucegai. S-a frecat la nas, 
crezând că o să strănute. Pernele scaunelor Queen Anne se 
lăsaseră de la câţi studenţi stătuseră pe ele. O fotografie a papei 
era agăţată deasupra unei canapele din pânză. In centrul 
camerei, în spatele biroului recepţionerei, se afla o statuie a 
Fecioarei Mariei; soarele iernatic intra printr-o fereastră aflată 
spre est şi îi lumina capul. Fire de praf se jucau în lumina razei 
de parcă erau vii. Cotten se întreba dacă statuia fusese aşezată 
acolo pentru felul în care era luminată sau dacă era doar o 
coincidenţă. Fie că era doar o întâmplare, fie că nu, strălucirea 
pală făcea ca statuia să pară eterică. 

— Nu răspunde nimeni, zise femeia. Îmi pare rău. 

Cotten a scos o carte de vizită din geantă. 

— Aţi putea să... 

— Oh, exclamă recepţionera. Am uitat complet de meciul de 
fotbal dintre studenţi şi profesori. Şi-a verificat ceasul. Cred că 
dr. Tyler e pe teren. Dacă vă grăbiţi, s-ar putea să îl prindeţi. 

O conduse pe Cotten afară şi îi arătă pe unde să o ia spre 
terenul de sport. 

Urmând indicaţiile recepţionerei, Cotten traversă campusul, 
trecând pe lângă capelă şi, în cele din urmă, ajunse pe o alee 
dintre dormitoare şi sala de sport. Putea auzi strigătele unei mici 
mulţimi pe măsură ce se apropia de terenul de fotbal. 

O mică tribună în care stăteau răsfiraţi cam cincizeci de 
oameni mărginea latura sudică a terenului. Bârnele verticale din 
lemn erau vechi, sub formă de H în loc de consacrata formă în Y. 

Cotten s-a urcat în tribună şi s-a aşezat lângă un bărbat cu un 
cioc îngrijit şi cu mustață. Şi-a strâns mâinile în jurul corpului 
pentru a se încălzi şi apoi l-a întrebat pe bărbat: 

— Ştiţi cumva care este dr. Tyler? 

Învelit într-o pătură, omul a ridicat o mână de sub aceasta, 
arătând spre teren. 

— Acela care aruncă acum mingea e John. Aţi ajuns la fix 
pentru ultima lui fază. 


Apoi bărbatul s-a ridicat în picioare şi a strigat: „Haide! 
Haide!“. 

Cel aflat la recepţie a prins mingea, dar a fost repede placat, 
dispărând sub o grămadă de jucători. Echipa studenţilor şi fanii 
săi sărea în sus şi chiuia de bucurie. 

Omul oftă 

— Chiar dacă am pierdut, a fost cea mai bună echipă a 
profesorilor pe care am avut-o de mult timp. 

S-a ridicat în picioare şi a coborât din tribună, trecând cu grijă 
peste fiecare rând de scaune. 

Tyler era primul din echipa facultăţii care îi felicita pe 
studenţi. Cotten nu putea auzi ce spuneau, dar se râdea mult - 
genul de camaraderie pe care bărbaţii par mereu să o aibă în 
jocurile lor. Concurența scoate ce e mai bun din bărbaţi, se 
gândi ea... şi ce e mai rău din femei. 

A coborât din tribune şi s-a apropiat de Tyler. Era înalt - 
probabil peste 1,80 în, cu părul negru şi des. Avea o expresie 
ciudată în colţul gurii - de parcă ar fi ştiut un secret pe care nu 
vroia să îl spună. Pielea sa bronzată era rezultatul expunerii la 
soare prin multe situri arheologice, presupunea Cotten. Deşi era 
transpirat, Cotten a observat că bărbatul are un corp frumos 
modelat - un aspect de om care se află într-o formă fizică bună. 

— Dr. Tyler? a întrebat ea. 

S-a uitat spre ea şi a luat mâna de pe umărul unui jucător. 

— Da? 

Ochii lui erau de un albastru atât de adânc cum ea nu mai 
văzuse niciodată, aproape bleumarin când lumina nu bătea în ei. 
Erau mult mai albaştri decât se vedeau pe casetă. 

— Numele meu este Cotten Stone şi lucrez pentru SNN. Dacă 
aveţi câteva minute aş vrea să vorbesc cu dvs. 

Şi-a întins mâna spre el. Tyler i-a strâns-o politicos, dar ferm, 
apoi s-a întors spre unul dintre coechipierii săi. 

— Luaţi-o înainte băieţi. Comandaţi-mi şi mie un Sam Adams. 

— Nu vreau să vă dau planurile peste cap, i-a spus Cotten. 

— E în regulă. Vor sărbători la O'Grady toată după-masa. Am 
suficient timp să ajung. 

O pală de vânt îi trecu lui Cotten o şuviţă de păr peste faţă. 
Simţea furnicături în nas şi ştia că îi este roşu. 


— Cred că ai nevoie de o ceaşcă de ceva cald - cafea poate? 


— Ar fi grozav, răspunse ea. 
* 


x x 


În biroul său, John i-a luat haina şi a agăţat-o pe partea din 
interior a uşii. 

Cotten stătea pe un taburet din lemn a cărui tapiţerie era 
mult prea tare. 

— Şi, întotdeauna sunteţi pasatorul? 

— Sincer să fiu, pentru că e primul meu an aici, am fost pus 
pe poziţia asta. In felul ăsta pot să dea vina pe tipul cel nou 
dacă echipa facultăţii pierde. Sunt convins că nu o să scap prea 
uşor. Mi-am avertizat studenţii, dinainte, că notele pot fi 
afectate de rezultatul meciului, dar se pare că nu mi-a fost de 
folos. Haide să vă aduc o cană de cafea. Dar să ştiţi că am doar 
cafea instant. 

— E foarte bună, a spus ea. 

El i-a zâmbit şi s-a dus într-o minusculă bucătărie improvizată, 
parţial separată de restul camerei printr-un raft de cărţi. 

John a umplut ceştile cu apă plată, apoi le-a băgat la 
microunde şi a setat timerul. În timp ce cuptorul zumzăia 
încălzind apa, John se gândea la tânăra drăguță din biroul său. 
Ce o putea face să-l caute? De ce nu a dat telefon în loc să 
conducă până aici? 

După ce a făcut cafeaua a pus o ceaşcă fierbinte în faţa lui 
Cotten, apoi i-a întins zahărul. 

John a privit-o cum şi-a pus două linguriţe uriaşe de zahăr, a 
amestecat, apoi şi-a mai pus jumătate de linguriţă. Părea 
agitată, parcă încerca să se ţină sub control - parcă ar fi putut 
exploda în orice moment. 

Reţinându-se să nu spună prea multe - asta era o descriere 
bună. 

Femeia l-a privit şi a spus: 

— Ştiu, prea mult zahăr. Zahărul şi ciocolata olandeză sunt 
slăbiciunile mele. 

— Doar două vicii? a întrebat John. Dacă aş fi şi eu într-atât de 
norocos. 

Stătea la masă sorbindu-şi cafeaua, lăsând-o să se relaxeze. 


Cotten s-a uitat împrejur la rafturile ticsite cu o grămadă de 
cărţi. 

— O colecţie impresionantă. 

— Cele mai multe au aparţinut predecesorului meu. Dar 
reprezintă lecturi interesante. Şi-a lăsat ceaşca pe masă. Deci, 
domnişoară Stone... 

— Vă rog, doar Cotten. 

A ridicat de pe masă una din cărţile lui de vizită. 

— Aveţi trecut chiar şi mobilul? Sunteţi o persoană 
încrezătoare şi generoasă. 

A pus cartea de vizită în portofel. 

— Şi cum ar trebui să vă spun? Doctor, reverend, părinte? 

— Cum ar fi să îmi spui John? 

Se vedea că încearcă din răsputeri să nu spună nimic aiurea. 
Poate faptul că îi venea greu să discute cu un preot, se gândi el. 

— Am destui studenţi care îmi spun doctor, şi în acest 
moment sunt în concediu din funcţia de preot. Deci părinte e 
opţional. 

— Nu ştiam că puteţi să vă luaţi concediu de la jurămintele 
făcute. _ 

— Nu de la jurăminte, doar de la îndatoriri. In situaţii speciale 
poţi. 

— Ok... John. Şi-a aranjat părul de pe gât şi şi-a dat ochii 
peste cap. Doamne, să îţi spun pe numele mic mi se pare o lipsă 
de respect. Ah, nu trebuia să fi formulat aşa - cu Doamne. Dar 
să îţi spun John mă face să mă simt ca şi cum i-aş fi spus 
profesoarei mele de la clasa a şasea pe numele mic. 

Se încurca la fiecare cuvânt şi ar fi vrut ca el să o ajute să se 
relaxeze. Dar lui i se părea că roşeaţa din obraji şi de pe gât era 
o parte a farmecului ei. Avea ceva special, ceva original, care lui 
îi plăcea. 

— Ei bine, nu sunt profesoara ta de la clasa a şasea, i-a spus 
el. Şi, în plus, o să mă faci să mă simt bătrân dacă nu îmi spui 
John. 

Cotten a respirat adânc. 

— Ok, hai să încep din nou. John, fac nişte cercetări pentru un 
reportaj de ştiri. E despre legende ale religiei, lucruri precum 
Arca lui Noe, Sfântul Graal, genul ăsta de lucruri. 


Vocea ei devenise mai puţin tremurată, mai profesionistă. 

— Acesta e domeniul meu, a răspuns el. Istorie biblică. 

— Ştiu. Am dat peste o serie de interviuri din arhiva noastră 
care se refereau la dr. Gabriel Archer şi experienţa lui în acest 
domeniu. Unul dintre interviuri era cu tine. Devreme ce erai în 
apropiere, am vrut să vorbesc cu tine faţă în faţă. Deci... Cotten, 
şi-a întors mâinile cu palmele în sus... lată-mă. 

— Mă bucur că ai venit. L-am cunoscut pe Archer destul de 
bine la un moment dat. E un personaj deosebit. 

— Ştii cumva dacă a studiat şi limbi? 

Asta era o întrebare ciudată, se gândi John. 

— Da, sigur. Greaca, ebraica, aramaica - mai multe limbi 
vechi. Şi, desigur, latina. Cercetătorii din acest domeniu trebuie 
să cunoască bine limbile astea. 

— Ah, da, zise Cotten. Desigur. 

— li place să se implice în mituri şi legende religioase. Şi 
poate cita din scriptură perfect. 

— Da, am văzut asta pe casetele pe care le-am văzut cu el. 
Şi-a dus vocea şi şi-a dat părul pe spate. 

Ştii cumva dacă are fraţi sau surori? Un frate geamăn poate? 

Conversaţia devenea tot mai ciudată, se gândea John. 

— Cred că Archer a fost singur la părinţi. Nu l-am auzit să 
vorbească vreodată de fraţi sau surori - sincer să fiu nu l-am 
auzit vreodată să vorbească despre familia sau copilăria sa. 

Cotten şi-a încreţit fruntea. 

— Este însă extrem de pasionat de munca sa. Entuziasmul 
său e... de lăudat. 

— Parcă vrei să fii drăguţ când foloseşti cuvântul entuziasm. 

— Cred că zelul său a ajuns să îi distrugă credibilitatea. 

— Cum aşa? Pare a fi o calitate, nu un defect. 

John a mai sorbit o gură de cafea. 

— Reportajul tău se referă în mod specific la dr. Archer? 

— Nu, dar mi s-a părut a fi un om interesant şi voiam să încep 
cu câteva dintre descoperirile şi reuşitele sale. 

— Am înţeles. Şi ai dreptate. Zelul pe care îl are în munca sa 
ar trebui să fie o calitate de admirat. 

— Dar? 


— E trist, sincer, pentru că e un om strălucit. Mi-a fost 
profesor şi am lucrat cu el de câteva ori pe teren. 

— Strălucit dar excentric? 

— Într-atât încât unii să îl poată numi un fanatic obsedat. 
Când a descoperit o farfurie veche în lerusalim în mormântul 
unui cruciat, Archer a devenit convins că aceasta îl va conduce 
la găsirea Sfântului Graal. Dar nu a lăsat pe nimeni să se uite la 
ea, nici măcar nu i-a lăsat pe ceilalţi să o autentifice. Bănuiesc 
că, după ce a fost atât de mult ridiculizat, îi era teamă că cineva 
i-ar putea fura această descoperire, lăsându-l pe el cu nimic mai 
mult decât munca de-o viaţă, de care să se râdă. E greu pentru 
cineva să-l ia în serios. A susţinut că a descifrat scrisul de pe 
farfurie şi că acesta indica locul unde se afla Graalul, dar cine 
ştie? Mulţi au crezut că a luat-o razna şi că farfuria nu avea 
probabil nicio altă valoare în afară de faptul că era un artefact 
interesant. 

— Nu crezi că ar fi putut cu adevărat să se ducă şi să caute 
Graalul? 

— Nu am auzit încă la ştiri, a spus John. După părerea mea, 
Sfântul Graal reprezintă mai mult folclor religios decât realitate. 
Îmi place să îl consider ca fiind mai mult o stare de spirit şi mai 
puţin un obiect în sine - ceva din vieţile noastre pe care ni-l 
dorim dar nu îl găsim niciodată. 

Cotten se încruntă 

— Care era teoria lui Archer? 

— Există mai multe scenarii - cel al lui Archer fiind unul dintre 
ele. Se spune că potirul de la Cina cea de Taină a fost folosit a 
doua zi pentru a strânge în el sângele lui lisus când acesta a fost 
crucificat. După mai multe poveşti, losif din Arimathea, care a 
fost prezent la crucificarea lui Hristos şi a pus la dispoziţie 
mormântul său pentru Domnul, a fost primul posesor al acestui 
potir. Cei mai mulţi istorici consideră că el a luat potirul în 
Insulele Avalon din Britania - baza legendei lui Arthur pe care 
cei mai mulţi dintre noi o cunosc. Dar Archer susţinea altceva. El 
spunea că losif a călătorit cu Sfântul Pavel în prima misiune a 
apostolilor la Antiohia. A luat cu el potirul ca un simbol pe care 
oamenii pe care îi creştinau să îl venereze. După ce Pavel a 
plecat mai departe, Iosif a rămas în Antiohia. Când a murit, 


potirul a dispărut - probabil îngropat odată cu el. Din ce am citit, 
Archer susţine că potirul a apărut din nou undeva la mijlocul 
secolului al treilea, fiind expus de către Episcopul Antiohiei. 
După aceea, s-a pierdut din nou - într-un cutremur, mi se pare 
în jurul anului 526. Apoi a fost din nou găsit, după aproximativ 
cincizeci de ani. Toate poveştile despre Graal au un element 
comun - e găsit, e pierdut, şi ulterior e găsit din nou. Probabil 
pentru a se crea mai mult mister. 

John se uita la mimica lui Cotten, atât de vie şi expresivă. A 
continuat. 

— Archer susţinea că, în urma cercetărilor sale, el crede că în 
timpul ultimei cruciade, un om pe nume Geoffrey Bisol a luat 
potirul şi a fugit spre sud. Acesta, împreună cu un mic grup de 
cruciați, au fost capturați lângă Ninive, în Irak. Bisol a susţinut 
că şi-a îngropat camarazii morţi în nişte ruine antice din 
apropiere înainte să se îndrepte spre lerusalim. Nu mai avea 
potirul cu el când a ajuns în oraşul sfânt, dar a jurat că ştie unde 
este ascuns acesta. De-a lungul anilor, multe echipe au făcut 
cercetări prin ruinele din jurul oraşului Ninive. Niciuna dintre 
aceste echipe nu a mărturisit că ar fi găsit ceva care să susţină 
teoria lui Gabriel Archer. 

Cotten şi-a închis ochii. Tremura. 

— Te simţi bine? a întrebat-o John. 

— Da, a fost doar un fior. 


SYNCLAIR 


— Vă lepădaţi de Satana? 

— Ne lepădăm. 

— Şi de toată lucrarea sa? 

— Ne lepădăm. 

Preotul a recitat jurămintele, apoi şi-a înmuiat degetele în apa 
din cristelniţă, suficient cât să curgă pe coroana de pe capul 
copilului. 

— Te botez în numele Tatălui... 

Când apa a atins pielea copilului adormit, acesta s-a trezit 
plângând. 

— Şi al Fiului... 

Ţipetele acestuia deveniră mai puternice. 

— ... şi al Sfântului Duh. 

Lacrimi curgeau din ochii mamei în timp ce îşi privea copilul. 

Charles Sinclair stătea lângă ea, privind la creştinarea 
singurului său nepot. Era de braţ cu soţia sa. La cincizeci şi un 
pic de ani, îmbrăcat în costumul său făcut la croitor, Sinclair era 
înalt şi aplecat în faţă. O pereche de sprâncene groase şi un păr 
negru şi generos, presărat cu fire cenuşii îi îndulceau trăsăturile 
dure ale feţei. Ochii săi pătrunzători te priveau dintr-un chip cu 
pielea măslinie şi oglindeau o minte care părea să lucreze 
extrem de repede. 

Lumina intra prin vitraliile istoricei catedrale St. Louis din 
cartierul francez. Plânsul nepotului lui Sinclair umplea biserica. 

În timp ce preotul continua slujba, mintea lui Sinclair colinda, 
iar privirea sa se îndreptă spre magnificele fresce care 
acopereau bolta tavanului. Ar fi trebuit să primească o veste 
până acum, se gândea. Grija îi încreţea fruntea. Un uşor ghiont 
al soţiei l-a făcut să se concentreze din nou. 

Preotul stătea în faţa sa. 

— Felicitări, dr. Sinclair. Este o onoare să îl aduc pe nepotul 
dumneavoastră în Regatul Domnului. 

— Vă mulţumesc, părinte. 


Sinclair şi-a băgat mâna în buzunarul costumului şi a scos un 
plic care conţinea un cec pentru serviciile preotului. Apoi şi-a 
îmbrăţişat fiica şi a dat mâna cu ginerele său. În timp ce restul 
grupului se aduna pentru poze, Sinclair a aruncat o privire 
înspre capătul bisericii şi l-a văzut pe avocatul său, Ben 
Gearhart, intrând şi aşteptând în umbra vestibulului. 

— Mă întorc imediat, i-a spus Sinclair soţiei sale. 

A venit lângă Gearhart şi, împreună cu acesta, a ieşit din 
biserică şi a traversat strada, intrând în Jackson Square. Cei doi 
s-au oprit lângă statuia lui Andrew Jackson. Sinclair a întrebat: 

— Ce-ai aflat? 

— Nu am reuşit să iau legătura cu Ahmed, aşa că am trimis 
pe cineva pe teren să verifice ce se întâmplă. Am primit o 
confirmare de dimineaţă că atât el, cât şi Archer, sunt morţi. Am 
făcut curăţenie. 

Spre deosebire de pielea lui Sinclair, tenul deschis al lui 
Gearhart reacţiona la vântul rece şi uscat care bătea prin scuar. 
Obrajii îi străluceau de la frig, iar ochii săi albaştri lăcrimau. Îşi 
ştergea nasul cu un şerveţel în timp ce vorbea. 

— Mai întâi am pus imposibilitatea de a comunica cu ei pe 
seama activităţilor militare, dar apoi am devenit suspicios, a zis 
Gearhart. Am încercat să iau legătura cu el de mai multe ori, dar 
fără niciun rezultat. Şi-a ridicat capul pentru a privi expresia 
bărbatului mai înalt. 

Sinclair îşi trecea o mână prin păr. 

— Cum au murit? 

— Ahmed a fost împuşcat cu propria sa armă. 

— Şi Archer? 

— Erau semne ale unei lupte, dar se pare că a murit din cauze 
naturale. Probabil că s-a luptat cu Ahmed, l-a împuşcat, apoi a 
murit din cauza efortului. 

— Şi artefactul? chipul lui Sinclair s-a încruntat. 

Gearhart şi-a şters nasul şi a dat din cap. 

Sinclair a continuat: 

— Inţeleg din tăcerea ta că nici nu ştim unde e cutia, 
darămite să mai fi verificat şi conţinutul acesteia. A făcut câţiva 
paşi în faţă, şi-a pus mâinile în buzunare, apoi s-a întors cu faţa 


la avocat. Deci, unde e? Vocea sa era înceată, plină de gravitate 
şi control. 

— Contactul meu de acolo crede că a mai fost cineva în 
cameră. Am găsit o casetă video lângă unul dintre cadavre. 
Conţine reportaje filmate de un reporter SNN. O femeie numită 
Cotten Stone. 

Charles Sinclair îşi văzu familia ieşind pe uşile mari de lemn 
ale catedralei. Soţia sa îi făcu cu mâna. 

— Stone e încă în Irak? 

— Am urmărit-o până în New York. 

— Ar putea pune totul în pericol. 

— Imi dau seama de asta. Dar nu a fost nimic la ştiri. S-ar 
putea să nu ştie ce conţine cutia. 

— Asta în cazul în care o are. 

Sinclair privi statuia celui de-al şaptelea preşedinte al 
Americii. 

— Am pe cineva în New York chiar acum, spuse Gearhart. 

Făcând un pas în faţă, Sinclair s-a apropiat de Gearhart. 

— Fără nicio altă greşeală, prietene. 

Şi-a lăsat capul în jos pentru a se feri de vânt şi s-a întors la 
biserică. 

— S-a întâmplat ceva Charles? l-a întrebat soţia când a ajuns. 

El i-a dat un mic sărut pe obraz. 

— Mergi tu cu copiii la Broussard's. Eu voi fi chiar în spate. 

— Veşti proaste? a întrebat ea. 

— Nimic pentru care să-ţi faci griji. 

Sinclair făcu un gest liniştitor cu mâna familiei sale, în timp ce 
aceştia se îndreptau spre primele două limuzine. Apoi a intrat 
înapoi în catedrală. Mirosul de lumânări era pregnant, fumul lor 
strângându-se în coloanele de lumină ale ferestrelor. 

Bătrânul era acolo, aşteptând. 

Sinclair s-a îndreptat spre altar şi s-a aşezat pe banca din 
lemn, lângă acesta. 

— Ce-ţi face nepoata? 

— Nu i-a plăcut apa rece, răspunse Sinclair. 

— E de înţeles. Bătrânul, cu părul gri, de culoarea cenuşei, nu 
se uita la Sinclair, dar privea fix altarul. 

— Cum merg lucrurile? Cuvintele erau aproape şoptite. 


— Am întâmpinat o mică problemă, dar Gearhart se ocupă de 
asta. 

Bătrânul s-a uitat la Sinclair. 

— Ar trebui să fiu îngrijorat? 

— Nu. Chiar deloc. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. Ar trebui să nu avem secrete, 
indiferent cât de mici ar fi acestea. 

Bărbatul aştepta în timp ce în biserică se aşternu liniştea. 

Într-un final, Sinclair zise: 

— O femeie reporter - e posibil să fi văzut ceva în criptă. Aşa 
cum îţi spuneam, Gearhart se ocupă de asta. 

— Ştii cine este? a întrebat Bătrânul. 

— Numele ei este Cotten Stone. 

Bătrânul s-a lăsat pe spate. 

— Stone, a repetat el, apoi a dat din cap de parcă a realizat 
ceva. Ştii Charles, poate că e timpul să îţi ofer ceva ajutor 
suplimentar. S-a întors spre Sinclair. Am un vechi prieten care te 
poate ajuta. 

Sinclair şi-a înghiţit un oftat. 

— Totul va fi făcut aşa cum aţi cerut. Nu e nevoie să mai 
implicăm pe cineva. 

Bătrânul îl bătu pe picior pe Sinclair. 

— Doar ca să fim siguri. La urma urmei, nu poţi şti niciodată... 

Şi întorcându-se cu faţa spre intrarea bisericii, părea să lase 
de înţeles că discuţia se încheiase. 

Sinclair s-a ridicat şi s-a îndreptat spre altar. Din obişnuinţă, s- 
a aplecat şi a făcut semnul crucii înainte de a merge spre ieşirea 
din biserică. Împingând uşa, s-a întors şi a privit crucifixul 
suspendat deasupra altarului din marmură. Razele soarelui îl 
luminau într-un mod aproape ireal. Putea să vadă perfect chipul 
lui Hristos, cu capul lăsat într-o parte - obosit, slăbit, purtând 
coroana de spini. 

O pală de vânt rece intră prin uşa deschisă, aducând câteva 
frunze înăuntru şi făcându-l pe Sinclair să îşi tragă sacoul mai 
aproape de gât, în timp ce se îndrepta spre limuzina care îl 
aştepta. 


INTRUSUL 


Cotten Stone intră în apartamentul ei, fericită că a scăpat de 
iarna New Yorkului. Era epuizată, şi nu doar de grijile pe care şi 
le făcea în urma discuţiei cu John Tyler sau de misterul cutiei, ci 
şi de faptul că timpul petrecut departe de Thornton nu a fost 
suficient pentru a-şi vindeca sufletul. Revederea cu el a făcut-o 
să experimenteze sentimente şi emoţii pe care le spera moarte 
şi îngropate. 

Cotten şi-a dat jos eşarfa şi haina groasă, apoi şi-a 
despachetat sacoşa de cumpărături. Era rece în apartament, 
aşa că a rotit comanda termostatului, auzind sunetul familiar pe 
care îl făcea arzătorul la aprindere. 

Îşi freca mâinile ca să se încălzească în timp ce se gândea la 
Tyler. Devenise din ce în ce mai neliniştită în biroul acestuia, 
realizând, pe măsură ce Tyler îi descria teoria lui Archer, că ea 
fusese în criptă, văzuse scheletul cruciatului... ţinuse în mână 
cutia. Tyler probabil că o consideră nebună - şi 
nerecunoscătoare. A ieşit aproape fugind din biroul lui după ce i- 
a spus că are toate informaţiile de care avea nevoie. Cât de 
jenant. Şi John fusese atât de politicos, oferindu-se chiar să 
răspundă la mai multe întrebări. 

Thornton se furişa prin gândurile ei. 

Thornton. 

Faptul că şi-a permis să se implice atât de tare în relaţia cu el 
era una din lungul şir de prostii pe care le făcuse. Nu numai că 
el era căsătorit, dar chipul său era aproape ca un tablou în 
milioane de gospodării din întreaga ţară. Ar fi fost chiar dificil să 
găsească o persoană mai cunoscută cu care să se culce. 

Şi, bineînţeles, mai era cutia. O altă greşeală. Ar fi trebuit să o 
lase în criptă. Dar nu asta a făcut toată viaţa - să fugă de 
probleme, de decizii, de relaţii - sperând că ele o să dispară de 
la sine? 

Nu au dispărut niciodată. 

Înainte de a-şi pune mezelurile în frigider şi-a făcut un 
sandvici, apoi s-a întors în living pentru a se uita la ştiri. Moment 


în care a observat că becul robotului telefonic clipea. Avea trei 
mesaje. S-a aşezat pe canapea şi a apăsat pe butonul de 
ascultare, muşcând din sandviciul cu şuncă. 

Beep. 

— Cotten? Sunt Ted. Am primit mesajul tău că nu te mai 
întorci la birou azi. Te simţi bine? De ce ai plecat de la editare? 
Ce se întâmplă? Sună-mă. 

Beep. 

— Cotten, tot Ted. Aproape că au terminat reportajul tău, dar 
lipseşte o casetă. Ce ar trebui să facă? Il dăm pe post mâine 
seară. Dacă nu îmi dai vreun semn îi spun editorului să 
folosească ce are prin arhivă. Dă-mi un telefon cât de repede 
poţi! 

Beep. 

— Bună. 

Era vocea lui Thornton. 

Pauză. 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu tine. Ştiu că tu crezi că s-a 
terminat, dar nu e aşa. Nu am avut doar o aventură. Te iubesc. 
Şi ştiu că şi tu mă iubeşti pe mine. Te rog, Cotten, trebuie să 
vorbim! 

Pauză. 

— Ne putem întâlni să luăm cina? Asta e tot ceea ce vreau, să 
vorbim. Te rog, sună-mă! Te iubesc. 

Auzindu-i vocea, Cotten a simţit un nod în stomac -era 
acelaşi sentiment pe care îl avea ori de câte ori suna telefonul şi 
ştia că Thornton e cel care sună... se ruga să fie Thornton. 

Prima dată când au făcut dragoste a fost ceva extrem de fizic. 
Luaseră masa de câteva ori împreună, mai flirtau pe holuri, în 
lift sau pe scări, la muncă. Apoi, într-o seară a invitat-o să bea 
ceva împreună. S-au întâlnit la barul unui hotel din apropierea 
sediului SNN şi după mai puţin de douăzeci de minute îşi rupeau 
hainele unul de pe celălalt într-o cameră aflată la optsprezece 
etaje deasupra Broadwavyului. După trei întâlniri similare, primul 
indiciu al afecțiunii a apărut când făceau dragoste. Dar a 
dispărut repede din comportamentul lui Thornton, în timp ce ea 
tânjea în continuare după fineţe, tandreţe, după dragostea din 
actul de a face dragoste. Devenea însă evident că el nu dorea 


decât să facă sex. Nimic mai mult. A negat acuzaţiile ei, 
spunând că totul era aşa datorită faptului că aveau atât de 
puţine momente împreună, şi că ea îl excita extrem de tare... 
Cotten voia să-l creadă, dar, aproape de fiecare dată, imediat ce 
terminau - imediat ce el termina - pleca, urcându-se în maşina 
lui luxoasă pentru a merge acasă la Cheryl, soţia sa. lar Cotten 
rămânea în aştemuturile răvăşite, în întuneric, şi plângea. 
Fusese o proastă să creadă că ceva din toată situaţia asta s-ar fi 
putut schimba. Un demers profesional în Irak ar fi trebuit s-o 
facă să uite. 

Acum o luase de la capăt - cu vocea lui deprimată şi plină de 
sinceritate. Cu toate cuvintele lui pline de promisiuni. Cum ar fi 
putut ea să urască ceea ce de fapt îşi dorea? Nu avea nicio 
logică. Era în situaţia de a bea otrava pentru că adora gustul 
acesteia. 

Cotten privi spre bucătărie. Putea să vadă plita. Cutia era încă 
o belea pentru ea. 

A ridicat telefonul şi a format numărul de mobil al lui 
Thornton. Aproape că spera ca el să fie acasă cu soţia şi să nu 
răspundă. 

— Alo, a răspuns Thornton. 

— Bună, a spus ea, aproape şoptit. 

— Oh, slavă cerului. Vocea lui era grăbită. Aproape că o 
luasem razna. Trebuie să te văd neapărat. 

— Nu cred că e o idee aşa de bună. 

— Te rog Cotten, trebuie să vorbim. Am luat o hotărâre. 

A urmat o pauză îndelungă. 

— Lasă-mă să ghicesc. Vrei să o părăseşti. 

— Da. 

Cotten nu a răspuns. Nu auzea lucruri noi. 

— Ştiu că am mai spus-o şi mai demult. Dar de data asta 
vorbesc serios. 

— Thornton, opreşte-te. Sunt epuizată emoţional. 

— Ştiu că nu am fost corect faţă de tine. Lasă-mă doar să te 
văd. Te rog. Nu ai să regreţi. 

Deja regret, se gândi ea. 

Îşi închise ochii aproape de tot şi răspunse. 

— Bine. 


Simti un fior în clipa în care rostea asta. Urmau să aibă loc 
aceleaşi scene ca de obicei. Se vor întâlni. Vor vorbi. Vor face 
sex. Nu conta ce promitea el. 

— Te poţi întâlni cu mine? 

Cotten se trânti pe pernele canapelei. 

— Când? 

— Lucrez până târziu, dar o să termin şi plec de aici cam într- 
o oră. 

A închis fără să-i mai răspundă. 

* 


x x 


în trecut, se întâlniseră adesea la Giovanni's - un restaurant 
Mic, ferit, situat la aproximativ zece străzi distanţă de 
apartamentul ei. Îi amintea de unul dintre filmele din seria 
Naşul, când Michael Corleone comite prima sa crimă. Cotten nu 
ştia care dintre păcatele ei e mai rău, adulterul sau prostia. 

Când a intrat în restaurant, chelnerul şef a salutat-o. 

— Bună seara, domnişoară Stone! domnul Graham vă 
aşteaptă. 

A condus-o la o masă aflată în spate. 

Decorul pereţilor era asigurat de afişe vechi, sticle goale de 
Chianti şi flori de plastic. 

— Cotten, zise Thornton, stând jos şi îmbrăţişând-o. Doamne, 
mă bucur că ai venit. 

A încercat să o sărute, dar ea s-a întors. 

— Bună, Thornton! 

S-a aşezat pe scaunul din cealaltă parte a mesei. 

Thornton i-a luat mâinile în ale lui şi le-a pus pe masă. 

— Eram înnebunit de grijă. Ted mi-a povestit despre felul în 
care ai scăpat din lrak. Eşti o femeie norocoasă. 

— În unele privinţe. 

— Şi cum a fost? a întrebat el. Ţi-a ieşit reportajul aşa cum îl 
voiai? 

— In mare parte. Se va difuza mâine seară. 

— Ştiu, spuse Thornton, strângându-i mâinile. M-am uitat la el 
înainte să plec de la muncă. Ai făcut o treabă remarcabilă. A 
făcut o pauză. Ted mi-a spus că te-ai supărat şi ai fugit din 
cabina de editare ieri. Mi-a zis că a încercat să te sune azi toată 


ziua, dar nu erai acasă. Au trebuit să facă montajul fără tine. Ce 
s-a întâmplat, draga mea? 

— Nimic, a zis ea. Am pierdut o casetă şi nu am reuşit s-o 
găsesc. 

— Avea ceva important pe ea? 

— Totul era important, îi răspunse Cotten, trăgându-şi mâinile 
din ale lui în clipa în care chelnerul se apropie de masa lor. 

— Ceva de băut? a întrebat chelnerul. 

— Adu-mi un Tanqueray mare şi apă tonică, a răspuns 
Thornton. Cotten? 

— Absolut cu gheaţă şi lămâie, te rog. 

Chelnerul a plecat, iar Thornton s-a lăsat pe spate. 

— Trebuie să merg la doctor să îmi facă nişte analize de 
coagulare mâine. Mai am o mare belea. Nu reuşesc deloc să îmi 
menţină stabil nenorocitul de nivel de anticoagulant. 

Ştia că el trage de timp. 

— Da, mi-ai mai spus asta. 

Cotten şi-a scos tacâmurile din şerveţel şi şi-a pus şervetul în 
poală, jucându-se cu el. 

— Ei, cine naiba s-ar fi gândit că îţi pot apărea cheaguri de 
sânge în picioare doar de la mersul cu avionul? Acum, cu 
medicamentele de diluare a sângelui, Doamne fereşte să mă tai 
când mă bărbieresc - aş sângera până aş muri. _ 

— Treci la subiect Thornton. Tot valsezi în jurul lui. Incerci să 
îmi câştigi simpatia în prealabil? 

Şi-a întins mâinile, căutându-le pe ale ei din nou, dar Cotten şi 
le ţinea astfel încât să nu o poată atinge. 

— Ştiu ce vei spune, că am trecut prin asta de nenumărate 
ori, a zis el. Dar de data asta e diferit, ţi-o jur. 

— Spune-mi ce hotărâre ai luat. 

— Îi voi cere lui Cheryl să divorţăm. 

— De ce? 

— Cum adică de ce? Pentru că te iubesc. Pentru că vreau să 
fiu cu tine. 

— Când îi vei spune? Cotten se pregătea să afle care era 
şmecheria. 

— Imediat. 

Cotten l-a privit lung. 


— Curând. De îndată ce îşi pune pe picioare afacerea de 
decoraţiuni. Astfel o să aibă o preocupare pe perioada... 

— Thornton, ea încearcă să pună pe picioare afacerea asta de 
doi ani, la dracu. 

La finalul propoziției Cotten ridicase tonul suficient de tare, 
încât mai multe persoane s-au întors pentru a privi spre masa 
lor. 

Thornton şi-a ridicat mâinile, de parcă s-ar fi predat. 

— Cotten, te rog. 

— Asta e acelaşi rahat pe care mi l-ai mai zis de nu ştiu câte 
ori. De fapt, nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa? Ştii la fel de bine 
ca şi mine că nu o poţi părăsi. Cotten a privit în sus spre florile 
false şi ieftine. Cât de potrivite, se gândi ea. Sunt atât de 
proastă, ştiam ce vei face şi cu toate astea am venit aici. Voiai 
să te las să mă vrăjeşti până în pat. Şi în timp ce mi-ai fi tras-o şi 
mi-ai fi şoptit cum nu poţi tu trăi fără mine, te-ai fi uitat la ceas 
ca să fii sigur că nu ajungi acasă prea târziu şi nu eşti nevoit să 
inventezi cine ştie ce scuză. Cotten şi-a masat tâmplele. Tonul ei 
a devenit mai coborât. Nu mai suport toate astea. Nu trebuia să 
vin. Du-te acasă la Cheryl şi lasă-mă în pace! 

Şi-a luat geanta, a ieşit în grabă şi a început să plângă în timp 
ce mergea pe trotuarele din Manhattan. 

Când a oprit taxiul, Cotten mersese aproape o oră prin frigul 
pătrunzător. A plâns până n-a mai putut. Poate că exagerase şi 
fusese prea dură. Dacă el chiar voia să se despartă de Cheryl? 
Era atât de confuză. Poate trebuia să se mute din New York, 
poate chiar să meargă acasă în Kentucky. Ideea asta a dispărut 
repede. Trebuia să încheie complet relaţia asta şi să treacă 
peste ea. 

Putea trăi fără el, îşi tot repeta. Exista viaţă după Thornton 


Graham. 
* 


x x 


Cotten stătea în sufragerie şi se uita fix la telefonul de pe 
măsuţa de lângă ea. Ştia că îl va vedea pe Thornton la muncă - 
era imposibil să evite asta. Impunerea unor reguli probabil că ar 
fi fost cea mai bună soluţie. Nu va vorbi cu el decât dacă era 
ceva legat de job. Nu îi va răspunde la telefoane. Şi cu niciun 


preţ nu se va mai întâlni singură cu el. Acestea erau regulile - şi 
asta îi va spune şi lui. Se terminase. Punct. 

Telefonul a sunat, iar Cotten a răspuns, dar nu înainte să se 
uite pe ecran ca să vadă cine o sună. 

— Unchiule Gus, a spus ea după ce a ridicat receptorul. Ce 
mai faci? 

— Fac foarte bine, fetiţo. Voiam doar să verific cum se 
descurcă nepoata mea favorită. 

Asta era o glumă a lor. Ea era singura lui nepoată. L-a auzit 
râzând şi îşi imagina chipul de Moş Crăciun al unchiului său. 
Chiar şi părul lui era alb, precum al Moşului. Il iubea pe Gus şi 
spera că el va mai slăbi şi va renunţa să fumeze ţigară după 
ţigară. A auzit zgomotul făcut de brichetă. 

— N-am mai vorbit cu tine demult, a spus el. 

— N-am mai vorbit cu nimeni din familie aproape deloc de 
când a murit mama, a răspuns ea. Dar telefonul ăsta eo 
surpriză foarte plăcută. 

— E păcat să vezi cum membrii mai tineri ai familiei se 
îndepărtează în timp ce oamenii care fac parte din generaţiile 
mai vechi dispar. Şi asta nu doar în familia noastră. 

— Ştiu. Ar trebui să ţinem mai mult legătura. 

— Şi vom face asta. Ceva interesant în viaţa ta? 

Cotten s-a gândit dacă să îi povestească despre cutie şi 
despre Thornton, dar era mult prea epuizată mental să facă asta 
azi. 

— Nu chiar, a răspuns ea. Dar în a ta? 

— Afacerea merge excelent. Cred că new-yorkezii devin tot 
mai paranoici. Dar asta face ca cererea de detectivi particulari 
să fie uriaşă. Am mai multe cazuri decât pot duce. 

— Mă bucur mult pentru tine, a spus ea. 

Pe măsură ce vorbea, privirea ei s-a mutat dinspre masă spre 
scaun, apoi spre televizor, bibliotecă, vitrina cu porţelanuri, 
realizând că lucrurile sunt uşor nelalocul lor. Brusc, o frică mai 
îngheţată decât râul Hudson i-a străbătut corpul. 

— Unchiule Gus, am un apel pe cealaltă linie, a minţit ea. 
Vorbim cât de curând. 

Nu a aşteptat să audă că îi spune la revedere, şi a aşezat 
receptorul la loc în furcă. Studiind îndelung şi cu atenţie a 


observat că micul cal de aur pe care îl primise de la mama ei 
era aşezat cu capul în celălalt sens pe masa de televizor; 
sertarul nu era împins până la capăt; capacul cufărului din cedru 
nu era închis perfect; cărţile din bibliotecă erau aşezate în 
unghiuri ciudate. 

Rapid, a verificat celelalte camere. Nu avea mare lucru de 
valoare - câteva bijuterii, un laptop, o combină ieftină. Nu 
lipsea nimic. 

— Oh Doamne, a zis ea, fugind înapoi spre bucătărie. Cutia. 

Tigaia şi ceainicul erau aşezate exact aşa cum le lăsase. Le-a 
dat la o parte şi a desfăcut capacul plitei. Ridicându-l, a auzit 
cum balamalele se deblochează. 

Era încă acolo - acea cutie simplă, neagră, fără niciun fel de 
semn pe ea. A coborât uşor capacul şi l-a închis cu un click. 

Cineva fusese acolo şi îi cotrobăise prin apartament. Dacă 
acea cutie era ceea ce căutau, nu au găsit-o, ceea ce însemna 
că se vor întoarce. 

Cu inima bătând nebuneşte, Cotten se grăbi spre uşa de la 
intrare, verifică încuietoarea şi puse lanţul. 

În doar câteva zile e; o găsiseră. 

Ridicând din nou telefonul, Cotten formă primele cifre din 
numărul poliţiei. Dar a ezitat şi s-a răzgândit. Să analizăm puţin 
situaţia, s-a gândit ea. Ce ar putea să spună poliţiei? Ei vor pune 
întrebări şi ea va trebui să răspundă. 

— A intrat cineva prin efracţie? 


— Da. 

— Mai era hoţul în apartament când aţi ajuns? 
— Nu 

— A fost ceva furat sau lipseşte ceva? 

— Nu. 


— De unde ştiţi că a intrat cineva în apartament? 

— Păi câteva obiecte erau aranjate altfel - nu erau la locul lor. 

— Doar după asta? 

— Da. 

— Există vreun semn al intrării prin efracţie? Uşa forţată, un 
geam spart? 

— Nu. 


— Atunci, dacă nu au intrat forțând uşa înseamnă că au folosit 
o cheie. Cine mai are o cheie de la apartament? 

— Proprietarul clădirii. 

— Are permisiunea dumneavoastră să intre în apartament 
când nu sunteţi acasă? 

— Da, el îmi strânge corespondenţa când sunt plecată. 

— Aveţi încredere în el? 

— Da. 

— Aţi primit vreun telefon ciudat? Vreo ameninţare? 

— Nu. 

— Vă puteţi gândi la un obiect anume aflat în posesia 
dumneavoastră pe care cineva s-ar strădui atât de mult să îi 
fure? 

— Păi ar fi cutia. 

— Ce cutie? 

— Cutia pe care am scos-o ilegal din Irak. Ştiţi 
dumneavoastră, una dintre ţările aflate pe Axa Răului şi pe care 
noi ne pregătim să o bombardăm. 

— Ce se află în cutie? 

— Nu ştiu, nu o pot deschide. 

— De ce? 

— Nu are capac, încuietori sau balamale. E un fel de bloc solid 
din lemn. 

— Dar consideraţi că în această cutie, care nu are absolut 
nimic deosebit şi pe care nu o puteţi deschide, s-ar găsi ceva de 
valoare? 

— Da, cred că ea conţine cea mai preţuită relicvă a întregii 
creştinătăţi - obiectul cel mai căutat din ultimii două mii de ani - 
nimic altceva decât faimosul nenorocit de Sfânt Graal. 

— Ooo, impresionant. Domnişoară Stone, vă aflaţi în acest 
moment în grija unui doctor sau sunteţi sub medicaţie? Poate 
sunteţi deprimată? Singură? Aveţi probleme cu prietenul? 

— De fapt, am avut o problemă cu prietenul chiar în seara 
asta... 

— Rahat! La naiba! Cotten trânti receptorul. Cât de ridicol! 
Poliţia ar râde o săptămână încontinuu. Şi-a pus faţa în palme, 
simțind cum i se strâng lacrimi în colţurile ochilor. Frustrarea se 


transforma în frică. Trebuia să afle naibii ce se întâmplă. Trebuia 
să facă ceva. 
Aplecându-se, şi-a tras poşeta de sub haină şi a scos cartea 


de vizită din portofel. Apoi a ridicat telefonul şi a format 
numărul. 


CUBUL PUZZLE 


La ora 1.00 noaptea, John Tyler stătea în bucătărie privind 
afară, aşteptând-o pe Cotten Stone. Luna plină transforma lacul 
îngheţat care se întindea la marginea complexului rezidenţial 
într-o platformă uriaşă de beton cenuşiu pe care zăceau 
răsfirate mici pete de zăpadă perlată. Arţarii lipsiţi de frunze 
formau umbre scheletice pe solul tare. Ca într-un poster de 
Currier şi Ives”. Priveliştea îl făcea să mediteze la cât de des s-a 
privit pe sine ca pe o pânză albă. Tabloul încă nepictat era o 
metaforă pentru întreaga sa viaţă. Trebuia să existe ceva mai 
mult, ceva care să umple acest abis dinăuntrul său. Incercase 
deja să îl slujească pe Dumnezeu în atâtea feluri, dar niciunul 
dintre acestea nu îi adusese pacea interioară. Oare ce pregătise 
Dumnezeu pentru el? Ani întregi de introspecţii şi căutări nu 
aduseseră un răspuns la această întrebare. Dacă Dumnezeu 
intenţiona ca el să-şi trăiască viaţa aşa cum o făcea acum, 
atunci el s-ar fi simţit satisfăcut, mulţumit, împlinit. 

Dar nu se simţea aşa. 

John privea strada aşteptând să vadă nişte faruri. Cotten 
Stone trebuia să ajungă din clipă în clipă dacă a plecat spre el 
imediat ce au terminat de vorbit la telefon. Ce conversaţie 
ciudată au avut - vocea ei grăbită, rugându-l să se vadă 
imediat, spunând că e ceva ce nu poate aştepta până 
dimineaţă. Apartamentul ei fusese călcat de hoţi, dar nu a sunat 
la poliţie. Îi va explica totul când va ajunge la el. 

Privea la peisajul parcă fragil, curios să afle care era motivul 
atât de important, încât ea trebuia să vină la el la ora asta din 
noapte. Ceva din comportamentul ei îl făcuse să se tot 
gândească la ea după ce plecase din biroul lui. Părea că i-ar fi 
frică - de parcă ar fi ascuns ceva. Cotten fusese extrem de 
neliniştită pe tot parcursul conversaţiei, şi-a pus de mai multe 
ori picioarele unul peste altul, apoi unul lângă altul, şi nu şi-a 
găsit mereu cuvintele. Un comportament ciudat pentru un 
reporter profesionist. 


înt. Firmă americană celebră pentru producţia de postere. 


O bătaie în uşă l-a făcut să-şi întoarcă privirea de la fereastră. 
* 


x x 


Pentru a suta oară de când se urcase în tren, Cotten se 
întreba ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi aşteptat până dimineaţa. 
Ar fi putut să plece din apartament, să meargă la un hotel, apoi 
să îl sune dimineaţa. Dar era prea târziu pentru asta acum. 
Stătea în faţa uşii lui, ţinând în braţe o geantă mare de piele. 

— Intră, i-a spus John, deschizând uşa. 

A trecut pe lângă el şi a intrat în living. 

— Lasă-mă să îţi iau haina. 

Şi-a desfăcut eşarfa de la gât. 

— Ştiu că probabil mă consideri nebună pentru că am venit 
aici la miezul nopţii, a spus Cotten în timp ce John o ajuta să îşi 
dea jos haina. Işi ţinea strâns geanta, protejând-o, în timp ce se 
mişca prin cameră, încălzindu-se încetul cu încetul. 

— impresionantă colecţie, spuse Cotten, privind în jur. 

Rafturile lui erau ticsite cu diverse obiecte vechi: cioburi de 
ceramică, desene, hărţi, unelte vechi, câteva oase maronii. 
Altele, erau pline cu cărţi - unele vechi şi uzate, unele noi. 
Acestea acopereau un perete. Mai erau numeroase poze ale lui 
în diferite situri arheologice; câteva în deşert, altele în munţi 
împăduriţi. Şi într-o ramă argintie, pe birou, se afla o poză cu 
John şi alţi preoţi împreună cu Papa. 

Cotten a ridicat poza. 

— L-ai cunoscut pe Papă? 

— Mă aflam la Roma pentru a ajuta o echipă de legişti să 
autentifice o relicvă. Cardinalul Antonio lanucci - el este 
Custodele Vaticanului şi Directorul Artelor şi Antichităţilor - s-a 
oprit să discute cu noi şi să verifice cum progresează 
cercetarea. In pauză, ne-a dus într-un tur a trei departamente 
de restaurare din Vatican - tapiţerii, picturi, sculpturi. Când am 
intrat într-una din săli, lanucci ne-a spus că are o surpriză pentru 
noi. Vreo şase-şapte preoţi ieşeau pe o uşă din capătul sălii. In 
mijlocul grupului se afla Sfântul Părinte. Am fost uluiţi. Când s- 
au apropiat de noi, s-au oprit. Sfântul Părinte ne-a binecuvântat; 
a fost un flash al unui aparat foto, apoi lanucci ne-a condus 


înapoi spre zona în care lucram. Dacă asta poate însemna că l- 
am cunoscut, atunci da, am făcut-o. 

— Oricum, trebuie să fi fost interesant. 

— A fost. 

Cotten s-a îndreptat spre canapea şi s-a aşezat cuminte, 
rotind o brățară de argint în jurul încheieturii mâinii. 

— Bănuiesc că aştepţi cu nerăbdare să ajung la subiect ca să 
afli de ce m-am grăbit încoace la ora asta neortodoxă. 

John şi-a tras un scaun şi s-a aşezat în faţa ei. 

— Parcă vorbeai aiurea la telefon. Ai spus ceva de o spargere. 

— Da, cam aşa ceva. Au intrat, dar nu ştiu cum. Cu toate 
astea, sunt sigură că cineva a fost acolo. 

Am fost plecată, şi când m-am întors acasă şi m-am uitat în 
jur, am realizat că multe obiecte fuseseră mutate, întoarse, 
studiate. 

— Ai sunat la poliţie? 

Cotten şi-a dres glasul şi şi-a aranjat părul. 

— Nu, n-am făcut-o. Deşi sunt sigură de ceea ce s-a 
întâmplat, nu am cum să dovedesc - poliţia nu m-ar crede 
niciodată. Nu a fost furat nimic. 

John s-a aplecat în faţă, împreunându-şi mâinile între 
genunchi. 

Inainte să apuce să vorbească, Cotten a spus: 

— Cred că acela care a intrat căuta asta. 

A deschis geanta de piele şi a scos din ea cutia. A ţinut-o o 
clipă, parcă nevrând să-i dea drumul. 

— Pot să mă uit? a întrebat el, întinzând mâinile. 

— Imi cer scuze, a spus ea, realizând că nu i-a oferit-o. 

După ce a întors-o pe toate părţile şi după ce a studiat fiecare 
părticică, John a întrebat: 

— De unde o ai? 

A avut nevoie de nişte minute bune ca să-i explice cum a 
ajuns cutia în posesia ei, cum a trecut-o prin vămi, cum nu a 
reuşit să o deschidă şi cum a ascuns-o în plita electrică din 
apartamentul său. 

— Ai o poveste, nu glumă, a spus John. Şi-a scărpinat fruntea, 
parcă gândind profund. Şi îmi pare rău să aud că Archer e mort. 


În ciuda excentricităţii sale, era un om foarte inteligent. Îmi 
plăcea. 

— Ai vreo idee ce ar putea fi asta? Cotten privea spre cutia 
care se afla în poala lui John. 

— Cred că da, a spus el, studiind-o din nou. Cred că este un 
cub puzzle medieval. Erau extrem de răspândite printre 
europenii bogaţi în perioada Evului Mediu. Am văzut doar câteva 
până acum - cred că am o carte pe aici pe undeva care conţine 
un capitol despre cum se deschid. 

— Ce crezi că e înăuntru? 

A mişcat-o uşor. 

— De obicei, conţineau un premiu sau o jucărie, poate chiar 
bijuterii sau elemente ale unui joc. Am auzit că unele ar fi 
conţinut chiar un alt cub puzzle -o cutie într-o cutie. Erau 
gândite în principal pentru distracţia aristocraților. Existau mai 
multe tipuri, fiecare dintre ele având o manieră diferită de 
deschidere. 

Ochii ei s-au mărit. 

— Dr. Archer o considera ca fiind ceva foarte special. Mi-a 
spus două lucruri înainte să moară. Primul a fost o serie de 
numere şi un nume - douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte, 
douăzeci şi opt, Matei. Apoi Archer mi-a spus ceva cum că eu aş 
fi singura care poate opri soarele, răsăritul. 

— Asta ar fi ceva, nu-i aşa? a zâmbit John. Din ceea ce îmi 
povesteşti, presupun că Archer nu gândea foarte limpede. 
Gânduri rătăcite. Delir. 

Cotten nu era de acord. Nu, Archer nu delira. A ştiut exact 
cuvintele pe care să le spună pentru a-i atrage atenţia. Geh el 
crip. Tu eşti unica. Nu vroia să ajungă să îi povestească asta 
pentru că John ar fi crezut că nu e în toate minţile. 

— Dar numerele, a spus Cotten. Le-am căutat în Biblie. Sunt 
din Evanghelia după Matei. 

— Şi luând paharul... John învârtea cubul în mâini. Cuvintele 
acelea sunt repetate zilnic la fiecare mesă. Sunt cuvintele pe 
care lisus le-a spus la Cina cea de Taină când a înfiinţat Taina 
Împărtăşaniei. 

— Din ceea ce mi-ai spus, Archer era convins că ştia locul în 
care se află potirul din Cina cea de Taină. Crezi că asta ar putea 


să fie în cutie? Doar trebuie să fie ceva de valoare înăuntru. Nu 
cred că cineva ar fi dispus să comită o crimă pentru o cutie 
goală. Şi apoi să mă caute... 

— Eşti sigură că cele două evenimente au o legătură? 

— Şi tu crezi că am înnebunit? 

— Dimpotrivă. Se simţea în vocea lui că îi vorbeşte sincer, nu 
de sus. Nu am vrut să sune ca şi cum nu te-aş crede. Ai trecut 
prin multe experienţe traumatizante. Reacţiile tale sunt de 
înţeles. Încerci să înţelegi ce ţi se întâmplă făcând legătura între 
evenimente. 

Pentru câteva clipe s-a aşternut liniştea. John era drăguţ cu 
ea, s-a gândit Cotten, dar parcă el nu vedea toate astea ca pe 
ceva atât de important, aşa cum vedea ea. Şi cu siguranţă, nu 
credea că înăuntrul acelei cutii se găseşte ceva valoros, precum 
Sfântul Graal. Dar mai era caseta... 

— Mai e ceva. Cred că am uitat o casetă video în acea criptă. 
Faţa mea apare de o grămadă de ori pe ea, la fel şi faptul că 
lucrez pentru SNN. 

— Sau o puteai la fel de bine pierde în altă parte. Ai spus că 
ţi-ai golit una dintre genţi mai devreme, când erai singură în 
deşert. 

— Sper că ai dreptate, dar am sentimentul ciudat că am uitat- 
o acolo, în acea încăpere din criptă. 

— Deci cineva putea să găsească acea casetă, să realizeze că 
ai fost în criptă şi să afle unde locuieşti. 

— Da. Se simţea mai bine. A înţeles că avea motive suficiente 
să fie agitată. Dacă John ar putea să deschidă cutia... Ai 
menţionat mai devreme ceva despre o carte? 

— E pe-aici pe undeva. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre 
bibliotecă. Privirea sa trecu în revistă fiecare raft, oprindu-se 
asupra unei cărţi legate în piele veche. Asta trebuie să conţină 
ceva informaţii. A luat cartea de pe raft şi a pus-o pe măsuţa de 
cafea, aşezându-se lângă Cotten. 

Cotten citi ce era scris pe copertă: Mituri şi Magii ale Evului 
Mediu. 

Paginile foşneau pe măsură ce John le răsfoia. 

— Cuburi puzzle şi cutii cu premii, a spus ea, citind titlul 
capitolului. Mai jos pe foaie erau câteva paragrafe de text, şi, 


după ce John a răsfoit câteva pagini, Cotten a putut vedea 
desene şi diagrame care explicau funcţionarea diferitelor tipuri 
de cutii. i 

A studiat diagramele, trecând de mai multe ori prin ele. Intr- 
un final, a spus: 

— Asta pare să fie ceva de care avem nevoie. 

A luat cutia şi a rotit-o. Apucând de partea de sus şi de cea de 
jos, a tras în direcţii opuse. Nimic. 

— Ce crezi? a întrebat Cotten. 

John a privit schema din nou. 

— Trebuie să îmi dau seama care latură este de fapt susul 
cutiei. Odată ce reuşesc să fac asta, scrie aici că ar trebui să se 
deschidă destul de uşor. 

A întors cubul o dată şi a încercat din nou. Tot nimic. A fost 
nevoie de şase rotații ale cubului şi de nişte minute de lectură 
înainte ca un click să se audă încet. Partea de sus s-a deschis, 
lăsând să se vadă o pânză fină şi subţire. 

— Cred că am reuşit, a spus John. 


CROIX PATEE* 


La sfârşitul primei cruciade, lerusalimul a fost câştigat înapoi 
de creştini. Prieuré de Sion - un grup de călugări al cărui 
obiectiv era să redea tronurile Europei descendenților liniei 
Merovingiană, linie de sânge pe care ei o considerau a fi creată 
prin uniunea dintre lisus şi Maria Magdalena -, a creat o mică 
armată formată din călugări pentru a apăra Ierusalimul şi pe cei 
care călătoreau în oraş. 

De la un grup mic, organizația s-a extins, fiind formată din 
elita puternică a Europei, oameni ocupând poziții importante în 
politică, religie sau economie, întrucât aceştia erau scutiţi de 
taxe şi controlati numai de către Papă, organizația a devenit, în 
câteva secole, una dintre cele mai puternice şi mai bogate 
organizații din lume. S-a numit Cavalerii Templului Ierusalim sau 


Cavalerii Templieri. 
x 


xX xX 


John aşeză cutia pe masă înainte să dea capacul într-o parte. 
Aceasta s-a deschis şi a coborât, dezvelind în interior un mic şir 
de balamale care ţineau capacul ataşat. 

Cotten a văzut că interiorul era umplut cu o pânză albă, care 
învelea un obiect. 

— Priveşte, a spus, arătând spre colţurile părţii de deasupra a 
materialului. 

Ţesute pe unul dintre colţuri erau o cruce şi un trandafir cu 
cinci petale, pe colţul opus erau brodaţi doi cavaleri pe un 
singur cal, iar cuvintele Sigillvm Militvym Xpisti formau un cerc în 
jurul acestora. Deşi culorile se mai estompaseră în timp, crucea 
era încă roşie, trandafirul roz, iar cuvintele aurii. 

— O secundă, a spus John. 


Snt. Tip de cruce ale cărei braţe, mai înguste la centru, se lăţesc spre 
margine, amintind de imaginea unor labe. Introdusă ca semn heraldic în 
1147, a devenit semnul exclusiv al Templului şi al Ordinului Templierilor, 
numiţi şi „miliția Templului". 


A scos o pereche de mănuşi albe din bumbac dintr-un sertar 
al biroului. După ce şi le-a pus, a scos afară conţinutul cutiei şi a 
dat la o parte pânza. 

Cotten şi-a muşcat buza de jos în clipa în care materialul a 
căzut, dezvelind o cupă. Avea cam 15 cm înălţime şi 10 cm 
diametru la marginea cupei. Suprafaţa era metalică, cenușie. 
Baza era ornată cu o linie simplă de mărgele de culoarea 
cositorului, iar gâtul, cu un colier de viţă de vie în miniatură. 

— Se află într-o stare remarcabilă, a spus el. Asta în cazul în 
care chiar are două mii de ani. Degetul său protejat de mânuşă 
freca o mică imperfecţiune aflată pe spatele potirului. In afară 
de ciupitura asta micuță pare să fi fost destul de bine îngrijit. 
John a întors cupa în jos. IHS, a spus el, atingând literele 
gravate. 

— Asta e Graalul? a întrebat ea. 

— Nu ştiu. A apăsat uşor substanţa groasă, închisă la culoare 
care se afla în interior. Probabil ceară de albine, a spus John. 

— E atât de... simplu, a spus ea. Cred că mă aşteptam la ceva 
mai deosebit ca aspect. 

— Ai văzut prea multe filme cu Indiana Jones. 

— Eşti extrem de calm, ţinând cont că ţii în mână un obiect 
care ar putea fi Sfântul Graal. 

— M-am fript în trecut cu câteva falsuri bine făcute ale altor 
artefacte. 

— Ei bine, pentru mine ăsta e primul, aşa că suportă-mi 
agitația. 

l-a surâs, iar el i-a răspuns cu un zâmbet. Cotten a arătat spre 
literele gravate. 

— Ce e IHS? 

— E emblema - un fel de monogramă - pentru numele lui 
Hristos. Primii creştini foloseau literele astea în timpul Imperiului 
Roman pentru a se recunoaşte între ei. Reprezintă, de 
asemenea, primele trei literele ale numelui Său în greacă. lar în 
latină unii susțin că ar proveni de la În Hoc Signo Vinces, adică 
Sub Acest Semn Vei Învinge. Părerea mea este că acestă 
gravură a fost adăugată mai târziu, probabil când potirul se afla 
încă în Antiohia. 

— Deci crezi că Archer avea dreptate. 


John ţinea relicva în mână astfel încât lumina să cadă în 
diferite unghiuri pe ea. 

— Aş vrea să pot spune acest lucru cu siguranţă. Pot admite 
că teoria lui Archer pare să fie adevărată. 

Şi-a trecut degetele peste broderia de pe pânză. 

— Cuvintele reprezintă ceva? Şi crucea, trandafirul - cavalerii? 
Ce înseamnă? 

Crucea roşie avea patru braţe egale care se lăţeau spre 
capete. 

— Este crucea Ordinului, a spus el. Apoi a atins firele aurii 
care formau cuvintele Sigillvm Militvm Xpisti. 

— Sigiliul Armatei lui Hristos. Floarea de măceş era simbolul 
lor - rosa canina. Reprezenta Fecioara şi faptul că aceasta a dat 
naştere. A fost aleasă pentru că măceşul nu are nevoie să fie 
polenizat pentru a-şi produce fructele. 

— Vorbeşte cu mine, a spus Cotten. Ce înseamnă? 

— Spre sfârşitul celei de-a şaptea cruciade s-a format un grup 
de fanatici religioşi cunoscuţi sub numele de Cavalerii Templieri. 
Ei purtau această cruce - crucea Ordinului Templier - sub forma 
unui blazon brodat pe hainele lor albe, iar cei doi cavaleri călare 
pe un singur cal reprezenta sigiliul lor, fiind un simbol al 
sărăciei. Misiunea lor era să apere comorile marelui Templu din 
lerusalim. Se bănuieşte că în realitate au prădat averea din 
Templu şi au ascuns-o. În loc să fie săraci au devenit extrem de 
bogaţi şi extrem de puternici, răspunzând doar în faţa Bisericii. 
Unii dintre templieri susțineau că au sânge divin, fiind 
descendenţi ai unei presupuse uniuni dintre Hristos şi Maria 
Magdalena. De asemenea, ei s-au autoproclamat a fi Paznicii 
Graalului, john a ridicat cupa. Dacă acesta este într-adevăr 
potirul de la Cina cea de Taină, va fi cea mai preţuită relicvă a 
Bisericii - de când există ea. 

— La ce foloseşte ceara? a întrebat Cotten. 

— Presupun că pentru a proteja conţinutul. În felul ăsta nu 
poate fi atins sau contaminat. Dacă ar conţine sângele lui lisus 
ar fi considerat sacru. 

În timp ce John studia potirul, ultimele cuvinte ale lui Archer 
încă o înfricoşau pe Cotten. 


— Dar mesajul acela că eu sunt unica persoană care poate 
opri soarele, răsăritul. Cum se leagă de toate astea? 

El a dat din cap. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

Expresia ei s-a schimbat. 

— Mă deranjează foarte serios, John. Dacă eu sunt singura 
care poate face lucrul despre care vorbea Archer, înseamnă că 
eu sunt singura pe care ei o caută. 

— Ei, cine? 

— Cei care au intrat în apartamentul meu. Am un sentiment 
neplăcut legat de toate astea. Nu erai acolo când arabul a scos 
pistolul şi a încercat să îl omoare pe Archer. Nu încerca doar să 
fure vreo cutie veche. Era hotărât - se vedea asta în ochii lui. A 
fost ciudat. Archer credea că are Graalul, şi că acela care 
încearcă să îl omoare ştie asta. Chiar şi tu ai spus că, dacă e 
adevărat, ar fi cel mai valoros artefact din lume. E logic să cred 
că cine a intrat la mine în casă îl căuta. 

— Poate că ai dreptate. 

Cotten şi-a pus ambele mâini la gură şi a vorbit în ele, parcă 
pentru a nu lăsa cuvintele să iasă prea repede. 

— S-ar putea să fi ascuns cea mai mare poveste religioasă a 
secolului sub capacul plitei mele electrice. 

— Eşti catolică? a întrebat John. 

— Nu. 

Expresia ei s-a transformat din mirare în nelămurire. 

— Creştină? 

Şi-a împreunat degetele în poală. 

— Nu sunt sigură că ştiu cum să-ţi răspund la întrebarea asta. 

— Ţi-e ruşine din cauza faptului că sunt preot? 

— Nu, chiar nu știu cum să răspund. Obişnuiam să merg la 
biserică, să cred în religie, în Dumnezeu, în toate astea. 

John o privea, încercând parcă să-i citească gândurile. 

— M-am născut în Kentucky, singură la părinţi - sora mea 
geamănă a murit la naştere. Tatăl meu a fost fermier; eram 
săraci. Când aveam cam şase ani a fost o secetă teribilă şi am 
pierdut tot. Banca ne-a executat silit, iar tatăl meu s-a sinucis. 
Mama a susţinut mereu că a fost mai mult de atât, că mai era 
ceva ce îl neliniştea pe tata. Era deprimat de ceva timp, încă 


dinaintea secetei, dar nimeni nu ştia de ce. A scris o scrisoare în 
care dădea vina pe Dumnezeu pentru că ne distrusese vieţile. In 
momentul acela, am fost de acord cu el. Înainte de secetă eram 
o familie care mergea la biserică. După ce tatăl meu a murit, eu 
şi cu mama ne-am mutat într-o căsuţă, iar ea s-a dus să lucreze 
la fabrica de textile - ani întregi abia dacă ne-am descurcat. 

— Ei bine, înseamnă că totuşi crezi. Pentru a putea să-l acuzi 
pe Dumnezeu trebuie să crezi că el există. 

— Aşa simţeam atunci. Pe măsură ce am crescut, am realizat 
că abţibildele pe care le vezi pe unele maşini sunt adevărate - 
se mai întâmplă şi rahaturi. A fost doar o nenorocită de secetă. 
Şi-a rotit degetele prin aer. Nu a fost nimic supranatural, nu a 
fost vreo mână divină coborâtă din ceruri pentru a distruge 
familia Stone. Tatăl meu a avut nevoie să dea vina pe ceva, pe 
cineva. Şi l-a găsit pe Dumnezeu pentru asta. Am lăsat toate 
astea în urmă - nu m-am mai dus niciodată la biserică. 

— Îmi pare rău pentru tatăl tău şi pentru tot ce a păţit familia 
voastră. 

— De ce m-ai întrebat despre religia mea? 

— Pur şi simplu m-am întrebat ce înseamnă asta, a spus el 
mişcând în mână potirul, pentru tine. 

— Înseamnă destul de mult - dar probabil că nu în sensul în 
care te gândeşti tu. Dacă este real, reprezintă cel mai mare 
reportaj din cariera mea. Ar putea fi biletul meu pentru a deveni 
corespondent senior la SNN. 

O privea fix, fără să spună nimic. 

— Fiecare dintre noi priveşte lucrurile altfel, John. Uită-te la 
mine şi la tatăl meu - el îl învinuia pe Dumnezeu, eu dau vina pe 
lipsa unui Dumnezeu. Această relicvă poate reprezenta 
mântuirea ta. Şi la fel şi a mea. Dar în moduri foarte diferite. 
Cotten şi-a lăsat capul pe spate, a închis ochii, apoi l-a privit din 
nou. Îmi pare rău, dar noi doi nu avem aceleaşi credinţe. 

John a ridicat mâna. 

— Asta nu e o problemă. Cel mai bun prieten al meu e un 
rabin evreu. Am crescut împreună. E genul acela de prieten pe 
care nu îl vezi prea des, dar pe care ştii că te poţi baza. Dar 
dacă tot veni vorbi despre moduri diferite de a privi lucrurile, eu 


şi cu el reprezentăm un cuplu foarte ciudat. Îţi poţi da seama de 
discuţiile pe care le-am avut de-a lungul anilor. 

— Uite care e treaba, a spus ea, pe lângă promovarea pe care 
aş putea să o obţin, cu cât fac mai repede acest reportaj, cu atât 
mai repede pot să merg pe stradă fără să mă uit peste umăr. 
Odată ce spun lumii întregi despre Graal, focusul nu va mai fi 
îndreptat asupra mea. Voi fi doar o altă persoană. S-a mutat pe 
marginea canapelei, conştientă de faptul că el o privea. Deci, 
cum facem să dovedim că e real? 

— Păi... lucrătura în metal e destul de uşor de comparat cu un 
stil cunoscut într-o anumită perioadă. Lemnul şi sistemul de 
închidere al cutiei pot şi ele să fie datate şi comparate cu altele 
similare - la fel şi materialul cu care a fost învelit. lar ceara 
poate fi analizată folosind carbon radioactiv. 

— Ce urmează? 

— Aş vrea să o duc la Roma. Tehnologia de datare pe care o 
posedă Vaticanul e una din cele mai precise din lume. 

— De ce la Vatican? Adică realizez că acolo ai legături, dar nu 
o putem face aici la noi? Universitățile Brown, NYU sau Columbia 
nu au un departament de arheologie? 

— Ba da. Dar Vaticanul are sute de ani de experienţă în 
autentificarea obiectelor. Pe cine preferi să intervievezi pentru 
reportajul tău, pe profesorul John Doe de la vreo facultate locală 
sau pe Cardinalul lanucci, Custode al celei mai mari colecţii de 
relicve şi artefacte religioase din lume? 

— OK, m-ai convins. Cotten a zâmbit ruşinată. Oare aspiraţiile 
mele de a scoate din asta un reportaj uriaş mă fac lacomă? 

— Asta fac reporterii, a spus el. Să spui această poveste 
având Basilica Sfântul Petru în spate ar fi impresionant. 

— Sau să stau lângă un Michelangelo în timp ce îl intervievez 
pe cardinalul despre care vorbeai. Ar da foarte bine pe caseta 
demo. Cotten a dat din cap. Probabil că te gândeşti că nu am pic 
de ruşine. 

— Nu, mă gândesc că îţi iei munca foarte în serios şi că 
probabil încerci foarte tare să fii cea mai bună. Nu e nimic rău în 
asta. Te invidiez. 

Cotten a considerat remarca lui ca fiind ciudată. 

— Vorbeşti serios? 


— Să-ţi trăieşti pasiunile nu cred că este ceva întâlnit la 
majoritatea oamenilor. Unii sunt norocoşi, cum eşti şi tu. Pot să 
văd scânteia din ochii tăi. Abia aştepţi să te apuci de ştirea asta. 
Asta te face să te simţi împlinită. Bunicul meu a fost norocos în 
sensul ăsta. Şi el era tot arheolog, şi atunci când eram eu copil 
mi-a umplut capul cu poveşti despre vechile civilizaţii. Să fi 
văzut scânteia din privirea lui. Nu puteai să te abţii să nu-l 
asculţi şi să fii interesat. Toate poveştile alea extraordinare au 
rămas în mine. Asta m-a determinat ca, după ce am fost 
hirotonisit, să îmi iau o diplomă în Studii Bizantine şi mai apoi în 
Studii ale începuturilor Creştinismului. 

— Îmi pare rău să spun asta, dar nu ştiam că preoţii mai fac şi 
alte lucruri. Vreau să zic în afară de chestiile preoţeşti. 

John râdea. 

— Am făcut şi aşa ceva. Am fost, pentru o scurtă perioadă, 
pastor asistent într-o parohie mai mică. 

— Nu ţi-a plăcut? 

— Barbara Walters nu are nimic mai bun ca tine, a spus el. O 
să ai parte de întreaga poveste. 

— Sper. Mi se pare interesantă. Deci, ţi-a plăcut să fii păstorul 
unei mici turme? 

— Ca să fiu sincer, da. 

— Dar? 

— Dar, domnişoară Walters, nu mă făcea să mă simt împlinit, 
ăsta e cel mai bun mod în care ştiu să explic. Dintotdeauna am 
vrut să fiu un slujitor al Domnului. Lucrul ăsta nu a fost pus 
vreodată sub semnul întrebării. Care e cel mai bun mod în care 
o pot face, ei bine asta e altă poveste. Poate că de vină sunt 
povestirile bunicului meu despre câmpiile arse de vânt ale Africii 
sau despre vechile morminte îngropate sub străzile oraşelor din 
Orientul Mijlociu. Cine ştie? Am luat o pauză de la preoţie pentru 
a trăi unele dintre acele poveşti, pentru a vedea dacă îmi apare 
acea scânteie în ochi. John şi-a pus mâinile una peste alta la 
piept. Acum ştii povestea vieţii mele. 

Cotten îl privea în ochii săi bleumarin. Cu sau fără scânteie, 
erau oricum superbi. Dar ea simţea că parcă deranjase, parcă se 
purtase prea mult ca un reporter, ţinând seama mai ales de 
faptul că venise la el în toiul nopţii pentru a-i cere ajutor. 


— Simt că ar trebui să îmi cer scuze, în primul rând pentru că 
te-am ţinut treaz până la ora asta şi în al doilea pentru că am 
fost prea curioasă. Nu am vrut să iasă aşa. 

— Ştiu că nu ai vrut. Dacă m-aş fi simţit ofensat, nu aş fi 
vorbit atât de liber. A fost alegerea mea. 

Au tăcut amândoi pentru câteva momente, apoi John a 
întrebat: 

— Ce zici de o gustare? Am nişte plăcintă de rubarbă. 

— Sună bine. Hai să te ajut. L-a urmat în bucătărie. Cât de 
curând putem pleca? a întrebat ea. 

— Ce? a zis el deschizând unul din dulapurile de bucătărie. 
Farfuriile sunt aici. 

— Spre Roma. Cât de curând putem pleca? 

— Păi cred că azi, dacă reuşesc să aranjez totul. 

Cotten a găsit două farfurii mici şi le-a pus pe blatul de 
bucătărie. 

— Da, azi. Reuşeşti să aranjezi? 

John a scos plăcinta din frigider şi s-a uitat la ceas. 

— E încă devreme. Am un prieten cu ceva influenţă. Felipe 
Montiagro, este un nunțiu apostolic al Vaticanului. 

— Nu înţeleg... 

— Nunţiu apostolic. Oraşul Vatican este o ţară suverană. 
Nunţiul este echivalentul unui ambasador. Arhiepiscopul 
Montiagro este ambasadorul Vaticanului în Statele Unite şi 
lucrează la ambasada Vaticanului din Washington. Ne ştim 
demult. Să lăsăm să mai treacă ceva timp ca să ajungă la birou; 
apoi ne apucăm de treabă dându-i un telefon. 

A tăiat două bucăţi de plăcintă, a pus câte una pe fiecare 
farfurie, şi le-a aşezat pe masa din bucătărie. Scoţând două 
furculiţe dintr-un sertar a zis: 

— Masa e pusă. 

Stăteau la masă unul în faţa celuilalt - Cotten l-a privit cum şi- 
a dus la gură şi cum mesteca o bucăţică de plăcintă. Când li s- 
au întâlnit privirile, ea a privit în jos spre farfuria ei şi şi-a tăiat o 
bucată cu furculiţa. 

— Şi trebuie să-mi chem un taxi, a spus ea după ce a gustat 
din plăcintă. Trebuie să mă duc acasă să-mi fac bagajul. 


— E două noaptea. Eşti mai mult decât binevenită să rămâi în 
camera de oaspeţi. In plus, dacă există vreo legătură între cutie 
şi spargere, apartamentul tău nu e cel mai bun loc în care să te 
duci. 

John avea dreptate. Poate că nu se putea întoarce deloc în 
apartament. Putea să îşi cumpere o geantă de călătorie din 
plastic şi câteva lucruri esenţiale din aeroport - paşaportul îl 
avea încă în poşetă. Şi apoi îşi va face cinste cu o zi de 
cumpărături la Roma, odată ce relicva va fi în siguranţă în 
mâinile Vaticanului. 

— Dacă rămân peste noapte nu o să te bârfească vecinii? 

— Majoritatea sunt studenţi care nici nu au ajuns încă acasă. 
Cu un zâmbet larg, John a adăugat: în plus, mulţi dintre ei au 
cursuri cu mine şi vor o notă de trecere. 

Au râs amândoi şi şi-au terminat feliile de plăcintă. John a pus 
farfuriile în chiuvetă şi s-au întors în living. 

— Tu ai făcut plăcinta? l-a întrebat ea. 

— Nu, a fost un cadou. 

— De la o prietenă? a întrebat Cotten, dorindu-şi, încă din 
următoarea secundă, să nu o fi făcut. 

John a surâs forţat. 

— Într-un fel. 

— Serios? Adică poţi... nu ştiam că un preot, chiar dacă nu 
serveşte în parohie... 

John a râs zgomotos. 

— Prietena mea are şaptezeci şi opt de ani, are artrită severă, 
suferă de cataractă şi cu toate astea îşi găseşte timp să îmi facă 
o plăcintă în fiecare joi. Săptămâna asta a fost de rubarbă. 

La naiba, s-a gândit ea. De ce l-a întrebat asta? P-r-e-o-t, 
Cotten. Nu înţelegi? 

— Hai să o punem undeva bine în noaptea asta, a spus John 
înfăşurând relicva cu pânza templierilor şi aşezând-o la loc în 
cutie; apoi a pus cutia în geanta lui Cotten. Haide să te instalezi! 

A condus-o înainte pe hol, spre camera de oaspeţi. Era 
mobilată simplu - un pat de o persoană acoperit cu o plapumă 
groasă, o noptieră pe care se afla o mică veioză şi un mic dulap 
cu oglindă. Un crucifix simplu era agăţat pe perete, deasupra 
patului. Se pare că nu investise deloc pentru a transforma acest 


spaţiu în casa lui, se gândi ea. Probabil că nu se hotărâse dacă 
aici vrea să rămână sau ce vrea să facă. Incă nu îşi găsise 
pasiunea. 

— Nimic prea deosebit, mi-e teamă, a spus John. 

— E foarte bine. 

— Baia e următoarea uşă pe dreapta. Ai nevoie de altceva? 

A dat din cap 

— Nu-mi trece nimic prin cap. 

l-a pus geanta pe pat înainte de a-i spune noapte bună. 

John a închis uşa. Putea auzi scârţâitul lemnului sub paşii săi 
care se îndepărtau. 

Cotten se uită în oglindă; machiajul i se estompase demult, 
ochii erau inexpresivi din cauza oboselii. „Oare ce o gândi 
despre mine“? 

S-a dezbrăcat de toate hainele, apoi a vrut să îşi pună la loc 
bluza, dar s-a răzgândit. S-ar fi şifonat prea tare ca să o mai 
poată purta mâine dimineaţă. Aşa că a ramăs doar în chiloti. 
Camera era destul de călduroasă, iar plapuma părea să fie 
comodă. 

Chiar când dădea plapuma la o parte, în uşa dormitorului s-a 
auzit o ciocănitură care a speriat-o. 

— Doar o clipă. 

Şi-a tras repede bluza, ţinând-o aproape de corp cu o mână. 
Cu cealaltă a crăpat uşa şi a privit afară. 

— Am o pijama pentru tine, a zis el. S-ar putea să-ţi fie mare, 
dar poţi să îndoi mânecile. 

A întins mâna prin deschizătura uşii. 

— Oh, mersi, a spus ea. 

Când a luat-o din mâna lui, aceasta s-a agăţat de mânerul 
uşii, aşa că a scăpat-o pe jos. Cotten s-a aplecat repede să o 
ridice. 

John s-a aplecat să o ajute. Când a privit în sus, l-a auzit cum 
şi-a tras răsuflarea. A realizat că bluza se deschisese. A închis-o 
în mare grabă, în timp ce el îi înmâna pijamaua. 

— Scuze, a spus el. 

Cotten s-a ascuns după uşă din nou, cu pijamaua strânsă la 
piept. Doar faţa îi ieşea de după uşă. Doamne, tocmai i-a arătat 
sânii... şi-a arătat sânii unui preot pentru numele lui Dumnezeu. 


— Ne vedem mâine dimineaţă, a spus el plecând. 
x 


x x 


— Trebuie să mă crezi Ted. Cotten vorbea la telefonul din 
avion. Stau lângă dr. John Tyler, care e un expert şi a examinat 
relicva. E nouăzeci şi nouă la sută sigur că e autentică. 

S-a întors spre John, care a dat din cap într-un mod ezitant. 

Erau deasupra Atlanticului într-un zbor direct al Delta Airlines 
spre aeroportul internaţional Leonardo da Vinci din Roma. 

— Pune departamentul de marketing să promoveze cea mai 
tare poveste pe o temă religioasă de la giulgiul din Torino, a 
spus ea. Dar nu da niciun detaliu despre nimic. Nu încă. Nu 
înainte să o dăm Vaticanului. 

— Am să-l sun pe şeful biroului nostru din Roma, a spus Ted 
Casselman. Vreau să ţii legătura cu el în permanenţă - îl pui la 
curent cu tot ce faci. El o să aranjeze echipa de producţie, 
editarea şi orice altceva mai ai nevoie. Odată ce ai reportajul, îl 
trimiţi imediat prin internet. 

— Eu sunt personajul principal, da? 

— Da. 

— Biroul din Roma e acolo ca să mă ajute, da? 

— Da. 

Cotten se lăsă pe spate în scaun. 

— Te iubesc Ted. 

— Da, ştiu. Dar măcar o dată mi-ar plăcea să cred că eu sunt 
responsabil de stabilirea reportajelor pe care le faci. 

— N-o să-ţi pară rău. 

— Da, sigur. A urmat o pauză. Nu asta mi-ai spus şi când erai 
în Bagdad? 

— Asta este ceea ce căutam şi este reportajul care poate 
creşte ratingurile alea amărâte. 

— Ai grijă Cotten. 

Ted Casselman a închis. 

Cotten a aşezat telefonul la loc în suportul de pe scaunul din 
faţa sa şi apoi s-a întors spre John. 

— Ce e? 

— Nouăzeci şi nouă la sută sigur? 

— Unde ţi-e credinţa? 


— Am destulă credinţă. Dovezile ştiinţifice sunt cu totul 
altceva. 

S-a întins şi l-a bătut uşor peste mână. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji! 


ÎMPERECHERE 


Există mai multe familii europene regale şi nobile despre care 
se crede că fac parte din linia Merovingiană, linia de sănge 
divină. Acestea sunt: Habsburg-Lorraine, Plantară, Montpezat, 
Luxembourg, Montesauiou, unele ramuri ale familiei Stuart şi 


familia Sinclair. 
* 


x x 


— Şi cine e asta? a întrebat corespondentul ştiinţific al revistei 
Time, arătând cu degetul spre o fotografie înrămată de pe birou. 

— Noua mea nepoţică, a răspuns Charles Sinclair. A fost 
botezată abia săptămâna trecută în catedrala Saint Louis. 

— E frumoasă. Cred că sunteţi foarte mândru doctore Sinclair. 

— Sunt. 

— Şi observ că vă plac cursele de bărci cu motor. 
Corespondentul a arătat cu mâna spre colecţia de fotografii de 
pe un perete. Sunt nişte bărci impresionante. Le pilotaţi? 

— Nu, nu. BioGentec sponsorizează un număr larg de curse 
de viteză. Modelele mai mici sunt însă un hobby de-al meu. Am 
câteva bărci de viteză, le scot uneori la curse de poker. 

— Cum adică? 

— De obicei plecăm de la Friends Restaurant din Madisonville, 
mergem spre docul din Slidell, apoi ne întrecem douăzeci de 
mile de-a lungul lacului Pontchartrain. Ne odihnim puţin şi după 
aceea ne întoarcem spre Friends. La fiecare oprire bem câte un 
pahar şi tragem câte o carte din pachet. La sfârşitul zilei, cea 
mai bună mână de poker formată din cinci cărţi câştigă miza. 

— Câştigaţi mereu, dr. Sinclair? a întrebat corespondentul 
zâmbind. 

— De fiecare dată. 

Au râs amândoi. 

— Şi alte pasiuni? 

— Deţin câţiva cai de cursă. 

— Şi ei sunt tot câştigători? 


— Bineînţeles. Nu am câştigat Tripla Coroană” încă, dar le-am 
spus adio lui Evangelina, Saratoga, Aqueduct, Bei... 

— Aveţi o slăbiciune pentru curse şi competiţii. 

— Aş spune mai degrabă că am o slăbiciune pentru viteză, nu 
neapărat pentru competiţii. Dar nu e vorba doar despre asta. 
Admir şi apreciez munca de calitate, perfecțiunea construirii 
unei ambarcaţiuni de curse. Performanţa reflectă atenţia pentru 
fiecare detaliu. 

— Şi în cazul cailor? 

Sinclair s-a lăsat pe spate şi şi-a dus mâna la bărbie. O vagă 
urmă a unui zâmbet arogant putea fi văzută pe faţa lui. 

— Împerecherea. 

— Apropo, spuse corespondentul în timp ce îşi nota ceva. Se 
uită spre Sinclair. Revenind la comentariul dumneavoastră în 
care spuneaţi că nu e nimic nou în clonare? 

— Clonele umane sunt printre noi în fiecare zi. Probabil că aţi 
şi întâlnit câteva. Se numesc gemeni identici - copii născuţi 
dintr-un singur ovul, care s-a divizat în două în uterul mamei. 

— Cum răspundeţi celor care vă critică, susţinând că încercaţi 
să vă jucaţi de-a Dumnezeu prin crearea unei clone umane? 
Corespondentul şi-a mai notat ceva pe carneţel. Chiar şi un 
câştigător de Premiu Nobel, precum sunteţi dumneavoastră, 
trebuie să ţină seama de anumite probleme etice. 

— Sunt un savant care încearcă să salveze vieţi. Eu descopăr 
lucruri prin cercetare şi experiment. Nimic mai mult. 

Sinclair se uită spre vechiul ceas frumos decorat pe care îl 
avea deasupra şemineului. Nu vroia să intre mai mult pe acest 
câmp minat al eticii. Prin uşile în stil franțuzesc, care dădeau 
spre terasa din cărămidă a uriaşei proprietăţi putea vedea 
Mississippi-ul printre câteva magnolii. 

— Unii avocaţi ai poporului se opun donării, a spus 
corespondentul. Se tem de mărirea discrepanţei sociale dintre 
cei care au şi cei care nu au, în cazul în care părinţii cu 
posibilităţi financiare ar decide să îmbunătăţească materialul 
genetic al copiilor lor. 


nt. Prestigioasă întrecere formată din trei curse de cai de rasă eu vârsta de 
trei ani. 


— Acest lucru ar putea fi o consecinţă de viitor a cercetării 
noastre. La fel ca în orice alt domeniu, trebuie să cântăreşti bine 
beneficiile. Suntem pionieri şi ne aventurăm pe tărâmuri 
necunoscute, a spus Sinclair. Clonarea în scopuri terapeutice ne 
dă posibilitatea să obţinem exact țesutul de care are nevoie 
pacientul, indiferent dacă acesta suferă de Parkinson, diabet, 
probleme ale coloanei - astfel organismul său nu va respinge 
acele celule. Asta facem noi la BioGentec. Nu stăm la discuţii pe 
marginea eticii, nu ne jucăm de-a Dumnezeu - pur şi simplu 
lucrăm pentru a salva vieţi. 

— Dar trebuie să realizaţi că... 

Telefonul de pe biroul lui Sinclair sună. Şi-a ridicat mâna. 

— Scuzaţi-mă câteva clipe. A ridicat receptorul. Da? 

— Sunt într-un avion spre Roma, a spus Ben Gearhart de la 
celălalt capăt al firului. Preotul o ajută să îl ducă la Vatican. 

Sinclair a zâmbit. 

— Asta e o veste foarte bună. A aşezat la loc receptorul şi a 
privit spre corespondent. Ce spuneaţi? 


CARDINALUL 


— Eminenţa voastră, părintele Tyler şi reportera SNN vor urca 
în curând, l-a anunţat asistentul pe cardinalul lanucci. Tocmai au 
trecut de serviciul de securitate. 

— Mulţumesc. 

Cardinalul privea pe fereastra biroului său de la etajul doi. 
Situat lângă muzeul Vaticanului, biroul avea vedere spre curtea 
interioară a Palatului Belvedere. Îşi amintea că un diplomat i-a 
spus mai demult că în America un birou mare precum al lui s-ar 
numi sală de recepții. Tavanul, plin de fresce, se îmbina cu nişte 
pereţi acoperiţi de tapiserii medievale - un covor persan, mare 
cât o piscină, evidenția o porţiune a pardoselii din lemn ce data 
din secolul XV. Canapele şi scaune din brocart şi damasc vechi 
de mai bine de două sute de ani erau aşezate strategic în jurul 
camerei; aveau picioare sculptate din lemn, ornate abundent cu 
frunze aurite. 

Cardinalul s-a întors la biroul său pentru a-şi privi monitorul cu 
ecran plat. La peste 68 de ani se mişca fără probleme, dedicând 
câte o oră în fiecare dimineaţă unor exerciţii fizice stricte. 
Născut în ltalia, dintr-o mamă britanică şi un tată italian, a 
crescut vorbind fluent ambele limbi. Încă de tânăr era fascinat 
de obiceiurile şi tradiţiile Bisericii Catolice şi ale preoţimii. De 
mic şi-a stabilit obiectivul, îndreptându-se spre acesta de parcă 
ar fi călătorit printr-un tunel - fără opriri pe margini, fără 
distracţii, fără abateri. Ştia că a fost chemat şi îşi dorea să îl 
servească pe Dumnezeu în cel mai bine mod posibil. 

Cu diplome în teologie şi drept canonic, lanucci predase la 
Universitatea Urbanian din Roma înainte de a urma colegiul 
diplomatic al Vaticanului. După ce a devenit episcop în 1980, a 
petrecut mai bine de zece ani lucrând la Secretariatul de Stat. În 
1997 a fost făcut cardinal, iar în 2000 Papa l-a numit Custode. În 
interiorul elitei de la Vatican, lanucci era considerat unul dintre 
principalii posibili succesori ai Papei - acesta fiind scopul care se 
afla la capătul tunelului său - servitorul suprem al lui 
Dumnezeu. 


lanucci se cunoştea bine cu John Tyler, întâlnindu-se cu el de 
mai multe ori, dar a recitit biografia acestuia pentru a o avea 
proaspătă în minte. Scria în ea că în acest moment Tyler se află 
într-o pauză de la obligaţiile de preot. Cardinalul se întreba de 
ce a cerut această pauză, lucru întâlnit şi acceptat destul de rar. 

Când arhiepiscopul Montiagro l-a sunat să îi spună despre 
Tyler şi despre descoperirea unei relicve care ar putea fi de o 
importanţă nemaiîntâlnită, lanucci şi-a rearanjat agenda pentru 
a avea timp să se întâlnească cu John Tyler. „Importanță 
nemaiîntâlnită” a murmurat el. „Mi-ar prinde bine aşa ceva”. 

Montiagro i-a spus că Tyler insista să fie însoţit de un om de 
presă. Asta l-a mirat pe cardinal. lanucci nu avusese impresia că 
preotul era dornic să se acopere de glorie. S-ar putea să fie 
nevoie să îi amintească lui Tyler protocolul pe care îl urmează 
Vaticanul atunci când vine vorba de presă - un protocol în care 
reporterii americani nu erau cap de listă. In plus, lanucci avea 
propria lui listă - membri aleşi din rândurile presei mondiale - 
oameni în care avea încredere că îl vor cita exact. Vaticanul era 
o naţiune suverană pentru care servirea Domnului era obiectivul 
fiecărei acţiuni, al fiecărui gând şi al fiecărui fapt. Nu era un loc 
pentru reporteri americani ale căror obiective se legau de cele 
mai multe ori fie de senzaţional, fie de exploatarea vreunui 
subiect aparte. 

Cardinalul a închis fişierul şi şi-a pus computerul în stand-by. 

— Eminenţă, oaspeţii dumneavoastră sunt aici, l-a anunţat 
asistentul după ce a ciocănit şi a deschis uşa masivă. 

— Pofteşte-i înăuntru. S-a ridicat şi a ocolit biroul. Ah, John, a 
spus în clipa în care cei doi vizitatori se apropiau de el. Şi-a 
întins palma dreaptă în jos, spunând: Mă bucur să te revăd. 

— Eminenţă. John a acceptat mâna cardinalului, s-a lăsat pe 
vine şi a sărutat uşor inelul cu safir al acestuia. Vă mulţumesc 
că v-aţi făcut timp să vă întâlniți cu noi. Aş vrea să v-o prezint 
pe Cotten Stone, corespondentă a postului Satellite News 
Network. Domnişoara Stone a intrat în posesia unui artefact în 
timpul unei misiuni în Orientul Mijlociu. Ea va transmite ştirile 
legate de autentificarea acestuia pentru reţeaua ei. 

— Îmi face plăcere să vă cunosc domnişoară Stone. Sper că o 
să vă fie milă de un om bătrân, precum sunt eu, şi veţi vorbi 


despre mine doar în cei mai buni termeni pe parcursul 
reportajului dumneavoastră. 

— Sunt sigură că nici nu s-ar putea altfel, Eminenţă, a spus 
Cotten, strângând mâna cardinalului. 

lanucci o studia - calmă, sigură pe ea, se gândea el. Cu toate 
astea, trebuia să fie delicat cu sugestiile legate de modul în care 
îşi dorea să trateze situaţia. 

— Vă rog, luaţi un loc amândoi şi povestiţi-mi despre ce este 
vorba. 

S-a întors spre scaunul său, dând din cap spre John. 

— II cunoaşteţi pe Dr. Gabriel Archer? a întrebat John. 

— Oh, da, a spus lanucci, bătând cu degetul în birou. Am citit 
chiar dimineaţă că echipa lui turcă a raportat moartea sa - atac 
de inimă din câte se pare. Cardinalul şi-a făcut semnul crucii. 
Dumnezeu să îl aibă în pază. 

John a continuat. 

— inseamnă că ştiţi despre situl la care lucra în Irak? 

— Da. A depus un volum uriaş de muncă pe parcursul carierei 
sale - sfârşitul cred că a fost frustrant pentru el, având în 
vedere obsesia sa legata de Sfântul Graal. 

— Frustrarea sa s-ar putea să fi dat roade, a spus John. 
Domnişoara Stone a fost lângă el când a murit. O las pe ea să 
vă povestească. 

Una dintre sprâncenele cardinalului s-a arcuit, în timp ce a 
simţit în pieptul său o zbatere, precum aripa unei păsări. 

— Vă rog. 

Cotten i-a spus tot ce s-a întâmplat, încheind cu modul în care 
l-a căutat pe John pentru a o ajuta să deschidă cutia şi descriind 
potirul pe care l-au găsit în ea. 

Cardinalul îşi rotea degetele mari unul în jurul celuilalt. 

— Spuneţi că un alt bărbat a fost ucis, luptându-se cu Archer - 
un arab? 

— Da, presupun că era arab. După haine, aspect fizic şi 
accent, a spus Cotten. 

— Ciudat, articolul nu menţiona nimic altceva decât faptul că 
Archer a avut un atac de cord. Hmmm. 

Cotten s-a uitat spre John fără să spună nimic. 


lanucci se întreba ce gândea această reporteră. A aşteptat o 
clipă înainte să vorbească din nou, dându-i ei ocazia să 
vorbească. Văzând că femeia tace, a spus: 

— Să presupunem că bărbatul care a încercat să fure această 
relicvă de la Archer era doar un hoţ de antichităţi. 

— Dacă nu ar fi fost spargerea apartamentului meu, 
Eminenţă, aş fi fost de acord cu dumneavoastră, a răspuns 
Cotten. Dar sunt prea multe coincidenţe. De asta sunt atât de 
nerăbdătoare ca acest obiect să ajungă în mâinile unei instituţii, 
precum aceasta, care îi poate garanta siguranţa. 

— Aţi adus această relicvă cu voi? 

— Da. 

Cotten şi-a deschis geanta şi a scos cutia. Pulsul lui lanucci s- 
a accelerat. 

l-a înmânat-o lui John. Cu mişcări precise, acesta a deschis 
capacul, lăsându-l atârnat doar în balamale. Cu grijă, a pus cutia 
pe biroul cardinalului. 

— Vechii noştri prieteni, templierii, a spus lanucci, privind 
crucea, floarea de măceş şi sigiliul brodat. 

Mici broboane de sudoare se formau pe capul cardinalului, 
sub tichiuţa sa roşie. 

— Am avut aceeaşi reacţie ca şi dumneavoastră Eminenţă, a 
spus John, scoțând o pereche de mănuşi albe din buzunar. 

Cu grijă, a îndepărtat materialul şi a dezvelit potirul, 
aşezându-l lângă cutie. 

lanucci simţea cum i se ridică firele de păr de pe ceafă şi cum 
un impuls nervos îi străbate corpul spre mâini. Gabriel Archer nu 
era nebun. Dacă el credea că acesta este Sfântul Graal, atunci 
exista o mare probabilitate ca la câţiva centimetri de el să se 
afle cupa din Cina cea de Taină. 

lanucci a deschis un sertar al biroului şi şi-a scos propria sa 
pereche de mănuşi. Şi le-a pus pe mâini şi a ridicat potirul 
pentru a-l examina - s-a uitat atent la monogramă, la linia de 
pietre, la viţa de vie din jurul gâtului. Îi era greu să îşi controleze 
bucuria şi agitația pe care le simţea. A arătat cu degetul spre 
substanţa închisă la culoare aflată în interior. 

— Ceară de albine? 

— Cred că da, a spus John. 


— O bună metodă de sigilare a acelor vremuri. 

Cardinalul a studiat potirul din toate unghiurile, aşezându-l, 
într-un final, înapoi pe birou. S-a lăsat pe spate, şi-a înclinat 
capul într-o parte, apoi în cealaltă, privind în continuare relicva. 

— Stilul şi lucrătura metalului sunt similare cu cele din 
respectiva perioadă. Gravura literelor a fost probabil adăugată 
mai târziu. 

— De acord, a spus John. 

— Datarea cu carbon radioactiv a cerii de albine ar trebui să 
fie edificatoare. 

Neliniştea din piept îl făcu să tuşească. Si-a pus degetele pe 
carotidă, verificându-şi pulsul neregulat, fără a-şi lua însă ochii 
de la potir. Inima şi-a revenit la ritmul normal. 

— Avem câteva vase similare, am putea să facem o 
comparaţie punându-le unul lângă celălalt. 

lanucci şi-a ridicat privirea. 

— În regulă. Haideţi să îl ducem experţilor noştri să vedem ce 
găsesc. 

S-a ridicat în picioare. 

— Unde staţi? 

— Nova Domus i-a răspuns John. 

Cotten s-a ridicat şi s-a întors spre John. 

— Asta e tot? 

— Pentru astăzi, domnişoară Stone, i-a răspuns lanucci. 

— Dar SNN e gata să... 

Cardinalul a zâmbit, ridicând mâna. 

— Trebuie să aveţi răbdare. 

— Credeţi că e autentic? Care e părerea dumneavoastră? l-a 
întrebat ea. 

John a luat uşor mâna lui Cotten. 

— Trebuie să treacă printr-un proces mai lung - nu o să facem 
presupuneri. 

Cotten şi-a tras mâna. 

— Îmi dau seama că va dura ceva. S-a întors spre lanucci. 
Eminenţă, am ascultat sfatul lui John şi am fost de acord să aduc 
relicva aici. Dar sunt destule alte instituţii care sunt în stare să o 
autentifice, iar eu pot primi exclusivitatea. A făcut un pas în faţă 


spre birou. Dacă am cuvântul dumneavoastră, potirul e al 
dumneavoastră. 

Importanţa relicvei era incomparabil mai mare decât cine va 
spune primul povestea acestuia, s-a gândit cardinalul. li va oferi 
un scurt moment de faimă. Apoi o să urce într-un avion şi o să 
dispară, în timp ce el îşi va continua călătoria spre scopul său 
final. Povestea Graalului îi va oferi o doză suplimentară de 
notorietate şi astfel va deveni şi mai important şi bine văzut de 
către colegii săi. Lucru care va conta atunci când va veni 
momentul ca întreg Colegiul Cardinalilor să se strângă în Capela 
Sixtină cu uşile închise pentru a vota cine să devină următorul 
episcop al Romei, Sfânt Părinte, succesorul Sfântului Petru, 
Vicarul lui Hristos. 

— V-am înţeles, domnişoară Stone. Vă voi da de veste imediat 
ce aflu ceva. În vreme ce oamenii noştri îşi vor face treaba, 
aveţi timp să vă bucuraţi de atracțiile Romei. Sunt sigură că 
părintelui Tyler îi va face plăcere să vă fie ghid. 

Cardinalul a dat uşor din cap, permițându-le să plece. 

l-au mulţumit şi s-au îndreptat spre uşă pe podeaua veche din 
lemn. La sunetul provocat de închiderea uşilor înalte de patru 
metri, cardinalul s-a dus la fereastră, privind spre curtea 
palatului, încercând să-şi calmeze pulsul. Abia apoi şi-a permis 
să privească din nou potirul rămas pe biroul său. 

x 


x x 


Spre seară, John şi Cotten au urmat sugestia cardinalului şi au 
ieşit să admire câteva din atracțiile Romei. 

În timp ce mergeau, Cotten nu s-a putut abţine să nu se 
gândească la ceea ce spusese lanucci. 

— Cineva a făcut pierdut cadavrul arabului, ca să nu 
trezească suspiciuni, a spus ea, mergând pe lângă John. Nu îţi 
dai seama, încearcă să muşamalizeze totul. Cardinalul a spus că 
nu era nimic în ziar în legătură cu arabul mort - se vorbea doar 
despre moartea lui Archer survenită în urma unui atac de cord. 

— E ciudat că nu s-a pomenit nimic despre arab. 

— Ştii ce, când am să fac publică povestea asta, o să omit şi 
eu partea asta. Nu vreau să ajung să fiu urmărită din nou. 
Cotten privi în jur şi rămase înmărmurită. Oh, Doamne. 


Fasciculele luminoase care încadrau Colosseumul şi se 
reflectau în travertinul şi piatra acestuia creau un sentiment 
apăsător de grandoare. 

— Uimitor, nu-i aşa? E de-a dreptul spectaculos noaptea, a 
spus John pe măsură ce se apropiau de Colosseum. 

Cotten privea fix la structura care era un simbol al Cetăţii 
Eterne în întreaga lume - emblema măreției Romei. 

— Am văzut fotografii, filme, dar... Şi-a îndreptat mâinile spre 
Colosseum. Asta e motivul. Asta nu îmi dădea pace pe vremea 
când eram doar un copil în Kentucky. Asta e motivul pentru care 
fac ceea ce fac John. Sunt atâtea de văzut. Şi vreau să le vadă 
toţi. Şi-a coborât timbrul vocii. Şi cred că nu voi vedea niciodată 
destul. S-a întors cu spatele, simțind că parcă era prea mult 
pentru ea. Nu era doar splendoarea, ci un întreg pachet - 
frumuseţea uimitoare, minunea arhitectonică, istoria locului. Mă 
pâlbâi, a zis ea. Scuze. Mai bine vorbeşte tu. Povesteşte-mi 
despre romani, despre gladiatori, despre arhitectură. Creştinii 
chiar erau aruncaţi aici în faţa leilor? 

— Discutabil, a răspuns John. 

Ea s-a apropiat de el. 

— Spune-mi totul. Vreau să aflu toate detaliile. 

— Pe vremuri era cel mai frumos amfiteatru din lume. Bede - 
un scriitor ecleziast - a scris cândva că „atâta timp cât va sta în 
picioare Colosseumul, va sta în picioare şi Roma, iar când acesta 
se va prăbuşi, atunci se va prăbuşi şi Roma, şi atunci când se va 
întâmpla asta, întreaga lume se va sfârşi“. 

A simţit că o priveşte, în momentul în care s-a aşezat în faţa 
lui. Simţea cum începe să crape acea carapace în spatele căreia 
încerca din răsputeri să se ascundă. O crăpătură mică, dar 
suficientă pentru ca el să vadă ce se ascunde înăuntru. Dintr-un 
anumit motiv îşi dorea să nu mai păstreze întreagă această 
armură. Era mai fantezistă, mai visătoare decât îi plăcea să 
recunoască, dar când se afla în prezenţa lui John simţea că nu 
mai e nevoie să-şi ascundă această latură. Se simţea bine fiind 
Cotten Stone, o fată din Kentucky, vulnerabilă, uneori infantilă. 
Mereu controlând situaţia, mereu puternică, pretinzând că poate 
să facă faţă oricărui lucru - toate astea erau obositoare. Se 
simţea bine când îşi dădea frâu liber rafinamentului de a fi 


femeie, fără a fi nevoită să fie un reporter dur. Ultima dată când 
se simţise atât de liberă, atât de bine cu ea însăşi fusese înainte 
ca tatăl ei să moară. Totul s-a schimbat în ziua în care el s-a 
sinucis. Cotten, o fetiţă cu un nume pufos precum norii, s-a 
transformat în stană de piatră. Cât de des se gândea la această 
ironie. Cotten Stone*. 

Brusc, l-a privit pe John, luându-l de mâini. 

— Cum ar putea cineva privi asta fără să nu fie impresionat? 

Cotten s-a uitat în jos spre mâinile lor. 

— Ups - nu se cuvine. Uit în permanenţă. 

Când a vrut să-şi tragă mâinile, John le-a ţinut pentru o 
secundă. 

— E OK. Nu e nimic nepotrivit ca doi prieteni să îşi arate 
afecțiunea unul pentru celălalt. 

Făcând câţiva paşi înapoi, s-a înclinat din talie şi a râs. 

— John, ştii ce ar fi o nebunie? Ar fi exact norocul meu de-o 
viaţă să mă îndrăgostesc de un preot. Corespunde modului meu 
de operare. Incă o metodă prin care să evit a fi respinsă. Adică, 
uită-te la ultima mea reuşită. Thornton Graham şi cu mine am 
fost iubiţi. Ştiai asta? 

— Nu chiar. 

— E căsătorit şi din cu totul alte cercuri decât mine. Nu putea 
să mă respingă sau să mă rănească, pentru că nu puteam să îl 
am în mod real încă de la început. Înţelegi ce vreau să spun? Și- 
a lăsat capul pe spate şi a privit spre cer. Are vreo logică? 

— Eşti prea dură cu tine însăţi - o femeie frumoasă, 
deşteaptă, descurcăreaţă. Priveşte prin tot ce ai trecut. Te-ai 
descurcat într-un mod cel puţin extraordinar, din deşertul 
irakian până pe holurile Vaticanului. De ce Dumnezeu să îţi fie 
teamă că cineva te-ar putea respinge? 

A râs iarăşi, dar lacrimile i se strângeau în colţurile ochilor. 

— Ştii exact ce să spui. Dacă nu ai fi... ei bine, te-aş îmbrăţişa. 

John a luat-o în braţe. 

— Preoţii îmbrăţişează oamenii tot timpul, a spus el. Să nu laşi 
niciodată evenimentele din viaţa ta să te facă să uiţi cine eşti, 
din ce eşti făcută. 


snt. Cotten, similar cu cotton = bumbac; Stone = piatră. 


Ce frumos o liniştea, s-a gândit ea în timp ce John îşi lua 
mâinile din jurul ei. 

— Ştii că poţi aplica acelaşi sfat şi ţie însuţi. 

Şi-a băgat mâna pe sub gulerul cămăşii şi a scos un mic 
crucifix pus pe un lănţişor. 

— A aparţinut bunicului meu. Reprezintă ceva important 
pentru mine - să îl servesc pe Dumnezeu. Nu am dubii în pivinţa 
asta, pur şi simplu nu găsesc acea nişă în care să mă simt bine. 
Ce planuri are Dumnezeu cu mine? A râs încet. Sunt un păstor 
sau sunt Indiana Jones? Ştiu că El îmi va arăta calea. Mă va 
conduce acolo unde trebuie să fiu. A râs din nou. Uneori cred că 
El are un simţ al umorului mai ciudat şi o aplecare spre ghicitori. 
John şi-a pus cruciuliţa la loc sub cămaşă. 

— Poate trebuie doar să ai răbdare. Aşa cum ai zis, El îţi va 
arăta calea. Dar trebuie neapărat să fii preot pentru a fi un 
slujitor al Domnului? Adică cred că sunt o grămadă de feluri prin 
care un om obişnuit... S-a oprit. De fapt, cred că te pricepi mai 
bine ca mine. 

El a schiţat un zâmbet larg. 

Cotten se întreba dacă el o privea în acelaşi mod în care ea îl 
privea pe el. În această clipă, în reflexiile sclipitoare ale 
Colosseumului, în lumina molcomă a apusului, cu un vânt care 
adie uşor, în acest moment perfect îşi dorea atât de tare să îşi 
înfăşoare mâinile în jurul lui, să fie ţinută în braţe de cineva care 
nu vroia nimic de la ea. 

— La ce te uiţi, a întrebat John. Am ceva pe faţă? 

— Nu. Îmi cer scuze. E un moment atât de deosebit şi mă simt 
depăşită. 

A venit lângă el, iar John a pus o mână pe spatele ei pentru a-i 
arăta direcţia. A început să meargă pe lângă el, iar mâna a 
dispărut. 

Cât de puternic era John în credinţa sa, se gândea ea. Nu îşi 
imagina cum ar fi putut ea să aibă atât de multă încredere în 
ideea că Dumnezeu o va purta pe o cărare divină spre destinul 
ei. Precum mâna lui John de pe spatele său, şi mâna Domnului 
dispăruse de pe ea de mult timp. Până la urmă, Dumnezeu avea 
lucruri mai bune de făcut. Ea a dat din coate, s-a târât şi s-a 


zbătut pentru a ajunge unde era acum. Totul pe cont propriu. 
Dumnezeu nu a avut nimic de-a face cu asta. 


ŞTIRILE SERII 


— Şi acum, Prim Plan, secţiunea noastră specială dedicată 
poveştilor sau evenimentelor care au impact deosebit asupra 
vieţii noastre. 

Thornton Graham citea de pe teleprompter din studioul ştirilor 
de weekend ale SNN, stând în faţa unui perete albastru. 
Fundalul văzut la televizor era adăugat electronic în spatele lui. 
Era o imagine compusă dintr-o poză cu Vaticanul, chipurile lui 
Cotten Stone şi al doctorului Gabriel Archer şi poze ale unor 
simboluri religioase, inclusiv un simplu potir. 

— Aşa cum am spus mai devreme în jurnal, a spus Thornton, 
Vaticanul a anunţat astăzi descoperirea celei mai căutate relicve 
a creştinităţii - misticul Sfânt Graal. Un reportaj în exclusivitate 
transmis de reporterul SNN Cotten Stone, aflată şi în mijlocul 
întregii poveşti. Cu câteva săptămâni în urmă, întorcându-se 
dintr-o misiune în lrak, Stone s-a trezit abandonată în deşertul 
irakian. Căutând un mod de a ajunge în siguranţă la graniţa 
turcă, a ajuns la un sit arheologic condus de acest bărbat, 
cunoscutul arheolog dr. Gabriel Archer. 

Chipul lui Archer a umplut peretele din spatele lui Thornton. 

— Inainte de a muri din cauza unui atac de cord, acesta i-a 
dat reporteriţei noastre o cutie pe care o recuperase în urma 
săpăturilor arheologice, rugând-o să aibă grijă de aceasta. 
Intoarsă acasă, Stone a căutat să afle mai multe despre această 
cutie, apelând la cunoscutul istoric, arheolog şi preot catolic, dr. 
John Tyler, care a reuşit să deschidă cutia. 

Imaginea din fundal s-a transformat într-o poză cu John şi 
Cotten lângă Pietà. 

— In interior se afla acest obiect. 

Se transformă într-o imagine cu potirul. 

— Acest potir este acum considerat a fi cel folosit de către 
lisus Hristos la Cina cea de Taină - acelaşi despre care tradiția 
spune că a fost folosit pentru a strânge sângele lui Hristos după 
ce El a fost crucificat. De-a lungul secolelor a fost cunoscut 
drept Sfântul Graal. 


Se transformă într-o imagine cu Cotten şi Cardinalul lanucci. 

— Custodele Vaticanului, cardinalul Antonio  lanucci, a 
declarat în reportajul lui Cotten Stone că, în urma analizelor 
preliminare, obiectul pare să fie autentic. 

Imaginea de pe ecran s-a schimbat cu o înregistrare a 
interviului. Cotten era aşezată faţă în faţă cu lanucci într-o 
bibliotecă splendid decorată, undeva în interiorul palatului 
papal. 

— Am ţinut seama de mulţi factori, a spus lanucci, inclusiv 
modul în care a fost lucrat metalul, de mătuirea acestuia, de 
elementele decorative, de descrierile istorice ale obiectului şi de 
datarea prin metoda carbonului radioactiv a ceea ce am stabilit 
a fi ceară de albine - stratul care protejază conţinutul potirului. 

Cadru străns, arătând interiorul potirului. 

— Credeţi că aţi fi putut fi atât de sigur dacă nu aţi fi obţinut 
şi artefactul suplimentar din casa decedatului doctor Archer? a 
întrebat Cotten. 

— Marcajele de pe acel artefact - e vorba desigur despre 
farfuria pe care dr. Archer a descoperit-o în Ierusalim - ne-au 
ajutat că completăm elementele lipsă ale acestui puzzle, a spus 
cardinalul. Vreau să menţionez că şi acea relicvă a fost 
examinată, determinându-se că este autentică. După ce am 
reuşit să descifrăm marcajele, am putut să aflăm locurile şi 
mâinile prin care a trecut Graalul, începând cu primul om care l- 
a deţinut, losif din Arimathea, cel care a călătorit împreună cu 
Apostolul Pavel până la Ninive, o zonă din nordul Irakului, acolo 
unde Graalul a fost găsit în interiorul unor ruine asiriene. Deşi 
există câteva lacune în povestea gravată pe farfurie, diverse 
alte documente din arhiva noastră ne-au ajutat să le 
completăm. Dovezile sunt convingătoare. 

Cotten a întrebat: 

— Care sunt planurile Vaticanului în legătură cu această 
relicvă? 

— Este cu adevărat un dar divin - un element extrem de 
important din viaţa lui lisus şi din credinţa noastră, astfel că 
aparţine tuturor oamenilor. Intenţionăm să luăm toate măsurile 
necesare pentru ca oamenii să poată vedea şi venera acest 


potir. Va fi expus în zilele speciale de sărbătoare şi chiar purtat 
în procesiuni. 

Imaginea se întoarce la Thornton. 

— Poate cea mai interesantă parte a acestei poveşti nu este 
potirul în sine, ci ceea ce se află în interiorul acestuia. Intr-o 
discuţie purtată cu puţin timp în urmă, cardinalul lanucci i-a 
spus reporteriţei noastre că, în urma folosirii unor tehnologii de 
analiză 3D de ultimă generaţie, sub ceara de albine a fost 
descoperit un strat microscopic de reziduuri. Există deja 
speculaţii că acestea ar putea fi urme ale sângelui lui Hristos. 
Aşa cum era de aşteptat, acest anunţ uimitor a şocat întreaga 
comunitate creştină, generând un întreg val de discuţii şi 
dezbateri. 

Thornton s-a întors spre camera care îl filma din prim-plan. 

— În acest val continuu de ştiri legate de război şi nelinişte la 
nivel mondial, ne face plăcere să vă prezentăm o ştire care are 
un final fericit - una care aduce mai aproape creştinii de 
pretutindeni şi care ne oferă tuturor un subiect la care să ne 
gândim în viaţa de zi cu zi. Aş dori să închei menţionând că aici, 
la SNN, suntem mândri de Cotten Stone şi de munca pe care a 
depus-o pentru a vă oferi această veste. Cotten Stone este un 
motiv în plus pentru care puteţi avea mereu încredere că ştirile 
Satellite News Network sunt ştirile care fac diferenţa. 

Prim plan cu Thornton şi cu logoul din spatele lui. 

— Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Sfântul Graal, istoria 
acestuia dar şi ultimele descoperiri legate de el, intraţi pe site-ul 
nostru, satellite- news-punct-org şi uitaţi-vă în fiecare seară la 
ştirile SNN. Sunt Thornton Graham. Pe data viitoare. 

— Da! a ţipat Cotten, sărind în sus cu mâinile deasupra 
capului. Ecranul monitoarelor a devenit negru la terminarea 
casetei cu reluarea jurnalului de ştiri. 

Intreaga cameră de conferinţe a erupt în aplauzele 
personalului SNN. Strigăte de fericire şi felicitare umpleau 
camera. 

— Bună treabă, a spus Ted Casselman, stând chiar lângă 
Cotten. 

Şi-a aruncat braţele în jurul gâtului său. 

— Mulţumesc Ted. 


Apoi s-a întors spre Thornton, care stătuse, de asemenea, 
lângă ea în timpul vizionării casetei. 

— Îţi mulţumesc şi ţie Thornton. 

L-a sărutat scurt pe obraz, după care a făcut câţiva paşi în 
direcţia opusă. 

— Ai făcut o treabă super puştoaico, a zis el. Suntem cu toţii 
fericiţi că te-ai întors acasă întreagă şi sănătoasă. 

— Gata oameni buni, a spus Ted Casselman într-un final. Mai 
sunt şi alte ştiri acolo. Haideţi să le prezentăm. 

Pe măsură ce personalul ieşea din cameră, Casselman a scos 
câteva hârtiuţe cu mesaje din buzunar. 

— Se pare că sunt câteva persoane care vor să vorbească cu 
tine. 

— Cum adică? a întrebat Cotten. 

— Leno, Letterman, Oprah, Nightline, The Today Show, revista 
People, Larrz 

King, GMA, a spus el citind fiecare bileţel. Ca să nu mai 
vorbesc de o tonă de organizaţii religioase. 

— Singurul reportaj pe care l-ai putea face mai bun decât ăsta 
ar fi un exclusiv cu a doua venire a Mântuitorului, i-a spus 
Thornton. Eşti o celebritate. 

— Ce ar trebui să fac? a întrebat Cotten luând bileţele cu 
nume. 

— Asta e decizia ta, i-a răspuns Casselman. Dar nu cred că ar 
strica să fii văzută la câteva dintre talk-showurile astea - ar fi 
ceva bun atât pentru tine, cât şi pentru reţea. 

— Eu sunt doar fericită că s-a terminat, a zis ea. Ca să fiu 
sinceră, sper să nu mai văd niciodată potirul acela. 

— Niciodată să nu spui niciodată, a spus Thornton. Crezi că 
putem vorbi mai târziu? 

Văzând că ea nu răspunde, s-a întors şi l-a urmat pe ultimul 
dintre membrii personalului în afara camerei. 

Ea l-a privit cum iese pe uşă, cu mersul său pe care îl 
cunoştea atât de bine - paşi lungi şi egali. 

— Abia aştept să văd ratingurile, a spus Casselman, scoţând-o 
din gândurile sale. Dar înainte să îmi ceri o mărire de salariu... 

— Putem vorbi Ted? a spus ea, trăgând două scaune. 

— Sigur. 


După ce s-au aşezat, i-a zis: 

— Am nevoie de nişte timp liber. L-a privit în ochi. Toată 
chestia asta a fost aproape mai mult decăt pot duce. 

— Inţeleg. 

— Crezi că poţi să te descurci fără mine o săptămână? 

— Poate. Mimica sa l-a dat de gol că nu era absolut serios. 

— Sincer Ted, am nevoie de puţină odihnă. 

— Cele 15 minute de glorie te-au epuizat? 

— Nu, nu e vorba de ele. Îmi place toată atenţia pe care o 
primesc. E vorba de toate evenimentele care m-au condus aici, 
începând cu acea clipă în care şoferul de taxi irakian m-a părăsit 
în deşert. Mă simt vlăguită, trebuie să îmi revin. Doar o 
săptămână Ted. Vreau să mă duc la Miami. Fosta mea colegă de 
cameră din facultate - cred că ţi-am povestit despre Vanessa - 
fotomodelul. O să stau cu ea, fac puţină plajă şi las toate astea 
în urmă. 

— Îți fac o ofertă. A făcut o pauză, lovindu-şi vârfurile 
degetelor arătătoare unul de celălalt. Subiectul cu Robert 
Wingate - îţi aminteşti cred, tipul care vrea să candideze în 
viitoarea cursă prezidenţială? 

— Parcă Thornton se ocupa de povestea aia, nu? 

— Şi se ocupă. Wingate organizează o cină la care să se 
cunoască mai bine cu presa din Miami, oraşul său natal, 
sâmbăta viitoare. Thornton va fi plecat la Washington cu un 
reportaj special - nu poate fi în două locuri. Trebuie să fim acolo 
când Wingate îşi anunţă candidatura. Dacă tu te ocupi de cina 
asta, eu îţi plătesc toată săptămâna de stat la plajă. 

— Trebuie doar să merg la acea cină? Doar o seară? 

— Atât. Şi poţi merge împreună cu prietena ta. Trebuie să faci 
doar două lucruri: să urmăreşti ce se întâmplă şi să încerci să 
discuţi cu Wingate. la-i puţin pulsul, vezi dacă poţi să stabileşti 
un interviu. Apoi pui în scris toate impresiile şi informaţiile 
obţinute şi i le trimiţi lui Thornton. 

— Batem palma. Şi-a întins mâna şi el i-a strâns-o. 
Mulţumesc. 

— Vorbeşte cu Thornton şi roagă-l să te pună la curent cu cea 
aflat el până acum. 


— În regulă, a zis ea fără mare tragere de inimă. Se gândea 
că până acum se comportase destul de bine în prezenţa lui 
Thornton. Fără vreun scandal. Şi fără să plângă. 

— Cotten, ştiu povestea dintre tine şi Thornton. Tu vezi-ţi de 
treabă şi nu-ţi face griji. Eu o să am grijă să nu-ţi stea pe cap. 

Îşi împletea o şuviţă de păr în spatele urechii. 

— O să mă descurc, a spus, întrebându-se pe cine încearcă de 
fapt să convingă. Eşti cel mai bun, Ted. 

— Da, ştiu. Acum, dă nişte telefoane celor care ţi-au lăsat 
mesaje şi vezi câte interviuri poţi da înainte să pleci. Nu uita, 
eşti o celebritate. Profită de asta. 

leşind din sala de conferinţe, a realizat că de când începuse 
toată agitația din jurul ei, se gândea tot mai mult la John Tyler. 
Mai ales în clipa în care a văzut poza cu ei doi în jurnal. Se 
întreba dacă el s-a întors din Roma. l-ar fi făcut plăcere să stea 
de vorbă cu el. 

întoarsă în biroul ei, Cotten a format numărul lui John. l-a 
răspuns robotul. Poate că nu ar trebui să sun, s-a gândit. A 
închis înainte să lase vreun mesaj. 

A ridicat receptorul din nou şi a format numărul de mobil al 
Vanessei. 

— Alo, s-a auzit de la celălalt capăt al firului. 

— Nessi! 

— Oh Doamne! a ţipat Vanessa Perez. 

— Linişteşte-te, fată. 

— Glumeşti. Eşti o veritabilă vedetă. Te-am văzut la toate 
jurnalele de ştiri. Nu îmi vine să cred. Le povestesc tuturor 
prietenilor mei despre tine. 

— Te rog mult, linişteşte-te. 

— Bine, bine. 

— Vreau să îţi fac o vizită. Eşti acasă săptămâna viitoare sau 
pleci în cine ştie ce loc exotic?! 

— Sunt liberă în weekend, apoi plec pentru două zile la o 
şedinţă foto în Nassau. Poţi rămâne la mine până mă întorc. 

— Sună bine. În cazul ăsta să ştii că vin spre tine, dacă e OK. 

— E perfect, o să nimereşti la fix. Tocmai se organizează un 
mare festival - un fel de combinaţie între Calle Ocho şi Fantasy 
Fest. L-au botezat Miami Phantasm Jubilee - o jumătate de 


milion de oameni va dansa în stradă şi va petrece până la 
epuizare. 

Cotten le-a făcut cu mâna câtorva colegi care veniseră să o 
felicite. 

— Cred că e exact de ceea ce am nevoie. O să ajung vineri 
seară. Sâmbătă seară trebuie să particip la un dineu oficial. Pot 
face rost de două invitaţii, dacă vrei să mergi cu mine - va fi 
ceva destul de exclusivist. După cină sunt liberă. 

— Presupun că pot fi cuminte pe parcursul unei cine la patru 
ace. 

— O să închiriez o maşină şi vin direct la tine la apartament. 
Cum se numea clubul ăla despre care îmi povesteai? 

— Tantra - e nebunie acolo Cotten. Crezi că eşti pregătită? 

— Mai mult decât îşi poţi închipui. Te iubesc. 

Cotten a închis. Îi era dor de prietena ei şi simţea cu disperare 
nevoia să schimbe peisajul. Un amestec de relaxare şi petreceri 
ar fi putut să o facă să nu se mai gândească la Thornton... sau la 
John Tyler. 

Cotten se uită la grămada de mesaje de pe biroul ei. Le-a 
parcurs cu atenţie înainte să se decidă la trei dintre ele. 

— Să-i dăm drumul, a spus, ridicând telefonul. 


GRĂDINA SECRETĂ 


Cotten conducea maşina închiriată pe lungul drum mărginit 
de copaci care ducea spre Vizcaya, micul palatul al lui John 
Deering de pe malurile Golfului Biscayne, Miami. Conacul fusese 
construit în 1916 în stil italian renascentist pe o moşie de 160 
de acri. În interiorul său se afla colecţia de artă şi mobilier a lui 
John Deering, acoperind 400 de ani de istorie şi cultură 
europeană. De-a lungul timpului, palatul a găzduit papi, împărați 
şi regi. În această seară va reprezenta un fundal maiestuos 
pentru un bărbat care vroia să candideze la preşedinţia Statelor 
Unite. 

— Locul ăsta e incredibil, spuse Vanessa Perez de pe locul din 
dreapta al maşinii. Îşi trecea degetele prin părul său lung şi 
negru. Am avut zeci de şedinţe foto aici, dar şi acum când îl văd 
mi se face pielea de găină. 

Milioane de beculeţe luminau grădinile şi vila, dându-i lui 
Cotten o impresie de ţinut magic luminat de stele. Fiecare 
rămurică, fiecare crenguţă licărea în briza liniştită a golfului. 

— E magnific, a spus Cotten. Luminile, fântânile, briza, toate îi 
aminteau de Roma şi de seara de la Colosseum. 

Valeţi îmbrăcaţi în cămăşi albe au deschis uşile maşinii. 
Cotten şi Vanessa s-au dat jos şi s-au îndreptat spre scările 
regale de pe faţada vestică a palatului Vizcaya. Intrarea uriaşă 
era mărginită de două turnuri de piatră, legate între ele printr- 
un zid scund, decorat cu elemente din fier forjat. 

Au intrat în zona de recepţie şi şi-au luat ecusoanele cu nume. 
Zumzetul vocilor şi foşnetul hainelor de seară umpleau aerul 
serii la fiecare mişcare. 

Îmbrăcată cu o rochie neagră, mulată, şi cu pantofi cu toc cui, 
Vanessa era un magnet sexual, se gândea Cotten, în timp ce 
mulţi bărbaţi le priveau. 

Unul dintre aceştia le-a tăiat calea. 

— Arăţi absolut elegant, ca de obicei, i-a spus el Vanessei. 


Costumul său - despre care Cotten presupunea că ar costa 
mai mult decât face ea într-o lună - îi îmbrăţişa perfect corpul 
suplu şi înalt. 

— Mulţumesc Felipe. Vanessa i-a zâmbit cu acelaşi zâmbet cu 
care a apărut pe coperta atâtor reviste. Aş vrea să îţi fac 
cunoştinţă cu cea mai bună prietenă a mea. Cotten Stone de la 
SNN. Cotten, el este Felipe Dubois, redactorul şef al revistei 
Deco Dining. 

— Desigur, domnişoara Stone, a zis Dubois. Se putea citi pe 
faţa sa faptul că brusc o recunoscuse. V-am văzut la Oprah. Aţi 
trăit o experienţă unică. 

— Prin faptul că am cunoscut-o pe Oprah sau pentru că am 
găsit Sfântul Graal? a întrebat Cotten, dând mâna cu el. 

— Ambele, desigur, a spus Dubois, râzând cu poftă. Credeţi că 
este real? Mă refer la Graal. 

— Nu sunt o expertă, dar dovezile par convingătoare. Cel 
puţin asta spune Vaticanul. 

— Vanessa, unde ai ascuns această făptură minunată? a 
întrebat el. Ar trebui să apară pe coperta revistei Vogue alături 
de tine. Gesticula larg în timp ce vorbea, iar ultimele cuvinte le- 
a lungit, de parcă ar fi trebuit să-i fie scoase cu cleştele din 
gură. 

— Am încercat de multe ori să o fac să gândească la fel ca 
mine, a zis Vanessa făcându-i cu ochiul lui Cotten. 

— Poartă-te frumos, a spus Cotten. Am să vă rog să mă 
scuzaţi, mă duc să mă amestec prin mulţime. Mi-a părut bine să 
te cunosc Felipe. Nessi, ne vedem la masa noastră. Numărul 
mesei e pe spatele invitaţiei. 

Indepărtându-se, a aruncat o privire înapoi şi a văzut cum 
şase-şapte bărbaţi o înconjurau pe Vanessa Perez, încercând să 
îi capteze atenţia. 

Conacul împrejmuia o grădină interioară, precum vilele 
italiene din secolul XVI. A străbătut grădina plină de oameni, 
apoi mai multe camere extrem de înalte, ajungând în final pe o 
verandă de piatră ce se întindea pe toată lungimea vilei, având 
vedere spre golf. La un capăt al acesteia, un trio de jazz cânta în 
timp ce oaspeţii discutau, sorbeau şampanie sau mâncau somon 
afumat şi carne de crab. 


Făcându-şi loc prin mulţime, o durere de cap supărătoare i-a 
amintit de noaptea trecută. Ea şi Vanessa au început seara cu o 
cină picantă şi câteva marguerite uriaşe în Tequila Blue înainte 
de a merge în Tantra. Din clipa în care au intrat, Cotten a putut 
simţi senzualitatea localului - iarba proaspăt tăiată de pe jos, 
parfumul de iasomie, cascadele, oamenii care fumau narghilea, 
barul interminabil din mahon şi cupru, muzica New Age. 
Vanessa îi spusese că acest club era locul de întâlnire al celor 
mai frumoşi oameni din South Beach. Avea dreptate, s-a gândit 
Cotten în clipa în care au trecut pe lângă Janet Jackson, care 
tocmai pleca împreună cu armata sa de bodyguarzi. După ore 
întregi de dans, de shoturi de Cuervo 1800 şi cupe de şampanie, 
continuate cu şi mai mult dans, şi mai multe shoturi şi însoţite 
de propuneri venite în mod egal din partea unor bărbaţi sau a 
unor femei, Cotten a renunţat. A luat un taxi spre apartamentul 
Vanessei, lăsându-şi prietena în compania a două majorete ce 
încercau să devină înghiţitoare de flăcări folosind o cutie de 
chibrituri şi o sticlă de 151. 

Jazzul blând, combinat cu briza liniştită sosită pe veranda 
palatului dinspre golf îi linişteau durerea de cap. Cotten stătea 
lângă balustradă, privind în jos spre uriaşa terasă acoperită cu 
mese, în centrul căreia se afla un podium pentru invitaţii de 
onoare. Într-o latură, un grup de persoane se strânsese în jurul 
un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe. Avea un 
talent special să atragă atenţia şi era evident că îi face plăcere 
să facă asta. Manierele şi limbajul trupului sugerau că are multă 
încredere de sine. Fie era un individ extrem de charismatic, fie 
fusese foarte bine instruit, fie amândouă. Deja arăta 
prezidenţial, se gândi ea. Se simţea intrigată privindu-l pe 
Robert Wingate, candidatul perfect. 

Când invitaţii au început să se aşeze la mese, Cotten s-a 
alăturat Vanessei. 

Meniul era generos, incluzând peşte tropical asortat cu orez 
fiert în lapte de cocos şi sos roşu de curry. 

— E delicios, a spus Vanessa, sorbind din paharul de vin alb. 
Wingate trebuie să fie făcut din bani. 

— Aşa ar părea, a spus Cotten, întrebându-se cât de adânci 
erau buzunarele acestuia. Discursul său trebuia să înceapă în 


curând, iar Cotten era nerăbdătoare să afle dacă vocea sa se 
potrivea cu restul prezenţei sale impunătoare. 

Au pălăvrăgit cu alţi invitaţi de la masa lor, subiectul cel mai 
des abordat fiind Sfântul Graal. Din când în când, Cotten privea 
spre Wingate. In timp ce chelnerii aşezau pe mese desertul - 
budincă de orez cu caramel şi felii de mango - a observat că o 
persoană, probabil un asistent, s-a apropiat de Wingate. 
Bărbatul i-a şoptit ceva la ureche. Zâmbetul permanent prezent 
pe faţa lui Wingate a dispărut. 

Wingate a privit peste umăr, în direcţia grădinilor clasice ale 
palatului Vizcaya - hectare întregi de fântâni şi cărări ce 
străbăteau un labirint de flori şi plante rare, exotice. Ridicându- 
se în picioare, a părut că se scuză faţă de cei aflaţi la masa sa şi 
s-a îndreptat spre grădini. 

Ted Casselman îi ceruse lui Cotten să observe ce se întâmplă, 
iar ea exact asta avea de gând să facă. 

— Mă întorc imediat, i-a şoptit Vanessei în timp ce se ridica. A 
început să străbată marea de mese, mergând spre grădini. ÎI 
urmărea pe Wingate mergând pe o alee paralelă cu el, având 
grijă în permanenţă ca acesta să se afle undeva mai sus de 
umărul ei stâng, la aproximativ treizeci de metri distanţă. A 
intrat în zona unor alei sub forma unei pânze de păianjen ţesută 
printre fântâni, piscine şi cascade. Grădinile erau luminate 
preponderent de torţe ce aruncau petice de lumină la picioarele 
ei, reflectându-se pe sculpturile şi urnele decorative de pe 
marginea aleilor. Trecând printr-o micuță peşteră cu două 
încăperi, Cotten a ajuns într-o grădină secretă străjuită de ziduri 
înalte. Era un loc în care membrii familiei Deering obişnuiau să 
se retragă când vroiau să fugă de formalismul vilei. Era locul în 
care, sub privirile a milioane de telespectatori, Papa loan Paul al 
II-lea se întâlnise cu preşedintele american Ronald Reagan în 
timpul primei vizite a Suveranului Pontif în America. 

Cotten îl vedea cu dificultate pe Wingate, dar reuşea să ţină 
pasul cu el. Lumini delicate, ascunse în tufişurile şi boltele de 
viţă de vie, făceau ca locul să pară rupt din tabloul lui Van Gogh, 
Noaptea înstelată. 

În vreme ce Cotten privea din întuneric, Wingate s-a oprit în 
apropierea unui cerc de bănci din piatră ce înconjurau o fântână 


arteziană în stil florentin, cu peşti care săreau, aruncând jeturi 
de apă din gură. S-a oprit faţă în faţă cu un bărbat îmbrăcat în 
haine obişnuite, şi nu la patru ace precum invitaţii de la 
petrecere. Bărbatul i-a înmânat lui Wingate ceva ce Cotten 
credea că era o carte de vizită. Candidatul a ţinut-o în lumină 
pentru a vedea mai bine şi a citit-o. Au vorbit pentru câteva 
clipe - Cotten a avut impresia din gesturile şi limbajul corpului 
lor că discuţia era aprinsă. Peste zgomotul surd al fântânii, i s-a 
părut că aude o frântură dintr-o ceartă. La un moment dat, 
Wingate l-a ameninţat cu degetul pe celălalt bărbat, apoi i-a 
aruncat înapoi cartea de vizită, precum un frisbee. Pentru o 
secundă, aceasta s-a învârtit în aer apoi s-a rostgolit pe sol. 

Wingate s-a întors şi a plecat în grabă pe alee, îndreptându-se 
înapoi spre vilă. Străinul l-a privit pe Wingate cum se 
îndepărtează, aşteptând câteva minute înainte să dispară şi el. 

Odată ce zgomotul paşilor săi pe scările pietruite nu s-a mai 
auzit, Cotten s-a dus şi a ridicat cartea de vizită. A privit-o cu 
atenţie, apoi l-a urmărit pe bărbatul necunoscut de la distanţă. 
Se mişca sprinten spre grădina interioară, apoi spre recepţie. A 
ieşit pe uşa principală a palatului şi s-a urcat într-o limuzină care 
îl aştepta. 

Cotten a rămas pe scările de la intrare până când luminile de 
poziţie ale limuzinei au dispărut în noapte, apoi s-a întors la 
masă. 

— Ai păţit ceva? a întrebat Vanessa în clipa în care Cotten se 
aşeza la locul ei. Începusem să mă îngrijorez. 

— N-am păţit nimic. Cotten a lăsat cartea de vizită să cadă în 
mica ei gentuţă. Mi-am făcut câteva cunoştinţe de care s-ar 
putea să am nevoie la muncă. Am pierdut ceva important? 

— Doar pe Chris Matthews de la MSNBC. Un tip foarte de 
treabă. Chiar s-a oprit să mă salute. In afară de asta, doar nişte 
politicieni plicticoşi au ţinut câteva discursuri. Vanessa a făcut 
un semn cu capul spre scenă şi spre locul de unde se ţineau 
discursurile. 

— Omul vostru a dispărut pentru câteva momente, dar s-a 
întors şi e pregătit să vorbească. 

Cotten îl privea pe Robert Wingate în timp ce acesta 
mulțumea senatorului de Florida, care tocmai îl prezentase. 


— Bună seara, prieteni jurnalişti, a spus Wingate odată ajuns 
la microfon. Nu vă pot spune cât de fericit sunt să fiu aici într-o 
seară atât de măreaţă pentru Florida de Sud. 

x 


x x 


— Aceasta este corespondenta SNN, Cotten Stone, a spus 
asistentul. 

Cotten şi Vanessa aşteptaseră la recepţie aproximativ zece 
minute pentru a avea ocazia să discute cu Robert Wingate. 

— Îmi face plăcere, domnişoară Stone. Wingate i-a întins 
mâna. Felicitări pentru reportajul dumneavoastră exclusiv pe 
marginea acelei fantastice poveşti a Graalului. Nu se întâmplă 
prea des ca un reporter să facă el însuşi ştirea şi apoi să o 
prezinte. Aţi făcut o treabă extraordinară. 

— Vă mulţumesc. 

— Am văzut şi câteva dintre apariţiile dumneavoastră din 
cadrul unor talk-showuri. Aţi devenit o celebritate. 

— Mi-a făcut plăcere să împărtăşesc cu atâţia oameni toate 
lucrurile prin care am trecut. Cotten s-a întors spre dreapta. Aş 
vrea să o cunoaşteţi pe... 

— O altă celebritate, a zis Wingate, dând mâna cu Vanessa. E 
imposibil să stau la rând la casă într-un magazin oarecare fără 
să văd poza dumneavoastră pe coperta mai multor reviste, 
domnişoară Perez. 

— Într-un fel îmi vine greu să cred că dumneavoastră staţi la 
rând, i-a răspuns Vanessa. 

— S-ar putea să fiţi surprinsă în a afla că sunt doar un om 
obişnuit. Wingate i-a răspuns zâmbetului ei cu unul la fel de 
fermecător. Sunteţi din Cuba? 

— Părinţii mei s-au născut în Cuba. Eu sunt americancă, 
născută la spitalul Miami - Jackson - Memorial. Bărbia Vanessei 
s-a ridicat uşor. 

— Înseamnă că suntem amândoi născuţi în Florida - ceva ce 
vezi mai rar prin părţile astea. 

Înainte să se îndepărteze, Cotten l-a întrebat: 

— Aş putea să programez un interviu cu dumneavoastră, 
domnule Wingate? 


— Nici nu mă pot gândi la altceva care să-mi facă mai multă 
plăcere, i-a răspuns. Daţi-mi un telefon. 

Apoi, ca şi cum ar fi schimbat programele la televizor, s-a 
întors spre următoarea persoană care stătea la rând şi a 
întrebat: 

— Cum vă simţiţi în seara asta? 

Asistentul candidatului le-a făcut semn celor două femei să 
meargă înainte. 

— Este cu siguranţă fermecător, a zis Vanessa. 

— Un politician ca oricare altul, a răspuns Cotten. 

Dar ceva îl supărase acolo, în grădina secretă. 

Oare descoperise ea o mică fisură în imaginea lui perfect 
şlefuită? 

— Acum putem să mergem să ne distrăm, a întrebat Vanessa 
agăţându-se de braţul lui Cotten. 

— Eu sunt gata. 


PREOTEASA 


Cotten simţea bassul, ca un tunet al difuzoarelor, precum un 
pumn în piept. Stroboscoapele pâlpâiau continuu într-o furtună 
de culori. Se pierdea într-o mare de trupuri lipite unul de altul, 
aflate în continuă mişcare pe ritmuri de muzică latino. In 
ultimele două ore, ea şi Vanessa merseseră din club în club, în 
cartierul Little Havana din Miami. Petrecăreţii de la Miami 
Phantasm Jubilee umpleau fiecare stradă, fiecare alee, fiecare 
cameră şi fiecare colţ. Simţea cum capul îi explodează de la 
amestecul de băuturi exotice şi cum picioarele nu o mai ţin. 
Rochia îi era umedă de sudoare, iar materialul subţire al 
acesteia se lipea de ea precum un celofan. Era ameţită şi avea 
nevoie să meargă la toaletă. 

A luat-o pe Vanessa de mână, trăgând-o aproape. 

— Trebuie să mă duc la baie, a ţipat ea. 

Dând din cap că a înţeles, Vanessa a continuat să danseze. 

În fundul camerei, Cotten a găsit o coadă formată din femei 
care aşteptau să intre la toaletă. 

— La naiba, a zis Cotten. S-a uitat la fata de lângă ea, sperând 
că aceasta înţelege engleză. Asta e singura baie? 

Fata o privea întrebătoare. 

Făcând apel la cunoştinţele de spaniolă din liceu, Cotten a 
întrebat din nou: 

— Otros baños? 

— Afuera, a răspuns femeia. 

Cotten a ridicat din umeri. 

Femeia a rămas cu gura larg deschisă, apoi şi-a dus mâna 
spre maxilar, ca şi cum s-ar fi gândit, într-un final, a arătat cu 
degetul peste capetele celor din faţă spunând: 

— Afară. 

Cotten şi-a făcut loc printre mulţimea care dansa, 
îndreptându-se către intrare. Odată ajunsă pe trotuar, a fost 
imediat prinsă în mulţime. Din cauza muzicii dată la maxim a 
formaţiei care cânta pe o scenă din mijlocul străzii era imposibil 
să ceară indicaţii. 


A trecut prin mulţime pe o distanţă de aproape o stradă, apoi 
a intrat pe o stradă laterală. Un cuplu de adolescenţi, prinşi într- 
o îmbrăţişare nebunească, se sprijinea de zidul unei clădiri. Nu 
ar fi vrut câtuşi de puţin să-i deranjeze, dar trebuia neapărat să 
găsească o baie. 

— Îmi cer scuze, a spus ea. Puteţi să îmi spuneţi unde pot găsi 
o toaletă? 

Băiatul s-a uitat în jur, enervant în mod evident de 
întrerupere. 

— Toalete? a întrebat Cotten pe un ton plin de scuze. 

— Şi, i-a răspuns fata. E un mic restaurant puţin mai încolo, i- 
a zis ea îndrumând-o cu mâna înainte pe străduţă. 

— Mersi. 

Cotten a trecut pe lângă mai multe magazine închise, înainte 
de a ajunge la un mic local cu sandviciuri cubaneze, a cărui 
vitrină era tapetată cu poze ale produselor, printre care şi o 
specialitate de baghete cu şuncă şi brânză numită media 
noches. Înăuntru era o grămadă de oameni, atât la mese cât şi 
la case, aşteptând să dea comanda. 

— Baño? a întrebat ea adresându-se unei femei de culoare ce 
purta un şorţ cu numele restaurantului, Badia's Cafe. 

Dar femeia fie a ignorat-o, fie nu a înţeles. 

Unde naibii era nenorocita aia de baie, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Băile trebuiau să fie în spatele localului, s-a gândit ea. 
Făcându-şi loc spre fundul restaurantului, Cotten a văzut două 
uşi, fără niciun înscris pe ele. A deschis-o pe prima şi a nimerit 
într-o cameră de depozitare, plină cu cutii cu materii prime. 
Dincolo de rafturi se întrezărea încă o uşă. Apropiindu-se, a 
văzut că aceasta era deja crăpată, şi a deschis-o. 

Ceea ce a văzut înăuntru a marcat-o - o cameră mică, plină 
cu lumânări ce licăreau prin fumul gros. O mână de oameni 
stăteau în genunchi pe podeaua din ciment, şoptind o 
incantaţie. În celălalt capăt al camerei se găsea o măsuţă pe 
care erau aşezate statuete africane de lemn împreună cu icoane 
ale lui lisus şi ale Sfintei Fecioare Maria. Pereţii erau acoperiţi cu 
cercuri, săgeți şi alte simboluri ciudate pe care Cotten nu le 
recunoştea. 


S-a trezit absolut fascinată de această scenă. Făcând câţiva 
paşi înspre centrul camerei, a privit în linişte cum o femeie în 
vârstă - un soi de preoteasă, presupunea Cotten - stătea în 
picioare în faţa grupului de oameni. Bătrâna avea pielea feţei 
brăzdată de semne şi purta o rochie lungă, albă. Capul îi era 
învelit într-o eşarfă albă, ale cărei margini îi cădeau peste umăr. 
Avea o floare mare, galbenă, prinsă deasupra urechii. Ochii îi 
erau apropiaţi; îşi ţinea capul aplecat, părând că se află într-o 
stare adâncă de rugăciune sau meditaţie. 

Nimeni nu părea că observă prezenţa lui Cotten în vreme ce 
incantaţiile continuau. Din colţul camerei se auzeau bătăile unei 
tamburine - cel care o folosea ţinând ritmul rugăciunilor. 

Oare era Voodoo? se întreba Cotten. Santeria? Magie neagră? 
Exista un amestec de religii şi culte în Miami - putea fi vorba de 
nenumărate religii caraibiene. Deşi găsea fascinant tot ceea ce 
vedea, şi-a amintit brusc că avea nevoie să ajungă la o toaletă. 

În momentul în care a dat să plece, incantaţiile s-au terminat 
deodată, iar bătrâna a ridicat privirea spre ea. 

— Nu am vrut să vă întrerup, a spus Cotten, făcând un pas în 
spate. 

Oamenii care stăteau în genunchi s-au ridicat, formând o 
cărare între ea şi bătrână. 

Preoteasa s-a apropiat, ridicând o mână osoasă şi arătând 
spre Cotten. 

Cotten a îngheţat, încremenită de groază. Fumul a sute de 
lumânări le înconjura pe cele două femei în momentul în care 
preoteasa s-a apropiat atât de mult încât trupurile lor aproape s- 
au atins. 

Muzica tamburinei a început din nou. Precum bâzâitul 
insectelor, congregația şi-a reînceput incantaţiile, cu privirile 
fixate asupra lui Cotten. 

Ochii o usturau de la fum. Preoteasa s-a aplecat în faţă, 
atingând cu buzele urechea lui Cotten. Încercă să o audă pe 
bătrână. 

— Ce? a întrebat, încercând să înţeleagă vocea molcomă, 
îngropată într-un puternic accent insular. 

Femeia a şoptit ceva din nou, dar de data asta nu vorbea în 
engleză. „Geh el crip ds adgt quasb... “ 


Ochii lui Cotten s-au mărit deodată, iar capul i-a tresărit, 
punându-şi mâna la gură. Privea pierdută în timp ce femeia s-a 
întors la locul ei, lângă altar. 

— Ce ai spus? 


SOUTH BEACH 


Bătrâna nu i-a răspuns lui Cotten. În schimb, şi-a închis ochii 
şi a început să mediteze din nou. 

— Dumnezeule, toate astea nu pot fi adevărate, a şoptit 
Cotten, făcând câţiva paşi înapoi pentru a trece pragul. 

Cotten şi-a făcut loc printre clienţii micului restaurant, 
ajungând iarăşi în strada secundară pe care se afla acesta. 
Impunându-şi să nu urle, a fugit spre Calle Ocho şi spre muzica 
formaţiei care cânta în stradă. 

Ca şi cum ar fi înnotat împotriva curentului, s-a chinuit să se 
strecoare prin mulţimea uriaşă de petrecăreţi şi trupuri care 
dansau, ajungând în faţa clubului. Întreaga scenă a dat-o 
complet peste cap - încerca să îşi amintească unde parcaseră 
maşina închiriată. In acel moment a auzit o voce cunoscută. 

— Cotten? Vanessa a ieşit pe uşa clubului şi a fugit spre 
prietena ei. Ce-ai păţit iubito? Te simţi bine? 

_ Cotten o privea pe Vanessa de parcă ar fi fost o străină. 
Intreaga ei lume se întorsese pe dos. 
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Vanessa. 
— Scoate-mă de aici Nessi, te rog. Scoate-mă de aici! 
* 


x x 


Cotten privea cu ochii strânşi răsăritul soarelui, stând cu 
picioarele în bătaia valurilor, pe plaja aflată în spatele 
apartamentului Vanessei situat în South Beach. Razele soarelui 
se reflectau în apă asemenea unor filamente incandescente 
preţioase. Aroma aerului dimineţii era plăcută. Îşi rodea o pieliţă 
de la degetul mare în timp ce se uita prin ochelarii de soare 
negri spre o navă container care apăruse la orizont. Puțin mai 
devreme, dintr-o privire scurtă în oglindă, realizase că are ochii 
umflaţi şi roşii din cauza plânsului. 

— Vezi scoica asta, a întrebat Vanessa, ridicând jumătate 
dintr-o scoică „aripă de înger” şi studiind-o pentru scurt timp. 
Nu vei găsi niciodată una întreagă ajunsă pe plajă. Ştii de ce? 

— Nu. Dar o să-mi spui tu, nu-i aşa? 


Vanessa a zâmbit. 

— Scoicile astea nu au ligamente care să ţină cele două 
jumătăţi. Se îngroapă cât mai bine în fundul mării, sperând ca 
nisipul şi muşchii lor aductori să le ţină închise. 

— De unde ştii tu lucrurile astea? a întrebat-o Cotten. 

— Am ieşit cu o bioloagă marină. 

— Îmi amintesc de ea. Nu era cea care lucra la Sea World în 
Orlando? 

Vanessa a dat din cap. 

— Nessi, în legătură cu noaptea trecută. Ti-am povestit ce a 
spus bătrâna - era acelaşi lucru pe care mi l-a spus şi Archer 
când mi-a dat cutia - ceva de genul că eu aş fi singura care pot 
să opresc nu ştiu ce. Cotten şi-a lipit degetele tremurânde de 
buze, încercând să-şi controleze lacrimile. Nu a fost doar ceea 
ce au spus, Nessi, ci fe/u/ în care au făcut-o. 

— Un fel de ameninţare? 

— Nu, a spus Cotten. Îţi aminteşti că ţi-am povestit că am 
avut o soră geamănă care a murit la naştere? 

Vanessa s-a gândit câteva clipe. 

— Da, îi spuneai Motnees. 

— Exact. Şi îţi aminteşti că ţi-am povestit că atunci când eram 
mică puteam să o văd şi să vorbesc cu ea într-o limbă secretă 
inventată de noi? 

— Dar spuneai că nu era reală - că era doar o prietenă 
imaginară. 

— Am spus asta pentru că nu vroiam să râzi de mine. Dar 
credeam că era reală, foarte reală. 

— Cotten, a murit. Deci cu siguranţă că ai inventat toate 
lucrurile astea. Vanessa i-a strâns părul într-o parte. Şi ce 
legătură are asta cu bătrâna de ieri noapte? Sau cu tipul din 
Irak? 

Cotten şi-a dat jos ochelarii de soare şi s-a uitat adânc în ochii 
prietenei sale. 

— Bătrâna şi cu Archer mi-au vorbit în aceeaşi limbă în care 
eu vorbeam cu Motnees. Nimeni nu ştie limba aia. Nimeni. Mă 
miră chiar şi faptul că după atâta timp mi-am amintit-o şi eu. 

Vanessa a deschis gura, de parcă ar fi vrut să spună ceva. Dar 
până să apuce, Cotten a continuat. 


— Să spunem că Motnees a fost o invenţie de-a mea. Şi să 
mai spunem şi că eu am inventat acea limbă în care m-am 
prefăcut că vorbesc cu ea - aşa, cum fac uneori copiii, da? 
Cum ar putea altcineva să ştie acest lucru? 

Aşezându-şi la loc ochelarii de soare pe nas, Cotten s-a întors 
spre ocean. Stând pe nisip şi privind spre larg, un timp nu au 
vorbit deloc. Într-un final, Vanessa a zis: 

— Trebuie să îţi spun că e cea mai ciudată chestie pe care am 
auzit-o vreodată. 

A aruncat scoica în apă. 

— Ce ar putea să însemne? 

Cotten privea cum câţiva peşti mărunți, aflaţi în continua lor 
căutare de hrană înotau spre locul unde aterizase scoica. 

— Eşti absolut sigură că au fost aceleaşi cuvinte pe care ţi le- 
a spus bărbatul în mormântul din Irak? _ 

— Absolut, nu am niciun dubiu. Geh el crip. Inseamnă „tu eşti 
unica”. Asta a spus Archer. Mai întâi mi-a spus că trebuie să 
opresc soarele sau răsăritul sau ceva de genul ăsta. Apoi a spus 
„Geh el crip”. Tu eşti unica. Noaptea trecută, preoteasa a zis 
„Geh el crip ds adgt quash”. Tu eşti unica persoană care îl poate 
opri. Nu, ceva mai mult puternic decât a opri. Mai degrabă a 
distruge. 

— A distruge? 

— Întâi a şoptit în engleză. Mi-a fost greu să aud, dar era ceea 
ce spusese şi Archer. Eu sunt unica persoană care poate opri 
soarele şi încă ceva. Nu am auzit clar sfârşitul. Vocea îi tremura. 
Apoi mi-a vorbit în limba în care vorbeam cu sora mea. „Tu eşti 
unica persoană care îl poate distruge.” 

— Cotten, trebuie să recunoşti că toată chestia cu sora ta şi 
faptul că vorbeai cu ea e foarte bizară. 

Cotten s-a uitat la ea. 

— Scuze. Vannesa şi-a pus mâna pe umărul prietenei sale, 
după care s-au întors şi au început să meargă. OK, hai să ne 
gândim la tot ce s-a întâmplat. Doi oameni fără nicio legătură 
între ei ţi-au spus în două ocazii complet diferite că tu eşti unica 
persoană care poate opri ceva - care poate opri soarele să 
răsară sau care poate opri răsăritul. Şi, întâmplător, amândoi 
vorbeau o limbă inventată de tine, şi pe care tu o foloseai când 


erai mică pentru a vorbi cu sora ta geamănă care decedase. Să 
trecem pentru o clipă peste ciudăţenia întregii poveşti. Vanessa 
a făcut un semn cu capul spre orizont. lată soarele şi răsăritul. 
Cum ai putea să le opreşti? Nu are niciun sens în nicio limbă. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva. 

— Cu prietenul tău preot? 

— Am încercat iarăşi să îl sun, dar nu am dat decât de robot. 
S-ar putea să nici nu se fi întors de la Roma. Nu ştiu ce altceva 
aş putea să fac. 

Vanessa şi-a luat mâna de pe Cotten. 

— Cotten, să nu sari la gâtul meu, oare chiar asta crezi că ai 
auzit? Ai spus chiar tu că vocea ei era extrem de înceată şi că 
te-ai chinuit să o înţelegi. 

Cotten a oftat, expresia chipului devenind mai liniştită. 

— Mă gândesc că am băut totuşi foarte mult. 

Cu toate astea, nu îi spusese Vanessei sau nimănui altcuiva 
întreaga poveste legată de sora ei geamănă - motivul pentru 
care Motnees nu mai venea la ea - motivul pentru care nu mai 
vorbeau. 

Cotten mergea pe malul mării, Vanessa pe lângă ea. Câteva 
mici păsări de plajă le tăiau calea căutând de mâncare prin 
nisip. 

— Zbor dimineaţă la Nassau pentru câteva şedinţe foto, a 
spus Vanessa. Aşa că rămâi singură în apartament pentru 
câteva zile. Odihneşte-te, relaxează-te şi uită tot ce s-a 
întâmplat. Simte-te bine. Citeşte un roman deocheat, stai la 
soare, flirtează cu bărbaţii de pe plajă - unii dintre ei chiar sunt 
hetero. La naiba, fă sex. 

Cotten a râs. Thornton era singurul cu care o făcuse în ultimul 
an. Nu reuşise niciodată să intre pe scena sexului fără obligaţii. 
A privit înapoi spre răsărit. 

— Intreaga chestie n-are niciun sens. Soarele... nenorocitul de 
răsărit. Cotten a lovit cu piciorul în apă. Să le ia naiba. 

— Aşa te vreau. Vanessa a luat-o pe Cotten de mână. Hai să 
mâncăm şi noi micul dejun! 

* 


Cotten stătea la balcon, privind-o pe Vanessa cum traversa 
parcarea îndreptându-se spre maşină. Fotomodelul s-a întors şi 
i-a făcut cu mâna înainte de a se urca în M3-ul ei decapotabil şi 
a porni spre autostradă. Cotten şi-a aruncat o privire spre plaja 
care se umplea de iubitori de soare, apoi s-a întors în 
apartament. Şi-a amintit de prima zi de colegiu, atunci când îşi 
întâlnise colega de cameră, frumoasa fată latină din Miami - 
Cotten se specializa în jurnalism, Vanessa în teatru. 

Trei lucruri a descoperit Cotten despre Vanessa în acel prim 
an: loialitatea faţă de prieteni, sufletul său generos şi 
capacitatea ei minunată de a râde chiar şi atunci când situaţia 
era extrem de grea. După atâţia ani de zile, aceste trei lucruri 
erau cele pe care le iubea în continuare cel mai mult la Vanessa. 
Când aceasta şi-a mărturisit preferinţele sexuale, nu a contat 
pentru Cotten. Şi-au jurat că asta nu va sta niciodată în calea 
prieteniei lor. Au fost mai apropiate decât două surori de-a 
lungul colegiului - aveau încredere, se destăinuiau una alteia şi 
se sfătuiau reciproc, indiferent că era vorba de iubiri pierdute, 
examene cumplite sau nenumărate clipe de îndoială în forţele 
proprii. 

Cotten s-a întins pe pat. Doamne Dumnezeule, cum reuşea 
fata asta să facă faţă în acest ritm? Era duminică dimineaţă 
după o noapte de sâmbătă nedormită. Cotten era epuizată şi 
mahmură, iar Nessi pleca la muncă arătând de un catralion de 
dolari. Şi Vanessa va fi la fel şi mâine, când se va urca într-un 
avion spre Bahamas. Funcţiona non-stop. 

Cotten a gemut, a îmbrăţişat la piept o pernă şi a căscat. A 
mai stat întinsă aşa zece minute, derulând prin minte imagini 
din Irak, cu ochii copiilor de acolo, cu ochii lui Thornton, ai lui 
John, cu lumânările şi reflexia lor ciudată din ochii bătrânei. 
„Treci peste!” şi-a spus singură, întorcându-se pe o parte. A 
încercat să adoarmă, dar n-a reuşit. Până la urmă s-a ridicat din 
pat. 

Şi-a scos din geantă agenda electronică şi a deschis-o la 
secţiunea de contacte înainte de a ridica receptorul telefonului 
pentru a forma. A auzit telefonul sunând de trei ori la celălalt 
capăt înainte de a răspunde cineva. 

— Ruby Investigations. 


— Bună unchiule Gus. 

— Măi, măi, a zis Gus Ruby. Mă mir că nepoata mea preferată 
încă vorbeşte cu noi, oamenii de jos, după ce s-a tras de şireturi 
cu papa. 

— İn primul rând unchiule Gus nu m-am tras de şireturi cu 
papa - era ocupat cu treburile lui de papă. Şi în al doilea, nu te- 
aş considera niciodată inferior. Eşti unul dintre cei mai deosebiți 
oameni pe care îi cunosc. 

— Acum mă simt mai bine. 

— Auzi, de ce răspunzi la telefonul de acasă cu Ruby 
Investigations? 

— Am renunţat la serviciul ăla idiot de răspuns automat, aşa 
că mi-am redirecționat apelurile din week-end către numărul 
ăsta. Am multe cereri sâmbăta şi duminica, în special din cauza 
nopţilor de vineri şi sâmbătă. la zi-mi, cum e să fii cunoscut 
oriunde te duci? 

— Când am să-mi văd poza pe coperta tabloidului 7he 
National Enquirer lângă articolul „Copil orb crescut de viermi” 
voi şti că am ajuns celebră. 

Râsul puternic al lui Gus Ruby a inundat linia telefonică. 

— Ai un simţ al umorului tare dezvoltat fetiţo. 

A urmat o pauză lungă, după care Cotten a zis: 

— Ştiu că eşti extrem de ocupat zilele astea, dar am nevoie 
de o favoare dacă crezi că mă poţi ajuta. 

— Zi-mi despre ce e vorba. 

— Robert Wingate. Ai auzit de el? 

— Câte ceva pe la talk-showuri. Un candidat nou, nu? 

— Vei auzi mai multe despre el în curând, sunt sigură de asta. 
Nimeni nu ştie prea multe despre el, în afara faptului că e un 
afacerist bogat care s-a decis să îşi încerce talentul în politică. A 
cam apărut de nicăieri. La fel ca toată lumea, vrem să facem un 
material despre el. Dar am nevoie de acel ceva în plus pe care 
tu reuşeşti de obicei să îl descoperi. Poţi face o cercetare mai 
amănunţită a trecutului său - financiar, afaceri, social, tot 
pachetul? Ai vreun om pe care să îl pui să facă asta? Postul o să 
acopere toate cheltuielile ca de obicei. 

— Unde o să îl pot găsi? 


— În momentul ăsta se află în Miami - oraşul său natal. Şi eu 
sunt tot acolo acum. 

— Miami? Aici ninge urât. La naiba, vin chiar eu să fac 
investigația - orice ca să ies din frigiderul ăsta. Cât mai stai 
acolo? 

— Toată săptămâna. 

— Stai iarăşi în apartamentul colegei tale? 

— Da, la Vanessa. 

— Dumnezeule, femeia aia e mai fierbinte decât un reportaj 
special de la Saturday Night. 

— Unchiule Gus, ţi-am zis vreodată că Vanessa e lesbiană? 

— Când eram de vârsta ta fetiţo eram un tiranozaur sexual. 
Aş fi putut-o transforma într-o femeie heterosexuală după o 
singură noapte. 

— Să-ţi amintesc ce au păţit dinozaurii? 

Linia telefonică a fost din nou zgâlţâită de râsul isteric al lui 
Gus Ruby. 

— Tu spune-i că sunt pe drum într-acolo, să fie pregătită. 

— Am s-o previn. 

Când a terminat de râs, Gus a adăugat. 

— OK, am să încep să-l investighez pe tipul ăsta, Wingate. Hai 
să stabilim o întâlnire mai spre sfârşitul săptămânii. O să strâng 
ceva materiale preliminare până atunci. 

— E perfect. Te iubesc, ne vedem atunci. Ahh, stai, mai e 
ceva. 

Cotten s-a întins spre mica ei geantă pe care o purtase seara 


trecută şi a scos cartea de vizită. 
* 


x x 


Târâitul se auzea din geanta ei de plajă. Cotten stătea întinsă 
pe un prosop uriaş, iar soarele Floridei îi ardea trupul îmbrăcat 
doar de bikini. A lăsat deoparte ziarul şi a răspuns la telefon. 

— Alo. 

— Bună. Sunt în Washington. Vocea lui Thornton era joasă, de 
parcă nu ar fi fost singur şi nu voia ca ceilalţi să audă. Când te 
întorci? 

— Niciodată. 

— Cotten, trebuie să vorbim. 


— Asta facem acum. 

— Pot să iau un avion spre Miami şi să ajung acolo până 
diseară. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Din aceleaşi motive pe care ţi le-am mai spus de o sută de 
ori. Thornton, dacă nu ai altceva de discutat am treabă. 

— Ce e atât de urgent încât trebuie să închizi? 

— Încerc să îmi dau seama cum să fac soarele să nu mai 
răsară. 

— Ce? 

— E-o poveste lungă. A respirat adânc. Sincer, chiar am 
treabă. Transmite-i lui Cheryl toate cele bune. 

— Nu închide. Nu încă. OK, doar lucruri legate de muncă de 
acum încolo. 

Cotten şi-a luat degetul de pe butonul de închis al telefonului. 

— Te ascult, a zis ea într-un final. 

Era o profesionistă - putea face asta - doar subiecte legate de 
muncă. Şi oricum, vroia să discute şi cu Thornton ceea ce 
văzuse în acea seară la petrecerea lui Wingate. Thornton avea 
un al şaselea simţ când venea vorba de ştiri. 

— Ted mi-a spus că te-ai ocupat de cina dată de Wingate. 
Cum a fost? 

— Interesantă. Tipul e şmecher şi foarte bogat. A închiriat 
unul dintre cele mai scumpe locuri din Miami şi a avut grijă ca 
totul să fie de lux. 

— Ce-a avut de zis? 

— Tot discursul a fost despre valorile familiei, protecţia 
copiilor, înalte standarde morale - bla-bla-ul obişnuit. 

— Atâta tot? 

— l-am cerut un interviu, dar nu l-am programat încă. 

— Mi se pare că ai făcut un drum până acolo degeaba. 

— Nu am venit aici doar pentru Wingate, Thornton. Am venit 
în vacanţă. A mutat telefonul la cealaltă ureche. Mai e ceva. 
Chiar înainte de discurs, Wingate a plecat la o întâlnire secretă 
cu cineva care nu era un oaspete la petrecere. Cred că tipul era 
un curier care avea de transmis un mesaj. A vorbit cu Wingate şi 
i-a dat o carte de vizită. Candidatul nostru perfect şi-a cam 


pierdut cumpătul. S-a enervat rău, l-a ameninţat cu degetul pe 
tip şi i-a aruncat cartea în faţă. 

— Ştii cine era tipul? 

— Nu, dar am reuşit să pun mâna pe acea carte de vizită 
după ce a plecat. Nu era nimic pe ea în afară de un nume şi 
mesajul scris de mână „sună imediat”. 

— Ce nume era? 

— Ben Gearhart. 


PARCUL CRANDON 


Palmierii vibrau în ritmul inconfundabil al unei melodii rap 
cântate de Eminem, ce se auzea dinspre casetofonul portabil al 
celor doi adolescenţi aşezaţi la măsuţa de picnic din beton. 
Ambii beau din câte o cutie de metal, mişcând uşor din cap pe 
ritmurile muzicii de la Radio Miami. 

Gus Ruby şi-a întors privirea spre ei, punându-şi binoclul la 
ochi. Sunt prea tineri, n-ar trebui să bea bere, s-a gândit el. 
Chiulesc de la şcoală cu siguranţă, îi privea prin parbrizul maşinii 
pe care o închiriase, un Grand Marquis, parcată în spatele unor 
cocotieri. Mai erau încă vreo douăsprezece maşini în parcarea 
de lângă Crandon Park, de pe Key Biscayne, la aproape şapte 
kilometri de Rickembacker Causeway din Miami. O briză sufla 
constant dinspre oceanul aflat la doar câteva sute de metri, 
aducând cu ea un amestec de făşâit al plăcilor de surf şi muzică. 

Umiditatea ataca uriaşul corp al lui Ruby, făcându-l să 
transpire abundent. Şi-a şters fruntea cu un şervet de hârtie pe 
care l-a rupt dintr-o rolă pe care o ţinea pe scaunul din dreapta; 
îi era deja dor de frigul din nordul statului New York. Îşi amintea 
încă o dată motivul pentru care nu se mutase în Florida de Sud - 
masa sa corporală nu putea supravieţui umidității, nici măcar în 
ianuarie. Vara ar fi fost insuportabilă. 

Ruby folosise bandă adezivă pentru a monta o minusculă 
cameră video digitală pe bord şi arunca din când în când câte o 
privire spre monitorul aşezat pe jos, în faţa scaunului din 
dreapta. Înregistrase deja aproape zece minute cu Robert 
Wingate - cu şapca trasă peste ochi, cu ochelari de soare negri 
şi cu o geacă de fâş cu gulerul ridicat - stând singur la o măsuţă 
din parc la zece metri distanţă de cei doi tineri. Lângă el, pe 
masă, se afla o servietă neagră. Wingate privea spre apa 
turcoaz a Atlanticului. 

Ruby îl urmărise pe Wingate din clipa în care candidatul 
plecase de la proprietatea pe care o deţinea în Star Island într- 
un 911 Turbo, străbătând MacArthur Causeway, apoi mergând 
spre sud pe Biscayne Boulevard şi traversând în cele din urmă 


podul Rickembacker, pentru a ajunge în Key Biscayne. Cei 
douăzeci şi trei de ani de experinţă în Interpol, împreună cu cei 
zece ani de când avea propria firmă de investigaţii îl făcea pe 
Gus Ruby să fie un maestru al acestui gen de situaţii. Deşi avea 
nevoie de o maşină destul de mare pentru a încăpea uşor în ea, 
închiria mereu maşini albe. Nu îi placea culoarea alb, ba chiar îl 
enerva, dar era o culoare invizibilă în munca de investigaţii. Aşa 
că alesese un Grand Marquis cu geamuri fumurii pentru că 
Florida era plină de ele - maşina favorită a celor ieşiţi la pensie. 

In momentul în care se pregătea să-şi aprindă o ţigară Camel, 
Ruby a observat că unul dintre adolescenţi a oprit muzica, s-a 
dat jos de pe masă şi s-a îndreptat spre Wingate. Celălalt băiat l- 
a urmat. 

Golani, s-a gândit el. Pantalonii le atârnau lăsându-le lenjeria 
la vedere, iar la gât, scoase peste tricourile mulate de bătăuşi 
de femei, aveau atârnate aproape un kilogram de bijuterii 
masive, placate cu aur. Ruby ura hainele şi manierele de tipul 
ăsta. Băiatul din faţă purta o bandană neagră în jurul frunţii, 
aceasta fiind într-un contrast pronunţat cu tenul său alb ca 
laptele şi cu mustata în dezodine. Nu e destul de în vârstă ca să- 
i crească o barbă adevărată, s-a gândit Ruby. Celălalt băiat avea 
părul lung şi împletit, o piele de culoarea colei şi buze extrem de 
groase. Ambii aveau un mers legănat. 

Glockul lui Ruby stătea pe scaunul din dreapta sa. Wingate nu 
primise încă protecţia Serviciilor Secrete, deoarece nu îşi 
anunţase candidatura în mod oficial. Un tip ca Wingate, singur, 
conducând o maşină de 120 000 dolari era o invitaţie pentru 
scandalagii. 

Băieţii s-au oprit în faţa lui Wingate, iar Ruby şi-a pus pistolul 
pe genunchi, în caz că ar fi nevoie. l-ar fi lăsat să îi fure ceva sau 
chiar să-l jefuiască - niciuna dintre astea nu erau aşa de grave, 
încât să merite să-şi strice acoperirea. Dar nu putea să îl lase pe 
Wingate să păţească ceva mai grav. 

Ţinând binoclul la ochi, Ruby a apăsat pe butonul de pornire 
al microfonului direcţional. O cască mică era legată la un 
amplificator de sunet al cărui fir îl lipise pe lângă portieră până 
sus la antena maşinii, acolo unde ataşase microfonul. 

— Ce vreţi, a întrebat Wingate. 


— Ai ceva pentru noi? l-a întrebat tipul cu bandană. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi o mică donaţie pentru Clubul Băieţilor, a răspuns 
celălalt băiat, gesticulând prin aer cu mişcări de raper. Părul său 
împletit se mişca încolo şi încoace. 

Wingate i-a întins valiza. 

— Primesc o chitanţă? Pentru scutiri de taxe. 

— Deschide-o, i-a zis băiatul cu păr împletit, înmânându-i 
geanta celui cu bandană. 

Ruby a auzit click-ul mecanismului. 

— Ce mama naibii e asta? a zis băiatul cu bandană, aruncând 
servieta spre Wingate în clipa în care bucăţi de hârtie albă tăiate 
la dimensiunea unor bancnote au zburat din valiză şi au început 
să plutească prin aer. 

— Să te ia naiba, i-a spus tipul cu păr împletit, scuturând 
valiza, astfel încât restul hârtiei tăiate să se verse pe jos. 

Wingate a zâmbit sarcastic. 

— Spuneţi-i şefului vostru că nu fac nicio donație pentru 
clubul său. Mai ales pentru cineva care nu are curajul să vină să 
ne vedem în persoană. Trimite copii să îi facă treburile murdare. 

Băiatul cu păr împletit s-a ridicat în picioare şi şi-a întins 
arătătorul spre nasul lui Wingate. 

— Fraiere, o să regreţi asta. Deci, ăsta nu se joacă cu tine. 

— Ai dreptate, i-a răspuns Wingate. Nu ne jucăm. Şi spune-i 
că i-am transmis să se ducă în aia mă-sii. 

S-a ridicat de la masă şi, întorcându-se cu spatele la cei doi 
băieţi, a plecat spre parcare. 

Ruby a luat pistolul în mână, aşteptând să vadă dacă vreunul 
dintre tineri scoate vreo armă. 

— Du-te naibii, i-a strigat cel cu păr împletit. 

— Da, dă-te-n căcat, a zis şi cel cu bandană, dând un şut în 
servietă. 

Gus Ruby a ridicat o sprânceană. Se putea gândi la mulţi 
oameni care ar fi interesaţi de caseta asta. 

* 


x x 


Gus Ruby a pus videoul pe pauză, pe ecran îngheţând 
imaginea cu Gus Ruby plecând spre Porscheul său. 


Cotten s-a ridicat şi s-a dus la fereastră, privind spre plajă din 
apartamentul Vanessei 

— E şantajat, a spus ea, cu spatele la unchiul ei. 

— Dar pentru ce? 

Privea cum un grup de pelicani plutea prin aer, patrulând 
plaja. 

— Avem un tip care vrea să candideze la preşedinţie, dar e 
strâns cu uşa de nişte bandiți amatori. Pe treaba asta scrie 
scandal cu litere de-o şchioapă. 

Gus Ruby s-a lăsat pe spate pe canapea. Din bricheta lui 
Zippo a sărit o flacară care i-a aprins Camelul. 

Cotten a sorbit o gură de Absolut - gheaţa a zăngănit în 
pahar. 

— Poate s-a gândit că dacă face pe durul o să îi sperie. Apoi s- 
a întors spre Ruby. Ce au făcut băieţii după ce Wingate a plecat? 

— Unul dintre ei a sunat pe cineva de pe mobil. A dat pe 
repede-înainte. Uite. 

Cotten s-a întors pe canapea pentru a privi. 

Tipul cu bandană vorbea la telefon. 

— A încercat să ne-o tragă. A urmat o pauză. Servieta era 
plină cu hârtie albă. 

Cel cu părul împletit i-a zis colegului său: 

— Întreabă-l dacă ne luăm oricum banii. 

— Ne luăm banii în situaţia asta? 

A ascultat ce îi spunea persoana de la celălalt capăt al 
convorbirii, apoi a încuviinţat cu capul, transmiţându-i colegului 
său răspunsul. 

— Ce urmează? 

Zgomotul unui avion care venea la aterizare pe Miami 
International a acoperit răspunsul. Băiatul a închis, a sărit de pe 
masă şi şi-a luat casetofonul. Cei doi au dispărut din cadru, iar 
pe ecran au rămas doar purici. 

— Domnul Wingate are un secret, a spus Cotten, terminând 


paharul de vodcă. 
* 


x x 


Înainte să se confrunte cu Wingate în persoană, Cotten s-a 
gândit să verifice cum stau lucrurile printr-un telefon. 


— Buna ziua, sunt Cotten Stone de la SNN. Pot vorbi cu dl. 
Wingate? 

— Domnul Wingate nu primeşte telefoane din partea presei în 
locuinţa dânsului. 

Vocea feminină de la celălalt capăt al firului nu s-a prezentat. 

— Îmi cer scuze că îl deranjez pe dl. Wingate acasă, dar am 
câteva întrebări importante pentru dânsul. L-am cunoscut la 
Vizcaya seara trecută şi mi-a spus să îi dau telefon. 

A urmat o pauză lungă, după care femeia a spus: 

— Un moment vă rog. 

Cotten a aşteptat - auzea voci înăbugşite la celălalt capăt. Apoi 
a auzit câteva clickuri, semn că un receptor a fost ridicat şi un 
altul pus în furcă. 

— Domnişoară Stone. Frumos din partea dvs. că aţi sunat. 
Wingate părea sociabil şi bucuros. Sper că v-aţi simţit bine la 
cheful nostru de sâmbătă. Cred că Vizcaya a fost absolut 
fantastic. Nu sunteţi de acord? 

— E frumos. Vreau să vă mulţumesc că ne-aţi primit. Totul a 
fost delicios. Şi mulţumesc că mi-aţi răspuns. 

— Ce pot face pentru femeia care a găsit cea mai valoroasă 
relicvă religioasă din istorie? 

— Aş vrea să ne întâlnim pentru un interviu amplu. Sunt 
sigură că telespectatorii noştri îşi doresc să afle punctul dvs. de 
vedere cu privire la principalele subiecte care vor fi abordate în 
viitorul an electoral. De vreme ce nu aţi acordat nici unui alt 
post sau ziar acest privilegiu, mi-aş dori să fiu eu prima. 

— Şi mi-ar face plăcere să vi-l ofer. Secretarul meu de presă 
se ocupă de toate aceste aranjamente - e un lucru în care nu mă 
amestec. Dacă vreţi, îl pot anunţa că o să îi daţi telefon pentru a 
fi siguri că vă va face o programare. 

— Unul dintre subiectele pe care aş vrea să îl discutăm este 
recenta vizită pe care aţi făcut-o în Crandon Park. 

Linişte. 

— Mi-e teamă că nu ştiu la ce vă referiţi, a zis Wingate într-un 
final. 

— leri, pe la două şi jumătate? Doi derbedei, o geantă plină 
de hârtii albe? 


— Cred că mă încurcaţi, domnişoară Stone. Am fost într-o 
şedinţă de strategie toată după-masa. 

— Pe caseta video e o persoană care seamănă perfect cu 
dumneavoastră. Chiar şi vocea e similară. 

— Ce faceţi, mă urmăriţi? Mă filmaţi? Cine naiba vă închipuiţi 
că sunteţi? 

Tonul vocii i s-a schimbat brusc dintr-unul plăcut şi sigur pe 
sine într-unul extrem de dur. 

— Cine vă şantajează, domnule Wingate? 

— Ce? 

— Să înţeleg că negaţi? 

— Da. Despre ce e vorba, de fapt? 

— Caut adevărul, atâta tot. Americanii au avut parte de 
destule scandaluri. Vor să ştie dinainte din ce sunt făcuţi 
candidaţii. Tânjesc după un politician cinstit, chiar dacă nu e 
curat ca lacrima. Îşi doresc o persoană care să spună totul de la 
bun început, fără muşamalizări, fără negări false. Ştiţi ce i-am 
auzit pe americani spunând? Ei zic „Nu-mi pasă dacă ai fumat 
droguri în liceu, nu îmi pasă dacă ai avut o aventură cu o altă 
femeie, atâta timp cât recunoşti de la bun început şi nu mă 
minţi”. Asta ar putea fi în avantajul dumneavoastră, domnule 
Wingate. Poate vreţi să facem un interviu în exclusivitate în care 
să povestiţi totul. 

— Nu cred, domnişoară Stone. Dacă tot vorbim de şantaj, cine 
pe cine şantajează acum? Ratinguri, asta e tot ceea ce vă 
interesează. Nu vă pasă dacă distrugeţi viaţa cuiva, important e 
să vă iasă reportajul. Sunteţi ca un pirania lacom. 

— Aveţi o reputaţie de om prieten cu presa. Lucrurile stau în 
felul următor: dacă eu am aflat despre treaba asta, cu siguranţă 
va mai afla şi altcineva. Aşa că puteţi la fel de bine să o scoateţi 
la lumină de pe-acum. Vă ofer mijlocul prin care o puteţi face. 
Un fel de lovitură preventivă. 

— Nu există vreun motiv pentru care să fiu în defensivă. Nu 
am făcut nimic ca să fie nevoie să mă apăr. 

Simţea nesiguranţă în vocea lui, deşi încerca să nu pară 
afectat. 

— Eu cred că ceilalţi vor privi diferit situaţia. Vor vedea o pată 
pe o stea care se ridică. Nu voi difuza caseta dacă sunteţi de 


acord să îmi oferiţi interviul în exclusivitate. Altfel va trebui să 
difuzez ceea ce am. 

— Am încercat să fiu politicos, dar cred că aţi depăşit măsura. 
Transmiteţi-le prietenilor dumneavoastră din SNN că aţi reuşit 
să obţineţi o bilă neagră pentru reţea. Aţi priceput? Aveţi 
întrebări? 

— Doar una. 

— Care? 

— Cine e Ben Gearhart? 

Clic. 


FĂRĂ LEGĂTURI 


— Ce crezi? l-a întrebat Cotten pe Thornton Graham în 
momentul în care înregistrarea cu Wingate în Crandon Park s-a 
încheiat. Se aflau în camera de conferinţe a SNN, în New York. 

— Cred că ai atins un punct extrem de sensibil - mai ales 
când ai folosit acea referinţă despre Gearhart. Reacţia lui 
Wingate e evident un semnal de alarmă. Rămâi în ceafa lui. 

— Eu? Dar ăsta e reportajul tău. 

— Sunt până în gât în treaba cu Irakul - Ted m-a anunţat că s- 
ar putea să plec pentru a transmite din regiune până la sfârşitul 
săptămânii. O să îţi dau toate informaţiile pe care le-am strâns 
despre Wingate şi îi voi sugera lui Ted să preiei tu povestea. 

— Crezi că sunt pregătită? a întrebat Cotten. 

— Tocmai ai făcut un super reportaj. Acum, când faţa asta 
superbă apare în faţa camerei trebuie să păstreze acelaşi 
standard. Asta e tot secretul. 

l-a mângâiat buza de jos cu degetul mare, dar ea n-a 
reacţionat la atingerea lui aşa cum s-ar fi întâmplat cu câteva 
săptămâni sau o lună în urmă. 

— Incerci să faci în aşa fel încât să te simţi mai bine? 
Aruncându-i bietei Cotten o firimitură ca să o faci fericită? 

— Te consideri un reporter de primă mână? 

— Da. 

— Ei bine, eu cred că amândoi suntem. După cum văd eu 
lucrurile, ne putem ajuta unul pe celălalt. 

— Hai să-ţi zic ce nu vreau. Dacă povestea asta se dovedeşte 
a fi o bombă, n-am chef să te văd stând pe margine cu o privire 
din aia de vai ce martir sunt pe faţă. Nu vreau să fii ăla care 
povesteşte despre sacrificiul pe care l-a făcut marea vedetă ca 
să o ajute pe fetiţa reporter care se afla la începutul carierei. 

— Nu asta e intenţia mea, Cotten. Îţi zic, sunt depăşit de câte 
am pe cap. Şi tu deja eşti în temă cu reportajul ăsta. Dar dacă 
vrei să fii atât de încăpăţânată, o să vorbesc cu Ted să-l dea 
altcuiva. 

Cotten şi-a încrucişat braţele. 


— Eşti sigur că nu e vorba de nimic mai mult? Nicio legătură 
cu altceva? 

Thornton şi-a trecut degetele prin păr. 

— Doamne, de ce oare trebuie să despici mereu firu-n patru? 
Uneori trebuie doar să sari pe cal şi să te bucuri de plimbare. 
Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu poţi să mă laşi să fac 
ceva frumos pentru tine fără să-mi tragi un şut sub centură? S-a 
apropiat de ea. Nu are nicio legătură cu nimic, ai cuvântul meu. 
Te bagi sau nu? 


— Mă bag, a zis ea, încercând din răsputeri să îl creadă. 
x 


x x 
Cotten stătea în apartamentul ei, urmărind la televizor ştirile 
serii - Thornton arăta bine, ca-ntotdeauna. Relata ultimele 


evenimente legate de forţa multinațională care se grupa în 
Orientul Mijlociu. Trebuia să-l sune pe Gus şi să-i spună că acum 
ea era reporterul principal al anchetei despre Wingate, 
întinzându-se spre telefon, acesta a sunat, speriind-o. 

— Alo. 

— Cotten, John la telefon. Tocmai m-am întors de la Roma. 

S-a aşezat comod în colţarul canapelei şi a tras spre ea o 
pernă de pe canapea pe care a luat-o în braţe. 

— Mă bucur să te aud. Cum a fost zborul? 

— Încerc să mă obişnuiesc cu diferenţa de fus orar. 

Pălăvrăgeala asta o făcea să se simtă inconfortabil. Vroia să-i 
spună că i-a fost dor de el, dar s-a răzgândit. 

— De obicei e nevoie de câteva zile ca să îţi revii, i-a zis ea. 

— Cotten... 

— Da? 

— Mă gândeam că poate ne putem întâlni - să ne povestim ce 
am mai făcut fiecare. 

— Mi-ar face plăcere. Am o grămadă de lucruri interesante să- 
ţi spun. Şi-a închis ochii şi, brusc, era din nou în Little Havana, în 
cameră cu preoteasa bătrână care îi şoptea în ureche. 

— Serios? Ce? 

— John, ştiu că acel potir e la mii de kilometri depărtare şi că 
a ieşit din viaţa mea cu desăvârşire, dar e ceva ce s-a întâmplat 
zilele trecute - încă n-am trecut peste. 


— Ce zici de prânz, mâine? Pot să vin în oraş ca să ne 
întâlnim. 

— Da - stai. S-a gândit câteva clipe. Nu pot. Am programat un 
prânz de afaceri cu directorul de ştiri. 

Au urmat clipe de linişte. 

— Ei bine atunci, cu prima ocazie... 

— Da, cu prima ocazie. 

— Păi... ai grijă. 

— Şi tu. 

A vrut să închidă, dar şi-a închis ochii strâns, sperând că el n- 
a închis încă. 

— Mai eşti acolo? 

— Da. 

— Ce zici de seara asta? Adică, ştiu că e din scurt, dar... 

— Diseară e perfect. Pot să iau trenul şi ajung acolo în câteva 
ore. 

Niciunul dintre ei nu a mai spus nimic. Cotten şi-a lăsat capul 
pe spate, sprijinindu-l de canapea şi a privit în tavan. 

— Unde vrei să mergem? a întrebat el. 

— Nu contează. Alege tu. 

— Zi-mi adresa ta. 

l-a explicat cum să ajungă la ea. 

— Ajung cât de repede, a spus el înainte să închidă. 

Cotten s-a întins cu picioarele pe canapea şi şi-a tras perna 
peste faţă. Îi era teamă de faptul că se îndrăgosteşte de un 


preot. 
x 


x x 


— Vrei să intri să bei ceva mai întâi? a întrebat Cotten. Preoţii 
pot să bea, nu? 

— Foarte amuzant, a spus John, zâmbind în clipa în care a 
intrat. 

— Nu o să semene prea mult cu o întâlnire romantică dacă 
bem ceva înainte să ieşim, nu? 

— Un pahar cu ceva de băut ar fi super, a răspuns el, dându-şi 
jos haina. 

Cotten s-a dus spre bucătărie. 

— la un loc, relaxează-te. ţi spun imediat ce opţiuni ai. 


A deschis dulăpiorul şi a scos o sticlă de Mike's Hard 
Limonade, alta pe jumătate goală, de rom Captain Morgans’ şi o 
sticlă pătrată de whiskey Ballentine's. A strigat numele fiecăreia 
în clipa în care le-a scos din dulap, punându-le pe masa de 
bucătărie. 

— Şi mai am şi Absolut, a spus, deschizând frigiderul. 

— Ballantine's e perfect, cu apă şi gheaţă. 

— Tătălui meu îi plăcea whiskyul de sărbători. l-a turnat 
whisky într-un pahar cu fund gros, apoi a adăugat apă plată. In 
majoritatea timpului bea bere, dar ia ocazii scotea pe masă 
whisky. 

Pentru ea şi-a pus un pahar de Absolut cu gheaţă. 

— Poftim, i-a spus, întinzându-i paharul. 

Cotten s-a aşezat pe un scaun aflat în faţa canapelei şi a 
împins un suport de pahar spre el. Era plăcut să-l vadă în haine 
de stradă - o cămaşă bej cu nasturi şi o cravată de mătase de 
culoarea şampaniei, cu un model cu forme geometrice pământii. 
Jacheta sport, maro, era asortată cu pantalonii. Arăta de parcă 
ar fi ieşit direct dintr-un magazin cu haine de bărbaţi şi a intrat 
în apartamentul ei. 

A sorbit din pahar. 

— Arăţi foarte bine. 

— Tocmai gândeam acelaşi lucru despre tine. Roma îţi 
prieşte. 

— Am făcut o rezervare la Taverna din Verdeaţă, a spus el. 

— Perfect. Dar ne plătim fiecare. 

— Nu, nu. Astăzi nu, te scot eu la cină. 

— Atunci fac eu cinste data viitoare. 

— O să vedem. John a mai băut o gură de whisky. Mi-ai spus 
la telefon că e încă ceva ce te nelinişteşte în legătură cu Graalul. 
De ce? 

Cotten a ridicat paharul cu vodcă de pe masă şi l-a lipit de 
buze. Îi plăcea să o bea scoasă din frigider. Din rece ca gheaţa 
devenea caldă şi catifelată când înghiţeai. 

— Am fost în Miami pentru o vacanţă de lucru. Eu şi prietena 
mea am ieşit într-o seară la un festival stradal cubanez. E o 
poveste lungă, dar ideea e că la un moment dat am ajuns 
singură în cadrul unei ceremonii religioase sau al unui ritual 


ciudat - Voodoo, Santeria - ceva de genul. Înainte să ies de- 
acolo, preoteasa care conducea ceremonia mi-a spus aceleaşi 
cuvinte pe care mi le-a şoptit Archer în cripta din Irak. 

Simplul fapt că se gândea la asta îi făcea părul de pe ceafă să 
se ridice. John s-a lăsat pe spate, ca şi cum s-ar fi gândit la ceva. 

— Asta chiar e bizar. 

— Cum ar fi putut unul dintre ei să... ce înseamnă asta? 

John a dat din cap. 

— Chiar nu ştiu. În afara unei coincidenţe uluitoare, nu are 
nicio altă logică. 

S-a tras de lobul urechii. 

— Toată chestia asta a început în clipa în care Archer mi-a 
înmânat Graalul spunând că eu sunt unica persoană care poate 
opri răsăritul, iar acum o nenorocită de preoteasă negresă, 
vrăjitoare, mi-a spus exact aceleaşi cuvinte. A băut o gură mare 
de vodcă. 

— Măcar nu mai eşti în posesia potirului. E deja la capătul 
celălalt al lumii - asta ar trebui să te liniştească într-o măsură. 

Cotten îşi răsucea părul în timp ce vorbea. 

— Ar trebui... dar nu se întâmplă. Am cumva sentimentul că 
asta nu s-a terminat încă. Şi nici măcar nu ştiu ce e asta. 

— Nu te condamn că eşti îngrijorată. Unele persoane ar putea 
considera că toate astea reprezintă un mesaj, dar sunt total în 
ceaţă care ar putea fi acesta. 

Cotten i-a zâmbit. 

— Măcar nu m-ai întrebat dacă sunt sigură că am auzit bine 
ce-a spus femeia. Da, băusem, dar, John, am auzit foarte clar. 
Da, era o grămadă de zgomot în jur, dar nu am inventat chestia 
asta - nu mi-am imaginat-o. Mă crezi, nu-i aşa? 

Şi-a aşezat pe masă paharul pe jumătate gol. 

— Ştii ce? Hai să chemăm un taxi şi îmi povesteşti mai multe 
detalii despre toate astea în drum spre restaurant. Poate că 
lucrurile or să se lege. 

Cotten şi-a netezit fusta, apăsând cu mâna pe genunchi. Va 
trebui să îi povestească totul despre Motnees - lucruri pe care 
nu le-a spus nimănui niciodată, nici măcar mamei sale. 

— John, s-a forţat ea să spună în cele din urmă, mai e ceva ce 
nu ţi-am povestit. 


LIMBA GEMENILOR 


John şi-a terminat scotch-ul, iar Cotten continua să vorbească. 

— Sper să ai o minte foarte deschisă, a început ea, pentru că 
dacă ai şi cea mai mică bănuială că sunt nebună, ceea ce am 
să-ţi povestesc s-ar putea să-ţi confirme această bănuială. A dat 
pe gât paharul de Absolut. OK, hai să începem. A respirat adânc, 
apoi i-a spus: mama a născut gemeni identici. Eu am avut 
norocul să fiu perfect sănătoasă, dar sora mea nu a avut acelaşi 
noroc. A avut o problemă cardiacă şi a murit la puţin timp după 
naştere. Pe măsură ce am crescut, una dintre primele amintiri 
pe care le am este a unei prietene imaginare. Era invizibilă 
pentru toată lumea, dar eu o vedeam la fel de reală cum te văd 
pe tine în clipa asta. Noaptea, mai ales când îmi era frică, trecea 
prin fereastra camerei mele şi plutea într-un colţ al dormitorului, 
aproape de tavan. Mă făcea să mă simt în siguranţă. Alte dăţi 
venea şi stăteam de vorbă până când adormeam. Ne jucam 
împreună aproape în fiecare zi. Am încercat să îi conving pe ai 
mei că era reală, dar mama m-a ignorat, iar tata a râs de mine, 
uneori prefăcându-se că mă crede. Dar, în realitate, niciunul 
dintre ei nu mă lua în serios. Ea mi-a spus că era sora mea 
geamănă. li spuneam Motnees, deşi acesta nu era numele pe 
care i l-au dat părinţii mei la naştere. Era o părticică din lumea 
noastră inventată. 

Cotten se uită la chipul lui John. Văzând că pare interesat în 
mod sincer, a continuat. 

— Motnees şi cu mine aveam o limbă doar a noastră. Nu era 
ceva la care să mă fi gândit - pur şi simplu a fost acolo de la 
început - ca o a doua limbă pe care ştiam să o vorbesc încă de 
mic copil. Mama considera că sunt doar sunete fără sens, 
mormăieli, şi numea asta „limba gemenilor”, din cauza faptului 
că insistam că Motnees era sora mea. De fapt, a fost extrem de 
uimită de faptul că ştiam că am avut o soră. S-a jurat că nu mi-a 
spus niciodată. Considera ca sunt prea copil pentru a putea 
înţelege. Am citit articole despre limba gemenilor - idioglosia e 
termenul ştiinţific pentru ea. Chiar există. E un limbaj pe care 


gemenii îl inventează uneori pentru a comunica unul cu celălalt 
chiar înainte de a învăţa să vorbească limba celor din jurul lor. 
Ai auzit vreodată despre asta? 

— Da, e un fapt destul de cunoscut. 

— Când aveam cam patru ani, m-am îmbolnăvit. A început cu 
o durere la o ureche şi mama mi-a dat o aspirină ca să-mi treacă 
durerea. Dar era mai mult de atât - era o gripă. M-am făcut mai 
bine, dar două săptămâni mai târziu m-am îmbolnăvit extrem de 
rău. Ai mei au chemat doctorul, care a descoperit că aveam 
ficatul şi splina mult mărite. A întrebat-o pe mama dacă mi-a dat 
aspirină când am avut gripă. Când mama i-a răspuns că da, 
doctorul a bănuit că am sindromul Reyes. A pus-o pe mama să 
mă ducă direct la spital - la terapie intensivă. Am aflat ulterior 
că în cazul sindromului Reyes fiecare minut contează - starea se 
agravează extrem de repede. Ajunşi la spital, mi-au luat repede 
sânge, mi-au pus o perfuzie şi m-au dus într-un separeu. După 
câteva ore am aflat că nu era vorba de Reyes. Mi-am revenit 
destul cât să pot merge acasă, dar pe parcursul următoarelor 
luni am avut mai multe simptome îngrijorătoare. Splina mi-a 
rămas mărită, iar analizele indicau că sunt în continuare 
bolnavă, dar doctorii nu ştiau ce am. Într-o după-amiază 
mergeam pe tricicletă spre cutia poştală împreună cu mama şi, 
în timp ce ea lua scrisorile, am ieşit în drum. O camionetă m-a 
ocolit milimetric. Mama a auzit scârţâitul roţilor, m-a luat în 
braţe şi mi-a tras o palmă peste fund. O speriasem şi mi-a spus 
să nu mai ies niciodată pe stradă aşa. In aceeaşi seară, când mă 
schimba pentru culcare, a văzut mici urme de sânge pe coapsa 
mea - sânge chiar pe suprafaţa pielii - în forma mâinii ei. A doua 
zi, m-a dus la doctor, care a întrebat-o cât de tare m-a lovit. 
Mama i-a spus că m-a lovit cât să ţin minte să nu mai ies 
vreodată pe drum, dar în niciun caz atât de tare încât să-mi lase 
acele urme. Doctorul m-a examinat atent, mama fiind sigură că 
vroia să verifice dacă am fost abuzată, ceea ce bineînţeles nu 
era cazul. Apoi, după o săptămână sau două, mama îmi făcea 
baie, când a observat urme de sânge de la subraţ până pe 
spate. L-a chemat pe tata să se uite şi el. El i-a spus că ne 
jucasem în acea după-amiază şi că m-a ridicat în sus, prinzându- 
mă de mâini şi ridicându-mă în sus pentru a mă învârti. Urmele 


erau de la mâinile lui. Tata a fost atât de afectat de ideea că mi- 
a făcut rău, încât a plâns. 

Cotten şi-a dres glasul, încercând să-şi pună ordine în 
amintiri. 

— A doua zi am fost din nou la doctor. Ne-a trimis la spitalul 
Universităţii din Ohio - Bowling Green - iar specialiştii de acolo 
au suspectat că ar putea fi vorba de limfomă sau de leucemie. 
M-au programat pentru o biopsie a limfei şi una a măduvei. Din 
fericire, eram prea mică pentru a înţelege gravitatea situaţiei. În 
noaptea de dinaintea operaţiei a fost o furtună teribilă. In timp 
ce mama dormea pe un scaun de lângă patul meu, Motnees şi-a 
făcut apariţia. Mi-a şoptit că totul va fi bine, că boala va 
dispărea. De asemenea, mi-a spus că era ultima dată când o voi 
vedea. În ziua următoare doctorii au făcut biopsiile, iar 
rezultatele au dovedit că nu eram bolnavă de absolut nimic. 
Toate simptomele dispăruseră. Eram o fetiţă perfect sănătoasă. 

— E o poveste foarte frumoasă, a spus John. 

Mai era ceva ce trebuia să îi spună. Îşi muşca buza de jos 

— Toate simptomele au dispărut - brusc, gata, pufff. Doctorii 
nu au avut nicio explicaţie. Dar eu ştiam ce se întâmplase. 
Motnees mi-a luat boala. Nu am mai văzut-o niciodată. 

Cotten s-a oprit. Acum aruncase bomba. Stătea cu spatele 
drept şi îl privea. 

— Asta e partea care e cel mai greu de înţeles, John. Limba în 
care Motnees vorbea cu mine e aceeaşi limbă cu cea pe care 
Archer şi bătrâna preoteasă au folosit-o când mi-au spus că eu 


sunt unica. 
* 


x x 


Stând la masa de pe terasa Tavernei din larbă, John i-a spus: 

— Poate că limba pe care o foloseai tu pentru a comunica cu 
sora ta era ceea ce unii numesc limba Raiului. Există multe 
referinţe despre ea. Se numeşte enochiană. Unii spun că e limba 
îngerilor. Ar avea sens dacă Motnees este un înger. 

— Ştii deja că nu cred în toată chestia cu Rai şi lad. Dar poate 
că uneori spiritul sau sufletul celor decedați rămâne aici o 
vreme. Sau poate că sora mea, fiind o geamănă identică, 
provenind din acelaşi ovul, era o parte din mine. Sau poate că 


eram doar un copil cu multă imaginaţie, aşa cum îmi spunea 
mama, şi Motnees era doar în imaginaţia mea. Şi-a tras suflul şi 
s-a întors la aceeaşi întrebare. Lăsând toate la o parte, cum a 
ştiut Archer, cum a ştiut bătrâna să-mi vorbească în acea limbă 
specială? Mă miră chiar şi faptul că eu mi-am amintit-o. 

— Nu ştiu. 

— Nu crezi că sunt nebună? 

l-a zâmbit. 

— Nu aş merge atât de departe. 

— Mulţumesc frumos, a zis ea, uşor ironic. La marginea 
prăpastiei, dar nu în ea? 

— Cotten, consider că eşti o femeie inteligentă şi realistă - în 
niciun caz nu eşti nebună. Tu eşti cea care se îndoieşte de asta. 
Hai să mergem! Ai încredere în tine! 

Cotten şi-a coborât privirea. 

— Uneori asta se dovedeşte a fi extrem de dificil. 

John s-a lăsat pe spate. 

— În fiecare zi se întâmplă în jurul nostru lucruri pe care nu ni 
le putem explica. Unii le numesc miracole şi viziuni, iar alţii le 
explică prin soartă sau noroc - alegerea e a ta. Dar nu trebuie 
să mă convingi că sora ta geamănă ar fi putut fi un înger. Îngerii 
sunt ceva firesc pentru mine. Fac parte din „echipa” mea. 

John a făcut o pauză şi i-a surâs. 

— Din a ta, dar nu din a mea, i-a răspuns ea. 

— Şi aici te înşeli. Nu mai fi atât de încăpăţânată, atât de 
refractară. Cotten, dacă Dumnezeu încearcă să îţi transmită un 
mesaj prin Gabriel Archer sau printr-o bătrână din Miami, chiar 
şi printr-un răvaş dintr-o prăjitură chinezească, lasă-L să o facă. 
Lasă lucrurile să se întâmple. Crezi, în mod sincer, că unele 
evenimente au loc fără motiv? Consideri că noi doi ne aflăm aici 
în seara asta datorită norocului, sorții? Pentru mine asta ar fi cel 
mai înfricoşător lucru posibil. Există un scop chiar şi atunci când 
pare o nebunie să fie aşa - există un plan în ceea ce uneori pare 
să fie haos. Şi noi avem un rol de jucat în acel plan. Dumnezeu 
te va lămuri mai bine atunci când va considera că e momentul. 
OK? 

Cotten s-a întors spre fereastră. 


— O să te rog să mă scuzi dacă nu pot crede cu atâta tărie ca 
tine. 

— În regulă, pot accepta asta. Şi Dumnezeu la fel. Dar măcar 
nu fi atât de reticentă ideii. 

— Tu eşti expertul. 

Îşi dorea să aibă încredere în judecata lui John, în credinţa lui, 
dar îi era o teamă tot mai mare că lucrurile îi scăpau de sub 
control. Încerca Dumnezeu să îi trimită un mesaj sau era pur şi 
simplu distrusă grav? L-a privit pe John şi şi-a alungat gândurile 
negre înapoi în umbră, unde le era locul. 

— Hai să vorbim despre altceva! a zis ea. 

Au pălăvrăgit despre mai multe subiecte, printre care şi 
politica din Orientul Mijlociu şi experienţa prin care a trecut 


acolo. 
* 


x x 


John s-a hotărât să relaxeze conversaţia: 

— Vrei o lecţie de istorie scurtă despre localul ăsta? a 
întrebat-o. 

— Sigur, i-a răspuns Cotten. 

— Uită-te în jurul tău! Acum, încearcă să-ţi imaginezi 
construcţia originală din 1870. Era un saivan ce adăpostea cele 
peste 200 de oi care se plimbau pe aleea principală a Central 
Park. 

Privea cum candelabrele din cristal Waterford luminează 
chipul femeii. În faţa lui se afla această femeie frumoasă care 
avea cu siguranţă un înger păzitor şi ea nici măcar nu credea în 
el. Dar John ştia că undeva, ceva în interiorul ei trebuia să 
creadă - faptul că îşi întorsese faţa dinspre Dumnezeu era doar 
un zid pe care ea l-a creat ca să nu mai sufere, în spatele acelui 
zid se afla o persoană mai apropiată de Dumnezeu decât oricare 
alta. Vorbea despre oi cu o femeie care a avut ocazia să 
vorbească cu un înger, care vorbea limba Raiului. Şi fie că ea 
înţelegea importanţa acestui fapt, fie că nu, ea dăruise lumii cel 
mai important simbol religios al tuturor timpurilor - potirul sfânt. 
Se simţea copleşit de prezenţa ei, o admira profund, dar nu 
putea să îşi exprime aceste sentimente fără ca ea să se simtă 
stânjenită. 


— Nu ai cum să-ţi mai dai seama că aici era un saivan, a spus 
Cotten. 

Chelnerul s-a apropiat de masa lor şi John a comandat o sticlă 
de Pinot Gris. 

— Povesteşte-mi despre Roma, l-a rugat ea. Au demonstrat că 
e vorba de Graal? 

John şi-a aşezat şervetul din bumbac în poală. 

— Nu va putea fi niciodată demonstrat fără să existe o mică 
urmă de îndoială. Va rămâne mereu doar o presupunere bazată 
pe multe dovezi. Modul în care e lucrat metalul, detaliile 
inscripţionate, farfuria lui Archer şi traducerea înscrisului de pe 
ea, sigiliul, pânza, toate astea sunt dovezi - dar nu putem fi 
niciodată absolut siguri. 

— Dar reziduul păstrat sub ceară? E sânge? Sângele lui 
Hristos? 

John şi-a împreunat palmele şi le-a aşezat pe masă. 

— Fără să îndepărtezi ceara şi să iei o probă nu poţi să afli. Ar 
putea fi sânge, ar putea fi orice altceva. l-am presat să facă o 
analiză, dar au refuzat. 

— De ce? Nu îşi doresc să afle? 

— Pentru a putea afla, o parte din sânge ar trebui sacrificat. 
În ochii Vaticanului, asta ar fi practic un sacrilegiu. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu - îmi cer scuze - dar 
Biserica Catolică se află încă în Evul Mediu? 

— Asta am susţinut şi eu - desigur că nu cu aceleaşi cuvinte - 
că Dumnezeu ne-a oferit cunoştinţele necesare şi consider că 
doreşte ca noi să le folosim. Gândeşte-te ce impact ar avea 
asupra întregii creştinătăţi dacă s-ar descoperi că în potir e 
sânge uman, al unui bărbat, grupa 0 negativ - donatorul 
universal. Ce altceva ai putea să aştepţi de la sângele lui 
Hristos? Sângele Său. Trebuie să existe un motiv întemeiat 
pentru care cineva a sigilat şi a protejat conţinutul acelui potir. 
Să vezi ADN-ul. Oare ar fi descoperiţi markerii genetici? Am 
putea analiza ştiinţific dacă există descendenţi ai lui Hristos? 
Ramificaţiile sunt fenomenale. 

— Şi au refuzat chiar şi după discuţia asta? 

— Dacă există cea mai mică şansă ca în interiorul potirului să 
fie sângele lui Hristos, asta e tot ceea ce a rămas din corpul său 


lumesc. Nu mai există nimic altceva. Distrugerea, chiar şi a 
câtorva molecule, e de neconceput. De cele mai multe ori, 
biserica alege poziţia cea mai conservatoare până când nu este 
demonstrat contrariul. De asta religia şi ştiinţa se bat de cele 
mai multe ori cap în cap. 

Cotten a zâmbit. 

— Aşa cum e cazul studiului celulelor stem sau al controlului 
sarcinii. Şi nu e vorba doar de catolici. Fundamentaliştii luptă 
împotriva evoluţiei în fiecare zi. A făcut o pauză. Credeam că 
există un soi de lumină cu care poţi lumina orice material pentru 
a putea vedea dacă cineva a încercat să curețe sângele de pe o 
suprafaţă. Văd mereu chestia asta prin serialele polițiste. Nu ar 
merge aşa? 

— Ar merge, doar că trebuie să sprayezi locul cu luminol mai 
întâi. Dacă ar face asta ar înlătura ceara şi reziduul nu ar mai fi 
protejat. Deci nu ar fi niciodată de acord. 

Chelnerul le-a adus vinul. John l-a gustat - sec şi aromat. A 
încuviinţat chelnerului să toarne în pahare. 

— Uite, a spus Cotten, privind afară prin pavilionul de sticlă. E 
superb. 

— Ştii că ochii îţi lucesc la propriu atunci când admiri ceva - la 
fel şi la Colosseum, ţi s-a luminat întregul chip. 

— Poate că faptul că am crescut dorindu-mi din tot sufletul să 
văd lumea mă face să fiu aşa. Toţi îmi spuneau că sunto 
visătoare, inclusiv mama. Singurul care mă susţinea mereu era 
tata. Mi-a spus că sunt sortită să fac lucruri măreţe. Nu mai 
aveam răbdare să plec în lume. Odată ce am terminat studiile şi 
mi-am găsit primul loc de muncă, abia aşteptam să pot să merg 
în diverse locuri şi să o iau pe mama cu mine. Şi pe ea nu o 
interesa deloc. Considera că dacă ceva e mai departe de o sută 
de kilometri nu merită drumul. Nu am înţeles niciodată gândirea 
ei. Pierdea atât de multe lucruri. 

— Unii oameni sunt mulţumiţi să stea în locul unde s-au 
născut, pentru totdeauna. 

— Dar curiozitatea de a vedea oceanul sau un deşert? Cum 
poate cineva trăi o viaţă întreagă într-un cerc de o sută de 
kilometri? 

John i-a zâmbit. 


— Din multe puncte de vedere, Cotten, cu toţii avem un cerc 
de o sută de kilometri în interiorul căruia ne trăim viaţa. Al meu 
e puţin mai mic de atât - se numeşte guler de preot. 


PAZNICII GRAALULUI 


Cavalerii Templieri au devenit una dintre cele mai bogate şi 
mai puternice organizații din vestul Europei. O creştere a puterii 
şi a influenței cum rareori s-a mai văzut înainte sau după ei. 
Averea acestora a crescut, iar descendenții au păstrat controlul 
asupra majorităţii bunurilor aflate în posesia lor până în zilele 


noastre. 
* 


x x 


Charles Sinclair şedea în spatele mesei din abanos masiv, în 
centrul privat de teleconferinţe al reşedinţei sale. Privea spre 
zidul pe care erau prinse şapte plasme ce nu afişau nicio 
imagine. 

Lângă el, Ben Gearhart s-a întins spre butoanele de control 
încastrate în masă. 

— Suntem gata să îi aducem online. 

Gearhart a apăsat pe primul buton şi monitorul numărul unu 
s-a aprins. Din Vaduz, chipul Cancelarului Lichtensteinului a 
apărut pe monitor. 

— Bună ziua, Charles! 

— Bună Hans, i-a răspuns Sinclair înainte de a-şi nota câteva 
idei pe un caiet. 

Gearhart a apăsat al doilea buton, punând în funcţiune al 
doilea monitor - era CEO-ul Băncii Internaţionale din Zurich. 

Unul câte unul, Gearhart a aprins toate monitoarele, pe 
fiecare dintre ele apărând o altă persoană. Un fost comandant 
din armata sovietică, actualmente şeful Departamentului de 
Apărare al Federaţiei Ruse; un ministru din guvernul Marii 
Britanii; şeful Curţii Supreme de Justiţie din Franţa; din Berlin, 
ministrul german de finanţe; şi din Viena preşedintele şi 
fondatorul GlobalStar, cea mai mare reţea de telecomunicaţii 
din Europa. 

— Puteţi cu toţii să mă vedeţi şi să mă auziţi fără probleme? i- 
a întrebat Sinclair. 


Cele şapte chipuri ce umpleau monitoarele au dat din cap şi 
au răspuns afirmativ. 

— Atunci, să începem! Îndreptându-şi atenţia spre cancelar, l- 
a întrebat: Hans? 

— Mulţumesc, Charles. Domnilor, am plăcerea să raportez că 
din cei două mii şapte sute de membri ai Consiliului de Relaţii 
Externe, peste nouăzeci la sută se află în sfera noastră de 
influenţă. Aceşti membri îşi creează legături în interiorul 
Departamentului de Stat al Americii şi construiesc relaţii cu 
grupurile partenere ale guvernului nostru mondial aflate în 
Canada, Marea Britanie şi Japonia. Acesta este, desigur, un 
element extrem de important pentru a ne putea asigura 
succesul, deoarece CRE se dedică eliminării graniţelor naţionale. 

— Un progres excelent, a spus Sinclair, în timp ce şi ceilalţi 
Paznici reacţionau la rândul lor. 

Ministrul din guvernul britanic a spus: 

— Celelalte două grupuri care s-au dedicat cauzei noastre - 
Comisia Trilaterală şi Grupul European Bilderberg - se află 
ambele aproape complet în sfera noastră de influenţă. După 
cum Ştiţi, Comisia  Trilaterală se concentrează asupra 
problemelor politice şi economice, în timp ce Bilderberg se 
ocupă de partea militară şi strategică. De vreme ce unii dintre 
voi sau asociaţii voştri sunt membri în acele grupuri, nu cred că 
mai e nevoie să vă vorbesc despre realizările noastre fantastice. 

— Daţi-mi voie, domnilor, să vă pun la curent cu reuşitele 
noastre legate de Banca Mondială şi de Fondul Monetar 
Internaţional, a spus bancherul din Zurich. Un mare număr de 
ţări din Lumea a treia au devenit extrem de vulnerabile presiunii 
de a colabora cu Banca Mondială, în condiţiile stabilite de 
aceasta, din cauza datoriilor mari pe care le au deja către 
băncile occidentale. Aceasta se datorează în principal faptului că 
bancherii Trilaterali - bancherii noştri - se găsesc în poziţia de a 
dicta termenii. Nu mai au de unde să ia bani, de unde să ceară 
împrumuturi - aşa că vor fi nevoiţi să folosească banii noştri. 
Vedem asta în fiecare zi. De asemenea, facem progrese în 
tranzitul către o societate fără bani cash, fapt dovedit de 
folosirea tot mai intensă a cardurilor de credit şi debit. 


— Ai dreptate, a aprobat Sinclair. Procesarea ordinelor de 
plată şi, în general, a tranzacţiilor electronice a devenit una 
dintre principalele noastre surse de profit, în special în Statele 
Unite. Previzionăm o cotă de piaţă de şaizeci la sută la sfârşitul 
acestui an. Următorul pas este să punem în circulaţie moneda 
cu cod de bare. 

— Tehnologia banilor cu cod de bare a fost dezvoltată 
împreună cu unii dintre partenerii noştri strategici şi este perfect 
adaptată folosirii în scopuri biomedicale. Noile nano-coduri de 
bare, create din argint şi aur, sunt atât de mici, încât într-un 
singur centimetru încap câteva sute de mii. Puteţi bineînţeles 
vedea aplicaţiile - le vom putea folosi pentru a monitoriza 
poziţia cetăţenilor. 

— Care e răspunsul opiniei publice la prezentarea 
candidatului tău la preşedinţie? a întrebat bossul de la 
GlobalStar. 

— După cum ştiţi, a vorbit Sinclair, l-am pregătit pe Robert 
Wingate de ceva timp şi, ţinând cont de primele reacţii, consider 
că se va descurca foarte bine. 

Generalul rus a luat cuvântul. 

— Sursele mele m-au informat că Wingate are ceva probleme 
personale, care i-ar putea pune în pericol candidatura. 

— Sunt conştient de această problemă. Luăm deja toate 
măsurile necesare pentru a rezolva acest mic amănunt, i-a 
răspuns Sinclair. Nu vedem niciun motiv întemeiat pentru care 
să ne modificăm planificarea sau obiectivele. 

— Dar femeia care a descoperit potirul? a întrebat şeful 
justiţiei franceze. Reprezintă un pericol? 

— Monitorizăm acest aspect, a venit răspunsul lui Sinclair. 
Vom vedea ce trebuie făcut. 

— Şi când mergi la Vatican, Charles? a întrebat preşedintele 
GlobalStar. 

— Voi pleca la sfârşitul săptămânii. 

— Ce te face să crezi că îl poţi convinge pe cardinal să ne facă 
pe plac? 

— Eminenta Sa îşi doreşte un singur lucru în viaţă, iar eu sunt 
singura persoană care îi poate oferi acel lucru. Cel puţin asta am 
să îl fac să creadă. Sinclair a zâmbit larg. Slăbiciunile 


cardinalului lanucci sunt credinţa sa nemărginită şi convingerea 
că va fi răsplătit pentru devotamentul său. 

— Sper să nu te înşeli. 

Sinclair se ridică în picioare. 

— Domnilor, de secole întregi, obiectivul Paznicilor a fost să 
unească naţiunile lumii într-un imperiu mondial. Visul de a ne 
întoarce într-un veac precum cel al Romei antice, în care 
cetăţenii puteau călători în siguranţă mii de kilometri, vorbind 
peste tot aceeaşi limbă, fiind guvernaţi de aceleaşi legi, folosind 
aceeaşi monedă, acest vis e tot mai aproape de a deveni 
realitate. Vom realiza acest lucru deoarece ne aflăm în faţa 
pragului celei de-a Doua Veniri a lui lisus Hristos. Aşa cum spune 
profeția, El se va întoarce precum un hoţ în toiul nopţii - şi 
nimeni nu va şti ora sau ziua. Ei bine, vă anunţ că noi vom şti 
ziua - vom alege ora. El ne va conduce într-o nouă eră - una în 
care toţi vor asculta de cuvântul Său. Sinclair şi-a deschis 
braţele. Şi El va zice exact ceea ce îi vom spune noi. 


BLASFEMIE 


„Uriaşele posibilități oferite de progresul ştiinţific și 
tehnologic, cât şi fenomenul globalizării, care se extinde treptat 
în tot mai multe domenii, ne cer să fim mereu deschişi 
dialogului cu fiecare persoană, cu fiecare eveniment social, 
având mereu intenţia de a-i oferi fiecăruia un motiv pentru care 
să poarte în suflet speranță”. 


— Papa loan Paul al II-lea - la primirea a 44 de noi cardinali în 


timpul consistoriului, 21 februarie 2001. 
x 


x x 

— Eminenţă, vă mulţumesc că aţi acceptat să mă primiţi atât 
de repede. 

Charles Sinclair se afla în mijlocul biroului cardinalului, cu 
mâna întinsă. 

— Cum aş putea să refuz o persoană cu statutul pe care îi 
aveţi dumneavoastră? Cardinalul lanucci şi-a ocolit biroul pentru 
a-l întâmpina pe laureatul Premiului Nobel. E o onoare şi un 
privilegiu să mă aflu în prezenţa unui savant atât de important, 
chiar şi dacă nu avem acelaşi mod de a privi unele dintre 
aspectele cercetărilor dumneavoastră. 

A zâmbit larg pentru a îndulci ultimul comentariu. De fapt, 
Sinclair a fost în centrul multor discuţii extrem de aprinse în 
Vatican, legate atât de teorie, cât şi de etică. Perspectiva donării 
umane reprezenta unul dintre cele mai controversate subiecte 
pe care dogma papală trebuia să le înfrunte. 

— Sunteţi prea bun cu mine. 

Sinclair i-a strâns mâna cardinalului. În cealaltă mână ţinea o 
servietă argintie din titaniu. 

— Vă rog! 

Cardinalul lanucci l-a invitat să se aşeze pe un scaun cu 
tapiseria încărcată de broderie - picioarele acestuia se terminau 
cu gheare de leu ce păreau să se înfigă în uriaşul covor oriental. 
Intors la biroul său, cardinalul a întrebat: 


— Cum a fost călătoria? 

— Splendidă. Rața cu portocale a fost de vis. 

— Mâncarea gourmet servită în avion e ceva tot mai rar în 
zilele noastre. Singura dată când am primit mâncare bună din 
partea unei linii aeriene a fost când am zburat cu Sfântul 
Părinte. 

A zâmbit. Vrând să treacă mai repede peste introducere, a 
întrebat: 

— Ce poate să facă Sfântul Scaun pentru dumneavoastră, dr. 
Sinclair? 

— Poate că întrebarea este ce pot eu face pentru 
dumneavoastră, Eminenţă. 

— Şi despre ce ar putea fi vorba? 

— Puteţi să îmi daţi asigurări că nu vom fi întrerupţi în 
următoarea oră? 

lanucci a aruncat o privire pe agendă înainte de a ridica 
receptorul pentru a da indicaţia să nu fie deranjat. 

— Vă bucuraţi de toată atenţia mea, dr. Sinclair. Dar jumătate 
de oră este tot ceea ce vă pot oferi. 

— În cazul ăsta, este tot ceea ce pot cere. Sinclair s-a lăsat pe 
spate, şi-a pus diplomatul pe genunchi şi şi-a aşezat mâinile pe 
el. Credeţi că Biblia conţine cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu? 

Cardinalul şi-a dus mâna la gură şi a tuşit încet. 

— Bineînţeles, dr. Sinclair, a răspuns, uşor indignat. 

— Atunci consideraţi că ea conţine viziunea Domnului asupra 
destinului nostru final. 

— Da. 

Sinclair a surâs. 

— Un sfert din Biblie o reprezintă profeţiile, şi nu trebuie să 
ignorăm sau să negăm niciun fragment. Vă amintiţi ce spune 
apostolul Pavel în Faptele Apostolilor despre evrei: pentru că nu 
au ascultat vocile profeților lor au ajuns să înfăptuiască de fapt 
profeția, condamnându-l pe lisus. 

Cardinalul s-a înclinat în faţă. 

— Dr. Sinclair, chiar credeţi că am ajuns în această poziţie 
fără să ştiu ce conţine Biblia? 

— Cu siguranţă că nu. Şi vă rog să nu vă simţiţi ofensat. Dar 
trebuie să vă pregătesc pentru ceea ce vă voi spune. Vreau să 


vă amintiţi Apocalipsa, când se spune „lată, stau la uşă şi bat; 
de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el“. 
Eminenţă, cred că astăzi Dumnezeu bate la uşa noastră. Nu 
trebuie să ne facem că nu auzim profeţiile. 

— Lecţia dumneavoastră asupra studiului Bibliei mi se pare 
plictisitoare, doctore. 

— Vă rog să mai aveţi puţină răbdare Eminenţă, îmi voi 
prezenta ideea foarte curând. 

Cardinalul a aprobat, dând din cap fără convingere - avea un 
program încărcat şi începuse să devină enervat de explicaţiile 
pe un ton doctoral ale lui Sinclair. 

— Imi puteţi descrie viziunea dumneavoastră asupra celei de- 
a Doua Veniri? a întrebat Sinclair. 

lanucci bătea cu arătătorul pe picior. Oare unde vroia Sinclair 
să ajungă? 

— Intrebarea e interesantă. Se pare că subiectul e unul destul 
de popular, acoperit de tot mai multe cărţi - sunt numite ficţiune 
apocaliptică. Ei bine, în sensul clasic suntem învăţaţi că Hristos 
se va întoarce într-o luptă triumfală a binelui împotriva răului, 
strângându-i de partea sa pe cei care au fost credincioşi şi 
purtându-i pe aceştia spre pace şi fericire eternă. Un model 
foarte bun pentru pictori renascentişti, dr. Sinclair, dar probabil 
diferit de realitate. 

— Exact. 

— Nimeni nu ştie cu siguranţă când sau cum se va întoarce 
Hristos. Profeţia este acolo în Biblie, dar există zeci de 
interpretări. Trebuie să fim de acord, însă, cu faptul că există 
multe semne ale întoarcerii Sale. Desigur că timpul este relativ. 
Cât de curând va veni El este ceva ce poate fi presupus de 
oricine citeşte scripturile. E un răspuns mulţumitor pentru 
dumneavoastră, doctore? 

Ochii lui Sinclair sclipeau de mulţumire. lanucci îşi bătea capul 
încercând să înţeleagă ce din răspunsul lui i-a dat atâta 
satisfacţie lui Sinclair, şi mai ales de ce doctorul nu îi dădea un 
răspuns. 

Într-un final, Sinclair a vorbit. 

— Eminenţă, nu numai că ştiu când va veni Hristos, dar şi 
cum. 


lanucci a marşat. 

— Adică aveţi o teorie? 

— Nu e o teorie. Pur şi simplu ştiu. 

— Dr. Sinclair, de-a lungul veacurilor mulţi oameni şi-au 
dedicat vieţile ca să studieze şi să investigheze scripturile 
pentru a afla acest lucru. 

Din nou, un zâmbet vag străbătea chipul lui Sinclair, fără ca el 
să spună ceva. 

— Credeţi că puteţi prezice când va veni Mântuitorul pentru a 
doua oară şi aţi făcut atâta drum pentru a împărtăşi asta cu 
mine? a continuat lanucci. 

— Trebuie, Eminenţă, pentru că fără dumneavoastră nu se 
poate întâmpla asta. 

lanucci s-a lăsat pe spate în scaun, împreunându-şi mâinile pe 
burtă. Se întreba dacă faimosul om de ştiinţă se alăturase 
vreunui cult al Zilei de Apoi. Linia dintre geniu şi nebunie... Se 
hotări să îi mai facă puţin pe plac lui Sinclair înainte de a-l goni. 

— Vă ascult, doctore. 

— Majoritatea celor ce răspândesc cuvântul Domnului văd 
profeţiile ca o dovadă a faptului că Apocalipsa se apropie. Dar 
se leagă în mod eronat de focul şi pucioasa din Biblie. 
Apocalipsa trebuie considerată a fi promisiunea lui Dumnezeu 
că ni-L va trimite pe fiul său printre noi a doua oară, pentru ca 
omenirea să se bucure, în sfârşit, de pace - Raiul pe pământ. 
Cine poate stabili în ce mod se va întoarce Hristos pe pământ? 
Dacă întoarcerea Sa se va produce într-un mod la care nimeni 
nu s-a gândit - un mod care se foloseşte de timpurile actuale, 
de tehnologia existentă? Consider că noi doi am fost selectaţi - 
aleşi de Dumnezeu pentru a veghea ca aceasta să se întâmple. 
Recent am avut o viziune. Am fost trezit în mijlocul nopţii de o 
lumină albă strălucitoare. La început mi-a fost frică, dar, curând, 
m-a cuprins un sentiment de pace interioară. Am auzit o voce - 
la fel de clar precum dumneavoastră mă auziţi pe mine acum. 
Vocea citea din scripturi. „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul 
şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu 
vor mânca împreună şi un copil îi va paşte”... Nu sunt religia şi 
ştiinţa mereu în contradicţie - lupul şi mielul? Dar profeția spune 
că vom sta laolaltă, călăuziţi de un obiectiv comun. Şi, precum 


aceste discipline ale noastre, întreaga lume ne va urma - viţelul, 
leopardul, leul, căprioara. Pacea se apropie. Şi acordaţi atenţie 
la aceste cuvinte: un copi/ îi va paşte. Aceste cuvinte m-au făcut 
să văd clar planul lui Dumnezeu. Aceste cuvinte mi-au dezvăluit 
rostul meu pe pământ - şi rostul dumneavoastră, Eminenţă. Din 
acea noapte, întreaga mea viaţă s-a schimbat. 

— Şi care este rostul dumneavoastră doctore, şi al meu? 

— Dumnezeu mi-a dăruit nişte abilităţi remarcabile, Eminenţă, 
la fel cum v-a binecuvântat şi pe dumneavoastră cu atâtea. 
Cunoştinţele mele de genetică mi-au permis să perfecţionez 
metoda de reproducere a unui om folosind ADN-ul său. lar 
Dumnezeu v-a binecuvântat pe dumneavoastră să fiţi un mare 
lider spiritual care să păstorească biserica lui Hristos şi să o 
pregătească pentru Judecata de Apoi. Ne-a condus, ne-a 
călăuzit, ne-a adus împreună în această zi. Fiecare decizie pe 
care am luat-o de-a lungul vieţii a fost guvernată de acest fapt 
inevitabil şi sacru. Avem mijloacele şi puterea să ne împlinim 
destinele. 

— Nu cred că vă urmăresc doctore. Despre ce fapt inevitabil e 
vorba? Ce legătură au genetica şi clonarea cu planul Domnului 
pentru fiecare dintre noi? 

— Dumnezeu a avut grijă ca în posesia dumneavoastră să 
ajungă potirul de la Cina cea de Taină - potirul în care a fost 
strâns sângele lui Hristos. Ascuns secole de-a rândul într-un 
mormânt întunecat, aceasta este singura rămăşiţă rămasă în 
urma trecerii lui lisus Hristos pe pământ. Sub acel strat 
protector din ceară de albine se află sângele lui Hristos - sânge 
care conţine secretul ADN-ului său. Este un dar de la Dumnezeu 
- un mijloc de a ajunge la final. lar finalul este cel spre care ne- 
a dus chiar El - planul său divin. lehova a făcut ca acel potir să 
ajungă la dumneavoastră, liderul spiritual pe care l-a ales dintre 
atâţia alţii. Şi a făcut în aşa fel încât acel potir să ajungă în 
mâinile dumneavoastră acum, când tehnologia e pregătită. lisus 
Hristos, fiul Domnului, Mesia, se întoarce. lar noi am fost aleşi să 
îndeplinim munca Domnului. 

— Sugeraţi să vă predau potirul lui Hristos pentru ca să puteţi 
dona? 


lanucci a strâns pumnul şi a lovit în birou, ridicându-se în 
picioare. 

— E o blasfemie. leşiţi afară! Acum! 

— Nu mă surprinde reacţia dumneavoastră, Eminenţă. Sunt 
concepte la care nu reflectăm prea des. În special un om ca 
dumneavoastră. Tot ceea ce vă cer este să vă gândiţi la tot ce 
v-am spus. Şi când o faceţi, ţineţi cont de momentele din istorie 
în care un concept neobişnuit, controversat, a fost propus şi 
catalogat drept blasfemie, pentru ca ulterior să se dovedească a 
fi adevărat. 

Sinclair a scos din buzunar o bucată de hârtie împăturită şi a 
pus-o pe biroul cardinalului 

— Gândiţi-vă la asta. Rugaţi-vă. Dumnezeu vă aşteaptă. 

— leşiţi, i-a răspuns lanucci, cu o voce înceată, dezgustată. 

Sinclair a dat din cap, ridicându-se. S-a întors şi a ieşit, cu 
servieta în mână. 

lanucci s-a aşezat. Înainte de a ridica şi a deschide hârtia 
împăturită, a fixat-o pentru câteva zeci de secunde. După ce a 
citit nota, a strâns hârtia în pumn. Încercând să nu se mai 
gândească la cele întâmplate, s-a uitat peste agendă şi a dat un 
telefon să verifice starea lucrărilor de restaurare la un Raphael 
achiziţionat recent. 

Dar nu-şi putea lua gândul, nu se putea concentra la nimic 
altceva în afară de cuvintele lui Sinclair. După ce a terminat 
convorbirea, în loc să pună receptorul în furcă, a rămas cu 
degetul apăsat pe butonul de închidere. Stătea nemişcat, de 
parcă timpul se oprise. După câteva clipe a eliberat butonul şi 
şi-a sunat asistentul. 

— Anulează-mi toate întâlnirile, a spus. Voi fi plecat restul 
zilei. 

lanucci şi-a părăsit biroul şi a închis uşa. Era atât de 
îngândurat, încât a trecut pe lângă mai mulţi cunoscuţi fără să-i 
salute. 

Dumnezeule, dacă Sinclair avea dreptate? Dacă e dat ca 
Hristos să se întoarcă în felul în care spune el? 

Ajuns în apartamentul său, lanucci a căzut în genunchi lângă 
pat, sprijinindu-se cu coatele de saltea, aruncând pe cearceaf 


bucata de hârtie mototolită. Se ruga ca Dumnezeu să îl ghideze, 
să îi spună cum va fi. 

Restul zilei şi-a petrecut-o în rugăciune şi citind din scripturi. 
La apus s-a dus la fereastră pentru a privi cum cerul se 
transformă din auriu în stacojiu şi apoi în purpuriu. Oare 
Dumnezeu l-a luat în palma Sa încă din primii săi ani şi l-a purtat 
pe un drum al cărui capăt era acest moment? Ştiuse 
dintotdeauna că Dumnezeu îl favorizează - ştia dintotdeauna că 
menirea sa era să ajungă sus, să conducă Biserica. Fiecare 
celulă din corpul său era îndoctrinată cu această idee. Nu 
îndrăznise niciodată să se gândească că ar putea fi vorba de 
mai mult. Poate că destinul său nu era să conducă biserica, ci 
întreaga umanitate. Ar fi putut fi posibil ca Cel de Sus să îi fi 
încredinţat lui Cea de-a Doua Venire? 

Lacrimile cardinalului cădeau pe mâinile sale împreunate. A 
plâns până când trupul său tremura, epuizat. Sigur că va auzi 
corul îngerilor, şi-a aţintit privirea asupra crucifixului de pe 
perete. 

Cardinalul stătea pe marginea patului şi desfăcea hârtia pe 
care Sinclair i-o dăduse, citind din nou numele hotelului şi 
numărul camerei. 

Apoi s-a întins spre telefon. 


SEMNUL 


Cardinalul şi-a privit ceasul. Îi spusese lui Sinclair să vină la 
11.00. Era deja 11.10. Bătea cu degetele în birou. Poate că nu ar 
fi trebuit să îl sune pe genetician. Dar trebuia să afle mai multe 
- cel puţin ceva din el îşi dorea lucrul ăsta. Pe de o parte, nega 
cu îndârjire logica lui Sinclair. Era, cu siguranţă, cea mai 
blasfemică idee, chiar şi dacă ţineai cont de modul libertin de 
gândire al lumii moderne. Dar undeva în subconştientul minţii 
sale, lanucci îşi punea încontinuu aceleaşi întrebări. Dacă acesta 
era testul său final de credinţă? Dacă clonarea umană este 
modul prin care Hristos se va întoarce - lupul va sta laolaltă cu 
mielul, Biserica şi ştiinţa vor lucra împreună, precum leul şi 
căprioara? Şi cum va fi el judecat dacă va ignora cuvântul lui 
Dumnezeu? Cu alte cuvinte, ce ar fi dacă Sinclair are dreptate? 

Zbârnâitul telefonului l-a speriat pe lanucci. A ridicat 
receptorul, a ascultat şi apoi a răspuns: 

— Pofteşte-l înăuntru! 

În clipa în care uşa a început să se deschidă, cardinalul s-a 
ridicat în picioare şi şi-a netezit veşmântul. 

— Bună dimineaţa, dr. Sinclair! 

A făcut un gest cu mâna spre scaunul din faţa lui. 

— Eminenţă, a răspuns Sinclair, salutându-l cu o uşoară 
înclinare a capului. Exact ca în ziua precedentă, s-a aşezat jos, 
cu valiza pe genunchi. Mă bucur să văd că v-aţi decis să luaţi în 
seamă ceea ce am de spus. 

— Vă rog să nu interpretaţi greşit invitaţia mea. Nu mi-am 
schimbat părerea, dar vreau să aud pe ce vă fundamentaţi 
teoria. Voi putea măcar să am oportunitatea să o combat. 

— Înţelepciunea dumneavoastră e încă o dovadă a motivului 
pentru care Dumnezeu v-a ales pentru această misiune. 

— Nu sunt interesat să aud  dulcegării din partea 
dumneavoastră, doctore. Dacă îmi amintesc bine, începusem o 
discuţie despre modul în care Mesia se va întoarce. 

— Exact. A Doua Sa Venire nu va fi exact aşa cum e văzută în 
mod tradiţional. Bineînţeles că loan, Matei, Ezechiel - toţi cei 


care au scris despre întoarcerea lui Hristos pe pământ nu aveau 
cum să o descrie exact. Cum ar fi putut ei să-şi explice nişte 
obiecte precum un telefon, un avion, ca să nu mai vorbesc de 
ADN? Hristos se întoarce într-o lume modernă, în lumea noastră, 
pentru a o conduce. Nimeni nu a putut să precizeze cum şi când 
se va întâmpla, deoarece acest eveniment a fost descris de 
oameni care au trăit cu două mii de ani în urmă. Dar în urma 
viziunii pe care am avut-o, totul a devenit foarte limpede. 
Întoarcerea lui Hristos e la îndemână, iar noi doi am fost aleşi 
pentru a o face posibilă. Matei, douăzeci şi patru - întrebat când 
se va întoarce, Hristos a răspuns că va fi o vreme în care 
neamurile se vor ridica unul împotriva altuia, în care va fi 
foamete, vor fi cutremure şi ciumă. A numit aceste lucruri 
„începutul durerilor”. Nu la toate astea suntem martori pe tot 
globul - cutremure, erupții vulcanice, inundaţii, climă 
neobişnuită cu efecte devastatoare? Apocalipsa, capitolul şase, 
versul opt, când Sfântul loan vede calul galben-vânăt - nu e 
adevărat că descoperim încontinuu noi boli ce apar în diferite 
colţuri ale lumii - boli care rezistă oricărui leac inventat de 
oameni? Apocalipsa, capitolul şase, versetul cinci - foamete. 
Peste un miliard de oameni vor suferi de foamete anul acesta. 
Nu este asta ceva uimitor într-o lume ce a reuşit să trimită un 
om pe lună? Scripturile ne învaţă că o singură generaţie, cea 
care este martoră la renaşterea Israelului, va fi martoră şi la 
întoarcerea lui Hristos. Am văzut deja falşii profeţi care îi 
precedă venirea - cei care îşi împing adepţii spre sinucideri în 
masă. Avem în acest moment armele şi tehnologia necesară să 
eradicăm viaţa de pe planetă. Oare acest fapt nu explică 
profeţiile ce vorbesc de atacuri din aer, de otrăvirea a unei 
treimi din planetă, de moartea a miliarde de oameni? Planul lui 
Dumnezeu a fost trasat acum mii de ani şi se află în 
desfăşurare. A sosit timpul. Mâna sa divină ne-a adus împreună 
- pe dumneavoastră, ca prinţ al Bisericii, şi pe mine, un slujitor 
nedemn căruia Dumnezeu i-a oferit darul cunoaşterii pentru ca 
dorinţa Lui să poată fi înfăptuită, pentru ca fiul Lui să trăiască 
din nou. Trebuie să avem curajul să facem ceea ce Ne cere - să 
fim instrumentele Tatălui. Sinclair îl privea fix pe lanucci. Aveţi 
curajul să vă dedicați acestei sarcini, Eminenţă? 


Lui lanucci gândurile îi fluturau prin minte precum liliecii într-o 
peşteră - încerca să înţeleagă ceva din ceea ce spusese Sinclair, 
străbătea cu gândul toate textele religioase cu care crescuse, şi 
nu numai - Isaia, Daniel, Luca, Zaharia - căutând o confirmare. 
Ceea ce spunea Sinclair părea logic. Dar contrazicea toate 
principiile în care cardinalul credea şi pe care le învățase. Poate 
că omul era nebun. Da, ăsta era răspunsul. Sinclair înnebunise - 
obsedat de propria sa putere - condus de un ego uriaş. 

— Sunteţi nebun, i-a spus lanucci, ridicându-se. 

Sinclair a rămas calm, vorbind liniştit. 

— Nu, Eminenţă. Nu numai că sunt perfect sănătos, dar sunt 
chiar inspirat. Gândiţi-vă pentru o clipă. De ce credeţi că potirul 
v-a fost adus dumneavoastră personal? De ce acum? Chiar şi 
Talmudul vorbeşte despre chinurile naşterii lui Mesia... guverne 
iresponsabile, războaie, sărăcie, familii despărțite, dar şi un 
progres tehnologic uriaş - un timp al miracolelor. Nu ar fi un 
miracol ca Hristos să trăiască din nou dintr-o picătură din 
sângele pe care El l-a vărsat pentru noi? În zilele Fecioarei 
Maria, cine putea să îşi imagineze miracolul naşterii imaculate? 
Chiar nu vedeţi? Acesta este miracolul. 

— Greşiţi. Toată ideea e greşită, răspunse cardinalul, care, 
simțind o strânsoare în coaste, îşi apăsa pieptul cu mâna. Opriţi- 
vă. Nu vreau să mai aud nimic. 

— De unde ştiţi că greşesc? Cuvintele au mai multe înţelesuri, 
Eminenţă. Hristos a spus Binecuvântați sunt cei ce n-au văzut, 
dar cred. El v-a ales. Cum puteţi refuza? 

lanucci s-a întors cu spatele la Sinclair, privind pe fereastră 
spre curtea interioară. 

— O clonă a lui Hristos, chiar de-ar fi posibilă, ar reprezenta 
pur şi simplu o replică, şi nu... Hristos, Mântuitorul. Poate că 
puteţi clona un om, dar cum îi daţi acestuia sufletul 
Mântuitorului nostru? 

Cardinalul s-a întors spre vizitatorul său şi a observat cum 
privirea geneticianului a devenit mai nesigură. 

— Nu pot, a răspuns Sinclair. Cuvintele au plutit în aer, de 
parcă îşi dorea ca lanucci să se gândească la întrebare. Aveţi 
dreptate, ar fi doar o replică... până când Duhul Sfânt pătrunde 
în ea. La fel cum Duhul Sfânt a pătruns în fecioara Maria şi 


aceasta a dat naştere unui copil. Dacă credeţi că asta a fost 
posibil, nu puteţi nega ideea. Şi dumneavoastră aţi fi mentorul 
lui. Copilul va fi misiunea dumneavoastră. Gândiţi-vă. Sunteţi cel 
ales de Dumnezeu. Nu puteţi refuza. 

— Să fiu mentorul copilului Hristos? lanucci nu putea să tragă 
destul aer în plămâni şi, pentru o clipă, inima lui şi-a pierdut 
cadenţa şi a bătut aiurea. A tuşit, apoi şi-a şters transpiraţia de 
pe mustață cu arătătorul. Dar potirul a fost îngropat în deşert 
secole de-a rândul. Este imposibil ca ADN-ul să fie intact.. 

Sinclair continua să zâmbească uşor. 

— Nu e adevărat - din două motive. În primul rând, din punct 
de vedere ştiinţific, chiar dacă globulele roşii s-ar putea să se fi 
distrus de-a lungul mileniilor, materialul nuclear prezent în 
globulele albe rămâne intact sub formă de cromozomi. 
Cromozomii ar trebui să se fi păstrat, deoarece potirul a conţinut 
în prealabil vin, la Cina cea de Taină. Alcoolul ar trebui să fi 
acţionat ca un conservant, împiedicând posibila degradare 
cauzată de diversele bacterii. Pot extrage aceste nuclee şi le pot 
introduce într-un ovul uman. După ce spermatozoizii şi ovulul se 
unesc, procesul este oprit, nucleul diploid este îndepărtat şi 
înlocuit cu nucleul diploid extras din reziduurile din interiorul 
Graalului. E un procedeu similar cu cel în care a fost creată oaia 
Dolly. Zigotului astfel creat i se permite un număr de diviziuni, 
după care este introdus într-o mamă surogat. 

lanucci şi-a ridicat mâna, dând din cap. 

— Toate astea nu înseamnă nimic pentru mine, doctore. 
Nimic. Aţi putea la fel de bine să vorbiţi limba marțiană. 

S-a întors şi s-a aşezat pe scaun. 

— Atunci poate că asta va însemna. ADN-ul s-a păstrat pentru 
că e vorba de sângele lui Hristos - sânge divin. Dumnezeu Tatăl 
a vegheat şi, prin intervenţie divină, l-a păstrat intact. E un timp 
al miracolelor, Eminenţă. 

Impactul raţionamentului lui Sinclair l-a zguduit pe cardinal. 
Adânc în interiorul său, ceva, ca un panou uriaş de sticlă, s-a 
crăpat, s-a spart în mii de cioburi. Poate că Sinclair nu era 
nebun, poate că era perfect sănătos... poate că avea dreptate. 
Incerca să-şi dea seama cum ar putea avea sens toate astea. A 
vorbit cu dificultate: 


— S-a hotărât deja ca ceara să nu fie îndepărtată - nicio altă 
cercetare nu va fi făcută pe marginea aşa-numitului reziduu 
aflat sub aceasta. Nu ţine de mine. Orice încercare de a umbla 
la relicvă ar fi descoperită imediat. 

Sinclair a luat geanta din titaniu şi a aşezat-o pe biroul 
cardinalului. 

— Am o soluţie. 

lanucci privi geanta. A spus o scurtă rugăciune, în gând, 
pentru a primi putere. Avea nevoie de mai multă, de ceva care 
să-i înlăture şi ultima frântură de îndoială. 

— Dr. Sinclair, consider că aveţi o imaginaţie fantastică, dar 
va fi nevoie de mai mult decât teoriile dumneavoastră pentru a 
mă convinge că noi doi - sau oricine altcineva de pe pământ - 
am fost aleşi pentru a duce la bun sfârşit a doua Venire. 

— După ce v-am prezentat toate astea, de ce alt semn mai 
aveţi nevoie? 

Sinapsele din creierul cardinalului s-au aprins precum un foc 
de paie. 

— De unul care să fie indubitabil, a răspuns el. Unul pe care 
să nu îl pot ignora. Telefonul de pe biroul cardinalului a sunat. 
Îmi cer scuze, i-a spus lanucci doctorului înainte de a răspunde. 
A ascultat timp de treizeci de secunde înainte de a aşeza 
receptorul înapoi în furcă. Un fior de gheaţă i-a străbătut corpul, 
fiind nevoit să-şi strângă mâinile pentru a se opri din tremurat. 
S-a cufundat în scaun. Privind în sus, l-a văzut pe Sinclair 
observându-l atent. 

— Vă simţiţi bine, Eminenţă? 

— Sfântul Părinte, a murmurat lanucci. 

— Ce? 

— Sfântul Părinte a murit. 


SĂMÂNTȚA 


Era miezul nopţii când limuzina neagră gonea spre vest pe 
Interstate 10, venind dinspre aeroportul New Orleans 
International. Geamurile fumurii ascundeau interiorul de orice 
privire. Charles Sinclair se cufunda în canapeaua de piele moale, 
bucuros că s-a întors acasă de la Roma. Se simţea însufleţit, 
fiind încântat că şi-a făcut treaba într-un mod convingător. 

— Pari mulţumit Charles, a spus Bătrânul. Să înţeleg că 
lucrurile au mers bine. 

Sinclair se urcase în maşină atât de repede, încât nici nu îl 
observase pe Bătrân stând în întuneric în celălalt colţ. Ochii i se 
adaptau încet la întuneric. 

— Lucrurile au mers bine, a răspuns Sinclair. Credinţa 
puternică a cardinalului îl face să fie alegerea perfectă. Asta, 
împreună cu egoul său. 

Nu mai vorbise cu Bătrânul de la botezul din catedrala St. 
Louis. Sinclair era încă uimit de modul în care îşi pusese întreg 
viitorul în mâinile Bătrânului, fără să aibă nici cea mai mică 
ezitare. 

Totul începuse de pe vremea când Sinclair se lupta să 
găsească răspunsuri ascunse pentru anumite întrebări care îi 
îngheţau pe loc cercetarea. Bătrânul a venit la el şi i-a oferit 
rapid soluţiile ce s-au dovedit a fi corecte, deschizându-i astfel 
calea spre notorietate şi recunoaştere internaţională. Finanţări, 
donaţii şi retribuţii generoase obţinute în urma tururilor de 
lecturi şi seminarii - toate îl făcuseră pe Sinclair să devină unul 
dintre cei mai bogaţi savanţi din lume. Universitățile se luptau 
să îşi asocieze numele cu geneticianul. Corporaţiile făceau 
presiuni asupra sa pentru a accepta să participe în consiliile lor 
de administraţie, recunoscând în mod deschis că sunt interesate 
de prestigiul său. A îmbrăcat rapid haina celebrităţii - sfatul său 
era căutat în toate colţurile globului. 

— Ai apucat să le relatezi celorlalţi Gardieni progresul tău? a 
întrebat Bătrânul. 


— Sunt mulţumiţi. Suntem aproape să ne atingem obiectivele 
- nimic nu ne mai stă în cale. 

— Cu excepţia femeii. 

— Vă referiţi la reporteră? Dar am presupus că, odată ce 
potirul nu se mai află în posesia ei, nu mai reprezintă o 
ameninţare. 

— Crezi că faptul că Archer i-a dat ei relicva şi că acum 
încearcă să îl compromită pe Wingate e o coincidenţă? Un fior a 
străbătut corpul lui Sinclair - cuvintele Bătrânului tăiau precum 
un bisturiu. A fost aleasă. Totul e conform unui plan, Charles. 

— Despre ce vorbiţi? E doar o reporteră de ştiri - chiar 
începătoare. A descoperit o poveste, a relatat-o, şi-a creat ceva 
notorietate şi a trecut mai departe. In plus, toţi reporterii îi dau 
târcoale lui Wingate. Palmele lui Sinclair s-au răcit. Subsuorile i 
s-au umezit. Cum adică a fost aleasă? 

— Cum să spun asta ca să te fac să înţelegi? E ceva 
complicat, la un nivel foarte înalt şi dificil de înţeles de tine. A 
tăcut pentru câteva clipe, privind cum oraşul fuge pe lângă 
maşină; privea pe geam de parcă îşi căuta cuvintele. Cu nişte 
ani în urmă, un fost asociat m-a trădat - s-a înteles cu 
adversarul meu. Era slab, nu făcea faţă... vieții. Atât de patetic, 
a murit de propria sa mână. În cadrul contractului şi-a oferit 
sămânţa, pe fiica sa. Reportera este ea. 

Sinclair simţea cum i se strânge stomacul. Adversar? 
Înţelegere? Şi-a oferit sămânța? Aerul i se părea mai rar, respira 
mai greu. Nu vorbiseră niciodată despre cine era Bătrânul - 
Sinclair făcuse asta în mod intenţionat. Neîntrebând, putea să 
nu ştie. Şi neştiind, putea dormi noaptea. Dar, odată cu aceste 
ultime descoperiri, nu mai putea rămâne la fel de ignorant - nu 
se mai putea preface că Bătrânul e doar un consultant genial. 
Sinclair era aproape de a trece peste o limită. Gustase din 
fructele pe care i le oferise Bătrânul - faimă, avere, putere - 
ştiind că nici nu se pot compara cu ceea ce urma să primească 
în Noua Lume la construcţia căreia participa. Acum trebuia să ia 
o decizie. Şi-a amintit întrebarea pe care reporterul pe probleme 
ştiinţifice al revistei Time i-a pus-o - câştigăm de fiecare dată? 

Nu mai exista cale de întoarcere. 


— Atunci Stone este ghidată de mâna Domnului? a întrebat 
Sinclair. 

— Da, a venit răspunsul Bătrânului. Singurul nostru avantaj 
este că nu şi-a descoperit încă adevărata natură. Ultima dată 
când am vorbit, m-am oferit să îmi pun un vechi prieten să se 
ocupe de această problemă. De atunci, am mai vorbit cu el de 
câteva ori. Mi-a spus că te-a contactat, dar că ai refuzat ajutorul 
său. 

— l-am spus că nu avem nevoie de ajutorul lui în acest 
moment. 

— Dar ai nevoie, Charles. Şi el este cel care te poate ajuta. 
Poate să obţină informaţii vitale, care să ne ajute să nu scăpăm 
această problemă de sub control. 

Sinclair avea nevoie de informaţii directe, clare, nu de 
ghicitorile Bătrânului. 

— Dar Stone pare atât de slabă, confuză. Vulnerabilă. 

— Nu o subestima. Ceea ce ţie îţi par slăbiciuni sunt de fapt 
punctele ei tari. Trebuie să-i distragi atenţia, să o încetineşti 
până când proiectul va fi gata. 

Până acum câteva clipe, Cotten Stone era ceva neimportant - 
nu mai reprezenta o grijă. Acum Sinclair se găsea în faţa unui alt 
set de provocări. Dar înainte să se ocupe de acestea, trebuia să 
pună întrebarea care nu i-a dat pace încă de la început - 
întrebarea legată chiar de potir. 

— Incă nu există nicio confirmare ştiinţifică asupra faptului că 
relicva e reală şi că reziduul din interior e cu adevărat sânge, a 
spus Sinclair. Vaticanul a refuzat să facă vreun test. Până una 
alta sunt doar presupunerile dumneavoastră. 

— Încă mai ai rezerve? Atât de puţină încredere... Te-am 
înşelat eu vreodată cu ceva? Ti-am spus vreodată ceva ce s-a 
dovedit a fi neadevărat? 

— Dar ne bazăm numai pe cuvântul dumneavoastră. Sunteţi 
absolut sigur că relicva e autentică? 

— Charles, ştiu că ţi-e greu să realizezi profunzimea lucrurilor 
cu care ai de-a face. Ai încredere în mine, potirul este autentic, 
iar în reziduul din interiorul său este sângele lui Hristos. 

— Cum puteţi fi atât de sigur? 


— Pentru că am fost acolo când L-au crucificat, i-a zâmbit 
Bătrânul lui Sinclair. Eu sunt cel care a sigilat potirul. 


ARHIVELE SECRETE 


Paşii cardinalului abia se auzeau de-a lungul coridorului de 
sub Turnul Vânturilor. De-o parte şi de alta, ascunse în umbră, 
se aflau rafturi de cărţi ce, dacă ar fi fost puse cap la cap, s-ar fi 
întins pe mai mult de zece kilometri. Precum o umbră, silueta cu 
cagulă roşie intră în Camera Pergamentelor, ţinând în mână o 
geantă argintie. În jurul său erau strânse mii de documente 
istorice despre care ştia că, din nefericire, erau atacate de o 
ciupercă pe care cei ce le conservau nu au putut-o opri, 
ciupercă ce le colora în violet. 

La două noaptea, holurile ce duceau spre Arhivele Secrete 
erau pustii - ca să se facă economie, doar câteva becuri erau 
aprinse pentru a lumina drumul. Trecând dintr-o insuliţă de 
lumină în alta, lăsa impresia că se află undeva sub pământ. 

Cardinalul trecu pe lângă rafturile pe care se găseau 
transcrierile hotărârilor de la alegerile papale din secolul XV 
încoace. Stomacul i se strângea de nelinişte. Oare numele său 
se va găsi cândva printre cei aleşi? 

Fusese prins cu garda jos atât de către Sinclair, cât şi de 
moartea papei. De zile întregi nu mai putea dormi şi nici nu-i 
mai era foame - ceva neobişnuit pentru el. Se rugase să 
primească un sfat. Credea că, într-un final, Dumnezeu i s-a 
arătat într-un vis, oferindu-i o viziune în care el stătea în 
balconul papal purtând straiele Sfântului Părinte şi ţinând de 
mână un copil. Jos, în piaţă, oamenii se puneau în genunchi în 
faţa sa. În seara asta făcea primii paşi pe cărarea pe care 
Dumnezeu i-o pregătise. Lacrimile îi udau obrajii, se simţea 
împovărat de faptul că, dintre toţi, Dumnezeu l-a ales tocmai pe 
el. 

În capătul coridorului se afla o uşă enormă din lemn masiv. 
Fiind Custode al Vaticanului, cardinalul lanucci era singura 
persoană, cu excepţia prefectului, care avea cheia acestei uşi. A 
introdus-o uşor în broască. Făcând un uşor clic, încuietoarea a 
lăsat uşa să se deschidă. 


lanucci a intrat în zona cea mai veche a arhivelor, acolo unde 
erau păstrate obiectele cele mai vechi şi mai de preţ. Pe un zid 
al seifului erau dulapuri uriaşe în care se găseau straiele de 
luptă ale lui Paul al V-lea, acel papă din familia Borghese care a 
înfiinţat arhivele. Colecții de o valoare incomensurabilă, 
conţinând scrisori şi documente ce datau chiar şi din secolul XI 
erau păstrate aici, inclusiv scrisori ale lui Khan din Mongolia; 
notițe ale lui Michelangelo adresate papei; petiția lui Henry al 
VIII-lea prin care cerea anularea căsătoriei sale cu Caterina de 
Aragon; ultima scrisoare a lui Mary Stuart, scrisă cu doar câteva 
zile înainte de a fi ucisă de către Elisabeta; o scrisoare din 1655 
prin care o împărăteasă din dinastia Ming cerea să fie trimişi în 
China mai mulţi misionari creştini; dogma originală despre 
Imaculata Conceptie, legată între coperte din catifea bleu, a 
cărei cerneală se îngălbenise în timp, ajungând să pară scrisă cu 
litere de aur. 

Trecerea lor pe calculator i se părea ceva atât de clinic, de 
steril. Pielea i s-a făcut de găină. Preţuia aceste documente ce 
îmbătrâniseră atât de frumos; izul lor de pergament mucegăit 
era un parfum pentru el. Dar înţelegea această nevoie pentru 
tehnologie. Fierul din cerneala lui Michelangelo se oxidase şi 
rugina mânca din literele marelui artist, lăsându-le cu o 
grămadă de mici lipsuri. Ciuperca mov ce părea să fi ajuns peste 
noapte în fiecare ungher se dovedea de neoprit. 
Descompunerea acestor minunate lucrări şi documente câştiga 
războiul dus cu cei care le conservau, obligând astfel Biserica să 
facă apel la tehnologie. Biserica, cea care rămânea mereu în 
urmă, în trecut, îşi scotea acum capul din mlaştină şi păşea în 
noua lume. Lupul şi mielul... 

Sinclair avea dreptate, se gândi cardinalul. Era o altă lume - 
una a tehnologiilor miraculoase. Desigur că Dumnezeu le oferise 
cunoştinţele - deci, desigur, El îşi dorea ca ei să le folosească. 

Trecând prin seif, lanucci a coborât pe o scară largă, în 
spirală, ajungând la un sub-nivel. Acolo jos se găsea un al doilea 
seif închis. Lângă uşă se afla tastatura unei încuietori 
electronice. Tastând codul, cardinalul a aşteptat până ce 
uriaşele zăvoare din uşă s-au deblocat, iar aceasta i s-a deschis 
în faţă. 


A intrat într-o cameră de dimensiunea unei săli de sport. 
Coridoarele înguste formau un labirint prin reţeaua de rafturi şi 
dulapuri suspendate. Trecând pe lângă unele dintre cele mai 
preţioase relicve ale bisericii, inclusiv bucăţi din crucea originală 
pe care a fost răstignit Hristos şi frânturi de oase ale apostolilor, 
s-a oprit în dreptul unui seif mare, negru, pe uşa căruia era scris 
IHS. Sub simbol se afla o încuietoare cu cod. A lăsat servieta jos, 
apoi a învârtit roata în sensul acelor de ceas, apoi invers, şi din 
nou în sensul acelor de ceas, până când a auzit un clic. lanucci a 
deschis uşa, a atins senzorul şi interiorul seifului s-a luminat. Pe 
cele două rafturi dinăuntrul acestuia se găseau mai multe cutii 
şi plicuri. Pe raftul de sus se afla cutia medievală a potirului. 

Mâna cardinalului tremura în clipa în care şi-a pus o pereche 
de mănuşi de bumbac şi a întins mâna spre cub. Aşezându-l 
deasupra seifului, a repetat mişcările pe care John Tyler i le 
arătase, deschizând cubul. A scos cu grijă potirul învelit în 
bumbac. Işi putea auzi sângele ce îi străbătea venele - pieptul îi 
zvâcnea cu fiecare bătaie a inimii. Şi-a făcut o cruce, rugându-L 
pe Dumnezeu să îl facă demn de a atinge potirul lui Hristos. 

A deschis servieta din titan şi a scos din ea replica Graalului, 
învelind-o cu grijă în materialul cu însemnele templierilor înainte 
de-a o aşeza în cub. Apoi a pus adevăratul potir în lăcaşul izolat 
cu spumă din interiorul servietei. A închis capacul acesteia şi a 
aşezat-o pe podea, chiar lângă uşa seifului. După ce a pus cubul 
la loc, cardinalul s-a oprit pentru a verifica interiorul seifului, 
apoi şi-a scos mănuşile şi le-a băgat în buzunar. Totul era în 
ordine. A atins senzorul cu cotul şi seiful s-a scufundat în 
întuneric. Cu grijă, a închis uşa seifului şi a introdus codul de 
blocare. 

Cu dosul palmei, lanucci şi-a şters picăturile de sudoare de pe 
frunte. Apoi s-a aplecat după servietă. 

— Eminenţă? 

Vocea se auzea din spatele său. A îngheţat. 

— Da, a răspuns, fără să se întoarcă. 

— Ce faceţi? 


APEL ÎN AŞTEPTARE 


Cotten se întindea în patul nefăcut, punând o mână sub cap, 
în timp ce în cealaltă ţinea receptorul. 

— Va trebui să pleci la Roma? l-a întrebat pe John. 

— Nu, nu cred, devreme ce abia m-am întors. Şi, oricum, nu 
prea am ce să fac acolo. 

— Când vor alege noul papă? 

— Conclavul trebuie să înceapă după cel puţin cincisprezece 
zile de la moartea papei. Asta pentru a oferi tuturor cardinalilor 
care sunt eligibili suficient timp să ajungă la Roma. În plus, e 
nevoie de timp pentru a organiza întregul eveniment, atât din 
punct de vedere politic, cât şi logistic. Şi, bineînţeles, trebuie să 
aibă loc înmormântarea. Deci, probabil că într-o săptămână. 

— Vor stabili mai întâi o listă, un fel nominalizări? Chiar, care 
sunt cerinţele postului? 

— Teoretic, orice bărbat catolic poate fi ales. 

Cotten şi-a mutat capul pentru a sta mai comod. 

— Asta e tot? Orice bărbat catolic? Credeam că trebuie să 
treci prin toate etapele - preot, episcop, cardinal - ceva de 
genul ăsta. 

— Nu. Orice bărbat catolic e eligibil. Desigur că, odată ales, el 
trebuie să accepte postul. În realitate, e o condamnare la 
moarte. Odată ce ai ajuns papă nu te mai poţi retrage, nu poţi 
demisiona, nu-ţi poţi lua concediu. Rămâi acolo pe viaţă. 

— Stai să înţeleg. Mikey Fitzgerald, barmanul de Rathskeller, 
care e catolic, dar nici măcar nu prea practică religia, ar putea fi 
noul papă? _ 

— Te-ai prins. Doar că Mikey are o şansă extrem de mică. In 
locul tău, aş paria pe unul dintre cardinalii seniori - o persoană 
precum prietenul nostru, Antonio lanucci, e o alegere mai 
plauzibilă. Sunt aproximativ cinci sau şase cu şanse reale. 

În telefon s-a auzit un bip. 

— Aşteaptă o secundă te rog, mai am un apel, a spus Cotten. 

A apăsat pe butonul care clipea. 

— Alo. 


— Cotten, eu sunt, a spus Thornton Graham. 

— Vorbesc pe cealaltă linie. 

— Nu poţi să suni mai târziu? Apelul ăsta mă costă o 
grămadă. 

Cotten a încuviinţat cu un oftat. Nu vroia să-i închidă lui John, 
dar Thornton suna din Roma, aşa că s-a gândit că era corect să 
vorbească cu el. A comutat din nou între linii. 

— John, e Thornton. E în Roma, relatează despre moartea 
papei şi m-a sunat de acolo. Scuze, dar trebuie să vorbesc cu el. 

— Nicio problemă. Vorbim mai târziu. 

A comutat din nou. 

— OK, m-am întors. Sper să fie important. 

— Mi-e dor de tine. Şi nu mă refer aici la distanţe geografice. 
Vorbesc despre modul în care te-ai distanțat de mine. Nu vreau 
să... 

Cotten s-a întors pe o parte. 

— Opreşte-te. Te rog. 

— Cum aş putea? Chiar crezi că pot apăsa un buton care să 
tragă apa după toate sentimentele pe care le-am avut pentru 
tine? 

— Ce alegere reuşită a cuvintelor, Thornton. Cotten şi-a închis 
ochii. În mod ciudat, de data asta îi era teamă să nu-l rănească, 
nu ca de obicei când se temea că el o va răni. Eu am făcut deja 
asta. O poţi face şi tu. A sosit clipa să mergem mai departe. 
Consider că cel mai bine ar fi să discutăm doar subiecte legate 
de muncă. De fapt, credeam că am stabilit asta deja. 

— M-am rătăcit printr-un bar în seara asta şi stăteam acolo 
gândidu-mă doar la tine. După cinci sau şase pahare de whisky 
mi-am luat inima în dinţi şi te-am sunat. 

— Nu am să stau să ascult toate astea Thornton. 

— Aveam nevoie să-ţi aud vocea. A oftat lung şi adânc. Ştii că 
nu am mai făcut sex de când ne-am culcat ultima dată cu tine? 
Ce-ţi spune lucrul ăsta? 

Cotten s-a ridicat în şezut. 

— Că eşti excitat şi că m-ai sunat ca să facem sex prin 
telefon. Nu inima te doare Thornton, ci scula... 


— Cotten, te rog. Faptul că-mi lipseşte căldura îmbrăţişării 
tale nu e o insultă. Stau aici, cu atâţia oameni în jurul meu, dar 
în mintea mea nu aud decât cum te alintai, cum... 

S-a uitat la ceas. Era ora nouă. 

— Trebuie să fie trei noaptea la tine. Du-te la culcare. Ai băut 
prea mult. O să-ţi revii mâine dimineaţă. 

— Nu. 

— Ai încredere în mine. Taci din gură, du-te în cameră şi 
bagă-te în pat. Am să-ţi fac viaţa mai uşoară. De acum înainte 
nu am să-ţi mai răspund când mă suni acasă. Şi te rog, nu-mi 
lăsa mesaje pe robot. Voi şti că sunt de la tine pentru că pot să 
văd numărul şi le voi şterge fără să le ascult. Dacă ai nevoie să 
vorbeşti cu mine despre servici, sună-mă la birou. Noapte bună, 
Thornton! Ne vedem când te întorci. 

— Nu voi renunţa. 

— La revedere, Thornton! 


CODUL 


Ultimele raze ale soarelui luminau dâra de cretă lăsată în 
urmă de micuțul charter ce se îndrepta spre New Orleans. Unicul 
pasager, cardinalul Antonio lanucci, stătea aşezat într-un scaun 
lat de piele. Era îmbrăcat în negru şi avea gulerul preoţilor 
catolici. Privea pe geam spre vârful Bogalusa şi trecătoarea 
Picayune. Mai în faţă, lumina apusului se reflecta în lacul 
Pontchartrain. 

După un lung zbor început în Roma, avionul efectuase o 
realimentare în New York, unde a fost verificat de către doi 
agenţi americani de la Vamă şi lImigrări. Cardinalul le-a 
prezentat paşaportul său diplomatic - îi rămăsese de pe când 
lucrase în Secretariatul de Stat al Vaticanului. 

Nu a declarat nimic. 

Imediat după ce a decolat şi-a servit cina - calamar grille, în 
stil sicilian, urmat de scalopini de vițel cu garnitură de ciuperci 
sălbatice şi o jumătate de sticlă de Revello Barolo. 

— Eminenţă, vă mai pot aduce altceva? a întrebat tânăra 
însoţitoare de zbor chiar înainte ca pilotul să anunţe că îşi încep 
coborârea. 

— Nu, mulţumesc. 

Cardinalul se simţea bine, era sătul şi vinul parcă îl încălzea 
uşor pe dinăuntru. Şi-a rezemat capul de spătarul scaunului, 
gândindu-se la întâlnirea pe care a avut-o cu prefectul, în urmă 
cu două zile, în arhivele secrete. lanucci i-a explicat acestuia că 
a doua zi urma să plece în America pentru a-şi vizita câteva 
rude. Voia să le ducă daruri - rozarii şi medalii religioase care să 
fi atins Sfântul Graal. Povestea l-a convins pe prefect că acea 
vizită în Arhive în toiul nopţii era ceva inocent. Se gândea că a 
reacţionat într-un mod inteligent în acele clipe. 

Mai apoi, cardinalul s-a întors în apartamentele sale din 
Vatican, s-a lăsat în genunchi şi s-a rugat pentru iertare, 
deoarece minţise - o minciună însă necesară pentru a putea 
duce la bun sfârşit planul pe care divinitatea îl avea pregătit 
pentru el. 


Infarctul pe care l-a suferit suveranul pontif a provocat multă 
agitaţie în interiorul Vaticanului, astfel că lui lanucci i-a fost 
destul de uşor să plece, anunţându-şi subalternii că se va 
întoarce la Roma în câteva zile. 

Dar toate cele ce se întâmplau în Vatican păleau în 
comparaţie cu neliniştea din interiorul său. Îşi repeta în minte 
toate argumentele pe care i le prezentase Sinclair şi rememora 
logica Scripturilor. Şi moartea papei... era clar vorba despre 
mâna lui Dumnezeu, despre un semn de sus. 

Şi-a introdus degetele între gât şi gulerul alb, simțind nevoia 
de aer. Palmele şi tălpile picioarelor erau transpirate şi reci. 
Continua să îşi repete că face ceea ce trebuie. Potirul a ajuns la 
el - aşa şi-a dorit Cel de Sus. A primit din ceruri binecuvântarea 
pentru a conduce biserica, pregătind turma pentru cea de-a 
Doua Venire. Şi... 

l-au dat lacrimile. Dumnezeu îi va încredința lui educaţia 
copilului Său. 

lanucci se uita în jos, privind cum luminile oraşului se întind 
prin întuneric asemeni valului de profundă credinţă ce îi 
străbătea trupul. Nu putea să se înşele. 

Toate semnele erau acolo. 

Cu o uşoară zgâlţâitură, avionul a aterizat şi a rulat prin 
aeroport până în dreptul unui terminal privat. Auzind cum 
zgomotul turbinelor se domolea, lanucci a scos servieta din titan 
din interiorul dulăpiorului. A binecuvântat echipajul, apoi a 
coborât din avion. 

Charles Sinclair s-a dat jos din limuzina care îl aştepta. 
Doctorul s-a îndreptat spre el, cu mâna întinsă. 

— Eminenţă, bine aţi venit în New Orleans. Sper că aţi avut un 
zbor plăcut. 

— Da, chiar foarte. 

— De aici încolo va fi şi mai bine. A întins mâna spre servietă. 
Îmi permiteţi? Degetele cardinalului s-au încleştat pe mânerul 
acesteia, o ultimă urmă de îndoială străbătându-i mintea. 
Eminenţă? 

Cardinalul l-a privit pe Sinclair. 

— Dacă nu vă deranjează, aş prefera să o mai ţin puţin. 


— Vă înţeleg perfect, a spus Sinclair, conducându-l spre 
maşină. 

După câteva minute, limuzina neagră s-a pus în mişcare, 
străbătând pista spre ieşirea din aeroport. Apoi s-a făcut 


pierdută în traficul intens al oraşului. 
* 


x x 


Magnolii uriaşe, de un verde intens mărgineau intrarea spre 
proprietatea lui Sinclair, aflată pe malul Mississippiului. lanucci 
observa cum luminile superbei reşedinţe apar prin întuneric, 
transformându-se din licurici, ce se vedeau undeva în depărtare, 
într-o lumină ce inunda privirea. 

— Credeam că vom merge direct în laboratoarele BioGentec, 
a spus cardinalul. 

— M-am pregătit îndelung pentru acest moment, Eminenţă. 
Tot ceea ce avem nevoie se află chiar aici. 

In plus, asta ne asigură discreţie. Sunt convins că veţi fi 
impresionat când veţi vedea laboratorul. A fost gândit pentru 
ceea ce avem noi nevoie. 

Limuzina a încetinit în dreptul corpului principal şi cardinalul a 
aşteptat ca şoferul să oprească. S-a dat jos şi a privit conacul de 
trei etaje, având o arhitectură cu coloane, scăldat parcă de 
cascade de lumină. A/b, totul era alb, ce culoare perfectă. Pură. 
Neatinsă. Inocentă. Imaculată. 

— Foarte frumos, doctore, a spus lanucci stând pe aleea 
pavată. 

Stătea cu o mână la piept, iar în cealaltă ţinea servieta. 
Acesta era locul în care copilul urma să se nască. Ochii săi 
încercau să cuprindă întreaga reşedinţă, apoi s-au îndreptat 
spre cer - un cer senin, pe care se puteau vedea parcă toate 
stelele. Da, se afla pe un tărâm sacru. 

Deşi nu îl putea vedea, cardinalul simţea că râul trece prin 
apropiere. Undeva în depărtare, se auzea sirena unui vapor. 
Lumea îşi urma cursul ei, fără să ştie ce se va întâmpla. Precum 
un hoţ în noapte. 

— Bagajele vă vor fi duse în cameră, a spus Sinclair în clipa în 
care intrau în foaierul mare. Dalele de marmură le purtau paşii 


spre o scară situată sub un candelabru uriaş de cristal. Vreţi să 
vă reveniţi puţin după călătorie? 

— Sunt în regulă, doctore. Sunt extrem de nerăbdător să ne 
apucăm de treabă. 

— Dar sunteţi cu siguranţă obosit. Putem aştepta până mâine 
dimineaţă. Şi, ca să fiu sincer, Eminenţă, laboratorul vi se va 
părea destul de plicticos - o colecţie uriaşă de tuburi, eprubete, 
sisteme electronice... 

— Nu, nu. Nu cred că aş putea dormi. În plus, din anumite 
puncte de vedere, mă simt de parcă urmează să intru în noul 
Bethleem. Trebuie să văd. 

Sinclair i-a arătat calea. 

— Atunci, pe aici. 

Au trecut pe lângă mai multe camere, printre care o 
bibliotecă, un centru de videoconferinţe şi biroul doctorului, 
ajungând într-un hol extrem de simplu. La capătul coridorului se 
vedea o uşă metalică, similară cu cele ale seifurilor din bănci. Pe 
zid, lângă uşă, se găsea o tastatură electronică. Alături de 
aceasta mai era montat ceva ce semăna cu un polonic metalic 
care ieşea în afara zidului cu câţiva centimetri. 

Sinclair şi-a pus degetul arătător pe acest dispozitiv. Într-o 
clipă, pe un mic ecran de deasupra a apărut Dr. Charles Sinclair. 
Identitate verificată. 

— Vă folosiţi amprenta pentru a vă identifica? a întrebat 
lanucci. 

Sinclair a zâmbit prieteneşte. 

— Avem o tehnică mult mai avansată decât atât, Eminenţă. 
Sinclair a format o combinaţie de cifre, iar pe ecran a apărut 
scris învățare utilizator nou. Puneţi-vă arătătorul pe scaner, aşa 
cum am făcut şi eu, şi vă voi explica. 

Cardinalul l-a ascultat, apoi s-a întors spre doctor. 

— Am simţit o uşoară furnicătură. 

— Într-adevăr. V-am luat o mostră de ADN - cea mai sigură 
metodă pe care o cunoaştem de a identifica o persoană. Un 
strat infim de epidermă a fost preluat de pe degetul 
dumneavoastră - atât de subţire încât abia aţi simţit. În câteva 
secunde, celulele epiteliale au fost analizate şi profilul ADN-ului 
dumneavoastră se află acum în baza noastră de date. Chiar 


dacă v-aţi schimba amprentele, ceea ce sunt convins că n-o veţi 
face, v-am putea oricum identifica fără probleme. Sistemul 
nostru de securitate pe bază de ADN, dezvoltat de BioGentec 
este sută la sută sigur. 

Sinclair i-a zâmbit din nou, de sus, cardinalului şi a atins 
ecranul, atrăgându-i atenţia lui lanucci. 

— Ceea ce urmează să facem presupune măsuri de securitate 
excepţionale, a spus doctorul. Oricât de precisă ar fi 
identificarea ADN, mai există şi o a doua verificare - un cod de 
acces. Fără acesta, sistemul împiedică accesul, chiar şi dacă 
verificarea ADN este corectă. 

lanucci şi-a frecat degetul arătător cu buricul celui mare. 

— Şi care este codul? 

Sinclair s-a dus la tastatură şi a introdus combinaţia din şase 
cifre. 

— Unul pe care cred că îl veţi considera a fi extrem de 
potrivit. 


INTERFERENŢE 


Cotten ţinea telecomanda în poală, privind jurnalul pe care îl 
înregistrase. Cu trei zile în urmă, John a sunat-o dimineaţa 
devreme, înainte să apuce să se dea jos din pat, pentru a-i 
spune că Graalul a fost furat. A rămas înmărmurită. După ce au 
închis, l-a sunat imediat pe Ted, care a informat-o că Thornton 
se ocupă deja de ştire şi că va intra în direct din Roma, în cadrul 
ştirilor de seară. A fost agitată întreaga zi, nervoasă, depresivă, 
privind încontinuu peste umăr. Vestea că Graalul a fost furat a 
făcut-o să se simtă precum victima unui hărţuitor care află că 
acesta a ieşit din puşcărie. A înregistrat reportajul lui Thornton, 
ştiind dinainte că îşi va dori să-l revadă. 

Şi asta a şi făcut, în seara asta. 

— În vreme ce pregătirile pentru înmormântarea suveranului 
pontif sunt aproape de final, Vaticanul a anunţat astăzi un furt 
de proporţii nemaiîntâlnite. Thornton Graham se afla în centrul 
zonei rezervate presei din piaţa Sfântul Petru şi citea de pe 
prompter. Experții departamentului de autentificare a relicvelor 
au confirmat că ceea ce era considerat a fi cea mai importantă 
relicvă din lume - Sfântul Graal - a fost furat. Deşi nu au fost 
oferite prea multe detalii, SNN a reuşit să afle că această relicvă 
ce a fost recent descoperită şi dusă la Vatican chiar de către 
unul dintre reporterii noştri, lipseşte şi a fost înlocuită cu un fals. 
Obiectul a fost scos din seif pentru o scurtă sesiune foto pentru 
National Geographic. Aceasta a fost ocazia cu care s-a 
descoperit furtul. Surse anonime din interiorul Vaticanului ne-au 
relatat că replica a fost creată aproape sigur de o persoană 
extrem de bine pregătită, falsul fiind descoperit numai în urma 
unei examinări amănunțite. Atunci când potirul a ajuns prima 
dată în mâinile experţilor de la Vatican aceştia au descoperit o 
mică ciupitură în partea de jos, pe faţa opusă înscrisului. In 
timpul şedinţei foto, prefectul a realizat că obiectul care era 
fotografiat nu avea această mică ciupitură. Şedinţa foto s-a 
încheiat brusc. Până acum, în toate fotografiile a fost prezentată 
ceea ce este considerată a fi faţa relicvei, adică partea cu 


monograma IHS. Se presupune că falsificatorii s-au ghidat după 
aceste poze, motiv pentru care nu au ştiut de mica 
imperfecţiune. Zona în care era păstrat potirul este una dintre 
cele mai sigure din întreg Vaticanul. Cu toate acestea, 
anchetatorii nu au niciun indiciu asupra modului în care a putut 
fi înlocuit Graalul. Thornton s-a întors pentru a privi direct în 
cameră. Vă vom prezenta mai multe detalii despre acest subiect 
într-un segment special al emisiunii Prim plan din această seară, 
la ora opt. Pentru a fi la curent în permanenţă cu ştiri referitoare 
la ceremonia de înmormântare a suveranului pontif şi cu 
desfăşurarea alegerilor pentru un nou papă, rămâneţi pe SNN 
sau intraţi pe site-ul nostru, satellitenews-punct-org. Sunt 
Thornton Graham şi am relatat pentru dumneavoastră în direct 
din Vatican. Predau legătura colegilor din studio pentru restul 
ştirilor. 

Cotten a oprit televizorul. Thornton arătase bine. Nu părea să 
fie distrus de ea. Cu siguranţă, nu era acelaşi om care băuse 
prea multe pahare cu câteva seri în urmă, fiind prea distrus de 
despărţirea lor. Când Thornton era în faţa camerei, era ca 
peştele în apă. Cotten a dat din cap, s-a ridicat şi a aruncat 
telecomanda pe canapea. 

Era o seară rece, friguroasă. Vroia să închirieze Charlotte 
Gray, să bea un pahar de vin, să se bage în pat şi să se uite la 
film. Chiar când să iasă pe uşă, a sunat telefonul. Cotten a 
aruncat repede o privire către ecranul acestuia pentru a vedea 
numărul. Era Thornton, suna de pe mobil. 

S-a întins spre receptor, dar a ezitat. „Nu”, şi-a spus ea. Se va 
juca iarăşi cu mintea mea. Probabil că a ieşit să bea ceva şi se 
simţea singur, sau excitat, sau amândouă. Oricum, se vor vedea 


curând. 
* 


x x 


— Cotten, cum merge cu reportajul despre Wingate? 

Ridicând privirea din foi, i-a zâmbit corespondentului pe 
probleme ştiinţifice care se aşezase lângă ea. In sală mai erau 
încă zece-doisprezece reporteri, strânşi în jurul mesei din sala 
de conferinţe pentru şedinţa de stabilire a strategiei de la ora 7 
dimineaţa. 


— Ce am până acum e foarte interesant. Cotten a aruncat o 
privire la ceas. Incă îl mai aşteptăm pe Ted? 

— Da. Cred că se întâlneşte mai întâi cu Thornton - întârzie 
amândoi. 

— E de înţeles. Thornton nu are simţul trecerii timpului. 

— Ah. Mi se pare mie sau a fost o mică ironie tipic feminină? 


— Scuze. 

— Şi, ce ai găsit aşa interesant despre Wingate? a întrebat-o 
colegul ei. 

— Păi, în primul rând, se pare că cineva încearcă să-l 
şantajeze. 

— Ei, pe naiba! 


— În plus, are un temperament destul de vulcanic şi o părere 
extrem de proastă despre presă în general şi despre SNN în 
special. 

— Va trebui să depăşească faza asta repede. Oricum, 
înseamnă că ştie să se ascundă foarte bine. În momentul ăsta e 
favoritul întregii prese. Toţi îl iubesc. 

Cotten a frunzărit prin caietul cu notițe. 

— Cu siguranţă de mine nu i-a plăcut. Mi-a spus că ziariştii 
sunt nişte peşti pirania. 

Cotten s-a uitat spre uşă, văzându-l pe Ted Casselman cum 
intră în sală. Avea umerii căzuţi - părea obosit, consumat. 

— Bună dimineaţa, a vorbit Casselman, privindu-i pe fiecare 
în parte. Mi-e teamă că am nişte veşti foarte proaste. S-a aşezat 
în capul mesei şi şi-a pus ochelarii pe nas. Aşa cum mulţi dintre 
voi ştiu deja, Thornton a fost la Roma săptămâna asta pentru a 
relata despre moartea papei şi despre furtul Graalului. Trebuia 
să se întoarcă ieri şi să ne povestească subiectul pe larg în 
cadrul acestei şedinţe. Casselman s-a oprit, şi-a dres vocea şi şi- 
a masat fruntea. 

Thornton nu a ajuns la avion. 

„După cum îşi pierdea nopţile pe acolo, nici nu e de mirare”, 
s-a gândit Cotten. 

Casselman a continuat: 

— Personalul care face curăţenie în hotel l-a găsit leşinat pe 
podeaua băii. 


Brusc, Cotten simţi că nu are destul aer. „Nu“, a murmurat 
ea, dând din cap de parcă ar fi vrut să alunge spusele lui Ted, în 
aşa fel încât nimic din ce spunea el să nu fie adevărat. 

Casselman a privit-o, vrând parcă să îi spună: Îmi pare rău 
Cotten. 

— A fost dus de urgenţă la spital, unde s-a constatat că a 


decedat. Hemoragie craniană. 
* 


x x 


Cotten a intrat alergând în apartament şi s-a oprit în dreptul 
robotului telefonic. Thornton îi lăsase un mesaj. Nu fusese în 
stare să se autoconvingă să-l şteargă, aşa cum îi spusese lui că 
va face. Dar nici nu îl ascultase. Mesajul era încă în robot - 
butonul clipea. Oare ce se gândise - că poate într-o seară când 
va avea o pornire autodistructivă o să vrea să se testeze, 
ascultând mesajul pentru a-şi verifica reacţiile emoţionale? 

S-a aşezat lângă telefon privind lung beculeţul care clipea. 

— E atât de tipic pentru tine, Thornton, a spus ea. Pleci din 
tară şi mori exact în clipa în care începeam să mă simt bine din 
punct de vedere emoţional, când nu mă mai lăsam afectată de 
tine. Şi-a şters lacrimile de pe obraji. La naiba! 

Intr-un final, a apăsat butonul de play. 

„Cotten, sunt eu. Te rog răspunde. Eşti acolo?“ 

A urmat un moment de tăcere, înainte ca Thornton să 
vorbească din nou. 

„Sper... auzi Celularul meu... semnal. Cotten, e ceva în 
neregulă. Am... urmărind povestea despre furtul Graalului. Am 
descoperit... cineva cu contacte în interior sus... Şi nu doar 
atât... De fapt, cred că... vârful... aisberg.“ 

Vocea sa părea electronică, având de multe ori sunet metalic. 
Se auzea ba mai tare ba mai slab, ei fiind foarte greu să-l 
urmărească. 

„Sunt... pericol... teamă... viața mea. Zbor... ar trebui... luni 
dimineață. “ 

Chiar dacă sunetul era foarte prost, lui Cotten i se părea că 
exista o oarecare teamă în vocea lui - ceva ce nu auzise până 
atunci. „Oh Doamne”, a murmurat ea. 


„Cred. Că am găsit... legături internaţionale. Dacă se întâmplă 
ceva... încă te iubesc.” 

La sfârşit s-au auzit doar interferenţe, apoi apelul s-a 
întrerupt. 


LÂNGĂ MORMÂNT 


În mările din nordul Australiei trăieşte un ucigaş aproape 
invizibil, meduza Irukandji, Carukia barnesi. Atât corpul, cât şi 
tentaculele acesteia sunt înarmate cu celule veninoase care 
injectează otravă în victimă sau, uneori, într-un înotător 
ghinionist înțepătura iniţială nu este de obicei foarte puternică, 
în schimb, după un interval de cinci până la patruzeci şi cinci de 
minute, victima începe să resimtă dureri cumplite. 

În ianuarie 2002 se presupune că un turist a fost înțepat de o 
astfel de meduză. Starea de sănătate a acestuia a făcut ca 
înțepătura să-i fie fatală după doar câteva minute. Se operase 
recent pentru a-şi înlocui o valvă a inimii şi era sub tratament, 
luând pastile de subţiere a sângelui. Din cauza înțepăturii, 
tensiunea sa arterială a crescut la valori extreme, provocăndu-i 
o hemoragie craniană şi, implicit, moartea. 

Otrava nu este clasificată şi nu există niciun test concludent 
care să îi releve prezenţa în organism. 

x 


x x 


Era frig şi ningea peste cei trei sute de oameni care îl jeleau. 
Printre ei, Cotten Stone şi Ted Casselman se îndreptau, ca toţi 
ceilalţi, dinspre maşină spre mormântul abia săpat. Nu mai 
reuşise să se odihnească de când aflase despre moartea lui 
Thornton şi ştia că ochii o trădează, arătându-i oboseala şi 
tristeţea. Oare era ceva ce ar fi putut să facă pentru a-i salva 
viaţa? se întreba obsesiv. Chiar dacă i-ar fi răspuns în acea 
noapte, nimic nu s-ar fi schimbat. Dar poate că i-ar fi povestit ce 
a descoperit - ce l-a făcut să fie atât de agitat. 

Medicul legist italian scrisese în raportul său la cauza morții 
hemoragie craniană. E posibil ca aceasta să fi fost cauzată de 
hipertensiune şi medicamentele pe care le lua, aşa le-au 
explicat. Dar ea nu putea să-i creadă. Thornton era prea tânăr 
ca să moară din cauze naturale. Cât despre pastile, abia îşi 
verificase dozele de Coumadin din reţetă. Dar ceea ce o 


neliniştea cel mai mult era acel ultim telefon şi mesajul pe carei 
l-a lăsat pe robotul telefonic. 

Groparii au adus coşciugul lângă mormânt. Cheriyl Graham, 
căsătorită de cincisprezece ani cu Thornton, îi urma. În stânga şi 
în dreapta ei, se aflau rudele şi părinţii lui. 

Cotten se uita cum văduva s-a oprit lângă mormânt. Se 
întreba dacă a fost alegerea ei să nu aibă copii sau dacă 
Thornton era cel care şi-a dorit asta. Cotten o studia - era 
îmbrăcată în negru, avea o pălărie cu boruri mari şi un pardesiu 
închis la culoare; o pereche mare de ochelari de soare închişi la 
culoare îi ascundea ochii. Cheriyl îşi ştergea nasul cu o batistuţă. 

La vederea coşciugului, lui Cotten i s-au înmuiat genunchii. E 
greu să nu mai iubeşti pe cineva, s-a gândit ea. 

Se întâlnise fugitiv cu Cheriyl Graham mai demult, la SNN, 
când departamentul de ştiri a organizat o petrecere surpriză 
pentru Thornton. Se întâmpla la doar câteva săptămâni după ce 
îşi începuseră aventura amoroasă, iar Cotten a încercat din 
răsputeri să o evite pe Cheriyl, spunându-i doar un bună ziua 
atunci când au făcut cunoştinţă. 

Acum o privea pe văduvă şi se întreba dacă ştia oare despre 
aventurile soţului ei. Escapadele lui extraconjugale nu erau un 
secret pentru nimeni din televiziune, dar oare Cherryl ştia sau 
nu despre ele... despre ea? Se uita la soţia lui Thornton şi avea, 
înuntrul ei, un sentiment neplăcut. Situaţiile prin care Thornton 
le-a făcut să treacă nu erau corecte pentru niciuna dintre ele. 

Cotten nu povestise încă nimănui despre acel ultim apel 
primit de la Thornton. Chiar dacă raportul legist era clar şi 
concludent, i se părea o prea mare coincidenţă ca Thornton să 
fie găsit mort la atât de puţin timp după ce îi spusese că se 
simte în pericol. Ştia că Thornton avea fixul să-şi ia notite în 
carnetul său, unde îşi scria până şi cele mai mici detalii despre 
subiectul la care lucra. Poate că acolo ar putea găsi informaţii 
care să confirme suspiciunile lui sau, dimpotrivă, să dovedească 
că nu se afla într-un real pericol. Oricât şi-ar fi dorit să o evite pe 
Cherryl, trebuia să o întrebe dacă acel caiet cu notițe se afla 
printre lucrurile pe care aceasta le-a primit înapoi de la Roma. 
Dacă l-ar fi primit şi dacă i-ar fi permis să se uite în ele, ar fi 
putut să dezvolte subiectul împreună cu Ted sau, dimpotrivă, 


să-şi alunge toate grijile. Oricât de neplăcut urma să fie, trebuia 
să vorbească cu soţia lui Thornton. 

După terminarea slujbei, o parte din managerii şi directorii 
reţelei s-au strâns pentru a-i transmite lui Cherryl condoleanţele 
lor. Cotten a rămas în urmă şi a aşteptat răbdătoare în ciuda 
vântului tăios şi a ninsorii. În clipa în care a văzut că Cherryl 
este condusă spre limuzina celor de la serviciile funerare, Cotten 
s-a îndreptat spre ea, grăbindu-se să o prindă din urmă. 

— lmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, a spus 
Cotten, întinzându-se şi atingând uşor mâna lui Cherryl. 

— Mulţumesc, i-a răspuns femeia, fără a schiţa nicio expresie, 
după care şi-a tras mâna. 

Tatăl lui Thornton a luat-o pe Cherryl de braţ pentru a o 
conduce din nou spre maşină. 

— Aşteptaţi, le-a spus Cotten oprindu-se în faţa lor. Vă 
deranjează dacă vă dau un telefon la un moment dat? E 
important. 

Cherryl a privit-o fără să spună nimic, apoi a ocolit-o şi a 
plecat. 

— Despre ce a fost vorba? a întrebat Ted Casselman, venind 
lângă Cotten. 

— Sper să fi fost trimis carnetul lui Thornton împreună cu 
celelalte lucruri ale sale. Dacă Cherryl l-a primit, aş vrea să 
arunc o privire în el. 

— Ce-ţi închipui că vei găsi în el? 

— Nu ştiu sigur. 

— Haide, Cotten. Te cunosc mult prea bine. 

— E frig, a spus ea. Hai să mergem la maşină. 

Au mers în tăcere spre maşina companiei, un Lincoln Town 
Car. S-au urcat în spate şi şoferul a plecat de pe loc, 
îndreptându-se spre Manhattan. 

— Hai povesteşte-mi, a spus Casselman. 

Cotten ezita, deoarece ştia că s-ar putea să se înşele amarnic. 

— Thornton mi-a dat un telefon cu câteva zile în urmă. Nu am 
răspuns. Mă mai sunase şi înainte, încerca să mă convingă să ne 
împăcăm. Nu am mai vrut să trec prin aceleaşi discuţii. Dar mi-a 
lăsat un mesaj. Un mesaj pe care nu l-am ascultat până în ziua 
în care ne-ai anunţat că a murit. 


— Ce spunea? 

— Suna de pe mobil şi nu avea un semnal prea grozav, dar 
ceea ce am reuşit să înţeleg m-a pus pe gânduri. 

— Cum adică? 

— Thornton povestea că a descoperit ceva ce l-a speriat. 

— Glumeşti. Nimic nu îl speria pe Thornton Graham. L-am 
văzut în confruntări faţă în faţă cu terorişti şi mafioţi. 

— Era ceva în vocea lui - ceva schimbat. A spus că a reuşit să 
ia legătura cu cineva din interior. 

— În interiorul a ce? 

— Asta e o întrebare bună. Presupun că e ceva ce are 
legătură cu Vaticanul, ţinând cont de reportajul de care se 
ocupa. 

— Dar nu a spus în mod explicit? 

— Nu. Mi-a lăsat impresia că nu vrea să povestească prea 
multe la telefon. 

— Ce altceva a mai spus? 

— Că se teme pentru viaţa sa şi cred că a spus ceva legat de 
vârful aisbergului şi ceva legat de legături internaţionale. 

— Şi tu ce crezi despre toate astea? 

— Fie juca un teatru ieftin ca să mă determine să mi se facă 
milă de el, fie era într-un mare pericol. Cotten şi-a dat părul pe 
după ureche. Acum că a fost găsit mort, mă gândesc... 

— Dar a fost vorba de o hemoragie craniană. Nimic care să 
ridice suspiciuni. 

— Ştiu, ştiu. Dar parcă ceva nu e chiar în regulă. Nu cred că 
nu există vreun drog sau otravă care să poată cauza asta. 

— Ai dreptate. Şi el chiar lua un medicament de genul ăsta - 
ceva care subţiază sângele... Coumadin. Poate că a avut un atac 
cerebral - era neliniştit din cauza proiectului la care lucra, a 
făcut tensiune mare, medicamentul şi-a făcut efectul şi... Nu e 
vorba cumva de faptul că te simţi vinovată din cauza despărțirii? 

Cotten a oftat, frustrată. 

— Oricum ar fi, vreau să mă uit prin notițele lui. 

— Dă-i timp lui Cherryl, nu o presa. 

L-a privit încruntată. 

— Nu sunt insensibilă, Ted. 


— Ştiu că nu eşti, şi-a cerut el scuze. Mai e ceva ce ţi-a spus 
Thornton? 

— Mi-a zis că, dacă i se întâmplă ceva, vrea să ştiu că încă mă 
iubeşte. 


RÂUL 


Privind pe geamul taxiului, Cotten s-a simţit uşurată să vadă 
că John o aştepta deja în faţa restaurantului. 

A luat-o de mână şi a ajutat-o să coboare. Degetele ei 
îngheţate au primit cu bucurie mâna lui caldă. 

— Pari cam şifonată, a spus el. Te simţi bine? 

Cotten şi-a aranjat puţin fusta şi şi-a îndreptat gulerul 
jachetei. 

— Sunt distrusă. Nu mă pot concentra, nu pot dormi, nu pot 
lucra. Îl urmărea cu privirea în timp ce el deschidea uşa 
restaurantului. Ca să îţi răspund la întrebare, nu, nu mă simt 
bine. 

S-au aşezat într-un separeu, undeva în spate. 

— Ştiu că am vorbit despre asta ore în şir, a zis ea, dar în 
continuare nu sunt convinsă că Thornton a murit de moarte 
bună. A scos un elastic din geantă şi şi-a prins părul într-o 
coadă, la ceafă. O şuviţă a scăpat din elastic şi a căzut peste 
obrazul ei drept. La naiba, a spus Cotten, repetând operaţia 
pentru a prinde şi şuviţa rebelă. 

John o privea în timp ce ea se aranja. 

— Relaxează-te! i-a spus el. 

Cotten a zâmbit forţat. 

— Trebuia să fi răspuns când m-a sunat. Încă mai cred că aş fi 
putut face câte ceva, aş fi putut să-l ajut... cumva. Nu ştiu. 

— Era undeva foarte departe, Cotten. 

— Nu are nicio logică, a răspuns ea. Thornton era foarte bun 
în activitatea sa - era probabil cel mai bun jurnalist de 
investigaţii din lume. Mă tot gândesc la reportajele la care lucra. 
De vreme ce nu e nimic dubios în privinţa morţii papei, probabil 
că faptul descoperit de Thornton era legat de furtul potirului. Era 
speriat de moarte. Dacă nu cumva Thornton a aflat cine a furat 
Graalul, iar hoţii s-au prins că a aflat - poate de asta îi era 
teamă că va fi ucis. Singura nelămurire din toată teoria mea 
este legată de persoanele care şi-ar putea dori Graalul cu atâta 
ardoare. Cine ar ucide pentru el? 


John i-a luat una din mâini între palmele sale. 

— Nu gândeşti raţional. Am mai discutat toate astea. Nu 
există nicio dovadă că Thornton a murit dintr-o altă cauză în 
afara acelei hemoragii craniene, în plus, chiar tu mi-ai spus că e 
posibil să fi jucat teatru în mesajul de pe robotul tău pentru a te 
impresiona. Nu putea accepta ideea că nu îl mai iubeai. Te laşi 
chinuită de vină. 

— Nu fac asta John. Se încheiase, dar încă îmi păsa de el. Nu 
ai cum să nu îţi pese de o persoană care a avut un astfel de rol 
în viaţa ta. Şi-a tras mâna. Sunt raţională. 

Sunt atât de rațională încât stau aici şi țin de mână un preot, 
după care imi trag mâna precum o iubită nervoasă. Doamne, 
Cotten, omul ăsta încearcă doar să te consoleze şi tu te porti de 
parcă ai fi complet nerecunoscătoare. 

— Nu mă îndoiesc de tine, a spus John. Încerc doar să te ajut 
să treci prin toate astea şi încerc să mă asigur că nu priveşti 
lucrurile într-un mod distorsionat. 

Şi-a luat mâinile de pe masă, iar ea şi-a dat seama că îi părea 
rău că şi-a tras-o pe a ei. Pentru o secundă s-a gândit să facă 
aşa cum făcuse el înainte, să îşi pună mâinile pe masă, deschise 
- dar nu a făcut-o. În schimb şi-a mai aranjat din nou elasticul de 
păr. 

— Îţi spun sincer John, îl cunoşteam suficient de bine pentru 
a-mi putea da seama când ceva nu era în regulă. 

John s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu o privire serioasă şi 
gânditoare. 

— Bine, atunci. Hai să încercăm să ne dăm seama despre ce 
putea fi vorba. Cine ar vrea Graalul? Colecţionarii de antichităţi. 
Vânzătorii de pe piaţa neagră. 

— Dar nu l-ar putea vinde. Nu e ca şi cum îl poţi pune la 
licitaţie pe internet. 

— Nu ar fi nevoie. De obicei au cumpărător încă dinainte de a 
da lovitura. Dau lovitura direct „pe comandă”. Hoţul primeşte un 
avans, iar restul banilor îi sunt daţi când livrează relicva. Există 
colecționari privaţi pentru care Sfântul Graal reprezintă piesa 
cea mai râvnită şi pentru care banii nu ar fi o problemă. Mai 
sunt şi cei care nu s-ar da înapoi de la niciun efort şi nicio 


cheltuială pentru a falsifica o relicvă - e celebrul caz al osuarului 
lui lacob. 

— Dar genul ăsta de oameni despre care vorbeşti tu nu sunt 
criminali. Îi face fericiţi să ajungă să deţină o operă de artă 
nepreţuită sau, în cazul ăsta, o relicvă de o uriaşă importanţă 
religioasă. Ceva tot nu se potriveşte. 

— Şi atunci ce crezi că s-ar potrivi? a întrebat John. Cine ar 
putea ucide ca să pună mâna pe Graal? 

x 


x x 


Charles Sinclair privea pe fereastra ca un tablou. Va avea 
răbdare pentru a se face bine înţeles, s-a gândit el privind 
dincolo de grădini, spre râu. 

— la loc, i-a spus lui Robert Wingate. 

A auzit cum pielea moale a scaunului se lasă sub greutatea lui 
Wingate. 

— Râul nu conteneşte să mă uimească - reprezintă puterea 
pură. 

Sinclair s-a întors pentru a-l privi pe bărbatul pe care îl 
chemase. Wingate era neliniştit. Arătând cu bărbia spre 
fereastră, Sinclair l-a întrebat: 

— Te-ai gândit vreodată la puterea sa? 

L-a privit pe Wingate, părându-i-se că vede un tic nervos la 
pleoapa stângă a acestuia. Sinclair a făcut câţiva paşi, ajungând 
în dreptul uriaşului birou din mahon. 

— Râul are un singur scop, un singur ţel. Pe parcursul celor 
trei mii opt sute de kilometri pe care îi străbate e uneori 
învolburat, alteori molcom, dar nu se opreşte - curge încontinuu 
pentru a-şi urma destinul. Încet şi sigur curentul spală şi îneacă 
toate obstacolele. Odată ajuns la destinaţie, se goleşte, unindu- 
se cu o forţă mai mare decât a sa, Golful Mexic. Oameni au 
crezut uneori că îl pot controla cu lacăte şi diguri. Au făcut 
poduri, au navigat pe el, dar nu l-au controlat niciodată. Digurile 
s-au rupt, podurile s-au prăbuşit, navele s-au scufundat, iar 
țărmurile au fost inundate. Toate astea la o simplă toană a 
râului. 

Sinclair s-a aşezat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului său. 


— Gardienii se aseamănă cu râul, Robert. Avem un destin, 
avem un obiectiv pentru care am lucrat secole de-a rândul. Nu 
vom lăsa ceva să ne stea în cale. Înţelegi asta, da? 

Lui Wingate i se zbătea un ochi, pe care l-a frecat cu mâna. 

— Bineînţeles. 

— Am investit resursele noastre financiare în tine şi în 
omologi de-ai tăi din Europa şi din alte părţi ale lumii. Fiecare 
dintre voi joacă un rol important în transformarea lumii - o lume 
aşa cum a fost ea profeţită. Ţi-a fost alocată o sumă uriaşă de 
bani şi, mai important, ţi-am încredinţat misiunea noastră. Nu 
putem lăsa nimic să ne stea în cale. Suntem precum măreţul 
râu, Robert - înecăm orice obstacol. 

Sinclair a făcut o pauză, bătând cu degetele în marginea 
biroului. 

— Absolut, a răspuns Wingate. 

— Avem o problemă Robert. Nu ne putem permite asta şi nici 
nu putem tolera aşa ceva. 

Wingate a dat din cap. 

— Care problemă? 

Pleoapa îi tremura şi un muşchi de sub ochi i s-a încordat. Şi-a 
trecut mâna peste faţă, atingându-şi ochiul şi obrazul. 

— Şantajul ăsta. A atras atenţia lui Cotten Stone. Şi nu vrea să 
se lase deloc... 

— Nu ştie nimic. Adulmecă, încearcă să descopere un punct 
sensibil. Nu e nimic grav, voi rezolva problema. 

— Îţi scoate scheletele din dulap, Robert. Şi a reuşit să facă 
asta într-un timp extrem de scurt. E la fel de bună, dacă nu chiar 
mai bună, decât iubitul ei decedat, nu crezi? 

— V-am spus, nu ştie nimic. Mă descurc. 

Sinclair a luat un stilou dintr-un suport de piele şi a început 
să-l rotească pe birou în faţa sa. 

— Şi scheletul pe care l-a scos ea la lumină - şantajul ăsta - e 
asemeni unui ţânţar enervant. Nu poţi scăpa de el. Trebuie să-i 
tragi un plici... să-l omori. Şi ştii ce cred? Că nu mi-ai spus toată 
povestea. Te-ai fofilat deja de mai multe ori şi nu mi-ai spus 
toate detaliile. 

— Pentru că nu e important. Sunt nevinovat. E doar un 
nenorocit care încearcă să facă rost de nişte bani. Copilul lui a 


fost într-una din taberele mele pentru tineret. Acum tatăl 
susţine că l-am molestat pe băiat şi îmi cere bani pentru a nu 
face public tot scandalul. Ştie că nu e adevărat, dar şi-a făcut 
calculele că un candidat la preşedinţie va plăti, ca să nu aibă 
probleme. 

— Robert, Robert, a spus Sinclair, cu accentul său sudic 
fermecător şi arogant. Nu contează dacă eşti vinovat sau nu. 
Acuzația te va distruge. Trebuie să fii fără cusur. Stone nu va 
scăpa această delicatesă savuroasă. Până o să-ţi dai tu seama 
va ajunge să fie primul titlu al ştirilor de seară. 

Wingate s-a aplecat în faţă, frecându-şi genunchii prin 
pantalonii de lână. 

— Lasă-mă să mă ocup de asta. Nu e ceva care să merite 
atenţia Gardienilor. 

— E treaba noastră să fim atenţi şi să ne facem griji. Sinclair îl 
studia pe Wingate, întrebându-se dacă nu cumva a pariat pe un 
cal mort. Oferă-i lui Stone interviul pe care l-a cerut şi explică-i 
că a fost vorba de o cumplită neînțelegere - că nu e vorba de 
niciun şantaj. Cere-ţi scuze pentru comportamentul tău urât şi 
apoi discută cu ea subiecte legate de alegeri. Între timp, vom 
plăti o sumă generoasă tatălui copilului şi vom avea grijă să nu 
ne mai deranjeze. 

— Şi dacă Stone nu mă crede? Charles, am prieteni care ar 
putea să aibă grijă de ea o dată pentru totdeauna. 

Sinclair a simţit cum un val de căldură îi inundă faţa. 

— Nici nu se pune problema. Nu fă nimic irațional, Robert. Nici 


să nu te gândeşti la asta. 
* 


x x 


Telefonul suna în clipa în care Cotten a intrat în apartament. 
Şi-a aruncat geanta pe canapea şi a răspuns, scoţându-şi mâna 
stângă din mâneca pardesiului. 

— Alo! 

— Domnişoară Stone? 

Cotten a rămas înmărmurită, cu haina atârnându-i pe umăr. 

— Domnule Wingate, ce surpriză?! 


PRIETENI 


Schimbarea de atitudine a lui Wingate a stârnit curiozitatea 
lui Cotten. Fusese de acord cu interviul în exclusivitate, aşa că, 
imediat ce a închis telefonul, şi-a rezervat un bilet de avion spre 
Miami pentru a doua zi. 

Ajunsă pe Miami International Airport, a închiriat o maşină şi 
s-a îndreptat spre apartamentul Vanessei pentru a lua cina. Au 
stat până târziu în noapte, povestind la un pahar de vin. 
Dimineaţa şi-a făcut apariţia mult prea repede. 

Cotten se afla în bucătărie, încă transpirată după joggingul 
matinal pe plajă. Se delecta cu o brioşă cu mure şi o ceaşcă de 
cafea în timp ce o privea pe Vanessa cum se agita prin 
bucătărie. 

— Doamne, o să întârzii, a spus Vanessa Perez. A muşcat 
dintr-o brioşă, apoi a băut o gură de suc de portocale direct din 
cutie. Vrei? a întrebat ea întinzându-i cutia. 

Cotten a refuzat-o. 

Vanessa a pus cutia jos şi a început să se învârtă prin casă. 

— Unde mama naibii îmi sunt pantofii? l-am văzut acum 
câteva minute. S-a mai învârtit o dată, dărâmând cutia. 

Sucul a sărit afară, murdărind-o pe Cotten. 

— Rahat, îmi pare rău, a spus Vanessa. 

Cotten a luat buretele de vase din chiuvetă şi a început să-şi 
şteargă bluza de lână şi pantalonii de trening. 

— Nu se vor păta, a spus ea. Le bag în maşina de spălat 
imediat. Hai, nu mai pierde timpul. 

Nessi a oftat. 

— Mereu sunt un dezastru dimineaţa. 

— Crezi că nu îmi mai amintesc cum în timpul facultăţii 
trebuia să te trag din pat ca să ajungem la primul curs din ziua 
respectivă? Poate dacă ai încerca să te culci la o oră normală, a 
spus Cotten cu o faţă serioasă. 

Au râs amândouă. 

— Mi-ar plăcea să pot să mă lălăi toată ziua pe aici, precum o 
persoană cunoscută, a spus Vanessa. 


— Cum adică mă lălăi? La prânz am un interviu exclusiv cu un 
candidat la preşedinţie care vrea să mă împace după ce mi-a 
dat cu flit. Mă voi apuca să mă aranjez imediat ce tu eliberezi 
baia. 

— Ai un serviciu aşa de uşor, a zis Vanessa, încălţându-se. Pui 
întrebări toată ziua. Cât de greu poate fi? 

Cotten s-a dus în living şi s-a aşezat pe canapea. 

— Ah, şi să înţeleg că să arăţi bine în timp ce altcineva se 
îngrijeşte de tine - îţi face părul, te machiază - asta nu e uşor? 

Vanessa a părut că se gândeşte la spusele prietenei ei. 

— Bine, ai câştigat. De mine e mai bine. 

Au râs din nou, în timp ce fotomodelul şi-a luat cheile şi 
geanta şi s-a îndreptat spre uşă. S-a oprit din drum, a fugit până 
lângă canapea şi a pupat-o pe Cotten pe obraz. 

— Sună-l pe prietenul tău, preotul. E o alegere bună pentru 
tine. l-a zâmbit. Te iubesc. 

Cotten a grăbit-o, făcând un gest cu mâna. 

— Fugi! Ai întârziat deja jumătate de oră. 

— Da, dar nu pot începe fără mine, a răspuns Vanessa, după 
care a ieşit pe uşă. 

Era bine pentru Nessi că era plătită doar ca să arate bine, s-a 
gândit Cotten. l-ar fi tare greu să supravieţuiască în lumea reală. 

S-a rezemat pe spate şi a respirat adânc, hotărându-se să-l 
sune pe John mai târziu, eventual după ce se va întoarce de la 
interviu - ştia că, aproape sigur, e sătul să audă despre 
Thornton şi despre cum se simţea ea de vină. 

Trebuia să se uite peste notițele lui Thornton, trebuia să afle 
ce a descoperit el şi dacă ea ar fi putut să facă ceva pentru a 
împiedica moartea lui. Cotten s-a aplecat în faţă, acoperindu-şi 
faţa cu palmele. „La naiba!”. De ce nu i-a răspuns la telefon? 
Legănându-se, şi-a cuprins talia cu ambele mâini, parcă pentru 
a se îmbrăţişa de una singură. „Dumnezeule, trebuie să ies din 
starea asta”. Şi-a trecut degetele prin păr precum un pieptene. 

Şi-a luat apoi caietul spiralat de pe colţul mesei. Primul lucru 
pe care trebuia să-l facă era să îşi mai revizuiască odată notițele 
pe care le pregătise pentru interviul cu Wingate. Ted Casselman 
o ajutase, sugerându-i mai multe întrebări. Îi scăpase ceva? 
Uitase ceva? Cum să se poarte cu Wingate? Rece şi distantă 


sau, dimpotrivă, prietenoasă şi apropiată? Trebuia să scoată cât 
mai multe de la el, fără să-l enerveze. Caldă, prietenoasă, asta 
era abordarea potrivită. Îl va omori cu bunătate - complimente, 
dulcegării. Întotdeauna trebuie să înmoi biscuitele în miere, aşa 
îi spunea mama ei. E mai uşor să tragi de un lanţ decât să-l 
împingi. 

Brusc, uşa s-a deschis larg şi Vanessa a dat buzna înăuntru. 

— Nenorocita de maşină nu vrea să pornească şi am rămas 
fără baterie la mobil. A înşfăcat telefonul fix. Trebuie să-mi 
chem un taxi - probabil o să ajungă într-o oră. 

— Nessi, stai. Cotten s-a ridicat şi s-a dus să-şi ia geanta de 
pe masa din bucătărie. la maşina mea închiriată. A scos cheile. 

— Şi tu cum ajungi la interviu? 

— Pot să-mi chem un taxi. Şi eu nu sunt în întârziere ca tine. 

— Eşti absolut sigură? 

— La ce sunt buni prietenii? a spus ea de parcă ar fi cântat un 
vers din Dionne Warwick. l-a întins cheile. la-le, nu mai sta la 
discuţii! 

— Eşti o scumpă, a spus Vanessa. Ne vedem deseară. A luat 
cheile şi a fugit spre uşă. Succes cu Wingate! 

Cotten i-a făcut cu mâna, dar uşa se închisese deja. A rupt o 
bucăţică dintr-o brioşă şi a băgat-o în gură, înainte de a ieşi pe 
balcon. Undeva în depărtare, câteva iahturi cu vele profitau de 
briza dimineţii. Fiind în plin sezon, turiştii se tolăneau pe păturile 
întinse pe plajă, uitând parcă de faptul că sunt în văzul tuturor. 
Turişti fără griji, s-a gândit ea. O pală de vânt rece s-a abătut 
dinspre autostrada de nord, făcând-o să tremure, în timp ce 
frunzele palmierilor foşneau undeva sub balcon. 

O scârţâitură i-a atras atenţia. Sub balcon se afla o parte din 
parcarea blocului, stricând parcă frumuseţea peisajului. Vanessa 
traversa zona asfaltată. S-a uitat în sus şi a făcut cu mâna, apoi 
a deschis uşa maşinii lui Cotten şi s-a urcat în ea. 

Nessi era cea mai în vârstă adolescentă pe care o cunoştea, 
s-a gândit Cotten. Avea multe cunoştinţe, dar Nessi era singura 
ei prietenă. A aruncat o ultimă privire spre plajă, după care s-a 
întors înăuntru. 

În clipa următoare s-a văzut o lumină puternică, apoi s-a auzit 
un bum precum un tunet, iar Cotten a fost trântită la podea cu 


faţa în jos. Un ţiuit puternic i-a inundat urechile. Se simţea de 
parcă ar fi fost lovită cu un baros în cap, de parcă ceva i-a tras 
tot aerul din piept. 

Totul în jur a devenit negru. 

Încet, Cotten şi-a deschis ochii, dar vedea totul în ceaţă. 
Lumini şi umbre se învârteau în jurul său. Ceafa, picioarele şi 
mâinile o usturau, de parcă s-ar fi bronzat prea tare. 

Pe măsură ce reuşea să se concentreze, şi-a ridicat capul şi s- 
a uitat în jur. Cioburile de la geamuri şi de la uşa glisantă erau 
împrăştiate prin toată încăperea, precum nişte aşchii de gheaţă. 

Şi se auzeau trosnituri ca de lemne uscate. Un foc. 

Ridicându-se în patru labe, a auzit în depărtare strigăte şi un 
cor de alarme de maşină. Dinspre balcon se simțeau venind 
valuri de căldură. Cotten s-a chinuit să se ridice în picioare. 
Privind spre parcare, a simţit cum i se pune un nod de frică în 
gât. Stătea şi privea înmărmurită imaginea din faţa sa, fără să 
mai simtă frigul de afară. 

Flăcări şi fum negru ieşeau din ceea ce fusese maşina ei 
închiriată. Nu mai era o maşină - acoperişul, portierele şi capota 
se făcuseră praf, metalul era contorsionat precum o cutie de 
conserve. Câteva maşini din jur luaseră şi ele foc. 

— Nessi, a ţipat ea, aplecându-se peste balustradă. 

Oriunde se uita putea să vadă rămăşiţe - bucăţi de portieră, o 
fâşie din capotă, frânturi de tapiserie şi pluş din scaune, o 
servietă deschisă, bucăţi de hârtie, cioburi... un pantof al 
Vanessei. 

— Oh, Doamne, Dumnezeule, a murmurat ea. 

Cotten încerca să se liniştească, ţinându-se de balustradă în 
timp ce îşi punea gândurile în ordine. Era mult prea grav pentru 
a fi vorba de un rezervor de benzină care a luat foc. Doar o 
explozie puternică putea să facă asemenea ravagii - încă alte 
cinci maşini erau în flăcări. lar unda de şoc a dărâmat-o, făcând 
ca ramele pozelor de pe zid să se facă ţăndări. Ferestrele şi uşile 
balconului se transformaseră în cioburi - mobila din balcon era 
răsturnată. 

O bombă. 

Şocul acestui gând a fost mai puternic decât explozia 
efectivă. Bomba a fost pusă pentru ea, nu pentru Vanessa. 


În depărtare se auzeau urletele sirenelor. Lumini roşii şi 
albastre clipeau intermitent. 

Vanessa murise. Oh Doamne, prietena ei... prietena ei. 

Trebuia să fugă. Cineva voia să o omoare. 

Cotten şi-a luat geanta şi s-a îndreptat spre uşă. Ajunsă în 
capătul coridorului, şi-a înfipt degetul în butonul de la lift. „Haide 
odată!“. A apăsat din nou, privind cum se stinge beculeţul 
fiecărui etaj pe măsură ce liftul se apropia. Într-un final, 
clopoţelul a scos un sunet, după care uşile liftului s-au deschis în 
lateral. Cotten s-a lipit de pereţii metalici ai cabinei. A apăsat de 
cinci şase ori pe butonul de parter, atât de tare încât o durea 
buricul degetului. 

„O Doamne, o Doamne!” 

Respira atât de tare, încât simţea cum aerul îi presează 
timpanele. Simţea cum sângele îi fierbe prin gât, pe sub păr, 
chiar şi în încheieturile mâinilor. 

Uşile s-au deschis şi a ajuns în holul de la parter. O mulţime 
de oameni se strânsese deja pentru a privi focul. Privirea îi sărea 
de la o persoană la alta - feţe, profiluri, cefe. Oare era aici - 
omul care pusese bomba? Oare persoana care vroia să o 
omoare se uita la ea în clipa asta? 

Şi-a făcut loc prin mulţime, îndreptându-se spre uşa ce dădea 
pe terasa cu piscină. Mergea normal, privind în faţă, încercând 
să nu dea nimănui nimic de bănuit. 

Incerca să-şi stăpânească pornirea de a o rupe la goană, deşi 
frica făcea ca inima ei să bată cu putere, iar plămânii să tragă şi 
să scuipe aer tot mai repede. 

Uşa! leşi odată pe nenorocita aia de uşă! 

Deschizând uşa larg, a traversat terasa care împrejmuia 
blocul, a ocolit clădirea şi a luat-o la fugă pe trotuarul dinspre 
South Beach. 

Sirenele maşinilor de intervenţie se făceau auzite din toate 
direcţiile. 

Cotten a alergat pe Ocean Drive şi apoi s-a îndreptat spre 
sud, trecând printre curioşii care se duceau să vadă ce se 
întâmplă. „Scuze! Scuze!” a ţipat ea, făcându-şi loc. A aruncat o 
privire scurtă peste umăr. Fum negru - maşini roşii - nebunie. 


A străbătut în mare viteză o alee, apoi a traversat Collins 
Avenue, alergând printre parcări şi clădiri, îndreptându-se tot 
spre sud pe Washington Avenue. A lăsat în urmă Joe's Stone 
Crabs şi s-a dus spre parcul pe care îl vedea în faţă, pe stânga. 

S-a dus în grabă spre clădirea de beton din interiorul parcului 
- o toaletă publică. A privit înapoi pentru a se asigura că nu o 
urmăreşte nimeni. 

Cotten a intrat în toaleta pentru femei şi s-a încuiat într-o 
cabină. S-a cuibărit pe vasul de WC, cu mâinile strânse în jurul 
taliei şi a început să se legene. „Oh Nessi, Nessi.” îi auzea 
aievea pe Dionne Warwick, Gladys Knight, Stevie Wonder şi 
Elton John cântând. 


Knowin” you can always count on me, oh, for sure... 
That's what friends are for. 

(Să ştii că poți conta oricând pe mine, cu siguranță... 
De asta există prietenii.) 


Cotten a plâns până când, epuizată, a rămas fără aer. Simţea 
că pieptul şi gâtul o ard. 

Privind în jos, a văzut o picătură de sânge căzută pe podea. 
Şi-a ridicat mâna şi şi-a pipăit mai întâi faţa, apoi a dus mâna în 
spatele capului. O şuviţă de păr era umedă şi lipicioasă. S-a 
uitat la sângele de pe degete. Pipăind cu atenţie, a găsit un ciob 
de sticlă înfipt în piele. Şi-a dat la o parte părul pe cât a putut şi 
a tras de ciob, scoţându-l din piele. Unde mai avea tăieturi? 

A rupt o bucată de hârtie igienică şi a împăturit-o sub forma 
unui tampon pe care l-a presat pe scalp în locul de unde scosese 
sticla. S-a gândit din nou la Vanessa, rugându-se ca măcar să nu 
fi suferit, să fi murit într-o clipă. 

„O Doamne, Nessi. Imi pare atât de rău“! 

Cotten a aşteptat timp de zece minute. Zgomotul sirenelor a 
început să se piardă prin sunetele traficului, al pescăruşilor şi al 
copiilor care se jucau în parc. 

Simţind, în sfârşit, că se află în siguranţă, a ieşit din cabină şi 
s-a dus la chiuvetă să se spele. Avea doar câteva pete de sânge 
în jurul gulerului. Le-a spălat pe fiecare până când au rămas 
doar ca nişte pete de rugină vechi. 


Şi-a făcut destul curaj să iasă din toaletă. La câteva sute de 
metri, sunetul şuierat al frânelor unui autobuz ce oprea în staţie 
a gonit un stol de porumbei. Nu se gândise să-şi ia mobilul când 
a fugit din apartamentul Vanessei. Nu se mai putea întoarce 
acum. 

Undeva, lângă o fântână arteziană de cealaltă parte a unei 
zone verzi se zăreau trei telefoane publice. S-a îndreptat spre 
ele, cu capul în pământ. După ce s-a uitat de câteva ori peste 
umăr, a ridicat receptorul şi a format zero. 

— Aş dori să efectuez un apel cu taxă inversă către White 
Plains, New York, a spus ea. Colegiul Saint Thomas, doctorul 
John Tyler. 

A urmat o pauză lungă, înainte ca centralista să revină pe fir 
pentru a-i cere numele. 

— Cotten Stone. John? 

Nu s-a întâmplat nimic timp de câteva clipe. Apoi a auzit 
vocea lui John. 

— Cotten, ce s-a întâmplat. Te simţi bine? 

— Au încercat să mă omoare! 


LACUL LURE 


În inima defileului Hickory Nut din Carolina de Nord se 
găseşte un lac splendid, pe care National Geographic /-a trecut 
pe lista celor mai frumoase lacuri artificiale din lume. Apa 
strălucitoare a răului Rocky Broad străbate cheile Hickory Gap 
printr-o vale care are forma crucii Ordinului Templier şi se varsă 


în lacul Lure. 
* 


x x 


Cotten urmărea cu atenţie tot ce se petrece în jurul ei, în timp 
ce vorbea la telefonul din parc. Terminase de povestit detaliile 
despre moartea Vanessei. 

— Cei care mi-au aruncat în aer maşina probabil cred că 
Thornton a apucat să-mi spună ce a descoperit. Consideră că eu 
ştiu tot ce aflase Thornton. Ce să fac? Nu pot să merg acasă. 
Ştiu unde locuiesc. 

— Ai vreun ban la tine? 

— Patruzeci sau cincizeci de dolari. Şi am câteva carduri, aş 
putea să scot nişte bani. 

— Trebuie să pleci din Florida. Să dispari. 

— Nu ştiu unde să merg, ce să fac. 

— Cotten, ascultă-mă. Părinţii mei au o cabană la munte, în 
apropierea lacului Lure din Carolina de Nord. Nimeni nu se duce 
acolo în perioada asta a anului. Acolo ai fi în siguranţă, până 
reuşim să ne dăm seama ce se întâmplă. la-ţi un bilet de avion 
spre Asheville. E cel mai apropiat aeroport. 

— OK, OK, a răspuns Cotten. Asheville. 

— Exact. Apoi închiriază o maşină. Sună-mă când ajungi în 
Asheville şi o să-ţi explic exact cum să mergi de acolo. 

Cotten s-a întors pentru a mai privi odată spre parcare, 
răsucind firul telefonului. 

— In regulă, a zis ea. 

— Un vechi prieten de familie locuieşte în apropiere de 
Chimney Rock. El are grijă de căsuţa noastră pe timpul iernii - 
are o cheie. O să-l anunţ că soseşti. 


A înghiţit în sec, îşi simţea gâtul strâns. 

— Mi-e frică. 

— Ştiu, Cotten. Concentrează-te până ajungi acolo. Trebuie să 
te ducem într-un loc sigur şi apoi le rezolvăm pe toate. 

— John... 

— Da? 

— O să vii... să fii acolo cu mine? 

A urmat o pauză lungă. 


— Da, a răspuns el înainte de a închide. 
* 


x x 


— Am nevoie de un bilet pentru următorul zbor spre Asheville, 
Carolina de Nord. Clasa economică, doar dus. 

Cotten era în faţa ghişeului celor de la Delta din aeroportul 
Miami. Agenta companiei s-a uitat în calculator. 

— Următorul zbor pleacă la 12.55 

— E bine, a răspuns Cotten, privind în jur fără să pară agitată. 

— Trebuie să schimbaţi avionul în Atlanta. Şi ajungeţi în 
Asheville la cinci fără un sfert. Vreţi să... 

— Da. S-a uitat în sus la ceas. Era 11.05 

— Preţul total, incluzând taxe este cinci sute şaizeci şi unu şi 
cincizeci de cenți. 

Cotten a băgat mâna în geantă şi şi-a scos portofelul. A luat 
cardul dinăuntru şi i l-a dat agentei. 

— Vă puteţi grăbi, vă rog. 

— Am nevoie de un act cu fotografie, vă rog. 

Şi-a scos permisul de conducere şi i l-a înmânat. 

— Această adresă din New York este cea actuală? 

— Da. 

După ce a introdus în calculator toate datele, agenta a trecut 
cardul prin aparatul de plăţi electronice şi a aşteptat să 
primească o confirmare de plată. Cotten a privit cum femeia 
repetă întreaga operaţie. 

— Îmi pare rău domnişoară Stone, dar cardul e refuzat. 

— E imposibil, a spus Cotten, simțind cum un val de căldură 
intensă i se răspândeşte prin corp. Puteţi să mai încercaţi 
odată? 

— Am încercat deja de două ori. Nu mai aveţi alt card? 


Cotten şi-a scos cardul de debit, ştiind că are suficienţi bani în 
cont pentru a putea plăti biletul. 

— Sunt convinsă că trebuie să fie o eroare. 

— E posibil ca sistemul băncii să aibă o problemă. 

Agenta a încercat să facă plata şi cu al doilea card şi a privit 
spre ecranul pe care trebuia să primească o confirmare. 

— Îmi pare rău, nu vrea. 

Enervată, Cotten transpirase toată. Şi-a luat cârdurile înapoi. 
Ştia că nici cele pe care nu le încercase nu vor funcţiona. Cine 
încercase să o ucidă îi blocase şi conturile. Dumnezeule, s-a 
gândit ea. Cine are atâta putere? 

— Puteţi plăti cash, i-a sugerat femeia. 

— Nu am... 

Cotten s-a întors şi a plecat, simțind cum femeia o fixează cu 
privirea. „Oh, Doamne, ce se întâmplă? Cum au reuşit să-mi 
facă toate astea într-un timp atât de scurt”? Avea aproximativ 
cincizeci de dolari în geantă, nimic mai mult. Nici măcar un 
bancomat nu i-ar fi fost de folos. 

A găsit un telefon şi l-a sunat din nou pe John. Nu i-a răspuns. 
„La naiba, pe mobil. Ce număr avea”? Cotten a căutat prin 
poşetă şi şi-a scos portofelul. A parcurs repede cărţile de vizită 
pe care le pusese deoparte. „Haide, haide”! Intr-un final a găsit- 
o. O ţinuse de la prima lor întâlnire. Mâinile îi tremurau, aşa că 
s-a chinuit un pic să citească numărul pe măsură ce îl forma. 

— Nu am reuşit să dau de tine, a răbufnit ea după ce el a 
acceptat apelul cu taxă inversă. 

— Linişteşte-te, i-a răspuns John. Calmează-te şi vorbeşte cu 
mine. 

Cotten i-a explicat ce se întâmplase. 

— Lasă-mă jumătate de oră, apoi du-te înapoi la cei de la 
Delta. Voi comanda eu biletul şi îl plătesc. Şi îţi inchiriez o 
maşină de la Avisul din Asheville. 

— Îmi pare rău că a trebuit să... Nici nu ştiu cum să-ți 
mulţumesc. 

— Vom trece peste asta, Cotten. Dar ai grijă de tine. Sună-mă 
când aterizezi. lau şi eu avionul într-acolo cât pot de repede. 

— Când? 

— Diseară - cel târziu mâine. OK? 


— Da. 

După o jumătate de oră, Cotten s-a îndreptat spre oficiul de 
bilete al companiei Delta, dar a ales o altă agentă. 

— Cu ce vă pot ajuta? a întrebat-o aceasta. 

— Aveţi un bilet pentru mine. Mă numesc Cotten Stone. 

Femeia a introdus câteva informaţii în calculator. 

— Puteţi să-mi arătaţi un act? 

Cotten şi-a scos permisul de conducere şi l-a pus pe ghişeu. 
Agenta l-a verificat şi i l-a dat înapoi. 

— Îmbarcarea începe în douăzeci şi cinci de minute, 
terminalul D, poarta 23. Aveţi bagaje pentru cală? 


— Nu, a răspuns Cotten. 
* 


x x 


— Doamne Sfinte, Cotten, te-am crezut moartă, a spus Ted 
Casselman. Ce naiba se întâmplă? 

— Nu am fost eu în maşină. A fost prietena mea. Cotten se 
îneca în lacrimi, răsuflând în telefon. Ted, au ucis-o pe Vanessa. 
Şi-a tras nasul şi l-a şters cu marginea mânecii. 

— Cine? Despre ce vorbeşti? 

— Şi l-au ucis şi pe Thornton. 

— Cotten, nu înţeleg nimic din ce spui. 

— Ted, mi-au blocat până şi cardurile. Mă urmăresc - vor să 
mă omoare pentru că ei cred că ştiu ceva - ceva ce mi-ar fi spus 
Thornton. Dar Thornton nu mi-a zis nimic. Nu ştiu cine sunt 
oamenii ăştia. Mi-e frică de nu mai pot. 

— Unde eşti? 

Cotten s-a uitat pe geamul avionului şi a privit pătura groasă 
de nori fără să răspundă. 

— Cum pot să te ajut dacă nu ştiu unde eşti? 

Linişte. 

— Cotten, te rog? 

— Află de ce îi era frică lui Thornton, la ce lucra, ce 
descoperise. 

— Voi încerca. Dar cum pot să te ajut în clipa asta? 

— Nu poţi, i-a zis ea. 

* 


Cotten conducea maşina închiriată din aeroportul regional 
Asheville, prin ninsoare, de-a lungul drumului US64. A trecut 
prin oraşul Bat Cave, îndreptându-se spre Chimney Rock. Îşi 
amintea că văzuse filmul Ultimul mohican şi că în acel moment 
îşi dorise să vadă zona în care acesta fusese filmat. Era aproape 
de a avea această ocazie. 

John îi dăduse toate indicaţiile necesare când îl sunase de la 
aeroport. Îi spusese că, deşi cabana nu e departe de oraş, 
drumul până la ea va fi unul şerpuit, îngust şi extrem de 
anevoios. În clipa în care a ieşit de pe US64, a realizat că nu o 
minţise. Nu era obişnuită cu drumurile de munte, în special pe 
vreme rea. Ninsoarea se transformase într-o măzăriche, apoi 
într-o ploaie îngheţată - un amurg cenuşiu-argintiu învăluia 
muntele întunecat. 

Cotten urma drumul de ţară, întrezărind din când în când prin 
ninsoare luminile şterse ale fermelor din depărtare. 
Ştergătoarele se mişcau parcă pe ritmul melodiei de la radio, iar 
Cotten se chinuia să vadă căsuţa poştală înscrisă cu numele 
Jones, pe marginea drumului. A făcut dreapta pe o alee murdară 
şi a continuat să conducă spre o fermă veche cu două nivele. 

Lumina de pe verandă s-a aprins în clipa în care a bătut la uşa 
cu geam de pe faţada clădirii. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnişoara Stone, a spus 
fermierul în timp ce deschidea uşa. Numele meu este Clarence 
Jones. Intraţi, înainte să îngheţaţi de frig! 

Cotten bănuia că bărbatul are cam şaptezeci şi cinci de ani. 
Avea părul des, grizonat, pomeţii lăsaţi şi purta o salopetă. 
Cocoaşa şi mâinile mari erau semne ale faptului că îşi petrecuse 
toata viaţa muncind din greu. 

— Luaţi un loc acolo, până aduc eu cheia, a spus Jones, 
bătând uşor cu mâna pe canapea. 

— Mulţumesc, a răspuns Cotten. Mobila era veche şi simplă, 
dar confortabilă. Pereţii erau acoperiţi de fotografii, cel mai 
probabil cu familia. Jones fusese un bărbat frumos în tinereţe. 

— Aceasta este soţia dumneavoastră? l-a întrebat Cotten 
când s-a întors. A arătat cu capul spre un portret într-o ramă 
aurie. 


— Da, ea e Lili a mea. A murit acum aproape cinci ani. Mă 
enerva de dimineaţa până seara. Acum, însă, mă simt singur. 
Mi-e dor de ea. A pus cheia pe măsuţa de cafea din faţa lui 
Cotten. Aceasta este cheia de la cabana familiei Tyler. Am fost 
deja până acolo, să dau drumul la gaz. O să vreţi oricum să 
faceţi focul, dar va fi măcar călduţ când o să ajungeţi acolo. 

— Aţi făcut un gest foarte frumos. 

— Fiul lui Owen Tyler mi-a spus că aveţi nevoie să fugiţi de 
lume pentru ceva timp. Aţi ales locul cel mai potrivit. 

— Sper. 

— O să fiţi singură acolo? 

— Nu, John vine şi el. 

— Atunci nu e nevoie să vin să vă verific. 

— Sunt sigură că o să mă descurc. 

— Nu există telefon, deci, dacă veţi avea nevoie de ceva, va 
trebui să coborâţi până în oraş. Există o alimentară şi o 
benzinărie în Chimney Rock. 

— Am să ţin minte. Cotten s-a uitat la ceas. Ar trebui să mă 
aştern la drum. Sunt destul de obosită. S-a ridicat în picioare şi 
s-a îndreptat spre uşă. 

— Am înţeles. E obositor să călătoreşti. Luaţi-o pe drum şi 
când ajungeţi puteţi să vă odihniţi. Drumul e un pic mai dificil, 
nu vă grăbiţi. Jones a urmat-o pe verandă. Când plecaţi de aici, 
vă întoarceţi de unde aţi venit până când vedeţi un semn alb pe 
care scrie cu roşu Riverstone. Aşa se numeşte cabana lui Tyler. 
O luaţi pe drumul de pământ - către nord. E destul de abrupt, 
dar trebuie să urcați pe munte. E singura cabană de acolo. 
Lumina din faţă ar trebui să fie aprinsă. Faceţi focul cum 
ajungeţi şi până adormiţi va fi cald şi bine. 

— Mulţumesc încă o dată domnule Jones, a spus Cotten, 
strângându-i mâna. 

Cotten a pornit căldura la maxim în maşină şi a întors, 
îndreptându-se spre drumul principal. Ploaia se transformase la 
loc în ninsoare. După puţin timp a văzut semnul cu Riverstone. 

A intrat pe drumul îngust şi a putut auzi cum pietrişul 
scrâşneşte sub cauciucuri pe măsură ce urca panta. Copacii de 
pe margini aveau trunchiul gros, unii cu frunzele căzute iar alţii 
verzi, pereni. Majoritatea însă îşi pierduseră frunzele. Din loc în 


loc puteai vedea bucăţi de stâncă ieşite din munte, pe măsură 
ce drumul îşi făcea loc prin acesta. Aproape de vârf, vântul a 
început să bată mai tare, aruncând valuri de zăpadă în faţa 
maşinii. Jones avusese dreptate. Panta era extrem de abruptă. A 
fost nevoită să tureze tare motorul în câteva ocazii. Cauciucurile 
îşi făceau loc prin noroi şi alunecau pe bucăţile de gheaţă. 

Cabana apăru ca o fantomă în lumina farurilor. Un bec galben, 
aprins pe verandă, pâlpâia precum un far prin ninsoare. 
Înăuntru mai era o lumină aprinsă în mica bucătărie, deasupra 
chiuvetei. Un miros greu, de mucegai şi aer închis a izbit-o pe 
Cotten în clipa în care a început să meargă prin cabană pentru a 
aprinde lămpile. În frigider a găsit un bax de bere Budweiser şi 
câteva cutii de suc. Cam atât. Prin dulapuri a descoperit câteva 
borcane cu conserve de legume şi dulceţuri făcute în casă, 
câteva cutii de carne de porc şi fasole, amestecuri de fructe şi 
câteva mirodenii. 

După ce a inspectat toate camerele, Cotten a făcut focul cu 
surcelele pe care le-a găsit lângă şemineu - /emnișoare, cum 
obişnuia tatăl ei să le numească. Nu a durat mult până când a 
putut să pună pe foc un buştean, clipă în care flacăra a izbucnit 
puternic, încălzind întreaga cameră. 

Pe post de cină şi-a desfăcut o conservă de legume şi o bere. 
Cotten s-a trântit pe băncuţa de lângă masa formată dintr-un 
blat şi două capre. O masă copioasă, s-a gândit ea, sorbind din 
bere. 

Vântul a început să bată mai tare şi Cotten s-a dus să 
zgândăre focul - fulgii se izbeau de geamuri precum nişte cuie. 
Gândurile i-au fugit către Thornton şi către Vanessa - fostul ei 
iubit şi cea mai bună prietenă a sa. 

Ucişi. 

Simţea cum viaţa ei se fărâmă. John era singurul în care putea 
să aibă încredere. Şi poate că îi punea şi viaţa lui în pericol. 

Cabana bătrână gemea, împinsă de vântul năpraznic, iar 
copacii din jurul ei scârţâiau precum corăbii de lemn într-o 
furtună. S-a întins pe canapea şi a privit focul până când a 
adormit. 


Cotten a visat că aude muzică - ritmul acesteia acoperind 
urletul vântului. Şi se auzeau râsete. Ţipete şi cântece. Se 
simţea trasă şi împinsă printr-o mulţime uriaşă de oameni. 

Brusc, a simţit miros de lumânări aprinse şi de tămâie. 
Precum zumzăitul albinelor, mai multe persoane se rugau. 
Simţea o respiraţie fierbinte ce îi mângâia obrazul; cineva îi 
şoptea la ureche. 

Geh el crip ds adgt quasb. Tu eşti unica persoană care il 
poate opri. 

Cotten a sărit în picioare. Încercând să se trezească cât mai 
repede, şi-a dat părul pe spate şi s-a uitat lung spre focul ce se 
domolise, transformându-se în jar încins. Dar nu doar cuvintele 
preotesei o treziseră. Auzise un zgomot pe verandă. 

Privind afară pe geam, a văzut cum lumina portocalie a 
cabanei colorează maldărele de zăpadă, în depărtare, maşina se 
transforma încet într-o uriaşă movilă albă. 

Cotten a crăpat uşa, lăsând un val de frig arctic să pătrundă 
înăuntru. Lumina din casă a ajutat-o să vadă mai bine - în 
zăpada de pe verandă se puteau distinge urme de paşi. Oare 
erau ale ei, de când sosise acum câteva ore, sau erau 
proaspete? Oare au şi găsit-o? 

Cotten a trântit uşa, încuind broasca şi punând lanţul. S-a 
plimbat de la un geam la altul, verificând încuietorile acestora. 
Mulțumită de faptul că totul era ferecat, a întețit din nou focul 
până când acesta a început să troznească, alungând vuietul 
furtunii. 

Una câte una, a stins toate luminile, apoi s-a calmat, privind 
pe furiş printre draperii şi jaluzele pentru a se asigura că nu 
există niciun intrus. Prin întunericul nopţii nu putea vedea decât 
zăpadă şi copaci îndoiţi de vânt. 

Cotten s-a uitat la ceas - era ora trei. Soarele trebuia să 
răsară în curând. 

A găsit un pistol vechi şi o cutie de gloanţe deasupra 
şifonierului din dormitor. După ce a încărcat arma, s-a întors pe 
canapea şi s-a aşezat, cu pistolul lângă ea, privind spre uşă. 
Aştepta. Era pregătită. 


MAGNOLIA 


Sinclair stătea în camera de video-conferinţe din interiorul 
vilei sale privind spre monitoarele stinse. Trecuse deja mult timp 
de când chipurile Gardienilor dispăruseră de pe acestea. Şi-a 
lăsat capul pe spate; se simţea obosit de toate cererile care îi 
erau adresate. Acum, odată cu începerea ultimei etape, trebuia 
să evalueze activitatea Gardienilor aproape zi de zi. Bătrânul 
trebuia să fie mulţumit, satisfăcut - programul trebuia respectat 
cu stricteţe. In plus, lui Sinclair îi reveneau îndatoririle cele mai 
complexe - de la obţinerea Graalului până la rezolvarea părţilor 
ştiinţifice. Uneori i se părea că devotamentul său în cadrul 
proiectului nu era apreciat sau respectat suficient. 

Şi mai era toată problema cu Wingate şi Cotten Stone. Ce 
naibii gândise Wingate când s-a hotărât să angajeze pe cineva 
să o asasineze pe femeie? Wingate nu făcea faţă presiunii - asta 
era tot mai clar. Şi avea o problemă cu respectatul ordinelor. 

Cu coada ochiului, Sinclair l-a văzut pe Ben Gearhart. 

— Intră. 

— Cum a fost? a întrebat avocatul. 

— Bine, i-a răspuns Sinclair, păstrând pentru sine gândurile de 
după video-conferinţă. S-a răsucit cu scaunul şi s-a uitat spre 
nişa din perete, de deasupra biroului său - în ea se găsea o 
cruce a ordinului templier şi imaginea trandafirului. Suntem atât 
de aproape Ben. Toate planurile noastre - întreaga noastră 
muncă sunt aproape să fie răsplătite. 

Gearhart a aprobat, dând din cap, dar Sinclair şi-a putut da 
seama că e ceva ce îl nelinişteşte pe avocat. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Charles... e aici. L-am văzut afară, pe terasă. 

— Rahat. Sinclar a închis ochii şi şi-a pus două degete pe 


frunte, chiar deasupra nasului. Nu avea nevoie de asta acum. 
* 


x x 


Bătrânul domn avea o alură îngrijită şi relaxată. Se afla în 
foişor, aşezat într-un scaun împletit din răchită, cu spătar înalt. 


— Bună ziua, l-a salutat Sinclair. Mă uimiţi, nu am ştiut că 
veniţi. A păşit în interiorul foişorului. Tocmai am terminat o altă 
video-conferinţă cu Gardienii, i-am pus la curent cu toate 
noutăţile. 

— Tehnologia e incredibilă, Charles. Mă uimeşte. 

Sinclair s-a îndreptat către o bancă şi s-a aşezat. 

Credea că ştie despre ce vrea Bătrânul să vorbească. 

— Proiectul decurge foarte bine şi conform programului 
stabilit. 

— Mă bucură să aud asta. Vezi tu Charles, aveam impresia că 
unele amănunte au rămas încă nerezolvate. Aceste detalii pot fi 
foarte deranjante. Deşi deranjante poate că nu e cel mai potrivit 
cuvânt, înşelătoare ar putea să fie mai potrivit. 

Sinclair şi-a aranjat nervos nodul cravatei. Brusc, simţi o 
presiune asupra laringelui - o senzaţie similară cu mâinile unei 
persoane care îl strângea uşor de gât. 

— Cardinalul ne-a livrat potirul, exact aşa cum am plănuit, a 
spus Sinclair. lanucci s-a descurcat de minune, aşa cum 
prevăzusem. 

Chipul Bătrânului era de piatră. 

— Vaticanul ştie că lanucci a înlocuit potirul. 

Stomacul lui Sinclair s-a contractat. 

— Ştiam că îşi vor da seama. Dar nu a apărut nimic în presă. 

— Şi nici n-o să apară. Ar fi mult prea jenant pentru Biserică 
să recunoască faptul că a fost trădată de unul dintre capii săi. 
Vor trece totul sub tăcere, şi probabil că în următoarele zile vor 
anunţa pensionarea lui lanucci. Un fapt foarte bun pentru noi. 
Din tonul vocii, Sinclair simţea că Bătrânul vrea să ajungă 
undeva cu toate astea - vorbea încet în mod voit, chipul său 
avea o expresie deosebită şi folosea multe pauze în relatare. 
Atenţia la detalii e extrem de importantă, a spus Bătrânul. Ştii 
asta. Ridurile din jurul ochilor săi s-au accentuat. Nu-l pierde din 
vedere pe cardinal, nici măcar pentru o clipă. Şi trebuie să o ţii 
pe Stone departe. Nu poţi să te relaxezi. În clipa în care lanucci 
îşi duce sarcina la bun sfârşit, scapă de el. 

Sinclair a dat din cap, privind spre râu. Trecea peste orice îi 
stătea în cale. 


— Am început munca de laborator, a spus el, schimbând 
subiectul. S-ar putea chiar să fim cu o zi înaintea programului. E 
o etapă delicată, nu vrem să ne grăbim, riscând o eventuală 
eroare. 

— Oh, sunt convins că ştiinţa se află acolo unde îi este locul, 
Charles. Eşti cel mai bun din lume - exact omul care poate să 
producă miracolul, nu-i aşa? A făcut o pauză. Totul trebuie să fie 
perfect, Charles. Nu putem accepta altceva. 

Ochii Bătrânului îl sfredeleau pe genetician. Sinclair 
recunoştea furia - putea vedea flăcările iadului arzând în 
spatele acelei priviri. 

Strânsoarea pe care o simţea Sinclair asupra gâtului începu 
să dispară. 

— Acum, povesteşte-mi despre fiascoul care a ieşit la Miami. 

Sinclair şi-a schimbat poziţia, îndreptându-şi spatele de 
spătarul băncii. 

— Wingate, a spus Sinclair. S-a decis să se ocupe personal de 
problemă. Nu înţelege. Lucrează într-un sistem bazat pe minima 
informare. Dar i-am spus să nu se atingă de Stone - să îi acorde 
doar un interviu, să o farmece, să nege povestea cu şantajul. 

Sub privirea Bătrânului, Sinclair îşi simţea stomacul de parcă 
ar fi băut acid. 

— In mai puţin de o oră de la atac, am încolţit-o. l-am blocat 
contul bancar şi cardurile. Era izolată, aproape prinsă. Dar i-a 
sărit în ajutorul prietenul ei, preotul. În clipa în care Stone a 
încercat să cumpere un bilet de avion spre Asheville am început 
să facem mai multe verificări şi am descoperit că familia lui 
deţine o proprietate în zonă. Se află acolo în clipa asta. A ajuns 
noaptea trecută. Credem că preotul se îndreaptă şi el într-acolo. 

— Şi? 

— Ea şi preotul sunt pe fugă. l-am ţinut sub presiune. E doar o 
chestiune de timp. 

Bătrânul şi-a pus un picior peste celălalt şi s-a întors pentru a 
privi uriaşa magnolie din apropierea foişorului. 

— Sunt nerăbdător să o văd din nou înflorită, Charles. Boboci 
mari, albi. Un parfum deosebit. Una dintre creaţiile cele mai 
reuşite, nu ţi se pare? Şi-a întors privirea spre genetician. 


Deschizi ferestrele pentru a permite aromei să fie purtată prin 
casă de briză, nu-i aşa? Ar fi păcat să nu o faci. 

— Când este înflorită, a răspuns Sinclair, întrebându-se dacă 
discuţia avea un scop sau... 

— O floare perfectă nu are boboci ce nu înfloresc. Aşa ceva 
supără ochiul. Un horticultor nu are ce face cu flori imperfecte. 
Le înlătură fără nicio ezitare. Wingate e un boboc ce nu va 
înflori. Sunt sigur că înţelegi ce vreau să spun. 


NOTIŢELE LUI THORNTON 


Un bufnet a făcut-o pe Cotten să se trezească - nu adormise 
adânc. 

— La naiba, a murmurat ea, scoțând pistolul şi traversând 
camera spre fereastra din lateral. 

Urmărise şi ascultase toată noaptea, uneori cu mâna pe armă. 
Când a văzut că soarele se pregăteşte să răsară, s-a relaxat şi a 
moţăit. 

Acum lumina palidă a dimineţii se strecura în cameră. Cotten 
a dat perdeaua la o parte doar un centimentru, pentru a putea 
să arunce o privire afară. 

Un Jeep Cherokee roşu era parcat lângă maşina ei închiriată. 

Cotten s-a tras de lângă geam şi s-a lipit cu spatele de zid. Nu 
credea că ar putea să fie Jones. Un jeep roşu nu prea era pe 
stilul lui şi, în plus, nu văzuse vreunul la fermă. 

Din nou s-a auzit un zgomot. Deja se trezise suficient cât să 
îşi dea seama ce era. Cineva bătea la uşă. 

S-a uitat prin vizor, ţinând revolverul cu ambele mâini. Pe 
verandă era un bărbat care stătea cu spatele la uşă. Avea capul 
acoperit de gluga de la haină. 

— Cine e? Cine-i acolo? 

S-a întors şi i-a zâmbit, dându-şi jos gluga. 

— John! a deschis larg uşa şi şi-a pus braţele în jurul gâtului 
său. Mulţumesc lui Dumnezeu că ai ajuns. 

— Nu vroiai să mă împuşti, nu? 

— E o idee care mă înspăimântă. 

— Hai înăuntru, o să îngheţi, i-a spus el apucând-o de umeri şi 
răsucind-o, după care a împins-o înainte în casă. Cotten, îmi 
pare teribil de rău, am auzit despre prietena ta, Vanessa. 

John a închis uşa şi şi-a dat jos haina. Cotten simţea un nod în 
gât. 

— Nessi avea defectele ei, dar un prieten bun, drăguţ, de 
nădejde. Nu merita să moară aşa. 


— Nimeni nu merită. Şi-a agăţat paltonul în cuier şi şi-a frecat 
mâinile între ele repede. Te poţi gândi la cineva care crezi că îţi 
doreşte răul? 

Cotten a dat din cap. 

— Nu. Adică, am enervat pe destui oameni la viaţa mea, dar 
nu într-atât de tare încât să îşi dorească să mă arunce în aer. 

Mai întăi Thornton, apoi Vanessa, eu sunt următoarea pe care 
o vor omori. 

— John, dacă cineva şi-ar fi dorit să îl ucidă pe Thornton şi să 
facă totul să pară un accident, cât de greu ar fi putut fi? Mai ales 
ţinând cont de problemele sale de sănătate. Mă gândesc, dacă 
sunt într-atât de puternici să mă blocheze aşa cum au făcut-o, 
atunci cu siguranţă că au putut fi capabili să afle tot ce au vrut 
despre Thornton. Au făcut ca moartea să pară una din cauze 
naturale. 

— Dar bomba pusă în maşină nu mai putea fi mascată ca o 
cauză naturală. Nu putea fi considerată nici măcar accident. 

Cotten s-a trântit pe canapea, întinzându-şi picioarele în sus. 

— Asta mă derutează şi pe mine. Să fii atât de meticulos când 
a fost vorba să îl ucizi pe Thornton, dar atât de brutal când a 
venit vorba de mine. Nu înţeleg. Prima parte a fost extrem de 
inteligentă, iar a doua a fost o crimă evidentă. Şi nu există nicio 
legătură. În afară de Graal. Este singurul fir care ne leagă pe 
Archer, pe Thornton şi pe mine. Vanessa s-a aflat unde nu 
trebuia, când nu trebuia. 

— Mai ştie cineva că eşti aici? Ai vorbit cu cineva? 

— Nu, doar cu tine şi cu Jones. Cotten şi-a apăsat ochii cu 
podul palmelor, sperând să îi ia din durerea de cap pe care o 
resimțea. Stai! L-am sunat şi pe Ted Casselman din avion, dar 
nu i-am spus unde mă duc. 

— Ai dormit cât de puţin? 

— Nu prea. Cred că am avut un vizitator undeva pe la miezul 
nopţii, dar e posibil să fi fost doar imaginaţia mea. Nu îmi mai 
dau seama. Sunt atât de tensionată încât sar în sus la orice 
zgomot. Mă bucur că eşti aici. Poate că aşa reuşesc să îmi cobor 
garda, măcar puţin. 

— Hai să găsim ceva să ne încălzim, apoi îmi povesteşti mai 
multe. 


S-a dus după el în hol. 

— Eu nu am reuşit să găsesc nici cafea nici ceai astă noapte. 

— Am o rezervă secretă, i-a răspuns John. 

L-a privit cum deschide uşa unei cămări. A dat la o parte un 
aspirator şi un mop, lăsând să se vadă nişte trepte înguste 
undeva în spate. 

— În pivniţă e rece în perioada asta a anului şi nu trebuie să 
îmi bat capul că altcineva o să curețe frigiderul sau dulapurile 
de bucătărie şi o să arunce din lucruri. Aşa ştiu în orice clipă că- 
mi pot face o ceaşcă fierbinte de cafea. 

Deşi scările erau înguste, iar accesul se făcea printr-o 
deschidere extrem de mică, Cotten putea să vadă că erau o 
grămadă de lucruri jos, la baza treptelor. 

— Mă întorc imediat, a spus John înainte de a se strecura în 
jos pe scări. În câteva clipe s-a întors cu o cutie metalică în 
mână. Voilă! 

Ajuns în bucătărie, a luat un ibric dintr-un dulap şi a aprins 
aragazul. 

— Crezi că e posibil să fi fost Jones aici astă noapte? a 
întrebat el în timp ce pregătea cafeaua. 

— Nu ştiu. Am adormit pe canapea şi m-am trezit auzind ceva 
ce semăna cu zgomotul făcut de un om pe verandă. Dar nimeni 
nu a bătut şi nu a încercat să intre. Mă gândesc că dacă ar fi 
fost Jones, mi-ar fi spus că e aici. Cotten s-a aşezat şi a pus 
pistolul pe masă. Erau urme de tălpi în zăpadă, dar nu pot fi 
sigură dacă nu erau ale mele. 

— Dar ai văzut pe cineva? 

A dat din cap. 

— Nu, asta a fost tot. Nu am mai auzit altceva toată noaptea. 
Dar cred sincer că a fost cineva afară. 

— Am văzut câteva urme de animale în jurul casei când am 
venit. Poate o vulpe, a spus John. E posibil să fi venit, căutând 
hrană. Nu eşti obişnuită cu zgomotele de la munte şi nu e exclus 
să fi fost doar un animal care te-a speriat. 

Din ibric ieşea abur. 

— Da, se poate să fi fost. Am stat pe canapea cu pistolul ăla 
lângă mine. La fiecare scrâşnet sau zgomot... 


— Sper că nu ţi-a fost frig. John a adus două căni. E o casă 
veche - vântul intră prin pereţi şi prin podea. Nu există izolaţie 
între parter şi pivniţă. E plăcut vara, dar nu în perioada asta. A 
scotocit prin dulap. S-ar putea să am nişte zahăr pe aici, pe 
undeva. 

— Ştii cum îmi beau eu cafeaua, a spus ea. 

A pus o pungă sigilată de zahăr pe masă. 

— Ca să fiu sinceră, focul mi-a ţinut de cald. Cotten îl privea în 
timp ce punea cafeaua în ceşti, gândindu-se că i-ar plăcea să 
stea la el în braţe în faţa focului. Îi era dor să fie îmbrăţişată de 
un bărbat. Gândul acesta i-a adus aminte de Thornton. Murise. 
Vanessa murise şi ea. Clipa plăcută a trecut. 

John i-a pus o cană în faţă şi s-a aşezat de cealaltă parte a 
mesei. 

Cotten a prins cana cu ambele mâini. 

— O să lămurim toată situaţia asta, a spus el. Îţi promit. Mai 
întâi, trebuie să aflăm cine sunt e. 

Durerea de cap nu-i dădea pace. Nu dormise, nu mâncase, iar 
nervii ei o luau razna. 

John a aruncat o privire prin bucătărie. 

— Ar fi trebuit să mă opresc să cumpăr câte ceva înainte să 
urc, dar eram nerăbdător să te văd, să ştiu că eşti bine. 

— Jones mi-a spus că e un magazin în oraş. 

— Mai bine mergem în Asheville. Putem cumpăra şi nişte 
haine mai groase şi orice altceva mai ai nevoie. 

— Cred că ar trebui să îl sun pe Ted, să-i zic că sunt bine. 

— Mobilul meu nu are semnal aici. Dacă ai nevoie să dai un 
telefon, facem asta când coborâm spre oraş. 

— Sunt gata. 

Cotten s-a ridicat şi a dus mâna spre pistol. 

— Plănuieşti un mic jaf armat? 

* 
x x 

— Alo? 

— Cherryl, sunt Cotten Stone. Stătea aproape de intrarea în 
Walmart. Centrul comercial se situa la câteva mile în afara 
oraşului Asheville. John s-a sprijinit de zid, privind cum clienţii 


vin şi pleacă. De la SNN, a spus Cotten, după câteva clipe de 
linişte. 

— Ştiu cine eşti, a răspuns nevasta lui Thornton. 

În pofida zgomotului din parcare şi a oamenilor ce vorbeau în 
jurul său, Cotten putea auzi răceala din vocea femeii. 

— Sper că nu am nimerit într-un moment prost, a spus 
Cotten. 

— Am ştiut despre relaţia ta cu Thornton - am ştiut încă de la 
început. 

— Cherryl... îmi pare rău. Ştiu că nu pot spune nimic care să 
compenseze durerea... Cotten şi-a închis ochii strâns. Chiar 
vorbea serios. Niciodată nu şi-a dorit să rănească pe cineva. Dar 
se îndrăgostise de Thornton atât de repede. Nici nu a avut timp 
să se gândească... 

— Ai dreptate, nu poţi spune nimic, a zis Cherryl. 

Cotten ştia cât de grea era discuţia asta pentru Cherryl. Era 
dificilă şi pentru ea însăşi. 

— Dacă nu ar fi atât de important, ai cuvântul meu că nu te- 
aş deranja. 

— Ce vrei? 

— Cherryl, e vital să ştiu dacă între lucrurile personale ai 
primit şi vreuna din notițele lui Thornton. 

— De ce? 

— Eu... eu cred că ar putea conţine un indiciu despre cine l-a 
omorât. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Cherryl, nu-ţi pot da mai multe detalii acum, dar am 
motivele mele... 

— Motive? Sunt sigură că ai. Cum a fost să îi ceri să divorţeze 
de mine? Sau să pui mâna pe portofelul lui? Ai idee cât 
valorează Thornton? Sunt convinsă că ai motive. 

A urmat o pauză în care Cotten a putut auzi suspine. 

— Thornton a murit în urma unei hemoragii craniene, 
domnişoară Stone. Cherryl a apăsat pe cuvântul domnişoară cu 
mult dispreţ. Aşa că e mai bine s-o lăsăm aşa. Vocea lui Cherryl 
s-a schimbat. Măcar nu trebuie să am de-a face cu posibilitatea 
jenantă să fi murit în timp ce ţi-o trăgea ţie. 


Cotten a acoperit microfonul cu mâna pentru a-şi ascunde 
oftatul. Femeia avea tot dreptul să o atace. Remarcile ei dure 
aveau menirea să o facă pe Cotten să se simtă ieftină şi 
vinovată. Funcţiona, şi Cotten ştia că o merita. Trebuia să 
încheie. A înghiţit în sec, simțind un gust amar, apoi a respirat 
adânc. 

— Cherryl, te rog. Thornton m-a sunat din Roma şi mi-a spus 
că a descoperit ceva uriaş şi că se teme pentru viaţa sa. Faptul 
că a murit e o coincidenţă mult prea mare. Ştii la fel de bine ca 
şi mine că dacă lui Thornton îi era teamă de ceva... 

Cotten nu mai ştia ce să spună. Nu avea nicio dovadă. A 
urmat încă o pauză ciudată. 

— Şi eu am vorbit cu soţul meu, cu o zi înainte să... Lui 
Cherryl îi tremura vocea. Şi-a cerut iertare pentru toate dăţile în 
care m-a supărat, pentru toate dăţile în care m-a făcut să plâng. 
Mi-a spus că sunt o soţie minunată şi că meritam pe cineva mai 
bun ca el. Aşa ceva nu îi stătea în fire. Nu am înţeles atunci de 
ce îmi spune toate astea. Şi-a dres glasul, încercând să nu 
plângă. Pentru femei, era ca un drog. Ştiu că nu ai fost prima 
care a devenit dependentă. Dar ai fost prima la care cred că 
într-adevăr a ţinut. 

Cotten a auzit-o pe Cherryl cum îşi suflă nasul. A aşteptat. 

— Deci, ce vrei? Vocea văduvei a devenit mai dură. 

— Carnetul lui. Trebuie să aflu conţinutul ultimelor sale notițe. 

A auzit un sunet ca şi cum Cherryl a lăsat jos receptorul. După 
câteva clipe s-au auzit paşi, apoi un foşnet de hârtie. 

— Nu l-au trimis, a spus Cherryl. 

— Dar el îşi lua întotdeauna notițe. 

— Singurul lucru pe care îl am sunt două foi de hârtie ce para 
fi rupte din carnetul său. Au ajuns zilele trecute - Thornton şi le- 
a trimis acasă prin poştă, din Roma. 

— Conţin vreo referire la subiectul cu Graalul? 

— Nu, doar o listă. 

— O listă cu lucruri de făcut? 

— Doar nume. 

— Mi le poţi citi te rog? 

Cotten a ascultat cam treizeci de secunde, apoi a spus: 

— Stai, stop. Lasă-mă să îmi iau un creion şi o foaie. 


S-a dus spre John care a căutat prin haină şi a găsit un pix. A 
luat un anunţ de pe o tablă de lângă magazin şi i l-a dat lui 
Cotten. Ea a întors foaia şi a început să scrie în continuu pe 
spatele acesteia. 

— Încă o dată, Cherryl, mai citeşte lista încă o dată. După 
câteva clipe, s-a oprit din scris şi i-a spus: Mulţumesc. 
Mulţumesc mult. 

A închis, s-a întors spre John şi a murmurat: 

— La naiba! 


SFÂNTUL SUPERMARKET 


jJeepul Cherokee roşu a oprit în parcarea Bibliotecii South 
Asheville Oakley, de pe bulevardul Fairview - cam la un 
kilometru de autostrada 240. Petice de zăpadă încă acopereau 
pe ici pe colo iarba sub care puteai vedea un sol roşu-ruginiu, 
bogat în fier. 

— Dacă te loghezi pe site-ul SNN şi le foloseşti baza de date, 
nu pot să îşi dea seama unde te afli? a întrebat-o John pe Cotten 
în timp ce urcau pe scări spre intrarea bibliotecii. Nu putem afla 
suficiente informaţii căutând pe internet numele de pe lista lui 
Thornton? 

— Ba da, dar arhiva SNN permite căutări mult mai rafinate. O 
să mă loghez pe site-ul SNN folosind anonimizer.com, e un 
website care îţi ascunde identitatea şi adresa IP a calculatorului. 
Cotten a aşteptat în timp ce John ţinea uşa deschisă. Folosesc 
chestia asta tot timpul ca nimeni să nu poată şti unde sunt. 
Dacă fac anumite investigaţii, nu vreau ca lumea să se prindă că 
un reporter îşi bagă nasul. Oamenii ar fi şocaţi dacă ar şti ce 
urmă lasă de fiecare dată când intră pe internet. 

Au vorbit cu recepţionera, care i-a îndrumat spre zona în care 
se aflau calculatoarele. 

Erau cinci PC-uri aşezate pe un perete, unul lângă altul - la 
unul dintre ele erau doi tineri, celelalte patru erau libere. Cotten 
s-a aşezat la calculatorul cel mai depărtat de cei doi. A pornit 
Netscape-ul, s-a logat pe anonimizer.com, apoi a introdus în 
acesta adresa web a portalului SNN. Atunci când site-ul i-a 
cerut, şi-a introdus userul -  newsbabe şi parola- 
kentuckywoman. A intrat în secţiunea de biografii şi a introdus 
numele Hans Fritche, primul din lista mâzgălită pe spatele 
hârtiei cu anunţuri. Aproape instantaneu pe ecran a apărut lista 
cu legături. S-a uitat peste ele, a ales una şi a dat clic. S-a 
încărcat poza cancelarului Liechtensteinului şi o scurtă biografie 
a acestuia. Cotten a apăsat iconiţa de print. 

Următorul nume era Ruedi Baumann. Au aflat că este CEO-ul 
Băncii Internaţionale din Zurich. Cotten a continuat până când a 


scos la imprimantă biografia fiecărei persoane de pe listă - toţi 
lideri mondiali ce gestionau uriaşe forţe economice, militare sau 
politice. 

— Ai vreo idee ce ar putea avea numele astea în comun? a 
întrebat John. 

— Un foarte mare aisberg, a răspuns Cotten, îndreptându-se 


spre jeep. 
* 


x x 


— Poate că acela care a furat potirul cere o răscumpărare, a 
spus John. 

Se aflau în parcarea supermarketului Food Lion, la câţiva 
kilometri distanţă de bibliotecă. 

— Sau încearcă să îl vândă pe piaţa neagră a antichităţilor. 
Cotten răsfoia foile tipărite şi s-a oprit la judecătorul Curţii 
Supreme de Justiţie Franceze. El ar putea fi un potenţial client. 
Se uita la biografia generalului rus. Şantaj? Răscumpărare? 
Colecţionari care cumpără de pe piaţa neagră? Oare faptul că le 
aflase numele era atât de grav pentru aceşti oameni, încât să-l 
omoare pe Thornton? 

John se uita la foi şi a ridicat din umeri. 

— E o listă impresionantă, dar ar putea la fel de bine să fie 
doar o listă cu viitoare contacte pentru interviuri. 

— Ai dreptate, e posibil să ne entuziasmăm pentru nimic. Dar 
totuşi, Thornton a simţit nevoia să îşi trimită singur foile astea 
prin poştă. De ce? Nu şi-ar fi bătut capul atât doar pentru o listă 
cu viitoare interviuri. Oare vroia să fie sigur că cineva o să vadă 
această listă în caz că el păţeşte ceva? Cotten privea o mamă 
care împingea un căruţ prin parcare. Şi unde sunt notițele lui? 
Era obsedat să îşi ţină toate datele scrise. Obişnuia de multe ori 
să mă certe că nu sunt destul de minuțioasă. Mi-a zis chiar, în 
nenumărate rânduri, că în clipa în care îşi reciteşte notițele, 
faptul că le vede scrise pe hârtie face ca lucrurile să i se pară 
mai clare. 

John s-a lăsat pe spate. 

— Ei bine, poţi să te gândeşti aşa - lipsa notiţelor lui poate 
reprezenta confirmarea faptului că a fost ucis din cauza 


subiectului pe care îl investiga - furtul Graalului. E posibil ca 
ucigaşul să-i fi luat carnetul. 

— Deci ne întoarcem la listă. 

— Ce vrei să facem acum? Ş 

— O să îl sun pe unchiul meu, Gus. Il voi ruga să facă şi el o 
încercare de a găsi o legătură între toate numele astea. Dacă e 
cineva care poate să facă asta, el este acea persoană. Oricum 
trebuie să vorbesc cu el despre chestia cu Wingate. 

— În timp ce faci asta, mă duc la piaţă să cumpăr câte ceva. 
John a aruncat o privire la lista măzgălită pe care Cotten o ţinea 
în mână. Mai e ceva aici despre care nu ai spus nimic. A arătat 
spre foaie. S-T, S-I-N. 

— Da, nu am nici cea mai vagă idee ce e aia. Cherryl mi-a zis 
că Thornton a încercuit ceva în josul paginii, un cuvânt, pe care 
însă l-a încercuit cu creionul de atâtea ori încât nu se mai poate 
citi. Tot ce se mai vede e începutul, S-T. Ar putea fi o 
prescurtare de la Saint (Sfânt)... Sfântul Cristofor, Sfântul Luca, 
ar putea fi la fel de bine şi Sfântul Supermarket. A arătat cu 
mâna spre Food Lion şi a ridicat din umeri. Apoi, un rând mai jos 
a scris S-T, dar urmat de o bară şi de cuvântul SIN şi încă ceva. 
Cherryl a încercat să îmi descrie cum arăta şi zicea că nu 
înţelege nimic din tot ce e acolo. 

John se uita la prescurtare. 

— Nu am nici cea mai vagă idee. A dat din cap şi a privit spre 
Cotten. Du-te să dai telefon şi ne întâlnim aici în douăzeci de 
minute. 

— De acord. 

John a vrut să se dea jos, dar ea l-a tras de mânecă. 

— Mai e ceva ce mi-a spus Cherryl, dar nu am mai notat. 

— Ce? 

— Nu am înţeles foarte bine din prima, aşa că am rugat-o să 
repete. A zis că Thornton a scris Mare Maestru. 

John a rămas cu gura căscată. 

— Cotten, Cavalerii Templieri se considerau păzitori ai 
Sfântului Graal. Liderul lor se intitula întotdeauna Marele 
Maestru. 


13 PICĂTURI 


— Crezi că organizaţia Cavalerilor Templieri mai există în 
zilele noastre? a întrebat Cotten, în timp ce mesteca în oala cu 
spaghete cu sos, stând în faţa aragazului. 

— Există mai multe organizaţii care îşi au rădăcinile în 
Templieri. Masonii sunt un bun exemplu în acest sens. 

— Cum e clubul DeMolay adică. Chiar am auzit despre el 
recent. 

John a aţâţat focul. Norii de zăpadă se întorseseră pe cer şi 
temperatura scăzuse din nou. 

— Mulţi istorici consideră începuturile Masoneriei ca fiind 
legate de Templieri. Acum, că stau să mă gândesc, capul 
fiecărei loji masonice e numit Mare Maestru. S-a ridicat în 
picioare în clipa în care flăcările s-au întețit şi căldura a început 
să se simtă în cameră. Apropo, miroase bine ce faci tu acolo. 

— Mulţumesc. E una din preferatele tatălui meu. 

— Dacă e la fel de bună pe cât de bine miroase pot înţelege 
de ce. John a venit în bucătărie şi s-a uitat peste umărul ei, spre 
vasul cu sos roşu şi gros. 

Cotten a luat câteva picături cu lingura de lemn şi i-a dat să 
guste. 

— Excelent, a spus el. 

— Ce spui, torni un pahar de Chianti până când se răcoresc 
puţin pastele? 

John a găsit un tirbuşon şi a desfăcut sticla de vin roşu italian. 
A luat două căni de pe un raft. 

— Imi cer scuze, nu avem pahare de vin. Suntem mai la ţară 
aici. 

— Nu va fi prima dată când beau vin dintr-o ceaşcă de cafea. 
A pus capacul peste oala cu sos. Ce ar putea să îşi dorească să 
facă masonii cu Graalul? 

— Nu cred că i-ar interesa. Chiar dacă sunt o organizaţie 
întrucâtva secretă, masonii organizează acte de caritate, nu 
omoară reporteri. O grămadă de oameni importanţi au fost 
masoni - George Washington şi Winston Churchill de exemplu. 


La fel şi o grămadă de vedete, precum Clark Gable sau Red 
Skelton. Lista e incredibil de lungă. John i-a întins lui Cotten o 
cană de vin. Noroc! a spus el, ridicând cana sa în aer. 

Ceştile s-au atins cu un clinchet. Cotten a luat o gură. 

— Hai să ieşim pe terasă! 

— Şi să îngheţăm? 

— Numai un minut. A băut câteva înghiţituri de vin, apoi a 
zâmbit şi a arătat spre ceaşcă. O să te încălzească. 

— De asta beţivii mor de îngheţ. Li se pare că le este cald. 

— Mă întorc imediat, a zis Cotten, îndreptându-se spre hol. 
După câteva clipe s-a întors cu o pătură groasă de lână. Haide, a 
zis ea. 

În clipa în care a deschis uşa, un val de aer rece i-a 
încremenit chipul. 

John a urmat-o pe terasă, închizând uşa în urma lor. 

— E frumos, a spus ea, privind spre munţi. Amurgul e un 
moment magic, nu ţi se pare? 

John a aprobat-o în timp ce îşi freca antebraţele. 

— Vino încoace! a spus ea, învelindu-se cu pătura şi ţinând o 
latură ridicată, ca o invitaţie. 

A venit în spatele ei şi şi-a învelit umerii cu pătura. 

— E mai bine? l-a întrebat Cotten. 

— Mult mai bine. 

Luând încă o gură de vin, l-a luat de braţ. Terenul din spatele 
cabanei era abrupt - stânci ieşite din pământul dezvelit de 
iarnă. 

— E un pârâu jos, acolo, a spus John. Nu foarte mare, dar 
când eşti copil e un loc de joacă de vis, în fiecare zi de vară. 
Băteam toţi munţii ăştia de la răsărit la apus. Ştiam fiecare 
piatră, fiecare peşteră, fiecare scorbură pe kilometri întregi. I 
rugam pe tata să mă lase să cobor din maşină mult mai jos. 
Până când ai mei ajungeau sus la cabană cu maşina, eu stăteam 
deja pe verandă cu mâinile încrucişate şi cu un zâmbet victorios. 
Nu exista un loc mai frumos pentru un copil - un milion de 
aventuri. 

Cotten îl privea, văzând inocenţa unui băiat şi înţelepciunea 
unui bărbat. Împreunarea aceasta i se părea fermecătoare. 


— Tu unde ţi-ai trăit aventurile când erai doar o fetiţă? a 
întrebat el. 

Cotten a râs. 

— Dând de mâncare la pui. 

— Haide, fiecare copil îşi creează propriile aventuri. Nu aveai 
un fort sau un loc secret în care te ascundeai? 

Cotten s-a gândit pentru câteva clipe. 

— Un copac. Era un stejar uriaş în mijlocul pajiştii din spate. 
Am bătut în cuie pe el scânduri de lungimea piciorului pentru a- 
mi face o scară şi am prins câteva mai lungi între crengi pentru 
a forma o platformă. Fugeam mereu la casa din copac. Acolo am 
fost sărutată prima dată. Cred că aveam cam doisprezece ani. 
Robbie White. Stăteam acolo sus, ascunzându-ne de Tommy 
Hipperling, când deodată Robbie s-a aplecat şi mi-a dat un mare 
pupic chiar aici. Şi-a pus vârful degetului pe buze. Când s-a 
terminat, niciunul dintre noi nu a spus nimic mult timp. Cred că 
s-ar putea să fi fost şi primul lui sărut. Nu am vorbit niciodată 
despre ceea ce s-a întâmplat, dar ne-am mai întâlnit de câteva 
ori acolo sus în acea primăvară - exersam. Apoi s-a mutat şi nu 
l-am mai văzut niciodată. Cred că nu m-a mai sărutat nimeni 
până pe la şaisprezece ani, şi acela nu s-a putut compara cu 
amintirea sărutului lui Robbie White. 

— Deci, în timp ce eu escaladam muntele şi prindeam 
mormoloci în pârâu, tu te sărutai cu un băiat pe nume Robbie 
White. 

— Eram băieţoasă, cu excepţia părţii cu sărutul. Atunci 
deveneam fetiţă. Imi făcea plăcere să fiu sărutată la fel de mult 
cum îmi plăcea să mă sui în copaci cu băieţii. 

John a respirat şi a deschis gura ca şi cum ar fi vrut să spună 
ceva, dar parcă a renunţat. 

Deodată s-au grăbit spre uşa de la intrare, fiind alungaţi de 


vânt. 
* 


x x 
— Sunt delicioase, a spus John, după prima înghiţitură de 
spaghete. 
— Mulţumesc. 


Cotten nu se putea gândi la cină. Mintea îi stătea la potir. 


— Dacă Templierii se consideră paznicii Graalului, atunci 
poate că l-au furat pentru a-l proteja, nu pentru a-l vinde. 

— Posibil. 

— Potirul ar putea să fie deja pus la păstrare într-un seif de 
bancă sau să fi ajuns într-o colecţie privată, şi e posibil să nu îl 
mai vedem niciodată. 

John a arătat cu furculiţa spre ea. 

— Asta tot nu explică de ce a fost ucis Thornton şi de ce au 
încercat să te omoare pe tine. Cuiva îi este foarte frică de tine - 
le e teamă că le ştii secretul. 

Cu un zâmbet provocator, Cotten l-a întrebat: 

— Mai vrei vin? 

— Desigur. 

Şi-a întins cana şi femeia i-a pus tot ce mai rămăsese în sticlă. 

— Ştii ce am citit mai demult? l-a întrebat Cotten. Într-o carte 
despre cum îşi ţine un scriitor jurnalul. Autorul, Fletcher era 
numele său, povestea că a auzit o chelneriţă vorbind despre cât 
vin rămâne într-o sticlă goală. Chelneriţa spunea că întotdeauna 
rămân treisprezece picături. Fletcher şi-a notat asta în caiet 
pentru că i s-a părut o metaforă foarte frumoasă pentru acel 
moment în care o persoană simte că nu i-a mai rămas nimic - că 
e complet goală, secată. Dar nu e aşa - pentru că mai sunt încă 
treiprezece picături în acea persoană. A pus sticla pe masă şi s-a 
uitat la John. Sper că dacă am vreodată nevoie, îmi vor fi rămas 
cele treisprezece picături. 

O pală de vânt a făcut ca întreaga cabană să tremure şi ambii 
s-au uitat către fereastra întunecată. 

— Nu îmi vine să cred cât de repede se întunecă aici, a spus 
Cotten. 

— Exact opusul verii. Într-o seara plăcută de vară, amurgul 
pare să dureze o veşnicie. Stăteam cu bunicul meu ore întregi 
pe verandă, numărând licurici, până când dispăreau printre 
stele. 

— Te-ai îndrăgostit vreodată când creşteai? 

— Ca să fiu sincer, da. Jones are o nepoată care obişnuia să 
urce până la noi, în vizită. M-am simţit îndrăgostit nebuneşte de 
ea toată luna iulie. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Nu multe. Eram doar doi copii. 

Cotten şi-a ridicat sprâncenele, se putea citi pe chipul său că 
vrea să facă o glumă. 

— Ai sărutat-o? 

— Lui Robbie White îi plăcea să stea în copac? 

Au râs, iar Cotten l-a întrebat: 

— Ai mai auzit ceva de ea? 

— Nu. A devenit un licurici şi a dispărut. 

— Dar după ce ai crescut - te-ai îndrăgostit vreodată? 

John s-a lăsat pe spate în scaun, a băut din vin şi a privit 
peste masă, spre Cotten. 

— Ce e? l-a întrebat ea. 

A dat din cap şi, după o clipă, s-a ridicat. 


— Îţi propun să desfacem încă o sticlă şi să facem curat. 
* 


x x 


Vântul mugea pe munte şi se izbea de cabană. Aceasta 
gemea, dar rezista fără probleme atacului. 

Odată vasele spălate, Cotten şi John şi-au pus din nou în căni 
şi s-au mutat pe canapeaua din faţa şemineului. Multă vreme au 
stat în linişte, privind cum flăcările muşcă aerul şi aruncă mici 
scântei în sus pe horn. 

— Aş vrea să putem închide întreaga lume în clipa asta şi să 
rămânem exact aşa. Stătea jos, cu un picior sub ea, întoarsă pe 
jumătate pentru a putea să îl privească. 

— Ştii că nu putem. 

— Ei bine, de ce nu? a spus ea. M-am săturat de frica asta 
continuă - de gândul că Vanessa a murit, că Thornton a murit - 
de toată salata asta emoţională. 

— Nu lăsa toate astea să te înghită. Nu eşti singură în lupta cu 
ele. Sunt aici lângă tine. 

Cotten şi-a lăsat cana pe jos, pe podea. Cum putea să îi 
explice cât de rău o rodeau în interior toate lucrurile astea? 

— Uită-te la mine, John! Uită-te bine! Cineva mi-a ucis 
prietena cea mai bună şi vrea să mă omoare pe mine. L-au 
omorât pe Thornton. Nici măcar nu ştiu de ce. Şi toată lumea îmi 
spune că Eu sunt unica. Unica persoană care să facă, anume ce? 
Nu am nici cel mai mic habar ce înseamnă asta. Trebuie să 


opresc soarele să răsară? A aruncat un ochi spre foc, apoi s-a 
uitat din nou la el. Ce fel de viaţă nebună mi-am făcut? Uită-te 
ce fac: vreau doar ceea ce nu pot avea şi orice ating se duce 
naibii... sau moare. 

— Moartea lor nu este vina ta. Ştiu că e o perioadă foarte 
grea, i-a spus John. Nu mai fi atât de dură cu tine! 

S-a uitat lung în ochii săi de safir. 

— Te-am băgat în acest coşmar, şi mi-e teamă să nu fii şi tu 
ucis. 

John i-a luat ambele mâini în ale sale. 

Cotten a râs printre lacrimi. 

— Şi colac peste toate, încerc din răsputeri să nu mă 
îndrăgostesc de tine. 

A regretat pe dată ceea ce spusese. 

— La naiba, îmi cer scuze John. Nu ar fi trebuit să spun asta. 

A simţit cum mâna lui caldă o strânge pe a ei. 

— Cotten... sentimentele tale sunt amestecate. Te afli în 
pericol, eşti speriată şi toate astea te fac foarte vulnerabilă. Am 
trecut împreună prin nişte momente neobişnuite - s-a format o 
legătură între noi, un soi de dragoste, dar nu aceea la care te 
gândeşti tu. 

Şi-a lăsat capul în jos. 

— Îmi pare rău. Te-am băgat într-o situaţie aiurea. A tăcut o 
clipă. Mă simt o proastă. Am băut prea mult vin. Nu a fost corect 
să spun asta. Sunt atât de distrusă. Doamne, chiar îmi cer 
scuze, John. 

— Nu ai de ce să îţi ceri scuze şi nu eşti distrusă, eşti doar 
confuză. Eşti o persoană uimitoare, care e corectă şi cinstită. Te- 
ai gândit vreodată că atunci când consideri că te-ai îndrăgostit 
de un bărbat pe care nu îl poţi avea, te protejezi pe tine pentru 
a nu fi nevoită să alegi între carieră şi căsătorie? 

Cotten a oftat. Amintiri despre mama sa îi invadau gândurile. 
Încă putea să o vadă cum stătea lângă chiuveta de la bucătărie, 
fără nicio expresie, fără pic de pasiune, privind pe fereastră 
minute în şir. Riduri adânci îi săpau chipul, iar tenul îi era obosit 
şi ars, dar nu de soare, ci de lipsa vreunui scop sau a vreunei 
bucurii. lar ochii - terni, fără pic de sclipire. Uneori aceeaşi 
imagine îi apărea în vise şi, precum o pictură în acuarelă lăsată 


în ploaie, culorile curgeau şi imaginea se schimba - se putea 
vedea pe ea îmbătrânind la fel. În acel moment, Cotten se 
trezea hotărâtă şi îşi promitea că va trage şi mai tare la muncă 
pentru a nu se trezi într-o zi la fel cum şi-o amintea pe mama sa. 

Nu mai rămăseseră treisprezece picături. 

John i-a ridicat bărbia cu încheietura degetului. 

— Dacă nu aş fi fost preot... tu eşti femeia de care m-aş fi 
îndrăgostit. Tu eşti cea cu care mi-aş petrece viaţa. 

Cotten îl privea în ochi şi nu putea să se uite în altă parte. 

— Nu trebuie să spui asta ca să mă faci să mă simt mai bine. 
Eram prinsă într-o fantezie. 

— Am spus-o pentru că asta gândesc. Îți spun adevărul, e 
ceea ce simt. 

— Eşti întotdeauna atât de... echilibrat, cu picioarele pe 
pământ. Vezi mereu lucrurile aşa cum sunt. Mi-aş dori să fiu aşa. 

— Îţi aminteşti că ţi-am spus că nu predic pentru că nu ştiu ce 
ar trebui să fac cu adevărat? Viaţa mea îmi este neclară. Tu ştii 
ce vrei, Cotten. Ai idee cât de binecuvântată eşti? 

Avea dreptate într-o privinţă - îşi dorea cu disperare o carieră 
strălucită, o viaţă diferită de cea a mamei sale. Dar întotdeauna 
ajungea să îşi dorească ceea ce nu putea avea - cel puţin când 
venea vorba de bărbaţi. 

— Atunci când bărbatul potrivit o să apară nu va trebui să mai 
faci alegeri sau să sacrifici ceva pentru altceva. Vei găsi un 
echilibru. l-a dat o şuviţă de păr la o parte de pe obraz. Şi va fi 
cel mai norocos om de pe pământ. 

Cotten şi-a pus mâinile în jurul lui John. 

— Tot îmi mai doresc să nu fi fost preot, i-a şoptit ea. 


PIVNIȚA 


Întunericul a învelit muntele într-o o îmbrăţişare plină de 
dragoste, iar zăpada continua să cadă încet. 

Cotten a ieşit din baie, îmbrăcată într-un halat lung şi gros pe 
care îl cumpăraseră din oraş. Părul ud îi stătea întins pe spate. 

— Bună, a spus ea, văzându-l pe John cum aprinde o 
lumânare pe o comodă. A simţit cum un miros plăcut, de 
zmeură, umple aerul dormitorului şi şi-a dat seama că erau mai 
multe lumânări parfumate aprinse şi puse prin cameră. De unde 
ai...? 

— Le folosim când deschidem prima data cabana, vara, a 
răspuns John. Uneori miroase destul de tare a mucegai după ce 
stă închisă o iarnă întreagă. 

— Sunt delicioase, îmi vine să mănânc aerul de aici. 

— M-am gândit că parfumul o să te ajute să te relaxezi. E 
încercarea mea personală de a face aromaterapie, atât de la 
modă zilele astea. 

Cotten l-a luat în braţe. 

— Mulţumesc pentru tot ce faci. 

— O să fiu în cealaltă cameră. Dacă ai nevoie de ceva... 

Cotten a ridicat cruciuliţa de aur pe care John o purta la gât. l- 
a luat mâna şi a strâns crucifixul în palma lui. 

— Şi tu vei găsi un echilibru. Amândoi o să-l găsim. 

Atunci când luminile au fost stinse şi nu mai putea auzi decât 
şuieratul vântului, Cotten s-a întins în pat şi se gândea. John 
avea probabil dreptate cu faptul că toate sentimentele ei erau 
amestecate şi confuze, dar totuşi mai era un junghi, o durere în 
interiorul ei care nu-i dădea pace. Când era cu John nu simţea 
nevoia să se prefacă, să se forţeze. Cu el putea fi exact aşa cum 
îi plăcea să fie - o libertate de care nu s-a mai bucurat de foarte 
foarte mult timp. John deschisese în sufletul ei o uşiţă pe care 


Cotten o închisese cu lacăt atunci când tatăl ei a murit. 
* 


x x 


Visul nu era unul frumos. A văzut-o pe Vanessa, apoi pe 
Thornton, apoi pe Gabriel Archer - totul printr-un voal, mai gros 
decât o ceaţă, ca printr-un geam îngheţat. Apoi l-a văzut pe 
tatăl ei, aşezat într-un genunchi, cu mâna întinsă, făcându-i 
semn să vină la el. Îi vorbea, dar cuvintele erau precum tunete 
în depărtare. S-a apropiat de el, mai degrabă alunecând decât 
păşind. Cu cât se apropia, cu atât mai mult el se cufunda în 
ceaţă. 

Brusc, o voce s-a auzit prin vălul de ceaţă. A deschis ochii, dar 
visul îi rămăsese încă în gând. 

— Cotten, a strigat John. Trezeşte-te, repede! 

A zguduit-o şi a tras-o de mână. 

— Ce e? a spus ea, clipind de mai multe ori pentru a se trezi. 

În cameră era întuneric, cu excepţia unei singure lumânări 
care mai ardea. John avea o mână în mâneca unei cămăşi şi se 
chinuia cu disperare să bage şi cealaltă mână. 

— Repede, a zis el, trăgând-o din pat. Cabana a luat foc! 

Cotten a sărit în picioare. Deja putea să simtă, mirosul 
înţepător de fum provenit de la lemn, pânză şi plastic ce ard. 

John a prins-o de încheietura mâinii. 

— Haide, i-a spus, trăgând-o după el în hol. 

În timp ce îl urma, ameţeala somnului a dispărut complet; cu 
o mână îşi ţinea halatul strâns la piept. Fumul era tot mai gros şi 
putea simţi căldură radiind dinspre hol. Dinspre living putea 
vedea o lumină ce pâlpâia înfiorător - exact în acea direcţie se 
îndreptau ei. Cotten s-a împotrivit: 

— Nu, ne duci exact spre foc. 

S-a tras înapoi, opunându-se. John a prins-o de mână. 

— Stai lângă mine! 

Vocea sa era aspră. 

Fumul îi va sufoca înainte ca flăcările să îi ardă, s-a gândit 
Cotten. Aproape că nu îl mai vedea pe John prin întuneric. 
Tuşea, simțind cum fumul o înţeapă în nas şi în gură. 

Aproape de hol, John s-a oprit şi a deschis uşa cămării. A dat 
lucrurile la o parte şi a condus-o pe scara îngustă ce ducea în 
pivniţă. Cotten se lipea de zid, sperând să găsească o 
balustradă de care să se poată ţine. Frigul îi străbătea tot 


corpul, dar era fericită că acolo jos, în întunericul pivniţei, avea 
aer să respire. 

Au trecut pe lângă mobilă veche, s-a lovit de lăzi, au răsturnat 
coşuri mari de cauciuc şi pungi de plastic cu ceea ce 
presupunea că ar putea fi haine sau materiale. 

Cotten s-a împiedicat de o grămadă de ţevi grele, metalice, 
făcându-le să se rostogolească şi să zdrăngăne pe podeaua de 
ciment. A căzut în patru labe. 

— La naiba. 

Piciorul o durea cumplit în locul în care s-a lovit de ţevi. John a 
prins-o de antebraţ şi a ajutat-o să se ridice. 

— Există o fereastră, i-a spus el. Aici. 

Nu o putea vedea, nu putea vedea nimic stând în spatele lui. 

— Aici, i-a zis John, căţărându-se pe un banc de lucru vechi, 
aşezat chiar lângă zid. A rotit mânerul ferestrei şi a încercat să o 
deschidă, dar aceasta nu s-a clintit. 

Pivniţa era tot mai luminată, iar Cotten a aruncat o privire 
peste umăr pentru a vedea de unde. Focul făcuse ca intrarea de 
la parter să strălucească, iar dinspre scări se simţea un val de 
căldură. A auzit trosnete şi pocnete, urmate de sunetul unor 
buşteni căzuţi. Focul se înteţea şi se pregătea să coboare 
treptele de lemn, să invadeze pivniţa şi să se hrănească cu tot 
ce era în ea. 

— O să murim, a ţipat ea. 

John s-a mai împins odată în fereastră. Cotten a pipăit bancul 
de lucru şi a găsit o cheie reglabilă. 

— Foloseşte asta, i-a spus ea, întinzându-i cheia. 

John a luat-o şi a spart geamul. După prima lovitură, a curăţat 
cu cheia toate cioburile de pe conturul geamului. 

— Dă-mi mâna, i-a spus el. 

Cotten a întins mâna şi John a ajutat-o să se urce lângă el. 
Bancul tremura şi au putut auzi cum lemnul pârâie. Nu putea să 
suporte greutate amândurora pentru prea mult timp. 

— O să te împing afară, i-a spus John. Şi-a împreunat palmele, 
formând o scăriţă. Pune-ţi piciorul pe mâinile mele. 

Cotten l-a ascultat şi şi-a pus piciorul drept în palmele sale, iar 
John a împins-o în sus până la geam. A trecut prin geam până la 
talie, apoi s-a prins cu mâinile de pământ şi s-a tras afară. 


Halatul s-a agăţat de rama geamului şi s-a rupt. S-a târât 
agăţându-se de o stâncă aflată chiar lângă cabană. 

Valul de aer rece i-a uscat ochii aproape instantaneu, 
înţepându-i pielea. 

După o clipă, a văzut mâinile lui John pe marginea exterioară 
a geamului. L-a apucat de una dintre încheieturi, trăgând, 
ajutându-l să se ridice suficient cât să iasă cu umerii afară. 

El s-a agăţat rapid de stâncă şi a ieşit pe geam. 

— Eşti bine? a întrebat-o. 

— Da. 

— Va trebui să urcăm. Crezi că eşti în stare? 

Cotten a aruncat o privire spre povârnişul muntelui, ce părea 
aproape vertical. 

— Trebuie să fiu, a răspuns ea. 

L-a urmat, escaladând panta înclinată ce îi conducea spre 
nivelul parterului cabanei. Se agăța cu mâinile de iarba uscată, 
scoțând unele smocuri din pământ. Şi-a pierdut echilibrul şi a 
alunecat înapoi, zgâriindu-se de pământul îngheţat. A încercat 
din nou să urce panta alunecoasă, săpând cu degetele în 
pământ, agăţându-se, luptându-se să nu lase halatul să se agaţe 
de ceva. Cu fiecare metru pe care îl urca parcă pierdea alţi doi. 

— Nu pot, a spus ea. E prea abrupt. 

— Ridică-te, i-a zis John. Poţi să urci, mai ai un pic. 

A coborât spre Cotten, s-a aşezat în spatele ei şi a împins-o în 
sus. 

— Haide, nu te opri! 

Cotten s-a uitat în sus. În dreapta, focul aprinsese tot cerul. A 
găsit cu mâna o piatră de care să se agaţe, iar cu piciorul s-a 
împins într-o rădăcină. 

Când au ajuns sus, s-a uitat spre cabană. Zăpada din jur lucea 
în lumina focului. Flăcările ieşeau prin acoperiş şi bufneau prin 
ferestre. Din acoperiş săreau scântei pe crengile nucilor 
americani crescuţi în jurul casei. 

John a împins-o pe jos şi şi-a pus mâna pe buzele ei. 

— Şst, a şoptit el, arătându-i ceva. Uită-te. 

In lumina focului puteau vedea umbrele a doi bărbaţi, două 
siluete în ceaţă, ce stăteau la marginea pădurii şi priveau 
cabana cum arde. Cam la 20 de metri erau maşinile lui Cotten şi 


John. Ca să ajungă la ele ar fi trebuit să treacă prin faţa celor doi 
bărbaţi. 

— Nu putem ajunge la maşini, a şoptit ea. 

— Nu avem nevoie, i-a răspuns John. 


HAINELE LUI LILLY 


— Jones! John bătea la uşa fermei, ţinând-o pe Cotten cu 
cealaltă mână. Deschide Jones! 

Lui Cotten îi clănţăneau dinţii. Strângea cu disperare halatul 
rupt în jurul ei, încercând să se încălzească. Vârfurile degetelor 
o înţepaseră, iar acum erau amorţite. Şi nu îşi mai simţise 
degetele de la picioare în ultimele cinci minute. 

John a mai bătut odată în uşă, chiar în clipa în care s-a aprins 
lumina de pe verandă. 

— Cine e? Ce se întâmplă acolo? s-a auzit o voce tremurată, a 
unui om în vârstă. 

— Jones, sunt John Tyler. Avem nevoie de ajutor. 

— John? Uşa s-a deschis şi Clarence Jones a ieşit afară. Ce 
naiba? Bătrânul a rămas cu gura căscată când i-a văzut. Pături, 
mă duc să aduc nişte pături. 

John a cărat-o pe Cotten pe canapea şi a început să îi maseze 
cu putere mâinile şi picioarele. 

— Uite aici, a spus Jones, lăsând două pături lângă ei. Mă duc 
să fac nişte ciocolată caldă. S-a îndreptat spre bucătărie. 

— N-o să-mi mai fie cald niciodată, a spus ea, cu o voce 
tremurată, în timp ce tot corpul îi dârdâia. 

John a pus ambele pături peste Cotten şi s-a aşezat lângă ea. 
l-a ridicat picioarele şi le-a aşezat pe genunchii săi, apoi şi-a 
suflat în palme şi i-a cuprins piciorul drept. 

— Ţi-a mai revenit puţin viaţa în degetele de la picioare? 

— Un pic, a răspuns ea, întorcându-se pentru a-şi rezema 
capul de braţul canapelei. 

Singurul lucru la care se putea gândi era fuga prin pivniţă şi 
apoi escaladarea muntelui. Pentru că era desculţă, John a cărat- 
o în braţe acolo unde s-a putut - au fugit, s-au oprit să se 
odihnească, a luat-o pe sus, au traversat zonele stâncoase ce 
duceau spre pârâu, prin întuneric, ferindu-se de bolovani şi de 
stâncile ieşite din munte, alunecând peste pietre îngheţate şi 
sărind peste copaci căzuţi. De fiecare dată când se opreau şi 
stătea în picioare, acestea o usturau de parcă ar fi stat pe jar. 


Încercând să îşi adune gândurile, Cotten a zâmbit în colţul 
gurii, privindu-l pe John cum o înfofolea în pături de parcă ar fi 
fost o mumie, având grijă ca pătura să fie cât mai strânsă, în 
special la picioare. 

După ce le-a oferit musafirilor câte o ceaşcă fierbinte de 
ciocolată caldă, Jones şi-a pus şi el una şi s-a aşezat în 
balansoarul de lângă şemineu. 

— Acum, că aţi început să vă mai încălziţi, îmi povestiţi şi mie 
ce aţi păţit? 

Cotten a aruncat o privire către John. 

— Cabana a luat foc, a spus acesta. Abia am scăpat. Cred că 
a fost un scurt circuit. 

Jones se dădea în balansoar, sorbind din ciocolată 

— Dumnezeule. Şi-a trecut mâna peste faţa mirată. Şi tu, 
împreună cu doamna, aţi fugit în jos pe munte până la mine? A 
mai sorbit o gură, privind spre foc, apoi întorcându-se spre cei 
doi. Hmmm... mi se pare că ar fi fost mai simplu să veniţi cu o 
maşină. Şi-a dus mâna la gură şi a tuşit. Nu vreau să fiu prea 
insistent. În general nu se prea întâmplă mare lucru pe aici şi... 

John a respirat adânc şi i-a mutat picioarele lui Cotten. S-a 
aplecat în faţă, sprijinindu-şi coatele de genunchi. 

— Nu pot să îţi explic întreaga poveste, Clarence. Aş face-o 
dacă aş putea. Pot doar să îţi spun că ea se află într-un real 
pericol. Am crezut că o să fie în siguranţă sus în cabană, dar m- 
am înşelat. Focul a fost pus de cineva care vrea să o ucidă. 

— Poftim? 

Ochii lui Jones s-au făcut brusc mai mari. 

— incendiere, a spus Cotten. Focul a fost pus de doi bărbaţi. 
Au stat în apropierea cabanei şi au privit cum arde. Nu am putut 
ajunge la maşini, ne-ar fi văzut. Sper să creadă că am murit. 

Jones s-a scărpinat pe faţă, şocat de întreaga poveste. 

— Hai să îl sunăm pe şeful poliţiei. Bătrânul s-a împins în 
braţele balansoarului pentru a se ridica în picioare. Poliţia ar 
trebui să ajungă destul de repede... 

— Nu, a sărit Cotten. Nimeni nu trebuie să ştie unde suntem. 
Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să plecăm de aici. A 
explicat pe scurt cum i-au fost blocate cărţile de credit şi cum 
John a reuşit să îi rezerve zborul către Asheville. Am crezut că 


vom fi în siguranţă. Dar tot au reuşit să mă localizeze. Nu putem 
avea încredere în nimeni. Nici măcar în poliţie. Nu încă. Odată 
ce autorităţile ne verifică maşinile, vor şti că am fost acolo. 

Jones s-a lăsat la loc în scaun. 

— Ce o să faceţi? Cum pot să vă ajut? 

— Am avea nevoie să ne împrumuţi maşina, dacă se poate, a 
spus John. Şi am mai avea nevoie de nişte haine pentru Cotten. 
Apoi vom pleca spre Greenville. Ca să găseşti maşina destul de 
uşor. O s-o las în parcarea muzeului Universităţii Bob Jones, îmi 
pare extrem de rău că trebuie să îţi fac una ca asta Clarence, 
dar va trebui să găseşti o soluţie să o recuperezi tu de acolo. 

— Pot să fac asta. A râs. Dar aş putea să vă duc chiar eu. 

— Nu vrem să îţi pui viaţa în pericol, a răspuns John. Dacă ne 
vor ajunge din urmă, nu vreau să te afli la mijloc. E o problemă 
foarte mare să ne împrumuţi maşina? 

— Nu domnule, nu e nicio problemă. Am şi vechiul Buick în 
spate oricum, în caz de urgenţă. Bob Jones zici? Ce 
coincidenţă... sau coincidință cum obişnuia Lilly a mea să zică. 

A suflat în ceaşca de ciocolată înainte să mai soarbă din ea. 

— Ce te-a făcut să te gândeşti la muzeul universităţii? 

— İl cunosc, am fost acolo. Are una dintre cele mai apreciate 
colecţii de artă religioasă din America. Dolci, Rubens, 
Rembrandt, Titian, VanDyck. Şi e un loc unde Clarence poate 
ajunge uşor. 

— Cine s-ar fi gândit - Rembrandt în Greenville, Carolina de 
Sud? s-a întrebat Cotten. 

John a zâmbit. 

— Putem lua un avion de acolo. 

— Cum? Cărţile mele de credit sunt blocate. Probabil că şi ale 
tale. 

— O să încerc să scot bani de la un ATM. Dacă e vreo 
problemă cu cardul meu, vom şti că mă urmăresc şi pe mine. ŞI 
dacă e aşa, iau legătura cu un amic din White Plains. O să ne 
trimită suficienţi bani cât să putem pleca din ţară, undeva în 
Mexic sau în America de Sud. 

Jones se legăna în balansoar. 

— Trebuie să sun la pompieri. Nu mai e nimeni în apropiere 
de cabană care să poată să-i alerteze. Şi chiar dacă ar fi cineva, 


la ora asta ar dormi. Întreg muntele ar putea lua foc dacă 
incendiul e atât de puternic pe cât spuneţi voi. In afară de 
ultima ninsoare, a fost o iarnă destul de uscată. 

— Dar trebuie să aştepţi până plecăm, a spus John. 

— O să vă întrebe de unde aţi aflat de foc, domnule Jones, a 
spus Cotten. E trei jumătate noaptea - nu e o oră la care să fi 
fost la o plimbare. 

Jones s-a gândit puţin. 

— Şi dacă le zic că am primit un telefon anonim? O să mă 
întrebe de ce m-a sunat pe mine şi nu i-a sunat pe ei şi le voi 
spune că şi eu mă întrebam acelaşi lucru. Şi că mi s-a părut 
chiar ciudat şi mie, asta o să le spun. Asta o să îi pună şi pe ei 
pe gânduri că e ceva bizar la mijloc. O să înceapă să caute un 
vinovat şi poate vă scapă de oamenii ăia. 

— Dar ar putea să se gândească că sunteţi cel care a pus 
focul, a spus Cotten. Nu vrem să vă creăm nicio problemă. 
Dumnezeu ştie că deja am... 

— La naiba, ne cunoaştem toţi între noi pe aici. Nu e un oraş 
mare, majoritatea am copilărit împreună. Toată lumea se ştie cu 
toată lumea şi toţi ştiu ce fac ceilalţi. Uneori, asta e un lucru rău. 
De cele mai multe ori însă, e un lucru bun. Jones a folosit 
mişcarea balansoarului pentru a se ridica mai uşor din el. 

— Lăsaţi-mă doar un minut să caut nişte haine pentru tine, 
domnişoară. S-a uitat la Cotten pentru câteva secunde. Eşti 
genul mai slăbuţ. Lilly era puţin mai solidă. Nu îi plăcea deloc 
cuvântul asta. Prefera plinuţă. A făcut doi paşi, apoi s-a oprit. Nu 
e un cuvânt aiurea, plinuţă? Dar ei îi plăcea. A dat din cap. O să 
îţi dau şi curelele ei ca să poţi strânge hainele la talie. La 
înălţime e bine, nu ştiu însă dacă pantofii o să se potrivească. 

leşind din cameră, a continuat să vorbească, mai mult cu el 
însuşi decât cu John şi Cotten. 

— Ne vor găsi, ştii asta, a spus Cotten. Va trebui să ne folosim 
numele şi actele ca să cumpărăm bilete de avion. Nu contează 
unde mergem. Ne vor localiza. Şi ne vor ucide, John. Pe 
amândoi. 


LA ANUL, ÎN NOIEMBRIE 


Charles Sinclair aştepta răbdător, lăsându-l pe Robert 
Wingate să fiarbă. Îl privea pe Wingate, fiind conştient de faptul 
că era pe cale să explodeze. În calitate de Mare Maestru, 
Sinclair era cel care hotăra decizia finală. Nu mai conta ce 
spunea acum Wingate. 

Camera îl urmărea pe Wingate plimbându-se prin sala de 
video-conferinţe din conacul lui Sinclair - era agitat, dădea din 
mâini, din cap, se mişca continuu. De pe peretele cu monitoare, 
fiecare dintre Gardieni îl fixa pe candidatul la preşedinţie. 

— Dar v-am explicat, a spus Wingate, nu există nicio dovadă. 
Da, acel copil a fost într-una din taberele mele pentru tineri, dar 
nu l-am atins, nici pe el, nici pe vreun alt copil de acolo, de 
altfel. Nici măcar nu l-am cunoscut. Tatăl său e un şmecher şi a 
găsit o cale să facă repede nişte bani. Orice persoană publică 
este expusă unor asemenea riscuri. Lumea e plină de oameni de 
genul acesta - vulturi. Se întâmplă în fiecare zi. S-a uitat în jur, 
mai întâi spre Sinclair, apoi spre ecrane. Haideţi! Lucrurile de 
genul acesta nu sunt ceva nou pentru persoane de nivelul 
vostru. Luaţi orice tabloid dintr-un supermarket şi uitaţi-vă pe 
copertă. Cu excepţia sunetului făcut de tocurile sale pe 
marmură, nu s-a auzit nimic - niciun răspuns. Evident frustrat, 
Wingate a ridicat mâinile în sus. Ce mai vreţi de la mine? 

Sinclair a vorbit într-o manieră calmă, liniştită. 

— Vei declara că te-ai decis să renunţi la candidatură din 
motive de sănătate. Ai aflat de curând că ai o problemă serioasă 
la rinichi, care se manifestă printr-o anemie severă şi tensiune 
arterială crescută. Vom aranja să primeşti o confirmare 
medicală. Decizia ai luat-o împreună cu familia. lţi iubeşti soţia 
şi familia şi îţi doreşti să petreci mai mult timp cu ei. Mulţumeşti 
tuturor pentru întregul sprijin pe care l-ai primit până acum. 
Publicul te va simpatiza şi mai mult. Oamenii te vor îmbrăţişa cu 
lacrimi în ochi şi te vor trimite să trăieşti o viaţă lipsită de griji şi 
stres undeva în afara luminii reflectoarelor. Presa va fi şi ea 
plină de compasiune. Până la urmă, eşti un bărbat mult prea 


tânăr pentru a fi bolnav. Şi, în cel mai pur stil american, vor uita 
de tine complet în câteva luni şi vor trece mai departe, la 
următoarea alegere. 

Wingate a rămas blocat, cu o expresie mirată. 

— Charles, nu îmi poţi cere să mă retrag. M-am descurcat 
bine până acum. Totul merge şi... 

— Nu, tocmai asta e problema, Robert - nu merge. Problema 
asta a şantajului va fi întotdeauna o povară, o piatră de moară, 
care va deveni din ce în ce mai greu de cărat. 

— Dar nu am... 

— i-am mai spus, când e vorba de o acuzaţie de molestare a 
unui copil, nu contează dacă are măcar un gram de adevăr în ea 
sau nu - odată ce e făcută publică, rămâne încastrată în 
subconştient - o pată ce nu poate fi îndepărtată. 

— Singura persoană care ştie despre povestea cu şantajul e 
femeia aia, Stone. Ai spus că ştii unde se ascunde şi că o să te 
ocupi de ea. Asta înseamnă că nu o să fie nicio... 

— Stone nu mai e grija ta. Ţi s-a spus să nu faci nimic în 
privinţa ei - nu să faci ceva nesăbuit. Dar ai facut-o. Şi ai creat o 
mare mizerie pe care trebuie să o curăţăm. Nu putem să ne 
asumăm riscul ca acea bombă să fie legată în vreun fel de 
persoana ta. 

— Dar m-am asigurat că nu poate fi... 

— Eşti un amator, Robert. Ar fi trebuit să laşi problemele de 
genul acesta în seama noastră. Am folosit resurse importante 
pentru a-ţi acoperi urmele, în plus, sunt lucruri despre Stone pe 
care tu nu le ştii. Sinclair a început să explice mai multe, dar şi-a 
dat seama că nu are rost. Vreau să ieşi din viaţa publică, altfel 
există riscul ca să sape cineva suficient pentru a descoperi că ai 
legătură cu acel... fiasco. Din această clipă, cariera ta politică e 
în mod oficial încheiată. Ai devenit un risc. 

— Dar ai nevoie de mine, a răspuns Wingate. Ai văzut 
ultimele sondaje? Conduc detaşat. Şi nu doar maşinaţiunile tale 
politice au contribuit la asta. l-am fermecat şi i-am captivat pe 
americani. Chiar şi pe jurnalişti. 

Sinclair a clipit o singură dată, lung. 

— Charisma, ca şi vorba, e ieftină. Ştii câţi bărbaţi plini de 
charismă sunt în lume, oameni care nu ar sta o secundă pe 


gânduri dacă ar avea şansa să candideze la preşedinţia Statelor 
Unite, având în spate resursele nelimitate pe care le putem noi 
oferi? Şi, din propria ta experienţă, trebuie să ştii cât de uşor 
este să te lansezi într-o carieră politică venind de nicăieri - dacă 
ai sprijinul necesar. 

— Te rog, Charles. Sunt unul dintre voi. Familia mea are o 
lungă istorie. 

— Atunci ştii că facem sacrificii pentru Ordin. 

— Dar nu e nevoie de sacrificiu. Te rog, Charles. 

Omul începuse să implore, lucru care îi făcea greață lui 
Sinclair. 

— E extrem de nepotrivit, Robert. Stai jos şi adună-te. 

Wingate stătea în picioare, în spatele unuia dintre scaunele cu 
spătar înalt, strângând cu mâinile rama de inox a spătarului. 

— Calmează-te, Robert! Viitorul tău nu va fi atât de îngrozitor. 

Wingate a rămas țintuit pe loc. 

— Ai fost loial şi punem mare preţ pe această calitate. Spune- 
mi unde vrei să te duci. Belize? Barbados? Fiji? O să ne ocupăm 
să fii tratat aşa cum trebuie. 

Wingate şi-a tras gulerul pentru a-l aşeza, precum un ultim 
gest al unui bolnav aproape de moarte. 

— Pot să fac asta... chiar şi fără voi. 

— Dar nu o vei face. 

— Nu mai am nevoie de bani de campanie. Presa mă iubeşte, 
aşa că voi avea parte de suficientă expunere. Americanii au 
încredere în mine şi cu gândul acesta vor intra în cabinele de 
votare la anul, în noiembrie. 

Sinclair a zâmbit forţat. 

— Eşti sigur că nu vrei să stai jos? 

Maxilarul i s-a încordat şi dinţii i s-au încleştat. 

— Care mama naibii e problema ta, Charles? Ştii că pot să duc 
cursa asta până la bun sfârşit şi să o câştig. Vei vedea în 
noiembrie, anul viitor. Voi fi preşedintele ales Robert Wingate. 
Nu poţi face nimic să mă opreşti. 

Sinclair şi-a împreunat mâinile; răbdarea i se terminase. 

— Ce spui de parfumul trandafirilor? 

Wingate s-a uitat mirat la Sinclair. 

— Ce trandafiri? 


— Cei sădiţi pe mormântul tău până în noiembrie, anul viitor. 


DATA ŞI ORA 


Soarele încă nu se ridicase deasupra orizontului când 
Chevroletul din '66 accelera pe autostrada US 25, ieşind din 
munţi către oraşul Greenville din Carolina de Sud. Cotten privea 
cum peisajul pastelat aleargă pe lângă maşină. In lumina 
farurilor, peticele de zăpadă luceau asemenea unor insule albe, 
presărate peste câmpurile brune şi peste pădurile lipsite de 
frunze. Crengile goale, ca nişte oase, se întindeau şi atingeau 
cerul gros. 

Simţea un val de aer cald la picioare, dar nu suficient de cald 
pentru a-şi da haina jos. Purta una din rochiile lungi, de lucru, 
ale lui Lilly Jones şi o jachetă groasă de lână, cu model tricotat. 
Pantofii i s-au potrivit mai bine decât hainele, se gândea ea, 
privind în jos spre ghetele simple, maro, cu şireturi. Nici măcar 
lumina foarte slabă a bordului nu putea ascunde faptul că era o 
încălţăminte de lucru, butucănoasă, dar cu siguranţă mult mai 
confortabilă şi mai practică decât pantofii cu toc pe care îi purta 
zilnic la birou. 

Un camion cu remorcă a trecut pe lângă ei, aruncând în aero 
ploaie de mâzgă. Ştergătoarele vechi ale bătrânului pick-up mai 
mult întindeau mizeria pe parbriz. 

— Ştiu, a zis John, aruncând o privire spre Cotten. Are nevoie 
de ştergătoare noi. 

— Nu la asta mă gândeam. 

— Dar la ce? 

— Mă gândeam ce norocoasă sunt. 

— Pentru că ai ocazia să călătoreşti cu super maşina asta 
retro sau pentru că porţi acel costum creat de un designer 
celebru? 

— Norocoasă pentru că te am pe tine. Deşi s-au întâmplat 
atâtea, tu încă eşti aici. 

Încă un TIR a trecut pe lângă ei, aruncând şi mai multă 
mizerie. John s-a lăsat mai în faţă, de parcă acei câţiva 
centimetri i-ar fi sporit vizibilitatea. 


— Nimeni nu poate să spună că nu priveşti partea pozitivă a 
lucrurilor. Ţi-am spus că sunt înnebunit după orice aventură? 

— Trebuie să fii. 

John încerca să relaxeze puţin situaţia, iar Cotten aprecia 
lucrul acesta. 

— Cum stăm cu benzina? 

John s-a uitat la indicator. 

— Facem plinul în Hendersonville. E o benzinărie mare acolo. 

— Bine. De acolo o să pot să-mi verific robotul şi să-l sun pe 
unchiul Gus. 

— E sâmbătă. John s-a uitat la ceas, ajutat de lumina farurilor 
unei maşini ce venea din sens opus. Şi e cinci şi jumătate 
dimineaţa. 

— Gus e un workholic. E în picioare şi lucrează până să răsară 
soarele - chiar şi sâmbăta. Dacă nu e la birou, apelul va fi 
redirecționat la el acasă. Trebuie să aflăm dacă a reuşit să facă 
vreo legătură între numele de pe lista lui Thornton. 

— Cotten, şi dacă te scot din ţară? Plecăm cu avionul undeva, 
în Costa Rica de exemplu. 

— De-acum nu mai e vorba doar de mine. Te caută şi pe tine, 
a răspuns ea. Probabil consideră că lucrul pe care cred ei că Îl 
ştiu ţi l-am spus şi ţie. Nu o să fim niciodată în siguranţă, nu 
vom avea niciodată linişte dacă nu dezvăluim toată povestea 
asta. 

Au mers câtva timp tăcuţi, până când John i-a spus: 

— Uite benzinăria. 

Trecând pe lângă un şir parcă nesfârşit de camioane, John a 
tras camioneta la prima pompă liberă. 

— Eu îi fac plinul până dai tu telefoane. 

Şi-a scos portofelul şi i-a dat o bancnotă de zece dolari. 

Cotten s-a dat jos şi s-a dus să schimbe banii în monede, 
trecând inevitabil pe lângă rafturile cu junk food şi sucuri 
acidulate. Ajunsă la telefoanele publice l-a sunat pe Gus. 

Aşteptând ca unchiul să răspundă, a băgat restul banilor în 
buzunar şi s-a întors pentru a arunca o privire înapoi spre casier. 
Putea să îl vadă pe John, în afara magazinului, cum punea 
benzină. 


La telefon i-a răspuns o voce adormită - un bărbat, dar nu 
unchiul ei. 

— Alo. 

— Bună ziua, sunt Cotten Stone. Pot vorbi cu Gus vă rog? 

Pentru câteva secunde s-a lăsat liniştea. Ştia deja că ceva nu 
e în regulă. 

— Domnişoară Stone, numele meu este Michael Billings. Sunt 
managerul operaţional al Ruby Investigations. Am redirecționat 
apelurile de la firmă la mine acasă. 

— Nu l-am auzit vreodată pe unchiul meu vorbind despre 
dumneavoastră. 

— M-am alăturat destul de recent echipei. 

— Trebuie să vorbesc cu Gus, de urgenţă. 

Spera ca Gus să fi fost plecat din oraş cu treabă sau că poate 
şi-a luat câteva zile de concediu. 

Billings pufăia, încercând încă să se trezească. 

— Domnişoară Stone, îmi pare rău că trebuie să fiu cel care 
vă dă veşti proaste, dar unchiul dumneavoastră a suferit un 
accident noaptea trecută. 

Cotten simţea deja cum acel fior ce începea să îi devină 
familiar îi străbate corpul. 

— Un accident? 

— În timp ce conducea spre casă, maşina lui a ieşit de pe 
şosea. 

— Se... se simte bine? 

Lungul oftat al lui Billings s-a auzit în telefon precum un 
cauciuc care se desumflă. 

— E destul de grav. Ceea ce ştim în clipa aceasta este că Gus 
a suferit o traumă craniană severă, are o ruptură de ficat şi 
hemoragie internă. Mai are şi câteva fracturi, dar astea sunt cea 
mai mică problemă. Doctorii nu vor să se pronunţe dacă o să-şi 
revină sau nu, şi dacă îşi revine nu pot şti exact dacă vor exista 
traume cerebrale. 

Voia să urle. Orice atingea... Da, avea o atingere deosebită. 
Nu precum cea a regelui Midas, ci o atingere a unui antreprenor 
de pompe funebre. Toţi cei pe care îi iubea mureau. 
Dumnezeule, te rog nu-l lăsa să moară, s-a gândit ea. In 
interiorul ei fierbea un sentiment de mânie nestăvilită. 


— Cum s-a întâmplat? 

— Drumul era îngheţat. Se pare că a pierdut controlul maşinii 
şi a ieşit de pe autostradă, plonjând în râu. Din cauza vremii, nu 
erau prea multe maşini pe şosea, astfel că accidentul nu a fost 
anunţat imediat. Are noroc să fie încă în viaţă. 

— Pur şi simplu a ieşit de pe drum? 

— Aşa se pare. 

Cotten se uita în jur. Nu se crăpase încă de ziuă şi în jur erau 
doar câţiva camionagii, majoritatea punându-şi suc în pahare 
mari de plastic în zona de autoservire sau băgând sandviciuri cu 
ou şi şuncă la microunde. Gândurile sale erau precum acele - 
fiecare o înţepa cumplit. Toată viaţa ei se desfăcea precum o 
cusătură şi tot ce era bun şi frumos se vărsa în afară şi murea. 
Cum puteau toţi oamenii aceia din jur să-şi vadă de viaţă, 
sorbind cafea sau mâncând sandviciuri, când ea era atât de 
dată peste cap? Vieţile lor mergeau mai departe, asemenea 
unor râuri lungi şi liniştite, pe când a ei era precum o apă ce se 
revarsă de sus peste stânci - fără niciun control. 

— Domnişoară Stone? Mai sunteţi acolo? Dacă e ceva ce... 

— Nu. Cotten a închis. Gus nu a avut vreun rahat de accident, 
a murmurat ea, strângând din dinţi. 

S-a sprijinit cu palmele de zid, cu fruntea lăsată pe telefon. 
Tremura toată. In curând nu o să mai rămână nimeni. Ajungeau 
la toţi cei din jurul ei şi îi eliminau, unul câte unul. 

S-a uitat înapoi spre casă şi l-a văzut pentru o secundă pe 
John, care curăța parbrizul maşinii. El era tot ce îi mai rămăsese. 
Oare cât va mai dura până îl va pierde şi pe el? 

A scotocit prin buzunare după monede, a ridicat receptorul 
din nou şi a sunat la ea acasă. Ca răspuns la mesajul automat al 
sistemului a băgat prima monedă, dar a doua a căzut din 
aparat. A mai băgat-o odată şi a lovit telefonul cu podul palmei. 
Acesta a acceptat banii şi, după o secundă, şi-a auzit robotul 
telefonic. „Bună, sunt Cotten”. A introdus codul şi a auzit o voce 
sintetică spunând: 

— Aveţi două mesaje. 

Beep. 

— Cotten, sunt Ted. E absolut necesar să mă suni imediat. Zi 
sau noapte. Autorităţile vor să discute cu tine de urgenţă. 


Vocea sintetică a anunţat data şi ora: „Joi, 9:10 AM“. 

Beep. 

— Domnişoară Stone? 

Vocea era ciudată şi înăbuşită, deghizată, de parcă cineva 
vorbea printr-un aparat electronic care distorsionează timbrul 
vocii. Cotten se chinuia să audă, să înţeleagă. 

— Vă rog să mă ascultați. Vă pot salva viaţa, pe a 
dumneavoastră şi pe a preotului, dacă faceţi exact ceea ce vă 
spun. Sunt dispus să vă spun toată povestea furtului Graalului şi 
multe... multe altele. E ceva mult mai mare decât vă puteţi 
imagina. Urmaţi-mi instrucţiunile şi întâlniţi-vă cu mine acolo 
unde vă spun eu. lată ce trebuie să faceţi. 

Cotten şi-a lipit receptorul de ureche şi a ascultat cu atenţie 
restul mesajului. Apoi a ascultat data şi ora: „Sâmbătă, 2:20 
AM“. Azi. 

Beep. 

— Acestea sunt mesajele. Apăsaţi unu pentru a le păstra sau 
doi pentru a le şterge. 

Cotten a apăsat pe tasta doi a telefonului şi apoi a închis. 
Suspicioasă, s-a uitat în jur, grăbindu-se să ajungă în faţa 
magazinului. O urmărea cineva? A deschis larg uşile şi a luat-o 
la fugă prin parcare. John tocmai se urcase în camionetă, când 
Cotten a deschis larg uşa din dreptul scaunului pasagerului. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. E totul în regulă? 

— Au ajuns şi la Gus. Scoate-ne de aici! 

— Unde mergem? 

— La New Orleans. 


APOCALIPSA 


— Am lămurit-o a spus John, scoțând cardul din ATM. 

Era dimineaţă şi se aflau în Aeroportul Internaţional 
Greenville-Spartamburg. 

— i-au blocat şi ţie conturile, a spus Cotten, dând din cap. 
Asta înseamnă că şi tu eşti o ţintă, ca şi mine. Vocea i-a scăzut 
ca intensitate. John, nu am vrut niciodată... 

Şi-a pus degetele pe buzele ei. 

— Sunt aici pentru că vreau să fiu. 

— Ne închid toate portiţele. 

— Nu de tot. S-a îndreptat spre o linie de telefoane publice, 
aflată în apropiere. Am un vechi prieten care ne poate ajuta. 

— Arhiepiscopul Montiagro? 

— Nu, cineva cu care am o legătură mult mai greu de 
descoperit. Prietenul meu rabin despre care ţi-am povestit - Syd 
Bernstein. El poate cumpăra biletele de acolo şi ne poate trimite 
nişte bani. Mai am şi ceva cash, dar nu suficient ca să putem 
ajunge prea departe. Şi fără cărţi de credit, va trebui să plătim 
totul doar cash. Aşa că să nu te aştepţi să stăm la Mariott când 
ajungem la New Orleans. O să fie, probabil, mai degrabă Motelul 
Să-Nu-Spui - plata la oră, în avans. 

Chestia asta a făcut-o pe Cotten să zâmbească. 

— Şi de unde ştii tu despre lucrurile astea? 

Şi-a rotit ochii. 

— Sunt preot. Confesionalul - ai uitat? Oamenii îmi spun totul. 

A surâs, dar apoi a redevenit serioasă. 

— Poţi avea încredere în prietenul tău? 

— Absolut. 

— Aşa eram şi eu cu Vanessa. 

A urmat un moment de linişte ciudată, timp în care John a 
căutat nişte fise prin buzunar. Le-a introdus în aparat şi a format 
numărul. 

Cât de minunat trebuie să fie să ai o viaţă atât de bogată, se 
gândi ea. Prin comparaţie, a ei părea atât de goală, de sterilă. 
John era singura persoană, în afară de Vanessa, care adăugau 


culoare pe tapetul tern al vieţii ei. Nici măcar Thornton nu 
reuşise asta. 

Şi-a amintit de o veche colegă de liceu. Ţinuseră legătura 
câţiva ani după ce Cotten a plecat de acasă. Dar vieţile lor au 
căpătat curând dimensiuni complet diferite - Cotten la facultate, 
studiind jurnalismul, iar colega ei acasă, crescându-şi copiii - 
astfel încât, curând, au realizat că nu prea mai aveau puncte 
comune. Treptat, prietenia lor s-a redus la câteva rânduri scrise 
pe o felicitare de Crăciun. John şi prietenul său reuşiseră să 
păstreze o legătură extrem de strânsă, chiar dacă trăiau în lumi 
complet diferite. Cotten nu se gândise la asta până acum, dar 
regreta că a eliminat atâtea din viaţa sa. Nu se putea plânge de 
faptul că a ajuns atât de izolată, când ea a fost cea care a lăsat 
lucrurile aşa. Rănile pe care ţi le faci singur sunt cele mai 
dureroase. 

— În regulă, a spus John la telefon. Încearcă la zborul de la 
două şi douăzeci cu US Air. Dacă într-o oră nu găsim biletele la 
ghişeu, te sun din nou. Şi Syd, mulţumesc. Shalom. 

* 


x x 


Zborul 319 al companiei US Air a aterizat în New Orleans la 
16:51. Cotten şi John au luat un autobuz până în cartierul 
francez, apoi un taxi până la Checkmate Services pe strada 
Canal. De acolo au ridicat banii pe care Syd îi trimisese. O oră 
mai târziu, s-au cazat în motelul de zece camere Blue Bayou, la 
doar câteva străzi de cartierul francez. Au plătit cash, în avans, 
pentru două nopţi. 

— Credeam că putem alege între fumători şi nefumători, a 
spus Cotten, strâmbând din nas la mirosul greu de fum de ţigară 
ce duhnea din absolut tot ce era în cameră. 

John a lăsat uşa deschisă pentru a face curent. 

— Nu poţi spune că nu te-am prevenit. 

Cotten privea în jur. Era o cameră neîngrijită, mohorâtă, cu un 
pat dublu acoperit de o cuvertură aurie tocită - deasupra tăbliei 
un poster înrămat cu mai mulţi câini jucând cărţi. Lângă pat, o 
noptieră închisă la culoare pe care era aşezată o veioză ieftină. 
Becul nu avea, cu siguranţă, mai mult de 40W. În dreptul 
ferestrei acoperite de o perdea neagră se afla un mic birou cu 


un scaun. Dulapul era doar o nişă cu o bară metalică de care era 
agăţat un singur umeraş. 

— Singurul lucru care ar mai putea salva locul acesta ar fi un 
incendiu, a zis ea. 

— Am mai fost odată pe drumul ăla, i-a răspuns John. 

Cotten a râs. 

— Sau pe muntele ăla. Cred că asta mi-a venit în minte. 

Era genul acela de umor întâlnit deseori la înmormântări, s-a 
gândit ea. Chiar şi în cele mai neplăcute situaţii, spiritul uman 
încearcă să se ridice singur. 

John a pornit televizorul şi s-a aşezat pe pat, la picioare. A 
încercat să modifice volumul din telecomandă, dar nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Nu are baterii, a zis el, ridicând-o în sus pentru a-i arăta lui 
Cotten cum conectorii de baterie atârnă în aer ca un cârlig de 
pescuit. S-a întins şi a modificat volumul de la butoanele de pe 
televizor. La ştirile locale tocmai începea rubrica meteo. O 
tânără atrăgătoare, cu un uşor accent franțuzesc, îşi mişca 
mâna pe harta ţării. Pe ecranul din spatele ei imaginea s-a mărit 
pe New Orleans. A explicat cum presiunea înaltă va aduce 
vreme bună, chiar la timp pentru festivalul Mardi Gras, dar a 
avertizat că încă e iarnă şi cei care merg la paradă ar trebui să- 
şi ia la ei o jachetă sau un pulover. 

Pe ecran a apărut prezentatorul ştirilor - peste umărul său era 
o fotografie a pieţei Sfântul Petru din Vatican. Imaginea s-a 
transformat într-un clip ce arăta o procesiune în care bărbaţi 
îmbrăcaţi în roşu, cu capul acoperit, treceau doi câte doi pe 
lângă cameră. „Urmează la ştiri, vechiul ritual cunoscut sub 
numele de Conclav a început astăzi la Roma, unde cardinalii din 
întreaga lume s-au reunit în Colegiul Cardinalilor pentru a alege 
noul papă. Rămâneţi cu noi pentru mai multe detalii”. 

Au început reclame. 

— Deci, a început, a spus John. 

— Poate vechiul meu prieten Mikey din Rathskeller e unul 
dintre pretendenti, a glumit Cotten. 

— Eşti incorigibilă. 

— Mă tot gândesc la mesajul de pe robotul telefonic. Vocea. 
Era deghizată, dar avea ceva ce mi se pare cumva familiar. Nu 


pot să îmi dau seama. Şi de ce nu a vrut tipul ăsta să-mi zică tot 
la telefon şi preferă să ne jucăm aşa, prosteşte? 

S-a uitat în sus la nenumăratele pete de umezeală de pe 
tavan. 

— N-ai idee cine era? 

— Nu. Părea agitat însă. Asta mi-am dat seama. Dacă eo 
înscenare? 

— M-aş mira să nu fie. Dar nu prea avem de ales. E singura 
pistă pe care o putem urma. 

Prezentatorul ştirilor a apărut din nou pe ecran. „Recapitulăm 
principalele titluri ale ediţiei: favoritul principal al alegerilor 
prezidenţiale, Robert Wingate, a contrazis zvonul potrivit căruia 
urma să se retragă din cursă datorită stării sale precare de 
sănătate. Grijile apărute în ultimul timp legate de sănătatea sa 
au fost nefondate. Într-o conferinţă de presă convocată ad-hoc 
în timpul vizitei sale în New Orleans, Wingate a anunţat că nu 
are nicio problemă medicală”. 

Cotten s-a aplecat spre ecranul televizorului, privind imaginile 
cu Wingate. Se afla în faţa unei păduri de microfoane - în fundal 
era Spitalul Universităţii Tulane. 

— Nu am nici cea mai vagă intenţia de a-i dezamăgi pe toţi 
cei care m-au susţinut şi sunt absolut determinat să rămân în 
cursă până la capăt, a spus Wingate. 

Clipul s-a terminat şi prezentatorul a închis secţiunea. 

„Rămâneţi cu noi pentru a fi la curent cu desfăşurarea 
evenimentelor”! 

Cotten a sărit în picioare. 

— Ai auzit, griji legate de starea de sănătate, pe naiba. 
Înseamnă că l-a plătit pe cel care îl şantaja. A citit programul 
paradei, ce apăruse pe ecran. Ce paradă e aia Echipajul lui 
Orpheus? a întrebat Cotten. Credeam că toate evenimentele au 
loc marţea, dar ăsta e mâine, luni. 

John a răsfoit o broşură pe care o luase din aeroport. 

— Parada Lundi Gras. Una dintre cele trei care au loc lunea. 
Carele vor purta peste o mie două sute de oameni costumaţi. 
Scrie aici că vor trece prin faţa a aproape un milion de privitori. 
Şi omul nostru misterios îşi imaginează că îl putem găsi printr- 
un milion de alţi oameni? 


Cotten a închis uşa camerei. Prefera să simtă mirosul 
neplăcut, decât să-i fie frig. 

— A spus că va fi îmbrăcat cu un costum de pirat, şi a precizat 
în mod explicit să ne vedem la intersecţia străzilor St. Charles cu 
Jackson. Oricum, nu cred că va trebui să ne uităm noi după el. 
Mă va găsi el. 

John a deschis o hartă a oraşului pe care o ţinea aproape de 
ochi, pentru a putea vedea în lumina foarte slabă. 

— Te-ai gândi că ar fi putut să pună un bec ceva mai puternic. 

— Nu ai nevoie de prea multă lumină ca să faci ceea ce fac 
majoritatea care închiriază camera asta, a spus ea, aşezându-se 
lângă el pe pat. 

— Da, bănuiesc că ai dreptate. Probabil că becul nici nu a ars 
vreodată. 

A lăsat jos harta şi a deschis cartea de telefon, începând să 
răsfoiască prin paginile galbene ale acesteia. 

— Magazine de costume, a spus el. Cel puţin prietenul tău de 
la telefon nu ne-a spus ce fel de costume să purtăm. Ştim cum 
va fi el îmbrăcat, dar el nu va şti cine suntem noi din acel milion 
de oameni. 

— Dar a spus că atunci când ajung pe colţ trebuie să îmi scot 
masca, a răspuns Cotten. Aşa va şti că sunt eu. Şi John, nu noi - 
doar eu. A spus că trebuie să merg singură. 

— Nu-mi place. Asta n-o să se întâmple. Dacă purtăm ambii 
costume, din punctul lui de vedere, sunt doar un alt participant 
la paradă. Nu te pot lăsa să mergi singură, Cotten. E mult prea 
riscant. 

— Nu, a zis ea. Dacă e o înscenare... 

— Nu ai niciun argument care să mă convingă. Nu poţi spune 
nimic. O să stau la mică distanţă de tine, nu-ţi face griji. 

Şi-a pus braţele în jurul gâtului său şi l-a îmbrăţişat strâns. 

— John, nu aş putea să fac asta fără tine. 

A îmbrăţişat-o şi el, apoi i-a spus: 

— De ce nu încerci să tragi un pui de somn? 

Cotten i-a dat drumul şi s-a lăsat pe marginea patului. 

— Sunt obosită, a zis ea. 

In clipa în care a pus capul pe pernă, a adormit. 


Când s-a trezit, era întuneric. John stătea la biroul de lângă 
geam - pe el se găsea o altă veioză care abia lumina. Se uita 
într-o carte şi nota câte ceva pe un mic caieţel. 

Pentru câtva timp, Cotten a stat întinsă şi l-a privit. Îi venea 
greu să-şi amintească de cum era viaţa ei înainte să-l cunoască 
pe John. Se întreba care e destinul lui şi care va fi alei. 

— Ţi-e foame? a întrebat-o John, ridicând nasul din carte. 

— Ruptă, a răspuns Cotten. Mi-e poftă de pizza. Cu multă 
brânză şi acoperită cu ardei. 

— Batem palma. A arătat spre noptieră. Am pus cartea de 
telefon înapoi în sertar. Ar trebui să găsim un restaurant în zonă, 
care să facă şi livrări. 

Cotten s-a aşezat pe marginea patului şi a început să 
răsfoiască prin carte, găsind o pizzerie Dominoes. După ce au 
dat comanda, a venit în spatele lui John şi a aruncat o privire 
peste umărul său. 

— La ce lucrezi? 

— Câte ceva despre toată nebunia asta în care ne aflăm, 
lucruri care mă sâcâie de ceva timp. 

Cotten a observat că acea carte din care citea John era Biblia. 
Umpluse deja câteva pagini din caiet cu notițe şi diagrame. 

— Crezi că răspunsurile se află aici? 

— Cred că Biblia conţine răspunsuri la problemele tuturor, 
Cotten. 

— Consideri că e atât de simplu? Nu vrei să mă luminezi şi pe 
mine? 

John s-a întors spre ea pentru a o putea privi. A stat fără să 
spună nimic câteva clipe, uitându-se la ea. 

— Nu încă. În curând. 

Cotten şi-a dat seama că nu vroia să vorbească. Cel puţin nu 
s-a simţit ofensat de remarca ei neruşinată. Dacă cititul Bibliei îl 
făcea să se simtă mai bine, nu vroia să îi strice plăcerea. 

— Cred că mă duc să fac un duş până vine mâncarea. 

John a încuviinţat din cap, fără să ridice privirea. 

Duşul, şi de altfel totul în baie era jerpelit. Capacul de la 
toaletă s-a mişcat într-o parte când s-a aşezat pe el. Oglinda ar 
fi trebuit reargintată, iar rosturile faianţei erau umplute cu 


mucegai mai mult decât cu chit. Până şi hârtia igienică era tare 
şi scorţoasă, de parcă ar fi fost hârtie de ambalat cadouri. 

Sub jetul de apă ce şiroia din duş, Cotten nu s-a mai abținut şi 
a plâns. | se părea incorect faptul că ea era în viaţă, în timp ce 
Vanessa şi Thornton au murit. lar unchiul Gus se lupta să 
supravieţuiască - şi toate din cauza ei. John stătea în camera de 
alături, căutând răspunsuri în Biblie. Spunea că îl face să 
înţeleagă lucrurile şi că îi dă putere. Oare conţinea răspunsurile 
de care avea ea nevoie? Ar ajuta-o să înţeleaga? l-ar da putere? 
Nu-ţi ţine respirația Cotten. 

Toată viaţa ei s-a redus la acest moment, în acest motel 
jerpelit şi mohorât - singurul ei prieten, un bărbat care îşi caută 
sensul în viaţă, încercând să găsească răspunsuri într-o carte 
scrisă acum câteva mii de ani. 

A stat cu faţa în şuvoiul de apă. 

„Dacă chiar eşti acolo, Doamne, atunci cum ai putea“... 

John a ciocănit la uşă. 

— A venit pizza. 

Cotten a oprit apa şi a ieşit de sub duş. Părul va trebui să i se 
usuce de la sine, deoarece nu existau dotări precum un foen în 
baia motelului Blue Bayou. S-a şters cu prosopul, apoi şi-a prins 
părul într-un turban făcut dintr-un prosop alb. Se întreba câtă 
apă va putea acel prosop să absoarbă. 

A tras pe ea o pereche de blugi şi un tricou pe care şi le 
cumpărase în drum spre motel. 

— Ce rapizi au fost, a zis ea, ieşind din baie. 

— Se pare că sunt chiar după colţ, a răspuns John. Tipul mi-a 
zis că a venit pe jos până aici. 

— Eşti gata să mănânci? 

— Apucă-cte tu. 

Părea îngândurat, aşa că l-a întrebat: 

— E totul în regulă, John? 

— Cred că da. Adică, am început să fac legătura între anumite 
lucruri. Şi mi-a trecut pofta de mâncare. 

— Ce lucruri? 

A ezitat să răspundă, încercând în mod evident să-şi adune 
gândurile. 


— Dă-mi voie să prefaţez ceea ce am să spun prin a-ţi atrage 
atenţia că eu consider că Dumnezeu ne vorbeşte prin 
intermediul Scripturilor. De fiecare dată când am nevoie de 
răspunsuri, le caut în această carte. Intr-un fel sau altul, îmi 
oferă de fiecare dată ceea ce caut. A făcut o pauză pentru ao 
privi. După ce ai adormit, m-am hotărât să o scot din sertarul 
noptierei şi m-am apucat să citesc. Am deschis cartea şi primul 
lucru peste care am dat a fost acesta. A ridicat Biblia. Și am 
văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, 
având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în 
purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre 
scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin 
de urâciunile şi de necurăţiile deşftrănării ei. 

— Nu înţeleg. 

— Nici eu nu am înţeles la început. Dar apoi am început să mă 
gândesc la lista pe care ţi-a citit-o Cherryl. Thornton a alcătuit 
acea listă deoarece considera că acei oameni au legătură cu 
furtul Graalului. Thornton a fost ucis. Apoi îi dai aceeaşi listă 
unchiului tău; el reuşeşte să facă nişte legături şi aproape că 
moare într-un accident de maşină. Şi totul a început cu moartea 
lui Archer. Sunt şapte nume pe listă, cu toţii importanţi lideri 
mondiali, din toate domeniile - politic, economic, comunicaţii, 
armată. Aminteşte-ţi versul din Biblie - şapte capete - cei şapte 
lideri. Paharul, plin de urâciuni. Graalul. Cineva, un grup cu 
resurse uriaşe, a reuşit să înlocuiască potirul cu o replică 
aproape perfectă chiar în interiorul Arhivelor Secrete ale 
Vaticanului. Cred că Templierii sunt bine-mersi şi că «i 
reprezintă cele şapte capete. Cele zece coarne mi-au dat ceva 
bătaie de cap, dar mi-am dat seama că lista probabil nu conţine 
pe toată lumea, ci doar pe liderii mondiali. Trebuie să existe un 
nucleu care dirijează acţiunile grupului. Presupunerea mea este 
că mai sunt încă trei persoane şi că una dintre acestea este 
Marele Maestru. Cred că Thornton şi-a dat seama, a început să 
investigheze câte ceva şi au fost nevoiţi să îl oprească. 

— Dar dacă Templierii sunt Gardienii Graalului, de ce să fie 
consideraţi personaje negative în Biblie? Cotten îşi ştergea părul 
cu prosopul. Şi de ce să vorbească de urâciuni şi necurăţii? Dacă 


potirul conţine sângele lui Hristos, cum ar putea cineva să îl 
considere necurat? 

— Asta este partea care m-a şocat cu adevărat. Nu e vorba de 
sânge, ci de ce ar putea cineva să facă cu sângele... asta este 
urâciunea. 

— Tot nu înţeleg. 

John a dat paginile Bibliei până când a ajuns la una al cărei 
colţ îl îndoise. 

— Cred că o să vrei să stai jos. 

Cotten s-a aşezat pe marginea patului, iar el lângă ea. John nu 
a spus nimic pentru câteva clipe. 

— Haide, zi-mi! 

A oftat lung. 

— Cred că am o idee despre planul pe care îl are Dumnezeu 
în privinţa ta... a noastră - despre motivul pentru care ai ajuns 
aici, acum. Cred că eşti o fiinţă extraordinară. 

Stomacul lui Cotten s-a contractat. John se pregătea să spună 
ceva care, în mod clar, o va speria îngrozitor. 

— Zi-mi odată, a spus, închizând ochii. 

— Eşti foarte specială, a spus el. De fapt, cred că eşti mai 
mult decât specială. Eşti aleasă. Acelaşi lucru l-a crezut şi 
Gabriel Archer. Ţi-a spus că eşti unica. Acelaşi lucru ţi l-a spus şi 
bătrâna preoteasă. Dacă ei au fost nişte mesageri? Care purtau 
mesajul Domnului? Şi au făcut-o vorbind într-o limbă pe care 
doar tu o poţi înţelege - limba Raiului, a îngerilor. Ai crezut că îţi 
spun să opreşti soarele, răsăritul. Dar nu i-ai înţeles bine. 
Cotten, nu are nicio legătură cu opritul soarelui. De fapt, asta ar 
fi o sarcină uşoară comparativ cu ce te aşteaptă. Cotten şi-a 
ţinut respiraţia, privindu-l cum răsfoieşte din nou prin Biblie. Nu 
ceva trebuie să opreşti, ci pe cineva. 

A urmărit cu degetul prin carte până a ajuns la Isaia 14:12, şi 
i-a ridicat Biblia pentru a putea să citească. 

Cotten a privit acea propoziţie. S-a uitat din nou la John - 
rămăsese cu gura larg deschisă, simţea că se sufocă, palmele i 
se umeziseră. 

Camera a îngheţat. 


Privind înapoi spre text, Cotten l-a citit din nou, de data 
aceasta cu voce tare: Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, fiu al 
Zorilor. 


PROFETUL MINCINOS 


Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi profeti mincinoşi şi vor 
da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu 
putinţă, şi pe cei aleşi. (Matei 24:24) 

* 


x x 


— Lucifer? Diavolul Lucifer? a întrebat Cotten. Nu înţeleg. 
Ceea ce înţeleg eu, nu poate fi corect. Nu se poate... 

John a aşteptat liniştit în timp ce Cotten încerca să facă faţă 
sutelor de gânduri care i se rostogoleau prin minte, asemenea 
unor biluţe de sticlă ce se rostogolesc pe o podea de marmură. 

— Fiul Zorilor, a spus Cotten. Deci nu era vorba de răsărit, ci 
de Fiul Răsăritului, al Zorilor... Lucifer... Satana? Trebuie să ÎI 
opresc pe Satana? Simţea cum capul îi explodează. Sfinte 
Hristoase, ai înnebunit? 

Imaginile cu Archer şi cu preoteasa i-au străbătut gândurile 
precum un stol de păsări. Cutia. Potirul. Crucea Ordinului. John 
sorbind din ceaşca de cafea şi povestind despre Cavalerii 
Templieri. Thornton. Lista lui. Vanessa făcându-i cu mâna. 
Pantoful lui Nessi. Gardienii Graalului. 

Fiul Răsăritului! 

Cotten şi-a dus mâinile la tâmple, dând din cap. 

— Nu, e o nebunie. Nu are nicio logică. Mă simt ca şi cum m- 
aş uita la un film horror - Exorcistul sau ceva de genul. 

— Cotten, i-a spus John, prinzând-o de încheieturi şi lăsându-i 
mâinile în jos. Acum totul are sens. Nu înţelegi? Gabriel Archer 
se afla acolo în criptă nu pentru a păstra Graalul, ci pentru a ţi-l 
înmâna ţie. Se afla acolo pentru a-ţi transmite mai departe 
această sarcină. 

— Rahat, a zis ea, trăgându-şi mâinile şi ridicându-se în 
picioare. Era doar un moşuleţ, nu un mesager al Domnului. Și 
acum e mort! L-am văzut cu ochii mei cum şi-a dat suflul. 

— Da, dar nu înainte de a-şi duce la bun sfârşit sarcina - să-ţi 
transmită ţie mesajul că eşti într-adevăr unică. 


— Ăsta e un mare rahat din ăla catolic. Nu cred că există 
Dumnezeu. Se învârtea prin cameră, întorcându-se cu spatele. 
Şi chiar dacă ar exista, ar fi nebun să mă aleagă pe mine. Nici 
măcar nu merg la biserică. Sunt o nimeni. Şi-a trecut degetele 
prin păr şi a repetat. O nimeni. 

John s-a sculat şi a atins-o cu mâna pe umăr. 

— Hai să o luăm de la început, a zis el. Pas cu pas. 

Cotten s-a întors spre el, impunându-şi să-l asculte. Simţea că 
oasele i se dizolvă şi că toată structura care o ţinea în picioare 
se prăbuşeşte. 

— Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri - atât de frumos 
încât numele său înseamnă Fiul Răsăritului. Dar a fost alungat 
din ceruri deoarece a condus o revoltă împotriva Domnului, 
susţinând că îi este egal Lui. După ce a fost înfrânt, numele său 
pe pământ a devenit Satana. De-a lungul vremurilor, a aşteptat 
ocazia să se răzbune pe Dumnezeu pentru faptul că l-a alungat. 
Cred că aceasta este clipa când încearcă să o facă. M-ai urmărit 
până acum? 

— Cred că da, a şoptit ea. 

— Bun, i-a răspuns el. Potirul ce conţine sângele lui Hristos a 
fost bine păstrat, şi în interiorul său, sub stratul gros de ceară 
de albine, se găseşte ADN-ul lui Hristos. Cotten a făcut un pas 
înapoi, iar John a vorbit mai rar, ridicând mâinile de parcă i-ar fi 
cerut să aibă răbdare şi să-l asculte. Ştiu că partea asta va fi 
ceva mai dificilă. Şi pentru mine a fost. Dar asta e cheia întregii 
poveşti, legătura care uneşte toate punctele. Sub îndrumarea lui 
Lucifer, cineva a furat Graalul şi vrea să folosească ADN-ul 
pentru a recrea trupul lui Hristos. Acea persoană, aflată sub 
influenţa Satanei, este profetul mincinos. Cred că această 
persoană este actualul Mare Maestru al Templierilor. El 
pregăteşte calea pentru Antihrist. Este cel care organizează 
totul - liderul celor şapte capete. Va fi răzbunarea absolută a lui 
Lucifer - să folosească trupul şi sângele Domnului în scopurile 
sale malefice. Asta e urâciunea, necurăţia. 

John a luat din nou Biblia de jos. 

— Am recitit Apocalipsa cât timp dormeai. Toate indiciile, 
toate răspunsurile se găsesc aici. A căutat un pasaj pe care a 
început să i-l citească. Apocalipsa, 13:14 - Şi amăgeșşte pe cei 


ce locuiesc pe pământ prin miracolele ce i s-au dat să facă 
înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un 
chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. Până 
acum câţiva ani, nimeni nu s-ar fi gândit, nici măcar în glumă, la 
ideea de a crea o imagine reală a fiarei. Dar cu tehnologia zilelor 
noastre şi fiind în posesia ADN-ului lui Hristos, îi va fi uşor 
profetului mincinos să creeze Antihristul prin miracolul donării 
trupului lui Hristos - un trup care s-a ridicat din morţi după ce a 
fost crucificat şi rănit cu o suliță. Şi uite aici, a mai spus el. 
Apocalipsa 13:15: / s-a dat putere să dea suflare chipului fiarei 
[...] Clonând trupul lui Hristos, profetul mincinos are puterea de 
a da viaţă, de a crea viaţă. Cu excepţia naşterii, cum altcumva 
decât prin clonare poate un om să creeze viaţă? John a respirat 
adânc, apoi a vorbit din nou. Şi Cotten, tu eşti cea pe care 
Dumnezeu a ales-o pentru a împiedica asta. 

— De ce eu? De ce nu vreo Maică Tereza sau vreun 
predicator, sau papa? 

— Nu pot să pretind că ştiu motivele pentru care Dumnezeu 
face unele lucruri, dar, dintr-un anumit motiv, El te-a ales pe 
tine. Ai primit darul cunoaşterii limbii Raiului, a îngerilor. Toate 
lucrurile sunt conduse de către mâna Sa. Gândeşte-te la asta 
Cotten. Ai fost trimisă la mine, dar dacă ar fi fost o altă femeie, 
poate că nu mi-aş fi bătut capul şi cutia nu ar fi ajuns la Vatican. 
O altă femeie nu m-ar fi găsit pe o casetă video din arhivă, nu 
m-ar fi căutat. Nu ar fi existat niciun subiect de presă pe care 
să-l fi urmărit, nu ar mai fi existat Thornton şi Vanessa - nimic 
care să o determine pe acea altă femeie să descopere misterul. 
Potirul putea pur şi simplu să dispară şi, ajuns în mâini malefice, 
Satana şi-ar fi pus planul în aplicare fără niciun obstacol. 
Dumnezeu şi Satana se află în război; se luptă în fiecare minut 
al fiecărei ore. Nu putem să le înţelegem pe toate. Suntem doar 
instrumentele Sale. Dumnezeu te-a ajutat să treci prin viaţă într- 
un asemenea mod încât să ajungi în acea criptă din Irak exact în 
acea zi, la acea oră. Când Gabriel Archer ţi-a înmânat cutia, el ți- 
a transmis sarcina de a-l înfrânge pe Satana pentru a doua... 

— Opreşte-te! Nu mai vreau să mai aud. Opreşte-te! Cotten s- 
a prăbuşit în braţele lui John, izbucnind în plâns. Nu, a şoptit ea 
printre lacrimi. Nu pot face asta. Nu pot. A fost o greşeală. 


John a strâns-o în braţe. 

— Dumnezeu nu te-ar fi ales pe tine dacă nu ar fi crezut în 
tine. Şi dacă ar fi o greşeală, de ce crezi că ei fac tot ce le stă în 
putere să te oprească? 

Şi-a tras răsuflarea, lipită de pieptul lui. 

— Dar de ce nu m-au oprit? De ce Vanessa şi Thornton? De ce 
nu eu? 

John i-a cuprins faţa cu mâinile sale şi i-a ridicat încet chipul. 

— Pentru că El are o misiune pentru tine. Eşti a Lui - aleasă, 
Cotten. 

— Nu ştiu ce să fac. 

— Până acum, se pare că ai făcut tot ce ţi-a cerut El. John i-a 
dat la o parte părul din ochi, apoi a continuat. Mi-ai spus cândva 
că tatăl tău îţi zicea că eşti menită pentru ceva măreț. Cred că 
avea dreptate. Chiar te consider specială. Acum trebuie să 
începi şi tu să crezi asta. 

Vocea lui Cotten era slăbită. 

— Eu sunt doar Cotten Stone, o simplă fată crescută la o 
fermă din Kentucky, fiica lui Furmiel şi a Marthei Stone - oameni 
simpli, fermieri. Nu sunt cu siguranţă o persoană specială. Tu ai 
fi o alegere mai bună. Ar avea o logică. De ce nu ti-a fost dată 
ţie sarcina de a opri chestia asta - orice ar fi ea? 

— Poate că El ştie că nu pot. Nu m-a ales pe mine, dar m-a 
lăsat să te ajut. Poate că El ştie că niciunul dintre noi nu ar fi 
putut de unul singur. 

— Tu eşti cel care are credinţa. La naiba, doar vorbeşti cu EIl 
tot timpul. Cotten i-a atins crucifixul de la gât cu vârful 
degetului, spunând: Nu m-am mai rugat de când eram copil. 

— Rugăciunea nu e ceva ce şopteşti în biserică, stând în 
genunchi. Rugăciune înseamnă pur şi simplu să comunici cu 
Dumnezeu. Mie mi se pare că a găsit o cale foarte bună de a te 
lăsa să comunici cu El, nu crezi? El poate să vadă toate lacunele 
credinţei mele. John a continuat cu o voce gravă. Niciodată nu a 
existat nimic ce mi-am dorit mai tare decât să îl slujesc pe 
Dumnezeu. Dar indiferent cât de mult am crezut că îmi doresc 
să îmi trăiesc viaţa pentru a face munca Lui, nu am reuşit să 
găsesc o cale, astfel că am trecut de la o îndatorire la alta. Mi- 


am îngropat orice îndoială atunci când ele au apărut. Dar nu ne 
putem ascunde de Dumnezeu. 

— Opreşte-te, John! Am văzut cât de puternic eşti, cât de 
solidă e credinţa ta. Eu în schimb, nu am crezut niciodată în 
nimic, nici măcar în mine însămi. Mi-am dorit mereu lucrurile pe 
care nu le puteam avea. Uită-te la tine, priveşte în câte feluri ți- 
ai demonstrat devotamentul faţă de Dumnezeu. Eu n-am făcut 
nimic! 

Simţea că începe să o doară stomacul. Oare i-a distrus 
credinţa? N-ar fi corect; era un om bun. Dacă ei doi nu s-ar fi 
întâlnit niciodată, dacă nu l-ar fi târât după ea, în viaţa ei dată 
peste cap... Tot ce atingea ea... 

— Trebuie să am încredere în El, să am încredere că m-a adus 
până în acest moment, că m-a adus lângă tine. John îi căuta 
ochii cu privirea, de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile. 
Cotten, mai e ceva... 

S-a depărtat de lângă ea. Căldura corpului său a fost înlocuită 
de aerul rece al camerei. 

— John? Ce e? Nu îmi ascunde nimic acum. Nu mai e nimic ce 


mi-ai putea spune care să fie mai rău decât tot ce mi-ai zis deja. 
x 


x x 


Era miezul nopţii, dar Charles Sinclair nu reuşea să-şi 
găsească somnul. Moţăise cam douăzeci de minute, după care 
ochii i s-a deschis; mintea sa era concentrată, ageră. Nu era 
momentul potrivit pentru stări relaxate. Creierul şi trupul său 
primeau o doză continuă de energie, ştiind ce se petrece la doar 
câţiva paşi de locul în care dormea. 

Sinclair s-a dat jos din pat, a aranjat cuvertura şi a aşezat o 
pernă la spatele soţiei sale, astfel încât ea să nu sesizeze că a 
plecat. Nu avea de ce să o deranjeze şi pe ea. S-a plimbat prin 
casă, din dormitor până în zona laboratorului, pentru a se linişti 
că totul e bine - că procesul se desfăşura fără probleme, 
conform planului. 

Sinclair şi-a pus degetul în analizorul de ADN, înainte de a 
introduce codul. După o clipă a auzit zgomotul binecunoscut, 
metalic şi înfundat, al sistemului magnetic de închidere al 
laboratorului. A împins uşa care se descuiase şi a intrat. 


În laboratorul de biologie moleculară era întuneric - camera 
era luminată doar de câteva lumini de siguranţă şi de două-trei 
monitoare rămase aprinse. Privind spre posesia lui cea mai 
valoroasă, Sinclair a zâmbit. A trecut pe lângă o centrifugă şi 
câteva incubatoare şi s-a apropiat de un blat lung - pe acesta, 
înăuntrul unei cutii acrilice se afla Graalul - lângă el servieta 
argintie din titan. 

Pus într-un loc atât de modern, înconjurat doar de crom, inox, 
alamă şi sticlă, Graalul părea că nu-şi găseşte locul - un 
anacronism. Ceara de albine, îndepărtată meticulos din potir, 
stătea într-un container separat, sub sigiliu. Fusese înlocuită de 
un polimer conceput special, transparent precum celofanul, care 
adera la suprafaţa potirului, conservând atât interiorul cât şi 
exteriorul acestuia. 

Sinclair s-a îndreptat spre un al doilea container, din 
policarbonat, aflat la câţiva metri distanţă. Acesta era cu 
adevărat extraordinar, fiind conceput şi produs special în acest 
scop. Era montat la un microscop, astfel încât preţiosul său 
conţinut să nu fie alterat în niciun fel în timpul observaţiei. Avea 
ataşate mai multe tuburi şi furtune care asigurau un mediu 
controlat, cu umiditate şi temperatură constante, înăuntrul său, 
în interiorul unei mici cutiuţe de sticlă se găsea miracolul. Dar, 
spre deosebire de toate celelalte donări reuşite de alţi savanţi, 
nu urma să existe o mamă surogat. În locul ei - şi poate aceasta 
era cu adevărat cea mai fantastică invenţie, se gândea el - 
fecioara care va da naştere pruncului-Hristos va fi un pântec 
sintetic. Experimentase ani de zile cu femei care, pentru un 
preţ, se ofereau să fie mame surogat. Şi, mai târziu, a 
experimentat şi cu utere donate, dar rata de eşec în ambele 
cazuri era mult prea mare. De multe ori embrionii se divizau 
bine la început, apoi se opreau. lar aceia pe care reuşea să îi 
facă să se dividă corect, nu supravieţuiau de cele mai multe ori 
implantului. Şi chiar cei care supravieţuiau acestei etape, 
mureau ulterior. 

În acele clipe de adâncă frustrare apăruse Bătrânul în viaţa lui 
Sinclair. În câteva luni, l-a ghidat pe genetician în asemenea fel, 
încât creaţiile sale rivalizau cu cele ale naturii - un uter sintetic 
perfect, în plus, rezolvase misterul donării primatelor - de ce 


apărea haosul cromozomilor în ultimele etape. Mai mult decât 
atât, îi dăduse o soluţie pentru a remedia această problemă 
printr-o supă chimică bogată în proteine. Gândul i-a adus pe 
chip o expresie de mulţumire. 

Zumzăitul ventilatoarelor computerelor şi al mini-pompelor 
umplea camera. Sinclair privi în microsop şi a ajustat focusul. 

— Lumea e aproape să se schimbe pentru totdeauna, a şoptit 
el. Fiul Domnului aparţine Fiului Răsăritului. 


VIȚELUL ROŞU 


Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, şi nu vei şti în care ceas 
voi veni peste tine. (Apocalipsa, 3:3) 
x 


x x 


— Ce vrei să spui? Cum adică mai e ceva? 

Lui Cotten îi tremurau mâinile de nerăbdare. John s-a mutat 
din dreptul ferestrei. 

— Aşa cum ţi-am povestit, cât timp ai dormit, am recitit 
Apocalipsa. Mi-a fost evident că avem de-a face cu răul în cea 
mai pură formă a lui. Dar mai apoi am citit şi alte pasaje - din 
Ezechiel, Matei şi alţii, pasaje ce descriau a Doua Venire. 
Trebuie să ţii cont că toţi aceşti oameni au descris această a 
Doua Venire crezând că ea va avea loc curând, poate chiar în 
timpul vieţii lor. De aceea fac referire la credinţe, obiceiuri, 
tradiţii, de fapt la un mod de viaţă cu care erau ei obişnuiţi - 
folosesc terminologia vremurilor lor. Nu aveau nicio idee despre 
ce va urma peste sute, chiar mii de ani. Dacă le-ai fi descris 
conceptul de clonare, te-ar fi considerat nebun - poate chiar 
eretic, pentru faptul că îndrăzneşti să susţii că ai puterea divină 
de a crea un om. Când am recitit scrierile lor referitoare la 
modul în care Hristos se va întoarce pe pământ, am realizat că 
poate, subliniez poate, aşa trebuie să se întâmple. 

— Ce vrei să spui? a întrebat ea. 

— Aceasta ar putea fi cu adevărat a Doua Venire. 

— M-ai pierdut. 

— Cartea Apocalipsei conţine mai multe viziuni ale Apostolului 
loan, un om care nu avea cum să aibă habar de ştiinţa de azi. A 
prezis lucrurile aşa cum a putut, pe baza cunoştinţelor din 
timpurile sale. În seara asta, am folosit cuvintele sale pentru a 
te convinge că întreaga poveste este o încercare a lui Lucifer să 
se răzbune pe Dumnezeu - că suntem pe cale să asistăm la 
crearea Antihristului. Dar gândeşte-te pentru o clipă că poate fi 
ceva mai complex. Dacă ADN-ul din Graal şi clonarea lui Hristos 
reprezintă de fapt a Doua Venire? Momentul e potrivit. Semnele 


sunt în jurul nostru. Dacă în încercarea noastră de a opri ceva 
rău devenim responsabili pentru împiedicarea celei de-a Doua 
Veniri? John s-a uitat în tavan, apoi din nou la Cotten înainte de 
a continua. OK, o să vorbesc cu fata de la fermă acum, şi vom 
vorbi despre vaci. Cotten a zâmbit. În Biblie, unul dintre ultimele 
semne care arată că sfârşitul este aproape, că e timpul ca 
Hristos să se întoarcă, este reprezentat de reconstrucţia 
Templului din lerusalim. Dar, mai întâi, cei care urmează să 
refacă Templul trebuie să treacă printr-un ritual de purificare. În 
capitolul „Numeri” din Biblie se spune că pentru aceasta e 
nevoie de sacrificiul unui vițel roşu, fără defecte şi care nu a 
purtat niciodată jug. Acesta va fi ucis şi incinerat, iar din cenuşa 
sa va fi făcută o pastă ce se va folosi în ritualul de purificare. 

— Nu ar trebui să fie prea complicat. 

— Decât că un vițel roşu fără defecte nu s-a mai născut de pe 
vremea lui Irod, din anul 70, când Templul a fost distrus - adică 
de vreo 2000 de ani. Asta până în aprilie anul acesta. S-a mai 
crezut că s-a născut unul în 1997, dar în vârful cozii i-au ieşit fire 
albe şi s-a hotărât că nu este potrivit pentru a fi sacrificat. În 
schimb, puiul născut în aprilie s-ar putea să fie fără defecte. Vezi 
tu, dacă purificarea poate avea loc conform ritualului lui Moise, 
evreii vor ocupa cu siguranţă muntele Templului şi vor începe 
reconstrucţia. Naşterea viţelului roşu ne arată că aceasta este 
clipa. 

Cotten şi-a încruntat sprâncenele, încercând să pună cap la 
cap toate informaţiile. 

— Ceea ce îmi spui acum este că, sau această clonare este 
opera Satanei, sau ea reprezintă cea de-a Doua Venire, care 
trebuie să aibă loc. 

— Dacă adevărata misiune a Satanei este să se folosească de 
noi doi pentru a întrerupe planul Domnului? 

Cotten s-a aşezat pe pat. 

— Sunt tare confuză, nu mai pot gândi cum trebuie. Abia mă 
convinseseşi că cineva îl va crea pe Antihrist, iar acum m-ai dat 
peste cap. 

A prins-o de umeri. 

— Mă bazez pe instinct. S-ar putea să mă înşel. Dar cred că 
suntem foarte aproape de a da ochii cu cei care au furat Graalul 


şi vor să îl cloneze pe Hristos. Vom afla cine sunt şi vom încerca 
să îi oprim. Dar dacă am înţeles totul pe dos? 

Cotten i-a luat mâinile de pe umerii ei şi i le-a ţinut în ale sale. 

— Nu. Dumnezeu nu ar lăsa să ţi se întâmple una ca asta. Nu 
ar face-o. Eşti prea bun. Nu există nici cea mai mică celulă în 
tine care să fie concepută pentru a face rău. 

L-a privit pe John în ochi - intensitatea, neliniştea, albastrul 
închis al mării pe timp de furtună - şi s-a rugat să aibă dreptate 
în ceea ce tocmai i-a spus bărbatului. 


ECHIPAJUL LUI ORPHEUS 


A doua zi dimineaţă, după o noapte neliniştită în care au 
dormit doar câteva ore, John şi Cotten s-au urcat într-un taxi, 
îndreptându-se spre Magazinul de Inchiriat Costume - MGM. Au 
încercat mai întâi câteva magazine care vindeau costume, dar 
preţurile erau prea piperate. Era mult mai convenabil să le 
închirieze. 

John a probat mai întâi un Henri al VIll-lea, dar datorită 
constituţiei sale svelte, costumul se plia în cute exact acolo 
unde ar fi trebuit să stea umflat şi atârna acolo unde ar fi trebuit 
să stea fix. Nu arăta ca un rege, cel puţin aşa i-a spus Cotten. 
Când s-a îmbrăcat în regele Tut, Cotten a murit de râs, 
trimiţându-l înapoi în cabina de probă. lar când l-a văzut 
apărând îmbrăcat în Elvis, cântând „Blue Suede Shoes”, 
hohotele ei de râs au inundat întreg magazinul. 

Cotten a încercat mai întâi Maria Antoaneta, apoi Peter Pan 
şi... un înger. Stătea în faţa lui John în chip de înger, cu aripi din 
pene albe, într-o rochie ca de borangic prin care treceau fire 
argintii şi l-a auzit pe acesta cum a respirat adânc. 

Cotten şi-a ridicat sprâncenele. 

— M-am gândit că merită măcar o încercare. 

— Eşti atât de... frumoasă, a zis el. 

Modul în care a spus asta a lăsat să pară că mai degrabă a 
gândit-o cu voce tare, aşa că ea nu i-a răspuns. Privindu-se într- 
o oglindă înaltă s-a gândit la Motnees şi s-a întrebat dacă îngerii 
chiar au aripi. Costumul era adorabil, dar avea nevoie de ceva 
mai practic, ţinând cont de faptul că ar fi putut fi nevoită să 
scape repede de acolo, dacă era cumva vorba de o capcană. 

Precum o palmă peste faţă, realitatea dură a situaţiei în care 
se aflau a stricat bucuria momentului. 

Într-un final, John s-a hotărât să ia mantia fantomei de la 
operă, împreună cu o mască din plastic transparent, iar Cotten a 
ales rochia lui Alice în Ţara Minunilor, împreună cu acelaşi gen 
de mască, doar cu buze roz. 


— Bune alegeri, le-a zis tipa de la recepţie. Vă daţi seamă că 
deja majoritatea costumelor sunt luate, dar voi doi arătaţi chiar 
foarte bine. Le-a scris de mână nota, apoi a citit-o. O sută patru 
dolari. 

John i-a dat două hârtii de cincizeci şi una de cinci, iar 
vânzătoarea i-a dat restul. 

— O să am nevoie şi de un credit card, pentru garanţie, a 
spus ea. 

— Dar am plătit cash, a răspuns Cotten. 

— Ştiu. Dar uneori clienţii noştri nu aduc înapoi costumele. E 
politica magazinului. Nu vă oprim bani de pe card decât dacă nu 
aduceţi costumele înapoi în patruzeci şi opt de ore. 

John a luat-o pe Cotten de mijloc, a tras-o lângă el şi a zâmbit 
larg. 

— Jan şi cu mine încercăm să o luăm de la capăt, a spus el. 

Jan? Cotten repeta numele în cap şi se abţinu cu greu să nu-i 
dea un cot. 

John a continuat. 

— Când eram proaspăt căsătoriţi, am avut nişte necazuri 
financiare. Atunci când, în sfârşit, am scăpat de datorii, ne-am 
tăiat toate cardurile. Dacă nu putem cumpăra ceva cu bani 
cash, atunci renunţăm. E regula noastră. Nu-i aşa iubito?, a 
întrebat el, zâmbind spre Cotten. 

— Aşa e, a răspuns ea. 

— Nu e OK dacă mai lăsăm încă o sută de dolari garanţie? O 
mişca încet pe Cotten de talie, făcând-o să se lovească încet de 
el, apoi a pupat-o pe obraz şi a continuat. Am făcut o 
promisiune. Nu o să mai avem niciodată datorii. 

Vânzătoarea s-a uitat cum John scoate o sută de dolari şi o 
pune pe tejghea. 

— Managerul magazinului nu e aici să ia o decizie, a spus ea, 
privind în jur. Nu ştiu dacă... 

— Suntem oameni cinstiţi, a vorbit din nou John. Şi e primul 
Mardi Gras la care venim. Am strâns bani tot anul. Tragem de 
ultimul bănuţ ca să putem fi aici. 

— Vă rugăm, a spus şi Cotten. Eu şi Buddy am aşteptat asta 
tot anul. 


După ce a vorbit nu s-a putut abţine să nu se uite spre John. 
Jan şi Buddy. 

Vânzătoarea a oftat. 

— Bine, dar juraţi că le aduceţi mâine înapoi. 

— Cu siguranţă, a spus John. Mulţumim. 

— Dragă? Jan? a întrebat Cotten după ce ieşiseră din 
magazin. Eşti un artist al păcălelilor. Ai o limbă de... 

S-a oprit. 

— De drăcuşor? a întrebat el. 

Cotten a privit în pământ. Îi părea rău că nu s-a gândit înainte 
să deschidă gura. 

— Mi-ar prinde bine un fermoar, poate nu ar mai vorbi gura 
fără mine. 

— Hai mai bine să mâncăm ceva, a spus John. 

Au mers câteva străzi, ţinând costumele în mână, până au 
ajuns la Mulates Cajun, unde au mâncat un sanavici, după care 


au luat un taxi până la motel. 
* 


x x 


— Parada Echipajul lui Orpheus începe la ora trei, a zis John, 
răsfoind broşura despre Mardi Gras pe care o aveau în cameră. 
Tu trebuie să te vezi cu tipul ăsta abia la şase jumate? 

— Bănuiesc că preferă întunericul. Parada durează cinci ore şi 
jumătate. 

— Cotten, o să fiu la doar câţiva metri în spatele tău, aşa că... 

— Ştii că nu vreau să vii. Dacă ţi se întâmplă ceva din cauza 
mea... 

La ora cinci s-au îmbrăcat, apoi au cercetat harta zonei. 

— Va purta un costum de pirat, e tot ce ştim, a spus Cotten. 
Probabil că la ora aia vor fi cel puţin zece pirați la intersecţia 
străzii St. Charles cu Jackson. 

— Te duci prima, i-a spus John. O să-ţi las suficient timp să 
ajungi la colţul străzii, apoi o să ies şi eu. Nu e exclus ca tipul să 
ştie unde stăm şi să ne urmărească încă de aici. La a treia 
intersecţie, opreşte-te pe colţ până când te ajung din urmă. Vezi 
tu, îţi aranjezi costumul sau ceva, ca să câştigi puţin timp pentru 
mine. Să nu întorci cumva capul, pentru că mă vei da de gol. 
Eşti gata? 


— Nu, a zis ea. Dar mergem. 

John stătea în spatele uşii în clipa în care Cotten a ieşit. După 
câteva minute a urmat-o. 

Cârduri de oameni inundau străzile, pe măsură ce se apropiau 
de locul paradei. 

La al treilea colţ, Cotten s-a oprit, aranjându-şi danteluţa albă 
prinsă în faţa costumului de Alice. Apoi a desfăcut şi a legat din 
nou panglica, folosindu-se de ocazie pentru a trage cu ochiul 
peste umăr. Era mult prea multă lume pe stradă ca să-l poată 
vedea pe John. 

Brusc, a fost luată pe sus de un puhoi de oameni 

— Purtată ca o frunză pe un pârâu. Toată înghesuiala, 
înghiontelile şi împunsăturile îi măreau pulsul atât de tare, încât 
îşi putea simţi bătăile inimii chiar şi în vârfurile degetelor. Şi-a 
amintit de festivalul de pe străzile Miamiului - în acea clipă a 
simţit cum i se strânge stomacul. Omul care i-a lăsat acel mesaj 
pe robotul telefonic, cel care şi-a deghizat vocea, omul a cărui 
unică sarcină ar putea fi să o ucidă, omul acela ar putea fi chiar 
lângă ea, ar putea să o atingă chiar în această clipă. 

În apropiere s-a auzit explozia unor artificii. Cotten a tresărit, 
iar gura i s-a uscat instantaneu, de parcă cineva i-ar fi dat să 
înghită praf. Sub masca de pe faţă, tenul i s-a umezit, iar 
broboane de transpiraţie îi curgeau pe şira spinării. 

A continuat să meargă, făcându-şi loc prin masa de oameni. 
Un uriaş car alegoric decorat cu gargui trecea pe lângă ea - era 
încărcat de şiruri de mărgele strălucitoare, panglici ce imitau 
aurul şi ghirlande de pus la gât. Sute de participanţi la paradă îşi 
întindeau mâinile spre suvenirurile oferite. A simţit cum îi curge 
un lichid rece pe spate. Cotten s-a întors într-o clipită. 

— Scuze, a zâmbit un bărbat aflat în spatele ei, ţinând în 
mână, deasupra mulţimii, un pahar din plastic cu bere. 

Cotten a făcut un pas în lături şi a avansat prin mulţime încă 
puţin, luptându-se pentru a reuşi să ajungă la punctul de 
întâlnire. Ar fi vrut să se întoarcă să-l caute pe John din priviri, 
dar a rezistat tentaţiei. Ce aiurea, s-a gândit ea, a ajuns să se 
roage în ultimele câteva zile mai mult decât a făcut-o în ultimii 
zece ani. 


A reuşit să ajungă la intersecţia străzilor St. Charles şi 
Jackson. Mulțimea devenise înăbuşitoare, sufocantă. Nu toţi cei 
din jur purtau costume - unii aveau doar măşti, alţii erau 
îmbrăcaţi în haine obişnuite, având însă la gât inconfundabilele 
mărgele de Mardi Gras. Şi mai erau ciudaţii - precum cel care a 
trecut pe lângă ea cu blugii tăiaţi la spate în aşa fel încât să i se 
poată vedea fundul, sau ca fetele care stăteau topless, doar cu 
mărgele la gât. Toţi aveau mărgele la gât. 

Cotten şi-a dat masca jos şi s-a rotit încet, privind spre 
oamenii din jurul ei, studiindu-le feţele, lăsându-i să o privească. 

Mai întâi a observat petecul pus peste un ochi, apoi pantalonii 
mov, cămaşa albă, barba, mustaţa, pălăria de marinar - şi, 
destul de nepotrivită costumaţiei, o pereche de mănuşi de lucru. 
Bătăile inimii sale au luat-o razna văzând că bărbatul îşi face 
drum spre ea şi o apucă de mână. 

S-a opus, trăgându-se. 

— Haide cu mine, i-a vorbit el. Nu-ţi fie frică! 

Cotten l-a urmat, asumându-şi însă riscul de a privi înapoi, 
căutându-l din priviri pe John. Dacă era pe acolo, mulţimea de 
oameni îl ţinea ascuns. l-a atras însă atenţia un alt personaj, 
îmbrăcat în costum de călugăr şi cu mască, ce îşi făcea drum 
prin mulţime dându-i pe cei din jur la o parte într-un mod 
violent. 

Piratul a tras-o înainte. 

— Haide, a ţipat el, sesizând parcă ezitarea femeii. 

Ochii ei erau aţintiţi asupra călugărului - dimensiunile sale îl 
împiedicau să poată fi agil în încercarea de a-i ajunge din urmă. 

Piratul s-a uitat peste umăr către Cotten şi apoi a privit în 
direcţia în care se uita ea. A îngheţat. 

O altă explozie de artificii a speriat-o pe Cotten. S-a făcut 
mică, strângându-şi umerii şi acoperindu-şi faţa cu o mână. In 
aceeaşi clipă, călugărul a scos o armă dintr-un toc prins sub 
roba maro, chiar sub talie. A auzit câteva pocnete rapide - mai 
aproape şi mai puternice decât artificiile. A văzut flama de la 
capătul ţevii şi a simţit cum mâna ce o ţinea se înmoaie. Piratul 
s-a prăbuşit la pământ. 

Cotten a ţipat - frica a invadat mulţimea. Cine fusese ţinta, ea 
sau piratul? 


Mai multe persoane s-au prăbuşit, dărâmate de alţii care 
încercau să fugă de acolo. 

O persoană a sărit pe bărbatul înarmat, încercând să-i ia 
pistolul. Călugărul l-a lovit cu cotul în faţă şi apoi, cu arma în 
mână, a trecut peste cei prăbuşiţi la pământ. 

Prin nebunia creată, Cotten a văzut pentru o secundă cum 
John se luptă ca să ajungă la agresor. Dintr-un salt lung, s-a 
agăţat de spatele acestuia, punându-l la pământ. Alţii prinşi în 
isteria mulţimii s-au împiedicat şi au căzut jos. Oamenii urlau, 
alergând în toate direcţiile. 

l-a pierdut din vedere pe John şi pe călugăr - au fost din nou 
înghiţiţi de nebunia mulţimii. Cotten s-a lăsat jos, lângă pirat. 
Din colţul gurii îi şiroia sânge, prin barba artificială. Cămaşa lui 
se înroşise. 

Pe măsură ce treceau secundele, mulţimea s-a rarefiat, 
eliberând intersecţia. 

— Ajutoarele sunt pe drum, i-a spus Cotten piratului. O să-ţi 
revii, i-a zis ea, uitându-se încontinuu după John. 

„Oh Doamne, te rog nu lăsa să păţească ceva“! Şi-a dat 
seama că se leagănă încet. „Te rog, te rog“! 

Piratul a tuşit, dar s-a auzit cam la fel ca atunci când sufli aer 
prin pai într-un pahar de suc. 

— St. Clair, a mormăit el. Opriţi-l pe Sinclair! 

Cotten i-a tras barba şi mustaţa de pe faţă şi i-a dat la o parte 
pălăria. 

— Oh Doamne Dumnezeule, a spus ea, recunoscându-l. 

— Cotten! Eşti rănită? A strigat John venind spre ea, cu o buză 
însângerată şi gâfâind, gata să se sufoce. 

Cotten a sărit în picioare şi l-a strâns în braţe. 

— Mulţumesc, Doamne. Mulţumesc Dumnezeule, a spus ea. 
Nu, sunt bine. Şi tu eşti bine. Ce s-a întâmplat cu călugărul ăla? 

— A reuşit să mă dea la o parte şi a dispărut în mulţime. Am 
încercat să-l urmăresc, dar erau prea mulţi oameni. 

— Nu contează, a spus ea, punându-şi mâinile pe obrajii lui. 
Cotten a privit în jos spre omul rănit, spunând aproape şoptit: 
John, este... 

John s-a aplecat şi s-a uitat către pirat. 

— Sfântă Fecioară! 


INVITAŢIA LA BAL 


În 1442, undeva în Scoţia, Sir William St. Clair, un membru a 
familiei St. Clair/Sinclair, care făcea parte din Ordinul 
Templierilor încă din 1118, a început construcţia unei mănăstiri 
dedicată Sfântului Matei. Biserica a fost proiectată sub formă de 
cruce, dar singura aripă finalizată vreodată a fost capela. 
Aceasta a fost proiectată după planul Templului lui Solomon şi 
reprezintă o enigmă până în prezent. Prinse în mortarul acestei 
construcții se află plante din Lumea Nouă - porumb şi aloe - dar 
capela a fost construită înainte de prima călătorie a lui Columb. 
Pretutindeni în interiorul capelei se regăsesc imagini creştine, 
islamice, celtice, păgâne, masonice şi chiar hieroglife şi 
simboluri. S-a presupus de nenumărate ori că Templierii şi-au 
ascuns comorile şi alte relicve sacre în acest loc. Numele acestei 
construcții gotice este Capela Rosslyn. 

* 


x x 


— Tu eşti cel care mi-a dat telefon? Care mi-a spus să vin la 
New Orleans? Cotten se folosea de căptuşeala rochiei pentru a 
şterge sângele de pe faţa bărbatului îmbrăcat în pirat. De ce? 
Ce ştii tu şi vroiai să-mi spui? 

— Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Un păcat îngrozitor. 
Sunt gata să-mi accept soarta. intins pe caldarâm, cardinalul 
Antonio lanucci privea în sus spre cerul nopţii. Oh Doamne 
Dumnezeule, te rog, iartă-mă! Vocea îi tremura. Voi... trebuie să 
îl opriţi pe Sinclair. Ceea ce vrea să facă este cumplit. 

lanucci s-a agăţat de mâna lui Cotten, încercând să-şi ridice 
capul. 

— Cotten! Lista lui Thornton, a spus John. St. Sin. St. Clair. St. 
Clair era numele francez. Apoi au devenit familia Sinclair. Una 
dintre primele familii templiere. Asta e. Sinclair este numele 
Marelui Maestru, a zis John. Unde e? Cum îl oprim? 

Din interiorul cămăşii, lanucci s-a chinuit să scoată un plic 
pătat de sânge. 

— Luaţi-l şi... 


A tuşit puternic, încercând să tragă aer, umplându-şi cu greu 
plămânii. Îngenunchind lângă cardinal, John a citit conţinutul 
plicului, apoi a privit-o pe Cotten. 

— Este o invitaţie la un bal mascat ţinut în seara asta la 
locuinţa doctorului Charles Sinclair. 

— La naiba, a spus Cotten. Charles Sinclair. 

John s-a apropiat de lanucci. 

— Vrei să mergem acolo? Trebuie să folosim asta ca să intrăm 
la bal? 

Cardinalul a dat din cap şi şi-a atins buzunarul cu degetele. 
John a băgat mâna în buzunarul acestuia şi a scos de acolo o 
cutiuţă de plastic. A deschis capacul acesteia şi l-a închis 
imediat la loc, apoi s-a uitat spre cardinal. 

— Sfinte Doamne, ce-ai făcut? 

Zgomotul sirenelor a început să se audă tot mai aproape. 

Cardinalul a deschis gura, parcă vrând să vorbească, dar a 
schiţat doar o grimasă. 

— Stăm cu tine, i-a zis Cotten. 

Lui lanucci i s-au zbătut pleoapele de câteva ori, iar 
strânsoarea cu care îi ţinea mâneca lui Cotten a slăbit. Mâna i-a 
căzut jos; a respirat tot mai încet, apoi deloc. 

Cotten i-a atins chipul cu mâna. 

— A murit. 

John l-a binecuvântat, apoi s-a uitat la ea. 

— Trebuie să plecăm de aici. 

— Nu ar trebui să spui câteva cuvinte la căpătâiul lui - stâlpii 
sau aşa ceva? 

— Cotten, e posibil ca tipul acela să fi vrut să tragă în tine, nu 
în lanucci. Trebuie să plecăm, acum. 

John a ridicat-o pe Cotten în picioare, trăgând-o parcă după el 
în timp ce ea încă privea în urmă spre cardinalul mort ce zăcea 
într-o baltă de sânge. 

Au apucat-o repede pe străduţe laterale şi pe alei întunecate 
şi înguste până când sunetul sirenelor s-a auzit tot mai slab, în 
depărtare, fiind încet acoperite de muzica de Dixieland şi de 
strigătele vânzătorilor ambulanți. 

Aplecată în faţă - durerea de stomac devenea tot mai 
puternică - Cotten a fost nevoită să se oprească. A poposit într- 


o nişă din dreptul intrării într-un mic magazin de antichităţi, 
închis noaptea. L-a tras pe John lângă ea şi s-a sprijinit cu 
spatele de uşă, respirând cu greu. 

— Nu mai pot, a spus ea. 

El şi-a dat jos masca, respirând greoi. 

— Ar trebui să mergem la motel să scăpăm de costumele 
astea? l-a întrebat. 

A dat din cap, aplecându-se în faţă, cu mâinile pe genunchi. 

— Avem nevoie de ele la balul mascat. 

— Şi ce facem cu asta? a zis ea, arătând spre pata de sânge 
de pe rochie. _ 

— Vom găsi o baie şi o să o spălăm cât de bine putem. Incă 
respirând greu, a privit-o pe Cotten şi a întrebat-o: Mi s-a părut 
mie sau ai auzit de Sinclair? 

— Da, a răspuns ea, închizând ochii. Ce ai spus tu despre 
clonare- probabil chiar se întâmplă. Charles Sinclair este un 
genetician şi câştigător al Premiului Nobel. Cercetările sale se 
axează pe clonarea umană. SNN a prezentat mereu ştiri despre 
realizările sale. 

John şi-a îndreptat spatele şi a făcut câţiva paşi, respirând 
încă greoi. S-a lovit cu palma peste frunte. 

— De ce nu mi-am dat seama mai devreme, din ceea ce 
scrisese Thornton. St. Sin. Ar fi trebuit să-mi pice fisa. 

— Dar nu ştiai despre Charles Sinclair, despre faptul că e 
genetician. 

— Nu, dar ştiu despre familia St. Clair, adică familia Sinclair. 
De asta ar fi trebuit să-mi dau seama. Undeva, prin secolul al 
cincisprezecelea, William St. Clair a construit în Scoţia, în 
apropiere de  Edimburgh, capela Rosslyn. Avea legături 
puternice cu templierii şi cu masonii de azi. Capela se pare că a 
fost construită pentru a ascunde o comoară secretă. De-a lungul 
timpului, s-a zvonit că acolo s-ar găsi Chivotul Legii - sau chiar 
capul mumificat al lui Hristos, dacă îţi vine să crezi. Familia St. 
Clair are o lungă linie de succesori. Pot să pun pariu că se 
termină cu Charles Sinclair ca descendent direct al lui William 
St. Clair. Marele Maestru. 

— Ce trebuie să facem la acest bal? a întrebat Cotten. 

John a dat din cap. 


— Nu putem decât să sperăm că vom realiza asta, odată ce 
ajungem acolo. Crede-mă, lanucci avea ceva în minte. 
A scos din buzunar cutiuţa de plastic şi a deschis-o. 


Imediat ce a văzut ce conţine, lui Cotten i s-a tăiat respiraţia. 
x 


x x 

— Coborâţi din maşină vă rog, a spus agentul de pază, 
deschizând portiera taxiului. 

John s-a dat jos, iar Cotten l-a urmat - ambii erau costumaţi. 

— Invitaţia vă rog, a spus un alt agent, întinzând mâna. John i- 
a înmânat acestuia cartonul cu scris embosat, iar agentul l-a 
luminat cu lanterna. 

— Întindeţi mâinile în lateral domnule, a spus primul agent. 

John s-a conformat, iar bărbatul l-a scanat cu un baston 
pentru detectat metale. Apoi s-a dus spre Cotten şi a făcut 
acelaşi lucru. 

Agentul le-a dat înapoi invitaţia. 

— Vă urez o seară plăcută, a spus el, făcând un pas în lături. 

John a plătit taxiul. Apoi el şi Cotten au trecut de punctul de 
pază aflat la intrarea cu poartă din fier a proprietăţii Sinclair. Au 
străbătut aleea pavată şi au ajuns pe o terasă cu gazon tuns 
atent, care cobora domol spre râu. Alţi oaspeţi costumaţi 
sorbeau şampanie din cupe de cristal, plimbându-se pe aleile 
luminate cu torţe, printre fântâni şi grădini cu flori. Un cvartet 
de corzi cânta Mozart, muzica fiind purtată parcă de-a lungul 
râului de briza ce adia dinspre Mississippi. 

judecând după numărul de limuzine şi alte maşini 
extravagante ce continuau să sosească, Cotten presupunea că 
toată lumea bună din New Orleans era prezentă. 

john a strâns-o de mână, arătând cu capul spre placa 
sculptată ce era aşezată deasupra intrării - dedesubtul numelui 
erau gravate crucea Ordinului Templier cu doi trandafiri şi o 
frunză aurită. 

— Conacul Rosslyn, a citit John. Sinclair a botezat acest loc 
după numele capelei. 

In ciuda securităţii de la intrare, Cotten nu vedea agenţi de 
securitate în uniformă în timp ce se plimba cu John prin grădină. 

— Mă mir că nu ne-au cerut vreun act cu poză, a spus ea. 


— Ar fi fost inutil, suntem la un bal mascat, i-a răspuns el, 
arătând spre o femeie care trecea pe lângă ei, cu faţa pictată 
precum un curcubeu. Să fii atentă la orice lucru care ţi se pare 
ciudat, i-a zis el. Orice ieşit din comun. 

— Glumeşti? Toată chestia asta e o nebunie, i-a răspuns 
Cotten. În primul rând, nu-ţi poţi da seama cine e în spatele 
costumului. Au trecut pe lângă o fântână cu un băiat călare pe 
un delfin. Asta îmi aminteşte de locul din Miami despre care ți- 
am povestit, a zis ea. 

— Vizcaya, acolo unde l-ai întâlnit prima dată pe Wingate? a 
întrebat el. 

Cotten a dat din cap că da şi şi-a pus mâna pe braţul lui. 

După puţin timp au ajuns pe un ponton de lemn, pe malul 
Mississipiului. Precum bastonul unui orb, lumina farului unui 
împingător ce muta barje prin întuneric a trecut pe lângă ei. 
Cvartetul s-a oprit din cântat, iar la microfon s-a auzit o voce. 

— Aş dori să vă urez tuturor bine aţi venit la banchetul meu 
anual de Mardi Gras. 

— Trebuie să fie Sinclair, a zis Cotten. 

— Vă rog să vă strângeţi sub verandă pentru a putea vedea 
toate costumele voastre minunate, a spus aceeaşi voce. 

Cotten şi John au luat-o pe o potecă pietruită, alăturându-se 
celor strânşi deja acolo. 

La balcon se afla un bărbat îmbrăcat ca un cruciat, cu o sabie 
prinsă la curea. Pe piept avea crucea roşie a Templierilor. 

— Bine aţi venit la conacul Rosslyn. 

Oaspeţii i-au răspuns cu aplauze entuziaste. 

— El este, sunt sigură, a zis Cotten. l-am mai văzut faţa pe la 
ştirile noastre. 

Gazda a continuat: 

— Am pregătit pentru voi o seară fantastică, cu mâncare şi 
distracţii deosebite. Până când vom servi cina, vă rog nu ezitaţi 
să vă plimbaţi prin grădini şi să admiraţi cerul luminat de stele. 
Cred că veţi fi cu toţii de acord că Louisiana este ţinutul 
Domnului. 

Un alt ropot de aplauze a inundat terasa, în vreme ce Sinclair 
a făcut cu mâna şi apoi a dispărut în casă. 

— Nu pare atât de periculos, a spus Cotten. 


— Nu uita de povestea lupului îmbrăcat în piele de oaie. 

Cei doi au privit până când mulţimea de oameni s-a dispersat. 

— Şi acum? a întrebat Cotten. 

— E momentul să investigăm puţin conacul. 

— Ai înnebunit? Cum? 

— Făcând exact lucrul la care nu se aşteaptă. Vom intra chiar 
pe uşa din faţă. 


ÎN VĂZUL TUTUROR 


„ŞI voi da putere celor doi martori ai mei [...]” (Apocalipsa 
11:3) 


* 
x x 


John a ciocănit în uşă cu mânerul de alamă, iar Cotten a sunat 
la sonerie. 

— Eşti pregătită? a întrebat-o el. 

Cotten a încuviinţat din cap. 

În clipa în care s-a deschis uşa, Cotten a început. 

— Ţi-am zis că ne trebuie un mobil acum că avem un copil. Un 
pager nu e... 

Cotten s-a întors cu faţa spre bărbatul care se afla în pragul 
uşii. Era înalt, cu un început de chelie, dichisit, la frac şi cravată 
albă. 

— Bună seara, a spus el. 

Era majordomul, a presupus Cotten, botezându-l în sinea ei 
Jeeves, căci semăna atât de bine cu mascota unui popular motor 
de căutare pe internet. 

— Cina va fi servită la ora nouă, a spus Jeeves. Până la acea 
oră dr. Sinclair nu va primi invitaţi. 

— Nu, nu, i-a răspuns Cotten. Trebuie să dăm un telefon. 
Bona tocmai ne-a trimis un mesaj. 

— Copilul a fost bolnav, a completat-o John. Soţia mea e puţin 
agitată. E primul nostru copil şi prima dată când plecăm fără el. 

Cotten şi-a dat părul pe spate şi s-a întors spre John. 

— Ţi-am spus că nu trebuia să vin. Apoi s-a întors spre 
majordom. Putem să folosim telefonul? Vă rog? 

Jeeves a ezitat, apoi a făcut un pas în spate, făcându-le loc. A 
făcut un mic gest cu braţul, permițându-le să intre. 

— Mulţumesc, i-a spus Cotten. 

L-au urmat pe majordom prin foaierul pavat cu marmură, 
trecând pe lângă o scară dublă în spirală. 

— Pe aici, i-a îndrumat Jeeves. 


l-a condus într-o cameră de lucru - lambriuri mari de culoare 
închisă, un birou masiv cu picioare sculptate şi biblioteci din 
podea până în tavan, burduşite cu sute de titluri. Ferestrele care 
se înălţau până în tavan erau ascunse de draperii groase. 

Cotten a văzut cum majordomul aprinde veioza aşezată pe 
birou, lângă telefon. 

— Mulţumim mult, a spus John. 

Jeeves a traversat camera, dar s-a oprit în dreptul uşii. 

Cotten a ridicat receptorul cordless şi a format, fără să apese 
butonul de apelare. A ţinut receptorul la ureche şi a aşteptat, 
apoi şi-a rotit ochii şi l-a lăsat pe birou. 

— Sună ocupat. 

— Probabil că baby-sittera e pe internet, a spus John, privind 
spre majordom. Suntem printre ultimii oameni din lumea asta 
care mai folosesc dial-up. 

S-a uitat fix la John. 

— După tine ar trebui să trăim fără curent... 

Tonul ei era unul rece. Cotten s-a sprijinit de birou, apoi l-a 
întrebat pe Jeeves: 

— Vă deranjează dacă aşteptăm un pic şi apoi mai încercăm o 
dată? 

John s-a aşezat într-un jilţ de piele. 

— Nu vrem să te reținem, i-a spus el lui Jeeves. Imediat ce ne 
răspunde la telefon ieşim. 

Jeeves şi-a lăsat capul într-o parte, de parcă se gândea care e 
responsabilitatea sa. 

— Prea bine, a răspuns el, uşor ezitant. Vă descurcaţi să găsiţi 
ieşirea? 

— Cu siguranţă. Şi vă mulţumim mult de tot, a spus Cotten, 
zâmbindu-i fermecător. Imediat ce uşa s-a închis, a completat. 
La naiba, credeam că nu o să ne mai lase în pace. 

John a crăpat uşa. 

— Haide să începem de la etajul doi. Aici jos o să fie prea 
multă activitate. 

S-au strecurat afară din birou şi au luat-o în sus pe scări - 
Cotten tresărind la fiecare sunet. Primele trei uşi pe care le-au 
încercat au fost dormitoare, iar în spatele celei de-a patra au 


găsit un centru multimedia complet - plasmă, DVD, şi toate 
celelalte - acoperind un perete întreg. 

— Impresionant, a spus Cotten. 

In cameră se mai găsea şi un birou cu un calculator, despre 
care Cotten a presupus că era lăsat spre a fi folosit de către 
oaspeţi - pentru a intra pe net sau a-şi verifica e-mailul. 

Cotten s-a îndreptat spre o fereastră, a tras într-o parte 
draperia şi a aruncat o privire afară. 

— Deci, astea sunt bogăţiile de care ai parte după ce ţi-ai 
vândut sufletul. S-a întors spre John şi a continuat. Ai idee ce 
căutăm? 

John a dat din cap. 

— Sper că vom realiza în clipa în care o să vedem ceva. 

Au mai intrat în câteva camere care s-au dovedit a fi tot 
dormitoare - extravagante, dar nu le erau de ajutor. Cotten se 
întreba dacă lanucci a stat în toiul nopţii pe marginea unuia 
dintre acele paturi, gândindu-se la fapta sa. 

La capătul holului se putea vedea o uşă mai mică decât 
celelalte. 

— O debara? a întrebat Cotten. 

— Probabil. 

Uşa s-a deschis pentru a dezvălui o cămăruţă cu un proiector 
aşezat pe un stativ. Era orientat spre un gemuleţ prin care se 
putea vedea o cameră de conferinţe mare, cu tavan înalt. 
Rafturi cu echipamente audio şi alte electronice înconjurau 
proiectorul. De undeva de jos, de sub geam, se puteau auzi voci 
înăbuşite. 

John şi Cotten s-au înghesuit între proiector şi rafturile cu 
echipamente pentru a putea privi pe gemuleţ. Cotten putea 
vedea că sala de jos avea, la mijloc, o masă mare de fildeş, în 
jurul căreia erau aşezate zece scaune cu spătar înalt. Doi 
bărbaţi stăteau la masă. Unul dintre ei era Sinclair, iar pe 
celălalt nu îl recunoştea. Pe peretele opus se găseau şapte 
monitoare aprinse - pe fiecare dintre ele se vedea un alt chip. 

— Dumnezeule, a şoptit Cotten. li recunosc pe bărbaţii ăştia. 
Sunt cei de pe lista lui Thornton. 

— Gardienii - cele şapte capete, i-a răspuns John vorbind 
încet. A făcut un semn către Sinclair şi către celălalt bărbat 


aşezat la masă. Şi încă doi dintre cele zece coarne. Aproape 
toată gaşca e strânsă. 

— Cine lipseşte? a întrebat Cotten. 

— Nu ştiu. 

Sinclair vorbea cu Gearhart, dar izolaţia fonică a camerei de 
proiecţie făcea ca discuţia lor să devină aproape neinteligibilă 
pentru John şi Cotten. 

— Uite, a spus John, rotind de un buton montat pe zid sub 
care scria difuzor de monitorizare. După ce l-a rotit încet, vocile 
de jos au devenit clare. 

Sinclair a spus: 

— Domnilor, bine v-am găsit. Îl cunoaşteţi cu toţii pe asociatul 
meu, Ben Gearhart. 

Cotten a avut o tresărire. Gearhart... Gearhart. L-a înghiontit 
pe John. 

— Ben Gearhart, acesta e numele de pe cartea de vizită - cea 
care i-a fost dată lui Robert Wingate în acea noapte la Vizcaya. 
La naiba, e mâna dreaptă a lui Sinclair. Cuvintele îi ieşeau din 
gură mai încet decât îi era invadată mintea de gânduri. Wingate 
e şi el legat de toate astea, a continuat ea. 

Şi-a închis ochii. Teoriile lui John despre Dumnezeu şi diavol o 
speriaseră, dar într-un fel parcă îndepărtat, supranatural. Nu 
putea să îşi imagineze lupta dintre Dumnezeu şi Lucifer decât 
într-un loc diafan, sau proiectată cumva pe marile ecrane. Dar 
aşa... Implicarea candidatului prezidenţial a făcut ca acel ceva 
ce plutea într-o ceaţă a fantasticului să devină brusc o realitate 
dură. Toate astea deveneau prea reale. 

— Te simţi bine? a întrebat-o John. 

Până să apuce să răspundă, a auzit vocea lui Sinclair şi şi-a 
întors atenţia către geam. 

— Aş vrea să ne oprim o clipă pentru a sărbători întreaga 
noastră muncă. Suntem pe creasta valului ce se va vărsa peste 
omenire. Vom primi, în sfârşit, recunoaşterea pe care familiile 
noastre o merită. Planul nostru a fost bine gândit şi eficient 
până la cele mai mici detalii. Până şi cardinalul şi-a jucat rolul şi 
s-a comportat aşa cum ne-am aşteptat. A făcut tot ce trebuia şi 
a fost îndepărtat din turmă. 

Un murmur i-a cuprins pe bărbaţii de pe ecrane. 


Sinclair a vorbit mai departe. 

— Doar cei mai puri dintre noi ne-am strâns în seara asta la 
startul celei mai importante călătorii din istoria omenirii - 
călătoria care ne va purta spre a Doua Venire a lui lisus Hristos, 
Mielul lui Dumnezeu. La doar câţiva paşi de această cameră, 
miracolul are loc chiar în timp ce vorbim. 

— Miracol, a şuşotit Cotten. Crezi că va crea clona chiar aici, 
în conacul Rosslyn? 

John a dat mai încet sonorul în difuzor. 

— Ce loc ar fi mai potrivit? Aşa trebuie să fie, a spus el. 
Probabil că are un laborator undeva în casă - de asta a vrut 
lanucci să venim aici - pentru a opri clonarea, pentru a distruge 
ce încearcă Sinclair să facă. 

— Dar dacă e aşa, de ce a chemat Sinclair atâţia oaspeţi aici? 

— Poate pentru că e arogant şi crede că nu poate fi oprit. Şi 
dacă stai să te gândeşti, paza a fost extrem de strictă încă 
dinainte să intrăm pe proprietate. Se poate justifica invocând 
evenimentele de la 11 septembrie. Sinclair e o persoană extrem 
de importantă în această comunitate şi dacă obişnuieşte să dea 
această petrecere în fiecare an, omiterea ei nu ar fi făcut decât 
să trezească suspiciuni. S-ar putea să găsim laboratorul mai 
uşor decât ar părea la prima vedere. Ştii că uneori cea mai bună 
metodă să ascunzi ceva e să o pui în văzul tuturor. 

Gândurile lui Cotten îi alergau prin minte, încercând să lege 
totul laolaltă. 

— Ceva nu e în regulă. 

— Ce vrei să spui? a întrebat-o el. 

— Ai spus că va fi uşor să îl găsim. Deja a fost uşor să intrăm 
aici - prea uşor. Şi-a apăsat tâmplele cu degetele. Nu am fost 
noi atât de deştepţi încât să ajungem singuri la petrecerea lui 
Sinclair. Am fost atraşi aici. Am făcut exact ceea ce îşi doreau. 
Noi suntem moliile, iar locul ăsta e focul. 

John s-a schimbat la faţă. 

— L-ai auzit pe Sinclair? a continuat Cotten. lanucci şi-a dus 
sarcina la bun sfârşit. Nu trebuia doar să schimbe potirul 
adevărat cu unul fals. Ştia că ne va duce la ei. El a fost 
momeala. El ne-a dat invitaţiile. 


John şi-a băgat mâna în buzunar şi a scos la iveală cutia pe 
care le-o dăduse cardinalul. 

— Crezi că ştiu despre asta? 

Un clic înfundat l-a făcut pe John să o bage repede la loc în 
buzunar. Uşa camerei de proiecţie s-a deschis - în lumina holului 
puteau vedea doar silueta unui bărbat bine făcut. 

— Solpeth, Cotten! 

Pentru o clipă, ca o străfulgerare, a vrut să fugă spre el, să-şi 
înfăşoare mâinile în jurul gâtului său şi să-l îmbrăţişeze. Dar 
inima ei a bătut tot mai tare, iar mintea sa făcea eforturi să 
înţeleagă. Îi spusese bună... precum Motnees, în enochiană. 

— Unchiule Gus? 

Ce căuta aici... într-o robă de călugăr şi cu un pistol îndreptat 
spre ea? Cotten a dat din cap, neîncrezătoare. L-a privit cu 
atenţie. 

— Credeam că eşti... 

— La terapie intensivă în urma unui accident cumplit? Nu, 
sunt bine. Trebuia să îţi spunem ceva ca să rămâi înspăimântată 
şi pe fugă - să îţi distragem atenţia până când reuşeam să 
punem lucrurile pe roate aici. 

Cotten putea să vadă zâmbetul său atât de familiar - tonul 
său era liniştit, blând. 

— Am încercat să te reținem în New York. Ar fi fost mai 
simplu. Dar părintele Tyler ne-a stricat ploile, sărindu-ţi în ajutor. 
S-a uitat spre John şi a continuat să vorbească. Tu nu erai în 
planul iniţial. Aşa că a trebuit să te încetinim puţin, aşa cum am 
făcut şi cu Cotten. Să-ţi blocăm banii. Dar, în acelaşi timp, să te 
ţinem sub tensiune. Când o persoană e disperată, îi lipseşte 
vederea de asamblu. 

— Thornton... Vanessa? a întrebat Cotten, înecată de un 
sentiment de trădare. 

— Prietenul tău era un reporter al naibii de bun. A ajuns mult 
prea aproape. Eram convinşi că ţi-a spus totul. Cât despre 
fotomodel... a fost o întâmplare nefericită. Wingate a intrat în 
panică. A sărit calul rău de tot. Ar fi putut să te rănească. 

Cotten a înghiţit în sec - gâtul îi era atât de uscat încât o 
durea. 

— Şi focul de la cabană? Tot voi l-aţi pus? 


Gus i-a răspuns: 

— Am stat cu puţină teamă acolo. Pentru ceva timp, ne-a fost 
teamă că nu veţi scăpa. Aproape că am venit şi am bătut în uşă 
să vă trezesc. 

— De ce? Ce se întâmplă unchiule Gus? 

Vocea îi tremura. 

— İlmi pare rău prinţesă, dar trebuie să mă asigur că tu şi cu 
preotul nu ajungeţi mai departe. Totul se opreşte aici. 

Cotten îl privea uimită. 

— Am avut încredere în tine. Dintotdeauna, de când eram o 
fetiţă. A făcut o pauză înainte să îşi continue gândurile. Tu l-ai 
omorât pe cardinal? 

Gus a oftat. 

— Şi-a dus treaba la bun sfârşit. 

— Nu pot să cred că lanucci s-a implicat de bună voie, a zis 
John. Nu ar fi avut cum să ştie ce se întâmplă aici - clonarea. 

— Oh, ba dimpotrivă, părinte. A ştiut. Deşi a fost un pic indus 
în eroare, crezând că participă la a Doua Venire a lui Hristos. În 
mod ironic, chiar aşa este, dar numai pe jumătate. Va fi într- 
adevăr a Doua Venire - în cele din urmă, chiar urmează ca 
Hristos să se nască pentru a doua oară - cu ceva în plus. 

— Dar lanucci s-a revoltat, a răspuns John. A realizat ce a 
făcut şi i-a cerut iertare lui Dumnezeu. 

Gus şi-a rotit ochii. 

— Poate. Cine ştie ce e, de fapt, în sufletul unui om. Dar 
cardinalul era previzibil. Ştiam asta din start. De asta a şi fost 
ales. Sinclair l-a lăsat pe lanucci să descopere adevăratul nostru 
plan, apoi i-a permis să scape şi să ia legătura cu voi - să vă 
invite la bal. A fost doar un pion. 

— De ce nu m-ai omorât atunci când l-ai ucis pe el? a întrebat 
Cotten. 

— E mult mai curat aşa. Ştiam că veţi veni aici - şi tu şi Tyler. 
Doi la preţ de unu, ca să zic aşa. Superofertă. Gus Ruby s-a 
oprit, fiindu-i parcă teamă să continue. De prietenul tău preot 
trebuie să avem grijă, dar la fel de sigur este că pe tine nu te 
pot omori. 

— Pentru că eşti unchiul meu? 

Incerca să caute o logică în explicaţia lui. 


— Ei bine, a răspuns Gus, lungind cuvintele exagerat de mult. 
Cum să-ţi explic? Sunt fratele tatălui tău, dar nu chiar în felul în 
care crezi tu. Dar fac parte din familie chiar şi aşa. 

Cotten a clipit repede, dând din cap. 

— Nu înţeleg. 

— Bineînţeles că nu înţelegi. Exact cum nu ai înţeles atunci 
când Archer ţi-a spus că eşti unica. Asta, apropo de a subestima 
pe cineva. Bănuiesc că acest moment e unul la fel de bun ca 
oricare altul, a continuat Gus. 

Cotten s-a întins pentru a-l lua pe John de mână. 

Gus i-a făcut semn lui John. 

— Poate că e cazul să ne prezentăm. Părinte, ai idee cui ai 
ţinut companie? Fă cunoştinţă cu Cotten Stone, fiica lui Furmiel 
Stone. Sunt convins că ai auzit de Furmiel - îngerul Orei 
Unsprezece? Furmiel... unul dintre cei pe care voi îi numiţi 
căzuţi... fratele meu. 

Cotten se simţea de parcă avea halucinaţii. 

— Opreşte-te, opreşte-te, a murmurat ea. Despre ce vorbeşti? 

— Tatăl tău a fost cu noi încă de la început. A luptat în Marea 
Bătălie. Când am fost înfrânți, am fost izgoniți şi condamnaţi să 
umblăm pe pământ până la sfârşitul lumii. După un timp, tatăl 
tău s-a înmuiat şi i-a cerut iertare lui Dumnezeu. A ieşit din 
rândurile noastre... un trădător. S-a târât în genunchi, ne-a făcut 
de ruşine. Lui Dumnezeu i-a fost milă de el şi i-a oferit o viaţă de 
muritor de rând. | s-a permis să se căsătorească şi să aibă copii. 
Tu şi cu sora ta sunteţi copiii lui - corcituri, Nephilimi. Dar tatăl 
tău a trebuit să plătească pentru mila Domnului. În cel mai 
egoist mod, Dumnezeu a luat-o pe sora ta şi te-a lăsat pe tine 
singură pe pământ să-l porţi bătăliile. Desigur că tatăl tău a 
cedat sub povara faptului de a fi devenit muritor şi simțindu-se 
vinovat pentru povara pusă pe umerii tăi. Şi pentru ce? Pentru o 
viaţă de nimic. A ales să-şi pună capăt zilelor, dezamăgindu-l 
încă o dată pe Dumnezeu. Aşa cum am zis, era slab. Gus şi-a 
mutat privirea către John şi a vorbit mai departe. Şi tu, popă, 
Dumnezeul tău nu e ceea ce crezi. Nu e un zeu atât de milostiv 
şi de iertător de păcate aşa cum credeţi voi. Nici Furmiel şi 
niciunul dintre noi nu ne mai putem întoarce acasă în Paradis. 
Din fericire pentru tine, Cotten, toţi fraţii mei au jurat să nu facă 


niciodată rău cuiva din neamul nostru - din neamul tău - căci nu 
am face decât să ne împuţinăm singuri. Pentru a ne atinge 
obiectivele am recrutat muritori - oameni egoişti, avizi de 
putere, precum Charles Sinclair şi Templierii. Dar tu, draga mea 
Cotten, eşti diferită - eşti unică. Pentru că doar o parte din tine 
aparţine acestui loc, iar o parte ţine de ceva superior. Eşti una 
dintre noi. 

Expresia feţei i s-a schimbat, iar Cotten a putut vedea acelaşi 
zâmbet cald pe care îl îndrăgise de atâta timp - devenit acum o 
mască a răului şi a trădării. | se făcea greață gândindu-se. 

Lăsându-şi în jos pistolul, Gus Ruby a spus: 

— Nu sunt aici să te omor Cotten. Sunt aici să te aduc acasă. 


LABORATORUL 


Imediat ce Gus Ruby a lăsat în jos pistolul, John a făcut un salt 
în faţă, lovindu-l pe bărbat în capul pieptului şi împingându-l 
înapoi în hol. Lăsându-şi toată greutatea pe Gus, John i-a sucit 
încheietura, luându-i arma. Luptându-se să tragă o gură de aer, 
Gus a încercat să se ridice dar s-a oprit în clipa în care John i-a 
pus ţeava pistolului în faţă. 

— Nu mişca, i-a spus John. Şi nu scoate niciun sunet. 

Aproape fără suflare, Gus a tuşit şi s-a chinuit să vorbească. 

— Nu m-ai ascultat atent, popă. Buzele sale au schiţat un 
rânjet arogant. Îţi pierzi timpul, nu mă poţi omori. 

Cotten a venit lângă cei doi bărbaţi. 

— Ai dreptate, unchiule Gus, a spus ea. 

Geh el crip. Tu eşti unica. Totul devenea atât de clar pentru 
ea. 

— El nu te poate răni, a zis Cotten, întinzând încet mâna 
pentru a lua arma de la John. A orientat-o spre Gus. Dar eu pot, 
nu-i aşa? Ai spus că nu mă poţi ucide - că există un pact să nu 
faci rău unuia de-al tău - de-al nostru. Asta înseamnă că avem 
puterea să ne rănim unii pe alţii... că eu am puterea să fac asta. 

John s-a dat jos de pe Gus şi s-a ridicat în picioare. 

Cotten a făcut un semn cu pistolul. 

— Hai, în picioare unchiule Gus. 

Făcând un efort considerabil, Gus Ruby a reuşit să se adune şi 
să se ridice. S-a uitat înspre Cotten. Respira atât de adânc, încât 
nasturii de la cămaşa sa stăteau să pleznească. 

— Nu o să mă împuşti. 

Încrederea sa părea să se fi diminuat. 

— Dar nu eşti convins de asta, nu-i aşa? i-a zis Cotten. Nu ştii 
care parte a mea ţine de fapt degetul pe trăgaci. 

— Cotten, ai făcut destule pentru a plăti datoriile tatălui tău, i- 
a răspuns Gus. E timpul să fii eliberată. Vrem să te aducem 
printre noi. 

— Nu îl asculta, i-a spus John. 

Gus a început să râdă. 


— Eşti total depăşit, popă. Nu poţi să te bagi cu nimic în 
treaba asta. 

Gus s-a uitat lung spre Cotten. 

— Cum a fost viaţa ta până acum drăguţo? [i-a luminat-o 
cumva Dumnezeu cu graţia sa divină? Hmm? 

— Las-o în pace, a intervenit John. 

— Spre deosebire de Dumnezeul tău, părinte Tyler. Fiul 
Răsăritului este iertător. Cotten, tatălui tău nu i-a fost permis să 
se întoarcă în Paradis, indiferent de câte a făcut şi cât a cerşit. 
Şi povara pedepsei sale nu i-a fost ridicată de pe umeri până la 
final, nu-i aşa? Lupta sa zilnică pentru supravieţuire, pentru a 
oferi un trai decent familiei sale - lucrurile astea l-au distrus. 
Dumnezeu nu l-a slăbit nicio secundă. Îţi aminteşti de secetă? 
De vremurile acelea cumplite? Într-un final bietul Furmiel a 
cedat. De ce ar putea alege cineva să se închine unui asemenea 
zeu? Dar noi ne deschidem braţele pentru a te primi. Vei primi 
tot ce îţi doreşti - avere, faimă, mulţumire - nu există nicio 
limită. 

Vocea sa a devenit mai blândă, mai caldă, precum vocea 
acelui unchi Gus pe care ea îl iubise toată viaţa. 

— Vino acasă, Cotten! 

A ridicat arma cu obrajii brăzdaţi de lacrimi şi cu mâinile 
tremurânde. 

— Sunt acasă... şi eu sunt cea care trebuie să pună punct la 
asta. 

A îndreptat pistolul spre capul lui Gus. 

— Draga mea, nu fă cea mai mare greşeală a vieţii tale. 

Cotten a dat din cap. 

— Unde e laboratorul? 

— Asta e problema ta, i-a răspuns Gus. 

— Intoarce-te, a zis ea. 

Odată ce Gus s-a întors cu spatele spre ea, Cotten i-a îndesat 
teava pistolului în umăr, spunându-i: 

— Hai, ia-o înainte pe hol! 

L-au condus pe bărbat într-unul din dormitoarele de oaspeţi în 
care intraseră mai devreme. Cotten l-a împins pe Gus în dulap. 

John a tras lenjeria de pe patul matrimonial şi a înfăşurat 
cearceaful în jurul lui Gus, apoi l-a legat cu husa pentru pilotă. 


În timp ce făcea asta, Gus le-a vorbit: 

— De câte ori trebuie să vă spun că vă pierdeţi timpul? 

— Trebuie să-l facem să tacă din gură. 

Cotten şi-a dat jos şorţuleţul şi a rupt o fâşie din materialul 
ieftin, făcând-o ghemotoc. 

— Uite, bagă-i asta în gură şi leag-o cu restul. 

După ce John a terminat, Cotten s-a uitat spre Gus pentru o 
clipă, întrebându-se dacă tot chinul lor va fi în van. 

— Crezi că o să-l ţină? a întrebat ea. Sau crezi că are abilităţi 
speciale... 

— Îi va ţine trupul. E tot ce pot să presupun, a răspuns John. 

— În regulă, hai să mergem. 

Au coborât scările, au luat-o în direcţia opusă biroului şi au 
ajuns într-o cameră mai dichisită decât holul unui hotel de pe 
Park Avenue. Aceasta se continua cu sala de mese. Au îngheţat 
la vederea mulţimii de servitori care alergau de colo până colo 
aranjând ultimele detalii pe mesele pregătite pentru invitaţi. 

Auzind zgomotul vaselor, clinchetul paharelor şi vocea cuiva - 
probabil chelnerul şef - care ţipa la ajutoare, Cotten s-a oprit 
brusc. 

— Nu pe acolo, a spus ea. Pe acolo trebuie să fie bucătăria. 

S-a întors şi a intrat pe un hol care se termina cu o uşă. 
Cotten a rotit de mâner şi uşa s-a deschis. 

Această aripă a casei părea aridă, sterilă. S-a uitat fix în 
lentila camerei de luat vederi. 

— Haide, haide, i-a spus John, aproape împingând-o pe holul 
pustiu. 

Aici iluminatul nu mai era realizat cu candelabre Strauss sau 
Waterford, ci cu tuburi fluorescente. Pereţii păreau extrem de 
solizi, iar uşile erau din oţel inoxidabil. 

— Vezi ce e acolo, a zis Cotten, arătând cu degetul spre prima 
uşă. 

John a deschis-o. 

— Par a fi diverse materiale de laborator, a răspuns el. 

— Înseamnă că suntem aproape. Aripa asta trebuie să fie cea 
în care se află laboratorul privat al lui Sinclair. 

Următoarele uşi pe lângă care au trecut erau deschise, iar 
camerele spre care dădeau păreau să conţină aparatură pentru 


proceduri chirurgicale, materiale farmaceutice, aparatură pentru 
operaţii de laborator, rafturi de depozitare, chiar şi o bibliotecă 
plină cu reviste şi materiale ştiinţifice. Holul făcea o curbă la 
dreapta şi se termina cu o impunătoare uşă de oţel. 

S-au oprit în faţa ei. 

— Arată ca un seif de bancă, a spus Cotten. Asta trebuie să 
fie. 

John i-a atras atenţia, arătând cu degetul spre o tastatură cu 
cifre şi un aparat cu formă concavă, de lingură. 

— Oh la naiba, a bombănit Cotten, dându-şi seama la ce 
serveşte. 

John a băgat mâna în buzunar. 

L-a privit cum deschide cutia pe care o primise de la cardinal. 
Înăuntrul ei se afla un deget arătător care fusese tăiat de la a 
doua încheietură. John s-a întors şi a aruncat o privire după colţ, 
în lungul holului. 

— Cred că am auzit ceva. Trebuie să apară din clipă-n clipă. 

Cotten a făcut un semn spre cutie. 

— Fă-o. 

John a scos degetul din cutie. 

Cotten a înghiţit în sec, încercând să-şi reprime senzaţia de 
vomă pe care a avut-o în clipa în care a văzut cum la capătul 
secţionat atârnă o bucată de ţesut. 

John a aşezat degetul în interiorul /ingurii. Aparatul a scos un 
mic zgomot şi a adus la viaţă tastatura, ce avea acum fiecare 
cifră luminată cu albastru. Pe ecran a apărut un mesaj: 
„Cardinalul Antonio lanucci. Identitate confirmată”. Ecranul s-a 
stins, apoi a afişat un alt mesaj: „Introduceţi codul”. 

Cotten s-a uitat spre John. 

— Ce cod? 

— N-am nici cea mai vagă idee, a răspuns el. 

— Suntem morţi. 


CLONA 


Chiar la sud de capitala Scoției, Edimburgh, se află satul 
Roslin, unde se găseşte capela Rosslyn şi castelul Rosslyn. 
Acesta este locul de baştină al familiei St. Clair (Sinclair). În 
acest sătuc se află, de asemenea, un modern centru de 
cercetare - Institutul Roslin. Aici a fost clonată oaia Dolly. 

lar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre 
pe Satana (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 
16:20). 


* 
x x 


— Un cod, un cod, a murmurat Cotten. De ce să ne fi ajutat 
cardinalul să ajungem până aici şi să nu ne spună codul? Dacă 
ştia despre măsurile de securitate, ştia cu siguranță şi că avem 
nevoie de un cod. 

Deodată, Cotten a auzit în minte o parte din ceea ce reuşise 
să înţeleagă de la Archer. Un val de căldură i-a străbătut trupul. 
Ca şi cum ar fi avut o inspiraţie, a spus: 

— O, Doamne! John, cred că ştiu ce este. Am ştiut 
dintotdeauna - Archer mi-a zis. A dus mâna spre tastatură, 
continuând să vorbească. Te rog să fie aşa! Te rog! S-a uitat 
spre John. Matei, a murmurat ea, şi apoi a apăsat 2-6-2-7 2-8. 

Din albastru, tastatura s-a luminat în verde, iar pe ecran a 
apărut: Cod acceptat. Intrare autorizată. Au putut auzi un bufnet 
metalic, puternic - sistemul de închidere magnetică fusese 
deblocat, iar uşa era deschisă încet de un motor electric. 

Pe peretele din interior se găsea un buton dreptunghiular 
roşu, cam de mărimea unui pachet de ţigări, sub care scria 
deschidere/inchidere. John l-a lovit cu palma, iar motorul a 
început să lucreze în sens invers. Uşa s-a închis şi s-a blocat la 
loc, scoțând un zgomot înfundat. 

Cotten s-a rotit prin cameră pentru a avea o vedere completă 
a laboratorului. 

— Unde este? 


Privirea i s-a oprit asupra unei serviete argintii lângă care, 
într-un container transparent, se găsea Sfântul Graal. S-a 
apropiat de containerul acrilic, parcă uimită de frumuseţea şi 
simplitatea relicvei din interiorul acestuia. Cu două mii de ani în 
urmă, Hristos a băut din ea, apoi, a doua zi, când era crucificat, 
sângele i s-a scurs în ea. Cu grijă, a scos potirul. Şi-a trecut 
vârful degetului peste marginea acestuia, apoi, cu o mişcare 
înceată, a mângâiat cupa şi piciorul, până jos la bază. Era 
învelită complet într-un material subţire şi transparent, dar chiar 
şi aşa, faptul că putea să îl atingă îi dădea fiori. Cotten a aşezat 
potirul în servieta argintie, a închis capacul şi a strâns-o la piept. 

Cupa lui Hristos revenise la ea. 

S-a întors pentru a-l vedea pe John cum se îndreaptă spre un 
căruţ din inox, situat într-un colţ depărtat al camerei. Privea cu 
atenţie către un incubator ce avea ataşat un microscop. 
Deasupra lui licărea un display electronic pe care erau afişate 
temperatura, nivelul saturaţiei de oxigen, concentraţia de CO2, 
umiditatea şi alţi indicatori vitali. Înăuntru părea să fie un simplu 
vas de sticlă de laborator. A privit prin lentilele microscopului şi 
a rămas înmărmurit, de parcă cineva ar fi aruncat o vrajă asupra 
sa. 

— John, a şoptit ea. 

Ridicându-se încet, şi-a făcut semnul crucii. 

— Asta este? a întrebat Cotten, venind lângă el. 

S-a întors spre ea, cu ochii mari şi cu o expresie şocată. 

— Repede, înainte să vină cineva. Hai să o distrugem, a spus 
ea. 

John nu se clintea. 

Cotten a aşezat servieta argintie pe masă şi s-a uitat prin 
microscop. Acolo, în farfurie, putea să vadă patru celule ce 
arătau ca nişte mici bule îngrămădite una în alta. 

— Blastocist, a şoptit ea. 

Arăta exact ca orice imagine pe care o văzuse în care ţi se 
prezenta cum creşte şi se divide un ovul fertilzat - începutul 
unei vieţi omeneşti. 

— Dacă este chiar... s-a bâlbâit John. Cuvintele păreau să îl 
doară. Am putea să îl omorâm pe Fiul Domnului. 


Cotten şi-a deschis gura ca şi cum ar fi vrut să vorbească - în 
minte îi răsunau cuvintele Geh el crip. 

— Şi dacă ne înşelăm? Se uita la ea, cu o privire încărcată de 
îndoială. Vocea îi tremura. Cum aş putea să trăiesc cu mine 
însumi ştiind că nu sunt cu nimic mai presus decât cei care l-au 
bătut cuiele în mâini. 

Şi-a întins mâna pentru a-i atinge faţa. Aici, aproape de 
momentul final, John n-ar fi fost în stare să distrugă clona. Ceva 
în interiorul lui ardea, şi ea putea să simtă asta. Întreaga lui 
fiinţă era cuprinsă de groază. Toate îndoielile şi grijile pe care şi 
le exprimase îl frângeau în două. Era această clonă Antihristul? 
Sau, cumva, urmau ei să se interpună celei de-a Doua Veniri? 
Distrugerea acestei clone ar fi echivalentă cu un avort? Cu o 
crimă? 

— Nu pot, a spus John. Nu mă pot juca de-a Dumnezeu. 

Un cor de voci răsuna în mintea lui Cottten. „Geh el crip”. L-a 
luat de mână. 

— Nu ne jucăm de-a Dumnezeu. El ne-a ales pe noi - ne-a 
adus unul lângă celălalt şi ne-a purtat până în acest loc. Şi-a 
pierdut vocea, încercând să continue. Thornton. Vanessa. Nu pot 
să accept că au fost sacrificați fără motiv. John, tu m-ai făcut să 
văd realitatea. De ce am ajuns la acel sit arheologic din Irak 
exact la momentul potrivit? De ce a murit sora mea geamănă la 
naştere doar pentru a-mi vorbi mai apoi într-o limbă despre care 
tu spui că este cea a îngerilor? De ce te afli tu în căutarea 
modului în care să îl serveşti pe Dumnezeu? John, despre asta e 
vorba. 

Mintea ei s-a limpezit. Ea era singura, unica persoană care 
putea să îl oprească pe Fiul Răsăritului. Credinţa lui John îl făcea 
să aibă dubii - şi Dumnezeu ştia că se va întâmpla asta. De asta 
a fost aleasă ea. Ea era o parte din pactul pe care tatăl său l-a 
făcut cu Dumnezeu. 

Geh el crip. 

John a apucat-o de mână şi a făcut un pas înapoi, trăgând-o 
pe Cotten. 

— Îmi pare rău, a spus ea, dându-l deoparte. Dar eu trebuie 
să fac asta. 


A tras de furtunurile subţiri şi firele care intrau în incubator, 
apoi a luat întregul aparat şi l-a trântit de pământ. 

Parcă într-o filmare cu încetinitorul, cutia s-a deschis şi s-a 
împrăştiat pe sol în zeci de cioburi. Microscopul s-a desprins şi a 
căzut pe jos lângă picioarele ei. Dar micuțul vas de laborator a 
aterizat, în mod miraculos, intact şi în picioare. 

Cotten s-a uitat la el pentru o clipă, apoi a călcat pe el, 
zdrobindu-l cu călcâiul. 

Vasul s-a spart. 

— S-a terminat, a spus ea. Am făcut-o. 

Dintr-o dată, sirenele de alarmă au început să urle. Cotten şi- 
a acoperit urechile. Lumini albe şi roşii pâlpâiau puternic. 

— Haide, a tipat John - zgomotul puternic parcă îl readusese 
la viaţă. 

— Aşteaptă, a spus Cotten, văzând cu coada ochiului un rând 
de tuburi de oxigen prinse pe un perete. In apropierea uşii se 
afla o staţie de lucru în care intrau mai multe ţevi. Ţevi de gaz, a 
spus ea, recunoscând un arzător Bunsen aşezat pe masa de 
lucru. 

S-a grăbit să ajungă la tuburile de oxigen, a smuls furtunele 
ce intrau în ele şi le-a deschis robineţii. Oxigenul din tuburi 
şuiera în cameră. 

Arzătorul Bunsen avea un furtun ce ieşea din fundul său şi se 
lega la una dintre conductele de gaz. Cotten a deschis robinetul, 
dând drumul la gaz. Apoi a învârtit butonul de la baza 
arzătorului, făcând ca gazul să iasă prin arzător. 

— Foc, foc, foc... a ţipat ea încercând să acopere sunetul 
alarmei. Găseşte un chibrit. 

John a găsit o brichetă pe un raft din apropiere. 

Cotten a luat-o şi a aprins arzătorul. Flacăra a pâlpâit slab şi 
palidă. Repede, Cotten a reglat ventilaţia arzătorului şi flacăra a 
devenit galben-portocalie. Nu o interesa genul de flacără pentru 
care este setat de obicei acel arzător - acea flacără compactă şi 
controlată cu un contur albastru-violet. 

Cotten îşi dorea foc - focurile iadului. 

Fără să piardă timp, a luat servieta în care pusese Graalul. 

— Hai să ieşim de aici! a spus ea, luându-l pe John de mână. 

S-au întors spre uşă. Era deja deschisă. 


FATĂ ÎN FAŢĂ 


Și fiara a fost răpusă şi, cu ea, prorocul cel mincinos, cel ce 
făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat 
semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au 
fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. 
(Apocalipsa 19:20). 


* 
x x 


Cotten a pus mâna pe servieta din titan şi era pregătită să 
fugă - fiecare fibră din corpul ei, fiecare tendon, fiecare muşchi 
erau gata. Dar apoi l-a văzut pe bărbatul ce stătea în uşă. 

Un val de căldură a intrat în cameră, iar aerul parcă frigea. 
Cotten a fost cuprinsă de un fior. 

Un om în vârstă se uita la ea, cu ochi pătrunzători. 

John s-a uitat spre bărbatul ce stătea în pragul uşii. 

— Cel ce lipsea din cele zece coarne, a spus el. 

Cotten se simţea nimicită de o durere istovitoare chiar 
deasupra ochilor - similară cu durerea pe care o resimţi când 
mănânci îngheţată prea repede. Doar că era mult mai intensă, 
asemenea unor cuie fierbinţi ce îi străbăteau craniul, muşchii, 
ochii - chiar şi creierul - o dureau, o ardeau. Cotten şi-a apăsat 
capul cu podul palmei stângi şi a ţipat. 

— John, scoate-ne de aici! Nu pot să văd. 

A auzit o pocnitură, apoi John a luat-o de mână şi i-a pus ceva 
între degetul mare şi arătător. Crucifixul de la lanţul său din 
jurul gâtului. 

Apucând-o de încheietură, i-a ridicat mâna. 

— Trebuie să facem asta împreună, a spus el. 

John vorbea în timp ce mergeau. 

— În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Prea 
glorios prinţ al Armatelor Cereşti, Sfinte Arhanghel Mihail, apără- 
ne în lupta noastră împotriva conducătorilor şi forţelor, 
împotriva celor ce domnesc peste lumea întunericului, împotriva 
spiritelor răului! 


Durerea a slăbit-o pe Cotten pentru câteva clipe şi a putut 
deschide ochii pentru a-l vedea pe John. Fruntea şi mustata îi 
erau acoperite cu broboane de sudoare. Dar chipul şi vocea sa 
denotau încredere. Ochii săi îl fixau pe Bătrân, ce părea acum 
mai degrabă ca un miraj, o imagine ce pâlpâia, precum un val 
de căldură ce iese din pământ. Durerea pe care o resimțea în 
ochi a făcut-o să-i închidă la loc. 

— Cotten. 

Acea voce a trimis un impuls nervos prin întregul ei corp, iar 
camera a fost invadată de parfumul distinct al fânului proaspăt 
tăiat, al ştiuleţilor de porumb şi al pământului din Kentucky. 

— Nu m-ai uitat, nu-i aşa?! a spus vocea. 

— Tată? a întrebat Cotten, cuprinsă de un val de emoție. 

— Nu e tatăl tău, Cotten, a spus John. E un mincinos. 

John înainta mai departe şi continua liturghia. 

— Prinde dragonul, şarpele, care este diavolul şi Satana, 
leagă-l şi aruncă-l într-o prăpastie fără fund, astfel încât să nu 
mai poată seduce oamenii. 

Din nou vocea - de data asta într-o limbă pe care doar Cotten 
o putea înţelege. 

— Cri sprok inhime. Sprak dien e vigo. Ascultă-mă! Tu eşti 
fetiţa mea. 

A simţit cum John face semnul crucii cu mâinile lor 
împreunate. 

Au mai făcut trei paşi în faţă. 

— În numele lui lisus Hristos, Mântuitorul nostru. 

— Gril te. Era Vanessa. Ai încredere în mine, Cotten! Sunt cea 
mai bună prietenă a ta. Am murit pentru tine. Depărtează-te de 
preot! El este cel care minte. 

— Opreşte-te! a ţipat Cotten, ducând o mână la ureche. Nessi, 
iartă-mă! 

— Cotten, nu asculta vocile! a ţipat John. E un truc, încearcă 
să te slăbească. 

Vocea Bătrânului a tunat în cameră. Paharele de laborator au 
tremurat. 

— Tunka tee rosfal ee Nephilim. Tu aparţii celor căzuţi. Eşti 
una dintre noi. 

John a prins-o pe Cotten de încheietură mai strâns. 


— Nu-l asculta! 

S-a auzit un şuierat, precum aburul ce iese dintr-un boiler, iar 
pielea ei s-a uscat de la respiraţia Bătrânului. 

— Aceasta este Crucea Domnului. Fugiţi, armate de duşmani, 
a continuat John. Fie ca mila ta, Doamne, să coboare asupra 
noastră! 

A făcut semnul crucii. 

Un vânt fierbinte i-a suflat în faţă - o vijelie ieşită din iad. 

— Vă îndepărtăm de noi, a vorbit John mai departe, oricine aţi 
fi - spirite necurate, toate puterile satanice, toţi invadatorii din 
infern, toate legiunile răului. 

Durerea din capul ei devenea tot mai cumplită. Cotten s-a 
împiedicat şi s-a oprit. Îi era teamă că va vomita, îi era greață. 

John a tras-o înainte. 

— Dumnezeu Tatăl vă comandă. 

Semnul crucii. 

Podeaua părea că vibrează. Vântul fierbinte, palpitaţiile, 
trupul său ce tremura până în măduva oaselor - pierdea 
controlul. S-a împiedicat din nou, căzând cu un picior sub ea. 

— Dumnezeu Fiul vă comandă. 

Semnul crucii. 

— Sfântul Duh vă comandă. 

Semnul crucii. 

John a cuprins-o cu un braţ şi a ridicat-o în picioare. 

Presiunea aerului din laborator pulsa - îi lovea, îi apăsa. 

— Nu se termină aici. Vocea era dură, precum un scrâşnet de 
pietre. Eşti slabă, la fel ca tatăl tău. 

Căldura făcea ca puterile lui Cotten să fiarbă şi să se evapore 
din ea. Un alt junghi de durere a făcut-o să-şi tragă mâna din a 
lui John. 

— Prin Dumnezeul care a iubit lumea aceasta atât de mult, 
încât a renunţat la singurul Său fiu pentru ca fiecare om cea 
crezut în El să aibă parte de viaţă veşnică. 

John a luat-o din nou pe Cotten de mână. 

Căldura era deja atât de intensă, încât Cotten simţea cum îi 
apar băşici. 

Vocea lui John se auzea precum un ecou prin vântul care 
aproape îi zdrobea timpanele. 


— Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeul nostru. Oh 
Doamne Dumnezeule, ascultă-mi rugăciunea. Dumnezeu al 
Raiului, Dumnezeu al pământului, Dumnezeu al îngerilor, 
Dumnezeu al arhanghelilor... 

Vântul tot mai puternic. 

O explozie de aer ce pârjoleşte părul. 

Boomul puternicei voci a lui John. 

Durerea cumplită. 

Cotten a auzit zgomotul unor mese răsturnate, apoi al sticlei 
care se sparge, al oţelului care se loveşte de oţel. Vroia să se 
dea bătută, să se prăbuşească în genunchi, să ceară îndurare, 
dar John o ţinea lângă el, mai degrabă cărând-o decât ghidându- 
i paşii. Pentru o clipă a încercat să se tragă, să scape şi să fugă, 
dar el a ţinut-o strâns. 

— Oh Doamne, ascultă-mi rugăciunea! Şi fă ca strigătul meu 
să ajungă la Tine! 

Cotten s-a întors cu spatele. 

— Nu pot, nu pot. 

John a smucit-o înapoi şi a luat-o în braţe. 

— Te implorăm pe Tine prin lisus Hristos, Dumnezeul nostru. 
Amin. Doamne Dumnezeule, salvează-ne din capcana răului! 

Semnul crucii. 

— În numele Tatălui... 

Semnul crucii. 

— Şi al Fiului... 

Semnul crucii. 

— Şi al Sfântului Duh. 

Semnul crucii. 

Deodată vântul s-a potolit într-o adiere şi căldura ce venea cu 
el s-a domolit. Durerea insuportabilă din capul ei a dispărut. A 
deschis ochii la timp pentru a vedea o licărire şi un nor de praf 
în locul unde stătuse Bătrânul. 

John şi Cotten au trecut de uşă. Se sprijinea de el, secată de 
puteri, cu gâtul uscat. A ţinut-o lângă el şi a lovit cu putere 
butonul roşu, comandând închiderea uşii. 

Înainte să se închidă, Cotten a putut arunca o ultimă privire în 
laborator - a putut vedea o uşoară adiere de aer şi fum, hârtii 
plutind prin cameră şi flacăra pâlpâindă a arzătorului Bunsen. 


John şi-a pus mâinile în jurul feţei ei. 

— Va exploda din clipă-n clipă. Trebuie să ieşim de-aici. 

Au luat-o la fugă - John o trăgea după el, iar ei începeau să-i 
revină puterile. In urma lor, uşa laboratorului a închis ermetic 
combinaţia letală - oxigen pur şi o flacără. 

Cotten încerca să se concentreze, dar totul era încă în ceaţă - 
vederea ei - gândurile sale. O ceaţă groasă i se lăsase pe creier, 
gândurile sale erau amestecate, neclare, frânte. John a tras-o 
după el pe holul care ducea dinspre laborator spre casă - Cotten 
putea să audă ecoul paşilor lor. 

Sirenele alarmelor urlau precum nişte creaturi preistorice 
aflate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Senzaţia de arsură pe 
care o simţise pe piele începea să se diminueze, dar îi era 
teamă că îi vor rămâne băşici. Un miros neobişnuit, de sulf, i-a 
umplut nările în timp ce fugea, cu servieta argintie în braţe. 

In clipa în care ea şi John au intrat în foaierul situat la baza 
scării, în casă se auzeau voci cuprinse de panică. Chelneri, 
bucătari şi oaspeţi alergau deopotrivă pe lângă ei spre intrarea 
principală. 

— Haide! a ţipat John, conducând-o prin fluviul de oameni. 

Dintr-odată a simţit aerul proaspăt şi umed al nopţii şi a 
străbătut scările verandei, apoi aleea principală - pantofii i se 
cufundau în pământul reavăn. Cotten s-a abținut să nu 
izbucnească în plâns. O briză venită dinspre râu i-a răcorit 
chipul, iar lacrimile i s-au revărsat pe obraji. 

In următoarea secundă, pământul şi aerul s-au zguduit 
deopotrivă - o undă de şoc. Explozia a venit în urma ei. 

Laboratorul explodase. 

Explozia i-a aruncat prin aer câţiva metri. Au aterizat într-o 
grădină cu flori. John a căzut primul, cu faţa în jos în pământul 
ud şi moale. Dar Cotten s-a lovit la cap de una dintre pietrele 
decorative. A rămas întinsă pe jos pentru câteva clipe, ameţită. 

In cele din urmă şi-a ridicat capul şi s-a uitat în spate pentru a 
privi arhitectura tipic antebelică a casei. Fumul ieşea de sub 
acoperişul aripei estice - flăcările izbucneau prin ferestrele 
sparte. Susurul apei dintr-o fântână din apropiere se contopea 
cu trosnetele focului. 

Pământul a fost din nou zguduit de câteva explozii mai mici. 


Zgomotul din capul său era asemenea zumzăitului unui roi de 
lăcuste, precum o vibraţie violentă, tot mai puternică, 
asurzitoare. 

— John? îi vedea chipul distorsionat, de parcă ar fi privit prin 
apă, stând pe fundul unei piscine. 

Cotten simţea că se rătăceşte în întuneric. Degetele sale au 
slăbit din strânsoare servieta argintie, iar după o secundă mâna 
i-a căzut de pe aceasta. 


RECUPERAREA 


Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. 
(Matei, 24:13) 


* 
x x 


— Credeam că nu o să te mai văd niciodată, a spus Cotten 
privind în sus spre chipul surorii sale Motnees, care era învăluită 
într-o aură de lumină. 

— Sunt mereu aici. 

— Chiar s-a terminat? a întrebat Cotten. 

— Pentru moment, i-a răspuns Motnees, mângâindu-i fruntea. 
Tata e mândru de tine. 

— Deci e liniştit? 

— Da, a spus Motnees. 

Silueta ei a devenit uşor transparentă, iar lumina s-a diminuat 
în intensitate. 

— Să nu uiţi niciodată, Cotten! 

— Ce? a întrebat ea. 

— Geh el crip. 

Aura de lumină abia o mai lumina pe Motnees şi zâmbetul ei. 
Apoi a dispărut. 

Vocea lui Ted Casselman a străbătut ceața şi a adus-o pe 
Cotten la realitate. Deodată s-a simțit precum un scafandru care 
se întoarce din adâncuri. 

— Cred că se trezeşte, a spus Casselman. 

Cotten a clipit. 

John a luat-o de mână. 

— Bine ai revenit. 

Camera era complet albă, sterilă şi mirosea a dezinfectant. Şi- 
a ridicat brațele şi s-a uitat spre perfuzia care îi era pusă. 
Amintirile evadării lor îi invadau mintea. 

Ar fi vrut să spună ceva, dar limba sa parcă era prinsă de 
cerul gurii, iar buzele parcă îi erau lipite una de cealaltă. A privit 
tava şi cana de plastic de lângă pat. 

— Ţi-e sete? a întrebat-o John. 


Cotten a încuviinţat din cap. 

l-a turnat apă în cană şi i-a întins-o. 

Apa i-a răcorit gura şi i-a eliberat buzele şi limba. Lumina ce 
pătrundea în cameră prin fereastra spitalului o făcea să ţină 
ochii strânşi. 

— Cât e ceasul? 

— Patru şi jumătate, a răspuns John. Ai mai avut scurte 
perioade în care ai fost conştientă zilele astea. Cred însă că, de 
data asta, o să rămâi cu noi, pari mai activă. Oricum, doctorul a 
spus că vei fi bine. E doar o contuzie mai puternică. 

Privirea lui Cotten a rămas aţintită asupra lui John. 

— Unde este? a murmurat ea. 

— La FBI, i-a răspuns el. 

Şi-a închis ochii. Totul părea atât de ireal, precum un vis din 
care se bucura că s-a trezit, chiar dacă unele dintre amintirile 
coşmarului îi erau încă atât de vii. O durea întreg corpul şi îşi 
simţea pielea ca arsă de soare. Nu, totul fusese real - începând 
cu mormântul şi cu Gabriel Archer până în laboratorul de 
clonare al lui Charles Sinclair, până la - a tremurat, amintindu-şi 
de Gus şi de Bătrânul care le-a blocat ieşirea din laborator. 
Încerca să se concentreze asupra şefului ei. 

— Ce faci aici, Ted? 

— Ambii sunteţi pe toate posturile de ştiri. Imediat ce primele 
zvonuri au ajuns la televiziuni, m-am suit împreună cu întreaga 
echipă de producţie într-un avion spre New Orleans. Ştii tu 
vorba aia despre cineva care miroase o ştire? Ei bine, draga 
mea, te-ai autodepăşit. 

Cotten vroia să râdă, dar nu avea destulă energie. De data 
asta, mai degrabă subiectul a urmărit-o până când, într-un final, 
a trecut peste ea. 

— Unchiul Gus? 

— Nu s-a găsit niciun semn. 

— Nu, nici nu vor găsi. 

— S-a terminat, Cotten, a spus el. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Da, ar trebui să faci asta. 


Sora a intrat şi i-a verificat semnele vitale, făcând ca în 
cameră să se aştearnă liniştea pentru câteva clipe. Când 
asistenta a terminat, Cotten l-a privit din nou pe John. 

— Apropo, i-ai aplicat un placaj impresionant unchiului Gus, a 
spus ea. 

— ÎI păstram pentru următorul meci între studenţi şi profesori, 
dar a părut un moment mai potrivit să-l încerc. 

— Ţi-am spus vreodată ce păcat e că ochii ăştia sunt ai unui 
preot? a zis ea. 

Casselman a bătut cu încheieturile degetelor în marginea 
patului. 

— Care-i treaba? E ceva ce ar trebui să ştiu despre voi doi? 

— Suntem doar buni prieteni, a răspuns Cotten. 

— E o domnişoară foarte deosebită, i-a spus John lui 
Casselman, privind-o pe Cotten. 

— Într-adevăr, este, a încuviinţat acesta. 

Expresia lui Cotten s-a transformat într-una serioasă. 

— Ce s-a întâmplat cu Sinclair? i-a întrebat ea. 

Casselman şi-a tras un scaun lângă pat, dar nu s-a aşezat. 

— Nu a supravieţuit. Au fost cam zece-douăspre-zece 
persoane rănite şi patru morţi, până acum. 

Sinclair a fost unul dintre ei. Întreaga poveste este 
scandaloasă - ceea ce vroia să facă Sinclair, furtul Graalului, 
clonarea. Şi, pentru a pune capac, l-au găsit pe cardinalul căruia 
i-ai luat interviu la Vatican - lanucci - ucis, chiar aici în New 
Orleans. Se presupune că el este cel care a înlocuit relicva. S-a 
uitat spre cei doi şi a continuat. Ştie vreunul dintre voi ceva 
despre asta? Văzând că nu răspund, a vorbit mai departe. Asta, 
împreună cu povestea despre Sinclair ţin prima pagină a ziarelor 
din întreaga ţară. Şi tu, draga mea domnişoară Stone, vei fi 
vedeta tuturor reportajelor şi talk-showurilor. Lumea nu o să 
aibă parte îndeajuns de chipul tău fermecător. S-a întins şi a 
ciupit-o de bărbie aproape la fel cum o rudă îl trage de obraji pe 
un puşti. Cotten, simt un Pulitzer la orizont când vei pune pe 
hârtie toată povestea. 

Asculta doar jumătate din ceea ce îi spunea Casselman. 

— Te simţi bine? l-a întrebat pe John. 


— Am doar câteva tăieturi şi vânătăi, a spus el, ridicând din 
umeri. Tu eşti cea care a avut parte de ce era mai rău. 

— Şi Bătrânul? 

— Care Bătrân? a întrebat Casselman. 

John a dat din cap, privind în podea. 

— Despre ce vorbeşti? a insistat Casselman. 

— Despre cineva cu care ne-am întâlnit când fugeam de 
acolo, a răspuns John. 

— Ah! Ei bine, sunt sigur că vom primi o listă completă cu 
toate persoanele rănite sau decedate. Cum îl chema? 

— Fiul Răsăritului, a şoptit ea, întorcând capul. 

— Cum? a întrebat Casselman. 

— Nu contează, i-a răspuns Cotten. Robert Wingate e şi el 
implicat în toate astea. 

Casselman parcă a fost dat pe spate auzind-o. 

— Pe naiba, a spus el. Atunci hai să vă povestesc eu ceva. 
Săptămâna asta a fost una complet nebună. Luni dimineaţă, 
Wingate a fost găsit mort în maşină, în garajul său. Intoxicaţie 
cu monoxid de carbon. Pare a fi vorba despre o sinucidere. 
Probabil că tipul nu a putut face faţă scandalului care s-a iscat. 
In aceeaşi zi în care a anunţat că revine în cursa pentru 
preşedinţie, un puşti l-a acuzat de molestare. După acea 
acuzaţie iniţială, alţi patru băieţi au mărturisit acelaşi lucru. Se 
pare că Wingate avea un fetiş pentru băieţii tineri. De asta 
organiza şi taberele pentru copii. Mereu se dovedeşte a fi un 
antrenor de la o echipă de juniori, un cercetaş şef sau un preot - 
scuze John. Fără supărare. 

— Stai liniştit, a răspuns John. 

Casselman s-a lăsat pe spate în scaun. 

— E uimitor cât de mult se întind tentaculele acestei poveşti a 
Graalului - parcă cineva a scuipat în piscină şi valurile continuă 
să se propage. Casselman i-a mângâiat mâna lui Cotten, apoi a 
vorbit mai departe. Te trimitem la Roma să faci reportajul 
despre întoarcerea Graalului la Vatican. Bineînţeles, nu înainte 
să-ţi revii. Şi te aşteaptă şi o mare promovare, Cotten. Lumea îi 
va duce dorul lui Thornton, dar te va adora pe tine în locul lui. 
Nu numai că tu eşti steaua care răsare la orizont, dar întreaga 


ta poveste îi va face, chiar şi pe toţi cei care au avut ceva de 
comentat, să stea în faţa televizorului când vei apărea pe sticlă. 

Nu îşi mai dorea notorietate. Căutarea marelui reportaj nu 
mai era pe lista ei de priorităţi. 

— Nu eu, a spus ea cu o voce înceată. 

— Dar Cotten, a răspuns Casselman, desigur că tu vei face 
reportajul. Gândeşte-te la publicitatea de care vei avea parte 
atât tu, cât şi SNN. Tânăra reporteră care a salvat cea mai 
importantă relicvă religioasă din toate timpurile. Casselman a 
rânjit. De două ori! S-a scărpinat în barbă. Între timp, am un 
milion de întrebări pe care vreau să vi le pun vouă, începând cu 
partea cu clonatul. 

— Ted, trimite pe altcineva la Roma! i-a spus Cotten. 

Casselman a chicotit. 

— În niciun caz. Tu eşti singura care poate să facă asta - 
singura. 

Cotten a râs din tot sufletul. 

— Da, mi se tot zice lucrul ăsta. 

La auzul unei mişcări undeva în dreptul uşii toţi trei s-au 
întors. 

— Felipe, a spus John, vădit surprins. 

Pe uşă a intrat un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum negru 
şi cu guler alb de preot. Tenul său închis la culoare se asorta cu 
ochii. Şi-a întins mâna. 

— John, mă bucur să te văd. 

Un uşor accent spaniol îi învăluia cuvintele. 

— Şi eu mă bucur să te văd din nou. John a prins mâna 
preotului cu ambele palme şi a strâns-o cu putere. Aş vrea să-ţi 
prezint pe cineva, a continuat el. Excelenţă, v-o prezint pe 
Cotten Stone, corespendentă de ştiri la SNN. Cotten, dânsul este 
Arhiepiscopul Felipe Montiagro, nunțiul Apostolic al Vaticanului 
în Statele Unite. Arhiepiscopul a salutat-o pe Cotten cu o 
mişcare din cap. Arhiepiscope, acesta este Ted Casselman, 
directorul de ştiri de la Satellite News Network. 

Casselman s-a ridicat în picioare. 

— E o plăcere, Excelenţă. S-a depărtat cu câţiva paşi de 
scaunul pe care stătea. Poftiţi, vă rog! 

Montiagro a făcut semn cu mâna. 


— Nu, nu. S-a apropiat de pat şi a privit pentru câteva clipe 
chipul lui Cotten. Eşti o tânără femeie curajoasă. Sper că 
recuperarea se desfăşoară fără probleme? 

— Mulţumesc, a răspuns ea. Nu ştiu ce să spun despre curaj. 
John e cel care ne-a scos de acolo. 

A binecuvântat-o şi a murmurat o rugăciune. Apoi s-a întors 
spre John. 

— Am primit un telefon aseară târziu. Eşti chemat la Vatican 
pentru a informa despre extraordinarele evenimente care au 
avut loc aici. 

— Uau! e incredibil, a spus Casselman, ridicând în aer ambele 
braţe. O audienţă cu noul papă. 

Montiagro i-a zâmbit lui Casselman. 

— Nu poate să garanteze nimeni asta. După cum vă puteţi 
închipui, toată lumea îşi doreşte să îl întâlnească pe noul 
Suveran Pontif. 

— Cât de curând? a întrebat John. 

— Sunt nerăbdători. 

— Lasă-mă câteva zile. 

— Le voi transmite cererea ta, a răspuns arhiepiscopul. Și 
John, am sentimentul că Sfântul Părinte se gândeşte la ceva 
special pentru tine. Montiagro s-a întors spre Cotten. 
Domnişoară Stone, autorităţile fac toate aranjamentele 
necesare pentru a ne returna relicva sfântă. Am fi onoraţi dacă 
aţi putea fi acolo pentru a participa la ceremonie. 

— Acceptă, a răspuns Ted Casselman. 

O uşoară grimasă a chipului arhiepiscopului a făcut-o pe 
Cotten să realizeze că alegerea era a ei. 

— Atunci ne vedem în Roma. Fie ca Domnul să vă grăbească 
recuperarea! a spus el. 

— Arhiepiscope, a vorbit John în timp ce îl conducea pe 
Montiagro spre uşă, vă mulţumim pentru tot. 

Montiagro a pus o mână pe umărul lui John. 

— Voi - amândoi sunteţi cei cărora le datorăm mulţumiri. 

Odată ce arhiepiscopul a plecat, Casselman a prins-o pe 
Cotten de degetele de la picioare prin cearceaf şi a gâdilat-o. 

— E din ce în ce mai bine. 


SALA LUI CONSTANTIN 


— Sunt gata, domnişoară Stone, a spus preotul. 

l-a arătat calea cu mâna, iar Cotten s-a ridicat din scaunul 
aflat în anticamera Muzeului Vatican. În apropiere stătea un 
agent FBI, un grup de clerici şi o mână de agenţi de securitate ai 
Vaticanului, îmbrăcaţi în civil. Două gărzi elveţiene se aflau de-o 
parte şi de alta a uşii înalte, decorate - armura lor colorată şi 
uniformele pluşate datau de pe vremea lui Michelangelo. 
Agentul FBI ţinea în mână servieta argintie din titaniu. 

În momentul în care Cotten a păşit în Sala lui Constantin, 
prima dintre camerele lui Rafael, a rămas uimită de splendoarea 
acesteia. Camera fusese aleasă pentru această ceremonie 
datorită temei sale - triumful creştinătăţii - şi avea pe pereţi 
fresce ce prezentau scene din viaţa şi luptele marelui împărat 
roman. 

Sala era umplută până la refuz de clerici, demnitari şi membri 
ai presei din întreaga lume - explozia de roşu şi purpuriu era 
mărturia faptului că erau prezenţi numeroşi membri ai Curiei 
Romane, inclusiv Secretarul de Stat şi alţi membri ai guvernelor 
Vaticanului şi Italiei. Cotten l-a recunoscut şi pe ambasadorul 
Statelor Unite la Vatican, cât şi pe preşedintele SNN, lângă care 
stătea Ted Casselman. 

Preotul care o escorta a condus-o pe culoarul central, loc 
unde Cotten s-a întors şi a luat servieta de la agentul FBI. 

In sală era atât de linişte încât Cotten putea auzi foşnetul 
făcut de costumul său pe măsură ce mergea pe culoarul 
delimitat. In faţă, pe o platformă înălţată, se afla un singur om - 
noul episcop numit de Papă prelat al Comisiei Pontificale pentru 
Arheologie Sacră - John Tyler. Ochii ei i-au fixat pe ai lui - în 
continuare cei mai albaştri pe care îi văzuse vreodată. 

Brusc, a simţit un nod în stomac - o durere intensă cauzată 
de teama că un capitol din viaţa ei se încheia - o uşă se 
închidea pentru totdeauna. Imaginea lui John în sutana purpurie 
a noii sale funcţii confirma asta. 

Dar tot ce avea ea nevoie să ştie se afla în ochii lui. 


— Bună ziua, Cotten Stone, a spus John cu o voce înceată, 
întinzându-şi mâna în clipa în care Cotten se afla în faţa lui. 

— Bună ziua, John Tyler, i-a răspuns ea atât de încet, încât 
doar el a putut auzi. Acceptându-i mâna, au stat câteva clipe 
fără să spună nimic. 

Întreaga sală a izbucnit în aplauze, fiind inundată de bliţuri şi 
de reflectoarele puternice ale camerelor de luat vederi. 

Apoi Cotten i-a dat drumul pentru ultima oară. 

Femeia i-a întins lui John servieta argintie. 

— Excelenţă, am onoarea să prezint Bisericii Universale 
această relicvă binecuvântată, cunoscută ca Potirul de la Cina 
cea de Taină, Potirul Crucificării, Cupa lui Hristos, Sfântul Graal.