David Baldacci — Colectionarii

Autorul romanelor 


PUTEREA ABSOLUTĂ și ULTIMA SECUNDĂ 


DAVID BALDACCI 


COLECŢIONARII 


The Collectors 
Traducere Carmen Botoşaru 
Editura RAO 


Pentru Art şi Lynette, 
cu multă dragoste şi respect. 
Şi în memoria lui Jewell English 


[eriedsozoy 
proge 


aA 


waong | 
E aoi 


| q Pa 
` AIR | o A 
| DA pong meJ 


A nins 


PER TD 


é AN: ALR E error” ! 
pr emey  Pueoraoury 


powa 


UOsI2 Ei: [ 


PHOT] i cea 
iată A 


anos] 91038] 
uorțe N əp [euorie N 


ozn T t 


10,] ngea], `N 
mil i 


I 
Prea EPO RPN ERY ap 


E Ia | zy NN PrN Taa g 


N Capitol S treet. 


| 
\ 
Í A 


e SAP 
A a? w 

7 A Sa $ 
E auojg PI gat) jN 


CAPITOLUL 
1 


Roger Seagraves părăsi Capitoliul Statelor Unite imediat după 
interesanta şedinţă la care participase şi care, în mod 
surprinzător, avusese foarte puţin de-a face cu treburile politice. 
În acea seară, rămase singur în sufrageria casei sale modeste 
din suburbii, după ce ajunsese să ia o hotărâre decisivă. Trebuia 
să omoare pe cineva, iar acest cineva era o ţintă importantă. In 
loc să i se pară o misiune intimidantă, Seagraves considera că 
era o provocare deosebită. 

În dimineaţa următoare, Seagraves se duse cu maşina la 
biroul său din nordul Virginiei. Stând la masă, în încăperea mică 
şi dezordonată, care arăta identic cu celelalte spaţii de lucru 
aflate de o parte şi de alta a coridorului, chibzui asupra 
punctelor critice ale sarcinii pe care o avea de îndeplinit. In final, 
Seagraves ajunse la concluzia că avea să săvârşească el însuşi 
fapta, nedorind să mai amestece o terță persoană, căreia să fie 
nevoit să-i acorde încrederea lui. Nu era prima dată când omora 
pe cineva; de fapt, o făcuse de mai multe ori până atunci; 
singura diferenţă era că acum nu o făcea pentru guvernul său. 
De data aceasta omora în nume propriu. 

Îşi petrecu următoarele câteva zile făcând pregătiri cu atenţie 
şi cu hotărâre, în timp ce continua să îşi desfăşoare activitatea, 
eficient, la slujba sa de zi cu zi. Cele trei imperative ale misiunii 
sale erau respectate la fiecare pas pe care trebuia să-l urmeze: 
întotdeauna, lucrurile să fie simple; să-şi ia măsuri de precauţie 
pentru orice situaţie neprevăzută care ar putea să apară; să nu 
intre niciodată în panică, indiferent cât de aiurea ar evolua 
planul făcut, ceea ce, uneori, se mai întâmplă. lar dacă ar mai 
exista şi o a patra regulă, aceasta ar fi: să tragă un folos din 
faptul că cei mai mulţi oameni parcă înnebunesc atunci când se 
petrec lucruri care contează cu adevărat, cum ar fi, de pildă, 
propria supravieţuire. El nu suferise niciodată de acest neajuns. 

Roger Seagraves avea patruzeci şi doi de ani, nu era căsătorit 
şi nu avea copii. O soţie şi câteva progenituri i-ar fi complicat, cu 
siguranţă, stilul de viaţă neortodox. De-a lungul carierei sale de 
până atunci, lucrând pentru guvernul federal, adoptase 
identități false şi călătorise în toată lumea. Din fericire, 


schimbarea identităţii era o treabă incredibil de simplu de făcut 
în era computerelor. Câteva clicuri în Dell, un server undeva prin 
India bâzâia şi, dintr-o modernă imprimantă laser apărea un nou 
individ, cu toate datele oficiale şi creditele disponibile. 

De fapt, Seagraves putea să-şi cumpere tot ce-i trebuia de pe 
internet de pe acele site-uri care aveau o parolă ce garanta 
securitatea. Avea o relaţie strânsă cu un raion destinat 
criminalilor, aparţinând magazinului Macy's pe care, uneori, 
clienţii săi nelegiuiţi îl porecleau EvilBay!. Acolo se putea găsi 
orice, începând de la pachete de carduri de identitate de primă 
mână ori serii de carduri de credit furate şi până la servicii puse 
la dispoziţie de ucigaşi profesionişti sau chiar oferte de arme 
lipsite de orice istoric, în cazul în care cineva ar fi simţit că are 
înclinații să comită el însuşi o crimă. De obicei, obținea 
materialele necesare de la un dealer care avea 99 la sută voturi 
pozitive din partea clienţilor săi şi o garanţie că, dacă produsul 
nu era în regulă, returna banii. Chiar şi criminalilor le place să fie 
totul de calitate. 

Roger Seagraves era înalt, bine făcut şi atrăgător; avea părul 
des, blond şi ondulat; părea un tip nonşalant şi afişa un zâmbet 
molipsitor. Practic, orice femeie care trecea pe lângă el îi mai 
arunca şi o a doua privire şi la fel făceau şi unii bărbaţi, cu 
invidie. Adeseori, folosea acest lucru în avantajul său. Când 
trebuie să ucizi sau să minţi, orice armă pe care o deţii trebuie 
valorificată la maximum. Guvernul îl învățase chiar şi acest 
lucru. Deşi, tehnic vorbind, el încă lucra pentru Statele Unite, 
lucra, în acelaşi timp, şi pentru el însuşi. Planul său de retragere 
„oficială” era foarte departe de a-i oferi calitatea de pensionar 
pe care simţea el că o merită după atâţia ani în care îşi riscase 
viaţa pentru cele trei culori: roşu, alb şi albastru. Pentru el, 
fusese mai ales roşu. 

În cea de-a treia după-amiază de la vizita edificatoare pe care 
o făcuse la Capitoliu, Seagraves îşi modifică discret trăsăturile 
feţei şi îşi puse pe el mai multe rânduri de haine. Când se lăsă 
întunericul, se duse cu dubiţa în zona de lux din nord-vestul 
Washingtonului unde se aflau ambasadele şi impunătoarele 
case particulare, păzite, paranoic, de gărzi. 


1 Aluzie la site-ul de comerţ electronic eBay, EvilBay sugerând o variantă 
negativă a acestuia (în Ib. engleză, evil- rău), (n.tr.) 


Parcă în curtea mică din spatele imobilului aflat vizavi de un 
club de-a dreptul exclusivist care îşi avea sediul într-o 
impresionantă clădire din cărămidă, în stil georgian, şi ai cărui 
membri erau persoane bogate şi pasionate de politică, care în 
Washington sunt mai numeroase decât în oricare alt oraş de pe 
pământ. Acestor oameni le plăcea să se adune laolaltă, să 
mănânce decent, să bea vinuri bune şi să discute despre 
alegeri, politică şi acte filantropice, pentru mulţumirea lor 
sufletească. 

Seagraves purta o salopetă pe spatele căreia era imprimat 
cuvântul „Service”. Cheia pe care o pregătise se potrivea la 
încuietoarea clădirii pustii care urma să fie renovată în 
întregime. Ţinând în mână cutia cu scule, urcă pe scară, câte 
două trepte deodată, până la ultimul etaj, şi intră într-o cameră 
cu vedere spre stradă. Aprinse o lanternă-stilou şi o roti de jur 
împrejurul încăperii goale, reperând unica fereastră. La o vizită 
făcută anterior, o lăsase neîncuiată şi îi unsese balamalele. 

Deschise cutia cu scule şi asamblă rapid carabina. Apoi ataşă 
amortizorul la gura ţevii, încărcă un singur glonţ - dacă nu era 
sigur pe el, totul era degeaba -, se târî înainte şi crăpă fereastra 
cinci centimetri sau chiar mai puţin, atât cât să fie suficient să 
potrivească puşca în deschizătură. Îşi verifică ceasul şi, de la 
înălţimea la care se afla, privi într-o parte şi în cealaltă a străzii, 
fără să-şi facă prea multe griji că ar fi putut să fie reperat, de 
vreme ce clădirea era complet cufundată în beznă. În plus, 
carabina sa nu avea semnătură optică, şi avea tehnologie 
Camoflex, acest lucru însemnând că îşi schimba culoarea ca să 
se confunde cu peisajul. 

„O, ce-a învăţat rasa umană de la umila molie!” 

Când limuzina şi maşina de securitate care deschidea calea 
opriră în faţa clubului, ţinti spre capul unuia dintre bărbaţii care 
ieşiseră din limuzină, dar nu trase. Încă nu era momentul 
potrivit. Bărbatul, un membru al clubului, intră, urmat de agenţii 
de pază cu gâturile groase, ce li se iţeau din gulerele scrobite, şi 
cu căştile pe urechi. Privi limuzina şi maşina de securitate 
îndepărtându-se. 

Seagraves se uită din nou la ceas: mai avea două ore la 
dispoziţie. Continuă să observe strada, în timp ce femei cu un 
aer grav dispăreau în autobuze şi taxiuri. Ele nu purtau 
diamante de la De Beers, şi nici rochii de la Versace, ci costume 


elegante la preţuri accesibile şi seturi de bijuterii de bun-gust, 
căutând în acelaşi timp să-şi facă relaţii. Bărbaţii sobri care le 
însoțeau se aplecau spre ele, îmbrăcaţi în costume din materiale 
cu dungi foarte subţiri, cu cravate banale şi având, după cum se 
părea, o atitudine răuvoitoare. 

„Lucrurile n-o să se îmbunătăţească, oameni buni, credeți- 
mă.” 

Se scurseseră două ceasuri şi nu pierduse din privire nici 
măcar pentru o clipă faţada de cărămidă a clubului. Prin 
fereastra mare din faţă putea să vadă orice mişcare a oamenilor 
care îşi legănau paharele cu băutură şi discutau şoptit, pe tonuri 
conspirative. 

„OK, e timpul să acţionez.” 

Cu o privire rapidă scrută din nou strada. Nu era niciun suflet 
de om care să privească în direcţia lui. De-a lungul carierei sale, 
descoperise că niciodată nu exista cineva care să-l depisteze. 
Seagraves aşteptă răbdător până când cel pe care-l viza se 
îndreptă pentru o ultimă dată spre locul ţintit, apoi degetul său 
înmănuşat apăsă pe trăgaci. Nu-i prea plăcea să tragă printr-un 
ochi de geam, deşi aceasta nu intervenea în traiectoria glonţului 
pe care îl folosea el. 

Pac! - drept în frunte. Instantaneu, se produse un zgomot de 
sticlă spartă şi se auzi o bufnitură puternică provocată de un 
bărbat solid care căzuse mort pe podeaua lustruită, de stejar. 
Onorabilul Robert Bradley nu simţise nicio durere. Glonţul îl 
nimerise în creier înainte ca acesta să îi dicteze gurii să ţipe. 
„Până la urmă, asta nu e chiar o modalitate prea rea să mori.” 

Seagraves lăsă calm puşca jos şi se dezbrăcă de salopetă, 
scoţându-şi la iveală uniforma de poliţist pe care o avea pe 
dedesubt. Işi puse şi şapca aferentă pe care o adusese cu el, 
apoi cobori scările către uşa din spate. Când ieşi din clădire, auzi 
strigătele de peste drum. Trecuseră doar nouăsprezece secunde 
de la împuşcătură; ştia, pentru că le numărase în gând. Acum 
înainta pe stradă, în ritm rapid, continuând să numere. În 
următoarea clipă, auzi puternicul huruit al motorului maşinii, 
întocmai cum fusese plănuită, cu mare grijă, scena finală. 
Incepu să alerge cât putea de tare şi, la un moment dat, îşi 
scoase pistolul. Avea cinci secunde la dispoziţie ca să ajungă 
acolo. Dădu colţul la timp ca să nu fie lovit de sedanul care rula 
pe lângă el. In ultima clipă, sărise într-o parte şi se rostogolise, 


trezindu-se în mijlocul drumului. 

Oamenii de pe stradă ţipau la el şi arătau către maşină. El se 
întoarse şi, înşfăcând arma cu ambele mâini, trase înspre sedan. 
Gloanţele oarbe răsunară plăcut, exact ca şi cele adevărate. 
Trase de cinci ori şi o luă la fugă pe stradă, înaintă cam o 
jumătate de cvartal, apoi se sui în ceea ce părea a fi o maşină 
de poliţie fără însemne, parcată chiar la îndemâna lui; plecă 
după sedanul care tocmai dispărea, pornind sirena şi aprinzând 
farurile. 

La prima intersecţie, maşina care era „vânată” o luă la 
stânga, apoi la dreapta, se îndreptă spre o alee şi, ajunsă acolo, 
opri. Şoferul sări afară şi o luă la goană spre un VW Beetle de 
culoarea lămâii verzi, parcat chiar pe alee, în faţa lui. Demară în 
forţă. 

Cealaltă maşină, după ce ieşi din zona clubului, opri sirena şi 
stinse farurile, şi se îndepărtă de „vânat”, luând-o în direcţia 
opusă. Bărbatul de lângă Seagraves nu-i aruncase nici măcar o 
privire de când acesta se urcase pe locul din spate şi se apucase 
să-şi dea jos uniforma de poliţist. Pe dedesubt era îmbrăcat cu 
un costum de jogging, mulat; pantofii sport, negri, erau deja 
încălţaţi. Pe podeaua maşinii se zărea botul unui labrador negru, 
care avea vreo şase luni. Maşina coti brusc pe o stradă laterală 
şi, la primul colţ, făcu stânga, după care opri în dreptul unui 
parc pustiu la ora aceea târzie. Uşa din spate se deschise, iar 
Seagraves cobori. Maşina plecă în viteză. 

Seagraves strânse lesa în mâna, iar el şi câinele său porniră 
într-un jogging nocturn. Când o luară la dreapta, la următorul 
colţ, patru maşini de poliţie zburară pe lângă cele două siluete. 
Nici măcar un poliţist din acel convoi nu-i aruncă vreo privire. 

Un minut mai târziu, într-o altă parte a oraşului, o minge de 
foc se înălţă pe cer. Era casa închiriată şi, din fericire, goală, a 
tipului pe care-l omorâse. Prima dată se va crede că a fost de 
vină o scurgere de gaze care mai târziu provocase incendiul. 
Dar când acest fapt se va suprapune cu moartea lui Bob 
Bradley, atunci autorităţile federale vor trebui să facă cercetări 
şi să găsească alte explicaţii, însă asta nu le va fi deloc uşor. 

După ce alergă pe o distanţă de-trei cvartale, Seagraves 
abandonă câinele. O maşină îl aştepta, el se urcă şi, după mai 
puţin de o oră, se afla acasă. In acest timp, guvernul Statelor 
Unite căuta un alt preşedinte pentru Camera Reprezentanţilor, 


ca să-l înlocuiască pe recent decedatul Robert „Bob” Bradley. 
„Asta n-ar trebui să fie prea greu”, medită Seagraves în timp ce 
şofa spre serviciu, a doua zi devreme, după ce citise în ziarul de 
dimineaţă despre uciderea lui Bradley. „La urma urmei, oraşul 
ăsta de doi bani e plin de politicieni nenorociţi.” Se îndreptă cu 
maşina spre poarta de securitate, scoase legitimaţia şi o flutură 
către paznicul înarmat care, de altfel, îl cunoştea foarte bine. 

Intră cu paşi mari pe uşa din faţă a vastei clădiri din Langley, 
Virginia, trecu de cel de-al doilea control de securitate şi se 
îndreptă spre micul său birou, de doi metri şi jumătate pe trei, 
identic cu celelalte, aglomerat cu tot felul de lucruri. În prezent, 
ajunsese să fie un funcţionar de nivel mediu, a cărui principală 
sarcină era să asigure legătura dintre agenţia sa şi individul 
incompetent şi lipsit de creier care, într-un fel sau altul, fusese 
votat pentru Capitol Hill. Treaba asta nu avea nimic din 
greutatea fostei sale slujbe de aici, ci reprezenta mai degrabă 
un os aruncat în faţă, ca răsplată pentru serviciile lui valoroase. 
Acum, spre deosebire de situaţia care era cu zeci de ani în 
urmă, CIA le permitea angajaţilor săi „speciali” să facă parte din 
grup şi după ce aceştia atingeau vârsta la care reflexele se mai 
încetineau, iar entuziasmul lor pentru muncă începea să scadă. 

În timp ce Seagraves îşi arunca ochii peste nişte documente 
plictisitoare, îşi dădu seama cât de mult îi lipsise faptul de a 
ucide. Presupunea că oamenii împreună cu care ucisese cândva 
ca să câştige bani nu depăşiseră niciodată această sete de 
sânge. Noaptea trecută îi restituise măcar o părticică din gloria 
de altădată. 

Aceasta era o problemă rezolvată, dar o alta avea, probabil, 
să-i ia curând locul. Însă Roger Seagraves mai era încă un 
trăgător creativ. Era în natura lui să fie aşa. 


CAPITOLUL 
2 


Nori groşi de fum negru - probabil generând destule 
carcinoame cât să ucidă o întreaga generaţie neştiutoare, sau 
chiar două - erau aruncaţi de coşurile vechii fabrici de cărămidă 
către cerul care era deja întunecat de nori de ploaie. Pe o alee 
din acest oraş industrial, care murea încet, dar sigur, din cauza 
salariilor la fel de mici ca acelea ale muncitorilor din oraşele 
mult mai poluate din China, o mână de gură-cască se adunase 


în jurul unui bărbat. Nu era o scenă a crimei, în care să existe un 
cadavru, nicio stradă pe care Shakespeare să-şi exerseze 
talentele actoriceşti, şi nici măcar un predicator cu plămâni 
puternici care să peroreze despre Isus şi mântuire cerând o 
modestă contribuţie financiară în sprijinul acestei cauze. Tipul 
acesta era cunoscut în branşă ca un redutabil escroc şi se 
pricepea de minune să uşureze oamenii de bani la jocul de 
noroc numit „găseşte dama”?. 

Era înţeles cu „tromboniştii” care îl însoțeau ca aceştia să 
câştige la anumite intervale de timp, făcând pariuri, întreţinând 
speranţa credulilor prin norocul lor chior. Tipul care stătea de 
şase, pândarul, era cam letargic. Cel puţin aşa dedusese femeia 
care privea de pe partea cealaltă a străzii, observându-i limbajul 
trupului şi privirea somnolentă. Ea nu ştia cine era „gorila”, care 
făcea parte tot din banda de escroci tipul nu arăta prea dur -, ci 
doar mătăhălos şi lent. Cei doi indivizi care momeau lumea să 
joace erau tineri şi energici şi, după cum le cerea rolul, aveau 
datoria să menţină constant numărul de naivi adunaţi să 
participe la un joc de noroc pe care n-aveau să-l câştige 
niciodată. 

Ea se apropie, uitându-se la gloata care aplauda cu entuziasm 
sau mormăia pe măsură ce pariurile erau câştigate sau 
pierdute. Işi începuse cariera ca „trombonistă” pentru unul 
dintre cei mai pricepuţi jucători de noroc din ţară. Individul acela 
putea să câştige toate mâinile jocului, în orice oraş, şi să plece, 
o oră mai târziu, cu cel puţin două miare în buzunar, credulii 
neavând nici cea mai vagă idee că nu fuseseră doar victime ale 
ghinionului. Cel de azi era şi el un escroc redutabil, şi pe bună 
dreptate: fusese şcolit de acelaşi tip la care ucenicise şi ea. 
Ochiul ei cunoscător observase că el folosea tehnica celor două 
cărţi ţinute într-o singură mână, dama aflându-se în faţă ca să 
fie substituită, la momentul oportun, cu cartea din spatele ei - 
asta era toată şmecheria întregului joc. 

Simpla regulă a jocului „găseşte dama”, ca şi la „alba- 
neagra”, era să spui care dintre cele trei cărţi de pe masă este 
dama, după ce tipul le schimbase locul cu o viteză aiuritoare. 
Acest lucru era imposibil, dat fiind că dama nici măcar nu se mai 


original, three-card monte 


2 În 
3 În original, shell game 


afla pe masă când trebuia să fie arătată. Apoi, cu o secundă 
înainte ca poziţia „corectă” a damei să fie dezvăluită, tipul 
înlocuia cu îndemânare una dintre cărţi cu dama şi apoi le arăta 
celor care priveau locul unde se afla dama. Era o „escrocherie 
simplă” care luase banii multora, de la marchize şi până la 
marinari, şi oricui altcuiva s-ar fi aflat în preajma unui asemenea 
joc de cărţi. 

Femeia se strecură în spatele unui container, schimbând 
priviri complice cu cineva din mulţime, după care îşi puse o 
pereche mare de ochelari de soare. O clipă mai târziu, atenţia 
pândarului fu complet captată de o tipă frumuşică, în minijupă, 
care paria la joc. Tocmai se apleca, chiar în faţa lui, ca să ridice 
nişte mărunţiş pe care-l scăpase pe jos, oferindu-i o imagine 
foarte drăguță a fundului ei obraznic şi a minusculei bucățele de 
chilot tanga, roşu, care încerca, timid, să i-l acopere. Pândarul 
se gândi, fără nicio îndoială, că avusese un noroc incredibil. 
Totuşi, la fel ca şi la jocul „găseşte dama”, nu era câtuşi de 
puţin vorba de noroc. Ca să se facă remarcată, femeia îşi 
pusese la bătaie fusta scurtă ca să joace rolul „scapă şi apleacă- 
te”. Această tehnică simplă de distragere a atenţiei are efect 
asupra bărbaţilor încă de pe vremea când femeile au început să 
poarte veşminte. Din trei-patru paşi rapizi, femeia cu ochelari de 
soare ajunse chiar în mijlocul grupului, mişcându-se cu o 
asemenea siguranţă şi energie, încât mulţimea îi făcu loc 
imediat, în timp ce pândarul se uita şocat, fără să mai poată 
face nimic. 

— OK, spuse ea aspru, fluturându-şi legitimaţia. Vreau să văd 
un act de identitate, strigă, arătând cu degetul ei lung către 
tipul care făcea cărţile de joc, un bărbat scund, rotunjor, de 
vârstă medie, cu o bărbuţă neagră şi ochi verzi scăpărători, şi cu 
cele mai agile mâini care existau, probabil, prin partea locului. 

El o cercetă pe sub cozorocul şepcii, în timp ce scotoci în 
geacă şi îşi scoase portofelul. 

— Gata, oameni buni, distracţia s-a terminat, spuse ea, 
descheindu-şi geaca astfel încât să se vadă insigna argintie 
agăţată de centură. 

Mulţi dintre cei adunaţi acolo începură să se retragă. 

Intrusa avea în jur de treizeci şi cinci de ani, era înaltă, cu 
umeri largi, şolduri înguste, părul lung, roşcat, îmbrăcată în 
jeanşi negri, cu un pulover pe gât, verde, şi cu o geacă scurtă, 


de piele. Muşchii gâtului i se încordaseră când începuse să 
vorbească. Avea o cicatrice mică, roşie, plată, de forma unui 
cârlig de undiţă, care stătea cocoţată undeva sub ochiul drept, 
însă era ascunsă de ochelarii de soare. 

— Am spus că distracţia s-a terminat! Luaţi-vă banii şi 
dispăreţi! spuse cu voce gravă. 

Băgase imediat de seamă că banii de pe masă, din pariurile 
care fuseseră făcute, dispăruseră de cum deschisese gura. ŞI 
ştia exact unde dispăruseră. Tipul care făcea cărţile era bun, 
avea reacţii prompte şi nu pierdea controlul asupra singurului 
lucru care conta: banul! Mulțimea se împrăştie fără să se mai 
deranjeze să  vocifereze în legătură cu banii care se 
evaporaseră. 

„Gorila” vru să facă un pas spre intrusă, dar, când femeia îl 
ţintui cu privirea care parcă îi tăia în carne, îngheţă pe loc. 

— Să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva, nu de alta, dar poliţiştilor 
le place teribil să umple puşcăriile federale cu umflaţi de-ăştia 
ca tine. II măsură sfidător din cap până-n picioare. De-abia au 
mai multă carne de tun. 

Buzele „gorilei” începură să tremure în timp ce el se dădea 
înapoi, lipindu-se de zid. 

Ea înaintă spre el. 

— Hei, eşti băiat mare! Când am spus să eliberaţi terenul, m- 
am referit şi la tine! 

„Gorila” se uită agitat la celălalt bărbat, care-i spuse: 

— Pleacă, te caut eu mai târziu. 

După ce bărbatul plecă, ea verifică identitatea persoanei care 
făcea cărţile. Schiţă un zâmbet când îi dădu înapoi cartea de 
identitate, apoi îl împinse la zid şi îl percheziţionă. Luă o carte 
de joc de pe masă, o întoarse şi văzu că era o damă de pică. 

— Se pare că am câştigat. 

Tipul privi năuc cartea de joc. 

— De când intră în atenţia poliţiei federale un inofensiv joc de 
noroc? 

Ea puse la loc pe masă cartea de joc. 

— Bună treabă că fraierii din jur habar n-au cât de „plin de 
noroc” este acest joc în realitate. Poate că ar trebui să-i luminez 
pe câţiva dintre tipii mai musculoşi şi poate că le-ar plăcea să se 
întoarcă să te facă praf. 

El se uită la dama de pică. 


— Aşa cum bine spuneai, ai câştigat. De ce nu spui cât vrei? 

Scoase un sul de bancnote din borseta de la talie. 

Drept răspuns, ea îşi scoase mai întâi legitimaţia, apoi insigna 
prinsă pe centură şi le aruncă pe masă. El se uită către ele. 

— Dă-i drumul, ia-le! spuse ea pe un ton firesc. N-am secrete. 

El le luă. Din legitimaţie nu rezulta că ar fi polițistă. In spatele 
foliei de plastic se afla un card care dovedea că este membră a 
Clubului Costco Warehouse. Insigna era o tinichea gravată cu 
logoul unei mărci nemţeşti de bere. El căscă ochii de uimire şi, 
când ea îşi scoase ochelarii de soare, o recunoscu instantaneu. 

— Annabelle! 

Annabelle Conroy spuse: _ 

— Leo, ce dracu’ faci aici, în oraşul ăsta mizerabil? lţi pierzi 
vremea trişând la cărţi, în compania unei asemenea bande de 
rataţi? 

Leo Richter ridică din umeri, rânjind. 

— Trăim vremuri dure. Băieţii sunt buni, un pic cam necopţi, 
dar învaţă. lar cărţile de joc nu ne-au trădat niciodată, nu ne-au 
lăsat nicicând baltă, este? 

Agită mănunchiul de bancnote înainte de a le strecura înapoi 
în borsetă. 

— O mică simulare riscantă, cum că ai fi polițistă, o mustră el. 

— N-am pretins că aş fi polițistă, oamenii au presupus asta. 
De-asta am făcut o carieră, Leo, pentru că, dacă ai sânge-n vine, 
oamenii ajung să facă presupuneri. Dar că tot vorbim despre 
asta, încercai oare să mituieşti un poliţist? 

— Din experienţă îţi pot spune că rareori s-a întâmplat să nu 
ţină, zise Leo, luându-şi o ţigară din pachetul pe care-l ţinea în 
buzunarul cămăşii, apoi oferindu-i şi ei una. 

Ea îl refuză. 

— Cât scoţi din şmecheria asta? îl întrebă direct. 

Leo îi aruncă o privire suspicioasă în timp ce îşi aprindea 
ţigara Winston, trase un fum pe care îl dădu afară pe nări, un 
fuior în miniatură care se asorta perfect cu norii înecăcioşi care 
ieşeau din coşurile de deasupra capetelor lor. 

— Mie mi-ajunge felia de tort care-mi revine, atâta cât e ea. 
Am angajaţi care se ocupă de tot. 

— Angajaţi! Să nu-mi spui că acum ai angajaţi legali, pentru 
care plăteşti taxe la stat! înainte ca el să apuce să răspundă, ea 
adăugă: Jocurile de cărţi nu se află pe radarul meu, Leo. Deci, 


cât? Întreb cu un motiv, şi încă unul foarte bun. 

Ea îşi încrucişă braţele şi se sprijini de zid, aşteptând. 

El ridică din umeri. 

— De obicei, avem cinci locuri unde lucrăm prin rotaţie, cam 
şase ore pe zi. Îi curăţăm de trei-patru miare în zilele bune. 
Băieţii lui Lotta dau târcoale pe-aici. Pe-ăştia mereu îi mănâncă 
pielea să-şi piardă banii. Dar ne mutăm în curând. Va fi iar un 
val de restructurării la fabrică şi nu vrem ca oamenii să-şi 
amintească prea bine de feţele noastre. Nu încerc să te fentez. 
Eu primesc a şasea parte din total, dar, în ziua de azi, 
cheltuielile-s mari. Am economisit cam treizeci de miare. Sper 
să fac dublu până vine iarna. O să-mi ajungă o vreme. 

— Dar doar pentru o vreme, din câte te cunosc eu. 

Annabelle Conroy îşi luă insigna cu logoul mărcii de bere şi 
cardul Costco. 

— Eşti interesat de nişte bani adevăraţi? 

— Ultima dată când m-ai mai întrebat asta, am fost împuşcat. 

— Toţi am fost, pentru că ai fost lacom. 

Niciunul din ei nu mai zâmbea. 

— Care-i afacerea? întrebă Leo. 

— Îţi spun după ce facem câteva escrocherii mici. Avem 
nevoie de capital ca să facem o escrocherie de anvergură. 

— Escrocherie de anvergură? Cine mai poată să facă asta? 

Ea dădu din cap şi îl fixă cu privirea. În cizmele ei cu toc înalt 
avea aproape un metru optzeci înălţime. 

— Eu pot. De fapt, n-am renunţat niciodată. 

Băgă de seamă că părul ei era roşcat. 

— Nu erai brunetă ultima dată când ne-am văzut? 

— Sunt aşa cum îmi cer împrejurările. 

El schiţă un rânjet. 

— Aceeaşi Annabelle dintotdeauna. 

Privirea femeii se înăspri. 

— Nu, nu aceeaşi. Mai bună. Baţi palma? 

— Cât e de riscant? 

— Foarte. Dar şi răsplata va fi pe măsură. 

Alarma unei maşini porni, cât pe ce să le spargă timpanele. 
Dar niciunul din ei nu clipi măcar. Tipii ca ei care-şi pierduseră 
controlul în cine ştie ce circumstanţe deveniseră muşteriii 
sistemului juridic sau chiar îşi pierduseră viaţa. 

În sfârşit, Leo tresări. 


— OK, batem palma. Ce urmează acum? 

— Acum o să vorbim cu nişte indivizi. 

— Adunăm toate starurile? 

Gândindu-se la o asemenea perspectivă, privirea i se lumină. 

— Escrocheria de anvergură are nevoie de cei mai buni. 
Ridică dama de pică. Diseară îmi oferi o cină pentru că am tras 
dama din pachetul „magic” de cărţi. 

— Mi-e teamă că nu e niciun restaurant prin zonă unde să 
merite să mănânci. 

— Nu în zonă. În trei ore vom zbura spre L.A. 

— Spre L.A.? În trei ore? Dar nici măcar nu mi-am făcut 
bagajele. Şi n-am nici bilet! 

— Îl ai în buzunarul stâng al jachetei. Ţi l-am strecurat când 
te-am percheziţionat. Îi privi talia proeminentă şi ridică o 
sprânceană: Te-ai cam îngrăşat, Leo. 

Ea îi întoarse spatele şi se îndepărtă cu paşi mari, în timp ce 
Leo se scotocea în buzunar. Găsi biletul de avion. Înşfăcă 
pachetul de cărţi şi porni în goană după ea, abandonând masa 


de joc. 
„Găseşte dama” intra în vacanţă. Un vechi partener avea 
nevoie de el. 
CAPITOLUL 
3 


În timpul cinei din acea seară, în L.A., Annabelle îi dezvălui lui 
Leo câte ceva din planul pe care-l avea şi îi vorbi inclusiv despre 
cei doi jucători pe care ea spera să-i atragă în afacere. 

— Sună bine, dar ce poţi să-mi spui despre escrocheria de 
anvergură? N-ai suflat nicio vorbă despre asta. 

— Fiecare lucru la timpul său, răspunse ea, ridicând paharul 
cu vin şi plimbându-şi privirea de jur împrejurul restaurantului 
elegant, căutând potenţiale victime. 

Respiră adânc. Găsi un idiot. Işi îndepărtă părul roşcat de pe 
faţă şi, pentru câteva clipe, se uită fix în ochii unui tip care se 
afla la trei mese distanţă. Nemernicul se holba de aproape o 
oră, fără niciun pic de discreţie, la Annabelle, în rochia ei 
neagră, în timp ce partenera lui de întâlnire fuma liniştită. La un 
moment dat, el îşi linse buzele şi îi făcu lui Annabelle cu ochiul. 

„Ehe, frumosule, eşti foarte departe de a te descurca aşa cum 
trebuie.” 


Leo o trezi din gânduri: 

— Auzi, Annabelle? Nu vreau să te plictisesc, dar, la dracu’, 
am bătut atâta drum! 

— Corect. Dar ai făcut-o pe banii mei. 

— Suntem parteneri, nu? Poţi să-mi spui! N-o să ciripesc. 

În timp ce îşi sorbea ultima picătură de cabernet, privirea ei 
alunecă dincolo de el. 

— Leo, nu te mai agita. Nu te pricepi nici măcar la minciuni. 

Un chelner se apropie şi îi dădu o carte de vizită. 

— De la domnul de-acolo, spuse el, arătând către tipul care o 
fixase toată seara. 

Annabelle luă cartea de vizită. Tipul era impresar. Pe spatele 
cartonului adăugase o informaţie foarte utilă despre un anume 
act sexual pe care lui i-ar fi plăcut să-l încerce cu ea. 

„OK, domnule impresar. Ai căutat-o cu lumânarea!” 

Când ieşiră, ea se opri la o masă la care se aflau cinci indivizi 
solizi, îmbrăcaţi în costume cu dunguliţe. Le spuse ceva şi apoi 
râseră cu toţii. Ea îl lovi cu palma peste ceafă pe unul dintre ei, 
iar pe altul, care avea cam patruzeci de ani, tâmple argintii şi 
umeri laţi, îl ciupi de bărbie. Annabelle mai spuse ceva şi râseră 
din nou cu toţii. Ea se aşeză şi vorbi cu ei, preţ de câteva 
minute. Leo se uită mirat la ea, când Annabelle se ridică de la 
masă şi trecu pe lângă el îndepărtându-se spre ieşire. 

Când ajunse în dreptul impresarului, acesta îi strigă: 

— Hei, păpuşico, sună-mă! Vorbesc serios. Eşti aşa de 
fierbinte... am luat foc! 

Annabelle luă un pahar cu apă de pe tava unui chelner care 
tocmai trecea şi spuse: 

— Păi hai să stingem focul, amice! 

Şi aruncă apa în poala bărbatului. El sări. 

— La dracu'! O să plăteşti pentru asta, târfă ordinară ce eşti! 

Femeia care îl însoțea îşi duse mâna la gură să-şi ascundă 
râsul. 

Înainte ca el să se năpustească asupra ei, Annabelle îl înşfacă 
de încheietura mâinii. 

— Îi vezi pe tipii de acolo? zise, arătând din cap către cei cinci 
bărbaţi care priveau scena cu ostilitate. 

Unul dintre ei îşi trosnea încheieturile degetelor. Un altul îşi 
dusese mâna la buzunarul interior al hainei şi rămăsese 
nemişcat. 


Annabelle spuse încet: 

— Sunt sigură că m-ai văzut când am vorbit cu ei, din 
moment ce te-ai holbat la mine toată seara. Sunt cu toţii din 
familia Moscarelli. lar cel din capăt este fostul meu soţ, Joey 
Junior. lar acum, deşi, tehnic vorbind, nu mai fac parte din 
familie, totuşi, în realitate, odată intrat în clan, nu mai ieşi 
niciodată. 

—  Moscarelli? zise bărbatul, sfidător. Cine dracu’ mai e şi 
familia Moscarelli? 

— A fost a treia organizaţie criminală ca importanţă în Vegas, 
până când FBl-ul i-a alungat de pe-aici şi pe ei, şi pe ceilalţi. 
Acum s-au întors ca să-şi reia activitatea pe care ştiu ei cel mai 
bine s-o facă: să controleze sindicatele gunoierilor din The Big 
Apple“ şi din Newark’. Îl strânse şi mai tare de încheietură. Aşa 
că, dacă ai vreo problemă din cauză că ţi s-au udat pantalonii, 
sunt sigură că Joey o să aibă grijă să ţi-o rezolve. 

— Tu chiar crezi că eu o să înghit rahatul pe care mi-l vâri tu 
pe gât? îi replică rapid bărbatul. 

— Păi dacă nu mă crezi, du-te şi vorbeşte cu el despre asta. 

Bărbatul privi din nou către masa celor cinci indivizi. Joey 
Junior ţinea în mâna lui uriaşă un cuţit de friptură, în timp ce 
vecinul său se chinuia să-l ţină în scaun. 

Annabelle îl strânse şi mai tare. 

— Sau vrei să-l chem eu pe Joey chiar aici, împreună cu câţiva 
dintre prietenii lui? Nu-ţi face griji; a fost eliberat pentru bună 
purtare, aşa că nu poate să te facă chiar bucățele, că le-ar 
atrage iar atenţia federalilor. 

— Nu! Nu! ripostă bărbatul, speriat, întorcându-şi privirea de 
la criminalul Joey Junior şi cuțitul său de friptură. Adăugă 
imediat: Vreau să spun că n-are nimic. E doar un pic de apă... 

Se aşeză pe scaun, luă şervetul şi încercă să absoarbă cu el 
apa de pe pantaloni. 

Annabelle se întoarse către partenera tipului. Femeia încerca 
din răsputeri să-şi stăpânească hohotele de râs, dar nu reușea. 

— Crezi că e amuzant, drăguță? zise Annabelle. Asta e genul 
de situaţie în care noi râdem de voi, şi nicidecum nu râdem 
împreună cu voi. Aşa că ce-ar fi să te străduieşti să începi să ai 


+ Aşa este supranumit New Yorkul (n.tr.) 
> Cel mai mare oraş din New Jersey (n.tr.) 


un pic de demnitate? Sau doar lângă un asemenea rahat, cum e 
tipul ăsta, poţi să te trezeşti dimineaţa? lar asta o să se 
întâmple până când o să fii atât de bătrână, încât nimeni n-o să 
mai dea pe tine nici măcar o ceapă degerată? Inclusiv tu. 

Femeia se opri din râs. 

In timp ce se îndreptau către ieşirea din restaurant, Leo 
spuse: 

— Mamăăă... Şi când te gândeşti că eu mi-am pierdut vremea 
citind cărţile lui Dale Carnegies, când, de fapt, tot ce ar fi trebuit 
să fac era să iau lecţii de la tine? 

— Scuteşte-mă, Leo. 

— OK, OK, dar ce-i cu familia Moscarelli? Hai, spune-mi şi mie. 
Cine sunt de fapt? 

— Sunt cinci contabili din Cincinnati, care, probabil, încearcă 
să agate ceva pipiţe pentru la noapte. 

— Eşti norocoasă. S-au comportat chiar ca nişte duri. 

— Nu e vorba de noroc. Le-am zis că repet o scenă de film, în 
public, împreună cu un coleg. Le-am spus că asta se întâmplă 
mai tot timpul în L.A. l-am rugat să mă ajute, să facă un pic de 
figuraţie; ştii, să creeze atmosfera adecvată, ca să ne putem 
spune replicile. Le-am promis că, dacă fac treabă bună, e posibil 
chiar să primească un rol în film. Probabil că e cea mai 
palpitantă chestie care li s-a întâmplat vreodată în viaţa lor. 

— Da, dar de unde ştii că nenorocitul ăla nu vine după tine 
afară? 

— O, n-am de unde să ştiu, Leo. Poate n-o face din cauză că 
are pantalonii uzi. Sau crezi cumva că apa aia pe care i-am pus- 
o în poală a fost aşa... de florile mărului? 


A doua zi, Annabelle şi Leo mergeau pe Wiltshire Boulevard 
din Beverly Hills, într-un Lincoln albastru-închis, închiriat. Leo se 
uita încordat la fiecare magazin prin faţa căruia treceau. 

— Cum o să-l convingi? 

— Tehnica clasică. E tânăr şi nu prea are experienţa străzii. 
Dar e specialist în ceva şi acest lucru mă interesează. 

Annabelle intră într-o parcare şi arătă spre vitrina unui 
magazin aflat în faţa lor. 


ê Dale Breckenridge Camegie, scriitor american (1888-1955), deschizător de 
drumuri în literatura motivaţională, în arta de a vorbi în public şi în 
dobândirea abilității de relaţionare optimă cu cei din jur. (n.tr.) 


— OK. Aici e locul în care gadget boy” pune ochii pe clienţi. 

— Cum arată? 

— Ca un metrosexual’. 

O privi intrigat. 

— Metrosexual? Ce dracu' mai e şi asta? Un nou tip de 
poponar? 

— Trebuie neapărat să ieşi mai mult în lume, Leo. Şi să mai 
înveţi şi câte ceva legat de computere. 

După câteva minute, Annabelle şi Leo intrară într-un magazin 
de haine şic. Fură întâmpinați de un bărbat tânăr, slab, îmbrăcat 
cu bun-gust, în negru, cu părul blond, pieptănat pe spate şi cu 
barbă de-o zi, la modă. 

— Doar dumneavoastră sunteţi azi aici? îl întrebă ea, uitându- 
se la ceilalţi clienţi din magazin. 

Cu siguranţă, erau bogaţi, ştia prea bine asta, din moment ce 
perechea de pantofi costa aici de la o mie de dolari în sus. 

Tânărul dădu din cap. 

— Nu e nicio problemă, îmi place să muncesc aici. Sunt o 
persoană pasionată de lucrul cu publicul. 

— Sunt sigură că aşa este, şopti Annabelle. 

Aşteptară până când clienţii ieşiră din magazin, apoi 
Annabelle puse pe uşa de la intrare plăcuţa cu anunţul „Închis”. 
Leo luă o bluză de damă şi o duse la casă, în timp ce Annabelle 
se plimba dincolo de zona de verificare. Leo îi dădu vânzătorului 
cartea de credit, dar astfel încât aceasta să-i alunece din mână. 
Celălalt se aplecă s-o ia de jos. Când să se ridice, se trezi cu 
Annabelle în spatele lui. 

— Ce jucărie complicată aveţi aici... spuse ea, arătând către 
aparatul de pe birou, prin care funcţionarul tocmai trecea cardul 
de credit. 

— Doamnă, nu vă este permis accesul în acest loc. 

Dar Annabelle ignoră spusele bărbatului. 

— Dumneavoastră l-aţi conceput? 

Funcţionarul zise cu o voce fermă: 


7 Celebru personaj al unui serial de desene animate, Inspectorul Gadget este 
un robot care are o sumedenie de gadget-uri (dispozitive cu anumite funcţii) 
încorporate în mecanismul său, menite să îl ajute în activitatea sa de 
detectiv, (n.tr.) 

3 Bărbat foarte interesat de aspectul său fizic, care alocă mult timp şi mulţi 
bani acestei preocupări, (n.tr.) 


— Este un aparat antifraudă. Confirmă faptul că este valid 
cardul. Verifică criptarea codului care se află sub acest strat de 
material plastic. Am avut de-a face cu numeroase carduri de 
credit furate, aşa că proprietarul magazinului ne-a recomandat 
să folosim această maşină. Eu încerc să fac acest lucru cât mai 
discret posibil, astfel încât niciun client să nu se simtă stânjenit. 
Sunt sigur că înţelegeţi situaţia. 

— Sigur că înţeleg! 

Annabelle se strecură pe lângă funcţionar şi ieşi din spatele 
tejghelei. 

— Tony, deci maşinăria asta citeşte numele, numărul de cont 
şi codul de pe banda magnetică, astfel încât cardul să poată fi 
mai apoi falsificat. 

— Sau, şi mai bine, ca să vinzi datele, adăugă Leo, şi să nu-ţi 
mai murdăreşti prea rău mâinile alea de metrosexual. 

Tony se uita când la unul, când la celălalt. 

— Dar de unde-mi ştiţi numele? Sunteţi poliţişti? 

— Oho, mult mai bine de-atât, zise Annabelle luându-l de 
umeri. Suntem nişte oameni exact ca tine. 


Două ore mai târziu, Annabelle şi Leo coborau către 
debarcader, în Santa Monica. Era o zi însorită, fără niciun nor, 
iar briza oceanului aducea mici valuri de aer cald, plăcut. Leo îşi 
şterse fruntea cu o batistă, se dezbrăcă de jachetă şi o puse pe 
braţ. 

— Fir-ar să fie! Uitasem cât de frumos poate să fie aici! 

— O vreme minunată şi cele mai tari mărci din lume, 
răspunse Annabelle. De-asta ne şi aflăm aici. Pentru că acolo 
unde sunt cele mai tari mărci... 

— ... sunt şi cei mai tari escroci, termină Leo fraza în locul ei. 

Ea aprobă din cap. 

— OK, uite-l pe Freddy Driscoll, prinţul încoronat al falsurilor. 

Leo privi drept înainte, clipind mărunt din cauza soarelui. Citi 
ce scria pe micul însemn aflat pe uşa chioşcului. 

— Designer Heaven? 

— Exact. Fă aşa cum ţi-am spus. 

— De parcă aş avea de ales şi aş putea face altfel decât mi-ai 
spus tu, mormăi Leo. 

Ajunseră în locul în care era expusă marfa: jeanşi, genţi de 
firmă, ceasuri şi alte accesorii, toate frumos aranjate. Un tip în 


vârstă, aflat lângă chioşc, îi salută politicos. Era scund şi rotofei, 
şi avea un chip plăcut; purta o pălărie de paie de sub care se 
iţeau smocuri de păr alb. 

— Mamă... ce preţuri bune, comentă Leo, în timp ce privea 
articolele. 

Ochii bătrânului luciră de mândrie. 

— Eu n-am plafonul sofisticat al unui magazin de lux, am doar 
soare, nisip şi ocean... 

Se plimbară prin magazin, aleseră câteva articole, iar 
Annabelle îi întinse bărbatului o bancnotă de o sută de dolari 
drept plată. El o luă, îşi puse nişte ochelari cu lentile groase, 
ridică bancnota într-un anumit unghi, după care i-o înapoie 
rapid: 

— Îmi pare rău, doamnă, mi-e teamă că e o bancnotă falsă. 

— Aşa este, răspunse ea cu dezinvoltură. Dar m-am gândit că 
e corect să plătesc mărfuri false cu bani falşi. 

Bărbatul nici măcar nu clipi, doar îi zâmbi binevoitor. 

Annabelle examină bancnota în acelaşi fel în care o făcuse 
bătrânul. 

— Problema este că nici măcar cel mai bun falsificator nu 
poate să reproducă exact holograma lui Franklin, dacă ţii 
bancnota în acest unghi; ar fi nevoie de o imprimantă de vreo 
două sute de milioane de dolari ca să iasă aşa cum trebuie. 
Există doar una în Statele Unite, dar niciun falsificator nu are 
acces la ea. 

Leo şopti: 

— Aşa că iei un creion de ceară şi faci o schiţă reuşită a 
bătrânului Benny. Asta-l face pe unul care e suficient de isteţ să 
verifice hârtia care luceşte un pic şi să se asigure că ce a văzut 
este într-adevăr holograma. 

— Dar tu ştiai diferenţa, sublinie Annabelle. Fiindcă aveai 
obiceiul să faci hârtia asta mai bine decât oricine. 

Ridică o pereche de jeanşi. 

— Dar de acum înainte o să-i spun furnizorului tău să-şi facă 
timp să marcheze numele brandului pe fermoar, aşa cum face şi 
producătorul original. 

Puse jeanşii pe masă şi luă o geantă. 

— lar toarta asta are nevoie de cusătură dublă. Şi ăsta e un 
indiciu că e contrafăcută. 

Dintre lucrurile de vânzare, Leo alese un ceas de mână. 


— Ca să nu mai vorbim că un Rolex veritabil merge discret, 
nu ticăie aşa tare. 

Bătrânul spuse: 

— Sunt de-a dreptul şocat să aflu că sunt victima furnizorilor 
de marfa contrafăcută. Am văzut un poliţist chiar acum câteva 
minute, coborând spre debarcader. O să fug după el. Vă rog, nu 
plecaţi; sigur o să vrea declaraţii de la dumneavoastră. 

Annabelle îl înhăţă de braţ, cu degetele ei lungi şi subţiri. 

— Lasă baltă povestea asta, spuse ea. Haide mai bine să stăm 
de vorbă. 

— Despre ce? întrebă el circumspect. 

— Despre două escrocherii mărunte şi una de anvergură, 
răspunse Leo, iar ochii bătrânului sclipiră. 


CAPITOLUL 
4 


Aşezat la masa de conferinţe, Roger Seagraves îl privea pe 
tipul din faţa lui, timid ca un şoricel, care încerca să îşi ascundă 
chelia sub cele câteva fire de păr negru şi slinos pieptănate 
peste ea. Bărbatul era îngust în umeri şi avea picioare 
slăbănoage, în schimb avea burta mare şi fundul lat. Deşi era cu 
puţin trecut de patruzeci de ani, probabil i-ar fi fost foarte greu 
să alerge mai mult de douăzeci de metri fără să cadă din 
picioare. lar să ridice o sacoşă plină de cumpărături ar fi 
însemnat, fără nicio îndoială, depăşirea limitelor forţei braţelor 
sale. „Ar fi putut să se afle pe un afiş care să înfăţişeze 
degradarea fizică tipică tuturor masculilor secolului XXI”, se 
gândi Seagraves. Era destul de intrigat, mai ales că forma fizică 
jucase dintotdeauna un rol deosebit de important în viaţa lui. 

El alerga câte opt kilometri în fiecare zi, devreme, înainte ca 
soarele să apuce să se înalțe pe cer. Încă mai era în stare să 
facă flotări într-o singură mână şi să ridice haltere cântărind de 
două ori mai mult decât greutatea propriului corp. Putea să-şi 
ţină respiraţia în apă timp de patru minute, iar uneori juca fotbal 
cu echipa colegiului din apropierea locuinţei sale din vestul 
districtului Fairfax. Niciun bărbat trecut de patruzeci de ani nu ar 
fi putut să ţină pasul cu un tânăr de şaptesprezece ani, însă el 
nu rămânea niciodată prea mult în urma lui. În timpul carierei pe 
care tocmai o încheiase, aceste abilităţi îl ajutaseră întotdeauna 
să-şi atingă singurul scop: să rămână în viaţă. 


Îşi îndreptă din nou atenţia către bărbatul care se afla de 
partea cealaltă a mesei. De fiecare dată când îl vedea, o parte 
din el ar fi vrut să-l înşface şi să-l smulgă din lâncezeala 
dezgustătoare, din mizeria letargică în care se complăcea. Dar 
nicio persoană zdravănă la cap nu ar fi ucis găina cu ouăle de 
aur, în acest caz şoricelul de aur. Poate, că Seagraves îi găsea 
multe lipsuri partenerului său, însă avea nevoie de el. 

Numele creaturii era Albert Trent. lar omul avea creier, chiar 
dacă trupul lui arăta ca o epavă - Seagraves trebuia să 
recunoască acest lucru. Un element important al planului lor, 
poate chiar cel mai important detaliu, fusese, de fapt, ideea lui 
Trent. Mai mult din acest motiv decât din oricare altul, 
Seagraves îl acceptase ca partener. 

Cei doi bărbaţi tăifăsuiau de ceva timp despre raportul de 
activitate pe care conducerea CIA trebuia să-l prezinte curând în 
faţa Comisiei Speciale Permanente a Camerei Reprezentanţilor 
în care Albert Trent era un membru important. Apoi, trecură în 
revistă frânturile de informaţii-cheie preluate de la tipii din 
Langley şi de la alte agenţii din vastul arsenal de spionaj al 
guvernului SUA. Tipii ăştia te spionau de la depărtare, prin 
telefon, fax, e-mail, dar uneori o făceau chiar lângă umărul tău. 

După ce terminară, cei doi bărbaţi se aşezară şi dădură pe gât 
câte o cafea călduţă. Seagraves încă mai era în căutarea unui 
birocrat care să ştie să facă o ceaşcă de cafea decentă. Poate că 
apa pe care o aveau acolo era de vină. 

— Afară, vântul chiar te ia pe sus, zise Trent, cu un ochi la 
manualul de instrucţiuni pe care îl avea în faţă. Îşi netezi 
cravata roşie pe abdomenul gras şi se frecă la nas. 

Seagraves aruncă o privire pe fereastră. OK, era timpul să 
apeleze la codul privind vremea, în eventualitatea în care cineva 
îi asculta. In zilele astea, niciun loc nu mai era sigur, la adăpost 
de urechile curioase, şi mai ales aici, la Capitol Hill. 

— Am văzut la ştiri că se înnorează. Probabil că mai târziu va 
ploua, dar tot atât de bine poate să nu plouă. 

— Am auzit că e posibil să fie o furtună cu fulgere şi trăsnete. 

Seagraves se învioră la o asemenea veste. O referire la 
furtună cu fulgere şi trăsnete îi capta întotdeauna atenţia. 
Preşedintele Camerei Reprezentanţilor, Bob Bradley, avusese 
parte de o asemenea furtună cu fulgere şi trăsnete. Acum zăcea 
acoperit cu pământ, în parcela lui din Kansas, acolo unde se 


născuse, cu un buchet de flori ofilite deasupra lui. 

Seagraves chicoti. 

— Ştii ce se spune despre vreme. Toată lumea vorbeşte 
despre ea, dar nimeni nu face nimic s-o îmbunătăţească 
dracului. 

Trent râse împreună cu el. 

— Totul e în regulă aici. Apreciem, ca de obicei, cooperarea 
cu Serviciul Central de Informaţii. 

— Nu ştiai? „C” vine de la cooperare. 

— A rămas stabilită pentru vineri prezentarea raportului de 
activitate a DDO? întrebă, referindu-se la directorul adjunct de 
operaţiuni al CIA. 

— Da. lar în spatele uşilor închise ne putem permite să fim 
foarte nevinovaţi. 

Trent aprobă din cap. 

— Noul preşedinte al comisiei ştie cum să joace respectând 
regulile. Deja au făcut prezenţa la vot ca să încheie audierile. 

— Suntem în război cu teroriştii, iar asta e minge de joc. 
Duşmanii acestei ţări sunt pretutindeni. Trebuie să acţionăm în 
consecinţă. Să-i omorâm înainte să ne omoare ei pe noi. 

— Absolut! aprobă Trent. La vremuri noi, un nou tip de luptă. 
Perfect legală. 

— Se înţelege de la sine. 

Seagraves îşi înăbuşi un căscat. Dacă cineva asculta, spera să 
constituie o bucurie acest rahat de discuţie patriotică. Trecuse 
mult timp de când încetase să-i mai pese de ţara asta a lui - sau 
de oricare altă ţară, de fapt. Acum ajunsese să nu-i mai pese 
decât de el însuşi: Statul Independent numit Roger Seagraves. 
Şi avea abilităţile şi nervii necesari, precum şi accesul la lucruri 
de o enormă valoare aşa încât să poată face ceva pentru sine. 

— OK, dacă nu mai este şi altceva, plec. Traficul e ca dracu' la 
ora asta a zilei. 

— Când e altfel? zise Trent, în timp ce închise cu zgomot 
manualul de instrucţiuni. 

Seagraves aruncă o scurtă privire către cartea pe care i-o 
dăduse bărbatului, chiar în clipa când lua dosarul pe care Trent 
i-l întinsese. 

Dosarul conţinea cereri detaliate de date şi clarificări privind 
anumite practici de supraveghere ale agenţiei de informaţii. 
Voluminosul manual de instrucţiuni pe care i-l lăsase lui Trent nu 


conţinea nimic ieşit din comun, ci doar obişnuitele analize 
plictisitoare, complicate, pe care agenţia sa le furniza îndeobşte 
comisiei de supraveghere. Era o capodoperă despre cum să nu 
spui absolut nimic în cea mai confuză manieră posibilă, într-un 
milion de cuvinte sau mai mult. 

Totuşi, dacă cineva citea printre celebrele rânduri, aşa cum 
Trent făcea în fiecare seară, după cum Seagraves ştia foarte 
bine, paginile manualului mai dezvăluiau şi altceva: numele a 
patru agenţi americani sub acoperire, foarte activi, precum şi 
locaţiile de dincolo de ocean unde se aflau, totul codificat. 
Dreptul de furnizare a acestor nume şi adrese fusese deja 
vândut unei organizaţii teroriste bine finanţate care se pare că 
ar fi ciocănit la uşile oamenilor în trei ţări din Orientul Mijlociu şi 
le zburaseră capetele. Două milioane de dolari americani 
fuseseră viraţi într-un cont pe care niciun control bancar 
american nu îl auditase. Acum, treaba lui Trent era să mute 
numele furate la baza lanţului trofic. 

Afacerea înflorea pentru Seagraves. În timp ce numărul total 
al inamicilor Americii continua să crească, el vindea secrete 
teroriştilor musulmani, comuniştilor din America de Sud, 
dictatorilor din Asia, şi chiar unor state membre ale Uniunii 
Europene. 

— Lectură plăcută, zise Trent, referindu-se la dosarul pe care 
tocmai i-l dăduse. 

Acel dosar conţinea identitatea criptată a numelui „furtună cu 
fulgere şi trăsnete” care îi era oferită lui Seagraves odată cu 
scopurile şi motivele acţiunii. 

În aceeaşi seară, târziu, la el acasă, Seagraves cercetă 
numele şi începu să plănuiască totul în stilul lui metodic. Dar de 
data asta va apela la ceva mult mai subtil decât o puşcă dotată 
cu lunetă. În cazul de faţă, preţioasele informaţii ale lui Trent 
privind ţinta simplificau foarte mult lucrurile. Seagraves ştia pe 


cine să sune. 
CAPITOLUL 
5 


Într-o dimineaţă limpede şi răcoroasă, la ora şase şi jumătate 
fix, în Washington D.C., uşa din faţă a casei cu trei niveluri 
aparţinându-i lui Jonathan DeHaven se deschise, iar el ieşi, 
îmbrăcat într-o jachetă de tweed gri, asortată cu o cravată bleu- 


pal şi pantaloni negri. DeHaven era un tip înalt, care se ţinea 
bine la cei cincizeci şi cinci de ani ai săi, şi îşi purta părul 
argintiu pieptănat cu grijă. Inspiră aerul proaspăt şi rămase în 
loc câteva momente, uitându-se lung la şirul de case vechi şi 
impunătoare de pe strada sa. 

DeHaven era departe de a fi cea mai bogată persoană din 
împrejurimi, unde preţul mediu pentru o casă impozantă de 
cărămidă era de câteva milioane de dolari. Din fericire, el 
moştenise această clădire de la părinţii săi care fuseseră 
suficient de inspirați, încât să fie unii dintre primii investitori în 
cea mai selectă agenţie imobiliară din D.C. Chiar dacă o mare 
parte din agoniseala lor se risipise în acte caritabile, singurul 
copil al familiei DeHaven primise o sumă apreciabilă de bani 
care să-i rotunjească acestuia veniturile, adăugându-se la 
salariul său guvernamental şi înlesnindu-i satisfacerea unor 
capricii. 

Dacă norocul îi permisese lui DeHaven să-şi trăiască viaţa fără 
să ducă grija zilei de mâine, asta nu era valabil în cazul altor 
rezidenţi de pe Good Fellow Street. De fapt, unul dintre vecinii 
săi era un negustor al morţii - despre care totuşi DeHaven 
presupunea că termenul politic corect era „contractor al 
Apărării”. 

Bărbatul, Cornelius Behan - îi plăcea să i se spună C.B. -, trăia 
într-un spaţiu cât cel al unui palat, ocupând două clădiri 
originale care constituiau un imens ansamblu de o mie cinci 
sute de metri pătraţi. DeHaven auzise zvonuri cum că acest 
lucru fusese realizat, în această zonă istorică aflată sub control 
strict, cu ajutorul unor şpăgi bine plasate. Această casă se putea 
lăuda că are un lift de patru persoane şi, de asemenea, avea un 
spaţiu separat, dedicat servitorilor în care, în prezent, chiar 
locuiau servitorii. 

Behan aducea aici femei ridicol de frumoase, la ore ciudate, 
având totuşi decenţa să aştepte ca soţia lui să plece din oraş, de 
cele mai multe ori la cumpărături în vreun oraş din Europa. 
DeHaven era sigur că femeia aceasta frivolă îşi înşela bărbatul şi 
că se distra flirtând de cealaltă parte a Atlanticului. Ideea 
aceasta îi evoca imaginea unei doamne elegante, atrăgătoare, 
călărită de un tânăr amant francez, în timp ce stătea cocoţată, 
goală, pe o enormă masă de sufragerie, în stil Ludovic al XVI- 
lea, iar muzica de fundal era Bolero. „Şi bravo ţie”, se gândi 


DeHaven. 

Alungă toate gândurile care o priveau pe păcătoasa lui 
vecină, şi porni la muncă, în pas vioi, aproape ţopăind. Jonathan 
DeHaven ocupa postul de director al Departamentului de 
Colecţii Speciale şi Cărţi Rare al Bibliotecii Congresului, 
deținătoarea celor mai rare şi mai valoroase cărţi din lume şi era 
nespus de mândru de acest lucru. Bineînţeles că francezii, 
italienii şi britanicii puteau să se îndoiască de asta, însă 
DeHaven era convins că versiunea americană era cea mai bună. 

Parcurse pe jos circa două sute cincizeci de metri, mergând 
pe trotuarele pavate neregulat, cu mersul acela sigur, învăţat de 
la mama sa, care îi organizase cu meticulozitate fiecare pas al 
vieţii lui. Cu o zi înainte ca ea să moară, DeHaven nu fusese 
întru totul sigur dacă nu cumva mama lui, o femeie extrem de 
energică, nu avea să lipsească de la propria înmormântare şi să 
se ridice direct la ceruri, unde să pretindă să fie lăsată să pună 
lucrurile la punct. Ajuns la un colţ de stradă, se sui într-un 
autobuz aglomerat şi se aşeză pe scaun lângă un tânăr murdar 
de praf de ciment şi care ţinea între picioare o ladă frigorifică 
portabilă. Douăzeci şi cinci de minute mai târziu, DeHaven 
cobori din autobuz, într-o intersecţie aglomerată. 

Traversă strada către o cafenea mică, unde de regulă, 
dimineaţa, îşi lua ceaşca de cafea însoţită de un croasant, şi 
citea The New York Times. Ca de obicei, titlurile de articole 
sunau foarte trist. Războaie, uragane, posibile pandemii de 
gripă, terorism - suficient cât să vrei să te strecori în propria 
casă şi să baţi uşile în cuie. Unul dintre articole semnala 
nereguli în sferă afacerilor din domeniul militar. Erau acuzaţii de 
mită şi corupţie între politicieni şi producători de arme. „Vai, ce 
şocant!” Un scandal legat de dolarii plătiţi de corporaţii unor 
politicieni provocase deja căderea fostului preşedinte al Camerei 
Reprezentanţilor. Apoi succesorul său, Robert Bradley, fusese 
ucis cu brutalitate la Clubul Federalist. Crima rămăsese 
neelucidată, deşi un grup terorist naţional, absolut necunoscut 
până atunci şi care se autointitula „Americanii împotriva 1984” - 
o referire clară la capodopera lui Orwell despre fascism -, îşi 
asumase responsabilitatea nefericitului eveniment. Investigaţiile 
făcute de poliţie nu mergeau deloc bine, cel puţin din câte relata 
mass-media. 

Din când în când, DeHaven arunca iute câte o scurtă privire 


pe fereastra cafenelei către angajaţii guvernamentali care 
mergeau cu paşi hotărâți de-a lungul străzii, având scopuri 
măreţe, fiind gata să cucerească lumea; sau către un senator 
mai timid. „Chiar e un loc neobişnuit”, se gândi el. Aici puteai da 
peste adevăraţi cruciați alături de profitori mizerabili, tot felul de 
idioţi sau intelectuali, de foşti - nefericiţi - deținători ai unor 
înalte poziţii ale puterii. Era singurul mare oraş din Statele Unite 
care putea să declare război, să crească taxele federale pe venit 
sau să reducă beneficiile asigurărilor sociale. Deciziile luate în 
aceşti câţiva kilometri pătraţi plini de monumente şi de imitații 
caraghioase făceau întregi legiuni de oameni furioşi sau euforici, 
şi aceste tabere se schimbau în funcţie de cine deţinea la un 
moment dat controlul asupra guvernului. Şi luptele, răsturnările 
de situaţie, conspiraţiile concepute şi apoi împlinite astfel încât 
puterea să rămână în aceleaşi mâini sau să fie recâştigată de 
alţii - toate acestea consumau şi ultimul strop de energie pe 
care oameni atât de talentaţi şi de-a dreptul strălucitori îl mai 
puteau dărui. Acest mozaic de răsturnări şi de eterne schimbări 
avea prea multe piese detaşabile, care se mişcau frenetic, astfel 
încât cineva din afară nu avea cum să se apropie şi să înţeleagă 
cu adevărat ce se petrecea. Era ca o grădiniţă letală fără de 
sfârşit. 

Câteva minute mai târziu, DeHaven urca apăsat treptele largi 
ale masivei construcţii care adăpostea Biblioteca Congresului 
din Clădirea Jefferson. Semnă de primire pentru cheile de la 
uşile securizate şi apoi urcă la etajul doi, îndreptându-se rapid 
spre camera LJ239. Aici se afla sala de lectură a cărţilor rare şi 
cele câteva încăperi-seif în care erau păstrate cele mai multe 
dintre comorile de hârtie ale naţiunii. Printre bogăţiile bibliofile 
se număra un exemplar original tipărit din Declarația de 
Independență pe care Părinţii Fondatori o redactaseră la 
Philadelphia, în timpul marşului către libertate pornit împotriva 
dominaţiei engleze. „Ce ar gândi ei oare acum despre acest 
loc?” 

Descuie uşile masive de la intrarea în sala de lectură şi le 
deschise larg, fixându-le ca să nu se închidă la loc. Apoi îndeplini 
complicata procedură de verificare a cardului electronic care îi 
permitea să intre în sală. DeHaven era întotdeauna prima 
persoană care sosea aici, în fiecare zi. Cu toate că îndatoririle 
sale specifice îl ţineau departe de sala de lectură, DeHaven avea 


o relaţie simbiotică deplină cu vechile cărţi, lucru care i s-ar fi 
părut inexplicabil unui amator, dar care era o chestiune imediat 
înţeleasă de un bibliofil sau chiar şi de cineva oarecum 
dependent de carte. 

Sala de lectură nu era deschisă la sfârşit de săptămână, ceea 
ce îi permitea lui DeHaven să se plimbe cu bicicleta, să 
achiziţioneze cărţi rare pentru colecţia sa personală sau să 
cânte la pian. Era o abilitate pe care o deprinsese sub 
îndrumarea atentă a tatălui său, a cărui ambiţie de a deveni 
pianist se spulberase când îşi dăduse seama că nu era destul de 
talentat. Din nefericire, nici fiul nu era. Cu toate acestea, chiar şi 
după moartea tatălui său, DeHaven continuase să cânte pentru 
propria plăcere. În ciuda unor nemulțumiri generate de codul lor 
strict de maniere, el îşi ascultase aproape întotdeauna părinţii. 

De fapt, doar o singură dată făcuse ceva împotriva dorințelor 
lor, însă fusese o abatere gravă. Se căsătorise cu o femeie cu 
aproape douăzeci de ani mai tânără decât el, o doamnă care era 
departe de rangul lui sau cel puţin aşa susţinuse mama lui. Atât 
îl bătuse la cap până când, un an mai târziu, anulase mariajul. 
Totuşi, nicio mamă nu ar trebui să meargă până acolo încât să-l 
forţeze pe fiul ei să o părăsească pe femeia iubită, nici să îl 
amenințe că îl dezmoşteneşte. Însă mama lui nu ezitase să-i 
spună că va vinde colecţia de cărţi rare pe care cândva îi 
promisese că i-o va lăsa lui. Totuşi, el ar fi trebuit să fie capabil 
să i se împotrivească, să-i spună să nu se mai bage. La asta se 
gândea acum, dar, desigur, era mult prea târziu. Dacă ar fi avut 
coloană vertebrală cu ani în urmă... 

DeHaven oftă melancolic, în timp ce îşi deschidea nasturii 
jachetei şi îşi netezea cravata. Era foarte posibil ca acelea să fi 
fost cele mai fericite douăsprezece luni din viaţa lui. Nu mai 
întâlnise niciodată până atunci o persoană ca ea, şi era sigur că 
nici nu va mai întâlni. „Şi totuşi am lăsat-o să-mi scape doar 
pentru că maică-mea m-a împins s-o fac.” li scrisese acelei 
femei la câţiva ani după aceea şi îşi ceruse iertare cum putuse 
mai bine. Îi trimisese bani, bijuterii, diverse obiecte exotice din 
călătoriile lui prin toată lumea, însă nu-i ceruse niciodată să se 
întoarcă la el. Nu, nu făcuse asta niciodată, dar ar fi trebuit? Ea 
îi scrisese de câteva ori, după care scrisorile şi pachetele pe 
care i le trimitea el i se întorseseră nedesfăcute. După ce mama 
lui murise, el se gândise să o caute. Insă în final se hotărâse că 


era prea târziu, într-adevăr, el n-o mai merita. 

inspiră adânc, îşi puse cheile de la uşă în buzunar şi privi 
atent de jur împrejurul sălii de lectură. lIncăperea, în stil 
georgian, la fel ca grandiosul Independence, avea un efect 
instantaneu de calmare. Lui DeHaven îi plăceau mai ales 
abajururile arămii ale lămpilor care se aflau pe fiecare masă. Işi 
trecu palma peste una dintre ele, ca o mângâiere plină de 
afecţiune, iar amintirea pierderii singurei femei care reuşise să-l 
facă pe de-a-ntregul fericit începu să se estompeze. 

DeHaven merse de-a curmezişul sălii şi scoase cardul de 
securitate, îl flutură în faţa computerului de acces, clătină din 
cap către camera de supraveghere fixată în perete, deasupra 
uşii, şi intră. Să vină aici în fiecare dimineaţă devenise un ritual 
zilnic. Îl ajuta să îşi reîncarce bateriile, să-şi amintească faptul 
că tot ce conta cu adevărat erau cărţile. 

Îşi petrecu ceva timp în venerabila Sală Jefferson, frunzărind 
un exemplar din scrierile lui Tacitus, un autor latin pe care cel 
de-al treilea preşedinte al Statelor Unite îl admirase. Apoi folosi 
una dintre chei ca să intre în camera Lessing J. Rosenwald, unde 
incunabulele şi codicele donate de Rosenwald, fostul şef al 
companiei Sears, Roebuck, stăteau alături de alte scrieri pe 
rafturile de metal, aici spaţiul având o temperatură controlată 
timp de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile 
din şapte, cu costuri dintre cele mai mari. Deşi biblioteca 
funcţiona cu un buget destul de limitat, temperatura constantă 
de 15,5 grade Celsius şi umiditatea medie de 68 de procente ar 
fi putut permite ca aceste cărţi rare să supravieţuiască încă vreo 
câteva sute de ani. 

DeHaven ar fi avut nevoie de sume în plus de la bugetul 
federal care alocase dintotdeauna mai mulţi bani războiului 
decât unor scopuri paşnice. Cu numai o fracțiune din costul unei 
rachete, el ar fi putut să achiziţioneze pe piaţa liberă fiecare 
lucrare de care biblioteca avea nevoie ca să-şi îmbogăţească 
colecţia de cărţi rare. Deşi politicienii credeau că armele 
mențineau siguranţa, de fapt cele care o făceau erau cărţile iar 
asta dintr-un motiv simplu. Ignoranţa era cauza războaielor, iar 
oamenii care citeau mult rareori puteau fi ignoranţi. Poate că 
era o gândire cam simplistă, însă DeHaven chiar credea în ea. 

În timp ce privea volumele de pe rafturi, DeHaven se gândea 
la colecţia lui de cărţi, de-acasă, aflată într-o încăpere-seif, la 


subsol. Nu era o colecţie mare, însă era mulţumitoare. DeHaven 
credea că orice om trebuie să colecţioneze ceva; lucrul ăsta te 
făcea să te simţi mai viu, mai conectat la lume. 

După ce verifică vreo câteva cărţi care tocmai sosiseră de la 
Departamentul de restaurare, urcă scările înapoi către 
încăperea care dădea în sala de lectură. Aici se păstra o colecţie 
foarte veche de cărţi medicale americane. lar la mezanin, chiar 
deasupra locului unde se afla el acum, era depozitată o colecţie 
de cărţi pentru copii. Se opri şi îşi puse palma cu drag pe capul 
unui mic bust de bărbat care stătea pe colţul unei mese de mult 
timp, nimeni nu-şi mai amintea de când. 

La scurt timp după aceea, Jonathan DeHaven se prăbuşi într- 
un fotoliu, pe moarte. Nu era o moarte uşoară sau lipsită de 
durere, după cum indicau convulsiile şi ţipetele surde pe care le 
scotea în timp ce viaţa îi părăsea corpul. In mai puţin de treizeci 
de secunde, căzu întins pe podea, la o distanţă de numai şase 
metri de locul unde îl apucase criza. Părea că se holbează la o 
colecţie de poveşti cu fete îmbrăcate pentru ceai şi purtând 
pălării. 

Muri fără să ştie ce anume îl ucisese. Trupul nu îl trădase; era 
într-o stare de sănătate perfectă. Nimeni nu îi provocase vreo 
rană, şi nici vreo otravă nu îi atinsese buzele; de fapt, fusese 
complet singur. 

Şi totuşi, Jonathan DeHaven murise. 


La aproximativ 40 de kilometri distanţă, acasă la Roger 
Seagraves sună telefonul. Era raportul meteorologic: prognoza 
anunţa soare şi cer senin. Seagraves îşi termină micul dejun, îşi 
luă geanta şi plecă la lucru, îi plăcea la nebunie să-şi înceapă 


ziua cu dreptul. 
CAPITOLUL 
6 


Caleb Shaw intră în sala de lectură a bibliotecii de cărţi rare şi 
se îndreptă spre biroul său de lângă peretele din spate, unde îşi 
ţinea rucsacul şi casca de biciclist. Se opri o clipă ca să îşi 
desfacă pantalonii pe care şi-i strânsese în jurul gleznei ca să-i 
protejeze de lanţul bicicletei, apoi se aşeză pe scaun. Avea o 
grămadă de treabă în dimineaţa aceea. Cu o zi înainte, un 
respectat savant american ceruse mai mult de şase sute de 


volume ca să întocmească o bibliografie complexă, iar treaba lui 
Caleb, în calitate de cercetător specialist, era să i le aducă. Deja 
căutase numerele de înregistrare ale cărţilor, iar acum urma 
solicitanta sarcină de adunare a lor de pe rafturi. 

Işi netezi părul cenuşiu ciufulit şi îşi mai lărgi o idee cureaua. 
Caleb avea o bicicletă uşoară; în ultimul timp, se simţea 
inconfortabil din pricină că se îngrăşase, mai ales în jurul taliei. 
Spera că venind cu bicicleta la serviciu va reuşi să mai 
slăbească. Evita orice angajare într-o dietă strictă, pentru că îi 
plăceau la nebunie vinul şi mâncarea copioasă. Caleb se 
mândrea cu faptul că nu văzuse niciodată interiorul unei săli de 
gimnastică după ce absolvise liceul. 

Se îndreptă către intrarea în camera-seif, arătă cardul de 
securitate şi apoi împinse uşa. Odată ce intră, Caleb fu oarecum 
surprins când nu-l văzu pe Jonathan DeHaven când intră. 
Bărbatul sosea întotdeauna primul, înaintea oricui altcuiva, iar 
uşa de la sala de lectură fusese descuiată. Totuşi, Caleb se 
gândi că poate directorul se afla în biroul său sau poate că era 
în camera-seif. 

— Jonathan! strigă el, dar nu primi niciun răspuns. 

Se uita la lista pe care o ţinea în mână. Această treabă avea 
să-i ocupe cu siguranţă întreaga zi, dacă nu cumva chiar mai 
mult. Luă un cărucior de lângă perete şi se apucă de lucru, 
trecând metodic prin fiecare încăpere unde se aflau cărţile de 
care avea nevoie. După o jumătate de oră, se întoarse să ia cea 
de-a doua listă, când o femeie care îi era colegă intră în sala de 
lectură. 

Schimbară câteva cuvinte, după care el se întoarse în 
încăperea-seif. Era foarte răcoare înăuntru şi îşi aduse aminte că 
îşi lăsase, cu o zi înainte, puloverul într-o încăpere de la etajul 
patru. Tocmai voia să ia liftul şi să urce, când, aruncând o privire 
spre abdomenul rotunjor, se hotărî că ar fi mai bine să o ia pe 
scări; şi chiar alergă pe ultimele trepte. Trecu pe lângă colecţia 
de cărţi medicale, o luă din nou la fugă pe scări şi ajunse la 
mezanin. Traversă holul către locul în care ştia că îşi lăsase 
puloverul. 

Când zări trupul lui Jonathan DeHaven zăcând pe podea, lui 
Caleb Shaw i se tăie respiraţia şi, şocat, leşină. 


Bărbatul înalt, slab şi musculos ieşi din căsuţă în curtea 


cimitirului unde lucra ca îngrijitor. Era o grămadă de treabă de 
făcut, pentru a li se asigura celor morţi un loc bine întreţinut. În 
mod ironic, el însuşi locuia „oficial” într-un cavou din Cimitirul 
Naţional Arlington, iar mulţi dintre foştii lui colegi din guvern ar 
fi fost surprinşi să afle că încă mai era în viaţă. De fapt, el însuşi 
era surprins că nu murise. Agenţia pentru care lucrase încercase 
din răsputeri să-l asasineze, nu din alt motiv decât acela că el 
nu mai voise să ucidă pentru guvern. 


Văzu cu coada ochiului mişcările creaturii aflate la colţ şi se 
asigură că nimeni nu privea dinspre clădirea de apartamente din 
apropiere. Apoi, cu o mişcare fluidă, scoase cuțitul de la centura 
pantalonilor şi se întoarse. Târându-se înainte, ţinti şi aruncă 
lama. Privi şarpele care se contorsiona, când cuțitul îl nimeri în 
cap, fixându-l la pământ. Nenorocita jivină fusese cât pe ce să-l 
muşte de două ori, cu o săptămână în urmă, stând ascuns în 
iarbă. După ce îl omori, scoase cuțitul din pământ, îl şterse, şi 
puse şarpele în containerul de gunoi. 

Deşi nu i se întâmpla des să-şi folosească vechile aptitudini, 
câteodată îi era la îndemână s-o facă. Din fericire totuşi, zilele în 
care stătea în aşteptare pentru ca o ţintă să intre în raza lui de 
acţiune erau departe în trecut. Cu toate astea, viaţa lui actuală 
era influenţată de trecutul său, începând chiar cu numele. 

Nu-şi mai folosea vechea identitate, John Carr, de peste 
treizeci de ani. Era cunoscut de zeci de ani drept Oliver Stone. 
Işi schimbase numele pe de-o parte pentru că voia să-i deruteze 
pe cei din agenţie dacă ar fi vrut să-i dea de urmă, iar pe de altă 
parte, pentru că era un act de dispreţ la adresa guvernului care 
era prea puţin onest cu cetăţenii. De câteva zeci de ani păstrase 
un mic cort în Lafayette Park, aproape de Casa Albă, unde 
activa ca una dintre consecventele „persoane protestatare”. Pe 
pancarta de lângă cortul lui scria simplu „Vreau adevărul”. 
Pentru a-şi atinge scopul, conducea o mică organizaţie 
neoficială de „câini de pază”, numită Camel Club, care urmărea 
să oblige guvernul să conştientizeze responsabilităţile pe care le 
avea faţă de poporul său. Şi era cunoscut ca unul care se 
gândea la unele teorii ale conspirației din când în când. 

Alţi membri ai clubului, Milton Farb, Reuben Rhodes şi Caleb 
Shaw, nu deţineau putere şi nici influenţă; şi totuşi, ei îşi ţineau 
urechile şi ochii deschişi. Era remarcabil câte se puteau face 


dacă cineva era un observator constant şi loial, iar apoi se 
acţiona pe baza observaţiilor, cu mult curaj şi ingeniozitate. 

Se uită la cerul care promitea ca mai târziu să plouă. O boare 
de vânt îi ciufuli părul alb, care îi cădea până la umeri. Înainte îşi 
lăsa barba să crească în dezordine până la piept. Acum se rădea 
la fiecare câteva zile. Şi părul, şi barba suferiseră modificări, 
astfel încât să-l ajute să rămână în viaţă în timpul ultimei sale 
aventuri de la Camel Club. 

Stone aruncă nişte buruieni într-un coş, apoi se ocupă de 
mormântul vechi care constituia locul de odihnă al unui 
important predicator afro-american care îşi pierduse viaţa 
luptând pentru libertate. Era ciudat - medita Stone - că cineva 
trebuia să lupte pentru libertate în cea mai liberă ţară de pe 
pământ. Privind de jur împrejurul cimitirului Mt. Zion, oprindu-se 
la mormântul celui care păstorise sclavii către libertate, fu 
copleşit de admiraţie faţă de remarcabilele persoane care îşi 
dormeau somnul de veci în acel loc. 

In timp ce muncea, asculta ştirile la un radio portabil pe care 
îl pusese direct pe pământ, alături de el. Crainicul tocmai 
începuse să vorbească despre moartea a patru legături ale 
Departamentului de Stat în Irak, India şi Pakistan, în incidente 
independente unul de celălalt. 

„Legături ale Departamentului de Stat?” Stone ştia ce 
însemna asta. Serviciile operative de informaţii ale Statelor 
Unite aveau agenţi sub acoperire, iar aceştia fuseseră ucişi. 
Oficial, acest lucru era ascuns, publicul nu ştia nimic; aşa fusese 
mereu. Stone era mândru de faptul că se menţinuse la curent cu 
toate evenimentele geopolitice de la nivel înalt. Pentru munca 
sa, pe lângă salariu, biserica îi punea la dispoziţie şi trei 
cotidiene. El decupa multe articole şi le lipea în jurnalul lui. În 
acelaşi timp, îşi folosea experienţa ca să discearnă care era 
adevărul ascuns în spatele cuvintelor sucite. 

Telefonul său celular sună şi îi tulbură aceste gânduri. 
Răspunse, ascultă şi nu puse nicio întrebare. Apoi o luă la fugă. 
Prietenul său Caleb Shaw, membru al Camel Club, era în spital, 
iar un alt bărbat care lucra la Biblioteca Congresului fusese găsit 
zăcând mort. In graba lui, Stone uită să mai închidă porţile prin 
care ţâşnise. 

Oricum, morţii înțelegeau fără îndoială că viii aveau prioritate. 


CAPITOLUL 
7 


Caleb Shaw zăcea într-un pat de spital; nu contenea să clatine 
uşor din cap. In jurul lui erau ceilalţi membri ai Camel Club. 
Reuben Rhodes avea aproape şaizeci de ani, peste 1,80 şi 
constituţia unui fotbalist. Părul său negru şi ondulat îi ajungea 
până la umeri, ochii îi erau melancolici, iar barba încâlcită îl 
făcea să arate ca un nebun - ceea ce, ocazional, era foarte 
aproape de adevăr. Milton Farb avea părul lung şi rar, şi o faţă 
ca de înger, fără riduri, care îl făcea să pară mult mai tânăr 
decât cei patruzeci şi nouă de ani pe care îi avea. 

Reuben era un veteran decorat al Războiului din Vietnam şi 
fost angajat al Agenţiei de Informaţii a Armatei, şi în prezent 
lucra ca docher, după ce cariera sa militară deraiase din cauza 
băuturii, a drogurilor şi a invectivelor la adresa războiului pe 
care le profera fără pic de discreţie. Urmase o cură de 
dezalcoolizare, cu ajutorul lui Oliver Stone, care se întâmplase 
să dea peste el în Cimitirul Naţional Arlington, unde Reuben 
zăcea, absolut neceremonial, împietrit, sub un arțar. 

Milton fusese un copil supradotat, cu nenumărate abilităţi 
intelectuale. Părinţii săi munceau într-un circ ambulant în care 
calităţile mentale ale fiului lor erau stimulate în atmosfera aceea 
bizară a spectacolelor. In ciuda acestui fapt, el făcuse colegiul şi 
se angajase la Institutul Naţional al Sănătăţii. Totuşi, suferind de 
tulburări obsesiv-compulsive şi de alte afecţiuni mintale, lumea 
se prăbuşea adesea în jurul lui. Fusese destituit, iar starea lui 
mintală era într-o formă atât de proastă, încât un judecător 
hotărâse ca el să fie dat în grija unei instituţii de specialitate. 

Tot Oliver Stone îi venise în ajutor. Pe atunci lucra ca îngrijitor 
la spitalul psihiatric al cărui pacient era Milton. Dându-şi seama 
de remarcabilele abilităţi ale acestuia, printre care se număra o 
memorie fotografică excelentă, Stone îl trimisese pe jumătate 
sedat să participe la jocul Jeopardy! unde îi învinsese pe toţi 
concurenţii şi câştigase o mică avere. Ani întregi de consiliere 
psihiatrică şi de tratament medicamentos îi permiseseră să ducă 
apoi o viaţă relativ normală. Acum avea o afacere lucrativă: 
proiecta site-uri web pentru corporaţii. 

Stone se sprijini de perete, cu braţele încrucişate în faţă, 
privindu-şi prietenul care stătea întins pe pat. 


Cu două doctorate la activ, unul în domeniul ştiinţelor politice, 
iar celălalt în literatura secolului al XVIII-lea, Caleb Shaw lucra la 
Biblioteca Congresului, la secţiunea de cărţi rare, de peste zece 
ani. Necăsătorit şi fără copii; biblioteca, împreună cu câţiva 
prieteni, constituia pasiunea vieţii sale. 

Caleb trecuse şi el prin vremuri mai grele. Pierduse un frate 
mai mare în Vietnam, iar părinţii săi muriseră în mod tragic într- 
un accident de avion, cu peste cincisprezece ani în urmă. Stone 
îl întâlnise pe Caleb într-un moment în care acesta se afla în 
culmea disperării, când era pe cale să îşi piardă orice dorinţă de 
a continua să trăiască. Stone se împrietenise cu el, îl prezentase 
proprietarului unui magazin de cărţi care avea mare nevoie să-şi 
angajeze un ajutor, iar Caleb ieşise treptat din starea de 
depresie datorită dragostei pe care o avea pentru cărţi. „Se pare 
că am ajuns să colecţionez tot felul de cazuri disperate, gândea 
Stone despre sine însuşi. Deşi şi eu păream a fi unul dintre ele.” 
Într-adevăr, le datora prietenilor săi tot atât de mult pe cât 
aceştia îi datorau lui, dacă nu cumva chiar mai mult. Dar Caleb, 
Reuben şi Milton nu ar fi putut supravieţui fără el - Stone ştia 
foarte bine acest lucru. După ani de zile în care fusese implicat 
în acţiuni distructive, Stone îşi petrecuse ultimii treizeci de ani ai 
vieţii căutând să-şi răscumpere greşelile. După socoteala lui, 
încă mai avea de ispăşit. 

Stone fu întrerupt din reverie de intrarea lui Alex Ford, un 
veteran al Serviciilor Secrete, care îi ajutase mult în trecut şi 
care fusese numit membru de onoare al clubului, datorită 
faptelor bune pe care le făcuse. 

Ford stătu cam o jumătate de oră şi se simţi uşurat să afle că 
amicul Caleb se va face bine. 

— Ai grijă de tine, Caleb, spuse, şi sună-mă dacă ai nevoie de 
ceva. 

— Cum merg lucrurile la WFO? îl întrebă Stone, referindu-se la 
Biroul Serviciilor din Washington. 

— Prea multe lucruri de făcut. Elementele criminale sunt 
extrem de active. 

— Sper că te-ai refăcut complet după ultima noastră 
aventură. 

— N-aş spune despre o posibilă apocalipsă globală că ar fi o 
aventură. Nu cred că mă voi reface vreodată complet. 

După ce Alex Ford plecă, Caleb se întoarse către ceilalţi. 


— A fost cu adevărat oribil, spuse el. Pur şi simplu zăcea acolo 
pe podea. 

— lar tu ai leşinat? întrebă Stone, fixându-şi prietenul cu 
privirea. 

— Cred că da. Ştiu că trecusem de colţ, îmi căutam puloverul. 
Şi l-am văzut. Doamne, aproape că m-am împiedicat de el. l-am 
văzut ochii. Mi s-a golit mintea. Am simţit o gheară în piept. Am 
simţit-o atât de rece... Am crezut că voi face un atac de cord. Și 
apoi n-am mai ştiut nimic. 

Reuben îi puse o mână pe umăr lui Caleb. 

— Oricine ar fi avut aceeaşi reacţie. 

Milton începu să turuie: 

— Fundaţia Naţională de Psihiatrie anunţă că descoperirea 
unui cadavru este un eveniment foarte traumatizant, pe locul al 
doilea ca intensitate dintre toate experienţele prin care i se 
poate întâmpla unui om să treacă. 

Reuben ridică din sprâncene auzind acest comentariu. 

— Şi care este pe locul întâi? Să-ţi descoperi partenerul în pat 
cu o maimuţă, având asupra sa un borcan de sos Cheez Whiz 
expirat? 

— Îl cunoşteai bine pe DeHaven? îl întrebă Stone pe Caleb. 

— Da. E cu adevărat tragic. Era într-o formă excelentă. 
Tocmai îşi făcuse analizele complete la inimă, la Spitalul 
Hopkins. Dar bănuiesc că oricine poate face un atac de cord. 

— Asta a fost? Un atac de cord? se miră Stone. 

Caleb nu părea să fie sigur. 

— Ce altceva ar fi putut să fie? Poate un atac cerebral? 

— Statistic vorbind, probabil că a avut un atac de cord, 
adăugă Milton. Este principala cauză a aşa-numitelor morţi 
subite, în această ţară. De fapt, oricare dintre noi poate să 
păţească asta în orice clipă, şi să moară chiar înainte de a cădea 
pe podea. 

— La dracu', Milton, replică Reuben. Chiar trebuie să fii atât 
de încurajator? 

— Până nu aflăm rezultatele autopsiei, nu putem decât să 
facem speculaţii, sublinie Stone. Dar nu ai zărit pe nimeni acolo, 
nu? 

Caleb îşi ridică privirea către prietenul său. 

— Nu. 

— Dar ţi-ai pierdut cunoştinţa destul de repede, aşa că n-ai fi 


avut timp să observi pe cineva în zonă, la etajul patru. 

— Oliver, dar nu poţi să pătrunzi în încăperile-seif fără să ai un 
card de trecere. Ca să nu mai spun că sunt instalate camere de 
luat vederi chiar la uşa principală. 

Stone părea gânditor. 

— Mai întâi, preşedintele Camerei Reprezentanţilor a fost ucis. 
lar acum, directorul Departamentului de Cărţi Rare moare în 
împrejurări misterioase. 

Reuben îl privi circumspect. 

— Mă îndoiesc că teroriştii şi-au luat drept ţintă pe iubitorii de 
cărţi, aşa că nu transforma asta într-o altă mare conspirație, din 
cauza căreia destinul omenirii se află într-un echilibru precar. Nu 
pot să înghit mai mult de-o poveste cu Armagedon pe lună, nu, 
mulţumesc! 

Ochii lui Stone sclipiră. 

— Bine, amânăm discuţia asta până când vom avea mai 
multe date. 

— Pot să te duc acasă, Caleb, zise Reuben. Sunt cu 
motocicleta. 

Mândria lui Reuben era motocicleta Indian din 1928, complet 
recondiţionată, cu un ataş cum rar mai vezi pe partea stângă. 

— Nu cred că-s pregătit pentru asta, Reuben. Caleb făcu o 
pauză, după care adăugă: Ca să fiu sincer, chestia aia mă 
îngrozeşte. 

O asistenţă intră grăbită-în salon, îi luă pacientului tensiunea 
şi îi băgă lui Caleb, în urechea stângă, un termometru. 

— Pot pleca acasă mai repede? o întrebă el. 

Ea scoase termometrul şi îl privi. 

— Temperatura a urcat aproape până la normal. Şi da, cred 
că doctorul tocmai scrie biletul de externare. 

În timp ce erau întocmite documentele lui Caleb, Stone îl 
trase deoparte pe Reuben. 

— Hai să-l supraveghem o perioadă de timp pe Caleb. 

— De ce? Chiar crezi că a păţit ceva? 

— Nu vreau să pățească ceva. 

— Tipul a murit din cauza unei boli coronariene, Oliver. Se 
întâmplă aşa ceva în fiecare zi. 

— Dar probabil că nu şi cuiva care tocmai şi-a făcut analizele 
la Spitalul Hopkins şi rezultatele sunt bune. 

— Da, dar putea să i se spargă un vas de sânge sau putea să 


cadă şi să i se fisureze craniul. Ai auzit ce a spus Caleb: tipul era 
absolut singur acolo. 

— După câte a putut Caleb să-şi dea seama, aşa e, însă el nu 
are cum să fie absolut sigur. 

— Dar cum rămâne cu camerele de luat vederi şi cardurile de 
trecere? protestă Reuben. 

— Da, sunt demne de luat în seamă, pentru că ele confirmă 
că Jonathan DeHaven era singur când a murit. Însă ele nu 
dovedesc că n-a fost omorât. 

— Haideee... cine să fi avut ceva cu bibliotecarul? întrebă 
Reuben. 

— Toţi avem duşmani. Singura diferenţă este că duşmanii 
unora sunt mai greu de găsit. 


CAPITOLUL 
8 


— Cum funcţionează? zise Leo Richter în căştile telefonului, 

după ce bătuse nişte numere apăsând puternic pe taste. 
_ Se afla în maşina sa, în faţa unui bancomat din Beverly Hills. 
Intr-o dubă parcată dincolo de stradă, Tony Wallace, până nu 
demult un vânzător necinstit într-un butic, se uita la un ecran de 
video aflat în faţa lui. 

— Minunat! Am prins o imagine perfectă a degetelor tale 
introducând PIN-ul şi am şi o imagine de aproape cu faţa 
cardului în timp ce e introdus în aparat. Dacă mărim imaginea şi 
o îngheţăm, pot să citesc toate datele de pe el. 

Cu o noapte înainte, demontaseră o cutie metalică conţinând 
broşuri ale băncii, situată alături de un bancomat, şi o 
înlocuiseră cu una făcută de Tony. Cu ceva timp în urmă 
furaseră o asemenea cutie de lângă un alt bancomat, iar Tony 
construise una identică în garajul casei închiriate în care 
Annabelle le permisese să stea. În interiorul cutiei false pentru 
broşuri, Tony plasase o cameră video fără fir, alimentată de o 
baterie, orientată câtre tastatura şi slotul cardului pentru 
bancomat. Camera trimitea fotografiile la o distanţă de până la 
o sută de metri, unde îşi parcaseră dubita. 

Ca rezervă, mai plasaseră un cititor de carduri, pe care Tony îl 
construise după modelul slotului cardului de bancomat. Era o 
replică perfectă, astfel încât nici chiar Annabelle nu-i putuse găsi 
un cusur. Acest dispozitiv captura toate numerele de pe card, 


inclusiv codul de verificare încorporat în banda magnetică, şi o 
trimitea unui receptor fără fir, aflat în dubiţă. 

Annabelle se afla lângă Tony. În faţa ei stătea Freddy Driscoll, 
cel care vânduse Rolexuri şi produse Gucci contrafăcute în 
Santa Monica, până când li se alăturase lui Leo şi lui Annabelle. 
Freddy era şi el înarmat cu o cameră video, orientată spre 
exterior, prin geamul fumuriu lateral al dubei. 

— Văd limpede maşinile care trec pe acolo şi numerele lor de 
înmatriculare, raportă el. 

— OK, Leo, spuse Annabelle în căşti. Pleacă de-acolo şi lasă 
banii adevăraţi să curgă. 

— Ştii, zise Tony, n-avem nevoie şi de camera aia de la 
bancomat pentru că avem deja cititorul de card. E în plus. 

— Uneori transmisia de la cititor nu e clară, zise Annabelle, 
uitându-se pe monitorul din faţa ei. lar dacă îţi lipseşte un 
număr, cardul este inutilizabil. În plus, camera ne dă informaţii 
pe care cititorul nu ni le dă. Facem asta o singură dată. Nu ne 
permitem să facem vreo greşeală. 

După două zile, se aflau în dubă în timp ce camera şi cititorul 
captau informaţii privind cardurile de debit şi de credit. 
Annabelle cupla informaţiile obţinute privind numerele de 
înmatriculare şi marca maşinilor care treceau pe aleea din faţa 
bancomatului. Apoi le încărca pe toate pe un laptop, într-o foaie 
de date. După care le ordona, după priorităţi. Spuse: 

— Bugatti Veyron, Saleen, Pagani, Koenigsegg, Maybach, 
Porshe Carrera GT şi Mercedes SLR McLaren primesc cinci stele. 

Leo glumi: 

— Dar Saturn, Kia şi Yugo? 

La capătul a două zile, se regrupară în casa închiriată. 

— Suntem pentru calitate, nu cantitate, spuse Annabelle. 
Treizeci de carduri. Asta e tot ce ne trebuie. 

Leo parcurse foaia de date. 

— Perfect, pentru că avem douăzeci şi unu de vehicule de 
cinci de stele şi nouă de patru stele şi toate se potrivesc cu 
numerele lor de card. 

— Doar în L.A. se poate întâmpla să existe două Bugatti 
Veyron care să meargă la acelaşi bancomat, comentă Tony. O 
mie de cai-putere, viteză de top de patru sute şi benzină care 
costă mai bine un dolar litrul. Vreau să spun, de unde naiba are 
cineva atâţia bani? 


— Fac acelaşi lucru pe care-l facem şi noi: fură de la alţii, zise 
Leo. Doar că în cazul lor, din motive obscure, legea spune că ei 
o fac legal. 

— M-am luptat cu legea, dar legea a câştigat, murmură Tony. 
Se uita la Annabelle şi la Leo. Voi aţi păţit-o vreodată? 

Leg începu să vânture un pachet de cărţi de joc. 

— Chiar e un tip haios, nu-i aşa? 

— Hei, cum de s-a întâmplat să le luaţi şi numărul de 
înmatriculare? întrebă Tony. 

— Nu ştii niciodată când se întâmplă să îţi pice în mână, 
răspunse vag Annabelle. 

Ea îl privi pe Freddy, care se ocupa de nişte dispozitive pe 
care le întinsese pe o masă mare, în camera alăturată. Printre 
ele se afla un morman de carduri de credit în alb şi o 
imprimantă termică. 

— Ai tot ce îţi trebuie? îl întrebă ea. 

El confirmă dând din cap, trecându-şi cu satisfacţie privirea 
peste toate obiectele de pe masă, apoi petrecându-şi degetele 
prin părul ca de bumbac. 

— Annabelle, tu ai organizat o operaţiune clasa întâi! 

În trei zile, Freddy fabrică treizeci de carduri false, cu grafica 
lor colorată, cu benzi magnetice pentru verificarea codului, pe 
verso, şi conţinând numele victimelor, precum şi numărul de 
cont, incrustate pe faţa lor. Ultima tuşă o constituia holograma, 
o măsură de securitate pe care băncile o foloseau încă de la 
începutul anilor 1980. Singura diferenţă era că holograma reală 
era încorporată în card, pe când cea falsificată era imprimată pe 
suprafaţa cardului, lucru pe care un bancomat nu era capabil să- 
| distingă. 

— Poţi să cumperi pe internet toate numerele de carduri de 
credite de care ai nevoie, remarcă Tony. Acolo se află adevăraţi 
profesionişti. 

Annabelle replică: 

— Şi îţi garantez că niciunul dintre aceste carduri „rapide” nu- 
i aparţine unui proprietar de Bugatti altfel decât din 
întâmplare... 

Leo se opri din amestecarea cărţilor de joc şi îşi aprinse o 
ţigară. 

— Probabil că a fost un profesionist, băiete, care ţi-a spus asta 
ca să nu faci pe isteţul şi să intri în competiţie cu el. Să evaluezi 


corect victima este regula numărul 1 pentru un începător. 

Tony spuse: 

— La dracu'! Să fi fost eu într-atât de prost? 

— Da, ai fost, spuse Annabelle. Bun, iată care-i planul. Se 
aşeză pe braţul unui fotoliu. Am închiriat maşini pentru noi toţi, 
sub nume false. Voi trei veţi lua câte opt carduri, iar eu voi lua 
şase şi asta înseamnă că am distribuit cele treizeci de carduri. 
Veţi merge fiecare la câte patruzeci de bancomate din zona 
metropolitană şi veţi face câte două tranzacţii la fiecare. Veţi 
alterna cardurile pe care le veţi folosi la bancomate. Astfel încât 
la final fiecare cont va fi fost accesat de zece ori. Am lista cu 
bancomatele. Am multiplicat-o, o să primiţi fiecare câte una. Am 
ales bancomatele cu acces direct din maşină, şi sunt aproape 
unul de celălalt. Ne vom deghiza, din cauza camerelor de luat 
vederi de la bancomate. Am haine pentru fiecare. 

— Dar există nişte sume-limită pe care le poţi scoate într-o zi 
dintr-un cont, zise Freddy. Tocmai ca măsură de protecţie 
împotriva cardurilor furate. 

Annabelle spuse: 

— În privinţa conturilor din care vom scoate noi, e cert că 
limita e foarte ridicată. Oamenilor care conduc maşini de şapte 
sute de mii de dolari nu le-ar plăcea ca la bancomat să li se 
impună o limită de trei sute de dolari. Contactele mele din bănci 
mi-au spus că suma care poate fi extrasă este de până la două 
mii cinci sute de dolari. Dar mai mult decât atât, cardurile 
contrafăcute ne dau acces la toate conturile, cecurile şi 
economiile victimelor. Dacă facem o depunere mai mare din 
contul de economii în cel curent, astfel încât să acopere suma 
pe care o scoatem, atunci pentru memoria bancomatului va 
însemna un plus şi va ridica limita sumei extrase din bancomat, 
oricare ar fi aceasta. 

— Deci, dacă facem o depunere de... să zicem cinci mii de 
dolari, din contul de economii în cel curent şi scoatem patru mii, 
această tranzacţie nu va fi niciodată înregistrată ca o extragere 
netă din contul curent, adăugă Leo. 

— Da. 

— Sigur e aşa? întrebă Tony. 

— Am făcut luna trecută o testare, la zece dintre cele mai 
importante bănci, şi a mers de fiecare dată. Există o scăpare a 
software-ului asupra căreia ei nu s-au oprit încă. Până când o 


vor face, noi putem realiza încasări foarte drăguţe. 

Leo zâmbi şi începu din nou să amestece cărţile de joc. 

— După lovitura pe care o vom da noi, fii sigur că se vor opri 
să studieze chestia asta. 

— De ce n-am face câte opt tranzacţii la fiecare bancomat, 
câte una pentru fiecare card? sugeră Tony. In felul acesta nu ar 
fi nevoie să dăm lovitura la atât de multe bănci. 

— Pentru că ar fi destul de ciudat ca tu să operezi pe opt 
carduri, în timp ce oamenii aşteaptă la coadă, după tine, zise 
Annabelle pe un ton care arăta nerăbdare. Cu două carduri, 
poate să pară că a fost ceva în neregulă şi eşti nevoit să mai 
introduci încă o dată cardul. 

— Ah, tineretul infractor, atât de superficial şi de neştiutor, 
mormăi Leo. 

Annabelle le dădu tuturor câte o agendă cu inele. 

— Găsiţi în ele PIN-ul fiecărui card şi suma exactă pe care 
trebuie să o transferați la fiecare bancomat din depozite şi apoi 
să o extrageri din fiecare cont. După ce terminăm, agendele 
trebuie arse. Se ridică, se duse către dulap şi îi aruncă fiecăruia 
dintre ei câte o geantă cilindrică. Hainele voastre sunt aici. După 
aceea, folosiţi geanta la căratul banilor. Se aşeză din nou jos. 
Aveţi zece minute pentru fiecare bancă. Vom menţine contactul 
permanent între noi. Dacă ceva pare ciudat într-un loc, îl săriţi şi 
vă duceţi la următorul. 

Freddy se uită la suma de dolari înscrisă în agenda sa. 

— Dar dacă oamenii nu au în cont sumele necesare să fie 
acoperite depozitele? Vreau să spun, chiar şi oamenii bogaţi au 
perioade în care ajung la fundul sacului. 

— Au bani gheaţă. Am verificat asta deja, zise Annabelle. 

— Cum? întrebă Tony. 

— Am sunat la băncile lor, am spus că sunt agent comercial şi 
am întrebat dacă economiile lor acoperă o achiziţie de 50 000 
de dolari. 

— Şi ţi-au spus? 

— Întotdeauna îţi spun, băiete, zise Leo. Trebuie doar să ştii 
cum să întrebi. Annabelle continuă: lar în ultimele două zile am 
vizitat casele fiecăreia dintre victime. După mine, fiecare casă 
valorează cel puţin cinci milioane. La una dintre case erau două 
Saleen. Aşa că dolarii vor fi acolo. 

— Le-ai vizitat casele? se miră Tony. 


— Aşa cum spunea doamna, plăcuţele de înmatriculare erau 
la îndemână, remarcă Leo. 

— Totalul va fi de nouă sute de mii, o medie de treizeci de mii 
pentru un card, adăugă Annabelle. Băncile unde dăm lovitura îşi 
fac socotelile privind bancomatele lor din douăsprezece în 
douăsprezece ore. Noi vom fi terminat cu mult înainte ca acest 
lucru să se întâmple, îl privi pe Tony. lar în cazul în care totuşi 
vreunul dintre noi e nevoit să scoată o sumă mai mică, la 
următorul va dubla ceea ce a ratat înainte. 

— Hei, exclamă Tony pe un ton de om jignit, trecându-şi 
degetele prin părul său atent aranjat. Asta e chiar distractiv. 

— E distractiv doar dacă nu vei fi prins, preciză Annabelle. 

— Deci vi s-a întâmplat să fiţi prinşi? întrebă din nou Tony. 

Ca răspuns, Annabelle zise: 

— Ce-ar fi să te apuci să citeşti ce scrie în agendă? Aşa, n-o să 
faci nicio greşeală. 

— E vorba doar de nişte bancomate. O să fie totul bine. 

— Nu era o întrebare, mai zise ea, pe un ton înţepat, apoi ieşi 
din cameră. 

— Ai auzit ce-a spus, băiete, spuse Leo, neîncercând mai 
deloc să-şi ascundă un rânjet de satisfacţie. 

Tony mormăi ceva în barbă şi părăsi încăperea. 

— Ştie să ţină lucrurile sub control, nu? remarcă Freddy. 

— Ai fi vrut să lucrezi cu cineva care nu poate asta? replică 
Leo. 

— Cine e, de fapt? 

— Annabelle, răspunse Leo. 

— Asta ştiu, dar care e numele celălalt? Sunt surprins că nu ni 
s-au întretăiat niciodată paşii până acum. Lumea escrocilor de 
înaltă clasă e destul de mică. 

— Dacă ar fi vrut ca tu să ştii asta, ţi-ar fi spus chiar ea. 

Freddy insistă: 

— Hai, Leo, voi ştiţi totul despre noi. Şi am făcut câteva 
cercetări. N-au dus nicăieri. 

Leo se gândi o clipă, apoi spuse încet: 

— Bine, dar trebuie să juri că vei lua cu tine în mormânt ceea 
ce îţi voi spune. lar dacă îi spui ei că ţi-am zis, voi nega, iar după 
aia te voi omori. Vorbesc foarte serios. 

Se opri, iar Freddy jură. 

— Numele ei este Annabelle Conroy, spuse Leo. 


— Paddy Conroy? întrebă Freddy imediat. Da, de e/am auzit. 
Presupun că au legătură unul cu celălalt. 

Leo aprobă din cap şi spuse tot încet: 

— E fata lui. Dar ăsta e un secret foarte bine păstrat. Multă 
lume nici nu ştie că Paddy a avut un copil. Uneori a lăsat-o pe 
Annabelle să treacă drept soţia lui. Destul de ciudat, dar ştii că 
aşa era Paddy. 

— N-am avut niciodată plăcerea să lucrez cu tipul ăsta, 
adăugă Freddy. 

— Mda... eu am avut plăcerea să lucrez cu bătrânul Paddy 
Conroy. A fost unul dintre cei mai buni escroci din generaţia lui. 
Şi unul dintre cei mai detestabili. 

Leo privi în direcţia în care Annabelle şi Tony o luaseră ca să 
iasă din cameră, iar vocea lui deveni şi mai şoptită. 

— Ai văzut cicatricea pe care o are sub ochiul stâng? Bătrânul 
i-a făcut-o. A căpătat-o pentru că a dat-o în bară în timp ce 
încercau să trişeze la ruletă într-un cazinou din Las Vegas. Avea 
cincisprezece ani, dar arăta de douăzeci şi unu. L-a costat pe 
bătrân trei miare. lar ea a plătit cu vârf şi îndesat pentru asta. ŞI 
n-a fost singura dată. Pot să-ţi spun asta cu siguranţă. 

— La dracu', zise Freddy. Să-i facă asta propriei fiice? 

Leo aprobă din cap. 

— Annabelle nu vorbeşte niciodată despre lucruri de-astea. Eu 
am aflat din altă sursă. 

— Aşa, şi după aia tot ai mai lucrat cu ei. A 

— Daaa... cu Paddy şi cu nevastă-sa, Tammy. Invârteam nişte 
afaceri bune pe vremea aia. Paddy m-a învăţat jocul ăla cu trei 
cărţi. Dar Annabelle este o escroacă mai bună decât bătrânul. 
Mai bună decât te-ai putea gândi vreodată că poate să existe. 

— Cum aşa? întrebă Freddy. 

— Pentru, că ea are o calitate pe care Paddy n-a avut-o 
niciodată. Joacă foarte corect A moştenit asta de la mama ei. 
Tammy Conroy era o tipă corectă, cel puţin pentru o escroacă. 

— Corectitudine? Stranie calitate pentru nişte oameni ca ei, 
remarcă Freddy. 

— Paddy îşi conducea oamenii făcându-se temut. Fata lui o 
face didactic şi cu competenţă. Şi nu te va înşela vreodată. Nici 
nu mai ţin minte de câte ori Paddy a dat peste cap oraşul cu 
forţa. De-aia a şi sfârşit prin a lucra singur. Nimeni nu mai voia 
să intre în cârdăşie cu el. Dumnezeule, chiar şi Tammy l-a 


părăsit până la urmă, aşa am auzit. 

Freddy tăcu o vreme, lăsând impresia că se gândeşte la toate 
câte le auzise. 

— Şi escrocheria de anvergură în ce constă? 

Leo clătină din cap. 

— E treaba ei. Eu doar lucrez pentru ea. 

Freddy şi Leo se îndreptară spre bucătărie, să bea o cafea, 
când Tony dădea târcoale pe la uşă. Îşi lăsase agenda în cameră 
şi se întorsese să o ia, la timp ca să audă întreaga conversaţie. 
Zâmbi. Tony adora să ştie lucruri despre care celorlalţi nu le 
dădea prin cap cum că el le-ar şti. 


CAPITOLUL 
9 


Frauda a fost de 910 000 de dolari, pentru că Tony, la unul 
dintre bancomate, s-a lăcomit. 

— Ce tranzacţie putea să facă bietul nenorocit, dintr-un 
Pagani? zise el cu un aer de superioritate. 

— Să nu mai faci niciodată aşa ceva, spuse ferm Annabelle, în 
timp ce îşi luau micul dejun cu toţii, într-o altă casă închiriată, 
aflată la vreo opt kilometri depărtare de cea dintâi, pe care o 
părăsiseră după ce făcuseră curăţenie pentru cazul în care 
poliţia ar fi făcut vreo vizită. 

Toate maşinile închiriate pe care le folosiseră ca să fure banii 
cu ajutorul celor treizeci de carduri fuseseră returnate la firma 
Herz. Hainele pe care le îmbrăcaseră ca să se deghizeze se 
aflau acum în câteva tomberoane din diverse locuri din oraş. 
Banii erau în patru seifuri diferite, închiriate de Annabelle. Filmul 
şi fişierele de pe computer fuseseră şterse, iar agendele - 
distruse. 

— Ce mai contează un plus de zece miare? se plânse Tony. 
Cerule, puteam să le luăm cu mult mai mult decât le-am luat. 

Annabelle îi puse un deget în piept şi îl împinse cu putere. 

— Aici nu e vorba de bani. Când eu fac un plan, voi îl urmaţi 
întocmai. Altfel, nu puteţi fi de încredere. lar dacă nu sunteţi de 
încredere, nu puteţi lucra cu mine. Nu mă face să îmi pară rău 
că te-am adus aici, Tony. ÎI ţintui cu privirea, după care se 
întoarse către ceilalţi. Bun, să trecem la a doua treabă pe care o 
avem de făcut. 

Apoi se uită din nou la Tony. 


— De data asta va fi o escrocherie care presupune o 
confruntare faţă-n faţă. Dacă nu urmaţi instrucţiunile şi nu jucaţi 
întocmai rolul, o să vă prăjiţi, pentru că marja de eroare e zero. 

Tony se rezemă de spătarul scaunului. Nu mai arăta atât de 
entuziasmat ca mai devreme. 

Ea continuă: 

— Ştii ceva, Tony? Nu există o satisfacţie mai mare decât să-ţi 
priveşti victima în ochi, să vezi de ce e în stare şi de ce eşti şi tu 
în stare. 

— Sunt gata. 

— Eşti sigur? Pentru că dacă e vreo problemă, trebuie să ştiu 
chiar acum. 

El se uită nervos la ceilalţi. 

— Nu am nicio prolemă. 

— OK. Atunci ne vom îndrepta spre San Francisco. 

— Ce e acolo? întrebă Freddy. 

— Poştaşul, răspunse Annabelle. 


Făcură drumul în două maşini şi le luă cam şase ore. Leo şi 
Annabelle - într-o maşină, Tony şi Freddy - în cealaltă. 
Închiriaseră pentru două săptămâni o casă cu mai multe 
apartamente, la periferia oraşului, cu vedere parţială spre 
Golden Gate. În următoarele patru zile, supravegheară cu rândul 
un complex de birouri dintr-o elegantă suburbie a oraşului. 
Urmăriră ridicarea corespondenţei din cutiile de lângă uşa de la 
intrare, care erau pline până la refuz mai mereu, şi coletele 
poştale depozitate lângă containerele burdugşite. In fiecare din 
aceste patru zile, poştaşul venise într-un interval de un sfert de 
oră, între cinci şi cinci şi un sfert. 

În cea de-a cincea zi, la patru şi jumătate fix, Leo, deghizat în 
poştaş, opri lângă cutia poştală. Se afla într-un camion poştal, 
pe care Annabelle îl procurase de la una dintre cunoştinţele 
sale, aflate la o distanţă de o oră de mers cu maşina spre sud. 
Domnul respectiv furniza orice fel de vehicule, de la maşini 
blindate şi până la ambulanţe, pentru scopuri oricât de puţin 
oneste. Dintr-un automobil parcat peste drum de cutia poştală, 
Annabelle îl urmărea pe Leo cum se apropia cu camionul de 
cutie. Tony şi Freddy erau plasați la intrarea în complex. Ei 
trebuiau să-l alerteze pe Leo, prin căşti, în cazul în care poştaşul 
adevărat ar fi apărut mai devreme. Leo trebuia să ia doar 


corespondenţa aflată lângă cutia poştală, deoarece nu avea 
cheie să descuie cutia. Ar fi putut cu uşurinţă s-o spargă, însă 
Annabelle îi interzisese asta, deoarece exista riscul să fie văzut 
de cineva. 

— Ce se află lângă cutia poştală e de ajuns, spuse ea. 

In timp ce Leo încărca în camion corespondenţa, auzi în căşti 
vocea lui Annabelle: 

— Vezi că o tipă care pare a fi secretară aleargă spre tine cu 
un teanc de scrisori. 

— Recepţionat, zise Leo liniştit. 

Se întoarse şi, în faţa lui, apăru o femeie care se arătă mirată. 

— A! Dar unde-i Charlie? 

Charlie, adevăratul poştaş, era înalt şi arăta bine. 

— Eu sunt ajutorul lui, pentru că este extrem de multă 
corespondenţă de ridicat, zise Leo politicos. De-asta am şi venit 
mai devreme. Se uită spre teancul de scrisori din mâna ei şi îi 
întinse sacul poştal. Puteţi să le aruncaţi direct aici. 

— Mulţumesc. Ordinele de plată chiar trebuie să plece la 
noapte. Asta conţin plicurile. 

— Adevărat? Păi atunci voi avea foarte mare grijă de ele. 

li zâmbi, după care se întoarse să încarce sacii, iar femeia 
plecă spre birou. 


Odată ajunşi acasă, scotociră cu toţii repede prin grămada de 
scrisori, sortându-le pe cele folositoare de cele care nu erau 
relevante. Annabelle îl puse pe Tony să le ducă jos, la cutia 
poştală, pe cele care nu le erau de niciun folos. Celelalte fură 
studiate cu atenţie de către Annabelle şi Freddy. 

Când se întoarse, Tony zise: 

— Aţi luat o mulţime de ordine de plată, băieţi. La ce sunt 
bune? 

— Ordinele de plată şi cecurile transmisibile prin poştă nu ne 
prea folosesc, zise Freddy cu încrederea expertului. Au un mijloc 
de siguranţă pe bază de laser, care împiedică schimbarea 
numerelor, aşa încât sumele în dolari nu pot să fie modificate. 

— N-are niciun sens, nu pricep, zise Leo. Astea-s cecuri emise 
către persoane pe care ei /e cunosc. 

Freddy luă un cec. 

— De fapt, asta este ce ne trebuie nouă: un cec de 
refinanțare. 


— Dar sunt trimise către oameni complet necunoscuţi, spuse 
Tony. 

— De-asta n-are sens, băiete, zise Leo. Pui chestii de 
securitate pe cecuri trimise unor oameni care lucrează pentru 
tine sau cu care faci afaceri. Şi nu asiguri cecurile care merg 
către oameni necunoscuţi. 

Annabelle adăugă: 

— Am ales complexul acesta de birouri pentru că adăposteşte 
sediile regionale a o sută de companii. Mii de cecuri pleacă zilnic 
de aici, iar conturile acestea sunt alimentate cu bani. 

Cinci ore mai târziu, Freddy adunase optzeci de cecuri. 

— Astea-s destul de curate. Nu există semne artificiale, benzi 
de avertizare sau de detectare. 

Duse cecurile în micul atelier pe care îl improvizaseră într-una 
din camere. Ajutat de ceilalţi, lipi scotch pe rândul de 
semnătură, pe faţa şi pe spatele fiecărui cec, apoi le aşezară 
într-o tavă mare şi turnară peste ele dizolvant pentru lac de 
unghii, care şterse rapid tot ce era scris pe ele. După ce 
îndepărtară banda de scotch de pe semnături, ce obţinuseră era 
un teanc de optzeci de cecuri în alb, semnate de directorii 
executivi şi financiari ai companiilor. 

— Odată, un tip m-a păcălit cu un cec, zise Leo. 

— Şi ce-ai făcut? întrebă Tony. 

— L-am urmărit până când l-am distrus, nenorocitul! Era un 
amator, o făcea mai ales ca să dea tunuri, dar tot mă sâcâia 
gândul. Aşa că am făcut o schimbare de adresă în contul lui şi i- 
am deturnat toate facturile, iar tipul a sfârşit prin a fi asaltat de 
creditori timp de câţiva ani. Ce vreau să spun cu asta este că o 
asemenea treabă trebuie lăsată în seama profesioniştilor. Leo 
ridică din umeri. Cerule, aş fi putut să-l fac de bani mult timp, 
să-mi asum identitatea lui şi tot ce îi aparţinea. 

— Şi de ce n-ai făcut-o? întrebă Tony. 

— Pentru că nu m-a lăsat inima, mormăi Leo. 

— După ce uscăm toate cecurile, o să le punem din nou 
numerele de tranzit ale Rezervei Federale, zise Freddy. 

— Ce înseamnă asta? zise Tony. 

— Eşti sigur că eşti escroc? îl întrebă Leo pe un ton amuzat. 

— Uneltele mele sunt computerul şi internetul, nu lacul de 
unghii! exclamă Tony. Eu sunt un escroc al secolului XXI. Nu 
umblu cu hârţoage. 


— Bravo ţie, îi zise Leo. 

Annabelle ridică unul dintre cecuri. 

— Ăsta este numărul de tranzit al Rezervei Federale, spuse, 
arătând primele două cifre dintr-un şir, şi se află jos, pe cec. 
Asta îi indică băncii faptul că cecul a fost depus la biroul la care 
trebuie. Birourile din New York au indicativul zero-doi. Pentru 
San Francisco e unu-doi. O companie cu sediul în New York care 
foloseşte cecuri emise de o bancă din New York are de obicei pe 
cecuri numărul de tranzit al New Yorkului, de exemplu. Cum noi 
vom încasa cecurile aici, Freddy va trebui să pună numărul de 
tranzit al New Yorkului pe toate cecurile. În acest fel, 
companiilor le va lua mai mult timp să primească înapoi 
documentul şi să-şi dea seama că cecul a fost falsificat. Şi, mai 
important, toate sunt companii mari şi îşi ţin registrele contabile 
prin metode de management de zero lichidităţi. Aşa că lucrurile 
stau foarte bine, pentru că un cec falsificat implicat într-o 
tranzacţie nu va fi descoperit până când nu se primesc 
documentele de încheiere a lunii. Azi suntem în cinci; asta 
înseamnă că avem la dispoziţie cam o lună până când ei îşi vor 
da seama că e ceva în neregulă. Până atunci, noi vom fi 
departe. 

— Dar dacă funcţionarul băncii se uită la cec şi vede că 
numărul de tranzit e greşit? întrebă Tony. 

— Cred că nu te-ai uitat niciodată la emisiunea aia TV, nu-i 
aşa? spuse Leo. Aia în care reporteri de investigaţie dau buzna 
într-o bancă având un cec pe care e scris de-a curmezişul: „Nu 
mă plăti, sunt un cec falsificat, cretinul dracului!” lar cretinul 
dracului îl plăteşte totuşi. 

— N-am auzit în viaţa mea, interveni Annabelle, ca un 
funcţionar de bancă să detecteze un număr de tranzit falsificat 
pe un cec. În afară de situaţia în care îi oferi funcţionarului un 
motiv pentru care să aibă suspiciuni, altminteri nu se întâmplă 
nimic. 

După ce se uscară cecurile, Freddy le scană pe un laptop. 
Şase ore mai târziu, avea pe masă un teanc de optzeci de 
cecuri, totalizând 2,1 milioane de dolari. 

Annabelle îşi trecu degetele peste partea perforată a unuia 
dintre cecuri, un indicator obişnuit al faptului că cecul era 
autentic, chit că sumele de plată şi destinatarii acestora nu. 
Aruncă o privire şi la celelalte. 


— Acum urmează partea umană a escrocheriei. Plasarea 
cecurilor, falsificate. 

— Partea mea preferată, zise Leo cu entuziasm, în timp ce îşi 
termina de mâncat sandviciul cu şuncă. Apoi luă o duşcă 


zdravănă de bere. 
CAPITOLUL 
10 


Hotărâră ca Annabelle şi Leo să plaseze prima serie de cecuri 
falsificate, în timp ce Tony îl urmărea pe Leo ca să vadă cum se 
face acest lucru. Annabelle, Tony şi Leo aveau câte o serie 
completă de cărţi de identitate pregătite de Freddy. Cele trei 
seturi de documente se potriveau cu numele destinatarului plăţii 
sau conţineau date care arătau că acesta muncise pentru 
compania care emisese cecul. Annabelle îi instruise pe Leo şi pe 
Tony să aibă asupra lor un singur act de identitate o dată. În caz 
că intervenea ceva neprevăzut, ar fi fost greu să iasă basma 
curată dacă aveau asupra lor încă opt identități distincte. 

Un număr de cecuri fusese făcut pentru persoane particulare, 
şi niciunul nu valora mai mult de zece mii de dolari, altminteri ar 
fi necesitat o notificare a Fiscului. Obstacolul era acela că nicio 
bancă nu ar fi dat bani gheaţă pe baza unui cec emis de o 
companie. Intreaga sumă ar fi trebuit să fie plasată într-un 
depozit. Din acest motiv, Annabelle făcuse depozite din care 
scotea sau în care depunea bani, astfel încât să existe un istoric 
al contului. Ştia foarte bine că băncile obişnuiau să devină 
suspicioase când conturi proaspăt înfiinţate începeau dintr- 
odată să arunce în stânga şi-n dreapta cu plăţi în lichidităţi - 
asta mirosea a spălare de bani. 

Timp de două zile, Annabelle şi Leo îl chestionară amănunţit 
pe Tony în legătură cu toate obstacolele care ar fi putut apărea, 
jucând roluri de funcţionari de bancă, de manageri, de gărzi de 
securitate sau de clienţi ai băncii. Tony era un elev silitor, iar la 
capătul celor două zile, hotărâră că era gata să facă primii paşi 
ca plasator de cecuri falsificate, asta după ce îl puseseră pe Leo 
să-l urmărească ca să vadă cum procedează în situaţii reale. 

In primele zece cazuri totul mersese strună. La prima bancă, 
Annabelle purtă o pălărie roşie, la cea de a doua era blondă, iar 
la a treia - brunetă. In fundul dubei amenajaseră o cabină de 
machiaj, cu o masă plină de farduri şi cu oglindă. După câteva 


plasări de cecuri, ea şi Leo săreau în dubiţă şi îşi schimbau 
înfăţişarea, în drum spre următoarea bancă. Uneori, ea purta 
ochelari, alteori - o eşarfă pe cap, în alte locuri purta pantaloni, 
tricou şi şapcă. Cu ajutorul machiajului, al îmbrăcăminţii şi al 
coafurii, ea îşi putea schimba semnificativ înfăţişarea şi vârsta. 
Purta pantofi fără toc, la înălţimea ei de 1,74 era mai puţin 
remarcată, decât dacă s-ar fi cocoţat pe tocuri. Şi, deşi niciodată 
nu privea spre cameră, Annabelle era conştientă că ea se afla 
acolo. 

Leo era, în schimb, ba om de afaceri, ba reprezentantul unei 
companii, ba pensionar, ba avocat sau multe altele. 

Felul în care Annabelle li se adresa funcţionarilor băncii era 
calm, fără nicio urmă de teamă. Ea îi făcea pe aceştia să se 
simtă în largul lor, pentru că începea să vorbească despre părul 
şi hainele celui pe care îl avea în faţa sa, ori despre cât de mult 
îi plăcea frumosul oraş cu ieşire la golf, în ciuda vremii 
întunecate. 

În cazul a unsprezece funcţionari se confesase spunându-le 
că: 

— Am această afacere de consultanţă de patru ani, iar asta 
este cea mai mare plată pe care am avut-o vreodată. Am muncit 
din greu pentru ea. 

— Felicitări, îi spusese o funcţionară, în timp ce efectua 
tranzacţia. Patruzeci de mii de dolari chiar este o sumă 
importantă. 

Femeia părea că se uită cu mare atenţie la fila de cec, la 
actele de identitate şi la documentele firmei. 

Annabelle observă că femeia nu purta verighetă, însă se 
vedea că purtase recent, deoarece pielea era mai deschisă la 
culoare acolo unde - posibil - fusese inelul. 

— Fostul meu soţ m-a părăsit pentru o individă mai tânără şi a 
golit şi conturile noastre, zise cu glas amar Annabelle. A trebuit 
să-mi refac întreaga viaţă. N-a fost uşor. Insă nu am vrut să-i 
dau satisfacţie, înţelegeţi? O să pierd pensia alimentară pentru 
că am câştigat atât de mult. Dar aşa, el n-o să-mi mai 
controleze viaţa. 

Atitudinea femeii se schimbă şi şopti suspinâna: 

— Ştiu exact ce înseamnă asta, şi încheie tranzacţia. După 
doisprezece ani de căsnicie, soţul meu a hotărât să mă lase 
pentru o ţipă din modelling. 


— Ar fi fost bine să le putem da o pastilă ca să-i facă să se 
comporte corect, nu? 

— Ohooo... Aş vrea să-i dau fostului meu soţ o pastilă, da. 
Însă una de cianură, zise funcţionara. 

Annabelle aruncă o privire la documentele de pe tejghea şi 
spuse firesc: 

— Presupun că nu o să am imediat acces la sumă, nu-i aşa? 
Întreb doar pentru că am de plătit furnizorii. Aş fi vrut eu să pot 
păstra întreaga sumă, dar profitul meu va fi de doar zece 
procente, iar asta dacă am noroc. 

Funcţionara ezită. 

— În mod normal, o asemenea sumă e verificată. O privi pe 
Annabelle, zâmbi, apoi îşi aruncă din nou ochii pe ecranul 
computerului. Însă sunt destui bani în cont ca să acopere cecul. 
Şi nu va fi nicio problemă cu contul companiei dumneavoastră. 
Aşa că voi face ca suma să fie disponibilă imediat. 

— Nemaipomenit! Vă rămân îndatorată! 

— Noi, femeile, trebuie să ne ajutăm. 

— Da, trebuie, zise Annabelle, apoi se întoarse şi se îndreptă 
spre ieşire, ţinând în mână hârtia care arăta că aşa-zisa ei 
„companie” era cu patruzeci de mii de dolari mai bogată. 


În tot acest timp, Leo umbla să-şi plaseze propriile cecuri, fără 
să petreacă niciodată mai mult de zece minute la o bancă. In 
cazul lui, viteza era cheia, ştia asta. Viteză, dar şi atenţie 
maximă. Metoda lui era să spună o glumă, de obicei pe seama 
lui, ca să spargă gheaţa în relaţia cu funcţionarul. 

— Aş fi vrut eu ca toţi banii ăştia să meargă în contul 
companiei mele, îi spusese el unui funcţionar în faţa căruia se 
prezentase în calitate de reprezentant de companie. Astfel, mi- 
aş fi putut asigura o rentă. Există vreun loc în oraşul ăsta care 
să nu îţi ceară să ai un copil ca să-ţi acorde un credit pentru un 
apartament cu două camere? 

— Din câte ştiu eu, nu, spuse funcţionarul cu simpatie. 

Leo continuă: 

— Vreau să spun, nu am nici măcar un apartament cu două 
camere. Tot ce am eo garsonieră, cu o canapea extensibilă. 

— Sunteţi norocos. La cât câştig eu la bancă, încă locuiesc cu 
părinţii. 

— Da, numai că eu am cu vreo treizeci de ani mai mult decât 


dumneavoastră. După cum îmi merge, când dumneavoastră veţi 
ajunge să conduceţi locul ăsta, eu voi fi cel care va locui cu 
părinţii. 

Funcţionarul râse, în timp ce îi înmâna lui Leo chitanţa de 
depozit pentru treizeci şi opt de mii de dolari. 

— Să nu-i cheltuiţi pe toţi odată, îl tachină tânărul. 

— Nicio grijă, spuse Leo, băgând în buzunar hârtia, şi ieşi 
fluierând. 

Până spre sfârşitul după-amiezii, plasaseră şaptezeci şi şapte 
de cecuri dintre cele optzeci, din care Tony rezolvase zece, 
devenind tot mai încrezător de la unul la celălalt. 

— E simplu, le declară Tony în dubiţă, în timp ce îşi schimba 
hainele, alături de Leo. 

Annabelle se afla în spatele unui cearşaf agăţat în chip de 
paravan, şi făcea acelaşi lucru. 

— Idioţii ăia stau în faţa ta şi înghit tot ce le spui, continuă 
Tony. Nici măcar nu se uită la documente. Nu pricep de ce se 
mai deranjează unii să jefuiască băncile. 

Annabelle îşi înălţă capul pe deasupra paravanului. 

— Mai avem trei cecuri. Luăm fiecare câte unul. 

— Şi ai grijă la cap când cobori din dubiţă, Tony, zise Leo. 

— Să am grijă la cap... Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că acum e atât de mare, încât poate nu mai 
încape pe uşă. 

— De ce îmi tot faci zile negre, Leo? 

— Îţi face zile negre, Tony, deoarece să plasezi cecuri 
falsificate nu e deloc uşor, zise Annabelle. 

— Ei bine, pentru mine este. 

— Asta pentru că Annabelle, interveni Leo, în înţelepciunea ei 
neţărmurită, ţi le-a dat pe cele mai uşoare. 

Tony se roti în loc, ca să se uite la Annabelle. 

— E adevărat? 

— Da, zise ea cu sinceritate, în timp ce umerii goi i se zăreau 
pe deasupra paravanului. 

— Pot să am singur grijă de mine, răspunse Tony. Nu trebuie 
să mă luaţi drept un copil. 

— N-o fac pentru tine, spuse Annabelle. Dacă ţi se întâmplă 
ţie ceva, ne tragi pe toţi după tine. Îl fulgeră cu privirea, apoi se 
calmă. Mai mult decât atât, n-are sens să pui un escroc talentat 
să facă lucruri care-l depăşesc. Asta ar provoca mai mult rău 


decât bine. 

Ea se lăsă în jos, în spatele paravanului. Pe geamul dubiţei 
pătrunse o rază slabă de lumină care făcu să se vadă prin 
cearşaful transparent. Tony se holbă la silueta lui Annabelle, în 
timp ce ea îşi dădea hainele jos şi se îmbrăca iute cu altele. 

Leo îl înghionti şi mormăi: 

— Fii respectuos, băiete. 

Tony se întoarse încet şi îl privi. 

— La dracu’, rosti încet. 

— Ce, n-ai mai văzut până acum o femeie frumoasă 
dezbrăcată? 

— Nu. Vreau să spun... da, am văzut. 

Şi îşi privi mâinile. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă Leo. 

Tony îşi ridică privirea spre el. 

— Cred că tocmai a spus despre mine că sunt un escroc 


talentat. 
CAPITOLUL 
11 


Era ultimul cec de plasat. Tony stătea în faţa funcţionarei, o 
tânără asiatică drăguță, cu părul negru până la umeri, piele 
netedă şi obraji de culoarea nucilor. De-a dreptul încântat, Tony 
se aplecase spre ea şi îşi ţinea braţul pe tejghea. 

— Locuieşti de mult aici? o întrebă el. 

— De câteva luni. M-am mutat din Seattle. 

— Aceeaşi vreme, zise Tony. 

— Da, răspunse femeia, zâmbind, în timp ce continua să 
lucreze. 

— Eu tocmai m-am mutat din Vegas, zise Tony, un oraş foarte 
distractiv. 

— N-am fost niciodată acolo. 

— O, e incredibil, trebuie să mergi o dată. Ştii cum se spune: 
ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas. O privi cu subînţeles. 
Mi-ar plăcea să îţi arăt câte ceva pe-acolo. 

Ea îl privi dezaprobator. 

— Nici măcar nu vă cunosc. 

— OK, nu trebuie să începem cu Vegasul. Poate începem cu o 
masă de prânz. 

Ea spuse cu îndrăzneală: 


— De unde ştiţi că nu am un iubit? 

— După cât eşti de frumoasă, probabil că ai. Dar asta nu 
înseamnă altceva decât că eu trebuie să mă străduiesc cu mult 
mai mult, aşa încât să te fac să-l uiţi. 

Femeia roşi şi îşi lăsă privirea în jos, zâmbind din nou. 

— Sunteţi culmea! Apoi tastă ceva. Bun, pot să văd acum 
actele dumneavoastră? 

— Numai dacă îmi promiţi că n-o să mă refuzi când o să-ţi cer 
să ieşim împreună. 

Ea luă cardul de identitate din mâna lui, lăsându-l să-i atingă 
degetul. El îi zâmbi. 

Se uită la documentele lui şi păru încurcată. 

— Parcă aţi spus că v-aţi mutat aici venind din Vegas. 

— Aşa e. 

— Dar actul dumneavoastră arată că sunteţi din Arizona. 

Of, la dracu'! Luase din buzunar celălalt card de identitate. 
Deşi Annabelle îl instruise să nu aibă la el decât un singur act, 
încăpățânat, el le luase pe toate. In această fotografie, părul lui 
era blond, purta cioc, şi avea ochelari Ben Franklin. 

— Am locuit în Arizona, dar lucram în Vegas, era mai ieftin 
aşa, zise el repede. Şi am hotărât să-mi schimb stilul, culoarea 
părului... Mi-am pus lentile de contact... înţelegi... 

De cum trântise toate aceste chestii neconvingătoare, ştia că 
totul se terminase. 

Funcţionara se uită atentă la cec, iar privirea ei deveni şi mai 
suspicioasă. 

— Asta e un cec emis de o bancă din California, de o 
companie californiană, dar numerele de tranzit sunt de New 
York. Aveţi idee de ce? 

— Numerele de tranzit? Nu ştiu ce înseamnă asta, zise Tony, 
cu o voce tremurătoare. 

Din expresia de pe faţa funcţionarei, Tony înţelese că ea îl 
considera deja vinovat de fraudă bancară. Ea aruncă o privire 
către bodyguard şi lăsă pe tejghea cecul şi cardul de identitate 
fals. 

— Trebuie să îl chem pe manager, începu ea. 

— Ce se petrece aici? se auzi o voce sigură. Scuzaţi-mă. 

O femeie îl împinse pe Tony şi o fixă cu privirea pe 
funcţionară. Era înaltă şi grăsuţă, avea părul blond, cu rădăcini 
negre. Ochelari de firmă cu lentile înguste îi atârnau de un lanţ 


la gât. Era îmbrăcată cu o bluză roşie şi cu pantaloni negri. 

Îi vorbi tinerei aflate în spatele tejghelei, cu un glas liniştit, 
dar ferm. 

— Stau şi aştept aici de zece minute, în timp ce voi doi flirtaţi. 
Astea-s serviciile pe care le oferă banca? De ce nu l-am aduce 
pe managerul dumneavoastră aici, ca să vadă ce se petrece? 

Funcţionara făcu un pas în spate, cu ochii mari. 

— Doamnă, îmi pare rău, eu tocmai... 

— Ştiu eu ce tocmai încercai să faci, o întrerupse femeia. Am 
auzit totul, şi oricine din banca asta a putut să audă cum flirtaţi 
voi doi şi cum vă povesteaţi vieţile amoroase. 

Funcţionara se schimbă la faţă. 

— Doamnă, dar nu-făceam aşa ceva. 

Femeia se sprijini cu o mână de tejghea şi se aplecă în faţă. 

— A, da? Deci atunci când vorbeai despre iubitul tău şi despre 
Vegas, iar el îţi spunea cât de frumoasă eşti - asta ce era? O 
discuţie oficială despre afaceri bancare? Aşa faci cu toţi clienţii 
tăi? N-ai vrea să discuţi şi cu mine despre asemenea chestii şi 
să-ţi spun cu cine m-am culcat? 

— Doamnă, vă rog, eu... 

— Las-o baltă. Am terminat-o cu locul ăsta. 

Femeia se întoarse cu spatele şi o porni ţanţoş spre ieşire. 

Tony dispăruse deja. Leo îl aşteptase afară, preţ de câteva 
secunde, după ce femeia îşi făcuse apariţia. 

Annabelle li se alătură în spatele dubiţei câteva minute mai 
târziu. 

Îi strigă şoferului: 

— Dă-i drumul, Freddy. 

Dubiţa luă imediat curba. 

Ea îşi scoase peruca blondă şi îşi puse ochelarii în buzunar. 
Apoi îşi dezbrăcă haina şi îşi scoase căptuşelile de la brâu. li 
aruncă lui Tony cardul de identitate. El îl prinse, ruşinat, apoi 
exclamă: 

— O, Dumnezeule, cecul a rămas la ei! 

Se opri când Annabelle îi arătă cecul, îndoit cu grijă. 

— Îmi pare rău, Annabelle, îmi pare rău. 

Ea se aplecă spre el: 

— Un mic sfat, Tony. Nu încerca niciodată să ai o legătură cu 
o victimă. Mai ales când pretinzi că eşti altcineva. 

— A fost o idee bună să te urmărim de data asta, adăugă Leo. 


— De ce aţi făcut-o? întrebă Tony mohorât. 

— Pentru că atunci când ai coborât din dubă, îl lămuri 
Annabelle, erai mândru ca un cocoş. Mândria asta ucide un 
escroc. Asta este o altă regulă de ţinut minte. 

— Pot să merg la o altă bancă şi să plasez cecul, zise repede 
Tony. 

— Nu, spuse ea. Avem destul cât să ne ajungă să facem 
escrocheria de anvergură. Nu merită riscul. 

Tony dădu să protesteze, dar apoi se prăbuşi în scaun şi nu 
mai scoase o vorbă. 

Leo şi Annabelle schimbară o privire, scoțând fiecare câte un 
oftat de uşurare. 


Două zile mai târziu, Leo bătea la uşa dormitorului lui 
Annabelle din casa închiriată. 

— Da? strigă ea. 

— Ai un minut liber? 

Ea se aşeză pe pat. Îşi punea haine într-o valiză. 

— Trei milioane, zise el respectuos. Ştii, tu le-ai numit ciupeli, 
dar pentru alţi escroci asta ar însemna marea lovitură. O chestie 
foarte reuşită, Annabelle. 

— Orice escroc cât de cât priceput ar fi putut s-o facă. Eu doar 
am ridicat un pic miza. 

— Un pic? Trei milioane împărţit la patru nu e deloc un pic. 

Ea îl străfulgeră cu privirea. 

— Ştiu, ştiu, continuă el iute. Partea ta e mai mare, pentru că 
e jocul tău. Totuşi, partea mea îmi ajunge să trăiesc pe picior 
mare câţiva ani. Poate chiar o să-mi iau o vacanţă. 

— Nu încă. Mai avem de făcut escrocheria de anvergură, Leo. 
Aşa ne-am înţeles. 

— Aşa e. Dar gândeşte-te doar. 

Ea mai aruncă un morman de haine în valiză. 

— M-am gândit. Urmează escrocheria de anvergură. 

Leo se juca neatent cu o ţigară neaprinsă. 

— Bine, dar ce facem cu puştiul? 

— Ce-i cu el? 

— Ai zis că în treaba asta vom fi doar profesionişti. Cu Freddy 
nu e nicio problemă, ce face el e de primă clasă. Însă puştiul... 
poate să strice tot. Dacă n-ai fi fost acolo... 

— Dacă nu aş fi fost acolo, s-ar fi gândit el la ceva... 


— Aiurea. Funcţionara îl încolţise. El i-a dat cardul de 
identitate care nu trebuia. Vrei să vorbim despre mutări 
neghioabe? 

— Tu n-ai făcut niciodată o greşeală, de când eşti escroc, Leo? 
la stai să mă gândesc o secundă. A, da, ce zici de Phoenix? Sau 
de Jackson Hole? 

— Da, dar miza nu era de milioane de dolari, Annabelle. Eu 
am făcut asta când eram pe cont propriu, nu în timp ce mi se 
oferea totul pe tavă, fiind încă în scutece, ca Tony. 

— Gelozia nu-ţi aduce nimic bun, Leo. lar Tony e în stare să 
lucreze şi pe cont propriu. 

— Poate că e în stare, poate că nu. Chestia este că eu n-aş 
vrea să mă aflu acolo să văd că nu e în stare. 

— Mă faci să-mi fac griji în legătură cu asta. 

Leo îşi agită mâinile. 

— Bravo, fă-ţi griji, dar pentru noi toţi. 

— Mă bucur că am stabilit asta. 

Leo dădea roată camerei, cu mâinile înfundate în buzunare. 

— Mai e ceva? îl întrebă ea. 

— Da. Care-i escrocheria de anvergură? 

— O să-ţi spun la momentul potrivit. lar acum nu ai nevoie să 
ştii. 

Leo se aşeză pe pat. 

— Nu sunt de la CIA. Sunt doar un escroc. Nu am încredere în 
nimeni. El privi către valiza ei. lar dacă nu vrei să-mi spui, nici că 
mai merg acolo unde vrei tu să mergem. 

— Ştii care a fost târgul, Leo. Dacă vrei să ieşi din afacere, îţi 
iei partea. Două lovituri mici şi una mare - asta ne-a fost 
înţelegerea. 

— Da, bine, dar o parte a înţelegerii a fost cumva să am grijă 
de un puşti care aproape că era să ne arunce pe toţi în 
închisoare? Sau poate că ar trebui să renegociem târgul, 
doamnă... 

Ea îl privi cu dispreţ. 

— Îmi forţezi mâna în privinţa banilor după atâţia ani? Ti-am 
oferit cele mai bune acţiuni de care ai avut vreodată parte. 

— Nu vreau mai mulţi bani. Vreau să ştiu care e escrocheria 
de anvergură, sau nu mai merg! 

Annabelle se opri din împachetat ca să se gândească. 

— Dacă îţi spun unde mergem va fi suficient? 


— Depinde unde. 

— Atlantic City. 

Tot sângele păru să dispară din obrajii lui Leo. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Ultima dată, acolo, nu a fost destul de 
rău? 

— Asta a fost cu mult timp în urmă. 

E| se repezi să spună: 

— Nu va însemna niciodată că a trecut suficient timp pentru 
mine! De ce n-am face ceva mai simplu, cum ar fi să fraudăm 
mafia? 

— At-lan-tic Ci-ty, şuieră ea, făcând cinci cuvinte din cele 
două. 

— De ce? Din cauza bătrânului tău? 

Ea nu-i mai răspunse. 

Leo se ridică şi îndreptă un deget spre ea. 

— Eşti nebună, Annabelle. Dacă tu crezi că merg din nou în 
iadul ăla cu tine, doar pentru că ai tu ceva de demonstrat, 
înseamnă că nu-l cunoşti pe Leo Richter. 

— Avionul pleacă la şapte dimineaţa. 

Leo rămase în picioare, nervos, uitându-se la valiza ei, mai 
bine de două minute. 

— Măcar zburăm la clasa întâi? zise el în cele din urmă. 

— Da. De ce? 

— Pentru că dacă va fi ultimul meu zbor, vreau să îmi fac 
ieşirea cu stil. 

— Cum vrei tu, Leo. 

El ieşi, iar Annabelle continuă să-şi împacheteze lucrurile. 


CAPITOLUL 
12 


Caleb Shaw lucra în sala de lectură a colecţiei de cărţi rare. 
Avea câteva cereri şi trebuia să găsească materiale în încăperea 
Rosenwald; asta însemna că avea nevoie de aprobarea unui 
superior. Apoi petrecu o lungă perioadă de timp la telefon, să se 
consulte cu un profesor de la universitate care scria o carte 
despre biblioteca personală a lui Jefferson, donată de acesta 
naţiunii, după ce britanicii incendiaseră oraşul în timpul 
războiului din 1812, punând astfel bazele Bibliotecii Congresului 
de astăzi. După aceea, Jewell English, o femeie în vârstă, o 
prezenţă constantă în sala de lectură, îi ceru să vadă un 


exemplar din Dime Novels de Beadle. Era foarte interesată de 
seria Beadle şi avea o colecţie drăguță - îi spusese ea lui Caleb. 
O femeie subţire, cu părul alb şi cu un zâmbet cald, despre care 
Caleb aflase că era singură. Bărbatul ei murise cu zece ani în 
urmă, îi mărturisise ea, iar familia ei se împrăştiase prin ţară. 
Din acest motiv, ea iniţia o conversaţie ori de câte ori se ivea 
prilejul. 

— Eşti norocoasă, Jewell, îi spuse Caleb. Tocmai a sosit de la 
Departamentul de restaurare. 

El îi dădu cartea, mai sporovăi cu femeia câteva minute 
despre noutăţile privind moartea lui Jonathan DeHaven şi apoi 
se întoarse la biroul lui. Privi câteva momente cum femeia îşi 
pune încet ochelarii cu sticlă groasă şi studiază vechiul volum, 
luând notițe pe câteva foi de hârtie pe care le adusese cu ea. 
Pentru motive evidente, numai creioanele şi foile de hârtie erau 
permise înăuntru, iar cititorii trebuiau să se lase controlaţi în 
genţi înainte de a părăsi încăperea. 

Când uşa sălii de lectură se deschise, Caleb aruncă o privire 
către femeia care intră. Lucra la Departamentul administrativ. El 
se ridică şi o salută. 

— Bună, Caleb, am un bilet de la Kevin pentru tine. 

Kevin Philips era directorul interimar care îi luase locul lui 
DeHaven după moartea acestuia. 

— Kevin? De ce nu m-a sunat? Sau de ce nu mi-a trimis un e- 
mail? 

— Cred că a încercat, dar fie era linia ocupată, fie tu nu ai 
putut răspunde. Şi, din anumite motive, nu a vrut să-ţi trimită un 
e-mail. 

— Mada... am fost destul de ocupat astăzi. 

— Cred că e destul de urgent. 

Ea îi înmână plicul, după care plecă. Caleb se îndreptă spre 
biroul său, se împiedică de marginea îndoită a preşului din 
dreptul scaunului, lovi fără să vrea ochelarii de pe birou şi 
aceştia căzură pe podea, apoi, din greşeală, călcă pe ei, 
spărgându-le lentilele. 

— Of, Doamne, ce neîndemânatic pot să fiu! 

Se uită la plic, apoi ridică de jos ochelarii distruşi. Acum nu 
mai putea citi. Fără ochelari, nu putea să citească nimic. Şi era 
ceva urgent, după cum îi spusese femeia. 

— Te-ai mai împiedicat de câteva ori de marginea preşului, 


Caleb, se grăbi Jewell să-i reamintească. 

— Mulţumesc pentru observaţie, zise el printre dinţii 
încleştaţi, apoi se uită lung la ea. Jewell, îmi împrumuţi ochelarii 
tăi pentru un minut, cât citesc acest bileţel? 

— Eu sunt de-a dreptul oarbă, precum un liliac. Nu cred că-ţi 
vor fi de folos. 

— Nu-ţi face griji. Şi eu sunt la fel de orb, mai ales când e 
vorba de citit. 

— Nu vrei să-ţi citesc eu bileţelul mai bine? 

— Mmm... nu. Ar putea fi... ştii... 

Ea îşi împreună palmele şi şopti: 

— Vrei să spui că ar putea fi strict secret? Ce emoţionant! 

El privi în jos către bileţel, în timp ce Jewell îi întindea 
ochelarii. Şi-i puse, se aşeză la birou şi citi. Kevin Philips îi cerea 
lui Caleb să vină cât de curând posibil la Departamentul 
administrativ aflat la etajul de siguranţă al clădirii. Nu mai 
fusese convocat acolo până atunci, cel puţin nu în acest fel. 
Împături încet bileţelul şi îl puse în buzunar. 

— Mulţumesc, Jewell. Cred că avem amândoi aceleaşi dioptrii. 
Mi s-au potrivit foarte bine ochelarii tăi. Îi dădu înapoi ochelarii, 
apoi se îndepărtă. 

În biroul administrativ îl întâlni pe Kevin Philips stând 
împreună cu un bărbat îmbrăcat într-un costum de culoare 
închisă. Acesta îi fu prezentat lui Caleb ca fiind avocatul lui 
Jonathan DeHaven. 

— În testamentul domnului DeHaven aţi fost numit executorul 
literar al colecţiei sale de cărţi, domnule Shaw, spuse avocatul, 
scoțând o bucată de hârtie şi întinzându-i-o lui Caleb. De 
asemenea, îi mai dădu două chei şi un bileţel. Cheia cea mare 
este de la locuinţa domnului DeHaven. Cealaltă, mai mică, este 
de la încăperea în care îşi păstrează cărţile. Primul număr trecut 
pe hârtie este codul de la sistemul de alarmă al casei domnului 
DeHaven. Al doilea număr este combinaţia de care aveţi nevoie 
ca să intraţi în camera-seif cu cărţi. Este protejată de cele două 
chei şi de încuietoarea cu cifru. 

Caleb se uita mut la obiectele care îi fuseseră date. 

— Executorul lui literar? 

— Da, Caleb, rosti Philips. După câte am înţeles, l-aţi ajutat să 
achiziţioneze nişte volume pentru colecţia sa. 

— Da, aşa e, aprobă Caleb. Avea destui bani şi gust ca să fie 


deţinătorul unei colecţii. 

— Se pare că s-a gândit destul de mult la ajutorul pe care i l- 
aţi dat, spuse avocatul. Potrivit testamentului, aveţi acces deplin 
şi nerestricţionat la colecţia lui de cărţi. Aveţi dreptul să 
inventariaţi adecvat colecţia, să o evaluaţi, să o clasificați, să o 
vindeţi, respectând unele proceduri de caritate menţionate în 
testament. 

— El a vrut ca eu să dispun de cărţile lui? Dar ce-mi puteţi 
spune despre familia sa? 

— Firma noastră reprezintă familia DeHaven de mulţi ani. Nu 
are rude în viaţă, răspunse avocatul. Îmi amintesc că unul dintre 
partenerii mei, care s-a pensionat, mi-a spus că a fost căsătorit, 
cu mulţi ani în urmă. Se pare că mariajul nu a durat mult. Se 
opri, părând că scotoceşte în memorie. În prezent, e anulată, 
aşa a spus, cred. A fost înainte ca eu să lucrez la această firmă. 
Oricum, nu există copii, deci nu are cine să conteste 
testamentul. Veţi primi o parte din suma cu care va fi vândută 
colecţia. Asta ar ajunge la o sumă frumoasă de bani. 

— Aş face-o şi degeaba, spuse iute Caleb. 

Avocatul chicoti: 

— O să pretind că nu am auzit ce aţi spus. S-ar putea să fie 
mult de lucru, mai mult decât bănuiţi. Acceptaţi deci 
comisionul? 

Caleb ezită şi spuse: 

— Da, am s-o fac. Pentru Jonathan. 

— Bun. Semnaţi aici ca dovadă că acceptaţi şi că aţi primit 
cheile şi bileţelul. 

Întinse un document de o pagină spre Caleb, pe care acesta îl 
semnă, îi fu destul de greu să o facă, întrucât nu avea ochelari. 

Avocatul sfârşi spunându-i: 

— Acum, totul vă aşteaptă acolo. 

Caleb se întoarse în biroul său şi se holbă la chei. Câteva 
minute mai târziu, îşi reveni. Îi sună pe Milton şi pe Reuben, apoi 
pe Stone. Nu voia să meargă singur acasă la Jonathan, le spuse 
el. Toţi fură de acord să-l însoţească, chiar în noaptea aceea. 


CAPITOLUL 
13 


În acea seară, Reuben şi Stone se îndreptau cu motocicleta 
indiană către casa lui DeHaven. Stone, aşa înalt cum era, se 


înghesuise în ataş. Caleb şi Milton se ţineau aproape, chiar în 
spatele lor, în vechea şi modesta maşină Chevy Nova a lui 
Caleb, de culoarea plumbului. Caleb purta perechea de ochelari 
de rezervă. Se gândise că va avea mult de citit în acea noapte. 

— Arată bine casa asta, zise Reuben în timp ce îşi scotea 
casca şi ochelarii, uitându-se la impozanta clădire. Cam luxoasă 
pentru un salariu guvernamental. 

— Jonathan a moştenit banii, răspunse Caleb. 

— Trebuie să fie tare plăcut, zise Reuben. Tot ce am moştenit 
eu n-a fost altceva decât o mulţime de necazuri. Şi se pare că în 
domeniul ăsta am fost mereu înaintea voastră, dragi amici. 

Caleb descuie uşa din faţă, opri sistemul de alarmă şi intrară 
cu toţii. 

— Am mai fost în încăperea de la subsol. Putem lua liftul până 
acolo. 

— Liftul! exclamă Milton. Nu-mi plac lifturile. 

— Atunci tu poţi să cobori pe scări, îi sugeră Caleb, arătând 
spre stânga. Sunt chiar acolo. 

Reuben privi în jur la mobila antică, la tablourile valoroase de 
pe pereţi şi la sculpturile în stil clasic din firide. Îşi frecă vârful 
pantofului de frumosul covor oriental din salon. 

— E nevoie de cineva care să aibă grijă de casă până se 
termină cu asta? 

— Probabil că nu, spuse Caleb. 

Luară liftul până jos şi îl întâlniră pe Milton într-o mică 
anticameră. 

Uşa de la camera-seif era o monstruozitate. Din oţel gros de 
şase centimetri, cu un sistem de taste computerizat şi o 
deschizătură pentru cheia cu numărul special de securitate. 

— Cheia şi dispozitivul de securitate trebuie introduse în 
acelaşi timp, le spuse Caleb. Jonathan mi-a permis să intru cu el 
aici de câteva ori. 

Uşa se deschise, balamalele erau silenţioase. Intrară. Spaţiul 
avea cam trei metri lăţime, doi metri jumătate înălţime, şi 
aproximativ nouă metri lungime. De îndată ce intrară, se 
aprinseră nişte lumini, oferindu-le o vizibilitate rezonabilă. 

— Este rezistentă la foc şi la atacuri cu bombe. Şi este 
controlată din punct de vedere al temperaturii şi umezelii, le 
spuse Caleb. Aşa trebuie, când e vorba de cărţi rare, mai ales 
când sunt păstrate la subsol, pentru că la acest nivel pot apărea 


fluctuații de temperatură. 

înăuntru se aflau rafturi. lar pe rafturi, cărţi, broşuri şi alte 
articole care, chiar şi pentru un ochi obişnuit, arătau a fi rare şi 
valoroase. 

— Putem să le atingem? întrebă Milton. 

— Mai bine lăsaţi-mă pe mine, zise Caleb. Unele dintre aceste 
obiecte sunt extrem de fragile. Multe dintre ele nici nu au văzut 
lumina zilei de mai bine de o sută de ani. 

— La naiba! exclamă Reuben, trecându-şi foarte uşor degetul 
pe cotorul uneia dintre cărţi. Ca într-o mică închisoare în care îşi 
ispăşesc sentinţa pe viaţă. 

— E foarte nedrept să le priveşti astfel, Reuben, zise Caleb pe 
un ton mustrător. Cărţile acestea sunt protejate pentru ca şi alte 
generaţii să se poată bucura de ele într-o zi. Jonathan cheltuia o 
grămadă de bani ca să adăpostească această colecţie şi avea o 
grijă extraordinară de cărţi. 

— Ce fel de colecţie avea? întrebă Stone. Se uita la un volum 
extrem de vechi a cărui copertă părea să fi fost făcută din lemn 
de stejar. 

Caleb scoase cu grijă cartea la care se referise Stone. 

— Jonathan avea o colecţie interesantă, dar nu foarte bogată. 
Chiar el însuşi recunoştea acest lucru. Toţi marii colecționari au 
posibilităţi financiare aproape nelimitate şi, mai mult decât atât, 
au o viziune şi o urmează cu o obstinaţie care nu se poate numi 
decât obsesie. Asta se cheamă bibliomanie, cea mai „blândă” 
obsesie omenească. Toţi marii colecționari o au. Privi de jur 
împrejurul încăperii. Sunt nişte condiţii obligatorii pe care le 
îndeplinesc cele mai bune colecţii şi pe care Jonathan pur şi 
simplu nu ar fi putut să le îndeplinească vreodată. 

— Ca de exemplu? întrebă Stone. 

— Shakespeare in-folio. Ediţia princeps in-folio este cea mai 
râvnită, bineînţeles. Conţine nouă sute de pagini cu treizeci şi 
şase de piese. Unul dintre manuscrisele originale ale bardului au 
supravieţuit, aşa că in-folio sunt extrem de râvnite. Un astfel de 
exemplar s-a vândut acum câţiva ani în Anglia cu trei milioane şi 
jumătate de lire. 

Milton slobozi un fluierat uşor şi scutură din cap. 

— Vine cam şase mii de dolari pagina. 

Caleb continuă: 

— Apoi mai sunt şi alte achiziţii obligatorii: William Blake, 


Principia Mathematica de Newton, lucrări editate de Caxton, 
primul tipograf englez. J.P. Morgan avea circa şaizeci de cărţi 
tipărite de Caxton în colecţia lui, dacă îmi aduc bine aminte. 
Mainz Psalter de la 1457, The Book of St. Albans şi, bineînţeles, 
Biblia Gutenberg. Sunt doar trei exemplare Gutenberg bine 
conservate, tipărite pe pergament, cunoscute în lume. Librăria 
Congresului deţine unul. Sunt nepreţuite. 

Caleb îşi cobori privirea pe unul dintre rafturi. 

— Jonathan are ediţia din 1472 a Divinei Comedii de Dante, 
care este bine-venită în orice colecţie de primă mână. Mai are 
poemul Tamerlane al lui Poe, care este o ediţie extrem de rară 
şi de greu de obţinut. A fost vândută una cu ceva timp în urmă, 
pentru aproximativ două sute de mii de dolari. În ultimul timp, 
interesul faţă de Poe a crescut, aşa încât acum s-ar vinde la 
preţuri mult mai mari. Colecţia mai include o valoroasă selecţie 
de incunabule, mai ales germane, dar şi italiene, şi un set solid 
de ediţii princeps ale mai multor romane contemporane, multe 
dintre ele având şi autograf. E foarte bogată în autori americani 
şi are mostre semnificative cu scrisul de mână al lui 
Washington, Adams, Jefferson, Franklin, Madison, Hamilton, 
Lincoln şi alţii. Aşa cum vă spuneam, este o colecţie interesantă, 
dar nu una mare. 

— Ce e asta? întrebă Reuben, arătând către un colţ slab 
luminat din fundul încăperii. 

Toţi se grupară în jurul obiectului. Era un mic portret al unui 
bărbat îmbrăcat în haine medievale. 

— Nu-mi amintesc să-l fi văzut până acum, zise Caleb. 

— Şi de ce să pui o pictură într-o asemenea încăpere? se miră 
Milton. 

— Şi doar una singură, comentă şi Stone. Nici măcar nu face 
parte din vreo colecţie. 

Examină portretul din diferite unghiuri, apoi îşi puse degetele 
pe marginea râmei şi apăsă. Se legănă şi scoase la iveală nişte 
balamale care deschideau o uşă care avea un mic cifru, pe un 
seif încastrat în perete. 

— Un seif într-un seif, zise Stone. Să încercăm combinaţia de 
cifre pe care ţi-a dat-o avocatul pentru prima încăpere, Caleb. 

Caleb făcu întocmai, dar nu merse. Mai încercă şi alte 
numere, dar fără succes. 

Stone remarcă: 


— Oamenii folosesc de regulă o combinaţie pe care să nu o 
uite fără să o scrie pe hârtie. Pot fi cifre şi litere, în acelaşi timp. 

— De ce i-ar fi dat lui Caleb combinaţia de numere de la 
intrarea în cameră, dar nu şi pe cea a seifului din ea? întrebă 
Milton. 

— Poate că şi-a imaginat că el îşi va da seama într-un fel sau 
altul care este această combinaţie, comentă Reuben. 

Stone aprobă din cap. 

— Sunt de acord cu Reuben. Gândeşte-te, Caleb. Poate că are 
vreo legătură cu sala de lectură a cărţilor rare. 

— De ce ar avea? întrebă Milton. 

— Pentru că acest loc era pentru DeHaven tot un fel de sală 
de lectură a cărţilor rare. 

Caleb părea dus pe gânduri. 

— Jonathan descuia sala în fiecare zi, cu aproape o oră înainte 
ca oricine altcineva să sosească. Făcea asta cu chei speciale şi, 
de asemenea, trebuia să introducă un cod de securitate ca să 
poată deschide uşile. Dar eu nu cunosc acel cod. 

— Poate că e ceva mai simplu de-atât. Atât de simplu, încât îţi 
sare în ochi. 

Caleb pocni brusc din degete. 

— Bineînţeles. Îmi sare în ochi în fiecare zi a vieţii mele. 

Bătu codul pe tastatura digitală, iar uşa făcu un clic şi se 
deschise. 

— Ce cod a fost ăsta? întrebă Stone. g 

— LJ239. Este numărul sălii de lectură a cărților rare. Il văd în 
fiecare zi când merg la lucru. 

In seif era un singur obiect. Caleb scoase cu grijă cutia şi o 
deschise încet. 

— Chestia asta e într-o formă destul de bună, zise Reuben. 

Era o carte, coperta era neagră, ruptă, iar legătura începuse 
să se desfacă. Caleb o deschise cu atenţie şi dădu prima pagină. 
Apoi mai întoarse o pagină, şi încă una. 

In sfârşit, trase aer adânc în piept. 

— O, Doamne! 

— Ce este, Caleb? întrebă Stone. 

Lui Caleb îi tremurau mâinile. Vorbi rar, cu glas emoţionat: 

— Cred, adică sunt aproape convins că este prima ediţie din 
Bay Psalm Book. 

— E o carte rară? întrebă Stone. 


Caleb îl privi cu ochii larg deschişi. 

— Este cel mai vechi obiect tipărit în ceea ce numim astăzi 
Statele Unite, Oliver. Există doar unsprezece exemplare din 
Psalm Book în întreaga lume, şi doar cinci dintre ele sunt 
complete. N-au apărut niciodată pe piaţă. Biblioteca Congresului 
deţine un exemplar, care ne-a fost donat cu zeci de ani în urmă. 
Nu cred că altminteri ne-am fi permis vreodată să deţinem unul. 

— Şi cum l-a obţinut Jonathan DeHaven? se miră Stones. 

Cu mare respect, Caleb puse cartea la loc în cutie, cu atenţie, 
şi apoi o închise. Puse cutia în seif şi închise uşa acestuia. 

— Nu ştiu. Ultima dată, Psa/m Book a apărut acum mai bine 
de şaizeci de ani şi a fost achiziționată pentru o sumă care la 
vremea aceea constituia un record, echivalentul câtorva 
milioane de dolari de azi. Acum se găseşte la Yale. 

Clătină din cap. 

— Pentru  colecţionarii de cărţi, asta echivalează cu 
descoperirea în lumea picturii a unui Goya sau a unui 
Rembrandt dispărut. 

— Păi dacă sunt doar unsprezece în toată lumea, e destul de 
simplu să le numărăm, sugeră Milton. Pot să le caut pe Google. 

Caleb îl privi dezaprobator. În timp ce Milton îmbrăţişa orice 
noutate în domeniul informaticii, Caleb se declarase tehnofob. 

— Nu poţi pur şi simplu să cauţi pe Google Psalm Book, 
Milton. Şi, din câte ştiu eu, toate se află în instituţii precum 
Harvard, Yale sau Biblioteca Congresului. 

— Dar eşti sigur că este un exemplar original din Psa/m Book? 
întrebă Stone. 

— Au existat numeroase ediţii ulterioare, dar sunt aproape 
sigur că asta este o versiune din anul 1640. Aşa scrie şi pe 
pagina de titlu, şi mai are şi alte detalii care arată că e un 
original, detalii care mie îmi sunt familiare, replică aproape fără 
să respire Caleb. 

— Mai exact, despre ce e vorba? întrebă Reuben. Eu cu greu 
aş putea citi vreun cuvânt de-acolo. 

— Este o carte de imnuri religioase pe care un grup de preoţi 
au întocmit-o la cererea puritanilor, pentru a le aduce cuvântul 
divin în viaţa de zi cu zi. Procesul de imprimare era foarte 
primitiv şi, dacă mai adăugăm şi stilul vechi al scriiturii, precum 
şi al textului, sigur că e greu de citit. 

— Dar dacă toate exemplarele din Psa/m Book sunt în 


instituţii? zise Stone. 

Caleb îi aruncă o privire îngrijorată. 

— Cred că există posibilitatea, ce-i drept minimă, să existe 
exemplare neinventariate din Psalm Book. Vreau să spun, 
cineva a dat peste jumătate din manuscrisul lui Huckleberry 
Finn într-un pod. lar altcineva a descoperit un exemplar din 
Declaraţia de Independenţă în spatele unui tablou înrămat. Apoi 
au mai fost găsite nişte scrieri de-ale lui Byron într-o carte 
veche. După sute de ani, totul e posibil. 

Deşi în încăpere era răcoare, Caleb îşi şterse broboane de 
transpiraţie de pe frunte. 

— Vă daţi seama ce responsabilitate imensă presupune 
treaba asta? Vorbim despre o colecţie care conţine şi Psa/m 
Book. Psalm Book pentru numele lui Dumnezeu! 

Stone îi puse lui Caleb o mână pe umăr, ca să-l liniştească. 

— Nu am cunoscut pe nimeni mai priceput decât tine ca să 
facă aşa ceva, Caleb. lar dacă noi putem face ceva ca să te 
ajutăm, o vom face. 

— Da, zise Reuben. De fapt, am la mine nişte dolari, în caz că 
vrei să scoţi de-aici câteva cărţi, înainte ca cele importante să 
înceapă să circule. Cât o să iei pentru Divina Comedie? Mă 
apucă râsul. 

Milton zise: 

— Reuben, niciunul dintre noi nu îşi poate permite să 
cumpere măcar catalogul de licitaţie pe care îl vor tipări pentru 
colecţie. 

— Ei bine, asta-i minunat! exclamă Reuben furios, în bătaie de 
joc. Acum presupun că următorul lucru este să-mi explicaţi că 
nici măcar nu pot să-mi părăsesc nenorocita de slujbă de la 
docuri. 

— Ce dracului căutaţi aici? se auzi o voce ţipând. 

Se întoarseră cu toţii şi se uitară la intruşii care stăteau chiar 
în uşa de la intrarea în încăpere. Erau doi bărbaţi voinici 
îmbrăcaţi în uniforme de paznici, cu pistoalele aţintite către 
membrii Clubului Camel. Bărbatul din faţa lor era mai scund, cu 
părul roşcat, o barbă îngrijită de aceeaşi culoare şi cu ochii 
albaştri, vioi. 

— V-am întrebat ce căutaţi aici, repetă roşcatul. 

Reuben mormăi: 

— Poate că ar trebui să vă întrebăm şi noi acelaşi lucru, 


amice! 

Caleb înaintă spre cei doi. 

— Mă numesc Caleb Shaw, de la Biblioteca Congresului, am 
lucrat acolo cu Jonathan DeHaven. In testament m-a desemnat 
executorul bibliotecii sale. 

Ridică şi le arătă cheile casei şi ale încăperii care adăpostea 
colecţia. 

— Mi s-a permis de către avocatul lui Jonathan să vin aici şi să 
văd colecţia. Prietenii mei m-au însoţit ca să mă ajute. 

Căută prin buzunare şi scoase legitimaţia de bibliotecar, pe 
care le-o prezentă celor doi bărbaţi, a căror atitudine se schimbă 
imediat. 

— Bineînţeles, bineînţeles, ne scuzaţi, zise roşcatul, după ce 
se uită cu atenţie la legitimaţie şi apoi i-o înapoie. Am văzut 
oameni intrând în casa lui Jonathan, am văzut apoi că uşa de la 
intrare era neîncuiată, şi am tras concluzia... 

Dădu din cap către ceilalţi, făcând semn să lase pistoalele 
deoparte. 

— Noi nu ştim cine sunteţi, zise Reuben, fixându-l suspicios pe 
bărbatul în civil. 

Înainte de a răspunde, Stone zise: 

— Presupun că ne aflăm în compania lui Cornelius Behan, 
directorul executiv al Paradigm Technologies, cel de-al treilea 
contractor ca mărime din ţară în domeniul apărării. 

Behan zâmbi. 

— În curând vom fi numărul unu dacă mă ţin de treabă, şi de 
obicei mă ţin. 

— Păi atunci, domnule Behan... începu Caleb. 

— Spuneţi-mi C.B., e valabil pentru toată lumea. Făcu un pas 
înainte şi privi de jur împrejur. Aşadar, aceasta este colecţia de 
cărţi a lui DeHaven. 

— Îl cunoşteaţi pe Jonathan? îl întrebă Caleb. 

— Nu pot spune că eram prieteni. Am fost o dată sau de două 
ori cu el în vacanţă. Ştiam că lucrează la bibliotecă şi că era 
colecţionar de cărţi. Ni se întâmpla să mai trecem unul pe lângă 
celălalt pe stradă şi atunci mai sporovăiam. Am fost foarte mirat 
când am aflat că a murit. 

— La fel şi noi, zise trist Caleb. 

— Aşadar, sunteţi executorul lui literar, spuneaţi, zise Behan. 
Ce înseamnă asta, mai exact? 


— Înseamnă că mi s-a dat sarcina să cataloghez şi să evaluez 
colecţia, iar apoi să o vând. 

— E ceva interesant aici? întrebă Behan. 

— Sunteţi colecţionar? îl interogă Stone. 

— Sunt cunoscut ca un colecţionar de tot felul de lucruri, 
răspunse el vag. 

— Da, e o colecţie foarte interesantă. Va fi scoasă la licitaţie, 
preciză Caleb. Cel puţin cea mai interesantă parte din ea. 

— Bine, zise Behan absent. A apărut ceva nou care să explice 
moartea lui Jonathan? 

Caleb clătină din cap. 

— Până acum se crede că a suferit un atac de cord. 

— El, care părea atât de sănătos. Cred că e un motiv să ne 
bucurăm de fiecare zi care ne este dată, pentru că mâine... 

Se întoarse şi ieşi. Ceilalţi bărbaţi care îl însoțeau îl urmară 
îndeaproape. 

Când zgomotul paşilor lor se pierdu, Stone se întoarse spre 
Caleb. 

- Foarte ciudat să vină şi să verifice casa unui bărbat cu care 
sporovăia ocazional. 

— Doar era vecinul lui, Oliver, zise Caleb. E normal să îl 
intereseze. 

— Nu-mi place tipul ăsta, îi informă Milton. Se ocupă de lucruri 
care ucid oameni. 

— O mulțime de oameni, adăugă Reuben. După părerea mea, 
indivizii precum C.B. sunt nişte şmecheraşi care n-au nimic sfânt 
pe lume. 

Petrecură câteva ore uitându-se la cărţi şi la celelalte obiecte, 
până când Caleb făcu o listă aproape completă. Milton introduse 
lista pe computerul său. 

— Şi acum ce facem? întrebă Milton când închiseră ultima 
carte. 

— În mod normal, ar trebui adus un evaluator de la Sotheby's 
sau Christie's, zise Caleb. Dar mă gândesc la altcineva. După 
părerea mea, este cel mai bun din domeniul cărţilor rare. Și 
vreau să aflu dacă el ştia că Jonathan deţinea Psalm Book. 

— E în New York? întrebă Stone. 

— Nu, e aici, în D.C. La vreo douăzeci de minute distanţă de 
mers cu maşina. 

— Despre cine e vorba? întrebă Reuben. 


— Vincent Pearl. 

Stone se uită la ceas. 

— Trebuie să lăsăm întâlnirea cu el pentru mâine. E deja 
unsprezece noaptea. 

Caleb dădu din cap: 

— Nu, acum e perfect. Magazinul de cărţi rare al lui Vincent 
Pearl e deschis doar noaptea. 


CAPITOLUL 
14 


După ce membrii Camel Club părăsiră casa lui DeHaven, două 
binocluri se fixară pe ei. Unul se afla la fereastra de sus a 
imobilului de vizavi de casa lui DeHaven, iar celălalt era al unui 
bărbat care stătea în spatele unei dubiţe parcate mai jos pe 
stradă, şi pe carcasa căreia scria „D.C. - Lucrări publice”. 

Când motocicleta şi Nova porniră, dubiţa le urmări. 

După ce vehiculele dispărură, binoclul de la fereastra de sus a 
imobilului de vizavi, de pe Good Fellow Street, continuă să 
supravegheze zona. 

După cum anticipase Caleb, le trebuiră douăzeci de minute ca 
să ajungă la magazinul de cărţi rare al lui Vincent Pearl. Nu era 
niciun nume pe firma din faţă, scria doar: „Program - de la 8 
p.m. până la miezul nopţii, de luni până sâmbătă”. Caleb înaintă 
spre uşă şi sună la sonerie. 

Reuben privi uşa zdravănă şi ferestrele cu grilaj. 

— Aş zice că nu ţine să-şi facă vreo reclamă. 

— Orice colecţionar serios de cărţi ştie exact unde să-l 
găsească pe Vincent Pearl, îl lămuri Caleb. 

— Îl cunoşti bine? întrebă Stone. 

— O, nu. Cu greu m-aş putea ridica la nivelul lui Vincent Pearl. 
De fapt, în ultimii zece ani, l-am întâlnit personal doar de două 
ori, în ambele cazuri aici, la magazinul lui. Auzisem despre el 
dinainte, totuşi. E un tip pe care nu poţi să-l uiţi. 

La vest se vedeau luminile domului Capitoliului. În apropiere 
erau aliniate case de cărămidă acoperite cu muşchi şi case de 
piatră sau alte clădiri care constituiseră cândva punctul de 
interes al burgheziei capitalei. 

— Eşti sigur că e aici? întrebă Milton tocmai în momentul în 
care se auzi o voce gravă. 

— Cine e? 


Milton sări la o parte, iar Caleb vorbi într-un mic difuzor de- 
abia vizibil sub un mănunchi de iederă împletită, aflat chiar 
lângă uşă. 

— Domnule Pearl, sunt Caleb Shaw, de la Biblioteca 
Congresului. 

— Cine? 

Caleb păru puţin încurcat şi începu să vorbească repede. 

— Caleb Shaw. Lucrez la Departamentul de Cărţi Rare, la sala 
de lectură. Ultima dată ne-am întâlnit acum câţiva ani, când o 
persoană care colecţiona memoriile lai Lincoln a venit la 
bibliotecă şi eu l-am adus la dumneavoastră. 

— Nu aţi fixat o întâlnire pentru seara asta. 

Tonul trăda un fel de plictiseală blândă. Aparent, Pearl nu era 
mulţumit de povestea la care se referise Caleb. 

— Nu. Dar am venit într-o chestiune urgentă. Dacă aţi avea 
doar câteva minute libere... 

Câteva secunde mai târziu se auzi un clic şi uşa se deschise. 
În timp ce intrau, Stone remarcă o reflectare vagă de lumină de 
undeva de sus. Camera mică de supraveghere se afla chiar în 
faţa lor, deghizată ingenios într-o pasăre de casă. Reflexia 
provenea de la lumina străzii care cădea pe lentile. Mulţi oameni 
nu s-ar fi gândit la ea, dar Oliver Stone nu făcea parte dintre 
acei mulţi oameni, mai ales că se afla într-un loc în care 
numeroase lucruri te spionau. 

Când intrară în magazin, Stone mai remarcă şi alte lucruri. 
Uşa - care altminteri părea să fie o uşă veche, de lemn - era de 
fapt făcută din oţel călit, iar încuietoarea, deduse ochiul 
experimentat al lui Stone, era sensibilă la zgomot. Ferestrele cu 
grilaj erau din sticlă policarbonatată, de şapte centimetri 
grosime. 

Interiorul magazinului îl surprinse pe Stone. Se aşteptase să 
vadă un stil încărcat, cu multe cărţi pline de praf, pe rafturi 
burduşite şi din fiecare nişă apărând vechi papirusuri şi tomuri 
de vânzare. În schimb, era curăţenie, ordine, totul bine 
organizat. Clădirea era înaltă, avea două etaje. Rafturi înalte, 
ornamentate erau aliniate pe toţi pereţii, iar cărţile adăpostite 
de ele se aflau în spatele unor uşi de sticlă, glisante, încuiate. O 
scară pe rotile, care putea fi reglată în înălţime, ca să ajungă 
până la rafturile înalte de doi metri şi jumătate. Trei mese ovale, 
din lemn de cireş, pentru lectură, cu scaune asortate, se aflau în 


mijlocul unui spaţiu lung şi îngust. Deasupra era un candelabru 
cu trei braţe, din bronz, care, surprinzător, arunca o lumină 
slabă. „Trebuie să fie cu reostat” îşi spuse Stone. O scară în 
spirală, înaltă de doi metri, ducea la următorul nivel, care avea o 
deschidere parţială în podeaua sub care stăteau. Sus, Stone 
putea vedea chiar mai multe rafturi, iar balustrada era în stil 
Chippendale şi se întindea începând de la deschizătura din 
podea şi până la următorul nivel. 

O tejghea lungă, de lemn, se afla la capătul camerei 
principale, iar în spatele ei erau şi mai multe rafturi. Însă ceea 
ce îl surprindea pe Stone era ceea ce nu vedea. Nu exista niciun 
computer, nici măcar vreo casă de marcat, sau nu le vedea el 
de-acolo de unde se afla. 

— Arată ca un loc în care ţi-ai dori să fumezi un trabuc şi să 
bei un deget sau două de whisky, spuse Reuben. 

— O, nu, Reuben, zise Caleb pe un ton şocat. Fumul dăunează 
cărţilor vechi. lar o picătură scursă aici ar putea să ruineze o 
comoară atemporală. 

Reuben era gata să spună ceva când uşa grea din spatele 
tejghelei se deschise şi un bărbat în vârstă intră. Toţi, cu 
excepţia lui Caleb, holbară ochii, deoarece bărbatul avea o 
barbă argintie lungă, care îi fâlfăia pe piept, iar părul alb îi 
curgea în cascade, trecându-i de umeri. Costumul său capta şi 
mai mult privirile. Corpul său înalt, cu abdomen proeminent, era 
acoperit de o robă lungă de culoarea levănţicii, cu dungi aurii la 
capătul mânecilor. Ochelarii fără ramă, cu lentile ovale, erau 
cocoţaţi pe fruntea lată, zbârcită, pe care şuviţe de păr cărunt 
erau întinse în dezordine. Ochii lui erau... da, erau negri, stabili 
Stone, deşi lumina palidă ar fi putut să-i joace o festă. 

— E călugăr? îi şopti Reuben lui Caleb. 

— Ssst... sâsâi Caleb, în timp ce bărbatul se apropia. 

— Aşadar? zise Pearl, privindu-l pe Caleb şi aşteptând. 
Dumneavoastră sunteţi Shaw? 

— Da. 

— Care este chestiunea urgentă? zise Pearl brusc, uitându-se 
încruntat la ceilalţi. Şi cine sunt oamenii aceştia? 

Caleb îi prezentă imediat, spunându-le doar prenumele. 
Privirea lui Pearl zăbovi cel mai mult asupra lui Stone. 

— V-am văzut în Lafayette Park, sau nu? Într-un cort, 
domnule? zise, formalizându-se exagerat. 


— Aşa este, replică Stone. 

Pearl continuă: 

— Pe pancarte scria - dacă îmi aduc bine aminte „Vrem 
adevărul!” L-aţi primit? 

— Nu pot spune că da. 

— Dacă aş fi fost înclinat să caut adevărul, nu cred că mi-aş fi 
început căutările în preajma Casei Albe. Pearl se întoarse la 
Caleb. Acum, spuneţi-mi despre ce afacere este vorba, domnule, 
zise pe un ton înviorat. 

Caleb îi explică pe scurt că fusese numit executor literar de 
către DeHaven şi îl rugă să-i dea o mână de ajutor în ce priveşte 
evaluarea. 

— Da, fără îndoială, a fost o tragedie moartea lui DeHaven, 
zise Pearl cu solemnitate. lar dumneavoastră aţi fost numit 
executorul literar, înţeleg, adăugă pe un ton surprins. 

— L-am ajutat pe Jonathan la colecţie, şi lucram amândoi la 
bibliotecă, răspunse, de parcă ar fi vrut să se apere. 

— Inţeleg, spuse concis Pearl. Şi totuşi, vă mai trebuie un ochi 
de expert, se pare. 

Caleb se înroşi uşor. 

— Da, desigur. Avem un inventar al colecţiei, e pe laptopul lui 
Milton. 

— Prefer să lucrez pe hârtie, replică Pearl cu fermitate. 

— Dacă aveţi aici o imprimantă, pot să vă dau lista pe hârtie, 
zise Milton. 

Pearl clătină din cap. 

— Am o imprimantă, doar că este din secolul al XVI-lea, or, 
mă îndoiesc că ar fi compatibilă cu modelul dumneavoastră. 

— Nu, nu e compatibilă, murmură şocat Milton. El fiind un 
mare iubitor de obiecte de înaltă tehnologie, era înmărmurit de 
lipsurile lui Pearl. 

— Putem să tipărim în altă parte şi să vă aducem mâine un 
exemplar, sugeră Caleb. Ezită, apoi spuse: Domnule Pearl, 
trebuie să vă mai întreb ceva. Jonathan deţine în colecţia lui un 
exemplar din prima ediţie a Bay Psalm Book. Ştiaţi de acest 
lucru? 

Pearl îşi cobori ochelarii pe nas. 

— Scuzaţi-mă. Ce-aţi spus? 

— Jonathan deţine un exemplar din Bay Psa/m Book din 1640. 

— Nu e posibil. 


— L-am avut în mână. 

— Nu l-aţi avut. 

— Ba da, insistă Caleb. 

Pearl dădu din mână în semn de renunțare. 

— Este o ediţie ulterioară, atunci. Fapt nu prea 
cutremurător... 

— Nu conţine şi muzica, iar asta a fost adăugată în ediţia a 
noua, în 1698. 

Pearl îl privi pe Caleb cu severitate. 

— Fără îndoială că nu veţi fi surprins să aflaţi că ştiu acest 
lucru. Dar, aşa cum aţi precizat şi dumneavoastră, mai sunt încă 
şapte ediţii în care nu există şi muzica. 

— Este o ediţie din 1640. Anul este tipărit pe pagina de titlu. 

— Atunci, dragul meu domn, ar putea să fie un facsimil sau un 
fals. Oamenii sunt foarte isteţi. Un tip ambițios a recreat The 
Oath of a Freeman, care este anterioară cărţii Bay Psa/m, cu un 
an. 

— Dar credeam că Bay Psalm Book este prima carte tipărită 
din America, interveni Stone. 

— Este, zise Pearl pierzându-şi răbdarea. The Oath nu este o 
carte; este un document de o singură pagină, numit afiş. Aşa 
cum sugerează şi numele, era un jurământ, o promisiune de 
credinţă dacă doriţi, pe care fiecare puritan trebuia să o voteze, 
şi să se bucure de alte privilegii în Massachusetts Bay Colony. 

— Şi acest document a fost falsificat? întrebă Stone. 

— În mod ironic, falsificatorul a folosit un facsimil al cărţii Bay 
Psalm. A procedat astfel, pentru că amândouă fuseseră tipărite 
cu aceeaşi presă şi tiparniţă, respectând astfel stilul. Pearl îl 
bătu pe Caleb cu palma în piept. Infractorul a fost foarte 
ingenios, iar rezultatul a fost că aproape vă păcălise pe vo;, cei 
de la Biblioteca Congresului, să cumpăraţi documentul. Doar 
când expertul în tiparniţe a remarcat unele neregularități, a fost 
totul dat pe faţă. 

— Am lucrat mai bine de zece ani la Departamentul de Cărţi 
Rare, zise Caleb. Am examinat de nenumărate ori exemplarul 
Bay Psalm Book pe care îl deţinem. După părerea mea, şi cel de 
la Jonathan este veritabil. 

Pearl îl privi pe Caleb cu suspiciune. 

— Care ziceţi că este numele dumneavoastră? 

Caleb se înroşi la faţă. 


— Caleb Shaw. 

— Domnule Shaw, aţi făcut testele standard de autentificare a 
cărţii? 

— Nu, dar m-am uitat la ea, am mirosit-o. 

— Dumnezeule! Nu poţi fi sigur doar pe baza unei examinări 
atât de rudimentare! DeHaven pur şi simplu nu avea aşa ceva în 
colecţie. Tamerlane, câteva incunabule, chiar şi Dante, pe care 
eu i l-am vândut, că tot veni vorba, cam astea erau sufletul şi 
inima colecţiei sale de cărţi rare. Nu există niciun exemplar din 
prima ediţie a Bay Psa/m Book. 

— Şi atunci de unde are Jonathan cartea? întrebă Caleb. 

Pearl scutură din cap. 

— Cum aş putea eu să ştiu asta? Se uită la ceilalţi. După cum 
prietenul dumneavoastră v-a spus deja, s-au păstrat doar 
unsprezece exemplare din Bay Psalm Book, în toată lumea, din 
ediţia originală. Gândiţi-vă la acest lucru, domnilor. Prin 
comparaţie, există 228 de exemplare in-folio din prima ediţie 
Shakespeare, dar numai unsprezece Bay Psalm Book în toată 
lumea. lar dintre acestea, numai cinci sunt complete. Ridică 
mâna dreaptă, cu degetele răsfirate. Numai cinci, repetă pe un 
ton solemn. 

În timp ce Stone se uita în ochii negri, dar luminoşi, care 
păreau să se scurgă din găvanele lor ca ţiţeiul din pământ, îi era 
clar că un diagnostic spiritual al lui Vincent Pearl ar revela cu 
limpezime faptul că şi el suferea de bibliomanie. 

Anticarul se întoarse din nou spre Caleb. 

— lar de când se ţine socoteala celor unsprezece exemplare, 
mi-e greu să-mi pot imagina cum unul dintre ele ar fi putut 
ajunge în colecţia lui Jonathan DeHaven. 

— Şi atunci de ce ar fi păstrat un fals cu atâta grijă, în seif? 

— Poate că el credea că este veritabil. 

— Directorul Departamentului de Cărţi Rare să se păcălească 
în privinţa unei cărţi false? zise Caleb neîncrezător. Mă îndoiesc 
serios că ar fi aşa. 

Pearl era de neînduplecat. 

— Cum spuneam şi mai înainte, Biblioteca Congresului s-a 
aflat la un pas de a cumpăra un fals din Oath. Oamenii cred 
ceea ce vor să creadă, iar colecţionarii de cărţi nu sunt imuni la 
acest impuls. Experienţa m-a învăţat că, pur şi simplu, 
capacitatea de autoiluzionare nu cunoaşte margini. 


— Poate că ar fi mai bine să mergem acasă la Jonathan să 
vedeţi cu ochii dumneavoastră că Bay Psalm Book este un 
original, spuse Caleb cu încăpățânare. 

Pearl îşi trecu degetele delicate şi lungi prin barba-i rebelă, 
continuând să-l fixeze cu privirea lui pătrunzătoare pe Caleb. 

— Şi, bineînțeles, mi-ar fi de mare ajutor părerea 
dumneavoastră în ceea ce priveşte restul colecţiei, adăugă 
Caleb pe un ton mai calm. 

— Cred că am ceva timp liber mâine-seară, cedă Pearl pe un 
ton care-i trăda cât se poate de clar dezinteresul. 

— Ar fi foarte bine, zise Caleb, întinzându-i o carte de vizită. 
Aveţi aici numărul de la bibliotecă, vă rog să mă sunaţi să îmi 
confirmaţi întâlnirea. Aveţi adresa lui Jonathan? 

— Da, o am în dosarele mele. 

— Cred că e mai bine să nu spuneţi nimănui despre Bay 
Psalm Book, domnule Pearl. Cel puţin deocamdată. 

— Se întâmplă foarte rar ca eu să spun cuiva ceva despre 
ceva. 

Caleb se făcu roşu ca racul la faţă. Pearl îi conduse spre uşă. 

— OK, zise Reuben când ieşiră afară, în timp ce îşi punea 
casca de motociclist pe cap. Cred că tocmai l-am cunoscut pe 
profesorul Dumbledore. 

— Pe cine? întrebă Caleb, încă vizibil furios de agresivitatea 
lui Pearl. 

— Dumbledore. Din Harry Potter, ştii... 

— Nu, nu ştiu, îl repezi Caleb. 

— Ce persoană fadă, adică muggle, conform lui Harry Potter, 
mormăi Reuben în timp ce îşi punea ochelarii. 

— Este evident că Pearl nu crede că Bay Psalm Book e 
veritabilă, zise Caleb. Făcu o pauză, apoi adăugă cu jumătate de 
gură: Şi poate că are dreptate. Vreau să spun, m-am uitat la 
carte numai câteva momente. 

— După felul în care i-ai vorbit lui Pearl adineauri, ai face mai 
bine să ai dreptate, comentă Reuben. 

Din nou Caleb se înroşi. 

— Nu-mi vine să cred că am făcut asta. Adică... ele o 
somitate în domeniul cărţilor. Pe când eu sunt doar un 
bibliotecar guvernamental. 

— Un bibliotecar de prima mână la una dintre cele mai 
importante instituţii din lume, adăugă Stone. 


— O fi extraordinar în domeniul său, dar are neapărată nevoie 
de un computer. Şi de o imprimantă care să nu fie din secolul al 
XVI-lea, mai zise Milton. 

Nova pomi. Când Reuben îşi porni motocicleta, Stone, sub 
pretextul că îşi aşază mai bine corpul deşirat în ataş, se uită în 
urma lui. 

În timp ce înaintau, duba continua să-i urmărească. 

Când Chevy Nova şi motocicleta se despărţiră, dubiţa urmări 


motocicleta. 
CAPITOLUL 
15 


În ciuda orei târzii, Stone îl instrui pe Reuben să-l lase lângă 
Casa Albă, în loc să-l ducă la locuinţa lui din Cimitirul Mt. Zion. 
Observase că duba îi urmărea şi voia să facă ceva în privinţa 
asta. 

Îi explică liniştit situaţia lui Reuben în timp ce cobora din ataş, 
descriindu-i prietenului său dubiţa. 

— Fii cu ochii-n patru, îl sfătui Stone. Dacă dubiţa te 
urmăreşte, te sun pe telefonul celular. 

— Nu ai putea să-l suni pe Alex Ford ca să fii mai sigur? La 
urma urmei, l-am declarat membru de onoare al Camel Club. 

— Alex nu mai lucrează la Casa Albă. Şi nici n-aş vrea să îl sun 
- dacă se dovedeşte că mi s-a părut şi că nu e nimic. lar la 
nevoie, sunt alţi tipi din Serviciul Secret care mă pot ajuta. 

După ce Reuben plecă, Stone trecu pe lângă cortul său, în 
dreptul căruia se afla pancarta pe care scria „Vrem adevărul”. 
Nu erau alţi protestatari acolo, în acea seară, nici măcar 
prietenul său din Adelphia. Apoi se îndreptă rapid spre statuia 
unui general polonez, aflată în parc, general care îi ajutase pe 
americani în timpul Războiului Revoluționar. Recompensa 
pentru acest serviciu fusese această statuie impozantă pe care 
se găinăţau zilnic sute de păsări. Căţărându-se pe piedestalul 
statuii, văzu cum dubiţa rămăsese parcată pe Fifteenth Street, 
în afara cvartalului 1600 de pe Pennsylvania Avenue, care era 
închisă traficului. 

Stone se dădu joc de pe statuie şi se îndreptă spre un paznic 
în uniformă, care făcea de gardă în perimetrul Casei Albe. 

— În noaptea asta ce mai e, Stone? zise bărbatul. 

Păzea Casa Albă de aproape zece ani şi se cunoştea foarte 


bine cu Stone. În ce-l priveşte pe Stone, era întotdeauna 
politicos şi respecta întocmai regulile de protest înscrise pe 
permisul pe care îl avea în buzunar. 

— Bună, Jack. Voiam să-ţi dau o treabă de făcut. S-ar putea să 
nu fie nimic, dar ştiu că celor din Serviciul Secret nu le place să 
depindă de noroc. li explică pe scurt treaba cu dubiţa, dar fără 
să-i arate direcţia în care se afla. Mă gândesc că ar trebui să ştii, 
în cazul în care vrei să verifici. 

— Mulţumesc, Oliver. Îţi rămân îndatorat. 

După cum învățase Stone în toţi aceşti ani, nu exista un 
detaliu pentru Serviciul Secret care să fie insignifiant atunci 
când era vorba despre paza preşedintelui. Astfel, câteva minute 
mai târziu, el se uita de aproape cum Joe, împreună cu un alt 
paznic înarmat, se apropia de dubiţa pe care scria „Lucrări 
publice D.C.” Stone şi-ar fi dorit să se fi gândit să-şi ia cu el 
binoclul în seara asta, dar îl lăsase pe birou. Se crispă când văzu 
că şoferul dubiţei lasă geamul în jos. 

Următorul lucru care se întâmplă fu uimitor. Cele două gărzi 
în uniformă făcură stânga-mprejur şi apoi plecară în pas vioi de 
lângă dubiţă, în timp ce şoferul acesteia ridica geamul. Bărbaţii 
nu veniră la Oliver Stone. O luaseră în direcţie total opusă, 
mergând cât de repede îi ţineau picioarele, fără să alerge, în 
timp ce dubiţa rămăsese pe loc. 

— La dracu', mormăi Stone în barbă. 

Acum îşi dăduse seama. Oamenii din dubiţă erau membri ai 
unei agenţii guvernamentale cu destul prestigiu ca să pună pe 
fugă Serviciul Secret, să-şi facă treaba în altă parte, bunăoară, 
să sperie copiii. Acum era timpul să acţioneze. Dar cum? Să-l 
sune pe Reuben? Încă n-ar fi vrut să-l implice pe prietenul lui în 
asta. li veni brusc o idee. 

Oare trecutul său îl prindea în sfârşit din urmă? 

Îşi reveni repede, traversă parcul, ajunse în H Street şi o luă la 
stânga. Staţia de metrou Farragut West era la doi paşi. Se uită 
la ceas. La naiba! Metroul nu mai circula. Se întoarse din drum, 
uitându-se întruna peste umăr cu gândul la dubiţă. Se hotărî să 
o ţină în jos, pe stradă, poate prindea un autobuz de noapte. 

Când ajunse la următoarea intersecţie, roţile dubiţei scrâşniră 
oprindu-se exact în faţa lui, iar uşa glisantă se deschise încet. 

Apoi Stone auzi o voce strigându-l pe nume: 

— Oliver! 


Privi în dreapta. Reuben urcase cu motocicleta pe trotuar şi se 
îndrepta acum în viteză spre el. Încetini exact cât trebuia pentru 
ca Stone să sară în ataş. Reuben tăie curba, întoarse pe stradă 
şi acceleră, în timp ce picioarele lungi ale lui Stone ieşeau 
drepte din ataş. 

Reuben, care ştia străzile din zona D.C. aproape la fel de bine 
ca Stone, făcu mai multe ocolişuri luând-o când la stânga, când 
la dreapta, apoi încetini, pătrunse pe o alee întunecoasă şi se 
opri în spatele unui container de gunoi. În acest timp, Stone îşi 
găsise poziţia în ataş. Îşi privi prietenul. 

— Nici că puteai să apari într-un moment mai potrivit, 
Reuben. Mulţumesc. 

— Dacă am văzut că nu suni, m-am plimbat în cerc prin zonă. 
Când dubiţa s-a pus în mişcare, am urmărit-o. 

— Sunt surprins că nu te-au zărit. Motocicleta asta sare în 
ochi. 

— Cine dracu’ sunt tipii ăia? 

Stone îi spuse prietenului său despre amestecul Serviciului 
Secret. 

— Nu-s prea multe agenţii care să poată să facă urmăriri pe 
cont propriu, zise Reuben. 

— Mă gândesc că-s două: CIA sau NSA. Niciuna nu îmi dă o 
stare de confort. 

— Ce crezi că vor? 

— Prima dată am zărit dubiţa la magazinul de cărţi rare. Poate 
că ne-a urmărit dinainte, totuşi. 

— De la DeHaven? pocni Reuben din degete. Crezi că ar putea 
fi ceva legat de întâlnirea cu Cornelius Behan? Să se fi întâlnit 
pe urmă cu spionii? 

— Se prea poate, având în vedere potriveala evenimentelor. 
„Poate că totuşi nu e ceva legat de trecut.” 

Reuben părea nervos. 

— Oliver, dacă ei ne-au urmărit pe noi, crezi că i-a urmărit 
cineva şi pe Caleb şi Milton? 

Stone deja ţinea telefonul la ureche. Îi răspunse Caleb şi îi 
povesti câte ceva din ce se întâmplase, apoi puse telefonul 
deoparte. 

— Zice că l-a lăsat pe Milton acasă. N-au văzut pe nimeni, dar 
probabil că nici nu au fost urmăriţi. 

— Dar noi ce am făcut ca să fim urmăriţi? l-am spus lui Behan 


ce făceam acolo. Ce interes putea să aibă el faţă de treburile lui 
DeHaven? 

— Poate că are un interes, dacă ştie cum a murit DeHaven. 
Sau, mai precis, cum a fost omorât. 

— Vrei să spui că Behan ar fi putut să îşi ucidă vecinul? Dar de 
ce? 

— Tocmai ai spus-o: vecinul său. Poate că DeHaven văzuse 
ceva ce nu trebuia să vadă. 

Reuben se sperie. 

— Pe Good Fellow Street, cu oameni bogaţi şi dezagreabili? 

— Sunt doar speculaţii, dar rămâne un fapt: dacă nu ai fi 
apărut, cine ştie ce ar fi putut să mi se întâmple! 

— Şi acum ce facem? 

— Având în vedere că nu am prezentat interes pentru nimeni 
până când nu am fost acasă la Jonathan DeHaven, atunci 
înseamnă că de-acolo trebuie să începem. Trebuie să aflăm 
dacă omul a fost omorât sau nu. 

— Mi-a fost teamă că asta vei spune. 

Stone se sui în ataş, de data aceasta ţinându-şi picioarele 
unde trebuia. Reuben porni motocicleta şi plecară. 

„Ca în vremurile de-altădată”, se gândi Stone. lar asta, cu 
siguranţă, nu era un lucru bun. 


Bărbaţii din dubiţă îi raportară lui Roger Seagraves, care era 
foarte supărat. 

— N-am putut să-l prindem pe tipul bătrân, că a apărut 
prietenul lui, şi ne-am gândit că prea ne-am hazarda, zise unul 
dintre bărbaţi, la telefon. 

Seagraves se uită la telefonul său pentru o clipă, gândindu-se 
care ar trebui să fie următoarea mutare. 

— Cât au stat acasă la DeHaven? 

— Vreo cinci ore. 

— lar apoi au fost la magazinul de cărţi rare, după care i-aţi 
urmărit până la Casa Albă. 

— Da. Unul dintre ei are un cort în Lafayette Park. Şi, potrivit 
Serviciului Secret, se numeşte Oliver Stone. Ce glumă bună! 

— V-a văzut urmărindu-l, aşa că nu ştiu cât de bună e gluma 
asta, şuieră Seagraves. Şi nu-mi place că vă fluturaţi 
legitimaţiile pe-acolo, mai ales către cei de la Serviciul Secret. 

— Eram într-o situaţie aiurea şi trebuia să o facem. Dar no; 


suntem de la agenţie, zise celălalt bărbat. 

— Dar nu oficial de serviciu în noaptea asta, replică rapid 
Seagraves. 

— Ce vrei să facem acum? 

— Nimic. Vreau să-l verificaţi pe domnul Stone mai serios. 
Tinem legătura. Şi Seagraves închise telefonul. 

„Un bărbat pe nume Oliver Stone, care are un cort lângă Casa 
Albă, poate să depisteze că e urmărit de tipi care-s experţi în 
asta şi vizitează casa unui bărbat pe care l-am omorât.” 
Seagraves simţi cum se apropia o altă furtună cu fulgere şi 


trăsnete. 
CAPITOLUL 
16 


Ploua şi era ger în Newark când ateriză avionul. Annabelle 
avea acum părul castaniu, buzele roşii precum cireşele, ochelari 
înguşti, haine moderne, pantofi cu tocuri pătrate. Cei trei 
însoțitori ai ei erau îmbrăcaţi în costume şi nu purtau cravată. 
Nu plecară împreună de la aeroport. Porniră spre sud şi se 
întâlniră la casa închiriată în Atlantic City. 

Întorcându-se în acest oraş după atât de mulţi ani, Annabelle 
simţea cum îi creştea tensiunea. Ultima dată, fusese la un pas 
de moarte. lar dacă acum îşi pierdea cumpătul, ar fi putut să fie 
omorâtă. Trebuia să aibă încredere în propriii nervi, ca să 
înfrunte ceea ce avea să urmeze. Se pregătise timp de aproape 
douăzeci de ani pentru acest moment. Nu avea de gând să 
rateze. 

În timpul ultimei săptămâni, primise banii pe cecurile 
falsificate în conturile companiei. Aceste sume, la care se 
adăugau cele de la bancomate, fuseseră depuse într-un cont la 
o bancă de peste ocean. Având ca bază suma de trei milioane 
de dolari, cei trei bărbaţi erau nerăbdători să afle de la 
Annabelle care era planul pentru lovitura de anvergură. 

lar ea tot nu era pregătită să le spună. Îşi petrecu cea mai 
mare parte din prima zi plimbându-se prin oraş, cercetând 
cazinourile şi discutând cu tot felul de necunoscuţi. Bărbaţii 
jucară cărţi şi îşi pierdură timpul stând la taclale. Leo şi Freddy îi 
serviră lui Tony tot felul de poveşti despre vechi lovituri, înflorite 
şi îmbunătăţite, cum numai distanţarea în timp poate să inspire 
pe cineva. 


În sfârşit, Annabelle îi chemă pe toţi la ea. 

— Planul meu este să transformăm cele trei milioane pe care 
le avem într-o sumă mult mai mare, într-o perioadă de timp 
relativ scurtă, îi informă ea. 

— Îmi place stilul tău, Annabelle, zise Leo. 

— Mai precis, vreau să transformăm cele trei milioane în cel 
puţin treizeci şi trei de milioane. Eu îmi iau treişpe milioane cinci 
sute, iar restul îl împărţiţi la trei. Asta înseamnă cam şase şi 
jumătate de căciulă. E cineva care nu e de acord cu asta? ` 

Bărbaţii rămaseră nemişcaţi preţ de câteva minute bune. In 
final, Leo răspunse în numele lor. 

— Ei bine, băieţi, asta nu-mi miroase a bine. 

Ea ridică o mână ca şi cum ar fi vrut să-i avertizeze. 

— Dacă nu ne iese afacerea, pierdem ceva din banii pe care îi 
avem acum, dar nu pe toţi. Toată lumea e de acord să aruncăm 
zarurile? 

Dădură toţi aprobator din cap. 

— Suma de bani despre care vorbesc presupune să ne 
asumăm nişte riscuri la final. 

— Explică-ne, căci pe oricine am jefui nu se va lăsa niciodată 
păgubaş, ci ne va căuta, zise Leo şi îşi aprinse o ţigară. Cred că 
e timpul să ne spui despre cine e vorba. 

Annabelle se sprijini de spătarul scaunului şi îşi vâri mâinile în 
buzunare. Nu îşi desprinse deloc privirea de la Leo, iar el, la 
rândul lui, o privea fix. În final, o întrebă nervos: 

— E chiar aşa de rău? 

— Îi vom lovi pe Jerry Bagger şi Pompeii Casino, îi anunţă ea. 

— Dumnezeule! strigă Leo, lăsând să-i cadă ţigara din gură. 

Aceasta îi ateriză pe picioare şi îi arse pantalonii, făcându-le o 
gaură mică. Suflă furios înspre arsură, apoi întinse un deget 
tremurător către Annabelle. 

— Ştiam eu! Ştiam că e un mare rahat! 

Tony se uita când la unul, când la celălalt. 

— Cine e Jerry Bagger? 

— Cel mai mizerabil fiu al unui nenorocit pe care ar trebui să 
speri că nu îl vei întâlni niciodată, băiete. Asta e, îl informă Leo. 

— Hai, Leo, e jobul meu să îl fac să se bucure de această 
operaţiune, glumi Annabelle. Ţine-o tot aşa, şi o să ajungă să 
vrea să ia totul de la Jerry de unul singur. 

— N-am de gând să iau de la poponarul Jerry Bagger nici trei 


milioane, nici treizeci şi trei de milioane, şi nici măcar trei sute 
treizeci şi trei de milioane, pentru simplul motiv că nu aş mai 
apuca să trăiesc să mă bucur de banii ăştia. 

— Dar ai venit aici cu noi. Şi, aşa cum ai spus, ştiai că la el mă 
refeream. Ai ştiut, Leo. Se ridică în picioare, se apropie de masă 
şi îi înconjură umerii cu braţul. Şi, dacă e să spunem adevărul, ai 
aşteptat lovitura asta ca să-ţi iei revanşa pentru ultimii douăzeci 
de ani. Recunoaşte! 

Leo păru brusc încurcat, îşi aprinse o altă ţigară Winston şi 
aruncă fumul tremurător spre tavan. 

— Oricine a făcut vreodată o afacere cu ticălosul ăsta şi-ar 
dori să-l omoare. Şi ce-i cu asta? 

— Eu nu vreau să-l omor, Leo. Vreau doar să îi fur atât de 
mulţi bani, încât să-l lovesc acolo unde îl doare cel mai mult. 
Poţi să-i omori toată familia şi nu va fi într-atât de îndurerat cum 
ar fi dacă ar şti că cineva i-a luat banii pe care îi fură el de la 
bieţii cretini care se vântură toată ziua prin cazinourile lui. 

— Sună grozav, chicoti Tony, în timp ce Freddy încă părea 
derutat. 

Leo îi aruncă o privire furioasă tânărului. 

— Grozav? Crezi că e grozav? Să-ţi spun ceva, că tot nu ştii 
nimic, ignorantule! O să-ţi pierzi capul în faţa lui Jerry Bagger la 
fel cum ai făcut-o şi la bancă, şi n-o să mai fie suficienţi bani de 
trimis maică-tii nici ca să-i ajungă de înmormântare. Leo întinse 
un deget către Annabelle. Dă-mi voie să clarific ceva de pe- 
acum. Eu nu mă iau de Jerry Bagger. Dar în niciun caz nu mă iau 
de Jerry Bagger în compania unui asemenea nepriceput. 

— Hei! Am făcut şi eu o greşeală. Tu n-ai greşit niciodată? 
protestă Tony. 

Leo nu-i răspunse. El şi Annabelle se priviră unul pe celălalt 
fix, la nesfârşit. 

Ea zise pe un ton liniştit: 

— Rolul lui Tony se va limita la ce ştie el cel mai bine să facă. 
Nu o să dea ochii cu Jerry. Îi aruncă o privire lui Freddy. lar 
Freddy la fel, va fi în linia a doua. El trebuie doar să facă nişte 
documente să arate bine. Succesul loviturii depinde de tine. ŞI 
de mine. Aşa că doar dacă tu nu cumva crezi că noi doi nu 
suntem destul de buni, în rest, nu văd nicio obiecţie care să 
stea-n picioare. 

— El ne cunoaşte, Annabelle. Am mai fost cândva aici. 


Ea dădu roată mesei şi deschise un dosar care se afla în 
dreptul scaunului pe care stătuse. Luă două fotografii lucioase 
cu un bărbat şi cu o femeie. 

— Cine-s ăştia? întrebă Freddy încurcat. 

Leo răspunse mormăind, în timp ce se holba la fotografii. 

— Eu şi Annabelle, cu foarte mult timp în urmă. În At-lan-tic 
Ci-ty, izbucni el. 

— De unde ai fotografiile? întrebă Tony. 

Annabelle îi explică: 

— Fiecare cazinou are o bancă de date care se cheamă cartea 
neagră - în care păstrează fotografii ale celor care au încercat 
să-i jefuiască, şi schimbă aceste informaţii cu alte cazinouri. Tu 
nu ai încercat niciodată să furi dintr-un cazinou, Tony, şi nici 
Freddy, ceea ce constituie unul dintre motivele pentru care v- 
am luat în echipă. Incă mai am câţiva oameni de legătură în 
acest oraş, de la ei am fotografiile. De fapt, ei nu ne-au prins 
niciodată şi nu ne-au fotografiat. Astea au fost făcute după 
descrierile pe care ni le-au făcut. Dacă ar fi avut fotografii 
adevărate, nu sunt aşa sigură că m-aş afla aici. 

— Dar nu semănaţi deloc, zise Tony. Ce mai informaţii... 
adăugă cu ironie. 

Annabelle mai scoase două fotografii din dosar. Acestea 
semănau mai bine cu Annabelle şi cu Leo. 

— La fel cum procedează poliţia când e vorba de copii 
dispăruţi, tot aşa, cazinourile au experţi angajaţi care să 
modifice fotografiile digitale şi să arate în ce fel va fi o persoană 
când va îmbătrâni. Incarcă datele în cartea lor neagră şi în 
sistemul de supraveghere electronică ce funcţionează având la 
bază un soft de recunoaştere a chipurilor oamenilor. De aceea, 
în niciun caz nu putem arăta aşa când vom da lovitura la Jerry. 

— Nu voi da nicio lovitură la Jerry, zise Leo cu ostilitate. 

— Hai, Leo, o să fie distractiv, zise Tony. 

— Nu mă mai bate la cap, băiete, îl repezi Leo. De parcă aş 
mai avea nevoie de vreun motiv să te urăsc. 

— Hai să facem o plimbare, Leo, zise Annabelle. Ridică o 
mână când Tony şi Freddy se ridicară să-i urmeze. Rămâneţi 
aici, ne întoarcem. 

Soarele tocmai ieşise din spatele unor nori mohorâţi. 
Annabelle îşi puse un batic pe cap şi îşi cobori pe nas ochelarii 
de soare. Leo îşi îndesă pe cap o şapcă şi îşi puse ochelari cu 


lentile negre. 

Se plimbară pe Boardwalk, care trecea printre cazinouri, şi pe 
plaja largă; pe bănci erau cupluri care admirau oceanul. 

— Au renovat locul de când n-am mai fost noi aici, zise 
Annabelle. Cazinourile au invadat oraşul la sfârşitul anilor 1970, 
înființând case de pariuri de miliarde de dolari, iar asta în 
mijlocul unei staţiuni care începuse să decadă. Mulţi ani după 
aceea, nicio persoană nu s-ar fi aventurat în împrejurimile 
oraşului, pentru că acestea nu erau locuri sigure. Autorităţile de 
atunci promiseseră cu sfinţenie că vor curăța locul. lar cu atâtea 
cazinouri care au pus în joc sume mari de bani şi au creat atâtea 
locuri de muncă, promisiunea părea în final îndeplinită. 

Se opriră şi se uitară la o macara imensă, care ridica bare de 
oţel în vârful unei structuri, în faţa căreia se afla o pancartă care 
anunţa că acolo avea să fie o casă luxoasă. Oriunde s-ar fi uitat, 
erau construcţii noi, iar locurile erau în plină reamenajare. 

Leo se întoarse spre plajă. Se opri ca să îşi scoată pantofii şi 
şosetele, în timp ce Annabelle îşi scoase sandalele şi îşi suflecă 
pantalonii. Se plimbară pe nisip, aproape de apă. La un moment 
dat, Leo se opri, se aplecă, luă o scoică şi o aruncă într-un val 
care tocmai se formase. 

— Eşti pregătit să vorbeşti despre asta? îl întrebă ea, privindu- 
| cu ochii întredeschişi. 

— De ce faci asta? 

— De ce fac ce? De ce organizez o lovitură? Pentru că asta am 
făcut toată viaţa. Ar trebui să ştii asta mai bine decât oricine 
altcineva, Leo. 

— Nu, vreau să spun, de ce ai venit să mă cauţi pe mine, pe 
Freddy, pe puşti? Ai fi putut alege pe oricine altcineva ai fi dorit, 
pentru lovitura asta. 

— Nu voiam pe oricine. Ne întoarcem, Leo. Şi m-am gândit că 
ai vrea să-ţi iei revanşa faţă de pe Jerry. M-am înşelat? 

Leo mai aruncă o scoică în apă şi o privi cum dispare. 

— Asta-i povestea vieţii mele, Annabelle. Am aruncat scoici în 
valuri, şi ele se întorc totuşi. 

— Nu mă lua acum cu filosofii... 

O privi cu coada ochiului. 

— O faci din cauza bătrânului tău? 

— Şi nici tu n-o face pe psihoterapeutul cu mine. 

Ea se îndepărtă uşor de el, îşi încrucişă braţele la piept şi privi 


marea la linia orizontului, unde se zărea un vas îndreptându-se 
lent cine ştie unde. 

— Cu treisprezece milioane de dolari pot să-mi cumpăr un vas 
destul de mare ca să traversez oceanul, nu-i aşa? îl întrebă ea. 

El ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Cred că da. N-am avut niciodată vreun motiv să 
aflu cât costă unul. Îşi privi picioarele desculţe, sfărâmând 
nisipul sub călcâi. Annabelle, ai fost întotdeauna isteaţă în 
privinţa banilor, mult mai isteaţă decât mine. La urma urmei, 
escrocheriile pe care le-am făcut... ştiu că nu ai nevoie de bani 
gheaţă. 

— E cineva care are destui bani? zise ea, privind vasul din 
depărtare. 

El mai luă o scoică şi o aruncă. 

— Chiar vrei să faci asta, nu-i aşa? 

— O parte din mine nu vrea. Cealaltă parte din mine îmi 
spune că trebuie s-o fac. 

— Puştiul nu o să spună nimic? 

— Puştiul nu o să spună nimic. 

— Dacă lucrurile merg prost, nici măcar nu vreau să mă 
gândesc la ce o să ni se întâmple. 

— Atunci nu lăsa ca lucrurile să meargă prost. 

— Mai ai măcar un singur nerv în tine? 

— Nu vreunul de care să ştiu eu. Ridică şi ea o scoică şi o 
aruncă în apă, apoi lăsă valul să-i treacă peste picioare, până la 
gleznă. Suntem buni? 

El aprobă din cap fără grabă. 

— Da, suntem buni. 

— Nu te mai înfurii pe mine? 

Lui îi miji un zâmbet. 

— Nu pot să promit asta nici unei femei. În timp ce se 
întorceau la hotel, el zise: N-am mai auzit nimic despre mama ta 
de foarte multă vreme. Ce mai face Tammy? 

— Nu prea grozav. 

— Bătrânul mai trăieşte? 

— Habar n-am, ar trebui să ştiu? răspunse Annabelle. 


CAPITOLUL 
17 


Le luă o săptămână întreagă să facă pregătirile. Printre altele, 


Annabelle îi dădu lui Freddy o listă de identități şi de documente 
pe care acesta să i le prelucreze pentru că urmau să aibă nevoie 
de ele. Când ajunse la sfârşitul paginii, rămase o clipă pe 
gânduri. 

— Patru paşapoarte americane? se miră el. 

Tony îşi ridică privirea din computer. 

— Paşapoarte? Pentru ce? 

Leo se uită la el dispreţuitor. 

— Dar ce credeai? Că o să-l jefuieşti pe Jerry Bagger după 
care o să mai rămâi în ţara asta? Scuteşte-mă! Mai bine pleci în 
Mongolia şi te transformi în maimuţă pentru câţiva ani. Mai 
degrabă aş purta robă şi aş călări un iac decât să îl las pe 
Bagger să mă taie în bucățele în timp ce zbiară la mine că îşi 
vrea banii înapoi, spuse, apoi se apucă iar să se deghizeze. 

— Avem nevoie de paşapoarte ca să plecăm din ţară pentru o 
vreme, până când lucrurile se vor linişti, îl lămuri Annabelle. 

— Să plecăm din ţară? exclamă Tony, ridicându-se pe 
jumătate din scaun. 

— Jerry nu e infailibil, dar nu are sens să fim idioţi. Putem să 
vedem lumea, Tony, să învăţăm italiana, sugeră ea. 

— Şi părinţii mei? zise Tony. 

— O să le trimiţi cărţi poştale, mormăi Leo peste umăr, în 
timp ce se căznea să-şi potrivească pe cap o perucă. Spune-ne 
despre ocupaţia ta. 

— Paşapoartele americane vor fi greu de făcut, Annabelle, 
zise Freddy. În stradă se vând cu zece mii de dolari bucata. 

Annabelle îl privi cu asprime. 

— lar tu vei fi plătit cu şase milioane şi jumătate ca să faci 
asta, Freddy. 

Omul înghiţi în sec, nervos. 

— Înţeleg. O să le ai. 

Freddy luă lista şi plecă. 

— N-am ieşit niciodată din ţară, zise Tony. 

— Cel mai potrivit moment pentru a călători este când eşti 
tânăr, îl asigură Annabelle aşezându-se la masă, în faţa lui. 

— Tu ai călătorit în afara ţării? o întrebă el. 

— Glumeşti? zise Leo. Crezi că SUA e singurul loc unde poţi să 
faci o escrocherie? Ha! 

— Am mai fost pe ici, pe colo, recunoscu Annabelle. 

Tony o privi; se simţea nervos. 


— Poate vom călători împreună. Poţi să-mi arăţi împrejurimile. 
Tu şi Leo, adăugă el iute. Şi pun pariu că şi Freddy ar vrea să 
vină. 

Annabelle deja clătina hotărâtă din cap. 

— Ne separăm. E mult mai greu să prinzi patru oameni plecaţi 
în direcţii diferite decât să prinzi patru oameni care călătoresc 
împreună. 

— Corect, OK, desigur, zise Tony. 

— O să ai o grămadă de bani ca să trăieşti, adăugă ea. 

Tony jubila. 

— O vilă pe undeva prin Europa, cu personal de servire. 

— Nu începe să risipeşti bani gheaţă în stânga şi-n dreapta. 
Nu se face aşa ceva. Cheltuieşte puţin şi păstrează-ţi capul. O să 
te scot din ţară şi o să scoţi şi banii de-aici. Se aşeză în faţa lui. 
Şi acum, iată cu exactitate ce îmi trebuie de la voi. Annabelle îi 
explică lui Tony, cu nenumărate detalii, sarcina pe care o avea. 
Poţi s-o faci? 

— Nicio problemă, zise el prompt. 

Ea îl privi întrebător. 

— Uite, am plecat de la MIT? după doi ani pentru că mă 
plictisisem. 

— Ştiu. Asta a fost ce/ă/alt motiv pentru care te-am racolat. 

Tony se uită pe ecranul computerului şi începu să 
dactilografieze. 

— De fapt, am mai făcut-o şi înainte, într-un loc împânzit de 
cei mai buni agenţi de securitate din lume. 

— Pentagonul? întrebă Leo. 

— Nu, Wal-Mart. 

Leo îi aruncă o privire. 

— Glumeşti? Wal-Mart? 

— Hei, Wal-Mart nu-şi pierde vremea aiurea. 

— Cât de repede poţi s-o faci? întrebă Annabelle. 

— Dă-mi două zile. 

— Dar nu mai mult de două. Vreau să testez. 

— Nu e nicio problemă, spuse el plin de încredere. 

Leo îşi dădu ochii peste cap, spuse o rugăciune în gând, îşi 
făcu o cruce mare şi se întoarse la treburile sale. 


În timp ce Tony şi Freddy lucrau la îndeplinirea sarcinilor lor, 


? Massachusetts Institute of Technology 


Leo şi Annabelle, deghizați, merseră la Pompeii Casino. Cel mai 
mare cazinou de pe Boardwalk, şi unul dintre cele mai noi, 
răsărit din ruinele unei foste case de pariuri, Pompeii, 
consecvent numelui său, un vulcan funcţional, ce „erupea” de 
două ori pe zi, după-amiaza şi seara la şase. Ce ieşea din vulcan 
nu era lavă, ci promisiunea că se puteau primi pe degeaba 
mâncare şi băuturi. Cazinourile practic făceau cadou mâncarea 
şi băutura ca să îi determine pe oameni să parieze, iar pentru 
Bagger acesta nu era un sacrificiu mare. Totuşi, oamenilor le 
plăcea să li se dea câte ceva gratis. Astfel, „erupţia” care avea 
loc de două ori pe zi era o mişcare de succes, căci oamenii 
soseau devreme, şi se dovedi că aceştia cheltuiau cu mult mai 
mulţi bani în cazinou decât ar fi făcut-o dacă mâncarea şi 
băutura nu ar fi fost gratis. 

— Lasă-l pe Bagger să-i momească pe idioţi şi apoi să le 
încaseze cecurile la cazinou în timp ce ei se îngraşă şi se 
îmbată, mârâi Leo. 

— Jerry colecţionează idioţi; ăştia-s sufletul unei afaceri cu 
cazinouri. 

— Îmi amintesc când a fost deschis primul cazinou aici, în 
1978, zise Leo. 

Annabelle dădu din cap. 

— Resort International, mai mare decât oricare cazinou din 
Vegas la vremea aia, cu excepţia MGM. Paddy a condus mai 
multe găşti de-aici, la începuturile lui. 

— Bătrânul tău n-ar fi trebuit niciodată să se întoarcă aici cu 
noi doi. Leo îşi aprinse o ţigară şi arătă spre şirul de cazinouri. 
Aici am început. Cazinourile erau pe atunci mai mult nişte 
localuri. Găseai aici surori medicale, şoferi de camioane de 
gunoi, lucrători la benzinărie, toţi jucau cărţi sau la ruletă. Jucau 
atât de prost, încât puteai să faci orice escrocherie pofteai. Dar, 
Dumnezeule, nici nu era nevoie să-i înşeli. Puteai să câştigi bani 
mulţi doar din greşelile lor. Asta a durat vreo zece ani. Mi-am 
trimis amândoi fiii la colegiu cu banii pe care i-am câştigat 
atunci. 

Ea îl privi. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată până acum despre familia ta. 

— Daaa... de parcă tu ai discuta despre asta când vine vorba. 

— Tu i-ai cunoscut pe-ai mei. Ce-aş mai putea să adaug? 

— Copiii i-am făcut când eram foarte tânăr. Au crescut, au 


plecat, la fel şi nevastă-mea. 

— Ştia cu ce te ocupai? ` 

— A fost greu, după o vreme, să mă mai ascund. li plăceau 
banii, dar nu-i plăcea felul în care îi câştigam. Nu le-am spus 
niciodată copiilor. Nu voiam să îi las să se apropie de asemenea 
preocupări. 

— Deştept bărbat! 

— Şi totuşi, nu vor să mă vadă. 

— Hai să nu mai privim în urmă, Leo, o să ne apuce deodată 
prea multe regrete. 

El ridică din umeri şi râniji. 

— Aici era o ruletă straşnică, nu-i aşa? Orice escroc poate să 
facă mici şmecherii, dar numai un adevărat profesionist poate 
să le facă, mult timp, la ruletă. E cam acelaşi lucru cu o 
escrocherie de mare amploare la masa cazinoului. El o privi 
admirativ. Erai cel mai bun jucător pe care l-am văzut vreodată, 
Annabelle. Puteai să faci să îngheţe totul sau să ia foc. De 
fiecare dată, şefii se înmuiau. Şi vedeai cum vine fumul spre noi, 
adăugă el, referindu-se la angajaţii mai vigilenţi ai cazinoului. 

— lar tu erai cel mai bun partener cu care am lucrat vreodată, 
Leo. Chiar şi atunci când vreun trişor se băga în jocul tău, ţie tot 
îţi ieşea şmecheria, înainte chiar ca dealerul să se întoarcă. 

— Da, eram bun. Dar adevărul este că şi tu erai tot atât de 
bună ca mine. Uneori mă gândeam că bătrânul tău continua să 
mă păstreze doar pentru că îi spuneai tu să o facă. 

— Îmi acorzi prea mult credit. Paddy Conroy făcea doar ce 
voia Paddy Conroy. lar ce a vrut ultima dată să facă a fost să ne 
distrugă pe amândoi. 

— Da, şi să-l lase pe Bagger să se hrănească cu sângele 
nostru. Ce se întâmpla dacă nu erai iute precum o pisică, 
făcându-l să rateze doar cu câţiva centimetri? Privi spre ocean. 
Poate eram amândoi undeva acolo... 

Ea îi scoase ţigara din gură. 

— lar acum că am terminat amintirilor... hai să ne apucăm de 
treabă. 

Porniră către intrarea în cazinou. Se opriră brusc. 

— Lasă-i pe cei din autobuz să intre întâi, zise Leo. 

Fiecare cazinou avea un autobuz, iar cursele începeau la 
unsprezece dimineaţa. Din el coborau de regulă pasageri în 
vârstă, care îşi petreceau întreaga zi în cazinou cheltuindu-şi 


banii de asigurări sociale şi înfulecând mâncare nesănătoasă. 
Apoi se urcau înapoi în autobuz, se duceau acasă cu ceva 
mărunţiş pe care îl foloseau să supravieţuiască întreaga lună, cu 
gândul de a se întoarce la cazinou când vor lua din nou pensia. 
Leo şi Annabelle priviră grupul de bătrânei care intrau în 
Pompeii chiar la timp pentru a prinde cea dintâi „erupţie” a zilei, 
după care intrară şi ei. Petrecură câteva ore plimbându-se încolo 
şi încoace şi chiar jucând câteva jocuri de noroc din mers. Leo 
avu baftă la barbut, în timp ce Annabelle avea noroc la 
blackjack: câştiga mai mult decât pierdea. i 

Mai târziu se opriră la bar şi îşi luară ceva de băut. In timp ce 
Leo se uita după o chelneriţă cu bust generos, îmbrăcată într-o 
fustă scurtă, şi care ducea o tavă cu băuturi spre o masă unde 
trei inşi pariau dornici de acţiune, Annabelle zise cu o voce 
şoptită: 

— Aşadar? 

El plescăi mâncând nişte nuci şi sorbi din cocktailul Jake and 
Coke. 

— Blackjack la masa numărul cinci. Se pare că avem de-a 
face cu o mică şmecherie aici, spuse el. 

— Crezi că dealerul e amestecat? 

— Da. Tu ce-ai descoperit? 

Annabelle sorbi din paharul cu vin înainte de a răspunde. 

— La masa de ruletă de lângă maşina de amestecat cărţi este 
o echipă de patru persoane care plasează pariul după ce jocul e 
declarat închis, şi care face o treabă foarte bună. 

— Am crezut că până acum i-au învăţat pe dealeri să fie 
foarte atenţi la pariuri. La ce mai folosesc toate acele dispozitive 
de supraveghere şi microcamere din ziua de azi? 

— Ştii ce nebunie e la o masă de ruletă, de-aia se fac astfel de 
şmecherii. lar dacă eşti bun, totul e posibil, în ciuda tuturor 
echipamentelor lor tehnologice. 

Îşi ciocniră paharele. 

— Dar asta ştim deja, nu? 

— Cum arată paza? 

— Nimic ieşit din comun. Presupun că seiful se află sub o mie 
de tone de ciment, păzit de un milion de tipi înarmaţi cu 
mitraliere. 

— E mai bine să nu apucăm pe calea asta, zise ea cu glasul 
uscat. 


— Da, nu ar fi bine să îţi strici manichiura. Puse paharul jos. 
Câţi ani să aibă Jerry acum? 

— Şaizeci şi şase, răspunse ea prompt. 

— Pun pariu că nu i-a venit mintea la cap odată cu vârsta, zise 
Leo morocănos. 

— Nu i-a venit. 

Glasul ei sună atât de sigur, că Leo o privi cu suspiciune. 

— La dracu', e chiar el, nenorocitul, se zbârli Leo şi se întoarse 
imediat. 

În timp ce Annabelle privea, şase bărbaţi, toţi tineri, masivi şi 
voinici, trecură pe-acolo. Încercuiau un alt bărbat, mai degrabă 
scund, cu umeri largi şi cu părul alb, des. Era îmbrăcat cu un 
costum albastru scump şi purta cravată galbenă. 

Faţa lui Jerry Bagger era foarte bronzată. Pe unul din obraji, 
mai jos, avea o cicatrice şi arăta de parcă avusese nasul rupt cu 
ceva timp în urmă. Sub sprâncenele albe şi dese, pândea o 
pereche de ochi vicleni. Privirea îi alerga prin cazinou, părând să 
absoarbă tot felul de date interesante pentru imperiul său de 
jocuri mecanice, cărţi de joc şi speranţe distruse. 

De îndată ce trecură pe lângă el, Leo se întoarse cu spatele, 
luptându-se să îşi recapete suflul. Grijulie, Annabelle zise: 

— Să-ţi pierzi stăpânirea de sine în timp ce băieţii sunt peste 
tot în cazinou nu a figurat în planul meu, Leo. 

El ridică o mână. 

— Nu-ţi face griji, mi-am revenit. 

Inspiră adânc o ultimă gură de aer. 

— Şi nici măcar nu ne-am întâlnit cu tipul ăsta faţă-n faţă. 
Atunci au încercat să ne omoare gorilele lui. Aşa că nu are cum 
să te recunoască. 

— Ştiu, ştiu. Îşi termină băutura din pahar. Acum ce facem? 

— Când va fi timpul să pornim, pornim. Până atunci, lucrăm la 
scenariul nostru, jucăm biliard şi căutăm să avem cât mai multe 
atuuri de partea noastră, pentru că Jerry este atât de 
imprevizibil, încât şi dacă suntem perfecţi, tot nu e suficient. 

— Ştii... uitasem cât de bine te pricepi să încurajezi omul. 

— Nu e nimic rău în a spune lucrurilor pe nume. Dacă ne pune 
în faţa vreunei situaţii neaşteptate trebuie să ştim să-i facem 
faţă, altfel am încurcat-o. 

— Da, ştim totul despre cum va fi dacă o încurcăm, nu-i aşa? 

El şi Annabelle urmăriră tăcuţi cum Jerry Bagger şi armata sa 


de gorile ieşiră din cazinou, se suiră cu toţii în maşinile 
încolonate la intrare, iar apoi porniră, poate pentru a-i rupe 
cuiva picioarele pentru că îl înşelase pe regele cazinoului cu 
treizeci de dolari, însemnând oricum cu mult mai puţin decât cu 


30 de milioane. 
CAPITOLUL 
18 


La sfârşitul săptămânii erau gata. Annabelle se îmbrăcă într-o 
fustă neagră şi îşi puse tocuri înalte şi câteva bijuterii, nu multe. 
Părul ei era acum blond, sârmos. Nu semăna deloc cu cea din 
fotografia de la cazinou. Înfăţişarea lui Leo era şi mai schimbată. 
Peruca lui era cenuşie şi moale, în faţă având părul până la 
frunte, dar retras în părţile laterale. Purta cioc, ochelari înguşti şi 
un costum din trei piese. 

— Ştii? spuse el. Singurul lucru care mă deranjează la treaba 
asta este că trebuie să îi tragem pe sfoară pe unii din tagma 
noastră. 

— De parcă ei nu ne-ar face-o nouă dacă ar avea norocul să 
poată să se aleagă cu câteva milioane de dolari... Mai mult 
decât atât, cei pe care îi înşelăm nu sunt dintre cei de treabă. 
Oricum, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi prinşi. Nu mai e ca 
în vremurile de altădată. Nu mai există cadavre îngropate în 
deşert sau aruncate în Atlantic. Parierea după ce jocul e declarat 
închis se bazează pe o conspirație; e un delict ce se comite 
convingând pe cineva că o informaţie eronată ar fi corectă, 
adică o infracţiune minoră. Îşi vor plăti amenda şi vor pleca într- 
o croazieră pe o navă care are cazinou, în Midwest, sau îi vor 
plictisi pe indienii din New England cu prezenţa lor până când va 
trece suficient timp ca să îşi schimbe înfăţişarea şi să se 
întoarcă aici să o ia de la capăt. 

— Da, dar tot e o chestie urâtă... 

Ea ridică din umeri. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, o să aflu cum îi cheamă 
şi o să le trimit câte două miare la fiecare, pentru că le-am făcut 
neplăceri. 

Privirea lui Leo se lumină, apoi spuse: 

— OK, dar să nu iei banii din partea care mi se cuvine mie. 

Îi lăsară pe Tony şi Freddy şi se mutară într-unul din cele mai 
bune hoteluri de pe Boardwalk. Nu aveau să mai aibă niciun fel 


de contacte cu ei de-acum înainte. Înainte de plecare, Annabelle 
îi prevenise pe amândoi, în special pe Tony, că în acest oraş 
mişunau peste tot spioni. 

— Nu cheltuiţi bani gheaţă, nu înşelaţi pe nimeni cu nimic, nu 
spuneţi nimic care ar putea să dea de bănuit că un escroc e 
„lucrat”, pentru că vorba se duce şi ar putea ajunge la cineva 
care să vrea să sape după informaţii. O singură scăpare şi totul 
se poate sfârşi, pentru noi toţi. Se uită fix în ochii lui Tony şi 
adăugă: Asta e adevărata miză, Tony. Nicio scăpare! 

— Eu nu o să am niciuna. Jur, declară el. 


Leo şi Annabelle săriră într-un taxi şi ajunseră la Pompeii, 
devenind de îndată extrem de vigilenţi. Annabelle urmărea o 
echipă pe care o observase acţionând la mesele de ruletă din 
cazinourile de pe Boardwalk, unde plasa pariuri după închiderea 
jocului. Erau diverse variaţii ale aceleiaşi scheme. La ruletă, 
schema presupunea să strecori pe furiş fise pe numerele 
câştigătoare după ce bila ruletei cădea deja pe un număr. Unii 
foloseau o altă tehnică. Pariorul îşi ascundea fisele care 
reprezentau o sumă importantă sub o alta lipsită de valoare 
înainte ca bila să cadă. Apoi pariorul n-avea decât să „tragă spre 
el” sau să retragă fisele valoroase de pe masa de joc, dacă 
numărul pierdea, ori să strige de bucurie, dacă numărul era 
câştigător, iar totul se petrecea chiar sub nasul dealerului. 
Această a doua tehnică avea avantajul clar că scotea din 
ecuaţie dispozitivul de supraveghere, pentru că el înregistra 
doar că pariul era câştigat. Apoi banda ar fi arătat că pariorul nu 
făcea nimic cu mormanul de fise, doar îl retrăgea dacă pariul 
era pierdut. Să pariezi la ruletă după ce jocul era declarat închis 
necesita o experienţă uriaşă, timp, muncă de echipă, răbdare, 
abilităţi native şi, mai mult decât orice, stăpânire de sine. 

Cândva, Annabelle şi Leo fuseseră maeştri la acest joc. Totuşi, 
în prezent, tehnologia de supraveghere din cazinouri reducea 
drastic şansele oricui, exceptându-i pe cei extrem de buni care 
erau capabili să facă o escrocherie indiferent de epoca în care 
trăiau. lar specificul acestei escrocherii era că numărul de jocuri 
într-un cazinou era limitat, trebuia să te retragi înainte de a fi 
descoperit, deci pariul trebuia să fie suficient de mare ca să 
justifice riscurile. 

Leo era atent la masa de blackjack, unde un domn bine 


jucase şi câştigase o sumă frumoasă. Nu chiar atât de frumoasă 
încât să trezească suspiciuni, dar în total, Leo estima că tipul 
făcuse cu mult mai mult decât salariul minim al celor care 
stăteau pe scaun şi beau pe gratis. Îşi folosi telefonul celular ca 
să o sune pe Annabelle. 

— Eşti gata să faci asta? o întrebă el. 

— Se pare că muşteriii mei care pariază cu întârziere sunt pe 
cale să o facă din nou, aşa că hai să-i dăm drumul. 

Annabelle se îndreptă către un bărbat masiv, pe care îl 
evaluase din ochi ca fiind un fel de şef şi îi şopti ceva la ureche, 
arătând din cap către masa de ruletă unde avea loc escrocheria. 

— E un grup acolo, la masa şase, care acţionează împreună. 
Cele două femei din partea dreaptă sunt parioarele-plasatoare!. 
Mecanicul!! e cel de pe scaunul din capătul mesei. lar 
reclamantul? e tipul slăbănog, cu ochelari, care stă în spatele 
dealerului, în partea stângă. Pune-l pe supraveghetor să aşeze 
camera pe ei şi să mărească imaginea când se execută 
tragerea. 

Mesele de ruletă erau atât de mari încât asupra lor erau 
orientate două camere, atârnate de tavan. Una urmărea roata 
ruletei, iar cealaltă - masa. Neajunsul acestei tehnologii 
moderne era că cele două camere nu puteau fi monitorizate în 
acelaşi timp. Tipul care părea să fie şef se uită la ea câteva 
secunde, însă descrierea precisă a lui Annabelle nu putea fi 
ignorată. El spuse rapid ceva în microfonul legat la căşti, dând 
ordine. 

Intre timp, Leo se duse la şeful din sectorul respectiv şi îi 
şopti: 

— La masa de blackjack numărul cinci e un dealer care nu 
amestecă deloc cărţile. Jucătorul de pe scaunul cu numărul trei 
are un analizor de numărare a cărţilor, ascuns la picior. Dacă te 
duci mai aproape, poţi să-i ghiceşti conturul prin pantaloni. ŞI 
mai are un fir în urechea dreaptă, prin care primeşte semnale 
de pe computer. Camera de supraveghere nu poate să prindă 
imaginea, pentru că mişcările dealerului o ascund. Dar dacă te 
duci acolo cu un minicomputer, poţi să înregistrezi suficiente 


10 În engleză, check-bettors 
11 În engleză, mechanic 
12 În engleză, c/aimer 


dovezi de la nivelul solului. 

La fel ca şi în cazul avertizării făcute de Annabelle, şi acest şef 
se gândi câteva secunde înainte să-şi sune superiorii, iar 
minicomputerul fu gata pregătit să capteze imagini. 

Cinci minute mai târziu, escrocii fură ridicaţi de la mese şi 
poliţiştii fură chemaţi. 

După încă zece minute, Annabelle şi Leo se treziră într-un loc 
din cazinou unde nicio mamaie care îşi toca pensia nu ar fi fost 
vreodată invitată. 

Jerry Bagger ţâşni din spatele mesei uriaşe aflate în minunatul 
său birou, ţinându-şi mâinile în buzunare, cu încheieturile 
împodobite cu câteva frumoase bijuterii, la fel şi gâtul său 
musculos, bronzat. 

— Scuzaţi-mă că nu vă mulţumesc pentru că mi-aţi 
economisit câteva nenorocite de miare, spuse el cu o voce care 
parcă lătra, dându-i astfel în vileag originea din Brooklyn. De 
fapt, nu sunt obişnuit ca oamenii să-mi facă asemenea favoruri. 
Asta face să mi se scoale părul de pe ceafă. Şi nu-mi place să mi 
se scoale părul de pe ceafă. Singurul lucru care îmi place să mi 
se scoale este ceea ce se află în spatele fermoarului 
pantalonilor. 

Ceilalţi şase bărbaţi din încăpere, toţi îmbrăcaţi în costume 
scumpe, laţi în umeri fără să fie burduşiţi cu căptuşeli false, se 
holbau la Leo şi Annabelle, fiecare ţinându-şi mâinile 
împreunate în faţă. 

Annabelle făcu vreo câţiva paşi înainte. 

— N-am făcut-o ca pe o favoare. Am făcut-o pentru că voiam 
să vă întâlnim. 

Bagger întinse mâinile spre ei. 

— Deci, iată-ne. 

Se aşeză pe canapeaua de piele, îşi luă nişte alune dintr-un 
bol aflat pe masă şi începu să spargă cojile cu mâna dreaptă. 

— Urmează cumva partea în care îmi veţi spune că voi puteţi 
să câştigaţi pentru mine o tonă de bani, când eu deja am 
această tonă de bani? 

— Da. Şi puteţi să vă şi serviţi patria în acelaşi timp. 

Bagger mormăi: 

— Patria mea? E cumva vorba de aceeaşi patrie care-mi pune 
bete în roate şi mă împiedică să fac ceva ce este perfect legal? 

— Putem rezolva partea asta, zise Annabelle. 


— Aha, deci sunteţi de la poliţia federală. Hei, băieţi, avem 
nişte poliţişti federali la noi în cazinou. Chemaţi dezinsecţia! 

Toată adunătura de muşchi începu să râdă ca la comandă. 

Annabelle se aşeză pe canapea lângă Bagger şi îi întinse o 
carte de vizită. El citi: „Pamela Young, Management 
International, Inc.” 

— Asta nu înseamnă nimic pentru mine, e un rahat. l-o aruncă 
înapoi. Băieţii mei mi-au zis că voi chiar vă pricepeţi la 
escrocheriile din cazinou. Vă învaţă chestia asta acum, la şcoala 
de poliţişti federali? Nu că aş crede vreo clipă că sunteţi poliţişti 
federali... 

Leo zise pe un ton aspru: 

— Cât rulezi pe zi? Treizeci, patruzeci de milioane? Trebuie să 
păstrezi o anumită sumă de rezervă ca să-ţi reglezi conturile cu 
statul, şi tot rămân o mulţime de bani gheață care sunt în 
circulație. Deci ce faci cu plusul ăsta? Haide, spune-ne şi nouă. 

Proprietarul cazinoului se uită la el, uimit. 

— Îmi tapetez pereții casei cu ei, nemernicule! Se uită la unul 
dintre băieţii musculoşi. Luaţi-l pe nenorocitu’ ăsta din ochii mei! 

Băieții lui se apropiară, iar doi dintre ei chiar îl ridicară pe Leo 
când interveni femeia: 

— Ce-aţi zice dacă aţi primi înapoi zece procente? propuse 
Annabelle. 

— Aş spune că îmi pute. 

Bagger se ridică şi se îndreptă spre birou. 

— Vreau să spun zece procente la fiecare dovă zile. 

Bagger se opri în loc, se întoarse spre ea şi o fixă cu privirea. 

— Ce-aţi zice, hm? întrebă ea. 

— Prea minunat ca să fie adevărat, asta aş zice. 

Luă de pe masă un fişic de fise din metal gri, în valoare de 
cinci mii de dolari, şi i-l aruncă. 

— Du-te şi distrează-te un pic. Nu trebuie să-mi mulţumeşti. 
Consideră-l un cadou de la Dumnezeu. Nu lăsa uşile să te 
lovească peste funduleţul ăla drăgălaş când o să ieşi. 

Le făcu semn oamenilor lui să-i dea drumul lui Leo. 

— Totuşi, mai gândiţi-vă, domnule Bagger, insistă ea. Ne 
întoarcem mâine să vă întrebăm din nou. Conform ordinelor pe 
care le-am primit, trebuie să vă întrebăm de două ori. Dacă nici 
atunci nu vreţi, unchiul Sam va mai face câţiva paşi pe 
Broadwalk şi-i va propune afacerea unui rival de-al 


dumneavoastră. 

— Noroc! 

— A funcţionat în Vegas, va funcţiona şi aici, spuse ea sigură 
pe sine. 

— Maa, corect. Aş fi vrut să pot să cred ce spuneţi voi acolo. 

— Veniturile din pariuri nu au mai crescut de cinci ani, 
domnule Bagger. Aşa că oare cum ar fi putut mulţimea de 
cazinouri din Vegas să aibă proprietăţi de miliarde de dolari? 
Parcă ar tipări bani. Făcu o pauză. Şi chiar o fac. Şi îşi ajută şi 
patria în acelaşi timp. 

El se aşeză la birou şi, pentru prima dată, o privi cu un dram 
de interes. În acel moment, lui Annabelle îi fu de ajuns. 

— Şi... v-aţi întrebat vreodată cum se face că nimeni din 
Vegas nu a fost investigat de federali în ultimii zece ani? Nu mă 
refer la acuzaţiile aduse Mafiei, astea-s ştiri răsuflate. Dar şi eu, 
şi dumneavoastră ştim ce se întâmplă acolo. Şi, aşa cum aţi 
spus, Departamentul de Justiţie e tot timpul prezent acolo unde 
vă aflaţi. Făcu o pauză. Şi eu ştiu că un om inteligent ca Jerry 
Bagger nu crede chiar aşa de mult în noroc. 

Ea îi lăsă cartea de vizită pe birou. 

— Puteţi să mă sunaţi oricând. Oamenii care lucrează în 
branşa asta nu au un program fix. Îi aruncă o privire tipului uriaş 
care stătea lângă Leo. lar noi putem să ieşim şi singuri afară, 
băieţi. Mulţumim. 

Ea şi Leo ieşiră. 

Când uşa se închise în spatele celor doi, Bagger se răsti la ei: 


— Urmăriţi-i! 
CAPITOLUL 
19 


Annabelle şi Leo săriră într-un taxi. Privirea ei nu părăsi o 
clipă geamul din spate al maşinii. 

— Sunt în spatele nostru? întrebă Leo în şoaptă. 

— Normal. La ce altceva te aşteptai? 

— Pentru o secundă, acolo, am crezut că bătăuşii ăia mă vor 
arunca pe fereastră. Cum se face că eu trebuie să joc mereu 
rolul poliţistului rău, iar tu pe cel al poliţistului bun? 

— Pentru că pe-ăla rău îl joci incredibil de bine. 

— Băieţii ăştia sunt acelaşi coşmar pe care îl ţineam minte, 
comentă Leo tremurând. Îmi amintesc că aşa erau şi atunci. L-ai 


văzut cum spărgea alunele alea cu o singură mână? 

— Haaai... ăla e un clişeu dintr-un film prost. 

Taxiul se opri în faţa hotelului lor, iar ei coborâră. Annabelle 
făcu vreo câţiva paşi pe trotuar, apoi traversă. Bătu uşor în 
geamul unui Hummer parcat acolo. Geamul se lăsă în jos şi 
apăru figura unuia dintre bătăuşii lui Bagger. 

— Poţi să-i spui domnului Bagger că stau în camera 1412, i 
adresă ea cu amabilitate. A, uite o carte de vizită, în cazul 
care a aruncat-o pe cealaltă. 

Se întoarse şi îl ajunse din urmă pe Leo şi intrară amândoi în 
hotel. Telefonul ei băzâi. Era Tony, care confirma că se afla pe 
poziţie. Ea îi cumpărase un binoclu foarte scump şi îl pusese să 
supravegheze cu el dintr-o cameră a unui hotel de vizavi de 
Pompeii, care avea o vedere foarte bună către biroul lui Bagger. 

Apelul pe care îl aştepta în cameră fu primit zece minute mai 
târziu, îi făcu semn lui Leo, care stătea lângă fereastră. Acesta îi 
trimise repede un mesaj lui Tony, pe laptop. 

Annabelle puse mâna pe telefon şi îi făcu semn lui Leo să 
ridice celălalt receptor. 

— Hai odată, hai odată! 

Telefonul sună de cinci ori, de şase ori, de şapte ori. 

La al nouălea ţârâit, Leo primi un mesaj de confirmare şi 
aprobă din cap. 

— Alo? 

— Cum de i-ai descoperit pe băieţii mei aşa de repede? zbieră 
Bagger. 

— Când e vorba de supraveghere... omul meu chiar nu poate 
fi bătut, domnule Bagger, îi explică ea. E pur şi simplu vorba de 
mii de persoane de pe pământ şi de nenumărați bani. 

Adevărul era că ea ştiuse că el le ordonase băieţilor să-i 
urmărească şi de aceea se uitase tot timpul pe geamul din 
spate al taxiului, îi văzuse mai devreme la cazinou şi ştia deja că 
personalul de securitate al lui Bagger conducea maşini Hummer 
galbene. Nici nu erau greu de remarcat. 

— Asta înseamnă că sunt supravegheat? se răsti el. 

— Toţi suntem supravegheați, domnule Bagger. Nu trebuie să 
vă simţiţi singurul în situaţia asta. 

— la mai scuteşte-mă de chestia asta cu „Domnule Bagger”. 
De unde ştii atât de multe despre escrocheriile din cazinouri, de- 
ai reuşit să depistezi două dintre ele doar la mine, ambele în 


se 
în 


acelaşi timp? Asta mă face să mă gândesc dacă nu cumva faci 
parte din lumea escrocilor. 

— Nu le-am depistat eu. Azi am trimis la tine în cazinou trei 
echipe care au căutat ceva util ca să pot ajunge la tine. Membrii 
acestor echipe sunt experţi în escrocherii de cazinou. Ei ne-au 
transmis prin Intel, iar noi le-am spus şefilor de-acolo. Simplu. 

— OK, să lăsăm asta baltă deocamdată. Ce vrei, mai exact? 

— Credeam că intenţiile mele au fost clare, încă de când mă 
aflam în birou la tine. 

— Da, da. Ştiu ce aí spus. Vreau să ştiu ce ai vrut să spui cu 
asta. 

— Asta nu e ceva ce să pot discuta la telefon. NS... începu ea, 
după care adăugă repede: Liniile telefonice fixe nu sunt aşa de 
sigure. 

— Ai vrut să spui NSA'5, nu-i aşa? îi replică el imediat. Spionii 
ăia... ştiu totul despre ei. 

— Cu tot respectul, nimeni nu ştie totul despre NSA, nici 
măcar POTUS!, spuse ea aruncând precaută încă o abreviere în 
discuţie. 

La capătul celălalt al firului era linişte. 

— Mai eşti acolo? întrebă ea. 

El se repezi să răspundă: 

— Sunt! 

— Vrei să ne întâlnim la tine la birou? 

— Nu e bine aşa. Sunt; hm... tocmai ies din oraş. 

— Nu, nu e aşa. În clipa asta eşti în biroul tău. 

Asta era informaţia pe care Tony i-o trimisese prin e-mail lui 
Leo. Convorbirea se întrerupse imediat. 

Ea puse telefonul jos. Îi făcu încrezătoare lui Leo cu ochiul. El 
expiră lung. 

— În ce ape tulburi vrem şi noi să ne scăldăm, Annie... 

Ea părea amuzată. 

— Îmi spui Annie doar când eşti foarte, foarte emoţionat, Leo. 

El îşi şterse o broboană de transpiratie de pe frunte şi îşi 
aprinse o ţigară. 

— Mda... Deh, unele lucruri nu se schimbă niciodată, nu? 


13 Abreviere pentru National Security Agency - Agenţia Naţională de 
Securitate 

14 Abreviere pentru President of the United States - Preşedintele Statelor 
Unite 


Telefonul sună din nou. Ea răspunse. 

— Asta-i oraşul meu, zise Bagger ameninţător. Nimeni nu mă 
spionează pe mine în oraşul meu. 

— Domnule Bagger, rosti ea calm, pentru că toată această 
poveste pare să te supere, am să o simplific. Voi raporta că 
refuzi a doua şi ultima noastră ofertă. lar din clipa aia nu trebuie 
să îţi mai faci griji pentru nimic. Şi, aşa cum spuneam, merg în 
altă parte. 

— Nu e niciun cazinou pe-aici care să creadă aiureala asta. 

— Nu e o aiureală. Nu ne aşteptăm ca operatorii de cazinouri 
să ne creadă pe cuvânt. Aşa că facem nişte demonstraţii. Îi 
lăsăm să vadă că pot câştiga rapid mulţi bani şi apoi ei decid. 
Dacă intră în afacere sau rămân pe dinafară. Oricum, pot să îşi 
păstreze profitul. 

Ea putea să îl audă cum respiră precipitat la celălalt capăt al 
firului. 

— Câţi bani? întrebă el. 

— Câţi vrei? 

— De ce s-ar oferi guvernul să facă tocmai cu mine o 
asemenea afacere? 

— Pentru că nu văd cine ar putea să creadă că guvernul SUA 
ar putea să facă cu tine o asemenea afacere, zise ea simplu. 

— Eşti din NSA? 

— Nu. 

— CIA? 

— La orice întrebare de genul ăsta îţi voi răspunde că nu. Şi 
nu contează ce legitimaţie sau ce carte de vizită am eu în 
această situaţie. 

— Am la mână o grămadă de politicieni din Washington. Cu 
un simplu telefon, aflu. 

— Un simplu telefon şi n-o să afli nimic. Pentru că politicienii 
habar nu au de povestea asta. Dar dă telefon. Însă la CIA. Sunt 
în Langley, adică McLean, Virginia, în cazul în care nu ştii. O 
grămadă de oameni ştiu că îşi are sediul în D.C. Crezi sau nu, 
chiar e trecută în cartea de telefon. Ceri la Serviciul Naţional 
Clandestin - se obişnuieşte să i se spună Directoratul de 
Operaţiuni. Dar ca să nu mai cheltui cu telefoanele, îţi spun de 
pe acum că n-a auzit niciunul de Pamela Young şi de 
Management International Inc. 

— Şi eu de unde ştiu că asta nu e o operaţiune desfăşurată de 


federali? 

— Nu sunt avocat, dar aş zice că ar fi un caz clar de 
compromitere. lar dacă vrei să ne supraveghezi, fă-o. 
— În ce constă demonstraţia? vru să ştie Bagger. 

— Câteva clicuri pe computer. 

— Explică-mi. 

— Nu la telefon. Doar faţă-n faţă. 

Îl auzi oftând. 

— Ai luat cina? 

— Nu. 

— Pompeii, în zece minute. La uşa din faţă. 
Convorbirea se întrerupse. 

Ea puse receptorul jos şi îl privi pe Leo. 

— A muşcat momeala. 

— Acum urmează acţiunea, zise el. 

— Acum urmează acţiunea, aprobă Annabelle. 


CAPITOLUL 
20 


O oră mai târziu, încheiau o cină excelentă, pregătită de 
bucătarul personal al lui Bagger. Acesta îşi luă paharul de 
bourbon, Annabelle şi Leo îşi luară şi ei paharele cu vin şi se 
aşezară în fotoliile confortabile de piele de lângă şemineu. 

Bagger îi ceru lui Annabelle să-i vorbească despre ofertă, 
după ce îşi pusese oamenii să o verifice şi pe ea, şi pe Leo, să 
nu aibă asupra lor dispozitive de ascultare. 

— Gata, stomacul e plin, ficatul e intoxicat, acum spune-mi 
despre ce e vorba, ordonă Bagger. Ridică un deget. Dar mai 
întâi, ce urmează să faceţi? Şi apoi vorbeşte-mi despre bani. 

Annabelle se rezemă, legănând în mână paharul cu vin. Il privi 
pe Leo şi spuse: 

— Îţi aminteşti de Iran-Contra? 

— Vag. 

— Sunt momente în care interesul Americii este mai bine 
servit dacă furnizează ajutor statelor şi organizaţiilor care nu se 
bucură de o imagine populară şi de susţinere în SUA. 

— Ce? Ca de exemplu să-i dea arme lui Osama ca să-i bată pe 
ruşi? rânji Bagger ironic. 

— Este cazul acela în care alegi răul cel mai mic. Se întâmplă 
tot timpul. 


— Şi ce legătură are asta cu mine? 

— Avem bani din surse discrete, unele sunt private, dar 
trebuie să fie folosiţi „cu fineţe” înainte de a fi scoşi pe piaţă, 
spuse ea, savurând vinul. 

— Vrei să spui că trebuie spălaţi, zise Bagger. 

Ea zâmbi cu rezervă. 

— Nu, vreau să spun „cu fineţe”. 

— Tot nu pricep legătura. 

— El Banco del Caribe. O ştii? 

— Ar trebui? 

— Nu acolo îţi depui o parte din banii gheaţă câştigaţi în 
cazinouri? interveni Leo. Sunt specialişti în a face să dispară 
banii... pentru un preţ. Fără taxe. 

Bagger se ridică pe jumătate din fotoliul său. 

— Face parte din meseria noastră să ştim asemenea lucruri, îi 
explică Annabelle. N-o lua ca pe o jignire. Nu eşti singurul 
pentru care avem un dosar. 

Bagger se aşeză la loc şi se uită la părul ei sârmos. 

— Nu arăţi ca un spion. 

— Tocmai asta e important, nu? zise ea amical, ridicându-se şi 
servindu-se cu încă un pahar cu vin. 

— De unde pot să ştiu că sunteţi cine pretindeţi că sunteţi? Pe 
oricine aş suna, nimeni n-a auzit de voi. Ce să cred despre asta? 

— Vorba multă, sărăcia omului, zise ea, aşezându-se. 

— Asta însemnând ce, mai exact? 

— Asta însemnând să-l chemi aici pe omul tău care se ocupă 
de bani. 

Bagger se uită la ea suspicios, preţ de o clipă, apoi ridică 
telefonul. 

Bărbatul apăru un minut mai târziu. 

— Da, domnule? 

Annabelle luă o bucată de hârtie din buzunar şi i-o întinse. 

— Afişează contul ăsta pe computer. Este un cont la El Banco 
del Caribe. Lângă numărul de cont ai şi o parolă. Pe urmă 
întoarce-te şi spune-i domnului Bagger care este balanţa acestui 
cont. 

Bărbatul se uită la Bagger, care aprobă din cap. Bărbatul ieşi 
şi se întoarse câteva minute mai târziu. 

— Deci? zise Bagger nerăbdător. 

— Trei milioane douăsprezece mii şi şaisprezece cenți, 


domnule. 

Bagger se holbă la Annabelle, cu mai mult respect în privire. 
El îi făcu semn cu mâna omului său să iasă. După ce uşa se 
închise, spuse: 

— OK, aţi reuşit să îmi captaţi atenţia. 

— Ca să alungăm îndoielile oamenilor, facem o probă, sau mai 
multe, depinde de caz. 

— Ai mai spus asta. Dar cum se va desfăşura asta? 

— Depui bani la El Banco pentru două zile într-un cont pe 
numele nostru. Colectezi „dobânda” după care banii se întorc în 
contul-mamă din banca ta. 

— Despre ce sumă de bani vorbim? 

— De regulă e vorba de un milion. Banii pe care îi transferi nu 
se „amestecă” şi cu alte fonduri. După două zile te trezeşti că ai 
o sută de miare profit. Poţi să o faci la fiecare două zile dacă 
vrei. 

— Amestecaţi? Vrei să spui să fie folosiţi „cu fineţe”? zise 
Bagger. 

Ea ridică paharul. 

— Înveţi repede. 

Bagger încă era încruntat. 

— Vreţi ca eu să pun un milion de dolari din banii mei într-un 
cont pe numele vostru şi să aştept două zile pentru ca banii mei 
plus o dobândă să se întoarcă în contul meu? Arăt eu a individ 
care are rahat în loc de creier? 

Annabelle, care stătea lângă el, îi atinse blând braţul. 

— Să-ţi spun ceva, Jerry - pot să-ţi spun Jerry, nu? 

— Deocamdată poţi. 

— Cele două zile în care aştepţi, eu şi asociatul meu stăm la 
hotelul tău, iar băieţii tăi ne pot supraveghea zi şi noapte. Dacă 
banii nu se întorc cu dobândă în contul tău, adică exact aşa cum 
ţi-am spus, suntem ai tăi. Şi nu ştiu cum eşti tu, dar mie îmi 
place viaţa şi nu aş da-o pe o sumă de bani pe care eu nici 
măcar nu o văd. 

El o măsură din creştet până în picioare, dădu din cap, se 
ridică şi se duse la fereastră, privind prin sticla antiglonţ. 

— Asta cred că e cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit în 
viaţa mea. Sunt nebun doar pentru că stau să vă ascult. 

— Nu e o nebunie dacă stai şi te uiţi la lumea de azi. Se fac 
tot felul de lucruri pentru a proteja ţara, şi nu toate acţiunile 


sunt complet legale sau populare. Dacă poporul american ar şti 
toate astea, unde s-ar ajunge? Ea ridică din umeri. Dar asta nu 
mă priveşte pe mine, nu face parte din meseria mea. Jobul meu 
este să mă asigur că banii merg acolo unde trebuie să meargă. 
In schimb, pentru că ne ajuţi, eşti plătit cu un premiu 
extraordinar. E foarte simplu. 

— Dar banii ăştia sunt doar electronici. De ce aveţi nevoie să-i 
spălaţi? 

— Chiar şi dolarilor digitali li se poate da de urmă, Jerry. De 
fapt, asta se poate face chiar mai uşor decât în cazul banilor 
lichizi. Fondurile sunt amestecate cu alte surse de bani care nu 
sunt guvernamentali. Toţi trebuie spălaţi electronic, e la fel ca 
atunci când trebuie să ştergi amprentele de pe o armă. După 
care fondurile pot merge acolo unde este nevoie de ele. 

— Şi spui că cei din Vegas fac deja asta? Deci dacă dau un 
telefon şi întreb... 

Ea îl întrerupse: 

— Nu-ţi vor spune nimic, deoarece aşa au fost instruiți să 
procedeze. Ea se ridică şi rămase în picioare lângă el. Există aici 
posibilităţi ameţitoare de ascensiune pentru tine, Jerry, dar 
există şi căderi, totodată. Lasă-mă să-ţi explic. E corect să ştii 
totul. Ea se aşeză lângă el pe canapea. Dacă se întâmplă ca 
anumiţi oameni să afle că ai spus cuiva despre acest 
aranjament... 

Bagger izbucni în râs. 

— Nu mă ameninţa, fetiţo. Eu sunt cel care a inventat arta 
intimidării. 

— Asta nu e intimidare, Jerry, spuse ea liniştită, privindu-l fix 
în ochi. Dacă spui cuiva despre acest aranjament, oamenii noştri 
vor veni după tine oriunde te-ai afla. Oamenii ăştia nu se tem de 
niciunul dintre cei pe care i-ai angaja tu ca să te protejeze. N-au 
nici lege, nici ţară, omoară pe oricine de la distanţă, dintre cei 
care îţi sunt apropiaţi: bărbaţi, femei, copii. Apoi te vor răpi. Ea 
făcu o pauză ca să lase cuvintele să-şi facă efectul. Sunt în 
afacerea asta de multă vreme, şi am făcut unele lucruri care 
poate că te-ar surprinde chiar şi pe tine, dar ăştia-s nişte oameni 
cu care nu aş vrea niciodată să am de-a face, nici măcar dacă 
m-ar apăra o unitate de la Navy SEAL”. Nu sunt cei mai buni 


15 SEAL - abreviere pentru Sea, Air and Land: mare, aer şi uscat. Navy SEAL 
sunt trupe speciale de luptă în Statele Unite (n.tr.) 


dintre cei mai buni, Jerry. Ci sunt cei mai răi dintre toţi răii. lar 
ultima ta amintire va fi despre cum dracului au reuşit să te facă 
să suferi atât de mult. 

Bagger explodă: 

— Şi joburile astea care presupun crime se află pe statul de 
plată al guvernului nostru? Nu-i de mirare că ne ducem dracului. 

Gând duse paharul de bourbon la gură să soarbă din el, 
Annabelle şi Leo observară că mâna îi tremura un pic. 

— Şi atunci de ce dracului aş... începu Bagger. 

Anticipând ce avea să spună, ea îl întrerupse: 

— Dar după câte mi-au spus superiorii mei, Jerry Bagger nu va 
vorbi. El doar îşi va aduna exorbitantele profituri şi îşi va ţine 
gura. Nu jucăm darts cu nişte nume pe hârtie, Jerry. Tipi ca tine 
sunt ideali pentru împlinirea scopului nostru. Ai creier, curaj, 
bani şi nu te temi să joci la limită. Ea îl observă atent pe Bagger 
şi adăugă: Mi-ar părea rău să implic în acţiunea asta pe 
altcineva, dintr-un alt cazinou, Jerry, dar misiunea mea e 
limpede. 

După încă un minut, el rânji şi se lovi cu palma pe genunchi. 

— Sunt la fel de patriot ca oricare alt nemernic. Aşa că ce 
dracu'...? Hai s-o fac şi p-asta! 


CAPITOLUL 
21 


Membrii Camel Club urmau să ţină o întâlnire de urgenţă la 
căsuţa lui Stone de la cimitir, în dimineaţa următoare incursiunii 
pe care o făcuseră acasă la DeHaven. Stone le explică lui Milton 
şi lui Caleb cu foarte multe detalii ce se întâmplase cu o noapte 
înainte. 

— S-ar putea să fim urmăriţi chiar în acest moment, zise 
Caleb înspăimântat, aruncând o privire către fereastră. 

— M-aş mira dacă nu ne-ar urmări, răspunse calm Stone. 

Locuinţa lui era mică şi avea mobilier puţin: un pat vechi, un 
birou mare şi tocit, acoperit cu hârtii şi ziare, rafturi cu cărţi în 
diverse limbi ştiute de Stone, o bucătărie mică unde avea o 
masă rabatabilă, o baie înghesuită şi câteva scaune 
desperecheate, împrăştiate în jurul unei sobe care constituia 
principala sursă de căldură a locuinţei. 

— Şi asta nu te îngrijorează? întrebă Milton. 


— M-ar fi îngrijorat mai mult dacă încercau să mă ucidă, ceea 
ce ar fi putut să le reuşească fără probleme, cu tot eroismul lui 
Reuben. 

— Şi ce facem acum? întrebă Reuben. Stătea în faţa 
căminului, încercând să se dezgheţe. Se uită la ceasul de mână. 
Trebuie să plec la lucru. 

— Şi eu la fel, spuse şi Caleb. 

— Caleb, trebuie să ajung în încăperea-seif a bibliotecii, spuse 
Stone. Crezi că e posibil acest lucru? 

Caleb îl privi nesigur. 

— În condiţii normale, ar fi posibil. Vreau să spun, eu am 
autoritatea să primesc oameni în încăperile acelea, dar trebuie 
să argumentez de ce. Nu le place ca angajaţii să-şi aducă 
prietenii şi familia acolo fără să fie anunţaţi în prealabil. lar de 
când cu moartea lui Jonathan, restricţiile s-au înmulţit. 

— Dar dacă vizitatorul este un savant venit de peste ocean? 
întrebă Stone. 

— Bineînţeles, asta ar fi cu totul altceva. Îi aruncă o privire lui 
Stone. Dar ce savant străin cunoşti tu? 

— Cred că vorbeşte chiar despre el, Caleb, îl lămuri Reuben. 

Caleb îşi privi prietenul cu severitate. 

— Oliver! Nu pot să stau să asist la comiterea unei fraude în 
Biblioteca Congresului, pentru numele lui Dumnezeu! 

— La vremuri disperate, măsuri disperate. Cred că noi suntem 
acum ţinta unor oameni foarte periculoşi pentru că ne-am 
amestecat în cazul Jonathan DeHaven. Aşa că trebuie neapărat 
să aflăm dacă moartea lui a fost sau nu naturală. Dacă văd locul 
în care a murit, poate că acest lucru mă ajută să stabilesc acest 
fapt. 

— Ştim cum a murit, replică repede Caleb. Ceilalţi îl priviră 
surprinşi. Tocmai am aflat şi eu azi-dimineaţă, adăugă el 
imediat. Un prieten de la bibliotecă m-a sunat acasă. Jonathan a 
murit ca urmare a unui stop cardiorespirator - aşa a reieşit în 
urma autopsiei. g 

— Toată lumea moare din acest motiv. Inseamnă că ţi se 
opreşte inima, spuse Milton. 

Stone părea gânditor. 

— Milton are dreptate. lar asta mai înseamnă şi că 
examinarea medicală nu a reuşit să stabilească ce anume l-a 
ucis de fapt pe DeHaven. Se ridică în picioare şi se uită la Caleb. 


Aş vrea să pătrund în încăperea-seif în dimineaţa asta. 

— Oliver, nu pot să apar cu un oaspete neanunţat după mine. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu se procedează aşa. Sunt nişte protocoale, 
nişte proceduri care trebuie respectate. 

— Voi spune că mă aflam în oraş în vizită cu familia şi am vrut 
foarte mult să văd cea mai mare colecţie de cărţi din lume; o 
idee care mi-a venit instantaneu. 

— Ştiu şi eu? S-ar putea să meargă, mormăi Caleb concesiv. 
Dar dacă îţi vor pune nişte întrebări la care nu ştii să răspunzi? 

— Nu există un rol mai uşor de jucat decât acela al unui 
savant, Caleb, îl asigură Stone. 

Caleb păru foarte ofensat de această remarcă, dar Stone nu 
tinu cont de enervarea prietenului său şi adăugă: 

— Voi fi la bibliotecă la ora unsprezece. Scrise ceva pe-o 
bucată de hârtie şi i-o dădu lui Caleb. Asta voi fi eu. 

Caleb îşi aruncă privirea pe bucata de hârtie, apoi se uită la 
el, surprins. 

Cu aceasta, reuniunea Camel Club se sfârşi, totuşi Stone îl luă 
pe Milton deoparte şi începu să-i vorbească în şoaptă. 


Câteva ore mai târziu, Caleb îi dădea o carte lui Norman 
Janklow, un bărbat în vârstă, care frecventa regulat sala de 
lectură. 

— Poftim, Norman. Îi înmână un exemplar al romanului Adio 
arme de Ernest Hemingway. 

Norman era un admirator fanatic al lui Hemingway. Romanul 
pe care îl ţinea în mână era din prima ediţie, semnat de însuşi 
Hemingway. 

— Aş da orice să fie cartea mea, Caleb, zise Janklow. 

— Ştiu, Norman, şi eu la fel. Un exemplar din prima ediţie, cu 
semnătura lui Hemingway, valora cel puţin 35 000 de dolari, 
Caleb ştia acest lucru. Desigur, cu mult peste posibilităţile lui 
financiare şi probabil că şi peste cele ale lui Janklow. Dar cel 
puţin îl poţi ţine în mână. 

— O să încep cu biografia lui Ernest. 

— Nemaipomenit! 

De fapt, Janklow tot începea cu biografia lui Hemingway de 
vreo doi ani încoace. Totuşi, lucrul acesta părea să-l facă fericit, 
iar pe Caleb nu îl deranja deloc să-şi joace rolul. 


Janklow răsfoi cu grijă volumul. 

— l-au restaurat coperta, spuse iritat. 

— Aşa este. Multe dintre primele noastre ediţii americane de 
capodopere au fost depozitate în condiţii nu tocmai ideale 
înainte ca Departamentul de Cărţi Rare să se pună pe treabă. 
Acum trebuie să verificăm toate lucrările. Exemplarul acesta a 
fost de multă vreme prevăzut pentru restaurare, dar a fost o 
eroare administrativă, presupun. Asta se mai întâmplă atunci 
când ai aproape un milion de volume sub un singur acoperiş. 

— Mi-ar plăcea să se păstreze coperta originală a volumelor. 

— Da, scopul nostru principal este conservarea. De-asta şi 
avem această carte care vă bucură - pentru că a fost 
conservată. 

— L-am întâlnit o dată pe Hemingway. 

— Parcă îmi aduc aminte că mi-aţi mai spus. 

„De peste o sută de ori.” 

— Era o persoană remarcabilă. Am băut împreună într-o 
cafenea din Cuba. 

— Da, corect. Îmi amintesc povestea foarte bine. Acum vă las 
să vă dedicați cercetării. 

Janklow îşi puse ochelarii, luă o bucată de hârtie şi un creion 
şi se lăsă furat de aventuroasa lume a prodigioasei imaginaţii a 
lui Ernest Hemingway. 

Exact la ora unsprezece, Oliver Stone sosi în sala de lectură a 
Departamentului de Cărţi Rare, îmbrăcat într-un costum de 
tweed din trei piese, şifonat, şi ţinând în mână un baston. Părul 
său alb era pieptănat lins, şi avea o barbă lungă şi ochelari care 
îi făceau ochii să arate ca nişte gândaci. Toate acestea, 
dimpreună cu mersul său aplecat, îl făceau să pară cu douăzeci 
de ani mai în vârstă. Caleb se ridică de la biroul său care se afla 
în fundul sălii, recunoscându-şi cu greu prietenul. 

Cum unul dintre supraveghetorii de la birourile din faţă se 
apropia de Stone, Caleb înaintă şi mai repede. 

— Am eu grijă de dumnealui, Dorothy. Îl... îl cunosc pe acest 
domn. 

Stone făcu un adevărat spectacol când îşi arătă cartea de 
vizită. 

— Aşa cum am promis, Herr Shaw, am venit să văd cărțile. 

Accentul său era evident, germanic, şi îl imita foarte bine. 

Când Dorothy, femeia de la primul birou, se uită curioasă spre 


el, Caleb spuse: 

— Acesta este dr. Aust. Ne-am întâlnit cu ani în urmă la o 
conferinţă despre cărţi în... Frankfurt... parcă? 

— Nu, în Mainz, îl corectă Stone. Îmi amintesc foarte exact, 
pentru că era sezonul a ceea ce se cheamă Spargel, adică 
sparanghel alb, iar eu întotdeauna merg la conferinţa din Mainz 
ca să mănânc sparanghel alb. 

li zâmbi lui Dorothy, care îi zâmbi şi ea la rândul ei, după care 
se întoarse la treburile sale. 

Un alt bărbat intră în sala de lectură şi se înclină zicând: 

— Caleb, aş vrea să-ţi vorbesc pentru un minut. 

Caleb se albi la faţă. 

— O, bună, Kevin. Kevin, acesta este... ăăâ... dr. Aust din 
Germania. Dr. Aust, Kevin Philips. Este directorul interimar al 
Departamentului de Cărţi Rare. După Jonathan... 

— A, da... după moartea neaşteptată a lui Herr DeHaven, zise 
Stone. Foarte trist, foarte trist. 

— Îl cunoşteaţi pe Jonathan? întrebă Philips. 

— Numai după reputaţie... Cred că lucrarea sa despre 
traducerea metrică pe care James Logan a făcut-o Distihurilor 
morale ale lui Cato este ultimul lucru avizat care s-a spus despre 
acest subiect, nu? 

Philips păru încurcat. 

— Trebuie să mărturisesc că nu am citit-o. 

— O analiză a primei traduceri realizate de Logan din clasici, 
în America de Nord, merită studiată, îl sfătui amabil Stone. 

— O s-o pun cu siguranţă pe lista mea de priorităţi, spuse 
Philips. În mod ironic, uneori, bibliotecarii nu au destul timp să 
citească. 

— Atunci nu o să vă mai împovărez şi cu exemplare din 
scrierile mele, adăugă Stone zâmbind. Oricum, sunt în limba 
germană, chicoti el. 

— L-am invitat pe dr. Aust să viziteze biblioteca, pentru că tot 
se află în oraş, zise Caleb. Ideea mi-a venit pe neaşteptate. 

— Desigur, spuse Philips. Am fi onoraţi. Apoi şopti: Caleb, ai 
auzit de raportul legat de Jonathan? 

— Da, am auzit. 

— Asta înseamnă că pur şi simplu a suferit un atac de cord, 
nu? 

Caleb îi aruncă o privire scurtă lui Stone, care, fără să fie 


văzut de Philips, dădu uşor afirmativ din cap. 

— Da, exact asta înseamnă. 

Philips clătină din cap. 

— Dumnezeule, era mai tânăr decât mine. Avea nevoie de o 
pauză, nu? Se uită spre Stone. Dr. Aust, vreţi să vă însoțesc eu 
în acest tur? 

Stone zâmbi şi se înclină adânc, sprijinindu-se în baston. 

— Nu, Herr Philips, aş prefera să valorificaţi mai bine timpul. 
Poate  începeţi lectura lucrării prietenului nostru privind 
Distihurile morale. 

Philips chicoti: 

— E plăcut să vezi erudiţi distinşi care şi-au păstrat simţul 
umorului. 

— Mă străduiesc, domnule, mă străduiesc, spuse Stone, 
înclinându-se uşor. 

După ce Philips plecă, Shaw şi Stone se îndreptară spre 
încăperile-seif. 

— Cum ai aflat despre lucrările lui Jonathan? îl întrebă Caleb 
când rămaseră singuri. 

— L-am pus pe Milton să facă săpături. A găsit câte ceva pe 
internet şi mi-a adus informaţiile. Le-am parcurs pentru cazul în 
care cineva precum Philips ar fi fost interesat de activitatea 
mea. 

Caleb îl privi descumpănit. 

— Care e problema? îl întrebă Stone. 

— Hm... nu e prea măygulitor să vezi cum cineva poate să 
intre atât de uşor în pielea unui savant. 

— Sunt sigur că recunoaşterea de care mă bucur în ochii tăi 
va face diferenţa faţă de şeful tău. 

Caleb se lumină. 

— Sunt sigur că a contribuit oarecum la succesul nostru, zise 
modest. 

— În regulă. Acum hai să refacem cu exactitate traseul pe 
care tu l-ai urmat în acea zi. 

Caleb îl conduse, iar vizita se încheie la etajul superior. Arătă 
spre o pată. 

— Aici se afla cadavrul. Caleb se cutremură. Dumnezeule, 
chiar că a fost ceva înfricoşător! 

Stone privi în jur, apoi se înclină arătând ceva pe un perete. 

— Ce-i aia? 


Caleb privi în direcţia în care i se arătase. 

— A, e o duză de la sistemul împotriva incendiilor. 

— Aveţi apă aici, cu toate cărţile astea? 

— A, nu. E un sistem Halon 1301. 

— Halon 1301? întrebă Stone. 

— E un gaz. Totuşi, e lichid, dar când iese prin duză se 
transformă în gaz. Înăbuşă focul fără să afecteze cărţile. 

Stone părea foarte interesat. 

— Înăbuşire? Dumnezeule! Prietenul său îl privi curios. Caleb, 
nu înţelegi? 

Caleb pricepu imediat ce insinua Stone. 

— Înăbuşire? O, nu, Oliver, nu! Nu poate fi asta cauza morţii 
lui Jonathan. 

— De ce nu? 

— Pentru că o persoană ar avea la dispoziţie câteva minute ca 
să fugă din zonă înainte să simtă vreun efect. De-asta se şi 
foloseşte halon în birourile ocupate de persoane. lar până când 
gazul este descărcat, se dă mai întâi o avertizare. Acum suntem 
în curs de a schimba acest sistem, dar nu pentru că ar fi 
periculos. 

— Atunci de ce? 

— Pentru că halonul distruge ozonul. De fapt, deşi încă poate 
fi folosit în ţară şi reciclat pentru alte scopuri, producerea de 
halon 1301 a fost interzisă în SUA, iar asta de pe la jumătatea 
anilor 1990. De altfel, guvernul federal încă este cel mai 
important utilizator al său. 

— Se pare că ştii foarte multe despre halon. 

— Da, toţi angajaţii au primit informaţii consistente despre el, 
când a fost instalat. lar eu am mai citit câte ceva în plus despre 
acest subiect. 

— De ce? 

— Pentru că vin destul de des în această încăpere, mărturisi 
el. Şi nu voiam să mor într-un fel atât de oribil. Ştii că nu sunt 
tocmai curajos. 

Stone studie duza. 

— Unde este depozitat gazul? 

— Undeva la subsolul clădirii, şi este adus aici cu ajutorul unor 
tevi. 

— Şi spui că este depozitat ca lichid, dar iese sub formă de 
gaz? 


— Da. Viteza cu care este spulberat prin duză îl transformă în 
gaz. 

— Trebuie să fie foarte rece. 

— Da, de fapt, dacă stai în faţa duzei, poţi să îngheţi. 

— Ce altceva mai ştii? 

— Păi... dacă stai în încăpere mult timp, presupun că poti să 
te asfixiezi. În principiu, există o regulă care spune că dacă nu e 
destul oxigen pentru un foc, atunci nu e destul oxigen nici ca să 
întreţină viaţa. 

— Ar putea gazul ăsta să provoace un atac de cord? 

— Nu ştiu. Dar n-are nicio importanţă. Sistemul nu a fost 
niciodată pus în funcţiune. Alarma poate fi auzită în întreaga 
clădire. Jonathan ar fi putut să nu o audă doar într-o singură 
situaţie: dacă ar fi fost deja mort. 

— Dar dacă alarma a fost deconectată? 

— Cine ar fi putut să facă asta? zise Caleb sceptic. 

— Nu ştiu. 

În timp ce vorbea, Stone se uita atent la intrândul construit 
peste una dintre coloanele care susţinea raftul de cărţi. 

— E o supapă pentru sistemul HVAC!:%? întrebă el. 

Caleb aprobă din cap. 

— Ceva trebuie să fi căzut peste ea, zise Stone, arătând 
înspre două dintre grilajele de ventilaţie care erau îndoite. 

— O fi de vină vreunul dintre oamenii care aduc cărucioarele 
de cărţi sau le iau de aici. 

— O să-l rog pe Milton să cerceteze care-i treaba cu sistemul 
Halon, poate ne vine vreo idee, mai zise Stone. lar Reuben are 
nişte prieteni în poliţie şi în FBI de pe vremea când lucra la 
informaţii militare. L-am rugat să-i sune să vedem dacă aflăm 
ceva despre investigaţii. 

— Diseară trebuie să ne întâlnim cu Vincent Pearl, acasă la 
Jonathan. În lumina acestor descoperiri, nu crezi că ar fi mai 
bine să contramandăm? 

Stone negă clătinând din cap. 

— Nu. Bărbaţii ăia ne găsesc oriunde, Caleb. Dacă tot suntem 
în pericol, aş încerca mai degrabă să aflu adevărul pentru mine 
decât să mă dau la fund şi să aştept să treacă totul. 


16 Heating, Ventilation & Air Conditioning - încălzire, ventilaţie şi aer 
condiţionat (n.tr.) 


leşind din încăpere, Caleb şopti: 
— De ce nu fac şi eu parte dintr-un club al cărți; drăguţ, 


plictisitor? 
CAPITOLUL 
22 


În acea seară, se duseră cu toţii la locuinţa lui DeHaven, în 
Nova condusă de Caleb. Între, timp, Milton aflase o mulţime de 
lucruri despre sistemele de gaz. 

— Halon 1301 nu are miros, le spuse el, şi nici culoare, stinge 
focul prin împiedicarea procesului de combustie, ceea ce include 
pierderea nivelurilor de oxigen. Se evaporă rapid, nu lasă urme. 
Odată ce sistemul este activat, se descarcă în aproximativ zece 
secunde. 

— E letal? întrebă Stone. 

— Dacă stai pe-aproape destul de mult timp. Şi depinde şi de 
concentraţia nivelurilor agentului de fluidizare. Da, poţi să te 
asfixiezi. Şi poate, de asemenea, să provoace un stop cardiac. 

Stone îl privi triumfător pe Caleb. 

— Dar rezultatul autopsiei spune că a suferit un stop 
cardiorespirator, îşi aminti Milton. Dacă ar fi suferit un atac de 
cord, la cauza morţii ar fi fost trecut infarctul miocardic. Un stop 
cardiac lasă semne fiziologice clare. Legistul nu cred că a 
pierdut aşa ceva din vedere. 

Stone clătină din cap. 

— Bine. Dar asfixia se poate produce, spuneai. 

— Nu sunt chiar sigur, recunoscu Milton. Nu după ce am 
vorbit mai devreme cu Caleb. 

— M-am mai uitat după aceea la sistemul halon al bibliotecii, 
explică el. Este cotat ca fiind un sistem NOAEL. Asta înseamnă 
No Observed Adverse Effect Level”, un protocol standard folosit 
în sistemele de gaze. E vorba de relaţia dintre nivelurile 
cardiosenzitivităţii prezente într-un anumit loc şi cantitatea de 
agent de fluidizare necesară stingerii focului. Ca să tragem linie, 
cu nivelul NOAEL ai suficient timp să fugi fără să fii afectat. Și 
chiar dacă alarma ar fi fost deconectată din diverse motive, iar 
gazul ar fi ieşit prin acea duză, Jonathan ar fi ştiut. Nu e nicicum 
posibil ca halonul să-l împiedice atât de repede să fugă şi să se 


17 Nu au fost constatate efecte adverse. 


salveze. 

— Se pare că teoria mea în legătură cu moartea lui Jonathan 
DeHaven nu este corectă, admise Stone. Privi drept în faţă. 
Tocmai ajunseseră pe Good Fellow Street. Ala nu-i Vincent 
Pearl? întrebă el. 

Caleb aprobă din cap şi spuse iritat: 

— E devreme. Probabil că e foarte nerăbdător să îţi 
dovedească faptul că te înşeli asupra adevărului privind Psa/m 
Book. 

Reuben rânji. 

— Văd că şi-a lăsat roba acasă. 

— Fiţi cu ochii-n patru, îi avertiză Stone în timp ce se dădeau 
jos din maşină. Suntem urmăriţi fără nicio îndoială. 

Cuvintele lui Stone erau cum nu se poate mai adevărate. 
Acelaşi binoclu de la fereastra de peste drum era îndreptat 
asupra grupului care se întâlni cu Pearl. Persoana respectivă 
avea şi o cameră foto şi le făcu şi câteva fotografii. 

Odată intraţi, Stone sugeră ca anticarul să fie însoţit în 
camera-seif doar de Caleb. 

— Nu e un spaţiu prea larg, iar voi doi sunteţi experţii în 
domeniu, explică el. Noi vă aşteptăm sus. 

Caleb îl privi nefericit pe Stone, fără îndoială pentru că îl 
trimisese singur cu Pearl. Pe de altă parte, pentru un moment, 
Pearl îl privi suspicios pe Stone, după care ridică din umeri. 

— Nu cred că îmi va trebui mult timp ca să dovedesc că nu 
este o primă ediţie din Psalm Book. 

— Staţi cât doriţi, le strigă Stone în timp ce aceştia se 
îndreptau spre lift. 

— Să nu laşi şoarecii de bibliotecă să te muşte, adăugă 
Reuben. 

După ce uşa se închise, Stone zise: 

— OK, repede, hai să cercetăm locul. 

— De ce nu aşteptăm să plece Pearl? întrebă Milton. O să 
avem destul timp şi ne ajută şi Caleb. 

— Nu mă îngrijorează Pearl. Nu vreau să ştie Ca/eb, pentru că, 
fără îndoială, ar avea de obiectat. 

Se despărţiră şi în următoarele treizeci de minute acoperiră 
cât de mult spaţiu putură. 

— Nimic. Niciun jurnal, nicio scrisoare, constată Stone pe un 
ton dezamăgit. 


— Am găsit asta pe un raft în dulapul din dormitor, zise 
Reuben, arătând fotografia unui bărbat şi a unei femei, 
încadrată de o ramă îngustă. Asta e DeHaven. Il recunosc pentru 
că i-am văzut poza în ziar. 

Stone se uită la fotografie, după care i-o dădu înapoi. 

— Niciun nume, nicio dată. Dar, judecând după înfăţişarea lui 
DeHaven, a fost făcută cu mulţi ani în urmă. 

— Caleb ne-a spus că avocatul a menţionat faptul că DeHaven 
a fost căsătorit o dată, îi aminti Milton. Mă întreb dacă nu cumva 
asta o fi mireasa? 

— Norocos tip, dacă-i aşa, comentă Reuben. Şi par fericiţi, 
ceea ce înseamnă că erau la începutul căsătoriei. Asta se 
schimbă în timp, crede-mă. 

Stone strecură fotografia în portofel. 

— Pentru moment, ne oprim. Privi în sus. Casa asta are 
acoperişul înclinat. 

— Şi ce? zise Reuben. 

— Casele astea vechi, cu acoperişul în pantă, au de obicei o 
mansardă. 

— N-am văzut nimic de genul ăsta sus, spuse Milton. 

— Nu, dar poate că locul de acces este ascuns, replică Stone. 

Reuben se uită la ceas. 

— De ce le-o fi luând cartea aia aşa de mult timp? Credeţi că 
se ceartă? 

— Nu prea îi văd aruncând unul în altul cu cărţi rare, zise 
Milton. 

— Orice ar face acolo, să sperăm că le va mai lua un pic de 
timp, spuse Stone. Milton, rămâi aici jos şi fii cu ochii-n patru. 
Dacă auzi liftul, cheamă-ne. 

Dură câteva minute, însă până la urmă Stone găsi accesul 
spre mansardă în spatele unui dulap de haine din debaraua lui 
DeHaven. Era încuiat, dar Stone adusese cu el un şperaclu şi 
încuietoarea cedă rapid în faţa îndemânării sale. 

— Probabil că au adăugat debaraua asta mai târziu, spuse 
Reuben. 

Stone aprobă din cap. 

— Debaralele astea încăpătoare, în care puteai să intri, nu 
erau prea răspândite în secolul al XIX-lea. 

Urcară pe scări. In drumul lor, Stone descoperi un comutator 
şi aprinse lumina. Dar aceasta le lumina calea foarte slab. Ajunşi 


în capătul scării, priviră în jur la spaţiul larg. Părea că nu se 
schimbase deloc din ziua în care casa fusese construită. Erau 
acolo câteva cutii şi valize, dar o examinare rapidă le dezvălui 
faptul că ori erau goale, ori pline cu nimicuri. 

Reuben fu cel dintâi care îl zări, poziţionat în faţa unei ferestre 
în formă de semilună, din sticlă cu inserţii de plumb. 

— Ce caută un telescop aici? întrebă el. 

— Doar nu vrei să îl ţină în subsol, nu? 

Reuben se uită prin el. 

— Sfinte! 

— Ce!? exclamă Stone. 

— Este poziţionat pe uşa casei vecine. 

— Şi a cui casă e aia? 

— De unde să ştiu eu... dar Reuben se opri şi ajustă ocularul. 
La dracu'! 

— Ce este? Lasă-mă să mă uit! 

— Aşteaptă o clipă, Oliver, zise Reuben. Stai să fac o 
recunoaştere. 

Stone aşteptă câteva momente după care îşi împinse 
prietenul din cale. Ştergând ocularul, se uită prin fereastra casei 
de lângă cea a lui DeHaven. Draperiile erau lăsate, dar fereastra 
mai avea deasupra o jumătate de sferă din sticlă, pe care 
draperiile nu o acopereau. Numai de la o asemenea înălţime 
cineva putea să zărească totuşi ceva în acea cameră. lar acum 
Stone se uita la ceea ce îi captase integral atenţia lui Reuben. 
Camera era un dormitor. lar Cornelius Behan era lungit gol, într- 
un pat cu baldachin, în timp ce o brunetă înaltă, superbă, dansa 
şi făcea striptease pentru el. Hainele atinseseră deja podeaua 
lucioasă, inclusiv un slip negru. Acum tocmai îşi scotea sutienul. 
Când acesta căzu, ea rămase doar cu un şnur în jurul şoldurilor 
şi cu tocuri înalte de zece centimetri. 

— Hai, Oliver, e rândul meu, îi strigă Reuben, punându-i o 
mână pe umăr. Stone nu se mişcă. Hei, nu-i corect, eu am 
descoperit telescopul, protestă Reuben. 

In timp ce Oliver continua să privească, şnurul alunecă pe 
picioarele lungi ale femeii. Ea făcu un pas în afara lui şi apoi îl 
apucă cu vârful piciorului şi i-l aruncă lui Behan care îl prinse cu 
precizie şi îi aşeză pe o anumită parte anatomică a sa. Ea râse, 
îmbrăţişă unul dintre stâlpii baldachinului şi se angajă într-un 
electrizant dans profesionist. Când îşi scoase pantofii şi se 


strecură desculţă şi goală lângă Behan care o aşteptase plin de 
dorinţă, Stone îi dădu telescopul prietenului său. 

— Am văzut o fotografie a doamnei Behan în ziar. Nu e cea de 
acum. 

Reuben ajustă ocularul. 

— La dracu', l-ai dereglat. 

— Tu ai aburit lentila. 

Reuben se uita la ceas. 

— Un om modest, de casă şi femeia asta frumoasă: Cum 
naiba se întâmplă asemenea chestie? 

— Oho, pot să îţi spun un miliard de motive. Stone adăugă 
gânditor: Deci DeHaven era un Peeping Tom’. 

— La dracu', poţi să-l blamezi pentru asta!? exclamă Reuben. 
Oh, pare cam dureros. A, e OK. Arăta mai rău decât era de 
fapt... O, şi unduirile fetei, de asemenea... Cât despre picioare 
ridicate... 

— Asta ce mai e? îşi reveni Stone. 

Reuben era prea preocupat de zbenguiala celor doi ca să mai 
răspundă ceva. 

— OK, acum sunt pe podea. Oho, fii atent, acum ea îl ridică pe 
el în aer. 

— Reuben, ne strigă Milton. Caleb şi Pearl probabil că se 
întorc. 

Reuben nu se clinti. 

— Ce naiba? N-am mai văzut mişcarea asta decât la o 
maimuţă. Candelabrul ăla chiartrebuie să fie ancorat în tavan. 

— Reuben, hai odată! 

— Cum naiba reuşeşte să facă asta? 

Stone îl înşfacă pe prietenul său şi îl împinse spre uşă. 

— Acum! 

Stone reuşi să îl împingă în jos pe scări, în timp ce Reuben se 
văicărea fără încetare. Sosiră la etajul principal exact când 
Caleb şi Pearl ieşeau din lift. 

Milton le aruncă lui Stone şi lui Reuben priviri criminale, nicio 
îndoială că sosiseră chiar la limită. Anticarul părea încremenit de 
uimire, iar Caleb arăta triumfător. 

— Ştiam că o să fie şocant, spuse, bătându-l pe Pearl uşor pe 
umăr. Dar vă spusesem că e originală. 

— Deci e o ediţie din 1640? întrebă Stone. 


18 Voyeurist 


Pearl aprobă din cap, zăpăcit. 

— Şi am tinut-o în mâinile mele, în aceste două mâini, am 
tinut-o în mâinile mele! Se aşeză pe un scaun. Aproape că era 
să leşin acolo jos. Shaw a trebuit să-mi aducă apă. 

— Cu toţii facem greşeli, îl consolă Caleb, însă fără să-şi poată 
stăpâni un rânjet. 

— In dimineaţa asta am sunat la toate instituţiile care au în 
posesie Psalm Book, zise Pearl. Yale, Biblioteca Congresului, Old 
South Church din Boston, la toate. Mi-au confirmat că totul e în 
regulă cu ele. 

Işi şterse faţa cu o batistă. 

Caleb continuă povestea: 

— Am verificat toate amănuntele care sunt necesare pentru a 
autentifica o carte. De-asta ne-a luat atât de mult timp. 

— Am venit convins fiind că este un fals, admise Pearl. Dar 
chiar dacă am stat şi am examinat cartea întreagă, ştiusem de 
la prima pagină că e autentică. Puteam să spun totul în 
amănunt despre presă. Tiparniţa întinde uneori cerneala, iar 
alteori erau pete peste diverse elemente tipărite. La primele 
ediţii, se văd întotdeauna pete de cerneală uscată printre litere, 
ceea ce face cartea foarte dificil de citit. La vremea aceea nu 
exista încă regula ca literele să fie spălate după fiecare 
imprimare. Celelalte detalii pe care cineva se aşteaptă să le 
vadă, într-adevăr, pot fi văzute doar în prima ediţie. Şi sunt 
toate acolo. Toate, repetă el. 

— Desigur, autenticitatea va trebui să fie confirmată de o 
echipă de experţi în stilistică, istorie şi analiză ştiinţifică, sublinie 
Caleb. 

— Cu siguranţă, aprobă Pearl. Totuşi, ştiu în inima mea care le 
va fi răspunsul. 

— Deci există un al doisprezecelea exemplar din Psalm Book, 
conchise Stone. 

— Intr-adevăr, confirmă Pearl calm. Şi cel care îl deţinea era 
Jonathan DeHaven. Clătină din cap. Nu pot să cred că nu mi-a 
spus niciodată. Să ai una dintre cele mai rare cărţi din lume, una 
dintre cele pe care nici cei mai mari colecționari ai tuturor 
timpurilor nu au avut-o vreodată... Şi să ţii secret. De ce? Se uită 
la Caleb, neajutorat. De ce, Shaw? 

— Nu ştiu, recunoscu Caleb. 

— Cât valorează aşa ceva? întrebă Reuben. 


— Valoarea!? exclamă Pearl. Valoarea? Nu are preţ. 

— Dacă urmează să fie vândută, cineva trebuie să-i 
stabilească un preţ. 

Pearl se ridică şi făcu vreo câţiva paşi. 

— Va fi cel mai mare preţ care s-a obţinut vreodată la o 
licitaţie. lar asta înseamnă multe, multe milioane de dolari. Sunt 
câţiva colecționari şi câteva instituţii care ar avea pe loc banii, 
iar interesul lor ar fi extraordinar. Nu a mai existat Psalm Book 
pe piaţă de mai bine de şaizeci de ani. Aceasta va fi ultima 
şansă pentru cineva ca să o aibă în colecţie. Se opri din mers şi 
îl privi pe Caleb. Şi m-aş simţi onorat să organizez eu licitaţia. Aş 
putea să o facem la Sotheby's sau Christie's. 

Caleb inspiră adânc. 

— Sunt o grămadă de lucruri de făcut, domnule Pearl. Lăsați- 
mă să mă gândesc la toate acestea o zi sau două, iar pe urmă o 
să vă sun. 

Pearl păru dezamăgit, dar reuşi să zâmbească. 

— Aştept cu nerăbdare telefonul tău. 

După ce Pearl plecă, Stone spuse: 

— Caleb, în timp ce erai jos, la subsol, noi am cercetat un pic 
casa. 

— Ce-aţi făcut!? exclamă Caleb. Oliver, dar e revoltător! Eu 
sunt primit în casa asta doar ca executor literar al lui Jonathan. 
N-am niciun drept asupra posesiunilor lui, şi nici tu. 

— Spune-i despre telescop, se repezi Reuben, cu o privire 
semeaţă. 

Stone îi spuse, iar supărarea lui Caleb fu înlocuită de uimire. 

— Jonathan să se uite la oameni cum fac sex? E respingător... 

— Nu, nu chiar, ripostă Reuben cu sinceritate. Este de fapt 
foarte... înălțător, într-un fel. Vrei să vii cu mine să verificăm 
dacă e aşa? 

— Nu, Reuben, zise Stone cu fermitate. Apoi îi arătă lui Caleb 
fotografia tinerei femei care se afla alături de DeHaven. 

— Dacă a fost soţia lui Jonathan, asta oricum s-a întâmplat 
înainte de a-l cunoaşte eu, spuse Caleb. 

— Dacă a păstrat fotografia, poate că încă a mai ţinut 
legătura cu ea, sugeră Milton. 

— lar dacă e aşa, atunci ar trebui s-o găsim, zise Stone. 
Aruncă o privire spre cartea pe care Caleb o ţinea în mână: Ce-i 
asta? 


— Este o carte din colecţia lui Jonathan, care are nevoie de o 
mică restaurare. A fost un pic deteriorată de apă, într-un fel sau 
altul. N-am observat data trecută când am fost acolo. O s-o duc 
la Departamentul de conservare de la bibliotecă. Oamenii noştri 
sunt cei mai buni din lume. Unul dintre ei lucrează şi ca liber- 
profesionist. Sunt sigur că o poate repara. 

Stone aprobă din cap şi spuse pe un ton de avertizare: 

— Jonathan DeHaven avea, în mod inexplicabil, una dintre 
cele mai rare cărţi din lume. Spiona pe un antreprenor care 
avea afaceri cu cei de la Apărare, adulterin pe deasupra, şi 
poate că a văzut mai mult decât sex. Şi nimeni nu ştie cu 
adevărat din ce cauză a murit. Se uită pe rând la prietenii săi. 
Cred că avem şi noi câte ceva de făcut. 

— De ce trebuie să facem noi ceva? întrebă Reuben. 

Stone se uită la el. 

— Jonathan DeHaven se poate să fi fost ucis. Cineva ne 
urmăreşte. Caleb lucrează la bibliotecă şi a fost numit de 
Jonathan executor literar. Dacă Cornelius Behan este amestecat 
în moartea lui DeHaven, acum îl suspectează pe Caleb că ar şti 
ceva. Asta ar putea să însemne că prietenul nostru Caleb ar 
putea fi în primejdie. Aşadar, cu cât aflăm mai repede adevărul, 
cu atât mai bine. 

— Minunat, zise Caleb sarcastic. Sper să scap cu viaţă din 


chestia asta. 
CAPITOLUL 
23 


— Vei primi un e-mail de la oamenii mei, zise Annabelle. Se 
afla în centrul de operare al Cazinoului Pompeii, în prezenţa 
câtorva dintre băieţii lui Bagger. În el vei găsi toate 
instrucţiunile. 

Unul dintre băieţi răspunse: 

— Nu ne place să deschidem e-mailuri dacă nu ştim de la cine 
sunt. 

Annabelle dădu din cap. 

— Aveţi o grămadă de antiviruşi, îmi imaginez că sunteţi 
maeştri în asta. 

— Suntem, zise acelaşi bărbat, încrezător în sine. 

— Atunci fă aşa cum a spus doamna şi pune-i să lucreze, zise 
Bagger pierzându-şi răbdarea. 


Leo stătea într-un colţ al încăperii şi se uita hotărât la celălalt 
bărbat. Treaba lui era să observe orice modificare a gradului de 
suspiciune sau îngrijorare, în timp ce Annabelle dădea explicaţii. 
O avantaja faptul că era îmbrăcată cu o fustă strâmtă şi scurtă, 
nu avea ciorapi, şi purta o bluză descheiată la primii doi nasturi. 
Fiecare bărbat prezent arunca o privire iute către coapsele ei 
sau către scobitura dintre sâni. lar dacă făceau acest lucru, nu 
mai gândeau atât de limpede pe cât ar fi trebuit. Annabelle 
Conroy - Leo aflase asta cu mult timp în urmă - se folosea de 
întregul arsenalul. 

— Singura formă de comunicare acceptabilă va fi prin portalul 
de securitate menţionat în e-mail. În niciun caz nu veţi folosi 
telefonul sau faxul, pentru că ambele pot fi monitorizate. 
Rectific: Ambele sunt monitorizate, spuse ea, aruncându-i o 
privire scurtă lui Bagger. 

Bagger ridică din sprâncene la acest comentariu, dar zise: 

— Aţi auzit-o pe doamna. Nimic altceva în afară de net. 

Bagger nu avea nicio îndoială privind siguranţa cooperărilor, 
pentru că de regulă avea un as în mânecă, iar în acest caz, avea 
chiar doi aşi în mânecă. Avea să-i reţină pe Annabelle şi pe Leo 
până când soseau banii. 

— E-mailul vă va spune unde şi cum să trimiteţi fondurile. 
După două zile, banii vor fi viraţi înapoi în contul tău, plus 
dobânda. 

— lar un milion va deveni un milion şi o sută în două zile, 
corect? întrebă Bagger. 

Annabelle confirmă dând din cap. 

— Exact aşa cum ţi-am spus, Jerry. Nu va fi nicio problemă cu 
plata. 

— Ai face bine să nu fie. Când putem începe? 

Annabelle se uită la ceas. 

— E-mailul soseşte în sistemul vostru chiar acum, cred. 

Bagger pocni din degete, iar unul dintre băieţii săi verifică pe 
computer. g 

— A sosit, zise acesta, şi bătu câteva taste. Il trec imediat prin 
nişte scanări suplimentare de securitate ca să fiu sigur că e 
curat. 

Trecură două minute, după care informaticianul îşi ridică 
privirea de pe ecran. 

— OK, e în regulă. 


— Deschide.-l, ordonă Bagger. 

— Aveţi propria voastră reţea de virare a banilor, nu? întrebă 
Annabelle, deşi experienţa ei, acumulată cu grijă, îi furnizase 
deja răspunsul. 

— Sistemul nostru e legat chiar la cel al băncii, îi răspunse 
Bagger. Nu-mi place ca o terță parte să-mi controleze banii sau 
să ştie unde merg banii mei. Fondurile vin de la bancă direct la 
noi, iar noi trimitem viramentul unde ne trebuie. Asta e 
modalitatea care îmi place mie. 

„Şi mie îmi place”, îşi zise Annabelle. 

Zece minute mai târziu, un milion de dolari din banii lui Jerry 
Bagger luaseră calea către un cont special. 

leşind din birou, Bagger îi zise lui Annabelle: 

— Bun. Acum sunteţi „musafirii” mei pentru următoarele 
patruzeci şi opt de ore. Dă-mi o şansă să ne cunoaştem mai 
bine. Îi zâmbi şi îşi lăsă privirea să alunece în sus şi în jos pe 
silueta ei zveltă, longilină. 

— Sună bine, răspunse Annabelle. 

— Da, sună bine, adăugă Leo. 

Bagger îl privi pe Leo de parcă ar fi uitat că era şi el parte din 
înţelegere. 

— Mda, mormăi el. 

În următoarele două zile luară micul dejun, prânzul şi cina în 
compania lui Bagger. În restul timpului, oamenii lui Bagger 
stăteau afară, lângă uşa camerei lor din Pompeii şi îi urmăreau, 
indiferent ce făceau. Annabelle stătu seara până târziu şi bău 
ceva cu regele cazinourilor, dar jucându-se într-un fel expert cu 
avansurile pe care acesta i le făcea, încurajându-l suficient în 
acelaşi timp, astfel încât bărbatul să spere. Avu grijă să-i 
povestească întâmplări din „trecutul” ei, exact cum trebuie 
pentru a-i stârni interesul şi a i-l întreţine. El vorbi mult despre 
el, cu tot teribilismul şi extravaganţa previzibile la un asemenea 
bărbat. 

— Cred că ai fi fost un spion grozav, Jerry, zise ea admirativ în 
timp ce se relaxau pe canapeaua lui, după ce băuseră câteva 
pahare de martini. Eşti inteligent şi ai stăpânire de sine, ceea ce 
e o combinaţie rară. 

— Uite cine vorbeşte! 

El alunecă mai aproape de ea şi îi puse o mână pe coapsă. 
Apoi încercă să-i fure un sărut scurt, dar ea se întoarse. 


— Jerry, aş intra în mari necazuri dacă aş apuca-o pe calea 
asta. 

— N-o să se afle. Uite, suntem singuri. Ştiu că nu mai sunt un 
cocoşel sprinten, dar fac sport în fiecare zi, şi cred că te-aş 
surprinde în pat, puicuţo. 

— Mai lasă-mi timp. Nu e vorba că nu mă atragi, dar nu e 
momentul chiar acum, OK? 

Îi atinse obrazul şi îi întoarse spatele. 

La sfârşitul celor două zile, Jerry era mai bogat cu o sută de 
mii de dolari. 

— Vrei să încerci cu cinci milioane, Jerry? Asta ţi-ar aduce o 
dobândă de o juma’ de milion în patruzeci şi opt de ore. 

Annabelle stătea foarte firesc cocoţată pe biroul lui Jerry, cu 
picioarele ei lungi încrucişate, în timp ce Leo şedea pe canapea. 

— Doar dacă rămâi aici până se întorc, zise Bagger. 

Ea clipi aprobator. 

— Face parte din înţelegere, Jerry. Mă ai aici doar pentru tine. 

— Aşa că mai spune-mi. Unde se duc banii mei, că tot veni 
vorba? 

— Cum ţi-am spus, la El Banco del Caribe. 

— Nu, vreau să spun, ce operaţiuni de peste ocean 
finanţează? 

— Poate să-ţi spună, interveni Leo, dar după aceea eu trebuie 
să vă omor pe amândoi. 

Urmară câteva momente de tăcere penibilă, după care 
Annabelle izbucni în râs. Apoi Leo şi, în cele din urmă, Bagger i 
se alăturară, cel din urmă un pic mai reţinut. 

După două zile, cele cinci milioane de dolari se umflară cu 
alte cinci sute de mii. 

— La dracu', zise Bagger. Asta e chiar mai bine decât să 
tipăreşti bani. Se afla din nou în birou, cu Annabelle şi Leo. Dar 
ştiu că Unchiul Sam are o grămadă de bani, dar cum poate oare 
guvernul să-şi permită una ca asta? 

Annabelle dădu din umeri. 

— Nu-şi permite. De-aia sunt milioane de dolari deficit. Dacă 
avem nevoie de mai mulţi bani, le vindem saudiţilor şi chinezilor 
mai multe bilete de trezorerie. N-o să meargă la infinit, dar 
acum merge. Îi aruncă o privire lui Bagger şi îi puse o mâna pe 
umăr. Dar dacă îţi pare rău pentru Unchiul Sam, Jerry, poţi să ne 
laşi să ne folosim gratis de banii tăi. 


El râse. 

— Mottoul meu nu s-a schimbat în patruzeci de ani: Fiecare 
nemernic trebuie să lupte pentru el însuşi. 

„Niciodată nu ţi s-a potrivit mai bine un motto”, se gândi 
Annabelle şi zâmbi cu prefăcută admiraţie către Jerry. 

Bagger se aplecă în fotoliu şi se uită la Leo care îl privea şi el. 
Cu voce şoptită îi zise ei: 

— Eşti tot timpul cu umbra asta după tine? 

— Depinde, răspunse Annabelle. 

— Depinde de ce? 

— De cât de buni prieteni vom deveni noi doi. 

— Ştiu cum putem să fim prieteni buni cu adevărat. 

— Spune-mi. 

— Facem o afacere de zece milioane, iar eu primesc un milion 
pentru efortul meu. Poate unchiul Sam să acopere o asemenea 
acţiune? 

— Virează banii doar, Jerry. 

— Şi vei rămâne aici până când îi primesc înapoi? 

— Amândoi rămânem, zise Leo. 

Bagger făcu o grimasă, după care îi şopti, astfel încât Leo să 
nu o audă: 

— Presupun că aş intra într-un mare rahat dacă l-aş ucide pe- 
ăsta, nu-i aşa? 

— Îţi aminteşti de acţiunea acţiunilor despre care ţi-am 
vorbit? Dacă îi faci vreun rău, vor apărea imediat la uşă. Chiar 
nu te-aş sfătui să faci asta. 

— La dracu', se văicări Bagger. 

— Nu e chiar totul pierdut, Jerry. În două zile vei avea un 
milion de dolari fără să faci absolut nimic, doar să mănânci şi să 
bei cu mine. 

— Vreau să fac mai mult de-atât, ştii, nu? 

— Jerry, ştiu asta din clipa în care ai încercat să mă atingi. 

Bagger hohoti. 

— Îmi place stilul tău, doamnă. Eşti prea bună pentru guvern. 
Ar trebui să vii să lucrezi pentru mine. Am ridica oraşul ăsta la 
un alt nivel. 

— Sunt întotdeauna deschisă la nou. Dar pentru moment, hai 
să lucrăm pentru tine şi să trimitem următoarele milioane. 
Vreau să fii capabil să îţi permiţi să mă păstrezi aici în felul în 
care am fost deja obişnuită să o faci. 


Ea îi atinse mâna, lăsându-şi o unghie să îl înţepe uşor în 
palmă. Simţi tremurul care trecu prin corpul bărbatului. 

— Mă omori, păpugşico, zise el cu un geamăt patetic. 

„A, nu, asta urmează să se întâmple.” 


CAPITOLUL 
24 


După încă două zile, Bagger era mai bogat cu un milion şase 
sute de mii de dolari decât înainte de a intra în afacerea cu 
Annabelle şi Leo, nedându-şi nicidecum seama, bineînţeles, că 
dobânda lui venea din cele trei milioane pe care ei le 
câştigaseră din cele două escrocherii recente. Tony autorizase 
transferurile acestor plăţi de „dobânzi” din contul lor în contul 
pe care îl deţinea Bagger. Era acelaşi concept ca în schema 
Ponzi!?, care e mai întotdeauna autodistrugătoare. Annabelle n- 
avea de gând să permită ca acest rezultat să se concretizeze în 
cazul lor. 

Fericirea lui Bagger era evidentă, mai ales de când credea că 
inamicul său, guvernul, făcea toată cheltuiala. Stând în luxoasa 
ei cameră de hotel, din apartamentul prezidenţial, după ce 
Bagger primise ultima plată, copleşită de flori trimise de regele 
cazinourilor, Annabelle parcurgea ziar după ziar în căutarea 
poveştii de care avea nevoie şi, în final o găsi. Ea şi Leo nu-şi 
puteau vorbi deschis nicăieri în cazinou. Stabiliseră să nu-şi 
spună absolut nimic pentru că ar fi putut să fie ascultați 
electronic sau spionaţi de către vreunul dintre băieţii lui Bagger. 
Singurele forme de comunicare dintre ei erau fie o strângere 
subtilă de mână, fie un semn cu ochiul, îmbunătăţite de-a lungul 
anilor şi care nu puteau fi percepute de nimeni altcineva. 

Întâlnindu-se în hol, Annabelle îl salută şi îi dădu lui Leo o 
informaţie aşezându-şi inelul pe degetul arătător de la mâna 
dreaptă. El îi răspunse la salut şi îşi atinse nodul cravatei, după 
care îşi frecă nasul, iar prin asta înţeleseră amândoi că mesajul 
fusese recepționat şi că acţiunea putea să înceapă. 

Înainte de a urca în lift ca să meargă în biroul lui Bagger, 
Annabelle inspiră adânc. In pofida a ceea ce spusese Leo 


19 Schemă piramidală prin care banii de la investitorii noi sunt folosiţi pentru 
a plăti datorii către investitori anteriori. Piramida se prăbuşeşte în momentul 
în care sumele datorate investitorilor vechi sunt mai mari decât cele obţinute 
de la investitorii noi. (n.tr.) 


cândva, avea emoţii. Acest ultim pas pe care urma să-l facă era 
de fapt mingea de joc. Dacă nu îl făcea perfect, tot ce reuşise să 
construiască în ultimele săptămâni ar fi fost degeaba. Nu doar 
că ar fi pierdut toţi banii pe care i-i plătise lui Bagger, dar nici 
măcar nu ar mai fi rămas în viaţă, ca să se bucure de partea ei 
din cei un milion patru sute de dolari care le mai rămăseseră. 

Sosi la birou şi fu repede condusă înăuntru, băieţii musculoşi 
fiind deja obişnuiţi cu prezenţa ei acolo. Bagger o salută cu o 
îmbrăţişare, iar ea îi permise să o strângă în braţe mai mult 
decât altă dată. El îi atinse fundul când se strecurase uşor pe 
lângă el. Ea îl lăsa să meargă un pic mai departe de fiecare 
dată, ştiind că asta era tot ce avea să-i permită. Zâmbindu-i, el 
se întoarse şi spuse: 

— Ce pot să fac în dimineaţa asta pentru geniul magic care 
mă face să câştig bani? 

Ea se încruntă. 

— Veşti rele. Am fost chemată la sediu, Jerry. 

— Poftim? Ce dracu' vrea să însemne chestia asta? 

— Înseamnă că am fost repartizată în altă parte. 

— Unde? O privi şi continuă: Ştiu, nu poţi să-mi spui. 

Ea ridică pagina de ziar pe care o adusese cu ea. 

— Asta ar putea să te ajute să îţi faci o idee. 

El luă ziarul, se uită la articolul pe care i-l indicase ea. Vorbea 
în detaliu despre o poveste de corupţie în guvern, un scandal 
care implica un contractor străin, din Rusia. 

Bagger, împietrit, îşi ridică privirea spre ea. 

— Pleci din cazinou la un contractor mizerabil din Moscova? 

Ea luă înapoi ziarul. 

— Nu e chiar un contractor oarecare. 

— ÎI cunoşti? 

— Tot ce pot să îţi spun este că cel mai bine pentru interesele 
SUA este ca acest caz să nu ajungă niciodată să fie judecat la 
tribunal. Uite în ce voi intra. 

— Cât timp vei fi plecată? 

— Greu de spus. lar după Rusia, va urma un alt loc, voi fi în 
altă parte. Ea îşi frecă tâmplele. Ai cumva o pastilă de Advil? 

El deschise un sertar al biroului şi îi întinse o sticluţă. Ea 
înghiţi trei pastile, cu un pahar de apă pe care el i-o turnase. 

El se aşeză. 

— Nu arăţi prea bine. 


Ea se cocoţă pe marginea biroului şi spuse pe un ton obosit: 

— Jerry, am fost în atât de multe locuri în ultimii ani, încât nici 
nu le mai ştiu numărul. Dacă aş fi folosit un paşaport adevărat, 
aş fi putut să-ţi arăt vize de intrare în peste douăzeci de ţări. 
Uneori te saturi. Nu-ţi face griji, voi fi OK. 

— Şi-atunci, de ce nu ieşi din chestia asta? o îndemnă el. 

Ea râse amar. 

— Să ies? Şi ce să fac? Să ratez pensia? Am stat aici prea 
mulţi ani. Chiar şi funcţionarii trebuie să mănânce. 

— Vino şi lucrează pentru mine atunci. Îţi plătesc într-un an 
mai mult decât ai putea tu să strângi în douăzeci de ani dacă 
munceşti pentru clovnii ăştia. 

— Da, sigur. 

— Vorbesc serios. Îmi placi. Eşti bună. 

— Îţi place de fapt că ai câştigat mai mult de un milion şi 
jumătate de dolari. 

— OK, nu o să neg asta. Dar vreau să te cunosc mai bine. ŞI 
îmi place ce văd, Pam. 

— De fapt, numele meu nu e Pam. Uite cât de bine mă 
cunoşti. 

— Asta nu face altceva decât să sporească distracţia. 
Gândeşte-te la asta, ai vrea? 

Ea ezită, apoi spuse: 

— M-am gândit la viitorul meu. Nu sunt măritată. Viaţa mea 
este munca mea şi viceversa. Şi nu mai sunt nici eu o puicuţă 
sprintenă. 

El se ridică în picioare şi îi înconjură umerii cu braţele. 

— Glumeşti cu mine? Eşti minunată! Orice bărbat ar fi norocos 
să te aibă. 

Ea îl bătu cu palma peste braţ. 

— Nu m-ai văzut dimineaţa înainte de a mă coafa şi farda. 

— O, păpuşico, doar spune că vrei, şi o să te văd şi dimineaţa. 

Mâna lui alunecă pe spatele ei şi i-l mângâie cu tandreţe. El se 
întinse peste ea şi apăsă un buton care se afla pe consola 
biroului, iar o fereastră automată, de culoare închisă, fu 
coborâtă. 

— Ce-i asta? întrebă ea, ridicând din sprâncene. 

— Ţin la intimitatea mea. Mâna lui cobora tot mai jos. 

Telefonul ei sună ca la comandă. Ea se uită la număr. 

— Of, la dracu'! 


Se ridică şi se îndepărtă de el, privind la ecranul telefonului. 

— Cine e? întrebă Bagger. 

— Şeful meu. Numărul lui îmi apare ca o înşiruire de zerouri. 
Formă ea numărul şi zise: Da, domnule. Nu spuse nimic câteva 
minute, apoi închise. Nenorocitul dracului! strigă ea. 

— Ce s-a întâmplat, drăguță? 

Ea făcu vreo câţiva paşi, apoi se opri, clocotind de furie. 

— Stimabilul meu şef s-a gândit să schimbe ordinele. În loc de 
excursia în Rusia, mă trimite în Portland, Oregon. 

— Oregon? E nevoie de spioni în Oregon? 

— E iadul, Jerry. E locul în care eşti trimis dacă cei de sus nu 
te plac. 

— Cum de apare o schimbare din Rusia în Oregon într-o 
singură dimineaţă? 

— Ordinul cu Rusia venea de la superiorul meu. Oregon vine 
de la superiorul lui. Ordinul lui are prioritate. 

— Şi ce are superiorul şefului tău împotriva ta? 

— Nu ştiu. Poate că îmi fac treaba prea bine. 

Începu să vorbească despre altceva, dar se opri. 

Bagger se agăţă de acest lucru. 

— Zi! Hai, poate te pot ajuta cu ceva. 

Ea oftă. 

— Ei bine. Poţi să crezi sau nu, vrea să se culce cu mine. Doar 
că e însurat şi i-am spus să mă lase în pace. 

Bagger dădu din cap. 

— Nenorocitul! Întotdeauna e aceeaşi poveste. Doamnele nu 
vor, iar ei le forţează mâna. 

Annabelle îşi privea mâinile. 

— Asta îmi distruge cariera, Jerry. Portland. La dracu'! 

Ea îşi azvârli telefonul în perete, iar acesta se sparse pe 
jumătate. Apoi se aruncă într-un fotoliu. 

— Poate că ar fi trebuit să mă culc cu tipul ăsta, pur şi simplu. 

Bagger o mângâie pe umeri. 

— În niciun caz. Tipii ca ăsta... dacă o faci o dată, se aşteaptă 
s-o faci mereu. Apoi se satură de tine, îşi găsesc o alta. Apoi 
gata, în Portland cu tine! 

— N-aş vrea decât să-l distrug pe nenorocitul ăsta. 

Bagger părea gânditor. 

— Poate aranjăm chestia asta. 

Ea îl privi obosită. 


— Jerry, n-o să-i pui un pistol la tâmplă, OK? 

— Nu mă gândeam la asta, draga mea. Ai spus că poate îţi 
poartă sâmbetele pentru că îţi faci treaba prea bine. Cum vine 
asta? 

— Aduc prea mulţi bani, iar oamenii încep deodată să se 
aştepte să promovez. Am început să promovez, dar, la un 
moment dat, am devenit o ameninţare pentru el. Crezi sau nu, 
Jerry, nu sunt prea multe femei care să facă ce fac eu. Altora le- 
ar plăcea să vadă că o femeie a ajuns şefa unei asemenea 
secţii. Dacă voi continua să aduc oameni ca tine, prin care 
operaţiunile să fie finanţate cu bani „rafinaţi”, asta i-ar face lui 
mult rău şi m-ar ajuta pe mine. 

— Dumnezeule, doar în sectorul guvernamental se poate 
întâmpla să auzi că cineva e strivit pentru că s-a făcut vinovat 
de supraproducție. Stătu pe gânduri pentru câteva momente. 
OK, ştiu cum putem să i-o coacem tipului ăstuia. 

— La ce te referi? 

— Următorul nostru rulaj la El Banco. 

— Jerry, deja am fost mutată. Eu şi asociatul meu vom fi în 
avion la noapte. 

— OK, OK, dar uite care ar fi afacerea. Înainte de a pleca, poţi 
să mai faci un ultim virament, nu? 

Annabelle părea să stea în cumpănă şi să judece. 

— Păi... da... cred că încă sunt autorizată s-o fac. Dar chiar şi 
o dobândă de un milion nu cred că mi-ar da dreptul să-l pun pe 
tipul ăsta la colţ. 

— Nu vorbesc despre un amărât de milion. Se uită la ea. Care 
este cea mai mare sumă pe care o puteţi „rafina”? 

Ea se gândi o clipă. 

— Cele mai multe viramente sunt cuprinse între unu şi cinci 
milioane. Dar am mai făcut unul de cincisprezece milioane în 
Vegas. Şi unul de douăzeci de milioane la New York, dar asta a 
fost acum doi ani. 

— Rahat! 

— Rahat? Mda... 

— Spune-mi ce anume i-ar face cel mai mult rău acestui tip? 

— Jerry, nu ştiu. Treizeci de milioane. 

— Hai s-o facem de patruzeci de milioane. Şi să fie patru zile 
în loc de două. Calculă rapid în minte. Aşa vor fi douăzeci de 
procente dobândă, în loc de zece. Vor ieşi opt milioane. O sumă 


frumoasă de „rafinat”. 

— Ai patruzeci de milioane bani gheaţă? 

— Heeei... cu cine crezi tu că stai de vorbă? Şi am avut două 
victorii în ultima săptămână. Am verzişori din abundență. 

— Dar de ce faci asta? 

— Opt milioane de dolari în patru zile nu sunt de lepădat, nici 
măcar pentru un tip ca mine. O mângâie pe gât. In plus, aşa 
cum îţi spuneam, ai devenit importantă pentru mine, doamnă. 

— Dar tot trebuie să plec în Oregon. Nu pot încălca ordinele. 

— OK, pleci în Oregon. Dar după aia gândeşte-te cum să ieşi 
din asta şi să vii la mine înapoi. O să-ţi dau zece procente din 
cele opt milioane. Şi o să te aranjez frumuşel. 

— Nu urmăresc să fiu o femeie întreţinută, Jerry. Am şi eu 
creier. Ș 

— Ai, şi am să te pun să ţi-l foloseşti cum trebuie. impreună 
cu ce mai ai tu. Îşi plimbă mâinile pe spatele ei. O să-i chem jos 
pe băieţi. 

— Dar, aşa cum ţi-am spus, eu am să plec diseară în Oregon, 
cu avionul particular. 

— Am înţeles. 

— Ce încerc să îţi spun, Jerry, este că nu ai cum să primeşti 
banii înapoi înainte ca eu să plec. 

El râse. 

— A, chestia cu ostaticii? Cred că e de domeniul trecutului, 
drăguță. M-ai făcut să câştig un milion şi şase sute de mii de 
dolari, deci cred că ai dovedit ce poţi. 

— Doar dacă eşti sigur că vrei. Patruzeci de milioane 
înseamnă o grămadă de bani. 

— Hei, a fost ideea mea, nu ata. Mă descurc eu. 

Ea se ridică. 

— Am administrat o mulţime de asemenea operaţiuni, Jerry, 
asta e meseria mea. Făcu o pauză. Toţi ceilalţi vor doar să ştie 
cât, cât. Toţi sunt nişte zgârciţi nenorociţi. Făcu din nou o pauză, 
părând că îşi caută cuvintele, deşi le repetase până acum de 
nenumărate ori: Eşti primul care face ceva pentru mine. ŞI 
apreciez asta. Mai mult decât ai putea să crezi. 

Ăsta era probabil primul lucru adevărat pe care i-l spunea lui 
Bagger. 

Se priviră unul pe celălalt, Annabelle întinse braţele, iar el o 
îmbrăţişă. Aproape că fu sufocată de mirosul greu al apei de 


colonie. Mâinile lui puternice găsiră imediat drumul pe sub fusta 
ei, iar ea îi permise să şi le ţină acolo, îndurând cu răbdare 
bâjbăielile lui brutale. Tare mult i-ar fi tras un genunchi între 
picioare. „Rabdă, Annabelle, poţi s-o faci. Trebuie să faci asta.” 

— O, draga mea, mormăia Bagger în urechea ei. Hai, hai s-o 
facem. O dată, înainte de a pleca la drum. Chiar aici, pe 
canapea. Vreau să mor aici. Să mor. 

— Crede-mă, o simt pe piciorul meu, Jerry, spuse, în timp ce 
reuşea în sfârşit să-l îndepărteze de ea. Annabelle îşi aşeză 
hainele de pe dedesubt şi îşi netezi fusta. OK, armăsarule, văd 
că nu voi putea să-ţi mai rezist mult timp. Spune-mi, ai fost 
vreodată la Roma? 

El păru încurcat. 

— Nu. De ce? 

— Inchiriez acolo o vilă în fiecare an când pot să am şi eu 
vacanţă. Am să te sun să-ţi spun toate detaliile. Şi de azi în două 
săptămâni ne întâlnim acolo. 

— De. Ce două săptămâni? De ce nu acum? 

— Pentru că asta îmi dă timp să termin raportul din noul meu 
post, şi poate că şi rulajul celor patruzeci de milioane va avea 
drept rezultat ceva mai bun decât Portland. 

— Dar oferta mea să te întorci rămâne în picioare. Şi pot să 
fiu destul de convingător. 

Ea îşi petrecu încet un deget peste buzele lui. 

— Arată-mi cât de convingător eşti la Roma, dragule. 

Cele patruzeci de milioane de dolari părăsiră Pompeii Casino 
două ore mai târziu. E-mailul pe care Tony îl trimisese prima 
dată la centrul de operare al cazinoului avusese o componentă 
specială: un software de spionare ultrasofisticat care îi 
permisese lui Tony ca, de la distanţă, să preia controlul 
sistemului de computere al lui Bagger. Având acest acces 
secret, el introdusese un nou cod în programul de transfer al 
banilor. 

Celelalte trei viramente plecaseră către El Banco, dar când 
fură trimise cele patruzeci de milioane de dolari, ele se 
îndreptară către o altă bancă străină, într-un cont controlat de 
Annabelle Conroy. In timp ce oamenii lui Bagger credeau că 
banii se duc la El Banco - o confirmare electronică avea să 
sosească automat la Pompeii niciun cent din aceşti bani n-avea 
să se mai întoarcă vreodată. Planul lui Annabelle avusese un 


scop principal: să spioneze sistemul de computere al lui Bagger. 
Acest lucru, odată realizat însemna că pusese mâna pe găina cu 
ouă de aur. Apoi îşi jucase rolul, lăsând zgârcenia şi lăcomia lui 
Bagger să-l îngroape, pentru că cea mai bună cale de a escroca 
pe cineva era să laşi chiar victima să-ţi propună escrocheria. 

La fix patru zile de la această acţiune, Bagger va deveni un 
pic nervos când va vedea că banii nu sosesc. O oră mai târziu se 
va simţi rău. lar după încă o oră, va avea gânduri ucigaşe. lar 
Annabelle şi gaşca ei vor fi de mult plecaţi, cu cele patruzeci şi 
unu de milioane de dolari, fără taxe, pentru compania lor. 

Annabelle îşi putea cumpăra un vas cu care să navigheze tot 
restul vieţii ei, lăsând viaţa de escroc să devină ceva de 
domeniul trecutului. 

„Pedeapsa asta tot nu era suficientă”, se gândea în timp ce 
ieşea din biroul lui Bagger, ca să-şi facă bagajele. Mai întâi 
totuşi, va face un duş, ca să se spele de atingerile lui. 

În timp ce se afla în baie, se gândi din nou că pierderea 
banilor nu constituia o durere suficient de mare pentru acest 
bărbat care îi omorâse mama pentru cele zece mii de dolari cu 
care Paddy Conroy îl înşelase. Nu exista nicio pedeapsă suficient 
de dureroasă. Totuşi, Annabelle se gândi că patruzeci de 
milioane de dolari erau un început promiţător. 


CAPITOLUL 
25 


Roger Seagraves descoperise unde locuia Stone şi îşi trimise 
oamenii acolo, când nu era nimeni acasă. Ei cotrobăiră peste 
tot, fără să lase vreun semn al vizitei lor. Şi, cel mai important 
lucru, îi luară amprentele lui Stone, pe care le găsiseră una pe 
un pahar, iar a doua pe blatul de la bucătărie. 

Seagraves trimise cele două amprente către baza generală de 
date a CIA, dar nu găsi nimic despre Stone. Folosind o parolă pe 
care o furase de la un funcţionar, încercă să intre într-o bază de 
date cu acces restricţionat. Accesul îi fu permis, iar el introduse 
amprentele la „căutare”. Un minut mai târziu, această acţiune îl 
conduse în Subdirectorul 666, loc în care ştia sigur că mai 
ajunsese, dar, când căutase amprentele lui Stone, răspunsul 
fusese „acces interzis”. Lui Seagraves îi era familiar 
Subdirectorul 666 pentru că aici era păstrată şi istoria lui 
personală, sau cel puţin un fel de poveste personală. Râsese 


adesea de eticheta  „666”, gândindu-se cât era de 
necuviincioasă, dar, oricum, exactă. 

Seagraves ieşi din sistemul computerului şi se opri să se 
gândească. Stone lucrase pentru CIA, judecând după vârsta pe 
care o avea, cu mult timp în urmă. Probabil că fusese un 
„eliminator” deoarece clasificarea Triple Six?? nu fusese dată 
niciodată celor care avuseseră muncă de birou în cadrul 
Agenţiei. Deocamdată, Seagraves nu ştia prea bine ce să creadă 
despre această descoperire. Totuşi, aflase că prietenul 
bibliotecar al lui Stone primise sarcina să vândă colecţia de cărţi 
a lui DeHaven. Din nefericire, faptul că oamenii lui îl urmăriseră 
pe Stone îl făcuse pe acesta să devină suspicios. Şi oricum, un 
bărbat încadrat la Triple Six era, fără discuţie, paranoic din 
naştere; aceasta era doar una dintre nenumăratele calificări 
necesare pentru acest job. 

„Oare trebuie să-l omor acum? Sau asta ar adânci şi mai mult 
groapa, agravând situaţia?” Seagraves hotări în sfârşit să nu 
facă pasul decisiv. Putea opta oricând mai târziu pentru asta. 
„Cerule, am s-o fac chiar eu. Un Triple Six contra altuia. Tânăr 
versus bătrân, iar tânărul câştigă întotdeauna o luptă. Poţi să 
trăieşti, Oliver Stone. Deocamdată.” 

Dar trebuia să facă totuşi ceva cu acest om. ŞI niciun timp nu 
e mai sigur decât prezentul. 


După două zile de la ultima lor vizită la locuinţa lui DeHaven, 
Stone şi Reuben se aflau călare pe motocicletă îndreptându-se 
către magazinul de cărţi rare din Old Town Alexandria. Numele 
magazinului era în latină, iar tradus însemna „Cartea din patru 
propoziţii”. Caleb deţinea şi el o parte din acest magazin care se 
numise cândva Doug's Book, până când Caleb avusese ideea 
strălucită să-l dezvolte în această zonă intens circulată. Stone 
nu venise aici pentru că ar fi vrut să vadă cărţi vechi, ci pentru 
că lăsase în păstrare în acest loc câteva lucruri peste care voia 
să se uite acum. 

Doug (deja menţionat mai sus), proprietarul magazinului, care 
acum avea un nume mai formal, Douglas, îi permisese lui Stone 
acces nelimitat la ascunzătoarea sa. Asta deoarece lui Douglas îi 
era teamă de Oliver Stone, un bărbat pe care Caleb i-l 
descrisese (aşa cum îi ceruse Stone însuşi) ca fiind un maniac 


20 Cele trei cifre 6 care erau denumirea Subdirectorului 666. (n.tr.) 


criminal care scăpase de puşcărie din cauza unei chichiţe 
judecătoreşti. 

Camera secretă a lui Stone era la subsol, în spatele unui zid 
fals care se deschidea dacă trăgeai de un fir care atârna în 
cămin. In vechea clădire, aici fusese o chilie de călugăr. Acum 
conţinea multe dintre lucrurile vieţii trecute a lui Stone, plus o 
colecţie de dosare pline de tăieturi din ziare şi reviste. 

Cu ajutorul lui Reuben, găsi şi luă cu el mai multe dintre 
aceste dosare. Reuben îl lăsă la căsuţa lui de la cimitir. 

— Fii cu ochii-n patru, Oliver, îl preveni Reuben. Dacă rahatul 
ăla de Behan e amestecat în treaba asta, are o grămadă de 
băieţi musculoşi şi de legături în spatele lui. 

Stone îl asigură că va fi cu băgare de seamă, îi spuse la 
revedere şi intră în casă. Bău o cafea tare, se aşeză la birou şi 
începu să răsfoiască ziarele. Poveştile pe care le alesese aveau 
de-a face cu asasinarea preşedintele Camerei Reprezentanţilor, 
Robert „Bob” Bradley. Şi, de asemenea, cu aproape simultana 
distrugere a casei sale. Un eveniment pe care doar o persoană 
foarte naivă l-ar fi putut considera o simplă coincidenţă. Totuşi, 
nu părea să existe nicio legătură între uciderea lui Bradley, 
asumată de un grup terorist local care se autointitula 
„Americani împotriva lui 1984”, şi Jonathan DeHaven, a cărui 
moarte părea să fie naturală. FBI primise un bilet din partea 
acelui grup, în care scria că Bradley fusese ucis ca un prim pas 
în războiul împotriva guvernului federal. Teroriştii promiseseră 
noi atacuri, iar drept răspuns, măsurile de securitate din 
Washington fuseseră întărite. 

In timp ce întorcea paginile jurnalului, pe Stone îl sâcâia un 
gând - nu înţelegea ce relevanţă putea avea acest lucru. 
Bradley fusese preşedintele Camerei Reprezentanţilor pentru o 
perioadă scurtă de timp, după ce acuzele de trafic de influenţă 
şi de spălare de fonduri aduse fostului preşedinte şi liderului 
grupului majoritar provocaseră un adevărat cutremur politic. În 
mod normal, poziţia de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor 
ar fi urmat ierarhia partidului aflat la putere, dar cu cei doi 
oameni din vârf închişi, se impuneau măsuri extraordinare. lar 
Bob Bradley, un respectat preşedinte de comisie, cu o reputaţie 
impecabilă, departe de a fi pătată precum cea a liderului 
partidului, fusese desemnat un fel de Moise politic, care să-şi 
scoată oamenii din această situaţie încâlcită şi murdară. 


Începuse prin a promite o curăţenie etică în cadrul Camerei 
Reprezentanţilor şi sfârşitul politicilor partizane. Mulţi făcuseră 
asemenea promisiuni, dar puţini sau chiar niciunul nu le 
respectaseră, însă se credea că, dacă cineva putea să facă 
ceva, atunci acela era Bob Bradley. 

Stone trecu la alt jurnal şi la un alt subiect. Acesta era despre 
Cornelius Behan, relatând cum venise el în această ţară, fără 
niciun ban în buzunar, şi cum construise o corporație 
internaţională din nimic, doar prin sudoarea frunţii. Cei care 
făceau afaceri cu Departamentul Apărării aveau reputaţia, 
adeseori meritată, de a nu ţine seama de principii etice. Mituirea 
congresmenilor pentru favoruri politice era unul dintre cele mai 
vechi jocuri practicate în Washington, iar fabricanţii de tancuri şi 
de avioane îl jucau la fel de bine ca oricine altcineva. 

Stone termină de citit povestea lui Behan, care prezenta în 
detaliu două succese enorme, recente, ale afacerii sale. Unul, un 
contract cu Pentagonul, pentru o nouă generaţie de rachete 
convenţionale, iar cel de-al doilea, pentru construirea unui nou 
buncăr, masiv, pentru Congres, în apropiere de Washington, 
pentru a fi folosit în caz de atacuri nimicitoare. În timp ce unii 
cinici afirmau că cel mai bun lucru care se putea întâmpla în 
ţară, în cazul unei asemenea catastrofe, ar fi fost tocmai 
eliminarea acestei ilustre instituţii, Stone considera că ţara avea 
totuşi nevoie de o continuitate a guvernării. 

Fiecare din aceste contracte valora miliarde, iar Behan le 
câştigase pe amândouă. După cum se explica în articol, îşi 
îmbrobodea oponenții în fiecare moment-cheie. „S-a ajuns să se 
creadă că le citeşte gândurile” - scria reporterul. Stone nu 
credea în existenţa cuiva care să poată citi gândurile altcuiva, 
dar fiind încă din tinereţe spion, credea în furtul de secrete. 

Stone se rezemă în scaunul său şi mai sorbi o gură de cafea. 
Dacă predecesorul lui Bradley fusese la cheremul lui Behan, iar 
Bradley promisese eliminarea corupţiei, atunci ar fi meritat 
riscul să fie scos din luptă. Nu exista nicio garanţie că succesorul 
lui Bradley ar fi fost o persoană dispusă să coopereze cu oameni 
precum Behan, dar ar mai fi existat şi factorul intimidare. Ar fi 
înclinat un nou preşedinte al Camerei Reprezentanţilor să 
meargă pe drumul deschis de Bradley şi să reinstaureze 
moralitatea, când acest fapt dusese deja la moartea violentă a 
colegului său? Grupul terorist putea pur şi simplu să fie o perdea 


de fum, a cărui existenţă nu putea fi verificată. 

Stone se gândise iniţial la Bradley pentru că exista o singură 
legătură pe care o vedea între uciderea preşedintelui şi uciderea 
lui DeHaven. lar această legătură era Cornelius Behan, un 
bărbat care câştigase miliarde din vânzarea a nenumărate 
lucruri care omorau numeroşi oameni, iar toate astea în numele 
păcii. 

Oare în dubiţa pe care scria „Lucrări publice D.C.” fuseseră 
oamenii lui Behan? Puteau ei oare să aibă atâta putere încât să-i 
facă pe cei de la Serviciul Secret să se retragă aşa? Sau era o 
altă agenţie, care lucra mână-n mână cu Behan, şi care îşi 
asumase rolul de intermediar? Oamenii dezbăteau de zeci de 
ani problema existenţei complexului militar-industrial. Stone nu 
îşi pusese niciodată întrebări în legătură cu asta. Participase la 
acest complex ani întregi. Dacă mai era şi acum ca în urmă cu 
treizeci de ani, atunci era o forţă demnă de luat în seamă. Era, 
de asemenea, o forţă care nu ezita să elimine oamenii care se 
abăteau de la cale. Stone ştia asta din proprie experienţă. La 
urma urmei, de regulă chiar el era unul dintre „eliminatori”. 

O să-l pună pe Milton să afle cât poate de multe despre 
Bradley şi Behan. Milton putea să intre în bazele de date cu care 
altminteri n-avea nicio treabă; totuşi, acestea erau întotdeauna 
cele mai interesante. Stone va merge la casa demolată care îi 
aparținuse lui Bradley să vadă dacă dădea acolo peste vreo 
urmă. Apoi avea nevoie să se întoarcă în locuinţa lui Jonathan 
DeHaven şi să se uite din nou prin telescop, dar nu pentru că 
era nerăbdător să se excite cu un alt episod din spectacolul 
sexual al lui Behan. Nu, era ceva foarte evident pe care îl 
trecuse complet cu vederea. 

Brusc, se simţi îngheţat şi se ridică să aprindă focul. Apoi se 
opri şi îşi frecă bărbia. Era frig, foarte frig. Ce dracu' spusese 
femeia aia? Se luptă să-şi amintească exact cuvintele ei. 
„Temperatura ta creşte din nou.” Da, asta îi spusese asistenta 
medicală care avea grijă de Caleb. | se păruse atunci atât de 
ciudat, pentru că într-un spital auzi mai degrabă că te refaci şi 
că temperatura coboară. Dar ea spusese ca temperatura 
crescuse până aproape de cea normală - era sigur de acest 
lucru. 

Stone deveni foarte neliniştit. În sfârşit, ceva începea să 
capete sens. Ilnhăţă telefonul mobil ca să-i sune pe ceilalţi, dar 


se opri, cu privirea aţintită pe fereastră. De acolo, avea o vedere 
directă asupra străzii care înconjura cimitirul. O dubiţă albă pe 
care scria „Lucrări publice D.C.” era parcată acolo. Putea să o 
vadă foarte clar, în lumina felinarelor. 

Stone se trase imediat la o parte din dreptul ferestrei. Îl sună 
pe Reuben, dar nu putu să prindă legătura. Se uită la telefonul 
său celular. Nu avea semnal. Totuşi, în această zonă avusese 
întotdeauna semnal. Aruncă o privire pe fereastră. „Dispozitive 
de bruiaj”. Încercă telefonul fix. Era mort. 

Îşi înhăţă haina şi se precipită spre uşa din spate. Ar fi putut 
să sară gardul şi s-o apuce prin labirintul străzilor din 
Georgetown, până la o căsuţă abandonată pe care o folosea de 
obicei drept locuinţă sigură. Deschise uşa cu precauţie şi ieşi 
afară. Vedea gardul. 

Lovitura în piept îl opri şi căzu în genunchi. Pe punctul de a 
leşina, Stone îl privi pe omul care stătea acolo, cu cagulă neagră 
pe cap şi ţinând puşca strâns, cu amândouă mâinile. Lui Stone i 
se păruse că bărbatul zâmbise când el căzuse cu zgomot la 
pământ. Rămase nemişcat. 


CAPITOLUL 
26 


Era întunericul dintr-o sală de interogatoriu. Stone îşi dăduse 
seama de acest lucru de îndată ce se trezise. Era atât de negru 
totul, încât nu numai că Stone nu-şi putea vedea nicio parte a 
corpului, dar i se părea că nici măcar nu avea corp. Era desculţ, 
sprijinit dureros în vârfurile degetelor; mâinile îi erau legate 
deasupra capului. Locul în care se afla era foarte rece. În aceste 
locuri era întotdeauna frig, deoarece frigul te făcea să cedezi 
mai repede decât dacă era cald. Simţi nu numai că avea 
picioarele goale, ci că era complet dezbrăcat. 

O voce îi strigă din întuneric: 

— Te-ai trezit? 

Stone dădu afirmativ din cap. 

— Vorbeşte, îi comandă vocea. 

— M-am trezit, răspunse Stone. 

Le răspundea doar minimul necesar, nu mai mult. Mai trecuse 
prin asta înainte, să tot fi fost cu vreo treizeci de ani în urmă, 
când o misiune mersese prost şi fusese luat prizonier într-o 
regiune în care niciun american nu şi-ar fi dorit vreodată să fie 


ţinut captiv. 

— Numele? 

Asta e exact întrebarea de care mă temeam. 

— Oliver Stone. 

Ceva greu îl lovi în spatele capului şi încremeni. 

— Numele? 

— Oliver Stone, spuse lent, întrebându-se dacă lovitura îi 
crăpase craniul. 

— Bine, deocamdată, Oliver. DeHaven? zise vocea. 

— Cine? 

Acum Stone simţi cum ceva îl strânge de picioare. Încercă să 
scape, dar înţelese că picioarele îi erau pironite. Lucrul acela se 
târa precum un şarpe pe piciorul său drept. Inspiră adânc şi 
încercă să nu intre în panică. Putea să fie un şarpe; dar poate că 
e doar o simulare”, se gândi el. Dar orice ar fi fost, începuse să-l 
înghiontească în carne, nu să-l muşte, iar presiunea creştea, din 
ce în ce mai mult. 

„Doamne, îl simt chiar ca pe un şarpe. O fi un boa? ” 

În întunericul absolut, chiar şi nervii tari ai lui Stone începeau 
să cedeze. 

— DeHaven? se auzi din nou vocea. 

— Ce vrei să ştii? 

Presiunea slăbi un pic, dar încă era acolo, ca o intimidare nu 


prea subtilă. 

— Cum a murit? 

— Nu ştiu. 

Presiunea se intensifică instantaneu. Acum îi înfăşură 
abdomenul. Îi era greu să mai respire adânc. Braţele şi 


picioarele îl dureau, şi îşi simţea călcâiele gata să pocnească de 
cât fuseseră forţate. 

— Cred că a fost ucis, zise Stone gâtuit. 

Presiunea mai slăbi. Luă iute o gură de aer, şi simţi durerea în 
plămâni. 

— Cum? 

Stone se gândea cu disperare ce să spună. N-avea nicio idee 
cine erau aceşti oameni şi nu voia să spună prea mult. Dacă nu 
spunea nimic, presiunea scădea aproape de tot. Derutat, se 
relaxă. Ar fi trebuit să ştie mai bine. 

Căzu pe podea când legăturile îi fură desfăcute. Se simţi 
înhăţat de mâini puternice. Când, instinctiv, îşi întinse braţul, 


lovi ceva tare. Era sticlă sau metal, la înălţimea la care trebuia 
să se afle faţa celui care-l ţinea. 

„Au echipament de vedere pe timp de noapte.” 

Stone fu ridicat şi cărat undeva. O clipă mai târziu fu trântit 
jos, pe un obiect tare, ca o bârnă lungă de lemn, şi legat acolo. 
Apoi fu întors pe spate, iar faţa îi fu acoperită cu o folie de 
plastic. Apa îl lovi grea, băgându-i celofanul în ochi, nas, gură. 
Se înecă. Il torturau pe „placa pentru apă”, o tortură foarte 
eficientă. Puţine lucruri erau mai înspăimântătoare decât să 
crezi că te îneci. Mai ales în acel întuneric absolut, legat strâns 
de o placă. 

Brusc, căderea de apă încetă, iar folia îi fu scoasă. De îndată 
ce expiră îşi simţi capul vârât complet în apă rece. Simţi din nou 
că se sufocă şi se strădui să se elibereze. Inima lui Stone bătea 
atât de repede încât ştia că exista posibilitatea să facă un atac 
de cord înainte de a se îneca. 

Apoi capul îi fu scos din apă. Vomită, acoperindu-şi faţa cu 
vomă. 

— Cum? zise calm vocea. 

„Mda... tipul care pune întrebările este întotdeauna calm”, se 
gândea Stone în timp ce încerca să se scuture, astfel ca voma 
să-i iasă din ochi. „Probabil că se află într-o cameră unde e cald, 
are o ceaşcă de cafea în faţă, în timp ce eu sunt lovit. 

— Sufocat, gâfâi el. Exact cum îmi faceţi voi mie acum, 
nenorociţilor! 

Pentru asta mai căpătă încă o scufundătură rapidă. O făcuse 
special, pentru ca apa să-i spele voma de pe faţă. Stone luase 
rapid o gură de aer, înainte de a fi scufundat, şi ieşi într-o formă 
relativ decentă. 

— Cum? zise vocea. 

— Nu din cauza halonului 1301, altceva. 

— Dar ce? 

— Nu ştiu încă. 

Stone simţi că i se pregătea o nouă scufundare. Ţipă ca un 
nebun: 

— Dar pot să aflu! 

Vocea nu îi răspunse imediat. Stone luă tăcerea drept un 
semn bun. Anchetatorilor nu le place să rămână fără cuvinte. 

Vocea spuse: 

— Ne-am uitat pe jurnalele tale. Citeai ceva despre Bradley. 


De ce? 

— Pare o coincidenţă prea mare. Moartea lui şi apoi cea a lui 
DeHaven. 

— N-au nimic în comun. 

— Aşa crezi? 

Stone luă o gură mare de aer, dar de data asta îl ţinură atât 
de mult încât aproape că se înecă. leşi cu creierul explodându-i 
din cauza lipsei de oxigen, cu braţele şi picioarele tremurând. 
Întregul corp părea să se prăbuşească. 

— Ce crezi că au în comun? îl întrebă vocea. 

— Aproape că era să mă înecaţi, iar dacă ăsta e planul vostru, 
de ce n-o faceţi acum şi să terminăm cu asta? spuse slăbit. 

Se încordă pentru o nouă scufundare, dar aceasta nu avu loc. 

— Ce crezi că au în comun? repetă vocea. 

Stone inspiră încet, era tot ce reuşea acum să mai facă şi se 
gândi dacă să răspundă sau nu. Dacă nu spunea ce voiau ei să 
audă, era mort. Dar era oricum aproape mort, aşa cum era 
acum. 

Işi adună energia şi spuse: 

— Cornelius Behan. 

Se încordă pentru ultima scufundare. Dar în loc de aceasta, 
vocea zise: 

— De ce Behan? 

— Bradley lupta împotriva corupţiei. Behan câştigase două 
contracte majore în vechiul regim. Poate Bradley aflase ceva ce 
Behan nu voia să se ştie. Aşa că l-a ucis, i-a dat foc casei şi a dat 
vina pe un grup terorist fictiv. 

Urmă o tăcere lungă. Tot ce putea Stone să audă erau 
zvâcniturile dureroase ale inimii sale supuse torturii. Sunetele 
erau înspăimântătoare, dar măcar era încă în viaţă. 

— DeHaven? 

— Era vecinul lui Behan. 

— Doar atât? zise vocea, evident dezamăgită. 

Stone simţi că urma să fie din nou lovit. 

— Nu, nu e tot! În mansarda lui DeHaven am descoperit un 
telescop care era orientat către casa lui Behan. DeHaven trebuie 
să fi văzut ceva ce nu trebuia să vadă. Aşa că şi el trebuia ucis, 
dar nu ca Bradley. 

— De ce nu? 

— Faptul că preşedintele Camerei fusese împuşcat nu a fost 


prea surprinzător. Dar DeHaven era bibliotecar şi vecinul lui 
Behan. Trebuia să pară un accident, undeva departe de casa lui 
şi de a lui Behan. Altfel, anumite persoane ar fi putut să înceapă 
să arate cu degetul spre Behan. 

Stone aşteptă în linişte, întrebându-se dacă răspunsul fusese 
bun sau nu. 

Stătea la pândă, în timp ce în braţ simţea o împunsătură 
dureroasă. O secundă mai târziu, ochii i se închiseră, iar Oliver 
Stone expiră lung şi rămase nemişcat. 

Din colţul încăperii, Roger Seagraves privi cum Stone era 
cărat afară. Era destul de rezistent pentru un tip aşa bătrân. 
Seagraves îşi imagină că, în urmă cu treizeci de ani, Stone 
trebuie să fi fost tot atât de bun pe cât era el însuşi. Acum ştia 
în sfârşit că Stone îl suspecta pe Cornelius Behan ca fiind omul 
din spatele a tot ce se întâmplase. Şi, din acest motiv, Oliver 
Stone scăpase şi avea să se trezească la viaţă a doua zi. 


CAPITOLUL 
27 


Camera de hotel a lui Annabelle avea vedere spre Central 
Park şi, dintr-un impuls, hotărâse să facă o plimbare pe-acolo. Îşi 
schimbase din nou coafura şi culoarea părului. Acum era 
brunetă, avea părul scurt, cu cărare pe-o parte, o imagine care 
se potrivea celei din paşaportul pe care i-l făcuse Freddy. 
Hainele sale erau tipic newyorkeze, adică negre şi cu stil. Rătăci 
pe aleile parcului ascunzându-se sub o pălărie şi în spatele unor 
ochelari de soare. Mai mulţi bărbaţi pe lângă care trecuse se 
holbară la ea, gândindu-se probabil că era vreo celebritate. În 
mod ironic, Annabelle nu căutase niciodată notorietatea. Îşi 
petrecuse întreaga viaţă la adăpostul confortabil al 
anonimatului, acolo unde un escroc talentat poate fi un 
profesionist de succes. 

Cumpără un covrig moale de la un vânzător de pe stradă şi îl 
luă în cameră, unde se aşeză pe pat şi începu să se uite prin 
documentele de călătorie. Se despărţise de Leo la aeroportul din 
Newark. Freddy tocmai părăsea ţara. Nu-i întrebase pe niciunul 
dintre bărbaţi unde plănuise să plece. Nu voia să ştie. 

După ce ajunse în New York, îl contactă pe Tony. Aşa cum îi 
promisese, Annabelle îi aranjase să zboare spre Paris. După 
aceea, el era pe cont propriu, dar cu excelente documente de 


identitate şi de călătorie, toate false, şi cu milioanele de dolari 
care-l aşteptau într-un cont aflat la îndemână. Ea îi dădu un 
ultim sfat: 

— Chiar dacă nu te-a văzut niciodată, Bagger va şti că am 
avut nevoie de experţi în computere, iar tu ai această reputaţie. 
Aşa că las-o moale pentru un an sau mai mult şi nu te întoarce 
în ţară. Şi nu arunca în dreapta şi-n stânga cu bani. Alege un loc 
mic, stabileşte-te acolo, învaţă limba şi pierde-te în mulţime. 

Tony îi promise că va face întocmai. 

— O să te sun şi o să-ţi spun unde m-am stabilit. 

— Nu, să n-o faci, îi zise ea. 

Mai avea trei zile până când banii lui Bagger trebuiau să se 
întoarcă, iar el să descopere că fusese înşelat. Ar fi dat înapoi 
jumătate din bani ca să poată să-i vadă reacţia. Probabil că mai 
întâi avea să-i omoare pe toţi specialiştii lui IT şi pe responsabilii 
cu banii. Apoi s-ar fi dus cu un pistol în cazinou şi ar fi tras în 
clienţii care jucau la aparatele de noroc. Poate că o echipă 
SWAT din New York ar fi dat năvală acolo şi ar fi făcut o favoare 
lumii omorându-l pe nenorocit. Probabil că scenariul nu era 
realist, dar îi plăcea să fantazeze. 

Ruta ei de evadare o ducea în estul Europei şi apoi în Asia. 
Asta ar fi durat cam un an. După aceea, avea să o ia spre 
Pacificul de Sud, până într-o mică insulă pe care o descoperise 
cu ani în urmă, şi nu se mai întorsese niciodată acolo, de teamă 
că a doua oară nu i s-ar mai fi părut la fel de frumoasă. 

Partea sa din pradă era acum depusă într-o serie de conturi 
din străinătate. Avea să trăiască toată viaţa numai din dobânzi 
şi investiţii apelând doar ocazional la fondul principal. Voia să 
cumpere un vas, unul mic, şi să navigheze de una singură. Nu în 
jurul lumii; câteva scurte excursii în jurul tropicelor ar fi fost 
chiar suficiente pentru ea. 

Se gândise dacă să-i trimită lui Bagger un bileţel de triumf, 
dar în final hotărâse că un asemenea teribilism nu avea valoare 
şi nu era demn de ea şi de lovitura pe care o dăduse. Mai bine 
era să-şi petreacă restul zilelor încercând să ghicească. Fetiţa lui 
Paddy Conroy nu avea cum să fie pe lista de suspecți obişnuiţi 
pentru că era sigură că Bagger nici măcar nu ştia că Paddy avea 
o fată. Relaţia lui Annabelle cu tatăl ei fusese cu adevărat unică, 
şi nu o prezentase niciodată în lumea escrocilor ca fiind fiica lui. 
Leo şi alţi câţiva cu care lucrase probabil că descoperiseră 


adevărul, dar asta era tot. 

Şi totuşi, de data aceasta fusese fotografiată de numeroasele 
camere din cazinoul Pompeii. Şi mai ştia că Bagger avea să ia 
aceste fotografii, să le împrăştie în lumea escrocilor şi să 
plătească oameni, sau chiar să-i tortureze, ca să afle cine era 
ea. Orice escroc pe care-l cunoştea s-ar fi bucurat să afle ce îi 
făcuse lui Bagger. Totuşi, ar fi putut să existe cineva care să se 
uite la fotografie şi să lase să-i scape numele ei, dacă Bagger l- 
ar fi ameninţat suficient. „Ei bine, să vină, se gândi ea. S-ar 
putea să afle că e puţin mai greu să mă omoare decât şi-a 
închipuit.” Nu conta mărimea câinelui aruncat în luptă, ci 
puterea lui de luptă. În mod ironic, nu tatăl său îi spusese asta. 
Ci maică-sa. 

Tammy Conroy, în ciuda faptului că o luase pe căi greşite, era 
o femeie bună, şi suferise mult ca soţie a lui Paddy. Inainte de a- 
şi lega viaţa de irlandezul acela plin de farmec, fusese 
chelneriţă şi preparase cocteiluri. El putea să născocească la 
nesfârşit poveşti amuzante şi putea să cânte orice melodie, căci 
avea o voce pe care nu te săturai să o asculţi. Paddy Conroy se 
remarca oriunde se afla. Poate de aceea potenţialul său ca 
escroc nu fusese niciodată pe deplin atins. Cei mai buni escroci 
- nici măcar nu ştiai că se aflau acolo. In aparenţă, lui Paddy nu- 
i păsa, crezând că norocul, curajul şi zâmbetul său irlandez îl vor 
salva de fiecare dată. Şi chiar îl salvau, de cele mai multe ori. 
Dar nu o salvaseră şi pe Tammy Conroy. 

Jerry Bagger trimisese personal un glonţ în creierul femeii, 
pentru că nu-şi trădase bărbatul. Paddy, cu siguranţă, nu-i 
fusese tot atât de loial soţiei sale. Işi luase zborul când Bagger 
începuse să se apropie. Annabelle nici măcar nu putuse să 
participe la înmormântarea mamei ei, deoarece Bagger şi 
oamenii săi fuseseră la cimitir aşteptând să apară cineva. Asta 
se întâmplase cu ani în urmă, iar Bagger probabil că încă îl 
căuta pe tatăl ei. Pentru zece nenorocite de miare, când 
individul cheltuie cu mult mai mult pe costumele sale. Annabelle 
ştia că nu era vorba de bani, la urma urmei. Era vorba de 
respect. Şi singurul mod în care îţi păstrezi respectul în lumea 
lui Bagger era să loveşti de cinci ori pe cel care te-a lovit o dată. 
lar dacă cineva fură zece miare sau zece milioane din banii lui, 
Bagger îi va face rău acelei persoane dacă o va prinde. De 
aceea, Annabelle, când îi trădase pe escroci la cazinoul Pompeii 


chemase şi poliţia. Cu poliţiştii pe-aproape, Bagger nu putuse să 
rupă genunchii nimănui. Dacă escrocii fuseseră isteţi, o 
şterseseră imediat după ce îşi plătiseră amenzile. 

Bagger putea să fie caricatura ambulantă a unui şef de 
cazinou dintr-un film prost, dar un lucru care nu era nici 
amuzant, nici fals despre acest tip era maniera simplă în care 
folosea violenţa. Dacă escrocai alt cazinou, ajungeai la 
închisoare. Asta nu era valabil şi pentru Bagger. El era un 
dinozaur al vremurilor vechi din Vegas, când felul în care era 
pedepsit un escroc care incomoda era ca mai întâi să îi fie rupţi 
genunchii, iar la final să fie omorât. Nereugşita lui absolută de a 
aduce această metodă cu el în timpurile moderne îl condusese 
la exilul său în San City. Deşi nu reuşise să se vindece de tot 
năravul acesta, în Atlantic City era totuşi mult mai discret. 

Cu toate acestea, Tammy Conroy, un escroc care îi furase 
zece miare, nu ar fi fost în mod normal omorât. Dar acesta nu 
era un caz simplu, pentru că tatăl ei şi Bagger duseseră un 
război lung. Personal, Paddy se ţinuse departe de cazinourile lui 
Bagger, dar trimisese acolo o mulţime de escroci care să lucreze 
pentru el, inclusiv, în sfârşit, pe fiica lui adolescentă şi pe mai 
tânărul Leo. Acţiunea asta aproape că era să-i facă să ajungă 
mâncare pentru peşti în ocean, ultima dată când fuseseră în 
Atlantic City. Cu anii, Bagger avea să facă legătura între Paddy 
şi necazurile pe care le avea la cazinou. In sfârşit, se arătase la 
uşa lui Paddy într-o noapte, departe de Jersey. Dar Paddy nu era 
acolo. Unii spuneau că fusese avertizat de cineva şi o ştersese. 
Dacă era aşa, uitase să-i spună şi soţiei lui despre ce era vorba. 

Nu era nicio dovadă care să-l lege pe Bagger de această 
crimă, bineînţeles, iar el avea un milion de alibiuri, aşa că nu a 
fost acuzat niciodată în acest caz. Totuşi, unii escroci veterani 
din interior, care ştiau şi cu care Annabelle vorbise, erau absolut 
siguri în legătură cu ce se întâmplase. Dar, deşi văzuseră poate 
totul cu ochii lor, nu ar fi depus mărturie împotriva lui Bagger. 

Fiind atât de aproape de el în ultimele săptămâni, Annabelle 
se gândise la un moment dat să-i pună o puşcă la tâmplă şi să 
tragă. Acest lucru ar fi însemnat să fie chit, egalând un vechi 
scor, dar închisoarea pe viaţă ar fi fost preţul pe care ea ar fi 
trebuit să-l plătească. Nu, calea asta era cu mult mai bună. 
Tatălui ei nu-i plăcuseră niciodată escrocheriile de anvergură, 
motivând că durează prea mult timp şi că posibilitatea de a rata 


e mult mai mare. Totuşi, Tammy Conroy ar fi apreciat cu 
adevărat măiestria acesteia. lar dacă în vreun fel sau altul 
mama ei o privea de-acolo din cer, spera că va fi bucuroasă 
când Jerry Bagger avea să descopere că fusese înşelat într-un 
fel sălbatic şi abil şi că plătise un preţ de patruzeci de milioane 
de dolari. 

Luă telecomanda televizorului şi o butonă în timp ce îşi mânca 
liniştită covrigul. Ştirile erau aceleaşi dintotdeauna, toate rele. 
Mai mulţi soldaţi ucişi, mai mulţi oameni mureau de foame, mai 
mulţi oameni se aruncau pe ei şi pe alţii în aer în numele lui 
Dumnezeu. Terminând cu televizorul, luă un ziar. Vechile 
obiceiuri mor greu şi, de mai multe ori, se trezi uitându-se după 
poveşti şi întrebându-se cum să transforme detaliile într-o 
escrocherie de succes, creativă. Acum se terminase şi cu asta, 
îşi spuse ea. Înşelarea lui Bagger fusese încununarea carierei 
sale. De-aici nu mai avea încotro să urce, poate doar să 
coboare. 

Ultimul articol pe care îl citi o făcu să se ridice atât de repede 
încât împrăştie firimiturile de covrig prin pat. Se holbă cu ochii 
larg deschişi la fotografia mică, zgrunţuroasă care se afla pe 
ultima pagină a ziarului. Era un mic tribut adus unui distins 
savant şi om de litere. Nu se pomenea cauza morţii lui Jonathan 
DeHaven, se spunea doar că murise subit, la lucru, în Biblioteca 
Congresului. Deşi murise de ceva timp, iar înmormântarea era 
programată pentru a doua zi în D.C., Annabelle nu avea de unde 
să ştie că întârzierea se datora neputinței medicului legist de a 
stabili cauza morţii. Totuşi, neexistând motive de suspiciune, 
cazul fusese clasat ca fiind din cauze naturale, iar corpul 
neînsufleţit fusese trimis la pompe funebre. 

Annabelle îşi înşfacă geamantanul şi începu să-şi înghesuie 
hainele în el. Tocmai îşi schimbase planurile de călătorie. Ca să- 
şi ia rămas-bun de la fostul ei soţ, Jonathan DeHaven, singurul 
bărbat care reuşise vreodată cu adevărat să-i fure inima. 


CAPITOLUL 
28 


— Oliver! Oliver! 

Stone îşi reveni încet şi de-abia reuşi să se ridice în capul 
oaselor. Stătea întins pe podea în casa sa, îmbrăcat complet, cu 
părul încă ud. 


— Oliver! 

Cineva bătea la uşa din faţă. 

Stone se ridică, se duse spre uşă împleticindu-se şi o 
deschise. 

Reuben se uita la el cu o expresie amuzată. 

— Ce dracului se petrece? Ai dat iar iama în tequila? Totuşi, 
când îşi dădu seama că era ceva în neregulă cu Stone, deveni 
brusc serios. Oliver, eşti OK? 

— N-am murit. O să consider că asta e partea bună a 
lucrurilor. 

Îi făcu semn lui Reuben să intre, iar Stone îşi petrecu 
următoarele zece minute punându-l la curent cu ceea ce se 
întâmplase. 

— La dracu’! N-ai nicio idee cine-s ăştia? 

— Oricine ar fi, stau bine la capitolul tehnica torturii, zise 
Stone cu amărăciune în glas, frecându-şi cucuiul din cap. Nu 
cred că voi mai putea vreodată măcar să beau apă. 

— Deci ştiu despre legătura cu Behan? 

Stone aprobă din cap. 

— Nu sunt sigur că a fost o surpriză absolută pentru ei, de 
fapt. Dar cred că ceea ce le-am spus despre Bradley şi DeHaven 
a fost o informaţie cu totul nouă. 

— Că veni vorba despre DeHaven, înmormântarea e azi. De- 
aia te şi sunasem. Caleb se duce cu mulţi dintre colegii de la 
Biblioteca Congresului. Milton merge şi el, iar eu am făcut 
schimb de tură la docuri ca să pot să particip. Ne-am gândit că 
ar putea fi important. 

Stone se ridică, dar imediat se clătină. 

Reuben îl prinse de mână. 

— Oliver, poate ar trebui să stai întins. 

— Incă o şedinţă de tortură ca asta şi o să veniţi la 
înmormântarea mea. Dar cea de azi s-ar putea să fie 
importantă. Măcar pentru cei care se întâmplă să iasă la rampă. 


La serviciul religios de la Biserica St. John de lângă parcul 
Lafayette veniseră să participe numeroşi bibliotecari 
guvernamentali şi alţi funcţionari. Mai erau aşteptaţi Cornelius 
Behan şi soţia lui, o femeie înaltă, zveltă şi foarte atrăgătoare, 
puţin trecută de cincizeci de ani, cu părul vopsit blond. Aerul său 
arogant era dublat, într-un fel care intriga, de un comportament 


precaut, nesigur. Cornelius Behan era bine-cunoscut în 
Washington, iar oamenii veneau permanent la el, strângându-l 
de braţ şi aducându-i omagii. Accepta toate acestea cu graţie, 
dar Stone observă că îşi ţinea tot timpul o mână agăţată de 
braţul soţiei lui, de parcă ea ar fi căzut fără o asemenea 
susţinere. 

La insistenţele lui Stone, membrii Camel Club se împrăştiară 
prin biserică, astfel încât să poată observa mai multă lume. Deşi 
era limpede că oricine l-ar fi răpit ştia de amestecul lui şi al 
celorlalţi, Stone nu voia să le amintească acestor oameni, în 
cazul în care erau şi ei acolo, că el avea trei prieteni care ar fi 
putut fi nişte ţinte potrivite. 

Stone rămase în spate de tot, scrutându-i cu privirea pe toţi 
cei prezenţi, până când se opri asupra unei femei care stătea pe 
partea laterală. Când se întoarse şi îşi înlătură părul de pe faţă, 
privirea lui Stone se concentră mai mult. Experienţa lui 
anterioară îl făcea extrem de abil în a-şi aminti trăsăturile 
oamenilor, iar el ştia că mai văzuse undeva acest profil, deşi 
femeia la care el se uita acum era mai în vârstă. 

Când serviciul religios se încheie, membrii Camel Club plecară 
împreună de la biserică, mergând în spatele lui Behan şi al soţiei 
acestuia. Behan îi spuse ceva în şoaptă nevestei lui, apoi se 
întoarse şi îi vorbi lui Caleb. 

— Tristă zi! începu el. 

— Da, este, răspunse Caleb formal. O privi pe doamna Behan. 

— O, făcu Behan. Soţia mea, Marilyn. Dumnealui este... 

— Caleb Shaw. Am lucrat la bibliotecă împreună cu Jonathan. 

Îi prezentă şi pe ceilalţi membri ai Camel Club soţiei lui 
Behan. 

Behan aruncă o privire către biserica din care tocmai era scos 
sicriul. 

— Cine ar fi crezut? Părea atât de sănătos... 

— Mulţi oameni par sănătoşi, iar asta chiar înainte de a muri, 
zise Stone absent. 

Privirea lui nu se dezlipea de pe femeia pe care o remarcase 
mai devreme. Purta o pălărie neagră şi ochelari de soare. Era 
îmbrăcată cu o fustă neagră, lungă şi purta cizme. lInaltă şi 
zveltă, era o apariţie deosebită în mijlocul acelei adunări 
mohorâte. 

Behan se uită întrebător la Stone încercând să-i urmeze 


privirea, dar Stone îşi redirecţionă atenţia înainte ca Behan să îşi 
dea seama de ceva. 

— Presupun că sunt siguri în ce priveşte cauza morţii lui, zise 
Behan. Adăugă imediat: Vreau să spun, uneori au tendinţa să 
interpreteze greşit aceste lucruri. 

— Presupun că dacă au făcut-o vom afla despre asta cumva, 
spuse Stone. De regulă, mass-media scotoceşte cu atenţie prin 
astfel de lucruri. 

— Da, jurnaliştii se pricep de minune la asta, zise Behan cu o 
oarecare aversiune. 

— Soţul meu ştie foarte multe despre moartea subită, lăsă să- 
i scape Marilyn Behan. Când toţi se uitară miraţi la ea, adăugă în 
grabă: Vreau să spun... din cauza preocupărilor companiei sale. 

Behan îi zâmbi lui Caleb şi celorlalţi şi spuse: 

— Vă rugăm să ne scuzaţi. 

O apucă ferm pe soţia sa de braţ şi o obligă să plece. 
Detectase oare Stone o urmă de amuzament în privirea femeii? 

Reuben nu-şi putea dezlipi privirea de ei. 

— Nu mai pot să-l văd pe tipul ăsta altfel decât cu o pereche 
de chiloţei atârnaţi de jucăria lui mică. A trebuit să-mi muşc 
pumnul ca să nu râd în timpul serviciului religios. 

— Drăguţ din partea lui să vină azi, zise Stone. Vreau să spun, 
pentru o cunoştinţă întâmplătoare... 

— Doamna pare o tipă complicată, comentă Caleb. 

— M-a privit destul de direct ca să înţeleg că ştie despre 
indiscreţiile soţului ei, zise Stone. Nu cred că se iubesc la 
nebunie. 

— Şi totuşi, stau împreună, adăugă Milton. 

— Din dragoste pentru bani, putere, statut social, zise Caleb 
pe un ton dezgustat. 

— Hei, nu m-ar deranja să am toate astea în mariajul meu, 
replică Reuben. Am avut dragoste, cel puţin pentru o perioadă 
scurtă, dar restul ingredientelor au lipsit. 

Stone se uita acum la doamna în negru. 

— Femeia de-acolo vi se pare cumva familiară? 

— Cine ar putea spune? zise Caleb. Poartă pălărie şi ochelari 
de soare... 

Stone scoase fotografia. 

— Cred că ea e. 

Toţi se înghesuiră în jurul fotografiei, apoi Caleb şi Milton se 


uitară direct la femeie şi din nou la fotografie şi tot aşa. 

— Aţi putea fi mai discreţi, totuşi? spuse Stone. 

Cortegiul funerar se îndreptă spre cimitir. Când totul se 
încheie, oamenii porniră înapoi către maşinile lor. Femeia în 
negru zăbovi lângă sicriu, în timp ce doi muncitori în jeanşi şi 
cămăşi albastre aşteptau alături. Stone aruncă o privire de jur 
împrejur şi observă că Behan şi soţia lui se întorseseră deja la 
limuzina lor. Apoi scrută zona, căutând inşi pentru care 
administrarea de torturi cu apă ar fi putut să fie o parte a 
activităţii lor zilnice. Şi aceşti oameni ar fi putut fi depistaţi, dacă 
ştiai cum să te uiţi la ei, iar Stone ştia. Totuşi, cercetarea lui nu 
dădu roade. 

Le făcu semn celorlalţi să-l urmeze, iar el se îndreptă spre 
femeia în negru. Ea pusese o mână pe sicriul din lemn de 
trandafir şi părea să murmure ceva, probabil o rugăciune. 

Aşteptară până termină. Când se întoarse spre ei, Stone 
spuse: 

— Jonathan era în floarea vârstei. E aşa de trist! 

Ascunsă de ochelari, ea răspunse: 

— De unde îl cunoaşteţi? 

— Am lucrat cu el la bibliotecă, răspunse Caleb. A fost şeful 
meu. O să-i simţim lipsa. 

Femeia aprobă din cap. 

— Da. 

— lar dumneavoastră de unde-l cunoaşteţi? întrebă Stone ca 
din întâmplare. 

— S-a întâmplat cu foarte mulţi ani în urmă, răspunse ea vag. 

— Prieteniile de lungă durată sunt foarte rare în zilele noastre. 

— Da, aşa este. Scuzaţi-mă. 

Ea făcu un pas şi îi depăşi, continuând să meargă. 

— E foarte curios, legistul nu a putut să stabilească din ce 
cauză a murit, zise Stone, suficient de tare pentru ca ea să 
audă. 

Comentariul avu efectul scontat. Se opri şi se întoarse spre ei. 

— În ziar scria că a suferit un atac de cord, zise femeia. 

Caleb dădu din cap. 

— A murit pentru că inima i s-a oprit, însă nu a avut un atac 
de cord. Ziarele doar presupun acest lucru, mă gândesc... 

Ea mai făcu câţiva paşi spre ei. 

— Nu v-am reţinut numele. 


— Caleb Shaw. Lucrez la sala de lectură a cărţilor rare, la 
Biblioteca Congresului. El este prietenul meu... 

Stone întinse mâna. 

— Sam Billings, îmi pare bine să vă cunosc. 

Arătă spre ceilalţi doi membri ai Camel Club. 

— Tipul înalt e Reuben, iar el e Milton. lar dumneavoastră 
sunteţi...? 

Ea îl ignoră pe Stone şi se concentra asupra lui Caleb. 

— Dacă lucraţi la bibliotecă, înseamnă că iubiţi cărţile tot atât 
de mult pe cât le-a iubit Jonathan. 

Caleb se lumină la faţă când subiectul discuţiei devie către 
specialitatea lui. 

— Oh, absolut. De fapt, în testamentul său, Jonathan m-a 
numit executorul său literar. Chiar acum sunt în curs de a 
inventaria colecţia sa, trebuie să o evaluez şi să o vând, iar banii 
să fie donați. 

Se opri din vorbit când observă că Stone îi făcea semn să 
tacă. 

— Asta chiar că e tipic pentru Jonathan, zise ea. Îmi imaginez 
că părinţii lui au murit. 

— A, da. Tatăl său a murit de ani de zile. lar mama sa, de doi 
ani. Jonathan a moştenit casa lor. 

Lui Stone i se păru că femeia se abţine din greu să nu 
zâmbească la auzul acestei ultime informaţii. „Ce i-a spus 
avocatul lui Caleb? Că mariajul fusese anulat? Probabil nu de 
soţie, ci de soţ, la insistența părinţilor lui?” 

Ea îi mai spuse lui Caleb: 

— Mi-ar face plăcere să văd casa. Şi colecţia. Sunt sigură că 
de atunci s-a îmbogăţit. 

— Ştiaţi de colecţia lui? întrebă Caleb. 

— Eu şi Jonathan am avut multe lucruri în comun. Nu voi mai 
sta mult timp în oraş, sunteţi de acord să ne vedem diseară? 

— Întâmplător, chiar voiam să mergem diseară pe acolo, 
răspunse Stone. Dacă staţi la hotel, putem trece să vă luăm. 

Femeia refuză dând din cap. 

— Ne întâlnim pe Good Fellow Street. 

După care se îndreptă rapid către un taxi care o aştepta. 

— Crezi că e înţelept s-o ducem pe femeia asta acasă la 
Jonathan? întrebă Milton. Nici măcar nu ştim cine este cu 
adevărat. 


Stone scoase fotografia din buzunar şi o ridică spre ei. 
— Eu cred că ştim. Sau cel puţin o să ştim curând. Pe Good 
Fellow Street, adăugă el gânditor. 


CAPITOLUL 
29 


După ce şedinţa cu uşile închise a Comisiei Permanente a 
Camerei Reprezentanților se încheie, Seagraves şi Trent 
merseră la cafenea ca să bea o ceaşcă de cafea, iar puţin mai 
târziu, ieşiră să se plimbe prin Capitoliu. De când îndatoririle 
oficiale le impuneau să petreacă mult timp împreună, acest fapt 
nu ridica deloc suspiciuni. 

Seagraves se opri ca să-şi desfacă o lamă de gumă de 
mestecat, în timp ce Trent se aplecă să-şi lege şiretul pantofului. 

— Deci chiar crezi că tipul ăsta e un fost membru al Agenţiei? 
îl întrebă Trent. 

Seagraves dădu din cap. 

— Triple Six, ştii de grupul ăsta, Albert? 

— Doar vag. Autorizaţia mea nu-mi permite accesul la lucruri 
aşa secrete. Agenţia m-a recrutat pentru abilităţile mele 
analitice, nu pentru abilităţile în domeniu. lar după zece ani de 
rahat, îmi ajunge. 

Seagraves zâmbi. 

— Să treci la politică e cu adevărat mai bine? 

— Pentru noi, da. 

Seagraves îşi privi colegul cum îşi pieptăna cu grijă cele 
câteva fire de păr, aşezându-le la locul lor, aliniindu-le perfect 
unul lângă celălalt, fără să aibă nevoie de oglindă. 

— De ce nu-l tunzi scurt de tot? zise Seagraves. O grămadă 
de doamne sunt atrase de aspectul ăsta de macho. Şi, că tot 
vorbim de asta, trebuie să ai puţină grijă şi de aspectul tău fizic. 

— După ce ne încheiem cariera o să am atât de mulţi bani, 
încât în orice ţară m-aş duce, doamnele o să mă accepte 
oricum. 

— Treaba ta! 

— Chestia asta cu Triple Six poate să fie o complicaţie. Poate 
că a venit timpul pentru furtună. 

Seagraves dădu din cap. 

— Dacă facem asta, lucrurile o să se împută. Din câte ştiu, 
încă are legături. lar dacă îl omoram, trebuia să-i omor şi pe 


prietenii lui. Există nenumărate ocazii să faci greşeli şi să faci 
suspicios pe cine nu trebuie. Pentru moment, crede că Behan 
este tipul. Dacă se schimbă acest lucru, atunci se va schimba şi 
prognoza meteo. 

— Eşti absolut sigur că asta e cea mai bună strategie? 

Trăsăturile lui Seagraves se înnegurară. 

— Hai să spunem lucrurilor pe nume, Trent. În timp ce tu stai 
în siguranţă la biroul tău în drăguţul şi confortabilul Washington, 
eu mi-am pus fundul la bătaie în linia întâi în locuri pe care ţie îţi 
e frică şi să le vezi la televizor. Tu continuă să îţi vezi de ale 
tale, şi lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru planurile 
strategice. Doar dacă nu cumva crezi că poţi tu s-o faci mai bine 
decât mine. 

Trent încercă să zâmbească, dar teama nu îi permise s-o facă. 

— Nu te interogam. 

— Aşa a sunat. Rânji brusc şi îl prinse pe Trent de umerii 
înguşti. N-avem acum timp de ceartă, Albert. Ne merge prea 
bine, corect? Il ţinu foarte strâns şi îi dădu drumul doar când 
simţi durerea celuilalt. Era o senzaţie plăcută să simtă suferinţa 
altcuiva atât de aproape de el. Am zis, corect? 

— Absolut. 

Trent îşi frecă umerii şi arăta de parcă ar fi fost gata să 
izbucnească în plâns. 

„Probabil că mâncai bătaie de la ceilalţi copii în fiecare zi.” 

Seagraves schimbă subiectul. 

— Patru oameni de legătură de la Departamentul de Stat sunt 
morţi. Asta a fost o mişcare originală. 

Pe unul dintre cei asasinați îl cunoştea. De fapt, lucrase cu el. 
Un agent bun, dar milioanele de dolari erau un atu care făcea să 
pălească orice relaţie de prietenie. 

— Te aştepţi ca guvernul să fie creativ? întrebă Trent. Aşadar, 
ce urmează? 

Seagraves îşi aruncă ţigara pe jos şi îşi privi camaradul. 

— O să vezi în curând, Albert. 

De fapt, partenerul său începea să-l cam obosească. Parţial, 
acesta era scopul discuţiei lor, să-i clarifice lui Trent faptul că 
era şi avea să fie întotdeauna un subordonat. lar dacă lucrurile 
deveneau periculoase, şi gata să se dărâme ca o casă din cărţi 
de joc, Trent urma să fie prima persoană pe care ar omori-o 
pentru un motiv simplu: şoriceii întotdeauna cedează când sunt 


sub presiune. 

Se despărţi de colegul său şi se îndreptă spre maşina lui, 
aflată în zona de restricţie. Îi făcu semn cu mâna paznicului care 
îl cunoştea din vedere. 

— Ai avut grijă de maşina mea? zise Seagraves cu un rânjet. 

— De a dumneavoastră şi de ale tuturor celorlalţi, zise 
paznicul în timp ce mesteca vârful unei  scobitori. 
Dumneavoastră aveţi grijă de siguranţa ţării? 

— Fac tot ce pot. 

De fapt, următorul lucru pe care Seagraves avea să i-l spună 
lui Trent era elementul-cheie al noului plan de supraveghere 
strategică al NSA pentru terorişti străini. Mass-media a presupus 
dintotdeauna că NSA făcea lucruri în afara legii. Nu ştia nici pe 
jumătate ce anume, şi nici adunătura de miopi de pe Capitol Hill 
nu ştia. Dar unii, care urau America şi trăiau la peste zece mii de 
kilometri distanţă şi cu cel puţin opt secole în trecut, erau 
dornici să plătească milioane de dolari ca să ştie totul despre 
asta. lar banii, oameni buni, banii conduc întotdeauna; chiar 
dacă eşti patriot. Seagraves credea că dacă eşti patriot, pentru 
toate necazurile pe care le ai nu te alegi cu altceva decât cu 
steagul împachetat în triunghi. lar o problemă majoră în acest 
caz era că trebuia să mori ca să primeşti un astfel de steag. 

Seagraves se întoarse în biroul său, îşi termină treaba şi plecă 
spre casă, o clădire cu etaj, veche de treizeci de ani, cu trei 
dormitoare şi două băi, pe un teren de 500 de metri pătraţi, 
care îl costa aproape jumătate din salariu ca să-şi plătească 
ipoteca şi taxele de proprietate. Făcu un antrenament, scurt dar 
intens, după care deschise uşa unei mici debarale de la subsol 
pe care o ţinea încuiată şi care era protejată de un sistem de 
alarmă. 

înăuntru, aranjate pe rafturi şi pe pereţi, se aflau amintiri de 
la începutul carierei sale. Printre alte obiecte, erau o mănuşă 
îmblănită, expusă într-o cutie de sticlă, un nasture de la o 
jachetă, pe care îl păstra într-o casetă mică de inele, un pantof 
atârnat într-un cui în perete, un ceas de mână, două brățări de 
damă, un carneţel mic, alb, cu monograma AFW, un turban pe 
un raft, o copie uzată din Coran, păstrată sub sticlă, o şapcă de 
blană şi un biberon de copil. Pentru biberonul acela simţea un 
pic de remuşcare. Când se întâmpla ca părinţii să fie ucişi, 
trebuia sacrificat şi copilul. O maşină-capcană, la urma urmei, 


putea să distrugă pe oricine, la întâmplare. Fiecare obiect era 
numerotat - de la unu la mai mult de cincizeci - şi conţinea o 
istorie pe care doar el şi alţi câţiva indivizi din CIA o cunoşteau. 

Seagraves trecuse prin multe şi îşi asumase riscuri 
considerabile ca să colecţioneze aceste obiecte. Fie că îşi 
dădeau seama, fie că nu, toţi colecţionau câte ceva. Numeroşi 
oameni, cei obişnuiţi, colecţionau timbre, monede şi cărţi. Mai 
erau unii care colecţionau inimi frânte sau cuceriri sexuale. Și 
mai erau aceia care găseau mulţumire să adune suflete 
pierdute. Tocmai la extrema cealaltă, Roger Seagraves 
colecţiona obiecte personale de la oamenii pe care îi ucisese 
sau, mai bine zis, îi asasinase, din moment ce o făcuse ca să-şi 
servească patria. Nu că o asemenea distincţie ar fi însemnat 
mare lucru pentru victime; la urma urmei, tot moarte erau. 

Venise aici în această seară ca să mai adauge nişte obiecte în 
această încăpere: un stilou care-i aparținuse lui Robert Bradley 
şi un semn de carte din piele care fusese al lui Jonathan 
DeHaven. Le acordă câte un loc de onoare pe raft şi, respectiv, 
în cutia cu capac din sticlă. Pe fiecare lipi câte un număr. În 
total, se apropia de şaizeci. Cu ani în urmă, începuse să-şi 
contemple colecţia dorindu-şi să ajungă la obiectul cu numărul o 
sută. Avusese un start promiţător, pentru că ţara avea nevoie 
de eliminarea multor personaje. Apoi, în ultimii ani, ritmul 
scăzuse considerabil; cauzele erau o administraţie lipsită de 
flexibilitate şi birocraţia din CIA. Atunci, calitatea începu să 
primeze asupra cantităţii. 

Orice persoană cu mintea zdravănă căreia i-ar fi spus istoricul 
acestor obiecte l-ar fi judecat pe Seagraves ca fiind un psihopat 
care  colecţiona cu  maliţiozitate articole personale ale 
persoanelor pe care le omorâse. Dar ar fi greşit, ştia. De fapt, 
era o măsură a respectului pe care i-l acorda cuiva căruia îi 
luase lucrul cel mai de preţ pe care îl avea. Dacă vreodată 
cineva ar fi reuşit să-l ucidă pe el, Seagraves era încredinţat că 
era o persoană suficient de valoroasă aşa încât să i se acorde 
aceeaşi onoare. Îşi încuie colecţia şi urcă scările înapoi ca să îşi 
plănuiască următoarea mişcare. Avea ceva de obţinut, iar acum, 
că DeHaven murise şi fusese îngropat, era timpul s-o facă. 


Annabelle Conroy se afla în maşina pe care o închinase, la 
colţul lui Good Fellow Street. Trecuseră mulţi ani de când fusese 


aici ultima dată, şi totuşi locul nu se schimbase prea mult. Încă 
puteai să simţi mirosul de mucegai al banilor vechi, chiar dacă 
acum era amestecat cu aroma scârboasă a celor noi. Annabelle, 
desigur, nu avusese deloc bani, fapt pentru care mama lui 
Jonathan DeHaven, Elizabeth, se năpustise rapid asupra ei. „N- 
are bani, n-are educaţie” - probabil că asta îi spusese fiului său 
de-atâtea şi atâtea ori, până când aceste cuvinte se infiltraseră 
în creierul lui uşor de impresionat, permițându-i într-un sfârşit 
mamei să-l aducă în situaţia de a anula căsătoria. Annabelle nu 
contestase faptul, deoarece nu ştia la ce i-ar mai fi folosit s-o 
facă. 

Totuşi, Annabelle nu îi purtase nicio ranchiună fostul ei soţ. El 
era încă un copil atunci, în multe privinţe, erudit, amabil, 
generos şi plin de afecţiune. Cu o coloană vertebrală lipsită de 
fermitate, dădea bir cu fugiţii când era vorba de o confruntare. 
Nu semăna deloc cu mama lui care era băgăcioasă şi avea o 
limbă ascuţită. In fond, câţi fii avea? După ce mariajul lor luase 
sfârşit, el îi scrisese lui Annabelle scrisori emoţionante, pline de 
dragoste, o copleşise cu cadouri, îi spusese că se gândea la ea 
tot timpul. lar ea nu se îndoise niciodată că într-adevăr aşa era. 
Decepţia nu făcea parte din natura ei. Acesta ar fi fost un 
concept nou pentru ea. Contrariile chiar par să se atragă. 

Şi totuşi, el nu-i ceruse niciodată să se întoarcă. In comparaţie 
cu alţi bărbaţi pe care îi cunoscuse şi care, la fel ca ea, 
aparţineau tagmei celor răi, el era inocenţa întruchipată. El îi 
întindea mâna şi deschidea uşa pentru „doamna” lui. El îi 
vorbea despre lucruri importante din lumea oamenilor normali, 
lume care era pentru ea ceva extraterestru, precum o altă 
planetă, îndepărtată. Totuşi, Jonathan făcuse ca această lume 
să-i pară mai puţin ciudată, mai puţin îndepărtată, în scurtul 
răstimp pe care ei doi îl petrecuseră împreună. 

Annabelle trebuia să recunoască faptul că începuse să se 
schimbe alături de el. Jonathan DeHaven, deşi era pentru 
totdeauna dedicat ferm laturii conservatoare a vieţii, se 
deplasase infinitezimal în întâmpinarea ei, probabil bucurându- 
se de viaţă într-un fel în care nu îşi imaginase până atunci că ar 
putea s-o facă. Era un om bun. lar ei îi părea rău acum că el 
murise. 

Işi şterse supărată o lacrimă pe care simţise că o lăsase prea 
uşor să-i alunece pe obraz. Emoţia era neobişnuită pentru ea şi 


nu era deloc binevenită. Nu mai plângea acum. Nu era suficient 
de apropiată de nimeni ca să verse lacrimi la moartea cuiva. 
Nici măcar la cea a mamei sale. E drept că o răzbunase pe 
Tammy Conroy, dar fiica ei devenise bogată în timp. Ar fi făcut-o 
una în lipsa celeilalte? Annabelle nu era sigură. Mai avea vreo 
importanţă? Avea aproape 17 milioane depuse în contul unei 
bănci străine care dovedeau că nu. 

Privi cum o Nova gri lua curba din faţa casei lui DeHaven. Din 
ea coborâră patru bărbaţi. Erau acei indivizi ciudaţi de la cimitir 
care spuseseră că încă nu se stabilise cu precizie cauza morţii 
lui Jonathan. Îşi luase rămas-bun de la Jonathan, iar acum avea 
să intre în casa lui, fiind prima dată când Mama DeHaven nu 
urmărea disperată fiecare mişcare a şoldurilor obraznice ale 
nurorii sale. Şi, în curând, se va afla într-un avion, departe de- 
aici. Annabelle nu voia să se afle pe acelaşi continent cu Jerry 
Bagger când acesta avea să descopere că era mai sărac cu 
patruzeci de milioane şi că fusese escrocat la scară mai mare 
decât o făcuse vreodată „vulcanul” său. 

Lava fierbinte putea foarte uşor să ajungă la D.C. 

Se strecură afară din maşină şi se îndreptă spre casa şi spre 
viaţa care ar fi putut foarte bine să fie ale ei, dacă lucrurile ar fi 


decurs altfel. 
CAPITOLUL 
30 


După ce Annabelle făcu un scurt tur al etajului principal al 
casei, merseră cu toţii în camera-seif de la subsol. Caleb nu 
deschise micul seif din spatele picturii. Nu intenţiona să mai 
arate cuiva Psalm Book. După ce văzu colecţia, urcară scările 
înapoi, iar Annabelle se plimbă prin camerele elegante, probabil 
cu mai mult interes decât lăsa să se vadă. 

— Deci aţi mai fost aici şi altă dată? 

Se uită la el cu o expresie confuză. 

— Nu îmi amintesc să vă fi spus vreodată dacă am mai fost 
aici sau nu. 

— Dar ştiaţi că Jonathan locuieşte pe Good Fellow Street. Aşa 
că am presupus că aţi mai fost. 

— Oamenii n-ar trebui să facă atât de multe presupuneri. E 
mult mai bine să se abţină. Continuă să se uite în jurul ei. Casa 
nu s-a schimbat prea mult, spuse, răspunzând indirect la 


întrebare. Dar măcar a mai renunţat la o parte din mobila urâtă. 
Probabil după moartea mamei lui. Nu cred că i s-ar fi permis să 
facă asta înainte ca Elizabeth să-şi dea ultima suflare. 

— Unde l-aţi cunoscut pe Jonathan? întrebă Caleb. 

Ea ignoră întrebarea. 

— Probabil că a menţionat numele dumneavoastră, dar nu l- 
am reţinut, insistă el, în timp ce Stone îl privi avertizându-l. 

— Susan Farmer. Ne-am întâlnit în Vest. 

— Acolo v-aţi şi căsătorit? interveni Stone. 

Fu foarte impresionat de faptul că pe faţa ei nu apăru nici cea 
mai insignifiantă tresărire. Dar nici nu-i răspunse. 

Stone hotărî să scoată asul din mânecă. Scoase fotografia din 
buzunar. 

— Am auzit că mariajul lui Jonathan a fost anulat. Şi cum nu 
vă place ca oamenii să facă presupuneri, am dedus din tonul 
dumneavoastră când aţi vorbit despre Elizabeth DeHaven că ea 
a fost instigatoarea acestei acţiuni. Jonathan a păstrat această 
fotografie. Femeia de-aici seamănă în mod remarcabil cu 
dumneavoastră. Din experienţă ştiu că bărbaţii nu păstrează 
fotografiile femeilor decât dintr-un anumit motiv. Cred că 
ocupați un loc special în sufletul lui. 

Îi întinse fotografia. De data asta, avu o reacţie. Annabelle luă 
fotografia, iar mâna sa, ca de fier în toţi aceşti ani, tremură 
acum un pic, iar ochii i se deschiseră şi mai mult şi părură a se 
umezi. Spuse cu nostalgie: A 

— Jonathan era un bărbat foarte atrăgător. Inalt, cu părul 
castaniu şi cu nişte ochi care te făceau să te simţi bine în pielea 
ta. 

— lar eu pot spune că sunteţi şi acum la fel de atrăgătoare ca 
şi atunci, o măguli Reuben, venind mai aproape de ea. 

Annabelle nu păru să-l audă. In schimb, făcu un lucru pe care 
nu-l mai făcuse de foarte multă vreme: zâmbi sincer. 

— Fotografia a fost făcută în ziua nunţii. Era primul meu 
mariaj, şi avea să fie şi ultimul. 

— Şi unde v-aţi căsătorit? întrebă Caleb. 

— La Vegas - unde în altă parte? zise ea, aruncând o privire 
rapidă către fotografie. Jonathan se afla în oraş pentru o afacere 
legată de cărţi. Ne-am îndrăgostit, ne-am simţit bine împreună 
şi ne-am căsătorit. Totul în decurs de o săptămână. Pare o 
nebunie, ştiu. Sau cel puţin aşa a văzut lucrurile mama lui. Işi 


trecu degetul peste zâmbetul lui Jonathan. Însă am fost fericiţi. 
Cel puţin, o vreme. Chiar am locuit aici un timp, cu părinţii lui, 
după ce ne-am căsătorit, până ne-am găsit un loc al nostru unde 
să stăm. 

— E o casă destul de mare, spuse Caleb. 

— Ciudat, atunci părea extrem de mică, remarcă ea sec. 

— Eraţi la Vegas pentru aceeaşi afacere legată de cărţi? 
întrebă Stone politicos. 

Ea îi dădu fotografia înapoi, iar Stone o puse în buzunarul 
jachetei. 

— Chiar aveţi nevoie de un răspuns la această întrebare? 

— In regulă. Dar aţi menţinut legătura cu Jonathan în toţi 
aceşti ani? 

— Şi dacă da, de ce ar trebui să vă spun dumneavoastră acest 
lucru? 

— N-ai niciun motiv să întrebi aşa ceva, îl mustră Reuben pe 
Stone. De fapt, e un lucru destul de personal. 

Stone era evident enervat de comentariul tăios al prietenului 
său, dar spuse: 

— Facem tot ce putem ca să aflăm ce i s-a întâmplat lui 
Jonathan, şi orice ajutor e bine-venit. 

— Inima lui n-a mai bătut şi a murit. E ceva neobişnuit? 

Milton îi explică: 

— Legistul nu poate să determine cauza morţii. lar Jonathan 
tocmai îşi făcuse investigaţii complexe, la spitalul Johns Hopkins. 
Se pare că n-a făcut atac de cord sau ceva de genul acesta. 

— Deci vă gândiţi că l-a ucis cineva? Cine ar fi putut să aibă 
vreun motiv să-l ucidă pe Jonathan? Era doar bibliotecar. 

— De parcă bibliotecarii nu ar avea duşmani, zise defensiv 
Caleb. Uneori mi se întâmplă să mă aflu printre colegi care pot 
deveni destul de arţăgoşi după câteva pahare de merlot. 

Ea îl privi neîncrezătoare. 

— Da, pun pariu că aşa e. Dar nimeni nu se apucă să omoare 
pe cineva pentru că a fost amendat că are o carte restantă. 

— Daţi-mi voie să vă arăt ceva, zise Stone. E sus, în 
mansardă. 

Când ajunseră acolo, Stone spuse: 

— Telescopul este orientat către casa vecină. 

— Da, se uita în patul proprietarului... adăugă Reuben. 

— li explic eu, Reuben, dacă nu te superi, îl întrerupse Stone. 


Ridică din sprâncene şi o privi fix pe Annabelle. 

Reuben mai spuse: 

— OK, în regulă. Continuă şi explică-i tu, Oliv... vreau să spun 
Frank, nu? Sau Steve? 

— Mersi, Reuben, îl repezi Stone. Cum spuneam, telescopul 
este orientat spre casa vecină. Îi aparţine şefului de la Paradigm 
Technologies, unul dintre cei mai mari contractori din ţară, din 
domeniul apărării. Numele lui este Cornelius Behan. 

— Îi place să i se spună C.B., adăugă Caleb. 

— OK, zise încet Annabelle. 

Stone se uită prin telescop, măturând cu privirea întreaga 
latură a casei lui Behan, care era despărțită de casa lui DeHaven 
doar de o parcelă îngustă de iarbă. 

— Aşa mă gândeam. 

Îi făcu semn lui Annabelle să se uite prin telescop, în locul lui. 

Femeia făcu întocmai. 

— Pare să fie un birou sau o cameră de studiu, comentă ea. 

— Corect. 

— Credeţi că Jonathan îl spiona pe acest tip? 

— Posibil. Sau poate că, fără să vrea, a văzut ceva care l-a 
costat viaţa. 

— Aşadar, acest Cornelius Behan l-a ucis pe Jonathan? 

— N-avem nicio dovadă. Dar prea s-au întâmplat lucruri 
stranii. 

— Ca de exemplu, ce? 

Stone ezită. N-avea nici cea mai mică intenţie să-i spună 
despre faptul că fusese răpit. 

— Hai să zicem că sunt destul de multe semne de întrebare în 
această zonă, aşa încât să ne facă să continuăm investigaţiile în 
direcţia asta. Cred că Jonathan DeHaven merită atâta lucru. 

Annabelle îl studie pentru o clipă, apoi se uită din nou prin 
telescop. 

— Spuneţi-mi ce ştiţi despre acest C.B. 

Stone îi explică pe scurt cine era Behan şi ce companie avea. 
Apoi pomeni de uciderea preşedintelui Camerei 
Reprezentanţilor, Bob Bradley. 

Annabelle îl privi din nou sceptică. 

— Doar nu credeţi că toate astea au vreo legătură cu moartea 
lui Jonathan? Ştiam că un grup de terorişti şi-a asumat 
responsabilitatea pentru uciderea preşedintelui. 


Stone îi povesti despre contractele militare pe care Behan le 
câştigase în timpul regimului anterior. 

— Predecesorul preşedintelui Bradley fusese suspectat de 
practici necinstite, deci n-ar fi o exagerare să facem deducţii 
cum că acesta era la mâna lui Behan. Apoi a venit Bradley, 
cunoscut ca Domnul Care- Face-Curăţenie, iar Behan nu voia 
nicicum ca unele lucruri să fie investigate. Aşa că Bradley 
trebuia să moară. 

— Şi vreţi să spuneţi că Jonathan a aflat ceva despre această 
conspirație şi, ca urmare, a trebuit ucis înainte de a mai apuca 
să spună altcuiva? 

Încă nu părea convinsă de faptul că aşa stăteau lucrurile, dar 
nici nu mai era cu totul sceptică. 

— Tot ce ştim este că avem doi oameni ucişi, că morţile lor au 
rămas neelucidate, iar numele care apare în ambele cazuri este 
cel al lui, Cornelius Behan, care este şi vecinul unuia din cei doi. 

— Behan a fost azi la înmormântare, adăugă Caleb. 

Annabelle întrebă direct: 

— Care dintre ei era? 

— Tipul mai mărunt, roşcat... 

Annabelle preluă fraza neterminată: 

— ... Care părea să se gândească foarte mult la el şi care 
avea o nevastă blond-şatenă, înaltă şi care îl dispreţuia. 

Stone era impresionat. 

— Vă pricepeţi foarte bine la oameni. 

— Da, întotdeauna am fost de părere că am această calitate. 
Bun, care este următoarea mişcare pe care o avem în vedere? 

Stone se arăta surprins. 

— Pe care o avem în vedere? 

— Da. Din moment ce mi-aţi dezvăluit o grămadă de 
informaţii secrete, poate reuşim să facem cu adevărat ceva şi să 
înaintăm. 

— Doamnă Farmer... începu Stone. 

— Spune-mi Susan. 

— Am crezut că ai spus că nu vei sta mult în oraşul ăsta. 

— Îmi schimb planurile. 

— Pot să întreb de ce? 

— Poţi. Putem să ne întâlnim mâine-dimineaţă? 

— Desigur, zise Reuben. Şi dacă ai nevoie de un loc unde să 
te cazezi... 


— Nu, n-am nevoie, zise ea. 

— Putem să ne întâlnim acasă la mine, sugeră Stone. 

— Unde stai? întrebă ea. 

— La cimitir, o lămuri Milton sărind în ajutor. 

Annabelle nu se arătă câtuşi de puţin mirată. 

Stone notă adresa şi câteva indicaţii. Când ea se îndreptă 
către el să ia bucata de hârtie, se împiedică şi se sprijini de el, 
prinzându-se de jacheta lui, ca să nu cadă. 

— Scuză-mă, spuse, în timp ce mâna i se strecură în buzunar 
şi apucă fotografia. O secundă mai târziu, o trase afară din 
buzunar. 

Apoi se întâmplă ceva ce nu i se mai întâmplase niciodată 
până atunci. Degetele lui Stone îi înconjurară încheietura mâinii. 
Îi spuse şoptit, aşa încât să poată auzi doar ea: 

— Tot ce trebuie să faci este să mi-o ceri. 

Îi dădu drumul la mână, iar ea lăsă fotografia să cadă în 
buzunarul propriu, uitându-se surprinsă la Stone, care zâmbea. 
Îşi recâştigă echilibrul şi îi privi pe ceilalţi. 

— Ne vedem mâine. 

Reuben îi luă mâna, i-o sărută uşor, asemenea unui gentilom 
francez de acum un secol. 

— Vreau să ştii ce imensă plăcere mi-a făcut să te cunosc, 
Susan. 

Ea zâmbi afectat. 

— Mulţumesc, Reuben. A, de-aici, de sus, e o panoramă foarte 
interesantă a ceea ce presupun a fi dormitorul lui Behan. O face 
chiar acum, cu nişte puicuţe destul de fierbinţi. Poate vreţi să 
vedeţi că aşa e. 

Reuben privi în jur. 

— Oliver, nu mi-ai spus. 

Annabelle întoarse capul în spate şi se uită la Stone care 
părea exasperat. 

— E-n regulă, Oliver, oricum, Susan nu este numele meu 
adevărat. Ce şoc, nu-i aşa? 

Un minut mai târziu, auziră uşa de la intrarea din faţa casei 
cum se deschide şi se închide. Reuben postă rapid telescopul 
într-acolo şi imediat mormăi: 

— Mamă, ce femeie! 

„Da, se gândi Stone, într-adevăr, ce femeie”. 


Annabelle se sui în maşina ei, o porni, apoi scoase fotografia, 
frecându-şi încheietura acolo unde o strânsese Stone. Tipul care 
se numea Oliver tocmai o prinsese cum îi furase din buzunar. 
Nici măcar când era puştoaică şi taică-său o punea să fure din 
buzunarele turiştilor din L.A. nu fusese prinsă asupra faptului. 
Ziua ce urma să vină se anunţa promițătoare. 

Atenţia ei se concentra asupra fotografiei. Era uimitor cum o 
simplă fotografie putea să resusciteze atât de multe amintiri. 
Anul acela din viaţa ei fusese cu adevărat un an de viaţă 
normală, singurul pe care îl trăise astfel. Unii ar fi putut să 
creadă că o asemenea viaţă era plictisitoare, ori măcar goală. 
Dar ea o considera minunată. Cunoscuse un bărbat care se 
îndrăgostise de ea. Niciun motiv prin care să urmărească ceva, 
niciun plan secret, nicio spălare de bani alături de un escroc. Se 
îndrăgostise pur şi simplu doar de ea. Un bibliotecar şi o femeie 
a cărei ocupaţie era escrocheria. Sorţii erau împotriva reuşitei 
acestei relaţii şi, după cum ea ştia foarte bine, numai un nebun 
s-ar fi putut împotrivi sorții. 

Şi totuşi, un bărbat blând, care colecţiona cărţi, reuşise într- 
un fel sau altul să-i cucerească inima, cu toate că era 
încăpăţânată şi speriată. Incă de la începutul relaţiei lor, 
Jonathan o întrebase dacă ea colecţiona cumva ceva. Annabelle 
îi spusese că nu, deşi poate că nu era chiar întru totul adevărat, 
se gândi ea acum. Poate că totuşi colecţiona ceva. Poate că era 
o colecţionară de şanse ratate. 

Ridică privirea către casa cea veche şi mare. Într-o altă viaţă, 
ea şi Jonathan probabil ar fi locuit aici, ar fi avut copii - cine ştie? 
Poate că era un lucru bun că acea cale nu dusese nicăieri. 
Probabil că n-ar fi fost o mamă grozavă. 

Gândurile ei se îndreptară apoi în altă direcţie. Jerry Bagger 
avea să sufere „erupţia” peste două zile. Cea mai deşteaptă 
mişcare pe care ea trebuia să o facă acum era să părăsească 
ţara, în ciuda a ceea ce le spusese bărbaţilor despre întâlnirea 
de a doua zi. Nu-i luă prea mult timp să se hotărască. Poate că îi 
datora asta lui Jonathan. Poate că şi-o datora şi sieşi. Deoarece 
chiar acum părea să fie o ocazie bună să pună capăt colecţiei ei 
de şanse ratate. 


CAPITOLUL 
31 


Annabelle şi membrii Camel Club se întâlniră acasă la Stone la 
ora şapte a doua zi dimineaţă. 

— Drăguţe camere, zise ea, privind în jur la încăperile mici. Şi 
ai şi nişte vecini atât de liniştiţi, adăugă, arătând pe fereastră 
către morminte. 

— Prefer compania unor morţi celei a unora dintre viii pe care- 
i cunosc, replică Stone concis. 

— Te cred, zise Annabelle cu voioşie, aşezându-se în faţa 
şemineului gol. Să trecem la treabă, băieţi. 

Reuben se aşeză lângă ea, de parcă era un câine mare care 
speră să fie scărpinat după urechi. Caleb, Milton şi Stone se 
aşezară în faţa ei. 

— lată planul meu, zise Stone. Milton va trebui să afle cât de 
multe poate despre Bob Bradley. Poate că vreo informaţie ne va 
fi de folos. Eu voi face o vizită acasă la Bradley sau, mai bine 
spus, la ce a mai rămas din casa lui, şi am să văd ce pot să 
descopăr acolo. Reuben a lucrat cândva pentru Pentagon. Va 
relua contactele şi va afla tot ce se poate despre contractele 
militare pe care le are Behan şi pe care predecesorul detronat al 
lui Bradley l-a ajutat să le obţină. 

Annabelle se uită la Reuben. 

— Pentagon, hm? 

El încercă să pară modest. 

— Da, plus de trei ori în Vietnam, medalii cât să decorezi un 
brad de Crăciun. Cam asta e totul despre felul în care mi-am 
servit patria. 

— N-aş fi zis, rosti Annabelle întorcându-se către Stone. Şi 
despre moartea lui Jonathan ce poţi să-mi spui? Cum aflăm dacă 
a fost ucis? 

— Am o teorie despre asta, dar trebuie să ajungem la 
Biblioteca Congresului să verificăm sistemul antiincendiu de 
acolo. Singura problemă cu acest sistem este că nu ştim unde 
anume se află el în acea clădire. Caleb nu poate afla pentru că, 
din anumite motive, este o informaţie secretă. Probabil pentru a 
nu putea fi sabotat, ceea ce de altfel cred că s-a şi întâmplat. 
Clădirea este atât de masivă încât, chiar şi dacă am avea 
permisiunea de a cerceta încăpere cu încăpere, tot ar dura la 


infinit. Trebuie, de asemenea, să mai vedem sistemul de 
ventilare din încăperea unde a fost găsit Jonathan mort. 

Ea întrebă: 

— Ce legătură are sistemul antiincendiu cu toate astea? 

— Am eu o teorie, fu tot ce zise Stone. 

— Dar arhitectul care a proiectat clădirea nu are planurile în 
care să poţi vedea atât sistemul antiincendiu, cât şi HVAC? 
întrebă Annabelle. 

— S-ar putea, zise Stone. De altfel, Clădirea Jefferson a fost 
construită la sfârşitul anilor 1800 şi a trecut prin renovări 
masive acum vreo cincisprezece ani. Arhitectul Capitoliului are 
planurile, dar noi nu avem acces la ele. 

— Au folosit o firmă privată pentru renovare? întrebă ea. 

Caleb îşi trosni degetele. 

— Ştii... da, au folosit chiar una de-aici, din D.C. Acum îmi 
amintesc, pentru că guvernul încerca să stimuleze economia 
locală şi a investit destul de mult în parteneriatele public-privat. 

— lată răspunsul, zise Annabelle. 

— Mi-e teamă că n-am reuşit să vă urmăresc, spuse Stone. 
Oricum, tot nu avem acces la aceste planuri. 

Ea îl privi pe Caleb. 

— Poţi să-mi faci rost de numele firmei? 

— Cred că da. 

— Singura problemă rămâne dacă ei ne vor permite să facem 
fotografii ale planurilor. Mă îndoiesc că o vor face, iar să le 
copiem este la fel de improbabil. In timp ce ea se gândea cu 
voce tare, membrii Camel Club încremeniseră uitându-se la ea 
vrăjiţi. In sfârşit, ea observă acest lucru şi spuse: O să mă 
descurc eu cu firma de arhitectură, avem nevoie de planuri ca 
să putem să localizăm camera unde se află sistemul 
antiincendiu şi cel HVAC în clădire. 

— Eu am o memorie vizuală foarte bună. Dacă văd o dată 
planurile, pot să le ţin minte, spuse Milton. 

Ea îl privi cu scepticism. 

— Am mai auzit oameni care susțineau asta, dar se dovedea 
că nu funcţionează... 

— Te asigur că în ceea ce mă priveşte „funcţionează”, replică 
Milton indignat. 

Ea luă o carte de pe raft, o deschise la mijloc şi i-o puse lui 
Milton în faţă. 


— OK, citeşte pagina asta în gând. 

El aşa făcu, dând din cap. Apoi Annabelle răsuci cartea spre 
ea şi privi pagina. 

— OK, Domnule Memorie Vizuală. Dă-i drumul. 

Milton recită ce citise, inclusiv semnele ortografice, fără să 
facă nicio greşeală. 

Pentru prima dată de când se afla în compania lor, Annabelle 
se arăta impresionată. 

— Ai fost vreodată la Vegas? îl întrebă. 

El dădu din cap că nu, nu fusese. 

— Ar trebui să încerci o dată... 

— Nu e interzisă memorarea cărţilor de joc? întrebă Stone, 
deducând rapid la ce făcuse ea aluzie. 

— Nu, atâta vreme cât nu foloseşti mijloace mecanice sau 
computerul, răspunse ea. 

— Mamăăă... exclamă Milton. Aş putea să câştig o avere. 

— Dar până la a-ţi împlini speranţele, să-ţi mai spun că, deşi 
nu este ilegal să-ţi foloseşti creierul, dacă eşti prins, vor scoate 
untul din tine, îl lămuri ea. 

— Ah, oftă Milton speriat. S-o lăsăm baltă. 

Ea se întoarse spre Stone. 

— Aşadar, cum crezi că fost omorât Jonathan? lar dacă nu 
vorbeşti, plec. 

Stone o studie şi cedă: 

— Caleb este cel care a descoperit corpul lui Jonathan. 
Imediat după aceea, a leşinat. La spital, sora medicală a spus 
despre Caleb că îşi revine, că temperatura îi creştea la normal, 
nu că îi scădea. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Annabelle. 

— Sistemul antiincendiu din bibliotecă foloseşte o substanţă 
care se numeşte halon 1301, zise Caleb, începând să explice. In 
ţevi acesta e în formă lichidă, dar se transformă în gaz când iese 
prin duză. Stinge focul în parte pentru că elimină oxigenul din 
atmosferă. 

— Asta însemnând că Jonathan a murit sufocat! Dumnezeule, 
vrei să spui că poliţia nu a luat în seamă această posibilitate şi 
nu a verificat dacă cilindrul de gaz era gol sau nu? exclamă 
Annabelle furioasă. 

— Nu există nicio dovadă că sistemul a fost activat, zise 
Stone. Semnalul de alarmă nu a pornit, iar Caleb a aflat că era 


operaţional, aşa că e posibil ca el să fi fost oprit şi să fi fost 
repornit mai târziu. lar gazul nu lasă reziduuri. 

— Şi colac peste pupăză, este posibil ca nu halon 1301 să îl fi 
omorât pe Jonathan, nu la nivelul folosit pentru stingerea 
incendiilor în bibliotecă, adăugă Caleb. Am verificat. De aceea e 
folosit în spaţiile ocupate de oameni. 

— Şi deci unde ne conduce acest fapt? întrebă Annabelle. Se 
pare că spui două lucruri care se bat cap în cap. A fost gazul de 
vină, dar n-a fost gazul de vină. Ce-i asta? continuă ea. 

Stone se amestecă în discuţie. 

— Dacă un element al sistemului este activat, temperatura 
din încăpere scade. Caleb spune că l-a văzut pe Jonathan, după 
care i s-a făcut frig şi a leşinat. Cred că faptul acesta, că a 
îngheţat de frig, a fost provocat de gaz. Ceea ce e confirmat de 
comentariul surorii medicale de la spital, care, aşa cum a auzit 
Caleb, a spus că temperatura i-a crescut la normal. Caleb a 
leşinat, cred, pentru că în încăpere nivelul de oxigen era foarte 
scăzut, dar nu chiar atât de scăzut încât să îl omoare, pentru că 
el a intrat acolo cam la o jumătate de oră după Jonathan. 

Annabelle zise: 

— Deci e clar că nu acest halon 1301 e singurul vinovat. Ce 
altceva mai putea fi? 

— Exact. Asta trebuie să aflăm. 

Annabelle se ridică în picioare. 

— OK, am nevoie să mă pregătesc serios în prealabil. 

Stone se ridică şi el rapid şi o privi. 

— Susan, înainte de a te implica într-adevăr, trebuie să ştii că 
sunt câţiva oameni foarte periculoşi amestecați în treaba asta. 
Eu am simţit-o deja pe pielea mea. Poate să fie extrem de 
riscant pentru tine. 

— Oliver, lasă-mă să îmi asum riscul ăsta. Dacă e mai 
periculos decât treaba în care am fost implicată în ultima 
săptămână, mă dau bătută. 

El o privi uimit, apoi făcu un pas în spate. 

Annabelle arătă cu mâna spre Milton. 

— OK, Milton, trebuie să petrecem ceva timp împreună. 

Reuben păru dezamăgit. 

— De ce Milton? 

— Pentru că el e micul meu Xerox. 

ÎI ciupi pe Milton de obraz, iar el se înroşi imediat. 


— Dar mai întâi, trebuie să-l îmbrăcăm cum trebuie, în stilul 
adecvat. 

— Ce e în neregulă cu hainele mele? se miră Milton, privind în 
jos către puloverul său roşu şi către jeanşi, care arătau 
impecabil, curaţi şi călcaţi. 

— Absolut nimic, zise ea. Cu excepţia faptului că nu se 
potrivesc cu ceea ce ne trebuie nouă. Arătă spre Caleb. Sună-l 
pe Milton să-i spui numele firmei de îndată ce îl afli. Pocni din 
degete. Să mergem, Miltie. 

leşi pe uşă. Milton, şocat, îi privi neajutorat pe ceilalţi şi ridică 
din umeri. 

— Miltie? 

— Milton! îl strigă Annabelle de afară. Hai odată! 

Milton ţâşni pe uşă. Imediat, Reuben sări la Stone. 

— Ai de gând s-o laşi să-l ia pe Milton? 

— Mai exact, ce sugerezi că ar trebui să fac, Reuben? zise 
Stone privind în gol. Femeia asta e un uragan şi un cutremur în 
acelaşi timp. 

— Nu ştiu... ai putea să... vreau să spun... Se prăbuşi într-un 
fotoliu şi mormăi: La naiba, de ce nu am ev o memorie vizuală 
excelentă? 

— Mulţumesc cerului că n-ai, zise Caleb dezgustat. 

— Ce te face să spui asta? întrebă Reuben înfierbântat. 

— Pentru că atunci ţi-ar spune Ruby, iar asta mi-ar întoarce 


stomacul pe dos. 
CAPITOLUL 
32 


Mai târziu, în aceeaşi zi, aflat la bibliotecă, Caleb trimise un e- 
mail la administraţie. După o oră, aflase deja numele firmei 
private de arhitectură care realizase renovarea clădirii Jefferson. 
Îi telefonă lui Milton şi îi spuse informaţia. 

— Cum merge cu femeia? zise el în şoaptă. 

Milton şopti la rândul lui: 

— Tocmai mi-a cumpărat un costum negru de haine şi o 
cravată lucioasă, iar acum vrea să-mi aranjeze altfel părul. Ştii... 
chestia asta mi se pare foarte interesantă. 

— Ţi-a spus de ce o face? 

— Încă nu. Făcu o pauză, apoi adăugă: Caleb, într-un fel, 
parcă mă şi sperie. E aşa de... aşa de sigură pe ea... 


Milton n-avea de unde să ştie, dar probabil că nu făcuse în 
viaţa lui o afirmaţie mai adevărată. 

— Păi atunci, vezi ce faci, Mi/tie, iar Caleb închise telefonul, 
chicotind. 

Apoi îi telefonă lui Vincent Pearl, ştiind că probabil îi va 
răspunde robotul, întrucât magazinul de cărţi rare nu se 
deschidea până seara, târziu. 

De fapt, nu voia să vorbească cu Pearl pentru că încă nu se 
hotărâse ce avea să facă în privinţa vânzării colecţiei lui 
Jonathan şi, mai ales, nu ştia ce va face cu Psa/m Book. De când 
fusese descoperită, în lumea cărţilor rare se iscase o agitaţie 
teribilă. lar el se afla în mijlocul acestui vârtej, gând care îl 
înspăimânta, dar îl şi intriga în acelaşi timp. 

O perioadă de timp în lumina reflectoarelor nu era un lucru 
chiar atât de rău, mai ales pentru o persoană obişnuită să îşi 
desfăşoare activitatea în obscuritatea unei biblioteci. 

Singurul lucru care îl oprea să înainteze în forţă era un gând 
sâcâitor: „Dacă Jonathan dobândise Psalm Book în vreun fel 
ilegal?” Poate că a contat pe el să păstreze secretul privind 
cartea. Caleb nu voia să facă nimic care să întineze memoria 
prietenului său. 

Încercând să lase deoparte aceste gânduri care îl disturbau, 
se îndreptă spre Jewell English care, la fel ca iubitorul de 
Hemingway, Norman Janklow, era un client obişnuit al sălii de 
lectură în ultimii câţiva ani. 

În timp ce se îndrepta către ea, Jewell îşi scoase ochelarii şi 
băgă într-un dosar galben-maroniu teancul de hârtii pe care îşi 
luase cu mare atenţie notițe. li făcu semn să ia loc lângă ea. 
După ce el se aşeză, ea îl apucă de braţ şi îi spuse 
entuziasmată: 

— Caleb, am o idee despre teoriile lui Beadle. Ma/eska, 
nevasta indiană a vânătorului alb. O să fie ceva super, Caleb. 

— Cred că avem un exemplar din volumele lui, zise el 
îngândurat. Asigură-te că e în stare bună, Jewell. Scrierile lui 
Beadle erau publicate în ediţii ieftine. 

Jewell bătu din palme. 

— Nu e emotionant, Caleb? O să fie super. 

— Ba da, e foarte emotionant. lar dacă vrei să-mi împărtăşeşti 
mie primul, aş fi bucuros. 

— A, eşti aşa amabil. Trebuie să bem odată ceva împreună. 


Cred că avem multe în comun. Îl bătu peste braţ cu palma şi 
ridică sugestiv din sprâncenele-i pensate cu grijă. 

Prins cu garda jos, Caleb spuse în grabă: 

— Da, bine, ar fi drăguţ. Într-o zi. Poate. În viitor. Odată. 
Poate. 

Incercă să nu o ia la fugă spre biroul său. Să fie agăţat de o 
septuagenară, asta chiar nu îi mângâia prea tare orgoliul. Îşi 
recăpătă imediat buna dispoziţie şi privi de jur împrejurul sălii. 
Era chiar reconfortant să îi vadă pe toţi acei bibliofili ca Jewell şi 
ca Norman Janlow stând la frumoasele mese de lectură, 
cercetând cărţi vechi. Făcea ca omenirea să pară mai sănătoasă 
decât era în realitate. Lui Caleb îi plăcea să îşi facă asemenea 
iluzii. Măcar pentru câteva ore pe zi. „O, ce bine e să te întorci în 
lumea literaturii şi a penelor de scris, măcar pentru un timp 
scurt.” 

Lucra la biroul său de vreo douăzeci de minute când auzi 
deschizându-se uşa sălii de lectură. Îşi ridică privirea şi îngheţă. 
Cornelius Behan se îndrepta spre masa referentului, când îl zări 
pe Caleb. li spuse ceva femeii care stătea la birou şi arătă înspre 
Caleb. El se ridică de la masă în timp ce Behan venea spre el cu 
mâna întinsă. Paznicul nu era acolo, observă Caleb. Poate că 
paza nu l-a lăsat să intre înarmat. 

— Domnul Behan? zise el. Caleb avu o viziune rapidă a lui 
Behan în dormitorul lui, când slipul acelei femei zbura spre el. 
Trebui să-şi înăbuşe râsul. Scuzaţi-mă, zise el. Aerul de-aici e de 
vină. 

— Te rog, spune-mi C.B. Îşi strânseră mâinile. Behan privi de 
jur împrejur. Habar n-aveam că există un asemenea loc. Ar 
trebui să vă faceţi mai multă reclamă. 

— Da, am putea să facem o treabă mai bună, zise Caleb 
concesiv. Dar cu bugetele astea restrânse e greu să găseşti bani 
pentru aşa ceva. 

— Crede-mă, ştiu foarte bine cum e cu cheltuielile bugetare. 

— Dar v-aţi descurcat foarte bine cu Washingtonul, comentă 
Caleb, apoi regretă instantaneu ceea ce spusese, când văzu că 
Behan îl priveşte cu mare curiozitate. 

— A fost o înmormântare interesantă, zise Behan, schimbând 
brusc subiectul. Asta dacă poţi să spui despre o înmormântare 
că e interesantă, bineînţeles. 

— Da, a fost. Mi-a părut bine să o cunosc pe soţia dumitale. 


— Da. Oricum, fusesem la o întâlnire la Capitoliu şi eram 
dărâmat. Am fost atâta vreme vecinul lui Jonathan şi nu am 
văzut nici măcar o dată unde muncea. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată. 

— Cred că Jonathan chiar îşi iubea munca. 

— Da, şi a fost dintotdeauna cel mai bun. 

— Avea mulţi prieteni aici, presupun. Sunt sigur că toată 
lumea îl plăcea. Îl privi interogativ pe Caleb. 

— Da, cred că Jonathan avea o relaţie foarte bună cu toţi cei 
de-aici. 

— Am înţeles că ai fost acasă la Jonathan noaptea trecută, 
împreună cu o femeie. 

Caleb observă din nou schimbarea bruscă de subiect fără să 
clipească. 

— Trebuia să vii şi tu dacă ne-ai văzut acolo. 

— Am fost ocupat. 

„Te cred şi eu”, se gândi Caleb. 

— Dar oamenii mei v-au văzut, pentru că supraveghează locul 
îndeaproape. Deci, ce e cu femeia asta? 

— E expert în cărţi rare. Am adus-o pe-acolo ca să arunce o 
privire asupra colecţiei lui Jonathan, să mă ajute la evaluare. 
Caleb se simţi foarte mândru de el că inventase atât de repede 
o minciună. 

— Ce se va întâmpla cu casa lui Jonathan? 

— Presupun că va fi vândută. Eu nu am de-a face cu chestia 
asta. 

— Mă gândeam să cumpăr eu clădirea şi să o transform într-o 
casă de oaspeţi. 

— A dumitale nu e destul de mare? se scăpă Caleb, fără să se 
gândească ce spune. 

Din fericire, Behan izbucni în râs. 

— Mda... ştiu... Crezi că e, însă noi avem o mulţime de 
musafiri. M-am gândit că poate tu, fiind din interior, ai o idee cât 
de cât despre ce se va întâmpla cu clădirea. Poate că ai aruncat 
deja o privire pe-acolo, adăugă pe un ton indiferent. 

— Nu, m-am limitat la încăperea în care se află cărţile. 

Behan îl privi scrutător, îndelung, pe Caleb. 

— Atunci îi voi contacta pe avocaţi, să-i lăsăm şi pe ei să 
câştige nişte bani. Ezită, apoi adăugă: Dacă tot sunt aici, ai 
putea să-mi prezinţi clădirea? Înţeleg că aici păstraţi cărţi cu 


adevărat vechi. 

— Da, aici e chiar sala de lectură a cărţilor rare. Lui Caleb îi 
veni brusc o idee. Nu era conform protocolului pe care îl cerea 
biblioteca, dar... la dracu’... putea să fie un pas important în 
aflarea criminalului lui Jonathan. Spuse: Vrei să vezi încăperile- 
seif? 

— Da, zise Behan, poate puţin cam prea repede. 

Caleb îi făcu prezentarea standard a locului şi încheie acolo 
unde Jonathan DeHaven fusese ucis. Imaginaţia îi juca feste lui 
Caleb sau într-adevăr Behan zăbovise mai mult cu privirea 
asupra duzei sistemului antiincendiu de pe perete? Suspiciunile 
sale se confirmară când Behan arătă cu mâna, întrebând: 

— Ce-i acolo? 

Caleb îi dădu explicaţii despre sistem. 

— De fapt, tocmai suntem în curs de a înlocui gazul cu altceva 
mai prietenos în ceea ce priveşte ozonul. 

Behan dădu din cap. 

— Mulţumesc pentru prezentare. 

După ce se depărtă de Behan, Caleb îl sună pe Stone şi îi 
spuse despre întâlnirea pe care o avusese. 

Stone remarcă: 

— Este foarte curios că s-a interesat dacă Jonathan avea 
duşmani. Doar dacă nu cumva încearcă să dea vina pe altcineva 
pentru crimă. lar faptul că a vrut să afle dacă tu ştii detalii 
despre casa lui Jonathan şi dacă ai făcut un tur complet pe-acolo 
este grăitor. Mă întreb dacă nu cumva ştie ceva despre 
apucăturile voyeuriste ale vecinului său. 

După ce încheie convorbirea cu Stone, Caleb luă cartea pe 
care o adusese din încăperea de la subsolul casei lui DeHaven şi 
trecu prin câteva tuneluri subterane până ajunse în Clădirea 
Madison unde se afla Departamentul de Păstrare şi Conservare. 
Departamentul era împărţit în două săli mari, una pentru cărţi şi 
cealaltă pentru altfel de obiecte. Aici, aproximativ o sută de 
specialişti în domeniul conservării lucrau la restaurarea 
articolelor rare sau mai puţin rare. Caleb intră în sala cărţilor şi 
se duse către o masă unde se afla un bărbat slab, cu un şorţ 
verde, şi care întorcea cu grijă paginile unui incunabul din 
Germania. În jurul lui se aflau tot felul de unelte, începând de la 
aparate de sudură cu ultrasunete şi spatule de teflon şi 
terminând cu şurubelniţe manuale, de modă veche, şi cuțite. 


— Bună, Monty, zise Caleb. 

Monty Chamber îşi ridică privirea din spatele ochelarilor cu 
lentile groase şi îşi frecă chelia cu mâna înmănuşată. Avea capul 
ras şi o bărbie micuță ce părea să se topească în restul feţei. Nu 
scoase niciun cuvânt, îl salută doar din cap pe Caleb. Trecut 
bine de şaizeci de ani, Monty fusese zeci de ani cel mai bun 
restaurator din Biblioteca Congresului. | se dăduseră 
întotdeauna cele mai grele sarcini şi întotdeauna îşi făcuse 
treaba foarte bine. Se spunea despre el că putea să readucă la 
viaţă chiar şi cele mai deteriorate şi mai neglijate cărţi. Primise 
premii pentru priceperea şi îndemânarea mâinilor sale, pentru 
inteligenţa şi creativitatea de care dăduse dovadă în 
restaurarea cărţilor vechi şi pentru vastele cunoştinţe despre 
conservarea cărţilor şi a tehnicilor de restaurare a acestora. 

— Am să-ţi dau ceva de lucru în particular, dacă ai timp, 
Monty. Caleb îi arătă cartea. Zgomotul şi furia. Are marginile 
deteriorate din cauza umezelii. l-a aparţinut lui Jonathan 
DeHaven. Mă ocup de vânzarea colecţiei lui. 

Monty examină volumul şi spuse cu o voce piţigăiată: 

— Cât de repede? 

— O, nu e nicio grabă. Suntem de-abia într-o fază de început. 

Restauratorii de calibrul lui Monty lucrează de regulă la mai 
multe proiecte în acelaşi timp, mai mari sau mai mici. Muncesc 
până târziu şi se întâmplă să fie ocupați şi în weekenduri. De 
asemenea, Caleb mai ştia şi că Monty avea un atelier complet 
echipat acasă, în D.C., unde făcea ocazional lucrări pentru 
particulari. 

— Reversibil? întrebă Monty. 

Protocolul standard din domeniu cerea ca fiecare reparaţie a 
unei cărţi să fie „reversibilă”. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi 
începutul secolului XX, conservarea cărţilor se afla într-o fază de 
„înzorzonare”. Din nefericire, aceasta a condus la reconstruirea 
totală a cărţilor vechi, care nu mai aveau coperţile şi paginile 
originale, ci erau îmbrăcate în piele şi ornamentate. Arătau bine, 
însă integritatea lor istorică era complet distrusă, iar răul era 
ireversibil. 

— Da, răspunse Caleb. Şi, te rog, scrie ce operaţii ai făcut, da? 
O să furnizăm această documentaţie atunci când vom vinde 
cartea. 

Monty aprobă din cap şi se întoarse la lucrul său. Mergând 


înapoi prin tuneluri, Caleb se trezi chicotind de unul singur. 
— Miltie, zise el încet. Şi noua sa coafură. 
De multă vreme nu mai răsese aşa, din toată inima. 


CAPITOLUL 
33 


— Regina Collins, zise Annabelle pe un ton vesel, arătându-i 
femeii cardul. Am sunat înainte pentru a stabili o întâlnire cu 
domnul Keller. 

Însoţită de Milton, se afla în biroul de recepţie al firmei Keller 
& Mahoney - Arhitecţi, situate în clădirea-turn din piatră 
maronie de lângă Casa Albă. Ea era îmbrăcată într-un deux- 
pieces negru cu pantaloni care se potrivea foarte bine cu părul 
ei roşu strălucitor. Milton, în spatele ei, îşi aranja cravata 
portocalie şi îşi pipăia coada de cal, o coafură şic pe care 
Annabelle o găsise pentru părul lui lung. 

Un minut mai târziu, un bărbat înalt, la vreo cincizeci de ani, 
cu părul cenuşiu, ondulat, se îndrepta către ei. Purta o cămaşă 
cu dungi şi avea mânecile suflecate. Bretelele verzi îi susțineau 
pantalonii. 

— Doamna Collins? întrebă. 

Îşi strânseră mâinile, iar ea îi dădu o carte de vizită. 

— Domnule Keller, ce plăcere! Mulţumesc că v-aţi făcut timp 
să ne primiţi, deşi ne-am anunţat atât de târziu. Asistenta mea 
trebuia să vă sune înainte ca noi să plecăm din Franţa. Nu mai e 
nevoie să spun: trebuie să-mi caut o nouă asistentă. Arătă spre 
Milton: Asociatul meu, Leslie Haynes. 

Milton salută şi îi strânse mâna bărbatului, deşi nu prea părea 
în apele lui atunci când o făcu. 

— Scuzaţi oboseala, spuse ea repede, observând stângăcia lui 
Milton. De regulă zburăm cu avionul de după-amiază, dar era 
totul ocupat. A trebuit să plecăm din Paris de-abia în zori. Un 
adevărat chin. 

— Nu vă faceţi griji, ştiu cum e. Vă rog, poftiţi, zise Keller 
amabil. 

În biroul lui, se aşezară în jurul unei mici mese de conferinţe. 

— Ştiu că sunteţi o persoană ocupată, aşa că voi trece direct 
la subiect. Aşa cum vă spuneam şi la telefon, eu sunt directorul 
unei reviste europene de arhitectură. 

Keller aruncă o privire pe cartea de vizită pe care Annabelle i- 


o dăduse în acea dimineaţă. 

— La Balustrade”: Un nume foarte percutant. 

— Agenţia noastră de publicitate a pierdut o grămadă de timp 
şi a cheltuit sume importante din banii noştri ca să găsească 
acest nume. Sunt sigură că înţelegeţi. 

El râse. 

— A, da, desigur. Iniţial şi noi am dorit asta, după care am 
decis să denumim compania pur şi simplu cu numele noastre. 

— Mi-aş fi dorit să facem şi noi această alegere. 

— Dar nu sunteţi franţuzoaică. 

— E o poveste veche. Sunt americancă. M-am îndrăgostit de 
Paris când eram la facultate şi am primit o bursă acolo. Vorbesc 
suficient de bine limba ca să pot face o comandă la restaurant, 
să cer o sticlă de vin sau să intru din când în când într-o belea. 

Spuse câteva cuvinte în franceză. 

Keller râse, încurcat. 

— Mi-e teamă că nu înţeleg nimic în franceză, spuse. 

Ea deschise o mică valiză din piele pe care o adusese cu ea şi 
scoase un carneţel. 

— Pentru inaugurare, am dori să scriem un articol despre 
renovarea Clădirii Jefferson care a fost făcută de către firma 
dumneavoastră în parteneriat cu arhitecţii Capitoliului. 

Keller aprobă din cap. 

— Da, a fost o mare onoare pentru noi. 

— Şi o treabă care v-a luat mult timp. Din 1984 până în 1995, 
corect? 

— V-aţi făcut foarte bine temele. Asta a inclus şi refacerea 
Clădirii Adams de peste drum, precum şi curăţarea şi 
conservarea pereţilor Clădirii Jefferson. Pot să vă spun că asta a 
fost principala mea preocupare timp de zece ani. 

— Şi aţi făcut o treabă excelentă! Din câte am înţeles, a fost o 
sarcină herculeană să refaceri sălile de lectură. Acolo aţi 
întâmpinat o mulţime de probleme privind integritatea 
structurii, coloanele de susţinere, apoi a mai fost provocarea 
deosebită pe care a presupus-o domul şi am auzit despre 
căpriorii originali că lăsau mult de dorit. 

Acestea erau lucruri pe care Milton le găsise pe internet, le 
căutase pentru ea chiar în acea dimineaţă. Ea trecuse în revistă 
zeci de pagini, şi găsise atât de repede informaţiile utile, că 


21 Balustrada (în original, în limba franceză) 


Milton fusese uimit. 

— Da, a fost o provocare, mai ales că vorbim despre o clădire 
care a fost construită cu mai mult de o sută de ani în urmă. 
Dacă ţinem cont de asta, au făcut o treabă foarte bună pentru 
vremea aceea. _ 

— Trebuie să spun că acoperirea flăcării Torţei Invăţăturii din 
vârful domului cu foita aceea de aur de douăzeci şi trei de 
carate şi jumătate a fost o tuşă foarte inspirată. 

— N-aş putea să garantez, însă cred că arată grozav faţă de 
un acoperiş care are patina cuprului. 

— Dar puteți să garantaţi că aţi folosit tehnologie modernă şi 
tehnici de construcţie care fac ca această clădire să arate mai 
bine ca niciodată, zise ea. 

— Da, aşa este. O să dureze cel puţin încă o sută de ani, dacă 
nu şi mai mult. lar cu un preţ de optzeci de milioane, chiar ar 
trebui să fie aşa. 

— Nu ni s-ar putea permite să facem nişte fotografii ale 
planurilor construcţiei, nu? 

— Mi-e teamă că nu se poate. Ştiţi... există nişte măsuri de 
securitate, lucruri de genul acesta. 

— Înţeleg perfect, dar trebuia să întreb. Am putea măcar să 
aruncăm o privire peste ele? Când vom scrie articolul, aş vrea să 
fim în stare să redăm întreaga atmosferă a incredibilei simplităţi 
cu care firma dumneavoastră a dus la îndeplinire acest proiect. 
Şi poate că acest lucru ne-ar putea inspira în comentariile 
noastre. Revista noastră va fi distribuită în opt ţări. Nu că firma 
dumneavoastră ar mai avea nevoie de vreo prezentare. Dar nici 
nu i-ar dăuna. 

Keller zâmbi. 

— Se pare că articolul acesta va fi bun şi pentru afacerea 
noastră. De fapt, ne gândim să ne extindem şi dincolo de ocean. 

— Atunci cred că lucrurile au fost potrivite de minune acolo 
sus, în cer, replică Annabelle. 

— Aţi vrea să vă uitaţi la o anume etapă? 

— La oricare dintre ele. Dar poate că ar fi bine să ne 
concentrăm asupra subsolului şi etajului doi, unde am auzit că 
aţi avut ceva de lucru. 

— Într-adevăr, doamnă Collins. 

— Vă rog, spuneţi-mi Regina. Şi poate şi reconfigurarea 
HVAC? 


— Asta a fost o adevărată încercare. 

— Cred că o să iasă un articol excelent, murmură Annabelle. 

Keller ridică receptorul şi, câteva minute mai târziu, se uitau 
cu toţii la planurile de arhitectură. Milton se poziţionase în aşa 
fel încât să nu piardă din vedere nici măcar un milimetru din 
schiţă, înregistrând mental fiecare detaliu cu neuronii pe care 
alte fiinţe umane nu sunt capabile să-i folosească la o asemenea 
capacitate. Keller povestea despre diverse lucruri în timp ce 
Annabelle luă rapid planurile şi le deschise la partea cu 
subsolurile direcţionându-i acestuia atenţia şi comentariile 
asupra camerei în care se afla sistemul antiincendiu, HVAC, 
precum şi asupra încăperilor-seif ale sălilor de lectură cu cărţi 
rare. 

— În prezent, sistemul antiincendiu este centralizat şi este 
direcționat prin ţevi aflate în pavajul cu dale? întrebă ea, 
trecând cu degetul peste această parte a planului. 

— Exact. Am reuşit să îl centralizăm datorită sistemului de 
distribuţie pe care îl aveam la dispoziţie. Dar înţeleg că în 
momentul de faţă agentul supresor tocmai este în curs de a fi 
schimbat. 

— Halon 1301, zise Milton, iar Annabelle îi adresă un zâmbet 
de recunoştinţă. Un monstru mâncător de ozon. Am avut şi noi 
aceeaşi problemă cu iazul. 

— Aşa e, fu de acord Keller. 

— lar acest HVAC merge direct în încăperile-seif care se află 
în jurul sălilor de lectură, preciză ea. 

— Da, a fost nevoie de o mică şmecherie, deoarece spaţiul 
de-acolo este foarte strâmt, dar am umblat puţin la sistemul de 
aducțiune chiar în dreptul coloanelor unde se află rafturile. 

— Şi fără să afecteze faptul că trebuie să susţină o greutate 
atât de mare. Foarte inteligent, îl lăudă Annabelle. 

Se mai uitară pe schiţe încă vreo jumătate de oră până când 
Annabelle se declară mulţumită. 

— Leslie, zise ea către Milton, ai nevoie să mai vezi şi altceva? 

El clătină din cap, zâmbi şi îşi duse un deget la tâmplă. 

— Am totul aici. 

Annabelle izbucni în râs şi, imediat, Keller i se alătură. 

Îi făcu o fotografie lui Keller şi partenerului său, Mahoney, ca 
să o publice odată cu povestea şi le promise că le va trimite un 
exemplar al revistei când aceasta va vedea lumina tiparului. 


„Ar fi mai bine să nu aşteptaţi cu sufletul la gură, băieţi.” 

La plecare, Keller spuse: 

— Dacă mai aveţi vreo întrebare, nu ezitaţi să ne sunati. 

— Ne-aţi fost de mare ajutor, cum nici nu vă puteţi imagina, 
replică Annabelle cu sinceritate. 

În timp ce se urcau în maşina Ford roşie a lui Annabelle, 
Milton zise: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că s-a terminat. Palmele mele 
sunt atât de transpirate încât de-abia am putut deschide uşa 
maşinii. 

— Milton, ai fost grozav. Comentariul tău despre halon a fost 
excelent, plasat la fix în aşa fel încât să-l facă pe nemer... vreau 
să spun pe Keller să se simtă în largul lui. 

— Într-adevăr, s-a simţit foarte bine. Totuşi, chiar şi-aşa de 
câteva ori am simţit că mi se face rău. 

— Uită asta acum. O să te obişnuieşti cu timpul. Ai dovedit stil 
şi când ai spus acel „am totul aici”. 

Milton zâmbi. 

— Ţi-a plăcut că am spus asta? Pur şi simplu aşa mi-a venit. 

— Pot să spun că ai făcut-o cu naturaleţe. 

EI îi aruncă o privire. 

— Şi tu pari să faci treburi de-astea cu-adevărat bine. 

— E doar norocul începătorului, spuse ea şi porni motorul 


maşinii. 
CAPITOLUL 
34 


În timp ce Annabelle şi Milton se întâlniseră cu arhitecţii, 
Stone făcuse o plimbare în cartierul unde se aflase casa lui Bob 
Bradley. Îşi pusese o pălărie lăsată pe ochi, un palton mult mai 
mare decât măsura lui şi pantaloni largi. Îl luase cu el în lesă pe 
Goff, câinele lui Caleb, care purta numele primului director al 
Departamentului de Cărţi Rare al bibliotecii. Acesta era un truc 
pe care îl folosise şi altă dată, pe vremea când lucra pentru 
guvern. Oamenii nu se dovedeau niciodată suspicioşi când 
vedeau pe cineva care îşi plimba câinele. Bineînţeles, Stone nu 
avea nici cea mai vagă idee, însă Roger Seagraves folosise 
acelaşi tertip ca să îşi asigure retragerea când îl omorâse pe 
Bradley. 

Mergând pe stradă, văzu că tot ce rămăsese din casă era o 


masă înnegrită de fel şi fel de piese metalice, claie peste 
grămadă, şi un morman de cărămizi care fuseseră cândva coşul 
şemineului. Casele din stânga şi din dreapta reşedinţei lui 
Bradley fuseseră şi ele serios avariate. Stone privi atent în jur. 
Nu era o zonă prea circulată. Să fii congresmen nu presupunea 
un câştig financiar atât de mare pe cât ar fi putut crede oamenii 
obişnuiţi. Membrii trebuiau să întreţină două reşedinţe, una în 
statul pe care îl reprezentau şi una în capitală, iar costurile 
locuinţei din D.C. Erau foarte ridicate. Unii congresmeni, mai 
ales cei noi, împărțeau adeseori casele din Washington, iar 
uneori dormeau chiar la birou din acest motiv. Totuşi, veteranul 
Bradley locuia singur. 

Milton reuşise să facă rost de informaţii despre acest bărbat, 
iar Stone consultase şi jurnalele pe care le păstra în 
ascunzătoarea sa. Impreună, reuşiseră să-i ofere un portret al 
bărbatului. Născut în Kansas, avusese o carieră tipică de 
politician, dacă se putea spune aşa, servind douăsprezece 
mandate în Camera Reprezentanţilor, şi urcând fiecare treaptă 
până când ajunsese în fruntea Comisiei de Control a Serviciilor 
Secrete, pentru mai mult de zece ani. Apoi obținuse poziţia de 
preşedinte al Camerei. In urma morţii sale, la vârsta de cincizeci 
şi nouă de ani, soţia sa, împreună cu cei doi copii, se întorseseră 
în Kansas. Din câte aflase Stone despre el, fusese un om cinstit 
şi niciun scandal nu ameninţase vreodată să-i pericliteze 
cariera. Scopul său declarat de a face curăţenie în Congres ÎI 
făcuse probabil să aibă mulţi duşmani puternici şi condusese la 
uciderea sa. Unii ar fi putut concluziona că asasinarea bărbatului 
care era al treilea om care i-ar fi putut succeda preşedintelui 
fusese o mişcare prea îndrăzneață. Totuşi, Stone ştia că era o 
speranţă în van: dacă cineva putea ucide preşedinţi, atunci 
nimeni nu mai era în siguranţă. 

Oficial, uciderea lui Bradley încă era investigată, deşi mass- 
media, după câteva articole aiuritoare despre acest subiect, 
amuţise, spre surprinderea tuturor. Poate că poliţia începuse să 
suspecteze că grupul terorist nu exista cu adevărat, iar uciderea 
lui Bradley se datora unor chestiuni mult mai complexe decât 
activitatea bigotă a unor lunatici violenţi. 

Se opri lângă un copac pentru ca Goff să se uşureze. Stone 
putea să simtă în jurul lui prezenţa autorităţilor. Lucrase destul 
de mult în domeniul spionajului ca să-şi dea seama că vehiculul 


parcat la capătul străzii era o dubiţă aflată în misiune, iar cei doi 
bărbaţi dinăuntru aveau sarcina de a surprinde orice detalii 
folositoare pe care le putea oferi supravegherea casei victimei. 
Una dintre casele de alături era probabil ocupată de FBI, iar o 
echipă de investigaţii lucra douăzeci şi patru de ore din douăzeci 
şi patru, şapte zile din şapte. Binocluri şi camere de luat vederi 
erau, fără nicio îndoială, aţintite asupra lui chiar acum. Işi trase 
pălăria şi mai jos pe ochi, ca şi cum ar fi făcut-o pentru că bătea 
vântul. 

Privind în jur, observă ceva, apoi se întoarse imediat şi o luă 
grăbit în altă direcţie, trăgându-l şi pe Goff după el. O dubă albă, 
pe care scria „Lucrări publice D.C.”, dădea colţul şi se îndrepta 
spre el. Nu avea nicio intenţie să afle dacă era cu adevărat o 
maşină a Lucrărilor Publice sau dacă era plină de oameni 
specializaţi în torturarea altor semeni. 

La următorul colţ o luă la dreapta, rugându-se să nu fie 
urmărit de dubiţă. Deşi zona era plină de federali, nu se putea 
baza pe faptul că aceştia l-ar fi protejat. Poate chiar FBl-ul l-ar fi 
aruncat în dubiţa cu torţionari şi i-ar fi spus din toată inima 
rămas-bun. Mai merse încă două cvartale, încetini, apoi se opri 
cu Goff lângă o tufă, în timp ce el privi foarte discret în spatele 
lui. Nu era nici urmă de dubiţă. Totuşi, ar fi putut fi o capcană, 
încercând să-i distragă atenţia venind din altă direcţie. Cu acest 
gând în minte, îl sună pe Reuben de pe telefonul celular. 
Bărbatul masiv tocmai se afla la doc. 

— Ajung acolo în cinci minute, Oliver, zise el. E o secţie de 
poliţie la două blocuri distanţă de locul în care te afli. la-o în 
direcţia aceea. Dacă nemernicii fac vreo mişcare, ţipi ca din 
gură de şarpe. 

Stone o luă în direcţia indicată. Cu toate defectele lui, Reuben 
era exact prietenul curajos şi loial pe care Stone şi-l putea dori. 

Ţinându-se de cuvânt, Reuben sosi cu camioneta sa şi îi 
pescui din drum pe Stone şi pe Goff. 

— Unde ţi-e motocicleta? întrebă Stone. 

— Nemernicii o ştiu. Imaginează-ţi că acum o ţin ascunsă. 

Când se depărtară suficient de mult de zona aceea, Reuben 
încetini şi apoi opri. 

— M-am uitat întruna în oglinda laterală, Oliver, zise el. Nu am 
văzut nimic. 

Stone nu părea convins. 


— Precis m-au văzut pe stradă. 

— Deghizarea ta a reuşit să-i păcălească. 

Stone clătină din cap. 

— Oameni ca aceştia nu pot fi păcăliţi atât de uşor. 

— Atunci poate că îţi lasă mai multă libertate, sperând că aşa 
îi vei conduce la comoara de aur. 

— Mi-e teamă că au mult de aşteptat. 

— Voiam să-ţi spun că m-a sunat un tip de la Pentagon. N- 
avea prea multe să-mi spună despre Behan şi despre acel 
contract militar, dar tot mi-a spus ceva interesant. Ştiu că unele 
lucruri au fost relatate de presă, despre secretele care au fost 
furate şi despre scurgerile de informaţii apărute. Din câte mi-a 
spus amicul meu, există nişte cârtiţe care vând ţara asta 
duşmanilor noştri din Orientul Mijlociu şi Asia, printre alţii. 

Stone se juca neatent cu lesa lui Goff. 

— Reuben, spuse el, dar vreunul dintre prietenii tăi de la 
Omucideri sau din FBI te-a sunat? 

— Ştii... chiar e ciudat. Nici măcar unul nu m-a sunat înapoi. 
Nu înţeleg de ce. 

„Oho, ba eu înţeleg, se gândi Stone. Mie mi-e cum nu se 


poate mai clar.” 
CAPITOLUL 
35 


Se întâlniră acasă la Stone seara târziu. Annabelle şi Milton 
povestiră ce făcuseră la întâlnirea cu arhitecţii. Bazându-se pe 
memoria sa uimitoare, Milton schiţă în detaliu planul încăperilor 
în care se afla sistemul antiincendiu şi traseul HVAC. 

Caleb studie schiţa. 

— Ştiu exact unde se află. Am crezut că acolo e un depozit. 

— E încuiat? întrebă Stone. 

— Presupun că trebuie să fie. 

— Sunt sigur că am pe-aici nişte chei care să se potrivească, 
zise Stone. 

Caleb păru surprins. 

— Chei? Ce înseamnă asta? 

— Cred că înseamnă că plănuieşte să intre în încăperea 
aceea, zise Annabelle. 

— Oliver, nu poţi să vorbeşti serios. Împotriva raţiunii mele, 
te-am lăsat să te prefaci că eşti un savant german ca să 


pătrunzi în încăperile-seif, dar în niciun caz nu pot permite jaful 
Bibliotecii Congresului. 

Annabelle îl privi pe Stone cu respect. 

— Ai jucat rolul unui savant german? Impresionant! 

— Te rog, nu-l mai încuraja, se repezi Caleb. Oliver, nu uita, 
sunt un angajat federal. 

— Şi ţi-am reproşat noi ţie vreodată chestia asta? întrebă 
prompt Reuben. 

— Caleb, spuse Stone, dacă nu pătrundem în acea încăpere, 
toate riscurile asumate pentru aflarea detaliilor planurilor clădirii 
au fost în zadar. Arătă înspre planuri. Şi poţi vedea că ţeava 
HVAC care duce în încăperile-seif porneşte tot din încăperea în 
care se află sistemul antiincendiu. Le putem verifica pe 
amândouă în acelaşi timp. 

Caleb clătină din cap. 

— Această încăpere se află lângă coridorul principal. Pe-acolo 
sunt o grămadă de funcţionari. O să fim prinşi. 

— Dacă acţionăm ca şi cum suntem de-acolo, nimeni nu o să 
ne bage în seamă. 

— Are dreptate, Caleb, zise Annabelle. 

— Merg şi eu, zise Reuben. M-am săturat să mă lăsaţi mereu 
deoparte. 

— Şi noi? întrebă Milton. 

— Nu pot să merg acolo cu o armată de oameni, protestă 
Caleb. 

— Noi putem să fim de rezervă, Milton, zise Annabelle. Orice 
plan are nevoie şi de alternative. 

Stone o privi într-un fel ciudat. 

— Bine. Voi sunteţi rezerva. Pornim diseară. 

— Diseară! strigă Caleb. Am nevoie de cel puţin o săptămână 
ca să mă obişnuiesc cu ideea. Sunt un fricos. Am început ca 
bibliotecar la o şcoală elementară, nu pot să suport presiunea. 

— Poţi s-o faci, Caleb, îl încurajă Milton. Şi eu m-am simţit la 
fel astăzi, dar nu e chiar aşa de greu să-i păcăleşti pe oameni. 
Dacă eu am putut să le-o fac unor arhitecţi, poţi şi tu s-o faci la 
locul în care lucrezi. Ce ar putea să te întrebe ca să nu ştii ce să 
le răspunzi? 

— Habar n-am! De exemplu, ar putea să mă întrebe unde 
dracului mi-a fost creierul de am putut să fac una ca asta? Şi, 
mai mult decât atât, clădirea va fi închisă până când vom 


ajunge noi acolo. 

— Nu poţi să ne bagi înăuntru pe baza legitimaţiei de 
bibliotecar? 

— Nu ştiu. Poate da, poate nu, răspunse el evaziv. 

— Caleb, spuse calm Stone. Trebuie să facem asta. 

Caleb oftă. 

— Ştiu, ştiu. Adăugă imediat: Dar, la urma urmei, lasă-mi şi 
mie măcar satisfacția că am încercat să mă opun. 

Annabelle îi puse o mână pe umăr şi zâmbi. 

— Caleb, îmi aminteşti de un cunoscut de-al meu. Îi place să 
se plângă şi să crâcnească întruna, dar până la urmă se 
descurcă întotdeauna foarte bine. 

— Presupun că trebuie să consider că mi-ai făcut un 
compliment, zise Caleb înţepat. 

Stone îşi drese glasul şi deschise unul dintre ziarele pe care le 
adusese cu el. 

— Cred că am descoperit măcar parţial împotriva cui luptăm. 

Toţi îşi îndreptară atenţia către el. Inainte de a începe să 
vorbească, deschise radioul portabil şi o piesă de muzică clasică 
invadă camera în care se aflau. 

— In caz că suntem ascultați, explică el. 

Işi drese din nou glasul şi apoi le vorbi despre excursia pe 
care o făcuse ca să vadă casa distrusă a lui Bradley. 

— L-au omorât pe tipul ăsta, după care i-au aruncat casa în 
aer. Prima dată am crezut că au făcut-o ca să susţină ideea de 
grup terorist. Acum cred că altul a fost motivul: adică, în ciuda 
reputației lui de om corect, Bob Bradley era şi el un corupt. lar 
dovada faptului că era corupt a dispărut în acea explozie. 

— Nu se poate, zise Caleb. Predecesorul lui a fost un ticălos, 
nu Bradley. Bradley a fost pus în funcţie ca să facă curăţenie. 

Stone clătină din cap. 

— Din experienţa mea la Washington ştiu că nimeni nu 
primeşte scaunul de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor 
doar pentru că are pe agenda sa lupta împotriva corupţiei. Ci 
ajunge acolo după ce ani de zile îşi construieşte un suport 
puternic şi dezvoltă tot felul de alianţe. Totuşi, ascensiunea lui 
Bradley este ieşită din tipar. Dacă liderul majorităţii nu ar fi fost 
acuzat alături de fostul preşedinte, postul ar fi fost al lui. Sau al 
unui alt membru de frunte. Însă liderii erau atât de mâniiţi, încât 
Bradley a fost adus pe postul proverbial de şerif-din-afara- 


oraşului care trebuie să curețe oraşul. Dar eu nu vorbesc de 
genul ăsta de corupţie. 

Rolul de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor pe care îl 
avea Bradley a pus în umbră celălalt titlu semnificativ pe care îl 
deţinea: acela de preşedinte al Comisiei de Control al Serviciilor 
Secrete. Având această funcţie, Bradley ar fi fost informat în 
legătură cu orice operaţiune sub acoperire desfăşurată de orice 
agenţie de informaţii americană, inclusiv CIA, NSA şi Pentagon. 
El şi echipa lui puteau să deţină secrete şi să aibă acces la 
documente clasificate care valorau foarte mult pentru duşmanii 
noştri. 

Stone răsfoi jurnalul. 

— In ultimii câţiva ani, au existat numeroase acţiuni de 
spionaj împotriva agenţiilor de informaţii americane, iar unele 
dintre ele au avut drept rezultat moartea unor agenţi care 
lucrau sub acoperire. Patru dintre ultimele au fost descoperite 
de către mass-media ca având legătură cu Departamentul de 
Stat. Şi, conform surselor lui Reuben, situaţia e mult mai gravă 
decât a înfăţişat-o presa. 

— Deci vrei să spui că Bradley era spion? întrebă Milton. 

— Spun că este o posibilitate. 

— Dar dacă Bradley lucra pentru duşmanii americanilor, de ce 
l-ar fi omorât? se miră Caleb. 

— Sunt două posibilităţi, replică Stone. Prima: poate că ela 
cerut mai mulţi bani în schimbul actelor sale de trădare, iar ei, în 
loc să fie de acord, l-au omorât. Sau, a doua... 

Annabelle îi luă vorba din gură: 

— ... hoi l-am omorât. 

Stone o privi şi aprobă uşor din cap. Ceilalţi împietriseră. 

— Noi? exclamă Caleb. Adică asta înseamnă guvernul nostru? 

— De ce să-l omorâm? De ce să nu-l aducem în faţa justiţiei? 
adăugă Milton. 

— Pentru că, procedând astfel, totul se termina rapid, zise 
Stone. 

— Sau poate că CIA şi Pentagonul nu voiau ca oamenii să ştie 
că există asemenea trădători, adăugă Reuben. 

— lar CIA nu e genul care să arate compasiune, mai zise 
Stone indiferent. Nici măcar preşedinte Camerei 
Reprezentanţilor nu este imun când e vorba ca ei să-şi fixeze o 
ţintă. 


— Dar dacă în spatele acestei operaţiuni se află guvernul 
nostru, cine erau oamenii care te-au răpit şi te-au torturat, 
Oliver? întrebă Milton. 

Annabelle îl privi brusc. 

— Ai fost torturat? 

— Am fost interogat cam dur de către nişte oameni experţi în 
aşa ceva, replică Stone. 

— Interogat dur? Au încercat să te înece! se repezi Caleb. Să 
înghiţi apă până te îneci. 

Reuben, furios, îşi dădu cu palma peste genunchi: 

— Înecat? Pentru numele lui Dumnezeu, Caleb, asta li se face 
clovnilor la spectacole. Ce i-au făcut lui Stone a fost o tortură şi 
fii sigur că nu e tot aia. 

— Ca să-ţi răspund la întrebare, Milton, interveni Stone, nu 
ştiu cine sunt torţionarii mei. Nu are sens: dacă guvernul l-a 
omorât pe Bradley, n-ar avea de ce să fie interesaţi de ceea ce 
am aflat noi. Ar trebui ca deja să ştie. 

— Ar avea sens doar dacă agenţia care i-a omorât pe Bradley 
a făcut-o pe răspunderea ei, iar o altă agenţie încearcă să afle 
adevărul, presupuse Annabelle. Şi atunci am avea două agenţii 
care luptă una împotriva celeilalte. 

Stone o privi cu încă şi mai multă consideraţie. 

— E o teorie foarte interesantă. Ce înseamnă asta pentru noi 
e greu de spus acum. 

— Încă mai crezi că toate astea au legătură cu moartea lui 
Jonathan? întrebă Annabelle. 

— Singurul nume comun continuă să fie Cornelius Behan, zise 
Stone. Venirea lui la bibliotecă şi interesul lui pentru sistemul 
antiincendiu mă fac să cred că suspiciunile mele sunt fondate. 
Asta e legătura cu Jonathan: Cornelius Behan. Şi ca să-i dăm de 
capăt acestei poveşti, trebuie să aflăm cum a murit Jonathan. 

— Deci trebuie să intrăm ca nişte hoţi în Biblioteca 
Congresului, mormăi Caleb. 

Stone îi puse o mână pe umăr prietenului său. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, Caleb, să ştii că nu e 
prima clădire guvernamentală în care intru ca un hoţ. 


CAPITOLUL 
36 


Caleb reuşi să-i treacă pe Stone şi pe Reuben de pază folosind 


legitimaţia sa de bibliotecar şi minţind că aceştia erau nişte 
importanţi vizitatori care trebuiau să vadă câteva exponate, deşi 
Caleb o făcuse cu reticenţă şi nu chiar foarte firesc. 

Luară liftul până la subsol, iar Caleb se plânse: 

— Nu simt că ceea ce am făcut e diferit de o infracțiune. 

— O, infracţiunea de-abia acum urmează, Caleb, zise Stone, 
arătându-i prietenului său un inel plin de chei. Ce ai făcut 
adineauri e doar o chestie măruntă. 

Caleb îl privi încruntat. 

Localizară încăperea, care avea o uşă mare, dublă. Stone găsi 
imediat pe inelul său o cheie care să se potrivească în 
încuietoare. Un moment mai târziu, se aflau în interiorul 
spaţioasei încăperi. Echipamentul sistemului antiincendiu se afla 
pe unul dintre pereţi. 

— Acum înţeleg motivul pentru care uşile sunt atât de mari, 
zise Stone. 

Cilindrii erau uriaşi, probabil că fiecare cântărea aproximativ o 
tonă, şi nu ar fi încăput pe o uşă de dimensiuni obişnuite. Unii 
dintre ei erau conectaţi la ţevi şi treceau prin tavan, mai 
departe. 

Pe toate etichetele de pe cilindri scria: „Halon 1301”. 

— „Fire Control, Inc.”, zise Stone, citind numele companiei 
care instalase echipamentul, care şi el era imprimat pe eticheta 
cilindrilor. 

Apoi studie configuraţia ţevilor. Există aici un comutator 
manual cu ajutorul căruia poate fi deschis gazul. lar ţevile duc la 
un anumit număr de camere şi în încăperile-seif unde se află 
cărţile. Dar nu e clar care anume dintre cilindri e legat la sala 
unde te aflai tu, Caleb. 

Reuben privi pe deasupra umerilor lui Stone. 

— Şi nici nu putem spune dacă sunt descărcaţi sau nu. 

Stone se îndreptă spre ţeava HVAC şi scoase planul făcut de 
Milton. Se uită la o secţiune al cărei traseu se ridica direct către 
tavan. 

— De ce eşti atât de interesat de acest HVAC, Oliver? întrebă 
Reuben. 

— Dacă Jonathan a fost ucis folosindu-se acest gaz, atunci 
criminalul ar fi trebuit să cunoască locul exact unde se afla 
Jonathan, ca să ştie ce ţeavă de gaz să deschidă de-aici, de jos. 

— Da, aşa e, e adevărat, recunoscu Caleb. Nu m-am gândit la 


asta până acum. Din moment ce nu era niciun foc care să 
pornească automat gazul, înseamnă că acesta a fost deschis 
manual. Dar ca să facă acest lucru, criminalul trebuia să ştie 
exact unde se afla Jonathan, în care parte a încăperilor-seif. 

— Cred că îi cunoştea perfect tabieturile lui Jonathan. Ştia că 
acesta sosea mereu primul şi că apoi vizita anumite zone, 
inclusiv locul în care a murit. 

Reuben aprobă din cap. 

— OK, dar din câte ne-a spus nouă Caleb, l-a găsit pe 
DeHaven la vreo şase metri distanţă de duză, ceea ce înseamnă 
că se afla în locul cel mai potrivit ca să fie ucis de gaz. Dar de 
unde ar fi ştiut acea persoană tot acest drum dacă era aici, jos? 

Stone se uită la schiţa făcută de Milton şi arătă către conducta 
HVAC. 

— Această conductă duce exact în camera boltită, trecând pe 
la toate nivelurile. 

— Şi? 

Stone se uită în jur, la HVAC, apoi se opri. Pe partea care nu 
era vizibilă, Stone zări ceva şi arătă cu mâna. Reuben şi Caleb 
priviră imediat într-acolo. 

— La ce ar folosi această clapă de acces în conductă? vru 
Reuben să ştie. 

Stone deschise acea clapă mică şi privi înăuntru. 

— Caleb, îţi aminteşti de gura de vizitare de la conductele 
aflate în apropierea locului în care Jonathan a fost găsit? Grilajul 
era îndoit, mai ştii? 

— Da, îmi aduc aminte că mi l-ai arătat. Ce-i cu el? 

— Cineva ar fi putut să monteze o cameră video în încăperea- 
seif, cu un cablu foarte lung pe care să-l strecoare prin sistemul 
de conducte şi să îndoaie barele grilajului. Camera ar fi putut să 
capteze imaginile din încăperea-seif şi să le redea pentru cineva 
care ar fi avut un receptor ataşat camerei, şi ar fi putut astfel să 
ştie exact unde se afla Jonathan în acea dimineaţă. Acel cineva 
ar fi putut să vadă absolut tot ce se petrecea acolo, sus, inclusiv 
orice mişcare pe care o făcea Jonathan. 

— La naiba, zise Reuben. Şi astfel au putut să se folosească 
de conductele... 

— Da, pentru că aceasta ar fi fost singura cale prin care 
puteau să ascundă cablul camerei. Un semnal wireless nu ar fi 
răzbătut prin beton, şi prin celelalte obstacole, zise Stone. Cred 


că dacă cercetăm reţeaua de ţevi din încăperea-seif, aflată în 
spatele grilajului îndoit, o să găsim dovezi care ne vor ajuta să 
ştim exact cum a fost amplasată camera video. Persoana 
respectivă a aşteptat aici, jos, l-a urmărit pe Jonathan cu 
ajutorul camerei video, apoi a deschis comutatorul manual după 
ce, în prealabil, deconectase sistemul de alarmă, iar în zece 
secunde gazul s-a dispersat în întregime, iar Jonathan a murit. 

— Dar oricine a fost făptaşul s-a dus să ia camera video şi 
atunci de ce nu a îndreptat la loc grilajul? întrebă Reuben. 

— Poate că a încercat, dar odată ce îndoi aceste grilaje, e 
greu să le mai îndrepţi aşa încât să arate perfect. Il privi pe 
Caleb. Te simţi bine? 

Caleb avea faţa cenuşie. 

— Dacă ce spui este adevărat, atunci înseamnă că făptaşul 
lucrează la Biblioteca Congresului. Nimeni altcineva nu ar putea 
să intre neînsoţit în camera-seif. 

— Ce naiba mai e şi asta? se răsti Reuben. 

Alarmat, Stone privi spre uşă. 

— Vine cineva. Repede! Ascundeţi-vă aici, în spate. 

Se înghesuiră în spatele sistemului HVAC. Reuben trebui să-l 
care pe Caleb, care era pe jumătate leşinat de frică. De-abia 
reuşiră să se ascundă, că uşa dublă se şi deschise. Patru bărbaţi 
intrară, toţi îmbrăcaţi cu, salopete albastre. Chiar în spatele lor, 
un motostivuitor intra în incintă, condus de un al cincilea bărbat. 
Unul - desigur, şeful - ţinea în mână un carneţel, iar toţi ceilalţi 
se adunară în jurul lui. 

— Bun, le luăm pe ăsta, pe ăsta şi pe ăla, spuse el, arătând 
către trei cilindri, inclusiv cei doi ataşaţi la ţevi. Şi îi înlocuim cu 
cei aduşi de motostivuitor, adăugă el. 

Bărbaţii se apucară să lucreze cu mare atenţie, să dea jos 
enormii cilindri presurizaţi, în timp ce Stone şi ceilalţi îi priveau 
din ascunzătoarea lor. 

Reuben se uită la Stone care dădu din cap şi îşi duse un deget 
la buze. Caleb tremura atât de rău, încât Stone îl înşfacă de un 
braţ, iar Reuben de celălalt, încercând amândoi să-l susţină. 

O jumătate de oră mai târziu, cei trei cilindri erau ridicaţi de 
motostivuitor, încărcaţi şi legaţi. Cilindrii pe care bărbaţii îi 
aduseseră erau şi ei fixaţi la locul lor. Apoi motostivuitorul ieşi 
din incintă, la fel şi oamenii. De îndată ce uşa se închise în 
spatele lor, Stone se îndreptă către noii cilindri instalaţi şi citi 


etichetele. 

— FM-200. Caleb, ziceai că sistemul halon al bibliotecii 
urmează să fie schimbat. Probabil că l-au înlocuit cu acest tip de 
substanţă antiincendiu. 

— Presupun, zise Caleb. 

— OK, trebuie să îi urmărim, spuse Stone. 

Caleb scânci: 

— Te rog, Oliver, nu... 

— Caleb, trebuie s-o facem. 

— Nu vreau... nu vreau să... să mor. 

Stone îl scutură puternic. 

— Stăpâneşte-te, Caleb. Hai, acum! 

Caleb îl privi înmărmurit pe Stone, apoi murmură: 

— Să ştii că nu apreciez deloc că mă agresezi aşa. 

Stone nu-i luă în seamă vorbele. 

— Pe unde trebuie să mergem ca să ajungem la platformele 
de încărcare? 

Caleb îi spuse şi, în timp ce se îndreptau spre ieşire, telefonul 
celular al lui Stone bâzâi. Era Milton. Stone îi povesti ce se 
întâmplaşe. 

— Acum vom merge pe urmele cilindrilor, zise el. Te ţinem la 
curent. 


Milton închise telefonul şi o privi pe Annabelle. Se aflau în 
camera ei de hotel. li relată ce îi povestise Stone. 

— Poate fi foarte periculos, comentă ea. Ei chiar nu ştiu cu 
adevărat în ce se bagă. 

— Dar ce putem face? 

— Noi suntem de rezervă, îţi aminteşti, nu? 

Se duse la debara, scoase o geantă, iar din ea luă o cutie 
mică. 

Milton se simţi imediat încurcat, deoarece era o cutie de 
tampoane. 

Ea îi remarcă disconfortul. 

— N-o face pe ruşinosul cu mine, Milton. Întotdeauna femeile 
ascund în cutia de tampoane lucruri pe care nu vor să le 
descopere cineva asupra lor. 

Deschise cutia, luă ceva din ea, apoi o strecură în buzunar. 

— Au spus că numele companiei este Fire Control, nu? 
Presupun că vor ajunge la depozit. Poţi să afli unde este? 


— Da, hotelul ăsta are conexiune la internet, deci pot să mă 
uit, zise Milton cu degetele deja zburându-i pe tastatură. 

— Bun. O fi existând vreun magazin de curiozităţi pe-aici, pe- 
aproape? întrebă ea. 

El se gândi un pic: 

— Da. E unul cu tot felul de obiecte, inclusiv recuzită de 
magician. Şi e deschis până târziu. 


— Perfect. 
CAPITOLUL 
37 


Nova urmări de la o distanţă discretă camionul pe care scria 
Fire Control, Inc. Caleb conducea, Stone se afla lângă el, iar 
Reuben era în spate. 

— De ce nu chemăm pur şi simplu poliţia şi să îi lăsăm pe ei 
să se descurce cu treburile astea? se plânse Caleb. 

— Şi ce să spunem poliţiei? întrebă Stone. Spui că biblioteca 
trebuia să schimbe vechiul sistem? Tot ce ştim până acum este 
că aceşti muncitori chiar asta au făcut. Şi ar fi posibil ca, 
anunțând poliţia, să-i punem în alertă pe inamicii noştri. Aici 
avem nevoie de discreţie maximă, nu de poliţişti. 

Caleb se trezi spunând: 

— Grozav! Deci trebuie s-o tot ţinem pe calea greşită, în loc 
să chemăm poliţia. La ce naiba mai plătesc impozite... chiar că 
nu ştiu! 

Camionul o luă la stânga şi apoi o ţinu tot înainte. Trecură de 
Capitol Hill şi intrară într-o zonă părăginită a oraşului. 

— Las-o mai uşor, zise Stone. Camionul opreşte. 

Caleb încetini uşor când ajunse lângă trotuar. Camionul opri la 
o poartă legată cu un lanţ, pe care un bărbat aflat înăuntru o 
deschise. 

— Aici se află depozitul. 

Camionul trecu de poartă care apoi fu din nou închisă şi 
legată. 

— Cam asta e tot ce putem face aici, zise Caleb pe un ton de 
uşurare. Dumnezeule, am nevoie de o ceaşcă de cappuccino 
fără strop de cofeină, după coşmarul din această seară. 

— Trebuie să pătrundem în curte, zise Stone. 

— Aşa este, fu de acord Reuben. 

— Sunteţi amândoi nebuni, strigă Caleb. 


— Tu poţi să aştepţi în maşină, Caleb, zise Stone. Noi trebuie 
neapărat să verificăm ce se petrece acolo. 

— Şi dacă veţi fi prinşi? 

— Atunci înseamnă că am fost prinşi. Dar consider că merită, 
replică Stone. 

— lar eu să stau în maşină? se miră Caleb. Dar nu mi se pare 
deloc cinstit să fac asta, în timp ce voi doi riscaţi... 

— Absolut, Caleb, fu de acord Reuben. 

— Dacă aşa spui... Caleb îşi încleştă mâinile pe volan. Arăta 
foarte hotărât. Sunt cunoscut pentru faptul că pot să demarez în 
trombă când e nevoie. 

Stone şi Reuben coborâră din maşină şi se îndreptară spre 
gard. Ascunzându-se în spatele unui morman de plăci vechi aflat 
în afara depozitului, se uitau la camionul parcat în colţul curţii. 
Bărbaţii care se dădură jos din camion intrară apoi în clădirea 
principală. După câteva minute, ieşiră, îmbrăcaţi în haine de 
stradă, şi se suiră în propriile maşini. Un paznic încuie poarta 
după ei, după care se întoarse în clădirea principală. 

— Cea mai bună mişcare pe care putem s-o facem ar fi să 
sărim gardul în curtea în care sunt parcate camioanele, zise 
Reuben. Astfel, camioanele sunt între noi şi clădire, în cazul în 
care paznicul mai iese afară. 

— Bun plan, zise Stone. 

Se îndreptară în grabă spre gard, dar, înainte de a se căţăra 
pe el, Stone îl atinse cu un băț. 

— Voiam să fiu sigur că nu electrocutează. 

— Corect. 

Se căţărară încet şi coborâră în linişte de cealaltă parte a 
gardului. Aplecându-se, se îndreptară spre camioane. La 
jumătatea drumului, Stone se opri şi îi făcu semn lui Reuben să 
se arunce la pământ. Se uitară într-o parte şi-ntr-alta, dar nu 
văzură pe nimeni. Mai aşteptară un minut şi apoi porniră din 
nou. Brusc, Stone o coti dinspre camion către o clădire mică din 
beton, aflată lângă gard. Reuben se grăbi să-l urmeze. 

Uşa avea un lacăt, dar una dintre cheile pe care Stone le avea 
la el se potrivi. 

înăuntru era plin de cilindri mari. Stone scoase o mică 
lanternă pe care o luase cu el şi o plimbă dintr-o parte într-alta a 
incintei. Pe un blat de lucru se aflau o mulţime de unelte în 
dezordine. Într-un colţ era o maşină de vopsit, iar lângă ea văzu 


câteva cutii de vopsea şi de dizolvant. Pe un perete era 
suspendat un container portabil de oxigen şi măşti. Stone fixă 
lumina lanternei pe nişte cilindri şi citi: 

— FM-200. INERGEN Halon 1301, CO;, FE-25. 

Se uită din nou la cilindrul pe care scria C07. Studie atent 
însemnul. 

Reuben îl înghionti. 

— Uite! Şi îi arătă cu mâna înspre perete. 

— Fire Control, Inc. Ştim deja asta, zise Stone agasat. 

— Citeşte numele de dedesubt. 

Stone îşi ţinu respiraţia. 

— Fire Control este o subsidiară a companiei Paradigm 
Technologies, Inc. 

— Companie care îi aparţine lui Cornelius Behan, murmură 
Reuben. 


Caleb aştepta în Nova. Era agitat. Stătea cu ochii pe zona 
împrejmuită de gard. 

— Hai odată! zise. Ce naiba vă ia aşa mult timp? 

Se lăsă brusc în jos, pe o parte, când o maşină trecu pe lângă 
el, îndreptându-se spre depozit. După ce fu sigur că-l depăşise, 
cu inima mai să-i sară din piept, se ridică. Era o maşină de 
teren, de securitate. Pe locul din spate se afla un imens câine 
ciobănesc german. Caleb scoase celularul să-l sune pe Stone, 
dar constată că nu mai avea baterie. Tot timpul uita să îl 
încarce, pentru că nu-i plăcea deloc să vorbească la telefon. 

— Bunule Dumnezeu! mormăi Caleb. Inspiră adânc. Poţi să 
faci asta, Caleb Shaw. Poţi s-o faci! 

Expiră îndelung, se concentra şi începu să recite unul dintre 
poemele lui favorite ca să-şi facă curaj: 


Half a league, half a league, 
Half a league onward, 

All in the valley of Death 
Rode the six hundred. 
"Forward, the Light Brigade! 
Charge for the guns!” he said: 
Into the valley of Death 

Rode the six hundred.?? 


22 Strofa întâi din The charge of the light brigade! - „Atacul cavaleriei uşoare“ 


Se opri şi privi drept înainte, unde se desfăşura în realitate o 
dramă. Cu lupte între câini şi oameni înarmaţi. Se aplecă şi mai 
mult. Restul de curaj pe care îl mai avea păli în timp ce reflecta 
la faptul că nenorocita aia de cavalerie uşoară fusese decimată. 

„Tennyson habar n-avea ce înseamnă cu adevărat pericolul!” 
îşi spuse furios. 

Caleb cobori din maşină şi, cu paşi şovăitori, se îndreptă către 
gard. 


Stone şi Reuben ieşiră din incintă şi se îndreptară spre 
camion. 

— Stai de pază până arunc eu o privire, spuse Stone. 

Se căţără în spatele camionului, pe platforma deschisă. 
Aprinse lanterna ca să vadă ce scrie pe etichetele de pe cilindri. 
Citi „Halon 1301”. Pe o altă etichetă citi „FM-200”. Scoase din 
buzunarul jachetei o sticluţă cu terebentină şi o cârpă pe care le 
luase din depozit. Se apucă să şteargă cu terebentină cilindrul 
pe care era scris „FM-200”. 

— Hai, hai, strigă Reuben, cu ochii în toate direcţiile. 

Când stratul de vopsea începu să se dizolve, Stone nu mai 
frecă, ci îndreptă lanterna pe eticheta peste care fusese aplicat 
stratul de vopsea. Apoi mai frecă un pic până când, în sfârşit, 
găsi ceva. 

— CO;, citi el. Cinci mii p.p.m.% 

— O, Dumnezeule! se repezi Reuben. Hai, Oliver! 

Stone privi în partea laterală a camionului. Câinele tocmai 
cobora din maşina de teren de lângă poarta din faţă. 

Stone sări jos, rămânând dincolo de camion ca să nu fie văzut 
din maşina de teren. O luară amândoi la trap spre gard. Totuşi, 
camionul nu putea să le ascundă şi mirosul, ca să nu îi simtă 
câinele. Stone şi Reuben îi auziră urletul, apoi cele patru labe 
alergând pe urmele lor, iar în urma dulăului - doi paznici. 

Stone şi Reuben se aruncară pe gard şi începură să se caţere. 
Câinele îi ajunse din urmă şi îşi înfipse dinţii în piciorul lui 
Reuben. 

Dincolo de gard, ascuns, Caleb privea fără să poată face ceva 


- de poetul romantic Alfred Tennyson (1809-1892).(n.tr.) 


23 Părţi per milion. 


să-i ajute, neştiind cum să acţioneze, dar străduindu-se să-şi 
facă puţin curaj şi să încerce totuşi ceva. 

— Ţine-l pe loc! se auzi o voce strigând. 

Reuben încerca să îşi tragă piciorul şi să se elibereze, dar 
câinele îl ţinea strâns. Stone privi în jos şi îi văzu pe cei doi 
paznici, cu armele aţintite asupra lor. 

— Coborâţi de-acolo, altfel câinele o să-ţi smulgă piciorul, ţipă 
la ei unul din paznici. Acum! 

Stone şi Reuben coborâră încet de pe gard. Acelaşi paznic 
chemă câinele. Acesta mai dădu drumul piciorului, însă nu-şi 
scoase colții cu totul. 

— Cred că e doar o simplă neînțelegere, începu Stone. 

— În regulă, spuneţi-le asta poliţiştilor, rânji la ei celălalt 
paznic. 

— Acum îi preluăm noi, băieţi, se-auzi strigând o voce de 
femeie. 

Priviră cu toţii în direcţia ei. Dincolo de gard, lângă un sedan 
negru stătea Annabelle. Milton era lângă ea, îmbrăcat cu o 
jachetă albastră şi cu o şapcă pe care era imprimată sigla „FBI”. 

— Cine dracului mai sunteţi şi voi? zise unul din paznici. 

— Agenţii FBI McCallister şi Dupree. Ea arătă legitimaţiile şi îşi 
descheie jacheta astfel încât cei doi paznici să-i poată vedea 
insigna, precum şi pistolul de la brâu. Deschide poarta şi ţine-ţi 
câinele ăla, strigă ea. 

— Ce dracului caută FBl-ul aici? zise nervos acelaşi paznic, 
îndreptându-se către poartă şi descuind-o. 

Annabelle şi Milton intrară. Ea îi spuse lui Milton: 

— Citeşte-le drepturile şi pune-le cătuşele. 

Milton scoase la iveală două perechi de cătuşe şi se duse spre 
Stone şi Reuben. 

— Aşteaptă, zise celălalt paznic. Când prindem pe cineva care 
a trecut de gard, avem ordin să chemăm poliţia. 

Annabelle se apropie de tânărul bucălat şi îl măsură din cap 
până-n picioare. 

— De cât timp faci de pază aici, băiete? 

— De treisprezece luni. Am permis de portarmă, zise sfidător. 

— Sigur... Dar ia naibii puşca aia de-aici până nu nimereşti pe 
cineva din greşeală, cum ar fi de exemplu pe mine. 

El îşi retrase puşca în timp ce Annabelle ridică din nou 
legitimaţia. 


— Asta este ierarhic deasupra poliţiei locale, OK? 

Legitimaţia, care arăta ca una autentică, dar era făcută de 
Freddy, fusese păstrată de Annabelle în cutia de tampoane. 

Paznicul înghiţi în sec, nervos. 

— Dar avem nişte proceduri pe care trebuie să le respectăm. 

Arătă spre Stone şi Reuben, cărora Milton le pusese cătuşele. 
Pe spatele jachetei lui Milton era, de asemenea, scris FBI. Le 
luaseră de la magazinul de curiozităţi, împreună cu armele, 
insignele şi cătuşele false. 

— lar ei au trecut în zona interzisă. 

Annabelle râse. 

— Au trecut. Îşi puse mâinile în şolduri. Ştiţi măcar cine sunt 
indivizii ăştia? Aveţi habar? 

Paznicii se uitară unul la celălalt. 

— Doi netrebnici cumva? răspunse unul din ei. 

— Hei, nemernicule! mormăi Reuben zbătându-se furios în 
cătuşe şi sărind înainte. 

Milton scoase imediat pistolul şi îl îndreptă spre capul lui 
Reuben, ţipând: 

— Tacă-ţi gura, nenorocitule, până nu-ţi zbor creierii! 

Reuben îngheţă instantaneu. 

— Tipul ăsta uriaş, cu moacă „plăcută” este Randall 
Weathers, zise Annabelle, căutat în patru state pentru trafic de 
droguri, spălare de bani, două acuzaţii de crimă şi punerea unei 
bombe în casa judecătorului federal din Georgia. Celălalt tip 
este Paul Mason, cunoscut şi pe numele de Peter Dawson şi... 
mai are încă vreo şaisprezece nume false. Nenorocitul ăsta are 
legătură directă cu celula de terorişti din Orientul Mijlociu care 
operează în umbra Capitoliului. l-am pus sub urmărire celularul 
şi e-mailul. l-am luat urma de-abia în seara asta şi iată-ne. Se 
pare că voiau să fure gaz explozibil. Credem că de data asta 
ţinta lor este Curtea Supremă. Dacă parchează în faţa clădirii un 
camion cu o asemenea încărcătură se duc dracului toate cele 
nouă curţi de justiţie. Îi privi cu dezgust pe Stone şi pe Reuben. 
Aţi încurcat-o de-a binelea de data asta. De-a binelea, adăugă 
ea ameninţător. 

— La naiba, Earl, zise unul din paznici, entuziasmat, către 
partenerul său. Terorişti! 

Annabelle scoase un carneţel. 

— Vreau să-mi notez numele voastre. FBl-ul va dori să ştie 


cine ne-a ajutat. Zâmbi. Şi cred că veţi avea parte de o 
promovare în viitor. 

Cei doi paznici se uitară rânjind unul la celălalt. 

— l-auzi, zise paznicul pe care îl chema Earl. 

Îi spuseră numele lor, iar ea se întoarse către Milton. 

— Du-i în maşină, Dupree. Cu cât îi băgăm mai repede la 
WFO, cu atât mai bine. Apoi se întoarse din nou către paznici. O 
să-i anunţăm noi pe cei de la poliţia locală, dar numai după ce îi 
„interogăm” noi un pic, în stilul FBI. Le făcu cu ochiul. Dar nu 
ştiţi asta de la mine, OK? 

Amândoi rânjiră spre ea, cu un aer de cunoscători. 

— Scoateţi untul din nenorociţi, îi îndemnă Earl. 

— Am recepționat mesajul. Ţinem legătura, spuse Annabelle. 

Îi băgară pe Stone şi pe Reuben în sedan, pe locurile din 
spate, şi demarară. 

Caleb aşteptă până când paznicii nu se mai zăriră, apoi alergă 
spre Nova sa şi se luă după maşina lui Annabelle. 

În sedan, Milton le scoase cătuşele lui Stone şi Reuben. 

— Milton, ai spus foarte convingător tâmpeniile alea, acolo, 
zise mândru Reuben. 

Milton zâmbi. Îşi scoase şapca, iar pletele îi căzură pe umeri. 

Stone îi zise lui Annabelle: 

— Când eşti rezervă, atunci chiar că asiguri spatele. 
Mulţumesc. A 

— Ăsta e mărunţiş pe lângă altele, zise ea. Încotro acum? 

— Mergem la mine, răspunse Stone. Avem o grămadă de 
lucruri despre care trebuie să vorbim. 


CAPITOLUL 
38 


Roger Seagraves conducea maşina pe care o închiriase pe 
străzile liniştite din cartierul luxos din apropierea D.C., iar pe 
Good Fellow Street făcu stânga. La ora aceea, cele mai multe 
dintre impozantele case erau cufundate în întuneric. Când trecu 
pe lângă locuinţa lui Jonathan DeHaven, păru să nu arunce nici 
măcar o privire fugară spre ea. „O altă furtună cu trăsnete şi 
tunete îşi va urma cursul.” Se simţea puţin cam plictisit de acest 
tipar meteorologic. Dar era perfect; nu putea să renunţe la el. 
Continuă să conducă încet, de parcă era în timpul liber şi dădea 
un tur ca să admire vechile case. Se mai învârti prin zonă şi se 


întoarse pe strada paralelă, studiind cu atenţie perimetrul. 

Totuşi, una era să studiezi şi cu totul altceva să pui la cale un 
plan. Trebuia să chibzuiască bine. Ceva îi reţinu atenţia: casa 
care se afla vizavi de cea a lui Behan. Înăuntru era cineva care 
se uita printr-un binoclu. Se uita la ce? Indiferent despre ce era 
vorba, trebuia să ia în calcul şi acest lucru atunci când îşi va 
pregăti atacul. Când erau ochi care priveau, exista o singură 
metodă ca să omori şi apoi să fugi. 

După ce încheie de inspectat zona, Seagraves îşi parcă 
maşina închiriată la hotel. Luă dinăuntru o valiză şi se îndreptă 
spre bar unde se opri şi bău ceva, apoi luă liftul şi urcă la el în 
cameră. Aşteptă preţ de o oră după care cobori pe scări. leşi din 
clădire pe o altă uşă, apoi se strecură într-o altă maşină care îl 
aştepta în parcarea din apropiere. Mai avea şi altceva de făcut 
în acea seară, pe lângă faptul că trebuia să comită încă o crimă. 

Conduse către un motel, iar după ce se dădu jos din maşină 
scoase din buzunar o cheie. Din zece paşi rapizi ajunse la uşa 
unei camere de la etajul doi, uitându-se întruna spre parcare. 
Descuie, dar nu aprinse lumina. Se îndreptă repede spre uşa 
care dădea către cealaltă cameră, o deschise şi intră. Când păşi 
în a doua încăpere, Seagraves simţi mirosul persoanei de acolo, 
însă nu zise nimic. Işi scoase hainele şi alunecă în pat, alături de 
ea. Femeia era moale, unduitoare, caldă şi, mai important decât 
orice altceva, pentru scopul pe care el îl urmărea, era supervizor 
la NSA. 

O oră mai târziu, amândoi erau satisfăcuţi. El se îmbrăcă şi 
fumă o ţigară în timp ce ea îşi făcea duş. Ştia că şi ea făcuse 
acelaşi ocol ca să evite să fie urmărită, la fel ca şi el. Însă NSA 
avea prea mulţi angajaţi ca să poată să-i urmărească pe toţi. lar 
ea nu trezise nicio suspiciune cuiva până atunci, motiv pentru 
care, de altfel, o şi alesese Seagraves pentru această 
operaţiune. Amândoi erau necăsătoriți, aşa că, şi dacă s-ar fi 
aflat de legătura lor, ar fi putut fi luată pur şi simplu drept o 
partidă de sex între doi adulţi, şi doar întâmplarea făcea ca 
ambii să fie angajaţi federali, lucru care, cel puţin până acum, 
nu era ilegal în America. 

Apa încetă să curgă. El ciocăni la uşa băii şi apoi o deschise. O 
ajută să iasă din cabina de duş, o lovi peste fundul gol, apoi o 
mai sărută încă o dată. 

— Te iubesc, spuse ea, sărutându-l pe ureche. 


— Vrei să spui că iubeşti banii, îi răspunse el. 

— Şi banii, murmură, băgându-i mâna între picioare. 

— O dată pe noapte, zise el. Nu mai am optsprezece ani. 

Ea îi cuprinse umerii musculoşi. 

— Mi-e greu să cred una ca asta, dragule. 

— Data viitoare, zise el, trăgându-i o palmă peste fund 
suficient de tare încât să-i lase o urmă roşie. 

— Fii dur, îi şopti ea la ureche. Fă-mă să mă doară. 

— Nu cunosc o altă metodă. 

Ea îl împinse în perete, presându-i cu sânii uzi cămaşa şi îl 
trase de păr în timp ce îl lingea pe gât. 

— Mmm... ce sexy eşti, murmură ea. 

— Da, aşa îmi spune toată lumea. 

El încercă s-o împingă, dar ea nu îi dădu drumul. 

— Banii au fost trimişi conform planului? întrebă ea în timp ce 
îl mozolea cu limba. 

— De îndată ce voi primi banii gheaţă, o să-i ai şi tu pe-ai tăi, 
dulceaţă. 

Ea scânci din nou, apoi îi dădu drumul, după ce el o mai plesni 
o dată, lăsându-i un semn roşu pe cealaltă fesă. 

„Da, idiotule, e doar o chestiune de bani.” 

În timp ce ea se afla în baie să îşi termine duşul, el se întoarse 
în cealaltă cameră, aprinse lumina, luă geanta femeii de pe 
noptieră şi scoase camera digitală dintr-unul dintre buzunare. 
Scoase hardul de douăzeci de giga din slot şi îndepărtă cu 
unghia pelicula neagră de pe driverul lung de doi centimetri. Se 
uită câteva secunde la obiectul miniatural. Era atât de mic şi 
valora totuşi zece milioane de dolari, poate chiar mai mult, 
pentru un cumpărător entuziast din Orientul Mijlociu, care nu 
dorea ca America să-i cunoască planurile de distrugere şi de 
ucidere a celor care i se opuneau. 

Informaţiile de pe această bijuterie ar echilibra lupta, cel puţin 
pentru un timp scurt, până când NSA şi-ar fi dat seama că noul 
său program de supraveghere fusese compromis. Apoi l-ar 
schimba, Seagraves ar fi primit un nou telefon, iar e/, la rândul 
lui, ar fi sunat. Apoi, câteva zile mai târziu, el s-ar fi dus într-un 
alt motel, i-ar fi tras-o din nou acestei doamne, ar fi desprins o 
altă peliculă şi ar fi câştigat iar o sumă de opt cifre. O afacere 
care s-ar fi tot repetat până când NSA şi-ar fi dat seama că au 
printre ei un spion. Atunci Seagraves şi-ar fi încheiat misiunea la 


NSA, cel puţin pentru un timp, până când birocraţii - care se ştie 
că au o memorie scurtă - ar fi uitat. Între timp, şi-ar fi căutat o 
altă ţintă. Că doar erau atâtea... 

Folosi o bucată de gumă ca să lipească pelicula ce conţinea 
detaliile digitale ale programului de supraveghere al NSA pe 
spatele unuia dintre dinţii săi din faţă. Apoi se duse în prima 
cameră de motel, cea în care intrase prima dată, şi unde avea 
haine de schimb, atârnate în debara. Îşi făcu duş, se schimbă şi 
plecă, merse pe jos preţ de câteva străzi, apoi luă un autobuz, 
se îndreptă spre un centru de închiriat maşini, închirie o altă 
maşină, se sui şi plecă acasă. 

Petrecu o oră ca să descarce informaţiile de pe dispozitivul 
miniatural într-o formă adecvată, ca să le poată transmite. Ca 
spion, Seagraves fusese pasionat de studiul codurilor secrete, 
dar şi de istoria criptologiei în general. 

În zilele noastre, computerele criptau şi decriptau automat 
mesajele. Cel mai sigur sistem folosea chei constând în sute sau 
chiar mii de semne digitale - cu mult mai multe decât avea 
mesajul criptat propriu-zis. 

La urma urmei, să spargi cele mai puternice coduri cerea o 
foarte mare putere a computerului şi mii, dacă nu milioane de 
ani. Aceasta se datora faptului că criptologii vremurilor moderne 
presupuneau că mesajele codate puteau fi interceptate şi astfel 
creaseră sisteme de criptare chiar în acest scop. Deviza lor ar fi 
putut fi: „Poţi să-l interceptezi, dar aproape sigur nu vei putea 
să-l şi citeşti”. 

Seagraves optase pentru o metodă de criptare mai veche, 
una care, datorită felului în care mesajul era comunicat, îl făcea 
să nu poată fi spart, pentru un motiv simplu: Dacă un mesaj nu 
putea fi interceptat, existau zero posibilităţi să fie citit. 
„Vremurile de altădată încă mai aveau ceva de spus”, medită el. 
Şi chiar NSA, cu toate tehnologiile ei, ar putea învăţa o lecţie din 
chestia asta. 

După ce îşi îndeplini misiunea, se lungi pe pat. 

În loc să doarmă, nu putu face altceva decât să se gândească 
la următoarea crimă. Asta îi va îmbogăţi preţioasa colecţie cu 
încă un articol. 


Se întoarseră acasă. Stone le prezentă imediat informaţiile, 
spunându-le ce aflase. Când vorbi despre menţiunile ascunse pe 


"n 


cilindri, respectiv „C02, 5 000 p.p.m. ”, Milton se repezi la 
laptopul său unde avea descărcate fişiere de pe internet cu 
informaţii pertinente în acest sens. Când Stone termină de 
vorbit, Milton spuse: 

— C0: nu este aproape niciodată folosit în spaţii locuite, 
deoarece poate sufoca oamenii instantaneu, odată ce oxigenul 
este scos din aer ca să stingă focul. La cinci mii de părţi per 
milion, ar fi imediat fatal pentru cineva aflat la faţa locului. Ar fi 
pus la pământ înainte de a se putea salva. Şi nu e deloc un mod 
plăcut de a muri. 

Annabelle tuşi. Se îndreptă spre fereastră şi privi afară. 

— Şi presupun că are un efect de răcire, adăugă imediat 
Stone, privind-o îngrijorat. 

Milton aprobă din cap, fără să-şi mute privirea de pe ecran. 

— La sistemul de înaltă presiune, se descarcă şi particule de 
gheaţă. Se numeşte efectul de zăpadă, deoarece absoarbe rapid 
căldura, reduce temperatura ambientală şi previne reaprinderea 
focului. Zăpada se transformă în vapori la temperaturi normale 
şi nu lasă reziduuri. 

Stone adăugă: 

— Când Caleb şi DeHaven au fost găsiţi în încăperea-seif, 
probabil că nivelul de oxigen revenise aproape la normal, iar 
frigul nu ar fi fost observat datorită nivelului scăzut al 
temperaturii din acele încăperi. 

— Dar dacă DeHaven a fost omorât prin sufocare cu CO;, asta 
nu ar fi trebuit să reiasă la autopsie? întrebă Reuben. 

În timp ce vorbeau, mâinile lui Milton zburau pe tastatură. 

— Nu neapărat. Uite nişte informaţii pe care le-am descărcat 
mai devreme de pe un site sponsorizat de organizaţia naţională 
de medicină legală. In timp ce intoxicarea cu monoxid de carbon 
poate fi detectată post-mortem, mai ales că pielea capătă un 
aspect roşu ca vişina, expunerea la dioxidul de carbon nu lasă 
semne atât de clare. Continuând să citească de pe ecran, Milton 
mai zise: Singura modalitate prin care nivelul scăzut de oxigen 
poate fi detectat la o persoană este prin testul de sânge, ca să 
se vadă cât gaz conţine acesta, test care măsoară proporţia de 
oxigen din dioxidul de carbon. Dar testul se face numai 
persoanelor care trăiesc, pentru a vedea dacă nivelul de oxigen 
trebuie crescut. Nu se face niciodată post-mortem tocmai 
pentru simplul fapt că persoana e deja moartă. 


— Din câte mi s-a spus, interveni Caleb, Jonathan a fost 
declarat mort chiar în încăperea-seif. Nici măcar nu a mai fost 
dus la camera de urgenţe. 

— Cilindrul pe care l-au luat şi care avea eticheta pe care 
scria FM-200 era cel asupra căruia ne-am concentrat şi noi, din 
motive evidente, zise Stone. 

— Nu înţeleg ce spui, replică Reuben. 

— În bibliotecă, sistemul halon va fi înlocuit. Dacă am 
dreptate şi ei au dus acolo un cilindru plin cu CO; fatal, dar 
având o etichetă falsă, nu puteau să aducă înapoi în bibliotecă 
tot halon. Asta ar fi stârnit suspiciuni. 

— Da, trebuiau să aducă înapoi gazul care înlocuia sistemul 
halon. Adică FM-200. 

— Şi l-au scos în seara asta, împreună cu alţi cilindri de halon. 
Dacă nu am fi fost acolo, nimeni nu şi-ar fi dat seama vreodată 
de cele petrecute, spuse Caleb. 

Stone aprobă din cap. 

— Şi sunt sigur că cilindrul conectat la sistemul de ţevi în 
seara asta era plin cu halon. lar cilindrul gol care a conţinut C02 
a fost probabil deconectat imediat după ce s-a descărcat. lar 
dacă s-ar fi întâmplat ca poliţia să verifice, nu ar fi găsit nimic în 
neregulă. Doar nu ar fi verificat fiecare cilindru în parte. Şi chiar 
dacă ar fi făcut-o, ar fi trebuit să îl trimită pe fiecare la Fire 
Control Inc. în acest scop. Mă îndoiesc că ar fi primit un răspuns 
corect, deoarece persoana care a dirijat toată această acţiune 
are cu siguranţă legătură cu compania. 

— Crima perfectă, rosti Annabelle rânjind, fără să se întoarcă 
cu faţa spre ei. Întrebarea este de ce. De ce să vrea cineva să-l 
ucidă pe Jonathan, şi într-un mod care să-l facă să sufere? 

— Asta ne face să ne întoarcem la Cornelius Behan, zise 
Stone. Acum ştim că cilindrul care conţinea acel CO; letal, care l- 
a ucis pe DeHaven, a înlocuit cilindrul cu halon. Mai ştim şi că 
Fire Control este compania lui Behan. Este evident că el l-a ucis 
pe DeHaven. Behan şi-a făcut apariţia în sala de lectură ca să-l 
întâlnească pe Caleb chiar în ziua în care cilindrii de la bibliotecă 
au fost schimbaţi. Sunt sigur că a încercat să îşi dea seama dacă 
exista vreun interes minim pentru acea duză. Şi undeva... 
trebuie să fie şi o legătură între Behan şi Bob Bradley. 

Reuben se hazardă să spună: 

— Poate că Bradley şi Behan făceau parte din acelaşi cerc de 


spionaj pe care îl bănuim că operează în afacerea asta. Bradley 
a venit să-l viziteze pe Behan acasă la el, iar Jonathan a văzut 
sau a auzit ceva ce nu trebuia. Sau poate că a văzut ceva care 
putea face legătura între Behan şi moartea lui Bradley. Behan a 
aflat despre asta şi l-a omorât pe DeHaven înainte ca el să 
apuce să spună cuiva ceva ce ar fi putut duce la investigarea 
lui. 

— Este posibil. Avem o grămadă de zone de acoperit, deci 
trebuie să ne împărţim sarcinile, propuse Stone. Caleb, primul 
lucru pe care îl ai de făcut este să te duci mâine în încăperea- 
seif şi să verifici în spatele grilajului pentru aer condiţionat, 
poate găseşti o dovadă a prezenţei unei camerei video. Apoi 
cercetează banda camerei video de supraveghere a persoanelor 
care intră în încăperea-seif. 

— Ce? exclamă Caleb. De ce? 

— Chiar tu ai spus că ucigaşul lui Jonathan ar fi trebuit să aibă 
acces şi la bibliotecă, şi la încăperea-seif. Aş vrea să ştiu cine a 
intrat în încăperea-seif în zilele imediat anterioare morţii lui 
DeHaven şi în cele ulterioare. 

— Dar nu pot să mă duc la pază să spun pur şi simplu că 
vreau să văd benzile. Ce motiv aş putea să invoc? 

— O să te ajut şi o să mă gândesc eu la unul, zise Annabelle. 

— O, super! şopti Reuben. Mai întâi, Milton a trebuit să 
acţioneze cu doamna. Acum Caleb. Dar moi? Nuuu. 

— Reuben, interveni Stone, vreau ca tu să dai un telefon 
anonim la poliţia D.C. şi să le spui de cilindrul de C02. Foloseşte 
un telefon cu cartelă ca să nu poată fi depistat locul de unde 
apelezi. Nu ştiu dacă vor lua sau nu informaţia în serios. lar 
până când ajung ei acolo, o să fie prea târziu, probabil. Dar 
merită să încercăm. 

— Dar asta nu înseamnă că anumiţi oameni îşi vor da seama 
că suntem pe urmele lor? întrebă Caleb. 

— Poate că da, zise Stone. Dar în momentul de faţă sunt 
singurele probe pe care le avem ca să arătăm că DeHaven a 
fost ucis. După ce faci asta, Reuben, vreau să supraveghezi 
Good Fellow Street, începând de diseară. 

— Nu e chiar cel mai bun loc de unde să poţi spiona oamenii, 
Oliver. Unde o să mă postez? 

— Caleb poate să-ţi dea cheile şi codul ca să intri în casa lui 
DeHaven. Poţi să te strecori prin spate, ca să nu te vadă nimeni. 


— lar eu ce să fac? întrebă Milton. 

— Misiunea ta e să afli cât mai multe posibil despre o 
eventuală legătură dintre răposatul Bob Bradley şi Cornelius 
Behan. Nimic nu e lipsit de importanţă, ca să fie trecut cu 
vederea. 

— lar tu ce vei face, Oliver? se interesă Annabelle. 

— Eu o să mă gândesc. 

In timp ce ceilalţi plecau, Annabelle îl trase pe Caleb 
deoparte. 

— Câtă încredere ai în amicul tău Oliver? 

Caleb se albi la faţă. 

— Mi-aş pune viaţa în mâinile lui. De fapt, am şi făcut-o. 

Trebuie să recunosc că pare să ştie ce face. 

— Cu siguranţă că ştie, zise Caleb încrezător. Acum... spuneai 
că mă ajuţi în legătură cu materialul ăla video. Cum? 

— Vei afla primul când o să îmi vină vreo idee. 


CAPITOLUL 
39 


La zece şi un sfert dimineaţa, estul statului New Jersey suferi 
primul său cutremur. Epicentrul fusese în Atlantic City, chiar 
unde se afla Pompeii Casino, pe Boardwalk. Jerry Bagger 
reacţionă răbdător prima dată. Gazele prevenitoare şi creşterea 
temperaturii rocilor începuseră să apară când cele patruzeci şi 
opt de milioane nu intraseră în cont la zece fix. După zece 
minute, când i se spusese că era o confuzie privind banii, chiar 
şi băieţii săi musculoşi simţiră nevoia să se retragă din faţa lui. 
Cinci minute mai târziu, contabilul său îi spuse că aflase de la El 
Banco, pe care o contactase, nu numai că cele opt milioane 
dobândă nu fuseseră virate, dar că nici măcar suma de 
patruzeci de milioane nu ajunsese vreodată la bancă. 

Primul lucru pe care Bagger era gata-gata să-l facă a fost să-l 
omoare pe mesager. In turbarea lui incontrolabilă, chiar l-ar fi 
ucis în bătaie pe contabil, dacă nu ar fi intervenit paznicii lui, 
încercând să-l convingă că o asemenea crimă ar fi fost greu de 
acoperit. Apoi, Bagger telefonă la bancă şi îi ameninţă pe cei de- 
acolo că o să sară într-un avion şi o să aterizeze direct la El 
Banco şi o să le smulgă inimile din piept. Preşedintele băncii îl 
provocă spunându-i că putea să poftească, sigur fiind că avea 
să-l întâmpine pe Bagger cu o armată întreagă, cu tancuri şi 


artilerie. 

Ei îi trimiseră un document din care reieşea că fuseseră 
făcute trei transferuri de bani şi că aceştia chiar fuseseră primiţi. 
lar din alt cont fuseseră transferate în cel al lui Bagger fonduri 
reprezentând zece la sută din sumă, în termen de două zile. 
Apoi sumele îi fuseseră returnate lui Bagger de trei ori. Cel de-al 
patrulea transfer nu avusese loc niciodată. Confirmarea 
electronică primită de Bagger fu din nou examinată, cu mai 
mare atenţie. Reieşea faptul că nu exista pe ea codul complet 
de autorizare al băncii. Insă fusese nevoie de o minuțioasă 
cercetare ca să fie observată subtila discrepanţă. 

Auzind toate astea, Bagger se lansă în atacuri asupra 
Departamentului său de tehnologie a informaţiei, aruncând 
asupra lor cu scaunele din birou. Două ore mai târziu, după 
intense cercetări, ieşi la iveală faptul că fuseseră spionaţi cu 
aparatură foarte sofisticată, amplasată în sistemul de 
computere al cazinoului Pompeii, permiţând astfel controlul unei 
terţe părţi asupra transferurilor de bani. Având această 
revelaţie, Bagger ceru un pistol şi îl chemă pe şeful 
Departamentului IT să vină la el în birou şi să-i dea raportul. 
Totuşi, condamnatul fu destul de isteţ încât să fugă, în loc să se 
prezinte la raport. Oamenii lui Bagger îl prinseră în Trenton. 
După un interogatoriu de care ar fi fost mândră până şi CIA, fu 
clar că omul nu făcea parte din complot, ci fusese la rândul său 
păcălit. Singurul lucru pe care putu să-l capete de la Bagger fu 
un glonţ în cap, tras de însuşi regele cazinourilor. Târziu în 
noapte, cadavrul îi fu aruncat pe un câmp. Şi totuşi, cu toată 
această eliberare criminală de energii, cutremurul continua să 
zgâlţâie neabătut. 

— O omor pe târfa aia! Mă auziţi? Bagger se afla la fereastra 
biroului său şi striga peste capetele oamenilor care treceau 
departe, pe Boardwalk. Se năpusti înapoi la biroul său şi scoase 
cartea de vizită. Pamela Young, International Management, Inc. 
Rupse cartonul în bucățele şi îl privi cu ochii ieşiţi din orbite pe 
şeful securităţii. Vreau să omor pe cineva. Simt nevoia să ucid 
pe cineva chiar acum, la dracu'! 

— Şefule, vă rog... o să descurcăm noi treaba asta. Contabilul 
e în spital, legat cu fire, ca o legumă. Pe tipul de la IT l-aţi 
împuşcat chiar dumneavoastră. E destul pentru o singură zi. 
Avocaţii spun că va fi greu să ţinem poliţia departe de toate 


astea. 

— Am s-o găsesc, zise Bagger, uitându-se pe fereastră. Am s- 
o găsesc. Şi am s-o omor încet, încet. 

— Să v-audă Dumnezeu, zise musculosul încurajator. 

— Patruzeci de milioane de dolari din banii mei. Patruzeci de 
milioane! zise Bagger pe un ton atât de nebunesc, încât voinicul 
şef al securităţii tăcu vreo câţiva paşi înapoi, spre uşă. 

— O s-o prindem, şefule! Jur! 

In sfârşit, Bagger păru să se mai calmeze un pic. 

— Vreau să afli tot ce se poate despre târfa asta şi să 
terminăm cu ea! Scoate toate benzile din camere şi dă-o în 
urmărire, află cum o cheamă. Nu e o escroacă oarecare, de care 
se găsesc cu duiumul la colţ de stradă. Şi cheamă-i şi pe 
poliţiştii pe care îi avem pe statul de plată să vină să-i ia 
amprentele din camera în care a stat. Sună-mă cum afli ceva. 

— Am înţeles. 

Bărbatul se grăbi să iasă. 

— Aşteaptă! zise Bagger. 

Bărbatul se întoarse, ezitând. 

— Să nu afle nimeni că am fost jefuit, ai înţeles? Jerry Bagger 
nu e victima nimănui! Ai înţeles? 

— E limpede, şefule. E limpede. 

— Bine. La treabă! 

Bărbatul ieşi repede din cameră. 

Bagger se aşeză la birou uitându-se la bucăţelele de hârtie 
care mai rămăseseră din cartea de vizită a lui Annabelle, pe 
covor. „O să arate exact aşa după ce termin cu ea”, se gândi. 


CAPITOLUL 
40 


— Arăţi neobişnuit de fericit în dimineaţa asta, Albert, zise 
Seagraves sorbindu-şi cafeaua, dintr-o ceaşcă de plastic, în 
biroul lui Trent din Hill. 

— Acţiunile la bursă au crescut mult ieri; planul 4012 pe care 
îl am eu arată bine. 

Seagraves îi întinse peste masă nişte foi de hârtie. 

— Bravo ţie! Uite ultimele noutăţi de la Centrul de Informaţii. 


24 Tip de pensie care îi permite angajatului să economisească bani prin 
neplata taxelor pe venit, (n.tr.) 


Avem două niveluri importante care ne dau rapoartele. Băieţilor 
tăi o să le ia o săptămână să rezume raportul, după care o să 
plănuim întâlnirea faţă-n faţă. 

Trent luă foile şi aprobă din cap. 

— O să-i verific pe cei care participă la plan şi o să-ţi dau 
înapoi hârtiile cu notițele. Ceva surprinzător aici? adăugă, 
arătând spre foile de hârtie. 

— Citeşte şi tu! 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, întotdeauna le citesc. 

Trent lua paginile acasă şi la puţin timp după aceea avea să 
afle tot ce îi trebuia ca să poată transmite mai departe secretele 
furate de la NSA. 

leşind, Seagraves cobori scările Capitoliului alergând uşor. lar 
ca să poată să se gândească, spionii obişnuiau să meargă în 
parc, să-şi ridice banii gheaţă fie dintr-un anumit loc, fie de la o 
căsuţă poştală. Şi în asemenea locuri avea loc şi arestarea 
spionului. Seagraves dădu din cap. 

„În niciun caz nu voi sfârşi pe zidul cu trădători al CIA ca 
Aldrich Ames şi ca alţi rataţi care se jucaseră de-a spionajul.” Ca 
ucigaş guvernamental trebuia să se gândească la cel mai mic 
detaliu. Ca spion, nu vedea niciun motiv pentru care să-şi 
schimbe modul de operare. 

Seagraves era obsedat de detalii chiar şi acum. „Cârtiţa” sa 
de la Fire Control, Inc. îi dăduse câteva informaţii deloc plăcute. 
Doi tipi fuseseră prinşi după ce umblaseră în depozit noaptea, 
iar poliţiştii nu fuseseră chemaţi pentru că îşi făcuse apariţia 
FBl-ul. Seagraves verificase, cu ajutorul câtorva contacte pe 
care le avea la Biroul Federal şi, după cum i se spusese, nu 
avusese loc niciodată vreo asemenea arestare. „Cârtiţa” îi mai 
spusese şi că paznicii văzuseră în aceeaşi seară un tip care 
alerga îndepărtându-se de gardul Fire Control. Se suise într-o 
maşină veche, o Nova, aşa îi spusese „cârtiţa”. Descrierea 
maşinii şi a bărbatului se potrivea cu cineva pe care Seagraves 
îl cunoştea foarte bine, deşi nu îl întâlnise niciodată. Acum, 
hotărâse că era un moment bun să rezolve această situaţie. lar 
în lumea lui Seagraves, care abunda în detalii, nu ştiai niciodată 
când putea să aibă loc o întâlnire faţă în faţă. 


Caleb sosi la lucru devreme şi îl găsi pe Kevin Philips, 
directorul interimar, deschizând larg uşile sălii de lectură. 


Vorbiră un pic despre Jonathan şi despre proiectele în 
desfăşurare ale bibliotecii. Caleb îl întrebă pe Philips dacă ştia 
ceva despre noul sistem antiincendiu, însă Philips nu ştia nimic. 

— Nu sunt sigur că l-ar fi ţinut la curent pe Jonathan cu 
asemenea informaţii, îi spuse Philips. Mă îndoiesc că el ştia ce 
gaz era folosit. 

— Da, cred că aşa e, şopti Caleb. 

După ce Philips părăsi încăperea şi înainte ca altcineva să 
sosească, Caleb cotrobăi prin birou şi luă o şurubelniţă şi o mică 
lanternă în formă de stilou. Cu spatele la camera de 
supraveghere, le strecură în buzunar, după care plecă spre 
încăperea-seif. Ajunse rapid la etaj, se opri lângă gura de 
vizitare, uitându-se lung la locul în care prietenul său murise. 
Folosi şurubelniţa ca să deschidă grilajul, observând cu 
satisfacţie că putea face acest lucru cu mare uşurinţă, ca şi cum 
cineva mai umblase acolo recent. Puse grilajul jos, lângă piciorul 
raftului şi lumină interiorul deschizăturii. Mai întâi, nu văzu nimic 
neobişnuit, însă când roti pentru a treia oară fasciculul de 
lumină în jurul deschizăturii, văzu o mică gaură, făcută de o 
şurubelniţă, în perete, în locul care conducea către sistemul de 
ţevi. Putea să fi fost făcută ca să susţină camera de luat vederi. 
Ridică grilajul de la gura de vizitare şi îl privi cu atenţie. 
judecând după poziţia găurii descoperite şi după îndoitura 
grilajului, camera avusese un câmp vizual clar asupra încăperii. 

Caleb înşurubă grilajul la loc şi ieşi din încăpere. Il sună pe 
Stone şi îi spuse ce descoperise. Tocmai se pregătea să se 
apuce de lucru când cineva intră în cameră. 

— Salut, Monty. Ce ai acolo? 

Monty Chambers, maestrul restaurator al bibliotecii, se afla în 
faţa biroului, cărând câteva cărţi. Incă mai purta şorţul verde pe 
care şi-l punea când lucra, iar mânecile cămăşii îi erau sumese. 

— Am Doctrina şi Constable's Pocket Book, zise scurt. 

— Înseamnă că ai fost foarte ocupat. Nici măcar n-am avut 
habar că Doctrina a fost luată pentru restaurare. 

Doctrina breve era scrisă de Juan de Zumârraga, primul 
episcop din Mexico. Data de la 1544 şi era deosebită, pentru că 
era cea mai veche carte completă din emisfera vestică, ce 
supravieţuise de-a lungul secolelor. Cealaltă, Constable, data 
din 1710. 

— Kevin Philips a hotărât, replică Chambers. Acum trei luni. 


La fel şi Constable. N-a fost mare lucru de făcut, dar am fost 
aglomerat. Le duci tu înăuntru? Sau intru eu? 

— Poftim? A, hai că le iau eu. Mulţumesc. 

Caleb luă cu atenţie pachetul de cărţi din mâinile colegului 
său şi îl puse pe birou. Încercă să nu se mai gândească la faptul 
că, în acest moment, având Doctrina şi Constable asupra lui, se 
afla în posesia unei mici averi istorice. 

— O să-ţi aduc în curând Faulkner, mormăi Chambers. O să-mi 
ia un pic de timp. S-a deteriorat din cauza apei. 

— Da. E perfect aşa. Mulţumesc. In timp ce Chambers se 
întoarse să plece, Caleb mai spuse: A, Monty! 

Chambers se întoarse spre el, privindu-l oarecum îngrijorat. 

— Da? 

— Ai verificat cumva recent exemplarul nostru din Psalm 
Book? 

Lui Caleb îi trecuse prin cap un gând oribil, în timp ce se afla 
în încăperea-seif şi, când luase cărţile rare din mâinile lui 
Chambers, se chinuise să dea o formă acestei teorii de coşmar 
şi să o transforme într-o întrebare care era, totuşi, penibilă. 

Chambers căpătă un aer suspicios. 

— Psalm Book? De ce? E ceva în neregulă cu ea? 

— A, nu, nu. Vreau doar să spun că, hm... n-am mai văzut-o 
de ceva timp. De câţiva ani, de fapt. 

— Nici eu. Nu trebuie decât să mergi şi să verifici. Doar e la 
secţiunea de tezaure naţionale, pentru numele lui Dumnezeu. 

Caleb dădu afirmativ din cap. Avea autorizare să caute orice 
carte în încăperea-seif, iar Psalm Book şi alte câteva fuseseră 
clasate ca fiind „tezaur naţional”, cea mai importantă categorie 
de cărţi din bibliotecă. Aceste cărţi fuseseră înregistrate şi 
depuse într-o secţiune specială a încăperilor-seif. În caz de 
război sau de calamităţi naturale, ele ar fi avut prioritate să fie 
duse în locurile securizate. Din fericire, mai existau oameni care 
se bucurau că ele există. 

Chambers continuă să fie vorbăreţ, ceea ce nu-l caracteriza: 

— Le-am spus cu mult timp în urmă că trebuie să-i reparăm 
coperta, să îi refacem cusăturile şi să îi întărim cotorul - toate 
reversibil, desigur - dar nu au dat niciodată curs unei acţiuni. Nu 
ştiu de ce. Dar dacă nu vor face ceva, Psalm Book nu va mai 
rezista mult timp. De ce nu le spui asta? 

— O să le spun. Mulţumesc, Monty. 


După ce Chambers plecă, Caleb se întrebă ce să facă. Dacă 
exemplarul din Psalm Book lipsea din bibliotecă? Dumnezeule, 
nu se putea aşa ceva. Nu mai văzuse cartea... să tot fi fost vreo 
trei ani, cel puţin. Semăna cu certitudine cu exemplarul pe care 
îl găsise în colecţia lui Jonathan. Şase dintre cele unsprezece 
exemplare existente erau incomplete şi se găseau în diverse 
stadii de deteriorare. Ediţia lui Jonathan era completă, chiar 
dacă într-o stare nu prea bună, similară exemplarului pe care îl 
deţinea biblioteca. Singura cale prin care putea fi sigur era să 
cerceteze exemplarul din Psa/m Book pe care îl avea biblioteca. 
Kevin Philips i-ar fi permis probabil să facă acest lucru. Ar fi 
putut să inventeze un motiv, poate chiar să invoce ceea ce 
tocmai îi spusese Monty. Da, aşa va face. 

Puse la locul lor cărţile pe care i le dăduse Chambers, după ce 
consemnă faptul că au fost returnate. Apoi îl sună pe Philips. 
Deşi păru un pic încurcat, Philips îi permise să verifice Psalm 
Book. Pentru raţiuni de securitate, şi pentru ca nu cumva cineva 
să-l acuze ulterior de deteriorarea cărţii, Caleb mai luă un 
funcţionar al bibliotecii cu el. După ce examină cartea, putu să 
confirme că ceea ce îi spusese Chambers era adevărat şi că 
acest exemplar avea nevoie să fie restaurat. Totuşi, nu-şi dădea 
deloc seama dacă această carte era aceea pe care o văzuse cu 
trei ani în urmă. Arăta ca atunci. Dar şi cea din colecţia lui 
Jonathan arăta la fel. Dacă Jonathan luase într-un fel sau altul 
cartea din bibliotecă şi o substituise cu un fals? Atunci cartea pe 
care o văzuse Caleb cu trei ani în urmă nu era cea autentică, 
oricum. 

„Stai aşa. Ce tâmpenie!” Biblioteca folosea un cod secret 
pentru cărţile rare, exact la aceeaşi pagină, pentru a verifica 
proprietarul cărţii. Dădu la pagina respectivă şi se uită cu 
atenţie jos. Simbolul era la locul lui. Scoase un scurt oftat de 
uşurare. Nu putea să fie un fals. Mai ales unul înfăptuit de 
cineva ca Jonathan. Dar oare exemplarul din colecţia lui 
Jonathan nu avea şi el un simbol similar? Trebuia să verifice. 
Dacă avea, aceasta ar fi dovedit faptul că Jonathan furase Psalm 
Book de la bibliotecă. Şi atunci, ce trebuia Caleb să facă? 
Blestemă ziua în care fusese numit executorul literar al co. 
Lecţiei lui Jonathan. „Credeam că eşti ca mine, Jonathan.” 

Petrecu restul după-amiezii lucrând la câteva cereri din partea 
unor savanţi cu privire la colecţie, îi ajută pe clienţii din sala de 


lectură şi discută la telefon cu universităţi din Anglia şi Elveţia. 

Jewell English şi Norman Janklow erau acolo în acea zi. Deşi 
păreau cam de aceeaşi vârstă şi erau amândoi colecționari 
înrăiţi, nu îşi vorbeau niciodată. De fapt, chiar se evitau. Caleb 
ştia chiar şi cum pornise vrajba dintre ei. Fusese unul dintre 
momentele cele mai penibile din activitatea lui profesională. 
Într-o zi, în prezenţa lui Janklow, English îşi exprimase 
entuziasmul faţă de Dime Novels de Beadle. Răspunsul 
bărbatului fusese cam neaşteptat, ca să folosim un eufemism. 
Caleb îşi amintea limpede vorbele lui Janklow. 

„Scrierile lui Beadle sunt nişte gunoaie, învelite în dulcegării, 
bune pentru hrănirea maselor lipsite de minte.” 

Era de înţeles că lui Jewell English nu îi picase deloc bine 
această desconsiderare a pasiunii vieţii sale. lar femeia nu avea 
de gând să se lase mai prejos. Ştiind foarte bine care era autorul 
favorit al lui Janklow, îi spuse acestuia că Hemingway era, în cel 
mai bun caz, un scriitor de mâna a doua care folosea un limbaj 
simpluţ pentru că doar de-atâta era în stare. lar faptul că acesta 
câştigase un Nobel pentru că agitase rahatul o făcea să anuleze 
în mintea ei orice valoare a acestui premiu. Adăugând insulte la 
injurii, ea mai spusese şi că Hemingway nu era demn nici măcar 
să lingă tălpile pantofilor lui F. Scott Fitzgerald şi - Caleb se 
chircea de spaimă când îşi amintea asta - că ea ştia că 
vânătorul şi pescarul Hemingway prefera bărbaţii în locul 
doamnelor, cu cât mai tineri, cu atât mai bine. 

Janklow se făcuse atât de roşu la faţă, încât Caleb fusese sigur 
că bătrânul avea să sufere un atac coronarian. Fusese prima şi 
singura dată când Caleb îşi amintea să fi fost nevoit să se 
amestece între doi clienţi ai sălii de lectură, amândoi fiind 
trecuţi de şaptezeci de ani. Era cât pe ce să se lase cu bătaie, 
iar Caleb se repezise să ia de pe mesele celor doi cărţile rare 
pentru ca nu cumva aceştia să le folosească drept arme. li 
admonestase pe amândoi şi le amintise de comportamentul 
care era necesar într-o bibliotecă şi chiar îi ameninţase că le va 
suspenda privilegiile de clienţi ai sălii de lectură dacă nu 
încetau. Janklow arăta de parcă ar fi vrut să-i tragă una lui 
Caleb, dar nu se mişcă. Ar fi putut să-l dovedească uşor pe 
bătrân. 

Caleb continuă să se uite la ei ca să fie sigur că nu se va mai 
repeta vreo altercaţie. Dar, din fericire, Janklow răsfoia cartea, 


cu creionul alunecându-i uşor peste foile de hârtie pe care îşi lua 
notite, oprindu-se doar uneori ca să-şi şteargă cu o cârpă 
ochelarii cu lentile groase. În ceea ce o privea pe Jewell English, 
ochii ei erau lipiţi de carte. Privi în jur, îl surprinse pe Caleb 
uitându-se la ea, închise cartea şi îi făcu semn să se apropie. 

Când se aşeză lângă ea, o auzi oftând: 

— i-am zis de Beadle? 

— Da, numărul unu. 

— Îl am. Îl am. Bătu uşor din palme. 

— Felicitări, e minunat. Deci era într-o stare bună. 

— A, da, altminteri nu te-aş fi băgat în asta. Adică... vreau să 
spun, tu eşti expert. 

— Păi... zise Caleb cu modestie. 

Îi luă mâna şi i-o strânse în mâna ei noduroasă. Puterea cu 
care îl strânse era surprinzătoare. 

— Vrei să vii odată s-o vezi? 

El încercă să îşi retragă mâna cu delicateţe din strânsoarea ca 
un cleşte, dar ea nu cedă. 

— Hmm... trebuie să-mi verific agenda. Uite cum facem: data 
viitoare când vii, spune-mi nişte zile în care ai putea tu să ne 
întâlnim, iar eu îţi spun când sunt disponibil. 

Ea zise cu cochetărie: 

— O, Caleb, eu sunt întotdeauna disponibilă. Apoi dădu din 
genele false. 

— Nu e drăguţ? El încercă din nou să-şi elibereze mâna, dar 
bătrâna îl ţinea ferm. 

— Hai să stabilim o dată chiar acum, zise ea dulce. 

Disperat, Caleb îi aruncă o privire lui Janklow, care se uită 
suspicios. El şi Jewell se băteau pe timpul lui Caleb ca doi lupi de 
o parte şi de alta a prăzii. Trebuia să stea câteva minute şi cu 
Janklow înainte de a pleca, pentru a echilibra lucrurile, altminteri 
bărbatul s-ar fi plâns în legătură cu asta săptămâni întregi. În 
timp ce Caleb îl privea pe bătrânul gentleman, îi veni brusc o 
idee. 

— Jewell, pun rămăşag că dacă îi spui lui Norman, i-ar face 
mare plăcere să vină să vadă exemplarul din Beadle. Sunt sigur 
că regretă foarte mult ieşirea pe care a avut-o. 

Ea îi eliberă imediat mâna. 

— Nu vorbesc despre asta cu neanderthalienii, zise ea iritată. 

Îşi deschise geanta pentru ca el să o inspecteze, apoi ieşi din 


sală. 

Zâmbind, Caleb îşi frecă mâinile, stătu puţin de vorbă cu 
Janklow, mulţumindu-i în gând bărbatului că îi dăduse ideea cum 
să scape de English. Apoi se întoarse la treburile lui. 

Mintea continua să-i zboare de la misterioasa Psalm Book la 
moartea lui Jonathan DeHaven, de la moartea preşedintelui Bob 
Bradley la Cornelius Behan, bogatul şi adulterinul contractor al 
apărării care, după toate aparentele, îşi omorâse vecinul. 

Şi când te gândeşti că unul dintre motivele pentru care se 
făcuse bibliotecar era acela că ura presiunea. Poate că trebuia 
să aplice pentru un job la CIA, doar ca să aibă parte de un pic de 


linişte. 
CAPITOLUL 
41 


Lui Annabelle îi fu servită cina în cameră. Făcu un duş, se 
înfăşură într-un prosop şi se apucă să îşi pieptene părul. Se 
aşeză în faţa oglinzii de toaletă şi începu să rumege lucrurile în 
minte. Sosise a patra zi, iar Jerry Bagger ştia acum că era cu 
patruzeci de milioane de dolari mai sărac. Ar fi trebuit să plece 
la o distanţă de cel puţin zece mii de kilometri de acel bărbat, 
când ea era de fapt la doar un zbor scurt spre sud. Niciodată nu 
încălcase un plan pe care şi-l făcuse, dar, de asemenea, nici nu 
mai avusese până acum un fost soţ ucis. 

O intrigau Oliver şi Milton, Caleb era un pic mai „special”, iar 
Reuben era mai mult decât amuzant cu mutrişoara lui de 
căţeluş. Annabelle trebuia să admită că îi plăcea să îşi petreacă 
vremea cu aceşti ciudaţi. Deşi era de felul ei o persoană 
singuratică, Annabelle făcuse întotdeauna parte dintr-o echipă, 
de aceea uneori tânjea după aşa ceva. Incepând cu părinţii ei şi 
continuând cu adolescenţa când începuse să-şi facă propriul 
grup. Oliver şi ceilalţi reuşeau să-i satisfacă această nevoie, 
fiecare într-un fel diferit. Dar cu toate astea, n-ar fi trebuit ca 
acum să se afle aici. 

Termină cu pieptănatul, lăsă prosopul să alunece şi îşi trase 
pe ea un tricou. Traversă încăperea către fereastră şi se uită 
afară, pe strada aglomerată care se vedea jos. În furnicarul 
traficului şi viermuiala de pietoni grăbiţi refăcu în minte ce 
făcuse până atunci: se dăduse drept editor de revistă, îl ajutase 
pe Oliver să pătrundă în Biblioteca Congresului, comisese o 


infracţiune dându-se drept agent FBI, iar acum trebuia să 
găsească o modalitate ca amicul Caleb să facă rost de benzile 
camerelor de luat vederi şi să încerce să înţeleagă ce i se 
întâmplase lui Jonathan. lar dacă Oliver avea dreptate, nişte 
oameni mai periculoşi decât Jerry Bagger puteau să se fi aliat 
împotriva lor. 

Se întoarse înapoi de la fereastră, se aşeză pe pat şi începu să 
îşi dea cu loţiune pe picioare. „E o nebunie, Annabelle, îşi spuse. 
Bagger va întoarce lumea pe dos ca să te găsească, iar tu... eşti 
încă aici, nici măcar nu ai părăsit ţara asta blestemată.” 

Şi totuşi, se apucase să le promită acestor tipi că îi va ajuta. 
De fapt, îşi aminti ea, chiar insistase să ia parte la această 
acţiune. „Oare ar trebui să ies din chestia asta şi să-mi mai dau 
o şansă până când radarul lui Jerry nu loveşte D.C.-ul?” îşi spuse 
ea încet. Cineva îl ucisese pe Jonathan. lar ea voia să se 
răzbune, dacă nu pentru alte motive, măcar pentru faptul că 
cineva hotărâse să pună capăt vieţii acestuia înainte de a-i fi 
venit sorocul. 

Brusc, îi veni o idee. Se uită la ceas. Nu ştia care era ora 
locală, dar trebuia să afle neapărat. Se grăbi către biroul aflat 
după colţ şi îşi luă telefonul celular. Căută printre numere şi 
aşteptă nerăbdătoare în timp ce suna. li dăduse acest număr şi 
încă un număr internaţional astfel încât să poată rămâne în 
contact cu el pentru o vreme. Dacă vreunul ar fi aflat ceva 
despre Jerry, trebuia să-l sune pe celălalt. 

In sfârşit, Leo răspunse. 

— Bună. 

— Bună. Nu credeam că o să răspunzi. 

— Eram în piscină. _ 

— In piscină... hm... drăguţ. In piscină unde? 

— La capătul mai adânc. 

— Nu, vreau să spun unde anume, în ce loc al lumii? 

— Nu pot să-ţi răspund. Dacă Bagger se află acum chiar 
acolo, lângă tine? 

— Te înţeleg. Ai mai auzit ceva de ceilalţi? 

— Nimic. 

— Dar de Bagger? 

— Nu. L-am scos pe bătrânul Jerry de pe agenda mea, zise pe 
un ton sec. 

— Vreau să spun... dacă ai auzit ceva de cum a reacţionat. 


— Doar nişte zvonuri. N-am vrut să mă apropii prea mult, ştii. 
Poţi să pariezi că tipul face moarte de om în jurul lui. 

— Ştii că nu va înceta niciodată să ne caute, atâta vreme cât 
va trăi. 

— Atunci hai să ne rugăm să facă un atac de cord. N-aş vrea 
ca tipul să sufere. Leo făcu o pauză, apoi zise: Ar fi trebuit să-ţi 
spun ceva dinainte, Annabelle. Dar nu fi îngrijorată. 

— Ce-ai făcut? îl întrebă ea direct. 

— l-am spus câte ceva lui Freddy despre trecutul tău. 

Ea se ridică în picioare. 

— Cât anume din trecutul meu? 

— Numele tău şi legătura cu Paddy. 

— Ai înnebunit ca să faci una ca asta? ţipă la telefon. 

— Ştiu, ştiu, am făcut o tâmpenie. Pur şi simplu s-a întâmplat. 
Voiam doar să-i câştig încrederea, să ştie că noi nu suntem 
precum bătrânul tău. Dar lui Tony nu i-am spus nimic. N-am fost 
chiar într-atât de dobitoc. 

— Mulţumesc, Leo. Mulţumesc dracului pentru tot! 

Închise telefonul şi rămase în picioare în mijlocul camerei. 
Deci Freddy îi ştia numele şi că tatăl ei era Paddy Conroy, adică 
duşmanul de moarte al lui Jerry Bagger. Dacă Jerry ajungea la 
el, l-ar fi făcut pe Freddy să vorbească. lar apoi bărbatul ar fi 
găsit-o, iar ea ar fi putut cu uşurinţă să-şi prevadă soarta. Jerry 
ar fi băgat-o la maşina de tranşat, bucăţică cu bucăţică. 

Annabelle începu să-şi facă bagajele. 

„Îmi pare rău, Jonathan.” 


Când Caleb se întoarse acasă seara târziu, găsi pe cineva 
aşteptându-l în parcare. 

— Domnule Pearl, ce căutaţi aici? 

Vincent Pearl nu arăta ca Profesorul Dumbledore în acea 
seară, în principal pentru că nu era îmbrăcat cu roba aceea 
lungă. Purta un costum din două piese, cămaşă cu gulerul 
descheiat, pantofi lustruiţi, iar părul său lung şi barba erau 
pieptănate cu grijă. Părea mai slab decât în robă. Grăsunul 
Caleb îşi propuse să nu poarte niciodată robă. Ochelarii lui Pearl 
erau undeva la jumătatea nasului, iar el îl studia în linişte pe 
Caleb, cu atâta condescendenţă, încât bibliotecarul începu să se 
simtă un pic neliniştit. 

— Da? întrebă Caleb în sfârşit. 


Cu o voce gravă, din care reieşea că era supărat, Pearl zise: 

— Nu mi-aţi răspuns la telefon. M-am gândit că dacă mă 
înfăţişez în persoană o să vă amintiţi că sunt interesat de Psalm 
Book. 

— Corect. Înţeleg. 

Pearl privi de jur împrejur. 

— O parcare pare destul de nepotrivită ca să discutăm despre 
una dintre cele mai importante cărţi din lume. 

Caleb oftă. 

— Foarte bine, atunci urcați. 

Luară liftul până la etajul la care locuia Caleb. 

Cei doi bărbaţi se aşezară faţă în faţă în camera de zi. 

— Mi-a fost teamă ea nu cumva să vă hotărâți să mergeţi 
direct la Sotheby's sau la Christie's cu Psalm Book. 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Nici măcar nu 
m-am mai întors în locuinţa lui Jonathan de când am fost 
împreună cu dumneavoastră acolo. Nu v-am sunat din nou 
pentru că încă mă mai gândesc ce să fac. 

Pearl păru să se simtă deodată foarte uşurat auzind acestea. 

— În ultimă instanţă, este necesar să obţinem testele 
definitive privind Psalm Book. Ştiu câteva firme care au o 
reputaţie ireproşabilă care ar putea face acest lucru. Şi nu văd 
niciun motiv pentru care ar trebui să mai amânăm. 

— Mmm... Bine, zise Caleb. 

— Cu cât vă încăpăţânaţi să amânaţi mai mult, cu atât veţi 
deţine mai puţin controlul în ceea ce priveşte publicul care află 
de existenţa unui al doisprezecelea exemplar din Psa/m Book. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? zise Caleb direct, în timp ce se 
aşeză. 

— Nu sunt sigur că realizaţi semnificaţia acestei descoperiri. 

— Dimpotrivă, îmi dau foarte bine seama de importanţa ei 
copleşitoare. 

— Vreau să spun că... pot apărea scurgeri de informaţii. 

— Cum? Eu, cu certitudine, nu am spus nimănui. 

— Dar prietenii dumneavoastră? 

— Sunt de o încredere absolută. 

— Înţeleg. Atunci... scuzaţi-mă dacă eu nu am tot atâta 
încredere în ei. Dar dacă există o scurgere de informaţii, 
oamenii încep imediat să lanseze acuzaţii. Reputația lui 
Jonathan ar putea avea considerabil de suferit. 


— La ce fel de acuzaţii vă referiţi? 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, domnule, daţi-mi voie să 
vă spun: acuzaţii că această carte a fost furată. 

Gândul lui Caleb zbură la propria lui teorie cum că exemplarul 
din Psa/m Book care îi aparţinea bibliotecii era un fals. Totuşi, 
spuse străduindu-se să pară cât mai sincer: 

— Furată? Cine ar putea crede un asemenea lucru? 

Pearl inspiră adânc. 

— Niciun alt proprietar al unei asemenea comori, în toată 
istoria colecţiilor, nu a păstrat acest lucru secret. Până acum. 

— Şi credeţi că asta se datorează faptului că Jonathan ar fi 
furat-o? E absurd. Jonathan a fost tot atât de infractor cum sunt 
eu popă. 

„Vă rog, vă rog, spuneţi-mi că e adevărat.” 

— Dar este la fel de posibil ca el să o fi achiziţionat de la 
cineva care a furat-o. Poate ştiind, poate fără să ştie, Totuşi, ar 
fi putut avea oarecare suspiciuni, ceea ce ar explica 
secretomania. 

— Şi, mai exact, de unde ar fi putut să fie furată cartea? Aţi 
spus că aţi verificat toate celelalte cărţi care există în 
proprietatea altora. 

— La ce naiba vă aşteptaţi să-mi spună? se răsti Pearl. Credeţi 
că ar recunoaşte vreunul faţă de mine că i-a fost furată cartea? 
Şi poate că nici nu au habar. Dacă falsul este foarte bine realizat 
şi a fost lăsat în locul unui original? Doar nu se verifică zilnic 
autenticitatea comorilor literare. Apoi adăugă: Aţi găsit vreun 
document legat de această carte? O factură? Ceva care să arate 
de unde provine? 

— Nu, recunoscu Caleb, cu inima cât un purice. Dar nici nu m- 
am uitat prin documentele personale ale lui Jonathan. Misiunea 
mea se limitează la colecţia de cărţi. 

— Nu, misiunea dumneavoastră se extinde şi asupra dovezilor 
de proprietate a cărţilor. Chiar credeţi cu adevărat că Sotheby's 
sau Christie's va scoate la licitaţie un exemplar din Psa/m Book 
fără să aibă certitudinea absolută a autenticităţii sale pe de-o 
parte şi, pe de altă parte, a dobândirii legale a respectivului bun 
care urmează să fie vândut? 

— Bineînţeles, sunt conştient de faptul că aşa vor proceda. 

— Atunci, dacă sunteţi conştient, m-aş apuca imediat să caut 
probe. lar dacă nu puteţi, impresia clară va fi că Jonathan a 


intrat în posesia cărţii prin mijloace care nu pot fi verificate. lar 
în domeniul cărţilor rare, acest lucru echivalează cu a spune că 
a furat-o chiar el sau că a achiziţionat-o de la cineva care a 
furat-o. 

— Presupun că îi pot întreba pe avocaţii lui dacă pot să caut 
printre documentele sale. Sau poate că ei ar dori să caute. 

— Dacă alegeţi calea aceasta, vor dori să ştie de ce. lar când 
le veţi spune, este clar că nu veţi mai deţine controlul asupra 
situaţiei. 

— Vă aşteptaţi să mă uit prin documente pe răspunderea 
mea? 

— Da, sunteţi executorul literar, atunci puteţi începe să 
acţionaţi în această calitate. 

— Nu am niciun chef să mi se vorbească astfel, spuse Caleb 
supărat. 

— Vi se va plăti un procent din preţul de vânzare la licitaţie? 

— Nu sunt dator să vă răspund la această întrebare, zise 
Caleb. 

— O să consider că răspunsul dumneavoastră a fost afirmativ. 
Atunci... dacă încercaţi să scoateţi la licitaţie acest exemplar din 
Psalm Book, fără să aveţi dovezi solide că DeHaven a dobândit-o 
pe căi cinstite, nu va fi doar reputaţia lui dusă pe apa sâmbetei, 
nu? Când este la mijloc o sumă de bani atât de mare, oamenii 
sunt întotdeauna gata să facă cele mai rele presupuneri. 

Caleb nu mai zise nimic, ci se cufundă uşor, uşor în gânduri. 
Oricât de respingătoare i se păreau remarcile lui Pearl, omul 
avea dreptate. Era cumplit să-şi închipuie că reputaţia 
prietenului său decedat va suferi un naufragiu, iar Caleb ştia cu 
certitudine că nu voia să se scufunde şi el odată cu ea. 

— Presupun că pot căuta printre lucrurile de acasă de la 
Jonathan. 

Ştia că Oliver şi ceilalţi deja căutaseră prin casă. Dar ei nu se 
uitaseră după documente de proprietate ale cărţii din colecţie. 

— O să vă duceţi în seara asta acolo? 

— E deja târziu. 

Şi, oricum, îi dăduse cheia lui Reuben. 

— Atunci mâine? 

— Da, mâine. 

— Foarte bine. Vă rog, anunţaţi-mă ce aţi aflat. Sau ce nu aţi 
aflat. 


După plecarea lui Pearl, Caleb îşi turnă un pahar de sherry şi îl 
bău în timp ce mâncă un bol de cartofi prăjiţi, una dintre 
gustările lui preferate. Era sub o presiune mult prea mare ca să 
se gândească acum să ţină vreo dietă. In timp ce stătea aşezat 
şi savura băutura, îşi lăsă privirea să alunece peste mica sa 
colecţie de cărţi pe care o păstra pe nişte rafturi din „vizuina” 
sa. 

„Cine ar fi crezut că a colecţiona cărţi e un lucru atât de al 


dracului de complicat?” 
CAPITOLUL 
42 


În dimineaţa următoare, foarte devreme, Reuben îi raportă lui 
Stone că nu se întâmplase nimic în noaptea precedentă în zona 
lui DeHaven; era acelaşi raport pe care îl făcuse şi cu o noapte 
înainte. 

— Nimic? întrebă Stone, sceptic. 

— Nimic în dormitor, dacă la asta te referi. l-am văzut pe 
Behan şi pe soţia lui întorcându-se pe la miezul nopţii. Dar, se 
pare că ei nu folosesc acel dormitor, întrucât lumina nu se 
aprinde niciodată acolo. Poate că e o cameră rezervată 
stripteuzelor. 

— Şi altceva nu ai văzut? Dubiţa albă, spre exemplu. 

— Nu. Şi cred că, în ultimele două seri, am reuşit să intru şi să 
ies din casă fără să mă observe nimeni. Un gard viu de trei 
metri înconjoară zona din spatele casei. Există o alarmă chiar la 
uşa din spate, aşa că a fost destul de uşor. 

— Eşti sigur că nu ai observat chiar nimic care să ne poată fi 
de ajutor? 

Reuben păru nesigur. 

— Mă rog, s-ar putea să nu fie nimic... dar pe la unu 
dimineaţa mi s-a părut că văd cum luceşte ceva în fereastra 
casei de peste drum. 

— Poate că se trezise proprietarul. 

— Păi tocmai asta e. Nu arată de parcă ar locui cineva acolo. 
Nu există nicio maşină parcată acolo şi nici tomberoane de 
gunoi în faţa casei. lar azi când s-a strâns gunoiul, la toate 
celelalte case gunoiul fusese scos pe trotuar de seara. 

Stone îl privi curios. 

— Este interesant. Ar fi putut ca acea lucire să reprezinte o 


semnalizare optică? 

— Nu de la o armă, nu cred. Dar ar putea fi un binoclu. 

— Fii cu ochii pe locul acela. Ce s-a întâmplat cu telefonul la 
poliţie? 

— Am sunat de la o linie cu cartelă, aşa cum ai spus. Mi s-a 
părut un semn rău când o femeie mi-a spus să încetez să mai 
dau telefoane de psihopat la poliţie. 

— OK, sună-mă să îmi dai următorul raport mâine-dimineaţă. 

— Super! Şi când se presupune că mai dorm şi eu, Oliver? 
Acum plec la docuri şi am stat treaz toată noaptea. 

— Când ieşi de la lucru? 

— La două. 

— Păi dormi după aia. La DeHaven nu trebuie să ajungi 
înainte de zece seara, sau cam aşa ceva. 

— Mersi. Dar de mâncat de-acolo am voie? 

— Da, atâta vreme cât pui mâncarea la loc. 

Reuben mormăi. 

— Amice, să locuieşti într-o casă aşa mare nu este atât de 
amuzant precum pare. 

— Înţeleg. N-ai pierdut nimic. 

— Şi cât îmi pun eu fundul la bătaie acolo, înălţimea Voastră 
cu ce se ocupă? 

— Înălţimea Mea încă se mai gândeşte. 

— Ai vreo veste de la Susan? adăugă Reuben plin de 
speranţe. 

— Niciun cuvinţel. 


După o jumătate de oră, Stone ieşi să lucreze în grădina 
dintre morminte. Un taxi opri la poartă, iar Milton cobori din el. 
Stone se ridică, îşi scutură mâinile murdare, şi amândoi intrară 
în casă. În timp ce Stone turna limonadă în pahare, Milton îşi 
deschise laptopul şi un dosar plin de hârtii pe care îl adusese cu 
el. 

— Am aflat o grămadă de lucruri despre Cornelius Behan şi 
Robert Bradley, zise el. Doar că nu ştiu cât de mult ne foloseşte. 

Stone se aşeză la biroul său şi trase dosarul spre el. După 
douăzeci de minute îşi ridică privirea din hârtii. 

— Nu rezultă de nicăieri că Bradley şi Behan au fost în vreun 
fel prieteni. 

— Duşmani, mai bine zis. Deşi compania lui Behan a câştigat 


acele două mari contracte guvernamentale, Bradley i-a 
zădărnicit planurile în alte trei contracte, acuzându-l în dreapta 
şi-n stânga pe Behan că făcea trafic de influenţă. Am aflat asta 
de la doi dintre funcţionarii pe care îi cunosc la Hill. Sigur că nu 
ar ieşi la rampă să recunoască aşa ceva, dar e destul de 
limpede că Bradley şi-a îndreptat atacurile asupra lui Behan. Şi, 
de asemenea, mai este clar şi că îl considera pe Behan ca fiind 
corupt. Nu sună deloc ca făcând amândoi parte dintr-un cerc de 
spionaj. 

— Nu, nu sună deloc aşa. Doar dacă nu cumva au lucrat sub 
acoperire. Dar sunt de acord cu ultimul preşedinte. Şi eu cred că 
Behan este corupt. Dar este oare suficient de corupt încât să 
ajungă să ucidă? In cazul lui DeHaven, aş zice că da. 

— Păi atunci poate că Behan l-a ucis şi pe Bradley. Ar fi avut 
un motiv clar: bărbatul îşi băgase nasul în afacerile sale. 

— Am stabilit că DeHaven a fost ucis prin intoxicare cu CO; şi 
că cilindrul conţinând gazul letal provenea de la una dintre 
companiile lui Behan, zise Stone. leri m-a sunat Caleb. A intrat 
în încăperea-seif şi s-a uitat în spatele grilajului îndoit al gurii de 
vizitare. A găsit o găurică făcută de o şurubelniţă, în perete, 
care ar fi putut să fie folosită pentru suspendarea camerei. Şi 
mi-a mai spus că şuruburile au ieşit foarte uşor, de parcă cineva 
le-ar fi scos recent. Totuşi, nu e destul ca să demonstrăm că 
acolo a fost montată o cameră. 

— Atunci dacă Behan şi Bradley nu au complotat, Jonathan nu 
avea cum să-i vadă acasă la Behan. Şi atunci, de ce a fost ucis 
Jonathan? 

Stone scutură din cap. 

— Chiar nu ştiu, Milton. 

După ce plecă Milton, Stone se întoarse la lucru în cimitir. 
Scoase dintr-un mic adăpost, în care avea depozitate mai multe 
lucruri, o maşină de tuns iarba, o porni şi o plimbă peste 
pajiştea din stânga casei sale. Când termină şi opri maşina, se 
întoarse şi o văzu cum îl privea. Purta o pălărie moale şi ochelari 
de soare. Avea un trenci trei sferturi, maro, din piele, peste 
fusta scurtă. In spatele ei, o maşină închiriată era parcată chiar 
la poartă. 

El îşi şterse faţa cu manşeta şi împinse maşina de tuns iarba 
în faţa casei, lângă un stâlp, acolo unde se afla şi Annabelle. Ea 
îşi scoase ochelarii. 


— Cum merge, Oliver? 

El nu spuse nimic câteva momente. 

— Eşti îmbrăcată de parcă ai pleca într-o călătorie. 

— De fapt, de-aia am şi trecut pe-aici. Ca să îţi spun că mi-am 
schimbat planurile. Trebuie să plec din oraş. Avionul meu 
decolează peste vreo două ore. Nu mă voi mai întoarce 
niciodată. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa, spuse pe un ton ferm. 

— Nu pot să te condamn pentru asta. Lucrurile au luat o 
turnură periculoasă. 

ÎI privi. 

— Dacă tu crezi că de-aia plec, nu eşti deloc atât de inteligent 
pe cât am crezut. 

El o studie câteva momente. 

— Cine te caută trebuie că e foarte periculos. 

— Mi s-a părut că nici tu nu duci lipsă de duşmani. 

— Nu caut deloc să-mi fac duşmani. Doar că ei par să mă 
găsească pe mine. 

— Mi-aş dori să pot spune asta. Eu înclin să-mi fac duşmani. 

— O să le spui şi celorlalţi că pleci? 

Dădu din cap că nu. 

— M-am gândit că ai putea s-o faci tu în locul meu. 

— Vor fi dezamăgiţi. Mai ales Reuben. lar pe Milton nu l-am 
văzut de mult aşa de fericit. Şi, bineînţeles, Caleb nu va 
recunoaşte că s-a simţit bine să te ştie prin preajmă, însă va sta 
bosumflat multă vreme. 

— lar tu? zise ea, cu o privire tristă. 

Stone îndepărta cu ghetele iarba de pe roţile maşinii de tuns 
iarba. 

— Ai cu certitudine calităţi remarcabile. 

— Că veni vorba, m-ai prins că îţi furam din buzunar. Nu mi s- 
a mai întâmplat asta de când aveam opt ani. 

Îl privi întrebător. 

— Sunt sigur că ai fost un copil foarte precoce, zise el. 

Ea zâmbi uşor. 

— Oricum, a fost interesant. Aveţi grijă de voi. Aşa cum ai 
spus, duşmanii încearcă să te găsească. 

Se întoarse să plece. 

— A, Susan. Dacă ne reuşeşte acţiunea asta, vrei să te sunăm 


să îţi spunem ce am aflat despre Jonathan? 

Ea se uită la el. 

— Cred că voi lăsa trecutul să rămână acolo unde îi este locul: 
în trecut. 

— Eu doar mă gândisem că ai vrea să ştii. Să îţi pierzi soţul 
astfel nu e chiar aşa uşor. 

— Pari să vorbeşti din proprie experienţă. 

— Soţia mea... e mult timp de-atunci. 

— Aţi divorţat? 

— Nu. 

— Atunci nu a fost aceeaşi situaţie ca între mine şi Jonathan. 
El a decis să anuleze mariajul nostru. Nici nu ştiu sigur de ce am 
mai venit aici. 

— Înţeleg. Poţi atunci să-mi dai fotografia înapoi? 

— Poftim? zise ea, părând surprinsă. 

— Fotografia lui Jonathan. Vreau să o pun la loc acasă la el. 

— A... nu... n-o am la mine. 

— Atunci... poţi să mi-o trimiţi de pe-acolo de pe unde te vei 
afla. 

— Eşti prea credul, Oliver. Nu există niciun motiv pentru care 
să ţi-o dau înapoi. 

— Aşa este. Niciunul. 

Ea îl privi curioasă. 

— Eşti unul dintre cei mai neobişnuiţi oameni pe care i-am 
cunoscut vreodată, şi dă-mi voie să îţi spun că asta înseamnă 
ceva. 

— Ar trebui să pleci, să nu pierzi avionul. 

Ea privi în jur, către morminte. 

— Eşti înconjurat de morţi aici. Prea deprimant. Ar trebui să te 
gândeşti serios să îţi găseşti alt loc de muncă. 

— Tu vezi moarte şi tristeţe în aceste petice deprimante de 
pământ. Eu văd vieţi deplin trăite şi faptele bune ale generaţiilor 
trecute care le influenţează pe cele următoare. 

— E un gând prea altruist pentru mine. 

— Aşa gândeam şi eu cândva. 

— Succes. 

Se întoarse să plece. 

— Dacă ai vreodată nevoie de un prieten, ştii unde să mă 
găseşti. Umerii ei se încordară o clipă când el spuse asta. Apoi 
plecă. 


Stone puse deoparte maşina de tuns iarba şi se aşeză pe prag 
privind solemn mormintele. Un vânt rece pomi să măture locul. 


CAPITOLUL 
43 


Caleb se ridică şi îl salută pe bărbatul care intră în sala de 
lectură. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Roger Seagraves îi arătă lui Caleb permisul său de bibliotecă, 
pe care oricine putea să îl obţină de la Madison Building, aflată 
dincolo de stradă, dacă prezenta un permis de conducere sau 
paşaportul, false sau nu. 

Numele de pe permis era William Foxworth, iar fotografia îl 
înfăţişa pe acest bărbat. Aceleaşi informaţii fură introduse şi în 
sistemul computerizat al bibliotecii. 

Seagraves privi la mesele din jur unde şedeau câteva 
persoane. 

— Caut o anume carte. 

Seagraves numi cartea pe care o căuta. 

— Bine. Vă interesează în mod deosebit perioada respectivă? 

— Mă interesează multe lucruri, spuse Seagraves. Acesta e 
doar unul dintre ele. Îl studie pentru un moment pe Caleb de 
parcă se gândea ce să spună. De fapt, scenariul fusese 
planificat cu meticulozitate, şi îşi făcuse atent temele în ceea ce 
îl privea pe Caleb Shaw. Sunt şi colecţionar, dar sunt începător, 
mi-e teamă. Am câteva achiziţii recente din literatura engleză şi 
vreau să le evalueze cineva înainte de a le cumpăra. Aşa cum 
spuneam, de-abia acum încep să colecţionez. Cu ceva timp în 
urmă am câştigat nişte bani, iar mama mea a lucrat ca 
bibliotecară o vreme. Aşa că m-au interesat dintotdeauna 
cărţile, dar să le colecţionezi la modul serios este cu totul 
altceva, mi-am dat seama. 

— Aveţi absolută dreptate. lar eu sunt neînduplecat, zise 
Caleb, după care adăugă repede: în sensul bun, desigur. 
Întâmplător, aria mea de expertiză este chiar literatura engleză 
a secolului al XVIII-lea. 

— A, minunat! zise Seagraves. Asta e ziua mea norocoasă. 

— Despre ce cărţi este vorba, domnule Foxworth? 

— Spuneti-mi Bill, vă rog. Prima ediţie din Defoe. 

— Robinson Crusoe? Moll Flanders? 


— Moll Flanders, preciză Seagraves. 

— Excelent! Şi mai ce? 

— The Life of Richard Nash de Goldsmith. Şi un Horace 
Walpole. 

— The Castle of Otranto, din 1765? 

— Da, asta. Este, de fapt, într-o stare destul de bună. 

— Nu vezi prea multe din astea. Mi-ar face plăcere să te ajut 
şi să arunc o privire peste ele. După cum ştii, există multe 
variaţii de la o ediţie la alta. lar unele persoane cumpără cărţi 
crezând că sunt din prima ediţie, iar după aceea află că sunt 
altceva. Li s-a întâmplat chiar unor anticari. Adăugă rapid: Fără 
intenţie, sunt sigur. 

— Aş putea să le aduc data viitoare când vin aici. 

— Hm... nu sunt sigur că e o idee bună, Bill. Ar fi foarte greu 
să treci cu ele de pază, dacă nu aranjăm dinainte. Ar putea 
crede că le-ai furat de la noi... înţelegi... Nu cred că ai vrea să fii 
arestat. 

Seagraves se albi la faţă. 

— A, da, nu m-am gândit la asta. Dumnezeule, poliţia. N-am 
primit niciodată, nici măcar o amendă pentru parcare. 

— Fii liniştit, e-n regulă. Caleb adăugă un pic cam pompos: 
Lumea cărţilor rare poate fi... cum să-i spun?... Foarte 
sofisticată. Şi condimentată cu un pic de pericol. Dar dacă te 
gândeşti serios să colecţionezi cărţi din secolul al XVIII-lea, 
trebuie să te asiguri că există un anumit număr de autori. Imi 
vin acum în minte Jonathan Swift, Alexander Pope - ei sunt 
priviţi ca maeştri ai primei jumătăţi a secolului. Tom Jones de 
Henry Fielding, desigur, David Hume, Tobias Smollett, Edward 
Gibbon, Fanny Burney, Ann Radcliffe şi Edmund Burke. Nu e un 
hobby care să coste puţin. 

— Asta am aflat deja, zise posac Seagraves. 

— Nu e ca atunci când colecţionezi capace de sticle, nu? 
Caleb râse de gluma sa nevinovată. Şi, bineînţeles, nu putem 
uita de colosul secolului, maestrul celei de-a doua jumătăţi a 
secolului, domnul Samuel Johnson. Nu e o listă completă, în mei 
un caz, dar ar fi un început bun. 

— Se vede că ştii foarte bine care sunt reperele secolului al 
XVIII-lea. 

— Trebuie. Am un doctorat în acest domeniu. Ca să facem o 
evaluare a cărţilor, ne-am putea întâlni în alt loc. Anunţă-mă. 


Căută în buzunar şi scoase de acolo o carte de vizită cu 
numărul lui de telefon de la birou şi i-o dădu lui Seagraves. ÎI 
bătu apoi pe spate, cu mult entuziasm. 

— Acum o să-ţi aduc cartea pe care mi-ai cerut-o. 

Când Caleb se întoarse ţinând volumul în mână, îi spuse: 

— Lectură plăcută. 

Seagraves îl privi pe Caleb zâmbind. 

„Oho... aşa o să fie, domnule Shaw, aşa o să fie.” 


Reuben şi Caleb stabiliră să se întâlnească. Merseră amândoi 
acasă la DeHaven după ce Caleb ieşi de la lucru. Căutară timp 
de două ore. Găsiră chitante şi facturi de vânzare pentru toate 
cărţile din birou, dar nu găsiră nimic care să dovedească 
proprietatea asupra  exemplarului din Psalm Book a 
bibliotecarului ucis cu atâta violenţă. 

Caleb merse apoi jos, în încăperea-seif. Trebuia să verifice 
codul secret al bibliotecii înscris pe Psa/m Book. Acest fapt ar fi 
dovedit dacă Jonathan a furat cartea sau nu. Dar Caleb ezita să 
intre. Dacă acel cod se afla acolo? Nu simţea că poate face faţă 
unei asemenea perspective. Aşa că făcu ce făcea în mod 
obişnuit când se afla într-o situaţie apăsătoare: fugi de ea. 
„Cartea poate să aştepte”, îşi zise. 

— Chiar nu înţeleg acest lucru, îi zise Caleb lui Reuben. 
Jonathan era o persoană cinstită. 

Reuben ridică din umeri. 

— Da, dar aşa cum spuneai şi tu, oamenii se schimbă când 
colecţionează asemenea obiecte. lar o carte ca asta poate că l-a 
făcut să treacă de partea întunecată a lucrurilor. lar acest lucru 
ar explica de ce a păstrat-o ascunsă. 

— Dar trebuia să se sfârşească într-un fel. La un moment dat 
tot ar fi murit. 

— Da, dar nu s-a aşteptat să moară atât de subit, e evident. 
Poate că avea planuri în legătură cu ea, dar nu a avut niciodată 
prilejul să le ducă la bun sfârşit. 

— Dar eu cum voi scoate la licitaţie o carte a cărei 
documentaţie lipseşte? 

— Caleb, ştiu că a fost prietenul tău, ştiu totul, dar mie mi se 
pare că adevărul trebuie să iasă la iveală la un moment dat, zise 
Reuben liniştit. 

— Va fi un adevărat scandal. 


— Nu văd cum ai putea să-l ocoleşti. Tot ce poţi să faci este 
să nu te laşi înghiţit de el. 

— Cred că ai dreptate, Reuben. Şi mulţumesc pentru ajutor. 
Mai rămâi aici? 

Reuben se uită la ceas. 

— E încă devreme. Cred că merg cu tine şi mă întorc pe furiş 
mai târziu. În sfârşit, am reuşit să dorm un pic în după-amiaza 
asta. 

Cei doi bărbaţi plecară. Trei ore mai târziu, cu puţin înainte de 
ora unsprezece, Reuben intră din nou în casă, pe uşa din spate. 
Se duse în bucătărie şi îşi făcu un sandvici, apoi urcă scările. In 
afară de vederea asupra „cuibuşorului de nebunii” din casa lui 
Behan, mansarda mai permitea şi o vedere bună asupra străzii, 
printr-o altă fereastră, în formă de semilună. Reuben se uita 
alternativ când la casa lui Behan prin telescop, când la casa de 
peste drum, cu binoclul pe care şi-l adusese. 

La unu noaptea, o maşină opri în faţa casei lui Behan. Reuben 
îi privi de aproape pe Behan, o femeie tânără îmbrăcată într-o 
haină de piele, lungă, neagră, şi doi bodyguarzi coborând dintr- 
un Cadillac SUV. Intrară cu toţii în casă. Cum îi pierduse din 
vedere, Reuben se gândi să se posteze la fereastra care îi 
permitea să vadă casa lui Behan. 

Nu trebui să aştepte mult timp. Se aprinseră luminile în 
dormitor, iar în cameră intrară contractorul Apărării împreună cu 
doamna sa din acea seară. 

Behan se aşeză într-un fotoliu, bătu din palme, iar tânăra 
doamnă trecu imediat la acţiune. 

Işi descheie nasture cu nasture haina de piele. Odată 
descheiată, ştiu ce avea să urmeze, totuşi Reuben începu să 
respire precipitat în timp ce urmărea scena prin telescop: ciorapi 
plasă, sutien şi slip. Oftă lung, admirativ. 

O clipă mai târziu, Reuben observă o lumină roşie în fereastra 
de peste drum. Se uită în sus. Gândindu-se că poate fusese o 
lumină de frână de la vreuna dintre maşinile care treceau, dădu 
din umeri şi privi din nou prin telescop. Tânăra doamnă îşi 
scosese sutienul şi îl aruncase pe podea, iar acum stătea pe 
fotoliu, scoţându-şi agale ciorapii de pe picioarele lungi, în timp 
ce sânii ei măriţi cu silicon cădeau spre abdomenul său plat. 

„Nu trebuie niciodată să te mulţumeşti cu puţin”, se gândi 
Reuben, oftând din nou lung, mulţumit. Se uită din nou spre 


cealaltă fereastră, unde văzu o lumină roşie. Nu putea fi de lao 
maşină. Traversă încăperea spre fereastră şi se uită direct la 
casa de peste drum. Clădirea luase foc. Ascultă concentrat. Se 
auzeau cumva sirenele? Deja anunţase cineva pompierii? 

Nu apucă să îşi răspundă la întrebări. Lovitura veni din spate 
şi îl aruncă la podea. Roger Seagraves înaintă spre el şi spre 
fereastra care dădea către casa lui Behan unde, chiar şi fără 
ajutorul telescopului, se putea vedea că doamna terminase 
striptease-ul şi, cu o urmă de zâmbet, îngenunchease acum în 
faţa lui Cornelius Behan care, cu certitudine, era foarte fericit. 

Nu pentru mult timp însă. 


Când Reuben se trezi, prima dată nu avu nicio idee unde se 
afla. Se ridică încet şi camera începu să prindă contur. Încă era 
în mansardă. Se ridică pe picioarele-i tremurânde şi încet îşi 
aminti ce se întâmplase. Luă o bucată de scândură pe care să o 
folosească drept armă, apoi cercetă mansarda. Dar nu mai era 
nimeni altcineva acolo. Era complet singur. Dar cineva îl lovise 
în moalele capului, suficient de tare cât să îşi piardă cunoştinţa. 

Auzi zgomote venind din stradă. Privi pe fereastră. Maşinile de 
pompieri erau înşirate, stingând flăcările casei de vizavi. Reuben 
mai văzu şi câteva maşini de poliţie venind şi plecând. 

Frecându-şi ceafa, privi dincolo, către casa lui Behan. Toate 
luminile erau aprinse. Văzu poliţia intrând în casă, iar Reuben 
avu o senzaţie de greață. Traversă camera clătinându-se şi se 
uită prin telescop. Lumina din dormitor era aprinsă încă, deşi 
spaţiul era umplut acum cu activităţi total diferite. 

Cornelius Behan zăcea întins cu faţa pe podea, îmbrăcat. 
Părul său era cu mult mai roşu acum, din cauza rănii din cap. 
Femeia era întinsă pe pat cu faţa-n sus. Reuben putu să 
zărească petele roşii pe faţa şi pe pieptul ei. Arăta de parcă 
avea o rană de glonţ care intrase pe-o parte şi ieşise pe 
cealaltă. Poliţişti în uniformă şi vreo doi bărbaţi la costum se 
plimbau de colo-colo. Cât timp fusese inconştient? Ceea ce văzu 
în continuare îl făcu să uite de orice altceva. 

În fereastra dormitorului erau două găuri de glonţ şi se 
potriveau cu cele de la fereastra prin care se uita. 

— O, la dracu'! exclamă Reuben în timp ce alergă spre uşă, 
clătinându-se din nou şi căzând. 

Întinse braţele să se prindă de ceva. Atunci mâna îi căzu pe 


ea: când se ridică, ţinea în mână pușca. Era sigur că fusese 
folosită să îi omoare pe cei doi oameni. O aruncă imediat şi o luă 
la fugă pe scări, coborând câte două trepte. Trecând prin 
bucătărie, văzu mâncarea pe care o lăsase afară, îşi dădu 
seama că amprentele lui aveau să fie peste tot, dar nu avea 
timp acum să-şi mai facă griji pentru asta. leşi pe uşa din spate. 

Lumina îl lovi drept în faţă şi se apără cu mâna ca să nu-l 
orbească. 

— Stai pe loc! zbieră o voce. Poliţia! 


CAPITOLUL 
44 


— l-am găsit un avocat, zise Caleb. Deşi fiind atât de tânăr şi 
atât de ieftin, nu ştiu cât de eficient va fi. Am spus o mică 
minciună nevinovată: că Reuben se afla acolo la rugămintea 
mea, ca să păzească colecţia de cărţi, şi că de-aia avea cheile şi 
ştia codul de la intrare. Am dat şi o declaraţie la poliţie. Le-am 
spus şi numele avocatului lui Jonathan ca să poată confirma 
rolul meu de executor literar. 

Milton şi Caleb se aflau acasă la Stone. Noutăţile uimitoare 
despre arestarea lui Reuben pentru uciderea lui Cornelius Behan 
şi a prietenei sale îi întristaseră pe toţi, se putea vedea acest 
lucru în privirile lor. 

— Va putea fi scos pe cauţiune? întrebă Milton. 

Stone dădu din cap că nu. 

— Mă îndoiesc, luând în considerare situaţia personală a lui 
Reuben şi circumstanţele cazului. Dar cu informaţiile pe care 
Caleb le-a dat poate că vor reconsidera acuzaţia. 

— L-am văzut dimineaţă pe Reuben pentru câteva clipe, 
spuse Caleb. Mi-a spus că supraveghea casa lui Behan când 
cineva l-a lovit în cap şi l-a lăsat inconştient. Când şi-a revenit, l- 
a văzut pe Behan mort, la fel şi pe prietena acestuia. Când a 
încercat să plece, poliţia l-a înhăţat. 

— Ziarele au vuit despre cum a fost găsit mort Behan 
împreună cu iubita lui, dezbrăcată. Se pare că doamna Behan se 
afla la New York azi-noapte, adăugă Milton. 

— Ce avem noi de făcut este să-l găsim pe criminal, spuse 
Stone. 

— Mai exact, cum am putea să facem asta? întrebă Milton. 

— Continuându-ne investigaţiile. Se uită fix la Caleb: Trebuie 


să aruncăm o privire la imaginile video luate în bibliotecă. 

— Susan mi-a spus că mă va ajuta să fac asta. N-am nicio 
veste de la ea. 

— Îți sugerez să te gândeşti singur şi să găseşti o soluţie. 

Caleb părea surprins, dar nu protestă. 

— Cred, continuă Stone, că putem fi siguri că Bradley şi 
Behan nu au fost prieteni. Iniţial am crezut că Behan l-a omorât 
pe Bradley, iar acest lucru ar putea fi totuşi adevărat, însă 
atunci cine l-a omorât pe Behan şi de ce? 

Milton sugeră: 

— Răzbunare pentru că l-a ucis pe Bradley? sugeră Milton. 

— Dacă ar fi aşa, trebuie să fim atenţi la suspecţii care ar 
putea exista dacă luăm în considerare această ipoteză. Stone îi 
aruncă o privire lui Milton: Trebuie să văd care sunt membrii 
echipei lui Bradley, asociaţii cunoscuţi, poate prietenii pe care îi 
avea în serviciul de informaţii şi armată, şi care ar putea avea 
abilităţile şi mijloacele de a-l ucide pe Behan. 

Milton aprobă din cap. 

— Există o aşa-numită Conducere din Umbră care ar putea să 
ne fie de folos. S-ar putea totuşi să dureze până să aflăm date 
despre armată şi despre serviciul de informaţii. 

— Oricine ar fi ucigaşul lui Behan e limpede că ştia că Reuben 
se afla în casă şi s-a folosit de el. Asta înseamnă că mai e cineva 
care supraveghează locul. 

— Oamenii din casa de peste drum, despre care ne-a zis şi 
Reuben? se hazardă Caleb. 

Stone clătină din cap. 

— Nu. Focul a fost probabil pus de un complice al criminalului. 
Poate că au ştiut că din casa respectivă cineva supraveghea 
zona. Focul a fost pus ca să distragă atenţia, dându-le astfel 
oportunitatea de a intra în casă să-l omoare pe Behan şi să 
scape. 

— Foarte inteligent lucrat, comentă Caleb. 

— Mă duc în centru să-l văd pe Reuben, spuse Stone. 

— Nu îţi vor cere actele sau aşa ceva, Oliver? întrebă Milton. 

— Pot să ceară, însă ultima dată când n-am avut, nu a fost o 
infracţiune. 

— Pun pariu că Susan ar putea să-ţi facă rost de nişte acte, 
sugeră Milton. Are legitimaţii FBI care arată autentice. 

— Unde este curajoasa noastră colegă? întrebă Caleb. 


— Are alte planuri, răspunse Stone. 


Jerry Bagger se afla în birou, cu un aer neobişnuit de om 
înfrânt. Fotografiile lui Annabelle şi ale lui Leo fuseseră discret 
puse în circulaţie la fiecare colţ de stradă din lumea escrocilor, 
dar nimeni nu apăruse încă să-i spună un nume. Nu era de 
mirare, având în vedere că nu exista nici măcar o singură 
imagine clară cu ea sau însoţitorul ei. Parcă ar fi ştiut exact 
unde se aflau camerele. Şi deşi oamenii lui făcuseră tot ce le 
stătuse în putinţă ca să prevină acest lucru, informaţii despre 
escrocheria a cărei victimă fusese Bagger se scurseseră 
picătură cu picătură, ceea ce era probabil mult mai rău decât 
dacă ar fi fost dezvăluit întreg adevărul, pentru că aşa erau 
posibile tot felul de speculaţii. Pe scurt, regele cazinourilor 
ajunsese de râsul lumii. Asta hrănea şi mai mult dorinţa lui de a 
găsi perechea cu pricina şi de a-i ciopârţi pe amândoi cu 
ferăstrăul de tăiat lemne, în timp ce el avea să filmeze pe bandă 
video ultimele momente terifiante ale existenţei lor pe pământ. 

Camerele lor fuseseră cercetate şi nu fusese găsită nici măcar 
o amprentă. Paharele de băutură pe care femeia şi acolitul ei le 
atinseseră fuseseră de mult spălate. Telefonul celular pe care ea 
îl izbise de perete fusese aruncat la gunoi şi zăcea acum pe 
câmp sau cine ştie în care alt loc îşi vărsa Jersey gunoaiele. Cele 
patru zile de răgaz le asiguraseră retragerea. Bagger îşi 
cuprinse capul în palme. Şi tocmai el fusese acela care 
propusese ca timpul de aşteptare să se mărească la patru zile. 
In ultimă instanţă, se escrocase singur. 

„lar târfa exact asta a urmărit tot timpul. N-a făcut altceva 
decât să îmi întindă frânghia cu care să mă spânzur singur.” 

Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Fusese mândru până 
atunci că era capabil să miroasă escrocheriile cu mult timp 
înainte ca ele să aibă cea mai mică şansă să-l atingă şi să-i facă 
vreun rău. Totuşi, era clar că asta era prima escrocherie 
îndreptată direct asupra lui. Toate celelalte se concentraseră 
asupra cazinoului. lar acelea erau mici găinării, care vizau banii 
de la mesele de ruletă şi blackjack. Pe când asta fusese o 
escrocherie mare, dirijată de o femeie care ştia exact ce face şi 
care folosea fiecare atu pe care îl avea, inclusiv sexul. 

Fusese al dracului de convingătoare. Refăcuse în minte 
discursul ei iar şi iar. Ea îl întorsese când pe o parte, când pe 


alta, exact la momentul potrivit. Îl convinsese că era o spioană 
care lucra pentru guvern. lar în ziua de azi, cu toate aceste 
rahaturi în care erau implicaţi federalii, e greu să nu crezi chiar 
şi cea mai cumplită poveste. 

Privi pe fereastră, şi-şi aminti de telefonul pe care i-l dăduse 
ea ca să-i spună că voia să se întâlnească cu el după ce îşi 
pusese oamenii să o urmărească. O minţise că plecase deja de 
la birou şi că ieşea din oraş. lar ea îi spusese direct că nu, că 
ştia că el se afla încă în biroul său. Acest comentariu al ei îl 
făcuse să creadă că era cu adevărat agent legitim al guvernului 
şi că spionii îl urmăreau deja. Îl urmăreau! 

Se uită peste drum, la hotel. Văzu clădirea de douăzeci şi trei 
de etaje dincolo de Boardwalk, identică întru totul cu clădirea 
lui. Ferestrele erau în rând cu cele ale biroului său. „Târfa!” Asta 
era! Strigă după şeful care răspundea de securitate. 


După un pic de ceartă şi interogare dură şi, în final, un telefon 
către avocatul lui Reuben, Oliver Stone primi permisiunea de a- 
şi vedea prietenul în celulă. Când uşa se închise cu zgomot în 
urma lui, Stone tresări uşor. Fusese şi el închis cândva, dar nu 
într-o puşcărie americană. Nu, nu era aşa, se corectă singur. 
Tortura recentă pe care o suferise fusese cu certitudine comisă 
de nişte tipi americani, pe teritoriul SUA. 

Presupunând că celula era monitorizată, Stone şi Reuben 
vorbeau foarte încet şi în puţine cuvinte. lar Stone începuse să 
bată din picior, pe podeaua din beton. 

Reuben voia să înţeleagă ce făcea. 

— Crezi că zgomotul ăsta le va perturba aparatele de 
ascultare? şopti el, cu o privire sceptică. 

— Nu neapărat, însă mă face să mă simt mai bine. 

Reuben zâmbi şi începu să bată şi el din picior, în acelaşi fel. 

— Da, ştiu, zise Stone. Te simţi bine? 

— Doar cu un cucui în cap. Avocatul are de gând să se 
folosească de asta în cadrul apărării. 

— Amprente pe puşcă? 

— Am atins-o din greşeală. 

— Caleb le-a explicat poliţiştilor cum s-a ajuns la asta. Erai 
acolo ca să păzeşti cărţile. 

Reuben aprobă din cap. 

— Altceva? 


Bărbatul clătină din cap. 

— Un alt spectacol pornografic. N-am simţit când a venit. 

— Te-a urmărit, ca să ştii. 

— Legat de asta? 

Stone aprobă din cap, abia vizibil. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Da. Johnnie Cochran. Cu atât mai rău cu cât acum e la 
curtea cu juraţi din ceruri. Tăcu, apoi întrebă: Susan? 

Stone ezită. 

— Ocupată. 

Când părăsi clădirea, Stone observă că doi bărbaţi - cu 
siguranţă poliţişti - îl urmăreau de la o distanţă discretă. 

— Vă las să vă ţineţi după mine o vreme, mormăi el pentru 
sine. Deja se gândea la următoarea persoană căreia trebuia să-i 


vorbească. 
CAPITOLUL 
45 


Roger Seagraves citea ştirile pe computerul său de la serviciu. 
Suspectul de crimă fusese identificat în persoana lui Reuben 
Rhodes. Fost militar şi agent DIA” care avusese probleme cu 
băutura, dar le rezolvase de câţiva ani. Lucra la docurile de 
încărcare a mărfurilor din D.C. Şi locuia într-un fel de baracă în 
nordul Virginiei. Tipul era o bombă cu ceas, se spunea în articol. 
Individul ura războaiele şi omorâse un om care făcuse avere din 
furnizarea aşa-ziselor jucării de care toate armatele au nevoie 
ca să lupte. Era prea grozav ca să fie adevărat. 

Când Seagraves îl văzuse pe tipul acela uriaş intrând în casă 
pe uşa din spate, nu prea ştia ce era cu el. Era un hoţ - se 
gândise el prima dată -, deşi alarma casei nu pornise, iar 
bărbatul ieşise dimineaţa devreme fără să aibă nimic în mână. 
Când îl văzu întorcându-se în seara următoare, Seagraves ştiu 
că asta era o ocazie de aur pentru el, să îl folosească drept 
tampon între el şi poliţie. 

Işi îndeplini programul de lucru la guvern, apoi îşi opri ceasul 
federal. Acum timpul îi aparţinea doar lui. Seagraves mai avea o 
mică treabă de făcut. Nu era tot atât de plăcută precum timpul 
petrecut cu doamna de la NSA, dar afacerile nu puteau fi 


25 Agenţie de securitate din cadrul Departamentului Apărării, în Statele Unite 
ale Americii (n.tr.) 


întotdeauna aşa. Era important să îşi menţină sursele mulţumite 
şi, în acelaşi timp, să se asigure că nu existau suspiciuni legate 
de ele. Din fericire, poziţia lui la CIA îi permitea să aibă acces 
informai la unele investigaţii care se făceau asupra celor din 
cercurile de spionaj extern. Era adevărat că FBI juca un rol 
important în asemenea chestiuni, şi că el avea câteva contacte 
şi acolo, totuşi era important să ştie care anume persoane din 
agenţie erau demne „de interes”. 

Avea convingerea că datorită abilităţilor sale săgeata nu 
fusese niciodată îndreptată către el. Se pare că CIA nu putea să 
creadă vreodată că unul dintre foştii săi asasini ar fi putut să 
continue o asemenea afacere pe cont propriu. Chiar credeau cu 
adevărat că aşa funcţiona lumea? Dacă da, atunci se temea 
sincer pentru siguranţa ţării sale, dacă cea mai importantă 
dintre agenţiile de informaţii putea fi păcălită atât de uşor. Apoi, 
la urma urmei, mai era şi Aldrich Ames. Dar Seagraves era cu 
totul altfel decât acel spion. 

Seagraves omorâse oameni pentru că aşa îi ordonase 
guvernul său. Prin urmare, regulile normale de angajament - 
respectul faţă de lege şi ordine - nu i se aplicau şi lui. El era 
precum un sportiv profesionist, gata să renunţe la multe ca sa 
aibă rezultate în domeniul său. Totuşi, calităţile care îl făcuseră 
atât de formidabil pe terenul de joc îl făcuseră şi periculos de 
agresiv în afara lui. Dacă putuse să ucidă în toţi aceşti ani, 
simţea că nu exista nimic ce nu ar fi putut să facă. Şi chiar când 
apăsa pe trăgaci, nu i se părea întru totul că era doar o slujbă. 
Era vorba de el în toată povestea asta, fie că se afla în Orientul 
Mijlociu, în Orientul îndepărtat sau în orice alt loc în care era 
trimis ca să ucidă pe cineva. Era un singuratic, profilul său 
psihologic confirma acest lucru, şi era unul dintre motivele 
pentru care fusese recrutat ca asasin în linia întâi. 

Se îndreptă cu maşina către o sală de fitness din McLean, 
Virginia, de pe Chain Bridge Road, nu departe de sediul CIA. Juca 
tenis cu şeful secţiei sale, un bărbat mândru de patriotismul 
său, de utilitatea muncii sale şi de îndemânarea cu care lovea 
racheta de tenis. 

După primele două seturi terminate la egalitate, Seagraves se 
întrebă dacă să-l lase sau nu pe şeful său să câştige al treilea 
set. În sfârşit, spiritul său competitiv învinse şi câştigă la un scor 
strâns. La urma urmei, tipul avea cu cincisprezece ani mai mult. 


— M-ai bătut măr, Roger, zise şeful său. 

— S-a întâmplat să fie jocul meu în seara asta. Dar mi-ai făcut 
viaţă grea. Dacă am fi avut aceeaşi vârstă, nu cred că aş fi 
rezistat cu tine pe teren. 

Bărbatul făcuse carieră la Langley. Cel mai apropiat pericol pe 
care îl înfruntase fusese lectura unui thriller, gen de romane pe 
care de altfel îi plăcea să le citească. Ştia foarte puţine lucruri 
despre trecutul lui Seagraves şi despre munca lui pentru 
agenţie. Clubul Triple Six era păstrat secret, din motive 
evidente. Totuşi, bărbatul ştia că Seagraves lucrase mulţi ani în 
acel domeniu, în locuri pe care agenţia le cota ca fiind aşa- 
numitele „puncte fierbinţi strict secrete”. Din acest motiv, lui 
Seagraves i se acordau cu mult mai multă deferenţă şi respect 
decât majorităţii celorlalţi. 

Intors în vestiar, în timp ce şeful său făcea duş, Seagraves 
deschise dulapul şi îşi luă un prosop. Se şterse pe faţă, apoi îşi 
uscă părul. Plecă relaxat cu maşina, împreună cu şeful său, la 
Reston Town Center, şi cinară la Clyde's Restaurant, stând 
aproape de şemineu, în mijlocul elegantului salon. După ce 
mâncară, se despărţiră. Şeful său plecă, iar Seagraves o luă 
spre centru, pe Main Street, oprindu-se în faţa cinematografului. 

In locuri ca acestea şi în parcări îşi primeau pe vremuri spionii 
banii. Seagraves avea în vedere o discretă pungă cu popcorn cu 
ceva mai mult decât unt în ea; o subtilă dar în definitiv stângace 
practică din arta spionajului. Işi luase măsuri de precauţie şi îşi 
petrecuse seara cu şeful său, aşa că nu era nicio şansă să fi 
observat cineva cum procedase. 

CIA nu supraveghea aproape niciodată do; angajaţi care erau 
împreună, mai ales atunci când jucau tenis şi cinau. Aveau 
impresia că spionajul era o ocupaţie solitară, motiv pentru care 
Seagraves îl şi invitase pe neştiutorul său şef să se afişeze cu el. 

Se duse acasă, luă prosopul pe care îl păstrase de la vestiar şi 
intră în mica încăpere din beton de la subsol, camera sa secretă, 
unde păstra lucrurile pe care voia să le ţină departe de privirile 
altora. Puse prosopul pe o masă, împreună cu un aparat de 
curăţat cu abur. Logoul centrului de fitness era imprimat pe 
suprafaţa prosopului. Aşa ar fi trebuit să fie dacă ar fi fost cu 
adevărat prosopul centrului. Era o reproducere acceptabilă, dar 
logoul se afla pe suprafaţa prosopului exact ca imaginile 
imprimate cu fierul de călcat pe hainele copiilor. Aparatul de 


curăţat cu abur îndepărtă imediat logoul. Pe cealaltă parte, se 
afla lucrul pentru care Seagraves transpirase trei seturi la tenis: 
patru bucățele de bandă, lungi de cinci centimetri. 

Folosind un aparat sofisticat de mărire, pe care, din anumite 
motive, angajatorul permitea ca funcţionarii săi de la anumite 
niveluri să le posede, citi şi decriptă informaţiile conţinute de 
bucăţelele de bandă. Apoi recriptă informaţiile şi le puse în 
forma adecvată pentru, a-i fi trimise lui Albert Trent. Asta îl ţinu 
ocupat până la miezul nopţii, dar acest fapt nu îl deranja. Fiind 
ucigaş profesionist, i se întâmpla adeseori să lucreze noaptea, 
iar un obicei vechi moare greu. 

Terminând cu această treabă, mai avea doar o singură 
sarcină de îndeplinit înainte de culcare. Se duse la dulapul său 
special şi îl descuie. Venea aici cel puţin o dată pe zi, să-şi 
contemple colecţia. lar în această seară avea să mai adauge un 
lucru, chiar dacă îl deranja că era doar unul, când de fapt 
trebuia să fie vorba de o pereche. Scoase obiectul din buzunarul 
trenciului. Era un buton de manşetă care îi aparținuse lui 
Cornelius Behan şi pe care un asociat al lui Seagraves, care 
lucra pentru Fire Control, Inc., i-l dăduse. Se pare că Behan îl 
pierduse când vizitase depozitul, o vizită care avea să-l coste 
viaţa. Behan îşi dăduse seama din ce cauză murise Jonathan 
DeHaven, şi nu i se putea permite să spună asta cuiva. 

Seagraves puse butonul pe un mic raft prins în perete, lângă 
o baveţică de bebeluş. Nu avea nimic de la tânăra femeie pe 
care o împuşcase. Poate că va merge pe urmele sale, îi va afla 
identitatea şi va obţine şi un obiect care îi aparținuse ei. Il 
împuşcase mai întâi pe Behan. Bărbatul căzuse greu, lăsându-i 
liber un unghi foarte bun din care să o împuşte şi pe tânăra care 
tocmai se destrăbăla cu Behan. In genunchi, rămăsese cu ochii 
căscaţi spre fereastră, de unde venise prima împuşcătură. 
Seagraves nu avea nici cea mai vagă idee dacă ea putuse să-l 
vadă, dar nu mai avea nicio importanţă. Nici măcar nu îi lăsase 
timp să ţipe. Glonţul o nimerise în faţa ei frumuşică. Nu era nicio 
îndoială că o omorâse, la fel ca şi pe Behan. Şi, ca întotdeauna, 
rana de ieşire era mai mare decât cea de intrare. 

Uitându-se la spaţiul rămas gol lângă butonul de cămaşă, 
Seagraves îşi promise că va găsi un lucru care să-i fi aparţinut ei 
şi că îşi va actualiza astfel colecţia. Exact aşa cum îi plăcea lui. 


CAPITOLUL 
46 


Cu puţin efort, Stone reuşi să scape de urmăritorii săi. Se 
duse imediat la o clădire abandonată de lângă curtea cimitirului, 
pe care o folosea drept casă de siguranţă. Îşi schimbă hainele şi 
apoi se îndreptă spre Good Fellow Street. Trecu de casa lui 
DeHaven şi de cea a lui Behan. Erau reporteri campaţi în faţa 
curţii lui Behan aşteptând, desigur, apariţia nefericitei şi umilitei 
văduve. Casa deteriorată de flăcări, de peste drum, părea goală. 

In timp ce supraveghea reşedinţa lui Behan, de la colţ de 
stradă, prefăcându-se că se uită pe o hartă, un camion mare de 
mobilă opri în faţa clădirii şi din el coborâră doi bărbaţi voinici. O 
fată le deschise uşa, iar reporterii deveniră agitaţi. Bărbaţii 
intrară şi, câteva minute mai târziu, ieşiră cărând un cufăr 
imens. Chiar dacă bărbaţii păreau a fi foarte puternici, greutatea 
obiectului părea să le dea de furcă. Stone putu să-şi închipuie 
care erau gândurile reporterilor: Doamna Behan se ascunsese în 
cufăr ca să scape de presă. Ce mai ştire ar fi asta! 

Telefoanele celulare apărură şi o mulţime de jurnalişti se suiră 
în maşini, ca să urmărească vehiculul. Două maşini care se aflau 
în spatele casei porniră. Totuşi, câţiva reporteri rămaseră la faţa 
locului, intuind desigur şmecheria. Se prefăcură a se îndepărta, 
dar se opriră de îndată ce găsiră un loc de unde nu puteau fi 
văzuţi din casa lui Behan. Un minut mai târziu, uşa din faţă se 
deschise din nou şi apăru o femeie îmbrăcată în servitoare, 
purtând pe cap o pălărie moale. Se urcă într-una din maşinile 
parcate în faţa curţii şi pomi. Din nou, Stone putu să îşi 
imagineze care erau gândurile reporterilor. Camionul de mobilă 
fusese o momeală, iar doamna se deghizase în servitoare. 
Jurnaliştii care mai rămăseseră porniră după maşina servitoarei. 
Incă doi jurnalişti veneau din partea cealaltă a străzii, alertaţi, 
desigur, de colegii lor. 

Stone luă repede colţul şi se opri lângă următoarea clădire 
care dădea în spatele proprietăţii lui Behan. Aici era o alee, iar 
el aşteptă lângă o tufă. Nici nu trebui să aştepte mult. Marilyn 
Behan apăru câteva minute mai târziu, purtând pantaloni, un 
trenci lung, negru, şi o pălărie cu boruri largi, trasă mult peste 
ochi. Când ajunse la capătul aleii, se uită precaută în jur. 

Stone ţâşni de după tufă. 


— Doamna Behan! 

Ea tresări şi îl privi neliniştită. 

— Cine sunteţi? Reporter? se repezi ea. 

— Nu, sunt prietenul lui Caleb Shaw. Lucrează la Biblioteca 
Congresului. Ne-am cunoscut la înmormântarea lui DeHaven. 

Părea să caute în memorie, să-şi amintească. După cum se 
comporta, părea băută - observă el. Dar respiraţia ei nu mirosea 
a alcool, totuşi. Să fi fost drogată? 

— A, da, îmi amintesc. Când am făcut mica remarcă despre 
cunoştinţele lui C.B. privind moartea instantanee. 

Începu brusc să tuşească şi îşi căută în geantă o batistă. 

— Voiam să vă prezint condoleanţele mele, zise Stone, 
sperând că femeia nu îşi amintise şi că Reuben, care era acum 
acuzat de uciderea bărbatului ei, se afla în acelaşi grup cu el. 

— Mulţumesc. Se uită în spatele ei, pe alee. Cred că vi se pare 
destul de straniu. 

— l-am văzut pe reporteri, doamnă Behan. Trebuie să fie o 
situaţie de coşmar pentru dumneavoastră. Dar aţi reuşit să-i 
păcăliţi. Şi nu este deloc un lucru uşor. 

— Când eşti măritată cu un bărbat foarte bogat care stârneşte 
controverse, înveţi cum să îi păcăleşti pe reporteri. 

— Aş putea să vorbesc cu dumneavoastră câteva minute? 
Poate bem împreună o ceaşcă de cafea? 

Păru deodată agitată. 

— Nu ştiu ce să spun. Este un moment foarte dificil pentru 
mine. Se schimbă la faţă: Tocmai mi-am pierdut bărbatul, la 
naiba! 

Stone nu părea mişcat deloc. 

— Are legătură cu moartea soţului dumneavoastră. Vreau să 
vă întreb ceva legat de ceea ce a spus el la înmormântare. 

Ea îngheţă, apoi rosti, suspicioasă: 

— Ge ştiţi despre moartea lui? 

— Nu atât de mult pe cât aş vrea. Dar cred că ar putea avea 
legătură cu moartea lui DeHaven. La urma urmei, e un mister că 
doi vecini, uşă în uşă, au murit în circumstanţe atât de... atât de 
neobişnuite. 

Ea păru dintr-odată interesată: 

— Nici dumneavoastră nu credeţi că DeHaven a murit din 
cauza unui atac de cord, nu-i aşa? 

— Nici eu? Doamna Behan, puteţi să-mi acordaţi câteva 


minute? Vă rog, e important. 

Îşi luară câte o cafea la un bar din apropiere. Stând la masă, 
Stone o întrebă direct: 

— Soţul dumneavoastră a spus ceva despre moartea lui 
DeHaven, nu-i aşa? 

Ea sorbi din cafea, îşi trase şi mai jos pălăria şi zise calmă: 

— C.B. nu credea că a avut un atac de cord, asta pot să vă 
spun. 

— De ce? Ce ştia? 

— Nu ştiu sigur. Mie nu mi-a spus niciodată nimic clar. 

— Atunci de unde ştiţi că avea asemenea îndoieli? 

Marilyn Behan ezita. 

— Nu ştiu de ce ar trebui să vă spun dumneavoastră lucrurile 
astea. 

— Lăsaţi-mă să fiu cinstit cu dumneavoastră, în nădejdea că 
îmi veţi întoarce această favoare. 

Îi povesti despre Reuben şi de ce se afla atunci în casă, dar, 
cu tact, trecu peste amănuntul cu telescopul. 

— Nu l-a omorât pe soţul dumneavoastră, doamnă Behan. Se 
afla acolo doar pentru că i-am spus să păzească locuinţa. Se 
petrec o mulţime de lucruri ciudate pe Good Fellow Street. 

— Ca de exemplu ce? 

— Ca de exemplu persoana din casa de peste drum. 

— Nu ştiu nimic despre asta, zise ea agitată. lar C.B. n-a 
pomenit niciodată nimic. Ştiu totuşi că bănuia că era spionat. 
Poate FBl-ul încerca să găsească ceva necurat în legătură cu el. 
Poate că au făcut-o, poate că nu. Dar avea oricum o grămadă de 
duşmani. 

— Spuneţi că nu v-a zis niciodată nimic dumneavoastră direct 
despre moartea lui Jonathan, dar la înmormântare părea că vrea 
asigurări că fusese vorba de un atac de cord, chiar a menţionat 
faptul că uneori autopsiile dau greş. 

Femeia lăsă ceaşca de cafea pe masă şi, cu un gest nervos, 
şterse rujul de pe marginea ei. 

— Într-o zi l-am auzit pe C.B. vorbind la telefon. Nu îl spionam 
sau ceva de genul ăsta, adăugă ea repede. Căutam o carte, iar 
el vorbea la telefon în bibliotecă. Uşa era întredeschisă. 

— Sunt sigur că nu aţi făcut-o intenţionat, zise Stone. 

— Îi spunea cuiva că aflase că DeHaven îşi făcuse un control 
la Johns Hopkins şi că nu avea nimic la inimă, că era într-o formă 


foarte bună. Şi apoi a spus că trăsese nişte sfori la poliţia D.C. şi 
aflase că rezultatele autopsiei lui DeHaven nu erau deloc clare. 
Dar că ei nu se lăsau bătuţi. Părea îngrijorat şi zicea că vrea să 
mai facă nişte cercetări. 

— Şi le-a făcut? 

— Nu îl întreb niciodată unde merge şi el îmi acordă mie 
aceeaşi libertate. Vreau să spun... circumstanţele morţii sale au 
arătat că evident avea unele rătăciri. Eu eram la New York, am 
plecat puţin în grabă, dar din anumite motive, nu ştiu, poate că 
eram îngrijorată în ceea ce-l priveşte, l-am întrebat unde se 
duce şi dacă s-a întâmplat ceva rău. Nici măcar nu ştiu dacă 
acea companie e a lui, ca să vă spun drept. 

— Companie? Ce companie? 

— Fire Control, Inc. Cred că aşa se numeşte. Oricum, ceva de 
genul ăsta. 

— S-a dus la Fire Control? 

— Da. 

— V-a spus şi de ce? 

— Doar că voia să verifice ceva. A, a menţionat ceva despre 
bibliotecă, sau, cel puţin, despre locul în care lucrase Jonathan. 
Ceva despre compania care contractase protecţia antiincendiu. 
Şi că aflase că o parte dintre cilindri fuseseră recent înlocuiţi. A 
mai spus că părea să fie o problemă de inventar. 

— Ştiţi dacă a descoperit ceva acolo? 

— Nu. Cum vă spuneam, eu am plecat la New York. Nu m-a 
sunat. Dar când l-am sunat eu, nu mi-a mai spus nimic despre 
asta, iar eu am uitat să-l mai întreb. 

— Părea neliniştit când aţi vorbit cu el? 

— Nu mai mult decât de obicei. Se opri. A, a mai spus că o să 
verifice ţevile la noi acasă. Am crezut că glumea. 

— Ţevile? Ce voia să spună cu asta? 

— Nu ştiu. Presupun că se referea la ţevile de gaz. Cred că 
pot avea scurgeri şi că ar putea avea loc o explozie. 

Stone se gândi mai întâi: „Adică la fel cum s-a întâmplat la 
Bob Bradley”. Dar apoi îi veni altă idee. 

— Doamna Behan, aveţi acasă un sistem de stropire cu apă în 
caz de incendiu? 

— O, nu, avem o colecţie întreagă de opere de artă, aşa că 
apa iese din discuţie. Dar C.B. era îngrijorat în ce priveşte focul. 
Vreau să spun... ce s-a întâmplat peste drum. Avea un alt sistem 


care stingea focul fără să folosească apa. Nu ştiu prea bine cum 
funcţiona. 

— E-n regulă, cred că ştiu despre ce e vorba. 

— Deci credeţi că ucigaşul lui Jonathan l-a omorât şi pe C.B.? 

Stone dădu afirmativ din cap. 

— Aşa cred. lar dacă aş fi în locul dumneavoastră, n-aş mai 
locui în această casă, m-aş muta într-una dintre celelalte 
proprietăţi, cât mai departe posibil. 

Ea făcu ochii mari. 

— Credeţi că sunt în pericol? 

— Cred că da. 

— Atunci mă întorc la New York. Voi pleca chiar după-amiază. 

— Cred că ar fi foarte înţelept. 

— Presupun că poliţia îmi va permite. Trebuie totuşi să le 
predau paşaportul meu. Presupun că sunt suspectă. Eu sunt 
soţia, la urma urmei. Alibiul meu e bun, dar s-ar putea crede că 
am angajat un ucigaş care să îl omoare în timp ce eram plecată. 

— S-au mai văzut astfel de cazuri, admise Stone. 

Rămaseră tăcuţi câteva minute. 

— Ştiţi... C.B. chiar mă iubea. 

— Sunt sigur că aşa este, spuse Stone politicos. 

— Nu, ştiu la ce vă gândiţi. Dar chiar mă iubea. Celelalte 
femei erau doar nişte chestii de joacă. Veneau şi plecau. Eu 
eram singura care era mereu alături de el. Şi mi-a lăsat totul 
mie. Mai luă o gură de cafea. Ironia sorții. C.B. a făcut avere cu 
arme, dar, de fapt, ura armele şi nu a avut niciodată una.Ela 
fost inginer. A fost un bărbat sclipitor şi muncea din greu. Se 
opri. M-a iubit. O femeie simte asta, ştiţi... Şi l-am iubit şi eu. Cu 
toate defectele lui. Încă nu-mi vine să cred că s-a dus. O parte 
din mine a murit odată cu el. 

Îşi şterse o lacrimă de pe obrazul drept. 

— Doamna Behan, de ce mă minţiţi? 

— Poftim? 

— De ce mă minţiţi? Nici măcar nu mă cunoaşteţi. Aşa că de 
ce vă străduiţi? 

— Despre ce dracului vorbiţi? Nu mint. Chiar l-am iubit. 

— Dacă chiar l-aţi fi iubit, nu aţi fi angajat un detectiv 
particular să-l urmărească din casa de vizavi. Vă făceau plăcere 
fotografiile cu femeile care veneau şi plecau? 

— Cum îndrăzniţi? N-am nimic de-a face cu aşa ceva. Poate că 


FBl-ul îl spiona pe C.B. 

— Nu, FBl-ul ar fi fost suficient de deştept ca să aibă o echipă 
de agenţi acolo, sau măcar o femeie şi un bărbat care să pară 
căsătoriţi. Şi-ar fi scos gunoiul şi ar fi încercat să lase impresia 
unei vieţi obişnuite de cuplu în timp ce îl supravegheau. Şi de ce 
ar fi supravegheat FBl-ul casa dumneavoastră? S-ar fi gândit că 
soţul dumneavoastră se întâlnea acolo cu nişte persoane 
suspecte? Nici măcar FBl-ul nu are un buget care să acopere 
toate pistele, oricum puţin plauzibile. Scutură din cap. Sper că 
nu aţi plătit prea mulţi bani firmei, deşi îi meritau din plin. 

Ea se ridică pe jumătate de pe scaun. 

— Nemernicule! 

— Aţi fi putut să divorţaţi. Luaţi jumătate de avere şi eraţi o 
femeie liberă. 

— După ce m-a umilit în asemenea hal? Destrăbălându-se cu 
toate târfele acelea în casa mea? Am vrut să-l fac să sufere. 
Aveţi dreptate: am angajat un detectiv particular şi l-am postat 
în acea casă. Şi ce-i cu asta? Şi fotografiile pe care le-a făcut 
soţului meu şi târfelor lui plătite? Ei bine, cu astea aveam de 
gând să-l rănesc şi să-l conving să îmi lase totul mie. Altminteri, 
aş fi dat totul în vileag. Şi daţi-mi voie să vă spun, guvernului 
federal nu îi place ca un contractor de-al său să îl pună în poziţii 
compromiţătoare. C.B. avea acces la informaţii ultrasecrete. 
Poate că nu ar fi avut, dacă guvernul ar fi ştiut că făcea ceva 
pentru care ar fi putut fi şantajat. Şi după ce ar fi semnat că îmi 
lasă totul mie, l-aş fi prins la înghesuială. Nu era singurul care 
înşela. Aveam şi eu iubiții mei, şi cu unul dintre ei îmi voi 
petrece restul vieţii. Dar acum am totul fără ca măcar să fi 
apucat să-l şantajez. Este răzbunarea perfectă. 

— Vorbiţi mai încet. Aşa cum aţi spus, poliţia încă vă 
consideră suspectă. Şi n-ar fi deloc inteligent să-i daţi vreun 
motiv. 

Marilyn Behan privi în jur la oamenii din cafenea care se uitau 
la ea. Se albi la faţă şi se aşeză la loc pe scaun. 

Stone se ridică. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat. Informaţiile pe care mi 
le-aţi dat îmi folosesc foarte mult. Adăugă, cu o expresie perfect 
imobilă: Şi îmi pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o. 

Ea se stropşi la el: 

— Du-te dracului! 


— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, cu siguranţă, nu m-aş duce 


de unul singur, nu? 
CAPITOLUL 
47 


Annabelle aştepta avionul cu care să plece din Atlanta. 
Uitându-se peste noul ei itinerariu, se gândea la mişcarea 
stupidă pe care o făcuse Leo. Cum de putuse să facă una ca 
asta? Dacă ea ar fi vrut ca Freddy să ştie cine era ea, i-ar fi spus 
şi singură. 

Zborul ei fu anunţat, iar ea se aşeză la coada de pasageri. 
Deşi călătorea la clasa întâi şi se putea îmbarca mai devreme, îi 
plăcea să-i vadă pe oamenii care urcau în acelaşi avion. Cum 
coada se scurta, îşi ridică valiza de mână. Işi lăsase o mare 
parte din haine în D.C. Nu-şi dădea niciodată la verificat 
bagajele atunci când pleca undeva. Nu-i plăcea ca un străin să 
pătrundă în viaţa ei privată. Îşi va cumpăra haine când va 
ajunge la destinaţie. 

În timp ce coada avansa, iar ea se pregătea să se îndrepte 
spre avion, aruncă o privire către un televizor care era deschis 
pe CNN şi se opri în loc. Reuben o privea din ecran. Se grăbi să 
ajungă mai aproape de televizor şi citi subtitlurile. Reuben 
Rhodes, veteran al Războiului din Vietnam - arestat. Magnatul 
Cornelius Behan, contractor al Apărării, şi o femeie - ucişi cu 
focuri de armă din casa de lângă locuinţa lui Behan. Rhodes a 
fost reţinut... 

„Dumnezeule!” îşi zise Annabelle. 

În megafon se auzi: 

— Ultimul anunţ pentru zborul 3457 fără escală până la 
Honolulu. Ultimul anunţ pentru pasagerii zborului 3457 fără 
escală până la Honolulu. 

Annabelle se uită spre poarta de îmbarcare pentru avionul ei. 
Erau pe cale să închidă uşa. Se întoarse şi se uită pe ecranul 
televizorului, împuşcături din casa de lângă locuinţa lui Behan? 
Behan era mort. Reuben era arestat. Ce dracului se întâmplase? 
Trebuia să afle. 

Apoi gândurile sale o luară imediat în altă direcţie. „Nu e 
treaba ta, Annabelle. Trebuie neapărat să pleci. Jerry Bagger e 
pe urmele tale. Lasă-l pe băieţi să se descurce singuri. In niciun 
caz Reuben nu l-a omorât pe Behan, vor rezolva ei treaba asta. 


lar dacă nu, nu e treaba ta. Nu e treaba ta!” 

Totuşi, rămăsese împietrită pe loc. Niciodată nu i se mai 
întâmplase să fie atât de nehotărâtă. 

— Ultimul anunţ, uşile pentru zborul 3457 urmează să fie 
închise. 

Şopti cu disperare: „Du-te, Annabelle, la naiba! Pleacă pur şi 
simplu. Nu ai nevoie de asta. Nu e războiul tău. Nu le datorezi 
nimic acestor oameni. Nici măcar lui Jonathan nu îi datorezi 
nimic”. 

Privi cum uşile avionului care trebuia să o îndepărteze de 
Jerry Bagger se închiseră, iar funcţionarul se deplasă spre o altă 
poartă. Zece minute mai târziu, avionul Boeing 777 decola. În 
timp ce se înălța spre cer, Annabelle rezervă un bilet pentru un 
alt zbor spre nord, care o ducea direct spre Jerry Bagger şi 
fierăstrăul său de tăiat lemne. Şi nici măcar nu ştia de ce făcea 
asta. Sau poate că undeva, în sufletul ei, ştia. 


Albert Trent termină ce avea de lucru la biroul său de acasă. 
Se sculase târziu, după o noapte lungă de muncă, şi hotărî să 
pună la punct câteva detalii înainte de a pleca. Toate treburile 
erau legate de poziţia sa de membru senior al Comisiei Camerei 
Reprezentanţilor de Control al Serviciilor Secrete. Ocupa această 
poziţie de ani de zile, şi se pricepea bine la aproape toate 
aspectele privind afacerile din domeniul informaţiilor, cel puţin 
acea parte pe care agenţiile o împărtăşeau reprezentanţilor lor 
din congres. Îşi netezi cele câteva fire de păr, îşi termină 
cafeaua şi brânza daneză, îşi luă geanta şi, câteva minute mai 
târziu, se afla în Honda sa cu două uşi. Peste cinci ani va 
conduce o maşină mult mai frumoasă în, să zicem, Argentina 
sau în Pacificul de Sud, despre care auzise că era un paradis. 

Deţinea acum în contul său secret milioane de dolari. Ar putea 
să dubleze suma aceasta în următoarea jumătate de deceniu. 
Secretele pe care le vindea Roger Seagraves se aflau chiar la 
finalul plăţilor. Nu era ca în Războiul Rece când lăsai să cadă un 
pachet şi primeai în schimb douăzeci de mii de dolari. Oamenii 
cu care avea de-a face Seagraves lucrau numai cu sume din 
şapte cifre, dar aşteptau şi foarte mult în schimbul lor. Trent nu 
îl întrebase niciodată pe Seagraves nici despre sursele sale, nici 
despre oamenii cărora le vindea informaţiile. Bărbatul nu îi 
dezvăluise niciodată nimic şi, de fapt, Trent nici nu voia să ştie. 


Singura şi totodată cea mai critică piesă a ecuaţiei era ca 
Seagraves să facă rost de informaţiile pe care i le pasa la un 
moment dat al acţiunii. Metoda sa era unică şi probabil 
infailibilă. Într-adevăr, era principalul motiv pentru care 
comunitatea de informaţii americană era în prezent într-o totală 
dezordine. 

Existau o mulţime de agenţi de contrainformaţii talentaţi şi 
energici, care încercau să afle cum erau furate secretele şi cum 
erau acestea comunicate duşmanului. In calitatea sa oficială, 
Trent era la curent în secret cu aceste eforturi de investigare. 
Agenţii care îi raportau nu aveau niciun motiv să suspecteze că 
tocmai un membru al Camerei Reprezentanţilor, cu părul prost 
aranjat şi care conducea o Honda veche de opt ani, locuind într- 
o casă ieftină şi plătind aceleaşi facturi şi având aceleaşi 
venituri ca orice civil, aparţinea unei reţele sofisticate de spionaj 
care făcea inutile eforturile celor din serviciile secrete 
americane. 

Autorităţile ar fi trebuit să ştie până acum că sursa era una 
din interior, însă având cincisprezece agenţii majore de 
informaţii, care înghiţeau 50 de miliarde de dolari de la buget, în 
fiecare an, cu peste 120 000 de angajaţi, ar fi însemnat să caute 
acul în carul cu fân. lar Roger Seagraves - descoperise Trent - 
era atât de eficient, încât nu rata niciodată niciun detaliu, oricât 
de mic, de insignifiant ar fi părut. 

La început, Trent încercase să afle câte ceva despre trecutul 
lui, însă nu obținuse nicio informaţie. Pentru un angajat al 
serviciului de informaţii, cu experienţa pe care o avea, Trent ştia 
că asta însemna că întreg trecutul profesional al lui Seagraves 
era bine păzit. Asta însemna că Seagraves era un tip cu care nu 
ţi-ai fi dorit să ai de-a face. lar Trent nu avea deloc această 
intenţie. Prefera să moară de bătrâneţe, bogat, undeva departe 
de acest loc. 

În timp ce se deplasa cu modesta lui Honda, îşi imagină cum 
avea să fie noua lui viaţă. Va fi foarte diferită, asta era cert. 
Totuşi, niciodată nu avusese curiozitatea să afle câte vieţi 
fuseseră distruse din cauza lăcomiei sale. 

Trădătorii au rareori asemenea frământări de conştiinţă. 


Stone tocmai se întorsese din vizita pe care i-o făcuse lui 
Marilyn Behan, când cineva ciocăni la uşa de la intrare. 


— Bună, Oliver, zise Annabelle în timp ce privea atentă înjur. 

El nu se arătă surprins de apariţia ei, ci o invită pur şi simplu 
să intre. Se aşezară în faţa şemineului, pe câte un fotoliu uzat. 

— Cum ai călătorit? întrebă cu amabilitate. 

— Las-o baltă, n-am mai plecat. 

— Serios? 

— Le-ai spus deja celorlalţi că am plecat? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că am ştiut că te vei întoarce. 

— OK, asta chiar mă enervează. Nu mă cunoşti, spuse ea 
iritată. 

— Evident că te cunosc, din moment ce eşti aici. 

Ea se uită lung la el, dând din cap. 

— Eşti cel mai neobişnuit lucrător în cimitir pe care l-am 
întâlnit vreodată. 

— Ai întâlnit mulţi, nu? 

— Am auzit ce i s-a întâmplat lui Reuben. 

— Poliţia greşeşte, bineînţeles, dar încă nu şi-a dat seama. 

— Trebuie să-l scoatem din închisoare. 

— Asta încercăm să facem, iar Reuben e bine. Nu cred că o 
să-i facă cineva necazuri acolo; l-am văzut odată bătându-se cu 
cinci bărbaţi într-un bar. În plus, cu forţa pe care o are, e unul 
dintre cei mai neîndurători şi atroce luptători. Chiar admir acest 
lucru la o persoană. 

— Dar l-a prins cineva la Jonathan şi i-a înscenat totul? 

— Da, aşa e. 

— De ce ar fi făcut-o? Şi de ce a fost omorât Behan? 

— Pentru că aflase cum a murit Jonathan. E un motiv suficient 
de puternic. 

Stone îi povesti conversaţia pe care o avusese cu Marilyn 
Behan. 

— Aşa că l-au eliminat pe Behan şi au dat vina pe Reuben, 
pentru că se întâmplase să fie acolo? 

— Probabil că l-au văzut venind şi plecând de-acolo, şi-au 
imaginat că mansarda ar fi un loc potrivit de unde ar putea 
trage, şi astfel au făcut un plan. Ştiau că Behan aduce femei 
acolo şi că întotdeauna îşi petrecea timpul cu ele în acea 
cameră. 

— Suntem într-o competiţie destul de dură. Deci, ce facem 


de-aici încolo? 

— Pentru început, trebuie să vedem benzile din sala de 
lectură. 

— În timp ce făceam cale întoarsă, chiar m-am gândit la 
această chestiune. 

— Sunt sigur că ai găsit ceva. Făcu o pauză. Nu cred că am fi 
putut face acest lucru fără ajutorul tău. De fapt, sunt sigur că nu 
am fi putut. _ 

— Nu mă flata atât de mult. Incă n-am ajuns acolo. 

Cei doi tăcură o vreme. 

Annabelle privea pe fereastră. 

— Ştii... chiar că e o senzaţie de pace aici... 

— În preajma morţilor? Tocmai începuse să mi se pară foarte 
deprimant... 

Ea zâmbi şi se ridică. 

— Îl sun pe Caleb să-i spun ce idee mi-a venit. 

Se ridică şi Stone, întinzându-şi corpul slab şi înalt de 1,86 
metri. 

— Mi-e teamă că am atins vârsta la care simpla folosire a 
maşinii de tăiat iarba îmi afectează îngrozitor articulațiile. 

— la nişte Advil. Te sun mai târziu, de îndată ce mă instalez 
din nou. 

În timp ce trecea pe lângă Stone, să se îndrepte către ieşire, 
el spuse încet: 

— Mă bucur că te-ai întors. 

Nu era sigur că ea îl auzise, oricum, nu avu nicio reacţie. Elo 
privi cum urcă în maşină şi cum demarează. 


CAPITOLUL 
48 


După revelaţia pe care o avusese, Jerry Bagger îl convocă în 
biroul său pe managerul hotelului aflat vizavi de sediul său şi îi 
ceru detalii despre fiecare client care avusese în acea perioadă 
o cameră la etajul douăzeci şi trei, şi ale cărei ferestre dădeau 
către biroul lui. lar în Atlantic City, dacă Jerry Bagger te 
convoacă la el, te duci negreşit. Ca de obicei, unii dintre oamenii 
lui Bagger stăteau pe-aproape. 

Managerul hotelului, un tânăr chipeş care era evident că avea 
ambiţii şi intenţiona să îşi îndeplinească sarcinile folosindu-şi cât 
mai bine abilităţile, nu prea avea de gând să îi dea informaţii 


şefului cazinoului. 

— Ca să înţelegi mai bine situaţia, dacă nu îmi spui ce vreau 
să ştiu, vei muri, zise Bagger. 

Managerul tresări. 

— Mă ameninţi? 

— Nu. Ameninţare e atunci când ai o şansă să nu se întâmple 
chestia respectivă. În cazul ăsta, este vorba de ceea ce noi, în 
sindicatul ăsta, numim lucru sigur. 

Managerul se făcu palid, dar spuse cu mult curaj: 

— Informaţiile pe care mi le ceri sunt confidenţiale. Nu e 
posibil să ţi le dau. Clienţii noştri vor ca afacerile lor să rămână 
private, iar noi avem cele mai înalte standarde în... 

Bagger i-o tăie: 

— Da, da... Uite, o s-o iau pe calea cea mai uşoară. Cât vrei? 

— Încerci să mă mituieşti? 

— E, aşa parcă ne mai înţelegem. 

— Nu poţi să vorbeşti serios... 

— O sută de mii! 

— O sută de mii de dolari! 

Bagger se uită la oamenii lui şi zise: 

— Hei, băiatul ăsta e rapid, nu? Poate că ar trebui să-l angajez 
să lucreze pentru mine. Da, o sută de mii de dolari viraţi drept în 
contul tău personal dacă mă laşi să văd înregistrările. 

Bărbatul părea să cântărească oferta. Dar Bagger deveni 
imediat nerăbdător. _ 

— lar dacă nu accepti, uite, n-am să te omor. In loc de asta, o 
să-ţi rup fiecare oscior pe care-l ai şi o să-ţi aiuresc creierul ăla 
de nu o să mai poţi spune nimănui ce ţi s-a întâmplat. O să-ţi 
petreci restul zilelor într-un spital, o să faci pe tine, în timp ce 
nişte drogaţi te vor pune să faci exerciţii de recuperare în 
fiecare seară. Nu am de ales, totuşi, sunt un om rezonabil, aşa 
că o să te las pe tine să iei hotărârea. Ai cinci secunde. 

O oră mai târziu, Bagger avea toate informaţiile pe care le 
ceruse şi făcu repede o listă cu principalii suspecți. Apoi 
interogă personalul hotelului despre clienţii respectivi. Nu îi luă 
prea mult să dea lovitura deoarece o angajată îi spuse că 
avusese de-a face cu unul dintre clienţii respectivi, privind nişte 
extraservicii. 

— Da, i-am făcut un masaj, zise tânăra, pe nume Cindy. 

Era minionă cu părul închis la culoare încadrând o faţă 


drăgălaşă, avea forme îmbietoare şi experienţa străzii. Mesteca 
gumă şi se juca neatent cu o şuviţă de păr în timp ce vorbea cu 
Bagger în camera de oaspeţi din somptuosul salon de masaj al 
hotelului. 

Se apropie şi o privi de aproape. 

— Ştii cine sunt eu? 

Cindy dădu din cap. 

— Sunteţi Jerry Bagger. Mama mea, pe nume Dolores, a lucrat 
pentru dumneavoastră la Pompeii. 

— Da... draga de Dolores... îţi place aici, la nenorocitul ăsta 
de salon de masaj? 7 

— Salariul e de rahat, dar bacşişurile sunt bune. Alora bătrâni 
le place să simtă şi ei cum se plimbă pe corpul lor nişte mâini 
tinere. Unii dintre ei au şi erecţie când le fac masaj. Destul de 
dezgustător la un moş de optzeci de ani, dar, cum spuneam, 
dau bacşişuri bune. 

— Tipul ăsta pentru care ai lucrat. Bagger aruncă o privire pe 
foaia de hârtie la numele care era scris pe ea. Acest Robby 
Thomas, povesteşte-mi despre el. Incepând cu felul în care 
arăta. 

Cindy făcu o descriere fizică a individului. 

— Atrăgător, dar era prea plin de el. Chiar se credea mare şi 
tare. Nu-mi place asta la un bărbat. Şi era prea firav şi drăguţ, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Aş fi putut să-l cuprind cu un 
braţ. Îmi plac bărbaţii voinici, puternici. 

— Te cred şi eu. Deci, acest băieţaş drăguţ... doar i-ai făcut 
masaj? Sau şi ceva pe lângă? 

Cindy îşi încrucişă braţele şi se opri din mestecatul gumei. 

— Sunt o profesionistă, am licenţă, domnule Bagger. 

Drept răspuns, el scoase din portofel zece bancnote de o sută 
de dolari. 

— Asta e suficient ca să uităm un pic de licenţa ta? 

Cindy privi banii. 

— Consider că ce fac în timpul meu liber e treaba mea. 

— Nu pot să te contrazic în privinţa asta. El îi întinse banii. 
Deci, povesteşte-mi despre asta. 

Dar ea ezita să ia banii. 

— Aş putea să-mi pierd slujba dacă... 

— Cindy, mă doare în cot de ce faci tu acolo, OK? Îi îndesă 
banii în buzunarul cămăşii. Acum, povesteşte-mi. Şi să nu mă 


minţi. Să mă minţi ar fi cel mai rău pentru tine. 

Fata începu să vorbească repede: ` 

— OK, încă din prima clipă a început să se dea la mine. li 
făceam masaj şi brusc am simţit că-mi pune o mână pe picior. 
Apoi a ajuns cu mâna pe-acolo... pe unde n-avea ce să caute. 

— Da, un adevărat animal. Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

— A început să fie foarte insistent. Prima dată l-am împins. 
Apoi a început să vorbească arogant. Mi-a zis că el o să deao 
lovitură mare financiară şi că ar trebui să fiu drăguță cu el. 

— O lovitură mare, hm? Aşa, zi mai departe. 

— Mi-a arătat nişte bani, mi-a zis că are cu mult mai mulţi. 
După ce am terminat lucrul, m-a aşteptat. Am băut ceva 
împreună. Începusem să mă simt cam ameţită. Nu prea ţin la 
băutură. 

—Da, da, hai să revenim ia subiect, Cindy, zise Bagger 
nerăbdător. Nu mă pot concentra. 

Ea continuă repede: 

— Aşa că am încheiat seara la el în cameră. Mai întâi am făcut 
sex oral, ca să îl încălzesc, dar afurisitul a ejaculat imediat. M-a 
enervat. Vreau să spun... nici nu ştiu când a făcut-o. S-a 
supărat, a plâns ca un copil. Mi-a dat o sută de dolari. O 
nenorocită de sută de dolari. Apoi a stat în baie vreo zece 
minute, a vomitat. Când a ieşit, mi-a spus că nu mai făcuse de 
mult sex şi că de-aia terminase atât de repede. De parcă mi-ar fi 
păsat. 

— Ce nenorocit! Şi pe urmă? 

— Asta a fost cam tot. Vreau să spun... nu mai aveam niciun 
motiv să rămân acolo, nu? Nu era ca şi când aş fi avut o 
întâlnire. 

— Şi n-a mai spus nimic altceva? De unde era? Unde se 
ducea? Ce lovitură financiară dădea? 

Ea dădu din cap că nu ştia. El o cercetă de-aproape: 

— OK, dar tu pari o fată întreprinzătoare. Nu i-ai furat şi tu 
nişte bani din portofel cât a stat el în baie să vomite? 

Ea zise supărată: 

— Nu-s nici eu chiar ultimul gunoi. Pe cine crezi că poţi să 
acuzi de aşa ceva? 

— Hai să fim puţin sinceri, Cin. Ai o viaţă grea, laşi bărbaţi pe 
care nu-i cunoşti să-ţi ejaculeze în gură pentru nişte mărunţiş. 
Aşa că te mai întreb o dată: l-ai mai furat nişte bani, pe lângă 


suta de dolari pe care ţi-a dat-o el? 

— Nu ştiu. Se poate, zise ea. Dar nu mai pot să vorbesc 
despre asta. 

Bagger o luă de bărbie şi îi aduse capul mai aproape de el, 
privind-o de la mică distanţă. 

— Bătrâna ta mama ţi-a povestit vreodată ceva despre mine? 

Cindy, înfricoşată, înghiţea în sec agitată. 

— Zicea că sunteţi cel mai bun dintre cei pentru care a lucrat. 

— Şi altceva? 

— Zicea că cine încearcă să vă supere amuţeşte pentru 
totdeauna. 

— Exact. Mama ta e deşteaptă. O strânse mai tare de bărbie. 
Cindy ţipă uşor. Aşa că, dacă vrei să o mai vezi pe mama ta, 
inspiră adânc şi spune-mi ce ai văzut în portofelul acelui băiat 
drăguţ. 

— OK, OK, era ciudat pentru că avea două identități. 

— ŞI?... 

— Unul era pe numele pe care mi-l spusese când venise la 
salonul de masaj. Robby Thomas, din Michigan. Mai avea un 
permis de conducere de California. 

— Pe ce nume? întrebă Bagger calm. 

— Tony. Tony Wallace. 

Bagger îi dădu drumul. 

— Ai văzut? N-a fost greu deloc. Acum, du-te înapoi să-i freci 
pe boşorogii ăia. 

Ea se ridică, picioarele îi tremurau. Când se întoarse să plece, 
Bagger spuse: 

— Hei, Cindy, n-ai uitat nimic? 

Ea îl privi şi întrebă neliniştită: 

— Ce anume, domnule Bagger? 

— Ţi-am plătit o mie de dolari. Băiatul ăla drăguţ ţi-a dat de 
zece ori mai puţin şi i-ai luat-o-n gură. Nu mă întrebi dacă nu 
vreau şi eu? Nu e frumos din partea ta, Cindy. E o chestie pe 
care un tip ca mine o ţine minte multă vreme. 

Tăcu, privind-o. 

Cu o voce tremurătoare, îl întrebă: 

— Doriţi să v-o iau în gură, domnule Bagger? Adăugă imediat: 
Ar fi o onoare pentru mine. 

— Nu, nu vreau. 


CAPITOLUL 
49 


Annabelle şi Caleb mergeau pe unul dintre holurile Clădirii 
Jefferson. Annabelle purta o fustă roşie, până la genunchi, o 
jachetă neagră şi o bluză bej. Părea o adevărată profesionistă, 
competentă şi sigură pe sine. Caleb părea gata să-şi taie venele. 

— Tot ce ai de făcut, îi spuse ea, este să arăţi trist şi 
deprimat. 

— Asta e foarte uşor, întrucât chiar sunt trist şi deprimat, zise 
el imediat. 

Inainte de a intra în biroul de securitate al bibliotecii, 
Annabelle se opri şi îşi puse o pereche de ochelari, prinşi cu un 
lănţişor la gât. 

— Eşti sigură că o să funcţioneze? şopti Caleb. Începuse să 
respire precipitat. 

— Nu poţi fi sigur niciodată de ceva că funcţionează până 
când nu probezi să vezi dacă e aşa sau nu. 

— O, super! 

După câteva minute, se aflau în biroul şefului serviciului de 
protecţie şi pază. Caleb îşi ţinea capul în piept, privind pantofii 
lui Annabelle care vorbea: 

— Deci, aşa cum v-am explicat, sunt psiholog şi Caleb a 
apelat la mine ca să-l ajut să depăşească această perioadă. 

Şeful părea încurcat. 

— Vreţi să spuneţi că se simte rău când intră în încăperea- 
seif? 

— Da. După cum ştiţi, el a descoperit cadavrul prietenului său 
drag, care îi era şi coleg, aici înăuntru. Încăperea-seif e un loc pe 
care, în mod normal, Caleb îl iubeşte. A fost o parte din viaţa lui 
pentru mulţi ani de zile. 

Privi dincolo de Caleb care, după cum plănuiseră, oftă lung şi 
îşi şterse ochii cu batista. 

— Acum, acest loc despre care avea o mulţime de amintiri 
inimoase îi provoacă, o tristeţe profundă, chiar înfricoşătoare. 

Şeful se uită la Caleb. 

— Sunt sigur că v-a fost foarte greu, domnule Shaw. 

Mâinile lui Caleb tremurau atât de rău, încât Annabelle îl 
apucă de una din ele. 

— Puteţi să-i spuneţi Caleb, suntem între prieteni, zise 


încurajator Annabelle, făcându-i un semn şefului fără să vadă 
Caleb, deşi, în acelaşi timp, îl strânse tare de mână şi pe Caleb. 

— O, da, sigur, suntem între prieteni, desigur, zise şeful 
stângaci. Dar ce legătură are acest lucru cu departamentul 
meu? 

— Planul meu este să-l las pe Caleb să privească benzile 
înregistrate din sălile de lectură, cu oamenii care vin şi pleacă 
de-acolo, totul fiind normal, totul fiind aşa cum trebuie să fie, ca 
o cale de a-şi găsi forţa să treacă de această perioadă dificilă şi 
să considere tot ce s-a întâmplat ca fiind o experienţă pozitivă. 

— Nu cred că vă pot lăsa să vedeţi benzile, zise şeful. Este o 
cerere de-a dreptul neobişnuită. 

Caleb începu să bată în retragere, dar o privire critică a lui 
Annabelle îl făcu să îngheţe înainte de a apuca să se ridice cu 
totul de pe scaun. 

— Situaţia e de-a dreptul neobişnuită, zise ea. Sunt sigură că 
aţi face tot ce vă stă în putere ca să vedeţi cum un angajat de 
succes poate să îşi reia viaţa normală. 

— Da, desigur, dar... 

— Aşa că acum ar fi un moment potrivit să vedem benzile, nu- 
i aşa? Il privi furioasă pe Caleb care încă nu se aşezase cum 
trebuie pe scaun. Vreau să spun... vedeţi bine că e disperat. 

Caleb se prăbuşi în scaun, cu capul între genunchi. 

Annabelle se uită din nou la şef şi îi citi numele pe ecuson. 

— Dale, pot să-ţi spun Dale, da? 

— Da, sigur, e-n regulă. 

— Dale, vezi hainele pe care le port? 

Dale se uită la silueta ei atrăgătoare şi spuse încurcat: 

— Da, le-am văzut. 

— Mă aşteptam să-mi spui că fusta mea e roşie. E o culoare 
care dă forţă, e o culoare pozitivă, Dale. Dar jacheta mea e 
neagră, o culoare negativă, iar bluza este bej, o culoare neutră. 
Aceasta înseamnă că sunt la jumătatea drumului pe care îl 
conduc pe acest om înapoi la o viaţă normală, sănătoasă. Dar 
am nevoie de ajutorul tău, Dale, ca să închei cu succes această 
situaţie. Vreau să mă pot îmbrăca în întregime în roşu, pentru 
Caleb. Şi sunt convinsă că şi tu vrei. Hai să terminăm treaba 
asta, Dale. Hai să o facem pur şi simplu. Aruncă o privire 
evaluatoare asupra lui. Pot să spun că eşti alături de mine, nu? 

Dale se uită la Caleb, care arăta mizerabil, şi zise: 


— OK, o să vă aduc benzile. 

După ce bărbatul părăsi camera, Caleb zise: 

— Te descurci şi singură, şi eşti chiar o profesionistă. 

— Mulţumesc, zise ea scurt. 

Văzând că nu mai spune nimic, Caleb adăugă: 

— Şi cred că şi eu m-am descurcat rezonabil. 

Ea îl privi, nevenindu-i să creadă. 

— Chiar aşa? 

Câteva ore mai târziu, Annabelle şi Caleb terminaseră de 
vizionat venirile şi plecările din sala de lectură înainte şi după 
moartea lui DeHaven. 

— E acelaşi du-te-vino de fiecare zi, spuse Caleb. Nu e nimic 
deosebit. 

Annabelle derulă din nou una dintre benzi. 

— Cine e ăsta? 

— Kevin Philips. E directorul interimar, a fost numit după 
moartea lui Jonathan. A venit să mă întrebe ce ştiu despre 
moartea lui Jonathan. lar aici e Oliver deghizat în savant neamt. 

— Drăguţ, zise Annabelle cu admiraţie. S-a descurcat foarte 
bine în acest rol. 

Se mai uitară împreună la câteva cadre. Caleb îi atrase 
atenţia asupra uneia dintre scene. 

— Aici e momentul în care am fost anunţat că Jonathan m-a 
numit executorul său literar. Se uită la ecran mai de aproape. 
Aşa de gras sunt eu? Işi puse o mână pe abdomen. 

— Cine ţi-a dat documentul prin care erai înștiințat? 

— Kevin Philips. 

Annabelle văzu pe bandă cum Caleb s-a împiedicat şi şi-a 
spart ochelarii. 

— De obicei nu sunt atât de stângaci, îi explică el. N-aş fi fost 
în stare să citesc hârtia aia blestemată dacă Jewell English nu 
mi-ar fi împrumutat ochelarii ei. 

— Da, dar de ce a schimbat ochelarii? 

— Poftim? 

— l-a schimbat cu altă pereche de ochelari pe care o avea în 
geantă. Annabelle derulă banda din nou. Vezi? E o mişcare 
foarte abilă, e drept. Ar fi un jucător foarte bun la ruletă... vreau 
să spun... este foarte îndemânatică. 

Caleb se uită mirat cum Jewell English ascunde în palmă 
ochelarii pe care îi purtase ea şi scoate altă pereche din geantă. 


Era perechea pe care i-o dăduse lui. 

— Nu ştiu. Poate că era o pereche specială. Mi-au fost destul 
de folositori. Am putut să citesc mesajul. 

— Cine este această Jewell English? 

— O doamnă în vârstă pasionată de cărţi şi care vine regulat 
la sala de lectură. 

— Şi care are mâini îndemânatice mai ceva decât un dealer 
din cazinourile de la Las Vegas, sublinie Annabelle. Mă întreb de 
ce o fi făcut-o, adăugă ea, preocupată. 


CAPITOLUL 
50 


Stone era acasă şi se gândea la conversaţia pe care o 
avusese cu Marilyn Behan. Dacă femeia spunea adevărul, ceea 
ce era foarte probabil, întrucât nu exista niciun motiv ca ea să 
mintă, atunci însemna că el se înşela. Cornelius Behan nu îl 
ucisese pe Jonathan DeHaven, şi nici pe Bob Bradley. Totuşi, 
după câte se părea, îşi dăduse seama cum fusese omorât 
nefericitul bibliotecar, ceea ce îi făcuse pe alţii să-l ucidă. Deci 
cine altcineva mai avusese de câştigat de pe urma morţii lui 
DeHaven? Sau de pe urma morţii lui Bradley? Avea nevoie 
urgent de nişte informaţii care să lege cele două întâmplări. 

— Oliver? 

Îşi ridică privirea. Milton se afla în cadrul uşii. 

— Am ciocănit, dar nu mi-a răspuns nimeni, spuse el. 

— Scuză-mă, cred că mă gândeam la ceva... 

Milton avea laptopul cu el, ca de obicei, şi încă o valiză mai 
mică. Le puse pe amândouă pe birou şi scoase un dosar. 

— Uite ce am aflat despre angajaţii lui Bradley. 

Stone luă documentele şi le citi cu atenţie. Erau nenumărate 
referiri care scoteau în evidenţă cariera politică a lui Bradley, 
inclusiv poziţia lui din cadrul Comisiei de Control al Serviciilor 
Secrete, a cărui preşedinţie o deţinea de ani de zile. 

— Bradley era un politician foarte abil şi a instituit multe 
reforme bune în domeniul informaţiilor, zise Milton. 

— Care poate au condus la uciderea lui, comentă Stone. 
Drăguţă recunoştinţă. 

Stone se uită printre documentele şi fotografiile colegilor din 
Comisia de Control al Serviciilor Secrete. Când termină, sosiră 
Annabelle şi Caleb. Stone le povesti tuturor despre întâlnirea lui 


cu Marilyn Behan. 

— Asta elimină cu certitudine teoria cum că Behan ar fi fost 
amestecat în uciderea lui Jonathan, zise Caleb. 

— Aşa se pare, încuviinţă Stone. Voi aţi aflat ceva azi de pe 
benzile alea? 

— Bănuiala noastră că ne-ar putea fi de folos dacă am vedea 
benzile cu cine a ieşit şi a intrat în sala de lectură nu s-a 
concretizat. Dar am aflat altceva care ar putea să fie foarte 
important. 

Annabelle le povesti despre îndemânarea lui Jewell English. 

— Sunteţi siguri? întrebă Stone, nedumerit. 

— Ai încredere în mine. Am văzut mişcarea aia de un milion 
de ori. 

„Şi probabil că la fel de des ai practicat-o şi tu”, se gândi 
Stone. Se întoarse spre Caleb. 

— Ce ştii despre această femeie? 

— Doar că e o văduvă în vârstă, care vine regulat la sala de 
lectură, iubeşte cărţile, e drăguță şi entuziastă... 

Se înroşi. 

— Şi mai ce? întrebă Stone. 

— Şi tot timpul se dă la mine, spuse şoptit, încurcat. 

Annabelle trebui să îşi reprime un hohot de râs. 

— Dar presupun că ştii toate lucrurile astea despre ea pentru 
că ţi le-a spus ea. Nu sunt certe, zise Stone. 

— E adevărat, fu de acord Caleb. 

— Atunci de ce ar fi schimbat ochelarii? 

— Oliver, poate că pur şi simplu nu a vrut să mi-i dea pe 
ceilalţi pentru că, din cine ştie ce motiv, or fi speciali pentru ea. 
Mi-a împrumutat o altă pereche şi nu văd chiar aşa o mare 
chestie în treaba asta. 

— Nici eu nu aş fi văzut chiar aşa o mare chestie în treaba 
asta, Caleb, dacă nu s-ar fi întâmplat ca această văduvă în 
vârstă care frecventează sălile de lectură ale bibliotecii de cărţi 
rare să aibă asemenea calităţi excepţionale de prestidigitaţie. 
Dacă nu voia să porţi acei ochelari, de ce nu ţi-a spus aşa, şi să- 
ţi fi dat perechea pe care o avea de rezervă? 

Caleb dădu să spună ceva, dar se opri. 

— Nu ştiu ce-să răspund. 

— Nici eu nu ştiu. Dar încep să cred că trebuie să găsim un 
răspuns dacă vrem să aflăm ce i s-a întâmplat lui Jonathan 


DeHaven. 

— Nu e posibil să credem că simpatica bătrânică Jewell 
English are ceva de-a face cu moartea lui Jonathan, protestă 
Caleb. 

— Nu putem trage concluzia asta acum. Behan a fost ucis 
pentru că a ghicit cum a murit DeHaven. Cred că a descoperit 
că cilindrul cu gaz de la bibliotecă a fost deliberat etichetat 
greşit. Acesta ar putea fi motivul pentru care a venit la sala de 
lectură să pună întrebări şi a cerut să vadă încăperea-seif, 
Caleb. Căuta informaţii despre felul în care DeHaven a fost ucis. 
Aminteşte-ţi, voia să ştie dacă DeHaven era în relaţii amicale cu 
toată lumea de la bibliotecă. Nu părea să ştie cine era 
criminalul, era în faza incipientă în care voia să afle dacă 
DeHaven avea duşmani. 

— Cu alte cuvinte, cheia nu este Behan, ci DeHaven, şi poate 
ceva de la bibliotecă? zise Annabelle. 

— Posibil, replică Stone. 

Caleb clipi la această remarcă, dar rămase tăcut. 

— Şi ce legătură ar avea uciderea lui Bob Bradley cu toate 
astea? întrebă ea. Ai spus că tu crezi că există o legătură. 

— Ştim că Bradley a fost ucis de un glonţ tras cu puşca printr- 
o fereastră, din cealaltă clădire. Behan a fost ucis exact în 
acelaşi fel. Nu poate fi o coincidenţă. Într-adevăr, poate fi 
acelaşi criminal. Un asasin profesionist care foloseşte aceeaşi 
metodă pentru că la asta se pricepe cel mai bine. Reduce 
şansele de eroare. 

— Vorbeşti de parcă ai şti o mulţime de lucruri despre chestia 
asta, zise Annabelle. 

El zâmbi cu inocenţă. 

— După cum ţi-a spus şi Caleb, îmi place la nebunie să citesc 
thrillere. Găsesc că sunt nu doar distractive, ci şi informative. Se 
uită la Caleb. Avem oare vreo şansă să ne uităm la ochelarii 
femeii aceleia fără ca ea să ştie? 

— Desigur, putem să-i jefuim casa în mijlocul nopţii şi să-i 
furăm, propuse Caleb cu sarcasm. 

— Bună idee. Poţi să afli unde locuieşte? zise Stone. 

— Oliver, nu poţi să vorbeşti serios! se revoltă Caleb. 

— S-ar putea să am eu o idee mai bună, zise Annabelle. Toţi 
îşi întoarseră privirile spre ea. Vine la sala de lectură conform 
unui program regulat? 


— Da, foarte regulat. 

— Dacă ar fi să respecte schema asta, când ar trebui să-şi 
facă apariţia? 

Caleb făcu repede o socoteală. 

— De fapt, chiar mâine. 

— Bun. O să merg la bibliotecă mâine, cu tine. Mi-o arăţi şi 
apoi las-o în seama mea. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Caleb. 

Annabelle se ridică. 

— O să-i dau o lingură din propria ei doctorie. 

După ce Annabelle plecă, Caleb zise: 

— Desigur, nu puteam să spun de faţă cu ea, dar, Oliver, ce- 
ar fi dacă toate astea ar avea legătură cu Psalm Book? Este 
incredibil de valoroasă, şi nu reuşim să aflăm de unde a făcut 
Jonathan rost de ea. Poate că a furat-o. Şi poate altcineva o 
voia. Poate că de-aia l-au ucis pe Jonathan: ca să intre în posesia 
ei. 

— Da, dar n-au intrat în posesia ei, Caleb, punctă Stone. 
Persoana care l-a lovit pe Reuben era în casă. Putea la fel de 
bine să pătrundă în încăperea-seif şi să ia cartea. Şi de ce l-a 
ucis pe Cornelius Behan? Şi pe Bradley? Ei ar putea să nu aibă 
nicio legătură cu Psalm Book. Behan nici măcar nu ştia că 
DeHaven colecţiona cărţi. Şi nu există nicio dovadă că Bradley îl 
cunoştea pe colegul tău Jonathan. 

După ce Caleb, trist şi confuz, plecă, Milton şi Stone se 
aşezară să stea de vorbă, în timp ce acesta din urmă mai răsfoia 
dosarul despre angajaţii care lucraseră cu Bradley. 

— Michael Avery a fost la Yale, spuse el, funcţionar al Curţii 
Supreme de Justiţie, a făcut cursuri private la NIC înainte de a 
deveni membru al Comisiei de Control al Serviciilor Secrete. S-a 
mutat odată cu Bradley, când acesta a devenit preşedintele 
Camerei Reprezentanţilor. Se mai uită la câteva fotografii şi 
biografii. Dennis Warren, altul care a fost la Yale, a lucrat la 
DOJ?* la începutul carierei sale. A fost şeful staffului lui Bradley şi 
şi-a păstrat poziţia până când Bradley a devenit preşedinte al 
Camerei Reprezentanţilor. Albert Trent este de ani de zile în 
comisia de informaţii condusă de Bradley. A absolvit Harvard, a 
făcut avocatura şi a fost o vreme funcţionar al CIA. Toţi fac parte 


2 Departamentul de Justiţie 


din Ivy League”. Toţi au o experienţă prodigioasă. Se pare că 
Bradley a avut un staff de primă mână. 

— Un congresmen este la fel de bun precum stafful său. Nu 
aşa se spune? 

Stone îl privi gânditor. 

— Ştii, un lucru pe care nu l-am verificat niciodată cu 
adevărat îl constituie circumstanţele în care a fost ucis Bradley. 

— Cum am putea face asta? întrebă Milton. 

— Prietena noastră se pricepe foarte bine să joace diverse 
roluri. 

— E cea mai bună. 

— Vrei să încercăm şi noi amândoi? 


— Sunt omul tău. 
CAPITOLUL 
51 


Albert Trent şi Roger Seagraves se întâlniră în biroul lui Trent 
din Capitol Hill. Seagraves tocmai îi dăduse lui Trent un dosar cu 
materiale informative. Trent avea să facă o copie pe care s-o 
trimită la comisie. Dosarul original conţinea secrete de la 
Pentagon, care detaliau strategiile militare ale Statelor Unite în 
Afganistan, Irak şi Iran. Trent va folosi o metodă de decriptare 
prestabilită ca să scoată secretele de pe acea pagină. Odată ce 
termină această treabă, Seagraves spuse: 

— Ai un minut liber? 

Se plimbară prin Capitoliu, la parter. 

— Roger, băiete, tu ai noroc cu Behan şi cu tipul ălălalt care a 
fost acuzat, zise Trent. 

— Înţelege un lucru, Albert: Nimic din ce fac eu nu are vreo 
legătură cu norocul. Am avut o oportunitate şi am folosit-o. 

— OK, OK, nu trebuie să te superi. Crezi că acuzaţia va fi 
menţinută? 

— Mă îndoiesc. Nu ştiu sigur de ce se afla el acolo, dar se uita 
la casa lui Behan. Şi e prieten cu Caleb Shaw care lucrează la 
sala de lectură. Mai mult decât atât, tipul pe care l-am prins şi 
cu care am stat la „şuetă”, acel Oliver Stone, face parte din 
acelaşi grup. 


27 Asociaţie de opt universităţi şi colegii din nordul Statelor Unite din care fac 
parte Brown, Columbia, Cornell, Dartmouth, Harvard, Princeton, University of 
Pennsylvania şi Yale. 


— Shaw este executorul literar al lui DeHaven. De-asta s-a 
dus la casa acestuia. 

Seagraves se uită neîncrezător la colegul său. 

— Ştiu asta, Albert. M-am aflat faţă-n faţă cu Shaw ca să 
stabilesc care este următoarea mişcare, dacă va fi necesar. Ei 
nu au numai cărţi în cap. Tipul pe care l-am interogat a lucrat la 
CIA, într-un departament special. 

— Nu mi-ai spus asta! exclamă Trent. 

— N-aveai nevoie să ştii, Albert. Acum ştii. 

— De ce aş avea nevoie să ştiu acum? 

— Pentru că ţi-am spus. 

Seagraves privi lung Clădirea Jefferson, unde se aflau sălile de 
lectură şi cărţile rare ale bibliotecii. 

— Tipii ăştia au făcut o vizită şi la Fire Control, Inc. Omul meu 
de acolo mi-a spus că vopseaua de pe un cilindru pe care l-au 
luat de la bibliotecă a fost ştearsă. Deci probabil că au aflat de 
dioxidul de carbon. 

Trent se făcu palid. 

— Asta nu e deloc bine, Roger. 

— Încă nu ai de ce să-ţi faci griji, Albert. Am un plan. Ne-a 
intrat ultima plată. Cât de repede poţi să faci rost de noul 
pachet de informaţii? 

Se uită la ceas. 

— Mâine, cel mai devreme, dar e cam repede. 

— Fă tot posibilul. 

— Roger, poate că ar trebui pur şi simplu să o lăsăm baltă. 

— Avem o mulţime de clienţi de servit. N-ar fi o decizie bună. 

— N-ar fi o decizie bună nici să continuăm aşa. Dacă ajungem 
la închisoare pentru trădare? 

— Mie n-o să mi se întâmple asta, Albert. 

— Nu poţi şti cu certitudine. 

— Ba da, pot. Pentru că morţii nu fac închisoare. 

— OK, dar nu trebuie să se ajungă acolo. Poate că ar trebui să 
ne gândim s-o lăsăm un pic mai uşor. Să lăsăm lucrurile să se 
mai răcească. 

— Lucrurile nu prea se mai răcesc după ce au ajuns să se 
înfierbânte. Continuăm să facem ce facem şi, cum am mai spus, 
am un plan. 

— E secret, nu poţi să mi-l împărtăşeşti? 

Seagraves ignoră întrebarea. 


— Diseară mai fac o descindere. lar asta va fi una de zece 
milioane dacă totul e OK, aşa cum cred eu că va fi. Dar fii atent, 
deschide ochii şi cască urechile! Dacă ceva ţi se pare ciudat, ştii 
unde să mă găseşti. 

— Crezi că va mai fi nevoie... ştii tu... să mai ucizi pe cineva? 

— O parte din mine crede că da, desigur. 

Seagraves plecă. 


Târziu, în acea seară, Seagraves conducea către centrul 
Kennedy ca să ajungă la concertul Orchestrei Simfonice 
Naţionale, NSO?E. Aflat pe malul râului Potomac, cu o arhitectură 
simplă, având o formă de pătrat, centrul Kennedy fusese adesea 
declarat una dintre cele mai reuşite clădiri memoriale din ţară 
construite în onoarea preşedintelui ucis. Lui Seagraves nu-i păsa 
însă de estetica arhitecturală a clădirii. Nu-i păsa de altfel nici 
de NSO. Fizicul său deosebit - era un bărbat înalt şi chipeş - 
atrăgea atenţia multor femei când trecea prin hol către 
auditoriumul unde concerta NSO. Observă acest fapt. În seara 
aceea însă era de serviciu, ieşise pe teren. Mai târziu, în scurta 
pauză, Seagraves se întâlni cu alte persoane care ieşeau din 
auditorium ca să bea ceva şi să privească la obiectele care erau 
de vânzare. Făcu o scurtă escală şi la toaletă. Apoi, luminile 
scăzură în intensitate, semnalând începutul ultimei părţi a 
programului. Prin mulţimea de oameni, îşi făcu loc să ajungă în 
sală. 

O oră mai târziu, bău ceva la barul de noapte situat vizavi de 
centrul Kennedy. Scoase programul din buzunarul lateral al 
jachetei şi îl studie. Nu era programul său, desigur. Îl strecurase 
în buzunarul lui în timp ce trecuse prin mulţimea de oameni, 
când se întorcea în sală. Nu exista nici o posibilitate să fi 
observat cineva acest lucru. Spionii care nu acționau în mulţime 
erau întotdeauna prinşi. Din acest motiv, Seagraves folosise 
masele drept acoperire. 

Intors acasă în laboratorul său, Seagraves extrase secretele 
din paginile programului, le puse într-un format adecvat ca să i 
le dea lui Albert Trent cu prima ocazie când îl întâlnea. Zâmbi. 
Se uita nici mai mult, nici mai puţin decât la ultimele piese de 
care avea nevoie ca să aibă cheia de decriptare a comunicaţiilor 


28 National Symphony Orchestra 


diplomatice de nivel înalt, pe care Departamentul de Stat le 
transmitea birourilor sale de dincolo de ocean. Acum, 10 
milioane i se păreau prea puţin. Poate 20 de milioane. Apoi se 
hotărî că ar putea începe de la 25 de milioane, ca să aibă de 
unde să scadă preţul. Işi desfăşura toate negocierile pe internet, 
pe site-uri de chat stabilite în prealabil. lar secretele erau livrate 
odată ce banii erau viraţi în cont. Poziţia lui, de altfel rezonabilă, 
era aceea a unui om care nu avea încredere în nimeni când 
venea vorba de afaceri. Totuşi era cinstit în ceea ce făcea, 
datorită înlesnirilor pe care i le oferea piaţa liberă. Prima dată 
când ar fi luat bani fără să livreze vreo marfă, ar fi fost scos din 
afacere. Şi, probabil, ucis. 

Singurul lucru care i-ar fi putut tulbura planul erau prezenţa 
acelor indivizi care îşi tot vârau nasul unde nu le fierbea oala. 
Dacă ar fi fost doar bibliotecarul, nu şi-ar fi făcut griji. Dar era 
amestecat în această afacere şi tipul de la Triple Six, care nu 
era deloc de neglijat. Seagraves presimţea o altă furtună. Din 
acest motiv, când îl răpise pe Stone şi îl torturase, îi luase de 
acasă şi una dintre cămăşile acestuia. Ar fi adăugat-o colecţiei 


sale, dacă era cazul. 
CAPITOLUL 
52 


Stone şi Milton sosiră la Clubul Federalist pe la zece, a doua zi 
dimineaţă. 

Spuseră ce voiau şi fură conduşi în biroul directorului. Se 
uitară la cărţile lor de vizită, pe care Milton le făcuse pe 
imprimanta cu laser, cu o noapte în urmă. 

— Aţi fost angajaţi de familia lui Bradley, din Kansas, să 
investigaţi asasinarea lui? Dar cu asta se ocupă poliţia. Şi FBI. Şi 
ei au fost aici, toți, de mai multe ori, adăugă directorul pe un ton 
plictisit. 

— Familia doreşte să aibă propriii reprezentanţi, sunt sigur că 
înţelegeţi acest lucru, zise Stone. 

El şi Milton erau îmbrăcaţi în jachete identice, purtau cravată 
şi aveau pantaloni negri. Părul lung al lui Milton era ascuns sub 
o pălărie pe care nu şi-o dăduse jos. 

— Nu pare să se facă vreun progres. 

— Dacă poliţia n-a prins pe nimeni... nu pot să contrazic 
această părere. 


— Puteţi să-i sunaţi, dacă doriţi, să verificaţi faptul că le 
reprezentăm interesele, zise Stone. Doamna Bradley nu este în 
ţară, dar puteţi vorbi cu avocatul familiei, din Maryland. 

Pe cărţile de vizită se afla numărul de telefon al lui Milton. 
Înregistrase pe robotul telefonului un mesaj ca şi cum ar fi fost 
avocatul, în cazul în care directorul ar fi dat curs ideii lor. 

— Nu, e în regulă. Ce doriţi să ştiţi? 

— De ce se afla Bradley la club în acea seară? 

— Era o petrecere privată, dată în cinstea sa, pentru că 
fusese ales preşedinte al Camerei. 

— Înţeleg. Cine o organizase? 

— Angajaţii săi, presupun. 

— Cineva anume? 

— Nu, din câte îmi amintesc. Am primit instrucţiunile prin fax. 
Recunosc că a fost, într-o oarecare măsură, o surpriză. 

— Şi a fost ucis în faţa salonului? 

— Îl numim James Madison Room. Ştiţi despre celebrele 
Documente Federaliste. Pot să vă arăt, dacă doriţi. 

Îi conduse într-o cameră mare, ale cărei ferestre dădeau spre 
stradă. Stone privi afară şi văzu fereastra de la etajul superior al 
clădirii de vizavi. Ochiul său experimentat sesiză că era un loc 
perfect pentru traiectoria glonţului, şi demonstra nu doar o idee 
inteligentă, ci şi faptul că exista o scurgere de informaţii din 
interior. 

Urmând firul gândului său, Stone întrebă: 

— Şi el de ce venise aici? 

Directorul şterse o dâră de praf de pe marmura şemineului. 

— Venise pentru toast. Se cutremură. A fost groaznic. 
Senatorul Pierce tocmai îşi terminase cuvântarea când Bradley a 
fost împuşcat. A fost absolut oribil, sânge peste tot. Covorul 
persan, unul foarte scump, a fost distrus iremediabil. Sângele a 
pătruns până şi în lemnul podelei. A costat o mică avere pentru 
a o curăța şi reface. De-abia târziu, de curând, poliţia ne-a dat 
permisiunea să facem asta. Nu am putut nici măcar s-o 
acoperim, pentru că ni s-a spus că e o probă şi astfel ar fi putut 
fi deteriorată. Oamenii au fost nevoiţi să o vadă ori de câte ori 
treceau pe-acolo. Nu cred că trebuie să vă mai spun cât de mult 
a scăzut numărul membrilor care au mai venit după aceea la 
club. 

— Cine este proprietarul clădirii de peste drum? întrebă 


Milton. 

— Nu ştiu. Presupun că autorităţile au aflat până acum. 
Trebuie să fi fost o locuinţă privată şi apoi o galerie de artă. Stă 
nefolosită de vreo cinci ani, o adevărată ruină, dar ce se poate 
face? Am auzit totuşi că urmează să fie renovată. Va fi un bloc 
de apartamente, se pare. Dar încă nu au început lucrările. 

— Aşadar, cine l-a chemat pe Bradley în cameră ca să 
toasteze? întrebă Stone. 

Directorul se gândi câteva momente. 

— Erau atât de mulţi oameni acolo... nu mai ştiu sigur. Eu nu 
am fost implicat în partea asta a petrecerii. Stăteam lângă 
fereastră când a fost împuşcat. Cred că am şi auzit şuierul 
glonţului în urechi. Am fost surd timp de câteva zile după aceea. 

— Cred şi eu. E cineva care ar putea să ne mai dea detalii? 

— Unul dintre chelneri şi barmanul, ambii au muncit special 
pentru acel eveniment. Sunt amândoi aici, acum, dacă vreţi să 
vorbiţi cu ei. 

Barmanul nu ştia nimic. Totuşi, chelnerul, Tom, le spuse: 

— Era un tip din subordinea lui, cred, care a strâns lumea 
laolaltă, să asculte toastul. Cel puţin, aşa-mi aduc aminte. L-am 
ajutat şi eu să adune oamenii, să-i aducă din cealaltă cameră, 
după care cineva a ieşit şi l-a adus pe congresmenul Bradley. 

— Îţi mai aminteşti cine anume l-a adus? Era unul dintre 
oamenii lui? 

— Nu, nu chiar, dădu Tom din cap. 

Stone îi arătă fotografiile persoanelor din subordinea lui 
Bradley. 

— Recunoşti pe cineva de-aici? De exemplu, pe-ăsta Îi 
cunoşti? Şi îl arătă pe Denis Warren. Era şeful ştaifului lui 
Bradley. E posibil ca el să fie cel care a organizat toastul. 

— Nu, nu era el. 

— Poate ăsta, zise Stone, arătându-i-l pe Albert Trent. Şi el 
avea o poziţie înaltă în cadrul ştaifului său. 

— Nu. 

Chelnerul se uită la fotografie, în final oprindu-se asupra uneia 
dintre persoane: 

— Ăsta e. Acum îmi aduc aminte. Era cu adevărat eficient. 

Stone se uita la chipul lui Michael Avery, care fusese în 
serviciul lui Bradley, în Comisia de Control al Serviciilor Secrete. 

După ce plecară de la Clubul Federalist, Milton întrebă: 


— Şi acum ce facem? 

— Acum vom vorbi cu câţiva dintre cei care au lucrat pentru 
Bradley. 

— Nu cu Avery? Ne-ar dezvălui multe. 

— Nu, vom vorbi cu Trent şi cu Warren. 

— Dar nu putem să le spunem că suntem detectivi angajaţi 
de familia lui Bradley; probabil că şi-ar da seama că minţim. 

— Nu. Le vom spune adevărul. 

— Poftim? 

— Le vom spune că investigăm moartea lui Jonathan 
DeHaven. 


Denis Warren era acasă când sună Stone, după ce se uitase în 
cartea telefon, şi acceptă să stabilească o întâlnire cu Oliver. La 
telefon spuse că auzise de moartea lui DeHaven, dar că nu îi 
cunoştea pe acesta. 

— Nici măcar nu am o legitimaţie de bibliotecă, îmi şi este 
ruşine să recunosc acest lucru, comentă el cu tristeţe în glas. 

Milton şi Stone se duseră cu motocicleta acasă la Warren, la 
Falls Church, în Virginia. Era un loc modest, într-o zonă veche. 
Era limpede că Warren nu era genul care să fie pasionat de 
grădinărit sau de meşterit. Pajiştea din faţa casei sale era plină 
de buruieni, iar casa avea urgent nevoie să fie vopsită. 

Totuşi, înăuntru, ambianța era plăcută şi confortabilă şi, în 
ciuda comentariilor lui Warren că nu avea legitimaţie de 
bibliotecă, rafturile erau ticsite de cărţi. O mulţime de tenişi 
uzaţi, jachete şi diverse obiecte dovedeau că el era şi tătic. 

Warren era un bărbat înalt şi impunător, cu părul rar, 
castaniu, şi cu o faţă lată, ciupită de vărsat. Pielea sa fermă, 
translucidă, era dovada anilor de muncă pentru ţară, petrecuţi 
sub lumina fluorescentă. li conduse prin hol, către salonul de 
primire. 

— Scuzaţi dezordinea, zise Warren. Am trei băieţi cu vârste de 
la paisprezece la optsprezece ani, iar asta înseamnă că viaţa şi 
casa nu îţi mai aparţin. Pot să mă ridic în timpul unei şedinţe şi 
să prezint şefului sau secretarului Apărării un argument 
convingător privind complexele strategii de informații 
geopolitice, dar nu pot să-l determin cu argumente 
convingătoare pe niciunul dintre fiii mei să facă baie sau să 
mănânce altceva decât cheeseburgeri. 


— Ştim că aţi făcut parte din Comisia de Control al Serviciilor 
Secrete, începu Stone. 

— Corect. M-am mutat când Bradley a devenit preşedinte al 
Camerei, în momentul de faţă, nu mai lucrez deloc. 

— Din cauza morții sale? întrebă Milton. 

Warren dădu din cap. 

— L-am servit pentru că i-a făcut plăcere să o fac şi, pe de 
altă parte, mi-a făcut plăcere să-l servesc. A fost un mare om. 
Un bărbat de care aveam nevoie în prezent, în epoca pe care o 
trăim. Intransigent ca o stâncă şi cinstit. 

— Nu puteaţi să rămâneţi în Comisie? întrebă Stone. 

— Nu aveam de ales. Bradley a dorit să-l urmez, aşa că l-am 
urmat. Şi am vrut şi eu să plec. Există un singur preşedinte al 
Camerei şi un singur şef al ştaifului care lucrează pentru acesta. 
Multă acţiune şi toată lumea te sună. In plus, noul preşedinte al 
Comisiei avea oamenii săi pe care dorea să-i aducă. Cam aşa se 
întâmplă în Hill. Rămâi ataşat de membrii grupului tău. Şi când 
aceştia se mută sau pleacă, hmm... de-aia sunt eu acasă în 
mijlocul zilei. Noroc că soţia mea e avocat, altfel ne-am fi 
prăbuşit financiar. Ca să fiu sincer, încă resimt şocul a ceea ce s- 
a întâmplat şi nu am început cu adevărat să mă interesez de o 
nouă slujbă. Se opri şi îi privi atent. Dar spuneaţi că investigaţi 
moartea tipului aceluia... Jonathan DeHaven. Ce legătură are cu 
Bradley? 

— Poate nu are nicio legătură sau poate că are o legătură 
strânsă, zise vag Stone. Aţi auzit de uciderea lui Cornelius 
Behan? 

— Cine n-a auzit? Destul de greu pentru soţia lui, aş spune. 

— Da. DeHaven locuia chiar lângă Behan, iar ucigaşul s-a 
folosit de casa lui DeHaven ca să tragă de acolo. 

— La naiba, n-am ştiut asta. Dar tot nu văd legătura cu 
congresmenul Bradley. 

— Şi noi încercăm să facem legături între informaţiile pe care 
le avem, ca să fiu sincer. Aţi fost în acea noapte la Clubul 
Federalist? întrebă Stone. 

Warren dădu încet din cap. 

— Trebuia să fie un tribut de recunoştinţă adus bătrânului şi 
s-a terminat cu un coşmar. 

— Înseamnă că aţi văzut cu ochii dumneavoastră ce s-a 
întâmplat? întrebă Milton. 


— Am avut acest mare nenoroc. Eram chiar lângă Mike, Mike 
Avery. Senatorul Pierce tocmai îşi încheiase interesantul toast şi 
bum’! glonţul a apărut de cine ştie unde. Totul s-a întâmplat atât 
de repede! Dusesem paharul de şampanie la gură. Am vărsat-o 
pe mine pe toată. A fost îngrozitor. Mi-a fost rău de la stomac, 
multora le-a fost. 

— Îl cunoaşteţi bine pe Avery? 

— Aşa ar trebui, am lucrat împreună zi şi noapte, timp de 
zece ani. 

— Unde e acum? 

— S-a mutat odată cu mine, când Bradley a devenit 
preşedintele Camerei. Nici el nu are slujbă în prezent. 

— Am înţeles că a fost unul dintre cei care au organizat 
evenimentul de la club şi a făcut aranjamentele pentru toast. 

— Nu, n-a făcut-o el. Eu şi Mike am mers împreună în maşină 
până acolo. Eram amândoi pe lista invitaţilor. 

— Ni s-a spus că el a adunat lumea în cameră în vederea 
toastului. 

— Aşa am auzit şi eu. Dar noi doar am dat o mână de ajutor. 

— Cui i-aţi dat o mână de ajutor? 

— Lui Albert. Albert Trent. El a avut sugestia cu toastul. Albert 
se gândea întotdeauna la chestii de genul ăsta. Eu sunt doar un 
biet neştiutor, cu abilităţi sociale foarte reduse. 

— Albert Trent? El singur a organizat întregul eveniment? 

— Nu ştiu. Dar, cu siguranţă, a lucrat o noapte întreagă 
înainte. 

— Nici el nu mai lucrează acum? 

— O, nu! Albert lucrează tot în Comisie. 

— Dar parcă aţi spus că l-aţi urmat cu toţii pe congresmen, 
zise Stone, încurcat. 

— Normal, aţi înţeles bine. Dar Albert nu a vrut să plece. 
Albert a renunţat să lucreze cu noul preşedinte, dar a sfârşit prin 
a fi ajutorul său cel mai de încredere. Albert are un fel al lui de a 
se face indispensabil. Dar sunt multe de făcut la biroul unui 
preşedinte al Camerei, şi să nu îl ai pe Albert înseamnă o mare 
lipsă. Când spun asta, nu spun basme pentru copii. Ştie toată 
lumea. 

— Dar Bradley l-a lăsat să facă o asemenea alegere? 

Warren zâmbi. 

— E clar că nu ştiţi cum era Bob Bradley. Cum spuneam mai 


devreme, tipul era incredibil de decent, cinstit, muncea din 
greu, dar nici nu ai cum să dobândeşti o asemenea poziţie în 
viaţă dacă nu eşti tare ca piatra şi perseverent. lar omului nu-i 
plăcea să fie lăsat baltă de un subordonat de-al lui. Era 
inevitabil, Albert avea să vină să lucreze pentru biroul 
preşedintelui Camerei, şi chiar foarte curând. 

— Dar acum, că Bradley e mort, chestiunea a fost 
abandonată? 

— Desigur. Eu şi Mike încercăm să facem ce trebuie, şi de- 
asta nu avem un job. Albert îl lasă baltă pe bătrân şi îi merge 
destul de bine. Mike are şi el patru copii acasă, iar soţia lui nu 
munceşte. Trent nu e căsătorit şi nu are copii. Spuneţi-mi 
dumneavoastră dacă e cinstit. 

După ce plecară, Milton zise: 

— Ştiu ce vrei să-mi spui... să aflu tot ce pot despre Albert 
Trent. 

Stone aprobă din cap. 

— Tot ce poţi! 

— Pare un motiv destul de bun pentru o crimă, totuşi. Sunt 
surprins că poliţia nu a prins firul ăsta. Nici Warren nu pare să-şi 
fi dat seama. 

— Care e motivul? întrebă Stone. 

— Oliver, dar e evident. Dacă Bradley ar fi trăit, Trent trebuia 
să părăsească Comisia. Dacă Bradley murea, Trent putea să 
rămână acolo unde se afla. 

— Şi crezi că l-a omorât pe preşedintele Camerei ca să evite 
să-şi schimbe slujba? Dar el nu putea să apese pe trăgaci, 
pentru că se afla la club. Deci a trebuit să angajeze un asasin ca 
să o facă pentru el. Asta pare o soluţie destul de extremă ca să 
îți păstrezi o poziţie nu foarte importantă în cadrul guvernului. Şi 
cum spunea şi Warren, biroul preşedintelui Camerei 
Reprezentanţilor este de departe cu mult mai prestigios. 

— Atunci trebuie să fie altceva, mult mai important. 

— De acord. Dar în clipa asta nu ştim ce este. 


În casă, Denis Warren ridică telefonul şi vorbi cu prietenul 
său, fostul coleg Mike Avery. Apoi formă un al doilea număr. 

— Albert? Bună, sunt Denis. Uite, îmi pare rău că te rețin de la 
lucru, dar voiam să îţi spun că nişte tipi au venit azi la mine şi 
mi-au pus tot felul de întrebări ciudate. L-am sunat şi pe Mike 


Avery, să-l previn. Probabil că asta nu înseamnă nimic, dar m- 
am gândit să te sun pentru orice eventualitate. 

Trent îi zise: 

— Apreciez acest lucru. Dar mai exact, ce doreau să ştie? 

Warren îi povesti discuţiile avute şi adăugă: 

— Le-am spus că tu ai organizat toastul pentru Bob şi că tu 
mai lucrezi încă în Comisie. 

— Cum arătau? 

Warren îi descrise pe Stone şi pe Milton. 

— Îi cunoşti? 

— Nu, deloc. Dar e cam bizar... 

— Cum spuneam, m-am gândit doar să te previn. Sper că nu 
le-am spus nimic din ce nu trebuia să le spun. 

— N-am secrete, replică Trent. 

— Albert, dacă apare vreo ocazie în Comisie, anunţă-mă, 
bine? M-am săturat să tai frunză la câini. 

— O să-ţi spun. Şi mulţumesc pentru informaţii. 

Albert părăsi imediat biroul şi îl sună de la un telefon cu 
cartelă pe Seagraves, stabilind o întâlnire cu el, mai târziu, dar 
nu în Capitol Hill. Când Seagraves sosi, Trent îi spuse: 

— Avem o problemă. 

Seagraves îl ascultă şi spuse: 

— Atunci următoarea noastră mişcare e clară. 

— Te ocupi tu de asta? 

— Intotdeauna eu mă ocup de aşa ceva. 


CAPITOLUL 
53 


În timp ce Milton şi Stone făceau obişnuitele investigaţii, 
Caleb aruncă o privire de la biroul său către sala de lectură şi o 
văzu pe Annabelle intrând. Purta o fustă neagră plisată şi o 
jachetă asortată, bluză albă şi pantofi fără toc. Purta pe umăro 
geantă încăpătoare şi ţinea în mână proaspăta legitimaţie de 
bibliotecă, cu fotografie. Caleb se apropie de ea. 

— Pot să vă ajut, doamnă? 

— Charlotte Abruzzio. Da, caut o anumită carte. 

— Aţi venit unde trebuie. La urma urmei, vă aflaţi într-o 
bibliotecă. 

Caleb râse. : 

Annabelle nu schiță nici măcar un zâmbet. li spusese să 


menţină conversaţia la minimum şi să nu facă vreo glumă 
proastă, dar el oricum făcea cum ştia el, tâmpitul! 

Ea îi spuse titlul cărţii pe care o căuta. l-o sugerase el cu o 
seară înainte, când făcuseră acest plan. 

Caleb aduse volumul din încăperea-seif, iar Annabelle îl luă şi 
se aşeză la o masă. Stătea cu faţa la uşă, dar, în acelaşi timp, îl 
vedea bine şi pe Caleb. 

O oră mai târziu, Caleb se ridică rapid de pe scaun. 

— A, Jewell, ce mai faci? Jewell, ce plăcere să te revăd, zise el, 
îndreptându-se iute spre doamna în vârstă, după ce privise spre 
Annabelle spunându-i doar din priviri: „Ea e!” 

La masa ei, Annabelle scrâşnea din dinţi. „Ce tâmpit!” Caleb 
n-ar fi putut să se dea de gol mai mult de-atât decât dacă ar fi 
scos o pereche de cătuşe şi i le-ar fi pus femeii la mâini. Din 
fericire, Jewell English nu părea să fi observat, deoarece căuta 
de zor prin geantă. 

Câteva minute mai târziu, Caleb îi dădu lui Jewell o carte pe 
care i-o aduse din încăperea-seif. Ea o luă şi se aşeză la o masă. 
Caleb continuă să se mai întoarcă la ea şi, în trecere, îi aruncă o 
privire lui Annabelle ca nu cumva aceasta să fi ratat ţinta. În 
final, Annabelle îi aruncă o privire fioroasă, iar el zbură la biroul 
lui. 

Când Jewell termină, o oră mai târziu, îşi luă geanta, îi spuse 
la revedere lui Caleb şi plecă. Annabelle o urmă un minut mai 
târziu, şi o ajunse din urmă în stradă, unde bătrâna se chinuia 
să găsească un taxi. Annabelle îşi pusese pe cap o eşarfa şi 
îmbrăcase un trenci lung, pe care îl avusese în geanta de pe 
umăr. Când taxiul opri lângă trotuar, Annabelle porni. Se lovi de 
Jewell, împingându-se în geanta ei. Mâna sa alunecă înăuntru şi 
apoi afară atât de repede, încât o persoană care ar fi fost chiar 
acolo, de faţă, nu ar fi fost capabilă să-i urmărească mişcarea. 

— O, Dumnezeule, zise Annabelle cu un pronunţat accent 
sudic. Draga mea, îmi pare atât de rău... Mama m-a învăţat să 
fiu atentă, să nu lovesc doamne drăguţe ca dumneata... 

— Nu-i nimic, dragă, zise Jewell respirând precipitat din cauza 
coliziunii. 

— O zi plăcută, mai adăugă Annabelle. 

— Şi dumitale, zise Jewell amabilă, în timp ce se suia în taxi. 

Annabelle strecură în buzunarul ei cutia decorată cu înflorituri 
în care se aflau ochelarii şi se îndepărtă fără grabă. Câteva 


minute mai târziu, se întoarse în sala de lectură. La biroul din 
faţă era o altă persoană. Caleb se grăbi spre Annabelle. 

— Dawn, îi zise el femeii care lucra la birou, o să fac cu 
doamna Abruzzio un mic tur al încăperilor-seif. Nu e din oraş. 
Hm... am stabilit deja asta cu şefii, minţi el. 

O asemenea încălcare a regulilor ar fi fost de neînchipuit cu 
puţin timp în urmă, însă cu toate lucrurile astea care se 
petrecuseră, Caleb considera mai important să afle cine era 
ucigaşul lui Jonathan decât să respecte regulamentul bibliotecii. 

— Bine, Caleb, zise Dawn. 

Cei doi intrară în încăperea-seif, iar Caleb o conduse pe 
Annabelle în Jefferson Room, unde puteau să vorbească între 
patru ochi. Ea scoase ochelarii. 

— Vrei să-i încerci? Eu i-am încercat deja şi nu poţi să vezi 
prea multe prin ei. 

Caleb îi încercă şi imediat îi dădu jos. 

- Dumnezeule, dar e ciudat. Parcă te-ai uita prin trei sau patru 
straturi de sticlă, cu câteva pete luminoase. Nu înţeleg. Prin 
cealaltă pereche am putut să văd perfect. 

— De-aia ţi i-a şi dat pe ăia, şi nu pe ăştia. Altfel, ai fi devenit 
suspicios. Mai ai cartea la care se uita? 

Caleb scoase volumul de Beadle. 

— Am spus că o pun la locul ei. 

Annabelle se uită la carte. 

— Pare destul de comună. 

— Aşa şi e. E un volum ieftin de nuvele din secolul al XIX-lea. 

— Chestia este că ea părea să citească această carte foarte 
bine purtând ochelarii ăştia. Vreau să spun... lua şi notițe. 

— Te cred şi eu. 

Caleb îşi puse încet ochelarii la ochi şi, clipind, deschise 
cartea. 

— Vezi să citeşti ceva? întrebă Annabelle. 

— E puţin cam ceţos. Incepu să întoarcă paginile şi, deodată, 
se opri. la stai aşa, ce-nseamnă asta? 

— Ce anume? zise ea. 

li arătă un cuvânt de pe pagină. 

— Litera asta este marcată. Nu vezi? E galbenă, strălucitoare 
ca lumina zilei. 

Annabelle se uită la ce îi arătase el. 

— Nu se cunoaşte nimic. 


— Aici, exclamă el, punând degetul pe litera e a unui cuvânt 
de pe primul rând. 

— Mie nu mi se pare strălucitoare. Şi... Se întrerupse. Caleb, 
ia dă-mi ochelarii. 

Annabelle şi-i puse la ochi şi privi pagina cărţii. Litera era 
acum galbenă, sărind în ochi când priveau pe pagină. Îşi dădu 
încet ochelarii jos. 

— Chiar că sunt nişte ochelari speciali! 

__ Caleb se uita fix la pagină, cu ochiul liber. Nu strălucea nimic. 
Işi puse ochelarii, iar litera e era de un galben strălucitor. La fel 
mai erau w, un h și un f. Sări la pagina următoare. 

— Aici sunt w, s şi p. Şi multe alte litere. Toate, marcate. Îşi 
scoase ochelarii. E, w, h, fw, s, p. N-are niciun sens. 

— Asta pentru că e un cod, Caleb, zise Annabelle. Literele 
formează un cod secret. Şi ai nevoie de aceşti ochelari speciali 
ca să le vezi. 

O privi înmărmurit. 

— Un cod secret? 

— Mai ştii la care alte cărţi s-a uitat în ultimul timp? 

— Toate sunt Beadles, dar pot să verific pe lista de împrumut. 

După câteva minute aduse încă şase cărţi. Se uită prin ele 
pagină cu pagină, punându-şi ochelarii. Dar nu existau litere 
marcate. 

— Nu înţeleg. E doar o singură carte aşa? 

— Nu poate fi aşa, îi răspunse nemulțumită Annabelle. Se uită 
la cartea cu litere marcate. Pot să o iau cu mine? 

— Nu, nu e o bibliotecă de la care se pot împrumuta cărţi. 

— Nici măcar tu nu poţi lua o carte de-aici? 

— Ba da, eu aş putea. Dar trebuie să completez un formular 
de vreo patru pagini. 

— Astfel, se va şti că tu ai luat cartea? Ar putea să verifice 
cineva? 

— Da, ar putea să verifice. 

— Asta nu e bine. Ar fi o neglijenţă din partea noastră, care ar 
putea să le dea idei. 

— Ce vrei să spui? 

— Caleb, cineva de-aici a marcat aceste litere. Dacă iei acasă 
vreuna dintre cărţile implicate, poţi să-i alertezi pe cei implicaţi 
în treaba asta. 

— Vrei să spui că cineva de la Biblioteca Congresului 


introduce coduri secrete în cărţile rare? 

— Da, zise ea exasperată. Dă-mi cartea. O s-o iau cu mine. E 
mică şi subţire. Nu va fi o problemă. Stai aşa: cărţile au cumva 
vreun dispozitiv electronic antifurt în ele? 

Intrigat de un astfel de comentariu, zise: 

— Dumnezeule, femeie, dar astea sunt cărţi rare! Ar însemna 
să comiţi un adevărat sacrilegiu. 

— Da? Se pare că cineva deja face asta. Prin faptul că 
marchează literele. Deci voi împrumuta cartea asta pentru o 
vreme. 

— S-o împrumuţi? Cartea asta este proprietatea Bibliotecii 
Congresului! 

— Caleb, nu mă face să trec peste tine. Eu iau oricum cartea 
asta. 

El încercă să mai protesteze, dar ea i-o tăie scurt: 

— Ar putea avea legătură cu moartea lui Jonathan, zise 
Annabelle. lar dacă este aşa, nu-mi pasă de regulamentul 
vostru, vreau să ştiu adevărul despre felul în care a murit. Ai 
fost prietenul lui. Nu vrei şi tu să afli adevărul? 

Caleb se calmă imediat şi zise: 

— Ba da, vreau. Dar nu va fi uşor să scoţi cartea de-aici. 
Tehnic, ar trebui să verificăm fiecare geantă a celor care ies din 
sală. Pot să mă prefac că te-am verificat pe tine, desigur. Dar 
vor fi şi paznicii de la intrare care te vor verifica, înainte de a 
părăsi clădirea. Şi ei sunt foarte meticuloşi. 

— Cum îţi spuneam, nu va fi nicio problemă. lau asta şi o s-o 
aduc diseară acasă la Oliver. Vii şi tu acolo după ce pleci de la 
lucru. El mi se pare o persoană care este capabilă să înţeleagă 
genul ăsta de lucruri. 

— Ce vrei să spui? Din fericire, este o persoană care are nişte 
calităţi aparte şi cunoştinţe oarecum ieşite din comun. Dar 
coduri secrete? Asta e o treabă care ţine de spionaj. 

— Ştii ceva? Pentru cineva care petrece atâta timp printre 
cărţi, eşti cea mai incapabilă persoană în a pricepe anumite 
lucruri, din câte am întâlnit vreodată, îi spuse ea. 

— Asta e o remarcă jignitoare, dură, spuse el ofensat. 

— Bun, aşa am şi vrut să fie, se repezi ea. Acum dă-mi nişte 
scotch. 

— Scotch? Pentru ce? 

— Dă-mi şi taci din gură! 


Fără tragere de inimă, scoase o rolă de scotch dintr-unul 
dintre sertarele dulapului care se afla în zona încăperilor-seif. 

— Acum întoarce-te cu spatele. 

— Poftim? 

Ea îl răsuci cu spatele. Apoi îşi ridică fusta până la talie, aşeză 
cartea pe interiorul coapsei stângi şi o prinse cu scotch. 

— O să ţină, n-ar fi deloc distractiv să cadă. 

— Te rog, spune-mi că nu o să faci nimic care să provoace 
deteriorarea cărţii, zise el ferm. E o piesă vitală a istoriei. 

— Intoarce-te şi spune-mi ce părere ai. 

El se întoarse, văzu cartea, şi totodată coapsa expusă şi linia 
subţire a slipului, şi oftă. 

Ea spuse cu o voce precipitată: 

— Cred că va fi o carte foarte fericită... să se afle în acel loc, 
Caleb. Nu crezi acelaşi lucru? 

— Niciodată de când sunt eu bibliotecar în acestă venerabi/ă 
instituţie, de atâţia ani de zile... începu el cu o voce 
tremurătoare din cauza şocului. Totuşi, Caleb nu îşi luă ochii de 
la picioarele ei, nici măcar atunci când îşi simţi inima cum îi 
bubuie în piept. 

Ea îşi lăsă încet fusta în jos, zâmbind răutăcios. 

— Şi te-ai bucurat de fiecare secundă! îl înghionti cu şoldul 
când trecu pe lângă el: Ne vedem diseară la Oliver, armăsarule! 


CAPITOLUL 
54 


După memorabila expunere a lui Annabelle, Caleb îşi reveni 
suficient cât să pretindă măcar că munceşte. Un pic mai târziu 
fu întrerupt de Kevin Philips care intră în sala de lectură şi veni 
la biroul lui. 

— Caleb, poţi să ieşi un pic? spuse în şoaptă. 

Caleb se ridică. 

— Sigur că da, Kevin. Ce s-a întâmplat? 

Philip părea foarte îngrijorat şi spuse încet: 

— Poliția e afară. Vrea să vorbească imediat cu tine. 

Caleb simţi instantaneu că îl ia cu leşin, deşi mintea lui alerga 
nebuneşte căutând un motiv pentru care nişte poliţişti ar dori 
să-l vadă pe el. O fi fost oare prinsă femeia aia cu cartea legată 
de coapsă şi mărturisise că el îi era complice? Sau Jewell English 
descoperise ce se întâmplase şi raportase autorităţilor furtul 


ochelarilor. Îndreptându-şi acuzaţiile împotriva lui? O să fie el, 
Caleb Shaw, prăjit pe scaunul electric? 

— Hai, Caleb, poţi să te ridici şi să vii cu mine? zise Philip. 

Caleb se uită la el şi îşi dădu seama că ratase scaunul şi se 
prăbuşise pe podea. Se ridică clătinându-se, palid la faţă, şi 
spuse, cu toată surprinderea pe care mai era în stare să o 
simuleze: 

— Mă întreb ce treabă or fi având cu mine, Kevin. 

„Dumnezeule, ajută-mă să scap doar cu închisoare de minimă 
securitate.” 

Afară, Philips îl încredinţă poliţiei, care era reprezentată de 
doi detectivi în costume şifonate, cu trăsături dure de 
nepătruns. Apoi plecă, lăsându-l pe Caleb privind lung în urma 
lui, cu nişte ochi demni de milă. Cei doi bărbaţi îl însoţiră pe 
Caleb într-un birou liber. Mergeau încet, pentru că lui Caleb îi 
era greu să se ţină pe picioare şi să se sincronizeze cu ei. lar 
orice încercare de a vorbi era practic imposibilă, din moment ce 
nu avea nici pic de salivă în gură. „Or mai fi având şi alţi 
bibliotecari închişi? Am să ajung să fiu târfa vreunui puşcăriaş?” 

Cel mai înalt dintre bărbaţi se aşeză cu fundul pe birou, iar 
Caleb rămase sprijinit de perete aşteptând să-i fie citite 
drepturile şi să simtă cătuşele reci pe încheieturile sale, toate 
acestea însemnând sfârşitul vieţii lui respectabile. De la 
bibliotecar la infractor căderea fusese incredibil de rapidă. 
Celălalt bărbat îşi strecură mâna în buzunar şi scoase un set de 
chei. 

— Acestea sunt cheile de la casa lui DeHaven, domnule Shaw. 

Caleb întinse o mână tremurătoare şi luă cheile. 

— Au fost recuperate de la prietenul dumneavoastră Reuben 
Rhodes. 

Caleb lăsă să-i scape: 

— Nu l-aş numi chiar prieten. E mai mult o cunoştinţă 
întâmplătoare. 

Cei doi detectivi schimbară câte o privire. Cel mai înalt spuse: 

— Oricum, voiam să vă anunţăm că a fost eliberat pe propria 
răspundere. 

— Asta înseamnă că nu mai este suspect? 

— Nu. Dar am verificat povestea lui şi pe a dumneavoastră. 
Pentru moment, rămâne că aşa este. 

Caleb se uită lung la chei. 


— Pot să merg acasă la Jonathan sau e interzis încă? 

— Noi ne-am încheiat cercetările acolo, deci puteţi să mergeţi. 
Dar... hm... pentru orice eventualitate, e mai bine să nu vă 
duceţi în mansardă. 

— Eu voiam doar să verific colecţia de cărţi. Sunt executorul 
său literar. 

— Avocaţii ne-au spus deja asta. 

Caleb privi de jur împrejur. 

— Deci sunt liber să plec? 

— Puteţi să mai rămâneţi, dacă mai aveţi ceva să ne spuneţi, 
zise bărbatul mai înalt privindu-l cercetător. 

Caleb se uita când la unul, când la altul. 

— Succes la investigaţii! 

— Mulţumim. 

Se strecură afară din birou, iar cei doi detectivi ieşiră după el, 
închizând uşa în urma lor. 

Caleb rămase în picioare o vreme, cu capul golit de gânduri, 
nevenindu-i să creadă că avusese aşa un imens noroc. Apoi 
păru foarte încurcat. De ce îi dăduseră drumul lui Reuben? Şi de 
ce îi dăduseră pur şi simplu cheile lui Jonathan? Era o înscenare? 
Acum aşteptau cumva afară, gata să-l înhaţe, poate chiar 
acuzându-l că furase cheile sau că încercase să scape. Caleb 
ştia că asemenea lucruri scandaloase puteau să se întâmple. 
Văzuse la televizor. 

Dădu un brânci uşor uşii şi o deschise, apoi privi scrutător 
afară. Pe hol nu era nimeni. Biblioteca arăta ca de obicei. Nu 
văzu niciun indiciu că s-ar afla acolo o echipă SWAT, 
aşteptându-l. Mai aşteptă câteva minute, dar nu se întâmplă 
nimic. Incapabil să se liniştească, îşi dădu seama că era un 
singur lucru care nu suporta amânare. Părăsi biblioteca 
devreme şi conduse cât de repede putu până acasă la DeHaven. 
Ajuns în încăperea-seif, se duse ţintă la ascunzătoarea din 
spatele tabloului. Trebuia neapărat să vadă dacă marca 
bibliotecii se afla pe carte. Formă codul şi deschise uşa. Simţi 
din nou că e gata să leşine. 

Psalm Book dispăruse. 


Când se întâlniră acasă la Stone, în aceeaşi seară, sosi şi 
proaspăt eliberatul Reuben. După ce îl felicitară cu toţii pe 
prietenul lor, Stone scrise pe o bucată de hârtie „E mai bine să 


nu vorbim nimic aici.” Apoi mai scrise câteva instrucţiuni, în 
timp ce ceilalţi purtau o discuţie oarecare. 

O jumătate de oră mai târziu, Caleb şi Milton plecară de-acolo. 
După încă douăzeci de minute, Reuben şi Annabelle plecară şi 
ei. Stone stinse luminile după o oră. Mai aşteptă încă treizeci de 
minute, după care se strecură târându-se pe burtă pe iarba din 
cimitir. leşi printr-o gaură din gardul de sârmă aflată în spatele 
unei uriaşe pietre de mormânt. 

După ce se mai deplasă aiurea o vreme prin Georgetown, 
Stone se întâlni cu ceilalţi pe o alee. Descuie o uşă de lemn care 
se afla în spatele unui tomberon şi le făcu semn să intre. Incuie 
uşa în urma lui şi aprinse o mică lanternă. Incăperea nu avea 
ferestre, prin urmare lumina lanternei nu era un pericol. Erau 
acolo câteva scaune uzate şi nişte coşuri de nuiele. Aşa că se 
aşezară cu toţii. Annabelle privi împrejur, era umed şi murdar, şi 
glumi: 

— Dar ştiu că te pricepi să faci o doamnă să se simtă bine. 
Aici dai petrecerile? 

— Hai mai bine să auzim ce ai făcut, zise Stone. 

Îi luă câteva minute ca să îi pună la curent cu descoperirea 
făcută de ea şi de Caleb. li dădu lui Stone cartea şi ochelarii, în 
timp ce Caleb rămăsese tăcut, cum nu era de obicei. Stone se 
uită la ochelari şi la carte. 

— Aşa este. Arată ca un cod secret. 

— Cine s-ar apuca să pună coduri într-o carte a bibliotecii? 
întrebă Annabelle. 

Stone puse jos cartea şi ochelarii. Milton luă ochelarii şi-i puse 
la ochi şi începu să citească din carte. 

Reuben îşi cuprinse bărbia în palmă. 

— Are legătură cu uciderea lui Behan? A lucrat în industria de 
informaţii şi de apărare. Dumnezeu ştie câţi spioni lucrează în 
sectorul ăsta. 

Stone dădu din cap. 

— Ar fi o deducție valabilă, dar cred că lucrurile merg mai 
departe de-atât. 

Le explică ce descoperiseră el şi Milton la Clubul Federaliştilor 
şi ce aflaseră din discuţia pe care o avuseseră cu Denis Warren. 

— Aşadar, acest Albert Trent este încă în Comisia de Control 
al Serviciilor Secrete, zise Annabelle. Şi ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că are acces la secretele care pot fi vândute, 


asta pot să vă spun cu siguranţă, fu de părere Reuben. Când am 
lucrat la DIA, aveam tot timpul şedinţe scurte la Hill. Membrii 
Comisiei şi funcţionarii lor aveau acces la informaţii ultrasecrete. 

— Dar se ştie că spionii nu dezvăluie totul Congresului, zise 
Milton, ridicându-şi privirea din carte. Oare Trent ştie lucruri 
suficient de valoroase ca să le poată vinde? 

— Aminteşte-ţi, zise Stone, Trent n-a lucrat dintotdeauna aici. 
A lucrat cândva la CIA. 

— Deci poate să aibă contacte acolo. Dumnezeule, poate că 
acolo, sau poate că la NSA, sau la NIC... în fine, tot alfabetul, 
comentă Reuben. O fi construit o mică reţea de spionaj. 

— Dar cum s-a ajuns de la o „cârtiţă” precum Trent la coduri 
secrete în cărţile rare? întrebă Annabelle, în timp ce îşi mută 
centrul de greutate, stând pe scaunul uzat şi frecându-şi uşor 
coapsa în locul în care avusese cartea lipită cu scotch. 

— Nu ştiu, recunoscu Stone. Trebuie să aflăm mai multe 
despre această Jewell English. Dacă o prindem pe ea, am putea 
merge până la sursa. Până la ora asta şi-a dat seama de 
dispariţia ochelarilor. 

— Să o prindem? se miră Reuben. Oliver, nu putem să o 
tragem pe roată până când vorbeşte. 

— Dar putem să mergem la FBI, să le arătăm cartea şi 
ochelarii, să le spunem teoriile noastre şi să îi lăsăm să preia 
treaba, sugeră Stone. 

— Că bine zici, admise Reuben. Cu cât ne distanţăm de ei, 
oricine ar fi tipii în cauză, cu atât mai bine. 

Stone se uită la Caleb, care nu scosese niciun cuvânt, ci 
stătea trist într-un colţ. 

— Caleb, ce s-a întâmplat? 

Bibliotecarul respiră iute, dar nu îşi ridică privirea către 
nimeni. 

Annabelle, acum chiar îngrijorată, zise: 

— Caleb, îmi pare rău că am fost dură azi cu tine, de fapt ai 
făcut o treabă foarte bună. 

Îşi muşcă buza când rostise această minciună. 

El clătină din cap. 

— Nu-i vorba de asta. Ai dreptate, sunt total nepriceput când 
e vorba de treburi de-astea. 

— Atunci ce este? întrebă Stone, devenind nerăbdător. 

Inspiră adânc şi îşi ridică privirea. 


— Poliţia a venit azi la bibliotecă. Mi-au dat cheile de la casa 
lui Jonathan. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific 
colecţia. 

Se opri, se uită la Annabelle, apoi se aplecă spre Stone şi îi 
şopti la ureche: 

— Psalm Book a dispărut. 

Stone îngheţă pentru o clipă, în timp ce Milton şi Reuben se 
uitau la Caleb. 

— Să nu-mi spui că s-a întâmplat ceva cu cartea, zise Milton, 
iar Caleb aprobă trist din cap. 

— Hei, dacă cinci suntem prea mulţi, eu pot să plec. Nu 
înţeleg treaba asta cu cărţile, zise Annabelle. 

— Dar cum s-a putut întâmpla? zise Stone, ridicând o mână ca 
să o oprească să nu plece. 

— Nu ştiu. E nevoie de un cod ca să poţi ajunge în încăperea 
în care se află colecţia, şi apoi de altul pentru seif. Şi niciuna 
dintre uşi nu a fost forţată. 

— Cine mai ştia codurile? întrebă Reuben. 

— Nu ştiu sigur. 

— În mod sigur, avocatul e unul dintre cei care ştie codurile, 
zise Stone. Avea şi cheile, şi codul de la încăperea-seif. Poate că 
şi-a notat codurile înainte de a ţi le da ţie. Şi şi-a făcut o dublură 
a cheilor. 

— Corect. Nu m-am gândit la asta. Dar ce este atunci cu 
seiful? Nu a avut şi cifrul lui. 

— Eşti sigur? întrebă Stone. Putea să îl aibă. Vreau să spun că 
nu era atât de greu să îl aibă. Dacă avocatul îl cunoştea bine pe 
Jonathan şi îl vizitase la sala de lectură, ar fi putut cu uşurinţă să 
îl procure. Sau poate chiar Jonathan i-l dăduse, iar ţie nu ţi l-a 
dat din cine ştie ce motiv. 

— Dacă ar fi fost să o fure, de ce nu a făcut-o înainte de a se 
întâlni cu mine? fu de părere Caleb. În felul ăsta, nici nu aş fi 
aflat vreodată că această carte se afla acolo. 

Stone îl privi încurcat. 

— Ai dreptate. Şi totuşi, nu cred că are legătură cu crimele. 

— Super! mormăi Caleb. Dar Vincent Pearl o să mă omoare 
când o să afle. Asta ar fi urmat să fie apoteoza carierei sale. Pun 
pariu că o să mă acuze că am furat-o. 

— Poate că e/a furat-o, zise Milton, ridicându-şi privirea din 
carte. 


— Cum? Nu putea să intre în casă, şi nu avea nici cheile, nici 
codurile, zise Caleb. Şi ştie foarte bine că acea carte nu poate să 
fie vândută fără să aibă actele în regulă. Nu ar fi putut să scoată 
niciun ban din chestia asta. Ar fi fost arestat, dacă ar fi încercat 
să o facă. 

Toţi tăcură. La un moment dat, Reuben spuse: 

— Chestia asta legată de carte e o veste foarte proastă, dar 
haideţi să nu uităm de planul nostru principal. Cine se duce 
mâine la FBI? Măcar atât. 

— Dar ce facem cu Jewell English? întrebă Milton. 

Caleb se ridică, bucuros că nu mai trebuia să se gândească o 
vreme la Psalm Book. 

— Dacă vine la bibliotecă, o să-i spun că i-am găsit ochelarii 
pe care i-a pierdut. 

— Dumnezeule, dacă e spioană, probabil că la ora asta deja a 
părăsit ţara, spuse Reuben. 

— Dar e posibil ca încă să nu-şi fi dat seama că îi lipsesc 
ochelarii, zise Stone. Nu-i foloseşte decât atunci când caută 
literele din codul secret. Asta poate să însemne că nu-i va căuta 
până când nu va veni la sala de lectură. 

— Deci dacă îi dăm înapoi înainte de a-şi da seama că Îi 
lipsesc poate că nu o să aibă suspiciuni, spuse Caleb. 

— Dar ne trebuie pentru FBI. Însă dacă le explicăm ce plan 
avem, poate ni-i returnează ca la rândul nostru să-i înapoiem, 
iar ei o vor supraveghea, zise Reuben. Apoi ea va mai căuta 
litere din codul secret, le va da unei alte persoane şi atunci FBI îi 
va înhăţa. 

— Bun plan, zise Stone. 

— De fapt, nu este, zise Milton deodată. Nu putem să ducem 
cartea la FBI. 

Toţi se uitară la el. În timp ce vorbise, se dusese la locul lui şi 
se apucase să se uite din nou în cartea subţire, iar mâinile sale 
alunecau pe pagini din ce în ce mai repede. 

Îşi dădu jos ochelarii şi le arătă cartea cu o mână 
tremurătoare. 

— De ce nu? întrebă enervat Caleb. 

Drept răspuns, Milton îi dădu ochelarii şi cartea lui Caleb. 

— Vezi şi singur. Și 

Caleb îşi puse ochelarii şi deschise cartea. Intoarse o pagină, 
apoi alta, şi alta, şi alta. Agitate, degetele sale ajunseseră deja 


la sfârşitul cărţii. O închise cu zgomot, iar pe faţa lui se putea 
citi un amestec de furie şi uimire. 

Stone, clipind cu îngrijorare, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Toate literele marcate au dispărut, spuse Caleb cu 


răsuflarea tăiată. 
CAPITOLUL 
55 


Stone îşi puse ochelarii şi răsfoi cartea. Puse degetul pe una 
dintre literele despre care ştia că mai devreme fusese marcată. 
Acum era la fel ca toate celelalte, neutră şi lipsită de viaţă. 
Inchise cartea, îşi scoase ochelarii şi oftă. 

— Substanţa chimică folosită pentru marcarea literelor are un 
timp limitat de acţiune. Apoi se evaporă. 

— La fel ca cerneala care dispare? întrebă Milton. 

— Ceva mult mai sofisticat decât ea, zise Stone. Adăugă cu 
furie: Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. 

— Ştii ceva despre substanţele astea, Oliver? îl întrebă Caleb. 

— Nu chiar despre asta, nu. Dar are sens. Dacă eşti spion şi te 
gândeşti că ochelarii ar putea ajunge la un moment dat în mâini 
nedorite, cartea nu poate dovedi nimic odată ce timpul de 
acţiune al substanţei expiră. Se uită la Caleb: Cine a folosit 
această substanţă ştia că Jewell English are acces la carte 
înainte ca efectul să treacă. Cum au putut să stabilească acest 
lucru? 

Caleb se gândi câteva momente. 

— Cineva care intră în încăperea-seif şi modifică acolo cartea. 
Apoi o contactează cumva şi îi spune ce carte să ceară. Ea vine 
la bibliotecă exact la momentul potrivit şi cere cartea. 

Stone studie coperta cărţii. 

— Pare să fie un proces plictisitor să stai şi să marchezi 
fiecare literă care trebuie. Ca să nu mai spun că ia ceva timp. 

— Oamenii intră şi ies frecvent din încăperea-seif. Dar unele 
dintre încăperi nu prea sunt folosite. Totuşi, dacă vreunul dintre 
angajaţii bibliotecii ar sta acolo la nesfârşit, acest lucru ar fi 
observat, cu siguranţă. 

— Poate că cel care o face este cu adevărat îndemânatic şi o 
poate face repede, poate foloseşte un fel de şablon, spuse 
Reuben. 


— Dar dacă rămâne după program? întrebă Stone. 

Caleb păru nesigur. 

- În încăperea-seif? Există un număr foarte redus de persoane 
care ar putea face asta. Directorul şi bibliotecarul-şef sunt 
singurii care cred că ar putea face asta. Computerul este 
programat să respingă accesul altor persoane după orele de 
lucru, cu excepţia cazurilor în care se fac aranjamente speciale. 
Cu siguranţă că e un lucru care nu se poate întâmpla prea des. 

— Deci DeHaven ar fi avut acces la încăperile-seif după 
programul de lucru? întrebă Stone. 

Caleb dădu încet din cap. 

— Da, ar fi putut. Crezi că ar fi putut să facă parte din reţeaua 
de spionaj? Şi că ar fi putut să fie omorât din cauza asta? 

Annabelle dădu să protesteze, apoi păru că se răzgândeşte. 

— Nu ştiu, Caleb, se ridică Stone. Tot ce trebuie este ca acum 
să acţionăm. Caleb, sun-o pe Jewell English şi spune-i că i-ai 
găsit ochelarii, că îi scăpase pe jos în sala de lectură. Spune-i că 
te duci să îi duci. 

— În seara asta? E deja nouă. 

— Trebuie să-ncerci. Este foarte clar că acum acţionăm 
contracronometru. lar dacă îi caută, trebuie să ştim. 

— Oliver, cred că e periculos. Dacă e încă pe-aici şi are 
bănuieli? interveni Annabelle. 

— Caleb o să poarte un dispozitiv de ascultare. Ştiu că Milton 
are unul acasă. 

Milton dădu afirmativ din cap. Stone continuă: 

— Milton va merge cu el la English, dar va rămâne ascuns 
afară. Dacă se întâmplă ceva, poate să cheme poliţia. 

— Dar dacă se întâmplă ceva şi o să fiu rănit? scânci Caleb. 

— Ai descris-o ca fiind o doamnă în vârstă, Caleb, îi reaminti 
Stone. Cred că ar trebui să fii capabil să te descurci în această 
situaţie. Totuşi, cu cât facem mai multe scenarii, cu atât sunt 
şanse mai mari ca ea să dispară. Dacă este aşa, încearcă să 
pătrunzi la ea în casă şi să descoperi ceva ce ne-ar putea fi de 
folos. 

Caleb îşi frământa nervos mâinile. 

— Şi dacă nu a plecat? Şi dacă stă cu vreun criminal periculos 
care mă va ataca atunci când mă voi duce să mă întâlnesc cu 
ea? 

Stone ridică din umeri. 


— Desigur, ar fi un mare ghinion. 

Caleb se aprinse la faţă. 

— Ghinion? E uşor pentru tine să spui asta. Şi tu ce vei face în 
timp ce eu îmi voi risca viaţa? 

— O să pătrund în casa lui Albert Trent. Se uită spre 
Annabelle. Mergi cu mine? 

— Normal, zisea ea, zâmbindu-i larg. 

— Şi eu, Oliver? zise Reuben cu un glas demn de milă. Am 
crezut că sunt un Tonto” al vostru. 

Stone dădu din cap. 

— Ai fost deja arestat şi încă mai eşti suspect, Reuben. Nu 
putem risca. De data asta mi-e teamă că tu nu ai nimic de făcut. 

— Bun, minunat! mormăi Reuben, dându-şi o palmă peste 
coapsă din cauza frustrării. Doar unii au dreptul să se distreze. 

Caleb arăta de parcă ar fi vrut să-l strângă de gât. 


CAPITOLUL 
56 


Ajungând la capătul tăcutei străzi înfundate, în Nova lui cu 
ţeava de eşapament zdrăngănitoare, Caleb opri motorul, 
uitându-se nervos la Milton. Prietenul său era îmbrăcat în negru 
din cap până în picioare şi îşi strânsese părul lung sub o căciulă 
de schi. De asemenea, îşi vopsise faţa în negru. 

— Dumnezeule, Milton, arăţi ca un tip de pe afişul Criminalii 
suntem noi. 

— Asta e recuzita standard pentru supraveghere. Firul e la 
locul lui? 

Caleb îşi pipăi braţul în locul în care, sub jachetă, Milton îi 
ataşase dispozitivul de ascultare. De asemenea, avea o baterie 
în spate, fixată sub curea. 

— Mă mănâncă de nu mai pot, iar bateria face ca talia 
pantalonilor să mă strângă atât de mult, încât de-abia mai pot 
să respir. 

— Probabil şi din cauză că eşti agitat, comentă Milton. 

Caleb se uită urât la el. 

— Crezi? Se dădu jos din maşină: Asigură-te că 911 e la 


29 Personaj celebru din literatura americană din romanul The Lone Ranger de 
Fran Striker, care luptă împotriva nedreptăţii alături de prietenul său, Lone 
Ranger, (n.tr.) 


numerele de urgenţă de pe telefonul tău, infractorule. 

— Recepţionat, replică Milton, în timp ce scoase un binoclu şi 
cercetă zona. Mai adusese şi o cameră video şi o armă cu 
electroşocuri. 

Jewell English îi răspunsese lui Caleb pe telefonul celular şi 
păruse încântată că acesta îi găsise ochelarii. li spusese că ar fi 
fost minunat să-i aducă chiar în seara aceea, dacă nu era prea 
târziu pentru el. 

— Eu nu dorm mult, se confesă ea lui Caleb la telefon. Doar 
că voi fi deja în cămaşă de noapte, adăugă cu o voce de fetiţă. 

— Ce drăguţ, răspunse el plictisit. 

In timp ce se îndrepta pe jos spre locuinţa ei, observă 
celelalte case. 

Toate erau vechi, din cărămidă ternă, aveau curţi identice şi 
interioare întunecoase. O pisică trecea în linişte pe una dintre 
pajişti, apoi tresări speriată de prezenţa lui. El respiră adânc de 
mai multe ori şi mormăi: 

— E doar o bătrână care şi-a pierdut ochelarii. E doar o 
bătrână care şi-a pierdut ochelarii. E doar o bătrână care ar 
putea fi o spioană însoţită de un criminal care ar putea să sară 
acum la gâtul meu şi să mi-l sfârtece. 

Se uită în spatele lui, la maşină. Nu putea să-l vadă pe Milton, 
dar şi-l imagină făcând fotografii unei păsări suspecte care se 
afla pe ramura unui copac. 

Luminile erau aprinse în casa lui Jewell. Văzu perdelele 
dantelate la ferestre, iar prin geamul mare al sufrageriei tot felul 
de bricabracuri şi mărunţişuri ieftine aşezate pe policioara 
şemineului. In garajul ruginit nu se afla nicio maşină. Presupuse 
că nu mai conducea. Sau poate că maşina era la reparat. 
Pajiştea din faţa casei era tunsă, şi două tufe zvelte de trandafiri 
străjuiau intrarea în clădire. Sună şi aşteptă. Nu veni nimeni. 
Sună din nou. Nu auzi paşi deloc. Privi înjur. Strada era pustie, 
era linişte. „Poate chiar prea linişte. După cum am văzut şi prin 
filme - înainte de a fi împuşcat, înjunghiat sau devorat.” 

O sunase cam cu o oră înainte. Ce se putuse întâmpla între 
timp? Auzise soneria băzâind, dar poate că ea nu o auzise? 
Ciocăni la uşă, tare. 

— Jewell? 

O strigă apoi din nou, mai tare. De undeva, un câine începu să 
latre, iar el tresări. Nu se auzise din interiorul casei, poate că era 


corcitura vreunui vecin. Ciocăni din nou, şi mai tare, iar uşa se 
întredeschise. 

Se întoarse, gata să fugă. Nu intri niciodată într-o casă în care 
uşa se deschide în felul ăsta. Următorul zgomot îi făcu inima să 
stea în loc. 

— Caleb? 

Ţipă şi apucă strâns balustrada din faţă, aplecându-se ca să 
evite să cadă în tufiş de frică. 

— Caleb! zise din nou imperios vocea. 

— Ce? Cine e? Dumnezeule! 

Se răsuci ca un nebun încercând să vadă cine îl striga pe 
nume, iar tălpile îi alunecau pe cimentul umed. Ameţi atât de 
tare, încât simţi că îi vine rău de la stomac. 

— Eu sunt, Milton. 

Caleb încremeni, cu mâinile pe coapse ca şi cum ar fi încercat 
cu disperare să nu îşi vomite cina în tufele de trandafir. 

— Milton? 

— Da! 

— Unde eşti? şopti el. 

— Încă sunt în maşină. Vorbesc cu tine prin dispozitiv. Se 
poate vorbi prin el tot atât de bine pe cât se poate asculta. 

— Şi de ce dracului nu mi-ai spus chestia asta dinainte? 

— Ţi-am spus, dar cred că ai uitat. Ştiu că eşti tensionat. 

— Mă auzi clar? zise Caleb printre dinţi. 

— O, da, foarte clar. 

Vorbele care ieşiră din gura seriosului bibliotecar ar fi putut 
să-l convingă pe cel mai vulgar cântăreţ de muzică rap să-i 
cedeze domnului Caleb Shaw titlul de „cel mai spurcat la gură”. 

După această izbucnire urmă o pauză lungă. In sfârșit, Milton, 
năuc, şopti: 

— Eşti puţin cam supărat, presupun. 

— Da! 

Caleb trase adânc aer în piept şi se rugă ca mâncarea să îi 
rămână în stomac. Se ridică încet şi îşi îndreptă spinarea, dar 
biata lui inimă încă bătea nebuneşte. Dacă leşina acum şi făcea 
vreun atac coronarian, Caleb se jură că se va întoarce şi îl va 
hărţui pe nebunul ăsta în fiecare secundă a vieţii sale. 

— OK. Nu răspunde. Am bătut la uşă şi s-a deschis singură. Ce 
crezi că ar trebui să fac? 

— Aş pleca chiar acum, răspunse Milton automat. 


— Speram să spui asta. 

Caleb începu să se retragă câţiva paşi, fiindu-i teamă să se 
întoarcă cu spatele ca să nu-l atace cineva din casă. Apoi se 
opri. Dacă ea zăcea pe podeaua din baie, din cauza unui infarct 
sau fiindcă îşi rupsese şoldul în urma unei căzături? 

Chestia era că, în ciuda evidenţei, o parte din Caleb nu putea 
să creadă că aceeași doamnă simpatică, pasionată de cărţi, 
putea să fie amestecată într-o reţea de spionaj. Sau dacă era, 
poate că era nevinovată, păcălită. 

— Caleb. Incă n-ai plecat? 

— Nu, răspunse el repede. Mă gândesc. 

— La ce te gândeşti? 

— Dacă trebuie să intru şi să verific dacă nu cumva a pâăţit 
ceva. 

— Vrei să vin cu tine? 

Ezită. Milton avea o armă cu electroşocuri. Dacă Jewell chiar 
era spion, şi îi întâmpina cu un topor de măcelărie, ar fi putut s- 
o pună la pământ pe bătrână. 

— Nu, Milton, doar stai acolo. Sunt sigur că nu e nimic. 

Caleb împinse uşa şi intră. În sufragerie nu era nimeni, şi nici 
în mica bucătărie. Pe aragaz era o tigaie cu câteva bucățele de 
ceapă în ea şi încă ceva ce părea a fi carne pentru hamburger. 
Mirosul lor umpluse bucătăria. O farfurie, o ceaşcă şi o furculiţă 
erau în chiuvetă, murdare, întorcându-se în sufragerie, găsi în 
calea sa un suport de lumânări pe care ar fi putut să-l 
folosească drept armă, aşa că îl înhăţă şi continuă să se 
deplaseze încet pe hol. Ajunse la baie şi privi înăuntru. Capacul 
de la toaletă era lăsat, perdeaua de la duş era dată la o parte, şi 
nu zăcea niciun corp în cadă. Nu verifică dulăpiorul de 
medicamente mai ales pentru că nu voia să vadă în oglindă cât 
de îngrozitor arăta. 

În primul dormitor nu era nimeni, doar un mic dulap plin de 
prosoape şi lenjerii. 

Mai rămăsese o cameră de verificat. Ridică suportul de 
lumânări deasupra capului şi împinse uşa cu piciorul. Înăuntru 
era întuneric şi ochilor săi îi fură necesare câteva momente ca 
să se obişnuiască. Respirația lui o luă la goană. In pat, învelită, 
se vedea o mogâldeaţă. 

Şopti: 

— E cineva în pat. Cuvertura e trasă pe faţă. 


— Să chem poliţia? 

— Pregăteşte-te doar. 

Dulapul din cameră avea o uşă deschisă. Caleb rămase în hol, 
cu suportul de lumânări pregătit. Împinse din nou uşa cu 
piciorul, după care sări în lături, asigurându-şi spatele. Înăuntru 
se vedeau atârnate mai multe haine, dar nici urmă de ucigaş. 

Se întoarse către pat. Inima îi bătea atât de repede încât se 
întrebă dacă nu ar fi trebuit să-l pună pe Milton să cheme 
ambulanţa pentru e/. Îşi privi mâinile care îi tremurau. „OK, OK, 
un cadavru nu te poate răni”, îşi spuse. 

Totuşi, nu voia s-o vadă. Nu aşa. Brusc, îşi dădu seama de 
ceva. Dacă ejo omorâseră, o parte de responsabilitate era a lui, 
pentru că făcuse să-i fie furaţi ochelarii şi să o expună pe 
bătrână astfel. Acest gând trist îl deprimă, dar încercă să facă în 
aşa fel încât să se calmeze. 

— Îmi pare rău, Jewell, chiar dacă erai spioană, murmură el cu 
solemnitate. 

Apucă de capătul cuverturii şi o trase în jos. 

Un bărbat mort se holba la el. Era Norman Janklow, fanul lui 
Hemingway şi duşmanul lui Jewell English din sala de lectură a 


cărţilor rare. 
CAPITOLUL 
57 


Albert Trent locuia într-o casă veche, cu o terasă imensă în 
faţă, casă aflată la o distanţă mare de un drum de ţară, în vestul 
districtului Fairfax. 

— Face o adevărată excursie în fiecare zi, ca să ajungă de aici 
până în D.C., observă Stone, după ce scrută zona cu un binoclu, 
ascuns fiind în spatele unui pâlc de mesteceni înalţi aflaţi pe 
malul unui râu. 

Annabelle, îmbrăcată în jeanşi negri, purtând tenişi închişi la 
culoare şi o jachetă neagră cu glugă, stătea ghemuită lângă el. 
Stone căra un mic rucsac. 

— E agitaţie? întrebă ea. 

El clătină din cap. 

— Nu văd nicio lumină de-aici, dar garajul e închis, aşa că nu 
putem să ne dăm seama dacă e vreo maşină înăuntru. 

— Un tip care lucrează în domeniul informaţiilor probabil că 
are un sistem de alarmă. 


Stone făcu semn că da. 

— AŞ fi foarte mirat dacă nu ar avea. Va trebui să-l decuplăm 
înainte de a intra. 

— Ştii cum să faci asta? 

— După cum i-am spus lui Reuben cândva, când m-a întrebat 
acelaşi lucru, biblioteca e deschisă pentru toată lumea. 

Nu se mai afla nicio altă clădire în câmpul lor vizual, iar ei o 
luară prin spatele casei, ca să evite să fie văzuţi. Asta însemna 
să meargă aplecaţi, apoi sprijinindu-se în genunchi şi, în final, 
târându-se vreo douăzeci de metri pe panta lină care ducea spre 
casă. 

Se opriră acolo şi Stone făcu din nou o recunoaştere. Casa 
avea o platformă la nivelul fundaţiei cu o terasă din lemn 
rezistent la unul din capete. În spate era tot atât de întuneric 
precum era şi în faţă. Neexistând felinare pe stradă, ci doar 
câteva luciri ale luminilor ambientale, binoclul lui Stone 
funcţiona minunat. Datorită lentilelor pentru vedere pe timp de 
noapte putea să vadă tot ce voia. 

— Nu se zăreşte nicio mişcare, dar sună totuşi, zise 
Annabelle. _ 

Stone avea numărul de telefon de acasă al lui Trent. II luase 
de pe internet care era o ameninţare tot mai mare, în Statele 
Unite, la adresa vieţii private, decât ar fi crezut vreodată 
Agenţia Naţională de Securitate că ar fi putut să fie. Annabelle 
folosi telefonul ei celular ca să sune. După ce sună de patru ori, 
intră robotul şi auzi o voce de bărbat care îi instruia cum să lase 
un mesaj. 

— Spionul pare să fi ieşit la plimbare în seara asta, zise ea. 
Eşti înarmat? 

— N-am armă. Tu? 

Ea scutură din cap. 

— Nici eu. Prefer să folosesc creierul, nu armele. 

— Bun, nu e indicat ca armele să fie amestecate aici. 

— Vorbeşti de parcă ai avea experienţă în domeniul ăsta. 

— Nu e momentul acum să ne povestim vieţile. 

— Ştiu, doar o sugerez pentru când vor fi momente mai 
potrivite. 

— Nu cred că după chestia asta o să mai zăboveşti pe-aici 
pentru asemenea momente. 

— Nu credeam că o să mai zăbovesc pe-aici pentru asta. Deci, 


nu se ştie niciodată. 

— OK, cutia telefonică e plasată undeva pe peretele fundaţiei 
aflat sub terasa de lemn. Hai să mergem, să fim atenţi şi să nu 
facem zgomot. 

Inaintară aplecaţi de spate. De undeva din depărtare se auzi 
nechezatul unui cal. Erau mici ferme răspândite prin 
împrejurimi, totuşi multe dintre ele fuseseră puse la pământ de 
tăvălugul construcțiilor rezidențiale din nordul Virginiei. 
Trecuseră pe lângă câteva asemenea ferme până când 
ajunseseră la Trent, şi toate aveau staule, căpiţe de fân, 
padocuri şi tot felul de animale care păşteau. Grămezile de 
bălegar de pe străzi le semnalaseră prezenţa cabalinelor. Stone 
aproape călcase în ele când coborâse din maşina închiriată de 
Annabelle. 

Găsiră cutia telefonică, iar Stone îşi petrecu cinci minute 
evaluând sistemul de securitate şi firele din interiorul său, şi-i 
mai luă alte cinci minute ca să-l decupleze. După ce redirecţionă 
ultimul fir, zise: 

— Hai să încercăm fereastra de-aici. Uşile probabil au zăvoare 
zdravene. Am adus o unealtă să le forţăm, dar hai să aflăm mai 
întâi care anume opune cea mai mică rezistenţă. 

Dar ferestrele nu se dovediră a se deschide cel mai uşor, 
întrucât erau bătute în cuie. Coborâră în spatele casei şi în final 
găsiră o fereastră închisă normal. Stone tăie circular geamul, 
băgă mâna înăuntru, trase siguranţa şi deschise ivărul. Un minut 
mai târziu, se aflau în hol, îndreptându-se spre ceea ce părea a 
fi o bucătărie, cu Stone în frunte, care ţinea o lanternă aprinsă. 

— Drăguţ loc, dar tipul pare să fie adeptul minimalismului, 
zise Annabelle. 

Gustul lui Trent în materie de decoraţiuni interioare tindea 
către spartan: un scaun aici, o masă colo. Bucătăria era aproape 
goală. 

— E burlac. Probabil că ia mai mereu masa în oraş, spuse 
Stone. 

— De unde vrei să începem? 

— Hai să vedem dacă are şi un birou pe-aici sau ceva de 
genul ăsta. Majoritatea birocraţilor din D.C. au obiceiul să-şi 
aducă de lucru acasă. 

Găsiră un birou, dar era aproape la fel de gol ca şi restul 
casei. Nu existau nici documente, nici dosare. Erau câteva 


fotografii pe bufetul din spatele biroului. Stone arătă spre una 
dintre ele. Un bărbat mare ca un urs, cu o faţă deschisă, cu 
părul şi sprâncenele cenuşii, stătea lângă un tip slab, mic, prost 
pieptănat, care avea ochii căprui, şmecheri, şi o expresie de om 
ascuns. 

— Tipul mare e Bob Bradley. Trent e cel de lângă el, spuse 
Stone. 

— Trent arată ca o mică nevăstuică. 

Încremeni. 

— Ce-i cu sunetul ăsta de vibraţie? 

— La naiba. E telefonul meu. Stone îşi deschise celularul şi se 
uită pe ecran. E Caleb. Mă întreb ce-or fi descoperit. 

Dar nu mai avu ocazia să afle. 

Lovitura puternică pe care o primise din spate îl dobori şi îl 
lăsă inconştient. 

Annabelle scoase un strigăt cu o clipă înainte s-o apuce 
cineva cu forţă şi să-i ţină la nas şi la gură o cârpă umedă. 
Respirând vaporii de cloroform începu să se înmoaie şi căzu, 
privirea sa reflectându-se într-o oglindă aflată pe peretele din 
cameră. Putu să mai zărească doi bărbaţi care purtau măşti 
negre. Unul se ocupase de ea, iar celălalt, de Stone. lar în 
spatele lor zărise un al treilea bărbat. Era cel din fotografie, 
Albert Trent. Zâmbea, fără să-şi dea seama că i se reflecta 
chipul în oglindă. În câteva clipe, pleoapele ei începură să 
clipească des, apoi se închiseră şi nu mai ştiu nimic. 

Urmând instrucţiunile lui Roger Seagraves, unul dintre bărbaţi 
luă ceasul de la încheietura mâinii lui Annabelle. Seagraves 
avea deja cămaşa lui Stone. Chiar dacă nu îi ucisese el însuşi, el 
fusese cel care le dirijase moartea, ceea ce însemna că putea să 
respecte criteriul după care îşi îmbogăţea colecţia. Seagraves 
chiar avea intenţia să le acorde un loc de onoare. 


CAPITOLUL 
58 


Prima care îşi recăpătă cunoştinţa fu Annabelle. Când începu 
să vadă, îi recunoscu pe cei doi bărbaţi, care lucrau în apropiere. 
Unul se afla pe o scară, în timp ce celălalt îi dădea la mână 
diverse lucruri. Era legată de mâini şi de picioare, pe betonul 
rece. În faţa ei, privind-o, se afla Stone. După cum putu să 
observe, pleoapele lui zvâcniră de câteva ori, iar apoi rămaseră 


deschise. Când o văzu, direcţia privirii ei îl conduse către cei doi 
bărbaţi. Nu erau legaţi la gură, dar nici nu voiau să-i alerteze pe 
cei care îi capturaseră şi să le arate că se treziseră. 

Când privi în jur, lui Stone i se strânse stomacul. Fuseseră 
transportaţi la depozitul de la Fire Control, Inc. Se chinui să vadă 
eticheta de pe cilindrul pe care bărbaţii îl pregăteau. Acesta era 
suspendat cu lanţuri de tavan, şi de aceea foloseau o scară ca 
să ajungă la el. 

— Dioxid de carbon, cinci mii de p.p.m., şopti către Annabelle 
care încerca să înţeleagă ce-i spunea. 

Tipii ăştia aveau de gând să-i omoare în acelaşi fel în care îl 
omorâseră pe Jonathan DeHaven. 

Privi înnebunit în jur ca să găsească ceva, orice, să poată tăia 
legăturile de la mâini şi picioare. Probabil că nu mai aveau mult 
timp după ce bărbaţii ar fi părăsit încăperea şi gazul ar fi ţâşnit 
din cilindru consumând oxigenul din aer şi sufocându-i. Observă 
ce căuta exact când indivizii îşi terminau treaba. 

— Ar trebui să meargă, zise unul din ei, coborând. 

Cum bărbatul se aşezase în lumină, Stone îl recunoscu. Era 
şeful echipei care mutase cilindrii din bibliotecă. 

Când bărbatul privi spre ei, Stone închise repede ochii. 
Acţionând de parcă s-ar fi înţeles dinainte. Annabelle închise şi 
ea ochii. 

— OK, zise bărbatul. Să nu mai pierdem vremea. Gazul va 
ţâşni în trei minute. Îi lăsăm să moară şi după aia îi scoatem de- 
aici. 

— Şi unde îi ducem? întrebă celălalt bărbat. 

— Într-un loc departe de-aici. Dar n-are importanţă dacă vor fi 
găsiţi. Poliţiştii nu-şi vor da seama cum au murit. De-aia e aşa 
minunată găselniţa asta. 

Luară scara şi ieşiră. În clipa în care cei doi bărbaţi ieşiră şi 
încuiară uşa după ei, Stone se ridică şi se târî pe fund până la 
masa de lucru. Se ridică, se întinse pe masă după ceva de tăiat, 
se întoarse cu spatele şi se sprijini de Annabelle. 

— Repede, ia cuțitul şi taie-mi legăturile. Repede! Mai avem 
mai puţin de trei minute, şopti el. 

Stând spate-n spate, Annabelle frecă lama cuţitului în sus şi-n 
jos pe frânghie, cât de repede putea dintr-o poziţie atât de 
incomodă. Brusc, atinse carnea şi îl auzi pe Stone scâncind de 
durere, dar el zise: 


— Nu te opri, nu-ţi face griji pentru asta. Repede! Repede! 

Ochii săi erau îndreptaţi spre cilindrul suspendat. Fiind cu faţa 
spre el, putea să vadă ceea ce Annabelle nu putea. Era un 
cronometru care număra secundele rapid şi descrescător. 

Annabelle tăia cât de repede putea, până când simţi că o săi 
se desprindă braţele din umăr de oboseală. Picăturile de 
sudoare îi cădeau în ochi, din cauza efortului. 

In sfârşit, Stone simţi că frânghia începea să cedeze. Le mai 
rămăsese un minut. Işi depărtă mâinile, ca să lase mai mult 
spaţiu de lucru. Ea continuă să taie până când frânghia se 
rupse. Stone îşi desfăcu frânghiile de la picioare şi sări în sus. 
Nu făcu nicio încercare să ajungă la cilindru. Era prea sus. Şi 
chiar dacă ar fi ajuns şi ar fi reuşit să oprească cronometrul, 
bărbaţii de dincolo şi-ar fi dat seama că s-a întâmplat ceva dacă 
nu auzeau gazul eliberându-se. Inhăţă tubul de oxigen pe care îl 
zărise data trecută când fusese aici, îşi puse masca pe faţă şi 
alergă lângă Annabelle. Mai aveau treizeci de secunde. 

O luă de mâinile încă legate şi o trase într-un colţ mai 
îndepărtat, în spatele unui morman de echipamente. Trase 
peste ei o foaie de cort şi îşi ţinu capul lângă cel al lui Annabelle. 
Desfăcu sigiliul care proteja tubul şi îl deschise. Se auzi un fâsâit 
şi simţiră pe faţă ca un fel de briză, ceea ce însemna că tubul 
funcţiona. 

Un moment mai târziu, auziră un zgomot ca o explozie mică, 
urmat de un clipocit ca de cascadă. Timp de zece secunde lungi 
acesta nu conteni, iar C0- ieşea atât de repede şi cu o presiune 
atât de mare, încât umplu instantaneu întreaga încăpere. După 
ce „efectul de zăpadă” avu loc, temperatura scăzu foarte mult, 
iar Stone şi Annabelle începură să tremure incontrolabil. 
Inspirau adânc oxigenul care îi menținea în viaţă. Totuşi, la 
marginile clopotului de oxigen care îi adăpostea, Stone putu să 
simtă atmosfera sufocantă care semăna mai degrabă cu cea de 
pe Lună decât cu cea a Pământului. li ataca violent, încercând 
să îndepărteze moleculele de oxigen, însă Stone apăsa masca 
pe feţele lor chiar dacă Annabelle îl strângea cu puterea pe care 
ţi-o dă o panică extremă. In ciuda oxigenului, Stone simţi cum 
gândurile i se amestecă. Se simţea de parcă se lupta să rămână 
la suprafaţa unui val foarte înalt, iar forţa gravitaţională îi 
împingea faţa în jos şi-n sus, amenințând să-i smulgă capul. 
Stone îşi imagină spaima pe care o simţise Jonathan DeHaven 


când îşi trăise ultimele momente ale vieţii. 

În sfârşit, clipocitul încetă, la fel de brusc precum izbucnise. 
Annabelle se mişcă şi împinse masca într-o parte, dar Stone o 
opri. Îi şopti: 

— Încă nu e oxigen. Aşteaptă. 

Apoi se auzi un zgomot ca de ventilator. Timpul trecea şi, cu 
fiecare secundă, Stone îşi lipea mai mult ochii de uşă. In final, îşi 
îndepărtă masca de pe faţă însă o lăsă pe a lui Annabelle. 
Respiră cu precauţie, apoi încă o dată. Dădu la o parte foaia de 
cort, o ridică pe Annabelle şi o sprijini de umărul lui, cărând-o în 
acelaşi loc în care se aflase înainte. Mişcându-se cât de încet 
putea, Stone luă recipientul de oxigen, care era aproape gol, şi 
se postă în spatele uşii. 

Nu mai trebui să aştepte mult timp. Un minut mai târziu, uşa 
se deschise şi intră un bărbat. Stone aşteptă. Când apăru şi cel 
de-al doilea bărbat, Stone îşi făcu vânt şi îl lovi mortal în cap, 
zdrobindu-i craniul. Căzu ca secerat. 

Celălalt bărbat se întoarse alarmat, repezindu-se la arma pe 
care o avea la brâu. Dar recipientul de oxigen îl lovi şi pe el, 
drept în faţă, împingându-l înapoi în masa de lucru şi în metalul 
rece al menghinei care se afla acolo. Ţipă cu sălbăticie şi îşi 
duse mâna la spatele rănit, în timp ce sângele îi şiroia pe faţă. 
Stone îşi mai luă o dată avânt şi îl lovi pe tip în tâmplă. Când 
bărbatul căzu pe podea, Stone aruncă recipientul, alergă la 
Annabelle şi o dezlegă. Ea se ridică, picioarele îi tremurau, şi 
privi în jos la cei doi oameni zdrobiţi. 

— Să-mi aduci aminte să nu te supăr niciodată, zise ea, palidă 
la faţă. 

— Hai să plecăm înainte să mai apară şi altcineva. 

Alergară pe uşă, escaladară gardul şi continuară să fugă pe 
stradă. Trei minute mai târziu se opriră, respirând adânc, cu 
sudoarea şiroindu-le pe piele. Sorbiră aerul care li se părea 
delicios, apoi alergară din nou vreo două sute de metri, până 
când picioarele nu-i mai ţinură. Se sprijiniră de un zid de 
cărămidă care părea să fie un depozit. 

— Mi-au luat telefonul, zise Stone, gâfâind. Şi, apropo, sunt 
prea bătrân pentru aventuri de-astea. Vorbesc serios. 

— Şi eu... şi eu, răspunse ea, cu respiraţia întretăiată. Oliver, 
l-am văzut pe Trent acolo, în casă. l-am văzut chipul reflectat în 
oglindă. 


— Eşti sigură? 

Ea aprobă din cap. 

— Cu siguranţă el era. 

Stone privi de jur împrejur. 

— Trebuie să luăm legătura cu Milton sau Caleb. 

— După toate câte ni s-au întâmplat nouă, ce crezi, ei sunt 
OK? 

— Nu ştiu, spuse el tremurând. Se clătină pe picioare, întinse 
o mână în aer şi se ridică. 

Porniră să meargă repede pe stradă, dar ea îşi încetini paşii şi 
zise şoptit: 

— Aşa a murit Jonathan? 

El se opri şi se întoarse spre ea. 

— Da, îmi pare rău. 

Ea ridică din umeri, încercând să îşi reprime sentimentele, dar 
îşi şterse o lacrimă. 

— Dumnezeule! 

Vocea îi tremura. 

— Da, Dumnezeule, zise şi Stone. Uite, Susan, nu ar fi trebuit 
niciodată să te implic în treaba asta. 

— Înainte de toate, numele meu nu e Susan. 

— OK. 

— În al doilea rând, spune-mi numele tău adevărat şi ţi-l spun 
şi eu pe-al meu. 

Stone ezită doar o secundă. 

— Franklin, dar prietenii îmi spun Frank. Pe tine? 

— Eleanor, dar prietenii îmi spun Ellie. 

— Franklin şi Eleanor, zise, părând amuzat. 

— Tu ai început! 

Chiar dacă avea ochii plini de lacrimi şi începuse să tremure, 
reuşi totuşi să zâmbească. 

— Of, Jonathan... 

Stone se apropie de ea şi o apucă de umeri, sprijinind-o. 

— Nu pot să cred asta, zise ea. Nu îl mai văzusem de-o 
veşnicie. 

— E-n regulă, e normal să îţi pese încă de el. 

— Nu eram sigură că-mi mai pasă, până acum. 

— Nu există o regulă când vine vorba de aşa ceva. 

— O să-mi revin, crede-mă, am trecut prin altele şi mai rele. 

De îndată ce Annabelle spuse asta, începu să suspine 


incontrolabil. Picioarele o lăsară, şi Stone o trase aproape el. 
Amândoi alunecară pe ciment, Stone continua să o ţină, în timp 
ce ea se lipi de el. Plânse până ce lacrimile ei îi udară cămaşa 
până la piele. După cinci minute, ea se opri. Indepărtându-se de 
el, Annabelle se şterse cu mâneca la ochi şi la nas. 

— Îmi pare rău. Niciodată, dar niciodată nu mi-am pierdut 
controlul în halul ăsta, spuse ea. 

— Să plângi pentru că ai pierdut pe cineva drag nu e chiar un 
lucru neobişnuit. 

— Nu e doar... Vreau să spun... Niciodată nu... 

Stone îi puse mâna la gură şi spuse încet: 

— Numele meu adevărat este John. John Carr. 

Annabelle se încordă pentru o clipă, apoi se relaxă. 

— Eu sunt Annabelle Conroy. Îmi pare bine că te-am 
cunoscut, John. Inspiră adânc. Hm... nu e un lucru pe care să-l 
fac foarte des. 

— Ce anume? Să-ţi foloseşti numele real? Nici eu. Ultima 
persoană căreia i l-am spus a încercat să mă ucidă. 

Se ridică şi o ajută să se ridice şi ea. Când se întoarse, ea 
continuă să-l ţină strâns de mână. 

— Mulţumesc, John, pentru... pentru tot. 

El se simţi de-a dreptul încurcat de recunoştinţa ei, dar tot ea 
îl salvă. 

— Hai să mergem să vedem dacă nu cumva Milton şi Caleb au 
nevoie de ajutorul nostru, poate trebuie să-i salvăm. Bine? zise 
Annabelle. 

O clipă mai târziu, alergau amândoi pe stradă. 


CAPITOLUL 
59 


Annabelle şi Stone îi telefonară lui Caleb de la o staţie de 
benzină. Acesta încă nu îşi revenise după ce găsise cadavrul lui 
Norman Janklow, totuşi fu în stare să redea câte ceva din ce se 
întâmplase. Stone îl sună pe Reuben şi aranjară să se 
întâlnească din nou în adăpostul secret a lui Stone. După o oră, 
se adunară cu toţii acolo, iar Stone şi Annabelle povestiră primii 
experienţa prin care trecuseră. 

— La naiba, zise Reuben. Bine că v-aţi gândit la oxigen, 
Oliver. 

Urmă povestea lui Caleb şi a lui Milton. 


— Am chemat poliţia de la un telefon public, le zise Caleb. A 
durat aproape o oră să găsim unul în această lume fericită a 
telefoanelor celulare. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am adus 
aminte să iau suportul de lumânări cu mine. Era plin de 
amprentele mele. 

— N-ai mai atins nimic altceva acolo? întrebă Stone. 

Caleb părea îngrijorat. 

— Am atins balustrada de la intrare. Se uită urât la Milton. 
Asta pentru că Domnul Tehnică aici prezent a hotărât că trebuie 
să mă sperie. Şi poate că am atins şi altceva în casă, nu-mi mai 
aduc aminte. De fapt am încercat să blochez orice amintire 
referitoare la asta. 

— Amprentele tale se află în baza federală de date? zise 
Stone. 

— Desigur. Caleb oftă resemnat. N-ar fi prima dată când vin 
poliţiştii după mine şi mă îndoiesc că va fi ultima. 

— Ce legătură ar putea avea Norman Janklow cu toate astea? 
întrebă Reuben. 

— Janklow ar putea fi spion, la fel ca English, răspunse Stone. 
Asta înseamnă că şi cărţile pe care le împrumuta el aveau codul 
secret. 

— Înseamnă că doar s-au prefăcut că nu se simpatizează, zise 
Caleb. Asta le-a consolidat poziţia sub acoperire. 

— OK, dar de ce să fie omorât Janklow? insistă Reuben. 

— Dacă era şi el spion, odată ce noi am deconspirat-o pe 
English, lucrurile au început să se precipite şi atunci au început 
eliminările, se aventură Annabelle. Poate că au scos-o pe 
English din scenă şi l-au lăsat pe Janklow mort acolo tocmai ca 
să complice lucrurile şi mai mult. 

— Atunci cred că şi-au atins scopul, sublinie Caleb. 

— Trebuie să mergem la poliţie, zise agitat Milton. 

— Şi ce să le spunem? se opuse Stone. Semnele din carte au 
dispărut. Şi dacă le explicăm că era cât pe-aci să fim ucişi azi- 
noapte ar însemna să recunoaştem că am intrat prin efracţie în 
casa lui Albert Trent. Sunt sigur că deja a sunat la poliţie şi a 
raportat spargerea. 

Se uită la Annabelle. Şi chiar dacă l-ai văzut, e cuvântul nostru 
împotriva cuvântului său. Şi nu am sunat la poliţie în legătură cu 
ce s-a întâmplat la Fire Control, Inc. Pentru că sunt sigur că până 
ar fi ajuns ei acolo, cei doi bărbaţi pe care i-am atacat ar fi 


dispărut. Îi aruncă o privire lui Caleb. lar cum Caleb a fost acasă 
la Jewell English şi probabil că amprentele lui vor fi găsite peste 
tot, dacă am chema poliţia, el ar deveni pe loc suspect. Dacă 
adăugăm la asta faptul că autorităţile deja îi au pe Caleb şi pe 
Reuben în colimator, ar fi extrem de greu de imaginat că poliţia 
va crede ceva din ce spunem noi. 

— La dracu’, fu singurul comentariu pe care Reuben îl făcu 
auzind toate acestea. 

— Deci, ce facem? li aşteptăm pe ei să vină iar după noi? 
interveni Annabelle. 

Stone clătină din cap. 

— Nu. Caleb va merge mâine la muncă de parcă nimic nu s-ar 
fi întâmplat. Biblioteca va fi în clocot după ce a pierdut un 
director şi un client într-un timp atât de scurt. Caleb, află tot ce 
poţi. Veştile ne-ar da un indiciu despre ce crede poliţia. lar dacă 
au ucis-o şi pe English, cadavrul trebuie să apară. 

Milton mai adăugă: 

— O să mă uit pe internet, poate găsesc ceva. Acolo e primul 
loc unde apare o ştire. 

— Bob Bradley, Jonathan DeHaven, Cornelius Behan, iar acum 
Norman Janklow - cu toţii au fost ucişi, continuă Stone. Cred că 
Bradley a murit şi pentru că Albert Trent se simţea forţat să 
părăsească rapid Comisia. Trent nu ar fi putut face aşa ceva 
deoarece, dacă am dreptate, îşi folosea poziţia ca să vândă 
secrete. DeHaven a fost omorât fie pentru că era folosit la sala 
de lectură să colporteze aceste secrete furate, fie pentru că a 
vrut să împiedice toate astea şi atunci trebuia redus la tăcere. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru Norman Janklow sau oricine 
altcineva a fost spion ca English. Behan a fost omorât pentru că 
şi-a dat seama că un echipament din compania lui a fost folosit 
pentru ca DeHaven să fie omorât şi, cu siguranţă, ar fi continuat 
să facă investigaţii. Trent avea o „cârtiţă” la Fire Control, care 
probabil l-a prevenit în legătură cu suspiciunile lui Behan şi de 
aceea acesta a fost eliminat. 

— Dar cum s-a putut ca Jonathan, Jewell English sau Norman 
Janklow să fie implicaţi în reţeaua de spionaj? întrebă Caleb. 
Cine s-ar fi putut gândi să folosească acele cărţi rare din sala de 
lectură ca să comunice secrete furate prin litere codificate? 

— Asta pentru că, în mod normal, nimeni nu s-ar gândi că e 
un plan bun, zise Stone. Şi să nu uităm, cei mai mulţi spioni sunt 


capturați pentru că sunt puşi sub supraveghere din diverse 
motive, iar apoi sunt observați cum fac să se scurgă informaţiile, 
de regulă într-un loc public, în loc de metoda clasică, era mai 
sigur să fie codificate literele în cărţile rare. Nu era posibilă nicio 
supraveghere. Nişte oameni în vârstă citesc cărţi vechi după 
care se duc acasă. Nimeni nu i-ar putea suspecta. 

— Dar tot nu ştim nimic, zise Caleb, despre cum ajungeau la 
bibliotecă secretele pe care Trent probabil că le fura. Nu Albert 
Trent era cel care marca literele. lar Jonathan nu ar fi putut s-o 
facă în cartea pe care am luat-o noi de la bibliotecă. Era deja 
mort atunci. 

— De acord. lar aici urmează partea pe care trebuie s-o 
dibuim. De fapt, asta este partea cea mai importantă, pentru că 
este singura noastră speranţă că putem rezolva acest caz. Dacă 
Janklow, English şi DeHaven erau spioni, trebuie să existe nişte 
dovezi ale acestui fapt. 

— Deja am verificat casa lui DeHaven şi nu am găsit nimic, 
anunţă Milton. 

— lar eu m-am uitat prin casa lui Jewell, continuă Caleb, şi tot 
ce am găsit a fost un cadavru. 

Stone clătină din cap. 

— Poate că dacă am arunca o privire prin casa lui Norman 
Janklow am obţine nişte rezultate. 

— Singura problemă ar putea fi că acum poliţia este peste tot, 
inclusiv la English acasă, interveni Reuben. 

— Lucrurile au devenit foarte periculoase, zise Stone. Trebuie 
să fim extrem de atenţi. Sugerez să fim cu ochii-n patru de- 
acum înainte. Milton şi Caleb, puteţi să rămâneţi amândoi acasă 
la Milton. Are un sistem de securitate bun. Reuben, mergem 
amândoi la tine, pentru că anumite persoane ştiu deja unde 
locuiesc eu. Se uită la Annabelle: Poţi să vii cu noi. 

Reuben arăta foarte încrezător. 

— Coliba mea nu arată prea grozav, dar am o grămadă de 
bere, chipsuri şi un televizor cu ecran mare, cu plasmă. Şi fac un 
chili excelent, în ceea ce priveşte protecţia, am un pitbull 
neastâmpărat, pe nume Delta Dawn, care muşcă pe oricine îi 
spun s-o facă. 

— Cred că prefer să rămân la hotel. Dar o să am grijă de 
mine, nu vă faceţi probleme. 

— Eşti sigură? o întrebă Stone. 


— Sunt sigură. Dar mulţumesc pentru ofertă. De fapt, sunt 
mai mult decât singuratică. Aşa prefer, adăugă, evitând să îl 
privească pe Stone. 

Când întâlnirea luă sfârşit, Stone o opri pe Annabelle când 
aceasta voia să iasă. 

— Eşti bine? o întrebă. 

— Sunt bine, de ce n-aş fi bine? Încă o zi din viaţă... 

— Să fii aproape ucis - asta nu se întâmplă în fiecare zi. 

— Poate că da, poate că nu. 

— OK, eşti gata pentru o altă acţiune legată de Albert Trent? 

Ea ezită. 

— Nu să intrăm la el în casă. Să-l urmărim. 

— Crezi că mai e pe-aproape? întrebă ea. 

Stone dădu din cap. 

— De fapt, ei nu au încă nicio idee clară despre ce ştim noi 
sau nu ştim. Presupunerea mea este că ei vor menţine aceeaşi 
stare de lucruri până când schimbarea condiţiilor le va dicta 
altceva. Dacă fug acum din oraş, totul s-a terminat. Dacă eo 
reţea de spionaj, probabil că vor dori să vadă dacă situaţia mai 
poate fi salvată. Oamenii ăştia au muncit din greu să facă 
lucrurile să meargă. 

— Oamenii ăştia nu se angajează în afaceri minore, nu? 

— Nici eu, replică Stone. 


Roger Seagraves era un om foarte nefericit. În timp ce 
Janklow fusese sacrificat ca să tulbure apele şi să fie redus la 
tăcere un potenţial martor, English se afla într-un loc sigur, 
departe de D.C. Totuşi, pentru că lăsase să-i fie furaţi ochelarii, 
iar operaţiunea fusese compromisă, Seagraves nu prea credea 
că va fi lăsată în viaţă pentru multă vreme. Asta era vestea 
bună. Vestea rea era că Oliver Stone şi femeia care îl însoțea 
scăpaseră, iar asta îl costase pe el doi oameni. Tipul ăla din 
Triple Six reuşise nu se ştie cum să învingă moartea şi să le 
zdrobească  craniile celor doi oameni ai săi. Asta era 
impresionant, mai ales că tipul trebuia să aibă acum vreo şaizeci 
de ani. Seagraves îşi reproşa că nu-l ucisese pe Stone atunci 
când avusese ocazia. Curăţase după cadavre, la Fire Control, 
dar poliţia mişuna acasă la English. Din fericire, ea nu păstrase 
nimic incriminant în casă, şi nici Janklow, de altfel. Totuşi, planul 
perfect pe care îl făcuse Seagraves era distrus. 


Acum nu mai avea decât un singur scop. Să meargă direct la 
sursă şi s-o sfârşească o dată pentru totdeauna. 

De pe măsuţa aflată chiar lângă el, luă cămaşa lui Stone şi 
ceasul lui Annabelle. Işi făgădui că aceste articole vor deveni 


parte a colecţiei lui. 
CAPITOLUL 
60 


Se trezi, se întinse, privi pe fereastră. Era o zi senină şi 
frumoasă, iar briza oceanului părea menită să te facă să te simţi 
minunat. Se ridică, îşi prinse cearşaful în jurul taliei şi se duse la 
fereastră. Inconjurată de câteva hectare de teren, incluzând şi o 
plajă nisipoasă la ocean, vila era a lui, cel puţin pentru un an cât 
o închiriase, dar se gândea ca pe urmă să o cumpere. Locul 
izolat îi oferea o piscină uriaşă, cu apă sărată, o pivniţă cu 
vinuri, un teren de tenis şi o clădire anexă în care se afla o 
canapea extensibilă, foarte folositoare nu doar ca să se usuce 
acolo după o baie, căci rareori înota singur sau purta slip. În 
garajul cu două locuri se aflau un Maserati coupe şi un Ducati, 
pentru plăcerea lui de a conduce. Un bucătar, o menajeră şi un 
grădinar fuseseră puşi la dispoziţia sa odată cu închirierea, 
pentru mai puţini bani decât ar fi plătit într-o casă din L.A. 
Respiră adânc. Ştia că putea să-şi petreacă aici restul zilelor. 

Nu urmase exact instrucţiunile lui Annabelle să nu 
cheltuiască, pentru că acest loc era disponibil imediat doar 
pentru cineva care avea bani. Văzuse de fapt o listă pe internet, 
înainte de a comite escrocheriile cu Annabelle şi chiar înainte ca 
aceasta să-i spună că vor câştiga milioane. Niciodată nu era 
prea devreme să facă o asemenea achiziţie de anvergură. ŞI 
odată ce închiriase casa, îi erau necesare şi jucăriile să ajungă la 
ea. Nu îşi făcea griji că Bagger ar fi putut să-l găsească. Tipul 
nici măcar nu îl văzuse vreodată. Şi aici erau o grămadă de 
bogătani tineri, din toată lumea. Era minunat. De fapt, era 
extraordinar. 

Tony o auzi cum urcă scările de piatră şi se băgă la loc în pat, 
aruncând cearşaful. Când deschise uşa, o văzu ducând micul 
dejun pe tavă, doar pentru el. Era amuzant, dormise cu el încă 
din a doua noapte, dar nu lua micul dejun cu el. Asta avea de-a 
face probabil cu faptul că era menajera lui. 


— Dos huevos, jugo de naranja, tostada y café con leche”, 
spuse ea. Accentul ei spaniol avea o muzicalitate plăcută. 

— Şi tu. 

Tânărul îi zâmbi, trăgând-o spre el după ce ea pusese tava pe 
măsuţa de lângă pat. Ea îl sărută pe buze şi îl lăsă să-i dea jos 
cămaşa de noapte, singurul obiect de îmbrăcăminte pe care îl 
avea pe ea. işi plimbă degetul pe muşchii fini ai gâtului ei 
cafeniu, îi strânse în palme sânii mari, îşi cobori mâna pe 
pântecul plat şi apoi tot mai jos. 

— Tu no tienes hambre? murmură ea, frecându-şi picioarele 
goale de ale lui şi atingându-i gâtul cu buzele. 

— Hambre pentru tine, zise el, muşcând-o tandru de ureche. 

Se grăbi să se ridice, iar pe ea o lăsă să cadă la loc în pat. li 
luă picioarele frumoase în braţe şi rămase între coapsele ei. li 
linse degetele şi îi frământă sânii. 

— La naiba, mă-nnebuneşti, Carmela! zise el. 

Ea sări spre el, îl cuprinse de umeri şi îl trase peste ea. 

Uşa izbită de perete îi făcu pe cei doi să uite de partida de sex 
de dinaintea micului dejun. 

Patru bărbaţi uriaşi intrară, urmaţi de un bărbat mai scund, cu 
umeri largi, purtând un costum din două piese şi o cămaşă cu 
gulerul descheiat. Pe faţă i se putea citea o expresie de triumf 
răutăcios. 

— Bună, Tony, zise Jerry Bagger. Ce loc drăguţ ai tu aici. Chiar 
îmi place. E uimitor ce poţi să cumperi cu banii altuia, nu-i aşa? 

Se aşeză pe pat în timp ce Carmela, îngrozitor de speriată, 
încerca să se acopere cu cearşaful. 

— Bună, dulceaţă! Nu trebuie să faci asta, zise Bagger. Eşti 
chiar frumuşică, cum spuneţi voi... bonita! Aşa e. Muy bonita, 
târfă. Arătă spre unul dintre oamenii săi. Tipul o luă imediat pe 
Carmela, o târî până la fereastra deschisă şi o aruncă de-acolo. 

Toţi stătură şi ascultară ţipătul lung şi apoi bufnitura. 

Bagger ridică paharul cu suc de portocale de pe tavă şi îl bău 
cu o sorbitură mare. Se şterse la gură cu şervetul şi spuse: 

— Beau suc de portocale în fiecare zi. Şi ştii de ce? Are o 
grămadă de calciu. Am şaizeci şi şase de ani, dar îi arăt? La 
dracu', nu! Uite, pune mâna să simţi muşchii, Tony, hai, pune 
mâna. 


3 Două ouă, un suc de portocale, pâine prăjită şi cafea cu lapte. (Ib. sp., în 
original) 


Bagger îşi încordă muşchii braţului drept. Oricum, Tony părea 
paralizat. 

Bagger simulă surprinderea. 

— De ce eşti supărat? A, pentru că târfa aia a căzut pe 
fereastră? Nu-ţi face griji. Îl privi pe bărbatul care aruncase 
femeia. Hei, Mike, tu ai ţintit piscina de fapt, nu-i aşa, ca în 
filmul ăla cu James Bond. Care dintre ele era? 

— Diamantele sunt veşnice, domnule Bagger, zise Mike cu 
promptitudine. 

Bagger zâmbi. 

— Aşa e, Diamantele sunt, veşnice. La naiba, ce-mi place 
rahatul ăla de James Bond! Asta e ăla cu nu-mai-ştiu-cum-o- 
chema, în nişte bikini înguşti, prin care i se vedea fundul. 
Stephanie Powers? 

— Jill St. John, domnule Bagger, îl corectă Mike politicos. 

— Da, da, corect. Întotdeauna le încurc pe-astea două. Târfele 
seamănă perfect între ele când n-au nimic pe ele. Zi! 

— Nu voiam să o arunc în piscină pe doamna, domnule 
Bagger, recunoscu Mike. 

— Dar ai încercat, Mike. Ai încercat, e un lucru important. Se 
întoarse spre Tony. Asta este cel mai important lucru, nu-i aşa, 
Tony? 

Tony era vizibil mult prea înspăimântat ca să poată vorbi. 

— În plus, e mai bună calea asta, din cauza celor două 
persoane în vârstă de la parter. Nu o să-ţi vină să crezi, dar doar 
ce s-au răsturnat în apă că au şi murit. Şi nu se putea ca o 
micuță ca această târfă bonita să păstreze de una singură 
curăţenia într-un loc aşa mare precum acesta. Eu aş considera 
asta ca fiind o favoare, nu-i aşa, Tony? 

Tony aprobă din cap, cu mare dificultate. 

— Acum pune mâna să-mi simţi muşchii. Vreau să simţi 
puterea pe care o are acest corp. Fără să aştepte ca Tony să 
aibă vreo iniţiativă, Bagger îi înhăţă mâna şi i-o apăsă peste 
bicepşii încordaţi. Simţi cât de tari sunt, Tony? Inţelegi cât de 
puternic sunt? Simţi cu adevărat? 

Tony gemu. E 

— Vă. Rog, nu mă omorâţi, domnule Bagger. Vă rog. Imi pare 
rău. Îmi pare rău. 

Bagger îl strânse de degete, apoi îi dădu drumul. ă 

— Te rog, nu face asta. Scuzele îl fac pe om să pară slab. In 


plus, a fost o escrocherie măreaţă, de primă mână. Toată lumea 
din domeniu ştie că nişte puşti m-au înşelat de patruzeci de 
milioane. Bagger se uită într-o parte şi respiră adânc. 

Aparent se străduia din răsputeri să nu-l zdrobească pe tânăr 
doar cu mâinile. Măcar pentru încă vreo câteva minute. 

— Dar mai întâi, hai să clarificăm un lucru important. Vreau să 
mă întrebi cum te-am găsit. Vreau să ştii cât sunt de deştept şi 
cât de idiot eşti tu. Aşa că întreabă-mă, Tony! Cum ţi-am dat de 
urmă, cu tot locul ăsta în care ai fugit după ce m-ai jefuit? 
Bagger îl apucă hotărât pe Tony de gâtul zvelt şi îl trase mai 
aproape de el. Întreabă-mă, nenorocitule. 

O venă se zbătu pe tâmpla lui Bagger. 

Tony zise cu greutate: 

— Cum m-aţi găsit, domnule Bagger? 

Bagger îl lovi pe Tony cu antebraţul în pieptul slab, lipindu-l 
de pat. Apoi şeful cazinoului se ridică în picioare şi făcu vreo 
câţiva paşi. 

— Mă bucur că m-ai întrebat. Vezi tu... târfa cu care ai comis 
escrocheria şi care te-a pus să mă urmăreşti în prima seară ca 
să pară că sunt sub supraveghere... Acum: singurul fel în care 
puteai să vezi la mine în birou era să ai o cameră în hotelul de 
peste drum de cazinoul meu, la etajul douăzeci şi trei. Aşa că m- 
am dus până acolo şi am făcut câteva cercetări legate de cine a 
ocupat camerele de la acel nivel în acea zi, ca să se uite la mine 
în birou. Şi am verificat absolut fiecare persoană de pe lista aia. 
Se opri din mers şi rânji către Tony. Până te-am găsit pe tine. Ai 
fost destul de isteţ să nu-ţi dai numele la hotel, dar ai făcut o 
mişcare pe care târfa şi acolitul ei nu au făcut-o. De-asta de ei 
n-am dat, pentru că nu au lăsat nimic în urma lor. Bagger flutură 
un deget spre el. Dar tu, tu te-ai dus să-ţi faci masaj, am 
verificat. Şi ai dat peste puicuţa care ţi-a luat-o-n gură, că aveai 
chef de acţiune pe lângă. Dar n-ai rezistat prea mult cu doamna, 
ai intrat în baie să-ţi verşi maţele. Cât ai stat acolo, târfa ţi-a 
umblat în portofel şi ţi-a furat nişte bani ca să-i adauge la 
bancnota de o sută de dolari pe care i-o dăduseşi mai devreme. 
Şi aşa ţi-a văzut permisul de conducere pe care se afla 
adevăratul tău nume. A fost o idioţenie să-l ţii la tine, Tony. Aşa 
că, în timp ce tu credeai că dai doar o sută de dolari să ţi-o ia în 
gură, preţul real s-a transformat în mult mai mult. Şi târfa mi-a 
spus tot ce voiam să ştiu, pentru o mie de dolari. Să nu ai 


niciodată încredere în târfe, Tony. Te înşală mereu. Nici eu n-am 
ştiut asta. 

Se aşeză lângă Tony, care acum scâncea încet. 

— Ai o reputaţie, tinere. Eşti un specialist care ştie să facă 
orice pe un computer. Ca, de exemplu, să spioneze sistemul 
bancar de virare a banilor şi să-mi fure patruzeci de milioane. 
Vreau să spun... un adevărat talent. Oricum, a trebuit să ung o 
grămadă de indivizi, să-ţi verific prietenii, familia, să dau de 
urma câtorva telefoane pe care le-ai dat acasă. Să ucid câţiva 
oameni care au refuzat să fie cooperanţi, iar acum, iată-mă 
stând aici, lângă tine, în această zi însorită, pe coasta Spaniei 
sau a Portugaliei, naiba mai ştie ce e. 

li dădu o palmă peste picior. 

— OK, acum mi-am luat piatra asta de pe inimă, putem să 
mergem mai departe. 

Îi făcu semn unuia dintre oamenii săi, care scoase din jachetă 
un pistol compact, îi puse un amortizor la capăt, îl armă şi i-l 
dădu lui Bagger. 

— Nu, vă rog, nu. 

Tony scânci, dar Bagger îl obligă să tacă, înfundând pistolul în 
gura tânărului, împingându-l în jos pe pat, şi ducându-şi degetul 
aproape de trăgaci. 

— OK, Tony, uite care-i treaba. Ai o şansă. O şansă, repetă el 
rar. Şi asta pentru că mă simt generos. De ce, habar n-am. 
Poate e din cauză că îmbătrânesc. Se opri, îşi umezi buzele cu 
limba şi continuă: Târfa! Vreau să-mi spui cum o cheamă şi tot 
ce mai ştii despre ea. Dacă-mi spui, rămâi în viaţă. Privi de jur 
împrejurul dormitorului alb. Nu aici, nu pe banii mei. Dar vei trăi. 
lar dacă nu-mi spui... 

Bagger împinse brusc pistolul în gura lui Tony, murdărindu-i 
teava de sânge şi fragmente de dinţi. 

— A, credeai că te împuşc, pur şi simplu? râse Bagger. Nu, nu, 
eu nu lucrez aşa. Ar fi o cale prea rapidă. 

Îi dădu pistolul unuia dintre bărbaţi şi ridică mâna. Mike îi 
strecură în palmă un cuţit eu lama zimţată. 

— O să facem chestia asta încet, avem o grămadă de 
experienţă. Bagger ridică cealaltă mână, iar un alt bărbat îi puse 
o mănuşă de plastic. Tu nu foloseşti o asemenea mănuşă decât 
ca să nu laşi amprente, continuă Bagger. Dar acum, cu toate 
bolile astea răspândite pretutindeni, nu poţi să rişti. Vreau să 


spun, cum era târfa bonita... de unde ştii că n-a făcut-o cu 
fiecare muchacho din oraş până ai început tu să i-o tragi? Sper 
că măcar ai folosit un prezervativ. 

Bagger lăsă mâna în jos şi îl apucă pe Tony de testicule. 
Strânse cu putere. 

Tony zbiera agonic, dar ceilalţi bărbaţi îl imobilizară. Bagger îl 
studie şi zise: 

— Sincer, nu înţeleg ce a văzut bonita la tine. Ridică rapid 
cuțitul. Hai, zi. Numele târfei. Unde sunt banii mei. Şi ce mai ştii. 
O să te las să trăieşti. Altminteri, încep de-aici, iar după aia o să 
fie din ce în ce mai dureros. Ce va urma, Tony? Ai cinci secunde. 
lar dacă încep să tai, nu mă mai opresc pentru nimic în lume. 

Tony scoase un sunet. 

— Ce-a fost asta? N-am înţeles nimic. 

— A... Ann... 

— Vorbeşte dracului mai tare, nenorocitule, n-am auzul aşa 
de bun. 

— Annabelle, ţipă el. 

— Annabelle? Annabelle şi mai cum? ţipă Bagger atât de tare, 
încât îi ieşi saliva din gură. 

— Annabelle... Conroy. Fiica lui Paddy Conroy. i 

Bagger lăsă încet cuțitul în jos şi îi dădu drumul lui Tony. li 
întinse cuțitul unuia dintre oamenii săi şi îşi scoase mănuşa. 
Jerry Bagger se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Privi afară. 
Ochii săi nu zăboviră nici măcar o clipă asupra cadavrului 
Carmelei care era întins la pământ pe o piatră decorativă în 
formă de leu, aflată lângă uşa din spate. In schimb, privi spre 
ocean. 

Annabelle Conroy? Nici nu ştiuse vreodată că Paddy avea o 
fiică. De-abia acum începea totul să capete sens. Fata lui Paddy 
Conroy fusese la el în cazinou, în birou, se jucase cu el şi 
scosese de la el cu mult mai mult decât reuşise taică-său s-o 
facă. 

„OK, Annabelle, am omorât-o pe maică-ta, acum îţi vine ţie 
rândul.” 

Îşi trosni încheieturile, se întoarse şi privi gura plină de sânge 
a lui Tony care zăcea pe pat scâncind, ţinându-se cu o mână de 
testicule. 

— Altceva? zise el. Spune-mi tot. Şi vei putea continua să 
respiri. 


lar Tony îi spuse totul, terminând cu instrucţiunile pe care 
Annabelle i le dăduse să nu se remarce, să nu cheltuie mulţi 
bani într-un singur loc. _ 

— Nu trebuia să asculţi de femeia aia, spuse Bagger. Işi trosni 
degetele. OK, băieţi. Am terminat aici. N-avem toată ziua la 
dispoziţie. 

Unul dintre bărbaţi deschise o geantă neagră pe care o 
adusese cu el. lnăuntru se aflau patru bâte de baseball. Le dădu 
câte una celorlalţi trei şi o luă şi el pe cea de-a patra. Când 
ridicară bâtele deasupra capetelor, Tony ţipă: 

— Dar ai spus că dacă îţi zic tot ce ştiu, mă laşi să trăiesc. Aşa 
ai spus! 

Bagger ridică din umeri. 

— Aşa e. După ce băieţii vor termina cu tine, vei fi încă în 
viaţă. Un pic. Jerry Bagger e un tip de cuvânt. 

leşind, auzi primele lovituri, care îi rupeau lui Tony oasele 
genunchilor. Bagger începu să fluiere, închise uşa să amortizeze 
zbierătele şi cobori scara ca să îşi ia o ceaşcă de cafea. 


CAPITOLUL 
61 


În dimineaţa următoare, biblioteca era în clocot. Asasinarea 
lui Norman Janklow, atât de curând după cea a lui DeHaven, 
provocă valuri de şoc pe măsura impozantei clădiri Jefferson. 
Când Caleb sosi la lucru, poliţia şi FBl-ul interogaseră deja o 
parte dintre angajaţi. Caleb răspunse scurt, cât putu de bine la 
întrebări. Nu îl ajuta deloc faptul că aceiaşi detectivi criminalişti, 
care îi dăduseră înapoi cheile de la casa lui DeHaven, erau şi ei 
acolo. Simţi că îl urmăreau îndeaproape. Il zărise oare cineva 
acasă la Jewell? li găsiseră amprentele acolo? lar Reuben fusese 
eliberat la timp ca să mai comită o crimă. Il suspectau oare şi pe 
el? Nu exista nicio cale să afle. 

Apoi gândurile i se îndreptară spre volumul Beadle pe care 
Annabelle îl luase. Il adusese azi cu el. Ar fi fost relativ uşor, 
totuşi Caleb încă era răvăşit şi nervos. Paznicii nici nu-i 
verificaseră geanta, şi doar vizitatorii îşi treceau genţile prin 
controlul cu raze X. Totuşi, prezenţa poliţiei nu făcu altceva 
decât să sporească tensiunea. Scoase un oftat de uşurare după 
ce reuşi să învingă vigilenţa autorităţilor şi să pună cartea la el 
în birou. 


Când unul dintre restauratori apăru cu un teanc de cărţi, 
Caleb le preluă. Acest lucru îi oferea oportunitatea perfectă să 
aşeze la loc pe raft volumul de Beadle. Puse romanul în coş 
împreună cu celelalte şi se îndreptă spre secţiunea unde era 
păstrat Beadle. Totuşi, chiar în clipa în care strecura cartea pe 
raft, observă că banda pe care o folosise Annabelle ca să o 
prindă de coapsă întorsese un colţ al copertei. 

„Minunat! Ai fi crezut că o să fie atentă, având în vedere că a 
furat cartea”, mormăi pentru sine. Ar fi trebuit să ducă volumul 
la restaurare. Părăsi încăperea seif, completă nişte formulare şi 
introduse datele cererii de restaurare în sistemul computerizat. 
Apoi o luă prin tunele spre Clădirea Madison, aproape fără să 
privească deloc la încăperea unde se aflau cilindrii care îl 
omorâseră pe Jonathan DeHaven. Ajungând la Departamentul 
de Restaurare, îi prezentă cartea lui Rachel, Jeffries, o femeie 
care făcea o treabă foarte bună şi prompt. 

După ce discută un pic cu ea despre ultimele noutăţi 
îngrozitoare, Caleb se întoarse în sala de lectură şi se aşeză la 
birou. Privi în jur - totul era aşa de frumos, aşa de potrivit spre a 
fi contemplat, dar atât de gol după moartea celor doi bărbaţi. 

Tresări când uşa se deschise şi Kevin Philips intră, trist şi 
tulburat. Cei doi bărbaţi stătură de vorbă câteva minute. Philips 
îi spuse lui Caleb că se gândea să demisioneze. 

— E prea mult pentru nervii mei, îi explică el. Am slăbit cinci 
kilograme de la moartea lui Jonathan. lar de când cu uciderea 
vecinului său şi acum, cu moartea lui Janklow, poliţia nu crede 
că moartea lui Jonathan a fost una naturală. 

— S-ar putea să aibă dreptate. 

— Ce crezi că se întâmplă, Caleb? Vreau să spun... aici eo 
bibliotecă. Se presupune că asemenea chestii n-ar trebui să se 
întâmple aici. 

— Mi-aş dori să-ţi pot spune, Kevin. 

Mai târziu, Caleb vorbi la telefon cu Milton care îşi ţinea ochii 
şi urechile aţintite către ştirile din mass-media. Spuse că se 
făceau mai mult speculaţii despre moartea lui Janklow, dar 
cauza oficială a morţii sale nu fusese dată publicităţii. Casa lui 
Jewell English fusese închiriată de aceasta cu doi ani înainte. 
Singura legătură dintre ea şi tipul ucis era faptul că ambii 
frecventau sala de lectură. Acum, English dispăruse. Cercetările 
privind viaţa ei nu duseseră nicăieri. Se pare că nu era drept 


cine se dădea. Poate că nici Janklow. 

„Ce surpriză”, se gândi Caleb după ce termină convorbirea 
telefonică cu Milton. De câte ori se deschidea uşa, Caleb se 
încorda. Locul acesta, care fusese multă vreme un paradis al 
păcii şi blândeţii, era acum un coşmar nesfârşit. Nu-şi dorea 
decât să iasă din tenebrele lui sufocante. „Sufocant! 
Dumnezeule, ce alegere nepotrivită de cuvinte!” Totuşi, 
rămânea aici, pentru că era serviciul lui şi, deşi în alte aspecte 
ale vieţii era slab şi impulsiv, dădea dovadă de multă seriozitate 
când venea vorba de munca lui. In acea zi nu erau deloc clienţi 
în sala de lectură - dar asta nu era nimic surprinzător. Asta îi va 
conferi lui Caleb avantajul că măcar îşi va îndeplini câteva 
sarcini de serviciu. Totuşi, n-avea să fie aşa. Brusc, îşi dădu 
seama că i se făcuse foame, aşa că hotărî să iasă să-şi ia un 
sandvici. 

— Domnul Foxworth? zise Caleb când bărbatul înalt, arătos se 
apropie de el în stradă, în faţa clădirii Jefferson. 

Seagraves confirmă din cap şi zâmbi. 

— Vă rog, spuneţi-mi Bill, vă amintiţi? Tocmai treceam pe-aici 
să vă văd. 

De fapt, Seagraves îl aştepta pe Caleb să iasă. 

— Mă duc doar să-mi iau un sandvici. Sunt sigur că la sala de 
lectură o să vă ajute cineva să vă dea cartea care vă trebuie. 

— De fapt, mă întrebam dacă aţi vrea să vedeţi cărţile mele. 

— Poftim? 

— Colecţia mea. E la mine la birou. E doar la câteva străzi 
distanţă de-aici. Eu sunt implicat în acţiuni de lobby şi sunt 
specializat în industria petrolului. În munca mea, e important să 
stau aproape de Capitol Hill. 

— Sunt sigur că aşa e. 

— Aveţi câteva minute libere? Ştiu că vă cer mult. 

— OK. Vă supăraţi dacă îmi iau un sandvici în drum spre biroul 
dumneavoastră? N-am mâncat nimic la prânz. 

— Nu, deloc. Voiam să vă mai spun că, pentru o perioadă de 
cinci zile, timp în care trebuie să le examinez, am lucrările lui 
Ann Radcliffe şi Henry Fielding. 

— Excelent! Ce cărţi? 

— Romanul pădurii de Radcliffe şi Istoria şi aventurile lui 
Joseph Andrews de Fielding. 

— Bună alegere, Bill. Radcliffe a fost un geniu în ce priveşte 


romanele gotice de mistere. Oamenii cred că scriitorii de horror 
sunt la limita literaturii. Ar trebui să citească Radcliffe. Opera ei 
încă îţi poate face pielea de găină. lar /oseph Andrews este o 
parodie reuşită a romanului Pamela de Richardson. Ironia sorții 
în ce-l priveşte pe Fielding este că el a fost un mare poet al 
inimii, dar faima pe care o are este aceea de romancier şi 
scriitor de piese de teatru. Se spune că cea mai populară piesă 
a sa, Tom Thumb, l-a făcut pe Jonathan Swift să râdă pentru a 
doua oară în viaţa lui. Caleb chicoti. Nu sunt sigur când a fost 
prima dată. Dar am câteva teorii. 

— Fascinant, zise Seagraves, în timp ce mergeau pe stradă. 
Chestia este că anticarul din Philly de unde am cărţile spune că 
sunt ediţii princeps, iar scrisoarea lui menţionează obişnuitele 
cerinţe privind semnele specifice şi alte indicii, dar chiar am 
nevoie de opinia unui expert. Cărţile astea nu sunt deloc ieftine. 

— Imi imaginez. O să mă uit la ele. lar dacă nu îţi pot spune, 
ceea ce, fără să mă laud prea mult, este puţin probabil, e sigur 
că te voi putea pune în legătură cu cineva care ştie. 

— Domnule Shaw, nu îţi pot spune cât de mult apreciez acest 
lucru. 

— Te rog, spune-mi Caleb. 

Caleb luă un sandvici de pe Independence Avenue, aflată 
aproape de Clădirea Madison, şi apoi îl însoţi pe Seagraves la 
biroul acestuia. 

Se afla într-o clădire din gresie roşcată, îi explicase 
Seagraves, dar trebuiau să intre de pe alee. 

— Se fac reparaţii în holul mare de la intrare şi e o nebunie. 
Dar e un lift care ne duce direct la biroul meu. 

Când o luară pe alee, Seagraves încă întreținea conversaţia 
despre cărţi vechi şi despre speranţele lui să realizeze o colecţie 
interesantă. 

— O să vă ia ceva timp, zise Caleb. Eu deţin o parte din 
acţiuni la un anticariat de cărţi rare din Old Town Alexandria. Să 
treceţi pe-acolo odată. 

— Cu siguranţă că o să trec. 

Seagraves se opri în faţa unei uşi care dădea în alee, o 
descuie şi îl pofti pe Caleb să intre. 

Închise uşa în urma lor. 

— Liftul e chiar după colţ. 

— OK. Mă gândesc... 


Caleb nu-şi termină gândul, că se prăbuşi la pământ 
inconştient. Seagraves se uită la el de aproape ţinând în mână 
bâta penare o ascunsese mai devreme într-o nişă din perete. Nu 
minţise. Holul mare de la intrare chiar era în renovare - de fapt, 
întreaga clădire era - şi fusese închisă recent, iar lucrările de 
construcţii aveau să înceapă într-o săptămână. 

Seagraves îl legă pe Caleb şi îi puse un căluş, apoi îl aşeză 
într-o ladă deschisă de lângă zid, după ce îi luase inelul de pe 
degetul mijlociu. Bătu capacul cutiei în cuie şi dădu un telefon. 
Cinci minute mai târziu, pe alee intră o dubiţă. Cu ajutorul 
şoferului, Seagraves sui lada în dubiţă. Bărbaţii urcară şi dubiţa 


demară. 
CAPITOLUL 
62 


Annabelle îl luă pe Stone înainte de ivirea zorilor şi se 
îndreptară cu maşina spre casa lui Trent. Se postară acolo, într- 
un loc din care puteau să vadă drumul. li lăsară lui Reuben 
maşina pe care o închiriase Annabelle, iar ei luaseră camioneta 
cea veche. Se potrivea mult mai bine cu peisajul de la ţară, 
decât maşina Chrysler Le Baron cu care veniseră cu o noapte 
înainte. Pentru că fuseseră răpiți, maşina rămăsese parcată pe 
un drum desfundat la vreo cinci sute de metri distanţă de locul 
în care se aflau acum. Annabelle închiriase o altă maşină în 
noaptea anterioară trecerii pe la Aeroportul Dulles. 

Stone se uita prin binoclu. Era întuneric, frig şi umezeală, iar 
cu motorul oprit, înăuntru se făcu repede foarte rece. Annabelle 
tremura în jacheta ei. Stone părea indiferent la condiţiile meteo. 
Văzură trecând o altă maşină, cu farurile aprinse, străpungând 
ceața care se ridica la câţiva metri de la pământ. Stone şi 
Annabelle se ghemuiră în camionetă până când aceasta trecu. 
Şoferul, somnoros, vorbea la telefonul celular, sorbind din cafea 
şi citind dintr-un ziar împăturit lângă volan. 

După o oră, chiar odată cu ivirea zorilor, Stone spuse 
încordat: 

— OK, vine ceva. 

De pe drumul care ducea spre casa lui Trent ieşi o maşină. 
Când încetini ca să ia curba spre şosea, Trent îşi îndreptă 
binoclul spre şofer. 

— E Trent. 


Annabelle privi în jur, la locul pustiu. 

— N-ar fi prea evident că-l urmărim, dacă pornim după el? 

— Trebuie să ne încercăm norocul. 

Din fericire, trecu o altă maşină, condusă de o femeie care 
părea mama celor trei copii de pe bancheta din spate. Trent 
depăşi vehiculul. 

— Bun, maşina asta va fi tamponul nostru, spuse Stone. Dacă 
o să se uite în oglindă o să vadă o berlină în care se află o 
mamă împreună cu copiii săi. Nimic mai mult. Dă-i drumul. 

Annabelle pomi camioneta şi se încadră după cea de-a doua 
maşină. 

Până la Autostrada 7 făcură douăzeci de minute, după ce 
parcurseră tot felul de drumuri secundare. Intre timp, li se mai 
alăturară câteva maşini, dar Annabelle reuşi să se menţină în 
spatele berlinei care, la rândul ei, se afla chiar în spatele lui 
Trent. Când intrară pe Autostrada 7, o arteră principală înspre 
Tyson's Corner, Virginia, şi Washington D.C., traficul se 
aglomeră considerabil. D.C. era un loc în care munca începea 
devreme, şi majoritatea şoselelor erau în mod obişnuit pline de 
maşini încă de la cinci şi jumătate dimineaţa. 

— Nu-l pierde, zise Stone pe un ton imperativ. 

— L-am văzut! 

Făcu nişte manevre de expert prin trafic, cu ochii pe sedanul 
lui Trent. Se lumina de ziuă şi asta îi era de ajutor. 

Stone o privi. 

— Pari să mai fi urmărit oameni până acum. Nu? 

— Exact cum i-am spus lui Milton când mi-a pus aceeaşi 
întrebare, e norocul începătorului. Unde crezi că se duce Trent? 

— Sper că la lucru. 

După patruzeci de minute, presupunerea lui Stone se dovedi 
corectă, iar Trent îi conduse către Capitol Hill. Cum el intrase 
într-o zonă cu acces restricţionat, ei trebuiră să întrerupă 
urmărirea, dar se uitară după el şi văzură cum bariera de 
securitate coboară automat în pământ şi un paznic îi făcea semn 
cu mâna. 

— Dacă ar şti paznicul că tipul ăsta e un spion şi un criminal... 
zise Annabelle. 

— Trebuie să dovedim că este. Altfel, nu este. Aşa merg 
lucrurile în democraţie. 

— Aproape că te face să-ţi doreşti să fi fost o ţară fascistă, 


nu? 

— Nu, în niciun caz, zise Stone ferm. 

— Ce facem acum? 

— Acum ne uităm şi aşteptăm. 

Chiar şi înainte de 11 septembrie, să supraveghezi pe cineva 
lângă Capitoliu nu era o treabă uşoară. Acum, după, era 
aproape imposibil, doar dacă nu erai foarte tenace şi ager. 
Annabelle trebuia să mute întruna camioneta, până găsiră un 
loc destul de aproape ca să vadă ieşirea pe unde ar fi trebuit să 
apară Trent, dar şi destul de departe, încât poliţiştii să nu-i ia la 
întrebări. De două ori, Stone trebui să treacă în grabă strada şi 
să ia cafea şi mâncare. Ascultară radioul, îşi dezvăluiră un pic 
din istoriile propriilor vieţi, împreună cu mari doze de 
presupuneri în ceea ce privea planul de viitor pe care îl avea 
fiecare. 

Milton îl sună pe Stone pe telefonul celular pe care i-l 
împrumutase prietenului său. N-avea mare lucru de spus. Poliţia 
era foarte secretoasă în privinţa desluşirii lucrurilor şi, în 
consecinţă, mass-media dădea aceeaşi informaţie iar, şi iar, şi 
iar. Stone puse telefonul alături şi se sprijini de spătarul 
scaunului. Luă o gură de cafea şi se uită la partenera lui. 

— Mă mir că nu te plângi de monotonie. Supravegherea nu e 
o treabă uşoară. 

— Doar oamenii care au răbdare găsesc aur. 

Stone privi înjur. 

— Presupun că Trent va lucra toată ziua. Dar nu putem risca. 

— Biblioteca Congresului nu e tot pe undeva pe-aici? 

Stone arătă înainte. 

— În partea asta, puţin mai încolo este clădirea unde lucrează 
Caleb. Mă întreb cum se descurcă. Sunt sigur că poliţia a fost azi 
acolo. 

— De ce nu-l suni să-l întrebi? sugeră ea. 

Stone îşi sună prietenul pe telefonul celular, dar acesta nu 
răspunse. Apoi sună la sala de lectură. li răspunse o femeie şi 
Stone întrebă de Caleb. 

— A ieşit puţin mai devreme să-şi ia ceva de mâncare. 

— A spus cât timp lipseşte? 

— Pot să întreb în legătură cu ce anume îl căutaţi? zise 
femeia. 

Stone închise şi se rezemă de spătarul scaunului. 


— S-a întâmplat ceva? întrebă Annabelle. 

— Nu cred. Caleb tocmai a ieşit să-şi ia ceva de mâncare. 

Telefonul lui Stone sună. Recunoscu numărul de pe ecran. 

— E Caleb. Îşi duse telefonul la ureche. Caleb, unde eşti? 

Stone deveni încordat. Un minut mai târziu închise telefonul. 

— Ce. S-a întâmplat? întrebă Annabelle. Ce-a spus Caleb? 

— Nu era Caleb. Era tipul care l-a luat pe Caleb. 

— Poftim? 

— A fost răpit. 

— Dumnezeule, ce vor de la el? Şi de ce te-au sunat pe tine? 

— Aveau numărul de la Milton. Vor să ne întâlnim să vorbim. 
Dacă spunem ceva poliţiei, îl omoară pe Caleb. 

— Ce vor să spună prin faptul că trebuie să ne întâlnim? 

— Vor să venim eu, tu, Milton şi Reuben. 

— Ne pot omori. 

— Da, ne pot omori. Dar dacă nu ne ducem, îl vor omori pe 
Caleb. 

— De unde ştim că nu l-au omorât deja? 

— Au spus că diseară la zece ne vor suna şi îl vor lăsa să 
vorbească puţin cu noi. Tot atunci ne vor spune unde şi când ne 
întâlnim. 

Annabelle bătea cu degetele în volan. 

— Ce facem? 

Stone privea domul Capitoliului profilat în zare. 

— Joci poker? 

— Nu-mi place să trişez, zise ea serioasă. 

— Ei au un full, pe Caleb. Deci avem nevoie ori de ceva mai 
mult, ori măcar de tot atât ca să jucăm mâna asta. Şi ştiu unde 
sunt cărţile de care avem nevoie. 

Totuşi, Stone ştia că planul său avea să testeze la maximum 
limitele prieteniei. Dar nu avea de ales. Formă un număr pe care 
îl ştia pe de rost. 

— Alex, sunt Oliver. Am nevoie de ajutorul tău. E de rău. 

Alex Ford stătea în fotoliul său din biroul de la sediul 
Serviciului Secret din Washington. 

— Ce s-a întâmplat, Oliver? 

— E o poveste lungă, dar trebuie s-o asculţi pe toată. 

Când Stone termină, Ford se rezemă şi oftă lung. 

— La naiba! 

— Poţi să ne ajuţi? 


— O să fac tot ce pot. 

— Amun plan. 

— Speram să ai. Pare că nu mai avem prea mult timp la 
dispoziţie să rezolvăm asta împreună. 


Albert Trent părăsi Capitoliul seara şi conduse direct acasă. 
După ce părăsi Autostrada 7, urmă meandrele drumurilor 
secundare până în zona izolată în care locuia. Încetini când se 
apropie de ultimul colţ, care dădea în aleea laterală către casa 
lui. Un camion care mergea pe drum lovise ceva. O ambulanţă şi 
un camion utilitar se aflau la faţa locului, împreună cu poliţia. Un 
poliţist în uniformă stătea în mijlocul drumului. Trent conduse cu 
precauţie înainte, până când polițistul se îndreptă spre el, cu 
mâna ridicată. Trent cobori fereastra şi polițistul se aplecă spre 
el. 

— Trebuie să vă rog să vă întoarceţi, domnule. Camionul 
acesta a ieşit de pe carosabil şi a lovit un regulator de presiune 
a gazului natural, şi a avariat grav ţevile. Din fericire, n-a sărit în 
aer, cu tot cu ce se află împrejur. 

— Dar eu locuiesc chiar după colţ. Şi nu am o instalaţie de 
gaze naturale acasă. 

— OK, trebuie să îmi arătaţi un act de identitate din care să 
rezulte adresa dumneavoastră. 

Trent căută în buzunarul jachetei şi îi dădu ofițerului permisul 
de conducere. Polițistul îl lumină cu lanterna şi apoi i-l dădu 
înapoi. 

— În regulă, domnule Trent. 

— Cât de repede vor termina de reparat? 

— Asta e treaba companiei de gaz. A, încă ceva. 

Puse şi cealaltă mână pe marginea geamului şi pulveriză ceva 
drept în faţa lui, dintr-un mic recipient. Omul tuşi o dată, apoi se 
prăbuşi în scaun. 

După cum era înţelegerea, din ambulanţă coborâră Stone, 
Milton şi Reuben. Cu ajutorul poliţistului, îl dădură jos pe Trent 
din maşina lui şi îl urcară într-o alta aflată mai în faţă, la volanul 
căreia se afla Annabelle. 

Alex Ford cobori din ambulanţă şi îi dădu lui Stone un rucsac 
din piele. 

— E nevoie să-ţi mai arăt o dată cum funcţionează? 

Stone clătină din cap. 


— Nu, mă descurc. Alex, ştiu că nu e o treabă uşoară pentru 
tine, şi vreau să ştii că apreciez ajutorul tău. N-am ştiut la cine 
altcineva să apelez. 

— Oliver, îl aducem pe Caleb înapoi. lar dacă e vorba de o 
reţea de spionaj, după cum circulă zvonurile, şi astfel o putem 
anihila, atunci băieţii tăi merită să fie medaliaţi. După ce te vor 
suna, spune-ne detaliile. Am susţinerea Agenţiei pentru asta. Şi, 
ca să ştii, n-a trebuit să mă rog să se ofere voluntari pentru 
treaba asta, pentru că o mulţime de oameni de-abia aşteaptă 
să-şi înfigă ghearele în nenorociţii ăştia. 

Stone urcă în maşină împreună cu ceilalţi. 

— lar acum putem să jucăm mâna, zise Annabelle. 

— Acum putem să jucăm mâna, confirmă Stone. 


CAPITOLUL 
63 


Apelul telefonic sosi chiar la zece fix. Stone şi restul grupului 
se aflau într-un apartament dintr-un hotel din centru. Bărbatul 
de la capătul firului dictă locul şi ora întâlnirii, dar Stone i-o tăie 
scurt. 

— N-o să facem asta. Îl avem pe Albert Trent. Dacă îl vreţi 
înapoi, atunci facem schimbul în condiţiile pe care le punem noi. 

— Nu putem accepta, spuse vocea. 

— Bine, atunci îl predăm pe amicul vostru la CIA şi ei vor şti 
să scoată adevărul de la el, va spune şi nume, şi, crede-mă, din 
câte l-am văzut pe Trent, n-o să fie nevoie de prea mult efort. 
Nici n-o să aveţi timp să vă faceţi bagajul, că FBI o să vă bată la 
uşă. 

— Vreţi să moară prietenul vostru? zise repede bărbatul. 

— Ţi-am spus deja cum pot trăi amândoi, şi cum poţi să eviţi 
să ajungi la închisoare pentru tot restul vieţii tale. 

— De unde ştim că nu e o capcană? 

— De unde ştiu că n-o să-mi tragi un glonţ în cap când o să 
apar? Simplu, suntem nevoiţi să avem încredere unii în alţii. 

Urmă o pauză lungă. 

— Unde? 

Stone îi spuse unde şi când. 

— ţi dai seama ce-o să fie mâine acolo în centru? 

— De-asta am şi ales locul. Ne vedem mâine după-amiază. Şi 
încă ceva: dacă îl răniţi pe Caleb, vă omor cu mâna mea. 


Stone închise şi se întoarse spre ceilalţi. 

Milton părea înspăimântat, dar hotărât. Reuben cerceta 
conţinutul rucsacului pe care li-l dăduse Alex Ford. Annabelle se 
uita la el. 

Stone se duse spre Reuben. 

— Cum arată? 

Scoase două seringi şi o sticlă în care se afla un lichid. 

— O marfă pe cinste, Oliver! Oare ce o să mai inventeze? 

Stone se duse în camera alăturată unde Trent, în stare de 
inconştienţă, era legat de pat. 

Stone rămase acolo, în picioare, stăpânindu-şi un puternic 
impuls de a-l ataca în somn pe bărbatul acela, care era cauza 
atâtor întâmplări dureroase. 

După un minut, li se alătură celorlalţi. 

— Mâine vom avea o zi lungă, deci trebuie să dormim. Facem 
cu schimbul, câte două ore, ca să-l supraveghem pe Trent. Incep 
eu. 

Milton se întinse imediat pe canapea, în timp ce Reuben 
ocupă unul din paturile duble. Amândoi bărbaţii adormiră în 
câteva minute. Stone se întoarse în cealaltă cameră, se aşeză 
pe scaunul de lângă Trent, privind în podea. Tresări când 
Annabelle îşi trase un scaun lângă el şi îi întinse o ceaşcă de 
cafea pe care o făcuse ea. 

Incă era îmbrăcată în jeanşi şi pulover, dar era desculţă. Când 
se aşeză, îndoi un picior şi-l băgă sub ea. 

El îi mulţumi pentru cafea şi adăugă: 

— Ar trebui să dormi. 

— Sunt o pasăre de noapte. Apoi arătă spre Trent. Ce şanse 
sunt ca totul să meargă perfect mâine? 

— Zero, răspunse Stone. Intotdeauna sunt zero şanse. Apoi 
faci totul ca să înfrângi această cifră, dar uneori nu stă doar în 
puterile tale. 

— Vorbeşti din experienţă, nu? 

— Din ce altceva poţi să vorbeşti? 

— Poţi să spui tâmpenii, ca majoritatea celorlalţi. Dar tu nu 
eşti aşa. 

El sorbi din cafea şi privi în altă parte. 

— Alex Ford e un om bun. Am luptat alături de el cândva. 
Chiar am făcut-o. Chiar aveam un obicei din a face asta curat. 

— Vreau să-l omor pe nemernicul ăsta, zise ea, privindu-l pe 


Trent zăcând inconştient. 

El dădu din cap şi îl privi la rândul lui. 

— Arată ca un şoricel, un funcţionar de birou, adică exact ce 
şi este, pentru majoritatea oamenilor. N-ar răni o muscă. li pune 
pe alţii s-o facă în locul lui, iar această cruzime nu are limite, 
pentru că el nu trebuie să privească, şi nici să-şi murdărească 
mâinile. Din cauza unor oameni ca el, ţara noastră a trecut prin 
momente grele. 

— Totul pentru bani. 

— Am cunoscut şi oameni care luptă pentru o cauză, ca să-şi 
urmeze principiile, sau chiar şi pentru că vor să îşi solicite 
adrenalina, dar întotdeauna este vorba de bani. 

ÎI privi curioasă. 

— Ai mai cunoscut şi alţi trădători? 

— De ce crezi că ar fi interesant să ştii? spuse el, evitându-i 
privirea. 

— Găsesc că tu eşti interesant. Văzând că el tace, ea 
continuă: Vorbeam despre alţi trădători... 

El ridică din umeri. 

— Am cunoscut mai mulţi decât aş fi vrut. Dar nu i-am 
cunoscut pentru multă vreme. El se ridică şi se duse la 
fereastră. De fapt, pe mulţi dintre ei i-am văzut doar câteva 
secunde, înainte de a muri, adăugă în şoaptă. 

— Asta ai fost? Ucigaşul trădătorilor Americii? 

Umerii lui Stone se încordară, iar ea se grăbi să adauge: 

— |lmi pare rău, John, n-ar fi trebuit să spun asta. 

Se întoarse cu faţa spre ea. 

— Cred că am uitat să menţionez că John Carr a murit. Aşa că 
de ce nu mi-ai spune Oliver de-aici înainte? Se aşeză, fără să se 
uite la ea. Chiar cred că ar trebui să dormi. 

Ea se ridică să plece, dar mai aruncă o privire peste umăr. 
Stone stătea rigid în scaun, părând că se uită la Albert Trent, dar 
Annabelle nu credea totuşi că bărbatul se uita la spionul care 
zăcea legat în cătuşe. Gândurile lui probabil că erau mult mai 
departe, undeva, în trecut, poate încercând să îşi aducă aminte 
cum să facă să îi ofere acestui nemernic o moarte rapidă. 


Nu foarte departe, Roger Seagraves îşi instruia propria 
echipă, încercând să anticipeze fiecare mişcare pe care partea 
adversă o va face. Nu se mai întorsese acasă la el pentru că 


bănuise că i se întâmplase ceva lui Trent. El şi partenerul său 
implementaseră un sistem prin care fiecare trebuia să-l sune pe 
celălalt la o anumită oră, seara, dacă totul era în regulă. 
Desigur, Trent nu-l sunase. Capturarea lui Trent complicase 
lucrurile, dar nu le făcuse insurmontabile. Era de presupus că 
Oliver Stone şi ceilalţi anunţaseră autorităţile până acum, prin 
urmare, erau mai multe niveluri de opoziţie pe care trebuia să le 
aibă în vedere pentru eliberarea lui Trent, dacă nu cumva omul 
îl trădase deja. Totuşi, în loc să se teamă de ziua de mâine, 
Seagraves de-abia o aştepta. O trăise de-atâtea ori. Doar cel 
mai bun avea să supravieţuiască. lar Seagraves era convins că 
el va fi acela. La fel de convins pe cât era de sigur că Stone şi 


prietenii lui vor muri. 
CAPITOLUL 
64 


Următoarea zi se dovedi a fi senină şi caldă. Stone şi ceilalţi 
plecară de la hotel, transportându-l pe Trent într-un cufăr mare 
pe care îl încărcară în camionetă. Înăuntru, Stone se aplecă 
peste Albert Trent şi îi făcu o injecție în braţ, folosind una din 
cele două seringi. Aşteptă zece minute după care îi mai făcu şi a 
doua injecție. Mai stătură un minut, iar pleoapele bărbatului se 
mişcară şi se deschiseră. Când îşi reveni, Trent privi cu nişte 
ochi sălbatici în jur şi încercă să se ridice. 

Stone îl apăsă cu mâna pe piept şi scoase un cuţit din teaca 
pe care o avea la brâu. Ţinând lama în faţa lui Trent, care 
dârdâia de frică, o strecură între piele şi căluş, şi scoase cârpa. 

Trent zise cu o voce tremurătoare: 

— Ce vreţi să faceţi? Sunt funcţionar federal. Puteţi să faceţi 
închisoare pentru asta. 

— Potoleşte-te, Trent. Ştim totul. Şi dacă nu faci vreo prostie, 
o să te predăm frumuşel şi fără probleme în schimbul lui Caleb 
Shaw. Dar dacă nu cooperezi, o să te omor cu mâna mea sau o 
să-ţi petreci restul vieţii în închisoare pentru trădare. 

— Nu înţeleg nimic din... 

Stone ridică lama cuţitului. 

— Nu asta am vrut să spun când ţi-am cerut să fii cooperant. 
Avem cartea şi codul secret, şi dovezile că ai conspirat ca 
Bradley să fie omorât. Şi ştim şi despre Jonathan DeHaven şi 
Cornelius Behan. Şi erai gata-gata să ne adaugi şi pe noi, pe 


mine şi pe ea, la colecţia ta, noroc că am hotărât noi că nu ne-a 
venit încă timpul. 

Arătase cu capul în direcţia lui Annabelle. 

Ea spuse zâmbind: 

— Dacă încerci să-i prinzi pe cei care vin la tine acasă şi 
încerci să-i omori, n-ar trebui să stai într-un loc de unde ţi se 
vede chipul în oglindă, Al. lar dacă era după mine, ţi-aş fi sucit 
gâtul şi ţi-aş fi aruncat cadavrul pe câmp. Acolo se presupune că 
trebuie depozitat gunoiul, nu? 

Stone îi scoase cătuşele de la mâini şi de la picioare. 

— O să facem un schimb unu-contra-unu. Îl luăm pe Caleb, iar 
tu eşti liber. 

— Cum pot să fiu sigur de asta? 

— La fel cum este şi Caleb. Trebuie să mergi pe încredere. 
Acum, ridică-te! 

Trent se ridică, dar picioarele îi tremurau. Se uită la bărbaţii 
din fundul dubiţei. 

— Doar voi ştiţi? Dacă aţi fi chemat poliţia... 

— Taci! îl repezi Stone. Şi sper că ai pregătite paşaportul fals 
şi biletele de avion. 

Reuben deschise uşa camionetei şi se dădură jos cu toţii, 
Trent fiind la mijloc. 

— Dumnezeule, ce dracu' se întâmplă aici? zise Trent. 

Se uita la marea de oameni din jurul lor. 

Stone îi răspunse: 

— Nu citeşti ziarele? La Mall are loc Târgul Naţional de Carte. 

— Şi un marş împotriva sărăciei, adăugă Milton. 

— În total două sute de mii de oameni, completă Reuben. 

— Ce zi măreaţă în capitală! Să citeşti cărţi şi să lupţi pentru 
drepturile săracilor. Îi dădu un ghiont lui Trent. Să mergem, 
nemernicule, nu vrem să întârziem. 

Mallul se întindea pe aproape trei kilometri, mărginit la vest 
de Lincoln Memorial, iar la est de Capitoliu, şi înconjurat de 
vaste muzee şi clădiri guvernamentale impunătoare. 

Târgul Naţional de Carte, un eveniment anual, adunase peste 
o sută de mii de participanţi. Pe Mall fuseseră ridicate corturi 
circulare, împodobite cu bannere pe care se putea citi Ficțiune, 
Istorie, Literatură pentru copii, Thrillere, Poezie şi multe altele. 
Scriitorii, ilustratorii, povestitorii şi alţii adunau mulţimi de 
oameni pe care îi captivau cu scrierile şi anecdotele lor. 


Pe Constitution Avenue, marşul împotriva sărăciei înainta, cu 
destinaţia Capitoliu. După aceea, mulţi dintre participanţii la 
marş urmau să se întoarcă la Târgul de carte, care era deschis 
gratis publicului. 

Stone plănuise cu grijă punctul în care urma să se facă 
schimbul, ajutat de Alex Ford. Era lângă Smithsonian Castle pe 
Jefferson Street. Cu mii de oameni în jurul lor, era aproape 
imposibil ca un trăgător să nimerească exact ţinta, chiar şi de la 
distanţă. In rucsac, Stone căra un dispozitiv de urmărire care îi 
permitea să îndeplinească misiunea corect, de îndată ce l-ar fi 
avut pe Caleb înapoi, pentru că Stone nu avea nici cea mai mică 
intenţie să-i lase pe Albert Trent şi pe băieţii lui să scape. 

— Inainte, ora două, pe lângă parcarea de biciclete, spuse 
Reuben. 

Stone dădu din cap, iar privirea lui îl descoperi pe Caleb stând 
pe o mică pajişte, încercuit parţial de un tufiş de înălţime medie, 
dincolo de care se afla o fântână arteziană uriaşă. Părea un loc 
mai ferit şi constituia un tampon între mulțimile de oameni. În 
spatele lui Caleb erau doi bărbaţi cu glugă pe cap şi purtând 
ochelari de soare. Stone era sigur că erau înarmaţi, dar mai ştia 
şi că trăgătorii de elită federali erau poziţionaţi pe acoperişul 
castelului, cu puştile deja îndreptate, fără nicio îndoială, asupra 
bărbaţilor. Ar fi tras doar dacă era necesar. Mai ştia că Alex Ford 
era pe aproape, ajutând la coordonarea operaţiunii. 

Stone îl privi pe Caleb, încercând să-i atragă atenţia, dar erau 
atât de mulţi oameni în jur, încât era foarte greu să reuşească. 
Caleb părea panicat, ceea ce era normal, dar Stone mai observă 
ceva în ochii prietenului său, iar asta nu-i plăcu: lipsa speranţei. 

Atunci, Stone văzu ceva la gâtul lui Caleb. 

— Dumnezeule, şopti. Reuben, observi? 

Bărbatul se uită atent. 

— Nenorociţii! 

Stone se întoarse spre Milton şi Annabelle, care îl urmau 
îndeaproape, în spatele lui. 

— Staţi pe loc. 

— Ce? zise Annabelle. 

— Dar... Oliver! protestă Milton. 

— Faceţi cum vă spun, îi repezi Stone. 

Cei doi se opriră. Annabelle părea uimită de ordinul lui Stone, 
iar Milton părea paralizat. Reuben, Stone şi Trent înaintară până 


când ajunseră faţă-n Faţă cu Caleb şi cu răpitorii lui. 

Caleb mormăi ceva peste zgomotul fântânii şi arătă spre ceea 
ce părea a fi o zgardă de câine în jurul gâtului său. 

— Oliver! 

— Ştiu, Caleb, ştiu. 

Arătă spre zgardă şi îi zise unuia din cei doi bărbaţi cu glugă 
pe cap: 

— Dă-i-o jos, acum! 

Amândoi bărbaţii dădură din cap că nu. 

Unul dintre ei ridică o cutie mică, neagră, cu două butoane. 

— Doar după ce ne vom îndepărta şi vom fi în siguranţă. 

— Credeţi că vă las să vă îndepărtați în timp ce voi lăsaţi o 
bombă legată de gâtul prietenului meu? 

— De îndată ce ne vom îndepărta, o dezactivăm, zise 
bărbatul. 

— Şi se presupune că trebuie să vă cred? 

— Da. 

— Atunci nu plecaţi nicăieri. lar dacă detonaţi bomba, murim 
cu toţii. 

— Nu e o bombă, zise acelaşi bărbat. Ridică din nou cutia 
neagră. Dacă apăs pe butonul roşu, se elimină o toxină, 
suficientă cât să omoare un elefant. Va fi mort înainte să apuc 
să iau degetul de pe buton. Dacă apăs pe butonul negru, 
sistemul este dezactivat şi puteţi să-i scoateţi zgarda fără ca 
otrava să fie eliminată. Nu încercaţi să-mi luaţi telecomanda cu 
forţa. lar dacă un puşcaş de elită trage, reflexul meu va fi să 
apăs butonul roşu. 

Îşi poziţionă degetul chiar deasupra butonului roşu şi zâmbi 
când văzu dilema în care se afla Stone. 

— Vă face plăcere, nenorociţilor? le strigă Reuben. 

Bărbatul nu-şi mută privirea de la Stone. 

— Presupunem că aveţi poliţişti peste tot, care de-abia 
aşteaptă să ne înhaţe de îndată ce prietenul vostru va fi în 
siguranţă. Aşa că scuzaţi-ne dacă ne-am luat şi noi măsuri de 
precauţie. 

— Şi de unde ştiu că nu vei apăsa butonul după ce veţi pleca? 
întrebă Stone. Şi nu-mi mai da iar răspunsul cu încrederea. Mă 
calcă pe nervi. 

— Ordinul meu este să nu fie omorât decât dacă plecarea 
noastră este blocată. Dacă ne laşi să plecăm, va trăi. 


— Mai exact în ce punct trebuie să ajungeţi ca să dezactivezi 
otrava? 

— Nu chiar foarte departe. În trei minute dispărem. Dar dacă 
mai aşteptăm, o să apăs butonul roşu. 

Stone se uită la Caleb, apoi la Reuben care era furios, şi iar la 
Caleb. 

— Caleb, ascultă-mă. Trebuie să avem încredere în ei. 

— O, Dumnezeule, Oliver, te rog, ajută-mă! 

Caleb nu părea să vrea să aibă încredere în cineva. 

— O voi face, Caleb, o voi face! Disperat, Stone spuse: Câte 
ace acţionează porcăria aia? 

— Poftim? 

Omul păru foarte surprins. 

— Câte? 

— Două. Una în stânga şi una în dreapta. 

Stone se întoarse, îi dădu rucsacul lui Reuben şi şopti: 

— Dacă murim, fă să nu murim degeaba. 

Reuben luă rucsacul şi dădu din cap, palid la faţă, dar hotărât. 

Stone se întoarse şi ridică mâna stângă. 

— Lasă-mă să-mi strecor mâna stângă sub zgardă astfel încât 
acul stâng să mă înţepe pe mine, în loc să-l înţepe pe prietenul 
meu. 

Bărbatul arăta acum chiar nervos. 

— Atunci veţi muri amândoi. 

— OK. Vom muri împreună! 

Caleb nu mai tremura şi îl privea fix pe Stone. 

— Oliver, nu poţi să faci asta. 

— Caleb, taci. Stone se uită la celălalt. Spune-mi unde să-mi 
pun mâna. 

— Nu ştiu dacă asta... 

— Spune-mi! ţipă Stone. 

Omul arătă spre un punct, iar Stone îşi strecură mâna în 
spaţiul strâmt, atingându-l cu pielea sa pe Caleb. 

— OK, spuse Stone. Când voi şti că a fost dezactivată? 

— Când luminita roşie de pe partea asta va fi verde, zise 
bărbatul arătând către un beculeţ de sticlă roşiatic, aflat pe 
zgardă. Dar dacă încerci să forţezi, se va declanşa automat. 

— Am înţeles. Se uită la Trent Acum luaţi-l pe nemernicul ăsta 
şi plecaţi dracului de-aici. 

Impins de Reuben, Albert Trent se îndreptă spre cei doi 


bărbaţi care purtau glugă. 

In timp ce se îndepărtau, Trent întoarse capul şi rânji: 

— Adio! 

Stone îl privea fix pe Caleb. Îi vorbea prietenului său cu o voce 
şoptită, în timp ce trecătorii se opreau în loc, arătând cu mâna 
către scena care nu părea a fi una obişnuită: un bărbat ţinându- 
şi mâna sub zgarda pe care o purta un altul. 

— Inspiră adânc, Caleb. Nu ne vor omori. Nu ne vor omori. 
Inspiră adânc. 

Se uită la ceas. Trecuseră şaizeci de secunde de când bărbaţii 
plecaseră cu Trent şi dispăruseră în mulţime. 

— Incă două minute şi suntem liberi. Suntem buni, suntem în 
mare formă. Se uită la ceas. Nouăzeci de secunde. Aproape că 
s-a terminat. Stai cu mine, Caleb, stai cu mine. 

Caleb îl ţinea de braţ pe Stone, se agăţase de el în moarte. 
Avea faţa roşie, respira întretăiat, dar stătea drept şi, în final, 
zise: 

— Sunt bine, Oliver. 

Deodată, un poliţist suspicios îşi făcu loc înaintând spre ei, dar 
doi oameni în salopete albe, care se ocupau de curăţenie şi 
deşertau coşurile de gunoi, îl interceptară şi îl trimiseră în altă 
direcţie. Le transmiseseră deja situaţia trăgătorilor de elită, care 
coborâseră. 

Între timp, Milton şi Annabelle înaintaseră, iar Reuben le 
spuse în şoaptă ce se întâmpla. Pe faţa înspăimântată a lui 
Milton se scurgeau lacrimi, iar Annabelle, privindu-i pe cei doi 
bărbaţi agăţaţi unul de celălalt, îşi duse la gură o mână care 
tremura. 

— Treizeci de secunde, Caleb. Aproape că s-a terminat. 

Privirea lui Stone se fixase acum pe luminiţa roşie de pe 
zgardă. Număra secundele rămase. 

— OK, zece secunde şi suntem liberi. 

Stone şi Caleb murmurară împreună numărătoarea finală. Dar 
luminiţa nu se făcu verde. Caleb nu putea să vadă asta şi zise: 

— Oliver, poţi să o scoţi acum? 

Chiar şi nervii lui Stone începură să cedeze, dar nici nu-i 
trecea prin cap să-şi elibereze mâna. Închise ochii pentru o 
secundă, aşteptând înţepătura acului cu otravă. 

— Oliver! Era vocea lui Annabelle care îl striga: Uite! 

Stone deschise ochii şi văzu minunata lumină verde a 


beculeţului. 

— Reuben, ajută-mă, strigă el. 

Reuben sări spre ei şi, împreună, dezlegară zgarda şi o 
scoaseră de la gâtul lui Caleb. 

Caleb căzu în genunchi, la fel şi ceilalţi din jurul lui. Când, în 
sfârşit, se ridică, îi strânse mâna lui Stone. Izbucni: 

— E cel mai curajos lucru pe care cineva l-a făcut vreodată, 
Oliver. Mulţumesc. 

Stone se uită la ceilalţi, când brusc, îşi dădu seama de ce se 
va întâmpla. Îi luă doar o clipă să reacționeze. Strigă: 

— La pământ! 

Înhăţă zgarda şi o aruncă dincolo de tufiş, aceasta aterizând 
în fântână. 

Două miimi de secundă mai târziu zgarda explodă, aruncând 
în sus perdele de apă şi bucăţi de beton. Mulţimile de oameni de 
pe Mall intrară în panică şi începură să alerge. Când Stone şi 
ceilalţi se ridicară, Caleb spuse: 

— Dumnezeule, Oliver, de unde ai ştiut? 

— E o tactică veche, Caleb, ca să-i atragi pe toţi laolaltă şi să-i 
faci să lase garda jos. lar el mi-a spus unde era plasat acul cu 
otravă în zgardă, pentru că ştia că bomba avea să ne omoare 
oricum pe toţi, şi nu otrava - dacă o fi fost vreo otravă acolo. 

Stone luă rucsacul de la Reuben şi scoase din el un obiect 
plat, care avea un mic ecran pe el. Pe ecran, o luminiţă roşie se 
mişca repede. 

— Să terminăm cu treaba asta, zise el. 


CAPITOLUL 
65 


— Sunt la intrarea în staţia Smithsonian de metrou, zise 
Reuben, cu ochii pe micul ecran pe care Stone îl ţinea în timp ce 
alergau cu toţii prin Mall, şi îşi făceau drum printre oamenii care 
intraseră în panică şi printre micile grupuri de poliţişti. 

— De-asta am şi ales zona aceasta de schimb, zise Stone. 

— Dar metroul este extrem de aglomerat, zise Milton. Cum o 
să-i găsim acolo? 

— O să ştim unde sunt Trent şi însoțitorii lui. Mai ştii 
substanţa aia chimică cu care erau marcate literele din cărţi şi 
care era strălucitoare? 

— Da, şi? zise Milton. 


— l-am injectat o asemenea substanţă lui Trent. Mi-a dat-o 
Alex Ford. Substanţa transmite semnale către un receptor. Adică 
e ca şi cum omul va străluci printre ceilalţi, ca să-l vedem noi. 
Folosind asta, putem să-l depistăm într-o mulţime de mii de 
oameni. Alex şi oamenii lui au şi ei un receptor. O să ne întâlnim 
cu ei mai încolo. 

— Sper că o să funcţioneze, spuse Caleb, în timp ce se 
chinuiau să-şi facă loc prin mulţimea de oameni. Se scărpină pe 
gât. Vreau să-i văd înfundând puşcăria. Şi să n-aibă nicio carte 
de citit! Niciodată! Asta ar merita. 

Deodată, se auziră strigăte prin staţie. 

— Hai, repede! le strigă Stone, şi ţăşniră spre scara rulantă. 

In timp ce Trent şi cei doi bărbaţi aşteptau următorul tren, doi 
agenţi deghizați în muncitori de la salubrizare se apropiară din 
spatele lor. Inainte ca cei doi bărbaţi să aibă timp să-şi scoată 
armele, agenţii căzură la pământ, străpunşi în spinare de câte 
un glonte. 

In spatele lor, Roger Seagraves, purtând o pelerină, îşi punea 
la loc cele două pistoale cu amortizor, în tocurile de la centură. 
Zgomotul mulțimii îl acoperise pe cel al împuşcăturilor 
amortizate, dar când bărbaţii căzuseră, iar oamenii văzuseră 
sângele, izbucniră ţipete, iar cetăţenii intraţi în panică începură 
să alerge în toate direcţiile. Cu o clipă înainte ca unul dintre 
agenţi să moară, îşi adună eforturile, scoase pistolul şi îl 
împuşcă în cap pe unul din bărbaţii cu glugă. Când acesta căzu, 
dispozitivul de detonare pe care îl căra în mână zdrăngăni pe 
podeaua din dale de piatră. 

Un tren în direcţia vest intră cu zgomot asurzitor în gară şi 
vărsă pe peron mai mulţi pasageri, care năvăliră în haosul care 
creştea. 

Trent şi însoţitorul său rămas în viaţă se folosiră de această 
panică şi săriră într-unul dintre vagoane. Seagraves făcu la fel, 
dar din cauza contracurentului mulţimii, nu reuşi să se urce 
decât în următorul vagon. 

Chiar înainte ca uşile să se închidă, Stone şi amicii săi îşi 
făcură loc prin masa de oameni şi se strecurară printre 
marginile uşii. Trenul porni, iar Stone verifică dispozitivul de 
urmărire şi văzu că Trent era foarte aproape. Scană interiorul şi, 
în sfârşit, îl zări la celălalt capăt. Remarcă imediat că nu mai era 
însoţit decât de un singur bărbat cu glugă. Problema era că în 


orice moment Trent şi bodyguardul său puteau să-i zărească. 

Câteva momente mai târziu, Alex Ford şi câţiva agenţi 
alergau prin mulţime, dar trenul plecase deja. Strigă la oamenii 
săi, şi se întoarseră cu toţii în staţie. 


Aflaţi în interiorul trenului în mişcare, Stone zise: 

— Reuben, aşază-te! Repede! 

Reuben domina mulţimea şi astfel era foarte probabil să fie 
zărit, împinse câţiva adolescenţi la o parte din calea sa şi se 
aşeză pe podea. Stone se ghemui, nescăpându-l din priviri pe 
Trent. Acesta vorbea cu bodyguardul lui şi, din cine ştie ce 
motiv, îşi ţinea mâinile la urechi. Stând cu faţa spre ei, Stone nu- 
| putea vedea pe Roger Seagraves care se afla în vagonul din 
spate, privindu-l prin geam. Seagraves fu şocat să vadă cum 
Caleb şi ceilalţi erau încă în viaţa. Se pregăti să-i tragă un glonţ 
în cap lui Stone, când trenul încetini ca să intre în următoare 
staţie şi opri brusc. Oamenii se îmbulziră să coboare şi să urce, 
iar Seagraves fu aruncat într-o parte şi pierdu poziţia de ţintă. 

Trenul porni din nou şi prinse rapid viteză. Stone îşi croia 
drum prin mulţime către Trent. Palmă cuțitul, ţinând lama 
ascunsă pe antebraţ, sub manşetă. Se imagină înfigând cuțitul 
cât se poate de adânc în pieptul lui Trent. Totuşi, nu acesta era 
planul. L-ar fi ucis pe bodyguard, dar nu avea nicio intenţie ca 
Trent să scape de închisoarea pe care trebuia să o facă pentru 
tot restul vieţii. 

Stone era aproape de ţinta sa, când planurile sale fură date 
peste cap. Trenul intră într-o staţie şi opri, iar uşile se 
deschiseră cu zgomot. Staţia Centrală era cea mai aglomerată 
staţie din întregul sistem al metroului. Trent şi bodyguardul său 
se năpustiră pe uşile deschise. In următorul vagon, Seagraves 
făcu acelaşi lucru. Stone şi ceilalţi se împingeau să-şi facă loc, 
ciocnindu-se de pasagerii care se grăbeau către şi dinspre 
trenurile care soseau sau plecau de la cele două niveluri diferite 
care duceau în mai multe direcţii. 

Stone rămase cu ochii pe Trent şi pe individul cu glugă de 
lângă el. Cu coada ochiului zări doi bărbaţi în salopete albe 
alergând spre Trent. Dar nu-l văzu pe Roger Seagraves care 
scoase din buzunar un mic obiect metalic, îi smulse acul de 
siguranţă cu dinţii şi îl aruncă, după care se întoarse cu spatele, 
asigurându-se că urechile nu-i vor pocni. 


Stone văzu cilindrul subţire zburând în aer pe deasupra lui şi 
ştiu instantaneu ce era. Se aplecă şi strigă la Reuben şi la 
ceilalţi: 

— Jos! Acoperiţi-vă urechile! 

După câteva secunde, grenada de mână „orbitoare- 
asurzitoare” explodă şi zeci de oameni din jur căzură la pământ 
ţinându-se de urechi, acoperindu-şi ochii şi ţipând de durere. 

Trent şi bodyguardul său nu fuseseră afectaţi de explozie. Işi 
protejaseră urechile cu dispozitive speciale şi îşi acoperiseră 
ochii evitând lumina orbitoare a grenadei. 

Stone, ameţit, deşi stătuse cu faţa la pământ, şi îşi împinsese 
manşetele hainei în urechi, se uită şi văzu picioare în pantofi 
zburând în faţa lui. Când încercă să se ridice, un bărbat masiv 
care alerga panicat îl izbi, trântindu-l la pământ. Stone simţi 
cum dispozitivul de urmărire îi zboară din mâini şi nu putu decât 
să privească, îngrozit, cum alunecă până la marginea peronului 
şi cade pe şinele acestuia, chiar în momentul în care trenul 
părăsea staţia. Când trecu şi ultimul vagon, se lungi pe 
marginea peronului şi privi în jos. Dispozitivul se făcuse praf. 

Se întoarse şi văzu că Reuben îl atacase pe bărbatul cu glugă. 
Stone sări în ajutorul prietenului său, nu că uriaşul bărbat ar fi 
avut nevoie. Tipul era mai mic decât Reuben, care îl puse într- 
una din poziţiile de wrestling, apoi îl ridică de jos şi îl lovi cu 
capul de un stâlp de metal. Apoi Reuben îl trânti la podea, 
făcându-l să alunece de-a lungul peronului neted, în timp ce 
oamenii se dădeau la o parte din calea lui. Când Reuben vru să 
se năpustească din nou asupra individului, Stone îl lovi din 
spate, trântindu-l la pământ. 

— Ce dracu’... mormăi Reuben, în timp ce glonţul îi trecu pe 
deasupra capului. 

Stone văzuse arma şi îl lovise chiar la timp pe Reuben ca să-l 
ferească. 

Bărbatul cu glugă se ridică într-un genunchi şi scoase pistolul, 
dar căzu din cauza impactului celor trei reprize de împuşcături 
trase în pieptul său de doi agenţi federali care sosiseră 
alergând, urmaţi de poliţişti în uniformă. 

Stone îl ajută pe Reuben să se ridice, privind în jur după 
ceilalţi. 

Annabelle le făcu semn cu mâna dintr-un colţ îndepărtat, iar 
Milton şi Caleb erau lângă ea. 


— Unde-i Trent? strigă Stone. 

Annabelle clătină din cap şi ridică mâna cu un gest de 
neputinţă. 

Stone, lipsit de speranţă, privi în jur, la peronul plin de 
oameni. || pierduseră. 

Deodată, Caleb strigă: 

— Acolo! Se duce spre scala rulantă. E tipul care m-a răpit pe 
mine! Foxworth! 

— E şi Trent! adăugă Milton. 

Toţi priviră în sus. Când îşi auzi pseudonimul, Seagraves privi 
peste umăr. li căzu gluga, permițându-le tuturor să îl vadă pe el 
şi pe Albert Trent, care se afla lângă el. 

— La dracu’, mormăi Seagraves. || trase pe Trent prin mulţime 
şi ieşiră amândoi alergând din staţia de metrou. 

În stradă, Seagraves îl împinse pe Trent într-un taxi şi îi dădu 
şoferului o adresă. li şopti lui Trent: 

— Ne întâlnim acolo mai târziu. Am pregătit un avion 
particular să ne scoată din ţară. Uite, ai aici actele de călătorie 
şi noua identitate. O să-ţi schimbi înfăţişarea. 

Impinse un pachet gros de documente şi un paşaport în 
mâinile lui Trent. 

Seagraves tocmai voia să trântească uşa taxiului când se opri 
brusc. 

— Albert, dă-mi ceasul tău! 

— Poftim? 

Seagraves nu mai repetă. Smulse ceasul de la încheietura lui 
Trent şi închise uşa taxiului. Acesta se îndepărtă, ducându-l pe 
Trent care privea panicat pe geam. Seagraves plănuia să-l ucidă 
pe Trent mai târziu, de aceea dorise să aibă un obiect care îi 
aparţinea. Era foarte furios pentru că fusese nevoit să îşi 
abandoneze colecţia, dat fiind că nu putea risca să mai treacă 
pe-acasă. Seagraves mai era supărat şi pentru că nu putuse să 
ia nimic de la cei doi agenţi pe care îi omorâăse la metrou. 

„In fine, pot oricând să încep o nouă colecţie.” 

Alergă pe stradă, se urcă într-o dubiţă pe care o parcase acolo 
şi îşi schimbă hainele. Apoi aşteptă ca urmăritorii lui să apară. 
De data asta nu avea să-i mai rateze. 


CAPITOLUL 
66 


Stone şi ceilalţi săriră pe scara rulantă care îi scotea de la 
metrou, alături de sutele de oameni speriaţi. Sirenele umpleau 
aerul cu ţiuitul lor şi o mică armată de poliţie se îndrepta spre 
zonă să investigheze acţiunea violentă, timp în care ei ieşiră în 
stradă, fără să ştie încotro s-o apuce. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că amicul Caleb e teafăr, zise 
Milton. 

— Absolut, şopti Reuben. Îl luă pe Caleb pe după umeri. Ce 
dracu’ ne-am fi făcut fără tine? Ne-am fi plictisit... 

— Caleb, cum de ai ajuns să fii răpit? întrebă Stone curios. 

Caleb povesti repede despre bărbatul care îşi spunea William 
Foxworth. 

— Zicea că are nişte cărţi pe care ar vrea să le văd, iar 
următorul lucru a fost să-mi pierd cunoştinţa. 

— Foxworth? Asta era numele pe care l-a folosit? întrebă 
Stone. 

— Da, scria şi pe legitimaţia de bibliotecă, pentru care a 
trebuit să arate un act de identitate ca să o obţină. 

— Fără îndoială, nu e numele lui real. Măcar ştim cum arată. 

— Ce facem acum? întrebă Annabelle. 

— Ceea ce încă nu pot să înţeleg este cum a fost pusă 
substanţa aia în cărţi, zise Milton. Albert Trent lucra în Comisia 
de Control al Serviciilor Secrete. Obţinea cumva secretele şi apoi 
le dădea mai departe. Dar cui? Şi cum ajungeau ele în cărţile 
rare din sala de lectură, unde Jewell English şi probabil Norman 
Janklow le vedeau şi le transcriau folosind ochelari speciali? 

In timp ce analizau toate aceste lucruri, Stone îşi folosi 
telefonul celular ca să ia legătura cu Alex Ford. Încă îl căutau pe 
Trent, dar Fox îi sfătui pe Stone şi pe ceilalţi să se retragă din 
urmărire. 

— N-are sens să vă expuneţi la pericole mai mari, zise el. Aţi 
făcut destul. 

După ce Stone le transmise acestea, Caleb spuse: 

— Şi unde plecăm? Acasă? 

Stone clătină din cap. 

— Biblioteca Congresului nu e departe. Vreau să merg acolo. 

Caleb vru să ştie de ce. 


— Pentru că acolo a început totul, iar o bibliotecă este 
întotdeauna un loc potrivit să găseşti răspunsuri la întrebări. 

Caleb putea să îi introducă în bibliotecă, dar nu şi în sala de 
lectură care era închisă sâmbăta. Mergând pe hol, Stone le zise 
celorlalţi: 

— Ce mă încurcă cel mai mult este timpul în care s-au 
petrecut evenimentele. Se opri ca să-şi ordoneze gândurile: 
Jewell English a venit la sala de lectură cu două zile în urmă, iar 
literele marcate erau în Beadle. Mai târziu, seara, când am fost 
în posesia cărţi, literele au dispărut. E o perioadă de timp prea 
scurtă. 

— E uimitor, admise Caleb, pentru că cele mai multe cărţi din 
încăperea-seif stau necitite cu anii, ba chiar cu zecile de ani. 
Literele marcate trebuiau să apară în carte, iar Jewell trebuia să 
fie contactată să vină la bibliotecă să ceară o anumită carte. 
Apoi, după cum ai spus şi tu, chiar în aceeaşi zi, semnele 
dispăreau. 

Stone se opri din mers şi se aplecă peste balustrada de 
marmură. 

— Aşadar, cum puteau fi atât de siguri că se vor încadra în 
timp? Nu voiau ca semnele să rămână în cărţi prea mult timp, 
pentru cazul în care poliţia ar fi pus mâna pe ei. Intr-adevăr, 
dacă am fi acţionat puţin mai devreme, am fi putut să ducem 
cartea la FBI înainte ca semnele să se evapore. Deci, logic, 
semnele trebuiau să rămână la locul lor până când venea 
English. 

— Am fost în încăperea-seif şi am ieşit de mai multe ori până 
când să vină Jewell, spuse Caleb. N-am văzut pe nimeni acolo, în 
afară de funcţionari, dar nimeni nu a stat înăuntru mai mult de 
zece-cincisprezece minute. Nu ar fi avut suficient de mult timp 
ca să marcheze atâtea litere! Şi nici nu puteau să o facă în altă 
parte, pentru că ar fi trebuit să ceară cartea acasă. Tresări. Staţi 
aşa! Dacă vreunul dintre funcţionari a luat-o acasă... aş putea să 
verific asta. Trebuiau să completeze formularul de patru pagini. 
Haideţi! Sala de lectură e închisă, dar pot să verific în altă parte. 

Îi conduse în biroul principal de informaţii al bibliotecii, vorbi 
câteva momente cu femeia care se afla acolo, apoi se duse în 
spatele biroului, se aşeză la computer şi începu să bată la 
tastatură. Un minut mai târziu arăta dezamăgit. 

— Niciun Beadle nu a fost scos. De fapt, nicio carte nu a fost 


scoasă din motive personale din bibliotecă în ultimele patru luni. 

In timp ce stăteau acolo cu toţii, îşi făcu apariţia Rachel 
Jeffries. Ei îi dăduse Caleb volumul de Beadle, cel cu literele 
marcate, ca să fie restaurat. 

— O, bună, Caleb, nu credeam că mai vii la lucru în weekend, 
spuse ea. 

— Bună, Rachel, fac doar nişte verificări. 

— Încerc să găsesc pe cineva de la restaurare. Am trecut pe- 
aici să mă întâlnesc cu cineva care lucrează la acelaşi proiect ca 
mine. A, dacă tot suntem aici, să-ţi spun că volumul de Beadle 
pe care mi l-ai dat pentru restaurare a fost recent returnat la 
sala de lectură, după ce a fost reparat. 

— Ce? zise Caleb înmărmurit. 

— Erau câteva pagini desprinse şi coperta cam deteriorată. 
Când m-am uitat la istoricul restaurării sale am fost foarte 
surprinsă, pentru că tocmai fusese adus la sala de lectură. Nu 
am idee cum s-a putut deteriora din nou atât de repede. 

— Când exact a fost adus la sala de lectură? o întrebă Caleb, 
ignorând întrebarea ei. 

— De ce? Cu o zi înainte să mi-o aduci tu. 

— Rachel, aşteaptă o clipă. 

Caleb începu din nou să bată pe tastatura computerului. 
Căuta să vadă câte volume de Beadle fuseseră trimise la 
restaurare în ultimul timp. Primi răspunsul rapid. 

— Treizeci şi şase de volume de Beadle restaurate în ultimii 
doi ani, le spuse el celorlalţi. Apoi verifică înregistrările cărţilor 
cerute de Jewell English şi Norman Janklow şi numele tuturor 
volumelor care fuseseră trimise la restaurare în ultimele şase 
luni. 

Descoperi că Jewell English ceruse şaptezeci la sută din 
volumele de Beadle care fuseseră restaurate în ultimele şase 
luni. Le ceruse chiar în ziua în care se întorseseră de la 
Departamentul de Restaurare. Găsi acelaşi tipar şi în cazul lui 
Norman Janklow. 

Le spuse celorlalţi rezultatul căutărilor sale. 

— Volumele necesită o minuțioasă muncă de restaurare, din 
cauza procedeelor ieftine care au fost folosite la realizarea lor. 

Stone, a cărui minte mergea mai repede decât a celorlalţi, se 
uită la Rachel Jeffries. 

— Ne puteţi spune care dintre restauratori lucrează cel mai 


des la volumele de Beadle? 

— Desigur. Monty Chambers. 

Stone şi ceilalţi o luară la goană pe hol. Caleb strigă peste 
umăr: 

— Rachel, te iubesc. 

Ea se înroşi imediat, dar reuşi să spună: 

— Caleb, ştii că sunt măritată. Dar poate bem ceva împreună 
odată. 

— Ştii unde locuieşte Chambers? îl întrebă Stone pe Caleb 
când ieşiră în stradă. 

Caleb dădu din cap. 

— De fapt, nu locuieşte prea departe de aici. 

Se precipitară spre două taxiuri şi plecară. Într-un sfert de oră, 
taxiurile încetiniră când intrară pe strada din liniştita zonă 
rezidenţială unde erau aliniate casele vechi, renovate. Fiecare 
avea o curte mică, pătrată, în faţă, înconjurată de gărduleţe de 
şaizeci de centimetri înălţime, din fier forjat. 

— Nu ştiu de ce, dar zona asta mi se pare familiară din motive 
care nu îmi sunt clare acum, spuse Stone. 

— Sunt o grămadă de zone care seamănă cu asta, zise Caleb. 

Se dădură jos din taxiuri şi Caleb îi conduse la una dintre 
case. Cărămida fusese vopsită în albastru, iar obloanele erau 
negre. Ghivece cu flori erau aşezate pe pervazuri. 

— Cu siguranţă că am mai fost aici şi altădată, zise Stone, iar 
Caleb dădu din cap. 

— Monty are un atelier acasă, unde repară cărţi pe cont 
propriu. Am trimis câţiva oameni la el. Mi-a reparat chiar şi mie 
vreo două cărţi. Nu îmi vine să cred că e amestecat în aşa ceva. 
Este cel mai bun restaurator pe care l-a avut vreodată Biblioteca 
Congresului în ultimele câteva zeci de ani. 

— Oricine are un preţ, iar un restaurator este persoana 
perfectă să modifice o carte, remarcă Stone, privind cu 
precauţie la casă. Mă îndoiesc că mai e pe-aici, dar nu se ştie 
niciodată. Eu şi Reuben o să ciocănim la uşă, iar voi o să staţi în 
spatele nostru. 

Nu răspunse nimeni. Stone privi în jur. Nu era nimeni pe 
stradă. 

— Acoperă-mă, Reuben, zise Stone. 

Reuben se întoarse şi se aşeză în dreptul lui, ca să nu fie 
văzut din stradă. Un minut mai târziu, încuietoarea se deschise. 


Stone intră primul, urmat de Reuben. La nivelul principal nu se 
vedea nimic interesant. Mobila era veche, dar nu foarte veche, 
tablourile de pe pereţi erau reproduceri, chiuveta era goală. 
Cele două dormitoare de la etaj prezentau chiar şi mai puţin 
interes. Într-un dulap erau atârnate câteva perechi de pantaloni, 
cămăşi, jachete; în micul scrin erau chiloţi şi şosete. 

În baie erau articolele obişnuite, totuşi Stone se uită 
nedumerit la câteva dintre ele.  Dulăpiorul conținea 
medicamentele prescrise îndeobşte şi produse de toaletă. Nu 
găsiră nimic care să arate că Chambers plecase. 

Când coborâră scara, ceilalţi stăteau în hol. 

— E ceva? întrebă Caleb neliniştit. 

— Ziceai ceva de un atelier, spuse Stone. 

— La parter. 

Coborâră şi cercetară atelierul lui Chambers. Erau acolo tot 
felul de lucruri pe care oricine s-ar fi aşteptat să le găsească în 
arsenalul unui restaurator de cărţi, nimic altceva. 

— O fundătură, dădu Reuben verdictul. 

De acolo se putea ieşi afară, iar Stone aruncă o privire pe 
fereastră. 

— De-aici se iese într-o alee cu un rând de clădiri pe cealaltă 
parte. 

— Şi? zise Reuben nervos. Mă îndoiesc că un trădător fugar 
stă pe alee aşteptându-i pe federali să vină. 

Stone deschise uşa, ieşi şi se uită pe alee. 

— Aşteptaţi aici! 

Alergă pe alee, dădu colţul şi dispăru din câmpul lor vizual. 
Când se întoarse după câteva minute, ochii îi luceau. 

Reuben se uită mai atent la prietenul său. 

— Ţi-ai amintit de ce ţi se pare familiar acest loc? Ai mai fost 
pe aici? 

— Toţi am fost aici, Reuben. 


CAPITOLUL 
67 


Stone îi conduse după colţ, pe strada pe care se aflau casele 
al căror spate dădea în aleea de lângă locuinţa lui Chambers. 
Stone se opri în dreptul unei clădiri şi le făcu celorlalţi semn să 
rămână pe loc, în timp ce el se uita în sus la clădirea din faţa lor. 

— Dumnezeule, zise Caleb, privind în jur şi dându-şi seama 


unde se afla. N-am recunoscut locul ăsta ziua. 

— Caleb, sună! îl instrui Stone. 

Caleb făcu întocmai şi îi răspunse o voce gravă. 

— Cine e? 

Stone îi făcu semn lui Caleb. 

— Eu sunt, domnule Pearl. Caleb Shaw. Hmm... aş vrea să 
vorbesc cu dumneavoastră despre Psalm Book. 

— Nu e deschis. Programul meu e afişat clar pe pancartă. 

— E foarte urgent, zise Caleb. Vă rog. N-o să dureze mult. 

Trecură câteva momente lungi până se auzi un clic. Caleb 
împinse uşa, care se deschise şi intrară cu toţii. Când Vincent 
Pearl apăru o clipă mai târziu, nu mai purta roba sa lungă, ci era 
îmbrăcat cu pantaloni negri, cămaşă albă, şi purta un şorţ verde 
de lucru. Părul său lung era în dezordine, la fel şi barba. Fu 
foarte mirat să-i vadă pe ceilalţi împreună cu Caleb şi zise 
supărat: 

— Sunt foarte ocupat, Shaw. Nu pot să las totul baltă din 
simplul motiv că tu apari neanunţat. 

Stone făcu un pas înainte. 

— Unde e Albert Trent? În camera din spate? 

Pearl rămase cu gura căscată. 

— Poftim? Cine? 

Stone îl dădu la o parte din calea lui, deschise uşa şi intră. În 
cameră. leşi o clipă mai târziu. 

— Sau poate sus? 

— Ce dracu' faceţi aici? strigă Pearl. Chem poliţia! 

Stone trecu pe lângă el spre scara în spirală şi îi făcu semn lui 
Reuben să îl urmeze. 

— Aveţi grijă, Foxworth ar putea să fie cu el. 

Cei doi dispărură pe scări şi, un minut mai târziu, ceilalţi 
auziră ţipete şi zgomote de luptă. Apoi zgomotul încetă brusc, 
iar Stone şi Reuben apărură pe scară şi coborâră ţinându-l ferm 
pe Albert Trent. 

Il aruncară într-un fotoliu, iar Reuben rămase în picioare lângă 
el. Funcţionarul de la Comisia de Control părea învins, dar 
Reuben mormăi: 

— Dă-mi un motiv să nu îţi sucesc gâtul ăla sfrijit! 

Stone se întoarse către Pearl care, spre deosebire de Trent, 
nu îşi pierduse stăpânirea de sine. 

— N-am nicio idee de ce faceţi asta, zise Pearl în timp ce îşi 


ridică şorţul deasupra umerilor să şi-l dea jos. Bărbatul acesta 
este un prieten de-al meu şi se află aici la invitaţia mea. 

— Unde este Chambers? îi azvârli Caleb. 

— Cine? zise Pearl. 

Caleb părea exasperat. 

— Monty Chambers. 

— E chiar aici, Caleb, zise Stone. 

Îl apucă tare pe Pearl de barbă. Aceasta începu să se 
dezlipească. Cu cealaltă mână îl înhăţă de păr, dar Pearl îl opri. 

— Vă rog, permiteţi-mi. 

Îşi scoase întâi barba, apoi peruca, lăsând la iveală un cap 
chel, cu pielea netedă. 

— Dacă chiar vrei să-ţi ascunzi identitatea, nu lăsa în baie o 
sticlă de şampon şi o perie de păr. Bărbaţii cu chelie au rareori 
nevoie de aceste articole. 

Pearl căzu greu în fotoliu, petrecându-şi degetele prin părul 
fals. 

— Am spălat peruca şi barba în chiuvetă şi apoi le-am periat. 
A fost un chin. Şi iată-vă aici. Cea mai mare parte a vieţii e un 
chin. 

Caleb încă se holba la Vincent Pearl care acum era Monty 
Chambers. 

— Nu-mi vine să cred! Nu mi-am dat seama niciodată că voi 
doi eraţi una şi aceeaşi persoană. 

— Deghizarea a fost radicală, Caleb, zise Stone. Barba şi părul 
lung, ochelarii.  Diferiţi, adăugarea kilogramelor, haine 
neobişnuite. Toate acestea conduc la o înfăţişare foarte 
originală. Şi, după cum recunoşti şi tu, l-ai văzut pe Pearl aici la 
magazin doar de două ori. Şi doar noaptea, când lumina nu e 
aşa de bună. 

Caleb dădu din cap. 

— lar la bibliotecă vorbeai foarte puţin. lar când vorbeai, 
aveai o voce înaltă şi plângăreaţă. Deci cine e cel real, zise el, 
Vincent Pearl sau Monty Chambers? 

Pearl zâmbi slab. 

— Monty Chambers este numele meu adevărat. Vincent Pearl 
este un alter ego. 

— Dar de ce era nevoie să ai un alter ego? întrebă Stone. 

Mai întâi, Chambers fu rezervat, nu părea să vrea să 
răspundă. Apoi dădu din umeri şi zise: 


— Cred că nu mai are nicio importanţă acum. Obişnuiam să 
fiu actor în tinereţe. Îmi plăcea să mă îmbrac diferit, să joc 
diverse roluri. Dar talentul meu nu a găsit oportunităţile 
necesare, cred că se poate spune aşa. Cealaltă pasiune a mea o 
reprezentau cărţile. De tânăr, am învăţat cu un excelent 
restaurator, m-am angajat bibliotecar şi acestea au fost 
începuturile unei frumoase cariere. Dar voiam şi să colecţionez 
cărţi. lar salariul de bibliotecar nu mi-ar fi permis acest lucru. 
Aşa că am devenit dealer de cărţi rare. Aveam indubitabil 
cunoştinţele necesare şi experienţă. Dar cine ar fi angajat 
pentru aşa ceva un umil restaurator? În niciun caz cei bogaţi, 
adică exact clienţii pe care aspiram eu să-i am. Aşa că am 
inventat un personaj în care ei să aibă încredere neţărmurită... 

— Şi al cărui magazin era deschis doar noaptea, ca să poţi să 
ai o slujbă şi în timpul zilei, adăugă Stone. 

— Am cumpărat acest magazin pentru că se afla aproape de 
aleea care dădea spre casa mea. Puteam să mă deghizez şi să 
merg de la o uşă la alta ca şi cum eram altcineva. A funcţionat 
totul fără probleme. Cu anii, reputaţia mea de anticar a înflorit. 

— Şi cum ai ajuns din anticar spion? întrebă Caleb cu o voce 
tremurătoare. Cum ai ajuns din restaurator ucigaş de oameni? 

— Nu spune nimic! strigă Trent. N-au nicio dovadă împotriva 
noastră! 

— Avem codul secret, zise Milton. 

— Nu, nu-l aveţi, rânji Trent. Dacă îl aveaţi, v-aţi fi dus la 
poliţie. 

—Ewh fw Spj e. m,r,t,i, z. Să continui? întrebă 
Milton politicos. 

Se uitară cu toţii la el, perplecşi. 

— Milton, de ce nu ne-ai spus până acum? 

— N-am crezut că are vreo importanţă, pentru că nu aveam 
dovada în carte. Dar citisem literele marcate până să apuce să 
dispară. lar eu, odată ce văd ceva, nu mai uit niciodată, îi spuse 
el bucuros lui Trent care încremenise de uimire. Oricum, o să-mi 
amintesc toate literele şi autorităţile ar putea încerca să 
decripteze codul de îndată ce le voi spune literele. 

Chambers se uită la Trent şi ridică din umeri. 

— Eu şi tatăl lui Albert am fost prieteni. Adică prieten cu mine, 
Monty Chambers, vreau să spun. După ce a murit, am fost ca un 
tată pentru Albert, cred, sau cel puţin un mentor. Asta s-a 


întâmplat cu mulţi ani în urmă. Albert s-a întors la Washington 
după ce a terminat şcoala şi a intrat în CIA. Am avut amândoi 
nenumărate discuţii despre spionaj, de-a lungul anilor. Apoi el s- 
a mutat în Capitol Hill. Şi am avut cu el şi mai multe discuţii. La 
vremea aceea, i-am împărtăşit secretul meu. Lui nu-i plăceau 
cărţile aşa de mult. O pasiune pe care, din păcate, n-am putut 
niciodată să i-o insuflu. 

— Şi spionajul? întrebă Stone. 

— Bătrân nebun, taci din gură! ţipă Chambers. 

— Gata, asta e, ora de culcare, copii! 

Reuben îi dădu o lovitură în maxilar lui Trent, făcându-l 
knockout. Apoi se ridică şi îl îndemnă pe anticar: 

— Zi mai departe! 

Chambers se uită la Trent care leşinase. 

— Da, mă întreb dacă sunt un bătrân nebun. Puțin câte puţin, 
Albert mi-a spus cum se puteau câştiga bani din vânzarea a 
ceea ce el numea secrete minore. Mi-a explicat că nu era chiar 
spionaj, ci mai ales o afacere normală. Spunea că poziţia pe 
care el o avea în Comisia de Control i-a permis să întâlnească pe 
cineva care avea contacte în agenţiile de informaţii şi care era 
foarte interesat să facă afaceri cu el. Mai târziu, s-a dovedit că 
acel om era foarte periculos. Dar Albert spunea că sunt o 
grămadă de oameni care vând secrete, de ambele părţi. Era 
ceva aproape de la sine înţeles. 

— Şi ai crezut asta? întrebă Stone. 

— O parte din mine nu credea. Dar o parte din mine dorea să 
creadă, deoarece colecţiile de cărţi necesită bani mulţi. E o 
pasiune costisitoare, iar astfel banii puteau să vină uşor. Acum 
îmi dau limpede seama că n-a fost bine ce-am făcut, dar privind 
înapoi, la momentul acela nu părea ceva chiar aşa de rău. Albert 
spunea că problema este că toţi spionii sunt prinşi dacă 
abandonează. A mai spus că o să găsească o cale prin care ei să 
depindă de mine. 

— Abilităţile tale de restaurator de cărţi rare; erai expert, şi 
aveai şi acces la bibliotecă, zise Caleb. 

— Da. Eu şi Albert eram prieteni vechi, deci nu era nimic 
suspect dacă îmi aducea o carte; era specialitatea mea, la urma 
urmei. În carte, anumite litere erau însemnate cu puncte mici. 
Luam literele codificate pe care mi le dădea şi le puneam în 
cărţile de la bibliotecă, folosind o anumită substanţă chimică. 


Oricum, la incunabule îmi plăceau dintotdeauna literele înflorite 
pe care le-au creat artizanii la începutul apariţiei tiparniţelor şi 
după aceea. Pentru mine, ele sunt adevărate picturi în 
miniatură, vechi de sute de ani; îngrijite cu atenţie, pot să arate 
şi azi la fel de vii ca în ziua în care au fost executate. În felul 
meu, eu am experimentat astfel de lucruri, ca un hobby. În ziua 
de azi nu mai există o piaţă pentru aşa ceva. De fapt, n-a fost 
greu să marchez literele astfel încât să se vadă cu nişte lentile 
speciale, pe care tot eu le-am construit. Pe lângă vechile cărţi, 
chimia şi puterea de manipulare a luminii m-au fascinat 
dintotdeauna. Munca mea la bibliotecă mă face foarte fericit. 
Făcu o pauză. In fine, m-a făcut. Cariera mea acum, desigur, s-a 
încheiat. Oftă adânc. Pe de altă parte, Albert aranja cu nişte 
oameni să vină la sala de lectură cu aceşti ochelari speciali. Am 
înţeles că veneau acolo după un program stabilit clar, pentru că 
nu era simplu să iei mesajele codificate, mai ales că nu trebuia 
nici să se nască suspiciuni. 

— Femeia şi bărbatul în vârstă care veneau la sala de lectură 
nu au suscitat niciodată suspiciuni, oricum, zise Stone. Puteau 
să ia secretele, să le aşeze în scrisori de modă veche adresate 
„rudelor” care trăiau în afara ţării, şi nici măcar măreaţa NSA cu 
toate supercomputerele şi sateliții săi nu ar fi ştiut vreodată să-i 
demaşte. Chiar era planul perfect! 

— li spuneam lui Albert ce carte era gata de plecare, iar el 
plasa anumite fraze pe internet care îi anunţa pe ei când să vină 
şi ce carte să ceară. Eu livram cartea în dimineaţa vizitei lor. 
Avem comenzi fără sfârşit, iar cărţile circulau libere la sala de 
lectură, deci nu era nicio problemă. lIntrau, copiau literele 
marcate şi plecau. Câteva ore mai târziu, substanţa se evapora 
şi, odată cu ea, şi dovada incriminatoare. 

— Şi ai fost plătit foarte bine, cu bani trimişi din conturi 
străine, zise Annabelle. 

— Cam aşa ceva, recunoscu el. 

— Dar aşa cum spuneai, Vincent Pearl s-a bucurat de un mare 
succes. De ce nu ţi-ai asumat această identitate tot timpul? 
întrebă Stone. 

— Cum spuneam, îmi plăcea şi munca pe care o făceam la 
bibliotecă. Şi era şi amuzant să păcăleşti pe toată lumea. Cred 
că voiam tot ce era mai bun din ambele lumi. 

— Spionajul e suficient de rău, dar crima!... strigă Caleb. Bob 


Bradley, Cornelius Behan, Norman Janklow, probabil Jewell 
English? Şi Jonathan? Din cauza voastră, Jonathan a fost ucis! 

— Eu n-am ucis pe nimeni! Chambers protestă vehement. 
Arătă spre Trent. El a făcut asta! El şi cei cu care lucrează, cine 
or fi ei! 

— Domnul Foxworth, zise Stone încet. 

— Dar de ce Jonathan? întrebă cu amărăciune în glas Caleb. 
De ce el? 

Chambers îşi frecă nervos palmele una de cealaltă. 

— A venit pe neaşteptate în atelierul de restaurare, după 
orele de program, într-o noapte, şi m-a văzut lucrând la o carte. 
Tocmai aplicam substanţa pe paginile ei. Am încercat să-i explic 
ceva, dar nu am fost sigur că m-a crezut. l-am spus imediat lui 
Albert ce s-a întâmplat şi următorul lucru pe care l-am aflat a 
fost acela că Jonathan era mort. Mai târziu, Albert mi-a spus că 
sala de lectură era baza noastră de schimb, iar ei aveau să facă 
în aşa fel încât moartea să pară naturală. Dacă am fi pierdut 
sala de lectură, ar fi trebuit să renunţăm la afacerea asta. 

— Dar ştiai ce s-a întâmplat! Şi totuşi, ai mers mai departe, 
zise Caleb pe un ton acuzator. 

— Ce puteam să fac? Să putrezesc în închisoare? exclamă 
Chambers. 

— Vei putrezi acum, zise hotărât Stone. Şi el la fel, adăugă, 
arătând spre Trent. 

O voce spuse: 

— Sau poate că nu. 

Se  întoarseră toţi şi îl văzură pe Roger Seagraves 
îndreptându-se spre ei, cu câte un pistol în fiecare mână. 

— Domnul Foxworth? zise Caleb. 

— Taci! zise Seagraves nerăbdător. Privirea lui se opri asupra 
lui Trent, care tocmai îşi revenea. 

Când îl văzu pe Seagraves acesta spuse: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, Roger. 

Seagraves zâmbi. 

— Ai greşit zeitatea, Albert. 

Trase, nimerindu-l pe Trent chiar în piept. Omul horcăi şi 
alunecă de pe fotoliu pe podea. Seagraves îndreptă celălalt 
pistol spre Stone şi Reuben, care făcuseră o mişcare spre el. 

— Nu cred. 

Ridică celălalt pistol spre Chambers. 


— Nu mai este nevoie de serviciile tale. 

În timp ce Chambers se pregătea pentru impactul cu glonţul, 
Stone păşi între el şi Seagraves. 

— Am chemat deja poliţia, e în drum spre noi. Dacă ai plănuit 
să scapi, acum ar fi momentul cel mai bun. 

— Asta mă emoţionează. Un Triple Six căruia îi pasă de un 
altul. 

Stone deveni încordat. 

Seagraves zâmbi. 

— Deci e adevărat. Atunci cunoşti prima noastră regulă: nu 
laşi niciodată martori. Dar sunt curios: cum de-ai ajuns să lucrezi 
într-un cimitir? E o decădere mare pentru unul ca tine. 

— De fapt, eu am considerat-o o promovare. 

Seagraves dădu din cap. 

— M-aş fi scutit de multe greutăţi, dacă te-aş fi ucis când am 
avut ocazia. Ai distrus o mare operaţiune. Dar am destui bani ca 
să trăiesc bine de-acum încolo. 

— Dacă scapi, zise Annabelle. 

— Oho... voi scăpa. 

— N-aş fi aşa sigur, zise Stone, şi îşi îndreptă discret mâna 
dreaptă spre buzunarul jachetei. Serviciul Secret şi FBl-ul sunt, 
de asemenea, implicate. 

— Mamă, chiar că mă sperii. Şi, în ultimul rând, am nevoie de 
câteva articole pentru colecţia mea, zise Seagraves. Stai! ţipă, 
iar Stone încremeni aşa cum era, cu degetele aproape de 
buzunarul de la piept. Mâinile sus, bătrâne! 

— Ce? zise Stone, aparent nedumerit. 

— Mâinile sus, Triple Six, la vedere! Acum! 

Stone îşi ridică ambele mâini în aer. Seagraves gâfâi şi se 
dezechilibră. Scăpă pistoalele, încercând să-şi scoată cuțitul din 
gât. Dar lama pe care Stone i-o aruncase când ridicase brusc 
mâinile îi tăiase carotida. Sângele curgea atât de repede, încât 
Seagraves se clătină şi căzu în genunchi. Apoi căzu pe burtă. Se 
roti încet pe spate. Ceilalţi priveau terifiaţi, iar Stone se îndreptă 
calm spre Seagraves şi scoase cuțitul. 

„Ultima persoană pe care am ucis-o cu o lovitură de cuţit era 
exact ca acest bărbat. A meritat-o cu vârf şi îndesat.” 

Milton privi într-o parte în timp ce Caleb se făcu alb ca varul şi 
părea că se clatină pe picioare. 

Annabelle şi Reuben nu-şi puteau desprinde ochii de la 


bărbatul rănit mortal. 

Stone se uită la muribund fără nicio urmă de milă. 

— Dacă trebuia cineva omorât, acela era el. Nu trebuie să stai 
la discuţii cu unul ca ăsta. 

Roger Seagraves îşi dădu duhul în linişte, şi chiar atunci, din 
depărtare, se auziră şi sirenele. 

— L-am chemat pe Alex Ford când mi-am dat seama că 
locuinţa lui Chambers dă în magazinul de cărţi, explică Stone. 

— De-asta am făcut-o, ştii, zise Chambers, mutându-şi în 
sfârşit privirea de la Seagraves. Pentru cărţi. Să le pot 
achiziţiona, să le păstrez în siguranţă pentru generaţiile viitoare. 
Cu banii pe care i-am câştigat am luat câteva exemplare 
uimitoare. Chiar am reuşit asta. 

Ridicându-şi privirea, îi văzu pe toţi cum îl priveau cu dezgust. 

Chambers se ridică încet. 

— Trebuie să-ţi dau ceva, Caleb. 

Stone, suspicios, îl urmă până la tejghea. Când ajunse la un 
dulap, Stone îi prinse mâna. 

— lau eu ce-ţi trebuie. 

— Nu eo armă, protestă Chambers. 

— Să vedem, nu? 

Stone scoase o cutie mică, o deschise şi se uită în ea. Apoi o 
închise la loc. l-o dădu lui Caleb. lnăuntru se afla prima ediţie 
din Psalm Book. 

— Mulţumesc, Dumnezeule! strigă Caleb uşurat. Apoi se uită 
la Chambers uimit. Cum ai reuşit s-o iei? Nu ştiai nici codurile şi 
nu aveai nici cheia de la încăperea-seif. 

— Îţi aminteşti că mi-a fost rău şi că te-ai oferit să-mi dai un 
pahar cu apă din baia de jos? După ce ai ieşit, am deschis micul 
seif. Te văzusem când îl deschiseseşi şi reţinusem cifrul. Era 
numărul sălii de lectură. Am luat cartea şi am ascuns-o în 
jachetă. Când te-ai întors cu paharul de apă, ai încuiat şi am 
plecat. 

— Tâmpit mai eşti! L-ai lăsat singur în încăperea-seif? se miră 
Reuben. 

— Nu m-am aşteptat să fure, se scuză Caleb. 

Chambers îşi privea mâinile. 

— A fost doar un impuls pe care l-am simţit. După ce am luat- 
o, am fost înspăimântat şi tulburat. Nu mai făcusem asta 
niciodată. Sunt extrem de cinstit cu toţi clienţii mei. Dar cartea 


aceea... Măcar să o ţin în mână! Ochii săi luciră pentru o clipă, 
apoi sclipirea se stinse la fel de repede. Te tot îndemnam să 
evaluezi cartea pentru că m-am gândit că astfel nu o să fiu 
suspectat, când avea să fie descoperită dispariţia ei. 

Annabelle se uită în cutie. 

— O, cartea aceea! Deci, a păstrat-o! 

Caleb o privea, nevenindu-i să creadă. 

— Ce? Ştii ceva despre ea? o întrebă. 

— A, e o poveste lungă, spuse ea în grabă. 


CAPITOLUL 
68 


Alex Ford şi armata sa de agenţi sosiră în câteva minute. 
Surprinzător, Albert Trent încă mai trăia, deşi era foarte grav 
rănit. Documentele de călătorie care se aflau în buzunarul 
jachetei blocaseră parţial glonţul. Fu luat de acolo cu o 
ambulanţă. Chambers dădu o declaraţie detaliată poliţiei, 
povestind încă o dată tot ce le mărturisise deja celorlalţi. Când 
fu luat, Chambers îi spuse lui Caleb: 

— Te rog să ai grijă de Psalm Book. 

Caleb dădu o replică ce surprinse pe toată lumea şi chiar pe el 
însuşi: 

— La naiba, e doar o carte, Monty, sau Vincent, sau cine 
dracului eşti. Aş prefera ca Jonathan să fie în viaţă, decât să 
deţin această bucată de hârtie veche. 

Luă nepreţuita Psalm Book şi o puse fără nicio ceremonie la 
loc în cutia ei. 

Povestea expusă de la început la sfârşit dovedi că multe 
dintre deducţiile făcute de Stone fuseseră corecte. Bradley 
fusese ucis pentru că era pe cale să-l forţeze pe Trent să plece 
din Comisie, făcând astfel imposibilă continuarea aparent 
nevinovatei relaţii cu Seagraves. lar Behan fusese ucis pentru că 
descoperise că Jonathan fusese omorât folosindu-se CO- furat de 
la compania lui. 

Din declaraţia lui Chambers mai aflară că unul dintre oamenii 
lui Trent primise o slujbă la Fire Control, Inc. şi că acesta 
pătrunsese în sala de lectură şi plasase acolo o cameră video 
mică pretextând că verifica duza de gaz aflată în încăperea 
respectivă. Annabelle şi Caleb nu văzuseră acest lucru pe banda 
înregistrată pentru că fapta se petrecuse într-o duminică, atunci 


când sala era închisă, iar camera de înregistrare era oprită. Dar 
ei văzuseră cu siguranţă ceva mult mai important: Jewell English 
schimbând cu o mişcare dibace ochelarii, ceea ce îi condusese 
în cele din urmă la aflarea adevărului. În subsol, unde se afla 
camera de depozitare a halonului, fusese postat un om care 
aşteptase ca DeHaven să intre în zona în care putea fi ucis. A 
doua zi, din nefericire, Jonathan chiar se dusese în acea zonă şi 
fusese ucis înainte ca el să fi apucat să spună cuiva ce văzuse. 
Chambers recunoscu şi că se dusese ulterior în încăperea-seif ca 
să recupereze camera video. 

Milton le oferi reprezentanţilor NSA literele care constituiau 
codul secret, iar ei îl decriptară. Din puţinul pe care Stone şi 
ceilalţi îl aflaseră, se pare că acel cod se baza pe o formulă 
criptată veche de secole. Codul era uşor de spart cu tehnicile 
moderne de decriptare şi cu puterea masivă a computerelor, dar 
Seagraves fusese absolut sigur că nimeni nu-i va suspecta 
vreodată de spionaj pe Monty Chambers, Norman Janklow şi 
Jewell English. În sistemul modern, textele cifrate erau generate 
electronic, dar necesitau chei care constau în numere lungi care 
trebuiau să rămână secrete în faţa asalturilor brutale şi a altor 
atacuri realizate cu ajutorul computerelor, ceea ce ar fi fost 
imposibil de reprodus într-o carte veche. 

Trent se refăcu după rana pe care o avusese şi vorbi mai ales 
când află că guvernul încerca din răsputeri să obţină pedeapsa 
cu moartea în ceea ce-l privea. Informaţiile includeau rolul 
deosebit de important pe care-l jucase Roger Seagraves ca şef 
al reţelei de spionaj. Cunoscându-se implicarea lui Seagraves, 
FBI investiga pe oricine avea o legătură, oricât de îndepărtată, 
cu el; alte arestări păreau iminente. 

De asemenea, fu cercetată casa lui Seagraves şi i se 
descoperi colecţia. La început nu îşi putură da seama ce era cu 
acele articole, dar când în cele din urmă înţeleseră, situaţia 
avea să se complice, întrucât multe dintre obiecte aparținuseră 
victimelor ucise de Seagraves pe când lucra în CIA. 

După ceva timp, Stone se întâlni cu Ford, cu câţiva agenţi FBI 
şi cu cei doi detectivi care îl căutaseră pe Caleb la bibliotecă. 

— Ştiam că există o reţea de spionaj în oraş, spuse un agent 
FBI. Dar n-am reuşit niciodată să găsim sursa. Nu ne-am 
imaginat niciodată, cu siguranţă, că Biblioteca Congresului este 
implicată. 


— Noi aveam ceva ce voi nu aveati, spuse Stone. 

Agentul păru surprins. 

— Ce anume? 

— Un foarte talentat bibliotecar pe nume Caleb Shaw, despre 
el e vorba, răspunse Alex Ford. 

Unul dintre detectivi clipi. 

— Adevărat, Shaw. Bun, nu-i aşa? Mi s-a părut că arfi un pic... 
hmm... agitat. 

— Hai să zicem că lipsa lui de curaj reprezintă mai mult... 
explică Stone. 

— Ghinion? continuă detectivul. 

— Atenţie la detalii. 

li mulţumiră lui Stone pentru ajutor şi lăsară uşa deschisă 
pentru viitoare cooperări. 

— Dacă aveţi vreodată nevoie de ajutor, e suficient să ne 
spuneţi, zise unul dintre agenţii FBI, care îi dădu o carte de 
vizită lui Stone, cu un număr de telefon pe ea. 

Stone puse cartea de vizită în buzunar, gândindu-se: „Mă rog 
la Dumnezeu să nu mai am niciodată nevoie de ajutor”. 

După ce lucrurile se calmară întru câtva, se întâlniră cu toţii 
acasă la Stone. Atunci Caleb aduse Psa/m Book şi îi ceru lui 
Annabelle să-i spună adevărul. 

Ea inspiră adânc şi începu să explice: 

— Ştiam cât de mult îi plăceau cărţile lui Jonathan şi, într-o zi, 
l-am întrebat care este cartea pe care ar vrea cel mai mult să o 
aibă. lar el a răspuns Bay Psalm Book. Am citit despre ea şi am 
aflat că toate se aflau în instituţii, şi una părea să fie cel mai 
uşor de obţinut. 

— Lasă-mă să ghicesc! Cea de la Old South Church din 
Boston? zise Caleb cu promptitudine. 

— De unde ştii? 

— E mai uşor decât să te gândeşti la cea de la Biblioteca 
Congresului sau de la Yale, cel puţin aşa sper. 

— In orice caz, m-am dus acolo cu un prieten şi le-am spus că 
suntem studenţi şi că facem o lucrare despre faimoasa carte. 

— Şi v-au lăsat să vă uitaţi la ea, zise Caleb. 

— Da. Şi să facem fotografii. Şi mai aveam încă un prieten 
care chiar era foarte bun la fal... vreau să spun... foarte bun la a 
face diverse lucruri. 

— Aşa că a falsificat Psalm Book? exclamă Caleb. 


— A fost grozav. Nu puteai spune care era cea reală. 

Lui Annabelle îi mai trecu din entuziasm când văzu cât era de 
furios. 

— În fine, ne-am întors acolo şi am făcut un mic schimb. 

— Aţi făcut un mic schimb? zise Caleb roşu la faţă. Cu una 
dintre cele mai rare cărţi din istorie, voi aţi făcut un mic schimb? 

— De ce nu i-ai dat lui DeHaven copia, dacă tot era aşa de 
excelentă? întrebă Stone. 

— Să-i dau un fals bărbatului pe care îl iubeam? Nu cred... 

Caleb căzu în fotoliu. 

— Nu pot să cred ce aud. 

Înainte de a crea prea multă tensiune, Annabelle se grăbi să 
încheie povestea: 

— Când i-am dat cartea, Jonathan a încremenit. Dar, 
bineînţeles, i-am spus că era doar o copie pe care o făcusem 
pentru el. Nu ştiu dacă m-a crezut sau nu. Cred că a sunat pe 
ici, pe colo să verifice. Şi cred că a tras concluzia că ce făceam 
eu ca să îmi câştig existenţa nu era chiar ceva foarte cinstit. 

— Într-adevăr? Ce surpriză trebuie să fi fost pentru el, se 
repezi Caleb să spună. 

Ea îl ignoră. 

— Dar cum cei de la biserică nu îşi dăduseră seama că Psa/m 
Book era un fals, cred că, în final, Jonathan a presupus că îi 
spusesem adevărul. A fost foarte fericit. Şi nu era decât o carte 
veche. 

— Doar o carte veche! 

Caleb era gata să explodeze. Stone îi puse o mână pe umăr. 

— Hai să nu batem un cal mort, Caleb. 

— Un cal mort? zise el intrigat. 

— O s-o duc la loc, se oferi Annabelle. 

— Poftim? se miră Caleb. 

— lau cartea şi o duc înapoi, şi fac un mic schimb. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Ba vorbesc foarte serios. Am schimbat-o o dată, pot să o 
fac şi a doua oară. 

— Şi dacă vei fi prinsă? 

Ea se uită la Caleb cu milă. 

— Sunt mult mai bună acum decât eram atunci. Apoi se uită 
la Milton. Mă ajuţi s-o fac? 

— Normal! exclamă Milton entuziasmat. 


Caleb arăta de parcă ar fi fost în pragul apoplexiei. 

— Vă interzic categoric participarea la o infracţiune. 

— O să ne opreşti, Caleb? Şi nu este o infracţiune, pentru că 
punem cartea adevărată înapoi, nu? 

Caleb încercă să spună ceva, dar se calmă imediat. 

— Nu, cred că nu este. 

— O să mă ocup de detalii, zise Annabelle. Îmi trebuie cartea, 
Caleb. Întinse mâna după ea. 

Caleb o strânse imediat la piept. 

— Pot s-o păstrez eu până când vei avea într-adevăr nevoie 
de ea? întrebă el, în timp ce îşi trecea uşor mâna peste coperta 
ei. 

— l-ai spus lui Monty Chambers că e doar o carte, îi reaminti 
Reuben. Caleb arăta foarte trist. 

— Ştiu. Dar eram nedormit când am spus asta. Cred că 
poveştile cărţii m-au ameţit, zise el melancolic. 

— OK. Poţi s-o păstrezi, zise ea. 

Reuben se uită la Annabelle plin de speranţă. 

— Bun, acum că distracţia s-a terminat, vrei să ieşim 
împreună la un moment dat? Poate chiar diseară? 

Ea zâmbi. 

— Pot să refuz de data asta? Dar apreciez invitaţia. 

— Nu va fi ultima, doamnă, îi sărută mâna. 

După ce plecară ceilalţi, Annabelle se duse cu Stone, care 
avea de lucru în cimitir. 

În timp ce el spăla o piatră de mormânt, ea aduna buruieni şi 
le punea într-un sac de plastic. 

— Nu cred că ai vrea să rămâi şi să mă ajuţi, zise el. Să 
munceşti într-un cimitir nu e chiar viaţa pe-care aş vedea-o 
pentru cineva ca tine. 

Ea îşi puse mâinile în şolduri. 

— Şi ce fel de viaţă vezi pentru cineva ca mine? 

— Bărbat, copii, o casă în suburbii, membră în comitetul de 
părinţi al şcolii, poate şi un câine. 

— Glumeşti, nu? 

— Glumesc. Şi acum? 

— Trebuie să returnez cartea, altminteri o să am de-a face cu 
Caleb. 

— Şi după aceea? 

Ea ridică din umeri. 


— Nu sunt genul care să privească prea departe în viitor. 

Luă şi ea un burete, îngenunche şi se apucă să îl ajute pe 
Stone să curețe piatra de mormânt. Mai târziu, după ce luară 
masa, pe care Annabelle o pregătise, stătură de vorbă afară pe 
verandă. 

— Mă bucur că m-am întors, spuse ea, privindu-l pe Stone. 

EI îi răspunse: 

— Şi eu, Annabelle. 

Ea zâmbi când îl auzi spunându-i pe numele adevărat. 

— Tipul ăla, Seagraves, ţi-a zis Triple Six. Despre ce e vorba? 

— Despre ceva ce s-a întâmplat în urmă cu treizeci de ani, 
zise Stone. 

— Înţeleg. Cu toţii avem secrete. Te-ai gândit vreodată să 
mergi în alt loc decât să rămâi aici? îl întrebă ea. 

— Aici o să ajungă să fie ceva ce vei aprecia din ce în ce mai 
mult, zise el simplu. 

„Poate că aşa va fi”, se gândi Annabelle. Rămaseră tăcuţi, 
privind cum se ridică luna. 


La patru ore distanţă de condus, spre nord, Jerry Bagger 
privea pe fereastră aceeaşi lună. Colectase fiecare datorie, 
ameninţase sau bătuse mai mulţi oameni decât îşi putea aduce 
aminte şi se bucurase de fiecare minut. Rezultatul fusese acela 
că se apropia, pe măsură ce strategia ei de apărare şi acoperire 
erau îndepărtate. Foarte curând avea să fie rândul lui. lar ceea 
ce îi făcuse lui Tony Wallace pălea pe lângă ce plănuise pentru 
doamnă. Imaginea ei când el avea să o distrugă cu mâinile lui 
nu înceta să îi aducă necontenit pe buze un zâmbet. Deţinea din 
nou controlul. Bagger pufăi mulţumit din trabuc şi luă o 
sorbitură din paharul de bourbon. 

„Pregăteşte-te, Annabelle Conroy. Soseşte Jerry cel mare şi 
rău.” 


MULŢUMIRI 


Lui Michelle, cea care într-adevăr face lucrurile să meargă. 

Lui Colin Fox, mulţumiri pentru munca lui grozavă de 
redactor. Sper într-o colaborare îndelungată. 

Lui Aaron Priest, maestrul - şi cu asta am spus tot. 

Lui Maureen, Jamie, Jimmy şi restul membrilor Hachette Book 
Group SUA, care sunt prieteni atât de buni şi parteneri de 
afaceri grozavi. 

Lui Lucy Child şi Lisa Erbach Vance, pentru tot ce faceţi 
pentru mine. 

Domnului dr. John Y. Cole de la Biblioteca Congresului, pentru 
că a dat viaţă imaginii Bibliotecii. 

Lui Mark Dimunation şi Daniel DeSimone de la Biblioteca 
Congresului, pentru că mi-au arătat nestemata reprezentată de 
Sala de lectură a Cărţilor Rare. 

Lui Diane Van Aldin der Reyden de la Biblioteca Congresului, 
pentru că mi-a prezentat departamentul de care se ocupă. Sper 
că am înţeles cum trebuie majoritatea lucrurilor. 

Doamnei dr. Monica Smiddy, pentru sfaturile medicale 
detaliate şi competente. 

Lui Bob Schule, sfătuitorul meu şi consultant de talie 
mondială. 

Lui Deborah, care mă ajută să nu-mi pierd minţile şi să mă ţin 
de program. 

Lui Rosemary Bustamante, pentru talentul tău la limbi străine 
şi pentru că eşti o prietenă nemaipomenită. 

Mariei Rjet, pentru ajutorul dat în scrierea acestei cărţi. 

Lui Cornelius Behen, pentru că m-ai lăsat să-ţi folosesc 
numele. Sper că ţi-a plăcut personajul. 

Şi în cele din urmă, în memoria lui Robert (Bob) Bradley, care 
nu a apucat să-şi vadă numele în carte, dar care trăieşte în 
inimile şi minţile familiilor Bradley şi Hope, precum şi ale tuturor 
prietenilor lui.