David Baldacci — Rece ca piatra

Autorul romanelor 
CLUBUL CAMEL și COLECŢIONARII 


RECE CA PIATRA 


David Baldacci 


RECE CA PIATRA 


A TREIA CARTE DIN SERIA CLUBUL CAMEL 


Traducere din limba engleză: 
CRISTINA-TEODORA BRAIT 


Descrierea CIF a Bibliotecii Naţionale a României 
BALDACCI, DAVID 

Rece ca piatra / David Baldacci; trad. : Cristina-Teodora 
Brait/ Lingua Connexion. - Bucureşti: Editura RAO, 2012 
ISBN 978-606-609-309-5 


I. Brait, Cristina-Teodora (trad.) 
821.111 (73)-312.4= 135.1 


Editura RAO 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.rao.ro 


DAVID BALDACCI 
Stone Cold 


Copyright © 2007 by Columbus Rose, Ltd. 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză: 
CRISTINA-TEODORA BRAIT 
prin LINGUA CONNEXION 


© Editura RAO, 2013 
Pentru versiunea în limba română 


2013 


ISBN 978-606-609-309-5 


Lui Bernard Mason, steel true, blade straight! 
X ŞI 
In memoria lui Frank L. Jennings, 
care a însemnat atât de mult pentru atât de mulți 


Capitolul |; scan does d E aaa aia a o oa dd one Boala azi dt at 0 data le da al 9 
Capitolul:2: sii cart vara cetatea 00 tdi Ta Sl T SAO AE 6 vc e sau valutei Ea 13 
Capitolul. 3.: sure n a a ia a a 0 ca ca 053 sat ani ses aa ca d de coat Da aia tite dă a 15 
Capitolul. Asa sarite ta o teal Gta ad dica a aa afet ic aa ua aul iii das 20 
Capitolul: Dia eee ase cooptată, a tă it 00, ei a da DU at cute dat 25 
Capitolul. Geica aa eat apă reluată Data cata pi K RE dt dă data 30 
Capitolul fise ei e ci ina ali data draft esa i Bat ep ti dada ca ada 35 
Capitolul g ii ia oa tai ata 9 ta le udata a la a oi o i tat du 2 a 38 
Capitolul g aie paiete deasa ce apă a 0 lo ad ao auda bata pă an data a ale a lată 41 
Capitolul; LO; eaae E 30 A A E tute it Slot aia a 46 
Capitolul Tieren oct aa Ai dau E at Gara a E ai uta an a Bari udata 48 
Capitolul, 12iasa cazi ao te Acei ali da catia d atat A tz a rd Dada ada 51 
Capitolul. Ne EES T EEE 54 
Capitolul: T4 nnani ta atita Ta ia a Dat ca a a d a a dal 58 
Capitolul:15;m ces ee aztecă ic aia OD ones Dat bat a az o a a a 61 
Capitolul Torstar n ae aaa a 2 oa aaa a a O 5 a a aa ata 64 
Capitolul 1 7 see E ae ae Dee gar cale oa aa ai eat ca ae Dad Satu de a 67 
Căpitolul:18:: state a pe tate age tea a ol n an d d 0330 ca add la A ao a lt 72 
Capitolul:19. scoate eat ti ta a aa uta a dă nd ed ea atasata Io a route lu 74 
Capitolul 20. a ae eg leagă oer e aa ala da 03 data ză ao a aibă a a A da 78 
Capitolul 2183 AS idea d aa 00 dă E EEEIEE AEAEE EA ad da 81 
Capitolul 2223 oaia Coat oi ide da Das ada dada dat due dt dea i di vlad Dă ed 84 
Capitolul: 23. ci ae e AEE ERAEN EAE EEA 87 
Capitolul. 2A reiasa aaa caza că eu ca iaca da a cz T ceea Va ot aa alai Ca UE aa se ile 91 
Capitolul.25 m crez caz e eta o ai ta daia să a EE Ga tată din a d dati n sea ata 94 
Capitolul: 26; zecea aia a taiati di ta Pta a cal că bă hd 0 Bt ta ua cd Bad dai 97 
Capitolul: 2:7izutusnte eset oare iei dă tanda 000 înca 08 cat alde a la aa da a abat 99 
Capitolul: 285 tea ta oala Siza intari a da 00 cn at piata ct ai ap a aa 103 
Capitolul 29 citea Sea ae a Lat daia adi ia balut a lu ata a a d 107 
Capitolul 30ra sai că ee ot acea că Baa a atata d dios olt 0 atat dr une ara na ia 111 
Capitolul 31 aice AEO E 000 n ia buc ca Pa la a da dat 113 
Gapitolul!32 cete ate a Rae 3 3 aaa atu ae aaa ate cil i0a o căt 117 
Capitolul: 3: accea ta fiola r a 3800 ata 3003200 cei a Del Să 121 


l Parte a epitafului de pe mormântul lui Sir Arthur Conan Doyle, 
însemnând aproximativ „loial şi integru“. (n.red.) 


Capitolul 34: se ariei oaze sta conu od dacă aluzia obstea iata ati dat ăn 124 


Capitolul; 3 Bizet aice a aici la a Eta 05 0 ca tcp iara ct 70 ai că 0 dA 8 128 
Capitolul 3 Orere ua alei intaia d a fă ata ca atacata stia 0 a tare da ap 132 
Capitolul: 37. seci tea dee ceea ca i în oala d dia 8 dă ala ta aia d ran e Da ta dia 135 
Capitolul 3g nta vea daia a a elea 0 ata a inta otata aa li aia ala ud 137 
Capitolul:3 9; ii cae ocara ea lata n dle e ao at atat da a i in mun dt na lt 143 
Capitolul: 40 es acizi tat ee a E00 00320 A 38 00 a at 2003 00 oi 3 ud Sed 148 
Capitolul A rra E ada 5 ae tote cai A Daisies Său tata ăsta 150 
Capitolul: 42ocsa cs pa iezii a ecou dal Pta cd 2003 DIO Ca Dai del Da 153 
Capitolul 43 cesta aaa că stea co ia Oda ăi Dă da aa A N ai 3 a dd 155 
Capitolul: 44. pie aaa sasea dă at iata a ata d ot a On ata aia d zi dal 158 
Capitolul: 45an ca aaa ae ate taca a lata a ta spion aa ao d 160 
Capitolul 40:14. ze dastea 0000 a Bia ăla otet a oa rd id a 0 la ana a 163 
Capitolul 4700 caca ca ai ae oda aaa a ceia a Diac dd 0 d ai aa 168 
Căpitolul:4:8 ta e se petala so tate aa e d na Tal d dt a E ele oa nu i Bta a tal dul 171 
Capitolül 49. rere atatea to data Cta de data dd te ata 5 oaia lao lata ata iat 176 
Capitolul BO za zei te a aa 3 e că Da ai a E a 0 Ata aa ra ll lat 180 
Capitolul DE ae Ea ASNE eat aid aa Dee cai cu catia Ada dia aaa dalla la Aaaa 184 
Capitolul: 52 oaia Poe ceia aa a ada is avant dada d dala dez EA ai 188 
Capitolul:5 3. pacea artei e ca aa cot 0 dai ia suta sta sat 3 aia atit Vaii ta 192 
Capitolul. 54: tacit ecua oa DU Da aaa 0 ca sg E ata iba 195 
Capitolul: D cana teaca sa a 0003 daia fa DS cal ca taia ara aa li ant E na 199 
Capitolul 50 ae aia T a a O ata ct pl căt căt iata să d 203 
CapitoluliD fie scocoevaa ce teo ao noi old 9 ca nota ata a ăi ai 206 
Capitolul. 58 scoata ate d cata să ian ra AE ana ti aia sta 83 aa a aa 210 
Capitolul Sg i acte ea a o pi ad a pia fc cata d 0 aa al ca 214 
Capitolul 60, e ozana cota cană ca a atata to aul dala a ia nat ta it 219 
Capitolul o cei catia E EEE a SE li ata 020 000 60 Dă Dal 222 
Capitolul O2 crasa aaa doi teal ata daia da Gala a alu E aia aste aăpactut e basul rds 226 
Capitolul:03: cea ceara aaa ta Acetat daca d a a aid 02 0 iată ai Del 230 
Capitolul SY crez ca tata ca ca a ata aan cai da das E dai 3-a i du 235 
Capitolul: 65 ce zic eta pete it a ca ia ia bal alt ca să iu ai nt a 0 d ri d 238 
Capitolul: 60, ce ceea aa caca cm aia Cta ca a datul 5 ga d al 3 rai du 241 
Capitolul. 0.7000 dit ot aa DU AG Dea Zale aa Duet aa 0 Aaa 0 a aa i a 245 
Capitolul OO zar ci ei coada a Daca gaga ale eat sa oaia pda a aaa 248 
Căpitolul.69. se me o potret ta tn ol ata al dl 20080 are old 8 e atatia lat 252 
Capitolul 70. reenso oala ăi d a ded la m arat doo at bat a tai 255 
Capitolul Z Iarere mrknete ae e alu Oua a 83 da A oala 0 aa del lat 258 
Capitolul:72: asi tei ae aia ceia ao aie dadeau At dada Dao da aa alea ata Aaa 260 
Capitolul 7352 ii AAEE da ai a acad diodă dle pa datul dp 0 de alta 263 


Capitolul: 74; iara ai cazi te ta canu ut 8 dotată at auzi scoarta a aaa alai bati atu 266 


Capitolul: 75 zecea ta E uda a Da 005 i că al lata să sai a d 269 
Capitolul: 70; scie date atenta intaiul a 0 ata EE E iad a ati E aa cr 274 
Capitolul: 77 iscat ta cae cae oda li teaca ta dd a 9 00 ala a aa n ai a dd 283 
Capitolul. 78g sei se oa daia 3 a aea 0 da 0 aa aa lat aa ll a ia aa il 285 
Capitolul 7O ee cioaca a Bala le ata ro pat d patat dr a ia ra d a ol 288 
Capitolul: 80); aa cica ai fate a A 3 Atat a at Cu A Dă Ido 293 
Capitolul: a Trn E fala aa totu e Daia dai O cd Doo a 296 
Capitolul 82 să cass co a etala ta de căuta Di ca dal Poză d O De Di 300 
Capitolul: 63: cesta ataca stea ca dă oana Da da aa 3 a că dă al 3 a da 303 
Capitolul: 64... pc pat ca caise pt a tate ata a tea dă oa a EE d at ada ra ri Di 305 
Capitolul: S Saor aa capia a aa oaia rea ra e aa ata sa oa data Dao 0 a oda 310 
Capitolul 86: ri daca ao aaa ae ao aa dată oa oa 0 2 iei 2 0 0 edi a 315 
Capitolul: 8.7: caza acd ae cae ati te e aa at A A aaa a aaa 318 
Căpitolul:68:pst te o petale ti a cn na Dal d data 200000 ale a lau Bt de ia al la 321 
Capitolul 89. hrer atatea to dat ai da data add îs ata oa ala Doi nd lata at lua ai 324 
Capitolul 90sen iezii ti a a aa ale îs Dau 0 a da 20 dala 0 da la Ste aa ra tat 327 
Capitolul 91[;3, osia fag ae aa fete cati clu EAT NEA EEEE TE EEEE daia aa Eat 330 
Capitolul 922 ceea ad decise data a ada Dont dida dus dala du dai ES daia 335 
Capitolul Ognan naat etaeta 0 dai ia DU a usa data a aaa a aid a iata 338 
Capitolul: 94: sareaza cata esta a ca Us aa aaa 30 i cata saga aSc ata i dd 342 
Capitolul:95:. 5 arsa ua ata oc a 003 dai da Ta Coca ce a ata el inta dal 346 
Capitolul 96; poetei i it ia a a citată cală ata căt aia că lina 350 
Capitolul: O Zicea ce teo etic ina ta tat aa a ol at ata ta ai at 352 
Capitolul 98-a ceea te ca da sa air ri aa Catan a tată aaa ct 3 aia a al 354 
Capitolul.99. i cata oa ae 03 500 00 Bălan fata ul dl a 356 
Notă. auitOruluuie ns ae ace e a pda do na be cn pita a una e ae ana a a edan AENEASE ERENS ER 358 
AK m d aa e IRRD RR E ROD a T E E EA 359 


Capitolul 1 


Harry Finn se trezi, după cum îi era obiceiul, la ora şase 
treizeci, puse de cafea, dădu drumul câinelui în curtea 
îngrădită, pentru nevoile de dimineaţă, făcu un duş, se 
bărbieri, îşi trezi copiii ca să meargă la şcoală şi, în 
următoarea jumătate de oră, supraveghe complicata 
operaţiune în vreme ce micul dejun fu înfulecat, rucsacurile 
şi încălţămintea înşfăcate, iar certurile pornite şi aplanate. 
Soţia sa i se alătură, arătând somnoroasă, dar gata pentru 
o nouă zi în rolul de mamă/şofer pentru trei copii, printre 
care şi un adolescent precoce şi cu o atitudine 
independentă. 

Harry Finn avea treizeci şi ceva de ani, trăsături încă 
tinereşti şi ochi de un albastru intens, cărora nu le scăpa 
nimic. Se căsătorise de tânăr, îşi iubea soţia şi pe cei trei 
copii şi chiar resimțea o afecţiune sinceră faţă de câinele 
familiei, o corcitură clăpăugă de labrador şi caniş, pe nume 
George. Finn avea în jur de un metru optzeci şi cinci şi o 
constituţie vânoasă, cu membre lungi, ideală pentru viteză 
şi rezistenţă. Era îmbrăcat, ca de obicei, cu o pereche de 
blugi spălăciţi, purtând cămaşa pe dinafară. Şi, având pe 
nas ochelarii cu rame rotunde şi o expresie inteligentă, 
introspectivă, arăta ca un contabil căruia îi plăcea să 
asculte Aerosmith după o zi de calcule nesfârşite. Deşi 
uimitor de atletic, inteligenţa era cea care îi permitea să 
pună pâine pe masă şi iPoduri la urechile copiilor, fiind 
foarte bun în meseria sa. Într-adevăr, existau prea puţini 
oameni care puteau face ceea ce făcea el. Şi să mai şi 
supravieţuiască pe deasupra. 

Işi luă la revedere de la soţie cu un sărut, îşi îmbrăţişă 
copiii - chiar şi pe adolescent - înhăţă un rucsac pe care îl 
lăsase lângă uşa de la intrare în seara precedentă, se 
strecură agil în Toyota sa Prius şi conduse până la 
Aeroportul Naţional de pe cursul râului Potomac, chiar 
lângă Washington, D.C. Numele acestuia fusese schimbat în 


7 


Aeroportul Naţional Ronald Reagan din Washington, dar 
pentru localnici avea să rămână mereu Naţionalul, pur şi 
simplu. Finn opri maşina în una dintre parcările de lângă 
clădirea terminalului principal, a cărei trăsătură 
arhitecturală principală era o serie de domuri care se 
conectează între ele, copiate după Monticello, preaiubita 
proprietate a lui Thomas Jefferson. Cu rucsacul în mână, 
traversă pasarela care ducea în interiorul elegant al 
aeroportului. Înăuntrul unei cabine de toaletă, deschise 
rucsacul, trase pe el o haină albastră groasă, cu dungi 
reflectorizante pe mâneci şi o pereche de pantaloni albaştri 
de salopetă, îşi petrecu după gât o pereche de căşti de 
protecţie împotriva zgomotului şi-şi prinse de haină o 
legitimaţie cu aspect oficial. 

Recurgând la o metodă clasică de trecere a barierei, se 
alătură unui grup de angajaţi ai aeroportului care 
mărşăluiau pentru a trece printr-un punct de control 
„special”. În mod ironic, acestei verificări nu i se acorda nici 
măcar atenţia superficială la care erau supuşi pasagerii 
obişnuiţi. Odată ajuns de cealaltă parte a barierei, îşi 
cumpără o cafea şi îl urmă fără nici o grijă pe un alt angajat 
al aeroportului, care ieşea pe uşa securizată ce ducea pe 
pistă. Bărbatul chiar îi ţinu uşa deschisă ca să treacă. 

— Ce tură eşti? îl întrebă Finn pe angajat, care îi şi 
răspunse. Eu acuma intru, continuă Finn. Ceea ce n-ar fi o 
problemă, dacă n-aş fi stat treaz aseară să văd afurisitul de 
meci. 

— Mie-mi spui! aprobă omul. 

Finn parcurse în fugă treptele de metal şi se îndreptă 
spre un 737 pe care tocmai îl pregăteau pentru un zbor 
scurt până la Detroit, de unde pleca apoi spre Seattle. În 
drumul său, trecu pe lângă mai multe persoane, inclusiv pe 
lângă un responsabil cu alimentarea, doi hamali şi un 
mecanic care inspecta roţile avionului cu destinaţia 
Michigan. Nimeni nu-l luă la întrebări, deoarece se 
comporta ca şi cum ar fi fost îndreptăţit să se afle acolo. În 
timp ce-şi termina cafeaua, trecu pe lângă avion. 

Se îndreptă apoi spre un Airbus A320 care trebuia să 


8 


decoleze spre Florida peste aproximativ o oră. Lângă el era 
parcată maşina de transport bagaje. Cu o mişcare exersată, 
Finn scoase micul pachet din buzunarul jachetei şi îl 
strecură într-un buzunar lateral al uneia dintre genţile 
aşezate unele peste altele. Ingenunche apoi lângă roţile din 
spate ale avionului, prefăcându-se că verifică striaţiile 
cauciucurilor. Incă o dată, cei din jurul său nu-l luară în 
seamă, deoarece Harry Finn avea aerul unui om care se 
simte pe deplin în largul său în împrejurările date. Un minut 
mai târziu făcea conversaţie cu un angajat din echipa de la 
sol, analizând şansele echipei Washington Redskins şi 
situaţia deplorabilă a celor care trudesc în industria 
aviatică. 

— Toţi, cu excepţia mahărilor, observă Finn. Nenorociţii 
ăia scot bani pe bandă. 

— Asta aşa-i, replică celălalt bărbat, şi cei doi îşi loviră 
uşor pumnii pentru a pecetlui acordul lor solemn în privinţa 
lăcomiei dezgustătoare a bogătaşilor lipsiţi de scrupule care 
stăpâneau industria aviatică, nu chiar atât de prietenoasă 
pe cât se vehicula în reclame. 

Finn observă că trapa din spate a calei avionului cu 
destinaţia Detroit era deschisă. Aşteptă până când hamalii 
plecară cu maşina de transport pentru a aduce bagajele, 
apoi urcă pe platforma de ridicare parcată acolo. Se 
strecură în interiorul calei şi se instală în ascunzătoare. Şi-o 
alesese deja când studiase câteva schiţe ale calei de la 
modelul 737 pe care le puteai găsi uşor dacă ştiai unde să 
cauţi, şi se vedea că Finn ştiuse. Mai aflase, de asemenea, 
căutând pe internet, informaţii disponibile publicului 
general, că avionul avea să fie plin doar pe jumătate, aşa 
că greutatea sa adăugată în partea din spate nu avea să 
creeze probleme. 

În vreme ce Finn rămase ghemuit în ascunzătoarea sa, 
avionul fu încărcat cu bagaje burduhănoase şi pasageri 
stresaţi, apoi acesta decolă în direcţia Detroit. Finn zbură 
confortabil în cala presurizată, deşi aici era mai rece decât 
în cabina principală, bucurându-se că purta o haină groasă. 
După vreo oră, avionul ateriză şi se îndreptă încet spre 


9 


poartă. După câteva minute, cala fu deschisă şi bagajele, 
descărcate. Finn aşteptă răbdător încă puţin după ce fu 
descărcat ultimul bagaj, înainte de a ieşi din ascunzătoare 
şi a privi prin uşa deschisă în partea din spate a avionului. 
Erau ceva oameni prin preajmă, dar nimeni nu se uita în 
direcţia lui. Cobori din avion. O clipă mai târziu, observă doi 
agenţi de securitate care se îndreptau spre el sorbind din 
cafea şi sporovăind. Băgă mâna în buzunar, scoase o pungă 
din care luă un sandvici cu şuncă şi începu să mănânce, 
îndepărtându-se de avion. 

Când cei doi agenţi trecură pe lângă el; îi salută cu o 
mişcare a capului. 

— Cafea normală sau sunteţi din ăia care beau cafe-latte 
pe jumătate decofeinizată, cu caramel şi o aromă de nu- 
ştiu-care cu o doză de nu-ştiu-ce? Rânji cu gura plină de 
sandvici cu şuncă. Cei doi poliţişti chicotiră auzindu-i 
remarca, iar el trecu mai departe. 

Se strecură în interiorul terminalului, merse la toaletă, îşi 
scoase haina, căştile şi legitimaţia, dădu un telefon scurt şi 
se îndreptă spre biroul de securitate al aeroportului. 

— Am pus o bombă într-o geantă care a fost încărcată pe 
un A320 la Aeroportul Naţional azi-dimineaţă, îi explică el 
ofițerului de serviciu. lar eu tocmai am călătorit în cala unui 
737 de la Washington. Aş fi putut să-l fac să se 
prăbuşească oricând. 

Ofiţerul nu purta armă, aşa că, uluit, sări peste birou ca 
să-l pună la pământ. Finn se dădu frumos la o parte din faţa 
atacului, iar tipul căzu lat pe podea, strigând după ajutor. 
Alţi poliţişti dădură năvală din biroul din spate şi înaintau 
spre Finn cu armele în mână, dar Finn scosese la iveală 
scrisoarea de acreditare chiar înainte ca pistoalele să 
apară. 

În acel moment, uşa biroului se deschise şi intrară trei 
bărbaţi, ţinând ca pe nişte sceptre regeşti insignele de 
agenţi federali. 

— Departamentul pentru Securitatea Internă, lătră unul 
dintre aceştia la poliţişti. Arătă înspre Harry Finn. Omul 
acesta lucrează pentru noi. Şi cineva tocmai a dat de belea. 


10 


Capitolul 2 


— Bine lucrat, Harry, ca de obicei, zise mai târziu şeful 
echipei de la Departamentul pentru Securitatea Internă, 
pătându-l pe Finn pe spate. Angajaţii au fost mustraţi, s-au 
redactat rapoarte, s-au trimis e-mailuri, iar telefoanele au 
rămas fără baterie pe măsură ce deficienţele sistemului de 
securitate scoase la iveală de Harry Finn au fost dezvăluite 
organelor abilitate. În mod normal, Finn nu ar fi fost 
însărcinat de Departamentul pentru Securitatea Internă? 
sau DHS, cum era cunoscut adesea, să execute o breşă de 
securitate pe un aeroport, fiindcă Administraţia Federală a 
Aviației? nu permitea intervenţii externe. Finn bănuia că 
această atitudine se datora faptului că băieţii de la FAA 
ştiau prea bine ce neajunsuri are sistemul şi nu voiau ca 
cineva din afară să afle. Cu toate acestea, tipii de la DHS 
obţinuseră autorizaţia pentru operaţiune şi îl aleseseră pe 
el să apese pe trăgaci. 

Finn nu era angajat al DHS. Firma pentru care lucra el 
fusese contractată de agenţie pentru a testa securitatea 
atât a unor obiective guvernamentale, cât şi a unora 
private, dar de mare importanţă, răspândite pe întreg 
teritoriul ţării. Modul lor de operare era practic şi îndrăzneţ: 
încercau să treacă de securitatea locației prin orice mijloc 
posibil. DHS încheia adesea asemenea contracte cu firme 
din exterior. Aveau un buget anual de vreo 40 de miliarde 
şi trebuia să bage banii în ceva. Firma lui Finn prelua doar o 
parte din aceste afaceri, dar chiar şi o bucăţică din câteva 
miliarde reprezenta un flux de venit bunicel. 

În mod normal, Finn ar fi părăsit aeroportul fără a 
dezvălui ce făcuse, lăsând restul în seama altora. Totuşi, cei 
de la DHS, evident sătui de starea securităţii aeroporturilor 
şi vrând, fără îndoială, să facă o declaraţie de impact, îl 
instruiseră să meargă înăuntru şi să mărturisească, pentru 


2 Department of Homeland Security 
3 Federal Aviation Administration 
11 


ca ei să poată intra teatral în urma lui, cu mare tam-tam. 
Mass-media avea să jubileze, şi industria aviatică avea să 
fie zdruncinată, iar Departamentul pentru Securitatea 
Internă avea să arate foarte eficient şi eroic. Finn nu se 
amestecă defel în toată afacerea. Nu dădu nici un interviu, 
iar numele său nu apăru în ziare. El îşi îndeplini îndatoririle 
fără a face vâlvă. 

Avea să susţină totuşi o sesiune de informare cu agenţii 
de securitate ai aeroportului pe care îi păcălise, încercând 
să se arate încurajator şi diplomat în evaluarea 
performanţei sau a lipsei acesteia şi să le recomande să ia 
măsuri pe viitor. Câteodată, sesiunile de informare erau 
partea cea mai periculoasă a activităţii sale. Oamenii se 
enervau destul de tare când aflau că fuseseră şi fraieriţi, şi; 
făcuţi de râs. În trecut, Finn fusese chiar nevoit să-şi facă 
loc cu pumnii ca să iasă dintr-o încăpere. 

Bărbatul de la DHS adăugă: 

— Îi punem noi la punct pe oamenii ăştia cumva, într-un 
fel sau altul... 

— Nu cred că voi trăi să o mai văd şi pe-asta, domnule, 
replică Finn. 

— Poţi să zbori la D.C. împreună cu noi, continuă 
bărbatul. Avem un avion al agenţiei care ne aşteaptă. 

— Mulţumesc, dar vreau să fac o vizită cuiva care 
locuieşte aici. Mă întorc mâine. 

— Bine. Pe data viitoare. 

„Pe data viitoare“, se gândi Finn. 

Bărbaţii plecară, iar Finn închirie o maşină cu care se 
îndreptă spre o zonă suburbană a Detroitului, oprindu-se 
întâi la un minimall. Din rucsac scoase o hartă şi un dosar 
cu o poză înăuntru. Bărbatul din poză avea şaizeci şi trei de 
ani, era chel, purta câteva tatuaje distinctive şi răspundea 
la numele de Dan Ross. 

Nu era numele său adevărat, cum nu era nici cel al lui 
Finn. 


12 


Capitolul 3 


Artrită. Şi lupus pe deasupra. Un duo încântător, menit 
să-i facă viaţa un iad din pricina durerii violente. Fiecare os 
scârţâia, fiecare tendon pârâia. Resimţea fiecare mişcare ca 
pe o lovitură de picior drept în pântece, dar el continua să 
meargă, deoarece, dacă te opreai, era definitiv. Dădu pe 
gât câteva pastile tari, pe care nu ar fi avut voie să le 
deţină, şi-şi trânti o şapcă pe capul chel, palid, trăgându-şi 
cozorocul peste ochi şi punându-şi şi o pereche de ochelari 
de soare. Nu-i plăcea ca oamenii să ştie la ce se uită. Şi nici 
nu voia ca oamenii să-l poată privi atent. 

Se sui cu grijă în maşină şi conduse până la magazin. Pe 
drum, medicamentele îşi făcură efectul şi se simţea bine 
sau cel puţin avea să se simtă pentru câteva ore. 

— Mulţumesc, domnule Ross, îi spuse vânzătorul, 
aruncând o privire la numele de pe cartea de credit înainte 
de a i-o înapoia împreună cu punga cu cumpărături. O zi 
bună să aveţi! 

— Nu mai am zile bune, răspunse Dan Ross. Mai am doar 
zile de trăit. 

Vânzătorul privi scurt la şapca ce-i acoperea capul fără 
păr. 

— Nu e cancer, zise Ross, citindu-i gândurile. Mai bine ar 
fi fost. Mai rapid, înţelegi ce zic? 

Vânzătorul, care nu avea mai mult de douăzeci şi ceva de 
ani şi era, desigur, încă nemuritor, nu părea defel să 
înţeleagă la ce se referă Ross. Dădu stânjenit din cap şi se 
întoarse să servească un alt client. 

Ross părăsi magazinul, reflectând la ce avea de făcut. 
Nu-şi punea problema banilor. Statul se ocupase de el, 
acum, că era bătrân şi pricăjit. Avea o pensie frumoasă, 
asigurare de sănătate - aşijderea; aceasta era o treabă pe 
care federalii o făceau bine. In opinia sa, una dintr-o listă 
scurtă. Acum avea timp la dispoziţie. Aceasta era principala 
sa grijă. Ce să facă acum? Să meargă acasă şi să nu facă 


13 


nimic? Sau să ia prânzul la un fast-food din oraş, unde 
putea să-şi umple stomacul, să se uite la televizor şi să 
flirteze cu chelneriţa care nu-l băga în seamă? Dar putea 
totuşi să viseze, nu-i aşa? Să viseze la vremurile când 
femeile făceau mult mai mult decât să-l bage în seamă. 

Asta nu prea era viaţă, trebuia să recunoască. In timp ce 
se gândea la toate acestea, privirea îi fugea discret în toate 
direcţiile. Nici în ziua de azi nu putea să-şi înfrângă 
imboldul de a se asigura că nu este urmărit. Aşa se 
întâmplă când oamenii încearcă mereu să te ucidă. 
Doamne, dar cât îi plăcuse totuşi! Cu mult mai bine decât 
să aibă de ales între fast-food şi casă în fiecare zi 
mizerabilă pe care o trăia odată ajuns la vârsta „de aur“. 
Cu trei decenii în urmă se afla în altă ţară, în fiecare lună. In 
fiecare lună din vremurile bune. 

„Am văzut lumea din zbor, cu o rugăciune şi o armă la 
alegere“, obişnuia el să spună. Işi îngădui un zâmbet 
nostalgic. Asta era tot ce mai avea acum: amintirile. Și 
blestematul de lupus. Se pare că Dumnezeu totuşi există. 
Ce porcărie să afle tocmai acum. 

Din păcate pentru Ross, deşi aptitudinile sale de 
observator erau încă bune, nu mai erau infailibile. In josul 
străzii, Harry Finn stătea în maşina sa închiriată şi îl 
urmărea pe inimitabilul domn Ross. „Încotro, Danny? Acasă 
ori la fast-food? La fast-food sau acasă? Cât de mult ai 
decăzut.“ 

Cam în trei sferturi dintre cazurile în care Finn îl 
urmărise, Dan Ross alesese localul în locul casei. Această 
proporţie se adeveri şi astăzi, de vreme ce acesta se 
întoarse, porni în josul străzii şi intră la Edsel Deli, deschis 
din 1954, după cum anunţa semnul de deasupra uşii, ceea 
ce îl făcea mult mai popular decât maşina lipsită de merite 
după care fusese numit. 

Ross avea să rămână acolo cel puţin o oră, mâncând şi 
urmărind fiecare mişcare a chelneriţelor drăguţe. Apoi mai 
făcea douăzeci de minute cu maşina până la el acasă. După 
aceea, avea să se aşeze în curtea din spate, să citească 
ziarul, apoi venea vremea să intre: trăgea un pui de somn, 


14 


îşi pregătea o cină nepretenţioasă, se uita la televizor, juca 
Solitaire pe măsuţa din faţa ferestrei, la lumina unei lămpi, 
şi, în cele din urmă, se ducea la culcare. La ora nouă 
luminile din bungalow se stingeau, iar Dan Ross adormea şi 
se trezea a doua zi pentru a o lua de la capăt. Finn bifă 
metodic în minte toate aceste momente din existenţa 
monotonă a bătrânului. 

După ce Finn îl localizase pe Ross în acest oraş, 
călătorise de mai multe ori până aici pentru a-i afla 
activitatea zilnică. Supravegherea îi permisese să pună la 
cale planul perfect pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. 

Cu vreo cinci minute înainte ca Ross să iasă de la Edsel, 
Finn cobori din maşină, traversă strada cu paşi mari, privi 
pe geamul localului şi-l văzu pe Ross la obişnuita sa masă 
din spate, studiind nota de plată care tocmai îi fusese 
adusă. Finn se îndreptă fără grabă spre locul unde era 
parcată maşina lui Ross. În două minute era din nou la 
automobilul pe care-l închiriase. După trei minute, Ross ieşi 
din restaurant, o luă agale pe lângă clădiri, urcă în maşină 
şi demară. 

Finn plecă în direcţia opusă. 


În acea seară Ross îşi duse la bun sfârşit ritualul zilnic, 
încheind cu trei degete de Johnnie Walker Black şi, ignorând 
toate avertismentele de pe etichetă, îl combină cu o doză 
zdravănă de calmante. Abia ajunse până la pat, că se 
instală paralizia. Iniţial, presupuse că era efectul 
medicamentelor şi chiar se bucură de senzaţia de amorţire. 
Dar, întinzându-se în pat, se panică puţin gândindu-se că 
poate lupusul avansa spre o fază mai gravă şi mai agresivă. 
Când, dintr-odată, îi fu greu să respire, ştiu că era vorba 
despre cu totul altceva. Atac de cord? Dar unde erau 
greutatea din piept, durerea ascuţită din braţul stâng? Atac 
cerebral? Dar putea încă să gândească, să vorbească. Rosti 
câteva cuvinte fără să mormăie. Faţa nu părea să i se fi 
lăsat într-o parte. Nu simţise înainte nici o durere în afară 
de cea obişnuită. Tocmai asta era problema; nu-şi mai 
simţea mâinile şi picioarele absolut deloc. Privirea îi cobori 


15 


pe braţ până la palma stângă. Încercă să-şi frece degetele 
între ele, dar se părea că degetele nu primeau comanda 
trimisă de creier. 

Dar mai devreme simţise ceva pe degete. Ceva alunecos, 
ca vaselina. Puteai să tot freci că nu se usca. Se spălase pe 
mâini când ajunsese acasă şi se părea că asta rezolvase 
problema. Nu-şi mai simţise degetele alunecoase. Nu ştia 
însă dacă asta se întâmplase din pricina săpunului şi a apei 
sau pentru că substanţa, oricare ar fi fost ea, se evaporase. 

Atunci, adevărul îl lovi ca un glonţ de calibrul 50. „Sau 
pentru că fusese absorbită. Absorbită de corpul meu.“ 

Dar unde se udase pe degete? Se forţă să-şi amintească. 
Nu de dimineaţă. Nici la magazin sau la local. După aceea? 
Poate. Când se urcase în maşină. Mânerul uşii de la maşină! 
Dacă ar fi putut, Ross s-ar fi ridicat să strige „Evrika“! Dar 
nu putea. Abia dacă mai era în stare să respire. Tot ce ieşea 
din gura lui era un gâfâit întretăiat. Mânerul uşii de la 
maşină fusese uns cu ceva care acum îl omora. Ochi 
telefonul de pe noptieră. Era la doar jumătate de metru, dar 
i-ar fi fost tot aşa de util şi dacă el s-ar fi aflat în China. 

Din întuneric apăru o siluetă lângă patul său. Bărbatul nu 
se deghizase; Ross putea să-i distingă trăsăturile chiar şi în 
lumina slabă. Era tânăr şi arăta obişnuit, Ross văzuse mii 
de feţe ca a sa şi nu le acordase prea multă atenţie. Slujba 
lui nu presupusese lucruri obişnuite; avusese de-a face doar 
cu extraordinarul. Nu-şi putea imagina cum un om ca ăsta 
reuşise să-l ucidă. 

Pe măsură ce respiraţia lui Ross devenea tot mai greoaie, 
tipul scoase ceva din buzunar şi i-l arătă. Era o fotografie, 
dar Ross nu putu vedea pe cine înfăţişa. Dându-şi seama de 
acest lucru, Harry Finn aprinse o lanternă mică şi o îndreptă 
spre fotografie. Privirea lui Ross se plimbă pe imagine în 
sus şi-n jos. Totuşi, nu reuşi să recunoască persoana până 
când Finn nu îi rosti numele. 

— Acum ştii, rosti Finn încet, acum ştii. 

Puse apoi fotografia deoparte şi rămase în picioare, 
uitându-se în tăcere la Ross în timp ce paralizia avansa în 
continuare. Îl ţintui pe celălalt bărbat cu privirea până când 


16 


acesta scoase un ultim suspin şi pupilele îi deveniră 
sticloase. 

Două minute mai târziu, Harry Finn străbătea pădurea 
din spatele casei lui Ross. A doua zi de dimineaţă se afla în 
avion, de data aceasta în cabina pasagerilor. Ateriză, 
conduse până acasă, îşi sărută soţia, se jucă puţin cu 
câinele şi îşi luă copiii de la şcoală. In acea seară, ieşiră cu 
toţii la cină pentru a sărbători desemnarea mezinei lor, 
Susie, în vârstă de opt ani, în rolul de copac vorbitor într-o 
piesă montată la şcoală. 

Cam pe la miezul nopţii Harry Finn se aventură până jos, 
în bucătărie, unde George, credincioasa corcitură de 
labrador şi caniş, se ridică din patul său moale şi-i veni în 
întâmpinare. Stând la masa din bucătărie şi mângâindu-şi 
câinele, Finn îl tăie, în minte, pe Dan Ross de pe lista sa. 

Acum se concentra pe următorul nume: Carter Grey, 
fostul şef al spionajului american. 


17 


Capitolul 4 


Annabelle Conroy îşi întinse picioarele în timp ce privea 
peisajul care se derula pe fereastra trenului Acela al 
companiei Amtrak. Nu călătorea aproape niciodată cu 
trenul; voiajele sale se desfăşurau de obicei la aproape 
douăsprezece mii de metri, înălţime unde ronţăia alune, 
sorbea din cocteiluri de şapte dolari şi punea la cale 
următoarea escrocherie. Astăzi mergea cu trenul deoarece 
însoţitorul său, Milton Farb, nu punea piciorul în nici un 
vehicul care avea capacitatea şi intenţia de a se ridica de la 
sol. 

— Zborul cu avionul este cel mai sigur mod de a călători, 
îl informase ea pe Milton. 

— Nu şi dacă te afli într-un avion care se îndreaptă spre 
pământ într-o spirală a morţii. În acest caz, şansele de a 
muri sunt de aproximativ sută la sută. Şi nu-mi place 
probabilitatea asta. 

Era greu să te cerţi cu un geniu, după cum descoperise 
Annabelle. Totuşi, Milton, bărbatul cu o memorie fotografică 
şi un talent în devenire la a minţi strălucit, făcuse treabă 
bună. Plecaseră de la Boston după o afacere de succes. 
Obiectul fusese repus la locul său şi nimeni nu se gândise 
să sune la poliţie. În lumea escrocheriilor cu miză mare, în 
care se învârtea Annabelle, asta echivala cu perfecțiunea. 

Treizeci de minute mai târziu, în vreme ce trenul de mare 
viteză de la Amtrak şerpuia de-a lungul Coastei de Est, 
Annabelle privi pe fereastră şi se cutremură fără să vrea 
când conductorul anunţă că tocmai soseau în Newark, New 
Jersey. Jersey era teritoriul lui Jerry Bagger, deşi, din 
fericire, trenul Acela nu oprea la Atlantic City unde patronul 
maniac de cazinou îşi avea imperiul. Dacă s-ar fi oprit, 
Annabelle nu ar mai fi fost în tren. 

Totuşi, era suficient de deşteaptă să-şi dea seama că 
Jerry Bagger era destul de motivat să plece din Atlantic City 
şi să o caute oriunde s-ar fi aflat. Când jecmăneşti pe 


18 


cineva de patruzeci de milioane de dolari, nu ar fi irațional 
din partea ta să presupui că acesta va face tot ce-i stă în 
putinţă să-ţi jupoaie pielea bucată cu bucată. 

Îi aruncă o privire lui Milton, care arăta de optsprezece 
ani, cu faţa sa copilăroasă şi părul destul de lung. In 
realitate, bărbatul se apropia de cincizeci. Lucra la 
calculator făcând ceva ce nici Annabelle, nici altcineva care 
nu era un geniu nu putea să înţeleagă. 

Plictisită, Annabelle se ridică, merse la vagonul- 
restaurant şi cumpără o bere şi o pungă de chipsuri. La 
întoarcere observă un New York Times uitat pe una dintre 
mese. Se aşeză pe un scaun, îşi bău berea şi ronţăi 
chipsurile întorcând leneşă paginile în căutarea unei 
frânturi de informaţie care să declanşeze o nouă aventură. 
După ce ajungea la Washington, avea de luat câteva 
decizii, în primul rând dacă să rămână pe loc sau să fugă 
din ţară. Ştia care ar fi trebuit să fie răspunsul. O insulă 
necunoscută din Pacificul de Sud ar fi reprezentat cel mai 
sigur loc pentru ea deocamdată, un loc unde să aştepte ca 
tsunamiul numit Jerry să treacă. Bagger avea în jur de 
şaizeci şi cinci de ani, iar escrocheria elaborată pe care o 
pusese la cale îi ridicase, fără îndoială, tensiunea. Cu puţin 
noroc, acesta avea să crape în curând din cauza unui atac 
de cord, şi ea avea să fie liberă ca pasărea cerului. Totuşi, 
nu putea să se bazeze pe asta. In cazul lui Jerry, trebuia să- 
ţi închipui că tot norocul pe care-l ai se va transforma în 
ghinion. 

N-ar fi trebuit să fie o decizie dificilă, dar totuşi era. Se 
apropiase, pe cât putea cineva ca ea, de un grup straniu de 
bărbaţi care-şi spuneau Clubul Camel. Zâmbi ca pentru sine 
gândindu-se la cei patru, dintre care unul se numea Caleb 
Shaw şi lucra la Biblioteca Congresului. li amintea foarte 
bine de leul laş din Vrăjitorul din Oz. Apoi zâmbetul i se 
stinse. Oliver Stone, şeful acestei bande de rebeli, era cu 
totul altceva. Avea probabil un trecut infernal, se gândi 
Annabelle - o poveste care o întrecea chiar şi pe a ei în 
privinţa neobişnuitului şi extraordinarului, şi asta nu era de 
ici, de colo. Nu ştia dacă era în stare să-şi ia rămas-bun de 


19 


la Oliver Stone. Se îndoia că o să mai întâlnească pe cineva 
ca el. 

Aruncă o ocheadă tânărului care trecea pe lângă ea şi 
care nu încercă să-şi ascundă admiraţia pentru silueta ei 
înaltă şi unduioasă, părul blond şi lung şi chipul său de 
treizeci şi şase de ani care, dacă nu te făcea să exclami 
„uau“, era oricum pe-aproape. Şi asta în ciuda unei mici 
cicatrice în formă de cârlig, sub ochiul stâng; un cadou de 
la tatăl său, Paddy Conroy, cel mai bun din generaţia sa la 
escrocherii uşoare şi cel mai rău tată din lume, cel puţin 
după părerea unicului său copil. 

— Bună, făcu tânărul. Cu silueta sa subţire, părul ciufulit 
şi hainele scumpe care erau create să pară ieftine şi 
jerpelite, arăta ca o reclamă la Abercrombie & Fitch. |l 
evaluă rapid ca fiind un student privilegiat, cu mult mai 
mulţi bani decât era sănătos şi cu o atitudine nesuferită de 
superioritate. 

— Bună şi ţie! răspunse ea şi se întoarse la ziar. 

— Încotro mergi? întrebă el luând loc lângă ea. 

— Nu în aceeaşi direcţie cu tine. 

— Dar nu ştii unde vreau să ajung eu, ripostă el pe un ton 
jucăuş. 

— Presupun că vrei să zici ceva cu asta, nu? 

Tânărul fie nu înţelese, fie nu se sinchisi. 

— Merg la Harvard. 

— Uau, cine ar fi crezut? 

— Dar eu sunt din Philly?. Zona suburbană. Părinţii mei 
au o moşie acolo. 

— Încă o dată uau. E plăcut să ai părinţi proprietari de 
moşii, continuă ea pe un ton evident lipsit de interes. 

— E plăcut şi să ai părinţi care sunt plecaţi din ţară 
jumătate din timp. Dau o mică petrecere acolo diseară. Va 
fi demenţial. Te interesează? 

Annabelle simţea privirea tipului plimbându-i-se pe trup. 
„Bine, o luăm de la capăt.“ Ştia că nu ar fi trebuit să facă 
asta, dar cu asemenea oameni pur şi simplu nu se putea 


Oraşul Philadelphia, Pennsylvania (n. tr.) 
20 


abţine. Împături ziarul. 

— Nu ştiu. Când zici demenţial, cât de demential va fi de 
fapt? 

— Cât de demenţial vrei tu să fie? 

Il văzu pregătindu-se a rosti cuvântul „păpuşă“, dar se 
pare că se gândi de două ori înainte de a-l folosi în 
conversaţie, cel puţin nu atât de devreme. 

— Nu-mi place să fiu dezamăgită. 

El îi atinse braţul. 

— Nu cred că vei fi. 

Ea zâmbi şi îl mângâie pe mână. 

— Deci, despre ce vorbim de fapt? Băutură şi sex? 

— Se înţelege. O strânse de braţ. Hei, eu sunt la clasa 
întâi. Ce-ar fi să mi te alături? 

— Altceva în afară de băutură şi sex mai aveţi? 

— Vrei să intru în detalii? 

— Totul stă în detalii, ăă... 

— Steve. Steve Brinkman. Şi, scoțând un chicotit exersat: 
ştii, fac parte din acea familie Brinkman. Tatăl meu este 
vicepreşedintele uneia dintre cele mai mari bănci din ţară. 

— Ca să ştii, Steve, dacă n-ai decât coca la petrecere, şi 
nu mă refer la coca-cola, aş fi cu siguranţă dezamăgită. 

— Ce-ţi trebuie? Sunt sigur că pot face rost. Am 
cunoştinţe. 

— Calmante, metadonă, PEP şi toată artileria de rigoare, 
şi fără limonadă, limonada mă calcă pe nervi, adăugă ea, 
referindu-se la droguri de proastă calitate. 

— Uau, chiar te pricepi la din astea, făcu Steve, uitându- 
se neliniştit în jurul său la ceilalţi clienţi din local. 

— Ai fumat vreodată de pe o bucată de staniol, Steve? îl 
întrebă ea. 

— Aă...nu. 

— E un mod mişto de a inhala heroina. Îţi dă cea mai 
grozavă senzaţie din lume, dacă nu te ucide. 

El îşi luă mâna de pe braţul ei. 

— Nu pare un lucru prea inteligent. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci. De ce? 

21 


— Îmi plac bărbaţii un pic mai tineri decât tine. După 
mine, când un tip ajunge la optsprezece ani nu mai e ce era 
în pat. Deci, o să aveţi şi ceva minori la petrecere? 

Tânărul se ridică. 

— Poate că nu a fost o idee prea bună. 

— O, nu sunt pretențioasă. Pot fi fete sau băieţi. Adică, 
atunci când eşti rupt în gură de la prafuri, cui îi mai pasă? 

— Bine, eu o să plec acum, zise Steve grăbit. 

— Încă ceva. Annabelle îşi scoase portofelul şi-i băgă sub 
nas o insignă falsă. Vorbi pe un ton scăzut: Recunoşti 
însemnele de la DEA, Steve? De la Departamentul 
Antidrog? 

— Dumnezeule! 

— Şi acum, că mi-ai spus despre proprietatea lui mami şi 
tati Brinkman din suburbie, sunt sigură că echipa de 
intervenţie nu va avea probleme să găsească locul. Asta 
dacă mai ai încă de gând să ţii petrecerea aia demențială... 

— Vă rog, vă jur, eu doar... Întinse o mână ca să se 
sprijine. Annabelle o apucă şi-i strânse tare degetele. 

— Întoarce-te la Harvard, Stevie, şi, după ce termini 
şcoala, poţi să-ţi strici viaţa cum vrei. Dar, pe viitor, ai grijă 
ce le spui unor străine întâlnite în tren. 

ÎI privi mergând cu paşi grăbiţi pe culoar şi dispărând în 
siguranţă în vagonul de clasa întâi. 

Annabelle îşi termină berea şi citi alene ultimele pagini 
din ziar. Acum fu rândul ei să i se scurgă tot sângele din 
obraji. 

Un american identificat provizoriu ca Anthony Wallace 
fusese găsit bătut aproape mortal la un conac de pe 
litoralul Portugaliei. Alţi trei fuseseră găsiţi morţi la 
reşedinţa aflată pe o porţiune de plajă izolată. Se credea că 
jaful era mobilul. Deşi Wallace era încă în viaţă, se afla în 
comă după ce suferise leziuni extinse pe creier, iar doctorii 
nu aveau mari speranţe de recuperare în privinţa sa. 

Annabelle rupse articolul şi se întoarse clătinându-se la 
locul său. 

Jerry Bagger ajunsese la Tony, unul dintre partenerii la 
escrocherie. Un conac? Îi spusese anume lui Tony să se dea 


22 


la fund şi să nu arunce cu banii. Nu o ascultase şi acum era 
o legumă. De obicei, Jerry nu lăsa martori în urmă. 

Dar oare ce reuşise Jerry să scoată de la Tony cu bătaia? 
La întrebarea asta ştia răspunsul. Totul. 

Milton se opri din tastat la calculator şi-şi ridică privirea 
spre ea. 

— Eşti bine? 

Annabelle nu răspunse. În vreme ce trenul zbura înapoi 
spre Washington, aceasta privea pe fereastră, dar ce vedea 
ea nu era peisajul rural din Jersey. Increderea ei se risipise 
şi acum avea înaintea ochilor doar detaliile grafice ale 
morţii sale iminente, primind complimente din partea lui 
Jerry Bagger. 


23 


Capitolul 5 


Oliver Stone reuşi să ridice piatra de mormânt, veche şi 
plină de muşchi, în poziţie verticală, şi adună pământ în 
jurul acesteia, pentru a o menţine aşa. Se aşeză pe vine şi- 
şi şterse fruntea. Jos, lângă el, avea un radio portabil setat 
pe staţia locală de ştiri. Stone tânjea după informaţie aşa 
cum aveau alţii nevoie de oxigen. Ascultând, auzi ceva 
şocant şi neaşteptat. In acea după-amiază, urma să se ţină 
la Casa Albă o ceremonie de premiere în care nimeni altul 
decât Carter Gray, şeful recent pensionat al serviciilor de 
informaţii ale ţării, avea să primească Medalia Prezidenţială 
a Libertăţii, cea mai înaltă distincţie civilă a naţiunii. Gray 
îşi slujise ţara cu distincţie timp de aproape patru decenii, 
zise crainicul, şi-l cită pe preşedinte, care ar fi afirmat că 
Gray era un om de care toată America ar fi trebuit să fie 
mândră; un adevărat patriot în serviciul public. 

Stone nu era tocmai de acord cu această evaluare. De 
fapt, el fusese motivul pentru care Carter Gray demisionase 
din postul său de ţar al serviciilor naţionale de informaţii. 

Stone îşi spuse: „Dacă preşedintele ar şti că bărbatul 
căruia îi va înmâna medalia este acelaşi care era gata să-i 
tragă un glonţ în cap“. Ţara nu avea să fie niciodată 
pregătită pentru un asemenea adevăr. 

Se uită la ceas. Morţii puteau, cu siguranţă, să 
supravieţuiască şi fără el pentru o vreme. O oră mai târziu, 
îmbăiat şi îmbrăcat în cele mai bune haine ale sale, 
cumpărate de la un magazin second-hand, acesta ieşi din 
căsuţa unde locuia ca îngrijitor al cimitirului Mt. Zion, un 
punct de pe ruta de evadare a sclavilor şi loc de veci al 
unor personalităţi de origine afroamericană din secolul al 
XIX-lea. Drumul de la marginea Georgetownului până la 
Casa Albă fu acoperit repede de paşii mari ai lui Stone, un 
bărbat înalt de aproape un metru nouăzeci. 

La şaizeci şi unu de ani îşi pierduse foarte puţin din 
energie şi vigoare. Cu părul său alb tuns foarte scurt, arăta 


24 


ca un sergent instructor pensionat din Marină. Era şi acum 
un fel de comandant, deşi regimentul său pestriţ, numit 
Clubul Camel, avea un statut total neoficial. Din club făceau 
parte, pe lângă el, alţi trei: Caleb Shaw, Reuben Rhodes şi 
Milton Farb. 

Şi totuşi, Stone ar fi trebuit să adauge încă un nume pe 
listă: Annabelle Conroy. Aproape că muriseră cu toţii în 
ultima lor aventură. Adevărul e că Annabelle era una dintre 
persoanele cele mai agere, capabile şi îndrăzneţe pe care 
le cunoscuse vreodată. Cu toate acestea, instinctul îi 
spunea că femeia, care se ocupa în prezent de nişte afaceri 
neterminate cu ajutorul lui Milton Farb, avea să-i 
părăsească în curând. Cineva era pe urmele ei - Stone ştia 
asta -, cineva de care Annabelle chiar se temea. Şi în 
asemenea împrejurări uneori cea mai inteligentă mişcare 
era să fugi. Stone înţelegea foarte bine asta. 

Casa Albă se afla drept în faţă. Nu aveau să-l lase 
niciodată să intre pe porţile sacre din faţă şi nu se bucura 
nici măcar de dreptul de a zăbovi în acea parte atât de 
râvnită de pe Pennsylvania Avenue. Putea doar să aştepte 
în Parcul Lafayette de peste drum. Pe vremuri, ridicase un 
cort acolo, până când Serviciul Secret îl obligase de curând 
să-l demonteze. Dar libertatea cuvântului era încă vie în 
America, aşa că pancarta lui rămăsese. Desfăşurată între 
două bare de oţel înfipte în pământ, puteai citi pe ea: 
„Vreau adevărul”. La fel şi alţi câțiva oameni din oraş, 
umbla vorba. Până la acea dată, Stone nu auzise să-l fi aflat 
cineva în interiorul capitalei mondiale a muşamalizării şi 
înşelăciunii. 

Ca să treacă vremea, stătu de vorbă cu doi agenţi în 
uniformă ai Serviciului Secret pe care îi cunoştea. Când 
porţile de la Casa Albă se deschiseră, întrerupse 
conversaţia şi privi limuzina neagră care ieşea. Nu putea să 
vadă prin geamurile negre, dar cumva ştiu că în ea se afla 
Carter Gray. Poate că din cauza mirosului. 

Bănuiala lui se dovedi corectă când geamul fu coborât şi 
se trezi faţă în faţă cu fostul şef al serviciilor de informaţii, 
proaspăt câştigător al Medaliei Libertăţii şi mare rival al lui 


25 


Oliver Stone. 

În vreme ce maşina încetini pentru a vira pe stradă, faţa 
lată, acoperită cu ochelari, a lui Gray îl ţintui impasibilă. 
Apoi, zâmbind, Gray ridică medalia sa mare, strălucitoare, 
ca Stone să o poată vedea. 

Neavând şi el o medalie, Stone alese să-i arate degetul. 
Zâmbetul lui Gray se transformă într-un mârâit, şi geamul 
fu ridicat. 

Stone se întoarse şi se îndreptă pe jos spre cimitirul său, 
simțind că nu bătuse drumul degeaba. 


Când maşina lui Carter Gray viră pe 17th Street, un alt 
vehicul îl urmă. Harry Finn ajunsese la Washington cu 
maşina în acea dimineaţă. Şi el auzise de măreaţa zi de la 
Casa Albă şi, la fel ca Oliver Stone, venise să-l vadă. In timp 
ce Stone se aventurase până aici pentru a-l sfida pe omul 
pe care îl dispreţuia, Finn venise pentru a-şi desăvârşi 
planul de a-l ucide pe Gray. 

Drumul îi duse la ieşirea din Washington şi apoi până în 
Maryland, în oraşul de la malul apei, Annapolis, situat în 
golful Chesapeake. Acesta era faimos, printre altele, pentru 
plăcintele cu crab şi pentru că aici se afla Academia Navală 
a Statelor Unite. Gray schimbase de curând ferma retrasă 
din Virginia cu o casă izolată de pe o stâncă cu vedere la 
golf. De vreme ce nu mai lucra pentru guvern, efectivul său 
de securitate era mult mai redus decât înainte. Totuşi, 
deoarece fusese director al CIA, încă primea rapoarte 
zilnice de informare. | se alocaseră şi doi agenţi de pază, 
deoarece activitatea sa din trecut îi înfuriase pe mai mulţi 
duşmani ai Americii, cărora nu le-ar fi plăcut nimic mai mult 
decât să-i tragă un glonţ între ochi. 

Finn ştia că avea să fie mult mai dificil să-l ucidă pe Gray 
decât să achite pe cineva ca Dan Ross. Având în vedere 
complexitatea situației, aceasta era una dintre 
nenumăratele călătorii de recunoaştere pe care le făcea 
pentru a-l studia pe Gray. De fiecare dată folosise maşini 
diferite, închiriate sub nume false şi se deghizase pentru a 
nu fi recunoscut. Şi, chiar dacă ar fi pierdut limuzina în 


26 


trafic, ştia unde merge. Îşi întrerupse urmărirea doar când 
aceasta intră pe un drum privat de pietriş şi se îndreptă 
spre casa lui Gray de pe stânci unde, la cincisprezece metri 
mai jos, apele golfului vuiau izbindu-se de stânci. 

Mai târziu, folosind un binoclu cu rază lungă, dintr-un 
copac în care se cocoţase, Finn văzuse ceva în spatele 
casei lui Gray care avea să-i permită să-l ucidă pe tip. 
Zâmbi în timp ce încropi rapid planul în minte. 

În acea seară o duse pe fiica sa, Susie, la înot. Stând în 
tribună şi privind trupul ei mic alunecând fără greş de la un 
capăt la altul al bazinului, îşi imagina ultimele secunde din 
viaţa lui Carter Gray. Avea să merite. 

Îşi duse fiica acasă, îşi ajută soţia să-i trimită la culcare 
pe ea şi pe fratele ei de zece ani, Patrick, se certă cu fiul 
său adolescent, apoi jucă baschet cu el pe aleea casei lor, 
până când într-un sfârşit, transpiraţi, izbucniră amândoi în 
râs. Mai târziu, făcu dragoste cu soţia sa, Amanda, căreia 
toată lumea îi spunea Mandy, şi, neavând stare, se trezi în 
jur de miezul nopţii şi pregăti pachetele cu mâncare ale 
copiilor pentru a doua zi. Semnă, de asemenea, un bilet de 
voie pentru ca fiul său mai mare, David, să poată merge 
într-o excursie ca să viziteze Capitoliul şi alte obiective 
turistice din centru. David avea să intre la liceu anul 
următor, iar Finn şi Mandy îl duseseră la câteva evenimente 
gen „Ziua porţilor deschise” organizate de mai multe şcoli. 
Lui David îi plăceau matematica şi ştiinţele exacte. 
„Probabil va fi inginer”, se gândi Finn. Având el însuşi 
înclinaţie spre mecanică, Finn aproape că o luase pe acel 
drum înainte ca viaţa lui să devieze pe o altă cale. Se 
înrolase în Marină, unde se făcuse repede remarcat. 

Finn era un fost puşcaş marin cu experienţă în operaţiuni 
speciale şi luptă activă adăugată la CV. Deţinea, de 
asemenea, abilităţi lingvistice unice pentru limbi străine, 
dobândite la o şcoală din California unde învăţarea limbii se 
baza pe imersiune între nativi şi unde îşi petrecuse o parte 
din viaţă învățând limba arabă, iar mai apoi asimilase pe 
teren, la faţa locului, dialectele care nu-i fuseseră predate 
la şcoală. Slujba sa actuală îi oferea ocazia să călătorească 


27 


mult, dar şi să petreacă suficient timp acasă. Nu lipsea 
aproape niciodată de la evenimentele sportive sau şcolare 
majore. Işi susţinea copiii sperând că şi ei aveau să-l 
susţină mai târziu. Asta e tot ce putea spera un părinte, 
după părerea sa. 

Termină de făcut pachetele, merse în micul lui atelier, 
închise uşa şi începu să schiţeze planul care-l privea pe 
Carter Gray. Din motive practice, nu avea să semene cu 
acela pentru Dan Ross. Şi totuşi, Finn nu era omul care să 
se complice inutil. Chiar şi ucigaşii trebuiau să fie flexibili; 
de fapt, poate mai flexibili decât oricine altcineva. 

Privirea lui Finn se opri la fotografiile celor trei copii ai săi 
aşezate pe biroul său, la margine şi în mijloc. Naştere şi 
moarte. Era la fel pentru toată lumea. Incepeai să respiri la 
un capăt şi încetai la celălalt. Ce ai făcut în acest timp 
defineşte cine şi ce ai fost. Cu toate acestea, Harry Finn îşi 
dădea seama că el ar fi foarte greu de categorisit. 
Câteodată nici chiar el nu înţelegea. 


28 


Capitolul 6 


Maşina închiriată trase în faţa porţilor cimitirului tocmai 
când Oliver Stone îşi termina treaba. Scuturându-şi 
pantalonii şi privind într-acolo, bărbatul avu un sentiment 
de dejă-vu. Femeia îl mai pusese în situaţia asta, dar în cele 
din urmă se întorsese. Cumva, Stone nu credea că doamna 
va lăsa să se mai întâmple una ca asta. Va trebui să vadă 
ce era de făcut, pentru că nu voia s-o piardă. 

Annabelle Conroy cobori din maşină şi intră pe porţile 
deschise. Paltonul ei negru şi lung fâlfâia în bătaia vântului, 
lăsând să se vadă o fustă maro până la genunchi şi o 
pereche de cizme; părul îi era ascuns de o pălărie cu boruri 
largi şi lăsate. Stone închise uşa micului şopron cu unelte 
de lângă cabană şi puse lacătul. 

— Milton mi-a spus că excursia la Boston a fost un 
succes, zise el. Nu cred că am mai auzit cuvintele 
„genială”, „uimitoare” şi „neclintită” folosite de-atâtea ori 
pentru a descrie o persoană. Sper că te-ai recunoscut. 

— Milton ar fi un escroc grozav. Nu că aş recomanda 
viaţa asta unei persoane la care ţin. 

— Mi-a mai spus şi că păreai tulburată la întoarcere. S-a 
întâmplat ceva? 

Ea aruncă o privire spre căsuţă. 

— Putem vorbi înăuntru? 

Să descrii interiorul cabanei lui Stone ca fiind spartan 
însemna să faci o afirmaţie generoasă. Câteva scaune, mai 
multe mese desperecheate, etajere lăsate sub greutatea 
cărţilor în diferite limbi şi un birou cu sertare pe margini, 
vechi şi mâncat de cari, alături de un spaţiu mic alocat 
bucătăriei, un dormitor şi o baie micuță, toate înşirate în 
aproximativ o sută optzeci de metri pătraţi, constituiau 
caracteristicile întregii locuinţe. 

Se aşezară în faţa şemineului gol, pe cele mai 
confortabile două scaune, adică cele cu căptuşeală. 

— Am venit să-ţi spun că plec. Şi, după tot ce s-a 


29 


întâmplat, simt că-ţi datorez o explicaţie, spuse ea. 

— Nu-mi datorezi nimic, Annabelle. 

— Nu spune asta! sări ea. Şi-aşa mi-e destul de greu. Aşa 
că ascultă-mă, Oliver. 

Bărbatul se lăsă pe spate, îşi încrucişă braţele şi aşteptă. 

Ea scoase articolul de ziar din buzunarul hainei şi i-l 
înmână. 

— Citeşte asta mai întâi. 

— Şi cine e Anthony Wallace ăsta? întrebă el după ce 
termină. 

— Cineva cu care am lucrat, răspunse Annabelle vag. 

— Cineva cu care ai lucrat /a o escrocherie? 

Femeia încuviinţă din cap, absentă. 

— Trei oameni ucişi? 

Annabelle se ridică şi începu să se mişte încoace şi-ncolo. 

— Tocmai asta mă scoate din minţi. l-am spus lui Tony să 
se dea la fund şi să nu arunce cu banii. Şi el ce-a făcut? A 
făcut exact pe dos şi acum au murit trei oameni nevinovaţi, 
care nu ar fi trebuit să moară. 

Stone bătu cu degetele pe ziar. 

— Păi, după cum se vede, domnul Wallace va completa 
cvartetul. 

— Dar Tony nu era nevinovat. Ştia exact în ce se bagă. 

— Şi anume? 

Annabelle se opri din mers. 

— Oliver, îmi place de tine şi te respect, dar asta e un 
pic... 
— legal? Sper că-ţi dai seama cât sunt de şocat. 

— Şi nu te deranjează? 

— Mă îndoiesc că ai fi putut face ceva care să întreacă ce 
am văzut eu la viaţa mea. 

Ea îşi înălţă capul. 

— Ai văzut sau ai făcut? 

— Cine e pe urmele tale şi de ce? 

— Asta nu te priveşte. 

— Ba mă priveşte, dacă vrei să te ajut. 

— Nu vreau ajutor. Vreau doar să înţelegi de ce trebuie 
să plec. 


30 


— Chiar crezi că vei fi mai în siguranţă pe cont propriu? 

— Cred că tu şi ceilalţi veţi fi mai în siguranţă dacă nu 
sunt eu prin preajmă. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Am mai intrat eu în multe încurcături, dar am reuşit 
întotdeauna să ies din ele. 

— Dintr-o încurcătură ca asta? Aruncă o privire spre ziar. 
Omul ăsta nu pare să se joace. 

— Tony a făcut o greşeală, una majoră. Eu n-am de gând 
să fac asta. Mă dau la fund cât timp o să fie nevoie şi o să 
plec oricât de departe de aici. 

— Dar nu ştii ce le-a putut spune Tony. Cunoştea 
informaţii care pot fi folosite ca să-ţi dea de urmă? 

Annabelle se cocoţă pe bordura ridicată de la căminul 
şemineului. 

— Poate, zise ea brusc. Probabil, se corectă ea. 

— Atunci cu atât mai mult nu ar trebui să pleci singură. 
Te putem ajuta să te aperi. 

— Oliver, apreciez grija pe care mi-o porţi, dar nu ai idee 
în ce te implici. Nu numai că tipul ăsta este jigodia 
pământului, are mulţi bani şi zdrahoni în spate, dar, pe 
deasupra, ce am făcut a fost ilegal. Pe lângă faptul că-ți 
rişti viaţa, ai adăposti un infractor. 

— Nu ar fi pentru prima dată, replică el. 

— Cine eşti tu de fapt? întrebă ea. 

— Ştii tot ce ai nevoie să ştii despre mine. 

— Şi credeam că eu sunt o mincinoasă de talie mondială. 

— Pierdem vremea, mai bine mi-ai spune mai multe 
despre el. 

Îşi frecă degetele lungi şi subţiri, trase adânc aer în piept 
şi zise: 

— ÎI cheamă Jerry Bagger. E patronul cazinoului Pompei, 
cel mai mare din Atlantic City. L-au gonit din Vegas cu ani 
în urmă pentru că era un dement. |ţi scotea la propriu 
matele dacă încercai să furi un jeton de cinci dolari. 

— Şi tu de cât l-ai ușurat? 

— De ce e nevoie să ştii? 

— E important să ştiu cât e de motivat să pună mâna pe 


31 


tine. 

— Patruzeci de milioane de dolari. Crezi că asta o să-l 
motiveze? 

— Sunt impresionat. Bagger nu pare un tip uşor de 
păcălit. 

Annabelle îşi permise un zâmbet scurt. 

— A fost una dintre cele mai bune escrocherii ale mele, 
trebuie să recunosc. Dar Jerry e şi foarte periculos şi nu 
chiar întreg la minte. Dacă bănuieşte că mă ajută cineva, e 
ca şi cum ar fi vorba despre mine. Acea persoană va avea 
parte de acelaşi tratament: moarte în chinuri groaznice. 

— Ai vreun motiv să crezi că el ştie că te afli în 
Washington? 

— Nu. Tony n-avea habar că voi veni aici. Şi nici ceilalţi. 

— Deci, mai sunt şi alţii implicaţi în escrocherie? S-ar 
putea ca Bagger să ajungă la ei. 

— S-ar putea. Dar, cum am zis, nici ei nu ştiu că sunt aici. 

Stone încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului. 

— Bineînţeles, nu putem fi siguri de ce ştie sau nu ştie 
Bagger în acest moment. Sunt sigur că informaţiile publice 
despre mica noastră aventură de la Librăria Congresului nu 
au inclus numele şi poza ta. Cu toate astea, nu putem avea 
certitudinea că nu există ceva care l-ar putea ajuta să te 
găsească. 

— Planul meu iniţial era să plec în Pacificul de Sud. 

Stone scutură din cap. 

— Fugarii pleacă întotdeauna în Pacificul de Sud. Probabil 
e primul loc unde te va căuta Bagger. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— În parte, da. Dar doar în parte. 

— Deci, chiar crezi că ar trebui să rămân aici? 

— Da. Bănuiesc că ţi-ai acoperit bine urmele. Există 
indicii care să-l conducă aici? Nume, aranjamente de 
călătorie, telefoane, prieteni? 

Ea clătină din cap. 

— Venirea aici a fost o decizie de moment. Şi totul sub un 
nume fals. 

— Mişcarea inteligentă în acest moment ar fi să afli, cât 


32 


de discret posibil, ce ştie Bagger. 

— Oliver, nu te poţi apropia de el nici de la o poştă. Ar fi 
sinucidere curată. 

— Ştiu cum să procedez, aşa că lasă-mă să fac ceea ce 
consider eu potrivit. 

— Nu i-am mai cerut nimănui ajutorul până acum. 

— Mie mi-a luat zeci de ani înainte să pot cere cuiva să 
mă ajute. 

Femeii nu-i venea să creadă. 

— Dar te bucuri că ai făcut-o? 

— E singurul motiv pentru care sunt încă în viaţă acum. 
Mută-te din hotelul în care stai. Presupun că ai bani. 

— Banii nu sunt o problemă. Se ridică şi se îndreptă către 
uşă, dar apoi se întoarse. Oliver, îţi sunt recunoscătoare 
pentru asta. 

— Să sperăm că vei putea spune acelaşi lucru când se va 
termina totul. 


33 


Capitolul 7 


— Mă crezi prost? urlă Jerry Bagger. 

Patronul cazinoului îşi înfipse arma în traheea celuilalt 
bărbat, izbindu-l de peretele biroului luxos al lui Bagger de 
la etajul douăzeci şi trei al cazinoului Pompei. Draperiile 
erau trase. Întotdeauna Bagger trăgea draperiile când voia 
să i-o tragă pe canapea unei doamne doritoare sau să bată 
măr pe cineva. Chestiunile acestea nu trebuiau cunoscute 
de toată lumea, după părerea lui. Era o problemă de 
onoare. 

Bărbatul nu răspunse întrebării lui Bagger, în primul rând 
pentru că nu putea respira. Oricum, Bagger nu aştepta un 
răspuns. Prima lovitură îl nimeri pe tip fix în nas şi i-l 
fractură. A doua lovitură îi scoase un dinte din faţă. 
Bărbatul căzu la podea plângând. Ca să fie sigur, Bagger îi 
trase un picior în stomac. Asta îl făcu pe individ să vomite 
pe podea. În vreme ce voma se împrăştia pe covorul 
scump, bodiguarzii lui Bagger fură nevoiţi să-l împiedice pe 
şeful lor să-i mai facă rău. 

Tipul fu scos din încăpere plângând, sângerând şi 
mormăind că-i pare rău. Bagger se aşeză la birou şi-şi frecă 
încheieturile degetelor. Aruncându-i o privire şefului 
serviciului de pază, mormăi: 

— Bobby, dacă îmi mai aduci vreun pişat din ăştia, care 
zice că ştie ceva despre Annabelle Conroy şi apoi încearcă 
să mă stoarcă de bani, dar îmi spune numai căcaturi, jur că 
o omor pe maică-ta. Şi, deşi mi-e simpatică, tot am s-o 
omor. Mă auzi? 

Şeful serviciului de pază, un negru robust, se dădu un 
pas înapoi şi înghiţi nervos în sec. 

— Niciodată, domnu' Bagger. Îmi pare rău, domnule. 
Foarte, foarte rău. 

— Tuturor vă pare rău, dar nimeni nu face dracului ceva 
să mi-o aducă pe târfa, nu-i aşa? mugi Bagger. 

— Credeam că avem o pistă. Una bună. 


34 


— Credeaţi? Credeaţi? Ei bine, poate ar trebui să încetaţi 
să mai credeţi ceva. 

Bagger apăsă un buton de pe birou şi draperiile se 
deschiseră. Sări în picioare şi privi pe fereastră. 

— Patruzeci de milioane de dolari a luat de la mine. Asta 
mi-ar putea strica toată afacerea, ştiaţi asta? Nu am 
suficiente fonduri ca să îndeplinesc reglementările de stat. 
Dacă vine un conţopist de la guvern să ne verifice 
registrele, ar putea să-mi închidă afacerea. Mie! Pe vremuri, 
puteai să-i plăteşti pe nenorociţii ăştia, dar acum, cu toată 
porcăria asta care se vehiculează, cu anticorupţia şi etica, 
nu mai poţi să faci nici asta. Ascultaţi-mă pe mine, prostia 
asta cu transparenţa va distruge o ţară măreaţă. 

— O s-o găsim, şefu', şi o să luăm banii înapoi, îl asigură 
şeful serviciului de pază. 

Bagger nu părea să-l asculte. Uitându-se fix în stradă, 
continuă: 

— Peste tot o văd numai pe târfa aia. În vis, în mâncarea 
pe care o mănânc, când mă bărbieresc, e prezentă în 
oglindă. La dracu', chiar şi când mă uşurez, faţa ei mă 
priveşte din vasul de toaletă. Mă face s-o iau razna! 

Se aşeză pe canapea ca să se calmeze. 

— Ce se mai aude cu băiatul nostru, Tony Wallace? 

— Avem pe cineva care lucrează la spitalul din 
Portugalia. Ticălosul e încă în comă. Dar, chiar dacă îşi 
revine, nu e mare lucru. Sursa noastră zice că tipul va fi 
retardat permanent. 

— După părerea mea, era un retardat cu mult înainte să 
ajungem noi la el. 

— Ştiţi, şefu', poate ar fi trebuit să-l omorâm ca şi pe 
ceilalţi. 

— l-am dat cuvântul meu. Mi-a spus ce ştia, l-am lăsat în 
viaţă; aşa ne-a fost înţelegerea. Dar, după mine, să fii o 
legumă înseamnă să fii în viaţă. Mulţi trăiesc patruzeci, 
cincizeci de ani aşa. E ca şi cum ai rămâne copil până la 
optzeci de ani. Eşti hrănit printr-un tub, eşti şters la fund în 
fiecare zi şi te joci cu cuburile. Ce-i drept, nu e cine ştie ce 
viaţă, dar nu mi-am încălcat cuvântul. Oamenii pot să 


35 


spună că sunt violent şi temperamental şi toate prostiile 
astea, dar nu pot să-mi arate o dată când mi-am luat înapoi 
cuvântul. Ştii de ce? 

Şeful pazei scutură precaut din cap, nu foarte convins că 
şeful său dorea cu adevărat un răspuns. 

— Pentru că am anumite standarde, de-aia. Acum ieşi. 

Singur, Bagger se aşeză la birou şi-şi sprijini capul în 
mâini. N-ar fi recunoscut niciodată în faţa cuiva, dar 
amestecată cu toată ura sa pentru Annabelle Conroy era şi 
o admiraţie sinceră, împotriva voinţei sale. 

— Annabelle, rosti el cu voce tare, eşti, fără îndoială, cea 
mai pricepută escroacă din lume. Mi-ar fi făcut plăcere să 
lucrez cu tine. Şi, probabil, ai fost cea mai bună bucăţică pe 
care am pus laba. Aşa că e păcat că m-ai tras pe sfoară, 
pentru că acum va trebui să te ucid. Sunt nevoit să te 
pedepsesc exemplar. Şi e o pierdere, dar aşa trebuie să fie. 

Pierderea celor patruzeci de milioane de dolari nu era 
singurul lucru care îl înnebunea pe Bagger. De când se 
răspândise zvonul  escrocheriei de succes,  trişorii 
deveniseră mult mai îndrăzneţi în cazinoul său. Pierderile 
crescuseră rapid, iar competitorii şi partenerii de afaceri nu- 
i mai arătau chiar acelaşi respect ca altădată, simțind că 
Bagger nu mai era la fel de ager, că devenise vulnerabil. 
Oamenii nu-l mai sunau imediat. În pat, nu mai avea parte 
de atâta acţiune ca în trecut. 

— Un exemplu, reluă Bagger. Să le arăt nenorociţilor 
ăstora că nu sunt doar în vârf, ci devin mai puternic pe zi ce 
trece. Şi am să te găsesc, doamnă. Am să te găsesc. 


36 


Capitolul 8 


Omul de legătură la care Oliver Stone propuse să apeleze 
era un membru onorific al Clubului Camel, un agent al 
Serviciului Secret, pe nume Alex Ford. Cei doi aveau 
încredere deplină unul în celălalt, iar Oliver ştia că la el 
putea recurge pentru a obţine informaţii în mod discret. 

— Treaba asta are vreo legătură cu femeia aia cu care 
lucrai? Susan o chema parcă, nu? întrebă Alex când Stone îl 
sună şi-i făcu cunoscută cererea sa. 

— Nu are nici o legătură cu ea, minţi Stone. De fapt, o să 
plece curând din oraş. Asta are de-a face cu o altă treabă în 
care sunt implicat. 

— Pentru un angajat la cimitir, te mişti destul de mult. 

— Aşa mă menţin tânăr. 

— FBl-ul te poate ajuta. După ce ai făcut pentru ei ultima 
dată, îţi sunt datori. Când ai nevoie de un răspuns? 

— De îndată ce poţi afla ceva. 

— Cu titlu informativ, să ştii că am auzit şi eu de tipul 
ăsta, Jerry Bagger. Departamentul de Justiţie încearcă de 
mult să-l prindă cu ceva. 

— Sunt sigur că merită atenţia acordată. Mersi, Alex. 

Mai târziu în acea seară, Reuben Rhodes şi Caleb Shaw îl 
vizitară pe Stone. Caleb era foarte nehotărât. 

— Mi-au propus, dar nu ştiu dacă ar trebui să accept sau 
nu. Pur şi simplu nu ştiu, se văită el. 

— Deci, Librăria Congresului vrea să devii directorul 
Diviziei de Cărţi Rare, zise Stone. Pare o promovare 
grozavă. Ce e de hotărât? 

Caleb răspunse încordat: 

— Păi, având în vedere că postul s-a eliberat doar pentru 
că fostul director a căzut victimă unei crime oribile 
săvârşite în incintă, iar directorul interimar care i-a urmat a 
suferit o cădere nervoasă din cauza celor întâmplate acolo, 
te cam face să stai pe gânduri. 

Reuben mormăi: 


37 


— Ce dracu', Caleb, dă-i bătaie. Adică cine s-ar pune cu 
un tinerel de toată frumuseţea ca tine? 

Caleb, la cincizeci de ani, nu foarte înalt şi cam durduliu, 
fără a fi deloc genul sportiv sau curajos, nu fu amuzat de 
comentariul său. 

— Ziceai că este vorba despre mai mulţi bani, îi reaminti 
Stone. Despre mult mai mulţi. 

— Da, dar, dacă asta înseamnă doar că îmi voi putea 
permite o înmormântare mult mai frumoasă, nu cred că mă 
interesează. 

— Dar când ai să mori, interveni Reuben morocănos, 
mori ştiind că ai mai multe de lăsat prietenilor. Acum, dacă 
nici asta nu e o consolare, atunci nu ştiu ce e. 

— De ce oare mă mai obosesc să-ţi cer ţie părerea nu 
ştiu, rosti Caleb supărat. 

Reuben îşi întoarse atenţia spre Stone. 

— Ai mai văzut-o pe Susan în ultima vreme? 

Doar Stone cunoştea numele real al lui Annabelle. 

— A trecut pe-aici zilele astea, dar n-a stat decât câteva 
minute. Şi-a încheiat cu succes misiunea cu Milton. Obiectul 
a fost returnat la locul său. 

— Trebuie să recunosc, zise Caleb. A făcut ceea ce a 
promis. 

— Şi acum, continuă Ruben, dacă aş putea s-o conving să 
iasă cu mine. Mereu are alte planuri. Nu sunt sigur dacă 
încearcă să-mi dea cu tifla sau nu. Dar nu pricep. Adică, 
uită-te la mine. Cum să nu mă iubeşti? 

Reuben avea aproape şaizeci de ani, o barbă lungă şi păr 
ondulat, negru înspicat cu argintiu care-i ajungea până la 
umeri. Avea un metru nouăzeci şi cinci şi constituţia unui 
atacant stânga din NFL. Veteran al Războiului din Vietnam, 
decorat cu distincţii înalte şi fost ofiţer de spionaj în 
armată, dăduse cu piciorul multor legături profesionale şi 
aproape cedase în faţa pastilelor şi a sticlei înainte ca 
Oliver Stone să-l salveze de pe marginea prăpastiei. Acum 
lucra la o platformă de încărcare. 

— Am văzut unde a primit „prietenul” tău Carter Gray 
Medalia Libertăţii, zise Caleb după ce îi aruncase lui Reuben 


38 


o privire neîncrezătoare. Ca să vezi ironia sorții. Dacă ar fi 
fost după el, voi doi aţi fi morţi, iar noi am înghiţi apă în 
vreo cameră de tortură a CIA. 

— Pentru a suta oară, urlă Reuben, se spune „a tortura 
prin înec” nu a „înghiţi apă”. 

— Ei, cum s-o numi, tipul e rău. 

— De fapt, e un om care crede că doar calea sa e cea 
dreaptă şi, cu siguranţă, nu e singurul de această părere, 
observă Stone. M-am dus la Casa Albă şi l-am condus după 
ce şi-a primit premiul. 

— Ai mers la Casa Albă? se miră Caleb. 

— Păi, el mi-a arătat medalia, iar eu i-am făcut cu mâna. 

— Ce, acum sunteţi cei mai buni prieteni? adăugă 
Reuben pufnind. Cu unu' care a încercat de două ori să te 
omoare? 

— A şi salvat pe cineva pentru mine, răspunse Stone 
încet. 

— Ai vrea să ne explici? întrebă Stone curios. 

— Nu. 

Cineva bătu la uşă. Stone se ridică să răspundă, 
gândindu-se că putea fi Milton sau poate Annabelle. 

Bărbatul din prag era îmbrăcat într-un costum închis la 
culoare şi avea un pistol sub haină, observă Stone. li întinse 
lui Stone o hârtie şi plecă. Stone deschise biletul. 

Carter Gray voia ca Stone să-i facă o vizită acasă peste 
două zile. Avea să-l ia o maşină. Nu părea să i se dea 
posibilitatea de a refuza ordinul. Când le spuse şi celorlalţi, 
Caleb zise: 

— Oliver, nu te duci. 

— Ba sigur că da, răspunse Stone. 


39 


Capitolul 9 


Acum Harry Finn respira şi privea cu ajutorul 
echipamentului special care-i acoperea capul. Mergeau atât 
de repede, că nu prea aveai ce vedea. Furtuna se 
dezlănţuise, iar cei de pe puntea navei erau, fără îndoială, 
nu doar uzi, ci şi îngrijoraţi. Nici lui Finn însă nu-i era mai 
bine unde se găsea. Dovedindu-şi încă o dată talentul 
pentru alegeri neobişnuite în domeniul mijloacelor de 
transport, acesta se afla într-o bulă strâmtă, ataşată de 
partea exterioară a navei, lângă pupă, cu un dispozitiv de 
susţinere necunoscut publicului larg. Finn descoperise o 
„fereastră” în perimetrul sistemului de supraveghere video 
şi uman, iar acum devenise o protuberanţă invizibilă în 
coasta de metal cenuşiu a navei. Călătoria era mult mai 
incomodă decât cea în cala avionului. De fapt, în ciuda 
dispozitivului special, era să fie aruncat de două ori din 
locul unde era cocoţat. Dacă ar fi căzut, şi-ar fi pierdut viaţa 
la impactul cu cele două elice care propulsau nava pe apă. 
Călătoria sa începuse la ceea ce ar fi trebuit să fie un loc de 
andocare de înaltă securitate al armatei, şi anume Baza 
Navală Norfolk. Cu toate acestea, „înalta securitate” se 
dusese pe apa sâmbetei la confruntarea cu Harry Finn 
purtând una dintre deghizările din vastul său arsenal şi 
afişând un aer de om care se simte în largul său în orice 
situaţie s-ar găsi. 

Nava încetini şi ocoli vasul mai mare pentru a trece de 
partea babordului. Finn o lăsă să se oprească înainte de a-şi 
da drumul sub apă, luându-şi avânt cu o lovitură de picior 
în latura acesteia. În spate avea un rucsac etanş, iar în jurul 
taliei - o staţie de bruiaj care-l făcea invizibil oricărui 
echipament de depistare de pe cele două nave. Se 
scufundă şi mai adânc şi se îndreptă spre celălalt vas, care 
naviga la limita superioară de afundare a chilei, nu fără 
motiv. Acesta cântărea peste optzeci de mii de tone, 
transporta aproape o sută de avioane şi şase mii de 


40 


angajaţi ai Aviației şi Marinei, adăpostea nu unul, ci două 
generatoare nucleare şi scosese din buzunarul 
contribuabililor americani peste trei miliarde de dolari. 

Odată ajuns la locul dorit, îi luă doar două minute să 
ataşeze dispozitivul de fundul navei şi apoi, ţinându-se la 
distanţă de elicele uriaşe, îşi croi drum către ambarcaţiunea 
cu care venise. Acceptase misiunea aceasta în mare parte, 
deoarece îi permitea să exerseze pentru o sarcină viitoare, 
cu un caracter ceva mai personal. Se gândi la detaliile 
acelei misiuni chiar în timp ce se întorcea spre mal. După 
ce barca andocă, Finn se furişă din ascunzătoare, înotă 
până la un loc izolat de pe dig, se căţără afară şi-şi scoase 
echipamentul. Dădu un telefon şi apoi se prezentă la raport 
în biroul ofițerului de serviciu, însoţit de o escortă de 
militari cu grade înalte ai cărei membri pariaseră că nimeni 
nu ar putea să facă ceea ce făcuse Finn: să amplaseze o 
bombă pe fundul transportatorului de clasă Nimitz şi 
mândria Marinei, George Washington, andocat pe coasta 
Virginiei. Era o bombă destul de puternică pentru a 
scufunda transportatorul şi pe toţi cei aflaţi la bord 
împreună cu avioane în valoare de câteva miliarde de 
dolari. 

De data aceasta, amiralul flotei din Atlantic şi toţi 
subalternii săi fuseseră loviți de către şeful Statului-Major, 
întâmplător şi general cu patru stele, ca de o bombă de 
patru megatone. Omul de-abia îşi putu ascunde încântarea 
de a aduce zdrobitoarea veste la cunoştinţa colegului său, 
iar săpuneala pe care-o primi amiralul fu atât de 
răsunătoare, încât se spune că îl auziseră pe general, aflat 
la mai bine de trei sute de kilometri depărtare, şi de la 
Washington. Această umilire publică fu întărită şi de 
prezenţa secretarului Apărării, care rămăsese în elicopterul 
său, aşteptând să vadă dacă Harry Finn avea să o poată 
scoate la capăt. Faptul că bărbatul reuşi o victorie 
improbabilă, în ciuda unor dificultăţi imense, îl făcu pe 
secretar să-i ofere pe loc o slujbă lui Harry Finn. 

Secretarul Departamentului pentru Securitatea Internă 
însă nu vru să accepte cooptarea de către altcineva a unui 


41 


contractor de valoare. Cei doi membri ai Cabinetului se 
luară la harţă ca doi şcolari pe terenul de joacă, până când 
însuşi preşedintele interveni într-o  videoconferinţă 
securizată şi decretă că Harry Finn avea să rămână unde 
era: în poziția de colaborator independent al 
Departamentului de Securitate Internă. Ministrul de Interne, 
înfrânt şi ofensat, urcă în elicopterul privat şi se întoarse la 
Washington. 

Harry Finn rămase în Norfolk pentru şedinţa de informare 
cu un grup de ofiţeri umiliţi, de la securitatea Marinei. Deşi 
era întotdeauna politicos şi plin de respect, nu-şi dilua 
comentariile. „S-au comis greşeli, iată cum am procedat şi 
iată ce trebuie să faceţi pentru a împiedica un terorist get- 
beget să facă aşa ceva de-adevăratelea.“ 

Profesia lui Finn era cunoscută în branşă drept „celulele 
roşii“. Termenul fusese inventat de un fost puşcaş marin 
care ajutase la iniţierea programului. Proiectul celulele roşii 
fusese înfiinţat după Războiul din Vietnam la cererea unui 
viceamiral de a testa securitatea obiectivelor militare. După 
11 septembrie fusese extins pentru a testa obiective 
nonmilitare împotriva  infiltrării teroriştilor şi a altor 
organizaţii criminale. 

Oamenii cu talente speciale, ca ale lui Finn, dintre care 
aproape toţi făcuseră parte din armată, primiseră misiunea 
de a juca rolul de membri ai unor celule teroriste şi de a 
încerca să treacă de sistemul de securitate al unui obiectiv. 
De multe ori aceste incursiuni erau operate într-un mod 
netradiţional, ceea ce se numea şi umanizarea sarcinii. Asta 
însemna că Finn şi membrii echipei sale imitau nivelul 
abilităţilor teroriştilor pe care îi atacau. În momentul de 
faţă, nu se credea că teroriştii musulmani aveau abilităţi 
sofisticate. Chiar şi după 11 septembrie, în cercurile 
serviciilor secrete americane exista o oarecare neîncredere 
că aceste celule ale terorii ar putea pune mâna pe un 
obiectiv important sau să facă ceea ce făcuse Finn în acea 
noapte cu transportorul. Se pricepeau să se arunce în aer 
pe ei înşişi şi pe alţii sau să intre cu avionul într-un zgârie- 
nori, dar atacarea unei centrale nucleare sau a unei baze 

42 


militare era cu totul altă mâncare de peşte. 

Cu toate acestea, atât politicienii, cât şi şefii armatei 
înţeleseseră în cele din urmă că musulmanii nu era singurii 
potenţiali terorişti din lume. Era posibil ca şi China, Rusia şi 
alte ţări din fostul bloc sovietic, ba chiar mai multe naţiuni 
din aceeaşi emisferă cu America să-şi dorească la fel de 
bine să facă rău Statelor Unite. lar aceste ţări chiar aveau 
infrastructura, personalul şi accesul la informaţie pentru a 
executa atacuri serioase şi eventual reuşite împotriva 
obiectivelor americane securizate. Aşa că lui Finn i se 
ordonase să nu se dea înapoi de la nimic şi să-şi folosească 
îndemânarea şi echipamentul de vârf pentru a străpunge 
apărarea Marinei. Şi asta şi făcuse. 

Alţii, inclusiv câţiva membri ai unor echipe de celule roşii 
cu care Finn lucrase în trecut, ar fi petrecut până în zori 
sărbătorind acest triumf major. Totuşi, Finn nu se asemăna 
cu majoritatea oamenilor. Rămăsese în zona Norfolkului 
încă o zi, dintr-un motiv foarte important. Fiul său cel mare, 
David, era în turneu cu echipa de fotbal şi avea un meci în 
apropiere. În ziua de după şedinţa de informare, Finn asistă 
la meciul fiului său şi apoi îl conduse victorios şi bine dispus 
pe David înapoi acasă în acea seară. Pe drum, discutară 
despre şcoală, fete, sport. Apoi David, care la treisprezece 
ani era aproape la fel de înalt ca tatăl său, îl întrebă: 

— Şi ce făceai aici? Treburi de serviciu? 

Finn încuviinţă din cap. 

— Cineva avea nişte probleme de securitate şi m-a rugat 
să vin şi să-l ajut. 

— Ai rezolvat? 

— A, da. Toată lumea a înţeles. De fapt, nu a fost atât de 
complicat odată ce problema a fost identificată. 

— Ce fel de securitate? 

— O mulţime de chestii. Nimic interesant. 

— Deci, poţi să-mi povesteşti şi mie? 

— Mă îndoiesc că ti-ar părea interesant. Sunt aceleaşi 
chestii pe care le fac o mulţime de oameni peste tot în ţară. 
Singura parte bună e că eu nu sunt nevoit să stau în 
spatele unui birou în fiecare zi. 


43 


— Am întrebat-o şi pe mama odată. Mi-a spus că nu ştie 
exact cu ce te ocupi. 

— Cred că mama ta glumea. 

— Nu eşti spion, nu-i aşa? 

Finn zâmbi. 

— Păi, dacă aş fi, nu aş putea să-ţi spun. 

— Sau dacă mi-ai spune, ar trebui să mă omori, nu-i aşa? 
făcu David râzând. 

— Nu fac decât să-i ajut pe oameni să facă treabă mai 
bună, indicându-le punctele slabe ale sistemului lor. 

— Cum face un informatician cu erorile din sistem? Eşti 
ca un debugger. 

— Exact. Cum ziceam, chestii destul de plictisitoare, dar 
se câştigă bine şi avem mâncare pe masă, din care tu, 
apropo, pari să mănânci cam cincizeci de kilograme pe zi. 

— Cresc şi eu, tati. Hei, ştiai că tatăl lui Barry Waller l-a 
urmărit pe un tip cu maşina pe o alee şi s-a bătut cu el ca 
să-i ia arma după ce ăla jefuise o bancă? Barry zice că tipul 
aproape l-a împuşcat pe taică-său. 

— Munca unui poliţist poate fi foarte periculoasă. Tatăl lui 
Barry e un bărbat curajos. 

— Mă bucur că tu nu faci aşa ceva. 

— Şi eu. 

— Aşa că vezi-ţi tu de debugging-ul tău plictisitor, tati. 
David îl lovi în joacă pe tatăl său cu pumnul în braţ. Şi să te 
fereşti de necazuri, bine? 

— O să mă feresc, fiule, o să mă feresc, zise Harry Finn. 


44 


Capitolul 10 


Stone şi Alex Ford îşi dăduseră întâlnire într-un loc 
cunoscut amândurora, Parcul Lafayette de peste drum de 
Casa Albă. Aici, Alex, un bărbat înalt de un metru nouăzeci, 
îl păzise ani de zile pe ocupantul Biroului Oval, iar Oliver 
Stone protestase respectuos împotriva aceluiaşi locatar, 
precum şi împotriva predecesorilor acestuia, din parcul de 
vizavi. Cei doi bărbaţi se aşezară pe o bancă lângă statuia 
unui general polonez pe care istoria îl reţine ca pe un aliat 
de nădejde al americanilor în războiul lor de independenţă. 
Era, de asemenea, un om pe care, se putea spune aproape 
cu certitudine, nu îl cunoştea şi de care nici nu-i păsa 
vreunui american din zilele noastre. 

— Ce ai pentru mine? întrebă Stone, uitându-se la 
dosarul pe care Alex îl scotea dintr-o servietă de piele 
neagră. 

— Nu ştiam exact ce vrei să afli, aşa că m-am gândit să 
arunc plasa pe o suprafaţă cât mai mare. 

— E perfect, Alex, mulţumesc. 

În timp ce Stone se uita peste dosar, Alex îşi studia 
prietenul. 

— După cum ţi-am spus, Departamentul de Justiţie e 
interesat de Bagger de mult timp, dar nu pot să „lipească” 
nici o acuzaţie de el. Am discutat cu Kate despre asta. Mi-a 
spus că cei de la Justiţie nu au renunţat, dar, dacă nu-l 
prind cu ceva cât de curând, vor fi nevoiţi să meargă mai 
departe. Chiar şi resursele Unchiului Sam sunt limitate. 

— Ce mai face Kate? întrebă Stone, referindu-se la Kate 
Adams, avocata de la Departamentul de Justiţie cu care 
ieşea Alex. 

— Nu a mers relaţia. Acum se vede cu altcineva. 

— Îmi pare rău să aud asta. E o femeie minunată, zise 
Stone. 

— Da, este, dar nu e femeia potrivită pentru mine sau eu 
bărbatul potrivit pentru ea. Că tot veni vorba despre femei, 


45 


unde e Adelphia? 

Adelphia, o femeie ciudată, de origine nedefinită şi cu un 
accent interesant, fusese singurul protestatar rămas în 
Parcul Lafayette în afară de Stone. Alex bănuia de mult că 
acesteia îi căzuse cu tronc prietenul său. 

— N-am mai văzut-o de ceva vreme, replică Stone. Şi-a 
dat chiar şi pancarta jos. 

— Era o pasăre ciudată. 

— Cu toţii suntem. Închise dosarul şi se ridică. Apreciez 
ce ai făcut pentru mine. Îmi va fi de mare ajutor. 

— Jerry Bagger, proprietar de cazinou în Jersey. 
Intenţionezi să joci o mână? 

— Poate, dar nu în felul în care îţi imaginezi tu, probabil. 

— Din câte am auzit eu, Bagger e un adevărat psihopat 
cu înclinații sadice. Nu e omul cu care să te pui. 

— N-am nici o intenţie să fac aşa ceva. 

Alex se ridică şi el. 

— Chiar şi aşa, să mă aştept la un telefon în al 
unsprezecelea ceas ca să intervină cavaleria? 

— Să sperăm că nu se va ajunge la asta. 

— Am văzut că prietenul tău favorit, Carter Gray, a primit 
Medalia Libertăţii. A trebuit să fac un efort de voinţă să nu-l 
sun şi să-i spun să se ducă la naiba. 

— Evident, voinţa mea nu e la fel de puternică precum a 
ta. Stone îi explică ce făcuse. 

Chipul lui Alex se însenină. 

— Nu se poate! 

— Ba da, se poate. Şi pe deasupra, Gray m-a invitat să-l 
vizitez acasă în seara asta. 

— Şi te duci? 

— Nici nu mă gândesc să ratez ocazia. 

— De ce? Ce-ar putea să-ţi spună ca să te intereseze? 

— Vreau să-i pun câteva întrebări despre... fiica mea. 

Expresia lui Alex se îmblânzi şi îl bătu pe Stone pe umăr. 

— Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. 

— Viaţa e ceea ce e, Alex. Trebuie să o accepţi pentru că 
nu ai de ales. 


46 


Capitolul 11 


Ambarcaţiunea cu care călătorea Harry Finn acum nu era 
la fel de rapidă precum nava militară care-l dusese mai 
devreme la destinaţie, dar era mai mult decât potrivită. La 
fel ca tipii din Marină, cei cu care făcea autostopul în seara 
aceasta nu aveau nici cea mai vagă idee de prezenţa sa. Îi 
alesese deoarece mergeau în direcţia în care voia şi el să 
meargă. Acasă va trebui să ajungă într-un alt mod, un mod 
pe care-l şi găsise deja. Cronometrase durata călătoriei şi 
se tot uita la ceasul cu lumină, în aşteptarea momentului 
când avea să se desprindă şi să înoate către mal. O furtună 
începea să prindă viaţă, ceea ce era şi bine, dar şi rău 
pentru planul său. Venise pregătit; ca întotdeauna. 

In timp ce barca se apropia de locul unde avea s-o 
părăsească, Finn reflecta la ultima discuţie pe care o 
avusese cu soţia sa, Mandy. Tocmai terminase de tuns 
iarba şi intrase să facă un duş. Ea îl oprise în dormitor. 

— Mi-a zis David că aţi discutat despre munca ta. 

— Aşa e. Zicea că tu i-ai spus că nu ştii sigur cu ce mă 
ocup. 

— Chiar nu ştiu. 

— Ştii că, după ce mi-am dat demisia din armată, am 
început să colaborez cu cei de la Departamentul de 
Securitate Internă. 

— Dar lui David nu-i putem spune asta? Şi mie nu-mi poţi 
spune mai multe? 

— E mai bine aşa. Îmi pare rău. Dar va trebui să ai 
încredere în mine. 

— Măcar când erai în Marină ştiam în ce m-am băgat. 
Acum ce te pun să faci? 

El îşi petrecu un braţ în jurul taliei ei. 

— Cum ţi-am mai spus, ajut la siguranţa noastră. Sunt 
multe găuri în sistem. Treaba mea este să le astup, să 
devenim mai puternici. Nu e câtuşi de puţin periculos. 

Pe chipul ei se citea clar încordarea. 


47 


— Dacă nu e câtuşi de puţin periculos, de ce nu poţi să- 
mi spui? 

— Pur şi simplu nu pot. 

— Niciodată n-ai fost tu prea vorbăreţ, nu-i aşa? 

— Am presupus mereu că ăsta este unul dintre lucrurile 
care-ţi plac cel mai mult la mine. 

Şi au lăsat-o aşa. Mandy nu avea să ştie niciodată că el 
zbura în mod ilegal în cala avioanelor comerciale şi 
călătorea fără nici o autorizaţie ataşat de coca navelor 
militare, deoarece care soţie ar avea nevoie să ştie 
asemenea lucruri? Şi nu avea să ştie niciodată despre cei 
ca Dan Ross şi despre soarta care i-a lovit. Sau despre cei 
precum Carter Gray, care odată ţineau toate cărţile în 
mână, dar acum nu mai era cazul. 

Şi totuşi, Harry Finn era tulburat; era un om scrupulos de 
onest căruia nu-i plăcea să aibă secrete faţă de femeia pe 
care o iubise de când o văzuse într-un campus universitar, 
cu aproape cincisprezece ani în urmă. Era în permisie 
atunci şi îşi vizita un prieten, după ce îi venise rândul prin 
rotaţie să se întoarcă din trupele desfăşurate în străinătate. 
Fusese întotdeauna timid şi cam introvertit, o calitate care 
îi prinsese bine în cariera militară. Meseria sa impunea 
săptămâni sau chiar luni de pregătiri atente şi meticuloase, 
urmate de câteva secunde de haos alimentat de 
adrenalină, în mijlocul căruia el trebuia să funcţioneze cu 
un calm exasperant şi ucigător. Excelase la ambele 
extreme ale acestui spectru solicitant. 

Dar, în acea zi, văzând-o pe Amanda Graham traversând 
peluza, în pantalonii ei scurţi de blugi şi sandale deschise, 
cu părul blond ajungându-i la talie şi o faţă mai 
încântătoare decât oricare pe care o văzuse până atunci, se 
dusese aţă la tânăra femeie şi o invitase în oraş chiar în 
acea seară. Ea refuzase la început, poate ofensată de faptul 
că el presupunea că ea avea să fie liberă. Dar Finn fusese 
foarte insistent. l-a devenit prietenă, apoi soţie. Finn se 
luptase cu şefii lui pentru o permisie pe uscat, iar el şi 
Mandy se căsătoriră imediat după ce ea termină facultatea. 
La mai puţin de un an veni pe lume David, urmat de Patrick 


48 


şi Susie. Erau un cuplu foarte fericit. Crescuseră nişte copii 
cuminţi care aveau să schimbe lumea în care trăiau, poate 
doar în moduri mărunte, dar aveau să fie oricum schimbări 
pozitive. 

Finn n-avea habar de ce reflecta la astfel de lucruri în 
toiul unor acţiuni incredibil de nebuneşti, cum ar fi să 
călătorească cu viteză, ataşat de latura unei nave, dar pur 
şi simplu aşa era. 

Se uită la ceas, strânse cureaua genţii impermeabile pe 
care o purta pe umăr şi se pregăti pentru următorul pas. 
Asta era partea cu dichis, să se desprindă de nava în viteză 
şi să evite elicele de la pupa. Fiindcă, atunci când îşi dădea 
drumul, exista posibilitatea ca, dacă nu împingea destul de 
puternic cu picioarele în sensul opus celui în care se 
deplasa nava şi nu se scufunda destul de adânc în apă, 
ultima sa amintire să fie imaginea echipamentului auxiliar 
care-i sfâşie cu sălbăticie torsul în două. 

Îşi îndoi picioarele şi le fixă pe latura navei. Numărând 
până la trei, împinse cât putu de tare în cocă şi sări în 
lateral, scufundându-se chiar când simţi forţa elicelor 
trăgându-l spre pupa. leşi la suprafaţă şi privi luminile 
vasului dispărând. Se uită în jur, îşi veni repede în fire şi 
înotă cu putere spre stânci. 


49 


Capitolul 12 


Jerry Bagger nu se mai aventura decât rareori afară din 
Atlantic City. Avea propriul avion particular, dar nu-l folosea 
decât rar. Ultima călătorie cu avionul pe care o făcuse 
fusese în Portugalia şi se dovedise fatală pentru nefericitul 
Tony Wallace. Mai demult avusese şi un iaht, dar îl vânduse 
când îşi dăduse seama că suferă de rău de mare, un lucru 
stânjenitor pentru un om care se mândrea cu duritatea sa. 
Intr-adevăr, rareori mai părăsea cazinoul. Era singurul loc în 
care se simţea în largul său în ultima vreme. 

In mod ironic, Bagger nu se născuse în Vegas sau Jersey. 
Tupeistul şi şmecheraşul băiat de oraş văzuse lumina zilei, 
dintre toate locurile posibile, tocmai în Wyoming, la o fermă 
unde tatăl său lucra pentru un salariu sub cel minim pe 
economie. Mama sa închisese ochii chiar în prima zi de 
viaţă a lui Bagger din cauza unor complicaţii la naştere, 
complicaţii pe care orice spital le-ar fi putut trata cu 
uşurinţă. Dar, cum pe o distanţă de cinci sute de kilometri 
nu exista nici un spital, aceasta murise. Tatăl lui Bagger îi 
urmase optsprezece luni mai târziu, după un accident 
cauzat de whisky şi un cal nărăvaş. 

Proprietarul fermei din Wyoming nu avea nici un interes 
să crească un copil bastard - mama şi tatăl lui Bagger nu se 
obosiseră să se mai căsătorească -, aşa că fu expediat la 
familia mamei sale, din Brooklyn. În spaţiul restrâns al 
creuzetului cultural din New York, şi nu în câmpiile întinse 
din Wyoming, îi fu lui Bagger menit să trăiască, şi acolo 
înflorise. 

In cele din urmă se întorsese în Vest. După cincisprezece 
ani cu zile de lucru de douăzeci de ore, afaceri ilegale şi 
după ce riscase şi apoi aproape pierduse totul de vreo zece 
ori, avea propriul cazinou. In curând afacerile mergeau atât 
de bine, încât începuse să facă bani pe bandă rulantă. Apoi 
temperamentul său îi venise de hac şi fusese alungat din 
Las Vegas, primind interdicţie de a se mai întoarce 


50 


vreodată. Respectase interdicţia, deşi de fiecare dată când 
zbura pe deasupra oraşului se uita pe geamul avionului şi-i 
arăta ceremonios degetul întregului stat Nevada. 

Bagger ieşi din apartamentul său de lux şi cobori cu liftul 
privat la parterul cazinoului. Acolo trecu printr-o mare de 
aparate, mese de joc şi camere de pariuri sportive unde 
jucătorii, de la neiniţiaţi la cei mai experimentați, lăsau 
mult mai mulţi bani decât aveau să recupereze. De fiecare 
dată când zărea un copil care stătea plictisit în sala de 
jocuri, lângă părinţii care băgau găleți de monede în 
aparate - cu mâinile înnegrite din cauza activităţii, Bagger 
dădea comandă să i se aducă mâncare, cărţi şi jocuri video 
şi-i strecura acestuia o bancnotă de douăzeci de dolari în 
mână. Apoi dădea un telefon şi un angajat de la Pompei îi 
aborda imediat pe părinţi şi le reamintea că, deşi intrarea 
copiilor în cazinou era permisă, aceştia nu aveau voie în 
sala de jocuri. 

Bagger ar fi zdrobit oricare adult ce i-ar fi stat în cale, dar 
de copii nu se atingea. Lucrurile se schimbau când 
împlineau optsprezece ani - atunci toţi puteau fi o ţintă dar 
până atunci copiii erau de neatins. Era şi aşa destul de 
nasol să fii adult, după părerea sa, aşa că îi lăsa pe micii 
ştrengari să se bucure de timpul pe care-l aveau până la 
maturitate. In spatele acestei filosofii se afla probabil faptul 
că Jerry Bagger nu avusese copilărie. Sărac lipit, se apucase 
să facă afaceri necurate la vârsta de nouă ani, într-un bloc 
infect, şi nu mai privise înapoi. Viaţa grea era unul dintre 
motivele succesului său, dar cicatricele erau adânci. Atât de 
adânci, încât nici măcar nu se mai gândea la ele. Acestea 
făceau parte din identitatea sa. 

In timpul rondului său, Bagger dădu trei telefoane de 
acest fel pentru copiii lăsaţi de către părinţii lor în spaţiul 
de joacă, scuturând din cap de fiecare dată. „Rataţi“, 
murmură el. Jerry Bagger nu pariase niciodată nici măcar 
un băânuţ. Aşa ceva era pentru fraieri. Avea el multe hibe, 
dar prostia nu era printre ele. Idioţii ăştia strigau şi săreau 
în sus după ce câştigau o sută de dolari, uitând că 
aruncaseră dovă sute pe fereastră pentru acest privilegiu. 


51 


Dar totuşi această ciudăţenie psihologică a oamenilor îl 
îmbogăţise pe Bagger, aşa că el nu se plângea. 

Se opri la unul dintre baruri şi ridică o sprânceană către 
chelneriţă, care se grăbi să-i aducă băutura sa obişnuită: 
apă minerală cu lămâie. Nu bea niciodată alcool în sala de 
joc, după cum nu beau nici unul dintre angajaţii săi. Se 
cocoţă pe un taburet înalt şi privi cum Pompeiul funcţiona 
la capacitate maximă. Se găseau acolo reprezentanţi ai 
tuturor grupelor de vârstă. Nebunii erau şi ei numeroşi, ştia 
din experienţa sa de zeci de ani. Nu exista nici o categorie 
de deraiat care să nu fi intrat în cazinoul său la un moment 
dat. Adevărul era că Bagger se înţelegea mai bine cu 
aceştia decât cu oamenii „normali“. 

Ochi un cuplu de tineri însurăţei încă în hainele de nuntă. 
Cazinoul avea o ofertă avantajoasă, fără bacşiş inclus, 
pentru cei care doreau să-şi pună pirostriile, care includea o 
cameră standard cu o saltea nouă şi solidă, un buchet de 
flori ieftin, serviciile unui preot cu autorizaţie, o cină, 
băuturi şi două masaje ca să se destindă după atâta dat în 
bărci. Şi, cel mai important lucru, cazinoul oferea şi jetoane 
în valoare de cincizeci de dolari. Bagger nu era deloc 
interesat să promoveze dragostea; ştia din experienţă că 
cei cincizeci de dolari din jetoane se transformau de obicei 
într-un profit de două mii de dolari pentru casă, până la 
sfârşitul unui weekend prelungit, chiar dacă luai în 
considerare şi gratuităţile. 

Cei doi la care se uita păreau că se străduiesc din 
răsputeri să-şi înghită reciproc limbile. Bagger făcu o 
grimasă la manifestarea publică de afecţiune. „Luaţi-vă o 
cameră, mormăi el. E chestia cea mai ieftină în oraşul ăsta, 
după băutură. Şi sex“. 

Bagger nu se căsătorise niciodată, în primul rând pentru 
că nu întâlnise nici o femeie care să-i reţină interesul. 
Annabelle Conroy îi stârnise și; îi reţinuse interesul. Era mai 
mult decât fermecătoare. Işi dorise să-şi petreacă tot timpul 
cu ea. De fapt, înainte să afle că îl fraierise, se întrebase 
dacă nu cumva, după atâţia ani, o găsise în sfârşit pe 
doamna pe care să o ducă în faţa altarului. Acum părea o 

52 


nebunie, având în vedere ce se întâmplase, cum îşi bătuse 
joc de el. Şi, cu toate acestea, Bagger trebui să zâmbească. 
Ce mai imagine! El şi Annabelle ca soţ şi soţie? Foarte 
amuzant. 

Şi atunci, cum se întâmpla adesea, lui Jerry Bagger îi veni 
o idee genială când nici măcar nu încerca. 

Işi termină apa minerală şi se îndreptă iar spre birou, să 
dea câteva telefoane pentru a afla un singur lucru. Cât 
ţinuse păcăleala, Annabelle îi spusese că nu fusese 
căsătorită şi că nu avea copii. Dar dacă, de fapt, Annabelle 
Conroy fusese căsătorită? Pentru că, dacă spusese 
vreodată „Da“, era aur curat pentru a-i da de urmă. 


53 


Capitolul 13 


Stone refuză băutura oferită de Gray. Cei doi bărbaţi se 
aşezară în biroul confortabil al lui Gray, în care se aflau la 
fel de multe cărţi în diverse limbi ca în cabana lui Stone, 
însă aici erau aranjate cu mai mult stil. 

Stone privi pe fereastra înaltă, de unde se vedeau 
stâncile deasupra apei. 

— Te-ai săturat de zona rurală din Virginia? întrebă 
acesta. 

— Când eram tânăr, ambiția mea era să devin marinar, 
să văd lumea de pe puntea unei nave, răspunse Gray 
înclinând paharul cu scotch. 

Era deştept, Stone ştia prea bine. Gray nu era un om pe 
care să-l poţi supraestima. 

— Ambiţia unui tânăr. Poate exista oare o perspectivă 
mai trecătoare? făcu Stone absent. Întunericul de afară era 
total. Fără lună, fără stele; o furtună care se apropia 
ascunsese cerul. 

— N-am crezut niciodată că John Carr ar avea înclinații 
filosofice. 

— Asta arată cât de bine mă cunoşti. Şi nu mai folosesc 
numele de John Carr. E mort. Sunt sigur că ai fost informat 
cu ani în urmă. 

Gray continuă, netulburat: 

— Casa asta a aparţinut unui alt fost director CIA care a 
devenit vicepreşedinte. Are tot ce-mi trebuie ca să trăiesc 
în confort şi siguranţă la bătrâneţe. 

— Mă bucur tare mult pentru tine, zise Stone. 

— Sunt chiar surprins că ai venit. După gestul din faţa 
Casei Albe? 

— Apropo, ce mai face preşedintele? 

— Bine. 

— Ai simţit cumva impulsuri ucigaşe când ţi-a dat 
medalia aia? Sau ţi-a trecut, nu mai vrei să-l omori? 

— Fără a răspunde în mod direct întrebării tale ridicole, 


54 


circumstanţele se schimbă. Niciodată nu e vorba despre o 
chestiune personală. Ar trebui să ştii asta la fel ca orice om 
în viaţă. 

— Ideea e că eu n-aş mai fi în viaţă, dacă ar fi fost după 
tine. Înainte ca Gray să apuce să răspundă, Stone continuă: 
Vreau să-ţi pun câteva întrebări şi aş aprecia nişte 
răspunsuri, răspunsuri sincere. 

Gray puse jos paharul de scotch. 

— De acord. 

Stone îşi întoarse privirea de la fereastră spre el. 

— Atât de uşor? 

— De ce să pierdem timpul pe care-l avem jucând jocuri 
care nu mai contează? Să înţeleg că vrei să ştii despre 
Elizabeth. 

— Vreau să ştiu despre Beth, fiica mea. 

— Voi răspunde la ce pot. 

Stone se aşeză vizavi de el şi puse întrebare după 
întrebare timp de douăzeci de minute. Cea din urmă fu 
rostită cu oarecare nelinişte. 

— A întrebat vreodată de mine, de tatăl ei? 

— După cum ştii, senatorul Simpson şi soţia sa au 
crescut-o după ce au adoptat-o. 

— Dar mi-ai spus că le-ai adus-o pe Beth când Simpson 
era încă la CIA. Dacă ar fi spus ceva, cu siguranţă... 

Gray ridică mâna. 

— A spus. S-a întâmplat, de fapt, după ce Simpson a 
plecat de la CIA şi şi-a început cariera politică. Trebuie să 
înţelegi că se poate să fi menţionat ceva despre asta şi 
înainte, dar eu atunci am auzit prima dată de asemenea 
întrebări. Îi spuseseră despre adopţie cu ani în urmă. Nu 
părea să fie ceva la care Beth să se gândească prea mult. 
De fapt, nu cred că a povestit multora despre asta. 

Stone se aplecă spre el. 

— Ce a zis despre părinţii ei adevăraţi? 

— Ca să fim sinceri, trebuie să-ţi spun că a întrebat mai 
întâi de mama sa. Fetele, ştii tu, vor să ştie. 

— Sigur că trebuie să ştie despre mama sa. 

— A trebuit să se poarte cu delicateţe, având în vedere... 


55 


ă... circumstanţele în care a murit mama sa. 

— Cum a fost ucisă, vrei să spui. De oameni care voiau 
să mă ucidă pe mine. 

— După cum ţi-am spus, nu am avut nimic de-a face cu 
asta. Am simpatizat-o sincer pe soţia ta. Şi, dacă tot e să 
spun adevărul, ar fi încă în viaţă azi dacă tu ai fi... 

Stone se ridică şi îl ţintui de sus cu o privire care îl înfioră 
chiar şi pe Gray care ştia prea bine în câte feluri putea John 
Carr să ucidă un om. Şi nici un angajat de-ai săi nu fusese 
vreodată mai priceput la aşa ceva. 

— Imi pare rău, John... adică Oliver. Recunosc că nu a 
fost vina ta. 

Se opri un moment, cât Stone se aşeză încet jos. 

— l-au spus câte ceva despre mama sa, doar de bine, te 
asigur, şi că a murit într-un accident. 

— Dar eu? 

— | s-a spus că tatăl ei a fost un soldat căzut la datorie. 
Mi se pare chiar că au dus-o la „mormântul” tău din 
Arlington. Pentru fiica ta, tu ai murit ca un erou. Gray făcu o 
pauză şi apoi adăugă: Eşti mulţumit cu asta? 

Felul în care rostise întrebarea îl făcu pe Stone să se 
gândească: „Oare ăsta să fie adevărul adevărat sau 
adevărul în stilul lui Carter Gray, adică o grămadă de rahat 
care să mă liniştească?” 

— Ce motiv aş putea avea să te mint acum? Nu mai are 
nici o importanţă, nu-i aşa? Eu şi cu tine, noi nu mai 
contăm. 

— De ce m-ai invitat aici în seara asta? 

Ca răspuns, Gray se duse în spatele biroului şi luă un 
dosar. Il deschise şi-i arătă trei fotografii color ale unor 
bărbaţi cam la şaizeci de ani. Le aşeză una câte una în faţa 
lui Stone. 

— Primul e Joel Walker, al doilea, Douglas Bennett, iar 
ultimul e Dan Ross. 

— Numele astea nu-mi spun nimic, şi nici fotografiile. 

Gray mai scoase încă trei fotografii din dosar, toate mult 
mai vechi şi alb-negru. 

— Cred că astea îţi vor părea mai cunoscute. La fel şi 


56 


numele: Judd Bingham, Bob Cole şi Lou Cincetti. 

Stone abia dacă le auzi numele. Se uita ţintă la 
fotografiile bărbaţilor alături de care trăise, muncise şi 
aproape murise în cei zece ani de colaborare. Îşi ridică ochii 
spre Gray. 

— De ce îmi arăţi astea? 

— Pentru că în ultimele două luni toţi aceşti trei foşti 
camarazi ai tăi au murit. 

— Cum au murit? 

— Bingham a fost găsit în patul său. Avea lupus. La 
autopsie nu s-a găsit nimic neobişnuit. Cole s-a spânzurat. 
Cel puţin aşa se părea, iar poliţia a închis oficial cazul. 
Aparent, Cincetti s-a îmbătat, a căzut în piscină şi s-a 
înecat. 

— Deci, moarte naturală la Bingham, suicid în cazul lui 
Cole şi un accident la Cincetti. 

— Nici tu nu crezi asta mai mult decât mine; trei oameni 
din aceeaşi unitate să moară într-un interval de două luni? 

— Lumea e un loc periculos. 

— Lucru pe care îl ştim foarte bine amândoi. 

— Crezi că au fost ucişi? 

— Desigur. 

— Şi m-ai chemat aici să mă avertizezi sau ce? 

— Mi s-a părut cea mai prudentă mişcare. 

— Dar cum spuneai şi tu, John Carr a murit. Cine ar 
încerca să ucidă un om mort? 

— Tipii ăştia trei aveau o acoperire excelentă. Mai ales 
Cincetti, foarte bine ascuns. Dacă cineva l-a putut găsi pe 
el, va putea să afle şi că John Carr nu se odihneşte în sicriul 
de la Arlington. Că, de fapt, e un bărbat cât se poate de viu, 
care-şi spune Oliver Stone. 

— Dar tu? Carter Gray a fost maestrul strateg al micului 
nostru grup. Tu n-ai avut nici o acoperire în toţi anii ăştia. 

— Eu sunt păzit. Tu nu. 

— Atunci mă consider avertizat. Stone se ridică. 

— Imi pare rău că lucrurile s-au sfârşit aşa. Meritai mai 
mult. 

— Nu cu mult timp în urmă erai gata să mă sacrifici pe 


57 


mine şi pe prietenii mei pentru binele ţării. 
— Tot ce am făcut a fost pentru binele acestei ţări. 
— Cel puţin după definiţia ta. Nu după a mea. 
— Putem accepta că nu suntem de acord în privinţa asta. 
Stone se întoarse şi ieşi. 


58 


Capitolul 14 


Corespondenţa lui Carter Gray era verificată altundeva, 
la un centru condus de FBI, şi apoi îi era livrată seara. 
Curierul trase pe dreapta şi îi dădu corespondenţa unuia 
dintre oamenii însărcinaţi cu paza lui Gray. Oamenii aceştia 
locuiau într-o cabană la vreo sută de metri de clădirea 
principală. Gray nu accepta ca nişte străini să locuiască cu 
el în casă, care era protejată de un sistem de securitate de 
ultimă generaţie. 

Gray deschise scrisorile şi pachetele, fără a se concentra 
cu adevărat asupra lor, până când ajunse la un plic. Acesta 
era roşu şi avea ştampila poştei din Washington, D.C. 
Înăuntru nu se afla decât un singur lucru: o fotografie. Se 
uită la fotografie şi apoi la dosarul de pe birou. li venise şi 
lui vremea, se părea. 

Stinse luminile în birou şi se duse în dormitor. Sărută 
fotografiile soţiei şi fiicei sale care ocupau locul de onoare 
pe polita de deasupra şemineului. Intr-o grotescă 
răsturnare a sorții, amândouă pieriseră la Pentagon pe 11 
septembrie. Gray  îngenunche, îşi spuse rugăciunile 
obişnuite, apoi stinse lumina. 

Afară, la vreo cinci sute de metri de casă, Harry Finn lăsă 
jos telescopul cu vedere nocturnă la mare distanţă. Il 
văzuse pe Gray deschizând plicul roşu. Se uitase cu atenţie 
la faţa lui când acesta privea fotografia. Gray ştia. Urcuşul 
pe stânca golaşă fusese o provocare chiar şi pentru Finn. 
Dar îi permisese să ajungă până aici. Şi nu mai avea decât 
puţin de mers. 

Finn mai aşteptă o oră ca să adoarmă Gray şi apoi se 
strecură până la regulatorul de presiune a gazului. O 
conductă fusese amplasată aici în mod special, pentru că 
Gray prefera încălzirea şi gătitul cu gaz. Zece minute mai 
târziu, presiunea gazului care intra în casa lui Gray stinse 
flăcările de veghe şi copleşi toate sistemele de securitate 
încorporate. În câteva secunde, casa se umplu de gaz letal. 


59 


Dacă ar fi fost încă treaz, Gray ar fi putut să-l miroasă, 
deoarece compania de gaze adăugase, pentru avertizare, o 
substanţă care, în mod natural, nu avea miros. Da, Gray ar 
fi putut să-l miroasă dacă ar fi fost treaz, dar n-ar mai fi 
putut face nimic altceva. 

Finn încărcă iute carabina cu un glonţ. Acesta arăta 
normal, cu excepţia vârfului colorat în verde. Ţinti şi trase 
în fereastra înaltă din spatele casei. Nu fu o lovitură dificilă. 
Glonţul sparse geamul şi cantitatea mică de pulbere 
explozivă din glonţul incendiar pe care îl încărcase se 
aprinse. Acoperişul zbură la cinci metri în aer, în vreme ce 
toţi pereţii fură forţaţi şase metri spre exterior. Ce mai 
rămase din acoperiş căzu înapoi, aterizând exact pe focul 
mistuitor. În câteva secunde, era greu de crezut că acolo 
existase cândva o casă. 

Finn se întorsese, gata să fugă pe ruta de scăpare 
stabilită, când auzi un strigăt şi se uită înapoi. Unul dintre 
paznici ieşise din casa de oaspeţi, fusese lovit de o bucată 
din rămăşiţele în flăcări şi luase foc. Nici urmă de celălalt 
paznic. Fără să se gândească prea bine, Finn o luă la fugă 
înainte, îl aruncă la pământ pe omul care se zbătea şi îl 
rostogoli stingând flăcările. Se ridică în picioare şi fugi cu 
toată viteza înapoi la echipamentul pe care îl lăsase lângă 
regulatorul de gaz. Resetase deja presiunea la normal şi 
încuiase uşa de acces. Işi luă geanta şi arma, se îndreptă în 
fugă spre stânci şi azvârli carabina şi echipamentul în 
prăpastie. Fluxul avea să le poarte în curând în larg. 

Finn se dădu câţiva paşi înapoi şi se repezi spre marginea 
stâncii. Se înălţă în aer şi apoi căzu în mare, cu corpul 
arcuit ca pentru o săritură de la mare înălţime. Lovi apa 
perfect, se scufundă şi apoi ieşi din nou la suprafaţă. Inotă 
cu mişcări puternice şi exersate şi ieşi la mal la vreo opt 
sute de metri depărtare. Aici, într-o pădurice, acoperise cu 
un strat de frunze o motocicletă mică. O luă peste miriade 
de cărări dosnice până la un drum principal, apoi opri în 
cele din urmă pe o străduţă lăturalnică unde era parcată o 
furgonetă. Împinse motocicleta în spatele maşinii, sări pe 
locul şoferului şi demară în trombă. Furgoneta şi 


60 


motocicleta rămaseră într-un garaj privat pe care Finn îl 
deţinea la vreo cincisprezece kilometri de casă. Conduse 
până acasă în Toyota sa Prius, se schimbă în garaj înainte 
de a intra, îşi puse hainele murdare în maşina de spălat şi 
porni programul. 

Câteva minute mai târziu urcă fără zgomot la etaj şi 
trecu să-şi vadă copiii. Mandy adormise; cartea pe care o 
citea îi era încă pe piept. Inchise cartea, o puse deoparte şi 
stinse veioza de pe noptiera ei înainte de a se strecura în 
pat. Finn tăie în minte numele lui Carter Gray de pe listă şi 
trecu la următorul. 

Îşi privi mâinile. Deşi purtase mânuşi, se cam arsese 
când îl salvase pe paznic. Inainte de a urca, îşi pusese 
gheaţă şi apoi se dăduse cu alifie. „Să nu mai faci din 
astea, Harry“, şopti el pentru sine, dar făcând-o totuşi pe 
soţia sa să geamă şi să se mişte uşor în somn. li puse o 
mână pe cap şi-i mângâie părul. Mâna sa înroşită alături de 
frumosul păr blond al soţiei sale; strania asociere îl făcu 
dintr-odată pe Finn să-şi dorească s-o ia la fugă cât îl ţineau 
picioarele, de parcă ar fi putut să scape de toate astea. 
Frumoasa lui soţie şi cei trei copii minunaţi ai lor. O casă 
frumoasă, o slujbă pe care o iubea şi la care se pricepea. 
Viaţa sa era plină de lucrurile pe care şi le dorise 
dintotdeauna. Şi de încă ceva ce nu voise niciodată să 
recunoască. Nu părea drept. Dar cum ar fi putut să se 
oprească? Îi fusese inoculat de când se ştia. Era o parte din 
el mai mult decât orice altceva, chiar mai mult decât rolul 
său de soţ şi tată. Şi ăsta era singurul lucrul dintre toate 
care îl speria cu adevărat. 

Finn îşi ascunse mâinile sub plapumă şi încercă să 
adoarmă. 


61 


Capitolul 15 


— Bagger a ajuns la Tony, zise Annabelle. Nu dormise 
toată noaptea şi îl sunase pe fostul ei partener Leo Richter 
la revărsatul zorilor. Habar nu avea în ce fus orar se găsea 
acesta şi nici nu-i păsa. 

La celălalt capăt al firului, Leo se ridică şi simţi că ultima 
masă îi vine în gât. 

— Ce dracu' vrei să zici? 

— Tony a făcut-o de oaie. A scos banii la iveală, şi Bagger 
l-a găsit. A omorât trei oameni şi l-a lăsat pe Tony să moară 
după ce i-a făcut creierii ferfeniţă. 

— Păi poţi să fii sigură că şobolanul ne-a trădat, atunci. 
De ce nu poate cineva să-l omoare pe Bagger? E chiar aşa 
de greu? 

— Dacă Tony mi-a aflat numele de familie? continuă 
Annabelle. Tu i-ai spus lui Freddy, poate Freddy i-a spus lui 
Tony. Sau puştiul o fi auzit conversaţia. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Annabelle. S-ar putea să ne 
ducem amândoi naibii, oricum ar fi. Nu sunt prea multe 
Annabelle sau prea mulţi Leo în lumea escrocheriilor care 
să joace la nivelul ăsta. 

— Dacă ştii unde e Freddy, poate ar fi bine să-l avertizezi. 

— Voi face tot ce pot. Uite, vrei să ne întâlnim? Să 
încercăm să ieşim din rahatul ăsta? 

— Şi să-l ajutăm pe Jerry să prindă doi iepuri dintr-o 
lovitură? Stai unde eşti şi ascunde-te cât de bine poţi. 

Închise telefonul şi se aşeză pe pat. Poate că acum ar 
trebui să-şi pună la bătaie milioanele. Să le folosească 
pentru a putea pleca. Avion privat, insulă privată, o 
mulţime de bodigarzi. Suna tentant, dar instinctul îi spunea 
că asta ar fi ca şi cum ai flutura un steag în faţa unui taur. 
Cugeta încă la ce să facă atunci când sună telefonul. Era 
Oliver Stone. 

— Sper că nu te-am trezit, începu el. 

— Mă trezesc devreme, minţi ea. 


62 


— Am noutăţi. Ne putem întâlni la mine la cabană mai 
târziu, propuse el. 

— De ce nu vii tu încoace, Oliver, zise ea. Putem lua 
micul dejun. E un local chiar după colţ. 

Îi dădu adresa. Treizeci de minute mai târziu, se aşezară 
la o masă dintr-un colţ îndepărtat, la distanţă de ceilalţi 
clienţi. După ce comandară, Oliver îi spuse lui Annabelle ce 
aflase. 

— Nu sunt sigură cu ce ne ajută asta, zise ea în timp ce-şi 
punea zahăr în cafea. 

— Cea mai bună apărare e un atac eficient. Guvernul ar fi 
încântat să-l pună la zid. Dacă îi ajutăm să facă asta, mă 
îndoiesc că vor mai avea timp şi de tine. De fapt, dacă fi 
distragem atenţia cu o anchetă de la guvern, s-ar putea să 
fie suficient pentru ca tu să fii în siguranţă. 

Annabelle nu părea convinsă. 

— Nu-l cunoşti pe Jerry. Are patruzeci de milioane de 
motive ca să-şi dedice fiecare secundă rămasă din viaţă ca 
să mă omoare. 

Stone încuviinţă din cap cu un aer de cunoscător. 

— Ba îl cunosc pe Jerry, cel puţin pe oamenii de teapa lui. 
Problema nu sunt doar banii, desigur. Problema e şi 
pierderea prestanţei, a respectului. Trebuie să fie invincibil 
în ochii tuturor. Altfel, nu ar fi Jerry Bagger. 

— L-ai descris perfect. 

— Cum spuneam, am cunoscut mulţi ca Bagger, chiar am 
lucrat pentru câţiva. 

Annabelle zise cu precauţie: 

— Şi dacă chiar am vrea să-i venim de hac lui Jerry, cum 
am proceda? 

— Trebuie să aflăm unde e vulnerabil. Acolo e punctul cu 
cea mai mică rezistenţă, desigur. A omorât trei oameni în 
Portugalia şi l-a băgat pe al patrulea în comă. Dacă putem 
să-i punem asta în cârcă, va sta la pârnaie pe veci. 

— Ştiu că el a făcut-o, dar nu am nici o dovadă. Şi, dacă 
merg la poliţie, va trebui să le explic totul, iar atunci nu 
cred că vor muri de nerăbdare să-mi dea o medalie. 

— Sau ai putea să-i înapoiezi partea ta de bani lui Bagger 


63 


şi să speri că asta va fi de-ajuns. 

— Am câştigat banii în mod corect, fiecare cent. Şi, cum 
ai zis şi tu, nu e vorba despre bani. Tot ar vrea să mă 
omoare. 

— Dar dacă am putea face legătura dintre Bagger şi 
aceste crime fără ca tu să depui mărturie sau să te implici 
în vreun fel? 

— Păi asta ar cam rezolva toate problemele mele, nu-i 
aşa? Doar că nu prea văd cum ar putea să meargă. 

— La asta noi va trebui să găsim un răspuns. Stone vru 
să mai spună şi altceva, dar îi sună telefonul. Era Alex Ford 
şi în vocea lui se simţea tensiunea. 

— Oliver, te-ai întâlnit cu Carter Gray aseară? 

— Da, m-am întâlnit. 

— La ce oră ai ajuns şi când ai plecat? 

Stone îi spuse. 

— Sunt sigur că şoferul poate să confirme. Despre ce e 
vorba? 

— Nu pot să cred că n-ai auzit. 

— Ce să aud? 

— Cineva a aruncat în aer casa lui Carter Gray aseară, cu 
el înăuntru. Ştiu că va fi neplăcut, dar cred că FBl-ul va dori 
să vorbească cu tine despre întâlnirea cu Gray. 

Lui Stone îi pică fisa. „FBl-ul va dori să vorbească cu 
mine. Despre Gray.“ 

Annabelle întrebă numaidecât: 

— Necazuri? 

— Unul mic, răspunse el încet în timp ce mintea îi lucra 
cu febrilitate. Poate ceva mai mare, de fapt. 

Ea ciocni ceaşca de cafea de a lui. 

— Bine-ai venit în club! 


64 


Capitolul 16 


Oliver Stone se uita fix la peretele din faţa sa în timp ce 
doi bărbaţi de treizeci şi ceva de ani, în cămaşă şi cu 
armele şi insignele atârnând de centura neagră, îi dădeau 
târcoale ca nişte vulturi pe lângă un leş. Apariţia sa 
voluntară la Biroul Teritorial din Washington al FBl-ului nu îi 
adusese nici o bilă albă, deşi Alex Ford de la Serviciul 
Secret îl însoțea la interogatoriu. Alex le povestise agenţilor 
însărcinaţi cu investigarea morţii lui Carter Gray despre 
recentele fapte de eroism ale lui Stone în dejucarea 
planurilor unei reţele de spionaj. Agenţii trecură însă peste 
acest fapt. 

Unul dintre ei îi spuse lui Alex: 

— Am de-a face cu o crimă, una care-mi dă mari bătăi de 
cap, iar cei de sus mă presează să obţin rezultate. 

Se lăsă pe un scaun în faţa lui Stone, la masa scundă. 

— Acu' să mai încercăm o dată chestia cu numele. Tu 
cum te numeşti? 

— Oliver Stone, cum v-am spus în ultimele patru dăţi 
când m-aţi întrebat. 

— Să-ţi văd actele. 

— Cum v-am mai spus de patru ori, nu am aşa ceva. 

Celălalt agent interveni neîncrezător: 

— Cum se poate ca în secolul XXI cineva să nu aibă acte 
de identitate? 

Stone se uită la el uimit. 

— Eu ştiu cine sunt. Şi nu-mi pasă dacă nu ştie şi 
altcineva. 

— Deci, ai venit până aici ca să ne spui ce - nimic mai 
mult decât că eşti, după toate aparențele, un regizor de 
film care se îmbracă precum un vagabond? 

— De fapt, am venit să vă spun că aseară l-am vizitat pe 
Carter Gray la el acasă, la cererea sa. Am sosit în jurul orei 
nouă şi am plecat cam patruzeci şi cinci de minute mai 
târziu. A trimis şoferul după mine. Omul poate, cu 


65 


siguranţă, să mărturisească faptul că, atunci când am 
plecat, casa era încă în picioare, iar bărbatul dinăuntru încă 
în viaţă. 

Alex interveni: 

— Aţi vorbit cu şoferul? 

Cei doi agenţi schimbară o privire. Unul din ei i se adresă 
lui Oliver Stone: 

— Despre ce aţi vorbit? 

— Chestiuni personale. Sunt sigur că nu a avut nici o 
legătură cu ce i s-a întâmplat domnului Gray. 

Desigur, Stone avea toate motivele să creadă că ceea ce 
îi spusese Gray despre decesul celor trei bărbaţi avea 
legătură şi cu moartea acestuia. 

— Simt un comportament necooperant, remarcă acelaşi 
agent. 

Partenerul său adăugă: 

— lar eu simt că se apropie o acuzaţie de obstrucţionare 
a justiţiei. Ţi-ar plăcea să stai într-o celulă, domnule Stone, 
până cercetăm noi cine eşti cu adevărat? 

Stone răspunse calm. 

— Dacă dumneavoastră consideraţi că aveţi destule 
informaţii ca să mă puneţi sub acuzare, atunci faceţi-o. 
Dacă nu, amo altă întâlnire la care am întârziat deja. 

— Eşti un om ocupat, nu-i aşa, domnule Stone? remarcă 
sarcastic unul din agenţi. 

— Încerc să fiu productiv. Dar vă propun o înţelegere. 

— Noi nu facem înţelegeri. 

— Merg cu voi la locul crimei. Dacă văd ceva care nu 
miroase a bine, vă spun. 

— Care nu miroase a bine? Ce naiba vrea să însemne 
asta? întrebă primul agent. 

— Exact ce pare. 

— Nici gând să te ducem la locul crimei. 

— Dacă tu l-ai omorât, ai putea să distrugi ceva dovezi, 
zise şi celălalt. 

Stone suspină. 

— Sunaţi-l pe directorul FBI, vă rog. 

— Pardon, sări unul din ei, nevenindu-i să creadă. 


66 


— Sunaţi-l pe şeful de la FBI. Mi-a trimis de curând o 
scrisoare de felicitare. Întâmplător am adus o copie cu 
mine. L-am sunat la birou înainte de a veni. l-am spus că, 
dacă voi avea probleme, îl sun. 

Stone îi întinse agentului scrisoarea. Cei doi o citiră 
cuvânt cu cuvânt, apoi îi aruncară o privire lui Alex care se 
mulţumi să ridice din umeri. 

Stone zise: 

— Sunaţi sau alegem să nu-l deranjăm pe domnul 
director şi să mergem direct la locul crimei? Nu am toată 
ziua la dispoziţie. 

— Nu e nevoie să-l deranjăm pe domnul director, 
conchise unul din agenţi în cele din urmă. 

Stone se ridică. 

— Mă bucur să aud asta. 


67 


Capitolul 17 


Stone se apropie de ruinele casei lui Gray însoţit de unul 
din agenţii FBI şi de Alex Ford. 

— Explozie de gaze? îl întrebă Alex pe agent. 

— Aşa se pare, deşi nu ştiu cum a fost posibil. Casa nu 
era atât de veche. Şi avea cele mai moderne dotări de 
siguranţă. 

Stone se uita atent la ceea ce mai rămăsese din casa 
unde fusese cu doar o seară în urmă. 

— Unde i-a fost găsit cadavrul? 

— Regret, dar n-aş putea să spun. Rămăşițele corpului au 
fost găsite în dormitor. 

— Au fost identificate? 

— E de-ajuns să zicem că anchetăm moartea 
proprietarului casei. 

— L-aţi găsit pe şofer ca să confirme povestea lui Oliver? 

Agentul scutură din cap. 

— Tipul a dispărut. Lucra la CIA. Nu ştiu exact care a fost 
treaba. Desigur, asta înseamnă că nu avem decât cuvântul 
tău că te-a condus acasă, adăugă el sfredelindu-l cu 
privirea pe Stone. 

— Dacă aveam de gând să-l arunc în aer, n-aş fi spus 
nimănui că mă întâlnesc cu el, cu atât mai puţin unui agent 
al Serviciului Secret al Statelor Unite. Şi, cu siguranţă, nu aş 
fi comis fapta chiar în seara în care am avut întâlnire. 

— Faptul că a explodat clădirea chiar după întâlnirea cu 
tine este motivul pentru care eşti suspectat, contracară 
agentul. 

— Şi e şi motivul pentru care mă aflu aici, zise Stone. Cu 
cât îl găsiţi mai repede pe adevăratul ucigaş, cu atât mai 
curând voi fi şters de pe listă. 

— Mai era cineva prin preajmă? întrebă Alex. 

Bărbatul încuviinţă din cap, cu privirea încă la Stone. 

— Un agent. A ieşit din casa de oaspeţi de acolo, a fost 
lovit de ceva resturi şi a luat chiar foc. Zice că îşi aminteşte 


68 


că cineva l-a aruncat la pământ şi a stins flăcările. A leşinat 
şi nu-şi mai aminteşte decât că a fost urcat într-o 
ambulanţă. Se află la secţia de arşi a unui spital din 
Annapolis. Se va face bine. 

Alex concluzionă: 

— Deci a fost şi altcineva aici aseară. 

Agentul se uita încă la Stone care-şi ridică mâinile şi zise: 

— Poţi să verifici dacă am arsuri, dacă vrei. 

— Nu a fost celălalt tip, şoferul? zise Alex grăbit 
aruncându-i lui Stone o privire care însemna „termină cu 
astea“. 

— Bodigardul avea dureri atât de mari, încât nu a văzut 
decât că era un bărbat, recunoscu agentul. Dar, dacă a fost 
şoferul, de ce să fi fugit? 

— Ar fi făcut-o dacă ar fi fost implicat în explozie, observă 
Stone. Şi faptul că încă nu e de găsit? Nu că vreau să-ți 
spun cum să conduci investigația, dar e ceva care te pune 
pe gânduri. 

— Ne-am gândit şi la asta, rosti morocănos agentul. 

— Aţi găsit ceva folositor în casă? se interesă Stone. 

— Dacă am găsit, tu nu ai fi pe lista celor pe care i-am 
informa. 

Stone zâmbi, se întoarse şi îl văzu. Zise cu glas măsurat: 

— Păi, de vreme ce nu trebuie să ştiu, nu vă deranjează 
dacă fac o plimbare pe lângă stânci. Aveţi grijă să fiţi cu 
ochii pe mine în caz că încerc să fug. 

Când Oliver se îndepărtă, agentul îi zise lui Alex: 

— OK, ca de la agent la agent, cine naiba e tipul ăla? 

— Cineva căruia mi-aş încredința viaţa. Cineva căruia /- 
am încredințat-o şi altă dată. 

— Vrei să-mi povesteşti şi mie? 

— Nu, sunt chestiuni de securitate naţională şi oricum nu 
m-ai crede. 

Agentul se uită lung după bărbatul jerpelit. 

— Securitate naţională! Tipul nu arata cu mult mai bine 
decât un cerşetor. 

— De fapt, lucrează într-un cimitir, îi explică Alex amabil. 

Agentul scutură din cap, apoi se duse după Stone care se 


69 


apropia de stânci. 

Ceea ce îi atrăsese atenţia lui Stone era boxa unde se 
afla regulatorul de presiune a gazului. În timp ce se 
îndrepta într-acolo, agentul strigă în urma lui: 

— Am verificat asta deja. Era ceva evident. 

— Şi? 

— Şi funcţiona corect, şi nici intrarea n-a fost forţată. 

— Nici n-ar trebui să fie semne de intrare forţată, dacă 
persoana respectivă ştia ce face. Dar presiunea gazului 
poate fi modificată de aici? 

— Teoretic. Dar am verificat, şi presiunea nu a fost 
schimbată. 

Stone îşi aminti fereastra lungă de la casa lui Gray, cu 
vedere spre stânci. Işi dădu seama de ceva. Se întoarse din 
nou spre agent. 

— Păi, dacă modifici presiunea, poţi şi să o modifici la loc. 

— Bine, mai e ceva care ţi se pare ciudat? îl întrebă 
bărbatul. 

— Să zicem că ridici foarte mult presiunea gazului care 
intră în casă, supraîncărcând siguranţele. În câteva 
secunde interiorul e plin de gaz. 

— Dar ai nevoie de ceva care să aprindă gazul. 

— Dacă aprinzi becul, se creează o scânteie. Asta e 
suficient ca să provoace o explozie. 

— Adevărat. Am aranjat să vină nişte câini de la genişti. 
Dacă nu găsesc ceva dinamită sau C4, vom fi nevoiţi să 
privim teoria cu mai multă atenţie. 

Stone îşi aminti dintr-odată ce avea de făcut. Îl lăsă pe 
agent şi se duse lângă Alex. 

— Ţi-a venit vreo idee? îl întrebă Alex. 

— Umpli casa cu gaz modificând presiunea. O mică 
scânteie va aprinde gazul, dar, dacă Gray doarme, nu poţi 
să te bazezi pe asta. Şi nu vrei să miroasă cumva gazul şi 
să fugă. Un om stă la vreo sută cinzeci de metri în spatele 
casei lângă stâncile de-acolo. Trage un glonţ incendiar prin 
fereastră. Glonţul străpunge sticla, aprinzându-se la impact 
şi declanşând explozia. Dacă găsesc o bucăţică de metal 
colorat acolo, poate fi din vârful glonţului. Gloanţele 


70 


incendiare sunt, de obicei, colorate, ca să nu le încurci. 

Alex dădu din cap gânditor. 

— Dar cum ar putea să scape? Faţa era blocată. Doar 
dacă agentul de pază care a luat foc a leşinat şi nu l-a văzut 
pe tip trecând pe lângă el. 

Stone şi Alex se întoarseră lângă agent. 

— Aţi găsit vreo dovadă că persoana ar fi fugit prin 
pădurea de-acolo? îl întrebă Stone pe tipul de la FBI. 

Agentul scutură din cap. 

— Am cercetat tot locul. Nici o urmă, şi ar fi trebuit să fie. 
Nu există cale uşoară de întoarcere la drumul principal de- 
acolo. 

— Dar omul ar fi putut să o ia atunci direct pe drumul 
principal? 

— N-aş crede. Am uitat să menţionez că paznicul cu 
arsuri a zis că tipul care l-a ajutat a luat-o la fugă încoace, 
nu spre drum. 

Stone se îndreptă spre stânci, urmat de agent. 

— Atunci a plecat pe-aici. Probabil pe-aici a şi venit. 

Agentul se uită în jos. 

— Aia e stâncă netedă, pe zece metri. 

— Nu e chiar netedă. Sunt destui colţi de care să te agăţi 
cu mâna, dacă ştii unde să cauţi. 

— Bine, să zicem că urci. Dar cum cobori? 

— Păi, cum nu văd nimic pe-aici de care ai putea lega o 
frânghie, presupun că a sărit. 

Agentul privi apa învolburată de dedesubt. 

— Asta e imposibil. 

— Nu chiar. „De fapt, am făcut acelaşi lucru acu’ treizeci 
de ani. Doar că înălţimea era de cincisprezece metri şi nişte 
tipi trăgeau în mine“, îşi aminti Stone. 


Stone se întoarse la D.C. împreună cu Alex, în maşina 
acestuia. 
— A fost o dimineaţă destul de productivă, remarcă Alex 
apreciativ. 
— Să ştii cum s-a procedat şi să afli cine a făcut-o sunt 
două lucruri foarte diferite. Carter Gray a avut mulţi 
71 


duşmani. 

— Aşa e, dar nu ai vreo bănuială? Adică trebuie să fi avut 
un motiv să vrea să te întâlnească. 

Stone ezită. Nu-i făcea plăcere să se ascundă de Alex, 
dar câteodată o mărturisire sinceră, chiar făcută din motive 
întemeiate, se poate dovedi o idee proastă. 

— Nu cred că are vreo legătură. 

Realiză că Alex nu dădu crezare afirmației sale, dar alese 
să nu mai adauge nimic. 

Pe drum, Stone privi pe geamul maşinii. Trei oameni cu 
care lucrase cu zeci de ani în urmă muriseră subit. Carter 
Gray îl convocase la o întâlnire ca să-l avertizeze despre 
strania înlănţuire de evenimente. Chiar în noaptea în care 
lansase avertismentul, acesta fusese aruncat în aer. Autorul 
faptei descoperise şi omorâse trei foşti asasini foarte bine 
ascunşi şi foarte pricepuţi. Apoi reuşise să-l ucidă pe Carter 
Gray, un om ca puţini alţii, când venea vorba de a-şi păcăli 
adversarii. 

Era de presupus că o persoană îndeajuns de inteligentă 
să facă toate astea avea să descopere adevărata identitate 
a lui Oliver Stone. Şi să vină pe urmele lui ca să-l ucidă. 

„Şi poate că aş merita-o“, se gândi Stone. Pentru că 
singurul lucru pe care îl avea în comun cu bărbaţii decedați 
era faptul că şi el fusese cândva un asasin. 


72 


Capitolul 18 


Annabelle se afla în faţa porţilor cimitirului unde Stone 
lucra ca îngrijitor. În urma telefonului dat lui Leo şi a 
discuţiei cu Stone, luase o hotărâre. Lupta aceasta nu-l 
implica pe Oliver Stone. Fie că-i era sau nu prieten, nu-i 
putea permite să se implice. Dacă se întâmpla ca Bagger 
să-l ucidă, Annabelle ştia că nu ar fi putut trăi cu vina 
aceasta. 

Porţile erau închise, dar, cu o agrafă şi un şperaclu, două 
minute mai târziu se deschiseră şi ea înaintă până pe 
veranda cabanei. Strecură sub uşă biletul care-i luase 
aproape o oră să-l încropească, în ciuda caracterului său 
succint. După un minut, se afla din nou în maşină. Două ore 
mai târziu călătorea prin văzduh la bordul unui avion al 
companiei United Airlines. În vreme ce avionul urma după 
decolare traiectoria râului Potomac, Annabelle privi prin 
hublou. Georgetown se întindea chiar sub ei. | se păru că 
vede micul cimitir îngrijit, cimitirul /u/. Poate că el se afla 
acolo, printre morminte, lucrând de zor la pietrele funerare, 
îngrijind de cei morţi şi îngropaţi, ispăşind păcatele 
trecutului. 

„Rămas-bun, Oliver Stone, îşi spuse ea. Adio, John Carr“. 


— lubesc porcăria asta de internet, urlă Bagger privind 
cu atenţie hârtiile pe care unul dintre băieţii de la IT tocmai 
i le înmânase. 

— E de-a dreptul minunat, domnule Bagger, începu 
tânărul cu ochelari pe un ton lipsit de modestie. Şi, la drept 
vorbind... 

— leşi naibii odată! scoase Bagger un răget, iar tânărul 
înspăimântat o luă la picior. 

Bagger se aşează la birou şi studie din nou hârtiile. 
Angajase o organizaţie de căutare prin internet. Nu ştia ce 
surse aveau şi nici nu-i păsa. Îşi făcuseră treaba, asta e tot 
ce conta. Annabelle mersese în faţa altarului, cu peste 


73 


cincisprezece ani în urmă, alături de un tip pe nume 
Jonathan DeHaven. Se căsătoriseră, în mod ironic, după 
părerea lui Bagger, chiar în Vegas. Partea proastă e că nu 
existau fotografii cu fericitul cuplu, doar numele. Dar 
trebuia să fie aceeaşi Annabelle Conroy, câte femei care 
purtau acelaşi nume se căsătoriseră în oraşul păcatelor? 
Dar trebuia să fie sigur. Aşa că Bagger puse mâna pe 
telefon şi sună la o firmă de detectivi pe care îi mai 
angajase în trecut. Tipii aceştia lucrau la graniţa legalităţii 
şi, ocazional, chiar o încălcau. Din acest motiv apela la ei, 
dar şi pentru că obțineau rezultate. l-ar fi pus mai de mult 
pe urmele lui Annabelle, dar voia să le dea o informaţie de 
început, iar acum o avea. Când se căsătoresc, oamenii 
semnează multe documente. Şi apoi trebuie să-şi găsească 
o locuinţă, să-şi facă asigurare, să plătească utilităţi şi 
poate chiar să facă un testament şi să cumpere maşini 
înregistrate pe numele amândurora. 

Bagger chicoti. Annabelle se dăduse drept agentă CIA 
când îl trăsese pe sfoară. Ei bine, acum avea să-i arate el 
ce înseamnă cu adevărat să aduni informaţii. 

— Salut, Joe! Jerry Bagger sunt, am o treabă pentru tine. 
Una foarte, foarte importantă. Trebuie să dau de o veche 
prietenă. Şi asta cât mai repede, fiindcă vreau să o iau în 
braţe pe doamnă şi să o strâng cum se cuvine. 


74 


Capitolul 19 


Când Stone ajunse înapoi acasă, văzu biletul. Deşi ştiu în 
mod instinctiv ce conţinea chiar dinainte de a-l deschide, îl 
citi fără grabă. Când termină, se lasă în scaun şi suspină 
adânc. Apoi se înfurie. li sună pe Reuben, Milton şi Caleb. 
Le spuse că va avea loc o întâlnire a Clubului Camel în acea 
seară, la el la cabană. Deşi Caleb se plânse că trebuie să 
lucreze până târziu ca să termine un proiect, Stone insistă 
să fie prezent. 

— E ceva important, Caleb. Legat de prietena noastră. 

— Care prietenă? 

— Susan. 

— Are probleme? 

— Da. 

— Atunci am să fiu acolo, confirmă Caleb fără ezitare. 

Stone îşi petrecu următoarele ore lucrând în cimitir, 
proptind pietrele funerare vechi care alunecau de la locul 
lor de fiecare dată când era furtună, indiferent de câte ori 
le-ar fi îndreptat şi consolidat el. Insă nu doar trebăluia. 
Voia să ajungă la ceva îngropat de mult timp, atât în 
pământ, cât şi în mintea sa. 

Vechea piatră avea statuia unui vultur fixată în vârf. 
Prefăcându-se că încearcă să îndrepte piatra, în caz că 
cineva l-ar fi urmărit, o lăsă să cadă la pământ ca din 
greşeală. Dedesubt, ieşi la iveală o mică groapă. In groapă 
se afla o cutie dreptunghiulară de metal, închisă etanş. 
Stone ridică uşor cutia şi o puse în sacul de gunoi pe care îl 
folosea la adunatul buruienilor. Lăsă piatra culcată pe-o 
parte, se scutură pe mâini şi intră în casă cu sacul. 

Pe birou deschise cutia cu o cheie pe care o păstra în 
spatele  întrerupătorului din mica sa baie. Imprăştie 
conţinutul cutiei în faţa sa. Asta îi era poliţa de asigurare, în 
caz că cineva ar fi căutat să-i facă vreun rău. Stone fusese 
destul de inteligent ca să ştie că ceea ce i se cerea să facă 
pentru ţara sa putea fi considerat, dintr-o altă perspectivă, 


75 


ca fiind pur şi simplu nişte crime comise sub stindardul 
neconvingător al contraspionajului. | se spusese cu 
nenumărate ocazii că, dacă el sau membrii echipei sale ar fi 
fost prinşi în timpul unei misiuni, să nu se bazeze pe guvern 
ca să-i salveze. Erau pe cont propriu. Însă unor tineri cu 
talente deosebite şi cu o încredere nebunească asta li se 
păruse o provocare de nerefuzat. 

Stone şi oameni ca Lou Cincetti şi Bob Cole glumiseră 
adesea, în momente de umor negru, că, în cazul în care 
capturarea lor ar părea iminentă, s-ar împuşca pur şi simplu 
reciproc, părăsind astfel lumea aceasta cum se cuvine, în 
echipă. Totuşi, pe măsură ce anii treceau şi asasinatele 
continuau, Stone începuse să colecteze informaţii în timpul 
acestor „sarcini“. Guvernul putea să nu-i promită sprijin, 
dar lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă ar fi putut trage la 
răspundere una dintre agenţiile sale. În cele din urmă însă 
nimic nu mai contase. Soţia lui murise, îşi pierduse fiica, iar 
oamenii care ordonaseră distrugerea sa, din simplul motiv 
că nu-şi mai dorea să ucidă, nu suferiseră o singură clipă 
din această cauză. 

Stone privi îndelung fotografia. Fusese făcută în Vietnam 
pe vremea când era încă soldat, dar unul extrem de bine 
antrenat. Primise misiunea să asasineze un politician din 
Vietnamul de Nord, un om în jurul căruia inamicii începeau 
să se organizeze. In mod normal, o lovitură de la mare 
distanţă era îndeplinită de o echipă. Aveai observatori şi 
oameni la pândă şi unii care verificau vântul şi alte condiţii 
meteorologice. Cu toate acestea, Stone fusese trimis 
singur, însărcinat cu o misiune care îi părea imposibilă chiar 
şi lui. Urma să fie paraşutat dintr-un elicopter în jungla 
mişunând de soldaţi ai Viet Cong. Trebuia apoi să străbată 
pe jos vreo opt kilometri de teren periculos şi să-l ucidă pe 
tip la o adunare unde aveau să participe mai bine de zece 
mii de oameni şi unde paza era asigurată de o adevărată 
armată. După aceea avea să se întoarcă şi să meargă 
kilometri întregi până la un loc anume, pe care cu greu l-ai 
fi găsit ziua, darămite noaptea. Elicopterul urma să fie 
acolo la exact patru ore după ce-l lăsase. Un singur survol. 


76 


Dacă nu se întorcea la timp, Stone rămânea ţintă de 
antrenament pentru Viet Cong. 

După toate aparențele, îl aleseseră pentru ceea ce putea 
deveni o misiune de sinucidere tocmai fiindcă era cel mai 
bun; cel mai bun ţintaş şi cel mai neobosit pe teren, 
aceasta era părerea generală. Pe vremea aceea, Stone era 
o maşină. Putea fugi o zi şi-o noapte întreagă. Odată fusese 
paraşutat în Marea Chinei de Sud şi înotase kilometri întregi 
prin ape învolburate ca să ucidă pe cineva pe care Statele 
Unite îl considerau ostil. li trăsese un glonţ în cap de la opt 
sute de metri, în timp ce acesta şedea la masa din 
bucătărie citind ziarul şi fumând o ţigară. Apoi înotase 
înapoi şi fusese luat la bord de un submarin. 

Cu toate acestea, în cazul misiunii din Vietnam, Stone 
bănuise că superiorii săi luau poziţie în faţa atitudinii sale 
tot mai reţinute în privinţa războiului. Unii dintre ei se 
rugau, fără îndoială, ca el să eşueze. Şi să moară. Nu le 
făcuse pe plac în acea seară. IIl omorâse pe politician de la 
o distanţă problematică până şi pentru un trăgător de elită, 
folosind o lunetă care i-ar fi făcut să râdă pe lunetiştii de 
azi. Stone ajunsese înapoi la luminiş tocmai când 
elicopterul se pregătea să întoarcă după ce survolase zona 
o singură dată. Ştia că piloţii îl văzuseră, dar nu păreau 
dispuşi să se întoarcă şi să-l ia. Stone trase un glonţ de 
calibru mare prin uşile din spate ale elicopterului, ca să le 
arate că o apucaseră pe o cale greşită. 

Aterizaseră pentru o clipă doar, însă fusese suficient ca el 
să se agaţe de trenul de aterizare. Când elicopterul se 
ridicase, de jos începuse să plouă cu gloanţe asupra lor. 
Stone alergase în acea noapte cum nu alergase niciodată în 
viaţa lui. In ciuda acestui fapt, nu era totuşi cu mult 
înaintea batalionului de nord-vietnamezi furioşi. Succesul 
acestei misiuni atrăsese atenţia CIA-ului şi avusese ca 
rezultat introducerea lui în „respectatul grup“ de asasini ai 
guvernului, cunoscut sub numele de Divizia Triple Six. 

Triple Six era o unitate despre care puţini dintre cei din 
Agenţie ştiau că există. Probabil că dormeau mai liniştiţi în 
ignoranţa lor. Totuşi, fiecare ţară „civilizată” avea asasinii 

77 


ei care făceau diverse lucruri pentru a proteja interesele 
naţiunii lor, iar America avea, cu siguranţă, dreptul la ai săi. 
Cel puţin aceasta era justificarea instituţiei. 

Stone îşi întoarse atenţia spre o altă hârtie, cu nişte 
nume scrise pe ea şi o fotografie ataşată. Îi înfăţişa pe 
Stone, Bob Cole, Lou Cincetti, Roger Simpson, Judd 
Bingham şi Carter Gray. Din câte ştia el, aceasta era 
singura fotografie în care apăreau toţi şase. Faptul că 
apăreau toţi împreună se întâmplase doar pentru că, după 
o misiune deosebit de dificilă, ieşiseră cu toţii în oraş şi se 
îmbătaseră de îndată ce avionul aterizase pe pământ 
american. Uitându-se la chipul său aproape fără riduri - de 
acum câteva decenii, chipul unui ucigaş încrezător care nu 
bănuia necazurile personale şi pierderile ce aveau să 
urmeze -, Stone simţi o greutate pe piept. 

Miji ochii la figura bărbatului înalt şi elegant care fusese 
Roger Simpson în acele vremuri. Simpson nu fusese 
niciodată agent de teren; în schimb, la fel ca Gray, 
orchestrase activităţile lui Stone şi ale celorlalţi de la o 
distanţă relativ sigură. Intrase în politică, iar acum era la fel 
de înalt şi chipeş ca odinioară. Însă ambiția care-l 
caracteriza şi care păruse o trăsătură pozitivă în tinereţe îl 
transformase, trei decenii mai târziu, într-un complotist 
diabolic şi un om care nu uită o ofensă oricât de 
neînsemnată. Nemulţumindu-se să fie doar unul dintre cei o 
sută de senatori, îşi dorea cu disperare preşedinţia şi se 
străduise îndelung şi din greu să o obţină. Şi, când 
mandatul actualului preşedinte se va încheia, se părea într- 
adevăr că Simpson era printre favoriţi în a-i lua locul. Soţia 
sa, fostă Miss Alabama, îi aducea coeficientul de strălucire 
pe care oarecum rigidul Simpson nu ar fi reuşit niciodată 
să-l inspire el însuşi. Se zvonea însă, în mod discret şi 
anonim, că doamnei Simpson nu îi făcea chiar atâta plăcere 
compania soţului său. Dar se părea totuşi că îşi dorea să fie 
prima-doamnă suficient de mult pentru a-şi juca rolul. 

Stone îl considerase întotdeauna pe Simpson un 
nenorocit lipsit de voinţă şi un trădător. Faptul că un 
asemenea om era pe cale să pună mâna pe cea mai înaltă 


78 


poziţie în stat în doar câţiva ani nu făcea decât să 
întărească părerea proastă pe care Stone o avea deja 
despre politica americană. 

Puse obiectele înapoi în cutie, iar cutia o aşeză din nou în 
groapă, potrivind piatra funerară la locul său. In timp ce 
aştepta să vină cineva şi să-l ucidă, avea să se concentreze 
asupra menţinerii lui Annabelle Conroy în rândul celor vii, 
chiar dacă femeia îi spusese că nu vrea ca el s-o ajute. 

Îşi pierduse fiica. Nu avea de gând să o piardă şi pe 
Annabelle. 


79 


Capitolul 20 


Clubul Camel se reuni în acea seară la ora opt, la cabana 
lui Stone. Ca de obicei, Milton îşi aduse laptopul şi se juca 
cu cheile, în timp ce Caleb stătea neliniştit pe un scaun 
şubred, iar Reuben se sprijinea de un perete. 

Stone le povesti despre dilema lui Susan şi despre 
plecarea sa din oraş. 

— Fir-ar să fie! exclamă Reuben. Nici măcar nu am ieşit 
să bem şi noi un pahar. 

Stone le explică: 

— Jerry Bagger probabil i-a ucis pe oamenii ăia în 
Portugalia şi i-a lăsat partenerul pe jumătate mort. Are 
nevoie de ajutorul nostru, dar crede că ne-ar pune astfel în 
prea mare pericol. 

Caleb îşi îndreptă umerii. 

— În mod evident, ea nu ştie că acest grup se de/ectează 
pur şi simplu cu situaţii periculoase. 

Stone îşi drese glasul. 

— Da, păi planul meu iniţial a fost să-l cercetăm pe acest 
Jerry Bagger şi să vedem dacă putem reuşi să aranjăm să 
fie arestat. 

— Un plan bun în teorie, dar cum îl punem în practică? 
întrebă Reuben. 

— M-am gândit că ar merita să mergem la Atlantic City şi 
să vedem cu ce se ocupă. 

Milton interveni: 

— Uite o poză de-ale lui. Cazinoul Pompei are propriul 
site web. 

Caleb se uită la Bagger, care zâmbea de pe ecranul 
calculatorului, şi gemu înspăimântat. 

— Dumnezeule, uitaţi-vă la faţa aia; la ochi! E un mafiot, 
fără doar şi poate, Oliver. Nu poţi să mergi pur şi simplu să 
vezi cu ce se ocupă un mafiot. 

Reuben îi aruncă şi el o privire lui Stone. 

— Ar putea fi cam riscant să intrăm pe terenul său. 


80 


— Nu facem decât să adunăm informaţii, zise Stone. Fără 
confruntări. Doar observăm şi poate vorbim cu câţiva 
oameni care ne-ar putea fi de ajutor. 

— Dar dacă Bagger ăsta află? S-ar putea să o ia pe 
urmele noastre! observă Caleb. 

— Acuma nu te mai de/ectezi cu situaţii periculoase, 
Caleb? îi reaminti Reuben. 

Caleb i-o întoarse. 

— Tipul ăsta omoară oameni, probabil doar pentru 
distracţie. 

— Vestea bună e că tu nu trebuie să mergi, Caleb, zise 
Stone. Se întoarse către ceilalţi doi. Mă gândeam că poate 
Milton şi Reuben ar putea face prima incursiune de 
recunoaştere; asta dacă Reuben poate să-şi ia liber de la 
docuri. 

— Pot oricând să găsesc o scuză ca să nu încarc poveri 
uriaşe în camioane uriaşe pentru o plată minusculă. 

Milton răspunse simplu: 

— E bine aşa. 

— E bine aşa? exclamă Caleb. Milton, omul ăsta e 
periculos. E patron de cazinou, pentru numele lui 
Dumnezeu! adăugă cu un şuierat. Face bani din viciile 
oamenilor. Pun pariu că e implicat şi în afaceri cu droguri. Şi 
prostituție! încheie el cu o înfloritură teatrală. 

— Trebuie să fiţi atenţi, avertiză Stone. Fără riscuri 
inutile. 

— Am înţeles, confirmă Reuben. Trec să-l iau pe Milton cu 
camioneta mâine-dimineaţă. 

— Şi, în timp ce voi vă ocupați de asta, eu o voi căuta pe 
Susan. A plecat de la hotel, dar am eu câteva idei. 

— Şi eu ce ar trebui să fac în timp ce voi trei vă distrati? 
întrebă Caleb. 

— Ce faci tu de obicei, Superman, răspunse Reuben. Să 
aperi capitala naţiunii în numele adevărului, dreptăţii şi 
stilului de viaţă american. 

Stone zise: 

— A, Caleb, am nevoie de maşina ta. Mă îndoiesc că 
Susan mai e încă în oraş, aşa că va trebui să circul. 


81 


Caleb se holbă la el alarmat. 

— Vrei să-ţi împrumut maşina? Maşina mea! Aşa ceva nu 
se poate. Maşina lui Caleb era o Nova antică, de culoarea 
cositorului, cu toba de eşapament mereu gata să cadă. 
Avea mai multă rugină decât metal, mai multe arcuri decât 
tapiţerie, căldura şi aerul condiţionat nu funcționau, dar 
omul trata acea epavă ca şi cum ar fi fost un Bentley 
vintage. 

— Dă-i odată cheile, mârâi Reuben. 

— Şi eu cum mai ajung acasă? 

— Te duc eu cu motocicleta. 

— Refuz să merg cu capcana aia mortală. 

Reuben îi aruncă o privire atât de feroce, încât Caleb se 
grăbi să scoată cheile şi i le dădu lui Stone. 

— Pe de altă parte, nu e rău să încerci lucruri noi. Apoi 
adăugă  dintr-odată: Oliver, tu ai măcar permis de 
conducere? 

— Da, dar din păcate e expirat de mai bine de douăzeci 
de ani. 

Caleb păli. 

— Dar asta înseamnă că, legal, nu poţi conduce. 

— Exact. Dar, având în vedere seriozitatea misiunii 
noastre, sunt sigur că vei înţelege. 

Stone îl lăsă pe Caleb stând acolo, cu gura deschisă, şi se 
îndreptă spre Reuben care-i făcea semn din uşă. 

Reuben vorbi cu voce joasă: 

— Casa lui Carter Gray a fost aruncată în aer cu el 
înăuntru. 

— Ştiam. 

— Sper că nu prea multe. 

— Cei de la FBI au trecut deja pe la mine. Am fost să văd 
casa lui Gray sau, mă rog, ce a mai rămas din ea, împreună 
cu doi agenţi şi cu Alex Ford, şi le-am spus ce cred. 

— Crimă? 

— Fără îndoială. 

Reuben continuă: 

— Asta nu are legătură cu, ştii tu, trecutul tău? El era 
singurul membru al Clubului Camel care avea cât de cât 


82 


idee despre ceea ce făcuse Stone cu decenii în urmă. 

— Sper că nu. Ne vedem când vă întoarceţi din Atlantic 
City. Ţine minte, să nu atrageţi atenţia. 

— Dacă tot voi fi acolo, vrei să fac un joc pentru tine la 
masa de zaruri? 

— Eu nu joc jocuri de noroc, Reuben. 

— Cum aşa? 

— Unu, nu am bani, şi doi, nu-mi place să pierd. 


83 


Capitolul 21 


A doua zi de dimineaţă Bagger se întâlni cu Joe de la 
firma de detectivi. Bărbatul era slab, cu ochi cenușii, calmi. 
Deşi vorbea pe un ton blând, Joe nu era deloc intimidat de 
regele cazinourilor. Era unul dintre lucrurile pe care Bagger 
le aprecia la el. Se aşeză vizavi de Bagger şi deschise un 
dosar. 

— Am obţinut rapid rezultate în această chestiune, 
domnule Bagger. Se uită peste pagini, apoi îşi ridică 
privirea. V-am pregătit un raport scris, dar haideţi să vă 
prezint esenţialul. Îi înmână o fotografie. L-am rugat pe un 
asociat de-ai noştri din Vegas să treacă pe la capela unde s- 
au căsătorit Conroy şi DeHaven. E o afacere tipică de 
familie; de fapt, e deţinută de acelaşi cuplu şi azi. După un 
pic de încurajare de natură financiară, ne-au lăsat să 
aruncăm o privire pe registre şi de-acolo am obţinut o copie 
a fotografiei. Se pare că aceştia le fac poze tuturor celor pe 
care îi căsătoresc şi le pun pe perete. După expresia feţei 
dumneavoastră, domnule Bagger, presupun că asta e fata 
noastră. 

Bagger zâmbi şi încuviinţă din cap uitându-se la 
fotografia care înfăţişa o Annabelle Conroy mai tânără 
alături de proaspătul său soţ, Jonathan DeHaven. 

— Ea e draga mea prietenă. Bravo, Joe! Ce altceva ai mai 
aflat? 

— Ei bine, s-ar putea ca asta să ne facă treaba mai 
uşoară. Dar nu sunt sigur încă. 

Bagger îşi ridică privirea de pe fotografie. 

— Ce anume? 

Ca răspuns, Joe îi înmână lui Bagger o tăietură dintr-un 
ziar. 

— Numele DeHaven mi se părea cunoscut, dar la 
momentul respectiv nu ştiam de ce. Apoi am făcut nişte 
săpături. Şi bingo! 

— A fost ucis! exclamă Bagger! citind titlul. 


84 


— Foarte recent. A fost găsit într-o secţiune a Librăriei 
Congresului din D.C. Afacerea are legătură cu o reţea de 
spioni aflată în centrul atenţiei la Washington. 

— Suntem siguri că e vorba despre aceeaşi persoană? 

Joe îi înmână lui Bagger o altă fotografie cu DeHaven 
dintr-un articol care detalia moartea sa. 

— Se vede că e acelaşi tip, doar mai în vârstă. 

— Deci, soţiorul lui Annabelle era spion şi a fost eliminat? 

— Fostul soţ. Am aflat şi că au anulat căsătoria un an mai 
târziu. 

— Au anulat-o? Asta înseamnă că nu au făcut sex sau 
ceva de genul ăsta? Timp de un an întreg, ce naiba? Bagger 
fixă cu privirea fotografia de la nunta lui Annabelle. 
Doamna era uimitoare. Desigur, Bagger o ura pentru că îl 
trăsese pe sfoară, dar cum, pentru numele lui Dumnezeu, 
se putuse abţine soţul său să nu sară pe ea imediat după 
ce zisese „Da“? „DeHaven ăsta era homosexual sau ce?“ 

— Nu cunosc detaliile pentru care a fost anulată 
căsătoria, dar aşa s-a întâmplat, iar faptul a fost consemnat 
în Washington D.C., unde se presupune că perechea s-a 
întors pentru a se stabili. Şi DeHaven nu făcea parte din 
reţeaua de spioni. Incă nu s-au aflat toate detaliile şi unele 
dintre ele sunt îngropate în interesul securităţii naţionale, 
dar se pare că era un tip nevinovat care a nimerit în 
mijlocul unei situaţii unde nu avea ce căuta. 

Bagger se lăsă pe spate gânditor. Annabelle îl păcălise, 
făcându-l să creadă că lucra pentru CIA, iar banii pe care îi 
dăduse el reprezentau o modalitate pentru guvern de a 
spăla bani în străinătate. Dar dacă, într-adevăr, lucra 
pentru CIA? Dacă guvernul fusese cel care-l trăsese pe 
sfoară? Nu puteai da în judecată guvernul. Nu puteai omori 
statul. 

Se uită la Joe. 

— Bună treabă, Joe. Continuă săpăturile şi vezi ce mai 
poţi afla. 

Joe se ridică. 

— Am şi pornit deja, domnule Bagger. 

După ce plecă Joe, Bagger privi poza tinerei Annabelle. 


85 


Părea fericită, chiar dacă soţiorul ei arăta, ei bine, ca un 
bibliotecar. 

Bagger se ridică şi privi pe geam la imperiul său care 
ocupa aproape un cvartal pe Boardwalk’. Hotărându-se, 
ridică receptorul şi îl sună pe şeful pazei. 

— Pregăteşte avionul, decolăm. 

— Încotro, domnule Bagger? 

— Oraşul meu preferat: Washington, D.C. 


> Alee pavată cu scânduri, la malul oceanului Atlantic, unde se 
regăseşte cea mai mare concentrare de cazinouri şi magazine din 
Atlantic City (n. tr.). 
86 


Capitolul 22 


A doua zi de dimineaţă, în timp ce Reuben şi Milton 
călătoreau cu maşina spre Atlantic City, Harry Finn era şi el 
ocupat. Împreună cu alţi doi membri ai echipei 
supraveghea o fâşie de teren din apropierea Capitoliului 
Statelor Unite. Uniformele lor erau perfecte, echipamentul - 
standard. Şi, ce era mai important, radiau aerul unor 
oameni care aveau tot dreptul să se afle acolo unde se 
aflau. Când doi ofiţeri de poliţie de la Capitoliu îi abordară, 
Finn scoase calm o hârtie din buzunar şi le arătă acestora 
ordinele ce păreau oficiale. 

— Eu merg acolo unde mă trimit, prieteni, zise el 
scuzându-se. Nu mai stăm mult. E vorba despre nenorocitul 
ăla de proiect pentru un centru de primire a vizitatorilor. 

— Adică groapa care înghite banii contribuabililor? mârâi 
unul dintre poliţişti. Proiectul devenise versiunea locală a 
scandalului Big Dig€ din Boston. 

Finn încuviinţă din cap. 

— Ştiţi cum e, în oraşul ăsta fiecare crede că e jurisdicţia 
altuia. Deci, noi trebuie să facem acelaşi lucru de zece ori 
pentru că aşa i s-a sculat unuia. 

— Mie-mi spui, zise celălalt poliţist. Dar grăbiţi-vă. 

— Am înţeles, răspunse Finn, întorcându-se la munca sa. 

Aparatul de detectare pe care-l foloseau era de fapt o 
cameră video care filma două dintre intrările clădirii 
Capitoliului şi înregistra rotația agenţilor de securitate şi 
alte elemente esenţiale pentru o pătrundere cu succes mai 
târziu. De când un tip reuşise să treacă de perimetrul de 
securitate al Capitoliului cu relativă uşurinţă, câţiva dintre 
politicienii sus-puşi erau galbeni la faţă. Angajaseră în 


S Megaproiect de îmbunătăţire a infrastructurii oraşului, a cărui 
realizare a fost întârziată de o serie de factori, precum planuri 
defectuoase şi proasta calitate a execuţiei, ce au dus la întârzieri 
majore şi costuri mult peste estimările iniţiale. Deşi încheierea lucrărilor 
a fost prevăzută pentru 1998, proiectul a fost terminat abia în 2007 (n. 
tr.), 

87 


secret compania lui Finn ca să testeze dacă noile măsuri de 
securitate „sporită“ implementate rezolvaseră sau nu 
problema. Din ce văzuse Finn până acum, era clar că nu. 

Intors la birou, Finn îşi petrecu următoarele două ore cu 
„pescuitul la telefon“. Era un exerciţiu complex care 
presupunea apelarea unui şir de persoane şi folosirea 
informaţiei obţinute în urma fiecărui apel pentru a afla alte 
date mai exacte de la fiecare persoană apelată pe rând. 
Finn mai folosise această tehnică pentru a afla locul din 
Statele Unite unde se producea un vaccin împotriva unui 
virus periculos, folosit în bioterorism, dându-se drept un 
student la marketing care scria o lucrare despre tehnicile 
de distribuţie comercială. Vorbise cu opt oameni, încheind 
cu vicepreşedintele companiei producătoare a vaccinului, 
iar acesta îi confirmase locul fără să-şi dea seama, 
răspunzând la o serie de întrebări care, fără îndoială, i se 
păruseră fără nici o legătură. 

Astăzi, Finn aduna informaţii despre două proiecte 
viitoare: lovitura asupra Capitoliului şi o mult mai 
complicată pătrundere în Pentagon. Deşi fusese dovedit, 
din păcate, fără umbră de îndoială, că se putea intra cu un 
avion de dimensiuni mari în sediul armatei Statelor Unite 
producând astfel stricăciuni, existau mijloace mult mai 
subtile de a trece de securitatea clădirii şi de a face, poate, 
mai mult rău decât făcuse acel avion nenorocit. Printre alte 
scenarii posibile, cineva ar fi putut să pună o capcană care 
să arunce în aer sistemul de comandă şi control al armatei 
sau să saboteze sistemul de filtrare a aerului, omorând sau 
îmbolnăvind astfel zeci de mii de angajaţi-cheie ai 
guvernului, sau chiar să arunce întreaga clădire în aer din 
interior. 

In timp ce Finn îşi făcea treaba, stătea cu un ochi şi pe 
internet să verifice ştirile despre Carter Gray. Cum era de 
aşteptat, autorităţile erau foarte zgârcite cu informaţiile. Nu 
existase nici o scurgere de informaţii, iar majoritatea 
articolelor se limitau la relatări despre glorioasa carieră 
politică şi în serviciul public al răposatului Carter Robert 
Gray. In cele din urmă, Finn nu mai rezistă. Plecă să se 


88 


plimbe. 

Şi atunci, sub impulsul momentului, decise să-şi viziteze 
mama. Avea să ia avionul chiar în acea noapte, după ce 
copiii vor fi în pat. Putea să se întâlnească a doua zi cu ea şi 
să se întoarcă seara acasă. După afacerea cu Marina, îl 
aştepta oricum o perioadă de relaxare. Nu avea o slujbă de 
la 9 la 5. Şi, cum următoarele misiuni erau în faza 
pregătitoare, acum era momentul potrivit să meargă. 

lubea şi ura deopotrivă să-şi vadă mama. Rutina nu se 
schimba niciodată; nici nu avea cum, de fapt. Dar, având în 
vedere că totul începuse cu ea, Finn trebuia să se întoarcă 
din când în când la această piatră de temelie. Nu era ca şi 
cum ar fi mers să dea raportul, dar, într-un fel, chiar asta 
făcea. 

Îşi făcu o rezervare online la avion şi o sună pe Mandy ca 
să-i spună. Plecă mai devreme de la lucru, îi duse pe cei doi 
copii mai mici la înot, respectiv, la antrenamentul de 
baseball şi mai târziu trecu să-i ia. După ce aceştia se 
culcară, Finn se duse la aeroport să se îmbarce pentru un 
zbor scurt către una dintre cele mai lungi zile din viaţa sa. 


89 


Capitolul 23 


Stone formă numărul de telefon al lui Annabelle. Sună de 
patru ori şi presupuse că ea nu avea să răspundă, când îi 
auzi vocea. 

— Alo? 

— Unde eşti? întrebă el. 

— Oliver, ţi-am lăsat un bilet. 

— Biletul e o prostie. Unde eşti? 

— Nu vreau să fii amestecat în afacerea asta, aşa că uită- 
mă. 

— l-am trimis pe Milton şi Reuben la Atlantic City să 
adune informaţii despre Bagger. 

— Ce-ai făcut? strigă ea în telefon. Eşti nebun? 

— Ei, asta e Annabelle pe care am ajuns să o cunosc şi să 
o admir. 

— Asta e sinucidere, să-i trimiţi pe terenul lui Bagger. 

— Ştiu să-şi poarte singuri de grijă. 

— Oliver, am plecat din oraş ca să nute implici. 

— Atunci întoarce-te, pentru că suntem deja implicaţi. 

— Nu pot să mă întorc. Nu vreau să mă întorc. 

— Atunci răspunde-mi doar la o întrebare. 

— Ce? întrebă ea, cu precauţie. 

— Ce a făcut Jerry Bagger de te-ai hotărât să-l jupoi de 
atâtea milioane? 

— l-am luat banii pentru că eu cu asta mă ocup. Sunto 
escroacă. 

— Dacă nu încetezi cu minciunile, chiar mă supăr. 

— De ce-ţi pasă? 

— Tu ne-ai ajutat pe noi, acum este rândul nostru să te 
ajutăm pe tine. 

— Eu m-am ajutat pe mine însămi. S-a întâmplat doar ca 
voi să-mi ieşiţi în cale. 

— Chiar şi aşa, tot ai nevoie de noi. Şi pierdem timpul. 
Dacă Bagger e atât de bun pe cât spui, s-ar putea să nu 
mai ai prea mult timp la dispoziţie. 


90 


— Mulţumesc pentru votul de încredere. 

— Sunt doar pragmatic. Unde eşti? 

— Las-o baltă. 

— Atunci dă-mi voie să ghicesc. Dar, dacă ghicesc, 
trebuie să-mi spui unde eşti. De acord? 

— Cum vrei tu. 

— De acord? 

— Bine, de acord. 

— Bine, te-ai decis să-mi urmezi sfatul şi încerci să-i pui 
ceva în cârcă lui Bagger. lar ceea ce încerci tu să-i pui în 
cârcă e şi motivul pentru care l-ai jumulit de bani. Şi acolo 
te afli acum, în locul în care ţi-a făcut ceva atât de rău, ţie 
sau familiei tale, încât a trebuit să te întorci ca să te 
răzbuni. Al naibii de crâncen. Am dreptate? 

Annabelle nu scoase un cuvânt. 

El continuă: 

— Acum, de vreme ce am câştigat pariul, trebuie să-mi 
spui unde eşti. 

— Nu mi-ai spus exact locul unde sunt. 

— Nici nu am zis că o voi face. De fapt, ce ţi-am spus eu 
a fost mult mai mult decât să-ţi dau numele unui oraş. Dar, 
dacă vrei să nu respecţi un pariu... 

— Niciodată nu dau înapoi de la un pariu. 

— Spune-mi atunci. 

Urmă o pauză foarte lungă. 

— Sunt în Maine. 

— Unde anume? 

— Puțin mai la sud de Kennenbunk, pe coastă. 

— Acolo s-a întâmplat? 

Urmă o altă pauză lungă. 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Asta e treaba mea! sări ea. 

— Cred că ţi-am dovedit că poţi avea încredere în mine. 

— Nu cred că cineva îmi poate dovedi asta. 

— Bine, cum vrei. Pornesc spre Atlantic City să-mi încerc 
şi eu norocul cu bătrânul Jerry. 

— Oliver, nu poţi face aşa ceva. O să te omoare. Nu 


91 


înţelegi asta? 

— Atunci sângele meu va fi pe mâinile tale, zise el pe un 
ton glumeţ. 

— Nu-ţi bate joc de mine. Nu am nevoie de porcăriile 
astea acum. 

— Exact, zise Stone, de data aceasta pe un ton aspru. Nu 
ai nevoie de glume stupide din partea mea; ai nevoie de un 
plan care să te scoată din bătaia puştii lui Bagger. Şi apoi 
trebuie să pui planul în aplicare. 

— Şi crezi că tu poţi face asta? 

— Pe vremuri asta-mi era meseria. Sunt sigur că Jerry 
Bagger e un ticălos dat dracului, dar nici eu nu am lucrat la 
Disneyland. Nu mai auzi nimic în telefon. Stone crezu că 
închisese. 

— Annabelle? 

— Mi-a ucis mama. Poftim, acum ştii. 

— Şi ea ce i-a făcut lui Bagger? 

— Nimic. A fost vina tatălui meu, Paddy. El l-a înşelat cu 
zece mii de dolari şi asta a costat-o viaţa pe mama. 

— L-a ucis şi pe tatăl tău? 

— Nu, cumva bătrânul s-a făcut nevăzut şi a uitat să-i 
spună mamei că ucigaşul de Bagger se îndrepta spre oraşul 
nostru. 

Stone expiră prelung. A 

— Asta e o povară greu de dus. Imi pare rău, Annabelle. 

— Nu am nevoie de milă, Oliver. Am nevoie să găsesc o 
cale să-l dobor pe animalul ăsta o dată pentru totdeauna, 
fiindcă, drept să-ţi spun, faptul că i-am furat patruzeci de 
milioane de dolari nici măcar nu s-a apropiat de o reglare a 
conturilor cu ticălosul ăla. 

— Spune-mi exact unde eşti. Pot să ajung acolo diseară. 

— Cum ai de gând să faci asta? lei avionul? 

— Nu am bani de avion. 

— Pot să-ţi cumpăr eu un bilet. 

— Din păcate, eu nu am acte şi, fără aşa ceva, nu pot să 
urc într-un avion. 

— Trebuia să-mi fi spus, ţi-aş fi făcut rost de unele atât 
de bune, încât nici FBl-ul nu şi-ar fi dat seama că sunt false, 


92 


cu atât mai puţin salahorii de la securitatea aeroportului. 

— S-ar putea să-ţi accept oferta într-o bună zi. 
Deocamdată merg cu maşina. 

Ea îi spuse unde se afla. 

— Eşti sigur de toată treaba asta? Poţi încă să renunti, 
fără explicaţii. Sunt obişnuită să fiu pe cont propriu. 

— Nici un prieten al Clubului Camel nu e pe cont propriu. 
Ne vedem în Maine, Annabelle. 


93 


Capitolul 24 


Milton stătea în picioare în spatele unor jucători de la 
masa de blackjack, privind jocul, supraveghind cu privirea, 
asemenea unei raze laser, cărţile care ieşeau din dispenser. 

Reuben îşi făcu apariţia lângă el. 

— Cum merge? 

Milton zâmbi. 

— Asta pare amuzant. 

— Păi treaba noastră e să ne amestecăm în mulţime, aşa 
că joacă şi tu câteva mâini. Numai să nu-ți pierzi şi cămaşa 
de pe tine. Avem nevoie de bani de benzină ca să ne 
întoarcem acasă. 

Reuben porni cu paşi lenți, privirea rătăcindu-i încoace şi 
încolo, căutând ceva sau pe cineva care i-ar fi putut fi de 
folos. După ce luptase în Vietnam, trudise ani de zile pentru 
Defense Intelligence Agency sau DIA, echivalentul militar al 
CIA. Deşi se retrăsese din joc de ceva timp, nu uitase cum 
să-l joace bine. Şi pentru Reuben asta însemna să treacă pe 
la bar să bea ceva. 

Se trânti pe un scaun înalt şi comandă un gin tonic, se 
uită la ceas şi apoi o studie din priviri pe barmaniţă, o 
femeie de vârstă mijlocie, atrăgătoare, dar cu înfăţişarea 
palidă şi obosită a cuiva care petrecuse prea mulţi ani 
lucrând după orarul şi sub luminile cazinoului. 

— Deci, ce mai are de oferit locul ăsta în ziua de azi? o 
întrebă el molfăind nişte alune şi sorbind leneş din cocteil. 

Ea şterse tejgheaua cu o cârpă şi zise: 

— Depinde ce cauţi. 

— Ceva în afară de sloturi, zaruri şi altele asemenea, 
care costă bani. 

— Atunci nu te afli unde trebuie. 

El râse. 

— Povestea vieţii mele. Eu sunt Roy. Îi întinse mâna. 

Ea i-o strânse. 

— Angie. De unde eşti? 


94 


— Dintr-un loc ceva mai la sud de-aici. Tu eşti din partea 
locului? 

— M-am născut în Minnesota, dacă-ţi vine să crezi. Dar 
cred că locuiesc aici de suficient timp ca să merit statutul 
de localnică. Odată cu deschiderea cazinourilor, cine mai 
poate spune că e din Atlantic City? Adică e un loc unde 
mergi, nu de unde te tragi, cel puţin acum. 

Reuben ridică paharul. 

— Închin în cinstea elocinţei tale! Se uită în jur la 
interiorul cu decoraţiuni scumpe. Mă gândesc că vreo 
corporație babană deţine locul ăsta. Prin comparaţie, 
Bellagio sau Mandalay Bay arată ieftin. 

Angie scutură din cap. 

— Nici o corporație. Un singur om. 

— Fii serioasă, Angie. Eu credeam că toate cazinourile 
sunt deţinute de companii barosane. 

— Nu şi ăsta. Proprietarul e Jerry Bagger. 

— Bagger? Îmi pare cunoscut numele. 

— E un om memorabil. Dacă l-ai întâlnit o dată, n-o să-l 
uiţi. 

— Din tonul tău, deduc că nu e un om bun şi iubitor. 

— Nu poţi construi un loc ca ăsta şi să fii om. Dintr-odată 
îl privi pe Reuben cu suspiciune. Asta nu e un fel de 
înscenare, nu? Nu lucrezi pentru domnul Bagger, nu-i aşa? 
Nu spun nimic împotriva lui. E un şef bun. 

— Angie, stai calmă. Sunt ceea ce par, un biet fraier venit 
în oraş care şi-a spart toţi banii repede la zaruri şi a decis 
să-şi petreacă ultima seară aici, să se distreze pe bune 
înainte să pornească la drum cu coada între picioare. Se 
uită în spate. Dar mersi pentru informaţie. Nu vreau să dau 
din întâmplare peste tipul ăsta şi să zic ce nu trebuie. Pare 
foarte dur. 

— Nu-ţi face griji, e plecat din oraş. L-am văzut plecând 
cu băieţii lui ieri. 

— A, călătoreşte mult? 

— Nu prea, deşi are avion personal. 

— Atunci merge probabil la Vegas, să vadă ce face 
concurenţa. 


95 


— L-au gonit din Vegas cu mult timp în urmă. Ştiu chiar 
unde a mers pentru că prietena mea cea mai bună e iubita 
pilotului domnului Bagger. 

— Deci, unde a plecat mahărul, atunci? întrebă Reuben 
pe un ton plictisit, înghițind un pumn de arahide. 

— Washington, D.C. 

Reuben se înecă atât de tare, încât Angie trebui să-l bată 
pe spate. Revenindu-şi, zise: 

— Al naibii reflux gastric. Mi-a închis gâtlejul aproape 
complet. 

— Mamă, ce m-ai speriat! Dar n-a murit încă nimeni 
lângă mine, totuşi. Se uită în jur şi-şi cobori vocea. N-aş 
putea spune acelaşi lucru despre toţi cei de-aici. 

Reuben zise încet: 

— A dat careva colţul recent pe-aici? 

— Să zicem doar că am avut câţiva angajaţi din 
conducere internaţi în spital. Ni s-a spus că au gripă. Am 
însă un prieten care lucrează la spitalul unde au fost duşi. 
De când cauzează gripa vânătăi şi tăieturi? Asta să-mi spui 
mie. 

— Dar sunt încă în viaţă. 

— Sunt, dar am mai avut un tip aici, genul ăla de deştept 
care se pricepe la calculatoare. A dispărut. Au zis că s-a 
angajat în altă parte. Ei bine, nu şi-a anunţat familia şi a 
uitat să-şi ia lucrurile din apartament. 

— Drace, ce i s-o fi putut întâmpla? 

Angie aruncă o privire apreciativă siluetei masive a lui 
Roy. 

— les de la lucru la nouă, Roy. Îmi faci cinste cu cina şi-ţi 
spun mai multe. De acord? 

După ce plecă de la bar, Reuben îl sună pe Stone şi-i 
spuse despre prezenţa lui Bagger în D.C. 

— Bună treabă, Reuben, zise Stone. Chiar acum sunt în 
drum spre Susan. 

— Parcă ziceai că a dispărut. 

— Să zicem doar că am convins-o să ne mai acorde o 
şansă. N-ai aflat cumva şi de ce e Bagger în Washington? 

— M-am gândit să încerc să o trag de limbă diseară. N- 


96 


am vrut să insist prea tare. Ştii ce zic? 
— Desigur. Ţine-mă la curent. 
— Şi spune-i lui Susan că tot vreau să-i dau întâlnire. 


97 


Capitolul 25 


Reuben continuă să se plimbe prin cazinou, încercând să 
memoreze cât de multe detalii-cheie cu putinţă. Nu ştia 
exact ce fel de informaţii dorea Stone, aşa că decise că e 
mai bine să exagereze decât să rateze ceva. În orice caz, 
era cu mult mai bine decât să încarci camioane. 

În cele din urmă se hotărî să i se alăture lui Milton la 
masa de blackjack. Când ajunse acolo, îi căzu faţa. Milton 
avea nişte coloane imense din jetoane aranjate frumos în 
faţa sa. 

— Milton, ce naiba s-a întâmplat? zise Reuben. 

— S-a întâmplat, zise jucătorul de lângă Milton, că 
prietenul tău a câştigat vreo patru mii de parai. 

Reuben se holbă la tip, apoi la supraveghetorul musculos 
care se uita pieziş la Milton şi la câştigurile sale. 

— La naiba, Batman, exclamă Reuben. Patru miare! 

Supraveghetorul se aplecă, apropiindu-şi faţa de a lui 
Milton. 

— Trişezi. 

— Nu, nu trişez, replică Milton indignat. 

— Numeri cărţile, târâtură. Aşa te distrezi tu? Ce, cu 
doamnele ai probleme? Trebuie să vii aici şi să trişezi. Apoi 
mergi acasă s-o freci? Aşa stă treaba? 

Milton se înroşi până în vârful urechilor. 

— E prima dată când intru într-un cazinou. 

Supraveghetorul urlă: 

— Doar nu vrei să cred tromboanele astea? 

Reuben interveni politicos: 

— Uitaţi ce e, sunt sigur că nu e nimic care... 

Milton îi tăie vorba. 

— Şi ce dacă le număr? E cumva ilegal în New Jersey? Nu 
cred, pentru că m-am documentat. Şi poţi să aplici 
contramăsuri împotriva mea, dar doar dacă sunt un 
„jucător experimentat”, ceea ce nu sunt, şi oricum, prin 
lege, contramăsurile pe care le poţi folosi sunt limitate. 


98 


Acum, în Vegas, ai putea pretinde că vă încalc proprietatea, 
mi-ai citi din legea încălcării proprietăţii private şi mi-ai 
putea interzice să mai calc în cazinouri timp de un an, dar 
aici nu suntem în Vegas, nu-i aşa? 

— Ştii toate chestiile astea şi mai zici că e prima dată 
când pui piciorul într-un cazinou, îl luă supraveghetorul 
peste picior. 

— Am căutat pe internet aseară. Mamă, ce mai idee! Aşa 
că dă-te la o parte şi lasă-mă să joc. 

Supraveghetorul cu grumaz gros păru gata să se repeadă 
la Milton peste masă, dar Reuben se postă între ei. 

— Cred că prietenul meu va merge acum să-şi ia banii. 

— Dar... Reuben, protestă Milton, mă descurc de minune. 

— O să-şi ia banii, repetă Reuben foarte ferm. 

Mai târziu, Milton îl întrebă pe Reuben: 

— De ce nu m-ai lăsat să joc în continuare? 

— Dar să trăieşti nu mai vrei, Milton, ce zici de asta? 

— Ei, haide, suntem în secolul XXI. Nu se mai fac din 
astea. 

— Aşa crezi? Lasă legea, un cazinou te poate da afară din 
ce motiv pofteşte. Ai noroc că supraveghetorul probabil era 
prea încet să ajungă la masă. Pun pariu pe ce vrei că avem 
câteva gorile pe urmele noastre chiar acum. 

Milton întoarse numaidecât capul. 

— Unde? 

— N-ai să-i vezi! Reuben se opri o clipă. Şi totuşi, cum ai 
câştigat atâţia bani? 

Milton îi răspunse cu voce scăzută: 

— Am început cu o schemă Hi-Lo pe mai multe niveluri, 
alături de o metodă adițională bazată pe sistemul de 
numărare Zen. Bineînţeles, foloseam în acelaşi timp o 
metodologie generală de numărare reală care ia în 
considerare multiplele pachete utilizate în joc. Mai târziu 
am recurs la ceva mai rafinat, la metoda avansată Uston de 
numărare a punctelor, şi am avut grijă mai ales să-mi 
optimizez pariurile folosind scenariul jetoanelor în trei culori 
ca să-mi deghizez sumele pariate. 

Reuben rămase cu gura căscată. 


99 


— Milton, de unde naiba ştii toate lucrurile astea? 

— Am citit aseară douăsprezece articole pe tema asta pe 
internet. Foarte interesante. Şi, odată ce am citit ceva... 

— Nu mai uiţi niciodată, ştiu, ştiu, oftă Reuben. 
înzestrarea intelectuală a prietenului său părea fără limite. 
Deci supraveghetorul avea dreptate, chiar numărai cărţile. 
Din fericire, nu foloseai un calculator, asta nu se face. 

— Am şi eu un calculator. Se cheamă creier. 

— Bine, domnule Creier, ca să ştii şi tu, regula spune că 
în misiunile de recunoaştere echipa împarte totul pe din 
două. 

— Pe din două? 

— Da. Deci, mie îmi revin două miare. Scoate-le la iveală. 

Milton îi întinse banii. 

— Nu uita, trebuie să plăteşti şi impozit pe ei. 

— Eu nu plătesc impozite. 

— Reuben, trebuie să-ţi plăteşti impozitele. 

— Statul poate să jupoaie pe altcineva. Şi, în timp ce tu 
luai toţi banii de la cazinou, eu chiar am adunat informaţii. 
Îi povesti lui Milton despre Angie. 

— Pare foarte promiţător, Reuben, bună treabă. 

— La felul în care mă privea Angie, preţul s-ar putea să 
fie destul de piperat. 

— Păi asta n-ar trebui să fie o problemă, ai două mii de 
dolari. 

Reuben îi aruncă o privire lungă prietenului său şi doar 
scutură din cap. 


100 


Capitolul 26 


Carter Gray o luă încet pe coridorul lung care fusese 
pictat roz somon din oarece motiv, poate pentru a induce o 
stare de calm, se gândi el. Cu toate acestea, nu era o 
clădire care să inspire calm, doar crize. La capătul holului 
subteran se afla o încăpere solitară, în spatele unei uşi ca 
un seif de bancă. Introduse codurile de securitate şi lăsă 
cititorul biometric să-l scaneze. Uşa se deschise fără 
zgomot. Măsurile de securitate ă la James Bond costaseră 
milioane din banii contribuabililor. Dar, la urma urmei, la ce 
altceva erau buni contribuabilii? se gândi Gray. Consumau 
mult prea mult, plăteau taxe prea mari şi guvernul cheltuia 
mult mai mult decât s-ar fi cuvenit, de obicei pe chestii 
stupide. După el, asta echilibra balanţa. 

Gray merse până la peretele cu seifuri în miniatură şi 
introduse cheia electronică în unul dintre ele, frecându-şi în 
acelaşi timp degetul de scannerul de amprente. Uşa se 
deschise, el scoase dosarul, se aşeză pe un scaun şi începu 
să citească. 

Jumătate de oră mai târziu, Gray terminase de studiat 
dosarul. Apoi luă poza pe care o primise prin poştă şi o 
compară cu cea din dosar. Era acelaşi bărbat, desigur. Il 
ştia foarte bine. Din multe puncte de vedere, fusese cel mai 
apropiat confident al lui Gray. Zeci de ani se temuse că 
nefericita chestiune a lui Rayfield Solomon se va întoarce 
ca să-l bântuie. Acum chiar aşa se întâmplase. 

Cole, Cincetti, Bingham, toţi morţi. lar Carter Gray 
aproape li se alăturase. Şi chiar aşa s-ar fi întâmplat dacă 
nu ar fi fost buncărul construit sub casă de către fostul 
director CIA şi vicepreşedinte care locuise acolo înaintea sa; 
o cameră subterană care era deopotrivă rezistentă la foc şi 
la explozii. Când Gray îi explicase lui Oliver Stone că se 
simţea în acelaşi timp confortabil şi în siguranță în noua sa 
casă, vorbise foarte serios. lar casa lui includea un tunel 
fortificat care-l condusese fără primejdie în afara 


101 


proprietăţii, de cealaltă parte a drumului principal, de unde 
îl ridicase o maşină condusă de unul dintre agenţii săi. Gray 
părăsise casa cu mai bine de o oră înainte de explozie. 
Plecase la câteva minute după ce primise fotografia. Totuşi, 
scăpase ca prin urechile acului. FBl-ul începuse o anchetă 
de crimă, recunoscând în mod public că se găsise un 
cadavru printre dărâmături. Gray pusese planul în mişcare 
din spatele scenei. Işi dorea ca lumea să-l creadă mort. 

Ar fi fost mort dacă asasinul aspirant nu i-ar fi trimis 
fotografia. Ce risc îşi asumase! Ce mai greşeală tactică! Şi 
totuşi, trebuie să fi fost important pentru acea persoană ca 
Gray să înţeleagă clar de ce voia să-l ucidă; din fericire, 
asta îi dezvăluise multe despre potenţialul ucigaş. Era, fără 
îndoială, cineva care ţinea foarte mult la Rayfield Solomon. 
lar pentru Gray asta era dovada unei relaţii de rudenie sau 
ceva asemănător. 

Celelalte ţinte erau acum evidente, cugetă Gray aşezat în 
scaun, la treizeci de metri sub sediul CIA din Langley, 
Virginia, o corabie al cărei căpitan fusese pe vremuri. Doar 
actualul şi foştii directori ai CIA aveau acces la această 
cameră. Aici se păstrau dosare conţinând secrete pe care 
publicul american nu avea să le ştie vreodată. Într-adevăr, 
aici se găseau poveşti de care nici preşedinţii americani nu 
aveau habar. Când vorbeai despre „dosare“, asta însemna 
desigur mai mult decât simple hârtii. Conţineau carne şi 
sânge. In mod sigur aşa se întâmplase în cazul lui Ray 
Solomon. Gray nu ştiuse de ordinul de a-l asasina pe 
Solomon. Dacă ar fi ştiut, ar fi împiedicat executarea 
acestuia. Regretase moartea prietenului său în toţi aceşti 
ani. În acest caz însă regretul era o emoție ieftină. Tu te 
simţeai prost, dar celălalt era mort. 

Gray puse dosarele la loc şi încuie seiful. Erau mulţi 
oameni importanţi care nu-şi doreau ca povestea lui Ray 
Solomon să mai iasă vreodată la iveală. Aveau să-şi 
folosească toate resursele pentru a-l vâna pe cel care 
încercase să-l ucidă pe Carter Gray înainte ca respectivul să 
lovească din nou. lar acum Gray îi susţinea din toată inima. 
Prietenul său era mort de zeci de ani. Nu avea rost să aţâţe 


102 


iar focul. 
Şi fusese corect că-l avertizase pe John Carr. Alt ajutor nu 
mai avea să primească de la el. Şi, dacă murea, murea. 


103 


Capitolul 27 


Traversând Washingtonul în maşina condusă de şofer, 
Jerry Bagger trecu prin faţa Departamentului de Justiţie. 
Remarcând clădirea, arătă numaidecât degetul întregii 
agenţii federale. 

— Asta da loc pentru un atac nuclear. Şi poate ar reuşi să 
elimine şi FBl-ul în acelaşi timp. Adică avocaţi şi poliţai, cine 
are nevoie de ei? Eu, unu’, nu. Se uită la unul dintre 
oamenii săi. Mike, tu ai nevoie de ei? 

— Nu, domnu' Bagger. 

— Bine gândit. 

Bagger primise un raport mai detaliat de la firma de 
detectivi după sosirea sa în D.C.; din această cauză cobori 
acum din maşină şi intră într-o bibliotecă. Nu era o 
bibliotecă oarecare; era, pentru mulţi oameni învăţaţi, 
Biblioteca cu B mare: Biblioteca Congresului. 

Oamenii săi puseră câteva întrebări, iar două minute mai 
târziu Bagger şi anturajul său intrară în sala de lectură a 
cărţilor rare, unde răposatul Jonathan DeHaven, care era şi 
fostul soţ al lui Annabelle, fusese cândva director. Acolo 
lucra în prezent şi Caleb Shaw. Acesta însuşi ieşi dintre 
rândurile de cărţi tocmai când intra Bagger. 

Spre cinstea sa, Caleb nu începu să vomite 
recunoscându-l pe Bagger din fotografia pe care i-o arătase 
Milton, deşi stomacul său dădea semne clare în acest sens. 

În schimb, rămase locului, iar faţa i se destinse într-un 
zâmbet. Habar n-avea de ce zâmbeşte. Lovit subit de 
groază, se gândi că zâmbetul era primul pas spre isterie. 
Trebuia să facă ceva fără întârziere. 

— Vă pot fi de folos? zise el, îndreptându-se spre grupul 
de bărbaţi tineri şi masivi, îmbrăcaţi în costume închise la 
culoare, care-l înconjurau pe Bagger, foarte atletic la cei 
şaizeci şi şase de ani ai săi, cu umeri laţi, părul alb şi tenul 
bronzat, cu nasul său rupt şi o cicatrice hidoasă brăzdându-i 
unul din obraji de sus în jos. 


104 


„Arată ca un pirat“, îşi spuse Caleb. 

— Sper că da, începu Bagger politicos. Aici e locul cu 
cărţi rare? Se uită în jur. 

— Sala de lectură a secţiunii de cărţi rare, da. 

— Şi cât de rare sunt cărţile de aici? 

— Foarte, şi nu sunt doar cărţi, avem culegeri de texte 
vechi, manuscrise, incunabule, ziare, o biblie Gutenberg, o 
copie a Declaraţiei de Independenţă, biblioteca personală a 
lui Jefferson şi multe alte lucrări valoroase. Unele dintre ele 
unicat. Chiar unu din unu. 

— Da? făcu Bagger, în mod clar neimpresionat. Ei bine, 
eu am ceva şi mai rar. 

— Chiar aşa, ce e? se interesă Caleb. 

— Cartea pe care o citesc eu, răspunse Bagger. Pentru că 
aia e zero din zero. Râse, iar oamenii săi făcură la fel. Caleb 
zâmbi politicos în timp ce mâinile i se încleştară pe spatele 
unui scaun, pentru sprijin. 

Bagger îl luă pe Caleb pe după umeri. 

— Tu arăţi ca un tip care mă poate ajuta. Cum te 
cheamă? 

Caleb încercă cu disperare să se gândească la un nume 
fals, dar tot ce-i ieşi fu: 

— Caleb Shaw. 

— Caleb? Uau, nu auzi asta în fiecare zi. Eşti amish sau 
ceva de genul ăsta? 

— Nu, sunt republican, zise Caleb cu voce scăzută, în 
timp ce braţul musculos al lui Bagger se strânse mai tare în 
jurul său. „O fi acelaşi braţ care i-a ucis pe toţi acei 
oameni?“ 

— Bine, domnule Republican, am putea vorbi undeva 
între patru ochi? Adică e o clădire mare. Trebuie să fie 
vreun locşor pentru o discuţie între bărbaţi. 

Caleb se temuse de asta. Cel puţin în sala de lectură erau 
potenţiali martori prin preajmă, chiar dacă doar pentru a 
vedea cum e hăcuit de mafiot. 

— Ăăă, sunt cam ocupat acum. Braţul lui Bagger se 
strânse şi mai tare în jurul său. Dar, cu siguranţă, aş putea 
să vă acord câteva minute. 


105 


Caleb îl conduse într-un mic birou de pe acelaşi coridor 
cu sala de lectură. 

— Stai jos! îi ordonă Bagger lui Caleb, iar acesta se aşeză 
rapid pe singurul scaun din încăpere. Bine, să vedem, am 
înţeles că tipul care era şeful aici a fost mătrăşit. 

— Directorul Diviziei de Cărţi Rare şi Colecţii Speciale a 
fost ucis, da. 

— Jonathan DeHaven. 

— Întocmai. Caleb adăugă cu voce scăzută: A fost ucis. 
Chiar în această clădire. 

— Uau! făcu Bagger, aruncând o ocheadă oamenilor săi. 
Într-o nenorocită de bibliotecă! Adică cât de violentă poate 
fi lumea în care trăim? Se întoarse din nou spre Caleb. 
Chestia e că eu am o prietenă care-l ştia pe tipul ăsta, 
DeHaven. A fost chiar căsătorită cu el la un moment dat. 

— Chiar aşa? Nu ştiam că Jonathan a fost căsătorit. Caleb 
reuşi să rostească minciuna cu destulă pricepere. 

— Ei bine, a fost. O căsătorie cu viaţă scurtă totuşi. Adică 
el era un tocilar. Fără supărare. lar femeia nu era. Era un fel 
de... cum să zic... 

— O tornadă combinată cu un uragan? sugeră Caleb. 

Bagger îl fulgeră cu o privire suspicioasă. 

— Da, ce te face să zici asta? 

Dându-şi seama că era foarte aproape de a-i da lui 
Bagger un motiv potrivit ca să-l tortureze pentru a scoate 
de la el mai multe informaţii, Caleb zise fără să se 
poticnească: 

— Şi eu am fost căsătorit o dată şi soţia m-a părăsit după 
doar patru luni. Ea era o tornadă şi un uragan şi, după cum 
ziceaţi, eu sunt un tocilar. Era uimitor cât de uşor îi fusese 
să mintă. 

— Exact, exact, înţelegi despre ce vorbesc. In orice caz, 
nu am mai văzut-o de mult pe femeie şi aş vrea să dau de 
ea. Aşa că m-am gândit că poate a auzit de moartea 
fostului soţ şi s-a întors pentru înmormântare. Il privi 
întrebător pe Caleb. 

— Păi eu am fost la slujbă, dar nu am remarcat nici o 
persoană necunoscută. Cum arată femeia şi cum o 


106 


cheamă? 

— Înaltă, cu forme plăcute, foarte frumoasă. O cicatrice 
mică sub ochiul drept. Culoarea părului şi hainele se 
schimbă cu fiecare zi a săptămânii, ştii ce zic? O cheamă 
Annabelle Conroy, dar şi asta se schimbă cu fiecare zi a 
săptămânii. 

— Nu-mi spune nimic. Numele evident că nu-i spunea, de 
vreme ce Caleb o cunoştea pe Annabelle doar sub numele 
de Susan Hunter, dar descrierea fizică era exactă. Sunt 
sigur că aş fi observat pe cineva care arată aşa. Majoritatea 
oamenilor de la înmormântare arătau destul de banal. Ştiţi, 
aşa, ca mine. 

— Mda, sunt sigur, mormăi Bagger. Pocni din degete şi 
unul dintre oamenii săi scoase o carte de vizită pe care 
Bagger i-o înmână lui Caleb. Dacă-ţi aminteşti ceva util, 
sună-mă. Plătesc bine. Foarte bine. Numere cu patru 
zerouri. 

Caleb făcu ochii mari cu mâna încleştată pe cartea de 
vizită. 

— Cred că vă doriţi foarte tare să o găsiţi. 

— O, n-ai idee cât de tare, domnule Republican. 


107 


Capitolul 28 


Harry Finn intră în încăpere fără să spună un cuvânt, se 
aşeză pe scaun şi o fixă cu privirea. Femeia se uită şi ea la 
el sau prin el, Finn nu ştia niciodată sigur. Cândva vorbise 
engleza fluent, fără urmă de accent. Dar doamna poliglotă 
decisese, probabil din cauza paranoiei agravate, să 
combine patru limbi într-una singură, creând un amalgam 
derutant de comunicare haotică. Nici Finn nu ştia exact 
cum, dar reuşea s-o înţeleagă. Nici nu ar fi acceptat mai 
puţin din partea lui. 

Ea mormăi ceva spre el, iar el răspunse salutului ei direct 
în câteva cuvinte. Asta păru să-i facă plăcere, deoarece 
încuviinţă din cap apreciativ şi un zâmbet se contură de-a 
lungul obrajilor căzuţi. De fapt, ea ştiuse că Finn se afla 
acolo încă dinainte ca el să intre în cameră. li explicase 
asta şi mai de mult, îi simţea prezența. Avea o aură 
ciudată, îi spusese ea; una plăcută, dar distinctă. Fiind un 
om căruia nu-i plăcea să lase urme niciunde, asta îl deranja 
grozav pe Finn. Dar cum ar putea cineva să şteargă urmele 
aurei proprii? 

Îşi aminti trupul înalt şi puternic al mamei sale, cu mâini 
de pianistă, de când era copil. Acum parcă intrase la apă; 
se ofilise. Îi studie faţa. Pe vremuri fusese foarte frumoasă, 
fragilă, de o drăgălăşenie pe care în copilăria sa o asociase 
mereu cu crinii sălbatici care înfloresc ziua. Asta pentru că 
pe vremea când era el mic, în timpul nopţii, frumuseţea sa 
pălea, iar ea devenea morocănoasă şi câteodată chiar 
violentă; nu faţă de el, ci faţă de ea însăşi. Şi atunci Finn 
trebuia să intervină şi să preia frâiele. Făcuse asta de la 
frageda vârstă de şapte ani. Experienţa îl făcuse să se 
maturizeze repede, mai repede decât ar fi trebuit. Acum 
frumuseţea îi dispăruse de pe chip, trupul i se năruise, 
mâinile ei cândva delicate îi zăceau veştejite şi pline de 
cicatrice în poală. Nu avea decât vreo şaptezeci de ani, dar 
arăta deja cu un picior în groapă. 


108 


Însă putea încă să-l domine cu indignarea sa, cu 
pretenţia ca nedreptatea să fie îndreptată. In ciuda 
degradării sale fizice, vorbele ei aveau puterea de a-l face 
să simtă durerea şi nedreptatea pe care ea le îndurase. 

— Am auzit veştile, zise ea în graiul ei ciudat. S-a 
rezolvat şi e bine. Tu te-ai descurcat bine. 

Se ridică în picioare şi privi pe geam împrejurimile locului 
acestuia căruia, credea el, i se spunea tot sanatoriu. 
Aşezate frumos în teanc, pe pervaz, se aflau cele patru 
ziare pe care ea le citea în fiecare zi, din scoarţă-n scoarță, 
cuvânt cu cuvânt. Când termina cu ziarele, asculta radioul 
sau se uita la televizor până când adormea târziu în noapte. 
Dimineaţa aducea ştiri noi pe care să le devoreze. Nu era 
nimic care să-i scape. 

— lar acum treci la următorul, zise ea, ridicând vocea de 
parcă s-ar fi temut că vorbele ei n-o să ajungă la el, de 
cealaltă parte a camerei. 

El încuviinţă din cap şi zise: 

— Da. 

— Eşti un fiu bun. 

Harry se aşeză din nou. 

— Cum mai stai cu sănătatea? 

— Care sănătate? făcu ea zâmbind şi clătinând din cap. 

Mereu făcea asta, îşi aminti el. Mereu, ca şi cum ar fi 
auzit un cântec pe care nimeni altul nu-l auzea. Când era 
copil, iubea obiceiul acesta al ei, elementul de mister pe 
care toţi copiii îl caută în părinţii lor. Acum nu-i mai plăcea 
aşa mult. 

— Mi-am pierdut sănătatea. Ştii ce mi-au făcut. Nu poţi 
să crezi că aşa ceva e normal. Nu sunt chiar atât de 
bătrână. Stau aici şi putrezesc puţin câte puţin în fiecare zi. 

O otrăviseră cu ani în urmă, îi spusese ea. Ajunseseră 
cumva la ea, nici ea nu ştia cum. Otrava era menită să o 
omoare, dar ea supravieţuise. Dar o distrugea din interior, 
cuprinzându-i organele unul câte unul, până când nu mai 
rămânea nimic. Probabil îşi închipuia că într-o zi avea să 
dispară pur şi simplu de pe pământ. 

— Poţi pleca. Dumneata nu eşti ca toţi ceilalţi de aici. 

109 


— Şi unde să mă duc, spune-mi? Unde? Aici sunt în 
siguranţă. Deci, am să rămân aici până când o să mă bage 
într-un sac şi o să mă ducă să mă incinereze. Astea sunt 
dorinţele mele. 

Finn îşi ridică mâinile ca şi cum s-ar fi predat. Aveau 
aceeaşi discuţie la fiecare vizită, cu acelaşi rezultat. 
Putrezea şi îi era teamă că aici avea să moară. Putea să 
ţină singur întreaga conversaţie, atât de bine ştia replicile 
amândurora. 

— Şi ce-ţi mai fac soţia şi copiii ăia frumoşi? 

— Sunt bine. Sunt sigur că le este dor să te vadă. 

— Nu prea mai au ce vedea. Micuța Susie. Mai are 
ursuleţul pe care i l-am dat? 

— E preferatul ei. Nu-l lasă niciodată de lângă ea. 

— Să-i spui să nu renunţe la el niciodată. El reprezintă 
dragostea mea pentru ea. Să nu renunţe la el niciodată. Nu 
le-am fost o bunică bună. Ştiu asta. Dar m-ar ucide dacă ar 
renunţa vreodată la urs. M-ar ucide. 

— Ştiu. Şi ştie şi ea. Cum ziceam, îl adoră. 

Se ridică încet clătinându-se pe picioare, se duse la un 
sertar şi scoase o fotografie. Încleştă bucata de carton cu 
degetele ei răsucite înainte să i-o înmâneze. 

— la-o, îi spuse. O meriti. 

El îi trase uşor fotografia din mâini şi o ridică să o 
privească. Era aceeaşi fotografie pe care o văzuseră Judd 
Bingham, Bob Cole şi Lou Cincetti înainte să moară. Carter 
Gray privise şi el acea imagine înainte ca explozia să-l 
trimită pe lumea cealaltă. 

Finn trasă cu degetul arătător linia delicată a obrazului lui 
Rayfield Solomon. Într-o clipită, trecutul îi reveni în minte: 
despărţirea, vestea morţii tatălui său, ştergerea trecutului 
şi crearea meticuloasă a unuia nou, iar, de-a lungul anilor, 
mărturisirile devastatoare ale unei soţii şi mame care-i 
povesteşte fiului său ce se întâmplase. 

— Şi acum, Roger Simpson, zise ea. 

— Da. Ultimul, replică Finn cu o umbră de uşurare în 
voce. 

Îi luase ani întregi să-i găsească pe Bingham, Cincetti şi 

110 


Cole. Dar, în cele din urmă, reuşise să-i localizeze pe toţi şi 
atunci începuseră crimele, cu câteva luni în urmă. Ştia unde 
locuiesc Gray şi senatorul Roger Simpson de pe vremea 
când erau figuri publice. Dar erau, în acelaşi timp, ţinte mai 
greu de atins. Ţintise mai întâi punctele mai slabe. Asta 
crea posibilitatea ca Gray şi Simpson să fie avertizaţi, dar el 
luase şi asta în calcul. lar când Gray părăsise guvernul, îi 
lăsase în urmă şi pe majoritatea celor care-l păzeau. Şi 
chiar avertizat fiind, Finn tot reuşise să-l omoare. Simpson 
era următorul la rând. Şi senatorii erau păziţi, dar Finn era 
încrezător că în cele din urmă avea să ajungă la el. 

Când Finn se gândea la viaţa pe care o avea acum - ca 
parte a unei familii de cinci membri, într-o suburbie destul 
de banală din Virginia, alături de un câine drăguţ, lecţii de 
muzică, meciuri de fotbal, partide de baschet şi competiţii 
de înot - şi o compara cu viaţa pe care o dusese în 
copilărie, juxtapunerea avea un efect aproape apocaliptic 
asupra lui. De aceea, rareori medita la aceste două lucruri 
împreună. De aceea era el Harry Finn, Regele 
Compartimentalizării. Putea să construiască ziduri în mintea 
sa pe care nimic nu le-ar fi putut străpunge. 

Apoi mama lui continuă: 

— Hai să-ţi spun o poveste, Harry. 

Harry se lăsă în scaun şi ascultă, deşi o mai auzise 
înainte - de fapt, acum ar fi putut să o spună la fel de bine 
ca şi ea. Şi totuşi, o ascultă vorbind, în colajul său de 
cuvinte, discordant şi lipsit de coerenţă, care reuşea încă să 
radieze o putere viscerală; amintirile sale conturau un caz 
grăitor pe care doar adevărul l-ar fi putut naşte. Era în 
acelaşi timp minunată şi înspăimântătoare, abilitatea ei de 
a evoca o lume, din urmă cu decenii, cu atâta forţă, încât 
părea să umple camera cu durerea agonizantă din jurul 
unui rug în flăcări. lar când ea avea să termine şi energia să 
i se istovească, el avea să o sărute de rămas-bun şi să-şi 
continue călătoria, o călătorie pe care o ducea mai departe 
pentru ea. Şi poate că şi pentru el. 


111 


Capitolul 29 


— Calmează-te, Caleb, zise Stone. Şi spune-mi exact ce 
s-a întâmplat. Stone trăsese la marginea drumului spre 
Maine când primi telefonul disperat al lui Caleb. Timp de 
zece minute ascultă relatarea pe care prietenul său i-o făcu 
dintr-o răsuflare despre întâlnirea sa cu Jerry Bagger. 

— Caleb, eşti sigur că nu ştia că minţi? Sigur-sigur? 

— Am fost bun, Oliver, ai fi fost mândru de mine. Mi-a dat 
cartea de vizită. Mi-a zis să-l sun dacă mai am şi alte 
informaţii. Mi-a oferit o sumă de cinci cifre. Caleb se opri. ŞI 
am aflat că numele ei adevărat e Annabelle Conroy. 

— Să nu mai spui asta cuiva! 

— Ce vrei să fac acum? 

— Nimic. Să nu-l contactezi pe Bagger. Te sun eu mai 
târziu. 

Stone închise, apoi îl sună pe Reuben, în Atlantic City, 
transmiţându-i ce-i spusese Caleb. 

— Ei bine, informaţia ta a fost corectă, Reuben, Bagger e 
în D.C. 

— Să sperăm că tipa asta, Angie, îmi va da şi mai multe 
informaţii diseară. Apropo, tu unde eşti, Oliver? 

— În drum spre Maine. 

— Maine? Acolo e ea? 

— Da. 

— De ce tocmai în Maine? 

— Să zicem doar că prietena noastră avea ceva treburi 
neterminate acolo. 

— Legate de Bagger ăsta? 

— Da. 

Stone lăsă telefonul şi îşi continuă drumul. Maşina lui 
Caleb, deşi veche şi ruginită, se comportase destul de bine, 
însă nu reuşise nicicum s-o facă să meargă cu mai mult de 
nouăzeci şi şase de kilometri la oră. Câteva ore mai târziu, 
după ce întunericul se instalase bine, Stone trecu din New 
Hampshire în Maine. Verificând harta, ieşi de pe autostradă 


112 


şi se îndreptă spre est, spre Oceanul Atlantic. Douăzeci de 
minute mai târziu, încetini, trecând prin centrul zonei unde 
locuia Annabelle. Era pitoresc şi plin de magazine unde se 
găsea orice, de la articole pentru turişti la echipament 
nautic, cum ofereau multe dintre oraşele de coastă din New 
England. Acum însă era extrasezon şi majoritatea 
vizitatorilor plecaseră de mult, nedorind să îndure iarna din 
Maine care se apropia. 

Stone găsi pensiunea unde era cazată Annabelle, trase 
maşina în parcarea micuță, îşi luă raniţa şi intră. 

Îl aştepta în salon, stând în picioare în faţa focului care 
pâlpâia plăcut în spatele său. Uşile şi podelele de aici 
scârţâiau; se simţea un miros de cină recent servită, 
amestecat cu cel al lemnului vechi de secole şi asprimea 
aerului sărat al oceanului. 

— L-am rugat pe proprietar să ne păstreze ceva de 
mâncare, zise Annabelle. 

Mâncară în sufrageria mică, iar Stone, flămând, înfulecă 
ciorba de fructe de mare, feliile groase de pâine cu unt şi 
codul crocant, în timp ce Annabelle abia dacă gustase ceva. 

După masă, el zise: 

— Unde putem vorbi? 

— Ţi-am rezervat o cameră lângă a mea. 

— Hm, sunt cam la strâmtoare cu banii acum. 

— Oliver, nici nu pomeni de aşa ceva. Te rog frumos. 

Annabelle luă un ibric de cafea şi două ceşti din bucătărie 
şi-l conduse sus, mai întâi în camera lui, ca să-şi lase mica 
geantă, apoi în a sa, care avea un salon lângă dormitor. In 
şemineu trosnea focul. Se aşezară şi băură cafeaua 
fierbinte. 

Annabelle căută în geantă, scoase o carte de identitate, 
un card de credit şi un teanc de bani şi i le aruncă lui Stone. 
Cartea de identitate avea poza lui pe ea şi alte date din 
care reieşea că era cetăţean al Districtului Columbia. 

— Mi-a făcut-o la repezeală un tip pe care l-am găsit. Am 
folosit o fotografie de-ale tale pe care o aveam la mine. 
Cardul de credit e valabil. 

— Mulţumesc, dar de ce ai făcut-o? 


113 


— Încă o dată, nici să nu pomenim de asta. 

Annabelle privea ţintă flăcările în timp ce Stone o studia, 
gândindu-se dacă să-i spună sau nu. 

— Annabelle, pune ceaşca jos. 

— Poftim? 

— Am ceva să-ţi spun şi nu vreau să verşi cafeaua 
fierbinte. 

O vagă expresie de frică îi străbătu trăsăturile în timp ce 
aşeză încet ceaşca. 

— Reuben? Milton? Fir-ar să fie, ţi-am spus să nu-i trimiţi 
în Atlantic City! 

— N-au păţit nimic. E ceva în legătură cu Caleb, dar nici 
el nu a păţit nimic. A avut însă un vizitator neaşteptat 
astăzi la bibliotecă. 

Annabelle păru să privească prin el când zise: 

— Jerry? 

Stone încuviinţă din cap. 

— Caleb se pare că şi-a jucat bine rolul. Bagger i-a oferit 
o grămadă de bani pentru informaţii despre tine. 

— Cum de a ştiut să meargă la bibliotecă? 

— A aflat că ai fost măritată cu DeHaven. Era într-un 
registru public, şi astăzi o asemenea informaţie e uşor de 
obţinut de pe internet dacă ştii unde să cauţi. 

Annabelle se sprijini cu spatele de spătarul canapelei 
micuţe. 

— Ar fi trebuit să-mi urmez planul de ieşire. Dumnezeule, 
cât pot să fiu de proastă! 

— Nu, eşti doar om. Ai mers să aduci un omagiu 
bărbatului cu care ai fost măritată şi la care ai ţinut. E 
normal. 

— Nu şi când l-ai jecmănit de patruzeci de milioane de 
dolari pe un criminal dement ca Jerry Bagger. In cazul ăsta 
e pur şi simplu o prostie, adăugă ea cu amărăciune. 

— Bine, dar nu ai plecat pe insula despre care vorbeai, 
partenerul tău a dat-o în bară, iar Bagger e pe urmele tale 
şi a micşorat în mod decisiv distanţa dintre voi. Asta e 
situaţia cu care trebuie să te confrunţi. Nu poţi fugi acum, 
pentru că, oricât de bine ai face-o, vei lăsa o urmă 


114 


oarecare. lar el e prea aproape ca să n-o observe. Dacă 
pleci pe insula ta, singura garanţie pe care o ai e că, atunci 
când Bagger se va înfiinţa la uşa ta, vei fi singură când te 
va ucide. 

— Mulţumesc, Oliver. Asta chiar m-a făcut să mă simt 
mult mai bine. 

— Ar trebui. Pentru că aici ai oameni dispuşi să-şi rişte 
viaţa ca să te ajute. 

Expresia i se îmblânzi. 

— Ştiu asta. Nu aşa am vrut să sune. 

Stone privi spre fereastră. 

— E un orăşel tare adormit. E greu de crezut că cineva ar 
putea fi omorât aici. Unde s-a întâmplat? 

— Undeva la periferie. Plănuiam să merg acolo mâine- 
dimineaţă. 

— Vrei să discutăm despre asta acum, seara? 

— Ai condus mult şi trebuie să fii obosit. Şi nu, nu vreau 
să vorbesc despre asta acum. Dacă mă voi confrunta cu 
situaţia mâine, trebuie să dorm. Noapte bună! 

Stone văzu uşa dormitorului ei închizându-se, apoi se 
ridică şi se îndreptă spre camera sa, nesigur de ce avea să 
aducă dimineaţa. 


115 


Capitolul 30 


Reuben sparse mai mult de o sută de dolari pentru 
băuturile şi cina cu Angie, dar se gândi că fusese o 
investiţie profitabilă, deoarece află nişte lucruri interesante. 
Cei doi tipi care sfârşiseră în spital şi cel care dispăruse îl 
nemulţumiseră în mod evident pe şeful lor, Jerry Bagger. 
Din ce motiv, Angie nu ştia exact, dar se pare că era vorba 
despre bani. Din păcate, Angie nu ştia nici de ce plecase 
Bagger la Washington, doar că totul se petrecuse pe 
neaşteptate. 

„Te cred şi eu“, se gândi Reuben. 

După al treilea pahar de „Dark and Stormy“, un amestec 
de rom şi bere de ghimber din care Reuben încercă o 
înghiţitură şi aproape îi veni să verse, Angie zise: 

— Se întâmplă chestii ciudate pe-aici în ultima vreme. 
Am un amic care lucrează la contabilitatea cazinoului. Mi-a 
spus că a primit instrucţiuni stricte să facă tot posibilul să 
întârzie o verificare a registrelor cazinoului de către 
Comisia de Control. 

— Tipul ăsta, Bagger, are probleme cu banii? 

Ea scutură din cap. 

— Nu văd cum ar putea. Cazinoul Pompei e ca şi 
Imprimeria Naţională. E o mină de aur, iar domnul Bagger e 
cel mai deştept administrator din oraş - strâns la pungă - şi 
ştie cum să facă un ban. 

— Ceva trebuie să se fi întâmplat totuşi, insistă Reuben. 
Poate că tipii care au luat bătaie şi cel care a dispărut au 
dat-o în bară cu banii cazinoului. Poate că îl storceau de 
bani. Bagger a aflat şi a luat biciul din cui. 

— Domnul Bagger nu e prost. În zilele astea nu mai rupi 
genunchii oamenilor; asmuţi poliţaii sau avocaţii pe escroci. 
Deci, aici trebuie să se fi întâmplat ceva foarte important, 
iar el a luat-o ca pe-o ofensă personală. 

— Poliţia nu investighează cazul? 

Ea păru neîncrezătoare. 


116 


— Domnul Bagger ştie pe cine să ungă. Şi ştii tu câţi bani 
aduce Pompei statului New Jersey din impozite? 

Reuben încuviinţă gânditor. 

— Probabil i-a plătit pe cei doi din spital. lar celălalt tip n- 
o să ciripească nimic la poliţie. 

— Morţii nu vorbesc, ai dreptate. Angie veni mai aproape 
de Reuben pe bancheta separeului unde erau aşezaţi. Îi 
mângâie coapsa cu mâna şi apoi o lăsă să se odihnească 
acolo. Dar destul cu discuţiile de afaceri, spune-mi ceva 
despre tine. Ai jucat cumva fotbal profesionist? Eşti foarte 
masiv. Il strânse de picior şi se sprijini de el. 

— Puțin, în facultate. Am fost de vreo două ori în 
Vietnam. Câteva medalii, câteva bucăţi de şrapnel. 

— Serios? Unde? Aici? Il împunse jucăuşă cu degetul în 
piept. 

— Să zicem doar că n-o să mai am copii pe viitor. Lui 
Reuben nu-i venea să creadă că-i spunea o astfel de 
minciună unei femei care voia în mod evident să se culce 
cu el, dar îl preocupau alte lucruri momentan. 

Angie rămase cu gura căscată de uimire. 

— Nota, vă rog, îi strigă Reuben chelnerului când trecu 
pe lângă ei. 


117 


Capitolul 31 


În vreme ce Reuben o dezamăgea pe Angie, Milton 
încerca un nou sistem despre care citise la jocul de zaruri. 
Deocamdată nu-i mergea atât de bine pe cât ar fi vrut. Ce-i 
drept, câştigase opt mii de dolari destul de repede; el avea 
însă standarde mai înalte decât majoritatea oamenilor. 
Totuşi, ceilalţi jucători se adunaseră în jurul mesei şi-i 
spuneau că e cel mai tare, tatăl lor. Mai mult de 
doisprezece dintre aceştia pariau după exemplul său, 
sperând cu disperare că el avea să-i conducă pe toţi spre 
mari bogății sau măcar le va permite să recupereze o parte 
din banii pe care îi pierduseră până acum în favoarea lui 
Jerry Bagger. 

Femei cu sânii gata să se reverse din maieurile fără 
bretele sorbeau cocteiluri şi se înghesuiau în jurul său, 
împungându-l cu pieptul în umeri şi stropindu-l cu băutură 
pe cămaşă. Pe deasupra, îl sâcâiau cu întrebări prosteşti 
despre tehnica sa. Milton nu ştia că sunt angajate ale 
cazinoului, a căror treabă era să distragă concentrarea 
jucătorilor norocoşi, sperând să le strice astfel şi jocul. Dar 
asta nu avea nici o importanţă. Era nevoie de mai mult 
decât câteva perechi de sâni gonflabili şi întrebări stupide 
pentru ca Milton Farb să-şi piardă puterea de concentrare. 

Cei doi crupieri şi responsabilul cu strânsul zarurilor 
urmăreau atent acţiunea, ţinând evidenţa pădurilor şi 
supraveghind tot ce se întâmpla în jur, inclusiv pe cei care 
stăteau lângă balustradă şi pe cei dornici să intre în joc. 
Momentan, nu prea mai era loc la masa de joc, dar, dacă 
cineva reuşea să atragă atenţia crupierului şi avea destule 
jetoane, putea să intre. lar asta era o masă la care toată 
lumea voia să joace. 

Pit managerul stătea impasibil în spate, observând tot ce 
se întâmpla. El reprezenta cea mai înaltă instanţă în cazul 
în care erau probleme, şi era treaba lui să se ocupe 
întotdeauna de bunul mers al cazinoului, dând în acelaşi 


118 


timp iluzia că era corect cu jucătorii. Lumea cazinourilor nu 
e pentru cei simţitori din fire, iar singurul zeu la care se 
închină e banul. La sfârşitul zilei, cazinoul trebuia să 
păstreze mai mulţi bani decât plătea. Acest şef însă era 
îngrijorat, deoarece avea destulă experienţă ca să 
recunoască un jucător cu adevărat prolific atunci când îl 
vedea. Cazinoul avea să şi-o ia serios; avea el un 
presentiment. 

Masa stabilise un pariu minim de cincizeci de dolari şi 
unul maxim de zece mii, iar Milton avansa pariurile cu o 
precizie chirurgicală. Işi dăduse de mult seama de toate 
probabilitățile statistice, şi acum îşi punea cunoştinţele în 
practică. Nimerise un şapte la prima încercare, singura dată 
când acel număr ar fi putut fi norocos. Câştigase cinci sute 
de dolari la acea aruncare, cu un pariu iniţial agresiv, şi nu 
se mai uitase înapoi. Intorcea în favoarea sa pariurile odds, 
folosind mai întâi combinaţiile de cinci, şase şi opt, apoi de 
nouă şi cinci, şi cele mai profitabile, dar mai puţin 
probabile, zece şi patru, cu fineţea unui maestru cu zeci de 
ani vechime. Nimerise un patru improbabil de două ori şi 
câte un opt şi un zece la fel de improbabile. Făcuse de şase 
ori punctele scontate la aruncare, iar presiunea se acumula. 

În cele din urmă, pit managerul, neliniştit, ordonă 
schimbarea personalului de la masă. Crupierii şi 
responsabilul cu adunarea zarurilor fură mai mult decât 
uşor nemulţumiţi, iar expresia lor acră arăta acest lucru. 
Angajaţii primeau bacşişuri la finalul rundei când un jucător 
câştiga în stil mare, aşa că oamenii ăştia nu aveau să vadă 
nici un ban din câştigurile lui Milton. Ordinul pit 
managerului era însă lege. Luase hotărârea pentru a-l 
potoli pe Milton şi pe cei de la masă. Dar o asemenea 
mişcare, deşi permisă de reguli, era întotdeauna antipatică, 
şi urlete de protest se înălţară din jurul mesei. 

Doi agenţi de securitate se apropiară frumuşel de masă 
după ce pit managerul îi chemase. Văzând siluetele masive 
care se apropiau, mulţimea se calmă rapid. 

Insă planul pit managerului nu funcţionă, deoarece Milton 
nimeri totalul de încă trei ori pe parcursul unui şir de pariuri 


119 


complicate. Câştigase peste douăzeci şi cinci de mii. Dacă 
nu dădea cumva cu zarurile jos de pe masă, crupierul nu 
putea să le schimbe, aşa că îngrijoratul şef nu mai avea la 
dispoziţie multe şmecherii. Stătu doar deoparte şi privi cum 
Milton continua să sece de bani cazinoul Pompei. 

O tăcere plină de uimire se aşternu peste cei de la masă 
când Milton parie cinci sute de dolari că va nimeri un total 
de trei, o combinaţie rară. Când zarurile arătară unu şi doi, 
încasă un câştig cu şanse de cincisprezece la unu, 
transformând cei cinci sute de dolari în şapte mii cinci sute. 
Avea acum treizeci şi cinci de mii de dolari în total. 

Pit managerul, transpirat tot, fu nevoit să-şi joace ultima 
carte, făcându-i un semn discret cu capul unui angajat sub 
acoperire al cazinoului care juca la masă. Bărbatul plasă 
imediat un pariu pe numărul şapte. Asta, de fapt, însemna 
că pariază împotriva lui Milton, deoarece, dacă nimerea 
şapte sau „zaruri“, se termina cu ascensiunea sa 
fulminantă şi toate sumele pariate erau pierdute. In lumea 
jocurilor de noroc, se credea că pariatul împotriva unui 
jucător norocos genera karma negativă, storcând energia 
de la masă şi făcându-l pe acesta să-şi piardă norocul. 
Mulțimea începu de îndată să mormăie la tipul sub 
acoperire care pariase „zaruri”. Unul dintre oamenii de pe 
margine îi dădu chiar un ghiont, dar paza interveni şi potoli 
minirăscoala. 

Milton nu-şi dădu seama de încercarea evidentă a 
cazinoului de a-l deturna de pe traiectorie. In timp ce 
mulţimea îl privea uimită, el plasă calm jetoane în valoare 
de o mie de dolari pe boxcars sau combinaţia de şase cu 
şase. Aceasta, alături de pariul snake eyes, era cea mai 
agresivă mişcare pe care o puteai face la masa de zaruri, 
deoarece puteai câştiga cu o cotă de treizeci la unu. Totuşi, 
fiindcă era un pariu unic, dacă nu scotea un şase dublu la 
următoarea aruncare, Milton pierdea banii. Astfel, să pariezi 
o mie de parai pe combinaţia boxcars era considerată o 
nebunie. 

La masă domnea o tăcere absolută. Nu era un centimetru 
liber în jurul mesei, iar privitorii se aşezaseră şi câte şase în 

120 


spatele fiecărui jucător, chinuindu-se să vadă acţiunea. Nici 
o veste nu se răspândea mai repede prin cazinou decât cea 
despre un jucător de zaruri norocos şi cu un succes uriaş. 

Milton îi aruncă o privire pit managerului. 

— Tu te simţi norocos? Eu da. 

Inainte ca omul, surprins, să poată răspunde, Milton dădu 
drumul zarurilor. Cele două cuburi se rostogoliră pe pâslă, 
ocolind frumos toate fişicurile de jetoane de pe masă şi 
lovindu-se de marginea din capătul opus. 

Urmă un moment de calm intens, apoi un țipăt colectiv 
ce străbătu tot cazinoul erupse când zarurile se opriră la 
combinaţia de dublu şase. Milton Farb tocmai câştigase 
treizeci de mii şi îşi dublase aproape câştigul la şaizeci şi 
cinci de mii. Tipul de lângă el striga de bucurie şi-l bătea pe 
spate. Următoarele cuvinte din gura lui Milton făcură ca 
uralele să fie înlocuite cu un murmur de neîncredere. 

— Vreau să-mi încasez banii, îi spuse el crupierului. 

Marea de feţe din jurul mesei ar fi arătat mai potrivite la 
o înmormântare sau la locul unui accident aviatic. 

— Continuă, ţipă careva. Eşti pe val. Continuă. 

— Aşa reuşesc şi eu să plătesc copiilor taxa la facultate, 
strigă altul. 

Milton contracară: 

— Sunt mai mult deştept decât norocos. Ştiu când să mă 
opresc. 

Adevărul ăsta nu e niciodată bine primit într-un cazinou. 

— Du-te dracului! exclamă un bărbat masiv îndreptându- 
se spre Milton şi punându-i o mână cărnoasă pe umăr. Dă-i 
mai departe cu zarurile alea, m-ai auzit, bulangiule? Toată 
seara am pierdut până când ai apărut tu. Dă-i mai departe, 
auzi tu? 

— Te-a auzit, interveni o voce în vreme ce o mână mult 
mai mare se aşeză pe umărul bărbatului, smucindu-l înapoi. 

— Ce mama dracu', scuipă el, întorcându-se cu pumnii 
strânşi. Dădu cu ochii de faţa uriaşului de Reuben Rhodes 
care apucase băţul de pe masă şi-l ţinea ridicat. 

Reuben zise: 

— Omul a terminat de jucat, aşa că-ţi sugerez să-l laşi să- 


121 


şi ia jetoanele şi să-şi vadă de drum, înainte să iau băţul 
ăsta şi să ţi-l îndes în fundul ăla gras. 


122 


Capitolul 32 


Mai târziu, la un pahar într-un bar, Reuben îl mugştruluia 
pe Milton. 

— Fir-ar să fie, mai întâi blackjack, acum zaruri. Ti-am 
spus să te amesteci prin mulţime, nu să ieşi în evidenţă. Ne 
îngreunezi treaba dacă te transformi într-un prădător de 
cazinouri. 

Milton părea spăsit. 

— Îmi pare rău, Reuben, ai dreptate, sigur. Cred că m-a 
luat valul. N-o să se mai întâmple. 

— Şi cum ai de gând să-ţi încasezi banii fără să le spui 
cine eşti? Când câştigi în stil mare într-un cazinou, trebuie 
să completezi declaraţii de impozite cu numele tău, adresa 
şi numărul de asigurare socială. Vrei ca Bagger să aibă 
astfel de informaţii? 

— Am citit despre condiţia asta. Voi folosi o carte de 
identitate falsă. N-o să-şi dea seama. 

— Dar dacă verifică actele printr-o bază de date? 

— Cartea de identitate arată că sunt cetăţean al Marii 
Britanii; Statele Unite nu-mi pot impune să plătesc 
impozite. Şi mă îndoiesc că locul ăsta ar avea legături cu 
vreo bază de date din Anglia. 

Suficient de înmuiat, Reuben îi explică lui Milton ce aflase 
de la Angie. 

— Deci, dacă am putea să punem crimele astea în cârca 
lui Bagger, Susan va scăpa cu faţa curată, zise Milton. 

— Uşor de zis, greu de făcut. Un tip ca Bagger ştie cum 
să-şi acopere urmele. 

— Ei bine, poate că aş putea începe să le descopăr. 

— Cum? 

— Oliver ne-a spus despre tipul ăsta, Anthony Wallace. 
Bagger a aflat despre el şi aproape că l-a ucis. Ei, cuma 
aflat despre el? 

— Nu ştiu. 

— Ştiu că e târziu, dar sună-i totuşi pe Oliver şi Susan. 


123 


Roag-o să-ţi spună tot ce poate despre Wallace. Unde 
stătea, ce făcea, chestii de genul ăsta. 

Reuben sună şi apoi se întoarse la prietenul său. 

— Oliver a trezit-o şi a întrebat-o. Wallace stătea în 
hotelul de vizavi de Pompei. Folosea un pseudonim, Robby 
Thomas, din Michigan. Un metru şaptezeci şi doi, subţire, 
păr negru, genul de băiat frumuşel. Stătea într-o cameră 
care avea vedere directă spre biroul lui Bagger. 

— Asta aveam nevoie să ştiu. Milton se ridică. 

— Unde mergi? îl întrebă Reuben. 

— Vizavi. Sunt şanse mari ca Bagger să-şi fi dat seama 
că Wallace îl spionează. În cazul ăsta s-ar fi dus să verifice. 
Deci, asta am să fac şi eu. 

— Cum? 

— Nu m-am învârtit în preajma lui Susan degeaba. 
Aşteaptă numai. 


Mintea ageră a lui Milton puse la cale detaliile pe drumul 
spre hotelul de vizavi. 

Ajuns la recepţie, zise: 

— Îl caut pe domnul Robert Thomas. Îşi spune Robby de 
obicei. Ar trebui să fie cazat aici. Aţi putea să-l sunaţi în 
cameră? 

După o verificare rapidă pe calculator, recepţionerul 
clătină din cap. 

— Nu avem nici un oaspete cu acest nume. 

Milton păru confuz. 

— Foarte ciudat. El şi cu fiul meu au fost colegi la 
Michigan. Plănuiserăm să luăm cina împreună. 

— Îmi pare rău, domnule. 

— Se poate să fi înţeles greşit data? Secretara mea a 
aranjat întâlnirea şi a mai făcut ea prostii din astea în 
trecut. M-aş simţi groaznic să-l las cu ochii-n soare. 

Recepţionerul apăsă câteva taste. 

— Am avut pe cineva cazat cu numele de Robert 
Thomas, din Michigan, dar cu ceva timp în urmă. 

— Dumnezeule, o concediez pe secretară cum mă întorc 
acasă. Mă întreb de ce nu m-o fi sunat Robby. 


124 


— Cine i-a dat datele dumneavoastră de contact? 

Milton scoase un oftat. 

— Secretara mea! ldioata! Data greşită, numărul de 
telefon probabil la fel, dacă s-o fi deranjat să i-l dea totuşi. 

Recepţionerul îl privi cu înţelegere. 

— Păi sper că Robby s-a distrat cât a stat aici. 

Recepţionerul aruncă o privire la monitor. 

— Registrul arată că a cerut un masaj. Aşa că, dacă aţi 
ratat cina, măcar s-a relaxat. 

Milton râse. 

— Mamă, un masaj, n-am mai fost la masaj de ani de zile. 

— Avem nişte angajaţi foarte pricepuţi. 

— Trebuie să fii cazat la hotel? 

— A, nu, pot să vă fac o programare chiar acum dacă 
doriţi. 

— Ştiţi ce, daţi-mi aceeaşi maseuză la care a fost Robby. 
Aşa am putea să povestim despre Robby. E un om 
remarcabil şi sunt sigur că maseuza îşi aminteşte de el. 

Recepţionerul zâmbi. 

— Desigur, domnule. O să dau un telefon. 

Recepţionerul sună la spa, vorbi câteva minute, apoi faţa 
i se înnoură. 

— A, da, nu mi-am dat seama că era vorba despre ea. 
Bine, te sun înapoi. 

Închise şi se întoarse înspre Milton. 

— Mă tem că nu puteţi să mergeţi la aceeaşi maseuză, 
domnule. 

— A, nu mai lucrează aici? 

— Nu e vorba despre asta. Recepţionerul cobori vocea. Ei 
bine, a murit. 

— Doamne fereşte! Accident? 

— Mă tem că nu v-aş putea spune, domnule. 

— Vă înţeleg perfect. Cât de trist. Era tânără? 

— Da. Şi Cindy era şi o persoană tare de treabă. 

— Ce să zic... E îngrozitor. 

— Aţi vrea totuşi un masaj la altcineva? Avem un loc liber 
pentru dumneavoastră chiar acum. 

— Da, da, cred că da. Cindy ziceaţi că o chema? 


125 


— Exact. Cindy Johnson. 

— Va trebui să-i spun lui Robby. 

O oră mai târziu, lui Milton i se făcuse deja un masaj 
viguros de către o femeie foarte entuziastă, pe nume 
Helen. Totuşi, când el menţionă, ca din întâmplare, 
chestiunea morţii lui Cindy, aceasta se întunecă. 

— A fost îngrozitor. O chestie de genul astăzi eşti, mâine 
nu mai eşti. 

— Un accident, am auzit, zise Milton, aşezat în salon, 
învelit într-un halat şi sorbind dintr-o ceaşcă plină cu apă de 
izvor. 

Helen pufni. 

— Accident? 

— Nu crezi că a fost asta? 

— Nu zic nici aşa, nici aşa. Nici nu e treaba mea. Dar 
biata maică-sa e distrusă, asta e sigur. 

— Mama ei? Biata femeie. A trebuit să vină în oraş ca să 
identifice cadavrul? 

— Cum? Nu, Dolores locuieşte chiar aici. Lucrează la o 
masă de zaruri la Pompei. 

— Vai de mine, de-acolo vin. 

— Lumea e mică, aprecie Helen. 

— Săraca doamnă Johnson, continuă Milton. Să-ţi pierzi 
aşa fiica! 

— Ştiu. Acum e doamna Radnor, s-a recăsătorit. Lui Cin îi 
plăcea de tatăl ei vitreg, zicea ea. 

Milton îşi termină apa. 

— Ei bine, mulţumesc pentru masajul excelent. Mă simt 
ca nou. 

— Oricând, domnule, oricând. 


126 


Capitolul 33 


Întors la Pompei, Milton îl puse pe Reuben la curent cu 
descoperirile pe care le făcuse. 

Prietenul său păru impresionat. 

— La naiba, Milton, chiar te-ai molipsit de la Susan. 

După ce plasară câteva bancnote de douăzeci de dolari 
în mâinile potrivite, cei doi primiră indicaţii către masa lui 
Dolores Radnor. Milton parie pe unul dintre jucătorii pe val, 
în timp ce o măsura din priviri pe femeie. Era slabă, cu faţa 
ridată şi cu un aer de tristeţe perpetuă. După o oră, femeia 
luă o pauză, iar Milton o urmă la o masă din afara zonei 
barului, unde aceasta sorbea dintr-o ceaşcă de cafea, 
ţinând în mâna liberă o ţigară neaprinsă. 

Milton zise: 

— Doamna Radnor? 

Tresărind, femeia îl privi precaută. 

— De unde ştii cum mă cheamă? E vreo problemă? 

— Mă simt oarecum stânjenit, începu Milton, în timp ce 
Dolores îl privea aşteptând. Am trecut prin oraş cu câteva 
luni în urmă şi fiica dumneavoastră mi-a făcut cel mai bun 
masaj din viaţa mea. 

Buzele femeii începură să tremure. 

— Cindy a mea era tare pricepută la masaje. A făcut 
şcoală pentru asta, avea şi diplomă. 

— Ştiu, ştiu. Era minunată. Şi i-am promis că data 
viitoare când aveam să vin în oraş, am s-o caut. Vin de la 
hotel şi mi-au spus ce s-a întâmplat. Au fost drăguţi că mi- 
au dat numele dumneavoastră şi mi-au spus unde lucraţi. 

— De ce v-a interesat? întrebă ea, deşi expresia sa era 
acum mai mult tristă decât suspicioasă. 

— A fost atât de drăguță cu mine, încât i-am promis că 
data viitoare când vin o să pun un pariu la zaruri pentru ea. 

Dolores îl privi cu mai multă atenţie. 

— Hei, nu eşti tu jucătorul care a ras totul la Masa 7? Am 
trecut şi eu pe-acolo într-o pauză, fiindcă toată lumea 


127 


vorbea despre asta. 

— Chiar eu. Scoase portofelul. Şi am vrut să vă dau 
dumneavoastră partea lui Cindy. 

— Domnule, nu trebuie să faceţi asta. 

— Promisiunea e promisiune. Milton îi înmână douăzeci 
de bancnote de o sută de dolari. 

— Dumnezeule! făcu Dolores. 

Încercă să îi înapoieze lui Milton, dar acesta insistă până 
când îi băgă în buzunar. 

— Faptul că dumneavoastră aţi venit şi mi-aţi dat atâţia 
bani e singurul lucru bun care mi s-a întâmplat de multă 
vreme. Izbucni dintr-odată în plâns. 

Milton îi întinse nişte şerveţele din suportul de pe masă. 
Femeia îşi şterse ochii şi-şi suflă nasul. 

— Mulţumesc, zise. 

— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Radnor? 

— Poţi să-mi spui Dolores. Aţi făcut un lucru minunat. 

— Helen de la spa mi-a spus că a murit într-un accident. 
Un accident de maşină? 

Faţa femeii se încordă. 

— Supradoză accidentală au zis. Asta e o tâmpenie. 
Cindy nu a luat droguri în viaţa ei. Aş fi ştiut, am luat şi eu 
la viaţa mea. Drogaţii se recunosc între ei, dar ea nu era 
aşa. 

— Şi atunci de ce cred că din cauza asta a murit? 

— Substanțele din corpul ei. Şi un recipient cu droguri 
lângă pat şi, gata, e o drogată. Dar eu o cunosc pe Cindy. A 
văzut ce mi-au făcut mie drogurile. Mi-am revenit în cele 
din urmă, am găsit o slujbă bună şi acum asta. Fetiţa mea 
nu mai e. Începu să lăcrimeze din nou. 

— Încă o dată, îmi pare foarte rău. 

Milton se duse să se întâlnească cu Reuben. 

— Deci, Cindy îi face lui Tony Wallace, cunoscut şi ca 
Robby Thomas, un masaj, zise Milton. Wallace primeşte o 
bătaie soră cu moartea de la Bagger, iar Cindy moare din 
cauza unei supradoze accidentale, deşi se pare că nu 
consuma droguri. 

— Nu poate fi o coincidenţă, observă Reuben. 


128 


— Cel mai probabil Bagger a ordonat să fie ucisă. Mai 
cercetez pe site-ul cazinoului. Poate găsesc o portiţă de 
care să mă folosesc. 

Plecară fără să-l observe pe bărbatul în costum care-l 
văzuse pe Milton vorbind cu Dolores. Acesta comunică în 
staţie: 

— S-ar putea să avem o mare problemă. Contactează.-l 
pe domnul Bagger. 


129 


Capitolul 34 


O misiune de recunoaştere şi penetrare de ultim moment 
era singurul motiv pentru care Harry Finn stătea la o coadă 
dimineaţa devreme, după ce se întorsese cu avionul în 
noaptea de dinainte, din vizita făcută mamei sale. In timp 
ce-l asculta pe bărbatul din faţa lui trăncănind, gândurile îi 
zburau înapoi, la mama sa firavă, dar atât de hotărâtă. 
Povestea pe care i-o spusese, cum o mai făcuse de sute de 
ori înainte, era despre Rayfield Solomon, tatăl lui Harry 
Finn. Solomon fusese un om de o curiozitate intelectuală 
neobosită şi de o integritate de nestrămutat. Muncise 
pentru ţara sa decenii la rând, construindu-şi o reputaţie nu 
doar ca patriot adevărat, ci şi ca om care putea rezolva 
probleme cu ideile sale, care vedea răspunsul când nimeni 
altcineva nu putea. Apoi, mai târziu în viaţă, se îndrăgostise 
de mama lui şi se căsătorise cu ea. După ce se născuse 
Finn lucrurile începuseră să se schimbe sau, mai exact, să 
se deterioreze. 

După aceea tatăl său a murit, s-a sinucis, s-a pretins, 
într-un acces de vinovăţie. Dar mama lui Finn ştia mai bine. 

— Erau toate nişte minciuni, îi spusese ea de nenumărate 
ori. Nimic nu era adevărat. Nici despre mine şi nici despre 
el. Au avut motivele lor să-l ucidă. 

Finn cunoştea motivele, pentru că mama sa i le inoculase 
adânc în minte. Cariera lui Rayfield Solomon în slujba ţării 
sale fusese uitată, bunul său renume - mânjit. Insă nu 
ruşinea nemeritată o rănea atât de cumplit pe mama lui 
Finn, ci faptul că îl pierduse pe bărbatul iubit mult mai 
repede decât ar fi trebuit. 

— Nu a meritat nimic din toate astea, îi spusese ea lui 
Finn. Şi acum cineva trebuie să plătească. 

Finn îşi amintea că auzise pentru prima dată povestea 
asta când avea doar şapte ani, curând după moartea tatălui 
său. Îl bulversase atunci, insultându-i simţul justiţiei încă în 
dezvoltare. Şi astăzi încă îl uimea cât de nedrept şi de 


130 


complet putuseră să-l distrugă. 

Se eliberă însă de aceste gânduri şi se concentră asupra 
a ceea ce avea de făcut. In mulţime, alături de el, se mai 
aflau trei membri ai echipei sale. Doi erau nişte studenţi pe 
care îi luase de la birou pentru un pic de aventură pe teren. 
A treia era o femeie aproape la fel de pricepută în domeniu 
ca şi el. 

Cu ajutorul unor dispute şi jonglerii puseseră mâna pe 
câteva bilete VIP pentru un tur al Centrului pentru Vizitatori 
al Capitoliului, a cărui construcţie era aproape terminată. 
Complexul de 55 740 de metri pătraţi, pe trei niveluri, era 
amplasat în partea de est a Capitoliului, pe un teren mai jos 
decât acesta. Asta deoarece baza sa era mai mare decât 
cea a Capitoliului, iar proiectanţii nu voiseră să distragă 
atenţia de la construcţia istorică. Centrul pentru vizitatori 
includea cinematografe cu filme istorice, magazine de 
cadouri, restaurante, o sală festivă, spaţiu de expoziţie, un 
amfiteatru şi altele, inclusiv un foarte necesar spaţiu pentru 
întâlniri ale Camerei Reprezentanţilor şi Senatului. După 
deschidere, avea să găzduiască în fiecare an milioane de 
vizitatori din lumea întreagă. Şi, în concordanţă cu 
magnifica reputaţie a Washingtonului pentru eficienţă şi 
integritate, proiectul avea o întârziere de doar câţiva ani şi 
o depăşire de buget de doar câteva milioane de dolari. 

Finn era foarte intrigat de două elemente: în primul rând, 
tunelul de legătură dintre centrul pentru vizitatori şi 
Capitoliu, şi în al doilea rând, un tunel de serviciu pentru 
camioanele de livrări. Livrarea pe care o plănuia el era una 
pe care nici un membru al Congresului nu şi-ar fi dorit-o. 

Fiecare membru al echipei purta o cameră digitală la 
butonieră şi captau pe ascuns, byte după byte, imaginea 
subteranului. Tuneluri neterminate şi holuri coteau în 
direcţii imprevizibile, aşa că avea să le fie de mare folos 
mai târziu lui Finn şi oamenilor săi. 

Finn îi puse câteva întrebări ghidului, destul de 
nevinovate în aparenţă. Dar, ca şi în cazul pescuitului la 
telefon, aceste întrebări erau formulate în mod subtil, ca să 
ofere informaţii pe care ghidul nu le-ar fi dezvăluit niciodată 


131 


cu bună ştiinţă. La un semnal, ceilalţi membri ai echipei lui 
Finn puseseră întrebări ajutătoare care scoaseră la iveală şi 
mai multe. Odată ce totul va fi pus cap la cap, ghidul turului 
le va fi dezvăluit, fără să bănuiască nimic, aproape 
suficiente informaţii ca să distrugă Capitoliul şi pe toţi cei 
aflaţi înăuntru. 

„Eşti cel mai bun prieten al teroriştilor, fără ca măcar s-o 
ştii“, se gândi Finn la ghidul amabil. 

Afară Finn studie Statuia Libertăţii, o lucrare în bronz 
care încorona domul Capitoliului. Era o imagine frumoasă, 
îşi zise el. Totuşi, nu ştia dacă oamenii care lucrau înăuntru 
meritau o asemenea pană la pălărie. După părerea lui, 
concepte ca libertate, adevăr şi onoare erau ultimul lucru la 
care se gândeau cei de acolo. 

El şi echipa străbătură la pas cei aproape şaizeci de acri 
de teren care aparţineau de Capitoliu, adunând şi mai 
multe date folositoare. Se întâlniră toţi la un restaurant 
ordinar, gol, de pe Independence Avenue, pentru a analiza 
rezultatele şi a adăuga elemente noi asaltului plănuit 
asupra Capitoliului. 

— Bănuiesc că membrilor Congresului le place să fie în 
siguranţă, observă unul dintre colegi. Pentru că operaţiunea 
pe care o punem noi la cale costă statul o sumă frumuşică. 

— E doar o picătură pentru bugetul federal, replică 
femeia. Noi ne întoarcem la birou, Harry. Trebuie să mai 
încerc un „pescuit la telefon” pentru misiunea de la 
Pentagon. 

— Voi puteţi să vă întoarceţi, zise Finn. Eu am altceva de 
făcut. 

Îi lăsă la restaurant şi se îndreptă spre Clădirea Hart a 
Senatului, cel mai nou şi mai mare dintre cele trei 
complexe destinate confortului celor o sută de senatori ai 
Americii şi personalului lor imens. Finn era uimit că o sută 
de oameni nu-şi puteau limita operaţiunile într-un spaţiu 
mai mic de o sută optzeci şi cinci de mii de metri pătrați pe 
care clădirile de birouri ale senatului, botezate Hart, Russell 
şi Dirksen îl ofereau împreună. La urma urmei asta însemna 
mai mult de 1 850 de metri pătraţi pe senator. lar 


132 


politicienii continuau să ceară clădiri mai mari şi mai mulţi 
bani din taxe, cu care să le construiască. 

Clădirea Hart a Senatului era amplasată la intersecţia 
Second Street şi Constitution şi fusese numită după Philip 
Aloysius Hart, un senator de Michigan care murise în 1976. 
Răposatul Hart, după cum spunea inscripţia de deasupra 
intrării principale a clădirii, „a fost un om de o integritate 
desăvârşită”. 

„Respectivul s-ar simţi destul de singur în Capitoliu în 
ziua de azi“, se gândi Finn. 

Se plimbă prin clădire, admirând atriumul principal, de 
douăzeci şi şapte de metri înălţime, şi atracţia sa principală, 
o sculptură mobile-stabile, intitulată Munţi şi nori şi 
realizată de celebrul Alexander Calder. Sculptorul venise în 
D.C. în 1976 pentru a face retuşurile finale la lucrare care 
era enormă - cel mai înalt vârf de munte atingea 15 metri 
înălţime - şi apoi murise brusc în aceeaşi noapte, după ce 
se întorsese la New York. Era o mărturie grăitoare a vechii 
zicale potrivit căreia „Washingtonul poate să-ţi afecteze 
mortal sănătatea”. 

Deşi se aflau cincizeci de senatori în clădirea Hart, pe 
Finn nu-l interesa decât unul: Roger Simpson. 

Securitatea clădirii, chiar şi după 11 septembrie, era de 
tot râsul. După ce treceai printr-un detector de metale, 
puteai să mergi cam unde voiai. Finn luă liftul până la etajul 
unde se afla biroul lui Simpson. N-aveai cum să-l ratezi. 
Steagul statului Alabama era amplasat la intrare. În timp ce 
aştepta lângă uşa de sticlă, Finn făcu câteva fotografii cu 
interiorul, folosindu-se de camera sa  minusculă, 
concentrându-se pe tânăra recepţioneră. Luă aminte la 
toate detaliile de pe etaj şi se pregătea să plece, când uşa 
se deschise şi bărbatul ieşi, însoţit de un anturaj 
considerabil. 

Roger Simpson era înalt, un metru nouăzeci şi patru, şi 
atletic, cu păr blond, presărat cu fire albe peste tot, şi aerul 
calm şi distant al unui om obişnuit să i se respecte spaţiul 
personal şi să i se urmeze ordinele. 

Uşa liftului de la capătul holului se deschise şi din el ieşi o 


133 


blondă înaltă. Când o văzu, Simpson zâmbi şi înaintă, 
îmbrăţişând-o scurt. La rândul său, aceasta îl sărută pe 
obraz, gest care, în ochii lui Finn, era doar de faţadă, fără 
substanţă. Aceasta era doamna Simpson, fostă Miss 
Alabama, cu un MBA de la o universitate din Ivy League. 
Avea un CV neobişnuit pentru o primă-doamnă. 

Finn îi observă pe cei doi bărbaţi de lângă Simpson. 
Aveau căşti în ureche şi purtau arme, posibil agenţi secreţi. 
Fără îndoială, Simpson îşi luase precauţii suplimentare, mai 
ales după ce trei foşti membri ai Triple Six şi Carter Gray 
muriseră. Planul lui Finn nu presupunea un atac direct 
asupra lui Simpson. Singura piesă care putea crea 
probleme era fotografia lui Rayfield Solomon. Simpson 
trebuia să ştie de ce i se sfârşea viaţa. Dar Finn avea să 
găsească o modalitate; întotdeauna găsea. 

În linişte, părăsi clădirea. 


134 


Capitolul 35 


Stone se trezi devreme, dar Annabelle era deja jos, bând 
un ceai fierbinte în faţa şemineului. O salută cu o înclinare a 
capului şi se uită să vadă dacă mai era cineva în jur. 

— Suntem doar noi, zise ea fără introducere. Vrei să iei 
micul dejun? 

Mâncară într-o cameră răcoroasă de lângă bucătărie. 
Annabelle abia dacă se uită la mâncare, în timp ce Stone îşi 
mestecă ouăle şi pâinea prăjită aruncându-i câte-o privire 
din când în când. 

— Ai mai primit veşti de la Milton şi Reuben după ce te- 
au sunat? întrebă ea. Au mai aflat şi altceva? 

— Nu încă, dar sunt sigur c-o să auzim în curând de ei. 

De îndată ce-şi termină Stone ceaşca de cafea, Annabelle 
se ridică în picioare. 

— Eşti gata? 

— Mergem să vedem casa? 

— Nu putem. Au dărâmat-o şi au ridicat un monstru în 
locul ei. Dar putem totuşi să vedem zona. 

Obrajii îi erau roşii şi privirea pierdută. Stone se întrebă 
dacă nu cumva era bolnavă. 

Parcă venind cu un răspuns la gândurile sale, ea zise: 

— Sunt bine. Doar că n-am prea dormit. 

O jumătate de oră mai târziu stăteau în faţa locului unde 
fusese ucisă mama lui Annabelle. 

Annabelle zise: 

— Aici e. Sau a fost, cel puţin. Casa mamei era doar o 
căbănuţă. 

Casa de acum nu era mică. Era o potenţială candidată la 
coperta revistei Architectural Digest, o imensitate de o mie 
de metri pătraţi, cu ţiglă şi turete, chiar lângă ocean. 

— Cu cât timp în urmă au dărâmat cabana? întrebă 
Stone. 

— Acum şase ani. Nu mult după ce a fost ucisă. O vedere 
la ocean bate mereu o crimă brutală. 


135 


— Bine, deci cum vrei să procedăm? se interesă el. 

— Propun să ne dăm drept tată şi fiică, fără supărare, în 
căutarea unui loc unde să stai la pensie. Găsim un agent 
imobiliar de pe-aici şi începem să punem întrebări. 


Mai târziu în acea după-amiază, Annabelle şi Stone o 
urmau pe o femeie scundă, cu părul negru, scurt şi cu o 
siluetă ca un butoi de bere, în jurul unei case de vânzare 
spatioase. Era la patru loturi mai încolo de locul unde 
mama lui Annabelle fusese împuşcată în cap prin 
amabilitatea lui Jerry Bagger. 

— E adorabilă, tati, ciripi Annabelle în timp ce studiau 
locuinţa prost întreţinută. Nu înţeleg de ce n-a pus nimeni 
mâna pe ea. 

— În primul rând, nu e tocmai mică. În al doilea, are, în 
mod evident, nevoie de reparaţii, zise Stone ferm. 

— Haide, tati, făcu Annabelle. E chiar pe faleză. Cauţi de 
mult timp şi nu ai găsit nimic potrivit. Nu te-ai vedea 
petrecându-ţi anii de pensie aici? Uită-te numai ce 
privelişte. 

El se întoarse către agentă. 

— Casa de la capătul străzii, pe dreapta, e o frumuseţe şi 
într-o stare foarte bună. Ştiţi cumva dacă ar vrea să vândă? 

— Familia Macintosh? Nu, nu cred că vor s-o vândă. 

Annabelle interveni. 

— Familia Macintosh? Numele nu-mi spune nimic. Dar 
ştiam o familie care a locuit acolo. Nu îi cunoşteam prea 
bine, ştiţi, printr-un prieten al unui prieten. Am fost în vizită 
la ei o dată; de asta căutăm ceva în zonă, de fapt. Imi 
amintesc că era foarte frumos. 

— Locuiesc aici de mult timp, vă mai amintiţi cum îi 
chema? 

Annabelle se prefăcu că se gândeşte. 

— Connor sau Conway. Nu, Conroy, exact Conroy. 

— Nu cumva Tammy Conroy? întrebă agenta. 

— Cred că da, da. Acum îmi amintesc. O femeie cu păr 
roşcat, înaltă, slabă. 

Agenta păru tulburată. 


136 


— Tammy Conroy, Dumnezeule! Sunteţi sigură? 

— De ce, s-a întâmplat ceva? întrebă Annabelle. 

— Cât de bine o cunoşteaţi? 

— Cum v-am spus, prin nişte prieteni. De ce? 

— Ei bine, cred că tot o să aflaţi mai devreme sau mai 
târziu. Cu câţiva ani în urmă Tammy Conroy a fost ucisă 
într-o căbănuţă care se afla acolo unde e acum casa 
familiei Macintosh. 

— Ucisă! Annabelle îl apucă pe Stone de braţ. 

— Ucisă, vreţi să spuneţi accidental? se interesă Stone. 

— De fapt, nu, a fost, ei bine, asasinată. Femeia adăugă 
repede: Dar de-atunci nu s-a mai petrecut nici o crimă. E un 
loc foarte sigur. 

— L-au prins pe făptaş? întrebă Annabelle. 

Agenta păru şi mai stânjenită. 

— De fapt, nu, nu l-au prins. 

Stone zise: 

— La naiba, ar putea să fie încă în libertate, aşteptând să 
ucidă din nou. Poate are o fixaţie în legătură cu cartierul 
ăsta. S-au văzut şi lucruri mai ciudate. 

— Nu cred că e cazul, replică agenta. Înainte să se mute 
aici femeia care a fost omorâtă, locul era al unei văduve în 
vârstă. A murit de bătrâneţe, iar fiul său i-a vândut casa 
doamnei Conroy. De fapt, eu l-am reprezentat pe proprietar 
în tranzacţie. 

— Poate că soţul ei a fost vinovatul, sugeră Annabelle. 
Adică, dacă era căsătorită. Sunt atâtea crime în familie. E 
îngrozitor! 

— A existat într-adevăr un soţ, nu-mi amintesc numele lui 
acum. Dar cred că el plecase deja la vremea când ea a fost 
ucisă. Cel puţin poliţia nu l-a considerat suspect. Eu am 
crezut mereu că vreun străin trebuie s-o fi făcut. Tammy 
era retrasă. Nici nu cred că avea copii. Dar asta s-a 
întâmplat cu mulţi ani în urmă şi, cum v-am mai spus, eo 
zonă foarte sigură. Şi acum n-aţi vrea să vedeţi interiorul 
casei? 

După un tur rapid al casei, luară cartea de vizită a 
doamnei şi-i promiseră că o vor suna. 


137 


În maşină, Annabelle scoase o eşarfa din buzunar şi o 
mângâie uşor. 

— Ce e aia? 

— O eşarfă de la mama mea. Mi-a dat-o de ziua mea. A 
fost ultimul lucru pe care a apucat să mi-l mai dea. 

— Îmi pare rău, Annabelle. 

Ea se lăsă în scaun şi-şi închise ochii. 

— Nici măcar nu am putut merge la înmormântare. Am 
auzit zvonuri cum că Bagger a fost implicat şi că tata a 
scăpat basma curată, ca de obicei. Ştiam că Bagger avea 
să supravegheze locul. Nu am fost niciodată la ea la 
mormânt. 

— Şi crezi că tatăl tău a murit? 

— Să zicem doar că, dacă ar fi să mi se împlinească visul, 
da. 

In timp ce conducea de-a lungul străzii, lumina 
semaforului se schimbă şi Stone opri maşina. 

Annabelle se uită din întâmplare la un bărbat înalt şi slab 
care ieşea dintr-un bar, iar faţa îi împietri. 

Stone îi observă expresia şi o întrebă: 

— Ce e? 

— Bărbatul care a ieşit din barul de vizavi, şopti ea în 
timp ce el o privea. 

Stone aruncă o privire în direcţia lui. 

— Ce-i cu el? 

— E tatăl meu, Paddy Conroy. 


138 


Capitolul 36 


— Opreşte, Oliver, strigă Annabelle. 

— Ce vrei să faci? 

— Momentan, încerc din răsputeri să nu vomit. Îşi sprijini 
bărbia de bord, dar rămase cu ochii la tatăl său. Doamne, 
parc-aş vedea o fantomă. 

Se lăsă uşor pe spate şi-şi şterse fruntea umedă de 
sudoare. 

— Ce vrei să faci? o întrebă el din nou. 

— Nu ştiu. Parcă mi-a stat mintea-n loc. 

— Bine, o să decid eu. Îl urmărim. S-ar putea să ducă la 
ceva folositor. 

— Ticălosul a lăsat-o pe mama să moară. Stone observă 
că Annabelle strângea mânerul scaunului cu atâta putere, 
încât degetele i se albiseră. Îi puse o mână liniştitoare pe 
umăr. 

— Te înţeleg, Annabelle. Înţeleg foarte bine cum şi de ce 
oamenii trăiesc sau mor din motive nepotrivite. Şi ştiu că a 
fost un şoc pentru tine să afli că tatăl tău e în viaţă şi, mai 
mult, chiar aici. Dar trebuie să ne ţinem firea. Nu-mi vine să 
cred că prezenţa lui aici e o coincidenţă. Tie? 

Ea scutură din cap. 

— Deci, o să-l urmărim, continuă el. Te crezi în stare? 
Sau vrei să te las la pensiune? Pot s-o fac şi singur. 

— Nu, vreau să iau şi eu parte, zise ea aprigă. Apoi 
adăugă cu mai mult calm: Mă simt bine acum, Oliver. 
Mulţumesc. Îi strânse mâna recunoscătoare. 

Îl priviră amândoi pe Paddy Conroy care se urca într-o 
rablă de camionetă parcată pe stradă. _ 

Călătoria dură doar zece minute. In acest timp, se 
îndepărtaseră bine de centru şi intraseră în zona rurală. 
Când camioneta viră să intre pe nişte porţi de fier forjat, 
Annabelle îşi trase repede răsuflarea. 

Stone aşteptă câteva momente, apoi intră şi el pe poarta 
cimitirului Mt. Holy. Câteva minute mai târziu se dădură jos 


139 


din maşină şi se furişară nevăzuţi spre un pâlc de copaci. 
Din ascunzătoarea lor, priviră cum Paddy îşi târâi picioarele 
până lângă o placă comemorativă. Scoase câteva flori din 
haina ponosită, îngenunche şi le aşeză pe pământ. 

Îşi scoase pălăria, dând la iveală un păr cărunt şi des, îşi 
împreună mâinile şi păru să se roage. La un moment dat 
auziră un geamăt lung, răsunător, venind din direcţia sa. 
Băgă mâna în buzunar, scoase o batistă şi-şi şterse faţa. 

— Mormântul mamei tale? întrebă Stone. 

Ea încuviinţă scurt şi tăios. 

— Cum ziceam, nu am venit niciodată să-l văd, dar m-am 
interesat unde se află. 

— Pare că jeleşte. 

— Ticălosul o face doar ca să nu se simtă atât de vinovat 
pentru ce a făcut. Nu s-a schimbat deloc. 

— Oamenii chiar se mai schimbă, observă Stone. 

— El nu, niciodată. Annabelle îl apucă de braţ când el 
plecă de lângă ea. Oliver, ce faci? 

— Îţi testez teoria. 

Înainte ca ea să-l poată opri, el ieşi din ascunzătoare şi se 
îndreptă spre Paddy. Stone încetini, dând impresia că 
citeşte pietrele comemorative înainte să se oprească la una 
aflată la două morminte distanţă de locul unde Paddy 
plângea în genunchi. 

Stone începu pe un ton blând: 

— N-am vrut să vă încalc intimitatea. N-am mai fost să 
văd mormântul mătuşii mele de câţiva ani. Am vrut să-i 
aduc un omagiu. 

Paddy îşi înălţă privirea şi-şi şterse faţa lată cu o batistă. 

— E un cimitir public, prietene. 

Stone îngenunche în faţa plăcii pe care o alesese, dar cu 
coada ochiului îl observa pe Paddy. 

— Cimitirele astea parcă te lasă fără puteri, nu vi se 
pare? reluă el pe un ton scăzut. 

Paddy încuviinţă. 

— E penitenţă, ştiţi, pentru cei vii. Şi un avertisment 
pentru noi toţi. 

— Avertisment? Stone se întoarse să-l privească. Şi 


140 


atunci ştiu. Paddy Conroy era pe moarte. Se vedea după 
tenta cenuşie a feţei sale albe şi supte, după corpul uscăţiv 
şi mâinile tremurânde. 

Paddy încuviinţă din cap. 

— Uitaţi-vă la toate mormintele astea. Ridică o mână 
nesigură. Toţi aceşti morţi care aşteaptă ca Atotputernicul 
să se pogoare şi să le spună încotro se îndreaptă. Aşteaptă 
în pământ sau în Purgatoriu, depinde de credinţă. Aşteaptă 
ca Dumnezeu să se pogoare şi să le spună. Pentru 
eternitate. 

— În rai sau în iad, zise şi Stone, încuviinţând din cap. 

— Vă plac jocurile de noroc? 

Stone scutură din cap. 

— Eu mi-am petrecut întreaga viaţă pariind pe diverse 
lucruri. Dar, dacă v-ar plăcea totuşi jocurile de noroc, câte 
credeţi că pot fi câştigătoare şi câte nu? 

— Să sperăm că cele câştigătoare sunt mai numeroase 
decât cele necâştigătoare. 

— V-aţi pierde toţi banii, să ştiţi. 

— Mai mulţi oameni răi decât buni, nu-i aşa? 

— Eu, de exemplu. Chiar aş putea de pe-acum să-mi aleg 
un loc frumos şi însorit sub talpa iadului. Nici o îndoială 
unde merge băiatu'. 

— Aveţi regrete? 

— Regrete? Domnule, dacă regretele ar fi dolari, eu aş fi 
domnul Bill Gates. Paddy se aplecă şi sărută piatra. Adio, 
draga mea Tammy. Să te odihneşti în pace. Se ridică în 
picioare un pic nesigur şi-şi puse pălăria. Se întoarse către 
Stone: Doamna de aici, ea va merge în rai. Ştiţi de ce? 

Stone scutură din cap. 

— Pentru că e o sfântă. E o sfântă pentru că l-a îndurat 
pe unu’ ca mine. Şi numa’ pentru asta, în Ziua Judecăţii, 
Sfântul Petru o va primi cu braţele deschise. De-aş fi acolo 
s-o pot vedea! 


141 


Capitolul 37 


Era dimineaţă devreme. Jerry Bagger se afla în 
apartamentul său, într-un hotel de fiţe, gândindu-se serios 
că ar trebui să mărească tariful camerelor de la Pompei. 
Pentru el, priveliştea Casei Albe nu făcea o mie de dolari pe 
noapte. Pe când admira el casa preşedintelui de la 
fereastră, un membru al echipei sale de securitate, Mike, 
intră în cameră. 

— Am primit un telefon de la cazinou aseară târziu, dar 
n-am vrut să vă trezim. Un tip vorbea cu Dolores. 

Bagger se întoarse. 

— Despre ce vorbeau? 

— Din ce a auzit omul nostru, au menţionat numele fetei 
de câteva ori. 

— Draga de Cindy, făcu Bagger domol. Mă gândesc că 
Dolores încă îşi regretă fata. Cine e tipul? Poliţai? Federal? 

— Acuma verificăm. Şi mai are un tip cu el. L-am pus sub 
urmărire. Stau la o speluncă, undeva pe Boardwalk. 

— Păi, verificaţi mai repede. 

— Şi dacă e poliţai? 

— Îmi daţi de veste. Vedem atunci. Să omori un poliţist e 
cu totul altă treabă. Omori unul, apar alţii, la fel şi cu 
federalii. Stai cu ochii pe situaţie. Verifică să vezi pe unde 
mai umblă tipu' ăsta. Bagger se aşeză, iar Mike se îndreptă 
spre uşă. la stai oleacă, Mike, a sunat labagiul ăla de 
republican amish? 

— Nu, domnule. 

— Ştii că povestea lui părea în regulă, da' de ce mi se 
pare mie că minte de rupe? 

— Aveţi cele mai bune instincte dintre toţi oamenii pe 
care-i ştiu, domnule Bagger. 

„Nu destul de bune, se gândi Bagger. Annabelle Conroy 
m-a apucat de boaşe şi m-a stors de bani.“ 

— Vreţi să avem o mică discuţie cu el? 

Bagger clătină din cap. 


142 


— Nu încă. Dar ţineţi-vă după el. Vreau să văd unde 
merge noaptea tipu' ăsta cu cărţile lui rare. 

— Deci, mai rămânem în oraş? 

Bagger privi pe fereastră. 

— De ce nu? Locul începe să-mi placă. Arătă spre Casa 
Albă. Uită-te acolo, Mike. Aia e casa preşedintelui, cel mai 
puternic nenorocit din lume. O dată să dea din cap şi o ţară 
întreagă e ştearsă de bomba atomică. Dacă se băşeşte, 
bursa scade cu o mie de puncte. E înconjurat de armată. 
Orice vrea primeşte. Bagger pocni din degete. Uite-aşa. O 
muie în Biroul Oval, taxe mici pentru bogătaşi, invazia altor 
ţări, poate şi s-o ciupească de fund pe regină, orice. Pentru 
că el e barosanu'. Am tot respectul pentru asta. Tipul face 
doar patru sute de mii de dolari pe an, da' avantajele sunt 
mortale şi zboară gratis într-un avion mult mai mare decât 
al meu. Dar, cu toate astea, ştii ce, Mike? 

— Ce, domnu’ Bagger? 

— Odată ce nu mai e în funcţie, devine un nimic. Dar eu 
sunt tot Jerry Bagger. 


143 


Capitolul 38 


Harry Finn privi cum fiul său cel mic, Patrick, încearcă să 
lovească şi apoi ratează o minge aruncată la nivelul ochilor. 
Părinţii de pe locurile din spatele lui Finn mormăiră, arbitrul 
strigă a treia lovitură şi jocul se încheie. Patrick îl lăsase pe 
jucătorul care ar fi putut egala la baza a doua, iar cel care 
ar fi putut aduce victoria era chiar el însuşi, la baza-casă. 
Băiatul de zece ani se îndreptă abătut înapoi la banca 
echipei, târând bâta după el, în vreme ce echipa adversă 
începu să sărbătorească. Antrenorul lui Patrick le spuse 
câteva cuvinte încurajatoare, băieţii luară gustarea de după 
meci - care pentru mulţi reprezenta apogeul serii -, iar 
părinţii le adunară pe viitoarele staruri ale sportului ca să le 
ducă acasă. 

Patrick rămase aşezat pe bancă, cu casca şi mănuşile 
puse, ca şi cum ar fi aşteptat o altă şansă de a trimite 
mingea peste gard. Finn îi aduse o gustare şi se aşeză 
lângă el pe bancă. 

— Ai făcut un joc grozav, Pat, zise el, întinzându-i 
băiatului o pungă de chipsuri şi un Gatorade de portocale. 
Sunt mândru de tine! 

— Am ratat, tată. Am pierdut meciul pentru întreaga 
echipă. 

— Dar ai şi ajuns la bază de două ori, ai marcat de 
ambele dăţi şi i-ai ajutat să mai marcheze două. lar când ai 
jucat pe poziţia de central, ai prins o minge care era peste 
gard, cu doi oameni şi doi eliminaţi. Ai salvat trei puncte 
aşa. Îl bătu pe umăr. Ai făcut un joc bun. Dar nu poţi să le 
câştigi pe toate. 

— Şi acum ai să-mi spui că înfrângerile întăresc 
caracterul? 

— Da, exact. Dar să nu-ți faci un obicei din asta. Nimănui 
nu-i plac învinşii. Îi dădu în joacă o palmă peste cască. ŞI, 
dacă n-ai de gând să mănânci chipsurile alea, le iau eu. li 
înhăţă punga. 


144 


— Hei, astea-s ale mele. Le merit. 

— Credeam că ai pierdut meciul pentru întreaga echipă. 

— Dacă nu aş fi fost eu, n-am fi fost nici măcar aproape 
de victorie. 

— Ţi-ai dat în sfârşit seama, ha? Ştiam că undeva, pe- 
acolo, se găseşte mintea familiei Finn. Îl bătu uşor cu 
pumnul în cască. Şi scoate-ţi chestia asta, eşti şi aşa destul 
de tare de cap. 

— Vai, tati, mulţumesc pentru sprijin. 

— Ce zici să mâncăm ceva în drum spre casă? 

Patrick păru plăcut surprins. 

— Doar noi doi? 

— Doar noi doi. 

— N-o să se supere David? 

— Fratele tău are treisprezece ani. Nu prea-i place să 
stea cu bătrânul lui tată la vârsta asta. Nu sunt îndeajuns 
de cool şi de deştept. Asta o să se schimbe în vreo zece ani, 
când o să fie înglodat în datorii din cauza taxelor de 
facultate, n-o să-şi poată găsi o slujbă, şi atunci o să fiu din 
nou grozav. 

— Eu cred că eşti deştept. Şi cool. 

— Asta îmi place mie la tine. Când se îndreptau spre 
maşină, Finn îl ridică pe Patrick pe umeri şi o luă la fugă. 
Ajungând în parcare, Finn, cu răsuflarea tăiată, îşi lăsă fiul 
jos. 

Râzând, Patrick îl întrebă: 

— Tati, de ce mă tot ridici pe umeri? 

Un zâmbet îi îndulci trăsăturile şi ochii i se umeziră un 
pic. 

— Pentru că destul de curând n-o să mai pot face asta, 
fiule. Vei fi prea mare. Şi, chiar dacă n-ai fi, n-ai mai vrea să 
fac aşa ceva. 

— E o chestie chiar aşa de importantă? zise Patrick, 
ronţăindu-şi chipsurile. 

Finn descuie uşa şi aruncă geanta fiului său înăuntru. 

— Da, este. Vei înţelege foarte bine când vei fi tată. 


Mâncară la un fast-food la vreun kilometru şi jumătate de 
145 


casă. 

Patrick zise: 

— Ce-mi place mâncarea asta; e numai grăsime. 

— Bucură-te de ea cât mai poţi. Când ai să fii de vârsta 
mea, corpul tău o să se împace mai greu cu ea. 

Patrick îşi îndesă un cartof prăjit în gură şi zise: 

— Ce mai face bunica? 

Finn deveni un pic mai rigid. 

— Mami zice că ai fost s-o vizitezi. Cum se simte? 

— Bine. De fapt, nu prea grozav. 

— Cum de nu mai mergem s-o vedem? 

— Nu cred că ar vrea s-o vedeţi în starea asta. 

— Nu-mi pasă mie de asta. Mă distram cu ea chiar şi 
când vorbea puţin ciudat. 

— Da, aşa e, zise Finn, privind în jos la cheeseburgerul 
său mâncat pe jumătate, pierzându-şi brusc apetitul. Poate 
că vom merge la ea în curând. 

— Ştii, tati, nu prea arată a irlandeză. 

Finn se gândi la femeia înaltă, cu umeri largi şi trăsături 
aspru cizelate, aproape întunecate, pe care atâţia est- 
europeni din generaţia ei le posedau. Îi era aproape 
imposibil să împace acea imagine cu masa uscată în care 
se transformase mama sa. Fiul său avea dreptate, nu arăta 
a irlandeză, pentru că nici nu era. Totuşi, Finn semăna mai 
mult cu mama decât cu tatăl său. li răspunse grăbit. 

— Nici nu e. Bunicul tău era irlandez. Nu-i făcea plăcere 
să-şi mintă fiul, dar ştia că nu era posibil să-i spună 
adevărul în această chestiune. Da, tatăl său, irlandezul 
evreu. 

— Ai zis că era un tip de treabă. 

— Foarte. 

— Aş fi vrut să-l cunosc. 

„Şi eu, se gândi Finn. Mult mai mult decât am avut 
ocazia.“ 

— Şi atunci de unde e bunica? 

— Bunica ta are mai multe origini, îi răspunse el vag. 


Când ajunseră acasă, Mandy îi întâmpină la uşă. După ce 
146 


îl trimise pe Patrick să se schimbe pentru culcare, zise: 

— Harry, ar trebui să mergi la Susie la şcoală mâine. E 
ziua carierei. 

— Mandy, ţi-am spus că nu prea mă simt în largul meu să 
fac asta. 

— Toţi ceilalţi părinţi o fac. N-o putem lăsa pe Susie pe 
dinafară. M-aş duce eu, dar nu cred că gătitul, curăţenia şi 
şofatul reprezintă o carieră. 

El o sărută. 

— Pentru mine, da. Eşti cea mai muncitoare persoană pe 
care-o cunosc. 

— Trebuie să mergi, Harry. Susie o să fie dezamăgită 
dacă nu mergi. _ 

— Haide, draga mea. Inţelege-mă şi tu. 

— Bine, dar, dacă ai de gând să te fofilezi, du-te şi spune- 
i. Te aşteaptă în pat, e trează. 

Mandy plecă lăsându-l pe Finn în picioare lângă uşă. 
Mormăind, îşi târî picioarele în sus pe scări. 

Susie stătea sprijinită de speteaza patului, înconjurată de 
animalele sale de pluş. Avea unsprezece pe care le păstra 
pe pat; nu putea să doarmă fără ele. Le numea îngerii ei 
păzitori. La picioarele patului mai erau încă zece animale de 
pluş. Aştia erau „Cavalerii Mesei Rotunde“. 

Îl privi cu ochii ei mari şi albaştri, trecând direct la 
subiect. 

— Vii mâine, tati? 

— Tocmai vorbeam cu mama ta despre asta. 

— Astăzi a venit mama lui Jimmy Pott. E biolog marin. 
Susie pronunţă cuvintele încet, scărpinându-şi obrazul. Nu 
ştiu ce e aia, dar, tati, ne-a adus nişte peşti vii. 

— Pare foarte interesant. 

— Ştiu că şi tu o să fii la fel. Le-am spus tuturor despre 
tine. 

— Ce le-ai spus? Susie nu avea nici o idee cu se ocupa el. 

— Că ai fost soldat. 

— Da, aşa e, am fost. 

— Le-am spus tuturor că ai fost în Marină. Şi că ai fost un 
pescăruş, adăugă ea plină de importanţă. 

147 


Finn se strădui din răsputeri să nu râdă în timp ce-i 
explica cum el fusese un puşcaş, iar nu un pescăruş marin. 

— Nu uita, draga mea, în zona asta sunt mulţi oameni 
care au fost în armată. Nu e ceva chiar atât de special. 

— Dar tu o să fii cel mai bun, tati, ştiu asta. Te rog să vii, 
te rog! Îl trase de mânecă, apoi îl înconjură cu braţele. 

În această situaţie, care tată ar fi putut zice nu? 

— Bine, dragă, voi fi acolo. 

Când vru să stingă lumina şi să plece, Susie zise: 

— Tati, pot să te-ntreb ceva? 

— Sigur, ce e? 

— Când erai soldat, ai ucis vreodată pe cineva? 

Finn se sprijini de uşă. Nu era o întrebare la care se 
aştepta. 

Susie adăugă: 

— Fiindcă Joey Menkel a zis că tatăl său a ucis mulţi 
oameni în Irak. Şi el a fost soldat. Tu ai ucis pe cineva? 

Finn se aşeză din nou lângă fiica sa, îi luă mâna şi zise 
încet: 

— Când se luptă între ei, oamenii se rănesc, draga mea. 
Nu e niciodată bine să răneşti pe cineva. lar soldaţii nu fac 
asta decât ca să se apere pe ei înşişi şi ţara lor, locul unde 
trăiesc familiile lor. 

— Dar tu ai făcut-o? insistă ea. 

— Ne vedem mâine la şcoală. Somn uşor! O sărută pe 
frunte şi ieşi aproape în pas alergător din cameră. 

Un minut mai târziu era în garaj. Acolo ţinea seiful cu 
arme. Cântărea aproape cinci sute de kilograme şi avea un 
sistem de închidere biometric, cu cheie şi combinaţie, pe 
care doar el îl putea deschide. Descuie uşa grea şi scoase o 
altă cutie, mai mică, protejată, de asemenea, cu cheie şi cu 
combinaţie. Deschizând-o, luă dosarul, îl puse pe masa de 
lucru şi începu să-l răsfoiască. Fotografiile, rapoartele se 
decoloraseră, dar reuşeau întotdeauna să trezească în el o 
furie aproape incontrolabilă. Citi cuvintele cu voce tare: 
„Rayfield Solomon, bănuit de trădare, se sinucide în 
America de Sud“. Se uită la poza lui Rayfield Solomon, tatăl 
său, un om mort, cu o gaură în tâmpla dreaptă şi lăsând în 


148 


urmă moştenirea unui trădător de ţară. 

Finn mai simţea furia şi în această seară, dar nu era la fel 
ca în celelalte dăţi când privise ultima epavă a trecutului 
tatălui său, şi asta datorită întrebării unei fetiţe: 

„Tu ai ucis vreodată pe cineva, tati?“ 

Da, dragă, tati a ucis. 

Încuie lucrurile la loc şi stinse lumina din garaj. Nu se mai 
întoarse în casă. leşi să se plimbe. Se plimbă până se făcu 
miezul nopţii. Când se întoarse acasă, toţi dormeau de 
mult. Soţia sa era obişnuită cu hoinărelile lui târzii prin 
cartier. Se strecură în camera lui Susie, se aşeză pe pat şi-i 
privi pieptul ridicându-se şi coborând, cu mâna încleştată 
pe unul dintre preţioşii săi îngeri păzitori. 

Când se iviră zorii, Finn plecă de lângă fiica sa, făcu un 
duş, se îmbrăcă şi se pregăti să meargă la şcoală să 
vorbească despre meseria de soldat. Bineînţeles, nu avea 
să le vorbească despre cea de asasin. Deşi el asta era. 

Străbătând coridorul spre sala clasei a treia, unde învăţa 
fiica sa, o mică fisură apăru în zidul imaginar care-l separa 
pe Harry Finn de celălalt bărbat care trebuia să fie. E 
îndoielnic ca el să-şi fi dat măcar seama de asta. Deschise 
uşa clasei şi fu aproape doborât de fiica sa care zbură din 
celălalt capăt al sălii să-l îmbrăţişeze. 

— El e tati al meu, îşi anunţă ea colegii cu mândrie. Şi e 
un puşcaş, nu un pescăruş. Şi e un om bun. 

„Oare?“ se gândi Harry Finn. 


149 


Capitolul 39 


Stone îi relată lui Annabelle conversaţia pe care o 
avusese cu tatăl ei la mormânt. 

— Pare să fie pe moarte. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Şi pare să se simtă cu adevărat vinovat pentru ce i s-a 
întâmplat mamei tale. 

— Mă îndoiesc serios. 

— Vrei să-l urmărim? 

— Nu, vreau să-l omorâm. 

— Bine, atunci ce facem? Investigăm prin oraş? 

— Nu. Hai să ne întoarcem la han. Am nevoie să beau 
ceva şi vreau să o fac în intimitatea camerei mele. 

Stone o lăsă la han şi plecă din nou. Conduse pe puţinele 
străzi ale oraşului, până când văzu camioneta lui Paddy 
parcată lângă bordură. Şi tatăl, şi fiica avuseseră aceeaşi 
idee. Parcă maşina şi intră. 

Barul era murdar şi întunecat. La ora aceasta a după- 
amiezii nu se afla decât un singur om la bar, cu o halbă 
înainte. Stone se aşeză lângă Paddy care abia dacă-şi ridică 
privirea. 

— Se pare că cimitirele ne fac sete, zise Stone. 

Paddy îl privi pieziş şi luă o înghiţitură de bere. Pleoapele 
îi erau căzute, pielea chiar mai cenuşie înăuntrul barului 
decât fusese la lumina soarelui. 

— Nu mi-a trebuit niciodată un motiv să beau o bere sau 
două, răspunse Paddy cu limba uşor împleticită. 

— Oliver mă cheamă, făcu Stone, întinzându-i mâna. 

Paddy nu i-o strânse; îl studie pe Stone cu precauţie. 

— Te întâlneşti cu cineva o dată, nici o problemă. Te- 
ntâlneşti de două ori într-o oră, te pune pe gânduri. 

— Oraşul nu e prea mare. 

— Destul ca să ai loc în el. 

— Am voie să mă mişc. 

Paddy îl mai sfredeli cu privirea o clipă sau două. 


150 


— Să lăsăm. Ce bei? Fac cinste. 

— Nu-i nevoie. 

— Niciodată nu e nevoie să-i cumperi cuiva de băut. E un 
privilegiu. Şi să nu mă refuzi. Sunt irlandez. Aş fi nevoit să-ţi 
tai beregata pentru că m-ai refuzat. 

Două ore mai târziu, Stone şi Paddy plecară de la bar, 
Stone sprijinindu-l pe Paddy. 

— Eşti un tip pe cinste, serios, bolborosi el. Un prieten 
bun. 

— Mă bucur că ai o asemenea părere. Nu cred însă că 
poţi să conduci. Spune-mi unde locuieşti şi te duc eu acolo. 

Paddy adormi în maşina lui Stone. Aşa era cel mai bine, 
deoarece Stone îl ducea pe tată să-şi întâlnească fiica. 


Annabelle se uitase la sticla de gin cel puţin o oră fără să 
se atingă de vreo picătură. Nu obişnuia să bea decât dacă 
un rol pe care îl juca îi cerea s-o facă. Avea destule amintiri 
în care tatăl său beţiv spunea sau făcea chestii incredibil de 
stupide, ca s-o convingă să nu pună niciodată băutură în 
gură. Bătaia din uşă abia dacă o făcu să-şi ridice privirea. 

— Da? 

— Oliver sunt. 

— E descuiat. 

O deschise. Annabelle nu se uită în direcţia uşii decât 
atunci când îşi dădu seama că se auzeau patru picioare, în 
loc de două. 

— Ce naiba faci? strigă ea. 

Stone aproape îl cără pe Paddy până la canapea şi-l lăsă 
să cadă acolo. 

Totuşi, sunetul vocii fiicei sale reuşi să străpungă zidul 
ridicat de băutură. Paddy se ridică de jumătate. 

— Annabelle? 

Annabelle se mişcă atât de repede, încât Stone nu apucă 
s-o oprească. Sări la Paddy, îl lovi în abdomen cu umărul şi 
se prăbuşiră amândoi grămadă la podea. Il țintui pe bătrân 
la podea şi începu să-l pălmuiască peste față. 

Stone o smulse din încăierare, ridicând-o de la podea în 
timp ce ea încerca să-şi lovească tatăl cu mâinile şi cu 


151 


picioarele. 

Stone o împinse pe Annabelle la perete şi o pironi acolo. 
Cum nu se oprea din lovit, o pălmui. Ea îngheţă, mută de 
uimire. Apoi se uită la tatăl ei prăbuşit pe podea, chiar la 
timp pentru a-l vedea albindu-se la faţă şi vomitând. 

În următorul moment, se eliberă şi fugi din cameră. 


Două ore mai târziu, Paddy îşi deschise ochii şi se uită în 
jur. Apoi se ridică şi simţi îndată mâna lui Stone pe umăr. 

— Uşurel, zise Stone. Ai suferit un şoc puternic. 

— Annie? Annie? Paddy se uită prin cameră. 

— O să se întoarcă, zise Stone. A trebuit să... plece un 
moment. 

El curăţase deja voma lui Paddy şi aşteptase ca acesta 
să-şi revină. 

— Chiar era Annie? întrebă Paddy, apucând braţul lui 
Stone cu o mână tremurândă. 

— Da, era chiar Annie. 

Când Stone auzi paşii lui Annabelle pe scări, se poziţionă 
între Paddy şi fiica sa. Uşa se deschise şi ea rămase acolo, 
cu faţa albă şi lipsită de expresie. Pentru o clipă, Stone se 
întrebă îngrozit dacă nu cumva ieşise să aducă o armă. 

Închise uşa în urma sa, îşi trase un scaun de la măsuţa 
din colţ şi se aşeză cu faţa la cei doi bărbaţi. Îşi fixă privirea 
în spaţiul dintre ei înainte să se i se adreseze lui Paddy. 

— Gata cu borâtul? 

El dădu din cap, năuc. 

— Annie? 

Ea ridică o mână. 

— Te rog să taci. N-am zis că poţi să vorbeşti, nu-i aşa? 

El scutură din cap şi se lăsă pe canapea, cu o mână pe 
stomacul plat. 

Ea îşi îndreptă atenţia către Stone. 

— De ce naiba l-ai adus aici? 

— M-am gândit că e timpul ca voi doi să vorbiţi. 

— Te-ai gândit prost. 

— N-am mai apucat să-ţi spun înainte să ieşi valvârtej. 
Când mama ta a fost ucisă, tatăl tău era într-o celulă a FBI- 

152 


ului din Boston, acuzat de falsificarea unor cecuri fără 
acoperire. 

Stone se aşeză lângă Paddy şi o studie pe Annabelle. 
Femeia chiar era cea mai mare maestră a disimulării din 
generaţia sa, se gândi el, deoarece faţa ei nu trădă nici cel 
mai mic semn de emoție la auzul uluitoarelor veşti. 

— De unde ştii? zise ea într-un sfârşit fără să-l slăbească 
din priviri. 

— L-am pus pe prietenul meu Alex să verifice când am 
venit. Acum toate chestiile astea sunt pe computer. 

— Cum de te-ai gândit să verifici? întrebă ea plictisită. 

— Pentru că tipu’ m-a întrebat despre moartea mamei 
tale când stăteam la bar, interveni Paddy. l-am spus. Am 
fost în nenorocita aia de celulă aproape o lună. N-au avut 
destule dovezi să mă condamne, da' nu-mi permiteam un 
avocat. Când am ajuns, mama ta era de mult îngropată. 

— Asta nu schimbă cu nimic faptul că a murit din cauza 
ta. 

— N-am zis că ar schimba. Nu trece nici o clipă în care să 
nu-mi doresc să fiu eu în pământ în locul ei. 

Annabelle îl privi pe Stone. 

— Şi tu ai crezut povestea asta lacrimogenă? E o 
prefăcătorie derizorie. 

— Nu, e adevărat şi puţin îmi pasă dacă mă crezi sau nu! 
exclamă Paddy ridicându-se şi clătinându-se pe picioare. 

— Vine mereu să-i vadă mormântul, adăugă Stone. 

— Cui îi pasă? sări Annabelle. Dacă nu erau prăpădiţii ăia 
de zece mii de dolari pe care gunoiul ăsta i-a stors de la 
Bagger, ea ar fi în viaţă şi astăzi. 

— N-am crezut că are să vină la ea. Nu ştiu cine i-a spus 
lui Bagger unde e. Dacă aş fi ştiut, l-aş fi omorât pe 
nenorocit. 

— Spune-i cuiva căruia-i pasă. 

— Şi nu trece măcar o zi în care să nu mă gândesc că-mi 
pun mâinile în jurul gâtului lui Jerry Bagger. 

— Chiar aşa? Şi de ce nu ai făcut-o? Că doar ştii unde 
locuieşte. 

— Are o armată în jurul lui. 


153 


— De parcă eu n-aş şti. 

Paddy o privi curios. 

— Am auzit că Bagger a dat de nişte necazuri de curând. 
Se aud zvonuri prin breasla escrocilor. Tu ai fost? 

Annabelle se ridică şi deschise uşa. 

— leşi imediat! 

— Annie... 

— leşi, n-auzi? 

Paddy plecă, lovindu-se de perete în drum. Annabelle se 
uită la Stone. 

— N-o să ţi-o iert niciodată. 

— Nu caut iertarea. Se ridică în picioare. 

— De ce l-ai adus, de fapt, aici? 

— Ce-ar fi să te gândeşti la asta şi să vezi dacă poţi să-ţi 
dai seama de răspuns de una singură. Poate aşa o să 
însemne mai mult pentru tine. 

Stone ieşi pe uşă, iar Annabelle o trânti cu piciorul. 


154 


Capitolul 40 


Doi dintre oamenii lui Bagger descoperiră că Milton se 
dusese la hotelul de vizavi de Pompei. Vorbiră cu 
recepţionerul de serviciu şi, de asemenea, cu Helen, 
maseuza care-l servise pe Milton. Confruntaţi cu infanteriştii 
încruntaţi ai lui Bagger, nici unul nu ascunse nimic. lar 
Milton, în mod evident, nu era poliţist sau agent federal. 
Informaţia îi fu transmisă mai târziu în acea dimineaţă lui 
Bagger printr-un telefon. 

— Ridică-l pe el şi pe prietenul lui, află ce pun la cale şi 
ucide-i, fu răspunsul lui Bagger. Apoi asiguraţi-vă că ştirea 
ajunge la Dolores. Dacă asta nu-i va închide gura pentru 
totdeauna, ştiu ceva care o va face. 

Bărbaţii merseră cu maşina la hotelul lui Milton şi 
Reuben, la marginea aleii cazinourilor, unde le spusese 
echipa de supraveghere că se cazaseră cei doi. 

Se opriră în faţa motelului şi se dădură jos. Milton şi 
Reuben stăteau la etajul doi, camera 214. 

Intrară în forţă. Milton era pe pat, îşi făcea bagajul. 

Unul dintre oamenii lui Bagger zise: 

— Bine, mama ta de... Asta fu tot ce putu zice, pentru că 
falca-i fu zdrobită ca de un ciocan de pumnul lui Reuben. 
Căzu la podea, inconştient. Reuben îl apucă pe celălalt tip, 
îl ridică şi-l izbi de perete, îi aplică un cot în ceafă şi-l lăsă 
să cadă ca o cârpă la pământ. 

Reuben le cotrobăi rapid prin buzunare, luându-le 
muniţia din pistoale şi cheile de la maşină. Se uită la acte. 
Cazinoul Pompei. Erau gorilele lui Bagger. Îi văzuse sosind 
într-un Hummer, se furişase în baie, de unde îi atacase în 
clipa în care ei intraseră. 

— De unde ai ştiut că vin încoace? îl întrebă Milton 
privind uimit la cei doi bărbaţi inconştienţi. 

— M-am gândit că, dacă au ucis-o pe tipa aia, Cindy, o 
supraveghează îndeaproape şi pe maică-sa. Probabil că te- 
au văzut vorbind cu ea aseară, de atunci până acum ţi-au 


155 


refăcut traseul, au aflat că te interesează Robby Thomas, şi 
Bagger a ordonat o mică vizită. 

— O deducție destul de tare. 

— Cei zece ani în serviciul de informaţii al armatei nu au 
fost fără folos pentru mine. Să mergem. 

Îşi încărcară genţile în camioneta lui Reuben. Cinci 
minute mai târziu, goneau spre sud cât îi ţinea maşina 
veche de zece ani a lui Reuben. 

— Reuben, mi-e frică, zise Milton când ajunseră pe 
autostradă. 

— Ar trebui să-ţi fie. Eu fac pe mine. 


156 


Capitolul 41 


Carter Gray îi vorbea actualului director al CIA despre 
cazul Rayfield Solomon. 

— Cred că e vreun apropiat de-ai lui, îi spuse Gray 
directorului. După poza care mi-a fost trimisă, voiau să ştiu 
de ce mor. 

— Solomon avea rude? întrebă directorul. Cunosc cazul, 
desigur, dar s-a întâmplat înainte să lucrez aici. 

— Solomon avea o relaţie cu o rusoaică. De aici a pornit 
totul. Nu-i ştim decât prenumele, Lesya. 

— Şi după moartea lui Solomon ce s-a întâmplat? 

— A dispărut. De fapt, ea a dispărut înainte de moartea 
lui. Credem că a fost ceva aranjat. Ştiau că suntem 
aproape. Pe el l-am găsit, clar pe ea nu. 

— Şi cu cât timp în urmă s-a întâmplat asta? 

Gray zise: 

— Cu mai bine de treizeci de ani. 

— Ei bine, dacă mai e încă în viaţă, mă îndoiesc că ea e 
cea care zburdă pe-aici omorând oameni. 

— Nici eu nu cred. Dar asta nu înseamnă că nu e 
implicată. S-a priceput dintotdeauna să manipuleze. 

— Ştii atâtea despre ea, dar nu-i ştii numele de familie? 

— De fapt, fiind rusoaică, are trei nume: numele de botez 
sau imia, un patronim sau otchestvo, şi un nume de familie 
sau familia. După expresia condescendentă a lui Gray, se 
vedea că ar fi putut termina minilecţia cu cuvintele „idiot ce 
eşti“, dar se abţinu în mod înţelept. 

— Rămăşiţe ale Războiului Rece, răspunse directorul. Nu 
prea ne mai preocupă acum. 

— Poate n-ar fi rău să vă revizuiţi priorităţile. În timp ce 
pariaţi pe Muhammad, Putin, Châvez şi Hu ne mănâncă din 
farfuria ţării. lar pe lângă ei, Al-Qaeda este mic copil când 
vine vorba de potenţial de distrugere pe scară largă. 

Directorul îşi drese vocea. 

— Da, ei bine, cum se face că nu aţi încercat să o găsiţi 


157 


pe Lesya atunci? 

— Trebuia să ţinem cont de priorităţi. Solomon fusese 
eliminat. Lesya se dăduse la fund. Am luat o decizie tactică 
şi am hotărât că folosirea unor resurse adiţionale pentru a o 
găsi nu merita investiţia. Credeam că o scoseserăm din 
circuit. Şi, timp de mai mult de trei decenii, chiar aşa a fost. 

— Până acum sau cel puţin aşa credeţi. Lesya are ceva 
asociaţi pe care-i cunoaştem? 

— Va trebui să aflăm. 

— Şi atunci ce ştiţi mai exact despre femeia asta? 

— A fost unul dintre cei mai buni agenţi de contraspionaj 
pe care i-a dat Uniunea Sovietică. Nu am văzut-o niciodată 
în persoană, doar în fotografii. Înaltă şi frumoasă, nu prea 
se încadra în tipul spionului, fiindcă avea tendinţa să iasă în 
evidenţă. Dar ea a contrazis stereotipul. Avea mai mult 
tupeu decât orice agent din branşă. Intr-adevăr, a primit un 
nume potrivit, deoarece Lesya înseamnă „curaj“ în limba 
rusă. Nu lucra direct pentru KGB. Avea şefi sus-puşi. 
Bănuiam că primeşte ordine direct de la conducătorii 
Uniunii. A lucrat la noi în ţară un timp, apoi în Anglia, 
Franţa, Japonia, China şi în alte asemenea misiuni tipice la 
nivel înalt. Îşi dădea silinţa să-i convertească şi pe alţii. L-a 
recrutat pe Solomon, s-a căsătorit cu el în secret şi l-a 
întors împotriva ţării sale. Trădarea lui a costat scump 
America. 

— De unde ştiţi că erau căsătoriţi? 

— Rectific. Noi credem că au fost căsătoriţi. Ne bazam pe 
informaţii nedezvăluite la acel moment. Dovezi indirecte, 
dar luate împreună păreau să indice că cei doi trecuseră 
prin faţa altarului. 

— Şi el s-a sinucis? 

— Aşa scrie la dosar, da. Presupun că se simţea vinovat 
pentru ceea ce făcuse, dar şi din cauză că eram pe urmele 
lui. 

— Dar parcă ziceaţi mai înainte că „noi“ l-am prins. Deci, 
noi l-am ucis şi sinuciderea a fost de faţadă? Sau chiar s-a 
sinucis? 

— Dacă s-a sinucis sau nu, nu are importanţă, oricum ar 

158 


fi fost executat pentru trădare. Tonul lui Gray sugera clar că 
nu avea de gând să mai dezvăluie ceva, nici măcar 
directorului CIA. 

— Am citit dosarul. Pare să aibă unele găuri. 

— Pe vremea aceea nu aveam computere bune. Şi se ştie 
că dosarele din acea perioadă sunt incomplete, replică Gray 
cu diplomaţie. 

Directorul păru să renunţe să mai pună întrebări în acest 
sens. Fusese chiar subalternul lui Gray cu ani în urmă şi nu 
era nici pe departe la fel de deştept ca el, şi o ştia. 

— Bine, Carter. L-ai avertizat pe domnul senator 
Simpson? 

— Desigur. E pregătit. 

— Mai e altcineva? 

— Mai era un bărbat care a făcut parte din echipă, unul 
John Carr, dar el e mort de mult. 

Întâlnirea se încheie aici. Era evident că Gray nu spusese 
tot adevărul. Apreciase cu perspicacitate că aşa era cel mai 
bine, fiindcă, oricum, nimeni nu voia să audă tot adevărul. 
Ţara avea mult prea multe probleme în prezent ca să-şi mai 
bată capul cu ce i se întâmplase cu adevărat, acum mai 
bine de treizeci de ani, unui om considerat trădător. 

Personal, Gray ura ce i se întâmplase lui Solomon, dar nu 
putea schimba nimic. Trebuia să privească înainte, nu 
înspre trecut. Şi asta însemna să-l găsească pe asasin 
înainte să lovească din nou. Şi Lesya, de asemenea, 
trebuia, în sfârşit, ştearsă de pe faţa pământului. 

Urmarea întâlnirii dintre Gray şi director fu că un 
regiment de agenţi de teren „cercetau chestiunea” în mod 
oficial. Deşi suna nevinovat, însemna, de fapt, că aceştia se 
dădeau peste cap să afle cine ucidea foşti agenţi CIA. Și 
primiseră ordin să elimine persoana sau persoanele 
vinovate. Nimeni nu voia un proces în acest caz. Voiau pur 
şi simplu un cadavru. 


159 


Capitolul 42 


Harry Finn scăpă din mâinile elevilor de clasa a treia 
aproape nevătămat. li puseseră o mulţime de întrebări 
totuşi şi, o dată sau de două ori, Finn chiar îşi dori să fi fost 
un pescăruş, şi nu un puşcaş. 

La sfârşit, Susie îl îmbrăţişă şi-i ură: 

— Să ai o zi grozavă în continuare, tati! 

Avea un aer atât de matur, încât pentru un moment 
crezu c-o să-i plesnească inima. Foştii lui colegi din Marină 
ar fi fost uluiţi să afle că sub pielea lui de oţel se ascundea 
o inimă extrem de vulnerabilă şi de susceptibilă la emoţii. 
Singura sa apărare, singura modalitate de a-şi continua 
viaţa era să o izoleze. Ducea două vieţi separate şi nu le 
lăsa să se amestece. Ce făcea el pentru mama lui nu avea 
niciodată să-i afecteze propria familie. lar ceea ce făcea 
împreună cu familia sa nu avea să devină niciodată parte 
din cealaltă viaţă. Cel puţin aşa se ruga el lui Dumnezeu. 

Conduse până la birou şi se întâlni cu echipa pentru a 
discuta lovitura de la Capitoliu. Întâlnirea dură câteva ore, 
timp în care ei îşi trasară cu atenţie strategia şi mai făcură 
ceva muncă de pregătire. Spre sfârşitul întâlnirii, Finn, a 
cărui minte funcţiona mai bine când făcea mai multe lucruri 
deodată, avu motiv să zâmbească. Tocmai se gândise la o 
modalitate de a-l ucide pe Simpson. 

Luă prânzul la pachet şi se îndreptă spre depozit. Avea o 
bombă de construit. 


Jerry Bagger urlă în telefon: 

— Bravo! Grozavă treabă. Ce-ar fi să mă întorc în oraş şi 
să vă trag şi eu o mamă de bătaie?! Se mai calmă însă 
când auzi următoarea veste. Făcând ei în continuare unele 
săpături, aflară că tipul mai mărunţel câştigase o groază de 
bani. lar într-un cazinou asta însemna un singur lucru la fel 
de inevitabil ca şi moartea: ca să-ţi iei banii, trebuia să 
completezi declaraţia 1 099, ca statul să ştie că ai câştigat 


160 


acei bani, în caz că ai fi uitat să plăteşti impozit pentru ei. 

Bagger îşi notă informaţiile şi zise: 

— la stai oleacă, tipu’ e din Anglia? 

— Aşa zice aici. 

— Vi s-a părut că e englez? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii! Da’ ştie careva? 

— O să mă interesez, bâigui omul neliniştit. 

— Da, păi, după ce te /nteresezi şi afli că actele-i sunt 
false, ce-ar fi să te interesezi unde sunt eu, ca să vii să te 
strangulez. Bagger trânti telefonul. 


161 


Capitolul 43 


Când Stone ieşi din casă a doua zi, Annabelle, cu privirea 
înceţoşată, şedea pe treptele pensiunii. 

— Ce vrei de la mine? zise ea cu amărăciune. 

— Nimic. Tu ce vrei de la tine? 

— Nu face pe psihologul cu mine. 

— Tatăl tău era în închisoare când mama ta a fost ucisă. 

— Dar tot din cauza lui a fost ucisă. 

— În regulă. Dar de ce să nu-i acorzi prezumția de 
nevinovăție şi să-l crezi că nu a vrut niciodată ca Bagger să- 
i facă rău mamei tale? 

— De ce nu? Pentru că tatăl meu e un mincinos căruia nu 
i-a păsat niciodată de nimeni altcineva decât de sine însuşi. 

— Deci, s-a purtat urât cu mama ta? A bătut-o? A ţinut-o 
fără mâncare? 

— Nu face să pară o glumă! 

— Încerc doar să înţeleg situaţia. 

— Nu, nu a fost niciodată abuziv. 

— Deci, se poate s-o fi iubit. 

— De ce-mi faci asta? De ce-i iei apărarea? 

— Nu iau apărarea nimănui, Annabelle. Omul e pe 
moarte. A trecut pe la mormântul mamei tale ca să-i aducă 
un omagiu. Ai crezut că el a trimis-o pe mama ta în gura 
lupului, dar n-a fost aşa. Stone îşi întinse mâinile. Tot ce 
vreau să zic e că poate ar trebui să reanalizezi situaţia. 
Viaţa e scurtă. Familia nu va fi tot timpul lângă tine. Ştiu 
asta la fel de bine ca oricare. 

Annabelle se sprijini de maşină, cu mâinile ascunse la 
subsuori. 

— Mi-a luat doi ani să plănuiesc lovitura împotriva lui 
Bagger. Doi scurţi, apoi unul lung. Mi-am băgat aproape toţi 
banii în asta. Am riscat mai mult ca niciodată. O singură 
greşeală, cât de mică, în faţa lui Jerry şi eram ca şi moartă. 
Dar m-am bucurat de fiecare clipă. Ştii de ce? 

El clătină din cap. 


162 


— Spune-mi. 

— Pentru că în sfârşit mă răzbunam pe ticălosul care mi- 
a ucis mama. După toţi aceşti ani, avea să plătească în 
sfârşit. Şi am reuşit, am câştigat. Am scos mai mulţi bani de 
la el decât oricine altcineva înaintea mea. Destul cât să-l 
rănească foarte tare. 

— Şi? 

— Şi după asta mi-am dat seama că totul e degeaba. 
Jerry nu făcea decât să fie el însuşi când a ucis-o pe mama. 
Dinte pentru dinte; asta e legea lumii în care trăim cu toţii. 
Să nu mă înţelegi greşit, o să-l urăsc mereu pe Jerry pentru 
ce mi-a făcut. Dar cel pe care l-am urât mai mult a fost 
tatăl meu. 

— Şi astăzi ai aflat că e nevinovat, cel puţin în asta. 

Ea-i arată cicatricea de sub ochi. 

— Oarecum nevinovat. Eram doar o adolescentă când mi- 
a făcut asta, pentru că am dat-o-n bară cu o încasare la 
cazinou. Mi-a zis că numai aşa o să-nvăţ. Numai din cauza 
lui mama e moartă. lar el ce-a păţit? Absolut nimic. Nimic 
nu se lipeşte de ticălos. Îşi continuă viaţa ca şi cum ea n-ar 
fi primit un glonţ în cap. 

— Eu nu văd lucrurile aşa, Annabelle. Viaţa nu pare să fi 
fost blândă cu el. Şi a venit aici să o jelească pe mama ta. 
Nu pare genul care a scăpat fără a fi afectat. 

— N-o să pot uita niciodată, Oliver. N-o să pot uita ce a 
făcut. 

— Nu-ţi cer să uiţi. Îţi cer doar să te gândeşti, poate, să 
ierţi. Oamenii fac lucruri rele tot timpul. Asta nu înseamnă 
neapărat că sunt oameni răi. 

— Şi ce vrei să fac? Să alerg să-l îmbrăţişez? 

— Asta trebuie să rezolvi tu, în sufletul tău. Inainte să te 
distrugă. Deoarece, chiar dacă reuşim să-i venim de hac lui 
Bagger, tu tot n-ai să fii mulţumită din cauza urii faţă de 
Paddy pe care o ţii în tine. Dacă vrei într-adevăr să-ţi vezi 
mai departe de viaţa ta, trebuie să te împaci cu asta. 

Annabelle scoase cheile de la maşină din buzunar. 

— Păi ştii ce? Nu vreau. 

Demară în trombă. 

163 


De îndată ce Annabelle se pierdu în zare, lui Stone îi sună 
telefonul. Era Reuben care îi povesti tot ce li se întâmplase 
în Atlantic City, inclusiv despre câştigurile substanţiale ale 
lui Milton şi cum fuseseră atacați de oamenii lui Bagger. 
Stone îi spuse lui Reuben să nu-l lase pe Milton acasă, ci să- 
lia acasă la el. 

— Nu şi-a folosit actele bune când s-a dus să-şi ridice 
banii, Oliver, preciză Reuben. 

— Nu contează. Nu vreau să risc. Tu te-ai mutat de 
curând. Casa ta nici măcar n-are adresă. li va fi foarte greu 
lui Bagger să te găsească. 

— Cum merge cu Susan? 

— Nici că se poate mai bine. Stone închise şi se uită în 
zare după fugara Annabelle. 

Familia. Nimic nu poate fi mai complicat. 


164 


Capitolul 44 


Gray vorbea de la un telefon securizat dintr-un buncăr pe 
care CIA-ul i-l pusese la dispoziţie. Preşedintele fusese 
informat despre situaţie şi se folosise de puterea executivă 
pentru a-i acorda lui Gray, chiar dacă acesta nu avea o 
funcţie oficială, toate şi oricare dintre resursele guvernului 
Statelor Unite de care ar fi avut nevoie pentru a lămuri 
situaţia. Gray, desigur, comunicase doar versiunea sa 
preşedintelui şi apropiaților săi, dar a fost îndeajuns pentru 
a primi mâna liberă de care avea nevoie ca să ducă la bun 
sfârşit misiunea care se impunea. 

Deşi era la cincisprezece metri sub pământ, buncărul 
avea toate dotările unui hotel de cinci stele din centrul 
Manhattanului, inclusiv un valet personal şi un bucătar. 
Gray fusese tratat întotdeauna ca o vedetă de către 
comunitatea agenţiilor de informaţii. 

Acesta zise la telefon: 

— Dacă Lesya şi Rayfield Solomon au fost căsătoriţi, 
trebuie să existe undeva un registru. Ştiu că atunci nu l-am 
putut găsi, dar vremurile s-au schimbat. Ruşii ne sunt, cel 
puţin de ochii lumii, aliaţi. Urmăriţi orice pistă aveţi în 
această direcţie. Mai există nişte lupi bătrâni care se învârt 
prin preajma KGB-ului reîncarnat, care ar putea să ne ajute. 
Să aveţi euro la voi, le plac mai mult decât dolarii, cel puţin 
în vremurile astea. El încuviinţă din cap când bărbatul de la 
celălalt capăt al firului zise ceva. Fostul ambasador al Rusiei 
la noi, Gregori Tupikov, e un vechi prieten al meu. S-ar 
putea să merite să-i dăm un telefon. Spune-i că lucrezi la 
ceva în legătură cu investigația uciderii mele. Un butoi de 
votcă, homari de un kilogram şi o roşcată naturală, asta e 
tot ce-ţi trebuie să-l corupi pe bătrânul Gregori. 

Gray închise şi continuă să studieze dosarul în timp ce se 
făceau ultimele pregătiri pentru cina sa compusă din patru 
feluri. Deşi computerele şi serverele dominau domeniul său 
în aceste timpuri, bătrânului veteran al Războiului Rece îi 


165 


plăcea să simtă hârtia între degete. Îşi mâncă cina 
somptuoasă singur, în faţa unui foc pe gaz care-i conferea 
camerei o strălucire încântătoare, chiar şi la o asemenea 
adâncime sub pământ. Gray nu făcea nimic ca toţi ceilalţi 
oameni. Chiar şi mort, era la cincisprezece metri sub 
pământ în loc de doi, iar „sicriul“ său era cu mult mai luxos 
decât al oamenilor de rând. 

Luând un pahar de coniac în biblioteca îmbrăcată în 
lambriuri, se aşeză la un birou frumos sculptat şi continuă 
să analizeze situaţia. li plăcea această parte a jocului. Era o 
bătălie a minţilor, un continuu joc de şah; fiecare încerca să 
anticipeze mişcarea oponentului, să gândească mai repede 
decât el. lar Statele Unite nu avuseseră niciodată un om 
mai priceput la aceste îndatoriri decât Carter Gray. 
Acţiunile sale salvaseră atâţia americani, că el le pierduse 
de mult şirul. Medalia Libertăţii era un gest modest făcut de 
ţara sa. Dacă ar fi fost englez, l-ar fi ridicat de mult la 
rangul de cavaler. Şi totuşi, fusese silit să demisioneze, cu 
mult înainte de a fi pregătit. Pentru că John Carr îi forţase 
mâna. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se înfuria mai 
tare. Şi atunci îşi dădu seama de ceva. Cel care-i ucidea 
unul câte unul pe foştii membri ai echipei de asasini ai lui 
Gray credea probabil că John Carr era mort. Dar de ce să fie 
Carr scutit de emoția de a fi o ţintă? 

Gray ridică receptorul telefonului securizat şi apăsă un 
buton. 

— Vreau să transmit o informaţie pe canalele obişnuite. E 
în legătură cu presupusa moarte a unui om pe nume John 
Carr. Cred că a venit timpul să îndreptăm lucrurile. 


166 


Capitolul 45 


Finn ridică dispozitivul. Era cam de dimensiunea unei 
palme şi arăta aparent inofensiv, dar putea omori cu 
uşurinţă pe oricine se afla pe o rază de zece metri. Totuşi, 
nu avea să ucidă decât un singur om; Finn avea să se 
asigure de asta. 

Probă costumaţia în care avea să se deghizeze şi repetă 
în minte toţi paşii pe care avea să-i urmeze ca să intre în 
clădirea Hart şi să ajungă acolo unde dorea. 

După ce Finn se pusese pe urmele lui Roger Simpson şi 
făcuse săpături serioase, aflase că distinsul senator din 
Alabama fusese în tinereţea sa o haimana căreia nu-i păsa 
de nimeni şi nimic altceva decât de sine însăşi. Deşi omul 
rămăsese la fel, strategiile de PR îngropaseră această hibă 
odată cu debutul carierei sale politice. Maşinaţiunile se 
făcuseră cu cooperarea deplină, deşi ascunsă, a CIA unde el 
ocupase o poziţie importantă, deşi nu publică. CV-ul său 
menţiona o serie de distincţii din partea Agenţiei, dar destul 
de puţine fapte concrete. Însă pentru ţară era un erou. Şi se 
pregătea să candideze pentru Casa Albă, din câte auzise 
Finn. 

„Nu prea cred.“ 

Simpson nu uitase niciodată ajutorul fostului angajator. 
Ca preşedinte al Comisiei permanente Speciale pentru 
Informaţii a Senatului, îi lăsa pe cei de la CIA să acţioneze 
după bunul plac, fără să suporte consecinţele. Se părea că 
nu exista acţiune, oricât de extremă, pe care Simpson să 
nu o găsească necesară din motive de securitate naţională. 
El fusese campionul sau câinele credincios al lui Carter 
Gray, depinde cum priveai problema, timp de ani de zile. 
Finn considera că le-ar face pe deplin dreptate dacă i-ar 
trimite în acelaşi loc şi în acelaşi mod. 

Era târziu când ajunse cu maşina acasă în acea seară, 
dar Mandy îl aştepta trează. În timp ce mâncau câteva felii 
de plăcintă cu dovleac şi beau un ceai cald, ea-i spuse: 


167 


— Ai făcut senzaţie astăzi la şcoală. Susie te-a aşteptat 
ca să-ţi spună, dar a adormit până la urmă. 

— Îmi pare rău că am întârziat, dar a intervenit ceva. 

— Eşti sigur că totul e în regulă? Nu pari în apele tale de 
câteva zile. 

— Doar muncă. Multe chestii la care trebuie să mă 
gândesc. 

— Ce mai face Lily? 

Lily era mama lui Finn. Ca şi în cazul lui Finn, acesta nu 
era numele ei adevărat. Harry Finn nu ştia cum e să-ţi 
foloseşti numele adevărat. 

— La fel. De fapt, un pic mai rău. Finn nu folosi cuvântul 
ales de mama sa, „putrezeşte”. 

— Ştiu că şi noi avem problemele noastre, dar, dacă vrei 
să vină mama ta să locuiască aici cu noi, pe mine nu mă 
deranjează. O să ne descurcăm noi cumva. 

— Nu-i o idee bună, Mandy. li e bine unde e acum. 

— Bine, Harry, dar poate va veni o vreme când va trebui 
să luăm şi decizia asta. 

— Poate, dar nu acum. Aşa că hai să nu ne mai facem 
griji în privinţa asta. Avem şi-aşa destule. 

— Sigur nu e ceva care te deranjează? 

El scutură din cap, dar nu-şi privi soţia. 

Ea îi atinse mâna. 

— Harry, mi se pare că te îndepărtezi de noi. 

Răspunsul său veni cu o asprime care-l surprinse chiar şi 
pe el. 

— M-am dus la Susie la şcoală. Nu lipsesc aproape 
niciodată de la un meci de baseball sau de fotbal. In curte 
nu vezi nici o buruiană. Vă ajut cu temele şi cu treburile în 
casă. Fac pe şoferul la fel de des ca şi tine. Ce mai vrei de 
mine, Mandy? 

Ea îşi retrase mâna încet. 

— Cred că nimic... 

Îşi terminară plăcinta în linişte. Mandy urcă încet scările, 
dar Finn rămase în bucătărie privind în gol. 

— Nu vii? îl întrebă ea. 

— Mai am ceva de făcut. 


168 


— Nu mai pleca, Harry, măcar în seara asta. 

— Poate doar la o plimbare. Ştii tu. 

— Da, ştiu, zise Mandy pentru sine, urcând scările. 

— Mandy? 

Ea se întoarse. 

— O să fie mai bine. Promit. O să fie mai bine în curând. 
Aproape am terminat. 

— Sigur, Harry, sigur. 


169 


Capitolul 46 


Lui Annabelle nu-i mai rămăsese decât un loc unde să 
meargă: cimitirul. Nu avusese niciodată ocazia să-i aducă 
un omagiu mamei sale. Şi avea s-o facă chiar în seara 
aceea. 

Îşi parcă maşina închiriată, se strecură pe poartă şi 
străbătu aleile bătătorite. Locul mormântului mamei sale îi 
era întipărit în minte. Însă, când ajunse acolo, văzu că ea 
avea deja un vizitator. Se ascunse în spatele unui tufiş şi 
privi. 

Omul se întinsese pe pământ, lângă mormânt. Ascultând, 
Annabelle putu să audă cuvintele pe care bărbatul le 
îngâna. Îi cânta moartei un cântecel irlandez. Era un cântec 
pe care Annabelle îl auzise cântându-i-l mamei sale când ea 
era mică. Versurile povesteau despre visuri şi despre un 
tărâm verde, bogat şi despre un bărbat şi o femeie nespus 
de îndrăgostiţi. Continuând să asculte, lacrimile începură să 
i se rostogolească pe obraji, fără voia ei. Sunetele deveniră 
din ce în ce mai slabe, iar ea îşi dădu în cele din urmă 
seama că tatăl său adormise lângă mormântul soţiei sale - 
mama ei. 

Annabelle ieşi de după copac, se îndreptă în linişte spre 
locul de îngropăciune şi îngenunche de cealaltă parte a 
mormântului, vizavi de tatăl său care zăcea întins, sforăind 
încetişor. Apoi făcu ceva ce nu mai făcuse de când lua 
parte la mesă, în copilărie. Îşi făcu semnul crucii şi se rugă 
pentru mama ei. Alte lacrimi căzură cu nemiluita de pe 
chipul său în timp ce ea vorbea cu Dumnezeu şi încerca să-i 
vorbească şi mamei sale, să-i spună cât de dor îi era de ea, 
cât de mult îşi dorea să fie încă în viaţă. 

Se rugă şi vorbi până când simţi că aproape i se rupe 
inima. Apoi se ridică, îşi făcu din nou cruce şi, privind la 
tatăl său adormit, luă o hotărâre. 

Fu dureros să simtă cât era de uşor când îl apucă de 
subsuori să-l ridice în picioare. Se trezi un pic. Annabelle îl 


170 


purtă mai mult pe sus la maşină, îl puse înăuntru, se 
întoarse la pensiune şi-l aşeză să se culce în camera ei. Ea 
rămase afară pe canapea până când auzi o bătaie la uşă. 

Era Stone. Arăta îngrijorat. Îi povesti ce li se întâmplase 
lui Milton şi lui Reuben, apoi aruncă o privire spre uşa 
dormitorului de unde răzbătea un sforăit zgomotos. 

Stone nu făcu nici o remarcă în această privinţă, fiindcă 
expresia feţei lui Annabelle îi spunea destul de clar că 
întrebările sale nu ar fi fost bine primite. 

— Vrei să te întorci acasă mâine? o întrebă el în schimb. 

— Eu n-am casă, răspunse ea. Dar putem să ne 
întoarcem /a tine acasă mâine. 


A doua zi de dimineaţă, Annabelle comandă micul dejun 
în cameră. Când tatăl ei ieşi din dormitor, găsi cafea în 
ceaşcă şi ouă şi bacon pe farfurie. 

— Pari să ai nevoie de mâncare, zise ea. 

El se uită în jur. 

— Cum naiba am ajuns aici? 

— Ai fost la mormânt aseară. La fel şi eu. 

El încuviinţă încet, netezindu-şi cu mâna părul încâlcit. 

— Înţeleg. 

— Hai să mănânci. 

— Nu trebuie să te deranjezi, Annie. 

— Ştiu. Mănâncă. 

El se aşeză şi reuşi să înghită câteva îmbucături şi să bea 
un pic de cafea. 

— Cât de grav e? întrebă ea, studiindu-i faţa suptă, 
cenuşie. 

— Destul de grav. Şase luni fără tratament. Un an cu. Dar 
cine vrea să umble tot bolnav? 

— Ai nevoie de ceva? Bani? Un loc unde să stai? 

El se lăsă în scaun şi-şi şterse buzele cu şervetul. 

— Nu-mi datorezi nimic, Annie. Şi io n-am să iau nimic de 
la tine. 

— N-are rost să suferi sau să dormi în remorca de la 
camionetă. Am bani. 

— Am whisky ca să-mi alin durerea, iar camioneta aia 


171 


veche se cheamă mai nou vehicul de vacanţă economic. Mă 
descurc. 

— În mod evident nu e aşa. 

Chipul i se întunecă şi se îndepărtă de masă. 

— N-am nevoie de mila ta, Annie, bine? Mi-e mai uşor 
dacă mă urăşti. 

— De asta nu m-ai căutat să-mi spui că erai la închisoare 
când Bagger a ucis-o pe mama? 

— Ar fi contat pentru tine? 

— Probabil că nu, recunoscu ea. 

— Deci, cum ziceam. Mi-aş fi pierdut naibii timpu'. 

Se ridică şi se scotoci prin buzunar, scoțând un pachet de 
ţigări şi o brichetă. 

— Te deranjează, având în vedere că m-a ucis deja? Ea 
scutură din cap, iar el se duse la fereastră, o deschise şi 
suflă fumul afară. 

— Deci, l-ai pălit pe Jerry în Atlantic City? 

— Da. 

— Tare? 

— Câteva milioane. 

— Păi în căzu' ăsta eşti o sfântă, că nimeni n-o merita 
mai tare decât tipu' ăsta. 

— Dar n-a fost de-ajuns, zise Annabelle cu voce stinsă. 

Paddy privi posomorât pe fereastră. 

— Sigur că nu. Jerry are mulţi bani. Poţi să iei cât vrei, că 
el tot o să-i facă la loc de pe urma nenorociţilor care se 
vântură prin cazinoul lui în fiecare clipă. 

— Şi-atunci cum să-l rănesc îndeajuns de tare? 

El se întoarse ca s-o privească. 

— Îi iei un lucru din două: viaţa sau libertatea. 

— Nu există termen de prescripţie pentru omor. 

— Ai dovezi că a omorât-o pe maică-ta? 

— Nimic care să ţină la tribunal. Dar ştiu că el a fost. 

— Asta o ştiu şi eu. 

Tatăl şi fiica se priviră îndelung. 

În cele din urmă, el zise: 

— Mai sunt doar doi oameni pe lumea asta care l-au 
păcălit pe Jerry Bagger şi au scăpat întregi. Şi amândoi se 

172 


află aici. 

— Deci, vrei să-l mai facem o dată pe Jerry împreună? 

— Vreau să plătească pentru ce i-a făcut maică-tii. 

— Şi crezi că eu nu? 

— Ştiu că vrei. Tu te-ai pus pe urmele lui. Eu n-am avut 
tupeu'. Sigur, îs un escroc bun, poate unu' din cei mai buni. 
Am tupeu, mai mult decât mulţi alţii. 

— Şi ce s-a schimbat? 

— Oricum mor. Deci, ce-mi mai pasă mie? Mai bine un 
glonţ în cap cadou de la Jerry Bagger decât să stau să mă 
uit cum putrezesc pe dinăuntru. 

— Şi cum propui să facem asta, mai exact? 

— De fapt, m-am gândit mult la asta. Probabil singuru’ 
lucru la care mă mai gândesc. Dar şmecheria pe care ai 
făcut-o tu cu Jerry ne dă o şansă să-i venim de hac. 

— Pentru că e pe urmele mele? 

— Exact. Ai avut şi o echipă, desigur. 

— Doi oameni pe care îi cunoşti sau măcar ai auzit de ei, 
unul pe care nu-l ştii. 

Paddy aruncă ţigara pe fereastră şi se aşeză din nou la 
masă. 

— l-a prins Jerry pe vreunul din ei? 

— Pe unul. E o legumă. 

— Te-o fi turnat? 

— Nu încape îndoială. De fapt, Jerry e în D.C. şi încearcă 
să dea de mine. 

— Tipu’ ăla înalt, mai în vârstă, cu care umbli, e de 
încredere? 

— Nu m-a dezamăgit până acum. 

— E bine să-l ai de prieten. Paddy deveni tăcut, cu 
privirea la micul dejun pe care nu-l terminase. 

— Te simţi în stare să dăm lovitura cu Bagger? Eu am 
scăpat data trecută pentru că am executat-o la perfecţie. 
Nu vreau să mă bag şi apoi să mă aleg c-un glonţ pentru că 
tu ţi-ai dat-o-n petic. 

— Întotdeauna ţi-am admirat francheţea. 

— Ghici cine m-a învăţat? i-o întoarse ea. 

— Sunt pregătit pentru asta. La drept vorbind, e singuru' 


173 


lucru care mă ţine în viaţă. Am şi un plan. 

— Adică? 

— În principiu, îl facem pe Jerry să recunoască faptul că a 
ucis-o pe maică-ta. 

— A, serios, aşa de simplu? La naiba, aş vrea să mă fi 
gândit eu la asta. 

— Nu-ţi place ideea? 

— Nu, doar cu execuţia, care va fi a noastră, vreau să-ţi 
spun. Fiindcă, şi te rog să mă corectezi dacă mă-nşel, ca să 
faci pe cineva să mărturisească o crimă, nu trebuie să te 
apropii personal de el? 

— Absolut. Cât mai mult cu putinţă. 

— Păi atunci hai să ne oprim aici. Eu am stat destul pe 
lângă Jerry. N-am câtuşi de puţin chef s-o fac din nou. 

— Cu planu' meu, riscu' pentru tine va fi minim. 

— Explică „minim“. 

— Ai încredere în mine, Annie. 

— Cred că ţi-ai pierdut minţile. 

— Nu, sunt doar un om pe moarte care trebuie să se 
împace cu Dumnezeu. Şi, ca să fac asta, trebuie să îndrept 
lucrurile. Trebuie. 

Remarca aceasta fii atât de neaşteptată, încât Annabelle 
nu putu face altceva decât să-l privească lung. 

— Da’ e o mică problemă cu planu’, adăugă el. 

— Cât de mică? 

— Ne trebuie acces la băieţii buni, la poliţai. Nu-i tocmai 
specialitatea mea. Îi aruncă o privire. Ai vreo idee? 

Annabelle se lăsă un pic pe spate, nearătând foarte 
încrezătoare. 

— Ştii că asta e sinucidere curată, nu-i aşa? _ 

— N-o să-l las pe Jerry să te atingă. Da’ trebuie s-o fac. |ţi 
jur pe mormântul mamei tale. 

Această ultimă remarcă o afectă pe Annabelle într-un fel 
în care nu ar fi crezut că ar putea-o afecta vreodată nişte 
cuvinte. Începu să aibă un soi de sentiment pentru tatăl ei. 
Nu ştia sigur dacă era înţelegere, milă sau poate ceva mai 
mult. 

— Atunci poate am să găsesc nişte băieţi buni care să ne 


174 


ajute, zise ea încet. 


175 


Capitolul 47 


Annabelle îl lăsă pe tatăl ei şi se duse în camera lui 
Stone. 

— Vrea să facem echipă şi să-l păcălim pe Jerry să 
mărturisească faptul că a ucis-o pe mama, zise ea fără nici 
o introducere şi apoi se prăbuşi pe o canapea mică de 
lângă patul lui Stone. 

— Crezi că poţi avea încredere în el? 

— Fir-ar să fie, Oliver, tu ţi-ai răcit atâta gura ca să-l iert! 

— Să-l ierţi, da, nu să ai încredere în el. 

— Nu am nici un motiv s-o fac. 

Stone o privi prudent. 

— Simt că urmează un „dar“. 

— Dar, cu toate astea, am încredere în el. Nu ştiu de ce, 
poţi să-i zici instinct. 

— Dar ai nevoie de cavalerie? 

— El aşa zice. 

— Cred că te pot ajuta. 

— Mă gândeam eu. Adică ţi-au rămas datori de data 
trecută. 

— Ei nu sunt niciodată datori, Annabelle. Sau cel puţin 
aşa cred ei. Lasă-mă să văd ce pot rezolva. Şi ce vrei să faci 
cu tatăl tău între timp? 

—Mă gândeam că eventual ar putea merge la 
Washington cu noi. 

— Şi să stea cu tine? Asta ar putea fi un pic periculos cu 
Bagger în acelaşi oraş. 

— Vom avea nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi. 

— Spune-i tatălui tău să-şi adune lucrurile. 

Paddy nu avea ce lucruri să-şi adune. Tot ce-i aparţinea 
se afla deja în camioneta rablagită. Insistă să-i urmeze în 
maşina sa. 

— Camioneta e tot ce mi-a mai rămas. N-o las. 

Urmaţi de Paddy, Stone şi Annabelle conduseră spre sud, 
către casa lui Reuben, în una dintre puţinele zone rurale 


176 


rămase în Virginia. Se făcuse foarte târziu când ajunseră 
acolo, dar Stone îi sunase dinainte. 

Intrară pe o alee cu pietriş care era mai mult potecă 
decât drum şi străjuită de copaci. Trecură pe lângă 
cocioabe dărăpănate şi maşini ruginite, în vreme ce 
sălbăticia şi sărăcia creşteau cu schimbarea fiecărei cifre 
de pe kilometraj. Câteva minute mai târziu farurile Novei 
luminară o curte plină de buruieni, oprindu-se asupra unui 
garaj cu uşa de intrare, singura de altfel, ridicată. Interiorul 
gemea de unelte şi piese de maşină. Lângă acesta erau 
parcate şase vehicule: două camionete, trei motociclete şi 
ceva ce semăna a vehicul de deşert, fiecare într-o altă 
etapă de reconstrucţie. De asemenea, tot lângă garaj se 
mai vedea şi o rulotă mobilă care nu mai era tocmai 
capabilă să se mişte, fiind fixată bine pe bolţari. 

— Reuben s-a mutat de curând aici, menţionă Stone. 

Annabelle aruncă o privire garajului. 

— Se ocupă şi cu dezmembrări în timpul liber? 

— Nu, tipul e un geniu al mecanicii. Cred că se simte mai 
apropiat de maşinile sale decât de alţi oameni. De asta ţine 
atât de mult la motocicletă. Zice că e mult mai de nădejde 
decât oricare dintre cele trei soţii pe care le-a avut. 

— Oliver, ceva prieteni normali ai? 

— Păi te am pe tine. 

— Mamă, ai încurcat-o rău de tot! 

Stone observă camioneta lui Reuben în curte şi o lumină 
aprinsă în rulotă. 

— Ne aşteaptă, zise. 

Reuben îi întâmpină la uşă şi se uită lung la camioneta cu 
Paddy la volan. 

— Cine e? 

— Un prieten, răspunse Annabelle grăbită. 

— M-am gândit că ar putea sta aici, cel puţin la noapte, 
zise Stone. 

— Ce naiba mai contează unu-n plus? Poate să stea în 
apartamentul prezidenţial. E chiar lângă baie. 

— Unde e Milton? întrebă Stone. 

— A căzut lat. Se pare că e extenuant să câştigi o roabă 


177 


de bani la cazinou şi apoi cât pe ce să fii hăcuit. 

— Noi mergem să-i ducem înapoi maşina lui Caleb, făcu 
Stone. lar mâine vreau să ne întâlnim la mine la cabană, să 
punem lucrurile cap la cap şi să vedem ce facem mai 
departe. Şi-am să-l rog pe Alex să ne ajute. Îi aruncă o 
privire lui Annabelle. Cu o perspectivă nouă. 

Reuben îşi mută privirea de la unul la celălalt. 

— Bine, încuviinţă el încet. 

— Mulţam, Reuben! 

O oră mai târziu, Stone şi Annabelle opriră în parcarea de 
lângă blocul lui Caleb din Washington şi luară liftul până la 
apartamentul acestuia. Stone bătu la uşă şi auziră paşi 
apropiindu-se de uşă. Se deschise. Din păcate, în prag nu 
se afla Caleb. 


178 


Capitolul 48 


— E ceva de netolerat, Carter, zise senatorul Roger 
Simpson. 

Cei doi bărbaţi se aflau în buncărul CIA, aşezaţi în fotolii 
de piele, sorbind un pahar de cabernet. 

Simpson vorbi mai departe: 

— Ca o chestie ca asta să-şi arate chipul urât chiar acum. 
Când în câţiva ani o să fiu instalat la Casa Albă, dacă totul 
merge conform planului. 

— Roger, dacă totul devine public, nici n-o să intri în 
cursă. S-ar putea chiar să ajungi la închisoare. 

Simpson se înroşi la remarca înţepătoare a lui Gray, dar 
nu făcu decât să privească posomorât în pahar înainte de a 
zice: 

— Ray Solomon. Cine ar fi crezut că se va întoarce să ne 
bântuie? 

— Posibilitatea a existat mereu. Ne-am asumat un risc 
calculat. Uneori merge, uneori nu. Sunt sigur că tu ai făcut 
ce ai crezut că e bine la vremea respectivă. 

— Vorbeşti de parcă tu nu ai fi fost deloc implicat. Erai 
băgat până-n gât, la fel ca şi mine. 

Gray sări: 

— Eu nu am ordonat moartea lui Ray. Era prietenul meu. 
Din cauza taa murit. 

— Omul s-a sinucis în Brazilia. 

— Nu, tu l-ai trimis pe John Carr şi echipa lui să-l ucidă, 
pentru că te temeai că, dacă află adevărul, te dă în vileag. 

Simpson îl privi pe Gray pe deasupra gurii paharului. 

— Că ne dă în vileag, Carter. Să nu uiţi asta. 

— Ray Solomon a fost un om bun şi un agent de primă 
mână. Şi acum e făcut trădător. l-a fost întinată memoria. 

— Tot timpul e nevoie să faci sacrificii pentru binele 
suprem. 

— Interesant, dar de ce mi-e mie greu să cred că tu ai fi 
dispus să-ţi sacrifici vreodată viaţa pentru binele suprem? 


179 


— Destinul îi scuteşte pe cei care pot cu adevărat să 
schimbe ceva, Carter. Oamenii mari dăinuiesc. 

— Ei bine, cred că ar trebui să faci apel la destin acum, 
pentru că cineva în mod evident te vrea mort. 

— Şi pe tine. Nu uita. 

— Faptul că asasinul crede că sunt mort îmi dă o anumită 
libertate de acţiune. Dar într-un fel nici nu poţi să-l 
învinuieşti. Într-adevăr ce ai făcut nu poate fi iertat. 

Simpson izbucni furios. 

— Am avut motive întemeiate! Şi asta s-a întâmplat 
demult. Lumea era cu totul alta. Eu eram altul. 

— Nici unul din noi nu era chiar atât de diferit. Şi nu s-a 
întâmplat chiar aşa de demult. De fapt nu aparţine 
trecutului, ci prezentului. E o lecţie care te învaţă să nu rupi 
definitiv legăturile cu oamenii şi să nu faci tâmpenii. 

Simpson zise neliniştit: 

— Donna o s-o ia razna dacă se află ceva. 

— Şi poţi s-o învinovăţeşti pe soţia ta? Fapta ta ar putea 
fi privită ca abominabilă. 

— Fapta mea! Tu ai pus să fie ucişi oameni, Carter. Ucişi. 

— Noi conduceam Divizia Triple Six, nu o grădiniţă pentru 
spioni aspiranţi. Fiecare ţintă pe care o primeam era 
autorizată corespunzător, adesea chiar de Casa Albă. Era 
de datoria noastră să executăm ordinele, fiindcă adversarii 
noştri puneau totul în joc. O prestație mai slabă din partea 
noastră ar fi fost aproape o trădare. 

— Nu fiecare asasinat a fost autorizat, Carter, ştii asta. 

Gray îl privi hotărât pe senator. 

— Uneori e mai bine ca politicienii să nu ştie totul. Dar în 
cazul lui Ray Solomon nu ar fi trebuit să fie aşa, Roger. Nu 
ar fi trebuit s-o faci. 

— E uşor de vorbit din perspectiva prezentului. Şi a fost 
singura dată când am făcut aşa ceva. 

— Serios? Dar John Carr? 

— El a fost primul. A încercat să-şi dea demisia din Triple 
Six. Să fim serioşi. 

— Ca de obicei, judecata ta e magnifică. Carr era, de 
fapt, cel mai bun dintre toţi. 


180 


— După părerea ta. 

— Şi de asta ai comandat asasinarea lui? Pentru că n-a 
mai vrut să fie asasin? 

Simpson deveni rigid. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Să-l ucid pe unul de-ai 
noştri? Nemaipomenit! 

— Eşti un mincinos foarte prost, Roger. Dacă vrei într- 
adevăr să candidezi pentru Casa Albă, va trebui să-ţi 
îmbunătăţeşti figura de joc. 

— Nu am pus să fie omorât. 

— Cu vreo patru ani în urmă, am stat la o discuţie mai 
lungă cu Judd Bingham. El mi-a spus. El, Cole şi Cincetti au 
făcut-o. Propria echipă l-a atacat la ordinele ta/e. 

— Asta e o afirmaţie scandaloasă. Nu aveam autoritatea 
să dau un astfel de ordin. 

— Autoritate? Pe vremea aia? Conduceam un grup de 
asasini. La majoritatea, cu excepţia lui Carr, munca lor le 
făcea o plăcere imensă. Bingham mi-a zis că el şi ceilalţi doi 
ti-au urmat ordinul cu plăcere. Erau foarte supăraţi că John 
voia să părăsească clubul. Au luat-o ca pe-o ofensă 
personală. 

— Ei bine, de vreme ce Bingham şi ceilalţi doi sunt mori, 
nu există nici o dovadă în acest sens, nu-i aşa? 

— La fel şi Carr. În prezent locuieşte în Cimitirul Naţional 
Arlington. 

Simpson luă o gură de vin. 

— Ştiu. 

— Sau cel puţin aşa spune la dosar. 

Simpson îl fulgeră cu privirea. 

— Ce vrei să spui? 

— Carr nu e mort. 

Simpson se bâlbâi: 

— Dar Bingham a zis... Se opri o secundă prea tărziu. 

— iți mulţumesc că mi-ai confirmat ceea ce ştiam deja. 
Bingham a fost mereu un mincinos. Nu voia să recunoască 
faptul că John Carr le-a scăpat în acea noapte. Şi Carr a mai 
reuşit să ne ucidă şi trei agenţi în acest timp. Bingham, 
Cole şi Cincetti abia au scăpat cu viaţă, deşi se pare că John 

181 


nu ştia că ei erau. Carr era de neegalat când venea vorba 
de asasinate. A fost o misiune costisitoare, Roger. Şi una 
pentru care ar fi trebuit să fii tras la răspundere. Ai avut 
noroc că Bingham şi ceilalţi şi-au ţinut gura în toţi aceşti 
ani. Dar şi ei ar fi avut probleme la fel de mari ca şi tine 
dacă ar fi ieşit la iveală adevărul. 

— Repet, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Gray aşteptă ca Simpson să înghită o gură de vin înainte 
de a spune: 

— Jackie era fiica lui Carr; nu ţi-am zis? l-ai adoptat fiica. 

Simpson aşeză uşor paharul. Gray observă că mâna îi 
tremura. 

— Nu, ai uitat să-mi spui asta, răspunse Simpson cu o 
voce chinuită. Ai zis că e orfană, dar nu mi-ai spus cine-i 
sunt părinţii. Nici nu ştiam că el avea o fiică. 

— Ai zice că sunt detalii pe care trebuie să le ştii când 
vrei să ucizi pe cineva. 

— Dacă ai bănuit că sunt implicat, de ce ne-ai dat nouă 
copilul? 

— Trebuia să facem ceva cu fetiţa. lar tu şi Donna nu 
puteaţi avea copii. In ciuda a ceea ce cred unii, chiar am o 
conştiinţă, Roger. Nu era ea vinovată pentru cele 
întâmplate. Şi nu eram nici eu. Eraţi tu, Bingham, Cincetti şi 
Cole. Observi cum se conturează o imagine? 

Simpson sări în picioare. 

— Crezi că i-a ucis Carr? 

— Şi a încercat să mă ucidă şi pe mine. Se poate să fi 
crezut, şi e de înţeles, că am avut şi eu o legătură cu 
moartea familiei sale. 

— Dar de ce să aştepte atâta vreme până să o facă? 

— Aici nu pot decât să speculez. Dar trebuie să-l luăm în 
considerare ca suspect. 

— Dacă încă mai e în viaţă. 

— Bărbaţii precum Carr sunt extrem de greu de ucis, 
după cum poţi afirma, desigur, şi tu acum. O echipă de 
agenţi Triple Six nu a fost în stare. 

— Dar nu înţeleg ce legătură are asta cu Solomon? 

— Se poate să nu aibă. Poate că acţionează singur şi se 


182 


foloseşte de povestea lui Solomon ca acoperire. Asta 
trebuie noi să aflăm. Dar, în cazul în care Carr lucrează cu 
cineva care are legătură cu trecutul lui Solomon, atunci 
trebuie să-i găsim. Am resursele s-o fac. Actualul director 
are aceleaşi vederi ca şi mine. Aşa şi trebuie; eu l-am 
instruit. 

— Şi o să-l prinzi pe vinovat? 

— Da, să sperăm că înainte să te prindă el pe tine. De 
vreme ce eşti în mod sigur pe lista lui de ţinte - şi chiar o 
ţintă uşoară, de fapt. 

— Nu-i deloc amuzant. 

— Nici nu voiam să fac o glumă. Trei oameni mult mai 
abili şi mult mai bine ascunşi decât tine sunt morţi acum. 
Practic vorbind, eşti o ţintă mult mai „moale“. 

— O să plec din ţară pentru o vreme, de mâine- 
dimineaţă, sări Simpson. N-am să stau să aştept să fiu 
omorât de un psihopat. 

— Sunt sigur că plătitorii de impozite te vor înţelege dacă 
te fofilezi de la îndatoririle din Congres. 

— Nu-mi place tonul tău, Carter. 

Drept răspuns, Carter luă Medalia Libertăţii de pe masa 
de lângă scaunul său şi o ridică la vedere. 

— Mi-au dat o bucată de metal în schimbul a aproape 
patruzeci de ani de serviciu pentru patria mea. Am fost 
surprins să o primesc, de fapt. La urma urmei, mi-am dat 
demisia din poziţia de director al Informaţiilor Naţionale, 
lăsând administraţia de izbelişte. 

— M-am întrebat adesea de ce ai făcut-o. 

— Poţi să te întrebi în continuare, Robert. Informaţia aia 
îmi aparţine doar mie. 

Simpson privi cu dispreţ la interiorul buncărului. 

— Te simţi ca un şobolan în gaură aici. 

— Un om care a ucis trei foşti agenţi Triple Six şi care 
aproape m-a ucis şi pe mine nu trebuie subestimat. Prefer 
să stau în buncărul meu confortabil deocamdată. 

— Minunat, în timp ce eu sunt la vedere, la suprafaţă, 
zise Simpson furios. 

— Nu-ţi face griji, Roger, am înţeles că acordă Medalia 

183 


Libertăţii şi postum. 


184 


Capitolul 49 


Harry Finn muncise din greu a doua zi, apoi, spre seară, 
vizită un complex de apartamente din Arlington. Locurile de 
parcare erau numerotate, aşa că-i fu uşor să-l găsească pe 
cel pe care-l căuta. Trase maşina pe un spaţiu liber, merse 
la Lincolnul Navigator şi apăsă un dispozitiv de pe bara din 
spate a acestuia. Becul de la alarmă care pâlpâia pe bordul 
maşinii de teren se stinse instantaneu. Finn scoase un 
şperaclu din buzunarul de la haină şi în câteva secunde 
cilindrul încuietorii de la uşă fu la el în mână. Scoase 
legitimaţia specială de identificare de pe oglinda 
retrovizoare, unde o ţinea întotdeauna idiotul care deţinea 
Lincolnul, şi o înlocui cu una identică, însă aceasta nu avea 
să mai funcţioneze cum trebuie. Nu avea codurile de 
criptare imprimate - coduri care lui Finn îi era imposibil să 
le copieze, de unde şi furtul din această seară. Proprietarul 
avea să creadă că se defectase şi va cere unul nou. Insă se 
ştia că această agenţie federală nu anula la timp vechile 
legitimaţii. Că erau noi, că erau vechi, nu părea să conteze 
când venea vorba de birocraţie excesivă. Dar pentru Finn 
conta foarte mult. 

Puse cilindrul la loc, încuie din nou uşa, apăsă dispozitivul 
de aripa maşinii, iar sistemul de alarmă se reactivă. Nu 
exista nici un semn că el ar fi trecut vreodată pe-acolo. 
Dacă publicul ar fi ştiut ce dispozitive existau... Însă era mai 
bine să rămână neştiutori, cu convingerea că se aflau în 
siguranţă. 

Pe drumul de întoarcere, Finn privi legitimaţia furată. 
Bine că el nu era un băiat rău, pentru că doar cu puţină 
meştereală la plasticul ăla ar fi putut să răstoarne de unul 
singur întreaga ramură legislativă a puterii, pe toţi cei cinci 
sute treizeci şi cinci de membri ai acesteia. Dar el nu-l voia 
decât pe unul. Pe unul singur. 


Stone, Annabelle şi Caleb se aflau pe bancheta din spate 


185 


a unei maşini. Mike Manson, unul dintre oamenii lui Bagger, 
stătea lângă ei. Mike fusese cel care îi deschisese uşa lui 
Caleb, cu arma îndreptată asupra lor. Stone nu se gândise 
că aveau să-l urmărească pe Caleb; era o greşeală în 
calcule care se părea că avea să-i ducă la moarte. 

— Şi ce mai face Jerry? întrebă Annabelle într-o doară. A 
mai dat peste ceva escrocherii bune în ultima vreme? 

Mike zise: 

— Habar n-am despre ce vorbeşti acolo. 

— Mă îndoiesc că mergem la hotelul unde stă el. E un pic 
cam public. 

De data acesta Mike nu mai zise nimic. 

Caleb, suferind, stătea cu faţa lipită de fereastră şi părea 
să se concentreze să nu leşine. 

— Mă gândesc că nu ne-ar ajuta să vă mituiesc, nu-i aşa? 
întrebă Annabelle. 

Caleb îşi smuci faţa de la fereastră. 

— Ştiţi că puteţi face puşcărie pentru asta! 

Mike îndreptă pistolul spre capul lui Caleb. 

— Taci dracului! 

Maşina derapă într-o parte când un alt vehicul îi tăie 
calea. In timp ce şoferul se lupta cu volanul, Mike îşi luă 
ochii de la Stone doar un moment, dar fu de-ajuns. 

— Ce nai... începu Mike înainte să se lovească puternic 
de uşă. Arma îi căzu cu un zăngănit la podea. Stone apucă 
arma şi i-o puse la cap. 

Partea stângă a lui Mike era cuprinsă de spasme după ce 
Stone îşi apăsase degetul într-un loc de lângă coaste. 

— Haide, bătrâne, dă-mi pistolul până nu te răneşti, zise 
Mike cu o grimasă de durere. 

Stone trase un glonţ retezând vârful urechii lui Mike 
înainte de a sparge geamul. Apoi îndreptă arma spre capul 
şoferului. 

— Opreşte acum, înainte să ţi-l înfig pe următorul în 
creier! 

Maşina se opri cu un zgâlţâit pe acostament. 

Stone se uită la Mike care sângera, uimit. 

— Data viitoare când răpeşti pe careva, băiete, să-l legi. 


186 


Aşa n-ai să mai pici de prost. 

— Cine naiba mai eşti şi tu? strigă Mike. 

— Speră că n-ai să afli niciodată. 

Îi legară pe Mike şi pe şofer folosind corzile şi frânghiile 
pe care le găsiseră în maşină, apoi îi lăsară într-un şanţ de 
pe marginea drumului. Căutară şi ceva acte, dar nu găsiră 
nimic. 

Stone se urcă pe locul şoferului, şi cei trei demarară. 

Annabelle se uită la Caleb. 

— Eşti bine? 

El se întoarse către ea, cu o vagă nuanţă de furie pe chip. 

— Sunt bine. De ce să nu fiu? În mai puţin de o oră mi-a 
fost spartă casa, am fost răpit şi apoi aproape ucis. Şi acum 
monstrul ăsta de Bagger ştie că l-am minţit. Şi mai ştie şi 
unde locuiesc, şi unde lucrez. O, ce bucurie, ce bucurie pe 
mine! 

— Păi nu am murit, şi asta e ceva, sublinie Stone. 

— Nu încă! i-o întoarse Caleb. 

Stone îi dădu lui Caleb telefonul său. 

— Sună acasă la Alex Ford. Am numărul lui pe apelare 
rapidă. Spune-i ce s-a întâmplat şi de unde poate să-i ia pe 
oamenii lui Bagger. Se uită la Annabelle. Jerry a făcut o 
mare greşeală. Şi acum avem ceva să-i legăm de gât fără 
ca tu şi Paddy să mai mergeţi pe urmele lui. 

Caleb dădu telefonul şi ei îşi continuară drumul. Când 
ajunseră la o curbă, o camionetă ieşi brusc de pe un drum 
lateral şi le tăie calea. Stone încercă să-i ocolească, dar 
Annabelle strigă: 

— E tata. Şi Reuben. 

Erau într-adevăr Paddy Conroy la volan şi Reuben pe 
locul pasagerului. Paddy trase camioneta lângă maşina lor 
şi lăsă geamul jos. 

Annabelle se aplecă peste Stone. 

— Ce naiba faceţi aici? 

Reuben zise: 

— M-am gândit, după ce aţi plecat voi doi, că, dacă 
Bagger l-a vizitat pe Caleb la lucru, poate că şi-a pus 
oamenii să-l urmărească până acasă. Aşa că eu şi Paddy 


187 


am decis să venim după voi. 

Paddy adăugă: 

— Am ajuns la prietenul tău acasă la timp ca să-l vedem 
ieşind cu voi. Din ce mi-a spus Reuben, tu - arătă spre 
Stone - nu aveai nevoie decât de o mică distragere ca să 
preiei controlul situaţiei. Şi cred că avea dreptate, din câte 
se vede. Se uită la Annabelle. Iinţeleg de ce fata mea are 
atâta încredere în tine. 

Stone îi aruncă o privire lui Reuben. 

— Eu şi Paddy am avut o mică discuţie pe drum. Îl bătu 
pe irlandez pe spate. Şi să vă spun ceva, tipu' ştie să 
conducă. 

— In tinereţe am început să lucrez ca şofer. Paddy 
adăugă grăbit: Pentru armată, normal. 

Stone porni maşina, iar Paddy şi Reuben îi urmară. Cu 
toţii erau binedispuşi că le veniseră de hac lui Bagger şi 
oamenilor lui. Dar nu a fost scris să fie aşa. 

După ce Alex îşi trimise agenţii să-i ridice pe oamenii lui 
Bagger, aceştia raportară că perechea dispăruse. După 
aceea, veştile nu se îmbunătăţiră. Pistolul pe care Stone îl 
luase de la Mike fusese curăţat; maşina, furată. Răpitorii nu 
menţionaseră numele lui Bagger, aşa că nu aveau nimic 
care să-l implice pe şeful cazinoului. Nu aveau suficiente 
dovezi nici ca să-l aducă la un interogatoriu. Autorităţile nu 
fuseseră mulţumite că se întorseseră cu mâna goală. Li se 
spuse clar că pe viitor cavaleria nu va mai alerga la 
solicitări. 

Se pare că o luau din nou de la zero în războiul cu 
Bagger. 

Însă Oliver Stone era cel mai îngrijorat dintre toţi. Armă 
curățată, maşină furată, nici un fel de acte, oameni legaţi 
care dispar în noapte fără nici o urmă? Dacă totuşi cei care- 
i răpiseră nu erau oamenii lui Bagger? Dacă, de fapt, nu o 
voiau pe Annabelle, ci pe el? 


188 


Capitolul 50 


Când Mike şi prizonierii săi nu-şi făcură apariţia la locul 
stabilit dinainte, Bagger nu ţipă, nici nu azvârli cu obiecte. 
Era mult mai gânditor decât îşi dădeau seama majoritatea 
oamenilor. Nu ajungeai unde era el fără să analizezi 
lucrurile din fiecare unghi. 

Patronul de cazinou ştiu că pierderea lui Mike nu era un 
lucru bun. Mai rău decât atât, nu ştia în favoarea cui îl 
pierduse pe Mike sau ce le putea spune Mike. Oraşul era 
împânzit de agenţi federali. Dacă scuipai la orice colţ de 
stradă, nimereai cinci cu uşurinţă. Instinctul îi permisese lui 
Bagger să supravieţuiască în multe momente grele. Simţea 
că acesta era unul dintre acele momente. Ar fi putut să-şi 
pună fundul în avion şi să fugă. Dar asta contrazicea toate 
principiile pe care îşi clădise cariera. Jerry Bagger nu fugea 
niciodată din faţa necazurilor. 

Dădu câteva telefoane. Primul fu ca să ceară întăriri din 
Atlantic City. Bagger îl sună pe Joe, tipul de la firma de 
detectivi, şi îi ceru să mai caute ceva informaţii despre care 
credea că va avea nevoie pe măsură ce afacerea progresa. 
Ultimul telefon fu către avocatul său care ştia mai multe 
secrete despre Bagger decât oricine altcineva. Omul începu 
de îndată să construiască alibiuri şi strategii legale în cazul 
în care agenţii federali ar fi bătut la uşa clientului său. 

După ce aceste treburi fură rezolvate, Bagger decise să 
facă o plimbare singur. Spre deosebire de Atlantic City, 
Washingtonul mergea la culcare devreme. In timpul 
săptămânii erau puţine restaurante, baruri şi cluburi 
deschise foarte târziu. Dar, la vreo zece străzi distanţă, 
Jerry găsi o speluncă luminată de un neon, intră, îşi trase 
un scaun şi comandă un whisky sour şi o apă minerală de la 
un barman ale cărui trăsături arătau în mod evident că 
viaţa îl lovise ca un baros. Tipul gras aşezat lângă el privea 
somnoros în paharul cu bere, în timp ce un cântec de Elvis 
Costello răzbătea din tonomatul plin de urme de lovituri şi 


189 


acoperit cu un strat de bere şi lacrimi vechi de decenii. 

Bagger crescuse într-un loc asemănător, păcălindu-i pe 
oameni la zaruri. Aproape şaizeci de ani mai târziu, făcea 
acelaşi lucru, doar că acum era vorba despre milioane. Cu 
toate acestea, uneori îşi dorea să mai fie acelaşi copil cu o 
faţă murdară, un zâmbet contagios şi o gură ca o meliţă, 
luând banii trecătorilor cu escrocherii patentate, fără ca 
nătărăii să-şi dădea seama ce i-a lovit până când el era 
departe, îndreptându-se spre următoarea înşelătorie. 

— Şi cum zici că se distrează oamenii în oraşu' ăsta? îl 
întrebă el pe barman. 

Bărbatul începu să şteargă pe jos zicând: 

— Nu e un oraş făcut pentru distracţie, cel puţin după 
părerea mea. 

— Lumea e numai cu afaceri serioase aici, adică? 

Bărbatul rânji. 

— Singurul loc care te poate și bombarda, şi impozita. 

— Unii cred că toţi am duce-o mai bine dacă cineva ar 
arunca o bombă aici. 

— Păi numai să mă anunţe cineva cu douăzeci şi patru de 
ore înainte. 

— Eu sunt din Atlantic City. 

— Fain loc. Da’ mă tem că mi-am cam lăsat fondul de 
pensie acolo. 

— Ai fost vreodată pe la Pompei? 

— A, da. Fain cazinou. Tipu’ care e patron cică face 
numai probleme. Foarte dur. Da’ cred că aşa trebuie să fii 
ca să poţi scoate bani din afacerea asta. Aşa că bravo lui. 

— Eşti barman de mult? 

— De prea mult. Voiam să mă fac jucător profesionist de 
baseball, da' nu eram destul de talentat. Până să-mi dau 
seama, tot ce ştiam să fac era să torn băutură în pahare. 
Da' cu trei copii de hrănit faci orice. 

— Şi nevastă-ta? 

— A murit de cancer, acu' trei ani. Tocmai când treaba 
pare să-ţi meargă mai bine, viaţa îţi mai trage o lovitură. 
Ştii ce zic? 

— Da, ştiu. Bagger lăsă zece bancnote de o sută de dolari 

190 


drept bacşiş şi se ridică să plece. 

Barmanul, uluit, zise: 

— Domnule, pentru ce naiba e asta? 

— Ca să ţii minte că nici ticăloşii nu sunt răi tot timpul. 

Bagger se întoarse pe jos la hotel. Telefonul sună, erau, 
fără-ndoială, cei de la pază care verificau să vadă dacă e în 
regulă. Avea mulţi duşmani şi băieţilor lui nu le plăcea să-l 
lase să iasă singur. Nu din cauză că ţineau la el, Bagger ştia 
asta. Dacă el nu mai era, slujbele lor dispăreau. In lumea lui 
Bagger, loialitatea se câştiga fie sub ameninţarea armei, fie 
fluturând o sumă suficientă de dolari pe sub nasul cuiva. Nu 
se deranjă să răspundă. 

Ajungând în faţa Monumentului lui Washington, se opri. 
Însă nu obeliscul de o sută şaptezeci de metri îi captase 
atenţia, ci bărbatul şi femeia care se plimbau ţinându-se de 
mână pe aleea de lângă monument. 

Bagger nu avusese niciodată o relaţie serioasă cu o 
femeie; fusese prea ocupat să se lupte pentru avere. Toate 
femeile cu care avusese o legătură fie erau plătite, fie 
căutau să primească ceva de la bătrânul Jerry în schimbul 
serviciilor lor. Ştia că nu le păsa de el, aşa că nu-i păsa nici 
lui de ele. 

Asta fusese viaţa lui înainte ca Annabelle Conroy să 
apară şi să-i întoarcă lumea cu susul în jos. Ea avusese încă 
de la început ceva ce-l atinsese într-un loc de a cărui 
existenţă nici măcar nu mai ştia. Îşi permisese să creadă că 
ei îi păsa cu adevărat de el, şi nu pentru că i-ar fi putut face 
vreun serviciu. 

Apoi totul se dusese de râpă, şi iată-l acum în oraşul pe 
care-l detesta aproape la fel de mult ca Las Vegasul 
încercând să ucidă o femeie pe care ar fi putut-o iubi pentru 
totdeauna. Pierderea celor patruzeci de milioane nu-l 
distrusese. Putea oricând să facă alţi bani. Însă Annabelle îi 
răpise ceva de negândit: inima. 

Bagger era atât de furios din pricina sentimentului de 
trădare, încât, dacă ar fi avut o armă la îndemână, i-ar fi 
împuşcat pe cei doi care trecură la doar câţiva metri de el. 
De-abia se abţinu să nu se repeadă la ei şi să-i doboare la 


191 


pământ. 

Se întoarse şi grăbi pasul spre hotel. Când ajunse acolo, îl 
aştepta o altă surpriză. Mike Manson şi ajutorul său tocmai 
se întorseseră, însângeraţi şi răvăşiţi. 

Înainte de a zice ceva, Bagger făcu o mişcare către un 
altul dintre oamenii săi şi articulă cuvintele: 

— Fără nimic? 

— l-am percheziţionat, zise omul. N-au nici un dispozitiv 
de supraveghere. 

Bagger se uită la Mike. 

— Ce naiba s-a întâmplat? _ 

— Am făcut-o de oaie, domnu’ Bagger, recunoscu Mike. li 
aveam în maşină, apoi bătrânul mi-a luat arma şi ne-a 
legat. Atât ne-a luat să ne dezlegăm şi să ajungem aici. 

— Am mers pe jos opt kilometri, zise şi celălalt. 

— Mă doare-n cur dacă a trebuit să vă târâţi în limbă! 
urlă Jagger. Aţi lăsat o femeie şi un bibliotecar să vă facă? 

— Nu a fost bibliotecarul, zise Mike. Era un tip mai în 
vârstă, da' unu' serios. M-a împuns cu un deget în coaste 
şi-am amortit tot. Îi arătă urechea rănită. Apoi mi-a zburat o 
bucată de ureche cu un glonţ din pistolu' meu, ca şi cum ar 
fi fost o nimica toată. Era profesionist, domnu' Bagger. Nu 
ne aşteptam la aşa ceva. 

— Mike, dacă n-aş şti că nu eşti de tot rahatul, ţi-aş trage 
un glonţ drept în cap. 

Mike zise nervos: 

— Da, domnu' Bagger. Ştiu. Ne-am târât după nişte 
copaci şi Joe a găsit o bucată de sticlă cu care am tăiat 
frânghiile. Tocmai când plecam, au ajuns şi poliţiştii. 
Probabil că ei i-au chemat. Nu ne-au văzut totuşi. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule. 

— Tipu’ care v-a făcut era profesionist, zici? Cum arăta? 

Mike îl descrise. 

— Să fie vreun federal? 

— Nu era îmbrăcat ca ei. Şi era cam bătrân pentru asta. 
Da' profesionist totuşi. Şi se vedea că e prieten cu Conroy. 

Bagger se aşeză încet pe un scaun. Cu cine naiba se 


192 


combinase Annabelle acum? 


193 


Capitolul 51 


Domnul senator nu se afla la birou în acea zi, deoarece 
plecase pe neaşteptate într-o călătorie de lucru, luând cu el 
un număr mare de angajaţi şi lăsând în urmă doar 
personalul de bază. Finn descoperise această informaţie 
interesantă pe site-ul senatorului Simpson, unde acesta se 
lăuda că deplasarea avea să se dovedească benefică 
pentru toţi locuitorii Alabamei şi Statelor Unite ale Americii. 
Cum avea să facă asta o călătorie la clasa întâi către 
Insulele Grand Cayman, Finn nu ştia. Ceea ce ştia însă era 
că Simpson primise o avertizare în legătură cu celelalte 
crime şi că decisese să plece din oraş. Nici o problemă, 
odată şi-odată tot avea să se întoarcă la Washington. La 
urma urmei, era senator al Statelor Unite. Nu putea să-şi 
evite la nesfârşit îndatoririle, deşi unii făcuseră eforturi 
vitejeşti în acest sens de-a lungul timpului. 

Finn purta echipamentul standard al muncitorilor 
autorizaţi de guvern, ecusonul agăţat la gât şi cutia cu 
unelte bălăngănind într-o mână. Ţinuta sigură, ecusonul 
spilcuit cu fotografie şi povestea detaliată despre treaba pe 
care o avea de făcut avură ca rezultat accesul imediat 
acolo unde voia să meargă. 

leşind din lift, Finn ochi uşa de sticlă de la biroul lui Roger 
Simpson, cu steagul statului Alabama alături. Steagul era 
alcătuit din Crucea Sfântului Andrei, stacojie, pe un fundal 
alb, cu model luat de pe flamura de luptă a Confederaţiei. 
La fel ca acum o sută cincizeci de ani în cazul soldaţilor 
unionişti, steagul reprezenta o ţintă perfectă pentru Harry 
Finn. Înaintă până lângă uşă şi o văzu prin geam pe tânăra 
recepţioneră la biroul său. 

Mărise fotografiile pe care le făcuse biroului şi femeii în 
timpul vizitei anterioare. Se vedea clar numele ei pe 
plăcuţa de pe birou. 

Băgă capul pe uşă şi-i arătă ordinul de lucru fals. 

— Bună, Cheryl, Bobby sunt, de la întreţinere. M-au sunat 


194 


acu' câteva zile în legătură cu încuietoarea de la intrare. 
Scuze că de-abia acum am ajuns, dar am avut câteva 
lucrări neefectuate. Ştii cumva ce are drăcia aia? S-au mai 
plâns şi de la alte birouri în legătură cu încuietorile. 

Tânăra enervată, care răspundea la o succesiune rapidă 
de apeluri, acoperi receptorul cu mâna şi zise: 

— Habar n-am. 

— O să arunc rapid o privire atunci. Stai liniştită, zise 
Finn. Recepţionera zâmbi recunoscătoare şi se întoarse la 
treburile ei. 

Finn îngenunche, examină încuietoarea şi introduse o 
bucată mică de metal în gaura cheii. Mai zăbovi câteva 
minute, făcându-şi de lucru cu uşa, apoi zise: 

— S-a rezolvat, Cheryl. 

Ea îi făcu cu mâna. În timp ce-şi împacheta uneltele, Finn 
aruncă o privire prin birou. Aflase deja că nu avea panou de 
alarmă şi nici senzori de mişcare, dar nu strica niciodată să 
verifici de două ori. 

În hol era o cameră de supraveghere instalată pe tavan, 
la joncţiunea dintre două culoare. Finn o cronometrase 
deja. Îşi schimba poziţia la fiecare două minute, ca să 
prindă ambele culoare. O luă pe hol şi se uită la cameră, 
verificându-şi şi ceasul. Îşi păstrase intervalul de două 
minute. Asta era tot ce avea nevoie să ştie. Gardienii 
patrulau pe coridoare, dar îşi dăduse seama că treceau pe 
la etajele cu soţ la ore fără soţ, şi pe la cele fără soţ la ore 
cu soţ. Aşteptă până când nu mai fu nimeni pe coridor şi 
camera se întoarse în direcţia opusă. Atunci sparse repede 
încuietoarea încăperii unde ştia el că se ţin decoraţiunile de 
sărbători şi se strecură înăuntru. Se ascunse în spate, se 
întinse pe podea şi se culcă. 

La două minute după miezul nopţii, Finn strecură un fir 
cu cameră video pe sub uşa magaziei şi aruncă o privire 
rapidă în susul şi-n josul holului. Era liber. Camera filma 
celălalt coridor. 

Se grăbi spre uşa biroului lui Simpson. Bucata de metal 
pe care o inserase în încuietoare mai devreme îndeplinea o 
singură funcţie, dar o făcea fără greş. Făcea să pară că uşa 

195 


era încuiată când, de fapt, nu era, dacă aveai un dispozitiv 
special, cum avea Finn. Introduse partea magnetizată a 
uneltei în încuietoare, scoase piesa de metal şi uşa se 
deschise. 

Finn se apucă numaidecât de treabă. Traversă rapid 
anticamerele până în spaţiosul birou al lui Simpson. 
Ingenunche lângă spaţiul gol de sub birou şi întoarse 
unitatea centrală a calculatorului cu spatele spre el. 
Desfăcu şuruburile capacului, introduse dispozitivul său 
înăuntru şi-l conectă la alte componente din interiorul 
computerului. 

Finn reuşise să treacă apoi cu dispozitivul de securitate 
pentru că nu conţinea materiale explozive. În schimb, 
fusese construit să declanşeze o reacţie chimică în 
interiorul componentelor din unitatea centrală. Era o reacţie 
care avea să transforme unitatea inofensivă într-o bombă, o 
posibilitate despre care nimeni din industria calculatoarelor 
nu ar vrea să ştie. Dispozitivul avea ataşat un receiver 
wireless cu o rază de acţiune de vreo o mie trei sute de 
metri, mai mult decât suficient, după calculele lui Finn. 
Puse la loc capacul unităţii centrale şi o reaşeză sub birou. 
Apoi se aşeză la computer şi îl porni. Ecranul se aprinse, 
dar era nevoie de parolă. Senatorii ocupați nu aveau timp 
să-şi amintească parole complicate sau obscure, aşa că 
Finn începu pur şi simplu să tasteze câteva nume. La al 
treilea o nimeri: „Montgomery”, capitala Alabamei. 

Tastă comenzile de care avea nevoie şi apoi închise 
calculatorul. Ultimul lucru pe care-l făcu fu să aşeze un 
dispozitiv de supraveghere miniatural, pe baterii, alături de 
un ghiveci de flori aflat pe o etajeră înaltă, de lângă 
canapeaua senatorului. Filamentele plantei acopereau la fix 
camera miniaturală. Acum Finn avea o legătură video şi 
audio directă cu biroul lui Simpson. Avea s-o folosească aşa 
cum se cuvine. 

Se întoarse la uşa de sticlă şi se uită la ceas aşteptând 
până când camera de supraveghere se îndreptă spre 
celălalt hol. De îndată ce acest lucru se întâmplă, Finn ieşi 
pe uşă şi intră din nou în magazie. Scoase din cutia cu 


196 


unelte un mic dispozitiv de recepţie care semăna cu un 
BlackBerry, îl deschise şi privi imaginea de pe ecran. 
Alesese bine amplasamentul camerei sale în miniatură; 
biroul lui Simpson se vedea foarte clar. Închise dispozitivul, 
se întinse pe podea şi se culcă la loc. 

A doua zi de dimineaţă se furişă afară din magazie şi o 
vreme se plimbă în sus şi-n jos cu liftul, prefăcându-se 
ocupat cu diverse treburi. Apoi părăsi clădirea alături de un 
grup de oameni, luă metroul spre Virginia, îşi luă maşina şi 
merse la birou. 

Acum tot ce avea de făcut era să aştepte ca Roger 
Simpson să se întoarcă. Şi de ce întâmpinare va avea parte 
omul care ajutase la uciderea tatălui său... 

Insă, chiar mai mult decât atât, moartea lui Roger 
Simpson avea să însemne sfârşitul călătoriei lui Harry Finn. 
Gata cu crimele, gata cu poveştile mamei sale. Ceva-i 
spunea că ea mai era încă în viaţă doar pentru că aştepta 
ca să se întâmple asta. De îndată ce Simpson avea să fie 
mort, Finn bănuia că şi viaţa mamei sale se va sfârşi. 
Răzbunarea era o forţă puternică şi putea să ţină chiar şi 
moartea la distanţă. Şi, când mama sa avea să moară, Finn 
avea să o plângă, să o jelească, dar şi să se simtă uşurat că 
era în sfârşit liber. 

După ce rezolvă ceva treburi la birou şi revizui şi alte 
detalii legate de planul de atac împotriva Capitoliului, plecă 
să-şi ia copiii de la şcoală. Petrecu o oră exersând lovituri 
de baseball cu Patrick, o ajută pe Susie la teme şi discută 
opţiunile de liceu cu David. Când Mandy se întoarse de la 
magazin, o ajută să pregătească cina. 

— Pari binedispus, comentă ea în timp ce el curăța 
cartofi în chiuvetă. 

— Am avut o zi grozavă ieri, zise el. 

— Îmi pare rău că a trebuit să lucrezi toată noaptea. 
Trebuie să fii extenuat. 

— Nu, de fapt sunt plin de energie. Termină cu ultimul 
cartof, se şterse pe mâini şi-şi petrecu braţele în jurul taliei 
ei. Mă gândeam că am putea merge cu toţii într-o călătorie 
undeva, poate în străinătate. Copiii nu au fost niciodată în 


197 


Europa. 

— Ar fi grozav, Harry, dar e scump. 

— Am avut un an bun. Am ceva bani puşi deoparte. Vara 
viitoare ar putea fi momentul potrivit s-o facem. Mi-am cam 
făcut un plan. 

— Şi eu cum de aflu mereu ultima lucrurile astea? 

— Voiam doar să am totul stabilit înainte să prezint 
planul comandantului-şef pentru aprobare, doamnă. Aşa te 
instruieşte la Marină. O sărută. 

— Chiar că te schimbi ca vremea, băiete, făcu ea. 

— După cum ziceam, văd luminiţa de la capătul tunelului. 

Ea râse. 

— Să sperăm că nu e un tren care vine spre tine. 

Când ea se întoarse spre aragaz, dispoziţia jovială a lui 
Finn dispăru. 

„Un tren care vine spre mine“, se gândi el. Speră ca soţia 
lui să nu fie profet. 


198 


Capitolul 52 


După tentativa eşuată de răpire, Caleb şi Paddy se 
instalaseră la cabana lui Stone, în vreme ce Annabelle se 
întorsese la hotel, îşi luase lucrurile şi se mutase la un altul, 
într-o altă parte a oraşului. Îl sunase pe Stone ca să-i dea 
noua adresă. 

Dimineaţă devreme, Stone primi un telefon iritat, de la 
Reuben. 

— Milton mă scoate din minţi, Oliver, se plânse Reuben. 
Mi-a făcut curat în toată casa. Nu mai găsesc nimic. Şi Delta 
Dawn se teme să intre, pentru că nenorocitul de aspirator 
merge de ore-ntregi. 

Delta Dawn era ogarul lui Reuben, dar unul fără pedigri. 

Vocea îi cobori până deveni o şoaptă. 

— Şi n-o să-ţi vină să crezi ce-a făcut cu baia. Arată ca în 
revistele de femei. Mi-e şi jenă să mă uşurez acolo. 

Stone îi răspunse pe un ton istovit. 

— Nu am loc de el aici. E destul de aglomerat momentan, 
Reuben. 

— Ştiu, de asta am şi sunat. Mă gândeam că poate vine 
Paddy să stea cu mine, şi Milton să se mute la tine. Vreau 
să zic, Paddy e un coleg mai pe gustul meu. 

— Să-ţi găsim companionul ideal nu e tocmai o prioritate 
acum, să rămânem în viaţă e, zise Stone tăios. Şi, cu cât 
iese mai puţin în public, cu atât e mai bine pentru Paddy. 

Reuben lăsă să-i scape un oftat adânc. 

— Bine, cred că pot să mai stau o vreme cu domnul 
Obsedat de Curăţenie. Dar ar fi bine să punem mâna pe 
Bagger ăsta cât mai curând. Milton a început deja să-mi 
vorbească despre cum o să mă ducă să-mi cumpăr haine. 
Şi până aici i-a fost. 

Câteva ore mai târziu, Stone îl văzu pe Caleb, foarte 
irascibil şi şifonat, ieşind din baie îmbrăcat cu hainele din 
seara precedentă. 

— Caleb, aseară, când v-au luat oamenii ăia, au zis ceva? 


199 


Caleb se încruntă. 

— O, da. Au zis că, dacă scot un sunet, mă omoară! Şi 
când te gândeşti că, în timp ce vâram cheia în uşă, nu 
voiam decât să beau un pahar bun de sherry şi să recitesc 
introducerea de la Don Quijote... 

— Vreau să zic dacă au menţionat că ar lucra pentru Jerry 
Bagger? 

— Nu, nu au zis. De fapt, nu au zis nimic. Nici nu era 
nevoie, aveau arme. 

— Au pomenit ceva de Annabelle? 

— Nu. Nimic. De ce? 

— Dar de cineva pe nume John Carr? 

— Asta cine mai e? 

— Nu contează. l-au pomenit numele? 

— Nu. 

Stone chiar nu avea cum să ştie dacă răpitorii o voiau pe 
Annabelle sau pe John Carr. Ar fi putut să dea de el prin 
Caleb, se gândi Stone. Mai trecuse el pe la bibliotecă să-şi 
viziteze prietenul. Cu toţii presupuseseră că erau oamenii 
lui Bagger. Dar dacă făceau parte din echipa care-i asasina 
pe membrii Triple Six? Care-l omorâseră pe Carter Gray? 
Dar, dacă pe el îl urmăreau, i-ar fi descoperit, desigur, 
identitatea falsă şi unde locuieşte. 

— Şi acum ce fac? întrebă Caleb întrerupând cugetările 
lui Stone. Ar fi trebuit să plec la lucru acum zece minute. Nu 
am haine, obiecte de toaletă, nimic. 

Stone, enervat din cauza întreruperii, i-o tăie scurt. 

— Sună şi spune că eşti bolnav. 

— Asta se rezolvă pentru ziua de azi. Dar mâine şi 
poimâine? 

— Nu mai ai zile de concediu? 

— Da, dar lucrez pentru guvern. Nu poţi să-ţi iei concediu 
cum te taie capul. Trebuie să planifici, să anunti. 

— O să ne gândim mâine la asta. Deocamdată stai aici şi 
relaxează-te. 

— Să mă relaxez?! După ce am fost răpit şi aproape 
omorât? După ce am fost alungat din casa mea şi de la 
slujba mea, fiindcă mă urmăreşte nu ştiu ce maniac? Vrei 


200 


să mă relaxez? 

— Păi fie te relaxezi, fie-ţi tai venele. Te las să decizi, se 
stropşi Stone îndreptându-se spre uşă. 

— Unde mergi? 

— Să mă întâlnesc cu prietena noastră. 

— Grozav. Poţi să-i spui lui Annabelle că îmi doresc mai 
mulţi prieteni ca ea aşa cum îmi doresc şi o colonoscopie 
fără anestezic. 

Paddy ieşi din baie cu părul ud de la duş. 

— Care-i treaba? 

Stone îl lămuri: 

— Caleb tocmai voia să pregătească micul dejun, nu-i 
aşa, Caleb? 

— Poftim? 

Paddy se uită de la Stone la Caleb şi zâmbi. 

— Păi fain din partea ta. 

Pentru o clipă, Caleb păru gata să ţipe, dar se calmă la 
fel de rapid. În timp ce Paddy dormea, Stone îi povestise lui 
Caleb totul despre el, inclusiv faptul că era pe moarte. 

Caleb zise amabil: 

— Sunt, la urma urmei, în slujba publicului. 

— Vă las atunci să vă vedeţi de-ale voastre, replică 
Stone. 


În timp ce Stone părăsea cimitirul cu paşi repezi, o parte 
din el se temea că Annabelle fugise din nou după situaţia 
tensionată de seara trecută. Însă o jumătate de oră mai 
târziu, o găsi în cameră, în noul ei hotel. Tocmai terminase 
micul dejun. Îi turnă o ceaşcă de cafea şi se aşeză pe 
marginea patului, în halatul de la hotel, arătând obosită şi 
nerăbdătoare. 

— Cum se simte Paddy? 

— Părea mai bine în dimineaţa asta. Mergea mai vioi. 

— Se datorează acţiunii de aseară. Se hrăneşte cu asta. 
Mereu a fost aşa. 

— Am avut noroc că a fost acolo aseară. Ne-a salvat 
vieţile. 

— Ştiu, aprobă Annabelle pe un ton nu prea încântat. Mă 

201 


enervează. Acum îi sunt, cumva, datoare. 

Alegându-şi cu grijă cuvintele, Stone zise: 

— l-ai recunoscut pe bărbaţii de aseară? Ca fiind, cu 
siguranţă, de-ai lui Bagger, adică? 

— Nu, dar cine altcineva ar fi putut fi? 

— Mai ţii minte mica mea problemă despre care ţi-am 
vorbit? 

— Da. 

— Ei bine, s-ar putea ca oamenii de aseară să mă vrea pe 
mine, nu pe tine. 

— Cum? Cine să te vrea pe tine? 

— Îmbracă-te. Mergem la o plimbare. Trebuie să afli ceva 
despre mine. 

— Unde mergem? 

— Cimitirul Naţional Arlington. Vreau să-ţi arăt ceva. 


202 


Capitolul 53 


— Oliver, tu nu te mai saturi de cimitire? Cum să zic, pari 
un pic obsedat, comentă Annabelle în timp ce străbăteau 
cu paşi lenți aleile asfaltate din Arlington, cel mai glorios loc 
de îngropăciune pe care națiunea îl oferea militarilor 
decedați. Cele mai multe dintre morminte erau marcate de 
o simplă placă albă, deşi monumentele de pe mormintele 
celor faimoşi sau foarte bogaţi erau extraordinar de 
ostentative şi adesea de prost gust. Lui Stone i se părea că, 
cu cât placa era mai modestă, cu atât făcuse răposatul mai 
multe pentru ţara sa. 

— Haide, zise el. Nu mai e mult. 

O conduse pe calea cunoscută, numărând rândurile în 
minte. Era o secţiune liniştită a cimitirului, una pe care 
Stone o vizitase adesea doar ca să aibă parte de puţină 
tihnă. 

O clipă mai târziu, simţi că se clatină, pierzându-şi brusc 
echilibrul. Zona nu mai era atât de calmă şi liniştită astăzi. 
La cea de-a treizeci şi noua placă din rândul patru al 
secţiunii, activitatea era în toi. Nişte bărbaţi săpau de zor. 
Stone şi Annabelle priviră cum sicriul fu scos din pământ şi 
dus pe lângă ei la o dubiţă care fusese trasă aproape, pe 
alee. 

— Oliver? zise Annabelle. Ce e? Ce s-a întâmplat? Ea îi 
puse o mână pe umăr în timp ce el se sprijini de un copac, 
pentru echilibru. 

Stone îşi găsi în cele din urmă glasul. 

— Să nu vii după mine când plecăm. Ne întâlnim la 
cabană. 

— Dar... 

— Du-te. El porni în direcţia dubiţei care se îndepărta. 

In vreme ce muncitorii de la cimitir începeau să astupe 
groapa la loc, Annabelle trecu ca într-o doară pe lângă 
mormânt. 

— Eu credeam că sicriele se îngroapă, nu se dezgroapă, 


203 


zise ea. 

Unul dintre muncitori îşi ridică privirea spre ea, dar nu 
zise nimic. Îşi văzu în continuare de lopată. 

Annabelle se apropie un pic, mijind ochii ca să citească 
numele de pe plăcuţă. 

— Ăă, ştiţi să-mi spuneţi unde e spectacolul de 
schimbare a gărzilor? întrebă ea, apropiindu-se şi mai mult. 

În timp ce muncitorul îi explica, ea aruncă o privire peste 
umărul lui şi reuşi în cele din urmă să vadă numele cioplit 
pe placă. 

„John Carr“, citi ea. 


Pe jos, Stone urmări dubiţa până când ajunse la drumul 
principal şi dispăru din raza lui vizuală, după ce trecu de 
sensul giratoriu. Nu trecu peste Podul Memorial spre 
Washington. În schimb dubiţa se îndreptă spre vest, 
pătrunzând mai adânc pe teritoriul Virginiei. Stone ştia 
destul de bine încotro gonea împreună cu sicriul: la 
Langley, sediul CIA. 

II sună pe Reuben pe mobil. 

— Vreau să-i contactezi pe toţi prietenii tăi de la DIA şi să 
afli de ce au exhumat astăzi un sicriu în Cimitirul Naţional 
Arlington. 

— Al cui? întrebă Reuben. 

— Al unui bărbat pe nume John Carr. 

— ÎI ştiai pe tip? 

— Ca pe mine însumi. Grăbeşte-te, Reuben, e important. 

Stone închise şi dădu încă un telefon, de data asta lui 
Alex Ford, singurul om în viaţă, în afară de Annabelle 
Conroy, care ştia că numele adevărat al lui Stone era John 
Carr. 

— l-ai văzut tu când l-au dezgropat? întrebă Alex. 

— Da. Te rog să afli ce poţi. 

Se întoarse pe jos la cabană, sigur că Annabelle, care-l 
dusese cu maşina la Arlington, avea să fie acolo înaintea 
lui. 

Când intră, femeia stătea în picioare lângă biroul lui. 

— Arăţi bine pentru un mort. 


204 


— Unde sunt Paddy şi Caleb? întrebă el. 

— S-au dus la magazin. Se pare că nu prea ţii mâncare-n 
casă. Caleb mi-a zis să-ţi spun că a fost oripilat. Arătă spre 
hârtiile de pe biroul lui Stone. Ai un dosar măricel despre 
Jerry aici. 

— Despre Jerry şi despre tine, zise el, făcând-o să 
tresară. 

— Ai făcut săpături despre mine? 

— Nu, prietenul meu a scos doar dosarul lui Bagger. 
Chestiile despre tine sunt de conjunctură. 

El se aşeză la birou. 

— Deci, chestia de la cimitir e gravă, să înţeleg. 

Stone îi explică: 

— Să zicem doar că, în momentul în care vor deschide 
sicriul, vor fi surprinşi de ce nu vor găsi în el, şi anume, pe 
mine. 

— În sicriu e un alt cadavru? 

El ridică din umeri. 

— Nu am avut nimic de-a face cu decizia asta. Eram prea 
ocupat să nu fiu eu cel din sicriu. 

— Şi de ce să-l dezgroape tocmai acum? 

— Nu ştiu. 

— Deci, care era problema despre care vorbeai mai 
devreme? 

— Nu prea pot vorbi despre asta. 

Faţa ei se înroşi de furie. 

— Mie îmi spui tu din astea? După ce mi-am deschis 
sufletul în faţa ta? Şi n-am mai făcut asta cu nimeni. 
Niciodată! Vreau adevărul. 

— Annabelle, nu pot vorbi despre... 

— Nici să nu te gândeşti. Nici să nu te gândeşti să mă iei 
cu scuzele astea de rahat. Eu am făcut din asta o artă. 

Stone nu făcu decât să stea locului în timp ce Annabelle 
bătea cu tocul în parchet. 

— Ascultă aici, Oliver sau John, sau cum te-o chema... 

— Ţi-am mai spus cum mă cheamă: John Carr. 

— Bun. E un început. Continuă. 

E| se ridică. 


205 


— Nu, n-am să continui. Şi nu mai pot să te ajut acum cu 
Jerry Bagger. De fapt cu cât pleci mai departe şi mai repede 
de lângă mine, cu atât mai bine. la-l pe tatăl tău şi fugi cât 
de departe şi de repede poţi. Imi pare rău, Annabelle. Imi 
pare rău. Dacă rămâi în preajma mea, ai să mori. Nu pot să- 
mi mai încarc conştiinţa şi cu asta. 


O apucă de braţ, o conduse până la uşa de la intrare şi o 
închise în urma ei. 


206 


Capitolul 54 


Mama lui Harry Finn se trezi devreme. Durerea care-i 
rodea oasele o făcea să se trezească mereu înainte de 
răsărit. 

Merse la baie, îşi târî picioarele înapoi la pat şi-şi citi 
ziarele cu disciplina pe care o păstrase toată viaţa. 
Jurnalele de radio şi de televiziune urmară apoi în ritualul 
său de cercetări neîncetate. Şi atunci se trezi holbându-se 
la faţa lui afişată pe ecran. Ilnhăţă telecomanda, iar mutra 
rânjită şi superioară dispăru. 

Respirând sacadat, îşi aruncă privirea spre telefonul pe 
care i-l dăduse fiul său. Nu îl sunase niciodată; era rezervat 
doar pentru urgenţe, îi spusese acesta. Îl ţinea legat de un 
şnur pe care-l purta în jurul gâtului. Nu-l scotea decât când 
făcea baie. Trebuia să-l sune. Trebuia să ştie ce e cu 
bărbatul. Chipul de la televizor. Era adevărat? Putea să fie 
adevărat? 

Auzi pe cineva venind şi se strecură înapoi în pat. Uşa se 
deschise şi îngrijitoarea intră fluierând. 

— Cum ne mai simţim astăzi, Înălţimea Voastră? întrebă 
aceasta. Porecla şi-o primise din pricina firii sale 
poruncitoare. 

Faţa bătrânei se golise de orice expresie. Murmură 
câteva cuvinte în limba ei ciudată. Pentru oricine altcineva, 
ar fi sunat ca nişte bombăneli fără noimă, exact ceea ce-şi 
dorea şi ea. Îngrijitoarea însă era familiarizată cu limbajul 
ei. 

— Bine, atunci dumneata bombăneşte în continuare 
până-ţi iau eu hainele murdare şi fac curat în baie. Cum 
doriţi, Înălţimea Voastră. Îngrijitoarea se uită la ziarele bine 
răsfoite şi zâmbi. Înălţimea Sa nu era atât de dusă cum voia 
să lase impresia. 

Femeia-şi îndeplini îndatoririle şi plecă. Doar atunci se 
ridică bătrâna şi se uită din nou la telefon. Era ciudat cum 
la bătrâneţe deciziile pe care în tinereţe le luai pe loc 


207 


necesitau îndelungi reflecţii interioare. Să sune sau să nu 
sune? 

Înainte să se hotărască, degetele ei formau numărul. 

| se răspunse înainte ca telefonul să sune o dată. Evident, 
Finn recunoscuse numărul. 

Vocea lui se auzi joasă, dar clară. 

— Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? întrebă el cu 
fermitate. 

— Nu, sunt bine. 

— Atunci cum de m-ai sunat? 

— Am văzut la ştiri că a plecat din ţară. Omul merge în 
vacanţă. Omul ăsta îşi poate lua vacanţă? E adevărat? 
Spune-mi! A 

— O să mă ocup de asta. Inchide acum. 

— Dar el trebuie să... 

— Nu spune nimic. Închide. Acum. 

— Nimeni nu înţelege ce vorbim. 

— Acum! 

Închise şi-şi petrecu din nou telefonul pe după gât. Harry 
era furios pe ea. N-ar fi trebuit să sune. Dar nu se putuse 
abţine. Zi şi noapte stătea aici, în locul ăsta, în iadul ăsta, 
putrezind şi gândindu-se doar la asta. Şi apoi să-l vadă la 
televizor. 

Merse şontăc până la fereastră şi privi afară. Era o zi 
frumoasă, dar pentru ea nu conta. Ea nu mai aparţinea 
acestei lumi. Ea aparţinea trecutului, iar acesta dispăruse şi 
el aproape de tot. Familia ei, prietenii, soţul, toţi erau morţi. 
Nu mai rămăsese decât Harry. Şi acum era supărat pe ea. 
Avea însă să-i treacă. Întotdeauna îi trecea. Era un fiu bun; 
nici o mamă n-ar fi putut avea un fiu mai bun decât al ei. 
Deschise sertarul şi scoase singura fotografie a soţului său 
care-i mai rămăsese. 

Se întinse pe pat, pe spate, cu fotografia la inimă, şi visă 
la moartea lui Roger Simpson. 


Harry Finn îşi puse telefonul înapoi în buzunar cu mişcări 
încete şi se întoarse în bucătărie unde Mandy şi copiii îl 
priviră neliniştiţi. Când telefonul sunase şi văzuse numărul, 


208 


uitase şi că are o familie. Alergase afară din cameră, sigur 
că mama sa îl suna să-i spună că o descoperiseră. Că urma 
să moară. 

Susie avea un pic de orez care-i atârna din gură. Patrick 
îşi scăpase furculita pe podea, unde George, corcitura de 
labrador şi caniş, lingea oul de pe ea. David se oprise din ce 
făcea şi îl fixa pe tatăl său cu o privire îngrijorată. Mandy 
rămase în picioare lângă aragaz, cu spatula în mână, în 
timp ce clătita din tigaie se înnegrea. 

ÎI întrebă neliniştită. 

— Harry, s-a întâmplat ceva? 

El încercă să zâmbească, dar gura nu-l ascultă. 

— Alarmă falsă. Am crezut că s-a întâmplat ceva straniu, 
m-am înşelat. 

Susie, poate din pricina expresiei de pe chipul tatălui său 
sau a tremurului neobişnuit din voce, începu să plângă. O 
ridică şi-şi apăsă faţa de a ei. 

— Puişor, e în regulă. Tati s-a înşelat. Atâta tot. 

Ea îi luă faţa în mâinile sale moi şi-i aruncă o privire 
pătrunzătoare, cum numai copiii mici ştiu să facă. 

— Promiţi? zise ea cu un firicel de voce. 

Tremurul de teamă din întrebarea ei îi sfâşie inima. 

O sărută pe obraz, în parte pentru că nu voia să se uite în 
ochii aceia pătrunzători şi rugători. 

— Promit! Chiar şi tăticii se mai înşală. El se uită la soţia 
sa care-şi mai revenise puţin din spaimă. Dar mămicile nu, 
nu-i aşa? O gâdilă pe Susie şi, cu cealaltă mână, strânse 
umărul slăbuţ al lui Patrick. Nu-i aşa? 

— Aşa e, tati, făcu Susie. 

— Aşa e, încuviinţă şi Patrick. 

Finn îi duse pe copii cu maşina la şcoală şi-i lăsă acolo. 
David ieşi ultimul din maşină. Se lăsă pe spate, făcându-şi 
de lucru cu şireturile, în timp ce fraţii săi se îndreptară spre 
clădire. 

— Hei, tati, eşti sigur că e totul în regulă? 

— Absolut, amice, nici o grijă. 

— Poţi să vorbeşti cu mine, ştii, despre orice. 

Finn zâmbi. 

209 


— Credeam că asta e replica mea. 

— Vorbesc serios, tată. Ştiu că uneori e greu să vorbeşti 
cu mama despre unele lucruri. Uneori ai nevoie de un 
bărbat ca să-ţi descarci sufletul. 

Finn întinse mâna şi o strânse pe a fiului său. 

— Apreciez asta, Dave. Mai mult decât vei şti vreodată. 
„AŞ vrea să-ţi pot spune totul, fiule, dar nu pot. Nu voi 
putea niciodată. Imi pare rău.“ Asta îi trecea prin cap când 
degetele sale puternice le strângeau pe cele ale fiului său. 
Nu voia să-i dea drumul. 

— O zi bună, tati! David închise uşa şi-i urmă pe Susie şi 
Patrick înăuntru. 

Finn conduse încet, trecând pe lângă maşinile celorlalţi 
părinţi care, era destul de sigur, nu ar schimba niciodată cu 
bună ştiinţă locul cu el. 

Se uită în oglinda retrovizoare la David care dispăru în 
clădirea şcolii. 

„Dacă voi da greş, fiule, aminteşte-ţi de mine ca de tatăl 
care am fost, şi nu ca de omul care a trebuit să devin.“ 


Într-o cameră aflată pe acelaşi hol cu a mamei lui Finn, 
un individ pe nume Herb Daschle căscă şi se întinse, aşezat 
lângă un pat în care un bărbat zăcea fără cunoştinţă. 
Daschle fusese acolo de la miezul nopţii, şi tura nu i se 
încheia decât peste patru ore. O salută din cap pe o 
îngrijitoare care intră să vadă de pacient. In acel moment, 
bărbatul din pat începu să geamă şi de pe buze i se 
rostogoliră câteva cuvinte. Daschle sări în picioare, o apucă 
pe îngrijitoare de braţ şi o împinse pe uşă afară, trântind-o 
în urma ei. Se aplecă lângă faţa bărbatului şi ascultă cu 
atenţie. Când acesta tăcu, Daschle scoase un telefon şi 
sună pe cineva, repetând exact ce spusese acesta. Apoi 
merse la uşă şi strigă. Ingrijitoarea intră din nou, un pic 
enervată. Dar acest lucru se mai întâmplase şi înainte. 

— Imi cer scuze, zise Daschle politicos, reluându-şi locul. 

— O să mă omorâţi cu inima, zise femeia printre dinţi. Nu 
îndrăzni s-o spună cu voce tare. Nu, nu îndrăzni. Nu cu 
oameni ca ăştia. 


210 


Capitolul 55 


— Sunt recunoscător că Gregori a fost atât de serviabil, îi 
zise Carter Gray directorului de la CIA. 

Bărbaţii stăteau în biroul din buncăr. Lui Gray începea 
chiar să-i placă situaţia actuală. Traiul subteran avea 
avantajele sale. Vremea nu era niciodată o problemă, nu 
existau ambuteiaje şi rareori se bucura de compania 
altcuiva. 

Fostul ambasador sovietic în Statele Unite în ultimii ani ai 
Războiului Rece, Gregori Tupikov, nu mai servea poporul 
rus; se descurca de minune servindu-se pe sine. Era acum 
un capitalist gras şi fericit şi un export recent al ţării sale. 
Se alăturase unui grup de investitori care preluaseră 
industria cărbunelui, controlată anterior de stat, iar apoi o 
vânduseră unui alt grup de concetăţeni ruşi. Gregori fusese 
destul de deştept să fugă din ţară înainte ca securea 
guvernului să cadă asupra proaspeţilor îmbogăţiţi. Locuia 
mai tot anul în Elveţia, dar deţinea apartamente în Paris şi 
New York, iar milioanele sale erau administrate cu grijă de 
Goldman Sachs. 

Gray termină de citit raportul obţinut după întâlnirea cu 
Tupikov. 

— Deci, Lesya şi Rayfield Solomon s-au căsătorit într- 
adevăr la Volvograd; apoi proaspeţii însurăţei au reuşit să 
fugă din Uniunea Sovietică. 

Directorul încuviinţă din cap. 

— Potrivit cu ceea ce şi-a amintit Gregori şi ce a aflat de 
la vechii lui colegi, se pare că prima dată au trecut în 
Polonia, apoi în Franţa şi de acolo în Groenlanda. Apropo, 
Lesya era cumva evreică? 

— Nu ştiu. Solomon era, deşi nu practicant. Meseria de 
spion se pune adesea în calea obligaţiilor religioase. 

— Eu ajung la biserica prezbiteriană în fiecare duminică, 
zise directorul. 

— Felicitări! Dar, dacă Gregori ştia atât de multe pe- 


211 


atunci, de ce nu a făcut nimic? Gray îşi răspunse la propria 
întrebare. A presupus că lucra încă pentru sovietici. 

— Şi nu era aşa? întrebă directorul pe un ton confuz. 

— Desigur, zise Gray într-o doară. Şi după Groenlanda? 

— Din păcate acolo li se pierde urma. Şi s-ar putea ca 
lucrurile să rămână aşa. La urma urmei, s-a întâmplat 
demult. 

— Nu se poate să rămână, sări Gray. 

— Şi unde a fost găsit mai exact Solomon mort? Şi partea 
asta a dosarului lipseşte. 

Gray îşi ridică privirea din hârtiile pe care le studia 
prefăcându-se că încearcă să-şi amintească detaliile. 
Acestea îi erau de fapt întipărite în minte. 

— În Brazilia. La Sao Paulo. 

— Ce făcea el în Sao Paulo? 

— Nu ştiu sigur. Nu mai lucra pentru noi atunci, desigur. 
Lesya îl întorsese împotriva noastră. 

— Şi a murit acolo? 

Gray încuviinţă din cap. 

— Ne-au alertat oamenii de legătură din America de Sud. 
Am pornit o investigaţie. Dar era clar că se sinucisese. 

Directorul se uită la Gray, şi Gray la director. 

— Desigur, zise directorul. Şi Lesya a rămas singură? 

— Aşa se pare. Altceva? 

— S-ar putea. 

Gray îşi ridică privirea şi-l văzu pe director zâmbind cu 
satisfacţie. Îşi aminti acum că, pe vremea când era doar un 
tânăr agent, actualul director al CIA poseda cea mai slabă 
capacitate de a-şi ascunde emoţiile din câţi oameni 
antrenase el, plus un extrem de enervant aer de 
superioritate, cel mai adesea neîndreptăţită. Gray credea 
că îl ruşinase destul ca să renunţe la aceste slăbiciuni. 
Ajungând însă în poziţia de şef al CIA, se vedea clar că 
aceste calităţi nesuferite ieşiseră din nou la suprafaţă. 

— Spune-mi. 

— Gregori trebuie să fi fost într-o dispoziţie bună. După 
cum ai sugerat, omul nostru din Paris l-a îndopat cu homari 
în timpul întâlnirii. 

212 


— Şi cu votcă Moskovskaya? Aia e preferata lui. 

— Cu litri. Şi am făcut rost şi de vreo două roşcate. 

— Şi? 

— Şi ne-a spus că-şi aminteşte un zvon cum că Lesya a 
trebuit să se căsătorească. 

— A trebuit să se căsătorească? întrebă Gray cu un aer 
confuz. 

Directorul îşi duse mâna la burtă. 

— Era însărcinată? zise Gray imediat. 

— Evident, asta e ce crede Gregori. 

Gray se lăsă în scaun. „Fiul lor e cel care omoară 
oameni.“ 

— Deci, bazându-ne pe cronologia aproximativă cu care 
lucrăm, copilul ar trebui să aibă astăzi cam treizeci şi cinci 
de ani? 

Directorul încuviinţă din cap. 

— Dar mă îndoiesc că poartă numele de familie Solomon. 

— Dar, dacă Lesya şi Solomon s-au căsătorit în Rusia, în 
vremea când sarcina Lesyei se vedea, unde s-a născut 
copilul? Dacă au părăsit Rusia imediat după nuntă, 
naşterea ar fi putut avea loc în Polonia, Franţa, Groenlanda 
şi, desigur, Canada. 

— Canada? Ultima oprire cunoscută era Groenlanda. De 
unde şi până unde Canada? 

Gray îl studie pe bărbatul care era în fruntea celei mai 
importante agenţii de informaţii a ţării. Işi începuse cariera 
la CIA, apoi intrase în politică unde rămăsese până când un 
preşedinte cu o judecată îndoielnică îi aruncase prietenului 
său un os şi-l făcuse director CIA. „Dumnezeu să ajute ţara 
aceasta.“ 

— De ce s-ar duce cineva spre Vest, în Groenlanda, dacă 
nu să treacă în Canada? Chiar şi pe vremea aia erau multe 
zboruri directe către Statele Unite. Şi era o escală preferată 
a spionilor. Când lucram şi eu, mă opream adesea în 
Groenlanda înainte să mă întorc acasă. In Groenlanda îţi 
dădeai imediat seama dacă eşti urmărit. Oamenii ieşeau în 
evidenţă în tundra aia îngheţată! 

— Bine, dar putea să fi venit /a noi în ţară ca să nască? 


213 


Asta ar însemna că e cetăţean american. Ar fi mai uşor. 

— Nu cred, nu ca să nască. Şi ar fi fost mai puţin 
complicat ca să treacă pe furiş în Canada şi să nască acolo 
decât în State. Documentele puteau fi falsificate mai târziu. 

— Chiar şi aşa nu prea avem de ce să ne legăm. 

— Dimpotrivă. Locurile de intrare din Groenlanda în 
Canada sunt limitate, şi pe atunci chiar mai mult decât 
acum. Montreal? Toronto? Ottawa? Poate Nova Scoţia şi 
Newfoundland? Putem începe de-acolo. 

— Ce să începem mai exact? 

— O să ne limităm la o perioadă de douăsprezece luni. 
Gray îi spuse anul. Şi vom verifica registrele de naşteri de- 
acolo. Doar pentru băieţi deocamdată. 

— De ce nu şi fete? 

— Doar pentru băieţi deocamdată, repetă Gray. 

— Chiar şi aşa e o cercetare enormă. Şi mai avem şi 
exerciţiul de pregătire în caz de dezastru pe Dealul 
Capitoliului, pe care ni l-au cerut cei de la DSI şi apoi ne-au 
lăsat cu partea leului în privinţa muncii. Ne consumă o 
grămadă de timp. 

— Registrele de naşteri trebuie să fie computerizate 
acum. Asta ar trebui să simplifice mult lucrurile. 

— Da, dar totuşi resursele necesare pentru a... 

Gray se aplecă spre el şi-l reduse la tăcere cu una dintre 
privirile sale intimidante. 

— Consecințele neîndeplinirii acestor sarcini s-ar putea 
să fie catastrofale pentru ţara noastră. 


214 


Capitolul 56 


Annabelle aşteptă afară până când tatăl său se întoarse 
cu Caleb de la magazinul din apropiere. Fără nicio 
explicaţie, îi spuse lui Paddy să o urmeze cu camioneta 
până la hotelul ei. Când ajunseră acolo, îşi conduse tatăl 
sus, în camera ei. 

Mintea lui Annabelle alerga. Contase pe Stone ca s-o 
ajute. Şi acum omul o abandonase pur şi simplu, 
închizându-i la propriu uşa în faţă. N-ar fi trebuit să aibă 
încredere în el. Trebuia să fi învăţat până acum că nu poţi 
să te încrezi decât în tine însuţi. 

— Annie? zise Paddy în cele din urmă. Vorbeşte, fetiţo, ce 
naiba se întâmplă? 

Ea îi aruncă o privire tatălui său de parcă uitase de 
prezenţa lui. 

— Se întâmplă că ne-au tras-o. Ajutorul pe care credeam 
c-o să-l primim cu Bagger nu mai vine. 

— Nu mai avem cavalerie? 

— Nu mai avem cavalerie. 

— Tipu’ ăla, Oliver. Reuben mi-a povestit un pic despre 
el. El e tipu' care trebuia să ne ajute s-o facem? 

— Da, dar n-o s-o mai facă. Se pare că are probleme mai 
urgente. 

El lovi spătarul scaunului cu palma. 

— Şi acuma? 

— Acuma fugim. Bagger o să supravegheze aeroporturile 
şi gările, dar nu are destui oameni ca să acopere şi 
drumurile. Trebuie să scăpăm de camioneta ta. Apoi o luăm 
din loc. 

— Încotro? 

— Mai contează? Atâta timp cât nu suntem aici? 

— Şi îl lăsăm pur şi simplu pe Jerry să scape? 

— Mai bine decât să nu-i scăpăm noi, nu crezi? Vom 
supravieţui să luptăm încă o zi. De îndată ce rosti cuvintele, 
se uită la tatăl ei. Îmi pare rău, n-am vrut să... 


215 


— Eu nu mai am încă o zi. Fie o fac acum, fie n-o mai fac 
deloc. 

— Ţi-am spus, nu mai avem cavalerie. 

— Atunci o să mă gândesc la altceva. 

— Nu poţi să-l înfrunţi singur pe Jerry. 

— Te am pe tine, nu? 

Ea privi pe fereastră scuturând din cap. 

— Ştii cât mi-a luat să pregătesc lovitura împotriva lui 
Jerry? 

— Probabil mai mult decât am eu de trăit. Da' nu renunţ. 
Nu pot să renunţ. 

— leri nu făceai nimic ca să-l prinzi pe Jerry. Ce s-a 
schimbat? 

El se ridică şi o apucă de braţ. 

— Tu ai schimbat lucrurile. Acuma ştii că eram la 
închisoare când au omorât-o pe mama ta. Tot un nenorocit 
sunt, da’ nu atât de mare pe cât credeai tu. 

— Ce vrei să spui, că faci asta pentru mine? 

— Nu, adică nu doar pentru tine. O fac pentru Tammy, 
pentru că nu merita să moară aşa. Şi o fac şi pentru mine, 
pentru că Bagger mi-a luat singura persoană pe care am 
iubit-o. 

Annabelle îşi eliberă braţul şi îşi feri privirea. 

— N-am vrut să sune aşa, Annabelle. 

Ea arătă spre cicatricea de pe obraz. 

— Să spunem doar că nu mi-am făcut iluzii că m-ai iubi. 

Paddy întinse mâna să-i atingă faţa, dar ea se dădu 
înapoi. 

— N-aveam nici un drept să fac una ca asta, zise el. Da’ 
te învăţam o lecţie pe care nu voiam s-o uiţi niciodată. Ai 
dat-o-n bară cu ridicarea banilor la cazinou. Sigur, erai 
tânără, şi tinerii fac greşeli. Da' pun rămăşag că n-ai mai 
făcut niciodată greşeala aia. 

— Nu. 

— Puțin mi-a păsat de oamenii din echipele cu care am 
lucrat. Să fiu al naibii, nu m-am obosit să le las cicatrice. 
Dacă greşeau ceva, le spuneam, sigur, da' nu mă interesa 
dacă mai târziu o dădeau în bară cu altcineva şi se alegeau 


216 


cu genunchii zdrobiţi. 

— Deci, cicatricea mea a fost o lovitură din dragoste? 

— Mama ta nu a vrut niciodată să te bagi şi tu în 
escrocherii. Da' nu aveam destui oameni vara aia şi a fost 
ideea mea să te folosesc pe tine. Te-ai prins repede, mai 
repede decât mine la anii tăi. Zece ani mai târziu erai mai 
bună decât am fost eu vreodată. Ai avansat la escrocherii 
elaborate, în vreme ce eu am rămas tot cu cărţile la colţul 
străzii. Pe nimica toată. 

— A fost alegerea ta. 

— Nu, nu chiar. Adevărul e că nu eram destul de bun 
pentru escrocherii mari. Se zice că fie te naşti cu asta, fie 
nu.Eunu. 

— Bine, şi atunci unde suntem de fapt? Tu nu te pricepi 
la escrocherii elaborate, şi tocmai de asta e nevoie ca să-l 
prindem pe Jerry. 

— Nu pot s-o fac fără tine, Annabelle. Da', dacă nu vrei 
să mă ajuţi, eu tot o să-ncerc. 

— Dacă o faci, o să te omoare. 

— Oricum sunt mort. Şi mă îndoiesc că Jerry însuşi ar 
putea găsi un mod mai dureros să mă omoare decât ce mă 
aşteaptă pe mine. 

— Îmi complici grozav viaţa. 

— Mă ajuţi? 

Annabelle nu-i răspunse. 

— Uite, nu poţi să mai vorbeşti cu prietenu' tău? Poate s- 
a răzgândit. 

Annabelle vru să refuze, dar ezită. Se gândea că s-ar 
putea întoarce la cabana lui Stone. Dacă era acasă, putea 
să mai încerce să-i ceară ajutorul. Dar, dacă nu avea să fie, 
după cum bănuia ea, Annabelle avea să ia toate „dosarele” 
pe care Stone le adunase despre ea şi necazurile sale cu 
Jerry. Nu voia ca aşa ceva să rămână la vedere şi să le 
găsească cineva, poliţiştii sau băieţii răi. 

— O să mai încerc o dată. 

Mergând spre maşină, îşi dădu seama că nu-l putea lăsa 
pe tatăl său să se descurce singur cu Jerry. Ceea ce 
însemna că aveau să moară amândoi. 


217 


Halal alegere! 


218 


Capitolul 57 


După ce Annabelle şi Paddy plecară, Stone îl urcă pe 
Caleb într-un taxi împreună cu nişte haine vechi de-ale sale 
şi-i dădu şoferului adresa unui hotel din apropiere. 

— Oliver, de ce nu pot sta aici? întrebă Caleb evident 
înspăimântat. 

— N-ar fi inteligent. Te sun eu mai târziu. 

Numai după ce taxiul se îndepărtă şi rămase în sfârşit 
singur, Stone începu să se gândească la ce-i făcuse lui 
Annabelle. 

— Am abandonat-o, zise el. După ce i-am promis că o 
ajut. După ce i-am spus să rămână. Dar ce putea să facă? 
Şi, oricum, probabil în câteva ore avea să fie într-un avion 
în drum către o insulă din Pacificul de Sud. Avea să fie în 
siguranţă acolo. 

Dar dacă n-a fugit? Dacă s-a decis ca o încăpăţânată să o 
ia pe urmele lui Bagger? Fără nici un ajutor? li spusese că 
are nevoie de cavalerie. Putea încă s-o mai ajute? 

În clipa următoare, sună telefonul. Era Reuben. Acesta îl 
anunţă: 

— Nu am primit nimic de la oamenii mei de la Afaceri 
Interne, Oliver. Nu ştiau despre chestia de la cimitir. Dar 
Milton a găsit ceva pe net. Stai, ţi-l dau la telefon. 

La telefon se auzi vocea lui Milton. 

— Nu cine ştie ce, Oliver, dar erau ştiri de ultimă oră 
despre un sicriu dezgropat la Arlington. Nici un oficial nu a 
vrut să comenteze. 

— Au menţionat şi numele de pe placă? 

— Cineva pe nume John Carr, zise Milton. E vreo 
problemă? g 

Stone nu se obosi să răspundă. Inchise. ` 

După toţi aceşti ani, John Carr revenise brusc la viaţă. In 
mod ironic, Stone nu se simţise niciodată mai mort decât 
acum. 

Dar de ce acum? Ce se întâmplase? Adevărul îl lovi 


219 


tocmai când intră cu paşi domoli pe poarta cimitirului şi se 
aşeză pe veranda cabanei. 

Cineva îl lucrase. 

Dacă John Carr nu mai era mort, atunci persoana care 
ucidea foşti membri ai Triple Six avea să-l adauge din nou 
pe lista de ţinte. 

„Eu sunt momeala“, îşi spuse Stone. „O să se folosească 
de mine ca să-l ademenească pe criminal. Şi, dacă mă 
omoară înainte să apuce să-l prindă, cui îi pasă?! Şi chiar 
dacă aş reuşi să supraviețuiesc? N-o să ţină foarte mult 
timp.“ John Carr nu ar fi făcut decât să stânjenească 
guvernul. Propria ţară avea multe motive să-l vrea mort, şi 
Stone nu se putu gândi la nici unul pentru care să-l ţină în 
viaţă. Planul era absolut genial în simplitatea sa. 
Condamnarea sa la moarte fusese semnată. 

Şi nu exista decât un singur om care ar fi putut să 
plănuiască aşa ceva, Stone ştia. 

„Carter Gray! E în viaţă.“ 

Îşi împachetă câteva lucruri într-o geantă mică, încuie 
cabana şi o luă la fugă prin pădurea din spatele cimitirului. 


Harry Finn balansa cu grijă un cuţit de unt pe o masă la 
care şedea în aşa fel încât acesta să stea drept pe margine. 
Era mai greu decât părea, dar Finn reuşea de fiecare dată 
şi în doar câteva secunde. Făcea asta de fiecare dată când 
era nehotărât. Căuta echilibrul. Dacă reuşea cu un cuţit, 
putea s-o facă şi în viaţă. Cel puţin aşa gândea el. In 
realitate, nu era niciodată atât de uşor. 

— Harry? 

Îşi ridică privirea spre unul dintre membrii echipei sale. 
Discutau proiectul de la Capitoliu în timp ce luau prânzul în 
biroul lor. 

— Ai apucat să revezi planurile sistemului de ventilaţie? 
întrebă femeia. 

El încuviinţă din cap. Obţinuseră documentele printr-o 
ingenioasă combinaţie tactică ce presupusese să spargă 
maşina arhitectului angajat să lucreze la Centrul pentru 
Vizitatori de la Capitoliu. De acolo copiaseră informaţiile 


220 


necesare pe care le folosiseră apoi să „pescuiască” la 
telefon alte detalii ale noii construcţii. 

— Planurile arată că are să fie legată de clădirea 
Capitoliului, dar am nevoie de confirmare. O să mergem în 
seara asta, de fapt, ca s-o obţinem. Şi ar trebui să avem 
acces din tunelul de livrări, dar am să verific şi asta. Se uită 
la bărbatul de lângă el care studia nişte schiţe şi specificaţii 
tehnice. Cum stăm cu transportul? 

— Totul e gata. Bărbatul îi prezentă detaliile lui Finn. 

Finn aruncă o privire ecusonului pe care-l furase mai 
devreme din maşina de teren. Ecusonul acesta îi 
deschisese multe drumuri. Cu ajutorul codului încorporat 
putea să schimbe pur şi simplu informaţia de suprafaţă - 
fotografie, nume etc. -, şi ecusonul avea să-i ofere acces 
într-o mulţime de locuri unde nu i-ar fi fost permis să se 
afle. Auzise că guvernul începea să descopere acest 
neajuns al sistemului de securitate, dar Congresul se târa 
cu viteza melcului când venea vorba despre astfel de 
lucruri. Finn se gândi că vor rezolva problema pe când avea 
să iasă el la pensie. Şi chiar şi asta era o prognoză 
optimistă. 

Şedinţa se încheie, iar el se duse în biroul său şi lucră tot 
restul zilei. 

Mai târziu, se schimbă în uniforma de poliţist la Capitoliu, 
îşi modifică insigna şi porni spre D.C. în acea noapte, unde 
se întâlni cu un prieten îmbrăcat la fel. Erau o mie şase sute 
de ofiţeri în poliţia Capitoliului care patrulau aproximativ un 
kilometru şi jumătate de teren. Era o distribuţie la care visa 
orice alt oraş din lume. Celor din Congres le plăcea să se 
simtă în siguranţă şi, la urma urmei, ei erau cei care 
controlau punga statului. 

Şi totuşi, toţi acei bani nu le ofereau mai multă securitate 
tipilor ăstora, se gândea Finn în timp ce patrula în jurul 
Capitoliului în acea seară. De fapt, avea să dovedească 
adevărul acestei afirmaţii diseară. 

O luară spre şantierul Centrului pentru vizitatori şi intrară 
prefăcându-se că patrulează. Se muncea douăzeci şi patru 
din douăzeci şi patru, aşa că el şi amicul său pălăvrăgiră cu 

221 


câţiva muncitori, apoi merseră mai departe. Trecură pe 
lângă un coleg cu care se salutară şi dădură mâna. Finn îl 
informă pe poliţist că tocmai fusese transferat de la Poliţia 
Parcurilor din San Francisco. 

— Locuinţele sunt mai ieftine aici, zise Finn. La San 
Francisco sunt din cale-afară. Mi-am cumpărat o casă în 
oraş cu ce am dat acolo pe-o garsonieră. 

— Ai avut noroc, făcu celălalt. Eu am fost poliţist la poştă 
în Arkansas înainte să mă mut aici, acum cinci ani. Încă mai 
locuiesc într-un apartament cu trei camere din Manassas, 
pe care abia mi-l permit, şi am patru copii. 

Finn şi prietenul său merseră mai departe şi ajunseră în 
cele din urmă la locul ce reprezenta singurul motiv al 
prezenţei lor acolo în acea seară. 

Era chiar acolo unde indicaseră planurile. Acces imediat 
din tunel şi, din câte se vedea, era deja operaţional. Asta 
avea să le uşureze sarcina. Finn sparse încuietoarea unei 
uşi şi se strecurară înăuntru. Studie panourile de pe perete 
şi fotografie diagrama de flux. Făcu apoi schema locului pe 
un carneţel, marcând toate uşile de acces, coridoarele şi 
punctele de control de care trecuseră. Apoi străbătură mai 
multe coridoare şi ajunseră într-o mică încăpere de la 
sistemul de ventilație şi aer condiţionat. Calea de 
întoarcere a aerului era în tavan. Deschiderea era prea 
îngustă pentru Finn, dar partenerul său era mai mic. Finn îl 
ridică şi tipul dispăru în sistemul de conducte. După treizeci 
de minute se întoarse. 

— Cum credeam şi noi, Harry, duce exact la Capitoliu. 
Omul îi dădu lui Finn o descriere exactă a rutei pe care o 
urmase, iar Finn o trasă pe hârtie. 

Se strecurară înapoi afară, se îndepărtară de Capitoliu şi 
o luară pe o stradă către Clădirea Hart a Senatului. 
Partenerul său făcu la dreapta, iar Finn la stânga. Trecu pe 
lângă clădire unde, la etajul nouă, se afla biroul lui Roger 
Simpson. Numărând ferestrele până la cea care ştia că era 
a senatorului de Alabama, Finn îşi aţinti degetul într-acolo şi 
zise: 

— Bum. 

222 


De-abia aştepta. 

Ajunse la maşină şi porni. Deschizând radioul pe postul 
local de ştiri, îl auzi pe crainic vorbind despre un mormânt 
care fusese dezgropat la Cimitirul Naţional Arlington în acea 
dimineaţă. Şi totuşi, nimeni nu ştia de ce. 

— John Carr, se auzi la radio. Acesta e numele soldatului 
al cărui mormânt a fost dezgropat. 

— John Carr, repetă cu o voce copleşită de neîncredere. 
Cu siguranţă, mama lui atotştiutoare va fi auzit ştirile până 
acum. 

Şi începu să se întrebe dacă acest coşmar avea să se 
termine vreodată. 


223 


Capitolul 58 


Alex Ford era acasă făcându-şi griji. Încercase să dea de 
Stone, dar acesta nu răspundea la telefon. Povestea despre 
mormântul dezgropat de la Arlington nu era ştire de prima 
pagină, dar lumea vorbea. Alex nu ştia ce se găsise în 
sicriu. Ştia însă că nu era cadavrul lui John Carr. Aflase 
multe despre trecutul lui Stone odată, când amândoi 
aproape muriseră într-un loc numit Muntele Ucigaş, nu 
foarte departe de Washington. Şi totuşi, Alex simţea că 
Oliver Stone/John Carr avea o latură pe care nici el, nici 
altcineva nu aveau s-o cunoască vreodată. 

încercă să-l mai contacteze telefonic încă o dată, şi 
atunci îi sună lui mobilul. Răspunse. Era chiar Stone. 

— Oliver, ce naiba se petrece? 

— Nu prea am timp să vorbesc, Alex. Ai auzit despre 
mormânt? 

— Da. 

— A fost mâna lui Carter Gray. 

— Dare... 

— Nu, nu e. E în viaţă şi încearcă să-mi vină de hac 
pentru o serie de crime din trecutul meu. 

— Oliver, ce nai... 

— Ascultă! Eu pot să-mi port singur de grijă. Reuben şi 
Milton s-au dat la fund. La fel şi Caleb. Dar am nevoie deo 
favoare de la tine. 

— Ce anume? 

— Prietena mea, Susan Hunter. O mai ţii minte? 

— Înaltă, picioare frumoase, bună de gură. 

— Are necazuri şi m-am oferit să o ajut, dar acum nu pot. 
Poţi s-o faci tu în locul meu? 

— Din cauza ei am fost chemaţi aseară? 

— A fost vina mea, nu a ei. Dar, dacă o s-o ajuţi, trebuie 
să-mi promiţi ceva. 

— Ce? făcu Alex prudent. 

— Trecutul ei nu e tocmai fără pată. Dar e un om bun şi 


224 


are motive bune. Nu săpa prea adânc. 

— Oliver, dacă e o infractoare... 

— Alex, noi doi am trecut prin multe împreună. Mi-aş 
încredința viaţa în mâinile femeii ăsteia. Sper că asta 
înseamnă ceva pentru tine. 

Alex se lăsă pe spate şi expiră adânc. 

— Ce vrei să fac? 

— Du-te la mine la cabană. Pe birou sunt nişte notițe. Te 
vor ajuta să înţelegi mai bine situaţia. O să-ţi dau numărul 
de telefon al lui Susan. Poţi să o contactezi şi să-i spui că eu 
te-am rugat s-o ajuţi. 

— Ţii mult la chestia asta, nu-i aşa? 

— Nu ţi-aş cere o favoare atât de mare dacă nu ar fi aşa. 

— Bine, Oliver, o s-o fac. 

— Apreciez asta, Alex. Mai mult decât îţi poţi închipui. 

— Eşti sigur că nu pot să te ajut pe tine? 

— Nu. Asta e o treabă de care trebuie să mă ocup singur. 

Alex conduse până la cabana lui Stone. Părea goală, dar 
îşi scoase totuşi arma înainte să descuie uşa folosindu-se 
de o cheie pe care Stone i-o dăduse cândva. Nu-i luă mult 
să-şi dea seama că nu era nimeni acolo. Urmând 
instrucţiunile lui Stone, se aşeză la birou şi începu să se 
uite peste hârtiile de acolo, toate scrise citeţ de Stone. 

Erau câteva nume: Jerry Bagger, Annabelle Conroy 
înconjurat, Paddy Conroy, Tammy Conroy şi cineva pe 
nume Anthony Wallace. Se găseau şi însemnări despre 
recenta călătorie a lui Stone în Maine, alături de câteva 
rânduri care detaliau conversații cu Reuben, Milton şi 
Caleb. Şi, aparent, Milton şi Reuben fuseseră în Atlantic 
City, la Cazinoul Pompei. 

Locul lui Bagger. 

Alex îndesă notițele în buzunar, se ridică şi-şi întinse 
trupul atletic de unu nouăzeci, masându-şi muşchii gâtului. 
Îşi rupsese gâtul cu ani în urmă într-un accident, în timp ce 
era însărcinat cu protecţia preşedintelui, iar metalul inserat 
chirurgical îi crea probleme câteodată. Următorul pas era 
să o contacteze pe Susan Hunter, dacă ăsta era numele ei 
adevărat, deşi, după ce văzuse notițele, era destul de sigur 


225 


că nu aşa stăteau lucrurile. 

În clipa următoarea, îngheţă. Venea cineva. Se strecură 
lângă uşa de la baie şi aşteptă. 

Intrusul intră, se îndreptă numaidecât spre birou şi păru 
foarte supărat că nu era nimic acolo. 

Alex ieşi şi-i puse arma la cap. 

Fără să se piardă cu firea, Annabelle Conroy nu ţipă, dar 
zise: 

— Sper că ai siguranţa trasă. 

El lăsă arma şi se dădu înapoi. Annabelle era îmbrăcată 
cu o fustă scurtă, sandale şi o geacă de blugi; părul ei lung 
şi blond era prins în coadă de cal şi parţial ascuns de o 
şapcă de baseball. Ea îşi scoase ochelarii şi-l privi pe 
impunătorul agent federal. 

— Eşti de la Serviciul Secret, aşa-i? 

El încuviinţă din cap. 

— Alex Ford. Eu te cunosc, eşti... 

— Şomeră. Se uită în jur. El nu-i aici? 

Alex fixa cu privirea cicatricea în formă de cârlig de sub 
ochiul drept al lui Annabelle. Işi dădu seama ce face şi zise: 

— Nu, nue. 

— Ai idee unde o fi? 

— Nu prea. 

— La revedere atunci. 

Ea se îndreptă spre uşă, dar Alex o strigă brusc. 

— Annabelle! 

Ea se întoarse rapid. 

Alex zâmbi. 

— Annabelle Conroy, încântat de cunoştinţă. Lasă-mă să 
ghicesc, tatăl tău se numeşte Paddy, iar numele mamei sau 
poate al surorii e Tammy? Scoase notițele din buzunar. ŞI 
se pare că asta căutai. 

Annabelle aruncă o privire la hârtii şi zise: 

— Credeam că Oliver e mai discret de-atăt. 

— Chiar este. Mi-am dat seama de unul singur. 

— Bravo ţie. Ei bine, eu o să plec. 

— Vrei să-i transmit ceva lui Oliver în caz că-l văd? o 
întrebă Alex. 


226 


— Nu, nu cred că am ceva să-i spun. Nu mai am. 

— Dar ai venit ca să-l vezi? 

— Şi ce-i cu asta? Tu de ce eşti aici? zise ea. 

— Pentru că suntem prieteni şi-mi fac griji pentru el. 

— Îşi poate purta singur de grijă. 

— Ai vreo idee de ce a dispărut? întrebă Alex, deşi ştia 
răspunsul. 

— Pentru că au dezgropat un mormânt în Cimitirul 
Arlington. Mormântul lui se pare. Îl privi pe Alex cu atenţie, 
probabil ca să-i vadă reacţia. Am trecut testul? 

El încuviinţă. 

— Înseamnă că Oliver are mare încredere în tine dacă ti- 
a spus despre asta. 

— Să zicem că am crezut că are încredere în mine, dar s- 
a dovedit că nu e aşa. 

— Am auzit că Bagger poate să fie fără milă. 

Dacă replica o sperie, Annabelle nu lăsă să se vadă. 

— Ce Bagger? Adică un tip care pune marfa în pungi la 
magazin? 

El îi întinse o carte de vizită. 

— Oliver m-a sunat şi mi-a spus să te ajut cât se ocupă el 
de alte probleme. 

Vestea asta chiar o făcu să tresară. 

— Ţi-a cerut să mă ajuţi? 

— A insistat chiar, de fapt. 

— Şi tu faci ce-ţi spune el? zise ea. 

— Mi-a zis că şi-ar încredința viaţa în mâinile tale. Nu 
sunt mulţi cei despre care ar spune aşa ceva. Eu sunt unul 
dintre ei. Avem grijă unii de alţii. 

Ea ezită înainte de a pune cartea de vizită în geantă. 

— Mersi. 

Alex o privi în tăcere în timp ce ea se îndrepta spre 
maşină. 


227 


Capitolul 59 


Camp David, deşi era adesea folosit ca refugiu de lucru, 
era şi un loc care-i permitea preşedintelui Statelor Unite să 
scape de stresul celei mai imposibile slujbe de pe pământ. 
Biroul de Presă al Casei Albe dăduse jurnaliştilor o 
declaraţie în care se preciza că preşedintele avea să-şi 
dedice weekendul acesta familiei sale. Era o minciună sau 
cel puţin un subterfugiu, cum erau câteodată declaraţiile 
biroului de presă. Preşedintele primea un oaspete, unul 
foarte special, şi era nevoie ca totul să fie strict secret. 

— vă mulţumesc, domnule preşedinte, că m-aţi primit 
atât de repede, zise Carter Gray, aşezându-se vizavi de 
acesta, în biroul său privat din reşedinţă. Oricât de mult 
ajunsese să-i placă lui Gray viaţa din buncăr, era plăcut să 
mai ieşi din când în când la suprafaţă. 

— Mă bucur că eşti bine, zise preşedintele. Ai scăpat ca 
prin urechile acului. 

— Ei bine, n-aş putea spune că a fost prima dată, dar 
sper să fie ultima. Şi vă sunt recunoscător pentru libertatea 
pe care mi-aţi acordat-o, neoficial, desigur, ca să 
investighez această chestiune. 

— Am simţit cât era de urgentă când am vorbit la telefon. 
Dar aş vrea să înţeleg mai bine. 

— Desigur. Gray îi vorbi preşedintelui pe scurt despre 
Lesya, despre trădarea lui Ray Solomon şi despre cei trei 
membri Triple Six ucişi. Şi acum am ajuns la ultimul 
membru al unităţii: John Carr. 

— Cel pe care l-au dezgropat la Arlington? Am fost 
informat. 

— Da, ei bine, sicriul nu conţinea rămăşiţele lui John Carr. 

— Dar ale cui, atunci? 

— N-are importanţă, domnule. Ceea ce e important e că 
John Carr a scăpat acum treizeci de ani. 

— A scăpat? Era deţinut? 

— Nu, un trădător. A lucrat pentru noi, dar am avut 


228 


motive să punem punct colaborării sale cu CIA din pricina 
acţiunilor sale. 

— Să puneţi capăt? De ce nu l-aţi adus în faţa justiţiei? 

— Au existat circumstanţe atenuante. Un proces public 
nu ar fi fost în interesul ţării. Aşa că a trebuit să luăm 
lucrurile în propriile mâini. Cu autorizaţia necesară de la 
predecesorul dumneavoastră, desigur. 

Preşedintele se lăsă pe spate şi-şi trecu degetele peste 
cana de ceai. 

— Erau alte vremuri pe-atunci, cred. Murdară afacere. 

— Da, domnule. Aşa ceva nu se mai face acum, se grăbi 
Gray să adauge. Totuşi, încercarea de eliminare a eşuat. Şi 
acum cred că s-a întors să ne bântuie. 

— Cum aşa? 

— Pare clar că omul din spatele morţii celor trei foşti 
agenţi CIA e Carr. 

— De ce crezi asta? 

— Ei au fost cei care l-au denunţat. Şi acum se răzbună. 

— De ce ar fi aşteptat treizeci de ani ca s-o facă? 

— În acest sens pot doar să speculez şi n-aş face decât 
să vă răpesc timpul. Totuşi, un singur om le purta pică 
tuturor celor trei, şi acela e John Carr. 

— Şi a încercat să te ucidă şi pe tine? De ce? 

— Eu eram şeful unităţii. Eu am fost cel care l-a 
consemnat pe baza unor acuzaţii de natură internă, de fapt. 

— Tu ai ordonat să fie eliminat? 

— Superiorii mei au făcut-o, cum spuneam, cu toate 
autorizaţiile necesare. Gray îi spuse minciuna aceasta ca şi 
cum ar fi fost cât se poate de adevărată. Poate că se 
convinsese pe el însuşi că aşa era. 

— Superiorii ăştia mai trăiesc? 

— Nu, toţi sunt morţi. Cum este, după cum ştiţi, şi 
preşedintele în funcţie la acea vreme. 

— Şi ce legătură are asta cu Solomon şi acea Lesya? 

— Din cauza lor a fost Carr eliminat. Credeam că a fost 
corupt de Solomon şi Lesya. 

— Dar Solomon a murit. Sinucidere cred că scria în 
raport. 


229 


— Da, dar probabil că Lesya e încă în libertate. Şi-mi 
amintesc că Lesya şi Carr se apropiaseră în mod deosebit. E 
posibil să lucreze împreună acum. 

— De ce l-ar ajuta această Lesya pe Carr să-i ucidă pe 
foştii agenţi CIA din Triple Six? 

Gray suspină. Preşedintele nu era atât de prost ca alţii 
sub care servise. 

— Hai să ne gândim astfel, domnule. În mod oficial, 
Rayfield Solomon s-a sinucis. Dar asta e doar varianta 
oficială. Se poate să fi avut ajutor. 

— Ajutor? De la noi? 

— A fost un trădător, domnule. l-a costat pe mulţi 
americani viaţa. Oricum ar fi fost executat. E pe „Peretele 
Ruşinii“ la Langley, lângă Aldrich Ames şi alţi spioni. Vieţile 
pe care ţara le-a pierdut din cauza lor, incalculabile. Un 
trădător veninos ca nimeni altul. Chiar şi conştiinţa înrăită a 
lui Gray resimțea durere când spunea aceste lucruri despre 
prietenul său răposat, dar Solomon era mort. Gray voia să 
rămână în viaţă. 

— Aşa că l-am eliminat şi pe e// 

— Lumea era, cum spuneaţi, alta atunci. Eu, unul, aplaud 
faţa mai deschisă şi mai publică pe care CIA-ul şi guvernul o 
au în ziua de azi. Dar în vremea aceea luptam împotriva 
unei posibile anihilări a lumii. 

— Deci, Carr şi Lesya ar putea fi încă în libertate. Mai e 
altcineva pe lista de ţinte? 

— Doar unul: Roger Simpson. 

— Aşa e, a lucrat pentru CIA pe vremuri. Deci, şi Roger 
era implicat în asta? 

— Doar tangenţial. Am luat măsurile care se impun 
pentru a-l proteja. 

— Aşa sper. Nu avem cine ştie ce majoritate în Senat. 
Fiecare vot contează. 

Gray rămase impasibil, dar reflectă un moment la grija 
preşedintelui de a menţine majoritatea în Senat care prima 
asupra vieţii unui singur senator. 

— Desigur, zise el. Inţeleg de ce e important pentru 
dumneavoastră. 


230 


Preşedintele zise repede: 

— Desigur că viaţa unui om trebuie să aibă prioritate. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă, zise Gray. Se întrebă 
deodată dacă nu cumva erau microfoane în cameră şi 
comandantul suprem făcea acea declaraţie pentru 
posteritate. 

— Şi ce propui? Numele lui John Carr e peste tot la ştiri. 
Omul probabil că a auzit până acum. Eu nu cred că aş fi 
procedat aşa, Carter. Aş fi păstrat tăcerea şi l-aş fi vânat. 

Preşedintele nu ştia că Gray cunoştea exact unde locuia 
John Carr şi că acum trecea sub numele de Oliver Stone. 
Stone aflase, cu siguranţă, până acum că sicriul îi fusese 
dezgropat şi secretul dezvăluit. Fără îndoială, acum fugea. 
La cât de ager la minte era, probabil dedusese că Gray era 
în viaţă şi complota împotriva lui. Gray ar fi putut să 
păstreze tăcerea şi apoi să meargă pur şi simplu la cabana 
lui Stone să-l aresteze. Sau să-l ucidă. Dar nu putea să facă 
asta, deoarece Stone deţinea o dovadă incriminatoare la 
adresa lui. Şi Gray o voia înapoi. Acum avea cu ce să se 
târguiască: dovada în schimbul vieţii lui John Carr. Voia ca 
John Carr să ştie. Voia ca acesta să fugă, şi oamenii lui să-l 
ţină ca legat cu o lesă mai lungă. L-ar fi făcut mai favorabil 
negocierii. 

Gray zise: 

— În retrospectivă, asta ar fi fost probabil strategia cea 
mai bună. Dar să nu uităm că trebuie să evităm să 
dezgropăm o grămadă de istorie a Războiului Rece, cu 
Solomon, Lesya şi ceilalţi. Rusia este un stat fragil în 
momentul de faţă şi ultimul lucru pe care îl vrem e să iasă 
la suprafaţă poveşti despre vechile conflicte. Sincer 
vorbind, domnule, ambele părţi jucau murdar pe vremea 
aceea, şi sentimentele publicului trebuie ţinute sub control 
şi aici, şi în Rusia. l-am contactat pe ruşi şi înţeleg şi ei ce e 
în joc. Ne-au promis ajutor în eliminarea problemei. 

— Desigur. Ei bine, poţi conta şi pe sprijinul meu fără 
rezerve, Carter. Mă bucur să te avem din nou printre noi. 
Niciodată n-am înţeles de ce ai demisionat. 

— Poate că nici eu. 


231 


„Şi nu aş fi făcut-o niciodată, dacă nu era John Carr.“ 

Gray fu dus cu elicopterul înapoi, în buncăr. Privi pe 
geamul acestuia în timp ce zbura pe deasupra zonei rurale 
din Maryland. Acolo jos, Carr fugea din răsputeri, cu 
oamenii lui Gray pe urme. Şi fiul Lesyei punea probabil la 
cale următorul atac: asupra aceluiaşi John Carr. Din care 
cauză voise Gray ca afacerea să devină publică; voia ca 
John Carr să devină o ţintă. 

Acum tot ce trebuia să facă era să ajungă primul la Carr, 
să se prefacă doar că-i dă înapoi viaţa în schimbul dovezii, 
şi apoi fiul Lesyei putea să-l aibă. Pe urmă avea să-i ucidă şi 
pe fiu, şi pe Lesya şi să pună în sfârşit capăt afacerii o dată 
pentru totdeauna. Cât despre Roger Simpson, nu-i păsa 
dacă omul supravieţuieşte sau nu. 

Ce-i drept, era un plan complicat. Însă în lumea lui Gray 
nimic nu părea simplu. 


232 


Capitolul 60 


Când Annabelle se întoarse la hotel, Paddy o aştepta în 
camera ei. 
Ea mirosi aerul. 


— Nu ai fumat. 

— Le-am aruncat la gunoi. 

— De ce? 

— Trebuie să fiu pregătit de luptă când pornim împotriva 
lui Bagger. 


Arăta atât de hotărât, dar atât de fragil, ca un băieţel 
încăpățânat, gata să înfrunte un bătăuş, că Annabelle se 
înduioşă. Fără să vrea întinse mâna şi-l atinse pe umăr. 
Apoi momentul trecu, iar ea îşi retrase degetele. 

Da, era pe moarte. Da, nu o lăsase propriu-zis pe mama 
ei să moară. Dar asta nu-l făcea dintr-odată cel mai grozav 
tată de pe pământ. Şi în şase luni avea să fie mort. Nu avea 
să-şi permită să se gândească la asta. Işi jelise îndelung şi 
cu durere mama, nu avea să facă la fel şi pentru el. 

— Ai avut ceva baftă să ne găseşti ajutoare? întrebă el. 

— Poate. 

— Povesteşte-mi şi mie. 

— Un agent de la Serviciul Secret, Alex Ford. Oliver l-a 
rugat să intervină. 

— Tipu' ăsta, Oliver, are nişte cunoştinţe al naibii de 
faine. Cine naiba e? Adică cum de locuieşte la cimitir şi 
toate alea? 

— Nu ştiu exact cine e, răspunse Annabelle cu 
sinceritate. 

— Dar zici că poţi să ai încredere în el. 

— Am încredere în el. 

Paddy păru să capete speranţă. 

— Serviciul Secret, asta e treabă bună. Poate pot să 
atragă şi FBl-ul. 

Ea îşi scoase sandalele şi se aşeză pe un scaun vizavi de 
el. 


233 


— N-am crezut să te văd vreodată atât de entuziasmat să 
ai agenţi federali pe lângă tine. 

— Circumstanţele se schimbă. Acum mi-ar conveni ca toţi 
nenorociţii de poliţişti din ţară să mărşăluiască în rând cu 
noi. 

— Cu Bagger s-ar putea să fie nevoie de asta. Şi, dacă ne 
ajută cavaleria, cum procedăm? Acum am nevoie de detalii, 
nu de generalităţi. Cum îl facem să mărturisească? 

— Ai stat mult în preajma lui Jerry ca să-l fraiereşti. 

— Aşa, şi? 

— Deci, trebuie să ai numărul lui de telefon. 

— Îl am. Încă o dată, şi? 

— Am să-l sun şi am să-i propun un târg pe care nu poate 
să-l refuze. Am să te vând duşmanului, Annabelle. O să-mi 
ofere bani cu lopata. Da' o să-i spun că nu asta vreau. 

— Deci, care e totuşi motivaţia ta? 

— M-ai vorbit de rău după ce mama ta a murit. N-am mai 
prins o afacere bună de ani de zile. 

— Va trebui să fii sută la sută convingător. 

El o fixă cu privirea. 

— Nici o problemă, se întâmplă ca ăsta să fie adevărul. 

— Deci, mă arunci în gura lupului, şi apoi? 

— Aici intervine cavaleria. Apoi adăugă: Evident, asta e 
partea critică a planului. 

Ea îl privi bănuitoare. 

— Evident. 

— M-am gândit cum o să facem livrarea. 

Annabelle se aplecă în faţă. 

— Spune-mi fiecare detaliu ca să-ţi spun că n-o să ţină. 

— Nu uita, am făcut şi eu câteva şmecherii la viaţa mea. 

Când termină, ea se lăsă în scaun, impresionată. Existau 
şi lipsuri, ca la orice plan iniţial, dar nimic care să nu poată 
fi remediat suficient. Era chiar un plan destul de bun. 

— Am câteva idei pe care le-am putea adăuga, zise ea. 
Dar conceptul de bază e solid. 

— Sunt flatat. 

— Jerry va face tot ce-i stă în putere ca să se asigure că 
nu vor fi urmăriţi după ce pleacă de la locul de livrare. 


234 


— Mi-am dat seama. 

— Ei bine, având în vedere că eu sunt momeala, am un 
motiv mai puternic să mă asigur că vom putea să-l 
urmărim. 

— O să-şi trimită băieţii la întâlnire. El n-o să fie acolo, în 
caz că e o înscenare, sublinie Paddy. 

— Ştiu. Şi tocmai asta e portiţa noastră. 

— Cum adică? 

Răspunsul care-i trecuse prin minte o făcu pe Annabelle 
să zâmbească. 

— Ajungem noi primii la Jerry. 

— Şi cum o să facem asta? 

— Tu o s-o faci. 

— Eu? Paddy îşi pocni degetele. Ne folosim de telefon? 

— Ne folosim de telefon. 

— Da' tot avem nevoie de cavalerie, altfel, nimic din 
toate astea nu ne ajută, adăugă el. 

Ea îşi puse sandalele în picioare şi luă cheile de la 
maşină. 

— Atunci merg s-o chem. 


235 


Capitolul 61 


Erau aşezaţi la o masă într-o cafenea, în apropierea 
intersecţiei dintre M Street şi Wisconsin Avenue, nu mai 
mult de un kilometru jumătate de cabana părăsită a lui 
Stone. Annabelle privea pe fereastră în vreme ce Alex nu-şi 
lua ochii de la ea. Fusese antrenat să citească mimica 
oamenilor şi limbajul corporal. Doamna asta era greu de 
descifrat, dar în mod clar era foarte stresată. 

— Cum de m-ai sunat dintr-odată? întrebă el. Nu mă 
gândeam că o să te mai revăd. 

— Ce pot să spun, am o slăbiciune pentru poliţişti înalţi. 

— Asta se traduce ca un strigăt după ajutor? 

— Cât de multe ştii? 

— Oliver m-a rugat să fac nişte săpături în privinţa lui 
Bagger şi am făcut-o. Se pare că Milton şi Reuben au fost în 
Atlantic City, probabil la cazinoul Pompei. Oliver zicea că s- 
au dat la fund acum. Sunt şi prietenii mei, aşa că, dacă au 
necazuri, aş vrea să ştiu, ca să-i pot ajuta pe ei în timp ce 
te ajut pe tine. 

— Asta e ocupaţia ta, ajutatul oamenilor? 

— Asta e trecută în fişa postului. Dar spune-mi despre 
tine şi Bagger. Şi de ce s-a dus Oliver în Maine? 

— Se pare că ştii deja totul. 

— Totul şi nimic. Dar, dacă vrei într-adevăr ajutorul meu, 
va trebui să ai încredere în mine. El îşi înălţă capul, în timp 
ce ea privi morocănoasă în altă parte. Să înţeleg că nu prea 
te pricepi să ai încredere în oameni. 

— E o filosofie care mi-a servit de minune de-a lungul 
anilor. 

— Nu mă îndoiesc. Dar, ca să ştii, i-am păzit spatele lui 
Oliver, şi nu doar o dată. Şi mi-aş încredința viaţa în mâinile 
lui. 

— Ştiu, mi-a spus. A zis că ar pleca oricând la război 
alături de tine. 

Alex se lăsă pe spate. 


236 


— Păi vezi. Deci, probabil te pot ajuta, dacă reuşeşti să ai 
încredere în mine. 

Annabelle respiră adânc. Obţinerea ajutorului lui Alex era 
esenţială pentru planul tatălui său de a-l prinde pe Bagger. 
Totuşi, chiar şi cu țelul acesta în minte, îi era al naibii de 
greu. Stătea în faţa unui poliţai - nu, nu un simplu politai, 
un poliţai federal! Cineva care o putea sălta într-o clipă 
dacă spunea ceva greşit. Pe drum i se păruse simplu. Acum 
i se părea imposibil. 

„Haide, Annabelle, poţi s-o faci.“ 

Trăgând încă o dată adânc aer în piept, decise să facă 
ceva ce nu făcea aproape niciodată. Renunţă la principii şi 
decise să spună adevărul. Sau cel puţin o parte. 

Trecu repede în revistă punctele principale. Uciderea 
mamei sale de către Bagger. Faptul că acesta se afla acum 
în oraş. Că făcuse echipă cu tatăl său ca să-i vină de hac. 
Alex ştia deja că fuseseră opriţi şi aproape omorâţi de 
oamenii lui Bagger. Ea adăugă: 

— Nu am nici o dovadă pentru toate astea. Nimic care să 
ţină în faţa justiţiei. Dar ăsta e adevărul. 

— Te cred. Dar prietenii mei poliţişti s-au enervat un pic 
când s-au prezentat să-i aresteze pe tipi şi n-au găsit pe 
nimeni acasă. 

— Nu mai puţin decât mine. 

— Şi de ce te urmăreşte Bagger acum? 

Annabelle comută automat pe modul minciuni. 

— Ştie că încerc să-l acuz de moartea mamei. A aflat că 
am fost în Maine, unde s-a întâmplat. Nu vrea să găsesc 
ceva care l-ar putea băga la zdup pe viaţă. 

Alex sorbi din cafea şi o studie în continuare. Fie era cea 
mai bună mincinoasă pe care o întâlnise, fie ce spunea era 
adevărat. 

— Aşa că faci echipă cu tatăl tău? Şi cum vreţi mai exact 
să-i veniţi de hac lui Bagger? 

— Tata o să se prefacă deodată că vrea să mă trădeze în 
favoarea lui Bagger. Bagger mă prinde, eu îl fac să 
mărturisească, iar poliţiştii o să fie acolo ca să-l prindă. 

— Asta e planul tău? 

237 


— Da, de ce? 

— Pentru că are un milion de găuri, de-aia. Şi toate duc la 
moartea ta. 

— Ăsta e doar conceptul mare. Totul stă în detalii. 
Întotdeauna e aşa. 

— Chiar crezi că poţi face planul ăsta să funcţioneze? 

— Mă pricep destul de bine. Şi nici tata nu e mai prejos. 

— Înî. O să am nevoie de mai multe detalii ca să-ţi pot 
obţine întăririle de care ai nevoie. 

— Hai să-ţi spun cum facem. Noi punem totul cap la cap, 
tu pui o panglică mare şi frumoasă pachetului şi-l duci 
oamenilor tăi, apoi decideţi. Şi, dacă refuzaţi, eu o să mor. 
Aşa e bine, uriaşule? 

— Ei, eu încerc doar să fiu realist. 

— Nu, te comporti ca un birocrat tipic. Te uiţi la cum nu 
poți face ceva în loc să vezi cum poţi. 

Alex reuşi să zâmbească uşor. 

— De fapt în Serviciul Secret sunt oameni de acţiune. 

— Bine. Arată-mi şi mie. 

— Ai putea să mă iei mai uşor. Eu îţi fac ţie o favoare. Mă 
hazardez pe marginea unei prăpăstii şi e mult până jos. 

Annabelle îşi făcu nervoasă şerveţelul cocoloş. 

— Ştiu, îmi pare rău. Doar că... 

— Vestea bună e că Departamentul de Justiţie chiar îşi 
doreşte ceva de care să-l acuze pe Bagger. Dacă le arăt un 
morcov suficient de tentant, ar trebui să putem obţine ceva 
ajutor de la FBI. Bagger a fost implicat în multe chestiuni 
dubioase. Mai multe crime, de fapt, dar pur şi simplu nu s- 
au găsit dovezi. 

— Ştiu şi eu despre câteva, dar, dacă nu se dă singur de 
gol, nu e nimic util. 

— Ca să ne înţelegem, am crezut doar jumătate din ce 
mi-ai spus. 

Ea dădu să spună ceva, însă Alex o întrerupse. 

— Dar nu o să insist. 

Annabelle îl privi curioasă. 

— De ce nu? 

— Pentru că Oliver mi-a spus să nu pun prea multe 


238 


întrebări. Mi-a spus că eşti o persoană bună, dar cu un 
trecut nu tocmai perfect. 

Annabelle îl studie îndeaproape. 

— Deci, cine a fost John Carr? 

— A lucrat pentru guvernul Statelor Unite, a fost un bun 
specialist. 

— Omora oameni, nu-i aşa? 

Alex se uită în jur, dar localul era gol şi fata de la tejghea 
era prea ocupată să citească despre ultima revenire a lui 
Britney Spears în revista People, ca să-şi piardă timpul 
trăgând cu urechea la ei. 

— Nu mai face aşa ceva. Decât dacă e nevoit. Decât 
dacă cineva încearcă să-l ucidă pe el sau pe prietenii lui. 

— L-am văzut omorând un om, zise Annabelle. Cu un 
cuţit. Doar o mişcare din încheietură, şi omul a căzut mort. 
Dar tipul încerca să ne ucidă. Îşi făcu de lucru cu ceaşca de 
cafea. Ai idee ce se petrece de fapt cu el? 

— Ai auzit ştirea despre casa lui Carter Gray care a fost 
aruncată în aer seara trecută? 

— Da, am citit în ziar. 

— Ei bine, Oliver şi Gray se cunosc de mult, şi nu într-un 
sens pozitiv. Oliver a fost la Gray acasă, la cererea 
acestuia, cu puţin înainte de explozie. Şi nu a fost vorba 
despre un accident. Oliver nu a avut nici o legătură, dar 
cineva a făcut-o. Cineva care s-ar putea să-l aibă şi pe 
Oliver pe lista de ţinte. 

— Deci, şi pe el încearcă să-l omoare cineva? 

— Aşa se pare. De aceea nu a vrut să rămână în preajma 
noastră. 

— Şi eu am fost foarte supărată că m-a abandonat. 

— Ei, m-a chemat pe mine să-l înlocuiesc. Oi fi eu doar un 
înlocuitor, dar am dat şi eu câţiva pumni la viaţa mea. 

— În legătură cu ce ţi-am zis mai înainte, că te comporţi 
ca un birocrat... 

— Cred că expresia exactă era ca un birocrat c/asic. 

— Ei bine, îmi retrag cuvintele. Îţi sunt recunoscătoare 
pentru ajutor. 

— Trebuie să dau câteva telefoane. Şi apoi pot să te ajut 


239 


să completezi detaliile, acum, că am stabilit conceptul. 

Ea îi întoarse zâmbetul larg. 

— N-am mai întâlnit niciodată un agent federal ca tine, 
Alex Ford. 

— Nu-i nimic, şi tu eşti o experienţă nouă pentru mine. 


240 


Capitolul 62 


Noaptea se lăsă şi Oliver Stone ştia că încă era urmărit. 
Ei bine, venise momentul să spună la revedere umbrelor. 
Fugi la un taxi şi-i dădu şoferului o adresă din Alexandria. 
Cu oameni extrem de periculoşi pe urmele sale, Stone se 
îndreptă spre o bibliotecă de cărţi rare. 

Taxiul îl lăsă în faţa magazinului de pe Union Street, la un 
cvartal de râul Potomac. Cu vânătorii pe urme, Stone se 
grăbi înăuntru, salutându-l din cap pe proprietarul locului, 
Douglas. Tipului i se spunea pe vremuri simplu Doug şi se 
ocupase cu vânzarea cărţilor pornografice din portbagajul 
Cadillacului. Insă acesta nutrea o pasiune secretă pentru 
cărţile rare şi o dorinţă de a se îmbogăţi. Visul acesta îi 
rămăsese  neîndeplinit până când Stone îl pusese în 
legătură cu Caleb. Acum Douglas era patronul unui 
magazin scump de cărţi rare. Ca parte a înţelegerii, lui 
Stone i se permitea oricând accesul în librărie şi avea o 
cameră la subsol, unde îşi depozita unele dintre posesiunile 
sale cele mai importante. Şi îi mai oferea ceva ce Stone 
avea să folosească chiar acum. 

Stone ajunse în pivniţă, descuie o uşă şi intră într-o 
cameră unde se afla un vechi şemineu nefolosit de mult. 
Băgă mâna pe gura şemineului unde, lângă comutatorul 
electric, era un mic cablu. Trase de el şi se deschise o uşă 
către o cameră de tipul unei ascunzători secrete. Camera 
era plină de cutii aranjate ordonat pe etajere, deasupra 
nivelului de inundare. 

Stone deschise o cutie şi scoase un jurnal pe care-l 
îndesă în geantă. Dintr-o altă cutie scoase un rând de 
haine, inclusiv o pălărie cu boruri largi, şi se îmbrăcă apoi 
cu ele. Dintr-o cutie mică de metal luă un obiect care era 
mai preţios pentru el decât tot aurul din lume. Era un 
telefon mobil. Un telefon mobil cu un mesaj foarte special, 
stocat cu grijă pe dispozitivul de înregistrare încorporat. 

La plecare, nu o luă pe unde venise, pe scări în sus. O luă 


241 


pe un alt culoar, spre râu. Descuie încă o uşă, trase cu 
putere de un inel de fier fixat în podea, şi o trapă din 
pardoseală se ridică în balamale. Işi dădu drumul prin 
deschizătură, traversă un tunel întunecat care mirosea a 
râu, peşte mort şi mucegai, urcă în grabă nişte scări 
şubrede, descuie o altă uşă şi ieşi în spatele unui pâlc de 
copaci. Străbătu o cărare de lângă râu şi sări într-o mică 
barcă deţinută de Douglas, care era ancorată la unul dintre 
docuri. 

Porni motorul extern marca Merc şi se îndreptă spre sud, 
lumina albă de la pupa fiind singurul semn al prezenţei sale 
în întuneric. Trase barca la mal, la vreo trei kilometri nord 
de Mount Vernon, locul de origine al lui George Washington, 
şi-i legă frânghia de un copac. O luă pe jos până lao 
benzinărie şi sună un taxi de la un telefon public. 

Pe drumul de întoarcere spre oraş, Stone citi din jurnal. 
Aceste însemnări reprezentau o parte importantă din 
trecutul său îndepărtat. Începuse să ţină un jurnal aproape 
imediat după ce fusese recrutat în divizia Triple Six de către 
CIA. Nu avea nici cea mai vagă idee dacă CIA mai ţinea 
divizia în funcţiune şi nu ştia dacă oamenii care încercaseră 
să-l urmărească în această seară făceau parte din ea. 
Totuşi, presupunea că, dacă li se ordonase să-l ucidă, 
aveau să-şi îndeplinească sarcina cu o pricepere 
mulţumitoare. 

Stone întoarse pagină după pagină amintindu-şi cu 
durere de munca sa din trecut pentru guvernul Statelor 
Unite. Se concentră apoi asupra unor fotografii pe care le 
lipise pe o pagină, alături de câteva însemnări de mână şi 
câteva frânturi din dosarul „neoficial“ pe care reuşise să le 
strecoare. 

Se uită la fotografiile celor trei camarazi ai săi din Triple 
Six, toţi morţi acum: Judd Bingham, Bob Cole şi Lou 
Cincetti. Apoi privi la bărbatul mai în vârstă, cu ochelari, în 
poza din josul paginii. 

— Rayfield Solomon, vorbi el singur. Lovitura fusese 
rapidă şi eficientă, dar totuşi una dintre cele mai ciudate 
din cariera lui Stone. Se întâmplase în Sao Paulo. Primise 


242 


ordine clare. Solomon era spion, corupt de legendara 
agentă rusă Lesya, nume de familie necunoscut. Nu trebuia 
să se ajungă la arestare şi proces; ar fi fost prea stânjenitor 
pentru publicul american să suporte aşa ceva; nu că de 
obicei echipa Triple Six ar fi primit explicaţii elaborate. 

Stone îşi aminti expresia omului când ei dăduseră năvală 
pe uşă. Nu era frică, îşi aminti el. Era cel mult o surpriză 
uşoară, apoi trăsăturile îi deveniseră inflexibile. Îi întrebase 
politicos cine ordonase eliminarea sa. Bingham râsese, dar, 
în calitate de şef al echipei, Stone intervenise şi-i 
răspunsese lui Solomon. Nu exista nici o prevedere oficială 
în acest sens. Stone credea pur şi simplu că fiecare 
condamnat merita să ştie. 

Rayfield era un om de înălţime şi greutate medie, mai 
mult profesor decât agent secret în aparenţă. Dar şi în ziua 
de azi Stone îşi amintea ochii aceia extraordinari care-l 
ardeau când ridicase pistolul. Era o privire care mărturisea 
despre o minte genială ce se ascundea în spatele ei şi 
despre un om care nu se temea de moartea ce-i bătea la 
uşă. Nu era un trădător, zisese Solomon. 

— Mă veţi omori, desigur, dar să înţelegeţi că omorâţi un 
om nevinovat. 

Stone fusese impresionat de calmul cu care vorbea omul 
înconjurat de patru bărbaţi înarmaţi. 

— Probabil vi s-a spus să înscenaţi o sinucidere, desigur, 
făcuse Solomon. Şi asta îl uimise pe Stone pentru că exact 
aşa erau ordinele. Eu sunt dreptaci. După cum puteţi 
vedea, mâna dreaptă este mai mare, mai puternică, aşa că 
nu vă mint. Prin urmare, trageţi în tâmpla dreaptă. Dacă 
doriţi, ţin eu pistolul şi pun degetul pe trăgaci ca să fie 
amprentele mele pe armă. Apoi se întorsese către Stone cu 
o privire care-l îngheţase chiar şi pe asasinul veteran. Dar 
n-am să apăs pe trăgaci. Voi va trebui să comiteţi crima. 
Oamenii nevinovaţi nu se sinucid. 

După ce totul se sfârşise, oamenii plecaseră în linişte, la 
fel cum veniseră. Un zbor de noapte cu un avion american 
de marfă, pus la dispoziţie de o companie-paravan a CIA, îi 
dusese a doua zi la Miami. Bingham, Cincetti şi Cole 


243 


ieşiseră să sărbătorească în seara aceea, fiindcă echipa 
primise câteva zile libere ca recompensă pentru o treabă 
bine făcută. Stone nu mersese cu ei. Nu mergea niciodată. 
Avea soţie şi un copil mic. Stătuse singur în camera sa de 
hotel în acea noapte. Fusese treaz toată noaptea de fapt. 
Imaginea lui Rayfield Solomon îi stăruia în minte. De fiecare 
dată când închidea ochii, nu vedea decât privirea 
sfredelitoare a omului, cuvintele acestuia care-i rodeau 
sufletul. 

„Sunt un om nevinovat.“ 

Stone nu voise să recunoască atunci, dar, după atâţia 
ani, putea s-o facă. Solomon spusese adevărul. Stone chiar 
ucisese un om nevinovat. Cumva ştiuse că moartea 
acestuia avea să-l bântuie. De fapt, cazul Solomon fusese 
unul dintre motivele pentru care hotărâse să părăsească 
echipa. Fusese o decizie care în cele din urmă îi distrusese 
familia. 

Îl făcuseră trădător, ca şi pe Solomon. Şi, ca şi Solomon, 
fusese nevinovat. Oare câţi Rayfield Solomon muriseră 
nevinovaţi de mâna lui? 

Închise jurnalul şi cobori din taxi câteva minute mai 
târziu. Îl sună pe Reuben, fiindcă, dacă Gray nu-l putea găsi 
pe el, avea să se folosească de toate mijloacele posibile ca 
să-l scoată la lumină, inclusiv răpirea prietenilor săi. 

Stone îi vorbi calm. 

— Mahărul pe care-l credeam mort e încă în viaţă. 
Telefonul e pe numele tău? Stone crezu că ştie răspunsul 
fiindcă-l cunoştea pe Reuben foarte bine. 

— Nu, parazitez de fapt serviciul unui prieten al meu, zise 
Reuben evaziv. 

— Din fericire, te-ai mutat de curând şi nu ai o adresă 
oficială. Altfel, te-aş fi mutat deja. 

— Am fost evacuat de dincolo, Oliver. Am plecat în miez 
de noapte pentru că am vrut să evit o dispută pe teme de 
chirie. 

— Acum toată lumea trebuie să stea liniştită, întrucât 
prietenii mei sunt valoroşi pentru el. Te sun mai târziu. 

Avea nevoie de informaţii din interior şi avea nevoie de 


244 


ele acum. Exista un singur om care putea să i le ofere. 
Stone nu-l mai văzuse pe tip de treizeci de ani, dar se gândi 
că acum era un moment bun să reia legătura. Chiar aşa, se 
întreba acum de ce nu făcuse această vizită cu zeci de ani 
în urmă. Poate că-i fusese frică de răspuns. Acum nu-i mai 
era. 

Se concentrase pe cazul lui Rayfield Solomon, deoarece, 
în lunga sa carieră, era cel pe care Stone îl regreta cel mai 
tare. După ce primise misiunea de a-l elimina, Stone îi 
verificase trecutul. Nu prea semăna cu un trădător, dar 
treaba lui Stone nu era să vină cu argumente. Auzise 
despre legătura lui cu legendara spioană Lesya. lar dacă 
aceasta supravieţuise şi era încă în viaţă, s-ar fi putut să-şi 
ducă la bun sfârşit răzbunarea pe cei care îl uciseseră pe 
Solomon. Un om nevinovat. 


245 


Capitolul 63 


Max Himmerling îşi închise cartea, căscă şi se întinse. De 
când soţia sa, Kitty, murise de cancer cu doi ani în urmă, 
rutina sa varia rareori. Lucra, se întorcea acasă, lua o masă 
simplă, citea un capitol dintr-o carte şi se culca. Era o viaţă 
neinteresantă, dar avea parte de destulă agitaţie la lucru. 
Se îngrăşase şi chelise în slujba ţării sale. Veteran al CIA de 
aproape patruzeci de ani - începuse să lucreze aici imediat 
după facultate -, slujba sa era cu adevărat unică. 
Binecuvântat cu o minte foarte ordonată, el era ca un oficiu 
central pentru chestiuni dintre cele mai diverse. Ce impact 
ar avea o lovitură de stat orchestrată de Statele Unite în 
Brazilia sau Venezuela asupra intereselor occidentale în 
Orientul Mijlociu sau China? Sau dacă preţul petrolului mai 
scădea cu un dolar la baril ar fi fost în interesul 
Pentagonului să deschidă o bază militară pe faţă în cutare 
sau cutare ţară? Intr-o epocă a supercomputerelor şi 
serverelor pline cu trilioane de bytes de informaţie şi a 
sateliților care-ţi furau secretele din spaţiu, Max se simţea 
bine să ştie că exista încă o componentă umană puternică 
în munca agenţiei sale. 

In afara coridoarelor de la Langley rămânea un 
necunoscut, în interior era considerat doar un funcţionar 
oarecare şi nu avea să se bucure vreodată de bogăţie sau 
onoruri. Dar în ochii oamenilor importanţi Max Himmerling 
era o achiziţie indispensabilă pentru cea mai de elită 
agenţie de adunare de informaţii a ţării. Şi asta îi era de- 
ajuns. Intr-adevăr, după moartea soţiei sale, nu-i mai 
rămăsese altceva. Importanţa pe care o avea pentru 
agenţie se vedea în cei doi oameni înarmaţi care-i păzeau 
locuinţa când era acasă. Himmerling avea să se pensioneze 
în doi ani şi visa să călătorească în unele dintre locurile pe 
care le analizase în toate aceste decenii. Era îngrijorat 
totuşi ca nu cumva banii să i se sfârşească înaintea vieţii. 
Guvernul îi oferea un pachet salarial bun şi îngrijire 


246 


medicală de primă clasă, dar nu economisise prea mult şi, 
ca să continue să locuiască în zonă, lucru pe care şi-l dorea 
foarte mult, era costisitor. Dar presupunea că o să treacă 
hopul când va ajunge la el. 

Işi ridică trupul obosit şi cărnos din scaunul rotativ şi o 
luă în sus, spre scări, către dormitor. Nu mai ajunse la 
destinaţie. 

Silueta se ivi de nicăieri. Şocul de a vedea un bărbat în 
sufragerie aproape că-i provocă lui Max un atac de cord. 
Asta fu nimic însă pe lângă şocul pe care-l resimţi când 
intrusul vorbi. 

— Nu ne-am văzut de mult, Max. 

Max se sprijini cu mâna de perete. Vorbi cu o voce 
tremurătoare: 

— Cine eşti? Cum ai trecut de paznici? 

Stone păşi în lumina slabă care venea de la lampa de pe 
masă. 

— Mai ţii minte echipa Triple Six, aşa-i Max? Dar pe John 
Carr? lţi spune ceva numele ăsta? Dacă da, chiar şi după 
atâţia ani, o să-ţi dai seama cum am trecut de cei doi idioţi 
care zac fără cunoştinţă afară şi cărora tu le spui paznici. 

Max se uită cu frică la chipul bărbatului înalt, atletic, din 
cealaltă parte a camerei. 

— John Carr? Nu se poate. Eşti mort. 

Stone păşi mai aproape. 

— Tu ştii tot ce se întâmplă la CIA. Aşa că ştiai că John 
Carr nu se afla în mormântul pe care l-au dezgropat. 

Max căzu înapoi în scaun şi se uită la Stone cu o privire 
jalnică. 

— Ce naiba cauţi aici? 

— Tu eşti cel cu creierul mare. Tu găseşti întotdeauna 
cea mai bună cale de desfăşurare a misiunilor. Aproape 
întotdeauna mergeau ca unse. Şi, când nu se întâmpla aşa, 
tu erai la mii de kilometri depărtare. Aşa că ce naiba îţi 
păsa ţie? Fundurile noastre erau la bătaie, nu al tău. Aşa că 
spune-mi, creier mare, de ce mă aflu aici? Şi să nu mă 
dezamăgeşti. Ştii cât urăsc să fiu dezamăgit. 

Max îşi trase repede răsuflarea. 

247 


— Vrei informaţii. 

Stone veni mai aproape şi-i strânse lui Max braţul ca într- 
o menghină. 

— Vreau adevărul. 

Max făcu o grimasă din pricina strânsorii, dar nu avea ce 
să facă. Puterea sa era mintală, nu fizică. 

— In legătură cu ce? 

— Rayfield Solomon. Carter Gray. Şi toţi cei pe care-i ştii 
că şi-au vârât coada în toată tărăşenia aia. 

Max tresărise la auzul numelui lui Rayfield Solomon. 

— Gray e mort, zise el repede. 

Degetele lungi ale lui Stone se strânseră mai tare în jurul 
braţului lui Max până când acestuia îi apăru o broboană de 
sudoare pe frunte. 

— Nu la asta m-am referit când am zis să spui adevărul. 

— Casa i-a fost aruncată în aer, fir-ar să fie! 

— Dar el nu era în casă. Acum e undeva pe-acolo, 
complotând şi plănuind, cum a făcut întotdeauna. Doar că 
eu sunt ţinta. Din nou. Şi nu-mi face plăcere, Max. Mi-a 
ajuns o dată. Stone îl strânse mai tare. 

— Uite ce e, poţi să-mi zdrobeşti braţul dacă vrei, dar n- 
am cum să-ţi spun lucruri pe care nu le ştiu. 

— N-o să-ţi zdrobesc bratul. Stone îi dădu drumul şi 
scoase un cuţit din mâneca hainei. 

Max începu să se tânguiască. 

— John, nu mai eşti un ucigaş. Ai renunţat. Tu mereu ai 
fost diferit. Cu toţii am ştiut asta. 

— Asta nu m-a ajutat atunci. Faptul că am vrut să renunţ 
aproape m-a costat viaţa. 

— Lucrurile stăteau altfel pe vremea aceea. 

— Asta-mi spune toată lumea. Dar criminalul tot criminal 
rămâne. Am făcut-o chiar foarte de curând, de fapt. 
Autoapărare. Dar totuşi am ucis un om. l-am tăiat gâtul de 
la trei metri distanţă. Şi era fost membru al Triple Six. Nu 
mai sunt nici ei precum cei de pe vremuri. 

— Dar eu sunt lipsit de apărare, zise Max rugător. 

— O să te omor, Max. Şi o să fie autoapărare. Pentru că, 
dacă nu mă ajuţi, sunt un om mort. Dar n-o să mă duc 


248 


singur. Puse lama cuţitului la carotida lui Max. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, John, gândeşte-te la ce 
faci! Şi mi-am pierdut soţia de curând. Am pierdut-o pe 
Kitty. 

— Şi eu mi-am pierdut soţia. lar eu nu am avut-o lângă 
mine nici pe departe cât ai avut-o tu pe Kitty a ta. Dar, de 
altfel, probabil că tu ai fost cel care a plănuit detaliile 
atacului împotriva mea pe hârtiuţa ta frumoasă. 

— N-am avut nimic de-a face cu asta. Am aflat doar după 
ce s-a întâmplat. 

— N-ai alergat însă să alertezi autorităţile, nu-i aşa? 

— Ce naiba voiai să fac? M-ar fi omorât şi pe mine. 

Stone apăsă mai tare lama de carnea bărbatului. 

— Pentru un geniu, spui uneori chestii cam stupide. 
Vorbeşte-mi despre Rayfield Solomon până nu-mi pierd 
răbdarea. Pentru că totul se învârte în jurul lui, nu-i aşa? 

— A fost un trădător şi voi l-aţi ucis, la ordin. 

— Chiar aşa am făcut, la ordin. Roger Simpson a zis că 
ordinul a venit de la vârf. Dar e evident că e mai mult decât 
atât. Mult mai mult. Solomon a fost nevinovat? Şi, dacă a 
fost, de ce ni s-a ordonat să-l ucidem? 

— Fir-ar să fie, John, renunţă! Trecutul e mort. 

Cuţitul lui Stone tăie pielea lui Max la un milimetru de 
arteră şi o picătură de sânge se prelinse. 

— A fost Solomon nevinovat? 

Himmerling nu zise nimic. Stătea pur şi simplu acolo, cu 
ochii închişi şi pieptul zbătându-i-se. 

— Max, dacă-ţi tai artera asta, o să mori de hemoragie în 
mai puţin de cinci minute. lar eu o să stau aici şi o să te 
privesc. 

Himmerling îşi deschise în sfârşit ochii. 

— Am păstrat secrete timp de patruzeci de ani şi nu am 
de gând să încep să vorbesc acum. 

Stone măsură camera cu privirea, oprindu-se la nişte 
fotografii de pe şemineu: un băieţel şi o fetiţă. 

— Nepoti? întrebă el cu o voce tăioasă. Ce frumos! 

Max, tremurând tot, îi urmări privirea. 

— Nu... N-ai îndrăzni! 


249 


— Voi i-aţi ucis pe toţi cei pe care i-am iubit. De ce să 
aveţi parte de o purtare mai bună? O să te ucid pe tine mai 
întâi. Arătă înspre poze. Apoi pe ei. Şi n-o să fie o moarte 
lipsită de durere. 

— Ticălosule! 

— Aşa e. Sunt un ticălos. Construit, deţinut şi condus de 
CIA. O ştii la fel de bine ca oricine, nu-i aşa? Stone se uită 
încă o dată la fotografii. Ultima şansă, Max. N-o să te mai 
întreb încă o dată. 

Şi aşa, pentru prima dată în patru decenii, Max 
Himmerling lăsă să-i scape un secret. 

— Solomon nu a fost un trădător. Ştia unele lucruri, dar 
nu ştia totul. Unora le era frică de faptul că, dacă află 
adevărul, are să vorbească. 

— Care unii? Gray? Simpson? 

— Nu ştiu. 

Stone mai făcu o crestătură pe pielea lui Himmerling. 

— Max, îmi pierd răbdarea. 

— A fost fie Gray, fie Simpson. Nu am ştiut niciodată 
care. 

— Şi secretul? 

— Nici măcar eu nu ştiam asta. Avea de-a face cu o 
misiune executată de Solomon şi de rusoaica Lesya 
împotriva Uniunii Sovietice. Toată treaba a revenit în 
actualitate. Nu ştiu de ce. 

— Încă o întrebare. Asta ar trebui să fie uşoară. Cine a 
ordonat lovitura împotriva mea? 

— John, te rog... 

Stone îl apucă cu violenţă de gât. 

— Cine? 

— Tot ce pot să-ţi spun e că ai aceleaşi variante ca şi la 
ultimul răspuns, răsuflă Himmerling. 

Deci, Gray sau Simpson. Nu că ar fi fost surprins. 

Stone îşi puse cuțitul la loc şi zise: 

— Dacă încerci să spui cuiva că am fost aici, ştii ce-o să 
se-ntâmple. Gray va afla şi-o să creadă că mi-ai spus unele 
lucruri. Şi pe el nu poţi să-l minţi. Ştie cum să scoată 
adevărul de la cei mai duri oameni, cu atât mai mult de la 

250 


cineva ca tine. Şi, când o să afle ce mi-ai spus, ghici ce, 
Max? Stone îi puse un pistol imaginar la cap şi se prefăcu 
că apasă pe trăgaci. Să ai o seară plăcută în continuare. 

— Chiar mi-ai fi ucis nepoţii? întrebă Himmerling cu o 
voce tremurătoare. 

— Bucură-te că nu trebuie să afli. 


251 


Capitolul 64 


După ce Stone plecă, Max Himmerling scoase un suspin 
de uşurare; îi rămase însă în gât. Paznicii. O să ştie că a 
venit cineva. O să contacteze... Fugi să-şi împacheteze o 
valiză. Îşi pregătise de mult un scenariu de apocalipsă în 
care ar fi trebuit să fugă. Zece minute mai târziu se 
îndrepta spre uşă, cu biletul de îmbarcare printat şi actele 
false în buzunar. Sunetul telefonului îl făcu să se oprească. 
Să răspundă? Ceva îi spunea să o facă. Ridică receptorul. 
Vocea de la celălalt capăt îi era foarte cunoscută. 

— Bună, Max. Ce i-ai spus? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Max, eşti un om genial, dar un mincinos foarte prost. 
Nu te învinovăţesc. Sunt sigur că te-a ameninţat şi ştim 
amândoi cât e de periculos. Deci, ce i-ai spus? 

Încă o dată, Himmerling spuse tot ce avea pe suflet. 

— Mulţumesc, Max. Ai făcut ceea ce trebuie. Legătura se 
întrerupse. 

Himmerling scăpă telefonul din mână când uşa din spate 
se deschise. 

— Vă rog, zise el. Vă rog. 

Arma cu amortizor se declanşă şi glonţul îl lovi în frunte. 
Cadavrul fu pus într-un sac negru. Într-un minut, camionul îl 
şi luase. Oficial, Himmerling avea să primească pe 
neaşteptate un post în străinătate. Când următorul 
elicopter american avea să se prăbuşească undeva în lume, 
se va menţiona la dosar că Max Himmerling fusese la 
bordul acestuia şi arsese, făcând imposibilă identificarea. 
Astfel, se vor încheia cei aproape patruzeci de ani pe care 
bărbatul îi petrecuse în slujba ţării. 

Măcar nu trebuia să-şi mai facă griji că n-o să-i ajungă 
pensia. 


În buncărul său, Carter Gray îşi lovi palma cu pumnul. 
Pierderea lui Himmerling era grea, chiar dacă inevitabilă. 


252 


Gray ar fi trebuit să o anticipeze, dar nu o făcuse. 

Se uită din nou la ecranul calculatorului din faţa sa. 
Primise certificatele de naştere de la spitalele din oraşele 
canadiene mai mari, emise în anul respectiv. Chiar şi în 
format electronic erau voluminoase. Trebuia să separe 
grâul de neghină. Din fericire, îl cunoscuse bine pe Rayfield 
Solomon. Fuseseră buni prieteni şi rivali în acelaşi timp. 
Într-adevăr s-ar putea spune că Solomon era singurul om al 
generaţiei sale care putea egala abilităţile lui Carter Gray. 
Gray trebuia să recunoască faptul că, pe teren, Solomon i- 
ar fi putut fi superior. Aşa că descoperirea urmelor sale nu 
avea să fie uşoară, dar deţinea avantajul de a-l fi cunoscut 
îndeaproape. 

Îşi concentrase atenţia asupra numelui tatălui înscris în 
registre. Lesya nu şi-ar fi folosit propriul nume, desigur. Nici 
numele fiului nu ar fi fost de ajutor, deoarece Gray era sigur 
că şi-l schimbase. Aşa că totul se reducea la tată. Rayfield 
Solomon era foarte mândru de originea sa evreiască. Deşi 
datorită muncii sale nu-şi permisese să practice religia în 
mod tradiţional - misiunile importante nu puteau fi 
întrerupte nici chiar de sărbători -, Solomon era un bun 
cunoscător al religiei sale. El şi Gray purtaseră numeroase 
discuţii pe teme teologice. Soţia lui Gray fusese o catolică 
devotată. Gray nu fusese un om prea religios până când 
soţia şi fiica lui fuseseră ucise pe 11 septembrie. Solomon îi 
spusese adesea: 

— Găseşte ceva în care să crezi, Carter, altceva decât 
munca ta. Fiindcă, atunci când vei părăsi viaţa asta, laşi 
munca în urmă. Dacă asta e tot ce ai, atunci nu ai nimic. lar 
o eternitate fără nimic e lungă. 

Înţelepte cuvinte rostise omul, deşi atunci Gray nu le 
dăduse neapărat crezare. 

Degetele sale alergară pe tastatură încercând diverse 
combinaţii de căutare. Lista de nume se reducea vertiginos. 
Continuă să citească numele până când privirea i se opri pe 
unul dintre taţii mândri. 

„David P. Jedidiah, II.“ 

Zâmbi. „Ţi-ai dat în petic, Ray. Ai lăsat convingerile 

253 


personale să câştige în faţa celor profesionale.“ După 
moartea familiei sale, Gray devenise un cititor pasionat al 
Bibliei, aşa că numele acestui tată avea o relevanţă 
specială pentru el. 

Solomon era ce/ de-a/ doilea fiu al lui David, primul lui 
copil legitim cu Bathsheba. Jedidiah era numele pe care 
Nathan, învățătorul viitorului Rege Solomon, îl striga. lar în 
ebraică, Solomon însemna pace, de unde inițiala P. Rayfield 
Solomon folosise numele de David P. Jedidiah, II, în registrul 
de naşteri. Carter Gray se uită la numele mamei, apoi la cel 
al fiului. Puse mâna pe telefon şi transmise informaţia mai 
departe. 

— Daţi de urma fiului! ordonă el. 

Inchise telefonul şi zise cu voce tare. 

— Deci, unde eşti tu acum, fiu al lui Solomon? 


254 


Capitolul 65 


Era dimineaţă şi în aer se simţea răcoarea. Harry Finn 
stătea singur, cu mâinile în buzunare, şi se uita la groapa 
goală din Cimitirului Naţional Arlington, unde ar fi trebuit să 
se odihnească John Carr pentru eternitate. Asta fusese o 
minciună. Şi de ce era Finn surprins? Guvernul minţea 
întotdeauna în legătură cu cele mai importante lucruri. 

Deşi crezuse iniţial că John Carr era mort, Finn îi 
cercetase totuşi istoria personală. Ca puşcaş marin, 
colaborase cu CIA la colectarea de informaţii. Folosindu-se 
de aceleaşi abilităţi cu care azi îşi câştiga existenţa, el 
dezgropase, încetul cu încetul, mare parte din istoria 
ultimelor zile din viaţa tatălui său, precum şi trecutul 
oamenilor care fuseseră implicaţi în uciderea sa. 

Poveştile lui Judd Bingham, Bob Cole şi Lou Cincetti erau 
aproape la fel. Lucraseră pentru CIA, îşi făcuseră datoria, 
până când se pensionaseră, ducând o viaţă de confort şi 
plăcere. Viaţă pe care Finn o curmase brusc. 

Doar Carr era diferit. Oficial, acesta fusese omorât în 
timp ce făcea parte dintr-o unitate militară, într-un conflict 
de genul celor care se iscau din când în când în lume şi la 
care Statele Unite trebuiau să răspundă, dacă nu direct, cel 
puţin din obligaţie morală. Înainte să devină membru al 
Diviziei Triple Six, John Carr fusese unul dintre cei mai 
decoraţi veterani ai Războiului din Vietnam, incluzând patru 
Inimi Purpurii şi nici una dintre ele degeaba. Se vorbise 
chiar să primească Medalia de Onoare a Congresului, cea 
mai înaltă distincţie militară. Fiecare soldat care o câştiga 
dobândea instantaneu un loc nemuritor în ochii celorlalţi 
soldaţi, deşi multora li se acordase onoarea postum. Acest 
fapt îi făcuse pe unii să o poreclească „Medalia pe care n-ai 
s-apuci vreodată s-o vezi“. 

Carr păruse cu siguranţă un om ideal pentru armată, 
echivalent unui medaliat de aur olimpic. Finn citise raportul 
original cu încântare şi groază în acelaşi timp. Carr îşi 


255 


salvase de unul singur plutonul prins într-un schimb de 
focuri ucigaş cu un număr mult mai mare de nord- 
vietnamezi susținuți de artilerie. Sergentul John Carr 
purtase personal patru oameni răniţi în spate spre un loc 
sigur, întorcându-se în mod repetat în bătaia focului. Fusese 
lovit de două ori de focul inamic şi totuşi reuşise cumva să 
omoare o duzină de membri Viet Cong, trei în luptă corp la 
corp, iar pe alţi câţiva împuşcându-i din copaci cu un talent 
de lunetist pe care raportul îl descria ca fiind aproape 
supranatural. 

În cele din urmă, folosindu-se de o mitralieră fixă, Carr 
respinsese atacuri repetate, supravieţuise mai multor salve 
de mortier care explodau în jurul poziţiei sale şi mai reuşise 
să cheme un atac aerian care-i făcuse pe inamici să dea 
înapoi, permițându-le astfel oamenilor lui să se retragă în 
siguranţă. Părăsise câmpul de bătălie cu propriile picioare, 
în ciuda faptului că uniforma îi era îmbibată de sânge. Finn 
nu avea cum să nu-l respecte pentru asta. Se considerase 
întotdeauna un soldat excepţional, dar se gândea că poate 
John Carr îl depăşea. 

Şi totuşi, nu i se acordase medalia lui John Carr. Finn nu 
ştia că motivul era mai degrabă politic decât legat de 
faptele eroice de pe câmpul de bătălie. Nu ştia că poziţia 
tot mai ambivalenţă a lui John Carr în privinţa războiului îi 
întorsese pe superiori împotriva sa. Comandantul său nici 
măcar nu-l recomandase pentru medalie până când nu 
interveniseră alţii. Însă, undeva în acest proces, oameni 
mai sus-puşi în ierarhia de comandă împiedicaseră un 
soldat merituos să primească cea mai înaltă onoare 
militară. 

În schimb, Carr dispăruse din rândurile armatei până 
când, ani mai târziu, reapăruse doar ca să moară în acel 
conflict minor şi să fie îngropat, chipurile, la Arlington. Finn 
ştia ce făcuse Carr în acest timp. Ucidea oameni la ordinul 
guvernului. Şi totuşi, era un om care se confruntase şi el cu 
moartea. 

Doi ani căutase prin baze de date la care nu ar fi trebuit 
să aibă acces, dar Finn aflase în cele din urmă că soţia lui 


256 


Carr murise într-o noapte când se presupune că cineva le-a 
jefuit casa. Cuplul avea o fată, dar aceasta dispăruse pur şi 
simplu. Finn era destul de deştept ca să citească printre 
rânduri. „Jaful” purta semnătura CIA. Probabil că John Carr 
îşi supărase cumva superiorii. Iniţial Finn se bucurase să 
afle că John Carr era mort. Nu era interesat să omoare eroi 
de război care nu-şi primiseră niciodată recompensa 
cuvenită şi nici pe un om care avusese curajul să se pună 
cu cea mai puternică agenţie de spionaj din lume. 

Dar poate că John Carr nu era mort. Şi, dacă nu era, Finn 
ştia ce are de făcut. Ce aştepta mama lui de la el. Fie că-i 
plăcea, fie că nu. Şi indiferent ce fel de om ar fi fost John 
Carr, îl omorâse pe tatăl lui Finn. Degeaba. 

Finn părăsi cimitirul. Avea de lucru. 

Deocamdată, John Carr va trebui să mai aştepte. 


257 


Capitolul 66 


Era o misiune de pătrundere neconvenţională, aşa că 
Finn îi luă pe doi tipi de la firmă care, în mod normal, 
stăteau în spatele biroului şi analizau datele pe care de 
obicei le adunau el şi echipa sa de specialişti. Insă clientul 
din acest caz dorea oameni fără antrenament, conduşi de 
cineva care ştia ce face - adică de Finn. Asta fiindcă 
instituţia care producea vaccinuri împotriva unor germeni 
biologici creaţi artificial nu era considerată o ţintă de 
prioritate înaltă pentru terorişti. Totuşi, voiau să vadă cum 
face faţă. Intrară Finn şi compania. 

Nu întâmpinară probleme la trecerea gardului nepăzit din 
spatele clădirii, deşi unuia dintre tipii de la birou, un băiat 
corpolent, pe nume Sam, nu-i fu uşor să-şi ridice greutatea 
peste. În cele din urmă, cu ajutorul lui Finn, reuşi. 

Intrară prin spatele clădirii, pe o uşă descuiată. Ca o uşă 
să fie descuiată într-o clădire care adăposteşte vaccinuri de 
valoare sună imposibil, dar cu toate astea se întâmplă în 
fiecare zi în ţări din lumea-ntreagă. Într-adevăr, de ce ar lua 
cineva acasă un laptop cu datele personale a milioane de 
veterani, doar ca să-l vadă furat în timpul unui jaf? Asta le 
dădea de lucru băieţilor răi şi-i făcea pe cei buni dependenţi 
de antidepresive. 

Ajunşi înăuntru, se despărţiră, având pregătite dinainte 
poveştile care să le acopere prezenţa acolo. Finn îşi pusese 
un halat alb pe care-l scoase dintr-un rucsac. De şnurul de 
la gât avea agăţată o legitimaţie. Avea la el şi o agendă 
electronică, pentru notițe. Astfel echipat, îşi croi drum către 
zona intrării principale. Paznicului de acolo îi menţionă 
numele unui om de ştiinţă care lucra în clădire. Finn luase 
numele de pe internet, ştiind foarte bine că tipul era în 
vacanţă. Informaţia asta o obținuse căutând prin gunoiul 
omului într-o seară şi văzând o copie detaliată a itinerarului 
de călătorie pentru el şi familia sa, pe care „geniul“ o 
aruncase. Când fu informat că savantul era plecat, zise: 


258 


— Aşa e. Bill mi-a zis că merge cu familia în Florida. 

Menţionă apoi încă un nume pe care-l luase din anuarul 
instituţiei. Făcuse manevra aceasta cu paznicul pentru a 
câştiga credibilitate şi, de asemenea, pentru a-l linişti pe 
tipul de la securitate. Ambele ţinte erau de obicei 
îndeplinite prin plăsmuirea unei legături personale cu 
cineva care lucra în locul vizat. 

— Pot să trec să-l văd doar două minute, îi zise el 
agentului de la firma de securitate privată. Ştiu drumul. Am 
nişte rezultate de la testele comparative pe care le-au făcut 
săptămâna trecută, pentru cele două vaccinuri 
antimicrobiene noi. Eşti la curent cu asta? 

Paznicul, un tip abia trecut de douăzeci de ani, care purta 
cu mândrie la şold arma din dotare, zise: 

— Nu, nu sunt la curent, şi se întoarse la cafeaua sa şi la 
ecranul computerului unde Finn zări pentru o clipă cele mai 
noi oferte ale unui serviciu de matrimoniale. 

Finn aşteptă cu răbdare în cabina liftului până când mai 
veni cineva. Ridică un card de plastic pe care tocmai îl 
trecuse prin fanta de la lift: 

— Afurisitul ăsta de RFID iar nu merge, zise el, referindu- 
se la un card cu cip codificat de care era nevoie ca să 
porneşti liftul. A treia oară pe luna asta. Şi de fiecare dată 
au zis că l-au reparat. Da, vezi să nu. 

— Ştiu cum e, încuviinţă celălalt, trecând cardul său prin 
slot şi închizând astfel uşile. La ce etaj mergi? întrebă 
acesta. 

— La cinci, răspunse Finn, punând înapoi în buzunar 
permisul de bibliotecă al fiului său. 

Cobori la etajul cinci şi găsi uşa pe care o căuta chiar 
lângă cele două lifturi. Şi acolo aveai nevoie de un card cu 
cod ca să intri. Se strecură într-o baie din apropiere şi se 
stropi cu apă pe piciorul pantalonului. În momentul în care 
auzi sunetul liftului, deschise uşa de la baie, prefăcându-se 
că-şi şterge mâinile ude tocmai când se deschiseră şi uşile 
liftului. Femeia cobori şi trecu cardul prin uşa securizată, în 
timp ce Finn stătu în spatele ei cu permisul de bibliotecă în 
mână. 

259 


Femeia îi aruncă o privire şi zâmbi. 

— Se pare că ţi-am luat-o înainte. 

Finn îşi băgă cardul în buzunar. 

— Nu am avut o dimineaţă prea grozavă. Mi-am vărsat 
cafea pe pantaloni în maşină, pe drum încoace. Arătă spre 
pata umedă. 

Femeia zâmbi din nou. 

— Pariez că asta te-a trezit. 

— O, da, făcu Finn, intrând în urma ei. 

— Vii la cineva anume? întrebă ea. 

Finn scutură din cap şi-i arătă legitimaţia falsă de la 
Departamentul de Securitate Internă. 

— Doar o vizită inopinată. Federalii vor să ştie cum se 
cheltuiesc banii din impozite. 

— Ştiu cum e. O zi bună să ai! adăugă ea îndepărtându- 
se. 

Finn trecu prin laborator, făcând pe ascuns poze cu 
camera de la butonieră şi salutând personalul cu o mişcare 
a capului în timp ce-şi lua notițe în tableta electronică cu 
stylus-ul din dotare. Era într-adevăr uimit. Dacă te încadrai 
în peisajul locului, nimeni nu te lua la întrebări. Le ceruse 
chiar câtorva persoane să-i dea detalii despre calităţile unor 
vaccinuri. Reuşi să coboare la parter mulţumită unui alt bun 
samaritean care nu bănuia nimic. Când intră însă în holul 
principal, îngheţă. 

Sam, tipul grăsuţ de la el de la birou, era țintuit la perete, 
iar paznicul îi făcea o percheziţie corporală foarte 
neprofesională. Orice om cu antrenament ar fi putut lua 
arma paznicului într-o clipă, fără nici un fel de problemă. 

— Ce se întâmplă aici? strigă Finn îndreptându-se într- 
acolo. 

— Un spion, răspunse paznicul. L-am prins în flagrant. 
Chem poliţia. 

Finn nu avea de ales decât să scoată scrisoarea de 
acreditare şi să-l alerteze pe omul de legătură din clădire că 
fuseseră descoperiţi. Nu-i plăcea să dea astfel de telefoane, 
dar când aduceai boboci cu tine se mai întâmpla uneori. Cel 
puţin Finn ajunsese până unde trebuia să ajungă. Şi aşa s- 

260 


ar fi sfârşit lucrurile dacă Sam nu ar fi făcut ceva incredibil 
de prostesc. Speriindu-se la vederea armei, îl împinse pe 
paznic şi o luă la fugă. 

Paznicul îndreptă pistolul spre spatele lat al lui Sam şi 
strigă: 

— Stai! 

— Aşteaptă, urlă Finn repezindu-se înainte. Paznicul trase 
un foc tocmai când Finn se izbi de el. Într-o clipă, Finn îi luă 
arma şi-i băgă scrisoarea de acreditare în faţă. Sună-l pe 
John Rivers, de la securitate, el ştie despre... 

Se opri şi se uită de-a lungul holului. Sam zăcea pe 
podea, cu sângele scurgându-i-se din rana din spate. 

— Fir-ar al naibii! Finn se ridică şi o luă la fugă spre Sam. 


261 


Capitolul 67 


Ambulanţa plecă treizeci de minute mai târziu. Finn 
oprise sângerarea, apoi făcuse manevrele de resuscitare 
când colegul său încetase să mai respire şi inima i se 
oprise, poate din cauza şocului. Paramedicii sosiseră şi 
preluaseră pacientul. Sam avea să supravieţuiască, dar 
recuperarea avea să dureze ceva timp, deoarece se părea 
că glonţul îi afectase destul de grav câteva organe. 

Finn privi luminile de semnalizare ale ambulanţei până 
când acestea dispărură. Lângă el se afla John Rivers, şeful 
pazei, care-şi ceruse în mod repetat scuze pentru că 
paznicul îl împuşcase pe Sam în spate, deşi acesta nu îl 
ameninţa. 

— Slavă Domnului că te aflai aici, Harry, zise Rivers, altfel 
ar fi fost mort. 

— Da, mă rog, dar nici nu l-ar fi împuşcat nimeni dacă nu 
l-aş fi târât eu aici. 

— Nu ni se alocă nici bani, nici timp ca să ne instruim 
paznicii, se  plânse Rivers. Cheltuiesc milioane pe 
tehnologia clădirii şi a sistemelor de securitate, iar apoi pun 
o armă în mâna unui golan care câştigă zece dolari pe oră. 
Nu e logic. 

Finn nu-l asculta. Nu i se mai întâmplase aşa ceva 
niciodată. Sam era băiat de treabă, dar strict un om de 
birou. Lui Finn nu-i plăcuse niciodată să ia cu el în astfel de 
ieşiri oameni lipsiţi de experienţă şi-şi exprimase această 
opinie de mai multe ori. Poate că acum aveau să-l asculte. 

Se întoarse acasă cu maşina şi mai târziu îl duse pe 
Patrick la antrenamentul de baseball, urmărindu-l în tăcere 
pe atleticul său copil mijlociu trimițând lung toate mingile 
care i se aruncaseră şi apoi lovind fără milă mingile lansate 
automat în cuşca de antrenament. Finn nu zise mare lucru 
pe drumul spre casă, lăsându-l pe Patrick, care era foarte 
însufleţit, să-i povestească despre cum a fost la şcoală. In 
timpul cinei, Susie recită partea ei din viitoarea piesă - deşi 


262 


se părea că nu li se dăduseră copacilor prea multe replici, 
fapt pentru care cei doi fraţi o tachinară. Ea primi gluma 
fără nazuri la început, dar în cele din urmă le spuse 
amândurora: 

— Gura, tocilarilor! 

Comentariul îi atrase un avertisment din partea lui 
Mandy, care avusese mult de furcă cu cei trei în ultima 
vreme din cauză că Finn fusese atât de prins cu munca. 

David zise: 

— Hei, tati, vii la meci vineri după-amiază? Antrenorul mă 
lasă să stau în poartă. 

Finn răspunse absent. 

— O să încerc, fiule. S-ar putea să fiu ocupat. 

Trebuia să-şi viziteze mama. Soţia sa nu avea să se 
bucure. 

Mandy îi dădu lui David bani de buzunar pentru a doua zi 
dimineaţa, când mergea în excursie cu clasa în centru. Luă 
o mică înghiţitură din mâncare şi-şi privi soţul care, evident, 
era cu gândul în altă parte. 

— Harry, eşti bine? 

El tresări. 

— Chestii la muncă. 

Incidentul nu apăruse la ştiri, deşi chemaseră poliţia, 
întrucât cei de la Departamentul de Securitate Internă 
interveniseră ca să pună căluşul. Expunerea lui Finn în 
presă ar fi împiedicat serios munca de celulă roşie pe care 
firma sa o făcea pentru Departamentul de Securitate 
Internă, muncă vitală pentru securitatea naţională. Avându- 
i pe aceştia de partea lui, poliţia locală se dăduse rapid la o 
parte. Tânărul paznic nu fusese acuzat decât pentru prostie 
şi instructaj insuficient şi i se confiscase arma. | se dăduse 
o slujbă de birou şi îi spuseseră că, dacă va vorbi cu cineva 
despre cele întâmplate, avea să regrete tot restul vieţii. 

După cină, merse la spital să-l vadă pe Sam. Se afla la 
Terapie Intensivă după operaţie, dar starea sa era stabilă. | 
se administraseră medicamente puternice şi nici măcar nu 
ştia că Finn era acolo. Părinţii săi fuseseră aduşi de la New 
York în acea după-amiază şi se aflau în sala de aşteptare de 


263 


la Terapie Intensivă. Finn stătu cu ei timp de o oră, 
explicându-le situaţia şi minimalizând contribuţia lui Sam la 
accident prin faptul că fugise în mod stupid de un puştan 
speriat, cu o armă mare. 

Plecă de la spital şi se plimbă o vreme cu maşina, 
ascultând postul de ştiri. Îl închise în cele din urmă, după ce 
ştirile rele se transformară în ştiri îngrozitoare şi apoi de-a 
dreptul sinistre. Ce lume mai lăsau pentru generaţia 
următoare! 

Se îndreptă spre centru, pentru că nu voia să meargă 
încă acasă, în suburbiile Virginiei. Işi dăduse seama după 
expresia lui Mandy la cină că ea voia să discute cu el, dar el 
chiar nu avea chef. Nu ştia cum o să-i dea vestea că trebuie 
să-şi viziteze din nou mama. Cu programul încărcat al 
copiilor, plecările sale o lăsau pe soţia sa alergând în 
stânga şi-n dreapta. Şi, cu toate acestea, trebuia să o facă, 
având în vedere ce descoperise în legătură cu John Carr. 

Trecu Podul Theodore Roosevelt şi apoi pe lângă insula 
numită după acelaşi preşedinte. O ţinu drept pe 
Constitution Avenue, probabil cea mai faimoasă stradă a 
capitalei, după cea cu numele de Pennsylvania. Virând 
stânga, se îndreptă spre Casa Albă înainte de a o lua pe F 
Street şi a-şi croi drum printr-un district aglomerat, cu 
magazine şi firme, cu o bogată viaţă de noapte. La dreapta, 
se înălța scheletul de beton şi oţel al unei construcţii al 
cărei finanţator dăduse faliment. In timp ce aştepta la 
semafor, privi la noua clădire rezidenţială de apartamente 
din stânga sa. Privirea-i urcă şapte etaje şi-i rătăci apoi spre 
apartamentul de pe colţ al înaltei clădiri de lux, şi atunci 
trupul i se încordă uşor. Nu venise până acolo din 
întâmplare, ci cu un scop. 

Luminile erau aprinse şi o siluetă înaltă trecu prin faţa 
uneia dintre ferestre. 

Senatorul Roger Simpson din marele stat al Alabamei era 
acasă. 


264 


Capitolul 68 


Annabelle stătea în picioare lângă Paddy, prăbuşit pe un 
scaun în camera ei de hotel. Fiica îi făcu un semn din cap 
tatălui şi, ca la un semnal, acesta ridică receptorul. 

Înainte să formeze numărul, ea puse o mână pe umărul 
lui Paddy. 

— Sigur eşti pregătit pentru asta? îl întrebă ea. 

— Sunt pregătit de ani de zile, zise el gata de acţiune, 
însă vocea i se înmuie uşor. 

Nu părea pregătit, se gândi ea. Omul părea obosit şi 
speriat. 

— Mult noroc! îi ură Annabelle. 

De îndată ce numărul fu tastat, Annabelle ridică un alt 
receptor şi ascultă. 

— Bună, Jerry, zise Paddy. Sunt Paddy Conroy. A trecut 
multă vreme de la ultima crimă. Sau poate că nu e tocmai 
aşa. Am auzit că ai fost ocupat pe frontul ăsta. 

Annabelle îşi fixă tatăl cu privirea. Întreaga comportare a 
lui Paddy se schimbase. Avea un zâmbet larg şi vocea 
încrezătoare. Stătea măreț şi neînfricat în scaun. 

Bagger nu era omul care să se şocheze uşor. Dar, când 
auzi numele, simţi cum i se înmoaie puţin genunchii. 
Următorul sentiment care-l încercă îi era mult mai familiar. 
Aproape că zdrobi telefonul în mână şi ţipă. 

— Cum naiba ai dat de mine, ticălosule? 

— Am căutat în cartea de telefoane la litera N, de la 
nemernici. 

La această remarcă, Annabelle trebui să-şi stăpânească 
râsul. 

— Ai mai văzut-o pe târfa de fiică-ta în ultima vreme? 

— Am auzit că te-a secat serios. Îndeajuns încât să 
ajungă vestea la Comisia de Control din Jersey. Inseamnă 
că am învăţat-o bine. 

— Da, poate că tu eşti în spatele afacerii. Şi, dacă e aşa, 
tot ce pot să-ţi promit e o jupuială care o să dureze vreo 


265 


două zile. 

— Nu-mi mai vorbi murdar, Jerry, mă exciţi. 

— Ce vrei? 

— Vreau să-ţi dau o mână de ajutor. 

— Nu am nevoie de la un escroc de rahat căruia i-a trecut 
vremea. 

— Nu sări aşa să tragi concluzii, Jer. Definiţia ajutorului e 
atunci când eu am ceva ce vrei tu. Şi chiar aşa e. 

— Ce anume? 

— Vrei să ghiceşti? 

— Vrei să-ţi smulg coaiele? 

—O am pe Annabelle. O mai vrei sau ţi-a trecut 
supărarea că te-a făcut să pari cel mai mare idiot din lume? 

— Ţi-ai da fata pe mâinile mele ştiind ce am să-i fac? 

— Nu cumva surzeşti? Asta am zis. 

— Şi de ce faci asta, că ai o inimă bună? 

— Mă cunoşti mai bine de-atât, Jerry. 

— Deci, cât vrei pentru fetiţa ta? 

— Nici un ban. 

— Pardon? făcu Bagger, nevenindu-i să creadă. 

— Nu mai am nevoie de bani. 

— Atunci ce vrei? 

— Trebuie să-mi promiţi că, dacă ţi-o dau pe Annabelle, 
n-o să mă mai urmăreşti niciodată. Mai am puţin timp 
rămas pe planeta asta şi nu vreau să-l petrec uitându-mă 
peste umăr după cei ca tine. 

— Stai să mă lămuresc. Mi-o dai pe Annabelle dacă te las 
în pace? 

— Exact. Ştiu că ai fost cu ochii în patru după mine după 
ce te-am făcut de nenorociţii ăia de zece mii de dolari. Și 
m-am săturat. 

Bagger urlă la telefon: 

— Tu te-ai săturat? 

— Avem o înţelegere? Şi vreau cuvântul tău. Pentru că 
ştiu că ai multe hibe, dar nu ţi-ai luat niciodată cuvântul 
înapoi. O primeşti pe Annabelle şi mă laşi în pace pentru 
totdeauna. 

Bagger se uită fix în podea, cu venele pulsându-i în gât. 


266 


— Vreau să aud asta de la tine, Jerry. Trebuie s-o aud de 
la tine. 

— O să-ţi dau milioane pentru ea. 

— Da, sigur. Spune-o, Jerry. Spune-o sau înţelegerea 
cade. 

Paddy se uită la Annabelle care-şi ţinea respiraţia, cu 
mâna încleştată pe telefon. 

— De ce o urăşti aşa de mult? zise Bagger în cele din 
urmă. 

— Pentru că m-a învinovăţit în toţi aceşti ani pentru cei 
s-a întâmplat maică-sii. Tu ai ucis-o, iar eu am plătit preţul. 
Nimeni din lumea escrocheriilor nu m-a mai băgat în seamă 
de-atunci. Mi-a distrus viaţa. A venit vremea răzbunării. 
Răzbunarea mea. Paddy îi aruncă o privire lui Annabelle şi 
zâmbi slab. 

— Cum ai de gând s-o păcăleşti? Nu e proastă. Aşa că 
ştiu că nu are încredere în tine. 

— Lasă asta în seama mea. 

— Nu am fost de acord cu nimic. 

— Dar o să fii. Eşti prea deştept ca să refuzi. 

— Pot s-o prind singur. Am fost aproape seara trecută. Și 
poate şi pe tine dacă am noroc. 

— Atunci dă-i drumul. Şi, peste două săptămâni, când o 
să-ţi dai seama că ea a plecat de mult, n-o să poţi zice că 
bătrânu' Paddy nu ţi-a spus adevărul. Deoarece cu cât 
aştepţi mai mult, cu atât are mai mult timp să se ascundă, 
şi amândoi ştim că fata se pricepe. Nu te grăbi, gândeşte- 
te. O să sun din nou. 

— Când? 

— Când vreau eu. 

Cu o mişcare la unison, Paddy şi Annabelle puseră jos 
receptoarele. 

Ea îl strânse de umăr. 

— Te-ai descurcat grozav. L-ai momit exact cum trebuie. 

El îşi aşeză mâna peste a ei. 

— O să-i lăsăm puţin timp ca să rumege chestiunea. Asta 
o să-i ofere şi prietenului tău timp să bage treaba în viteză. 
Tre' să zic că am fost surprins că a fost de acord să ne 


267 


ajute, fără întrebări. 

— Cum ţi-am spus, nu e un agent obişnuit. Un singur 
lucru. Annabelle se opri o clipă, îngrijorată. „Oare tatăl ei 
chiar nu era în stare de asta?“ N-ai încercat să afli unde stă 
Jerry. 

El o privi cu un zâmbet pe buze. 

— Nu mi-am pierdut priceperea, Annie, dacă la asta te 
gândeşti. Nu forţezi nota în prima rundă. Un profesionist 
bătrân ca Jerry o să-şi dea întotdeauna seama. La 
următorul apel, îl las să vorbească primul. Apoi trec la atac. 

— Scuze, nu am vrut să spun că nu ştii ce faci. 

— Nouăzeci la sută din munca asta stă în pregătire. 
Cealaltă parte de zece la sută e cum ştii să te mişti, să te 
adaptezi din mers. 

— Dar fără acel zece, procentul de nouăzeci nu valorează 
nimic. 

— Exact. 

— Chestiile alea pe care i le-ai zis lui Bagger. Că ţi-am 
distrus viaţa? 

— Mi-am distrus-o singur, Annie. Acum încerc doar să iau 
înapoi o bucăţică. 

O apucă strâns pe fiica sa de mână. Acum arăta bătrân, 
bolnav şi speriat; trupul i se prăbuşi din nou în scaun. 

— Chiar crezi că o să reuşim? 

— Da, minţi ea. 


268 


Capitolul 69 


Îmbrăcat în uniforma unui  îngrijitor din echipa 
Capitoliului, Harry Finn stătea lângă Clădirea Hart a 
Senatului cu detonatorul în mână. Privi în sus la faţada 
edificiului până când ochii i se opriră pe biroul lui Simpson. 
În cealaltă mână avea un dispozitiv care semăna cu un 
iPod. De fapt, era unitatea de recepţie a imaginilor de la 
camera miniaturală pe care o ascunsese în biroul lui 
Simpson. Imaginile de pe micul ecran erau clare ca lacrima. 
Simpson era într-o întâlnire cu câţiva membri ai 
personalului, raportându-le, fără îndoială, despre misiunea 
sa vitală „de investigaţie” în Caraibe. 

Finn aştepta ca Simpson să rămână singur în birou, 
fiindcă doar Simpson avea să moară astăzi. Se încordă când 
angajaţii se ridicară şi plecară. Il privi apoi pe senator 
verificându-şi părul şi faţa în oglindă, ajustându-şi cravata 
şi aşezându-se la birou. 

Sfârşitul venise. Degetul lui Finn era pe BlackBerry. Avea 
să trimită e-mail prima dată. O să-şi dea seama după 
reacţia lui Simpson de pe ecran dacă văzuse fotografia lui 
Rayfield Solomon, chiar înainte de a muri. 

Degetul lui Finn cobori pe tasta BlackBerry-ului. „Adio, 
Roger.” 

— Hei, tată! 

Finn ridică privirea, recunoscând vocea. 

— Fir-ar să fie, şopti el. 

David Finn alerga spre el zâmbind. 

— Ce faci aici? 

Finn strecură repede dispozitivele în rucsacul de pânză 
de pe umăr. 

— Hei, Dave, ce faci tu aici? 

Fiul său îşi dădu ochii peste cap. 

— Devii senil, tati? Vizita cu şcoala de la Capitoliu? Tu ai 
semnat biletul de voie. Mami mi-a dat banii aseară, la cină, 
ţi-aminteşti? 


269 


Faţa lui Finn deveni palidă. „O, fir-ar.“ 

— Îmi pare rău, am o groază pe cap, fiule. 

David observă hainele tatălui său. 

— Care-i treaba cu uniforma? 

— Lucrez, zise el încet. 

David se lumină la faţă. 

— Mişto, vrei să zici că eşti sub acoperire? 

— Chiar nu pot să vorbesc despre asta, fiule. De fapt, ai 
face bine să pleci. Nu e prea bine că eşti aici. Inima lui Finn 
bătea atât de repede, încât era un miracol că fiul său nu 
părea să o audă. 

David păru dezamăgit. 

— Hei, sigur. Am înţeles. Chestii secrete. 

— Îmi pare rău, David. Uneori mi-aş dori să am o slujbă 
normală. 

— Da, şi eu. David se întoarse în fugă la prietenii săi. 

Când Finn se uită din nou la ecran, Simpson plecase de la 
birou. 

Se uită la David şi la prietenii săi. Fiul său îşi mai privi 
tatăl o dată, apoi îşi întoarse capul. Grupul de elevi 
mărşălui pe trotuar spre Capitoliu. 

Finn porni în direcţia opusă. Va trebui să încerce în altă 
zi. Acum trebuia să se vadă cu mama sa. Sperase să-i 
poată raporta vestea morţii lui Simpson. Atât era de 
concentrat la ceea ce făcea, că nu-l văzu pe bărbatul care 
se ivi de după un copac din apropiere şi porni în urmărirea 
lui. 

După ce îi spusese Max Himmerling noaptea trecută, 
Oliver Stone venise şi el să vadă biroul lui Roger Simpson, 
cel puţin de la distanţă. Fie Gray, fie Simpson ordonase 
moartea lui Solomon şi lovitura împotriva lui Stone. De 
vreme ce nu putea ajunge la Gray, Simpson era cea mai 
bună opţiune. Acum însă se ivise ceva neprevăzut. Stone îl 
auzise şi văzuse pe Finn suficient timp ca să devină mai 
mult decât curios. Experimentatului Stone Finn i se păru 
bun. Alţii din acea zonă, chiar şi poliţiştii, nu ar fi observat 
nimic suspect la tip. Dar Stone nu era ca alţii. Urmărise 
multe piste care nu duseseră nicăieri. Instinctul îi spunea că 


270 


de data asta nu va fi aşa. 

Când Finn urcă în metrou din staţia Capitol South, Stone 
făcu la fel. Cei doi bărbaţi merseră până la Aeroportul 
Naţional. Stone îl urmă pe Finn înăuntru. Acesta din urmă 
intră într-o toaletă şi ieşi îmbrăcat în haine de stradă, cu 
rucsacul tot pe umăr. Acum Stone îşi dădu seama că 
intuiţia îl dusese la aur curat. 

Finn cumpără un bilet dus-întors pentru un zbor scurt în 
nordul statului New York. Aflat la o distanţă de la care 
putea să-l audă, Stone făcu apoi acelaşi lucru, folosind 
actele false şi banii pe care îi dăduse Annabelle. Trecu prin 
verificarea de securitate, cu inima bătându-i un pic mai tare 
când agenţii îi priviră cu atenţie poza de pe buletin. Îi 
dădură drumul să treacă, iar el îl lăsă pe Finn să se 
îndepărteze din raza lui vizuală. Ştia spre ce poartă se 
îndreaptă, la urma urmei. 

Stone cumpără o cafea şi o revistă. Zborul fu anunţat. 
Finn avea loc în faţă în avionul plin, iar Stone în spate. 
Patruzeci de minute mai târziu, roţile se ridicaseră. După 
mai puţin de o oră, aterizară. Acum problema se agrava. 
Aeroportul era mic şi companiile aeriene puţine. Finn părea 
preocupat, dar Stone nu putea fi sigur. Dacă el era tipul 
care alerga încoace şi-ncolo ca să ucidă alţi asasini abili, 
Stone nu-l putea subestima. 

Stone se gândea ce să facă atunci când o să-l surprindă 
Finn. Trecu pe lângă micul ghişeu al companiei de închiriat 
maşini, ignoră staţia de taxi din faţă şi se îndepărtă pe jos 
de aeroport. 

Rămânând cu un ochi la el, Stone se apropie de un taxi şi 
se aplecă pe geam. 

— Am nevoie de un popas. E ceva în apropiere? 

— Câteva locuinţe, nişte magazine, un sanatoriu, zise 
şoferul, citindu-şi leneş ziarul. 

— Sanatoriu? 

— Da, vrei să te duci acolo pentru o mică hârjoneală în 
timpul popasului? chicoti acesta. 

Stone se strecură pe bancheta din spate. 

— Condu deocamdată, încet. 


271 


Şoferul ridică din umeri, lăsă ziarul, iar taxiul demară. 


272 


Capitolul 70 


Herb Daschle era un vechi angajat al CIA. Făcuse muncă 
de teren ani de zile, văzuse lumea, lucrase la birou în 
ultimii zece ani şi apoi acceptase postul actual. Nu era prea 
interesant şi publicul habar n-avea de existenţa sa, dar era 
vital pentru securitatea CIA şi, prin urmare, a naţiunii. Sau 
cel puţin aşa zicea manualul intern al Agenţiei. 

De trei luni încoace, Daschle venea la acest sanatoriu de 
trei ori pe săptămână şi stătea pe un scaun din camera 
privată a unui om care zăcea inconştient pe pat. Tipul avea 
o poziţie înaltă în CIA, iar el cunoştea o mulţime de secrete 
care nu puteau fi niciodată dezvăluite publicului. Din 
nefericire, suferise un accident vascular cerebral şi nu mai 
era el însuşi. Putea să spună unele lucruri fără să-şi dea 
seama, dezvăluind fără să vrea secrete de stat. 

Aşa ceva nu putea fi permis, deci oameni ca Daschle 
veneau şi-i supravegheau pe angajaţii agenţiei care nu se 
mai aflau în deplinătatea facultăţilor şi care posedau astfel 
de cunoştinţe critice. Avuseseră un om în sala de operaţie 
când se făcuse intervenţia pentru a reduce presiunea 
asupra creierului. Postaseră apoi un agent în salonul 
postoperatoriu, iar acum, la cămin, unde sperau că se va 
recupera, beneficia de supraveghere douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Nici măcar cei din familie nu 
aveau voie să rămână singuri cu el. Aceştia resimţiseră 
vestea ca pe un şoc, deoarece nici măcar nu ştiau că acest 
soţ, tată şi bunic lucra pentru CIA. 

Se făcu ora douăsprezece, şi Daschle se ridică de pe locul 
său pentru ca un coleg, cel care venea să-l înlocuiască în 
tura următoare, să se aşeze în locul lui. Cei doi bărbaţi se 
salutară, iar Daschle menţionă câteva chestiuni din timpul 
turei sale, nimic de importanţă. leşi din salon şi, murind de 
poftă să tragă o ţigară, o luă pe hol spre camera cu 
aparatele de snackuri ca să cumpere o doză de suc şi nişte 
biscuiţi înainte să plece. Vocile care se auzeau dintr-o 


273 


cameră pe lângă care trecu îl făcură să de oprească. 
Păreau să vorbească în rusă. Daschle cunoştea bine limba, 
fiindcă lucrase nouă ani la Moscova. Deşi, dacă ceea ce 
auzea era rusă, era o versiune foarte ciudată. Suna de fapt 
ca un amalgam de mai multe limbi slave. El fusese detaşat 
şi în Polonia şi Bulgaria o vreme. Se dădu mai aproape de 
uşa camerei, care era doar puţin întredeschisă, şi mai 
ascultă un pic. Ce auzi fu destul ca să-l facă să iasă în 
goană din clădire. Şi nu ca să fumeze. 

De îndată ce omul plecă, Oliver Stone ieşi de după colţul 
de unde asculta şi el. II văzu pe bărbatul care o luase la 
fugă. 

„Fir-ar să fie.“ 


În cameră, Lesya vorbea în vreme ce Finn stătea tăcut în 
scaun. 

— Deci, acum John Carr s-a ridicat din morţi ca pasărea 
Phoenix, bolborosi ea în rusă. 

— Aşa se pare, făcu Finn. Dar nu ştiu sigur. 

— Şi senatorul e încă în viaţă. 

— Nu pentru mult timp. 

— Dar Carr? 

— Mă ocup de asta, ţi-am mai spus. Dar habar nu am 
unde se află sau dacă e într-adevăr în viaţă. Doar ce i-au 
dezgropat mormântul. Nimeni nu ştie nimic mai mult. 

Ea tuşi cu putere. 

— Timpul se scurtează. 

„Pentru tine sau pentru mine?“ se întrebă Finn. Se 
gândea încă la întâlnirea cu fiul său. Cât pe ce. Mult prea 
aproape. 

— Dar vei afla. Te voi ajuta eu. 

— Lasă-mă pe mine să mă descurc. 

— Pot să-ţi spun ce ştiu despre omul acela. 

— Ştiu şi eu deja multe despre el. Se opri o clipă. Nu cred 
că e ca toţi ceilalţi. 

Ea îl privi aprig. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Cred că agenţia a încercat să-l ucidă. Şi că i-au omorât 

274 


soţia. Şi poate şi pe fiica sa. Cred că a suferit mult. A fost şi 
el erou de război. 

— E exact ca toţi ceilalţi. Un om rău. Un ucigaş! 

— De ce, pentru că a urmat ordinele şi l-a ucis pe tatăl 
meu şi soţul tău? 

— Habar nu ai despre ce vorbeşti, Harry. Habar nu ai. 

— Ştii, eram pe punctul de a-l ucide pe Simpson în 
dimineaţa asta, când a apărut David. Aproape că m-a prins. 

— David, fiul tău? Finn încuviinţă din cap, iar mama sa se 
lovi cu mâna peste gură. Dumnezeule! A avut vreo 
bănuială? 

— Nu, dar mi-am promis că n-am să las niciodată această 
parte a vieţii mele să se amestece cu cealaltă. Şi acum 
tocmai asta s-a întâmplat! 

Lesya se aşeză lângă el şi-i luă mâna cu mâna ei osoasă. 
Finn simţi o uşoară repulsie acum. 

— Harry, fiul meu, fiul meu iubitor, totul o să se 
sfârşească în curând. 

— N-ai de unde şti. Şi s-ar putea să se sfârşească şi cu 
mine mort. 

Ea îşi retrase încet mâna de pe alui. 

— Şi acum ce-o să urmeze? 

— Simpson şi apoi Carr. 

— O s-o faci. Juri? 

Finn încuviinţă din cap. 

Mama sa îl mai cercetă o vreme cu privirea, apoi îşi târi 
picioarele mai încolo, deschise sertarul şi scoase o 
fotografie. l-o întinse lui. 

— Pentru Carr, zise ea cu amărăciune, scuipând pe 
podea. Apoi se întinse pe pat. Hai să-ţi spun o poveste, 
Harry. 

El se lăsă în scaun, dar pentru prima dată n-o asculta. 

Când uşa camerei se deschise, amândoi se întoarseră să 
se uite. 

— Ce vrei? făcu Lesya furioasă în engleză. E cineva la 
mine. 

Când omul începu să vorbească în rusă, respiraţia i se 
opri în gât. 

275 


— Cine eşti tu? întrebă Finn în engleză. 

— Mi se spunea John Carr, răspunse Oliver Stone. Se uită 
la Finn. Ai dreptate. Eu nu sunt ca toţi ceilalţi. Şi trebuie să 
plecaţi amândoi de aici cât de repede puteţi. 


276 


Capitolul 71 


Când Paddy îl sună din nou, Bagger răspunse la al doilea 
apel. 

— Da? făcu Bagger. 

— Ai avut destul timp ca să-ţi dai seama că am dreptate? 
începu Paddy politicos. 

— Ştii de câte ori te-am ucis în mintea mea de când am 
vorbit? 

— E plăcut să fii popular. Dar am nevoie de un răspuns. 

— Cum vrei să procedăm? întrebă Bagger fără ocolişuri. 

— Nu facem nimic până nu aud de la tine ce vreau să 
aud. 

— Hai la mine la hotel şi-o să-ţi spun în persoană. Ştiu că 
ea e în D.C., aşa că şitu trebuie să fii tot aici. 

Paddy zâmbi şi zise: 

— Da, după ce mi-ai tras un glonţ în cap? Nu prea cred. 
În plus, nu merg în părţile slinoase ale oraşului, Jerry. Voi, 
bulangiii ăştia de cazinou, tot timpu' trageţi către mocirlă. 

— Da? Eu fac mai mulţi bani într-o secundă decât faci tu 
în întreaga viaţă. 

— Banii nu-s totul, Jerry. Nu pot cumpăra clasa. Nu-mi 
pasă nici dacă stai la Casa Albă, deşi mă îndoiesc că-i lasă 
pe alde tine să intre pe uşă. 

— Banii sunt totul dacă vrei să ai vedere la Casa Albă, 
cum am eu. Face o mie de parai pe noapte. 

Paddy zâmbi şi arătă spre Annabelle, care îi făcu semnul 
de OK. 

— Îmi dai cuvântul tău sau închid? Fiin'că odată ce am 
închis, nu te mai sun înapoi. 

Bagger înjură printre dinţi şi apoi zise foarte încet: 

— Dacă mi-o aduci pe Annabelle, îţi dau cuvântul meu că 
nu o să te mai urmăresc niciodată, bine? 

— Vreau să te aud, Jerry. 

— De ce? 

— Pentru că ştiu că, odată ce ai rostit vorbele astea, sunt 


277 


într-adevăr în siguranţă. 

— Nici eu, nici oamenii mei n-o să-ţi facem vreun rău 
niciodată. Îţi dau cuvântul meu. Partea asta fu atât de 
dificilă pentru Bagger, încât izbi cu pumnul în masa de 
lângă el. 

— Mulţumesc. 

— Încă nu mi-ai explicat cum pun mâna pe ea. 

— O să vină direct în braţele tale, Jerry. Am eu grijă. 

Paddy închise şi o privi pe Annabelle în timp ce un 
zâmbet i se furişa pe faţă. 

— O mie de dolari pe noapte, cu vedere frumoasă la Casa 
Albă. Nu pot fi prea multe locuri din astea. 

— Nu, fu Annabelle de acord. 


278 


Capitolul 72 


— Poţi să-mi faci rost de o listă cu hoteluri din D.C. care 
au vedere la Casa Albă şi costă o mie de dolari pe noapte? 
îl întrebă Annabelle pe Alex în timp ce se aflau amândoi în 
aceeaşi cafenea ca la ultima întâlnire. 

— De ce? 

— Face parte din detaliile despre care ţi-am vorbit. 

— O să fac rost. Ai nevoie de ajutor? 

Annabelle dădu să refuze, dar se răzgândi. 

— Cât de bine te descurci cu improvizatul? 

— Poftim? 

— Gândeşti repede? 

— Sunt agent în Serviciul Secret. Cu asta ne ocupăm. 

— Atunci poţi să mă ajuţi. 


Mai târziu în aceeaşi zi, Annabelle intră în al doilea hotel 
de pe lista pe care i-o dăduse Alex. Se apropie de recepţie 
şi-i arătă discret legitimaţia falsă de FBI angajatului de 
acolo. 

— Despre ce e vorba? întrebă acesta neliniştit. 

— Posibil o mare problemă pentru hotelul vostru, dar s-ar 
putea s-o evităm dacă veţi coopera. Am o echipă de 
intervenţie care aşteaptă afară. 

Angajatul uimit se uită numaidecât peste umărul lui 
Annabelle. 

— Nu-i poţi vedea, zise ea. Asta ne-ar cam da de gol, nu-i 
aşa? 

— Cred că ar trebui să-l chem pe şeful meu, făcu 
recepţionerul emoţionat. 

— Nu, cred că ar trebui să rămâi pe loc şi să-mi răspunzi 
la întrebări, William, zise ea încet, cu ochii la ecusonul 
acestuia. 

— Ce fel de întrebări? 

— Aveţi un oaspete cu numele de Jerry Bagger? 

— Nu vă pot oferi o asemenea informaţie. E confidenţial. 


279 


— Bine atunci, cred că va trebui să alegem calea cea 
grea. Annabelle scoase o mică staţie de emisie-recepţie pe 
care o cumpărase de la un magazin de articole sport. Bravo 
One către echipa X-Ray. Sunteţi gata să interveniţi pe toate 
intrările? Afirmativ. Şefule, aplicăm regulile de intervenţie, 
se trage doar dacă e absolută nevoie. Repet, doar dacă e 
absolută nevoie. Posibile victime colaterale în hol. 

— Ce e asta? O glumă? sări recepţionerul. 

La un semn al lui Annabelle, Alex, care se ascunsese în 
spatele unui stâlp din hol, veni lângă ea. Agentul înalt îl 
privi de sus pe recepţioner. 

Îşi scoase legitimaţiile de agent de la Serviciul Secret şi 
lăsă să se vadă insigna şi arma de la curea. 

— E vreo problemă? 

Angajatul arătă spre Annabelle. 

— A zis că e de la FBI şi că îl caută pe un tip, şi că o să 
trimită nu ştiu ce echipă. 

Alex se aplecă spre bărbatul mai scund. 

— Nu e nu ştiu ce echipă. E o echipă de intervenție. Şi eu 
sunt şeful. Facem parte dintr-o unitate antitero comună. 
Am douăzeci şi cinci de agenţi echipați în armură din 
Kevlar, cu pistoale-mitralieră MP-5, gata să dea năvală 
înăuntru, fiindcă acest „tip“ e numărul doi pe lista celor mai 
căutaţi criminali, chiar sub Osama. Am fost pe urmele 
„tipului“ doi ani de zile din viaţa mea şi n-am de gând să las 
un sfrijit ca tine să-mi strice treaba. Aşa că fie pui mâna pe 
calculator şi ne spui dacă e aici, fie te arestez pe tine 
primul pentru obstrucţionarea justiţiei. 

— Mamă! exclamă recepţionerul. Poţi să faci aşa ceva? 

— Cu zâmbetul pe faţă. 

Alex se întoarse spre Annabelle şi-i făcu un semn din cap. 

— Daţi-i înainte, agent Hunter. 

Annabelle scoase nişte hârtii din buzunar. 

— Avem un mandat de percheziţie şi arestare pentru 
domnul Bagger şi asociaţii săi. Il privi cu asprime pe 
recepţioner. Nu ne place să punem oameni nevinovaţi în 
pericol, William, dar Bagger ăsta e un criminal, face trafic 
de arme, de droguri şi toate relele din lume. Dar, dacă vei 


280 


coopera, putem să-l urmărim şi să-l prindem pe ticălos în 
afara hotelului. Cred că şeful tău ar fi de acord. 

William o fixă cu privirea câteva momente, apoi începu 
să apese mouse-ul. 

— Nu avem nici un Bagger pe listă, zise el cu o voce 
tremurândă. 

— M-aş mira să-şi fi folosit numele adevărat. Annabelle i-l 
descrise pe Bagger în detaliu. Tot timpul umblă cu nişte 
matahale după el. 

Alex adăugă: 

— Mă gândesc că un astfel de tip ar ieşi în evidenţă aici, 
nu-i aşa? 

William dădu din cap. 

— E într-adevăr cazat aici, sub numele de Frank Walters. 
Are cel mai bun apartament din hotel. O vedere minunată 
la Casa Albă. 

— Sunt sigur. Bine, mulţam de ajutor, William. Dar să nu 
sufli o vorbă nimănui! M-ai înţeles? 

— Absolut! Noroc, domnule ofiţer! zise el c-o voce slabă. 

Alex răspunse cu o înclinare a capului, îl bătu puternic cu 
palma pe braţ şi plecă cu Annabelle. 

Afară, Alex chemă o echipă să se ocupe de 
supravegherea hotelului. Acum, unde mergea Bagger 
mergeau şi ei. 

Când să plece cu maşina lui Alex, Annabelle îi zise: 

— Chiar ştii să improvizezi. Te-ai descurcat grozav 
înăuntru. 

— Venind din partea ta, ăsta e un adevărat compliment. 
Şi acum ce facem? 

— Acum apăsăm pe trăgaci. 


281 


Capitolul 73 


Finn, Lesya şi Stone nu făcură mult timp decât să se uite 
unul la altul. Apoi Lesya rosti o înjurătură şi se ridică încet 
de pe scaun. Apucă o cutie mică de lemn de pe noptieră şi 
păru gata să o arunce în capul lui Stone. 

— John Carr, izbucni ea. Tu? Aici? Criminalule! 

Stone se întoarse către Finn. 

— Un om asculta la ceea ce vorbeaţi. După expresia lui, a 
înţeles parţial sau în totalitate despre ce era vorba. A fugit. 
Am văzut din ce cameră a ieşit. M-am uitat înăuntru „din 
greşeală“. Mai era un tip acolo care-l supraveghea pe un 
pacient. 

Finn nu mişcase nici un muşchi. 

— Cine era bărbatul? 

— La CIA le spuneam paznici de criptă. Un agent care a 
suferit leziuni cerebrale e supravegheat de alţi agenţi până 
când moare sau îşi revine. Cred că asta e situaţia şi aici. 

— CIA aici? şuieră Lesya, cu o expresie de neîncredere pe 
faţă. 

— lar celălalt bărbat era tot un paznic de criptă care 
probabil ieşea din tură. Ne-a auzit şi a înţeles ce spuneam? 
se miră Finn. 

— Limba pe care o vorbeaţi era o acoperire bună. 
Aproape nimeni nu ar înţelege nimic. 

— Dar tu ai înţeles? se interesă Finn. 

Stone încuviinţă. 

— Trebuie să ai talent pentru limbi în meseria asta. Şi de 
asta trebuie să plecăm. Acum. 

Finn îi aruncă o privire mamei sale care încă îl fixa pe 
Stone cu ură. 

— Şi de ce am avea încredere în tine? S-ar putea să ne 
atragi într-o capcană. 

— Exact, făcu Lesya. O capcană. Exact cum au făcut şi cu 
tatăl tău. 

— Dacă asta mi-ar fi fost intenţia, aş fi aşteptat pur şi 


282 


simplu până ai fi plecat tu, zise Stone arătând spre Finn. Şi 
te-aş fi împuşcat pe drumul către aeroport. E un petic de 
pădure foarte convenabil pe ruta aceea. Cât despre mama 
ta, locul nu e bine păzit. O uşă descuiată, o pernă, o 
zbatere scurtă. Ridică din umeri. Şi dacă aş fi lucrat pentru 
CIA, nu aş fi venit să vă avertizez. l-aş fi lăsat să vă ia pur şi 
simplu. 

— Cum de ai ştiut să vii aici? întrebă Finn. 

— Te-am urmărit de la Washington. Te-am văzut în faţa 
biroului senatorului Simpson azi-dimineaţă. Mi-ai părut 
suspect. 

— Nu credeam că sunt aşa de evident. 

— Nici nu ai fost. Am fost antrenat cum să mă uit. 

— Şi de ce erai la biroul lui Simpson? 

— Pentru că cineva mi-a spus, după ce l-am forţat, că 
problema lui Rayfield Solomon a devenit din nou o 
prioritate pentru CIA. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă Finn, prudent. 

Stone îl măsură din priviri. Şi-şi făcu o impresie clară. 
„Îmi aminteşte de mine însumi, cu mulţi ani în urmă.“ 

— Dacă ucizi din răzbunare, vrei ca victima să ştie de ce. 
Aşa că fie le trimiţi ceva din timp, fie le dai chiar înainte de 
a apăsa pe trăgaci. Cred că aşa s-a procedat cu Cincetti, 
Bingham şi Cole. Şi la fel cu Carter Gray. lar acesta ştia că 
are legătură cu Rayfield Solomon. Dar, desigur, Gray n-a 
murit. 

— Ce? strigă Lesya privind apoi acuzator către fiul său. 

Finn nici măcar nu clipi. 

— Carter Gray e încă în viaţă? întrebă el. 

Stone încuviinţă. 

— Şi nu încape îndoială că omul care a fugit de aici are 
să... 

— Să-i transmită mesajul lui Gray, îi termină Finn fraza. 

Apucă apoi geanta mamei sale de sub pat şi-i îndesă în 
ea puţinele lucruri pe care le avea. 

— Ce faci? îl întrebă femeia. 

Finn o apucă de braţ. 

— Să mergem. 

283 


— Unde? 

— Plecăm de-aici, îi răspunse Stone. 

Finn îi aruncă o privire. 

— Cu avionul? 

Stone scutură din cap. 

— Fără îndoială că e deja sub lupă. Despre mine nu ştiu, 
cel puţin nu încă. O să închiriez o maşină de la aeroport. 
Mai ştii peticul de pădure despre care vorbeam? Vă iau de- 
acolo în douăzeci de minute. 

— Nu poţi avea încredere în el, Harry! E un criminal. Ţi-a 
ucis tatăl. Lesya rosti asta în rusă pură. 

Stone îi răspunse la fel. 

— Tot ce spui e adevărat. Eu am condus echipa care ţi-a 
ucis soţul. Acum ştiu că era nevinovat. Şi eu mi-am pierdut 
fiica şi soţia într-un mod violent din cauza muncii pe care 
am făcut-o pentru ţara mea. Mi-am petrecut ultimii treizeci 
de ani din viaţă încercând să mă revanşez. Mă îndoiesc că 
mai am suficienţi ani rămaşi ca să-mi plătesc datoria. Ştiu 
că nu ai de ce să te-ncrezi în mine. Dar îţi jur că o să-mi 
sacrific viaţa ca să vă salvez pe amândoi. 

— De ce? De ce ai face asta? zise Lesya, deşi vocea ei 
era mai calmă acum şi vorbea în engleză. 

— Pentru că am urmat ordinele fără să le pun la îndoială. 
Pentru că am luat viaţa unui om şi nu aveam nici un drept. 
Şi pentru că ai suferit destul. 

Cinci minute mai târziu, părăseau sanatoriul pe o uşă din 
spate. Chiar şi cu cadrul, Lesya reuşea să meargă destul de 
sprinten. Nu era pe-atât de neputincioasă în mişcări pe cât 
lăsase să se creadă. 

Stone îi lăsă ascunşi în pădure, se grăbi la aeroport şi 
închirie o maşină folosindu-se de cartea de credit pe care i- 
o dăduse Annabelle. Vedea deja în jurul său o agitaţie 
subtilă care nu le prezicea o evadare uşoară. Demară, îi luă 
pe cei doi în maşină şi apoi, cu Finn citind o hartă şi dându-i 
indicaţii, ajunseră, pe drumuri necirculate, la autostradă. 

— Şi acum încotro? întrebă Finn. 

— Spre Washington, răspunse Stone. 


284 


Capitolul 74 


jerry aproape tocise covorul din cameră de cât se 
plimbase de colo colo. 

Când telefonul sună, sări să răspundă, apoi se calmă 
imediat. El era Jerry Bagger, iar familia Conroy era un 
nimic. Va trebui să se mulţumească însă cu fata, pentru că 
Paddy era de neatins acum. Gândul îl înnebunea pe Bagger. 
O să se răzbune pe Annabelle, provocându-i destulă durere 
cât pentru doi. 

— Bună, Jerry, făcu Paddy. Eşti gata să dansezi cu 
prinţesa? 

— O ai? Dovedeşte-o, răspunse Bagger. 

— O s-o vezi destul de curând. 

— Dă-mi-o la telefon. 

— Ei bine, e puţin prinsă acum. Şi legată cu bandă. 

— Atunci dezleag-o, ceru Bagger hotărât. Vreau să-i aud 
vocea. 

Un minut mai târziu, aceasta vorbea la telefon, cu o voce 
sfârşită. 

— Se pare că ai câştigat, Jerry. Mai întâi Tony, apoi eu. 

Jerry zâmbi şi se aşeză. 

— Annabelle, nici să nu vorbeşti despre tine în aceeaşi 
propoziţie cu ratatul ăla. Voiam doar să ştii că aştept cu 
nerăbdare să te văd. 

— Du-te dracului, nemernicule! 

— Te zbaţi până la sfârşit. E păcat, chiar e. Am fi putut 
face o echipă grozavă. 

— Nu am fi putut. Mi-ai omorât mama. 

— lar tu m-ai jecmănit de patruzeci de milioane, târfo! 
urlă el. M-ai făcut să-mi pierd respectul. Toate lucrurile 
pentru care am muncit o viaţă-ntreagă. 

— Şi tot nu mi-a fost de-ajuns. Tot ce vreau e capul tău 
gras şi urât într-o ţeapă. 

Cu un efort imens, Jerry se calmă. 

— Hai să-ţi spun ceva. O să trec remarca asta cu 


285 


vederea. Oamenii care se apropie de moarte spun vrute şi 
nevrute. Şi să-ţi mai spun ceva. Aveam de gând să te fac să 
simţi dureri cum n-ai simţit în viaţa ta. Însă o să te termin 
repede, nu încet. După ce îmi spui unde sunt banii mei. Ştii 
de ce fac asta? Din respect. Pentru talentul tău. Talentul 
tău irosit. Dacă ai fi învăţat ce e respectul, poate că ai fi 
trăit mai mult. 

— Spune-mi ceva. Cu cât l-ai plătit pe bătrânul ca să mă 
tragă pe sfoară? 

— Asta e cea mai bună parte. Nu m-a costat nimic. Eşti o 
marfă ieftină. 

— La revedere, Jerry! , 

— Nu, nu la revedere, iubito. Asta e doar începutul. 

Paddy reveni la telefon. 

— Gata, Jerry, aţi sporovăit destul. Acum e timpul să 
trecem la afaceri. 

— Unde şi când? Şi să nu-mi zici în faţă la Casa Albă sau 
Monumentul lui Washington sau alte porcării gen 
Hollywood, că înțelegerea cade. Pentru că am fost de acord 
să te las să scapi, vreau şi eu puţină discreţie. 

Paddy zise: 

— Se construieşte un nou stadion în oraş lângă râul 
Anacostia. 

— Am auzit. Ce legătură are asta? 

— Se demolează ceva clădiri şi cartiere pe-acolo. O 
groază de locuri abandonate. La unsprezece diseară te sun 
să-ţi dau adresa unei clădiri de parcări. O să fie o maşină 
albă oprită la etajul doi. Inăuntru o să fie Annabelle învelită 
frumos într-un covor rulat. Cheile o să fie în contact. 

Bagger închise şi-şi privi oamenii. 

Mike Manson interveni: 

— Ar putea fi vreo înscenare, şefu'. 

— Serios, Mike, să mori tu? Nu că aş crede că pe Paddy îl 
interesează altcineva decât propria persoană, dar nu sunt 
prost. Se poate să-i poarte pică fiică-sii pentru moartea 
mamei. Şi se poate ca din cauza asta să vrea să mi-o ofere 
ca să-l las în pace. Dar nimic nu e sigur cu ticălosul ăla. 

— Deci, cum procedăm? 


286 


— Aşteptăm adresa. Apoi voi mergeţi s-o luaţi la miezul 
nopţii. S-o duceţi undeva unde o să vă aştept eu. Un loc 
mai intim decât o parcare abandonată. 

— Şi plecăm pur şi simplu cu ea în maşină? Dacă ne 
urmăresc? 

Bagger zâmbi şi luă ziarul. 

— Zice aici că e o conferinţă a Băncii Mondiale azi în 
centru şi apoi dineuri simandicoase şi discursuri peste tot în 
oraş. Mahări care vin de peste tot din lume. 

— Şi? 

— Şi aş zice că e un moment grozav dacă ai o strategie 
de ieşire bună. 


287 


Capitolul 75 


Carter Gray ieşise din nou din buncărul său şi se întreba 
dacă iubita sa agenţie devenise atât de slabă şi de 
incompetentă încât să fie nevoit să apese el însuşi pe 
trăgaci ca să-i ucidă pe Lesya şi pe fiul ei. După o căutare la 
nivel naţional fără nici un rezultat, avuseseră o oportunitate 
minunată, de aur, la un sanatoriu chiar din nordul statului 
New York, şi nu ieşise nimic. Camera era goală, mama şi 
fiul - plecaţi. Şi o a treia persoană fusese văzută cu ei. Ceva 
îi spunea lui Carter Gray că John Carr i se punea din nou de- 
a curmezişul după ce scăpase de oamenii lui şi ajunsese la 
Himmerling. Şi acum Gray trebuia să-şi schimbe planul 
iniţial ca să-i prindă pe toţi trei. 

Descrierea bătrânei nu lăsa loc de îndoială în mintea lui 
Gray că era vorba despre Lesya Solomon. Vârsta nu fusese 
blândă cu ea, nu mai era frumoasa şi ispititoarea spioană 
sovietică. Dar era Lesya, Gray o ştia pur şi simplu. 

Însă ce o fi căutat John Carr tocmai cu oamenii care voiau 
să-l ucidă? Îi minţise în legătură cu identitatea sa? Îi luase 
cu forţa? Îşi uniseră forţele? „Asta s-ar putea chiar să-mi 
facă treaba mai uşoară.“ 

Gray privea pe geamul elicopterului în timp ce acesta 
zbura peste zona rurală a Virginiei în drum spre Langley. 
Arzând de nerăbdare să folosească forţa copleşitoare 
autorizată de preşedinte, avea să preia comanda căutărilor. 
Nimeni n-o să-i pună întrebări. Totuşi, misiunea impunea 
delicateţe, acţiune în secret şi, când ţinta avea să fie găsită 
şi ochită, o desfăşurare de forţe de neoprit. Avea să le dea 
o lecţie celor din armată cu privire la ce înseamnă şocul şi 
groaza. 

Studie topografia zonei. Carr, Lesya şi copilul ei se aflau 
acolo, jos, undeva. Doar trei oameni se uniseră împotriva 
lui, unul dintre ei fiind o femeie de şaptezeci de ani. Gray 
avea oameni, resurse şi fonduri nelimitate. Avea să fie doar 
o chestiune de timp. Fiul lui David P. Jedidiah era căutat 


288 


acum cu puterea combinată a întregului imperiu de 
informaţii din America. Şi mai exista o modalitate de a grăbi 
procesul. De îndată ce elicopterul ateriză la CIA, Gray 
începu implementarea atacului. 


Cu Finn la volan, trecură în Maryland în acea seară. Lesya 
stătea pe bancheta din spate, arătând obosită şi 
înspăimântată. Stone o auzea mormăind întruna în rusă. 

— O să ne omoare pe toţi. 

Se uită la Finn, care privea drept înainte, dar Stone 
observă că îşi tot arunca ochii în oglinda retrovizoare. 

— Ai familie? întrebă Stone. 

Finn ezită, apoi spuse: 

— Haide să ne concentrăm pe ce avem de făcut aici. 

Lesya se aplecă spre locurile din faţă. 

— Şi ce anume e asta? Pe ce ne concentrăm acum? 
Spune-mi. 

— Să rămânem în viaţă, răspunse Stone. Şi cu Carter 
Gray pe urmele noastre nu o să fie uşor. 

— Ţi-au dezgropat mormântul, zise Finn în timp ce 
treceau pe centura capitalei. 

— E mâna lui Gray, ca să mă scoată la lumină. 

— Ştia că eşti în viaţă? 

— Da. În ultima vreme am ajuns la o înţelegere. El mă 
lăsa pe mine în pace şi eu pe el. 

Lesya ridică un deget acuzator împotriva lui Stone. 

— Vezi, vezi? Toţi sunt aliaţi, fiule. Lucrează împreună. 
Suntem în mâinile duşmanului. 

Stone se întoarse pe scaun ca s-o privească. 

— Lesya, ai fost unul dintre cei mai mari spioni ai Uniunii 
Sovietice din toate timpurile. Se spunea că ai corupt mai 
mulţi agenţi decât oricine altcineva. 

— Sunt rusoaică. Am lucrat pentru ţara mea. Cum ai 
lucrat şi tu pentru a ta, John Carr. Şi ai dreptate, am fost 
cea mai bună. 

Pe faţa ei scofâlcită se putea citi mândria. Carr o lăsă 
câteva secunde să se bucure de sentiment, apoi izbucni: 

— Atunci comportă-te ca atare! Incetează cu comentariile 


289 


stupide şi isterice, pentru că, dacă e să supravieţuim, o să 
avem nevoie de tot ajutorul pe care ni-l poţi da. Sau o să 
stai pur şi simplu cu mâinile-n sân şi să-ţi laşi fiul să moară? 
încheie el abrupt. 

Ea îl fixă cu răceală, ochii îngustându-i-se din pricina 
valului brusc de furie. Apoi expresia i se însenină. Se uită la 
Finn şi apoi din nou la Stone. 

— Ai dreptate, zise ea, practică. Mă comport prosteşte. 
Se lăsă pe spate. Trebuie să construim un plan, având în 
vedere că Gray are la dispoziţie resurse nelimitate. Doar că 
uneori resursele enorme nu se pot mişca rapid, dar noi 
putem. S-ar putea să-i surprindem cu o şmecherie sau două 
la care nu se aşteaptă. 

Finn îşi privi mama în oglindă. Nu mai auzise niciodată 
tonul ăsta în vocea ei, atât de plin de încredere şi calm. 
Accentul rusesc îi dispăruse în întregime. Era parcă mai 
tânără cu treizeci de ani. Chiar stătea şi mai dreaptă. 

Lesya continuă: 

— Se poate să nu ştie de implicarea fiului meu, cel puţin 
nu încă, dar o să ştie în curând. 

— Cum? întrebă Finn. 

— Vor verifica zborurile care au sosit pe aeroport astăzi. 
O să facă potrivirea între descrieri. E un oraş mic, n-o să 
dureze mult. 

— Nu mi-am folosit numele real. Am avut un buletin fals. 

— Camerele video de la aeroport, zise Stone. O să-ţi 
caute faţa în vreo bază de date. Presupun că se găseşte cel 
puţin într-una. Finn încuviinţă. Atunci familia ta ar putea fi 
în primejdie. 

— Sună-i acum! îl îndemnă Lesya. 

Stone îşi dădu seama de presiunea sub care trăia 
bărbatul mai tânăr când apucă telefonul. 

Cu o voce tremurândă, Finn zise la telefon: 

— Te rog, draga mea, fără întrebări acum. la copiii şi du-i 
la un motel. În sertarul de la biroul meu e un telefon. 
Foloseşte-l pe acela ca să mă suni. Nu poate fi urmărit. 
Retrage bani de la bancomat. Nu-ţi folosi cartea de credit 
sau numele adevărat la motel. Stai acolo. Fără şcoală, 


290 


jocuri de baseball, fotbal sau înot. Şi să nu spui nimănui. Te 
rog. O să-ţi explic mai târziu. 

Stone şi Lesya putură auzi răspunsurile disperate ale 
femeii. 

O picătură de sudoare se prelinse pe fruntea lui Finn. 
Vocea îi deveni tot mai joasă şi, în cele din urmă, soţia sa 
se calmă. 

— Te iubesc, draga mea. O să îndrept lucrurile. Îţi jur! 

Inchise şi se lasă în scaun. Lesya întinse o mână şi-l 
strânse de umăr. _ 

— Imi pare rău, Harry. Imi pare rău că-ţi fac aşa ceva. 
Eu... Eu... Vocea i se stinse. Îşi retrase mâna şi-l privi pe 
Stone. 

— Şi zici că Gray ştie că eşti în viaţă, Carr? Te-a scos din 
mormânt cum s-ar spune. E cineva de care se poate folosi 
să ajungă la tine? Ca să te scoată din nou la lumină? 
Fiindcă, după cum spuneam, fără îndoială cineva de la 
sanatoriu ne-a văzut plecând împreună şi a dat deja o 
descriere. Va şti că eşti cu noi. Va şti că cea mai uşoară 
cale să ajungă la noi e prin tine. Deci, spune-mi, e cineva? 

— Sunt oameni de care se poate folosi, dar i-am avertizat 
înainte de a merge la sanatoriu. 

Ea scutură din cap. 

— Un avertisment nu înseamnă nimic dacă nu se 
acţionează cu pricepere. Sunt oameni capabili, care pot să- 
şi poarte de grijă, să execute ordine, prietenii ăştia ai tăi? îl 
întrebă ea privindu-l atent. Nu înfrumuseţa adevărul. 
Trebuie să ştim exact cum stau lucrurile. 

— Unul dintre ei da, şi e împreună cu un alt prieten al 
meu. Dar mai e un al treilea... 

„Caleb, te rog să nu faci vreo prostie.“ 

— Deci, acela e flancul pe care-l va exploata Gray. 
Spune-mi, cât de mult ţii la prietenul ăsta? 

— Foarte mult! 

— Atunci îmi pare rău pentru tine şi prietenul tău. 

Stone se sprijini cu spatele de scaun şi-şi simţi bătăile 
inimii. Nu-i plăceau cuvintele femeii, dar ştia că are 
perfectă dreptate. 


291 


Aceasta continuă: 

— Şi, dacă se va ajunge la asta, ai să ne dai în schimbul 
prietenului tău? 

Stone se întoarse şi-i întâlni privirea. Nu mai văzuse una 
atât de sfredelitoare precum cea cu care îl ţintuia Lesya 
acum. Nu, se înşela. Mai văzuse o asemenea privire o dată: 
la Rayfield Solomon, chiar înainte ca Stone să-l omoare. 

— Nu, zise, n-o voi face. 

— Atunci să ne asigurăm că nu se va ajunge la asta, John 
Carr. Şi poate chiar poți; să te revanşezi pentru că mi-ai 
omorât soţul. 

Ea privi pe geam şi zise: 

— Şi chiar am fost cel mai bun agent al Uniunii Sovietice. 
Dar Rayfield era şi mai bun. 

— De ce? întrebă Stone. 

— Pentru că eu m-am îndrăgostit de el. Şi el m-a făcut pe 
mine să schimb taberele. 

— Ce? sări Stone. 

— Nu ştiai? Eu lucram pentru americani când l-aţi 
omorât. 


292 


Capitolul 76 


Jerry Bagger dăduse întruna telefoane de când vorbise cu 
Paddy Conroy. Patronul de cazinou cugetase mult în 
ultimele ore şi ajunsese la o decizie. În mod normal, în orice 
confruntare, instinctul Bagger îi spunea lui Bagger să dea 
lovitură după lovitură până când el sau oponentul său 
cădea. De data asta nu avea să acţioneze aşa, din mai 
multe motive. Cel mai important era faptul că o văzuse pe 
Annabelle în acţiune. Ştia cât de bună, cât de 
convingătoare putea fi. Şi ceva în adâncul minţii sale îi 
reamintea că mai multe directe mergeau de minune 
urmate de un croşeu de stânga, o lovitură de knock-out 
care-i pusese pe mulţi dintre adversarii săi la pământ 
permanent. Nu voia să fie el cel care le primea. 

Însă nu putea să se convingă să nu accepte oferta, 
pentru că oportunitatea de a pune mâna pe Annabelle - în 
cazul în care Paddy era sincer - era prea bună ca s-o 
rateze. Dacă avea o şansă de-a o prinde pe doamnă, 
trebuia să profite. Însă trebuia să ai întotdeauna un plan de 
rezervă, fiindcă primul plan nu mergea aproape niciodată 
perfect. Şi uneori mergea atât de rău, încât nu ştiai dacă te 
mai trezeşti a doua zi. Annabelle îl învățase o lecţie 
prețioasă jecmănindu-l. Imprevizibilul era o forţă puternică. 

Îl sună mai întâi pe tipul care se ocupa de banii lui şi-l 
instrui să transfere pe numele lui o sumă de bani într-un 
cont din străinătate, dar pe care nimeni să nu o poată găsi. 
Cu bani puteai face orice. Îşi trimise avionul înapoi la 
Atlantic City ca să-i mai aducă unele lucruri, inclusiv 
paşaportul, şi să aterizeze apoi pe o pistă privată din 
Maryland. 

Apoi îl sună pe un altul dintre asociaţii săi, un coleg de 
mare încredere, cu un talent unic. Putea face orice să 
explodeze. Bagger îi explică ce vrea, iar omul îi zise că i-l 
poate pregăti şi livra în două ore. Bagger se oferi să-i 
plătească atât cât îi ceruse şi adăugă un bonus de cinci mii 


293 


pe deasupra. 

— Înseamnă că ai mare nevoie de asta, îi zise colegul. 

Aşa era, Bagger avea, într-adevăr, mare nevoie de o 
explozie. În mod ironic, astfel de dispozitive aproape 
întotdeauna omorau oameni, mulţi oameni. Insă, în cazul 
acesta, ar putea salva pe cineva. 

„Pe mine.“ 


— Bine, le zise Annabelle lui Alex şi tatălui său. Trebuie 
să mă duceţi la maşina aia. 

Paddy se ridică şi scutură din cap. 

— Mă tem că nu, Annie. 

— Ce? făcu ea repede, aruncându-i o privire tăioasă lui 
Alex. Acesta părea la fel de nedumerit ca şi ea. 

— Nu tu vei fi în maşina aia, ci eu, explică Paddy. 

— Asta nu face parte din plan. Jerry mă vrea pe mine, nu 
pe tine. 

— O să-i spun că m-ai păcălit. O să mă creadă. Ştie foarte 
bine cât eşti de isteaţă. 

— Paddy, nu-l las pe Jerry să se apropie de tine. 

— Tu ai întreaga viaţă în faţă, Annie. Dacă ceva merge 
prost şi eu mi-o iau în freză, ce mai contează? 

— De ce nu mi-ai spus dinainte despre partea asta? 

— Pentru că am ştiut că nu ai să fii de acord, de-aia. 
Acum am ajuns prea departe ca să mai dăm înapoi. 

— Alex, vorbeşte tu cu el. 

— Ei bine, ce zice el e logic, Annabelle. 

— O să mă puneţi în maşină, continuă Paddy. O să câştig 
ceva timp povestindu-i lui Jerry că m-ai păcălit, da’ că pot 
încă să ajung la tine dacă-mi mai dă o şansă. 

— Paddy, o să te omoare cum o să pună ochii pe tine. 

— Îl cunosc pe Jerry de mai mult timp decât tine. Ştiu 
cum să-l joc, va trebui să ai încredere în mine. 

— N-o să te las să faci... 

— Trebuie să fac asta. Din multe motive. 

Ea îşi plimbă privirea de la tatăl ei la Alex, apoi din nou la 
Paddy. 

— Şi dacă ceva merge prost? 

294 


— Atunci asta e, zise Paddy. Acu’ hai să-i dăm drumu”. 
Nu întineresc stând aici. Ridică un deget către Alex. Un 
singur lucru. Fără cavalerie până când nenorocitu’ 
recunoaşte că a ucis-o pe Tammy. 


La ora unsprezece primi telefonul cu adresa. La miezul 
nopţii oamenii lui Bagger intrară în parcarea supraetajată şi 
găsiră dubiţa albă la nivelul doi. In spate, ascunsă frumos 
într-un covor rulat, se afla o persoană. 

— Căcat! făcu Mike Manson când îndreptă lanterna spre 
capul persoanei. E un babalâc. 

Desfăcură covorul şi dădură de Paddy Conroy. Părea să 
fie atât de slăbit de la strânsoare, că trebui să-l sprijine ca 
să stea în picioare. 

Manson îi băgă arma în faţa transpirată. 

— Ce dracu' se petrece? Cine dracu' eşti tu? 

— Se întâmplă că afurisita de fiică-mea mi-a făcut-o. 

Un zâmbet se furişă pe faţa lui Manson. 

— Tu eşti Paddy Conroy? 

— Nu, sunt regele Irlandei, idiotule! 

Manson îl aruncă în maşină, iar Paddy se lovi de peretele 
lateral şi se chirci acolo. Manson puse mâna pe telefon şi-i 
transmise ştirile lui Bagger. 

Patronul de cazinou fu încântat să pună mâna pe vechiul 
duşman, dar nu-i plăcu schimbarea asta bruscă de planuri. 
Nu, nu-i plăcu defel, fiindcă asta însemna că Annabelle era 
încă în libertate. 

— Aduceţi-l la mine! îi ordonă el lui Mike. 

Manson închise. 

— Acum mergem la o plimbărică. Dar mai înainte... 

Cei doi bărbaţi îl percheziţionară cu pricepere, căutând 
dispozitive de supraveghere. 

Un minut mai târziu, dubiţa albă ieşi în trombă din 
parcare, viră brusc la stânga, o luă pe o alee, apoi făcu 
dreapta şi se opri în spatele a trei SUV-uri parcate în 
coloană. 

Paddy fu împins de Mike Manson în cel din mijloc. Toate 
trei maşinile demarară şi părăsiră în viteză aleea. Una o luă 


295 


la stânga, a doua la dreapta, iar cea de-a treia drept 
înainte. 

Vehiculele ajunseră toate la drumuri principale şi atunci 
planul lui Bagger deveni repede evident. Peste tot erau 
parade de SUV-uri negre care-i duceau pe participanţii la 
conferinţa Băncii Mondiale la şi de la evenimente 
importante. Cele trei SUV-uri ale lui Bagger se amestecară 
repede în puzderia de maşini oficiale. 

La zece treizeci în acea seară, Bagger plecase de la hotel 
împreună cu oamenii săi. Merseră cu maşina până la un 
depozit dezafectat pe care oamenii lui îl localizaseră într-o 
zonă industrială din Virginia. Acolo aşteptară până când 
sosi SUV-ul negru, cu Paddy Conroy şi Mike Manson. 

De îndată ce dădu cu ochii de Paddy, Bagger se apropie 
de el şi-i trase una drept în figură. Paddy căzu pe spate, 
lovindu-se de maşină, şi apoi încercă să ajungă la Bagger, 
dar oamenii acestuia îl ţinură. 

— Asta a fost pentru cele zece miare pe care le-ai furat 
de la mine. Aştept de mult timp să-ţi plătesc pentru asta. 

Paddy scuipă sânge. 

— Cea mai bună captură a mea. 

— Da, o să vedem ce părere o să ai în câteva minute. 
Habar n-ai cât de bine mă simt. Vezi tu, fără Annabelle, 
înţelegerea de a te lăsa în pace e nulă şi neavenită, cum zic 
bulangiii ăia de avocaţi. 

Studie trăsăturile cenuşii şi sfrijite ale lui Paddy şi hainele 
jerpelite. 

— Se pare că viaţa a fost bună cu tine. Eşti bolnav, sărac 
sau amândouă? 

— Ce treabă ai tu? 

— Sunt jignit. Tu chiar şi când erai în floare poate nu erai 
suficient de bun. Crezi că a fost o mişcare deşteaptă să vii 
după mine tot în zdrenţe şi cu un picior în groapă? 

Paddy se uită la bărbaţii înarmaţi care-l înconjurau. 

— In momentul ăsta, nu, nu pare o mişcare prea 
deşteaptă. 

Bagger se aşeză pe o ladă, fără să-şi desprindă privirea 
de la faţa lui Paddy. 

296 


— Deci, Annabelle te-a păcălit? Cum a reuşit, Paddy? 

— Cum am mai zis, cred că am învăţat-o bine. 

— Eşti sigur de asta? 

— Ce vrei să zici? 

— Poate că tatăl şi fiica şi-au unit puterile ca să mi-o 
tragă. Ce zici de teoria asta? 

— Fata mea nu mă poate vedea în ochi. 

— Aşa zici tu. 

— Ştiu că e aşa. Da' dacă aveai altă părere, de ce te-ai 
băgat în înţelegere? 

— Ştii de ce. Dar acum iată-te pe tine şi nici urmă de 
Annabelle. Deci, ea unde e? 

— Habar n-am, Jerry. 

Bagger se ridică încet. 

— Cred că poţi mai mult de-atât. Deci, noi doi o să stăm 
puţin la taclale. 

— Nu prea am chef de vorbe. 

Bagger scoase un cuţit zimţat din buzunarul hainei şi-şi 
puse o mănuşă de plastic. 

— Pot fi foarte convingător. Se uită la oamenii săi şi le 
făcu un semn din cap. O clipă mai târziu, pantalonii şi 
lenjeria lui Paddy dispăruseră, iar Bagger îi ochea părţile 
intime ca să le taie. 

— Am folosit tehnica asta cu un nenorocit pe nume Tony 
Wallace, în Portugalia, după ce am discutat cu oamenii pe 
care i-a angajat să-i ţină vila pe banii mei. Şi, dă-mi voie să- 
ţi spun, a tot vorbit până i-am zdrobit creierii. De fapt, aşa 
am reuşit să dau de urma lui Annabelle. Şi acum tu o să-mi 
faci acelaşi serviciu, bătrâne. Ştii unde e Annabelle şi o să- 
mi spui şi mie. Şi după aceea o să te omor repede, fără 
durere. Şi dacă nu vorbeşti? Ei bine, nu vrei să se ajungă 
acolo, crede-mă. 

Paddy se zbătu în mâinile răpitorilor, dar aceştia erau 
prea puternici. În vreme ce cuțitul se apropia din ce în ce 
mai mult de un loc unde nici un bărbat nu şi-ar dori un 
obiect ascuţit, Paddy strigă: 

— Pentru Dumnezeu, nu! Trage-mi pur şi simplu un glonţ 
în cap! 

297 


— Spune-mi unde e Annabelle şi-ţi promit că te omor 
repede. Asta e singurul târg la care sunt dispus acum. ŞI, 
dacă îţi urăşti într-adevăr fiica, n-ar trebui să-ţi fie greu să- 
mi spui unde e, nu-i aşa? 

— Dacă aş şti, crezi că m-aş afla aici, idiotule? 

Bagger îl plesni peste faţă. 

— Arată-mi puţin respect. 

— Poftim respect. Paddy îl scuipă în faţă. Asta a fost 
pentru Tammy. 

— Exact, doamna ta pe care ai lăsat-o în urmă ca s-o 
găsesc eu. 

— Eram în închisoare în noaptea în care ai omorât-o, 
nenorocitule! Altfel ar fi trebuit să treci mai întâi de mine. A 
fost singura fiinţă pe care am iubit-o în viaţa mea. Şi jur în 
faţa lui Dumnezeu din ceruri, înainte să se termine totul, 
plănuiam să-ţi trag şi ție un glonţ în cap, cum ai făcut tu cu 
ea. 

— Înainte sau după ce aveam să-ţi omor fiica? 

— Orice preţ ar fi trebuit să plătesc ca să ajung la tine 
eram dispus să-l plătesc, urlă Paddy la el. 

— Dar Annabelle a stricat totul, nu-i aşa? Nu-i aşa, 
bătrâne? 

— N-o pot învinovăţi că m-a tras pe sfoară. 

— Fiindcă tot plănuiai să-mi faci felu’, pentru că ţi-am 
ucis soţia, ce-ar fi să-ţi povestesc ultimele minute din viaţa 
ei? Ţi-ar plăcea? . 

— O să găsesc eu o cale să te omor, Jerry. Iți jur! 

— Să înțeleg că da. Am intrat în casă şi ea m-a 
recunoscut imediat. Şi ştii ce mi-a zis? Mi-a zis: „De ce faci 
asta, Jerry? De ce ai să mă omori? Eu nu ţi-am făcut nimic“. 
Şi ştii ce i-am spus eu? l-am zis: „Pentru că găinaţul de soţ 
al tău m-a jecmănit şi te-a lăsat pe tine cu punga în braţe. 
Aşa te-a iubit el, muiere proastă”. Ş-apoi i-am tras un glonţ 
drept în creier. Acu', mai vrei să ştii şi altceva înainte să 
încep să te ciopârţesc? 

— Nu, cam asta e tot, zise o voce de femeie. 

Toţi se întoarseră şi-i văzură pe Annabelle şi pe Alex 
ieşind din spatele unui morman de lăzi. Alex avea arma 


298 


îndreptată spre Bagger, în timp ce opt pistoale, ţinute de 
oamenii lui Bagger, îi ţinteau pe el şi pe Annabelle. 

Bagger zise: 

— Cum naiba ai ajuns aici? 

— Am venit cu cei de la FBI, răspunse Annabelle. 

— Nu se poate să-i fi urmărit cineva pe băieţii mei. 

— Nu pe ei. Pe tine. Locul e înconjurat, Jerry. N-ai cum să 
scapi. 

— Da? Mai nou lucrezi pentru FBI? Uite ce e, iubito, mă 
păcăleşti o dată, e vina ta, da’ să mă ia naiba dacă mă 
păcăleşti de două ori. Vocea bărbatului părea încrezătoare, 
dar privirea nu prea. 

— Doamna spune adevărul, labagiule, strigă Alex. Aşa că 
puneţi armele jos înainte să n-o mai puteţi face de 
bunăvoie. 

— Omorâţi-i, zise Bagger. 

O sutime de secundă mai târziu toate uşile depozitului se 
deschiseră şi două duzini de bărbaţi cu veste antiglonţ 
dădură năvală înăuntru, cu pistoale-mitralieră în mână. 

— FBI, jos armele. Acum! 

Bagger scăpă cuțitul, iar oamenii săi puseră repede 
armele pe podea în faţa copleşitoarei desfăşurări de forţe a 
federalilor. 

Privirea lui Bagger se plimbă de la Annabelle la Paddy. 

— Doi escroci care lucrează cu federalii? 

— Faci ce e nevoie, Jerry, zise Paddy, trăgându-şi în 
grabă hainele pe el. 

Bagger se uită la unul dintre agenţii FBI şi-şi recăpătă 
aplombul. 

— Târfa aia mi-a luat patruzeci de milioane. S-a deranjat 
să vă spună şi asta în timp ce se juca de-a turnătoarea? 

— Asta nu e treaba mea. 

— O, da, şi de ce sunt acuzat, mai exact? 

— Pe lângă răpire şi ultraj, eşti acuzat de uciderea lui 
Tammy Conroy, a trei oameni în Portugalia şi a lui Tony 
Wallace, care a murit ieri. 

Bagger pufni. 

— Am o duzină de martori oculari care o să declare că 


299 


nici nu eram prin preajmă când oamenii ăia au fost ucişi. 

Annabelle îi arătă un dispozitiv de înregistrare video. 

— Avem mărturia ta chiar aici, Jerry. Trebuie să recunosc, 
vorbeşti foarte clar. Îi înmână dispozitivul agentului-şef. 

Bagger se uită la agenţii FBI, la Paddy, Alex, şi apoi 
privirea i se opri la Annabelle. A 

— Păi înseamnă că asta a fost tot. Işi strecură mâna în 
buzunar. 

— Stai aşa, făcu un agent FBI. Scoate mâna încet. 

Bagger se supuse. Ţinea ceva în pumn. Zise: 

— Asta e un detonator, oameni buni. Dacă iau degetul de 
pe el, în SUV-ul din spatele meu e o bucată de C4 care o să 
ridice la ceruri pe toţi şi toate pe o rază de o sută de metri. 
Îi făcu un semn cu capul agentului-şef. Vezi şi tu dacă nu 
mă crezi. 

Agentul-şef îi făcu un semn unuia dintre oamenii săi. 
Acesta verifică portbagajul maşinii. Privirea pe care i-o 
aruncă superiorului spunea totul. 

Bagger continuă: 

— Acum uite cum facem. Cu mâna liberă arătă spre 
Paddy şi Annabelle. Ei vin cu mine. 

— N-o să pleci din clădirea asta, zise comandantul. 

— Atunci ne trimit pe toţi în viaţa de apoi. 

— Nu prea cred, făcu agentul FBI. 

— Tot ce pot spera e injecţia letală, nu-i aşa? Ei bine, n- 
am să mă duc de unu' singur. Aşa că, dacă nu crezi c-o s-o 
fac, înseamnă că nu-l cunoşti pe Jerry Bagger. Aruncă o 
privire la cei doi lunetişti care-i fixaseră punctele roşii pe 
frunte. Şi dacă băieţii tăi mă împuşcă, n-o să mai pot ţine 
oricum degetul pe detonator. 

Comandantul îi privi încurcat pe Alex şi Annabelle. 

Aceasta făcu un pas în faţă. 

— Bine, Jerry, ai câştigat. Să mergem. 

Alex făcu şi el un pas înainte. 

— Merg şi eu. 

— Ba nu, Alex, sări Annabelle. 

Bagger zâmbi maliţios. 

— Alex? Alex te cheamă, nu? Se pare că ţi-ai găsit în 


300 


sfârşit un prieten, Annabelle. Şi eu nu vreau să te despart 
de prietenii tăi. Se uită la Alex. Felicitări, /abagiu/e, vii şi tu 
cu noi. 

Bagger îi aruncă o privire comandantului. 

— Ca să ştii şi tu, eu sunt un tip corect, aşa că poţi să-i 
reţii pe câţiva dintre băieţii mei ca să faci impresie bună. 
Arătă spre Mike. 

— Domnu’ Bagger! dădu Mike să protesteze. 

— Gura! izbucni Bagger înainte să se întoarcă spre 
Annabelle şi spre ceilalţi. Treceţi în maşină. Câţiva dintre 
oamenii săi îşi recuperară armele şi toată lumea urcă. 

Alex, Annabelle şi Paddy se strecurară pe locurile din 
mijloc. Bagger şi cu un om al său intrară în faţă, şi alţi trei 
în spate. 

Bagger lăsă geamul jos. 

— Dacă văd vreo maşină în spatele nostru sau aud vreun 
elicopter, o să încep să-i găuresc pe ăştia, ne-am înţeles? 
Le făcu cu mâna agenţilor FBI în timp ce maşina ieşea din 
depozit. 

— Încotro, domnule Bagger? întrebă şoferul. 

— La aeroportul privat din vestul Marylandului, unde le- 
am spus să parcheze avionul. M-am gândit că poate o să fie 
nevoie să plec la repezeală. Sun acum ca să le spun din 
timp să-l încălzească. Îi aruncă o privire lui Annabelle. Îmi 
pare rău să vă spun că voi trei nu veţi veni cu noi. 


301 


Capitolul 77 


Carter Gray era un pescar remarcabil. Doar că nu 
prinsese peştele pe care şi-l dorea ce-l mai mult, şi asta din 
cauză că nu găsise momeala potrivită. Consumase mii de 
ore de muncă ale agenţilor şi se uitase la un munte de 
dosare digitale până aproape i se închiseră ochii. Şi, după 
toate aceste eforturi, nu se alesese decât cu un nume: 
Harry Jedidiah, fiul lui Lesya şi Rayfield Solomon, cunoscut 
şi ca David P. Jedidiah al doilea. 

Incercase să găsească şi trupa asortată de ciudaţi ai lui 
Oliver Stone: solidul Reuben Rhodes, fostul soldat pe care 
Gray şi-l amintea de la Muntele Ucigaş; sfiosul librar Caleb 
Shaw, care nu mai trecuse pe-acasă sau pe la slujbă, la 
Librăria Congresului, în ultimele zile; şi pe Milton Farb, 
geniul angelic care suferea de tulburare obsesiv- 
compulsivă. Gray avea un dosar despre fiecare dintre ei, 
dar aceştia dispăruseră pur şi simplu. Farb şi Shaw nu-şi 
folosiseră telefoanele, iar Rhodes nu avea unul înregistrat 
pe numele său. Rhodes se mutase de curând şi nu lăsase 
nici o adresă de corespondenţă. Adresa lui actuală nu figura 
în nici un registru al proprietarilor, oamenii lui Gray 
verificaseră. Totuşi, cu resursele lui Carter Gray, nimeni nu 
trebuia să poată dispărea pur şi simplu. Nu-i de mirare că 
celule inactive de terorişti se dovedeau aproape imposibil 
de descoperit. America era prea al naibii de mare şi de 
liberă. Intr-un fel, sovieticii făcuseră bine: Spionează pe 
toată lumea, fiindcă nu ştii când un prieten îti poate deveni 
dușman. 

Işi îndreptă atenţia asupra fiului Lesyei. Până acum se 
concentrase pe un aspect pe care-l considera cu rezistenţa 
cea mai slabă. Se ridică de pe scaunul din buncărul său şi 
deschise televizorul. Apoi şeful serviciului de informaţii 
apăsă un buton al telecomenzii pe care o ţinea în mână. 

Scena pe care o urmărea era din Clădirea Hart a 
Senatului. Roger Simpson era în mod clar o ţintă pentru fiul 


302 


Lesyei. În acest caz, putea să-l atace pe senator acasă ori la 
birou. Gray verificase deja camerele de supraveghere din 
blocul lui Simpson şi nu găsise nimic folositor. Acum se 
ocupa de birou. 

Se uită la ore întregi de filmări cu oameni care intrau şi 
ieşeau din clădire. Erau mulţi şi numărul lor îi reducea pe 
toţi la siluete fără importanţă. Apoi Gray se gândi să 
încerce din alt unghi. Puse un alt DVD, se aşeză în scaun şi 
începu să urmărească holul din faţa biroului lui Simpson. 
Petrecu astfel trei ore, verificând metodic fiecare persoană 
care intra în cadru. 

În sfârșit. Se ridică în picioare şi derulă. Omul care 
meşterea la uşa biroului lui Simpson. Apropie faţa omului. 
Demascarea deghizărilor era un domeniu în care Gray se 
pregătise îndelung. Se vedea oare în oasele obrajilor puţin 
din Solomon? Bărbia, ochii Lesyei? Contrar cu ceea ce-i 
spusese preşedintelui, o ştia bine pe femeie. 

Dădu o serie de telefoane şi povestea se clarifică în 
curând. Nimeni de la biroul lui Simpson nu chemase un 
meşter de la guvern ca să repare uşa. Recepţionera lui 
Simpson însă povestise că asta îi spusese bărbatul - că i se 
ceruse să vină. Însă nu se vedea să fi intrat în birou pe 
filmarea pe care o avea Gray, iar vizionarea altor DVD-uri 
de la securitate nu dezvălui nimic în acest sens. Un câine 
poliţist fu adus, dar nu găsi nimic. Nimeni nu se deranjă să 
verifice dacă sunt microfoane, pentru că microfoanele nu 
omoară pe nimeni. 

Următorul pas era să ia fotografia lăcătuşului, să o 
reducă la trăsăturile esenţiale şi să o treacă prin toate 
bazele de date guvernamentale. Se procedase la fel şi cu 
înregistrările de la aeroport, şi cu descrierile pe care le 
primiseră de la sanatoriu. Chiar dacă era computerelor 
grăbea infinit procesul, tot avea să dureze ceva timp, iar 
Gray nu avea prea mult. Capturarea Lesyei de către 
autorităţi nu era o opţiune. Putea să spună mult prea multe. 
Cu siguranţă, îi transmisese cunoştinţele fiului său. lar dacă 
Carr era cu ei, nici unul nu mai trebuia lăsat în viaţă. Ar fi 
fost un cataclism pentru ţară, pentru întreaga lume. Și 


303 


pentru Carter Gray. 


304 


Capitolul 78 


Bagger îi ordonă omului său să o ia pe o rută care trecea 
prin oraş, în loc să ocolească pe centura care ducea în 
Maryland. Se opriră o dată şi schimbară plăcuţa de 
înmatriculare a SUV-ului, în cazul în care cei de la FBI aveau 
numărul maşinii. Apoi îşi continuară drumul, în rând cu zeci 
de alte vehicule asemănătoare. 

Bagger se lăsă pe spate cu o expresie mulţumită şi apăsă 
un buton al detonatorului dezamorsând bomba. 

Paddy stătea nemişcat pe locul lui, cu ochii la Bagger. 
Annabelle privea înainte. Ca şi Paddy, Alex se uita la 
Bagger sau, mai exact, la degetul acestuia. 

Annabelle zise: 

— O bombă, Jerry? Nu pare stilul tău să fugi aşa. 

El zâmbi. 

— Tu m-ai învăţat lecţia asta. Imprevizibilă. Câteodată 
înveţi mai mult când ţi-o iei pe cocoaşă decât când câştigi. 
Tu ai venit la mine cu farsa ta, în loc să ţinteşti cazinoul. 
Aşa că ţi-am întors şi eu jocul. Jerry Bagger nu dă niciodată 
înapoi, întotdeauna stă şi luptă. Ei bine, nu de data asta, 
iubito. Şi cât de bine e! 

— Mă bucur că ţi-am fost un exemplu atât de bun, zise 
ea sec. 

— Şi care-i planul? interveni Alex. Ne laşi în pădure pe 
drum către avion? 

— Ce dracu' te mai interesează? O să fii mort. 

— Dar, odată ce scapi de noi, n-o să mai ai ostatici. Crezi 
c-o să te lase să-ţi iei pur şi simplu zborul? 

— Nu au nici cea mai mică idee unde e avionul meu sau 
că e aici. O să ies de sub jurisdicţia federalilor în câteva ore. 

— Avem contracte de extrădare cu aproape toată lumea. 

— Ştiu care sunt golurile, crede-mă. 

— Şi Pompei se duce la naiba. 

Bagger se întoarse şi rânji la el. 

— Crezi că un tip ca mine nu are destui bani puşi 


305 


deoparte? 

— Sunt sigur că ai. Dar tot n-o să scapi. 

— Da, sigur. Cine zice? 

— Eu. 

— Chiar te afli în poziţia să zici aşa ceva! Bagger se uită 
la Annabelle şi se bătu pe tâmplă. Chiar ai un talent de 
clasa întâi, Annabelle. Mai întâi Tony Wallace şi acum 
bulangiul ăsta. 

— Vrei să ştii de ce n-ai să scapi, Jerry? zise Alex. 

— Da, spune-mi, mor să aflu. 

Alex se uită pe geam. Traversau râul Potomac. 

— Pentru că FBl-ul ştie exact unde mergi. 

— Da? Cum? Au puteri telepatice mai nou? 

Alex şi Paddy schimbară o privire, şi trupul irlandezului se 
încordă. 

Alex desfăcu câţiva nasturi de la cămaşă şi o deschise. 
Dedesubt se afla un fir. 

— Ţi-a trecut prin cap să verifici dacă ostaticii n-au 
microfoane, tâmpitule? 

— La dracu', strigă Bagger tocmai când Alex se aruncă în 
faţă şi-l izbi pe patron de şofer, lovindu-l pe acesta din 
urmă cu capul de geam. Paddy se întinse şi smulse 
detonatorul din mâna lui Bagger. Şoferul căzu grămadă 
peste volan, piciorul apăsându-i în continuare pe 
acceleraţie. SUV-ul deraie, scăpat de sub control, şi zbură 
pe cealaltă bandă. 

Cu aceeaşi mişcare, Alex deschise uşa pasagerului 
izbind-o cu piciorul, o apucă pe Annabelle şi sări. Annabelle 
se întinse după mâna tatălui său şi o apucă strâns. O 
secundă mai târziu ea se rostogolea afară din maşină, în 
timp ce tatăl ei, cu o putere care o uimise pe fiica sa, îşi 
eliberă mâna. 

Ultimul lucru pe care îl văzu Annabelle înainte să se 
lovească de asfalt fu tatăl ei privind-o cu detonatorul în 
mână. 

În clipa următoare ea şi Alex se izbiră de trotuar, ea 
aterizând deasupra lui. O secundă mai târziu, SUV-ul se izbi 
de marginea podului de beton, trecu prin aceasta şi căzu în 


306 


gol. 

Alex şi Annabelle săriră în picioare în timp ce explozia 
cutremură aerul. SUV-ul fu făcut bucăţi în timp ce se 
îndrepta spre râul de dedesubt. 

Alex o acoperi pe Annabelle cu trupul său când în jurul lor 
începu să plouă cu bucăţi din SUV. După treizeci de 
secunde se ridicară, plini de vânătăi şi de sânge. 
Tremurând pe picioare, se îndreptară clătinându-se spre 
marginea ruptă a podului şi priviră în jos. Ce mai rămăsese 
din SUV şi din oamenii dinăuntru dispărea deja în râul 
Potomac. 

Când ultima parte a maşinii dispăru în apă, Annabelle se 
întoarse şi o luă încet pe drum. Părea în stare de şoc. 

Oamenii opreau maşinile pe pod şi se grăbeau să se 
holbeze peste margine. Alţii alergară spre Alex şi 
Annabelle. 

Unul dintre ei zise: 

— Eşti rănit, domnule? 

Altul, un bătrânel, exclamă: 

— Ce naiba s-a întâmplat, doamnă? 

Alex le arătă insigna. 

— Serviciul Secret. Urcaţi în maşini şi vedeţi-vă de drum. 
Acum! Apoi se grăbi înainte, o înconjură protector cu braţul 
pe Annabelle, arătă insigna unui alt grup de gură-cască, 
pentru a-l da la o parte, şi perechea se îndepărtă cu paşi 
repezi în noapte. 


307 


Capitolul 79 


Cei trei se aflau în pivniţa unei clădiri care nu mai fusese 
locuită de mai bine de un deceniu. Era un loc urât mirositor, 
plin de şobolani, dar deocamdată era singurul loc unde se 
simțeau în siguranţă. Lumina venea de la o lanternă pe 
baterii, iar scaune le erau nişte mormane de vechituri. Ăsta 
era refugiul final al lui Oliver Stone. Venea aici doar când nu 
mai avea unde altundeva să meargă. 

Stone se sprijini de un perete de cărămidă rece şi ud şi 
se uită la Lesya care şedea pe un morman de covoare 
vechi, evident pierdută în gânduri. Finn rămăsese lângă 
uşă, în alertă. Stone îşi întoarse ochii către bărbatul mai 
tânăr. 

— l-ai ucis pe Cincetti, Bingham şi Cole şi ai încercat să-l 
omori pe Carter Gray aruncându-i casa în aer cu un glonţ 
incendiar după ce ai umplut-o cu gaz. Ai urcat pe stânci ca 
să ajungi la casă şi apoi ai sărit de-acolo ca să scapi. 

— Nu-i răspunde, zise Lesya tăios, aruncându-i lui Stone 
o privire suspicioasă. Am fost de acord să lucrăm cu omul 
acesta ca să rămânem în viaţă, dar asta nu înseamnă că 
trebuie să avem încredere în el. 

—Nu aşteptam un răspuns, continuă Stone. Îmi 
exprimam admiraţia. Nu e uşor să elimini astfel de ucigaşi. 

— Deci, crezi că şi tu meriţi să mori? făcu Lesya tăios. Şi 
tu ai fost unul dintre ei. 

— Sincer să fiu, eu sunt mort de mult. 

— Ţi-au omorât soţia, nu-i aşa? îl întrebă Finn. 

— Pentru că am vrut să renunţ. Şi m-au ucis şi pe mine. 
De parcă asta nu ar fi fost de-ajuns, Roger Simpson mi-a 
adoptat fetiţa. N-a ştiut niciodată că eu sunt tatăl ei. 

— Simpson! Lesya scuipă pe podea. Asta cred eu despre 
Roger Simpson. 

— Ziceai că lucrai pentru noi pe-atunci, zise Stone. Dar ni 
s-a spus că tu l-ai corupt pe Solomon şi că lucraţi amândoi 
pentru sovietici. De asta s-a hotărât eliminarea lui, pentru 


308 


că a fost un trădător. 

— Te-au minţit, zise Lesya simplu. 

— Acum ştiu asta. Dar, dacă lucraţi amândoi pentru noi, 
de ce ar fi vrut să te ucidă pe tine? Sau pe el? 

— Din pricina unei misiuni periculoase şi confidenţiale pe 
care o primisem eu şi Solomon. Am dus-o la capăt cu 
succes, cu ajutorul unui grup de ruşi care-mi erau loiali. 

— Despre ce misiune e vorba? 

— Nu am spus nimănui în toţi aceşti ani, nici măcar fiului 
meu. 

— De ce? 

— Am fost spioană. Nu ne dezvâăluim cu uşurinţă 
secretele. 

— Dacă vrei să vă ajut, trebuie să ştiu adevărul. 

— Tu, ucigaşul soţului meu, tu ai pretenţii de la mine? 

— Nu avem cum să-l batem pe Carter Gray în materie de 
resurse. Insă împreună s-ar putea să fim mai deştepţi decât 
el. Dar, înainte să te ajut, trebuie să ştiu tot adevărul. 

Lesya nu părea convinsă. 

Finn se puse în faţa mamei sale. 

— Deja mi-am speriat familia de moarte. Habar n-am 
dacă sunt într-adevăr în siguranţă. Dacă încerc să merg la 
ei, s-ar putea să-l conduc pe Gray la uşa lor. 

— Ţi-am spus că vor exista riscuri multe. 

— De parcă ar fi putut fi vreodată vorba să-ţi întorc 
spatele, zise Finn furios. Toată viaţa m-ai pregătit pentru 
asta. Că era de datoria mea să fac dreptate. Că eu eram 
singurul care o putea face. 

— Fiecare om are de ales, răspunse Lesya. Arătă spre 
Stone. Ca omul ăsta. A ales să urmeze ordinele, în loc să le 
pună la îndoială, şi a ucis un om nevinovat. 

— Era soldat. A fost antrenat să urmeze ordine. 

— La fel şi Bingham, Cole şi Cincetti, observă mama sa. 
De ce e el diferit? 

— Pentru că a venit să ne avertizeze. Dacă nu era el, 
eram mort acum. Asta e diferenţa. Cred că ne-a câştigat 
încrederea. Şi pe a ta. 

— Nu am avut în viaţa mea încredere în nimeni, în afară 


309 


de tatăl tău. 

— Şi de mine, zise Finn. 

— Şi de tine, admise ea. 

— Ei bine, dacă ai încredere în mine, ascultă-mă! Nu poţi 
să trăieşti întreaga viaţă crezând că toată lumea e 
împotriva ta. 

— Filosofia asta mi-a servit de minune mulţi ani. 

— Şi dacă nu ai fi avut încredere în Rayfield Solomon? 

Lesya rămase tăcută studiindu-şi fiul îndeaproape, apoi 
îşi îndreptă încet atenţia spre Stone. 

— Cât de bine cunoşti istoria Uniunii Sovietice? 

— Am petrecut mult timp acolo, dacă ajută la ceva. 

— Ştii cine erau cei doi conducători ai Partidului 
Comunist înainte să vină Gorbaciov la putere? 

Stone încuviinţă. 

— Yuri Andropov şi Constantin Cernenko. De ce? 

— Liderii sovieticii erau renumiţi pentru longevitatea în 
funcţie. Totuşi, Andropov a rezistat doar treisprezece luni, 
Cernenko cam tot pe-atât. 

— Erau bătrâni şi cu sănătatea şubredă, replică Stone. Pe 
post de umplutură după moartea lui Brejnev. Nimeni nu se 
aştepta să reziste prea mult. 

Lesya îşi împreună mâinile. 

— Exact. Nimeni nu se aştepta ca ei să reziste mult, aşa 
că, atunci când au murit, nimeni nu s-a mirat. 

— Vrei să zici că au fost ucişi? întrebă Stone. 

— Nu e aşa de greu să ucizi nişte oameni bătrâni şi 
bolnavi. Nici măcar dacă sunt prim-secretari sovietici. 

— La ordinele cui au fost asasinați? 

— Ale guvernului tău. 

Finn o privi uluit. 

— Aşa ceva e imposibil. Legea Statelor Unite prevede că 
e ilegal să asasinezi un şef de stat. 

Ea pufhni. 

— Ce valoare are asta când încerci să previi un război 
nuclear care îi va ucide pe toţi oamenii de pe planetă? 
Andropov şi Cernenko erau bătrâni, desigur, dar nişte 
comunişti convinşi. Stăteau în cale. Nici o schimbare reală 


310 


nu era posibilă sub conducerea lor. lar Uniunea Sovietică se 
destrăma. Era cu spatele la zid. Se vorbea tot mai mult 
despre nişte măsuri foarte disperate pe care conducerea 
Partidului Comunist le avea în vedere pentru a-i recâştiga 
locul de superputere. Aşa ceva nu putea fi lăsat să se 
întâmple. Trebuia deschisă calea pentru Gorbaciov. Fiindcă, 
deşi la început Gorbaciov părea la fel ca toţi ceilalţi lideri 
comunişti, noi ştiam că era foarte diferit. Ştiam că lucrurile 
se vor schimba sub conducerea lui. Tot comunist era şi 
ştiam că nu o să dizolve Uniunea Sovietică, dar ştiam, de 
asemenea, că amenințarea războiului va scădea 
considerabil cu el la putere. Apoi a venit Elțîn, la mult timp 
după Gorbaciov. Nimeni nu ar fi putut prezice asta, dar sub 
Elțîn s-a destrămat Uniunea Sovietică. Dar a trebuit să 
scăpăm de vechii lideri ai Partidului Comunist. Am fost 
nevoiţi! Şi le-am împărtăşit şi americanilor vederile noastre 
în această privinţă. Au fost de acord cu noi. Şi Rayfield 
gândea la fel. Ştia la fel de multe despre cum mergeau 
treburile în interiorul Uniunii ca orice american de pe 
vremea aceea. Dar nu noi am pus la cale planul asasinării. 
Americanii au făcut-o. Se uită la Stone. Mă crezi că ăsta e 
adevărul, nu? 

— Au mai fost asasinați şefi de state şi înainte, admise 
Stone. Dar vrei să spui că Gorbaciov ştia de complot? 

— Sigur că nu. Doar câţiva dintre noi ştiau. 

— Cum aţi primit ordinele? se interesă Stone. 

— De la omul de legătură cu americanii. 

— Cine era ăsta? 

— Nu ţi se pare evident? Roger Simpson. 

— lar tu şi echipa ta i-aţi ucis pe Andropov şi Cernenko? 

— Să zicem doar că i-am ajutat să ajungă prematur în 
mormânt, da. 

— Şi Rayfield Solomon a fost implicat? 

— Foarte. Sovieticii credeau că lucrează pentru ei. 

— De unde ştii că guvernul SUA a aprobat aşa ceva? 

— Ţi-am spus. Am primit instrucţiunile de la Simpson. El 
se ocupa de caz. lar el îi raporta lui Carter Gray. Şi Gray, 
şefului CIA. 


311 


— Deci, aţi urmat ordinele, fără întrebări. 

— Da. 

— Şi i-aţi ucis pe Andropov şi Cernenko, doi oameni 
nevinovaţi? 

Lesya şi Stone schimbară o privire. 

— Da, zise ea încet. 

Finn zise: 

— De ce l-ar fi ucis americanii pe tata şi ar fi încercat să 
te ucidă şi pe tine dacă v-aţi îndeplinit misiunea cu succes? 
De ce ar fi încercat să vă scoată trădători? 

Stone fu cel care răspunse. 

— Pentru că guvernul american nu a ordonat asasinatele. 
Se poate să fi fost CIA sau poate că Simpson şi Gray au 
făcut-o de capul lor. Şi, odată fapta comisă, trebuiau să-i 
discrediteze şi apoi să scape de toţi cei care ştiau de crime. 
Se uită la Lesya. Nu-i aşa? 

— Da, zise Lesya. Şi de ce crezi că ar fi în stare ca să 
împiedice ace/ adevăr să iasă la iveală acum? Ar putea 
provoca un război între Rusia şi Statele Unite. Ce crezi că ar 
fi în stare să facă? întrebă ea din nou. 

Finn răspunse: 

— Ar omori pe oricine ar fi necesar. 

— Şi, din nefericire, noi suntem David, iar ei - Goliat, 
adăugă Lesya cu amărăciune. Americanii sunt întotdeauna 
Goliat. 

— Dar David l-a înfrânt pe Goliat. Şi noi o putem face 
dacă ajungem la ei primii, replică Stone. 

— Doar noi trei? întrebă Lesya sceptică. 

— Nu suntem singuri, zise Stone. Am prieteni. 

Dacă mai sunt în viață. 


312 


Capitolul 80 


Alex chemase un taxi, iar el şi Annabelle plecară. 
Hotărâse să nu aştepte până apăreau şi ceilalţi agenţi. 
Maşina carbonizată şi cadavrele plutitoare care-i aşteptau 
aveau să le explice singure situaţia. Il sunase totuşi pe 
comandantul unităţii şi-i spusese ce se întâmplase şi că el 
şi Annabelle erau singurii supraviețuitori. 

— Dacă e nevoie de noi, o să fim la mine acasă, îi spuse 
acestuia. Mă găseşti în registru. 

Comandantul protestă, dar Alex îl întrerupse. 

— Ne-a ajuns pentru o singură zi. Du-te şi fă curat şi 
vorbeşti cu noi mai târziu. Doar n-ai să-l duci pe Bagger în 
instanţă. Acum o să se prezinte în faţa unui alt Judecător. 

Taxiul îi lăsă la casa lui Alex din Manassas, o construcţie 
fără etaj, în stilul fermelor californiene, cu un garaj pentru o 
singură maşină, izolat la capătul unei alei cu pietriş. 
înăuntru se afla Corvetteul roşu aprins al lui Alex, din '69, 
complet refăcut, singura extravaganţă pe care şi-o 
îngăduise vreodată agentul de la Serviciul Secret. Maşina 
de serviciu era parcată în faţă. 

— Ţi-e foame? o întrebă pe Annabelle, dar aceasta 
scutură doar din cap. Să te întreb dacă eşti bine ar fi cam 
stupid acum. 

— O să-mi revin. 

— Îmi pare rău, Annabelle. 

Ea se aşeză pe un scaun. 

— Toţi anii ăştia mi-am urât tatăl pentru că am crezut că 
a lăsat-o pe mama să moară. Apoi aflu că nu e aşa... Vocea 
i se stinse. 

— Şi acum l-ai pierdut şi pe el, termină Alex fraza. Dar cel 
puţin ai aflat înainte să moară, Annabelle. Şi el a ştiut că ştii 
adevărul. 

— Ar fi putut să iasă din maşină. Ar putea fi în viaţă 
acum. 

— Pentru încă şase luni în care să-l roadă cancerul? 


313 


Ea îşi ridică privirea spre el. 

— Pentru încă şase luni pe care să le petreacă împreună 
cu mine. Aş fi avut grijă de el. Probabil a crezut că eo 
alternativă mai bună să se arunce în aer. 

— Nu, poate că a vrut să-l omoare pe Bagger mai mult 
decât tine. Poate că a vrut să moară ca să-şi răzbune soţia. 
Pe mama ta. Şi cel puţin trebuie să admiri curajul tipului. 

— İl admir, zise ea în cele din urmă. Dar tot îmi doresc să 
n-o fi făcut. 

— Şi ţi-a mai lăsat şi o cicatrice. Nu era cel mai grozav 
tată din lume. 

— Dar era tatăl meu, zise ea încet. 

— Şi un infractor. 

— Alex, şi eu sunt o infractoare. 

— Nu şi pentru mine. Urmă o pauză stânjenitoare înainte 
ca Alex să adauge: Ai zis că nu ţi-e foame, dar o să fac nişte 
cafea. Şi, când o să fii pregătită să vorbeşti, o să vorbim. 
Cum ţi se pare? 

— Pot să fac un duş mai întâi? Mă simt foarte, foarte 
murdară. 

O conduse la baia în care se intra din dormitorul lui şi 
apoi merse în bucătărie, se spălă, puse de cafea şi se 
curăţă un pic. Pe când termină, ieşi şi ea de la duş. Intră în 
bucătărie înfăşurată în unul dintre halatele sale. 

— Sper că nu te deranjează, zise ea. 

Părul îi era ud şi atârna drept. 

— Te simţi mai bine după duş? 

— Nici pe departe. 

Băură cafeaua mai mult în tăcere. Apoi Alex făcu focul în 
şemineul din sufragerie şi Annabelle se aşeză pe podea în 
faţa lui, încălzindu-şi mâinile la flacără. 

Ea vorbi pe un ton scăzut. 

— Bănuiesc că FBl-ul va avea o grămadă de întrebări 
pentru mine. 

— Câteva. Dar o să te ajut să faci faţă, dacă vrei. 

— Mulţumesc pentru că m-ai ajutat. 

— Şi tu ţi-ai riscat viaţa. 

Ea îşi ridică privirea spre el. 

314 


— Vrei să stai cu mine? Doar un pic? 
Alex se aşeză pe podea şi rămaseră tăcuţi în faţa 
şemineului, în vreme ce flăcările se stingeau încet. 


Carter Gray era posomorât. Nici unul dintre oamenii lui 
Carr nu fusese localizat. Apoi îi veni în minte o altă 
posibilitate: agentul de la Serviciul Secret, Alex Ford. El şi 
Stone erau apropiaţi. Fuseseră împreună la Muntele Ucigaş. 
Ştia la fel de multe ca şi Stone despre ce făcuse Gray. Dacă 
ar pune mâna pe Ford să-l folosească pe post de momeală? 
Ar fi fost cam dificil. Tipul era agent federal. Nu putea să-l 
răpească pur şi simplu. Sau poate că ar fi putut dacă l-ar fi 
discreditat mai întâi. Asta era tactica favorită a lui Gray. Să 
distrugă reputaţia victimei mai întâi - chiar aşa, să-l facă să 
pară un infractor - şi apoi să-l înhaţe când e mai vulnerabil. 
Se putea face mult mai uşor decât ai fi crezut. Şi până când 
se lămurea situaţia, nu mai conta. Gray dădu câteva 
telefoane şi puse operaţiunea pe roate. 

Fu repede sunat de o cârtiţă a sa de la FBI. Tipul avea 
veşti interesante. Îi spuse ce se întâmplase în acea seară cu 
Ford şi Jerry Bagger. Şi, de asemenea, că Ford avea o 
femeie cu el, după toate aparențele una cu un trecut 
îndoielnic. Tocmai plecaseră de la locul unei explozii din 
Washington. Ford le spusese celor de la FBI că avea să 
vorbească a doua zi cu ei. Se presupunea că a mers acasă 
cu femeia. 

Gray îi mulţumi spionului şi închise. 

Noua informație schimba lucrurile într-un mod 
remarcabil. 

Cariera lui Alex Ford avea să o ia în curând la vale. 


315 


Capitolul 81 


După ce Annabelle se duse la culcare, Alex rămase în 
bucătărie şi mai bău încă o ceaşcă de cafea. Din când în 
când, mai arunca o privire în direcţia dormitorului, 
cugetând. Dar la ce era de cugetat? Cazul era încheiat, 
băieţii răi fuseseră învinşi. Aici se încheia filmul, rula 
genericul şi poate se mai prezentau nişte scene de la 
filmări. In lumea reală însă nu era atât de simplu. Trebuia 
să tai o mică pădure ca să ai destulă hârtie pentru toate 
documentele ce vor trebui completate. Şi apoi o anchetă 
internă care să determine că nimic din ceea ce făcuse Alex 
nu a condus într-un mod nepotrivit la explozia care a ucis 
câţiva oameni pe podul peste Potomac. Se vor da explicaţii 
care apoi vor fi confirmate, şi Alex era sigur că relativ 
curând, peste câteva luni, totul se va termina. 

Însă el nu voia să se termine. Nu chiar. Pentru că în acest 
scenariu Annabelle va pleca. Oftă. Probabil că va pleca 
oricum. Şi poate că era un lucru bun, cel puţin oficial. La 
urma urmei, ea era o escroacă, el poliţist, ulei şi apă în 
variantă umană. 

Privi încă o dată în direcţia dormitorului. „Nu, nu e aşa de 
simplu, nu?“ 

Când se va trezi, ce putea el să facă? Să o roage să mai 
stea? Ar fi putut inventa o minciună. „Trebuie să rămâi 
până se încheie investigația oficială.” Chiar şi lui i se părea 
o aberaţie. Annabelle şi-ar fi dat imediat seama. 

In secunda următoare nu se mai gândea la problema 
asta. Erau pe cale să primească oaspeţi şi, din câte se 
vedea, unii nepoftiţi. 

Alex se lăsă în jos, merse la fereastră şi se uită afară. La 
capătul aleii, aproape ascunsă vederii, era o maşină pe care 
nu o recunoscu. Era o dubiţă neagră oarecare. Lui Alex nu-i 
plăceau dubiţele negre oarecare. lnăuntru se aflau adesea 
oameni oarecare cu arme mari şi maniere proaste. 
ingrijorarea sa fu confirmată când luă un binoclu de noapte 


316 


de pe o etajeră şi-l folosi ca să se uite mai bine. Pe 
acoperişul dubiţei era o mică antenă de satelit. Şi, dacă mai 
persistau unele îndoieli, mişcările din tufişurile de lângă 
casa lui le făcură să dispară. Oameni în tufişuri, dube cu 
antene, poate sclipirea unei lunete în lumina lunii - nimic 
din toate acestea nu îl bucurau pe Alex acum. Crezuse că 
era suficient că aproape murise în seara asta. 

Ce se întâmpla acum însă era un pic diferit de altercaţia 
cu Jerry Bagger. Aici se vedea că e vorba despre o echipă 
de intervenţie a guvernului. Şi de ce s-ar deranja guvernul 
să facă aşa ceva unui om de-ai lor? Alex îşi răspunse 
aproape instantaneu la întrebare. 

Carter Gray nu-l găsise pe Oliver Stone şi se hotărâse să 
arunce plasa în larg. Fie că era adevărat, fie că nu, Alex nu 
avea de gând să aştepte să afle. Mai avusese o confruntare 
aproape fatală cu Carter Gray la Muntele Ucigaş; nu voia să 
se înscrie în runda a doua. 

Apucă un set de chei de pe un cui de deasupra 
telefonului din bucătărie şi alergă spre dormitor. 
Acoperindu-i mâna cu gura, în cazul că ar striga, fiind 
trezită dintr-un somn profund, îi şopti lui Annabelle: 

— E cineva afară. Imbracă-te. Repede. Trebuie s-o luăm 
din loc. 

Annabelle de-abia aruncase pe ea câteva haine şi-şi 
luase geanta, când doi oameni intrară pe uşa din faţă, şi 
încă o pereche pe cea din spate. Aveau veste antiglonţ şi 
MP5-uri, iar pistolul lui Alex nu avea cum să le facă faţă. 
Aşa că optă să iasă pe uşa care ducea din bucătărie la 
garaj. 

— Stai pe loc! strigă după ei unul dintre bărbaţii în 
echipament din hol. 

Alex nu intenţiona să facă altceva decât să fugă 
mâncând pământul. Nu se deranjă să deschidă uşa 
garajului decât suficient cât să iasă Corvette-ul, poate doi, 
trei centimetri mai mult. Schimbă viteza şi trecură ca 
fulgerul pe aleea de pietriş, pe lângă dubă, tocmai când uşa 
de la intrare se deschise violent. În vreme ce Corvette-ul 
împroşca pietriş în toate direcţiile, focuri de mitralieră 


317 


răpăiră deasupra capetelor lor. Annabelle se lăsă în scaun. 

— Fir-ar să fie! strigă Alex. 

— Eşti rănit? zise Annabelle neliniştită ridicându-se din 
nou. 

— Nu, dar cred că un glonţ a lovit maşina. 

Intră cu scrâşnet de roţi pe drumul principal, ţinând 
piciorul la podea. Se uită în oglindă şi respiră uşurat. Nu se 
vedea nimeni. 

— Alex, ce se petrece? 

— Aş vrea să ştiu, Annabelle. 

— Unde mergem? 

— Şi asta aş vrea să ştiu. Aşteaptă. 

Sună pe apelare rapidă unul dintre prietenii săi de la BTW 
sau Biroul Teritorial Washington, unde era el staționat. 

— Bobby, Alex sunt. Se petrece ceva tare ciudat, omule. 

— Cum adică? 

Alex îl puse la curent. 

— Nu ştiu cine erau tipii, da' aveau echipamente, nu 
glumă. Află ce poţi şi apoi sună-mă. 

Închise şi o privi pe Annabelle. 

— Bobby e bun, o să găsească ceva care să ne ajute. 

— De ce nu mergem la sediu sau cum îi spui tu? Ar trebui 
să fim în siguranţă acolo. 

— Aşa aş face, doar că e o mică problemă. 

— Care anume? 

— Am mai văzut undeva uniformele pe care le purtau 
tipii ăia. 

— Unde? 

— La un exerciţiu comun la care a participat şi Serviciul 
la Camp Peary. 

— Şi asta e ceva rău? întrebă ea privindu-l neliniştită. 

— E una dintre locaţiile de antrenament CIA, cunoscută 
sub numele de Ferma. 

— CIA! 

— Unităţile lor paramilitare poartă genul ăsta de 
echipament. 

— CIA are unităţi paramilitare? 

— Da, e cumva un secret în afara capitalei? 


318 


— Deci, vrei să spui că se poate ca propriul guvern să fie 
pe urmele noastre? 

— Exact. 

— Am scăpat de un proprietar de cazinou psihopat, tata 
tocmai s-a aruncat în aer şi acum CIA e pe urmele noastre? 

— Cam ăsta ar fi rezumatul. 

— Trebuie să-ţi spun că eşti destul de calm. 

— Dacă nu altceva, măcar Serviciul îşi învaţă agenţii să 
rămână calmi. Dar trebuie să recunosc, e tot mai greu cu 
fiecare minut. 

— E plăcut să aflu că eşti şi tu om. Şi-acum? 

— Oricât de mult mi-ar displăcea, trebuie să abandonăm 
maşina mea şi să găsim un loc să ne adăpostim. Apoi 
aşteptăm să primim veşti de la Bobby şi să sperăm că e de 
bine. Dar mă cam îndoiesc că va fi aşa. 


319 


Capitolul 82 


Abandonară Corvette-ul, luară un taxi spre cartierul Old 
Town din Alexandria şi apoi merseră pe jos până la un 
motel din apropiere. Annabelle se cază plătind cu bani 
gheaţă şi folosind o identitate falsă, în timp ce Alex se 
ascunse afară. Urcară în cameră şi traseră zăvorul. 

O oră mai târziu, Bobby îi sună. Faptul că şoptea îi spuse 
totul lui Alex. 

— Povestea oficială pe care tocmai am primit-o e că ai 
deschis focul împotriva unor agenţi federali care voiau să 
facă o arestare la tine acasă. Şi că adăposteşti o fugară 
anonimă. Nimeni nu crede asta, Alex, dar directorul o ia 
razna. Umblă vorba că tocmai s-a răfuit cu directorul CIA la 
telefon. 

— Acei agenți federali încercau să mă omoare sau să mă 
răpească pe mine, Bobby! Şi singurul lucru pe care-l 
„adăpostesc“ e o dorinţa puternică să tăbăcesc fundul 
cuiva ca să primesc nişte răspunsuri. 

— Hei, eu sunt de partea ta. Nu ai plecat pur şi simplu azi 
de la birou şi te-ai transformat în infractor. Dar tot ar fi mai 
bine să vii şi să spui varianta ta. Se opri o clipă. Alex, e 
cineva cu tine? 

Alex se uită la Annabelle care-l privi şi ea neliniştită. 

— Mersi, Bobby. Ţinem legătura. 

Inchise şi aruncă telefonul pe pat cu dezgust. 

— Deci, e clar că am fost teleportaţi cu toţii într-un 
univers paralel, unde toţi băieţii buni se duc la naiba. 

Annabelle se aşeză lângă el pe pat. 

— Mulţumesc. 

— Ştii ce, nu prea am nevoie de sarcasm acum. 

— Nu eram sarcastică. lţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa 
în seara asta. De două ori! 

— Imi pare rău, Annabelle. Nu mi-am dat seama ce 
turnură iau lucrurile până când nu a fost prea târziu. 

— Dar de ce ar veni CIA după noi? 


320 


— Singurul lucru care îmi vine în minte e fiindcă am o 
legătură cu Oliver. 

— Dar de ce să pornească după Oliver tocmai acum? 

— Cu ceva timp în urmă, când preşedintele a fost răpit şi 
Statele Unite se aflau în pragul unui atac nuclear... 

— Oliver a fost implicat în asta! 

— Amândoi am fost. Şi nu pentru că ne-am dorit. Dar, 
când s-a întâmplat, Carter Gray era şi el amestecat. Şi nu în 
sensul bun. Din cauza lui Oliver a trebuit să demisioneze în 
cele din urmă. 

— Deci, Oliver ştia ceva despre Gray şi s-a folosit de asta 
ca să-l determine să demisioneze? 

— Exact. 

— Dar Gray e mort. 

— Nu i-au găsit cadavrul. 

— Poate că omul complotează de dincolo de mormânt. 

— Aşa s-ar părea. lar noi suntem prinşi la mijloc. 

— Trebuie să-l găsim pe Oliver. 

— N-o să fie aşa de uşor. Dacă CIA e implicată, poţi fi 
sigură că au constrâns celelalte agenţii fie să colaboreze, 
fie să se retragă. 

— Dar tocmai i-am ajutat pe cei de la FBI, argumentă 
Annabelle. 

— Nu contează. Securitatea naţională e mai importantă 
decât orice. Asta înseamnă că mişcările noastre vor fi 
foarte restricţionate. Şi, spre deosebire de seriale şi filme, e 
aproape imposibil să fugi de poliţie. Milioane de ochi 
privesc şi cineva va vedea ceva, şi atunci gata. Şi ştiu prea 
bine cum arăt. 

Annabelle îşi luă geanta. 

— Pot face ceva în legătură cu asta. Treci în cabina de 
probă. Il aşeză pe Alex pe comodă în baie, în timp ce ea 
scoase o cutie mică din geantă şi pregăti câteva articole. 
Dură o oră, dar la sfârşit, Alex Ford nu mai arăta ca Alex 
Ford. 

Acesta se privi în oglindă. 

— Te pricepi la chestii din astea. 

— Imi e de ajutor. Mâine-dimineaţă putem găsi un 

321 


magazin cu peruci şi să mai luăm ceva haine şi alte chestii, 
ca să îmbunătăţim deghizarea. Mai dă-mi un pic de timp să 
lucrez la tine şi mă îndoiesc că doamna Ford o să-şi mai 
recunoască soţul. 

— Asta n-o să fie prea greu de vreme ce nu există o 
doamnă Ford. 

Ea împachetă trusa. 

— Tocmai mi-am dat seama că mor de foame. 

— Am văzut un McDonald's mai încolo pe stradă. 

— O porţie supersize, vă rog, făcu Annabelle. 

În drum spre McDonald's primi un apel de la Stone. 

— Bagger s-a dus, dar Gray aproape ne-a prins, îi spuse 
el lui Stone. Paddy a murit. Annabelle e destul de afectată. 

— Îmi pare sincer rău să aud asta, dar mă tem că am 
nevoie de ajutorul tău, din nou. 

Alex ascultă timp de câteva minute, apoi îi spuse lui 
Stone că el şi Annabelle se vor întâlni cu el peste două zile, 
seara, când lucrurile se vor mai linişti puţin. 

Închise telefonul şi grăbi pasul spre McDonald's, unde luă 
porţii mari pentru amândoi. Pe drumul de întoarcere, cu 
braţele pline de mâncare nesănătoasă, se întrebă dacă asta 
ar putea fi una dintre ultimele sale mese. 


322 


Capitolul 83 


Ca în puţine dăţi în cariera sa, Carter Gray strigă, cuprins 
de o furie incontrolabilă, când i se spuse că Alex Ford 
scăpase. 

Cu o privire dezgustată, îi concedie pe bărbaţii cu 
trăsături impasibile care stăteau în faţa lui. Îi pierduseră pe 
Carr, Lesya şi pe fiul ei, şi acum asta! Aşa incompetenţă nu 
ar fi existat pe vremuri, îşi spuse el. Când avea oameni ca 
John Carr... 

După ce trase de trei ori adânc aer în piept, Gray era din 
nou stăpân pe situaţie. Era doar un obstacol, doar atât. 
Primise o informaţie revoluţionară cu doar treizeci de 
minute în urmă. Descoperise de-a lungul anilor că veneau 
cu toptanul când veneau. 

Găsiseră faţa bărbatului într-una dintre bazele de date. 
Domnul care se afla împreună cu Carr şi Lesya se numea 
Harry Finn, fost puşcaş marin care acum făcea muncă de 
consultanţă pentru Departamentul de Securitate Internă, ca 
membru al unei celule roşii. Sau că făcuse parte dintr-o 
asemenea echipă. Gray nu putea vedea o continuare a 
carierei sale, fiindcă era, fără doar şi poate, fiul Lesyei 
Solomon. Şi asta însemna că e un ucigaş. Şi trebuia să 
moară înainte să ajungă în faţa instanţei. 

Gray trimisese deja o echipă acasă la Finn. Locuia într-o 
casă confortabilă din suburbie; avea o soţie frumoasă şi trei 
copii adorabili. Era antrenor de fotbal în timpul liber şi, din 
toate punctele de vedere, un cetăţean model. Şi Gray era 
sigur că, atunci când oamenii săi vor ajunge acolo, casa va 
fi goală. Un telefon pe care-l primi zece minute mai târziu îi 
confirmă presupunerea. 

Totuşi, echipa sa nu se întoarse cu mâna goală. Într-un 
seif din garaj descoperiră nişte detalii interesante. Găsiră, 
de asemenea, şi documentele de la un mic depozit. Când 
ajunseră acolo, dădură peste oala cu galbeni. Locul era plin 
de informaţii despre trecutul lui Bingham, Cole şi Cincetti. 


323 


Şi despre Carter Gray şi Roger Simpson. Şi, în sfârşit, 
despre john Carr. Deşi nu se găsi nici cea mai mică 
menţiune despre Rayfield şi Lesya, Harry Finn era, fără 
îndoială, omul pe care îl căutau. Doar că unde se afla el 
acum? Şi unde se aflau soţia şi copiii săi? Se ascundeau, 
desigur. Şi era treaba lui Carter Gray să-i scoată din 
ascunzătoare. Spera doar să aibă mai mult noroc data asta. 

Şi simţea că aşa va fi. Deşi împotriva oricărei logici, Gray 
simţea totuşi că Stone, Lesya şi Harry se aflau în apropiere. 
Şi, dacă era aşa, la un moment dat aveau să facă o 
greşeală. Nu neapărat ei. Mai era un factor demn de luat în 
seamă: familia foarte normală a lui Finn. 

Ridică receptorul. 

— Pune în urmărire toate cărţile de credit şi de debit şi 
toate mobilele şi telefoanele fixe înregistrate pe numele 
familiei Finn. Ştiţi unde lucrează, aşa că ţineţi-i sub 
supraveghere pe toţi colegii săi, la fel şi biroul. 
Supravegheaţi şcolile copiilor şi clubul de carte al mamei. 
Dacă ies la vedere, ridicaţi-i. Căutaţi sub fiecare piatră, dar 
găsiţi-i. 


324 


Capitolul 84 


Mai trecuse o zi de când stăteau în pivniţa lor, şi acum se 
lăsa seara. Stone, Finn şi Lesya îşi petrecuseră timpul 
punând la cale un plan de acţiune. În noaptea următoare, 
echipa lui Stone avea să se întrunească şi să pună în 
aplicare acest plan. 

Finn, care se plimba în sus şi-n jos într-o stare de agitaţie 
crescândă, zise dintr-odată: 

— Trebuie să-mi văd familia. Acum. 

Lesya dădu să protesteze, dar Stone întrebă: 

— Unde sunt? 

Finn îi spuse. Stone se întoarse spre Lesya. 

— Rămâi aici. Eu o să merg cu el. 

— Mă lăsaţi aici, singură? se plânse bătrâna. 

— Numai puţin, adăugă Stone. O să fii în siguranţă. 

Cei doi bărbaţi ieşiră din pivniţă. 

— Cât de gravă e situaţia cu soţia ta? întrebă Stone, 
odată ajunşi afară. 

— Gravă! Şi cum s-o învinovăţeşti? 

— Putem să ajungem la ei cu metroul şi apoi mergem 
puţin pe jos. 

— Ai fost în Forţele Speciale ale Armatei în Vietnam, zise 
Finn. M-am interesat. 

— Şi tu? 

— De unde ştii că am fost şi eu undeva? 

— Imi dau seama. 

— Puşcaşi marini. Uite ce e, avem nevoie de arme. Sigur 
mi-au percheziţionat casa până acum. Am un depozit cu 
nişte chestii, dar sigur l-au găsit şi pe ăla. 

— Am eu nişte arme undeva, răspunse Stone. 

Treizeci de minute mai târziu, Stone aştepta afară, în 
timp ce Finn intra într-o cameră de motel dintr-o zonă 
sărăcăcioasă din sudul Alexandriei. 

Copiii alergară imediat la el, aproape zdrobindu-l de 
perete. Chiar şi George, câinele, intră în joc, lătrând şi 


325 


sărind la stăpânul său. În vreme ce Finn îşi îmbrăţişa strâns 
copiii şi lacrimile tuturor se amestecau, îşi văzu soţia printr- 
o mică deschizătură între David şi Susie. Mandy suspina şi 
ea, dar nu făcu nici o mişcare spre el. 

După câteva minute de îmbrăţişări şi plânsete, Finn reuşi 
să-i facă pe copiii săi să se aşeze pe pat. Susie strânse la 
piept ursuleţul pe care i-l dăduse bunica sa, cu lacrimile 
şiroindu-i pe obrajii grăsuţi. Patrick îşi muşca neliniştit 
unghiile sângerânde, mâncate până-n carne. Făcea asta 
înainte de fiecare test şi de fiecare meci de baseball, Finn 
ştia. Şi îl durea că fiul său se comporta acum astfel din 
cauza faptelor tatălui său. 

David îşi privi neliniştit tatăl. 

— Tată, ce se întâmplă? 

Finn trase adânc aer în piept. Era la fel de uşor să spună 
adevărul ca şi să sară de la pământ la lună. Pe drum se 
gândise la ce minciună să recurgă, dar acum nu i se mai 
părea aşa de plauzibilă. N-ar fi putut niciodată să le spună: 
„Sunt un asasin, copii, şi mă urmăreşte poliţia”. 

Nu, n-o să le poată spune niciodată asta, pentru că ei 
erau copiii lui. Ei şi Mandy erau tot ce avea pe lume. Să 
invoce pur şi simplu dreptatea nu ar fi fost o apărare 
suficientă pentru ce făcuse. 

— S-a întâmplat ceva la lucru, Dave, începu el în timp ce 
Mandy îi privea. In ochii ei se citea o frică extremă, dar încă 
ceva care-l tulbură pe Finn: neîncrederea. Întinse mâna 
spre ea, dar ea se retrase uşor. 

Decise să abandoneze minciuna pregătită. Se ridică şi se 
sprijini de perete. Când fu în cele din urmă gata să 
vorbească, îi privi direct în ochi. 

— Tot ce ştiaţi despre bunicii voştri, despre mama şi tatăl 
meu, e o minciună. Bunicul vostru nu a venit din Irlanda şi 
nu a murit într-un accident de maşină cu mult timp în urmă. 
Bunica voastră nu era canadiancă. Şi nu se află într-un 
cămin de bătrâni pentru că acolo trebuie să fie. Mai trase o 
dată adânc aer în piept şi încercă să nu se concentreze pe 
nedumerirea unanimă a familiei sale. 

Şi apoi le povesti. Numele adevărat al bunicului lor era 


326 


Rayfield Solomon. Fusese spion american. Numele bunicii 
lor era Lesya, o rusoaică, spionând pentru ţara ei până când 
trecuse de partea americanilor cu Solomon şi se şi 
căsătorise cu acesta. 

— Li s-a înscenat ceva de către nişte oameni de la CIA, 
zise el. Poza lui Rayfield Solomon e agăţată la Langley, pe 
„Peretele Ruşinii“, cum îl numesc ei. Dar nu merită să fie 
acolo. Aceiaşi oameni l-au şi ucis, ca adevărul să nu iasă 
niciodată la iveală. Bunica ta a supravieţuit, dar de atunci a 
trăit ascunsă. 

Spre lauda lor şi uşurarea lui Finn, copiii săi părură să-i 
accepte cu uşurinţă explicaţiile, fiind chiar emoţionaţi de 
descoperire. 

— Dar care e adevărul? întrebă David. Ce li s-a înscenat? 

Finn scutură din cap. 

— Nu pot să-ţi spun, fiule. Aş vrea, dar nu pot. Şi eu am 
aflat doar de curând. 

— Unde e bunica? întrebă Patrick. 

— O să mă întorc la ea după ce plec. 

Susie se agăţă de piciorul lui Finn. 

— Tati, nu poţi să pleci. Nu poţi să ne laşi, se tângui ea. 

Sunetul îi sfâşie inima în două. Abia de mai putea respira 
văzând lacrimile care şiroiau pe obrajii fiicei sale. O ridică şi 
o ţinu în braţe. _ 

— Imi pare rău, puiule, dar îţi promit ceva. Mă asculţi? Il 
asculţi un pic pe tati? Te rog, puiule, te rog... 

Susie se opri în cele din urmă din plâns. Ea şi fraţii săi îşi 
priviră tatăl. Erau atât de liniştiţi, încât păreau că nici nu 
respiră. 

— Vă promit ceva: tati o să rezolve totul. Şi apoi o să vin 
să vă iau pe toţi şi o să ne întoarcem acasă, şi totul o să fie 
ca şi înainte. Vă jur că aşa va fi. 

— Cum? 

Toate privirile se întoarseră spre Mandy care acum se 
apropie de soţul său. 

— Cum? zise ea din nou ridicând tonul. Cum o să rezolvi 
totul? Cum o să faci să fie totul ca înainte? Cum ai putea să 
rezolvi acest... coşmar? 


327 


— Mandy, te rog... Finn se uită la copii. 

— Nu, Harry. Nu! M-ai minţit pe mine, pe copii, de câtă 
vreme? De câtă vreme, Harry? 

— De prea multă, zise el încet, apoi adăugă: Îmi pare rău. 
Dacă aţi şti... 

— Nu, nu vrem să ştim. O luă din braţele sale pe Susie, 
care se zbătu. Am sunat-o pe Doris, vecina de vizavi. Mi-a 
zis că astăzi au venit nişte oameni şi ne-au percheziţionat 
casa. Când a încercat să afle ce se întâmplă, i-au spus că te 
caută pe tine, Harry. Că eşti un infractor. 

— Nu! Nu! strigă Susie. Tati nu e infractor. Nu e, nu e! 

Incepu să-şi lovească mama. Finn o smulse pe Susie şi o 
tinu strâns. 

— Susie, să nu mai faci niciodată aşa ceva, să-ţi loveşti 
mama. Te iubeşte mai mult decât oricine pe lumea asta. Să 
nu mai faci aşa ceva. Promite-mi. 

Susie, în lacrimi, zise: 

— Dar nu eşti un om rău, aşa-i? 

Finn privi cu disperare la Mandy şi apoi la fiii săi care îl 
fixau cu privirea, palizi la faţă şi cu ochii măriţi de frică. 

— Nu, nu e, Susie. Tatăl tău nu e un om rău. 

Se întoarseră cu toţii spre Oliver Stone, care tocmai 
intrase în linişte pe uşă. Câinele nu scosese nici un sunet. 
Stătea pur şi simplu lângă Stone, privind în sus la el. 

— Cine eşti tu? întrebă Mandy cu frică. 

— Lucrez cu soţul tău ca să încercăm să reparăm nişte 
greşeli. E un om bun. 

— Ţi-am spus eu, mami, zise Susie. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Mandy. 

— Asta nu contează. Ce contează însă e că Harry v-a 
spus adevărul sau cel puţin atât cât a putut ca să vă ştie în 
siguranţă. A fost incredibil de periculos pentru el să vină 
aici în seara asta, dar a insistat. Şi-a lăsat chiar şi mama, 
care e bătrână şi slabă, ca să vină să vă vadă, fiindcă era 
atât de îngrijorat. Trebuia să vă vadă. Se uită la Mandy. 
Trebuia. 

Privirea lui Mandy trecu de la Stone la soţul său. Finn îşi 
întinse încet mâna. Ea i-o luă. Degetele lor se prinseră într- 


328 


o strânsoare tare ca oţelul. 

— Se mai pot îndrepta greşelile astea? întrebă Mandy 
privind neliniştită la Stone. 

— O să ne străduim din răsputeri, zise el. E tot ce putem 
face. 

— Şi nu puteţi merge la poliţie, continuă ea. 

— Aş vrea, dar nu putem. Nu încă. 

Finn o lăsă pe Susie din braţe şi ridică ursuleţul pe care 
aceasta îl scăpase. 

— l-am spus bunicii tale cât de mult îţi place ursuleţul. 
Susie îl cuprinse strâns cu o mână, şi cu cealaltă - piciorul 
tatălui ei. 

După douăzeci de minute, Stone îi spuse lui Finn că 
trebuie să plece. La uşă, Mandy îşi petrecu mâinile în jurul 
soţului său şi se îmbrăţişară, în vreme ce Stone şi copiii 
păstrară o tăcere respectuoasă. 

— Te iubesc, Mandy, mai mult decât orice pe lume, îi 
şopti Finn la ureche. 

— Îndreaptă lucrurile, Harry. Îndreaptă-le şi întoarce-te la 
noi. Te rog. 

După ce plecară, Finn se întoarse către Stone. 

— iți mulţumesc pentru ce ai făcut acolo. 

— Familia e cel mai important lucru. 

— Pari să vorbeşti din experienţă. 

— Aş vrea să fie aşa, Harry, chiar aş vrea. Dar nu e cazul. 


329 


Capitolul 85 


David Finn era foarte supărat din pricina evenimentelor 
din seara precedentă, aşa că primi cu bucurie oportunitatea 
de a ieşi din camera de motel ca să meargă la magazin. 
Camera în care stăteau avea o chicinetă şi mama lor le 
pregătea mesele acolo. 

Aşteptând la coadă ca să plătească, îşi dădu seama că nu 
avea destui bani, aşa că scoase cartea de debit pe care 
mama sa i-o dăduse spre păstrare, dar pe care îi spusese 
să n-o folosească. Dar ce rău putea să facă? se gândi el. 

Mult, după cum avea să se dovedească. 

De îndată ce cardul fu trecut prin cititor, un semnal 
electronic fu primit într-o cameră la trei mii de kilometri 
depărtare. Apoi fu retrimis la sediul CIA şi, de acolo, 
aproape instantaneu la Carter Gray. Intr-un interval de 
două minute, trei bărbaţi fură trimişi la locul unde se 
folosise cardul. 

David abia ajunsese la jumătatea drumului către hotel, 
când maşina se opri şi din ea coborâră doi bărbaţi. Băiatul 
înalt fu înghiţit între trupurile lor masive, aruncat în maşină 
şi aceasta porni, totul în mai puţin de cinci secunde. 
Treizeci de minute mai târziu se afla la treizeci de kilometri 
depărtare, într-o cameră întunecată, legat de un scaun. 
Inima îi bătea atât de tare, încât abia mai respira. 

Băiatul rosti cu voce scăzută: 

— Tată, te rog, vino să mă ajuţi. Te rog. 

O voce îi răspunse din întuneric. 

— Tata nu vine, David. Tata n-o să se mai întoarcă 
niciodată. 


Stone, Finn, Lesya, ceilalţi membri ai Clubului Camel, 
Alex şi Annabelle se adunaseră în pivniţă. Stând în picioare 
în mijlocul camerei, Stone făcu prezentările şi le spuse 
întreaga poveste. Toţi ascultară vrăjiţi. Câţiva dintre ei le 
aruncau din când în când câte o privire Lesyei şi lui Finn. 


330 


— Eu şi echipa mea l-am ucis pe Rayfield Solomon, 
încheie Stone. Am ucis un om nevinovat. 

— Nu ştiai asta, Oliver, protestă Milton, un răspuns pe 
care Reuben şi Caleb îl susţinură. 

Stone observă cu recunoştinţă că tovarăşii săi din Clubul 
Camel acceptaseră fără prea mare surpriză mărturisirea lui 
sinceră despre poziţia sa de asasin al guvernului în cadrul 
diviziei Triple Six. 

După cum remarcă şi Caleb: 

— Ştiam că nu eşti vreun librar la pensie, Oliver. Eu îi 
miros pe tipii ăştia destul de uşor. 

Lesya interveni. 

— De ce-ţi spun Oliver? Te cheamă John Carr. 

Milton, Reuben şi Caleb schimbară priviri curioase. Stone 
o privi pe Lesya şi zise: 

— Tu ţi-ai păstrat numele adevărat în toţi anii ăştia? 
Lesya scutură din cap. Ei bine, nici eu. Din motive evidente. 

Stone îşi mută apoi privirea la Alex Ford. 

— Alex, tu eşti singurul om al legii de aici. Şi, pentru că 
ceea ce vă propun eu nu e tocmai legal, poţi să te retragi 
acum. 

Alex ridică din umeri. 

— Şi eu ţin la adevăr, ca oricare om. Îi aruncă o privire 
Lesyei. Dar, ca să fac pe avocatul diavolului pentru o clipă, 
de unde ştim că povestea ei e adevărată? Nu avem decât 
cuvântul ei că toate astea s-au întâmplat. Dar dacă 
Solomon a fost într-adevăr spion? Dar dacă ea nu a trecut 
de partea americanilor? Vreau să zic, şi eu am auzit de 
Rayfield Solomon. Şi se pare că tipul era vinovat de toate 
acuzaţiile. 

Toţi ochii se întoarseră spre Lesya. 

Stone interveni. 

— Am motivele mele s-o cred, inclusiv pe cineva la CIA 
care trebuie să ştie. 

— Să zicem, admise Alex. Dar cu toţii riscăm tot ce avem 
în situaţia asta. Aşa că aş vrea să ştiu că e pentru o cauză 
dreaptă. Adică, dacă era o spioană aşa de grozavă, trebuie 
să fie şi o mincinoasă bună. 

331 


Stone dădu să spună ceva, dar Lesya îl opri cu o mişcare 
a mâinii şi se ridică. 

— O să mă apăr singură, dacă nu te superi. Sunt chiar 
surprinsă că nu s-a ridicat întrebarea până acum. Apucă 
apoi cadrul, îl întoarse cu susul în jos, scoase capătul de 
spumă şi desfăcu capacul tubului de plastic. Dinăuntru 
căzură două hârtii făcute sul. 

— Acestea sunt ordinele scrise primite de la CIA. Am 
insistat să ni le trimită aşa din pricina magnitudinii 
însărcinării. 

Le citiră cu toţii. Erau toate cu antetul CIA, adresate 
Lesyei şi lui Rayfield Solomon. Prima le ordona să execute 
asasinarea lui Yuri Andropov; cea de-a doua, pe cea a 
succesorului lui Andropov, Constantin Cernenko. Amândouă 
aveau semnătura lui Roger Simpson la sfârşit. Toată lumea 
părea uluită. 

— Să înţeleg că nu aveai încredere în Simpson, observă 
Stone. 

— Nu aveam încredere decât unul în celălalt, răspunse 
ea. 

— E semnătura originală a lui Simpson, constată Stone. O 
cunosc bine. 

— Nu apare şi contrasemnătura preşedintelui? zise Alex 
neîncrezător. Vrei să zici că aţi ucis do; şefi ai Uniunii 
Sovietice la ordinele cui, ale unui manager de caz de nivel 
inferior? 

— Tu crezi că preşedintele Statelor Unite şi-ar pune 
semnătura pe un astfel de ordin? i-o întoarse Lesya cu 
aceeaşi neîncredere. Ne bazam pe ierarhie. Dacă primeam 
ceva pe cale ierarhică, trebuia să contăm pe faptul că 
venea de sus. Dacă nu ne puteam baza pe asta, nu ne 
puteam face treaba. 

— Are dreptate în privinţa asta, confirmă Stone. Triple Six 
funcţiona în acelaşi fel. 

Examină scrisoarea la lumina becului. Îi aruncă o privire 
Lesyei. 

— E o linie de cod lângă filigran. 

Ea încuviinţă. 

332 


— Hârtia asta specială cu cod era disponibilă doar cel 
puţin un nivel deasupra lui Simpson. 

— Carter Gray? 

— Da. Ştiam că ordinele veneau, de fapt, prin Gray. ŞI 
ştiam din experienţă că, dacă veneau de la Gray, veneau 
de sus. Nu aveam chiar atât de multă încredere în Simpson. 
Era cam necontrolat. 

— Dar se poate că şi Gray v-a folosit pe post de ţapi 
ispăşitori, observă Stone. Se poate ca preşedintele să nu fi 
autorizat asasinatele. 

Ea ridică din umeri. 

— Se poate şi asta. Îmi pare rău, dar nu am avut ocazia 
să merg la Casa voastră Albă şi să-l întreb personal pe 
preşedinte dacă vrea să ucid doi lideri sovietici, adăugă ea 
pe un ton enervat. 

— De ce nu ai adus atunci scrisoarea autorităţilor? se 
interesă Alex. 

— Nu aveam motiv nici să mă gândesc la asta înainte ca 
Rayfield să fie ucis. Nici măcar după asta nu am ştiut că a 
fost ucis de americani decât mult mai târziu. Apoi cineva a 
încercat să mă ucidă când Harry era încă mic. La momentul 
acela ştiam că am fost trădaţi. A trebuit să ne ascundem. 
Am petrecut zeci de ani căutând adevărul, pe cei 
responsabili. Dar, chiar şi aşa, cum aş fi putut folosi 
dovezile? Eram o spioană rusă. Doar Rayfield, Simpson şi 
Carter Gray ştiau că eram agent dublu. Dacă aş fi apărut 
din senin, chiar şi cu dovezile astea, nimeni nu m-ar fi 
crezut. M-ar fi omorât pur şi simplu. Ea se opri şi-i privi pe 
fiecare în parte, în vreme ce ei o priveau la rândul lor cu 
oarecare neîncredere. Credeţi că unii de-ai voştri ar avea 
reţineri în a face aşa ceva? Se uită la Stone. Întrebaţi-l pe 
el. 

— Te cred, Lesya, făcu Stone. Ştiu că lucrurile s-ar fi 
putut petrece exact aşa. 

— Eu şi Rayfield ne-am căsătorit în Uniunea Sovietică. Eu 
eram deja însărcinată cu Harry. Nu puteam spune nimănui 
că ne căsătoriserăm, nici sovieticilor, nici americanilor. Ne- 
am asumat vieţi duble, nume noi, ne-am stabilit în cele din 


333 


urmă în America. Rayfield petrecea cât de mult timp putea 
cu noi. Când Harry era încă mic, Rayfield a întrerupt 
aproape orice legătură cu noi. Cineva era pe urmele lui. Era 
conştient de asta. Temerea sa a fost confirmată la Sao 
Paulo. Lucra încă pentru americani, pentru ţara lui. lar ei l- 
au omorât. 

— Nu s-a deschis o anchetă? adăugă Alex. 

— Ce-mi păsa mie de anchete care n-aveau să ducă 
nicăieri? Nu voiam ca adevărul să fie ascuns. Voiam 
răzbunare. Îi luă mâna lui Finn. Amândoi voiam asta. 

Alex zise: 

— Oliver, nu am putea duce acum dovada autorităţilor? 

— La asta mă gândeam şi eu, interveni Annabelle. 

Stone scutură din cap. 

— Nu ştim că CIA-ul şi preşedintele de la acea vreme nu 
au ordonat asasinatele. Dacă e adevărat, s-ar putea ca şi 
alţii, care sunt încă la putere, să ştie. 

— lar noi ne facem apariţia cu dovada în mână, zise Alex 
încet. 

— Şi n-o să ne mai audă nimeni de nume, adăugă Lesya. 
Uite ce-a păţit soţul meu, bietul. 

— Şi să faci informaţia asta publică acum ar putea 
însemna să începi un Al Treilea Război Mondial, remarcă 
Stone. La starea în care e Rusia acum şi cu imaginea pătată 
pe care Statele Unite o au momentan la nivel global, mă 
îndoiesc că ruşii o să reacționeze prea bine la faptul că le- 
am ucis doi conducători, chiar dacă asta a condus la 
căderea Uniunii Sovietice. 

— Deci, care e planul? se interesă Alex. 

— Trebuie să ajungem la Carter Gray, răspunse el. Şi 
cred că ştiu cum să facem. 

Stone tocmai începuse să-şi expună planul, când 
telefonul lui Finn sună. Acesta ascultă, închise şi-i privi pe 
ceilalţi. Faţa îi devenise foarte palidă. 

— Era Mandy, David nu s-a întors de la magazin. 

Lesya zise încet: 

— Carter Gray a pus mâna pe el. Să-l folosească pe post 
de momeală. 


334 


Finn se ridică în picioare. 

— Atunci înseamnă că s-a terminat totul. O să mă predau 
în schimbul fiului meu. 

— Cu asta n-o să obţii alt rezultat decât că o să muriţi 
amândoi, îl contrazise Stone. Gray nu lasă niciodată martori 
în viaţă, dacă are de ales. 

— Trebuie să-mi recuperez fiul, izbucni Finn. 

— O să-l recuperăm, Harry. Îţi promit, îl asigură Stone. 

— Cum? exclamă Lesya. Cum o să faci asta dacă Gray îl 
ţine prizonier? Tocmai ai zis că omul nu lasă supraviețuitori. 

— Avem nevoie de altcineva pe care să-l oferim în 
schimbul lui David, cineva în afară de tine şi de Harry. 

— Şi cine ar fi persoana asta? întrebă Reuben. 

— Cineva pe care Gray nu-şi permite să-l piardă. 

— Roger Simpson, replică Lesya instantaneu. 

Finn se întoarse brusc ca să-l privească pe Stone. 

— Şi ştiu exact cum să ajungem la ticălos. 


335 


Capitolul 86 


Roger Simpson stătea la biroul său din Clădirea Hart, 
lucrând la ceva, când ecranul computerului se întunecă. O 
secundă mai târziu, pe acesta apăru o poză. 

Simpson rămase cu gura căscată. Era imaginea lui 
Rayfield Solomon care se configura pe computerul său. 
Cum era posibil aşa ceva? 

Dedesubtul ei se iviră apoi nişte litere: „Sper că-l mai 
recunoşti pe vechiul tău prieten”. 

— Ce naiba? făcu Simpson uitându-se în jur. Ce naiba e 
asta? 

— Ce naiba e asta? se auzi o voce făcându-l pe Simpson 
aproape să cadă de pe scaun. Venea de la unitatea wireless 
pe care Finn o ascunsese când intrase prin efracţie în biroul 
senatorului. 

— Cine eşti? Unde eşti? întrebă senatorul temător. 

— Ceea ce e important e că ai o bombă ascunsă în 
computer. 

— Ce! exclamă Simpson, ridicându-se pe jumătate din 
scaun. 

— Şi, dacă încerci să ieşi din cameră, o să se detoneze. 

Simpson căzu imediat la loc. 

— Dar mi-au verificat biroul de bombe. 

— Desfă partea din spate a computerului. E o şurubelniţă 
în sertarul de la birou, am verificat când am fost acolo. 

— Dar eu... 

— Fă-o! 

Cu mâini tremurânde, Simpson scoase şurubelniţa, 
deschise capacul din spate şi se holbă la dispozitivul pe 
care Finn îl pusese acolo. 

— E proiectat să se folosească de componentele chimice 
şi electronice din unitatea centrală, ca să declanşeze o 
reacţie în lanţ şi apoi o mare bubuitură. Apropo, să ştii că 
văd tot ce faci, aşa că, dacă încerci să dezarmezi bomba, te 
arunc în aer. Înţeles? 


336 


Simpson încuviinţă încet din cap. 

— Nu da din cap, vreau să te aud. Ai înţeles? 

— Am înţeles, pentru Dumnezeu, am înţeles! 

— În curând o să vină un bărbat la tine la birou. O să-l 
urmezi fără să opui rezistenţă. Dacă încerci să avertizezi pe 
cineva, o să detonez bomba, şi întregul tău birou dispare. 
Odată ce ai ieşit din birou, dacă încerci ceva, dacă spui 
ceva cuiva ca să încerci să scapi, soţia ta e ca şi moartă. Ai 
înţeles? 

— Donna e cu tine? 

— Fosta Miss Alabama se simte foarte bine deocamdată. 
Situaţia asta se poate schimba, în funcţie de nivelul tău de 
cooperare. Ai înţeles? 

— Da, răspunse Simpson pe un ton înfrânt. 

— Bun. Acum adună-te şi aşteaptă să vină omul. Eu o să 
ascult şi o să te privesc până atunci. O să-ţi explice că te va 
conduce la o întâlnire de urgenţă la Langley, unde se 
discută o criză recent apărută, una de la care preşedintele 
Comisiei Speciale nu poate lipsi. O să le confirmi oamenilor 
tăi că e adevărat. Ai înţeles? 

— Da. 

Câteva minute mai târziu, se auzi o bătaie în uşa biroului 
lui Simpson. La scurt timp după, senatorul, palid, dar 
stăpân pe sine, fu escortat la lift de către Stone, îmbrăcat 
într-un costum negru; purta şi ochelari de soare. Urcară 
într-o maşină condusă de Reuben. Când maşina demară, 
Stone îşi scoase ochelarii şi-l privi ţintă pe Simpson. 

— Bună, Roger, nu ne-am văzut de mult. 

— Te cuno...? răsuflarea i se opri în gât, sub privirea 
sfredelitoare a lui Stone. 

— Văd că nu m-am schimbat atât de mult pe cât 
credeam, zise Stone. De fapt, cred că n-am îmbătrânit 
decât când lucram pentru tine şi pentru Gray. 

Simpson se bâlbâi. 

— John, trebuie să mă crezi, nu am avut nici o legătură 
cu ce ţi s-a întâmplat ţie sau soţiei tale. Apoi adăugă 
repede: Şi am avut grijă de Jackie. Am iubit-o foarte mult. 

Stone îi trase un cot în coaste. 


337 


— Pe fiica mea o chema Elizabeth, nu Jackie. 

— Gray ne-a dat-o nouă. Nu ne-a spus că e fiica ta. Mi-a 
spus adevărul doar de curând. 

— Deci, cine a ordonat lovitura împotriva mea? 

— Am unele bănuieli, răspunse Simpson. 

— Gray? 

Simpson zise încet: 

— Se poate. A zis că voiai să ieşi din Triple Six. Nu a fost 
deloc încântat. Asta e adevărul... 

— Se pare că nici alţii. Tu ai ordonat lovitura împotriva lui 
Andropov şi a lui Cernenko, nu-i aşa? 

Simpson aproape că se înecă. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Aşa a fost? 

— Asta s-a întâmplat în trecut. Dar, dacă aş fi făcut ceva 
de o asemenea magnitudine - ceea ce nu recunosc că e 
aşa -, aş fi avut autorizaţiile corespunzătoare de la cel mai 
înalt nivel posibil. 

— Sunt sigur că ţi-ai acoperit spatele. Am vorbit cu Max 
Himmerling înainte să moară. 

Tâmpla stângă a lui Simpson începu să pulseze. 

— Himmerling? 

— Da. Presupun că Gray a ordonat să fie omorât pentru 
că era conştient că mi-a spus totul. Şi Max ştia unde sunt 
îngropate toate cadavrele. 

— Şi ce ţi-a spus? îl întrebă Simpson neliniştit. 

— Tot ce aveam nevoie să ştiu, răspunse Stone cu voce 
joasă. Că fie tu, fie Gray aţi ordonat lovitura împotriva mea. 

Simpson abia putea să mai vorbească acum. 

— Ai de gând să mă omori? 

— Asta depinde de tine, nu-i aşa? Stone îşi puse din nou 
ochelarii şi se făcu mai comod. Şi cât de mult preţuieşte 
Carter Gray prietenia ta? Dacă nu muşcă momeala, nu 
valorezi nimic pentru mine. 

— AŞ putea foarte bine să fiu următorul preşedinte al 
ţării! izbucni Simpson. 

— Cum ziceam, nu valorezi nimic pentru mine. 


338 


Capitolul 87 


Simpson vorbea încet în telefon. Citea de pe un bilet. 
Dacă l-ar fi încercat cumva dorinţa de a devia de la 
scenariu, Stone îi ţinea o armă la cap, ca să-l descurajeze. 

— Vor să se întâlnească cu tine, Carter, zise el cu o voce 
încordată. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, răspunse Carter. La cine te 
referi? 

— Ştii la cine! 

— Ei bine, să le spui, oricine ar fi ei, că, dacă cineva 
înregistrează conversaţia, le urez mult succes în a o folosi 
împotriva cuiva. 

— Carter, fir-ar să fie, m-au răpit! 

— Pot să sun la 112 dacă vrei. Ai idee unde te ţin? 

— Au ceva ce tu îţi doreşti. 

— Chiar aşa? 

— Ştiu că l-ai luat pe David. 

— Repet, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Au ordinele pe care eu le-am semnat, ştii tu care. 

— Nu, chiar nu ştiu. 

Simpson izbucni furios. 

— Tu ai autorizat ordinul, Carter. 

— Încă o dată, fără să pot şti despre ce vorbeşti, pot 
încerca să aranjez un schimb. 

— Eu în schimbul băiatului. 

— Nu, în schimbul ordinelor. 

— Şi eu?! 

— Ce-i cu tine? 

— O să mă omoare. 

— Îmi pare foarte rău să aud asta. Dar ai trăit o viaţă 
destul de lungă şi de împlinită. Unde vor să facă schimbul? 

— Ticălosul naibii! 

Stone îi luă telefonul. 

— Te vom suna ca să-ţi comunicăm locul şi ora. Şi o să ți- 
| dăm pe Simpson gratis. N-am nici cea mai mică dorinţă 


339 


să-l păstrez. 

— John, mă bucur să te aud. Ai idee ce greutăţi mi-ai 
creat? 

— Se pare că ăsta e singurul motiv pentru care mai 
trăiesc. 

— Desigur, n-o să stai la pândă ca să mă ataci prin 
surprindere. 

— Va trebui să-ţi asumi riscul, la fel ca mine. 

— Şi dacă nu vin? 

— Atunci ordinele de asasinare a lui Andropov şi 
Cernenko vor fi trimise la cinci oameni din D.C., dintre care 
nici unul nu se numără printre prietenii tăi. Şi apoi o să-l 
lăsăm pe distinsul senator să te vândă ca să-şi salveze 
pielea. Cred că o să fie un martor grozav. 

— După atâţia ani crezi că-i mai pasă cuiva? 

— Bine, dacă nu crezi că are vreo importanţă, de ce să te 
mai deranjezi să vii? Noi o să le trimitem şi ce-o fi o fi. 
Numai bine, Carter! 

— Aşteaptă! 

Câteva clipe de tăcere trecură. 

Stone zise: 

— Nu aud nimic. 

— De unde ai ordinele? De la Lesya? 

— N-ai nevoie să ştii. Roger le-a văzut. Şi, judecând după 
paloarea pielii sale, aş zice că le consideră foarte 
importante. 

— El a fost mereu un pic emotiv. Nu ca noi doi. În regulă, 
John, dar, dacă vrei într-adevăr să facem o înţelegere, 
trebuie să mai pui ceva de la tine. Vreau înregistrarea 
originală pe care ai făcut-o la Muntele Ucigaş. 

— Asta nu se negociază. 

— O, ba da. M-a costat cariera. O vreau înapoi. Şi nu 
încerca să dai fuga să faci o copie. În ziua de azi avem 
tehnologia care ne arată asta. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Nu cred că trebuie să-ţi enumăr consecinţele, nu? 

Stone se uită la Finn. 

— Bine. Te sun înapoi cu ora şi locul. Şi trebuie să fii 


340 


acolo personal, altfel, înţelegerea cade. 

— Atunci aş prefera să aleg eu locul. 

— Ştiu, tocmai de asta o aleg eu. Încă ceva. Dacă David 
Finn păţeşte ceva, nu mai pleci de acolo viu. 

— Nu mai eşti ce erai odată, John. Am cincizeci de 
oameni la fel de buni cum erai tu. 

— Mai bine-zis patruzeci şi nouă. M-am întâlnit cu unul 
dintre cei mai buni acu' vreo lună, un fost Triple Six care-a 
devenit spion. 

Gray puse jos receptorul şi-şi şterse câteva picături de 
sudoare de pe frunte. 


341 


Capitolul 88 


Mandy şi restul familiei Finn fură mutaţi la o altă adresă 
de către Reuben, Caleb şi Alex în acea seară, după ce îşi 
luară toate precauţiile să se asigure că nu-i urmărea 
nimeni. O aduseră şi pe Lesya să stea cu ei. Caleb fu lăsat 
de pază, cu instrucţiuni stricte să sune imediat dacă i se 
părea ceva suspect. Apoi Reuben şi Alex plecară ca să-i 
ajute pe ceilalţi cu pregătirile pentru schimbul lui Simpson 
cu David Finn. 

Când se adunară toţi în pivniţă, Stone le explică foarte 
clar şi fără întârziere că doar el şi Finn aveau să fie direct 
implicaţi în schimb. 

— Oliver, interveni Alex, nu ştii câţi oameni o să aducă 
Gray. Dacă mai ţii minte, pe Muntele Ucigaş au fost o 
grămadă cu pistoale-mitralieră. 

Stone zise însă: 

— De data asta noi o să avem avantajul. Se uită la 
Annabelle. Avem nevoie de cineva care să-l conducă pe 
David afară. Din mai multe motive, tu ai fi bună. Te bagi? 

Alex interveni: 

— Aşteaptă o clipă. Dacă merge cineva cu voi, acela o să 
fiu eu, nu Annabelle. 

— Ea n-o să facă altceva decât să-l scoată pe David din 
clădire. Există o cale să facem asta evitând o confruntare 
cu Gray şi oamenii săi. Se uită din nou la Annabelle. Ştiu că 
ai tupeu grămadă. Dar nu ţi-aş cere să faci asta, dacă m-aş 
putea gândi la o altă cale. Apoi adăugă cu voce scăzută: Şi 
nu ai nici un motiv să mă ajuţi. Eu te-am abandonat la 
nevoie. 

Annabelle se uită la el şi apoi la Alex. 

— Păi, înlocuitorul pe care l-ai ales cu mâna ta s-a 
descurcat destul de bine. Aşa că mă bag. Unde se va 
desfăşura toată tărăşenia? 

Finn răspunse: 

— La Centrul pentru Vizitatori al Capitoliului. 


342 


— Nu e terminat încă, observă Milton. 

— Tocmai de aceea îl folosim, răspunse Stone. 

Finn le explică: 

— Compania pentru care lucrez eu l-a luat în colimator ca 
să încerce o spargere. Facem asta în baza unui contract cu 
cei de la Securitatea Internă, ca să evaluăm siguranţa unui 
anumit obiectiv. Ne  infiltrăm în aeroporturi, porturi 
comerciale, centrale nucleare; operaţiuni strategice şi 
foarte sensibile de acest gen. 

— Dar centrul pentru vizitatori nici măcar nu e deschis 
încă, aşa cum zicea şi Milton, adăugă Reuben. De ce ar 
vrea cei de la Securitatea Internă să-i testeze acum 
apărarea? 

— Pentru că exact aşa ar putea gândi un terorist. Să 
lovească acum, până nu e dat în funcţiune. Dar motivul şi 
mai important e că centrul pentru vizitatori e conectat prin 
tuneluri şi de clădirea Capitoliului, şi de Librăria 
Congresului. Teroriştii l-ar putea folosi ca să atace oricare 
din aceste clădiri din subteran. Am fost deja în mai multe 
misiuni de recunoaştere acolo. Ştiu o cale de intrare şi o 
alta ca să-l scot pe fiul meu. 

— Şi când o s-o facem? se interesă Annabelle. 

— Mâine-seară, îi răspunse Stone. 

Alex adăugă: 

— Dar aia e seara în care o să avem simularea unui atac 
terorist pe Dealul Capitoliului. Ne-au anunţat cu ceva timp 
în urmă. Locul va fi un haos, Oliver. Ambulanţe, poliţie, 
maşini de pompieri, victime, balamuc total. 

— Haosul face evadările mai uşoare, observă Stone. 

— Dacă aveţi să reuşiţi, făcu Annabelle. Voi doi o să 
intraţi într-o clădire neterminată, cu puţine căi de ieşire, ca 
să daţi piept cu o forţă de asasini guvernamentali înarmaţi 
până-n dinţi şi conduşi de un tip, după toate aparențele, 
cum nu se poate mai inteligent şi mai lipsit de scrupule. 

— Cam ăsta ar fi rezumatul, fu de acord Stone. 

— De unde ştii că Gray n-o să-l omoare pur şi simplu pe 
Simpson? Se poate preface că e de acord cu schimbul, şi 
apoi oamenii lui o să vă omoare pe toţi. Toţi ochii se 

343 


întoarseră spre Milton care tocmai îşi termina replica. Dacă 
petreci suficient timp în preajma lui Oliver, tinzi să devii un 
pic paranoic. 

Stone zâmbi înainte să răspundă. 

— Milton, ai absolută dreptate. De fapt, nu cred că Gray 
ar avea vreo problemă să-l omoare pe Simpson şi să dea 
vina pe noi. Dar am ceva ce-şi doreşte foarte tare. Şi ştiam 
c-o să-mi ceară asta. 

— Dovada pe care-ai folosit-o ca să-l faci să demisioneze, 
vorbi Alex. 

— Ăsta e de fapt singurul motiv pentru care vine. 
Ordinele pe care le avem îl leagă doar pe Simpson de 
asasinarea lui Andropov şi Cernenko. 

— Deci, Gray vine cu o armată de oameni şi se face 
schimbul. Odată ce are ce şi-a dorit, cum o să-l scoateţi pe 
David şi să ieşiţi şi voi de-acolo în siguranţă? vru Annabelle 
să ştie. 

— Există o cale, îi răspunse Stone. Şi vom avea nevoie de 
ajutorul tuturor ca să reuşim. 


344 


Capitolul 89 


Celula roşie din care făcea parte Finn pregătise un TIR ca 
să-l folosească în misiunea de la Centrul pentru Vizitatori. 
Planurile acestea fuseseră amânate din pricina incidentului 
în care fusese implicat Sam. Camionul însă era gata 
pregătit, şi când Finn îi spuse lui Stone de ce era în stare 
acesta, fostul membru Triple Six răspunse scurt: 

— Du-te şi adu-l. 

Şi Finn făcu întocmai, fără prea mare dificultate, ţinând 
cont că avea cheile de la TIR şi acces la depozitul unde era 
parcat. 

Traversa acum centrul capitalei cu el. Virând pe intrarea 
de la centru, văzu că pregătirile pentru simulare erau în 
plină desfăşurare în jurul său. 

Opri camionul pe o alee de la aprovizionare şi cobori. 
Purta uniforma cerută şi avea actele necesare şi foaia de 
drum, toate false, dar destul de bune ca să păcălească un 
„pistolar“ al guvernului foarte plictisit. Îi arătă paznicului 
avizul de expediţie şi apoi deschise uşa din spate a TIR-ului. 
Paznicul inspectă încărcătura, ridicând chiar capacele de pe 
câteva cutii şi aruncând o privire înăuntru înainte de a le 
închide la loc. 

Finn sosise la şase şi jumătate, ştiind că muncitorii erau 
programaţi să plece exact la ora şase, din pricina simulării 
de atac terorist. Tura următoare avea să intre a doua zi de 
dimineaţă. Schimbul cu Stone avea să fie stabilit pentru 
miezul nopţii, de îndată ce Stone avea să-l sune, peste 
două ore. Asta le va oferi o şansă pentru a-şi pune la cale 
planul de ieşire şi îi va lăsa lui Gray foarte puţin timp ca să 
se pregătească şi el. 

Mai încolo, pe stradă, Milton aştepta într-o maşină 
parcată, cu un telefon mobil în mână. El era observatorul. 
Dacă i se părea că totul se duce de râpă, trebuia să sune la 
poliţie, la FBI, la pompieri şi la cine i-ar mai fi trecut prin 
minte. De vreme ce toţi se aflau în apropiere, timpul de 


345 


răspuns ar fi trebuit să fie foarte scurt, deşi posibil nu 
destul de scurt. Caleb se afla în ascunzătoare, păzindu-i pe 
Lesya şi pe restul familiei Finn. Reuben şi Alex se postaseră 
în apropiere, aşteptând ordinele lui Stone. 

— O să dureze ceva, îl avertiză Finn pe paznic. Nu trebuie 
numai să descarc echipamentul, trebuie să-l şi 
despachetez. Şi ajutorul meu a sunat că e bolnav. 

— Cât de mult înseamnă ceva? se interesă paznicul. 

— Probabil o să fie după miezul nopţii când termin. 

— Păi atunci mai bine te-ai apuca de treabă, concluzionă 
paznicul, îndepărtându-se fără a se oferi să-l ajute. 

Finn se folosi de un cărucior pe două roţi să descarce 
cutiile cu echipamente pentru sistemul de aer condiţionat şi 
să le ducă în interiorul centrului. 

Patru dintre lăzi aveau compartimente ingenios ascunse 
pe fund. Dintr-una ieşi Stone, iar din alta, Annabelle. Dintr-o 
altă ladă îl scoaseră pe Simpson, legat şi cu căluş la gură. 
Dintr-o a patra ladă, Stone şi Finn îşi luară armele, inclusiv 
puşti cu lunetă pe care Stone le folosise pe vremea când 
făcea parte din Triple Six. Finn le privi cu îndoială. 

— O să funcţioneze foarte bine, îl asigură Stone. În 
ciuda... aerului vintage. 

— Fără echipament de vedere nocturnă? 

— Fără. 

— Oamenii lui Gray o să aibă ultimul răcnet, zise Finn 
încet. 

— Chiar mă bazez pe asta. 

— Şi echipament antiglonţ de ultimă generaţie. 

— Eu ţintesc întotdeauna la cap. 

Il puseră pe Simpson, legat, în spatele unei lăzi cu plăci 
de tavan, iar Finn le arătă lui Stone şi Annabelle încăperile 
din interior, dintre care cele mai multe neterminate. 

Stone se opri la una dintre încăperi şi privi în sus. 

— Balconul? 

Finn încuviinţă din cap. 

— Aici e Sala Principală. Are vedere de sus la zona 
principală pentru vizitatori. Mai e şi atriumul, amfiteatrul, 
galeria de expoziţii, cinematografele şi restaurantele. 


346 


— Îmi place camera asta, zise Stone hotărât, uitându-se 
la zidul de beton înalt până la brâu care înconjura balconul. 
Locurile înalte sunt întotdeauna bune. Arată-mi unde e cea 
mai apropiată sursă de curent. 

După ce terminară, Finn îi conduse printr-o serie de uşi 
care duceau la un hol închis. 

— Asta e coridorul subteran care duce la Capitoliu. E 
complet închis pentru moment. 

— Deci, cum îl scot pe David de aici? întrebă Annabelle. 

Finn făcu un semn din cap şi arătă spre tavan. 

— Conductele de aerisire. Asta urma să fie punctul 
central al pătrunderii. Conducta aia de-acolo te duce direct 
în Capitoliu. Am desenat o hartă. l-o întinse lui Annabelle şi- 
i explică mai multe chestiuni, inclusiv faptul că respectiva 
conductă dădea într-o mică încăpere de depozitare. 

— Nu trebuie decât să străbaţi un coridor scurt şi apoi e o 
uşă de ieşire. Nu e păzită şi poţi s-o deschizi dinăuntru. L- 
am pus pe unul dintre colegii mei să iasă pe-acolo în timpul 
uneia dintre incursiuni. A încăput cam greu, dar el e mai 
mare decât tine şi David. Voi nu ar trebui să aveţi 
probleme; sunteţi foarte slăbuţi amândoi. 

Stone o privi pe Annabelle. 

— De asta erai tu potrivită. Reuben şi Alex nu ar fi 
încăput acolo. Caleb şi Milton sunt destul de mici, dar... 

— Ştiu, zise Annabelle. Dacă dăm de necaz, pot încerca 
să-i duc cu vorba. 

— Alex şi Reuben o să fie postați lângă ieşirea respectivă. 
În caz de nevoie, Alex poate să-şi folosească legitimaţia de 
la Serviciul Secret ca să treceţi de punctele de securitate. 

— Şi unde vrei să stau eu, Oliver? întrebă Annabelle. 

— Chiar acolo, lângă gura conductei. Noi o să-l aducem 
pe David la tine. 

Annabelle îi privi pe Finn şi pe Stone, amândoi bărbaţi 
înalţi şi cu umeri largi. 

— Dar nu pricep. E evident că tu şi Harry nu încăpeţi în 
conducte, deci cum aveţi de gând să ieşiţi? 

— Lasă-ne pe noi să ne facem griji în privinţa asta, 
Annabelle, o linişti Stone. 

347 


Capitolul 90 


În următoarele două ore, Stone şi Finn stabiliseră ce 
aveau să facă mai târziu în acea seară. Finn avea multă 
experienţă în genul acesta de activitate, dar trebui în cele 
din urmă să recunoască faţă de sine însuşi că, atunci când 
venea vorba de a-i ucide pe alţii punându-te pe tine însuţi 
în cea mai bună poziţie pentru a supravieţui, Oliver Stone îi 
era clar superior. 

Când, într-un sfârşit, lucrurile fură puse la punct, Stone îl 
sună pe Gray, îşi ocupară amândoi poziţiile şi aşteptară. 
Stone ştia că Gray avea să trimită avangarda în 
recunoaştere. Cum era de aşteptat, două ore mai târziu, 
apărură câţiva oameni care „amuşinară“ în stânga şi-n 
dreapta, agenţii de pază din faţă fiind, fără îndoială, legaţi 
sau suficient intimidaţi de insignele acestora. 

Apoi apăru omul nostru în persoană. Carter Gray arăta 
mai solid decât de obicei. De la postul său de tragere, 
Stone îşi dădu imediat seama de ce: echipament antiglont. 
Faptul nu-l deranja câtuşi de puţin pe Stone, deoarece, cum 
îi spusese şi lui Finn, el ţintea întotdeauna la cap. Oamenii 
nu au cum să supravieţuiască fără creier. Deşi se părea că 
erau destule persoane în Washington care se descurcau de 
minune şi fără. 

Lângă Gray se afla un om care împingea un cărucior de 
marfă cu o geantă pe el. Deschise fermoarul genţii şi-l ajută 
pe băiat să iasă. David Finn era legat la ochi şi avea căşti 
antifonice pe urechi. Clătinându-se, stătu lângă Gray, care 
privi în jur la vastul interior în lucru al Sălii Principale. 

— Ei bine, făcu Gray către sala goală. Am venit. 

Harry Finn intră în încăpere, ţinându-l pe Simpson încă în 
legături. 

— Dă-mi băiatul. 

Gray păru uşor enervat că i se vorbea astfel. 

— Harry Finn, fiul Lesyei şi al lui Rayfield. Semeni mai 
mult cu mama decât cu tatăl tău. 


348 


— Dă-mi-l pe fiul meu! 

— Unde sunt ordinele? Şi unde mi-e înregistrarea? 

Finn scoase nişte hârtii şi un telefon din buzunarul de la 
haină. Le ridică la vedere. 

— Vreau să vină David lângă mine. 

Finn îl împinse pe Simpson către Gray. Senatorul făcu în 
fugă ultimii paşi. Când ajunse la Gray, acesta ordonă 
imediat să i se scoată legăturile şi căluşul. 

Agentul de securitate îl împinse pe David spre tatăl său. 
Finn îşi îmbrăţişă fiul. 

— E în ordine, Davey. Te-am luat. Îi scoase legătura de la 
ochi şi căştile. 

— Tată! făcu David cu o voce tremurătoare, strângându- 
şi cu putere tatăl în braţe. 

Gray întinse mâna. 

— Dă-mi-le. Acum! 

Finn i le aruncă. Gray se uită la ordine. 

— E greu de crezut că au supravieţuit atâţia ani. 

— Multe lucruri au supravieţuit atâţia ani, inclusiv mama 
mea, zise Finn aşezându-se în faţa lui David. Simţi că 
degetele tuturor se îndreptau spre trăgace. 

Gray ascultă înregistrarea pe telefon, apoi i-o dădu tipului 
de lângă el care o introduse într-un mic dispozitiv electronic 
şi o rulă din nou. Citi rezultatul afişat pe ecranul LED de pe 
marginea aparatului. 

— E originalul, copiat o dată. 

Stone îi mai dăduse lui Gray o copie înainte. 

Gray zâmbi, puse telefonul în buzunar şi se uită la Finn. 

— Şi ce mai face mama ta? 

— E văduvă, mulţumită ţie. 

Gray privi în jur. 

— John, ştiu că eşti acolo. Poate că ai şi regimentul tău 
pestrit cu tine. Dar, ca să înţelegi cum stă jocul, locul e 
înconjurat şi închis etanş. Şi am interzis accesul poliţiei, FBI- 
ului, Serviciului Secret şi oricărei alte organizaţii pe care tu 
poate te bazai. Sunt sigur că ştii că afară se desfăşoară o 
simulare de atac terorist. Probabil că de aceea ai şi ales 
locul acesta în seara asta. Ai sperat, fără îndoială, că te va 


349 


ajuta să scapi. Însă, dacă se trag focuri înăuntru, nimeni de 
afară nu le va auzi, şi dacă le vor auzi, nu se vor deranja să 
investigheze. 

Gray îşi întoarse din nou privirea spre Finn. 

— Şi poate că vrei să-i mulţumeşti tânărului de aici, John. 
L-a ucis pe Bingham, Cincetti şi Cole. Nu ai de unde să ştii 
asta, dar cei trei foşti colegi ai tăi au făcut parte din echipa 
trimisă să te ucidă. Au ratat, desigur, dar au prins-o pe 
soţia ta. Cole a pretins că el a ucis-o, dar Bingham şi-a 
asumat meritul. De fapt, s-au oferit să facă treaba voluntar. 
Se pare că nu te prea plăceau. 

Lovitura directă a lui Gray nu primi răspuns. 

Gray aşteptă un moment, apoi adăugă: 

— Şi poate că ai vrea să vezi peste cine am dat venind 
încoace. 


350 


Capitolul 91 


Lui Finn i se strânse inima când îl văzu pe Milton adus de 
doi oameni de-ai lui Gray. 

În spatele zidului de beton al balconului, degetul lui 
Stone se ridică de pe trăgaci. li putea împuşca pe amândoi 
înainte să apuce să-l atingă pe Milton. Singura problemă 
era că nu ştia unde se află restul echipei de intervenţie a lui 
Gray. Trebuia să-i scoată la lumină. 

Finn vorbi pe-un ton scăzut. 

— Cred că aici se încheie schimbul nostru. 

Gray scutură din cap. 

— De fapt, Harry, de-abia începe. 

Le făcu un semn din cap oamenilor săi, iar aceştia se 
îndepărtară împreună cu Simpson. Când ajunseră la un loc 
sigur, Simpson strigă: 

— Apropo, John, eu am ordonat lovitura împotriva ta. 
Nimeni nu pleacă din Triple Six de bunăvoie. Singurul meu 
regret a fost că nu te-am prins atunci. Dar lucrurile bune 
merită aşteptate. 

De la balcon, Stone privea locul de unde vorbea Simpson. 
Senatorul fusese destul de deştept încât să interpună un 
perete gros între ei. Pentru o clipă, mintea lui Stone se goli 
de orice gând, dar apoi îşi reveni. Avea o treabă de făcut şi 
nimic din ce-ar fi putut spune Simpson nu avea să-i stea în 
cale. Alergă la o macara electrică pe care o instalaseră mai 
devreme. 

La un semnal, Finn îl apucă pe fiul său şi îl aruncă la 
pământ, scoțând o armă de la brâu şi ferindu-l pe David cu 
trupul său. În clipa următoare, un obiect înalt căzu din 
tavan. Era o barieră de trafic grea pe care o ridicaseră ei 
mai devreme. Stone îi dădu doar drumul şi reveni în poziţie 
de tragere. 

Bariera lovi perfect locul marcat, aterizând la treizeci de 
centimetri de Finn şi fiul său. Impactul aproape o rupse în 
jumătate, dar se adăpostiră imediat în spatele ei. 


351 


Cei doi oameni ai lui Gray îl ochiră pe Milton, ţinta cea 
mai uşoară. Inainte ca degetele lor să apese trăgaciul, două 
focuri trase de Stone la o secundă distanţă îi răpuseră. 

Lângă Stone era un cablu conectat la un prelungitor. 
Apăsă un buton şi întreaga încăpere rămase în întuneric. 

Stone cobori în fugă din balcon. Memorase numărul de 
trepte şi întoarceri, aşa că întunericul nu-l încetinea prea 
mult. Sări pe un pat pe roţi pe care-l găsiseră într-o cameră 
de depozitare, de genul celor pe care-l folosesc mecanicii 
ca să intre sub maşini. Alunecă pe podeaua Sălii Principale, 
îndreptându-se spre Milton. Planul original fusese să-i dea 
la o parte pe Finn şi pe fiul său. Dar Milton se afla acum în 
pericol imediat. 

Strigă: 

— Finn! Acoperă-mă! 

Finn începu pe loc să tragă. 

Alunecând spre destinaţie, Stone clipi des, ca ochii să i se 
adapteze în absenţa luminii. Dădu peste un cadavru şi 
agăţă cu degetele o pereche de ochelari pentru vedere 
nocturnă de la centura mortului. Punându-i pe ochi, strigă: 

— Milton! 

— Aici, răspunse acesta slab. 

Stone porni ochelarii şi se uită în dreapta sa. Milton era 
întins pe jos, cu mâinile pe cap. Celălalt mort căzuse pe 
jumătate peste el. 

Stone îl întrebă: 

— Eşti rănit? 

— Nu. 

Stone săltă cadavrul şi, „suprapuşi“ pe patul cu role, 
alunecară prin încăpere spre scările balconului, în vreme ce 
Finn mai goli două magazii de gloanţe ca să le acopere 
manevra de ieşire. 

Stone i se adresă lui Milton: 

— Te duc la Annabelle. Ea, tu şi David o să ieşiţi printr-o 
conductă care duce la Capitoliu. O să fie cam strâmt, dar 
încapi. 

— Oliver, nu pot ieşi pe-acolo. 

— De ce nu? 


352 


— Sufăr de claustrofobie. 

Stone oftă. 

— Bine, atunci vii cu mine. 

— Fără locuri strâmte, insistă Milton neliniştit. 

— Aici suntem oricum la strâmtoare, Milton, se enervă 
Stone. Ai văzut câţi oameni a adus Gray cu el? 

— Doisprezece. 

— Atunci i-au mai rămas zece. 

Stone ştia că următoarea fază a planului de scăpare 
implica traversarea în fugă a unui spaţiu deschis destul de 
mare. Oamenii lui Gray aşteptau, fără îndoială, să-i vadă cu 
ochelarii lor de vedere nocturnă. Stone conta de fapt pe 
asta. Ochelarii erau o unealtă grozavă, doar că aveau un 
călcâi al lui Ahile. 

Stone îşi scoase ochelarii, se încordă şi apăsă din nou 
butonul prelungitorului. Lumina invadă locul. Auzi voci care 
strigau de durere. Oamenii lui Gray. Când se aprindea o 
lumină puternică şi te prindea cu ochelarii pe ochi, 
rezultatul era că nu mai vedeai nimic în afară de stele verzi 
cel puţin un minut. 

El şi Milton îşi încercară norocul şi o luară la fugă. 

De-abia ajunseră la adăpost, că oamenii lui Gray îşi 
reveniră şi deschiseră focul, cu o forţă nimicitoare. Stone îl 
lăsă pe Milton şi fugi din nou înapoi. Finn şi fiul său erau 
încă în spatele barierei, ţintuiţi de rafale. Stone apucă de 
căruciorul de marfa motorizat, încărcat cu echipament 
pentru sistemul de aer condiţionat, şi se îndreptă spre Finn 
şi David. Gloanţele trase de oamenii lui Gray ricoşau de 
metalul greu. 

În spatele acestui scut ajunseră din nou la o poziţie de 
securitate relativă şi-l luară şi pe Milton. Alergară pe un 
coridor trecând de mai multe uşi şi îl lăsară pe David, 
îngrozit, în grija lui Annabelle. 

Annabelle îl văzu pe Milton şi zise: 

— Dumnezeule, tu ce cauţi aici? 

— E o poveste lungă şi n-avem timp, zise Stone. Tu şi 
David ieşiţi pe conducte. Milton vine cu noi. 

Finn îşi îmbrăţişă fiul care plângea şi-l strângea în braţe. 

353 


În sfârşit, Finn îi dădu drumul lui David şi-i spuse 
băiatului că trebuie să meargă cu Annabelle. 

— Trebuie să o ajuţi pe mama, îl încurajă Finn. Eu o să 
mă întorc cât de repede pot. 

— Tată, o să te omoare. O să te omoare. 

— Am fost în situaţii şi mai rele, crede-mă, îl asigură Finn 
reuşind să zâmbească. 

Annabelle se uită la Stone, îi luă mâna şi i-o strânse. 

— Să nu mori, Oliver. Te rog să nu mori. 

O ajutară să intre cu David pe conductă. Finn îi conduse 
pe Stone şi pe Milton la un alt tunel paralel cu cel în care 
fuseseră. Fusese construit în caz că muncitorii ar fi trebuit 
să evacueze locul de urgenţă. 

Se opriră în faţa unei uşi securizate. Stone trase un glonţ 
în încuietoare, iar Finn deschise uşa, dând la iveală un 
pasaj lung. 

— O să ne ducă la Clădirea Jefferson, zise Finn. 

Stone încuviinţă din cap. 

— Caleb mi-a arătat cum să ieşim de-acolo fără să ne 
vadă nimeni. Harry, tu mergi primul, Milton în mijloc, iar eu 
în spate. 

Milton privi de-a lungul coridorului întins şi întunecat. 

— Eşti sigur că nu e nici un pericol? 

— Pe cât se... 

Stone nici nu ştiu de unde veni lovitura. Abia dac-o auzi. 
Nu-l văzu pe Finn ridicând arma şi trăgând. Nu-l văzu pe 
lunetist căzând. 

Nu văzu decât expresia de pe chipul lui Milton. Ochii i se 
măriseră puţin, ca în faţa unei uşoare surprize. Apoi căzu în 
genunchi, cu privirea încă la Stone. Sângele începu să-i 
picure din gură. Nu zise decât un cuvânt. 

— Oliver? 

Apoi Milton Farb căzu cu faţa înainte pe podeaua tare, 
trupul i se zvârcoli o dată, apoi rămase nemişcat, cu 
sângele scurgându-i-se din gaura din mijlocul spatelui. 

Stone mai văzuse multe răni ca asta, toate fatale. 

Milton era mort. 

Finn privi cadavrul. 


354 


— Dumnezeule! 

Stone îngenunche, ridică trupul prietenului său, îl duse 
într-un colţ şi-l lăsă încet jos. Îi închise ochii goi şi-i puse 
mâinile mici, slabe peste pieptul nemişcat. Apoi se ridică, îşi 
încleştă degetele pe armă şi trecu pe lângă Finn fără un 
cuvânt. Nu mergea spre adăpost. Se îndrepta înapoi spre 
centrul pentru vizitatori. 

Harry Finn aruncă o privire la uşa către Clădirea Jefferson 
şi către libertate. Fiul său era în siguranţă. Putea să fie 
alături de el în scurt timp dacă pleca acum. Nu mai era 
lupta lui. John Carr îi ucisese tatăl. Ce-i datora el acestui 
om? _ 

„Totul. M-a salvat pe mine, pe mama şi pe fiul meu. li 
datorez totul.“ 

Îşi apucă strâns arma şi fugi după Oliver Stone. 


355 


Capitolul 92 


Omul care intrase în bătălie în acea seară nu era blândul 
îngrijitor de morminte, de vârstă mijlocie, pe nume Oliver 
Stone. Era o maşină de ucis, cu numele de John Carr, cu 
treizeci de ani mai tânăr, cu abilităţile şi ferocitatea unei 
existenţe petrecute curmând vieţile altora prin metode 
inimaginabile pentru majoritatea oamenilor. Îşi folosi toate 
acele abilităţi în seara respectivă. Însă părea să fie şi 
puterea divină la mijloc. Gloanţe care ar fi trebuit să-i 
curme viaţa de multe ori trecură la câţiva centimetri de el. 
Dezastrul care ar fi trebuit să lovească nu mai veni. Poate 
că era în sfârşit vremea să i se facă şi lui dreptate. Însă la 
asta se va gândi doar mai târziu. În seara aceea, nu făcu 
decât să omoare. lar Centrul pentru Vizitatori, neterminat 
încă, se înroşi de sângele scurs. Finn mai ucise doar un om. 
Stone îi termină pe ceilalţi şase, pe doi cu nişte lovituri cum 
Finn nu mai văzuse vreodată cuiva. Tot nu putea să-şi dea 
seama cum o făcuse. Se părea că bărbatul ghida gloanţele 
cu puterea voinţei ca să-şi găsească ţinta. 

Exista o altă explicaţie a felului în care Stone 
supravieţuise. Fără îndoială, oamenii lui Gray erau mai 
tineri, mai puternici, mai rapizi şi admirabil antrenați. În 
vremurile astea se asigurau întotdeauna că au o forţă 
copleşitoare înainte să atace. Uciseseră de mii de ori - la 
antrenamente. 

Era însă cu totul altceva când trebuia să o faci de- 
adevăratelea. Şi, incluzând şi Vietnamul, Stone probabil 
ucisese mai mulţi oameni decât toţi agenţii lui Gray la un 
loc. Şi niciodată nu avusese o forţă copleşitoare la 
dispoziţie. De multe ori nu se avea decât pe sine. Chestiile 
astea te făceau pur şi simplu mai bun decât oricine. 

Când şi ultimul om fu la pământ, Finn şi Stone o luară pe 
ieşirea de urgenţă, ajungând la Clădirea Jefferson şi plecând 
de acolo aşa cum le explicase Caleb. Stone, îndurerat, 
purta trupul lui Milton pe umăr. În vreme ce el aşteptă în 


356 


spatele unor tufişuri împreună cu cadavrul, Finn reuşi să se 
strecoare şi să şterpelească o uniformă de paramedic dintr- 
o maşină de recuperare a cadavrelor, staționată în 
apropierea epicentrului simulării atacului terorist. Puse apoi 
ochii pe o ambulanţă parcată lângă bibliotecă, ce avea 
cheile încă în contact. Câteva minute mai târziu, trupul lui 
Milton fu urcat de către Stone şi Finn cu targa într-o 
ambulanţă, faţa fiindu-i acoperită cu un cearşaf. Cu tot 
haosul din jur, nimeni nu putea deosebi un cadavru fals de 
unul real. Cu Stone în spate, Finn demară cu luminile 
ambulanţei pornite. 

Finn privi în oglinda retrovizoare. Stone stătea lângă 
prietenul său, cu capul plecat. Nu scăpase nevătămat din 
luptă. Un glonţ îi despicase braţul drept, lăsând o tăietură 
însângerată. Un altul lăsase o rană în partea stângă a 
capului. Omul nici nu le băga în seamă. Finn trebui să i le 
bandajeze cu pansament şi bandă din stocul ambulanţei, în 
vreme ce Stone privea doar în jos la prietenul său mort. 

Stone ridică cearşaful, luă mâna caldă încă a lui Milton 
într-a sa şi o strânse. Începu să rostească vorbe pe care 
Finn nu le putea auzi clar, dar ştiu instinctiv ce zicea 
acesta. 

— Îmi pare rău, Milton. Îmi pare atât de rău. 

O lacrimă se scurse pe faţa lui Stone, arsă de soare, şi 
căzu pe cearşaf. 

Finn nu voi să întrerupă acest moment foarte intim, dar 
nu avu de ales. 

— Unde vrei să-l duci pe Milton? 

— Acasă. Îl ducem acasă, Harry. 

Lăsând ambulanţa la vreo trei străzi de casă, cărară 
trupul lui Milton prin pădurea din spatele cartierului. Stone 
îl aşeză uşor pe pat şi se întoarse spre Finn. 

— Lăsă-mă un pic, te rog. 

Finn încuviinţă respectuos din cap şi se retrase din 
cameră. 

Stone era un om care suferise mai multă durere în viaţă 
decât ar fi meritat orice fiinţă omenească. Suferise însă cu 
stoicism, încercând să privească mai degrabă înainte decât 


357 


către trecut. Însă, privind trupul prietenului său, amintirea 
tuturor tragediilor personale din viaţa sa îl asaltară din 
întuneric. 

Şi, ca de foarte puţine ori în viaţa sa, Stone plânse fără 
reţinere. Plânse atât de tare, încât genunchii i se înmuiară 
şi căzu la podea, cu trupul strâns ca al unui copil îndurerat, 
suferind angoasa a milioane de coşmaruri care se 
adunaseră înlăuntrul său în atâtea zeci de ani, coşmaruri 
eliberate dintr-odată ca năvala apei peste un baraj 
prăbuşit. 

Treizeci de minute mai târziu, nu mai avu lacrimi de 
vărsat. Stone se ridică şi atinse faţa prietenului său cu 
mâna. 

— La revedere, Milton! 


358 


Capitolul 93 


După ce se făcuse schimbul, Gray şi Simpson părăsiseră 
rapid zona Capitoliului. 

Simpson zise: 

— Cât de repede o să ştii dacă John Carr şi fiul Lesyei 
sunt morţi? 

— Nu mai durează mult. Ştii, ai fost destul de tupeist să-i 
mărturiseşti lui Carr că tu ai fost cel care i-a ordonat 
execuţia. 

— Nu voiam să moară fără să ştie. M-aş fi simţit 
neîmplinit. 

— Totuşi, eu n-aş fi făcut-o, reluă Gray. 

Simpson luă vechile ordine de la Gray şi le studie. 

— Lumea o duce mai bine graţie a ceea ce am făcut noi. 

— Sunt de acord cu tine. Doi conducători sovietici morţi. 
Am deschis drumul către pace. 

— Nu am primit însă niciodată recunoaşterea pe care o 
meritam. 

Gray zise: 

— Asta pentru că ordinul nu a fost autorizat. Am luat 
chestiunea în propriile mâini. 

— Patrioţii trebuie să-şi facă datoria. Şi acum ce 
urmează? 

— Ordinele şi telefonul vor fi distruse. Luă înapoi hârtiile 
de la Simpson. 

— Ce e pe telefon? Nu am auzit. 

— Fii bucuros că s-a întâmplat aşa. Altfel ar fi trebuit să 
te omor şi pe tine. 

Simpson îl privi cu o expresie neîncrezătoare. 

— Glumeşti. 

— Sigur că da, minţi Gray. 


La ora patru dimineaţa, Carter Gray primi veştile. 
Oamenii săi fuseseră eliminaţi. Carr şi Finn scăpaseră. Carr, 
maşina de ucis, nu-şi ieşise din mână, evident. Il sună 


359 


imediat pe Simpson. 

— Ei bine? îl întrebă acesta. 

— Exact cum am plănuit, Roger. Carr şi Finn sunt morţi. 
N-o să apară nimic la ştiri. O să muşamalizăm noi totul. 

— Excelent. Acum putem să trecem în sfârşit peste toate 
astea. 

Gray închise. Sigur. 

Se întâlni cu preşedintele mai târziu, după ce avu grijă să 
curețe centrul pentru vizitatori. 

Comandantul-şef nu era prea fericit în privinţa celor 
întâmplate. 

— Ce naiba s-a întâmplat acolo aseară? Mi s-a spus că au 
găsit sânge acolo şi urmele unei răfuieli armate. 

— Domnule, am reuşit să dăm de John Carr şi de fiul 
Lesyei la centrul pentru vizitatori. 

— Dumnezeule, în mijlocul Capitoliului)! 

— Nu ştiu cum au intrat acolo, dar au reuşit cumva. Am 
primit un pont, ne-am deplasat acolo cu un detaşament 
paramilitar şi am avut o confruntare armată puternică. 

— Şi ce naiba s-a întâmplat? 

— Cei care trebuia au fost eliminaţi, răspunse Gray vag. 

— Au fost victime şi de partea noastră? 

— Da, din păcate. Acum le anunţăm familiile. 

— Unde sunt cadavrele? 

— Le-am trimis cu avionul în străinătate, pentru discreţie. 
Trebuie să trecem asta sub tăcere, domnule. Presa ar muri 
de bucurie să prindă aşa ceva. 

— Uite ce e, Carter, eu sunt preşedintele. Vreau să ştiu 
ce e asta. Şi vreau să ştiu chiar acum. 

Gray se relaxă în scaun. Desigur că se aşteptase la asta. 
Scoase ordinele din buzunar. Distrusese telefonul, dar 
ordinele erau prea preţioase. Preţioase mai ales pentru că 
nu aveau numele lui înscris pe ele. 

Preşedintele citi documentele. 

— Roger Simpson? 

Gray încuviinţă din cap. 

— Daţi-mi voie să vă spun întreaga poveste, domnule. 
Fură mai mult invenţii, dar Gray o relată cu atâta autoritate 


360 


şi siguranţă de sine, încât, atunci când preşedintele se lăsă 
pe spătarul scaunului, era clar că le acceptase ca 
adevărate. 

— Dar implicarea Lesyei şi a lui Rayfield Solomon? 
întrebă preşedintele. Solomon a fost declarat trădător de 
ţară. Chiar aşa a fost? Dacă nu, trebuie să îndreptăm 
lucrurile cumva. 

Gray ezită. 

— N-aş putea spune cu siguranţă că a fost un trădător. 

— Dar tu ai zis că a fost eliminat. Ai zis că era un 
trădător. 

— Pe vremea aceea părea clar că aşa e. Acum, poate mai 
puţin. Va trebui să mai investighez. 

— Aşa să faci, Carter. Aşa să faci. Şi, dacă adevărul e că 
omul ăsta era nevinovat, o să îndreptăm lucrurile, m-ai 
înţeles? 

— Nici nu se poate altcumva. Ray Solomon mi-a fost 
prieten. 

— Dumnezeule, doi lideri sovietici asasinați de ţara 
noastră. Nu-mi vine să cred. 

— Puţini ar crede, domnule. 

— Vrei să zici că tu nu ştiai? făcu preşedintele tăios. 

Gray îşi alese cu grijă cuvintele. 

— Lucrurile mergeau altfel pe vremea aia. Aveam dovezi 
în legătură cu existenţa unor comploturi sovietice de a 
ucide preşedinţi americani, din când în când, dar am luat 
măsuri să le contracarăm. Adevărul nu trebuia scos la 
iveală pentru că ar fi putut conduce la un război nuclear. Nu 
au existat niciodată comploturi oficiale ale conducerii 
sovietice, înţelegeţi, dar miza era mare în Războiul Rece. 

— Şi atunci cine naiba a ordonat asasinarea lui Andropov 
şi Cernenko? 

— Ordinele nu au venit prin mine. 

— Vrei să spui că Roger Simpson care, dacă îmi amintesc 
bine, era doar un agent, a făcut asta de unul singur? 

— Nu, deloc. Nu ar fi făcut niciodată aşa ceva singur. 
Trebuie să fi primit autorizaţia pe alte canale superioare. 

— Canale care te-au ocolit pe tine? De ce? Tu erai 


361 


superiorul lui, nu-i aşa? 

— Nu în toate cazurile, domnule. lar părerea mea despre 
asasinarea liderilor străini era cunoscută. Exista un ordin 
executiv care le scotea din legalitate, şi acolo am tras linia. 

— Ei bine, poate ar trebui să vorbesc direct cu Roger 
despre asta. 

— Nu ştiu dacă ar fi înţelept, domnule. El candidează 
pentru Casa Albă. E colegul nostru de partid. Dacă începeţi 
să faceţi cercetări, vor apărea scurgeri de informaţii către 
presă şi, în cele din urmă, totul va ieşi la iveală. După cum 
ştiţi, în ziua de azi e mai greu să păstrezi secrete. 

— Informatori nenorociţi; da, ştiu. 

— Şi ce ar zice senatorul Simpson? Semnătura lui apare 
pe ordine. Va pretinde că superiorii săi au ordonat 
asasinatele. Poate va spune chiar că eu am ştiut despre 
asta. Nu poţi să-l învinovăţeşti că încearcă să-şi acopere 
urmele. Dar chestiunea s-a încheiat. Doi oameni au fost 
ucişi. În mod ilegal? Probabil. A justificat rezultatul 
mijloacele folosite? Cred că omenirea va judeca şi va trage 
concluzia că da. Eu zic să nu deranjăm câinii care dorm, 
domnule preşedinte. Să-i lăsăm să doarmă. 

— O să mă mai gândesc la asta, Carter. Dar ţine-mă la 
curent cu ce se întâmplă în continuare. 

— Încă ceva, domnule. 

— Da? 

— Aş vrea să mă întorc la lucru. Ca şef al informaţiilor. 
Vreau să-mi slujesc din nou ţara. 

— Păi, după cum ştii, locul nu e ocupat pentru moment. 
Aşa că e al tău, dacă într-adevăr îl vrei. Mă îndoiesc că 
Senatul va avea motive să nu confirme un om decorat cu 
Medalia Libertăţii. 

— Chiar îl vreau, domnule preşedinte. 

Acesta îi strânse mâna lui Gray. 

— Apreciez sinceritatea de care ai dat dovadă astăzi, 
Carter. Eşti un adevărat patriot. Mi-aş dori să avem mai 
mulţi ca tine. 

— Îmi fac doar meseria, domnule. De fapt, Gray se 
gândea că, atâta vreme cât Carr era în libertate, voia să fie 


362 


înconjurat de cât de mulţi oameni înarmaţi până-n dinţi cu 
putinţă. 

— Ştii, cred că ai fi un preşedinte bun. 

Gray râse. 

— Vă mulţumesc, domnule, dar nu cred că am calificările 
necesare. Ceea ce Gray nu rosti fu faptul că el se credea 
supracalificat pentru post. În plus, îşi dorea o poziţie cu 
putere adevărată. Tot ce putea un preşedinte să facă de 
fapt era să pornească războaie, şi astea nu erau prea dese. 
În afară de asta, slujba era lipsită de putere, după părerea 
lui Gray. A 

Părăsi Casa Albă şi urcă în elicopterul său. Inălţându-se în 
aer, ştia că ar trebui să se simtă bine, victorios. Insă nu se 
simţea. De fapt, rareori se simţise atât de deprimat. 


363 


Capitolul 94 


Oliver Stone nu participă la înmormântarea lui Milton, 
deşi majoritatea celorlalţi fură prezenţi şi îndureraţi. Caleb 
era atât de afectat de moartea prietenului său, încât fără 
ajutorul lui Alex şi Annabelle nu s-ar fi putut ţine pe 
picioare. Harry Finn ar fi vrut să vină, dar se ascundea încă 
împreună cu familia sa. 

Alex îşi sunase şeful şi aflase că toate problemele sale 
dispăruseră. 

— Nu ştiu despre ce naiba a fost vorba, zise şeful său, şi 
nici nu cred că vreau să ştiu. 

Se adunară cu toţii o săptămână mai târziu la 
apartamentul lui Caleb, ca să cinstească memoria lui 
Milton. De data aceasta, veniră şi Finn cu Lesya. 

— Nu pot să cred că Oliver nu a venit la înmormântarea 
lui Milton, zise Reuben, privind în paharul cu bere. Nu pot 
să cred, repetă el, cu ochii roşii. 

Annabelle se uită la Alex. 

— Nu ai nici o veste de la el? 

Alex scutură din cap. 

— Harry, tu l-ai văzut ultima dată. A zis unde merge? Ce 
are de gând să facă? 

Finn scutură din cap. 

— Ştiu că se învinovăţeşte pentru moartea lui Milton. 

Caleb zise furios: 

— Şi am citit în ziar că Gray va fi iar capul serviciilor de 
informaţii. Nu-i aşa că-i minunat? Ştim cu toţii ce a făcut. 
Ştim, dar nu avem nici o dovadă. Se prăbuşi pe un scaun şi- 
şi fixă privirea pe o fotografie a lui Milton pe care o plasase 
pe o etajeră, ca s-o vadă toată lumea. Pe obrajii plini i se 
prelingeau lacrimi. 

Finn luă cuvântul: 

— Eu şi familia mea va trebui să plecăm din ţară cumva. 
Gray n-o să se lase până nu ne prinde. 

— Nu cred. E vremea să punem capăt acestei nebunii. 


364 


Toate privirile se întoarseră spre Lesya care stătea într- 
un colţ. 

Aceasta scoase ceva din geantă, un obiect pe care nu te- 
ai aştepta să-l aibă la ea o femeie în vârstă. Era un urs. 

— Iubitul urs al nepoatei mele. Ursuleţul frumoasei mele 
Susie, pe care i l-am dat când era foarte mică. 

Toată lumea se holbă la ea, întrebându-se, fără îndoială, 
dacă nu cumva îşi pierduse minţile în acel moment. 

— l-am cerut permisiunea lui Susie înainte să fac asta. 
Scoase un briceag din poşetă şi tăie cusăturile pluşului. 
Trase de o parte şi de alta a tăieturii, băgă mâna înăuntru şi 
scoase o cutie mică. 

— Mi-a făcut-o un meşter din Rusia. Scoase o cheie, 
descuie cutia şi scoase un dispozitiv electronic de mărimea 
unui deget mare de la mână, cu un port USB la capăt. Are 
cineva un computer? 


Scena de pe ecranul computerului se desfăşura într-o 
cameră mică şi sumar mobilată. Patru oameni erau aşezaţi 
la o masă de lemn. Lesya şi Rayfield Solomon, mai tineri, 
stăteau pe-o parte. Vizavi era Roger Simpson pe vremea 
când era tânăr. lar lângă Simpson se afla un alt bărbat care 
nu se schimbase chiar atât de-a lungul anilor. 

— Carter Gray! exclamă Alex. 

Lesya încuviinţă din cap. 

— A fost ideea lui Rayfield să filmăm asta pe-ascuns. 
Misiunea era monumentală, înţelegeţi. 

Ei priviră cum cei patru discutau despre asasinat. Se 
părea că Andropov fusese deja ucis şi acum se concentrau 
pe Constantin Cernenko ca singurul om care stătea în calea 
ascensiunii lui Gorbaciov la putere. 

— V-aţi descurcat minunat prima dată, Ray şi Lesya, 
zicea Gray. Nu a existat nici cea mai mică îndoială că 
Andropov a murit din cauze naturale. 

— Sunt otrăvuri care nu lasă urme, comentă Lesya. ŞI 
mai sunt şi persoane sus-puse în Uniunea Sovietică pe care 
moartea bietului Yuri nu le-a întristat. 

— Poate că la fel va fi şi cu Cernenko, zise Simpson, 


365 


acum că a fost numit secretar general. 

Gray interveni: 

— Dar mai aşteptaţi un pic. Cel puţin un an. Asta ne va 
da timp să aranjăm lucrurile de partea noastră şi să 
reducem suspiciunile. Toate indiciile arată că Gorbaciov va 
prelua puterea după ce moare Cernenko. 

— Dacă mai aşteaptă, Constantin s-ar putea să ne facă 
pe plac şi fără otravă. Nu e un om sănătos, remarcă 
Solomon. 

— Aşa că îi mai dăm un an, zise Gray din nou. Atunci, 
dacă mai e încă în viaţă, tu şi Lesya vă puteţi asigura că 
lucrurile nu mai rămân aşa mult timp. 

— Şi directorul, şi preşedintele sunt de acord cu asta? 
întrebă Solomon. 

Simpson răspunse: 

— Absolut. O văd ca pe o chestiune esenţială pentru 
pacea mondială şi distrugerea Uniunii Sovietice. După cum 
ştiţi, sunt mulţi şi de partea sovietică care-şi doresc acest 
lucru. 

Gray le zâmbea larg. 

— Veţi fi amândoi eroi, zise el şi se întoarse către Lesya. 
Faptul că ai trecut de partea noastră a avut un impact 
major. Dacă va fi pace între Statele Unite şi ce a mai rămas 
din Uniunea Sovietică, va fi în mare parte mulţumită ţie. Şi, 
deşi nu vom putea dezvălui asta niciodată publicului larg, 
tu vei fi câştigat eterna gratitudine a naţiunii tale adoptive. 
Tu şi Ray v-aţi riscat de nenumărate ori viaţa pentru ţara 
asta, şi vin cu un mesaj personal din partea preşedintelui, 
în care îşi exprimă din toată inima recunoştinţa pentru ceea 
ce aţi făcut voi pentru America. 

Filmul mai dură câteva minute, apoi se opri. Lesya zise: 

— N-am mai văzut în viaţa mea fiinţe omeneşti care să 
mintă aşa de bine ca Roger Simpson şi Carter Gray. Pe 
lângă ei, eu eram o biată amatoare. 

— De ce naiba nu ne-ai arătat asta mai înainte? vru Alex 
să ştie. 

— Când ne-ai dat ordinele scrise, adăugă Finn. 

— Doar proştii dau tot ce au din prima rundă. Tot timpul 


366 


mai păstrezi ceva. Eu am rugat pe cineva să salveze filmul 
şi să-l pună pe dispozitivul ăsta înainte să-l ascund în 
interiorul ursului şi să i-l dau lui Susie. 

— Dumnezeule, au murit totuşi nişte oameni, a murit şi 
Milton, interveni Caleb pe un ton şoptit. 

— Nu am putut face nimic în privinţa asta, zise ea simplu. 
Dacă le-am fi dat şi asta, unde am fi fost acum? Oamenii 
aceia tot morţi ar fi. Şi prietenul tău la fel. lar noi n-am avea 
nimic. 

— Dar ce o să facem cu asta? se interesă Alex. 

— Vreau să mă întâlnesc cu Carter Gray. 

— Ce? exclamă Finn. 

— Eu şi Gray trebuie să discutăm faţă în faţă. 

— Şi dacă nu vrea? zise Alex. 

Lesya zâmbi. 

— Doar lasă-mă să vorbesc cu el la telefon. Atunci va 
vrea să mă vadă. 


367 


Capitolul 95 


— Nu ne-am mai văzut de mult, Lesya, zise Gray, aşezat 
vizavi de aceasta. Se aflau într-o cameră de hotel din 
Fredericksburg, Virginia. Te-ai schimbat foarte mult, 
adăugă el politicos. 

— Având în vedere evenimentele recente, e clar că tu nu 
te-ai schimbat deloc. 

— Ziceai la telefon că vrei să-mi arăţi ceva? 

— Ştiu că ai oameni afară. Tu întotdeauna ai oameni 
afară, Carter. 

— Da, în meseria mea trebuie să fii precaut. Şi ce voiai 
să-mi arăţi? Nu am prea mult timp la dispoziţie. 

Lesya deschise laptopul pe care-l adusese cu ea. Gray 
urmări înregistrarea până când ecranul se întunecă. O privi 
pe Lesya. 

— Filmul a fost ideea lui Rayfield? 

— Da. 

— Dacă bănuia care e adevărul, de ce a mai executat 
planul? 

— Era loial. Tu nu. Dar a făcut-o de fapt ca să mă 
protejeze pe mine. Ştia cât de vulnerabilă aş fi. El cel puţin 
avea acoperirea americanilor. Eu nu aveam nimic. 

— Am regretat profund ce s-a întâmplat cu tine şi cu 
Rayfield, Lesya. Din multe puncte de vedere, a fost cel mai 
bun prieten pe care l-am avut vreodată. _ 

— A avut încredere în tine. Carter. Eu nu, dar el da. In 
privinţa lui Simpson era tot timpul mai precaut. 

— Ştia să judece oamenii. Gray se aplecă în faţă, părând 
nerăbdător să spună în sfârşit adevărul. Lesya, nu eu am 
ordonat executarea lui. A fost mâna lui Roger. Eu nu i-aş fi 
făcut niciodată aşa ceva lui Ray. Niciodată. Am fost furios 
când am aflat, dar nu mai puteam face nimic. Şi am 
încercat din răsputeri să obţin înlăturarea numelui lui Ray 
de pe Peretele Ruşinii de la CIA. Dar Roger a aranjat prea 
bine afacerea. A construit o poveste foarte convingătoare a 


368 


trădării lui Ray. Şi cum Ray era mort şi incapabil să se 
apere nu am avut ce să fac. 

— N-am nevoie de explicaţiile tale, Carter. Ce s-a făcut s- 
a făcut. Nimic nu-mi mai poate aduce soţul înapoi. 

— Dar s-a obţinut rezultatul care trebuia. Tu, mai ales, 
înţelegi ce a însemnat asta pentru întreaga lume. Ray ar fi 
înţeles. 

— O, da, aşa e. Dar soţul meu a murit. lar numele său e 
acum sinonim cu trădarea în ţara în care s-a născut. A 
murit pentru ţara lui şi ei îl fac trădător. Cu asta nu mă pot 
împăca. 

— Dacă aş fi putut face ceva în această privinţă, aş fi 
făcut. Dar aveam mâinile legate. Dacă l-aş fi dat de gol pe 
Roger, m-aş fi expus şi pe mine. El ştia asta. Poate că e 
necinstit, însă nu e şi prost. 

— Deci, nu te-ai fi demascat ca să salvezi reputaţia celui 
„mai bun“ prieten a/ tău? Nu ai renunţat la cariera ta 
pentru asta? Rayfield o fi fost cel mai bun prieten al tău, 
dar tu în mod clar nu ai fost prietenul /ui. 

— Recunosc că am fost slab şi egoist ca să nu mă sacrific 
pentru Ray. 

— Da, ai fost, zise ea tăios. Deci, asasinatele nu au fost 
autorizate de guvernul vostru, nu? A fost lucrarea ta şi a lui 
Simpson şi încă a câtorva. Nici unul în funcţii politice de 
conducere. Ştiu că n-o să-mi răspunzi la întrebare, dar ăsta 
e adevărul. Am avut multe decenii la dispoziţie ca să mă 
gândesc la asta. Ea se lăsă în scaun şi-i cercetă trăsăturile. 
Atitudinea sa în mod normal încrezătoare pălise 
considerabil. 

El zise: 

— Roger se temea că, dacă Ray afla că planul nu era 
autorizat, l-ar fi dat de gol. Şi adevărul e că asta ar fi făcut 
Ray. Indiferent de răul pe care şi l-ar fi cauzat lui personal. 

— Ai perfectă dreptate. Soţul meu a fost un om de 
onoare. Şi totuşi, el a fost omorât, iar Roger Simpson are o 
carieră frumoasă de senator al acestei ţări. 

— Lesya, ştii cum stăteau lucrurile pe vremea aceea. 

ÎI întrerupse cu o mişcare a mâinii. 


369 


— Lucrurile pe vremea aceea stăteau exact la fel ca şi 
azi. Nimic nu s-a schimbat, cu excepţia oamenilor. ŞI 
oamenii care fac jocurile astea sunt toţi la fel. Vorbesc 
despre cum vor ei să facă bine, să facă lumea un loc mai 
bun. Nu sunt decât scorneli. E vorba despre putere şi 
despre protejarea propriilor interese. Doar despre asta e 
vorba. Intotdeauna! 

Gray se lăsă pe spate. 

— Şi ce vrei totuşi? Sunt sigur că te-ai gândit şi la asta în 
toate aceste decenii. 

— O, da, m-am gândit. Şi ştiu exact ce vreau. Şi aştept 
de treizeci de ani ca să ţi-o spun, nemernicule. Şi tu ai să 
stai acolo şi o să mă asculţi. Şi apoi o să faci exact cum îţi 
spun eu. 


Când ea termină, Gray se ridică să plece. 

— Aş putea să primesc filmul original şi toate copiile în 
schimbul a ceea ce mi-ai cerut? 

— Nu, n-ai putea. Nu ai decât cuvântul meu că o să-l duc 
cu mine în mormânt. lar tu şi Simpson ar trebui să vă 
consideraţi norocoşi. V-aş putea distruge pe amândoi. 
Nimic nu m-ar face mai fericită. Dar sunt o persoană care 
se gândeşte şi la alte lucruri decât la propria fericire. Și 
ăsta e singurul lucru care v-a salvat pe tine şi pe 
mizerabilul de Simpson. Acum lasă-mă. Nu vreau să te mai 
văd niciodată. A, dar ai putea să-i transmiţi ceva bunului 
senator din partea mea. 

— Ce anume? 

— Am auzit că vrea să devină preşedinte. 

— Da, intenţionează să candideze. 

— Ei bine, poţi să-i spui să-şi schimbe planurile. Doar 
dacă nu vrea să explice conţinutul acelui film poporului 
american. Să-i transmiţi asta. 

— Aşa o să fac. La revedere, Lesya. Şi, dacă mai 
contează câtuşi de puţin, îmi pare rău. 

Cu o mişcare a mâinii îl concedie pe omul care avea să 
conducă din nou, în scurt timp, imperiul serviciilor de 
informaţii din America. 


370 


Fotografia lui Rayfield Solomon fu dată jos de pe Peretele 
Ruşinii de la CIA. Se invocă un motiv fals pentru asta. Era 
ascuns sub rubrica „Noi dovezi ieşite la lumină”. Apoi CIA 
secretiză dovezile. Savanţii poate vor avea o şansă să le 
vadă peste vreo sută de ani sau cam aşa ceva. Lui Solomon 
îi fu acordat postum cel mai mare premiu al CIA pentru 
muncă de teren. Numele său nu avea să mai fie asociat 
niciodată cu cel de trădător. 

Lesya Solomon primi Medalia Libertăţii, primul spion rus 
căruia îi fusese acordată. Încă o dată, motivele din spatele 
acestei decizii rămaseră secrete, dar ştirea ajunse totuşi pe 
posturile naţionale. Aceasta dădu chiar un interviu, elogiind 
progresul în relaţiile ruso-americane. Incheie spunând că și- 
ar dori ca şi soţul ei erou, care a făcut atât de multe pentru 
încheierea Războiului Rece, să fi trăit ca s-o vadă. Refuză 
orice alt interviu şi, încă o dată, dispăru. 

Deloc surprinzător, nominalizarea lui Gray ca şef al 
informaţiilor trecu fără probleme prin Senat. Un elicopter îl 
ducea în fiecare zi de la locuinţa sa bine păzită din 
Maryland până la biroul din Virginia. Viaţa sa fu din nou 
plină de activităţi clandestine, decizii grele care influenţau 
lumea întreagă. Un cuvânt din partea lui Carter Gray, şi 
popoarele tremurau, se spunea. Omul se afla din nou în 
elementul său. 

Dar pentru cei care-l cunoşteau bine, se schimbase. 
Personalitatea copleşitoare, intoleranţa absolută pentru cea 
mai mică greşeală, uimitoarea încredere care-l 
caracterizase în toţi aceşti ani se diminuaseră. Era văzut 
din când în când stând în biroul său, cu privirea fixată în 
perete şi cu o fotografie veche în mâini. Nimeni nu văzuse 
ce fotografie era, fiindcă o ţinea într-un seif. 

În fotografie, Lesya, Rayfield Solomon şi Carter Gray erau 
cu zeci de ani mai tineri şi păreau fericiţi şi plini de viaţă. 
Făceau o muncă incitantă, îşi riscau vieţile pentru ca 
miliarde de oameni să poată trăi în pace. Pe chipurile lor se 
vedea prietenia, chiar afecțiunea pe care şi-o purtau. Stând 
acolo şi privind fotografia, Carter Gray plângea din când în 
când. 


371 


Capitolul 96 


Trecură şase luni şi nimeni nu avea nici o veste de la 
Oliver Stone. Caleb se întoarse la slujba de la bibliotecă, 
însă cărţile vechi, care-i oferiseră atâta delectare, acum i se 
păreau, ei bine, nişte cărţi vechi. Reuben lucra din nou la 
platforma de încărcare şi apoi venea acasă şi se aşeza pe 
canapea, cu berea în mână, din care însă nu sorbea 
niciodată. O turna în chiuvetă şi se ducea la culcare. 

Cu un membru mort şi cu liderul dispărut, Clubul Camel 
părea să se fi desfiinţat oficial. 

Harry Finn se alătură din nou celulei roşii şi începu să 
lucreze iarăşi pentru Departamentul de Securitate Internă. 
Mulțumită solicitării pe care o făcuse Lesya şi dovezii pe 
care o deţinea, era sigur că Gray nu avea să mai facă 
vreodată vreo mişcare împotriva lui sau a familiei sale. Şi 
tot la fel de sigur era faptul că Finn nu avea să fie niciodată 
judecat pentru uciderea a trei oameni şi tentativa împotriva 
lui Carter Gray. 

Însă Finn nu avea sufletul unui ucigaş şi faptele comise îl 
pântuiau. Îşi luă în cele din urmă un concediu de şase luni. 
Îşi petrecu tot acest timp cu familia, transportându-şi copiii 
la şcoală şi antrenamente şi ţinându-şi soţia adormită în 
braţe. Păstră legătura cu mama sa, dar aceasta refuză să 
vină să locuiască împreună cu ei. El voia să ajungă să o 
cunoască într-un fel care nu presupunea secrete şi morţi 
violente, dar, aparent, mama sa nu-şi dorea acest lucru. 
Dacă Finn se simţea rănit de acest fapt, n-o arăta. 


Annabelle ar fi putut să plece din D.C. şi să-şi petreacă 
restul vieţii trăind din milioanele pe care le furase de la 
Bagger, dar nu făcu asta. După ce ea şi Alex terminară de 
dat explicaţii la FBI despre Bagger şi Paddy Conroy, 
explicaţii care nu incluseră păcăleala de mai multe milioane 
de dolari în defavoarea lui Bagger, doamna mai puse la cale 
o escrocherie. De data aceasta, ţinta fu biserica ce deţinea 


372 


cabana lui Stone. Îi convinse că era fiica lui Stone şi se oferi 
să se mute acolo şi să îngrijească de starea cimitirului până 
când tatăl ei avea să se întoarcă din ceea ce ea numise o 
vacanţă de care avea multă nevoie. 

Repară locuinţa, aduse mobilă nouă, păstrând în acelaşi 
timp cu grijă lucrurile lui Stone. Apoi începu să se ocupe de 
cimitir. Alex venea adesea să o ajute. Seara stăteau pe 
verandă. 

— Ai făcut un lucru extraordinar cu locul ăsta, aprecie 
Alex. 

— Au fost oase bune la bază, răspunse Annabelle. 

— Ca în majoritatea cimitirelor. Alex îi zâmbi pieziş. Deci, 
crezi c-o să mai rămâi pe-aici o vreme? 

— Nu am avut niciodată un loc căruia să-i spun acasă. Mă 
luam de Oliver că locuieşte în cimitir, dar îmi cam place 
aici. 

— Pot să-ţi arăt oraşul. Dacă vrei. 

— Mai întâi mă salvezi, apoi mă scoţi în oraş? Oferi 
servicii complete ca poliţist. 

— Face parte din meserie. 

— Exact. Eu sunt escroaca, ai uitat? E replica mea. 

— Hai să zicem că eşti una „pensionată”, bine? 

— Absolut. De data asta însă nu părea la fel de 
convingătoare. 

Se lăsară în scaune şi priviră către morminte. 

— Crezi că mai e în viaţă? îl întrebă ea. 

— Nu ştiu. Sper că da, dar chiar nu ştiu. 

— O să se întoarcă, Alex? 

El nu zise nimic, fiindcă doar Oliver Stone putea să ia 
acea decizie. Trebuia să-şi dorească s-o facă. Şi, cu fiecare 
zi care trecea, Alex devenea tot mai convins că nu avea să- 
şi mai revadă niciodată vechiul prieten. 


373 


Capitolul 97 


Când Carter Gray îl informase pe Roger Simpson în 
legătură cu solicitarea  Lesyei, răspunsul iniţial al 
senatorului fu predictibil. 

— Trebuie să putem face ceva, se văită Simpson. Am 
muncit întreaga viaţă ca să candidez pentru Casa Albă. Il 
privi pe Gray cu speranţă. 

— Nu văd ce s-ar putea face, răspunsese Gray. 

— Ştii unde e ea? Dacă putem... 

— Nu, Roger. Lesya a suferit destul. Mai mult decât mine 
sau decât tine. Apucă şi ea să-şi trăiască restul vieţii în 
pace. 

După expresia lui Simpson, se vedea clar că nu era de 
acord cu asta. Gray îl mai avertiză o dată să abandoneze 
chestiunea, apoi plecă. 

Trecură luni, dar Simpson era tot posomorât. Numele lui 
Solomon fusese reabilitat. Lesya primise o medalie! Gray 
era din nou la putere. Totul era atât de nedrept! Toate 
astea îl măcinau, făcându-l şi mai ursuz şi mai nesuferit 
decât de obicei. Într-adevăr, soţia sa începu să petreacă tot 
mai mult timp în Alabama; prietenii şi colegii îl ocoleau. 

Într-o dimineaţă, în orele de dinaintea răsăritului, 
Simpson stătea prost-dispus, în halat de baie, după ce 
ridicase ziarul din faţa uşii apartamentului. Soţia sa era în 
vizită la nişte prieteni din Birmingham. Acesta fusese un alt 
fapt care-l înfuriase. Nimeni nu-i răpise soţia. Fusese doar o 
cacealma pe care Finn şi Carr o folosiseră ca să-l ducă în 
linişte. Odată ieşit din birou şi departe de bombă, ar fi putut 
să pună să-l aresteze imediat pe Carr. Doar că-i fusese prea 
frică. Asta nu făcea decât să-l înfurie şi mai tare. 

Ei bine, el râsese la urmă. Şi Finn, şi John Carr erau morți. 
Simpson nu se deranjase să-l mai verifice pe Finn, iar Carr 
chiar dispăruse. Însă era, de asemenea, adevărat că acum 
va rămâne doar un senator, şansa la Biroul Oval se dusese. 
Distrugerea visului său de-o viaţă îl făcu pe Simpson să 


374 


izbească în perete cu ceaşca de cafea. 

Se lăsă pe un scaun la masa din bucătărie şi privi fix pe 
fereastră, în întuneric; mai erau câteva ore bune până ca 
soarele să răsară. 

„Trebuie să existe o cale, trebuie, îşi spuse el.“ Nu putea 
să lase o fostă spioană rusoaică, după orice logică, moartă 
să-i refuze cea mai înaltă funcţie din ţară, o funcţie pe care 
se simţea predestinat să o deţină. 

Oftă, deschise ziarul şi îngheţă. 

Din interiorul ziarului îl privea o fotografie care fusese 
lipită acolo. Simpson suspină şi apoi se uită în jos, la piept. 
Sângele se scurgea din locul unde intrase glonţul după ce 
trecuse prin ziar, ascunzând exact identitatea femeii. După 
toate standardele, fusese o lovitură grozavă. 

Ochii începură să i se zbată privind afară pe fereastră, pe 
unde sticla fusese crăpată de glonţ. Se uită la scheletul 
clădirii de vizavi, cea care nu fusese terminată. Căzând 
înainte, mort, pe masa din bucătărie, Simpson se gândi la 
cine îl ucisese. 


375 


Capitolul 98 


Reconstruind în grabă casa lui Carter Gray de pe stâncă, 
de deasupra golfului Chesapeake, se făcură mari eforturi ca 
şeful informaţiilor să fie în deplină siguranţă. Scopul, 
evident, era şi de a preîntâmpina orice încercare de atac 
asupra clădirii. Având acesta în vedere şi ţinând cont de 
câteva dintre observaţiile lui Oliver Stone, ferestrele erau 
acum făcute din sticlă antiglonţ şi regulatorul de gaz nu mai 
era accesibil din exterior. Paznicii dormeau tot în cabana de 
lângă casa principală, iar camera subterană şi tunelul de 
ieşire fuseseră, de asemenea, reconstruite. 

Gray se trezea devreme şi se culca târziu în fiecare zi. 
Făcea mulţi kilometri cu elicopterul personal care ateriza în 
locuri mai puţin accesibile la orice oră. Avea un avion 
particular la dispoziţie care îl ducea peste tot în lume unde 
erau conflicte. Ştia că avea să se pensioneze peste câţiva 
ani cu reputaţia intactă, ca unul dintre cei mai respectaţi 
funcţionari publici, şi asta însemna mult pentru el. 

Furtuna se apropia repede de peste golf; bubuiturile 
tunetului ajunseră la Gray, care se îmbrăca în dormitor. Se 
uită la ceas; era şase dimineaţa. Trebuia să se grăbească 
un pic. Astăzi nu va putea lua elicopterul; vântul era prea 
puternic şi imprevizibil, iar fulgerele începeau deja să 
lumineze cerul. 

Urcă într-un convoi de trei SUV-uri; maşina sa era la 
mijloc. În Cadillacul Escalade se aflau şoferul şi un agent; 
celelalte două SUV-uri transportau în total şase oameni 
înarmaţi. 

Când maşinile ieşiră de pe proprietatea lui Gray şi intrară 
pe drum, o ploaie uşoară începu să cadă. Gray studia un 
raport de informare deschis în poală, pregătindu-se pentru 
prima întâlnire din acea dimineaţă, dar gândurile îi erau 
într-adevăr în altă parte. 

John Carr era încă acolo, undeva. 

Coloana încetini ca să ia o curbă, şi atunci o văzu. Lăsă 


376 


geamul jos ca să se uite mai bine. 

În iarba de lângă drum se afla o piatră funerară cu un 
steguleţ al Americii înfipt în pământ, în faţa plăcii albe. 
Semăna cu cele din Cimitirul Naţional Arlington. 

O secundă mai târziu, Gray îşi dădu seama ce făcuse. 
Înainte să apuce măcar să strige, un glonţ îl lovi în tâmplă, 
punându-i capăt vieţii. 

Paznicii înarmaţi ţâşniră din maşini, cu armele scoase şi 
rotindu-se în toate direcţiile. Însă nu era nimic de văzut, nici 
un trăgător de ucis. 

În vreme ce câţiva paznici alergară în direcţia de unde 
venise probabil focul, un altul deschise uşa pasagerului şi 
Carter Gray, însângerat, căzu într-o parte, cu centura de 
siguranţă încă fixată. 

— Fir-ar să fie, mormăi agentul, înainte să tasteze un 
număr pe telefon. 


377 


Capitolul 99 


Oliver Stone îl împuşcase pe Gray de la o distanţă atât de 
mare, încât nu avu nevoie să fugă de bodigarzii acestuia. 
La drept vorbind, reuşise lovituri şi mai grele în cariera sa, 
dar nici una care să fi însemnat mai mult pentru el. O luă 
încet prin pădure spre casa mortului. Pe drum, ploaia 
începu să cadă mai cu putere, iar fulgerele acompaniate de 
bubuiturile tunetelor se înteţiră. 

Îl omorâse pe Simpson din clădirea în construcţie de 
vizavi, cu carabina fixată pe un butoi de ulei. Poza pe care 
Stone o lipise în interiorul ziarului era cu soţia sa, Claire. 
Voia ca Simpson să ştie. Plasase fotografia într-un punct fix 
de pe pagină, ţintise în concordanţă, nemailăsând în urmă 
nici o dovadă a identităţii femeii din imagine. 

Stone venise aici chiar după prima lovitură, pentru că 
trebuia să-l ucidă pe Gray înainte ca moartea lui Simpson 
să fie descoperită şi Gray să se ascundă. Verificase 
prognoza meteo cu o seară înainte. Frontul de furtună care 
se apropia de pe mare era de-o importanţă vitală. 
Elicopterele nu decolau pe o asemenea vreme. Asta îl limita 
pe Gray la maşini. Stone aşezase piatra şi steagul pe 
marginea drumului, convins că şi un om atât de precaut ca 
Gray ar fi lăsat geamul jos ca să se uite mai bine. Stone nu 
avu nevoie de mai mult decât de acele câteva secunde. Cu 
telescopul şi carabina de încredere şi abilităţile de ucigaş 
pe care nu le pierzi oricât de mulţi ani ar trece, era aproape 
sigur că avea să-l nimerească. Şi chiar aşa fusese. 

Ocoli marginea proprietăţii lui Gray, cu pas egal, dar fără 
grabă. Ştia că oamenii acestuia aveau să apară în curând, 
dar, din multe puncte de vedere, aşteptase acest moment 
întreaga sa viaţă de adult. Nu voia să-l grăbească. 

Ajunse la marginea stâncii şi se uită în jos la apa 
întunecată de dedesubt. Prin minte i se perinda imaginea 
unui tânăr îndrăgostit, ţinându-şi cu o mână soţia şi cu 
cealaltă fetiţa în braţe. Lumea părea să le aparţină. 


378 


Potenţialul lor părea nelimitat. Şi totuşi, cât de limitat 
putuse deveni. Pentru că următoarea imagine care-i veni în 
minte fu cea a lui John Carr ucigând, fugind de la o crimă la 
alta, timp de un deceniu. 

Îşi construise viaţa pe minciuni, decepţie şi moarte 
rapidă, violentă, având drept singură justificare „aprobarea 
guvernului”. În final, îl costase tot ce avea. 

Îl minţise pe Harry Finn atunci la sanatoriu. Îi spusese că 
el, John Carr, era altfel decât Bingham, Cincetti şi Cole. Însă 
nu era adevărat. În multe privinţe, era exact ca ei. 

Se întoarse şi se îndepărtă de margine. Apoi, răsucindu- 
se pe călcâie, fugi drept spre margine şi apoi peste ea. Sări 
în aer cu braţele şi picioarele larg desfăcute. Era în urmă cu 
treizeci de ani şi el tocmai mai omorâse un om. Fusese o 
lovitură reuşită, doar că acum zeci de oameni încercau să-l 
omoare. Fugise ca vântul; nimeni nu-l putea prinde. Mai 
sprinten decât o căprioară. Alergase către marginea unei 
stânci de trei ori mai înaltă decât asta şi, fără să se 
gândească de două ori, se aruncase în gol. Căzuse în apă, 
înconjurat de o ploaie de gloanţe. Lovise apa perfect, ieşise 
la suprafaţă şi trăise ca să mai ucidă încă o zi. 

În vreme ce apa gonea înspre el, braţele şi picioarele lui 
Carr se reuniră într-o poziţie perfectă. Unele lucruri nu se 
uită niciodată. Creierul nu mai trebuia să transmită un 
mesaj; trupul său ştia ce să facă. Şi aproape toată viaţa sa 
John Carr ştiuse ce trebuie făcut. 

Cu o clipă înainte de a lovi apa, Oliver Stone zâmbi, apoi 
John Carr dispăru sub valuri. 


379 


Nota autorului 


Nu citi înainte de a termina cartea! 

Sper că v-a plăcut Rece ca piatra. Adaug o notă, ca 
lumea să nu-mi trimită e-mailuri criticându-mă că am făcut 
o greşeală flagrantă: m-am jucat cu cronologia punându-i 
pe Yuri Andropov şi Constantin Cernenko în funcţia de lideri 
ai Uniunii Sovietice, ca să corespundă carierei lui Oliver 
Stone ca asasin al guvernului. Ca scriitor de ficţiune, am 
libertate totală să procedez în acest fel. E un drept acordat 
mie prin Legea Drepturilor Scriitorului, în subsecţiunea „De 
ce să te oboseşti să spui adevărul, când poţi pur şi simplu 
să inventezi?“ Legea a fost aprobată de Congres, un 
prestigios corp legislativ ce are o experienţă de invidiat în 
acest domeniu. 


380 


Mulţumiri 


Lui Michelle, călătoria continuă şi nu aş putea s-o fac 
alături de altcineva. 

Lui Mitch Hoffman, în cinstea primului şi a multor altora 
care vor urma. 

Lui Aaron Priest, Lucy Childs, Lisa Erbach Vance şi Nicole 
Kenealy care m-au lăsat să mă concentrez asupra scrisului. 
Şi pentru că au fost mereu sinceri cu mine. 

Lui David Young, Jamie Raab, Emi Battaglia, Jennifer 
Romanello, Martha Otis şi tuturor oamenilor minunaţi de la 
Grand Central Publishing, pentru că mi-au fost alături la 
fiecare pas. Un nume nou, aceiaşi oameni minunaţi. 

Lui David North, Maria Rejt şi Katie James, de la Pan 
Macmillan, pentru că m-au ajutat să ajung în vârf, pe 
celălalt mal al „Heleşteului“. 

Lui Grace McQuade şi Lynn Goldberg, pentru un minunat 
nou parteneriat. Vă mulţumesc pentru toată munca depusă. 
A dat, într-adevăr, roade. 

Lui Shane Drennan, pentru sfaturile de specialitate. Sper 
că le-am folosit cum se cuvine. 

Le datorez scena de la masa de zaruri lui Alli şi Anshu 
Guleria şi lui Bob şi Marilyn Schule. Mersi, băieţi! Ne vedem 
la Vegas. 

Lui Deborah şi Lynette, echipajul navei stelare Enterprise. 

Şi milioanelor de fani ai Clubului Camel, pentru că au 
văzut lumina acolo unde alţii nu vedeau decât întunericul. 


381