David Baldacci — Ultima secunda

O secundă. Un glonţ. Totul se schimbă 


DAVID BALDACCI 


ULTIMA 
SECUNDĂ 


rao internaţional publishing company 
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BALDACCI, DAVID 


Ultima secundă / David Baldacci; trad.: Bogdan 
Popescu. Bucureşti: RAO International Publishing 


Company, 2006 
ISBN 973-576-798-8 
I. Popescu, Bogdan (trad.) 
821.111(73)-31=135.1 


DAVID BALDACCI 
Split Second 


© 2003 by Columbus Rose, Ltd. 
All rights reserved 


Traducere din limba engleză 
BOGDAN POPESCU 


© RAO International Publishing Company, 2005 
pentru versiunea în limba română 


Pentru tatăl meu, cea mai mare 
inspiraţie 
pe care o poate avea un fiu. 


PROLOG 
Septembrie 1996 


A fost nevoie numai de o secundă, care agentului 
Sean King din Serviciul Secret i se păru cea mai lungă 
secundă trăită vreodată. 


Erau într-o misiune de filaj într-un hotel oarecare, 
aflat într-un loc aşa de izolat, încât îţi trebuia un telefon 
cu legătură prin satelit ca să poţi chema ajutoare. Stând 
în spatele obiectivului său, King cerceta mulţimea în 
timp ce în ureche îi ţiuia periodic un aparat de recepţie 
în care se auzeau informaţii inaudibile pentru ceilalţi. 
Era un aer umed înăbuşitor în acea cameră mare, plină 
ochi de oameni surescitaţi care agitau pancarte cu 
„Votaţi Clyde Ritter”. Mai mulţi copii erau împinşi în 
faţa candidatului care zâmbea întruna. King ura aceste 
momente, deoarece un copil mic era scutul perfect sub 
care se putea ascunde o arma până era prea târziu să 
mai intervină. Şi totuşi, micuţii continuau să vină şi 
Clyde îi pupa pe toţi, iar ulcerul se forma încet-încet în 
stomacul lui King în timp ce el asista la acest spectacol 
potenţial periculos. 

Mulțimea se apropie şi mai mult de şnurul de catifea 
ce fusese întins acolo ca o linie în nisip. Drept răspuns, 
King se apropie şi el mai mult de Ritter. Palma mâinii 
sale întinse se aşeză uşor pe spatele transpirat al 
cămăşii candidatului, astfel că, dacă se întâmpla ceva, îl 
putea trage înspre el într-o secundă. Nu putea să stea 
pur şi simplu în faţa omului, deoarece candidatul 
aparţinea „poporului”. Ritter proceda întotdeauna la fel: 
strângea mâinile oamenilor, le făcea semn, le zâmbea, 
spunea câteva cuvinte pentru ştirile de la ora cinci, apoi 
ţuguia buzele şi pupa un copil gras. Şi, în tot acest timp, 

5 


King privea în linişte mulţimea, ţinând mâna pe cămaşa 
transpirată a lui Ritter, atent la eventualele pericole. 


Cineva strigă din spatele sălii. Ritter răspunse 
zeflemistului cu aceeaşi monedă şi mulţimea râse cu 
poftă sau, mă rog, aşa făcură majoritatea celor prezenţi. 
Existau oameni care îl urau pe Ritter şi ceea ce 
reprezenta el. Feţele nu mint - nu pe cei care sunt 
antrenați să le citească - şi King putea să citească pe 
chip la fel de bine cum trăgea cu arma. Asta era 
profesiunea lui: să citească în inima şi în sufletul 
oamenilor prin ochii acestora, prin ticurile lor nervoase. 

El luă la ochi în mod special doi bărbaţi, aflaţi la 
câţiva metri distanţă, în partea dreaptă. Păreau să poată 
crea eventuale probleme, cu toate că erau îmbrăcaţi în 
cămăşi cu mâneci scurte şi pantaloni strânşi pe corp, 
fără a avea unde să ascundă o armă, ceea ce îi cobori 
câteva locuri pe lista cu potenţiale pericole. Asasinii 
preferau hainele largi şi armele mici. Totuşi, el mormăi 
câteva cuvinte în microfon, anunţându-i pe ceilalţi de 
îngrijorarea sa. Apoi se uită ţintă la ceasul de pe 
peretele din fundul încăperii. Era 10.32. Peste numai 
câteva minute porneau spre oraşul următor, unde 
strângerile de mâini, cuvintele către presă, zâmbetele şi 
pupăturile aveau să continue. 

Privirea fixă a lui King se îndreptă înspre direcţia de 
unde venea noul zgomot şi în faţa ochilor îi apăru o 
privelişte total neaşteptată. Stând cu faţa la mulţime şi 
în spatele politicianului, el era singurul care putea 
vedea. Privirea îi rămase acolo pentru o clipă, pentru 
două, pentru trei, mult prea mult. Totuşi, cine l-ar putea 
acuza că nu fusese în stare să-şi desprindă ochii? După 
cum se dovedi, toată lumea, inclusiv el. 

King auzi împuşcătura, ca zgomotul unei cărţi 
trântite. Putea să simtă umezeala de pe palmă, acolo 
unde mâna lui atinsese spatele lui Ritter. Numai că 


6 


acum nu mai era vorba doar de transpiraţie. Mâna îl 
ustura acolo unde glonţul ieşise din corp şi îi smulsese o 
bucată din degetul mijlociu înainte să lovească peretele 
din spate. În timp ce Ritter cădea, King se simţi ca o 
cometă cu o traiectorie extrem de bine definită, dar 
căreia îi ia o mie de ani-lumină să ajungă la destinaţie. 

Ţipetele mulţimii se revărsau şi păreau că se dizolva 
într-un murmur general. Feţele se schimonoseau cum 
numai la bâlci, în casa groazei, mai văzuse. Apoi negura 
îl cuprinse ca suflul exploziei unei grenade când 
picioarele începură să se mişte, iar corpurile să se 
rotească ameţitor şi ţipetele se auzeau acum din toate 
direcţiile. Oamenii se împingeau, se trăgeau şi căutau 
adăpost. Îşi aminti că se gândea: „Nu este un haos mai 
mare ca atunci când moartea violentă ameninţă pe 
neaşteptate o mulţime de oameni”. 

Şi acum, candidatul la preşedinţie Clyde Ritter zăcea 
întins la picioarele sale pe podeaua de lemn, împuşcat în 
inimă. King îşi întoarse privirea de la mort către 
atacator, un bărbat înalt, arătos, îmbrăcat într-o haină 
de tweed şi care purta ochelari. Arma ucigaşului, un 
Smith & Wesson de calibru 44, încă mai era îndreptată 
spre locul unde stătuse Ritter, de parcă ar fi aşteptat ca 
acesta să se ridice ca să-l împuşte din nou. Multimea de 
oameni panicaţi împiedica gărzile de corp să se apropie, 
aşa că numai el şi criminalul mai erau la petrecere. 

King îndreptă pistolul către pieptul asasinului. Nu-i 
dădu niciun avertisment şi nu-i citi nici drepturile 
constituţionale, aşa cum indică legea americană. 
Sarcina lui era clară: trase o dată şi încă o dată, chiar 
dacă n-ar mai fi fost nevoie şi a doua lovitură, 
doborându-l pe loc. Asasinul nu scoase nicio vorbă, 
părând că se aştepta la asta, ca orice bun martir. Şi toţi 
martirii lăsau în urma lor oameni precum King, care 
erau învinovăţiţi pentru că lăsaseră să se întâmple asta. 
Trei oameni muriseră în acea zi şi King era unul dintre 


7 


ei. 

Sean Ignatius King, născut la 1 august 1960, muri la 
26 septembrie 1996, într-un loc de care nu mai auzise 
niciodată până în acea ultimă zi a vieţii lui. Şi totuşi, el o 
păţise mai rău decât alţii care căzuseră la datorie. 
Aceştia intraseră în coşciug în linişte, fiind jeliţi de cei 
care îi iubeau - sau cel puţin iubeau ceea ce 
reprezentau ei. Viitorul fost agent al Serviciului Secret, 
King, nu avusese norocul acesta. După moartea sa, cea 
mai grea povară a fost să continue să trăiască. 


1 


Opt ani mai târziu 


Coloana de maşini coti în parcarea umbrită de copaci, 
unde coborâră o mulţime de oameni încinşi, obosiţi şi cu 
adevărat nefericiţi. Miniarmata de oameni se îndrepta 
spre o clădire urâtă, din cărămizi albe. Aceasta avusese 
multe întrebuinţări de-a lungul timpului, iar acum era 
clădirea pompelor funebre, deoarece nu exista nicio altă 
facilitate de acest fel pe o distanţă de mulţi kilometri şi 
morţii trebuiau să fie duşi undeva. Oameni adecvat de 
sobri, îmbrăcaţi în costume negre, stăteau lângă 
furgonul mortuar de aceeaşi culoare. Câţiva văduviţi de 
soartă se strecurară pe uşă afară, hohotind de plâns în 
batiste. Un om în vârstă, purtând un costum zdrenţăros 
care îi era prea mare şi o pălărie de moda veche, uzată 
şi slinoasă, stătea pe o bancă în faţa intrării principale, 
cioplind o bucată de lemn. Era exact acel tip de loc, 
rural până în temelii, cu piste de curse pentru camioane 
şi eternele balade country. 

Bătrânul se uită mirat la procesiunea care trecea prin 
dreptul său şi în centrul căreia trona ceremonios un 
personaj înalt şi distins. Bătrânul scutură din cap şi 
rânji, arătându-şi cei câţiva dinţi rămaşi, pătaţi de tutun. 
Apoi trase o duşcă dintr-o sticlă pe care o scoase dintr- 
un buzunar al hainei şi se întoarse la iscusitul său 
meşteşug. 

Femeia, trecută de treizeci de ani şi îmbrăcată în 
costum negru, era la un pas în spatele bărbatului înalt. 
În trecut, pistolul ei greu prins în toc o jena şi o irita. Ca 
soluţie, îşi cususe un strat dublu de material pe haine în 
locul unde era pistolul şi se obişnuise cu iritaţiile 
persistente. li auzise pe unii colegi bărbaţi glumind pe 
tema asta, cum că toate femeile agent ar trebui să 

9 


poarte aceste haine cu dublură, pentru că aşa arată şi 
ele mai împlinite fără a apela la implanturi de silicon. 
Da, testosteronul se găsea din plin în lumea ei. 

Agentul secret Michelle Maxwell se afla în plină 
ascensiune. Nu ajunsese încă la Casa Albă, să-l păzească 
pe preşedintele Statelor Unite, dar era aproape. După 
doar nouă ani în Serviciul Secret, era deja şeful echipei 
care se ocupa cu paza şi protecţia. Celor mai mulţi 
agenţi le lua zece ani de munca de investigaţii pentru a 
putea spera să ajungă agenţi de rezervă la serviciul de 
pază şi protecţie, dar Michelle Maxwell era obişnuită să 
avanseze mai rapid decât ceilalţi. 

Aceasta era marea provocare care avea să o ducă 
direct la Casa Albă, şi era îngrijorată. Făcuseră o oprire 
neprevăzută, şi asta însemna o echipă restrânsă şi 
posibilitatea limitata de a cere întăriri. Pentru că era o 
schimbare de ultim moment în plan însemna că nimeni 
altcineva nu avea cum să ştie că ei erau acolo. 

Ajunseră la intrare, şi Michelle puse o mână fermă pe 
braţul bărbatului înalt şi îi spuse să aştepte până fac ei 
verificările de siguranţă. 

Locul era liniştit, mirosea a moarte şi a disperare în 
grupuri distincte de suferinţă tăcută, strânse în jurul 
coşciugelor aflate fiecare într-un separeu. Ea postă câte 
un agent în fiecare punct-cheie de pe traseul pe care 
urma să-l aibă importantul personaj: „deschiderea 
drumului”, după cum era numită operaţiunea în limbajul 
agenţilor secreţi. Dacă era gândită cum trebuie, simpla 
prezenţă a unui agent cu o armă şi echipament de 
comunicare putea face minuni. 

Ea vorbi în staţia de emisie-recepţie şi bărbatul înalt, 
John Bruno, fu adus înăuntru. Îl conduse prin hol, în 
timp ce erau urmăriţi de priviri curioase aruncate din 
separeuri. Un politician şi toată suita lui în campanie 
prin teritoriu erau ca o turmă de elefanţi: nicăieri nu 
puteau merge cu uşurinţă. Pământul duduia sub 


10 


picioarele lor, gemând sub greutatea gărzilor, a şefilor 
de campanie, a purtătorilor de cuvânt, a oamenilor care 
se ocupau de imagine, a numeroşilor gură-cască şi a 
altora. Era un spectacol care, dacă nu stârnea râsul, te 
făcea să te îngrijorezi serios în legătură cu viitorul ţării. 

John Bruno candida la funcţia de preşedinte al 
Statelor Unite şi nu avea nici cea mai mică şansa să 
câştige. Arăta mult mai tânăr decât vârsta reală de 
cincizeci şi şase de ani, era un candidat independent 
susţinut de un mic, dar bătăios procent din electorat, 
îndopat cu tot ce era necesar pentru a asigura 
calificarea la scrutinul naţional. Astfel, el beneficia de 
protecţia Serviciului Secret, chiar dacă nu era un rival 
pentru nimeni. Era treaba lui Michelle Maxwell să îl ţină 
în viaţă până la alegeri. Şi ea număra zilele până la 
sfârşitul misiunii. 

Bruno fusese înainte un procuror cu mână de fier care 
îşi făcuse un număr destul de mare de duşmani, şi 
numai câţiva dintre ei se aflau după gratii. Platforma lui 
politică era destul de simplă. El spunea că vrea să mai 
slăbească presiunea exercitată de guvern asupra 
populaţiei şi să dea mai mult credit iniţiativei private. 
Cât despre cei săraci şi slabi, aceia care nu se ridică la 
nivelul şi pretenţiile pieţei, aceştia trebuie să dispară; în 
natură, cei slabi mor, iar cei puternici domină - de ce ar 
fi altfel pentru specia umană? În principal, din cauza 
acestei poziţii candidatul nu avea nicio şansă să câştige. 
Cu toate că America îi iubea pe tipii duri, nu era totuşi 
pregătită să voteze pe cineva care nu arăta nicio urmă 
de compasiune pentru cei asupriţi şi nefericiţi, chiar 
dacă aceste categorii reprezentau majoritatea. 

Problemele începură atunci când Bruno intră în 
cameră urmat de şeful de campanie, două ajutoare, 
Michelle şi trei dintre oamenii ei. Văduva aflată în faţa 
coşciugului soţului său ridică repede capul. Michelle nu- 
i putea vedea chipul din cauza voalului pe care femeia îl 


11 


purta, dar presupuse că era mirată de alaiul pestriţ care 
invadase pământul sfânt. Bătrâna se ridică de la locul ei 
şi se retrase într-un colţ, tremurând vizibil. 

Candidatul se întoarse către Michelle. 

— A fost un bun prieten al meu, izbucni Bruno. Şi nu 
vreau să intru la el cu toată armata. leşiţi afară! adăugă 
el cu asprime. 

— Eu voi rămâne, ripostă ea. Numai eu. 

El clătină din cap. Avuseseră multe astfel de dispute. 
El ştia că această candidatură a lui este o încercare cu 
bătaie lungă şi fără sorţi de izbândă, şi asta îl făcea să-şi 
încerce şansele cu şi mai mare tărie. Ritmul fusese 
cumplit, iar logistica desfăşurată pentru a-l proteja, un 
coşmar. 

— Nu, este o problemă privată! mârâi el. Se uită către 
femeia care tremura într-un colţ. Dumnezeule, o speriaţi 
de moarte. Este dezgustător! 

Michelle încercă încă o dată să-l convingă. El refuză 
din nou, conducându-i pe toţi afară din cameră şi 
bătându-şi joc de ei. Ce naiba putea să i se întâmple în 
clădirea pompelor funebre? Avea să sară pe el o văduvă 
de optzeci de ani? Avea să învie mortul? Michelle simţi 
că bărbatul era tare supărat pentru că ea îl făcea să 
piardă timp preţios din campania lui. Dar nu fusese 
ideea ei să meargă în acel loc. În orice caz, Bruno nu 
avea niciun chef să audă toate astea. 

Nu avea nicio şansă să câştige şi omul se purta de 
parcă era regele ţării. Bineînţeles că în ziua alegerilor 
atât votanţii, cât şi Michelle aveau să fie fericiţi că scapă 
de el. 

Drept compromis, Michelle îi ceru două minute să 
cerceteze camera. Primi acceptul, şi oamenii ei 
asigurară perimetrul în timp ce ea fumega în tăcere, 
spunându-şi că trebuie să se păstreze pentru disputele 
cu adevărat importante. 

După 120 de secunde, oamenii ei raportară că totul 


12 


este în regulă. Era o singură uşă. Nicio fereastră. 
Singurii ocupanţi ai camerei erau bătrânica şi mortul. 
Era bine. Nu perfect, dar în regulă. Michelle dădu din 
cap drept aprobare către candidat. Bruno se putea 
bucura de timpul lui de intimitate şi ei puteau ieşi din 
cameră. 

Bruno închise uşa după ei şi se îndreptă către sicriul 
deschis. Mai era un sicriu, gol, sprijinit pe peretele 
îndepărtat, deschis şi acesta. Primul coşciug era postat 
pe un piedestal acoperit de un material alb şi înconjurat 
de flori. Bruno îi aduse un ultim omagiu decedatului, 
murmurând: „Adio, Bill!” şi se întoarse către văduvă, 
care revenise pe scaunul ei. El îngenunche în faţa ei şi îi 
luă mâna cu blândeţe. 

— Îmi pare atât de rău, Mildred, atât de rău! A fost un 
om bun. 

Ea se uită la el din spatele voalului, zâmbi şi apoi se 
uită din nou în pământ. Expresia lui Bruno se schimbă şi 
privi în jur, deşi celălalt ocupant al camerei nu era 
capabil să tragă cu urechea. 

— Acum spune-mi ce este, am înţeles că vrei să-mi 
spui ceva în particular. 

— Da, răspunse văduva cu o voce scăzută. 

— Mă tem că nu am prea mult timp la dispoziţie, 
Mildred. Ce este? 

Drept răspuns, ea îi puse o mână pe obraz şi apoi 
degetele îi alunecară pe gâtul lui. Bruno schiţă o 
grimasă în timp ce simţi o durere ascuţită pe piele şi se 
prăbuşi pe podea, inconştient. 


13 


2 


Michelle stătea pe hol şi îşi privea ceasul în timp ce 
asculta muzica melancolică ce răsuna din difuzoare. 
Dacă nu erai trist, depresiv sau chiar cu tendinţe 
sinucigaşe înainte de a veni acolo, atunci sigur deveneai 
după numai cinci minute petrecute ascultând muzica 
aceea. Era supărată pe Bruno că închisese uşa, dar 
fusese nevoită să-l lase. Nu ai voie să scapi din ochi un 
candidat pe care se presupune că trebuie să-l protejezi, 
dar realitatea vieţii te face să mai încalci regulile. Cu 
toate astea, ea se uită la unul dintre oamenii ei şi îl 
întrebă pentru a cincea oară: 

— Eşti absolut sigur că este în regulă? 

El aprobă din cap. 

Mai aşteptă puţin, se duse la uşă şi bătu. 

— Domnule Bruno? Trebuie să plecăm, domnule. 

Nu primi niciun răspuns, şi Michelle oftă încet. Ştia că 
restul agenţilor de la Serviciul Secret, toţi cu vechime în 
muncă, sunt cu ochii pe ea să vadă cum se descurcă. 
Numai şapte procente din cei 2 400 de agenţi erau 
femei, şi foarte puţine deţineau posturi importante. Da, 
nu era deloc uşor. 

Bătu din nou. 

— Domnule? 

Mai trecură câteva momente, şi Michelle simţi cum i 
se încordează muşchii stomacului. Încercă să deschidă 
uşa şi ridică privirea, nevenindu-i să creadă. 

— Este încuiată. 

Alt agent se holbă la ea la fel de uluit. 

— Probabil că a încuiat-o el. 

— Domnule Bruno, este totul în regulă? Făcu pauză o 
clipă. Domnule, răspundeţi, altfel vom intra. 

— Numai o clipă! 

Era vocea lui Bruno, fără nicio îndoială. 

14 


— Bine, domnule, dar trebuie să plecăm. 

Mai trecură două minute, şi ea bătu din nou. Niciun 
răspuns. 

— Domnule, suntem deja în întârziere. Ea se uita fix la 
şeful de campanie al lui Bruno, Fred Dickers. Fred, nu 
vrei să încerci şi tu să-l convingi? 

Ea şi Dickers ajunseseră de mult timp la o înţelegere. 
Trăind împreună practic 20 de ore pe zi, ei trebuiau să 
se înţeleagă, măcar în parte, pentru a putea munci 
împreună. Nu erau de acord în totalitate unul cu altul, 
nici pe departe, dar acum erau pe aceeaşi lungime de 
undă. 

Dickers dădu din cap şi încercă şi el: 

— John, sunt eu, Fred. Chiar trebuie să plecăm. 
Suntem în mare întârziere. Bătu în uşă. John, mă auzi? 

Din nou lui Michelle îi apăru acea încordare în 
stomac. Ceva nu era în regulă. Îl dădu pe Dickers la o 
parte din dreptul uşii şi bătu din nou. 

— Domnule Bruno, de ce aţi încuiat uşa? Niciun 
răspuns. Un val de sudoare îi inundă fruntea lui 
Michelle. Ezită un minut, se gândi rapid şi apoi strigă 
prin uşă. Domnule, i s-a întâmplat un accident teribil 
unuia dintre copiii dumneavoastră. 

Răspunsul fu necruţător. 

— Numai o clipă! 

Ea urlă la ceilalţi agenţi: 

— Dărâmaţi uşa! Dărâmaţi uşa! 

Se proptiră cu umerii în uşă, o dată, de două ori, şi 
apoi năvăliră în cameră. 

În cameră nu mai era decât mortul. 


15 


3 


O procesiune funerară porni din loc. Nu erau decât 
vreo douăsprezece maşini în acea coloană care se 
îndepărta de clădirea pompelor funebre. Înainte ca 
ultima maşină să dispară din raza vizuală, Michelle şi 
restul agenţilor năvăliră afară şi se împrăştiară în toate 
direcţiile. 

— Scotociţi toată zona, strigă ea la ceilalţi agenţi care 
aşteptau afară. Ei se grăbiră să îndeplinească ordinele. 
Apoi vorbi în staţia de emisie-recepţie: Am nevoie de 
ajutoare. Nu ştiu cum faci, numai trimite-mi întăriri. 
Acum! Şi alertează şi FBl-ul. 

Ea fixă cu privirea ultima maşină a cortegiului 
funerar. Vor cădea capete din cauza asta. Mai ales capul 
ei va cădea. Dar, deocamdată, tot ceea ce-şi dorea era 
să-l aducă înapoi pe John Bruno, de preferinţă viu. 

li văzu pe reporteri şi pe fotografi cum ies din 
dubiţele posturilor de ştiri. In ciuda pozelor frumoase pe 
care le-ar fi făcut şi a declaraţiilor pompoase pe care le- 
ar fi dat Fred Dickers, Bruno se arătase inflexibil şi nu 
fusese de acord ca aceştia să intre în clădire. Ei nu 
primiseră vestea cu prea mare entuziasm şi acum îşi 
desfăşurau întregul arsenal media imediat ce simţiseră 
că se conturează o ştire cu mult mai senzaţională decât 
aceea că un candidat şi-a prezentat ultimul omagiu unui 
prieten vechi. 

Inainte ca ziariştii să ajungă la ea, Michelle îl apucă 
de braţ pe un poliţist îmbrăcat în uniformă, care venise 
în viteză şi care, aparent, aştepta instrucţiuni. 

— Tu te ocupi cu securitatea din zonă? întreba ea. 

El aprobă din cap, cu ochii larg deschişi şi alb la faţă; 
dădea impresia că va leşina sau cel puţin că făcuse în 
pantaloni de frică. Ea indică spre drumul pe unde o 
luaseră maşinile. 

16 


— A cui e procesiunea aceea? 

— A lui Harvey Killebrew; îl duc la Memorial Gardens. 

— Vreau să-i opreşti! 

— Să-i opresc?! întrebă el, privind-o tâmp. 

— Cineva a fost răpit. Şi asta - arată ea către 
procesiune - ar fi modul cel mai bun de a-l scoate de 
aici, nu crezi? 

— Bine, spuse el încet. OK. 

— Vreau să cercetezi fiecare maşină în parte, mai ales 
coşciugul. Ai înţeles? 

— Coşciugul? Dar, doamnă, Harvey este în el. 

Michelle se uită la uniforma lui. Aparţinea unei firme 
particulare de pază, dar ea nu-şi permitea luxul să fie 
pretențioasă. li observă numele pe ecusonul de pe piept 
şi îi spuse pe un ton calm: 

— Agent Simmons? Agent Simmons, de cât timp te afli 
în serviciul de pază? 

— Cam de o lună de zile, doamnă. Dar am permis de 

portarmă. Vânez de la vârsta de opt ani. Pot nimeri şi 
aripile unei muşte. 
_ — Asta e minunat. O lună. Arăta chiar mai nepregătit. 
In regulă, Simmons, ascultă-mă cu atenţie! Mă gândesc 
că persoana este în stare de inconştienţă. Şi un coşciug 
ar fi locul ideal de a ascunde o persoană inconştientă, nu 
crezi? 

El aprobă din cap, dând impresia că, în final, a înţeles. 
Faţa i se schimonosi şi vocea ei şuieră ca glonţul ieşind 
dintr-un pistol. 

— Acum  mişcă-ţi fundul, opreşte procesiunea şi 
percheziţionează maşinile acelea! 

Simmons o luă la goană spre maşini. Michelle ordonă 
câtorva dintre oamenii ei să îl urmeze, să supravegheze 
şi să ajute la desfăşurarea acţiunii, iar altor agenţi le 
ordonă să înceapă o cercetare amănunţită a clădirii. Era 
posibil ca Bruno să fie ascuns undeva înăuntru. Apoi îşi 
croi drum printre reporteri, fotografi şi ziarişti, şi îşi 


17 


instală centrul de operaţiuni în interiorul casei. De acolo 
începu coordonarea acţiunilor, studie hărţile zonei şi 
organiză toate eforturile pentru a stabili un perimetru 
de un kilometru şi jumătate în jurul clădirii. Apoi dădu 
acel telefon pe care nu voia să-l dea, dar trebuia. Le 
telefonă superiorilor şi rosti cuvintele care aveau să 
rămână pentru totdeauna legate de numele ei şi care 
urmau să-i ruineze cariera în Serviciul Secret: 

— Agentul Michelle Maxwell la telefon, şeful 
securităţii lui John Bruno. Raportez că noi - că eu am 
pierdut obiectivul. Se pare că John Bruno a fost răpit. 
Operaţiunea de căutare este în plină desfăşurare, atât 
autorităţile locale, cât şi FBl-ul au fost contactate. Parcă 
simţea deja securea călăului coborând spre gâtul ei. 

Se alătură echipei de bărbaţi care scotoceau prin 
toată clădirea pentru a-l găsi pe Bruno. Cel mai 
important era să facă acest lucru fără a distruge 
dovezile de la locul delictului. Nu puteau să intervină în 
desfăşurarea anchetei care avea să urmeze, dar 
trebuiau să-l caute totuşi pe candidatul dispărut. 

Inăuntrul camerei din care dispăruse Bruno, Michelle 
se uită la unul dintre agenţii care participaseră la 
verificarea iniţială a încăperii. 

— Cum naiba s-a putut întâmpla asta? întrebă ea. 

El era un veteran în Serviciul Secret, un agent bun. 
Clătină din cap, uluit. 

— Locul era curat, Mick. Curat. 

Michelle era cunoscută drept „Mick” la locul de 
muncă. O făcea să pară unul dintre băieţi, şi 
recunoscuse şi ea morocănoasă că nu era chiar aşa rău. 

— Ai verificat-o pe văduvă, i-ai pus vreo întrebare? 

El privi cu scepticism. 

— Cum puteam interoga o bătrânică amărâtă care 
stătea lângă corpul neînsufleţit al soţului? Ne-am uitat 
în poşeta ei, dar nu am crezut că este potrivită o 
percheziţie corporală, adăugă el. Am avut numai două 


18 


minute să facem totul. Spune-mi cine ar fi făcut o treabă 
mai bună în două minute?! 

Michelle înţepeni când vorbele bărbatului începură să 
aibă sens. Oricine ar încerca să-şi apere pielea şi pensia 
în aceste momente. Fusese o decizie idioată, acum că se 
gândea mai bine: să le dea doar două minute. Verifică 
uşa. Se încuia automat. 

„Un coşciug la doar câţiva metri?” Se uită la cutia de 
lemn de culoarea aramei. Fusese chemat antreprenorul 
de pompe funebre. Acesta era în acel moment mult mai 
palid decât ar trebui să fie chiar şi un om a cărui slujbă 
era să se ocupe de morţi. Michelle îl întrebă dacă într- 
adevăr cadavrul era al lui Bill Martin. Omul răspunse că 
da. 

— Şi sunteţi sigur că femeia care a fost aici era 
văduva lui Martin? 

— Care femeie ar fi aceea? întrebă el. 

— Era aici o femeie îmbrăcată în negru, cu un voal pe 
faţă. 

— Nu ştiu dacă era sau nu doamna Martin. Nu am 
văzut-o intrând. 

— Am nevoie de numărul de telefon al doamnei 
Martin. Şi nimeni care lucrează aici nu are voie să 
părăsească perimetrul - până nu vine FBl-ul să-şi 
finalizeze investigația. Aţi înţeles? 

Chiar dacă părea imposibil, omul deveni şi mai palid. 

— FBl-ul? 

Michelle îl lăsă să plece, apoi privirea îi poposi pe 
coşciug şi pe podeaua din faţa lui. Se aplecă să culeagă 
câteva petale de trandafiri de pe jos. Privirea îi ajunsese 
astfel în dreptul materialului care acoperea piedestalul 
pe care stătea coşciugul. Se întinse spre flori şi dădu 
materialul la o parte, dezvelind piedestalul din lemn. 
Michelle ciocani în el. Suna a gol. Purtând mănuşi şi 
ajutată de un alt agent, desprinse unul dintre panourile 
de lemn, descoperind astfel un loc care ar fi putut foarte 


19 


uşor să ascundă un om. Michelle dădu din cap 
dezamăgită. De data asta o făcuse de oaie. 

Unul dintre oamenii ei veni cu un dispozitiv într-o 
pungă de plastic. 

— Este un fel de reportofon, raportă el. 

— Aşa ne-au păcălit cu vocea lui Bruno? întrebă ea. 

— Trebuie să fi avut vreo secvenţă cu vocea lui de pe 
undeva şi au folosit-o ca să ne deruteze în timp ce ei 
fugeau. S-au gândit probabil că vorbele „Numai o clipă” 
s-ar fi putut potrivi în cele mai multe situaţii, indiferent 
de întrebare. l-ai demascat atunci când ai făcut acea 
remarcă despre copiii lui Bruno. Trebuie să fie un 
microfon fără fir pe aici pe undeva. 

Michelle îi citi gândurile. 

— Asta fiindcă ar fi trebuit să audă când strigam şi să 
pornească la timp răspunsul înregistrat. 

— Exact, replică el, arătând către peretele cel mai 
îndepărtat, acolo unde partea capitonată fusese 
îndepărtată. Este o uşă aici. În spatele peretelui se află 
un pasaj secret. 

— Deci pe acolo au ieşit. Ea îi înmână punga de 
plastic. Pune-l exact acolo unde l-ai găsit. Nu vreau ca 
FBl-ul să-mi ţină o prelegere despre cum să păstrez 
intact locul unde s-a petrecut fapta. 

— Trebuie să fi fost o luptă. Sunt surprins că nu am 
auzit nimic, remarcă agentul. 

— Cum am fi putut, cu toată muzica asta care se aude 
de peste tot? se răsti ea. 

Ea şi agentul străbătură pasajul. Coşciugul gol aflat 
pe o masă cu rotile fusese abandonat la uşa din spate a 
edificiului. Se întoarseră în camera de priveghi, unde 
antreprenorul fusese chemat din nou, şi îi arătară 
pasajul secret. 

Acesta părea uluit. 

— Nu ştiam de existenţa lui. 

— Cum?! întrebă Michelle stupefiată. 


20 


— Avem afacerea asta numai de câţiva ani. Şi asta de 
când singura firmă de pompe funebre din zonă a dat 
faliment. Nu am mai putut folosi acea clădire deoarece 
nu mai era funcţională. Acest edificiu a fost folosit în 
multe alte scopuri înainte. Proprietarii actuali au făcut 
îmbunătăţiri minime. De fapt, aceste camere de priveghi 
au rămas neschimbate. Nu aveam nici cea mai vagă idee 
despre existenţa unei uşi sau a unui pasaj. 

— Ei bine, cineva avea idee de toate astea, spuse ea 
cu năduf. Este o uşă la capătul holului acestuia care dă 
în spatele clădirii. Vrei să-mi spui că nu ştiai nici de 
existenţa ei? 

— O parte din clădire este folosită pentru depozitare, 
şi accesul se face prin interiorul clădirii, răspunse el. 

— Ai văzut vreun vehicul parcat în zonă în ultima 
vreme? 

— Nu, dar nu merg aproape niciodată pe acolo. 

— Altcineva a văzut ceva? 

— Voi verifica. 

— Nu, eu voi verifica. 

— Vă pot asigura că această firmă este foarte 
respectabilă. 

— Aveţi holuri secrete şi ieşiri din clădire despre care 
nu ştiţi nimic. Nu vă îngrijorează securitatea? 

El îi aruncă o privire inexpresivă şi dădu din cap. 

— Aici nu suntem în marile oraşe, aici niciodată nu au 
loc infracţiuni serioase. 

— Ei bine, totul are un început. Ai numărul de telefon 
al doamnei Martin? 

El îi înmână numărul de telefon şi ea formă. Niciun 
răspuns. 

Rămasă singură, Michelle stătea în mijlocul camerei. 
Toţi acei ani de muncă, tot acel timp în care se străduise 
să arate că este în stare să facă această muncă - totul se 
dusese pe apa sâmbetei. Nici măcar nu avusese 
consolarea că încasase un glonţ pentru a-şi apăra 


21 


obiectivul. Michelle Maxwell era acum de domeniul 
trecutului. Şi mai ştia că şi cariera ei în Serviciul Secret 
era terminată. 


22 


4 


Procesiunea funerară fusese oprită şi fiecare maşină - 
percheziţionată, inclusiv dricul.  Răposatul Harvey 
Killebrew, tată devotat, bunic şi soţ, se afla într-adevăr 
acolo când deschiseseră sicriul. Practic, toţi participanţii 
la procesiune erau persoane în vârstă, evident speriate 
de acea desfăşurare de forţe înarmate, şi niciunul nu se 
potrivea cu portretul unui răpitor; cu toate astea, agenţii 
îi îndreptară pe toţi, cu maşini cu tot, înapoi spre 
clădirea pompelor funebre. 

Simmons, agentul de pază, se apropie de agentul care 
se urca în maşina sa pentru a conduce înapoi coloana de 
maşini. 

— Ce urmează, domnule? 

— Vreau ca acest drum să fie supravegheat. Să 
opreşti pe oricine încearcă să plece şi să verifici actele 
oricui vrea să intre. Imediat ce vom putea, îţi vom 
trimite un înlocuitor. Până atunci tu vei sta aici, ai 
înţeles? 

Simmons părea foarte agitat. 

— Treaba asta e chiar gravă, nu? 

— Prietene, aceste evenimente vor fi cele mai 
importante din toată viaţa ta. Să sperăm numai că totul 
se va sfârşi cu bine. Dar eu mă cam îndoiesc. 

Un alt agent, Neal Richards, veni în fugă şi spuse: 

— Rămân şi eu, Charlie. Probabil că nu este o idee 
prea bună să-l lăsăm singur aici. 

Charlie îi aruncă o privire colegului său. 

— Eşti sigur că nu vrei să vii să te alături petrecerii, 
Neal? 

Richards zâmbi larg şi spuse: 

— Nu vreau să fiu la o distanţă mai mică de un 
kilometru de Michelle Maxwell în momentele astea. Voi 
sta aici cu puştiul ăsta. 

23 


Richards se sui în maşină alături de Simmons, care 
poziţiona duba în aşa fel încât să blocheze drumul. 
Priviră la caravana formată din agenţi şi participanţi la 
procesiunea funerară care trecea prin dreptul lor şi 
cercetară din priviri toată zona din jur. Nu se afla 
nimeni în câmpul lor vizual. În tot acest timp, Simmons 
îşi ţinu mâna pe mânerul pistolului din tocul din piele 
neagră pe care îl avea prins la brâu. Se aplecă şi mări 
volumul la scanerul poliţiei, apoi se uită agitat la agentul 
mai experimentat, rostind cu voce tare: 

— Ştiu că probabil nu îmi poţi spune, dar ce s-a 
întâmplat acolo? 

— Ai dreptate, nu-ţi pot spune, îi confirmă Richards 
fără măcar să-l privească. 

— Am crescut aici, ştiu fiecare centimetru din acest 
ţinut. Dacă aş încerca să scot pe cineva de aici, atunci aş 
apuca-o pe drumul neasfaltat care e situat la vreun 
kilometru mai jos. Poţi s-o iei pe acolo şi în cel mai scurt 
timp eşti la opt kilometri depărtare, zise Simmons. 

Richards îi aruncă o privire şi spuse încet: 

— Serios? 

Se aplecă spre Simmons şi băgă mâna în buzunarul de 
la piept al hainei. În clipa următoare, agentul de la 
Serviciul Secret, Neal Richards, zăcea cu faţa în jos pe 
scaunul din dreapta şoferului, cu o mică gaură roşiatică 
în spate şi cu lama de gumă de mestecat pe care o 
scosese din buzunar încă în palmă. Simmons se uită în 
spatele dubiţei, unde o femeie scotea amortizorul de la 
arma de calibru mic. Ea stătuse ascunsă într-un 
compartiment secret din podeaua dubei. Zgomotul 
provenit de la scanerul poliţiei îi acoperise ieşirea. 

— Gloanţe dum-dum de calibru mic, care nu ies din 
corp. Asta înseamnă mai puţină mizerie, spuse ea. 

Simmons zâmbi. 

— Exact cum a spus şi omul, chestia asta e tare 
serioasă. 


24 


Luă de la agentul mort microfonul şi alimentatorul 
acestuia şi le aruncă departe, în pădure, apoi plecă în 
direcţia opusă clădirii pompelor funebre. Opt sute de 
metri mai jos, o luă pe drumul de ţară prăfuit. 
Abandonară cadavrul agentului Richards într-o râpă de 
lângă drum. Simmons îi spusese adevărul agentului: 
drumul era perfect pentru ieşirea rapidă din acel ţinut. 
O sută de metri mai departe şi, după două curbe, 
ajunseră la un hambar abandonat, al cărui tavan 
începuse să se prăbuşească şi ale cărui uşi erau larg 
deschise. Simmons băgă maşina în hambar, cobori şi 
închise uşile. Înăuntru mai era o maşină, o furgonetă 
albă. 

Femeia cobori prin spatele maşinii. Nu mai arata 
deloc ca o văduvă. Era tânără, blondă, zveltă, dar 
voinică şi agilă, îmbrăcată în blugi şi un tricou alb. 
Folosise destul de multe nume în scurta ei viaţa de până 
atunci, şi acum îşi spunea Tasha. Pe cât de periculos era 
Simmons, Tasha îl întrecea cu mult. Ea avea acea 
trăsătură esenţială pentru un criminal: nu avea nici cea 
mai mică urmă de conştiinţă. 

Simmons îşi scoase uniforma, pe sub care purta blugi 
şi tricou. Apoi, dintr-un compartiment al dubei, luă o 
trusă de machiaj şi începu să îşi scoată peruca, 
perciunii, sprâncenele şi toate celelalte elemente ale 
deghizării sale. Simmons stătuse ascuns în piedestalul 
din lemn de sub coşciugul lui Bill Martin; şi, după ce 
ajutase la căratul lui John Bruno, intrase în rolul 
poliţistului Simmons. 

Din dubă ei scoaseră o cutie mare în care se afla 
Bruno. Pe cutie scria că ar conţine echipament de 
comunicare, în cazul în care ar fi interesat pe cineva. 
Lângă geamul din spate al dubei se găsea o cutie mare 
de scule. Îl luară pe Bruno şi îl puseră în 
compartimentul de scule căptuşit, unde existau găuri de 
aerisire în lateral şi în plafon, şi îl încuiară acolo. 


25 


Apoi încărcară câţiva baloţi de fân în compartimentul 
de marfa al furgonetei, astfel încât să acopere cea mai 
mare parte a cutiei de scule. Săriră în cabină, îşi 
îndesară pe cap pălăriile şi ieşiră din hambar, 
îndepărtându-se pe altă cărare plină de buruieni şi de 
noroi spre drumul principal aflat la trei kilometri 
depărtare. 

Trecură pe lângă o coloană de maşini de poliţie şi 
dube de intervenţie care se îndreptau, fără îndoială, 
către locul unde avusese loc răpirea. Unul dintre 
poliţiştii tineri chiar zâmbi spre fata drăguță de pe locul 
pasagerului din furgonetă. Tasha îl privi languros şi 
chiar îi făcu discret cu mâna. Cei doi îşi continuară 
drumul, cu candidatul la preşedinţie răpit şi aflat în 
stare de inconştienţă în spatele maşinii. 

La trei kilometri mai în faţă, se afla bătrânelul care 
stătea pe băncuţă în faţa clădirii pompelor funebre când 
John Bruno şi toţi ceilalţi sosiseră acolo. După ce 
terminase cu cioplitul, scăpase la mustață de blocajul 
ordonat de Michelle Maxwell. Acum era singur în 
maşina veche, marca Buick Riviera. Primi veştile de la 
colegii lui, care-l anunţară că Bruno este la loc sigur şi 
că singura victimă fusese un agent de la Serviciul Secret 
destul de ghinionist încât să aibă încredere într-un om 
despre care crezuse fără urmă de îndoială că era 
inofensiv. 

După atâta timp şi muncă, în sfârşit, totul se pusese în 
mişcare. Nu se putea abţine să nu zâmbească. 


26 


5 


Automobilul Ford Explorer roşu se opri lângă o 
construcţie din bârne de cedru, ascunsă adânc în 
pădure. Locul avea o structură complicată şi aducea mai 
degrabă cu un han în miniatură decât cu o căbănuţă 
familială, chiar dacă era locuită de o singură persoană. 
Bărbatul ieşi şi se întinse, dezmorţindu-şi oasele. Era 
încă devreme şi soarele abia răsărise. 

Sean King urcă treptele largi din lemn, făcute manual, 
şi descuie uşa căminului său. Se opri în spaţioasa 
bucătărie să-şi facă o cafea la filtru. Între timp, King se 
uită în jur, analizând fiecare colţişor, locul fiecărui 
butuc, proporţiile ferestrelor faţă de pereţi. El 
construise de unul singur acest loc în patru ani, între 
timp locuind într-o rulotă pe spaţiul acela de şase 
hectare aflat la aproape şaizeci de kilometri la vest de 
Charlottesville, în Munţii Blue Ridge. 

Interiorul era mobilat cu fotolii din piele, canapele 
tapiţate groase, mese din lemn, covoare persane, 
lampadare din aramă, rafturi pentru cărţi, simple şi 
pline de o varietate de volume, picturi în ulei şi tempera, 
majoritatea executate de un artist local şi multe alte 
obiecte pe care omul le strânge de-a lungul vieţii. Şi, la 
patruzeci şi patru de ani, King trăise deja două vieţi. Nu 
avea nici cea mai mică dorinţă de a se inventa încă o 
dată. 

Se duse sus, străbătu culoarul care parcurgea toată 
lungimea casei şi intră în dormitorul său. La fel ca restul 
casei, acesta era foarte organizat, lucrurile erau 
aranjate cu grijă şi niciun centimetru de spaţiu nu era 
irosit. 

Se dezbrăcă de uniforma de ajutor de şerif şi se duse 
la duş, spălându-se de toată sudoarea acumulată într-o 
noapte la muncă. Se bărbieri, se spălă pe cap şi lăsă ca 

27 


apa fierbinte să-i înmoaie cicatricea de pe degetul 
mijlociu. Se obişnuise de mult să trăiască cu acest mic 
suvenir de pe vremea când fusese agent al Serviciului 
Secret. 

Dacă ar mai fi lucrat în Serviciul Secret, în loc să 
trăiască în acea frumoasă casă, în mijlocul minunatei 
regiuni Virginia, probabil că s-ar fi înghesuit într-o casă 
caraghioasă de la periferie, aflată într-o comunitate cu 
construcţii identice, de lângă zona de centură a 
Washingtonului, şi ar mai fi fost încă însurat cu fosta lui 
soţie. Nu s-ar mai fi pregătit să meargă la prosperul său 
birou de avocatură. Cu siguranţă, nu ar fi lucrat ca 
ajutor de şerif voluntar o noapte pe săptămână pentru 
comunitatea în care trăia. Ar fi fost pe cale să sară în alt 
avion, să privească politicieni care zâmbesc, pupă copii 
şi mint, şi să aştepte răbdător momentul în care va 
încerca cineva să-i omoare obiectivul. Ce slujbă avusese! 
Şi inclusese toate zborurile lungi şi frecvente şi 
mâncarea gratuită pe care le putea suporta. 

Se schimbă în costum cu cravată, se pieptănă, îşi bău 
cafeaua în solariul de lângă bucătărie şi citi ziarul. 
Prima pagină era ocupată cu răpirea lui John Bruno şi 
investigația pe care o desfăşura FBl-ul. King citi cu 
mare atenţie ştirea principală şi articolele care aveau 
legătură cu ea, sorbind cu nesaţ detaliile relevante. 
Deschise televizorul, comută pe canalul de ştiri şi 
ascultă cum un reporter relatează despre moartea 
agentului Serviciului Secret, Neal Richards. Lăsase în 
urmă o nevastă şi patru copii. 

Era fără îndoială tragic, trist şi toate celelalte, dar cel 
puţin Serviciul Secret avusese grijă de cei rămaşi în 
viaţă. Familia lui Neal Richards avea tot sprijinul lor. Nu 
puteau înlocui pierderea, dar cel puţin făceau ceva. 

Reporterul spunea că FBl-ul nu face niciun 
comentariu. „Bineînţeles că nu”, îşi spuse King; ei 
niciodată nu comentează nimic şi până la urmă cineva 


28 


împărtăşeşte un secret unui prieten care fuge la un amic 
de la Post sau Times şi toată lumea află. Şi totuşi, ceea 
ce se afla era de obicei eronat! Oricum ar fi, presa are 
apetitul unui căpcăun când miroase o ştire senzaţională 
şi nicio organizaţie nu-şi permite să o lase să moară de 
foame, nici măcar FBl-ul. 

Se ridică şi se uită fix la femeia de pe ecran, care se 
afla în apropierea unui grup de bărbaţi pe un podium. 
King simţi imediat că ea era reprezentantul Serviciului 
Secret în toată povestea. Cunoştea bine specia. Femeia 
arăta ca un profesionist, calmă, cu o vigilenţă aparent 
lipsită de încordare, atât de cunoscută lui King. Şi mai 
era ceva în expresia ei, ceva ce el nu putu descifra. Era 
o nelinişte interioară care-i caracteriza pe toţi într-o 
oarecare măsură. Cu toate astea, mai era ceva: poate o 
sfidare subtilă? 

„Serviciul Secret acordă tot sprijinul FBl-ului”, 
spusese unul dintre bărbaţi, dar bineînţeles că în paralel 
desfăşurau şi ei o anchetă internă. King ştia că Divizia 
de Interne a Serviciul Secret avea să desfăşoare 
ancheta, pentru că trecuse prin aceste momente la 
asasinarea lui Ritter. Descifrând limbajul birocratic, 
King îşi dădu seama că vina era deja atribuită, numai că 
se aştepta momentul propice pentru a se cădea la 
învoială asupra modului în care se va face publică 
teribila ştire. Apoi conferinţa de presă luă sfârşit şi 
femeia se îndreptă către o berlină neagră. Ea nu vorbea 
cu reporterii, din ordinul Serviciului Secret, afirmă 
crainicul, identificând-o ca fiind Michelle Maxwell, şeful 
serviciului de pază care îl pierduse pe John Bruno. 

„Şi atunci de ce au plimbat-o prin faţa camerelor de 
filmat? se întreba King. De ce să fluturi halca de carne 
crudă prin faţa leului flămând?” Şi tot el îşi răspunse 
aproape imediat: „Pentru a se atribui un chip 
vinovatului”. Era conştient de abilitatea Serviciului 
Secret de a-şi proteja oamenii; şi alţi agenţi o făcuseră 


29 


lată altădată, fuseseră suspendaţi o perioadă şi apoi 
reintegraţi şi transferați pe undeva. Totuşi, acum se 
putea să existe şi oarece presiuni politice şi din această 
cauză să fie nevoie ca anumite capete să cadă. 

„Iat-o, ea este, oameni buni! păreau a spune ei. Săriţi 
pe ea; deşi între timp noi ne vom continua investigatia, 
asta să nu vă împiedice să vă desfăşuraţi!” King înţelese 
acum de ce femeia afişa aerul acela de aroganță 
sfidătoare. Ştia exact ce se întâmpla. Asista la propria 
execuţie publică şi nu îi plăcea deloc. 

King îşi sorbi cafeaua, mestecă o felie de pâine prăjită 
şi i se adresă femeii: 

— Ei bine, poţi să te înfurii cât vrei, dar poţi să-ţi iei 
adio de la cariera ta, Michelle. 

Pe ecran apăru o poză a lui Michelle în timp ce pe 
fundal se derulau mai multe informaţii despre aceasta. 
Urmase un liceu cu tradiţie în competiţiile de baschet şi 
în întrecerile de atletism, cu rezultate extraordinare şi 
în educaţie, după care absolvise facultatea din 
Georgetown în trei ani cu specializarea Criminalistică. 
Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, în timpul colegiului 
îşi îndreptase atenţia către alt sport şi câştigase medalia 
de argint la olimpiadă la o probă de canotaj. O atletă cu 
studii, ce putea fi mai înălţător? După un an ca ofiţer de 
poliţie în statul natal Tennessee, ea intrase în Serviciului 
Secret, urcând cu perseverenţă şi rapiditate pe scara 
ierarhică, culminând cu acest moment în care devenise 
tap ispăşitor. 

„Dar e un tap ispăşitor tare chipeş, gândi King, apoi 
se miră. Chipeş?” Şi totuşi, avea ceva caracteristici 
masculine: forţa, felul aproape ţanţoş de a păşi, umerii 
impresionant de laţi - fără îndoială de la canotaj, linia 
fermă a maxilarului, care îi trăda încăpăţânarea. Şi 
totuşi, trăsăturile feminine erau şi ele prezente. Avea 
peste un metru şaptezeci şi cinci înălţime şi, în ciuda 
umerilor laţi, era zveltă şi avea curbe fine şi plăcute. 


30 


Părul negru, drept şi lung până la umeri, era în 
conformitate cu standardele Serviciului Secret, dar 
pieptănat totuşi cu stil. Avea pomeţii înalţi şi fermi, ochii 
verzi, luminoşi şi inteligenţi - clar că ochilor ălora le 
scăpau puţine. În Serviciul Secret era neapărat nevoie 
de astfel de ochi. 

În ansamblu, nu era o frumuseţe clasică, dar Michelle 
fusese probabil tipul de fată mai rapidă şi mai 
inteligentă decât majoritatea băieţilor. În liceu, probabil 
că toţi băieţii se întrecuseră care să-i fure virginitatea. 
Dar, după cum arăta Michelle, el se îndoia că se 
întâmplase vreodată ceva altfel decât dictase ea. 

— Ei bine, spuse el către televizor, există viaţă şi după 
o slujbă în Serviciul Secret. O poţi lua de la început şi îţi 
poţi reclădi viaţa. Poţi fi rezonabil de fericită, în ciuda 
tuturor aparenţelor. Dar nu vei uita niciodată. Îmi pare 
rău, Michelle Maxwell, dar vorbesc din proprie 
experienţă. 

Se uită la ceas. Era timpul să se întoarcă la slujba sa 
adevărată, la întocmirea testamentelor şi a contractelor 
de închiriere şi la consultaţiile plătite cu ora. Nici pe 
departe la fel de incitant cât vechea sa ocupaţie, dar, în 
această etapă a vieţii lui, lui Sean King îi plăcea rutina 
plictisitoare. Avusese parte de suficient suspans cât să-i 
ajungă pentru câteva vieţi. 


31 


6 


King îşi scoase Lexus-ul decapotabil din garaj şi se 
îndreptă către locul de muncă pentru a doua oară în 
ultimele opt ore. Drumul şerpuit îl purtă prin peisaje 
superbe, trecând prin regiuni sălbatice, unde nu era 
trafic mai deloc, până ajunse pe drumul din apropierea 
oraşului, unde numărul autovehiculelor crescu oarecum. 
Biroul său de avocatură era localizat pe strada care îşi 
merita numele, Main Street!, singurul bulevard 
important din Wrightsburg, un mic orăşel relativ nou, 
situat la jumătatea drumului între oraşele mult mai mari 
şi mai importante, Charlottesville şi Lynchburg. 

Parcă maşina în locul special amenajat din spatele 
clădirii albe de cărămidă cu două etaje ce adăpostea 
firma King & Baxter, Birou de Avocaţi şi Consilieri, după 
cum scria şi pe firma de la intrare. El optase pentru o 
carieră în drept şi se înscrisese la o facultate de Drept 
situată la jumătate de oră de casă, la Universitatea din 
Virginia, asta înainte de a se lăsa de studii, după numai 
doi ani, şi de a începe o carieră în Serviciul Secret. În 
acea vreme îşi dorea mai multă aventură decât puteau 
să-i ofere teancurile de cărţi de drept şi metoda 
socratică. Ei bine, avusese parte de aventuri cu vârf şi 
îndesat. 

După ce apele în cazul morţii lui Clyde Ritter se mai 
liniştiseră, King părăsise Serviciul Secret, îşi finalizase 
studiile şi îşi deschisese un cabinet de avocatură în 
Wrightsburg. Acum se extinsese la două birouri de 
avocatură şi viaţa lui începea să prindă contur. Era un 
avocat respectabil şi prietenul multora dintre mai-marii 
acelei regiuni. Îşi servea comunitatea ca ajutor de şerif 
voluntar şi în multe alte moduri. Era unul dintre cei mai 


1 „Strada principală" (n. tr.) 
32 


doriţi burlaci din zonă, se vedea cu cine voia şi când 
voia. Avea o mulţime de prieteni, dar numai de câţiva 
era mai apropiat. Era mulţumit de slujba sa, se bucura 
de timpul liber şi nu-l irosea fără sens. Viaţa lui mergea 
pe un drum croit cu atenţie şi nu avea parte de 
evenimente spectaculoase. Şi el era foarte mulţumit aşa. 

Când cobori din Lexus, o văzu pe femeie şi se gândi să 
intre imediat înapoi, dar ea îl zărise deja şi acum se 
apropia în grabă. 

— Bună, Susan, spuse el în timp ce îşi luă servieta de 
pe scaunul din dreapta. 

— Arăţi tare obosit, remarcă ea. Nu ştiu cum te 
descurci. 

— Să mă descurc cu ce? 

— Ziua avocat, iar noaptea poliţist. 

— Ajutor de şerif, voluntar, Susan, şi numai o noapte 
pe săptămână. De fapt, cel mai palpitant lucru care s-a 
întâmplat azi-noapte a fost să cotesc pentru a nu călca 
un oposum cu camioneta. 

— Pun pariu că atunci când lucrai în Serviciul Secret 
aveai parte de multe nopţi nedormite. Foarte pasionant, 
dar şi foarte obositor. 

— Nu chiar, spuse el şi se îndreptă către intrarea în 
clădire. 

Ea îl urmă. 

Susan Whitehead avea puţin peste patruzeci de ani, 
era divorțată, atrăgătoare, bogată şi, se pare, hotărâtă 
să facă din el soţul numărul patru. King se ocupase de 
ultimul ei divorţ şi ştia deja care erau defectele cele mai 
mari ale femeii, ştia cât de răzbunătoare poate fi şi îl 
compătimea pe bietul soţ numărul trei. Acesta fusese un 
bărbat foarte timid şi retras, ţinut din scurt, care nu 
rezistase presiunii şi fugise în Las Vegas într-o escapadă 
de patru zile cu băutură, sex şi jocuri de noroc, care 
constituise începutul sfârşitului. Acum era un suflet mai 
sărac, dar cu siguranţă mai fericit. King nu era nici pe 


33 


departe interesat în a-i lua locul. 

— Dau o mică petrecere sâmbăta viitoare şi speram să 
poţi veni şi tu. 

El îşi verifică în minte agenda şi îşi dădu seama că 
sâmbăta era liber şi îi spuse fără să clipească: 

— Îmi pare rău, am alte planuri, dar mulţumesc 
oricum. Poate altă dată. 

— Ai multe planuri, Sean, spuse ea languros. Sper ca 
voi face şi eu parte din ele la un moment dat. 

— Susan, nu este bine ca un avocat să se încurce cu 
unul dintre clienţii lui. 

— Dar nu mai sunt clienta ta. 

— Totuşi, nu este o idee bună. Crede-mă! Apoi ajunse 
la uşa de la intrare şi, înainte de a o deschide, îi ură: O 
zi bună în continuare! 

Intră în clădire, sperând ca ea să nu-l urmărească. 
Aşteptă câteva secunde în holul clădirii şi răsuflă uşurat 
când văzu că ea nu intră după el, aşa că se îndreptă spre 
biroul lui. Era mai întotdeauna primul care sosea la 
muncă. Partenerul lui, Phil Baxter, era specialist în 
litigii, în timp ce King se ocupa de restul cazurilor: 
testamente, fonduri mutuale, imobiliare, contracte - 
cazurile clasice din care se făceau bani buni. Era destulă 
lume cu stare care se adăpostea în  liniştitul 
Wrightsburg. Staruri de cinema, magnați, scriitori şi 
alte suflete bogate numeau acest ţinut „acasă”. Il iubeau 
pentru frumuseţea lui, pentru discreţia, liniştea şi 
facilităţile locale care luau forma bunelor restaurante, a 
magazinelor, a vieţii culturale înfloritoare şi a unui 
centru universitar bine cotat la Charlottesville. 

Phil nu era o persoană matinală - tribunalul se 
deschidea după ora zece -, dar muncea până târziu, spre 
deosebire de King, care în jur de ora cinci era deja 
acasă, unde lucra câte ceva în atelierul său, pescuia sau 
se plimba cu barca pe lacul de lângă casă, în timp ce 
Baxter încă muncea. Cei doi se completau perfect. 


34 


El deschise uşa şi intră. Recepţionera-secretară nu 
era acolo. Nu era încă ora opt. 

Scaunul răsturnat într-o parte fu primul lucru care îi 
atrase atenţia, apoi obiectele care trebuiau să fie pe 
masa recepţionerei erau împrăştiate pe jos. Mâna i se 
duse instinctiv către tocul armei, numai că nu avea nici 
toc, nici armă. Tot ceea ce avea era codicilul unui 
testament pe care îl instrumentase pentru ziua aceea şi 
care nu îi putea intimida decât pe viitorii moştenitori. 
Apucă un prespapier greu de pe podea şi cercetă zona. 
Însă priveliştea îl împietri. 

Era sânge pe podea, lângă uşa care ducea către biroul 
lui Baxter. lInainta, ţinând strâns prespapierul; cu 
cealaltă mână scoase celularul şi formă 911, vorbind 
încet cu dispecerul de serviciu. Întinse mâna spre clanţa 
uşii, dar se gândi mai bine şi folosi o batistă pentru a nu 
distruge eventualele amprente lăsate pe aceasta. 
Deschise foarte încet uşa, cu muşchii încordaţi, gata de 
atac, dar instinctele îi spuneau că va găsi locul gol. Se 
uită în întuneric şi apăsă cu cotul pe întrerupător. 

Corpul se afla chiar în faţa lui King; în mijlocul 
pieptului era o singură gaură de glonţ, care ieşise prin 
spate. Nu era Phil Baxter. Era alt bărbat - pe care îl ştia 
foarte bine, de altfel. lar moartea violentă a acestuia 
avea să cutremure existenţa liniştită a lui Sean King. 

Răsuflă din nou, după ce până atunci îşi ţinu 
respiraţia, şi adevărul îl străfulgeră. 

— O luăm de la capăt, mormăi el pentru sine. 


35 


7 


Omul stătea în Buick-ul lui şi urmărea cum maşinile 
poliţiei soseau în faţa clădirii în care King avea biroul de 
avocatură, iar poliţiştii în uniformă intrau rapid 
înăuntru. Înfăţişarea lui se schimbase mult de când 
jucase rolul bătrânelului din faţa clădirii pompelor 
funebre în timp ce John Bruno era răpit. Costumul pe 
care îl purtase atunci era cu două numere mai mare, 
pentru a-l face să pară mic şi neînsemnat; dinţii 
murdari, favoriţii, sticla de alcool, cocoloşul pe care îl 
mesteca şi cioplitul, toate erau menite a atrage privirile 
asupra lui şi a lăsa o anumită impresie celui care îl 
vedea. Impresia avea să fie cum nu se poate mai 
eronată, dar acesta era şi scopul. 

Era mai tânăr acum, poate chiar cu treizeci de ani. 
Asemenea lui King, el se recrease pe sine. 

Mesteca un corn cu unt, sorbindu-şi cafeaua, şi studie 
liniştit reacţiile lui King când acesta descoperise 
cadavrul. Şocat la început, apoi furios, dar nu surprins - 
nu, chiar deloc, dacă se gândea mai bine. 

În timp ce toate acestea îi treceau prin minte, 
deschise radioul, care era întotdeauna setat pe canalul 
local de ştiri, şi ascultă ştirile de la ora opt, care 
începură cu veşti despre răpirea lui John Bruno, capul 
de afiş pe toate canalele de ştiri din întreaga lume. 
Reuşise chiar să abată interesul americanilor de la 
problemele din Orientul Mijlociu şi de la campionatul de 
fotbal, cel puţin temporar. 

Bărbatul îşi linse degetele de unt şi de seminţele de 
susan în timp ce asculta. Ştirea amintea de Michelle 
Maxwell, şeful echipei de pază şi protecţie din Serviciul 
Secret. Era trimisă în mod oficial în concediu 
administrativ, iar el ştia că asta înseamnă că era la un 
pas de a-şi îngropa cariera profesională. 

36 


Prin urmare, ea era scoasă din joc, cel puţin din punct 
de vedere oficial. Dar neoficial? De aceea îi memorase 
toate trăsăturile când trecuse pe lângă el în acea zi. Nu 
era imposibil ca la un moment dat să fie nevoit să dea 
ochii cu ea. li cunoştea deja toată povestea, dar, cu cât 
avea mai multe informaţii, cu atât mai bine. Putea fi 
genul de femeie care se închide în casă şi îşi plânge de 
milă sau genul care iese în faţă şi îşi asumă riscuri. Din 
puţinul pe care îl ştia despre ea, el înclina să creadă că 
se încadra mai degrabă în al doilea tipar. 

Se concentră din nou la scena care se desfăşura sub 
ochii lui. Câţiva dintre localnici, care tocmai veneau la 
muncă sau îşi deschideau magazinele, se îndreptau 
curioşi spre clădirea ce adăpostea birourile de 
avocatură, în timp ce o altă maşină de poliţie sosea la 
faţa locului împreună cu maşina specială a 
criminaliştilor. Aceasta era clar o noutate pentru 
locuitorii din Wrightsburg. Oamenii în uniformă nu prea 
ştiau ce aveau de făcut. Era tare comic pentru tipul care 
îşi mânca în linişte cornul. Aşteptase prea mult ca toate 
astea să se întâmple; avea de gând să savureze în voie 
fiecare clipă. Şi nu era decât începutul. 

O observă din nou pe femeia care stătea în faţa 
clădirii. O văzuse pe Susan Whitehead atunci când 
aceasta îl abordase pe King în parcare. O prietenă? O 
posibilă amantă era mai probabil, dedusese el din ceea 
ce văzuse mai devreme. Luă aparatul foto şi o imortaliză 
de câteva ori. Il aşteptă pe King să iasă şi să ia puţin 
aer, dar probabil ca asta nu avea să se întâmple. King 
acoperea o arie întinsă atunci când patrula ca ajutor de 
şerif. Erau atât de multe drumuri secundare de 
străbătut, drumuri singuratice! Putea întâlni orice afară, 
în sălbăticie, în pădurea deasă îl putea aştepta mereu 
ceva neprevăzut. Şi totuşi, unde mai eşti în siguranţă în 
ziua de azi? 

Intr-o pungă de plastic aflată în portbagajul său se 


37 


afla un obiect foarte special, care avea să ajungă într-un 
loc foarte special. De fapt, acum era momentul oportun 
pentru a se întâmpla asta. 

După ce aruncă ce îi mai rămăsese din micul dejun, 
ambală motorul şi porni cu zgomot Buick-ul său ruginit. 
O luă în jos pe stradă, aruncând o ultimă privire spre 
birourile lui King, şi făcu ironic un gest de încurajare. 
Şi, în timp ce trecu prin dreptul lui Susan Whitehead, 
care privea în continuare insistent spre clădirea unde 
erau birourile lui King, se gândi: „Ne mai vedem noi. 
Mai bine mai devreme decât mai târziu”. 

Buick-ul dispăru cu viteză, lăsând în urmă un 
Wrightsburg cuprins de spaima. 

Prima rundă era, oficial, terminată. El abia aştepta 
runda a doua. 


38 


8 


Walter Bishop, un om foarte influent în Serviciul 
Secret, se plimba prin faţa lui Michelle Maxwell, care 
stătea la o măsuţă şi privea. Erau într-o mică sală de 
conferinţe în inima unei clădiri guvernamentale din 
Washington, plină de oameni veniţi în urma 
evenimentelor recente. 

— Ar trebui să te simţi uşurată pentru că eşti numai 
suspendată, Maxwell, îi zise el peste umăr. 

— O, da, sunt tare entuziasmată că mi-aţi luat arma şi 
insigna. Nu sunt proastă, Walter. Sentința în cazul meu 
a fost deja dată. Sunt eliminată. 

— Investigația se află în desfăşurare - de fapt, abia a 
început. 

— Sigur. Toţi aceşti ani din viaţa mea s-au dus pe apa 
sâmbetei. 

El se roti către ea şi izbucni: 

— Un candidat la preşedinţie a fost răpit chiar de sub 
nasul tău - premieră în istoria agenţiei. Felicitări! Ai 
noroc că nu te afli în faţa unui pluton de execuţie. În alte 
țări, asta ai primi. 

— Walter, nu crezi că şi eu simt la fel? Asta chiar mă 
omoară. 

— Interesantă alegere de cuvinte. Neal Richards a 
fost un bun agent. 

— Ştiu şi asta, replică ea. Crezi că ştiam că acel fals 
poliţist este implicat? Nu există nimeni în agenţie care 
să se simtă mai prost în legătură cu tot ce i s-a întâmplat 
lui Neal. 

— Nu trebuia să-l laşi pe Bruno singur în camera 
aceea. Dacă ai fi urmat procedurile standard, toate 
astea nu s-ar fi întâmplat. În cel mai rău caz, trebuia să 
ţii uşa deschisă suficient cât să-ţi poţi supraveghea omul 
în permanenţă. Sub nicio formă nu trebuie să-ţi pierzi 

39 


omul din raza vizuală; dar tu ştii toate astea. Aceasta 
este regula 101 a Protocolului de Protecţie. 

Michelle clătină din cap. 

— Uneori, în timpul misiunilor, în mijlocul 
evenimentelor, eşti nevoit să faci anumite compromisuri 
pentru ca toată lumea să fie mulţumită. 

— Nu este treaba noastră să facem lumea fericită. 
Treaba noastră e să menţinem lumea în siguranţă! 

— Vrei să spui că asta este prima dată când un 
obiectiv a fost lăsat singur într-o încăpere din varii 
motive, în anumite momente, fără a fi însoţit de un 
agent? 

— Nu. Spun că acum este pentru prima dată când o 
asemenea decizie a fost luată şi cineva a păţit ceva de 
genul ăsta. Este vorba de responsabilitate, Michelle. 
Nicio scuză nu va fi suficientă. Partidul lui Bruno ne-a 
sărit în cap. Unii nebuni chiar spun că Serviciul Secret a 
fost plătit să-l scoată pe Bruno din cursă. 

— Dar asta este absurd! 

— Noi doi ştim că este, dar, dacă suficienţi oameni 
spun aberaţia asta, se vor găsi mulţi alţii care vor începe 
să creadă. 

Michelle stătuse pe marginea scaunului în timpul 
schimbului de replici; acum se rezema de spătar şi se 
uită cu calm la bărbat. 

— Ca să-ţi fie clar, îmi asum răspunderea pentru cele 
întâmplate, aşa că niciunul dintre oamenii mei nu ar 
trebui să aibă de suferit. Ei au urmat ordinele mele. A 
fost decizia mea şi am greşit. 

— Frumos din partea ta să spui asta. Voi vedea ce pot 
face în acest sens. El făcu o pauză, apoi adăugă: 
Presupun că nu te gândeşti să-ţi dai demisia. 

— Nu, Walter, chiar nu am de gând. Şi, dacă vrei să 
ştii, îmi angajez un avocat. 

— Bineînţeles că aşa vei face. Doar suntem în 
America. Aici orice ratat poate angaja un avocat şi apoi 


40 


chiar să câştige bani pentru că a fost incompetent. Cred 
că eşti foarte mândră. 

Dintr-odată, Michelle fu nevoită să-şi reţină lacrimile, 
clipind, chiar dacă o parte din ea credea că merită un 
asemenea tratament. 

— Nu fac decât să mă apar, Walter, exact aşa cum ai 
face şi tu în locul meu. 

— Da. Bineînţeles. 

Bărbatul îşi vâri mâinile în buzunare şi privi spre uşă, 
în semn că este liberă să plece. Michelle se ridică. 

— Pot să-ţi cer o favoare? 

— Bineînţeles că poţi cere. Se pare că tupeul tău nu 
cunoaşte limite. 

— Nu eşti primul care sesizează asta, spuse ea cu 
calm, iar el aşteptă continuarea fără a-i mai da vreo 
replică. Vreau să ştiu cum merge investigația. 

— FBl-ul se ocupă de investigaţie. 

— Ştiu, dar trebuie să informeze şi Serviciul Secret. 

— Aşa este, iar informaţiile sunt numai pentru cei 
care lucrează pentru Serviciul Secret. 

— Şi vrei să spui că pentru mine nu? 

— Ştii ce, Michelle?! Atunci când Serviciul Secret a 
început să recruteze femei, am manifestat un mare 
scepticism legat de asta. Vreau să spun că se cheltuiesc 
o grămadă de bani cu antrenarea agentei şi apoi, dintr- 
odată, ea se căsătoreşte şi face copii, şi trebuie să se 
retragă din activitate. Tot antrenamentul, timpul şi banii 
se duc pe apa sâmbetei. 

Lui Michelle nu-i venea să creadă că aude asta, dar 
rămase tăcută. 

— Dar când ai venit tu în echipă, am gândit că fata 
asta e făcută pentru Serviciul Secret. Erai femeia agent 
exemplară. Cea mai bună şi cea mai inteligentă. 

— Şi cea de la care toţi aveau cele mai mari pretenţii. 

— Aici fiecare agent poartă povara pretențiilor mari, 
nu se acceptă nimic mai prejos de perfecţiune. El făcu o 


41 


pauză, apoi adăugă: Ştiu că dosarul tău era fără pată 
înainte de asta. Ştiu că erai într-o ascensiune extrem de 
rapidă. Ştiu că erai un agent bun, dar ai stricat totul, noi 
am pierdut un obiectiv, iar un agent şi-a pierdut viaţa. 
Nu este drept faţă de tine, dar asta este. Nici pentru ei 
nu a fost drept. El făcu din nou pauză, privind în gol. Vei 
putea rămâne în Serviciul Secret la un nivel inferior, dar 
nu vei uita niciodată ce s-a întâmplat acum. Toate astea 
te vor însoţi în fiecare minut al vieţii tale. Şi asta te va 
durea mai rău decât orice ar putea Serviciul Secret să-ţi 
facă. Crede-mă! 

— Eşti foarte sigur pe tine când spui asta. 

— Am fost cu Bobby Kennedy la Hotel Ambassador. Pe 
vremea aia eram un poliţist la început de carieră în Los 
Angeles, trimis să sprijine de la nivel local Serviciul 
Secret, când a apărut RFK. Am stat acolo şi am privit 
cum un posibil viitor preşedinte al ţării a sângerat până 
a murit pe podea. În fiecare zi de atunci mă întreb ce aş 
fi putut face ca să împiedic nenorocirea. Acesta a fost 
unul dintre principalele motive pentru care am intrat în 
Serviciul Secret câţiva ani mai târziu. Presupun că am 
vrut să mă revanşez cumva pentru ceea ce s-a întâmplat 
atunci. Privirea lui o întâlni pe a ei. Nici până în ziua de 
azi nu consider că am făcut suficient. Şi nu, nu uiţi 
niciodată. 


42 


9 


Cum presa era adunată toată la uşa casei ei din zona 
de suburbie a Virginiei, Michelle se cază la un hotel în 
Washington. Se folosi de timpul liber pentru a spiona un 
pic, luând un prânz rapid cu o prietenă, care, 
întâmplător, era agent FBI. Serviciul Secret şi FBl-ul nu 
aveau niciodată contact direct. Într-adevăr, în lumea 
organizaţiilor federale, FBl-ul părea o gorilă de patru 
sute de kilograme în comparaţie cu celelalte agenţii. 
Oricum, lui Michelle îi plăcea să le tot reamintească 
prietenilor din FBI că acesta fusese fondat de şapte foşti 
agenţi ai Serviciului Secret. 

Amândouă erau membre ale FFF, adică Femei în 
Forţele Federale. Aceasta era o formă de organizare 
care ţinea congrese şi întruniri anuale şi, deşi colegii 
bărbaţi o luau în derâdere, FFF îi fusese de mare ajutor 
lui Michelle în momentul în care fusese nevoită să se 
confrunte la serviciu cu probleme legate de faptul că era 
femeie. Prietena ei era vizibil neliniştită în legătură cu 
acea întâlnire, dar Michelle fusese aceea care o ajutase 
să câştige o medalie de argint la olimpiadă, iar acest 
lucru dăduse naştere unei legături ce cu greu ar fi putut 
fi ruptă. 

În timp ce-şi savura salata Caesar şi ceaiul cu gheaţă, 
Michelle primi toate informaţiile legate de investigaţie. 
Simmons făcea parte din serviciul de pază al firmei de 
pompe funebre, chiar dacă nu trebuia să fie la lucru în 
acea zi. De fapt, clădirea era păzită numai noaptea. 
Simmons - bineînţeles că nu acesta era numele lui 
adevărat - dispăruse. Documentele din arhiva companiei 
se dovediră a fi inutile. Niciuna dintre informaţiile pe 
care le deţineau despre Simmons nu era reală: numărul 
asigurării sociale era furat, permisul de conducere şi 
recomandările erau false, toate făcute foarte 

43 


profesionist. Fusese angajat de mai puţin de o lună. 
Aşadar, Simmons se dovedise a fi o pistă falsă. 

— Când a venit alergând, am crezut că este un agent 
începător şi nepriceput, pe care l-am pus imediat la 
treabă. Nici măcar nu i-am percheziţionat camioneta. 
Bruno probabil că era ascuns în ea. l-am făcut jocul fără 
să vreau. l-am creat ocazia ideală de a-l ucide pe unul 
dintre oamenii mei. 

În culmea disperării, Michelle îşi acoperi faţa cu 
palmele. Făcând un efort, reuşi să-şi revină şi îşi îndesă 
în gura o furculiţă plină de salată, mestecând cu o 
asemenea încrâncenare încât începură să o doară dinţii. 

— Înainte să apuce să mă suspende, auzisem că au 
scos glonţul din Neal Richards. Era un dum-dum. 
Probabil că nu-l vor putea identifica nici dacă vor pune 
mâna pe arma cu care s-a tras. 

Prietena ei fu de acord şi îi spuse că găsiseră dubiţa 
abandonată într-un hambar. Fusese verificată de 
amprente şi alte urme, deocamdată, fără niciun rezultat. 

Mildred Martin, soţia decedatului, fusese găsită 
acasă, făcându-şi de lucru prin grădină. Plănuia să 
meargă la priveghi mai târziu în acea zi, împreună cu 
familia şi prietenii; nu ea îl sunase pe John Bruno să-l 
cheme în clădirea pompelor funebre. Soţul ei fusese 
consilierul juridic al lui Bruno şi erau apropiaţi. „Dacă 
acesta voia să vină să-l vadă pe decedat, era liber să o 
facă”, le spuse ea anchetatorilor. 

— Şi totuşi, de ce Bruno şi-a decalat programul în 
ultima clipă ca să se ducă să-l vadă pe Martin? se 
întrebă Michelle. Ne-a luat prin surprindere cererea lui. 

— Oamenii lui au spus că a primit un telefon de la 
Mildred Martin în acea dimineaţa, prin care îl ruga să 
vină la pompele funebre să-l vadă pe răposatul ei soţ. Şi, 
după cum declarase Dickers, şeful de campanie, Bruno 
devenise cam agitat după primirea acelui telefon. 

— Păi, tocmai îi murise un prieten apropiat. 


44 


— Dar Dickers spune că Bruno ştia deja de moartea 
lui Martin. 

— Aşadar, crezi că nu era vorba numai de asta? 

— Ei bine, ea a ales un moment al zilei când nu prea 
era lume în clădire. Şi alte câteva lucruri pe care le-a 
spus Bruno după ce a primit telefonul îl fac pe Dickers 
să creadă că a avut şi alte motive pentru a face acea 
vizită decât să-şi prezinte condoleanţele. 

— Şi acesta ar fi şi motivul pentru care a insistat să 
rămână singuri în camera aceea? 

Prietena ei aprobă din cap. 

— Ei, asta depinde de ce avea de spus văduva; 
presupun că Bruno voia să discute cu ea în particular. 

— Dar Mildred Martin a spus că ea nu a sunat. 

— Cineva s-a dat drept ea, Michelle. 

— Şi dacă Bruno nu ar fi venit? Apoi îşi răspunse 
singură la întrebare: Atunci pur şi simplu ar fi plecat. Şi, 
dacă aş fi intrat acolo cu ei, atunci poate că nu ar mai fi 
încercat nimic şi Neal Richards... Vocea ei se stinse 
uşor. Ce altceva mai avem? 

— Noi ne gândim că toate astea au fost plănuite cu 
mult timp înainte. Vreau să spun că trebuiau să 
coordoneze multe variabile şi au executat totul fără 
greşeală. 

— Trebuie să fi avut informatori chiar în interiorul 
echipei de campanie a lui Bruno. Cum altfel ar fi putut 
să-i cunoască programul? 

— Ei bine, o posibilitate ar fi fost să intre pe site-ul 
oficial al campaniei lui Bruno. Evenimentul către care se 
îndrepta Bruno înainte de a face ocolul pe la pompele 
funebre era plănuit de ceva vreme. 

— La naiba! Şi doar le-am spus să nu-i pună agenda 
electorală pe internet. Ştii că o chelneriţă de la vreun 
hotel prin care am trecut putea cunoaşte mai multe 
decât noi despre traseu, doar auzindu-i vorbind pe 
membrii echipei de campanie? Nouă ne spuneau doar în 


45 


ultima clipă care era traseul. 

— Sincer, cu toate astea, eu nu ştiu cum de puteţi să 
vă faceţi treaba! 

Michelle se uită la ea cu insistenţă. 

— Şi mentorul lui Bruno care a murit într-un moment 
care le convenea de minune! Vreau să spun că moartea 
lui a declanşat tot lanţul de evenimente. 

Femeia aprobă din cap. 

— Bill Martin era în vârstă, avea cancer în fază 
terminală şi a murit noaptea în somn. În aceste 
circumstanţe, nu s-a întocmit niciun raport medico-legal 
şi nu a fost efectuată nici autopsia. Medicul a semnat 
certificatul de deces. În orice caz, după asta corpul a 
fost deshumat şi s-au făcut analizele toxicologice post- 
mortem. 

— Şi ce au găsit? 

— O mare cantitate de Roxanol, morfină lichidă, pe 
care o lua pentru durere, şi un litru de lichid de 
îmbălsămare, printre altele. Nu existau componente 
gastrice, pentru că stomacul fusese curăţat la 
îmbălsămare. Nimic spectaculos. 

Michelle se uita atentă la prietena ei. 

— Şi totuşi, nu pari prea convinsă. 

Aceasta ridică din umeri. 

— Lichidele de îmbălsămare pătrund în toate vasele 
de sânge importante, în cavităţi şi în organe, aşa că e 
dificil de spus cu precizie. Dar, având în vedere 
circumstanţele, medicul legist a luat probe şi din 
creierul mic, unde în mod normal nu are cum să ajungă 
lichidul de îmbălsămare, şi a găsit urme de metanol. 

— Metanol! Dar parcă este unul dintre elementele 
care compun lichidul de îmbălsămare, nu? Dacă lichidul 
de îmbălsămare a ajuns acolo? 

— Ăsta e un motiv de îngrijorare. Şi, în cazul în care 
nu  ştiai, există mai multe tipuri de lichide de 
îmbălsămare. Cele scumpe au în componenţă mai puţin 


46 


metanol şi mai multă formaldehidă. Iar cele ieftine, cum 
a fost şi în cazul lui Martin, au mult metanol în formă 
pură. Pe lângă asta, metanolul mai poate fi găsit în 
multe alte lucruri, cum ar fi vinul şi alcoolul. Se ştia că 
Martin era un băutor înrăit. Asta ar putea explica 
urmele găsite; legistul nu a putut fi sigur. În concluzie, 
pentru un om ca Martin, care era în fază terminală a 
bolii, nu era nevoie de o doză prea mare de metanol ca 
să-l ucidă. Ea scoase un dosar şi-l răsfoi. Autopsia a mai 
relevat şi deteriorarea organelor, membrane mucoase 
micşorate, stomac cu forme neregulate - toate semnele 
intoxicației cu metanol. Şi, cu toate astea, cancerul se 
întinsese prin tot corpul şi Martin mergea la 
chimioterapie şi la tratamente cu radiaţii. Una peste 
alta, legistul a avut mult de furcă. Cauza probabilă a 
decesului a fost insuficienţa circulatorie, dar ar fi putut 
exista o mie de alte motive pentru ca un om atât de 
bolnav să moară, în afară de insuficienţa circulatorie. 

— Şi totuşi, să omori pe cineva cu metanol, ştiind că 
va fi apoi îmbălsămat fără autopsie, mi se pare foarte 
ingenios, spuse Michelle. 

— De fapt, este un motiv serios de îngrijorare. 

— Dar trebuie să fi fost omorât, spuse Michelle. Doar 
nu ar fi aşteptat să moară din cauza bolii şi să-i ducă 
apoi corpul în clădirea pompelor funebre tocmai atunci 
când avea să treacă pe acolo Bruno. Ea făcu o pauză. 
Există o listă a suspecţilor? 

— Nu pot spune. Investigația se află în desfăşurare şi 
deja ţi-am dezvăluit prea multe. E posibil să trebuiască 
să dau un test la poligraf din cauza asta, eşti conştientă, 
nu? 

Când veni nota de plata, Michelle se grăbi să o 
înşface. În timp ce ieşeau, prietena ei o întrebă: 

— Ce ai de gând să faci acum? O vei lăsa mai moale? 
Vei căuta un alt post? 

— Partea cu lăsatul mai moale, da; cea cu căutatul de 


47 


muncă, nu încă. 

— Atunci? 

— Nu-mi voi abandona cariera de agent în Serviciul 
Secret fără luptă. 

Prietena ei o privi cu îngrijorare. 

— Ştiu privirea asta. La ce te gândeşti? 

— Mă gândesc că tu eşti de la FBI şi poate e mai bine 
să nu ştii. Cum ai spus şi tu, poate vei fi nevoită să dai 
testul cu poligraful. 


48 


10 


Cea mai urâtă zi din viaţa lui Sean King fusese 26 
septembrie 1996, ziua în care Clyde Ritter murise în 
timp ce el, agentul de la Serviciul Secret, era atent la 
altceva. Din păcate, a doua cea mai urâtă zi din viaţa lui 
King era tocmai aceasta. Biroul lui era plin de poliţişti, 
de agenţi federali şi de personal tehnic, care puneau o 
mulţime de întrebări şi primeau prea puţine răspunsuri. 
În mijlocul acestei agitaţii, ei luaseră deja amprentele 
lui King, ale lui Phil Baxter şi ale secretarei; spuneau că 
pentru a le elimina de pe lista celor suspecte. Dar, de 
fapt, King ştia mai bine că nu acesta era adevăratul 
motiv. 

Presa locală sosise deja. Din fericire, el îi cunoştea 
personal, şi ziariştii îi acceptară răspunsurile vagi fără 
prea multe comentarii. Presa naţională va sosi şi ea 
foarte curând, deoarece asasinarea unui om era un 
eveniment care dădea bine în orice grupaj de ştiri. King 
bănuia lucrul acesta, şi suspiciunile îi fură confirmate 
când un contingent de agenţi din Serviciul de Şerifi ai 
SUA apăru la uşa biroului său. 

Omul ucis, Howard Jennings, fusese angajat al 
biroului său de avocatura pe post de documentarist, 
corector, supraveghetor al arhivei fondurilor de 
investiţii şi om bun la toate. Biroul lui se afla la parterul 
clădirii. Era liniştit, muncitor şi introvertit. Nu se ocupa 
cu nimic deosebit. Totuşi, avea o caracteristică specială. 

Jennings era membru WITSEC, mai bine cunoscut sub 
denumirea de programul de protecţie a martorilor. In 
vârstă de patruzeci şi opt de ani şi cu o diplomă în 
contabilitate, Jennings (bineînţeles că acesta nu era 
numele lui real) fusese până mai deunăzi contabilul unei 
reţele criminale care opera în zona Vestului Mijlociu. 
Aceştia erau specializaţi în operaţiuni de recuperare, 

49 


şantaj şi spălare de bani, incendieri, bătăi, desfigurări şi 
crime ocazionale pentru a-şi atinge scopurile. Acest caz 
atrăsese atenţia la nivel naţional din cauza cruzimii 
metodelor organizaţiei şi a complexităţii situaţiei. 

Jennings întrezărise rapid calea cea dreaptă şi ajutase 
la băgarea după gratii a celor mai periculoşi dintre 
membri. Însă câţiva scăpaseră totuşi de braţul lung al 
legii şi de aceea Jennings intrase sub protecţia WITSEC. 

Acum el era un cadavru, iar ăsta era doar începutul 
problemelor lui King. Fost agent federal cu un dosar 
impecabil, King mai colaborase cu WITSEC în anumite 
cazuri ce necesitau colaborarea între Serviciul de Şerifi 
şi Serviciul Secret. Când Jennings venise la interviul 
pentru slujbă şi King îi verificase trecutul, el suspectase 
că Jennings era înscris în program. Nu ştia cu siguranţă; 
era clar că Serviciul de Şerifi nu avea să dezvăluie 
identitatea unuia dintre oamenii săi, dar King avea 
îndoielile lui, pe care nu le împărtăşise niciodată 
nimănui. Suspiciunile erau alimentate de numărul mic 
de referinţe din trecutul lui Jennings, de parcă nici n-ar 
fi avut un trecut. 

King nu era suspectat în cazul uciderii lui Jennings - 
aşa i se spusese - ceea ce însemna că, probabil, se afla 
în capul unei liste cu posibili vinovaţi. Dacă le-ar fi spus 
investigatorilor că îl suspecta pe Jennings ca făcând 
parte din WITSEC, atunci, în cel mai scurt timp, s-ar fi 
aflat în boxa acuzaților. Aşa că se decise ca măcar 
pentru moment să facă pe prostul. 

Petrecu tot restul zilei încercând să-l liniştească pe 
partenerul său de afaceri. Baxter era un bărbat mare şi 
zdravăn, fost jucător de fotbal american la UVA, care 
petrecuse câţiva ani pe tuşă în NFL?, înainte de a deveni 
un temut avocat pledant. Totuşi, fostul sportiv nu era 
obişnuit ca morţii să-i zacă în propriul birou. Aceasta era 


2 National Footbal League, principala ligă de fotbal american (n. 
tr.) 
50 


o formă de „moarte subită” cu care nu era deloc 
obişnuit. King, pe de altă parte, petrecuse ani întregi în 
Serviciul Secret muncind împotriva celor mai temute 
forme de crimă organizată. Şi fusese nevoit chiar să 
ucidă oameni. Deci era mai bine antrenat pentru a avea 
de-a face cu o crimă decât partenerul lui de afaceri. 

King îi dădu secretarei, Mona Hall, liber restul zilei. 
Mona era tipul de femeie sensibilă şi nevrotică, şi n-ar fi 
reacţionat prea bine la vederea sângelui şi a cadavrului. 
În orice caz, era renumită a fi o foarte bună 
răspânditoare de bârfe, iar telefonul ei era probabil deja 
înroşit şi circulau o droaie de supoziţii despre crima 
care avusese loc în birourile firmei King & Baxter. Într-o 
comunitate atât de mică precum Wrightsburg, asta 
putea constitui subiect de bârfă timp de luni de zile, 
dacă nu chiar ani. 

Cu birourile închise pentru investigaţiile desfăşurate 
de agenţii federali, King & Baxter se mutase temporar în 
casele partenerilor. In seara aceleiaşi zile, cei doi 
avocaţi cărară în propriile maşini cutii cu acte, dosare şi 
alte documente. În timp ce masivul Phil Baxter se 
îndepărta spre casă cu la fel de masivul său SUV, King 
se sprijini de capota maşinii şi privi spre birou. Cu toate 
luminile aprinse, investigatorii munceau încă de zor, 
scotocind fiecare  colţişor pentru a găsi indicii 
referitoare la persoana care îl împuşcase pe Howard 
Jennings. King admira panorama ce cuprindea munţii 
din spatele clădirii. Acolo sus era casa lui, un loc pe care 
îl construise pe ruinele vieţii anterioare. Fusese o bună 
terapie pentru el. Dar acum? 

Se îndreptă spre casă, întrebându-se ce îi va mai 
rezerva ziua de mâine. Mâncă o farfurie de supă de pui 
în timp ce se uită la ştirile locale. Erau poze cu el pe 
ecran şi informaţii despre fosta lui carieră în Serviciul 
Secret, inclusiv despre ruşinoasa lui retragere, despre 
cariera lui de avocat în Wrightsburg şi speculaţii legate 


51 


de moartea lui Howard Jennings. Închise televizorul şi 
încercă să se concentreze asupra dosarelor pe care le 
adusese acasă. Cu toate astea, nu reuşea să se adune 
deloc şi, în cele din urmă, rămase în biroul său, 
înconjurat de lumea lui de cărţi juridice şi hârţogăraie 
plictisitoare, stând şi privind în gol. Cu o tresărire, ieşi 
din transă. 

Se schimbă în pantaloni scurţi şi tricou, luă o sticla de 
vin roşu şi un pahar de plastic şi cobori pe docul 
acoperit din spatele casei. Ajuns acolo, urcă pe şalupa 
de şase metri acostată alături de barca lungă de patru 
metri, cu vele, şi skijet-ul, plus un caiac şi o canoe. Cu o 
lărgime de aproape un kilometru şi circa 13 kilometri 
lungime, presărat cu numeroase golfuleţe, lacul era 
foarte popular printre pescari şi iubitorii de sporturi de 
apă; apele adânci şi limpezi erau pline de tot felul de 
peşti, mai mari şi mai mici. Vara era pe sfârşite, iar 
turiştii de sezon plecaseră. 

Cobori şalupa în apă, o porni şi aprinse farurile. Apoi 
plecă în trombă şi parcurse vreo trei kilometri, 
respirând aerul umed şi lăsându-se stropit de valuri. 
Intră într-un golfuleţ nelocuit, opri motorul, aruncă 
ancora, scoase sticla de vin şi-şi turnă în pahar, 
contemplându-şi viitorul sumbru. 

Când se vor răspândi veştile cum că o persoană 
încadrată în programul WITSEC fusese asasinată în 
biroul lui, King va fi din nou în atenţia întregii naţiuni, 
lucru de care îi era groază. Data trecută, un ziar de 
scandal susţinuse chiar că el fusese mituit de o 
organizaţie politică violentă şi radicală să se uite în altă 
parte când fusese asasinat Clyde Ritter. Cum legea 
calomniei funcţiona în Statele Unite, el dăduse în 
judecată ziarul şi făcuse o înţelegere destul de 
avantajoasă. Câştigase suficient cât să-şi construiască 
viaţa cea nouă, dar nu ştersese nici pe departe 
amintirea celor întâmplate. Cum ar fi putut? 


52 


Aşezându-se pe marginea bărcii, se descălţă, se 
dezbrăcă şi se aruncă în apa întunecată, unde rămase 
câteva clipe, şi apoi ieşi la suprafaţă trăgând adânc aer 
în piept. Apa lacului era chiar mai caldă decât aerul de 
afară. 

Cariera lui în Serviciul Secret fusese ruinată atunci 
când un post local difuzase caseta cu asasinarea lui 
Clyde Ritter. Apărea clar faptul că el se uitase în altă 
parte mai mult decât ar fi trebuit atunci când 
politicianul fusese asasinat. Imaginea îl arăta pe asasin 
cum scoate arma, o îndreaptă spre Ritter, trage şi îl 
doboară, toate în timp ce King privea parcă hipnotizat în 
altă parte. Se vedea clar cum chiar şi nişte copii din 
public reacţionează când îl vad pe asasin cum scoate 
arma, înainte ca agentul King să realizeze ce se 
întâmplă. 

Presa hotărâse să-l jupoaie de viu pe King, bineînţeles 
alimentată de protestul zgomotos al oamenilor din 
echipa lui Ritter şi de dorinţa de a nu fi bănuiţi că ar fi 
fost împotriva unui candidat deloc popular. 

Ar fi putut să reproducă mai toate titlurile care 
ținuseră capul de afiş la acea vreme: „Agentul care 
închide ochii când candidatul este ucis”; „Un agent 
veteran o sfecleşte”; „Dormind în post”. Sau titlul care, 
în alte circumstanţe, l-ar fi amuzat copios: „Aşadar, de 
aceea agenţii poartă ochelari de soare”. Cel mai rău 
fusese abandonul colegilor săi agenţi. 

Căsnicia lui se  destrămase ca urmare a 
evenimentelor, dar, de fapt, scârţâia de mai multă 
vreme. King era mai mult pe drumuri decât acasă, 
uneori plecând în mai puţin de o oră de la chemare, fără 
a şti când sau dacă se mai întoarce. Ín aceste 
circumstanţe îşi iertase nevasta când aceasta avusese 
prima aventură extraconjugală, chiar şi a doua. A treia 
oară însă, s-au despărţit. Şi când ea fusese de acord cu 
divorţul aproape instantaneu, după ce toată lumea lui se 


53 


prăbuşeşte, nu se poate spune că el suferise prea mult. 

Şi totuşi, supravieţuise şi îşi reclădise viaţa. Dar 
acum? 

Incet, se urcă din nou la bordul ambarcaţiunii, se 
înfăşură într-un prosop şi conduse înapoi. În loc să se 
ducă direct în docul lui, King opri motorul şi luminile, şi 
trase barca într-un golf mic aflat în apropierea casei 
sale. Cobori încet ancora ca să nu i se împotmolească 
barca în noroiul de acolo. În apropierea casei zări o rază 
de lumină care se mişca de colo-colo. Avea vizitatori. 
Poate că erau reporteri care adulmecau locul. Sau poate 
că asasinul lui Howard Jennings venise să termine 
treaba. 


54 


11 


King vâslise uşor până la mal, se îmbrăcase şi acum 
pândea din spatele unor tufişuri. Lumina se mişca în 
continuare înainte şi înapoi, de parcă cineva se deplasa 
în partea de est a proprietăţii sale. King îşi croi drum 
către intrarea casei, ascuns de un zid de verdeață. Pe 
aleea de acces era parcat un BMW albastru decapotabil 
pe care nu-l recunoştea. Primul impuls fu să se ducă 
direct la maşina, însă se hotărî ca mai întâi să facă rost 
de o armă. Cu un pistol mare şi drăguţ în mână s-ar fi 
simţit mult mai bine. 

Se strecură încet în casa cufundată în beznă, luă 
pistolul şi ieşi pe o uşă laterala. Raza de lumină 
dispăruse, şi asta îl alarmă. Îngenunche şi ascultă cu 
atenţie. Un zgomot de crengi rupte ajunse până la el. 
Venea din dreapta lui, de la nici trei metri depărtare; 
apoi auzi zgomot de paşi. Trase adânc aer în piept; 
pistolul era pregătit, cu predica trasă. 

Se aruncă spre adversar, îl lovi în stomac, apoi îl 
dărâmă, punându-i pistolul în faţă. 

Numai că nu era un el, ci o ea! Şi avea un pistol în 
mână, care era îndreptat spre el. Ţevile celor doua arme 
aproape se atingeau. 

— Ce naiba faci aici? întreba el nervos după ce văzu 
cine era. 

— Dacă te-ai da jos de pe mine, poate că aş avea 
suficient aer cât să-ţi spun, izbucni ea. 

Nu se grăbi să o elibereze, iar când ea întinse mâna 
cerându-i astfel să o ajute, el o ignoră total. 

Era îmbrăcată cu o fustă, bluză şi o jachetă scurtă. 
Fusta i se ridicase aproape de tot în urma impactului. Se 
ridică şi se aranjă. 

— Este un obicei de-al tău să îţi ataci toţi vizitatorii? 
întrebă ea cu răceală în timp ce îşi punea pistolul la loc 

55 


în tocul de la brâu şi se scutura de praf. 

— Cei mai mulţi dintre vizitatorii mei nu se furişează. 

— Nu a răspuns nimeni la uşă. 

— Aşa că pleci şi vii altă dată. Nu te-a învăţat mama 
ta că aşa se procedează? 

Ea îşi încrucişă braţele la piept. 

— E ceva vreme de când nu ne-am mai văzut, Sean. 

— Chiar? Nici nu mi-am dat seama, căci am fost 
ocupat să-mi refac viaţa. 

Ea se uita în jur. 

— Asta se vede! Frumos loc ai aici! 

— Ce cauţi aici, Joan? 

— Am venit să văd ce face un prieten vechi care are 
probleme. 

— Da? Şi despre cine este vorba? 

Ea zâmbi cu nevinovăție. 

— O crimă în biroul tău. Asta înseamnă probleme, nu? 

— Sigur că da. Dar eu mă refeream la partea cu 
prietenul vechi. 

Ea făcu un semn cu capul spre casă. 

— Tocmai am făcut un drum lung. Auzisem ceva de 
ospitalitatea sudistă. Crezi că poţi să-mi faci şi mie o 
demonstraţie? 

În schimb, lui King îi trecu prin minte să tragă un foc 
peste capul ei. Totuşi, singura cale de a afla ce punea la 
cale Joan Dillinger era să o asculte. 

— La ce fel de ospitalitate te referi? 

— Ei bine, e aproape ora nouă seara şi nu am mâncat 
nimic. Hai să pornim de la premisa asta şi să vedem ce 
putem face, spuse ea. 

— Apari pe neaşteptate după atâţia ani şi te aştepţi ca 
eu să-ţi fac de mâncare? Ştii că ai tupeu?! 

— Dar asta nu ar trebui să te mai surprindă, nu-i aşa? 


În timp ce el pregătea masa, Joan exploră zona 
principală a casei, cu paharul de gin în mână. Se urcă pe 


56 


tejgheaua din bucătărie, exact lângă locul în care el 
pregătea mâncarea. 

— Ce-ţi mai face degetul? îl întrebă ea. 

— Mă doare numai când sunt cu adevărat enervat de 
ceva. E un fel de inel care îmi indică starea psihică. Şi, 
dacă vrei să ştii, în momentul ăsta mă doare de mor. 

Ea ignoră acest ultim comentariu. 

— Acest loc este spectaculos. Am auzit că l-ai 
construit chiar tu. 

— Mi-am făcut de lucru. 

— Nu ştiam că eşti tâmplar. 

— Mi-am câştigat existenţa pe perioada studiilor 
făcând diverse lucruri pentru oameni care-şi puteau 
permite. Şi mi-am zis, ce naiba, hai să fac ceva şi pentru 
mine! 

Mâncară la masa din bucătărie, care avea vedere spre 
lac şi băură o sticla de vin roşu din pivniţa lui. În alte 
circumstanţe, ar fi putut fi o reuşită cină romantică. 

După masă, îşi luară paharele de vin şi se duseră în 
livingul cu tavan înalt şi cu pereţii din sticlă. Când văzu 
că ea tremură de frig, King aprinse focul în şemineu şi îi 
aruncă o pătură. Stăteau unul în faţa celuilalt, pe 
canapele din piele. Joan îşi scoase pantofii cu toc şi îşi 
încrucişă picioarele sub ea, acoperindu-le cu pătura. 
Ridică paharul către el. 

— Cina a fost excelentă. Ea adulmecă buchetul 
vinului. Şi văd că vinurile din colecţia ta sunt dintre cele 
mai bune. 

— Bine, burta ţi-e plină, eşti ameţită. De ce ai venit 
până aici? 

— Atunci când se întâmplă ceva extraordinar de 
interesant, cum ar fi anchetarea unui fost agent secret 
pe motiv de crimă, toată lumea este interesată. 

— Şi te-au trimis pe tine iscoadă? 

— Sunt aici din proprie iniţiativă. 

— Deci este o vizită neoficială? Sau eşti aici numai ca 


57 


să spionezi pentru agenţie? 

— Aş caracteriza-o ca fiind neoficială. Aş vrea să aud 
versiunea ta. 

King strânse cu putere paharul în mână, înfrângându- 
şi dorinţa de a-l arunca înspre ea. 

— Nu am nicio versiune a mea. Omul muncea pentru 
mine de puţin timp. A fost ucis. Azi am aflat că era în 
programul de protecţie a martorilor. Nu ştiu cine l-a 
ucis. Sfârşitul poveştii. 

Ea nu-i răspunse, doar se uită gânditoare către foc. 
Apoi se ridică, se duse în faţa şemineului şi îngenunche, 
trecându-şi palmele peste lespedea de piatră. 

— Tâmplar şi cioplitor în piatră? 

— Pe asta am cumpărat-o. Îmi cunosc limitele. 

— Asta e bine. Cei mai mulţi bărbaţi pe care îi ştiu 
nici nu admit că au aşa ceva. 

— Mulţumesc. Dar tot aş dori să aud de ce te afli aici. 

— Nu are de-a face cu Serviciul Secret, are de-a face 
numai cu noi doi. 

— Dar nu exista „noi doi”. 

— Dar a existat. Am lucrat împreună ani de zile. M-am 
culcat cu tine. Dacă ar fi fost altele circumstanţele, 
poate chiar am fi avut mai mult decât o relaţie. Şi îmi 
place să cred că, dacă aş fi fost eu în locul tău şi dacă un 
om aflat în programul de protecţie a martorilor ar fi fost 
ucis la mine în birou, şi tu ai fi venit să mă ajuţi. 

— Cred că te înşeli. 

— Ei bine, eu de asta sunt aici. Am vrut să ştiu că eşti 
bine. 

— Mă bucur că situaţia mea nefericită ţi-a provocat 
declanşarea unor sentimente aşa nobile. 

— Sarcasmul nu ţi se potriveşte deloc, Sean. 

— Este târziu şi ai de condus mult înapoi până în 
Washington. 

— Ai dreptate. Este un drum mult prea lung, de fapt. 
Apoi adăugă: Se pare că ai destule camere aici. Se ridică 


58 


şi se aşeză aproape de el pe canapea, enervant de 
aproape. Pari destul de în formă pentru a fi recrutat în 
Trupele de Recuperare a Ostaticilor din FBI, remarcă ea 
admirativ, plimbându-şi privirea peste constituţia lui 
atletică de 1,86 metri. 

El clătină din cap. 

— Sunt prea bătrân pentru cascadorii de genul 
acesta. Am genunchii paradiţi, umărul cu probleme şi 
aşa mai departe. 

Ea îşi luă privirea de la el şi îşi dădu o şuviţă de păr 
după ureche. 

— Tocmai am împlinit patruzeci de ani. 

— Priveşte partea bună. Nu este sfârşitul lumii. 

— Nu pentru un bărbat. Patruzeci de ani pentru o 
femeie nemăritată nu este prea plăcut. 

— Dar arăţi bine. Arăţi bine şi pentru treizeci, şi 
pentru patruzeci, plus că ai şi cariera. 

— Nu credeam că voi rezista atât. 

— Ai rezistat mai mult decât mine. 

Ea puse paharul de vin pe masă şi se întoarse către el. 

— Dar nu ar fi trebuit. 

După care urma o linişte stânjenitoare. 

— S-a întâmplat acum mulţi ani, spuse el în final. Ce-a 
fost a fost. 

— Se pare că nu. Văd cum mă priveşti. 

— La ce te aşteptai? 

Ea ridică din nou paharul şi îl goli dintr-o înghiţitură. 

— Habar n-ai cât de greu a fost pentru mine să vin 
aici. M-am răzgândit de zeci de ori. Mi-a luat o oră să 
mă decid cu ce să mă îmbrac. A fost mai stresant decât 
să-l păzesc pe preşedinte la o inaugurare. 

Nu o mai auzise niciodată vorbind astfel. Ea era 
întotdeauna cea mai sigură pe sine. Ea le ţinea piept 
tuturor colegilor bărbaţi, de parcă ar fi fost unul dintre 
ei. 

— Îmi pare rău, Sean. Nu cred să-ţi mai fi spus 


59 


vreodată asta. 

— Până la urmă a fost vina mea. Caz închis. 

— Foarte drăguţ din partea ta. 

— Pur şi simplu nu am nici timpul, nici energia să port 
ranchiună. Nu este chiar aşa de important pentru mine. 

Ea se încălţă, se ridică de pe canapea şi îşi puse 
jacheta. g 

— Ai dreptate, este târziu şi ar trebui să plec. Imi pare 
rău că ţi-am întrerupt minunata viaţă. Şi îmi cer scuze 
că am fost atât de îngrijorată pentru tine încât să vin 
până aici. 

King vru să vorbească, ezită şi, când ea se îndreptă 
către uşă, spuse: 

— Ai băut prea mult, nu poţi conduce în siguranţă 
noaptea pe drumurile astea. Camera de oaspeţi este în 
capătul scărilor în dreapta. Pijamalele sunt în şifonier şi 
ai baie separată. Cine se scoală primul face cafeaua. 

Ea se întoarse. 

— Eşti sigur? Nu eşti obligat să faci asta. 

— Ai încredere în mine, ştiu asta. Nu ar trebui să fac 
asta. Ne vedem dimineaţă. 

Ea se uită la el cu o expresie care spunea: „Eşti sigur 
că nu vei veni să mă vezi înainte de dimineaţă?” 

El se întoarse şi se depărtă. 

— Tu unde te duci? îl întrebă ea. 

— Am ceva de lucru. Somn uşor. 

Joan se duse afară şi îşi luă bagajul din maşină. Când 
se întoarse, el nu mai era acolo. Dormitorul principal era 
la celalalt capăt al culoarului. Ea se duse până acolo şi 
aruncă o privire înăuntru. Era întuneric. Şi pustiu. Se 
strecură încet în camera ei şi închise uşa. 


60 


12 


Mâinile şi picioarele lui Michelle Maxwell se mişcau 
cu maximă eficienţă, cel puţin aşa se autoevalua ea după 
cele mai joase standarde de după zilele de glorie de la 
olimpiadă. Vâsla ei tăia apele râului Potomac în timp ce 
soarele răsărea şi aerul greu promitea că nu va fi o zi 
prea răcoroasă. Chiar acolo, în Georgetown, îşi începuse 
cariera în canotaj. Muşchii şi articulațiile îi ardeau din 
cauza efortului depus. Depăşise toate ambarcaţiunile 
care erau pe apă, veliere, caiace, canoe, chiar şi una 
care avea un motor cu cinci cai-putere. 

Trase barca într-unul dintre locurile special 
amenajate, se aplecă şi inspiră cu putere oxigenându-şi 
sângele, lucru care îi dădea o senzaţie plăcută. Jumătate 
de oră mai târziu, se afla în Land Cruiser-ul ei, 
îndreptându-se spre hotelul în care se mutase, aproape 
de Tysons Corner, în Virginia. Era încă devreme şi 
traficul era redus - relativ redus, pentru o zonă în care 
la ora 5 dimineaţa se creau deja blocaje pe autostradă. 
Făcu un duş şi se îmbrăcă în tricou şi pantaloni scurţi. 
Fără ciorapi sau pantofi incomozi se simţea minunat. Se 
întinse, îşi frecă mâinile şi picioarele, şi comandă 
mâncare de la room-service, nu înainte de a-şi pune un 
halat. În timp ce mânca clătite, suc de portocale şi 
cafea, se uita la televizor, mutând de pe un canal pe 
altul, în căutare de ştiri despre dispariţia lui Bruno. 
Ironia sorții: ea fusese agentul principal în teren în acea 
zi, iar acum urmărea ştirile pe CNN. Se opri când văzu 
pe ecran un bărbat care îi păru cunoscut. El era în 
Wrightsburg, Virginia, înconjurat de echipele de ştiri şi 
era evident nemulţumit de asta. 

Îi trebuiră câteva momente ca să-şi dea seama, dar 
până la urmă îl recunoscu. Bărbatul era Sean King. Ea 
intrase în Serviciul Secret cu vreun an înainte de 

61 


asasinarea lui Ritter. Michelle nu ştiuse niciodată ce se 
întâmplase cu Sean King şi nici nu o interesase vreodată 
cu adevărat. Dar acum, că auzise detaliile morţii lui 
Howard Jennings, începuse să-şi dorească să afle mai 
multe amănunte. În parte, era o chestiune pur fizică. 
Sean King era un bărbat care arata foarte bine: înalt şi 
bine făcut, cu părul negru, acum uşor grizonat la 
tâmple. „Trebuie să aibă vreo patruzeci şi ceva de ani”, 
calculă ea. Avea o faţă care arăta mai bine cu riduri - 
avea un farmec pe care probabil nu-l avusese la 20 sau 
la 30 de ani, când probabil era mult prea drăguţ. Şi, cu 
toate astea, nu trăsăturile lui o intrigau cel mai mult. În 
timp ce asculta detaliile schematice ale asasinării lui 
Jennings, îi atrăsese atenţia ceva ciudat legat de asta, 
ceva ce încă nu putea defini. 

Deschise un exemplar din Washington Post, care îi 
fusese adus în cameră, şi, în timp ce parcurgea paginile, 
găsi un articol informativ legat de crimă. Articolul 
cuprindea şi amănunte din trecutul lui King - tragedia 
declanşată de moartea lui Ritter şi ceea ce urmase. 
După ce citi articolul şi se uită la tipul de pe ecran, simţi 
o legătură viscerală cu el. Amândoi greşiseră când se 
aflau în misiune şi asta îi costase pe amândoi enorm. Se 
pare că Sean King îşi refăcuse radical viaţa. Michelle se 
întreba dacă ea ar fi putut face asta tot aşa de bine cum 
reuşise el. 

Avu o clipa de inspiraţie şi telefonă unui om de 
încredere din Serviciul Secret. Tânărul nu era agent. 
Lucra în serviciul administrativ. Fiecare agent operativ 
trebuia să-şi creeze legături puternice la serviciul 
administrativ, pentru că acolo se aflau oamenii care 
ştiau cum să se descurce cu birocraţia care copleşise 
cele mai multe agenţii guvernamentale. El era un mare 
admirator al lui Michelle şi ar fi făcut tumbe pe holurile 
instituţiei dacă ea ar fi acceptat să bea o cafea cu el. Aşa 
că ea acceptă. Preţul era că el urma să-i aducă nişte 


62 


copii după anumite materiale. Ezitase la început - nu 
voia să aibă necazuri -, dar reuşise ea să-l convingă. De 
asemenea, reuşise să-l determine să încetinească 
procesul de suspendare a ei din agenţie, în aşa fel încât 
să mai poată accesa baza de date a Serviciului Secret 
folosindu-şi numele şi parola cel puţin încă o săptămână. 

Se întâlniră într-o cafenea din centrul oraşului, unde 
ea luă documentele de la el şi îl îmbrăţişă în semn de 
recunoştinţă, zăbovind suficient de mult cât să fie sigură 
că o va mai ajuta şi altă dată. Când intrase în Serviciul 
Secret, ea nu renunţase la statutul de femeie. La un 
anumit nivel, acesta nu era decât un instrument. De 
fapt, folosită cu isteţime, aceasta putea deveni mai 
periculoasă decât arma din dotare. 

În timp ce se întorcea la maşină, ea auzi o voce. Se 
întoarse şi văzu că era un agent peste care trecuse fără 
milă în ascensiunea ei profesională - evident că venise 
să savureze decăderea ei. 

— Cine ar fi crezut? începu el inocent. Steaua ta era 
în ascensiune vertiginoasă. Nici acum nu-mi explic cum 
de ai lăsat să se întâmple aşa ceva, Mick. Adică, să laşi 
un tip singur într-o cameră pe care nu ai verificat-o cu 
adevărat. La ce dracu’ te-ai gândit? 

— Se pare că nu am gândit, Steve. 

El o bătu pe umăr un pic mai tare decât era nevoie. 

— Hei, nu te îngrijora, nu vor permite ei ca agentul 
lor minune să cadă. Vei fi transferată, poate chiar o vei 
păzi pe Lady Bird prin Texas. Sau poate familia Ford. 
Poate aşa vei sta şase luni în Palm Spring şi şase în Vail, 
şi vor fi numai zile uşoare. Dacă ar fi fost vorba de unul 
dintre fraierii de noi, ne-ar fi tăiat capetele şi ar fi uitat 
de noi. Dar cine a spus că viaţa e dreaptă? 

— S-ar putea să ai o surpriză. S-ar putea ca eu după 
toate astea să nu mai am nimic de a face cu Serviciul 
Secret. 

El zâmbi mulţumit. 


63 


— Poate că există un Dumnezeu, până la urmă. Hei, ai 
grijă de tine, îi mai aruncă el întorcându-se. 

— A, Steve? El se întoarse din nou. Presupun că ai 
primit circulara care spunea că vor face curăţenie în 
computerele din agenţie săptămână viitoare. Poate ar fi 
mai bine să ştergi toată pornografia pe care ai adunat-o 
de pe internet - ştii tu, site-ul pe care tot intri la 
serviciu. Ţi-ar păta reputaţia. Şi, cine ştie, poate află şi 
soţia ta. Şi, dacă tot suntem la subiectul ăsta, chiar 
merita să rişti atâta pentru nişte sâni mari şi un fund 
mic? Nu ţi se pare că te comporţi de parcă ai avea 
şaişpe' ani? 

Zâmbetul lui Steve dispăru; îi arată degetul mijlociu şi 
plecă. Michelle nu se putu stăpâni să nu zâmbească tot 
drumul până la hotel. 


64 


13 


Michelle  împrăştie pe pat toate documentele, 
trecându-le pe fiecare în revistă cu infinită 
meticulozitate şi luându-şi notițe. li era clar că King 
avea un dosar fără pată şi o lungă listă de laude în 
cariera lui din Serviciul Secret - asta până în ziua 
fatidică în care, pentru o clipă de neatenţie din partea 
lui, Clyde Ritter plătise cu viaţa. 

La începutul carierei, King fusese rănit în timpul unei 
arestări care mersese prost. Omorâse doi oameni, după 
ce încasase un glonţ în umăr. Şi, ani buni mai târziu, îl 
ucisese pe asasinul lui Ritter, dar câteva secunde prea 
târziu. În total, omorâse trei oameni în cariera lui. 
Michelle trăsese mii de gloanţe în sala de antrenament, 
dar în scurta perioadă cât lucrase în poliţia din 
Tennessee nu avusese prilejul să împuşte pe cineva. 
Uneori, chiar se întreba ce simţi în momentele acelea, 
dacă te schimbă, dacă te face să fii prea nesăbuit sau 
prea atent în munca ta. 

Asasinul lui Clyde Ritter era profesor la Colegiul 
Atticus. Profesorul Arnold Ramsey nu era cunoscut ca 
reprezentând o ameninţare şi nu avea nicio legătură cu 
vreo grupare politică radicală, deşi se aflase ulterior că 
era un critic virulent al lui Ritter. Lăsase în urma o soţie 
şi o fiica. „Halal moştenire îi lăsase fiicei sale!” îşi zise 
Michelle. Ce putea să spună atunci când venea vorba 
despre familia ei? „Bună, tatăl meu a fost un asasin 
politic, la fel ca John Wilkes Booth şi Lee Harvey 
Oswald. A fost ucis de Serviciul Secret. Tatăl tău cu ce 
se ocupă?” Nimeni altcineva nu fusese arestat în 
legătură cu acest caz. Concluzia oficială fusese că 
Ramsey acţionase singur. 

Terminând pe moment cu documentele, Michelle luă 
caseta video care făcea parte din înregistrările oficiale. 

65 


O introduse în aparatul video de sub televizor şi îl porni. 
Se aşeză şi privi scena cu întâlnirea din holul hotelului 
din timpul campaniei lui Ritter. Înregistrarea fusese 
făcută de un post de televiziune local şi reprezentase 
lovitura fatală pentru King. În ciuda eforturilor imense 
ale agenţiei ca acest tip de eveniment să nu se mai 
repete, se luase hotărârea ca această casetă să nu fie 
arătată noilor recruți. „Probabil din cauza situaţiei 
jenante”, se gândi Michelle. 

Se încordă când îl văzu pe Clyde Ritter cum intră plin 
de sine în camera ticsită de oameni împreună cu stafful 
de campanie. Ea ştia puţine despre Ritter, doar că îşi 
începuse cariera ca predicator la televizor şi că făcuse o 
avere din asta. Mii de oameni din toate colţurile ţării îi 
trimiseseră bani, mai mulţi sau mai puţini. Erau 
numeroase voci care spuneau că numeroşi oameni, în 
special văduve bogate, îi dăduseră toţi banii pe care îi 
aveau în schimbul promisiunii că vor ajunge în rai. Însă 
nu exista nicio dovadă clară a acestui fapt şi scandalul 
se stinsese. După ce abandonase viaţa cvasireligioasă, 
candidase şi fusese ales în congres din partea unui stat 
din sud - ea nu-şi mai amintea care. Votase foarte ciudat 
în chestiunile legate de problemele rasiale şi de 
libertăţile civile, iar convingerile lui religioase puneau 
capac la toate. Cu toate astea, era iubit în statul lui şi 
existau destui  votanţi  dezamăgiţi de platformele 
electorale ale marilor partide, iar Ritter candida 
independent la preşedinţie. Această mare ambiţie 
sfârşise cu un glonţ în inimă. 

Imediat lângă Ritter se afla şeful lui de campanie. 
Michelle verificase şi dosarul acestuia. Sidney Morse. 
Fiul unui influent avocat din California şi al unei 
moştenitoare, Sidney Morse fusese, lucru ciudat, 
dramaturg şi regizor înainte de a-şi îndrepta calităţile 
artistice spre scena politică. Îşi făcuse o reputaţie 
naţională prin conducerea unor mari campanii 


66 


electorale - transformându-le în adevărate spectacole 
media, cu multe efecte speciale, de sunet şi lumină -, 
care, deşi lipsite de substanţă, aveau o rată de succes 
uimitor de mare. „Asta spune mai multe despre 
naivitatea votanţilor moderni decât despre calitatea 
candidaţilor”, era de părere Michelle. 

Morse devenise un „depanator” de probleme 
profesionist, schimbând scena politică fără nicio 
remuşcare atunci când banii îi dictau asta. Se alăturase 
cauzei lui Ritter atunci când campania începuse să ia 
amploare şi avea nevoie de un cârmaci. Morse avea 
reputaţia de a fi strălucit, viclean şi, atunci când era 
nevoie, nemilos. Toată lumea era de acord că făcuse 
pentru Ritter o campanie aproape perfectă. Şi, peste 
toate, se distrase la culme zdruncinând puterea politică 
prin intermediul acestui „zeu atotputernic al partidelor 
mărunte”. In orice caz, Morse devenise un paria politic 
după asasinarea lui Ritter şi viaţa lui intrase în cădere 
liberă. Cu aproape un an de zile în urmă, din cauza 
problemelor psihice, Morse fusese internat într-o clinică 
specială, unde probabil îşi va petrece tot restul zilelor. 

Michelle încremeni din nou când îl văzu pe King în 
spatele candidatului. Ea numără în gând agenţii din 
cameră. Nu erau chiar atât de mulţi. Ea avusese de trei 
ori mai mulţi pentru paza lui Bruno. King era singurul 
agent din apropierea lui Ritter. Se întrebă cine făcuse 
planul ăla jalnic. 

Avidă să cunoască istoria agenţiei, Michelle aflase că 
misiunile Serviciului Secret evoluaseră de-a lungul 
timpului. Fusese nevoie de moartea a trei preşedinţi, 
Lincoln, Garfield şi McKinley, pentru ca membrii 
congresului să ia măsuri semnificative în legătura cu 
securitatea prezidenţială. Teddy Roosevelt se bucurase 
de prima securitate serioasă din partea Serviciului 
Secret, după asasinarea lui McKinley, cu toate că 
lucrurile nu erau atât de complicate pe vremea aceea. 


67 


Chiar şi în 1940, Harry Truman, vicepreşedintele nou 
ales al lui Franklin Roosevelt, nu avea atribuit nici 
măcar un agent de pază al Serviciului Secret până când 
unul dintre asistenții săi remarcase furios că nu este 
posibil ca o persoană aflată atât de aproape de a deveni 
cel mai puternic om din lume să nu beneficieze măcar 
de protecţia unui om înarmat din partea Serviciului 
Secret. 

Pe parcursul întâlnirii înregistrate pe caseta, ea îl 
văzu pe agentul King făcând totul ca la carte, privirea 
fiindu-i atentă în toate părţile. Serviciul Secret îi antrena 
serios. Odată, concuraseră cu alte servicii federale de 
protecţie şi pază pentru a vedea care dintre ele era cea 
mai bună în a-şi da seama când cineva minte. Serviciul 
Secret câştigase fără drept de apel. Pentru Michelle 
motivul era clar. Un agent de protecţie îşi petrecea o 
mare parte din antrenament încercând să-şi dea seama 
ce gândeşte sau intenţionează cineva numai după 
limbajul trupului. 

Şi apoi veni momentul. Atenţia lui King păru atrasă de 
ceva în dreapta lui. Michelle era atât de intrigată de 
ceea ce i-ar fi putut distrage atenţia lui King, încât nici 
nu observa momentul în care Ramsey scoase pistolul şi 
trase. Ea tresări la zgomotul făcut de armă şi realiză că i 
se întâmplase acelaşi lucru ca lui King - atenţia îi fusese 
distrasă. Derulă înapoi caseta şi privi cu atenţie cum 
Ramsey îşi strecoară mâna în haină, mişcare parţial 
acoperită de un semn electoral pe care îl ţinea în mână. 
Nu aveai cum să vezi arma decât atunci când o îndrepta 
către candidat şi trăgea. King se retrase rapid, ca şi cum 
glonţul ar fi trecut prin corpul lui Ritter şi l-ar fi lovit în 
mână. În timp ce Ritter se prăbuşea, mulţimea izbucnise 
într-o isterie totală. Cameramanul dădu impresia că se 
prăbuşise în genunchi, şi Michelle nu mai putea vedea 
decât trunchiuri şi picioare care alergau haotic. Ceilalţi 
agenţi fuseseră împinşi spre marginea încăperii de către 


68 


mulţimea înspăimântată. Totul durase câteva secunde, 
căruia ei i se părură o eternitate. Apoi cameramanul 
trebuie să se fi ridicat din nou în picioare, pentru că 
acum îl vedea iarăşi în imagine pe Sean King. 

Cu sângele şiroind pe mână, King avea arma scoasă, 
îndreptată către Ramsey, care încă mai ţinea pistolul în 
mână. Este o reacţie perfect umană să tresari, să intri în 
panică şi să te laşi la pământ, nemişcat, atunci când se 
trag focuri de armă. Antrenamentele din Serviciul 
Secret te pregăteau să suprimi acest instinct. Când un 
necunoscut trage focuri de arma, te mişti! Apuci 
obiectivul şi pleci de acolo cât poţi de repede, de cele 
mai multe ori cărând efectiv persoana după tine. King 
nu făcuse asta, în principal din cauză că, presupunea 
Michelle, el avea în faţă un om înarmat. 

King trase o dată, de două ori, cu un calm aparent; 
din câte îşi putu da seama Michelle, nu scoase niciun 
cuvânt. Apoi Ramsey se prăbuşi; King pur şi simplu 
rămase acolo, uitându-se în jos spre candidatul mort, în 
timp ce alţi agenţi reuşiră până la urmă să ajungă până 
în faţă şi să-l scoată pe Ritter, să-l scoată din încăpere - 
la ei antrenamentul dădu roadele aşteptate - lăsându-l 
pe King singur acolo, să înfrunte furtuna. 

Michelle ar fi dat orice să ştie ce gândea omul în acele 
momente. 

Derulă caseta şi privi din nou toată întâmplarea. Se 
auzi „pac” exact atunci când Ramsey trase cu arma. Dar 
mai fusese un sunet înainte de acesta. Derula din nou 
caseta şi asculta cu mare atenţie. Era un fel de „bip” sau 
un „clang”, sau un „ding”. Asta era. Un ding! Şi venea 
din direcţia în care privise King înainte de tragedie. Şi ei 
i se părea că aude un sunet slab ca un fâşâit sau ca un 
hârşâit. 

Ea se gândi rapid. Un „ding” într-un hotel putea 
însemna sosirea unui lift. lar sunetul hârşâit puteau fi 
uşile liftului care se deschideau. Planul încăperii în care 


69 


fusese împuşcat Ritter arăta existenţa mai multor lifturi. 
Dacă o uşă de lift se deschisese, ce văzuse King atât de 
interesant acolo? Şi, dacă zărise ceva, de ce nu spusese 
nimic? Şi de ce nimeni altcineva nu văzuse nimic? 

Şi, mai ales, de ce nimeni nu remarcase ceea ce ea 
observase după ce privise numai de câteva ori caseta? 
Dar de ce era ea aşa de interesată de ceea ce i se 
întâmplase lui Sean King în urmă cu opt ani? Cu toate 
astea, era interesată. După zile întregi de vegetare, voia 
să facă în sfârşit ceva. Avea nevoie de acţiune. 
Hotărându-se în grabă, îşi făcu bagajul şi părăsi hotelul. 


70 


14 


La fel ca Michelle Maxwell, King se trezise devreme şi 
era deja pe lac. Se afla într-un caiac şi mergea 
considerabil mai încet decât Michelle. Lacul era pustiu 
la ora aceea şi asemenea linişte nu mai puteai găsi la 
nicio altă oră. Era locul perfect pentru a gândi, şi el 
chiar avea nevoie să facă acest lucru. Cu toate astea, n-a 
fost să fie. 

Işi auzi numele strigat şi ridica privirea. Ea era acolo, 
pe terasa din spate a casei şi ţinea în mână o cană cu 
ceea ce el bănuia a fi cafea. Joan era îmbrăcată în 
pijamaua pe care el o ţinea în camera de oaspeţi. Vâsli 
înapoi spre mal cât de încet putu şi apoi o luă la pas 
spre uşa din spate, unde îl aştepta. 

Ea îi zâmbi. 

— Se pare că tu te-ai trezit primul şi totuşi nu era 
cafea făcută, dar nu-i nimic, eu sunt pregătită să-ţi 
acopăr spatele. 

El accepta cafeaua şi se aşeză la masă la insistenţele 
ei de a pregăti micul dejun. O privi cum se fâţâie prin 
bucătărie în picioarele goale şi în pijama, jucând cu 
aplomb rolul de soţie fericită. El îşi aminti că Joan, cu 
toate că era unul dintre cei mai duri agenţi ai Serviciului 
Secret, putea fi foarte feminină, şi în momentele intime 
putea fi o adevărată bombă sexuală. 

— Tot omletă le preferi? 

— E bine, răspunse el. 

— Corn, fără unt? 

— Da. 

— Doamne, eşti atât de previzibil! 

„Cred că aşa e”, gândi el. Apoi se aventură în a pune 
şi el o întrebare. 

— Ceva veşti în legătură cu cazul morţii lui Jennings 
sau eu nu am dreptul să aflu? 

71 


Ea încetă să mai spargă ouă. 

— Asta e treaba FBl-ului, doar ştii lucrul ăsta. 

— Agenţiile comunică între ele. 

— Dar nu aşa cum o făceau până mai deunăzi, şi nici 
atunci nu era cine ştie ce. 

— Prin urmare, nu ştii nimic, conchise el pe un ton 
acuzator. 

Ea nu-i răspunse, în schimb, continuă să bată ouăle, 
apoi prăji pâinea şi pregăti masa cu tot dichisul: 
tacâmuri, şerveţele şi cafea. Apoi se aşeză în faţa lui, 
sorbind din sucul de portocale în timp ce el mânca. 

— Nu mănânci nimic? întrebă el. 

— Eu am grijă de silueta mea. Se pare că sunt singura 
care face asta. 

Era doar imaginaţia lui sau ea tocmai îl pipăise cu 
piciorul pe sub masă? 

— La ce te aşteptai? Că după opt ani vom sări în pat, 
aşa, pur şi simplu? 

Ea îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă. 

— În unele fantezii, da. 

— Eşti nebună, ştii asta? Cu acte în regulă. El nu 
glumea. 

— Şi am avut o copilărie atât de normală! Poate că 
sunt doar înnebunită după bărbaţii bine făcuţi. 

Bine, de data asta era clar. Il atinsese pe sub masă cu 
piciorul. Era foarte sigur de asta, pentru că piciorul ei 
era încă acolo şi se îndrepta spre anumite zone intime 
ale corpului său. 

Ea se aplecă spre el. Privirea nu îi era plină de 
dorinţă; era ca a unui animal de pradă. Era clar că ea îl 
dorea, acolo, pe loc, în bucătărie, pe masă, peste 
„previzibila lui omletă”. Ea se ridică şi lăsă să-i cadă 
pantalonii de la pijama, dezvelind astfel o minusculă 
pereche de chiloţei albi. Apoi, încet şi deliberat, îşi 
desfăcu bluza de la pijama, aşteptând ca el să o 
oprească la fiecare nasture pe care îl deschidea. Dar nu 


72 


o opri. Doar o privi cum se dezbracă. Nu purta sutien. 
Joan lăsă bluza să-i cadă lui în poală şi, cu o mână, dădu 
jos toate farfuriile de pe masă. 

— A trecut prea mult timp, Sean. Aşa că, hai să facem 
ceva în privinţa asta! 

Ea se căţără pe masă chiar în faţa lui şi se lăsă pe 
spate, desfăcându-şi coapsele. Joan zâmbi în timp ce el 
se ridica şi o privi în toată splendoarea. 

— Mă iei cu trucuri de-astea de doi bani? întrebă el. 

— Ce vrei să spui? 

El fixă cu privirea corpul de iluminat de pe tavan. 

— Nu prea ţi-a ieşit faza cu lenjeria intimă. 

— Nu-i timpul pierdut, domnule King. 

Zâmbetul ei dispăru atunci când el ridică bluza de la 
pijama şi îi acoperi părţile intime. 

— Mă duc să mă îmbrac. Aş aprecia dacă ai strânge 
mizeria de aici. 

În timp ce se îndepărta, o auzi râzând zgomotos. 
Atunci când ajunse la capătul scărilor, ea îi strigă: 

— În sfârşit, te-ai maturizat, Sean, sunt tare 
impresionată. 

El dădu din cap, întrebându-se din ce spital de nebuni 
scăpase. 

— Mulţumesc pentru micul dejun, îi răspunse el. 


În timp ce King cobora din nou scările după ce făcuse 
un duş şi se îmbrăcase, cineva bătu la uşă. El privi pe 
fereastra şi fu foarte surprins să vadă o maşină de 
poliţie, o camionetă a şerifilor şi o dubiţă neagră. 
Deschise uşa. 

Îl ştia pe Todd Williams, şeful poliţiei, de când fusese 
unul dintre ajutoarele sale voluntare. Todd părea agitat, 
în timp ce unul dintre agenţii FBI făcu un pas înainte şi 
îşi flutură legitimaţia în faţa lui Sean, de parcă ar fi 
mânuit un şiş. 

— Sean King? Am înţeles că ai un pistol înregistrat pe 


73 


numele tău. 

King aproba din cap. 

— Sunt ajutor de şerif. Cetăţenii doresc să ne vadă 
înarmaţi în caz că este nevoie să împuşcăm niscaiva 
răufăcători. Şi? 

— Şi am dori să vedem arma. De fapt, am dori să o 
luăm cu noi. 

King îl privi aspru pe Williams, care se uita la el, 
ridică din umeri şi făcu un semnificativ pas înapoi. 

— Aveţi mandat? întrebă King. 

— Eşti un fost agent federal. Noi speram că vei 
colabora. 

— Sunt şi avocat, şi noi nu suntem o specie prea 
cooperantă. 

— Depinde de tine. Am mandatul chiar aici. 

Când fusese agent, folosise şi el aceeaşi păcăleală. 
„Mandatul” lui de percheziţie era de obicei o fotocopie a 
ultimei pagini a ziarului New York Times împăturită cu 
grijă. 

— Vreau să-l văd, ceru el. 

Ei scoaseră mandatul şi era real. Voiau să-i ia 
revolverul din dotare. 

— Pot întreba de ce? 

— Poţi întreba, răspunse un agent. 

Acum şeriful făcu un pas înainte. Avea în jur de 
cincizeci de ani, peste 1,90 înălţime şi constituţia unui 
boxer profesionist, cu umeri laţi, braţe lungi şi palme 
imense. 

— Hai să terminam cu prostiile, bine? îi propuse el 
agentului FBI înainte de a se uita la King, Ei vor să vadă 
dacă gloanţele corespund cu cel scos din Jennings. 
Presupun că nu ai nicio problemă din punctul asta de 
vedere. 

— Tu crezi că l-am împuşcat pe Howard Jennings în 
biroul meu, folosind pistolul din dotare? Crezi că aş face 
asta din lene sau din pricina că aş fi prea zgârcit să-mi 


74 


cumpăr un alt pistol? 

— Eliminam doar posibilităţile, spuse el cu blândeţe. 
Cunoşti procedura. Ca agent în Serviciul Secret. 

— Am fost. Am fost agent în Serviciul Secret, sublinie 
el, întorcându-se. Voi aduce arma. 

Tipul imens puse una din mâini pe umărul lui King. 

— Nu. Arată-le doar unde se află. 

— Şi să-i las în casă ca să culeagă fără probleme 
dovezi pentru a construi cazul împotriva mea? 

— Un om nevinovat nu are nimic de ascuns, ripostă 
agentul federal. De altfel, nu vor scotoci, pe cuvânt de 
cercetaş. 

Un agent FBI îl urma pe King înăuntru. În timp ce 
mergeau de-a lungul holului, agentul păru surprins de 
mizeria din bucătărie. 

— Câinele meu este tare sălbatic, explică King. 

Omul dădu din cap. 

— Eu am un labrador negru pe nume Trigger. Al tău 
ce este? 

— O căţea pitbull pe nume Joan. 

Intrară în camera lui, unde King deschise o cutie şi îl 
invită pe agent să inspecteze conţinutul. Omul luă 
pistolul, îl puse într-o pungă şi îl urmă pe King spre 
ieşire. 

— Îmi pare rău pentru toate astea, Sean, spuse Todd. 
Ştiu că e o situaţie aiurea. 

Lui King i se păru că bunul şef al poliţiei nu era prea 
sincer. 

În timp ce agenţii se îndepărtau cu maşinile de casa 
lui King, Joan cobori scările complet îmbrăcată. 

— Ce voiau? 

— Făceau chetă pentru balul poliţiştilor. 

— Ha, ha! Eşti suspect sau ce? 

— Mi-au luat arma. 

— Ai un alibi, nu? 

— Am fost în tură. Nu am văzut pe nimeni şi nimeni 


75 


nu m-a văzut pe mine. 

— Păcat că nu am fost aici mai devreme. Ţi-aş fi oferit 
un alibi pe cinste dacă ţi-ai fi jucat cărţile cum trebuie. 
Ea ridică mâna dreaptă, iar cea stângă o puse pe o 
Biblie imaginară. „Domnule judecător, domnul King este 
nevinovat deoarece atunci când s-a petrecut crima, eu 
îmi făceam de cap cu acuzatul pe masa din bucătărie.” 

— Poate în visele tale. 

— Chiar s-a întâmplat în visele mele. Dar acum cred 
că este prea târziu. 

— Joan, fă-mi te rog un mare serviciu, ieşi afară din 
casa mea! 

Ea făcu un pas în spate, căutându-i privirea. 

— Doar nu eşti îngrijorat de povestea asta? Analiza 
balistică nu se va potrivi şi gata. 

— Aşa crezi tu? 

— Presupun că ai avut arma cu tine în timpul 
rondului. 

— Bineînţeles că am avut-o. Praştia mi-e stricată. 

— Glume. Tot timpul faci glume proaste când eşti 
foarte nervos. 

— Un om este mort, Joan, în biroul meu. Nimic din 
toate astea nu este comic. 

— Numai dacă l-ai omorât tu, pentru că nu văd cum ar 
fi putut arma ta să o facă. El nu răspunse, şi ea 
continuă: Este ceva ce nu ai spus poliţiei? 

— Nu l-am omorât eu pe Jennings, dacă la asta te 
gândeşti. 

— Nu la asta mă gândeam. Te cunosc prea bine. 

— Ei bine, oamenii se schimbă. Unii chiar o fac. 

Joan îşi luă geanta. 

— Ar fi în regulă dacă ţi-aş mai face o vizită? Adăuga 
apoi în grabă: Dacă îţi jur că nu mai fac atâta deranj?! 

Şi se uită la mizeria din bucătărie. 

— De ce ai făcut-o? întrebă el. 

— Acum opt ani am pierdut ceva important pentru 


76 


mine. În dimineaţa asta am încercat să recuperez totul, 
folosind o metodă care s-a dovedit a fi jenant de stupidă. 

— Ce sens ar mai avea să ne vedem din nou? 

— De fapt, vreau să te întreb ceva. 

— Spune! 

— Nu acum. Altă dată. Ţinem legătura. 

După plecarea ei, King începu să facă ordine în 
bucătărie. În câteva minute totul era curat şi la locul lui. 
Numai de ar fi putut spune acelaşi lucru şi despre viaţa 
lui! În orice caz, avea impresia că multe lucruri se vor 
mai sparge până să se termine povestea asta. 


77 


15 


Michelle luă avionul pentru un zbor scurt până în 
Carolina de Nord. Pentru că nu mai avea la ea insigna şi 
actele, în schimb, având permisul de portarmă, fusese 
nevoită să trimită la bagaje pistolul şi un mic cuţit pe 
care îl ţinea întotdeauna la ea, recuperându-le abia după 
aterizare. Politica de confiscare a tuturor armelor, care 
intrase în vigoare după 11 septembrie, se mai relaxase 
întrucâtva, deşi acum, că nu avea insigna, îi era mai 
greu. Michelle închirie o maşina şi conduse o oră până 
în orăşelul Bowlington, aflat la şaptezeci de kilometri est 
de graniţa cu Tennessee, la poalele munţilor Great 
Smoky. Cu toate acestea, descoperi în curând că nu 
rămăsese mai nimic din oraş. Producţia de textile 
ridicase localitatea în vremurile bune, îi explicase un 
bătrânel de la benzinăria unde oprise. 

— Acum toate astea se produc pe nimic în China sau 
în Taiwan, se lamentă omul. Ce ne-a mai rămas? Mai 
nimic. 

Îşi puncta comentariile din când în când scuipând 
tutun într-o găleată; înregistră la casă apa minerală pe 
care ea o cumpărase, apoi îi dădu restul. O întrebă de ce 
venise aici, dar ea Îi răspunse vag: 

— In trecere. 

— Ei bine, doamnă, doar ca să ştiţi, nu prea mai aveţi 
ce vedea pe aici, pe la noi. 

Michelle se urcă în maşină şi traversă oraşul în cea 
mai mare parte pustiu şi sărăcit. Văzu mulţi oameni în 
vârstă, odihnindu-se pe verandele dărăpănate sau 
mişcându-se greoi prin curţile mici, în paragină. 
Parcând în faţa locului pe care îl căuta, Michelle se 
întrebă de ce acum opt ani de zile Clyde Ritter găsise de 
cuviinţă să se oprească în localitatea aceasta în turul 
său de campanie. „Şi-ntr-un cimitir ar fi adunat mai 

78 


multe voturi.” 

Situat la câţiva kilometri de centrul oraşului, hotelul 
Fairmount nu numai că avusese parte de vremuri mai 
bune, dar părea că se mai ţine într-un singur stâlp de 
rezistenţă. Structura se înălța pe opt niveluri şi era 
împrejmuită de un gard de sârmă înalt de doi metri. 
Arhitectura locului era o combinaţie de stiluri. Clădirea 
avea peste o sută de ani şi părea să aibă pe ici, pe colo 
elemente specifice stilului gotic, cu turnulețe şi 
balustrade false, în alte părţi având un aer 
mediteranean, cu pereţi văruiţi şi un acoperiş din ţiglă 
roşie. Michelle hotărî că urâţenia locului n-avea cum să 
fie exagerată. Până şi termenul de „elefant alb” nu 
descria clădirea întru totul. 

Pe gard erau puse semne de „Trecerea interzisă” şi, 
cu toate acestea, nu văzu o gheretă de paznic sau vreun 
gardian care să supravegheze perimetrul. Într-o parte a 
hotelului, descoperi o gaură în gard. Totuşi, înainte să 
se strecoare înăuntru, se decise să meargă puţin în 
recunoaşterea zonei - aici pregătirea ei ca agent al 
Serviciului Secret îşi spunea cuvântul. 

Terenul era relativ plan, cu excepţia zonei din spatele 
clădirii, unde se înclina în pantă până la gard. Michelle 
cântări din priviri unghiul pantei spre gard şi zâmbi. Doi 
ani la rând câştigase campionatele statale la săritura în 
lungime şi săritura în înălţime. Cu un avânt rezonabil, 
dacă vântul bătea cum trebuie, ar fi putut sări afurisitul 
de gard, folosindu-se de panta asta. Acum zece ani ar fi 
încercat, ca amuzament. Îşi continua plimbarea şi se 
hotări să se îndrepte spre pădure. Auzind susurul unei 
ape curgătoare, pătrunse şi mai adânc în desişul 
pădurii. 

Localiză în câteva minute sursa zgomotului. Merse 
până la buza unui deal prăpăstios şi se uită în jos. Erau 
cam zece metri până la apă. Râul nu era foarte lat, dar 
apele curgeau repede şi părea foarte adânc. Din mal se 


79 


iţeau câteva stânci, cu bolovani mici în jur. În timp ce 
privea firul apei, un pietroi se desprinse şi se rostogoli la 
vale, căzând cu un plescăit în apă, luat repede de 
curentul puternic al râului. O trecu un fior urmărind 
acest spectacol; nu-i plăcuseră niciodată înălțimile, aşa 
că se întoarse. 

După ce se strecură prin gaura din gard, Michelle se 
îndreptă spre intrarea principală, masivă; dar era 
încuiată şi ferecată cu lanţuri. Trecând mai departe, 
descoperi o fereastra mare, spartă ceva mai încolo, pe 
partea stângă a clădirii, şi se strecură înăuntru. 
Presupunea că fusese tăiat curentul electric, astfel că 
venise dotată cu o lanternă. O aprinse şi începu să 
cerceteze locul. Trecea prin camere pline de praf, 
igrasie, mucegai, chiar şi şobolani, judecând după 
zgomotul de lăbuţe în alergare. Zări mese întoarse cu 
picioarele în sus, mucuri de ţigară, sticle de băutură 
goale şi prezervative aruncate pe jos. Părea că hotelul 
abandonat era folosit pe post de club de noapte pentru 
grupul foarte redus numeric de persoane sub 70 de ani 
care mai rămăseseră în Bowlington. 

Adusese cu ea o copie a planurilor hotelului, inclusă 
în dosarul pe care i-l dăduse prietenul ei. Folosindu-se 
de acest document, se îndreptă spre holul de la intrare 
şi, de aici, spre încăperea în care Clyde Ritter fusese 
împuşcat mortal. Acum era lambrisată în mahon, cu 
candelabre de prost gust şi mochetă de culoarea vişinei 
putrede. Când închise uşa după ea, se lasă o linişte atât 
de profundă, încât Michelle se bucură să simtă pistolul 
prins în tocul de la curea. Modelul 357 pe care îl 
predase fusese înlocuit de un SIG feminin de 9 mm. Toţi 
agenţii federali aveau o armă personală, de rezervă. 

Nu se afla aici doar pentru a-şi satisface curiozitatea 
morbidă. Erau câteva paralele interesante care o 
intrigau. Răpirea lui Bruno se petrecuse tot într-un 
orăşel obscur de provincie, nu departe de aici. Avusese 


80 


loc într-o clădire veche, mă rog, o clădire de pompe 
funebre, nu un hotel. Trebuie să fi fost cineva din 
interior care să aibă legătură cu conspirația împotriva 
lui Bruno, era sigură de asta. Şi, cu ceea ce descoperise 
până acum despre uciderea lui Ritter, devenea convinsă 
că şi în cazul acesta tot cineva din interior jucase un rol. 
Poate că tot ce avea să afle aici o va ajuta să-şi rezolve 
dilema; cel puţin aşa spera. Oricum, era mult mai bine 
decât să stea închisă într-o cameră de hotel, vegetând. 

Se urcă pe o măsuţă din colţul încăperii şi consultă 
dosarul, care avea o diagramă detaliată a poziţiei 
tuturor actorilor din ziua fatidică. Sări de pe masă şi se 
aşeză în locul unde stătuse Sean King, Clyde Ritter 
aflându-se chiar în faţa lui. Îşi aruncă privirea prin 
cameră şi notă unde stătuse un agent al Serviciului 
Secret, apoi un altul, şi altul. Mulțimea se aflase în 
spatele unui cordon, iar Ritter dădea mâna cu oamenii, 
schimbând politeţuri. Diverşi membri ai echipei de 
campanie a lui Ritter erau împrăştiaţi prin toată 
încăperea. Sidney Morse era de cealaltă parte a 
cordonului, în faţa lui Ritter. Îl văzuse pe Morse şi pe 
caseta video. O rupsese la goană speriat, ca toţi ceilalţi, 
de altfel. Doug Denby, şeful staffului de campanie al lui 
Ritter, se aflase lângă uşă. Asasinul, Arnold Ramsey, 
stătuse undeva în spatele încăperii, dar înaintase încet 
până când ajunsese în faţa victimei. Purta o pancarta 
PEC, „Prieten cu Clyde”, şi, pentru ochiul format al lui 
Michelle, atunci când urmărise caseta video, nu părea 
un tip periculos. 

Michelle privi în dreapta şi zări nişte lifturi. Se 
imagină în pielea lui Sean King pentru încă o clipă şi se 
uită în stânga şi-n dreapta, analizând camera în 
segmente precise, prefăcându-se că vorbeşte în 
microfonul de la guler, cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi 
atins spatele lui Ritter, îmbrăcat în cămaşa transpirată. 
Apoi se uită spre dreapta, aşa cum făcuse King, şi 


81 


rămase cu privirea în acea direcţie la fel de mult ca el; 
numără secundele în minte. 

Singurul lucru important în acea direcţie îl constituiau 
lifturile. Acel „ding” pe care îl auzise trebuie să fi venit 
de acolo. 

Bufnitura o sperie atât de tare, încât îşi scoase 
pistolul şi îşi aţinti ochii spre toate colţurile încăperii. 
Răsufla aşa de greu şi tremura atât de tare, că fu 
nevoită să se aşeze pe podea, simțind brusc că i se face 
greață. Realiză imediat că o bufnitura nu era un zgomot 
neaşteptat pentru un hotel părăsit: probabil căzuse o 
bucată de tavan sau poate o veveriţă intrase în clădire şi 
se lovise de vreun obiect. Totuşi, momentul fusese 
teribil. Se minună de abilitatea lui King de a face faţă 
unei asemenea surprize şi de a-şi păstra prezenţa de 
spirit şi, rănit fiind, să scoată arma, împuşcându-l pe 
asasin. Oare ea ar fi putut să ignore durerea din braţ, 
haosul din jur, şi să tragă? Acum, că şi ea retrăise în 
parte aceeaşi situaţie, King crescuse în ochii ei. 

Se adună, se uită din nou la lifturi, apoi în dosar. 
Citise o parte dintre rapoartele oficiale în avion, venind 
încoace, şi aflase că acest set de lifturi fusese închis, 
păzit de Serviciul Secret pe parcursul vizitei lui Ritter. 
Deci n-ar fi trebuit să se audă niciun „ding”. Şi totuşi, ea 
auzise acest zgomot. lar atenţia lui King trebuie să fi 
fost atrasă de locul acela sau cel puţin în direcţia aceea. 
Deşi mai târziu el susţinuse că pur şi simplu îşi pierduse 
concentrarea, ea se întreba dacă nu cumva era mai mult 
de atât. Privi o fotografie a încăperii la momentul crimei. 
Mocheta fusese pusă ulterior. La momentul acela 
podeaua era goală - numai parchet. Se ridică, scoase 
cuțitul şi despică mocheta. După ce trase de mochetă, 
expunând un pătrat de unu pe unu, îndreptă fasciculul 
lanternei spre podeaua expusă. 

Petele întunecate încă mai erau acolo. Era aproape 
imposibil să scoţi petele de sânge din lemn; era clar că 


82 


hotelul optase să le acopere pur şi simplu. „Sângele lui 
King şi al lui Clyde Ritter, îşi zise ea, amestecat pentru 
totdeauna.” Se apropie apoi de peretele lângă care 
stătuse King; glonţul care îl omorâse pe Clyde Ritter şi îl 
rănise pe King se înfipsese în perete, dar, evident, 
fusese scos de mult de acolo. Pereţii tapetaţi, martori ai 
uciderii lui Ritter, fuseseră acoperiţi cu lambriuri groase 
de mahon. Din nou, şi asta era un fel de muşamalizare, 
ca şi cum proprietarii hotelului ar fi putut şterge cumva 
ceea ce se întâmplase aici. Evident că asta nu 
funcţionase, căci hotelul fusese închis la scurtă vreme 
după moartea lui Ritter. 

Păşi în zona de birouri printr-o uşă din spatele 
recepţiei. Unul dintre ziduri era acoperit de fişete 
voluminoase, iar pe birouri încă mai găseai pixuri, hârtii 
şi alte obiecte de papetărie, de parcă locul fusese 
abandonat în miezul zilei. Deschise unul dintre fişete şi 
fu surprinsă să vadă că era plin. Începu să răsfoiască 
prin dosare. Deşi, fără îndoială, la momentul crimei 
hotelul era dotat cu calculatoare, se pare că ţineau şi 
copii scrise, de rezervă. Asta făcea totul mai uşor. 
Folosind lanterna, găsi materialele din 1996, apoi pe 
cele din ziua în care Ritter vizitase locul. De fapt, 
singurele dosare de aici erau pentru 1996 şi începutul 
lui 1997. Michelle presupuse că hotelul se închisese la 
scurtă vreme după asasinarea lui Ritter şi nimeni nu se 
mai deranjase să golească fişetele. Dacă aceste 
înregistrări fuseseră confiscate în timpul anchetei care 
urmase, cu siguranţă că fuseseră returnate. 

Grupul lui Ritter stătuse o singură noapte la 
Fairmount. King trecuse pe la recepţie odată cu 
anturajul lui Ritter. Înregistrările arătau că Sean King 
ocupase camera 304. 

Urca pe scara principală până la etajul trei. Nu avea 
cheie, dar avea trusa cu şperaclu la ea, astfel că uşa 
cedă rapid. Ce chestii folositoare ştia să facă un agent 


83 


federal! Intră în cameră, aruncă o privire în jur şi nu 
găsi nimic deosebit: doar harababură. Zări o uşă de 
legătură cu camera de alături, 302. Intră şi acolo, 
descoperind acelaşi lucru ca în camera din care tocmai 
ieşise. 

Revenind la parter, se pregătea să plece, când îi veni 
o idee. Se întoarse în zona de birouri şi caută dosarele 
angajaţilor. Din păcate, nu avu noroc. Se gândi o clipă, 
apoi,  verificând planul hotelului,  localiză oficiul 
administrativ şi se îndreptă într-acolo. 

Camera era mare, cu rafturi pe margine, mese şi un 
birou. Michelle cercetă biroul, apoi fişetul care era lipit 
de unul dintre pereţi. Aici găsi ceea ce căuta: o listă cu 
numele şi adresele angajaţilor responsabili de curăţenie, 
pe o foaie de hârtie mucegăită, încreţită pe margini. Luă 
lista cu ea şi se înapoie în birou în căutarea unei cărţi de 
telefon, însă singura pe care o găsi era un exemplar 
vechi, probabil inutil. leşind afară, în întuneric, 
descoperi cu mirare că petrecuse peste două ore în 
incinta hotelului. 

Trase la un han şi folosi cartea de telefon din camera 
ei pentru a verifica numele şi adresele cameristelor de 
pe listă. Găsi trei care încă mai locuiau în zonă - la 
aceleaşi adrese pe care le aveau înainte. Începu să dea 
telefoane. La primul număr nu-i răspunse nimeni, aşa că 
lăsă un mesaj. La celelalte două, răspunseră chiar 
fostele angajate. Michelle se recomandă drept 
producătoare de filme documentare care lucra la un 
proiect despre asasinate politice şi care acum lua 
interviuri persoanelor familiarizate cu crima Ritter. 
Destul de neobişnuit, ambele femei spuseră că ar fi 
fericite să apară într-un asemenea film. „Poate că nu e 
chiar aşa de neobişnuit, reflectă Michelle; ce altceva ai 
avea de făcut prin părţile astea?” Stabili întâlniri cu 
amândouă femeile pentru a doua zi. Apoi luă o cină 
frugală la un restaurant stil country-western, unde în 


84 


mai puţin de zece minute tipii cu pălării de cowboy 
începură să roiască în jurul ei. Complet plictisită în 
momentul în care cel de-al treilea tip încerca să o agate, 
continuă să ţină cheeseburgerul pe care îl molfăia cu o 
mână, arătând cu cealaltă arma de la şold; îl urmări pe 
potenţialul pretendent cum spală putina cu viteza 
luminii. „O, să fii atât de populară!” După cină, petrecu 
vreo două ore la ea în cameră revizuind întrebările pe 
care le va pune a doua zi celor două cameriste. În timp 
ce făcea asta, şi cea de-a treia femeie o sună şi fu şi ea 
de acord să îi vorbească. Mai târziu, aţipind, Michelle se 
întrebă unde avea să ajungă cu toate astea. 


Afară, lângă hanul lui Michelle, opri bătrânul Buick, 
cu toba huruind, scuipând gaze nearse. Şoferul închise 
motorul şi rămase cu privirea aţintită asupra uşii 
camerei în care stătea Michelle. Se concentra atât de 
tare, încât părea că poate vedea prin ziduri, poate chiar 
în mintea tinerei agente de la Serviciul Secret. 

Ziua de mâine promitea să fie una interesantă. Nu 
anticipase că Michelle Maxwell va veni aici pentru a 
realiza propria investigaţie, însă acum, că o făcuse, el 
trebuia să rezolve problema, cu delicateţe. Îşi construise 
lista de ţinte cu mare grijă şi nu voia să sporească acel 
număr fără o chibzuinţă serioasă. Cu toate astea, 
planurile puteau să se schimbe în funcţie de situaţiile 
neprevăzute; dacă Maxwell avea să devină o ţintă, asta 
rămânea de văzut. 

Rămăseseră multe de făcut, şi o tânără agentă a 
Serviciului Secret putea deveni o sursă serioasă de 
probleme. Dezbătu în gând dacă să o ucidă acum, 
întinzând mâna după arma sa preferată. Când degetele 
se încleştară în jurul metalului rece, continuă să se 
gândească la acest aspect, apoi dădu drumul armei. 

Prea puţin răgaz de pregătire şi prea multe 
complicaţii potenţiale ar fi ieşit de pe urma morţii ei 


85 


acum. Acesta nu era modul său de lucru. Aşa că 
Michelle Maxwell avea să se trezească şi mâine. Băgă 
Buick-ul în viteză şi se îndepărtă. 


86 


16 


Primele două foste cameriste ale hotelului Fairmont 
pe care Michelle le interogă nu îi fuseseră deloc de 
ajutor. Asasinatul fusese cel mai important eveniment 
din viaţa oraşului şi a lor, aşa că în discuţia purtată cu 
„realizatoarea de filme” Michelle amândouă emiseseră o 
sumedenie de teorii fără a fi capabile să ofere informaţii 
utile. Michelle le ascultase politicos şi apoi plecase. 

A treia casă la care se dusese era modestă, dar curată 
şi ordonată, la ceva distanţă de drumul principal. 
Loretta Baldwin o aştepta pe Michelle pe verandă. Era o 
negresă suplă, de peste şaizeci de ani, cu pomeţii înalţi, 
gura expresivă şi cu o pereche de ochelari cu ramă de 
metal care îi măreau ochii căprui, vii. Stătea dreaptă pe 
scaun şi avea o căutătură pătrunzătoare, care ar fi făcut 
mândria oricărui agent secret. Mâinile îi erau lungi şi cu 
venele foarte pronunţate. Când cele două femei îşi 
strânseră mâinile, strânsoarea femeii mai în vârstă o luă 
total prin surprindere pe atletica Michelle. Aceasta din 
urmă se aşeză pe un scaun lângă Loretta şi acceptă 
paharul cu ceai cu gheaţă pe care aceasta i-l oferi. 

— Acest film pe care îi faci, dragă, este unul lung sau 
unul scurt? 

— Este un documentar, deci scurt. 

— Atunci presupun că nu mă aleg cu nimic. 

— Ei bine, dacă interviul este inclus în documentar, 
atunci vei avea şi tu partea ta. Ne vom întoarce şi vom 
filma şi restul. Eu fac doar investigaţiile preliminare 
acum. 

— Nu, scumpo, vreau să ştiu dacă este un angajament 
plătit? 

— Oh, nu, nu este. Buget limitat. 

— Păcat! Nu prea avem multe slujbe pe aici, înţelegi? 

— Bănuiesc că aşa este. 

87 


— Înainte nu era aşa. 

— Adică atunci când era hotelul deschis? 

Baldwin dădu aprobator din cap şi începu să se 
balanseze cu scaunul înainte şi înapoi în briza uşoară. 
Temperatura aerului începuse să scadă, şi Michelle şi-ar 
fi dorit mai mult o cană de cafea fierbinte decât ceai cu 
gheaţă. 

— Cu cine ai mai vorbit până acum? Când Michelle îi 
spuse, ea zâmbi şi apoi chicoti. Fetele alea nu au nici 
cea mai mică idee, mă înţelegi, nimic despre nimic. 
Micuța domnişoară Julie ţi-a spus că a fost acolo când a 
fost împuşcat Martin Luther King Jr.? 

— Da, a menţionat acest lucru. De fapt, mi-a părut un 
pic cam tânără pentru acele vremuri. 

— Te cred şi eu. Ea l-a văzut pe Martin Luther King Jr. 
cum l-am văzut eu pe papa. 

— Aşadar, ce-mi poţi spune tu despre acea zi de la 
hotel? 

— Era o zi ca oricare alta. Cu excepţia faptului că 
ştiam că urma să vină el, bineînţeles. Mă refer la Clyde 
Ritter. Ştiam despre el de la televizor şi citesc zilnic 
ziarele. Modul lui de a gândi era mult mai apropiat de 
cel al lui George Wallace înainte ca acesta să afle calea 
mântuirii, dar părea să fie în regulă - ceea ce spune tot 
ce ai nevoie să ştii despre ţara asta. Apoi se uită fix la 
Michelle, şi în ochi i se putea citi o scânteie de voioşie. 
Ai o memorie aşa de bună? Sau poate că nu am de spus 
nimic din ceea ce poţi considera important să apară în 
documentar. 

Michelle tresări şi apoi scoase un caiet de notițe şi 
începu să mâzgălească. De asemenea, ea porni şi un 
reportofon pe care-l pusese pe masa din faţa lor. 

— Te deranjează? 

— Deloc. Oricine vrea să mă dea în judecată nu are 
decât, nu am niciun ban. Vezi, asta este poliţa de 
asigurare cea mai bună pentru un om sărac: nicio avere. 


88 


— Ce făceai în ziua aceea? 

— Ca în oricare altă zi, curat în camere. 

— La ce etaj lucrai? 

— Etaje. Întotdeauna erau colegi care sunau că sunt 
bolnavi şi că nu pot veni. În cea mai mare parte a 
timpului aveam două etaje numai pentru mine. În acea 
zi am avut etajele doi şi trei. Atunci când am terminat 
treaba, părea că trebuia să o iau de la început. 

Michelle se încordă când auzi asta. King stătuse la 
etajul trei. 

— Deci nu erai la parter când a avut loc împuşcătura? 

— Am spus eu asta? Michelle era confuză. 

— Dar ai spus că făceai curat. 

— Era vreo lege prin care se interzicea ca eu să cobor 
să văd ce era cu toată agitația aia? 

— Erai în încăpere când a avut loc împuşcătura? 

— Eram chiar afară, lângă uşă. Pe hol era un dulap de 
consumabile şi trebuia să iau ceva de acolo, înţelegi? 
Michelle aprobă din cap. Celor din conducere nu le 
convenea ca noi, cameristele să fim văzute în holul 
principal, înţelegi? De parcă nu ar fi dorit ca musafirii să 
ştie de existenţa noastră. Cum credeau ei că se menţine 
curat acel loc?! Înţelegi ce vreau să zic? Da, Michelle 
înţelegea. Ei bine, camera unde a fost împuşcat Ritter se 
numea Stonewall Jackson Room. Că nu aveam camere 
de genul Abraham Lincoln sau Ulysses S. Grant. 

— Pot înţelege asta. 

— Ei bine, am băgat capul pe uşă şi am văzut cum 
acel om strângea mâini şi vorbea simandicos, şi îi privea 
fix pe cei cu care discuta. Am citit undeva că înainte 
fusese predicator la televizor. Mi-am dat seama cum 
putea să obţină bani şi voturi - avea darul acesta. Dar 
din perspectiva unei persoane de culoare, el se potrivea 
perfect în Stonewall Jackson Room şi probabil că 
dormise în Jefferson Davis Penthouse Suite şi i-ar fi 
plăcut, şi la naiba dacă ar fi obţinut votul meu. 


89 


— Înţeleg şi asta. În afară de Ritter, ai mai observat 
pe cineva? 

— Îmi amintesc că un poliţist bloca intrarea. A trebuit 
să mă uit pe lângă el. Il puteam vedea pe Ritter, cum ti- 
am spus, şi mai era cineva în spatele lui, foarte aproape 
de el. 

— Agentul Sean King de la Serviciul Secret. 

Baldwin se holbă la ea. 

— Exact. O spui de parcă l-ai cunoaşte. 

— Nu l-am întâlnit niciodată. Dar am făcut destule 
cercetări în legătură cu el. 

Baldwin o măsură din priviri din cap până în picioare, 
lucru care o făcu pe tânără să roşească. 

— Nu ai niciun inel pe deget. Ce, vrei să-mi spui că nu 
mai sunt bărbaţi liberi pe lumea asta care să aprecieze o 
frumuseţe ca tine? 

Michelle zâmbi. 

— Nu am un program de lucru fix şi muncesc mult. 
Bărbaţilor nu le place asta. 

— La naiba, dragă, bărbaţilor nu le trebuie decât 
mâncare şi bere pe masă, să nu îi întrebe nimeni de 
lucrurile tâmpite pe care le fac, o droaie de timp liber şi 
un corp cald cu care să facă sex când vor ei şi să nu fie 
nevoie de discuţii după. 

— Văd că ştii totul despre bărbaţi. 

— De parcă ar fi şi greu să îţi dai seama de toate 
astea. Tăcu o clipă. Da, un bărbat cu adevărat chipeş. 
Când a tras cu arma, nu mai era aşa chipeş. 

Michelle se încordă din nou. 

— Ai văzut asta? 

— Da. Totul a devenit un haos când Ritter a fost 
împuşcat. Nu îţi vine să crezi. Polițistul din faţa mea s-a 
întors să vadă ce se întâmplă şi a fost imediat călcat în 
picioare de mulţimea de oameni speriaţi care încercau 
să iasă din camera. Eu am îngheţat. Am mai auzit focuri 
de armă în tinereţe, am şi tras cu arma ca să îi sperii pe 


90 


cei care îmi încălcau proprietatea. Dar asta a fost cu 
totul altceva. Apoi l-am văzut pe King cum îl împuşcă pe 
Ramsey. l-am văzut cum îl cară pe Ritter, dar omul era 
mort deja, se vedea cu ochiul liber. Şi apoi am stat şi m- 
am uitat la King cum lasă capul în pământ de parcă, de 
parcă... 

— De parcă şi el ar fi murit atunci? sugeră Michelle. 

— Exact aşa. De unde ştii? 

— Cunosc pe cineva care a trăit o experienţă similară 
de curând. Ai auzit din întâmplare un sunet suspect 
înainte de asasinarea lui Ritter, ceva ce ar fi putut să-i 
distragă atenţia lui King? 

Michelle intenţionat nu-i spuse că sunetul fusese un 
fel de „ding” scos de un ascensor, pentru că nu voia să o 
influenţeze pe Baldwin. 

Bătrâna stătu o vreme pe gânduri, apoi clatină din 
cap. 

— Nu, nu pot spune că am auzit ceva. Era mult 
zgomot. Îţi voi spune ce am făcut. Am fugit în direcţia 
opusă şi m-am ascuns în dulapul de provizii. Am fost atât 
de speriată, că nu am ieşit de acolo timp de o oră. 

— Dar înainte de toate astea, poate că tu ai făcut 
curat în etajul trei?! 

Baldwin o privi drept în faţă. 

— De ce nu mă întrebi ce vrei de fapt să mă întrebi şi 
să mă scuteşti de toate discuţiile astea? 

— Bine, ai făcut curat în camera agentului King? 

Ea aprobă din cap. 

— Toţi îşi achitaseră nota înainte de acel eveniment. 
Dar eu am notat numele tuturor celor de atunci. Da, am 
făcut curat în camera lui înainte ca toate evenimentele 
să se precipite şi crede-mă că a trebuit făcută ceva 
ordine, nu glumă. 

O privi în ochi pe Michelle. 

— De ce? Era un tip atât de dezordonat? 

— Nu, dar fusese ceva activitate în noaptea dinainte 


91 


în camera lui, bănuiesc, spuse ea ridicând dintr-o 
sprânceană cu subînţeles. 

— Activitate? întreba Michelle. 

— Activitate. 

Michelle stătuse pe marginea scaunului. Acum se lăsă 
pe spătar. 

— Înţeleg. 

— Arăta de parcă o turmă de animale sălbatice 
trecuseră pe acolo. Am găsit chiar şi o pereche de chiloti 
de damă agăţaţi pe lustra. Nu ştiu şi nici nu mă 
interesează cum ajunseseră acolo. 

— Ai idee cine a fost celălalt animal? 

— Nu, dar mie mi se pare că nici nu trebuie să cauţi 
prea departe, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Ochii lui Michelle se îngustară în timp ce se gândea la 
ceea ce auzise. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui, zise ea. Deci nu ai 
observat pe nimeni urcând sau coborând cu ascensorul 
atunci când s-au întâmplat toate astea? 

Baldwin o privi ciudat. 

— Crede-mă, drăguță, că nu am acordat atunci nicio 
atenţie vreunui ascensor. 

Michelle se uită prin notițele sale. 

— Văd ca hotelul este închis acum. 

— A fost închis la scurt timp după moartea lui Ritter. 
Publicitate negativă. Rău şi pentru mine, că nu am mai 
avut o slujbă stabilă ca aceea de atunci. 

— Văd ca l-au înconjurat cu un gard. 

Baldwin ridică din umeri. 

— Oameni care vor să ia o bucăţică din locul acesta, 
băieţi care iau droguri şi care vin cu prietenele lor acolo 
să facă ştii tu ce. 

— Sunt ceva planuri să fie redeschis? 

Baldwin pufni zgomotos. 

— Să-l dărâme, mai degrabă. 

— Ai idee cine este proprietarul? 


92 


— Nu. Este doar o mare şi veche bucată de nimic. 
Cam aşa este tot oraşul ăsta. 

Michelle îi mai puse câteva întrebări apoi îi mulţumi şi 
plecă, dar nu înainte de a-i lăsa nişte bani pentru 
ajutorul oferit. _ 

— Să-mi spui când se difuzează. Il voi urmări la 
televizor. 

— Când şi dacă se va difuza, vei fi prima pe care o voi 
anunţa, îi răspunse. 

Michelle se urcă în maşină şi plecă. Ştia că mai avea 
un loc în care trebuia să se oprească. 

In timp ce pornea maşina, auzi zgomotul unei tobe de 
maşină gata să se dezmembreze şi, când ridică privirea, 
văzu un Buick ros de rugină care mergea lent pe şosea 
pe lângă ea, însă nu reuşi să-l observe pe şofer. Singurul 
ei gând fu că acea maşină era emblematică pentru tot 
acel oraş, amândouă fiind pe ducă. 

Şoferul Buick-ului se uită pe furiş spre Michelle. 
Imediat ce Michelle porni maşina, omul o fixă pe Loretta 
Baldwin cum îşi număra banii zâmbind şi legănându-se 
în scaun. El înregistrase toată discuţia cu ajutorul unei 
antene amplificatoare de sunet ascunse în maşină şi le 
făcuse poze celor doua femei folosind o camera cu un 
obiectiv special. Discuţia lor fusese foarte interesantă şi 
totodată foarte lămuritoare. Deci Loretta, camerista, 
fusese în camera de provizii în ziua respectivă. Cine s-ar 
fi gândit, după toţi aceşti ani? Şi totuşi, trebuia să lase 
la o parte toate astea pentru moment. Întoarse încet 
maşina şi o urmări pe Michelle. Era sigur că se va 
întoarce la hotel. Şi, după ce ascultase discuţia celor 
două, ştia şi de ce. 


93 


17 


King se afla în biroul lui răsfoind un dosar atunci când 
auzi zgomot de paşi în dreptul uşii. Nici partenerul lui, 
nici secretara nu urmau să vină în ziua aceea la serviciu, 
aşa că se ridică de pe scaun înarmat cu un cuţit de 
desfăcut scrisori şi se duse uşor către uşă şi o deschise. 

Omul care se uita la el avea o înfăţişare sumbră. Era 
Todd Williams, şeful poliţiei din Wrightsburg, acelaşi 
şerif uriaş, însoţit de doi agenţi FBI. King îi conduse în 
camera de conferinţe de lângă biroul său. 

Şeriful se aplecă în scaun. Îi spuse că numele lui era 
Jefferson Park şi că nu-i place să i se spună Jeff, ci 
Jefferson, dar el putea să-i spună „ajutor de şerif Parks”. 

— Şerifii federali sunt numiţi pe criterii politice. 
Ajutoarele de şerif fac toată treaba, spuse el. 

Ţinea un pistol într-o pungă în care se adună probele. 

— Acest pistol a fost ridicat de la tine din casă, spuse 
el, cu o voce joasă, lipsită de inflexiuni. 

— Dacă spui tu asta... 

— Este pistolul tău. Eticheta de preluare în custodie 
este intactă. 

King îl privi fix pe Williams, care dădu din cap. 

— Bine, spuse King. Şi vrei să mi-l dai înapoi pentru 
că...? 

— Oh, nu. Nu ţi-l dăm înapoi, îl informă unul din 
agenţii FBI. 

Parks continuă: 

— Noi am scos glonţul care l-a omorât pe Jennings din 
peretele din biroul partenerului tău. Era puţin deformat. 
De asemenea, am găsit şi cartuşul. Glonţul care l-a ucis 
pe Jennings a fost tras din arma ta. Are toate semnele 
necesare identificării. Potrivire perfectă. 

— Şi eu îţi spun că este imposibil. 

— De ce? 

94 


— Lasă-mă să te întreb ceva. La ce oră a survenit 
decesul lui Jennings? 

— Medicul legist a spus că între 1.00 şi 2.00, în 
noaptea dinainte ca tu să-l găseşti în biroul tău, replică 
Parks. 

— La ora aceea îmi făceam rondul. Şi acest pistol a 
fost tot timpul la mine. 

Unul din agenţii FBI îl privi cu un aer de 
superioritate. 

— Să înţelegem că aceasta este o recunoaştere a 
vinovăţiei? 

Privirea lui King exprima clar faptul că dorea să 
ignore acel ultim comentariu. 

Parks îşi dădu seama şi spuse: 

— Ţi-am urmărit mişcările din acea noapte. Maşina ta 
a fost văzută pe Main Street în jurul orei la care a fost 
ucis Jennings. 

— Probabil că acolo am fost. Rondul meu cuprinde şi 
zona centrală a oraşului, deci e logic să mă fi văzut 
cineva. Dar nu aveţi un martor care să mă plaseze la 
locul crimei, deoarece nu am fost acolo. 

Unul din agenţii FBI era gata să răspundă, când Parks 
îi puse o mână pe umăr: 

— Acest aspect nu este unul pe care să-l discutăm cu 
tine acum, spuse Parks. Dar rezultatul examenului 
balistic este pozitiv şi, având în vedere trecutul tău, 
aceasta echivalează cu o amprentă. 

— Nu, nu chiar atât de mult. Nu mă plasează pe mine 
la locul crimei. 

— Ba, din contră, noi avem arma ta la locul crimei şi 
tu eşti prin apropiere. Astea sunt dovezi puternice. 

— Dovezi neconcludente, replică King. 

— Au fost date condamnări şi pentru mai puţin, 
ripostă Parks. 

— Ar fi trebuit să-ţi facem testul de detectare a 
particulelor de metal atunci când am luat arma de la 


95 


tine, spuse unul din agenţii FBI. 

— Nu ar fi fost de niciun folos, spuse King. Am umblat 
la pistol în noaptea dinaintea venirii voastre, deci ar fi 
fost găsite urme de metal pe palmele mele. 

— Convenabil, remarcă agentul. 

Parks îl fixă cu privirea pe King. 

— Pot să te întreb de ce manevrai pistolul? Nu erai de 
serviciu. 

— Am crezut că este un hoţ la mine în casă. 

— Şi era? 

— Nu. Doar o veche cunoştinţă. 

Parks se uită la el ciudat, dar nu părea că avea de 
gând să urmărească acest fir. 

— Poţi să-mi spui, te rog, care ar fi motivele mele? îl 
întrebă King. 

— Omul muncea pentru tine. Poate că te fura sau 
poate că aflase că tu furai de la clienţi şi a încercat să te 
şantajeze. Ai aranjat să te vezi cu el şi l-ai omorât. 

— Bună teorie, numai că el nu fura de la mine şi eu nu 
fur de la clienţii mei, pentru că nu am acces direct la 
fondurile lor. Poţi verifica. 

— O, fii sigur că vom face asta, dar acestea nu sunt 
decât două dintre variante. Alta ar putea fi aceea că tu 
ai aflat cumva că Jennings era încadrat în programul de 
protecţie a martorilor şi ai spus lucrul acesta cui nu 
trebuia. 

— Şi ei l-au omorât cu arma mea, care era la mine? 

— Sau ai făcut-o tu, ca să încasezi recompensa de la 
ei. 

— Deci eu sunt un asasin plătit. 

— Ştiai că Jennings este în cadrul programului de 
protecţie a martorilor? 

King ezită o secundă prea mult, cel puţin din punctul 
lui de vedere. 

— Nu. 

— Eşti de acord să faci un test la poligraf pentru asta? 


96 


— Nu sunt nevoit să răspund la această întrebare. 

— Încercăm doar să te ajutăm, spuse Parks. Adică 
deja ai recunoscut că ai avut arma crimei la tine atunci 
când a fost asasinat Jennings. 

— Ca să ştii, nici măcar nu mi-aţi citit drepturile, deci 
nu puteţi folosi împotriva mea nimic din ceea ce am spus 
până acum. 

— Nu eşti arestat. Nu eşti acuzat de nimic, interveni 
unul din agenţii FBI. Deci noi nu avem obligaţia să-ţi 
citim nimic. 

— Şi, dacă suntem chemaţi să depunem mărturie, nu 
vom face decât să repetăm ceea ce s-a vorbit aici în 
prezenţa noastră, spuse Parks. 

— Vorbe goale, zise King. Şi nu cred că pentru voi se 
va face o excepţie, deoarece asta ar produce prejudicii. 
Aş obţine verdictul de eroare procedurală cât ai clipi. 

— Nu practici drept penal, nu? 

— Nu, de ce? 

— Fiindcă tot ce ai spus acum sunt numai aiureli. 

King nu mai era atât de sigur pe el. Parks făcea 
presiuni. 

— Deci îţi retragi afirmaţia că aveai pistolul la tine în 
momentul în care a fost asasinat Jennings? 

— Sunt arestat? 

— Poate depinde de răspunsul tău la această 
întrebare. 

King se ridică. 

— Din acest moment, nu voi mai discuta cu voi decât 
în prezenţa avocatului meu. 

Parks se ridică şi el şi pentru o clipă King avu 
impresia că omul cu o statură impresionantă se va 
apleca spre el şi-l va strânge de gât. Dar acesta zâmbi 
numai şi îi dădu punga cu pistolul unuia din agenţii FBI. 

— Sunt sigur că ne vom mai întâlni, spuse el cu 
amabilitate. Numai să nu-ţi faci planuri de călătorie în 
afara zonei; altfel, voi fi tare mâhnit. 


97 


În timp ce aceştia plecau, King îl trase deoparte pe 
Williams. 

— Todd, de ce e Parks cel care conduce ostilitățile? 
FBl-ul nu se dă la o parte pentru nimeni. 

— Tipul care a murit era în programul de protecţie a 
martorilor. Parks este mare şi tare în cadrul Serviciului 
de Şerifi. Cred că el este cel care l-a plasat pe Jennings 
în zona asta. Şi este tare iritat că acesta este mort. Cred 
că a tras ceva sfori la Washington. Todd era vădit 
stingherit şi vocea îi era scăzută. Uite, eu nu cred nicio 
secundă că tu ai avea ceva de a face cu toată povestea 
asta... 

— Şi urmează un „dar”. 

Todd se simţea din ce în ce mai stingherit. 

— Dar cred că ar fi fost cel mai bine să... 

— Să mă autosuspend din activitatea de ajutor de 
şerif, până când lucrurile se vor lămuri? 

— Apreciez înţelegerea ta. 


După plecarea lui Todd, King se aşeză la birou. Ceea 
ce îl deranja cel mai mult era faptul că nu fusese arestat 
pe loc. De fapt, ei aveau destule dovezi să construiască 
un caz solid împotriva lui. Şi cum de fusese folosit 
pistolul lui la asasinarea lui Jennings, când îl avusese în 
permanenţă la el? King se putea gândi numai la două 
scenarii; dar când îl străfulgera un gând, aproape că îi 
veni să dărâme zidul cu pumnul. Cum putuse fi atât de 
prost? Joan Dillinger. 

Puse mâna pe telefon şi îşi suna un prieten din 
Washington. Omul era încă angajat al Serviciului Secret 
şi fusese de partea lui King în toată povestea cu Ritter. 
După câteva politeţuri personale şi profesionale, King îl 
întrebă ce mai face Joan Dillinger. 

— Chiar nu am nici cea mai vagă idee. 

— Oh, am crezut că voi doi colaboraţi destul de 
strâns. 


98 


— Ei bine, aşa a fost până a plecat. 

— A plecat? A plecat de la biroul din Washington? 

— Nu, a plecat de la Serviciul Secret. 

King aproape scăpă receptorul din mână. 

— Joan nu mai lucrează în Serviciul Secret? 

— A plecat acum un an. A plecat să ofere consultanţă 
pentru firmele private de securitate. Şi face o groază de 
bani din asta, din câte am auzit. Şi probabil că are 
nevoie de toţi banii, ştii doar că îi place să trăiască pe 
picior mare. 

— Ai un număr de telefon de-al ei? întrebă King şi 
apoi notă informaţiile. 

Prietenul lui continuă: 

— Presupun că ai auzit de problemele noastre. Chiar e 
păcat. Maxwell era bună, un adevărat model pentru noi. 

— Am văzut-o la televizor. Simt că e făcută ţap 
ispăşitor, nu e aşa? Am devenit expert în aşa ceva. 

— Comparativ cu ce a făcut ea, ce ai făcut tu a fost 
floare la ureche. Maxwell a luat o decizie greşită. Ea 
conducea o misiune de protecţie, tu erai doar unul 
dintre agenţi. 

— Hai fii serios, câte dormitoare am păzit noi, unde 
câte un tip îşi făcea de cap cu o dama care nu era 
nevasta lui? Şi nici măcar nu ne-am sinchisit să le 
percheziţionăm. Şi în niciun caz nu am stat la doi paşi 
de patul lor, ca să nu-i pierdem din ochi. 

— Dar nu s-a întâmplat nimic rău. 

— Norocul nostru. 

— Bine, nu voi mai intra în detalii, pentru că trebuie 
să am grijă de tensiunea mea arterială. O să iei legătura 
cu ea? 

— Am o presimţire că o voi vedea tare curând. 


99 


18 


Michelle se strecură în hotelul Fairmount şi se duse 
direct la recepţie. King ocupase camera 304. Loretta 
Baldwin intuise că nu ar fi trebuit să caute prea departe 
şi verifică ocupantul camerei 302. Michelle îşi amintise 
că exista o uşă de legătură între camere. 

— La naiba! exclamă ea când văzu numele J. Dillinger 
în dreptul camerei 302. Să fie vorba de Joan Dillinger? 

Avusese câteva întâlniri scurte cu ea. Femeia urcase 
mult în ierarhia agenţiei, mai mult decât oricare dintre 
colegii ei, şi apoi renunţase brusc. Michelle îşi aminti că 
fusese tare intimidată de această doamnă, lucru care nu- 
i stătea în fire. Joan Dillinger avea reputaţia de a fi mai 
bună în situaţii de stres, mai tenace, mai cu tupeu decât 
oricine altcineva din agenţie, bărbat sau femeie. 
Ambiţioasă până la Dumnezeu, părăsise Serviciul Secret 
vrăjită de mirajul banilor din sectorul privat. Dar atâta 
timp cât fusese în agenţie, ea reprezentase unul dintre 
modelele lui Michelle. 

Să fi fost Joan Dillinger celalalt protagonist al scenei 
sălbatice descrise de Loretta Baldwin? Fusese doamna 
de fier pe care ea o admirase atât, femeia ai cărei chiloţi 
de dantelă sfârşiseră pe lustra din camera lui Sean 
King? Fusese el atât de răvăşit de o partida de sex cu 
Joan, atunci când cu evenimentele legate de Ritter, încât 
nu putuse să se concentreze să-şi facă treaba? Michelle 
era sigură că fusese vorba de Joan, fiindcă în registru ea 
trecuse, la fel ca şi King, adresa sediului central din 
Washington al Serviciului Secret. 

Michelle luă ambele fişe de registru şi se duse în 
Stonewall Jackson Room. Acolo se uită la uşa de unde 
Loretta Baldwin asistase la prima asasinare a unui 
politician candidat la preşedinţia Statelor Unite în 
aproape treizeci de ani. Se aşeză unde stătuse Loretta şi 

100 


închise uşa. Era din nou foarte linişte acolo, atât de 
linişte încât îşi putea auzi bătăile inimii. 

Imediat ce părăsi camera şi se întoarse în hol, 
senzaţia dispăru. Auzi din nou sunetele obişnuite şi nu 
mai simţi atât de puternic bătăile inimii. Începu să se 
întrebe dacă nu cumva Stonewall Jackson Room era 
bântuită, probabil, de către un Clyde Ritter tare supărat. 
Traversă holul şi găsi dulapul în care se ascunsese 
Loretta. Era suficient de mare şi avea rafturi pe pereţi. 

Michelle urcă pe scări spre etajul trei, luminându-şi 
drumul cu lanterna în cercuri largi. Ajunse şi intră în 
camera 302. Incercă să vizualizeze cum Joan Dillinger 
bătuse uşor la uşa lui King şi intrase. Poate după câteva 
pahare şi câteva bârfe legate de Serviciul Secret, chiloţii 
lui Joan ajunseseră pe lustră. 

leşi pe coridor şi merse înapoi către scări. Se opri şi 
privi ghena pentru gunoi ce se afla în dreptul uneia 
dintre ferestre. Era evident că se apucase cineva să facă 
nişte lucrări acolo, dar la fel de evident era că se şi 
oprise. Se aplecă pe fereastră, obişnuindu-şi ochii cu 
lumina de afară. Dedesubt, ghena dădea direct într-un 
tomberon. Era plin cu resturi, în mare parte canapele 
vechi, draperii şi covoare, toate foarte degradate. 

Se întoarse în hol şi se opri. Scările continuau să 
coboare spre subsol. Acolo nu putea fi nimic interesant 
pentru ea şi, după cum se poate vedea în toate filmele 
de groază cu bugete mici, nu trebuie să te aventurezi 
niciodată să cobori la subsol. Bine, dacă eşti cumva un 
agent secret înarmat. Îşi scoase pistolul din toc şi 
cobori. Acolo, covorul de pe hol era uzat, iar aerul umed 
mirosea a mucegai. Trecu de un loc, dar se întoarse. 
Deschise o uşă mică şi cercetă cu lanterna interiorul. 
Era unul mare. Nu putea să-şi dea seama dacă făcea 
legătura între toate cele opt etaje sau nu. Fairmount, îşi 
dăduse seama, era un hotel foarte vechi şi probabil că 
aceasta era modalitatea de a transporta în sus sau în jos 


101 


lenjeria şi alte lucruri voluminoase. Pe peretele alăturat, 
se aflau nişte butoane pentru pornire şi oprire, deci 
exista alimentare electrică şi mai era o funie ca măsură 
de siguranţă în caz că s-ar fi oprit curentul electric. 

Ea continuă să coboare până ajunse în dreptul unui 
morman de moloz ce căzuse de la etajul superior. Locul 
acela era gata să se dărâme. Ar fi făcut bine să se 
grăbească cu buldozerele alea, că era posibil să nu mai 
aibă ce dărâma. 

Michelle simţea nevoia de aer curat şi de lumina 
soarelui. Aşa că se grăbi în sus pe scări. Lumina o lovi 
chiar în ochi. O voce lătră în urechea ei: 

— Stai! Paza hotelului. Sunt înarmat şi gata să trag. 

Michelle ridica arma şi lanterna. 

— Sunt agent al Serviciului Secret. Spuse automat 
chestia asta, uitând că nu mai are insigna sau orice 
element de identificare. 

— Serviciul Secret? Foarte bine, eu sunt şeriful Matt 
Dillon. 

— Poţi lua lanterna din ochii mei? întrebă ea. 

— Pune arma pe podea, spuse vocea. Uşor şi cu grijă. 

— Asta fac, replică Michelle. Numai să fii atent să nu 
apeşi pe trăgaci din greşeală şi să mă împuşti. 

În timp ce se ridica în picioare, lumina se depărta din 
ochii ei. 

— Ce cauţi aici? Asta este o proprietate privată. 

— Serios? întreba ea inocent. 

— Există un gard şi e plin de avertismente, doamnă. 

— Păi, înseamnă că eu am venit prin altă parte. 

— Ce treaba are Serviciul Secret aici? Apropo, ai ceva 
care să susţină afirmaţiile tale? 

— Putem ieşi la lumina? Mă simt de parcă am mers 
prin deşert şase ore. _ 

— Bine, dar să nu te apleci spre pistol. Îl iau eu. 

leşiră din clădire, unde Michelle putu să se uite mai 
bine la bărbat. Era de vârsta a doua, cu părul scurt şi 


102 


grizonat, de talie mijlocie şi o uniformă de bodyguard. 

El se holbă la ea în timp ce îşi ţinea pistolul în mâna 
stângă, iar cu dreapta puse pistolul ei la brâu. 

— OK, urma să-mi araţi legitimaţia. Dar, chiar dacă 
lucrezi pentru Serviciul Secret, tot nu ai ce să căuta aici. 

— Îţi aminteşti că, acum cam opt ani de zile, un 
politician pe nume Clyde Ritter a fost în acest hotel? 

— Să-mi amintesc? Păi, ăla a fost evenimentul cel mai 
interesant din toată istoria blestematei ăsteia de 
aşezare. 

— Ei bine, am venit aici ca să examinez locul. Sunt 
destul de nouă în agenţie şi asta era un studiu de caz 
pentru noi, învăţăceii, un exemplu negativ. Eram numai 
curioasă, voiam să văd locul cu ochii mei. Am venit 
tocmai din Washington şi am văzut că era închis hotelul, 
dar am presupus că nu este o tragedie să trag un pic cu 
ochiul. 

— Presupun că poate fi adevărat. Şi legitimaţia ta? 

Michelle stătu o clipă pe gânduri. În drum spre 
bărbie, mâna ei atinse o bucăţică de metal. Ea scoase 
din piept insigna Serviciului Secret şi o întinse spre el. 
Insigna aceea era folosită de agenţi pentru a se 
recunoaşte între ei. Culoarea acesteia era schimbată în 
permanenţă pentru a se evita falsificarea lor. Era o 
treabă atât de bine intrată în rutină, încât ea continua 
să-şi pună insigna în fiecare dimineaţa, chiar dacă era 
suspendată din Serviciul Secret. 

Paznicul luă insigna şi o studie înainte de a i-o 
înapoia. 

— Mi-am uitat legitimaţia şi toate actele la motelul în 
care stau, explica ea. 

— Bine, presupun că este în regulă. E clar că nu arăţi 
ca un boschetar care intră în hoteluri părăsite. 

Şi vru să-i restituie arma, dar se opri. 

— Dar mai întâi arată-mi ce ai în geantă. 

— De ce? 


103 


— Ca să văd ce ai acolo. 

Ea îi înmână geanta fără nicio tragere de inimă. În 
timp ce bărbatul se uita prin ea, Michelle întrebă: 

— Şi cine este proprietarul hotelului? 

— Ei nu spun celor ca mine lucruri de genul acesta. 
Eu doar îmi fac turele pe aici şi ţin afară persoanele 
neautorizate. 

— Este în permanenţă cineva aici? 

— Nu ştiu, eu sunt doar pe tura mea. 

— Ce au de gând să facă cu locul asta, îl dărâmă? 

— Habar n-am. Dacă mai aşteaptă mult, va cădea 
singur. Scoase din geanta ei fişele de înregistrare. Vrei 
să-mi spui ce ai gând să faci cu astea? 

Ea încercă să arate cât mai inocent posibil. 

— A, astea? Păi, îi cunosc pe oamenii trecuţi pe fişele 
astea. Au fost aici când au avut loc evenimentele. Am... 
am crezut că poate le-ar plăcea să le aibă ca suvenir, 
adăugă ea neconvingător. 

El făcu ochii mari şi apoi spuse: 

— Suvenir? Voi ăştia din instituţiile federale sunteţi 
tare ciudaţi! 

li puse fişele la loc în poşetă şi îi dădu arma înapoi. 

În timp ce Michelle se întorcea la maşină, paznicul o 
privi cum se îndepărtează. Mai aşteptă câteva minute, 
apoi intră înapoi în hotel. Zece minute mai târziu, ieşi 
din nou, de data aceasta înfăţişarea lui fiind total 
schimbată. Michelle Maxwell se mişca tare rapid. Ar 
putea să ajungă pe lista lui, dacă nu renunţa la genul 
ăsta de activitate. Tocmai de aceea se costumase în 
paznic, să afle ce ştia ea până acum. Cu siguranţă, cele 
două nume erau interesante, dar nici pe departe 
surprinzătoare: Sean King şi J. Dillinger. Ce pereche 
încântătoare! Omul cu Buick-ul se urcă în maşină şi 
plecă. 


104 


105 


19 


— Ajutor de şerif Parks, cu ce îţi pot fi de folos azi? Ce 
spui dacă prind asupra faptului ceva delincvenţi, fac 
muncă în folosul comunităţii şi apoi mergem fiecare pe 
la casele noastre? 

King stătea pe verandă şi se uita la omul legii care 
cobora din maşină şi se îndrepta spre scări. Bărbatul 
masiv era îmbrăcat în blugi şi purta un hanorac pe care 
scria, ironic, FBI, iar pe cap avea o şapcă de baseball cu 
inițialele DEAS. 

Ca răspuns la privirea lui King, Parks îi spuse: 

— Am început să fac treaba asta de când eram poliţist 
în Washington, în anii '70. Primesc astfel de lucruri de la 
toate agenţiile. Unele dintre puţinele avantaje pe care 
noi, oamenii legii, le avem. Pentru banii pe care mi-i dă, 
DEA are cele mai bune lucruri. El se aşeză pe un scaun 
lângă King şi îşi frecă genunchii. Când am fost tânăr era 
mişto că eram masiv - vedetă de fotbal şi jucător de 
baschet în perioada liceului, cu marele avantaj de a avea 
toate majoretele la picioare. Am şi jucat ca să-mi plătesc 
studiile. 

— Unde se întâmpla asta? 

— Notre Dame. Nu am fost titular, dar am jucat în 
majoritatea meciurilor. Final palpitant. Eram mai bun la 
blocare decât la interceptare. Am reuşit doar o singură 
dată în carieră un touchdown, dar a fost super. 

— Foarte impresionant. 

Parks ridică din umeri. 

— Acum, că nu mai sunt aşa de tânăr, nu mai e grozav 
deloc. E doar un mare ghimpe în coaste. Fie genunchii, 
fie şoldurile, fie umerii - orice parte anatomică vrei. 

— Şi îţi plăcea să fii poliţist în capitala naţiunii 


3 Drug Enforcement Administration - Trupele Antidrog (n. tr.) 
106 


noastre? 

— Îmi place mai mult să fiu şerif. Alea erau timpuri 
ciudate. Se întâmplau multe porcării. 

King ridică sticla de bere. 

— Eşti destul de „în afara serviciului” ca să bei şi tu 
una? 

— Nu, dar voi savura o ţigară. Trebuie să combat 
cumva acest aer curat de munte. Nasoală treabă! Nu 
ştiu cum suportaţi voi asta. 

Parks scoase o ţigară de foi din buzunarul de la 
pieptul cămăşii şi o aprinse cu o brichetă metalică. 

— Frumos loc ai aici! 

— Mulţumesc. King îl privi cu grijă. 

Dacă Parks se ocupa de investigarea morţii lui 
Howard Jennings pe lângă celelalte îndatoriri, atunci era 
un om tare ocupat şi prezenţa lui trebuie să fi avut un 
scop precis. 

— Frumoasă afacere cu biroul de avocatură, frumoasă 
casă, frumos oraş. Un tip de treabă care munceşte din 
greu şi dă înapoi înzecit comunităţii. 

— Te rog, mă faci să roşesc. 

Parks dădu din cap. 

— Bineînţeles, oameni de treabă şi de succes omoară 
alţi oameni tot timpul în ţara asta, deci asta nu face 
două parale pentru mine. Personal, nu-mi plac deloc 
oamenii de treabă. Mi se par nişte pămpălăi. 

— Nu am fost dintotdeauna aşa de treabă. Şi nu e 
nevoie de prea multe ca să mă întorc la atitudinea de om 
al dracu'. De fapt, simt că mă apucă chiar acum. 

— Asta e încurajator, dar să nu încerci să îmi intri în 
graţii. 

— Şi ce mai om de treabă sunt eu? Arma mea s-a 
dovedit a fi arma crimei. 

— Da, aşa este. 

— Vrei să auzi teoria mea legată de acest lucru? 

Parks se uită la ceas. 


107 


— Bineînţeles, dacă vrei să-mi dai şi mie o bere. 
Curios lucru, iată că tocmai am ieşit din tură. 

King îi dădu o sticlă. Şeriful se lăsă pe spate în scaun, 
îşi puse picioarele pe balustradă şi pufăi cu poftă din 
ţigară. 

— Teoria ta legată de armă? rosti el privind spre locul 
unde apunea soarele. 

— Am avut-o cu mine atunci când Jennings a fost ucis. 
După cum spui, această armă l-a ucis pe Jennings. 

— Până aici totul este limpede, spuse Parks. De fapt, 
îţi pot pune cătuşele chiar acum dacă vrei. 

— Ei bine, din moment ce nu eu l-am omorât pe 
Jennings înseamnă că nu am avut arma cu mine. 

Parks îl fixă cu privirea. 

— Îţi schimbi declaraţia? 

— Nu. Şase zile nu folosesc arma şi o ţin în dulap. 
Uneori, nici măcar nu încui dulapul. 

— O idee cam idioată... 

— Crede-mă, din momentul ăsta o să o pun într-o 
bancă. 

— Continuă! 

— Teoria numărul unu: cineva îmi ia arma şi pune alta 
similară în loc, pe care eu o iau cu mine în noaptea cu 
pricina. Aceeaşi persoană îl ucide pe Jennings, apoi 
pune arma la loc şi o ia pe cea falsă. 

— Numerele de serie de pe arma pe care noi am 
testat-o corespund cu cele ale armei tale. 

— Acesta este primul meu scenariu. 

— Deci tu susţii că ţi-a luat cineva arma mai de mult, 
fiindcă trebuia să fi făcut asta pentru a realiza o copie 
fidelă, şi apoi a făcut înlocuirea cu scopul de a părea că 
arma ta l-a ucis pe Jennings? 

— Asta e ceea ce susţin. 

— Vrei să îmi spui că tu, un fost om al legii, nu-ți 
cunoşti propria armă? 

— Este o armă de nouă milimetri care se produce în 


108 


serie, şerifule. Nu e vreun model de muzeu cu diamante 
pe mâner. Am primit arma asta când am devenit ajutor 
de şerif. O port o dată pe lună, niciodată nu o scot din 
toc şi apoi uit de ea. Cine a făcut copia se pricepea, 
pentru că avea aceeaşi distribuţie a greutăţii şi priză a 
mânerului ca a mea. 

— Şi de ce atâtea eforturi pentru a da vina pe tine? 

— Păi, ucigaşii dau tot timpul vina pe alţii, nu? Adică, 
tocmai ăsta e scopul. Jennings lucra pentru mine. Poate 
că ei cred că oamenii vor spune, la fel ca tine, că eu l-am 
ucis pe Jennings pentru că l-am prins furând sau m-a 
prins pe mine furând. Motivul, arma crimei, niciun alibi. 
Scaunul electric mă aşteaptă. 

Parks puse picioarele pe pământ şi se aplecă în faţă. 

— Foarte interesant. Acum ascultă teoria mea! 
Jennings cunoştea mulţi tipi care îi doreau moartea. De 
aceea era integrat în program. Poate că tu ştiai că este 
în programul de protecţie a martorilor şi l-ai eliminat 
pentru o sumă frumuşică. Şi apoi cel care te-a angajat s- 
a răzbunat pe tine făcându-ţi înscenarea cu arma. Ce 
spui de asta? 

Parks îl privi insistent. 

— De fapt, şi varianta asta e posibilă, fu de acord 
King. 

— Aha! Parks goli berea, trase din ţigară şi se opri. 
Cum te descurci cu hienele din presă? 

— Nu e atât de rău pe cât mă aşteptam. Cei mai mulţi 
încă nu au descoperit unde locuiesc. Când o vor face, voi 
pune sârmă ghimpată la poalele dealului, voi instala 
pancarte şi voi trage în cei care îmi încalcă proprietatea. 

— lată ticălosul meu preferat. 

— 'Ţi-am spus eu că sunt capabil de aşa ceva. 

Parks cobori treptele şi se duse spre maşină. King îl 
strigă: 

— Cum se face că nu sunt arestat? 

Parks se opri lângă portiera maşinii. 


109 


— Ei bine, în principal, din cauză că eu cred că teoria 
ta numărul unu are ceva sâmbure de adevăr în ea. Poate 
că aveai la tine o copie a armei, în timp ce arma ta a fost 
folosită la uciderea lui Jennings. 

— De fapt, nu credeam că îmi vei accepta teoria atât 
de uşor. 

— O, dar nu am spus că nu ai fi putut pune chiar tu să 
fie ucis şi apoi să fi schimbat arma. Totuşi, scenariul 
meu favorit rămâne ăla conform căruia tu l-ai ucis 
pentru recompensă şi cel care te-a angajat ţi-a făcut o 
înscenare. Se uită în pământ câteva secunde. În toată 
istoria programului de protecţie a martorilor niciun 
martor care a urmat cu stricteţe indicaţiile nu a fost 
ucis. Era unul dintre punctele forte ale acestui sistem în 
faţa potenţialilor martori. Acum nu mai beneficiem de 
avantajul ăsta. Şi s-a întâmplat în schimbul meu. Eu l-am 
plasat pe Jennings aici şi mă simt responsabil pentru 
moartea lui. Şi, ca să ştii, dacă descopăr că tu eşti de 
vină, voi alege personal puşcăria pe care o vei înfunda şi 
voi avea grijă să ceri singur pedeapsa capitală. Parks 
deschise portiera şi atinse cozorocul şepcii lui cu 
inscripţia DEA. Acum, îţi urez o seară bună! 


110 


20 


În ziua următoare, King părăsi Wrightsburg-ul 
devreme, luptându-se cu traficul infernal din orele de 
vârf în nordul Virginiei şi ajungând în Reston, Virginia, 
în jurul orei zece. Clădirea de zece etaje cu birouri era 
relativ nouă şi pe jumătate ocupată. O firma de internet 
închiriase tot locul cu câţiva ani în urma şi, în ciuda 
faptului că nu avea producţie şi deci nici profit, o 
mobilase din belşug şi apoi, incredibil, rămăsese fără 
bani. Spaţiul era frumos, cu magazine şi restaurante în 
apropiere de Reston Town Center. Clienţi bine îmbrăcaţi 
intrau şi ieşeau din magazinele scumpe. Oameni care se 
luptă să ajungă acolo unde au treabă prin traficul 
aglomerat. Totul inspira multă energie. Cu toate astea, 
King nu voia decât să termine treaba pentru care venise, 
apoi să se întoarcă în împrejurimile idilice din Blue 
Ridge. 

Ultimul etaj al clădirii era ocupat acum de o firmă 
cunoscută simplu drept Agenţia, nume înregistrat 
pentru scopuri comerciale, probabil, mai mult pentru a 
face în ciudă CIA-ului. Agenţia a fost una dintre primele 
firme de investigaţie şi securitate din ţară. King urcă cu 
liftul special, făcând cu mâna unei camere de 
supraveghere care era îndreptată către el, şi fu 
întâmpinat în micuța cameră de aşteptare de lângă holul 
principal de un tip care părea a fi înarmat şi gata să-şi 
folosească arma. King fu percheziţionat şi obligat să 
treacă printr-un detector de metale înainte de a i se 
permite să intre în hol. Totul era tare bine pus la punct 
şi nu era nimeni acolo în afară de o femeie în spatele 
unui birou, care îi luă numele şi sună la telefon. 

Fu escortat înapoi de către un tânăr bine îmbrăcat, cu 
umeri laţi şi păr negru buclat, purtând căşti de emisie- 
recepţie şi afişând o anumită aroganță. Acesta deschise 

111 


uşa şi îl lăsă pe King să intre, apoi plecă, închizând uşa 
în urma lui. King cercetă cu privirea încăperea. Era un 
birou pe colţ, cu patru ferestre, care aveau geamuri- 
oglindă, deşi singurele fiinţe care puteau trage cu ochiul 
din afara, având în vedere că erau la ultimul etaj, erau 
păsările şi tipii care zboară cu avioanele periculos de 
jos. Senzaţia predominantă aici era una de linişte, 
lăsând o impresie de bunăstare, fără ca acest lucru să 
fie ostentativ. 

Când o uşă laterală se deschise şi ea intră, King nu 
ştiu dacă să o salute sau să sară să o strângă de gât. 

— Sunt profund îndatorată că ai înfruntat traficul 
acesta infernal ca să vii aici să mă vezi, spuse Joan. 

Purta un costum negru care o avantaja - nu că ar fi 
existat prea multe alegeri care să nu o pună în valoare. 
Totuşi, croiala suplă a costumului şi tocurile de zece 
centimetri o făceau să pară mai înaltă decât era în 
realitate. 

— Mulţumesc că mă primeşti. 

— Aşa este corect, având în vedere cât de mult m-ai 
văzut tu pe mine în ultima vreme. Dar am fost tare 
mirată să aud că ai venit aici. 

— Ei bine, acum suntem chit. Fiindcă, nici nu pot să-ţi 
spun ce şoc a fost pentru mine să aflu că nu mai lucrezi 
pentru Serviciul Secret. 

— Nu ţi-am spus atunci când am venit la tine acasă? 

— Nu, Joan, lucrul acesta ai uitat, întâmplător, să-l 
menţionezi. 

Ea se aşeză pe o canapea mică de piele şi îl invită şi 
pe el să se aşeze. Pe masa din faţa lor era o tavă cu ceşti 
de cafea. Ea turnă, în timp ce King se aşeză. 

— Nu vreau ouă şi nici corn. Şi nici chiloţei de 
dantelă, adăugă el. 

Fu foarte surprins atunci când femeia se înroşi la 
auzul remarcii sale. 

— Să ştii că încerc să alung din minte aceste gânduri, 


112 


spuse ea încet. 

El sorbi din cafea şi se uită în jur. | 

— Uau, ia te uita la locul ăsta! In Serviciul Secret 
aveam măcar birouri? 

— Nu, din cauză că nu aveam nevoie de ele. Fie că 
mergeam repede cu maşinile... 

— Fie ne aflam pe undeva prin ţară, asigurând paza 
vreunui obiectiv sau a vreunei personalităţi. 

Ea se lăsă pe spate şi se uită în jur. 

— Este frumos, dar nu sunt de prea mult timp pe aici. 
De obicei, sunt într-un avion pe undeva. 

— Cel puţin ai ocazia să zbori cu avioane comerciale 
sau private. Transporturile militare sunt greu de 
suportat şi-ţi dau dureri de spate, de fund şi de stomac. 
Şi am zburat destul şi aşa. 

— Îţi aminteşti când am zburat cu Air Force One? 
întrebă ea. 

— Nimeni nu poate uita aşa ceva. 

— Îmi este dor de toate astea. 

— Dar acum faci mult mai mulţi bani. 

— Presupun că şi tu. 

El îşi schimbă centrul de greutate şi mută ceaşca 
dintr-o mână în alta. 

— Ştiu că eşti ocupată, aşa că voi trece direct la 
subiect. Un şerif federal pe numele lui Jefferson Parks a 
venit să mă vadă. El conduce investigaţiile în cazul 
uciderii persoanei care se afla în programul de protecţie 
a martorilor. El a fost cel care a venit şi mi-a luat arma 
atunci când erai şi tu la mine. 

Joan părea foarte interesată. 

— Jefferson Parks? 

— Îl cunoşti? 

— Numele îmi sună foarte cunoscut. Deci ţi-au luat 
arma. Şi rezultatul examenului balistic te-a disculpat? 


4 Avionul personal al preşedintelui Statelor Unite ale Americii (n. 
tr.) 
113 


— De fapt, nu. S-a potrivit perfect. Arma mea l-a ucis 
pe Howard Jennings. 

King se gândise mult la cum avea să pună problema, 
fiindcă voia să testeze reacţia femeii. Ea aproape că 
vărsă cafeaua de uimire. Fie devenise o actriţă 
desăvârşită, fie era cât se poate de sinceră. 

— Nu se poate! izbucni ea. 

— Asta am spus şi eu. Dar, din fericire, am discutat 
personal cu Parks şi am ajuns la un fel de scenariu: 
cineva a reuşit să folosească arma mea la această crimă 
în timp ce eu credeam că o am asupra mea. 

— Cum? 

King îi prezenta pe scurt teoria legată de înlocuirea 
armei. El se gândise la început să nu îi spună nimic, dar 
se decisese în cele din urmă că era mai bine să audă şi 
ea, pentru că voia să vadă cum va reacţiona, mai ales 
pentru declaraţia pe care urma să o dea. 

Joan se gândi la asta mai mult decât considera King 
că ar fi fost nevoie. 

— Asta ar fi necesitat planificare şi îndemânare, spuse 
ea într-un final. 

— Şi acces în casa mea. Ar fi trebuit să pună la loc 
arma în cutie înainte de apariţia poliţiei care urma să o 
ridice, ştii tu, aşa cum au făcut, de fapt, atunci când erai 
tu la mine. 

El terminase cafeaua din cană şi îşi turnă din nou, în 
timp ce Joan îl privea încurcată. Se oferi să-i umple şi ei 
cana, dar ea refuză. 

— Deci ai venit până aici să-mi spui asta! Ce, crezi că 
ţi-am înscenat eu totul? întrebă Joan nervoasă. 

— Îţi spun doar că a făcut-o cineva şi îţi mai spun şi 
cum cred că a reuşit. 

— Puteai să-mi spui asta şi la telefon. 

— Da, aş fi putut, dar tu mi-ai făcut o vizită şi voiam 
să-ţi întorc onoarea. Cel puţin am sunat înainte. 

— Nu ţi-am înscenat eu asta, Sean! 


114 


— Atunci toate problemele mele s-au terminat. Să-l 
sun pe Parks să-i dau vestea cea mare. 

— Ştii ce, uneori poţi fi un mare măgar. 

El puse cana de cafea jos şi veni foarte aproape de ea. 

— Lasă-mă să-ţi spun ceva. Am avut un om mort în 
biroul meu şi a fost ucis cu arma mea. Nu am niciun 
alibi şi, în plus, am pe cap un şerif isteţ care pare că 
înghite varianta prezentată de mine, dar tot nu e 
convins de nevinovăția mea. Şi e genul de om care nu ar 
vărsă nicio lacrimă de milă dacă eu aş fi închis pentru 
tot restul vieţii sau dacă aş primi injecţia letală. Şi, colac 
peste pupăză, tu vii la mine în vizită şi omiţi să-mi spui 
că nu mai lucrezi pentru Serviciul Secret. Faci mare circ 
cu cerutul de scuze, te porţi frumos, iar rezultatul este 
că eu te las să stai la mine peste noapte. Faci tot 
posibilul să mă seduci pe masa din bucătărie pentru un 
motiv care mie îmi este de neînțeles, dar nu cred că a 
fost vorba de o mâncărime care a durat opt ani şi pe 
care voiai să o scarpini acum. Ai fost singură în casa 
mea în timp ce eu eram pe lac şi arma mea se dovedeşte 
în mod misterios a fi arma crimei exact a doua zi, când a 
fost ridicată de poliţie. Acum, Joan, poate că sunt mai 
suspicios decât restul lumii, dar ar trebui să fiu la 
terapie intensivă, respirând printr-un tub, ca să nu fiu 
paranoic atunci când vine vorba de povestea asta. 

Ea îl privi cu un calm enervant. 

— Nu ţi-am luat eu arma. Nu ştiu pe nimeni care să o 
fi făcut. Nu am nicio dovadă a vreunui fapt de acest gen. 
Ai cuvântul meu de onoare. 

— Asta da uşurare! 

— Nu ţi-am spus atunci cum că aş mai fi încă în 
Serviciul Secret. Tu doar ai presupus. 

— Nu ai spus că nu mai eşti! izbucni el. 

— Nu ai întrebat. Apoi adăugă: Şi nu eram mândră de 
asta. 

King era confuz. 


115 


— Ce? 

— Ai spus că am făcut tot posibilul să te seduc. Să ştii 
că nu am făcut chiar tot posibilul. 

Amândoi stăteau rezemaţi acum, părând că au rămas 
fără cuvinte sau fără suflu, sau poate fără amândouă. 

— Bine, conchise el, oricare ar fi jocul tău cu mine, 
joacă-l în continuare. Nu voi face puşcărie pentru 
moartea lui Jennings, pentru că nu l-am ucis eu. 

— Nici eu, şi nu încerc să te trag pe sfoară. Ce motiv 
aş avea? 

— Păi, dacă aş şti asta, nu aş mai fi acum aici, nu-i 
aşa? King se ridică. Mulţumesc pentru cafea. Data 
viitoare să nu mai pui aşa multă cianură, mă balonează. 

— Cum ţi-am spus şi mai devreme, eu am venit la tine 
cu un scop precis. El o privi uimit. Dar nu am avut 
ocazia să intru în subiect. Se pare că revederea ta după 
atâţia ani a avut un impact mult mai mare decât am 
bănuit. 

— Care era scopul? 

— Să-ţi fac o propunere. Şi adăugă rapid: O 
propunere de afaceri. 

— Aşa? 

— În legătură cu John Bruno, replică ea. 

Ochii lui se micşorară. 

— Ce treabă ai cu un candidat la preşedinţie dispărut? 

— Datorită mie, firma a fost angajată de către partidul 
lui John Bruno ca să afle ce s-a întâmplat cu el. În locul 
onorariului obişnuit, eu am negociat altă înţelegere. 
Cheltuielile noastre suplimentare sunt acoperite, dar am 
acceptat o taxă zilnică mult mai mică. In orice caz, 
există posibilitatea unui bonus serios. 

— Un fel de recompensă pentru găsitor? 

— Una de milioane de dolari, ca să fiu mai exactă. Şi, 
din moment ce eu am făcut înţelegerea şi cum politica 
firmei spune că mănânci ce vânezi, eu personal primesc 
şaizeci de procente. 


116 


— Şi cum ai reuşit asta? 

— Ei bine, după cum ştii, am avut o carieră strălucită 
în Serviciul Secret. Şi, de când sunt aici, am dus la bun 
sfârşit mai multe cazuri foarte delicate, inclusiv 
eliberarea unui director de la o firmă din Fortune 500, 
care fusese răpit. 

— Felicitări! Ciudat, nu am auzit niciodată de asta. 

— Ei bine, ne place să nu ne facem remarcaţi. Oricum, 
pentru cunoscători noi suntem un nume mare. 

— Milioane, zici? Nu credeam că există candidaţi de 
mâna a treia cu un buget atât de mare. 

— O mare parte din bani vin din asigurările făcute. 
Plus că nevasta lui provine dintr-o familie foarte bogată. 
De altfel, toată campania lui era foarte bine alimentată 
financiar. Şi, din moment ce nu mai au niciun candidat, 
vor să mă plătească pe mine, iar eu nu am nicio 
problemă cu asta. 

— Dar cazul lui Bruno se află sub jurisdicție federală. 

— Şi ce dacă? FBl-ul nu deţine monopolul în 
rezolvarea crimelor. Şi, din fericire, oamenii lui Bruno 
nu au încredere în guvern. În cazul în care nu ai citi 
ziarele, unii dintre ei cred chiar că Serviciul Secret este 
implicat în dispariţia lui. 

— Tot ei spuneau probabil aşa ceva şi despre mine în 
cazul Ritter, şi este la fel de absurd acum, cum a fost şi 
atunci, interveni King. 

— Dar asta este o minunată oportunitate pentru noi. 

— Noi? Şi care este, mai exact, rolul meu în toată 
povestea asta? 

— Dacă mă ajuţi să-l găsesc pe Bruno, îţi dau 
patruzeci la sută din partea mea. Va fi o cifră cu şase 
zerouri. 

— Nu sunt bogat, dar chiar nu mă interesează banii, 
Joan. 

— Pe mine da. Am părăsit Serviciile Speciale înainte 
să am o vechime de douăzeci şi cinci de ani, aşa că nu 


117 


mă pot baza pe banii din pensie. Sunt aici de doi ani şi 
am făcut mult mai mulţi bani şi am pus cea mai mare 
parte deoparte, dar nu prea mă distrez. Cât am stat în 
Serviciul Secret, am muncit cât pentru patruzeci de ani. 
Eu văd în viitorul meu plaje, un catamaran şi cocktailuri, 
şi misiunea asta îmi va garanta împlinirea acestor vise. 
Şi poate că tu nu ai nevoie de bani, dar tot ai nevoie să 
se întâmple ceva bun în viaţa ta. Ca ziarele să te 
prezinte ca pe un erou, nu ca pe un tip ruinat. 

— Deci acum tu eşti agentul meu de PR? 

— Cred că ai nevoie de unul, Sean. 

— De ce eu? Tu ai toate calităţile necesare pentru 
asta. 

— Cei mai mulţi dintre cei cu experienţă sunt supăraţi 
că am făcut afacerea asta şi nu vor să coopereze deloc. 
Au mai rămas doar cei tineri, semidocţi şi foarte slabi la 
munca de teren. În al patrulea an al tău în Serviciul 
Secret ai spart cea mai mare reţea de falsificatori din 
emisfera nordică muncind singur în biroul tău din 
Louisville, Kentucky. Ăsta e talentul investigativ de care 
am nevoie. Şi, de asemenea, ai un mare avantaj că 
locuieşti la numai două ore de locul în care Bruno a 
dispărut. 

El se uită în jur. 

— Nici măcar nu lucrez aici. 

— Pot folosi pe oricine doresc eu în investigația asta. 

El clătină din cap. 

— Nu am mai făcut treaba asta de ani de zile. 

— E exact ca mersul pe bicicletă, zise ea, aplecându- 
se spre el şi privindu-l insistent. Ca şi mersul pe 
bicicletă, Sean. Am nevoie de tine dacă vreau banii aia. 
Şi îi vreau! 

— Am propriul birou de avocatură. 

— Fă o pauză! Dacă îl găseşti pe Bruno, lucrurile se 
vor rezolva mai repede. Priveşte-o şi altfel! Este incitant. 
Este diferit. Se poate să nu mai fie ca pe vremuri. Dar 


118 


poate va fi ca în vremurile de acum. Mâna ei o atinse 
uşor pe a lui. Cumva, era un gest mult mai seducător 
decât toată cascadoria pe care o făcuse la el în 
bucătărie. Şi poate îmi arăţi cum se navighează cu un 
catamaran, pentru că nu am nici cea mai vagă idee, mai 
adăugă Joan încet. 


119 


21 


Loretta Baldwin făcea baie şi lăsa ca apa fierbinte să-i 
scoată frigul din oase. În baie era întuneric; aşa îi plăcea 
ei, ca în pântecele mamei, reconfortant. Chicoti; nu 
putea să se abţină, de fiecare dată când se gândea la 
fata aia care trecuse pe acolo pretinzând că face un film 
despre viaţa lui Clyde Ritter, de parcă i-ar păsa cuiva. 
Fata era probabil vreun ofiţer de poliţie sau vreun 
detectiv particular, deşi nu înţelegea de ce s-ar mai 
interesa cineva de Clyde Ritter. Şi totuşi, Loretta a luat 
toţi banii oferiţi, până la ultimul cent. Aşa cum făcuse în 
toţi anii ăştia. Ea spusese adevărul; răspunsese strict la 
întrebările pe care i le pusese fata; numai că aceasta nu 
pusese întrebările cum trebuia. De exemplu, nu a 
întrebat ce văzuse din dulap. Cât de frică îi fusese când 
scosese lucrul ăla din hotel, şi totuşi nimeni nu o 
observase în tot acel haos. Ea era numai una dintre 
multele cameriste, invizibilă de-a dreptul. Şi ea cunoştea 
ieşiri din hotel pe care nici Serviciul Secret nu le 
cunoştea. 

La început, ea se gândise să se ducă la poliţie cu ceea 
ce găsise şi văzuse, dar mai apoi a decis să nu o facă. De 
ce să se amestece în ceva atât de complicat? Obosise să 
tot piardă timpul făcând curat după alţii. Şi de ce i-ar fi 
păsat de Clyde Ritter? Era mult mai bine că un om ca el 
se afla acolo unde era acum, în mormânt, decât să tot 
împrăştie otravă în jur. 

Aşa că o făcuse. Trimisese un bilet şi o fotografie 
acelei persoane, spunându-i ce văzuse şi arătându-i ce 
avea în posesie, şi aranjase ca banii să îi fie trimişi. Asta 
se şi întâmplase, şi ea păstrase tăcerea, iar persoana pe 
care o şantaja nu reuşise să-i afle identitatea. Fusese 
şireată, folosise mai multe căsuțe poştale, nume false şi 
un prieten apropiat care murise între timp, pentru a-şi 

120 


şterge urmele. Nu fusese lacomă. Nu erau foarte mulţi 
bani, dar, cum nu mai avusese nicio slujbă de ceva timp, 
banii deveniseră o problemă, iar sursa asta de venit era 
chiar la fix, o ajuta să-şi ţină casa, să-şi cumpere ceva 
lucruri frumoase, să plătească facturile, să-şi ajute 
familia. Da, totul era în regulă. 

lar acea fată nu se gândise deloc să întrebe; totuşi, 
cum ar fi putut să ştie? Şi, chiar dacă ar fi ştiut, Loretta 
ar fi minţit, exact cum făcuse şi acea fată, căci, dacă ea 
era producătoare de filme documentare, Loretta era 
Lena Horne”. Gândul o făcu să râdă atât de tare, că 
aproape se înecă. 

După ce îşi reveni, gândurile ei deveniră mai negre. 
Banii nu mai veneau, dar nu putea să mai facă nimic. 
Toate lucrurile trebuie să se sfârşească la un moment 
dat. Dar ea nu fusese o mare cheltuitoare. Pusese ceva 
bani deoparte, ştiind că cloşca ei cu ouă de aur nu va 
trăi veşnic. Putea să se mai descurce un timp şi poate că 
până atunci va apărea alta găină. Fata aia îi dăduse 
bani. Era un început. Loretta Baldwin era o optimistă 
incurabilă. 

Telefonul sună, surprinzând-o. Oasele ei erau deja 
încălzite; deschise ochii şi vru să se ridice din cadă. 
Poate că era altă găină cu ouă de aur care o sună. 

Dar nu mai ajunse la telefon. 

— Îţi aminteşti de mine, Loretta? 

Bărbatul era deasupra ei, cu un ţăruş metalic cu un 
capăt aplatizat în mână. 

Ea ar fi ţipat, dar el o împinse sub apă, forţând-o cu 
obiectul acela metalic. Pentru o femeie în vârstă cum 
era Loretta, era destul de puternică, dar nu suficient. 
Ochii ei rămaseră deschişi, corpul fiindu-i cuprins de 
spasme. Ea apucă ţăruşul metalic şi apa se împrăştie pe 
podea. În final, ea fu nevoită să respire, plămânii i se 


5 Lena Calhoun Horne (născuta la 30 iunie 1917), cântăreaţă 
americană de succes (n. tr.) 
121 


umplură cu apă şi totul se sfârşi repede. 

El scoase ţăruşul şi îi studie trăsăturile. Corpul ei 
contorsionat stătea pe fundul căzii, fixându-l cu ochii 
aceia morţi. Telefonul se opri din sunat, casa fiind din 
nou cuprinsă de linişte. El ieşi din cameră pentru un 
minut, îi găsi agenda şi se întoarse în baie. Scoase banii 
pe care Michelle îi dăduse, cinci bancnote de douăzeci 
de dolari puse cu grija în interior. 

Ridică din apă corpul Lorettei folosind ţăruşul 
metalic. li deschise gura cu mâna înmănuşată şi îndesă 
acolo banii. Apoi îi închise gura şi îi dădu drumul la loc. 
Corpul ei se scufundă din nou, capetele bancnotelor de 
douăzeci de dolari ieşindu-i din gură. Nu era o imagine 
deloc frumoasă, dar el se gândi că era cea mai potrivită 
pentru sfârşitul unui şantajist. 

Apoi pierdu ceva timp cotrobăind prin lucrurile ei, 
căutând obiectul incriminatoriu pe care ea îl luase cu 
ani în urmă, dar acesta nu se afla acolo. Să-i fie refuzat 
după tot acest timp? Poate că Loretta va fi aceea care va 
râde la urma. Cu toate astea, zăcea moartă în cadă, cu 
banii îndesaţi în gură. Aşadar, cine râdea totuşi? 

El îşi lua ţăruşul şi ieşi exact pe unde intrase. 

Buick-ul porni şi se îndepărtă trosnind din toate 
încheieturile. Acest capitol din viaţa lui, care scăpase de 
sub control, luă sfârşit. Ar fi trebuit să-i trimită un bilet 
de mulţumire lui Michelle Maxwell, probabil printre 
multe altele. El nu ar fi avut de unde să ştie identitatea 
femeii dacă tânăra nu ar fi trecut pe acolo punând tot 
felul de întrebări. Loretta Baldwin nu făcea parte din 
planul original, fusese numai o ocazie care îi picase din 
cer şi era prea bună ca să nu profite. 

Işi terminase pentru moment socotelile cu mica 
provincie  Bowlington. Îi ură Lorettei Baldwin o 
frumoasă eternitate în iad pentru păcatele ei. Fără 
îndoială că se va mai întâlni cu ea la un moment dat şi 
probabil că atunci o va mai omori o dată. 


122 


Ăsta da gând! 


123 


22 


King lansă cu indiferenţă undiţa în apă şi o trase uşor 
înapoi. Stătea pe docul lui; soarele era sus pe cer de 
numai o oră. Peştii nu trăgeau, dar lui nu-i păsa. Lanţul 
de munţi părea că îi urmăreşte încercările nereuşite cu 
o atenţie preocupată. 

Fără îndoială că Joan avusese o serie de motive 
complexe pentru care îi făcuse propunerea aceea. Care 
dintre ele l-ar fi putut motiva pe el, în afară de 
compensaţia financiară? Probabil, niciunul. Schemele lui 
Joan păreau că urmăresc numai interesele ei. Cel puţin 
el ştia cum stăteau lucrurile cu femeia asta. 

În ceea ce-l privea pe Jefferson Parks, King nu mai era 
aşa de sigur. Şeriful părea sincer, dar putea foarte bine 
să fie doar o impresie; era o metodă foarte folosită de 
către oamenii legii, King ştia asta. Şi el jucase acest joc 
atunci cât fusese în Serviciul Secret. King nu avea nicio 
îndoială că acela care îl omorâse pe Howard Jennings va 
avea de-a face cu toată furia acestui munte de om. King 
nu voia decât să fie sigur că nu va deveni el ţinta. 

Un val de apă clipoci la atingerea de unul dintre 
pilonii docului; el se uită de unde vine sunetul. Caiacul 
aluneca deasupra suprafeţei apei, iar femeia trăgea din 
greu la rame. Era suficient de aproape încât el să-i 
observe muşchii bine definiţi ai umerilor şi ai braţelor. 
În timp ce ea încetini şi se apropie de el, ceva din 
trăsăturile ei îi părură cunoscute. 

Apoi se uită în jur uimită, de parcă nu ar fi fost 
conştientă de cât de aproape era de mal. 

— Bună, îi strigă ea şi îi făcu imediat cu mâna. 

El nu răspunse la salut făcând din mână, doar dădu 
din cap. Şi lansă din nou undiţa, special mai aproape de 
ea. 

— Sper că nu te deranjez din pescuit, spuse ea. 

124 


— Asta depinde de cât de mult stai. 

Ea se ridică. Purta pantaloni negri supraelastici şi 
muşchii ei păreau cabluri de oţel pe sub piele. Îşi eliberă 
părul care era strâns în coadă şi îşi şterse faţa cu un 
prosop, după care se uită în jur. 

— Mamă, ce frumos este aici! 

— Ăsta e şi motivul pentru care oamenii vin aici, 
spuse el cu precauţie. Şi de unde anume ai apărut? 
întrebă el, făcând eforturi mari să-şi dea seama de unde 
o ştie. 

Ea indică sudul. 

— Am condus până la intrarea în parcul naţional şi 
acolo am intrat în apă. 

— Asta înseamnă doisprezece kilometri de mers pe 
apă! exclamă el. 

Femeia nici măcar nu respira greu. 

— Fac asta destul de des. 

Caiacul ei se apropie şi mai mult. King o recunoscu în 
cele din urmă. li fu greu să-şi ascundă mirarea. 

— Ai dori o ceaşcă de cafea, agent Maxwell? 

Ea păru surprinsă pentru un moment, apoi îşi dădu 
seama că ar fi fost inutil şi prostesc să se prefacă, având 
în vedere circumstanţele. 

— Dacă nu este un deranj prea mare. 

— Ca de la un agent căzut în dizgrație la altul, niciun 
deranj. 

O ajută să acosteze caiacul în doc. Ea observă 
ambarcaţiunile lui legate la mal şi spaţiile de depozitare 
ataşate de fiecare. Barca cu motor, caiacul, Sea-Doo şi 
alte ambarcaţiuni ale lui King străluceau de curăţenie. 
Unelte, funii, tot felul de obiecte şi de ustensile erau 
aranjate cu grijă. 

— Un loc pentru tot şi totul la locul lui? spuse ea. 

— Aşa îmi place, replică King. 

— Eu sunt un pic mai dezordonată. 

— Îmi pare rău să aud asta. 


125 


Se îndreptară către casă. 

Ajunşi înăuntru, el turnă cafea şi se aşezară la masa 
din bucătărie. Michelle îşi pusese un pulover cu Harvard 
şi o pereche de pantaloni de trening asortaţi. 

— Credeam că ai fost la Georgetown! spuse King. 

— Am primit treningul atunci când am făcut un 
antrenament pentru olimpiadă pe râul Charles din 
Boston. 

— Exact. Olimpiada. Ocupată femeie! 

— Aşa îmi place. 

— Totuşi, acum nu mai eşti atât de ocupată. Adică, 
dacă ai timp dimineaţa pentru sporturi de apă şi pentru 
vizite pe la foşti agenţi ai Serviciului Secret... 

Ea zâmbi. 

— Deci nu accepţi că prezenţa mea aici este numai o 
coincidenţă? 

— Te-a dat de gol treningul. El mi-a spus că sperai să 
cobori din caiac la un moment dat, înainte să te întorci 
la maşină. Şi, mai mult, mă îndoiesc că ai vâsli 
doisprezece kilometri, olimpică sau nu, fără să ştii sigur 
că sunt acasă. Am primit câteva telefoane la care mi s-a 
închis în nas în dimineaţa asta la interval de jumătate de 
oră între ele. Lasă-mă să ghicesc, ai un telefon mobil în 
barcă. 

— Se vede că ai fost investigator. 

— Mă bucur că am putut fi acasă ca să te întâmpin. 
Nu aş fi vrut să hoinăreşti singură pe aici. Au mai fost 
unii care au făcut chestia asta, şi nu prea mi-a plăcut. 

Ea cobori ceaşca. 

— Mi-am pus unele întrebări în ultima vreme. 

— Serios? Foarte bine. 

— Am fost în Carolina de Nord, într-un mic loc numit 
Bowlington. Cred că ai auzit de el. Şi el puse cana jos. 
Fairmount este încă în picioare, dar este închis. 

— După părerea mea, puteau să-l şi dărâme. 

— Întotdeauna m-am întrebat ceva. Poate mă poţi 


126 


lamuri tu. 

— Voi face tot posibilul, răspunse sarcastic King. 
Adică, oricum nu am mare lucru de făcut, deci lasă-mă 
să te ajut! 

Ea ignoră tonul lui. 

— Dispunerea agenţilor în cazul lui Ritter. Aţi avut 
puţine forţe, lucru pe care îl pot înţelege. Dar modul în 
care voi v-aţi poziţionat a fost un dezastru total. Tu erai 
singurul agent din apropierea lui. 

King sorbi din cafea şi îşi privi mâinile. 

— Ştiu că tot ce îţi spun acum îţi provoacă amintiri 
dureroase, spuse Michelle cu un ton de scuză. Am 
apărut aici şi îţi pun atâtea întrebări. Spune-mi să plec 
şi o voi face. 

Până la urmă, King dădu din cap. 

— La naiba! Doar şi tu simţi acum gustul înfrângerii 
din cauza răpirii lui Bruno. Într-un fel, asta ne face fraţi 
de sânge. 

— Într-un fel. 

— Ce înseamnă asta? spuse el mirat. Că eu am făcut-o 
mai lată decât tine şi tu nu vrei ca imaginea ta să fie 
asociată cu mine? 

— De fapt, eu consider că am greşit mai mult decât ai 
făcut-o tu. Eu eram şeful echipei. Am scăpat obiectivul 
din ochi. Nu a fost nicio împuşcătură. Nu am apucat să 
împuşc pe nimeni atunci când clădirea parcă s-a 
prăbuşit pe mine. Tu ţi-ai pierdut concentrarea pentru o 
clipă. Probabil că ai făcut un lucru impardonabil pentru 
un agent al Serviciului Secret, dar eu am greşit de la un 
cap la altul. Eu cred că tu nu ar trebui să doreşti să fii 
asociat cu imaginea mea. 

Expresia de pe faţa lui King se mai îmblânzi, iar vocea 
îi deveni mai calmă. 

— Noi am avut atunci mai puţin de jumătate din 
agenţii desemnaţi. Asta fusese, în parte, alegerea lui 
Ritter şi a guvernului. El nu era prea iubit, şi toată 


127 


lumea ştia că avea şanse extrem de mici să câştige 
alegerile. 

— Dar Ritter nu ar fi vrut cât mai mulţi agenţi 
posibili? 

— El nu prea avea încredere în noi, răspunse simplu 
King. Noi eram reprezentanţii administraţiei actuale. 
Chiar dacă era membru în congres, era un outsider - 
mult pe dinafară, cu o platformă politică ciudată şi cu 
simpatizanți radicali. Credea chiar că îl spionăm şi pe el, 
jur. În consecinţă, ne ţinea cu totul în ceaţă. Schimba 
itinerarul în ultima clipa, fără să ne ceară părerea; 
lucrul acesta îl înnebunea pe Bob Scott, şeful echipei 
care-i asigura securitatea. 

— Sunt sigură de asta. Dar asta nu a reieşit din 
raportul oficial. 

— De ce ar fi reieşit? Aveau pe cine să tragă la 
răspundere. Sfârşitul poveştii. 

— Dar asta nu justifică măsurile slabe de securitate 
care au fost luate în acea zi. 

— Ritter părea că se înţelege cu mine. Nu ştiu de ce. 
Convingerile noastre politice erau clar diferite. Dar eu 
eram respectuos, făceam câteva glume şi, dacă e să 
estimez gradul de încredere, aş putea spune că în mine 
avea cea mai mare încredere. În consecinţă, când eram 
eu de serviciu, tot timpul îl apăram. În afară de asta, lui 
nu-i plăcea să aibă agenţi prin preajmă. Era convins că 
oamenii îl iubeau. Că nimeni nu voia să-i facă vreun rău. 
Probabil că acest fals sentiment de siguranţă venea din 
vremea în care era predicator. Şeful de campanie, un tip 
pe nume Sidney Morse - de altfel, un tip tare isteţ şi 
căruia îi plăcea tare mult acel aranjament - era mult mai 
cu picioarele pe pământ. Ştia că erau destui oameni 
care voiau să-l elimine pe candidat. Morse întotdeauna a 
dorit să plaseze cel puţin un om în preajma lui. Dar 
restul agenţilor erau dispersaţi în perimetru. 

— Fapt destul de inutil atunci când s-a tras cu arma şi 


128 


mulţimea s-a panicat. 

— Ai văzut caseta, am înţeles. 

— Da. Dispunerea agenţilor nu a fost vina ta. M-aş fi 
aşteptat ca şeful securităţii să facă presiuni mai mari. 

— Bob Scott era un fost soldat, luptase în Vietman, 
fusese chiar prizonier de război. Era un băiat bun, dar, 
după mine, a ales cauzele greşite pentru care să lupte. 
În acea vreme avea destul de multe probleme în viaţa 
personală. Soţia lui intentase divorţ cu câteva luni 
înainte de asasinarea lui Ritter. El a vrut să iasă din 
programul de pază şi securitate şi să se întoarcă la 
activitatea de investigaţii. Cred că regreta tot timpul 
faptul că părăsise armata. I se potrivea mult mai bine 
uniforma decât costumul. Uneori îi saluta pe oameni cu 
mâna la chipiu şi folosea măsurile temporale ca un 
soldat, chiar dacă, după cum ştii, în Serviciul Secret se 
foloseşte timpul standard. El prefera viaţa aia. 

— Ce s-a ales de el? 

— Şi-a dat demisia din Serviciul Secret. Eu am încasat 
mai toate loviturile, dar, după cum ai aflat, unda de şoc 
s-a oprit la şeful securităţii. S-a retras la timp, deci 
pensia lui a fost asigurată. Am pierdut legătura cu el. 
Nu era el tipul care să-mi trimită felicitări de Crăciun. 
Făcu o pauză, apoi continuă: Şi, uneori, cam trăgea la 
măsea. 

— Scotea repede pistolul? Nu este un lucru neîntâlnit 
la un soldat. Cele mai multe agenţii au parte şi de astfel 
de oameni. 

— Bob avea o problemă. Era un adevărat fanatic al 
celui de al doilea amendament“. 

— Ela fost prezent la evenimentele din hotel? 

— Da. Uneori, el se ducea cu echipa înainte şi verifica 
locaţiile viitoare, dar acum decisese să stea în 
Bowlington. Nu ştiu de ce anume. Era un oraş în care nu 


6 Amendamentul din Constituţia americană referitor la dreptul de a 
purta armă al cetăţenilor americani (n. tr.) 


129 


prea aveai ce să faci. 

— L-am văzut pe Sidney Morse pe caseta; era chiar 
lângă Ritter. 

— Întotdeauna era. Ritter avea obiceiul să piardă 
noţiunea timpului, şi Morse îi ţinea evidenţa. 

— Am auzit că Morse era o adevărată forţă a naturii. 

— Era. Când a început campania, un tip pe nume 
Doug Denby era şeful de campanie al lui Ritter şi, de 
fapt, cel care făcea jocurile. Când campania a început să 
ia amploare, Ritter a avut nevoie de cineva care să-l 
însoţească permanent. Morse a fost candidatul perfect. 
Toată campania a fost reînsufleţită când a apărut el. Era 
un tip gras cu un motor care nu se oprea niciodată, 
flamboiant şi teatral. În permanenţă molfăia batoane de 
ciocolată din mâna stângă, şi în mâna dreaptă ţinea 
mobilul la care vorbea, răcnea ordine, aranjând lucrurile 
cu mass-media. Nu cred că dormea vreodată. Denby era 
în linia a doua pentru Sidney Morse. La naiba, cred că 
Ritter era intimidat de el! 

— Cum se înțelegeau Morse şi Bob Scott? 

— Nu erau ei chiar tot timpul de acord, dar era în 
regulă. După cum spuneam, Bob trecea printr-un divorţ 
urât, iar Morse avea un frate mai mic - cred că îl chema 
Peter - care era implicat în ceva lucruri necurate, şi asta 
îl tulbura mult pe Sidney. Aşa că el şi Scott aveau câte 
ceva în comun. Se înțelegeau destul de bine. Însă Morse 
şi Doug Denby nu se aveau prea bine. Doug era adeptul 
cugetărilor profunde, tipul sudistului de modă veche şi 
cu nişte viziuni potrivite acum cincizeci de ani. Morse 
era spirt, tipul de pe coasta de vest, maestrul de 
ceremonii, care îl punea pe Ritter în ochii publicului, în 
toate talk-show-urile, regizând o întreagă operaţiune. 
Foarte rapid, sclipirea a devenit mai importantă decât 
ideologiile implicate. Ritter oricum nu avea nicio şansă 
să câştige alegerile, dar avea destul de mulţi admiratori 
- deloc neobişnuit pentru un predicator la TV. Astfel, cu 


130 


cât chipul şi numele lui erau mai mediatizate, cu atât îi 
plăcea mai mult. Din câte mi-am dat seama, principala 
strategie a lor era să-i zdruncine pe cei mari - şi chiar 
reuşiseră asta, mulţumită lui Morse - şi să facă apoi 
aranjamente cu ei. lar Ritter făcea tot ceea ce îi spunea 
Morse. 

— Presupun că lui Denby nu i-a convenit prea mult. 
Ce s-a întâmplat cu el? 

— Cine ştie? Oare unde se duc foştii şefi de cabinet? 

— Bănuiesc că, dacă ai fost de serviciu de dimineaţă, 
probabil că te-ai culcat devreme în noaptea de dinainte? 

King o fixă cu privirea pentru un moment destul de 
lung. 

— După ce am ieşit din tură, m-am dus la sala de forţă 
a hotelului cu câţiva colegi, am luat o cină devreme şi 
da, m-am culcat. De ce eşti atât de interesată de aceste 
amănunte, agent Maxwell? 

— Te rog, spune-mi Michelle. Te-am văzut la televizor 
după asasinarea lui Jennings. Am auzit despre tine în 
Serviciul Secret. După ce am păţit eu, am avut un 
impuls să aflu mai multe despre ce ai păţit tu. Am simţit 
o oarecare legătură. 

— Halal legătură! 

— Care au fost ceilalţi agenţi atribuiţi lui Ritter? 

El o privi fix. 

— De ce? 

Ea îi răspunse cu o expresie tare inocentă întipărită 
pe chip. 

— Ei bine, poate îi cunosc pe unii dintre ei. Aş putea 
să merg să vorbesc cu ei. Să văd cum s-au descurcat cu 
ceea ce s-a întâmplat. 

— Sunt sigur că toate astea sunt undeva într-un 
dosar. Du-te şi caută! 

— Aş scuti mult timp dacă mi-ai spune tu. 

— Nu-i aşa? 

— Bine, a fost Joan Dillinger în echipa care asigura 


131 


securitatea? 

La auzul acestor cuvinte, King se ridică şi se duse la 
fereastră, privind pierdut câteva momente. Când se 
întoarse, o privi încruntat. 

— Ai microfon? Ori te dezbraci şi îmi arăţi că nu, ori 
sari înapoi în barcă şi pleci de aici. 

— Nu am niciun microfon. Dar, dacă este nevoie, mă 
dezbrac. Sau pot sări în apă. Chestiile electronice şi apa 
nu se prea împacă, adăugă ea împăciuitoare. 

— Ce vrei de la mine? 

— Aş dori un răspuns la întrebarea mea. A fost Joan 
distribuită în acea misiune? 

— Da! Dar în altă tură decât mine. 

— Ea a fost în hotel în acea zi? 

— Se pare că ştii deja toate detaliile, aşa că nu înţeleg 
de ce mă mai întrebi. 

— Deci să presupun că răspunsul este da. 

— Presupune ce vrei! 

— Aţi petrecut noaptea împreună? 

— Următoarea întrebare, şi gândeşte-te bine ce 
întrebi, pentru că poate fi ultima. 

— Bine, imediat după ce a fost tras focul de armă, 
cine a fost în lift când s-au deschis uşile? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ba ştii. Am auzit un „ding” chiar înainte ca Ramsey 
să deschidă focul. Te-a distras. Se presupune că acele 
lifturi au fost scoase din funcţiune în prealabil. Cine sau 
ce a fost în spatele acelor uşi ţi-a acaparat toată atenţia. 
De aceea a reuşit Ramsey să scoată arma şi să tragă 
fără ca tu să observi. Am făcut ceva investigaţii legate 
de asta în Serviciul Secret. Oamenii care au văzut 
caseta video au auzit şi ei acel zgomot. Nu am găsit 
nimic în consemnările oficiale, dar am dat ieri câteva 
telefoane. Ei te-au întrebat ce s-a întâmplat. Tu ai spus 
că ai auzit ceva, dar nu ai văzut nimic. Ai sugerat 
imediat cum că ar fi fost o defecţiune la unul dintre 


132 


lifturi. Şi ei nu au mai insistat cu întrebările, pentru că 
aveau deja un ţap ispăşitor. Dar eu sunt convinsă că te 
uitai la ceva. Sau, mai bine zis, la cineva. 

Drept răspuns, King deschise uşa din faţă şi îi indică 
drumul afară. 

Ea se ridică şi puse cafeaua pe masă. 

— Ei bine, măcar am apucat să-ţi pun întrebările. 
Chiar dacă nu am primit răspuns la toate. 

În timp ce trecu pe lângă el, se opri şi spuse: 

— Ai dreptate. Noi doi rămânem legaţi în istorie prin 
titulatura de agenţi care au făcut-o de oaie. Eu nu sunt 
obişnuită cu asta. Am excelat în tot ceea ce am făcut. 
Pun pariu că şi tu eşti la fel. 

— La revedere, agent Maxwell! Îţi doresc numai bine. 

— Îmi pare rău că prima noastră întâlnire a decurs în 
felul ăsta. 

— Prima şi să sperăm că e şi ultima. 

— A, încă ceva. Chiar dacă acest lucru nu a fost 
consemnat oficial, eu sunt sigură că tu ai pus la 
socoteală şi posibilitatea ca acea persoană care te-a 
distras să fi făcut acest lucru înadins pentru ca Ramsey 
să poată să scoată arma şi să tragă. 

King nu spuse nimic. 

— Ştii ce, e interesant, spuse ea privind în jur. 

— Se pare că pentru tine multe lucruri sunt 
interesante, răspunse el ţâfnos. 

— Acest loc, zise ea, arătând spre tavanul înalt, stâlpi 
de susţinere sclipitori, podelele lăcuite, totul curat şi 
aliniat. Este frumos. Perfect chiar. 

— Sigur nu eşti prima persoana care spune asta. 

— Da, continuă ea de parcă nu l-ar fi auzit. Este 
frumos şi ar trebui să fie comod şi cald. Se întoarse şi se 
uită la el. Dar nu este. Este foarte practic, de fapt, nu? 
Este special amenajat, de parcă totul ar fi făcut 
ostentativ de către cineva care a simţit nevoia să 
controleze totul şi, făcând asta, i-a ucis sufletul sau nu a 


133 


pus niciun pic de suflet în ea. Îşi puse mâinile în jurul 
corpului. Da, foarte rece. 

Apoi îşi luă privirea de la el. 

— Îmi place aşa, spuse el. 

Ea îl scrută din priviri. 

— Chiar aşa e, Sean? Ei bine, eu cred că înainte nu 
erai aşa. 

El privi cum picioarele ei lungi străbătură cu paşi 
energici distanţa până la barcă. Ea lăsă uşor barca pe 
apă şi în scurt timp abia se mai vedea. Abia atunci King 
trânti uşa în urma ei. În timp ce se îndreptă spre masă, 
observă ceva sub cana ei de cafea. Era cartea ei de 
vizita de agent al Serviciului Secret. Pe verso, îi scrisese 
numărul de telefon de acasă şi numărul de mobil. Primul 
lui impuls fu să o arunce la gunoi. Dar totuşi nu o făcu. 
Rămase în mână cu cartea de vizită, în timp ce Michelle 
se micşora din ce în ce mai mult şi dispăru de tot din 
câmpul lui vizual după o meandră a lacului. 


134 


23 


John Bruno stătea pe micul pat de campanie privind 
pierdut spre tavan, un singur bec de 25 de wati 
luminând camera. Becul stătea aprins timp de o oră, 
apoi se oprea. După aceea, urma să se aprindă pentru 
zece minute şi apoi să se stingă definitiv; niciodată nu 
fusese un ciclu regulat. Era enervant şi debusolant, şi 
menit a-l scoate din minţi. Işi îndeplinea scopul. 

Bruno era îmbrăcat într-un costum gri-cenuşiu şi avea 
o barbă de câteva zile, pentru că niciun paznic sănătos 
la minte nu i-ar fi oferit unui ostatic un aparat de ras. 
Igiena zilnică o făcea cu ajutorul unui prosop şi al unui 
lighean cu apă, care era schimbat în timp ce el dormea; 
mesele îi erau oferite în mod neregulat printr-o 
despărţitură din uşă. Nu avusese ocazia să-l vadă pe 
niciunul dintre răpitori şi nu avea nici cea mai mică idee 
unde ar putea fi sau cum ajunsese acolo. Când încercase 
să discute cu persoana care îi aducea mâncare prin uşă, 
nu primise niciun răspuns, aşa că în cele din urmă 
renunţase. 

Observase că mâncarea era deseori condimentată cu 
ceva droguri, fiindcă îi provoca stări de somnolenţă 
puternică şi, ocazional, halucinaţii. Pe de altă parte, 
dacă nu mânca, putea muri de foame, aşa că prefera să 
mănânce. Nu îi era permis să părăsească celula, iar aria 
lui de mişcare era constituită din zece paşi în faţă şi 
zece paşi în spate. Făcea flotări şi genuflexiuni pe 
podeaua rece pentru a-şi păstra forţele. Nu avea nici cea 
mai vagă idee dacă este supravegheat şi, chiar dacă ar fi 
fost aşa, nu ar fi contat prea mult pentru el. Se gândise 
la un moment dat la posibilităţile pe care le avea de a 
evada, dar îşi dăduse seama că evadarea era imposibilă. 
Şi când se gândea că totul începuse cu Mildred Martin 
sau mai degrabă cu un impostor, în acea clădire a 

135 


pompelor funebre. Pentru a mia oară îşi făcu procese de 
conştiinţa pentru că nu o ascultase pe Michelle Maxwell. 
Şi apoi, fiind un mare egocentric, o bodogăni pe 
Michelle pentru că nu fusese mai convingătoare şi nu 
insistase să intre cu el în acea cameră. 

Nu putea spune cu siguranţă de câtă vreme era 
ostatic. li luaseră toate obiectele personale, inclusiv 
ceasul, pe când se aflase în starea de inconştienţă. Nu 
putea înţelege de ce fusese răpit. Motivele nu puteau 
avea legătură decât cu două ipostaze ale sale - cea de 
politician şi cea de fost procuror. Nici nu îi trecuse prin 
cap o altă explicaţie. Sperase la început într-o 
operaţiune rapidă de salvare, dar acum nu se mai putea 
baza pe aşa ceva Era clar că oamenii care îl răpiseră 
ştiau foarte bine ce fac. Nu mai putea decât să spere 
într-un miracol, dar, cu timpul, se risipea şi ultima sa 
fărâmă de speranţă. Se gândise la nevasta şi la copiii lui 
şi la campania prezidenţială şi se împăcase cu ideea că 
viaţa lui putea lua sfârşit acolo, fără ca trupul său să fie 
găsit vreodată. Şi totuşi, era nedumerit de ce îl mai 
tineau în viaţă. 

Se rostogoli pe burtă - nu mai suporta nici măcar 
lumina aceea slabă. 

Persoana care stătea în celula de la capătul 
coridorului se afla acolo de mult mai mult timp decât 
John Bruno. Disperarea din ochi şi alura gârbovită 
semnalau faptul că nu mai avea multe speranţe. Mânca, 
stătea, dormea ştiind că, probabil, la un moment dat, va 
surveni moartea. Acesta era sumbrul viitor. Omul începu 
să tremure şi se înveli mai bine în pătură. 


În altă parte a imensului subteran, un bărbat se ocupa 
cu diverse lucruri foarte interesante. In contrast cu 
disperarea prizonierilor, nivelul lui de energie şi de 
speranţe era foarte ridicat. 

Trăgea focuri de armă, în reprize, într-o siluetă umană 


136 


atârnată de o ţintă, la vreo treizeci de metri depărtare, 
într-o cameră izolată fonic. Fiecare foc atingea o zonă 
vitală. Era cu siguranţă un trăgător de o valoare 
incontestabilă. 

Bărbatul apăsă pe un buton şi ţinta o porni spre el pe 
linia motorizată. El puse o ţintă nouă, apăsă un buton şi 
aceasta se îndreptă spre poziţia cea mai îndepărtată din 
poligonul de tragere. Îşi puse un încărcător nou în 
pistol, îşi puse ochelarii de protecţie şi căştile, ţinti şi 
trase paisprezece focuri în mai puţin de douăzeci şi cinci 
de secunde. Când ţinta reveni la poziţia iniţială, el 
zâmbi. Nici măcar un foc nu ratase ţinta. Apoi puse 
arma deoparte şi părăsi poligonul de tragere. 

Următoarea cameră în care intră era mai mică şi 
foarte diferită faţă de cea de tragere. Era plină de 
rafturi din tavan până la podea, pe care erau puse tot 
felul de detonatoare, fire pentru sisteme explozive şi tot 
felul de alte tipuri de echipamente folosite de cei care 
au de gând să arunce în aer diverse lucruri cât mai 
eficient posibil. In mijlocul camerei era o masă de lucru 
mare, la care el începu să meşterească la tot felul de 
fire, rezistenţe, temporizatoare, detonatoare şi explozivi 
de tip C-4, construind dispozitive destinate distrugerii în 
masă. Şi în această îndeletnicire manifesta aceeaşi 
atenţie la detalii pe care o avusese în poligonul de 
tragere. 

Fredona diverse melodii în timp ce lucra. 

O oră mai târziu, intră în altă camera care era 
aranjată cu totul diferit faţă de celelalte două. Cineva 
care nu ar fi văzut celelalte camere pline cu arme şi 
explozibili ar fi putut spune că nu era nimic periculos în 
acel loc. Era o camera de artist căreia nu-i lipsea nimic 
pentru a pune în valoare spiritul creator, poate doar 
lumina naturală. A avea lumină naturală într-un loc atât 
de adânc îngropat sub pământ era imposibil. Totuşi, 
lumina artificială de acolo era acceptabilă. 


137 


Pe un perete erau prinse rafturi cu haine grele şi 
bocanci, caschete speciale, mănuşi groase, lanterne 
roşii, topoare, butelii de oxigen şi alte echipamente de 
acest gen. Nu avea încă nevoie de ele, dar era bine să 
fie pregătit. Dacă s-ar fi grăbit acum, ar fi fost un 
dezastru. Răbdarea era de aur. Şi totuşi, aştepta cu 
nerăbdare momentul când totul avea să capete contur, 
când va veni momentul să spună că succesul este al lui. 
Da, răbdare. 

Se aşeză la una dintre mesele de lucru şi pentru 
următoarele două ore munci foarte concentrat, vopsind, 
tăind, montând şi reglând fin o serie de opere care nu 
vor fi niciodată expuse într-un muzeu şi nici măcar nu 
vor intra în posesia vreunui colecţionar. Totuşi, pentru 
el erau mult mai importante decât orice capodoperă din 
orice epocă. În fond, toată această muncă era 
capodopera lui şi, ca orice capodoperă, necesitase ani 
întregi de muncă. 

El îşi continuă truda, numărând secundele până când 
opera lui va fi, în sfârşit, finalizată. 


138 


24 


Michelle lucra la laptop, navigând prin baza de date a 
Serviciului Secret, şi găsise ceva lucruri interesante. Era 
foarte concentrată şi absorbită şi totuşi, atunci când 
telefonul mobil sună, ea sări imediat, şi răspunse. Pe 
ecran scria ID „apelant necunoscut”, dar răspunse 
oricum, cu speranţa că era King. Şi chiar el era. Primele 
lui cuvinte fură tare încurajatoare. 

— Unde vrei să ne întâlnim? întrebă ea drept răspuns 
la întrebarea lui. 

— Unde locuieşti? 

— La o pensiune mică şi demodată aflată cam la şase 
kilometri de Route 29. 

— La Winchester? întrebă el. 

— Exact. 

— Drăguţ loc. Sper că te distrezi. 

— Acum da. 

— Există un han pe nume Sage Gentelman cam la doi 
kilometri de locul unde te afli acum. 

— Am trecut pe lângă el în drum. Arată mai mult a 
club. 

— Asta este. Ne întâlnim la masă. Douăsprezece şi 
jumătate e bine? 

— Nu aş rata întâlnirea asta pentru nimic în lume. Şi, 
Sean, îţi mulţumesc mult că m-ai sunat. 

— Nu-mi mulţumi până nu auzi despre ce este vorba. 

Se întâlniră pe veranda largă a unei case în stil 
victorian. King era îmbrăcat sport, cu helancă pe gât 
verde şi pantaloni largi bej; Maxwell purta o fustă lungă 
dreaptă şi un pulover alb. Pantofii cu toc înalt pe care îi 
purta o făceau să fie numai cu vreo doi centimetri mai 
scundă decât King. Părul ei negru i se revărsa pe umeri 
şi chiar se şi machiase puţin, lucru pe care de obicei nu-l 
făcea. Munca în Serviciul Secret nu îi dădea ocazia 

139 


pentru astfel de cochetării. Totuşi, fiindcă obiectivul 
participa uneori şi la evenimente mai protocolare, 
garderoba unui agent şi prestaţia acestuia trebuiau să 
fie la înălţime, lucru care nu era întotdeauna uşor. De 
aceea, o veche zicală a agenţiei spunea: „Îmbracă-te de 
milioane din salariul de funcţionar”. 

King arată către Toyota Land Cruiser de culoare 
albastru-închis cu portbagaj deasupra din parcare. 

— Este a ta? 

Ea aprobă din cap. 

— Sunt pasionată de diferite sporturi în aer liber şi 
maşina asta poate merge oriunde şi poate căra oricât. 

— Eşti agent în Serviciul Secret. Când ai tu timp 
pentru aşa ceva? 

Se aşezară la o masă mai retrasă. Localul nu era prea 
plin şi ei se bucurau de toată discreţia pe care ţi-o poate 
oferi un loc public. 

Când chelnerul sosi să întrebe dacă sunt pregătiţi să 
comande, Michelle răspunse pe loc: 

— Da, domnule. 

King zâmbi, dar nu spuse nimic până când chelnerul 
nu plecă. 

— Mi-au trebuit ani buni să scap de acest obicei. 

— Ce obicei? întreba ea. 

— Să spun tuturor „domnule”. De la chelneri la 
preşedinţi. 

Ea ridică din umeri. 

— Presupun că niciodată nu mi-am dat seama că fac 
asta. 

— De ce s-o fi făcut? Îţi intră în sânge. Alături de alte 
lucruri. King păru că se gândeşte la ceva. Un lucru legat 
de tine mă intrigă. 

Un zâmbet mic înflori pe faţa ei. 

— Numai unul? Sunt tare dezamăgită. 

— De ce o tipă atât de inteligentă şi de agreabilă ca 
tine a ales o astfel de meserie? Nu că ar fi ceva în 


140 


neregulă cu asta. Dar mie mi se pare că ai fi putut avea 
şi alte oportunităţi. 

— Este ceva ereditar, cred. Tatăl, fraţii, unchii şi mai 
toţi verii mei sunt poliţişti. Tatăl meu este şeful poliţiei, 
în Nashville. Am vrut să fiu prima femeie din familie 
care să facă asta. Am făcut un stagiu de un an ca ofiţer 
de poliţie în Tennessee şi am decis să rup tradiţia 
familiei şi m-am înscris în Serviciul Secret. Am fost 
acceptată, iar restul este istorie. 

După ce chelnerul le aduse mâncarea, Michelle se 
năpusti asupra ei, în timp ce King încă mai zăbovea 
asupra paharului cu vin. 

— Să înţeleg că ai mai fost aici, remarcă ea printre 
înghiţituri. 

El aprobă din cap în timp ce îşi termină vinul, un 
Bordeaux, şi începu să mănânce. 

— Aduc aici clienţi, prieteni, alţi avocaţi. Există în 
zona asta şi alte locuri, dacă nu la fel, poate chiar mai 
bune. Sunt însă bine ascunse prin zone retrase şi 
neumblate. 

— Eşti un avocat pledant? 

— Nu. Testamente, tutelă, afaceri. 

— Iţi place? 

— E suficient cât să-mi plătească facturile. Nu este 
cea mai interesantă meserie din lume, dar se poate şi 
mai rău. 

— Este frumos aici. Pot înţelege de ce ai ales locul 
acesta pentru a te retrage. 

— Are părţile lui atractive, dar şi limitele lui. Aici, 
uneori poţi avea iluzia că eşti ferit de tot stresul şi 
tumultul restului lumii. 

— Dar au tendinţa să te urmărească, nu? 

— Exact în momentul în care crezi că-ţi poţi uita 
trecutul şi poţi începe o viaţă nouă. 

— Dar tu reuşeşti. 

— Reuşisem. La timpul trecut. 


141 


Ea se şterse la gura cu un şerveţel. 

— Aşadar, de ce ai vrut să mă vezi? 

King ridică paharul gol. 

— Ce ai spune să bei cu mine? Doar nu eşti în timpul 
serviciului. 

Ea ezită, apoi aprobă din cap. 

Un minut mai târziu, ei îşi beau vinul şi, după ce 
terminară de mâncat, King sugeră să se mute la micul 
bar al restaurantului. Aici, ei se cufundară în scaunele 
din piele, trezindu-se înconjurați de aroma de ţigări de 
foi şi pipe, totul fiind învăluit de mirosul cărţilor vechi 
legate în piele de pe rafturile din lemn de nuc, aşezate 
în linie de-a lungul pereţilor. Camera era toată numai a 
lor şi King ridică paharul de vin, privind prin el în 
lumina ce intra pe fereastră, apoi mirosi buchetul 
înainte de sorbi o mică înghiţitură. 

— Marfă de calitate, spuse Michelle după ce bău cu 
nesat. 

— Mai lasă-l zece ani şi nu-ți vei mai da seama că este 
acelaşi vin. 

— Nu ştiu prea multe despre asta, altceva decât că 
poate fi cu dop cu filet sau cu dop de plută. 

— Acum opt ani şi eu eram la fel. De fapt, berea era 
specialitatea mea. Şi era mai potrivită pentru portofelul 
meu. 

— De când ai plecat din Serviciul Secret ai trecut de 
la bere la vin? 

— Multe alte schimbări au survenit în viaţa mea de 
când am plecat din Serviciul Secret. Un prieten de-al 
meu era pasionat de vinuri şi el m-a învăţat tot ceea ce 
ştiu. Am abordat o metodă graduală, am început cu 
vinurile franţuzeşti, trecând apoi la cele italieneşti, chiar 
şi la vinuri albe de California, chiar dacă el era un pic 
mai snob când era vorba de vinul alb. Pentru el vinurile 
roşii erau cele adevărate. 

— Hm, mă întreb dacă eşti singurul cunoscător de 


142 


vinuri care a omorât oameni. Adică, mi se pare că nu 
prea merge una cu cealaltă. 

El lăsă paharul jos şi se uită la ea cu o expresie 
amuzată. 

— Ce, dragostea pentru vinuri îţi pare pedantă şi 
plictisitoare? Ştii cât de mult sânge s-a vărsat din cauza 
vinului? 

— Te referi în timp ce-l consumau sau atunci când se 
vorbea despre el? 

— Contează? Morţii sunt morţi, nu? 

— Tu ştii asta mult mai bine decât mine. 

— Dacă tu crezi că a ucide un om este un lucru la fel 
de simplu ca a pune siguranţa pistolului după ce l-ai 
folosit să tragi în cineva, să ştii că nu e deloc aşa. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. E ca şi cum ţi-ai 
pune siguranţa la suflet? 

El puse paharul pe măsuţă. 

— Ce spui de un schimb de informaţii? 

— Evident că sunt interesată. 

— Quid pro quo. Serviciu contra serviciu. 

— Şi cine începe? 

— Voi simplifica eu lucrurile. Voi spune eu primul. 

Michelle se lăsă pe spate. 

— Sunt curioasă, de ce? 

— Cred că putem spune că şi tu ai fost implicată fără 
voie într-un coşmar, la fel cum am fost eu acum opt ani. 

— Da. Ai spus că suntem fraţi de sânge. 

— Joan Dillinger a fost în hotel în noaptea aceea. 

— În camera ta? 

King dădu din cap. 

— Este rândul tău. 

Michelle se gândi câteva momente. 

— Bine. Am vorbit cu una dintre cameristele de la 
hotel care erau de serviciu când Ritter a fost asasinat. 
Numele ei este Loretta Baldwin. 

King o privea nedumerit auzind asta. 


143 


— Loretta spune ca a făcut curat în camera ta în 
dimineaţa aceea. Şi a găsit o pereche de chiloţei negri 
din dantela pe lustră. Făcu o pauză, apoi reluă, cu o faţă 
foarte serioasă: Presupun că nu erau ai tăi. Nu pari tipul 
care să poarte dantelă. 

— Nu. Şi negru nu este culoarea mea preferată de 
lenjerie intimă. 

— Nu erai căsătorit atunci? 

— Despărţiţi. Nevasta mea avea prostul obicei de a se 
culca cu alţi bărbaţi atunci când eu nu eram în oraş, 
ceea ce se întâmpla mai tot timpul. Cred că începuseră 
să-şi aducă periuţele de dinţi şi pijamalele. Mă simţeam 
în plus. 

— E bine că acum poţi glumi pe tema asta. 

— Dacă m-ai fi întrebat acum opt ani, m-aş fi supărat 
tare. Timpul nu vindecă, te face doar să nu-ţi mai pese. 

— Aşa că ai avut, ce, o escapadă cu Joan Dillinger? 

— De fapt, atunci mi s-a părut a fi ceva mai mult. Tare 
stupid, dacă stai să te gândeşti. Joan nu era acel tip de 
femeie. 

Michelle se aplecă în faţă. 

— Legat de lift... 

King o întrerupse. 

— Rândul tău din nou. Am obosit să-ţi tot atrag 
atenţia. 

Michelle suspină şi se lăsă pe spate. 

— Bine, Dillinger nu mai este în Serviciul Secret. 

— Asta nu se pune. Ştiam deja. Altceva? 

— Loretta Baldwin mi-a spus că s-a ascuns în dulapul 
cu provizii din capătul holului în faţa încăperii unde a 
fost omorât Ritter. 

King păru interesat. 

— De ce? 

— Era speriată de moarte şi a fugit. Toată lumea făcea 
acelaşi lucru. 

— Nu toată lumea, spuse King cu răceală. Eu am cam 


144 


rămas pe loc. 

— Acum, legat de lift. 

— De ce vrei să ştii despre asta? întrebă el tăios. 

— Fiindcă se pare că te-a captivat! Atât de mult încât 
nici nu ţi-ai dat seama că în faţa ta se afla un asasin - 
până când a tras. 

— Mi-am pierdut concentrarea, atât. 

— Nu te cred. Am auzit zgomotul de pe casetă. Şi a 
sunat ca şi cum tocmai ar fi sosit un lift. Şi cred că, 
atunci când uşile s-au deschis, cineva sau ceva ţi-a atras 
atenţia şi nu ţi-ai dezlipit privirea până când Ramsey nu 
a tras. Ea făcu o pauză, apoi adaugă: Şi din moment ce 
lifturile au fost închise de către Serviciul Secret, 
bănuiala mea este că a fost vorba de un agent, altfel 
cine mai putea face asta fără să fie oprit? Şi pun pariu 
că a fost vorba de agentul Joan Dillinger. Şi, de 
asemenea, mai pun pariu că tu o acoperi, dintr-un motiv 
sau altul. Eşti bun să-mi spui ce este greşit în 
raţionamentul meu? 

— Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, nu mai 
contează. A fost greşeala mea, şi Ritter a murit. Nicio 
scuză nu poate fi invocată. Ar fi trebuit să ştii asta până 
acum. 

— Dar dacă ai fost distras cu rea-voinţă, atunci 
lucrurile se schimbă. 

— Nu a fost vorba de aşa ceva. 

— Cum de ştii asta? Ce alt motiv mai putea avea 
cineva să fie în acel moment în acel loc chiar când Ritter 
urma să fie ucis? Şi tot ea îşi răspunse la întrebare: 
Fiindcă el ştia că uşile liftului se vor deschide în acel 
moment şi mai ştia că acea persoană avea puterea să te 
zăpăcească, dându-i ocazia să-l împuşte pe Ritter, de 
aceea. El a aşteptat liftul ca să poată trage. 

Ea se lăsă pe spătarul scaunului, cu privirea plină nu 
atât de triumf, cât de sfidare, ca atunci când participase 
la conferinţa de presă pe care el o văzuse la televizor. 


145 


— Asta este imposibil. Crede-mă! A fost numai cea 
mai mare coincidenţă nefericită. 

— Sunt sigură că nu vei fi prea surprins dacă ţi-aş 
spune că nu te cred pe cuvânt. 

El rămase tăcut pentru un moment, un moment prea 
lung, aşa că Michelle se ridică. 

— Uite ce, mulţumesc pentru masă şi pentru lecţia de 
înţelepciune. Dar nu-mi poţi spune că un tip inteligent 
ca tine nu se uită în fiecare dimineaţă în oglindă şi se 
întreabă cum ar fi fost dacă. 

În timp ce se pregătea să plece, începu să-i sune 
telefonul mobil. Răspunse. 

— Da? Da, eu sunt. Cine? A, da, am vorbit cu ea. Cum 
aţi aflat numărul acesta? De pe cartea mea de vizita? A, 
bine. Nu înţeleg de ce mă sunaţi pe mine. 

Ea ascultă puţin şi apoi se făcu dintr-odată palidă. 

— Nu ştiam. Dumnezeule, îmi pare rău! Când s-a 
întâmplat asta? Înţeleg. Bine, mulţumesc. Aveţi un 
număr la care vă pot suna? Deschise poşeta şi scoase un 
pix şi o foaie, notă numărul de telefon şi se aşeză uşor 
pe fotoliul din piele de lângă King. 

El o privi întrebător. 

— Eşti în regulă? Nu pari a fi. 

— Nu, nu sunt în regulă. 

El se aplecă spre ea şi îi puse protector mâna pe 
umărul care tremura. 

— Ce s-a întâmplat, Michelle? Cine era la telefon? 

— Femeia cu care am vorbit, aceea care lucra la hotel. 

— Camerista, Loretta Baldwin? 

— Era fiul acesteia. Mi-a găsit numele pe o carte de 
vizită pe care i-am lăsat-o ei. 

— De ce, a păţit ceva Loretta? 

— Este moartă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A fost ucisă. l-am pus o mulţime de întrebări despre 
uciderea lui Ritter şi acum ea este moartă. Nu vreau să 


146 


cred că o crima a dus la cealaltă, dar nici nu pot să nu 
cred că nu există nicio legătură. 

King se ridică atât de brusc, încât o sperie şi o 
întrebă: 

— Ai destulă benzină în rezervor? 

— Da, răspunse ea, privindu-l confuz. De ce? 

King părea că vorbeşte singur: 

— Îmi voi decala tot programul de la birou; trebuie să- 
i anunţ pe cei de acolo. 

— Să-i anunţi? Pe cine să anunţi, ce? 

— Că nu-i voi putea primi pe clienţi. Că plec undeva. 

— Unde pleci? 

— Nu, nu doar eu - noi. Mergem la Bowlington, 
Carolina de Nord, să aflăm ce s-a întâmplat cu Loretta 
Baldwin. 

El se întoarse şi porni către uşă. Michelle nu-l urmă; 
rămăsese pe loc uluită. 

King se întoarse către ea. 

— Care este problema? 

— Nu cred că vreau să mă mai întorc acolo. 

King veni înapoi şi se postă în faţa ei, săgetând-o cu 
privirea. 

— Tu ai apărut din neant şi ai început să-mi pui o 
mulţime de întrebări foarte personale. Ai vrut 
răspunsuri şi ţi le-am dat. Bine, acum sunt şi eu oficial 
interesat. Făcu o scurtă pauză, apoi lătră: Să mergem, 
agent Maxwell! Nu avem toată ziua la dispoziţie! 

Michelle sări în picioare. 

— Da, domnule, spuse ea automat. 


147 


25 


Când se sui în maşina ei, King observă cu repeziciune 
interiorul şi nu-şi putu ascunde dezgustul. El ridică de 
jos un ambalaj de ciocolată care i se lipise de pantof şi 
care mai avea încă o bucată de ciocolată înăuntru. 
Bancheta din spate era plină de obiecte aşezate 
alandala: echipament de schi nautic şi de zăpadă, vâsle, 
haine de sport, încălțări de sport, câteva fuste şi rochii, 
jachete şi bluze şi o pereche de dresuri încă 
nedespachetată. Erau acolo treninguri, cărţi, Paginile 
Aurii din regiunea de nord a Virginiei, cutii de suc şi un 
energizant, o puşcă marca Remington şi o cutie cu 
gloanţe. Şi toate astea erau numai ceea ce King putea 
vedea. Cine ştie ce alte lucruri se mai ascundeau în 
maşină; mirosul puternic de banane stricate era 
ucigător. 

Se uită la Michelle. 

— Notează undeva să nu mă inviţi niciodată la tine. 

Ea îl privi şi zâmbi. 

— Ţi-am spus că sunt dezordonată. 

— Michelle, asta este mult peste noţiunea de 
dezordonat. Asta este un tomberon de gunoi mobil; asta 
este o anarhie totală pe patru roţi. 

— Atât de filosofic! Şi spune-mi Mick. 

— Preferi Mick în loc de Michelle? Michelle sună atât 
de elegant şi de sobru! Mick sună a nume de boxer care 
din cauza băuturii a ajuns portar la un hotel, îmbrăcat în 
uniformă cu medalii false pe piept. 

— Serviciul Secret este o lume a bărbaţilor. Ca să 
răzbeşti, trebuie să faci ca ei. 

— Condu-i o tură cu maşina ta şi nu vei mai fi 
confundată cu o femeie niciodată, chiar dacă numele tău 
ar fi Gwendolyn. 

— Bine, am înţeles. Şi ce ai dori, mă rog, să găseşti 

148 


acolo? 

— Dacă aş şti asta, probabil că nici nu m-aş mai duce 
până acolo. 

— Vei vizita hotelul? 

— Nu sunt sigur. Nu am mai fost în zonă de când s-au 
întâmplat evenimentele. 

— Înţeleg ce simţi. Nici eu nu sunt sigură că vreau să 
mai pun piciorul în clădirea aia a pompelor funebre. 

— Apropo de asta, ceva veşti noi despre dispariţia lui 
Bruno? 

— Nimic. Nicio cerere de răscumpărare, nicio 
solicitare, nimic. De ce să îţi dai osteneala să-l răpeşti 
pe John Bruno, să ucizi un agent al Serviciului Secret şi 
poate chiar şi pe cel căruia Bruno îi aducea 
condoleanţele, şi apoi să nu faci nimic? 

— Exact, Bill Martin, decedatul. Mă gândeam eu că 
trebuie să fi fost ucis. 

Ea se uită la el uimită. 

— De ce? 

— Nu era posibil ca ei să fi plănuit tot acest scenariu 
şi să fi sperat că omul va da ortul popii exact după 
planurile lor. Iar invers nu ar fi avut cum să facă. Tipul 
moare şi apoi ei pun totul la cale în numai câteva zile, 
schema coincizând cu trecerea lui Bruno pe acolo. Nu, 
neapărat trebuie să-l fi ucis şi pe el. 

— Sunt impresionată de analiza ta. Am auzit că erai 
cel mai tare. 

— Am fost la serviciul de investigaţii mult mai mult 
decât am fost în cel de pază şi protecţie. Toţi agenţii se 
luptă din răsputeri să ajungă în serviciul de pază şi 
protecţie, mai ales să ajungă să-l apere pe preşedinte, 
şi, odată ajunşi acolo, abia aşteaptă să se întoarcă la 
serviciul de investigaţii. 

— De ce crezi că se întâmplă asta? 

— Ore inumane, nu ai control asupra vieţii tale. Doar 
să stai şi să aştepţi să se tragă vreun foc de armă. Am 


149 


urât destul de mult chestia asta, dar nu am avut altă 
posibilitate. 

— Ai fost distribuit pentru POTUS”? 

— Da. Mi-a luat ani buni ca să ajung acolo. Am 
petrecut doi ani la Casa Albă. A fost grozav în primul an 
şi apoi nu a mai fost aşa de bine. Erau numai călătorii de 
serviciu, aveai de-a face cu cele mai orgolioase persoane 
din lume care te tratau mai rău decât pe grădinarul 
Casei Albe. Mi-au plăcut în mod special membrii 
staffului de campanie care aveau mintea unor copii de 
doisprezece ani şi nu puteau deosebi o gaură din asfalt 
de propriul fund şi care ne băteau la cap cu tot ce-ţi 
poate trece prin minte. Destul de ironic este faptul că 
tocmai terminasem o misiune când am fost desemnat 
pentru paza lui Ritter. 

— Hei, este foarte încurajator să aud asta, având în 
vedere cât m-am chinuit şi eu să ajung acolo. 

— Nu spun să nu încerci să faci asta. Să zbori cu Air 
Force One este într-adevăr un lucru foarte incitant. Şi 
să-ţi spună preşedintele Statelor Unite ale Americii ce 
treabă bună faci este tare frumos. Spun numai să nu-ţi 
faci iluzii. In multe privinţe, nu se deosebeşte cu nimic 
de alte misiuni. Pe când, în serviciul de investigaţii, ai 
ocazia chiar să-i prinzi pe răufăcători. Făcu o pauză, 
uitându-se pe fereastra. Apropo de investigaţii, Joan 
Dillinger tocmai s-a întors în viaţa mea şi mi-a făcut o 
propunere foarte interesantă. 

— Ce fel de propunere? 

— Să o ajut să-l găsească pe John Bruno. 

Michelle aproape că ieşi de pe carosabil. 

— Ce? 

— Firma ei a fost angajată de către oamenii lui Bruno 
ca să-l găsească. 

— Iartă-mă, dar ea nu ştie că de investigația asta se 


7 President of the United States - Preşedintele Statelor Unite ale 
Americii (n. tr.) 


150 


ocupă FBl-ul? 

— Şi? Oamenii lui Bruno pot să angajeze pe oricine 
vor ei. 

— Dar de ce să te implice şi pe tine? 

— Mi-a turnat o poveste pe care eu nu prea o cred. 
Deci nu ştiu de ce. 

— Şi ai de gând să participi? 

El se uita la ea. 

— Tu ce crezi? Ar trebui să o fac? 

Ea îl privi fix. 

— De ce mă întrebi pe mine? 

— Se pare că tu aveai anumite suspiciuni în ceea ce o 
priveşte pe femeia asta. Dacă ea a fost implicată în 
uciderea lui Ritter şi acum este amestecată în altă 
problema legată de un candidat, nu găseşti acest lucru 
fascinant? Deci să o fac sau nu... Mick? 

— Primul meu impuls ar fi că nu, nu ar trebui să o 
faci. 

— De ce? Pentru că e posibil să se întoarcă totul 
împotriva mea? 

— Da. 

— Şi al doilea impuls, care sunt sigur că este mult mai 
egoist şi mai ascuns decât primul? 

Michelle îl privi, îi observă figura care avea o expresie 
amuzată şi îi aruncă un zâmbet nevinovat. 

— Bine, al doilea meu impuls ar fi să o faci. 

— Pentru că atunci voi avea informaţii din interior în 
ceea ce priveşte investigația. Şi aş putea să-ţi spun tot 
ceea ce aflu. 

— Ei bine, nu chiar tot. Dacă tu şi Joan aţi reaprins 
flacăra dragostei, nu aş dori să aflu mai multe 
amănunte. 

— Nu-ţi face probleme. Văduva neagră îşi devorează 
partenerul. Prima dată abia am scăpat. 


151 


26 


La două ore după ce părăsiseră Wrightsburg-ul, 
ajunseseră la casa Lorettei. Nu era nicio maşină a 
poliţiei în apropiere, dar banda galbenă cu ajutorul 
căreia sigilaseră locul crimei era întinsă în faţa uşii de la 
intrare. 

— Presupun că nu putem intra, spuse ea. 

— Se pare că nu. Dar fiul ei? 

Ea scoase numărul de telefon din poşetă şi sună. 
Bărbatul răspunse şi ea aranjă să se întâlnească la 
cafeneaua din oraş. Michelle era gata să părăsească 
zona casei Baldwin, când King o opri. 

— Aşteaptă-mă o secundă. 

Cobori repede din maşină şi merse înainte, şi înapoi 
pe stradă, şi apoi se duse după un colţ, ieşind din raza 
vizuală a lui Michelle. Câteva minute mai târziu, se 
întoarse din spatele casei lui Baldwin şi se aşeză lângă 
ea. 

— Ce a fost asta? întrebă ea. 

— Nimic. Loretta Baldwin are un loc frumos aici. 

În timp ce mergeau către centrul oraşului, putură 
observa mai multe echipaje de poliţie situate la diverse 
intersecţii, poliţiştii cercetându-i cu mare atenţie pe 
ocupanţii flecarei maşini. Deasupra observară un 
elicopter care survola zona. 

— Mă întreb ce se întâmplă, spuse Michelle. 

King porni radioul şi prinse un post local de ştiri. 
Astfel, aflară că doi indivizi evadaseră dintr-un 
penitenciar din apropiere şi în zonă fuseseră desfăşurate 
dispozitive de poliţie masive. 

Când ajunseră la cafenea, Michelle era gata să 
parcheze, când deodată se opri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă King. 

Ea arătă către o stradă lăturalnică unde erau parcate 

152 


două maşini de poliţie. 

— Nu cred că ei caută vreun evadat. Suntem traşi pe 
sfoară. 

— Bine, sună-l din nou pe fiu. Spune-i că nu ai avut 
nimic de a face cu moartea mamei lui, dar, dacă vrea să 
vorbească, o poate face la telefon. 

Michelle îl aprobă, băgă maşina în viteză şi plecă. 
Când ajunseră într-un loc destul de ferit, opriră maşina. 
Ea îl sună pe fiul Lorettei şi îi spuse ce convenise cu 
King. 

— Tot ceea ce vreau să ştiu este cum a fost ucisă. 

— De ce ţi-aş spune? replică acesta. Tu ai vizitat-o pe 
mama, apoi ea a fost ucisă. 

— Dacă aş fi avut ceva de-a face cu moartea ei, crezi 
că aş fi lăsat în urma mea propria carte de vizita? 

— Nu ştiu, poate că eşti mai ciudată. 

— Am venit să discut cu mama ta despre ce ştia ea în 
legătură cu uciderea lui Ritter de acum opt ani. Ea mi-a 
spus că ştia foarte puţine. 

— De ce vrei să afli despre asta? 

— Sunt interesată de istoria Americii. Sunt poliţiştii 
cu tine în momentul asta? 

— Care poliţişti? 

— Nu mă prosti! Sunt? Da sau nu? 

— Nu. 

— Bine, atunci voi presupune că mă minţi în legătură 
cu asta. Uite ce zic. Eu cred că faptul că am vorbit cu 
mama ta despre uciderea lui Ritter a determinat pe 
cineva să o omoare. 

— Ritter? Asta e curată nebunie. L-au ucis pe cel care 
a făcut asta. 

— Poţi fi atât de sigur că a lucrat singur? 

— Cum naiba să pot fi sigur? 

— Exact. Revenind, cum a fost ucisă mama ta? La 
celălalt capăt al firului se lăsă liniştea. Michelle se 
decise să încerce o altă abordare. Am stat de vorbă cu 


153 


mama ta puţin timp, dar cu siguranţă mi-a plăcut ce am 
văzut. Era plină de energie şi spunea întotdeauna ce 
avea în minte. Era foarte înţeleaptă şi avea un caracter 
puternic. 

— Aşa a fost, spuse fiul. Şi du-te la dracu’! 

El închise telefonul. 

— La naiba, spuse Michelle. Am crezut că l-am 
păcălit. 

— Ba ai reuşit. Va suna înapoi. Dă-i timp, trebuie să-i 
păcălească pe poliţişti. 

— Sean, tocmai mi-a spus să mă duc la dracu”. 

— Deci nu este cel mai subtil om din lume. Este 
bărbat. Ai răbdare. Noi nu putem face mai multe acţiuni 
odată, cum reuşiţi voi femeile; noi putem face lucrurile 
numai pe rând. 

După numai treizeci de minute, telefonul sună din 
nou. Michelle se uită la el. 

— Cum de ai ştiut? 

— Bărbaţii sunt înnebuniţi după o voce bună la 
telefon. Şi tu ai spus exact ceea ce trebuia despre mama 
sa. Mamele sunt slăbiciunea noastră. 

— Bine, spuse fiul la telefon, au găsit-o înecată în 
cadă. 

— Înecată? Şi cum au ştiut că nu este un accident? 
Poate a avut un infarct. 

— Erau bani îndesaţi în gură şi casa era răscolită 
toată. Eu nu numesc asta un accident. 

— Casa devastată şi bani vârâţi în gură? repetă 
Michelle, şi King ridică din sprâncene. 

— Da, o sută de dolari. Cinci bancnote de douăzeci. 
Eu am găsit-o. Am sunat-o în noaptea aceea şi nu mi-a 
răspuns. Eu locuiesc cam la şaizeci de kilometri 
distanţă. M-am dus să văd ce se întâmplase. La naiba! Şi 
am văzut-o în halul ăla. 

Vocea i se pierdu. 

— Îmi pare rău. Şi îmi pare rău pentru că nu am 


154 


întrebat cum te cheamă. 

— Tony. Tony Baldwin. 

— Tony, îmi pare rău. Am vizitat-o pe mama ta ca să 
vorbesc cu ea despre moartea lui Ritter. Eram 
interesată de cum s-au petrecut atunci evenimentele. 
Am aflat că era acolo în acea zi şi că încă mai locuieşte 
în Bowlington, şi m-am dus să o vizitez. Am mai vorbit şi 
cu alte două cameriste. Îţi pot spune numele lor. Asta a 
fost tot ce am făcut, îţi jur. 

— Bine, pot spune că te cred. Ai vreo idee cine a făcut 
asta? 

— Nu încă, dar, începând de acum, prioritatea mea 
numărul unu este să aflu asta. 

Ea îi mulţumi, închise şi se întoarse către King. 

— Bani îndesaţi în gură, spuse el gânditor. 

— Banii mei, zise Michelle nefericită. l-am dat acea 
sută de dolari, cinci de douăzeci, pentru că mi-a răspuns 
la întrebări. 

King îşi frecă bărbia. 

— Bine, nu jaful a fost motivul. Altfel nu ar fi lăsat 
banii. Dar a răscolit casa. Acea persoană căuta ceva. 

— Dar să-i vâri bani în gură. Doamne, e înfiorător! 

— Poate nu a intenţionat să facă neapărat ceva 
înfiorător, ci mai degrabă a vrut să lase un mesaj. 

Ea îl privi curioasă. 

— Ce fel de mesaj? 

— Poate unul fatal pentru ei doi. Cine s-ar fi gândit? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Nu-ţi pot spune. 

— De ce nu-mi poţi spune? 

— Fiindcă nu m-am gândit destul la asta, de-aia. Este 
modul în care operez eu. 

Michelle ridică din umeri a frustrare. 

— Bine, eşti atât de enervant! 

— Mulţumesc, mă străduiesc. King privi afară pe 
fereastră pentru o vreme şi apoi spuse: Bine, suntem 


155 


într-un oraş mic şi în curând nu ne vom mai putea 
ascunde prezenţa aici, mai ales cu atâţia poliţişti în 
zonă. Hai să mergem să găsim un loc unde să ne cazăm. 
Aşteptăm până târziu în noapte înainte să dăm lovitura. 

— Lovitura, unde? 

El îi aruncă o privire. 

— Pot fi la fel de nostalgic ca orice om normal. 

Michelle îl privi încruntată. 

— Avocaţii chiar nu sunt în stare să răspundă direct la 
întrebări? 

— Bine, cred că este timpul să facem o vizită la 
hotelul Fairmount. Asta este destul de direct pentru 
tine? 


156 


27 


Se apropiară de hotel prin spate, având grijă să 
rămână aproape de liziera adâncă. Erau îmbrăcați la fel 
şi se mişcau sincronizat. Aşteptară puţin lângă copaci, 
cercetând toată zona ca să nu fie cineva prin preajmă. 
Satisfăcuţi, plecară, străbătând repede porțiunea de 
teren dintre copaci şi gardul hotelului. Il escaladară 
sărind în partea cealaltă. Unul din ei scoase un pistol, şi 
atunci se apropiară de intrarea din spate a hotelului. 
Acolo găsiră o uşă pe care o forţară să se deschidă. In 
momentul următor, dispărură înăuntru. 


King şi Michelle parcară la o distanţă considerabilă 
faţă de hotelul Fairmount, străbătând pe jos restul 
drumului. In timp ce se apropiau de clădire, se 
ascunseră de un elicopter al poliţiei care cerceta zona 
chiar deasupra lor. 

— Este tare incitant! exclamă Michelle când ieşiră de 
sub protecţia copacilor şi se îndreptară către hotel. Ştii, 
e ca şi cum am fi trecut de partea cealaltă a legii, într-un 
fel. 

— Da, este un moment fascinant. Numai gândeşte-te, 
aş fi putut fi acum acasă cu un pahar de Viognier, în faţa 
unui foc plăcut, citind Proust, în loc să mă strecor prin 
împrejurimile Bowlington-ului, în Carolina de Nord, 
adăpostindu-mă de elicopterele poliţiei. 

— Te rog, spune-mi că nu obişnuieşti să citeşti Proust 
în timp ce bei vin, spuse ea. 

— Bine, numai dacă nu este nimic interesant pe 
ESPN. 

Când ajunseră în apropierea hotelului, King cercetă 


8 Entertainment and Sports Programming Network - rețea 
americană de televiziune prin cablu ce transmite sport 24 de ore 
din 24. (n. tr.) 

157 


cu mare atenţie împrejurimile. 

— Locul ăsta mi-a dat întotdeauna impresia că ar fi 
putut fi proiectat de Frank Lloyd Wright dacă ar fi 
consumat heroină. 

— E cam urât, fu de acord Michelle. 

— Numai ca să înţelegi ce simţ al esteticului avea 
Clyde Ritter - el considera că Fairmount este frumos. 

Gaura din gard pe care o folosise Michelle în vizita 
anterioară fusese acoperită, aşa că fură nevoiţi să 
escaladeze gardul. King se uită cu oarecare invidie cum 
Michelle sări gardul cu o uşurinţă de care el nu era 
capabil. Avusese dreptate. Aproape căzu de pe gard 
încercând să sară în partea cealaltă, şi unul din picioare 
îi rămăsese agăţat de o bucată de sârmă. Ea îl ajuta să 
coboare fără să facă niciun comentariu şi îl conduse cu 
grijă până la zidul clădirii. Intrară prin acelaşi loc pe 
care îl folosise şi ea data trecută. 

Ajunşi înăuntru, ea scoase o lanternă, dar King ridică 
un braţ în semn de atenţionare. 

— Stai puţin. Ai spus că era un paznic aici. 

— Da, dar nu l-am zărit când am venit. 

King se uită la ea mirat. 

— De fapt, dacă îmi amintesc bine, ai spus că a doua 
oară ai dat peste el aici, dar că prima dată nu era 
nimeni. 

— Poate că-şi făcuse rondul prin partea cealaltă a 
clădirii. Probabil că ei doar patrulează prin zonă. 

— Da, probabil, spuse King. 

li făcu semn să aprindă lanterna şi înaintară către hol. 

— Stonewall Jackson Room este chiar la capătul 
holului, spuse ea. 

— O, da? Nici nu ştiam. 

— Îmi pare rău Sean. Pentru tine a trecut atâta timp, 
iar eu tocmai am fost pe-aici. 

— Lasă, spuse el. Doar fac pe ticălosul. 

— Vrei să intri acolo acum? 


158 


— Poate mai târziu. Este ceva ce vreau să verific mai 
întâi. 

— Debaraua în care a stat ascunsă Loretta Baldwin? 

— Minţile strălucite gândesc la fel. În scurt timp, te 
vei apuca de băut vin bun şi vei începe să citeşti 
literatură de calitate. Şi poate, doar poate, asta te va 
determina să-ţi faci curăţenie în maşină, dacă vei avea 
un an sau doi liberi pentru asta. 

Se duseră apoi la debara şi deschiseră uşa. Luând 
lanterna de la Michelle, King intră şi începu să 
privească prin jur. Cercetă cu grijă un spaţiu îngust din 
spate, apoi se întoarse către ea. 

— Loretta era mică? 

— Aproape ca un schelet. 

— Deci ar fi putut să ajungă aici în spate fără 
greutate. Nu a spus cumva unde anume s-a ascuns aici? 

— Nu, dar ar fi putut sta oriunde. 

King dădu din cap. 

— Dacă aş fi o persoană înspăimântată în mijlocul 
unui asasinat, înconjurată de panică şi strigăte, cu 
oameni alergând haotic în jurul meu, şi dacă aş fugi ca 
să mă ascund într-o debara, cred că m-aş adăposti cât 
mai adânc posibil. Este un fel de instinct, ca şi cum ai 
trage pătura peste cap. Ea nu ar fi avut cum să ştie în 
acel moment ce se întâmplă. Din punctul ei de vedere, 
un tip cu o armă ar fi putut să se ascundă şi el aici şi... 
se opri privind spre locul unde era posibil să se fi ascuns 
Loretta. 

— Ce este, Sean? 

El scutură din cap. 

— Nu sunt sigur. 

leşi din debara şi închise uşa. 

— Bine, unde mergem acum? întrebă Michelle. 

El trase adânc aer în piept. 

— Către Stonewall Jackson Room. 

Când ajunseră, Michelle privi tăcută, luminând calea 


159 


pe care înainta, în timp ce King măsura cu precizie 
fiecare colţ al camerei, cercetându-l cu atenţie. Apoi se 
uită la locul în care stătuse în urmă cu opt ani. Oftând 
din nou, King merse şi se poziţionă exact în locul 
respectiv, repetând gestul pe care îl făcuse atunci, stând 
cu mâna pe o cămaşa transpirată imaginară a lui Clyde 
Ritter. 

King era acum înapoi în septembrie 1996, privind 
către o mulţime de oameni imaginari, potenţiali creatori 
de probleme, copii care erau pupaţi, către forfota 
membrilor din echipă şi reacţia lui Ritter. Se surprinse 
chiar mormăind ceva în microfonul lui imaginar, 
transmițând informaţii. Privi la ceasul din spate, chiar 
dacă acum nu mai era acolo, şi oricum nu ar fi avut cum 
să-l vadă în întuneric. Numai încă trei minute şi 
întâlnirea avea să se termine. Era uimitor, acum că se 
gândea. Dacă Ramsey ar fi întârziat sau dacă Ritter ar fi 
încheiat evenimentul mai devreme, toate astea nu s-ar 
mai fi întâmplat. Cât de diferită ar fi fost viaţa lui King! 

Nu era conştient de lucrul acesta, dar privirea îi era 
aţintită către lift. Auzea întruna un „ding”. În mintea lui, 
uşile se deschideau iar şi iar. Era ca şi cum ar fi fost 
înghiţit cu totul într-un uriaş vid. 

Bang-ul îl zgudui cu putere, făcându-l să-şi ducă mâna 
la tocul pistolului şi să scoată o armă imaginară, iar 
privirea îi căzu pe corpul lui Ritter care era întins pe jos. 
Apoi privi către locul unde era Michelle făcând lumină 
cu lanterna, după ce tocmai închisese uşa cu putere. 

— Scuze, spuse ea, am vrut doar să văd ce reacţie vei 
avea. Presupun că era mai bine să nu o fac. 

— Ar fi fost mai bine, răspunse el cu fermitate. 

Ea se apropie şi rămase lângă el. 

— La ce te gândeai? 

— Te-ar surprinde prea tare dacă ţi-aş spune că nu 
ştiu foarte bine? 

— Spune cu voce tare, poate fi important. 


160 


El se gândi câteva momente. 

— Ei bine, îmi aduc aminte că m-am holbat la Arnold 
Ramsey. El avea o expresie total diferită de cea pe care 
ar trebui să o aibă un om care tocmai a comis o crimă. 
Nu părea speriat sau sfidător, sau furios, sau nebun. 

— Cum arăta, atunci? 

King o privi. 

— Părea surprins, Michelle, de parcă nu se aştepta să- 
l ucidă pe Ritter. 

— Bine, dar asta chiar nu are niciun sens. Tocmai 
ucisese un om. Îţi mai aminteşti şi altceva? 

— După ce au luat corpul lui Ritter, îmi aduc aminte 
că Bobby Scott a venit la mine să vadă dacă sunt rănit. 

— Având în vedere circumstanţele, a fost un gest 
remarcabil. 

— Ei bine, el nu avea idee de ceea ce se întâmplase. 
Ştia numai că avea un agent rănit. De restul a aflat mai 
târziu. 

— Altceva? 

King studie podeaua. 

— Mai târziu, când mă escortau afară, Bobby şi 
Sidney Morse mergeau umăr la umăr pe coridor. Cu ei 
mai era un tip pe care nu l-am recunoscut. Morse avea 
un metru şaptezeci şi cinci şi o sută douăzeci şi cinci de 
kilograme, în mare parte grăsime, şi Bobby Scott avea 
un fizic de puşcaş marin mare cât bradul, şi se certau. În 
alte împrejurări, imaginea asta m-ar fi făcut să râd. 

— De ce se certau? 

— Ritter era mort şi era vina lui Scott - sunt sigur că 
asta auzea Bobby de la Morse. 

— I-ai mai văzut pe cei doi de atunci? 

— L-am văzut numai pe Bobby la o audiere oficială 
care a avut loc după evenimente. Nu am mai vorbit cu ei 
în particular. Mi-am tot propus să-l sun şi să-i spun cât 
de rău îmi pare de cele întâmplate. Dar nu am făcut-o 
niciodată. 


161 


— Am citit undeva că Sidney Morse a fost internat 
într-un spital de boli mintale. 

— Da. Nu cred că i-a pasat prea mult de Ritter şi de 
politica lui. Pentru Morse totul era un spectacol, o mare 
producţie. Pe vremea aceea era implicat în industria 
spectacolelor. Şi l-am auzit spunând că, dacă reuşeşte să 
propulseze un tip ca Ritter în lumina reflectoarelor la 
nivel naţional, asta l-ar face pe el - Morse - o legendă. 

Michelle se uită în jur şi o trecu un frison. 

— Este aşa de linişte aici, încât îmi aminteşte de un 
mormânt. 

— Ei bine, într-un fel şi este. Doi oameni au murit aici. 

— Mă bucur că nu au fost trei. 

„Oare nu au fost mai mulţi?” se întrebă King în gând. 

Ea trasă o linie pe podea cu raza de lumina de la 
lanternă. 

— Banda care delimita mulţimea era aici, nu? 

King aprobă din cap. 

— Deci este ceva spaţiu de la acel perete până 
aproape de peretele unde este liftul. Şi pe înregistrarea 
video am văzut că se alerga haotic. Iți mai aminteşti cine 
a pus banda acolo? 

— Cred că o persoană din Serviciul Secret. 

— Poate şeful echipei, Bob Scott? 

— Mă îndoiesc că Bob se amesteca în detalii atât de 
insignifiante. 

— Deci de unde ştii că au pus-o cei din Serviciul 
Secret? 

El ridica din umeri. 

— Cred că nu am cum să ştiu. Ştiu numai că eu şi 
Ritter eram în spatele acelei benzi. 

— Exact. Ea îi dădu lanterna lui King şi se poziţionă 
unde stătuse el şi se uită către lift. Bine, cu banda acolo 
şi tu aici, erai singurul din cameră care vedea liftul. Asta 
îmi pare ceva premeditat. Şi, apropo, liftul ţi-a distras 
atenţia atunci. 


162 


— Lasă liftul în pace! sări el. De ce naiba sunt aici 
acum? Ritter era un nemernic. La naiba, mă bucur că a 
murit! 

— El era totuşi un candidat la preşedinţie, Sean. Nici 
mie nu mi-a plăcut de John Bruno, dar l-am păzit pe om 
ca şi cum ar fi fost preşedintele ţării. 

El îi replică tăios: 

— Nu e nevoie să-mi ţii prelegeri despre standardele 
Serviciului Secret. Eu păzeam preşedinţi pe când tu încă 
trăgeai la vâslele unei bărci pentru o bucată de metal. 

Michelle întrebă încet: 

— A-ţi face de cap cu alt agent toată noaptea 
dinaintea unui eveniment important este tot unul dintre 
standardele Serviciului Secret? Căci dacă este, atunci 
eu am ratat acel capitol din manual. 

— Da, este chiar lângă regula care spune să nu laşi 
protejatul niciodată singur într-o cameră. Presupun că ai 
ratat şi acea regulă, ripostă el. 

— Sper că Joan a meritat acest sacrificiu. 

— Loretta Baldwin ţi-a spus despre chiloţeii de pe 
lustră, aşa că trage singură concluziile. 

— Aceea a fost o decizie greşită. Nu m-aş fi culcat cu 
tine înaintea unui asemenea eveniment, indiferent cât 
de tentant ar fi fost. Nu că aş fi fost tentată. 

— Mulţumesc. Asta e bine de ştiut... Mick. 

— De fapt, continuă Michelle, să fii distras de ceva 
anume mi se pare mai acceptabil decât că ţi-ai făcut de 
cap toată noaptea dinaintea evenimentului. 

— Asta este tare interesant. Acum, vrei să verificăm 
locul acesta sau vei continua să analizezi deciziile pe 
care le-am luat eu în viaţă? 

— Ştii ce? De ce nu plecăm noi de aici? spuse ea 
brusc. Deodată mi s-a făcut silă de atmosfera asta. 

Ea se depărtă, iar King, dând dezaprobator din cap, o 
urmă încet. 


163 


La ieşirea din cameră, ea dispăruse deja din câmpul 
lui vizual. King o strigă şi agită lumina lanternei în 
întuneric până o găsi. 

— Michelle, aşteaptă-mă. E sinucidere curată să 
încerci să ieşi de aici fără lumină. 

Ea se opri; stătea cu mâinile încrucişate şi se uita fix 
la el. Apoi încremeni şi întoarse capul în altă direcţie. 
King întrezări ceva în întuneric, şi Michelle ţipă. El se 
grăbi să ajungă la ea în timp ce cei doi indivizi intrară în 
raza de lumină a lanternei şi se năpustiră asupra lui 
Michelle. 

— Fii atentă! strigă King apropiindu-se în fugă de ei. 

Înainte să-i ajungă, o arma zbură cât acolo în urma 
unei lovituri precise aplicate de Michelle. Apoi, piciorul 
ei stâng stâlci faţa celuilalt individ, şi acesta se izbi de 
un perete, prăbuşindu-se apoi la podea. Ca un dansator 
care exersează o coregrafie complicată, ea se aplecă 
spre celalalt tip şi îi aplică o lovitură la rinichi. Ambii 
bărbaţi încercară să se ridice, dar ea îl lovi pe unul cu 
cotul în ceafă, în timp ce King îl lovi pe celălalt cu 
lanterna în cap. 

Respirând greu, el se uită la Michelle cum caută în 
geantă două perechi de ciorapi de dama supraelastici pe 
care îi foloseşte foarte ingenios să-i lege pe cei doi. 
Femeia nici măcar nu transpirase. Ea se uită la King 
care era tare nedumerit. 

— Centura neagră. Patru dani, îl lămuri ea. 

— Bineînţeles, spuse King. El plimbă lumina lanternei 
peste cei doi care încă mai erau îmbrăcaţi în salopetele 
albastru-închis. Se pare că sunt prietenii noştri, evadaţii. 
Presupun că nu au găsit nimic altceva de îmbrăcat. 

— Sun eu la poliţie, să le fac o favoare. Anonim 
bineînţeles. 

Ea scoase telefonul. 

— Hei, Michelle? 

— Da? 


164 


— Vreau să ştii că mă simt tare în siguranţă având o 
femeie atât de puternică să mă apere. 


După ce sună la poliţie, Michelle şi King se îndreptară 
către maşina ei, ajungând la ea chiar în momentul în 
care pe deasupra trecu elicopterul poliţiei în drum spre 
hotel. Michelle urmări cu privirea traseul aparatului şi 
apoi văzu cum luminile străbăteau pădurea. Apoi îl 
observă şi tresari. 

Pe marginea drumului, se afla o camionetă în care 
stătea un bărbat. Într-o clipă, lumina dispăru, şi 
bărbatul la fel. Michelle auzi camioneta pornind şi 
plecând. 

Michelle sări în maşina, strigând după King să se 
grăbească. 

— Ce este? întrebă el, închizând portiera, în timp ce 
ea scotocea după chei. 

— Era un om într-o camionetă. Nu l-ai văzut? 

— Nu, nu l-am văzut. 

— N-ai auzit camioneta plecând? 

— Cu tot zgomotul scos de elicopter? Cine era? 

— Arăta altfel, fiindcă trebuie să fi fost deghizat când 
l-am văzut prima oară - şi poate că şi acum era deghizat 
-, dar i-am văzut ochii clar. Ochii nu mint. Era el, pot 
jura. 

— Cine?! 

— Ofiţerul Simmons, agentul de pază de la pompele 
funebre, omul care l-a răpit pe Bruno şi l-a ucis pe Neal 
Richards. 

King o privi bulversat. 

— Eşti sigură? 

Ea băgă maşina în viteză. 

— Destul de sigură. 

Întoarse vehiculul şi era gata să înceapă urmărirea 
camionetei, când vreo câteva maşini de poliţie le blocară 
dintr-odată calea. 


165 


Michelle lovi volanul cu pumnul. 

— La naiba, ce moment şi-au găsit să apară! 

În timp ce portiera uneia dintre maşini se deschise şi 
un poliţist ieşi, King clatină din cap şi spuse: 

— Nu este poliţia locală, Michelle. 

Omul se apropie de locul şoferului şi îi făcu semn lui 
Michelle să deschidă geamul. Aceasta se conformă, iar 
bărbatul se aplecă şi se uită la ea, apoi la King. 

— Vreţi să coborâţi din maşina? întrebă Jefferson 
Parks. 


166 


28 


Interogatoriul se întinse pe parcursul întregii nopţi. 
Poliţia refuză să asculte rugăminţile lui Michelle de a o 
lăsa să se ducă să-l urmărească pe omul pe care îl 
văzuse în camionetă. Era clar că ei aveau alte priorităţi 
şi, când ea încercă să le explice că acela este omul care 
îl răpise pe John Bruno, feţele lor căpătară expresii 
foarte sceptice. 

— Este de ajuns, spuse ferm şeriful. 

Apoi urmă o foarte neplăcută oră în care mândria lui 
Michelle avu de suferit din cauza agentului Walter 
Bishop de la Serviciul Secret. După ce aflase de 
reținerea ei de către poliţia din Carolina de Nord, venise 
special pentru a-i trage o săpuneală. 

Bishop tună: 

— Am crezut că faptul că ţi-am reamintit cât de 
norocoasă eşti că mai lucrezi în Serviciul Secret o să 
aibă un efect asupra ta. Acum aflu că eşti implicată în 
treburi care nu te privesc. Nu văd cum ai putea să strici 
lucrurile mai mult decât ai făcut-o până acum. El se uită 
către King. O, dar aici m-am înşelat, fiindcă acum umbli 
cu unul dintre legendarii rataţi ai Serviciului Secret. Aţi 
putea fonda un club, un club al rataţilor. ÎI ai deja aici 
pe regele lor. Nu este aşa, Sean? 

King avusese mai multe dispute cu Bishop pe vremea 
când lucra în Serviciul Secret, şi acesta fusese una 
dintre vocile cele mai ferme atunci când se hotărâse 
crucificarea lui King. Anii care trecuseră nu 
schimbaseră deloc sentimentele fostului agent. 

— Fii atent, Walt, îl avertiză King. Am câştigat un 
proces de calomnie şi pot câştiga unul de defăimare şi 
cât îmi va plăcea să-ţi pun boaşele pe jar nici nu-ți 
imaginezi! 

— Îţi voi mânca ficaţii! mârâi Bishop. 

167 


— Nu mai lucrez pentru Serviciul Secret, aşa că 
păstrează-ţi acest teatru ipocrit pentru cineva căruia 
chiar îi pasă, dacă găseşti pe cineva. 

— Nu poţi vorbi cu mine în felul acesta! 

— Mai degrabă vorbesc cu o grămadă de rahat decât 
să-mi mai irosesc vreun minut vorbind cu un cap sec ca 
tine! ripostă violent King. 

— Eu nu am lăsat niciodată un candidat la preşedinţie 
să moară pentru că aveam capul înfipt în fund! 

— Tu ai tot timpul capul vârât în fund! Cel puţin eu 
mai ieşeam să iau aer. 

Şi de aici calitatea conversaţiei se degradă vertiginos, 
la un nivel atât de jos, încât toată lumea se opri să-i 
asculte, inclusiv deţinuţii. 

Michelle nu mai auzise pe nimeni vorbind în felul 
acela cu Walter Bishop şi se chinuia din răsputeri să nu 
izbucnească în râs la unele dintre lucrurile care ieşeau 
din gura lui King. Era ca şi cum acumulase în el muniţie 
verbală timp de opt ani. 

După ce Bishop se întoarse ca o furtună la 
Washington, Jefferson Parks şi şeriful local se alăturară 
lui Sean şi lui Michelle în timp ce sorbeau cafeaua luată 
de la automat. 

— Aşadar, ce cauţi aici? îl întreba King pe Parks. 

Acesta era vizibil supărat. 

— Ţi-am spus să nu părăseşti jurisdicţia. Şi apoi omul 
meu îmi spune nu numai că ai fost în alt stat, ci chiar ai 
început să adulmeci prin oraşul în care a încasat-o Clyde 
Ritter. Şi peste toate astea am primit un mesaj cum că 
partenera ta aici prezentă - indică spre Michelle - este 
implicată în uciderea unei femei din partea locului. 
Acum, încă o dată: ai părăsit jurisdicţia, deşi eu ţi-am 
spus să nu o faci, pentru că... 

King îşi ieşi din pepeni. 

— Nu eram arestat. Şi doar nu am luat primul avion 
către Fiji cu toţi banii din pensie. Am plecat până în 


168 


Carolina de Nord într-o camionetă plină de echipament 
sportiv şi batoane de ciocolată pe jumătate mâncate. 
Mare brânză! 

— Şi am fost norocoşi să-i găsim pe evadați şi să-i 
capturăm, spuse Michelle. V-am ajutat cu treaba asta. 

— Vă suntem recunoscători, spuse şeriful, dar, de 
asemenea, aş dori să înţeleg mai bine legătura ta cu 
doamna Baldwin. Noi nu am mai avut crime pe aici, mă 
rog, până la Clyde Ritter, şi nu-mi place deloc ce se 
întâmplă. 

Michelle mai descrise încă o dată conversaţia pe care 
o avusese cu Loretta. 

Şeriful îşi frecă bărbia şi îşi aranjă pantalonii. 

— Ei bine, nu-i pot da de cap. Loretta nu pare să-ţi fi 
spus ceva care să implice pe cineva. 

— Exact. Michelle minţi un pic, omiţând partea cu 
chiloţeii negri de dantelă şi amănuntele despre ce se 
petrecuse noaptea în camera lui King, şi pentru asta 
King îi trimise o privire plină de mulţumire. Deci nu sunt 
sigură că exista vreo legătură cu întâlnirea dintre noi 
două. Se poate să fie o nefericită coincidenţă. 

— Şi banii din gura ei spuneai că sunt de la tine? 

Michelle aprobă din cap. 

— Cel puţin aşa cred. l-am dat o sută de dolari în 
hârtii de douăzeci pentru că mă ajutase. Ea făcu o 
pauză, apoi adăugă: Nu am nimic de-a face cu moartea 
ei. 

Şeriful dădu din cap. 

— Am verificat deja alibiul tău. Oamenii şi-au adus 
aminte că te-au văzut prin Virgina în momentul în care 
Loretta era ucisă. 

— Şi care a fost motivul? întrebă Parks. El ridică 
mâinile când ceilalţi îl priviră. Ceea ce tocmai aţi descris 
este o crimă fără motiv. Numai dacă doamna n-avea 
nişte duşmani de care voi nu ştiţi. Sau poate este o 
crimă la întâmplare, dar, instinctul îmi spune că nu este. 


169 


Banii din gură: asta este ceva personal. 

Şeriful scutură din cap. 

— Loretta Baldwin era ultima persoană care să aibă 
duşmani. Adică, bine, avea o limbă cam ascuţită şi bârfa 
care ieşea din gura ei te uimea de-a dreptul, deşi de cele 
mai multe ori o nimerea. Dar erau treburi minore. Nimic 
pentru care să merite să omori pe cineva. 

— Ei bine, nu poţi şti niciodată, spuse King. Ce îţi 
pare ţie fără importanţă pentru altul poate fi foarte 
important. 

Şeriful dădu din cap, dar nu părea deloc convins. 

— Poate. El se opri. Bine, am mărturiile voastre. 
Sunteţi liberi să plecaţi. 

Când se pregăteau să plece, Michelle se duse la şerif. 

— Ştii cine este patronul de la Fairmount? 

— Ultima oară când am auzit, parcă îl cumpărase o 
companie japoneză care dorea să-l transforme într-un 
club country cu teren de golf. Începu să râdă. Se pare că 
nu şi-au făcut temele. Hotelul are destul teren, dar în 
cea mai mare parte este mlăştinos. Şi oamenii de prin 
părţile astea nu au văzut niciodată cum arată un teren 
de golf. 

— Cunoşti numele firmei care asigură paza hotelului? 

El păru nedumerit. 

— Ce pază a hotelului? 

Michelle îşi ascunse surprinderea şi i se alătură lui 
King şi lui Parks. 

— Cum ai ajuns aici atât de repede? îl întreba King. 

— Oamenii mei vă urmăreau. 

— Ascultă-mi sfatul, asta este o risipă de resurse. 

— Da, a fost al naibii de plictisitor până acum. 

Michelle interveni: 

— Şerifule, este ceva ce s-a întâmplat în seara asta. 
Nu are nicio legătură cu moartea Lorettei Baldwin, dar 
cred că are legătură cu răpirea lui John Bruno. 

— Bruno? Parks păru încurcat. Ce are a face Bruno cu 


170 


asta? 

Michelle îi spuse despre omul pe care îl văzuse. 

El dădu din cap. 

— Cum poţi fi sigură că era el? Abia dacă ai putut să-l 
vezi într-o lumină slabă. 

— Sunt agent al Serviciului Secret. Să citesc şi să 
memorez feţele oamenilor face parte din munca mea 
curentă. 

Parks tot era sceptic. 

— Ei bine, atunci spune-le celor de la FBI. Este cazul 
lor. Eu doar încerc să aflu cine mi-a omorât unul dintre 
martori. El se uită fix la King. Şi, de asemenea, să-l 
supraveghez pe omul acesta, dar îmi face viaţa grea, 
murmură el. 

— Tu vrei ca eu să stau şi să aştept cu mâinile în sân 
cât timp tu aduni suficiente dovezi să mă spânzuri? 

— Am suficiente dovezi să te arestez, dacă vreau. Aşa 
că nu mă întărâta! Le zâmbi celor doi. Deci vă întoarceţi 
în Virginia? 

— Păi, eu m-am cam săturat de bunul şi liniştitul 
Bowlington, răspunse King. 


171 


29 


— Să înţeleg că nici tu nu mă crezi. 

Era dimineaţa devreme, şi Michelle şi King se 
întorceau pe drumul ce ducea spre Wrightsburg. 

— În legătura cu ce? întrebă King. 

— Simmons! Omul pe care l-am văzut în camionetă. 

— Te cred. Ai văzut ce ai văzut. 

Ea se uită la el cu surprindere. 

— Păi, e clar că Parks nu m-a crezut, aşa că tu de ce 
ai face-o? 

— Fiindcă un agent al Serviciului Secret nu uită 
niciodată o faţă. 

Ea zâmbi. 

— Ştiam eu că îmi place să te am prin preajmă. Şi, 
uite, mai este o chestie. Se pare că nu există nicio firmă 
care să asigure paza hotelului Fairmount. Deci tipul 
care m-a oprit pe mine era un fals paznic. 

King părea foarte preocupat. 

— Michelle, putea foarte bine să fi fost acelaşi tip care 
a ucis-o pe Loretta. 

— Ştiu. Am evitat un glonţ atunci. 

— Cum arăta tipul? 

Michelle îl descrise. 

— Poate fi oricine. Nimic distinctiv. 

— Probabil că asta s-a şi intenţionat. Deci alt drum 
înfundat? Se pare că e o temă recurentă în cazul ăsta. 


Mai târziu în aceeaşi dimineaţă, se îndreptau pe aleea 
către casa lui King. Când ajunseră la capăt, King se făcu 
negru la faţă. 

— La dracu! exclamă el privind înainte. 

În faţa casei lui era Joan Dillinger, tare nervoasă. 
Michelle o văzu şi ea. 

— Stimata doamnă Dillinger nu pare prea fericită. 

172 


— Ştiu că o bănuieşti, dar fii calmă. Este o doamnă 
foarte isteaţă. 

Michelle aprobă din cap. 

King cobori din maşină şi se îndreptă către Joan. 

— Te-am sunat, îi aruncă ea. 

— Am fost plecat din oraş, îi explică King. 

Ea începu să spună ceva când Michelle cobori din 
Land Cruiser. 

Privind suspicioasă către King şi înapoi la Michelle, 
întrebă: 

— Tu eşti agentul Maxwell? 

— Da. Ne-am mai întâlnit cu ceva ani în urmă, pe 
vremea când lucrai în Serviciul Secret. 

— Bineînţeles. Şi tu ai devenit vedetă în ziare în 
ultima vreme. 

— Exact, spuse Michelle. Apariţii de care m-aş fi lipsit. 

— Sunt sigură. Ce surpriză să te întâlnesc aici, spuse 
Joan în timp ce îl privi fix pe King. Nici nu ştiam că tu şi 
Sean vă cunoaşteţi. 

— Este o chestie recentă, o lămuri King. 

— Aha! Joan o atinse pe Michelle pe cot. Michelle, ne 
scuzi un pic? Am ceva foarte important de discutat cu 
Sean. 

— O, nicio problemă. Sunt destul de obosită oricum. 

— Sean are efectul acesta asupra multor femei. Se 
poate spune chiar că este dăunător sănătăţii. 

Cele două femei se angajară într-o confruntare de 
priviri. 

— Mulţumesc pentru pont, dar pot să-mi port singură 
de grijă, spuse Michelle. 

— Sunt sigură. Dar, dacă te întâlneşti cu adversarul 
potrivit, e posibil să fii eliminată din joc. 

— De fapt, asta nu mi s-a întâmplat niciodată. 

— Nici mie. Se spune că prima dată este memorabil. 

— Voi ţine minte asta. Poate că şi tu ai face bine să nu 
uiţi. 

173 


— La revedere, Michelle, spuse Joan. Şi mulţumesc 
mult că m-ai lăsat să ţi-l iau pe Sean de pe cap, adăugă 
ea ironic. 

— Da, mulţumesc Mick, murmură King. 

Michelle plecă, şi King urcă treptele, cu Joan în 
spatele lui. Putea simţi ura ei cum îi sufla în ceafă. 
Condamnatul care mergea la ultima lui masă era 
analogia cea mai potrivită cu situaţia lui. 

Inăuntru, Joan se aşeză la masa din bucătărie, în timp 
ce King punea apă la fiert pentru un ceai. Expresia de 
pe chipul lui Joan era plină ce furie. 

— Îmi explici şi mie ce e cu tine şi Michelle Maxwell? 

— Deja ţi-am spus. Ea este un fenomen recent în viaţa 
mea. 

— Nu cred în fenomene ca ăsta. Ea îl pierde pe Bruno 
şi apoi apare la uşa ta? 

— Ce-ţi pasă? 

— Ce îmi pasă? Eşti nebun? Eu investighez dispariţia 
lui Bruno şi tu apari cu şeful misiunii care este 
suspendat pentru că l-a pierdut. 

— Ea m-a căutat pentru că amândoi am pierdut 
candidaţi la preşedinţie şi voia să facem schimb de 
experienţă. Asta este tot. Bruno nu intră în ecuaţia asta. 

— Scuză-mă că spun asta, dar radarul meu de 
minciuni îmi dă semnale că stă să explodeze. 

— Ăsta e adevărul, acceptă-l sau nu. El ridică o ceaşcă 
goală. Ceai? o întrebă politicos. Arăţi de parca ai avea 
nevoie. Am Earl Grey, cu mentă sau clasicul Lipton. 

— Dă-l naibii de ceai! De unde veneaţi voi doi? se 
interesă ea. 

King păstră tonul calm al vocii. 

— O, am călătorit cu opt ani în urmă. 

— Ce? 

— Am făcut o plimbare în urmă în tunelul amintirilor. 

— Opt ani în urma? Ea îl privi nedumerită. Aţi fost în 
Bowlington? 


174 


— Bravo! Zahăr şi frişcă? 

— Pentru ce naiba ai fost acolo? 

— lartă-mă, dar nu cred că eşti îndreptăţită să afli. 

Joan lovi cu pumnul în masă. 

— Termină cu prostiile, Sean, şi spune-mi! 

El se opri şi o privi fix. 

— Nu este treaba ta, numai dacă îmi spui că ai avut 
vreun interes în uciderea lui Ritter de care eu nu ştiu. 

Ea se uită la el îngrijorată. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? 

— De ce nu îmi spui tu ce înseamnă? 

Joan se aşeză, trase aer în piept şi îşi trecu mâna prin 
păr. 

— Ştie că am petrecut noaptea aceea împreună la 
hotel? 

— Nu contează ce ştie sau nu. Asta este între noi doi. 

— Tot nu îmi dau seama încotro se îndreaptă toate 
astea, Sean. De ce răscoleşti totul? 

— Poate că nu ştiu de ce. Şi poate că nu vreau să aflu, 
aşa că să o lăsăm baltă. Ce a fost a fost, nu? Lasă-l pe 
nenorocitul de Ritter să se odihnească în pace, bine? 
Prepară ceaiul şi îi înmână cana. Uite, cu mentă, bea! 

— Sean... 

El o apucă de mână şi se apropie de ea. 

— Bea-ţi ceaiul. 

Vocea sa foarte joasă şi privirea intensă părură să o 
calmeze. Ea luă cana şi sorbi nişte ceai. 

— Este bun, mulţumesc. 

— Cu plăcere. Acum, în ceea ce priveşte oferta legată 
de John Bruno. Să spunem că accept. Care este primul 
pas al parteneriatului nostru? 

Joan tot părea foarte supărată, dar scoase un dosar 
din geanta ei şi îl răsfoi. Trase cu putere aer în piept, 
după care spuse: 

— Avem nevoie de fapte. Prin urmare, am întocmit o 
lista cu persoanele care trebuie intervievate. Ea întinse 


175 


o foaie de hârtie pe care King o cercetă. Va trebui să te 
duci la locul faptei şi să faci cercetări. 

King trecu în revistă lista de nume. 

— Bine, destul de completă. Toată lumea de la 
doamna Bruno, la doamna Martin, la colonelul Mustard 
şi la valet. El se opri la un nume de pe lista şi se uită la 
ea. Sidney Morse? 

— Se bănuieşte că este într-un institut de boli mintale 
din Ohio. Verifică şi asta. Presupun că îl vei recunoaşte, 
nu? 

— Nu cred că-l voi uita vreodată. Există ceva teorii? 

— Datorită interesului manifestat, să înţeleg că 
răspunsul tău este pozitiv? 

— Este un poate. Teorii? 

— Bruno avea o mulţime de duşmani. Se poate să fie 
deja mort. 

— Dacă ar fi aşa, investigația ar înceta înainte de a 
începe. 

— Nu, înţelegerea cu oamenii lui Bruno este să afle ce 
s-a întâmplat cu el. Eu iau banii chiar dacă este găsit viu 
sau mort. 

— Bună negociere! Văd că nu ţi-ai pierdut talentul. 

— Munca este la fel de grea chiar dacă este mort. De 
fapt, este mult mai problematică decât dacă este viu. Ei 
mă plătesc pentru rezultate, indiferent care ar fi 
acestea. 

— Bine, am înţeles. Vorbeam despre teorii. 

— Una din părţi a pus să fie răpit pentru a-l înlătura 
din alegeri. Asta pot înţelege. Bruno reuşise să strângă 
ceva voturi, iar dacă era înlăturat, s-ar fi dus la alt 
candidat. 

— Uite, eu nu cred că un mare partid politic l-a răpit 
pe Bruno. Poate în altă ţară asta se putea întâmpla, dar 
nu aici. 

— De acord. Este un pic trasă de păr. 

King sorbi din ceai şi propuse: 


176 


— Hai să ne întoarcem la infracţiuni mai 
convenţionale, vrei? 

— L-au răpit pentru bani, şi cererea de răscumpărare 
urmează să apară. 

— Sau o bandă de delincvenţi pe care el a arestat-o pe 
vremea când era procuror l-a răpit. 

— Dacă este aşa, nu-i vom mai găsi niciodată corpul. 

— Ceva suspecți pe pista asta? 

Joan dădu din cap. 

— M-am gândit că ar putea fi, dar, de fapt, nu este 
aşa. Trei dintre cele mai mari organizaţii pe care el le-a 
distrus nu aveau legături afară. El a dat pe mâna 
justiţiei câteva bande locale în Philadelphia, după ce a 
plecat din Washington, dar se pare că acestea operau pe 
o rază de câteva cartiere din oraş, fără metode prea 
sofisticate în afară de arme, cuțite şi telefoane mobile. 
Ei nu ar fi avut nici pregătirea şi nici resursele să pună 
la cale o operaţiune de răpire chiar de sub nasul 
Serviciului Secret. 

— Bine, i-am eliminat din lista suspecţilor pe duşmanii 
de pe vremea când era procuror şi pe cei din lumea 
politică, şi am rămas numai cu motivaţia pur financiară. 
Crezi că ar fi meritat riscul asumat din partea 
răpitorilor? 

— De unul singur, nu. Cum spuneam, familia lui este 
bogată, dar nu suficient. Puteau să plătească un milion 
de dolari, nimic mai mult. 

— Ei bine, par a fi mulţi bani, dar un milion de dolari 
nu mai este de ajuns. 

— O, aş vrea să aflu şi eu cum e, spuse Joan. Ea 
aruncă o privire în dosar. Partidul lui Bruno are fonduri, 
dar există totuşi motivații mult mai importante decât 
asta. 

— Şi unele dintre ele nu sunt păzite de Serviciul 
Secret. 

— Exact. Dacă acela care l-a răpit pe Bruno a făcut-o 


177 


pentru... 

King completă: 

— Pentru a demonstra că o poate face? Pentru a arăta 
că poate surclasa Serviciul Secret? 

— Da. 

— Trebuie să fi avut informaţii din interior. Cineva din 
echipa lui Bruno. 

— Am ceva idei şi pe această pistă. Va trebui să le 
verificăm. 

— Minunat! Dar acum mă voi duce să fac un duş 
rapid. 

— Presupun că examinarea trecutului tău este o 
treabă murdară, spuse ea cu subîinţeles. 

— Să ştii că da, ripostă el în timp ce urca treptele. 

Ea strigă după el: 

— Eşti sigur că vrei să mă laşi singură aici? Poate îţi 
strecor în şifonier o bombă atomică şi atunci să vezi 
probleme. 

King se duse în dormitorul său, luă un halat de baie, 
porni duşul şi începu să se spele pe dinţi. Se întoarse să 
închidă uşa - lui Joan puteau să-i vină tot felul de idei. 

În timp ce puse mâna pe uşă, simţi că aceasta este 
mai greu de mişcat ca de obicei. Era mult mai grea, de 
parcă ar fi avut o greutate pe ea. Adrenalina îi ajunse la 
cote alarmante; trase cu putere şi se dădu rapid în 
spate, privind curios. Inerţia şi greutatea făcură ca uşa 
să se trântească zgomotos. Dar el nici măcar nu 
observă. Era concentrat asupra a ceea ce făcuse ca uşa 
să se îngreuneze atât. 

Văzuse destule lucruri ciudate în viaţa lui. Totuşi, 
priveliştea ce i se înfăţişa, cu fosta persoană publică şi 
clientă a lui, Susan Whitehead, agăţată de uşa băii, cu 
ochii morţi aţintiţi asupra lui şi un mare cuţit înfipt în 
piept, aproape că-l dobori la pământ. 


178 


179 


30 


O oră mai târziu, King stătea pe trepte în timp ce 
echipa de investigaţii ridica trupul neînsufleţit al lui 
Susan Whitehead. Şeful de poliţie Williams veni la el. 

— Noi am terminat aici, Sean. Se pare că a fost ucisă 
în jurul orei cinci a acestei dimineţi. La acea oră ea îşi 
făcea obişnuita plimbare, după cum mi s-a spus, şi noi 
bănuim că a fost luată atunci şi ucisă pe loc. Din acest 
motiv nu este deloc sânge la tine în baie. A sângerat în 
altă parte. Este ceva ce îmi poţi spune? 

— Nu am fost aici. Tocmai m-am întors din Carolina 
de Nord. 

— Nu asta am vrut să spun. Nu vreau să sugerez că tu 
ai fi ucis-o pe doamna Whitehead. 

Era destul de puternic accentul pe acel „tu”, încât 
King se ridică şi spuse: 

— Şi nici nu am pus pe nimeni să o omoare, dacă asta 
vrei să sugerezi. 

— Imi fac meseria, Sean. Am pe cap o serie de crime 
acum, şi în acest moment nimeni nu este mai presus de 
bănuială. Sper că poţi înţelege asta. Ştiu că doamna 
Whitehead este clienta ta. 

— Era clienta mea. M-am ocupat de ultimul ei divorţ, 
atâta tot. 

— Cred că... trebuie să te întreb asta fiindcă, ei bine, 
oraşul vorbeşte. King îl privea cu nerăbdare. Se spune 
că tu şi doamna Whitehead eraţi împreună. Eraţi? 

— Nu. Se prea poate ca ea să fi vrut o relaţie, dar eu 
nu. 

Williams merse mai departe. 

— Era asta o problemă pentru tine? Adică, ştiu cum 
pot fi femeile. Destul de copleşitoare. 

— Ea a vrut să fie ceva între noi, dar eu nu. Nimic mai 
simplu. 

180 


— Şi asta este tot? Eşti sigur? 

— Ce anume încerci să faci aici? Să construieşti 
supoziţia conform căreia eu am pus să fie omorâtă 
femeia asta pentru că nu am vrut să mă văd cu ea? Să 
fim serioşi! 

— Ştiu că pare o nebunie, dar lumea vorbeşte. 

— Mai ales pe aici. 

— Şi doamna Whitehead era o persoană foarte 
influentă. Avea mulţi prieteni. 

— Mulţi prieteni plătiţi. 

— Nu aş spune asta dacă aş fi în locul tău, Sean, chiar 
nu aş face-o. 

El ridică hârtia cu mesajul înfipt în pieptul nefericitei 
Whitehead. Era pus într-o pungă pentru dovezi. 

— Ai vreo idee despre asta? 

King se uită la hârtie şi dădu din cap. 

— Numai că este de la cineva care a fost de faţă la 
asasinarea lui Ritter sau care ştie foarte multe despre 
asta. Dacă aş fi în locul tău, le-aş da-o celor de la FBI. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

În timp ce Williams se depărta, King îşi frecă tâmplele 
şi îşi închipui că face baie în whisky şi că bea jumătate 
din el. Telefonul sună. Era partenerul lui în afaceri, Phil 
Baxter. 

— Da, e adevărat, Phil. E moartă, chiar aici în casa 
mea. Ştiu, m-a speriat îngrozitor. Uite, am nevoie să 
rezolvi tu unele treburi pentru mine la birou. Eu... Ce 
spui? Expresia feţei lui King se întunecă subit. Ce tot 
spui, Phil? Vrei să ieşi din afacere? Pot să te întreb de 
ce? Înţeleg. Bineînţeles, dacă asta este ceea ce doreşti... 
Tu fă ceea ce ai de făcut. 

Închise telefonul. 

Aproape imediat telefonul lui sună din nou. Era 
secretara lui, Mona Hall, care voia să-i aducă la 
cunoştinţă demisia ei. Era prea speriată ca să mai 
lucreze pentru el, se plângea ea. Apăreau cadavre la tot 


181 


pasul. Şi oamenii sugerau că el ar fi implicat cumva, nu 
că ea ar crede asta, dar, ei bine, unde iese fum... 

După ce închise, o mână îi atinse umărul. Era Joan. 

— Alte probleme? 

— Partenerul meu de la firma de avocatură dă înapoi 
cât poate de repede şi secretara mea tocmai l-a însoţit 
în retragerea lui. În afară de asta, toate sunt în regulă. 

— Îmi pare rău, Sean. 

— Uite, la ce pot să mă aştept? Cadavrele apar peste 
tot în jurul meu. La dracu, şi eu aş fugi. 

— Eu nu fug nicăieri. De fapt, am nevoie de tine mai 
mult decât oricând. 

— Păi, e plăcut să aibă cineva nevoie de tine. 

— Stau pe aici câteva zile cât aranjez vreo două 
interviuri şi mai fac ceva cercetări. Dă-mi un telefon, dar 
fă-o repede! Dacă nu ai de gând să lucrezi cu mine, voi fi 
nevoită să merg mai departe. Am un avion privat la 
dispoziţie. Vreau să te ajut să treci peste asta şi cred că 
munca este soluţia cea mai bună. 

— De ce, Joan? De ce mă ajuţi? 

— Poţi să spui că este răscumpărarea unei greşeli mai 
vechi. 

— Nu îmi datorezi nimic. 

— Îţi datorez mai mult decât îţi închipui. Acum văd 
asta foarte clar. 

Ea îi atinse bărbia, apoi plecă. Telefonul sună din nou, 
şi King ridică receptorul. 

— Da? răspunse el răstit. 

Era Michelle. 

— Am auzit. Ajung acolo în jumătate de oră. El rămase 
tăcut. Eşti în regulă, Sean? 

El se uita pe fereastră privind cum Joan se 
depărtează. 

— Sunt bine. 


King făcu un duş rapid în baia pentru oaspeţi şi apoi 
182 


se aşeză la biroul din cabinetul lui. Se încruntă, extrem 
de concentrat, în timp ce scria, din memorie, cuvintele 
din biletul găsit pe corpul lui Whitehead. 


D6jă-vu, domnule Kingman. Încearcă să-ți 
aminteşti, dacă poţi, unde erai în cea mai 
importantă zi a vieţii tale. Ştiu că eşti un tip 
inteligent, dar un pic cam ruginit, aşa că probabil 
vrei un indiciu. lată-l: 1032AM09261996. Dar 
trebuie să fii în stare să rezişti, să te ţină curelele. 
Abia aştept să ne întâlnim din nou. 


10.32 a.m. Pe 26 septembrie 1996, erau ora şi data 
exactă la care Clyde Ritter fusese ucis. Ce putea 
însemna asta? Era atât de concentrat, încât nici nu o 
auzi când intră. 

— Sean, eşti bine? 

El tresări pe scaun şi scoase un strigăt de surpriză. 
Michelle ţipă şi ea şi se dădu în spate. 

— Doamne, ce m-ai speriat! exclamă ea. 

— Eu te-am speriat pe tine? La naiba, femeie, nu ai 
auzit de bătutul la uşă? 

— Am bătut. Asta am făcut în ultimele cinci minute, 
nu a răspuns nimeni. Ea se uită la bucata de hârtie. Ce 
este asta? 

El se calmă şi o lămuri: 

— Un bilet de la cineva din trecutul meu. 

— Cât de departe în trecut? 

— Data de 26 septembrie 1996 îţi spune ceva? 

Era clar că îi spunea. După o mică ezitare, el îi 
înmână biletul. Ea termină de citit şi se uită la el. 

— Cine putea să-l fi lăsat? 

— Persoana care a lăsat corpul lui Whitehead în baia 
mea. Au venit împreună la pachet. Presupun că 
persoana care a scris biletul a vrut să fie sigură că-l voi 
citi. 

183 


— A fost ucisă aici? 

— Nu. Poliţia crede că a fost luată dimineaţa devreme, 
ucisă, şi apoi cadavrul a fost adus aici. 

Ea se uită în jos la bucata de hârtie. 

— Poliţia ştie despre asta? 

El aprobă din cap. 

— Ei au originalul. Eu am făcut copia asta. 

— Ai vreo bănuială în legătură cu cine a scris chestia 
asta? 

— Da, dar niciuna dintre teorii nu are niciun sens. 

— Joan mai era aici când ai găsit cadavrul? 

— Da, dar ea nu are nimic de-a face cu asta. 

— Ştiu, Sean. Nu voiam să sugerez asta. Cum ai lăsat 
lucrurile cu ea? 

— O voi suna, îi voi spune că mă mai gândesc la 
propunerea legată de John Bruno şi că o voi suna eu mai 
încolo. 

— Şi acum ce? 

— Ne întoarcem în Bowlington. 

Michelle păru surprinsă. 

— Credeam că ai terminat cu hotelul Fairmount. 

— Am terminat. Dar vreau să ştiu cum putea să se 
întreţină o cameristă şomeră şi cine i-a vârât bani în 
gură! 

— Dar nu ştii dacă există vreo legătură cu uciderea lui 
Ritter. 

— O, dar ştiu. Şi ultima întrebare este cea mai tare. 
Ea îl privi curioasă. Pe cine a văzut Loretta Baldwin în 
debaraua aceea? 


184 


31 


— Îţi mulţumesc că ai fost de acord să ne întâlnim, 
spuse Joan. 

Jefferson Parks stătea în fața ei pe scaun, la masă, la 
hanul la care era cazată Joan. El o privi cu precauţie. 

— A trecut ceva vreme. 

— Şase ani, spuse ea. Cazul în care ne-am unit forţele 
în Michigan. Serviciul Secret şi Serviciul de Şerifi au 
avut privilegiul să care bagajele FBl-ului. 

— După cum îmi amintesc, ai dat totul în vileag şi ai 
bătut toba ca toţi să afle că tu ai făcut-o. 

— Aşa sunt de când mă ştiu. Dar dacă ar fi fost un 
bărbat, meritele ar fi venit fără tăgadă. 

— Haide, chiar crezi asta? 

— Nu, Jefferson, chiar știu asta. Să îţi înşir o mie de 
motive? Imi stau pe limbă. 

— Împreună cu o tonă de venin, murmură Parks. Apoi 
spuse cu voce tare: Deci voiai să mă vezi? 

— Cazul Howard Jennings? spuse Joan. 

— Ce este cu el? 

— Mă întrebam în ce stadiu s-a ajuns. Ca o favoare 
profesională. 

— Nu pot vorbi cu tine despre o anchetă în 
desfăşurare. Ştii asta 

— Dar tu îmi poţi spune anumite lucruri care nu sunt 
confidenţiale sau care nu ar afecta ancheta, dar pe care 
totuşi nu le ştie toată lumea. 

Parks ridică din umeri. 

— Nu sunt sigur că ştiu la ce te referi. 

— De exemplu, nu l-ai arestat pe Sean King, probabil 
deoarece, în ciuda anumitor dovezi circumstanţiale care 
par să-l incrimineze, tu nu crezi că este vinovat. Şi 
probabil că ai indicii care te direcţionează în altă parte. 
Şi nu avea cum să o ucidă pe Susan Whitehead fiindcă 

185 


nu era în oraş la ora aceea. De fapt, eu cred că tocmai tu 
eşti alibiul lui. 

— Cum de ştii asta? 

— Sunt investigator, deci am investigat, spuse Joan. 

— Nu trebuie neapărat ca persoana care l-a ucis pe 
Howard Jennings şi aceea care a ucis-o pe Susan 
Whitehead să fie una şi aceeaşi. Crimele pot să nu aibă 
nicio legătură între ele. 

— Nu cred asta şi nici tu. Mie mi se pare că aceste 
crime sunt în acelaşi timp diferite şi extrem de 
asemănătoare. 

Parks dădu din cap plictisit. 

— Ştiu că tu eşti foarte deşteaptă şi eu sunt foarte 
prost, dar cu cât vorbeşti mai mult, cu atât înţeleg mai 
puţin din ceea ce spui.. 

— Hai să presupunem că Jennings nu a fost ucis 
pentru că era încadrat în programul de protecţie a 
martorilor. Hai să presupunem că a fost ucis pentru că 
muncea pentru Sean King. 

— De ce? 

Ea ignoră întrebarea. 

— Susan Whitehead a fost ucisă în altă parte şi apoi 
adusă în casa lui King. În niciunul dintre cazuri nu 
exista dovezi puternice pentru a-l incrimina pe King şi, 
de fapt, în cazul Whitehead dovezile sunt exact invers: el 
are un alibi. 

— Pe care nu l-a avut în cazul Jennings, şi arma lui a 
fost arma crimei, riposta şeriful. 

— Da, el ţi-a explicat teoria cu schimbatul armei, cu 
care se pare că ai fost de acord. 

— Nu-ţi pot spune nimic. Uite una dintre teorii: 
Jennings a fost ucis de unul dintre tovarăşii lui 
răufăcători şi apoi au încercat să-i însceneze lui King 
toată treaba. Arma lui, lipsa de alibi, cadavrul în birou, 
scenariu clasic de înscenare. 

— Totuşi, cum puteau fi siguri? se întrebă Joan. 


186 


— Siguri de ce? 

— Siguri că Sean nu va avea un alibi în acea noapte? 
Era foarte posibil să aibă o urgenţă sau cineva care să-l 
fi văzut în momentul în care Jennings a fost ucis. 

— Numai dacă nu cumva ştiau ce face de obicei în 
timpul turelor şi au aşteptat ca el să ajungă în centrul 
oraşului ca apoi să-l omoare pe Jennings. El a fost zărit 
pe acolo atunci când a avut loc crima. 

— Da, a fost zărit, dar dacă ar fi primit un telefon sau 
s-ar fi întâlnit cu cineva în acest timp, tot planul se 
ducea de râpă. 

— Şi asta ce înseamnă pentru noi? întrebă Parks. 

— Asta ar însemna că făptaşilor nu le-ar fi păsat dacă 
Sean este arestat sau nu pentru crimă. Şi din experienţă 
cunosc faptul că persoanele care fac asemenea scenarii 
sunt foarte rar atât de neglijente. Dacă ei şi-au dat atâta 
silinţa să fure pistolul lui Sean, să-i facă o copie 
identică, cu care să înlocuiască originalul, şi cu arma lui 
să comită crima, apoi să facă schimbul la loc, atunci ei 
ar fi ales şi momentul cel mai bun pentru a comite 
crima, în aşa fel încât Sean să nu aibă nicio şansă de a 
scăpa de acuzare. Criminalii sunt rareori atât de 
schizofrenici. 

— Ei bine, King ar fi putut chiar el să gândească 
scenariul acesta tocmai pentru a ne deruta şi a scăpa de 
acuzaţii. 

— Şi motivul ar fi să-şi strice viaţa frumoasă pe care 
tocmai şi-o clădise aici? 

— Bine, am prins ideea, dar de ce atâta interes în a 
discuta acest subiect? _ 

— Eu şi Sean am lucrat împreună. li datorez asta. Aşa 
că, dacă vrei să cauţi criminalul, fă-o în altă parte. 

— Ai idee unde? 

Joan privi în altă parte. 

— Presupun că fiecare are idei. 

Şi astfel ea puse capăt întâlnirii. 


187 


După ce Parks plecă, Joan scoase bucata de hârtie din 
poşetă. Reuşise să-l convingă pe unul dintre ajutorii de 
şerif să-i dea şi ei o copie a biletului găsit asupra 
corpului lui Susan Whitehead, în timp ce şeriful şi King 
aveau alte treburi. După ce îl citi în întregime, scoase 
din poşetă altă bucată de hârtie pe care o păstrase toţi 
anii ăştia. O despături cu grijă şi privi atentă la cele 
câteva cuvinte scrise pe ea. 

Biletul pe care îl ţinea în mână era acela pe care ea 
crezuse, la momentul respectiv, că i-l lăsase Sean în 
camera din hotelul Fairmount în dimineaţa în care Ritter 
fusese ucis. După furtunoasa noapte în care făcuseră 
dragoste, ea rămăsese să doarmă la el în cameră, în 
timp de King intrase de serviciu. Când se trezise, ea 
văzuse un bilet şi făcuse exact cum scria în el, chiar 
dacă acţiunile implicau un anumit risc profesional. La 
urma urmelor, ea era tot timpul dispusă să rişte. La 
început, crezuse că fusese o sincronizare greşită, o 
sincronizare dezastruoasă. Apoi se întrebase ce avusese 
de gând să facă Sean în acea dimineaţă. Nu spusese 
nimic din toate astea la vremea respectivă pentru un 
motiv foarte simplu: i-ar fi ruinat cariera. Acum, această 
nouă întorsătură a evenimentelor punea totul într-o 
nouă lumină. 

Întrebarea era: Ce avea să facă? 


188 


32 


După ce se urcă în Land Cruiser-ul lui Michelle, King 
privi în jur, surprins. 

— Ai făcut curat în maşină. 

Ea răspunse cu nonşalanţă: 

— O, doar am strâns câte un lucru ici-colo... 

— Michelle, străluceşte de curăţenie şi mai şi miroase 
bine. 

Ea strâmbă din nas. 

— Erau ceva banane vechi. Nu ştiu cum ajunseseră 
aici. 

— Ai făcut toate astea pentru că te-am bătut eu la 
cap? 

— Glumeşti? Ştii şi tu cum e, am avut nişte timp liber. 

— Oricum, apreciez gestul. Şi apoi ideea îl lovi 
deodată. Ce ai făcut cu toate lucrurile de aici? Pentru că 
nu ai ajuns pe acasă. 

Ea păru ruşinată. 

— Probabil că nu vei dori să vezi camera mea de la 
han. 

— Nu, probabil că nu. 


Ajunseră la Bowlington şi se întâlniră cu Tony 
Baldwin. Cu acordul lui şi al şerifului, ei cercetară casa 
Lorettei Baldwin. 

— Din ce trăia mama ta? Ajutor social? întrebă King în 
timp ce se uita prin casă. 

— Nu, avea numai şaizeci şi unu de ani, răspunse 
Tony. 

— Muncea? 

Tony clătină din cap în timp ce King privea în jur la 
mobilă şi la covoare; totul era curat şi nou. Bucătăria 
era utilată cu aparatură modernă şi în garaj era un 
model nou de Ford. 

189 


King se holbă la Tony. 

— Mă dau bătut. O susţineai tu financiar sau a avut o 
rudă bogată care a murit? 

— Eu am patru copii. Abia dacă am ce să le dau de 
mâncare. 

— Lasă-mă să ghicesc: Ea îţi trimitea bani ţie? 

Tony părea stânjenit. 

— Hai Tony, interveni Michelle, noi încercam doar să 
găsim persoana care i-a făcut asta mamei tale. 

— Bine, bine, da, ea avea ceva bani. De unde nu prea 
am idee şi nici nu voiam să întreb. Când ai o grămadă de 
guri de hrănit, calul de dar nu se caută la dinţi, nu? 

— Ea ţi-a spus vreodată de unde ar fi putut proveni 
acei bani? Tony clătină din cap. Apoi King continuă: 
Când a fost prima dată când ai observat că a început să 
aibă bani? 

— Nu sunt sigur. Adică mi-a trimis bani pentru prima 
oară cu ani buni în urmă. 

— Cât de mulţi ani? Gândeşte-te bine, este foarte 
important. 

— Poate acum şase sau şapte ani. 

— Când a încetat să mai muncească la hotelul 
Fairmount? 

— A fost închis la puţin timp după asasinarea lui 
Ritter. 

— Ea a mai muncit undeva de atunci? 

— Nimic stabil, şi în ultimii ani deloc. A făcut munci 
mizerabile toată viaţa. Era timpul să o lase mai moale, 
spuse el defensiv. 

— Deci mama ta nu a menţionat nimic despre 
proveniența banilor? Ceva prieteni sau alte rude cu care 
ea ar fi putut vorbi? 

— Sunt ruda cea mai apropiată pe care o are. Prieteni, 
nu ştiu. Ea a avut un singur prieten adevărat, Oliver 
Jones, dar el este mort acum. Este posibil să-i fi spus lui. 

— Putem vorbi cu familia lui? 


190 


— Nu avea. El a trăit mai mult decât toţi din familia 
lui. A murit acum câţiva ani. 

— Nu-ţi mai vine în minte nimic altceva? 

Tony se gândi bine, şi expresia feţei lui se schimbă. 

— Ei bine, Crăciunul trecut mama a spus ceva un pic 
cam straniu. 

— Ce anume? 

— În ultimii cinci sau şase ani, ea a trimis tot timpul 
cadouri frumoase copiilor. Numai Crăciunul trecut nu. 
Fata mea mai mică, Jewell, a întrebat-o pe bunica ei cum 
se face că nu le-a mai trimis cadouri, nu-i mai iubea? 
Ştiţi cum sunt copiii. lar mama i-a spus ceva de genul: 
„Scumpo, toate lucrurile bune au şi un sfârşit”, sau ceva 
de genul asta. 

Michelle şi King se priviră cu subînţeles. King zise: 

— Presupun că poliţia a cercetat casa în amănunt. 

— De sus până jos, dar nu au găsit nimic. 

— Nicio urmă de cecuri, niciun cupon de depozit, 
plicuri vechi care să sugereze poate de unde veneau 
banii? 

— Nimic de genul ăsta. Mamei mele nu-i plăceau 
băncile. Ea avea numai bani în numerar. 

King privea pe geam în curtea din spatele casei. 

— Se pare că mamei tale îi plăcea mult grădinăritul. 

Tony zâmbi. 

— Iubea florile. Muncea mult în gradină, atunci când 
avea timp. Veneam în fiecare săptămână să o ajut. 
Petrecea uneori ore întregi acolo numai privind florile. 
Tony începu să spună ceva, apoi făcu o pauză şi întrebă: 
Vrei să mergi să te uiţi la ele? King dădu din cap, dar 
Tony adăugă rapid: Vezi, astăzi era ziua în care veneam 
şi o ajutam să culeagă buruienele. Adică ştiu că ea nu 
mai este, dar era un lucru foarte important pentru ea. 

Michelle zâmbi şi spuse pe un ton compătimitor: 

— Şi eu iubesc grădinile, Tony. 

Dădu din cap spre King. 


191 


— Da. Şi eu sunt un împătimit al grădinilor, spuse 
King fără prea mult entuziasm. 


În timp ce Tony Baldwin smulgea câteva buruieni 
dintr-unul dintre răsaduri, Michelle şi King se plimbară, 
admirând florile. 

— Sursa secretă de bani a Lorettei a apărut imediat 
după asasinarea lui Ritter, conchise King. 

— Exact. Te gândeşti la şantaj? 

El aprobă din cap. 

— Deşi mă întreb cum a reuşit Loretta să şantajeze pe 
cineva numai pentru că l-a văzut sau a văzut-o în acea 
debara. 

— Asta dacă a intrat acolo din aceleaşi motive, pentru 
că era speriat? N 

— Numai că trebuie să fie mai mult decât atât. Îţi mai 
aminteşti când ne-am uitat în debara şi eu am spus că 
probabil s-a înghesuit undeva în spate? Am presupus 
asta pentru că oricând putea intra acolo cineva cu o 
armă... 

Se opri şi o privi cu ochii mari. 

— Ce vrei să spui? Că poate ea a văzut pe cineva 
intrând acolo cu un pistol? 

— Sau cu altceva. Din ce alt motiv ar fi devenit 
suspicioasă? Probabil că erau mulţi oameni care fugeau 
să se ascundă. 

— Dar de ce cu o armă? 

— De ce nu? Un tip care încearcă să ascundă o armă 
într-o debara de provizii după un atentat este mai 
verosimil decât unul care încearcă să ascundă o pereche 
de ochelari sau un portofel cu bani. O armă este 
automat incriminatoare. L-ar face să pară părtaş la 
complot. Bine, să spunem că tipul are o armă asupra lui. 
Lui îi este frică să iasă afară cu arma, fiindcă ar putea fi 
oprit şi percheziţionat. Deci, când iadul se dezlănţuie, el 
aleargă şi se ascunde în debara, fără să ştie că Loretta 


192 


este acolo. E posibil să fi plănuit de la început să 
ascundă arma acolo. E posibil să fi plănuit să vină mai 
târziu să o ia sau chiar să lase poliţia să o găsească dacă 
era curățată de amprente sau alte urme incriminatorii. 
Aşa că ascunde arma între prosoape sau ce o mai fi fost 
acolo şi pleacă. Loretta iese din ascunzătoare şi o ia. 
Poate că iniţial voia să o ducă la poliţie, şi mai târziu a 
recurs la şantaj. Din moment ce lucra în hotel, ea a 
putut să iasă din clădire printr-o ieşire nesupravegheată 
de poliţie sau a ascuns arma în altă parte, de unde a 
luat-o mai târziu. 

Michelle analiză această posibilă desfăşurare a 
evenimentelor. 

— Bine, deci ea are arma şi l-a văzut pe tip, şi, dacă 
ea nu ştia cine este tipul, nu era aşa greu de aflat. Ea îl 
contactează anonim, probabil cu o poză a armei şi unde 
se afla atunci când l-a văzut, şi mai apoi începe să 
încaseze plăţile. Merge, Sean, este o explicaţie posibilă. 

— Şi de aceea casa era vraişte. Încercau să găsească 
arma. 

— Chiar crezi că Loretta o ţinea undeva pe aici? 

— L-ai auzit pe Tony: femeii nu-i plăceau deloc 
băncile. Era probabil genul de femeie care simte nevoia 
să aibă lucrurile importante aproape de ea, ca să le 
poată atinge. 

— Deci marea întrebare este: Unde se află arma 
acum? Poate că ucigaşul a găsit-o. 

— Poate e mai bine să scotocim şi noi casa centimetru 
cu centimetru. 

— Asta nu are sens. Numai dacă este un 
compartiment secret undeva; să fie ascunsă într-un 
perete este puţin probabil. 

— Asta aşa e. 

Privirea lui King rătăci prin grădină. Se opri într-un 
loc, trecu mai departe şi apoi reveni în acel loc. Mergea 
de-a lungul rândului cu hortensii. Şase roz şi una în 


193 


mijloc albastră. 

— Frumoase hortensii, spuse King. 

Tony veni mai aproape, scuturându-şi pământul de pe 
mâini. 

— Da, mama iubea hortensiile astea, poate chiar mai 
mult decât trandafirii. 

King îl privi curios. 

— Interesant. A spus vreodată de ce? 

Tony era încurcat. 

— Poftim? 

— De ce îi plăceau mai mult hortensiile decât 
trandafirii? 

— Sean, chiar crezi că lucrurile astea sunt relevante? 
întrebă Michelle. 

Tony îşi frecă bărbia. 

— Ei bine, acum că ai menţionat asta, ea mi-a spus de 
mai multe ori ca pentru ea acele hortensii sunt 
nepreţuite. 

King o privi fix pe Michelle, apoi se uită la hortensia 
albastră şi exclamă: 

— La naiba! 

— Ce este? întrebă Michelle. 

— Ar fi un noroc chior. Dar s-ar putea să fie asta. 
Repede, Tony, ai o lopată? 

— O lopată? De ce? 

— Întotdeauna am avut o curiozitate legată de 
hortensiile roz şi de cele albastre. 

— Nu este nimic special la ele. Uneori, oamenii cred 
că provin din specii diferite, dar nu este aşa. Adică, poţi 
avea şi roz, şi albastre numai prin simpla modificare a 
pH-ului solului. Există anumite substanţe care se găsesc 
pe piaţă şi care fac ca solul să fie mai bogat în anumite 
substanţe, mai acid sau mai alcalin - sulfat de aluminiu, 
aşa cred că-i spune. Sau pur şi simplu pui nişte fier în 
pământ, cum ar fi conserve goale, cuie ruginite sau 
altele. Asta ar face ca din roz să devină albastre. 


194 


— Ştiu, Tony, tocmai de aceea am nevoie de o lopată. 

Tony aduse unealta din garaj şi King se apucă de 
săpat în jurul hortensiei albastre. Nu-i luă mult până ce 
dădu de ceva dur. Şi un pic mai târziu scoase de acolo 
un obiect. 

— Bună sursă de fier, spuse King ţinând în mână un 
pistol ruginit. 


195 


33 


King şi Michelle se opriră la un mic restaurant pentru 
o gustare rapidă după ce îl lăsaseră mut pe sărmanul 
Tony în grădina mamei sale. 

Michelle spuse: 

— Bine, sunt în mod oficial impresionată de ambele 
aptitudini ale tale, de detectiv şi de grădinar. 

— Norocul nostru că fierul este o componentă a 
oţelului, altfel nu am fi găsit arma. 

— Am înţeles partea cu şantajul şi cu motivul 
asasinării Lorettei. Dar tot nu înţeleg de ce i-a îndesat 
banii în gură. 

King urmări cu degetul buza ceştii de cafea. 

— Am lucrat odată într-o misiune în colaborare cu FBI 
în Los Angeles, unde Mafia rusească extorca bani de la 
toţi oamenii de afaceri pe o rază de doi kilometri pătraţi 
şi pe lângă asta mai era implicată şi într-o înşelătorie 
financiară, asta fiind motivul participării noastre. Aveam 
nişte turnători infiltraţi în reţeaua lor; o parte din bani 
proveneau de la noi - la foc răspunzi cu foc, nu? Ei bine, 
ne-am găsit la un moment dat toţi turnatorii găuriţi de 
gloanţe în portbagajul unei maşini cu nişte ghemotoace 
îndesate în gură. Când le-am scos chestiile alea din 
gură, am observat că erau bani, probabil aceiaşi bani cu 
care i-am plătit noi. Mesajul era clar: vorbeşti, atunci 
mori şi mănânci banii pe trădarea care te-a omorât. 

— Deci banii din gura Lorettei sunt simbolici? Ultima 
plată făcută de cel şantajat? 

— Aşa interpretez eu. 

— Stai un pic. Fiul ei a spus ca banii au încetat să mai 
vină cam acum un an de zile. Dar dacă persoana mai era 
prin preajmă ca să o ucidă pe Loretta, atunci de cea 
încetat să o plătească? Şi de ce a acceptat ea asta? 
Adică de ce nu s-a dus la poliţie atunci? 

196 


— Trecuseră şapte ani. Ce avea să le spună 
poliţiştilor? Că a suferit de amnezie şi că tocmai şi-a 
amintit totul, şi că, apropo, uite pistolul? 

— Ei bine, poate că omul şantajat şi-a dat seama şi el 
şi de-asta n-a mai plătit. Poate că s-a gândit că puterea 
ei de a-l mai şantaja dispăruse. 

— În orice caz, se pare că foarte recent cineva a aflat 
că Loretta este aceea care îl şantaja şi ea a plătit cu 
viaţa. 

Michelle păli dintr-odată şi îşi frânse mâinile. 

— Când am vorbit cu Loretta, ea a menţionat că a fost 
în acea debara, dar nu a spus niciodată că ar fi văzut pe 
cineva. Doar nu crezi...? 

King înţelese preocuparea ei. 

— Cineva se poate să fi auzit conversaţia voastră sau 
a spus ea mai târziu cuiva. 

— Nu, a fost ucisă atât de repede după ce am vorbit 
cu ea, încât ucigaşul trebuie să ne fi auzit vorbind. Dar 
eram singure pe veranda casei. Totuşi, cineva a auzit. 
Grozav, acum eu sunt motivul pentru care ea este 
moartă. 

King îi luă mâna într-a lui. 

— Nu, nu este adevărat. Persoana care a ţinut-o cu 
capul sub apă în cadă este cea din cauza căreia este 
moartă acum. 

Michelle închise ochii şi scutură din cap. King spuse 
cu fermitate: 

— Ascultă-mă, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu 
Loretta, dar dacă ea şantaja persoana care a ucis-o, 
intrase într-un joc periculos. Ea s-ar fi putut duce la 
poliţie cu mulţi ani în urmă. 

— Ăsta e motivul pentru care noi trebuie să o facem. 

— Vom face asta, chiar dacă seria a fost ştearsă şi 
arma este într-o stare precară. Poate că băieţii de la FBI 
pot desluşi totuşi ceva. Este un birou teritorial al lor aici 
în Charlottesville. O să-l lăsăm acolo când ajungem 


197 


acasă. 

— Şi acum ce facem? 

— Dacă a ascuns cineva o armă în debaraua de 
produse a hotelului Fairmount atunci când Clyde Ritter 
a fost ucis, asta ce îţi spune? 

Brusc, îşi dădu şi ea seama. 

— Că, probabil, Arnold Ramsey nu lucra singur. 

— Exact. Şi acesta este motivul pentru care noi ne 
ducem acolo chiar acum. 

— Unde? 

— La Colegiul Atticus. Unde Arnold Ramsey era 
profesor. 


198 


34 


Frumoasele străzi pavate, mărginite de copaci, şi 
clădirile elegante acoperite de iederă ale micului 
Colegiu Atticus nu păreau locul care să adăpostească un 
asasin politic. 

— Nu am auzit niciodată de această şcoală până la 
moartea lui Ritter, spuse Michelle în timp ce conducea 
Land Cruiser-ul pe strada principală a campusului. 

King aprobă din cap. 

— Nu mi-am dat seama cât era de aproape de 
Bowlington. Se uită la ceas. Nu ne-a luat decât o 
jumătate de oră să ajungem aici. 

— Ce preda Ramsey? 

— Ştiinţe politice cu accent pe legea electorală, cu 
toate că interesul lui personal erau teoriile politice 
radicale. 

Michelle se uită la el cu mirare. El îi explică: 

— După ce Ritter a fost ucis, eu m-am preocupat să-mi 
iau doctoratul în Arnold Ramsey. O privi fix pe Michelle. 
Dacă ucizi un tip, cel puţin poţi să aloci nişte timp 
pentru a-l studia. 

— Asta sună cam dur, Sean. 

— Nu a fost intenţionat. Am vrut să ştiu doar de ce un 
profesor de colegiu cu o reputaţie frumuşică ar ucide un 
candidat un pic cam dus şi care avea şi puţine şanse de 
izbândă şi să îşi sacrifice întreaga viaţă pentru asta. 

— Presupun că această cercetare a fost făcută în 
amănunt. 

— Nu atât de în amănunt cât s-ar fi făcut dacă ar fi 
fost vorba de un candidat serios. Pe de altă parte, toată 
lumea voia ca totul să se încheie cât mai repede. 

— Şi ancheta oficială a tras concluzia că Ramsey a 
acţionat singur. 

— Bazându-ne pe ceea ce am descoperit atunci, 

199 


aparent a fost o concluzie corectă. Privi către fereastră. 
Nu ştiu, a trecut atât de mult timp de atunci! Nu sunt 
sigur că vom găsi ceva folositor. 

— Ei bine, oricum suntem aici acum, aşa că hai să 
profitam de asta! Poate vedem ceva ce alţii au ratat. La 
fel cum ai făcut cu hortensia albastră. 

— Dar poate descoperim ceva ce e mai bine să 
rămână nedescoperit. 

— Nu am crezut niciodată că ăsta e un lucru bun. 

— Tu vrei întotdeauna ca adevărul să iasă la iveală? 

— Tu nu? 

King ridică din umeri. 

— Eu sunt avocat. Du-te şi întreabă un om adevărat. 


Fura plimbaţi de la o persoană la alta, de la un 
departament la altul, până când ajunseră în biroul lui 
Thornton Jorst. Era un om de statură medie, echilibrat, 
care părea să aibă puţin peste cincizeci de ani. O 
pereche de ochelari cu rama groasă şi tenul palid îi 
dădeau un aer foarte profesional. Se pare că fusese un 
bun prieten şi coleg al răposatului Arnold Ramsey. 

Jorst stătea în spatele unui birou dezordonat, plin cu 
vârf de cărţi deschise, grămezi cu pagini de manuscrise 
şi un computer portabil acoperit simbolic cu lucruri 
foarte puţin tehnice, gen creioane colorate şi foi de 
blocnotes. Rafturile care acopereau pereţii biroului 
gemeau sub greutatea cărţilor impresionant de groase. 
King se uita la diplomele de pe perete, când Jorst îşi 
aprinse o ţigară. 

— Vă deranjează? Sanctuarul unui profesor a rămas 
ultimul loc în care acesta se poate relaxa. 

King şi Michelle aprobară amândoi din cap. 

— Am fost tare surprins să aflu că aţi venit să mă 
întrebaţi de Arnold. 

— În mod normal, noi v-am fi sunat înainte pentru a 
ne face o programare oficială, spuse King. 


200 


— Dar eram în zonă şi am decis pe moment că este o 
ocazie prea bună ca să nu profităm de ea, adăugă 
Michelle. 

— Îmi pare rău nu am reţinut numele 
dumneavoastră? 

— Eu sunt Michelle Stewart, şi el este Tom Baxter. 

Jorst îi privi pe King. 

— Îmi cer scuze, dar îmi păreţi tare cunoscut. 

King zâmbi. 

— Toată lumea îmi spune asta; este din cauză că am o 
faţă atât de comună. 

— Este ciudat, spuse Michelle, dar chiar mă uitam la 
dumneavoastră şi mă gândeam că v-am mai văzut 
undeva, doctore Jorst, dar nu pot să-mi dau seama exact 
unde. 

— Apar destul de frecvent la posturile locale de 
televiziune, mai ales acum că se apropie alegerile, spuse 
repede Jorst. Îmi place anonimatul meu, dar din când în 
când nu strică un sfert de oră de faimă. Îşi drese glasul 
şi apoi adăugă: Am înţeles că faci un fel de documentar 
despre Arnold sau aşa ceva? 

Michelle se lăsă pe spătar şi luă un aer savant. 

— Nu numai despre el, despre motivațiile asasinatelor 
politice în general, dar cu accent pe cazul acesta. 
Ipoteza este că există destule deosebiri între oamenii 
care iau în vizor politicieni. Unii fac asta pentru că sunt 
instabili mintal sau simt o ură profundă pentru 
persoanele respective. Iar alţii o fac din convingeri 
filosofice sau pentru că sunt convinşi că fac un bine. Ei 
chiar văd în asta un act de patriotism. 

— Şi vreţi să aflaţi de la mine în care dintre aceste 
categorii se încadra Arnold? 

— Fiindu-i prieten şi coleg, este evident că aţi putut 
trage o concluzie, spuse King. 

Jorst îl privi prin perdeaua de fum de ţigară. 

— Motivația pe care a avut-o Arnold pentru a deveni 


201 


asasin m-a intrigat de-a lungul anilor. Totuşi, nu pot 
spune că el se încadrează în vreunul dintre cazurile 
prezentate. 

— Ei bine, poate că, dacă cercetăm trecutul lui şi 
perioada care a precedat săvârşirea acelei acţiuni, am 
putea să tragem o concluzie, sugeră Michelle. 

Jorst se uită la ceas. 

— Imi pare rău, spuse Michelle, aveţi cursuri? 

— Nu, de fapt sunt într-un an sabatic. Incerc să 
termin o carte. Aşa că spuneţi. 

Michelle scoase un carneţel şi un pix. 

— De ce nu am începe cu un mic istoric al lui Ramsey? 
propuse ea. 

Jorst se lăsă pe spate şi privi către tavan. 

— Arnold a dat trei lovituri succesive la Barkeley: 
B.A.9, M.A.!0, Ph.D.!! A fost mereu primul în clasă. De 
asemenea, a mai găsit timp să protesteze împotriva 
Războiului din Vietnam, şi-a ars ordinul de încorporare, 
a participat la marşuri pentru drepturile omului, a fost 
arestat, şi-a riscat viaţa, toate astea. A avut de departe 
cele mai bune scrisori de acreditare dintre toţi 
profesorii de aici. 

— Era popular printre studenţi? întrebă King. 

— In mare parte a fost. Oricum mult mai popular 
decât sunt eu printre ai mei. Jorst chicoti. Sunt mult mai 
exigent decât mult regretatul meu coleg. 

— Convingerile sale politice difereau mult de cele ale 
lui Ritter? se interesă Michelle. 

— 99% dintre americani sunt în aceeaşi categorie şi 
mulţumesc lui Dumnezeu că este aşa. Ritter era un 
predicator care apărea la televizor şi pretindea bani de 
la oamenii deziluzionaţi din toată ţara. Cum un om ca 


9 Bachelor of Arts: diploma de licenţă în arte şi ştiinţe (n. tr.) 

10 Master of Arts: diploma de masterat în arte şi ştiinţe (n. tr.) 

11 Doctor of Philosophy: cea mai înaltă distincţie acordată de către 
o universitate studenţilor (n. tr.) 


202 


acela a putut candida la preşedinţia Statelor Unite ale 
Americii? M-a făcut să-mi fie ruşine pentru ţara mea. 

— Se pare că opiniile lui Ramsey s-au prins şi de 
dumneavoastră, observă King. 

Jorst tuşi şi chicoti. 

— Cu siguranţă că împărtăşeam părerile lui Arnold la 
adresa lui Clyde Ritter ca potenţial preşedinte. Însă şi 
aici ne deosebeam drastic - eu nu aş fi recurs niciodată 
la metodele lui pentru a-l împiedica să mai candideze. 

— Deci Ramsey se manifesta mai zgomotos când era 

vorba de convingerile sale? 
_ — Foarte. Jorst stinse ţigara şi imediat aprinse alta. 
Imi aduc aminte cum se plimba prin biroul meu şi îşi 
frângea mâinile, deplângând starea în care ajunsese 
spiritul civic al cetăţenilor care permiteau ca unul ca 
Ritter să candideze la alegeri. 

— Dar trebuia să fi ştiut că Ritter nu avea nicio şansă 
să câştige. 

— Nu asta era problema. Ceea ce nu se vedea atât de 
bine erau înțelegerile care se făceau în culise. Ritter 
ajunsese să reprezinte o cifră critică în sondaje, şi asta îi 
făcea foarte nervoşi şi pe republicani, şi pe democrați. 
El atinsese cote care îi permiteau să primească fonduri 
federale pentru campanie şi spaţiu la televiziuni. Şi, 
orice aţi spune despre Ritter, făcuse un joc bun. Era 
foarte volubil şi exprima voinţa unui segment din 
populaţie. Şi, de asemenea, trebuie să înţelegeţi faptul 
că, pe lângă candidatura lui propriu-zisă, avea şi 
legături cu diferiţi candidaţi independenţi care aspirau 
la diferite funcţii din mai multe state mari. Acest lucru 
putea avea repercusiuni dramatice pentru partidele 
mari. 

— Cum aşa? întrebă King. 

— În mai multe runde de alegeri din ţară, el îi divizase 
pe votanţii partidelor mari, ceea ce a avut ca efect faptul 
că deţinea controlul asupra rezultatelor a aproape 


203 


treizeci de procente din sufragii. Şi când ai atâta 
influenţă pe arena politică, ei bine... 

— Ai ocazia să fixezi tu preţul? sugeră King. 

Jorst aprobă din cap. 

— Care era preţul lui Ritter oricine putea ghici. După 
moartea lui, s-a ales praful de partidul lui. Marile 
partide au evitat atunci un glonţ periculos. Scuzaţi-mă 
pentru nefericita alegere a cuvintelor. Dar eu chiar cred 
că Arnold s-a gândit că, dacă Ritter nu este oprit, atunci 
el ar fi putut distruge tot ceea ce însemna America. 

— Şi asta era ceva ce Ramsey cu siguranţă nu voia să 
se întâmple, spuse King. 

— Evident că nu, având în vedere faptul că l-a 
împuşcat pe om, spuse sec Jorst. 

— A vorbit vreodată de posibilitatea ducerii la 
îndeplinire a unui astfel de plan? 

— Am spus şi autorităţilor de atunci, nu. Da, a venit 
aici şi a deplâns politica lui Ritter, dar cu siguranţă nu a 
făcut nicio ameninţare sau de genul asta. Adică, asta 
este libertatea de exprimare. El avea dreptul la o opinie. 

— Dar nu avea dreptul să ucidă pentru ea. 

— Nici măcar nu ştiam că are o armă. 

— Mai era apropiat şi de alţi profesori de aici? întrebă 
Michelle. 

— Nu chiar. Arnold îi intimida pe cei mai mulţi dintre 
ei. Şcolile ca Atticus nu prea au parte de profesori de 
categorie grea. 

— Prieteni în afara colegiului? 

— Niciunul de care să ştiu eu. 

— Dar dintre studenţi? 

Jorst îl privi pe King. 

— Scuză-mă, dar asta sună mai mult a investigaţie 
asupra personalităţii lui Arnold decât a documentar 
despre motivele pentru care l-a ucis pe Clyde Ritter. 

— Poate este câte puţin din fiecare, interveni Michelle 
repede. Adică, vreau să spun că este greu să înţelegi 


204 


motivaţia fără să înţelegi omul şi cum şi-a desfăşurat 
planul de a-l asasina pe Ritter. 

Jorst se gândi un pic, apoi ridică din umeri. 

— Dacă a recrutat studenţi pentru a-l ajuta, eu nu ştiu 
nimic. 

— Era căsătorit la momentul morţii? întrebă Michelle. 

— Da, dar era despărţit de soţia sa, Regina. Au avut şi 
o fată, Kate. Se ridică şi se duse la un raft cu fotografii şi 
luă una pe care le-o întinse celor doi, comentând: 
Familia Ramsey. În vremurile bune. 

King şi Michelle priviră poza de familie. 

— Regina Ramsey este foarte frumoasă, remarcă 
Michelle. 

— Da, a fost. 

King îl privi uimit. 

— A fost? 

— Este moartă. S-a sinucis. Nu cu mult timp în urmă. 

— Nu am auzit de asta, spuse King. Spuneaţi că erau 
despărțiți? 

— Da. Regina trăia într-o casă mai mică din apropiere 
la timpul morții lui Arnold. 

— Ei împărțeau custodia fetei? întreba Michelle. 

— Exact. Nu ştiu precis care ar fi fost aranjamentul 
după un eventual divorţ. După ce a murit el, bineînţeles 
că întreaga custodie i-a revenit Reginei. 

— De ce s-au despărţit? întrebă Michelle. 

— Nu ştiu. Regina era foarte frumoasă şi extrem de 
realizată ca actriţă în tinereţe. În colegiu urmase 
specializarea teatru, de fapt. Dacă nu mă înşel, asta 
urma să fie cariera ei; apoi l-a întâlnit pe Arnold, s-a 
îndrăgostit şi toate s-au schimbat. Sunt sigur că a avut 
mulţi peţitori, dar ea îl iubea pe Arnold. O parte din 
mine crede că ea s-a sinucis pentru că nu a mai putut 
trăi fără el. Făcu o pauză şi continuă cu vocea scăzută: 
Am crezut că este fericită atunci, dar se pare că nu era 
aşa. 


205 


— Dar văd că nu a putut trăi nici cu el, comenta King. 

— Arnold se schimbase. Cariera lui academică era în 
declin, îşi pierduse entuziasmul de a mai preda. Era 
deprimat. Poate că acea melancolie a afectat căsnicia 
lor. Dar când Regina l-a lăsat, depresia s-a adâncit şi 
mai tare. 

— Deci poate că împuşcându-l pe Ritter a încercat să- 
şi recapete tinereţea, spuse Michelle. Schimba lumea şi 
intra în cărţile de istorie ca martir. 

— Poate. Din păcate, asta l-a costat viaţa. 

— Care a fost reacţia fetei când a aflat de moartea 
lui? 

— Kate a fost devastată. Îmi amintesc că am văzut-o 
în ziua asasinatului. Nu voi uita niciodată expresia de 
şoc de pe faţa ei. Şi apoi, câteva zile mai târziu, am 
văzut totul la televizor. Acea casetă blestemată de la 
hotel. A arătat totul: tatăl ei împuşcându-l pe Ritter şi 
apoi agentul împuşcându-l pe el. Am văzut şi eu. A fost 
oribil şi... Jorst se opri şi-l privi intens pe King. Expresia 
feţei sale se schimbă treptat şi apoi se ridică de la birou. 
Nu te-ai schimbat prea mult, agent King. Acum, nu ştiu 
exact ce se întâmplă aici, dar nu apreciez deloc faptul că 
am fost minţit. Şi vreau să ştiu acum care este scopul 
acestei vizite şi al acestor întrebări. 

King şi Michelle se priviră, apoi King zise: 

— Uite, domnule Jorst, fără prea multe explicaţii, am 
făcut recent unele descoperiri care indica faptul că 
Arnold nu a operat singur în acea zi. A mai fost un 
asasin sau, mai bine spus, un posibil asasin în hotel. 

— Asta este imposibil. Dacă ar fi fost aşa, atunci s-ar fi 
descoperit până acum. 

— Poate că nu, spuse Michelle. Nu dacă oameni 
importanţi au dorit păstrarea tăcerii în acest caz. Aveau 
deja criminalul. 

— Şi pe agentul care a greşit, adăugă King. 

Jorst se aşeza la loc. 


206 


— Eu... eu nu pot să cred asta. Ce noi dovezi? întrebă 
el îngrijorat. 

— Nu putem spune acum, îi mărturisi King. Dar dacă 
noi am bătut atâta drum până aici, atunci puteţi fi sigur 
că sunt dovezi clare. 

Jorst scoase o batistă şi se şterse pe faţă. 

— Ei bine, presupun că s-au întâmplat lucruri şi mai 
stranii. Adică, uită-te la Kate Ramsey! 

— Ce este cu Kate? întreba repede Michelle. 

— A făcut colegiul aici, la Atticus. A fost una dintre 
elevele mele. Te-ai fi gândit că acesta este ultimul loc în 
care să dorească să vină. Era sclipitoare, la fel ca tatăl 
ei; ar fi putut să se ducă oriunde voia. Dar ea a venit 
aici. 

— Unde este acum? întreba King. 

— E stagiară în Richmond la Centrul Universitar 
Commonwealth pentru Politici Publice din Virginia. Au 
acolo un puternic Departament de ştiinţe politice. Eu i- 
am dat scrisorile de recomandare. 

— Care este impresia dumneavoastră, îl urăşte pe 
tatăl ei pentru ce a făcut? 

Jorst se gândi mult înainte de a răspunde la această 
întrebare. 

— Îşi iubea tatăl. Şi totuşi, este posibil să-l urască 
pentru că a lăsat-o singură, preferând să urmărească 
idealuri politice în detrimentul dragostei pentru ea. Nu 
sunt psihiatru, dar asta este o bănuială a mea. Că doar 
aşchia nu a sărit departe de trunchi. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Michelle. 

— Merge la manifestații, scrie scrisori de protest, face 
lobby pe lângă guvern şi lideri politici, şi scrie articole 
în diverse ziare, exact ca tatăl ei. 

— Deci este posibil să-l fi urât pentru că a lăsat-o 
singură, dar acum este o copie fidelă a lui. 

— Aşa se pare. 

— Iar relaţia ei cu mama? întreba King. 


207 


— Destul de bună. Cu toate că, a învinovăţit-o poate, 
într-o oarecare măsură, pentru tot ce s-a întâmplat. 

— Pentru că nu a fost acolo pentru bărbatul ei? Că, 
dacă ar fi fost cu el, nu s-ar mai fi dus să-l împuşte pe 
Ritter? întrebă King. 

— Da. 

— Şi nu aţi mai văzut-o pe Regina Ramsey după 
moartea lui? întrebă Michelle. 

— Nu, am întâlnit-o, spuse el repede, apoi ezită un 
pic. La înmormântare şi cât a fost Kate studentă aici, de 
alte câteva ori. 

— Care a fost cauza morţii ei, vă mai amintiţi? 

— O supradoză de medicamente. 

— Ea s-a recăsătorit? întrebă King. 

Jorst deveni un pic palid. 

— Nu. Nu s-a recăsătorit. Apoi îşi reveni repede şi 
observă privirile curioase ale celor doi. Mă scuzaţi, dar 
sunt amintiri dureroase pentru mine - au fost prietenii 
mei. 

King studie mai bine feţele oamenilor din poză. Kate 
Ramsey părea să aibă în jur de zece ani în poză. 
Trăsăturile ei trădau inteligenţă şi părea foarte 
iubitoare. Stătea între părinţii ei, ţinându-i pe amândoi 
de mână. O familie frumoasă şi iubitoare. Cel puţin la 
suprafaţă. 

Dădu poza înapoi. 

— Mai este altceva ce ne-ar mai putea fi de folos? 

— Nu chiar. 

Michelle îi dădu o carte de vizită cu numerele ei de 
telefon. 

— În cazul în care vă mai amintiţi ceva, îi explică ea. 

Jorst se uită la cartea de vizită. 

— Dacă este adevărat ceea ce spuneţi, că a mai fost 
un asasin, care anume a fost rolul lui? Era de rezervă în 
cazul în care Ramsey rata? 

— Sau, murmură King, mai era cineva care trebuia să 


208 


moară în acea zi? 


209 


35 


Când sunară la Centrul Universitar Commonwealth 
pentru Politici Publice din Richmond, lui King şi lui 
Michelle li se răspunse că domnişoara Kate Ramsey nu 
era momentan acolo, dar că va veni în câteva zile. Aşa 
că se întoarseră la Wrightsburg, unde King intră într-o 
bpăcănie din centrul oraşului. 

— Se pare că îţi datorez o cină cu dichis şi o sticlă din 
cel mai bun vin, explică King, după ce te-am plimbat 
după mine peste tot. 

— Ei bine, a fost mult mai distractiv decât să stai în 
pragul uşii cu pistolul în mână, în timp ce politicienii se 
luptă pentru voturi. 

— Bravo! Începi să înveţi. 

King se opri deodată privind fix pe fereastră, evident 
gândindu-se la ceva. 

— OK, ştiu privirea asta. Ce îţi mai trece prin cap? 
întrebă Michelle. 

— Îţi aminteşti ce a spus Jorst despre Atticus? Că este 
o şcoală norocoasă că a venit acolo cineva de talia lui 
Ramsey, dar absolvenţii de Berkeley şi experţi naţionali 
nu pică din senin în locuri ca Atticus în fiecare zi?! 

— Da. Şi? 

— Ei bine, m-am uitat pe diplomele lui Jorst atârnate 
pe pereţi. A fost în şcoli decente, dar nu erau nici măcar 
în primele douăzeci. Şi eu presupun că nici ceilalţi 
profesori din departament nu erau supervedete ca 
Ramsey, motiv pentru care probabil că erau intimidaţi 
de el. 

Michelle dădu din cap în semn că a înţeles. 

— Atunci de ce un profesor şi expert de talia lui 
Ramsey a ajuns la Atticus? 

King o privi fix. 

— Exact. Dacă ar fi să ghicesc, atunci aş spune că 

210 


Ramsey avea ceva de ascuns. Poate din zilele când 
protesta. Poate din acest motiv a şi fost părăsit de 
nevastă. 

— Dar nu s-ar fi aflat ceva după asasinarea lui Ritter? 
Trebuie să fi verificat cineva trecutul lui. 

— Da, dar nu şi dacă avea o acoperire solidă. Şi se 
întâmplase cu mult înaintea asasinării. lar anii şaizeci 
au fost vremuri tulburi. 

În timp ce rătăceau prin magazin adunând 
cumpărături pentru cină, Michelle observă şoaptele şi 
privirile pe care le îndreptau unii cumpărători către 
King. La casă, King bătu pe umăr persoana din faţa sa, 
care se chinuise atât să-i ignore prezenţa. 

— Ce mai faci, Charles? 

Omul se întoarse şi se albi ca varul la faţă. 

— O, Sean, da, bine. Dar tu? Adică... 

Bărbatul era vizibil stânjenit de propria întrebare, 
totuşi King continua să zâmbească. 

— Nasol, Charles, doar nasol. Dar sunt sigur că pot 
conta pe tine, nu? Doar te-am scos dintr-o încurcătură 
financiară acum câţiva ani, îţi aminteşti? 

— Ce? O, eu... o, Martha mă aşteaptă afara. La 
revedere. 

Charles ieşi în grabă ducându-se la maşina de familie, 
un Mercedes condus de o distinsă doamnă cu părul alb, 
care cască gura de uimire când acesta îi povesti de 
întâlnirea din magazin. Apoi demară în trombă. 

În timp ce Michelle şi King îşi duceau pungile cu 
cumpărături la maşină, ea spuse: 

— Sean, îmi pare rău pentru toate astea. 

— Hei, viaţa bună trebuie să aibă şi un sfârşit. 


Ajunşi acasă la King, el prepară o cină fastuoasă care 
începu cu salată Caesar şi chifteluţe de crab ca 
aperitive, urmat de muşchi de porc cu ciuperci şi sos de 
ceapă Vidalia şi garnitură de piure de cartofi cu usturoi. 


211 


La desert se delectară cu ecleruri cu ciocolată. Mâncară 
pe terasa ce dădea spre lac. 

— Aşadar, ştii să găteşti, dar eşti disponibil şi pentru 
petreceri? glumi ea. 

— Dacă preţul este corect, răspunse el. 

Michelle ridică paharul cu vin. 

— Arată bine. 

— Ar fi şi cazul, este de prima mână. A stat în pivniţa 
mea şapte ani. Este una dintre cele mai dragi sticle ale 
mele. 

— Sunt onorată. 

Sean se uita spre apă. 

— Ce spui de o tură pe lac mai târziu? 

— Întotdeauna sunt amatoare de sporturi de apă. 

— Sunt nişte costume de baie în camera de oaspeţi. 

— Sean, trebuie să înveţi ceva despre mine: eu 
niciodată nu plec de acasă fără să am la mine 
echipamentul sportiv. 

Cu King în şaua ski-jetului mare şi roşu de tip Sea-Doo 
4TEC şi Michelle în spatele lui, înconjurându-l cu 
braţele în jurul taliei, merseră cam patru kilometri, şi 
acolo King aruncă o mică ancoră. Rămaseră pe Sea-Doo, 
şi King se uită în jur. 

— Mai ai răbdare şase săptămâni şi culorile acestui 
loc vor deveni de neuitat, spuse King. Şi îmi mai place 
cum arată munţii în clipa în care soarele se ascunde 
după ei. 

— Bine, este timpul să ardem ce am pus pe noi după 
cina asta. 

Michelle îşi scoase vesta de salvare şi restul 
echipamentului, rămânând în costumul de înot roşu. 

King se pomeni holbându-se la ea, cu gura căscată; 
deja peisajul frumos al munţilor nu-l mai captiva. 

— Este vreo problemă? întrebă Michelle uitându-se la 
el. 

— Nicio problemă aici, replică imediat King privind 


212 


iute în altă parte. 

— Ultimul scapă turma. Ea sări în apă, apoi ieşi la 
suprafaţă. Intri şi tu? 

El se dezbrăcă la rândul lui, sări şi ajunse lângă ea. 
Michelle privi către mal. 

— Cât de departe crezi că este? 

— Cam o sută de metri. De ce? 

— Mă gândesc să mă înscriu la triatlon. 

— De ce nu mă miră, oare? 

— Hai să facem întrecere, îl provocă ea. 

— Nu prea suntem în aceeaşi categorie. 

— Eşti cam îngândurat, nu crezi? 

— Nu, adică nu am nicio şansă. 

— De unde ştii asta? 

— Tu ai participat la olimpiadă, eu sunt un avocat de 
vârsta a doua cu genunchii paradiţi şi un braţ sensibil de 
când am fost împuşcat făcând cascadorii pentru ţară. Aş 
fi bucuros dacă aş concura împotriva bunicii tale care să 
aibă greutăţi prinse la picioare. 

— Mai vedem. S-ar putea să te surprinzi singur. Unu, 
doi, trei şi! 

Ea porni, cu braţele tăind frumos apa caldă şi liniştită. 

King înotă în urma ei şi, surprinzător, parcurse 
distanţa destul de repede. De fapt, când ajunseră 
aproape de mal, erau umăr la umăr. Michelle începu să 
râdă atunci când el o ajunse şi o prinse de picior în 
joacă. Când ajunseră la mal, erau la egalitate. King se 
lăsă pe spate şi trase aer în piept cu atâta nesaţ, de 
parcă nu ar fi fost suficient în atmosferă ca să-i ajungă. 

— Ei bine, chiar că m-am surprins singur, spuse el 
printre gâfâituri. Apoi se uită la Michelle. Ea nici măcar 
nu respira greu. Şi atunci îşi dădu seama. La naiba, tu 
nu te-ai forţat deloc. 

— Ba da. Bine, a trebuit să ţin cont de diferenţa de 
vârstă şi de restul. 

— Ei bine, până aici ţi-a fost! 


213 


El sări în picioare şi se duse în fugă către ea, în timp 
ce ea se îndepărta, ţipând. Totuşi, ea râdea atât de tare, 
încât King nu avu nicio problemă să o ajungă uşor din 
urmă. O ridică pe un umăr, o duse unde era apa mai 
mare şi îi dădu drumul. Ea ieşi la suprafaţa încă râzând. 

— Asta pentru ce a fost? 

— Ca să îţi arăt că, în ciuda faptului că am trecut de 
patruzeci de ani, încă nu sunt mort. 

Ajunşi înapoi, în timp ce fixa ski-jetul la doc, el 
întrebă: 

— Cum de ai ajuns de la baschet şi atletism la canotaj 
olimpic? 

— Îmi plăcea mai mult să alerg decât să joc baschet, 
dar îmi lipsea spiritul de echipa. În colegiu, un coleg de- 
al meu era canotor şi el m-a iniţiat. Se pare că am avut 
un talent înnăscut pentru sportul ăsta. Pe apă se părea 
că motorul meu nu cedează niciodată; eram ca o maşină. 
Şi mi-a plăcut întotdeauna faptul că, atunci când intru în 
apă, las toate problemele la mal. Eram cel mai tânăr 
membru al echipei. Când am încercat prima dată, 
nimeni nu mi-a dat nicio şansă. Dar le-am demonstrat că 
s-au înşelat. 

— Cred că ai petrecut o bună perioadă din viaţă 
făcând asta. Mai ales în Serviciul Secret. 

— Nu a fost totul numai lapte şi miere. 

— Nu sunt aşa un bun cunoscător al sporturilor. Care 
a fost proba ta la canotaj? 

— Patru plus unu, adică patru femei la vâslă şi un 
cârmaci care stabilea ritmul. Concentrarea este 
absolută. 

— Cum a fost la olimpiadă? 

— Cea mai antrenantă şi mai extenuantă perioadă a 
vieţii mele. Am fost atât de stresată, încât am vomitat 
înainte de prima cursă. Dar când am câştigat argintul şi 
am fost la un centimetru de aur, am avut senzaţia că nu 
există alt sentiment mai înălţător pe lume. Eram practic 


214 


un copil şi am simţit că ajunsesem la apogeul vieţii mele. 

— Încă mai crezi asta? 

Ea zâmbi. 

— Nu. Eu sper că tot ce este mai frumos se află încă 
în viitor. 

Făcură duş şi se îmbrăcară cu nişte haine uscate. 
Când Michelle cobori, King se uita pe nişte notițe la 
masa din bucătărie. 

— Citeşti ceva interesant? întreba ea în timp ce îşi 
aranja părul ud. 

El ridică privirea. 

— Discuţia noastră cu Jorst. Mă întreb dacă ştie mai 
multe decât spune. Şi, de asemenea, mă mai întreb ce 
am putea afla de la Kate Ramsey. 

— Dacă va dori să stea de vorbă cu noi. 

— Exact. El căscă. Ne vom gândi mâine la asta. A fost 
o zi lungă. 

Michelle se uită la ceas. 

— Este târziu. Cred că ar fi mai bine să plec. 

— Uite, poate ar fi mai bine să stai aici peste noapte, 
ce spui? Poţi dormi în camera de oaspeţi, acolo unde ai 
făcut duş, adăugă el repede. 

— Am unde dormi. Nu trebuie să-ţi fie milă de mine. 
Sunt fată mare. 

— Îmi este milă de tine pentru că toată mizeria care 
era în maşina ta este acum în camera de la motel. E 
posibil să fie şi ceva viu pe acolo. Ar putea ieşi noaptea 
să te mănânce. El zâmbi şi apoi spuse încet: Rămâi aici. 

Ea îi întoarse zâmbetul şi îi arunca o privire foarte 
sugestivă - deşi ar fi putut să fie efectul vinului pe care 
tocmai îl băuse. 

— Mulţumesc, Sean. Chiar sunt foarte obosită. Noapte 
bună. 

El o privi cum urca uşor treptele. Picioarele lungi şi 
puternice, fundul frumos şi ferm, apoi corpul i se 
continua cu umerii olimpici şi mai sus gâtul lung şi, 


215 


bine... La naiba! În timp ce ea dispăru în camera de 
oaspeţi, el scoase un oftat şi încercă disperat să-şi 
scoată din minte imaginea care-l obseda. 

Apoi cercetă toate camerele, pentru ca toate uşile şi 
ferestrele să fie închise. Se gândea să ia legătura cu o 
companie de securitate ca să-i instaleze o alarmă. 
Niciodată nu îşi imaginase că va fi nevoit să facă asta 
aici. De cele mai multe ori, nici măcar nu încuia uşile. 
Ce se mai schimbaseră lucrurile! 

Se opri în capul scărilor şi se uită spre camera de 
oaspeţi. Înăuntru era o tânără frumoasă întinsă pe pat. 
În cazul în care nu se înşela prea tare, dacă ar deschide 
uşa şi ar intra, aceasta i-ar îngădui să petreacă noaptea 
acolo. Şi totuşi, la cât de norocos fusese în ultima 
vreme, tot la fel de bine ar fi putut să primească un 
glonţ într-un loc sensibil. Rămase pe gânduri câteva 
clipe. Chiar voia să înceapă ceva cu femeia asta? Având 
în vedere ce se întâmplase? Răspunsul, oricât de greu i- 
ar fi fost să accepte, era unul singur. Străbătu holul şi 
intră în propria cameră. 


Afară, aproape de poalele dealului, pe drumul spre 
casa lui King, era oprit vechiul Buick, cu luminile stinse 
şi motorul oprit. Ţeava de eşapament fusese reparată, 
pentru că acum şoferul nu mai dorea să fie auzit. 
Portiera se deschise, omul cobori şi privi spre silueta 
întunecată a casei. Portierele din spate ale maşinii se 
deschiseră şi ele - coborâră alţi doi oameni: „ofiţerul 
Simmons” şi partenera sa criminală, Tasha. Simmons 
era un pic mai nervos, pe când Tasha părea pregătită de 
acţiune. Omul cu Buick-ul părea pur şi simplu 
preocupat. El se uită către ceilalţi doi şi dădu din cap. 
Apoi toţi se îndreptară spre casă. 


216 


36 


King fu trezit din somn de o mână care îi acoperea 
gura. Văzu mai întâi arma, şi apoi faţa. 

Michelle duse un deget la gură, dându-i de înţeles să 
nu scoată niciun sunet, şi îi şopti în ureche: 

— Am auzit nişte zgomote. Cred că este cineva în 
casă. 

King se îmbracă, arată cu degetul spre uşă şi o privi 
întrebător. 

— Cred că în spatele casei, la parter. Ai idee cine ar 
putea fi? 

— Da, poate cineva îmi mai lasă un cadavru. 

— Ai ceva de valoare în casă? 

El clătină din cap şi apoi se opri. 

— La naiba! Arma de la Loretta! Este închisă în 
dulapul din birou. 

— Chiar crezi că...? 

— Da, chiar cred. 

Ridică receptorul să sune la poliţie, dar îl puse repede 
înapoi în furcă. 

— Nu-mi spune, zise ea. E mort? 

— Unde e mobilul tău? 

Ea scutură din cap. 

— Cred că l-am lăsat în maşină. 

Coborâră uşor la parterul casei, ascultând toate 
zgomotele ce ar fi putut trăda prezenţa unui intrus. Era 
linişte şi întuneric. 

Persoana putea fi oriunde, privind şi aşteptând 
momentul prielnic pentru a lovi. 

King o privi pe Michelle şi şopti: 

— Neliniştită? 

— Este un pic cam sinistru. Tu ce faci când lucrurile 
se complică? 

— Mă duc şi-mi iau o arma mai mare decât a 

217 


adversarului. 

Zgomotul veni dinspre scările care duceau spre 
nivelul inferior. 

Michelle îl privi. 

— Bine, eu aş prefera să nu existe o confruntare. Nu 
ştim câţi sunt sau cât de bine sunt înarmaţi. 

— De acord. Dar trebuie să luam pistolul. Ai cheile de 
la maşină? 

Ea le ridică. 

— Mult înaintea ta. 

— Eu conduc. Vom suna la poliţie îndată ce plecăm de 
aici. 

Acoperit de ea, King se strecură în birou şi luă cutia 
cu pistolul, nu înainte de a se asigura că acesta mai este 
încă înăuntru. Se duseră încet spre ieşirea din casă. 

Se suiră în Land Cruiser şi King puse cheia în contact. 
O lovitură îl izbi din spate şi căzu pe volan, apăsând 
astfel pe claxon. 

— Sea... strigă Michelle, dar vocea ei fu retezată, 
împreună cu aerul pe care îl respira, când laţul din piele 
i se strânse în jurul gâtului şi îi intră în carne. 

Ea încercă să-şi bage degetele pe sub el, dar acesta 
intrase prea mult în piele. Foarte rapid, plămânii parcă 
îi explodară, ochii îi ieşiră din orbite; creierul parcă îi 
luă foc. Cu coada ochiului, îl văzu pe King căzut pe 
volan, cu sângele şiroind pe gât în jos. Apoi simţi cum 
laţul se răsuceşte şi se strânge şi mai mult şi o mâna 
apăru şi luă pistolul ruginit. Portiera din faţă a maşinii 
se deschise, apoi se închise la loc, şi paşii se auziră cum 
se depărtează, lăsând-o să moară. 

Laţul se tot strângea şi Michelle puse picioarele pe 
bord încercând să-şi arcuiască corpul pentru a putea să 
se depărteze puţin de persoana care făcea tot posibilul 
să o omoare. Căzu la loc pe spate; abia mai răsufla. 
Zgomotul claxonului îi exploda în urechi; priveliştea cu 
King inconştient şi plin de sânge făcea ca situaţia să i se 


218 


pară şi mai disperată. Se arcui din nou şi izbi cu capul în 
spate, în faţa strangulatorului. Îl auzi cum strigă de 
durere şi simţi laţul slăbind, dar numai puţin. Imediat 
încercă să ajungă în spate la agresor, să-l prindă de păr, 
să-l zgârie sau să-i scoată ochii. Era în sfârşit posibil să-l 
apuce pe atacator de păr şi trase cât putu de tare, dar 
presiunea pe gâtul ei era aceeaşi. Ea îi zgârie şi îi sfâşie 
faţa, însă capul îi fu tras pe spate - aproape că îi fu dat 
peste scaun. Avu impresia că şira spinării îi pocnise şi 
deveni moale, alunecând în faţă. 

Putea simţi respiraţia persoanei care o ucidea, care 
făcea toate eforturile să o elimine. Pe faţa îi apărură 
lacrimi de disperare şi de agonie. 

Răsuflarea era chiar la urechile ei. 

— Mori, mârâi el. Mori odată! 

Tonul lui zeflemitor îi dădu energie. Cu un ultim efort, 
Michelle strânse degetele în jurul armei. Ţinti în spate 
prin spătar; arătătorul găsi trăgaciul. Abia mai avea 
putere să facă asta, şi totuşi găsi rezerva necesară de 
energie ca să tragă. Se ruga să nu rateze. Nu ar mai fi 
avut a doua şansă. 

Arma se declanşă şi glonţul sfâşie scaunul. Auzi 
impactul cu carnea şi apoi un horcăit înfundat şi laţul 
slăbi imediat, căzând. Eliberată, Michelle trase o gură 
mare de aer în piept. Ameţită şi fiindu-i rău de la 
stomac, ea deschise portiera şi se aruncă la pământ. 

Auzi portiera din spate deschizându-se. Omul se dădu 
jos ţinându-şi mâna pe rana însângerată. Ea ridică arma, 
dar el deschise uşa la maximum, izbind-o şi doborând-o 
la pământ. Înnebunită de furie, Michelle sări înapoi şi 
tinti chiar în momentul în care celălalt încerca să fugă. 

Totuşi, înainte să poată trage vreun foc, ea căzu în 
genunchi şi simţi că leşină. Când privi în sus, vederea îi 
era atât de înceţoşată, creierii îi zvâcneau atât de tare, 
încât i se păru că vede trei oameni fugind. Trase şase 
focuri de arma; toate în locul unde credea ea că este 


219 


tipul celui care încercase să o ucidă. 

Toate focurile rataseră cu mult. Alesese imaginea 
greşită în care să tragă. 

Paşii se îndepărtară în grabă şi la scurt timp după 
aceea se auzi o maşină cum porneşte şi pleacă, ridicând 
în urmă praf şi pietriş. 

Cu răsuflarea tăiată, Michelle se prăbuşi la pământ. 


220 


37 


Zgomotosul claxon al maşinii atrase într-un final 
atenţia unui poliţist care patrula prin zonă şi care îi 
descoperi pe King şi pe Michelle în stare de 
inconştienţă. Ei fură duşi la spitalul UVA din 
Charlottesville. King îşi reveni primul. Rana de la cap 
sângerase mult, dar craniul se dovedise suficient de tare 
şi nu suferise răni majore. Recuperarea lui Michelle 
avea să dureze mai mult şi fusese anesteziată pentru a i 
se îngriji rănile. Când ea se trezi, King era alături, cu 
capul bandajat. 

— Doamne, ce rău arăţi, îi spuse ea cu vocea slăbită. 

— Asta este tot ce merit după ce am stat pe scaunul 
ăsta ore întregi aşteptând ca prinţesa să se trezească? 
„Doamne, ce rău arăţi”?! 

— Îmi pare rău. Este minunat să-ţi văd chipul. Nu 
eram sigură că mai trăieşti. 

El cercetă urmele de pe gâtul ei umflat. 

— Cine a făcut asta chiar nu s-a jucat. Ai văzut ceva? 

— Nu. Era un bărbat, atâta tot. L-am împuşcat. 

— Unde l-ai nimerit? 

— Într-o parte, cred. 

— Poliţia aşteaptă să dai o declaraţie. Eu am dat-o 
deja. FBl-ul şi şeriful Parks sunt şi ei aici. Eu i-am pus în 
temă cu teoria legată de armă şi de faptul că Loretta 
şantaja pe cineva. 

— Mă tem că nu le pot spune multe. 

— Trebuie să fi fost cel puţin doi: unul care să ne 
scoată din casă şi celălalt care ne-a aşteptat în maşină. 
Au fost siguri că vom lua pistolul cu noi. I-am scutit de 
efortul de a-l mai căuta prin casă. Cineva probabil că ne- 
a urmărit când am fost la Loretta acasă. Probabil că ne- 
au văzut dezgropând pistolul şi s-au hotărât să-l ia 
înapoi. 

221 


— Au fost trei, atunci, fiindcă doi erau în maşină. Ea 
făcu o pauză, apoi întrebă: Au luat pistolul, nu-i aşa? 

— Da. De-a dreptul stupid când te gândeşti. Ar fi 
trebuit să ducem pistolul la FBI imediat ce l-am găsit, 
dar nu am făcut-o, aşa că asta e. Oftă şi puse mâna pe 
umărul ei. A fost cât pe ce, Michelle, cât pe ce. 

— Am luptat cât am putut. 

— Ştiu că aşa ai făcut. Ăsta este motivul pentru care 
sunt acum în viaţă. Îţi sunt dator. 

Inainte ca Michelle să apuce să răspundă, uşa se 
deschise şi intră un bărbat tânăr. 

— Agent Maxwell? Scoase legitimaţia de la Serviciul 
Secret. Imediat după ce eşti externată şi stai de vorba 
cu poliţia, mă vei însoţi înapoi la Washington. 

— De ce? întreba King. 

Tânărul îl ignoră. 

— Doctorii spun că ai noroc că mai eşti în viaţă. 

— Nu cred că norocul are ceva de-a face cu povestea 
asta, interveni King. 

— De ce să mă întorc la Washington? întrebă 
Michelle. 

— Din acest moment eşti repartizată la un birou la 
sediul din Washington. 

— Aici e mâna lui Walter Bishop, spuse King. 

— Nu pot spune că este adevărat. 

— De aceea o spun eu. 

— Voi fi aici când eşti gata să mergem. 

Bărbatul dădu din cap scurt spre King şi ieşi din 
cameră. 

— Păi, a fost distractiv cât a durat, spuse King. 

Ea se întinse şi îi luă mâna într-a ei, strângând-o. 

— Hei, mă voi întoarce. Nu voi lăsa ca tu să ai parte 
de toată distracţia. 

— Acum odihneşte-te, bine? 

Ea dădu din cap. 

— Sean? El o privi. Despre noaptea trecută, înotatul 


222 


în lac şi restul. A fost distractiv. Cred că amândoi aveam 
nevoie de asta. Poate vom mai repeta experienţa 
cândva. 

— La naiba că da! Îmi place la nebunie să te arunc în 
apă. 


King tocmai străbătea holul după ce se despărţise de 
Michelle, când o femeie îi tăie calea. Joan era în acelaşi 
timp supărată şi îngrijorată. 

— Tocmai am auzit. Eşti bine? 

Ea se uită la capul lui bandajat. 

— Sunt bine. 

— Şi agentul Maxwell? 

— Bine şi ea. Mulţumesc de întrebare. 

— Eşti sigur că eşti bine? 

— Sunt bine, Joan! 

— OK, calmează-te! 

Intraseră într-o cameră unde se vedeau câteva 
scaune. Se aşezară, şi Joan îl privi, cu o faţă serioasă. 

— Am auzit că ai descoperit un pistol în grădina acelei 
femei. 

— Cum naiba ai aflat asta? Abia le-am spus 
poliţiştilor. 

— Lucrez în sectorul privat, dar nu mi-am lăsat 
talentul de investigator la Serviciul Secret. Aşa e? 

El ezită. 

— Da, am găsit un pistol. 

— Şi de unde crezi tu că provenea? 

— Am teoriile mele, dar nu am dispoziţia necesară să 
le împărtăşesc acum. 

— Ei bine, atunci să-ţi spun eu o teorie de-a mea. 
Această femeie care a fost cameristă la hotelul 
Fairmount, avea un pistol ascuns în grădină şi are parte 
de o moarte violentă, cu un pumn de bani îndesaţi în 
gură. Ea şantaja persoana al cărei pistol îl găsise. Şi 
acea persoană poate fi implicată în asasinarea lui Ritter. 


223 


El o privi uimit. 

— Care naiba sunt sursele tale? 

— Îmi pare rău, dar acum nici eu nu mai am chef să 
împărtăşesc nimic. Deci ai luat pistolul, ai pierdut 
pistolul şi ai fost la un pas să fii ucis. 

— Michelle a păţit-o mult mai rău decât mine, de fapt. 
Pe mine doar m-au doborât. Se pare că au făcut tot 
posibilul ca pe ea să o omoare. 

Ea îl privi într-un mod ciudat. 

— Crezi că toate astea au vreo legătură cu răpirea lui 
John Bruno? întrebă ea dintr-odată. 

El păru surprins. 

— Cum ar putea? Numai pentru că Ritter şi Bruno au 
fost amândoi candidaţi la preşedinţie? E un pic cam 
forţat. 

— Poate că da. Dar lucrurile complexe au tendinţa de 
a avea un miez foarte simplu. 

— Mulţumesc pentru lecţia de detectivistică. Cu 
siguranţă nu o voi uita. 

— Poate că tu ai nevoie de nişte lecţii pentru 
începători. Tu eşti cel care stă în preajma femeii care l-a 
pierdut pe Bruno. 

— Nici ea nu l-a pierdut pe Bruno, cum nici eu nu l-am 
lăsat pe Ritter să fie împuşcat. 

— Cert este că eu investighez dispariţia lui John 
Bruno şi în acest moment toată lumea este suspectă, cu 
atât mai mult prietena ta Michelle. 

— Minunat, dar ea nu este prietena mea. 

— Bine, mai exact ce este? 

— Eu doar urmez nişte piste şi ea mă ajută. 

— Grozav! Mă bucur că te-ai aliat cu cineva, din 
moment ce se pare că pe mine m-ai îndepărtat de tot. Şi 
Maxwell îţi oferă o recompensă de un milion de dolari 
dacă rezolvi cazul sau numai o hârjoneală în pat? 

El se apropie de ea. 

— Nu-mi spune că eşti geloasă. 


224 


— Poate că sunt, Sean. Dar, în ciuda acestui fapt, cred 
că merit un răspuns la oferta mea. 

King privi în direcţia camerei lui Michelle, dar 
întoarse privirea când Joan îl atinse pe braţ. 

— Am nevoie să încep munca la cazul asta. Şi nu se 
ştie niciodată, poate aflăm şi adevărul despre Clyde 
Ritter. 

El o privi sfidător. 

— Da, poate aşa se va întâmpla, ripostă el. 

— Deci eşti alături de mine? Trebuie să ştiu. Chiar 
acum. 

După un moment, el dădu aprobator din cap. 

— Sunt. 


225 


38 


Zburară cu avionul privat la Dayton, Ohio, şi apoi 
merseră cu maşina la un sanatoriu de boli mintale care 
se afla cam la jumătate de oră spre nord. Joan sunase 
înainte şi luase toate aprobările pentru a-l vizita pe 
Sidney Morse. 

— Nu a fost atât de dificil pe cât mă aşteptam, îi spuse 
ea lui King în drum spre sanatoriu. Cu toate că, atunci 
când i-am spus femeii cu cine voiam să discutăm, a râs. 
A spus că ne putem duce, dar că nu ne va ajuta la nimic. 

— De când este Morse aici? întrebă King. 

— Cam de un an. A fost internat de familie. Mai bine 
zis, de fratele lui, Peter Morse. Cred că el era tot ce-i 
mai rămăsese din familie. 

— Credeam că Peter Morse avea probleme cu poliţia. 
Şi nu cumva se şi droga? 

— Se drogase este timpul verbal corect. Nu a fost 
niciodată la închisoare, probabil datorită influenţei 
fratelui său. Se pare că şi-a revenit şi, când fratele lui a 
luat-o razna, l-a internat într-un spital de boli mintale. 

— De ce în Ohio? 

— Inainte de a fi internat, Sidney locuia cu fratele lui 
aici. Se pare că acesta era atât de dus, încât nu mai 
putea trăi singur. 

King dădu din cap. 

— Ca să vezi ironia sorții! În mai puţin de zece ani, 
tipul care era în vârful aisbergului a ajuns internat într- 
un spital de nebuni. 


Puțin mai târziu, King şi Joan stăteau într-o mică 
încăpere din clădirea aceea întunecată. Vaietele, 
plânsetele şi urletele se strecurau pe holuri. Oameni ale 
căror minţi o luaseră razna de mult timp umblau acum 
pe coridoare în cărucioare cu rotile. Într-o sală de 

226 


recreere de lângă recepţie, un mic grup de pacienţi 
priveau o emisiune la televizor. Infirmierele, doctorii şi 
personalul auxiliar se mişcau uşor pe holuri în halatele 
lor albe, de parcă toată energia le fusese înghițită de 
acest loc deprimant. 

King şi Joan aşteptară până ce omul fu adus în 
cărucior de către un îngrijitor. Tânărul dădu din cap 
spre ei. 

— Acesta este Sid. 

Tânărul îngenunche în faţa lui Morse şi îşi puse 
mâinile pe umerii acestuia. 

— Bine, Sid, aceşti oameni sunt aici ca să stea de 
vorbă cu tine, OK, mă auzi? Este în regulă, doar 
vorbeşte cu ei. 

Îngrijitorul rânji la ultimele cuvinte. Se opri, şi Joan îl 
întrebă: 

— AĂăă, este ceva ce ar trebui să nu facem în prezenţa 
lui, ceva ce trebuie să evităm? 

Omul zâmbi, dezvelind un rând de dinţi strâmbi. 

— Nu cu Sid. Nu contează. 

King nu-şi putea lua ochii de la epava de om din faţa 
lui care, în urmă cu opt ani, punea la cale cea mai 
impresionantă campanie din politica americană. Morse 
slăbise puţin, dar tot era robust. Părul îi fusese ras şi 
avea o barbă scurtă, pe alocuri încărunţită. King îşi 
amintea că avusese o privire pătrunzătoare ca un laser, 
căreia nu-i scăpa nimic. Acum acei ochi erau morţi. 
Fusese Sidney Morse, dar acum nu mai era decât 
carcasa. 

— Care este diagnosticul? întreba el. 

— Că nu va pleca niciodată de aici, acesta este 
verdictul, spuse îngrijitorul, care se prezentase drept 
Carl. Mintea lui este în totalitate şi ireversibil dusă, 
pierdută. Uite, eu o să fiu afară pe hol. Veniţi şi mă 
chemaţi când terminati cu el, le mai spuse şi apoi pleca. 

Joan îl privi pe King. 


227 


— Nu pot să cred că este el, spuse ea. Ştiu că 
reputaţia şi cariera lui au primit o grea lovitură după 
uciderea lui Ritter, dar nu puteai bănui că va ajunge 
aici. 

— Poate că s-a întâmplat treptat. Şi presupun că se 
pot întâmpla multe în opt ani de zile. Adică, uită-te la 
mine. El a fost devastat după moartea lui Ritter. Nimeni 
nu l-a mai vrut. A devenit depresiv. Şi poate că fratele 
său mai mic l-a pus să ia droguri mai tari cât timp au 
stat împreună. Îmi amintesc că în campania de atunci 
Sidney a spus că problemele fratelui său cu drogurile i- 
au creat şi lui mari probleme. Spunea că fratele său era 
foarte creativ când venea vorba să facă rost de bani 
pentru a-şi satisface viciul. Un mare escroc. 

King îngenunche în faţa lui Morse. 

— Sidney, Sidney, îţi aminteşti de mine? Sunt Sean 
King. Agentul Sean King, adăugă el. 

Nicio reacţie. Un fir de salivă i se ivi la colţul gurii şi-i 
atârnă de buză. King o privi pe Joan. 

— Tatăl lui era un foarte cunoscut avocat, spuse el, iar 
mama lui fusese moştenitoarea unei averi fabuloase. Mă 
întreb unde sunt toţi banii ăia?! 

— Poate sunt folosiţi pentru a-l ţine aici. 

— În niciun caz, asta este o instituţie de stat, nu un 
sanatoriu privat sofisticat. 

— Atunci, poate fratele lui are controlul asupra lor. 
Presupun că amândoi au moştenit părţi egale. Şi cui îi 
pasă de fraţii Morse? Eu sunt aici pentru a-l găsi pe John 
Bruno. 

King se întoarse să-l privească din nou pe Morse. 
Omul nu se mişcase. 

— Doamne, uite-te la cicatricele pe care le are pe faţă. 

— Automutilare. Uneori asta vine odată cu 
dezechilibrul mintal. 

King se ridică dând din cap. 

— Hei, ai jucat jocul cu el? se auzi o voce piţigăiată. 


228 


Amândoi se întoarseră şi îl priviră pe omul scund şi 
slab care stătea în spatele lor cu un iepure zdrenţăros 
de pluş în mână. Trăsăturile lui erau atât de mici, că 
arăta ca un spiriduş. Purta un halat vechi şi aparent 
nimic altceva. Joan îşi feri privirea. 

— Jocul? întrebă din nou omul, care se uita la eicuo 
privire copilărească. L-aţi jucat deja? 

— Ce, cu el? întrebă King, arătând spre Morse. 

— Eu sunt Buddy, spuse omul, şi acesta este tot 
Buddy, zise el ridicând iepurele zdrenţăros. 

— Ne pare bine de cunoştinţă, Buddy, răspunse King. 
Şi apoi, privind la iepure: De două ori chiar. Deci îl 
cunoşti pe Sid? 

Buddy dădu viguros din cap. 

— Jucaţi jocul. 

— Jocul, da, de ce nu îmi arăţi şi mie? Poţi face asta? 

Din nou Buddy dădu din cap şi zâmbi. Fugi în colţul 
camerei unde se găsea o cutie cu lucruri. Scoase o 
minge de tenis şi se întoarse la ei. 

Se aşeza în faţa lui Morse şi ţinu mâna cu mingea sus. 

— Bine, acum arunc... 

Puterea de concentrare a lui Buddy păru să se piardă 
şi rămase acolo ţinând mingea în mână împreună cu 
iepurele, cu gura căscată şi ochii inexpresivi. 

King îi veni în ajutor: 

— Mingea. Arunci mingea, Buddy. 

Buddy reveni la viaţă. 

— Bine, acum arunc mingea. 

Făcu un gest tipic jucătorilor profesionişti de 
baseball, dezvelind din anatomia sa mult mai mult decât 
ar fi dorit atât King, cât şi Joan să vadă. Dar aruncă 
mingea încet şi fără forţă. 

Mingea se îndrepta direct spre capul lui Morse. O 
secundă înainte de a-l lovi, mâna dreaptă a lui Morse se 
ridică şi prinse mingea. Apoi căzu la loc, cu palma încă 
strânsă în jurul mingii. Buddy ţopăi un pic, apoi făcu o 


229 


plecăciune. 

— Jocul, întări el. 

Se duse la Morse încercând să recupereze mingea, 
dar degetele lui Morse rămăseseră încleştate pe ea. 
Buddy se întoarse către ei cu o faţa patetică. 

— Niciodată nu mi-o dă înapoi. Este rău! Rău, rău, 
rău! 

Carl băgă capul înăuntru. 

— Este totul în regulă? A, hei, Buddy! 

— Nu-mi mai dă mingea înapoi, se plânse Buddy. 

— Nicio problemă. Calmează-te! 

Carl se duse, luă mingea din mâna lui Morse şi i-o 
dădu lui Buddy. Acesta se întoarse spre King şi întinse 
mingea. 

— Este rândul tău. 

King se uită la Carl, care zâmbi şi spuse: 

— Este în regulă. Este numai un gest reflex. Doctorii 
au un termen lung care îl defineşte, dar este singurul 
lucru pe care îl face Morse. Celorlalţi le place mult. 

King aruncă uşor mingea către Morse, şi acesta o 
prinse din nou. 

— Vine cineva în vizită la el? îl întrebă Joan pe Carl. 

— Fratele obişnuia să vină, dar nu l-am mai văzut de 
mult timp. Cred ca Sid a fost mare mahăr pe vremuri, 
pentru că acum mulţi ani au venit nişte ziarişti să facă 
un reportaj. Dar nu i-a ţinut mult când au văzut în ce 
stare era. Acum nu mai vine nimeni. Acum doar stă în 
scaunul acela. 

— Şi prinde mingea, completă Joan. 

— Exact. 

În timp ce plecau, Buddy veni în fugă după King şi 
Joan. Avea mingea de tenis în mână. 

— Poţi să iei asta dacă vrei. Eu am mai multe. 

King luă mingea. 

— Mulţumesc, Buddy. 

Buddy ridică iepurele. 


230 


— Mulţumeşte-i şi lui Buddy. 

— Mulţumesc, Buddy. 

El o privi pe Joan şi ridică iepurele şi mai sus. 

— Pupă-l pe Buddy! 

King o înghionti pe Joan cu cotul. 

— Haide că e drăguţ. 

— Ce, nici măcar nu apuc să mănânc mai întâi? 

Joan pupă iepurele pe obraz, apoi spuse: 

— Deci eşti prieten bun cu Sidney? Adică Sid. 

Buddy dădu din cap atât de tare, încât se lovi cu 
bărbia în piept. 

— Camera lui este chiar lângă a mea. Vrei să vezi? 

King o privi pe Joan. 

— Suntem aici. 

— Unde merge suta, merge şi mia, spuse ea ridicând 
din umeri. 

Buddy o luă pe Joan de mână şi îi conduse pe hol. 
King şi Joan nu erau siguri că aveau voie în acea parte a 
spitalului fără să fie însoţiţi de un îngrijitor, dar nimeni 
nu îi opri. 

Buddy se opri în faţa unei camere şi lovi uşa cu palma. 

— Asta este camera mea! Vreţi să vedeţi? E ca lumea. 

— Bineînţeles, spuse Joan. Poate ai mai mulţi Buddy 
aici. 

Buddy deschise uşa şi imediat apoi o închise. 

— Nu-mi place să se uite lumea la lucrurile mele, 
spuse el, privindu-i agitat. 

King scoase un oftat lung. 

— Bine, Buddy, casa ta, regulile tale. 

— Asta este camera lui Sid? 

Joan indica una dintre uşile alăturate din stânga celei 
a lui Buddy. 

— Nu, asta. 

Buddy deschise uşa din dreapta. 

— Este în regulă, Buddy? întrebă King. Putem intra? 

— Este în regulă, Buddy? Putem intra? repetă Buddy 


231 


privindu-i pe cei doi cu un zâmbet mare pe faţă. 

Joan cercetă holul şi observă că nu era nimeni care să 
îi vadă. 

— Cred că este în regulă, Buddy. De ce nu stai tu 
afară să păzeşti uşa? 

Ea se strecură înăuntru, urmată îndeaproape de King. 
Buddy rămase la uşă, privind panicat în stânga şi în 
dreapta. Intrară şi se uitară prin camera spartană. 

— Decăderea lui Sidney Morse a fost lungă şi totală, 
comentă Joan. 

— De obicei aşa se întâmplă, spuse King în timp ce 
examina camera. 

Mirosul de urină era foarte puternic. King se întreba 
cât de des se schimbau cearşafurile acolo. Într-un colţ, 
era o masă mică. Pe ea se aflau nişte fotografii fără 
rame. King le ridică. 

— Se pare că nu sunt obiecte contondente pe aici, 
cum ar fi sticlă sau metal. 

— Morse nu pare capabil de sinucidere, ca de nimic 
altceva, de altfel. 

— Nu poţi şti niciodată - poate înghiţi oricând o 
minge de tenis şi să se înece. 

King examină pozele. Una dintre ele era cu doi copii 
la vârsta de zece ani. Unul avea o bâtă de baseball. 

— Fraţii Morse. Aici par a fi în liceu. Ridică o altă 
poză. Şi presupun că aceştia erau părinţii lor. 

Joan i se alătură şi privi fotografiile. 

— Mama lor pare să fi fost tipul de casnică. 

— Casnică, dar bogată. Asta face diferenţa pentru 
mulţi oameni. 

— Tatăl era tare arătos. 

— După cum spuneam, avocatul de succes. 

Joan luă poza şi o ţinu sus. 

— Amândoi băieţii semănau cu tatăl lor. Sidney era 
robust şi atunci, dar arăta bine. Peter era şi el arătos... 
bine clădit, cu aceiaşi ochi ca fratele lui. Studie modul 


232 


ferm în care acesta ţinea bâta de baseball. Probabil că a 
fost atlet în liceu, a atins apogeul la optsprezece ani şi 
de acolo a urmat căderea. Droguri şi infracţiuni. 

— Nu ar fi pentru prima oară. 

— Ce vârstă ar avea Peter acum? 

— Un pic mai tânăr decât Sidney, deci undeva până în 
şaizeci de ani, poate. 

Ea privi chipul lui Peter. 

— Un fel de Ted Bundy!'?. Arătos şi fermecător, şi ti-ar 
lua gâtul într-o secundă dacă nu eşti atent. 

— Îmi aminteşte de o anumită femeie pe care o 
cunosc eu. 

Într-un colţ se afla o cutie mică. King se duse acolo şi 
cotrobăi prin ea. Erau acolo articole decupate din ziare 
vechi şi îngălbenite de vreme. Cele mai multe cu relatări 
despre cariera lui Sidney Morse. 

Joan privea peste umărul lui. 

— Frumos din partea fratelui său să-i aducă aceste 
articole. Chiar dacă Sidney nu are cum să le citească. 

King nu răspunse. Răsfoia în continuare paginile. 
Ridică unul dintre articole. 

— Acesta vorbeşte despre începuturile carierei lui 
Morse ca scenarist. Îmi aduc aminte că mi-a povestit că 
punea în scena tot felul de piese elaborate, dar nu cred 
că a făcut prea mulţi bani din asta. 

— Nu cred că l-a interesat prea mult acest aspect. 
Fiul unei mame bogate îşi putea permite asta. 

— Ei bine, la un moment dat a abandonat totul şi a 
început să muncească pentru a-şi câştiga existenţa. Una 
peste alta, poţi spune că a pus la cale campania lui 
Ritter ca pe o piesă de teatru. 


12 Theodore Robert Bundy (24 noiembrie 1946 - 24 ianuarie 1989), 
ucigaş în serie din America care, între 1974 şi 1979, a ucis 
numeroase femei în Washington, Utah, Colorado şi Florida. 
Numărul total al victimelor sale este necunoscut. El a mărturisit 30 
de crime; se estimează a fi peste 100. (n. tr.) 

233 


— Mai este ceva înainte de a declara pista Sidney 
Morse înfundată? întrebă ea. 

— Nu ar trebui să ne uităm sub pat? întrebă King. 

Joan îl privi dispreţuitor. 

— Asta este treabă de bărbat. 

King ridică din umeri şi se aplecă apoi cu grijă să 
privească sub pat. Se ridică rapid. 

— Ei bine? întreba ea. 

— Nu vrei să ştii. Hai să plecăm iute de aici! 

În timp ce părăseau camera, Buddy era chiar la uşă, 
aşteptându-i. 

— Mulţumim pentru ajutor Buddy, spuse Joan. Ai fost 
o dulceaţă. 

El o privi pe Joan emoţionat. 

— Pupat Buddy? 

— L-am pupat deja pe Buddy, îi reaminti ea politicos. 

Buddy păru imediat gata să plângă. 

— Nu, acest Buddy, arată el către sine. 

Joan rămase cu gura căscată şi se uită la King, evident 
căutând ajutor. 

— Îmi pare rău, asta este treabă de fată, spuse el 
rânjind. 

Joan îl privi pe pateticul Buddy, trase aer în piept, îl 
trase brusc spre ea şi îi trase un pupat zdravăn pe buze 
micuţului om. 

Se întoarse, se şterse la gură şi i se plânse lui King: 

— Câte trebuie să fac pentru un milion de dolari! 

Şi apoi se îndepărtă. 

— Pa, Buddy, spuse King şi plecă şi el. 

Un Buddy foarte fericit dădea frenetic din mână şi 
spunea: 

— Pa, Buddy. 


234 


235 


39 


Avionul privat ateriză în Philadelphia şi treizeci de 
minute mai târziu King şi Joan ajungeau în apropierea 
casei lui John şi Catherine Bruno, într-o suburbie 
selectă. Când trecură pe lângă casele de cărămidă 
acoperite cu  iederă şi înconjurate de grădini 
impresionante, King o privi pe Joan. 

— Aşadar, aici sunt vechile fonduri? 

— Numai din partea nevestei. John Bruno a crescut 
într-o familie săracă în Queens, apoi s-a mutat în 
Washington. A făcut Facultatea de Drept din 
Georgetown şi apoi a lucrat ca procuror în Washington 
imediat după licenţă. 

— Ai mai întâlnit-o până acum pe doamna Bruno? 

— Nu. Voiam să fii şi tu cu mine. Prima impresie, ştii 
tu... 


O menajeră de origine spaniolă îmbrăcată într-o 
uniformă apretată, purtând un şorţ cu volănaşe şi 
afişând o atitudine umilă, îi conduse într-o cameră de zi 
foarte spațioasă. Femeia aproape că făcu o plecăciune 
când ieşi din cameră. King scutură din cap văzând acest 
spectacol demodat şi apoi îşi îndreptă atenţia către 
femeia scundă care intrase în cameră. 

Catherine Bruno ar fi fost o excelentă primă doamnă, 
fu prima lui impresie. Era scundă, avea până în 
patruzeci şi cinci de ani, era rafinată, distinsă, 
sofisticată - chintesenţa ideii de „sânge albastru” şi de 
bune maniere. A doua impresie fu aceea că era prea 
plină de ea. Aceasta în principal pentru că atunci când 
vorbea cu cineva se uita peste umărul respectivului, de 
parcă nu ar fi vrut să irosească preţioasa ei privire pe o 
persoană dintr-o clasă socială inferioară aristocrației. 
Nici măcar nu îl întrebă pe King de ce are capul 

236 


bandajat. 

Joan oricum acapară repede toată atenţia femeii. 
Întotdeauna avusese darul de a isca furtună într-un 
pahar de apă. King se forţă să-şi ascundă un zâmbet 
când partenera lui începu: 

— Timpul nu trece în favoarea noastră, doamnă 
Bruno. Poliţia şi FBl-ul au făcut tot ceea ce trebuiau să 
facă, dar rezultatele lor au fost neglijabile. Cu cât soţul 
dumneavoastră rămâne mai mult timp dispărut, cu atât 
scad şansele de a-l aduce înapoi în viaţă. 

Privirea doamnei cobori din nou spre muritorii de 
rând. 

— Şi tocmai din acest motiv aţi fost dumneavoastră 
angajaţi de către oamenii lui John, nu-i aşa? Să-l aduceţi 
înapoi sănătos? 

— Exact. Am pornit o serie de investigaţii, dar am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Am spus poliţiei tot ce ştiam. Întreabă-i pe ei. 

— Prefer să aud de la dumneavoastră. 

— De ce? 

— Fiindcă, în funcţie de răspunsuri, am alte întrebări 
pe care poliţia nu a ştiut să le pună. 

„Şi, gândi King pentru sine, vrem să vedem cu ochii 
noştri dacă minţi, fund împăiat ce eşti.” 

— Bine, dă-i drumul. 

Părea atât de plictisită de acest întreg proces, încât 
King avu impresia că avea o aventură extraconjugală şi 
că salvarea soţului ei ar fi ultimul lucru pe care îl dorea. 

— Dumneavoastră aţi susţinut financiar campania 
soţului dumneavoastră? întrebă Joan. 

— Ce fel de întrebare este asta? 

— Este tipul de întrebare la care aş dori un răspuns, 
spuse Joan cu amabilitate. Vedeţi, am dori să găsim 
motivele, potenţialii suspecți şi direcţii de investigare 
cât mai promițătoare. 

— Şi ce are a face suportul meu financiar pentru 


237 


campania lui John cu toate astea? 

— Ei bine, dacă dumneavoastră aţi susţinut financiar 
campania lui John, atunci poate că aveţi acces la nume, 
aţi avut discuţii private cu soţul dumneavoastră, ştiţi 
lucruri care să-l preocupe din acest punct de vedere. În 
cazul în care nu sunteţi implicată, va trebui să căutăm în 
altă parte. 

— Bine, atunci pot spune că nu am fost încântată că 
John voia să intre în politica. Nu avea nicio şansă; toţi 
ştiam lucrul acesta. Şi familia mea... 

— Nu a fost de acord? completă King. 

— Noi nu suntem o familie politică, dacă pot să spun 
aşa. Noi avem o reputaţie fără pată. Mama aproape că a 
făcut infarct atunci când a aflat că mă voi mărita cu un 
procuror criminalist care provenea din altă clasă socială 
şi era şi cu zece ani mai în vârstă. Dar îl iubesc pe John. 
Totuşi, a trebuit să menţin un echilibru, şi asta nu este 
întotdeauna uşor. Lucrurile de acest gen nu sunt văzute 
bine în anumite cercuri. Deci nu pot spune că am fost 
susţinătoarea lui în politică. Totuşi, el avea o reputaţie 
foarte bună ca avocat. A instrumentat cele mai grele 
cazuri din Washington şi mai târziu în Philadelphia, 
unde ne-am întâlnit. Îşi câştigase o reputaţie naţională. 
Stătea tot timpul pe lângă politicienii din Washington, 
aşa cred că a luat virusul acesta cu politica, şi după ce 
ne-am mutat în Philadelphia. Nu am fost de acord cu 
ambițiile lui politice, dar sunt soţia lui, aşa că l-am 
susţinut public. 

Joan şi King puseseră o întrebare standard la care 
Catherine a dat un răspuns la fel de standard şi de 
inutil. 

— Vă puteţi gândi la cineva care ar fi dorit să-i facă 
rău soţului dumneavoastră? întrebă Joan. 

— În afară de cei pe care i-a anchetat, nu. A mai 
primit ameninţări cu moartea, dar nu recent. După cea 
părăsit procuratura din Philadelphia, a stat câţiva ani la 


238 


o firmă privată, înainte de a intra în politică. 

Joan se opri să noteze ceva. 

— Cum se numea firma respectivă? 

— Era biroul din Philadelphia al firmei din 
Washington: Dobson, Tyler şi Reed. Sediul se afla în 
centrul Philadelphiei, pe Market Street. O instituţie 
foarte respectabilă. 

— Ce fel de muncă făcea acolo? 

— John niciodată nu vorbea cu mine despre muncă. Şi 
nici nu l-am încurajat să o facă. Nu mă interesa. 

— Dar se presupune că avea de-a face cu procese 
legale. 

— Soţul meu era cel mai fericit atunci când avea la 
dispoziţie o scenă pe care putea evolua. Aşa că aş putea 
spune că se ocupa de procese. 

— Şi nu a împărtăşit niciun fel de îngrijorări cu 
dumneavoastră? 

— Pentru el campania decurgea destul de bine. Nu-şi 
făcea iluzii că ar putea câştiga. Voia doar să spună ce 
avea de spus. 

— După alegeri ce avea de gând să facă? 

— Nu a discutat niciodată asta cu mine. Eu am crezut 
că se va întoarce la Dobson, Tyler. 

— Ne puteţi spune ceva despre relaţia lui cu Bill 
Martin? 

— I-a menţionat de câteva ori numele, dar asta fusese 
înainte să mă cunoască pe mine. 

— Şi nu bănuiţi de ce văduva lui Bill Martin ar fi dorit 
să îl întâlnească pe soţul dumneavoastră? 

— Nu. După cum am spus, relaţia aceasta data 
dinaintea mariajului nostru. 

— Fusese prima căsătorie pentru amândoi? 

— A lui da, nu a mea, fu ceea ce le oferi ea. 

— Şi aveţi copii? 

— Trei. A fost foarte greu pentru ei. Şi pentru mine. 
Eu doar îl vreau pe John înapoi. 


239 


Începu să se smiorcăie, ca la comandă, şi Joan îi 
întinse o batistă. 

— Cu toţii vrem asta, spuse Joan, gândindu-se de fapt 
mai mult la milioanele de dolari pe care urma să le 
încaseze. Şi nu mă voi opri până nu voi reuşi să-l aduc 
înapoi. Mulţumesc. Ţinem legătura. 

Apoi plecară şi se îndreptară direct către aeroport. 


— Ce părere ai? întrebă Joan când ajunseră în maşină. 
Intuiţia ta îţi spune ceva? 

— Prima impresie: o snoabă care ştie mai multe decât 
ne spune. Dar ceea ce ne ascunde nu are de-a face cu 
răpirea lui Bruno. 

— Sau, dimpotrivă, ar putea avea legătura cu răpirea 
mai mult decât ne-am putea închipui noi... 

— Ea nu pare încântată de aventura lui politică, dar 
ce fel de nevastă este? Are trei copii şi nu avem niciun 
motiv să credem că nu-i iubeşte pe ei sau pe soţul ei. Ea 
are toţi banii. Nu are ce câştiga dacă el este răpit. Şi ea 
va trebui să plătească o parte din răscumpărare. 

— Dar dacă nu va exista nicio răscumpărare, atunci 
ea nu plăteşte nimic. Şi redevine liberă să se mărite cu 
cineva din clasa ei socială, care să nu fie implicat în 
lumea murdară a politicii. 

— Asta este adevărat, spuse el. Numai că noi nu avem 
destule informaţii încă. 

— Ajungem şi acolo. Joan deschise dosarul şi se uită 
în el. În timp ce citea, ea spuse: Atacul asupra ta şi al lui 
Maxwell a avut loc în jurul orei două noaptea. Mă 
gândeam că eu sunt specială, dar văd că inviţi să 
petreacă noaptea la tine în casă tot felul de femei. 

— La fel ca şi tine, a dormit în camera de oaspeţi. 

— Dar tu unde ai dormit? 

El o ignoră. 

— Cine este următorul pe listă? 

Joan închise dosarul. 


240 


— Aş dori să mergem la firma asta, Dobson şi Tyler, 
dacă tot suntem în oraş. Dar trebuie să fac nişte 
cercetări înainte. Deci este rândul lui Mildred Martin. 

— Ce informaţii avem despre ea? 

— Era devotată soţului ei, care a lucrat cu Bruno în 
Washington. Unele cercetări preliminare au sugerat că 
tânărul John Bruno nu şi-a îndeplinit prea serios 
îndatoririle de procuror în Washington şi l-a lăsat pe 
Martin să tragă ponoasele. 

— Deci văduva lui Martin nu este un fan al lui Bruno? 

— Exact. Bill Martin avea cancer pulmonar în fază 
terminală. Care se răspândise şi la oase. Mai avea de 
trăit cel mult o lună. Dar asta nu era suficient de repede 
pentru unii, aşa că l-au ajutat. Ea deschise un dosar. Am 
reuşit să obţin o copie a autopsiei efectuate lui Martin. 
Lichidul de îmbălsămare se răspândise în tot corpul, 
ajungând chiar şi la umoarea vitroasă, care, de altfel, 
este un loc perfect pentru a depista eventualele urme de 
otravă din organism, pentru că după deces nu se 
coagulează precum sângele. 

— Umoarea vitroasă? Asta e un fel de lichid din ochi? 
întrebă King. 

Ea aprobă din cap. 

— Fusese depistată o urmă de metanol în mostra din 
creierul mic pe care au prelevat-o. 

— Ei bine, dacă tipul era un băutor înrăit, lucrul 
acesta nu era neobişnuit. Metanolul se găseşte în whisky 
şi vin. 

— Corect din nou. Am observat, pentru că şi medicul 
legist a făcut-o. Oricum, metanolul intră, de asemenea, 
în compoziţia lichidului de îmbălsămare. 

— Şi dacă ei ştiau că nu va fi nicio autopsie şi corpul 
va fi îmbălsămat... 

Joan termină fraza în locul lui. 

— ... Procesul de îmbălsămare ar fi putut masca 
prezenţa metanolului sau cel puţin să-i deruteze pe 


241 


medici atunci când se efectua autopsia. 

— Crima perfectă? 

— Nu există aşa ceva, nu când ne ocupăm noi de caz, 
întări Joan zâmbind. 

— Aşadar, ce crezi că poate să ne spună Mildred? 

— Dacă Bruno şi-a schimbat programul atunci pentru 
a se întâlni cu o persoană care s-a autointitulat Mildred 
Bruno, atunci înseamnă că adevărata Mildred ar fi avut 
ceva important să-i spună. Din ce cunosc eu despre John 
Bruno, el nu făcea nimic care nu era în interesul lui. 

— Sau care poate să-i facă rău. Şi ce motiv ai să crezi 
că ne va spune nouă? 

— Am făcut câteva cercetări şi am aflat că şi ea este o 
băutoare înrăită şi nu poate rezista unui bărbat frumos 
care îi acordă oarecare atenţie. Sper că înţelegi aluzia. 
Şi dacă o poţi face, te rog să-ţi dai jos bandajul - ai un 
păr atât de frumos! 

— Şi care este rolul tău? 

Ea îi zâmbi dulce. 

— Eu voi fi nenorocita fără scrupule. Un rol pe care îl 
joc perfect. 


242 


40 


După ce aterizară, King şi Joan închiriară o maşină şi 
merseră până la casa lui Mildred Martin, ajungând acolo 
dimineaţa devreme. Era o casă modestă şi se afla într-o 
zonă în care nici vecinii nu aveau prea mulţi bani. Se 
afla cam la opt kilometri de clădirea pompelor funebre 
unde fusese răpit Bruno. 

Sunară şi bătură la uşă, dar nu răspunse nimeni. 

— Nu înţeleg. Am sunat înainte, spuse Joan. 

— Hai să verificăm prin spate. Tu ai spus că este o 
băutoare înrăită. Ar putea fi acolo, beată criţă. 

În curtea mică din spatele casei, o găsiră pe Mildred 
la o masă şubredă, pe un scaun asemenea: bea un pahar 
şi fuma o ţigară admirându-şi grădina. Avea în jur de 
şaptezeci şi cinci de ani, iar faţa îi era plină de riduri, ca 
a unei fumătoare înrăite. Purta o rochie cu imprimeu şi 
sandale de vară, şi avea părul vopsit. În afară de 
rădăcinile albe, culoarea predominantă era un fel de 
portocaliu. Mirosul de ierburi aromate umplea aerul, 
ridicându-se dintr-o găleată aflată sub masă. 

După ce se făcură prezentările, Mildred spuse: 

— Imi place să stau aici, în spate. Chiar şi în ciuda 
nenorociţilor de țânțari. În perioada asta a anului, 
grădina străluceşte cu adevărat. 

— Îţi suntem recunoscători că ai fost de acord să 
vorbeşti cu noi, îi zise King cu amabilitate. 

Urmase sfatul lui Joan şi-şi scosese bandajul. Mildred 
le făcu semn să se aşeze pe scaunele de la masă şi ridică 
paharul. 

— Eu sunt băutoare de gin şi urăsc să beau singură. 
Cu ce să vă servesc? 

Vocea ei era gravă şi joasă, purtând amprenta 
abuzului de lichior şi de ţigări. 

— Un cocktail Screwdriver, spuse Joan privindu-l 

243 


repede pe King. Îmi place la nebunie. 

— Scotch cu sifon, spuse King. Vă pot ajuta? 

Ea râse zgomotos. 

— Of, dacă aş fi fost cu patruzeci de ani mai tânără, ai 
fi putut. 

Cu un zâmbet plin de înţeles, se îndreptă clătinându- 
se spre casă. 

— Se pare că nu mai este în doliu, comentă King. 

— Au fost căsătoriţi timp de patruzeci şi cinci de ani şi 
au avut o relaţie bună din toate punctele de vedere. 
Soţul ei avea în jur de optzeci, era bolnav şi foarte 
suferind. Poate că nici nu prea are pentru ce să ţină 
doliu. 

— Bill Martin a fost mentorul lui Bruno. Cum aşa? 

— Bruno lucra pentru Martin când a început ca 
procuror criminalist în Washington. Martin l-a învăţat pe 
Bruno secretele meseriei. 

— La procuratură? 

— Exact, spuse ea. 

King privi în jur. 

— Se pare că Martin nu a dus-o prea bine. 

— Serviciile din administraţie nu beneficiază de salarii 
bune, toţi ştim asta. Şi Bill Martin nu s-a căsătorit cu 
cineva care a moştenit o avere. S-au mutat aici după ce 
s-a retras din activitate. Mildred a crescut aici. 

— Lăsând nostalgia la o parte, nu este un loc în care 
m-aş grăbi să mă întorc. 

Mildred se întoarse cu băuturile pe o tavă şi se aşeză. 

— Acum, presupun că vrei să trecem la discuţii. Am 
vorbit deja cu poliţia. Chiar nu ştiu nimic legat de asta. 

— Înţelegem, doamnă Martin, spuse King, dar voiam 
să ne întâlnim şi să vorbim personal. 

— Norocul meu. Şi, vă rog, spuneti-mi Millie. Doamna 
Martin este soacra mea şi ea este moartă de treizeci de 
ani. 

— Bine, Millie, noi ştim că ai vorbit cu poliţia şi că s-a 


244 


făcut o autopsie a cadavrului soţului tău. 

— Doamne, asta chiar a fost o totală risipă de timp. 

— De ce spui asta? întrebă rapid Joan. 

Mildred îi aruncă o privire piezişă. 

— Pentru că nu l-a otrăvit nimeni. Era un om bătrân 
cu cancer în fază terminală care a murit în pace în 
propriul pat. Dacă nu voi cădea în grădina mea, atunci 
aşa aş dori să mă duc şi eu. 

— Ştii despre telefonul dat lui Bruno? 

— Da, am spus deja poliţiei, nu l-am dat eu. Mi-au 
cercetat lista convorbirilor. Se pare că nu m-au crezut. 

Joan se aplecă puţin. 

— Da, dar s-a raportat că Bruno era foarte agitat din 
cauza telefonului primit. Poţi explica de ce? 

— Dacă nu eu am dat telefonul, cum aş putea şti? Din 
păcate, cititul gândurilor nu e una dintre calităţile mele. 
Dacă ar fi fost aşa, acum aş fi fost bogată. 

Joan insistă. 

— Uite, priveşte lucrurile din punctul ăsta de vedere, 
Millie. Bruno şi soţul tău au fost cândva apropiaţi, dar 
nu mai erau. Totuşi, el primeşte un telefon despre care 
crede că este de la tine, prin care-i ceri să vă întâlniți, şi 
devine agitat. Persoana care l-a sunat trebuie să-i fi spus 
ceva plauzibil ca să se întâmple asta, ceva ce Bruno ar fi 
asociat logic cu soţul tău. 

— Ei bine, poate că este extrem de simplu, cum ar fi 
faptul că Bill a murit. Eu sper că această veste l-a 
întristat. În definitiv, ei erau prieteni. 

Joan scutură din cap. 

— Nu. Bruno ştia deja de moartea soţului tău. A fost 
confirmat. El nu plănuia să meargă la înmormântare 
până nu a primit telefonul. 

Martin îşi dădu ochii peste cap. 

— Asta nu mă surprinde deloc. 

— De ce spui asta? întrebă King. 

— Nu o voi lua pe ocolite. Nu eram cel mai înrăit fan 


245 


al lui John Bruno, cu toate că Bill îl venera. Bill era cu 
aproape douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă şi se purta 
ca un mentor. Acum, nu spun că Bruno nu era bun în 
ceea ce făcea, dar hai să spunem aşa: John Bruno a 
făcut întotdeauna numai ceea ce a fost în interesul lui 
John Bruno şi al nimănui altcuiva. De exemplu, este la 
douăzeci de minute distanţă de casa în care se află 
corpul neînsufleţit al mentorului său şi nu are decenţa 
să facă o pauză în campanie pentru a-şi prezenta 
condoleanţele. Asta numai până primeşte un telefon, 
aparent din partea mea? Ei bine, asta este tot ce trebuie 
să ştiţi despre John Bruno. 

— Presupun că nu l-ai fi votat la alegeri, conchise 
King zâmbind. 

Martin râse zgomotos, un râs gros, înfundat şi îşi puse 
mâna peste a lui. 

— Of, dragule, eşti aşa de drăguţ că te-aş pune pe un 
raft şi m-aş uita la tine toată ziua. 

După ce spuse asta, nu-şi mişcă mâna. 

— Ar trebui să-l cunoşti mai înainte, spuse Joan pe un 
ton sec. 

— Abia aştept. 

Joan continuă: 

— Dispreţul tău pentru John Bruno a început la un 
moment anume? 

Martin ridică paharul gol şi molfăi un cub de gheaţă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Joan se uită peste nişte notițe din faţa ei. 

— Pe vremea când soţul tău era procuror în 
Washington, au existat unele nereguli cu privire la unele 
condamnări care au fost anulate. A fost o treabă tare 
dubioasă. 

Martin aprinse o altă ţigară. 

— A fost tare de mult. Nu-mi mai amintesc aşa bine. 

— Sunt sigură că, dacă te vei gândi un pic, îţi vei 
aminti, sugera Joan cu fermitate. Poate dacă ai putea să 


246 


te opreşti din băut? Este foarte, foarte important. 

— Hei, interveni King, ia-o mai uşor! Ne face o 
favoare. Nu este obligată să ne spună nimic. 

Femeia întoarse capul către King. 

— Mulţumesc, dragule. 

Joan se ridică. 

— Uite ce, de ce nu termini tu cu întrebările, că eu mă 
duc să fumez o ţigară şi să admir minunata grădină. 
Ridică pachetul de ţigări al lui Mildred. Pot să iau una? 

— Te rog, drăguță, de ce să mor singură? 

— Chiar, de ce, drăguță? 

Joan se depărtă şi King o privi pe bătrână oarecum 
ruşinat. 

— Poate fi tare nepoliticoasă uneori. 

— Nepoliticoasă? Este o cobră cu tocuri şi ruj. Tu 
chiar munceşti pentru ea? 

— Da. De fapt chiar învăţ multe de la ea. 

Mildred privi încruntată la Joan care folosea un 
trandafir pe post de scrumieră. 

— Să nu uiţi să-ţi ţii mâinile pe fermoar când este ea 
în preajmă, altfel rişti să te trezeşti într-o zi fără ceva 
important. 

— Voi ţine minte asta. Acum, despre ce vorbea ea, 
chestiile legate de munca soţului tău, presupun că ai 
avut nişte opinii foarte clare la acea vreme, nu-i aşa? De 
fapt, până la urmă soţul tău a demisionat din cauza 
acelor nereguli, nu-i aşa? 

Martin ridică bărbia, însă vocea îi tremura. 

— El a luat vina asupra lui, fiindcă era şeful şi un om 
onest. Nu mai sunt mulţi oameni ca Bill Martin. Ca în 
cazul bătrânului Harry Truman, banii s-au oprit la el. Fie 
că era bine, fie că nu. 

— Adică a luat totul asupra lui chiar dacă nu a fost 
vinovat? 

— Mai vreau de băut până nu îmi sparg dinţii în 
gheaţa asta, spuse ea ridicându-se. 


247 


— Tu crezi că a fost vina lui Bruno, nu-i aşa? Ela 
părăsit Washingtonul înainte să se producă nenorocirea, 
a ruinat cariera soţului tău şi a plecat în Philadelphia 
pentru a ajunge şeful procuraturii. Şi acolo a efectuat 
câteva anchete încununate cu succes, a intrat în 
sectorul privat la o firmă şi apoi a candidat pentru 
funcţia de preşedinte al statului. 

— Văd că ţi-ai făcut temele. 

— Dar soţul tău i-a rămas admirator fidel, deci nu îţi 
împărtăşea opiniile, nu-i aşa? 

Ea se aşeză la loc. 

— Bill a fost un avocat bun şi un foarte prost 
judecător de caractere. Jos pălăria pentru Bruno; el a 
spus şi a făcut exact ceea ce trebuia făcut. Ştiai că a 
sunat aici ca să-i spună lui Bill că va candida la 
preşedinţie? 

King o privi surprins. 

— Serios? Când s-a întâmplat asta? 

— Acum câteva luni. Eu am răspuns la telefon. Era cât 
pe ce să cad din picioare când i-am auzit vocea. Am vrut 
să-i spun ce am pe suflet, dar nu am făcut-o. Mi-am 
muşcat limba. Am discutat ca nişte vechi prieteni. Mi-a 
povestit de toate lucrurile minunate pe care le-a făcut, 
despre viaţa lui minunată din Philadelphia. Îmi venea să 
vomit. I-am dat telefonul lui Bill şi au vorbit o vreme. Tot 
ceea ce voia Bruno era să se laude şi să ne arunce în 
faţă toate astea. Să-l facă pe Bill să îşi dea seama cât de 
mult evoluase faţă de el. 

— Am crezut că nu mai auziserăţi de Bruno de ani de 
zile. 

— Păi, n-a fost decât acea conversaţie telefonică, şi 
enervantă pe deasupra. 

— Bill a spus ceva la telefon care să-l fi putut face pe 
Bruno să vină apoi la pompele funebre ca să-l vadă? 

— Nu. Bill abia dacă vorbea. Era foarte slăbit chiar de 
atunci. Iar eu cu siguranţă nu i-am spus ceva lui Bruno 


248 


care să-l agite aşa. Chiar dacă mi-aş fi dorit asta, crede- 
mă. 

— Despre treaba de la procuratură? 

— Pe lângă alte lucruri. 

— Ai avut vreodată dovezi? 

— Bruno era avocat, ştia să-şi acopere bine urmele. 
Murdăriile lui nu ieşeau niciodată la suprafaţă. El era de 
mult plecat când totul a fost descoperit. 

— Presupun că nu-ţi pare aşa de rău că a dispărut. 

— John Bruno se poate duce la dracu’. De fapt, sper 
că este deja acolo. 

King se apropie, şi de data aceasta el puse mâna 
peste a ei. _ 

— Millie, este foarte important. In ciuda faptului că 
autopsia soţului tău a fost neconcludentă, există dovezi 
că a fost otrăvit, poate cu metanol. Vezi tu, metoda asta 
de otrăvire ar fi putut fi ascunsă prin procesul de 
îmbălsămare. Moartea lui şi faptul că fusese dus în 
clădirea pompelor funebre a declanşat toate aceste 
evenimente. Oricine l-a luat pe Bruno, nu a lăsat asta la 
voia întâmplării. Soţul tău trebuia să fie acolo la un 
anumit moment, deci trebuia să fie mort la o anumită 
dată. 

— Asta a zis şi FBl-ul, dar vă spun că nimeni nu ar fi 
putut să-l otrăvească pe Bill. Fiindcă eu am fost cu el în 
fiecare zi. 

— Numai tu? Soţul tău era foarte bolnav înainte să 
moară. Ai avut vreun ajutor? A venit cineva pe la voi? 
Lua vreun medicament? 

— Da. lar FBl-ul le-a luat pe toate la analize şi nu a 
găsit nimic. Şi eu am mâncat aceeaşi mâncare, am băut 
aceeaşi apă, dar n-am păţit nimic. 

King se lăsă pe spătar şi ridică din umeri. 

— Cineva s-a dat drept tine în clădirea pompelor 
funebre. 

— Aşa am auzit. Păi, arăt bine în negru; se potriveşte 


249 


cu noua mea culoare de păr. Se uită la paharul pe 
jumătate gol al lui King. Mai vrei unul? El scutură din 
cap. Ea adăugă: Şi lui Bill tot scotch-ul i-a plăcut, până 
la urmă. Era una dintre plăcerile care îi mai rămăseseră. 
Avea propria rezervă de Macallan vechi de douăzeci şi 
cinci de ani. Chicoti. În fiecare seară bea câte puţin. li 
puneam în tubul prin care se hrănea cu o seringă mare. 
De mâncare îi păsa mai puţin, dar când venea vorba de 
scotch-ul lui, nu mai avea răbdare, şi a ajuns până la 
optzeci de ani, ceea ce nu-i rău deloc. 

— Pun pariu că aveati o rezervă bună. 

Ea zâmbi. 

— La vârsta noastră, ce ne-a mai rămas? 

King privi în jos către paharul lui. 

— Dar tu? Tu beai vreodată scotch? 

— Niciodată, ţi-am spus, eu sunt băutoare de gin. 
Pentru mine scotch-ul nu este cu nimic mai bun decât un 
diluant de vopsele. E bun dacă vrei să-ţi desfunzi nasul. 

— Mulţumesc din nou. Ţinem legătura. O după-amiază 
plăcută în continuare. 

King se ridică şi începu să se depărteze. O privi pe 
Joan, cu ţigara şi paharul în mână şi îngheţă. 

„Diluant de vopsea?” 

Se întoarse către Mildred. 

— Millie, ne poţi arăta rezerva specială de scotch a lui 
Bill? 


250 


41 


Despre scotch-ul sau, oricum, marfa secretă a soțului 
ei, Mildred Martin uitase să spună poliţiei şi FBl-ului. 
Un test relativ simplu de laborator scosese la iveală 
existenţa metanolului în sticlele de băutură. 

King şi Joan erau la secţia de poliţie în timp ce 
Mildred era interogată. 

Joan îl privi pe King. 

— Eşti norocos că ţie ţi-a turnat din altă sticlă. 

King dădu din cap. 

— Cum a ajuns sticla otrăvită în casă? 

Un bărbat în costum maro se apropie de ei. 

— La întrebarea asta cred că am găsit răspunsul. 

Era unul dintre agenţii FBI care lucrau la acest caz. 
Joan îl cunoştea bine. 

— Bună, Don, i se adresă ea. El este Sean King. Don 
Reynolds. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. 

— Vă suntem datori cu treaba asta, băieţi, spuse 
Reynolds. Nu am fi ştiut niciodată despre scotch, ce-i 
drept nici ea nu ne-a spus despre rezerva secretă a 
soţului. Testaserăm celelalte băuturi mai înainte. 

— A fost meritul lui Sean. Cu toate că nu-mi place să 
recunosc, adăugă ea zâmbind. Spuneai că ştiţi cum a 
ajuns sticla acolo? 

— Cu câteva luni înainte, soţii Martin au angajat o 
femeie în casă ca să-i ajute. Mai ales că Bill Martin era 
practic invalid. 

— Mildred nu a spus nimic nici despre ea? întreba 
King neîncrezător. 

— A spus că nu crezuse că era important. Femeia nu-i 
dăduse niciodată lui Bill niciun medicament sau altceva, 
chiar dacă ea spusese că are licenţă pentru aşa ceva. 
Lui Mildred îi plăcea să facă personal aceste lucruri. Şi 

251 


femeia a plecat cu mult timp înainte ca Martin să moară, 
deci Mildred nu a crezut că este relevant. 

— De unde venise femeia? 

— A fost o chestie ciudată. A apărut într-o zi şi i-a 
spus că înţelesese că ei ar avea nevoie de ajutor pentru 
că bărbatul era invalid, că ea ar fi o îngrijitoare 
profesionistă şi că ar fi dispusă să vină pe bani puţini 
pentru că avea nevoie să muncească undeva. Avea tot 
felul de hârtii care atestau cele spuse de ea. 

— Şi acum unde este această doamnă foarte utilă? 

— Le-a spus că şi-a găsit o slujbă cu normă întreagă în 
alt oraş. Nu s-a mai întors niciodată. 

— Normal că nu s-a mai întors, interveni Joan. 

Reynolds dădu din cap. 

— Ipoteza noastră este că femeia s-a întors în casă în 
ziua care a precedat moartea lui Martin şi a otrăvit 
băutura. Pentru a fi sigură că următoarea dată când va 
bea, va fi şi ultima. Sticla cu scotch pe care am găsit-o 
era plină cu metanol. Metanolul este absorbit greu de 
organism. Adică între douăsprezece şi douăzeci şi patru 
de ore. Dacă ar fi fost tânăr şi sănătos, şi ar fi fost 
descoperit imediat şi trimis la spital, atunci ar fi putut 
supravieţui. Dar el nu era tânăr şi sănătos; era chiar în 
fază terminală. Şi, de asemenea, soţii Martin nu 
dormeau împreună. După ce Mildred i-a administrat 
ultimul strop prin tubul de hrană, probabil că el a murit 
curând. Cântărea numai vreo cincizeci de kilograme, în 
mod normal, este nevoie de o sută, două sute de mililitri 
de metanol pentru a ucide un adult. Mă îndoiesc că a 
fost nevoie de atât de mult pentru a-l ucide pe Martin. 

Reynolds dădu din cap şi zâmbi obosit. 

— Este ironic că au pus otrava în scotch. Conţinând 
etanol, scotch-ul este antidotul metanolului, pentru că 
amândouă caută aceeaşi enzimă. Oricum, era atâta 
metanol în sticlă, că etanolul nu a mai contat. Martin 
probabil că a strigat-o când era în agonie, dar ea nu l-a 


252 


auzit sau cel puţin aşa susţine. Deci este foarte posibil 
să fi agonizat toată noaptea şi abia spre dimineaţă să fi 
murit. Oricum, nu putea cobori din pat pentru a cere 
ajutor cuiva. Era complet invalid la vremea aceea. 

— Mildred leşinase probabil de la atâta gin. Şi ei îi 
place să tragă la măsea, spuse King. 

Joan adaugă: 

— Şi infirmiera probabil că învățase care erau 
obiceiurile la ei în casă, că le plăcea să bea şi că nu 
dormeau împreună. Odată ce a aflat că este băutor de 
scotch, că are propria rezervă şi că Mildred nu bea 
niciodată din ea, a descoperit metoda de a-l omori, 
lăsând totodată şi impresia că ea plecase cu mult timp 
înainte. 

Reynolds dădu din cap. 

— Putea fi ucis în multe feluri, dar ar fi trebuit să fie o 
modalitate care să nu necesite autopsiere, fiindcă altfel 
toată sincronizarea ar fi fost dată peste cap. Martin 
trebuia să moară în patul lui. Şi chiar aşa s-a întâmplat. 
Mildred l-a găsit acolo şi a presupus că a murit din 
cauze naturale, cu toate că doctorii mi-au spus că 
moartea prin otrăvire cu metanol nu este nici pe departe 
liniştită. Şi metanolul se metabolizează în formaldehidă, 
care este toxică, dar apoi este oxidată în acid formic. 
Acesta este de cinci ori mai letal decât metanolul. 

— Deci Martin a fost practic murat înainte de a 
ajunge la pompele funebre, spuse King. 

— Exact. După spusele oamenilor din stafful de 
campanie al lui Bruno, şeful lor era programat să se afle 
în zonă, în acea zi şi în următoarea, pentru a participa la 
mai multe evenimente. Procedura era ca mortul să fie 
ţinut în clădirea pompelor funebre vreo câteva zile. 
Martin a murit luni şi în aceeaşi seară a fost dus acolo. 
Corpul lui a fost expus miercuri şi joi, iar 
înmormântarea era programată pentru vineri. Bruno a 
venit joi. 

253 


— Sincronizare dificilă totuşi, remarcă Joan. 

Reynolds ridică din umeri. 

— Probabil că asta a fost cea mai bună posibilitate 
pentru ei. Altfel, cum ar fi putut să-l atragă la pompele 
funebre? Doar nu puteau să-l invite la Martin acasă. 
Probabil că nu aveau altă posibilitate. Sigur că a fost 
riscant, dar au reuşit. 

— Şi nimic din trecutul femeii nu a putut fi verificat, 
nu? spuse Joan. 

Reynolds clatină din cap. 

— Ca să folosesc un clişeu, a dispărut complet, fără 
urmă. 

— Descrierea? 

— Femeie în vârstă, cel puţin cincizeci de ani, 
înălţime medie, robustă. Avea păr castaniu cu câteva 
fire albe, dar se putea să fi fost vopsită. Şi, fiţi atenţi 
aici, ea i-a spus lui Mildred că o cheamă Elizabeth 
Borden. 

King exclama: 

— Elizabeth Borden, ca Lizzie Borden care i-a dat 
mamei sale patruzeci de lovituri. 

— Şi când a văzut ce a făcut, i-a ars şi tatălui ei 
patruzeci şi una, adăugă Joan. 

— Deci avem de-a face cu nişte persoane care au un 
simţ al umorului bolnăvicios şi macabru, spuse 
Reynolds. 

Joan îl fixă cu privirea. 

— OK, sunt criminali inteligenţi, care citesc multă 
istorie a criminalităţii. Dar tot criminali sunt. 

— Bine, mulţumesc din nou pentru ajutor. Nu ştiu 
unde ne va duce această informaţie, dar este mai mult 
decât ştiam până acum. 

— Ce se va întâmpla cu Mildred? întrebă King. 

Reynolds ridică din umeri. 

— Nu putem aresta pe cineva numai pentru că este 
prost; altfel, am fi nevoiţi să arestăm cel puţin jumătate 


254 


din populaţie. Dacă nu descoperim ceva incriminatoriu, 
nu vom face nimic cu ea. Dar dacă ar fi avut de a face cu 
treaba asta, atunci cu siguranţă ar fi aruncat scotch-ul. 
Se întoarse spre Joan. Am auzit că investighezi răpirea 
lui Bruno în numele familiei. Super! Ştiu că nu vei face 
nicio prostie şi că deja ai descoperit ceva ce nouă ne 
scăpase, aşa că, dacă ai nevoie de ceva, poţi să apelezi 
la noi. 

— Ciudat că ai adus vorba de asta, am aici o listă, 
replică Joan. 

In timp ce Joan şi Reynolds discutau afaceri, King o 
privi pe Mildred Martin cum iese din camera de 
interogatoriu. Nu mai părea aceeaşi femeie. Vorbăreaţă, 
nostimă, plină de energie, când o întâlnise prima oară, 
acum arăta de parcă urma să se întâlnească cu soţul ei 
pe lumea cealaltă. 

După ce Reynolds se îndepărtă, Sean o privi pe Joan. 

— Acum unde mergem? 

— Mergem la pompele funebre. 

— Agenţii federali au curăţat deja zona. 

— Da, la fel cum au făcut şi cu Mildred Martin. Pe de 
altă parte, îmi plac clădirile pompelor funebre. Acolo 
auzi cea mai picantă bârfă despre robii lui Dumnezeu, 
mai ales de la aşa-zişii prieteni. 

— Joan, chiar că eşti o cinică. 

— Recunosc. Este una dintre cele mai atrăgătoare 
calităţi ale mele. 


255 


42 


Poliţiştii o conduseră pe Mildred acasă şi apoi 
plecară. În capătul străzii, o maşină neagră, cu doi 
agenţi FBI înăuntru, se pierdu în întuneric. 

Bătrâna intră în casă şi încuie uşa în urma ei. Avea 
atât de mare nevoie să bea un păhărel! De ce procedase 
astfel? Era atât de perfect şi ea stricase totul, dar apoi 
îşi revenise. Da, îşi revenise. Totul era în regulă. Se 
întinse după gin şi îşi umplu paharul, folosind foarte 
puţină apă tonică. 

Bău jumătate din pahar şi începu să se calmeze. Totul 
va fi bine. Era bătrână, ce i-ar fi putut face FBl-ul? Nu 
aveau nicio dovadă; ea avea să fie bine. 

— Mildred, ce mai faci? 

Scapă paharul din mână şi scoase un strigăt. 

— Cine este acolo? întrebă întorcându-se cu spatele la 
dulapul cu băutură. 

Bărbatul înaintă un pic, rămânând totuşi în umbră. 

— Un vechi prieten. 

Ea îl privi cu atenţie. 

— Nu te cunosc. 

— Ba mă cunoşti. Eu sunt omul care te-a ajutat să-ţi 
omori bărbatul. 

Ea ridică bărbia. 

— Eu nu l-am ucis pe Bill. 

— Ei bine, Mildred, metanolul pe care l-ai injectat în 
corpul lui sigur a făcut-o. Şi i-ai dat telefon lui Bruno 
exact aşa cum ţi-am cerut să o faci. 

Ea se uită mult mai de aproape. 

— Tu ai fost? 

El se apropie şi mai mult. 

— Te-am răzbunat pe John Bruno, te-am îmbogăţit cu 
o asigurare de viaţă şi te-am ajutat să-l cruţi de mizeria 
asta de viaţă pe amărâtul de bărbată-tu. Şi tot ceea ce 

256 


te-am rugat a fost să joci după cum ţi-am spus. Asta a 
fost tot ceea ce ţi-am cerut şi m-ai dezamăgit. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse ea cu o voce 
tremurată. 

— Regulile, Mildred. Regulile mele. Şi aceste reguli 
nu includeau o vizită la secţia de poliţie şi un 
interogatoriu la FBI. 

— Au fost acei oameni care au venit pe aici şi au pus 
tot felul de întrebări. 

— Da, King şi Dillinger, ştiu. Continuă, spuse el 
binevoitor. 

— Eu... eu doar am vorbit cu ei. Le-am spus exact ce 
mi-ai spus tu să le spun, despre Bruno adică. Exact ce 
mi-ai spus tu. 

— Şi evident că eşti mai mult decât sinceră. Continuă, 
Mildred, spune-mi tot. 

Femeia tremura îngrozitor. 

— Calmează-te, mai toarnă-ţi un pahar, o linişti el. 

Ea îl ascultă. 

— Eu... noi vorbeam despre scotch. Le-am spus că lui 
Bill îi plăcea scotch-ul, asta este tot. Îţi jur. 

— Şi tu ai pus metanol în sticla de scotch? 

— Da, în sticla specială a lui Bill. Macallan. 

— De ce ai făcut asta, Mildred? Noi ţi-am dat 
metanolul. Tu trebuia să-l pui în seringă şi apoi să-l 
injectezi în tubul prin care se hrănea. Simplu şi frumos. 
Tot ceea ce aveai de făcut era să urmezi instrucţiunile. 

— Ştiu, dar... nu puteam să o fac aşa. Nu am putut. [i 
dădeam scotch-ul lui ca de obicei. Vezi? L-am amestecat 
în sticlă şi apoi l-am injectat în el. 

— Bine, atunci de ce nu ai aruncat apoi sticla la 
gunoi? 

— Aveam de gând, dar mi-a fost frică să nu mă vadă 
cineva. Eu arunc multe sticle goale de băutură, dar ştiu 
că unii dintre vecinii mei mă suspectează că mi-am ucis 
soţul pentru banii de pe asigurare. Era posibil să îmi 


257 


umble în gunoi. Şi, chiar dacă aş fi spălat sticla sau aş fi 
spart-o, poliţia tot ar fi găsit cioburile cu urme pe ele. 
Eu mă uit la televizor la documentarele polițiste. Eu 
ştiu! M-am gândit că este mai bine să o las acolo unde 
este. Şi apoi nici nu mai voiam să mă apropii de ea. 
Mă... mă simţeam vinovată, în legătură cu Bill. 

Tăcu şi începu să bea cu repeziciune din pahar. 

— Dar ai adus vorba despre asta, iar King şi Joan au 
pus toate cap la cap. Şi de ce nu le-ai arătat sticla de 
scotch pe care o ai în dulăpiorul de băuturi? 

— Nu era Macallan. l-am spus tânărului că Bill nu 
consuma decât Macallan. M-am... m-am speriat. l-am 
spus că încă mai am sticla. Mi-a scăpat. Adică, totul 
mergea perfect şi apoi a strigat să aduc scotch-ul. M-am 
gândit că, dacă nu-i arăt sticla, va bănui că este ceva 
suspect la mijloc. 

— Fără îndoială ar fi fost. Doamne, cât de bine te 
pricepi să spui totul unor străini. 

— El a fost un adevărat domn cu mine, spuse ea 
defensiv. 

— Cu siguranţă a fost. Deci au luat sticla, au analizat 
conţinutul şi au găsit urme de otravă. Ce ai spus la 
poliţie? 

Mildred era tare încântată de sine. 

— Le-am spus că o infirmieră a stat la noi o perioadă 
şi am angajat-o să aibă grijă de Bill. Şi că ea a fost aceea 
care a turnat otrava. Chiar le-am dat şi un nume. Făcu o 
pauză şi adăugă încântată: Elizabeth Borden. Înţelegi? 
Lizzie Borden. Chicoti. Inteligent, nu? 

— Uimitor! Şi tu te-ai gândit la toate astea în drum 
spre poliţie? 

Ea înghiţi toată băutura din pahar, aprinse o ţigară şi 
suflă fumul. 

— Întotdeauna am fost rapidă la chestia asta. Cred că 
aş fi fost un avocat mai bun decât a fost soţul meu. 

— Cum ai spus că ai plătit pentru serviciile acestei 


258 


femei? 

— Să plătesc? 

— Da, să plăteşti. Doar nu le-ai spus că muncea pe 
gratis, nu? Foarte rar găseşti aievea un suflet atât de 
nobil. 

— Plata, ei bine, le-am spus... adică, am fost cam vagă 
aici. 

— Şi ei nu au insistat? 

Ea scutură ţigara pe jos şi ridică din umeri. 

— Nu, nu au făcut-o. Au crezut tot ce le-am spus. Sunt 
văduva bătrână şi îndurerată. Deci totul este perfect. 

— Mildred, hai să-ţi spun ce fac ei acum fără niciun 
dubiu. Verifică registrele de la bancă şi plăţile făcute de 
tine ca să afle cum ai plătit-o pe „Lizzie”. Şi nu vor 
descoperi nimic. Apoi îi vor interoga pe vecinii tăi 
băgăreţi, care vor spune că nu au văzut nicio femeie, 
pentru că ea nici nu există. Şi apoi FBl-ul se va întoarce 
să te ia iar la întrebări şi cu siguranţă acea vizită va fi 
foarte neplăcută. 

— Chiar crezi că vor face toate aceste investigaţii? 
întrebă ea îngrijorată. 

— Ei sunt de la FBI, Mildred. Nu sunt proşti. Nu atât 
de proşti ca tine. 

Se apropie şi mai mult. Astfel, ea putea acum să vadă 
ce avea el în mână: o ţeavă de fier. Incepu să tipe, dar el 
se năpusti în faţă şi îi îndesă în gură o cârpă, apoi îi 
acoperi gura şi îi lega mâinile cu bandă adezivă. O 
apucă de păr şi o trase în hol, deschizând o uşă. 

— Mi-am luat libertatea de a-ţi pregăti o baie, vreau 
să te găsească frumoasă şi curată când vor veni. 

O aruncă în cada plină şi apa se revărsă peste 
margini. Ea încercă să iasă, dar el o împinse cu ţeava la 
loc. Cu gura şi mâinile legate şi cu plămânii ei chinuiţi, 
muri de două ori mai repede decât Loretta Baldwin. 
Bărbatul luă o sticlă de scotch din dulăpior, turnă 
lichidul în apă, apoi o sparse în capul ei. La final îi 


259 


desprinse banda adezivă de pe gură, o deschise şi îi 
îndesă acolo un pumn de bani luaţi din poşeta ei. 

„Unde trebuie să se ducă omul pentru a găsi ajutoare 
de nădejde? Unde?!” 

Privi în jos către ea şi spuse: 

— Să fii mulţumită că eşti moartă, Mildred. Ai noroc 
că nu mai trebuie să simţi furia mea acum, pentru că e 
extrem de mare! 

Când făcuse planurile, luase în consideraţie uciderea 
lui Mildred, dar atunci ar fi ridicat destul de multe 
întrebări. Decizia avea să-l coste. Totuşi, nu era nimic 
care să-l incrimineze pe el. Era însă clar că aceeaşi 
persoană era responsabilă pentru uciderea celor două 
femei, Mildred Martin şi Loretta Baldwin. Acest lucru cu 
siguranţă mai mult va încurca autorităţile decât le va 
ajuta. Nu-i convenea acest lucru, dar acum nu mai avea 
ce face. Îşi cobori privirea la ea cu ură. „Femeie 
proastă!” 

leşi pe uşa din spate şi privi în lungul străzii, unde 
ştia că se ascunde FBl-ul. 

— Duceţi-vă la ea, băieţi, murmură el. E numai a 
voastră. 

Câteva minute mai târziu, vechiul Buick se îndepărta 
încet, pe drum. 


260 


43 


Avionul privat pe care îl folosea Joan era ca un club 
select cu aripi şi motoare. Avea lambriuri din lemn de 
mahon, scaune învelite în piele, televizor, bucătărie 
complet utilată, bar, stewarzi, chiar şi un mic dormitor, 
unde Joan se duse să tragă un pui de somn. King rămase 
la locul lui, moţăind şi el. Nu descoperiseră nimic la 
pompele funebre. Acum, avionul îi ducea înapoi la 
Washington, D.C. Înainte de a face alte investigaţii, Joan 
voia să mai verifice unele lucruri la birou. 

În timp ce avionul se apropie de destinaţie, Joan ieşi 
în grabă din dormitor. Stewardul strigă după ea: 

— Doamnă, trebuie să staţi pe scaun. 

Ea îl privi încruntată şi îşi continuă drumul. Ajunse la 
King, care încă mai dormea, şi îl scutură. 

— Sean, trezeşte-te. Acum! 

El nu se clinti. Ea i se sui în poală, cu faţa foarte 
aproape de a lui şi începu să-l pălmuiască. 

— Trezeşte-te, la naiba! 

Într-un final el se trezi, ameţit. Când începu să 
conştientizeze ce i se întâmpla, observă că Joan era 
desculţă, cu fusta ridicată pe coapse, încolăcindu-l. 

— La naiba, Joan, dă-te jos de pe mine! Nu am chef de 
aşa ceva acum. 

— Idiotule! Este legat de Mildred Martin. 

Sean stătea drept acum, după ce ea coborâse de pe el 
şi se aşezase alături, punându-şi centura. 

— Vorbeşte! spuse el. 

— Mi-ai spus că Mildred ţi-a povestit cum Bruno a 
sunat şi i-a spus lui Bill că s-a hotărât să candideze la 
preşedinţie? Şi că ea a vorbit cu el? 

— Exact. Şi? _ 

— Tu ai auzit vocea femeii. Era ca un trombon. Imi 
spui tu mie cine ar putea să imite vocea aia pentru a-l 

261 


atrage pe Bruno într-o capcană, şi el să nu-şi dea 
seama? 

King lovi cu palmele mânerele scaunului. 

— Exact! Cum ai putea să imiţi acea voce dacă nu ai 
fumat şi nu ai băut timp de cincizeci de ani? 

— Şi nu ai avea polipii de dimensiunea unor mingi de 
golf. 

— Aşadar, ne-a minţit. Ea l-a sunat pe Bruno şi l-a 
rugat să vina să o vadă la pompele funebre. 

Joan dădu din cap. 

— Şi asta nu e tot. L-am sunat pe agentul Reynolds de 
la FBI. El nu a fost foarte sincer cu noi. Ei au bănuit de 
la început că povestea ei este falsă şi investighează 
acum pentru a fi sigur că ea este implicată sau nu. 
Familia Martin nu avea mulţi bani, cum şi-ar fi permis o 
îngrijitoare? 

— Nu ştiu. Poate că îşi permiteau. 

— Adevărat, dar dacă ar fi avut banii necesari, 
datorită vârstei lor, ar fi avut totodată şi dreptul la 
rambursarea unei părţi din cheltuieli din partea statului 
prin programul Medicare. 

King se prinse repede. 

— Deci cei de la Medicare ar trebui să aibă nişte 
înregistrări referitoare la ei. Dar dacă Mildred a dat 
bani direct din buzunar... 

Ea îi termină ideea: 

— Atunci plăţile s-ar fi înregistrat la bancă. Asta 
verifică Reynolds. Când a întrebat-o de banii daţi 
îngrijitoarei în speranţa obţinerii unui nume, Mildred s-a 
poticnit groaznic. El nu a spus nimic pentru că nu voia 
ca Mildred să devină suspicioasă. A postat agenţi pe 
strada ei, destul de departe de casă, încât să nu-i 
observe. Nu vrea s-o sperie şi să fugă. 

— Prin urmare, dacă toate astea sunt adevărate, e 
posibil ca ea să ştie la cine este Bruno. 

Când avionul ajunse la destinaţie şi se opri, telefonul 


262 


lui Joan sună. 

— Da. Ascultă timp de un minut, spuse „mulţumesc”, 
închise telefonul şi se întoarse către King zâmbind. 
Doamne, FBl-ul poate face minuni uneori. Niciun 
formular la Medicare, niciun cec pentru îngrijitoare şi 
nicio retragere de numerar de la bancă. Şi peste toate, 
Bill Martin avea o asigurare de viaţă în valoare de 
jumătate de milion de dolari, iar Mildred este singura 
beneficiară. Din moment ce Bill Martin avea asigurarea 
de mai mulţi ani, atunci FBl-ul s-a gândit că nu este un 
motiv de crimă. De altfel, ea ar fi trebuit doar să aştepte 
câteva luni şi tot ar fi încasat banii, pentru că el nu mai 
avea mult de trăit. Federalii s-au dus s-o ridice pe 
Mildred. Ea i-a dat acel apel lui Bruno de la un telefon 
public. 

— Nu pot să cred că ea şi-ar omori bărbatul pentru 
bani. Îi părea foarte devotată. 

— Sean, cu toată inteligenţa şi rafinamentul tău, 
dragule, nu ştii nimic despre femei. 


263 


44 


Când se prezentă la raport în biroul din Washington al 
Serviciului Secret, Michelle primi instrucțiuni să facă 
muncă de birou pentru următoarea lună, cel puțin. 

— Am câteva zile de concediu restante. Vreau să le 
iau acum, te rog, îi spuse ea superiorului ei. 

El clătină din cap. 

— De ce? Doar nu o să am misiuni la birou. 

— Îmi pare rău, Mick, ordinul vine de mai sus. 

— Walter Bishop? 

— Îmi pare rău, nu pot spune. 

Michelle se duse direct în biroul lui Bishop pentru a-l 
întreba. Doar ce avea de pierdut? 

Primele lui cuvinte nu fură prea încurajatoare. 

— leşi afară! lătră el. 

— Doua săptămâni de vacanţă, Walter. Am zile de 
concediu şi vreau să le iau. 

— Cred că glumeşti. Vreau să te ştiu într-un loc unde 
să te pot supraveghea. 

— Nu sunt un copil. Nu am nevoie să fiu 
supravegheată. 

— Consideră-te norocoasă. Şi un sfat de la mine: stai 
departe de Sean King. 

— Ce, acum îmi spui şi cu cine pot fi prietenă? 

— Prietenă? Oamenii mor în jurul lui. Aproape că era 
să fii ucisă. 

— La fel şi el! 

— Pe bune? Din câte am auzit eu, el a avut un cucui, 
iar tu era să-ţi frângi gâtul. 

— Eşti mult pe lângă, Walter. 

— Ştii că atunci când Ritter a fost ucis umblau zvonuri 
că Sean King fusese plătit să se uite în alta parte. 

— Şi apoi l-a ucis pe atacator. Ce sens are? 

— Cine ştie? De fapt, uită-te la viaţa lui de acum. 

264 


Trăieşte într-o casă mare, făcând o grămadă de bani. 

— O, da! Bun plan de a-şi strica viaţa. 

— Sau poate a făcut un târg cu cineva în urmă cu opt 
ani şi acum este ziua scadenţei. 

— Dar asta este o nebunie! 

— Oare? Eu cred că judecata ta a fost umbrită de un 
tip care arată bine şi în jurul căruia se petrec numai 
lucruri rele. Gândeşte ca un profesionist şi poate că 
vederea ta se va limpezi. Între timp, tu vei avea fundul 
plin de vânătăi de la atâta stat pe scaunul de la birou. 

Telefonul sună şi Bishop răspunse răstit: 

— Da? Ce? Cine a...? Faţa lui Bishop se făcu roşie de 
tot. Trânti telefonul şi nu se mai uită la Michelle. Ia-ţi 
vacanţa aia! spuse el încet. 

— Ce? Nu înţeleg. 

— Bine ai venit în club. Şi îţi poţi ridica arma şi 
insigna când pleci. Acum ieşi naibii din biroul meu! 

Michelle plecă înainte să se răzgândească „cei de 


n 


Sus . 


În aceeaşi clădire din care Michelle pleca nelămurită 
cu insigna şi arma, câţiva bărbaţi serioşi erau adunaţi 
într-o sală de conferinţe. Ei reprezentau Serviciul 
Secret, FBI şi Serviciul de Şerifi. Bărbatul din capul 
mesei puse telefonul în furcă. 

— Bine, oficial, Maxwell este în vacanţă. 

— Îi lăsaţi suficientă funie cât să se poată spânzura? 
întrebă un bărbat de la FBI. 

— Poate că da, poate că nu. El se uită spre celălalt 
capăt al mesei. Ce spui? 

Jefferson Parks puse jos sucul şi se gândi la întrebare. 

— Păi, hai să ne uităm la ce avem până acum. Loretta 
Baldwin are probabil legătură cu asasinarea lui Clyde 
Ritter. Conform celor declarate de King poliţiei, arma 
găsită în curtea din spatele casei ei a fost cea pe care 
Loretta a văzut-o în acea debara din hotelul Fairmount. 


265 


Ea îl şantaja pe respectivul, care până la urmă a şi ucis- 
0. 

Bărbatul din capul mesei era şeful Serviciului Secret 
şi nu părea deloc mulţumit de aceasta teorie. 

— Asta poate însemna că Arnold Ramsey nu a acţionat 
singur în uciderea lui Ritter. 

Agentul FBI interveni: 

— Dar dacă Sean King este cel care a ucis-o pe 
Loretta? Poate că îl şantaja pe el. Apoi prin intermediul 
lui Maxwell a aflat cine este şi a ucis-o. Apoi a dezgropat 
pistolul, pe care, în mod foarte convenabil, îl pierde. 

Parks scutură din cap. 

— King are alibi pentru momentul când Loretta a fost 
ucisă. Şi de ce ar fi avut nevoie să ascundă un pistol 
într-o debara a hotelului? El îl omorâse pe Arnold 
Ramsey. Şi atunci când a pierdut pistolul, atât el, cât şi 
Maxwell au fost răniţi. Şi viaţa lui King a fost dată peste 
cap de toate evenimentele astea. 

— Deci tu crezi că este nevinovat? 

Parks stătea drept. Nu mai avea de mult alura unui 
băiat de la ţară, iar vocea îi era aspră. 

— Nu, nu cred neapărat asta. Dar sunt în aceasta 
meserie de suficient de mult timp ca să ştiu când cineva 
nu este sincer cu mine. El îmi ascunde ceva. Numai că 
nu am idee ce anume. Am totuşi o teorie. Poate ca este 
implicat cumva în asasinarea lui Ritter şi, ucigându-l pe 
Ramsey, a şters urmele. 

Acum directorul clătină din cap. 

— Cum vine asta mai exact? Ce ar fi putut Ramsey să-i 
ofere drept plată? Era profesor la o universitate de 
mâna a doua. Şi presupun că Sean King nu ar fi devenit 
trădător pentru nimic sau pentru nişte principii politice. 

— Ei bine, nici nu ştim care sunt convingerile politice 
ale lui King, nu-i aşa? Şi toată lumea a văzut caseta 
video. Nici măcar nu se uita la Ritter. 

— Ela spus că atunci şi-a pierdut concentrarea. 


266 


Parks nu părea convins. 

— Asta spune el. Dar dacă a fost distras în mod 
intenţionat? 

— Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să ne spună. 

— Nu şi dacă ar fi acoperit pe cineva şi nu dacă ar fi 
fost ceva compromiţător. Şi vrei să vorbim despre plată, 
bine. Câţi duşmani crezi că avea Clyde Ritter? Câţi 
oameni puternici din celelalte partide ar fi dorit să-l 
vadă afară din cursă? Aşa că el acceptă pedeapsa pentru 
că a fost „distras” şi apoi pleacă cu milioanele lui şi duce 
o viaţă frumoasă. 

— Bine, unde sunt milioanele astea? 

— Trăieşte într-o casă mare, are o maşina bună, duce 
o viaţă liniştită, replică Parks. 

— A câştigat un proces de calomnie, spuse directorul. 
Şi nici nu-l învinuiesc, la câte porcării s-au spus atunci 
despre el. Nu era totuşi chiar un ratat. Câştigase cam 
toate distincţiile din Serviciul Secret. Fusese rănit de 
două ori. 

— Bine, a fost un agent bun. Agenţii buni devin uneori 
agenţi corupți. Dar în ceea ce priveşte banii, s-au 
amestecat cu cei pe care i-a câştigat ulterior. Doar nu i- 
aţi făcut un control financiar ca să ştiţi. 

Directorul stătea sprijinit pe spătar şi nu mai părea 
atât de încrezător acum. 

— Şi cum se leagă exact toate astea de răpirea lui 
John Bruno? întrebă agentul FBI. Nu aţi spus că au 
legătură? 

— Ei bine, dacă tot veni vorba, interveni Parks, ce 
legătură are asta cu omul meu, Howard Jennings? 

— Haide să nu complicăm inutil lucrurile. S-ar putea 
să nu existe nicio legătură, spuse agentul FBI. E posibil 
să avem trei cazuri separate: Ritter, Bruno şi individul 
ucis, aflat în programul de protecţia martorilor. 

— Tot ceea ce ştiu este că agenţii King şi Maxwell 
continuă să apară în mijlocul evenimentelor, spuse 


267 


directorul. Priviţi lucrurile aşa: acum opt ani, King fie a 
încurcat lucrurile, fie a devenit trădător şi noi am 
pierdut un candidat la preşedinţie. Acum, Maxwell o 
face lată şi avem acelaşi rezultat. 

— Nu chiar acelaşi, spuse Parks. Ritter a fost ucis pe 
loc, Bruno a fost răpit. 

Directorul se aplecă înainte pe scaun. 

— Ei bine, scopul acestei grupe operative alcătuite 
aici este de a da de cap evenimentelor cât mai repede, 
înainte ca totul să  degenereze într-un scandal 
monstruos. Şi tu, Parks, tu eşti deja în contact cu ei, aşa 
că trebuie să continui ceea ce făceai. 

— Variabila cealaltă este Joan Dillinger, spuse Parks. 
Nu-mi pot da seama ce este cu femeia asta. 

Directorul zâmbi. 

— Nu eşti prima persoana care spune asta. 

— Nu, este mai mult decât atât. Am avut de curând o 
discuţie cu ea şi mi-a spus nişte lucruri ciudate. Cum că 
i-ar fi datoare lui Sean King. Pentru ce anume, nu a vrut 
să-mi zică. Dar s-a chinuit destul de tare ca să mă 
convingă totuşi că el nu este vinovat. 

— Nu este aşa de neobişnuit - au fost colegi. 

— Exact, şi poate că şi mai mult. Şi făceau amândoi 
parte din echipa care-l apăra pe Ritter, nu-i aşa? spuse 
Parks, lăsând întrebarea în suspensie. 

Directorul era acum şi mai încruntat. 

— Joan Dillinger a fost unul dintre cei mai buni agenţi 
ai noştri. 

— Exact, şi acum este angajată la o mare firmă 
privată. Se ocupă de investigarea răpirii lui John Bruno 
şi, dacă îl găseşte, pun pariu că ia o grămadă de bani. 
Am aflat că i-a cerut lui King să o ajute la investigaţii şi 
mă îndoiesc că el o va face pe gratis. Făcu o pauză apoi 
continuă: Bineînţeles că este uşor să găseşti pe cineva 
dacă ştii deja unde este. 

— Însemnând ce? întrebă directorul brusc. Că doi 


268 


foşti agenţi ai Serviciului Secret au răpit un candidat la 
preşedinţie şi acum sunt plătiţi împărăteşte pentru a-l 
găsi? 

— Da, asta însemnând, spuse Parks fără 
menajamente. Presupun că nu sunt aici pentru a vă 
spune numai lucruri care vă convin. Nu mă pricep la aşa 
ceva. Vă pot trimite alt şerif care poate face asta. 

— Şi tu crezi că Howard Jennings a fost ucis de King? 
întrebă iar directorul, nervos. 

— Habar n-am. Ceea ce ştiu este că pistolul lui King 
este arma crimei, iar el se afla prin apropiere fără un 
alibi solid. 

— Destul de prost pentru un om care plănuia o crimă. 

— Sau foarte deştept, fiindcă se poate ca un judecător 
şi nişte juraţi să creadă că i-a fost înscenat totul. 

— Şi care este motivul pentru care l-a ucis pe 
Jennings? 

— În cazul în care King şi Dillinger ar fi plănuit să-l 
răpească pe John Bruno şi Jennings ar fi descoperit 
complotul pe vremea când lucra pentru King, cred că ar 
fi un bun motiv pentru crimă. 

Toţi bărbaţii tăcură câteva minute până când 
directorul rupse tăcerea: 

— Sunt toţi în colimator acum. King, Maxwell şi 
Dillinger - un triumvirat tare straniu, dacă stai să te 
gândeşti. Treceţi înapoi la munca de teren şi ţineţi-ne la 
curent! 

Parks se uită roată la ei. 

— Bine, dar să nu te aştepţi la rezultate peste noapte. 
Şi să nu te aştepţi să fie numai rezultatele care îţi 
convin. 

— Acum, spuse directorul, cred că aşteptăm să se 
producă inevitabilul. Şi, în timp ce Parks se întorcea să 
plece, directorul adăugă: Şerifule, când se va întâmpla, 
ai grijă să nu fii prins la mijloc. 


269 


În garaj, Parks o văzu pe Maxwell îndreptându-se spre 
maşina ei. 

— Agent Maxwell! strigă el. Michelle se depărtă de 
vehicul. Am auzit că ţi-ai luat concediu. 

Ea se uită ciudat la el şi apoi conştientiză cine este. 

— Ai avut vreun amestec în asta? 

— Unde te îndrepţi? Wrightsburg? 

— De ce vrei să ştii? 

— Ce-ţi mai face gâtul? 

— Bine. Voi fi capabilă să încep să strig în cel mai 
scurt timp. Nu mi-ai răspuns la întrebări. Tu eşti motivul 
pentru care mi-au dat drumul? 

— Poate, cu toate astea eu cred mai degrabă că este o 
garanţie decât un motiv în toată regula. Dacă mergi la 
Wrightsburg, aş dori să mă iei şi pe mine. 

— De ce? 

— Eşti fată deşteaptă, cred că ştii răspunsul la 
întrebarea asta. 

În timp ce se urcau în maşină, Parks continuă: 

— Se pare că tu şi Sean King aţi legat o prietenie 
serioasă. 

— Îmi place de el şi îl respect. 

— Aproape că ai fost omorâtă din cauza lui. 

— Nu a fost deloc vina lui. 

— Da, bănuiesc că da. 

Felul în care rosti cuvintele îi smulse o privire tăioasă 
lui Michelle, dar omul legii se uita deja pe fereastră. 


270 


45 


Joan şi King stăteau la un hotel în Washington când 
femeia primi veştile despre uciderea lui Mildred Martin. 
Îl sună pe King în cameră şi îi spuse. 

— La naiba! exclamă el. Uite cum se duce alt potenţial 
martor. 

— Şi ştii ce înseamnă asta, Sean. 

— Da, cine a ucis-o pe Loretta Baldwin a ucis-o şi pe 
Mildred Martin. Adăugă sarcastic: Numai dacă nu crezi 
că doi criminali îşi pot ucide victimele în acelaşi mod. 

— Deci s-a confirmat. Ne-a minţit. Ea l-a sunat pe 
Bruno, şi-a otrăvit soţul şi partea cu Lizzie Borden a fost 
pură invenţie. Dar de ce a ucis-o? 

Niciunul din ei nu avea răspunsul la întrebarea asta. 

Spre după-amiază  plecară către  Wrightsburg. 
Aranjară din timp să se întâlnească cu Parks şi Michelle 
la masa de prânz acasă la King. 

Michelle şi Parks aduseseră mâncare chinezească la 
pachet şi se aşezaseră pe terasa ce dădea spre lac, 
pentru a mânca şi discuta despre caz. 

— Ne-am gândit că veţi fi tare flămânzi după toată 
munca asta de detectivi, spuse Parks în timp ce îndesa 
puiul în gură. Am auzit de la FBI că faci curse lungi cu 
avionul pentru cazul ăsta al lui Bruno. 

— Mulţi kilometri şi niciun rezultat, răspunse King. 

Îi luă câteva minute lui Joan pentru a-i pune la curent 
cu evenimentele şi cu discuţiile avute cu Mildred Martin 
şi Catherine Bruno, precum şi cu tentativa de 
conversaţie cu Sidney Morse. 

— Se pare că Peter Morse a câştigat premiul cel 
mare, conchise Michelle. Mă întreb unde o fi? 

— Poate fi în Ohio, răspunse King. Mă gândesc la o 
insulă însorită. 

— Sună minunat! exclamă Joan. Mi-aş dori să încerc. 

271 


Parks se uită peste nişte notițe, apoi adăugă: 

— Bine, Michelle, spune-mi ce ai discutat cu amicul 
lui Ramsey de la Colegiul Atticus, Horst. 

— Jorst, îl corectă Michelle. 

— Exact. Şi se pare că nu prea ne lămureşte cu nimic. 

— Ramsey avea în mod evident o problemă cu Clyde 
Ritter, spuse King. 

— Era numai din motive politice, întrebă Parks, sau 
mai era ceva? 

King ridică din umeri. 

— Ramsey era un protestatar împotriva Războiului din 
Vietnam, absolvise la Berkeley şi era un radical, în 
tinereţe cel puţin. Ritter era un fost predicator la 
televizor şi pe atât de conservator pe cât era Ramsey de 
liberal. La naiba, dacă Ritter ar fi avut un pistol, 
probabil că l-ar fi împuşcat el pe Ramsey primul! 

— Cred că Thornton Jorst merită mai multă atenţie, 
spuse Michelle. Tot ceea ce ne-a spus avea sens - prea 
mult sens chiar, de parcă s-ar fi străduit prea mult să 
umple golurile din informaţiile noastre, spunându-ne 
exact ceea ce aveam noi nevoie să aflăm. Şi era ceva 
straniu în comportamentul lui. 

— Interesant, spuse Joan în timp ce îşi sorbea ceaiul. 

— Şi urmează să vorbim cu Kate Ramsey imediat ce 
se întoarce în Richmond, adăugă Michelle. 

— Ce s-a întâmplat cu mutarea ta? întrebă King. 

— Mi-au transformat-o în concediu. 

— Măi să fie, dar grijuliu a mai devenit Serviciul 
Secret, remarcă Jean. 

— Cred că bunul şerif de aici a avut de-a face cu asta. 

Toţi se  întoarseră spre Parks, care era vădit 
stingherit. El puse beţigaşele jos şi luă o gură de vin. 

— Bun vin! 

— Ar trebui să fie, spuse King. 

— Scump? 

— De obicei preţul nu are nicio legătură cu calitatea 


272 


vinului. Sticla asta face poate douăzeci şi cinci de dolari 
şi cu greu găseşti un Bordeaux mai bun la de trei ori 
preţul asta. 

— Trebuie să mă iniţiezi şi pe mine în treaba asta, 
Sean. Este atât de impresionant, spuse Joan, apoi toată 
atenţia ei se îndreptă spre Parks. Aşadar, Jefferson, în 
legătură cu această salvare a agentului Maxwell pe care 
tu ai orchestrat-o... Cărui fapt datorăm această minune? 

Parks îşi drese vocea. 

— Bine, vă voi spune pe şleau. Mie nu prea îmi place 
să vorbesc aiurea. 

— Sună incitant, spuse ea. Sunt numai urechi. 

— Joan, las-o mai moale, o avertiză King. Continuă, îl 
îndemnă pe Parks. 

— A fost alcătuită o coaliţie de forţe între FBI, 
Serviciul Secret şi Serviciul de Şerifi. Scopul este de a 
face lumină în cazul răpirii lui John Bruno şi al 
asasinatelor cărora le-au căzut victime Howard 
Jennings, Susan Whitehead, Loretta Baldwin şi, cel mai 
recent, Mildred Martin. În cazul morţii lui Baldwin şi a 
lui Martin, ştim că au existat acelaşi autor sau autori. 

Michelle spuse: 

— Corect, asta este evident. Baldwin este legat de 
Ritter, iar Martin de Bruno. Deci, dacă moartea lui 
Baldwin şi cea a lui Martin sunt legate între ele, atunci 
şi moartea lui Ritter trebuie să fie legată de răpirea lui 
Bruno. 

— Posibil, admise Parks cu jumătate de gură. Nu pot 
trage nişte concluzii chiar acum. 

King plecă pentru un minut. Când se întoarse, îi 
întinse lui Parks o bucată de hârtie. Era copia mesajului 
găsit de el înfipt în Susan Whitehead. King privi către 
Joan, care se ridică imediat şi veni să citească şi ea 
mesajul peste umărul lui Parks. 

Acesta termină şi ridică privirea. 

— Auzisem de biletul ăsta de la agenţii de teren, ce 


273 


vrei să demonstrezi cu el? 

— Poate că eu sunt în centrul tuturor acestor 
nenorociri, conchise King. 

— Mie îmi sună a răzbunare, trase Parks concluzia. 

— Şi are de-a face cu asasinarea lui Ritter, spuse 
Joan. 

— Ramsey îşi atinsese ţinta. Şi Sean l-a ucis pe 
Ramsey, rezumă Parks. Deci, cine a mai rămas de 
răzbunat? adăugă el suspicios. 

— "Ţine cont de arma din curtea Lorettei, îl atenţionă 
King. Poate că au fost doi asasini în acea zi. L-am ucis 
pe unul, şi celălalt a scăpat până l-a văzut Loretta şi l-a 
şantajat. Dacă citesc bine indiciile, tipul a intrat acum în 
acţiune, iar Loretta a plătit preţul suprem. Ca şi Mildred 
Martin când s-a amestecat în treaba cu Bruno. 

Parks scutură din cap. 

— Aşadar, tipul asta vine după tine? De ce acum? Şi 
de ce i-a implicat pe Bruno şi pe Martin? Astea 
înseamnă o mulţime de complicaţii. Să nu mă înţelegi 
greşit, dar dacă acest psihopat vrea să se răzbune pe 
tine, ar fi putut să te omoare în noaptea în care Michelle 
a fost foarte aproape să îşi frângă gâtul. 

— Nu cred că ei au vrut ca Sean să moară în acea 
noapte, interveni Joan. Se uită la Michelle. În privinţa ta 
însă nu pot spune acelaşi lucru. 

Michelle îşi duse instinctiv o mână la gât. 

— Asta este chiar reconfortant. 

— Nu sunt obişnuită să fac oamenii să se simtă 
confortabil, spuse Joan. De obicei este o mare pierdere 
de vreme. 

Parks se lăsă pe spătar. 

— Bine, hai să presupunem că Bruno şi Ritter sunt 
legaţi cumva între ei. Asta ar explica oarecum crimele 
împotriva lui Martin şi a Lorettei Baldwin. Uciderea lui 
Susan Whitehead poate fi doar un semn de exclamare 
pus în mesajul pe care criminalul a vrut să ţi-l transmită, 


274 


Sean. Dar cum intră în ecuaţie Howard Jennings? 

— El lucra pentru mine, spuse King, ignorând 
presimţirea că Parks urmărea lucruri mult mai 
importante decât aflarea ucigaşului lui Jennings. Poate 
că asta a fost de ajuns. Cred că Susan Whitehead a fost 
ucisă pentru simplul fapt că ucigaşul a văzut-o cu mine, 
poate în dimineaţa în care am descoperit cadavrul lui 
Jennings. A vrut să-mi lase mesajul şi s-a decis să 
includă şi un cadavru în scenă, într-un mod sinistru de a 
atrage atenţia. 

— Aş crede asta dacă Jennings ar fi fost doar vecin cu 
tine. Dar el era încadrat în programul de protecţie a 
martorilor. 

— Bine, ce spui de asta? Jennings vine la firmă târziu 
în noaptea aceea pentru un motiv oarecare, pentru a 
mai lucra la dosare, de exemplu, şi dă peste un maniac 
care cotrobăie prin biroul meu. Şi o încasează pentru că 
l-a văzut. 

Parks îşi frecă bărbia, nu prea convins de teoria lui 
King, în timp ce Joan dădea aprobator din cap. 

— Este posibil, spuse ea. Dar, hai să ne întoarcem la 
partea cu răzbunarea. Răzbunare împotriva lui Sean 
pentru ce? Pentru că l-a lăsat pe Ritter să moară? 

— Poate că ucigaşul nostru este un nebun din partidul 
lui Ritter, interveni Michelle. 

— Dacă-i aşa, atunci a purtat mult timp această ură, 
spuse King. 

— Gândeşte-te, Sean, trebuie să fie cineva, insistă 
Joan. 

— Nu ştiu mulţi oameni din echipa lui Ritter. Numai 
pe Sidney Morse, Doug Denby - şi poate alţi câţiva. 

— Morse este internat la spitalul de nebuni, spuse 
Joan. Doar l-am văzut cu ochii noştri. Prinde mingi de 
tenis. Nu putea să pună la cale aşa ceva. 

— Şi, pe de altă parte, adăugă King, dacă persoana 
după care umblăm este de fapt aceeaşi care a ascuns 


275 


pistolul în debara şi apoi a fost şantajată de Loretta pe 
care ulterior a ucis-o, acea persoană nu putea face parte 
din anturajul lui Ritter. 

— Adică nu avea cum să-şi ucidă chiar găina cu ouă 
de aur? întrebă Parks. 

— Exact. De aceea, nu putem să-l luăm în calcul pe 
Sidney Morse, chiar dacă nu ar fi o legumă, şi la fel nici 
pe Doug Denby. Ei nu ar fi avut niciun motiv. 

Michelle sări la rândul ei. 

— Dar ce spuneţi de Bob Scott, şeful securităţii lui 
Ritter? 

— Nici asta n-are niciun sens, spuse King. Scott nu ar 
fi fost nevoit să ascundă arma. Nimeni nu ar fi căutat 
nimic la el. Şi, chiar dacă ar fi făcut-o şi ar fi găsit arma, 
nu era nimic anormal. 

Michelle scutură din cap. 

— Nu, mă refer la cariera lui care, ca şi a ta, a fost 
ruinată după asasinarea lui Ritter. Ar fi putut fi un motiv 
de răzbunare. Măcar mai ştie cineva unde este? 

— Putem afla, răspunse Joan. 

King se încruntă. 

— Dar asta nu explică găsirea armei şi de ce a fost 
ucisă Loretta. Ea a fost ucisă pentru că şantaja pe 
cineva. Şi acel cineva nu putea fi Bobby Scott pentru că 
el nu avea niciun motiv să ascundă o armă. 

— Bine, Scott pare a fi în afara ecuaţiei. Dar haideţi să 
ne întoarcem la acest Denby. Cine a fost? interveni 
Parks. 

— Şeful staffului de campanie al lui Clyde Ritter, îi 
răspunse Joan. 

— Vreo idee unde ar putea fi găsit? întrebă Parks. 

— Nu, spuse Joan. Apoi se uită la King. Tu ce părere 
ai? 

— Nu l-am mai văzut pe Denby de la moartea lui 
Ritter. S-a cam dat la fund. Doar nu era ca alte partide 
mai bune să dorească să-l angajeze. Imi imaginez că a 


276 


devenit un fel de paria după ce a fost asociat cu numele 
lui Ritter. 

— Ştiu că pare puţin probabil din cauza diferenţelor 
ideologice, dar este posibil ca Denby şi Arnold Ramsey 
să se cunoască? se întrebă Michelle. 

— Ei bine, asta este ceva care va trebui să cercetăm, 
conchise Parks. 

— Lista noastră cu suspecți creşte exponențial, 
comentă Joan. Şi încă nu ştim dacă toate liniile de 
investigare au vreo legătură între ele. 

King dădu aprobator din cap. 

— Sunt multe posibilităţi. Dacă vrem să elucidăm 
cazul, trebuie să colaborăm. Cred că pot vorbi şi în 
numele şerifului şi al lui Michelle, dar tu eşti cu noi? o 
întrebă el pe Joan. 

Ea zâmbi uşor. 

— Bineînţeles. Atâta timp cât toată lumea înţelege că 
participarea mea este un angajament plătit. 


277 


46 


Înşirară firele de dimensiuni precise şi apoi le 
conectară la explozibil, toate fiind poziţionate în 
punctele de susţinere. Lucrau încet şi meticulos, fiindcă 
în această acţiune nu era loc pentru erori. 

— Se lucrează mult mai uşor cu detonatoarele fără fir, 
spuse „agentul Simmons” celuilalt bărbat. Şi nu am mai 
fi nevoiţi să cărăm toate cablurile astea nenorocite. 

Bărbatul cu Buick-ul se opri din lucru şi se întoarse 
către el. Amândoi aveau lanterne ataşate de caschetele 
de plastic de pe cap, din moment ce acolo întunericul 
era complet. Ar fi putut să se afle într-un loc sub 
pământ, unde lumina să nu poată pătrunde. 

— La fel cum se întâmplă cu telefoanele mobile, nu te 
poţi baza pe ele, mai ales dacă semnalul trebuie să 
străbată prin mii de tone de beton. Fă ceea ce ţi s-a 
spus. 

— Era doar o părere, se apără Simmons. 

— Nu mai am nevoie şi de alte idei, mai ales de la 
tine. Ne-ai făcut suficiente probleme. Credeam că eşti 
profesionist. 

— Sunt profesionist. 

— Atunci comportă-te ca atare! Am avut parte de 
destui amatori care nu ascultă ordinele. 

— Ei bine, Mildred Martin nu va mai asculta deloc. Ai 
văzut asta. 

— Da, şi asta să fie o lecţie pentru tine. 

Puternicul generator de energie portabil era 
poziţionat în colţ, şi omul cu Buick-ul începu să umble la 
butoane, la fire şi la rezervoarele de combustibil. 

— Eşti sigur că asta ne va asigura toată energia de 
care avem nevoie? Adică, pentru tot ceea ce ai plănuit? 
Va consuma mult curent, zise Simmons. 

Omul cu Buick-ul nu se obosi nici măcar să-l 

278 


privească. 

— Mai mult decât suficient. Spre deosebire de tine, eu 
ştiu exact ceea ce trebuie să fac. Arată către sulul mare 
de fire electrice. Numai să te asiguri că ai strâns bine 
firele. În toate locaţiile pe care ţi le-am indicat. 

— Şi tu vei verifica din nou, bineînţeles. 

— Bineînţeles, replică el iritat. 

Simmons se uită la panoul de comandă foarte 
complicat, care fusese instalat în colţul încăperii. 

— Asta da aparatură! Cea mai bună, de fapt. 

— Numai aranjează firele aşa cum ţi-am spus, i-o taie 
bărbatul cu Buick-ul. 

— Ce e o petrecere fără lumini şi sunet, nu? 

Începură să rostogolească cutiile grele din camioane, 
desfăcând şi despachetând cu atenţie şi cu grijă totul în 
alt colţ al încăperii ce semăna cu o peşteră. 

Bărbatul mai tânăr se uită la unul dintre obiectele din 
cutii. 

— Ai făcut treabă bună cu chestiile astea. 

— Trebuie să fie cât mai exacte cu putinţă. Nu îmi 
place imprecizia. 

— Da, de parcă nu aş şti asta. 

În timp ce ridica un container greu, Simmons făcu 
brusc o grimasă şi se apucă de o parte a corpului. 
Bărbatul cu Buick-ul observă şi spuse: 

— Asta este pentru că ai încercat să o sugrumi pe 
Maxwell, în loc să o împuşti pur şi simplu. Nu ţi-a trecut 
niciodată prin cap că un agent al Serviciului Secret este 
înarmat? 

— Îmi place ca victimele mele să-mi simtă prezenţa. 
Ăsta e stilul meu. 

— Cât timp lucrezi pentru mine, ar fi cazul să te 
adaptezi stilului meu. Ai avut noroc că glonţul nu te-a 
nimerit mortal. 

— Şi m-ai fi lăsat acolo să mor dacă glonţul m-ar fi 
lovit grav? 


279 


— Nu. Te-aş fi împuşcat ca să nu te mai chinui. 

Simmons făcu ochii mari, fixându-l cu privirea. 

— Pun pariu că aşa ai fi făcut. 

— Da, aş fi făcut-o. 

— Dar am recuperat pistolul, asta e important. 

Omul cu Buick-ul se opri şi se uita la el. 

— Maxwell te înspăimântă, nu-i aşa? 

— Nu îmi e frică de niciun bărbat, cu atât mai puţin 
de o femeie. 

— Aproape că te-a omorât. De fapt, ai avut un noroc 
chior că ai scăpat. 

— Data viitoare nu voi mai rata. 

— Ai grijă să nu o faci! Că, dacă ratezi tu, eu cu 
siguranţă nu te voi rata. 


280 


47 


În dimineața următoare, grupul se despărți. Joan se 
duse la Dobson, Tyler la firma de avocatură din 
Philadelphia unde lucrase Bruno şi, de asemenea, ca să 
discute cu membrii echipei care se ocupa de campania 
electorală a lui Bruno. Parks plecă şi el, chiar dacă nu le 
spuse celorlalți că se duce să raporteze grupei operative 
din Washington. 

Inainte ca toţi ceilalți să plece, Michelle o trase 
deoparte pe Joan. 

— Tu ai făcut parte din echipa care l-a păzit pe Ritter. 
Ce îţi mai aduci aminte despre Scott? 

— Nu multe. Abia fusesem transferată în acea echipă. 
Nu-l ştiam atât de bine. lar după asasinat am fost toţi 
redistribuiţi imediat în alte misiuni. 

— Abia transferată? Tu ai cerut să fii transferată? o 
privi ea insistent pe Joan. 

— Puţine lucruri pe care merită să le ai în viaţă îţi vin 
pe tavă. Trebuie să acţionezi. 

Michelle privi involuntar către King, care vorbea cu 
Parks. Joan zâmbi. _ 

— Văd că urmezi cu precizie logica mea. Îţi dau un 
sfat în ceea ce priveşte munca de investigaţii cu Sean: el 
are un fler teribil în cazurile astea, dar poate fi prea 
grăbit uneori. Ascultă-l, dar ai grijă să-l şi păzeşti. 

— Nu-ţi face griji, o asigură Michelle şi vru să plece. 

— A, şi Michelle, am vorbit foarte serios când am spus 
că acestor oameni pe care îi căutăm nu le pasă dacă 
trăieşti sau mori. Aşa că atunci când îl acoperi pe Sean, 
să nu uiţi să te aperi şi pe tine. Nu aş vrea să păţeşti 
ceva. Văd că Sean este foarte încântat să te aibă prin 
preajmă. 

Michelle se întoarse. 

— Unii dintre noi sunt norocoşi, nu-i aşa? 

281 


În timp ce se îndepărta în maşina ei, Joan sună la 
birou. 

— Am nevoie de tot ce se poate şti despre trecutul lui 
Robert C. Scott, fost agent al Serviciului Secret şi şef al 
echipei de pază şi protecţie în campania lui Clyde Ritter 
în 1996 şi, de asemenea, despre un anume Doug Denby, 
care a fost şeful staffului de campanie al lui Ritter. Şi am 
nevoie de datele astea cât se poate de repede. 


King şi Maxwell se duseră la Richmond, pentru a se 
întâlni cu Kate Ramsey, care se întorsese la 
Universitatea Virginia Commonwealth şi fusese de acord 
să-i primească. Centrul pentru Politici Publice era pe 
Franklin Street, în inima campusului universitar, într-o 
frumoasă clădire recondiţionată din gresie lustruită. 
Strada era plină de astfel de clădiri, care erau mărturii 
ale bunăstării unei epoci de mult apuse în capitala 
Virginiei. 

Kate Ramsey îi aşteptă la recepţie şi îi duse într-un 
birou plin de cărţi, ziare şi postere privind tot felul de 
proteste şi alte activităţi; mai erau, de asemenea, şi 
postere cu muzicieni şi echipament de sport, potrivite 
pentru un student. 

Văzând dezordinea de acolo, King îi şopti lui Michelle 
ca ea trebuie să se simtă ca acasă şi primi un cot în 
coaste. 

Kate Ramsey era o femeie de talie medie, avea alura 
unui alergător, cu muşchii zvelţi şi bine conturaţi. Cele 
patru perechi diferite de pantofi de jogging care se 
zăreau într-un colţ al camerei confirmau această 
observaţie. Avea părul blond şi prins în coadă la spate. 
Hainele erau tipice pentru un student: blugi prespălaţi, 
adidaşi şi un tricou cu mâneci scurte de la Abercrombie 
& Fitch. Părea să fie foarte sigură pe sine pentru vârsta 
ei, cum stătea la birou, privindu-i franc în ochi. 

— OK, Thornton m-a sunat deja, aşa că puteţi lăsa 


282 


deoparte povestea despre documentarul referitor la 
asasinatele politice. 

— Oricum nu ne pricepem deloc s-o spunem, 
recunoscu Michelle. Şi este mult mai uşor să spui 
adevărul, nu-i aşa? ripostă ea. 

Privirea lui Kate se mută la King, care o privea 
neliniştit. Până la urmă, el îi ucisese tatăl. Ce putea să 
spună? Îmi pare rău? 

— Ai îmbătrânit destul de bine. Se pare că timpul a 
fost generos cu tine, i se adresă tânăra. 

— În ultima vreme, nu. De aceea suntem aici, Kate. 
Pot să-ţi spun Kate? 

Tânăra se lăsă pe spătar. 

— Doar este numele meu, Sean. 

— Ştiu că este penibilă situaţia. 

Ea îl întrerupse: 

— Tata a luat unele decizii. El l-a ucis pe omul pe care 
tu îl păzeai. Tu chiar nu ai avut de ales. Făcu o pauză şi 
trase puternic aer în piept. Au trecut opt ani. Nu te voi 
minţi spunându-i că atunci nu te-am urât. Eram o fată 
de paisprezece ani, şi tu îl luaseşi pe tata de lângă mine. 

— Dar acum, începu Michelle. 

Privirea lui Kate rămăsese pe King. 

— Acum, am devenit femeie în toată firea şi lucrurile 
sunt mult mai clare. Ai făcut ceea ce aveai de făcut. Şi 
eu la fel. 

— Presupun că nici tu nu ai prea avut de ales, 
comentă King. 

Ea se aplecă înainte şi începu să mişte lucrurile de pe 
birou. King observă că pusese obiectele - un creion, o 
riglă şi alte câteva lucruri - în unghi de nouăzeci de 
grade, apoi o luă de la capăt. Mâinile ei continuau să se 
mişte în timp ce se uita la King şi la Michelle. 

— Thornton spune că aţi găsit dovezi care indică 
faptul că tata nu a acţionat singur. Ce noi dovezi? 

— Nu-ţi putem spune, zise Michelle. 


283 


— Minunat! Voi nu puteţi să-mi spuneţi, dar vă 
aşteptaţi ca eu să discut cu voi. 

— Dacă a mai fost cineva implicat în acea zi, Kate, 
este important ca noi să ştim cine a fost, spuse King. Şi 
cred că şi tu vrei asta. 

— De ce? Doar nu mai putem schimba faptele. Tatăl 
meu l-a ucis pe Clyde Ritter. Au văzut mii de martori. 

— Este adevărat, spuse Michelle, dar acum credem că 
a fost mai mult de atât. 

Kate se lăsă pe spătar. 

— Deci, mai exact, ce doriţi de la mine? 

— Orice ne poţi spune despre evenimentele care au 
dus la asasinarea lui Ritter de către tatăl tău, spuse 
Michelle. 

— Nu a venit într-o zi, aşa, pe neaşteptate, să anunţe 
că va deveni asasin, dacă asta vă întrebaţi. Eram doar 
un copil la vremea aceea, dar tot aş fi anunţat pe cineva 
despre asta. 

— Ai fi făcut-o? întrebă King. 

— Ce vrea să însemne asta? 

King ridică din umeri. 

— Era tatăl tău. Jorst spune că l-ai iubit. Poate că nu 
ai fi sunat pe nimeni. 

— Poate că nu aş fi sunat pe nimeni, spuse Kate pe un 
ton lipsit de emoție, apoi începu din nou să agite 
creionul şi celelalte obiecte. 

— Bine, hai să presupunem că nu a anunţat ce are de 
gând să facă. Dar ţi-a spus ceva care să pară suspect 
sau neobişnuit? 

— Tatăl meu purta masca unui strălucit profesor de 
colegiu, dar în esenţă era un radical nereformat care 
încă trăia în anii 1960. 

— Mai exact? 

— Adică era înclinat să spună lucruri scandaloase 
care puteau fi considerate suspecte. 

— Bine, hai să trecem la ceva mai tangibil. Ai vreo 


284 


idee de unde a luat pistolul pentru a-l ucide pe Ritter? 
Niciodată nu s-a aflat lucrul acesta. 

— Am mai fost întrebată asta acum mulţi ani. Nu am 
ştiut atunci, nu ştiu nici acum. 

— Bine, spuse Michelle. Dar a fost cineva care să-l tot 
viziteze înainte de uciderea lui Ritter? Cineva pe care tu 
să nu-l cunoşti? 

— Arnold avea puţini prieteni. 

King îşi înclina capul într-o parte. 

— Acum este Arnold? 

— Cred că am dreptul să-i spun cum vreau. 

— Deci avea puţini prieteni. Vreun posibil asasin 
printre ei? interveni Michelle. 

— Asta este greu de spus, mai ales că şi Arnold era 
unul. Asasinii nu au obiceiul de a-şi face publice 
intenţiile, nu? 

— Uneori o fac, răspunse King. Dr. Jorst ne-a povestit 
cum tatăl tău a venit la el şi i s-a plâns că Ritter distruge 
ţara. A mai făcut asta vreodată cu tine de faţă? 

Drept răspuns, Kate se duse la fereastră şi privi 
Franklin Street, pe care treceau maşini şi biciclete, şi 
studenţii care stăteau pe treptele facultăţii. 

— Ce mai contează acum? Un asasin, doi, trei, o sută! 
Cui îi mai pasă? 

Ea se întoarse şi îi privi insistent, cu mâinile 
încrucişate piept. 

— Poate că ai dreptate, spuse King. Dar poate explica 
de ce tatăl tău a făcut ceea ce a făcut. 

— A făcut asta pentru că l-a urât pe Clyde Ritter şi tot 
ceea ce reprezenta el, răspunse ea vehement. A simţit 
tot timpul nevoia de a zdruncina sistemul. 

Michelle privi la posterele politice de pe pereţi. 

— Profesorul Jorst ne-a mai spus că îi calci pe urme 
tatălui tău în dorinţa de a zdruncina sistemul. 

— Multe dintre lucrurile pe care le-a făcut tatăl meu 
au fost bune şi demne. Şi ce om rezonabil nu l-ar fi urât 


285 


pe Clyde Ritter? 

— Din păcate, ai fi foarte surprinsă, zise King. 

— Am citit toate rapoartele şi poveştile care au apărut 
după aceea. Sunt surprinsă că nimeni nu a făcut un film 
după povestea asta. Presupun că nu a fost destul de 
important. 

— Un om poate uri pe cineva şi să aleagă totuşi să nu- 
l omoare, spuse King. Din toate punctele de vedere, 
tatăl tău era un om pătimaş care credea cu fermitate în 
anumite cauze şi totuşi niciodată nu mai fusese implicat 
într-un act violent. Aici Kate Ramsey păru să tresară un 
pic. King observă, dar trecu mai departe. Chiar şi în 
timpul Războiului din Vietnam, când era tânăr şi furios, 
ar fi putut lua o armă şi să împuşte pe cineva, dar 
Arnold Ramsey a ales să nu o facă. Aşa că, având în 
vedere trecutul, tatăl tău, un profesor apreciat, în 
floarea vârstei, cu o fată care îl iubea, ar fi putut să 
aleagă să îl urască pe Clyde Ritter fără să-l împuşte. Dar 
este posibil să fi existat şi alt factor implicat. 

— Cum ar fi? întrebă Kate. 

— Cum ar fi altcineva, cineva pe care el să-l respecte, 
să-i fi cerut asta. Să-l roage să-l ajute la asasinarea lui 
Ritter. 

— Este imposibil. Tatăl meu a fost singurul care l-a 
împuşcat pe Ritter. 

— Dacă persoanei celelalte i s-a făcut frică şi nu a mai 
tras? 

Kate se aşeză la biroul său, iar degetele ei se apucară 
din nou de jocul cu creionul şi rigla. 

— Ai dovezi despre acest lucru? întrebă ea fără să 
ridice privirea. 

— Şi dacă am avea? Ţi-ai forţa un pic memoria? Îţi 
vine cineva în minte? 

Kate începu să spună ceva, apoi se opri şi scutură din 
cap. 

King privi o fotografie de pe un raft, apoi se duse şi o 


286 


luă de acolo. Erau Kate cu mama ei, Regina. Trebuie să 
fi fost o poză mai recentă decât cea pe care o văzuseră 
în biroul lui Jorst, din moment ce Kate arăta de 
nouăsprezece, douăzeci de ani. Regina era tot o femeie 
foarte încântătoare, dar era ceva în ochii ei, o oboseală 
care probabil reflecta situaţia ei tragică. 

— Înţeleg că îţi este dor de mama ta. 

— Bineînţeles. Ce întrebare mai este şi asta? 

Kate se ridică, luă poza de la el şi o puse pe raft la 
locul ei. 

— Am înţeles că ei erau despărțiți la vremea 
asasinatului? 

— Da, şi? Multe căsnicii se destramă. 

— Ai idee de ce s-au despărţit părinţii tăi? întrebă 
Michelle. 

— Poate că se îndepărtaseră unul de celălalt. Tatăl 
meu era un socialist. Mama era republicană. Poate din 
cauza asta. 

— Totuşi, nu era ceva nou, nu? o chestionă King. 

— Cine poate şti cu siguranţă? Ei nu prea vorbeau 
despre asta. În tinereţea ei, mama se pare că a fost o 
actriţă extraordinară, cu un viitor strălucit. Însă a 
abandonat acel vis pentru a trăi cu tatăl meu şi a-l 
susţine în cariera lui. Poate că a ajuns să regrete 
decizia. Poate s-a gândit că îşi iroseşte viaţa. Chiar nu 
ştiu, şi în acest moment nici nu mă mai interesează. 

— Presupun că a fost destul de deprimată după 
moartea lui Arnold. Poate de asta s-a sinucis. 

— Dacă acesta este motivul, atunci i-au trebuit ani de 
zile ca să o facă. 

— Deci, tu crezi că este altceva? întrebă King. 

— Nu prea m-am gândit la treaba asta, bine!? 

— Nu cred asta. Pun pariu că te gândeşti tot timpul, 
Kate. 

Kate îşi duse o mână la ochi. 

— Întâlnirea a luat sfârşit. leşiţi afară! 


287 


În timp ce mergeau pe Franklin Street către maşina 
lui Michelle, King spuse: 

— Ştie ceva. _ 

— Da, ştie, fu de acord Michelle. Intrebarea este cum 
aflăm de la ea? 

— Este foarte matură pentru vârsta ei. Dar are, de 
asemenea, capul plin de lucruri amestecate şi confuze. 

— Mă întreb cât de apropiaţi sunt Thornton Jorst şi 
Kate? El a informat-o destul de repede de vizita noastră. 

— Şi eu mă întrebam asta. Nu mă gândesc la o relaţie 
amoroasă. 

— Mai mult ca un tată surogat? sugeră ea. 

— Poate. Şi taţii ar face multe pentru a-şi proteja 
fiicele. 

— Deci, ce facem acum? întrebă Michelle. 

— E clar că am scuturat-o puţin pe Kate Ramsey. Hai 
să vedem unde ne duce chestia asta. 


288 


48 


Joan află ceva foarte interesant despre John Bruno de 
la membrii din stafful de campanie de la firma de 
avocatură din Philadelphia. Nimeni nu avea de spus 
ceva de bine despre Catherine Bruno. 

— Îşi ţine nasul aşa de sus, încât e o minune că nu se 
îneacă atunci când plouă, spuse una dintre secretare 
despre doamna Bruno cea cu sânge albastru. 

Joan mai găsi o femeie la firma de avocatură, care 
muncise cu Bruno pe vremea când era procuror în 
Washington. Femeia îşi aminti de Bill şi de Mildred 
Martin, şi citise articole despre moartea lor. 

— Nu părea genul de om care să fie ucis, spuse 
femeia cu o expresie speriată. Bill era atât de bun şi de 
credul! 

Joan se legă de asta. 

— Credul, da, el era credul. Poate chiar şi atunci când 
nu trebuia să fie. 

— Ei bine, nu prea îmi place să bârfesc. 

— Amândouă suntem adulte; putem povesti oriunde şi 
oricând vrem, replica Joan. Mai ales dacă este în 
interesul justiţiei. 

Femeia tăcu. 

— Aşadar, ai lucrat pentru amândoi, Bill Martin şi 
Bruno, la procuratura din Washington? 

— Da. Da, am lucrat. 

— Şi care a fost impresia ta despre ei? 

— Bill era prea bun pentru poziţia pe care o avea. Toţi 
eram de părerea asta, niciodată de faţă cu el, 
bineînţeles. Cât despre Bruno, personalitatea lui se 
potrivea perfect meseriei, după părerea mea. 

— Dur, fără scrupule. Nu s-ar fi dat la o parte în a 
încălca anumite reguli pentru a-şi atinge scopul? 

Femeia scutură din cap. 

289 


— Nu, nu aş putea spune asta. A fost dur, dar 
niciodată nu ştiu să fi depăşit limita. 

— Şi totuşi, am citit că au fost ceva probleme atunci. 

— Au fost. Cum am mai spus, Bill Martin era un om 
prea bun uneori. Unii dintre procurori au depăşit limita. 
Dar să ştii că mulţi poliţişti o făceau atunci. Erau 
probleme de acest gen mai tot timpul. În timpul 
protestelor din anii 1960 şi începutul anilor 1970, îmi 
amintesc zeci de cazuri în care poliţiştii fabricau 
dovezile, făceau arestări pentru infracţiuni imaginare, 
intimidau populaţia şi şantajau. Era rău, foarte rău. O 
ruşine! 

— Şi totuşi, spui că Bruno nu a participat la toate 
astea? 

— Dacă a făcut-o, atunci eu nu am ştiut. 

— O cunoşteai pe Mildred, nevasta lui Bill Martin? 

— Mare figură! Întotdeauna a vrut să trăiască mai sus 
de condiţia ei. Nu era o admiratoare a lui Bruno, asta îţi 
pot spune. 

— Aşa am auzit şi eu. Atunci nu te-ar fi surprins dacă 
ai fi auzit-o vorbindu-l de rău pe Bruno, spunând 
minciuni despre el? 

— Deloc. Aşa era ea. Ea a vrut ca soţul ei să fie un fel 
de erou al justiţiei, sperând în secret că amândoi se vor 
ajunge, adică vor câştiga mulţi bani. Bill însă nu era aşa. 
Bruno era. Cred că ea era geloasă. 

Joan se lăsă pe spătar şi digeră încet noile informaţii. 
O studie pe femeie cu atenţie. Părea că spune adevărul. 
Dacă era aşa, atunci lucrurile se schimbau. 

— Te-ar surprinde dacă Mildred Martin ar fi implicată 
atât în moartea soţului ei, cât şi în răpirea lui Bruno? 

— Legat de Bill, da. Cred că îl iubea cu adevărat. Dar 
legat de Bruno? Ridică din umeri. Mildred poate fi foarte 
răzbunătoare uneori. 

— Adică? 

— Dacă ar fi avut posibilitatea, l-ar fi împuşcat fără să 


290 


stea pe gânduri. 


Joan zbură înapoi în Virginia şi îşi luă maşina. Când se 
pregătea să iasă din aeroport, îi sună telefonul. Era de la 
birou, informând-o în legătură cu Bob Scott şi Doug 
Denby. Raportul era uluitor. Magnifica Agenţie, cu toate 
resursele ei, nu reuşise să-l găsească pe Bob Scott. Cu 
un an în urmă, fostul agent al Serviciului Secret 
dispăruse de pe faţa pământului. Il localizaseră în 
Montana; se pare că trăia din munca pământului. De 
atunci nu se mai auzise nimic de el. Era divorţat de ani 
de zile, nu avea copii, şi fosta lui soţie se recăsătorise şi 
nu mai ştia nimic de el. Agenţia mai implicase şi surse 
de la Serviciul Secret, însă fără rezultat. Cecurile cu 
pensia, ce fuseseră trimise în Montana, se întorseseră 
toate în ultimul an. 

Doug Denby fusese mai uşor de depistat. El se 
întorsese în Mississippi după ce moştenise o avere 
considerabilă în pământuri şi bani. Şi acum se bucura de 
viaţa la ţară, departe de agitația sferelor politice. Cu 
siguranţă că nu se învârtea în jur, omorând oameni. 

Joan închise telefonul şi era gata să parcheze pe o 
alee când telefonul sună din nou. Era Jefferson Parks. 

— Lasă-mă să-ţi spun, zise ajutorul de şerif, că încă ai 
destui admiratori în Serviciul Secret. Tot ce am auzit a 
fost numai cât de bună ai fost. Mi-a venit să vomit. 

Joan râse. 

— Am efectul acesta asupra multor bărbaţi. 

— Deci, ceva noroc? 

— Nimic până acum. Oamenii din stafful de campanie 
al lui Bruno nu prea ştiau nimic. 

— Ce ai de gând să faci acum? 

— Nu sunt sigură. Nu am avut noroc nici în găsirea lui 
Bob Scott. I s-a pierdut urma acum un an. 

— Bine, uite. Ştiu că suntem o agenţie federală cu 
buget restrâns şi nu avem tot acest echipament 


291 


sofisticat pe care îl aveţi voi în sectorul privat, dar ce 
spui dacă încerc şi eu să-l găsesc pe individul acesta? 

— Orice vei face este bine-venit şi apreciat, spuse 
Joan cu amabilitate. 

— Dar King nu pare să creadă că Scott ar putea fi 
implicat. Bineînţeles, era supărat pe King pentru ceea 
ce se întâmplase. Dar nu ar fi avut niciun motiv să-l 
ucidă pe Ritter şi să-şi ruineze singur cariera. Şi mai 
este şi treaba cu pistolul. 

— M-am mai gândit şi eu la asta. Sean mi-a spus că 
pistolul găsit la Loretta era un model cu ţeava scurtă, de 
calibru 38. 

— Şi? 

— Nu este cel folosit în mod curent de Serviciul 
Secret. Şi, deşi nu era neobişnuit ca el să aibă o armă, 
era totuşi ciudat să aibă una de alt tip. 

Parks nu era convins. 

— Dar de ce să aibă două arme? Dacă plănuia să-l 
omoare pe Ritter, atunci ar fi putut folosi propria arma. 

— Dar dacă un alt posibil asasin, partenerul lui 
Ramsey, s-a speriat, nu a mai tras şi i-a dat arma omului 
din interior, Bob Scott, ca să o ascundă, gândindu-se că 
nimeni nu avea cum să-l suspecteze pe el? Apoi poate că 
Bob Scott a devenit agitat fiindcă avea asupra lui două 
arme şi s-a decis să ascundă una din ele în acea debara 
unde l-a văzut Loretta. 

— Şi Loretta a început să-l şantajeze. Bine, asta i-ar 
da lui Scott motivul să o ucidă. Dar moartea lui Ritter a 
distrus şi cariera lui Scott. De ce ar fi făcut asta? 

Joan ridică din umeri. 

— Pentru ce face lumea orice? Pentru bani! Şi 
adevărul este că dispariţia lui îl culpabilizează şi mai 
mult. 

— Ce vrei să mai ştii despre el? 

— A fost veteran din Vietnam înainte să intre în 
Serviciul Secret. Poate că avea ceva sechele de atunci. 


292 


Era cu siguranţă un tip care nu ezita să tragă. Poate că 
a trecut de cealaltă parte. Vezi, pista asta nu a fost 
niciodată suficient cercetată. Oficial, s-a tras concluzia 
că Ramsey a acţionat singur. Noi suntem acum singurii 
oameni care privesc treaba asta din toate unghiurile. 

— Cred că era şi timpul! Te sun eu dacă găsesc ceva. 
Te întorci la casa lui Sean? 

— Da, sau la hanul la care stau, Cedars. 

— Vorbim mai târziu, încheie Parks. 

Joan conduse mai departe, căzută pe gânduri. Atât de 
pierdută în gânduri, încât nu observă maşina care o 
urmărea sau pe şoferul care o fixa cu privirea. 


293 


49 


Îmbrăcată în trening, Kate Ramsey părăsi până la 
urmă biroul, se urcă într-un Volkswagen Broscuţă şi 
demară. Michelle şi King o urmăriră până la Bryan Park, 
la marginea Richmond-ului. Odată ajunsă aici, Kate 
cobori din maşină şi se dezbrăcă de trening, rămânând 
în pantaloni scurţi şi tricou cu mânecă lungă. Făcu 
câteva mişcări de încălzire şi apoi o luă din loc. 

— Minunat, spuse King. S-ar putea întâlni cu cineva 
aici şi noi nu vom putea afla ce şi cum. 

— Ba da. 

Michelle se caţără peste spătar, ajungând pe 
bancheta din spate. 

King o privi. 

— Ce ai de gând să faci? 

Ea îl luă de umăr şi îl întoarse la loc. 

— Ţine ochii drept în faţă. 

Începu să se dezbrace. 

— Îmi ţin echipamentul pentru alergare într-o geantă 
sub bancheta din spate. Nu ştii niciodată când ai nevoie 
de el. 

King privi în oglinda retrovizoare cum apare un picior 
gol, apoi celălalt, cum ies din pantalonii lungi şi cum 
pantalonii scurţi alunecă peste pulpele musculoase şi 
coapsele bine conturate. 

— Da, spuse el luându-şi privirea din oglindă atunci 
când ea începu să-şi scoată bluza, nu ştii niciodată. 

Privi pe geam cum Kate Ramsey se îndepărta în 
sprinturi mari, aproape ieşind din câmpul lui vizual. 

— Michelle, cred că este cazul să te grăbeşti, altfel nu 
o vei mai prinde niciodată... 

Dar se opri când uşa maşinii se deschise şi apoi se 
închise; atunci o văzu pe Michelle în maiou de sport, în 
pantaloni scurţi şi în pantofi sport, îndepărtându-se în 

294 


viteză, cu muşchii încordaţi. El nu putea decât s-o 
privească, uimit, cum reducea rapid distanţa dintre ea şi 
Kate. 

— Ăştia de la olimpiadă, murmură el. 

La început, Michelle păstră o distanţă considerabilă 
între ele, până îşi dădu seama că femeia venise numai să 
alerge. Atunci schimbă tactica. În loc să stea în urma lui 
Kate, decise să intre iar în vorbă cu ea. Când o ajunse 
din urmă, Kate o privi, se încruntă şi imediat grăbi 
pasul. Michelle o ajunse repede din urmă. Când Kate 
începu să sprinteze şi Michelle o prinse din urmă fără a 
depune vreun efort, încetini. 

— Ce vrei? o întrebă cu o voce aspră. 

— Să vorbim. 

— Unde este prietenul tău? 

— Lui nu-i prea place să alerge. 

— Ţi-am spus tot ce ştiu. 

— Chiar aşa ai făcut, Kate? Uite, vreau doar să te 
înţeleg. Vreau să te ajut. 

— Nu încerca să fii prietena mea, bine? Asta nu este 
vreo emisiune polițistă de la televizor în care noi, 
deodată, vom deveni foarte apropiate. 

— Ai dreptate, asta este viaţa reală, şi o mulţime de 
oameni sunt răpiți sau îşi pierd viaţa. Noi încercăm să 
ne dăm seama ce naiba se întâmplă fiindcă vrem să-i 
oprim pe cei care fac lucrurile astea şi cred că tu ne poţi 
ajuta. 

— Nu te pot ajuta nici pe tine, nici pe altcineva. 

— Cred că nici măcar nu ai încercat. 

Kate se opri, cu mâinile în şold, trăgând puternic aer 
în piept şi privind-o aspru pe Michelle. 

— Ce naiba ştii tu? Nu ştii nimic despre mine. 

— De aceea sunt aici. Vreau să ştiu mai multe. Vreau 
să ştiu exact cât eşti tu dispusă să îmi spui. 

— Tu nu înţelegi? Am lăsat totul în urmă. Nu vreau să 
mai retrăiesc acea perioadă a vieţii mele. Incepură să 


295 


alerge din nou. Şi pe de altă parte, nu ştiu nimic. 

— De unde ştii că nu ştii? Ai trecut prin fiecare mic 
detaliu, ţi-ai pus toate întrebările posibile, ai urmărit 
fiecare fir al evenimentelor? 

— Uite, nu vreau să mă mai gândesc la trecut, bine? 

— Deci, să înţeleg că răspunsul este nu. 

— Dacă ar fi fost tatăl tău, te-ai fi gândit mult la 
lucrurile astea? 

— Ce nu aş fi făcut, Kate, este că nu m-aş fi ascuns de 
adevăr. Ai vorbit vreodată despre asta? Dacă nu, eu sunt 
aici să te ascult. Chiar sunt aici. 

O lacrimă alunecă pe obrazul celeilalte femei. 
Michelle puse o mână pe umărul ei şi amândouă se 
opriră din alergat. O conduse pe Kate pe o bancă şi se 
aşezară. 

Kate îşi şterse ochii privind în gol. Michelle aştepta 
răbdătoare. 

Kate începu cu o voce ezitantă: 

— Eram la ora de algebră când au venit şi m-au luat. 
Acum făceam x + y şi în clipa următoare tatăl meu era 
la ştirile naţionale. Ştii cum te simţi? 

— Ca şi cum ar fi sfârşitul lumii? 

— Da, admise încet Kate. 

— Ai reuşit să vorbeşti cu mama ta despre chestiile 
astea? 

Kate dădu indiferentă din mână. 

— Ce era de vorbit? Ea deja îl abandonase pe tata. 
Asta a fost alegerea ei. 

— Aşa ai văzut tu lucrurile? 

— Cum altfel să le văd? 

— Trebuie să ai vreo idee de ce s-au despărţit, mai 
mult decât ne-ai spus mai devreme. 

— Nu a fost vina tatălui meu, asta pot să-ţi spun. 

— Deci a fost alegerea mamei tale şi tu spui că nu ştii 
de ce - altceva decât că ea a simţit poate că îşi iroseşte 
viaţa cu tatăl tău? 


296 


— Ştiu că atunci când mama ne-a părăsit, viaţa lui 
practic a încetat. El o venera. Nu m-ar fi surprins dacă s- 
ar fi sinucis. 

— Ei bine, poate chiar asta a făcut. 

Kate o privi fix. 

— Şi ce, l-a luat pe Clyde Ritter cu el? 

— Doi dintr-o lovitură. 

Kate îşi privi mâinile. 

— Totul a început ca un basm. Tatăl meu era activist 
în colegiu. Participa la marşuri pentru drepturile 
omului, la proteste împotriva războiului, la întruniri, tot 
tacâmul. Mama mea era o actriţă frumoasă, cu toate 
şansele să ajungă vedetă de cinema. Dar s-au 
îndrăgostit. Tatăl meu era înalt şi frumos, şi mai deştept 
decât toţi, şi voia să facă atâta bine în lumea asta! Era 
nobil, chiar era. Toţi oamenii pe care îi cunoştea mama 
erau actori; oameni ai scenei, de fapt numai papagali. 
Tatăl meu era total diferit. El nu doar juca un rol, el 
chiar se ducea şi îşi risca viaţa pentru a face lumea mai 
bună. 

— Destul de greu pentru o femeie să-i reziste, spuse 
Michelle încet. 

— Ştiu că mama l-a iubit. Tot ce ţi-am spus acum ştiu 
de la ea şi de la prietenii ei. Şi am găsit şi jurnalele ei 
din vremea colegiului. Ei doi chiar se iubeau. Atunci, de 
ce nu a mers totul cum trebuia? Poate că a durat chiar 
mai mult decât trebuia, având în vedere faptul că erau 
atât de diferiţi. Dar, poate că dacă ea nu ar fi plecat, el 
nu ar fi făcut ceea ce a făcut. 

— Dar poate nu a făcut asta singur, Kate. Asta 
încercăm noi să aflăm. 

— Noile voastre dovezi despre care nu-mi poţi spune 
nimic, replică îmbufnată Kate. 

— O armă, spuse Michelle. Kate păru contrariată, dar 
nu spuse nimic. O armă pe care am găsit-o şi care 
credem că a fost ascunsă în hotelul Fairmount în ziua în 


297 


care Ritter a fost ucis. Credem că a mai fost un al doilea 
asasin în clădire, dar acea persoană nu a tras. 

— De ce nu? 

— Nu ştim asta. Poate nu a mai avut curaj. Poate că el 
şi tatăl tău aveau o înţelegere să o facă împreună şi apoi 
el nu a mai făcut-o, lăsându-l pe tatăl tău cu toată 
responsabilitatea. Michelle făcu o pauză, apoi adăugă 
încet: Şi poate acea persoană l-a convins pe tatăl tău să 
facă tot ce a făcut. Şi dacă a fost aşa, atunci poate că tu 
ai auzit ceva care ne-ar putea ajuta. 

Kate privi în jos la mâinile sale. 

— Tatăl meu nu a avut mulţi vizitatori şi niciun 
prieten adevărat. 

— Prin urmare, dacă ar fi venit cineva să-l vadă, 
probabil că tu ai fi observat, sugeră Michelle. 

Kate rămase tăcută atât de mult, încât Michelle 
aproape se pregătea să plece. 

— A fost cam cu o lună înainte ca Ritter să fie ucis. 

Michelle îngheţă. 

— Ce a fost? 

— Trebuie să fi fost ora două dimineaţa, adică o oră 
ciudată. Dormeam, dar un zgomot m-a trezit. Eu 
dormeam la etaj când eram la tata. El putea sta toată 
noaptea treaz, şi la început am crezut că este tatăl meu 
care vorbeşte, dar vocea era diferită. M-am dus în capul 
scărilor. Puteam vedea lumina din biroul tatei. L-am 
auzit vorbind cu cineva sau mai bine spus această 
persoană vorbea, şi tata asculta. 

— Ce spunea? Cealaltă persoană, adică. Stai, era 
bărbat? 

— Da. 

— Ce spunea? 

— Nu prea se înţelegea. Am auzit numele mamei mele 
folosit. „Ce ar spune Regina despre treaba asta?” Ceva 
de genul ăsta. Şi apoi tatăl meu a răspuns că timpurile 
sunt diferite. Că oamenii se schimbă. Şi apoi cealaltă 


298 


persoană a spus ceva ce nu am putut auzi. 

— Ai reuşit să-l vezi? 

— Nu. Biroul tatălui meu avea o uşă care dădea afară. 
Probabil că a ieşit pe acolo. 

— Ce altceva ai mai auzit? 

— Nimic. Au început să discute cu voci scăzute. 
Probabil că şi-au dat seama că mă pot trezi. M-am 
gândit să cobor să mă uit cine era, dar eram prea 
speriată. 

— Tatăl tău a menţionat vreodată cine era acel 
vizitator sau ceva care să ne ajute? 

— Nu. Eu eram prea speriată ca să îi mai spun că i-am 
auzit în acea noapte, deci nu i-am spus niciodată. 

— Putea fi cineva de la colegiu, vreun coleg? 

— Nu. Cred că aş fi recunoscut vocea. 

Era ceva în modul ei de a vorbi, o ezitare ascunsă, 
care nu-i plăcu lui Michelle, dar nu spuse nimic pentru a 
nu forţa nota. 

— Ai auzit numele lui Ritter menţionat de acel om? 
Sau orice altceva de genul asta? 

— Nu! Asta e şi motivul pentru care nu am menţionat 
nici poliţiei despre acest lucru. Eu... eram speriată. 
Tatăl meu era mort şi nu ştiam dacă altcineva mai era 
implicat şi nu voiam să creez şi mai multe probleme. 

— Şi persoana aceea a menţionat numele mamei tale 
şi te-ai gândit că ar fi putut să se reflecte negativ asupra 
ei. 

Kate o privi cu ochii roşii şi umflaţi de plâns. 

— Oamenii pot spune şi pot scrie ce vor. Şi pot 
distruge alţi oameni. 

Michelle îi luă mâna într-a ei. 

— Voi face tot posibilul să rezolv acest caz fără să mai 
fac pe cineva să sufere. Ai cuvântul meu. 

Kate îi strânse mâna. 

— Nu ştiu de ce, dar am încredere în tine. Crezi că 
poţi afla adevărul după atâţia ani? 


299 


— Voi face tot posibilul. 

În timp ce Michelle se ridica să plece, Kate spuse: 

— Mi-am iubit tatăl. Încă îl mai iubesc. A fost un om 
bun. Viaţa lui nu trebuia să se sfârşească aşa. Asta ne 
face pe noi, restul, să simţim că nu mai este nicio 
speranţă. 

Pentru Michelle, cuvintele lui Kate îi părură ale unui 
om în prag de sinucidere. Se aşeză din nou şi îşi puse 
braţele în jurul ei. 

— Ascultă-mă! Tatăl tău şi-a trăit viaţa cum a vrut. Şi 
tu ai făcut la fel. Ai îndurat prea multe, ai realizat prea 
multe, ar trebui să ai mai multă încredere decât oricine. 
Nu doar spun asta, Kate, chiar vorbesc serios. 

În final, smulse de la ea un zâmbet slab. 

— Mulţumesc. 


Michelle alergă înapoi la maşină şi urcă. În timp ce 
King conducea, ea îl informă despre discuţia cu Kate. 
King lovi volanul cu palma. 

— La naiba, deci a fost cineva. Tipul care a vorbit cu 
tatăl ei poate fi omul care a ascuns arma în debara. 

— Bine, hai să analizăm asta. Sunt doi asasini, dar 
numai unul a acţionat. Intenţionat sau nu? Frică sau 
înscenare pentru Ramsey? 

King dădu din cap. 

— Dacă este intenţionat şi nu ai de gând să foloseşti o 
armă, atunci de ce să o mai iei cu tine? 

— Poate că el şi Ramsey s-au întâlnit înainte, şi tipul 
celălalt trebuie măcar să se fi prefăcut că va merge până 
la capăt. Altfel, poate că Ramsey ar fi devenit suspicios. 

— Exact, asta se poate. Bine, acum trebuie să 
cercetăm foarte bine trecutul lui Ramsey, probabil de pe 
vremea liceului. Dacă omul o cunoştea pe Regina 
Ramsey şi Arnold Ramsey a vorbit despre vremurile care 
se schimbă, răspunsul poate fi undeva în trecut. 

— Şi, de asemenea, ar putea explica de ce un 


300 


superstar de la Berkeley predă într-un colegiu mic situat 
la mama naibii. 

Michelle trecu încă o dată pe bancheta din spate. 

— Tu condu până mă schimb eu la loc. 

King se concentră asupra drumului, ciulind însă 
urechile la fâşâitul care se auzea din spate. 

— Apropo, ţi se întâmplă des să rămâi în costumul 
Evei în prezenţa bărbaţilor străini? 

— Tu nu eşti chiar aşa de străin. Şi, Sean, sunt flatată. 

— Flatată? De ce? 

— Ai tras cu ochiul. 


301 


50 


Cei patru se întâlniră acasă la King mai târziu în acea 
după-amiază. Parks puse un dosar mare pe masa din 
bucătărie. 

— Acesta este rezultatul căutărilor noastre legate de 
Bob Scott, îi spuse el lui Joan. 

— Câtă rapiditate! îi dădu ea replica. 

— Hei, cu cine crezi că ai de-a face, vezi pe undeva 
vreun costum de Mickey Mouse? 

King se uită la ea. 

— Îl verificaţi pe Scott? V-am spus că nu are cum să 
fie implicat. 

Joan îl privi intens. 

— Îmi place să verific lucrurile pe cont propriu. Doar 
niciunul dintre noi nu este infailibil. 

— Din păcate, motivul pentru care răspunsul a venit 
atât de repede, spuse Parks, este asta din cauză că 
idioţii ăia au inclus toate persoanele cu numele de Bob 
Scott. Deci multe dintre hârtiile astea sunt total 
nefolositoare. Dar iată-le aici! Îşi puse pălăria. Eu am 
plecat înapoi. Vă voi suna dacă apare ceva şi aştept să 
faceţi şi voi la fel. 

După ce plecă, cei trei luară o cină scurtă afară pe 
terasă. Joan le povesti ce aflase despre Doug Denby. 

— Prin urmare, iese din ecuaţie, spuse Michelle. 

— Aşa se pare. 

King era confuz. 

— Aşadar, conform spuselor femeii cu care ai vorbit tu 
la firma din Philadelphia, Bruno nu a trişat cât a fost 
procuror în D.C.? 

— Dacă e să ne luăm după spusele ei. Eu tind să cred 
că a spus adevărul. 

— Prin urmare, poate că Mildred era aceea care ne-a 
minţit în legătură cu Bruno. 

302 


— Nu mi-e deloc greu să cred asta, comentă Joan. Se 
uită în cutia adusă de Parks. Trebuie să cercetăm 
dosarele astea. 

— Pot începe eu, spuse Michelle. Din moment ce eu 
nu-l cunosc, nu voi rata anumite amănunte care vouă ar 
putea să vă scape. 

Se ridică şi se duse înăuntru. Joan privi spre apă. 

— Este foarte frumos aici, Sean. Ai ales un loc frumos 
pentru un nou început. 

King termina berea şi se lăsă pe spătar. 

— Ei bine, s-ar putea să fiu nevoit să aleg alt loc. 

Joan îl privi. 

— Să speram că nu va mai fi cazul. Omul ar trebui să- 
şi refacă viaţa doar o singură dată. 

— Dar tu? Spuneai că vrei să te laşi. 

— Să mă duc pe o insulă cu milioanele mele? Ea 
zâmbi resemnată. De cele mai multe ori, visele nu devin 
realitate. Mai ales în această etapă a vieţii mele. 

— Dar dacă îl găseşti pe Bruno, iei bani frumoşi. 

— Banii erau numai o parte din vis. 

Când King îi aruncă o privire, imediat ea se uită în 
altă parte. 

— Navighezi mult? îl întrebă ea. 

— Toamna, când nu mai sunt bărci cu motor şi vântul 
se mai înteţeşte. 

— Ei bine, este toamnă. Aşa că poate acum este un 
moment potrivit. 

King se uită la cerul senin şi simţi briza plăcută pe 
obraz. Le mai rămăseseră câteva ore de lumină. O privi 
pe Joan câteva secunde. 

— Da, acum ar fi momentul potrivit. 

King îi arătă lui Joan cum să manevreze cârma bărcii. 
Ataşase la pupa un motor de cinci cai putere, în caz că 
vântul se oprea. Stabiliră un curs spre canalul principal 
şi lăsară ambarcaţiunea să plutească. 

Joan admiră lanţul muntos ce încercuia lacul, verdele 


303 


lor încă viu, cu toate că aroma toamnei plutea în aer. 

— Te-ai gândit vreodată că vei ajunge într-un loc ca 
acesta, după toţi acei ani de hoteluri, avioane şi muncă 
până noaptea? îl întrebă ea. 

King ridică din umeri. 

— Ca să-ţi spun adevărul, nu. Nu m-am gândit 
niciodată atât de departe. Intotdeauna am fost mai mult 
genul de om care trăieşte clipa. Adăugă meditativ: Acum 
gândesc pe termen lung. 

— Şi unde te duc gândurile tale pe termen lung? 

— Nicăieri, până nu descifram misterul acesta. 
Problema este că, şi dacă rezolvăm cazul, răul a fost 
deja făcut. Este posibil să fiu nevoit să mă mut de aici. 

— Să fugi? Nu pare stilul tău, Sean. 

— Uneori este mai bine să-ţi strângi cortul şi să pleci 
mai departe. Atunci când te saturi să mai lupti, Joan. 

El se aşeză lângă ea şi preluă cârma. 

— Se schimba vântul. Voi încerca să prind iar curentul 
de aer. Verfaforul se va răsuci - îţi voi spune eu când să 
te apleci. 

După ce efectuă manevra, îi dădu din nou cârma, dar 
rămase aproape de ea. Joan purta pantaloni, dar îşi 
scosese pantofii şi rulase pantalonii până peste 
genunchi. Avea tălpi mici şi unghiile vopsite în roşu. 

— În urmă cu opt ani preferai oja mov, nu-i aşa? 

Ea râse. 

— Roşul este tot timpul la modă, dar este posibil ca 
movul să revină. Sunt flatată că ai ţinut minte. 

— Ojă purpurie şi pistol 357. 

— Haide, recunoaşte, era o combinaţie irezistibilă. 

El se lăsă pe spate şi o privi în depărtare. 

Rămaseră tăcuţi câteva minute, Joan privindu-l 
neliniştită şi King făcând tot posibilul să evite contactul 
vizual. 

— Te-ai gândit vreodată să mă ceri de nevastă? îl 
întrebă ea. 


304 


El o privi contrariat. 

— Dar eram căsătorit atunci, îţi mai aminteşti, Joan? 

— Ştiu asta. Dar eraţi separați şi căsnicia ta era 
terminată. 

King lăsă privirea în jos. 

— Bine, poate ştiam că mariajul meu era terminat, dar 
nu eram sigur că vreau să încep imediat altul. Şi 
probabil nu am crezut niciodată că doi agenţi ai 
Serviciului Secret vor putea avea o căsnicie care să 
funcţioneze. Viaţa de agent este mult prea agitată. 

— M-am gândit să-ţi propun eu. 

— Ce să-mi propui? 

— Să te căsătoreşti cu mine. 

— Chiar eşti uimitoare. Aveai de gând să-mi ceri să ne 
căsătorim? 

— Este cumva o regulă scrisă undeva că numai 
bărbatul are dreptul să ceară în căsătorie? 

— Ei bine, chiar dacă ar fi, nu cred că asta ar 
reprezenta un impediment pentru tine. 

— Vorbesc serios, Sean. Te iubeam. Atât de mult încât 
mă trezeam noaptea tremurând de frică, îngrozită la 
gândul că tu şi nevasta ta vă veţi împăca. 

— Nu ştiam asta, spuse el încet. 

— Ce simţeai pentru mine? Vreau să ştiu ce simţeai cu 
adevărat pentru mine. 

El păru stânjenit. 

— Sincer? Am fost uimit că m-ai acceptat. Tu erai pe 
un piedestal, atât profesional, cât şi personal. 

— Aşadar, asta am fost, un trofeu pus pe un perete? 

— Nu, de fapt am crezut că eu am fost aşa ceva. 

— Nu mă culcam cu cine apucam, Sean. Nu aveam 
reputaţia asta. 

— Nu, nu o aveai. Reputația ta era de doamna de fier. 
Nu era niciun agent care să nu fie intimidat de tine. Tu îi 
băgai în sperieţi chiar şi pe cei mai duri bărbaţi. 

Joan privi în jos. 


305 


— Nu ştiai că regina balului rămâne întotdeauna 
singură? Când am intrat în Serviciul Secret, femeile 
erau încă o anomalie. Pentru a avea succes a trebuit să 
fiu mai „bărbat” decât toţi bărbaţii de acolo. Am fost 
nevoită să stabilesc reguli pe parcurs. Acum este diferit, 
dar atunci nu am avut de ales. 

El îi atinse obrazul şi îi întoarse faţa spre el. 

— Şi de ce nu ai făcut-o? 

— Ce să fac? 

— Să îmi ceri să ne căsătorim. 

— Aveam de gând, dar s-a întâmplat ceva. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Clyde Ritter a fost ucis. 

Acum King fu acela care îşi feri privirea. 

— Prin urmare, nu mai eram bun? 

Ea îi atinse mâna. 

— Cred că nu mă cunoşti suficient de bine. A fost mai 
mult de atât. 

El se uită din nou la ea. 

— Ce vrei să spui? 

Joan părea mult mai neliniştită decât o văzuse King 
vreodată. Poate doar cu excepţia acelei dimineţi la ora 
10.32, când murise Ritter. Ea duse mâna încet spre 
buzunar şi scoase o bucată de hârtie. 

King o despături şi citi cuvintele scrise acolo. 


Noaptea trecută a fost minunată. Acum surprinde-mă, 
doamnă diabolică. În lift. In jur de 10.30. 
Cu dragoste, Sean 


Era scris pe o hârtie cu antetul hotelului Fairmount. 
El îşi ridică privirea şi o văzu privindu-l fix. 

— De unde a apărut asta? 

— A fost strecurată pe sub uşa camerei mele din 
hotelul Fairmount în acea dimineaţă, în jurul orei nouă. 

El îi aruncă o privire lipsită de orice expresie. 


306 


— În dimineaţa când Ritter a fost ucis? Ea dădu din 
cap. Ai crezut că eu am scris asta? Ea dădu din nou din 
cap. În toţi aceşti ani ai crezut că s-ar putea să fi fost 
implicat în moartea lui Ritter? 

— Sean, trebuie să înţelegi că nu ştiam ce să cred. 

— Şi nu ai spus nimănui? 

Ea scutură din cap. 

— Exact cum tu nu ai spus niciodată ceva despre lift. 
Adăugă încet: Şi tu ai crezut despre mine că sunt 
implicată în asasinarea lui Ritter, nu? 

El îşi umezi buzele şi privi în depărtare, chipul lui 
exprimând furie. 

— Ne-au păcălit pe amândoi, nu-i aşa? 

— Am văzut biletul găsit asupra cadavrului descoperit 
la tine acasă. Dădea clar de înţeles că respectivul se afla 
în spatele asasinării lui Ritter. Imediat ce am citit 
mesajul am realizat că amândoi am fost folosiţi. Cine a 
scris mesajul care a fost strecurat pe sub uşa camerei de 
la hotel ne-a asmuţit pe unul împotriva celuilalt, în aşa 
fel încât să păstrăm tăcerea. Sau cel puţin ar fi aruncat 
unele suspiciuni asupra noastră. Dar a fost o diferenţă. 
Eu nu am putut spune adevărul pentru că astfel ar fi 
trebuit să explic ce căutam în lift. Şi, odată ce o făceam, 
cariera mea era terminată. Motivele mele au fost 
egoiste. Tu însă ai tăcut pentru alt motiv. Ea îi puse 
mâna pe mânecă. Spune-mi, Sean, de ce ai făcut-o? 
Trebuie să fi avut impresia că am fost plătită să-ţi 
distrag atenţia. Şi totuşi, ai luat asupra ta toată vina. 
Puteai să le spui că eu am fost în lift. De ce nu ai făcut- 
o? Inspiră adânc. Trebuie să ştiu. 

Sunetul strident al telefonului mobil îi făcu pe 
amândoi să tresară. 

King răspunse. Era Michelle, care suna din casă. 

— A telefonat Kate Ramsey. Are ceva important să ne 
spună. Dar vrea să o facă personal. Ne întâlnim cu ea la 
jumătatea drumului, la Charlottesville. 


307 


— Bine, venim imediat. 

King închise, luă cârma şi întoarse tăcut barca. Nu o 
privi pe Joan, care, pentru prima dată în viaţa, nu mai 
avea nimic de spus. 


308 


51 


Se întâlniră cu Kate Ramsey la cafeneaua Greenberry 
din centrul comercial Baracks Road din Charlottesville. 
Toţi trei îşi comandară căni mari de cafea şi se aşezară 
la o masă din fundul camerei, care avea numai câţiva 
clienţi la acea oră din noapte. 

Kate avea ochii umflaţi, era tristă şi ciudat de timidă. 
Apucă nervoasă cana de cafea cu privirea aţintită în jos. 
Se uită totuşi în sus cu surprindere când King împinse 
câteva paie spre ea. 

— Hai, aşază-le. Asta te va calma, spuse el cu un 
zâmbet cald. 

Expresia feţei lui Kate se mai înmuie şi luă paiele. 

— Fac asta de când eram mică. Cred că este mai bine 
decât să aprind o ţigară. 

— Aveai ceva important să ne spui? întrebă Michelle. 

Kate privi în jur. Persoana cea mai apropiată citea o 
carte şi îşi lua nişte notițe - evident un student aflat în 
prag de examen. Apoi începu cu vocea scăzută: 

— Este legat de întâlnirea pe care a avut-o tatăl meu 
în acea noapte, despre care i-am povestit lui Michelle, 
explică ea privindu-l pe King. 

— Este în regulă, mi-a povestit, spuse el. Dă-i drumul. 

— Ei bine, a mai fost ceva ce am auzit atunci. Adică, 
cred că ar fi trebuit să vă spun mai devreme, dar am 
crezut că am auzit greşit. Dar poate că nu. 

— Ce a fost? întrebă King nerăbdător. 

— A fost un nume. Un nume pe care l-am recunoscut. 

King şi Michelle schimbară priviri. 

— De ce nu ne-ai spus mai devreme? întrebă Michelle. 

— După cum v-am mai spus, am crezut că nu am auzit 
bine. Nu am vrut să-i creez vreo problemă. Şi întâlnirile 
tatălui meu cu un străin la miezul nopţii şi numele spus 
atunci - ei bine, pentru un copil de paisprezece ani nu a 

309 


sunat bine. Dar am ştiut că niciodată nu ar fi făcut ceva 
ilegal. 

— Numele cui a fost menţionat? întrebă King. 

Kate trase puternic aer în piept. King observă acum 
că ea făcea noduri la paie. 

— Numele pe care l-am auzit a fost cel al lui Thornton 
Jorst. 

Michelle şi King se priviră cu subînţeles. 

— Eşti sigură? întrebă Michelle. L-ai auzit pronunţând 
Thornton Jorst? 

— Nu sunt sută la sută sigură, dar ce altceva putea fi? 
Doar nu este ceva de genul John Smith. Sunt sigură că a 
sunat ca Thornton Jorst. 

— Care a fost reacţia tatălui tău la acest nume? 

— Nu l-am auzit clar. Dar el a spus că este riscant, 
foarte riscant pentru amândoi. 

King se gândi o clipă. 

— Prin urmare, celălalt om nu era Thornton Jorst - 
asta este clar -, dar vorbeau despre el. Apoi o atinse pe 
Kate pe umăr. Spune-ne despre relaţia lui Jorst cu tatăl 
tău. 

— Erau prieteni şi colegi. 

— Se cunoşteau dinainte de a fi colegi la Atticus? 
întrebă Michelle. 

Kate scutură din cap. 

— Nu cred, nu. Dacă s-au cunoscut dinainte, nu au 
spus niciodată nimic despre asta. Dar amândoi erau la 
colegiu în anii 1960. Oamenii se duceau peste tot prin 
ţară şi făceau tot felul de lucruri nebuneşti. Este ciudat, 
totuşi. 

— Ce este? întrebă King. 

— Uneori, mi se părea că Thornton o cunoştea pe 
mama mai bine decât îl ştia pe tata. De parcă se 
întâlniseră înainte. 

— Mama ta a spus vreodată că era aşa? 

— Nu. Thornton a sosit la Atticus după venirea 


310 


părinţilor mei. Era celibatar, niciodată nu a ieşit cu 
femei, din câte îmi amintesc eu. Părinţii mei erau foarte 
prietenoşi cu el. Cred că mamei îi era milă de el. Ii gătea 
diverse lucruri şi i le ducea acasă. Erau buni prieteni. 
Mie îmi plăcea de el. El era ca un unchi pentru mine. 

Michelle rosti încet: 

— Kate, crezi că mama ta... 

Kate o întrerupse: 

— Nu, nu aveau o aventură. Ştiu că eram tare mică 
atunci, dar tot mi-aş fi dat seama. 

King nu părea deloc convins, dar întrebă: 

— Bărbatul care s-a întâlnit cu tatăl tău a menţionat 
numele mamei tale, Regina? 

— Da. Presupun că îi cunoştea pe părinţii mei. Dar 
uite, chiar nu cred că Thornton este implicat în toate 
astea. El nu este tipul care să alerge înarmat cu 
pistoale, complotând să omoare oameni. Nu avea geniul 
sau referinţele academice ale tatălui meu, dar era un 
profesor bun. 

King dădu din cap. 

— Exact, nu avea inteligenţa tatălui tău sau trecutul 
lui la Berkeley şi totuşi au ajuns în acelaşi loc. Ai idee de 
ce? 

— De ce, ce? întrebă Kate pe un ton defensiv. 

— De ce tatăl tău nu preda la Harvard sau la Yale, să 
spunem? În afară că absolvise Berkeley, după cum am 
aflat, era şi autorul a patru cărţi, aflate de departe între 
primele zece în domeniu. Era un savant serios, era unul 
de categorie grea, interveni Michelle. 

— Poate pur şi simplu a ales un colegiu mai mic, 
spuse Kate. 

— Sau poate era ceva în trecutul lui care îl împiedica 
să aspire la elita academică, remarcă King. 

— Nu cred, zise Kate. Ar fi ştiut toată lumea. 

— Nu neapărat. Nu dacă nu s-ar fi şters din dosarul 
oficial, dar ar fi fost o chestiune cunoscută de anumite 


311 


persoane din cercurile înalte academice. Şi aceştia 
puteau folosi informaţia asta împotriva lui. Prin urmare, 
el a ajuns la Atticus, care probabil că a fost fericit că îl 
are, cu sau fără trecut. 

— Ai vreo idee în legătură cu ceea ce era atât de 
întunecat în trecutul lui? întrebă Michelle. 

Kate nu spuse nimic. King interveni: 

— Uite, ultimul lucru care ne interesează este să 
aruncăm cu şi mai mult noroi în tatăl tău. Eu spun să-l 
lăsam să se odihnească în pace. Dar dacă omul care a 
vorbit cu tatăl tău a fost responsabil de împuşcarea lui 
Ritter, eu nu văd niciun motiv pentru care să nu sufere 
şi el. Şi înţelegerea trecutului tatălui tău ne poate ajuta 
să-l găsim. Pentru că, dacă înţeleg corect toate astea, 
atunci acest bărbat îl cunoştea de mult pe tatăl tău şi, 
dacă este aşa, atunci poate că ştia ce incident îi umbrea 
trecutul, dacă despre asta este vorba. 

— Kate, tu eşti singura noastră speranţă pentru a 
rezolva cazul ăsta. Dacă nu ne spui tot ce ştii, ne va fi 
foarte greu să aflăm adevărul. Şi cred că vrei şi tu să afli 
adevărul, pentru că, altfel, nu ne-ai fi sunat, continuă 
Michelle. 

Kate oftă şi într-un sfârşit spuse: 

— Bine, bine, au fost câteva lucruri pe care mama mi 
le-a spus înainte de a se sinucide. 

— Ce anume, Kate? întrebă Michelle. 

— Mi-a spus că tatăl meu a fost arestat în timpul unor 
demonstraţii. Cred că erau împotriva Războiului din 
Vietman. 

— Pentru deranjarea liniştii publice sau ce? întreba 
King. 

— Nu, pentru uciderea cuiva. 

King se aplecă spre ea. 

— Cine şi cum, Kate? Spune-mi tot ce îţi poţi aduce 
aminte! 

— Asta ştiu doar din ceea ce mi-a spus mama şi nu era 


312 


chiar atât de lucidă în perioada aceea. Începuse să bea 
foarte mult înainte de a muri. 

Kate luă un şerveţel şi îşi şterse ochii. 

— Ştiu că este foarte greu pentru tine, Kate, dar este 
posibil să ne ajute să aflăm adevărul, zise King. 

— Din ceea ce am putut afla, era vorba de un poliţist 
sau de o persoană oficială. A fost ucis în timpul unui 
protest împotriva războiului care a scăpat de sub 
control. În Los Angeles, mi se pare că mi-a spus ea. 
Tatăl meu a fost arestat pentru asta. De fapt, situaţia lui 
era critică, dar apoi ceva s-a întâmplat. Mama mi-a spus 
că un avocat a intervenit pentru el şi acuzaţiile au fost 
retrase. Dar tot ea mi-a spus că oricum acuzaţiile urmau 
să fie retrase. Că se căuta un ţap ispăşitor şi acesta era 
tata. Ea era convinsă că el nu făcuse nimic. 

— Dar trebuie să fi fost articole în ziare pe tema asta, 
zise Michelle. 

— Nu ştiu dacă a ajuns în ziare, dar cred că există 
vreo înregistrare pe undeva, fiindcă a afectat cu 
siguranţă cariera tatălui meu. Am verificat povestea 
mamei. Berkeley a confirmat că l-a lăsat pe tata să-şi ia 
doctoratul, dar nu fără reticenţe. Cred că nu prea aveau 
de ales; terminase toate cursurile şi  disertaţia. 
Incidentul avusese loc cu puţin înainte ca el să-şi 
termine studiile. Dar, din câte am aflat eu, după cea 
absolvit, toate uşile i s-au închis în nas. Mama a spus că 
fusese refuzat prin diverse locuri înainte să fie acceptat 
la Atticus. Bineînţeles că în acei ani a scris cărţile care 
au fost foarte bine primite în comunitatea academică. 
Privind în urmă, cred că tata era atât de înverşunat 
pentru că nu i se permitea accesul în universităţile de 
marcă, încât, chiar dacă ar fi fost chemat, cred că tot la 
Atticus ar fi rămas. El era un om foarte loial, şi Atticus i- 
a dat o şansă. 

— Ai vreo idee cum au supravieţuit părinţii tăi în acei 
ani de penurie? Mama ta muncea? întrebă King. 


313 


— Câte puţin pe ici, pe colo, dar nimic permanent. Ea 
l-a ajutat pe tata să scrie cărţile, la partea de cercetare 
şi la alte chestii. Nu ştiu sigur cum s-au descurcat. Se 
frecă la ochi. De ce, unde vrei să ajungi? 

— Mă întrebam... cine erau avocaţii aceia care au 
venit să-l reprezinte pe tatăl tău. Tatăl tău provenea 
dintr-o familie bogată? 

Kate se arată mirată. 

— Nu, tata provenea dintr-o familie de fermieri din 
Wisconsin. Mama era originară din Florida. Erau destul 
de săraci. 

— Deci totul devine din ce în ce mai complicat. De ce 
să vină avocaţii să-l salveze? Şi mă întreb dacă părinţii 
tăi se întreţineau în vremurile grele din bani proveniţi 
din surse necunoscute. 

— Cred că este posibil, spuse Kate, dar nu ştiu de 
unde. 

Michelle îl privi pe King. 

— Crezi că persoana care a vorbit cu Ramsey în acea 
noapte în biroul lui poate fi legată de incidentele din Los 
Angeles? 

— Priveşte lucrurile aşa. S-a întâmplat ceva în Los 
Angeles, şi Arnold Ramsey este prins. Dar dacă nu a 
acţionat singur? Dacă era implicată o anumită persoană 
cu relaţii sus-puse? Asta ar explica apariţia avocaţilor - 
de obicei, ei nu muncesc pe gratis. 

Michelle dădu din cap. 

— Asta ar putea explica de ce omul a menţionat 
numele Reginei Ramsey. Poate că îi amintea de luptele 
trecute împotriva autorităţii pentru a-l face pe Arnold să 
pună mâna pe pistol şi să reintre în acţiune. 

— Doamne, e prea mult! exclamă Kate. Arăta de parcă 
ar fi fost gata să plângă. Tatăl meu a fost un om 
inteligent. El ar fi trebuit să predea la Harvard, la Yale 
sau la Berkeley. Apoi poliţia a minţit şi viaţa lui a fost 
ruinată. Nu este de mirare că s-a răzvrătit împotriva 


314 


sistemului. Unde este dreptatea în toate astea? 

— Nu este, răspunse King. 

— Îmi amintesc atât de bine momentul în care am 
auzit ştirile! 

— Ai spus ca erai la ora de algebră, interveni 
Michelle. 

Ea dădu din cap. 

— Am ieşit pe hol şi acolo erau Thornton şi mama. Am 
înţeles imediat că se întâmplase ceva rău. 

King se arătă mirat. 

— Thornton Jorst era acolo cu mama ta? De ce? 

— El a fost cel care i-a dat mamei veştile. Nu v-a spus 
asta? 

— Nu, nu a făcut-o, spuse Michelle. 

— De ce ar fi ştiut el înaintea mamei tale? întrebă 
King. 

Kate îl privi încurcată. 

— Nu ştiu. Poate a văzut la televizor. 

— Când au venit şi te-au luat din clasă? întrebă King. 

— La ce oră? Păi... nu ştiu. A fost acum ani de zile. 

— Gândeşte-te, Kate, este foarte important. 

Ea tăcu pentru câteva minute şi apoi continuă: 

— S-a întâmplat de dimineaţă, mult înainte de prânz, 
ştiu sigur. Să spunem că era ora unsprezece. 

— Ritter a fost ucis la 10.32. Nu este posibil ca un 
post de televiziune să transmită ştirea atât de repede, 
mai ales cu atâtea amănunte despre făptaş. 

— Şi Jorst a mai avut şi timp să se ducă să o ia pe 
mama ta? întrebă Michelle. 

— Nu locuia atât de departe de locul unde învăţam eu. 
Trebuie să înţelegi, Atticus nu este foarte departe de 
Bowlington, e cam la jumătate de oră de mers cu 
maşina. Şi mama locuia în drum. 

Michelle şi King schimbară o privire îngrijorată. 

— Nu ar fi fost posibil, nu-i aşa? rosti Michelle. 

— Ce? Despre ce vorbeşti? întrebă Kate. 


315 


King se ridică fără să răspundă. 

— Unde te duci? întrebă din nou Kate. 

— Să-i fac o vizită domnului Jorst, spuse el. Cred că 
sunt multe lucruri pe care ni le-a ascuns. 

— Dacă nu v-a spus despre faptul că a venit la mine la 
şcoală, probabil nu v-a spus nici despre el şi mama mea. 

King o privi împietrit. 

— Ce să ne spună despre ei? 

— Înainte de a muri, ea şi Thornton erau împreună. 

— Erau împreună? Dar ai spus că-l iubea pe tatăl tău. 

— Până să se întâmple trecuseră şapte ani de la 
moartea lui Arnold. Prietenia dintre Thornton şi mama 
mea a rezistat în timp şi apoi relaţia lor s-a transformat 
în altceva. 

— Altceva? Cum ar fi? întrebă el. 

— Cum ar fi că urmau să se căsătorească. 


316 


52 


Michelle parcursese numai jumătate din dosarele 
despre Bob Scott când primi telefonul de la Kate. Cum 
era evident că Michelle nu avea să se întoarcă prea 
devreme, Joan luase cutia cu ea la han şi continuă acolo. 
După ultima conversaţie cu King, trebuia să facă totuşi 
ceva care să-i ia gândul de la acea dureroasă 
confruntare. 

Când deschise cutia şi începu să răsfoiască prin 
dosare, ea îşi dădu seama că Parks nu glumise, chiar era 
mare dezordine în ele. Oricum, întoarse cu grijă fiecare 
pagină, citind fiecare document până deveni evident că 
nu era vorba despre acel Bob Scott. După câteva ore, ea 
sună la room-service şi comandă ceva de mâncare şi o 
cană de cafea. Avea să stea acolo o vreme şi nu ştia 
când se întorceau King şi Maxwell. Începu să formeze 
numărul lui King, dar se răzgândi. 

Era aproape de finalul cutiei când cercetarea 
dosarelor deveni mai interesantă. Scoase hârtiile şi le 
împrăştie pe pat. Se pare că exista şi un mandat de 
arestare pe numele Robert C. Scott. Adresa pe care era 
emis era undeva în Tennessee, cu toate că Joan nu 
recunoscu numele oraşului. Din câte îşi dădea ea seama, 
era ceva legat de posesia de arme. Acest Bob Scott 
deţinea nişte arme pe care nu trebuia să le aibă. Dacă 
era sau nu acel Scott pe care îl căuta, nu putea spune 
încă sigur. Oricum, ştia că lui Bob Scott îi plăceau foarte 
mult armele. 

Cu cât citea mai mult, cu atât era mai intrigată. 
Serviciul de Şerifi fusese implicat, aşa cum se întâmplă 
de obicei, pentru a duce la îndeplinire mandatul emis de 
Biroul de Alcool, Tutun şi Arme de Foc. Probabil că de 
aceea putuse Parks să pună mâna pe acest document. 
Era posibil ca Bob Scott să aibă legături cu acest caz, 

317 


dar numai în ceea ce-l priveşte pe Ritter. Şi totuşi, 
bănuiseră tot timpul că aceste două cazuri, al lui Ritter 
şi al lui Bruno, erau legate cumva. Asasinarea Lorettei 
Baldwin şi a lui Mildred Martin demonstra această 
legătură. Şi totuşi, cum era posibil ca două evenimente 
atât de deosebite unul de celalalt să aibă un numitor 
comun? Care era acela? Care? O înnebunea faptul că 
răspunsul la acea întrebare era atât de aproape şi totuşi 
nu-l putea distinge. 

Telefonul ei mobil sună. Era Parks. 

— Unde eşti acum? întrebă el. 

— Sunt la Cedars. Mă uitam în cutia pe care ne-ai 
adus-o. Şi cred că am găsit ceva. 

li spuse despre mandat. 

— l-a fost prezentat lui Scott? 

— Nu ştiu. Probabil că nu, din moment ce nu a fost 
arestat, altfel ar fi trebuit să apară undeva înregistrarea 
şi noi am fi ştiut de ea. 

— Dacă el este tipul pentru care a fost emis mandatul 
legat de arme, atunci poate el este nebunul din spatele 
acestei poveşti. 

— Dar cum îl legăm pe el de toate astea? Nu prea are 
sens. 

— De acord, conveni el. Unde sunt King şi Maxwell? 

— Stau de vorba cu Kate Ramsey. A sunat şi ne-a spus 
că are informaţii noi. S-au întâlnit în Charlottesville. 

— Dacă tatăl ei nu lucra singur, atunci tipul pe care l- 
a auzit poate fi Bob Scott. El ar fi putut fi omul ideal de 
plasat în interior. Un cal troian, dacă a existat vreunul. 

— Cum vrei să procedăm în legătură cu ceea ce am 
descoperit? 

— Eu spun să luăm o echipă de oameni şi să 
verificăm. Bună treabă, Joan! Poate chiar eşti atât de 
bună pe cât spune lumea că eşti. 

— De fapt, şerifule, sunt mult mai bună. 

Imediat ce Joan închise telefonul, sări ca arsă. 


318 


— Doamne! exclama ea privind telefonul. Nu se poate! 
Apoi rosti următoarele două cuvinte foarte încet: Cal 
troian. 

Cineva bătu la uşă. Ea deschise, şi chelneriţa aduse 
tava. 

— Este bine aici, doamnă? 

— Da, răspunse Joan neatentă. Mintea ei procesa 
noile informaţii. Este bine. 

— Vreţi să vă torn cafeaua? 

— Nu, este bine aşa. li semnă cecul şi se întoarse cu 
spatele. Mulţumesc. 

Joan era pe punctul de a da un telefon, când simţi o 
prezenţă în spatele ei. Se întoarse, dar nici nu mai avu 
timp să strige înainte ca totul să se întunece. Tânăra 
femeie stătea aplecată peste Joan, care acum era întinsă 
la podea. Tasha se apucă de treabă. 


319 


53 


Era târziu în noapte când King şi Michelle ajunseră la 
Colegiul Atticus. Clădirea care adăpostea biroul lui 
Thornton Jorst era închisă. Michelle reuşi să-l convingă 
pe tânărul administrator al clădirii să le dea adresa de 
acasă a lui Jorst. Era la câţiva kilometri distanţă de 
campus, pe o stradă umbrită de copaci, cu case din 
cărămidă, unde mai locuiau şi alţi profesori. Nu se afla 
nicio maşina parcată lângă casa lui Jorst atunci când 
King viră cu Lexus-ul pe alee, şi nici nu erau lumini 
aprinse. Se duseră la uşă şi bătură, dar nu răspunse 
nimeni. Cercetară curtea mică din spatele casei, dar nici 
acolo nu era nimeni. 

— Nu pot să cred, dar Jorst trebuie să se fi aflat la 
hotelul Fairmount când Ritter a fost ucis, spuse 
Michelle. Nu există nicio altă explicaţie, numai dacă l-a 
sunat cineva de la hotel să-i spună ce se întâmplase. 

— Îl vom întreba asta. Dar dacă a fost acolo, trebuie 
să fi ieşit înainte ca zona să fie închisă. Asta este singura 
modalitate prin care ar fi putut ajunge atât de repede cu 
veştile la Regina şi la Kate. 

— Crezi că va recunoaşte că a fost la hotel? 

— Cred că vom afla, fiindcă intenţionez să-l întreb 
asta. Şi, de asemenea, aş dori să-l întreb despre Regina 
Ramsey. 

— Ar fi fost firesc să ne fi spus despre planurile de 
căsătorie când am vorbit prima dată. 

— Nu şi dacă nu ar fi vrut ca noi să aflăm asta. Lucru 
care mă face să fiu şi mai suspicios. King se uita la 
Michelle. Eşti înarmată? 

— Arma şi legitimaţia, tot tacâmul, de ce? 

— Verificam doar. Mă întreb dacă lumea îşi încuie 
uşile pe aici? 

— Doar nu ai de gând să intri? Asta este violare de 

320 


domiciliu. 

— Nu şi dacă nu spargi uşa când intri, replică el. 

— Pe bune? Unde ai învăţat dreptul, la Universitatea 
de Ştiinţe Stupide? 

— Tot ceea ce spun este că ar fi bine dacă am reuşi să 
tragem cu ochiul înăuntru când Jorst nu este prin 
preajmă. 

— Dar este posibil să fie înăuntru. Poate doarme. Sau 
poate se întoarce cât timp suntem noi înăuntru. 

— Nu noi. Numai eu. Tu eşti ofiţer activ. 

— Tu eşti membru al baroului. Tehnic vorbind, şi tu 
eşti ofiţer al tribunalului. 

— Da, dar noi, avocaţii, putem sări peste chestiile 
astea tehnice. Asta este specialitatea noastră, tu nu te 
uiţi la televizor? 

Se duse la maşină şi luă o lanternă. Când ajunse în 
dreptul ei, Michelle îl apucă de mână. 

— Sean, este o nebunie. Dacă vecinii te văd şi sună la 
poliţie? 

— Atunci spunem că am auzit pe cineva strigând după 
ajutor. 

— Este o scuză absolut tâmpită. 

King deja era la uşă şi încercă să o deschidă. 

— La naiba! 

Michelle răsuflă uşurată. 

— Este închisă? Slavă Domnului! 

King răsuci clanţa şi deschise uşa cu o privire 
răutăcioasă. 

— Glumeam. Durează numai un minut. Fii cu ochii în 
patru. 

— Sean, nu... 

El se strecură înăuntru înainte ca ea să apuce să 
termine fraza. Michelle începu să privească prin jur, cu 
mâinile în buzunar, încercând să pară că nu are nicio 
grijă pe lume, în timp ce stomacul i se strânsese de 
emoție. Incercă şi să fluiere, dar nu reuşi din cauza că 


321 


avea buzele uscate de emoție. 
— Să te ia naiba, Sean King, murmură ea. 


Înăuntru, King ajunsese în bucătărie. Plimbă lanterna 
prin cameră şi observă că aceasta era o mică încăpere 
care părea nefolosită. Se pare că Jorst era un tip care 
mânca des în oraş. Intră apoi în camera de zi care era 
foarte simplu aranjată. Pereţii erau acoperiţi de rafturi 
care, deloc surprinzător, erau pline de cărţi de genul: 
Goethe, Francis Bacon, John Locke şi întotdeauna 
popularul Machiavelli. 

Biroul lui Jorst venea după camera de zi şi îi reflecta 
mult mai bine personalitatea. Biroul era plin de hârtii şi 
de cărţi, pe podea erau împrăştiate tot felul de obiecte, 
acelaşi lucru fiind valabil şi pentru canapea. Locul 
mirosea puternic şi a tutun şi a fum de ţigară, şi King 
observă pe jos o scrumieră plină de mucuri. Rafturile 
ieftine de cărţi gemeau sub povara volumelor. King 
trase cu ochiul pe masa de lucru, deschise sertarele şi 
se uită după ascunzători secrete, dar nu găsi nimic. Se 
îndoia că, dacă ar fi tras de cotorul vreunei cărţi, ar fi 
deschis un pasaj secret, dar pentru a fi mai sigur mişca 
totuşi câteva cărţi de pe rafturi. Nu se întâmplă nimic. 

Jorst spusese că lucrează la o carte şi starea biroului 
său confirma asta, notițele, ciornele şi planurile fiind 
împrăştiate peste tot prin cameră. Se vede că 
organizarea nu era punctul forte al acestui om şi King 
privi cu dezgust împrejur. El nu ar fi putut trăi nici zece 
minute într-un asemenea loc, chiar dacă, în tinereţea lui, 
camera sa arătase şi mai rău. Dar măcar depăşise acea 
fază; Jorst se pare că nu reuşise. King se gândea să o 
invite pe Maxwell înăuntru. Probabil că ea s-ar fi simţit 
în elementul ei. 

Săpând sub mormanele de sub masa de lucru el găsi o 
agendă de întâlniri, dar nu îi fu de niciun folos. Apoi se 
duse la etaj. Acolo erau două dormitoare şi numai unul 


322 


era folosit. Toate se aflau însă în ordine. Hainele lui 
Jorst erau aranjate într-un dulap mic, pantofii erau 
aşezaţi pe un stativ special. King privi sub pat şi nu fu 
întâmpinat decât de nişte ghemotoace de praf. Baia 
învecinată nu îi dezvălui decât un prosop căzut pe podea 
şi câteva produse de toaletă înghesuite pe chiuvetă. Era 
un raft în partea opusă a camerei pe care nu erau cărti, 
dar era plin de poze. El trecu lanterna peste fiecare 
dintre ele. Erau poze ale lui Jorst cu diferiţi oameni, 
niciunul cunoscut lui, până ajunse la ultima. Vocea care 
îl chema de jos îl făcu să tresară. 

— Sean, coboară imediat! Jorst s-a întors. 

El privi la timp pe fereastră şi îl văzu pe Jorst cum 
parchează masiva lui maşină veche pe alee. Stinse 
lanterna, puse poza în buzunar şi cobori cu mare 
atenţie, îndreptându-se spre bucătărie unde o găsi pe 
Maxwell. leşiră pe uşa din spate şi veniră în faţa casei 
prin lateral, aşteptară ca Jorst să intre în casă, apoi 
ciocăniră la uşă. 

Profesorul ieşi la uşă. Tresari când îi văzu, apoi se 
uită peste umărul lor. 

— Maşina parcată în curbă este Lexus-ul vostru? King 
dădu din cap. Nu am văzut pe nimeni în el şi nici pe alee 
nu era nimeni. 

— Eu eram întins să mă odihnesc puţin, iar Michelle 
era prin vecini pentru a afla dacă ştie cineva când vă 
întoarceţi. 

Jorst nu păru să înghită povestea lui King, dar îi invită 
să intre în camera de zi. 

— Aşadar, aţi vorbit cu Kate? întrebă el. 

— Da, ea a spus că aţi anunţat-o imediat de vizita 
noastră anterioară. 

— Şi v-aţi aşteptat să nu o fac? 

— Sunt sigur că sunteţi foarte apropiaţi. 

Jorst se holbă la King. 

— Ea este fiica unui coleg de muncă şi o fostă 


323 


studentă de-a mea. Să insinuaţi altceva ar fi o mare 
greşeală. 

— Având în vedere faptul că dumneavoastră şi mama 
ei aţi fost pe punctul să vă căsătoriţi, aţi fi putut să-i fiţi 
tată vitreg, îi aruncă scurt King. Şi noi nici măcar nu am 
ştiut că eraţi împreună. 

Jorst părea foarte stânjenit de situaţie. 

— Şi de ce să ştiţi, din moment ce nu este treaba 
voastră. Acum, dacă mă scuzaţi, am mult de muncă. 

— Exact, cartea pe care o scrieţi. Despre ce este 
vorba? 

— Vă interesează ştiinţele politice, domnule King? 

— Sunt interesat de multe lucruri. 

— Văd. Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, este un studiu legat 
de istoria modului în care a votat Sudul, după cel de-al 
Doilea Război Mondial până în prezent şi impactul 
asupra alegerilor naţionale. Teoria mea spune că Sudul 
din zilele noastre este total diferit de „vechiul Sud”. 
Acesta este „de fapt” unul dintre cele mai eterogene şi 
mai productive centre ale imigrației în această ţară 
începând cu secolul trecut. Nu spun că este încă un 
bastion al liberalismului sau al radicalismului, dar nu 
mai este Sudul descris în Pe aripile vântului sau Cum să 
ucizi o pasăre cântătoare. De fapt, segmentul de 
populaţie cu cea mai rapidă creştere în Georgia provine 
din Orientul Mijlociu. 

— Parcă îi şi văd pe hinduşi şi pe musulmani trăind 
alături de baptişti şi „frăţiorii negri” - trebuie să fie tare 
interesant, fu de părere King. 

— Asta chiar e bună! exclamă Jorst. „Frăţiorii negri” 
şi baptiştii. Vă supăraţi dacă voi folosi replica asta pe 
post de titlu al unui capitol? 

— Nicio problemă. Nu i-aţi cunoscut pe cei din familia 
Ramsey înainte de sosirea la Atticus, nu-i aşa? 

— Nu, este aşa. Arnold Ramsey era la Atticus de doi 
ani înainte ca eu să ajung aici. Am fost profesor la un 


324 


colegiu din Kentucky înainte să vin aici. 

— Când am spus Ramsey, m-am referit atât la Arnold, 
cât şi la Regina. 

— Răspunsul meu este acelaşi. Nu i-am cunoscut pe 
niciunul din ei înainte de a veni aici. De ce, Kate spune 
altceva? 

— Nu, interveni Michelle repede. Ea ne-a spus doar că 
mama ei era prietenă bună cu dumneavoastră. 

— Amândoi erau prietenii mei. Cred că Regina a văzut 
în mine un holtei incurabil şi şi-a pus în cap să mă facă 
să mă simt bine-venit şi confortabil. Ea era o femeie de-a 
dreptul remarcabilă. În tinereţe lucra cu trupa de teatru 
a colegiului şi chiar juca în unele producţii. Era o actriţă 
foarte bună. Chiar era. L-am auzit pe Arnold vorbind 
despre talentul ei, şi nu cred că exagera deloc. Dar când 
o vedeai pe scenă era absolut fascinantă. Şi era la fel de 
bună, pe cât era de talentată. Ea era iubită de toată 
lumea. 

— Sunt sigur că aşa era, spuse King. Şi după ce 
Arnold a murit, voi doi aţi... 

— Nu a fost aşa, îl întrerupse Jorst. Arnold era mort 
de mult timp când noi doi am început să ne vedem, mai 
întâi doar ca prieteni. 

— Şi aţi ajuns la punctul în care să discutaţi despre 
căsătorie. 

— Am cerut-o, şi ea a acceptat, răspunse el tăios. 

— Şi apoi a murit? 

Jorst păli. 

— Da. 

— De fapt, s-a sinucis, nu? 

— Aşa spun ei. 

Michelle adăugă repede: 

— Dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Era fericită. Acceptase cererea mea în căsătorie. 
Nu consider că sunt vanitos când spun asta, dar nu cred 
că faptul că urma să se căsătorească cu mine a împins-o 


325 


la sinucidere. 

— Aşadar, spuneţi că a fost ucisă? 

— Dumneavoastră să-mi spuneţi, sări el. 
Dumneavoastră vă plimbaţi de colo-colo investigând. 
Daţi-vă seama. Nu este domeniul meu. 

— Cum a primit Kate vestea căsătoriei ce ar fi urmat? 

— Bine. Îşi iubise tatăl. Pe mine mă plăcea. Ştia că nu 
vreau să-i înlocuiesc tatăl. Eu cred că voia ca mama ei 
să fie fericită. 

— Aţi protestat împotriva Războiului din Vietnam? 

Jorst păru că acceptă uşor această schimbare bruscă 
de subiect. 

— Da, alături de multe alte milioane de oameni. 

— În California? 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

King îl lamuri: 

— Ce aţi zice dacă v-am spune că un om a venit să-l 
vadă pe Arnold Ramsey cu scopul de a-l convinge să-l 
ucidă pe Clyde Ritter şi că acea persoană a menţionat 
numele dumneavoastră? 

Jorst îl privi calm. 

— Aş spune că acela care v-a spus asta se înşela 
amarnic. Dar, dacă este adevărat, eu nu-i pot împiedica 
pe ceilalţi să folosească sau nu numele meu în 
conversații, nu-i aşa? 

— Corect. Credeţi că Arnold Ramsey a acţionat 
singur? 

— Până mi se prezintă dovezi clare care să 
demonstreze contrariul. 

— Din toate punctele de vedere, el nu era un om 
violent, totuşi a comis cel mai violent act dintre toate - 
crima. 

Jorst ridică din umeri. 

— Cine ştie ce demoni bântuie prin sufletele 
oamenilor? 

— Asta aşa este. Şi Arnold Ramsey a fost implicat în 


326 


proteste serioase în tinereţea lui. Unul în special 
soldându-se cu moartea violentă a unui om. 

Jorst îl privi tăios. 

— Despre ce vorbiţi? 

King îi dezvălui informaţia numai pentru a-i vedea 
reacţia. 

— Încă un lucru. Aţi mers separat sau aţi fost cu 
Arnold Ramsey în maşină la hotelul Fairmount, în 
dimineaţa în care Ritter a fost ucis? 

Spre lauda lui, Jorst nu avu nicio reacţie. Trăsăturile 
lui era impasibile. 

— Spuneţi că am fost la hotelul Fairmount în acea 
dimineaţă? 

King îl privi fix. 

— Spuneţi că nu aţi fost? 

Jorst se gândi un moment, apoi rosti: 

— Bine, am fost. Alături de alte câteva sute de 
oameni. Şi ce? 

— Şi ce? In afară de faptul că vă întâlneaţi cu Regina 
Ramsey, acesta este un alt detaliu semnificativ pe care 
aţi uitat să ni-l aduceţi la cunoştinţă. 

— De ce aş fi făcut-o? Nu am făcut nimic greşit. Şi, ca 
să vă răspund la întrebare, am mers separat. 

— Şi trebuie să fi fugit imediat ce Ramsey a tras, altfel 
nu aţi fi avut timp să o luaţi pe Regina şi apoi să mergeţi 
să îi spuneţi lui Kate în mijlocul orei de algebră. 

Jorst îi privi înmărmurit; broboane de transpiratie îi 
apăruseră pe frunte. 

— Erau mulţi oameni care fugeau de colo până colo. 
Eram la fel de speriat ca toţi ceilalţi. Am văzut ce s-a 
întâmplat şi nu am vrut ca Regina şi Kate să afle de la 
ştiri. Aşa că am condus cât am putut de repede ca să le 
spun. Am crezut că aşa era cel mai bine. Şi nu apreciez 
deloc faptul că trageţi concluzii greşite în privinţa unui 
lucru pe care eu l-am făcut din mărinimie. 

King se apropie foarte mult de el. 


327 


— De ce v-aţi dus la hotel în dimineaţa aceea? Şi 
dumneavoastră aveaţi ceva cu Ritter? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Atunci de ce? insistă King. 

— Era vorba de un candidat la preşedinţie. Nu apar 
prea mulţi prin părţile astea. Am vrut să văd cu ochii 
mei. Este domeniul meu până la urmă. 

— Dacă ţi-aş spune că tot ce zici tu este un mare 
rahat? replică tăios King. 

— Nu îţi datorez nicio explicaţie, ripostă Jorst. 

King ridică din umeri. 

— Ai dreptate. Voi trimite FBl-ul şi Serviciul Secret şi 
le vei explica lor. Ai un telefon pe care îl pot folosi? 

— Staţi o clipă, numai o clipă! King şi Michelle îl 
priviră aşteptând. Bine, bine, adăugă el repede. Înghiţi 
nervos, privind când la unul, când la altul. Uite ce e, 
eram foarte îngrijorat pentru Arnold. Era foarte 
înverşunat împotriva lui Ritter. Îmi era frică să nu facă 
ceva prostesc. Vă rog să mă credeţi că nicio secundă nu 
am ştiut că avea la el un pistol, până nu a tras. Vă jur. 

— Continuă, spuse King. A 

— El nu ştia că sunt acolo. L-am urmărit. În noaptea 
de dinainte îmi spusese că va merge la eveniment. Eu m- 
am aşezat în spate. Mulțimea era aşa de numeroasă, că 
nici nu m-a observat. Stătea foarte departe de Ritter şi 
am crezut că până la urmă exagerasem. M-am gândit să 
plec şi m-am îndreptat spre uşă. Fără ca eu să-mi dau 
seama, a început să se apropie de Ritter. M-am întors la 
timp să-l văd pe Arnold cum scoate arma şi trage. Am 
văzut căderea lui Ritter, apoi pe tine cum ai tras şi l-ai 
ucis pe Arnold. Şi apoi tot locul a explodat. Am fugit cât 
am putut de repede. Am reuşit să ies în grabă pentru că 
eram deja la uşă. Imi aduc aminte că era să dau peste 
una dintre cameristele de la hotel care stătea în dreptul 
uşilor. 

Michelle şi King se uitară unul la altul: Loretta 


328 


Baldwin. Jorst continuă, paloarea lui devenind acum 
cadaverică: 

— Nu îmi venea să cred ce se întâmplase. Totul părea 
un coşmar. Am fugit la maşină şi am condus cât am 
putut de repede. Nu eram singurul. O mulţime de 
oameni părăseau înspăimântați locul. 

— Nu ai spus asta niciodată la poliţie? 

— Ce era de spus? Am fost acolo, am văzut ce s-a 
întâmplat şi am fugit, la fel ca alte sute de oameni. 
Autorităţile doar nu aveau nevoie de mărturia mea. 

— Şi tu ai fost la Regina şi i-ai spus? De ce? 

— De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, soţul ei 
tocmai ucisese un candidat la preşedinţie. Şi apoi a fost 
la rândul lui ucis. A trebuit să-i spun. Nu poţi înţelege 
asta? 

King scoase fotografia pe care o luase mai devreme 
din casă şi i-o arată lui Jorst. Acesta luă poza cu mâinile 
tremurând şi privi spre faţa zâmbitoare a Reginei 
Ramsey. 

— Cred că pot, mai ales dacă erai îndrăgostit de ea 
încă de atunci, spuse King încet. 


329 


54 


— Aşadar, ce părere ai? întrebă Michelle pe drumul 
de întoarcere. 

— Este posibil să spună adevărul. Şi poate s-a gândit 
că este primul care o va consola pe îndurerata văduvă. 
Profită de pe urma morţii prietenului său şi în acelaşi 
timp joacă rolul bunului samaritean. 

— Aşadar, este un nemernic. Dar poate nu un 
criminal. 

— Nu ştiu. Nu îmi place că a ascuns în toţi aceşti ani 
faptul că a fost la hotelul Fairmount şi că plănuia să se 
căsătorească cu Regina Ramsey. Numai pentru asta şi 
trece în fruntea suspecţilor de pe lista mea. 

Michelle sări de parcă fusese înjunghiată. 

— Stai o clipă! Sean, poate sună nebuneşte, dar 
ascultă-mă! El o privi curios. Jorst admite că a fost la 
Fairmount. Este îndrăgostit de Regina Ramsey. Dacă el 
este cel care l-a convins pe Arnold să-l ucidă pe Ritter? 
El ştia clar că Ramsey îl ura pe Ritter. El era prietenul şi 
colegul lui. Ramsey l-ar fi ascultat. 

— Dar Kate spune că omul pe care l-a auzit nu a fost 
Jorst. 

— Dar nu putea fi sigură de asta. Jorst ar fi putut să-şi 
schimbe puţin vocea pentru că ştia că este Kate în casă. 
Bine, prin urmare, Jorst este cel care face un pact cu 
Ramsey. Se duc la hotel, fiecare înarmat. 

King continuă deducţia: 

— Şi apoi Ramsey trage, dar Jorst nu. El fuge, 
ascunde arma în debara, unde Loretta îl vede, şi apoi 
fuge să le spună Reginei şi lui Kate. 

— Cu gândul de a se căsători cu văduva la un moment 
dat. 

— A aşteptat destul de mult până să o ceară, comentă 
King. 

330 


— Nu, poate că a cerut-o şi mai înainte şi ea l-a 
refuzat. Sau el a aşteptat suficient de mult pentru ca ea 
să nu devină bănuitoare. Sau poate atât de mult i-a luat 
lui Jorst să o facă pe Regina să-l iubească. Ea îl privi 
nerăbdătoare. Deci, ce părere ai? 

— Are sens, Michelle, chiar are sens. Dar apoi Regina 
moare. Jorst nu a sfârşit prin a o avea. 

— Tu chiar crezi că Regina Ramsey a fost ucisă? 

— Dacă e să-l credem pe Jorst şi ei doi urmau să se 
căsătorească, ea de ce s-ar fi sinucis? 

King spuse încet: 

— Şi Kate ştia că ei plănuiau să se căsătorească. lar 
Jorst spune că ea nu avea nimic împotriva. 

— Dar dacă nu era aşa? interveni Michelle. 

— Ce vrei să spui? 

— Kate îl iubea pe tatăl ei. Mi-a spus că, dacă mama 
ei nu l-ar fi părăsit, el nu l-ar fi împuşcat pe Ritter. Dar 
el a făcut-o şi acum este mort. Apoi mama ei urma să se 
căsătorească cu un coleg de-al tatălui ei. Şi apoi moare. 

— Vrei să spui că ea şi-a omorât mama? 

Michelle ridică mâinile. 

— Spun doar că este o posibilitate. Nu vreau să cred 
asta. Îmi place Kate. 

El oftă. 

— Este ca un balon. Dacă împingi într-o parte, se 
umflă în altă parte. O privi. Ai pus cap la cap cele două 
cronologii aşa cum ţi-am cerut? 

Michelle aprobă în tăcere şi scoase un carneţel din 
geantă. 

— Arnold Ramsey s-a născut în 1949. A absolvit liceul 
în 1967 şi s-a înscris la Berkeley, unde a studiat până în 
1974, când şi-a luat doctoratul. Arnold şi Regina Ramsey 
s-au căsătorit tot în acel an. Apoi au avut o perioadă cu 
suişuri şi coborâşuri, până când el a primit postul la 
Atticus, în 1982. Kate avea cam un an atunci. Ea se opri 
şi-l privi. El părea nelămurit. Ce te deranjează? 


331 


— Ei bine, conform declaraţiei lui Kate, Ramsey se 
pare că a fost implicat într-un protest împotriva 
războiului în timpul căruia un poliţist a fost ucis. Acest 
lucru a declanşat toate evenimentele ulterioare. Ea ne-a 
spus că la Berkeley l-au lăsat să-şi dea doctoratul fiindcă 
terminase toate lucrările, chiar şi disertaţia. Deci acel 
incident trebuie să se fi întâmplat cam la momentul 
absolvirii. 

— Exact. Şi? 

— Ei bine, dacă el şi-a luat doctoratul în 1974, atunci 
nu protesta împotriva Războiului din Vietnam. Nixon 
semnase declaraţia de încetare a focului la începutul lui 
1973 şi, deşi ambele părţi s-au acuzat reciproc de violări 
ale pactului, abia în 1975 au reluat războiul. Iar dacă 
incidentul s-a petrecut înainte ca Ramsey să-şi fi luat 
doctoratul, pun pariu că Berkeley l-ar fi dat afară. 

Michelle se lăsă pe spate. 

— Cred că aşa este. 

— Şi dacă Ramsey nu protesta împotriva războiului în 
1974, când polițistul a fost ucis, atunci pentru ce 
protesta? 

Michelle pocni din degete dintr-odată. 

— 1974? Ai pomenit de Nixon. Asta a fost pe vremea 
scandalului Watergate!5, nu? 

King dădu din cap aprobator. 

— Şi ar fi firesc ca Ramsey să protesteze împotriva 
unuia ca Nixon, cerându-i demisia, care a şi fost depusă 
în luna august a acelui an. 

— Dar Kate a afirmat că a fost un protest împotriva 
războiului în Los Angeles. 

— Nu, a zis că aşa i-a spus mama ei. Şi a mai adăugat 
că Regina începuse să bea foarte mult. Era uşor ca ea să 


13 Scandal politic izbucnit în America anilor 1970, care a avut ca 
motiv interceptarea ilegală a unor convorbiri telefonice şi ca efect, 
demisia preşedintelui Statelor Unite de atunci, Richard Nixon. (n. 
tr.) 

332 


încurce datele şi evenimentele. 

— Prin urmare, este posibil ca incidentul care l-a 
implicat pe acel poliţist ucis să se fi petrecut în 
Washington, şi nu în Los Angeles şi să fi fost vorba de 
Nixon, şi nu de Vietnam? 

— Dacă este aşa, ar trebui să putem afla mai multe 
detalii. 

— Şi firma de avocatură care a intervenit în ajutorul 
lui Ramsey. Crezi că este tot din Washington? 

— Cred că vom afla. King scoase telefonul şi formă un 
număr. Voi verifica cu Joan. Ea este bună la săpături de 
felul ăsta. 

Fiindcă nu răspunse nimeni, îi lăsă un mesaj. 

King continuă: 

— Dacă l-a scăpat cineva, şi o firmă de avocatură a 
fost implicată, atunci este vorba de ceva palpabil, uşor 
de aflat. 

— Nu neapărat. Nu poţi afla chiar orice despre oricine 
de atunci. La naiba, poate că Jorst arunca cu pietre în 
clădirea primăriei din Los Angeles şi noi nu am avea 
cum să demonstrăm asta. Şi să găseşti pe cineva care să 
vorbească este practic imposibil. Şi dacă nu este 
înregistrat în vreun act oficial, s-a zis. 

King dădu din cap. 

— Ceea ce spui tu este complet logic. Dar noi tot 
trebuie să verificăm. Pe noi nu ne costă decât timp. 

— Da, spuse Michelle. Dar am sentimentul neplăcut 
că vom intra în curând în criză de timp. 


333 


55 


King şi Michelle dormiră la un motel aproape de 
Colegiul Atticus şi sosiră înapoi în Wrightsburg a doua zi 
dimineaţă. Parks aştepta în faţa casei lui King. 

— Ai veşti de la Joan? îl întreba King. Am încercat să o 
sun ieri şi nimic. 

— Am vorbit cu ea ieri-seară. Aflase ceva despre Bob 
Scott din dosarele pe care le-am adus. 

El le spuse despre mandatul descoperit în Tennessee. 

— Dacă este acelaşi Bob Scott, atunci poate că firul 
asta ne va duce undeva, spuse King. 

— Sun-o pe Joan din nou şi vom face un plan de 
acţiune. 

King sună din nou la numărul lui Joan, dar tot nu 
răspundea nimeni. Apoi sună la recepţia hanului, deveni 
deodată palid şi simţi cum genunchii îi tremura. Închise 
telefonul şi izbucni: 

— La dracu’! 

Parks şi Michelle îl fixară cu privirea 

— Sean, ce s-a întâmplat? 

King clătină din cap, uluit. 

— Este vorba de Joan, îi lămuri el. A fost răpită. 


Joan stătuse într-o căsuţă, în partea din spate a 
hanului Cedars. Poşeta ei şi telefonul erau pe podeaua 
camerei. Tava cu mâncare era neatinsă. Perechea de 
pantofi pe care o purtase în ziua dinainte era tot pe 
podea. Unul din tocurile pantofilor era rupt. Cabana 
avea o ieşire prin spate care dădea într-un loc unde se 
putea parca o maşină şi unde Joan putea fi scoasă fără 
să observe cineva. Atunci când King, Michelle şi Parks 
sosiră, şeriful Williams era deja acolo împreună cu 
câţiva oameni, luând declaraţii şi culegând probe. 

Chelnerul care îi adusese mâncarea fusese atent 

334 


interogat. Era un tânăr care lucra la han de câţiva ani şi 
care era vizibil zdruncinat de ceea ce se întâmplase. El 
le povesti că, atunci când venea cu mâncarea în camera 
lui Joan, îl abordase o tânără. După ce îi confirmase că 
mâncarea este pentru Joan, aceasta pretinsese că este 
sora ei, care tocmai venise într-o vizită şi spunea că vrea 
să-i facă o surpriză şi să-i duca ea mâncarea. Părea 
destul de inofensivă. Pe deasupra era tare frumoasă şi îi 
dăduse o bancnotă de douăzeci de dolari pentru 
deranjul lui. Apoi el întorsese căruciorul şi se înapoiase 
în han. Asta era tot ce ştia. 

Şeriful Williams veni la ei. 

— La naiba, am de-a face peste tot cu crime şi răpiri. 
Acesta era un loc tare liniştit până nu de mult. 

Cu permisiunea şerifului, luară cutia cu materialele 
despre Bob Scott, prin care Joan căuta, şi toţi trei ţinură 
o consfătuire rapidă în parcare. Parks repetă cuvânt cu 
cuvânt tot ceea ce vorbise cu Joan. 

— A fost răpită la foarte scurt timp după ce am vorbit 
cu ea. M-a pus la curent cu cercetările. Eu i-am spus că 
Scott sigur era trădător şi că ar fi fost omul din interior 
perfect pentru a complota la uciderea lui Ritter, cu toate 
că tu eşti convins că nu este aşa. Urma ca noi să 
aşteptam să vă întoarceţi de la întâlnirea cu Kate 
Ramsey, înainte de a planifica următorul pas. 

King se duse şi se uită la BMW-ul lui Joan, în timp ce 
Parks intră pentru a discuta cu şeriful Williams. Poliţia 
cercetase deja maşina şi nu descoperise nimic. 

Michelle se apropie de el, îi puse o mână pe umăr. 

— Eşti bine? 

— Trebuia să fi prevăzut asta, spuse el. 

— Cum? Doar nu ai puteri paranormale. 

— Am vorbit cu multe persoane. Mildred Martin a fost 
ucisă imediat după ce am fost noi la ea. Nu este de 
mirare că au venit după Joan. 

— Sau după tine! Şi ce ai fi vrut să faci? Să-i fii 


335 


dădacă? Nu o cunosc atât de bine pe femeia asta, dar nu 
cred că ar fi acceptat aşa ceva. 

— Nici măcar nu am încercat, Michelle. Nu mă 
interesa siguranţa ei. Şi acum... 

— Mai avem o şansă să o găsim. În viaţă. 

— Fără supărare, dar recordul nostru de oameni 
găsiţi în viaţă nu este prea grozav. 

Parks se întoarse. 

— Uite, eu mă duc să văd ce este cu acest Bob Scott 
în Tennessee şi, dacă este acelaşi tip, voi merge acolo cu 
câţiva băieţi şi vom discuta. Puteţi veni cu noi dacă 
vreţi. 

— Vrem, răspunse Michelle pentru amândoi. 


336 


56 


În timp ce Parks se duse să-l investigheze pe Bob 
Scott, Michelle şi King se întoarseră acasă la King. 
Michelle găti prânzul pentru amândoi, dar când îl căută, 
nu era de găsit. In final îl zări pe doc şi i se alătură. 

— Am făcut nişte supă şi sendvişuri. Nu sunt eu aşa 
gospodină, dar sunt comestibile. 

— Mulţumesc, spuse el absent. Vin într-un minut. 

Michelle se aşeză lângă el. 

— Tot te mai gândeşti la Joan? 

El o privi şi ridică din umeri. 

— Nu credeam că voi doi mai sunteţi prieteni. 

— Nu suntem! apoi adăugă mai calm: Nu suntem. Dar 
acum ceva timp am fost mai mult decât prieteni. 

— Ştiu că îţi este foarte greu, Sean. 

Stătură acolo o vreme, până King vorbi din nou: 

— M-a şocat. 

— Ce? întrebă Michelle. 

— In lift, ea m-a şocat. 

— Te-a şocat. Cum? 

— Haină lungă pe ea şi mai nimic în rest. Hai, 
recunoaşte că probabil la asta te-ai gândit când ai auzit 
de chiloţeii de pe lustră. 

— Bine, recunosc. Dar de ce a făcut asta? Tu erai de 
serviciu. 

— Pentru ca a primit un bilet despre care a crezut că 
este de la mine şi în care îi spuneam să-mi facă o 
surpriză în blestematul ăla de lift. Şi, după noaptea pe 
care o petrecuserăm, ea a crezut că tot ce aşteptam eu 
era o continuare a spectacolului. 

— Dacă ei au vrut să-ţi distragă atenţia cu Joan, de 
unde ar fi ştiut când va cobori ea? 

— Întâlnirea era stabilită între 10.00 şi 10.35. Ea ştia 
asta. Sau cel puţin cine a complotat să-l ucidă pe Ritter 

337 


a ştiut cu ce interval de timp lucrează. Biletul spunea să 
coboare în jur de 10.30. Dar chiar dacă nu venea, sunt 
sigur că tot ar fi atentat la viaţa lui Ritter. 

— Era foarte riscant pentru Joan. Doar nu era obligată 
s-o facă. 

— Ei bine, dragostea te face uneori să acţionezi 
ciudat. 

— Deci tu asta crezi că a fost? 

— Cam asta mi-a spus. În toţi aceşti ani, ea a bănuit 
că eu am fost implicat în moartea lui Ritter. A crezut că 
eu i-am înscenat chestia asta cumva. Când a văzut 
biletul înfipt în Susan Whitehead, şi-a dat seama că 
poate am fost amândoi păcăliţi. Biletul de pe Susan 
Whitehead arată clar că acea persoană este implicată în 
asasinarea lui Ritter. Biletul strecurat pe sub uşa lui 
Joan a servit la distragerea mea, sub pretextul că ar fi 
fost scris de mine. Dar ea nu a putut spune nimănui 
nimic despre bilet şi ce a făcut în lift, pentru că asta i-ar 
fi distrus cariera. Făcu o pauză. Ea m-a întrebat de ce, 
dacă o suspectam pe ea, iar eu eram curat, nu 
povestisem nimănui faza cu liftul. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Nu i-am spus. Poate că nu ştiu de ce. 

— Eu cred că tu ai ştiut că ea nu este vinovată de 
nimic altceva decât că a înţeles greşit. 

— Am văzut privirea pe care o avea când a fost tras 
focul. Nu am văzut pe cineva mai şocat. Nu, ea nu a fost 
implicată. Ridică din umeri. Dar ce mai contează acum? 

— După cum ai spus, dragostea te poate face să 
acţionezi ciudat uneori. Şi se pare că acela care este în 
spatele acestei conspirații ştia ce simţeai tu pentru Joan. 
Şi că nu o vei trăda. Drept urmare, aţi avut amândoi 
mâinile legate. Ea îl privi întrebător. Nu este o crimă să 
ţii la cineva, Sean. 

— Uneori am impresia că este. Te simţi puţin ciudat 
atunci când reintra brusc în viaţa ta o persoană despre 


338 


care credeai că ai pierdut-o pentru totdeauna. 

— Mai ales dacă tot ce ai crezut timp de opt ani se 
dovedeşte a fi greşit. 

— Nu sunt îndrăgostit de Joan, zise King. Dar îmi pasă 
de ce se întâmplă cu ea. Vreau să fie în siguranţă. 

— Vom face tot posibilul. 

— Şi tot s-ar putea să nu fie de ajuns, adăugă el 
abătut şi apoi se ridică şi se îndreptă spre casă. 


În timp ce terminau de mâncat, telefonul lui King 
sună. Când răspunse, el păru încurcat şi apoi i se adresă 
lui Michelle: 

— Este pentru tine. Spune că este tatăl tău. 

— Mulţumesc. I-am dat numărul de aici. Sper că nu te 
deranjează. Semnalul la mobil este foarte slab aici. 

— Nicio problemă. 

Îi înmână receptorul. 

Michelle şi tatăl ei vorbiră în jur de cinci minute. Ea 
notă câteva informaţii pe o bucată de hârtie, îi mulţumi 
şi închise. 

King luă de pe masă farfuriile şi le puse în maşina de 
spălat vase. 

— Despre ce a fost vorba? 

— Ţi-am spus că majoritatea bărbaţilor din familia 
mea sunt în poliţie. Tatăl meu, şeful poliţiei din 
Nashville, este înscris în toate organizaţiile naţionale de 
poliţie şi deţine funcţii importante în majoritatea. L-am 
rugat să facă nişte săpături în legătură cu cazul din 
Washington. Să vadă dacă poate afla ceva legat de acel 
poliţist ucis în 1974 în timpul protestelor. 

King îşi şterse mâinile ude cu un prosop şi veni să se 
aşeze lângă ea. 

— Şi care a fost rezultatul? 

— Un nume. Numai un nume, dar ne poate ajuta. Ea 
se uită pe notițe. Paul Summers era în forţele de poliţie 
din Washington pe vremea aceea. El e la pensie acum, 


339 


dar trăieşte în Manassas. Tata îl cunoaşte şi este dispus 
să stea de vorbă cu noi. Tata spune că Summers poate 
avea nişte informaţii interesante. 

King îşi luă geaca. 

— Hai să mergem. 

În timp ce ieşeau, Michelle adăugă: 

— Sean, nu aprob faptul că ai ţinut ascuns ce a făcut 
Joan atâţia ani, dar te admir că ai făcut-o. Asta spune 
multe despre loialitate. 

— Serios? Nu pot spune că sunt de acord cu tine. 
Uneori loialitatea e o tâmpenie. 


340 


57 


Paul Summers locuia la o fermă veche de treizeci de 
ani din Manassas, Virginia, care era flancată din toate 
părţile de diverse construcţii noi. Summers răspunse la 
uşă îmbrăcat în blugi şi într-un tricou roşu al echipei de 
fotbal american Redskins. li invită în micuța cameră de 
zi. Le oferi ceva de băut, dar ei refuzară. Summers 
părea să aibă în jur de şaizeci şi cinci de ani, părul alb, 
un zâmbet larg, pielea bronzată, mâini mari şi un 
stomac şi mai mare. 

— La naiba, deci tu eşti fata lui Frank Maxwell! 
exclamă el către Michelle. Dacă ai şti cât se lăuda tatăl 
tău cu tine pe la convențiile naţionale, te-ai înroşi mai 
rău decât tricoul asta al meu. 

Michelle zâmbi. 

— Fetiţa tatei. Devine stânjenitor uneori. 

— Ei, dar câţi taţi se pot lauda cu o fată ca tine? Şi eu 
m-aş lăuda. 

— Te face uneori să te simţi inferior, interveni King 
privind-o complice pe Michelle. Dar atunci când ajungi 
să o cunoşti, îţi dai seama că este de fapt o fiinţă umană. 

Summers luă o expresie sumbră. 

— Am auzit despre cazul lui Bruno. Nu-mi miroase a 
bine. Am mai lucrat în trecut cu Serviciul Secret, de mai 
multe ori. Şi poveştile pe care le-am auzit despre 
obiective care au luat-o razna şi care i-au lăsat pe băieţii 
de la Serviciul Secret cu buza umflată. Te-au lucrat, 
Michelle, te-au tras pe sfoară. 

— Mulţumesc că spui asta. Tatăl meu zicea că este 
posibil să ai ceva informaţii pentru noi? 

— Exact. Eram un fel de cronicar neoficial al poliţiei 
la acea vreme şi să ştii că erau vremuri tare agitate. 
Oamenii cred că America a luat-o razna acum? Ar trebui 
să se uite înapoi la anii 1960-1970. In timp ce vorbea, 

341 


scoase un dosar. Eu am câteva lucruri aici care te-ar 
putea ajuta. Işi puse ochelarii de citit. In 1974, scandalul 
Watergate distrugea ţara. Toată lumea a sărit la gâtul 
lui Nixon căutând răzbunare. 

— Presupun că lucrurile au scăpat de sub control, îl 
aprobă King. 

— Da. Poliţia din Washington era prezentă la 
demonstrațiile de atunci, dar tot nu puteai fi sigur. Işi 
aranjă ochelarii de citit şi îşi aruncă ochii peste notițe. 
Punctul culminant în afacerea Watergate a fost în vara 
lui 1972. S-a întâmplat la un an după ce fuseseră 
descoperite casetele lui Nixon. El a invocat privilegiul 
executiv şi a refuzat să le arate. După ce l-a concediat 
pe procurorul special în octombrie 1973, lucrurile au 
început să capete proporţii şi oamenii să vorbească 
despre capete de acuzare. In iulie 1974, Curtea 
Supremă a decis în defavoarea lui Nixon cu privire la 
casete şi el a demisionat în august. Dar înainte de asta - 
prin mai 1974 - lucrurile s-au încins tare de tot în 
Washington. S-a organizat un protest uriaş pe 
Pennsylvania Avenue, unde au participat mii de oameni. 
Noi am scos trupele speciale de intervenţie în caz de 
revolte, zeci de poliţişti călare, Garda Naţională, sute de 
agenţi ai Serviciului Secret, trupele de intervenţie 
rapidă, chiar şi un nenorocit de tanc. Eram în poliţie de 
zece ani şi văzusem destule revolte, dar îmi amintesc că 
tot eram speriat. Aveam impresia că suntem într-o ţară a 
lumii a treia, şi nu în Statele Unite ale Americii. 

— Şi un poliţist a murit? întrebă Michelle. 

— Nu, un membru al Gărzii Naţionale, o lămuri 
Summers. L-am găsit pe o alee cu capul sfărâmat. 

— Şi cineva a fost arestat pentru asta, zise King. Dar 
cum puteau şti sigur cine a făcut-o? Din ce spui, părea 
un haos general atunci. 

— Au făcut câteva arestări şi urma să-i acuze, dar de 
acolo lucrurile au luat-o razna. Nu ştiu de ce. Puştiul din 


342 


Garda Naţională era mort, nu era nicio îndoială, şi 
cineva îl ucisese. Povestea a ajuns în ziare, dar apoi 
Curtea a dat verdictul nefavorabil lui Nixon, care a 
demisionat în august 1974 şi asta a fost ştirea 
importantă pentru ceva timp. Oamenii păreau că au 
uitat de moartea tânărului din Garda Naţională. Totul s- 
a stins. După RFK!“ şi Martin Luther King!'5, Vietnam şi 
Watergate, cred că ţara se săturase de toate astea. 

King se aplecă spre el. 

— Ai numele celor acuzaţi, al poliţiştilor care au făcut 
arestările, ale procurorilor? 

— Nu, îmi pare rău, nu le am. Toate astea s-au 
întâmplat acum treizeci de ani. Şi nu am fost implicat 
direct în caz. Am auzit totul după aceea. Aşa că nu aş 
putea recunoaşte niciun nume pe care îl ai tu în minte. 

— Dar ziarele? Ai spus că au apărut reportaje? 

— Da, dar niciunul dintre ele nu cred că a menţionat 
părţile implicate. A fost cu siguranţă ceva ciudat acolo. 
Sincer vorbind, mass-media nu prea avea încredere în 
guvern pe vremea aceea. Se întâmplau multe nereguli în 
acea perioadă. Şi nu îmi place să spun asta pentru că 
eram membru în forţele statului, iar oamenii legii au 
făcut atunci nişte lucruri pe care nu ar fi trebuit să le 
facă. Ei depăşeau limita legalităţii uneori, mai ales în 
ceea ce îi privea pe hipioţii cu părul lung care erau în 
oraş. Mulţi dintre camarazii mei nu aveau destulă 
răbdare. Era o mentalitate de genul „noi împotriva lor”. 

— Şi poate că aşa s-a întâmplat şi în cazul ăsta; 
tocmai ai spus că acuzaţiile au fost retrase, interveni 
Michelle. Poate că şi-au dat seama ca este o nedreptate. 

— Poate. Dar nu sunt sigur. 


14 Robert Fitzgerald Kennedy - fratele celui de-al 35-lea preşedinte 
al Americii,implicat în anchetarea unor cazuri celebre de mafioţi, 
asasinat la 5 iunie 1968 (n. tr.) 
15 Activist pentru drepturile americanilor de culoare (1929-1968) 
(n. tr.) 

343 


— Bine, spuse King. Mulţumim pentru ajutor. 

Summers zâmbi. 

— O să-mi mulţumeşti şi mai mult, pentru că am un 
nume pentru tine. Donald Holmgren. 

— Cine-i ăsta? întrebă Michelle. 

— Avocat din oficiu pe vremea aceea. Mulţi dintre 
protestatarii de atunci erau tineri, şi jumătate din ei 
consumau droguri. Era ca şi cum toţi cei care protestau 
împotriva Războiului din Vietnam - hipioţi şi oameni de 
felul asta - îşi îndreptaseră antipatia spre Nixon. 
Aşadar, mă gândesc că sunt şanse ca acela care a fost 
acuzat să fie unul dintre ei. Dacă nu aveau bani de 
avocat, li se dădea unul din oficiu. Holmgren ar putea să 
îţi spună mai multe. Şi el a ieşit la pensie, dar trăieşte în 
Maryland. Nu am vorbit cu el, dar dacă ştiţi să-l 
abordaţi, atunci este posibil să vă facă unele confidente. 

— Mulţumesc, Paul, spuse Michelle. Iti rămânem 
datori. 

ÎI îmbrăţişă. 

— Hei, spune-i tatălui tău că tot ce a spus despre tine 
este adevărat. Mi-aş fi dorit ca şi copiii mei să fi fost 
măcar pe jumătate la fel ca tine. 


344 


58 


Donald Holmgren locuia într-o casă la periferia 
oraşului Rockville, din Maryland. Casa lui era plină cu 
cărţi, reviste şi pisici. Acum era văduv, avea în jur de 
şaptezeci de ani, încărunţise de tot şi era îmbrăcat în 
pulover şi pantaloni largi. Eliberă canapeaua din camera 
de zi de câteva reviste şi pisici, iar King şi Michelle se 
aşezară. 

— Vă mulţumim că aţi fost de acord să ne primiţi atât 
de repede, începu King. 

— Nicio problemă. Zilele mele nu mai sunt atât de 
pline. 

— Sunt sigur că eraţi mult mai ocupat pe vremea când 
eraţi avocat din oficiu, comentă Michelle. 

— O, nici nu ştii câtă dreptate ai. Am lucrat în nişte 
vremuri tare interesante. 

— După cum v-am spus şi la telefon, începu King, 
incidentul pe care îl investigam este moartea unui 
membru al Gărzii Naţionale care s-a petrecut în luna 
mai a anului 1974. 

— Exact. Îmi amintesc foarte bine acel caz. Doar nu 
sunt ucişi în fiecare zi membri ai Gărzii Naţionale. Dar 
acea zi era specială. Eu aveam un caz la un tribunal 
federal când au început protestele. Au oprit procesul şi 
toată lumea s-a bulucit în faţa televizoarelor să vadă ce 
se întâmplă. Niciodată nu am mai văzut aşa ceva şi sper 
să nu mai am ocazia. Am crezut că sunt prins în mijlocul 
căderii Bastiliei. 

— Am înţeles că la început o persoană a fost acuzată 
de omor. 

— Exact. Am început cu crimă de gradul unu, dar, 
după cum s-a dovedit ulterior, a trebuit să renunţăm. 

— Prin urmare, ştiţi cine s-a ocupat de caz? 

— Eu, veni replica surprinzătoare. Michelle şi King 

345 


schimbară o privire cu subînţeles. Holmgren explică: 
Făceam parte din biroul avocaţilor din oficiu de 
şaisprezece ani, începusem pe vremea când nu era 
decât o agenţie de consiliere juridică. Şi am 
instrumentat nişte cazuri destul de importante. Dar, ca 
să fiu sincer, cred că nimeni nu voia să o facă. 

— Vreţi să spuneţi că dovezile erau atât de puternice 
împotriva acuzatului? întrebă Michelle. 

— Nu, dovezile nu erau copleşitoare deloc. Dacă îmi 
aduc bine aminte, persoana acuzată de omor atunci 
fusese arestată pentru că fusese văzută ieşind de pe 
aceeaşi alee atunci când avusese loc crima. Un cadavru, 
mai ales al unui om în uniformă, şi o droaie de hipioţi 
care alergau în toate părţile aruncând cu pietre, ei bine, 
era reţeta perfectă a dezastrului. Au arestat prima 
persoană pe care au găsit-o. Trebuie să înţelegeţi că 
atunci oraşul era sub asediu, iar nervii erau încordaţi la 
maximum. Dacă îmi amintesc bine, acuzatul era un puşti 
de colegiu. Eu nu am crezut în mod special că el a făcut- 
o sau, dacă era vinovat, că o făcuse intenţionat. Poate 
avusese ghinion, poate că s-au îmbrâncit şi ofiţerul a 
căzut, s-a lovit la cap şi a murit. Oricum, pe vremea 
aceea procuratura avea o reputaţie foarte proastă, cum 
că ar fi acceptat mărturii mincinoase, ar fi falsificat 
dovezi şi altele. 

— Mai ţineţi minte numele acuzatului? 

— Am încercat să-mi amintesc de când aţi dat telefon, 
dar nu am reuşit. Îmi pare rău, am avut sute de cazuri 
atunci. Şi nu am muncit prea mult la acela. Imi amintesc 
mai bine capetele de acuzare şi de apărare decât 
numele. Au trecut treizeci de ani. 

King se hotărî să rişte. 

— Numele lui era cumva Arnold Ramsey? 

Buzele lui Holmgren se strâmbară. 

— Nu pot să spun sigur, dar cred că este corect. Cum 
de ai ştiut? 


346 


— Ar lua mult timp să vă explic totul. Acelaşi Arnold 
Ramsey l-a ucis opt ani mai târziu pe Clyde Ritter. 

Holmgren rămase cu gura căscată. 

— A fost acelaşi tip? 

— Da. 

— Poate că acum îmi pare rău că a scăpat atunci. 

— Dar atunci nu v-a părut rău? 

— Nu, nu mi-a părut. Cum am mai spus, pe atunci 
anumiţi oameni nu erau atât de preocupaţi să facă 
dreptate, cât să dea condamnări cu orice preţ. 

— Dar nu au reuşit în cazul lui Ramsey? 

— Nu. Deşi eu consideram că era doar un caz minor, 
tot a trebuit să lucrez numai cu faptele pe care le aveam 
şi care nu erau cine ştie ce. Iar guvernul juca tare. Voiau 
să dea exemplu şi nu îi condamn. Şi apoi mi-a fost luat 
cazul. 

— De ce? 

— Acuzatul a făcut rost de alt avocat. O firmă din vest, 
cred. Cred că de acolo era şi Ramsey, dacă este vorba 
de el. Am bănuit că familia lui a aflat şi a intervenit. 

— Vă mai amintiţi numele firmei? întrebă Michelle. 

El se gândi o clipă. 

— Nu. Sunt prea mulţi ani şi prea multe cazuri de 
atunci. 

— Şi acea firmă a reuşit cumva să obţină retragerea 
acuzațiilor? 

— Nu numai asta, am auzit că au obţinut şi ştergerea 
arestării din dosar, împreună cu toate detaliile. Trebuie 
să fi fost tare buni. În confruntările mele cu guvernul de 
atunci, nu prea vedeam aşa ceva. 

— Spuneaţi oricum că erau procurori care 
instrumentau fraudulos cazurile. Poate au fost mituiţi, 
sugeră King. Avocaţii şi poliţiştii. 

— Cred că asta s-a întâmplat, admise Holmgren. 
Adică, dacă erai capabil să faci tot posibilul pentru a 
scăpa de un caz, atunci se presupunea că eşti dispus şi 


347 


să dai mită ca să faci un caz să dispară. Procurorul era 
tânăr, ambițios ca un diavol şi tot timpul îmi dădea 
impresia că era prea alunecos. Dar era tare bun la acest 
joc, tot timpul cu ochii pe ceva din ce în ce mai bun şi 
mai sus. Nu l-am văzut niciodată depăşind limita, cu 
toate că procurorii ceilalţi o făceau. Ştiu că mi-a părut 
rău pentru şeful lui pentru că toate oalele s-au spart în 
capul lui, ani mai târziu. Billy Martin a fost un tip bun. 
Nu merita ce i s-a întâmplat. 

King şi Michelle se uitară la el, împietriţi. King îşi 
regăsi vocea în final. 

— Şi numele celui care l-a acuzat pe Arnold Ramsey? 

— O, pe acesta nu-l voi uita niciodată. A fost tipul care 
a candidat la preşedinţie şi apoi a fost răpit. John Bruno. 


348 


59 


King şi Michelle se duseră de la Holmgren direct la 
VCU în Richmond. Kate Ramsey nu era la Centrul 
pentru Politici Publice. Reuşiră totuşi să o convingă pe 
secretară să le dea numărul ei de telefon de acasă. 
Sunară, dar răspunse colega ei de apartament, care nu 
ştia unde era. Kate nu mai trecuse pe acasă din acea 
dimineaţă. Când Michelle întrebă dacă pot veni să o 
vadă, tânăra acceptă cu jumătate de glas. 

Pe drumul spre apartamentul lui Kate, Michelle 
întrebă: 

— Ce crezi, Kate ştia despre tatăl ei şi Bruno? Te rog, 
nu-mi spune asta. Nu avea cum. 

— Am un sentiment puternic că vei fi tare dezamăgită. 

Ajunseră şi vorbiră cu colega ei, pe care o chema 
Sharon. 

La început, Sharon se arată reticentă în a vorbi, dar 
când Michelle îi flutură în faţă legitimatia, deveni foarte 
cooperantă. Cu permisiunea ei, se uitară prin micul 
dormitor al lui Kate, dar nu găsiră nimic folositor. Kate 
era o cititoare împătimită, camera ei era ticsită cu 
volume care îi putea pune în dificultate pe cei mai mulţi 
academicieni. Apoi King găsi cutia deasupra unui raft de 
pe dulap. Conţinea un set de ustensile pentru curăţat 
arma şi o cutiuţă cu gloanţe de nouă milimetri. El o privi 
dezamăgit pe Michelle, care dădu din cap tristă. 

— Ştii cumva de ce Kate deţine o armă? o întrebă 
King pe Sharon. 

— Fusese tâlhărită, cel puţin aşa mi-a spus. A 
cumpărat-o acum şapte sau opt luni. Urăsc să ştiu 
chestia aia aici, dar ea are permis şi tot ce trebuie. Şi 
merge la poligonul de trageri. Trage destul de bine. 

— E bine de ştiut. Il avea la ea când a plecat în 
dimineaţa asta? întrebă el. 

349 


— Nu ştiu. 

— A venit cineva să o viziteze de curând, din afara 
şcolii adică? Un bărbat, de exemplu? 

— Din câte ştiu eu, nici măcar nu are întâlniri 
amoroase. Este mai tot timpul la marşuri şi la întruniri, 
protestând pentru ceva. Uneori mă ameţeşte cu câte îi 
trec prin cap. Eu abia mai am timp de prietenul meu şi 
de cursuri, cu atât mai puţin de starea în care se afla 
planeta, înţelegi? 

— Da, ştiu. Eu vorbeam de un tip mai în vârstă, poate 
la cincizeci de ani. 

Il descrise pe Thornton, dar Sharon clătină din cap. 

— Nu cred. Cu toate că de câteva ori am văzut-o 
coborând dintr-o maşină în faţa clădirii. Nu vedeam cine 
conduce, dar am bănuit că un bărbat. Când am întrebat- 
o, a fost foarte evazivă. 

— Poţi să descrii maşina? 

— Mercedes, unul mare. 

— Deci un tip bogat. Când l-ai văzut prima dată? 
întrebă Michelle. _ 

— Poate acum nouă sau zece luni. Imi amintesc 
pentru că atunci Kate a început munca aici după 
absolvire. Nu avea mulţi prieteni. Dacă s-a văzut cu 
cineva, nu a făcut-o aici. Nu stă foarte mult prin 
preajmă. 

În timp ce vorbeau, Michelle luă kitul pentru curăţat 
pistolul şi îl scutură. Se auzi un sunet uşor. Ea băgă 
degetele sub marginea cutiei şi trase. Era o cheie mică. 
I-o arătă lui Sharon. 

— Ai idee de la ce este asta? Arată a cheie de dulap. 

— Sunt câteva la subsol, răspunse Sharon. Nu ştiam 
că are şi Kate una. 

Michelle şi King coborâră la subsol, găsiră dulapurile, 
găsiră numărul care era pe cheie şi îl deschiseră. King 
aprinse lumina şi se uitară la mulţimea de cutii. 

King trase aer în piept şi spuse: 


350 


— Bine, asta este ori o mare păcăleală, ori o mină de 
aur. 

După patru cutii găsiră răspunsul: albume bine 
organizate care detaliau două evenimente separate. 
Unul se referea la asasinarea lui Ritter. King şi Michelle 
priviră o mulţime de articole decupate şi fotografii ale 
evenimentului, inclusiv câteva cu King, două înfăţişând 
o Kate Ramsey mult mai tânără care arăta tristă şi 
singură, chiar şi una cu Regina Ramsey. Textul care le 
însoțea era puternic subliniat cu pixul. 

— Nu este chiar atât de straniu că a colecţionat aşa 
ceva. Până la urmă este vorba de moartea tatălui ei, 
spuse Michelle. 

Cu toate acestea, cealaltă colecţie era mult mai 
înfiorătoare. Era despre John Bruno, de pe vremea când 
se afla la începutul carierei ca procuror până la 
candidatura la preşedinţie. King găsi două articole 
îngălbenite de vreme ce descriau investigaţiile de 
corupţie din cadrul procuraturii din Washington. 
Numele lui Bill Martin apărea pe aproape fiecare 
pagină, dar al lui Bruno nu. Oricum, Kate scrisese mare, 
„John Bruno”, în partea de sus a fiecărei pagini. 

— La naiba! exclamă King. Micul nostru activist 
politic este implicat în treburi foarte serioase aici. Şi 
chiar dacă era vinovat sau nu, ea l-a catalogat drept un 
corupt care i-a ruinat cariera tatălui său. 

— Dar nu înţeleg, spuse Michelle, unele articole sunt 
de dinainte ca ea să fie născută, cum a făcut rost de ele? 

— Omul din Mercedes, cel care a făcut-o să-l urască 
pe Bruno pentru tot ce i-a făcut tatălui ei, adăugă King. 
Sau nu i-a făcut. Şi poate că-l învinovăţeşte pe Bruno 
pentru moartea tatălui ei gândindu-se că, dacă ar fi 
ajuns să predea la Harvard sau la Stanford, ar fi fost 
fericit şi soţia nu l-ar fi părăsit, şi atunci nu ar mai fi 
mers să împuşte tipi ca Ritter. 

— Dar ce scop au toate astea? 


351 


— Răzbunare? Pentru Kate, pentru altcineva. 

— Şi cum se leagă asta de Ritter, de Loretta Baldwin 
şi de tot restul? 

King ridică mâinile enervat. 

— La naiba, tare aş vrea să ştiu. Dar ştiu asta: Kate 
este doar vârful aisbergului. Şi acum şi alte lucruri 
capătă sens. Ea îl privi. Kate a vrut să ne întâlnim 
pentru a ne spune despre aceasta nouă revelaţie 
privindu-l pe Thornton Jorst. 

— Crezi că a fost pusă să facă asta? Să ne abată din 
drum? 

— Poate. Sau poate a făcut-o pe cont propriu, pentru 
alt motiv. 

— Sau poate ea spune adevărul, zise Michelle. 

— Glumeşti? Nimeni nu a făcut-o până acum. De ce ar 
fi altfel acum? 

— Atunci, trebuie să spun, Kate Ramsey este o actriţă 
de clasă mondială. Nu mi-am închipuit că este implicată. 

— Mama ei se presupune că a fost un superstar în 
privinţa asta. Poate a moştenit talentul. King privi 
gânditor pentru un moment, apoi continuă: Anunţă-l pe 
Parks şi vezi ce a făcut cu datele despre Bob Scott. 
Brusc am devenit foarte interesat de fostul meu şef de 
misiune. 


Se pare că Parks fusese foarte ocupat în ultimele ore. 
Confirmase adresa din Tennessee a lui Bob Scott şi îi 
spusese lui Michelle că proprietatea avea o istorie 
curioasă. Era o parcelă de douăsprezece hectare într-o 
zonă muntoasă din estul statului. Fusese o bază a 
armatei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi 
timp de douăzeci de ani după, până când fusese vândută 
unui particular. De atunci schimbase mai mulţi 
proprietari. Parks îi spuse lui Michelle: 

— Când am aflat că a fost în proprietatea armatei 
Statelor Unite ale Americii, m-am tot întrebat de ce ar 


352 


dori el să deţină o astfel de proprietate. Trăise o vreme 
în Montana, era obsedat de armată, bănuiesc, prin 
urmare, de ce s-ar fi mutat? Însă am cercetat hărţi şi 
documente vechi şi am aflat că nenorocita aia de 
proprietate are un buncăr subteran. Guvernul şi armata 
construiseră o grămadă, în perioada Războiului Rece, de 
la cele mai mici până la unele imense, cum este cel din 
Greenbrier Resort, în Virginia de Vest, cu scopul de a 
adăposti Congresul Statelor Unite ale Americii în cazul 
unui atac nuclear. Cel deţinut de Scott este unul destul 
de elaborat, cu camere ca de cazarmă, o bucătărie, 
grupuri sanitare, poligon de tragere, instalaţii de filtrare 
a aerului şi a apei. La naiba, armata probabil a şi uitat 
de el atunci când a vândut pământul. Un alt lucru 
interesant este că există celule pentru prizonierii de 
război, în cazul unei invazii, bănuiesc. 

— O închisoare, spuse Michelle. Destul de la 
îndemână pentru a ţine la loc sigur candidaţi la 
preşedinţie răpiți. 

— Exact la asta mă gândeam. Şi, în plus, această zonă 
din Tennessee este la numai două ore de mers cu 
maşina de locul în care a fost ucis Ritter şi de cel în care 
a fost răpit Bruno. Punctele astea trei formează un 
triunghi. 

— Şi eşti sigur că este vorba de acelaşi Bob Scott? 

— Destul de sigur. Dar numai cu mandatul ăsta vechi 
de arestare ne-ar fi fost greu să dăm de el; parcă a intrat 
în pământ. 

— Şi tot mai plănuieşti să te duci acolo? întrebă 
Michelle. 

— Am găsit un judecător înţelegător în Tennessee 
care ne-a dat un mandat de percheziţie. Vom face o 
vizită acolo sub un pretext oarecare, pentru că nu vreau 
să fie împuşcat cineva. Şi, odată ajunşi înăuntru, vedem 
ce se întâmplă. Suntem cam la limita legii, dar mă 
gândesc că, dacă reuşim să-l scoatem viu de acolo pe 


353 


Bruno şi să-l capturam pe Scott, atunci va merita. Îi vom 
lăsa pe avocaţi să descurce iţele mai târziu. 

— Când plecaţi? 

— Va mai dura o vreme până facem toate 
aranjamentele şi vrem ca totul să se desfăşoare în 
timpul zilei. Nu vreau ca nebunul de Scott să deschidă 
focul sub pretextul încălcării proprietăţii. Este un drum 
de patru-cinci ore, aşadar, plecarea e mâine-dimineaţă 
la prima oră. Tot mai vreţi să mergeţi? 

— Vrem, spuse Michelle privindu-l pe King. Şi poate 
mai găsim pe cineva acolo. 

— Pe cine? întrebă Parks. 

— O absolventă care poartă o mare ranchiună. 

Inchise şi îl puse în temă pe King. Apoi scoase o foaie 
de hârtie şi făcu o listă de priorităţi. 

— Bine, iată minunata mea teorie numărul doi, care 
presupune că Jorst nu este implicat. Hai să o parcurgem 
punct cu punct, începu ea. Scott pune la punct uciderea 
lui Ritter împreună cu Ramsey; el este omul din interior. 
Din ce motive nu ştim, poate banii, poate a fost o 
răzbunare personală secretă pe Ritter. Pocni brusc din 
degete. Stai o clipă! Ştiu că sună nebunește, dar poate 
că părinţii lui Scott i-au dat toţi banii lor lui Ritter pe 
vremea când era predicator? Mai ţii minte ce a spus 
Jorst despre asta? Şi când am făcut cercetări despre 
trecutul lui Ritter, s-a confirmat că este un om foarte 
bogat, în cea mai mare parte datorită „donaţiilor” făcute 
pentru biserica al cărui beneficiar era el însuşi. 

— M-am gândit şi la asta. Dar din păcate teoria asta 
nu se potriveşte cu faptele. Am lucrat cu Scott patru ani 
şi îi ştiu povestea. Părinţii lui au murit când era copil. Şi 
nu aveau ce bani să-i lase. 

Ea stătea rezemată pe spătar, cu o privire dezamăgită 
în ochi. 

— Păcat! Asta ar fi fost o teorie bună. Hei, ce spui de 
Sidney Morse? Părinţii lui au fost bogaţi. Poate că ei au 


354 


dat toţi banii lui Ritter şi apoi Morse s-a implicat în 
asasinarea lui Ritter. 

— Nu. Toţi banii au ajuns la Morse atunci când ei au 
murit. Îmi amintesc că s-a vorbit despre asta când 
Morse a ieşit din campanie. Şi orice ar fi, cazul lui Ritter 
şi al lui Bruno sunt legate între ele. Chiar dacă Sidney 
Morse ar avea de-a face cu moartea lui Ritter, nu are 
cum să aibă vreo legătură cu răpirea lui Bruno, asta 
doar dacă nu l-a doborât cu o minge de tenis. 

— Bine, este adevărat. În regulă, hai să presupunem 
din nou că Bob Scott este în spatele poveştii. Asta este 
prima parte. Hai să spunem că a fost plătit să 
orchestreze asasinatul. II costă cariera, dar fie. Apoi se 
duce şi trăieşte în sălbăticie în Montana. 

— Dar ce este cu Bruno? Ce legătură are Scott cu 
omul asta? 

— Dacă atunci când l-a săpat pe Ritter a făcut-o 
pentru că el şi Ramsey erau prieteni pe vremuri? Ştiu că 
sună ciudat. Scott a luptat în Vietnam şi Ramsey a 
protestat împotriva războiului, dar am văzut şi chestii 
mai ciudate. Poate s-au întâlnit la vreun protest. Poate 
Scott era sătul de război şi s-a alăturat lui Ramsey. Aşa 
că poate, dacă l-a ajutat pe Arnold Ramsey la pregătirea 
asasinării lui Ritter, el o cunoştea şi pe Kate Ramsey şi, 
în plus, el ştia că Bruno a ruinat cariera tatălui ei cu 
acuzaţii false şi i-a împărtăşit şi lui Kate adevărul. Ea a 
crescut urându-l pe Bruno şi Scott a revenit în peisaj 
cumva, cei doi făcând echipa pentru a-l răpi şi a-l face să 
plătească pentru păcatele trecutului. Asta ar cam 
explica totul. 

— Şi omul care l-a vizitat pe Arnold Ramsey, cel pe 
care l-a auzit Kate vorbind despre Thornton Jorst, vrei 
să spui că este Scott? 

— Ei bine, în cazul în care Kate este cu adevărat 
implicată, atunci toate pot fi minciuni care să ne ducă pe 
o pistă falsă. Deci, ce spui? 


355 


— Astea sunt teorii foarte bune. 

— Eu cred că facem o echipa destul de bună. 

King trase puternic aer în piept. 

— Acum vom aştepta să vedem ce ne aduce ziua de 
mâine. 


356 


60 


A doua zi, chiar la ivirea zorilor, plecară în trei 
autovehicule. Parks mergea cu King şi cu Michelle, şi în 
urma lor erau alte două maşini de intervenţie, pline de 
agenţi federali purtând veste antiglonţ şi afişând priviri 
încruntate. 

King şi Michelle îl informară şi pe Parks asupra 
teoriei lor şi a conexiunilor, deşi toate erau presupuneri. 

Parks nu părea deloc convins. 

— După cum a mers cazul ăsta, mă aştept din clipă în 
clipă să apară ceva care să-l dea peste cap. 

La o cafea caldă cu gogoşi, Parks trecu în revistă 
planul de atac. 

— Vom trimite unul dintre vehicule înainte după ce îl 
deghizăm în maşină topografică. Unul dintre oamenii 
noştri se duce la uşă cu documentele şi altul scoate 
echipamentele de măsură din maşină. Câţiva dintre 
oamenii noştri vor fi în maşină. Alţii vor încercui locul şi 
vor asigura perimetrul. Omul nostru ciocăne la uşă, iar 
când se deschide toţi năvălesc înăuntru şi atacă prin 
surprindere. Dacă nu este nimeni acasă, mergem şi 
executăm mandatul. Cu puţin noroc nu se trage niciun 
foc şi toţi ne întoarcem acasă sănătoşi şi fericiţi. 

King mergea pe bancheta din spate. Se întinse şi îi 
atinse umărul lui Parks. 

— Tu ştii că Bob Scott este obsedat de arme, dar, de 
asemenea, este expert în luptele corp la corp. Aşa a 
scăpat din mâinile celor de la Viet Cong!6. Se spune că a 
petrecut şase luni ascuţind marginea unei găleți de 
metal şi apoi a tăiat gâtul celor doi care îl ţineau 
prizonier. Nu este un tip în preajma căruia să-ţi permiţi 


16 Organizaţie comunistă rebelă din sudul Vietnamului care lupta 
împotriva guvernului proamerican instalat la putere în 1954. (n. tr.) 


357 


să faci greşeli. 

— Ştiu. Dar noi îi luăm prin surprindere şi cu o forţă 
copleşitoare. Ca la carte. Este procedeul cel mai bun, 
după părerea mea. Apoi Parks adăugă: Chiar crezi că 
este posibil să-i găsim pe Bruno şi pe Joan aici? 

— Poate, îi răspunse King, dar nu ştiu dacă mai sunt 
în viaţă. 


Omul cu Buick-ul negru şi Simmons  finalizau 
operaţiunile. Generatoarele erau la locul lor şi 
funcţionale. Firele fuseseră întinse, explozibilul era 
pregătit, iar detonatoarele - sincronizate. Obiectele la 
care omul cu Buick-ul meşterise cu atâta atenţie erau 
gata pentru marele eveniment. Toate echipamentele 
fuseseră testate de zeci de ori. Totul trebuia să meargă 
perfect şi victoria era a lor. 

În timp ce omul cu Buick-ul îşi studia opera, nu-şi 
îngăduia nici măcar o urmă de satisfacţie pe faţă. 
Simmons observă asta şi puse jos cutia pe care o verifica 
pentru a nu ştiu câta oară. 

— Mai e puţin până la începerea spectacolului. Se 
pare că suntem pe cale să reuşim. Ar trebui să fii 
bucuros. 

— Du-te şi verifică-i, ordonă dur omul cu Buick-ul şi 
apoi se aşeză pe un scaun şi trecu în revistă toate 
detaliile. 

Simmons se duse la prizonieri şi îi privi pe fiecare în 
parte prin uşile de la celulele în care erau ţinuţi. 
Inconştienţi pentru moment, pentru că în mâncare le 
erau administrate droguri, aveau să se trezească destul 
de curând. Şi, dacă totul mergea conform planului, el 
urma să fi trecut demult de graniţă, cu suficienţi bani 
cât să-i ajungă pentru câteva vieţi. Se întoarse la omul 
cu Buick-ul, care stătea jos, cu ochii închişi şi capul 
aplecat. 

— Cât timp crezi că mai durează până ajung aici? 


358 


întrebă Simmons, rupând ezitant tăcerea, pentru că ştia 
că omului îi plăcea să gândească în linişte. 

Omul cu Buick-ul îi răspunse: 

— Curând. Ar trebui să ajungă la buncărul din 
Tennessee cât de curând. 

— Vor avea parte de o surpriză. 

Omul cu Buick-ul îl privi cu superioritate. 

— Asta e şi ideea. Ai tu capacitatea să înţelegi 
complexitatea acestui plan? Tu crezi că facem asta 
pentru distracţie? 

Simmons privi în jos, nervos. 

— Ea când se întoarce? 

— Va fi aici la timp. Nu ar vrea să rateze finalul. Chiar 
şi eu abia aştept. Se uită la tovarăşul lui. Eşti gata? 

Simmons îşi umflă pieptul şi arboră o figură 
încrezătoare. 

— M-am născut pregătit pentru chestiile de genul 
ăsta. 

Omul cu Buick-ul îl privi insistent pentru un moment 
şi apoi îşi lăsă capul în jos şi închise ochii încă o dată. 


359 


61 


Folosind binoclul, Michelle şi King, aflaţi în siguranţă 
în maşină, priveau cum o blindată cu oamenii lui Parks 
înainta pe drumul neasfaltat spre casă sau, mai bine zis, 
spre cabană. Privind în jur, King se gândi că spaţiul 
acesta nu putea fi mai izolat. Se aflau pe coama 
muntelui Great Smoky, iar topografia ciudată a zonei 
forţase motoarele maşinilor 4x4 la maximum. Pini, 
frasini şi stejari îi înconjurau din toate părţile, formând 
un zid care aducea întunericul cu două ore mai devreme 
decât în mod normal. Chiar şi acum, la ora unsprezece 
dimineaţa, părea că se lasă întunericul şi aerul rece le 
intra în oase chiar şi în maşină. 

King şi Michelle priviră cum maşina blindată se 
opreşte în faţa cabanei şi şoferul coboară. Nu se mai 
vedea nicio maşină, nici fum ieşind prin coşul vreunei 
case, nici măcar vreun câine sau vreo pisică. În maşină, 
agenţii federali înarmaţi până în dinţi erau ascunşi în 
spatele geamurilor fumurii. King se gândea că tactica 
folosirii calului troian funcţionase timp de sute de ani şi 
spera să meargă şi acum. În timp ce stătea privind 
maşina şi gândindu-se la agenţii dinăuntru, o altă idee i 
se contură în minte: „Calul troian?” Deocamdată, o 
alungă şi se concentră din nou pe iminentul asediu. 

Cabana era încercuită de ceilalţi agenţi, care stăteau 
ascunşi în iarbă şi în spatele stâncilor care împânzeau 
locul, cu armele îndreptate asupra diverselor ţinte: uşi, 
ferestre şi alte zone importante. King se gândea că 
oricine se afla înăuntru trebuia să fie un magician ca să 
scape din capcană. Şi totuşi, un buncăr subteran era un 
loc destul de problematic. El şi Parks discutaseră asta. 
Din hărţile şerifului lipseau elementele cele mai 
importante: ieşirile laterale din buncăr sau gurile de 
ventilaţie, care trebuiau să existe. Pentru a acoperi 

360 


aceasta posibilitate, Parks postase oameni în locurile 
care păreau a fi cele mai indicate pentru aceste ieşiri. 

Unul dintre agenţi se duse la uşa principală, în timp 
ce altul scoase din maşină un trepied folosit la 
măsurători. Sigla Departamentului de servicii publice 
era agăţată de una dintre uşile maşinii. Sub geaca 
groasă se aflau vesta antiglonţ şi pistoalele gata de a fi 
scoase la nevoie. Cei din maşină aveau suficient 
armament cât să decimeze un întreg regiment. 

King şi Michelle îşi ţinură respiraţia când agentul 
bătu la uşă. Trecură treizeci de secunde, apoi un minut. 
El bătu din nou, strigând. Mai trecu un minut. Ocoli 
cabana şi după un minut apăru pe partea cealaltă. In 
timp ce se îndrepta spre maşină, părea că vorbeşte 
singur. King ştia că îi cerea permisiunea lui Parks să 
intre în forţă. Operaţiunea trebuie să fi fost confirmată 
pentru că portierele autovehiculului se deschiseră dintr- 
odată şi oamenii se năpustiră asupra uşii care fusese 
aruncată în aer. Şapte oameni pătrunseră prin 
deschizătură şi dispărură înăuntru. King şi Michelle 
priveau cum bărbaţii năvăleau dinspre pădure spre 
cabană din toate părţile cu armele gata de tragere. 

Toţi aşteptau încordaţi focurile de armă care să 
confirme că inamicul era acolo şi urma o înfrângere 
răsunătoare. Însă tot ceea ce se auzea erau frunzele 
foşnind şi, ocazional, păsărelele ciripind. Treizeci de 
minute mai târziu, se dădu semnalul de „Liber!” iar 
Michelle şi King coborâră să se alăture lui Parks şi 
celorlalţi. 

Cabana era mică şi avea numai câteva elemente de 
mobilier rustic, un şemineu gol, mâncare în conserve pe 
rafturile unui dulap şi un frigider aproape gol. Găsiră 
intrarea în buncăr printr-o uşă de la subsol. 

Buncărul era de zeci de ori mai mare decât cabana. 
Era bine iluminat şi curat, şi fusese folosit de curând. 
Erau camere de depozitare cu rafturile goale, dar 


361 


urmele de praf indicau că acolo fuseseră stocate diverse 
lucruri cu puţin timp în urmă. Mai era şi un poligon de 
tragere, în care, după miros, se trăsese intens în ultima 
vreme. Când ajunseră la celulele pentru prizonieri, 
Parks dădu din cap spre Michelle şi King, iar ei îl 
urmară pe coridor către una dintre celule unde uşa era 
întredeschisă. Parks îi făcu vânt cu piciorul, deschizând- 
o larg. 

Era goală. 

— Toate sunt goale, bombăni Parks. Asta a fost o 
mare ratare. Dar locul a fost ocupat până de curând şi îl 
vom cerceta centimetru cu centimetru. 

Plecă pentru a organiza echipele de tehnicieni. King 
scrută cu atenţie interiorul celulei şi apoi plimbă lumina 
lanternei prin fiecare colţişor până când zări ceva 
sclipind. Intră, se uită sub patul de campanie şi apoi îi 
spuse lui Michelle: 

— Ai o batista? 

Ea îi întinse una, iar el o folosi pentru a ridica obiectul 
strălucitor. Era un cercel. Michelle îl examină. 

— Este al lui Joan. 

King o privi sceptic. 

— Cum poţi şti că este al ei? Arată ca un cercel 
obişnuit. 

— Pentru un bărbat, da. Femeile remarca la alte femei 
hainele, părul, bijuteriile, unghiile şi pantofii. Bărbaţii 
remarcă numai sânii şi fundul, în această ordine, şi 
uneori culoarea părului. Este al lui Joan; e cel pe care îl 
purta ultima oară când ne-am văzut. 

— Înseamnă că a fost aici. 

— Dar acum nu mai este, ceea ce înseamnă că şansele 
de a o mai găsi în viaţă sunt mari, spuse Michelle. 

— Ar fi putut să-l lase special aici, intui King. 

— Exact. Ca să ştim că ea a fost. 

În timp ce Michelle se duse să-i dea cercelul lui Parks, 
King intră în altă celulă şi o cercetă cu lanterna. Analiză 


362 


centimetru cu centimetru, dar nu găsi nimic relevant. 
Căută sub pat, dar se lovi la cap când se ridică. Se opri 
şi începu să-şi frece cucuiul, apoi observa că mişcase 
salteaua. Se aplecă pentru a o aranja ca să nu fie acuzat 
că distrusese probe la locul crimei. 

Atunci văzu inscripţia care era scrijelită pe perete 
chiar acolo unde fusese mai devreme salteaua. 

Se aplecă şi îndreptă lanterna într-acolo. Probabil că 
fusese o muncă îngrozitoare să zgârii cu unghiile în 
peretele de beton. 

În timp ce citea avu o revelaţie şi îşi aminti imaginea 
autovehiculului coborând spre cabană. Ceva ce spusese 
Kate începea să capete sens. Dacă asta era adevărat, 
atunci ei se înşelaseră amarnic. 

— Ce faci? 

El se întoarse brusc şi o văzu pe Michelle stând acolo 
şi privindu-l. 

— Mă prefac că sunt Sherlock Holmes şi nu mă pricep 
deloc, spuse el cu o privire sfioasă. Apoi privi peste 
umărul ei. Ce se întâmplă acolo? 

— Echipa tehnică a sosit cu aparatura. Nu cred că ar 
aprecia deloc prezenţa noastră aici. 

— Ai dreptate. De ce nu-i spui lui Parks că noi doi ne 
vom întoarce la Wrightsburg? Poate să ne găsească la 
mine acasă. 

Michelle privi în jur. 

— Chiar am sperat că ziua de azi va răspunde la toate 
întrebările noastre. Acum avem şi mai multe. 

După ce Michelle plecă, King se întoarse, se aplecă şi 
mai citi o dată inscripţia pentru a o memora. Ezită în a 
le spune şi celorlalţi, dar decise să-i lase s-o descopere 
singuri, dacă vor fi în stare. Dacă avea dreptate, asta 
schimba totul. 


363 


62 


Pe drumul înapoi la Wrightsburg, King fu extrem de 
tăcut. Atât de tăcut, încât Michelle renunţă până la 
urmă să mai încerce să-l scoată din starea aceea. Il 
conduse la el acasă. 

— Mă duc înapoi la han pentru o vreme ca să verific 
unele lucruri. Cred că trebuie să sun la Serviciul Secret. 
Sunt totuşi încă angajată acolo. 

— Bună idee, îi răspunse absent King, întorcându-şi 
privirea. 

— Dacă nu vrei să-mi spui gândurile tale pentru un 
bănuţ, sunt gata să dau şi doi. Ea zâmbi şi îi atinse uşor 
braţul. Haide, Sean, descarcă-ţi sufletul! 

— Nu cred că gândurile mele de acum merită măcar 
un bănuţ. 

— Ai văzut ceva acolo, nu-i aşa? 

— Nu acum, Michelle. Am nevoie să-mi lămuresc 
câteva lucruri. 

— Bine, dar am crezut că suntem parteneri, îi aruncă 
ea, evident rănită că el nu avea nevoie de ajutorul ei. 

— Stai o clipă, o opri el. Este ceva ce poţi face pentru 
mine. Mai ai acces la baza de date a Serviciului Secret? 

— Cred că da. Am un prieten acolo care a mai 
îngreunat procesul de întocmire a documentelor de 
plecare. De fapt, după ce mi-au dat această vacanţă, nu 
mai ştiu care este statutul meu actual. Dar pot afla 
foarte repede. Am laptopul în camera mea de la han; mă 
pot conecta şi vom afla. Ce vrei să ştii? Se arătă foarte 
surprinsă când el îi spuse. Dar ce legătură are asta cu 
noi? 

— Poate însemna totul sau nimic. 

— Mă cam îndoiesc că voi găsi aşa ceva în baza de 
date a Serviciului Secret. 

— Atunci află din altă parte. Eşti un detectiv foarte 

364 


bun. 

— Nu sunt sigură că tu chiar crezi asta. Până acum 
marile mele teorii au fost infirmate. 

— Dacă îmi găseşti un răspuns, atunci nu va mai fi 
nicio îndoială în mintea mea. 

Ea se sui în maşină. 

— Apropo, ai o arma? 

El clătină din cap. 

— Nu mi-au dat încă arma înapoi. 

Ea îşi scoase pistolul din toc şi i-l întinse. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş dormi cu el sub pernă. 

— Dar tu? 

— Agenţii Serviciului Secret au întotdeauna o armă de 
rezervă. Doar ştii asta. 


Douăzeci de minute mai târziu, King se sui în Lexus-ul 
său şi plecă spre biroul lui de avocatură. Până la 
asasinarea lui Howard Jennings, mergea acolo de cel 
puţin cinci ori pe săptămână. Acum părea un teren 
străin pe care intra pentru prima dată. Era rece şi 
întunecat. Aprinse lumina şi dădu drumul la căldură, 
uitându-se la locurile familiare. Îşi dădu seama de cât de 
mult se rupsese de rutina lui, de la uciderea lui Ritter. Şi 
totuşi, în timp ce contempla o pictură în ulei de pe 
perete, îşi trecu mâna peste rama de mahon a tabloului 
şi privi încăperea liniştită şi ordonată care îi amintea de 
casa lui dragă, dar nu mai simţi obişnuita senzaţie de 
împlinire şi de pace. Mai degrabă simţi un gol în suflet. 
Ce spusese Michelle? Casa lui era rece, lipsită de viaţă? 
Se schimbase el atât de mult? Ei bine, îşi spuse el, 
fusese forţat să o facă. Urmezi direcţiile pe care ţi le 
trasează viaţa şi fie te adaptezi, fie rămâi pe marginea 
drumului şi te compătimeşti singur. 

Se duse în camera mică de la nivelul inferior unde se 
afla biblioteca cu cărţi de drept. Deşi cele mai recente 
materiale erau pe CD, King era totuşi tipul care prefera 


365 


o carte adevărată. Căută volumele Martindale Hubber, 
care îi cuprindeau pe toţi avocaţii licenţiaţi din ţară, 
împărţiţi pe state. Il scoase pe cel referitor la California, 
care, spre ghinionul lui, avea cel mai mare număr de 
avocaţi în barou. Nu găsi ce căuta, dar pricepu de ce. 
Ediţia lui de Martindale era cea mai recentă. Poate că 
numele pe care îl căuta exista într-o versiune mai veche. 
El se gândea la o dată anume. Dar unde s-o găsească? 
Intr-o clipă îşi răspunse la propria întrebare. 

Treizeci şi cinci de minute mai târziu, King intra în 
parcarea Facultăţii de Drept a Universităţii Virginia, 
situată în partea de nord a campusului. Se duse direct la 
biblioteca de drept şi o găsi pe bibliotecara cu care mai 
lucrase şi în trecut când avusese nevoie de anumite 
documente care depăşeau posibilităţile unui mic birou 
de avocatură. Când îi spuse despre ce era vorba, ea 
aprobă din cap: 

— O, da, sunt pe CD, dar acum ne-am abonat la 
serviciul on-line pe care ni-l pun la dispoziţie. Te voi 
conecta eu. Şi pot să trec totul în contul tău, dacă eşti 
de acord, Sean. 

— Este perfect. Mulţumesc. 

Il conduse într-o cameră mică de la parter. Trecură pe 
lângă studenţi care stăteau fiecare în faţa computerelor 
portabile, învățând sârguincioşi că dreptul poate fi atât 
incitant, cât şi năucitor. 

— Uneori mi-aş dori să fiu din nou student aici, zise 
King. 

— Nu eşti primul care spune asta. Dacă ar fi plătiţi să 
fie studenţi, unii ar rămâne studenţi pe viaţă. 

Bibliotecara îl conectă la sistem şi plecă. King se 
aşeză în faţa computerului şi trecu la treabă. Viteza 
computerului şi uşurinţa serviciului on-line făcură ca şi 
căutarea lui să fie mult mai rapidă şi mai uşoară decât 
cea obişnuită şi nu trecu mult până găsi ceea ce căuta: 
numele unui anume avocat din California. După câteva 


366 


piste false, fu sigur că găsise ce trebuie. Avocatul nu 
mai era în viaţă. Acesta era motivul pentru care nu-l 
găsea în ediţiile mai noi. Dar în ediţia din 1974 omul se 
afla la loc de cinste. 

Singura problemă acum era să se asigure că era 
vorba într-adevăr de omul pe care-l căuta, însă 
asemenea informaţii nu se găseau în acea bază de date. 
Din fericire, el cunoştea o modalitate de a obţine o 
confirmare. Îl sună pe Donald Holmgren, avocatul aflat 
la pensie care se ocupase iniţial de cazul lui Ramsey. 
Când King menţiona numele firmei şi al avocatului şi 
omul de la celalalt capăt al firului reacţionă, îi veni să 
strige de bucurie. 

— Sunt foarte sigur, întări Holmgren. Acesta este 
omul care s-a ocupat de apărarea lui Arnold Ramsey. 
Este cel care i-a obţinut înţelegerea aceea minunată. 

Imediat ce King închise telefonul, multe lucruri 
începură să capete sens. Şi totuşi, mai erau destule 
nelămuriri. 

Ce bine ar fi dacă Michelle ar veni cu informaţii 
legate de ceea ce voia el să afle. Răspunsul care avea să 
se potrivească inscripţiei de pe peretele celulei. Dacă ea 
afla răspunsul, tot misterul era dezlegat. Şi dacă într- 
adevăr avea dreptate? Gândul îi dădea fiori, fiindcă 
următorul pas logic era că el avea să devină viitoarea 
ţintă. 


367 


63 


Când se întoarse la hanul unde stătea, Michelle zări 
cutia de pe bancheta din spate. Conţinea dosarele legate 
de Bob Scott pe care le recuperaseră din camera lui 
Joan de la Cedars. Ea o duse până în cameră cu gândul 
de a mai trece o dată prin dosare pentru a vedea dacă 
nu cumva era ceva ce le-a scăpat. În timp ce le sorta, 
descoperi notițele lui Joan. 

Vremea se răcise din nou, aşa că îndesă câteva lemne 
în şemineu şi le aprinse cu ajutorul unui chibrit şi al 
unui ziar. Comandă nişte ceai fierbinte şi ceva de 
mâncare de la bucătăria hanului. După ce păţise Joan, 
atunci când sosi chelnerul, ea nu-l scăpă nicio secundă 
din ochi, rămânând cu mâna pe pistol. Camera era mare 
şi fusese elegant, dar parcă prea pompos mobilată şi 
probabil l-ar fi făcut pe Thomas Jefferson să zâmbească. 
Focul jucăuş încălzi atmosfera; una peste alta, era un loc 
confortabil. Oricum, în ciuda aspectului plăcut, preţul 
piperat al camerei ar fi făcut-o să elibereze camera de 
mult, dacă nu era Serviciul Secret care să îi deconteze 
măcar pentru câteva zile mâncarea şi cazarea. Era 
sigură că vor dori o informare completă asupra 
desfăşurării evenimentelor. Şi ştiau, fără îndoială, că ea 
şi King descoperiseră toate pistele din acest caz până 
acum. Totuşi, nu era atât de naivă, ştia că agenţia îi 
plătise cazarea numai pentru a şti unde este. 

Stătea pe podea, cu picioarele încrucişate sub ea, 
conectându-şi laptopul la linia telefonică nou-nouţă din 
spatele biroului, o imitație de secol XVIII şi începu să 
caute ciudatele informaţii cerute de King. Aşa cum 
bănuise, nu găsi în baza de date ceea ce căuta. Începu 
apoi să-şi sune colegii din Serviciul Secret. La a cincea 
încercare găsi pe cineva care o putea ajuta. Ea îi spuse 
omului ceea ce ştia de la King. 

368 


— Aşa este! îi răspunse agentul. Ştiu pentru că vărul 
meu a stat în aceeaşi închisoare şi când a ieşit de acolo 
nu era decât un schelet. 

Michelle îi mulţumi şi închise. Imediat îl sună pe King, 
care ajunsese acasă. 

— Bine, începu ea, abia stăpânindu-şi bucuria, în 
primul rând trebuie să recunoşti că sunt cel mai 
strălucit detectiv de la Jane Marple încoace. 

— Miss Marple? Eu m-aş fi gândit la Holmes sau 
Hercule Poirot, ripostă el. 

— Ei erau buni, pentru nişte bărbaţi, dar Jane era 
unică. 

— Bine. Consideră că am recunoscut asta, domnişoară 
Super-Deşteaptă. Ce ai aflat? 

— Aveai dreptate. Numele pe care mi l-ai dat era al 
satului din Vietnam unde fusese ţinut prizonier şi de 
unde evadase. Acum, poţi să-mi spui ce se întâmplă? De 
unde ai luat numele ăla? 

King ezita o secunda, apoi răspunse: 

— Era scrijelit cu unghiile pe peretele uneia dintre 
celulele buncărului din Tennessee. 

— Doamne, King, asta înseamnă ceea ce cred eu? 

— De asemenea, mai era şi o cifră romană după 
nume. Acum are sens. Se afla în al doilea prizonierat; 
cred că aşa priveşte el lucrurile. Întâi Vietnam, acum 
Tennessee. 

— Deci Bob Scott a fost ţinut prizonier în celula aia şi 
a lăsat inscripţia pentru a atrage atenţia? 

— Poate, Michelle, nu uita câte concluzii eronate am 
tras până acum, plus că am tot găsit indicii special 
plasate pentru noi. 

— Dar ăsta este atât de ciudat! 

— Adevărat. Şi mai este un lucru. 

— Ce? întrebă ea repede. 

— Biletul prins de corpul lui Susan Whitehead. 

— Nu crezi că Scott l-ar fi putut scrie? De ce? 


369 


— Mai multe motive, dar încă nu pot fi sigur. 

— Dar presupunând că Scott nu este implicat, cine 
naiba mai poate fi? 

— La asta lucrez. 

— Ce ai pus la cale? 

— Am avut de făcut nişte cercetări la biblioteca 
Facultăţii de Drept. 

— Ai găsit ce căutai? 

— Da. 

— Vrei să-mi spui şi mie? 

— Nu încă. Trebuie să mă mai gândesc. Dar 
mulţumesc că ai verificat informaţia. Vom vorbi cât de 
curând... Miss Marple. 

El închise, şi Michelle puse telefonul jos, nu foarte 
încântată de refuzul lui de a avea încredere în ea. 

— Ajuţi un tip şi te aştepţi ca el să-ţi întoarcă 
favoarea, dar el, nuuu! se plânse ea camerei goale. 

Mai puse câteva lemne pe foc şi începu să 
cotrobăiască prin cutia cu dosare şi prin notițele lui 
Joan. 

Se simți un pic ciudat citindu-i comentariile 
personale, mai ales că putea fi moartă. Cu toate astea, 
Michelle se văzu nevoită să remarce cât de ordonate şi 
de minuţioase erau notițele luate de Joan. Cu cât citea 
mai mult, cu atât o aprecia mai mult pentru aptitudinile 
şi profesionalismul de care dădea dovadă. Michelle se 
gândi la biletul pe care Joan îl primise în ziua asasinării 
lui Ritter. Cât de vinovată trebuie să se fi simţit atâţia 
ani, văzându-l distrus pe bărbatul la care ţinea, în timp 
ce cariera ei era în plină ascensiune. Şi totuşi, cât de 
mult îl iubise într-adevăr dacă preferase să nu spună 
adevărul, alegând cariera în locul lui? Şi cum trebuie să 
se fi simţit King? Şi care-i treaba cu bărbaţii ăştia? Au ei 
gena dominantă care îi face să se comporte nobil atunci 
când vine vorba de suferinţă, destul de stupid, fie vorba 
între noi, atunci când o femeie îi calcă în picioare? Cu 


370 


siguranţă că sunt şi femei care păţesc acelaşi lucru. Şi 
în mult prea multe cazuri ele se îndrăgostesc de băiatul 
rău care le frânge inima, uneori şi gâturile. Pe când o 
femeie poate mai uşor să lase totul în urmă şi să meargă 
mai departe, bărbaţii, nu. Ei trebuie să rămână până la 
capăt nişte încăpăţânaţi. Doamne, cât de frustrant era 
că un bărbat cum este King îşi pierduse capul după o 
femeie ca Joan! 

Apoi se surprinse întrebându-se de ce îi păsa atât de 
mult. Ei lucrau la un caz şi atât. Şi doar King nu era 
perfect. Da, era inteligent, sofisticat, arătos şi avea un 
umor inteligent. Dar mai erau şi lucrurile negative, cum 
ar fi faptul că avea toane, era distant, uneori nepoliticos 
şi câteodată afişa o superioritate enervantă. Şi era al 
naibii de ordonat! Şi când te gândeşti că îşi făcuse curat 
în maşină pentru el... 

Roşi brusc, dându-şi seama de această confesie 
sinceră şi imediat se concentră pe hârtiile din faţa ei. 
Studie mandatul emis pe numele lui Bob Scott găsit de 
Joan şi care fusese singurul motiv pentru care găsiseră 
cabana şi buncărul goale. Şi totuşi, din cele spuse de 
King, concluzia că Scott se afla în spatele întregii afaceri 
devenea tot mai lipsită de substanţă. 

Şi totuşi, cabana îi aparţinea şi mandatul de arestare 
pentru posesie de arme era emis pe numele lui. Se uită 
la document cu mai multă atenţie. La ce se referea acea 
posesie de arme, mai exact, şi de ce nu fusese dus la 
îndeplinire mandatul? Din păcate, răspunsurile nu se 
găseau în document. 

Renunţă,  enervată,  frustrată şi continuă să 
urmărească firul logic al notiţelor lui Joan. Mai dădu 
peste un nume care o făcu să se oprească. Pentru ea, 
faptul că Joan trăsese o linie peste el, ştergându-l 
ostentativ de pe lista suspecţilor nu era deloc 
concludent. Probabil că nu ar fi recunoscut asta în faţa 
nimănui, dar era la fel de încrezătoare în abilităţile ei 


371 


investigative la fel cum era King de ale lui. 

Ea spuse numele încet, silabisit: Doug Denby. 

Şeful de campanie al lui Ritter. Notiţele lui Joan 
spuneau că viaţa lui se îmbunătăţise după moartea lui 
Ritter, moştenise bani şi pământ în Mississippi, motiv 
pentru care Joan ajunsese la concluzia că nu putea fi 
omul lor. Dar Michelle nu era atât de încrezătoare. Erau 
de ajuns câteva telefoane şi informaţii generale pentru a 
clarifica situaţia lui? Joan nu mersese până în 
Mississippi ca să se convingă. Nu-l văzuse niciodată la 
faţă pe Doug Denby. El chiar era în Mississippi lucrând 
pământul sau era prin preajmă aşteptând să răpească 
sau să omoare următoarea victimă? King spusese că 
Denby fusese pus în umbră de Sidney Morse în 
campania lui Ritter şi ajunsese să-l urască profund. 
Poate că Denby ajunsese să-l urască şi pe Ritter la fel de 
mult. Ce legătură ar putea avea el cu Arnold Ramsey, 
dacă exista vreuna? Sau cu Kate Ramsey? Ar fi posibil 
ca el să se folosească de averea sa pentru a organiza o 
răzbunare de asemenea proporţii? Până acum, 
investigaţiile lui Joan nu răspundeau la niciuna dintre 
întrebările astea. 

Michelle luă un pix şi scrise numele lui Denby sub cel 
şters de Joan. Se gândi dacă să-l sune pe King şi să-l 
întrebe despre el. Poate ar fi mai bine să ia notițele şi să 
se ducă la el să-l forţeze să lucreze împreună. Oftă. 
Poate că doar vrea să fie lângă el. Îşi mai turnă o cană 
de cafea şi privi afară pe fereastră, unde era plin de nori 
şi stătea să plouă, când telefonul sună. 

Era Parks. 

— Sunt încă în Tennessee, spuse el. 

Nu părea deloc fericit. 

— Ceva nou? 

— Am vorbit cu câţiva tipi pe aici care au casele în 
apropiere, dar nu ne-au fost deloc de ajutor. Nu-l 
cunoşteau pe Bob Scott, nu l-au văzut niciodată, chestii 


372 


de genul ăsta. La naiba, cred că jumătate din oamenii 
ăştia sunt infractori. Locul chiar îi aparţine lui Bob 
Scott. L-a cumpărat de la un bătrân care locuise acolo 
timp de cinci ani, dar dacă e să-i credem pe membrii 
familiei, el nu ştia de existenţa buncărului. Iar locul e 
curat ca lacrima. Nu am găsit nimic acolo, în afară de 
cercelul pe care l-aţi găsit voi. 

— Sean l-a găsit, nu eu. Ezită un pic şi apoi adăugă: 
Uite, am găsit altceva. 

li spuse numele satului din Vietnam care fusese 
scrijelit pe peretele din celula. Parks era furios. 

— De ce naiba nu m-aţi anunţat şi pe mine când eram 
acolo? 

— Nu ştiu, răspunse ea, apoi se gândi la reţinerile lui 
King faţă de ea. Poate că simte că nu mai poate avea 
încredere în cineva. 

— Aşadar, ai primit confirmarea că Scott a fost 
prizonier de război în Vietnam? 

— Da, am vorbit cu un agent care ştia toată povestea. 

— Vrei să spui că a venit cineva aici şi l-a luat 
prizonier în propria casă? 

— Sean spune că ar putea fi un truc ca să ne 
deruteze. 

— Unde este strălucitul nostru detectiv? 

— Acasă la el. Urmăreşte alte piste. Nu este foarte 
comunicativ în clipele astea. Se pare că vrea să fie 
singur. 

— Cui îi pasă ce vrea el? Poate că deja a rezolvat 
cazul şi nouă nu ne spune nimic! strigă Parks. 

— Uite ce, Jefferson, el face tot posibilul să afle 
adevărul. Dar procedează în felul său. 

— Ei bine, felul său începe să mă enerveze. 

— Voi vorbi cu el. Poate ne întâlnim mai târziu. 

— Nu ştiu cât timp voi mai fi pe aici. Probabil că nu 
voi termina până mâine. Tu vorbeşte cu King şi 
convinge-l că face o mare greşeală nespunându-ne şi 


373 


nouă. Nu vreau să mai aflu că are şi alte dovezi pe care 
le-a ascuns. Dacă mai face asta, vă arunc pe amândoi 
într-o celulă care seamănă foarte mult cu cele găsite de 
noi azi. Ai înţeles? 

— Perfect. 

Michelle închise telefonul şi scoase cablul laptopului 
din priză, îl strânse şi îl puse alături de computer la loc 
în geantă. Se ridică şi se duse în partea cealaltă a 
camerei ca să ia ceva din rucsac. Era atât de preocupată 
de ce făcea, că nu o văzu decât atunci când fu prea 
târziu. Se împiedică şi căzu. Ridicându-se, se uită 
furioasă la vâslă. Era numai jumătate sub pat, alături de 
restul prostiilor pe care iniţial le ţinuse în maşină. Erau 
atât de îndesate sub pat, încât începuseră să iasă pe 
partea cealaltă, camera ei devenind o adevărată cursă 
cu obstacole. Era a treia oară când se împiedica de ceva. 
Se hotări să întreprindă ceva legat de treaba asta. 

În timp ce Michelle declara război dezordinii, nu ştia 
că întreaga sa conversaţie cu Jefferson Parks fusese 
interceptată de o reţea inteligentă de fire şi de circuite 
care fuseseră de curând instalate în telefonul ei, fără ca 
persoanele din conducerea hanului să aibă cunoştinţă. 
Era o minune a tehnologiei de supraveghere fără fir, 
atât de sensibilă, încât putea capta nu numai sunetele 
din cameră, ci şi pe cele ale interlocutorului de la 
telefon. 

La un kilometru distanţă de han, o dubă era parcată 
pe marginea drumului. Înăuntru, bărbatul cu Buick-ul 
ascultă convorbirea pentru a treia oară şi apoi opri 
caseta. Ridică telefonul şi formă un număr, vorbi cu 
cineva timp de câteva minute şi la final rosti: 

— Nici nu-ţi pot spune cât de dezamăgit sunt. 

Cuvintele trimiseră fiori reci pe şira spinării 
interlocutorului. 

— Fă-o, spuse el. Fă-o în seara asta. 

Închise şi privi către han. Michelle Maxwell tocmai 


374 


ajunsese în fruntea listei lui. O felicită în tăcere. 


375 


64 


Cu toate câte se întâmplaseră, King găsi totuşi cumva 
timp să îşi stabilească o întâlnire cu compania de 
securitate din Lynchburg. Privi pe fereastra din faţă şi 
văzu un camion cu emblema „A-1 Security” parcând. 

Se întâlni cu reprezentantul Departamentului de 
vânzări la uşa din faţă şi îi spuse ce voia. Omul se uită 
prin casă, apoi îl privi pe King. 

— Ai o figură familiară, nu eşti tu tipul care a găsit un 
cadavru în casă? 

— Exact. Cred că eşti de acord că am nevoie de un 
sistem de securitate. 

— Bine, dar să fim înţeleşi, garanţia noastră nu 
acoperă acel tip de situaţii. Adică, dacă mai găseşti un 
cadavru, nu primeşti banii înapoi sau chestii de genul 
asta. Nu e ceva ce poţi controla, nu? 

— Bine. 

Căzură de acord cu ceea ce era de făcut. 

— Când poţi să te apuci? întrebă King. 

— Acum suntem cam ocupați. Dacă anulează cineva 
comanda, putem să te mutăm mai sus pe lista. O să îţi 
dau un telefon. 

King semnă actele, îşi strânseră mâinile şi omul plecă. 


Când se lăsă seara, King se gândi să o sune pe 
Michelle şi să o invite la el. 'Ţinuse totul secret destul de 
mult timp, iar ea se comportase bine. Totuşi, el aşa 
proceda. li plăcea să nu dezvăluie tot ce ştia, mai ales 
când nu era sigur de răspunsurile corecte. Ei bine, acum 
era mult mai sigur. 

Sună la apartamentul lui Kate Ramsey din Richmond. 
Sharon, colega de cameră, fu aceea care răspunse; Kate 
tot nu apăruse. 

— Stai liniştită şi te vom anunţa când apare, îi spuse 

376 


el. Şi tu să faci la fel. 

Închise şi privirea i se opri la fereastra ce dădea spre 
lac. În mod normal, într-o situaţie dificilă, ar fi plecat cu 
barca şi s-ar fi gândit, dar era prea frig şi vântul era 
prea puternic pentru asta. Aprinse şemineul pe gaze, se 
aşeză în faţa lui şi mâncă ceva uşor. Până reuşi să se 
convingă să o invite pe Michelle, se făcuse deja prea 
târziu. 

Începu să se gândească la răpirea lui John Bruno. 
Pentru King era foarte clar faptul că omul fusese răpit 
pentru că era cel care se presupunea că îi distrusese 
cariera lui Arnold Ramsey, falsificându-i acuzaţia de 
crimă. Acuzaţiile fuseseră retrase abia după intervenţia 
unui avocat despre care acum King ştia cine este. King 
ar fi vrut foarte mult să împărtăşească aceasta 
informaţie cu Michelle şi chiar aruncă o privire spre 
telefon, gândindu-se că ar putea-o suna în ciuda orei 
înaintate. Însă decise că mai putea aştepta. Apoi se 
gândi la ce îi spusese Kate că auzise. Sau la ce credea 
ea că auzise. Numele lui Thornton Jorst, pe care se 
presupunea că i-l spusese interlocutorul tatălui ei. Dar 
King era convins că, de fapt, acesta nu pronunţase 
numele lui Thornton Jorst, ci rostise cuvintele „cal 
troian”. 

Şi mai era ceva spus de Kate, care îl intriga. Regina 
Ramsey afirmase că un poliţist fusese ucis în timpul 
protestelor împotriva războiului şi pretindea că 
incidentul dăunase carierei academice, a lui Arnold 
Ramsey. Dar Kate îi mai spusese, de asemenea, că 
Universitatea Berkeley îl lăsase pe tatăl ei să-şi ia 
doctoratul pentru că el deja îşi câştigase acest drept. 
Kate trebuie să fi ştiut că ei îşi vor da seama rapid că 
Ramsey îşi luase doctoratul în 1974 şi că vor ajunge la 
concluzia că protestele nu erau legate de război. De ce 
făcuse asta? Nu-i venea în minte niciun răspuns. 

Se uită la ceas şi fu surprins să afle că era trecut de 


377 


miezul nopţii. După ce se asigură că toate uşile şi 
ferestrele erau închise, luă arma pe care i-o dăduse 
Michelle şi se duse la etaj. Incuie uşa dormitorului, apoi 
puse un birou în dreptul ei pentru mai multă siguranţă. 
Verifică dacă arma era încărcată şi că avea glonţ pe 
ţeavă. Se dezbrăcă şi se urcă în pat. Cu arma pe 
noptieră lângă el, adormi repede. 


378 


65 


Era 2.00 a.m. şi persoana de la fereastră ridică arma, 
tinti spre umflătura care se vedea sub pătură pe pat şi 
trase prin geamul ferestrei care se sparse în mii de 
cioburi. Gloanţele străpunseră patul, aruncând în aer 
penele din perne. 

Trezită din somn de zgomotul împuşcăturilor, 
Michelle căzu de pe canapea pe podea. Adormise acolo 
în timp ce studia notițele lui Joan, acum însă era brusc 
în alertă. Dându-şi seama că tocmai încercase cineva să 
o ucidă, scoase arma şi trase şi ea spre fereastră. Auzi 
paşi care se îndepărtau şi se târi până la fereastră, 
ascultând cu foarte mare atenţie fiecare zgomot. Ajunse 
la perete şi se apropie cu grijă, trăgând cu ochiul afară. 
Încă mai auzea paşii celui care încerca să fugă şi părea 
că răsufla din greu. Pentru urechile ei de expert, 
zgomotul paşilor în alergare suna ciudat, de parcă 
celălalt ar fi fost rănit în vreun fel. Indiferent de motiv, 
ceva nu era normal. Semăna cu o afecţiune la plămâni, 
iar mintea ei analiza ideea că fie îl rănise, fie era deja 
rănit când venise să o omoare. Era posibil ca omul pe 
care îl rănise în maşină, cel care îşi dăduse toată silinţa 
să o sugrume, să fie acelaşi care tocmai încercase să o 
ucidă? Poate cel care se autointitulase Simmons? 

Auzi şi o maşină pornind, dar nici măcar nu încercă 
să-l urmărească. Nici nu ştia dacă nu cumva o mai 
aştepta cineva. Doar ea şi King mai fuseseră surprinşi 
într-o ambuscadă. Nu avea să mai facă aceeaşi greşeală. 

Se duse la pat şi privi la tot haosul creat. Trăsese un 
pui de somn acolo mai devreme şi înghesuise şi 
cearşafurile, şi păturile la un loc. Se pare că acea 
grămadă i se păruse asasinului că ar fi fost o persoană 
dormind. 

Dar de ce să o ucidă acum? Se apropiaseră chiar atât 

379 


de mult? Ea nu făcuse chiar atât de multe. Sean cu 
siguranţă că aflase mult mai multe... 

Ingheţă. „King!” Luă telefonul şi formă numărul lui. 
Suna, dar nu răspundea nimeni. Să sune la poliţie? 
Parks? Sau King dormea prea profund. Nu, instinctul ei 
îi spunea că se întâmplase ceva. Fugi către maşină. 


Alarma îl trezi pe King. Ameţit pentru o clipă, se 
dezmetici destul de repede. Era fum peste tot. Sări şi 
căzu la podea, încercând să respire. Ajunse în toaletă, 
udă un prosop şi îl puse pe faţă. Se târi afară, se sprijini 
de perete şi, cu picioarele, dădu la o parte biroul din 
faţa uşii. Atinse uşa pentru a fi sigur că nu este fierbinte 
şi apoi o deschise cu grijă. 

Holul era plin de fum, şi alarma de incendiu suna în 
continuare. Din păcate, nu era conectată la un sistem 
extern şi cel mai apropiat centru de pompieri se afla la o 
distanţă foarte mare. lar casa lui era atât de bine 
ascunsă, încât nimeni nu avea cum să observe că este în 
flăcări. 

Se târi înapoi în dormitor pentru a ajunge la telefon, 
dar camera era atât de plină de fum, încât nu mai putu 
respira şi nu se aventură mai departe. leşi din nou pe 
hol. Putea vedea scântei şi flăcări roşii dedesubt şi se 
rugă ca scările să fie practicabile. Altfel, ar trebui să 
sară, probabil, direct în infern şi asta nu era o idee prea 
plăcută. 

Auzi sunete venind de jos. Tuşea din cauza fumului 
inhalat şi voia cu disperare să iasă din casă. Dar era 
conştient că putea fi o capcană. Apucă pistolul într-o 
mână şi începu să strige: 

— Cine este acolo? Sunt înarmat şi voi trage. 

Nu primi niciun răspuns, lucru care îi alimentă şi mai 
mult suspiciunile până apucă să se uite pe geam afară în 
curte. Văzu luminile roşii şi auzi sirenele celorlalte 
maşini ale pompierilor aflate pe drum. Bine, ajutorul 


380 


venise, până la urmă. Ajunse la scară şi se uită în jos. 
Prin fum reuşi să-i distingă pe pompierii în uniforme şi 
cu căşti pe cap, cu rezervoare de oxigen în spate şi 
măşti pe faţă. 

— Sunt aici sus, strigă el. Sus! 

— Poţi cobori? întrebă unul dintre pompieri. 

— Nu cred, este un perete de fum aici. 

— Bine, stai acolo! Vom veni după tine. Rămâi acolo şi 
stai jos! Aducem furtunurile acum. Toată casa este 
cuprinsă de foc. 

Apoi auzi zgomotul extinctoarelor în timp ce pompierii 
urcau pe scări. King era aproape orbit de fumul care îi 
intrase în ochi şi îi era rău de la stomac. Se simţi luat pe 
sus şi cărat pe scări. Peste un minut era afară şi mai 
mulţi stăteau aplecaţi deasupra lui. 

— Te simţi bine? întrebă unul dintre ei. 

— Să-i dea careva o mască de oxigen, spuse altul. A 
respirat o tonă de monoxid de carbon. 

King simţi masca de oxigen pe faţă şi apoi avu 
senzaţia că fusese ridicat în ambulanţă. Pentru un 
moment i se păru că o aude pe Michelle strigându-l. Şi 
apoi totul se făcu negru. 

Sirenele, luminile, anunţurile radio şi celelalte „efecte 
speciale” sonore încetară complet, când un pompier 
apăsă pe comutatorul de la panoul de comandă, cu 
cealaltă mână luându-i pistolul din mână lui King. 
Atmosfera reveni la normal. Pompierul se întoarse şi 
intră din nou în casă, unde fumul începea să se 
răspândească. Era un „incendiu” bine controlat, cu toate 
elementele unui infern artificial creat. Se duse la subsol, 
potrivi micul dispozitiv amplasat imediat lângă ţevile de 
gaze şi ieşi din casă. Se sui în spatele dubitei care 
demară imediat. Maşina ajunse pe drumul principal şi 
acolo acceleră, îndreptându-se spre sud. Două minute 
mai târziu, micul dispozitiv amplasat lângă ţevile de 
gaze  explodă,  dezintegrând, de astă dată de- 


381 


adevăratelea, casa lui King. 

Pompierul îşi scoase cascheta şi masca şi se şterse pe 
faţă. 

Omul cu Buick-ul privi în jos la King, care era 
inconştient. „Oxigenul” pe care i-l dăduse fusese 
îmbogăţit cu sedative. 

— Ce bine să te văd în sfârşit, agent King. Am 
aşteptat mult timp asta. 

Maşina se depărtă în întuneric. 


382 


66 


Michelle tocmai intra pe aleea ce ducea spre casa lui 
King, când noaptea fu zguduită de explozie. Puse frână 
brusc şi maşina derapă, ridicând praful de pe drum. 
Opri maşina în timp ce scânduri, sticlă şi alte părţi din 
casa distrusă îi blocau drumul. Sări din maşină, formă 
911 pe telefonul mobil şi urlă spunând dispecerului ce 
se întâmplase, insistând să trimită tot ce se poate. 

Michelle alergă printre rămăşiţe, ferindu-se de flăcări 
şi de fum, strigându-i numele: 

— Sean! Sean! 

Se întoarse la maşină şi luă o pătură, o puse pe ea şi 
se duse spre uşa principală sau, mai bine zis, spre locul 
unde fusese înainte uşa principală. Zidul de fum care o 
întâmpină era copleşitor şi se retrase, clătinându-se şi 
căzând în genunchi. Apoi inspiră o gură mare de aer 
proaspăt şi intră din nou, de data asta găsind o spărtură. 
Înăuntru, se luptă să pătrundă cât mai mult, strigându-i 
numele la câteva secunde. Se duse spre scări gândindu- 
se că el putea fi în dormitor, numai că scările nu mai 
erau acolo. Plămânii ei nu mai rezistau şi trebui să iasă 
ca să respire. 

O altă explozie zdruncină structura şi ea sări imediat 
de pe verandă cu câteva secunde înainte ca aceasta să 
se prăbuşească. Puterea celei de a doua explozii o 
propulsă prin aer şi aterizarea fu dură, lăsând-o fără 
suflu. Simţi tot felul de lucruri grele căzând în jurul ei. 
Apoi zăcu acolo în praf, lovită la cap, cu plămânii 
inspirând aer toxic, braţele şi picioarele fiindu-i pline de 
vânătăi. Următorul lucru pe care îl observă fură sirenele 
maşinilor de pompieri şi sunetul echipamentelor din 
jurul ei. Un bărbat într-o uniformă voluminoasă 
îngenunche lângă ea, îi dădu oxigen şi o întrebă dacă e 
întreagă. 

383 


Nu apucă să spună nimic, pentru ca şi mai multe 
maşini apărură pe şosea şi alte echipe de pompieri 
voluntari atacară infernul. Pe când stătea acolo, 
rămăşiţele casei lui King se prăbuşiră. Numai şemineul 
de piatră rămăsese în picioare. Cu acea imagine în 
minte, Michelle leşină. 


Când se trezi, îi luă câteva minute să-şi dea seama că 
se afla pe un pat de spital. Un bărbat apăru lângă ea, cu 
o cană de cafea în mână şi cu o faţă de om căruia i se 
luase o piatră de pe inimă. 

— La naiba, aproape te pierdusem, spuse Jefferson 
Parks. Pompierul ne-a zis că o bară de oţel de câteva 
sute de kilograme era la numai câţiva centimetri de 
capul tău. 

Ea încercă să se ridice, dar el îi puse o mână pe umăr. 

— Ia-o mai uşor! Nu mai ai deloc energie. Nu poţi să 
te ridici şi să pleci dansând de aici după una ca asta. 

Ea se uită speriată în jur. 

— Sean, unde este Sean? Parks nu-i răspunse imediat, 
şi Michelle simţi cum lacrimile îi împăienjenesc ochii. Te 
rog, Jefferson nu-mi spune... vocea ei se frânse. 

— Nu-ţi pot spune nimic pentru că nu ştiu. Nimeni nu 
ştie. Nu au fost găsite cadavre, Michelle. Nici măcar un 
semn că Sean a fost acolo. Dar cercetările nu s-au 
finalizat. Este, adică a fost un incendiu urât însoţit de 
explozii de gaz. Ceea ce încerc să spun este că s-ar 
putea să nu mai fie multe de găsit. 

— L-am sunat acasă noaptea trecută, nu a răspuns 
nimeni. Poate că nu era acasă. 

— Sau poate că deja era în flăcări. 

— Nu, am auzit explozia când am ajuns în vârful 
dealului. 

Parks trase scaunul lângă pat şi se aşeză. 

— Bine, spune-mi exact ce s-a întâmplat. 

Şi ea îi povesti cu atât de multe amănunte câte putuse 


384 


să-şi amintească. Apoi îşi mai aduse aminte de ceva, un 
eveniment care fusese pus în umbră de ceea ce se 
întâmplase acasă la Sean. 

— Cineva a încercat să mă omoare la han azi-noapte, 
exact înainte să mă duc la Sean. Au tras prin fereastră 
în pat. Norocul meu a fost că am adormit pe canapea. 

Faţa lui Parks se făcu roşie. 

— De ce naiba nu m-ai sunat azi-noapte? Nu, în 
schimb ai intrat într-o clădire care exploda. Ai cumva 
înclinații sinucigaşe? 

Ea se aşeză la loc şi trase de colţurile cearşafurilor. O 
durea capul şi observă pentru prima dată că are bandaje 
la mâini. 

— M-am ars? 

— Nu, doar tăieturi şi vânătăi, nimic care să nu se 
poată vindeca. Nu ştiu în ce stare îţi e capul. Probabil că 
vei continua să faci lucruri stupide în continuare până 
nu o să mai ai noroc şi atunci îl vei pierde de tot. 

— Voiam doar să mă asigur că Sean era bine. Am 
crezut că, dacă au venit după mine, atunci l-au atacat şi 
pe el şi am avut dreptate. Explozia nu a fost un accident, 
nu? 

— Nu. Au găsit dispozitivul care a fost folosit. Se pare 
că era o treabă destul de sofisticată. Era pus chiar lângă 
ţevile de gaze din subsol. Au aruncat totul în aer. 

— Dar de ce? Mai ales dacă Sean nu era acolo? 

— Aş dori să am răspunsul la întrebarea asta, dar nu îl 
am. 

— Ai oameni care îl caută? 

— Toată lumea şi peste tot unde îmi poate trece prin 
minte. FBl-ul este în alertă, Serviciul de Şerifi, Serviciul 
Secret, poliţia statului Virginia; nu a apărut nimic încă. 

— Altceva? Alte piste despre Joan? Aţi mai aflat ceva? 

— Nu, răspunse Parks pe un ton dezamăgit. Nimic. 

— Atunci, voi ieşi de aici şi mă voi apuca de treabă. 

Încercă din nou să se ridice. 


385 


— Ce vei face, de fapt, va fi să stai aici întinsă şi să te 
odihneşti. 

— Îmi ceri imposibilul! exclamă ea furioasă. 

— Îţi cer să fii rezonabilă. Pleci de aici ameţită şi 
dezorientată, şi poate te sui în maşină şi leşini, faci un 
accident şi loveşti şi pe altcineva, prin urmare, eu nu 
văd cum acest lucru poate fi pozitiv. Imi amintesc că 
asta este a doua ta vizită la doctor în săptămâna asta. A 
treia oară poate fi la morgă. 

Michelle părea gata să izbucnească din nou, dar apoi 
se lăsă la loc pe spate. 

— Bine, ai câştigat, deocamdată. Dar imediat ce se 
întâmplă ceva mă suni. Dacă nu, o să dau cumva de tine 
şi nu va fi prea bine. 

Parks ridică mâinile. 

— Gata, gata, nu caut noi duşmani, am deja destui. Se 
duse la uşă, apoi se întoarse. Nu vreau să-ţi faci 
speranţe deşarte. Şansele să-l mai găsim pe Sean în 
viaţă sunt foarte slabe. Dar cât va mai fi o şansă, eu nu 
voi dormi. 

Ea reuşi să zâmbească. 

— Bine. Mulţumesc. 

La cinci minute după ce el plecă, Michelle se îmbrăcă, 
se feri de asistentele de serviciu şi fugi din spital pe una 
dintre ieşirile din spate. 


386 


67 


King se trezi într-o beznă totală. Era foarte frig, 
oriunde ar fi fost, cu toate că începea să aibă o idee din 
ce în ce mai clară în legătură cu locul în care putea fi. 
Respiră adânc şi încercă să se ridice, dar era exact cum 
se gândise. Nu putea. Trebuiau să fie legături din piele 
după cum le simţea. Întoarse capul, lăsându-şi ochii să 
se acomodeze cu întunericul, dar nu se vedea nicio 
geană de lumină; nu putea distinge nimic. Putea să fie şi 
pe ocean, că tot nu şi-ar fi putut da seama. Rămase 
nemişcat atunci când prinse un zgomot uşor de undeva; 
dar era atât de slab, încât nu-şi putu da seama dacă era 
făcut de un om. Apoi auzi paşi apropiindu-se. După 
câteva secunde, simţi o prezenţă în apropiere. Se simţi 
atins pe umăr, uşor, deloc ameninţător. Apoi atingerea 
deveni o strânsoare. Strânsoarea deveni din ce în ce mai 
puternică, zdrelindu-i pielea, King îşi muşcă limba, 
hotărât să nu ţipe de durere. 

În sfârşit, reuşi să spună pe un ton cât se poate de 
calm: 

— Uite ce, doar nu ai de gând să mă rupi cu mâinile 
goale, aşa că termină naibii odată! 

Presiunea cedă imediat şi paşii se depărtară. King 
simţi că fruntea îi transpirase. Apoi începu să-i fie frig şi 
să i se facă rău de la stomac. Se gândi că probabil îi 
injectaseră ceva. Întoarse capul într-o parte şi vomită. 

Cel puţin, fiind capabil să vomite, se simţi viu. 

— Scuze pentru mizerie, murmură el. 

Închise ochii şi, uşor, adormi. 


Prima oprire a lui Michelle fu la ruinele casei lui King. 
În drumul ei trecu prin moloz, printre pompieri, poliţişti 
şi alţii care inspectau pagubele şi stingeau micile focuri 
mocnite. Vorbi cu câţiva dintre ei şi îi confirmară că nu 

387 


fuseseră găsite rămăşiţe umane. Privirea i se opri pe 
rămăşiţele a ceea ce fusese odată casa „perfectă” a lui 
King şi deodată deveni tare deprimată. Nu putea să afle 
nimic din toate astea. Se duse pe doc la barca lui Sean şi 
se aşeză acolo privind lacul, încercând să-şi recapete 
puterile şi inspiraţia, stând aproape de lucrurile care îi 
erau dragi lui. 

Două lucruri o preocupau foarte mult: mandatul pe 
numele lui Bob Scott şi verificarea informaţiilor despre 
Doug Denby. Şi se decise să întreprindă ceva în legătura 
cu amândouă. Conduse până la han, sunându-l pe tatăl 
ei pe drum. Cum era un şef de poliţie foarte respectat, 
Frank Maxwell ştia pe toată lumea din Tennessee care 
merita cunoscută. li spuse tatălui ei ce avea nevoie. 

— Este totul în regulă? Nu prea pari să te simţi bine. 

— Presupun că nu ai aflat, tată. Au aruncat în aer casa 
lui Sean King noaptea trecută şi acum este dispărut. 

— Doamne, dar tu eşti bine? 

— Sunt OK. 

Ea nu spuse nimic despre tentativa de omor asupra ei. 
Cu câţiva ani în urmă, decisese să nu-i destăinuie prea 
multe despre viaţa profesională. Fiii lui puteau să fie în 
pericol - tatăl lor considera asta ca parte din meserie. 
Dar faptul că unica lui fiica fusese pe punctul de a fi 
ucisă era ceva de neacceptat. 

— Tată, am nevoie de informaţii imediat ce faci rost 
de ele. 

— Am înţeles. Nu va dura mult. 

Şi închise. 

Ea ajunse la han, luă notițele lui Joan din camera ei şi 
dădu o serie de telefoane legate de Doug Denby, ultimul, 
acasă la el, în Jackson, Mississippi. Femeia care 
răspunse nu-i dădu nicio informaţie despre Denby, nici 
măcar nu confirmă că el ar locui acolo. Asta nu era ceva 
de mirare din moment ce Michelle era un străin. Şi 
totuşi, dacă Denby avea bani şi nicio obligaţie să se ducă 


388 


la serviciu în fiecare zi, ar fi putut fi oriunde. Şi nimeni 
cu care vorbise nu-i putea oferi un alibi nici măcar 
pentru unul dintre momentele critice. Poziţia lui în 
campania lui Ritter îl făcea cu certitudine suspect, dar 
care putea fi motivul? 

Soneria telefonului o făcu să tresară. Era tatăl ei. 
Vorbi succint în timp ce ea nota totul. 

— Tată, eşti cel mai bun. Te iubesc. 

— Păi, nu ar fi rău dacă ai veni şi tu mai des în vizită. 
Mama ta tot întreabă de tine, adăugă el repede. 

— Aşa o să fac. Când totul se va limpezi aici, vin 
acasă. 

Ea sună la numărul pe care i-l dăduse tatăl ei. Era 
biroul de avocatură care intermediase vânzarea 
proprietăţii din Tennessee către Bob Scott. Tatăl ei îl 
sunase deja pe avocat şi îl pusese în temă. 

— Nu îl cunosc pe tatăl tău, dar am auzit numai 
lucruri bune despre el de la cunoştinţe comune, îi spuse 
avocatul. Acum înţeleg că asta are legătură cu vânzarea 
unui teren. 

— Exact. Ai încheiat, din câte am înţeles, actele 
vânzării între un moştenitor şi un anume Robert Scott. 

— Da, tatăl tău a menţionat ceva. Am scos dosarul. 
Robert Scott a fost cumpărătorul. A plătit cu banii jos; 
nu era chiar atât de mult. Era numai o cabană veche, în 
jur numai pădure şi dealuri într-un loc foarte izolat. 

— Înţeleg că acest proprietar iniţial nu ştia că pe 
proprietatea lui era un buncăr. 

— Tatăl tău a menţionat ceva de un buncăr. Trebuie 
să recunosc că nici eu nu ştiam. Nu apărea nicăieri 
menţionat. Şi nu aveam niciun motiv să bănuiesc că ar fi 
unul. Dacă ar fi fost aşa, atunci m-aş fi dus la armată. 
Chiar nu ştiu. Adică, la ce-ţi poate folosi un buncăr? 

— Aţi fost vreodată pe proprietatea aceea? 

— Nu. 

— Eu am fost. Puteai intra în buncăr printr-o uşă din 


389 


subsolul clădirii. 

— Asta este imposibil! 

— De ce? 

— Pentru că nu era niciun subsol acolo. Am planurile 
chiar în faţa mea. 

— Ei bine, poate că nu era un subsol atunci când 
clientul tău a deținut-o, dar acum este. Poate că acest 
Bob Scott ştia de buncăr şi a construit un subsol ca să 
aibă acces la el. 

— Bănuiesc că asta este posibil. Mă uitam peste 
istoricul acestui teren şi văd că a avut mulţi proprietari 
după armată. De fapt, atunci când a fost al armatei, nu 
exista nicio cabană. Unul dintre proprietarii ulteriori a 
construit-o. 

— Nu cumva ai o poză de-a lui Bob Scott din 
întâmplare? Este foarte important, spuse ea. 

— Ei bine, noi facem de obicei o poză a permisului de 
conducere când încheiem un contract legat de 
proprietăţi - ştii tu, pentru a verifica identitatea ulterior, 
fiind vorba de documente oficiale. 

Michelle aproape că sări în sus de bucurie. 

— Îmi poţi trimite poza prin fax chiar acum? 

— Nu, nu pot. 

— Dar nu este informaţie clasificată. 

— Nu este vorba de asta. El suspină şi apoi spuse: 
Uite, când am deschis dosarul azi-dimineaţă, a fost 
prima dată când m-am uitat la el după ce a fost 
efectuata tranzacţia. Şi, ei bine, nu am găsit copia 
permisului de conducere a lui Bob Scott. 

— Poate că aţi uitat să o faceţi. 

— Secretara mea se ocupă de treburile astea de 
treizeci de ani şi niciodată nu s-a întâmplat să uite ceva. 

— Poate că a luat cineva copia din dosar. 

— Nu ştiu ce să cred. Numai că nu mai este aici. 

— Îţi mai aminteşti cum arăta Bob Scott? 

— Nu l-am văzut decât o dată, pentru câteva minute, 


390 


de aproape. Am sute de cazuri de acest gen pe an. 

— Poţi să te gândeşti puţin şi să încerci apoi să mi-l 
descrii? 

Avocatul făcu întocmai, şi Michelle îi mulţumi 
închizând apoi. 

Descrierea era prea vagă pentru a putea afla dacă era 
vorba de Bob Scott. Şi în opt ani oamenii se pot schimba 
mult, mai ales cei care au parte de transformări majore 
în viaţa lor. La naiba, se învârtea în cerc. Luă câteva 
guri de aer pentru a se calma. Panica nu avea cum să-l 
ajute pe Sean. 

Incapabilă să înainteze cu investigația, ea se întreba 
ce făcuse Sean cu a lui. El spusese că lucra la ceva - 
ceva care necesita cercetări în plus. Ce spusese? Fusese 
undeva. Îşi chinui creierii încercând să se gândească la 
toate astea. 

Şi apoi îşi aduse aminte. Luă cheile şi sări în maşină. 


391 


68 


Michelle intră în biblioteca Facultăţii de Drept şi 
merse glonţ la recepţie. Femeia care era acolo nu era 
aceea care îl ajutase pe King, dar o îndrumă către ea. 

Michelle flutură legitimaţia de la Serviciul Secret şi îi 
spuse femeii că trebuie să afle la ce lucrase Sean King. 

— Am auzit la ştiri că i-a ars casa din temelii. E 
teafăr? Nu au spus. 

— Din păcate, nu ştim încă. De aceea avem nevoie de 
ajutorul dumneavoastră. 

Femeia îi dezvălui lui Michelle ce îi ceruse King, apoi 
o duse în aceeaşi cameră şi îi conectă computerul la 
sistem. 

— Era vorba de Martindale Hubbel, spuse femeia. 

— Îmi pare rău, nu sunt avocat. Ce este mai exact 
Martindale Hubbel? 

— Este un anuar cu toţi avocaţii licențiați din 
America. Sean are unul şi la el la birou, dar este prea 
nou, avea nevoie de unul care să cuprindă anii trecuți. 

— A spus cât de trecuţi? 

— Inceputul anilor 1970. 

— A mai menţionat şi altceva? Ceva care să limiteze 
posibilităţile mai mult? Michelle nu ştia exact câţi 
avocaţi erau licenţiaţi în America, dar bănuia că erau 
mult mai mulţi decât avea ea timp să caute. 

Femeia dădu din cap. 

— Îmi pare rău, asta este tot ce ştiu. 

Ea plecă, şi Michelle se uită la ecran cu o privire 
dezamăgită atunci când văzu că sunt mai mult de un 
milion de nume în acel anuar. 

„Sunt peste un milion de avocaţi în Statele Unite? Nu 
e de mirare că lucrurile sunt atât de încurcate.” 

Neştiind de unde să înceapă, privirea ei se opri 
asupra unui buton de căutare în dreptul căruia stătea 

392 


scris: „Căutări recente”. Acesta lista ultimele documente 
accesate de cel care folosise de curând computerul. 

Apăsa pe primul cuvânt din listă. Când văzu numele şi 
locul de unde era avocatul descoperit, sări de pe scaun 
şi ieşi din bibliotecă în cea mai mare viteză, lucru care îi 
făcu pe avocaţii aspiranţi de acolo să ridice privirile 
miraţi. 

Deschise telefonul înainte să ajungă la maşină. Mintea 
îi mergea atât de repede, umplând golurile într-un ritm 
atât de alert, încât nici nu-şi dădu seama că persoana de 
la celalalt capăt al firului spusese deja de trei ori „alo”. 

— Parks, strigă ea în telefon, sunt Michelle Maxwell. 
Cred că ştiu unde este Sean. Şi ştiu cine naiba este în 
spatele acestei poveşti. 

— Hei, mai uşor! Despre ce vorbeşti? 

— Ne vedem în faţă la cafeneaua Greenberry de lângă 
centrul comercial Barracks Road cât poţi de repede. Şi 
cheamă cavaleria. Trebuie să ne mişcăm repede. 

— Să ne întâlnim la Barracks Road? Dar tu nu eşti în 
spital? 

Michelle îi închise telefonul fără să răspundă. 

În timp ce se grăbea, se rugă să nu fie prea târziu. 


Parks veni la întâlnire în faţa cafenelei. Era singur şi 
nu arăta deloc fericit. 

— Ce naiba faci afară din spital? 

— Unde sunt oamenii tăi? întrebă ea. 

Şeriful era într-o dispoziţie groaznică. 

— Ce, crezi că eu şi cavaleria stăm în nişte corturi 
gata să sărim atunci când ne strigi tu în telefon? Nu îmi 
spui nimic şi aştepţi ca eu să strâng o armată şi nici 
măcar să nu ştim unde naiba mergem? Eu lucrez pentru 
guvern, domnişoară, exact ca şi tine, cu fonduri şi 
resurse limitate. Nu sunt James Bond! 

— Bine, îmi pare rău. Eram foarte agitată. Şi nici nu 
prea mai avem timp. 


393 


— Vreau să tragi puternic aer în piept, adunăcţi 
gândurile şi spune-mi ce se întâmplă. lar dacă ai 
rezolvat cazul şi vom avea nevoie de oameni, îi voi 
aduce. Trebuie doar să dau un telefon. Bine? 

El o privi atât cu speranţă, cât şi cu scepticism. 

Ea trase puternic aer în piept şi se forţă să se 
calmeze. 

— Sean s-a dus la bibliotecă şi a verificat nişte 
informaţii despre un avocat care cred că a instrumentat 
cazul lui Arnold Ramsey când acesta a fost arestat în 
anii 1970. 

— Ramsey a fost arestat? Când a mai apărut şi asta? 

— A fost ceva peste care a dat Sean. 

Parks o privi curios. 

— Care este numele avocatului? 

— Roland Morse, un avocat din California. Sunt sigură 
că este tatăl lui Sidney Morse. Sidney trebuie să-l fi 
cunoscut pe Arnold Ramsey de mai demult, probabil de 
când erau colegi de liceu. Dar asta nu e important. 
Jefferson, nu este vorba de Sidney, bineînţeles; este 
Peter Morse, fratele mai mic. El este în spatele acestei 
poveşti. Ştiu că sună forţat, dar sunt aproape sigură. 
Sean nu a fost atent o secundă, Clyde Ritter a fost ucis 
şi viaţa fratelui său a fost distrusă. El are banii şi 
trecutul plin de infractori şi infracţiuni necesare pentru 
a orchestra totul. Îşi răzbună fratele, care a ajuns într- 
un spital de boli mintale prinzând mingi de tenis. Şi noi 
nici măcar nu l-am avut vreodată pe lista de suspecți. Îi 
are pe Sean, pe Joan şi pe Bruno. Şi ştiu şi unde. 

Când îi spuse unde, Parks izbucni imediat: 

— Atunci ce naiba mai aşteptăm? Haide! 

Săriră în maşina ei şi plecă demarând din parcare. În 
timpul asta, Parks dădu un telefon chemând cavaleria. 
Michelle se ruga să nu fie prea târziu. 


394 


69 


Când King se trezi, îl durea atât de tare capul, încât 
era foarte sigur că fusese drogat. Mintea i se limpezi 
încet şi realiză că îşi putea mişca mâinile şi picioarele. 
Cercetă cu prudenţă locul din jurul lui. Nu mai era 
legat. Se ridică foarte încet şi în acelaşi timp se pregăti 
de atac. Işi cobori picioarele până simţi podeaua. Apoi 
se opri. Avea ceva în ureche şi ceva care îl freca la 
ceafa, iar la brâu simţea o umflătură. 

Apoi luminile se aprinseră şi se pomeni privindu-şi 
reflexia într-o oglindă mare de pe peretele opus. Era 
îmbrăcat într-un costum negru şi cravată cu model, iar 
în picioare avea pantofi. Cu mâna dreaptă scoase un 
pistol model 357 din toc. Chiar şi părul lui era aranjat în 
stilul de atunci... La naiba! Chiar şi tâmplele albite erau 
vopsite. Verifică magazia pistolului, dar era sigilată. 
După greutate, părea că avea gloanţe. Totuşi, ar fi pus 
pariu că erau oarbe. Era exact acelaşi model pe care-l 
deținuse atunci, în 1996. Puse arma înapoi în toc şi se 
uită în oglindă de unde îl privea un om cu exact opt ani 
mai tânăr. Când ajunse mai aproape de oglindă, observă 
obiectul pe care îl avea la rever. Era insigna de 
identificare a agenţilor Serviciului Secret, roşie, exact 
ca aceea pe care o purtase în ziua de 26 septembrie 
1996. Avea o pereche de ochelari de soare în buzunarul 
de la piept. 

Când se întoarse din profil observă firul buclat al 
căştii din urechea stângă. Nu mai avea nicio îndoială. 
Redevenise agentul Serviciului Secret Sean Ignatius 
King. Şi era uimitor faptul că totul începuse cu cadavrul 
lui Howard Jennings în biroul lui. Ce coinci... Se holbă la 
imaginea din oglindă. Acuzaţiile false împotriva lui 
Ramsey nu avuseseră nimic de-a face cu Bruno. Ultima 
piesă îşi găsi şi ea locul. Iar acum nu mai putea face 

395 


nimic. De fapt, şansele să apuce să povestească erau 
mici. 

Dintr-odată, la o distanţă oarecare, auzi murmure 
joase, care păreau a fi ale unei mulţimi de sute de 
oameni. Uşa de la celălalt capăt al camerei era deschisă. 
Ezită, dar apoi ieşi. Trecând prin hol, se simţi ca un 
cobai într-un labirint. De fapt, cu cât înainta, cu atât se 
adâncea sentimentul. Nu era un gând reconfortant, dar 
ce putea face? 

La capătul coridorului, ceva se deschise şi prin acest 
portal se puteau vedea o lumină puternică şi 
amplificatoarele de sunet care răspândeau murmurele. 
Inspiră adânc şi intră. 

Stonewall Jackson Room din hotelul Fairmount arăta 
foarte diferit faţă de cum o văzuse King ultima oară 
când fusese aici. Totuşi, îi dădea o senzaţie de familiar. 
Încăperea era bine luminată, sforile de catifea şi 
semnele de restricţie erau exact acolo unde fuseseră cu 
opt ani în urmă. Mulțimea - reprezentată prin sute de 
personaje din carton pictate cu atenţie şi fixate în 
suporturi de metal şi ţinând în mâini panouri cu „Votaţi 
Clyde Ritter” - stătea în spatele barierei. Larma era 
simulată prin nişte megafoane ascunse. Era o regizare 
pe cinste. 

În timp ce se uita în jur, amintirile începeau să-l 
copleşească. Văzu şi oamenii din carton care îi 
reprezentau pe colegii lui din Serviciul Secret, exact în 
locurile în care se aflaseră cu atâţia ani în urmă. 
Poziţionare care se dovedise greşită. Mai erau şi alte 
feţe pe care le recunoscu. Mai multe personaje pictate 
ţineau în braţe copii care trebuiau sărutaţi de candidat, 
alţii - carneţele şi pixuri pentru autografe, iar restul - 
numai zâmbete largi. Pe peretele din spate era un ceas 
mare care fusese agăţat din nou. 

Arăta ora 10.15. Dacă era ceea ce credea el, atunci nu 
mai avea decât şaptesprezece minute. 


396 


Se uită fix către lifturi şi se încruntă preocupat. Şi 
cum anume urmau să joace? Nu o mai puteau face la fel 
ca atunci, pentru că nu ar mai fi existat elementul 
surpriză. Totuşi, o luase pe Joan cu un scop. Simţi cum 
pulsul îi creşte şi mâinile încep să îi tremure. Trecuse 
mult timp de când nu mai era în Serviciul Secret. În anii 
ce urmaseră nu făcuse decât muncă de birou şi mai 
ridicase ocazional câteva cutii cu documente. Şi totuşi, 
simţi că peste şaisprezece minute va trebui să facă 
munca pe care o făcea la perfecţie cu ani în urmă. 
Observând personajele fără viaţă, aflate în spatele 
cordonului purpuriu, se întreba de unde va apărea 
criminalul adevărat. 

Luminile scăzură în intensitate şi zgomotele încetară, 
iar în apropiere se auziră paşi. Omul arăta atât de 
diferit, încât, dacă King nu s-ar fi aşteptat să-l vadă, 
probabil că nu l-ar fi recunoscut. 

— Bună dimineaţa, agent King, spuse omul cu Buick- 
ul. Sper că eşti gata pentru ziua cea mare! 


397 


70 


Când ajunseră, Michelle şi Parks vorbiră cu ofiţerul 
care conducea contingentul de poliţişti pe care Parks îl 
convocase. El îi chemase pe şerifi şi alte forţe de poliţie 
din Carolina de Nord. 

— Vor ajunge acolo înaintea noastră, îi spusese Parks 
lui Michelle când se aflau pe drum. 

— Spune-le să formeze un perimetru în jurul hotelului: 
pot să stea la marginea zidului de copaci şi să rămână 
ascunşi, replicase ea. 

Michelle şi Parks îngenuncheară în spatele copacilor 
dinapoia hotelului Fairmount. O maşină de poliţie bloca 
drumul care ducea spre hotel, dar nu era în aria vizuală. 
Michelle văzu un lunetist sus, într-un copac, arma lui cu 
rază lungă de acţiune ţintind intrarea principală în 
hotel. 

— Eşti sigur că avem suficienţi oameni aici? îl întrebă 
ea pe Parks. 

El arătă spre alte locuri întunecate, indicând unde 
erau poziţionaţi oamenii legii. Michelle nu-i văzu, dar 
simţi prezenţa lor liniştitoare. 

— Avem suficienţi pentru a duce la capăt operaţiunea 
asta, spuse el. Întrebarea este, îi vom mai găsi în viaţă? 
Parks lăsă arma jos şi luă staţia de emisie-receptie. 
Bine, aţi fost în hotel, ştiţi ce este înăuntru. Care este 
modul cel mai bun de a acţiona? 

— Ultima oară când am fost aici, când i-am capturat 
pe evadați, eu şi Sean am reuşit să facem o gaură în 
gardul de protecţie când am plecat. Era mai uşor decât 
să ne căţărăm. Putem intra pe acolo. Uşile de la intrarea 
din faţă erau legate cu lanţuri, dar una dintre ferestrele 
de jos era spartă. Putem intra pe acolo în câteva 
secunde. 

— Este un loc mare. Ai vreo idee unde anume ar putea 

398 


fi? 

— Am o bănuială, dar nu ştiu cât de folositoare îţi 
poate fi. Stonewall Jackson Room. Este o încăpere 
interioară chiar lângă recepţie. Are o intrare şi două 
lifturi. 

— De ce eşti atât de sigură că este Stonewall Jackson 
Room? 

— Este un hotel vechi şi sunt multe dărăpănaturi, şi 
dărâmături, şi şobolani, şi alte chestii căţărătoare. Când 
am fost în încăperea aceea, uşa era închisă şi nu am 
auzit nimic. Era linişte, prea linişte. Dar când uşa era 
deschisă, sunetele se puteau auzi normal. 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

— Camera era izolată fonic, Jefferson. 

El o privi insistent. 

— Încep să înţeleg unde vrei să ajungi. 

— Oamenii tăi sunt pe poziţii? El dădu din cap. 
Michelle se uită la ceas. Este aproape miezul nopţii, dar 
este lună plină. Există o porţiune de teren deschis pe 
care trebuie să o străbatem să ajungem la gard. Dacă 
vom putea comanda atacul din interior, vom avea o 
şansă mai mare să iasă cu toţii teferi. 

— Pare un plan bun. Dar tu deschizi drumul. 

Parks vorbi în staţia lui de emisie-recepţie şi le spuse 
oamenilor lui să mai restrângă perimetrul. 

Michelle se pregăti să alerge, dar el o apucă de braţ. 

— Michelle, am fost un atlet destul de bun în tinereţe, 
dar nu am participat la nicio olimpiadă. Acum am 
probleme cu genunchii, deci ai putea să faci paşii mai 
mici ca să te pot avea mereu în câmpul meu vizual? 

Ea zâmbi. 

— Nu-ţi face griji, eşti pe mâini bune. 

Inaintară printre copaci până ajunseră la zona 
descoperită pe care trebuiau să o parcurgă pentru a 
ajunge la gard. Se opriră acolo, şi Michelle îl privi pe 
Parks cum răsuflă din greu. 


399 


— Eşti gata? 

El dădu din cap şi făcu semn cu mâna. 

Ea sări şi o luă spre gard. În spatele ei, Parks făcea la 
fel. Michelle se concentra la ceea ce se afla în faţa ei. 
Apoi fu atentă la ce se întâmpla în spatele ei şi îi trecură 
fiori pe şira spinării. 

Nu erau sunetele obişnuite scoase de un om care 
alerga; erau aceleaşi zgomote pe care le auzise în seara 
când încercaseră să o împuşte... Se înşelase - nu era 
fuga unui om care fusese rănit. Era şchiopătatul unui 
om cu probleme la genunchi. Şi acum avea aceeaşi 
respiraţie şuierătoare. 

Sări în spatele unui copac căzut la numai o clipă după 
ce arma se declanşă, evitând în ultima secundă glonţul. 
Se rostogoli, scoase arma şi trase la rândul ei. 

Parks înjură din cauza ratării şi se aruncă şi el la 
pământ, evitând cu puţin gloanţele ei. Trase din nou. 

— Să te ia naiba, femeie! urlă el. Eşti prea rapidă 
pentru binele tău. 

— Nenorocitule! strigă Michelle şi cercetă zona rapid 
pentru a vedea eventualele ieşiri sau complici ai lui 
Parks. 

Ţinti şi trase de două ori în direcţia lui, făcând să sară 
bucăţi din piatra după care era ascuns. 

El replică la rândul lui cu două focuri. 

— Îmi pare rău, dar nu am avut de ales. 

Michelle se uită la copacii din spate şi se întrebă cum 
poate ajunge acolo fără să moară. 

— O, mulţumesc. Acum mă simt mult mai bine. 
Serviciul de Şerifi nu plăteşte bine? 

— Dacă stau să mă gândesc, nu. Dar am făcut o mare 
greşeală când eram poliţist în Washington cu mulţi ani 
în urmă şi acum mă bântuie. 

— Mă poţi lumina şi pe mine, că tot urmează să mă 
omori? „[ine-l de vorba, se gândi ea, până găseşti o 
soluţie.” 


400 


Parks ezită, dar apoi răspunse: 

— 1974 îţi spune ceva? 

— Protestele împotriva lui Nixon? Michelle îşi forţă 
memoria, apoi îşi dădu seama. Erai poliţist în 
Washington, tu l-ai arestat pe Arnold Ramsey. Parks nu 
spuse nimic. Dar era nevinovat. El nu omorâse pe 
nimeni - adevărul o lovi necruţător: Tu l-ai omorât pe 
acel membru al Gărzii Naţionale şi l-ai învinuit pe 
Ramsey. Şi ai fost plătit să o faci. 

— Erau vremuri ciudate pe atunci. Eram altă 
persoană, cred. Şi nu trebuia să iasă aşa. Cred că l-am 
lovit prea tare pe copil. Da, am fost plătit şi se pare că 
nu destul. 

— Şi cel alături de care ai lucrat atunci te şantajează 
acum să faci toate astea? 

— După cum am spus, m-a costat mult. Nu există 
prescriere când vine vorba de crimă, Michelle. 

Acum ea nu-l mai asculta. Îşi dăduse seama că îi 
aplica aceeaşi strategie pe care o folosea ea, până 
urmau să vină să o încercuiască. Încercă să-şi aducă 
aminte ce pistol avea Parks. Bine, gata, ştie: Remington 
cu cinci gloanţe. Sau cel puţin aşa spera. El trăsese de 
patru ori şi era atât de linişte, încât cu siguranţă l-ar fi 
auzit când ar fi reîncărcat. 

— Hei, Michelle, mai eşti acolo? 

Drept răspuns ea trase trei focuri în piatra după care 
stătea el şi primi un foc de răspuns. Imediat după asta, 
Michelle sări în picioare şi o luă la fugă spre pădure. 

Parks puse gloanţe în pistol, înjurând întruna. Până 
reuşi să încarce arma, ea era deja prea departe ca 
pistolul lui să mai poată fi periculos. Strigă în staţia de 
emisie-receptie. 

Michelle îl văzu venind. O luă către stânga, alunecând 
şi lungindu-se la pământ chiar la timp pentru că omul 
din pom, pe care Îl crezuse un polițist lunetist, trăgea 
acum în ea. Ea ripostă cu câteva focuri în direcţia lui şi 


401 


apoi se târi pe burta vreo zece metri, înainte de a sări 
din nou în picioare. 

Cum putuse să fie atât de oarbă? Alt foc de armă 
nimeri un pom chiar lângă capul ei şi se prăbuşi din nou 
pe burtă. Trase puternic aer în piept şi îşi analiză 
opţiunile. Nu exista niciuna care să nu implice moartea 
ei violentă. Ei o puteau urmări pas cu pas şi nu avea ce 
face. Stai, telefonul! Însă realiză că îi căzuse de la brâu. 
Acum era izolată şi nu mai putea cere ajutorul nimănui, 
şi erau doi criminali, cel puţin, care o urmăreau în 
aceste păduri întunecate în mijlocul pustietăţii. Bine, 
situaţia asta depăşea orice coşmar avusese ea până 
atunci. 

Mai trase câteva focuri în direcţia de unde credea că 
vin ei, apoi sări în picioare şi o luă la fugă. Luna plină 
era atât o binecuvântare, cât şi un blestem. Datorită ei 
putea vedea pe unde fuge, dar în acelaşi timp o făcea 
mai uşor de localizat. 

leşi din pădure, apoi se opri la timp. 

Era chiar pe marginea unui dig construit pe râul pe 
care îl observase în prima ei vizită aici. O lungă cădere o 
aştepta dacă mai făcea un pas. Problema era că Parks şi 
partenerii lui veneau spre ea. Îşi verifică arma - mai 
avea cinci gloanţe şi unul îi era rezervat ei. Bine, în 
câteva secunde ei vor ieşi din pădure şi vor putea trage 
în ea - asta numai dacă nu găsea la timp un loc să se 
ascundă. Chiar dacă l-ar fi nimerit pe unul din trăgători, 
asta ar fi dezvăluit poziţia ei, şi celălalt ar lua-o pe ea în 
colimator. Privi în jur căutând o soluţie care să-i 
mărească şansele de supravieţuire. Apoi se uită din nou 
la dig şi la râul care curgea cu viteză. Planul ei se 
contură în câteva secunde. Chiar dacă unii ar spune că 
acţiona nebuneşte, iar ceilalţi, că avea tendinţe 
sinucigaşe. Dar la naiba, ea iubea viaţa trăită la extrem. 
Işi puse arma în toc, trase aer în piept şi aşteptă. Când îi 
auzi că ajung şi o pot vedea, strigă şi se aruncă în gol. 


402 


Alesese cu foarte mare grijă locul. La circa şase metri 
mai jos se găsea o mică lespede de piatră. Căzu şi se 
apucă de ce putu. Se lovi şi aproape că alunecă în râu. 

Se uită în sus şi îi văzu pe Parks şi pe celălalt privind 
în jos, căutând-o. În locul unde aterizase era o bucată de 
piatră care o ascundea de privirile lor. Şi luna era în 
spatele lor, conturându-le siluetele perfect. Ar fi putut 
să-i nimerească uşor pe amândoi, şi tentaţia era mare, 
dar ea avea un plan mai complex. Se propti cu picioarele 
de un mic trunchi de copac care se prinsese de lespedea 
pe care se afla ea. Acest lucru şi adăpostul natural oferit 
fuseseră elementele care o determinaseră să aleagă 
acest loc. ÎImpinse trunchiul până la marginea 
prăpastiei. Se uită în sus spre Parks. Agitau lanternele 
căutând-o şi indicând cu degetul. Imediat ce amândoi se 
uitară în altă parte, făcu vânt buşteanului şi acesta 
plonjă în râu. În acelaşi timp scoase cel mai tare strigat 
de care era capabilă. 

Privi cum buşteanul loveşte suprafaţa apei, apoi se 
uită spre oamenii care fixară lanternele în acel punct. 
Michelle îşi ţinu respiraţia, rugându-se ca ei să creadă 
că ea plonjase în râu. Insă secundele treceau şi ei nu 
plecau, iar Michelle începu să regrete că nu trăsese 
direct în ei. Totuşi, câteva momente mai târziu, se păru 
că se răzgândesc crezând că ea murise, se întoarseră şi 
o luară spre pădure. 

Michelle aşteptă în jur de zece minute până să iasă, 
pentru a fi sigură că au plecat. Apoi se prinse de o piatră 
de pe marginea digului şi începu să se caţere. Dacă 
Parks şi ceilalţi ar fi văzut privirea femeii atunci când 
ajunse sus, în ciuda armelor şi a numărului lor, s-ar fi 
temut cu adevărat pentru viaţa lor. 


403 


71 


— Sidney, te-ai schimbat mult, zise King. Ai mai slăbit. 
Era să nu te recunosc. Arăţi bine însă. Fratele tău n-a 
îmbătrânit la fel de bine ca tine. 

Sidney Morse, sclipitorul manager de campanie al lui 
Clyde Ritter, care ar fi trebuit să fie închis într-un 
ospiciu din Ohio, îl privi pe King cu o expresie amuzată. 
De asemenea, avea un pistol îndreptat spre pieptul lui 
King.  Îmbrăcat într-un costum scump, proaspăt 
bărbierit, cu părul grizonat cam rar, dar aranjat cu gust, 
Morse era un bărbat zvelt, cu o alură distinsă. 

— Sunt impresionat. Ce te-a făcut să crezi că 
altcineva decât nefericitul domn Scott a fost în spatele 
acestei chestii? 

— Biletul pe care mi l-ai lăsat pe uşa de la baie. Un 
agent al Serviciului Secret n-ar fi folosit niciodată 
cuvintele acelea. Iar Bob Scott fusese în armată şi utiliza 
întotdeauna sistemul de douăzeci şi patru de ore. N-ar fi 
folosit niciodată a.m. Şi apoi am început să mă gândesc: 
De ce Bowlington? De ce hotelul Fairmount? Pentru că 
era la treizeci de minute de Arnold Ramsey, de-asta. Ca 
manager de campanie puteai foarte uşor să aranjezi 
asta. 

— Dar asta puteau face mai mulţi, inclusiv Doug 
Denby şi chiar Ritter. Iar pentru lume eu nu sunt decât o 
legumă, undeva în Ohio. 

— Nu și pentru un agent secret. Recunosc, mi-a luat 
ceva timp, dar m-am prins până la urmă. Făcu semn 
spre pistolul pe care îl avea Sidney. Eşti stângaci, mi-am 
adus aminte. Molfăiai la bomboane. Noi, cei din 
Serviciul Secret, avem tendinţa să ne concentrăm 
asupra micilor detalii. Şi totuşi, „leguma” din Ohio 
prinde mingi de tenis cu mâna dreaptă. lar într-o 
fotografie făcută la spital, Peter Morse ţine bâta de 

404 


baseball în mâna dreapta, aşa că mi-a fost confirmată şi 
asta. 

— Dragul meu frate. N-a fost niciodată bun la nimic. 

— Dar a fost o parte integrantă a planului tău, 
continuă King, încercând să-l facă să spună mai mult. 

Morse zâmbi. 

— Văd că nu ai minte să îţi dai seama de tot, vrei să-ţi 
spun eu ce şi cum. Bine, şi-aşa nu te văd depunând 
mărturie mai târziu. Pistoalele „curate” pe care eu şi 
Arnold le aveam la Fairmount le-am luat de la fratele 
meu infractor. 

— Iar tu te-ai ascuns în debara după ce Ritter a fost 
împuşcat. 

— Dar femeia de serviciu m-a văzut şi m-a şantajat 
vreme de şapte ani, oprindu-se numai când a crezut că 
am fost închis. Prietena ta, Maxwell, mi-a dezvăluit fără 
să vrea identitatea şantajistei. Şi i-am plătit-o. Cu vârf şi 
îndesat. 

— Aşa cum ai făcut şi cu Mildred Martin. 

— Nu ştia să urmeze indicaţiile. Nu tolerez oamenii 
proşti. 

— Bănuiesc că intră şi fratele tău în categoria asta. 

— Probabil a fost o greşeală să îl implic şi pe el, dar 
era din familie, până la urmă, şi era dornic să mă ajute. 
Totuşi, cu trecerea timpului, fratele meu a continuat să 
ia droguri şi mi-era teamă că va spune ceva. Eu aveam 
banii în familie şi exista întotdeauna posibilitatea unui 
şantaj. Cel mai bun loc în care să-ţi ţii problemele este 
„în văzul lumii”, aşa că l-am ţinut pe lângă mine, am 
avut grijă de el. Când a venit momentul, am făcut 
schimb de identitate şi l-am închis la ospiciu. 

— Bine, dar de ce schimbul de identitate? 

— Astfel eram sigur că lumea mă crede într-un loc, în 
vreme ce eu coceam planul ăsta. Altfel, oamenii ar fi 
început să-şi bage nasul. Morse întinse mâinile. 
Gândeşte-te! Mai mulţi actori în acest imbroglio avându- 


405 


l ca protagonist pe Ritter strânşi într-o scenă ca asta? 
Invariabil oamenii încep să se gândească la mine. Faptul 
că eram, chipurile, internat era chiar mai bine decât 
dacă aş fi fost mort. Oamenii îşi pot înscena moartea. 
Eram convins că nimeni nu va reuşi să afle, aşa că l-am 
închis pe Peter la ospiciu în locul meu. Morse zâmbi. Şi 
dacă tot o faci, fă-o ca la carte. 

King clătină din cap. Se gândea să câştige cât mai 
mult timp ţinându-l de vorba pe Morse. Era evident că 
omul voia să se dea mare cu planul lui măreț, iar King se 
putea folosi de timp pentru a găsi o strategie. 

— Eu aş fi făcut altfel. L-aş fi băgat la ospiciu, apoi l- 
aş fi omorât. Aşa, eşti sigur că oamenii te cred mort. 

— Dar dacă îl omoram, ar fi putut avea loc o autopsie, 
şi asta ar fi putut arăta cine era, de fapt, din fişele 
medicale şi de stomatologie mai vechi. Dacă moare din 
cauze naturale, toate bune. Pe lângă asta, semănăm, şi 
detaliile pe care le-am pus la cale erau de ajuns pentru a 
păcăli pe oricine. Geniul meu se vede în detalii. De 
exemplu, încăperea asta este antifonată. De ce într-un 
hotel părăsit? Pentru că nu ştii niciodată ce-i cu undele 
sonore: călătoresc în cele mai ciudate şi mai 
imprevizibile moduri, şi nu-mi pot permite niciun fel de 
întrerupere. Asta ar strica interpretarea, iar eu nu mi- 
am dezamăgit publicul până acum. De asemenea, îmi 
place să fac lucrurile cu un anume stil. Ca de exemplu 
biletul de care-mi vorbeai. Aş fi putut să ţi-l strecor în 
cutia poştală. Dar un cadavru care atârnă de uşă, asta e 
ceva clasic. Şi faptul că ţi-am aruncat casa în aer. Aşa 
procedez eu. 

— Dar de ce l-ai implicat pe Bob Scott? Cum ai zis, 
nimeni nu te-ar fi bănuit. 

— Gândeşte, agent King, gândeşte! Fiecare dramă are 
nevoie de un personaj negativ. În plus, cât am lucrat cu 
Ritter, agentul Scott nu mi-a acordat niciodată respectul 
cuvenit. A ajuns să regrete acest lucru. 


406 


— Bun, deci i-ai ars creierul fratelui tău, i-ai mutilat 
faţa ca să îi ascunzi şi mai mult identitatea, l-ai îngrăşat, 
iar tu ai slăbit, te-ai mutat în Ohio, unde nimeni nu vă 
ştia pe niciunul din voi, şi ai făcut schimbul de identități. 
Ce mai producţie! Exact ca şi campania lui Ritter. 

— Clyde Ritter n-a fost decât un mijloc de a-mi atinge 
scopul. 

— Corect. Asta n-a avut nimic de-a face cu Clyde 
Ritter. Arnold Ramsey e cheia. El avea ceva ce tu voiai. 
Voiai atât de mult, încât l-ai omorât ca să poţi să iei 
acest lucru. 

— I-am făcut un bine. Ştiam că Arnold îl ura pe Ritter. 
Cariera lui academică decăzuse de mult. Ajunsese la 
punctul cel mai de jos, era clar că aştepta o ofertă ca a 
mea. l-am permis să îşi retrăiască gloria apusă, ca 
protestatar radical. L-am lăsat să intre în istorie ca 
asasinul unui om imoral, dezgustător, un martir al ţării. 
Ce poate fi mai bine de atât? 

— Dacă puneai mâna pe premiul cel mare. Premiul pe 
care ai încercat să-l obţii acum treizeci de ani când i-ai 
înscenat lui Ramsey uciderea unui membru al Gărzii 
Naţionale. Dar încercarea ta a eşuat, la fel şi planul cu 
Ritter. Chiar dacă Arnold nu mai era de actualitate, tu 
tot nu aveai să câştigi. 

Morse părea amuzat. 

— Hai, te descurci bine. Ce n-am câştigat? 

— Femeia pe care o iubeai, Regina Ramsey, actriţa cu 
un viitor strălucit înaintea ei. Pariez că a jucat în 
producţiile tale pe vremuri. Şi nu era vorba doar de 
afaceri. O iubeai. Numai că ea îl iubea pe Arnold 
Ramsey. 

— Ironia este că eu i-am prezentat. Pe Arnold l-am 
întâlnit când făceam o piesă cu protestatari pentru 
drepturile omului şi aveam nevoie de mai multe 
informaţii. Nu mi-am închipuit nicio clipă că doi oameni 
atât de diferiţi... Ei bine, era clar că el n-o merita. Eu şi 


407 


Regina formam o echipă, una cu adevărat bună, ne 
aştepta o lume întreagă. Eram născuţi pentru a reuşi. 
Prezenţa copleşitoare pe care o avea pe scenă - ar fi fost 
o stea pe Broadway, una dintre cele mai mari. 

— Şi te-ar fi făcut şi pe tine vedetă. 

— Toţi marii impresari au nevoie de o muză. Şi nu te 
lăsa păcălit, eu am scos ce era mai bun din ea. Am fi fost 
de neoprit. În schimb, puterea mea artistică a dispărut 
când ea s-a măritat cu el. Aşa că mi-au distrus cariera, 
iar Arnold îi irosea talentul în lumea lui academică la un 
nu-ştiu-ce colegiu de mâna a treia. 

— Păi, asta s-a întâmplat din cauza ta. Tu i-ai stricat 
cariera. 

— Mi-ai pus multe întrebări, lasă-mă să te întreb şi eu 
ceva. Ce ţi-a atras atenţia asupra mea? 

— Am auzit o chestie care m-a îndreptat spre tine. Aşa 
că am început să fac săpături, să aflu despre familia ta. 
Am descoperit că tatăl tău a fost avocatul care l-a scăpat 
pe Ramsey de acuzaţia de crimă, în Washington. 
Bănuiesc că planul tău era să îl faci pe Ramsey să pară 
vinovat, ca Regina să nu-l mai iubească, apoi să apari tu 
ca un cavaler, să îl salvezi pe Arnold şi să rămâi cu 
Regina. Parcă e o întâmplare scoasă din filme. 

Morse îşi ţuguie buzele. 

— Numai că scenariul n-a mers. 

— Da, dar apoi ai aşteptat până a mai venit o ocazie. 

Morse aprobă din cap şi zâmbi. 

— Sunt foarte răbdător. Când Ritter şi-a anunţat 
candidatura, ştiam că era oportunitatea pe care o 
aşteptam. 

— De ce nu ţi-ai omorât rivalul? 

— Păi ce e distractiv în asta? Unde e drama? Ţi-am 
spus că eu nu fac lucrurile în stil mare. În plus, dacă aş 
fi făcut asta pur şi simplu, ea l-ar fi iubit şi mai mult. Da, 
trebuia să îl omor pe Arnold Ramsey, dar nu voiam ca ea 
să îi plângă moartea. Voiam să-l urască. Atunci noi 


408 


puteam fi din nou o echipă. Bineînţeles, Regina era mai 
în vârstă atunci, dar talentul ei - aşa ceva nu se pierde 
niciodată. Puteam avea din nou vraja de la început. 
Eram convins de asta. 

— Aşa că asasinarea lui Ritter a fost următoarea ta 
producţie de anvergură. 

— În realitate, a fost foarte uşor să-l conving pe 
Arnold s-o facă. El şi Regina se despărţiseră până la 
urmă, dar ştiam că ea încă îl mai iubeşte. Acum era 
momentul să-l demasc ca pe criminalul nebun care era, 
şi nu activistul nobil, strălucit cu care se căsătorise. M- 
am întâlnit în secret cu Arnold, de multe ori. L-am 
susţinut în momentele grele. El mă vedea ca pe un 
prieten. l-am adus aminte de zilele din tinereţe când 
voia să schimbe lumea. L-am provocat să fie din nou 
erou. Şi când i-am spus că sunt gata să mă alătur lui, că 
Regina va fi foarte mândră, ştiam că îl am în mână. lar 
planul a decurs minunat. 

— Numai că văduva îndurerată te-a respins din nou. 
lar de data aceasta a fost mai devastator, pentru că 
motivul era că nu te iubea. 

— Nu este tot, de aceea ne aflăm azi aici. 

King îl privi întrebător. 

— lar mai târziu s-a sinucis. Sau poate nu? 

— Se  recăsătorea. Cu un om remarcabil de 
asemănător cu Arnold Ramsey. 

— Thornton Jorst. 

— Cred că avea ceva în gene, o slăbiciune pentru 
asemenea oameni. Am început să văd că „steaua” mea 
nu este atât de perfectă. Dar după atâţia ani, dacă eu n- 
o puteam avea, nimeni n-avea să o aibă. 

— Şi ai omorât-o şi pe ea. 

— Hai să zicem aşa: am lăsat-o să se ducă la 
nenorocitul de bărbatu-său. 

— lar acum ajungem la Bruno. 

— Vezi tu, agent King, orice piesă bună are trei acte. 


409 


Primul a fost ofiţerul din Garda Naţională, al doilea, 
Ritter. 

— Iar acum vine cortina de final. Eu şi Bruno. Dar de 
ce? Regina a murit. Ce câştigi dacă faci asta, acum? 

— Agent King, îţi lipseşte viziunea ca să poţi vedea ce 
am creat eu aici. 

— Îmi pare rău, Sid, sunt un tip obişnuit. Şi nu mai 
sunt în Serviciul Secret, aşa că poţi să renunţi la 
„agent”. 

— Nu, astăzi eşti agent secret, îi replică Morse ferm. 

— Da. lar tu eşti un psihopat. Şi când se termină totul, 
mă voi asigura că te vezi cu fratele tău. Poţi să-i arunci 
mingea de tenis, dacă vrei. 

Sidney Morse ţinti arma spre capul lui King. 

— Lasă-mă să-ţi zic exact ce ai de făcut. Când ceasul 
va arăta 10.30 a.m. fix, îţi vei lua poziţia în spatele 
şnurului. Am avut eu grijă de restul. Ai un rol foarte 
important în piesa asta. Sunt convins că ştii care este. Îţi 
urez să îţi îndeplineşti rolul cu brio. 

— Deci va fi o repunere în scenă a incidentului din 
1996? 

— Ei, nu chiar. Nu vreau să te plictiseşti. 

— Hei, poate am şi eu ceva surprize pentru tine. 

Morse chicoti. 

— Agent King, nu eşti din clasa mea. Acum fii atent, 
nu e o repetiţie. E chiar spectacolul, aşa că fii pe poziţie! 
Şi ca să ştii, spectacolul asta nu se va juca decât astă- 
seară. 

Morse dispăru în întuneric, iar King trase adânc aer 
în piept. Morse era la fel de impresionant şi dădea 
dovadă de aceeaşi măiestrie ca şi înainte. Lui King 
aproape că îi cedau nervii. Era el singur împotriva mai 
multora, nici nu ştia câţi. Avea un singur pistol, şi nu 
credea nicio clipa că muniţia reprezenta altceva decât 
gloanţe oarbe. Se uită la ceas. Mai erau zece minute 
până când începea acţiunea. Privi ceasul de la mână. 


410 


Era aproape 12.30. Nu ştia dacă a.m. Sau p.m. Desigur 
Morse putea să-i pună ceasul la ce oră voia el. 

Aruncă o privire în jur, încercând să găsească ceva, 
orice, care l-ar ajuta să supravieţuiască. Nu văzu decât 
reproducerea unui eveniment oribil, la care nici nu voia 
să se mai gândească, darămite să-l retrăiască. 

Şi atunci o întrebare şocantă îi trecu prin minte: cine 
va juca rolul lui Arnold Ramsey? Răspunsul veni 
fulgerător. Tatăl şi fiica. Ticălosul naibii! Chiar avea de 
gând s-o facă din nou. 


Michelle trecu repede pe lângă copaci, atentă la 
oricine ar fi apărut pe lângă hotel. Il zări pe Jefferson 
Parks care urcă într-o camionetă şi demară în trombă. 
„Bun, un oponent mai puţin”, îşi zise. Satisfăcută că 
putea să încerce, se aplecă şi se târî până la gard. Se 
pregătea să îl sară când se lipi din nou de pământ. 
Bâzâitul o deconcertă - apoi văzu firul care pleca de la 
gard. Se trase înapoi, ridică un băț şi îl arunca în plasa 
gardului. Băţul se lovi de ea şi fu ars instantaneu. 
Nemaipomenit, gardul era electrificat. Nu putea să 
treacă prin gaura din gard, îi spusese lui Parks despre 
ea, şi probabil o aşteptau acolo, prea puţin convinşi de 
moartea ei prin înec. lar spaţiul era atât de mic, încât 
oricum s-ar fi atins de gard. 

Se duse din nou în pădure şi se gândi la dilema ei. 
Într-un final îşi aduse aminte că văzuse ceva prima dată 
când vizitase locul şi îşi dădu seama că ar fi fost singurul 
loc pe unde putea intra. Alergă spre partea din spate a 
clădirii unde pământul era înclinat spre gard şi forma un 
fel de rampă. În liceu fusese campioană la săritura în 
lungime şi la cea în înălţime, dar trecuse ceva timp de 
atunci. Măsură distanţele, alergă un pic pe loc pentru a 
se încălzi, cântări înălţimea gardului prin comparaţie cu 
locul de unde avea să sară. Îşi scoase pantofii şi îi 
arunca de cealaltă parte a gardului, se puse în poziţie de 


411 


start, spuse o rugăciune în gând, trase aer în piept şi 
porni în fugă. Îşi număra paşii, aşa cum fusese 
antrenată. Aproape că renunţă, când ajunse mai 
aproape de gardul electrificat. Dacă eşua aici, 
înfrângerea n-ar fi constat în câteva lacrimi pentru că 
pierduse titlul. Asta era pentru totdeauna. 

Se ridică în aer, picioarele, braţele şi spatele lucrând 
la unison, memoria musculară revenind la timp pentru 
a-şi putea roti trupul, arcui spatele, trecând peste gard 
la cincisprezece centimetri. De partea cealaltă nu o 
aştepta nicio saltea moale care să atenueze şocul 
căderii, aşa că se ridică încet, cu dureri peste tot, şi îşi 
puse pantofii în picioare. Mergând atentă spre clădire, 
descoperi încă o fereastră spartă şi se strecură înăuntru. 


412 


72 


Când se făcu 10.26, prin uşa pe care intrase King 
apăru un bărbat. John Bruno părea dezorientat, speriat 
şi gata să verse. King înţelegea prin ce trece; şi lui îi era 
rău. El şi Bruno erau precum creştinii care aşteptau leii 
în vreme ce mulţimea însetată de sânge anticipa cu 
entuziasm măcelul. Când King se apropie de el, Bruno 
tresări instantaneu. 

— Te rog, te rog, nu mă lovi! 

— N-am de gând să-ţi fac niciun rău. Sunt aici ca să te 
ajut. 

Bruno îl privi cu o expresie perplexă. 

— Cine eşti? 

King începu să spună ceva, apoi se opri. Cum ar fi 
putut să-i explice? 

— Sunt agentul tău de la Serviciul Secret, îi zise el 
într-un final. 

În mod surprinzător, Bruno păru să accepte asta fără 
niciun fel de întrebare. 

— Ce se petrece? întrebă Bruno. Unde ne aflăm? 

— Suntem într-un hotel. Şi e pe cale să se întâmple 
ceva. Nu sunt sigur ce anume. 

— Unde sunt restul oamenilor tăi? 

King îl privi inexpresiv. 

— Şi eu aş fi vrut să ştiu... domnule. 

Asta era mai mult decât o nebunie, dar ce putea să 
facă? Şi trebuia să recunoască, atitudinea de agent îi 
revenise mai uşor decât ar fi crezut. 

Bruno zări uşa încăperii. 

— Nu putem pleca pur şi simplu? 

— A, nu, asta nu ar fi o idee bună. 

King urmărea ceasul care acum arăta 10.29. Acum 
opt ani de zile, Ritter se afla înaintea lui, faţă în faţă cu 
mulţimea care îl adora. King nu voia să facă aceeaşi 

413 


greşeală cu Bruno. Îl conduse până la şnurul de catifea. 

— Vreau să stai în spatele meu! Orice s-ar întâmpla, 
stai în spatele meu! 

— Da, absolut. 

De fapt, King ar fi vrut să treacă el în spatele lui 
Bruno. După atâţia ani, ajunsese din nou în acelaşi 
punct: era din nou un nenorocit de scut uman. 

Scoase pistolul din buzunar. Dacă gloanţele nu erau 
reale, n-avea nicio şansă. Cântări din ochi şnurul de 
catifea. Făcu un pas înainte. Acum era la mai puţin de 
trei centimetri distanţa, în mod ironic aproape în acelaşi 
loc în care se afla Ritter când Ramsey îl împuşcase. 
Când limba ceasului se mişcă la 10.30, King trase 
piedica. 

— Aşadar, aduceţi copiii bucălaţi să-i pupăm, mormăi 
King. Daţi-i drumul! 


În timp ce Michelle arunca o privire după colţ, îl văzu 
pe bărbatul care stătea în faţa uşii spre Stonewall 
Jackson Room. Era înarmat cu un pistol şi o puşcă, şi 
părea să fie tipul care se dăduse drept lunetist al 
poliţiei, sus în copac, înainte să i se alăture lui Parks în 
încercarea de a o ucide. Nu-i putea distinge faţa, dar 
bănuia că omul era Simmons. Dacă era aşa, ea avea un 
avantaj. Să sară şi să îl someze să stea pe loc? Ar putea 
avea timp să tragă o dată, suficient cât să o rănească, cu 
puţin noroc. 

Apoi ridică privirea şi văzu cum gardianul se uită la 
ceas, zâmbind. Asta nu putea însemna decât că... 

Se rostogoli din ascunzătoare, ţintind pistolul spre 
pieptul lui. Până la urmă, îl somase să stea pe loc, dar 
modificase puţin rutina, trăgând în timp ce striga. 
Gloanţele îl loviră în pectorali; omul ţipă şi căzu la 
podea. Michelle alergă spre el, ajunse aproape, lovi cu 
piciorul în armele lui aruncându-le cât acolo, 
îngenunche şi-i verifică pulsul. Piciorul încălţat în 


414 


bocancul greu se ridică şi o lovi în umăr, iar Michelle se 
rostogoli pe spate, pierzându-şi arma. 

Omul se ridică anevoie, ţinându-se cu o mână de 
piept. Cum era posibil una ca asta? Doar îl lovise în 
partea de sus a trunchiului. Îşi răspunse singură 
aproape imediat, în timp ce se ridica de pe jos. Vestă 
antiglonţ. Se aruncă spre pistol, dar şi el făcu la fel. Se 
ciocniră unul de altul, iar el o prinse de gât, sugrumând- 
O. 

— De data asta, sâsâi el la ureche, vei muri, scârbă! 

Era acelaşi cu cel care încercase să o omoare în 
maşină. 

N-avea puterea lui, aşa că se decise să se folosească 
de avantajul pe care îl avea. Îl împunse cu cotul în 
partea stângă, acolo unde credea că îl împuşcase în 
seara aceea. Bărbatul gemu şi îi dădu drumul, căzând în 
genunchi. Se îndepărtă de el, alunecă pe podea şi căută 
pistolul cu înfrigurare. Când degetele se strânseră pe 
armă, se întoarse şi îl zări pe Simmons ridicându-se din 
nou, de data asta cu un cuţit în mână. 

Ţinti şi trase, iar glonţul îl lovi chiar în mijlocul frunţii. 
Se târî până la el. Îi veni o idee, cu ochii la trupul 
neînsufleţit. „S-ar putea să meargă.” 


415 


73 


Exact la 10.31, King îşi dădu seama că avea o mare 
problemă sau măcar încă o problemă serioasă pe lângă 
toate celelalte. Se uită la ascensor. Dacă prezentul 
urmărea firul evenimentelor din trecut, atunci avea să 
se întâmple ceva legat de el. Problema era în felul 
următor: dacă uşile se deschideau şi King nu se uita să 
vadă ce se întâmplă acolo, el şi Bruno ar putea fi atacați 
din acea direcţie. Dar dacă se uita să vadă ce este, aşa 
cum o făcuse cu opt ani în urmă, acea distragere de 
moment ar putea însemna sfârşitul pentru amândoi. Şi-l 
închipui pe Sidney Morse urmărindu-l cum încearcă să 
iasă din aceasta dilemă, râzând cât putea de tare. 

Când ceasul ajunse la clipa critică, King întinse mâna 
în spate şi îl prinse pe Bruno. 

— Când îţi zic să te laşi la podea, şopti el în grabă, să 
te laşi la podea! 

Era ca şi cum King putea vedea întreaga mişcare a 
ceasului, în toate detaliile ei, către 10.32. Işi pregăti 
pistolul. Se gândi să tragă o dată, ca să vadă dacă are 
gloanţe adevărate, dar se prea poate ca Morse să-i fi dat 
un singur glonţ adevărat, şi aşa l-ar irosi. Probabil asta îi 
trecuse prin cap şi lui Morse. 

Mâna cu pistolul era întinsă, mişcând-o dintr-o parte 
în alta; strânse şi mai tare de haina lui Bruno. Respirația 
candidatului avea un ritm accelerat, atât de rapid, încât 
lui King îi fu teamă că omul va leşina. I se părea că aude 
bătăile inimii lui Bruno când realiză că sunt chiar ale 
sale. Bine, era cât se poate de pregătit. 

Ceasul ajunse la 10.32, iar arcul pe care îl trasa prin 
aer pistolul lui King era din ce în ce mai grăbit, căci 
încerca să acopere fiecare centimetru din încăpere. 
Luminile se stinseră, şi cei doi rămaseră în beznă. 
Brusc, încăperea explodă în lumini caleidoscopice care 

416 


ar fi înverzit de invidie orice patron de discotecă. Săreau 
prin încăpere ca nişte fulgere, porni şi o înregistrare cu 
voci, dată la maximum. Era asurzitor şi orbitor, iar King 
se văzu nevoit să-şi pună mâna pavăză la ochi. Dar îşi 
aduse aminte şi căută în buzunar după ochelarii de 
soare. Unu la zero pentru tipii cu lentile marfă. 

Atunci se auzi acel „ding” al ascensorului. 

— Morse, nenorocitule! strigă King. 

Uşile se deschiseseră sau era doar un truc? King era 
sfâşiat de nehotărâre. Să se uite sau nu? 

— Jos! îi spuse lui Bruno, iar acesta se lăsă 
instantaneu la podea. 

King întoarse capul, hotărât să se uite numai pentru o 
fracțiune de secundă. Nu ajunse atât de departe. 

În faţa lui stătea Joan Dillinger. Atârna la mai puţin de 
trei metri, suspendată de tavan, se pare. Era ca şi cum 
ar fi fost prinsă de o cruce, cu mâinile întinse în aer, cu 
faţa palidă şi ochii închişi. King nu ştia dacă era aievea 
sau nu. Făcu vreo câţiva paşi înainte şi întinse mâna, 
dar se dovedi că nu era ceva real. Uluit, King se uită iute 
în direcţia ascensorului. Acolo era Joan, încătuşată şi 
suspendată de cabluri. Imaginea ei fusese proiectată cu 
ajutorul cine ştie cărui dispozitiv. Părea moartă. 

Privind-o pe femeie, King se simţi cuprins de o furie 
imensă. Probabil pe asta conta şi Morse. Simpla 
conştientizare a acestui fapt îl calmă pe King. 

Întorcându-se, înţepeni. Chiar în faţa lui, între două 
personaje de carton, era Kate Ramsey, cu un pistol 
aţintit spre pieptul lui. 

— Aruncă arma! îi ordonă ea. 

King ezită, apoi puse arma încet pe podea. Luminile 
reveniră la normal şi efectele speciale de sunet încetară. 

— Ridică-te, îi zise ea lui Bruno. In picioare, 
ticălosule! ţipă ea. 

Bruno se ridică tremurând, dar King rămase între 
candidat şi potenţiala lui asasină. 


417 


— Kate, ascultă-mă. Nu vrei să faci asta. 

De undeva bubui o voce. Era Morse, care juca rolul de 
regizor, anunțând următoarea scenă. 

— Haide, Kate. Ţi i-am adus pe amândoi, aşa cum am 
promis: omul care a ruinat cariera tatălui tău şi omul 
care i-a luat viaţa. Gloanţele tale au cartuş în oţel. O 
singură apăsare pe trăgaci şi îi poţi omori pe amândoi. 
Fă-o! Fă-o pentru sărmanul tău tată! Aceşti oameni l-au 
distrus. 

Degetul lui Kate se strânse mai tare pe trăgaci. 

— Kate, nu-l asculta, zise King. El este cel care l-a 
atras în cursă pe tatăl tău. El a fost cel care l-a pus să îl 
omoare pe Ritter. Bruno n-a avut de-a face cu nimic din 
toate astea. 

— Minti, zise ea. 

— Omul pe care l-ai auzit vorbind cu tatăl tău în seara 
aceea era Sidney Morse. 

— Te înşeli. Singurul nume pe care l-am auzit a fost 
Thornton Jorst. 

— Kate, n-ai auzit numele asta, ai crezut că ai auzit 
asta. N-ai auzit „Thornton Jorst”, ci altceva care sună la 
fel: „Trojan horse”. 

Kate nu mai părea aşa convinsă. King se folosi de 
acest mic avantaj. 

— Sunt sigur că Morse ţi-a spus tot ce trebuie să ne 
spui. Dar partea pe care ne-ai spus-o este adevărată, 
numai că tu nu ţi-ai dat seama de importanţa ei. 

Kate căpătă o expresie confuză, iar degetul slăbi 
trăgaciul, extrem de uşor. 

King continuă, vorbind repede: 

— Morse a fost calul troian, omul din interior în 
campania lui Ritter. Aşa i-a explicat tatălui tău. Morse 
ştia că Arnold nu era de acord cu ce făcea Ritter cu ţara 
asta. Dar lui Morse nu-i păsa de politica lui Ritter. 
Atunci de ce s-a alăturat campaniei? Pentru că Morse 


17 „Cal troian" (n. tr.) 
418 


era îndrăgostit de mama ta. Ea era steaua lui în 
devenire. Şi, dacă scăpa de tatăl tău, ea ar fi fost a lui. 
Şi dacă n-a reuşit, a omorât-o. lar acum se foloseşte de 
tine aşa cum s-a folosit de tatăl tău. 

— E o nebunie. Dacă este adevărat ceea ce spui, 
atunci de ce face toate astea acum? 

— Nu ştiu. E nebun. Cine ar pune în scenă aşa ceva? 

— Kate, minte, se opuse Morse. Eu fac asta pentru voi 
toţi. Să vă fac dreptate. Acum împuşcă-i! 

King o privi pe Kate direct în ochi. 

— L-a omorât pe tatăl tău, însă a făcut totul pentru 
ceea ce el credea că este o cauza nobilă. Omul ăla - 
King arătă în direcţia de unde venea vocea lui Morse -, 
omul ăla este un criminal cu sânge rece şi a înscenat 
toate astea din pură gelozie. 

— L-ai ucis pe tata, îi aruncă ea direct. 

— Îmi făceam datoria. Nu am avut de ales. Tu nu ai 
văzut expresia tatălui tău în acea zi. Dar eu i-am văzut 
chipul. Ştii cum arăta? Vrei să ştii cu adevărat? 

Ea îl privi cu lacrimi în ochi şi făcu semn din cap că 
da. 

— Kate, arăta surprins. Surprins. La început, am 
crezut că era şocul de a ucide pe cineva. Dar apoi mi-am 
dat seama că el era surprins că Morse nu şi-a scos şi el 
pistolul ca să tragă. Morse era chiar lângă mine. 
Făcuseră un pact. Tatăl tău se uita de fapt la el. A fost 
momentul în care a ştiut că a fost înşelat. 

Morse strigă: 

— Ultima şansă, Kate. Împuşcă-i sau voi fi nevoit s-o 
fac eu. 

King o privi rugător. 

— Kate, n-o poţi face. Nu poţi. Îţi spun adevărul. Stii 
că spun adevărul. Orice minciuni ţi-a servit el, tu nu eşti 
o ucigaşă, iar el nu te poate transforma într-una. 

— Acum! urlă Morse. 

În schimb, Kate începu să coboare mâna cu pistolul. 


419 


Deodată se deschise uşa încăperii. Asta o distrase pe 
Kate pentru o clipă, iar King prinse şnurul de catifea, îl 
arunca în aer şi o lovi peste mână, smulgându-i pistolul. 
Fata ţipă şi căzu pe spate. 

King strigă la Bruno: 

— Fugi! leşi pe uşă! 

Bruno se răsuci şi alergă spre ieşire, unde Michelle 
tocmai încerca să intre. 

Se aprinseră toate luminile şi asta îi orbi pe moment. 
Michelle fu prima care văzu. Țipă şi se aruncă înainte. 

— Bruno, jos! strigă ea. 

Pistolul se declanşă. Michelle se aruncă în faţa 
candidatului şi glonţul o lovi în piept. 

King se întoarse în direcţia de unde venise 
împuşcătura şi trase. Atunci descoperi că Morse nu 
avusese nicio intenţie să-i acorde vreo şansă. Arma lui 
era încărcată cu gloanţe oarbe. 

King strigă: 

— Michelle! 

Ea nu mai mişca, nici chiar când Bruno se făcu 
nevăzut. Apoi luminile se stinseră din nou, lăsându-i pe 
întuneric. 


420 


74 


King se ghemui în întuneric, căutând cu disperare 
ceva. Apoi se făcu din nou lumină, deşi la un nivel mai 
scăzut. Simţi că este ceva în spatele lui şi se învârti în 
loc. Era Sidney Morse şi avea un pistol îndreptat spre el. 

— Ştiam că nu are tăria s-o facă, zise Morse, arătând 
cu pistolul în direcţia lui Kate, unde tânăra femeie încă 
era întinsă pe jos. Nu eşti ca tatăl tău! Făcu un semn cu 
braţele, cuprinzând printr-un gest toată încăperea. Ți- 
am oferit o scenă măreaţă pe care să debutezi, Kate. Ţi- 
am făcut scenariul la perfectie; trebuia să fie grandiosul 
sfârşit. Mama ta ar fi avut o interpretare năucitoare. Tu 
ai eşuat lamentabil. 

King o ajută pe Kate să se ridice, apoi se interpuse 
între ea şi Morse. 

— Ei, Sean, iar eşti pe post de scut uman, continuă 
Morse, zâmbind. Se pare că asta e menirea ta în viaţă. 

— Bruno a scăpat, aşa că te voi omori pentru că ai 
tras în Michelle. 

Morse îl cântări arogant. 

— Bruno nu va pleca viu de la Fairmount. Cât despre 
Maxwell, se pare că i s-a terminat norocul. Cel puţin ea 
a căzut în luptă. Ce-şi poate dori mai mult de atât un 
agent al Serviciului Secret? Işi îndreptă atenţia spre 
Kate. Mi-ai pus o întrebare. De ce toate astea acum? [ţi 
spun de ce. Asta nu are legătura cu John Bruno, aşa cum 
n-a avut legătură cu Clyde Ritter. Îndreptă pistolul spre 
Kate. Acum opt ani, tatăl tău era cheia. Acum totul se 
învârte în jurul tău, draga, dulcea mea Kate. 

Respirând greu, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe 
obraji, ea întrebă: 

— Eu? 

Morse râse. i 

— Eşti o fraieră, exact ca tatăl tău. Il privi pe King. Ai 

421 


zis că Regina m-a respins pentru că nu mă iubea, nu-şi 
dorea magia. Asta era adevărat doar în parte. Cred că 
m-a iubit, dar nu mai putea urca pe scenă după moartea 
lui Arnold, nu mai putea să devină steaua mea, din nou, 
pentru că altcineva avea mai mare nevoie de ea. Se uită 
din nou la Kate. Tu. Mama ta nu te putea părăsi pe tine. 
Aveai nevoie de ea, aşa mi-a spus. Tu erai viaţa ei. Cât 
de mult s-a înşelat! Cum se poate compara o 
adolescentă patetică, cu o carieră legendară pe 
Broadway, cu o viaţă cu mine? 

— Asta pentru că un om ca tine nu poate înţelege 
dragostea adevărată, zise King. Şi cum poţi să o 
învinovăţeşti pe Kate pentru asta? Ea nu a ştiut nimic. 

— Pot să o învinovăţesc de ce vreau eu! ţipă Morse. 
Şi, în plus, când Regina a vrut să se mărite cu idiotul 
ăsta de Jorst, Kate a fost întru totul de acord. O, da, am 
avut spionii mei. A vrut un bărbat exact ca tatăl ei. Doar 
asta şi ar justifica moartea ei. Dar mai e ceva. Kate, ți- 
am urmărit evoluţia în carieră. Şi ai crescut exact ca 
mizerabilul de taică-tău, cu toate protestele tale, 
marşuri şi alte chestii caritabile. Era deja-vu. Il 
omorâsem pe Arnold, dar el apărea din nou: înviase 
precum Hidra. Ochii lui Morse se îngustară privind-o pe 
tânără. Pe un ton ceva mai calm adăugă: Tatăl tău mi-a 
ruinat viaţa ţinând-o departe de mine pe femeia de care 
aveam nevoie, femeia pe care o meritam. Şi după 
moartea lui, ai preluat tu ştafeta. Dacă nu erai tu, 
Regina ar fi fost a mea. 

— Nu cred că mama ar fi putut iubi pe cineva ca tine, 
zise Kate dispreţuitoare. Nu pot să cred că am avut 
încredere în tine. 

— Ei, sunt şi eu un pic actor, Kate. lar tu eşti aşa 
credulă! Când Bruno şi-a anunţat candidatura, m-am 
gândit imediat la tine. Ce coincidenţă norocoasă! Omul 
care îl condamnase pe taică-tău pentru o crimă pe care 
eu i-am băgat-o pe gât candida acum pentru aceeaşi 


422 


funcţie ca şi omul pe care l-a împuşcat tatăl tău. Era 
perfect. Ideea pentru întreaga punere în scenă mi-a 
venit instantaneu. Aşa că am venit la tine, ţi-am vândut 
toată trista poveste despre tatăl tău, iar tu ai crezut 
fiecare cuvânt. 

Kate se repezi spre el, dar King o ţinu. 

— Mi-ai zis că ai fost prietenul lor, strigă ea. Că l-ai 
ajutat pe tata când era în arest pentru crimă şi că John 
Bruno i-a distrus cariera. Aruncă o privire spre King. Mi- 
a adus diverse decupaje din ziare. Mi-a zis că mi-a 
cunoscut părinţii bine şi că i-a ajutat, cu mult înainte ca 
eu să mă nasc. Cu toate că ei nu mi-au vorbit niciodată 
de el. Dar mi-a zis că era la Fairmount în ziua aceea şi 
că n-a fost nevoie să îl împuşti pe tata; că tocmai lăsa 
arma jos când tu ai tras. Mi-a zis că eşti un criminal. Se 
uită din nou la Morse. Numai minciuni. 

Morse clătină din cap. 

— Desigur. Totul face parte din piesă. 

— Kate, e periculos să crezi un nebun, zise King. 

— Agent King, nu un nebun. Ci un vizionar. Dar 
recunosc, este o delimitare foarte fină între cele două 
noţiuni. lar acum, adăugă Morse, făcând un gest 
dramatic cu mâna, vine cel de-al treilea şi ultimul act al 
piesei. Moartea tragică a lui Kate Ramsey care îşi 
răzbună  preaiubitul tată, cu ajutorul sărmanului, 
dementului Bob Scott, fost agent al Serviciului Secret, 
luându-i cu ea pe John Bruno şi pe Sean King - evident, 
cu toate dovezile care au fost găsite mai târziu, 
mulţumită mie. Când te gândeşti, simetria este 
nemaipomenită: tată şi fiică, asasinii a doi candidaţi 
prezidenţiali, pierind amândoi în acelaşi loc. Este una 
dintre cele mai bune lucrări scrise de mine vreodată. 

— lar tu chiar eşti nebun, zise King. 

— Intotdeauna mediocrii azvârlă cu pietre în cei 
străluciți, îi replică Morse mândru de sine. lar acum, 
ultimul membru al familiei Ramsey - dulcea, iubitoarea 


423 


familie Ramsey - va dispărea de pe acest pământ. Kate, 
sunt convins că vei avea o moarte frumoasă. Iar eu voi 
putea să-mi văd de viaţa mea. Puterea mea artistică este 
acum complet refăcută. O altă identitate şi Europa mă 
cheamă. Posibilităţile sunt nelimitate, chiar şi fără 
mama ta. 

Indreptă pistolul spre Kate. King ridică şi el arma. 

— De fapt, Sid, am redus opţiunile tale la una singură. 

— N-are decât gloanţe oarbe, îi spuse Morse. Ai 
descoperit şi tu asta acum câteva minute. 

— Şi de aceea i-am smuls lui Kate pistolul din mână şi 
l-am ridicat de pe jos când s-au stins luminile. 

— E o cacealma. 

— Oare? Arma mea e pe podea. Dar dacă te apleci să 
verifici, eu te împuşc. E similar cu trucul pe care l-ai 
folosit tu, cu ascensorul. Şi cele două pistoale arată 
oricum la fel. E imposibil să-ţi dai seama. Dar hai, uită- 
te! Şi când glonţul meu îţi intră în cap, vei şti că te-ai 
înşelat. Ai dat-o în bară, Sid. Pe un platou, nu pierzi 
niciodată din ochi pistoalele de recuzită. Un regizor 
strălucit aşa ca tine ar trebui să ştie lucrul ăsta. 

Deodată, Morse nu mai părea aşa de încrezător în 
sine. King se folosi de micul avantaj. 

— Ce este, Sid? Eşti puţin agitat? Nu-ţi trebuie curaj 
să împuşti un om neînarmat sau să îneci bunicuţe în 
cada de baie. Dar acum putem vedea cât de curajos eşti 
tu, de fapt, pentru că nu mai eşti în siguranţă, în spatele 
scenei. Eşti vedeta spectacolului, în mijlocul scenei, iar 
publicul tău aşteaptă. 

— Eşti un actor groaznic. Bravada ta abia dacă ne 
convinge, răspunse Morse, dar vocea lui trăda o anume 
tensiune. 

— Ai dreptate, nu sunt actor, dar nici nu trebuie să 
fiu, pentru că aici nu suntem într-un spectacol, nu e 
ficţiune. Gloanţele sunt adevărate, şi cel puţin unul din 
noi va muri, şi nu ne vom mai ridica pentru un bis. Îţi 


424 


spun cum facem, duelurile sunt nemaipomenite în 
teatru, aşa că hai să facem un duel, Sid. Doar tu şi cu 
mine. King puse degetul pe trăgaci. Când ajung la trei. 

Privirea lui îl sfredelea pe Morse, care acum era palid, 
respirând iute. 

— Haide acum, nu mă lăsa baltă. Nu sunt decât un 
fost agent al Serviciului Secret. Sigur, am omorât 
oameni care trăgeau spre mine, dar cât de bun pot fi? 
Cum ai zis, n-am cum să fiu în clasa ta. King se opri şi 
apoi începu să numere. Unu... 

Lui Morse începură să-i tremure mâinile şi făcu un 
pas îndărăt. 

King strânse mai tare mânerul pistolului. 

— N-am mai ţinut un pistol î în mână de opt ani de zile. 
Îţi aduci aminte ultima oară, nu? Sunt ruginit rău. În 
lumina asta, chiar şi de atât de aproape, probabil pot să 
te lovesc în trunchi. Dar tot am să te omor. 

Morse respira din ce în ce mai repede, şi mai făcu un 
pas înapoi. 

— Doi. Privirea lui King rămase aţintită pe chipul lui 
Morse. Asigură-te că îţi respecţi marcajele, Sid, şi nu 
uita să faci o plecăciune înainte de a cădea la podea cu o 
gaură mare în piept. Cu toate acestea, nu-ți face griji, 
moartea va surveni pe loc. 

Când King rosti „trei”, Morse urlă. Luminile se 
stinseră şi King se lăsă în jos, iar glonţul trecu pe 
deasupra lui. Răsuflă uşurat. Tertipul lui funcţionase. 


Un minut mai târziu, femeia care o împuşcase pe 
Michelle trecu prin întuneric pe lângă figurile din 
carton, îndreptându-se spre King. Imediat ce se 
stinseseră luminile, Tasha îşi pusese o pereche de 
ochelari speciali pentru noapte, iar acum vedea totul 
clar, spre deosebire de King care nu vedea nimic. Trecu 
pe lângă Michelle, aşa cum era căzută, apoi trecu 
printre două cadre de lemn. King se retrăsese cu Kate 


425 


într-un colţ, dar, de unde era acum, Tasha putea să-l 
împuşte fără probleme. Ordinele pe care tocmai le 
primise erau clare. Nu conta restul, Sean King şi Kate 
Ramsey trebuiau să moară. 

Tasha îndreptă arma spre el, zâmbind. Ucidea 
oameni, asta făcea ea. lar acum se pregătea să mai 
adauge încă doi pe lista ei. 

Zgomotul din spatele ei o făcu să se întoarcă. Raza de 
lumină a lanternei o lovi în ochi, orbind-o, şi acesteia îi 
urmă un obiect mult mai dur. Cariera de criminală a 
Tashei fu curmată brusc de glonţul care o lovi în cap. 

Michelle se ridică pe picioarele ca gelatina. Se frecă 
la piept unde glonţul lovise vesta pe care i-o luase lui 
Simmons. Impactul o trântise la pământ leşinată. O 
durea ca naiba, dar era vie. Noroc că îşi revenise la 
timp. 

Îi găsi pe King şi pe Kate cu ajutorul lanternei. 

— Scuze, am avut o mică problemă, altfel vă veneam 
în ajutor mai repede. Sunteţi teferi? 

El făcu semn că da. 

— L-ai văzut pe Sidney Morse? 

— Sidney, el e în spatele chestiei ăsteia? King aproba 
din cap. Ea părea dezorientată. Am crezut că e Peter 
Morse. 

— De-abia acum m-am prins şi eu. Ai un cuţit? 

Îi dădu unul. 

— L-am luat de la Simmons, împreună cu lanterna. Ce 
ai de gând să faci? 

— Aşteaptă-mă afară. Şi ia-o şi pe Kate cu tine. 

Michelle şi Kate se îndreptară spre uşă. King o luă 
spre ascensor unde Joan era încă suspendată. li luă 
pulsul. Era în viaţă. Tăie cablurile de care era legată, o 
ridică pe umăr şi se duse afară la Michelle şi la Kate. 

Pe neaşteptate însă o lăsă pe Joan, se aplecă şi începu 
să răsufle repede. Efectul confruntării riscante cu Morse 
îl lovea abia acum. 


426 


— Ce s-a întâmplat? îl întrebă repede Michelle. 

— Cred că mi se face rău, o repezi el. Asta se 
întâmplă. 

— Ai minţit adineauri, cu pistolul, nu? Nu era al meu. 
Tu aveai doar gloanţe oarbe, interveni Kate. 

— Da, am minţit, recunoscu el printre dinţi. 

Michelle îi puse o mână pe spate. 

— O să fie bine. 

— Sunt prea bătrân pentru prostiile astea. Mai trase 
aer în piept de câteva ori şi se îndreptă de spate. Nu-ţi 
miroase a fum? întrebă el. 

Alergară spre ieşire şi aici dădură peste Bruno care 
arăta îngrozit. Indică spre capătul culoarului, unde 
flăcările erau deja impenetrabile. Pasajul spre etajele 
superioare era blocat de un alt zid de flăcări. 

Michelle observa un cablu negru pe jos. I-l arătă lui 
King. 

— E ceea ce cred eu că este? 

Îl examina şi el. Când se ridică, era palid la faţă. 

— A pus explozibil în toată clădirea. Aruncă o privire 
în jur. Bine, prin urmare, nu putem ieşi şi n-avem cum 
să urcăm. Se uită în cealaltă direcţie pe culoar. Dacă îmi 
aduc bine aminte, asta ne duce spre subsol. lar de acolo 
nu există ieşire. 

— Stai puţin, interveni Michelle. Putem ieşi prin 
subsol. 


427 


75 


Ajunseră la nivelul de jos, fiind urmaţi de fumul din 
infernul în creştere. Aici funcţiona sistemul de 
iluminare, aşa că puteau vedea destul de bine. 

— Bine, şi acum ce facem? întrebă King privind în 
lungul coridorului blocat de dărâmături undeva pe la 
mijloc. 'Ţi-am spus doar că nu sunt ieşiri aici. Am 
verificat asta când Ritter era aici. 

— Nu, aici, zise Michelle. Deschise uşa de la liftul de 
serviciu. O să urcăm cu asta până la etajul trei. 

— Etajul trei! exclamă Bruno supărat. Şi apoi ce 
facem, sărim? Asta e o idee nemaipomenită, agent 
Maxwell, de-a dreptul sclipitoare! 

Cu mâinile în şolduri, Michelle se postă chiar în faţa 
lui Bruno. 

— De data asta vei face exact aşa cum îţi spun, aşa că 
taci din gură şi urcă... domnule! 

Îl împinse pe Bruno în lift, apoi se întoarse spre Kate. 
King făcu un pas în faţă. 

— Tu urcă cu Bruno, apoi trimite liftul înapoi. Eu vă 
urmez cu Joan şi Kate. 

Michelle dădu din cap în semn că aprobă, apoi îi dădu 
pistolul ei. 

— Gloanţe adevărate. Ai grijă de tine. 

Se urcă în lift, apoi ea şi Bruno începură să se tragă în 
sus manevrând cablurile liftului. 

King încercă să o trezească pe Joan când Kate se lăsă 
la podea. 

— Pe mine mă poţi lăsa aici. Nu mai vreau să mai 
trăiesc. 

Îngenunche lângă ea. 

— Morse s-a jucat cu mintea şi cu inima ta, şi astaeo 
combinaţie greu de învins. Totuşi, chiar şi aşa, n-ai fost 
în stare să apeşi pe trăgaci. 

428 


— Mă simt ca o proastă. Vreau să mor. 

— Nu, nu vrei. Ai toată viaţa înainte. 

— Da. Pentru ce? Închisoare? 

— Dar ce ai făcut greşit? N-ai omorât pe nimeni. Din 
câte ştiu eu, Morse te-a răpit şi pe tine şi te-a ţinut 
captivă aici. 

Kate îl privi. 

— De ce faci asta pentru mine? 

El şovăi, apoi spuse: 

_ — Pentru că eu l-am luat pe tatăl tău de lângă tine. 
Imi făceam datoria, dar când iei viaţa altcuiva, faptul că- 
ţi făceai datoria nu mai pare o explicaţie aşa de bună. Se 
opri. Şi ai încercat să ne ajuţi. Ştiai că povestea pe care 
ne-ai turnat-o despre protestul antirăzboi din 1974 n-o 
să ţină, nu-i aşa? Ştiai că te-ai băgat până peste cap în 
ceva extrem de periculos. Am dreptate, nu? 

— Da, admise ea cu voce slabă. 

Se auzi liftul coborând. 

— Bine, hai să plecăm de aici, zise King. 

În timp ce o ajuta să urce, ţipatul lui Kate îl făcu să se 
întoarcă imediat. _ 

Prin fum venea spre ei Sidney Morse. Învârti bara de 
metal spre King, dar el se aruncă la podea şi bara nu îl 
nimeri. 

King scoase pistolul lui Michelle şi îl aţinti spre 
Morse. 

— Fără cacealma, zise Morse rânjind dispreţuitor. 

— Fără cacealma, îi răspunse King. 

Glonţul îl lovi pe Morse în piept. Uluit, căzu în 
genunchi şi lăsă să-i scape bara din mână. Se uită în jos, 
atinse rana care sângera, apoi se uită din nou la King, 
cu o privire lipsită de expresie. 

King se ridică încet, ochind inima celuilalt. 

— Primul foc a fost pentru mine. Ăsta este pentru 
Arnold Ramsey. 

King trase şi Morse căzu pe spate, mort. 


429 


— Şi chiar ar fi trebuit să ai mai mult respect pentru 
Serviciul Secret, zise King încet, rămânând în picioare 
lângă trupul neînsufleţit. 

Când King observă sângele de la capătul barei de 
metal, îngheţă pentru o fracțiune de secundă, apoi se 
răsuci şi privi fără să-i vină a crede. Kate se sprijinea de 
zid, cu capul spart. Morse lovise pe lângă el, dar o 
nimerise pe ea. Ochii fără viaţă ai tinerei îl priveau 
neînduplecaţi. Morse îi omorâse pe amândoi. Tată şi 
fiică. King îngenunche lângă ea şi îi închise uşor ochii. 

O auzea pe Michelle strigând după el în casa liftului. 

O privi îndelung pe tânăra moartă. 

— Kate, îmi pare atât de rău! Imi pare atât de rău! 

King o luă în braţe pe Joan şi o puse în cabina liftului, 
apoi urcă lângă ea şi trase de cablu cu toată puterea. 

Undeva pe coridorul de la subsol, într-una dintre 
încăperi, ceasul detonatorului pe care Morse îl pornise 
înainte de atacul său criminal ajunse la treizeci de 
secunde până la explozie. 

La etajul al treilea, King o ridică pe Joan din lift şi îi 
explică lui Michelle ce se întâmplase cu Kate şi cu 
Morse. 

— Ne pierdem timpul, zise Bruno, căruia evident că 
nu-i păsa deloc de moartea tinerei. Cum ieşim de aici? 

— Pe aici, zise Michelle şi o luă la goană pe culoar. 
Ajunseră în capăt, şi ea le indică un tobogan pentru 
gunoaie care fusese ataşat la una dintre ferestre. La 
capătul toboganului e un tomberon. 

— Eu nu sar în gunoaie, declară Bruno indignat. 

— Ba ai să sari, îl contrazise Michelle. 

Bruno părea că mai are puţin şi explodează de furie 
când observă privirea de gheaţă din ochii ei. Se urcă pe 
marginea toboganului şi cu un mic impuls din partea lui 
Michelle începu să alunece cu viteză în jos, ţipând cât îl 
ţinea gura până se opri. 

— Michelle, tu urmezi, zise King. 


430 


Se urcă pe tobogan şi dispăru. 

Când King, cu Joan în braţe, se urcă la rândul său pe 
marginea toboganului, ceasul declanşatorului ajunse la 
cinci secunde. 

Hotelul Fairmount începu să facă implozie exact când 
King şi Joan aterizară în gunoi. Forţa dezintegrării 
hotelului întoarse containerul cu susul în jos, ceea ce 
probabil fu un lucru bun, căci fundul de metal îi protejă 
împotriva şocului imprimat de forţa exploziei, de fum şi 
dărâmături. Suflul împinse containerul greu la vreo trei 
metri mai încolo, unde se opri la doar câţiva paşi de 
gardul electrificat. 

După ce se lăsă praful, ieşiră din ascunzătoare şi 
priviră la grămada de cărămizi care fusese odată hotelul 
Fairmount. Dispăruseră odată cu el fantomele lui Arnold 
Ramsey şi Clyde Ritter, şi spectrul vinovăţiei care îl 
bântuise pe King în toţi aceşti ani. 

King se uită spre Joan care gemea şi care se ridică 
încet, privind în jur, ochii ei reuşind să distingă peisajul 
înconjurător. Dădu de Bruno şi tresări. Se răsuci şi îl 
zări pe King, iar pe chip i se aşternu o expresie de uluire 
totală. 

El ridică din umeri şi zise: 

— Ar fi bine să te apuci de lecţii de catamaran. 

Se uita spre Michelle. Ea îi zâmbi slab şi îi zise: 

— S-a terminat, Sean. 

El privi la dărâmături încă o dată şi încuviinţă: 

— Da, poate că în sfârşit s-a terminat. 


431 


EPILOG 


Câteva zile mai târziu, Sean King stătea aşezat pe o 
bucată de lemn ars care făcuse odată parte din 
frumoasa lui bucătărie şi trecea în revistă locul unde 
până nu demult era casa lui. Când auzi maşina intrând 
pe alee, se întoarse în acea direcţie. 

Joan cobori din maşina sa, un BMW. 

— Arăţi complet refăcută, observă el. 

— Nu sunt sigură că mă voi reface complet vreodată. 
Se aşeză lângă el. Sean, uite ce e, de ce nu vrei să iei 
banii? Afacerea e afacere. Ai câştigat banii ăştia. 

— Prin toate câte ai trecut, tu îi meriţi mai mult decât 
mine. 

— Prin câte am trecut eu/ Doamne, am fost drogată. 
Tu ai trăit tot coşmarul ăsta şi erai perfect treaz. 

— Joan, ia banii şi bucură-te de viaţă, insistă el. 

Îi luă o mână într-a ei. 

— Atunci, vii cu mine? Cel puţin aşa pot să te sprijin, 
în stilul de viaţă cu care te-ai obişnuit. 

Incerca să afişeze un zâmbet curajos. 

— Mulţumesc, dar cred că voi rămâne aici. 

Ea se uită în jur la ruinele casei devastate. 

— Aici? Ce mai e aici, Sean? 

— Păi, aici e viaţa mea, îi spuse el şi îşi trase mâna 
încet, eliberând-o dintr-a ei. 

Joan se ridică, părând stânjenită. 

— Pentru o clipă am crezut că va exista până la urmă 
un sfârşit ca în poveşti. 

— Ne-am certa tot timpul. 

— Şi ăsta e un lucru rău? 

— Să mă ţii la curent cum îţi mai merge, îi zise el 
încet. Vreau să ştiu de tine. 

Ea trase adânc aer în piept, îşi şterse lacrimile, apoi 
se uită spre priveliştea oferită de munţi. 

432 


— Nu cred că am apucat să-ţi mulţumesc pentru că 
mi-ai salvat viaţa. 

— Ba da, ai făcut-o. Şi tu ai fi făcut la fel pentru mine. 

— Da, aşa e, zise ea convinsă. 

Se întoarse cu spatele, părând atât de nefericită, încât 
King se ridică şi o luă în braţe. Ea îl sărută pe obraz. 

— Ai grijă de tine, zise ea. Fii cât de fericit poţi, îi mai 
spuse, îndepărtându-se. 

— Joan? o strigă, iar ea se întoarse cu faţa spre el. N- 
am spus nimic despre faptul că erai în ascensor pentru 
că ţineam la tine. Ţineam foarte mult la tine. 


King rămase singur o vreme, până când Michelle veni 
cu maşina şi i se alătură. 

— Te-aş întreba cum îţi merge, dar cred că ştiu deja 
răspunsul. Luă de pe jos o bucată de zid. Sean, poţi 
reconstrui totul, mai bine chiar decât înainte, îi spuse 
ea. 

— Da, numai că aş face-o mai mică. Mă aflu într-o faza 
a vieţii mele în care simt nevoia să minimalizez. Linii 
curate, simple, poate doar puţine chestii decorative ici şi 
colo. 

— Hei, nu începe cu chestii din astea cu mine. Dar 
unde o să stai acum? 

— Mă gândeam să închiriez o barcă de la 
debarcaderul lacului şi să o ancorez aici. Să-mi petrec 
iarna şi poate primăvara pe apă, în timp ce 
reconstruiesc. 

— Pare un plan bun. Se uită spre el puţin agitată. Ce 
mai face Joan? 

— Işi vede de noua ei viaţă. 

— Şi de milioanele ei. De ce nu ţi-ai luat partea? 

— Servitutea remunerată nu este ceea ce pare a fi. 
Ridică din umeri. În realitate, ea e un om bun, dacă 
reuşeşti să priveşti în spatele exteriorului de titan. Şi 
cred că mă iubeşte cu adevărat. In alte condiţii poate ar 


433 


fi mers între noi. 

Michelle avea o expresie de parcă ar fi vrut să ştie ce 
condiţii anume au împiedicat acest rezultat, dar se 
hotări că era mai bine să nu întrebe. 

— De unde ai venit? Washington? o întrebă King. 

— Da, voiam să rezolv câteva lucruri. Bruno s-a retras 
din alegeri, din fericire pentru America. Apropo, pe 
Jefferson Parks l-au prins la graniţa cu Canada. Deci l-ai 
bănuit? 

— Până la final. Toată chestia asta a pornit când 
Howard Jennings a fost mutat la Wrightsburg şi a venit 
să lucreze pentru mine. Parks era contactul lui. El era 
singurul care ar fi putut aranja asta. 

— Ei bine, era chiar sub nasul meu şi nici măcar nu 
mi-am dat seama că ştiam. Clătină din cap şi continuă: 
Parks i-a recrutat pe Simmons şi pe Tasha Reed, femeia 
împuşcată la hotel; amândoi făcuseră parte din 
programul de protecţie a martorilor. Morse i-a plătit pe 
toţi pentru ajutor. Mandatul pentru Bob Scott era unul 
fals. Parks l-a ascuns în cutia pe care i-a dat-o lui Joan 
ca noi să ajungem astfel la buncărul pe care Morse l-a 
cumpărat în numele lui Scott. Printre dărâmături au 
găsit cadavrul lui Scott. 

— Toate în numele iubirii, zise King obosit. 

— Da, cel puţin în varianta bolnavă, deraiată a lui 
Sidney Morse. Michelle se aşeză lângă el. Ce urmează 
pentru tine? 

— Ce altceva? Sunt avocat. 

— Vrei să-mi spui că după toată agitația asta tu eşti în 
stare să te apuci din nou de făcut contracte şi 
testamente? 

— E şi ăsta un mod de a-ţi câştiga traiul. 

— Da, dar nu trăieşti cu adevărat, nu? 

— Bine, dar tu? Bănuiesc că ai fost repusă în drepturi 
în cadrul Serviciului Secret. 

— De fapt, am demisionat azi-dimineaţă. De-asta m- 


434 


am dus la Washington. 

— Michelle, ai înnebunit? Tocmai ai aruncat pe geam 
ani din viaţa ta. 

— Nu, m-am scutit de alţi ani în care aş fi făcut ceva 
ce nu voiam să fac. Îşi frecă pieptul, acolo unde o lovise 
glonţul destinat lui Bruno. Am fost un scut uman. Nu e 
cel mai sănătos mod de a-ţi petrece viaţa. Cred că mi-am 
învineţit un plămân. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Ei bine, am o propunere pentru tine. 

— Încă o propunere de la o doamnă deosebită. Oare 
ce am făcut să merit aşa ceva? 

Înainte ca Michelle să-i poată răspunde, lângă ei mai 
opri o camionetă. Aparţinea firmei A-l Security. Din 
maşină coborâră doi bărbaţi în salopete de lucru, cu 
centuri cu scule prinse de mijloc. 

— Sfinte Sisoe, exclamă cel mai vârstnic din cei doi 
uitându-se spre locul unde fusese casa. Ce s-a întâmplat 
aici? 

— M-am nimerit cum nu se poate mai prost când m- 
am gândit să instalez sistemul A-l, zise King. 

— Nu-i glumă. Presupun că nu veţi avea nevoie de noi 
astăzi. 

— Nu, dar când voi avea o altă casă, veţi fi primii pe 
care îi voi suna. 

— Incendiu în bucătărie? 

— Nu, o bombă în pivniţă. 

Cel mai bătrân din instalatori rămase cu gura căscată 
la King, apoi îi făcu semn agitat colegului său să intre la 
loc în maşină. Plecară atât de repede, că zburau 
pietricelele de sub roţi. 

King redeveni atent la Michelle. 

— Bine, propunerea ta? 

— Bun, asta este. Făcu o pauză, apoi anunţă pe un ton 
dramatic: înfiinţam o agenţie de detectivi particulari. 

King rămase aiurit, cu ochii la ea. 


435 


— Vrei să repeţi? 

— Sean, înfiinţăm propria agenţie de investigaţii. 

— Dar nu suntem detectivi. 

— Ba sigur că suntem. Tocmai am rezolvat un mister 
uriaş, foarte complicat. 

— Dar nu avem clienţi. 

— Vom avea. Deja telefonul ţârâie încontinuu cu 
oferte. A sunat până şi vechea firma a lui Joan; voiau să 
accept propunerea ei. Dar eu am zis, la naiba cu asta, 
hai să intrăm noi doi în afaceri. 

— Tu vorbeşti serios, nu? 

— Îndeajuns de serios ca să ofer un avans pentru o 
căsuţă, cam la un kilometru şi ceva de aici. Cu vedere la 
lac. Pot să fac scufundări şi mă gândeam să iau o barcă 
şi un scuter. Poate te invit şi pe tine. Ne putem lua la 
întrecere. 

O privi şi clătină din cap de uimire. 

— Intotdeauna te mişti cu viteza luminii? 

— Mi-am dat seama că, dacă te gândeşti prea mult la 
un lucru, viaţa trece pe lângă tine. Şi am luat cele mai 
bune decizii după ureche. Aşadar, ce zici? Întinse mâna. 
Batem palma? 

— Vrei un răspuns chiar acum? 

— Acum e la fel de bine ca oricând. 

— Păi, dacă vrei un răspuns chiar acum, este... 

li privi faţa zâmbitoare, şi sclipirea aceea pe care o 
avea în privire, şi începu să se gândească cum ar fi să-şi 
petreacă următorii treizeci de ani din viaţă întocmind 
acte şi contracte care l-ar fi îndobitocit cu siguranţă, 
câştigându-şi traiul în multipli de câte un sfert de oră. 
Ridică din umeri şi zise: 

— Bănuiesc că va fi „da”. 

Bătură palma. 

— Super, zise ea entuziasmată, stai aşa, trebuie să 
facem asta cum trebuie. 

Fugi până la maşină, deschise portiera şi dinăuntru 


436 


picară pe jos o pereche de beţe de schi şi un snowboard. 

— Sper că biroul tău va fi mai ordonat decât pare să 
fie maşina, râse King. 

— O, Sean, va fi. Sunt foarte bine organizată în viaţa 
mea profesională. 

— Înî, admise el neîncrezător. 

Michelle împinse lucrurile la loc în maşină şi reveni cu 
o sticlă de şampanie şi două pahare. 

— Tu faci onorurile, îi zise ea întinzându-i sticla. 

King citi eticheta, apoi scoase dopul. 

— O alegere bună. 

— Aşa ar trebui să fie la cât am plătit pentru ea. 

— Şi cum o să-i spunem acestei agenţii nou-nouţe? 
întrebă el în timp ce turnă şampanie în pahare. 

— Mă gândeam... King şi Maxwell. 

King zâmbi. 

— Punem vârsta înaintea frumuseţii? 

— Cam aşa ceva, îi răspunse ea. 

Îi oferi unul din paharele cu şampanie. 

— Pentru King şi Maxwell, toastă Michelle. 

Şi ciocniră pentru a pecetlui pactul. 


437 


MULŢUMIRI 


Pentru Michelle, cel mai mare suporter al meu, cea 
mai bună prietenă, iubirea vieţii mele. N-aş fi aici dacă 
n-ai fi tu. 

Pentru Rick Horgan, încă o editare de succes. Cred că 
ne suntem reciproc datori cu câte o bere. 

Pentru Maureen, Jamie şi Larry, pentru ajutorul şi 
încurajările voastre. 

Pentru Tina, Martha, Bob, Tom, Conan, Judy, Jackie, 
Emi, Jerry, Karen, Katharine, Michele, Candace şi restul 
familiei de la Warner Books, pentru că întotdeauna au 
făcut totul pentru mine. 

Pentru Aaron Priest, lumina mea călăuzitoare. 

Pentru Maria Rejt, pentru comentariile ei inspirate. 

Pentru Lucy Childs şi Lisa Erbach Vance, pentru tot 
ce realizaţi voi în spatele scenei. 

Pentru Donna, Robert, Ike, Bob şi Rick, pentru 
ajutorul vostru şi pentru sugestiile valoroase. 

Pentru Neal Schiff, pentru înţelepciunea şi ajutorul 
tău. 

Pentru dr. Monica Smiddy, pentru gândurile tale şi 
cunoştinţele de specialitate. Entuziasmul tău debordant 
a fost foarte apreciat. 

Pentru dr. Marina Stajic, pentru ajutorul tău. 
Discuţiile cu tine au fost fascinante. 

Pentru Jennifer Steinberg, care a găsit o mulţime de 
răspunsuri. 

Pentru minunata mea prietenă, dr. Catherine Broome, 
care mi-a răspuns cu răbdare la toate întrebările. 

Pentru Bob Schule, pentru că este un prieten atât de 
bun şi un consultant de clasă, pentru că a citit primele 
variante şi mi-a dat sfaturi bune. 

Pentru Lynette şi Deborah, pentru că au menţinut 
„proiectul” în direcţia cea bună. 

Şi, la final, scuzele mele tuturor pasagerilor din trenul 


438 


Amtrak. Aceia care m-au auzit discutând cu diverşi 
experţi despre tehnici de otrăvire pentru intrigă şi care 
au fost probabil speriaţi de moarte de intenţiile mele 
aparent diabolice. 


439