David Baldacci — Jocul orelor

BALDACCI 


Jocul este crima. Şi ceasul ticăie 


jocul orelor 


David Baldacci 


JOCUL ORELOR 


Traducere din limba engleză şi note 
Ana-Veronica Mircea 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BALDACCI, DAVID 

Jocul orelor / David Baldacci; trad.: Ana-Veronica 
Mircea Bucureşti: RAO International Publishing 
Company, 2005 


ISBN 973-576-861-5 
I. Mircea, Ana-Veronica (trad.) 
821.111 (73)-31=135.1 
RAO International Publishing Company 


Grupul Editorial RAO j 
Str. Turda 117-119, Bucureşti, ROMANIA 


David Baldacci 
Hour Game 


© 2004 by Columbus Rose, Ltd. 
All rights reserved 


© RAO International Publishing Company, 2005, 
pentru versiunea în limba română 


Tiparul executat de 


R.A. „Monitorul Oficial” 
Bucureşti 


ISBN 973 


Acest roman este dedicat 

lui Harry L. Carrico, 

lui Janes Giles 

şi memoriei lui Mary Rose Tatum 

trei dintre cei mai rafinaţi oameni pe care i-am cunoscut. 


Capitolul 1 


Ploaia cădea în rafale asupra bărbatului care păşea uşor 
încovoiat, respirând anevoie şi asudând. Povara pe care o 
ducea nu era din cale afară de grea, ci doar incomodă, iar 
terenul era accidentat. Nu e tocmai simplu să cari, în toiul 
nopţii, un cadavru prin pădure. Mută leşul pe umărul stâng 
şi-şi continuă mersul târşâit. Amprentele tălpilor lui nu 
rămâneau clare; oricum, asta nu avea importanţă, căci 
ploaia spăla, cu repeziciune, orice fel de urme. Urmărise 
prognozele meteorologice; ploaia îl adusese acolo. Vremea 
aspră era cel mai bun ajutor pe care şi-l putea dori. 

Dincolo de trupul neînsufleţit care-i atârna pe umărul 
robust, înfăţişarea omului era neobişnuită şi pentru că 
purta o glugă neagră, pe care era brodat un simbol 
ezoteric pe toată lungimea materialului. Un cerc cu o 
cruce în mijloc. Probabil foarte uşor de recunoscut pentru 
oricine depăşise vârsta de cincizeci de ani, sigla aceea 
stârnise cândva o groază care se estompase simţitor de-a 
lungul anilor. Pentru el nu conta că niciun om „viu“ nu-l 
vedea purtând gluga; semnificaţia ei funestă îl umplea de o 
mulţumire feroce. 

După zece minute, ajunse în locul pe care îl alesese cu 
grijă în timpul unei alte descinderi şi aşeză jos trupul, cu o 
venerație ce nu se potrivea cu moartea violentă a acestuia. 
Respiră adânc şi îl susţinu ca să poată dezlega cablul 
telefonic ce ţinea strânsă folia de plastic în care era 
împachetat, şi pe care o desfăşură apoi. Femeia era tânără 
şi, cu două zile înainte, trăsăturile ei fuseseră atrăgătoare; 
dar acum nu era mare lucru de privit. Părul blond, 
mătăsos, atârna alături de pielea cu o tentă verzuie, lăsând 
la vedere ochii închişi şi obrajii puhavi. Dacă ochii aceia ar 
fi fost deschişi, poate că în ei s-ar mai fi putut desluşi 
privirea înfricoşată a răposatei îndurând chinurile morţii, o 
experienţă brutală, repetată, în America, de treizeci de mii 
de ori în fiecare an. 

Bărbatul îndepărtă plasticul, eliberând în întregime 

5 


corpul femeii, pe care îl întinse pe spate. Expiră, 
împotrivindu-se impulsului de a voma stârnit de duhoarea 
leşului, şi trase din nou, cu putere, aer în piept. Folosindu- 
se de una din mâinile sale înmănuşate şi de lanternă, căută 
şi reuşi să descopere creanga mică şi bifurcată pe care o 
ascunsese mai înainte într-un mărăciniş din apropiere. 
Sprijini cu ea antebraţul femeii, aşezându-l astfel încât să 
pară că arată către cer. Deşi se atenua cu repeziciune, 
rigiditatea cadavrului îi îngreuna sarcina, dar, fiind un 
bărbat puternic, fixă, în cele din urmă, membrul acela 
ţeapăn, plasându-l în unghiul dorit. Îşi scoase ceasul din 
buzunar, îl cercetă, la lumina lanternei, ca să se asigure că 
fusese bine potrivit, şi îl prinse de încheietura mâinii 
moartei. 

Cu toate că era departe de ceea ce se înţelege printr-un 
om credincios, îngenunche alături de cadavru şi murmură 
o rugăciune scurtă, astupându-şi gura şi nasul cu căuşul 
palmei în timp ce o rostea. 

— Nu era tocmai vina ta, dar n-am avut pe altcineva la 
îndemână. N-ai murit în zadar. Şi cred că acum ţi-e mai 
bine. 

Credea într-adevăr ceea ce spusese? Poate că nu. Poate 
că asta nici nu conta. 

Privi chipul moartei,  studiindu-i trăsăturile cu 
meticulozitate, ca un savant care supraveghează un 
experiment extrem de fascinant. Nu mai omorâse pe 
nimeni până atunci. O făcuse repede şi, spera el, fără 
durere. În întunericul tern şi ceţos, femeia părea învăluită 
de o strălucire gălbuie, de parcă s-ar fi transformat deja 
într-o fantomă. 

Se trase înapoi şi scrută tot spaţiul dimprejur, căutând 
orice obiect străin care ar fi putut deveni o dovadă 
împotriva lui. Nu descoperi decât o bucată din materialul 
glugii, pe care şi-o agăţase într-un tufiş din aproprierea 
cadavrului. „Ai grijă, nu-ţi poţi permite să rişti.“ Şi-o 
îndesă în buzunar. Şi mai petrecu câteva minute căutând 
orice altceva de acelaşi gen, oricât de minuscul. 


6 


În lumea anchetatorilor, existau acele indicii „nevăzute” 
care te puteau distruge. O singură picătură de sânge, de 
spermă sau de salivă, o amprentă, un rest de ADN pe 
rădăcina unui fir de păr, şi poliţia putea să-ţi citească 
drepturile, în timp de procurorii nesăţioşi îţi dădeau 
târcoale. Din nefericire, nici chiar cunoaşterea deplină a 
acestor amănunte nu-ţi putea oferi destulă protecţie. Orice 
criminal, oricât ar fi fost de meticulos, lăsa, la locul faptei, 
obiecte potenţial incriminatoare. Aşa că se străduise să nu 
vină în contact fizic direct cu leşul femeii, ca şi cum acesta 
ar fi fost purtătorul unui virus ce putea provoca o boală 
fatală. 

Strânse folia de plastic şi îşi vâri în buzunar cablul de 
telefon, verifică încă o dată ceasul şi o luă, fără grabă, 
înapoi, către maşina sa. 

Lăsase în urmă femeia moartă, cu mâna înălţată către 
cerul înlăcrimat. În întuneric, ceasul sticlea anemic, ca un 
licăr de far străjuind noul ei loc de odihnă. N-ar fi trebuit 
să rămână prea mult timp nedescoperită. Rareori se 
întâmplă ca un cadavru neîngropat să nu fie găsit, chiar 
dacă se află într-o zonă atât de izolată ca aceea. 

În timp ce, instalat la volanul maşinii sale, părăsea locul, 
omul cu glugă urmări cu degetul conturul simbolului care 
i-o  împodobea, făcându-şi, totodată, semnul crucii. 
Simbolul apărea şi pe ceasul de la mâna femeii. „Asta o să- 
i aţâţe, fără doar şi poate.“ Răsuflă adânc, cuprins, 
deopotrivă, de emoție şi de teamă. Ani de-a rândul, crezuse 
că ziua aceea nu avea să vină niciodată. Ani de-a rândul 
ezitase. Acum, când primul pas era făcut, se simţea de 
deplin pătruns de o senzaţie de putere şi de libertate. 

Schimbă în viteza a treia şi acceleră, făcându-şi pneurile 
să ia în stăpânire drumul lucios; şi continuă să ruleze la fel 
de repede, în ciuda întunericului care înghiţea luminile 
VW-ului său albastru. Voia să ajungă la destinaţie cât mai 
curând cu putinţă. 

Avea de scris o scrisoare. 


Capitolul 2 


Michelle Maxwell mări pasul. Ajunsese la sfârşitul 
porțiunii „plate“ a traseului ei de alergare pe dealurile din 
jurul orăşelului Wrightsburg, un loc retras, situat la sud- 
vest faţă de Charlottesville, Virginia; de aici înainte, 
drumul începea să urce, devenind mai abrupt. Michelle era 
o fostă canotoare olimpică, care petrecuse apoi nouă ani 
agitaţi în Serviciul Secret. De aceea, femeia de un metru 
optzeci era într-o formă fizică excelentă. Totuşi, deasupra 
întregii zone centrale a Atlanticului presiunea atmosferică 
era foarte ridicată, ceea ce făcea ca ziua de primăvară să 
fie neobişnuit de umedă, aşa că muşchii şi plămânii ei erau 
foarte solicitaţi de când începuse să urce pieptiş. Deşi, 
după ce alergase un sfert de drum, îşi strânsese într-o 
coadă de cal părul negru, care îi ajungea până la umeri, 
câteva şuviţe rebele se încăpăţânau să îi alunece pe faţă. 

Michelle părăsise Serviciul Secret pentru ca, împreună 
un alt fost agent, Sean King, să pună pe picioare, în acel 
mic oraş din Virginia, o firmă particulară de investigaţii. 
King se retrăsese din serviciu sub auspicii nefaste, dar în 
Wrightsburg devenise avocat şi îşi croise o nouă viaţă. Cei 
doi nu se cunoşteau din vremea când lucrau pentru 
Unchiul Sam; rezolvaseră însă împreună un caz, devenind 
o echipă, cu un an înainte, când Michelle încă mai făcea 
parte din Serviciul Secret iar King se implicase în 
cercetarea unei serii de crime locale. După ce strădaniile 
lor fuseseră încununate de succes, ocazie cu care 
câştigaseră şi ceva faimă, Michelle venise cu propunerea 
de a deschide propria lor firmă şi King, deşi nu cu prea 
mare tragere de inimă, acceptase. In scurt timp, cu 
ajutorul reputației pe care şi-o dobândiseră rezolvând 
cazul anterior şi al talentului lor de detectivi, afacerea 
devenise înfloritoare. Cu toate acestea, intraseră într-o 
perioadă de acalmie, fapt pentru care Michelle era 
recunoscătoare. li plăcea să trăiască sub cerul liber şi o 
excursie sau participarea la un maraton îi ofereau tot atâta 

8 


satisfacţie cât demascarea unor falsificatori sau a unei 
reţele de spionaj. 

Pădurea era liniştită, singurul zgomot fiind foşnetul 
ramurilor agitate de briza umedă care antrena, în vârtejuri 
miniaturale, frunzele moarte din iarna trecută. Totuşi, 
trosnetul brusc al unei crengi îi atrase atenţia lui Michelle. 
I se povestise că, uneori, câte un urs negru putea fi văzut 
prin împrejurimi, dar, dacă acum avea să se întâlnească cu 
vreo sălbăticiune, erau mai multe şanse să fie vorba de o 
căprioară, de o veveriţă sau de o vulpe. Nu se duse cu 
gândul mai departe, dar revolverul din tocul agăţat de 
cureaua rucsacului o făcu se simtă mai liniştită. In calitate 
de agent secret, nu pleca fără armă nici măcar la closet. 
Nu se ştia niciodată când putea prinde bine un SIG! de 
nouă milimetri cu paisprezece cartuşe. 

Câteva secunde mai târziu, un alt zgomot îi captă 
definitiv atenţia: cineva o luase la fugă. In răstimpul 
petrecut în Serviciul Secret, Michelle auzise mai multe 
tipuri de zgomote de paşi alergând. Cel mai multe erau 
inofensive, însă unele sugerau lucruri necurate: furt, atac 
sau panică. Încă nu ştia în ce categorie să-l încadreze pe 
cel de acum: bun, rău sau atipic. Incetini puţin pasul, 
ţinându-şi mâna streaşină la ochi ca să se ferească de 
razele de soare care răzbăteau prin bolta de ramuri. Preţ 
de câteva clipe, se înstăpâni o linişte mormântală, apoi 
zgomotul de picioare grăbite reîncepu, de data asta mult 
mai aproape. OK, era limpede că nu erau paşii ritmici ai 
unui iubitor de jogging. În călcătura aceea pripită şi 
neregulată se putea desluşi spaima. Avea impresia că 
acum o auzea din stânga, dar nu putea fi sigură. Sunetul 
avea tendinţa să reverbereze. 

— Hei! strigă, în timp ce îşi ducea mâna spre revolver. 

Nu se aştepta la vreun răspuns, şi nici nu primi vreunul. 
Armă revolverul, dar îi lăsă piedica pusă. Toată lumea 
evită să alerge ţinând o foarfecă sau un pistol cu piedica 
ridicată. Zgomotul continua să se apropie; şi era făcut de 


1 Pistol Sauer. 


un om, cu siguranţă. Michelle aruncă o privire peste umăr; 
ar fi putut fi o capcană. Puteau fi două persoane; una care 
să-i distragă atenţia în timp ce alta s-ar fi năpustit asupra 
ei. Ei bine, în cazul ăsta urma să le pară foarte rău că o 
aleseseră tocmai pe ea. 

Se opri, pentru că reuşise în sfârşit să-şi dea seama de 
unde venea sunetul; se auzea din dreapta, de dincolo de 
dâmbul aflat chiar în faţa ei. Respirația era pripită; 
zgomotul de paşi grăbiţi şi de crengi rupte se înteţea, 
frenetic. Orice ar fi fost, în câteva secunde trebuia să 
depăşească ridicătura de pământ şi piatră. 

Michelle trase siguranţa armei şi se postă în spatele 
unui stejar gros. Dacă, aşa cum spera, urma să apară doar 
o altă persoană care făcea jogging, aceasta nici măcar nu 
avea să-şi dea seama de prezenţa unei femei înarmate. 
Praf şi pietre fură azvârlite dincoace de dâmb, vestind 
sosirea sursei întregii agitaţii. Michele se înţepeni bine pe 
picioare şi prinse revolverul cu amândouă mâinile, fiind 
gata să trimită un glonţ între ochii cuiva, daca avea să fie 
necesar. 

Pe creasta dâmbului se ivi un băietan, rămase suspendat 
în aer pentru o secundă, apoi se prăvăli cu un țipăt, 
rostogolindu-de în josul pantei. Inainte de ajunge la poale, 
în vârf apăru un alt puşti, ceva mai mare, care se opri la 
timp şi pur şi simplu se lăsă să alunece, pe propriul fund, 
către baza pantei, aterizând lângă însoţitorul său. 

Michelle ar fi putut crede că se fugăreau prin 
împrejurimi, dacă pe chipurile lor nu ar fi fost întipărită o 
spaimă greu de imaginat. Cel mai mic plângea cu sughiţuri 
şi faţa îi era brăzdată de murdărie şi de lacrimi. Celălalt îl 
ridică trăgându-l de partea din spate a gulerului cămăşii şi 
o rupseră din nou la fugă, cu obrajii împurpuraţi de năvala 
sângelui. 

Michelle îşi puse pistolul în toc, ieşi din spatele 
copacului şi îşi ridică mâna. 

— Băieți, opriţi-vă! 

Cei doi scoaseră un țipăt şi o tuliră ca din puşcă, 


10 


ocolind-o fiecare prin câte o parte. Se răsuci, încercând, 
fără succes, să îl înhaţe pe unul din ei. 

— Ce s-a întâmplat? Vreau să vă ajut! strigă în urma lor. 

Pentru o clipă, se gândi să alerge după ei, dar, în ciuda 
trecutului ei olimpic, nu era deloc sigură că ar fi putut 
prinde doi puştani mânaţi de o spaimă cumplită. Se 
întoarse şi privi spre vârful dâmbului. Ce îi putuse îngrozi 
în halul ăla? Imediat, îşi schimbă modul de a privi 
lucrurile. Sau cine o făcuse? Îşi mai aruncă o dată ochii în 
direcţia băieţilor care scăpaseră cu fuga. Apoi se întoarse 
şi porni, cu prudenţă, în direcţia din care apăruseră puştii. 
„OK, treaba asta începe să devină puţin cam riscantă.” li 
trecu prin cap ideea să-şi folosească celularul ca să cheme 
ajutoare, dar se hotări să verifice mai întâi despre ce era 
vorba. Nu dorea să cheme poliţia şi apoi să descopere că 
băieţii se speriaseră de un urs. 

Din vârful dâmbului, descoperi cu uşurinţă poteca pe 
care veniseră cei doi. Se strecură de-a lungul urmei 
înguste şi inegale croite de goana lor nebună. Aceasta se 
întindea cam pe treizeci de metri, după care dădea într-un 
mic luminiş. De aici încolo, poteca era mai greu de 
desluşit, dar zări o bucată de stofă atârnând de una dintre 
crengile de jos ale unui corn, şi îşi croi drum pe acolo, 
pătrunzând din nou în pădure. După vreo cincisprezece 
metri, ajunse într-un alt luminiş, de data asta mai mare, în 
care un foc de tabără fusese stins cu apă. 

Se întrebă dacă băieţii îşi instalaseră tabăra acolo şi 
fuseseră într-adevăr speriaţi de un animal. Totuşi, nu 
aveau cu ei niciun fel de echipament de campare şi nici în 
luminiş nu rămăsese aşa ceva. lar focul nu părea chiar atât 
de recent. „Nu, aici e vorba despre altceva.” 

În acel moment, vântul îşi schimbă direcţia, aducând un 
miros care îi pătrunse adânc în nări. Se înecă şi ochii i se 
umplură de spaimă. Mai simţise şi altă dată mirosul acela 
inconfundabil. 

Mirosul de carne intrată în putrefacție. „Carne de om!” 

Michelle îşi ridică partea din faţă a tricoului şi îşi astupă 


11 


cu el gura şi nasul, preferind să-şi suporte mai degrabă 
propria transpiraţie decât duhoarea cumplită a unui 
cadavru în descompunere, începu să ocolească luminişul. 
Şi, după ce parcurse, după socoteala ei, un arc de 120 de 
grade, îl găsi. Sau o găsi. Mâna îi ieşea din tufişurile de pe 
margine, ca şi cum femeia moartă şi-ar fi înălţat-o în semn 
de salut sau, mai bine spus, de adio. Chiar şi de la distanţa 
aceea, Michelle văzu că pielea verzuie a braţului alunecase 
de pe os. Se grăbi să se plaseze astfel încât vântul să nu 
sufle de la cadavru către ea şi respiră adânc, reumplându- 
şi plămânii cu aer. 

Cercetă leşul cu privirea, ţinându-şi arma pregătită. Deşi 
mirosul greu, culoarea schimbată şi pielea desprinsă 
dovedeau că femeia era moartă de multă vreme, ar fi putut 
fi aruncată acolo de curând şi era posibil ca ucigaşul să se 
afle încă în apropiere. lar Michelle nu dorea câtuşi de 
puţin să împărtăşească soarta cucoanei. 

La încheietura mâinii femeii, ceva scânteia în lumina 
soarelui. Michelle se apropie şi văzu că era un ceas. Il privi 
şi pe al ei; era două şi jumătate. Se aşeză pe vine, 
înfundându-şi nasul în subsuoară. Sună la 911 şi, calmă, îi 
povesti dispecerului ce anume găsise şi unde se afla. Apoi 
îl sună pe Sean King. 

— Ai recunoscut-o? o întrebă el. 

— Sean, cred că nici maică-sa n-ar recunoaşte-o. 

— Vin imediat. Tu fii cu ochi-n patru. Indiferent cine a 
făcut-o, s-ar putea întoarce să-şi admire opera. A, 
Michelle? spuse King. 

— Ei? 

— N-ai putea să începi procedura de rutină? 

Inchise telefonul şi se îndepărtă de cadavru atât cât 
putea să o facă fără a-l pierde din ochi şi continuă să 
supravegheze zona cu atenţie. Ziua aceea plăcută şi 
stimularea endorfinelor printr-o alergare pe nişte dealuri 
superbe căpătaseră, pe neaşteptate, o tentă înfiorătoare. 

Straniu cum o crimă poate să facă aşa ceva. 


12 


Capitolul 3 


Micul luminiş era martorul unei activităţi febrile. O zonă 
largă fusese închisă, fiind înconjurată cu panglica galbenă 
pe care poliţia o întinsese între copaci. O echipă judiciară, 
formată din două persoane, căuta indicii în jurul locului 
crimei, analizând obiecte care păreau mult prea mici 
pentru a putea avea vreo semnificaţie. Alții se 
concentraseră asupra cadavrului, în timp ce un al treilea 
grup îşi croia drum prin pădurea dimprejur şi printre 
copacii mai tineri, căutând atât indicii care să prezinte 
interes, cât şi locul prin care ucigaşul ar fi putut intra şi 
ieşi. Un ofiţer în uniformă fotografiase şi filmase întreaga 
scenă. Toţi poliţaii purtau măşti de gaze, care să-i apere de 
duhoare, şi totuşi se refugiau pe rând în pădure ca să 
verse. 

Totul părea să se desfăşoare în ordine şi cu eficienţă 
maximă. Dar, pentru un observator experimentat, era 
limpede că, în partida dintre băieţii răi şi băieţii buni, cei 
dintâi conduceau cu unu la zero. Ceilalţi nu descoperiseră 
nimic. 

Michelle stătea deoparte şi privea. Alături de ea era 
Sean King, asociatul ei de la firma de detectivi particulari 
King & Maxwell. King era un bărbat trecut de patruzeci de 
ani, cu opt centimetri mai înalt decât Michelle cea de un 
metru optzeci şi cu părul scurt şi negru încărunţit la 
tâmple. Era un tip zdravăn, lat în umeri, dar avea 
genunchii şubreziţi şi, cu ani în urmă, un glonţ îi sfâşiase 
umărul în timpul unei arestări care ieşise anapoda pe 
când, în calitate de agent al Serviciului Secret, investiga 
un caz de fals în acte. De asemenea, fusese cândva ajutor 
de şerif voluntar în Wrightsburg, dar demisionase, 
jurându-se că renunţă la arme şi la operaţiuni judiciare 
pentru tot restul zilelor. 

În decursul vieţii, Sean King avusese parte de destule 
tragedii: sfârşitul ruşinos al carierei în Serviciul Secret, 
după ce un candidat pe care îl proteja fusese asasinat 

13 


chiar sub ochii lui; o căsnicie eşuată şi un divorţ 
traumatizant; şi, mai recent, o încercare de a-l implica într- 
o serie de crime locale, care repusese pe tapet amănuntele 
dureroase ale ultimelor sale zile de agent federal. În urma 
acestor experienţe, King devenise bărbat extrem de 
circumspect, care nu mai avea încredere în nimeni, cel 
puţin până când Michelle dăduse buzna în viaţa lui. Cu 
toate că relaţia lor începuse pe teren accidentat, ea era 
acum singura persoană pe care ştia că se poate bizui întru 
totul. 

La începutul carierei sale, Michelle Maxwell trăise 
contra cronometru, dând gata facultatea în trei ani, 
câştigând argintul olimpic la canotaj şi devenind ofiţer de 
poliţie în Tennessee, locul în care se născuse, înainte de a 
intra în Serviciul Secret. Ca şi în cazul lui King, plecarea ei 
din agenţia federală nu fusese plăcută: persoana pe care o 
proteja fusese victima unui plan foarte ingenios de răpire. 
Era vorba de primul ei eşec în viaţă, un dezastru gata-gata 
să o distrugă. În timp ce investiga acel caz de răpire îl 
întâlnise pe King. La prima vedere, tipul îi displăcuse. 
Acum, când erau asociaţi, îl vedea aşa cum era cu 
adevărat: avea cea mai limpede şi cea mai iscoditoare 
minte pe care o întâlnise vreodată. Şi îi era cel mai bun 
prieten. 

Totuşi, cei doi nu ar fi putut fi mai diferiţi. În timp ce 
Michelle se dădea în vânt după puseurile de adrenalină şi 
după activităţile fizice intense, care îi solicitau la limită 
întreg organismul, King prefera să-şi petreacă timpul liber 
umblând după vinuri potrivite pentru colecţia sa, 
străduindu-se să intre în posesia operelor artiştilor locali, 
citind o carte bună, dar şi plimbându-se cu barca sau 
pescuind în lacul din spatele casei sale. Era o natură 
introspectivă; îi plăcea să cumpănească bine lucrurile 
înainte de a trece la acţiune. Michelle avea tendinţa să se 
mişte cu viteza luminii şi să lase lucrurile la voia 
întâmplării. Şi, într-un fel sau altul, această asociere dintre 
o supernovă şi un ghețar era înfloritoare. 


14 


— I-au găsit pe băieţi? întrebă Michelle. 

King dădu aprobator din cap. 

— Din câte am înţeles, sunt destul de şocaţi. 

— Şocaţi? Cred că or să fie sub tratament psihologic 
până la terminarea facultăţii. 

Michelle dăduse deja o declaraţie amănunţită poliţiei 
locale, reprezentate de şeriful Todd Williams. Părul 
acestuia încărunţise în mod vizibil după prima aventură 
din Wrightsburg a lui Michelle şi King. Acum, trăsăturile 
sale căpătaseră un aer resemnat, de parcă s-ar fi aşteptat 
ca mutilările şi crima să se instaleze în micul lui cătun. 

Michelle urmări cu privirea o femeie roşcată, frumoasă 
şi zveltă, de aproape patruzeci de ani, care îşi făcuse 
apariţia, ducând o geantă neagră şi o trusă medicală, şi 
care îngenunche şi începu să examineze cadavrul. 

— E medicul legist care răspunde de zona asta, îi explică 
King. Sylvia Diaz. 

— Diaz? Arată mai degrabă ca Maureen O'Hara. 

— A fost măritată cu George Diaz. El era un chirurg 
renumit în regiune. A murit acum câţiva ani, lovit de o 
maşină. Sylvia a fost profesoară de medicină legală la 
University of Virginia. Acum e medic particular. 

— Şi medic legist, pe de altă parte. O femeie ocupată. 
Are copii? 

— Nu. Bănuiesc că munca e viaţa ei, spuse King. 

Michelle îşi duse mâna la nas. Vântul îşi schimbase din 
nou direcţia şi purta către ei duhoarea cadavrului. 

— Un fel de viaţă, zise. Doamne, ea nici măcar nu poartă 
mască şi eu stau tocmai aici şi sunt gata să vărs. 

După douăzeci de minute, Diaz se ridică, discută cu 
poliţiştii, îşi scoase mânuşile folosite în timpul examinării 
şi se apucă să fotografieze cadavrul şi zona înconjurătoare. 
După ce termină şi cu asta, îşi puse la loc aparatul de 
fotografiat şi, vrând să părăsească locul, îl observă pe de 
King. Zâmbi cu căldură şi îi salută cu o mişcare a capului. 

— Nu cumva ai uitat să-mi spui că aţi fost prieteni? şopti 
Michelle. 


15 


King o privi surprins. 

— Am ieşit de câteva ori împreună, cu ceva timp în 
urmă. Cum ţi-ai dat seama? 

— După ce stai atâta timp lângă un cadavru, nu-i 
zâmbeşti aşa decât cuiva cu care ai avut o relaţie 
apropiată. 

— Îţi mulţumesc pentru remarca asta abilă. Dar încearcă 
să fii amabilă. Sylvia este o femeie cu adevărat minunată. 

— Sean, nu mă îndoiesc că a fost, însă nu simt nevoia să 
aflu amănunte. 

— Stai liniştită, niciunul n-o să-ţi ajungă la urechi până 
la ultima mea suflare. 

— Înţeleg. Eşti un adevărat gentleman din Virginia. 

— Nu. Pur şi simplu, nu vreau să fiu criticat. 


16 


Capitolul 4 


Sylvia Diaz îl îmbrăţişă pe King într-un mod care, după 
părerea lui Michelle, nu se potrivea cu statutul de „fostă“ 
prietenă, apoi el făcu prezentările. 

Medicul legist o privi pe Michelle cu ceea ce aceasta din 
urmă consideră a fi o privire neprietenoasă. 

— Nu te-am mai văzut în ultima vreme, Sean, spuse 
Sylvia, întorcându-se către el. 

— Am fost prins până peste cap cu nişte anchete, dar, 
până la urmă, lucrurile s-au mai liniştit. 

— Aşadar, interveni Michelle, încă nu ştiţi care a fost 
cauza morţii femeii? 

Pe chipul Sylviei se aşternu o expresie de surpriză. 

— Ăsta chiar nu e un subiect pe care să-l putem discuta 
împreună. 

— Mă întrebam şi eu, zise Michelle, cu un aer inocent, 
fiindcă s-a nimerit să mă număr printre primele persoane 
care au ajuns aici. Presupun că nu o să aveţi un răspuns 
sigur înainte de autopsie. 

— Autopsia o să o faci aici, nu-i aşa? întrebă King. 

Sylvia încuviinţă dând din cap. 

— Da, cu toate că, în cazul morţilor suspecte, cadavrele 
erau trimise, de obicei, la Roanoke. 

— Şi acum de ce nu se mai procedează aşa? se interesă 
Michelle. 

— În statul ăsta, existau echipamente oficial atestate 
pentru efectuarea autopsiilor doar în patru locuri: la 
Fairfax, Richmond, Tidewater şi Roanoke. Însă, datorită 
generozităţii lui John Poindexter, un tip foarte bogat, fost 
purtător de cuvânt al Adunării Generale a statului, avem 
acum chiar aici un institut medico-legal atestat. 

— O morgă. Bizară donaţie, spuse Michelle. 

— Fiica lui Poindexter a fost ucisă aici cu ani în urmă. 
Wrightsburg se află pe linia oficială de demarcaţie între 
jurisdicţia departamentului de medicină legală din 
Richmond şi cea a departamentului din districtul de vest 

17 


din Roanoke. Din cauza asta, cele două instituţii s-au luptat 
ca să obţină dreptul de a efectua autopsia. În cele din 
urmă, Roanoke a câştigat, dar vehiculul care transporta 
cadavrul într-acolo a avut un accident, iar dovezile 
esenţiale au fost pierdute sau deteriorate. Ca urmare, 
ucigaşul fetei nu a fost prins nici până în ziua de astăzi şi, 
aşa cum vă puteţi imagina, tatăl ei nu a fost tocmai 
mulţumit. Când a murit, Poindexter a lăsat, prin testament, 
banii necesari pentru construirea unui institut modern. 
Silvia aruncă, peste umăr, o privire către cadavru. Dar, 
chiar şi cu dotări de ultimă oră, de data asta cauza morţii 
s-ar putea să fie greu de descoperit. 

— Ai cât de cât idee cam de când a murit? întrebă King. 

— Asta depinde, în foarte mare măsură, de 
caracteristicile individuale, de factorii de mediu şi de 
gradul de descompunere. Pentru un corp a cărui moarte a 
survenit de atât de multă vreme, necropsia ne poate ajuta 
să ne stabilim, cu aproximaţie, un interval de timp, dar 
atâta tot. 

— Văd că unele dintre degete au fost muşcate, zise King. 

— De nişte animale, evident. Dar, adăugă Sylvia, pe un 
ton meditativ, ar fi trebuit să existe mai multe astfel de 
semne de invazie. Acum se străduiesc să o identifice. 

— Poziţia mâinii îţi spune ceva? spuse King. 

— Mă tem că asta e treaba detectivilor, nu a mea. Eu le 
spun doar cum a murit victima şi, în timpul autopsiei, 
notez tot ce ar putea fi folositor. Când am început munca 
asta, o făceam pe Sherlock Holmes, dar am fost repede 
pusă la locul meu. 

— Nu-i nimic rău dacă îţi foloseşti cunoştinţele de 
specialitate ca să ajuţi la rezolvarea unei crime, comentă 
Michelle. 

— Aşa s-ar părea, nu? Pot să vă spun, reluă Sylvia după 
o pauză, că braţul a fost sprijinit de o creangă ruptă şi că 
treaba asta a fost făcută intenţionat. În rest, nu mai am 
nicio idee. Se întoarse către King. Mă bucur că ne-am 
revăzut, fie şi în asemenea împrejurări. 


18 


Îi întinse mâna lui Michelle, care i-o strânse şi i-o 
scutură puternic. 

După plecarea ei, Michelle zise: 

— Parcă spuneai că vă întâlneaţi cu ceva timp în urmă. 

— Aşa este. S-a terminat de mai bine de un an. 

— Nu sunt foarte sigură că ea a înţeles asta. 

— Sincer, îţi apreciez intuiţia. Poate că data viitoare îmi 
ghiceşti în palmă. Eşti gata de plecare? Sau vrei să-ţi 
termini alergarea? 

— Nu, mulţumesc. Pentru o singură zi, am avut parte de 
destule stimulente. 

Când trecură prin apropierea cadavrului, King se opri, 
se uită lung la mâna ce continua să arate spre cer, şi 
chipul i se încruntă dintr-o dată. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Michelle, privindu-l cu 
atenţie. 

— Ceasul, răspunse el. 

Ea îşi aruncă privirea într-acolo şi văzu că ceasul fusese 
fixat la ora unu şi că nu părea să funcţioneze. 

— Ce-i cu el? 

— Michelle, este un ceas Zodiac. 

— Zodiac? 

— Ceva îmi spune că pe individul ăsta o să-l vedem din 
nou la treabă, zise King. 


19 


Capitolul 5 


Zona izolată aflată pe malul abrupt înălţat deasupra 
unuia dintre principalele canale, lung de patruzeci de 
kilometri, ale lacului Cardinal era, de multă vreme, locul 
favorit de întâlnire al adolescenților din Wrightsburg, locul 
în care se îndeletniceau cu diverse lucruri care nu ar fi fost 
aprobate de părinţii lor. În noaptea aceea mohorâtă, cu 
burniţă şi vânt care făcea copacii să scârţâie, pe mal era 
parcată o singură maşină, dar ocupanţii acesteia puneau în 
scenă un spectacol plin de energie. 

Fata era deja dezbrăcată, rochia şi lenjeria ei fiind 
împăturite cu grijă şi aşezate pe locul din spate, alături de 
pantofi. În timp ce ea îi desfăcea pantalonii, băiatul se 
străduia, cu frenezie, să-şi scoată cămaşa pe deasupra 
capului, ceea ce nu era tocmai simplu în spaţiul acela 
înghesuit. Reuşi, în sfârşit, să scape de cămaşă, cam în 
momentul în care pantalonii şi chiloţii îi erau traşi în jos de 
fata care gâfâia şi pentru care răbdarea, cel puţin în 
asemenea împrejurări, nu era, cu siguranţă, o virtute. 

După ce îşi puse prezervativul, el alunecă în mijlocul 
banchetei din faţă şi ea încălecă peste el, privindu-l în faţă. 
Geamurile maşinii începuseră să se aburească. Pe 
deasupra umărului ei, îşi întoarse privirea către parbriz, 
apoi închise ochii şi respiraţia i se acceleră. Pentru el era 
prima oară, dar partenera sa părea mult mai 
experimentată. Aştepta momentul ăsta de mai bine de doi 
ani, timp în care hormonii îl făcuseră să treacă prin 
suferinţe cumplite. Zâmbi când ea gemu, legănându-se 
deasupra lui. 

Apoi deschise ochii şi zâmbetul îi pieri. 

Un individ cu glugă neagră se holba la el prin parbriz. 
Prin condensul gros de pe geam, desluşi apariţia ţevii unei 
arme de vânătoare. Începu să o împingă pe fata aflată 
deasupra lui, gândindu-se, în mod instinctiv, că ar fi putut 
porni maşina ca să fugă de acolo. Dar nu izbuti. Geamul 
explodă, prăvălindu-se în interior. Impactul cu alicele care 

20 


îi pătrunseră fetei în spate o trânti peste el, şi trupul ei îl 
protejă. Dar capul ei îl izbise, spărgându-i nasul şi lăsându- 
l aproape fără cunoştinţă. Scăldat în sângele ei, dar fără să 
fie el însuşi grav rănit, strânse la piept trupul mort, ca şi 
cum l-ar fi considerat un scut nepreţuit, capabil să-l apere 
de atacatorul de coşmar. _ 

Dorea să ţipe şi, totuşi, nu putea. In cele din urmă, îi 
dădu drumul fetei şi se trase pe locul şoferului. Se mişca 
stângaci, cu mintea înceţoşată. „Oare fusese rănit?” Nu 
era în stare să-şi dea seama, dar suferea din cauza şocului; 
creşterea şi apoi scăderea bruscă a tensiunii arteriale îi 
solicitaseră organismul până dincolo de limitele 
suportabile. 

Incepuse să răsucească cheia în contact când portiera 
din partea sa se deschise şi gluga neagră apăru din nou. 
Sub privirile lui neputincioase, ţeava carabinei se apropia, 
alunecând asemenea celui mai periculos şarpe din lume. 
Cu sângele şiroindu-i din nasul spart, băiatul începu să 
implore şi să plângă. Se trase uşor înapoi, îndepărtându-se 
de omul înarmat, până când se izbi de trupul fetei. 

— Te rog! urlă. Nu, Doamne, nu! 

Rafala de nouă alice îl lovi în cap cu forţa unui ciocan 
gigantic şi se prăbuşi alături de fata moartă. Pe partea din 
faţă a corpului ei nu se vedea nicio rană, dar partea 
dorsală era distrusă. Privind-o zăcând pe spate, nu puteai 
spune ce anume o omorâse. Cauza morţii prietenului ei era 
cu mult mai evidentă, pentru că băiatul nu mai avea faţă. 

Ucigaşul îşi sprijini arma de maşină, în partea destinată 
pasagerului, deschise uşa şi se întinse ca să ajungă 
înăuntru. Prinse un ceas la încheietura mâinii băiatului, îi 
sprijini braţul de acoperişul maşinii şi, în cele din urmă, i-l 
fixă între acoperiş şi portieră. Apoi potrivi ceasul pe care îl 
purta deja fata moartă. Pe urmă trase de pe degetul ei 
inelul ieftin, cu ametist, şi şi-l puse în buzunar. De la gâtul 
tânărului, omul cu glugă luă un medalion cu Sfântul 
Christopher. Aceasta ajunse tot în buzunarul său. 

— Îmi pare rău. Tu însuţi nu ai greşit cu nimic, dar eşti o 


21 


parte a păcatului originar. Nu ai murit în zadar. Ai 
îndreptat un rău care dăinuia de mult. Consolează-te cu 
asta, rosti aplecat deasupra trupului băiatului. 

Nu se osteni să se roage şi lângă fată. Scoase din 
buzunar un obiect pe care îl lăsă să cadă pe podeaua 
maşinii, închise uşa şi se îndepărtă mişcându-se cu 
stângăcie. Sub ploaia care pătrundea prin parbrizul 
sfărâmat, cei doi tineri dezbrăcaţi păreau să se ţină de 
mână. 

Pe podea se afla obiectul lăsat de ucigaş. 

Era o zgardă de câine. 


22 


Capitolul 6 


Şeriful Williams se opri la birourile firmei King & 
Maxwell, care se aflau într-o casă de cărămidă, cu două 
etaje, plasată în inima centrului mic, dar elegant al 
Wrightsburg-ului. Tot acolo îşi avusese King firma de 
avocatură, înainte de a renunţa la această ocupaţie. Stând 
cu pălăria în poală, cu ochii obosiţi şi cu o grimasă stranie, 
şeriful le povesti lui King şi Michelle despre înfiorătoarea 
dublă omucidere. 

— Am plecat de la poliţia din Norfolk tocmai ca să nu 
mai am de-a face cu astfel de mizerii, începu Williams. 
Fosta mea nevastă m-a convins să venim aici, pentru că e 
linişte şi pace. Şi, fir-ar să fie, în ce hal s-a putut înşela 
femeia asta! Nu-i de mirare că am divorţat! 

King îi întinse o ceaşcă cu cafea şi apoi se aşeză vizavi 
de el, în timp ce Michelle rămase pe marginea unei 
canapele de piele. 

— Să vedeţi ce o să scoată ziarele din asta. Şi biata 
Sylvia! Abia terminase cu autopsia fetei ăleia şi a trebuit să 
mai facă încă două. 

— Cine erau victimele? întrebă King. 

— Elevi de la liceul Wrightsburg: Steve Canney şi Janice 
Pembroke. Ea a fost împuşcată în spate; el în plină faţă. Cu 
alice. Când am deschis uşa maşinii, am rămas fără micul 
dejun. La naiba, cred c-o să-i visez luni de zile. 

— Nu există martori? 

— Niciunul despre care să ştim. Era o noapte ploioasă. 
Urmele maşinii lor erau singurele de acolo. 

Michelle ciuli urechile. 

— Va să zică, ploua. Aşa că, dacă n-aţi mai văzut alte 
urme de pneuri, înseamnă că ucigaşul a venit pe jos până 
la maşină. Lui nu i-aţi găsit urmele? 

— Ploaia a spălat aproape tot. Pe podeaua maşinii era 
ceva apă cu sânge. Steve Canney era unul dintre cei mai 
populari băieţi din şcoală, vedeta echipei de fotbal şi toate 
celelalte. 

23 


— Şi fata? întrebă Michelle. 

Williams ezită. 

— Janice Pembroke avea o anumită reputaţie printre 
băieţi. 

— Era considerată... accesibilă? întrebă King. 

— Da. 

— Lipseşte ceva? Ar fi putut fi un jaf? 

— Nu s-ar părea, deşi lipsesc două obiecte: un inel ieftin, 
pe care Pembroke îl purta de obicei, şi medalionul cu 
Sfântul Christopher a lui Canney. Nu ştim dacă ucigaşul le- 
a luat sau nu. 

— Spuneai că Sylvia a terminat autopsiile. Presupun că 
ai fost de faţă. 

Williams păru încurcat. 

— Am avut o mică problemă pe la jumătatea autopsiei 
necunoscutei şi eram prea obosit când le făcea pe celelalte 
două. Aştept rapoartele Sylviei, adăugă, în pripă. Nu avem 
un detectiv care să se ocupe în mod oficial de omucideri, 
aşa că m-am gândit că n-ar fi rău să vin aici ca să fac apel 
la priceperea voastră. 

— Ceva indicii? se interesă Michelle. 

— Nu despre prima crimă. Deocamdată nici nu am reuşit 
să identificăm victima, deşi i-am putut lua amprentele şi le 
căutăm. l-am întocmit şi un portret computerizat, care este 
pus în circulaţie. 

— Avem motive să credem că între crime există vreo 
legătură? întrebă Michelle. 

Williams scutură din cap. 

— Probabil se va dovedi că Pembroke şi Canney făceau 
parte dintr-un fel de triunghi amoros. Puştanii din ziua de 
azi sunt în stare să te ucidă cât ai clipi şi fără să se 
sinchisească. Se uită la toate mizeriile alea de la televizor. 

King şi Michelle schimbară o privire, apoi el spuse: 

— In cazul primei crime, ucigaşul fie a momit-o pe 
femeie în pădure, fie a silit-o să vină cu el. Sau a omorât-o 
în altă parte şi a cărat-o până acolo. 

Michelle aprobă dând din cap. 


24 


— Dacă ultima presupunere e adevărată, atunci e un 
bărbat voinic. Cât despre uciderea adolescenților, 
criminalul probabil că i-a urmărit până acolo sau i-a 
aşteptat pe mal. 

— Păi zona aia e bine cunoscută ca loc de tăvăleală, 
dacă acum i-o mai fi zicând tot aşa, spuse Williams. 
Amândouă victimele erau despuiate. De-aia mă gândesc că 
o fi fost vreun băiat pe care l-a respins Pembroke sau 
vreun puşti care era gelos pe Canney. Cazul cadavrului 
neidentificat din pădure o să fie mai greu de rezolvat. Aici 
o să am nevoie de ajutorul vostru. 

King căzu un moment pe gânduri, apoi întrebă: 

— Todd, te-ai uitat într-adevăr bine la ceasul din prima 
crimă? 

— Păi, părea ceva cam prea mare pentru fata aia. 

— Sylvia spune că mâna cu ceasul a fost proptită înadins 
ca să stea în sus. 

— Nu poate fi sigură de asta. 

— Eu am observat că ceasul era fixat la ora unu, adăugă 
King. 

— Aşa e, dar se oprise sau cheiţa era scoasă. 

King se uită la Michelle. 

— Ai observat marca ceasului? 

Williams îl privi plin de curiozitate. 

— Marca ceasului? 

— Era un ceas Zodiac; un cerc cu o cruce. 

Williams aproape că-şi vărsă cafeaua. 

— Zodiac! 

King încuviinţă. 

— Şi era un ceas bărbătesc. Cred că ucigaşul l-a pus la 
mâna femeii. 

— Zodiac, repetă Williams. Vrei să spui că?... 

— Primul criminal în serie Zodiac a operat în 1968 şi 
1969 în zona golfului, San Fran şi Vallejo, îi răspunse King. 
Cred că acel Zodiac trebuie să fi fost ceva mai versat. De 
fapt, erau cel puţin doi criminali Zodiac, unul în New York 
şi altul la Kobe, în Japonia. Cel din San Fran purta o glugă 


25 


neagră, de călău, pe care avea drept blazon o cruce albă şi 
un cerc, adică simbolul de pe ceasurile Zodiac. Şi a lăsat 
un ceas asupra ultimei sale victime, un şofer de taxi, dacă- 
mi aduc bine aminte, deşi nu era vorba de un Zodiac. 
Totuşi, cel bănuit a fi criminalul Zodiac din San Francisco 
avea un astfel de ceas. Se pare că de aici i-a venit ideea să 
transforme crucea înscrisă în cerc într-o siglă pe care să o 
poarte şi de la care i s-a tras porecla. lar cazul nu a fost 
rezolvat niciodată. 

Williams se îndesă mai tare în scaun. 

— Ei, asta e mai degrabă o speculație de-a voastră, şi 
încă una trasă de păr. 

Michelle îşi privi partenerul. 

— Sean, crezi într-adevăr că vorba de un criminal la 
indigo? 

King ridică din umeri. 

— Dacă doi oameni au copiat originalul, de ce n-ar 
putea-o face şi al treilea? Zodiac-ul din San Francisco 
trimitea scrisori codificate la diverse ziare - şi, în cele din 
urmă, codul a fost spart. Scrisorile explicau că motivaţia 
crimelor era o povestioară intitulată „Cel mai periculos 
joc“. Este o poveste despre vânătoarea de oameni. 

— Un joc despre vânătoarea de oameni? rosti Michelle, 
tărăgănat. 

— Dintre cadavrele din maşină, avea vreunul ceas? 
întrebă King. 

Williams se încruntă. 

— Stai o clipă, Sean. Aşa cum ţi-am spus, cele două 
cazuri sunt total diferite unul de altul. Pe de-o parte arme 
de vânătoare, pe de alta, ei bine, nu ştiu încă cum a murit 
femeia, dar nu a fost împuşcată cu alice, asta-i al dracului 
de sigur. 

— Dar cum rămâne cu ceasurile? 

— OK, amândoi tinerii purtau câte un ceas. Şi ce-i cu 
asta? E vreun delict? 

— Şi n-ai observat dacă erau Zodiac? 

— Nu, n-am observat. Dar n-am observat asta nici în 


26 


cazul femeii. Se opri şi căzu puţin pe gânduri. Deşi braţul 
lui Canney era cumva rezemat de aripa maşinii. 

— Adică părea fixat în poziţia aia? 

— Poate, rosti Williams, cu prudenţă. Dar a fost doborât 
de încărcătura unei arme de vânătoare. Nu putem şti cum 
l-a azvârlit lovitura. 

— Cele două ceasuri mergeau? 

— Nu. 

— Ce oră arăta ceasul lui Pembroke? 

— Două. 

— Două fix? 

— Cred că da. 

— Şi ceasul lui Canney? 

Williams îşi scoase agenda şi întoarse câteva pagini 
înainte de a găsi ceea ce căuta. 

— Trei, spuse, cu nervozitate. 

— Ceasul a fost lovit de alice? 

— Nu sunt sigur, răspunse Williams. Presupun că Sylvia 
ne poate spune asta. 

— Dar ceasul fetei? 

— Se pare că a fost atins de o sfărâmătură de parbriz. 

— Totuşi, ceasul ei arată ora două şi al lui Canney trei, 
zise Michelle. Dacă al fetei s-a oprit la două, atunci când a 
fost ucisă de încărcătura armei de vânătoare, cum de s-a 
oprit al băiatului la trei, fără să fi fost atins de nimic? 

Williams continuă să-şi păstreze prudenţa. 

— Ei, haide, în afară de chestia asta cu ceasurile, care 
nu e câtuşi de puţin convingătoare, nu văd absolut nicio 
legătură. 

Michelle dădu din cap cu încăpățânare. 

— Prima crimă a fost numărul unu, Jennifer Pembroke a 
fost numărul doi şi Steve Canney a fost victima a treia. 
Asta nu poate fi o coincidenţă. 

— Trebuie să verifici neapărat dacă ceasurile lui Jennifer 
Pembroke şi Steve Canney erau Zodiac, îi spuse King lui 
Williams, pe un ton care sugera urgenţa. 

Williams îşi folosi celularul ca să dea nişte telefoane. 


27 


Când isprăvi, şeriful păru derutat. 

— Ceasul găsit asupra lui Pembroke era al ei, un Casio. 
Mama ei a confirmat că e cel pe care îl purta fata. Dar 
tatăl lui Canney mi-a spus că fiul lui nu purta ceas. L-am 
pus pe unul dintre ofiţerii mei să verifice. Ceasul de la 
mâna lui Canney era un Timex. 

King se încruntă. 

— Va să zică, niciun ceas Zodiac, dar al lui Canney s-ar 
putea să fi fost pus de ucigaş, aşa cum s-a întâmplat, 
probabil, şi în cazul primei crime. Din câte îmi aduc aminte 
şi Zodiac-ul din San Fran a acţionat în zone frecventate de 
îndrăgostiţi. Şi cele mai multe, dacă nu chiar toate 
omorurile, au fost săvârşite în apropierea apelor sau în 
locuri care au fost numite după o apă. 

— Dâmbul pe care au fost ucişi Pembroke şi Canney 
domină lacul Cardinal, recunoscu Williams, în silă. 

— Şi nici femeia n-a fost găsită prea departe de lac, 
spuse Michelle. Trebuie doar să mergi de-a lungul coamei 
dealului pe care era şi dai imediat peste un golfuleţ. 

— Ceea ce aş face eu, zise King, ar fi să urmăresc pista 
furnizată de ceasul Zodiac. Ucigaşul trebuie să fi luat 
ceasul ăla de undeva. 

Williams îşi lăsă ochii în jos, privindu-şi mâinile, şi 
sprâncenele i se încruntară. 

— Ce mai e? întrebă Michelle. 

— Am găsit o zgardă de câine pe podeaua maşini lui 
Canney. Am presupus că era a lui. Dar tatăl lui tocmai mi-a 
spus că nu au câine. 

— Nu putea fi a lui Pembroke? sugeră King, dar Williams 
scutură din cap. 

Nedumeriţi, stăteau pe gânduri cu toţii, când telefonul 
din birou începu să sune. King se duse să răspundă şi 
reveni apoi, cu o expresie satisfăcută. 

— Era Harry Carrick, fostul membru al Curţii Supreme 
de Justiţie, care e acum avocat districtual. Are un client 
acuzat de ceva foarte grav şi ne cere să-l ajutăm. N-a spus 
despre cine sau despre ce e vorba. 


28 


Williams roşi şi îşi drese glasul. 

— Ei, s-ar putea să fie Junior Deaver. 

— Junior Deaver? făcu King. 

— Înî. Lucra ceva pentru familia Battle. Nu intră în 
jurisdicţia mea. Junior e acum în închisoarea districtuală. 

— Ce-a făcut? se interesă King. 

— Întrebarea asta va trebui să i-o pui lui Harry. Williams 
porni către uşă. Chem şi poliţia statului. Ei au detectivi 
specializaţi în omucideri. 

— Ai putea să te gândeşti dacă n-ar fi bine să chemi şi 
FBl-ul, spuse Michelle. Dacă e vorba de un criminal în 
serie, VICAP îi poate face un profil, adăugă, referindu-se la 
Violent Criminal Apprehension Program?. 

— N-aş fi crezut că, în Wrightsburg, o să am vreodată 
nevoie să completez un formular VICAP. 

— Au simplificat foarte mult formalităţile, adăugă ea, 
îndatoritoare. 

După plecarea comandantului, Michelle se întoarse spre 
King. 

— Mi-e milă de el. 

— O să facem tot ce putem ca să-l ajutăm. 

Ea se aşeză din nou. 

— Aşadar, cine sunt Junior Deaver şi familia Battle? 

— Junior e un tip de treabă, care a trăit aici toată viaţa 
lui. Adică în mahalale, am putea spune. Cu familia Battle e 
o altă poveste. Sunt, de departe, cea mai bogată familie 
din împrejurimi. Şi sunt exact aşa cum te aştepţi să fie o 
familie sudistă cu tradiţie. 

— Mai exact, ce înţelegi prin asta? 

— Mai exact, sunt, ei bine, fermecători, capricioşi... ştii, 
uşor excentrici. 

— Adică ticniţi, spuse Michelle. 

— Păi... 

— Toate familiile au ţăcănelile lor, îl întrerupse Michelle. 
Numai că unele şi le arată mai mult decât altele. 

— Cred că o să descoperi, că, în privinţa asta, familia 


2 Programul de Înţelegere a Violenţei Criminale al FBI-ului. 
29 


Battle e cap de listă. 


30 


Capitolul 7 


Harry Lee Carrick locuia într-un cartier aerisit, un 
adevărat domeniu situat la marginea estică a Wrightsburg- 
ului. În maşina pe care o conducea într-acolo, King îi 
povesti lui Michelle despre judecătorul-devenit-avocat- 
pledant. 

— Cu ani în urmă, a fost avocat aici, apoi a ajuns 
judecător la curtea locală şi, de acolo, în ultimele două 
decenii, la curtea supremă a statului. De fapt, el m-a 
îmboldit să intru în baroul din Virginia. Dacă te întorci cu 
trei sute de ani în urmă, dai peste familia lui. Ştii, sunt acei 
Lee. E bine trecut de şaptezeci de ani, dar e mai tăios ca 
niciodată. După ce a ieşit din magistratură, s-a reîntors 
aici şi s-a stabilit la reşedinţa familiei. 

— Spuneai că Junior e din mahalale. 

— Să zicem că, uneori, s-a nimerit să între în conflict cu 
legea. Dar, din câte am auzit, nu a mai avut necazuri de 
foarte multă vreme. 

— După cum se pare, nu până acum. 

Trecură dincolo de nişte porţi de fier forjat pe care era 
gravată litera C. 

Michelle îşi roti privirea asupra acelui domeniu întins. 

— Frumoasă proprietate. 

— Harry s-a descurcat bine şi familia lui a fost, cu 
siguranţă, bogată. 

— E însurat? 

— Soţia i-a murit când era tânără. Nu s-a recăsătorit 
niciodată şi nu are copii. De fapt, după câte ştiu eu, el este 
ultimul Carrick. 

Aruncară o privire asupra casei imense, de cărămidă, cu 
coloane albe, cuibărită printre copacii bătrâni. Apoi King 
conduse pe lângă reşedinţa principală, o luă pe o alee 
îngustă, acoperită cu prundiş, şi opri în faţa unei mici 
clădiri albe, acoperite cu şindrilă. 

— Ce-i aici? vru să ştie Michelle. 

— Opulentul birou juridic al lui Harry Lee Carrick, 

31 


Esquire. 

Bătură la uşă şi dinăuntru răspunse o voce plăcută: 

— Intră. 

Bărbatul se ridică din spatele unui birou mare de lemn, 
întinzându-le mâna. Harry Carrick avea cam un metru 
şaptezeci şi cinci, era suplu, cu părul uşor argintiu şi tenul 
bronzat. Purta pantaloni largi, gri, un sacou albastru, o 
cămaşă albă, cu gulerul răsfrânt, şi o cravată cu dungi albe 
şi roşii. Michelle decise că ochii lui, neastâmpăraţi la 
modul plăcut, nu erau cu adevărat albaştri, ci aveau mai 
degrabă culoarea brebenocului. Avea sprâncene groase, de 
aceeaşi culoare cu părul. Strângerea lui de mână era 
fermă şi accentul lui sudist, melodios, te învăluia cu aceea 
moliciune pe care ţi-o dăruiesc trei înghiţituri din băutura 
preferată, sorbite într-un fotoliu comod. Energia şi 
obiceiurile sale erau ale unui bărbat cu cel puţin douăzeci 
de ani mai tânăr. Pe scurt, era întruchiparea versiunii 
hollywoodiene a ceea ce trebuie să fie un judecător. 

Harry i se adresă lui Michelle: 

— Mă întrebam când are de gând Sean să te aducă să 
mă vezi. Aşa că, înţelegi, am fost nevoit să mă ocup 
personal de treaba asta. 

Îi conduse către scaunele aflate într-unul dintre colţurile 
micii încăperi. Mobila părea să fie veche şi destul de uzată. 
Fumul de ţigară plutea în aer sub forma unor nori în 
miniatură şi Michelle observă o maşină veche de scris, 
marca Remington, pe un colţ al mesei lui Harry, deşi pe 
aceeaşi masă splendid sculptată se aflau şi un PC şi o 
imprimantă laser. 

— Am capitulat cu toţii în faţa eficienţei epocii moderne, 
spuse el, după ce ochii lui surprinseră privirea ei uimită. 
Am rezistat în faţa computerelor până în ultimul moment 
posibil şi apoi m-am aruncat în braţele lor cu toată inima. 
Păstrez Remington-ul pentru corespondenţa destinată unor 
anumiţi prieteni vechi, cărora cred că nu le face plăcere să 
primească decât misive pe hârtie specială, cu monogramă, 
binecuvântată de atingerea tastelor unei maşini de scris 


32 


manuale sau acoperită de scrisul meu personal care, din 
păcate, devine tot mai neciteţ. E foarte neplăcut să 
îmbătrâneşti, dacă nu iei în consideraţie alternativa. Le-am 
recomandat tuturor, întotdeauna, să rămână tineri şi 
frumoşi, aşa ca tine, Michelle. 

Ea zâmbi. Harry era un adevărat gentleman şi un tip 
fermecător. 

El insistă să le facă un ceai şi li-l servi în ceşcuţe 
delicate, de porțelan, cu farfurioare asortate. Apoi se aşeză 
între ei. 

— Junior Deaver, sugeră King. 

— Şi familia Battle, spuse Harry. 

— Par să formeze o asociere ciudată, observă Michelle. 

— Cât se poate de ciudată, încuviinţă Harry. Bobby 
Battle era un individ strălucit şi cu o sănătate de fier. A 
făcut avere din sudoarea frunţii şi din ascuţimea minţii. 
Soţia sa, Remmy, e cea mai distinsă cucoană pe care o 
cunosc. Şi e făcută şi ea tot din oţel. Fiind măritată cu 
Bobby, aşa şi trebuia să fie. 

Michelle îl privi intrigată. 

— Ai spus „era“. Bobby Battle e mort? 

— Nu, dar a suferit de curând un puternic atac cerebral. 
De fapt, nu s-a întâmplat cu mult înainte de incidentul de 
care e acuzat Junior. Incă nu ştiu sigur ce şanse are să se 
refacă. 

— Şi asta e toată familia, Bobby şi Remmy? întrebă 
Michelle. 

— Nu, au şi un fiu, Edward Lee Battle, dar toată lumea îi 
spune Eddie. Are în jur de patruzeci de ani. Numele întreg 
al lui Bobby e Robert E. Lee Battle. Nu suntem rude. Lee e 
un nume de căpătat, aşa cum se obişnuieşte pe aici, sunt 
sigur că ţi-e greu să înţelegi. Au mai avut un fiu, Bobby Jr., 
fratele geamăn al lui Eddie. A murit de cancer, în 
adolescenţă. 

— Şi mai este şi soţia lui Eddie, Dorothea. Şi sora lui mai 
mică, Savannah, adăugă King. Am înţeles că abia a 
terminat facultatea. 


33 


— Spuneţi că Eddie are în jur de patruzeci de ani, iar 
Savannah abia a terminat facultatea? se miră Michelle. 

— Păi, spuse Harry, Savannah a fost, într-un fel, o 
surpriză. Remmy era trecută de patruzeci de ani când a 
apărut aceea bocceluţă cu bucurii. Ironia este că Remmy şi 
Bobby se despărţiseră cu ceva timp înainte de naşterea lui 
Savannah şi erau pe punctul să divorţeze. 

— Care era motivul? se interesă King. 

— Remmy l-a prins cu o altă femeie, cu o prostituată. Nu 
era prima oară; atracţia lui Bobby faţă de astfel de creaturi 
era înfiorătoare. Până atunci totul fusese ţinut sub tăcere. 
Eu am fost convins că ajunseseră la picătura care revarsă 
paharul, dar pe urmă s-au împăcat. 

— Un bebeluş poate face asta, zise King. 

— Locuiesc împreună cu toţii? întrebă Michelle. 

Harry clătină din cap. 

— Bobby, Remmy şi Savannah stau în casa cea mare. 
Eddie şi Dorothea locuiesc alături, în clădirea în care-şi 
ţineau pe vremuri trăsurile şi care acum este o parte 
separată a proprietăţii. Şi se zvoneşte că Savannah are de 
gând să se mute în altă parte. 

— Presupun că, odată ce a terminat facultatea, intră în 
posesia unor fonduri băneşti, spuse King. 

— Şi probabil că, pentru ea, nu e niciodată prea curând, 
afirmă Harry. 

— Pot trage concluzia că nu se înţelege bine cu părinţii? 
făcu Michelle. 

— Hai să zicem aşa: Bobby a fost un tată mai degrabă 
absent iar ea şi Remmy sunt, amândouă, firi puternice şi 
independente, ceea ce înseamnă că nu se simt prea bine 
împreună. 

— Cu ce se ocupă Eddie şi Dorothea? întrebă Michelle. 

— Eddie e artist profesionist, o lămuri Harry, şi e 
pasionat de reconstituirea Războiului Civil. Dorothea are 
propria ei firmă de imobiliare şi se descurcă foarte bine. 
Harry îi adresă lui Michelle un zâmbet poznaş. Tipii din 
clasa socială din care face parte neamul Battle îşi schimbă 


34 


partenerii de viaţă într-un ritm alarmant, aşa că au adesea 
nevoie de reşedinţe noi, din ce în ce mai somptuoase. 
Fenomenul e avantajos pentru portofelul lui Dorothea, dar 
probabil că îi dă fiori amintindu-i pe cine se bazează viaţa 
ei de zi cu zi. 

— Asta-mi sună a Peyton Place’, rosti Michelle. 

— Peste Peyton Place s-a aşternut de mulţi ani uitarea, 
făcu Harry. 

— Şi acum ajungem la Junior, adăugă King. 

Harry îşi lăsă jos ceaşca de ceai şi se întinse după unul 
din dosarele aflate pe biroul lui. 

— Junior construia ceva pentru familia Battle. Mai exact, 
lucra la toaleta dormitorului lui Remmy. Se pricepe. A 
lucrat şi aici, pentru mine, şi pentru o mulţime de lume din 
zona asta. 

— Şi delictul de care e acuzat? vru să ştie King. 

— Spargere. În dulapul lui Remmy era o casetă secretă, 
în care ţinea bijuterii, bani şi alte obiecte de valoare. A fost 
spartă şi  golită. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu 
ascunzătoarea secretă din dulapul lui Bobby. Din câte am 
înţeles, totul valora două sute de mii de dolari şi, din 
nefericire, printre obiectele dispărute se află şi verigheta 
lui Remmy, spuse Harry. Şi niciuna dintre furiile iadului nu 
întrece o femeie care a rămas fără inelul ei de cununie, 
adăugă, cu privirea pierdută asupra dosarului. 

— Şi îl suspectează pe Junior pentru că lucra acolo? 
întrebă Michelle. 

— Ei, există o serie de fapte care par să îl încrimineze. 

— Cum ar fi? se interesă King. 

Harry începu să le enumere pe degete. 

— Spărgătorul a intrat în casă pe o fereastră de la etajul 
al treilea. Fereastra cu pricina a fost forţată cu o unealtă şi 
acolo au rămas urme şi o bucată de metal care se 
potriveşte la o rangă de-a lui Junior. Tot el are şi o scară, 
cu care ar fi putut ajunge la fereastră. Pe deasupra, au 
găsit cioburi de sticlă în manşetele unor pantaloni de-ai lui. 


3 Unul dintre primele seriale de televiziune americane. 


35 


Nu pot avea certitudinea că cioburile alea sunt din 
fereastră, dar sunt de acelaşi tip. Amândouă sunt colorate. 

— Ai spus că fereastra a fost forţată, remarcă King. De 
unde au apărut cioburile? 

— O parte a ferestrei s-a spart când a fost forţată. 
Presupun că teoria lor este că Junior s-a ales cu cioburile 
când s-a cocoţat prin spărtură. Pe urmă, mai sunt urmele 
de paşi rămase pe duşumeaua din lemn de esenţă tare a 
dormitorului lui Remmy. Se potrivesc cu o pereche de 
ghete găsite la Junior. Sunt şi ceva urme de materiale de 
construcţie pe podeaua dulapului lui Remmy: tencuială, 
ciment, rumeguş, chestii pe care Junior le-ar fi putut avea 
pe pantofi, având în vedere ocupaţia lui. Mai erau şi urme 
de pământ care se potrivesc cu cel de lângă casa lui Junior. 
Probe similare s-au găsit şi în dormitorul şi dulapul lui 
Bobby. 

— Deci au continuat să aibă dormitoare separate? 
întrebă Michele. 

Harry înălţă una din sprâncenele sale groase. 

— O informaţie asupra căreia sunt sigur că Bobby ar fi 
preferat să păstreze secretul. 

— OK, toate astea sunt incriminatoare, dar neesenţiale, 
zise King. 

— Ei bine, mai există încă o dovadă. Sau presupun că ar 
fi trebuit să spun două. O amprentă de mănuşă şi una de 
deget, care se potrivesc cu ale lui Junior. 

— O amprentă de mănuşă? făcu Michelle. 

— Era o mănuşă de piele, replică Harry, şi astea au nişte 
linii caracteristice, exact ca o amprentă de deget, sau cel 
puţin aşa mi s-a spus. 

— Dar, dacă purta mănuşi, de unde i-au apărut 
amprentele? se miră King. 

— Probabil că unul dintre degete mănuşii avea o gaură. 
Şi Junior are o astfel de mănuşă. 

King se uită lung la Harry. 

— Care e versiunea lui Junior? 

— Junior îşi susţine cu tărie nevinovăția. A lucrat singur, 


36 


până la primele ore ale dimineţii, la casa pe care o 
construieşte pentru el şi pentru familia lui în districtul 
Albermarle. Nu a văzut pe nimeni şi nimeni nu l-a văzut pe 
el. Aşa că nu există niciun alibi. 

— Când a fost descoperită spargerea? întrebă King. 

— Remmy a făcut-o, în jurul orei cinci dimineaţa, când s- 
a întors de la spital. In seara precedentă a stat în 
dormitorul ei până la ora opt şi în casă au fost oameni 
până în jurul orei unsprezece, sau cam aşa ceva. Aşa că 
delictul a fost săvârşit, probabil, să zicem, între miezul 
nopţii şi ora patru. 

— Evident în orele în care Junior spune că a lucrat de 
unul singur la casă. 

— Şi, cu toate astea, spuse Michelle, crezi că este 
nevinovat, nu-i aşa? 

Harry îi susţinu privirea. 

— Înainte, am reprezentat oameni care erau vinovaţi; 
asta ţine de specificul meseriei. Ca judecător, am văzut 
vinovaţi rămaşi în libertate şi, uneori, nevinovaţi 
întemnițați şi, de obicei, nu am putut face nimic ca să 
îndrept lucrurile. Acum, în ceea ce îl priveşte pe Junior, 
convingerea mea fermă este că nu el a comis spargerea, 
dintr-un motiv simplu: bietul om nu ar şti ce să facă cu 
ceva care valorează două sute de mii de dolari, cu 
obligaţiuni la purtător şi cu bijuterii - nu mai mult decât m- 
aş pricepe eu să vâslesc pentru o medalie olimpică de 
argint la proba patru plus cârmaci pentru femei. 

Michelle îl privi surprinsă, pentru că exact asta făcuse 
ea pe când era studentă. 

— Da, draga mea, se scuză Harry, am făcut cercetări în 
ceea ce te priveşte. Sper că nu te superi. O bătu pe mână 
şi continuă: Se ştie foarte bine că Junior e un hoţ 
incompetent. Am un exemplu elocvent: cu ani în urmă, a 
furat nişte acumulatori de autocamion de la un atelier local 
de reparaţii şi nu s-a ostenit să le ia din camionul său când 
s-a dus cu el la reparat la acelaşi atelier. Această mică 
gafă, care l-a costat şase luni de puşcărie, demonstrează 


37 


lipsa lui de abilitate în afacerile necurate. 

— Ei bine, poate că, între timp, a devenit mai priceput, 
spuse King. 

— Se descurcă mai bine decât oricând cu lucrările pe 
care le-a contractat. Şi nevastă-sa câştigă bani frumoşi. Îşi 
construiesc o casă nouă în Albermarle. De ce să fi dat o 
spargere la familia Battle? 

— Poate că aveau nevoie de mai mulţi bani pentru casa 
cea nouă. Dar, dacă nu a făcut-o el, cineva se străduieşte 
din răsputeri să-l scoată vinovat. De ce? zise King. 

Harry avea răspunsul pregătit. 

— El lucrează acolo, aşa că urma să fie suspectat. 
Persoana respectivă i-ar fi putut lua uneltele, încălţările, 
pantalonii şi mânuşile din rulota în care el şi ai lui locuiesc 
acum. Se află într-un loc uitat de lume şi, de obicei, e 
pustiu pe acolo. Dar, adăugă, amprenta degetului e cea 
mai supărătoare. Doar un individ foarte versat ar fi putut 
să o falsifice. 

— Cum e familia lui? se interesă Michelle. 

— Are trei copii; cel mai mare e de vreo doisprezece ani. 
Nevastă-sa e Lulu Oxley. 

— Lulu Oxley? repetă Michelle. 

— Conduce un club pentru bărbaţi, numit Afrodiziac. 
Oricât ar părea de ciudat, mi-a spus că acum deţine şi o 
parte din acţiuni. 

— Glumiţi, făcu Michelle. Afrodiziac? 

— Am auzit că înăuntru e într-adevăr plăcut - ştiţi, nu e 
doar un local dubios, cu dansatoare cu sânii goi. Cu toate 
că, bineînţeles, eu n-am fost niciodată acolo, se grăbi 
Harry să adauge. 

— E adevărat, afirmă King. 

Michelle se întoarse spre el. 

— Te rog, nu-mi spune că tu ai fost. 

El ezită, părând stânjenit, înainte de a răspunde: 

— O singură dată. La o petrecere a burlacilor, pentru un 
prieten. 

— Ahaaa, făcu Michelle. 


38 


King continuă: 

— OK, poate că nu Junior a pus totul la cale, dar dacă a 
făcut-o altcineva? O persoană care ştia că Junior poate 
intra în casa Battle şi care l-a angajat ca să dea spargerea. 
Harry, dovezile materiale sunt destul de incriminatoare. 

Harry nu se dădu bătut. 

— Există dovezi împotriva lui. De fapt, chiar prea multe! 

King nu păru convins. 

— OK, ce vrei să facem noi? 

— Vorbiţi cu Junior. Ascultaţi versiunea lui. Mergeţi în 
vizită la familia Battle. 

— Foarte bine, şi dacă verificăm totul şi nimic nu iese la 
iveală? 

— Atunci discut eu cu Junior. Dacă o să continue să-şi 
susţină nevinovăția, pur şi simplu n-o să pot decât să merg 
înainte. Totuşi, dacă procurorul o să propună o înţelegere 
rezonabilă, ei bine, o să fac apel la aşa ceva pentru Junior. 
A mai stat şi înainte la închisoare; n-are niciun chef să se 
întoarcă acolo. _ 

Îi înmână lui King un dosar cu toate amănuntele. Îşi 
strânseră mâinile pe deasupra lui, apoi Harry se întoarse 
către Michelle şi îi luă mâna. 

— Şi trebuie să spun că, indiferent de preţul pe care o să 
mi-l cereţi, a meritat să o întâlnesc în sfârşit pe această 
tânără încântătoare. 

— Harry, eşti pe punctul de a mă face să roşesc. 

— Am să iau asta drept un compliment. 

— Îl iubesc pe omul ăsta, spuse Michelle, după ce se 
despărţiră de Harry şi ajunseră afară. 

— Foarte bine, pentru că, în afară de întâlnirea cu el, s- 
ar putea să nu iasă nimic bun din toată povestea asta. 

Celularul lui King sună. După un minut, convorbirea se 
încheie. 

— Era Todd. Să mergem, spuse. 

— Încotro? întrebă Michelle. 

— Într-un loc într-adevăr vesel, numit morgă. 


39 


Capitolul 8 


VW-ul de un albastru-pal, model 1969, îşi omora timpul 
pe unul dintre drumurile care duceau către centrul 
oraşului Wrightsburg. Bărbatul care îl conducea purta 
blugi, o bluză albă, cu gulerul răsfrânt, şi pantofi mocasin. 
Avea şi o şapcă de baseball, bine îndesată pe frunte, iar 
ochii îi erau acoperiţi de ochelari de soare de o culoare 
foarte închisă. Probabil că exagera, era conştient de asta. 
Cei mai mulţi oameni erau atât de preocupaţi de 
problemele lor personale încât nu puteau spune nimic 
despre nicio persoană pe care ar fi zărit-o, în treacăt, cu 
trei secunde înainte. 

Din partea opusă venea un Lexus decapotabil. Bărbatul 
nu le aruncă nicio privire lui Sean King şi lui Michelle 
Maxwell, care trecură pe lângă el, îndreptându-se către 
morgă. Îşi continuă drumul, în VW-ul care avea la bord 
peste trei sute de mii de kilometri. Broscuţa ieşise de pe 
linia de montaj având culoarea galben canar. Fusese 
vopsită în multe alte culori de când fusese furată, cu mulţi 
ani în urmă, şi schimbase cel puţin zece seturi de plăcuţe 
de înmatriculare. De-a lungul timpului, numărul său de 
identificare fusese schimbat cu iscusinţă. Asemenea unei 
arme curățate, acum era, într-adevăr, de neidentificat. Şi 
pentru asta îi plăcea la nebunie. 

Şi criminalul în serie Theodore „Ted” Bundy prefera 
broscuţele VW pentru distracţiile ucigătoare care, înainte 
de a fi executat, îl mânau de la un țărm la altul. Se referea 
adesea la volumul de „marfă” pe care îl putea căra în 
broscuţă dacă scotea bancheta din spate, o „marfă” care 
fusese cândva însufleţită, fiinţă omenească şi femeie. 
Bundy era entuziasmat de consumul incredibil de benzină 
al Volkswagen-ului. Era suficient conţinutul unui singur 
rezervor ca să ajungă la locul măcelului şi ca să scape cu 
fuga. 

Bărbatul viră la dreapta şi intră în parcarea magazinului 
universal frecventat de majoritatea locuitorilor micului, 

40 


dar aglomeratului orăşel Wrightsburg. Se spune că Bundy 
şi alţi criminali în serie de teapa lui petrec câte douăzeci şi 
patru de ore pe zi schiţându-şi crimele următoare. Trebuie 
să fi fost simplu pentru astfel de bărbaţi. Despre 
coeficientul de inteligenţă al lui Bundy se spune că era de 
peste 120. Ei bine, al bărbatului de la volanul VW-ului era 
de peste 160. Făcea parte din Mensa, în fiecare duminică 
rezolva cu uşurinţă careul de cuvinte încrucişate din New 
York Times şi ar fi putut aduna o mică avere la Jeopardy!, 
răspunzând la întrebările lui Alex, gazda emisiunii, înainte 
ca acesta să apuce să le termine. 

Cu toate acestea, adevărul era că nu era nevoie să fii un 
geniu ca să descoperi victime convenabile; erau pe toate 
drumurile. Şi acum era mai simplu decât pe vremea lui 
Bundy, din motive care poate că nu li se păreau tuturor 
atât de evidente, dar care, pentru el, erau chiar prea de 
clare. 

Urmări cu privirea cuplul de bătrâni care ieşiră 
clătinându-se din magazin şi se instalară în break-ul lor 
Mercedes. Işi notă numărul de pe plăcuţa de 
înmatriculare. Avea să-l caute mai târziu, pe Internet, ca să 
le afle adresa. Işi făceau singuri cumpărăturile aşa că, 
probabil, nu aveau niciun ajutor şi niciun copil stabilit prin 
apropiere. Maşina era relativ nouă, ceea ce arăta că nu 
trăiau doar din ajutorul social. Bărbatul purta o şapcă cu 
sigla unui club local, situat undeva, la ţară. Aceasta era o 
altă adevărată potenţială mină de aur, unde se puteau găsi 
informaţii care, mai târziu, s-ar fi putut dovedi importante. 

Se lăsă pe spate şi aşteptă, răbdător. Magazinul acela 
aglomerat oferea multe perspective. Putea să consume tot 
ce dorea, fără să fie nevoie să-şi scoată vreodată 
portofelul. 

După câteva minute, o femeie atrăgătoare, de treizeci şi 
ceva de ani, ieşi dintr-o farmacie, cărând o geantă 
voluminoasă. Privirea lui se lipi de ea, şi antenele ucigaşe i 
se răsuciră, pline de interes. Femeia se opri la bancomatul 
de lângă farmacie, scoase nişte bani şi apoi săvârşi ceea 


41 


ce, în secolul următor, avea să fie considerat un păcat 
mortal; îşi aruncă chitanţa în coşul de gunoi înainte de a se 
urca într-un Chrysler Sebring decapotabil, de un roşu 
strălucitor. Pe o plăcuţă se putea citi „DEH JD”. 

Înţelese repede că acelea erau inițialele ei şi că era 
avocat, „JD” însemnând Doctor în Ştiinţe Juridice. Hainele 
pe care le purta arătau că era pretențioasă când era vorba 
de înfăţişarea ei exterioară. Braţele, faţa şi picioarele îi 
erau proaspăt bronzate. Dacă era avocat practicant, 
probabil tocmai se întorsese dintr-o vacanţă sau se 
bronzase artificial în timpul iernii. Arăta bine şi avea 
pulpele bine dezvoltate. Probabil făcea de obicei muncă de 
teren, poate chiar căuta dovezi în pădurile din împrejurimi, 
deduse el în continuare. În timp ce ea se urca în maşină, 
privirea lui căzuse pe brăţara de aur pe care o purta la 
glezna stângă. Asta era ciudat, gândi. 

Pe bara de protecţie avea un abţibild din acel an al 
Asociaţiei Americane a Barourilor, aşa că erau şanse să fie 
încă în slujba legii. Şi nu era căsătorită - nu purta 
verighetă. În dreapta abţibildului ABA se afla un permis de 
parcare pentru o zonă închisă, rezidenţială, foarte scumpă, 
aflată la vreo trei kilometri distanţă. Dădu din cap 
mulţumit.  Abţibildurile astea ofereau foarte multe 
informaţii. 

Parcă, ieşi din broscuţă, se duse lângă coşul de gunoi, se 
prefăcu că aruncă ceva şi, din aceeaşi mişcare, luă 
chitanţa de la bancomat. Femeia ar fi trebuit să ştie că nu 
trebuia aruncată acolo. La fel de bine, şi-ar fi putut arunca 
la coş declaraţia anuală de venit. Acum era complet lipsită 
de apărare, putea afla orice ar fi dorit despre ea. 

După ce reveni în maşină, se uită la numele de pe 
chitanţă: D. Hinson. Putea să o caute în cartea de telefon 
mai târziu. O putea căuta şi într-un anuar comercial, ca să 
afle la ce firmă de avocatură din oraş era angajată. Acum 
putea avea în vedere două ţinte posibile. Băncile 
începuseră să nu mai treacă pe chitanţe toate cifrele din 
numerele de cont, tocmai fiindcă ştiau că, în mod stupid, 


42 


clienţii lor şi le aruncau în locuri unde puteau fi găsite de 
oameni de teapa lui. Oricum, nu îi trebuiau banii ei; ceea 
ce îl interesa era de o natură mult mai personală. 

Continuă să savureze căldura plăcută a soarelui. Ziua 
promitea să devină foarte frumoasă. Se lăsă uşor pe spate 
în scaunul său şi ridică doar capul când, în dreapta lui, 
mama unui fotbalist începu să încarce alimente în 
furgonetă. Nu ghicise asta; tricoul pe care îl purta ea o 
dăduse de gol. Pe unul din scaunele din spate ale maşinii 
era un copilaş. Pe bara de protecţie, un abţibild verde 
aducea la cunoştinţă faptul că femeia era mama unui elev 
de pe lista de onoare din acel an a liceului din 
Wrightsburg. 

„Demn de reţinut”, gândi. Un elev în clasa a şaptea sau 
a opta şi un bebeluş. Îşi trase maşina în spaţiul de lângă 
furgonetă şi aşteptă. Femeia îşi duse căruciorul înapoi în 
faţa magazinului, lăsând copilaşul nesupravegheat. 

Bărbatul ieşi din broscuţă, se aplecă pe geamul deschis 
al furgonetei din partea şoferului şi îi zâmbi micuţului, 
care îi întoarse zâmbetul, gângurind. In interiorul 
furgonetei era dezordine. Probabil la fel era şi în locuinţa 
femeii. Chiar dacă aveau vreun sistem de alarmă, probabil 
că nu îl porniseră niciodată. Probabil că uitau să-şi încuie 
uşile şi ferestrele. Se mira că, în ţară, rata criminalităţii nu 
era mult mai mare, când existau atâtea milioane de idioţi 
ca ea, care trăiau împleticindu-se orbește. 

Pe unul din locurile din spate era o carte de algebră; a 
elevului de liceu, fără îndoială. Alături se afla o carte de 
colorat, aşa că mai exista cel puţin şi un al treilea copil. 
Deducţia era confirmată de prezenţa unei perechi de tenişi 
pătaţi de iarbă pe podea, lângă scaunele din spate; păreau 
să fie ai unui băiat de cinci-şase ani. 

Aruncă o privire pe scaunul pasagerului. Acolo văzu 
ceea ce se aşteptase: un număr din revista People. Işi 
ridică privirile. Femeia tocmai pusese căruciorul înapoi în 
suport şi se oprise să stea de vorbă cu cineva care ieşea 
din magazin. Se întinse şi trase revista către el. Pe eticheta 


43 


poştei erau trecute numele şi adresa ei. Numărul de 
telefon i-l aflase deja. Îndatoritoare, ea îl notase pe anunţul 
„De vânzare” pus pe geamul furgonetei. 

Încă o surpriză plăcută. Cheile ei erau în contact. Puse o 
bucată de chit moale pe cele care păreau să fie cheile 
casei, luându-le rapid amprenta. Spargerea şi intrarea într- 
o locuinţă erau mult mai simple atunci când nu trebuia să 
„spargi” ca să „intri”. N 

Şi surpriza finală. Celularul ei era în suport. Îşi înălţă din 
nou ochii. Femeia continua să trăncănească. Dacă ar fi 
vrut, ar fi putut să ucidă copilaşul, să-i fure alimentele şi să 
dea foc maşinii, iar ea habar n-ar fi avut ce se întâmplă 
până când cineva n-ar fi început să ţipe din cauza flăcărilor 
care ar fi ţâşnit către cer. Aruncă şi o privire în jur. 
Oamenii erau mult prea prinşi de treburile lor ca să-i 
acorde atenţie. 

Luă telefonul, apăsă pe butonul „meniu” şi află numărul 
ei de celular. Pe urmă îi accesă agenda, scoase din 
buzunar o cameră digitală de dimensiunea degetului lui 
mijlociu şi fotografie ecran după ecran, până când obţinu 
toate numele şi numerele de telefon din memorie. Aşeză 
celularul la loc, îi spuse „pa” bebeluşului cu o fluturare a 
mâinii şi se strecură înapoi în maşina sa. 

Îşi trecu în revistă lista. Îi ştia numele, adresa, aflase că 
avea cel puţin trei copii şi că era măritată. Corespondenţa 
le fusese adresată deopotrivă lui Jean şi Harold Robinson. 
Mai avea şi numărul telefonului ei fix, pe cel al celularului, 
numele şi numerele de telefon ale mai multor persoane 
importante pentru ea, ca şi amprenta cheilor locuinţei. 

„Ea şi încântătoarea ei familie sunt acum în mâinile 
mele.” Femeia reveni la furgonetă, se urcă la volan şi 
demară. O privi accelerând şi părăsind parcarea, fără să 
aibă habar că el pătrunsese în intimitatea ei în numai 
câteva minute. Schiţă un semn de rămas bun în urma 
neştiutoarei mame a jucătorului de fotbal. „Dacă eşti 
extraordinar de ghinionistă, s-ar putea să ne revedem.” 

Îşi privi ceasul: trei posibile victime, într-un răstimp de 


44 


nici douăzeci de minute. Trase în piept aerul proaspăt al 
înfloritorului orăşel Wrightsburg, în care se săvârşiseră, 
într-o succesiune rapidă, trei crime sălbatice. 

Ei bine, încă nu văzuseră nimic. 


45 


Capitolul 9 


Morga din Wrightsburg se afla pe o stradă liniştită, 
umbroasă, situată la vreo trei kilometri de centrul oraşului. 
Era plasată într-o aripă a unei clădiri micuţe, cu un singur 
etaj, construită din cărămidă şi sticlă şi înfrumuseţată de o 
grădină mlăştinoasă căreia îi priise vremea umedă din 
ultima perioadă. Casa ar fi putut găzdui orice altceva. Cei 
care treceau pe lângă ea nu ar fi ghicit niciodată că acolo 
erau aduse cadavre pentru a fi disecate şi studiate, cu 
scopul de a afla ce şi/sau cine le omorâse. In partea 
dreaptă a morgii exista o firmă care anunţa că dr. Sylvia 
Diaz, M.D., îşi avea tot acolo cabinetul medical. 

Lexus-ul lui King pătrunse în spaţiul de parcare iar el şi 
Michelle coborâră. O clipă mai târziu, lângă ei se opri o 
maşină a poliţiei, din care Todd Williams îşi extrase trupul 
mătăhălos. Părea foarte nefericit în timp ce îşi aranja mai 
bine pistolul. 

— Să terminăm odată cu asta, mormăi, înainte de ao 
porni ca din puşcă. 

— Ce-i cu el? şopti Michelle. 

— Presupun că nu-i place să se uite la cadavre. 

La intrare, întrebară de Sylvia Diaz. Recepţionerul dădu 
un telefon şi imediat îşi făcu apariţia un ochelarist subţire. 
Părea să aibă în jur de treizeci de ani, îşi purta barbişonul 
cu ostentaţie şi era îmbrăcat în combinezon de protecţie. 
Se prezentă drept Kyle Montgomery, asistentul Sylviei. 

— Termină chiar acum, spuse, cu voce monotonă, cu 
toate că ochii i se dilataseră când o zărise pe statuara 
Michelle. Mi-a spus să vă conduc în biroul ei. 

— De când lucraţi aici? îl întrebă King. 

Kyle îi aruncă o privire suspicioasă. 

— Ce importanţă are? 

— Întrebam şi eu, replică el. 

— Sunt persoană fizică autorizată, ripostă Kyle. 

— Şi ai fost la UVA, nu-i aşa? îl întrebă Michelle. 
Extraordinară şcoală, adăugă, zâmbindu-i şi apropiindu-se 

46 


de el. 

Amuzat, King o urmări pe Michelle îi timp ce ea îşi 
folosea „tertipurile femeieşti” ca să îl tragă de limbă pe 
Kyle. Făcea asta foarte rar, dar King ştia că putea fi foarte 
eficientă. Kyle nu avea, probabil, nimic important de dat în 
vileag, dar era bine să aibă informaţii despre toate 
persoanele implicate în investigaţie. 

Kyle se grăbi să-i acorde lui Michelle toată atenţia sa. 

— Am terminat printre primii din promoţia mea, spuse 
el, cu infatuare. Am vrut să rămân în branşă, aşa că am 
lucrat câţiva ani la spitalul UVA, şi apoi mi-am obţinut 
atestatul de medic asistent. Dar m-am săturat de atâta 
practică oncologică şi grămada de note de plată a început 
să crească. Apoi a apărut slujba asta. Şi, cât ai clipi, m-am 
trezit tehnician la morgă. Îţi mulţumesc, Doamne, adăugă, 
sarcastic. 

— Ca să poţi face munca asta, trebuie să fii o persoană 
deosebită, spuse Michelle. 

— Chiar aşa, răspunse Kyle, plin de sine. Dar sunt şi 
asistentul doamnei doctor Diaz la cabinetul ei medical de 
alături. Acum este acolo, are doi pacienţi. De fapt, m-a 
angajat pentru amândouă posturile. E ca un fel de 
jonglerie, mă tot duc încoace şi încolo, dar, cel puţin, e 
bine că cele două sedii sunt alăturate. Şi pe aici nu prea 
avem mulţi morţi care să aibă nevoie de autopsie. Ei, dar 
asta s-ar putea schimba, n-am dreptate? Dintr-o dată, 
avem o grămadă de treabă. Wrightsburg e în plină 
dezvoltare. Chiar aşa, încheie Kyle, şi, oricât ar părea de 
ciudat, zâmbi spunând asta. 

În spatele lui, Michelle, Williams şi King schimbară 
priviri scârbite. 

Biroul Sylviei era exact aşa cum şi-l imaginase Michelle. 
Foarte curat şi foarte ordonat, decorat cu gust, cel puţin 
pentru un birou de morgă, şi, ici şi colo, cu tuşe calde, 
feminine, care îndepărtau atmosfera rece şi antiseptică ce 
domnea în restul clădirii. În cuierul de lângă uşă atârnau o 
jachetă de damă, o geantă supradimensionată şi o pălărie. 


47 


Pe duşumea, alături de cuier, era o pereche de pantofi de 
damă. 

— E foarte minuțioasă. 

Michelle îşi ridică privirea ca să-l vadă pe Kyle 
zâmbindu-i. 

— Cabinetul medical arată la fel. Şi doctorul nu acceptă 
urme de substanţe în sala de autopsie, cu toate că nu e 
tocmai locul cel mai steril - de fapt, e destul de murdar. 
Avem un vestiar în care ne punem combinezoanele şi 
echipamentul de protecţie, dar cred că uneori preferă să 
se schimbe aici, de teamă să nu deterioreze anumite 
probe. Eu zic că trebuie să-ţi mai trăieşti şi viaţa. 

— De fapt, e plăcut să auzi că mai există oameni dedicați 
meseriei, spuse King, cu răceală. 

În timp ce Kyle stătea în uşă, aşteptându-şi şefa, 
Michelle îşi roti privirea prin restul încăperii. Pe etajera 
din spatele biroului Sylviei erau mai multe fotografii în 
care acelaşi bărbat apărea fie singur, fie împreună cu ea. 
Luă una şi i-o arătă lui King, cu o privire întrebătoare. 

— E George Diaz, soţul ei răposat, îi explică el. 

— Şi încă mai ţine fotografiile lui la serviciu? 

— Cred că l-a iubit cu adevărat. 

— Şi cum se face că nu vă mai întâlniți? Care e motivul? 
îl întrebă, pe un ton glumet. 

— Eşti asociata mea, nu psihiatrul meu, i-o întoarse el. 

La numai o secundă după ce Michelle pusese fotografia 
la loc, Sylvia apăru în cadrul uşii. 

— Mulţumesc, Kyle, spuse, scurt. 

— Nicio problemă, spuse el, şi zâmbetul superior i se 
şterse. 

— Asistentul tău e întotdeauna nepoliticos sau noi 
suntem de vină? întrebă King. 

Sylvia îşi scoase halatul şi îl agăţă de un cârlig fixat de 
uşă. Michelle îşi acordă un moment în care să o studieze 
pe cealaltă femeie. Era cu puţin sub înălţimea medie şi 
purta pantaloni largi, negri, şi o bluză albă de in. Nu avea 
nicio bijuterie, probabil din cauza activităţii pe care o 


48 


desfăşura. Un cercel sau un inel căzut în stomacul deschis 
al unui cadavru nu era, probabil, o treabă bună. Pielea îi 
era catifelată şi obrajii, uşor pistruiaţi. Părul roşcat era 
strâns într-un coc, ceea ce îi punea în valoare forma 
perfectă a urechilor şi gâtul lung şi subţire. Avea 
sprâncenele încruntate şi se aşeză la birou cu un aer 
absent. 

— Kyle tocmai a împlinit treizeci de ani şi, de fapt, nu-şi 
doreşte să se afle aici. 

— Îmi închipui că e greu să agăţi femei prin baruri 
spunându-le „Vrei să tăiem împreună nişte cadavre pe 
cinste?”, spuse Michelle. 

— Cred că visul lui Kyle e să facă parte dintr-o formaţie 
rock celebră în toată lumea, zise Sylvia. 

— Corect, se poate lua de mână cu încă douăzeci de 
milioane de indivizi, făcu King. Trebuie să treacă peste 
asta. Eu am făcut-o când aveam şaptesprezece ani. 

Sylvia îşi aruncă ochii pe nişte hârtii de pe biroul ei, le 
semnă, închise dosarul, îşi întinse braţele şi căscă. 

— Scuzaţi-mă. A trecut ceva timp de când n-am mai 
făcut trei autopsii la rând într-un interval atât de scurt şi 
mai e şi epidemia de gripă de primăvară. Asta făceam 
alături.  Scutură din cap, obosită. Sună oarecum 
schizofrenic. Acum mă uit în gâtul unei femei de cincizeci 
de ani, iar în momentul următor tai în bucăţi nişte indivizi 
ca să aflu cum au fost ucişi. Uneori trec luni de zile fără să 
pun piciorul în morgă. Dar nu şi în ultima vreme. 

— Sylvia, trebuie să fii un om deosebit ca să poţi face 
aşa ceva, remarcă King. 

— Nu doream să pescuiesc un compliment, relatam doar 
nişte fapte, dar îţi mulţumesc. 

Se întoarse către Williams, care pălea văzând cu ochii. 
Tonul pe care i se adresă nu era unul plin de lapte şi 
miere. 

— Presupun că ţi-ai revenit după prima autopsie. 

— Cred că da, în ceea ce priveşte capul, dar de stomac 
nu sunt sigur. 


49 


— Chiar speram că o să asişti la autopsiile lui Canney şi 
Pembroke. De obicei, prezenţa celui care conduce 
investigaţiile prinde foarte bine, adăugă, pe un ton 
mustrător, care nu lăsa dubii asupra punctului ei de 
vedere. 

Williams căpătă un aer jalnic. 

— Aveam de gând să o fac, dar am fost chemat în altă 
parte. 

— Cu siguranţă. Sylvia se uită la King şi la Michelle cu o 
expresie brusc  înăsprită. Aveţi amândoi stomacuri 
puternice? 

Cei doi schimbară o privire. King răspunse pentru 
amândoi: 

— Suficient de puternice. 

— Todd, ai vreo obiecţie ca ei să vadă cadavrele? îl 
întrebă Sylvia pe Williams. Desigur, vreau ca şi tu şi cel 
puţin încă unul dintre oamenii tăi să fiţi de faţă. Unui juriu 
i s-ar putea părea ciudat dacă niciun reprezentant al 
poliţiei nu ar vedea corpurile neînsufleţite, măcar după 
autopsie. 

William se posomori, apoi păru să poarte o luptă cu sine 
însuşi, în cele din urmă, ridică din umeri. 

— Ce naiba, să mergem. 


50 


Capitolul 10 


Sala de autopsie semăna cu biroul Sylviei, dar îi lipseau 
acele tuşe calde, feminine. Totul era din inox şi domnea o 
ordine desăvârşită. Într-o parte a încăperii, se aflau două 
posturi de lucru cu birouri încorporate, iar în cealaltă două 
mese pentru autopsie din inox, cu orificii de scurgere, 
rezervoare de apă cu furtunuri, o mică masă pentru 
disecţie, un vas pentru organele interne şi tăvi cu 
instrumente chirurgicale. Cei patru se opriră în vestiar şi 
îşi puseră combinezoane, mânuşi şi măşti înainte de a 
intra. Păreau desprinşi dintr-un film cu buget redus despre 
bioterorism. 

Când Sylvia o luă înainte ca să vorbească cu Kyle, 
Michelle îi şopti lui King: 

— Acum înţeleg de ce aţi fost prieteni. Aveţi amândoi 
gena super mutantă a acurateţei. Nu-ţi face griji, am auzit 
că se caută un tratament. 

— Nu-ţi face prea multe speranţe, şuieră el, prin mască. 
Nu trec niciodată în partea întunecată. 

— Vă arăt întâi cadavrul neidentificat, spuse Sylvia, 
revenind alături de ei. 

O uşă largă de inox se deschise şi, când Kyle îşi făcu 
apariţia împingând o targă pe care se afla femeia moartă, 
acoperită cu un cearşaf, un val de aer îngheţat năvăli din 
camera de refrigerare. 

Michelle fu cuprinsă de un tremur scăpat de sub control. 

— Te simţi bine? o întrebă King. 

— Sigur că da, îi răspunse, printre dinţii care îi 
clănţăneau. Dar tu? 

— Am fost student la medicină înainte de a mă duce la 
drept. Şi am lucrat la morga din Richmond mai mult de o 
vară. Am văzut o grămadă de cadavre. 

— Medicină? 

— Am crezut că asta o să mă ajute să agăţ fetele. Ştiu, 
ştiu, dar atunci eram tânăr şi prost. 

Kyle ieşi. Înainte de a îndepărta cearşaful, Sylvia se uită 

51 


la Williams, de data asta cu o expresie mai blândă. 

— Şerifule, fă exact ce ţi-am spus prima dată şi o să te 
simţi bine. Ai văzut deja ce era mai rău. Îţi promit că n-o să 
mai ai nicio surpriză. 

El aprobă dând din cap, îşi trase în sus pantalonii şi păru 
să-şi ţină respiraţia şi să se roage să vină o calamitate 
naturală ca să poată fugi de acolo. 

Sylvia îndepărtă cearşaful şi toţi priviră într-acolo. 

O incizie în formă de Y unea pieptul femeii cu pubisul şi 
lăsa impresia că acelui trup i s-ar fi desfăcut un fermoar. 
Organele femeii fuseseră scoase, cântărite şi analizate, 
apoi, fără prea multă ceremonie, puse într-un sac, alături 
de muşchi şi de ţesuturi, şi îndesate înapoi, în cavitatea 
corpului. Incizia care deschisese ţeasta nu sărea în ochi 
din unghiul din care priveau ei şi capul atârna, ca al unei 
marionete ale cărei fire de susţinere fuseseră înlăturate. 

— Incizia  intermastoidiană duce întotdeauna la 
deschiderea ochilor, comentă sec King. 

— Sunt impresionată, Sean, zise Sylvia, holbându-se la 
el. 

Williams arăta de parcă ar fi vrut să-l sugrume pe King, 
dacă ar fi avut destulă putere ca să o facă. 

În încăperea aceea mică, mirosul cadavrului era intens. 
Michelle dădu să îşi acopere gura şi nasul, deşi purta 
mască. Sylvia se grăbi să o oprească. 

— Camera asta e foarte murdară, Michelle; sunt microbi 
peste tot, aşa că nu îţi atinge faţa cu mâinile. Şi, dacă 
încerci să opreşti mirosul aşa, nu faci decât să înrăutăţeşti 
lucrurile. În cazul mirosurilor atât de neplăcute, simţurile 
amorţesc în circa două minute. Continuă doar să respiri. 

Se uită la Williams, care, plin de încredere, respira 
adânc şi repede şi îşi apăsa cu o mână stomacul, de parcă 
ar fi încercat să păstreze conţinutul acestuia acolo unde se 
afla. 

— La locul crimei, ofiţerii tăi se tot îndepărtau ca să 
respire aer proaspăt şi apoi se întorceau. Şi tot ce reuşeau 
să facă astfel era să-i dea simțului mirosului ocazia de a-şi 


52 


reveni. 

— Ştiu, spuse Williams, printre gâfâieli. Uniformele lor 
sunt pline de urme de vomă. Am dat gata bugetul pentru 
spălătorie pe o lună. 

Şeriful se  înverzea pe nesimţite, dar se străduia, 
vitejeşte, să rămână în picioare. 

Michelle se simţea respirând rapid şi intermitent. Aşa 
cum spusese Sylvia, simţul mirosului începea să-i dispară. 
Se mai uită o dată la cadavru. 

— Nu văd nicio rană evidentă. A fost strangulată? 
întrebă. 

Sylvia clătină din cap. 

— Asta am verificat mai întâi. Am folosit lumina 
polarizată ca să caut urmele de legături sau strangulări, 
pentru că niciuna nu apărea în lumina normală. Am crezut 
că ar fi putut fi vorba de hemoragii în muşchii gâtului, dar 
nu am găsit niciuna. Nu erau fracturate nici osul hiocid, nici 
cartilajele tiroidei sau cel cricoid. Uneori se întâmplă asta 
în cazul strangulărilor. Privi în jos, către femeie. Am făcut 
şi o expertiză a molestării sexuale. A ieşit negativă. Oricine 
ar fi ucis-o, nu a violat-o şi nu a agresat-o din punct de 
vedere sexual. Din cauza ordinii în care se face de obicei 
autopsia, nu am descoperit cauza morţii decât la sfârşit. 
Până atunci a continuat să rămână o enigmă. Îi aruncă lui 
Williams o uitătură tăioasă. Când tu, Todd, deja plecaseşi. 

Williams o privi neajutorat. 

— Ce naiba, doctore, fac tot ce pot, OK? la-mă mai uşor. 

— Nu ne ţine în suspans, Sylvia. Cum a murit? exclamă 
King. Şi explică-ne pe limba prostului, dacă se poate. 

Sylvia luă o baghetă lungă de metal şi deschise gura 
femeii. 

— S-a folosit un revolver de calibrul douăzeci şi doi, 
introdus în gura ei. Unghiul din care s-a tras a fost de 
şaptezeci şi cinci de grade. Glonţul s-a oprit în creierul ei 
mijlociu. Am observat că avea pe dinţi nişte reziduuri 
ciudate. Nu proveneau de la descărcarea armei; dacă ar fi 
fost aşa, mi-aş fi dat seama cum a murit. Criminalul 


53 


trebuie să-i fi curăţat dinţii şi gura cu un fluid, ca să 
elimine dovada. Rana din interiorul gurii s-a închis din 
cauza gazelor fierbinţi emise când s-a descărcat arma, 
care, efectiv, au cauterizat-o. Oricum, glonţul a apărut la 
examinarea cu raze X. Facem întotdeauna o radiografie 
înainte de incizie, dar acum am avut probleme la 
developarea filmului, aşa că am început autopsia. Odată ce 
am deschis-o, urmele rănii şi glonţul au ieşit la iveală. Şi, 
când am obţinut rezultatul radiografiei, glonţul era acolo, 
pe film. 

— Un pistol în gură nu este o metodă clasică de 
sinucidere? întrebă Michelle. 

— Nu pentru femei, replică Sylvia. Este clasicul Marte 
contra Venus, testosteron contra estrogen. Bărbaţii se 
sinucid  împuşcându-se sau spânzurându-se. Femeile 
preferă să se otrăvească, să ia o supradoză de 
medicamente, să-şi taie venele sau să-şi pună capul într-o 
pungă de plastic. În plus, nu avea pe mâini niciun fel de 
urme de praf de puşcă. 

King căzu pe gânduri. 

— Ucigaşul trebuie să fi ştiut că, în cele din urmă, cauza 
morţii avea să fie descoperită, deşi s-a străduit să o 
ascundă. 

— Încă o chestie interesantă, spuse Sylvia. Femeia nu a 
fost ucisă în pădure. A fost omorâtă în altă parte, în 
interiorul unei clădiri, şi trupul i-a fost dus după aceea în 
pădure. Cel mai probabil cu o maşină, fiind împachetat în 
plastic. 

— Cum poţi să fii atât de sigură? vru King să afle. 

— După cum ştiţi, rigor mortis este un proces chimic, 
care are loc după moarte. Începe cu muşchii mici ai 
maxilarelor şi ai gâtului şi coboară către grupele de 
muşchi mai mari, ai trunchiului şi ai extremităților şi, de 
obicei, se instalează complet după şase până la 
douăsprezece ore. Am spus „de obicei”, pentru că există 
diverse excepţii de la regulă. Tipul corpului şi condiţiile de 
mediu pot influenţa durata. O persoană obeză s-ar putea să 


54 


nu înţepenească după moarte şi, în timp ce frigul nu 
permite declanşarea procesului, căldura o accelerează. 
Rigiditatea se menţine de la treizeci de ore până la trei 
zile, apoi dispare în aceeaşi ordine în care a apărut. 

— OK, şi ce ne spun toate astea? se interesă Michelle. 

— Foarte multe. Necunoscuta noastră era o femeie 
tânără, bine dezvoltată şi bine  hrănită, dar nu 
supraponderală. În cazul ei, rigor mortis trebuie să se fi 
încadrat în parametrii normali, în absenţa unor factori 
ambientali ieşiţi din comun. În noaptea dinainte de a fi fost 
găsită, temperatura exterioară a scăzut până spre patru 
grade, ceea ce ar fi trebuit să împiedice cumva progresul 
acestui fenomen. Ei bine, când am examinat-o la locul unde 
a fost găsită, rigor mortis îşi încheiase ciclul şi trupul nu 
mai opunea nicio rezistenţă. Asta înseamnă că era moartă 
de cel mult trei zile şi de cel puţin treizeci de ore. Dată 
fiind dispariţia rigidităţii, în ciuda vremii răcoroase, înclin 
mai degrabă să cred că era moartă de trei zile atunci când 
a fost descoperită. 

— Dar ai spus că rigor mortis nu se încadrează în limite 
precise. Poate că a mai fost ceva, un alt factor care a 
influenţat-o, sugeră Michelle. 

— Am mai făcut şi un alt gen de verificare. Când am 
examinat-o în pădure, i se schimbase deja culoarea şi se 
umflase din cauza gazului degajat de bacteriile care 
devorează corpul. Şi pielea era băşicată, iar fluidele din 
corp i se scurgeau prin toate orificiile. Asta nu se întâmplă 
aproape niciodată la mai puţin de trei zile după moarte. 
Făcu o pauză. Şi, dacă ar fi zăcut în pădurea aia măcar 
treizeci de ore, ca să nu mai vorbesc de trei zile, ar fi fost 
năpădită de insecte într-un mod mult mai dramatic decât 
cel în care era. Mă aşteptam să fie acoperită de muşte 
albastre şi verzi, care nu trăiesc decât în afara clădirilor. 
Muştele se năpustesc aproape imediat asupra cadavrelor şi 
îşi depun ouăle. În una sau două zile, ouăle eclozează şi 
ciclul continuă. Când i-am examinat gura, nasul şi ochii, 
am găsit larve de muşte, dar toate s-au dovedit a fi muşte 


55 


de casă. Cele de exterior încă nu ieşiseră din ouă. Pe de 
altă parte, şi gândacii de cimitir, necrofagi, ar fi trebuit să 
viermuiască prin cadavru la vremea când l-am găsit. Nimic 
nu poate opri insectele să-şi vadă de treabă. Şi, ceea ce 
pune capac la toate, după trei zile în pădure, animalele 
sălbatice ar fi trebuit să-l găsească şi să smulgă bucăţi 
mari din extremităţi. Şi nu-i lipsesc decât nişte degete. 

Întoarse leşul pe o parte şi le arătă petele de un roşu 
purpuriu de pe partea din faţă, unde se adunase sângele 
după moarte. 

— Am mai avut încă o posibilitate să-mi verific teoria 
despre mutarea cadavrului. Amplasarea părţilor livide mi-a 
spus tot ce trebuia să ştiu. Aşa cum vedeţi, lividitatea lasă 
impresia existenţei unor contuzii, datorită nuanţelor ei 
întunecate. Totuşi, aici se pot observa şi petele de pe 
partea frontală a torsului, de pe coapse şi din partea de jos 
a picioarelor. Porţiunile de carne albă pe care le vedeţi pe 
abdomen, în partea de jos a pieptului şi în unele părţi ale 
picioarelor sunt în zonele în care corpul s-a sprijinit de 
ceva tare şi procesul de schimbare a culorii a fost 
împiedicat din cauza presiunii rezultate. 

Răsuci corpul astfel încât ceilalţi să-i poată vedea 
spatele. 

— Uitaţi-vă, nu apare nicio astfel de zonă decolorată pe 
partea din spate a trunchiului şi a picioarelor. Concluzia: a 
fost ucisă şi lăsată să zacă cu faţa în jos, apoi a început 
procesul de aglomerare a sângelui. De obicei, lividitatea 
apare cam la o oră după moarte şi este completă după trei 
sau patru ore. Dacă leşul este mutat în următoarele alte 
trei sau patru ore, în unele zone petele iniţiale pot să 
dispară, şi să apară altele, deoarece sângele se adună din 
nou. Dar nu apar alte zone livide atunci când poziţia se 
schimbă la douăsprezece ore după moarte, pentru că 
atunci sângele nu se mai scurge. 

Reaşeză corpul pe spate cu delicateţe. 

— Părerea mea este că a fost ucisă într-o încăpere sau, 
poate, într-o maşină, cu o împuşcătură în cap. Cred că 


56 


trupul i-a rămas undeva, în interior, cel puţin douăzeci şi 
patru sau patruzeci şi opt de ore, după care a fost dus 
acolo unde a fost descoperit. Nu putea fi în pădure de mai 
mult de zece sau douăsprezece ore. 

— Dar transportul cu maşina? Şi plasticul? întrebă King. 

— Ce era să facă, s-o care în braţe pe şosea? replică 
Sylvia. Şi nici eu, nici poliţia nu am găsit nicio fibră din 
îmbrăcămintea ei şi nici, aşa cum ne-am fi aşteptat, urme 
ale unei carpete dintr-o maşină sau dintr-un portbagaj de 
maşină. Nici pe cadavru nu am găsit aşa ceva. Plasticul e 
cel care nu lasă niciun fel de reziduuri. 

— Eu am găsit corpul cam pe la două şi jumătate după 
amiaza, spuse Michelle. Băieţii trebuie să fi dat peste el cu 
câteva minute înainte. 

— Dacă facem un calcul, luând în considerare cele 
douăsprezece ore în care spui că a stat afară, atunci 
înseamnă că acest cadavru nu a fost adus acolo mai 
devreme de două-trei dimineaţa, spuse King. 

Williams stătuse deoparte în tot timpul discuţiei, dar 
acum făcu un pas înainte. 

— Bună treabă, Sylvia. Wrightsburg e norocos fiindcă te 
numeri printre locuitorii lui, declară el. 

Ea primi lauda cu un zâmbet subţire. 

— O autopsie nu poate arăta cine a comis crima decât 
dacă ucigaşul lasă urme de spermă, salivă sau urină, pe 
care să le analizăm. Altfel nu ne spune decât cum şi ce. 
Sylvia îşi privi însemnările şi continuă: Aşa cum ziceam, nu 
există nicio dovadă a unui viol, nicio leziune e rectului sau 
a vaginului şi ea nu a născut niciun copil. Apreciez că avea 
în jur de douăzeci şi cinci de ani şi starea ei de sănătate 
era bună. A fost o femeie bine-făcută, de un metru şaizeci 
şi cinci înălţime. A avut implanturi la sâni şi colagen 
injectat în buze. Şi avea şi apendicele scos. O să aflăm mai 
multe peste două săptămâni, când o să primesc rezultatele 
examenului  toxicologic. Sylvia arătă către stomacul 
despicat al femeii. Todd, avea ombilicul străpuns, probabil 
ca să-şi poată pună un inel, dar nu am găsit niciunul. Poate 


57 


că asta o să te ajute să o identifici. 

— Mulţumesc. Am să verific. 

— Singurul semn particular util pe care l-am găsit a fost 
ăsta. Luă o lupă, îndepărtă cearşaful de pe partea de jos a 
cadavrului, îi susţinu unul dintre picioare şi poziţiona lupa 
asupra unei pete aflate înspre interior, foarte aproape de 
încheietura femeii. E cam dificil de observat, din cauza 
schimbării accentuate a culorii corpului, dar aici este 
tatuată o pisică. 

Michelle privi tatuajul felinei, observă cât de aproape 
era de organele genitale ale femeii şi se îndreptă brusc. 

— Pur şi simplu, nu vreau să mă gândesc la ceea ce 
sugerează asta. 

— Să fiu al dracului, făcu Williams, înroşindu-se. 

— Ştiu, nu e tocmai o dovadă de bună cuviinţă, nu-i aşa? 
spuse Sylvia. 

Şi îşi înălţă privirea când Kyle intră în încăpere. 

— Doctore, e un alt poliţai afară, vrea să vorbească cu 
şeriful de aici. i 

— Poliţai? Vocea ei sună destul de strident. Încearcă să 
spui ofițer de poliţie. 

— Corect, acel ofițer de poliţie vrea să-l vadă pe şef. 

— Nu-l poţi invita să vină aici? 

Pe chipul tânărului se prelinse un zâmbet maliţios. 

— Ăsta a fost primul lucru pe care l-am făcut, dar 
ofițerul de poliţie a refuzat, fără să dea nicio explicaţie. 
Totuşi, dacă mă gândesc bine, a părut să se înverzească 
când i-am sugerat asta. 

— Mă duc eu până afară, spuse Williams, şi se grăbi să 
iasă, Kyle urmându-l îndeaproape. 

Williams se reîntoarse după cinci minute, însoţit de un 
poliţist de stradă în uniformă, pe care îl prezentă drept 
ofiţerul Dan Clancy. Williams părea copleșit. 

— S-ar putea să o fi identificat pe fată, datorită 
portretului pe care l-am pus în circulaţie, spuse, şi vocea îi 
tremură uşor când toţi îl priviră cu ochii măriţi. Se pare că 
a lucrat, pentru scurt timp, la Afrodiziac. 


58 


— La Afrodiziac? exclamă King. 

Williams confirmă dând din cap. 

— Ca dansatoare exotică. Numele ei de scenă era Tawny 
Blazet. Mda, nu avea prea multă imaginaţie. De fapt, o 
chema Rhonda Tyler. Se uită la hârtia pe care o ţinea în 
mână. Tyler a lucrat acolo o vreme şi a plecat când i-a 
expirat contractul. 

— Persoana care a recunoscut portretul nu ar putea veni 
aici ca să facă o identificare valabilă? întrebă Sylvia. Deşi, 
având în vedere starea în care este cadavrul, nu sunt 
sigură că aşa ceva e posibil. Dar dacă... 

— Nu e nevoie de asta, Sylvia, o întrerupse Williams. 

— De ce nu? insistă ea. 

Williams păru stânjenit. 

— Ni s-a spus că avea un semn distinctiv. 

Michelle înţelese imediat. 

— Un tatuaj reprezentând o pisică lângă... 

Williams rămase cu gura căscată chiar şi când încuviinţă 
înclinând capul. 

— Cine este cel care a oferit informaţia? întrebă King. 

— Şefa de la Afrodiziac. Lulu Oxley. 

De data asta, King rămase cu gura căscată. 

— Lulu Oxley! Lulu Oxley a lui Junior Deaver? 

— Câte Lulu Oxley cunoşti, Sean? întrebă Williams. 

— Şi eu o cunosc, spuse Sylvia. Mergeam amândouă la 
acelaşi ginecolog. 

— Asta nu e tot, rosti Williams. Avem un mesaj de la 
Wrightsburg Gazette. Au primit o scrisoare. 

— Ce fel de scrisoare? întrebă Michelle, agitată. 

— O scrisoare cifrată, replică Todd Williams, devenind 
foarte palid. Cu semnul de pe Zodiac pe plic. 


+ Straşnica Vâlvătaie. 
59 


Capitolul 11 


King îl însoţi pe Williams la sediul poliţiei ca să vadă 
scrisoarea, în timp de Michelle rămase cu Sylvia şi cu 
ajutorul de şerif Clancy ca să treacă în revistă rezultatele 
autopsiilor deja efectuate asupra lui Canney şi Pembroke. 

Când se aflau în drum către sediu, King îl sună pe Bill 
Jenkins, un vechi prieten de-al său din San Francisco. Când 
îi spuse ce dorea, acesta fu surprins, aşa cum era de 
aşteptat. 

— Pentru ce ai nevoie de aşa ceva? întrebă Jenkins. 

King îi aruncă o privire lui Williams, apoi spuse: 

— Pentru un curs de criminalistică. Predau la liceul 
public. 

— A, OK, zise Jenkins. După vâlva pe care tu şi 
partenera ta aţi stârnit-o anul trecut, credeam că sunteţi 
din nou implicaţi în ceva similar. 

— Nu, Wrightsburg a redevenit un orăşel sudist liniştit şi 
adormit. 

— Dacă o să te hotărăşti vreodată să reînnoieşti marele 
succes, să-mi dai un telefon. 

— Cât de curând poţi face rost de ceea ce te-am rugat? 

— E ziua ta norocoasă. Săptămâna asta facem o trecere 
specială în revistă a criminalilor în serie celebri. Te rezolv 
în treizeci de minute. Dă-mi un număr de fax şi o carte de 
credit, spuse, râzând pe înfundate. 

King îi ceru lui Williams numărul de fax al sediului 
poliţiei şi i-l dădu prietenului său. 

— Cum se face că o poţi găsi aşa repede? îl întrebă pe 
Jenkins. 

— Ai sunat exact la ţanc. Am făcut o curăţenie a biroului 
care a durat foarte mult timp şi chiar săptămâna trecută 
am trimis dosarul ăsta la arhivă. Copiile notiţelor 
învățătorului sunt chiar aici. Tocmai le-am răsfoit acum 
două nopţi, de dragul vremurilor trecute. Asta am să-ți 
trimit, cheia cu care a reuşit să descifreze scrisorile 
codificate. 

60 


King îi mulţumi şi închise. 

Odată ajunşi la sediul poliţiei, Williams, urmat de King, 
intră cu paşi mari înăuntru. 

Fie că îşi depăşea sau nu atribuţiile profesionale, 
William revenise pe teritoriul lui şi avea de gând să se 
poarte ca atare. Strigă după ajutorul de şerif care îl 
anunţase despre scrisoarea cifrată şi luă şi un flacon de 
Advil de la secretara sa. King şi ofiţerul se adunară în 
biroul lui Williams, unde şeriful se instalase la biroul său şi 
înghiţise trei pilule de Advil folosindu-şi doar propria 
salivă. 

— Te rog, spune-mi că aţi verificat dacă pe astea există 
amprente, spuse, înainte de a lua foaia de hârtie şi plicul 
de la ajutorul său. 

Verificaseră, îi spuse acesta. 

— Asta cu toate că Virgil Dyles, proprietarul ziarului, a 
crezut mai întâi că e vorba de o glumă când a găsit 
scrisoarea în corespondenţă. Nu am fi aflat nimic despre 
ea dacă o prietenă de-a mea, care e reporter acolo, nu mi- 
ar fi telefonat ca să-mi spună. M-am dus întins să o iau, dar 
pentru mine e într-o păsărească sadea. 

— Adică Virgil a dat-o din mână în mână prin afurisitul 
ăla de birou? ţipă Williams. 

— Ceva de genul ăsta, răspunse ajutorul de şerif, 
agitându-se. Probabil au atins-o destul de multe mâini. I- 
am cerut prietenei mele de la ziar să păstreze tăcerea, dar 
cred că s-ar putea să le fi spus câtorva persoane că îşi 
închipuie că e o treabă serioasă. 

Mâna mare a lui Williams lovi suprafaţa biroului atât de 
tare, încât King şi ajutorul de şerif săriră ca arşi. 

— Fir-ar al dracului! Toată povestea scapă de sub 
control. Cum mă-sa o să reuşim să păstrăm secretul, dacă 
nu-i putem controla nici măcar pe locuitorii din 
Wrightsburg? 

— Hai să ne uităm la mesaj, spuse King. O să ne facem 
griji din cauza presei mai târziu. 

Peste umărul lui Williams, privi plicul pe care îl examina 


61 


omul legii. Fusese expediat cu patru zile înainte, timbrul 
poştal era local şi fusese aplicat cu foarte mare grijă. 
Adresa era scrisă cu majuscule şi scrisoarea îi era adresată 
lui Virgil Dyles, de la Wrightsburg Gazette. In colţul din 
dreapta jos al plicului, erau un cerc şi o cruce. lar adresa 
expeditorului nu era menţionată. 

— Aici nu avem mare lucru, spuse Williams în timp ce 
despăturea mesajul. Poate că există specialişti care pot 
spune cum a scris literele, cum a lipit timbrul şi alte chestii 
de genul asta, dar e al naibii de sigur ca eu nu o pot face. 

Mesajul era scris cu cerneală neagră, cu majuscule, şi 
era structurat pe coloane aranjate cu grijă şi pe orizontală 
şi pe verticală. 

— Petele sunt de la ninhidrină, explică ajutorul de şerif. 
Ştiţi, o folosesc ca să afume scrisoarea şi să poată 
descoperiri amprentele. 

— Mulţumesc. Una ca asta n-ar fi trebuit să mi se 
întâmple niciodată, spuse Williams, morocănos. 

Tot textul era codificat. Unele caractere erau litere; 
altele păreau mai degrabă simboluri. Pentru câteva 
minute, Williams le privi cu luare aminte. În cele din urmă 
renunţă, oftând. 

— Nu se întâmplă să ştii să descifrezi coduri, nu-i aşa? îl 
întrebă pe King. 

Chiar în clipa aceea, ajutorul de şerif Rogers - care 
lucrase sub ordinele lui King când acesta fusese poliţist cu 
jumătate de normă în Wrightsburg - bătu la uşă şi intră, 
ţinând în mână câteva hârtii. 

— Tocmai am primit faxul ăsta, pentru Sean. 

King luă foile. 

— Acum ştiu, îi spuse el lui Williams. 

Puse scrisoarea şi faxul pe o măsuţă dintr-un colţ, se 
aşeză şi începu să lucreze. După zece minute, îşi ridică 
ochii. Nu era deloc bine, gândi. De fapt, era chiar mai rău 
decât dacă prin zonă s-ar fi învârtit un imitator al 
ucigaşului Zodiac. 

— Ai descifrat-o? dori să afle Williams. 


62 


King dădu din cap. 

— Am ceva experienţă în ceea ce priveşte criptogramele, 
din anii petrecuţi în Serviciul Secret. Dar mi-am reamintit 
că un învăţător din Salinas a spart codul scrisorilor Zodiac 
din San Francisco. Am un prieten care cunoaşte foarte 
bine cazul ăsta. M-am gândit că ar putea avea acces la 
însemnările învățătorului. Asta mi-a trimis prin fax, cheia 
cifrului. Cu ea, a fost destul de simplu. 

— Deci, ce spune? întrebă William înghițind în sec, 
nervos. 

King îşi verifică notițele. 

— Are greşeli de ortografie, de gramatică şi de sintaxă; 
cred că sunt intenţionate. Aşa făcea şi adevăratul Zodiac. 

Ajutorul de şerif Rogers se uită la Williams. 

— Zodiac? Ce dracu mai e şi asta? 

— Un ucigaş în serie din California, îi explică Williams. 
Măcelărea oameni pe vremea când noi încă nu ne 
născusem. Nu a fost prins niciodată. 

În ochii albaştri ai lui Rogers licări panica. 

King începu să citească: 

— „La vremea asta, voi găsiţi fata. E hăcuită toată, dar 
nu-s eu ăla de-a făcut-o. Aţi tăiat-o ca să găsiţi dovezi. Da' 
nu-s. Credeţi-mă. Ceasul nu minte. Ea a fost numero uno. 
Dar alte numere o să mai fie. O grămadă. Încă ceva. Eu nu- 
s, repet, nu-s Zodiac. Şi nici a doua ori a treia lui 
întrupare. Sunt eu. N-are să vă fie moale, să ştiţi. Când 
termin, o să vreţi să fi fost Zodiac.” 

— Deci ăsta este sfârşitul, spuse Williams, pe îndelete. 

— De fapt, mă tem că e doar începutul, ripostă King. 


63 


Capitolul 12 


Ajutorul de şerif Clancy era înalt şi bine făcut şi se 
străduia din greu să nu pară speriat în timp ce se uita 
ţintă, stând între Sylvia şi Michelle. 

— Eşti sigur că o să te descurci? îl întrebă Sylvia, după 
ce îl privi cu atenţie. Nu vreau să leşini aici. 

— Mă simt foarte bine, doctore, replică el, vitejeşte. 

— Ai mai văzut vreodată un cadavru după autopsie? se 
interesă Sylvia. 

— Bineînţeles, răspunse el, tăios. 

— În capul ăstora s-a tras cu o carabină, zise Sylvia, 
uitându-se şi la Michelle. 

Ea respiră adânc. 

— Sunt gata. 

— Face parte din meseria noastră, spuse Clancy, 
străduindu-se să inspire încredere. De fapt, luna viitoare 
şeriful Williams mă trimite la Şcoala de Experţi 
Criminalişti. 

— E un program important, o să ai foarte multe de 
învăţat. Ceea ce ai să vezi acum nu trebuie să-şi schimbe 
hotărârea de a te duce. 

Sylvia se îndreptă către o uşă de inox. 

— Asta e ceea ce numim, în mod neoficial, camera 
groazei. Este pentru corpuri care au suferit traume extrem 
de serioase: incendii, explozii, şedere îndelungată în apă. 
Sau răni de carabină în cap, adăugă, accentuând. 

Apăsă un buton aflat pe perete şi uşa se deschise. Intră, 
şi reveni peste câteva clipe împingând o targă pe care se 
afla un cadavru. O duse până în zona postului ei de lucru şi 
aprinse luminile de examinare. 

Clancy tuşi şi îşi puse mâna peste masca de pe faţă. 
Sylvia se grăbi să-i ţină şi lui prelegerea despre atrofierea 
mirosului. El îşi lăsă mâna în jos, în silă, dar păru să se 
clatine puţin pe picioare. Sylvia îi arătă un scaun. Mişcarea 
nu-i scăpă lui Michelle, dar Clancy nu o observă. În tăcere, 
cele două femei schimbară o privire. 

64 


— Acesta este Steve Canney. 

Când Sylvia descoperi cadavrul, mâna lui Michelle se 
întinse către scaunul pe care îl împinse în spatele 
ajutorului de şerif exact la timp cât să-l prindă când se lăsă 
brusc pe spate, se înecă şi leşină. 

În scaunul acela cu rotile, îl traseră într-un colţ mai 
îndepărtat al încăperii, unde Sylvia deschise cu o lovitură 
un tub de amoniac şi i-l puse în dreptul nărilor. El îşi 
reveni, tresări şi îşi scutură capul; arăta îngrozitor. 

— Dacă ţi-e rău, alături este o cameră în care te poţi 
odihni, îi spuse ea, arătând în direcţia respectivă. 

Tânărul se înroşi. 

— Îmi pare rău, doctore. Îmi pare rău cu adevărat. 

— Ofiţer Clancy, nu are de ce să-ţi pară rău. E o 
privelişte oribilă. Prima dată când am văzut aşa ceva, am 
reacţionat la fel ca tine. 

El o privi surprins: 

— Chiar aşa? 

— Da, îl asigură ea, chiar aşa. Am un raport scris, pe 
care ţi-l pot arăta. Dacă vrei să pleci, o poţi face. Dacă o să 
vrei să ni te alături după ce îţi revii, o să fii binevenit. Eşti 
binevenit şi dacă preferi să rămâi acum. 

Ajutorul de şerif Clancy alese ultima variantă însă, 
imediat ce ele îi întoarseră spatele, se sprijini de birou, cu 
faţa în mâini. 

Sylvia şi Michelle reveniră lângă cadavrul lui Steve 
Canney. 

— Chiar ai leşinat prima dată? întrebă Michelle, cu voce 
scăzută. 

— Sigur că nu, dar de ce să îl fac să se simtă şi mai 
prost? Bărbaţii leşină aproape întotdeauna. Cu atât mai 
repede, cu cât sunt mai voinici. 

Sylvia îi arătă diverse zone ale rănilor lui Canney cu o 
baghetă din inox. 

— Aşa cum vezi, partea superioară a creierului a fost 
aproape spulberată, ceea nu e de mirare, fiind vorba de o 
rană provocată de o carabină. 


65 


Lăsă jos bagheta şi faţa i se înnegură. 

— Tatăl lui Canney a venit să-l vadă. L-am sfătuit să nu o 
facă, pentru că rănile sunt groaznice, dar el a insistat. Asta 
e partea cea mai dură a acestei meserii. A reuşit să-l 
identifice, într-o oarecare măsură, după un semn din 
naştere şi după o cicatrice de la genunchi, rămasă de la o 
rană căpătată la fotbal. Am obţinut o identificare precisă 
datorită radiografiilor dentare şi amprentelor. 

Sylvia respiră adânc. 

— Mi s-a rupt inima de mila lui, deşi a suportat totul mai 
degrabă cu stoicism. N-am avut niciodată copii, dar îmi pot 
imagina cum este când trebuie să vii într-un loc ca ăsta şi 
să... Vocea i se frânse. 

Michelle păstră tăcerea câteva momente, apoi întrebă: 

— Şi mama lui Canney? 

— A murit acum mai mulţi ani. Bănuiesc că a fost o 
binecuvântare a sorții. 

Sylvia reluă examinarea. 

— În cazul rănilor provocate de o carabină, e complicat 
să determini unghiul din care s-a tras. Cel mai sigur 
procedeu este să tragi cu aceeaşi muniţie, cu exact acelaşi 
tip de armă şi cu acelaşi amortizor de recul. Noi, aici, nu 
ne putem permite luxul ăsta, dar se poate observa că rana 
cauzată de pătrunderea încărcăturii nu are marginile 
zdrenţuite şi nu există leziuni adiacente. Aşa că distanţa 
dintre gura ţevii şi victimă trebuie să fi fost mai mică de 
şaizeci de centimetri. 

Acoperi ceea ce mai rămăsese din capul lui Canney cu o 
bucată de pânză. 

— Ştii ce fel de muniţie s-a folosit? 

— O, da. Totul a rămas în rană. Şi alicele erau tot acolo. 
De asta împuşcătura a fost atât de devastatoare. Toată 
energia cinetică s-a dezvoltat în interior. Sylvia îşi consultă 
însemnările. A fost o armă de calibrul doisprezece, cu o 
încărcătură de nouă alice duble, producţie Federal. 

— Şi Pembroke a fost ucisă în acelaşi mod? 

— A fost împuşcată în spate. Rănile au ucis-o pe loc, dar 


66 


nu au fost atât de devastatoare. Şi în piele i-au pătruns o 
grămadă de cioburi de sticlă, provenite din parbrizul 
distrus. Concluzia: ucigaşul a tras primul foc prin parbriz. 
Judecând numai după răni, s-ar putea crede că distanţa 
dintre armă şi victimă a fost mult mai mare. Totuşi, 
părerea mea este că ţeava carabinei era lângă parbriz 
atunci când s-a tras, sau la o distanţă de circa nouăzeci de 
centimetri de Pembroke. Rana de intrare din spatele ei are 
margini zdrenţuite caracteristice, şi apar leziuni adiacente, 
provocate de alicele care s-au desprins de grosul 
celorlalte. Din cauză că alicele au trecut prin sticlă se 
creează impresia că împuşcătura a venit de la o distanţă 
mai mare decât în realitate. 

— Şi crezi că era cu spatele către parbriz? 

— Victimele făceau sex, spuse Sylvia. În vaginul ei sunt 
reziduuri de spermicid de pe prezervativul lui Canney. 
Probabil era deasupra lui Canney, cu faţa către el şi cu 
spatele spre parbriz când a fost ucisă. E o poziţie naturală 
când e vorba de un act sexual în spaţiul îngust al maşinii. 
Altfel, şi Canney ar fi fost ucis tot de prima împuşcătură. 

— Eşti sigură că n-a fost aşa? 

— S-a tras de două ori. Numărul alicelor pe care le-am 
găsit demonstrează asta. În fiecare cadavru există câte 
nouă alice. Morți simetrice, adăugă, sec. 

— Presupun că nu a fost găsit niciun tub de cartuş. 

Sylvia clătină din cap. 

— Sau le-a adunat ucigaşul, sau arma nu era automată şi 
tuburile trebuiau extrase manual. 

— Îmi închipui că, de vreme ce ţeava armei nu era 
ghintuită, n-o să avem posibilitatea să facem o expertiză 
balistică dacă o să găsim o armă suspectă. 

— Uneori, la capătul ţevii carabinei, există asperităţi 
care zgârie tubul de plastic care conţine alicele. Aşa s-a 
întâmplat în cazul ăsta. Nu sunt expertă în balistică, dar 
poliţia va avea cu ce să facă tot felul de comparații, dacă 
va găsi vreodată carabina. Tot pentru analiza balistică 
poate fi folosit şi glonţul din cadavrul Rhondei Tyler. 


67 


— Ne-am întrebat dacă împuşcătura care l-a ucis pe 
Canney ar fi putut să-i oprească ceasul, indicându-ne astfel 
ora crimei. 

— Nu. Ceasul i-a fost pus după ce a murit. S-a oprit 
pentru că i s-a scos cheiţa. Am observat asta la locul 
crimei. Am găsit sfărâmături de sticlă înfipte în încheietura 
mâinii lui stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle ceasul. 

— Ai idee de ce i-o fi fost pus ceasul după moarte? 

— Poate drept carte de vizită? Am observat că era fixat 
la ora trei. Al lui Pembroke arăta ora două. Asta ar putea şi 
să confirme ordinea în care au murit. 

— Şi necunoscuta care s-a dovedit a fi Rhonda Tyler 
avea un ceas care nu îi aparţinea şi care fusese fixat la ora 
unu. Şi era un Zodiac. 

Sylvia îi aruncă o privire. 

— Şi acum avem şi o scrisoare în stilul Zodiac. 

— Şi trei oameni ucişi. 

— Deci următorul ceas va fi fixat la ora patru, indicând o 
a patra victimă? 

— Dacă va exista încă una, spuse Michelle. 

— Nu prea există dubii în privinţa asta. Prima victimă a 
fost o dansatoare exotică. Însă următoarele două au fost 
doi puşti de aici, care făceau sex într-o maşină. De obicei, 
odată ce încep să ucidă, criminalii în serie preferă un 
anumit segment al populaţiei. Tipul ăsta ne-a demonstrat 
deja că a schimbat vechea regulă a jocului. Sylvia făcu o 
pauză înainte de a adăuga, cu voce scăzută: Aşa că 
adevărata întrebare este: cine va fi următoarea victimă? 


68 


Capitolul 13 


Broscuţa VW de culoare albastru deschis trecu fără 
grabă şi se opri la intersecţie. Şoferul se uită la clădirea de 
cărămidă, cu un singur etaj, care adăpostea sediul poliţiei. 
Până la ora aceea primiseră probabil scrisoarea. Şi 
probabil că îi descifraseră şi conţinutul. Avusese grijă ca 
asta să nu fie o treabă prea complicată. Greul avea să vină 
mai târziu, când se vor strădui să-l oprească. „Incercaţi 
imposibilul, domnilor poliţişti.” 

Pe urmă vor chema o unitate de criminalişti a poliţiei 
federale. Vor căuta să ţină totul sub tăcere, pentru ca 
populaţia să nu intre în panică. Fără îndoială, mult 
lăudatului VICAP i se va cere să acorde asistenţă pentru 
întocmirea unui profil. Se va lua legătura cu personalităţi 
importante, pentru ca problema să fie rezolvată fără 
întârziere, iar profilul unui asasin, profilul lui, va fi realizat 
de urgenţă. 

„Bineînţeles, se vor înşela întru totul.” 

Ceva mai devreme, trecuse pe lângă morgă, unde pletele 
roşcate ale medicului legist atârnau probabil deasupra 
celor trei cadavre atât de diferite, dar care aveau, totuşi, 
unele lucruri în comun. Indiciile găsite trebuie să fi fost 
extrem de puţine. Ştiuse ce urme să şteargă, pentru că ştia 
ce căutau ei, dar nimeni nu e infailibil şi medicina judiciară 
putea deduce multe pornind de la reziduuri microscopice. 
Ea descoperise probabil nişte lucruri şi trăsese, probabil, 
nişte concluzii corecte, dar în punctele cheie nu puteau 
exista decât goluri. Nu avea cum să-l prindă pe picior 
greşit. 

În timp ce traversa intersecţia, câţiva poliţişti ieşiră în 
fugă din clădire, se urcară în maşinile lor de patrulare şi 
demarară în trombă. Alergau, probabil, urmărind piste 
irelevante şi irosindu-şi energia şi timpul, ceea ce nu era 
deloc surprinzător, dacă lua în considerare carenţele lui 
Todd Williams, şeful lor. Totuşi, Sylvia Diaz era, în 
domeniul ei, un specialist de prima mână. La un moment 

69 


dat, când crimele aveau să se înmulțească, era posibil ca 
FBl-ul să fie chemat pentru a prelua investigaţiile. Era o 
provocare pe care el unul o gusta cu adevărat. 

Conduse până într-o altă intersecţie, se întinse până la 
cutia poştală şi lăsă să cadă înăuntru o scrisoare înainte de 
a accelera din nou. Când vor primi următorul lui mesaj, în 
care le explica circumstanţele în care muriseră Canney şi 
Pembroke, poliţiştii vor înţelege că luptau ca să-şi apere 
propriile lor vieţi. 


King o luă pe Michelle de la morgă şi o puse la curent cu 
amănuntele legate de scrisoarea tip Zodiac. Pe de altă 
parte, ea îi relată rezultatele autopsiilor lui Pembroke şi 
Canney. Din păcate, expunerea detaliilor nu avu darul să le 
spulbere nedumeririle. 

— Deci ucigaşul vrea să ne fie limpede că el nu este 
Zodiac, deşi pare să-l imite într-o oarecare măsură în ceea 
ce priveşte uciderea Rhondei Taylor, spuse ea. Ce înţelegi 
din asta? 

King îşi clătină capul. 

— Se pare că aceste crime sunt doar salva de 
deschidere. 

— Crezi că o să apară încă o scrisoare? 

— Da, şi încă repede. Şi, cu toate că Todd nu este 
convins de asta, sunt sigur că o să fie vorba de Canney şi 
de Pembroke. El are de gând să discute cu Lulu Oxley şi să 
obţină mai multe informaţii despre Rhonda Tyler. 

Michelle îşi aţinti privirile asupra parbrizului. 

— Şi noi cu ce începem? N 

— Cu familia Battle. Am sunat şi am stabilit o întâlnire. Ii 
azvârli lui Michelle o privire fugară. Avem de făcut o 
treabă pentru care suntem plătiţi, nu-ţi aminteşti? Tăcu o 
vreme, apoi adăugă: Astăzi am trecut deja prin multe. Eşti 
sigură că vrei să dai piept şi cu asta? 

— După tot ce-am văzut, cât de răi pot fi aceşti Battle? 

— S-ar putea să fii surprinsă. 


70 


Capitolul 14 


Reşedinţa familiei Battle se afla pe culmea unui deal 
impunător. Era o clădire cu mai multe corpuri, cu trei 
etaje, construită din cărămidă, piatră şi şindrilă, 
înconjurată de hectare de iarbă de culoarea smaraldului, 
din care, ici-colo, se înălţau copaci bătrâni. Valora bani 
grei, cu toate că grămezile de bani gheaţă din care fusese 
clădită nu erau îngreunate decât de trecerea câtorva 
decenii. King şi Michelle se opriră în faţa unor porţi 
masive, din fier forjat. Alături de aleea asfaltată, se afla o 
cabină telefonică, fixată de un mic stâlp negru. King lăsă în 
jos geamul maşinii şi apăsă butonul alb din cabină. 
Imediat, o voce îi răspunse şi, un minut mai târziu, porţile 
culisară, deschizându-se, iar King demară, trecând printre 
ele. 

— Bine ai venit la Casa Battle, spuse el. 

— Aşa o numesc ei? 

— Nu, asta numesc eu o glumă. 

— Zici că o cunoşti pe Remmy Battle? 

— În măsura în care presupun că o cunoaşte toată 
lumea. Şi, de vreo câteva ori, am jucat golf cu Bobby. E un 
tip sociabil şi dominator, dar mingiile lui sunt imbatabile şi 
are un comportament dezgustător când se întâmplă să intri 
în conflict cu el. Remmy e genul care nu cedează decât 
câte un vârf de unghie şi numai în condiţiile impuse de ea. 
Şi, dacă o scoţi pe ea din sărite, numai un urolog şi un set 
complet de miracole te mai repun pe picioare. 

— Cum s-a pricopsit cu un nume ca Remmy? 

— E un diminutiv de la Remington. Din câte am auzit eu, 
se pare că, pentru taică-su, asta era marca favorită de 
carabină. Toţi cei care o cunosc sunt de părere că numele i 
se potriveşte. 

— Cine şi-ar fi putut închipui că, într-un oraş atât de mic, 
trăiesc atât de multe persoane interesante? Michelle 
cuprinse cu privirea clădirea impresionată care le apăruse 
înainte. Uau, e o locuinţă fantastică. 

71 


— Da, în ceea ce priveşte exteriorul. O să te las să-ţi spui 
părerea şi despre interior. 

Bătură la uşa din faţă şi, aproape imediat, le deschise un 
bărbat solid, musculos, de vârstă mijlocie, îmbrăcat cu 
pulover galben, tricotat, o cămaşă albă, o cravată simplă şi 
pantaloni negri. Se prezentă spunându-le că se numea 
Mason. Şi îi informă că doamna Battle avea câteva lucruri 
de pus la punct, şi urma să-i întâlnească, în scurt timp, pe 
terasa din spate. 

După ce Mason îi lăsă să intre, Michelle privi în jur, 
studiind acel interior care îţi tăia răsuflarea. Nu se îndoia 
că toate cele pe care le vedea erau foarte scumpe. Cu toate 
acestea, totul era impregnat de o modestie care o 
surprinse. 

— Sean, interiorul este superb, şopti. 

— Nu vorbeam despre acest interior, ripostă el, 
murmurând. Mă refeream la cei care îi respiră aerul. 

Odată ajunşi pe terasa din spate, dădură cu ochii de o 
masă pe care se aflau atât ceai fierbinte cât şi ceai rece, 
aperitive şi băuturi. Mason îi turnă fiecăruia băutura 
preferată, apoi plecă, închizând, în linişte, uşile cu geam în 
urma lui. Temperatura era în jur de şaptezeci de grade, 
căldura soarelui era plăcută şi, ca urmare a ploilor abia 
încheiate, aerul era umed şi cald. 

Michelle sorbi din ceaiul ei cu gheaţă. 

— Mason e un fel de majordom? 

— Da, e alături de ei dintotdeauna. lar acum este 
considerat mai mult decât un majordom. 

— Atunci, le e confident? Asta ar putea fi folositor pentru 
cercetările noastre. 

— Probabil le e prea devotat pentru asta, îi răspunse 
King. Pe de altă parte, niciodată nu poţi şti care sunt 
limitele loialității dacă nu întrebi şi se recomandă să poţi 
oferi ceva care s-o înlocuiască. 

Auzind un zgomot de apă, se apropiară amândoi de 
balustrada de fier care înconjura parţial terasa şi cercetară 
cu privirea zona superbă din spatele casei. 


72 


Pe aria extinsă destinată distracţiilor pe care o aveau în 
faţa ochilor se aflau o foişor de piatră, o piscină în care o 
duzină de adulţi s-ar fi putut lăfăi în voie, o zonă acoperită 
în care se putea prânzi şi un bazin imens, de formă ovală, 
construit din cărămizi şi dale de piatră. 

— Întotdeauna m-am întrebat cum trăiesc de fapt 
bogătaşii, spuse Michelle. 

— Exact ca noi ceilalţi, cu excepţia faptului că o duc cu 
mult mai bine. 

Din apa de un albastru limpede, şi evident încălzită, a 
bazinului, tocmai ieşea o femeie tânără, într-un slip tanga 
care o punea în valoare. Părul îi era lung şi blond, avea 
cam un metru şaptezeci, şi rotunjimile şi sânii ei atrăgeau 
privirile. Muşchii picioarelor, ai braţelor şi ai umerilor erau 
bine conturaţi şi un inel prins de ombilic îi împodobea 
stomacul plat. Când se aplecă să ia un prosop, putură să 
observe că avea un tatuaj mare pe una din fesele parţial 
expuse privirii. 

— Ce reprezintă tatuajul de pe fund? întrebă Michelle. 

— E numele ei, răspunse King. Savannah. O privi pe 
tânăra care se ştergea cu prosopul. E uluitor modul în care 
pot scrie pe piele, şi cu litere cursive pe deasupra. 

— Poţi să vezi asta de aici? întrebă Michelle, înălţându-şi 
sprâncenele. 

— Nu, am văzut tatuajul mai demult. La o petrecere în 
piscină, se grăbi să adauge. 

— Aha. Şi-a scris numele pe fund. La ce bun, ce, aşa 
bărbaţii nu o uită? 

— Mă străduiesc din greu să nu mă gândesc care a fost 
motivul. 

Savannah îşi ridică privirea, îi zări şi le făcu semn cu 
mâna. Îşi trase pe ea o rochie transparentă, îşi lăsă 
picioarele să alunece în nişte papuci şi urcă scările de 
cărămidă, îndreptându-se către ei. 

Când ajunse sus, îl îmbrăţişă pe King ca şi cum ar fi 
tinut neapărat să-şi împlânte în pieptul lui sânii 
voluminoşi. Privite de aproape, trăsăturile ei nu erau la fel 


73 


de desăvârşite ca rotunjimile trupului, nasul, bărbia şi 
maxilarele aveau contururi un pic prea ascuţite şi 
neregulate, dar asta însemna să cauţi nod în papură, 
decise Michelle. Savannah Battle era o femeie foarte 
frumoasă. 

Savannah îl măsură pe King cu priviri admirative. 

— Fără glumă, Sean King, de fiecare dată când te văd 
arăţi mai bine decât înainte. Ei, cum se poate considera că 
asta e corect? Noi, femeile, continuăm să îmbătrânim, 
spuse, în acel stil tărăgănat al sudiştilor, care i se păru lui 
Michelle extrem de afectat. 

— Ei bine, e sigur că tu nu trebuie să-şi faci griji pentru 
asta, replică ea, întinzându-i mâna. Eu sunt Michelle 
Maxwell. 

— O, eşti o dulce, zise Savannah, pe un ton care nu era 
dulce de loc. 

— Felicitări pentru absolvire, rosti King. Colegiul 
William and Mary, corect? 

— Tata a vrut întotdeauna să merg la facultate şi am 
făcut-o, deşi nu aş putea spune că mi-a plăcut. Se aşeză şi 
îşi şterse alene picioarele bine proporţionate, gest pe care 
Michelle îl consideră menit să îl seducă pe King. Apoi 
începu să înfulece sanvişurile micuţe. 

— Ce facultate ai absolvit? întrebă Michelle, gândindu-se 
că tânăra îşi obținuse probabil diploma fie ca şefă a 
majoretelor, fie ca organizatoare a petrecerilor, sau poate 
că avea ambele calificări. 

— Inginerie chimică, veni replica ei surprinzătoare şi 
mormăită. Se părea că nimeni nu o învățase pe biata fată 
să nu vorbească cu gura plină. Ingineria l-a îmbogăţit pe 
tata şi presupun că trebuie să-i calc pe urme. 

— Ne pare rău pentru ceea ce am auzit că i s-a întâmplat 
lui Bobby, zise King, cu voce scăzută. 

— E rezistent; o să scape şi din asta, spuse ea, plină de 
încredere. 

— Se vorbeşte că s-ar putea să începi să trăieşti pe cont 
propriu, rosti King. 


74 


Chipul ei se întunecă. 

— Mă aştept ca oamenii să se distreze încercând să 
ghicească ce am de gând să fac. Fundaţia Păpuşica Battle, 
adăugă, cu amărăciune. 

— N-a vrut să spun aşa ceva, Savannah, zise King, cu 
blândeţe. 

Ea îi respinse scuzele cu o lovitură de carate dată în aer. 

— M-am izbit de asta de când mă ştiu, n-are cum să 
înceteze acum, nu-i aşa? Am propria mea metodă de a-mi 
croi singură un drum în viaţă, deşi nu e întotdeauna uşor 
să faci aşa ceva când ai părinţi ca ai mei. Dar vreau să 
realizez eu însămi ceva. Nu vreau să trec prin viaţă 
cumpărându-mi fericirea cu cartea de credit. 

Pe măsură ce asculta, Michelle realiza că părerea ei 
despre tânăra femeie se schimba în bine. 

Savannah se lovi cu palma peste gură şi spuse: 

— Ştiu de ce aţi venit. E vorba de Junior Deaver, corect? 
Nu-mi pot imagina de ce a făcut ceva atât de stupid. Cum 
adică, mama ar fi trebuit să privească în altă parte în timp 
ce el pleca cu verigheta ei? Asta nu se poate. 

— Poate că n-a făcut-o el, zise King. 

— Sunt sigură că el a făcut-o, ripostă ea, ştergându-şi 
părul ud. După câte am auzit, a lăsat în urmă atât de multe 
dovezi, încât ar fi fost acelaşi lucru dacă s-ar fi aşezat pe 
podea şi ar fi aşteptat să vină poliţia să-l aresteze. Işi 
îndesă în gură încă un sandviş şi îşi umplu mâna cu 
felioare crocante de cartofi. 

— Nu te mai îndopa ca un porc nenorocit, Savannah, 
spuse o voce tăioasă. Şi, în timp ce faci asta, încearcă să 
stai ca o doamnă, dacă se întâmplă să ai idee care e sensul 
acestui concept. 

Savannah, care stătea pe scaun gârbovită şi crăcănată, 
ca o curvă la pândă, se îndreptă imediat şi îşi trase rochia 
peste genunchi. 

Remington Battle păşi pe terasă tot atât de plină se sine 
ca o legendă de pe Broadway, convinsă de puterea ei de a 
domina asistenţa fără niciun efort. 


75 


Era îmbrăcată impecabil, cu o fustă plisată, de un alb 
strălucitor, care cobora cu câţiva centimetri sub genunchi. 
Purta pantofi de lac cu tocuri joase, eleganţi, deşi 
conservatori. Bluza de un albastru rece era parţial 
acoperită de un pulover alb, drapat în jurul umerilor. Era 
mai înaltă decât fiica ei - având cam înălţimea lui Michelle 
- şi părul ei vopsit castaniu era aranjat de o mână expertă, 
aşa cum îi era şi machiajul. Avea trăsături puternice, într- 
adevăr, şi în mod evident prea autoritare. Michelle bănui 
că, în tinereţe, Remmy fusese, probabil, chiar mai 
frumoasă decât fiica ei. Acum, la şaizeci de ani trecuţi, era 
încă o femeie prezentabilă. Cu toate acestea, ochii ei erau 
cei care captau şi reţineau atenţia: în parte de vultur, în 
parte de uliu, şi la fel de intimidanţi ca iadul. 

Remmy dădu mâna cu King, apoi îi fu prezentată lui 
Michelle. Cea din urmă se simţi inspectată de privirea ei 
aspră şi bănui că Remmy Battle o învinovăţea pentru 
îmbrăcămintea ei  neglijentă, pentru inexistența 
machiajului şi pentru părul răvăşit de vânt. Dar nu avu 
prea mult timp în care să mediteze asupra acestui aspect, 
pentru că Remmy îşi abătu încă o dată atenţia asupra fiicei 
sale. 

— Pe vremea mea, nu obişnuiam să ne întâmpinăm 
oaspeţii fiind dezbrăcaţi, rosti, cu răceală. 

— Inotam, mamă. Nu obişnuiesc să înot în rochia de 
seară de la primul bal, i-o întoarse Savannah, dar îşi duse 
mâna la gură, mestecându-şi, nervoasă, o unghie. 

Remmy o ţintui cu o privire atât de pătrunzătoare, încât, 
în cele din urmă, Savannah înhăţă încă un sandvish, îşi 
umplu mâna cu cartofi crocanţi, se înroşi, bombăni, ca 
pentru sine, ceva ce lui Michelle i se păru destul de 
apropiat de „căţea bătrână”, şi plecă furioasă, papucii care 
i se loveau de pavajul de cărămidă părând să reprezinte tot 
atâtea semne de exclamare. 

Remmy Battle se aşeză acum şi îşi întoarse toată atenţia 
asupra lui King şi Michelle. 

Amândoi traseră aer adânc în piept când ea îi sfredeli cu 


76 


privirea. Michelle îşi însuşi astfel primele noţiuni despre 
Casa Battle. Acum înţelegea exact la ce se referise King 
când pomenise despre „interior”. 


77 


Capitolul 15 


— Trebuie să vă cer scuze în numele lui Savannah, spuse 
Remmy. O iubesc, dar uneori mi-e greu să cred că suntem 
înrudite prin sânge, sau, la drept vorbind, prin orice 
altceva. 

— E OK, doamnă Battle, zise Michelle, e doar o 
puştoaică. Toți cei de vârsta ei fac lucruri nebuneşti. 

— Nu e un copil, scrâşni Remmy. Are douăzeci şi doi de 
ani! Este absolventa uneia dintre cele mai cunoscute 
universităţi de pe Coasta de Est. Cu inele în buric şi 
tatuaje pe fund. N-am trimis-o pe fata asta la facultate ca 
să aibă unde să-şi piardă afurisita aia de minte! 

Michelle se uită la King, cerându-i ajutor. 

— A, Remmy, ne pare foarte rău pentru ceea ce am auzit 
că s-a întâmplat cu Bobby. Ce mai face? se interesă King. 

— Starea lui continuă să fie critică, răspunse Remmy, pe 
acelaşi ton strident, dar apoi îşi duse mâna la fruntea 
ridată şi spuse, cu voce mai reţinută: Scuzaţi-mă. Stau aici 
şi mă plâng de Savannah, dar nici eu nu sunt ceea ce s-ar 
numi ospitalitatea în persoană. Numai că s-au întâmplat 
atâtea în ultima vreme. Făcu o pauză şi adăugă, încet: 
Bobby a fost mai tot timpul în comă şi neisprăviţii de 
doctori nu ştiau când, sau dacă, o să iasă din ea. Dar apoi a 
ieşit. Au putut chiar să-l deconecteze de la aparatura de 
reanimare. Acum două nopţi a rostit primele cuvinte. 

— Asta trebuie să fie încurajator, spuse King. 

— Aşa s-ar părea, nu? Numai că era incoerent. 
Bolborosea tot felul de nume şi nimic din ce spunea nu 
avea sens. Ce naiba, nici măcar nu se ştie dacă a intrat din 
nou în comă sau nu. 

— Presupun că doctorilor le e greu să-şi dea seama. 

— La cât îi plătesc, ar trebui să meargă pe apă şi aibă o 
linie telefonică directă cu Dumnezeu, replică ea, cu 
amărăciune. 

— Noi te-am putea ajuta cu ceva? 

— În momentul ăsta, nu ar strica o rugăciune sau două. 

78 


Mason îşi făcu apariţia aducând cafea pe o tavă. Turnă o 
ceaşcă pentru Remmy şi le oferi câte una lui Michelle şi 
King - care îl refuzară - înainte de a dispărea din nou. 

— Nimic nu e mai reconfortant decât o ceaşcă cu cafea 
băută după amiază. Remmy sorbi îndelung şi se lăsă pe 
spate în scaun. Harry Carrick e un avocat al naibii de 
subtil şi Junior e norocos fiindcă îl apără el. Se opri, mai 
luă o gură de cafea şi adăugă: Dar Junior a făcut-o. Ştiu 
asta, aşa cum aş fi ştiut-o dacă aş fi văzut totul cu ochii 
mei. 

— Tocmai asta e problema, Remmy, se repezi King. Nu l- 
ai văzut. Nu l-a văzut nimeni. 

Ea îi înlătură observaţia într-un mod care îi aminti lui 
Michelle gestul tăios făcut mai devreme de Savannah. 

— Dovezile sunt covârşitoare. 

— Aşa e, chiar prea covârşitoare. I s-ar fi putut face o 
înscenare. 

Remmy îl privi pe King de parcă acesta i s-ar fi adresat 
într-un grai nepământean. 

— Ce om în toate minţile ar vrea să-i facă o înscenare 
cuiva ca Junior Deaver? 

— Acela, oricine ar fi el, care a intrat într-adevăr în casa 
voastră prin efracţie şi a furat toate acele bunuri, ripostă 
King. Şi chiar îl vezi pe Junior dosind obligaţiuni la 
purtător şi bijuterii sofisticate? 

— Nu ştia ce era înăuntru. Şi a luat şi bani gheaţă. Nu 
trebuie să fii Einstein ca să-i cheltuieşti pe ăştia, poţi să 
spui că nu-i aşa? replică ea. 

— Tot ce vrem este să aruncăm o privire la faţa locului şi 
să discutăm cu câţiva oameni. Şi, chiar dacă noi lucrăm 
pentru Harry şi Junior, presupun că şi tu vrei să fie prins 
vinovatul. 

Remmy zâmbi, dar în ochii ei sticlea o ameninţare. 

— Presupunerea e corectă, domnule King, numai că 
vinovatul a fost prins deja. Pe neaşteptate, începu să 
zbiere, împroşcând cuvintele ca o mitralieră de calibrul 
cincizeci: Şi dacă ticălosul ăla idiot mi-ar spune unde 


79 


dracu' mi-e verigheta, l-aş putea convinge pe procuror să 
renunţe la acuzaţii! Ar fi bine să vă întoarceţi la Harry şi 
să-i transmiteţi asta! Şi pe urmă poate terminăm cu tot 
rahatul ăsta! 

Michelle observă că, atunci când era furioasă, stilul 
sudist, tărăgănat, de a vorbi al femeii devenea mult mai 
accentuat, dar că, aşa cum nu se întâmpla la fiica ei, nu 
exista nicio umbră de afectare. Işi lăsă jos ceaiul cu 
gheaţă, pentru că, atunci când Remmy izbucnise, fusese 
gata să-l scape din mână. Şi, pe tăcute, îi mulţumi lui 
Dumnezeu pentru ca Remington Battle nu era mama ei. 

Netulburat, King replică cu voce calmă: 

— Bună remarcă, Remmy. Dar acum putem arunca o 
privire? 

Remmy îl privi îndelung. Buzele i se contorsionară, ca şi 
cum ar fi încercat să-şi stăpânească mânia. Pentru o clipă, 
Michelle se gândi că urma să-şi azvârle cafeaua 
reconfortantă în capul lui King. „Poate ar trebui să treci la 
cafea decofeinizată“, i se adresă Michelle, în gând. 

În cele din urmă, Remmy se ridică de pe scaun şi le făcu 
semn să o urmeze. 

— Vă conduc chiar eu, ce dracu. 


80 


Capitolul 16 


Remmy Battle îi conduse pe King şi pe Michelle înăuntru 
şi apoi, pe scara principală, până la etajul al treilea. Casa 
părea să fi fost mărită de-a lungul timpului, observă 
Michelle, noi aripi pornind din corpul central, mai vechi. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Remmy spuse: 

— Casa asta a fost în construcţie vreme de decenii. Mulţi 
dintre prietenii noştri au reşedinţe superbe în toate 
colţurile lumii, dar Bobby nu şi-a dorit-o niciodată decât pe 
asta. E construită într-un potpuriu de stiluri şi unele holuri 
se termină cu un perete, dar mie - se opri şi se corectă 
imediat - nouă ne place aşa cum e. 

Ajunseră în faţa unei uşi pe care Remmy le-o deschise, 
lăsându-i să între. 

Încăperea era mare, frumos mobilată, zugrăvită în culori 
plăcute, şi avea un şir de ferestre. Una dintre acestea 
părea să fie nouă. 

Remmy le-o arătă. 

— Pe acolo a intrat. Poliţia susţine că a folosit o rangă. 
Până la urmă, mi-au spus că pot să repar stricăciunile. 

Privirea lui King zăbovi asupra ramei crăpate a unei 
picturi plasate pe una din noptiere. Geamul fusese împins 
către exterior. O luă în mână. 

— Ce s-a întâmplat cu asta? 

Remmy se încruntă. 

— Era pe o măsuţă aflată lângă fereastră. S-a spart când 
a intrat Junior pe acolo. Încă n-am reuşit s-o dau la 
reparat. 

În interiorul ramei stricate, King şi Michelle văzură 
desenul unui băieţandru. Era sfâşiat exact pe mijloc. 

— Cine este? se interesă King. 

— E portretul lui Bobby Jr. N-am să-l iert niciodată pe 
Junior pentru că l-a distrus. 

King lăsă din mână pictura. 

— Am înţeles bine că în dulapul tău era un fel de sertar 
secret? 

81 


Remmy dădu din cap şi-i făcu semn să o urmeze. Dulapul 
era plin de compartimente riguros proiectate şi hainele, 
poşetele, pantofii,  pălăriile şi celelalte accesorii 
vestimentare erau aşezate într-o ordine desăvârşită. 

King privi cu sinceră admiraţie lucrurile minuţios 
aranjate. Şi el îşi ţinea lucrurile într-o ordine perfectă, 
ceea ce Michelle ştia foarte bine. Ea îi observă expresia de 
totală încântare şi, când Remmy se uita în altă parte, îl 
bătu uşurel pe braţ şi mimă un tremur orgasmic, ca şi 
savurarea ţigării de după o partidă de sex. 

— Unde se afla sertarul ascuns, dacă nu te deranjează 
întrebarea? spuse King, după ce îi aruncă partenerei sale o 
privire încruntată. 

Remmy trase puţin unul dintre sertare, şi apoi apăsă pe 
partea frontală a unei piese de lemn aflate chiar sub el. 
Aceasta se ridică, dând la iveală un mic spaţiu, lat de vreo 
patruzeci şi cinci de centimetri şi adânc de şaizeci. 

— O faţadă falsă, explică Remmy. Pare să fie vorba de 
lemn masiv, dar, când tragi sertarul de deasupra, este 
armată o pârghie existentă în faţada falsă. Când apeşi în 
colţul din dreapta sus al acesteia, acţionezi asupra 
pârghiei şi ascunzătoarea se deschide. 

King examină mecanismul cu atenţie. 

— Foarte ingenios. 

— Întotdeauna mi-am dorit un dulap cu sertar secret, 
spuse Remmy. Încă de când eram doar o fetiţă. 

— Dar cel care v-a jefuit nu ştia cum să-l deschidă, nu? 
spuse Michelle. 

— Junior Deaver nu ştia cum să-l deschidă, o corectă ea. 
Aproape toate sertarele de aici au fost făcute praf. 
Reparaţia m-a costat bani frumoşi. O să menţionez 
aspectul la procesul lui Junior de la curtea civilă. Fiţi siguri 
de asta şi spuneţi-o şi lui Harry. 

— Dar cum se face că, în afară de dumneavoastră, mai 
ştia şi altcineva de existenţa ascunzătorii secrete? vru să 
afle Michelle. 

— De-a lungul anilor, s-ar putea să fi scăpat câte o vorbă 


82 


despre asta. Nu mi-am făcut probleme, pentru că avem 
ceea ce eu, cel puţin, credeam că este un sistem de alarmă 
de prima mână. 

— Şi atunci era în funcţiune? întrebă King. 

— Da, numai că nu există detectoare de mişcare la etajul 
al treilea, şi nici ferestrele de aici nu sunt supravegheate. 
Sistemul a fost instalat cu ani în urmă, după ce aproape că 
s-a întâmplat o tragedie. Presupun că atunci teoria a fost 
că bărbaţii de calitatea a doua nu se aventurează până la 
etajul al treilea, adăugă, cu dezgust. 

— Ce tragedie era să se întâmple? întrebă King. 

Remmy se întoarse către el. 

— Fiul meu Eddie a fost răpit. 

— N-am auzit niciodată despre asta, zise el. 

— S-a întâmplat acum mai bine de douăzeci de ani, când 
el era încă la facultate. 

— Dar, evident, totul s-a sfârşit cu bine, zise King. 

— Da, mulţumesc lui Dumnezeu. Nici măcar n-a fost 
nevoie să plătim recompensa de cinci milioane de dolari. 

— De ce? întrebă Michelle. 

— FBl-ul a dat de urma răpitorului şi l-a ucis într-un 
schimb de focuri. De fapt, Chip Bailey, agentul FBI care l-a 
salvat pe Eddie şi l-a împuşcat pe răpitor, locuieşte în 
apropiere. Încă mai lucrează pentru FBI, în Charlottesville. 

— Aşadar, atunci când a avut loc spargerea, aici nu era 
nimeni? spuse King. 

Remmy se aşeză pe marginea patului lat, cu baldachin, 
bătând darabana, cu degetele ei lungi şi subţiri, pe unul 
din picioarele sculptate ale acestuia. 

— Savannah nu se întorsese de la facultate. A terminat 
astă iarnă, dar s-a hotărât să mai rămână, să se distreze 
după absolvire. Cu siguranţă, se poate spune că fetiţa mea 
se dă în vânt după distracţii. Eddie şi Dorothea ieşiseră în 
oraş. Mason, ajutorul nostru în gospodărie, şi Sally, fata 
care se ocupă de grajduri, locuiesc în casa care se află 
departe, pe terenul din spate. Oricum, ei nu puteau 
observa nimic. Ferestrele mele dau către o zonă izolată. 


83 


— Deci staţi singură în toată casa? întrebă Michelle. 

— Împreună cu Bobby! făcu ea, sfidătoare. Copii noştri 
sunt mari. Ne-am făcut mai mult decât datoria oferindu-le 
prietenilor şi rudelor un loc în care să stea. De-a lungul 
anilor, casa asta mare a fost, aproape întotdeauna, plină. 
Acum este doar căminul nostru. 

— Dar, în noaptea jafului, casa era goală, spuse King. 
Am înţeles bine că erai la spital, cu Bobby? 

— Aşa e, eram la spitalul din Wrightsburg. 

— Dar ni s-a relatat că v-aţi întors aici abia în jurul orei 
cinci dimineaţa, zise Michelle. Orele de vizită mi se par 
destul de înaintate. 

— Am dormit acolo, într-o cameră pe care spitalul mi-a 
pus-o la dispoziţie, pe acelaşi hol cu salonul lui Bobby, îi 
explică Remmy. 

— Foarte frumos din partea lor, comentă Michelle. 

— Draga mea, numele noastre sunt trecute pe clădirea 
aia, spuse Remmy, cu falsă politeţe. Şi adăugă, cu voce 
mult mai tăioasă: Cinstit vorbind, pentru cincisprezece 
milioane de dolari, era cazul să facă măcar atâta lucru. 

— Oh, făcu Michelle, prosteşte. 

— Poliţia mi-a spus că toate indiciile, inclusiv 
amprentele, conduc către Junior. 

— Dar el lucra aici, spuse King. Asta poate explica 
amprenta. 

— Au găsit-o în exteriorul unuia din geamurile ferestrei 
forţate. L-am angajat pe Junior ca să lucreze în interiorul 
dormitorului, nu în afara blestematei ăleia de ferestre. 

— Şi am înţeles că au fost furate şi lucruri din dulapul 
lui Bobby. 

— A fost spart şi s-a pătruns înăuntru. 

— Şi ce lipseşte? întrebă Michelle. 

— Vino, poţi să vezi cu ochii tăi. 

Îi conduse afară din dormitorul ei şi către capătul 
holului, unde deschise o altă uşă. Se pomeniră într-o 
cameră care duhnea a ţigară şi a fum de pipă. Michelle 
observă că era o începere excesiv de masculină. Deasupra 


84 


căminului era agăţat un suport pentru carabine, deşi în el 
nu se afla nicio armă. Pe un alt perete erau fixate două 
săbii vechi. Erau puse una de-a curmezişul celeilalte, 
formând un X amplu. Existau şi câteva picturi în ulei, 
înfăţişând nişte cai superbi. Într-un colţ era un suport de 
care atârnau câteva pipe destul de uzate. În alt colţ, erau 
un birou de campanie şi un scaun. Patul era îngust şi pe 
noptiera de lângă el se aflau o grămadă de reviste de 
pescuit, de vânătoare şi ştiinţifice. Un perete întreg era 
acoperit de fotografiile lui Bobby Battle. Era un bărbat 
înalt, cu pieptul vânjos, păr ondulat şi trăsături ca de 
piatră. Cele mai multe dintre fotografii erau făcute fie la 
pescuit, fie la vânătoare, dar exista una în care sărea dintr- 
un avion şi o alta în care pilota un elicopter. Remmy îşi 
flutură mâna în faţa nasului. 

— Îmi cer scuze pentru miros. Am aerisit timp de două 
zile, dar încă persistă. Probabil că s-a impregnat în 
covoare şi în mobilă. Bobby se dă în vânt după pipele sale 
şi după ţigări. 

În timp ce Michelle inspecta din priviri bârlogul lui 
Robert E. Lee Battle, imaginile acestuia păreau să se 
desprindă din fotografii, plutind către ea: un bărbat voinic 
ca un urs, care trăise luptându-se cu viaţa şi nu luase 
prizonieri. Faptul că un astfel de om zăcea acum în comă, 
cu perspectiva sumbră de a nu-şi mai reveni niciodată, o 
făcea să se simtă deprimată, deşi nu îl întâlnise niciodată 
şi era dezgustată de reputaţia lui de fustangiu. 

Michelle arătă către câteva fotografii în care Battle era 
înconjurat de grupuri mari de oameni. 

— Cine sunt toţi aceştia? 

— Unii dintre angajaţii lui Bobby. A fost un inginer 
transformat în om de afaceri. Are peste o sută de brevete 
de invenţie. Uitându-te în camera asta, ai putea crede că 
soţul meu s-a distrat tot timpul şi nu a muncit de loc, dar, 
mai presus de orice altceva, Bobby este un om care a 
muncit din greu. Lucrurile pe care le-a inventat sunt cele 
care l-au umplut de bani. 


85 


— Când v-aţi cunoscut? întrebă Michelle. Şi se grăbi să 
adauge: Ştiu că este o întrebare personală, dar pare un 
bărbat atât de fascinant. 

În ciuda aşteptărilor, Remmy nu putu să nu zâmbească. 

— Acum patruzeci şi cinci de ani, a intrat în magazinul 
de confecţii al tatălui meu, din Birmingham, Alabama, şi a 
declarat că mă văzuse cu mai multe ocazii, că eram cel mai 
frumos lucru pe care îşi odihnise vreodată ochii şi că avea 
de gând să se însoare cu mine. Şi vroia doar ca tatăl meu 
să ştie asta, deşi spunea că nu venise să-i ceară 
încuviințarea, aşa cum era, şi cum încă mai este obiceiul, 
pe acolo. Spunea că singura persoană pe care dorea să o 
convingă de bunele sale intenţii eram eu. Ei bine, m-a 
convins. Aveam doar optsprezece ani şi nu ştiam mare 
lucru despre viaţă, dar nimeni nu mi-a impus ce să fac. 
Dar, până la urmă, el m-a cucerit. 

— Exact ca un vârtej, spuse King. 

— Era cu zece ani mai vârstnic decât mine. Când ne-am 
căsătorit, nu făcuse cine ştie ce avere, dar avea inteligenţa 
şi energia necesare. Era deosebit. Şi, cu toate acestea, mă 
dorea pe mine. 

Rostise ultimele cuvinte cu o neaşteptată modestie. 

— Ei, nu se poate spune că nu meritai osteneala, spuse 
King, cu sinceritate. 

— Presupun că mă număr printre puţinii oameni care au 
avut curaj să-l înfrunte. Ei, ca toţi ceilalţi, am avut şi noi 
suişuri şi coborâşuri, adăugă Remmy, cu voce scăzută. 

Apoi deschise o uşă şi le făcu semn să intre. 

— Dulapul lui Bobby. 

Spaţiul era mai mic decât cel ocupat de dulapul soţiei 
sale, dar compartimentarea era mai sofisticată. 

Remmy împinse deoparte nişte pantaloni care atârnau 
de o bară şi le arătă partea laterală a unui compartiment, 
unde o tăblie de lemn fusese sfărâmată. 

— Acolo este un locaş secret, cam de acelaşi dimensiuni 
cu cel din camera mea. Unul din sertarele acestui 
compartiment adânc nu ajunge până la fund, înţelegeţi. 


86 


Este o soluţie ingenioasă, pentru că, din faţă, nu-ţi dai 
seama cât de lungi sunt sertarele. Şi nu poţi vedea mica 
gaură de cheie din partea laterală dacă nu ştii unde să o 
cauţi. Eu am intrat aici de un milion de ori. Şi nu am 
observat-o niciodată. 

King îi aruncă o privire fugară. 

— Adică nu ştiai că Bobby avea un sertar secret? 

Remmy arăta ca o femeie care înţelesese mult prea 
târziu că dezvăluise mult prea multe. 

— Nu, nu ştiam, spuse. 

— Ce s-a furat? 

— Ce importanţă are? scrâşni ea. Ştiu ce s-a furat de la 
mine. 

— Remmy, vrei să spui că nu ştii ce ţinea Bobby aici 
înăuntru? întrebă King. 

Pentru o lungă clipă, ea păstră tăcerea. Şi, când 
răspunse, o făcu pe un ton abătut. 

— Nu, nu ştiam. 


87 


Capitolul 17 


— OK, zise Michelle după ce părăsiră casa. Un psihiatru 
ar putea scrie o carte întreagă despre relaţia dintre 
Savannah şi Remmy. 

— Faptul că nu ştie ce era în sertarul secret al lui Bobby 
o scoate pe femeia asta din minţi al dracului de rău, spuse 
King, aruncând o privire îndărăt, către vilă. 

— Şi numai dulapul ei era spart în întregime, nu şi al lui 
Bobby. Asta e foarte important. 

— Corect. Spărgătorul ştia unde se află ascunzătoarea 
secretă a lui Bobby, dar nu avea cheia. 

Inainte de a părăsi casa, stătuseră de vorbă cu Mason şi 
cu celelalte persoane care se ocupau de gospodărie. Între 
răspunsurile lor exista o concordanţă incredibilă: în 
noaptea jafului, erau cu toţii în casa din spate, nu văzuseră 
şi nu auziseră nimic. 

King şi Michelle se urcaseră în maşină, dar, în loc să 
plece, King îşi încadrase Lexus-ul pe drumul asfaltat care 
ducea către partea din spate a proprietăţii. 

— Unde mergem? întrebă Michelle. 

— Am cunoscut-o anul trecut pe Sally Wainwright, 
femeia care se ocupă de grajduri, la un eveniment hipic. 
Mergem s-o întrebăm dacă ea a văzut sau a auzit ceva în 
noaptea aia. 

Sally avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, era 
atrăgătoare, minionă, dar cu o constituţie robustă, cu părul 
lung şi castaniu strâns într-o coadă de cal. Când apăru 
maşina în care se aflau King şi Michelle, tocmai curăța un 
grajd. Îşi şterse transpiraţia de pe faţă cu o bucată de 
pânză şi se apropie de automobil. 

— Probabil nu-ţi aminteşti de mine, începu King. Am 
petrecut o zi împreună, anul trecut, la Charlottesville, la 
spectacolul de dresaj organizat în scopuri caritabile. 

Pe faţa lui Sally se aşternu un zâmbet larg. 

— Bineînţeles că-mi amintesc de tine, Sean. Se uită spre 
Michelle. Tu şi doamna Maxwell sunteţi deja faimoşi. 

88 


— Sau cu o faimă proastă, ripostă King. Îşi îndreptă 
privirile asupra grajdurilor şi a cailor, şi întrebă: Deci 
mulţi din familia Battle încă mai călăresc? 

— Dorothea n-a făcut-o niciodată. Eddie o face, câte 
puţin. S-a implicat în repunerile în scenă ale Războiului 
Civil, aşa că trebuie să se mai urce în şa din când în când. 

— Te ocupi şi tu cu aşa ceva? întrebă Michelle. 

Sally râse. 

— Eu sunt din Arizona. Pot să nu mă prea sinchisesc de 
Războiul Civil. 

— Văd că Savannah e acasă. Ea obişnuia să călărească 
la concursuri, nu-i aşa? 

O expresie uşor iritată se aşternu, în treacăt, pe faţa lui 
Sally. 

— Da, obişnuia. 

King rămase în expectativă, vrând să vadă dacă Sally 
urma să explice cumva comentariul ei făcut în doi peri. 

— E o călăreaţă foarte bună. Nu e la fel de îndemânatică 
când e vorba să curețe grajdurile, să ţesale caii şi să aibă 
de-a face cu oameni care nu au crescut mâncând cu linguri 
de argint. 

Sally tăcu brusc, speriată, gândindu-se că o luase gura 
pe dinainte. 

— Nu-ţi face griji, Sally, spuse King, încurajator. Ştiu 
exact ce ai vrut să spui. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Doamna Battle călăreşte? 

— Sunt aici de cinci ani şi, în tot timpul ăsta, nu s-a 
urcat în şa nici măcar o singură dată. Sally se sprijini de 
grebla pentru bălegar. V-am văzut îndreptându-vă către 
vilă. Faceţi doar o vizită? 

King îi povesti de ce se aflau acolo şi chipul lui Sally se 
înnegură când aruncă o privire îngrijorată în direcţia 
clădirii principale a reşedinţei. 

— Nu ştiu nimic despre asta, spuse. 

— Presupun că ai stat în casa în care locuieşti, împreună 
cu Mason şi cu ceilalţi în tot acel timp. 


89 


— Chiar aşa, zise ea. Mă culc devreme. Trebuie să mă 
trezesc imediat ce se crapă de ziuă. 

— Nu mă-ndoiesc. Ei bine, dacă ţi se întâmplă să afli 
ceva, să mă anunţi. 

li întinse una din cărţile lui de vizită. Ea nici măcar nu o 
privi. 

— Nu ştiu nimic, Sean, chiar nu ştiu. 

— OK. L-ai văzut vreodată pe Junior Deaver prin 
împrejurimi? 

Ea ezită, apoi spuse: 

— De vreo două ori. Când lucra aici. 

— Ai stat vreodată de vorbă cu el? 

— Poate o dată, răspunse ea, evaziv. 

— OK, Sally, îţi dorim o zi bună. 

Demarară. În oglinda retrovizoare, King zări o Sally 
foarte agitată. 

— Ne ascunde ceva, zise Michelle. 

— Aşa e, răspunse King. 

— Şi acum, încotro? 

King îi arătă o casă mare, aflată de partea cealaltă a 
gardului din scânduri. 

— Trebuie să mai vorbim cu încă doi Battle şi pe urmă 
putem considera ziua încheiată, rosti. 


90 


Capitolul 18 


— Deci aşa arată o clădire în care se ţineau trăsurile, 
spuse Michelle după ce cobori din maşina lui King, 
uitându-se la construcţia de cărămidă care se întindea pe 
vreo 450 de metri pătraţi. Mi le-am imaginat, întotdeauna, 
mult mai mari, adăugă, cu sarcasm. 

— Presupun că depinde de dimensiunile atelajelor. 

King se uită la un break Volvo argintiu, ultimul model, 
parcat în curte. 

— Asta e maşina lui Eddie. 

— Lasă-mă să ghicesc, eşti clarvăzător? 

— Nu, dar văd, în spate, o uniformă de soldat confederat 
şi şevaletul unui pictor. 

Eddie Battle fu cel care le deschise uşa şi îi pofti 
înăuntru. Era un bărbat voinic, având cel puţin un metru 
nouăzeci şi peste o sută de kilograme de muşchi. Avea 
părul rebel, des şi negru, ochii uimitor de albaştri şi 
trăsături puternice, marcate de trecerea vremii. Michelle 
observă că moştenise părul tatălui său iar ochii şi gura 
erau ai mamei. Totuşi, nu avea nimic din asprimea şi din 
rezerva ei glacială. Mai mult decât atât, manierele lui 
copilăreşti erau agreabile. Îi amintea de un surfer chipeş, 
ceva mai bătrân, din California. 

Le strânse mâinile şi îi pofti să ia loc în camera de zi. 
Antebraţele lui cu muşchi puternici şi vene groase erau 
pătate de culori şi purta ceea ce păreau să fie cizme de 
cavalerie, în care îşi vârâse blugii decoloraţi. Cămaşa sa 
albă de lucru avea mai multe găuri şi numeroşi stropi de 
culoare. Şi era şi nebărbierit. Părea să fie opusul fiului 
unui om bogat. 

Chicoti când observă că Michelle se uita lung la 
încălţările lui. 

— Am fost ucis săptămâna trecută, în timpul unui atac 
prost condus asupra poziţiilor fortificate unioniste din 
Maryland. Am vrut să mor cu cizmele în picioare şi nu sunt 
în stare să-mi mobilizez forţele ca să mi le scot. Mă tem că 

91 


biata Dorothea e din ce în ce mai supărată pe mine. 

Michelle zâmbi şi King spuse: 

— Te întrebi probabil de ce suntem aici. 

— Nicidecum. Mama a telefonat acum câteva minute. M- 
a pus la curent. Mă tem că nu vă pot spune prea multe. 
Noi eram plecaţi când a avut loc spargerea aia. Dorothea 
era la Richmond, la o convenţie Realtor. Iar eu m-am luptat 
cu înverşunare, vreme de două zile, într-o reconstituire, la 
Appomattox, şi pe urmă m-am urcat în maşină şi m-am dus 
întins până în Tennessee, ca să pot vedea Smoky 
Mountains în lumina zorilor. Pictam un peisaj, explică. 

— Pare să fi fost destul de obositor, zise Michelle. 

— Nu tocmai. Eu călăresc, o fac pe soldatul şi mă 
refugiez în pictură. Sunt un puşti care nu a fost niciodată 
nevoit să se maturizeze. Presupun că părinţii mei suferă 
când văd ce s-a ales de mine, dar sunt un artist bun, deşi 
nu am să fiu niciodată un artist mare. lar în weekenduri 
mă joc de-a războiul. Sunt privilegiat şi norocos şi ştiu 
asta. De aceea, încerc să fiu modest şi să-mi fac o 
autocritică aspră. De fapt, am o grămadă motive, şi pentru 
una şi pentru alta. Zâmbi din nou, arătându-şi dinţii, atât 
de perfecţi ca formă şi culoare încât Michelle conchise că 
erau îmbrăcaţi cu toţii. 

— Fără îndoială, eşti sincer în ceea ce te priveşte, îi 
spuse. 

— Păi, sunt fiul unor oameni fabulos de bogaţi, n-am fost 
niciodată nevoit să muncesc ca să-mi câştig existenţa. Nu- 
mi dau aere şi, când fac ceva, mă străduiesc s-o fac cât mai 
bine. Totuşi, ştiu că nu sunteţi aici ca să discutăm despre 
asta. Aşa că, daţi-i drumul, întrebaţi-mă. 

— L-ai văzut vreodată pe Junior Deaver prin 
împrejurimi? se interesă King. 

— Bineînţeles, a făcut o grămadă de treburi pentru 
părinţii mei. A lucrat şi pentru mine şi Dorothea, şi n-am 
avut, niciodată, nici cel mai mic necaz din pricina lui. De 
asta nu înţeleg treaba cu jaful. Făcea bani buni de pe urma 
familiei noastre, dar poate că nu destul de mulţi. Am auzit 


92 


că există foarte multe dovezi care fac legătura între Junior 
şi furt. 

— Poate chiar prea multe, răspunse King. 

Eddie îl privi cu un aer meditativ. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Cred că am tratat treaba asta 
cu prea puţină atenţie. În ultima vreme, am fost foarte 
preocupaţi de alte probleme de familie. 

— Aşa e. Ne pare rău pentru ceea ce am auzit că i s-a 
întâmplat tatălui tău. 

— E ciudat. Intotdeauna am crezut că o să trăiască mai 
mult decât noi toţi. Şi, ţineţi minte ce vă spun, încă s-ar 
putea să fie aşa. Omul ăsta cade întotdeauna în picioare. 

După un moment de tăcere, King spuse: 

— Întrebarea care urmează s-ar putea să pară un pic 
cam jenantă, dar sunt nevoit să o pun. 

— Păi, am impresia că întreaga situaţie este un pic cam 
jenantă, aşa că dă-i drumul. 

— După cum se pare, în dulapul tatălui tău exista un 
sertar secret, al cărui conţinut a fost furat. Mama ta nu 
ştia de el, aşa că nu ştie nici ce ar fi putut fi înăuntru. Ştii 
ceva despre toate astea? 

— Nu. După câte ştiam eu, părinţii mei nu au niciun fel 
de secrete unul faţă de altul. 

— Şi, totuşi, au dormitoare separate? interveni Michelle, 
pe neaşteptate. 

Zâmbetul care lumina faţa lui Eddie se stinse. 

— Asta-i treaba lor. Nu înseamnă că nu dorm împreună 
sau că nu se iubesc. Tata fumează şi vrea ca dormitorul lui 
să arate într-un anumit fel. Mama se sufocă din cauza 
fumului de ţigară şi îi place ca lucrurile ei să fie aranjate în 
alt fel. Au o casă mare şi pot face în ea tot ce le trăsneşte 
prin cap. 

— "Ţi-am spus că e o întrebare jenantă, se scuză King. 

Eddie părea gata să se răstească la ei din nou, dar reuşi 
să se controleze. 

— Nu ştiu nimic despre niciun sertar secret de-al tatei. 
Dar nu sunt confidentul lui. 


93 


— Dar are un asemenea confident? Poate Savannah? 

— Savannah? Nu, eu aş şterge-o pe surioara mea de pe 
lista presupuselor surse de informaţii interne. 

— Presupun că din cauză că a lipsit de acasă, fiind la 
facultate, sugeră Michelle. 

— Ea lipseşte mereu de acasă şi asta a început cu mult 
timp înainte de a merge la facultate. 

— Înţeleg că voi doi nu sunteţi prea apropiaţi, spuse 
Michelle. 

Eddie ridică din umeri. 

— Zău că nu e vina nimănui. Am aproape de două ori 
vârsta ei şi nu avem nimic în comun. Fu eram la facultate 
când s-a născut ea. 

— Mama ta ne-a vorbit despre ceea ce ţi s-a întâmplat 
atunci, zise King. 

— Adevărul e că nu-mi amintesc prea multe despre asta, 
spuse Eddie, pronunţând cuvintele cu încetineală. Nu l-am 
văzut pe cel care m-a răpit decât atunci când mi-au arătat 
cadavrul lui. Respiră adânc. Am fost foarte, foarte norocos. 
Mama şi tata au fost atât de fericiţi când m-au văzut acasă, 
încât au conceput-o pe Savannah. Sau cel puţin asta e 
anecdota oficială a familiei. 

— Mama ta spune că, de atunci, Chip Bailey vă e prieten 
bun. 

— Mi-a salvat viaţa. Există vreun mod în care poţi să 
răsplăteşti aşa ceva? 

King aruncă o privire către Michelle. 

— Înţeleg ce vrei să spui. 

Auziră zgomotul unei maşini, care frână imediat lângă 
uşa din faţă. 

— Trebuie să fie Dorothea. Nu-i place să piardă timpul, 
zise Eddie. 

Uitându-se pe fereastră, Michelle văzu un Beemer mare 
şi negru. 

Femeia care cobori din maşină era îmbrăcată cu o fustă 
neagră, scurtă şi strâmtă, cu pantofi şi cu ciorapi negri, iar 
culoarea părului ei ondulat se asorta cu acest ansamblu. 


94 


Îşi scoase ochelarii de soare, blagoslovi automobilul lui 
King cu o privire tăioasă şi se îndreptă către uşă. 

Dorothea intră în încăpere într-un mod care i se păru lui 
Michelle o imitație palidă - deşi era vorba de o apariţie în 
negru - a stilului lui Remmy Battle. Pe urmă se întrebă 
dacă femeia mai tânără îşi imita în mod conştient soacra în 
această privinţă. Atât de suplă pe cât o cereau canoanele 
modei, cu şolduri arcuite, cu fund rotund şi ferm şi 
picioare zvelte şi sexy, femeia avea un piept 
disproporționat de amplu, care indica, fără dubiu, o 
intervenţie profesionistă. Pentru chipul ei, gura era puţin 
cam prea mare, iar pentru tenul ei palid, rujul era un pic 
cam prea roşu. Ochii ei verzi erau lipsiţi de strălucire, dar 
plini de agerime. 

După încheierea schimbului de  saluturi şi a 
prezentărilor, Dorothea scoase o ţigară pe care o aprinse 
în timp ce Eddie îi explica de ce veniseră King şi Michelle. 

— Mi-e teamă că nu te pot ajuta, Sean, spuse Dorothea, 
focalizându-şi întreaga atenţie asupra lui King şi părând 
să-şi fi propus să o ignore pe Michelle. Nu eram în oraş 
când s-a întâmplat. 

— Grozav. Fie toată lumea era plecată, fie niciunul din 
cei care erau aici nu a observat nimic, zise Michelle, 
provocând-o în mod intenţionat. 

Ochii de un verde tern se întoarseră încet către ea. 

— Îmi pare rău că familia şi angajaţii nu şi-au redactat 
rapoartele referitoare la activităţile criminale ale lui Junior 
Deaver, rosti, pe un ton glacial şi condescendent. 

Dacă ar fi închis ochii, Michelle ar fi putut jura că 
vorbise Remmy Battle. Înainte de a-i putea riposta, 
Dorothea i se adresă din nou lui King: 

— Cred că eşti pe o pistă falsă. 

— Încerc doar să mă asigur că un om nevinovat nu este 
trimis la închisoare. 

— Încă o dată, sunt de părere că îţi pierzi timpul. 

King se ridică. 

— Ei bine, este sigur că n-o să-l mai răpesc pe al vostru, 


95 


spuse, pe un ton vesel. 

După ce ieşiră, Michelle şi King auziră în urmă glasuri 
ridicate. 

Michelle îşi privi partenerul. 

— Fac pariu că reuniunile familiei Battle sunt adevărate 
scandaluri. 

— Sper că n-o să am niciodată ocazia să mă conving. 

— Aşadar, acum putem considera ziua încheiată? întrebă 
Michelle. 

— Nu, am minţit. Urmează Lulu Oxley, răspunse King. 


96 


Capitolul 19 


King şi Michelle se opriră lângă o rulotă având de două 
ori lăţimea standard, fixată definitiv pe un bloc de zgură 
aflat la capătul unui drum prunduit. Cablurile electrice şi 
telefonice întinse către ea păreau să-i fie singura legătură 
cu lumea. Pinii crescuţi la întâmplare şi laurii de munte, 
sălbatici şi piperniciţi, formau fundalul dezolant al 
căminului modest în care locuiau Junior Davies şi Lulu 
Oxley. În faţa rulotei stătea, ca o santinelă de două parale, 
un Ford foarte vechi, ruginit, cu o capotă crăpată, de 
vinilin, cu o scrumieră plină de mucuri de ţigară, cu o 
sticlă goală de Beefeater pe locul din faţă şi cu număr de 
înmatriculare murdar, din Virginia de Vest. 

Totuşi, când coborâră din Lexus, Michelle observă 
ghivecele cu flori de la ferestrele rulotei şi mai multe vase 
pline cu flori strălucitoare de primăvară aşezate pe 
treptele de lemn care duceau către uşa din faţă. Rulota 
însăşi părea veche, dar exteriorul era curat şi bine 
întreţinut. 

King îşi ridică ochii spre cer. 

— După ce te uiţi? 

— După tornade. Singura data când m-a prins una, eram 
într-o rulotă în Kansas. În toată zona, nu a fost deranjat 
nici măcar un fir de iarbă, dar vârtejul ăla a săltat rulota şi 
a dus-o undeva, în Missouri. Din fericire, am ieşit înainte 
să înceapă călătoria. Dar tipul pe care îl interogam în 
legătură cu o bancnotă falsificată a preferat să rămână 
înăuntru. L-au găsit într-un lan de porumb, la şaisprezece 
kilometri depărtare. 

King nu se îndreptă către uşa din faţă; în loc de asta, 
ocoli rulota, ajungând în partea ei laterală. Chiar în spate, 
la vreo cincisprezece metri distanţă, se afla o baracă mare, 
de lemn, înconjurată din trei părţi de copaci înfrunziţi. Nu 
avea uşă şi putură vedea pereţii plini de unelte agăţate şi 
compresorul de aer de pe podea. Când se apropiară de 
construcţie, un câine neîngrijit, căruia îi puteai număra 

97 


coastele, se târî afară din baracă, îi văzu şi începu să latre, 
arătându-şi colții îngălbeniţi. Din fericire, părea să fie legat 
de un stâlp bine fixat. 

— OK, am studiat suficient de mult împrejurimile, 
declară King. 

În timp ce Michelle urca scările rulotei, o femeie voinică 
apăru în spatele perdelei uşii. 

Părul femeii era voluminos şi negru, cu şuviţe argintii. 
Rochia ei părea să fie un sandviş din scânduri purpurii, 
lipite peste trupul ei imens, pătrăţos, iar faţa îi era 
alcătuită din obraji păstoşi, trei bărbii, buze subţiri şi ochi 
mijiţi. Pielea îi era palidă şi, practic, fără riduri. Făcând 
abstracţie de culoarea părului, ar fi fost greu să-i ghiceşti 
vârsta exactă. 

— Doamna Oxley? se interesă King, întinzându-i mâna. 

Ea îl lăsă cu mâna întinsă. 

— Cine naiba vrea să ştie? 

— Sunt Sean King, iar ea este Michelle Maxwell. Am fost 
angajaţi de Harry Carrick ca să întreprindem o investigaţie 
în interesul soţului dumneavoastră. 

— Asta chiar că ar fi o ispravă, ţinând cont să soţul meu 
e mort de ani de zile, veni replica ei neaşteptată. Probabil 
că o căutaţi pe fiica mea, Lulu. Eu sunt Priscilla. 

— Scuză-mă, Priscilla, spuse King, schimbând o privire 
cu Michelle. 

— S-a dus să-l aducă. Pe Junior, de el vorbesc. 

Priscilla sorbi o înghiţitură din ceaşca cu sigla Disney 
World pe care o ţinea în mână. 

— Credeam că e la închisoare, zise Michelle. 

Femeia îşi roti privirea, oprindu-şi-o asupra ei. 

— A fost. Pentru asta-i făcută cauțiunea, drăguță. Am 
venit tocmai din Virginia de Vest ca să dau o mână de 
ajutor, să stau cu copiii până iese Junior din încurcătura 
asta. Dacă o putea. Scutură din capul ei imens. Furt de la 
oameni bogaţi. Nu s-a pomenit tâmpenie mai mare, da' 
Junior a fost un tâmpit toată viaţa lui. 

— Ştii cumva când se întorc? întrebă King. 


98 


— lau copiii de la şcoală, aşa că nu poa' să mai dureze 
mult. Priscilla îi privi cu neîncredere. Da’, de fapt, de ce aţi 
venit încoace? 

— Am fost angajaţi de avocatul lui Junior ca să găsim 
dovezi în favoarea nevinovăţiei lui. 

— Ei bine, o să aveţi cam mult de furcă. 

— Adică dumneata crezi că e vinovat? spuse Michelle, 
sprijinindu-se se balustradă. 

Priscilla o privi fără să-şi ascundă dezgustul. 

— A mai făcut rahaturi din astea şi înainte. 

— Ei, poate că de data asta n-a făcut-o el, interveni King. 

— Da, şi poate că eu port măsura patruş' patru şi am o 
emisiune la televizor. 

— Dacă se întorc repede, n-am putea intra să-i 
aşteptăm? 

Priscilla ridică pistolul pe care îl ţinea în cealaltă mână. 
Nu-l zăriseră, fiindcă fusese ascuns într-o cută a şoldului ei 
cărnos. 

— Lui Lulu nu-i place când primesc pe cineva înăuntru. 
Şi n-am de unde să ştiu dacă sunteţi cine spuneţi. Işi 
îndreptă arma către King. Acu’ n-am de gând să te împuşc, 
pen’ că eşti băiat simpatic, da’ fii al dracului de sigur că o 
s-o fac şi că n-o s-o uit nici pe micuța ta prietenă sfrijită, 
dacă o să încercaţi să faceţi vreo prostie. 

King îşi ridică mâinile, sugerând o capitulare. 

— Nu-ţi facem probleme, Priscilla. Şi adăugă, după o 
pauză: Ai un pistol clasa-ntâi. Un H&K de nouă milimetri, 
nu-i aşa? 

— Să fiu a dracului dacă ştiu, a fost al lu’ bărbatu-meu, 
zise Priscilla. Da' fii sigur că mă pricep să trag cu el. 

— O să facem o plimbare prin împrejurimi şi o să-i 
aşteptăm, spuse King, coborând scările şi trăgând-o pe 
Michelle după el. 

— Aşa să faceţi. Numa’ să nu-mi furaţi Mercedes-ul ăla 
de colo, făcu Priscilla în timp ce închidea uşa. 

— Prietenă sfrijită? zise Michelle. Mi-ar plăcea să-i vâr 
pistolul ăla exact în... 


99 


King o luă de umeri şi o îndepărtă de rulotă. 

— Să fim calmi şi să ne jucăm de-a detectivii altă dată. 

În timp ce mergeau în direcţia opusă rulotei, King se 
aplecă, luă o piatră şi o azvârli într-o râpă. 

— De ce crezi că Remmy a lăsat aşa gaura din dulapul 
lui Bobby? A angajat pe cineva ca să-l repare pe al ei. De 
ce nu l-a reparat tot atunci şi pe al lui? 

— Poate că e supărată pe el şi nu vrea să se amestece în 
treaba asta. 

— Şi crezi că e supărată pentru că nu a ştiut de 
existenţa sertarului secret sau pentru că nu ştie ce era în 
el? 

— Dacă tot am ajuns aici, şi pe mine mă obsedează ceva, 
spuse Michelle. De ce era verigheta ei în sertarul ăla? Ne-a 
tot spus ce bărbat grozav este soţul ei, aşa că de ce nu îşi 
purta inelul de la cununie? Nu poate fi din cauza sertarului 
secret. Nu a aflat de el decât după ce i-au fost furate 
verigheta şi celelalte lucruri. 

— Poate că îl suspecta pe Bobby că îi ascunde ceva sau 
poate că aveau probleme. Aşa cum a spus Harry, Bobby 
călca strâmb. Sau poate că ea ne-a minţit. 

Lui Michelle îi veni brusc o idee. 

— Crezi că Junior a fost angajat de altcineva ca să dea 
spargerea şi să fure ce era în sertarul secret al lui Bobby? 

— Cine altcineva, în afară de Bobby, ar mai fi putut şti 
de existenţa lui? 

— Cel care l-a construit. 

King încuviinţă dând din cap. 

— Şi care ar fi putut presupune că acolo erau păstrate 
lucruri de valoare. De fapt, ar putea fi aceeaşi persoană 
care a construit şi ascunzătoarea lui Remmy. Bobby l-ar fi 
putut angaja şi pentru treaba asta, fără să se ostenească 
să-i spună soţiei sale. 

— Păi, spuse Michelle, cred că putem elimina ipoteza că 
Remmy l-ar fi angajat pe Junior ca să pătrundă în casă şi să 
fure ceea ce era în sertarul bărbatului ei. Dacă ştia unde 
este, putea să facă asta singură. 


100 


— Dacă ştia. Dar poate că n-a ştiut, sau n-a putut s-o 
descopere singură, şi l-a angajat pe Junior ca să afle asta 
pentru ea şi ca să facă să pară totul o spargere. 

— Dar, dacă l-ar fi angajat ea, nu ar fi chemat nicidecum 
poliţia. 

King scutură din cap. 

— Ba da, dacă Junior a înşelat-o şi a furat lucrurile ei în 
timp ce căuta ascunzătoarea secretă a lui Bobby. Şi poate 
că Junior nu spune încă totul pentru că vrea să vadă cum 
ies cărţile. 

— De ce am început deodată să mă gândesc că ăsta e un 
caz cu mult mai complicat decât crede toată lumea? 

— N-am zis niciodată că ar fi simplu. 

Se întoarseră amândoi în direcţia furgonetei care tocmai 
se oprea lângă rulotă. 

King aruncă o privire fugară către ocupanţii vehiculului, 
apoi se uită la Michelle. 

— Se pare că Lulu a scos-o la capăt cu cauţiunea. Cel de 
pe scaunul pasagerului e Junior Deaver. Să vedem dacă 
putem scoate adevărul de la el. 

— După cum au mers lucrurile până acum, nu e cazul să 
te bazezi pe asta. Se pare că răspunsurile sincere s-au 
epuizat pe aici. 


101 


Capitolul 20 


Junior Deaver arăta ca un om care trăieşte din truda 
mâinilor sale. Pantalonii şi tricoul îi erau împestriţaţi cu 
pete de vopsea şi păreau să fie permanent acoperiţi de 
praf de tencuială. Avea peste un metru nouăzeci şi braţele 
îi erau groase şi puternice, arse zdravăn de soare şi 
acoperite de numeroase cicatrice şi zgârieturi şi, după 
numărătoarea lui Michelle, de cel puţin cinci tatuaje care 
abordau o diversitate de subiecte, de la maică-sa până la 
Lulu şi la Harley-Davidson. Avea părul castaniu şi rar şi îl 
purta lung şi strâns, la spate, într-o coadă de cal care, din 
nefericire, îi scotea în evidenţă firele cărunte şi chelia 
incipientă. Bărbia îi era ascunsă sub o mică ţăcălie 
sârmoasă şi pe obrajii lui de Moş Crăciun se întinseseră 
favoriţi stufoşi. Cu o tandreţe de care Michelle nu l-ar fi 
crezut în stare, îşi ridică în braţe cel mai mic copil, o fetiţă 
de şase ani, cu ochi frumoşi, căprui şi blânzi şi cu codițe 
subţirele, pe care o scoase din furgonetă. 

Lulu Oxley era suplă şi purta un costum negru, aparent 
subţire, potrivit pentru o femeie de afaceri, şi tocuri joase. 
Părul ei castaniu era strâns, de degete experte, într-un coc 
sofisticat şi purta ochelari şic, cu rame subţiri, aurite. Intr- 
o mână ţinea o servietă iar în cealaltă mânuţa unui băieţel 
care părea să aibă vreo opt ani. Al treilea copil, o fată cam 
de doisprezece ani, îi urma cărând un ghiozdan imens. Toţi 
copiii purtau uniforma uneia din şcolile catolice locale. 

King se apropie şi îi întinse mâna lui Junior. 

— Junior, sunt Sean King. Harry Carrick ne-a angajat ca 
să acţionăm în numele tău. 

Junior trase cu ochiul la Lulu, care dădu din cap, a 
aprobare, şi abia apoi luă, în silă, mâna lui King şi o 
strânse. Michelle îl văzu trăgându-se înapoi înainte ca 
uriaşul să-i dea drumul. 

— Ea este asociata mea, Michelle Maxwell. 

Lulu îi studie pe amândoi cu foarte mare atenţie. 

— Harry mi-a spus că o să veniţi. Abia l-am scos pe 

102 


Junior de acolo şi nu vreau să se întoarcă înapoi. 

— Nu intru înapoi, mârâi Junior. Pen' că n-am făcut 
nimic rău. 

Când spuse asta, fetiţa din braţele lui începu să plângă 
pe tăcute. 

— Ei, na, făcu el. Mary Margaret, acu' nu mai plânge. 
Tata nu pleacă nicăieri, decât acas’. 

Fetiţa continuă să suspine. 

— Mamă, strigă Lulu, vino şi ia copiii, auzi? 

Priscilla apăru în cadrul uşii, fără armă, şi îi goni pe 
copiii mai mari înăuntru, înainte de a întinde mâinile ca să 
o ia în braţe pe fetiţa plângăcioasă. 

Apoi îl aruncă lui Junior o privire grăbită: 

— Ei, văd că, în vremurile astea, îi lasă pe toţi să scape 
din închisoare. 

— Mamă, exclamă Lulu, cu voce ascuţită, acum du-te 
înăuntru şi ai grijă de copii. 

Priscilla o lăsă jos pe Mary Margaret şi fetiţa fugi în 
rulotă. Cu o mişcare a capului, Priscilla îi arătă pe King şi 
Michelle. 

— Tipul de vorbeşte frumos şi puicuţa lui s-au foit pe aici 
şi au pus o droaie de întrebări. Cică lucrează pentru 
Junior. Eu zic să le tragi câte-un glonţ pe lângă ureche şi 
să le spui să se cărăbănească. 

Când auzi cuvântul „puicuţă”, King prinse instinctiv 
mâna lui Michelle, ca s-o împiedice să o sugrume pe 
femeia mai bătrână. 

— Doamnă Oxley, zise el. Aşa cum am spus, suntem aici 
în interesul lui Junior. Deja am fost să discutăm cu Remmy 
Battle. 

— O-la-la, spuse Priscilla Oxley, şi îşi încheie vorbele 
pufnind. Şi cum se simte regina astăzi? 

— O cunoşti? întrebă King. 

— Am lucrat la Greenbrier Resort, în vestul Virginiei. Ea 
şi familia ei veneau acolo cu regularitate. 

— Şi ea era... pretențioasă? se interesă King. 

— Era o durere nobilă în fundul meu gras, declară 


103 


Priscilla. Şi dacă Junior a fost atât de tâmpit încât să fure 
de la o scorpie ca ea, atunci îşi merită soarta, oricare ar fi 
aia. 

Lulu îşi îndreptă arătătorul către ea: 

— Mamă, noi avem nişte lucruri de discutat cu oamenii 
ăştia. Se uită în sus, către uşa din faţă a rulotei, de unde 
Mary Margaret asculta tremurând de spaimă. Lucruri pe 
care nu trebuie să le audă copiii. 

— Nu-ţi face griji din pricina asta, drăguță, zise Priscilla. 
Le-nşir io toate defectele tatălui lor. O să-mi ia numa’ vreo 
două luni. 

— Ei, mamă, nu te apuca să faci una ca asta, spuse 
Junior, studiindu-şi labele picioarelor. Era cu mai bine de 
treizeci de centimetri mai înalt decât Priscilla Oxley, deşi, 
în ceea ce priveşte greutatea nu o depăşea cu atât de mult, 
dar atât lui King cât şi lui Michelle le era limpede că, în 
ciuda acestui fapt, soacră-sa îl teroriza. 

— Nu-mi spune tu mie Mamă. Io şi Lulu am făcut atâtea 
pentru tine şi uite cum ne răsplăteşti. Băgându-te în 
bucluc ori chiar ajungând pe scaunul electric! 

La auzul acestor vorbe, lacrimile lui Mary Margaret se 
transformară în urlete cu gura până la urechi, iar Lulu 
trecu brusc la acţiune. 

— Scuzaţi-mă, li se adresă, politicoasă dar hotărâtă, lui 
King şi Michelle. 

Urcă treptele, o înşfăcă pe maică-sa de rochie şi le trase 
în rulotă pe femeia masivă şi pe Mary Margaret. Din 
spatele uşii închise, se auziră ţipete înăbuşite şi voci 
furioase, apoi se aşternu tăcerea. Câteva secunde mai 
târziu, Lulu reapăru şi trase uşa după sine. 

— Când bea, mama o ia uneori razna. Îmi cer scuze 
pentru ea. 

— Nu prea mă place, preciză Junior, cu totul de prisos. 

— Ce-ar fi să stăm acolo? spuse Lulu, arătând o masă 
veche de picnic aflată în dreapta rulotei. 

După ce se aşezară, King le povesti celor doi despre 
vizita la familia Battle. 


104 


— Asta e problema, spuse Lulu, arătând către baraca 
cea mare din spatele rulotei. l-am spus lui Junior de un 
milion de ori să pună o uşă la chestia aia şi să o încuie. 

— Vechea poveste, zise el, cu sfială. Tot lucrând pe la 
casele ălorlalţi, io pentru a mea n-am timp niciodată. 

— Dar treaba e, continuă Lulu, că oricine poate să intre. 

— Nu şi dacă e bătrânu' Luther acolo, făcu Junior, 
arătând cu capul către câinele care ieşise din nou din 
baracă şi, văzându-şi stăpânii, lătra fericit. 

— Luther! exclamă Lulu, cu scepticism. Sigur că latră, 
dar nu muşcă şi se rostogoleşte ca un copilaş când îi aduce 
cineva de mâncare. Se întoarse către King şi Michelle. Are 
prieteni care vin tot timpul să împrumute unelte. Când nu 
suntem aici, ne lasă bileţele ca să ne spună că au de gând 
să ne aducă lucrurile înapoi şi uneori uită să o facă. Şi e al 
dracu’ de sigur că Luther nu l-a oprit pe nici unv’ din ei, 
niciodată. 

— O să aducă o juma' de duzină de cutii de bere ca 
mulţumire, sări repede Junior. Îmi sunt prieteni buni. 

— Ţi-or fi prieteni, da’ nu ştiu cât de buni, se aprinse 
Lulu. Unu” din ei s-ar putea să te fi aranjat. 

— Nu, iubito, niciunu' nu mi-ar face mie una ca asta. 

— Dar nu trebuie decât să scoatem în evidenţă 
suspiciunile pe care le avem, interveni King. Şi, dacă juriul 
o să vadă în asta o alternativă, totul o să fie în avantajul 
tău. 

— Are dreptate, Junior, zise nevasta acestuia. 

— Da's prietenii mei. lo n-am de gând să-i bag în bucluc. 
Ştiu că ei nu mi-ar face rău. Ce dracu’, ei n-avea cum să 
dea spargerea la Battle acasă. Şi, vă spun io, ei n-are de ce 
să se pună împotriva lu’ doamna Battle, asta-i al dracu’ de 
sigur. lo n-am fost la facultate, da-s destul de deştept ca să 
nu iau blestemata aia de verighetă a cucoanei. Fir-ar să fie, 
cine are nevoie de tot necazu' ăsta? 

— Nu trebuie să faci nimic împotriva prietenilor tăi, 
sublinie King. Dă-ne doar numele şi adresele lor, iar noi o 
să-i verificăm cu foarte mare discreţie. Probabil că au toţi 


105 


alibiuri solide şi o să putem trece mai departe. Dar uite ce 
e, Junior, prieteni sau nu, până când nu găsim un alt 
suspect posibil, dovezile împotriva ta sunt destul de 
convingătoare. 

— Fă cum spun ei, Junior, zise soţia lui. Vrei să ajungi 
din nou la închisoare? 

— Sigur că nu, iubito. 

— Atunci ce-ai de gând? îl privi, rămânând în 
expectativă. 

Fără nicio tragere de inimă, Junior le dădu numele şi 
adresele. 

— Acum, Junior, spuse King, cu delicateţe, trebuie să fii 
sincer cu mine. Noi lucrăm pentru avocatul tău, aşa că tot 
ce ai să ne spui este confidenţial, nu mai ajunge şi la 
urechile altora. Făcu o pauză, ca să-şi lege cuvintele cu 
grijă. Ai vreo legătură cu spargerea aia? Nu vreau să spun 
că ai făcut-o tu, dar nu i-ai ajutat cumva pe alţii să o facă, 
poate chiar fără să-ţi dai seama? 

Junior se ridică, strângându-şi pumnii uriaşi. 

— Măi, găozarule, ce ţi-aş mai stâlci mutra aia! răcni. 

Michelle se ridică pe jumătate, cu mâna alunecându-i 
către tocul pistolului, dar King îi făcu semn să stea 
liniştită. 

— Junior, spuse el, calm, prietena mea, aici de faţă, a 
fost atletă, a participat la olimpiade, are mai multe centuri 
negre şi ne-ar putea face zob pe amândoi folosindu-şi doar 
picioarele. Pe deasupra, are în toc un pistol de nouă 
milimetri armat şi asigurat şi-ţi poate vâri un glonţ între 
ochi, de la cinşpe metri, cât ai clipi. lar eu am avut o zi 
lungă şi sunt obosit. Aşa că stai jos şi încearcă să-ți 
foloseşti creierul până nu păţeşti ceva! 

Junior se uită surprins la Michelle, care îi susţinu 
privirea fără să aibă pe chip nicio umbră de îngrijorare sau 
de teamă. Se aşeză, dar ochii continuară să i se tot 
întoarcă spre ea în timp ce King îi vorbea: 

— Nu vrem să avem surprize pe traseu. Aşa că, dacă 
este ceva ce nu ne-ai spus, nouă sau lui Harry, trebuie să 


106 


îndrepţi lucrurile chiar acum. 

După un moment ce nu se mai sfârşea, Junior clătină din 
cap. 

— V-am spus adevăru'. N-am făcut-o io, şi nu ştiu cine a 
făcut-o. Şi acu’ mă duc să-mi văd copiii. 

Se ridică şi se îndreptă, călcând apăsat, către rulotă. 


107 


Capitolul 21 


Când King şi Michelle porniră către maşina lor, Lulu îi 
însoţi. 

— Junior e un om bun, le spuse. lubeşte copiii şi pe 
mine. Munceşte din greu, dar ştie că acum a dat de necaz 
şi că e înjunghiat pe la spate. Oftă prelung. Lucrurile 
mergeau bine, poate chiar prea bine. Slujba mea e grozavă 
şi Junior avea de lucru mai mult decât poate face. Ne 
construim o casă nouă şi copiii se descurcă foarte bine la 
şcoală. Mda, poate că toate mergeau prea bine. 

— Ţi-ai păstrat numele de fată? zise Michelle. 

— Nu am fraţi, replică Lulu. Surorile mele au luat 
numele bărbaţilor lor. Am vrut doar să mai existe un Oxley, 
măcar atât cât trăiesc eu. 

— Lucrezi la Afrodiziac, nu-i aşa? o întrebă King. 

Ea păru uşor surprinsă. 

— Chiar aşa, cum de-aţi ştiut? Zâmbi deodată. Nu-mi 
spuneţi că aţi fost acolo. 

King îi întoarse zâmbetul. 

— O singură dată. Cu mulţi ani în urmă. 

— Când m-am angajat, localul era mai degrabă bordel 
decât orice altceva. Atunci i se spunea Love Shack?, ştiţi, 
după cântecul lui B-52. Dar eu am văzut că se putea face 
mai mult decât atât. De-a lungul anilor, l-am transformat 
într-un club drăguţ. OK, mai avem încă dansatoare şi tot 
restul, dar asta numai într-o secţiune, în partea originală a 
clădirii. Şi Junior a muncit mult la noua construcţie. Ar 
trebui să vedeţi ce e acum acolo, coloanele de lemn, 
lambriuri din imitație de lemn, draperii şi tapet. Avem un 
restaurant într-adevăr frumos, cu feţe de masă din olandă 
şi cu porţelanuri, o sală de biliard şi o încăpere pentru 
jocuri de cărţi, cinematograf şi un bar de categoria întâi, 
cu un loc special ventilat, aşa că bărbaţii pot să fumeze 
trabucuri. Şi abia am înfiinţat un club pentru oamenii de 


5 Coliba Iubirii. 
108 


afaceri din zonă. Ştiţi, un loc în care să vii şi să intri în 
reţea. Avem acces la Internet şi un centru de afaceri. Şi 
profit cu aproape optzeci şi şase de procente mai mult 
decât anul trecut, care a fost cel mai bun an din ultimii 
zece. Şi am insistat să-i schimbăm numele în ceva mai... 

— Şic? întrebă Michelle. 

— Da, spuse Lulu. Sunt proprietara unei părţi din local, 
aşa că asta o să fie pensia mea şi a lui Junior la bătrâneţe. 
Vreau să fie cât mai profitabil cu putinţă. Am preţurile 
actualizate, un nivel acceptabil al datoriilor şi un aflux de 
bani gheaţă fără concurenţă, iar publicul nostru ţintă e o 
mină de aur: bărbaţi cu venituri mari, cărora nu le pasă cât 
cheltuiesc. Ar trebui să ne vedeţi nivelul EBITDA* în 
comparaţie cu ceea ce era. 

— Vorbeşti exact ca o femeie de afaceri, remarcă 
Michelle. 

— N-am fost aşa de la început. Nici măcar nu am 
terminat liceul. Tata a făcut un anevrism când eu aveam 
doar şaişpe ani. Am renunţat la şcoală ca să ajut la 
îngrijirea lui. Presupun că nu am fost o infirmieră prea 
bună, pentru că el a murit. Dar pe urmă m-am măritat cu 
Junior, m-am întors la liceu şi mi-am luat diploma de 
absolvire şi am făcut cursuri de iniţiere în afaceri la liceul 
public. Am început să lucrez la Love Shack cu jumătate de 
normă. Eram chelneriţă, se grăbi să adauge. Nu arăt 
destul de bine ca să fiu dansatoare. Am muncit pentru 
cariera mea, m-am deprins cu afacerile şi am ajuns unde 
sunt. 

— Şi una dintre dansatoarele voastre tocmai a fost ucisă, 
spuse King. 

Lulu înmărmuri. 

— Cum aţi aflat asta? 

— Suntem un fel de consultanţi neoficiali ai şerifului 
Williams, o lămuri King. 


S Earnings before interest, tax, depreciation and amortization - 
venituri înainte de scăderea dobânzilor, taxelor, pierderilor şi 
amortizărilor. 


109 


— Era una din fostele noastre dansatoare, îl corectă 
Lulu. 

— O cunoşteai? întrebă Michelle. 

— Nu tocmai. Avem o mulţime de dansatoare care vin şi 
pleacă. Unele stau foarte puţin, ăsta-i specificul meseriei. 
Şi avem reguli foarte stricte. Nu permitem nimic altceva în 
afară de dans. Nu vrem să rămânem fără autorizaţia de 
funcţionare fiindcă una din fete vrea să facă rost de bani 
desfăcându-şi picioarele. 

— Rhonda Tyler făcea aşa ceva? De asta a plecat? se 
interesă Michelle. 

— Am spus deja toate astea la poliţie. Sunt cumva 
obligată să vi le povestesc şi vouă? 

— Nu, nicidecum, zise King. 

— Foarte bine, pen’ că am destule pe cap şi fără să mă 
întreb de ce o fată oarecare s-a lăsat ucisă. 

— Mă îndoiesc că ea a vrut să se întâmple asta, spuse 
Michelle. 

— Draga mea, ripostă Lulu, lucrez în branşa asta de 
prea multă vreme şi am văzut destule pentru ca nimic, dar 
absolut nimic, să nu mă mai mire. 

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, făcu King. 

Când plecară, Lulu se uită după maşina lor şi apoi intră 
în rulotă. 

Michelle îi urmări mişcările în oglinda laterală. 

— Spune că, de fapt, nu o cunoştea pe femeie, dar a fost 
în stare să o identifice după un portret robot şi ştia despre 
tatuajul ei de la încheietura coapsei? Să fim serioşi, aici 
ceva nu se potriveşte. 

— S-ar putea, zise King. 

— Şi, chiar dacă Junior s-ar putea să fie prea tâmpit ca 
să ştie ce să facă cu obligaţiunile la purtător şi cu 
bijuteriile, cred că nevastă-sa e destul de descurcăreaţă ca 
să le vândă şi să scoată un câştig frumuşel. 

— Dacă se dovedeşte că ai dreptate, atunci clientul 
nostru e vinovat. 

Michelle ridică din umeri. 


110 


— Uneori, asta-i treaba cu spargerile. Şi acum ce facem? 

— Încercăm să dăm de urma celui care a montat 
sertarele secrete din dulapurile familiei Battle. Verificăm 
alibiurile prietenilor lui Junior şi îl punem pe Harry la 
curent cu ceea ce am făcut până acum. 


— Şi aşteptăm să se întâmple următoarea crimă, oftă 
Michelle. 


111 


Capitolul 22 


Diane Hinson plecă de la firma de avocatură la care 
lucra, situată în centrul oraşului, pe la şapte seara, aşa 
cum făcea aproape întotdeauna. Se urcă în automobilul ei 
Chrysler Sebring, ultimul model, şi demară. Se opri la un 
restaurant ca să-şi cumpere o cină la pachet şi conduse 
mai departe, către porţile care străjuiau cartierul ei, 
deschise din interior de un paznic vârstnic - care nu era 
înarmat şi ar fi putut fi înfrânt cu uşurinţă de doi băieţi 
voinici de doisprezece ani -, şi se îndreptă spre clădirea în 
care locuia, plasată la capătul unei străzi în formă de pipă. 

În anul acela, lui Hinson îi mersese bine. Abia ajunsă 
partener la firma de avocatură Goodrich, Browder and 
Knight, a doua ca mărime din Wrightsburg, întâlnise în 
sfârşit bărbatul despre care credea că ar fi putut fi cel 
sortit, un contabil de un metru nouăzeci cu patru ani mai 
tânăr decât ea, căruia îi plăceau sporturile nautice 
extreme şi care o putea înfrânge, din când în când, pe 
terenul de tenis. Simţea că el s-ar fi putut hotărî oricând să 
o ceară în căsătorie şi ea i-ar fi spus „da“ fără să stea pe 
gânduri. Totodată, adusese firmei un nou client, ale cărui 
facturi de şase cifre vor duce la o mărire considerabilă a 
veniturilor ei personale. Se gândea să se mute în propria ei 
casă. Dacă ar fi făcut-o, având o verighetă pe deget şi un 
soţ alături de care să îmbătrânească, avocata de treizeci şi 
trei de ani şi-ar fi văzut un vis împlinit. 

Îşi parcă maşina în garaj şi intră. Îşi puse cina în 
cuptorul cu microunde, îşi schimbă hainele cu unele 
potrivite pentru jogging şi ieşi. Se întoarse după ce 
alergase cinci kilometri în ceva mai mult de douăzeci de 
minute, fiind doar puţin transpirată, dar gâfâind. In 
facultate fusese o alergătoare destul de bună pe distanţe 
medii, era o jucătoare pasionată de tenis şi se păstrase în 
formă de-a lungul anilor. 

Făcu un duş, luă cina, prinse un spectacol TV pe care îl 
aşteptase cu nerăbdare şi primi un telefon de la iubitul ei 

112 


contabil, care era la Huston, unde făcea auditul unui 
client. După câteva promisiuni incitante ale unei 
memorabile partide de sex la întoarcerea lui acasă, închise 
telefonul, se uită la ultimele ştiri, observă că era aproape 
miezul nopţii şi închise televizorul. Se dezbrăcă în baie, îşi 
trase pe ea tricoul lung pe care îl ţinea agăţat de uşă şi se 
îndreptă către pat. 

Simţi o prezenţă în spatele ei, dar, înainte să apuce să 
tipe, o mână înmănuşată i se închise în jurul gâtului, 
tăindu-i respiraţia şi sugrumându-i vocea. Un braţ puternic 
îi înconjură trupul, ţintuindu-i ambele braţe de coapse. 
Năucită, se pomeni întinsă cu faţa la podea, incapabilă să 
se mişte sau să ţipe, pentru că în gură i se pusese un căluş 
şi mâinile îi erau legate la spate cu firul de telefon. 

În calitate de avocat penalist, ea apărase acuzaţi de viol 
şi scosese basma curată câţiva bărbaţi care ar fi trebuit să 
ajungă la închisoare. Din punct de vedere profesional, 
considerase cazurile acelea nişte victorii. Zăcând pe podea 
cu faţa în jos şi cu o greutate zdrobitoare asupră-i, împietri 
la gândul că urma să fie violată. Sufocată de spaimă, ştia 
că, în orice moment, chiloţii puteau să-i fie traşi în jos şi 
violul umilitor şi dureros putea să înceapă. Cu o teamă 
dezgustătoare, îşi propuse să nu se împotrivească, să-l lase 
să facă ce va vrea, sperând ca astfel să supravieţuiască. 
Nu-i văzuse chipul. Nu ar fi putut să-l identifice. El n-ar fi 
trebuit să aibă niciun motiv ca s-o ucidă. 

— Te rog, nu-mi face rău, încercă să spună, prin căluş. 

Rugămintea ei se irosi, nebăgată în seamă. 

Cuţitul i se afundă în spate, atingându-i partea stângă a 
inimii, fu scos şi împlântat din nou, făcând o tăietură de 
cinci centimetri în plămânul ei stâng şi retezându-i aorta 
când fu tras afară. Când se termină totul, o duzină de răni 
îi împestriţau spatele. Insă Diane Hinson murise în urma 
celei de a patra. 

Omul cu glugă neagră se aplecă asupra ei, având grijă 
să nu calce în balta de sânge care se forma pe podea, şi o 
întoarse cu faţa în sus. li ridică tricoul, scoase din buzunar 


113 


un stilou Sharpie şi schiţă un simbol pe pântecul ei plat. 
Trasă acelaşi simbol pe peretele din spatele patului. Il 
desenă foarte mare, pentru că nu dorea să-l treacă nimeni 
cu vederea. Poliţiştii puteau fi tare imbecili. 

Se întoarse lângă cadavru, îi desfăcu de la gleznă, cu 
grijă, brăţara pe care o admirase în parcarea magazinului 
universal şi şi-o puse în buzunar. 

Lăsă cuțitul alături de femeia moartă. Obiectul nu putea 
să-l încrimineze. Îl luase din sertarul din bucătărie, mai 
devreme, când intrase în casă. Stătuse ascuns în spatele 
tufişurilor din zona întunecoasă de lângă uşa garajului, 
aşteptând ca ea să se întoarcă acasă. Când deschisese 
garajul, o aşteptase să coboare din maşină şi să se ducă în 
casă. Mulţi oameni îşi închid uşa garajului când se 
îndreaptă spre interiorul locuinţei, folosind telecomanda 
de lângă uşa către interiorul casei. Ea nu avusese cum să-l 
vadă strecurându-se înăuntru. 

Îi dezlegă mâinile şi îi sprijini braţul de sertarul pe 
jumătate deschis al biroului. La magazin observase că ea 
purta ceas, aşa că nu se ostenise să aducă unul. Fixă 
limbile ceasului după placul său şi îi scoase cheiţa, 
făcându-l să încremenească la cifra de pe cadran. Nu rosti 
nicio rugăciune deasupra trupului. Totuşi, mormăi ceva 
despre o lecţie dată celor care nu-şi păstrau chitanţele de 
la bancomat. 

Cercetă camera în mod sistematic, căutând orice ar fi 
putut reprezenta o dovadă a prezenţei sale, dar nu găsi 
nimic. De amprente ale degetelor şi palmelor nici măcar 
nu putea fi vorba. Nu numai că purta mânuşi, dar îşi şi 
lipise bucăţi de postav de vârfurile degetelor şi de palme. 
Trase afară din buzunarul hainei sale un mic aspirator de 
mână şi îl plimbă peste podea şi sub pat, unde stătuse 
ascuns. Făcu acelaşi lucru în dulapul de haine care fusese 
prima lui ascunzătoare, apoi pe scări şi, în sfârşit, în garaj. 

Apoi îşi scoase gluga, îşi puse în grabă o barbă şi o 
pălărie şi ieşi pe uşa din spate. Se strecură până la 
automobilul său, pe care îl parcase pe o stradă laterală, în 


114 


afara cartierului cu porţi şi paznic bătrân şi neînarmat. 
VW-ul demară. Conduse repede, dar fără să depăşească 
viteza legală. Mai avea de scris încă o scrisoare. Şi ştia 
exact ce intenţiona să spună. 


115 


Capitolul 23 


Pe iahtul de doisprezece metri tras la docul său, Sean 
King se trezi devreme. Ambarcaţiunea închiriată era 
căminul lui, cel puţin până când avea să termine 
construcţia noii sale case, menită să o înlocuiască pe aceea 
care dispăruse într-un crater făcut de mâna omului. Işi 
puse un costum de scafandru, respiră adânc şi sări în apă 
cu capul înainte. După ce înotă energic câteva sute de 
metri, se întoarse la iaht şi se îmbarcă pe caiacul său Loon 
pentru o călătorie de trei kilometri. Firea energică a 
partenerei sale îl influenţa - era nevoit să o recunoască, 
chiar dacă nu-i făcea plăcere. 

În timp ce vâslea gândindu-se la asta, îşi ridică privirea 
şi dădu cu ochii de ea. Faptul nu îl surprinse - nici măcar 
la ora aceea matinală. Se întrebase adesea dacă ea dormea 
vreodată. Oare nu era, de fapt, vreun vampir, unul care se 
întâmplase să fie imun la lumina soarelui? 

Michelle era în barca ei, vâslind cu o îndemânare, o 
vigoare şi un zel la care King putea doar să viseze. Înainta 
atât de repede, încât oricine nu o cunoştea ar fi putut 
crede că ambarcaţiunea ei se deplasa datorită unui motor. 

O strigă, şi vorbele lui se înălţară deasupra apei liniştite. 

— Bem o cafea sau vrei să ajungi până în Atlantic în 
dimineaţa asta? 

Ea îi zâmbi, îşi flutură mâna şi se întoarse. 

Îşi aduseră ambarcaţiunile la docul lui şi le ancorară. 

Pe iaht, King pregăti cafeaua, în timp ce Michelle scoase 
un baton energizant din rucsacul ei şi începu să-l devoreze. 
Îşi roti privirea prin cabina foarte frumos aranjată. 

— Ştii, iahtul ăsta aproape că e mai mare decât cabana 
mea, observă, între două îmbucături. 

— Şi e cu mult mai ordonat, ştiu, spuse el, turnând suc şi 
cafea. 

De la întâlnirea lor cu Lulu şi Junior trecuseră două zile. 
Îi povestiseră totul lui Harry, care păruse mulţumit de 
progresele lor şi, la rândul lui, îi informase că tribunalul îl 

116 


pusese sub acuzare pe clientul său, ceea ce era de 
aşteptat. Ei dăduseră de urma celui care montase sertarele 
secrete din  dulapurile familiei Battle. Era bătrân, 
pensionar şi părea să nu aibă niciun motiv imaginabil 
pentru care să dea o spargere în casa foştilor săi clienţi. 
Avuseseră impresia că se aflau într-o fundătură, până când 
King îşi întrebase interlocutorul când îi ceruse Robert 
Battle să instaleze sertarul său secret. 

Întrebarea păruse să-l pună pe bătrân în încurcătură. 

— Nu-mi place când trebuie să păstrez secrete, spusese. 
Doamna Battle e o doamnă foarte distinsă, nu ştiu pe 
nimeni mai distins. 

— Aşadar, domnul Battle nu a vrut ca ea să ştie despre 
ascunzătoare? întrebase Michelle, când bătrânul păruse că 
nu mai avea de gând să continue. 

— Lucram pe furiş, când şi când, dacă ea nu era acolo 
Nu-mi plăcea asta, nu, domnule, spusese, evitând să 
răspundă direct la întrebare. 

— Aveţi vreo idee de ce dorea domnul Battle să instaleze 
sertarul acela? se interesase King. 

— Nu am întrebat, pentru că nu era treaba mea, zisese 
celălalt, cu îndărătnicie. 

— Cam în ce perioadă se întâmpla asta? întrebase 
Michelle. 

Bătrânul avusese nevoie de un minut de gândire. 

— Trebuie să fi fost acum vreo cinci ani. Pusesem 
sertarul doamnei Battle cu câţiva ani înainte. 

King căzuse un moment pe gânduri. 

— Dar domnul Battle ştia despre sertarul soţiei sale? 

— Nu ştiu dacă da sau nu. Aud că el e pe moarte. 

— Cu un om ca el, nu se ştie niciodată, ripostase King. 

Verificaseră alibiurile prietenilor lui Junior. La ora 
respectivă, bărbaţii aceia fie beau într-un bar, fie dormeau 
acasă, lângă nevestele lor. Desigur, era posibil ca 
respectivele doamne să mintă, dar ar fi putut fi foarte 
dificil să le infirmi mărturiile fără a face o grămadă de 
cercetări şi, în toate cazurile, King simţea că li se spusese 


117 


adevărul. În orice caz, niciunul dintre prietenii lui Junior 
nu părea nici pe departe în stare să ducă la bun sfârşit o 
astfel de spargere şi să îl încrimineze pe Junior într-un 
mod atât de iscusit. Talentele lor păreau să se rezume la a 
bate cuie, a bea bere şi a se culca cu femeile. 

— Ai de gând să locuieşti pe iahtul ăsta atâta vreme cât 
va dura reconstruirea casei? se interesă Michelle. 

— Nu prea am de ales. 

— Cabana mea are un dormitor în plus. 

— Mulţumesc, dar nu cred că gena mea responsabilă cu 
ordinea şi curăţenia ar supravieţui. 

— Mă pot descurca şi mai bine. 

— Mai bine! Ultima dată când am fost acolo aveai în 
sufragerie de toate, începând cu schiurile de apă şi 
terminând cu grămada de pistoale de pe masa pentru jucat 
cărţi, iar în bucătărie era o piramidă de rufe murdare şi 
erau vase nespălate pe un scaun din camera de primire. Ai 
servit cina pe farfurii de hârtie puse pe o scândură 
sprijinită pe două scaune - a fost o premieră pentru mine, 
te asigur. 

— Ei, spuse ea pe tonul unui om care suferă, credeam că 
o să apreciezi că am gătit pentru tine. Ai idee câte cutii de 
conserve a trebuit să deschid? 

— Sunt sigur că a fost un adevărat chin. 

Era pe punctul de a mai adăuga ceva, când celularul lui 
sună. Era Todd Williams. Conversaţia fu scurtă, dar, atunci 
când închise, King era foarte răvăşit. 

— Încă o crimă? întrebă Michelle, lăsându-şi jos cana de 
cafea şi întorcându-şi privirea spre el. 

— Da. 

— Cine e victima? 

— O persoană pe care se întâmplă să o cunosc, spuse el. 


118 


Capitolul 24 


Uciderea brutală a Dianei Hinson nu picase bine în 
cartierul select, cu porţi de acces şi presupus a fi un loc 
sigur. La sosirea lui King şi Michelle, un grup de oameni 
nu prea numeroşi, dar gălăgioşi, împresuraseră câţiva 
bărbaţi în costume, care reprezentau administraţia zonei. 
În mijlocul celor asediați se afla şi un paznic vârstnic, care 
părea atât de înnebunit încât era gata să plângă. 

Maşinile poliţiei şi alte vehicule destinate rezolvării 
problemelor critice erau aliniate de-a lungul drumului în 
formă de pipă către casa lui Hinson şi o barieră din bandă 
galbenă fusese întinsă de poliţie de-a lungul fâşiei de iarbă 
din faţa acesteia, deşi nu erau prea mulţi cei care doreau 
să arunce o privire. Ofiţeri fără uniforme intrau şi ieşeau 
pe uşa din faţă şi prin garaj. King opri maşina şi el şi 
Michelle coborâră. 

De pe veranda din faţă, şeriful Williams le făcu semn, 
fluturându-şi mâna. Se grăbiră să ajungă la el şi intrară 
toţi trei înăuntru. 

Deşi aşa ceva n-ar fi părut posibil, Todd Williams arăta 
încă şi mai jalnic decât la morgă. Gravitatea situaţiei părea 
să-l trimită în fundul pământului. 

— Fi-ar al dracului! zise. Nu ştiu ce am făcut ca să merit 
asta. 

— A fost deja identificată drept Hinson? întrebă King. 

— Da, ea este. De ce, o cunoşteai? 

— E un oraş mic, amândoi eram avocaţi. 

— O cunoşteai bine? 

— Nu destul de bine pentru ca asta să ajute cu ceva 
investigaţiile. Cine a găsit-o? 

— Ar fi trebuit să ajungă la lucru astăzi dimineaţă 
devreme, ca să pregătească o depoziţie sau cam aşa ceva. 
Fiindcă n-a apărut, colegii de la firmă au sunat-o acasă şi 
pe celular. N-a răspuns. Atunci au trimis pe cineva aici. 
Maşina era în garaj, dar n-a răspuns nimeni când a sunat 
la uşă. S-au speriat şi au chemat poliţia. Williams îşi 

119 


scutură capul. E acelaşi tip care i-a aranjat pe Tyler, 
Pembroke şi Canney, nu am niciun dubiu în privinţa asta. 

Michelle îi sesiză tonul confidenţial al vocii. 

— Ai primit vreo scrisoare despre cei doi elevi de liceu? 

Williams dădu din cap, încuviinţând, apoi scoase din 
buzunar o hârtie pe care i-o întinse. 

— Uite o fotocopie. Nenorociţii ăia de la ziar au ţinut-o 
acolo fiindcă îi era adresată lui Virgil şi el lipsea din oraş. 
Se pare că nici unuia nu i-a dat prin gând să o deschidă. Şi 
pretind că sunt reporteri! Vai de capul lor! 

— E scrisă în acelaşi cod ca şi prima? întrebă King. 

— Da de unde, am primit-o exact aşa cum o vedeţi. Şi pe 
plic nu era niciun simbol. 

— Deci aşa se duce pe apa sâmbetei teoria despre 
Zodiac, făcu King. Apoi privi către Michelle. Ce scrie? 

Ea îşi plimbă ochii asupra scrisorii şi începu să citească: 

— „OK, a mai picat unul şi urmează alţii. V-am spus de 
prima dată că nu eram omul Z. Dar probabil credeţi că a 
crăpat de mâna lui Z. Mai gândiţi-vă. Am aruncat acolo 
zgarda de câine pentru că nu câinele m-a împins la asta. 
Nici măcar n-am câine. Am vrut să fac totul singur. Şi nu, 
eu nu sunt nici el. Pe data viitoare şi nu-i mult până atunci. 
Nu SOS.” 

Îşi înălţă către King privirea surprinsă: 

— Zgardă de câine? Şi câinele m-a împins la asta? 

— Michelle, îţi trădezi vârsta sau lacunele, ripostă King. 
„SOS şi câinele m-a împins la asta.” Este vorba de Son of 
Sam”, David Berkowitz, criminalul din New York-ul anilor 
1970. Era supranumit criminalul de pe aleea 
îndrăgostiţilor, pentru că unele din victimele lui erau 
cupluri de tineri, ucişi în maşinile lor. 

— Cupluri de tineri, ca Pembroke şi Canney, spuse 
Michelle. 

Williams încuviinţă. 

— Berkowitz susţinea că vecinul lui era un fel de demon, 
care îi poruncea să ucidă prin intermediul câinelui lui. O 


7 Fiul lui Sam. 
120 


grămadă de rahaturi, bineînţeles. 

— Dar omul nostru ştie exact ce face, zise King. Chiar el 
spune asta. 

— Dar eu nu înţeleg un lucru, interveni Michelle. De ce 
ucide în stilul unor criminali de demult, aşa cum ar face un 
imitator, şi trimite pe urmă scrisori prin care ne lămureşte 
că n-are nicio legătură cu ei. Vreau să spun că imitaţia este 
cel mai sincer mod de a flata. Nu-i aşa? 

— Cine ştie? zise Williams. Oricum el i-a ucis pe cei doi 
puştani. 

King se uită lung la şerif, şi apoi la scrisoare. 

— Staţi puţin. El nu spune asta. El spune „a mai picat 
unul”. 

— Nu despica firul în patru când e vorba de modul în 
care se exprimă un psihopat, suspină Williams. Îi socoteşte 
la grămadă, asta-i tot. 

— Mai uită-te o dată în scrisoare; foloseşte singularul: „a 
crăpat”, nu „au crăpat“. 

Williams îşi zgârie obrazul. 

— Ei, poate că a uitat să pomenească şi de celălalt şi a 
încheiat scrisoarea. Explicaţia chiar ar putea fi atât de 
simplă. 

— Dar dacă a făcut-o intenţionat, despre care din cei doi 
vorbeşte? întrebă Michelle. 

Williams oftă adânc şi le arătă scările. 

— Ei bine, intraţi să vedeţi ce e aici. Deşi nu cred că o să 
ne ajute să ne lămurim. Şi nu am nevoie de nicio afurisită 
de scrisoare care să-mi spună pe cine nu încearcă să imite 
de data asta. 

Urcară scările şi intrară în dormitor. Diane Hinson 
rămăsese acolo unde fusese ucisă. Prin încăpere forfoteau 
tehnicieni  criminalişti, ofiţeri de poliţie, bărbaţi în 
uniforma FBl-ului şi investigatori specializaţi în omucideri 
din Poliţia Statului Virginia, care se străduiau să nu 
modifice nimic la locul crimei şi să adune şi cele mai 
mărunte indicii utile. Cercetările lor păreau complet 
dezorganizate, dar şi dovezile care să fie de folos păreau 


121 


să fie foarte greu de găsit. 

King o zări, într-un colţ, pe Sylvia Diaz, absorbită de 
discuţia pe care o purta cu un tip scund, îmbrăcat cu un 
costum care nu-i venea bine. Ea îşi ridică ochii, îi adresă 
un zâmbet vlăguit, apoi îi întoarse spatele. Când privirea îi 
căzu pe simbolul de pe perete, King se trase brusc înapoi. 

Era o stea cu cinci colţuri, desenată de-a-ndoaselea. 

— Da, exact asta am făcut şi eu. 

Se întoarse şi îl văzu pe Williams, care îl privea ţintă. 
Comandantul poliţiei se aplecă şi ridică cămaşa lui Hinson. 

— E şi aici. 

Se uitară amândoi cu atenţie la desenul de pe pântecul 
femeii. 

Şi Michelle văzuse simbolul de pe perete. 

— E o pentagramă inversată, rosti. Respiră adânc şi îi 
privi pe King şi pe Williams. Pe asta o ştiu şi eu. Richard 
Ramirez, nu-i aşa? 

— Vânătorul Nocturn, încuviinţă King. Care, dacă nu mă 
înşel, este plasat, pe şoseaua morţii, la aproape cinci mii 
de kilometri de aici. El a desenat pentagrame inversate pe 
unele din victimele sale şi cel puţin pe pereţii din 
dormitorul uneia dintre ele, exact ca aici. 

Williams o întoarse pe Hinson pe o parte şi se uitară cu 
toţii la numeroasele urme însângerate de cuţit de pe 
spatele ei. 

— Sylvia spune că a fost imobilizată cu faţa în jos, 
înjunghiată şi pe urmă, probabil, răsucită pe spate, cu 
mâna sprijinită de sertarul biroului. 

Omul legii întinse victima aşa cum o găsise, fără să dea 
semne că ar fi fost pe punctul să rămână fără micul dejun. 
Se părea că rezistenţa lui Williams la scenele de coşmar 
devenise mult mai mare. 

— Ceva indicii? se interesă Michelle. 

— Ucigaşul a folosit un cuţit din bucătăria ei ca să o 
înjunghie şi un cablu de la unul din telefoanele ei ca să o 
lege. La încheieturile mâinilor ei sunt semne care 
dovedesc asta. Dar a desfăcut legăturile ca să-i poată fixa 


122 


braţul în sus. Sunt o grămadă de amprente pe aici, dar 
chiar m-ar mira ca ticălosul să nu fi purtat mânuşi. 

— Şi suntem siguri că e vorba de un bărbat? 

— Nu există niciun semn de luptă. A fost învinsă foarte 
repede. Şi, chiar dacă o femeie ar fi făcut asta, probabil 
ameninţând-o cu o armă, ar fi fost destul de riscant să o 
lege. Hinson ar fi putut să inverseze situaţia. Era într-o 
formă fizică excelentă. 

King părea nedumerit. 

— Şi nimeni nu a văzut şi nu a auzit nimic? Aici 
locuinţele sunt una lângă cealaltă. Cineva trebuia să vadă 
sau să audă ceva. 

— Bineînţeles că facem cercetări în privinţa asta, dar e 
prea devreme ca să ne pronunţăm. Ceea ce ştim e că 
locuinţa din dreapta este de vânzare şi nu stă nimeni 
acolo. 

— Când a fost ucisă? întrebă Michelle. 

— Asta va trebui s-o întrebaţi pe Sylvia, după ce scapă 
de tipul de la FBI. 

King aruncă din nou o privire în direcţia Sylviei. 

— Tipul se ocupă de VICAP? 

— Ca să vă spun adevărul adevărat, nu sunt sigur. E atât 
de multă lume aici încât nu mai ştiu ce învârteşte fiecare. 

— Todd, zise King, ai grijă să nu spui asta când e prin 
apropiere un avocat al apărării. 

— A, da, înţeleg, făcu Williams, după un moment de 
derută. 

Apoi examinară ceasul de la mâna moartei. 

— E fixat la ora patru, spuse Williams, cu un aer jalnic. 

King se aplecă ca să vadă mai bine. 

— Nu, nu este. 

— Cum? exclamă Williams. 

— Arată ora patru şi un minut. 

Williams îngenunche lângă el. 

— Ei, haide, Sean, cred că, în împrejurările astea, 
abaterea e neglijabilă. 

— Todd, până acum, tipul a făcut totul cu foarte mare 


123 


precizie. 

Williams nu păru convins. 

— Tocmai omorâse o femeie şi intenţiona să o şteargă 
cât mai repede cu putinţă. Şi probabil că făcea totul pe 
întuneric. Spre deosebire de celelalte cazuri, în zonă se 
puteau afla o mulţime de martori potenţiali. Probabil că, 
din cauza grabei, nu a observat că a greşit cu un minut. 

— Poate, ripostă King, la fel de puţin convins. Dar un 
criminal care e suficient de prevăzător ca să nu lase în 
urma lui niciun indiciu incriminator nu pare a fi genul care 
să scrie „a crăpat” când vrea să spună „au crăpat“, sau 
care să fixeze un ceas la patru şi un minut când vrea să-l 
pună la patru fix. 

— Bine, dar de ce ar fi vrut să-l facă patru şi un minut? 
întrebă Michelle. 

La asta, King nu găsi niciun răspuns. Privi îndelung la 
femeia moartă, în timp ce Williams plecase să verifice 
altceva în încăpere. 

Michelle îi puse mâna pe umăr. 

— Îmi pare rău, Sean, am uitat că o cunoşteai. 

— Era o femeie de treabă şi o avocată pricepută. Şi e al 
dracului de sigur că nu merita una ca asta - de fapt, 
nimănui n-ar trebui să i se întâmple. 

Când, în drum spre uşă, trecură pe lângă Sylvia, ea îi 
opri. Bărbatul în costum se alăturase unui alt grup care se 
aplecase asupra cadavrului. Era puţin mai scund decât 
King, dar ceva mai îndesat şi mai bine legat. Haina părea 
gata să-i crape pe umeri. Avea părul rar, castaniu şi uşor 
încărunţit, urechi ca nişte conopide şi un nas turtit, de 
boxer, între ochii căprui, strălucitori. 

— Ei bine, spuse Sylvia, am ajuns la numărul patru şi 
numărătoarea continuă. Vânătorul Nocturn. Cine şi-ar fi 
închipuit? adăugă, clătinând din cap. 

— Cine e tipul cu care stăteai de vorbă? o întrebă King. 

— Un agent FBI. Chip Bailey, din Charlottesville. 

— Chip Bailey? articulă King, pe îndelete. 

— ÎI cunoşti? se interesă Sylvia. 


124 


— Nu, dar aş vrea să-l cunosc. 

— Pot aranja asta. Dar ceva mai târziu, bineînţeles. 
Acum toţi sunt foarte ocupați. 

— Minunat. King făcu o pauză înainte de a adăuga: Ai 
observat la ce oră e fixat ceasul? 

Sylvia dădu din cap. 

— La patru şi un minut. Ca al lui Pembroke. 

— Cum? exclamară King şi Michelle, într-un glas. 

— Ceasul lui Pembroke arăta ora două şi un minut. Nu v- 
am spus asta? 

— Nu, zise Michelle, şi nici Todd n-a făcut-o. El pare să 
fie de părere că diferenţa e prea mică ca să aibă vreo 
semnificaţie. 

— Tu ce crezi? o întrebă King. 

— Cred că e important. Dar înţelesul îmi scapă. 

— Ţi-a mai sărit şi altceva în ochi? vru să ştie King. 

— l-am făcut o examinare rectală, bineînţeles, după ce 
am verificat dacă a fost agresată sexual. Rezultatul e 
negativ. A murit acum opt sau nouă ore. Are douăsprezece 
răni provocate prin înjunghiere. 

Michelle sesiză intonaţia Sylviei. 

— Adică mai multe decât era nevoie ca să o ucidă. 

— Da. Asta trădează furia, spuse Sylvia. Nu are răni pe 
mâini şi pe braţe, ceea ce ar fi dovedit că s-a apărat. Este 
evident că a fost luată prin surprindere şi copleşită prin 
forţă. 

Îşi ridică geanta şi făcu semn din cap către uşă. 

— Mă duc înapoi, la cabinet. Am pacienţi de consultat şi 
pe urmă trebuie să-i fac autopsia lui Hinson. 

— Plecăm şi noi odată cu tine, spuse King. 

leşiră afară, în aerul proaspăt pe care soarele îl încălzea 
cu repeziciune. 

— Chiar urmăream să te întreb, cum merge ancheta 
legată de Junior Deaver? 

King o privi surprins. 

— De unde ştii despre asta? 

— M-am întâlnit cu Harry Carrick la băcănie. l-am spus 


125 


că voi doi cercetaţi toate crimele astea iar el mi-a povestit 
că v-a angajat. Totuşi, nu pot să cred că Junior Deaver a 
făcut aşa ceva. A lucrat câte ceva şi la mine acasă. A fost 
întotdeauna politicos şi se lucra uşor cu el, deşi are o fire 
mai grosolană. 

— Am stat de vorbă cu Remmy, cu Eddie, cu Dorothea, 
cu Savannah şi cu personalul care se ocupă de întreţinerea 
casei. 

— Şi sunt sigură că n-aţi făcut cine ştie ce progrese, 
comentă Sylvia. 

— Remmy e într-adevăr distrusă din cauza lui Bobby, 
spuse King. 

— Am auzit că se simte foarte rău. 

— Ei, există speranţe, zise Michelle. Şi-a recăpătat de 
curând cunoştinţa şi chiar a vorbit, dar se pare că bate 
câmpii. Nu e prea coerent, înşiră tot felul de nume şi altele 
de genul ăsta. Totuşi, presupun că e vorba de un progres. 

— Atacurile astea cerebrale sunt imprevizibile, spuse 
Sylvia. Tocmai când ai impresia că cineva şi-a revenit, se 
poate întâmpla să moară subit, şi viceversa. 

King clătină din cap. 

— Ei, pentru binele lui Remmy, să sperăm că o să 
supravieţuiască. O privi pe Sylvia. Ne ţii la curent cu tot ce 
descoperi în legătură cu Hinson? 

— Todd mi-a spus să o fac şi el e şeful. Cel puţin până 
când ancheta o să fie preluată de FBI sau de poliţia statală. 

— Crezi că e posibil să se întâmple asta? întrebă 
Michelle. 

— Pentru a-l prinde pe maniacul ăsta, cred chiar că ar fi 
un pas înainte, răspunse Sylvia, cu fermitate. 


126 


Capitolul 25 


Cele patru crime în serie din Wrightsburg deveniră 
obiectul ştirilor naţionale ale după amiezii, fiind preluate şi 
de cele de seară. Cei mai mulţi dintre locuitorii orăşelului 
stăteau cu ochii la ecranele televizoarelor în timp ce 
personalităţi importante explicau, cu un aer sumbru, unde 
se afla micul orăşel din Virginia şi cum fusese răvăşit de o 
serie de crime violente şi aparent întâmplătoare. 
Autorităţile locale şi cele federale se aflau la faţa locului şi 
crainicii televiziunii afirmau, plini de optimism, că ucigaşul 
avea să fie prins în curând. Era omis faptul că niciunul 
dintre cei implicaţi în investigaţii nu credea că această 
posibilitate era de domeniul realităţii. 

Ca şi concetăţenii lor, King şi Michelle stăteau în faţa 
televizorului din biroul celui dintâi, privind şi ascultând 
reportajele care arătau în ce abator se transformase 
micuța lor localitate. 

— Rahat! exclamă King, când existenţa celor două 
scrisori trimise de criminal la Wrightsburg Gazette fu 
adusă la cunoştinţa întregii naţiuni. 

Michelle dădu din cap, plină de înţelegere. 

— Crezi că ucigaşul urmăreşte emisiunea? 

— Sigur că da, mârâi King. Notorietatea e inclusă în 
toată tărăşenia asta. 

— Eşti într-adevăr de părere că omorurile au fost făcute 
la întâmplare? 

— Nu există niciun fel de legătură evidentă între oricare 
dintre victime. King amuţi pentru o clipă. Cu excepţia 
referirii la o singură persoană în scrisoarea despre Canney 
şi Pembroke. Intrebarea e care este aceea. 

— Nu reuşesc să te urmăresc. 

El o privi. 

— De exemplu, dacă Pembroke era ţinta vizată şi 
Canney s-a întâmplat doar să fie acolo în momentul 
respectiv, asta înseamnă că exista un motiv pentru care 
Pembroke trebuia să moară. Aşadar, dacă ea trebuia să 

127 


moară dintr-un anumit motiv, atunci poate că şi ceilalţi au 
murit tot din anumite motive. Şi poate că între aceste 
motive există o legătură. 

— Şi ceasurile? 

— Evident, reprezintă semnătura individului, dar ar 
putea însemna mai mult decât atât. 

— Să sperăm că Sylvia ne va da în curând nişte 
răspunsuri. 

King îşi privi ceasul. 

— Sunt invitat la o cină la care trebuie să ajung. 

— Unde? 

— La Sage Gentleman, cu oameni din toate colţurile 
oraşului. Vrei să vii şi tu? 

— Nicidecum. Şi eu am ceva de făcut. 

— O întâlnire? zâmbi King. 

— Da, cu instructorul meu de kickbox. Avem de gând să 
asudăm şi să scoatem o grămadă de gemete fără să ne 
dezbrăcăm. g 

Se îndreptară în direcții diferite. In automobilul ei 
Toyota Sequoia, pe care, în onoarea lui Moby Dick, 
creatura imaginată de Melville, îl numise Balena, Michelle 
depăşi, aşa cum obişnuia, viteza legală cu o medie de 
treizeci de kilometri pe oră. Trecu de ultima intersecție 
puțin populată cu vreo treizeci de secunde înainte de a 
ajunge la drumul pietruit care şerpuia prin pădure către 
cabana ei. Imediat ce părăsi intersecția, se iviră luminile 
VW-ului albastru. Şoferul schimbă viteza, viră la dreapta şi 
începu să o urmărească. 

Incetini în timp ce ea intra pe drumul pietruit şi privi 
praful răscolit şi sfărâmăturile de piatră azvârlite de roţile 
maşinii ei, pe care o scăpă repede din vedere, pierzând-o 
în întunericul care se îndesea. Trebuia să mai înainteze 
patru sute de metri şi apoi să o ia către stânga, ştia asta 
pentru că mai fusese acolo, sus, când Michelle lipsea de 
acasă. Pe o rază de opt sute de metri nu se mai afla nicio 
altă locuinţă. In spate era lacul, unde, la un mic doc 


8 Gentlemanul înţelept. 
128 


plutitor, ea îşi ţinea o barcă cu vâsle, un caiac şi un scuter 
Sea-Doo. Cabana avea în jur de o sută cincizeci de metri 
pătraţi şi fusese proiectată într-un stil care excludea 
pereţii despărțitori. Constatase că locuia singură, fără să 
aibă nici măcar un câine care să-i ţină companie şi care să 
o apere. Oricum, era o fostă agentă federală cu abilităţi 
speciale; o persoană care nu trebuia subestimată. Înaintă 
ceva mai departe pe drumul principal, îşi parcă maşina pe 
un petec de pământ afânat din spatele unei perdele de 
copaci şi o porni pe jos către cabană. 

Odată ajuns, văzu că Sequoia era parcată pe aleea 
circulară din faţa uşii din faţă. Înăuntru, luminile erau 
aprinse. Îşi luă binoclul şi, prin el, îşi plimbă privirea pe 
toată faţada. Nici urmă de Michelle. La adăpostul 
copacilor, îşi croi drum către partea din spate a casei. 
Acolo, lumina era aprinsă într-una din camerele de la etaj. 
Presupuse că era dormitorul ei. De-a latul ferestrei era 
întins un cearşaf, dar reuşi, de două ori, să-i desluşească 
silueta. Mişcările ei erau clare; se dezbrăca. Işi lăsă jos 
binoclul în timp ce ea făcea asta. Michelle ieşi după câteva 
minute, îmbrăcată în haine sport, sări în camioneta ei şi 
demară învârtejind praful. 

Ocoli cabana şi reveni în faţă exact când luminile din 
spate ale maşinii, care clipiseră către el mai devreme, erau 
înghiţite de întuneric în vreme ce ea vira, dispărând din 
raza lui vizuală. Fără îndoială, se mişca repede, gândi. 
Privi uşa din faţă. Era încuiată, dar asta nu era o problemă. 
Nu exista niciun sistem de alarmă; verificase şi asta 
înainte. Scoase un şperaclu potrivit din setul pe care îl 
avea asupra lui. 

După cele două minute în care reuşise să descuie, se afla 
în interior şi îl cerceta din priviri. În casă era o adevărată 
harababură; se minună de talentul femeii de a se descurca 
într-un asemenea haos. Îşi plasă aparatul în spatele unui 
teanc de cărţi şi de CD-uri pe care se aduna praful într- 
unul din colţurile camerei de primire. Era un emiţător de 
control, modulat în frecvenţă, cam de mărimea unei 


129 


monede de douăzeci şi cinci de cenți. Legase un microfon 
la emiţător, ceea ce încălca legile Statelor Unite, pentru că 
astfel îl transforma într-un dispozitiv de supraveghere, dar 
lui puţin îi păsa că viola legea şi intimitatea. Se grăbi să 
urce la etaj, în dormitorul lui Michelle, unde îi examină cu 
grijă dulapul şi descoperi mai multe costume negre cu 
pantaloni, două bluze albe, un trio de pantofi scâlciaţi, cu 
toc, şi, de asemenea, o mulţime de blugi, de svetere de 
bumbac şi de haine de tăvăleală, pe lângă mai multe feluri 
de pantofi de sport. 

Reveni la parter. Ea nu avea acolo o zonă care să treacă 
drept un birou obişnuit; totuşi, el trie grămada de scrisori 
împrăştiate la întâmplare pe masa din bucătărie. Nimic nu 
era neobişnuit, dacă abonamentele la Shooting Magazine” 
şi la Iron Woman!" pot fi considerate ceva normal. 

Se strecură afară. Mai avea de îndeplinit o singură 
sarcină. Pentru că instalase dispozitive de supraveghere în 
multe alte locuri, nu le putea urmări pe toate în acelaşi 
timp. De aceea, modificase emițătorul astfel încât să poată 
fi conectat, fără fir, la un reportofon digital activat de voce, 
pe care îl ascundea acum în afara cabanei lui Michelle. 
Emiţătorul acoperea o rază de o sută de metri în interiorul 
clădirii, dar reportofonul avea un hard pe care se puteau 
stoca sute de ore de înregistrare. Se întoarse în interiorul 
casei, spuse câteva cuvinte şi se grăbi să verifice 
reportofonul. Vorbele lui fuseseră înregistrate. Se urcă în 
maşină şi plecă mulţumit. Supraveghea deja iahtul lui 
King, ca şi biroul şi telefoanele detectivilor particulari. 
Descoperise repede că Williams apelase la King şi Maxwell 
ca să se descurce cu investigația. Realiză câte foloase 
putea trage de pe urma acestui fapt. Acum, doi dintre 
oamenii care se străduiau să-l descopere aveau să-i 
destăinuiască, fără voia lor, cele mai noi informaţii. Aşa 
cum prevăzuse King, se uitase şi el la ştiri. Era cât se 
poate de conştient că o armată de oameni ai legii fusese 


’ Revista amatorilor de tir. 
10 Femeia de Fier. 
130 


adunată ca să-l captureze. Ei bine, una ca asta nu avea să 
se întâmple înainte de moartea lui. Şi avea să părăsească 
lumea luându-i cu sine pe cât mai mulţi dintre ceilalţi. 


131 


Capitolul 26 


În noaptea aceea, la o oră târzie, Kyle Montgomery, 
asistentul Sylviei care se visa vedetă rock, cobori din Jeep- 
ul pe care îl parcase în faţa morgii. Purta o haină de 
culoare închisă, cu glugă, pe care era imprimat acronimul 
„UVA”, pantaloni mototoliţi, de stambă, şi pantofi uşori, 
fără şosete. Observă că şi automobilul Sylviei, un Audi 
bleumarin, decapotabil, era parcat în acelaşi loc. Se uită la 
ceas. Era aproape zece. De obicei, ea nu rămânea acolo 
până târziu, dar acum avea de disecat ultima victimă: o 
avocată, după cum îşi aduse aminte. De data asta, şefa lui 
nu îi ceruse ajutorul, decizie pentru care el îi era 
recunoscător. Totuşi, în noaptea aceea, ceea ce avea de 
gând să facă devenea riscant din cauza prezenţei «ei, 
pentru că nu putea ştii exact unde se afla. Probabil era în 
morgă; însă, şi dacă ar fi fost în cabinetul medical şi l-ar fi 
descoperit, el ar fi putut găsi o scuză. Îşi introduse card-ul 
de acces în fanta de lângă uşa din faţă, auzi clic-ul 
încuietorii care se deschidea, şi pătrunse în cabinetul 
medical al Sylviei. 

Erau aprinse numai luminile de control de mică 
intensitate. Dar locul îi era familiar şi îşi găsi cu uşurinţă 
drumul, oprindu-se doar când ajunse la biroul Sylviei. 
Lumina era aprinsă, dar înăuntru nu era nimeni. 

Se strecură în zona în care păstrau medicamentele şi luă 
o serie de flacoane. Luă mai multe pilule, câte una din 
fiecare flacon, şi avu grijă să le separe, punându-le în 
punguţe pe care le etichetase mai înainte cu un marker 
negru. Mai târziu, urma să acceseze, clandestin, 
computerul, ca să-şi ascundă hoţia falsificând inventarul. 
Nu lua niciodată mai mult de câteva pastile, ca să-i fie uşor 
să-şi acopere urmele. 

Era gata să plece, când îşi aminti că, în ziua aceea, îşi 
uitase mapa în dulapul său din morgă. Îşi puse pilulele în 
geanta pe care o purta în spate şi descuie, fără zgomot, 
uşa care despărţea cele două compartimente. Dacă avea să 

132 


o întâlnească pe Sylvia, îi putea spune adevărul: că îşi 
uitase mapa. Trecu pe lângă biroul ei din morgă. Era gol. 
Intră apoi în zona destinată sterilizării. Sala de autopsie se 
afla în partea cea mai îndepărtată a clădirii; probabil că 
Sylvia era acolo, ocupându-se de însoţitoarea ei tăcută. El 
nu avea ce căuta în partea aceea. Ascultă câteva secunde, 
încordându-se ca să audă zgomotul ferestrăului Stryker, 
apa curgând sau zăngănitul metalic al instrumentelor 
sterilizate, dar liniştea era deplină. Era oarecum 
deprimant, deşi o mare parte a celor petrecute în timpul 
unei autopsii presupuneau o astfel de tăcere. La urma 
urmelor, nimeni nu se aştepta ca morţii să înceapă să se 
plângă pentru că erau tăiaţi şi înţepaţi. 

Totuşi auzi un sunet şi i se păru că venea din partea din 
spate a morgii. Şefa lui s-ar fi putut apropia. Îşi înhăţă 
repede mapa şi se retrase în umbră. Dintr-o dată, începuse 
să se teamă că, dacă ar fi dat peste el acolo, ar fi putut să 
îi pună întrebări incomode. Putea fi lipsită de menajamente 
şi grosolană. Dacă i-ar fi cerut să-şi deschidă geanta? Cu 
sângele zvâcnindu-i în urechi, se înghesui în nişa din 
perete. Îşi blestemă, în gând, lipsa de sânge rece. Se 
scurseră mai multe minute. În sfârşit, îşi luă inima-n dinţi 
şi reveni în lumina neîndestulătoare. Treizeci de secunde 
mai târziu, era în afara clădirii, conducându-şi maşina în 
josul drumului, şi medicamentele pe care i se ceruse să le 
fure erau în geanta lui, în siguranţă. N 

Când ajunse la destinaţie, parcarea era plină. Işi 
strecură Jeep-ul între două SUV-uri masive, apoi intră în 
local. 

La Afrodiziac, atmosfera era însufleţită şi activitatea în 
toi, nu exista absolut nicio masă neocupată şi niciun scaun 
liber la bar. Kyle îşi scoase legitimaţia şi i-o arătă namilei 
somnoroase de la intrarea încăperii în care se aflau 
dansatoarele şi îşi petrecu câteva minute admirându-le. 
Lipindu-se de barele de metal, fetele bine proporţionate şi 
îmbrăcate sumar făceau gesturi atât de obscene încât, 
văzându-le, sărmanele lor mame ar fi murit de ruşine - 


133 


după ce şi-ar fi strâns de gât fiicele destrăbălate, atât şi 
nimic mai mult. Kyle savură fiecare clipă. 

Se uită la ceas şi îşi croi drum în susul scărilor, către al 
doilea etaj, apoi către capătul holului, unde o draperie 
groasă şi roşie închidea drumul. Dincolo de ea se afla un 
labirint de camere mici. Ciocăni la prima uşă într-un mod 
anume stabilit drept semnal de recunoaştere şi primi 
imediat permisiunea să între. 

Inchise uşa în urma lui şi aşteptă, nervos, stând în 
picioare, pentru că nu dorea să pătrundă mai adânc în acel 
spaţiu întunecos. Nu era prima dată când făcea asta, dar 
întotdeauna avea parte de porţia lui de risc şi de 
nesiguranţă. 

— Le ai? întrebă femeia, cu o voce atât de scăzută încât 
el abia reuşi să o audă. 

Dădu din cap. 

— Chiar aici. Toate medicamentele pe care le-ai cerut. 

Îşi vâri mâna în buzunarul hainei şi scoase punguţele. Le 
ridică precum un băieţel care, plin de mândrie, îi arată 
mamei sale o pasăre moartă. 

Ca întotdeauna, femeia era îmbrăcată cu o rochie lungă, 
cu falduri, şi avea capul înfăşurat într-o eşarfă. Ochii îi 
erau ascunşi în spatele unor ochelari negri, deşi camera 
era sărăcăcios luminată. Era limpede că nu dorea să fie 
recunoscută. Kyle se întrebase adesea cine putea fi, dar 
niciodată nu reuşise să-şi facă destul curaj ca să-i adreseze 
ei întrebarea. Vocea i se părea familiară, dar nu reuşea să 
o identifice cu certitudine. 

Intr-o seară, găsise în jeep-ul său un bileţel prin care i se 
spunea să sune la numărul de telefon notat pe acea 
bucăţică de hârtie, dacă dorea să câştige nişte bani în plus. 
Ei, şi cine nu vrea să facă rost de mai mulţi bani gheaţă? 
Răspunsese afirmativ şi i se spusese că mica farmacie din 
cabinetul Sylviei putea deveni, pentru el, o sursă foarte 
profitabilă de venituri. Pe lista preferințelor clientei sale se 
aflau analgezice puternice şi alte medicamente care 
puteau produce schimbări ale percepţiilor mentale. 


134 


Niciun fel de scrupule nu-l împiedicau pe Kyle să fie de 
acord să studieze propunerea, aşa că găsirea celei mai 
bune căi de acces către potenţiala mină de aur devenise 
tema lui de casă, iar concluzia fusese că se putea 
descurca. Şi înţelegerea era convenabilă, aşa că livrările 
începuseră şi veniturile lui Kyle crescuseră simţitor. 

Rochia lungă nu ascundea întru totul formele 
atrăgătoare ale femeii din faţa lui. Misterul care îi 
înconjura, patul din colţul încăperii şi faptul că se aflau 
într-un club de striptease înfierbântau întotdeauna sângele 
lui Kyle. In una din fanteziile sale adesea repetate, Kyle 
intra în cameră păşind apăsat şi fiind mult mai vânjos şi 
mai viril decât în realitate. li întindea pastilele exact aşa 
cum făcea acum, dar, când ea venea să le ia, o înşfăca, o 
lua pe sus, râzând de împotrivirea ei firavă, şi o arunca pe 
pat, cu brutalitate. Apoi se prăvălea asupra ei şi se bucura 
de ea întreaga noapte, după bunul lui plac. Bestialitatea lui 
sexuală creştea odată cu fiecare dintre ţipetele ei istovite, 
până când, într-un târziu, ea îi striga, în ureche, că şi ea 
dorise să se întâmple astfel; că îl dorea pe el că îl dorea 
atât de mult pe Vajnicul Kyle. 

Chiar şi acum simţi o tresărire în pantaloni, în timp ce în 
cap i se derula, încă o dată, acelaşi scenariu plin de pofte. 
Se întrebă dacă ar fi putut avea vreodată îndrăzneala să-l 
transforme în faptă. Se îndoia. Era mult prea laş pentru 
asta. Ea puse banii pe masă, luă punguţele, apoi îl 
concedie cu un semn al mâinii. 

El plecă imediat ce împături de două ori banii şi, cu un 
zâmbet larg, şi-i îndesă în buzunar. 

Kyle avea să realizeze abia mai târziu că zărise ceva de o 
mare importanţă, mai ales din cauză că acel ceva nu avea 
niciun sens. L-ar fi putut face, eventual, să-şi pună o 
întrebare. O întrebare care, la un moment dat, l-ar fi făcut 
să treacă la acţiune. Dar acum singura întrebare pe care 
şi-o punea era cum să folosească banii pe care tocmai îi 
câştigase. Kyle Montgomery nu prea obişnuia să facă 
economii; era mult prea  cheltuitor. Recompensa 


135 


neîntârziată devenise pentru el, într-o prea mare măsură, 
un mod de viaţă. Oare acum putea fi o chitară nouă? Sau 
un televizor nou, sau o combină CD-DVD pentru micul lui 
apartament? În momentul în care revenise în Jeep-ul lui şi 
demarase, chitara cea nouă avusese câştig de cauză. Avea 
să o comande a doua zi. 

În urma lui, femeia rămasă în cameră încuie uşa, îşi 
desfăcu eşarfa şi îşi scoase ochelarii. leşi din pantofi şi din 
rochie, dându-şi la iveală camizolul de mătase de dedesubt. 
Studie etichetele de pe punguţe, luă una dintre pilule, o 
sfărâmă şi înghiţi pulberea cu un pahar cu apă, urmat de 
unul de gin Bombay Sapphire, sec. 

Îşi puse nişte muzică, se întinse pe pat, îşi încrucişă 
braţele pe piept şi aşteptă ca puterea medicamentului să o 
trimită într-un alt loc, unde ar fi putut fi fericită, măcar 
pentru câteva minute prea scurte. Până a doua zi, când, 
vrând nevrând, adevărata ei viaţă avea să se întoarcă 
urlând. 

Tremură, fu cuprinsă de spasme, gemu, apoi rămase 
liniştită; sudoarea îi ţâşnea prin toţi porii, ca şi cum ar fi 
atins cea mai înaltă culme, ca să se prăvălească apoi în cel 
mai adânc hău. În timpul unui spasm însoţit de 
fierbinţeală, îşi sfâşie camizolul îmbibat de transpiraţie, se 
lăsă să alunece pe podea, fiind doar în chiloţi şi respirând 
în rafale, cu sânii lovindu-se unul de altul, în timp ce ea se 
rostogolea încoace şi încolo în convulsiile generate de 
transa ei artificială. Sub stresul delicios al născocirilor ei 
ameţitoare, nervii i se încinseră, dar nu explodară. 

Dar era fericită. Cel puţin până a doua zi. 


136 


Capitolul 27 


Cina luată de King cu prietenii se încheie în jurul orei 
nouă şi jumătate şi el se hotărî să o sune pe Michelle, ca să 
vadă dacă o interesa, înainte de culcare, un păhărel la 
Sage Gentleman, unde ar fi putut să discute în continuare 
despre caz. Ea sosi după vreo zece minute. Când îşi făcu 
apariţia, King se amuză privind numeroasele capete ale 
bărbaţilor de la bar care se întoarseră la vederea brunetei 
înalte, remarcabile, purtând blugi, pulover cu guler colant, 
ghete şi un hanorac din dotarea Serviciului Secret, care se 
apropia de bar, călcând apăsat, cu aplomb. Se gândi la 
fanteziile pe care trebuia să le fi ţesut fiecare dintre ei. 
„Dacă ar şti ei că e înarmată, periculoasă şi al naibii de 
independentă!” 

— Cum a fost cina? îl întrebă. 

— Plicticoasă, aşa cum mă aşteptam. Dar kickboxul? 

— Am nevoie de alt instructor. 

— Ce s-a întâmplat cu cel pe care îl aveai? 

— Nu e destul de competitiv. 

Priviră în jur, căutând o masă liberă în zona barului. 
Michelle zări o figură familiară într-un ungher îndepărtat. 

— Ăla nu e Eddie Battle? 

Chiar în acel moment, Eddie îşi ridică privirea, îi văzu şi 
le făcu semn cu mâna. 

Se aşezară la masa lui, pe care încă se mai aflau 
resturile cinei. 

— Dorothea nu găteşte în seara asta? întrebă King, 
zâmbind. 

— Se pare că e o presupunere corectă. De fapt, în 
căsnicia noastră, asta se întâmplă mai tot timpul. Oricât ar 
părea de ciudat, de obicei eu sunt cel care găteşte, adăugă 
Eddie, cu un zâmbet copilăresc. 

— lată un bărbat cu multe talente, spuse Michelle. 

El era îmbrăcat cu pantaloni de catifea reiată şi cu un 
pulover negru, cu întărituri maro la coate. Michelle privi în 
jos şi observă că purta pantofi mocasin. 

137 


— Văd că, până la urmă, ţi-ai scos cizmele de cavalerie. 

— Nu fără efort. Picioarele se umflă când porţi aşa ceva. 

— Când va fi următoarea reconstituire? se interesă King. 

— În weekend-ul următor. Cel puţin vremea ţine cu noi. 
Uniformele alea de lână sunt într-adevăr aspre şi, atunci 
când e cald, asta te ucide. Însă mă gândesc să renunţ la 
treaba asta. Spatele meu e aproape distrus de atâta stat în 
şa. 

— Ai vândut vreun tablou în ultima vreme? îl întrebă 
Michelle. 

— Două, unui colecţionar din Pennsylvania care 
participă la repunerile în scenă. Doar că el luptă pentru 
Uniune, dar nu i-o iau în nume de rău. Şi, la urma urmelor, 
şi banii lui sunt buni. 

— Aş vrea să-ţi văd odată lucrările, zise King - şi 
Michelle afirmă acelaşi lucru. 

— Păi, le am pe toate în atelierul din spatele casei. Dați- 
mi un telefon, oricând. Aş fi încântat să vi le arăt. Li făcu 
semn chelnerului. Voi doi păreţi însetaţi şi, cum ar spune 
maică-mea, dai dovadă de proastă creştere dacă bei 
singur, chiar e al naibii de ruşinos. 

În timp ce îşi aşteptau cocteilurile, Eddie spuse: 

— Aşadar, aţi rezolvat cazul şi l-aţi scos pe Junior Deaver 
din belea? Făcu o pauză, apoi adăugă: Dar bănuiesc că nu- 
mi puteţi spune. Într-un fel, suntem în tabere diferite. 

— Treaba nu e tocmai uşoară, zise King. Vom mai vedea. 

Băuturile comandate sosiră. King îşi gustă whisky-ul sec, 
apoi spuse: 

— Ce mai face mama ta? 

Eddie îşi privi ceasul. 

— E la spital, deşi e aproape zece, aşa că, în curând, o 
vor da afară din camera tatei. Cu toate astea, va dormi, 
probabil, acolo. Aşa face de obicei. 

— Cum se mai simte tatăl tău? 

— În momentul de faţă, merge spre bine. Doctorii cred 
că ceea ce a fost mai rău a trecut. 

— Asta-i o veste foarte bună, rosti Michelle. 


138 


Eddie sorbi o parte a băuturii sale. _ 

— Trebuie să reuşească. Chiar trebuie. li privi pe 
amândoi. Nu ştiu dacă mama ar putea supravieţui după 
moartea lui. Şi, cu toate că moartea ne pândeşte pe toţi, 
eu, pur şi simplu, nu îl văd călătorind acum către asfinţit. 
Se uită în jos, stânjenit. Imi cer scuze, am băut cam multe 
ginuri şi încep să debitez stereotipuri. Probabil de asta n-a 
fost niciodată o idee bună să bei de unul singur când ai 
probleme. 

— Apropo de singurătate, unde e Dorothea? se interesă 
Michelle. 

— La vreo întrunire, răspunse Eddie, obosit. Şi adăugă, 
cu duşmănie: Un agent de vânzări trebuie să rezolve toate 
prostiile astea. Dar nu mă pot certa cu succesul ei. 

— Într-adevăr, Dorothea a avut succes, remarcă King, 
calm. 

Eddie îşi înălţă paharul. 

— Pentru Dorothea, cel mai priceput agent de vânzări 
din întreaga lume. 

King şi Michelle se priviră, neliniştiţi. 

Eddie continuă să bea. 

— Treaba e că ea are lucrurile ei şi eu pe ale mele. 
Există aici un anumit simţ al echilibrului. 

— Aveţi copii? întrebă Michelle. 

— Dorothea nu şi-a dorit niciodată copii şi asta a 
orientat lucrurile pe un anumit făgaş. Ridică din umeri. 
Cine ştie, poate că nici eu nu i-am vrut. Probabil că aş fi 
fost un tată îngrozitor. 

— Ţi-ai fi putut învăţa copiii să picteze, să călărească, ba 
poate că i-ai fi luat şi la reconstituiri, zise Michelle. 

— Şi încă ai putea avea copii, adăugă King. 

— Pentru asta, ar trebui să-mi găsesc altă nevastă, 
replică Eddie, cu un zâmbet resemnat, şi nu sunt sigur că 
am forţa necesară. Pe deasupra, nimeni nu se aşteaptă ca 
un Battle să divorţeze. Este scandalos. Ce dracu, chiar 
dacă Dorothea nu m-ar omori, mama probabil ar face-o. 

— Ei, doar este viaţa ta, comentă Michelle. 


139 


O privi în mod ciudat. 

— Aşa se crede, nu? Îşi termină băutura, apoi spuse: Am 
auzit la ştiri că au chemat în ajutor artileria grea. 

— Inclusiv pe vechiul tău prieten, Chip Bailey. 

— Dacă n-ar fi fost el, eu n-aş fi stat acum aici. 

— Nu mă-ndoiesc că părinţii tăi i-au fost într-adevăr 
recunoscători. 

— O, da. Tata i-a oferit postul de şef al securităţii în una 
din companiile sale. Adică o grămadă de bani. 

— Nu ştiam asta, zise King. Dar e evident că el nu a 
acceptat. 

— Nu, cred că îi place să fie sticlete. Eddie îşi lovi 
lingura de furculiţă. Imi amintesc că, atunci când eram 
copil, în zona asta nu erau decât dealuri şi pădure. Era 
minunat. Nu ne făceam niciodată griji pentru ceea ce s-ar 
fi putut întâmpla. 

— Şi acum? întrebă Michele. 

— Acum oamenii sunt ucişi în casele lor, aruncaţi în 
pădure, împuşcaţi în maşini. Dacă aş fi avut vreodată într- 
adevăr o familie, nu cred că mi-aş fi întemeiat-o aici. 

— Bun, dar presupun că ai putea locui oriunde în altă 
parte, spuse King. 

— Nu sunt sigur că asta ar face-o pe mama fericită. 

— Încă o dată, Eddie, e viaţa ta, nu-i aşa? zise Michelle. 

De data asta Eddie nu se osteni să-i răspundă. 


140 


Capitolul 28 


În timp ce Kyle Montgomery îşi săvârşea hoţia, iar 
Eddie, King şi Michelle se aflau la bar, Bobby Battle zăcea 
în patul de spital, sub un păienjeniş de tuburi de perfuzie 
intravenoasă. Remmy Battle stătea alături de el, cu mâna 
strânsă în mâna lui încă palidă. 

Ochii lui Remmy urmăreau şirul de monitoare care 
înfăţişau, în ritm alert, ancora firavă care îl mai lega pe 
soţul ei de viaţă. Pentru că avusese o uşoară recădere, 
fusese reconectat la aparatul pentru respiraţie artificială şi 
acesta emitea un sunet strident, enervant, ori de câte ori 
respiraţia lui Bobby se abătea de la ritmul normal. Şi 
respiraţia lui Remmy se accelera sau se liniştea, în mod 
neregulat, ţinând isonul piuiturilor acelei maşinării 
infernale. 

O asistentă îşi făcu apariţia. 

— Ei, doamnă Battle, e totul în ordine? 

— Nu. Nu mă recunoaşte, o repezi ea. Nu recunoaşte pe 
nimeni. 

— Dar doctorii spun că începe să-şi recapete puterile. 
Dar va fi nevoie de timp. Organele lui vitale funcţionează 
mai bine. Cu toate că a fost reconectat la aparat, lucrurile 
merg mai bine, credeţi-mă, chiar aşa e. 

Tonul lui Remmy se schimbă. 

— Îţi mulţumesc că-mi spui asta. Îţi mulţumesc sincer, 
draga mea. 

Îşi coborî privirea asupra bărbatului voinic din pat. 

Asistenta zâmbi, dar apoi păru stânjenită. 

— Doamnă Battle, începu ea, pe tonul plin de respect 
rezervat, fără îndoială, puţinilor norocoşi ale căror nume 
erau inscripţionate pe clădire. 

— Ştiu, spuse Remmy, cu voce scăzută. 

— Vreţi să dormiţi aici în noaptea asta? o întrebă 
asistenta. Dacă da, spun să vi se pregătească patul. 

— În noaptea asta, nu. Revin mâine dimineaţă. Dar îţi 
mulţumesc. 

141 


Remmy se ridică şi plecă. Asistenta ieşi din încăpere cu 
câteva minute mai târziu, după ce verifică în grabă starea 
bolnavului. 

Battle era singurul pacient de pe acel coridor scurt, pe 
care, altminteri, se aflau mai ales depozite. Din cele zece 
paturi ale secţiei, celelalte fuseseră duse într-o zonă 
centrală, aflată vizavi de postul de lucru al asistentelor. 
Remmy Battle ceruse în mod special ca soţul ei să fie 
instalat în rezerva aceea, pentru că astfel se bucurau de 
mai multă intimitate. La capătul coridorului, exista şi o 
intrare de serviciu, ceea ce permitea ca, folosind un cod 
special de acces, ea să vină şi să plece fără să mai fie 
nevoită să treacă printr-un mare număr de încăperi, 
printre asistente şi printre priviri iscoditoare. Camera în 
care dormea ea uneori se afla, faţă de a soţului ei, în josul 
holului. 

Era zece şi câteva minute, ora la care, şi în partea aceea 
izolată de restul spitalului, avea loc schimbul nocturn de 
tură. Asistenta care se ocupa de Battle trebuia să-şi 
petreacă următoarele patruzeci şi cinci de minute în 
încăperea rezervată personalului, împreună cu cea care 
urma să o înlocuiască, ca să treacă în revistă atât starea 
curentă a pacienţilor pe care îi supraveghea, cât şi 
medicamentele necesare şi recomandările medicului. 

Fiecare rezervă din acea secţie era monitorizată de câte 
o cameră conectată la postul central de lucru al 
asistentelor.  Monitoarele TV aflate acolo trebuiau 
permanent supravegheate, dar, în timpul schimbării 
personalului, această sarcină era neglijată vreo douăzeci 
de minute, pentru că asistentele, obosite şi solicitate până 
la limită, se străduiau să ducă la bun sfârşit o muncă deo 
oră într-o treime din acel timp. Dar aparatura de 
menţinere în viaţă a pacienţilor din fiecare rezervă era 
prevăzută cu dispozitive care dădeau alarma ori de câte ori 
avea loc o schimbare dramatică a stării acestora. 

La scurt timp după plecarea lui Remmy, o altă persoană 
pătrunse înăuntru prin aceeaşi uşă de serviciu pe care ea 


142 


ieşise cu câteva minute mai devreme. Îmbrăcată cu 
combinezon de protecţie şi cu halat alb, de spital, şi cu 
partea de jos a feţei acoperită de o mască protectoare, 
aceasta trecu pe lângă uşa rezervei lui Bobby Battle, 
aruncă o privire şi văzu că pacientul era singur înăuntru. 
Cu altă privire, furişată în grabă după colţ, se convinse că 
staţia de la postul asistentelor nu era supravegheată. 
Intrusul intră în rezerva lui Battle şi închise uşa. 

Fără să piardă timpul, modifică puţin poziţia camerei 
fixate pe peretele din faţa patului, astfel încât zona din 
stânga acestuia să nu mai poată fi monitorizată. Omul cu 
mască se îndreptă, grăbit, către stativul de care erau fixate 
medicamentele pentru perfuzie, scoase dintr-un buzunar al 
halatului o seringă hipodermică, înfipse acul într-una din 
pungile din care se alimentau tuburile şi goli în ea tot 
conţinutul seringii. Pe urmă se uită în treacăt la Battle, 
care zăcea cu o expresie împăcată aşternută pe chip, deşi 
avea un tub introdus în gâtlej. Intrusul îi luă mâna şi îi 
puse la încheietură un ceas pe care îl fixă la ora cinci. În 
cele din urmă, scoase din buzunar un alt obiect pe care i-l 
aşeză, cu grijă, pe piept. 

Era doar o pană albă de pasăre. 

Câteva minute mai târziu, omul ieşise deja pe uşa de 
serviciu, coborâse scările, se strecurase în parcare şi se 
urcase într-o maşină. Vehiculul se îndepărtă de spital în 
viteză. 

Şoferul avea de scris şi de expediat o scrisoare. 

La numai zece minute după plecarea maşinii, alarma 
unuia dintre aparatele din rezerva lui Bobby începu să 
sune, urmată de o alta. În câteva secunde, toate aparatele 
îşi lansară avertizările, unite într-un vacarm de rău augur. 

Toate asistentele se năpustiră în rezervă. După încă un 
minut, un semnal de alertă fu transmis către tot personalul 
şi o echipă formată din cei mai buni medici năvăli în 
încăpere. Dar totul se dovedi zadarnic. La ora 10:23 P.M., 
Bobby Battle fu declarat mort. 


143 


Capitolul 29 


La început se presupuse că Bobby Battle murise datorită 
complicaţiilor survenite în urma atacului suferit. Pana albă 
lăsată de ucigaş pe pieptul său căzuse când echipa de 
medici încerca să-l resusciteze. Mai târziu, unul din 
tehnicienii de la spital o observă şi o puse pe măsuţa de 
lângă patul mortului, probabil închipuindu-şi că provenea 
dintr-o pernă. Ceasul pus de criminal la încheietura mâinii 
lui Battle era acoperit de tuburile pentru perfuzii şi era 
ascuns şi de brăţara de identificare şi de brăţările pe care 
era înscrisă medicaţia lui Bobby. Îndurerată şi furioasă, 
Remmy Battle sosi şi plecă fără să observe nici ceasul, nici 
pana. Oamenii începură să se mire abia când o asistentă 
aduse pana în discuţie. Nu era dintr-o pernă de-a 
spitalului, pentru simplul motiv că acesta nu avea pernele 
umplute cu pene. În plus, schimbarea bruscă şi 
neaşteptată a stării lui Battle era ciudată şi ridica, cu 
siguranţă, multe semne de întrebare. 

Totuşi, abia în jurul orei trei dimineaţa, când cadavrul 
lui Bobby era pe punctul de a fi dus la morga spitalului, 
ceasul de la mâna sa fu, în sfârşit, observat, ducând la o 
examinare mult mai atentă a mortului şi a pungilor cu 
medicamente pentru perfuzie. Atunci medicul care îl 
îngrijise văzu înţepătura prin care conţinutul seringii 
hipodermice pătrunsese în pungă. 

— Sfinte Dumnezeule, fu tot ce reuşi să spună. 

Todd Williams fu smuls din pat şi pe drum îi telefonă lui 
King, care, la rândul lui, o sună pe Michelle. Toţi trei 
ajunseră la spital aproape în acelaşi timp. Şi rămaseră 
surprinşi când îl văzură acolo pe Chip Bailey. Williams se 
grăbi să i-i prezinte agentului FBI pe King şi pe Michelle. 

— Stau la un motel din localitate şi aveam staţia 
deschisă, le explică Bailey. Ce naiba, Todd, cred că ţi-ai 
chemat aici, la spital, toţi oamenii. 

— E vorba de Bobby Battle, ripostă Williams. Unul din 
cetăţenii de frunte din zonă. 

144 


King completă, în gând, ceea ce şeriful nu rostise: „Şi 
acum toată furia văduvei o să se abată asupra noastră.” 

Personalul spitalului îi conduse în rezerva lui Battle. 
Mortul zăcea acolo, fiind încă conectat la tuburile pentru 
perfuzie şi avându-l în gâtlej pe cel de la aparatura de 
respiraţie artificială, deşi toate instalaţiile destinate 
reanimării erau scoase din funcţiune, fiindcă nu mai era 
nevoie de piuiturile şi de semnalele lor digitale. Michelle 
se pomeni studiindu-l îndelung pe Battle, despre care 
auzise atât de multe, dar nu avusese ocazia să-l cunoască. 
Dintr-un anumit motiv, care nu era, pur şi simplu, modul în 
care murise, părea la fel de fascinant cum trebuie să fi fost 
pe când trăia. 

Asistenta şefă şi medicul care îl tratase le relatară, pe 
scurt, tot ceea ce descoperiseră referitor la pană, la ceas şi 
la gaura din punga pentru perfuzie. 

— Este extrem de neobişnuit, spuse doctorul, parcă 
făcând declaraţia anului. 

— Suntem cât se poate de siguri că aşa ceva nu se 
întâmplă în fiecare seară, zise King. 

Williams examină ceasul. 

— Nu e un Zodiac, rosti, cu voce joasă, către Michelle şi 
King. Dar e fixat exact la ora cinci şi cheiţa e scoasă. 

Când Todd Williams îi arătă pana de pasăre lui Chip 
Bailey, tulburarea acestuia fu uşor de observat, dar nu 
spuse nimic înainte ca doctorul şi asistenta să iasă din 
încăpere. 

— Mary Martin Speck, zise, după ce rămaseră singuri. O 
asistentă. A fost supranumită Florence Nightinghell. 
Cucoana asta a ucis douăzeci şi trei de pacienţi, în şase 
state, într-un interval de zece ani. Acum îşi execută 
condamnarea pe viaţă într-un penitenciar din Georgia. 
Cartea ei de vizită era o pană albă de pasăre; pretindea că 
îndeplineşte lucrarea Domnului. 

— Deci ne putem aştepta la o altă scrisoare, spuse King. 

— Nici măcar n-am avut timp să o primim pe cea despre 
Hinson, se plânse Williams. De ce tocmai Bobby Battle? De 


145 


ce a vrut ucigaşul să îl adauge pe listă? A fost al naibii de 
riscant să vină aici, aşa cum a făcut-o. 

Totuşi, aşa cum aflară după încă o discuţie cu asistenta 
şefă, să intri pe uşa se serviciu nu era chiar atât de 
complicat cum crezuseră la început. Cifrul era unul simplu, 
4-3-2-1, şi nu mai fusese schimbat de ani de zile. Multe 
persoane din spital îl cunoşteau şi era foarte probabil să li- 
l fi spus şi altora. 

— Aveţi cumva idee ce a fost introdus în punga pentru 
perfuzie? 

— Cei de la laborator vor face analize şi vor evalua 
toxicitatea conţinutului, zise Williams. Din fericire, cineva 
a avut ochi ageri şi a observat urma înţepăturii din pungă, 
înainte ca totul să fie strâns şi aruncat. 

— Unde e Sylvia? întrebă King. 

Williams dădu din cap. 

— E acasă, bolnavă ca un câine. A terminat cu Hinson 
azi-noapte, s-a ales cu vreun microb şi acum e la toaletă şi 
varsă. Sau cel puţin asta avea de gând să facă când am 
închis telefonul. O să vină aici când de repede o să poată. 

— O să vină şi FBl-ul, interveni Bailey. Deja sunt cinci 
crime legate între ele sau cel puţin de cinci ştim noi. 
Trebuie să devenim o prezenţă activă, Todd. Îmi pare rău. 

— Atunci poate vorbiţi voi cu Remmy. Când femeia aia o 
să afle ce s-a întâmplat, o să vrea să mă jupoaie de viu. 

— N-aş face asta înainte de a primi o scrisoare de la 
ucigaş, spuse King. Existenţa ceasului şi a penei par să nu 
lase dubii asupra faptului că Bobby a fost o altă victimă, 
dar trebuie să fim absolut siguri înainte de a discuta 
problema asta spinoasă cu Remmy. 

— Bine gândit, aprobă Bailey. 

— Lipseşte vreun obiect din rezerva lui Bobby? se 
interesă Michelle. Tipul pe care îl căutăm a luat câte ceva 
de la toate celelalte victime. 

— Asta nu o putem afla fără să stăm de vorbă cu 
Remmy, zise Williams. Acum aş vrea să stabilim filmul 
evenimentelor. 


146 


leşi pentru scurt timp şi se întoarse aducându-i din nou 
pe medic şi pe asistenta şefă. 

— Ne puteţi relata, încă o dată, în ordine, tot ce s-a 
întâmplat? întrebă Williams. 

— Desigur, domnule, răspunse asistenta. Doamna Battle 
a fost aici de la ora patru până în jurul orei zece. A stat tot 
timpul în rezervă. Domnul Battle era în viaţă şi starea lui 
era bună la zece şi câteva minute, când asistenta care se 
ocupă de el a făcut ultima verificare. În acest răstimp nu a 
avut niciun alt vizitator. 

— Dar înainte de sosirea doamnei Battle? întrebă 
Michelle. 

— Fiica lui, Savannah, a venit şi a stat aici o vreme, 
imediat după amiază. Pe urmă a venit şi Dorothea Battle, 
cam pe la două şi jumătate. 

— Au intrat pe uşa de serviciu? vru să ştie Battle. 

— Numai Savannah, Dorothea a venit prin faţă, răspunse 
asistenta. 

— Trebuie să ştim exact între ce ore au avut loc aceste 
vizite, le spuse Williams. 

— Foarte bine, o să le aflăm, zise doctorul, cu asprime. 
Acum pot să mă retrag? Am alţi pacienţi de care trebuie să 
mă ocup. 

Cu siguranţă, tipul studiase procedura care se referea la 
bugetul lui şi la al spitalului, gândi King. 

— Sper să aveţi mai mult noroc cu ei, ripostă Williams, 
care, evident, descifrase acelaşi mesaj în tonul doctorului. 

După plecarea lui, şeriful continuă să îi pună întrebări 
asistentei. 

— Aşadar, la ora zece şi zece, starea lui Battle s-a 
schimbat. 

Ea dădu din cap. 

— A intrat în stop cardiac. Semnalul vital dispăruse când 
a intrat asistenta. Echipa care se ocupă de urgente a 
încercat să-l resusciteze, dar nu a reuşit. 

— Deci, spuse King, ucigaşul a acţionat în cele în jur de 
zece minute dintre verificarea făcută de asistenţă şi 


147 


intrarea în palier a semnalului, iar otrava, dacă de aşa 
ceva e vorba, şi-a făcut efectul. 

— Aşa s-ar părea, aprobă Bailey. 

— Am observat că în rezervă există o cameră video, zise 
King. 

— Este câte una în fiecare rezervă. Aşa putem ţine toţi 
pacienţii sub observaţie de la postul nostru de lucru. 

— Şi nimeni nu a văzut pe cineva intrând în încăpere 
după plecarea doamnei Battle? 

Asistenta părea agitată. 

— Uneori nu e nimeni la postul nostru de lucru. 

— De exemplu, atunci când se face schimbul de tură? 
spuse King. 

— Da. Dar, dacă nişte persoane au venit într-adevăr 
după plecarea doamnei Battle, trebuie să fi intrat pe 
intrarea de serviciu, altfel cineva le-ar fi văzut. 

— Înţeleg, replică King. 

— E nevoie de ceva curaj ca să faci asta cu atâta lume în 
preajmă, comentă Williams. 

— Ei, dacă cineva îşi pune în gând să facă una ca asta, 
zise asistenta, atunci îşi alege un moment potrivit. 

— Da, cu siguranţă, spuse King. 


Când el şi Michelle părăseau spitalul, King se opri la 
postul de lucru al asistentelor. 

— Pot să arunc o privire? o întrebă pe asistenta şefă. 

Se duse în spatele pupitrului spaţios şi studie semnalele 
vitale care apăreau pe monitoare. 

— Astea nu sunt înregistrate, nu-i aşa? întrebă. 

— Nu. Nu e vorba de securitate, ci doar de starea de 
sănătate a pacienţilor. 

— Ei, s-ar putea să vreţi să vă regândiţi strategia. 

— Ce rost a avut asta? întrebă Michelle, după ce ieşiră 
din acea secţie a spitalului. 

— Mi-a trecut prin cap că cineva familiarizat cu 
procedurile din spital, ar trebui să ştie şi de existenţa 
camerelor de luat vederi. Când ucizi pe cineva, nu vrei ca 


148 


momentul ăla să fie surprins de wun sistem de 
supraveghere. Aşa ceva îţi pune bete în roate când vrei să- 
ţi susţii apărarea. În toate celelalte rezerve, camera e 
poziționată astfel încât să poată fi văzute, în întregime, şi 
patul, şi aparatura de pe ambele sale părţi. Pentru cea în 
care a stat Battle, imaginea era doar a patului şi a 
aparatelor din dreapta. 

— Criminalul a mutat camera astfel încât fapta sa să nu 
poată fi observată dacă cineva s-ar fi uitat la monitoare, 
zise Michelle. 

— Chiar aşa. 

La ieşirea din spital, se întâlniră cu Harry Carrick. Cu 
toate că ora era foarte matinală, el era îmbrăcat impecabil, 
cu un sacou de tweed şi o cămaşă cu gulerul descheiat. 

— Harry, ce-i cu tine aici? întrebă King. 

— Eu şi Bobby Battle suntem prieteni vechi. În fine, 
eram. Şi eu sunt, totodată, şi consilierul juridic al 
spitalului. M-au chemat de acasă. Tocmai am terminat 
discuţia cu ei. E vorba de un conflict, sunt gata să o admit. 
Dar iată-vă şi pe voi. Aţi vorbit cu Remmy? 

— Nu, ea a fost deja aici, şi a plecat înainte să ajungem 
noi. 

— Am aflat câte ceva despre cele descoperite în rezerva 
lui Bobby, spuse Carrick. Presupun că e vorba de mai mult 
decât atât. 

— Este. Dar încă nu ştim exact ce. 

— Ei, nu vă rețin mult, dar trebuie să rediscutăm cât mai 
repede cazul lui Junior. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cele descoperite de voi până acum sunt lucruri pe 
care aveam nevoie să le ştiu, dar nu mă ajută în mod 
deosebit. Am încercat să aflu ce crede procurorul despre 
un târg referitor la un anumit tip de pledoarie şi n-am găsit 
înţelegere faţă de problemele mele. Remmy e hotărâtă să-l 
distrugă pe Junior. Era întoarsă pe dos şi înainte, iar acum, 
după moartea lui Bobby, nu cred că agresivitatea ei e în 
scădere. 


149 


— E probabil în creştere, zise Michelle. 

— Probabil, rosti Carrick, posomorât. Ei, nu vă mai rețin. 
Anunţaţi-mă dacă aflaţi mai multe despre moartea lui 
Bobby. _ 

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. Îl priviră urcându-se 
într-un British MG decapotabil, perfect recondiționat, şi 
pierzându-se, în viteză, în strălucirea roşietică a soarelui 
care se înălța. 

Michelle se întoarse către King. 

— Îmi pare sincer rău pentru Carrick. E prieten cu 
Battle şi cu toate astea îl reprezintă şi pe Junior Deaver, şi 
spitalul în care a murit Bobby. 

King o aprobă dând din cap. 

— Sunt sigur că spitalului din Wrightsburg o să i se 
intenteze un proces. E o ironie să ajungi să dai în judecată 
o instituţie pe a cărei clădire este inscripţionat numele tău. 

— Nu cred că asta o să o împiedice în vreun fel pe 
Remmy Battle. 

— Nici nu mă gândeam la aşa ceva. Se întinse şi căscă. 
Mă întreb dacă să mă duc la birou sau înapoi pe iaht, să 
mă culc. 

— Eu mă duc la jogging, zise Michelle. Ce-ar fi să vii cu 
mine? Creierului îi priesc endorfinele. 

— Jogging! Abia ai fost la kickbox! exclamă King. 

— Sean, asta a fost ieri. 

— Ştii, şi Dumnezeu şi-a luat o zi liberă. 

— Dacă ar fi fost femeie, n-ar fi făcut-o. 

— OK, m-ai convins. 

Ea păru încântată. 

— Ai să alergi cu mine? 

— Nu, mă duc înapoi pe iaht să mă odihnesc. Ce a fost 
destul de bun pentru Dumnezeu, e destul de bun şi pentru 
mine. 


150 


Capitolul 30 


La oficiul poştal se primiseră instrucţiuni stricte care 
specificau că orice scrisoare dubioasă cu destinaţia 
Gazette trebuia trimisă imediat la poliţie. Scrisoarea 
despre Hinson sosi în ziua următoare uciderii lui Bobby. 
Era foarte simplu formulată: 

„Un avocat mai puţin, mare pagubă! Cred că de data 
asta ştiţi cine nu sunt. Pe curând.” 

Intre timp, Sylvia Diaz îşi revenise şi făcuse, în sfârşit, 
autopsia lui Robert Battle. 

Pe moment, era în biroul ei, împreună cu King şi cu 
Michelle. Le povestea că atât şeriful Williams cât şi Chip 
Bailey asistaseră la autopsia lui Battle. 

— Din nefericire, datorită numărului lor, cred că acum 
Todd e cât se poate de obişnuit cu autopsiile, comentă 
Sylvia. 

— Aşadar, ce anume l-a ucis pe Bobby? întrebă King. 

— O să ştiu sigur peste o săptămână sau două, când 
primesc rezultatul examenului toxicologic, dar se pare că 
cineva a injectat o cantitate mare de clorură de potasiu în 
punga cu perfuzia nutritivă. In mai puţin ce zece minute, 
aceasta putea să se infiltreze în soluţia TPN", să ajungă în 
tuburi şi apoi în organism. Imediat după aceea, inima 
trebuie să fi intrat în fibrilaţie ventriculară. Dată fiind 
starea lui de slăbiciune, măcar sfârşitul a fost rapid şi fără 
dureri. 

— Toate astea sugerează existenţa unor cunoştinţe 
medicale, spuse King. 

Sylvia se gândi un moment. 

— E adevărat, clorura de potasiu e folosită adesea 
pentru a ucide. Totuşi, dacă persoana respectivă are într- 
adevăr experienţă medicală, a făcut treabă de mântuială. 

— Cum adică? 

— Lui Battle i se administra combinaţia standard de 


11 Total Parenteral Nutrition - alimentaţie intravenoasă. 
151 


substanţe: un anticoagulant pe bază de heparină, o soluţie 
salină cu zahăr, o soluţie nutritivă TPN, un antibiotic care 
să combată infecția pulmonară dobândită ca urmare a 
conectării îndelungate la aparatura de respiraţie artificială 
şi un medicament cu dopamină pentru reglarea tensiunii 
arteriale. 

— Bine, şi ce demonstrează asta? întrebă King. 

— Păi, dacă individul nu ar fi injectat clorura de potasiu 
în punga cu TPN, ci direct în tuburi, ar fi obţinut acelaşi 
rezultat fatal, dar acţiunea lui nu ar fi fost detectabilă. 
Trebuie să reţineţi că soluţia TPN conţine clorură de 
potasiu, de aceea se găsea şi în combinaţia care i se 
administra lui Battle. Am putut să-mi dau seama că cineva 
a introdus mai multă clorură de potasiu doar comparând 
nivelul existent în punga respectivă cu cel dintr-o soluţie 
TPN normală. Concentrația era de trei ori mai mare, adică 
mai mult decât suficientă ca să-l ucidă. 

— Prin urmare, spui că, dacă acea clorură de potasiu ar 
fi fost injectată direct în tuburi şi nu în pungă, n-ai fi 
observat asta nicidecum? 

— Da. În tuburi nu ar fi fost suficiente reziduuri ca să 
creeze suspiciuni. De fapt, suspiciunile ar fi apărut dacă nu 
ar fi existat urme de clorură de potasiu. Şi, cum vă 
spuneam, Battle avea deja clorură de potasiu în organism. 
Este absorbită în mod natural, de aceea confirmarea unei 
supradoze nu se poate obţine decât în urma autopsiei. 

— În concluzie, persoana respectivă are ceva cunoştinţe 
medicale, dar nu e un expert? zise King. 

— Sau, spuse Michelle, a vrut să se ştie că Battle a fost 
ucis. Ca şi cum ceasul şi pana n-ar fi fost de ajuns. 

— Erau cât pe ce să nu fie, îi reaminti King. Pana căzuse 
pe jos, iar ceasul fusese acoperit de tuburile pentru 
transfuzie şi de alte chestii specifice spitalului. 

— Totuşi, asta nu are sens, spuse Sylvia. Vreau să spun 
că, atunci când ucizi pe cineva, prima regulă este să te 
străduieşti să faci o crimă perfectă. Şi ce poate fi mai 
perfect decât să laşi impresia că nu a fost comisă nicio 


152 


crimă? 

Michelle şi King dădură din cap, nereuşind să găsească 
nicio teorie care să explice comportarea ucigaşului. 

Sylvia oftă. 

— Nu vreau să spun că asta ar avea importanţă, dar la 
Battle am găsit urmele arteriosclerozei. Mai era şi o 
încreţitură neobişnuită pe suprafaţa aortei. Avea şi o mică 
tumoare pe plămânul drept, probabil începutul unui cancer 
pulmonar. Nu e de mirare pentru un fumător de vârsta lui. 

— Ce ne poţi spune despre cauza morţii Dianei Hinson? 
întrebă King. Şi se grăbi să adauge: Deşi e destul de 
evidentă. 

— A murit din cauza unei hemoragii interne masive, 
cauzate de numeroasele înjunghieri. I-au secţionat aorta şi 
i-au străpuns un ventricul al inimii şi plămânul stâng. Şi 
pentru ea totul trebuie să se fi terminat în două minute. 
Dar nu a fost chiar atât de nedureros ca în cazul lui Battle, 
adăugă. 

— A fost violată sau agresată sexual? se interesă King. 

— La autopsie nu am descoperit aşa ceva, dar aştept şi 
rezultatele de la laborator. Apropo, am auzit despre 
conexiunea cu Florence Nightinghell. Presupun că vom 
primi o scrisoare despre asta. 

— Scrisoarea despre Hinson ne dădea de ştire că o să 
acţioneze în curând, şi chiar a făcut-o, spuse Michelle. Cel 
puţin e un om de cuvânt. 

— Mai întâi o dansatoare exotică, apoi nişte elevi de 
liceu, pe urmă o avocată şi acum Bobby Battle, adăugă 
King. 

— Totul e gândit astfel încât, de fiecare dată, să îşi 
asume un risc tot mai mare, comentă Sylvia. 

— Trecerea de la o dansatoare exotică pe care trebuie s- 
o fi agăţat într-un bar, ca s-o împuşte apoi şi s-o lase în 
pădure, la otrăvirea unui om de afaceri extrem de bogat 
care e în comă într-un pat de spital nu prea are cine ştie ce 
sens, zise King. Nu vreau să fiu dur, dar mă întreb cum îşi 
alege tipul victimele: pleacă de la aventurile de o noapte, 


153 


sau de la poziţia socială? 

— Cum spuneam mai devreme, individul nu operează 
după nişte tipare, făcu Sylvia, frecându-şi ochii injectaţi. 

King o privi cu atenţie. 

— Arăţi ca dracu”, îi spuse, cu un zâmbet dezarmant. Ar 
trebui să dormi. 

— Mulţumesc că ai observat. Asta încerc să fac de o 
săptămână. 

— Unde e Kyle? întrebă Michelle. Nu poate prelua el 
ştafeta? 

— Nu e patolog; nu poate face autopsiile. Şi, ca să-ți 
răspund la întrebare, e bolnav şi stă pe tuşă. Eu am strâns 
în braţe WC-ul aproape toată noaptea trecută şi mă 
aşteaptă o droaie de pacienţi. Ii mulţumesc lui Dumnezeu 
că există antibioticele. 

— Ce părere ai de ideea ucigaşului de a se lua la 
întrecere cu Mary Martin Speck? vru să ştie Michelle. 

— Te referi la faptul că ales o femeie şi nu un bărbat? 

Michelle încuviinţă dând din cap. 

— Ei, nu prea ştiu cum să interpretez asta, spuse Sylvia. 
O femeie l-ar fi putut ucide pe Battle. Nu e nevoie de forţă 
fizică ca să injectezi o soluţie dintr-o seringă într-o pungă 
pentru perfuzie. Totuşi, sunt gata să-mi pun în joc 
reputaţia afirmând că Rhonda Tyler şi Diane Hinson au 
fost ucise de un bărbat. O femeie n-ar fi putut să o care pe 
Tyler pe o distanţă atât de mare prin pădure, iar rănile de 
cuţit ale lui Hinson erau foarte adânci. A fost sau un 
bărbat, sau o femeie atât de puternică încât n-aş vrea să 
dau peste ea pe o alee întunecată. 

— Aşadar, începu Michelle, fără grabă, este posibil să 
avem de-a face cu doi criminali, un bărbat şi o femeie. 

— Nu neapărat. Singurele dovezi în acest sens sunt 
referirea făcută de Bailey la Speck şi pana de pasăre, 
argumentă King. Până nu primim scrisoarea, nu putem ştii 
dacă criminalul a imitat-o într-adevăr pe Speck. Pana ar 
putea simboliza altceva, ceva cu o semnificaţie deosebită 
pentru criminal. 


154 


— E adevărat, cedă Michelle. 

Sylvia dădu din cap a aprobare. 

King se uită la cele două femei. 

— Aţi vrea să auziţi o presupunere absurdă? 

— Eu da, răspunse prompt Michelle. 

— Bobby Battle era un om foarte bogat. Mă întreb cine 
este beneficiarul testamentului lui. 

După un lung moment de tăcere, Sylvia spuse: 

— Vrei să spui că unul din membrii familiei l-a ucis 
pentru bani şi apoi a încercat să creeze impresia că e 
vorba de una din crimele în serie? 

— Nu putea fi Eddie. A fost cu noi la Sage Gentleman 
până după ora unsprezece, zise Michelle. 

— Aşa este, încuviinţă King. Dar Dorothea şi Savannah 
au fost la spital mai devreme. Însă nu puteau injecta otrava 
atunci, pentru că el ar fi murit cu mult timp înainte să 
apară Remmy. Să presupunem, totuşi, că una dintre ele a 
ascuns clorura de potasiu în încăpere în timpul vizitei pe 
care o făcuse mai devreme, în aceeaşi zi, s-a furişat înapoi 
după ce a văzut-o pe Remmy plecând, a săvârşit crima şi a 
fugit ca din puşcă. 

— Eddie spunea că Dorothea era la o întrunire, îi aminti 
Michelle. 

— Va trebui să verificăm asta. 

— Ei da, câştigul financiar este mobilul multor crime, 
spuse Sylvia. S-ar putea să fii pe o pistă bună, Sean. 

— Câtă vreme o urmăresc pe asta, ne mai putem gândi 
la încă ceva: Remmy a stat ore întregi în rezervă cu Battle. 
Cine spune că ea n-ar fi putut injecta otrava aia în punga 
pentru perfuzie înainte de plecare? 

— Care ar putea fi presupusa motivaţie a lui Remmy? 
întrebă Sylvia. Ea e bogată. 

— Dacă Bobby îşi reluase escapadele amoroase şi 
Remmy, pur şi simplu, nu mai putea suporta? S-ar putea să 
nu existe în toată lumea destui bani pentru a compensa 
asta. 

— Asta-i altă poveste, evident. Dar ai dovezi în sensul 


155 


ăsta? 

King se gândi la dulapul secret al lui Battle şi la faptul 
că Remmy nu-şi purta verigheta, dar hotări să nu-i spună 
Sylviei toate astea. 

— Nu spun că am dovezi. Eu nu fac altceva decât să 
lansez nişte supoziţii. Şi poate că, mai mult decât banii, 
desconsiderarea unei femei e cea mai veche motivaţie a 
crimelor. Ea ar fi putut pleca, având un alibi solid, lăsând 
pana şi ceasul ca indicii ale unei piste false. Obiceiurile 
ucigaşului în serie au fost descrise la ştiri, aşa că a avut de 
unde afla genul ăsta de amănunte. 

— Dar însuşi faptul că a fost acolo o face suspectă, mai 
ales dacă ţinem cont de întârzierea cu care moare victima 
unei otrăviri, argumentă Sylvia. Ai putea ţine cont de 
faptul că, dacă ar fi avut de gând aşa ceva, s-ar fi furişat 
înăuntru altă dată, ar fi făcut-o şi ar fi plecat înainte să o 
vadă cineva. Aşa cum stau lucrurile acum, nu are niciun fel 
de alibi. 

— Ei bine, zise Michelle, dacă eu aş fi persoana care l-a 
ucis pe Battle şi care încearcă să o pună în cârca 
criminalului în serie din vecini, aş avea mare grijă să 
privesc tot timpul în urmă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sylvia. 

— Dacă aş fi adevăratul ucigaş, aş fi foarte supărat din 
pricina asta. 

— Încă nu te înţeleg, zise Sylvia. 

— Hai să analizăm lucrurile. Crimele în serie au fost 
planificate şi executate cu meticulozitate. Avem scrisorile 
trimise de ucigaş după fiecare dintre ele, luând în râs 
poliţia. E limpede că tipul ăsta este un monstru chibzuit şi 
are în minte un plan important. Acum, dacă o altă 
persoană l-a omorât pe Bobby şi a încercat să dea vina pe 
criminalul în serie, monstrul chibzuit s-ar putea să 
considere asta o batjocorire a capodoperei sale. El o să 
vrea să se răzbune pe persoana care l-a ucis pe Battle. 

— Aşadar, s-ar putea să avem un ucigaş care aleargă 
după un altul, spuse King. 


156 


— Întocmai, zise Michelle. 


157 


Capitolul 31 


— Vă fac ajutori de şerif pe amândoi, spuse şeriful 
Williams, în timp ce-şi plimba ochii de la King la Michelle, 
în biroul lor, în ziua următoare. La rândul lor, îl priviră 
lung, evident nedumeriţi. 

— Pardon? făcu King. Am fost cândva unul dintre ajutorii 
tăi de şerif. N-am niciun chef să mă reînrolez, Todd. 

— Nu vă dau de ales. Am nevoie de voi! 

— Sclavia a fost scoasă de mult în afara legii, ripostă 
King. 

— Ce se întâmplă, Todd? întrebă Michelle. 

— Federalii mă dau deoparte, asta se întâmplă. 

— Dar doreai să te ajute, exclamă King. 

— Da, dar nu urmăream să mi se ia cazul, chiar aici, în 
propriul meu oraş. Nu vreau ca oamenii să creadă că nu 
sunt în stare să-mi fac datoria. Bineînţeles că sunt de 
acord să colaborez cu federalii şi chiar să facem ancheta 
împreună. Dar să fiu al dracului dacă am să-i las să mă dea 
afară de la propriul meu festin criminalistic. 

King dădu din cap, uluit. 

— Todd, cred că ai asistat la prea multe autopsii. De ce 
nu-i laşi pe ei să se ocupe de asta? Au şi oameni, şi 
experienţă. Lasă-i să-şi bată ei capul. 

— Ar mai fi ceva de spus şi despre mândrie, Sean, 
ripostă Williams, pe un ton ofensat. Şi voi doi aţi investit 
deja o grămadă de timp în asta. Aveţi teorii şi idei. Cine 
spune că, dacă lucrăm împreună, nu putem rezolva cazul 
mai repede decât atotputernicul FBI? Ce naiba, Chip 
Bailey deja se învârteşte pe aici de parcă ar fi stăpânul 
moşiei. Mă aştept să-mi spună să-i pregătesc cafeaua. Aş 
vrea s-o văd şi p-asta! L-aş împuşca pe nemernic. li privi 
rugător. Ei, haide, voi doi aveţi la fel de multă experienţă 
ca oricare dintre tipii ăştia. Ştiu că putem face faţă 
împreună. Şi, nu uitaţi, noi locuim aici, nu ei. Noi avem 
nevoie să facem din Wrightsburg un oraş la fel de sigur ca 
înainte. E căminul nostru. Toată lumea contează pe noi. 

158 


Michelle şi King schimbară o privire. Ea vorbi prima. 

— Ei, e o propunere fascinantă. 

— Aşa e şi delta-planorismul. Ceea ce nu înseamnă că îl 
şi practici, i-o întoarse King. 

— Haide, Sean, cazul ăsta te intrigă şi pe tine, n-o poţi 
nega, sublinie ea. Te vei gândi la el indiferent dacă vei 
lucra sau nu la rezolvarea lui. Dacă am fi ajutori de şerif, 
am putea măcar să facem cercetări având un statut oficial. 
În felul ăsta am putea progresa mai rapid. 

— Şi cum rămâne cu firma noastră de investigaţii? 

— Puteţi să vă ocupați şi de ea, se grăbi Williams să 
răspundă. Eu nu vă cer să-mi acordaţi tot timpul vostru. 
Ceea ce intenţionez să fac este să vă dau posibilitatea să 
aveţi acces la orice. Nu o să fie nevoie să mă însoţiţi 
pretutindeni. Având insigna mea, o să puteţi merge singuri 
să discutaţi cu oamenii şi să vă vârâţi nasul peste tot. Am 
puterea asta. Pot face ajutor de şerif pe oricine îmi 
trăsneşte prin cap. 

— Şi pe Bailey nu o să-l deranjeze asta? Hai, Todd, tu ştii 
mai bine că e aşa. 

— Ce dacă o să capete şi el nişte întăriri? Nu o să vă 
poată contesta acreditarea. Trebuie doar să-l lăsaţi în 
seama mea. Îl pun la punct, chiar dacă va trebui să fac 
apel la guvernator. 

— Ştiu şi eu, spuse King, totul s-ar putea transforma 
într-o cavalcadă de coşmar şi am trecut prin destule de 
genul ăsta când eram în Serviciul Secret. 

In joacă, Michelle îl lovi cu pumnul în braţ. 

— Haide, Sean, ce rău ne-ar putea face? 

— Psihopatul ăsta ne-ar putea ucide! Fac pariu că asta 
ar fi rău. 

Michelle se uită la Williams şi clipi. 

— Eu accept. 

Agitat, şeriful se uită la King. 

— Sean? 

Se scurseră câteva clipe lungi. 

— S-a făcut, mormăi acesta, într-un târziu. 


159 


— Excelent, zise Williams, uşurat. 

Scoase din buzunar două insigne argintii şi li le înmână 
după ce recită două fraze oficiale, punându-i să jure. 

— OK, sunteţi, în mod oficial, ajutori de şerif. Acum 
uitaţi-vă la asta. 

Scoase o bucată de hârtie şi le-o întinse. Ei o citiră în 
acelaşi timp. 

— Scrisoarea de la ucigaşul lui Bobby, care ar fi putut fi 
un imitator al lui Mary Martin Speck, dar nu e, spuse 
Michelle, după ce aruncă o privire. 

King citi scrisoarea cu voce tare. 

— „A mai picat unul. Asta înseamnă cinci. De data asta a 
fost un barosan, dar mai urmează şi alţii. Nu-s Mary, nu-i 
nicio Florence Nightinghell aici. Pana n-a însemnat nimic 
mai mult, doar o pană pentru tipii de categoria pană, cum 
sunteţi voi toţi. Pe curând. Nu MMS.” 

Dus pe gânduri, îşi ridică ochii. 

— Era vreun simbol Zodiac pe plicul în care a venit 
scrisoarea asta? 

— Nu, era curat. Ca şi cele ale scrisorilor Canney- 
Pembroke şi Hinson. Am verificat deja amprentele şi alte 
urme. Nu am găsit nimic. 

— Scrisoarea susţine că Battle a fost victima numărul 
cinci, spuse King. 

— Păi chiar este al cincilea, Sean, replică Williams. 

— Dar în scrisoarea Pembroke-Canney era pomenit un 
singur puşti. Interpretând ad literam, ar însemna că Battle 
e victima numărul patru. Este o inconsecvenţă care, în 
acest moment, e inexplicabilă. 

Williams se plezni peste coapsă. 

— Vedeţi, de asta vă vroiam pe voi doi în echipă. Voi 
observați nişte lucruri şi deduceţi altele. 

— Deducţiile noastre ar putea fi total eronate, îl 
contrazise King. 

— Sau cât se poate de corecte, replică Williams. Trebuie 
să mai ştiţi încă ceva. Hinson purta o brățară la gleznă, 
una de aur. Cadavrul nu o avea şi nu a fost găsită nicăieri, 


160 


în toată casa ei. 

— Inelul lui Pembroke,  medalionul cu Sfântul 
Christopher al lui Canney, probabil inelul din buricul lui 
Tyler şi acum brăţara de gleznă a lui Hinson, enumeră 
King. 

— Poate că le vrea ca suveniruri, spuse Michelle, ca 
trofee dobândite în urma omorurilor. 

— Poate. De la Bobby Battle lipseşte ceva? 

— Nimic de care să ştim. Williams îl privi pe King cu 
atenţie. Aşadar, care este următoarea voastră mişcare? 

King chibzui un moment, apoi spuse: 

— E timpul să ne lămurim, o dată pentru totdeauna, 
dacă există vreo legătură între crime. 

— Bine, Sean, dar ştim că au fost ucişi de aceeaşi 
persoană, zise Williams. 

— Da, dar nu ştim asta, ripostă King, tăios. Oricum, nu 
asta doream să spun. Spuneam că trebuie să aflăm dacă 
există un fir care uneşte victimele, dacă există ceva care le 
leagă unele de altele. 

— Păi, la crimele în serie nu se întâmplă aşa ceva, 
protestă Williams. 

— Am putea avea de-a face cu o excepţie de la regulă, 
spuse King. Şi, de vreme ce facem asta, o să fim nevoiţi să 
ne întoarcem în gura lupului. 

— Gura lupului, zise Michelle. Cum adică? 

— Trebuie să mergem din nou la familia Battle, răspunse 
King. 

— Cred că prefer, mai degrabă, să dau ochii cu Priscilla 
Oxley, spuse Michelle. Şi, dacă femeia aia îmi spune iarăşi 
puicuţă şi sfrijită, nu o să se petreacă lucruri plăcute. 

— Şi ce te aştepţi, de fapt, să descoperi la Battle? îl 
întrebă Michelle pe King, după plecarea lui Williams. 

— Cu puţin noroc, răspunsul la întrebarea noastră de ce 
nu poartă Remmy verigheta. Şi adevărul referitor la ceea 
ce se afla în sertarul secret al lui Bobby. 

— Dar asta are legătură cu jaful, nu cu crimele. 

— Corect, dacă nu ţinem cont că Battle ar fi putut ucis 


161 


din cauza celor aflate în sertarul lui secret. Şi chiar dacă a 
fost omorât de altcineva, trebuie să îl găsim pe ucigaş. 

— OK, dar dacă l-a otrăvit unul din familie, atunci când 
mergem să-i interogăm în legătură cu jaful va trebui să 
aducem, la un moment dat, vorba şi despre crimă. 

— Şi cu cât aflăm mai repede cine a făcut-o, cu atâte 
mai bine. 

— Dar, dacă unul din ei e vinovatul, care e favoritul 
nostru? Eddie a fost cu noi, aşa că nu mai rămân decât 
soţia de fier, obrăznicătura de fiică şi nora cea cu limbă de 
viperă. 

— Deocamdată m-aş opri aici cu raţionamentul. Însă, 
dacă moartea lui Battle a fost doar o imitație cu un mobil 
aparte, oricum nu vom ajunge la persoana care i-a omorât 
pe ceilalţi patru şi pe cei care vor urma. 

— Aşadar, tu crezi că vor mai fi şi alte victime? 

— Cine ştie? O bătu cu palma pe umăr. Tu fii cu băgare 
de seamă. 

— Sean, doar ştii că pot să-mi port de grijă. 

— Nu la asta mă refeream. Vreau să fii pe-aproape, ca să 
mă aperi pe mine. 


162 


Capitolul 32 


În întreaga zonă, uciderea lui Bobby Battle era pe prima 
pagină a ziarelor. Titlurile erau mult mai senzaţionale 
datorită faptului că moartea sa îi fusese atribuită 
criminalului în serie. Erau ascunse de ochii ziariştilor şi de 
public doar furturile obiectelor aflate asupra victimelor şi 
conţinutul exact al scrisorilor. 

Locuitorii din Wrightsburg îşi zăvorau uşile, îşi curăţau 
armele, îşi reglau alarmele locuinţelor şi îşi ţineau sub 
strictă observaţie concetăţenii. Privirile lor erau grăitoare: 
dacă cineva ca Bobby Battle fusese ucis în mijlocul unui 
spitalul aglomerat, atunci nimeni nu mai era în siguranţă. 

Iar presupunerea lor era, într-adevăr, corectă. 

Grota era situată departe, în inima dealurilor cu pante 
domoale din estul oraşului Wrightsburg, de pe drumul 
către Charlottesville. Intrarea era mascată de pini 
prăbuşiţi, de frunze de iederă şi de neorânduiala pădurii, şi 
nicio urmă observabilă nu conducea într-acolo. Cavitatea 
din stâncă era suficient de mare ca să adăpostească mai 
multe familii de urşi negri, ceea ce se şi întâmplase în 
trecut. Însă acum avea un singur ocupant, care mergea în 
două picioare, deşi era tot un prădător. 

Stătea pe gânduri la masa grosolan cioplită din mijlocul 
grotei. Aceasta fusese înzestrată cu provizii suficiente 
pentru a asigura supraviețuirea un timp îndelungat. 
Singura lumină era dată de o lanternă cu baterii. Bărbatul 
ridică gluga pe care o purtase când omorâse patru oameni. 
Mângâie materialul cu delicateţe. Un călău, asta era, atât 
şi nimic mai mult. Însă călăii duc la îndeplinire doar 
sentinţe stabilite în mod corect. 

Işi cobori privirea asupra ziarului. Bobby Battle se holba 
la el din fotografia cu granulaţie mare, făcută cu ani în 
urmă. Titlul era: „Omul de afaceri milionar şi filantrop, 
Robert E. Battle, ucis în spital, probabil de criminalul în 
serie.” 

Criminalul în serie! Cele trei cuvinte i se înşurubară în 

163 


creier până ce făcu hârtia ghemotoc şi o azvârli. Turbat de 
furie, înşfăcă lanterna şi o izbi de perete, afundându-se în 
întuneric. Se ridică în picioare şi se învârti prin încăpere 
cu stângăcie, lovindu-se de obiecte, căzând, ridicându-se 
din nou şi bătând în pereţii murdari, de stâncă, cu pumnii 
săi puternici, până când aceştia îi amorţiră. Apoi, sleit, se 
prăbuşi pe podeaua rece a grotei. 

Pe neaşteptate, urlă atât de tare încât avu senzaţia că 
inima era gata să-i pleznească. În cele din urmă, pielea i se 
broboni de sudoare, respiraţia îi deveni din ce în ce mai 
uniformă şi izbuti să se calmeze. Se târi până la un cufăr 
lipit de perete, îi găsi zăvorul, îl deschise şi scoase un 
felinar cu ulei. Căută în buzunar un chibrit, aprinse fitilul, 
înălţă felinarul, privi împrejur şi descoperi ziarul. Se aşeză 
iarăşi la masă şi citi cu atenţie articolul, străduindu-se să 
nu privească fotografia grăunţoasă a mortului. 

Asta era o piedică - şi trebuia să recunoască că era una 
de mare importanţă -, dar viaţa era plină de dezamăgiri. 
Făcuse doar ceea ce făcea întotdeauna: transformase un 
obstacol într-un avantaj. Marele Bobby Battle o fi fost 
mort, dar mai erau încă multe de făcut. Mai erau şi alţi 
oameni care trebuiau ucişi - ba nu, executați, se grăbi să 
se corecteze. 

Se uită lung la titlu sau, cel puţin, la ultima parte a 
acestuia. „Probabil de criminalul în serie.” Acest impostor 
îi furase trăsnetul în cel mai urât mod posibil. I-l furase şi 
apoi îl încriminase tot pe el. Într-un fel, nu putea să nu 
admire profesionalismul ticălosului. Să admire, da; să 
ierte, nu. 

Scoase o coală de hârtie, pe care scrisese, codificat, 
numele victimelor sale, dintre care unele erau deja moarte, 
iar pe altele urma să le omoare. Luă un creion şi făcu un 
semn de întrebare pe ultimul rând al paginii. Trebuia să-l 
găsească pe impostor înaintea poliţiei şi trebuia să îl 
omoare. În numele Dreptăţii. 


164 


Capitolul 33 


— Ce faci aici? întrebă Sylvia, după ce intră în biroul 
administrativ al cabinetului ei medical şi îl văzu pe Kyle 
aşezat în faţa computerului. 

El se răsuci pe scaun. 

— A, bună, doctore, nu te aşteptam atât de devreme. 

— Aşa s-ar părea. Aşadar, ce anume spuneai că faci? 

— Accesez Internetul. 

— Ţi-am mai spus că nu poţi folosi computerul ăsta în 
interes personal. 

— Nici n-o făceam. Aveam de gând să comand nişte 
combinezoane noi şi nişte măşti chirurgicale, care ne 
trebuie şi la morgă şi aici. Le-am găsit pe net la un preţ 
mult mai ieftin decât cel pe care ni-l cere furnizorul nostru 
obişnuit. 

— Kyle, asta merge pentru cabinetul meu medical, dar 
morga este o unitate guvernamentală. Există nişte 
proceduri de aprovizionare şi încă unele foarte rigide. Nu 
poţi să comanzi ceva pe cont propriu şi apoi să capeţi un 
cec guvernamental cu care să plăteşti. 

— Ce Dumnezeu, doctore, încercam doar să economisesc 
câţiva din dolarii noştri. 

— Îţi apreciez iniţiativa. Dar îţi spuneam că trebuie să 
urmăm anumite căi. 

— Uneori mă întreb ce rost are să mă agit. Birocraţia e 
în floare. 

— Crezi că mie îmi place să am de-a face cu ea? Uite, 
trimite-mi un e-mail despre asta şi include preţurile 
comparative, iar eu am să-l introduc în sistem. Dacă 
afacerea e chiar atât de bună, o să o facem, şi aici, şi 
alături. 

— OK, doctore, se însenină Kyle. E excelent aşa. 

Ea îşi încrucişă braţele pe piept şi îl privi cu atenţie. 

— Arăţi pe deplin refăcut după boală. Trebuie să fi fost 
un microb care dispare rapid. 

— Chiar aşa. Dar ce puteţi spune despre 

165 


dumneavoastră? Vă simţiţi mai bine? 

— Nu, spuse ea, fără menajamente. Dar n-am avut de 
ales, trebuia să vin. 

— Ei, doctore, morţii n-au cum să ştie când întârziaţi. 

— În morgile din toată ţara sunt stivuite cadavre şi, cu 
fiecare minut care trece, se deteriorează din ce în ce mai 
mult, aşa că se pierd dovezi esenţiale şi cresc dramatic 
şansele ca ucigaşii să scape nepedepsiţi. Nu vreau să se 
întâmple la fel şi aici. 

— Înţeleg, doctore. Sunteţi cea mai bună. 

— Ihî. Gata, termină aici. Trebuie să completăm 
rapoartele despre autopsiile lui Hinson şi Battle, şi avem o 
listă lungă de pacienţi programaţi pentru astăzi. 

— S-a făcut. 

După ce Sylvia ieşi, Kyle se grăbi să termine ceea ce 
făcea de fapt: modificarea inventarului farmaciei, ca să-şi 
acopere hoţia. Distrus, îşi aminti că trebuia să găsească pe 
Internet o ofertă de combinezoane pe care să i-o prezinte 
Sylviei. Învăţase un singur lucru despre ea: că nu uita 
niciodată nimic. Dacă el nu venea cu oferta, ea avea să-l 
întrebe şi să devină suspicioasă dacă nu primea un 
răspuns. El nu ar fi trebuit să ştie codurile care permiteau 
accesarea fişierelor farmaciei, dar le furase de la femeia 
care se ocupa de această operaţiune. Ea venea doar de trei 
ori pe săptămână, ceea ce îi oferea lui o grămadă de ocazii 
de a-şi ascunde urmele ori de câte ori făcea câte o 
„Tretragere” din farmacie. 

Totuşi, Kyle o subestima pe Sylvia Diaz. Era deja 
suspicioasă în ceea ce îl privea. Şi, pe măsură ce trecea 
timpul, suspiciunile ei nu puteau decât să se accentueze. 

Când se ridică ca să i se alăture, Kyle dădu cu ochii de 
ziarul care se afla pe biroul de lângă computer. Titlul pe 
care îl observă era cel care îl înfuriase pe omul din grotă: 
Battle ucis şi criminalul în serie învinuit de moartea lui. 
Citi repede toată povestea. Se petrecuse în noaptea în care 
el îi dusese medicamentele femeii de la Afrodiziac. De fapt, 
după relatarea din ziar, se întâmplase chiar în timp ce, 


166 


fiind în drum spre clubul pentru bărbaţi, el trecuse pe 
lângă spital. Îi trecu prin cap că, poate, trecuse chiar pe 
lângă asasin şi revelaţia asta îl făcu să nu-şi mai găsească 
locul pe scaun. Odată ce gândurile i se întoarseră la 
noaptea aceea, îşi aminti brusc ce anume văzuse. Şi, aşa 
cum fusese obişnuit dintotdeauna să procedeze, Kyle 
începu să se întrebe cum ar fi putut obţine el însuşi cele 
mai mari foloase de pe urma celor aflate. 


167 


Capitolul 34 


Junior Deaver aruncă din camionetă o coală de ţigle 
bituminoase. Acestea aterizară cu o bufnitură care sparse 
liniştea dimineţii. Sări şi el jos şi contemplă casa pe care o 
construia pentru familia sa. Era asamblată în întregime şi 
fusese pus şi acoperişul, pe care urmau să fie aplicate în 
curând ţiglele. Cu toate acestea, construcţia mergea încet. 
Făcuse aproape toată munca singur şi, din când în când, 
rugase câte un prieten să-l ajute. Nu era o casă mare, dar 
era cu mult mai spațioasă decât rulota dublă în care 
locuiau. Îşi luă din camionetă centura port-unelte, şi-o 
puse şi apoi se strădui să pornească compresorul pe 
benzină ce alimenta pistolul cu aer comprimat folosit 
pentru fixarea ţiglelor în cuie. 

Abia apoi auzi paşii care se apropiau pe furiş. Se răsuci. 
Nu aştepta niciun musafir în locul acela izolat. În afară de 
soţia lui, nimeni nu ştia că era acolo. Şi nici măcar nu 
auzise vreo maşină oprindu-se. 

Păli la vederea femeii. 

Remmy Battle era îmbrăcată într-o haină lungă, de piele 
neagră, cu gulerul ridicat. Purta ochelari mari, de soare. 
Era încălţată cu cizme şi avea mânuşi, deşi vremea nu era 
răcoroasă. 

— Doamna Battle? Ce e cu dumneavoastră aici? 

Ea se opri cam la treizeci de centimetri de el. 

— Vreau să discut cu tine, Junior. Între patru ochi. 

— Cum de-aţi ştiut că sunt aici? 

— Ştiu multe, Junior, mult mai multe decât îşi închipuie 
oamenii. De asta vreau să stau de vorbă cu tine. 

Junior îşi înălţă mâinile. 

— Uitaţi care-i treaba, am un avocat. Mai bine discutaţi 
cu el. 

— Am discutat cu el. Acum vreau să discut cu tine. 

O privi cu îngrijorare, apoi îşi roti ochii, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să vadă ofiţeri de poliţie năpustindu-se să-l 
aresteze. Pe faţă i se aşternu o expresie plină de 

168 


încăpățânare. 

— Nu mi se pare că avem despre ce discuta. M-aţi vârât 
deja în închisoare. 

— Dar ai ieşit de acolo, nu-i aşa? 

— Ei, da, dar a trebuit să depunem o cauţiune. Şi 
aproape am ajuns la faliment. Nu câştigăm destui bani 
pentru aşa ceva. 

— Ei, haide, Junior, soţia ta câştigă bani frumoşi la 
clubul ăla pentru bărbaţi. Soţul meu îl frecventa. Probabil 
că a strâns o mică avere numai după urma lui. 

— Io nu ştiu nimic despre asta. 

Ea se făcu că nu-l aude: 

— Răposatul meu soţ. 

— Am auzit, mârâi el, drept răspuns. 

— A fost ucis, ştii, spuse ea, pe un ton ciudat de plat. 

— Am auzit şi asta. 

— Tu ieşi din închisoare şi el iese, mort, din scenă. 

El o privi cu ochi măriţi. 

— Ascultă, cucoană, nu poţi să-mi pui asta în cârcă. 

— O, sunt singură că ai un alibi. 

— Poţi să pui pariu că am. 

— Bravo ţie, dar nu de asta am venit. 

Se apropie şi mai mult de el şi îşi scoase ochelarii. Avea 
ochii roşii şi umflaţi. 

— Atunci, de ce? 

— Îl vreau înapoi, Junior. Îl vreau înapoi chiar acum. 

— Ce naiba, doamnă Battle, nu v-am luat inelul de 
cununie. 

— Nu dau nicio ceapă degerată pe nenorocitul ăla de 
inel. Vreau celelalte lucruri. Dă-mi-le înapoi. Dă-mi-le 
înapoi chiar acum. 

Frustrat, el se lovi peste coapse. 

— De câte ori trebuie să tot spun asta? N-am toate 
lucrurile alea, pentru că nu v-am spart io casa. 

— Îţi plătesc cât vrei, insistă ea, ignorându-i tăgăduirea. 
Privi casa pe jumătate construită. Plătesc o echipă de 
prima mână care să vină aici şi să-ţi termine casa. Ţi-o fac 


169 


de două ori mai mare; îţi fac şi o afurisită de piscină, şi tot 
ce mai vrei. Se propti exact în faţă, încleştându-şi o mână 
de jacheta lui ponosită, de blugi. Vă dau tot ce vreţi, ţie şi 
lui Lulu. Dar, în schimb, vreau lucrurile alea înapoi. Dă-mi- 
le, şi toate acuzaţiile pică, şi te alegi cu o casă într-adevăr 
frumoasă. Şi poţi păstra nenorocitul ăla de inel. 

— Doamnă Battle, io... 

Il plezni peste faţă, şi el amuţi, buimăcit. Ar fi ucis orice 
bărbat care i-ar fi făcut aşa ceva. Totuşi, nu ripostă în 
niciun fel. 

— Dar, dacă nu mi le dai, o să te fac să-ţi doreşti 
douăzeci de ani de puşcărie. O să cerşeşti asta după ce 
termin cu tine. Cunosc nişte tipi, Junior, să nu crezi că nu-i 
aşa. Vor veni să te vadă. Şi n-o să uiţi vizita lor câte zile oi 
avea. Îşi luă mâna de pe jacheta lui. Îţi las ceva timp ca să 
te gândeşti la asta, dar nu prea mult. 

Se întoarse ca să plece, dar pe urmă privi din nou către 
el. 

— Încă ceva, Junior. Dacă încerci să foloseşti, nu 
contează cum, vreo parte din ele sau dacă le arăţi oricui 
altcuiva, îţi fac eu însumi o vizită. Cu carabina de calibru 
doisprezece pe care mi-a dat-o tata chiar înainte de a muri. 
Şi-ţi zbor capul ăsta mare şi urât de pe umeri. Pricepi ce-ţi 
spun, fiule? 

Rosti toate acestea pe un ton atât de calm şi, totodată, 
atât de rece, încât Junior îşi putu auzi fiecare bătaie a 
inimii sunându-i în urechi. 

Remmy Battle nu părea să creadă că spusele ei aveau 
nevoie de un răspuns. Îşi puse ochelarii, îi întoarse spatele 
şi plecă la fel de discret precum venise. 

Junior rămase locului, cu pântecul său mare tresăltând, 
şi o privi îndepărtându-se. În viaţa sa, se bătuse, prin 
baruri, cu bărbaţi foarte puternici, care căutau să-l 
rănească; şi chiar fusese înjunghiat de câteva ori. În timpul 
acelor incidente, îi fusese frică. Totuşi, nimic nu se 
compara cu teroarea pe care o simţea acum, când nu se 
îndoia că femeia aia nebună era în stare să facă tot ce 


170 


spusese. 


171 


Capitolul 35 


În cursul aceleiaşi săptămâni, Chip Bailey de la FBI 
convocă o întrunire matinală a întregului personal aflat în 
slujba legii şi care era angrenat în căutarea ucigaşului sau 
ucigaşilor celor cinci persoane. Aceasta avu loc la sediul 
poliţiei din Wrightsburg şi King - care, împreună cu 
Michelle, cu Todd Williams şi cu tipii din poliţia Statului 
Virginia şi de la FBI, era în auditoriu - făcu în gând o 
remarcă răutăcioasă la adresa celor care conduceau acum 
ancheta. La urma urmelor, FBl-ul era gorila de patru sute 
de kile. Proasta sa dispoziţie ieşi destul de repede la 
iveală. 

— Avem un profil, spuse Bailey, în timp ce asistentul său 
împărțea dosare tuturor celor aflaţi în jurul mesei. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, zise King. Persoană de sex 
masculin, de rasă caucaziană, între douăzeci şi patruzeci 
de ani, cel puţin absolvent de liceu şi, poate, a câtorva ani 
de facultate, cu coeficient de inteligenţă peste medie, dar 
având probleme când e vorba să-şi păstreze slujba; primul 
născut al unor părinţi din clasa muncitoare, traumă în 
copilărie, mamă dominantă, posibil copil nelegitim, 
interesat de constrângerile impuse de lege, singuratic, 
capricios, având de la o vârstă fragedă înclinații către 
sado-masochism, pornografie, voyeurism şi schingiuirea 
animalelor mici. 

— Ai primit deja o copie a raportului? mârâi Bailey. 

— Nu, dar întotdeauna se spun lucrurile astea sau altele, 
al dracului de asemănătoare. 

— Din cauză că toţi criminalii în serie au aceste trăsături 
comune. Au fost clar stabilite, în decursul anilor, ripostă 
Bailey. De fapt, tot ce conţine acest profil a fost confirmat 
în timp. Din nefericire, experienţele de acest gen au fost 
numeroase. Peste trei sferturi din criminalii în serie din 
lume sunt în ţara noastră, şi au la activul lor comun, 
începând din 1977, peste o mie de crime, iar două treimi 
dintre victime au fost femei. Cât despre tipul ăsta, singurul 

172 


lucru interesant e că modul lui de operare pare când bine 
planificat, când dezorganizat. O victimă legată şi altele nu. 
Una mutată în altă parte, altele nu. Un cadavru ascuns în 
pădure, altele lăsate acolo unde au căzut. Arma lipseşte 
într-unul din cazuri, dar nu şi în celelalte. Profilul se 
bazează pe date solide, Sean. 

— Probabil că cei mai mulţi se încadrează în profilul 
ăsta, dar nu toţi. Unora nu li se potriveşte în nicio privinţă. 

— Şi crezi că avem de-a face cu unul care nu se 
încadrează? întrebă Williams. 

— Gândiţi-vă puţin. Niciuna dintre victime nu a fost 
agresată sexual sau mutilată; în crimele în serie, 
componenta asta e prezentă aproape întotdeauna. Şi să 
luăm în considerare victimele alese. Cei mai mulţi 
criminali în serie nu sunt prea curajoşi. Şterpelesc doar 
fructele  picate pe jos; copii, fugari, prostituate, 
homosexuali tineri şi bolnavii mintal. 

— Una dintre victime era dansatoare exotică, şi poate că 
se şi prostitua uneori, sublinie Bailey. Alte două erau nişte 
puştani, elevi de liceu. Şi alta zăcea, în comă, într-un pat 
de spital. Astea, după părerea mea, sunt prăzi uşoare. 

— Nu ştim dacă Rhonda Tyler era prostituată. Şi, chiar 
dacă era, a fost ucisă din cauza asta, sau din alt motiv? Iar 
Canney şi Pembroke nu erau fugari. Şi chiar crezi că un 
criminal de tip Ted Bundy s-ar furişa într-o cameră de 
spital ca să injecteze medicamente în punga pentru 
perfuzie a unui pacient bătrân, care a suferit un atac 
cerebral? Făcu o pauză, pentru ca spusele lui să se 
sedimenteze, apoi adăugă: lar Bobby Battle era un om 
foarte bogat. S-ar putea să existe unii care doreau să-l ştie 
mort. 

— Vrei să spui că sunt doi criminali? făcu Bailey. 

— Vreau să spun că nu ştim asta, dar că e o posibilitate 
pe care nu o putem ignora, ripostă King. 

Bailey rămase inflexibil. 

— În domeniul ăsta, Sean, avem ceva mai multă 
experienţă decât tine şi, până când nu intervine ceva care 


173 


să mă facă să-mi schimb părerea, ăsta e profilul pe care îl 
folosim şi plecăm de la presupunerea că avem de-a face cu 
un singur criminal. Îl privi pe King cu atenţie şi arătă spre 
Michelle cu o mişcare a capului. Am înţeles că voi doi aţi 
fost făcuţi ajutori de şerif. N-am nimic împotrivă. De fapt, 
pentru mine, a avea încă doi specialişti experimentați care 
să se ocupe de rezolvarea cazului e o treabă bună. 

„Dar”, spuse King, pentru sine. 

— Dar, zise Bailey, am stabilit proceduri care 
reglementează modul de lucru. Avem nevoie de 
coordonare şi trebuie să ţinem unii pe alţi la curent. 
Trebuie să vorbim cu toţii aceeaşi limbă. 

— Şi bineînţeles că Biroul va fi centru de coordonare, 
din toate punctele de vedere, spuse Williams, printre dinţi. 

— Exact. Dacă apar piste promițătoare, vreau să fiu 
informat de urgenţă. Apoi vom putea evalua cine e cel mai 
potrivit să le urmărească. 

King şi Michelle schimbară priviri rapide. Era ca şi cum 
ar fi citit unul în mintea celuilalt. „În felul ăsta, Bailey şi 
Biroul pot trage toate sforile, pot face arestarea şi primesc 
toate laudele.” 

— Apropo de piste, zise King, aveţi vreuna? 

În scaunul său, Bailey se lăsă pe spate. 

— E cam devreme pentru asta, dar acum, când avem 
atâţia oameni care investighează, ceva trebuie să apară. 

— Ceva care să pornească de la ceasul Zodiac? întrebă 
Michelle. 

— E o fundătură, spuse Bailey. Nu există nicio altă urmă 
relevantă la locurile crimelor sau pe cadavre. Am interogat 
toţi vecinii Dianei Hinson. Nimeni nu a văzut nimic. Am 
vorbit cu familiile şi cu colegii de liceu ai lui Canney şi 
Pembroke. Nu există niciun rival gelos care să aibă 
conştiinţa împovărată. 

— Dar Rhonda Tyler? se interesă King. Care e povestea 
ei? 

Bailey îşi răsfoi notițele. 

— În ciuda părerii tale, Sean, FBl-ul ştie cum să pună 


174 


faptele cap la cap, zise. S-a născut în Dublin, Ohio. A 
abandonat liceul şi plecat la L.A., ca să devină actriţă. 
După ce visul i s-a spulberat, a devenit dependentă de 
droguri, a luat-o către est, a fost închisă, pentru scurt 
timp, pentru două delicte minore, după care a pornit-o 
către sud. A fost dansatoare exotică vreo patru ani, într-un 
lanţ de localuri întins din Virginia până în Florida. 
Contractul ei la Afrodiziac a expirat cu aproximativ două 
săptămâni înainte de a fi ucisă. 

— Unde locuia când a dispărut? întrebă Michelle. 

— Nu se ştie sigur. La club există câteva camere pe care 
le folosesc fetele când lucrează acolo. Nu li se cere chirie 
şi li se dau trei mese pe zi, aşa că stripteuzele - pardon, 
dansatoarele exotice -, apreciază camerele alea. Am vorbit 
cu Lulu Oxley, directoarea clubului. A spus că Tyler a stat 
în una din camere, pentru un timp, imediat după angajare, 
dar apoi şi-a găsit o altă locuinţă. 

— În timp ce încă lucra la club? întrebă King. 

— Chiar aşa. De ce? 

— Păi dansatoarele astea nu câştigă foarte mult, aşa că 
trebuie să le fie foarte greu să renunţe la camera şi la 
mâncarea gratuită. Avea în zonă ceva prieteni sau rude la 
care ar fi putut locui? 

— Nu. Dar ne străduim să aflăm unde a stat în tot timpul 
ăsta. 

— Treaba asta trebuie urmărită până la capăt, Chip, 
spuse King. Dacă şi-a găsit un tip care s-o întreţină cu 
puţin timp înainte de a fi omorâtă, trebuie să aflăm cine 
este. Pentru că e foarte posibil să fie chiar cel care i-a pus 
pistolul în gură şi i-a aruncat cadavrul la discreţia lupilor. 

— Ciudat, la asta mă gândeam şi eu, făcu Bailey, fără să 
izbutească să-şi reţină un rânjet. 

— Ai vorbit deja cu familia Battle? îl întrebă Williams. 

— Am de gând să mă duc astăzi acolo, zise agentul FBI. 
Ţi-ar plăcea să mă însoţeşti? 

— De ce nu-i iei pe King şi pe Michelle în locul meu? 

— S-a făcut, spuse Bailey, ursuz. 


175 


După ce dezbătură şi celelalte obiective ale investigaţiei, 
întrunirea se întrerupse. În timp ce Bailey le dădea 
oamenilor săi ordine suplimentare, Williams îi luă deoparte 
pe King şi Michelle. 

— OK, am avut dreptate. Federalii trag toate sforile şi se 
umplu de glorie. 

— Poate că nu e aşa, Todd, zise Michelle. N-aş putea 
spune că nu sunt rezonabili. Şi este mult mai important să 
fie prins acest psihopat, indiferent cine o face. 

— Ai dreptate. Totuşi, m-aş simţi mult mai bine dacă noi 
am fi cei care ar pune mâna pe el. 

— O să mergem la Battle şi o să vedem ce putem afla. 
Dar nu te aştepta la miracole, Todd. Tipul ăsta ştie ce face. 

— Cine, ucigaşul sau Bailey? făcu el, iritat. 

Se îndreptară spre familia Battle în maşini separate, 
King şi Michelle în balenă şi Bailey în berlina imensă pusă 
la dispoziţia lui de birou. 

— FBl-ul a avut întotdeauna maşini mai bune decât 
Serviciul Secret, zise King, cu ochii la automobilul lui 
Bailey. 

— Mda, dar noi avem ambarcaţiuni mai bune. 

— Asta din cauză că le-am şterpelit de la DEA, care le-a 
confiscat de la magnații sud-americani ai drogurilor. 

— Bravo, faci ceea ce trebuie să faci. Îi aruncă o privire 
fugară. Apropo, ce muscă ţi-a intrat în nas la întrunire? 
Bailey a fost destul de cooperant până în dimineaţa asta. 
Te-ai purtat de parcă intenţionai să-l calci pe nervi. 

— Uneori ăsta e sigurul mod în care poţi descoperi 
adevărata fire a oamenilor. 

După ce porţile largi ale reşedinţei familiei Battle se 
închiseră zăngănind în urma lor, King spuse: 

— Cea pentru care îmi fac griji e Savannah. 

— Savannah? Domnişoara petrecăreaţă? De ce spui 
asta? 

— Tu ai fost fetiţa tatei? 

— Ei bine, da, şi cred că încă mai sunt. 

— Ei bine, cine a fost fetiţa tatei, rămâne pentru 


176 


totdeauna fetiţa tatei. Şi tăticul lui Savannah nu mai e. 


177 


Capitolul 36 


Când se opriră în parcarea reşedinţei, acolo erau deja 
mai multe maşini. Mason fu cel care le deschise uşa. Atât 
King cât şi Michelle observară acelaşi lucru în acelaşi 
timp. În vreme ce îl urmau înăuntru, ea se întoarse către 
King şi îi şopti: 

— Nu-i aşa că Mason arată mai fericit? 

— Nu, îi şopti şi el. Mai degrabă exultă. 

Remmy îi primi în încăperea spațioasă care era 
biblioteca. Se aşezară pe canapele largi, de piele, şi o 
priviră pe doamna casei lăfăindu-se în faţa lor, ca o regină 
în faţa curţii sale. Nu arăta ca o femeie al cărei soţ tocmai 
fusese ucis, gândi King. Cu toate că Remmy se purta 
arareori la fel ca ceilalţi oameni. 

— Remmy, ştiu că e o zi grea pentru tine, începu Chip 
Bailey, pe un ton compătimitor, aşa cum se cuvenea. 

— Încep să mă obişnuiesc, răspunse ea. 

— Nu-o să-ţi răpim prea mult timp. Cred că îi cunoşti pe 
Sean şi pe Michelle. 

— Da, ultima lor vizită a fost într-adevăr memorabilă. 

King sesiză nuanţa tăioasă din vocea femeii. „Ce anume 
a fost memorabil?” 

Bailey îşi drese glasul. 

— Ai aflat că moartea lui Bobby nu s-a datorat unei 
cauze naturale? 

— Sunteţi siguri de asta? Nu au fost nişte medicamente 
greşit administrate? 

King se întrebă dacă cu cumva pusese întrebarea pentru 
că intenţiona să dea spitalul în judecată, dar hotărî repede 
că era vorba despre altceva. Numai că nu putea ghici 
despre ce anume. 

— Nu, a fost o supradoză introdusă intenţionat. Efectul a 
fost destul de rapid. De fapt, oricine ar fi făcut-o, a intrat 
probabil în rezerva soţului tău la scurt timp după plecarea 
ta. 

— Foarte scurt, completă King. Remmy, te-ai întâlnit cu 

178 


cineva în drum spre ieşire? 

— Am ieşit pe uşa de serviciu, ca de obicei. Când am 
ajuns în parcare am văzut nişte oameni şi atât. Nu era 
nicio figură dubioasă sau altceva de acelaşi gen, dacă asta 
vrei să spui. 

— Ai recunoscut pe cineva? se interesă Michelle. 

— Nu. 

— Şi cam pe la ce oră te-ai întors aici? întrebă Bailey. 

Remmy îl străpunse cu privirea. 

— Chip, să înţeleg că mi-ai pus întrebarea asta pentru că 
sunt suspectată că mi-am omorât soţul? 

King rupse tăcerea jenantă care se lăsase. 

— Remmy, întreprindem o anchetă. Agentul Bailey îşi 
face doar datoria. 

— Dacă nu te superi, aş prefera să lămuresc asta singur, 
spuse Bailey, cu hotărâre. 

„OK, gândi King, eu am încercat să mă port ca un 
prieten. De acum înainte te descurci singur, amice.” 

— Remmy, trebuie să stabilesc unde se afla toată lumea 
când a fost ucis Bobby. Dă-mi un răspuns, ca să putem 
trece mai departe. 

În acel moment intră Mason, aducând o tavă cu cafele. 

King observă că deja umpluse o ceaşcă, pe care i-o 
întinse lui Remmy. 

— Îţi mulţumesc tare mult, Mason, spuse ea. 

Mason zâmbi, se înclină pe jumătate în direcţia ei şi ieşi. 

— Am plecat de la spital în jurul orei zece şi am condus 
până acasă, rosti Remmy. 

— OK, spuse Bailey, după ce notă răspunsul ei. La ce oră 
ai ajuns aici? 

— Pe la unsprezece, sau cam aşa ceva. 

— Dar de la spital şi până la tine acasă nu faci mai mult 
de treizeci de minute, sublinie King. 

— Am luat-o pe un drum ocolit. Aveam nevoie de aer; am 
mers încet, ca să am timp să mă gândesc. 

— Poate confirma cineva ora la care ai ajuns acasă? o 
întrebă Bailey. 


179 


Remmy păru gata să se supere, dar răspunse: 

— Mason încă nu se culcase şi mi-a deschis uşa. Sorbi 
îndelung din ceaşcă. Chiar înainte să apuc să mă dezbrac 
şi să intru în pat a sunat telefonul şi am aflat că soţul meu 
murise. Făcu o pauză, în care, după toate aparențele, îşi 
studie adâncurile cafelei. L-am sunat pe Eddie, dar nu era 
acasă. 

— De fapt, a stat cu noi la Sage Gentleman până după 
ora unsprezece, zise King. Cina acolo şi am băut un 
păhărel împreună. 

La auzul acestei veşti, Remmy îşi înălţă sprânceana 
stângă. 

— Dar Dorothea unde era? 

— Eddie spunea că e la o întrunire, la Richmond. 

Remmy râse zgomotos. 

— Întrunire? E al dracului de sigur că se duce la o 
mulţime de chestii de-astea. Tăcu, apoi reluă, pe un ton 
mai calm: M-am dus glonţ înapoi, la spital, şi mi-am văzut 
soţul mort. Îi privi pe toţi, pe rând, ca şi cum ar fi vrut să 
verifice dacă îndrăzneşte cineva să pună la îndoială vreuna 
din vorbele ei. Aşa s-a încheiat cea mai lungă zi din viaţa 
mea. 

— Lipsea ceva din lucrurile personale ale lui Bobby 
aflate la spital? 

— Nu. Sunt foarte scrupuloasă în privinţa asta şi chiar 
le-am cerut celor de la spital să facă un inventar. 

Bailey îşi drese glasul. 

— Remmy, urmează o întrebare dificilă, dar te rog să 
încerci să răspunzi. 

Ea păru să înţepenească. 

— Ce mai e? spuse, pe un ton poruncitor. 

Înainte de a deschide gura, Bailey îi aruncă lui King o 
privire de gheaţă. 

— Deşi lasă impresia asta, celelalte crime s-ar putea să 
nu aibă legătură cu moartea lui Bobby. Este posibil ca el să 
fi fost ucis de altcineva. 

Ea îşi lăsă jos ceaşca, se îndreptă şi îşi puse mâinile pe 


180 


genunchi. 

— Şi care este întrebarea? 

— Asta: ştii pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău lui 
Bobby? 

Ea păru dezamăgită şi se lăsă pe spate. 

— Toţi oamenii au duşmani. lar un om bogat, care a avut 
succes în viaţă, are mai mulţi decât majoritatea. 

— Ai în vedere pe cineva anume? 

— Nu, nu am. 

— Remmy, încercăm doar să aflăm adevărul. 

— Şi eu la fel, ripostă ea. 

— Când spui „duşmani”, te referi la afaceri, sau la 
problemele personale? întrebă King. 

De data asta, privirea femeii îl sfredeli pe el. 

— Sunt sigură că nu pot preciza asta. Acum vă rog să mă 
scuzati, trebuie să mă ocup de organizarea înmormântării, 
fiindcă am reuşit, în sfârşit, să iau trupul soţului meu din 
locul acela, zise ea, referindu-se, fără îndoială, la ruşinoasa 
profanare a rămăşiţelor pământeşti ale bărbatului ei 
săvârşită la morgă. 

— Remmy, mai avem întrebări, spuse Bailey. 

— Şi ştiţi unde mă găsiţi ca să mi le puneţi, replică ea. 

— OK, dar va trebui să discutăm cu Savannah. E acasă? 

Remmy, care se ridicase pe jumătate, înţepeni. 

— De ce vreţi să vorbiţi cu ea? 

— A fost la spital în ziua morţii lui Bobby. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Asta o include printre cei cu care trebuie să stau de 
vorbă, spuse Bailey, cât se poate de hotărât. Remmy, ştii 
că am salvat viaţa fiului tău. Credeam că, plecând de la 
asta, ţi-ai putut da seama că ştiu ce fac. 

King se aştepta ca aceste vorbe să declanşeze o 
izbucnire, dar ea spuse doar: 

— S-ar putea să aveţi de aşteptat. Fiica mea n-a avut 
niciodată obiceiul să se trezească devreme. 

Apoi ieşi din cameră. 

King nu reuşi să se abţină şi întrebă: 


181 


— Aşadar, Chip, nu ignorăm ipoteza că ar putea exista 
doi criminali? 

— Când investighez o omucidere, nu ignor nimic. Faptul 
că nu a dispărut nimic din rezerva lui Bobby diferă de 
tiparul celorlalte crime. Se uită la King şi la Michelle. 
Aşadar, ce părere aveţi voi doi? 

— Eu cred că femeia asta are propriul ei plan şi că 
încearcă să obţină de la noi tot atâtea informaţii câte vrem 
să obţinem noi de la ca, răspunse prompt Michelle. 

— Iar eu cred că a câştigat foarte uşor runda asta, zise 
King, privindu-l fix pe Bailey. 


182 


Capitolul 37 


În dimineaţa în care avea loc interogatoriul familiei 
Battle, Kyle Montgomery era în apartamentul lui, ciupind 
corzile noii chitare pe care o cumpărase din profitul 
obţinut în urma vânzării medicamentelor. Zdrăngăni 
câteva acorduri şi cântă câteva cuvinte, aşa cum făcea de 
obicei când era foarte preocupat. In cele din urmă, aşeză 
chitara alături, îşi puse nişte mănuşi, luă un creion şi o 
coală de hârtie şi se instală la masa din bucătărie. Se gândi 
ce să scrie şi cum să scrie. După mai multe minute de 
meditaţie, începu să traseze majuscule de dimensiuni mari. 
Când ajunse la jumătatea colii, mototoli hârtia şi o aruncă. 
Mai făcu acelaşi lucru de încă două ori înainte de a se 
hotări asupra formei finale, tocind un creion în timpul 
acestei activităţi. 

Se relaxă şi parcurse de trei ori scrisoarea. Fără 
îndoială, avea să atragă atenţia persoanei respective; 
problema era că nu ştia dacă era într-adevăr în posesia 
unei informaţii care putea fi obiectul unui şantaj. Însă 
partea frumoasă era că, dacă persoana era vinovată, 
scrisoarea avea să-şi îndeplinească menirea. Iar următorul 
său mesaj avea să conţină o solicitare de bani, care urmau 
să-i fie trimişi pe o cale foarte sigură, la care urma să se 
gândească între timp. Se întrebă cât de mult trebuia să 
ceară şi, în cele din urmă, ajunse la concluzia că încă nu 
putea stabili acest lucru. lşi privi noua chitară. O 
dobândise muncind doar o oră. O oră! În timp ce trudea ca 
un rob o zi întreagă pentru nişte mărunţiş! Ei bine, poate 
că nu avea să mai facă asta prea mult. 

Puse scrisoarea într-un plic, scrise adresa, apoi se duse 
până la cutia poştală şi o lăsă să cadă înăuntru. Când uşa 
metalică a cutiei se închise zăngănind, Kyle se întrebă, 
preţ de o secundă plină de groază, dacă nu cumva tocmai 
făcuse o greşeală imensă. Totuşi, această temere îi dispăru 
repede. Fusese înlocuită de o emoție mai puternică: 
lăcomia. 

183 


Aşteptară patruzeci şi cinci de minute şi Bailey era pe 
punctul de a ieşi din încăpere ca să caute pe cineva din 
personalul care se ocupa de gospodărie, când, în sfârşit, 
Savannah Battle intră în bibliotecă clătinându-se. 

Spre deosebire de mamă, care fusese cioplită dintr-un 
sloi, fiica părea o fotografie în flăcări, gata să se onduleze 
şi să se dezintegreze. 

— Bună, Savannah, spuse King. Ne cerem scuze fiindcă 
trebuie să te sâcâim acum. 

Dacă le răspunsese ceva, nimeni nu reuşi să audă ce. 
Stătea pur şi simplu acolo, îmbrăcată cu pantaloni 
lăbărţaţi de trening şi cu un tricou cu sigla William and 
Mary, sub care nu-şi pusese sutien. Era desculţă şi cu 
părul încâlcit. Nasul şi obrajii îi erau atât de înroşiţi încât 
te făceau să îţi închipui că plonjase cu capul înainte într-un 
bazin cu ruj. Şi îşi rodea unghiile. 

— Savannah, nu vrei să stai jos? o întrebă Bailey. 

Femeia continuă să rămână locului, privind fix podeaua, 
cu degetul în gură. În cele din urmă, Michelle se ridică, o 
conduse până la canapea, turnă o ceaşcă de cafea şi i-o 
întinse. 

— Bea-o, îi ceru, pe un ton hotărât. 

Savannah prinse ceaşca cu ambele mâini şi luă o 
înghiţitură. 

Urmă un interogatoriu dezamăgitor. Atunci când se 
întâmplă să le răspundă la întrebări, Savannah spunea 
ceva de nedesluşit. Când o rugau să repete, făcea acelaşi 
lucru. Fusese la spital, ca să-şi vadă tatăl, în jurul orei 
prânzului, în ziua morţii acestuia. Doar atât reuşiră să 
spicuiască, după numeroase încercări obositoare şi rateuri. 
Stătuse acolo cam treizeci de minute, nu văzuse pe nimeni 
şi plecase. În acel răstimp, tatăl ei nu fusese conştient. Nu 
se obosiră să o întrebe dacă avea vreun motiv să creadă că 
cineva ar fi vrut să-i ucidă tatăl. Pentru asta ar fi fost 
nevoie de un anumit nivel de acuitate mentală pe care ea 
pur şi simplu nu îl putea atinge în acel moment. Fusese 


184 


acasă în noaptea morţii lui Bobby Battle, dar nu era sigură 
că o văzuse cineva. 

În timp ce ea ieşea încet din încăpere, Michele puse 
mâna pe braţul lui King: 

— Ai avut dreptate. Fetiţa tatei e dată peste cap. 

— Dar putem şti sigur din ce motiv? 

Chip Bailey primi un telefon, ceea ce îl obligă să se 
grăbească să plece. 

King şi Michelle îl urmară până la uşa din faţă, unde 
King spuse: 

— Noi mai rămânem pe aici. Ştii, oarece îndatoriri de 
ajutor de şerif. 

Bailey nu păru prea încântat, dar nu avea niciun motiv 
să se opună. 

— Îţi face plăcere să-l provoci, nu-i aşa? întrebă 
Michelle, după plecarea acestuia. 

— Culeg micile plăceri ale vieţii ori de câte ori pot să le 
găsesc. 

Se întoarseră amândoi în bibliotecă, unde Mason aduna 
ceştile de cafea. 

— Lasă-mă te ajut. 

King se întinse şi împinse ceştile laolaltă, ocazie cu care 
răsturnă resturile de cafea dintr-una dintre ele. 

— Îmi pare rău, spuse. 

Adună lichidul vărsat cu un şerveţel. 

— Mulţumesc, Sean, zise Mason în timp ce ridica tava. 

Îl urmară în bucătăria imensă, care era înzestrată cu 
instrumente de tip profesional şi cu dispozitive ingenioase, 
care puteau ajuta un bucătar să transforme gătitul în artă. 

King fluieră. 

— Mă întrebam cum de reuşeşte familia Battle să dea 
mese extrem de rafinate, dar acum înţeleg. 

Mason zâmbi. 

— Înaltă clasă. Doamna Battle nu a fost de acord cu 
altceva. 

King se aşeză pe marginea unei mese. 

— E bine că încă nu te culcaseşi în noaptea aceea, când 


185 


s-a întors Remmy acasă. Din cauza celor prin care a trecut 
şi tot restul. 

— A fost greu pentru întreaga familie, spuse Mason. 

— Cred şi eu. Aşadar, ea a ajuns aici pe la ora 
unsprezece? 

— Exact. Îmi amintesc că mă uitam la ceas când i-am 
auzit maşina. 

Michelle îi notă spusele şi King continuă. 

— Erai încă în casă când a primit telefonul care o anunţa 
că Bobby murise? 

El dădu din cap. 

— Tocmai terminasem nişte treburi şi eram gata să plec, 
când a coborât scările în fugă. Era înnebunită, îmbrăcată 
doar pe jumătate şi vorbea fără şir. Am avut nevoie de un 
minut întreg ca să o calmez măcar atât cât să o pot 
înţelege. 

— Spunea că l-a sunat pe Eddie ca să vină să o ia. 

— Numai că nu l-a găsit acasă. Am vrut să o duc eu cu 
maşina la spital, dar mi-a spus să rămân aici, pentru cazul 
în care ar fi sunat cineva. A plecat după vreo zece minute. 
Când s-a întors, arăta ca o stafie, îi pierise lumina din 
priviri. 

Mason se uită în jos, părând stânjenit de cuvintele pe 
care le alesese. 

— Oricum, apoi s-a descoperit că a fost omorât. Acum, 
doamna Battle e o femeie puternică. Poate suporta foarte 
bine o lovitură. Dar două lovituri şi încă amândouă 
deodată, ei, asta-i altă poveste. 

— Părea foarte calmă în dimineaţa asta, comentă 
Michelle. 

— Este o fire rezistentă, spuse el, zbârlindu-se. Şi 
trebuie să fie puternică ca să-i susţină pe toţi ceilalţi. 

— Da, Savannah pare depăşită de situaţie. Cred că ea şi 
tatăl ei erau într-adevăr foarte apropiaţi, zise Michelle. 

Mason nu făcu niciun comentariu. 

— Cu toate că ea nu a stat prea mult pe acasă în ultimii 
câţiva ani. 


186 


— Aproape deloc, spuse Mason. Dar sunt sigur că nu pot 
aprecia dacă asta e bine sau e rău. 

„Ai făcut-o deja, Mason”, cugetă King. 

— Se pare că Savannah era acasă în noaptea aceea. Mă 
surprinde că nu a mers ea la spital cu Remmy. 

— Nu ştiu dacă era sau nu acasă. Dacă a fost, eu nu am 
văzut-o. 

— Pot vorbi deschis, Mason? zise King. 

Celălalt se întoarse către el, părând oarecum surprins. 

— Cred că da. 

— Moartea lui Bobby pare să nu aibă legătură ce 
celelalte crime. 

— OK, rosti rar Mason. 

— Aşa că, dacă a fost ucis de altcineva, trebuie să 
începem să căutăm motivele. 

Mason rămase tăcut câteva secunde. 

— Vreţi să spuneţi că a fost cineva din familie? 

— Nu neapărat, dar posibilitatea asta nu poate fi 
ignorată. King îi aruncă celuilalt o privire pătrunzătoare. 
Tu eşti alături de ei de multă vreme. E uşor de observat că 
nu eşti doar un simplu angajat. 

— Sunt alături de ei la bine şi la rău, zise Mason. 

— Povesteşte-ne despre cele rele, spuse King. 

— Uite ce e, dacă încerci să scoţi de la mine ceva care i- 
ar putea face rău doamnei Battle... 

King îl întrerupse. 

— Tot ce încerc să fac este să aflu adevărul, Mason. 

_ — Ea nu ar fi făcut niciodată una ca asta, spuse el, tăios. 
Il iubea pe domnul Battle. 

— Totuşi, nu-şi purta verigheta. 

Pe moment, Mason tresări, apoi zise: 

— Cred că trebuia reparată. Nu dorea să rişte să o strice 
şi mai mult. E tot ce am putut afla despre asta. 

„Bună replică”, aprecie King. 

— Te-ai putea gândi la altcineva? 

Mason căzu pe gânduri, apoi clătină din cap. 

— Chiar că n-aş putea să spun. Adică nu ştiu nimic de 


187 


genul ăsta, se grăbi să adauge. 

„E prima sau ultima variantă?” se întrebă King. Scoase o 
carte de vizită. 

— Dacă îşi aminteşti ceva, dă-ne un telefon. Suntem cu 
mult mai de treabă decât FBl-ul, adăugă. 

Mason îi conduse către ieşire. King se opri în faţa unei 
biblioteci în care erau multe fotografii. Una îi atrăsese 
privirea. I-o arătă lui Mason. 

— Este Bobby Jr., fratele geamăn al lui Eddie. Poza a 
fost făcută când avea cam paisprezece ani. S-a născut cu 
câteva minute înainte; de aceea lui i-au spus junior. 

— Nu se poate să fii la familia Battle chiar de atât de 
mult timp, zise Michelle. 

— Nu. Au cumpărat proprietatea asta, au construit casa, 
au avut băieţii şi apoi le-a trebuit un ajutor. Am corespuns 
cererii şi de atunci sunt aici. Alţi angajaţi au venit şi au 
plecat, dar eu am fost tot timpul aici. Vocea i se stinse. Se 
întoarse brusc şi îi văzu pe King şi pe Michelle privindu-l 
ţintă. S-au purtat într-adevăr frumos cu mine. M-aş fi putut 
pensiona dacă aş fi vrut. 

— Ai vreun plan în privinţa asta? îl întreba Michelle. 

— Nu o pot părăsi pe doamna Battle tocmai acum, nu-i 
aşa? 

— Sunt sigur că prezenţa ta înseamnă mult pentru ea, 
spuse King. 

Michelle se uită la trăsăturile nefireşti ale tânărului din 
fotografie. 

— Ce nu era în regulă cu Bobby Jr.? 

— Era total retardat din punct de vedere mintal. Era 
într-o formă foarte proastă când am început să lucrez 
pentru ei. Apoi a făcut cancer şi a murit la scurt timp după 
ce împlinise optsprezece ani. 

— Era fratele geamăn al lui Eddie, dar Eddie este 
perfect normal, zise King. Nu e ciudat? 

— Ei, aşa s-a nimerit. Erau gemeni heterozigoțţi. 

— Cum se înţelegea Eddie cu fratele lui? 

— Făcea orice pentru el. Nu s-ar fi putut purta mai 


188 


frumos. Cred că Eddie ştia că numai prin mila lui 
Dumnezeu nu era în locul lui. 

— Dar Bobby Sr.? 

— Domnul Battle era foarte ocupat în perioada aceea, 
călătorea peste tot. Nici măcar nu era aici când a murit 
Bobby Jr. Totuşi, nu mă îndoiesc că îl iubea pe băiat, se 
grăbi să adauge. 

— Trebuie să fi fost groaznic pentru Remmy când a fost 
răpit Eddie. 

— Dacă nu ar fi fost agentul Bailey, şi-ar fi putut pierde 
amândoi fii. 

— Noroc că el e din nou aici, spuse King. 

leşiră din casă, dar, când Michelle se îndreptă către 
maşină, King o prinse de braţ. 

— E o zi frumoasă. Am chef de o plimbare, zise, 
aruncându-i o privire. 

— Încotro? 

— O să vezi. Scoase din buzunar şerveţelul pe care îl 
folosise ca să şteargă cafeaua vărsată şi îl mirosi. Apoi 
zâmbi. 

— Ce e? întrebă Michelle. 

— Nu e o mare surpriză, dar lui Remmy îi place să pună 
puţin coniac în cafea. 


189 


Capitolul 38 


King alesese ca loc de plimbare zona din spatele vilei. Se 
îndreptară către un loc din care puteau vedea fereastra 
dormitorului lui Remmy. King privi casa în care locuiau 
servitorii, apoi se uită din nou la fereastra stăpânei lor. 

— Poate chiar stă cineva la pândă, spuse, ca într-o 
doară. 

— E sigur că pe Mason îl leagă ceva de Remmy, zise 
Michelle. Poate că speră să devină noul stăpân al 
domeniului. 

King se uită împrejur şi văzu o femeie mergând către 
grajduri. 

— Să mergem să stăm la taifas cu caii. 

Pe când se răsucea, îi atrase atenţia un chip aflat la una 
dintre ferestrele de la etajul al doilea. 

Era Savannah, care îi privea cu atenţie. Însă dispăru atât 
de repede încât, pentru un moment, King se îndoi că 
fusese într-adevăr acolo. Şi totuşi fusese. Iar expresia de 
pe faţa ei era clară: era îngrozită. i 

La grajduri, o salutară amândoi pe Sally Wainwright. În 
ziua aceea, buna ei dispoziţie era absentă. 

— Doamne, mă bate gândul să-mi dau demisia, spuse ea. 

— Pentru că Battle a fost ucis? o întrebă King. 

— EI şi încă patru oameni, zise Sally, privind peste umăr, 
ca şi cum s-ar fi temut să nu fie atacată. Când am venit 
aici, oraşul era frumos şi liniştit. Dar acum aş fi probabil 
mai în siguranţă în Orientul Mijlociu. 

— Eu nu m-aş pripi, spuse Michelle. Probabil vei trăi ca 
să o regreti. 

— Vreau doar să trăiesc, ripostă Sally. 

King o aprobă cu o înclinare a capului. 

— Ei, atunci poate că ne ajuţi să găsim criminalul înainte 
de a da o nouă lovitură. 

Sally păru şocată. 

— Eu? Eu nu ştiu nimic. 

— S-ar putea să ştii ceva important, numai că nu-ţi dai 

190 


seama ce anume este, zise King. De exemplu, îţi vine în 
minte cineva care ar fi vrut să-i facă rău lui Bobby Battle? 

Ea clătină din cap - prea repede, după părerea lui King. 

— Haide, Sally, orice ai spune rămâne între noi. 

— Sean, chiar nu ştiu nimic. 

El se hotări să adopte altă tactică. 

— De ce nu încerci să te gândeşti la nişte posibilităţi şi 
apoi să le alegi pe cele care par să te conducă undeva? 

Ea îl privi cu neîncredere. 

— Adică? 

— Battle era un om bogat. Oamenii profită de pe urma 
morţii lui, corect? 

— Păi cred că doamna Battle va primi aproape totul. Iar 
Savannah are dota ei. Nu cred că-i trebuie mai mulţi bani. 

— Dar Eddie? 

Sally privi în direcţia fostului garaj. 

— Ăia nu par să tragă mâţa de coadă. Şi ştiu sigur că 
Dorothea Battle câştigă o grămadă de bani. 

— De unde ştii asta? o întrebă Michelle. 

— Manichiurista ei e prietena mea cea mai bună. Lui 
Dorothea îi place să se laude. 

— Da, dar unii oameni nu se satură niciodată de bani, 
sugeră King. 

— Pur şi simplu, nu cred că ăsta ar fi motivul, se 
încăpăţână ea. 

— Dacă nu banii, atunci ce altceva? o privi el fix pe 
tânăra femeie. Presupun că eşti aici de prea puţin timp ca 
să ştii ceva despre numeroase adultere din trecutul lui 
Bobby. 

— O, ştiu mai multe decât îţi închipui, o luă pe Sally 
gura pe dinainte. Adică... 

Tăcu şi-şi cobori privirea spre cizmele ei murdare. 

— E OK, Sally, spuse King, ascunzându-şi bucuria că ea 
muşcase atât de repede din momeală. Ştii cumva atât de 
multe pentru că Bobby ţi-a făcut avansuri? 

Ea clătină din cap. 

— Nu, nimic de genul ăsta. 


191 


— Atunci, despre ce e vorba? insistă King. Ar putea fi 
foarte important, Sally. 

Ea tăcu o vreme, apoi spuse: 

— Atunci veniţi cu mine. 

Trecură pe lângă grajduri şi pe lângă casa servitorilor şi 
o luară pe un drum pietruit, ajungând, în cele din urmă, la 
o clădire mare de cărămidă, cu două etaje şi cu opt uşi de 
garaj, din lemn, de modă veche. In faţă, era o pompă veche 
de benzină, cu un balon de sticlă în partea superioară. 

— Este garajul particular al domnului Battle. Are, sau 
avea, o colecţie de maşini vechi. Presupun că acum sunt 
proprietatea doamnei Battle. 

Scoase o cheie şi intrară. 

Podeaua era acoperită cu dale albe şi negre, ca o tablă 
de şah. Pe rafturi erau trofee prăfuite, de la raliuri de 
demult. În faţa a şapte dintre uşi, stăteau, perfect aliniate 
una faţă de cealaltă, maşini de epocă, începând cu un Stutz 
Bearcat şi terminând cu un vehicul impozant cu capota de 
stofă şi cu o mască rotundă de care era fixată o plăcuţă ce 
îl eticheta drept un Franklin cu şase cilindri din 1906. 

— Auzisem că Bobby colecţiona maşini vechi, dar nu 
ştiam că avea o colecţie atât de impresionantă, spuse King, 
după ce aruncase o privire împrejur. 

— Mai are unele şi la etaj. Există un lift special care le 
duce în sus şi-n jos, zise Sally. Avea ca angajat permanent 
un mecanic care se ocupa de ele. 

Se îndreptă către ultimul spaţiu şi se opri. King şi 
Michelle i se alăturară. Acolo nu era nicio maşină. O 
priviră întrebător. 

Ea ezită un moment. 

— Uite ce e, nu ştiţi asta de la mine. 

Ei dădură din cap, în semn că erau de acord. 

— Ei bine, a fost o maşină care stătea exact aici. Era 
imensă, ştiţi, un Rolls-Royce din ăla mare, ca în filmele 
vechi? 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Michelle. 

Sally ezită din nou, parcă nereuşind să decidă dacă să le 


192 


spună sau nu. 

— Sally, ai mers deja destul de departe, spuse King, 
simţindu-i nehotărârea. 

— OK, sunt mai bine de trei ani de atunci. Era noaptea 
târziu şi m-am strecurat încoace doar ca să arunc o privire. 
N-ar fi trebuit să am o cheie, dar mecanicul care lucra aici 
mă plăcea şi îmi dăduse una. Eram înăuntru, uitându-mă 
pe acolo, când am auzit o maşină. Abia atunci am observat 
că una dintre maşini lipsea. Uşa a început să se deschidă şi 
am văzut farurile. M-am speriat de moarte şi am fost 
sigură că aveam să fiu concediată dacă mă găseau aici. Am 
luat-o la fugă şi m-am ascuns acolo. Arătă către stiva de 
canistre de ulei de o sută şaptezeci de litri aflată într-un 
colţ. Rolls-ul a intrat în garaj şi motorul s-a oprit. Domnul 
Battle a coborât şi arăta rău. Vreau să spun că arăta cât se 
poate de rău. 

— Cum de ţi-ai putut da seama? Nu era întuneric? 
întrebă King. 

— Uşile sunt conectate la un întrerupător automat. 
Noaptea, când se deschid uşile, aici înăuntru se aprinde 
lumina. 

— Când spui că arăta rău, la ce te referi? întrebă 
Michelle. Era bolnav? Beat? 

— Nu, era agitat, îngrijorat. 

— Ai aflat vreodată despre ce era vorba? se interesă 
King. 

— Nu. Oricum, arăta rău, aşa cum vă spuneam, dar a 
început dintr-odată să zâmbească şi apoi să râdă. Să râdă! 
Da, chiar asta a făcut, până când a apărut ea. 

— Care ea, Remmy? zise King. 

Sally încuviinţă dând din cap şi continuă, pe un ton 
confidenţial: 

— Dacă ea ar fi avut un pistol, cred că domnul Battle ar 
fi fost mort de mult. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Michelle. 

— Au început să se certe. Adică, la început, doar ea ţipa 
la el. Nu tot ce spunea avea sens. Însă, din câte am putut 


193 


să-mi dau seama, era vorba de o altă femeie. 

— Ai avut impresia că Remmy ştia cine era femeia? se 
grăbi King să întrebe. 

— Chiar dacă ştia, nu i-a pomenit deloc numele sau cel 
puţin eu nu l-am auzit, răspunse Sally. 

— Şi ce-a făcut Bobby? 

— A început să răcnească, spunând că nu o privea pe ea 
cu cine se culcă el. 

— Şi când mă gândesc că începusem să-l admir pe omul 
ăsta, zise Michelle, dezgustată. 

— Ei, şi a mai spus ceva, ce nu am să uit niciodată, zise 
Sally. Tăcu, respiră precipitat şi îi privi cu îngrijorare. 

— Continuă, făcu King. Nu cred că acum ne-ar mai putea 
surprinde ceva. 

— Domnul Battle a spus că nu era singurul din familie 
care punea în practică filosofia asta. 

— De a se culca cu cine nimerea? întrebă King, şi ea 
confirmă dând din cap. 

King şi Michelle schimbară o privire. 

— Şi crezi că se referea la Remmy? întrebă ea. 

— Eu am presupus că da. Dar doamna Battle părea 
întotdeauna atât de la locul ei şi... 

— Şi de prevenitoare faţă de soţul ei, sugeră King. 

— Da, chiar aşa. 

— Personalităţile publice ne  dezamăgesc adesea, 
comentă el. 

— Şi Rolls-ul? întrebă Michelle. 

— A dispărut în ziua următoare. Nu ştiu ce s-a întâmplat 
cu el. A plecat şi Billy Edwards, mecanicul care se ocupa 
de maşini. De atunci, domnul Battle şi-a pierdut interesul 
faţă de colecţia de automobile. Din câte ştiu eu, n-a mai 
dat niciodată pe aici. 

— Nu l-ai mai văzut pe acest Billy Edwards înainte de a 
pleca? 

— Nu, a doua zi camera lui era goală. Şi nu ştiu cine a 
venit să ia maşina. Trebuie să se fi întâmplat chiar în 
noaptea aia, altfel cineva ar fi văzut când a fost dusă 


194 


altundeva. 

— Iţi mulţumim, Sally, ne-ai fost de mare ajutor. 

O părăsiră pe Sally şi porniră înapoi, către partea din 
faţă a vilei. 

— Cam ce-ar trebui să înţelegem din toate astea? 
întrebă Michelle. 

— Se ivesc o mulţime de întrebări. Cu cine se întâlnea 
Bobby atunci? Aluzia la culcatul la nimereală era 
îndreptată într-adevăr împotriva lui Remmy? Şi de ce s-au 
descotorosit de maşină? King căzu pe gânduri. Mă întreb 
dacă avem vreo şansă să dăm de acest Billy Edwards şi să-l 
întrebăm despre asta. 

— Ce-ar fi să ne ducem direct la Remmy? 

— O să vrea să ştie de unde am aflat totul. Şi e clar că 
Sally nu se pricepe să-şi ascundă sentimentele. O singură 
privire de-a lui Remmy o s-o facă să-şi piardă controlul. S- 
ar putea să fie nevoie să facem şi asta la un moment dat, 
dar, până una-alta, vom căuta în altă parte. 

— Dăm peste tot mai multe întrebări şi peste niciun 
răspuns, spuse Michelle. 

— Va veni vremea când lucrurile se vor schimba. Doar 
că răspunsurile pe care le vom găsi atunci s-ar putea să nu 
ne placă. 


195 


Capitolul 39 


Dorothea şi Eddie Battle nu erau acasă, aşa că, în după- 
masa aceea, King şi Michelle se duseră la Afrodiziac, ca să 
vorbească cu Lulu Oxley despre Rhonda Tyler, dansatoarea 
exotică asasinată. 

Când sosiră, parcarea era deja plină de maşinile celor 
sosiți la prânz. Când trecură pe lângă una din zonele 
barului, văzură cu coada ochilor fetele aproape dezbrăcate 
care dansau şi bărbaţii care le priveau cu ochi cât cepele, 
fluierând. 

— Pur şi simplu, nu-nţeleg ce le place aici, spuse 
Michelle. 

— Nu s-ar putea spune că faci parte din publicul ţintă. 

— Haida-de, doar nu vrei să spui că ţie îţi face plăcere să 
te uiţi la aşa ceva? 

— Nu, dar mă tem că, printre cei de acelaşi sex cu mine, 
reprezint o minoritate. Zâmbi şi adăugă: Asta se asociază 
cu a fi inteligent, sofisticat şi sensibil. 

Li se arătă drumul către biroul mic şi dezordonat al lui 
Lulu, unde o găsiră cufundată în muncă şi nu prea 
încântată de întrerupere. 

— Le-am spus FBl-ului şi şerifului Williams tot ce ştiam, 
zise ea, în timp ce îşi aprindea bricheta şi trăgea un fum 
din ţigară. 

— Ei, acum suntem ajutori de şerif, aşa că poţi să ne 
spui şi nouă, făcu King, cu voioşie, arătându-i insigna. 

Ea oftă, mai trase un fum şi se lăsă pe spate în scaun. 

— În caz că n-ai aflat, şeful serviciului public de sănătate 
a declarat că fumatul este într-adevăr dăunător, zise 
Michelle, agitându-şi mâna ca să îndepărteze fumul care-i 
venea în faţă. 

— Şeful serviciului public de sănătate nu conduce un 
club pentru bărbaţi, ripostă Lulu. 

— Am să respir cu plăcere fum la mâna a doua când 
timp o să ne povesteşti despre Rhonda Tyler, spuse King. 

— OK, pentru a treia oară şi câte or mai fi, Rhonda 

196 


Tyler, cunoscută şi drept... cum dracu' era numele ei de 
scenă... 

— Tawny Blaze, zise Michelle, îndatoritoare. 

— Exact, ai memorie bună, făcu Lulu, privind-o cu 
atenţie. Oricum, a venit să lucreze aici cu contract. A locuit 
în una din camerele de la club, dar, cu puţin timp înainte 
să-i expire contractul, ne-a anunţat că şi-a găsit alt 
adăpost. A lucrat aici atât cât era prevăzut şi n-am mai 
văzut-o de atunci. Trebuia s-o fi angajat mai demult, s-a 
purtat ca o adevărată profesionistă şi nu ne-a creat 
niciodată probleme. 

— A spus vreodată că ar fi avut prieteni sau rude prin 
împrejurimi? 

— Mie nu mi-a spus. Dar, când ai o meserie ca a ei, 
rudelor le e ruşine cu tine. 

— Ce crezi, se întâlnea cu vreun bărbat? sugeră 
Michelle. 

Lulu scutură scrumul de ţigară într-o ceaşcă goală de 
cafea de unică folosinţă de pe birou. 

— Nu cu unul despre care să ştiu eu. 

— Există altcineva căruia i-ar fi putut face confidenţe? 
întrebă King. 

— S-ar putea să fi vorbit cu unele dintre fete. 

— Am putea discuta cu ele? 

— Numai dacă reuşiţi să le treziţi. Cele care lucrează 
noaptea nu se dau jos din pat decât după-amiaza târziu. lar 
cele din schimbul de la prânz sunt pe scenă acum. 

— O să ne dăm toată silinţa, spuse King. 

— Aşa să faceţi, vorbi din nou Lulu, privind-o cu atenţie 
pe Michelle. 

În timp ce se îndreptau spre uşă, Michelle privi înapoi şi 
văzu mâna lui Lulu dispărând în sertarul biroului. Când o 
scoase afară, nu avea nimic în ea. Michelle îşi mută 
privirea în altă parte înainte ca cealaltă femeie să poată 
observa că o urmărea. 

— Apropo, zise Lulu, am o informaţie care s-ar putea să 
vi se pară interesantă: Remmy cea cu nasul pe sus l-a 


197 


ameninţat pe Junior. 

O priviră ţintă în timp ce le relata întâlnirea dintre cei 
doi, inclusiv oferta lui Remmy de a-l plăti pe Junior dacă îi 
înapoia lucrurile furate. 

— Aşadar, voia ceva care era în sertar şi puţin îi păsa de 
verigheta ei? întrebă King, derutat. 

— După cum se pare, cucoana are ceva de ascuns. 

— Unde e Junior astăzi? 

— Are un contract la Lynchburg; n-o să reuşiţi să daţi de 
el. Dar deseară o să fie la casa pe care o construieşte 
pentru noi. 

— Lasă-mă pe mine să mă orientez. Şi dă-mi numărul de 
celular al lui Junior. După ce ea făcu asta, King mai puse o 
întrebare: Bobby Battle a fost vreodată aici? 

Lulu păru să se străduiască din răsputeri să nu-şi 
trădeze surprinderea. 

— Cred că l-am văzut de vreo câteva ori. 

— Recent? 

— Ce înţelegi prin recent? 

— În ultimii doi ani. 

— N-aş putea spune exact. 

„Sunt sigur că n-ai putea”, gândi King. 

— Bine, îţi mulţumim încă o dată pentru ajutor. 

— Am să vă arăt unde sunt camerele, se oferi Lulu. 

Îi conduse la etaj şi le arătă coridorul închis de draperia 
roşie. 

— Succes, le ură, pe un ton care sugera că era sinceră. 

Când erau gata să de îndepărteze, Lulu o atinse pe 
Michelle pe braţ. 

— Oh, aş putea să-ţi pun o întrebare? 

— Noi ţi-am pus ţie destule, aşa că dă-i drumul. 

— Te-ai gândit vreodată să dansezi la bară? 

— Poftim?! făcu Michelle, vădit uluită. 

— Adevărul e că eşti tipul pur american, fata-din-vecini, 
care-l are pe vino-ncoace. E ceva destul de rar în branşa 
asta. Eşti ceva mai slabă decât celelalte fete şi ai pieptul 
mai puţin amplu, dar nu cred că pe băieţi o să-i deranjeze 


198 


asta când or să vadă ce ai într-adevăr de arătat. 

Michelle se înroşi. 

— Cred că glumeşti! 

— Salariul e mai bun decât îţi închipui şi poţi păstra 
toate bacşişurile pe care le primeşti. Şi poţi lucra în 
schimbul de noapte, ca să-ţi păstrezi şi slujba din timpul 
zilei. Legea statului interzice nuditatea totală în cluburile 
de striptease, aşa că poţi să nu-ţi scoţi slipul tanga. Dar 
sutienul trebuie scos, asta-i regula clubului. Nu arăţi 
ţâţele, nu capeţi paralele. 

Michelle zâmbi subţire. 

— Hai să spunem aşa: ziua în care o să mă vezi dansând 
la bară, numai în slip tanga, în faţa unei ciurde de idioţi 
beti, e ziua în care se va prăbuşi cerul, zdrobindu-ne pe 
toţi. 

— Ştiu şi eu, spuse King, care ascultase cu atenţie 
schimbul de replici. Aş da bacşiş cel puţin douăzeci de 
dolari ca să văd asta. 


199 


Capitolul 40 


King şi Michelle merseră de-a lungul holului, se 
strecurară dincolo de draperia roşie, grea, şi începură să 
bată la uşi. Mai multe camere erau descuiate şi nelocuite. 
Din altele izvora fie un şuvoi de blesteme, fie mormăituri 
somnoroase. De câte ori o uşă era descuiată şi deschisă - 
întotdeauna de o femeie tânără, sumar îmbrăcată, cu o 
privire extrem de obosită - Michelle punea aceeaşi 
întrebare, în timp ce King îşi întorcea ochii. 

„Nu o cunoşteam prea bine”, era refrenul obişnuit. 
Totuşi, când ajunseră la penultima cameră de pe coridor, o 
voce spuse: 

— Intră. 

Michelle intră. După două minute, când ieşi, părea cu 
adevărat şocată. 

— Te simţi bine? o întrebă King. 

— O femeie despuiată, de un metru optzeci trei, pe 
nume Heidi, tocmai mi-a făcut propuneri. 

— Dacă vrei, eu pot să te aştept în maşină. 

— Termină! 

— Trebuie să fi fost acel vino-ncoace al tău. 

Uşa ultimei camere fu deschisă de o femeie tânără care 
purta o rochie lungă, ce nu-i ascundea întru totul curbele 
ample şi pieptul proeminent. Părul vopsit blond îi era 
strâns în coadă de cal şi era desculţă. Sorbea dintr-o 
ceaşcă cu cafea. Se prezentă doar drept Pam şi, după ce îi 
spuseră ce doreau, în ciuda aşteptărilor, îi pofti înăuntru. 

Se aşezară la o masă mică, în jurul căreia se aflau patru 
fotolii. Camera părea destul de confortabilă, totuşi King se 
pomeni uitându-se la patul cu aşternutul mototolit dintr-un 
colţ şi la lenjeria stivuită acolo. Se întoarse şi întâlni 
privirea severă a lui Michelle. 

— Aşadar, o cunoşteai pe Rhonda? întrebă el. 

— Da, domnule. 

King o măsură cu privirea. Arăta atât de tânără, încât 
dacă ar fi văzut-o, pe jumătate goală, frecându-se de bară, 

200 


ar fi aruncat probabil o pătură peste ea şi l-ar fi chemat pe 
tatăl ei, să vină să o recupereze. 

— Ai vorbit deja cu poliţia? 

— Da, domnule, de fapt, cu FBl-ul. Sau cel puţin de 
acolo spuneau că sunt. 

— Poţi să ne spui şi nouă ceea ce le-i spus lor? 

— Da, domnule. 

— Nu trebuie să-mi spui domnule, Pam. Eu sunt Sean şi 
ea e Michelle. 

Pam îşi privi degetele butucănoase ale picioarelor, cu 
oja crăpată, şi îşi puse picioarele durdulii unul peste altul. 

— Scuză-mă, Sean, cred că sunt cam nervoasă. 

Michelle o bătu pe mână. 

— N-ai de ce să fii. 

— Mă gândesc la uciderea Rhondei şi la toate celelalte. 
Cred că ar fi putut fi oricare dintre noi, deşi Rhonda îşi 
asuma riscuri, aşa cum eu n-aş face niciodată. 

— Ce fel de riscuri? întrebă King. 

— Am lucrat împreună în aceleaşi cluburi. Ea pleca cu 
bărbaţi pe care nu-i cunoştea, dacă se purtau frumos cu 
ea. Eu lucrez doar de doi ani, dar ştiu că nu făcea bine. 
Însă ea se întorcea întotdeauna. Pam îşi şterse câteva 
lacrimi. Dar de data asta nu s-a mai întors. 

— Ai cumva idee cu cine a plecat ultima dată? o întrebă 
Michelle. 

— Nu. Aşa cum le-am povestit şi celorlalţi, uneori îmi 
spunea înainte de a pleca, alteori nu. De data asta nu mi-a 
spus. 

Sorbi o înghiţitură de cafea şi îşi şterse buzele groase cu 
dosul unei mâini tremurânde. King observă că oja roşie de 
pe unghiile ei era ciobită. 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

— Cu două săptămâni înainte să o găsească. Contractele 
noastre de aici se încheiaseră, dar eu am mai semnat 
pentru încă o lună. Îmi place aici. Salariul e bun şi suntem 
bine tratate. Nu sunt multe locurile în care îţi dau o 
cameră şi mâncare, şi tot restul. 


201 


— Şi bănuiesc că niciun client nu vine aici să vă sâcâie. 

— Nu, domnule, nici vorbă, spuse ea. Sunt foarte 
scrupuloşi în privinţa asta. 

— Ai văzut-o vreodată cu cineva, cu vreun bărbat pe 
care nu-l cunoşteai? Ţi-a povestit despre cineva cu care se 
întâlnea? ă 

— Nu, nimic de genul ăsta. Imi pare rău. 

Îi întinse una din cărţile lui de vizită. 

— Dacă îţi aminteşti ceva, dă-ne un telefon. 

Cufundaţi în gânduri, King şi Michelle ieşiră, 
îndreptându-se spre camioneta ei. 

King privi parcarea plină. 

— E greu de crezut că oamenii îşi găsesc timp să vină 
aici în miezul zilei. 

— Dacă-mi ceri părerea, îţi spun că e nebunie curată, 
spuse Michelle. Când se aşeză la volan, încă mai era 
încruntată. Ştiai că trebuie să ai douăzeci şi unu de ani ca 
să te poţi uita la fetele care fac striptease, dar numai 
optsprezece ani ca să fii una dintre ele? Ce sens are asta? 

King se aşeză pe scaunul pasagerului. 

— Indiscutabil, e ridicol şi degradant. De asta eşti atât 
de prost dispusă? 

— Nu. Celebrul Afrodiziac a fost o adevărată pierdere de 
timp, ăsta e motivul. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? Nu numai că ţi s-a oferit o 
slujbă de dansatoare la bară, ceea ce ţi-ar prinde bine când 
firma noastră trece prin  inevitabilele perioade 
neproductive, dar s-ar putea şi să-ţi fi găsit o adevărată 
prietenă în persoana lui Heidi. 

O secundă mai târziu, King îşi freca braţul, acolo unde 
ea îl lovise. 

— Fir-ar să fie, chiar m-a durut, Michelle, se plânse. 

— O să te doară şi mai tare dacă o s-o ţii tot aşa. 


202 


Capitolul 41 


Junior Deaver ieşi din casa pe jumătate construită şi 
privi cerul întunecat. Era obosit, muncise toată ziua pentru 
alţii înainte de ajunge aici ca să bată în cuie ţiglele şi 
placajul. Terminase exact înainte de căderea nopţii, apoi 
mai lucrase ceva în interior. Erau cu toţii nerăbdători să 
scape de înghesuiala din rulotă. 

Totuşi, gândul la procesul care îl aştepta era copleşitor. 
Lulu nu contenea să tot vorbească despre el. Îi tot spunea 
întruna că le putea surpa toate visurile. Dacă doamna 
Battle îi dădea în judecată? Totul s-ar fi sfârşit. Apoi ar fi 
început să vorbească soacră-sa şi, odată ce se pornea, 
Priscilla Oxley nu mai tăcea niciodată. De-a lungul vieţii, 
Junior avusese parte de multe perioade proaste. Dar cea 
de acum era cea mai cumplită. 

Se gândi la oferta lui Remmy Battle. Măcar dacă ar fi 
avut ceva să-i dea. Faptul că nimeni nu părea să îl creadă îl 
călca pe nervi. Totuşi, fiindcă se adunaseră atâtea dovezi 
împotriva lui, putea înţelege de ce femeia credea că e 
vinovat. 

În timp ce mesteca cu zgomot un sandviş şi sorbea din 
berea pe care o scosese din răcitor, se gândea la o serie de 
lucruri. Ar fi putut încheia toată povestea chiar atunci dacă 
ar fi vrut - trebuia doar să spună adevărul despre ceea ce 
făcuse în noaptea aia - dar prefera să meargă la 
închisoare. Pur şi simplu, nu-i putea face una ca asta lui 
Lulu. Era o chestie stupidă, într-adevăr stupidă. Dar acum 
nu mai era nimic de făcut. 

Îşi termină sandvişul. Telefonul lui celular sună, 
anunţându-l că avea o groază de mesaje. Detesta 
blestemăţia aia; toată lumea dorea câte ceva tocmai 
atunci. Îşi verifică lista apelurilor. Unul îl surprinse: cel de 
la Sean King. „Mă întreb ce-o fi vrând”, gândi Junior. Ei 
bine, nu avea decât să aştepte. 

Se întoarse înăuntru. Era aproape opt, exact ora la care 
putea considera ziua de muncă încheiată. Era în picioare 

203 


de la patru dimineaţa. Şi spatele îl omora după ce se tot 
urcase şi coborâse scara transportând ţiglele. Devenise 
prea bătrân pentru o astfel de muncă. Totuşi, trebuia să o 
facă până când avea să pice lat. Ce altceva se putea găsi 
pentru unul ca el? 

Lovitura veni din spatele lui, aproape crăpându-i ţeasta 
şi făcându-l pe bărbatul uriaş să se cutremure. Junior îşi 
prinse capul în mâini, răsucindu-se în acelaşi timp. Prin 
sângele care îi curgea pe faţă văzu gluga neagră venind 
înspre el, cu lopata ridicată. Reuşi să pareze lovitura cu 
antebraţul, dar acesta fu sfărâmat. Căzu pe spate, urlând 
de durere. Zăcând pe podeaua rece de lemn, văzu lopata 
năpustindu-se din nou. Izbuti să-şi rotească piciorul drept, 
izbind laba piciorului celuilalt. 

Omul căzu se prăbuşi, dar sări înapoi, în picioare. Junior 
stătea în fund, ţinându-se de braţul rupt. Cu pântecul 
voluminos tresăltându-i, continuă să-şi lovească atacatorul 
cu piciorul, încercând să-l ţină la distanţă în timp ce se 
încăierau. Sandvişul şi berea i se urcară în gât şi vomă pe 
podeaua de lemn. Reuşi să se ridice pe jumătate, dar o altă 
lovitură îl nimeri în spate, trântindu-l înapoi. 

Junior Deaver avea peste un metru nouăzeci şi cântărea 
în jur de o sută douăzeci de kilograme. Ştia că, dacă ar fi 
reuşit să-şi lovească adversarul, mai puţin voinic, situaţia 
s-ar fi schimbat imediat. L-ar fi omorât pe nemernic. 
Ţinând cont de gravitatea rănilor căpătate, Junior aprecie 
că avea o singură şansă să facă asta. Fiindcă avusese parte 
de câteva bătăi prin baruri, adunase ceva experienţă care-i 
putea fi de folos. Se gândi să-şi păcălească atacatorul. 

Se lăsă în genunchi, aproape atingând podeaua cu capul, 
ca şi cum ar fi fost neajutorat. Când văzu lopata ridicându- 
se, se aruncă înainte şi-l lovi pe celălalt exact în stomac, 
ceea ce îi propulsă pe amândoi în capătul opus al încăperii, 
unde se prăvăliră printr-un perete de scânduri. 

Se izbiră amândoi de duşumea, despărţindu-se unul de 
celălalt. Junior încercă să-l reţină pe bărbatul de talie mai 
mică, dar durerile din braţ şi din umăr erau prea 


204 


puternice. Sângele îi pătrundea prin fisura din craniu, 
apăsându-i creierul şi făcând ca abilităţile lui motoare să 
se atenueze cu rapiditate. Junior se strădui să se ridice în 
picioare, dar celălalt fu mai iute. Se rostogoli într-o parte, 
luă o bucată dintr-una din scândurile rupte şi îl lovi pe 
Junior de mai multe ori cu ea în cap şi şuvoiul sângelui 
acestuia deveni mai bogat şi mai năvalnic; scândura se 
despică, dând la iveală cuie îndoite şi, în cele din urmă, 
crăpă în două. Junior gemu, se răsuci şi nu se mai ridică. 
Cu pântecul tresăltând şi cu sângele scurgându-i-se din 
numeroasele răni din ţeastă, zăcea întins, cu ochii închişi. 

Bărbatul cu glugă se apropie cu precauţie, temându-se 
de un alt truc. Primul fusese o nenorocire pentru Junior şi 
pentru el însuşi, fiindcă îşi subestimase sarcina. Fusese 
sigur că o lovitură cu lopata în partea din spate a capului 
avea să-l doboare pe celălalt. Se calmă, îşi limpezi mintea, 
îşi spuse că trebuia să-şi termine treaba. „Aşa că, dă-i 
înainte.” 

Deşi propriul său stomac se răzvrătise şi avea impresia 
că gâtlejul i se umpluse cu bumbac, iar năvala acidului 
lactic din muşchii săi îl năucea, îngenunche lângă Junior şi 
îşi scoase din buzunarul hainei o piesă rotunjită de lemn, 
înconjurată, de-a lungul, cu o frânghie. O trecu peste capul 
lui Junior, o potrivi în jurul gâtului lui gros şi începu să 
strângă până când îl auzi înecându-se. Continuă să 
răsucească sfoara cu hotărâre, apăsând cu aceeaşi putere. 
După câteva minute, pântecul uriaş mai tresări o dată, apoi 
nu se mai mişcă. 

Bărbatul dădu drumul lemnului şi se aşeză pe vine. Îl 
supăra umărul, rănit în urma impactului cu Junior şi cu 
butoaiele. Dar se putea descurca în privinţa asta. Mai 
problematic era faptul că era posibil ca lupta să fi lăsat 
dovezi  incriminatoare.  Folosi lampa conectată la 
generatorul lui Junior ca să se examineze. Era plin de 
sângele celuilalt, de vomă şi de mucozităţi. Din fericire, îşi 
purta gluga şi avea mănuşi şi mâneci lungi, pentru că până 
şi cea mai mică urmă de ADN de pe un singur fir de păr 


205 


din capul sau de pe braţele lui l-ar fi putut arunca într-un 
coşmar judiciar. 

Cercetă întâi toată zona, şi apoi trupul mortului, căutând 
orice l-ar fi putut aduce la bunul plac al Sylviei Diaz. 
Pierdu mult timp căutând sub unghiile lui Junior orice 
fărâmă organică trădătoare care ar fi putut ajunge acolo. 
În cele din urmă, convins că nu lăsase nicio urmă 
semnificativă la faţa locului, scoase din celălalt buzunar al 
hainei sale o mască de clovn pe care o aşeză lângă 
cadavru. Se mototolise când îl izbise Junior, dar, chiar şi 
aşa, ar fi fost greu ca poliţia să nu-i înţeleagă semnificaţia. 

Verifică pulsul lui Junior ca să se asigure că nu mai 
exista, apoi şezu alături cinci minute, după care îl verifică 
din nou. Ştia foarte bine care erau modificările subtile ale 
corpului după moarte şi observă, satisfăcut, că apăreau 
toate. Omul sucombase. Apucă şi ridică cu băgare de 
seamă mâna stângă a lui Junior. Trase cheiţa ceasului şi îl 
fixă exact la ora cinci - aceeaşi oră la care impostorul 
fixase ceasul lui Bobby Battle. Le trimitea astfel un mesaj 
limpede atât poliţiei cât şi impostorului. Să ştie cu toţii 
cum stăteau lucrurile. În loc să proptească braţul lui Junior 
ca să stea în sus, luă un marker negru din centura lui cu 
unelte şi desenă pe podeaua furniruită o săgeată care 
conducea către ceas. În sfârşit, scoase catarama mare de 
la centura lui Junior, cu sigla NASCAR, şi şi-o puse în 
buzunar. 

Sunetul îl sperie groaznic înainte de a pricepe ce se 
întâmplă. Suna telefonul lui Junior. Căzuse în timpul luptei. 
Se uită la ecran. Văzu că era un apel de acasă. Ei bine, 
putea să-l sune oricât. Junior n-avea să se mai întoarcă 
acolo niciodată. 

Se ridică, simțind cum îi tremurau picioarele, privi în 
jos, mai întâi la omul cu dispozitivul de strangulat în jurul 
gâtului, apoi la masca de clovn care-i stătea alături şi gura 
i se destinse într-un zâmbet. „Încă o dată, în numele 
dreptăţii”, îşi spuse. Nu avea de gând să se roage deasupra 
trupului lui Junior. Inchise comutatorul generatorului cu 


206 


baterii cu o lovitură de picior şi încăperea se scufundă în 
întuneric; cadavrul dispărând ca prin minune. 

Următorul sunet pe care îl auzi îl zgudui până în adâncul 
inimii. 

Era zgomotul unei maşini care se apropia. Se repezi 
spre decupajul destinat uneia dintre ferestrele din faţă. 
Farurile despicau întunericul, îndreptându-se direct către 
el. 


207 


Capitolul 42 


King şi Michelle ieşiră din Lexus şi se uitară împrejur. 
Se duseseră până la iahtul lui King ca să schimbe maşinile, 
pentru că unul din farurile camionetei nu mai funcţiona. 
King scoase o lanternă, dar raza ei nu izbuti să spulbere 
întunericul decât într-o foarte mică măsură. 

— Furgoneta lui e aici, spuse Michelle, când atinse 
partea laterală a benei uzate, ticsită cu unelte şi cu 
materiale de construcţie. 

— Junior! strigă King. Sunt Sean King. Vreau să stau de 
vorbă cu tine. 

Michelle îşi făcu mâinile pâlnie în jurul gurii: 

— Junior! Junior Deaver! 

Se uitară unul la altul. 

— Poate e în casă. 

— De ce, ca să lucreze în beznă? 

— Poate e la subsol şi nu putem vedea lumina de aici. 

— OK, atunci presupun că trebuie să intrăm. 

— Mai ai încă o lanternă în maşină? 

— Nu, dar poate are Junior una în camionetă. 

Căutară şi găsiră una pe podeaua cabinei. Cele două 
lumini gemene prinseră să se deplaseze în întuneric. 

Intrară pe uşa din faţă şi rotiră ochii împrejur. 

— Junior! strigă din nou King. 

Măturară încăperea cu lumina lanternelor. Într-un colţ, 
o prelată de dimensiuni mari acoperea ceea ce părea a fi o 
grămadă de var. Împrejur erau împrăştiate scânduri şi alte 
materiale de construcţie, unelte, găleți, saci cu ciment, o 
adevărată harababură. 

— Hei, aici arată exact ca la tine acasă, zise King. 

— Băiete, eşti în mare formă astăzi. Uite, scara care 
duce la subsol e aici. 

Michelle strigă în josul scărilor. Nu primi niciun 
răspuns. 

— Crezi că s-ar fi putut accidenta? spuse ea. 

King privi împrejur. 

208 


— Încep să cred că aici se petrece ceva ciudat, zise, cu 
voce scăzută. Ce-ar fi să...? 

Michelle îşi scosese deja pistolul. Coborâră scările cu 
prudenţă. 

În colţul cel mai îndepărtat al subsolului se afla o stivă 
de lăzi. Se uitară în spatele ei. Nu era nimic. Instalaţia de 
ventilaţie şi de aer condiţionat era în colţul opus. Işi 
aţintiră lanternele asupra acelei aglomerări de metal, dar 
nici acolo nu văzură nimic. 

Dintr-un spaţiu în care lumina nu pătrunsese, aflat 
spatele conductelor groase pentru încălzire centrală, omul 
cu glugă îi privi urcând scările. Apoi se strecură încet 
afară din ascunzătoare. 

Sus, King şi Michelle se uitară prin încăpere cu mai 
multă atenţie. Ea observă prima. 

— O, nu! şuieră. Îl prinse pe King de mână şi îl trase 
către ea. 

— Sânge, îi şopti la ureche, apoi îşi îndreptă lanterna 
către podea. 

Stropii stacojii erau cât se poate de vizibili. Lumina 
lanternelor merse pe urma lor până le descoperi sursa: 
prelata. 

Se strecurară către ea, având grijă să nu calce pe 
urmele de sânge. King îngenunche, ridică prelata şi văzură 
că sub ea era Junior. King se grăbi să-i caute pulsul, dar nu 
i-l găsi. 

— Fir-ar să fie! E mort. Plimbă lumina lanternei în jurul 
lui. La dracu! 

— Ce! 

— Are un dispozitiv de strangulat în jurul gâtului. 

— Nu-mi spune că... 

King sălta mai tare prelata şi aţinti lumina lanternei 
asupra braţului mortului. 

— Şi ceasul lui e fixat la ora cinci, iar pe duşumea e 
desenată o săgeată neagră care arată către el. 

Michelle lumină faţa lui Junior. 

— N-a murit de prea multă vreme, Sean. 


209 


— Ştiu, încă e cald, şi King îngheţă. Ce-a fost asta? 

Michelle privi în spatele ei, trasând cu lanterna arcuri 
luminoase în beznă. 

— Ce? 

— Mi s-a părut că aud paşi. 

— Eu n-am auzit nimic... 

Îşi ţinu respiraţia când văzu că, pe capul lui King, 
apăruse punctul roşu al unei raze laser. Semnificaţia lui 
era cât se poate de clară pentru cineva care ştia atât de 
multe ca ea despre armele de foc. 

— Sean, nu te mişca, zise, cu glasul răguşit. Eşti marcat 
cu roşu. 

— Cum s...? 

Apoi înţelese ce-i spunea ea. Marcarea țintei cu raza 
laser putea fi urmată în orice moment de un glonţ care ar 
fi pătruns exact în punctul roşu: adică în creierul lui. 

În timp ce ea îl privea, punctul roşu se deplasă încet 
către pistolul lui Michelle, zburând într-acolo ca o viespe 
ucigaşă, pregătită să înţepe. Şi mesajul ăsta îi era cât se 
poate de clar. Ezită, întrebându-se dacă să rişte sau nu, 
dacă să se întoarcă şi să tragă. Se uită la King. Bineînţeles 
că şi el urmărise deplasarea punctului şi, înțelegând că ea 
se gândea să încerce să o scoată la capăt cu o 
împuşcătură, clătină din cap, mimând un nu hotărât. 

Fără nicio tragere de inimă, ea îşi puse arma pe podea, 
îndepărtând-o cu piciorul. Când punctul roşu îi apăru pe 
lanternă, o stinse şi o puse jos şi pe ea. King făcu acelaşi 
lucru. Punctul roşu apăru apoi pe pieptul ei şi i se plimbă 
în susul şi în josul trupului, într-un mod aparent sâcâitor, 
deşi persoana care mânuia laserul părea să o mângâie. 

Michelle deveni din ce în ce mai nervoasă şi începu să 
socotească cât de departe ar fi trebuit să se arunce ca să-şi 
înşface arma. Preocupată să-şi calculeze şansele de a trage 
înaintea celuilalt, nu observă că punctul roşu dispăruse. 

Când realiză în sfârşit asta, căută chipul lui King în 
întunericul de nepătruns. 

— A plecat? şopti. 


210 


— Nu ştiu, veni şoapta lui de răspuns. Nu aud nimic. 

N-ar fi putut spune acelaşi lucru cu câteva secunde mai 
târziu, când auziră împuşcăturile. Se aruncară amândoi la 
podea, Michelle târându-se cu disperare către zona în care 
credea că era pistolul ei. Doi centimetri, un sfert de metru. 
„Haide! Haide!” Când degetele ei se strânseră în jurul 
metalului, se opri şi ascultă. 

— Sean, eşti teafăr? 

Secundele se scurgeau fără să primească fără răspuns. 

— Sean! şuieră, disperată, şi speranţele i se năruiră 
când el nu răspunse. 

— N-am nimic, spuse el, într-un târziu. 

— Fir-ar să fie, aproape mi-a stat inima din cauza ta. De 
ce n-ai zis nimic? 

— Pentru că am căzut peste Junior, de-aia! 

— Ahaaa... 

— Da, ahaaa... 

Mai aşteptară câteva minute. Apoi auziră, în depărtare, 
zgomotul unei maşini care pornea. Michelle sări în 
picioare, înşfăcă o lanternă şi se repezi afară, cu King pe 
urmele ei. 

Se strecurară în Lexus. 

— Sună la 911, zise King. Spune-le să blocheze 
drumurile dimprejur cât mai curând posibil. Şi apoi 
încearcă să dai de Todd. 

Michelle pusese deja mâna pe telefon. 

King răsuci cheia în contact şi maşina porni poticnindu- 
se. Mergea hurducându-se atât de tare încât Michelle 
scăpă telefonul din mână. El frână. 

Se uitară unul la altul. 

— Lua-l-ar dracu, a tras în cauciucuri, spuse King, 
nevenindu-i să creadă. Asta a fost cu împuşcăturile. Lasă- 
mă să văd dacă putem merge aşa. 

După treizeci de metri, înţeleseră că, dacă mergeau cu 
mai mult de doi kilometri la oră, aveau toate şansele să 
rupă una din planetare. 

Michelle sări din maşină şi aţinti lanterna asupra 


211 


cauciucurilor turtite, din faţă şi din spate, din partea aceea 
a maşinii. Alergă să se uite la furgoneta lui Junior. Şi acolo 
două cauciucuri fuseseră împuşcate. Michelle sună la 911, 
le dădu informaţiile, apoi îi telefonă lui Todd în timp ce 
King se lăsa să cadă în maşina lui. 

Când termină, veni lângă el şi-i spuse: 

— Todd şi oamenii lui sunt pe drum. 

— E bine că am aflat asta, zise el, cu voce scăzută. 

— Nu se ştie niciodată, Sean. S-ar putea să aibă noroc şi 
să-l prindă pe tip. 

— Băieţilor buni nu li se întâmplă prea des să fie 
norocoşi. 

Işi încrucişă braţele pe piept şi îşi întoarse privirea către 
casa pe jumătate construită. 

Michelle plezni capota maşinii. 

— Doamne, mă simt mai nepricepută decât toţi ageamii 
din lume fiindcă l-am lăsat pe individul ăla să ne ia prin 
surprindere. Nu pot să cred că am fost, probabil, la trei 
metri distanţă de maniacul ăsta. Trei metri! Şi a scăpat. 

Tăcu, uitându-se în jos înainte de a-şi privi partenerul. 

— OK, spune ceva, la ce te gândeşti? 

El nu-i răspunse imediat. Când vorbi, vocea îi tremura 
uşor. 

— Mă gândesc că, în seara asta, trei copilaşi şi-au 
pierdut tatăl şi o soţie şi-a pierdut soţul. Şi mă întreb când 
o să se termine toate astea. 

— Nu înainte de a-l opri cineva. 

King nu-şi luase deloc ochii de la casa neterminată. 

— Ei bine, începând chiar de acum, asta-i slujba noastră 
de fiecare zi. 


212 


Capitolul 43 


Aşa cum prezisese King, poliţia sosise prea târziu ca să-l 
mai prindă pe ucigaşul lui Junior. Vestea despre încă o 
crimă devenise publică, şi întreaga zonă fusese cuprinsă 
de o teamă nebună. Primarul din Wrightsburg, făcând o 
uluitoare demonstraţie de lipsă de încredere în Todd 
Williams şi în FBI, ceruse să fie chemată Garda Naţională 
şi să se instaureze legea marţială. Din fericire, nimeni nu 
dăduse atenţie cererii lui. Industria naţională a ştirilor 
descinsese în Wrightsburg şi în împrejurimi, dând dovadă 
de un imens apetit pentru amănunte, oricât ar fi fost de 
triviale şi de lipsite de importanţă pentru investigaţii. 
Imensele maşini ale trusturilor media, cu antenele întinse 
către cer, ca şi reporterii având în mână microfoane fără 
fir, deveniseră la fel de omniprezente ca mugurii 
îmbobociţi. Singurii localnici care se bucurau de situaţia 
creată erau patronii de restaurante şi de hoteluri şi 
maniacii amatori de conspirații, care puteau fi auziţi 
expunându-şi teoriile interminabile. Aproape toţi alegau 
după un sfert de oră de celebritate. 

Potopul jurnalistic se revărsa peste Todd Williams, ca şi 
peste Chip Bailey. Nici King şi Michelle nu reuşiseră să 
scape total neatinşi de puhoi, privind exasperaţi cum 
amănuntele legate de trecuta lor activitate de investigatori 
erau extrase şi amestecate în relatarea evenimentelor 
curente. 

Fuseseră chemate întăriri, atât din poliţia federală cât şi 
din cea statală, şi King se întreba dacă personalul 
suplimentar ajuta sau împiedica investigaţiile. A doua 
variantă părea să fie cea adevărată, fiindcă toată lumea îşi 
căuta o poziţie cât mai avantajoasă. 

În sfârşit, apăru şi scrisoarea. Declara că asasinul lui 
Junior Deaver îl imita acum pe cel care era prinţul bufon al 
întunericului, cel puţin în lumea criminalilor în serie: John 
Wayne Gacy. „Şi aţi crezut că el omora doar bărbaţi tineri 
şi băieţandri, spunea mesajul, cu sarcasm. Aţi aflat acum 

213 


că nu-l deranjează să doboare şi bădărani mari şi graşi ca 
Junior Deaver.” 

Erau, cu toţii, la o altă şedinţă matinală desfăşurată la 
sediul poliţiei. Sala mare de conferinţe fusese transformată 
într-un fel de cartier general de război, cu un noian de 
computere şi de telefoane la care se lucra, şapte zile pe 
săptămână, câte douăzeci şi patru de ore, cu grafice, hărţi, 
teancuri de dosare şi personal specializat care să epuizeze 
toate pistele, cu tone de cafea şi de gogoşi, şi fără niciun 
suspect vizibil. 

— Gacy şi-a strangulat multe victime folosind această 
tehnică a legăturilor, explică Chip Bailey. 

— Cu siguranţă, îţi cunoşti criminalii în serie, spuse 
Michelle. 

— Ar trebui. Am petrecut ani de zile urmărindu-i. 

— Şi, în închisoare, tipul ăsta mare şi vesel a început să 
picteze clovni, adăugă King, ceea ce ne lămureşte că 
masca a fost pusă pentru cazul în care nu ne-am fi putut da 
seama despre cine e vorba doar după dispozitivul călăului. 

— lar ceasul lui Junior era fixat, clar, la ora cinci, zise 
Michelle. Aşa că, fie criminalul în serie nu ştie să numere, 
fie cel care l-a ucis pe Bobby Battle e un impostor. 

— Cred că putem deduce că există doi ucigaşi, încuviinţă 
Bailey. Deşi există, în paralel, şi posibilitatea ca unicul 
criminal să fi greşit numărătoarea dintr-un anumit motiv. 

— Adică se străduieşte să obţină o condamnare pentru 
cinci crime în loc de una pentru şase? întrebă King. Nu 
ştiu cum o fi în alte părţi, dar în Virginia criminalii sunt 
executaţi o singură dată. 

Williams gemu şi se întinse după Advil. 

— Fir-ar să fie, iar a început să mă doară capul. 

— Ai văzut testamentul lui Bobby Battle? întrebă 
Michelle. 

Williams înghiţi pastilele şi răspunse afirmativ dând din 
cap. 

— Cea mai mare parte a averii i-a rămas lui Remmy. 

— Nu deţineau împreună proprietatea? se interesă King. 


214 


— Nu. O mare parte era doar pe numele lui Bobby, 
inclusiv toate brevetele lui de invenţie. Casa i-a rămas lui 
Remmy în mod automat şi ea avea o mare parte a 
proprietăţii pe numele ei. 

— Ai spus cea mai mare parte a averii. Ce s-a întâmplat 
cu restul? 

— Au fost nişte donaţii. Şi o fărâmă le-a revenit lui Eddie 
şi Dorothea. Nu destul de mare ca să ucizi pentru ea. 

— Dar Savannah? 

— Ea nu a primit nimic. Dar avea deja o dotă. 

— Cu toate astea, să nu-i lase nimic a fost un fel de 
cruzime. 

— Poate că nu erau chiar aşa de apropiaţi, spuse Bailey. 

King îşi întoarse ochii spre el. 

— Cât de bine cunoşti familia? 

— Eddie şi cu mine ne întâlneam cu regularitate. 
Mergem la vânătoare împreună, şi am fost la câteva din 
repunerile lui în scenă. A fost la Quantico şi într-un turneu 
la academia FBl-lui. De fapt, şi Remmy şi Bobby au venit 
acolo cu ocazia asta, împreună cu Mason, majordomul. 
Deţin două dintre lucrările de artă ale lui Eddie. Dorothea 
m-a ajutat să-mi găsesc casa din Charlottesville. Am 
petrecut o după-amiază împreună cu ei după uciderea 
tatălui său. Pot să vă spun că asta l-a zdruncinat. De fapt, 
cred că era mai îngrijorat de efectul pe care l-a avut 
asupra mamei sale. 

King aprobă dând din cap. 

— Ei, el nu putea să-şi ucidă tatăl. Era cu noi atunci. 

— Şi lupta în nişte reconstituiri când au fost ucişi 
Rhonda Tyler şi Pembroke şi Canney, spuse Bailey. 

— Dar Dorothea? întrebă Michelle. 

— Am verificat-o. Şi ea e curată. 

— Şi în ceea ce priveşte răstimpul în care a murit Bobby 
Battle? întrebă King. 

— Păi, ea spune că atunci era în maşină, în drum către 
Richmond, unde trebuia să ia parte la o întrunire în 
dimineaţa următoare. 


215 


— Singură? 

— Da. 

— Atunci nici ea nu are, de fapt, un alibi, spuse King. 
Fiindcă tot a veni vorba de Dorothea, o cunoşti bine? 

— Cum spuneam, ea a fost intermediarul care m-a ajutat 
să-mi cumpăr casa. Dar nu cred că şi-a pierdut somnul din 
cauză că a murit Bobby. 

— Au o căsătorie fericită? întrebă Michelle. 

— Eddie o iubeşte, ştiu asta. Dar nu ştiu în ce măsură 
treaba e reciprocă. De fapt, între noi fie vorba, nu m-ar 
surprinde ca ea să fi călcat pe delături. 

— Şi Savannah spunea că a fost acasă când a murit 
Bobby. Chiar a fost? 

— Am cerut ajutorul angajaţilor în privinţa asta, dar toţi 
erau atunci în locuinţa lor, cu excepţia lui Mason, care nu- 
şi aminteşte s-o fi văzut. Şi ea nu era chiar în toate minţile 
când a discutat cu noi. Am de gând s-o mai interoghez o 
dată. 

— Aşadar şi ea e încă suspectă. Dar ce părere ai despre 
Bobby şi Remmy? întrebă King. 

— Ce-i cu ei? 

— Dacă ţi-aş spune că am fost informaţi că, acum trei 
sau patru ani, s-au certat urât din cauză că Bobby se culca 
cu cine nimerea, ai fi surprins? 

— Nu. Avea reputaţia asta. Unii cred că era de domeniul 
trecutului, dar lupul îşi schimbă arareori năravul. 

— Ceea ce ar fi putut fi un motiv foarte bun ca ea să-şi 
ucidă soţul, spuse Michelle. 

— E posibil, zise Bailey. 

— Dar ce crezi despre Remmy? întrebă King. 

— Ce să cred, că se culca şi ea cu cine nimerea? 

King dădu din cap. 

— Nu, niciodată, rosti apăsat Bailey. 

— Mason pare să fie foarte preocupat de Remmy, zise 
King. 

— Nu mă îndoiesc că e, dar nu face parte din lumea ei şi 
nici n-o să facă vreodată, dacă asta vrei să sugerezi. 


216 


Câteva clipe, King se uită fix la Bailey, apoi se hotări să 
schimbe subiectul. Se întoarse către Williams: 

— Sylvia a terminat autopsia lui Junior? 

— Da, răspunse Williams, care-şi revenise suficient ca să 
fie în stare să devoreze o gogoaşă cu ciocolată şi două 
ceşti cu cafea. A murit datorită strangulării, deşi înainte 
fusese lovit în cap cu o lopată şi cu o bucată de lemn. Şi a 
fost al dracului de mult sânge. 

— Ştim, spuse King, sec. 

— Aşa e, zise şeriful. Oricum, Sylvia crede că, de data 
asta, tipul a lăsat ceva urme. Şi echipa de tehnicieni a 
descoperit nişte fibre care nu se potrivesc cu nimic din 
ceea ce purta Junior. lar în apropiere am găsit fragmente 
de urme de cauciucuri. S-ar putea să fie ale maşinii cu care 
a plecat el de acolo. 

— Mai bine comparati fibrele alea cu hainele mele, zise 
King. Am... am venit în contact cu Junior când au început 
împuşcăturile. 

— Apropo de împuşcături, aţi scos gloanţele din 
cauciucuri? vru să ştie Michelle. 

— Erau de calibrul patruzeci şi patru, spuse Williams. 
Fără nimic deosebit. Sperăm să găsim la un moment dat o 
armă cu care să vedem dacă se potrivesc. 

— Tipul avea un dispozitiv de ochire cu laser, asta-i o 
chestie destul de deosebită, zise King. 

— Şi lipseşte catarama de la centura lui Junior, comentă 
Williams. 

— Încă un trofeu, spuse Michelle. 

— Se pare că Junior s-a luptat din răsputeri, zise Bailey. 
Are pe mâini şi pe antebraţe o mulţime de răni pe care le-a 
căpătat apărându-se. Şi a fost dărâmat un perete de 
scânduri, probabil în timpul luptei. 

— E clar că individul a început să facă greşeli, spuse 
Williams. Faptul că voi v-aţi nimerit acolo tocmai atunci i-a 
cam stricat planurile. 

— Nu cred că am realizat cine ştie ce, replică Michelle, 
cu excepţia faptului că l-am lăsat să scape. 


217 


King studie din nou copia scrisorii. 

— E prima dată când pomeneşte numele victimei, spuse. 

— Am observat asta, zise Bailey. 

— Ei, de ce ar face un criminal aşa ceva? se întrebă 
Williams. 

— Se joacă cu noi. Vrea să ne zăpăcească. 

— Cu ce scop? întrebă Michelle. 

— Fiindcă totul face parte din ceva mult mai amplu, pe 
care nu reuşim să-l vedem acum, răspunse King. 

— Şi care ce anume ar putea fi? făcu Bailey, cu 
scepticism. 

— Când o să-mi dau seama, o să fii al doilea care va afla, 
spuse King, aruncându-i o privire plină de înţelesuri lui 
Williams. Cum a primit Lulu vestea, Todd? întrebă, pe un 
ton mai blând. 

Williams se lăsă pe spate şi ridică din umeri. 

— Nu a plâns de loc, dar pe urmă au apărut copiii. Şi 
maică-sa aia, o cucoană afurisită, care a devenit isterică, a 
început să zbiere cât o ţinea gura că ea îl iubea mult pe 
Junior şi că numai Dumnezeu ştie ce-or să se facă fără el. 
Până la urmă, Lulu a trebuit s-o scoată afară din cameră. 
Femeia aia e un adevărat scandal. 

King şi Michelle schimbară o privire şi se mulţumiră să 
scuture din cap. 

— Acum ajungem la partea interesantă, zise Williams. 
Ne-aţi povestit că Remmy l-a ameninţat pe Junior. Că 
dorea înapoi nişte lucruri pe care nu dorea ca Junior să i le 
arate altcuiva. 

King încuviinţă dând din cap. 

— Cel puţin aşa ne-a povestit Lulu că a zis Junior. Dar nu 
Remmy Battle l-a bătut pe Junior înainte de a-l strânge de 
gât până şi-a dat duhul. 

— Dar Lulu zicea că Remmy i-a spus lui Junior că ştia ea 
nişte tipi. 

King scutură din cap. 

— Nu înţeleg ce interes ar fi avut Remmy să-l omoare, 
cel puţin nu acum. După spusele lui Lulu, urma să-i lase lui 


218 


Junior timp de gândire. Dacă e mort, nu prea-i mai poate 
spune unde sunt lucrurile care o interesează - deşi oricum 
n-ar fi putut s-o facă, fiindcă eu nu cred că el e cel care le-a 
luat. 

— Dar, mort fiind, zise Bailey, nici nu le poate arăta 
altcuiva, indiferent unde or fi ele. 

King nu păru convins. 

— Remmy n-avea cum să fie sigură de asta. El ar fi putut 
face nişte aranjamente, pentru cazul în care păţea ceva. 

— Aici ai dreptate, spuse Williams. Totuşi, vreau să mai 
verific ceva. Nu fiindcă aş fi nerăbdător să dau ochii cu 
Remmy. 

— Păi, zise King, şi noi avem de vorbit cu nişte oameni şi 
de mers în nişte locuri. 

— Unde şi cu cine? întrebă Bailey, tăios. 

— E vorba de tatăl lui Canney şi de părinţii lui Janice 
Pembroke. 

— Cu ei am discutat noi deja. Şi cu toţi cei care aveau 
vreo legătură cu Diane Hinson. 

— Dar n-o să vă supăraţi dacă aruncăm şi noi o privire, 
replică Michelle. 

— Daţi-i drumul, spuse Williams. Sunteţi pe deplin 
împuterniciţi să o faceţi. 

— Numai să-mi raportați dacă descoperiți ceva 
interesant, preciză Bailey. 

— De-abia aştept s-o fac, murmură King. 


219 


Capitolul 44 


Maşina în care se aflau King şi Michelle se îndreptă 
către biroul lor, unde mai aveau câte ceva de rezolvat 
înainte de a se întâlni cu părinţii lui Canney şi Pembroke. 
Acolo erau deja parcate break-ul Volvo argintiu şi BMW-ul 
seria opt. 

— Eddie şi Dorothea, spuse Michelle, coborând din 
balena cu care veniseră. 

Ca la un semn, uşile celorlalte două vehicule se 
deschiseră şi perechea apăru. 

— Fiecare în altă maşină, comentă Michelle, cu voce 
scăzută. 

— Şi poate că fiecare merge în altă direcţie. 

Eddie era îmbrăcat cu pantaloni gri, cu cămaşă albă şi 
cu un sacou albastru, sport, şi avea în mână o servietă de 
piele. Atât chipul lui bronzat, cu trăsături puternice, 
purtând pecetea anilor, cât şi hainele cu aspect plăcut, îl 
făceau să arate foarte chipeş, remarcă Michelle, apreciind 
asta. 

Dorothea era îmbrăcată în întregime în negru, ceea ce 
părea potrivit cu situaţia, dar King ştia că asta nu avea 
nicio legătură cu jelirea pierderii patriarhului familiei; 
ciorapii ajuraţi, tocurile cui şi decolteul adânc o dovedeau. 

King descuie uşa clădirii şi intrară cu toţii înăuntru. 

— Îmi pare sincer rău pentru tatăl tău, Eddie, zise el, 
după ce se aşezară. 

Apoi privi spre Dorothea, dar nu spuse nimic, pentru că 
înfăţişarea femeii nu te invita să-i prezinţi condoleanţe. 

— Încă nu-mi vine să cred, vorbi Eddie. Mama a fost 
acolo la zece şi la zece şi jumătate el era deja mort. 

— Remmy ne-a povestit că n-a văzut pe nimeni când 
pleca, zise Michelle. 

— Păi doar nu vă aşteptaţi ca persoana să ţopăie în faţa 
lui Remmy, strigând: „Acum am de gând să-ţi omor 
bărbatul”, spuse Dorothea, enervată. 

— Îţi mulţumesc că ne-ai atras atenţia, Dorothea. Dacă 

220 


n-ai de spus nimic care să fie de folos, de ce nu te 
mulţumeşti să stai şi să te bosumfli? 

„Bravo ţie, Eddie Battle”, gândi Michelle. 

Dorothea păru gata să dea drumul unei replici la fel de 
nepoliticoase, dar reuşi să se abţină. Preferă să rămână cu 
braţele încrucişate, privind încruntată podeaua. 

— Cu ce te putem ajuta, Eddie? întrebă King. 

Celălalt scoase din servietă un ziar şi îi arătă un articol 
de pe prima pagină. King luă ziarul şi citi articolul odată cu 
Michelle, care privea peste umărul lui. 

Când termină, King părea foarte tulburat. 

— Cine naiba a lăsat să ajungă relatarea amenințărilor 
lui Remmy către Junior la urechile ziariştilor? 

— Poate Lulu, sugeră Michelle. Sau maică-sa, Priscilla. 
Pare să fie genul care se ocupă cu aşa ceva. 

— Ca urmare, spuse Eddie, acum tot oraşul crede că 
mama poartă vina uciderii lui Junior. 

— Dar Gazette a scris şi că moartea lui Junior a fost 
asociată cu crimele în serie, sublinie Michelle. 

Eddie se lăsă să cadă într-un scaun. 

— Asta nu contează. Oamenii îşi vor închipui că a plătit 
pe cineva ca să creeze impresia asta. 

— Şi Remmy ce crede despre asta? 

— 'Toată povestea o ucide. 

— Dar nu neagă că l-a ameninţat pe Junior? 

Eddie păru să se îngrijoreze. 

— Nu vreau să facem exerciţii de semantică, Sean, dar, 
chiar dacă l-a ameninţat, nu are nicio legătură cu moartea 
lui. 

— Nu pot controla gândurile oamenilor. 

— Ştiu asta, dar mă gândeam, ei bine... 

— Ce-ai vrea să facem noi, Eddie? îl întrebă Michelle, cu 
blândeţe. 

— Da, ar fi frumos din partea ta să treci la subiect, spuse 
Dorothea. Am două case de prezentat în dimineaţa asta. 

Eddie o ignoră şi spuse: 

— N-aţi putea merge să mai vorbiţi o dată cu mama? 


221 


Ştiu că aţi venit, deunăzi, cu Chip, şi că ea, într-un fel, a 
întrerupt discuţia. Dar, dacă v-aţi duce din nou, v-ar primi. 
Acum are nevoie să stea de vorbă cu cineva. 

— Mai precis, ce ne-ar putea spune? întrebă King. 

— Nu sunt foarte sigur, admise Eddie. Dar cel puţin 
puteţi afla versiunea ei, în loc să rămâneţi cu porcăria din 
ziar. 

— Sunt sigur că Chip şi oamenii lui vor face asta. 

— Dar ea o să se simtă mai în largul ei dacă discută cu 
voi. Între noi fie vorba, Chip şi mama nu se înţeleg prea 
bine. 

— Cu toate că el ţi-a salvat viaţa? 

— Nu ştiu cum să vă explic. Ştiu doar că ăsta este 
adevărul. 

— Dar el vorbeşte foarte frumos despre ea. 

— Poate că nu m-am exprimat destul de limpede. Mama 
nu prea se sinchiseşte de el. 

— Bine, o să stăm de vorbă cu ea. Dar îţi repet că nu pot 
împiedica oamenii să clevetească. 

— Pentru că Eddie bate câmpii, se amestecă Dorothea, 
lăsaţi-mă să vă spun eu exact despre ce e vorba. Este 
absolut imposibil ca Remmy să aibă vreo legătură cu 
moartea acestui om. Şi, dacă aţi descoperi cine l-a ucis 
într-adevăr pe Junior, toate pălăvrăgelile ar înceta. 

— Aşa e, spuse Eddie. Şi apoi poate că o să aflaţi cine l-a 
omorât şi pe tata. 

— Aşadar, crezi că ar putea fi aceeaşi persoană? întrebă 
King. 

— Junior a fost acuzat că a dat o spargere în casa 
părinţilor mei şi apoi, la foarte scurt timp unul după altul, 
el şi tatăl meu au fost ucişi. Asta e o coincidenţă prea 
mare. 

— De fapt, a fost ideea mea, spuse Dorothea, cu 
mândrie. E şi motivul pentru care mă aflu aici. M-am 
gândit la asta azi-noapte. Dacă cineva foloseşte şirul ăsta 
de crime ca să mascheze uciderea lui Bobby şi a lui Junior? 
Dacă e aşa, trebuie să aibă o legătură cu ceea ce s-a furat. 


222 


— De fapt, este o ipoteză pe care o avem în vedere, 
admise King. 

— Vezi! exclamă Dorothea, îndreptându-şi arătătorul 
către soţul ei. Ţi-am spus eu! 

— Bine, Dorothea, bine, făcu Eddie. Aşadar, Sean, crezi 
că ar putea fi posibil? 

— Orice este posibil, spuse King, evaziv. Mama ta va fi 
acasă astăzi? 

— Da, dar mâine va fi înmormântarea. Vin o mulţime de 
oameni care vor să participe. 

— Atunci o să vorbim cu ea după înmormântare. La ce 
oră se ţine slujba? 

— La două. Slujba se face la Christ Church şi 
înmormântarea la Kensington. Dacă vreţi să luaţi parte 
sunteţi bineveniţi, desigur. 

— Aşadar, aveţi nişte indicii, suspectaţi pe cineva? 
continuă Dorothea să se intereseze. 

— E o investigaţie în curs de desfăşurare, Dorothea. Nu 
putem face comentarii, răspunse King. 

— Eu credeam că, pentru că v-am ajutat, ne-aţi fi putut 
pune la curent cu nişte lucruri, zise ea, fără menajamente. 

— Îmi pare rău, nu se procedează aşa. Dar, fiindcă tot 
eşti aici, trebuie să te întreb ceva. L-ai vizitat pe Bobby în 
după-amiaza zilei în care a fost ucis? 

Cu chipul lipsit de orice expresie, Dorothea îl privi ţintă. 

— Exact. Şi ce dacă? 

— Ce scop a avut vizita ta? 

— Era socrul meu. Doream să văd ce mai face. Nu era 
pentru prima dată, în plus am fost acolo cu mult înainte să 
fie ucis. 

— Şi în noaptea aceea te-ai dus la Richmond. La ce oră 
ai ajuns acolo? 

— Nu-mi amintesc. Era târziu. M-am culcat. 

— La ce hotel? 

— La Jefferson. Întotdeauna stau acolo. 

— Nu mă-ndoiesc. Şi sunt sigur că ei ne pot spune ora 
exactă la care ai sosit. 


223 


— Unde naiba vreţi să ajungeţi? Am venit aici în 
dimineaţa asta ca să încerc să vă ajut, nu ca să mi seia un 
interogatoriu. 

— Şi eu încerc să te ajut. Dacă erai la un hotel aflat la o 
sută cincizeci de kilometri depărtare când socrul tău a fost 
ucis, ai un alibi de fier. Sunt sigur că FBl-ul a făcut deja 
verificările astea. 

Pentru câteva momente, Dorothea se uită fix la King, 
apoi se ridică şi plecă furioasă. Eddie le mulţumi şi se 
grăbi să o urmeze. Stând la fereastră, King şi Michelle îi 
priviră îndreptându-se către maşini. 

— Nu crezi că era la hotel la ora zece, nu-i aşa? spuse 
Michelle. 

— Cred că a fost undeva, dar nu vrea ca soţul ei să afle 
unde. Şi sunt sigur că Bailey ştie deja asta, dar nu s-a 
ostenit să ne spună şi nouă. Şi a minţit cu neruşinare când 
a spus că mai fusese să-l vadă pe Bobby şi înainte. Am 
verificat la spital. 

Michelle îl privi pe Eddie urcându-se în maşină. 

— Mă întreb de ce un tip de treabă ca el a sfârşit 
însurându-se cu o vrăjitoare ca ea. 

King se uită la ea zâmbind. 

— Eşti pe cale să te îndrăgosteşti de Eddie Battle? 

Michelle se îmbujoră. 

— Fii serios, Sean. 

— Ce planuri ai pentru mâine după-amiază? 

— Poate o alergare. 

— Se anulează. Mergem la nişte funeralii. 

— De ce? 

— E puţin cunoscut faptul că ucigaşii se duc adesea la 
funeraliile victimelor lor. 

— Bine, dar la celelalte funeralii n-am fost. 

— De fapt, n-au mai fost altele. Se pare că părinţii 
Rhondei Tyler n-au vrut să fie deranjaţi, aşa că a fost 
înmormântată lângă Lynchburg, într-un cimitir pentru 
săraci sau necunoscuţi. Am asistat la înmormântare. În 
afară de mine, acolo mai erau doar groparii. 


224 


— Mă surprinde că n-a venit nimeni de la Afrodiziac. 
Pam, de exemplu. 

— Cred că, pur şi simplu, au vrut să uite că s-a 
întâmplat. 

— Adică şi-au ascuns capul în nisip. 

— Şi Steve Canney a fost incinerat fără nicio ceremonie. 

— E destul de neobişnuit pentru o stea a fotbalului. 

— Tatăl lui n-a văzut lucrurile în felul ăsta. 

— Dar Pembroke? întrebă Michelle. 

— Părinţii ei au fost atât de jenaţi de ceea ce se petrecea 
între ea şi Canney când a murit, încât au îngropat-o într-un 
loc secret, în afara oraşului. 

— Şi Hinson? 

— Părinţii ei i-au dus rămăşiţele înapoi la New York, 
acolo unde s-a născut. 

— Ce-ţi spune vizita pe care ne-au făcut-o Eddie şi 
Dorothea? mai întrebă ea. 

— Pe Eddie îl înţeleg. Probabil că l-a trimis maică-sa. 
Fiul ei ascultător şi loial e, pentru ea, unealta perfectă. 
Prezenţa Dorotheei a fost mult mai interesantă. A pretins 
că a venit să ne spună teoria ei despre criminal. De fapt, 
mă surprinde că s-a gândit atât de mult la asta. Cred că a 
venit mai ales ca să pescuiască informaţii. 

— Poate că vrea să pună mâna pe o parte mai mare din 
avere. Deşi nu cred că are nevoie. 

— Ba eu cred că s-ar putea să aibă. 

— Ce vrei să spui? Nu e ea regina afacerilor imobiliare 
locale? 

— Dorothea s-a băgat în nişte speculaţii imobiliare 
dubioase care tocmai s-au dus de râpă. 

— Ai făcut nişte verificări? 

— M-am săturat să-i tot las lui Chip Bailey întreaga 
distracţie. 

— Şi nu i-ai spus asta? 

— E de la FBI, poate afla şi singur. 

— Prin urmare Dorothea are nevoie de bani şi încearcă 
să-i obţină intrând în grațiile lui Remmy. 


225 


— S-ar putea. Se uită la ceas. Am stabilit întâlniri cu 
Roger Canney şi cu părinţii lui Pembroke începând cam de 
acum într-o oră. După ce terminăm cu ei, s-ar putea să vrei 
să mergi la cumpărături. 

— La cumpărături? De ce? 

El o măsură cu privirea. 

— Blugii şi hanoracul Serviciului Secret nu sunt chiar 
vestimentația potrivită pentru o ceremonie funerară. 


226 


Capitolul 45 


Sylvia Diaz număra pilule. Le numărase o dată, apoi încă 
o dată. Luase la mână reţetele pe care le scrisese în 
ultimele trei săptămâni şi comparase numărul obţinut cu 
datele din inventarul farmaciei din perioada respectivă. În 
cele din urmă, se dusese la computer şi examinase cifrele 
din inventarul de acolo. Înregistrările din computer se 
potriveau cu ceea ce exista în farmacie, dar nu se împăcau 
cu ceea ce reieşea din reţete. Şi Sylvia avea încredere în 
reţetele ei. Era clar că rămâneau medicamente 
nejustificate. Îşi chemă administratoarea şi discută cu ea 
pe îndelete. Verificară înregistrările împreună. Apoi stătu 
de vorbă cu asistenta-farmacistă, cea care completa 
reţetele pacienţilor. După încheierea discuţiilor, Sylvia era 
convinsă că ştia care era problema. 

Se întrebă îndelung cum să procedeze. Nu avea, efectiv, 
nicio dovadă, ci doar o serie de fapte neesenţiale. Incepu 
prin a se întreba când ar fi putut fi săvârşit furtul, sau 
furturile. Exista o posibilitate de verificare. După orele de 
program, atât în morgă cât şi în cabinetul ei medical se 
putea intra doar folosind un card de acces. Sistemul 
implica şi existenţa unui jurnal electronic, din care ar fi 
putut afla cine şi când intrase în cele două localuri. Chemă 
compania de securitate, le dădu informaţiile necesare şi 
codul şi le spuse ce o interesa. În ultima lună, în afară de 
ea însăşi, o singură persoană intrase în cabinetul medical 
după terminarea programului: Kyle Montgomery. De fapt, 
Sylvia descoperi că el făcuse ultima vizită nocturnă în jurul 
orei zece, chiar în noaptea în care fusese omorât Bobby 
Battle. 


Mama lui Janice Pembroke era mai bătrână decât se 
aşteptase King. Janice fusese mezina, cea mai mică dintre 
cei opt copii, îi explică doamna Pembroke. Ea avea 
patruzeci şi unu de ani când o născuse. Locuia, împreună 
cu soţul ei de-al doilea, tatăl vitreg al lui Janice, într-o casă 

227 


dărăpănată, din cărămidă roşie, cu un singur etaj, dintr-un 
cartier scăpătat. Janice fusese singurul copil rămas acasă. 
Tatăl ei vitreg era un bărbat scund, burtos, cu o faţă acră, 
cu o ţigară neaprinsă după ureche şi cu o bere în mână la 
ora nouă dimineaţa. După toate aparențele, nu pleca 
devreme la lucru, dacă lucra cumva. Îi adresă lui Michelle 
un zâmbet lasciv şi nu-şi dezlipi privirea de ea după ce se 
aşezară în mijlocul dezordinii din camera de zi. Mama lui 
Janice era mărunţică şi părea istovită, lucru uşor de înţeles 
după ce crescuse opt copii şi pierduse unul într-un mod 
atât de înfiorător. Şi avea mai multe vânătăi pe braţe şi pe 
faţă. 

— Am căzut pe scări, le explică, răspunzând întrebărilor 
lor. 

Femeia vorbea despre fiica ei moartă poticnindu-se şi 
tamponându-şi adesea ochii cu un şerveţel. Nici măcar nu 
ştiuse că Janice se întâlnea cu Canney, le spuse ea. 

— Depinde cum priveşti lucrurile, zise tatăl vitreg, cu 
asprime. Putoarea aia mică se culca cu cine nimerea şi 
asta a costat-o. Probabil credea că o să rămână borţoasă şi 
o să pună mâna pe un puşti bogat, cum era Canney. l-am 
spus că era un gunoi şi că niciun gunoi nu capătă, 
niciodată, altceva decât şi mai mult gunoi. Ei, şi ea l-a 
căpătat. 

Îi aruncă lui King o privire triumfătoare. 

Spre surprinderea lor, mama nu se ridică în apărarea 
fiicei sale moarte şi King conchise că vânătăile de pe faţă 
şi de pe braţe erau motivul. 

Din câte ştiau ei, Janice nu avusese niciun duşman şi nu 
le venea în minte niciun motiv pentru care ar fi vrut cineva 
să o ucidă. Spuseseră acelaşi lucru poliţiei şi, apoi, FBI- 
ului. 

— Şi sper că e ultima dată când trebuie să trecem prin 
asta, spuse tatăl vitreg. Dacă a umblat creanga şi a fost 
omorâtă e numai vina ei. lo n-am timp să vă tot repet la 
toţi aceleaşi chestii. 

— A, vă reținem de la ceva important? întrebă Michelle. 


228 


Poate de la o altă bere? 

El îşi aprinse ţigara, trase un fum şi îi adresa un rânjet. 

— Îmi place stilul tău, femeie. 

— Apropo, unde eraţi în noaptea când a fost ucisă? îl 
întrebă Michelle, care făcea eforturi vizibile abţinându-se 
să nu-l schilodească. 

Rânjetul lui dispăru. 

— Asta ce dracu mai înseamnă? 

— Înseamnă că vreau să ştiu unde eraţi când fiica 
dumneavoastră vitregă a fost ucisă. 

— Deja le-am spus asta poliţailor. 

— Perfect, şi noi suntem poliţai. Aşa că trebuie să ne 
spuneţi şi nouă. 

— leşisem cu nişte prieteni. 

— Prietenii ăştia au nume şi adrese? 

Aveau, iar Michelle le notă în timp ce bărbatul o privea 
nervos. 

— N-am nimic de-a face cu uciderea ei, spuse el, cu 
vehemenţă, după ce îi condusese până afară. 

— Atunci n-aveţi de ce să vă faceţi griji, ripostă Michelle. 

— Ai al dracului de multă dreptate, iubito. 

Michelle se răsuci către el. 

— Formula de adresare e ajutor de şerif Maxwell. Şi, în 
caz că nu ştiaţi, când îţi baţi nevasta săvârşeşti o 
infracţiune. 

El fornăi. 

— Nu ştiu despre ce dracu vorbeşti. 

— Cred că ea s-ar putea să nu fie de aceeaşi părere, 
spuse Michelle, arătând cu o mişcare a capului către 
doamna Pembroke, care, înăuntru, se făcuse mică în 
spatele draperiilor printre care se uita. 

El râse. 

— Câinele ăla nu muşcă. Sunt rege în castelul meu. De 
ce nu treci odată ca să-ţi arăt cum e, obrăjori frumoşi? 

Michelle se încordă ca un arc. 

— Nu face asta, Michelle, o avertiză King, care o privea. 
Lasă-l în plata Domnului. 


229 


— Vezi-ţi de fundul tău, Sean. 

Se îndreptă către tatăl vitreg şi îi vorbi răspicat, deşi cu 
voce scăzută: 

— Ascultă, idiotule, ea nu trebuie să depună nicio 
plângere, nicăieri. Statul poate face asta în locul ei. Aşa că, 
atunci când mă întorc - şi o să mă întorc, fii sigur - dacă ea 
mai are doar un singur semn - doar unul! - fundul tău 
prăpădit ajunge la închisoare. După ce te bat până te scapi 
pe tine. 

Bărbatului îi căzu ţigara din gură. 

— Nu poţi face asta, eşti poliţai. 

— O să spun că ai căzut pe scări. 

Omul se uită la King. 

— Tocmai m-a ameninţat, se plânse. 

— N-am auzit nicio ameninţare, spuse King. 

— Aşadar, aşa stau lucrurile, da? Ei, nu mă sperii eu de 
o târfă costelivă ca tine. 

În curtea din faţa casei, un stâlp de lemn, înalt de un 
metru şi jumătate, susţinea un felinar de modă veche. 
Michelle se apropie de el şi, cu o lovitură laterală dată cu 
piciorul drept, îl frânse în două. 

În timp ce se uita cu gura căscată la această 
demonstraţie distructivă, berea bărbatului se alătură 
ţigării care îi căzuse mai devreme. 

— Pe curând, obrăjori frumoşi, zise Michelle, ducându-se 
către maşină. 

King se aplecă, ridică o bucată din lemnul sfărâmat şi îi 
spuse omului năucit: 

— Fir-ar să fie, îţi poţi închipui ce s-ar fi întâmplat dacă 
asta ar fi fost şira spinării cuiva? 

Îi întinse patruzeci de dolari pentru reparaţii şi plecă. 

În timp ce se urcau în maşină, spuse: 

— Cred că tocmai şi-a udat pantalonii. 

— O să dorm mai bine ştiind că el n-o să doarmă de loc. 

— Vezi-ţi de fundul tău, Sean? spuse el, pe un ton 
aparent îndurerat. 

— lartă-mă, eram nervoasă. Nu poţi întotdeauna să 


230 


întorci şi celălalt obraz. 

— De fapt, am fost foarte mândru de tine. 

— Sigur. Dar nicio ameninţare de-a mea nu-i poate fi ei 
de folos. Nu se ştie niciodată ce poate face un tip de teapa 
ăstuia. Probabil că era mai bine să-mi ţin gura. 

— Dar ai de gând să te duci să verifici ce se mai 
întâmplă, nu-i aşa? 

— Poţi fi sigur de asta. 

— Să mă anunţi când o să te hotărăşti s-o faci. 

— De ce, ca să mă convingi să renunţ? 

— Nu, ca să-l ţin pe nemernic cât îl baţi până îi iese 
rahatul pe nas. 


231 


Capitolul 46 


Îi urmărise pe King şi pe Michelle până la locuinţa 
familiei Pembroke, şi acum le luase din nou urma în timp 
ce traversau oraşul către casa lui Roger Canney. În ziua 
aceea, nu conducea VW-ul albastru; se folosea de o 
camionetă veche. O pălărie de cowboy pătată de sudoare, 
ochelarii de soare, o barbă şi o mustață falsă, 
confecţionate de el însuşi, îi ofereau o deghizare 
satisfăcătoare. Perechea de investigatori începuse să 
devină o adevărată ameninţare şi el nu era hotărât cum să 
procedeze în privinţa lor. Pembroke nu putea să-i conducă 
nicăieri; la fel stăteau lucrurile cu moartea Dianei Hinson. 
Şi uciderea Rhondei Tyler ducea tot într-o fundătură. Cu 
Canney, însă, era altceva. Băiatul era cheia de boltă a 
întregului castel de cărţi de joc. 

Nu avea timp să-l ucidă pe Roger Canney şi, oricum, 
asta ar fi trezit încă şi mai multe suspiciuni legate de 
motivul pentru care trebuise să moară vedeta echipei de 
fotbal a liceului. Nu putea decât să lase să se desfăşoare 
interogatoriul, să analizeze informaţiile care aveau să iasă 
la iveală şi să aleagă apoi cel mai potrivit mod de acţiune. 
Era favorizat de faptul că fusese prevăzător şi instalase 
microfoane secrete în casa lui Canney înainte de a-l ucide 
pe băiat. Tactica era baza, totul se rezuma la tactică. 

Îşi frecă spatele, în locul în care şi-l stâlcise în timpul 
luptei cu Junior Deaver. Nu-şi mai putea permite încă o 
înfruntare ca aceea. O urmărise pe Michelle Maxwell 
rupând stâlpul în două cu o lovitură de picior dată fără 
niciun efort aparent. Era o femeie periculoasă. Şi, în felul 
lui, King era şi mai periculos. De fapt, Sean King era 
singura persoană de care se temea că ar fi putut fi învins. 
Trebuia să facă ceva în privinţa asta. Şi apoi s-ar fi putut 
să fie nevoit s-o omoare şi pe Maxwell. Nu vroia ca femeia 
aceea să-l hăituiască, încercând să răzbune moartea 
partenerului ei. 

În timp ce maşina din faţa lui se oprea în capătul aleii ce 

232 


ducea către o casă mare de cărămidă, cu coloane, el coti 
pe o stradă laterală, parcă camioneta şi scoase perechea 
de căşti pe care o avusese ascunsă sub pălărie. Le cuplă la 
receptorul montat pe locul din faţă, găsi frecvenţa corectă 
a emiţătorului pe care îl montase în casa lui Canney, se 
lăsă pe spate şi aşteptă să înceapă spectacolul. 


233 


Capitolul 47 


— Cu ce se ocupă Roger Canney? întrebă Michelle, 
rotindu-şi privirea prin acel interior impresionat. 

O menajeră le deschisese uşa şi plecase să-l cheme pe 
stăpânul casei. 

— Nu ştiu, dar, indiferent despre ce-o fi vorba, se 
descurcă foarte bine, îi răspunse King. 

— Din ce cauză a murit soţia lui? 

— Nu ştiu nici asta. Nu mă număr printre prietenii lor. 

Michelle continuă să privească împrejur. 

— Ştii ce nu văd pe aici? 

King dădu din cap. 

— Nu există nicio fotografie de familie. 

— Ce concluzii tragi de aici? 

— Fie au fost îndepărtate recent din cauza durerii 
copleşitoare a tatălui, fie nu au fost niciodată aici. 

— Durere copleşitoare? În fond, şi-a îngropat singurul 
fiu sub zăbranicul uitării. 

— Michelle, oamenii îşi manifestă emoţiile în mod 
diferit. De exemplu, când sunt nervoşi, unii rup stâlpii de 
lemn în două. 

Roger apăru peste câteva minute. Era un bărbat înalt, 
colţuros, adus de umeri şi cu o mină ştearsă, nefericită. Le 
făcu semn să se aşeze pe canapeaua din camera de primire 
şi el se aşeză vizavi de ei. Nu se obosi să-i privească în 
timp ce vorbea, preferind să-şi aţintească ochii asupra 
grinzilor tavanului. 

— Nu-mi dau seama de ce este necesar încă un 
interogatoriu, începu el. 

— Ştiu că e un moment extrem de dificil... spuse King. 

Canney îl întrerupse. 

— Bine, bine, să trecem peste asta. 

li puseră întrebările standard, la care el răspunse cu 
monosilabe extrem de nefolositoare. 

Dezamăgit, King întrebă: 

— Cum, la şcoală nu avea niciun duşman de care să 

234 


ştiţi? Sau pe care să-l fi pomenit fiul dumneavoastră? 

— Steve era foarte popular. Toată lumea îl iubea. Nu era 
în stare să facă rău nimănui. 

Nu spuse asta pe tonul unui tată mândru, ci în mod 
batjocoritor. King şi Michelle schimbară o privire 
nedumerită. 

— V-a spus vreodată că se întâlnea cu Janice Pembroke? 
îl întrebă Michelle. 

— Steve nu-mi făcea confidenţe. Dacă puştiul umbla cu 
vreo târfuliţă, asta era treaba lui. Avea şaptesprezece ani 
şi hormoni dezlănţuiţi. Dar, dacă ar fi lăsat vreo fată 
gravidă, aş fi fost mai mult decât supărat. 

— De cât timp a murit soţia dumneavoastră? întrebă 
Michelle. 

Privirea lui Canney cobori din tavan, lăsându-se asupra 
ei. 

— De ce are asta importanţă? 

— Eram doar curioasă. 

— Atunci  limitaţi-vă curiozitatea la subiectul 
interogatoriului. 

— OK, vă amintiţi de ceva pe care să vi-l fi spus Steve 
sau pe care să-l fi auzit din întâmplare, sau care să fi fost 
menţionat de prietenii lui, şi care să poată arunca ceva 
lumină asupra acestei crime? întrebă Michelle. 

— Uitaţi ce e, v-am spus deja că nu eram prieteni. 
Locuiam în aceeaşi casă, atât şi nimic mai mult. 

— Există vreun motiv pentru care dumneavoastră şi fiul 
dumneavoastră nu eraţi apropiaţi? se interesă King. 

— Amândoi aveam motivele noastre, care nu au nicio 
legătură cu moartea lui. 

— Mă tem că trebuie să decidem noi înşine asta. Aşa că, 
dacă ne-aţi răspunde la întrebare... 

— Mă tem că trebuie să vă refuz, ripostă Canney, acru. 

— Bine, decizia asta vă aparţine. Să recapitulăm ceea ce 
ne-aţi spus. Între dumneavoastră şi fiul dumneavoastră 
exista o relaţie care poate fi interpretată, în mod rezonabil, 
ca făţiş ostilă. Poate că eraţi supărat fiindcă se întâlnea cu 


235 


o târfuliţă, aşa cum aţi numit-o, şi vă temeaţi că ar fi 
trebuit, la un moment dat, să plătiţi o pensie alimentară. 
Pe urmă Steve şi această „târfuliţă” au murit împuşcaţi. 
Dumneavoastră aveţi o puşcă de vânătoare? 

Canney se ridică în picioare şi obrajii lui palizi se 
îmbujorară. 

— Ce naiba insinuaţi? Cum vă permiteţi?! Aţi răstălmăcit 
tot ce am spus. 

King rămase impasibil. 

— Nu. Am făcut doar acelaşi raţionament pe care l-ar 
face orice procuror competent. Ceea ce ne-aţi spus vă 
transformă într-un posibil suspect de uciderea fiului 
dumneavoastră. Sunt sigur că aţi fost întrebat unde eraţi 
când a fost omorât. Aş vrea să ne spuneţi asta şi nouă. 

— Eram acasă, dormeam. 

— Singur? 

— Da! 

— Aşadar, nu aveţi niciun alibi, conchise King. Ei bine - 
privi spre Michelle - să mergem să raportăm. Măcar am 
găsit încă o pistă pe care o poate urmări FBl-ul. Se uită din 
nou la Canney. Sunt sigur că Biroul va lua legătura cu 
dumneavoastră. Vă rog să nu vă faceţi niciun plan de a 
părăsi zona în viitorul apropiat. Şi dădu să se ridice. 

— Staţi puţin, aşteptaţi măcar un amărât de minut. Nu 
am avut nimic de-a face cu uciderea lui Steve, zise Canney, 
din nou palid. 

— Cu tot respectul, domnule Canney, n-am întâlnit 
niciodată un criminal care să spună altceva, replică King. 

Canney stătea în picioare,  încleştându-şi şi 
descleştându-şi mâinile, în timp ce King îl privea, 
aşteptând. În cele din urmă, Canney se reaşeză. 

După un minut de tăcere, în care păru să-şi caute cele 
mai potrivite cuvinte, spuse: 

— Steve era, pur şi simplu, copilul mamei sale. O adora, 
o idolatriza. Când a murit, el, într-un fel, m-a învinuit pe 
mine. 

— Nu-mi amintesc din ce cauză a murit, zise King. 


236 


Nervos, Canney începuse să-şi frângă mâinile. 

— A murit într-un accident de maşină, acum mai bine de 
trei ani. A ieşit de pe drum şi s-a prăbuşit într-o râpă. A 
murit pe loc. 

— Şi cum a fost posibil ca fiul dumneavoastră să vă 
învinuiască pentru asta? vru să afle Michelle. 

— De unde naiba să ştiu eu? răcni Canney, pe 
neaşteptate, apoi se linişti la fel de repede. Imi cer scuze. 
După cum vă puteţi da seama, totul este foarte complicat. 

Pentru un moment, nimeni nu spuse nimic. 

— Se pare... se pare că a fost vorba de alcool, zise 
Canney, în cele din urmă, cu voce scăzută. 

— Când a murit, soţia dumneavoastră era în stare de 
ebrietate? 

— Da, după toate aparențele. Am fost surprins, pentru 
că ea nu bea niciodată prea mult. 

— Şi căsnicia dumneavoastră era fericită? întrebă 
Michelle. 

— Era o căsnicie ca toate celelalte, spuse Canney, cu 
prudenţă. 

— Ce înţelegeţi prin asta? insistă Michelle. 

— Că avea suişuri şi coborâşuri. 

În momentul acela intră menajera, care îl anunţă pe 
Canney că era chemat, la telefon. El îşi ceru scuze şi ieşi 
din cameră. 

Michelle se întoarse spre partenerul ei. 

— Ei, n-a prea fost aşa cum mă aşteptam. Crezi că are 
ceva de-a face cu moartea soţiei lui? 

— Nu pot să trag concluzia acum. 

— Cu siguranţă, ascunde ceva. Crezi că el şi-a ucis fiul? 

— Fiu. E un cuvânt interesant. 

Ea îl privi uimită. 

— Ce vrei să spui? 

— Numai că nu s-a referit deloc la el ca la fiul său. L-a 
numit doar Steve. 

— Ai dreptate. Dar s-ar putea să fie, pur şi simplu, din 
cauză că Steve era aproape bărbat, şi relaţia lor era 


237 


tensionată. 

— Nu. Cred că s-ar putea ca el să ne fi dat deja 
răspunsul. 

— OK, Sean. Care a fost ăla? 

— Ne explica de ce se înrăutăţise relaţia lor. A spus că 
Steve îl învinuia pe el pentru moartea mamei sale. 

— Şi? 

— Păi, înainte de asta a spus... King îşi scoase agenda şi 
citi din ea. A spus: Steve era, pur şi simplu, copilul mamei 
sale. 

— Aşa e, asta însemnând că îşi iubea mama mai mult 
decât tatăl. 

— Sau, în sens mai literal, că ea era mama lui... 

King tăcu şi o privi pe Michelle. 

În cele din urmă, ea înţelese. 

— Şi Roger Canney nu era tatăl lui. 


Afară, camioneta porni. Bărbatul auzise tot ce era 


necesar să audă. Era timpul să treacă la acţiune. Dar mai 
întâi trebuia să-şi facă un plan. 


238 


Capitolul 48 


Kyle Montgomery nu primise încă niciun răspuns la 
scrisoarea de şantaj. Cu ceva timp în urmă, închiriase o 
căsuţă la post-restant şi la adresa aceea trebuia să 
sosească răspunsul. Scrisoarea lui era, desigur, anonimă. 
Mesajul ei ascundea - într-un mod foarte inteligent, după 
părerea lui - faptul că, în realitate, el nu ştia prea multe. 
Mizase pe existenţa unei conştiinţe vinovate care ar fi 
putut dezvălui ceva important, adică, în viziunea lui, ceva 
care să aibă o valoare materială. Totuşi, începea să se 
întrebe dacă nu cumva greşise. Ei, şi chiar dacă ar fi fost 
aşa, nu făcuse niciun rău. Sau cel puţin aşa vedea el 
lucrurile. 

Se îndrepta către Afrodiziac, cu o altă livrare pentru 
„Clienta” sa. Nu fusese nevoit să mai scoată alte 
medicamente din farmacie, fiindcă făcuse o treabă 
deşteaptă luând o cantitate mai mare ultima dată. Nu avea 
niciun motiv să-şi forţeze norocul. 

Găsi un loc în parcarea aglomerată, apoi intră înăuntru. 
Nu observă maşina care se oprise în spatele lui. Pierdut în 
visurile despre banii gheaţă care îl aşteptau, Kyle nu avea 
habar că fusese urmărit chiar de când îşi părăsise 
apartamentul. 

Intră şi, aşa cum îi era obiceiul, privi câteva minute 
dansatoarele la bară. Una anume era favorita lui, deşi ştia 
că nu avea nicio şansă în ceea ce o privea. Nu avea nici 
înfăţişarea şi, ceea ce era mai important, nici banii care ar 
fi făcut-o pe o astfel de fată să-i dea o atenţie specială. 

Urcă la etaj şi dădu să treacă dincolo de draperia roşie 
când o femeie apăru alături de el. Arăta rău şi abia se ţinea 
pe picioare. 

— Unde te duci? îl întrebă. 

— Să vorbesc cu cineva, răspunse el, nervos. Sunt 
aşteptat. 

— Adevărat? îngăimă femeia beată. Ai un act de 
identitate? 

239 


— Act? Pentru ce? Nici nu beau, nici nu mă uit la fete. Şi 
ce, arăt cumva ca şi cum aş fi minor? Sau nu eşti în stare 
să-mi vezi firele cărunte din barbă? 

— Dac-o mai faci pe deşteptul cu mine, îţi zboară 
imediat fundul de aici. 

— Staţi puţin, doamnă, e vreo problemă? întrebă Kyle, 
pe un ton mai politicos. Am mai fost aici şi altădată, 
adăugă. 

— Ştiu c-ai mai fost, te-am văzut, zise femeia. _ 

— Veniţi des pe aici? întrebă nervos Kyle. li trecuse 
deodată prin minte că nu era bine să aibă reputaţia unui 
obişnuit al casei. 

— Vin în fiecare zi, răspunse Lulu Oxley. Îşi repezi mâna 
către draperia roşie. N-ai decât să te faci praf, isteţule. 

Lulu cobori scările clătinându-se, în timp ce Kyle se 
grăbi să treacă dincolo de draperie. 

Bătu la uşa obişnuită şi primi răspunsul obişnuit. Intră. 
Femeia era întinsă pe pat, acoperită cu o pătură. In 
încăpere era atât de întuneric, încât abia putea s-o 
zărească. 

El ridică în sus punga. 

— Ţi le-am adus. 

Ea aruncă ceva către el. El întinse mâna, dar nu reuşi să 
prindă obiectul, care căzu pe podea. Îl ridică. Erau zece 
hârtii de o sută, rulate şi ţinute laolaltă de o bandă 
elastică. Puse punga pe masă şi rămase nemişcat, privind, 
plin de nervozitate, către femeie. După ce trecură câteva 
secunde fără ca ea să spună nimic, se întoarse şi o luă 
către uşă. Se opri când auzi scârţâind arcurile patului şi 
văzu luminile aprinzându-se. Privi înapoi, cu coada 
ochiului, şi o văzu venind înspre el. Purta eşarfă şi 
ochelarii negri şi era înfăşurată în pătură. Când ajunse mai 
aproape, observă că umerii îi erau dezgoliţi şi că era 
desculţă. 

Când n-o mai despărţeau de el decât vreo treizeci de 
centimetri, lăsă pătura să cadă. Purta un port-jartier negru 
de dantelă, ciorapi lungi asortaţi, un sutien, şi nimic mai 


240 


mult. O privi cu respiraţia pe jumătate tăiată şi îşi simţi 
toţi muşchii  încordându-se. Trupul ei era absolut 
înnebunitor, cu pântecul plat, cu şoldurile line, sânii 
împungând materialul negru şi subţire în care erau captivi. 
Simţea nevoia să sfâşie puţinele straie care o acopereau. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, care erau destul de 
transparente, ea îşi duse mâinile la spate, desfăcu 
catarama, şi sutienul îi căzu pe podea, dezvăluindu-i sânii 
eliberaţi. 

Kyle gemu şi aproape căzu în genunchi. Trăia, fără 
îndoială, noaptea cea mare a vieţii lui. Ea se întinse ca şi 
cum ar fi vrut să-l atingă, dar apoi luă doar punga, ridică 
pătura şi se acoperi din nou. 

Kyle păşi către ea. 

— Nu trebuie să faci asta, iubito, spuse, pe cel mai calm 
ton de care era în stare. O să ne stea în cale. 

Nu mai fusese niciodată atât de aproape de a avea o 
astfel e femeie. Primise o mie de dolari şi ea i se oferea 
drept bonus. Ce altceva îşi mai putea dori? Dădu să o ia în 
braţe, dar ea îl îmbrânci cu o forţă care îl surprinse. 

El se înroşi, şi ea începu apoi să râdă. 

Se întoarse lângă pat, lăsă din nou pătura să alunece pe 
podea, se lungi pe spate şi se încordă ca o pisică. Se 
întoarse, aşezându-se în patru labe, şi se întinse ca să pună 
punga pe noptieră. Se mişca cu o încetineală deliberată, 
care îi oferi lui ocazia să-i privească îndelung spatele 
dezgolit. Era atât de excitat, încât senzaţia devenise 
dureroasă. 

Ea se rostogoli din nou pe spate, îşi ridică picioarele în 
aer, îşi scoase ciorapii făcându-i să alunece pe rând, pe 
îndelete, apoi îi făcu ghem şi îi azvârli către el. Pe urmă îl 
arătă cu degetul şi râse din nou. Kyle îşi simţi extremităţile 
golite de sângele care îi năvălea în cap. 

— Târfă mică! 

Fantezia lui era, în sfârşit, pe punctul de a se realiza şi, 
în acelaşi timp, ea avea să primească o lecţie. Se repezi 
către ea, dar se opri la fel de repede când un pistol şerpui 


241 


înspre el. Probabil fusese ascuns în aşternuturi. 

— leşi afară. 

Era prima oară când i se adresa pe un ton normal. Nu-i 
recunoscu vocea. Oricum, nu asta conta. Privirea îi era 
lipită de pistolul care se mişca în sus şi-n jos, ţintindu-i mai 
întâi capul şi apoi testiculele. 

Kyle începu să meargă de-a-ndăratelea, ţinându-şi 
mâinile în faţă, ca şi cum ar crezut că putea devia glonţul. 

— Hei, stai liniştită, cucoană, plec. 

— Acum, spuse ea cu voce mai puternică. Se înfăşură în 
pătură şi se ridică în picioare, cu faţa către el, ţinând 
pistolul cu amândouă mâinile, ca şi cum ar fi ştiut foarte 
bine să-l folosească. 

Kyle îşi ridică mâinile şi mai sus. 

— Plec, plec! Fi-ar să fie! 

Se întoarse spre uşă. 

— Pune banii pe masă, spuse ea. 

El se răsuci încet. 

— Poftim? 

— Pe masă, banii. 

Ea arătă cu arma într-acolo. 

— 'Ţi-am adus ce ai cerut. Asta costă bani. 

Drept răspuns, ea lăsă pătura să mai cadă odată şi îşi 
plimbă mâna pe deasupra curbelor trupului aproape gol. 

— Şi asta la fel, spuse, hotărâtă. Uită-te bine, băieţaş, 
fiindcă e ultima dată când îl vezi. 

Insulta îl scoase din sărite. 

— O mie de dolari? Pentru ce? Pentru un spectacol 
mizerabil? N-aş plăti o mie de dolari nici ca să ţi-o trag. 

— Nicio sumă de bani n-ar fi suficientă ca să te las şi 
doar să mă atingi, zise ea, cu asprime. 

— A, da? Ce să zic, grozavă cucerire mai eşti. O 
exhibiţionistă care trăieşte într-o cămăruţă dintr-un club 
de striptease? Ascunsă după o eşarfă şi după ochelarii ăia 
negri. Şi fâţâindu-ţi fundul gol în faţa mea ca să mă laşi 
baltă după aia. Cine dracu’ te crezi? Ai? 

— Îmi faci scârbă. Cară-te. 


242 


— Ştii ceva? Nu cred că o să tragi cu pistolul ăla; nu aici, 
cu atâta lume-mprejur. 

O privi triumfător. O privire care nu avu viaţă lungă. 

Ea lovi cu degetul obiectul cilindric ataşat la ţeava 
pistolului. E 

— E un amortizor, spuse. Impuşcătura nu face absolut 
niciun zgomot. [inti din nou testiculele lui. [i-ar face 
plăcere o demonstraţie fulger? 

— Nu, ţipă el, dând înapoi. Nu. 

Lăsă banii să cadă pe masă, se întoarse şi ieşi în fugă 
din cameră, trântind uşa în urma lui. 

Femeia o încuie, se întoarse în pat şi înghiţi mai multe 
pilule. Câteva minute mai târziu, gemea pe podea, din nou 
fericită. 

XXX 

De partea cealaltă a uşii femeii, Sylvia reuşi să se dea la 
o parte din drum exact înainte să iasă Kyle, alergând. 
Auzise totul. Grăbindu-se către ieşire, ajunse la timp ca să 
vadă prundişul împroşcat de cauciucurile Jeep-ului lui 
Kyle, care ieşea în viteză din parcare. Sylvia îşi scoase 
pălăria, lăsându-şi părul să-i alunece pe spate. Suspiciunile 
ei fuseseră confirmate. Kyle fura medicamente, pe care i le 
vindea apoi femeii din cameră. Sylvia se hotări să aştepte 
în parcare, ca să vadă dacă ea avea să iasă. 

Trecură ore întregi. Era dimineaţa devreme şi Sylvia 
privise cum mai bine de o sută de oameni, majoritatea 
bărbaţi, părăseau localul. Era gata să renunţe, când mai 
apăru cineva. Era o femeie, cu capul înfăşurat într-o eşarfă 
şi purtând ochelari de soare, deşi afară era întuneric. Nu 
părea prea sigură pe picioare, dar se urcă într-o maşină 
parcată în spatele clădirii şi demară. Sylvia nu o urmări, 
fiindcă ar fi fost prea uşor remarcată. Oricum, văzuse 
maşina cu care plecase femeia. Demară şi ea. In seara 
precedentă aflase răspunsul unor întrebări, dar unele şi 
mai supărătoare le luaseră locul. 


243 


Capitolul 49 


Ziua înmormântării lui Robert E. Battle începuse sub un 
cer senin, care, în scurt timp, se înnourase. Când 
procesiunea ajunse la cimitir, cădea o ploaie liniştită, 
călduţă. Armata de oameni în negru se aşeză în jurul gropii 
proaspăt săpate sub un imens cort alb. 

King privi numeroasele chipuri pe care le ştia şi pe cele, 
la fel de multe, care nu-i erau cunoscute. Se spunea că, pe 
aeroporturile locale din Charlottesville şi Lynchburg, erau 
aliniate, aripă lângă aripă, aeronavele particulare ale 
prietenilor familiei Battle, care veniseră să-şi prezinte 
ultimul omagiu. Curiozitatea morbidă momise, probabil, 
ceva mai mult decât câţiva spectatori. 

Michelle şedea alături de King. Şi chiar purta o rochie! 
King ştia că era mai bine să nu facă niciun comentariu. 
Încă îl mai durea braţul datorită ultimei vorbe de duh. 

Familia Battle era în primul rând, cu Eddie şi Savannah 
stând de o parte şi de alta a mamei lor. Chip Bailey era 
lângă Eddie. Dorothea stătea la capătul rândului, cu 
braţele încrucişate. Mason stătea în picioare, deoparte, pe 
una dintre laturi, cu privirea lipită de voalul des care 
acoperea chipul lui Remmy. „Servitorul întotdeauna gata 
să-şi facă datoria”, gândi King. 

De cealaltă parte a lui King şedea Harry Carrick. Era 
mai spilcuit ca niciodată, părul lui alb fiind scos şi mai 
frapant în evidenţă de contrastul cu costumul întunecat. 
Înainte de a se aşeza, sărutase în grabă obrazul lui 
Michelle şi strânsese mâna lui King. 

— Ce aglomeratie, îi şopti King. 

Michelle se aplecă ca să audă. 

— Bobby şi Remmy aveau o mulţime de prieteni şi de 
parteneri de afaceri. Dă-i deoparte pe curioşi şi pe cei 
veniţi pur şi simplu ca să se bucure de necazul altora şi 
rezultatul rămâne uimitor. 

— Bănuiesc că putem considera închis cazul Junior 
Deaver, spuse King. 

244 


— Tehnic, da. Nu poţi judeca un mort pentru jaf. Ce sens 
ar avea? 

— Tehnic, dar... zise King, privindu-şi prietenul cu 
atenţie. 

— Dar, dacă presupunerea mea e corectă şi Junior era 
nevinovat, mi-ar plăcea totuşi să prind hoţul. 

— Vrei să ne continuăm ancheta? 

— Da, Sean, vreau. Mă gândesc la soţia şi la copii lui. De 
ce să crească ăia mici cu ideea că tatăl lor era un tâlhar, 
dacă nu e adevărat? 

— De fapt, avem propriile noastre motive ca să nu 
abandonăm cercetările. 

— Dacă mă gândesc cum a fost ucis Junior, vă înţeleg. 

— Exact. Ce faci după înmormântare? 

— Am fost invitat la familia Battle. 

— Şi noi la fel. Poate găsim un colţişor liniştit, în care să 
discutăm despre tactică. 

— Abia aştept. 

Se lăsară pe spatele scaunelor şi îl ascultară pe preotul 
care începuse să vorbească despre mort, despre înviere şi 
despre viaţa veşnică. Ploaia continua să cadă, făcând ca 
după-amiaza aceea sumbră să pară şi mai deprimantă. 

După ce interminabila predică ajunse, totuşi, la un 
sfârşit, preotul continuă să ofere alinare familiei. Privirea 
lui King se mută dincolo de grupul strâns lângă mormânt, 
trecând în zona înconjurătoare. Era aceeaşi tehnică pe 
care o folosea în Serviciul Secret, în timpul misiunilor de 
protecţie. Atunci încerca să descopere posibilii asasini, 
acum căuta pe cineva care ucisese deja. 

King o observă când se ivi de după uşoara ridicătură a 
terenului din partea dreaptă. 

Lulu Oxley era îmbrăcată în întregime în negru, dar, 
spre deosebire de Remmy Battle, nu purta niciun văl. 
Brusc, King înţelese: înmormântarea lui Junior avusese loc 
tot în ziua aceea. Şi în zonă nu exista decât un singur 
cimitir. În spatele lui Lulu, care se îndrepta către ei, 
apărură Priscilla Oxley şi cei trei copii ai familiei Deaver. 


245 


— Ah, ce rahat, le şopti King lui Harry şi Michelle. 
Michelle văzuse deja cine se apropia, dar Harry nu o 
observă până nu i-o arătă King. 

— O, Doamne Sfinte, spuse, dându-se brusc înapoi. 

Lulu se întoarse şi le făcu semn mamei sale şi copiilor să 
se oprească. Ei se supuseră imediat, iar ea continuă să 
înainteze. King, Michelle şi Harry se ridicară în acelaşi 
timp ca să-i taie calea. Între timp, o mai văzuseră şi alţii, 
fiindcă murmurul mulţimii se înteţi. 

Ajunseră lângă ea când se afla cam la cincisprezece 
metri de familia Battle. 

— Lulu, sigur nu vrei să faci asta, zise King. 

— Cară-te naibii din calea mea! spuse Lulu cu o voce 
după care King îşi dădu seama că băuse. 

Harry o luă de braţ. 

— Lulu, ascultă-mă. Ascultă-mă acum! 

— De ce dracu' aş face-o? Te-am ascultat înainte şi 
Junior e mort! 

Lui King i se păru că ea era gata fie să se prăbuşească în 
orice moment, fie să scoată un pistol şi să înceapă să tragă 
în tot ce purta haine. 

— N-o să iasă nimic bun dacă vii aici, continuă Harry. 
Chiar nimic. Şi doamna Battle e îndurerată. 

— Ar trebui să putrezească în iad pentru ce a făcut! 

Încercă să-şi smulgă braţul din strânsoarea lui Harry, 
dar bătrânul reuşi cumva să nu-i dea drumul. 

Vocea lui era fermă şi calmă. 

— Nu există nici cea mai mică dovadă că ea ar fi avut de- 
a face cu moartea lui Junior. De fapt, totul indică că a fost 
ucis de aceeaşi persoană care i-a omorât şi pe ceilalţi, 
inclusiv pe Bobby Battle. Bărbaţii voştri au fost ucişi, 
amândoi, de aceeaşi persoană. 

— Atunci, nu ştiu, poate că a pus să-i fie omorât 
bărbatul. Dar ea l-a ameninţat pe Junior şi el e acum mort. 

King se uită înapoi şi văzu că Remmy Battle îşi ridicase 
vălul şi îi privea ţintă. Apoi, cele mai urâte temeri ale lui 
King deveniră realitate. Remmy se duse la Mason, îi spuse 


246 


ceva arătând către ei, apoi începu să se apropie, ţinând în 
mână o umbrelă care s-o apere de ploaie. 

— Of, e din ce în ce mai bine, bodogăni, ca pentru sine. 

Toţi ceilalţi stăteau, urmărind scena cu privirea şi 
aşteptând ciocnirea dezastruoasă a celor două văduve. 

Făcând paşi mari şi siguri, Remmy ajunse repede lângă 
ei. Imediat, King se aşeză între ea şi Lulu. 

— Cară-te naibii din calea mea, Sean. Asta nu e treaba 
ta. 

Accentul ei sudist nu fusese niciodată atât de pronunţat, 
cel puţin din câte îşi aducea King aminte. Privirea şi tonul 
ei nu admiteau nicio împotrivire şi, fără nicio tragere de 
inimă, King făcu ce-i spusese. 

Următoarea barieră era Harry, dar expresia îndârjită de 
pe chipul lui Remmy fu suficientă pentru ca şi el să se dea 
deoparte. Convinsă că ar fi fost inutil, Michelle nici măcar 
nu încercă să o oprească. 

Remmy era acum faţă în faţă cu Lulu, care, clătinându- 
se pe picioare, o privea ţintă, cu lacrimile curgându-i pe 
faţa schimonosită de o grimasă plină de ură. 

— Vreau să vorbesc între patru ochi cu doamna Oxley, 
spuse Remmy, fără să se uite înapoi. Avem de discutat 
lucruri care ne privesc numai pe noi două. 

— N-am nimic să-ţi spu... începu Lulu. 

Remmy îşi înălţă mâna, iar King, care nu îi putea vedea 
trăsăturile, presupuse că expresia feţei ei fusese cea care o 
împiedicase pe de obicei îndărătnica Lulu să-şi lanseze 
şuvoiul de cuvinte. 

— Vă rog să ne lăsaţi să stăm de vorbă, zise Remmy, pe 
un ton calm. 

Cei trei se îndepărtară cu încetineală. King rămase în 
apropiere, pregătit să sară dacă femeile ar fi început să se 
încaiere. 

Imediat, Remmy prinse cu fermitate braţul celeilalte. La 
început, Lulu i se împotrivi, dar Remmy se aplecă către ea, 
începând să-i vorbească repede, şi niciunul din cei care 
încercară să tragă cu urechea nu reuşi să audă ce spunea. 


247 


Trecură momente lungi şi King, uluit, văzu trăsăturile lui 
Lulu destinzându-se. Încă şi mai ciudat, după câteva 
momente de conversaţie, Lulu se întinse şi prinse braţul lui 
Remmy, ca să o sprijine. Cele două femei terminară de 
vorbit şi se îndreptară spre King. 

— Familia Oxley este invitată la noi acasă, zise Remmy. 
Dar mai întâi vreau să-i aduc lui Junior ultimul meu 
omagiu. 

În timp ce ele se îndepărtau, King observă că Mason îi 
recuperase pe Priscilla şi pe copii şi îi conducea către 
limuzina familiei Battle. 

— În cei şaptezeci şi ceva de ani ai mei, nu am mai văzut 
niciodată ceva atât de straniu şi de inexplicabil, spuse 
Harry, uluit. 

După ce cele două femei dispărură dincolo de mica 
denivelare, King le spuse însoţitorilor săi: 

— Rămâneţi aici. 

El porni, încet, pe urmele celor două. 

Deasupra mormântului lui Junior nu era niciun cort şi, în 
toate privinţele, totul era mult mai umil decât ceremonia 
funebră a lui Bobby Battle. Era clasicul contrast dintre 
solduri şi articolele de lux, care punea în umbră faptul 
indiscutabil că amândoi bărbaţii erau morţi deopotrivă. 

Singurii oameni dimprejur erau cei doi muncitori a căror 
sarcină era să coboare în groapă sicriul simplu, din lemn, 
şi să îl acopere cu aproape doi metri de pământ. Din 
spatele statuii bogat ornamentate, înfăţişând o mamă şi un 
copil, ce individualiza unul din mormintele de alături, King 
o privi pe Remmy vorbindu-le groparilor, care îşi înclinară 
respectuoşi capetele şi se traseră deoparte. Cele două 
femei îngenuncheară pe stratul de gazon artificial din faţa 
sicriului şi îşi împreunară mâinile pentru rugăciune. 
Rămaseră aşa câteva minute. Când se ridicară, Remmy se 
aplecă deasupra sicriului şi aşeză pe el un singur trandafir 
roşu. Lulu le făcu un semn din cap bărbaţilor, care 
reveniră după ce ele plecară braţ la braţ. 

King se trase înapoi când trecură pe lângă 


248 


ascunzătoarea sa şi le privi dispărând după denivelare. El 
se întoarse la mormântul lui Junior. Groparii se îndreptau 
către camioneta lor, aflată în apropiere, probabil ca să îşi 
ia lopeţile. King se gândi că ar fi trebuit să-i aducă şi el lui 
Junior un ultim omagiu. Nu-l cunoscuse foarte bine, dar 
era evident că soţia şi copii îl iubeau foarte mult; orice 
bărbat ar fi trebuit să lase în urmă o astfel de moştenire. 
King văzuse, la înhumarea lui Bobby Battle, prea multe 
lacrimi care, totuşi, valorau mai puţin. 

Era gata să se întoarcă, când se opri şi se ghemui din 
nou în spatele statuii. Cineva ţâşnise dintr-un pâlc de 
copaci din apropiere. Persoana mergea, grăbită, către 
mormânt, privind nervoasă împrejur. Mişcările ei furişe 
păreau pline de vinovăţie. King nu-şi putea da seama nici 
cine era, nici dacă era bărbat sau femeie, pentru că purta 
pantaloni, sacou şi o pălărie de cowboy trasă pe ochi. 

Când îngenunche în faţa mormântului, King se strecură 
mai aproape, ca să o poată vedea mai bine. Apoi, când 
capul persoanei se înclină pentru rugăciune, pălăria căzu. 
După lungimea părului încâlcit, părea să fie o femeie. 
Totuşi, din unghiul acela, King nu-i putea zări faţa. Oare ar 
fi trebuit să se ducă să o privească în faţă? In felul ăsta s- 
ar fi dat şi el de gol. Se mai gândi puţin, se ascunse iarăşi 
în spatele imensei statui a mamei şi copilului, luă o 
pietricică, ţinti şi o azvârli către un alt monument funerar 
de mari dimensiuni, aflat la şase metri în dreapta sa, dar 
aproape de mormântul lui Junior. Rezultatul fu cel scontat. 

La sunetul pietricelei lovind monumentul, femeia îşi 
ridică repede ochii, oferindu-şi întreaga faţă privirii lui 
King. Apoi îşi puse din nou pălăria şi fugi către adăpostul 
copacilor. 

King nu avea niciun motiv s-o urmărească. O 
recunoscuse. 

Totuşi, de ce se ruga Sally Wainwright, îngrijitoarea 
cailor familiei Battle, în faţa mormântului lui Junior 
Deaver? 


249 


Capitolul 50 


Deşi atât de mare, Casa Battle era cât se poate de 
aglomerată. La parter fuseseră întinse mese lungi, 
acoperite feţe de masă din in, pline cu mâncare şi băutură. 
După ce îşi umplură farfuriile şi paharele, Harry îi conduse 
pe King şi Michelle într-un birou de la etajul al doilea, 
unde puteau sta de vorbă. 

— Nu cred că o să ne deranjeze cineva aici, le explică. E 
destul de departe de mâncare şi, mai ales, de băutură. Am 
descoperit că, în prezenţa morţii, oamenii devin din cale 
afară de însetaţi. 

King se uită un birou foarte vechi, rezemat de un perete. 
Pe el erau instrumente de scris de lux, coli de hârtie 
pentru corespondenţă purtând inițialele REB, un tampon 
de piele pentru sugativă şi mai multe călimări de modă 
veche. 

— Când e vorba de corespondenţă, Remmy ţine de 
vechea şcoală chiar în mai mare măsură decât mine, zise 
Harry, care îl urmărea pe King. Femeia asta nu are 
încredere în e-mail-uri şi nici măcar în scrisorile 
dactilografiate. Şi aşteaptă să primească misive de acelaşi 
fel cu cele pe care le trimite. 

— Mă bucur că are timp să comunice în felul ăsta. Cred 
că e unul dintre privilegiile celor cu adevărat bogaţi. Le- 
am văzut pe Remmy şi pe Lulu trecând împreună când am 
ajuns aici, spuse King. 

— Remmy mai are o cameră lângă dormitorul ei de la 
etajul al treilea, răspunse Harry. Mi-ar plăcea să fiu o 
muscă pe unul din pereţii de acolo. 

— Nu-mi pot imagina ce i-a spus Remmy lui Lulu ca să o 
împace atât de brusc, zise Michelle. A fost un adevărat 
miracol, m-am simţit aproape ca şi cum aş fi văzut-o pe 
Fecioara Maria. 

King luă o înghiţitură de vin şi zâmbi admirativ. 

— Valandraud de St-Emilion; Remmy nu ţine ascunse 
toate lucrurile bune. Se uită la bărbatul mai vârstnic. Pot 

250 


încerca să ghicesc ce s-a petrecut între Remmy şi Lulu. Tu 
nu, Harry? 

Harry îşi aranjă papionul şi îşi netezi părul înainte de a 
gusta din vin şi din pateul cu crab de pe farfuria pe care o 
ţinea pe genunchi. 

— Eu cred că putem lua spusele lui Michelle în sens 
literal; cu alte cuvinte, chiar a făcut pace, din toate 
punctele de vedere. 

— Mai exact, ce înţelegi prin asta? îl întrebă Michelle. 

— Că i-a spus lui Lulu că nu crede că Junior a comis jaful 
şi că, aşa stând lucrurile, nu are de gând să ceară să i se 
înapoieze obiectele. Urmărirea judiciară fiind anulată 
datorită morţii lui Junior, cazul este închis în mod oficial. 

— Sunt sigur că a adăugat că ea nu are nimic de-a face 
cu moartea lui Junior şi că e profund îndurerată fiindcă şi 
Lulu şi-a pierdut soţul, comentă King. 

— Şi a mai spus, probabil, că va asigura mijloacele 
băneşti de care vor avea nevoie copiii familiei Oxley ca să 
meargă la facultate, adăugă Harry. 

— Şi, poate, un ajutor financiar pentru Lulu, ca să 
termine casa aceea şi tot restul, mai spuse King. Li oferise 
deja asta lui Junior când credea că el era autorul jafului. 
Probabil se simte vinovată pentru toate necazurile pe care 
li le-a făcut. 

Uluită, Michelle îşi aţinti privirea asupra celor doi. 

— Credeţi că i-a putut spune toate astea la cimitir, în 
câteva minute? 

Harry îşi înălţă paharul de vin într-un fel de salut. 

— Remmy nu e genul care stă cu mâinile-n sân. Poate că 
nu ia întotdeauna decizia corectă, dar toată lumea observă 
când trece ea la acţiune. Nu e ca o anumită femeie 
detectiv pe care o cunosc. 

Remarca o făcu pe Michelle să zâmbească, dar redeveni 
imediat serioasă. 

— Şi ce a determinat-o pe Remmy să-şi schimbe 
atitudinea? 

— Aşa cum spuneam, ea ştie, sau măcar presupune, că 


251 


Junior nu e vinovat de jaf, zise King. În plus, Junior nu avea 
cum să-l fi ucis pe Bobby. Chiar dacă ar fi posedat 
cunoştinţele medicale necesare, pe care, însă, nu le avea, 
i-ar fi fost foarte greu ca el să treacă neobservat la spital. 
Şi avea un alibi pentru răstimpul în care a fost omorât 
Bobby, am verificat asta. 

— Aşa că Remmy s-ar putea să creadă că există o 
legătură între uciderea soţului ei şi furtul lucrurilor din 
casă, spuse Michelle. Dacă Junior nu e vinovat de una 
dintre fapte, se poate să nu o fi săvârşit nici pe cealaltă. 

— Exact, făcu Harry. Ceea ce dovedeşte că i s-a făcut o 
înscenare. 

King îşi plimbă ochii de-a lungul pereţilor plini de cărţi, 
apoi aruncă o privire pe fereastră, în întunecimea după- 
amiezii. Ploaia se înteţise. Se uită la petele lăsate de stropi 
pe capotele maşinilor din parcarea din faţa casei. 

— Când le-am urmărit pe Remmy şi pe Lulu la 
mormântul lui Junior, am mai văzut acolo încă o persoană 
îndurerată, zise. Una care m-a surprins peste măsură. 

— Cine era? întrebară ceilalţi doi, într-un glas. 

— Sally Wainwright. 

— Fata de la grajduri? făcu Harry, surprins. 

Michelle pocni din degete. 

— Sean, mă gândesc la ziua în care am stat prima dată 
de vorbă cu Sally. Ai întrebat-o dacă îl cunoştea pe Junior. 
A spus că îl văzuse prin preajmă, dar ai observat cât de 
nervoasă şi de evazivă părea. 

— E adevărat, spuse King. 

— Aducea un ultim omagiu unui om pe care doar îl 
văzuse prin preajmă? întrebă Harry, dus pe gânduri. 

— Am de gând să mai discut o dată cu domnişoara Sally, 
zise King. 

Harry le făcu semn să se aşeze pe canapeaua de vizavi 
de şemineu, iar el rămase în faţa lor, în picioare. 

— Ei, mi se pare foarte clar că înscenarea făcută lui 
Junior e opera cuiva care se pricepe la anchete judiciare. 

— Aşadar, întrebă Michelle, ce avem de făcut în 


252 


continuare? 

Amânând răspunsul, Harry îşi privi ceasul de buzunar, 
de modă veche, care atârna de un lănţişor de aur întins de- 
a curmezişul vestei sale. 

— E un obiect superb, Harry, spuse Michelle. 

— A fost al străbunicului meu. Pentru că eu nu am niciun 
fiu, îl păstrez la loc sigur pentru cel mai mare dintre 
nepoţii mei. Atinse preţiosul obiect cu degete pline de 
dragoste. În lumea noastră tumultoasă, e reconfortant să 
ştii că poţi afla orele zilei aşa cum se făcea acum o sută de 
ani. Închise cu zgomot capacul ceasului şi îi învălui într-o 
privire pătrunzătoare. Bun, zise, revenind la întrebarea lui 
Michelle. Până la ora asta, toţi cei de jos trebuie să fi golit 
cel puţin unul, ba poate şi două pahare. Aşa că propun să 
ne alăturăm mulţimii cherchelite, să privim şi să ascultăm. 
Nu este imposibil ca ucigaşul pe care îl căutăm să se afle 
în casă în acest moment. Poate că vom putea aduna măcar 
câteva informaţii care să împiedice săvârşirea altor crime. 

Îşi suspendară întrunirea şi se strămutară la parter. 


253 


Capitolul 51 


La parter, îi aşteptau mai multe grupuri ciudate. O 
putură vedea pe Savannah afară, pe veranda închisă cu 
geamuri din spatele casei, împreună cu cei doi copii Oxley 
mai mici. Părea să joace împreună cu ei un joc din care 
făceau parte şoaptele la ureche şi pantomima. Cea mai 
mare dintre fetele Oxley stătea într-un colţ, privindu-i fără 
să zâmbească. 

— Şarade, conchise Michelle. Nu mi-aş fi închipuit că 
Savannah îşi poate propune să distreze nişte copii. 

— Cred că, în multe privinţe, e mult mai tânără decât o 
crede lumea, spuse King. 

Chip Bailey şi Dorothea discutau, cu voce scăzută, într- 
un colţ îndepărtat al camerei de primire. Eddie era în 
apropiere, părând absorbit de conversaţia cu Todd 
Williams, care nu fusese la înmormântare, dar nu avusese 
de gând să scape pomana mortului. 

În timp ce priveau, Remmy şi Lulu coborâră scara braţ 
la braţ. Toate capetele se întoarseră către ele. 

— De ce îmi aduce asta aminte de Lee şi Grant la 
Appomattox? şopti Harry. 

Chip Bailey o părăsi imediat pe Dorothea şi se îndreptă 
către scări, să o întâmpine pe Remmy. Mason, care până 
atunci servise mâncarea, îl urmă, la o mică distanţă. 

— Javrele dau târcoale şi fostul bărbat al casei abia a 
fost coborât în pământ, comentă Harry. 

— Şi Chip Bailey? zise Michelle. Nu mă aşteptam la asta. 
Eddie spunea că mamei lui nu-i place individul. 

— Să fii soţul întreţinut al unei femei foarte bogate e un 
premiu pentru care merită să faci efortul de a-i schimba 
părerea, comentă King, sec. 

Oricum, după toate aparențele, Remmy avea alte idei. Se 
strecură pe lângă amândoi bărbaţii, îndreptându-se către 
King şi grupul său. 

Remmy dădu din cap către Harry, în timp ce se apropia 
de el. 

254 


— Harry, ştiu că tu şi Lulu vă cunoaşteţi, aşa că nu mai 
pierd vremea cu prezentările. 

Când Remmy spuse asta, King crezu că desluşise în ochii 
ei un licăr şiret. 

— Mă bucur că ai cunoscut-o şi tu, Remmy, ripostă 
Harry. Şi încă într-un mod care pare extrem de pozitiv. 

— Să spunem că minţile noastre au reuşit să se 
întâlnească. Remmy o privi pe Lulu şi îi strânse mâna. Am 
fost proastă, şi oarbă, şi nedreaptă, şi i-am spus toate 
astea lui Lulu. Se uită în ochii celeilalte. Niciuna dintre noi 
nu-i poate aduce înapoi pe soţii noştri, dar îţi promit că tu 
şi copiii tăi frumoşi nu veţi duce lipsă de nimic atâta timp 
cât sunt eu prin preajmă. 

— Apreciez asta, doamnă Battle, o apreciez într-adevăr. 

După cum arăta şi după cum vorbea, Lulu părea acum 
lucidă. 

— Ştiu că e aşa şi te rog să-mi spui Remmy. Se întoarse 
apoi către King şi Michelle. Sper că ancheta progresează, 
zise. 

— În fiecare zi, răspunse King. 

Ea îi aruncă o privire stranie, dar nu spuse nimic. 

— Am vrea să mai trecem o dată pe aici ca să stăm de 
vorbă, zise King. 

— Da, Eddie mi-a pomenit despre asta. Bun, eu nu plec 
nicăieri. 

— Să nu laşi ziarele să te doboare, Remmy, spuse King. 

— Ziarele? Dacă vreau să ştiu ce e cu mine, nu-i întreb 
pe străini, ci pe mine însămi. 

Priscilla Oxley năvăli brusc înăuntru, jonglând cu o 
farfurie mare, umplută cu mâncare până la refuz, şi cu un 
pahar de vin. 

— Scumpo, îi spuse lui Remmy, îţi mulţumesc foarte 
mult pentru toate. Ştii, eu i-am spus întotdeauna lui Lulu 
că eşti o sfântă. Da, iubito, chiar deunăzi ziceam că lumea 
ar fi minunată dacă pe pământ ar exista mai multe Remmy 
Battle. 

— Mamă, te rog, începu Lulu, dar Priscilla se grăbi să 


255 


continue. 

— Şi uite că tu şi Remmy v-aţi împrietenit, ne-ai adus în 
casa ta frumoasă şi ai spus că o să ai grijă de copii. Păi, 
când l-am pierdut pe bietul nostru Junior, nu ştiam cum o 
să se descurce fiica mea. 

Pieptul ei mare tresăltă, şi vocea solemnă i se frânse. 
Ştia meserie, nu glumă, se gândi King. 

— Mamă, am o slujbă, şi încă una bună. Copiii nu erau în 
pericol să moară de foame. 

Dar Priscilla era prea pornită ca să poată fi contrazisă. 

— Şi acum, când eu o să rămân să o ajut pe Lulu şi toate 
celelalte, când o să avem casa cea nouă terminată şi 
ajutorul tău permanent, ei, ştiu că totul o să meargă 
excelent. Două lacrimi gemene se prelinseră pe obrajii ei 
fleşcăiţi. Ca de la o mamă la alta, pot să-ţi spun ce uşurare 
a fost. 

Puse punct vorbelor dând peste cap paharul de vin. 

Pentru cineva atât de versat cum era King, momentul 
fusese penibil. Totuşi, gândi, pentru o astfel de 
performanţă interpretativă, femeia ar fi meritat să aibă 
propria ei emisiune televizată. 

— Mă bucur că am putut să dau o mână de ajutor, 
Priscilla, spuse Remmy, politicoasă. 

Priscilla o privi cu timiditate. 

— Probabil că nu-ţi aminteşti, dar eu te-am servit la 
masă când obişnuiai să vii la Greenbrier, în Virginia de 
Vest. 

— A, îmi aduc foarte bine aminte de tine, Priscilla. 

Cealaltă îngheţă. 

— O, da? Ei, îţi mulţumesc încă o dată. 

Şi apoi plecă la fel de repede cum venise. 

Eddie şi Bailey li se alăturară. 

— A fost o slujbă frumoasă, Remmy, spuse Bailey. 

— Reverendul Kelly face treabă bună, replică ea. Şi a 
avut multe lucruri frumoase despre care să vorbească. 
Viaţa lui Bobby a fost remarcabilă. 

— Duminică am de gând să asist la una dintre 


256 


reconstituirile ale lui Eddie, zise Bailey. 

— Despre care anume e vorba? întrebă Michelle. 

— De bătălia de la Cedar Creek, de lângă Middleton, 
răspunse Eddie. Armata lui Phil Sheridan din Shenandoah 
împotriva armatei lui Jubal Early din Valley. De obicei o 
facem în octombrie, dar anul ăsta am mutat-o mai 
devreme. 

Privi în jos, apoi către Michelle. Părea că ar fi vrut să 
spună ceva, dar nu o făcu. 

— Nu a fost bătrânul Jubal singurul general confederat 
care nu a capitulat, în mod oficial, niciodată? spuse Harry. 

— Ba da, răspunse Eddie. A sfârşit prin a deveni avocat 
în Rocky Mount, Virginia. 

— Ei, cel puţin şi-a ales o meserie onorabilă după război, 
zise Harry. 

— Cred că Eddie şi cu mine o să petrecem mult mai mult 
timp împreună, spuse Bailey. 

King se gândi că nu ar fi putut fi mai explicit. 

— Abia aştept, făcu Eddie, cu ceea ce părea a fi un 
entuziasm autentic. 

„Ştii să minţi, Eddie”, gândi King. 

Remmy se întinse şi luă mâna fiului ei. 

— Ce mai faci? 

— Sper că vor veni şi zile mai fericite, mamă. 

— Poate că tu şi Dorothea ar trebui să plecaţi undeva, 
pur şi simplu ca să mai scăpaţi de aici. 

— Mda, poate că o s-o facem, răspunse Eddie, fără nicio 
tragere de inimă. 

King observă că micii Oxley intraseră înăuntru când îşi 
văzuseră mama. După ce Lulu li se alătură, King se scuză, 
se duse la bar, luă două pahare cu vin şi se îndreptă către 
veranda din spate, ca să vorbească cu Savannah cât mai 
era singură. 

Tânăra stătea pe o canapea, privind ţintă zbuciumul 
flăcărilor din şemineul aflat într-un capăt al încăperii. 

— Ai avut o zi lungă, Savannah, zise el, cu voce scăzută. 

Ea tresări, îşi ridică ochii şi zâmbi când văzu cine îi 


257 


vorbise. El îi dădu unul dintre pahare şi se aşeză lângă ea. 

— Un pahar de Chateau Palmer poate face minuni 
pentru starea de spirit. E un vin franțuzesc excelent. 

— „Palmer” nu prea sună franţuzeşte, spuse ea, fixând 
paharul ca şi cum ar fi putut întrezări ceva în adâncul lui. 

— E numele unui general aflat sub comanda lui 
Wellington, care, pe la 1814, a ajuns cu armata la 
Bordeaux şi s-a stabilit acolo. A cumpărat apoi o 
proprietate care, mai târziu, a devenit cunoscută sub 
numele Chateau Palmer şi a început să se ocupe de 
producţia de vinuri, ceea ce dovedeşte că bobul de 
strugure, ca şi condeiul, e mai puternic decât sabia. 

— Nu ştiu prea multe despre vinuri, zise ea. Mă pricep 
doar la whisky cu Coca-Cola. 

— N-ai cum să dai greş când e vorba de whisky şi de 
cola, dar, dacă te interesează vinurile, mi-ar face plăcere 
să-ţi dau o mână de ajutor, cu toate că ai putea lua primele 
lecţii chiar din casa asta. Părinţii tăi au o pivniţă de vinuri 
cu zece mii de sticle. Era cât pe ce să leşin de invidie când 
am văzut-o prima oară. Luă o înghiţitură de vin şi urmări 
privirea ei pierdută asupra flăcărilor. Te-am văzut 
împreună cu copiii Oxley. 

— Sunt nişte copii drăguţi, spuse ea încet, jucându-se cu 
şiragul de perle pe care îl purta. Cea mică, Mary Margaret, 
plângea când a ajuns aici, sărăcuţa. Simte lipsa tăticului ei. 
l-am adus pe toţi aici, afară. Mama şi doamna Oxley 
doreau să stea de vorbă. 

— Se pare că au pus totul la punct. 

— Eu chiar credeam că Junior o făcuse. 

Pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi. 

— Şi eu la fel, la început. 

— Ştiu că nu v-am fost de prea mare ajutor zilele 
trecute. 

— Eşti încă sub influenţa şocului. Oricând o să fii 
pregătită să stăm de vorbă, eu voi fi disponibil. 

Ea încuviinţă, dând din cap absentă, în timp de degetele 
ei nervoase continuau să se joace cu perlele. El aşteptă ca 


258 


ea să spună ceva, dar asta nu se întâmplă. Nu făcea 
altceva decât să privească fix focul. 

În cele din urmă, el se ridică. 

— Dacă ai nevoie de ceva, de absolut orice, e suficient 
să-mi dai un telefon. 

Ea îşi înălţă privirea şi îi luă mâna. 

— Cum se face că nu eşti căsătorit? 

La început, crezu că flirta cu el, apoi îşi dădu seama că 
vorbea serios. 

— Am fost, cu mult timp în urmă, spuse, dar, pur şi 
simplu, nu a mers. 

— Eu cred că unii oameni ar trebui să trăiască singuri. 

— Dar nu crezi că tu eşti una dintre ei, nu-i aşa? 

Ea scutură din cap. 

— Nu. Dar cred că tata era. 

Surprins, King se aşeză din nou. 

— Ce te face să spui asta? 

Înainte ca ea să apuce să-i răspundă, o auziră pe Remmy 
zicând: 

— Savannah, sunt sigură că mulţi oameni ar dori să te 
vadă. 

Se uitară amândoi în direcţia vocii şi o descoperiră stând 
în uşă şi cercetându-i cu privirea. 

Ascultătoare, Savannah se ridică. 

— Ne mai vedem, Sean. 

Înainte de a se întoarce în cameră ca să i se alăture lui 
Michelle, ochii lui le urmăriră pe mamă şi pe fiică 
îndepărtându-se. Când Remmy şi Savannah reveniseră, 
Harry le ţinuse calea şi stătea de vorbă cu ele într-un colţ 
îndepărtat. 

„Află cât de multe poţi, Harry, gândi King, pentru că eu 
am cam dat greş.” 

— Ceva interesant? întrebă Michelle. 

— Savannah e o femeie cu probleme. Ştie ceva, dar nu 
reuşesc să scot nimic de la ea. 

— Foloseşte-ţi farmecul, Sean. I s-au aprins călcâiele 
după tine. 


259 


— Da, aşa crezi? 

— Te rog. Bărbaţii sunt atât de orbi în privinţa asta! 

— Dar aici ce s-a mai întâmplat? 

— Am fost invitată la următoarea reconstituire a lui 
Eddie. Am să merg împreună cu Chip. 

King îşi încrucişă braţele şi o făcu ochii mari. 

— Serios? 

Ea îi întoarse privirea, trecând în defensivă. 

— Da, serios. De ce? 

— Femeile sunt atât de oarbe în privinţa asta! 

— Haide, Sean, doar e însurat! 

— Da, este. 


260 


Capitolul 52 


Michelle conducea maşina, în care se afla împreună cu 
Chip Bailey, către periferia oraşului Middleton, din 
Virginia. Era o dimineaţă răcoroasă, cu cerul cu 
desăvârşire senin, şi o adiere plăcută domolea căldura în 
creştere. 

— E o zi făcută pentru luptă, spuse Bailey. 

„Este vreo zi într-adevăr făcută pentru a ne măcelări 
unii pe alţii?”, gândi Michelle. 

Bărbatul masiv sorbea din cafea şi mânca clefăind un 
sandviş cu ou de la McDonald's. Michelle mesteca un 
baton energizant şi-şi agita sticla cu suc de portocale. 
Purta blugi, pantofi sport şi hanoracul ei de la Serviciul 
Secret. Bailey se îmbrăcase cu o uniformă kaki, cu un 
pulover şi se ascundea după nişte ochelarii de soare. 

— Ai mai asistat vreodată la aşa ceva? o întrebă Bailey. 

— Nu. 

— E chiar foarte interesant. Au tot ce le trebuie, marşuri 
de infanterie, spitale demonstrative, fanfare, dansuri, chiar 
şi baluri mascate, ceaiuri de după-amiază, plimbări la 
lumina lumânărilor. Şarjele de cavalerie sunt într-adevăr 
ceva deosebit. Indivizii sunt foarte serioşi în privinţa asta. 
Or să fie câteva sute astăzi acolo, cu toate că, în timpul 
adevăratului război, armatele aveau zeci de mii de soldaţi. 
Totuşi, reuşesc să pună în scenă un spectacol de calitate. 

— Cum de s-a apucat Eddie de aşa ceva? Nu pare genul 
de activitate care să atragă un artist sensibil. 

— Cred că, la început, tatăl lui era cel interesat. Era 
pasionat de istorie şi chiar a contribuit financiar la unele 
repuneri în scenă. 

— Eddie era foarte apropiat de tatăl lui? 

— Cred că-şi dorea să fie. E unul din motivele pentru 
care s-a implicat în repunerile în scenă - sau cel puţin aşa 
am dedus, din informaţiile pe care le deţin. Dar Bobby 
Battle era un tip imprevizibil. Şi nu stătea prea mult pe 
acasă. Cred că prefera să facă ocolul pământului într-un 

261 


balon sau să construiască o fabrică în Asia, în loc să-şi 
crească copiii. 

— Am înţeles că ţi-a oferit o slujbă după ce l-ai salvat pe 
Eddie. 

Bailey păru surprins că ea ştia asta. 

— Da, dar eu n-am fost interesat. 

— Te deranjează dacă te întreb de ce? 

— Nu-i cine ştie ce secret. Pur şi simplu, îmi plăcea să 
fiu agent FBI. Nu făceam parte din agenţie de foarte mult 
timp şi urmăream să-mi fac o carieră. 

— Cum ai reuşit să rezolvi cazul? 

— Am prins un pont şi l-am urmărit până la sursă. Eddie 
era la facultate pe atunci şi am făcut nişte săpături pe 
acolo. Am descoperit că un tip din acelaşi complex 
studenţesc era un delicvent care mai fusese condamnat. 

— De ce nu locuia Eddie acasă? N-a învăţat la UVA? 

— Nu, a fost la Virginia Tech, tocmai în Blacksburg, la 
câteva ore distanţă de aici. Oricum, a ieşit la iveală că tipul 
de care spuneam aflase cine era Eddie sau, mai corect, 
cine erau părinţii lui Eddie. Într-o noapte, Eddie s-a întors 
acasă târziu şi următorul lucru pe care şi-l aminteşte e că 
s-a pomenit, legat fedeleş, într-o baracă dintr-un loc uitat 
de Dumnezeu. 

— Cum ai aflat despre baracă? 

— Tipul o mai folosise şi înainte, pentru vânătoare. Nu 
vreau să spun că era un criminal feroce, dar era periculos. 
Familia Battle a plătit banii. Dar noi eram la pândă când a 
fost preluată suma. 

— Stai puţin, credeam că familia nu a plătit 
răscumpărarea. 

— Ba au plătit-o, dar au primit-o înapoi - ei, cel puţin o 
mare parte din ea. 

— Nu reuşesc să te urmăresc. 

— În cazul răpirilor, partea cea mai riscantă pentru 
criminal este primirea plăţii. Acum se face prin virament, 
prin diverse şarlatanii pe computer şi prin alte metode de 
acelaşi gen, dar încă mai este destul de complicat. Acum 


262 


douăzeci de ani însă era mult mai greu. Dar tipul ăla a 
crezut că găsise soluţia. A stabilit preluarea într-o 
duminică, la magazinul general, care era plin de lume. 
Probabil că studiase înainte locul, fiindcă ştia unde e 
ieşirea din spate. Imediat ce a luat geanta, a dispărut într- 
o mare de oameni. 

— Atunci cum aţi reuşit să-l săltaţi? 

— În geantă erau ascunse două emițătoare. Dar ne-am 
închipuit că era posibil să se gândească la asta şi să 
arunce geanta, aşa că aveam emițătoare în unele dintre 
banderolele cu care erau legaţi banii. Nu ne-am gândit că 
i-ar fi putut arunca şi pe ei. De fapt, chiar s-a descotorosit 
de geantă. Dar tot l-am putut urmări până la baracă. 

— Dar a fost şi ăsta tot un risc, de ce nu l-aţi arestat la 
faţa locului? 

— Cel mai mare risc era să nu-l mai găsim niciodată pe 
Eddie. Din câte ştiam despre trecutul lui, individul părea 
să fie un singuratic. Dacă Eddie trăia, şi asta era marea 
necunoscută, tipul urma probabil să se întoarcă ca să-l 
elibereze sau, mai degrabă, ca să-l ucidă. 

— Şi atunci a avut loc schimbul de focuri? 

— Probabil că ne reperase, fiindcă a deschis focul şi noi 
am ripostat. Aveam cu noi un ţintaş de elită şi răpitorul s-a 
ales cu un glonţ în cap. 

— Spuneai că aţi recuperat cea mai mare parte a 
banilor? 

Bailey râse. 

— După ce ne-a reperat şi a deschis focul, idiotul ăla a 
ars cam cinci sute de mii dintr-un total de cinci milioane în 
soba pântecoasă pe care o avea în baracă. Presupun că s-a 
gândit că nu vroiam să punem mâna şi pe el şi pe bani. 

— Noroc că nu l-aţi nimerit pe Eddie, spuse Michelle. 

El o privi cu asprime. 

— După război, mulţi viteji s-arată. 

— N-am avut intenţia să critic ce-aţi făcut atunci. Şi eu 
am fost în situaţii de genul ăsta. Niciodată nu e uşor. 
Important e că Eddie trăieşte. 


263 


— Aşa am văzut şi eu lucrurile, întotdeauna. Arătă cu 
degetul înainte. Şi uite-l aici, în carne şi oase. 

Părăsiră drumul principal, intrând într-o parcare plină 
de camionete, căruţe, rulote şi alte vehicule de vacanţă. 
Michelle îi făcu cu mâna lui Eddie, care era ocupat să-şi 
adune echipamentul laolaltă. Coborâră din maşină şi i se 
alăturară. 

— Aşadar, cine eşti de data asta? îl întrebă Bailey. 

Eddie rânji. 

— Sunt un tip plin de talente, aşa că am mai multe 
roluri. La început sunt un maior din regimentul 52 
Virginia, din brigada Virginia a divizionului generalului 
John Pegram. Apoi mă urc în şa în calitate de membru al 
batalionului 36 cavalerie al Virginiei, inclus în brigada lui 
Johnson din divizionul generalului Lomax. De fapt, fac 
parte dintr-o grămadă de unităţi; e întotdeauna nevoie de 
oameni. Ce naiba, am întărit rândurile armatelor 
confederate din Tennessee, Kentucky, Alabama şi chiar 
Texas. Am făcut-o pe artileristul, pe infanteristul, pe 
cavaleristul, ba o dată m-am urcat chiar şi într-un balon de 
observare. Ei, şi să nu-i spuneţi mamei, dar am îmbrăcat şi 
uniforma albastră a Uniunii cu o anumită ocazie. 

— Se pare că eşti destul de implicat, spuse Michelle. 

— Ei, e un spectacol deosebit. Există manuale care te 
învaţă să faci legătura dintre evenimente, să completezi un 
buget, să faci proiecte de marketing, de logistică, să 
găseşti sponsori, în fine, lucruri de genul ăsta. 

Michelle arătă spre şirul de corturi. 

— Ei cine sunt? 

— Îşi spun vivandieri, răspunse Eddie. În timpul 
adevăratului Război civil, negustorii urmau armatele şi 
vindeau diverse obiecte. Vivandierii din zilele noastre 
comercializează suveniruri de epocă şi diverse bunuri 
protagoniştilor repunerilor în scenă şi publicului. Din 
punctul ăsta de vedere, protagoniştii se împart în mai 
multe categorii. Există cei numiţi vânători de calitate, care 
vor să fie siguri că uniformele lor sunt făcute din material 


264 


autentic, având aceeaşi calitate ca în timpul adevăratului 
război, şi de aici şi-au căpătat şi porecla. Faţa lui Eddie 
deveni inexpresivă. Li se mai spune nazişti înţepaţi. Bailey 
şi Michelle izbucniră în râs. La polul opus se află 
enervanţii; sunt cei care cutează să aibă poliester în 
țesătura uniformelor şi să mănânce din vase de plastic în 
timpul reconstituirilor, deşi aşa ceva nici măcar nu se 
inventase în vremea războiului. Eu le spun Julie în loc de 
Johnny Rebs”. 

— Şi tu ce eşti, nazist sau Julie? îl întrebă Michelle. 

El rânji. 

— Sunt un hibrid. Marea majoritate a echipamentului 
meu e autentică, dar uneori sunt atras, deopotrivă, şi de 
plăcerile vieţii moderne. Îşi cobori vocea: Să nu spui 
nimănui că uniforma mea conţine ceva mătase artificială 
şi, Doamne fereşte de mai rău, lycra. Şi, dacă îmi găseşti 
punctul sensibil, nu voi nega că s-ar putea să fie câteva 
chestii de plastic printre efectele mele personale. 

— Secretul tău e pe mâini bune. 

— De fapt, astăzi am de gând să cumpăr câte ceva de la 
vivandieri. Toată lumea se echipează pentru repunerea în 
scenă a bătăliei de la Gettysburg, în Pennsylvania, în iulie. 
Şi apoi urmează campania din Spotsylvania, Virginia; 
marşul spre Atlanta şi lupta de la Franklin sunt în 
pregătire. Dar lupta de astăzi este foarte importantă. 
Unioniştii aveau cam cu o treime mai mulţi oameni decât 
rebelii, atât în infanterie, cât şi în cavalerie, şi aproape de 
două ori mai multe piese de artilerie, dar yankeii au avut 
de două ori mai mulţi morţi şi răniţi. 

În timp ce îl ajuta să-şi aranjeze armele, gamela, sacul 
de dormit, Michelle privi toate activităţile care se 
desfăşurau împrejur. 

— E ca la o filmare de mare amploare. 

— Da, dar fără să primeşti un cec consistent la sfârşitul 
zilei. 

— Nişte băieţaşi care nu se maturizează niciodată, 


“2 Erou confederat. 
265 


replică Bailey, clătinând din cap şi rânjind. Doar jucăriile 
sunt mai mari şi mai elaborate. 

— Dorothea nu a venit? întrebă Michelle. 

Eddie ridică din umeri. 

— Buna mea soţie ar accepta mai degrabă să i se smulgă 
părul fir cu fir, decât să vină să mă vadă jucându-mă de-a 
soldaţii. 

Se auzi un sunet de trompetă. 

— OK, tabăra e deschisă. Vor începe cu o scurtă lectură 
despre bătălie şi altele de felul ăsta, cu o defilare a 
infanteriei, cu ceva muzică, după care va defila şi 
cavaleria. 

— Spuneai că o să călăreşti. Unde ţi-e bidiviul? 

Eddie arătă către un trăpaş din Tennessee, înalt de un 
metru treizeci şi părând foarte vioi, care era priponit de o 
remorcă parcată alături de camioneta lui Eddie. 

— El e Jonas, cel care mă duce-n şa. Sally îl îngrijeşte 
foarte bine, dar calul ăsta e dornic de mai multă activitate. 

Se îndreptară către câmpul de luptă. Plină de admiraţie, 
Michelle îl urmări pe Eddie mai întâi mărşăluind cu 
infanteria, apoi făcându-l pe Jonas să execute nişte paşi 
foarte complicaţi în timpul defilării cavaleriei. Spectatorii 
fură rugaţi să părăsească câmpul înainte de a începe focul 
de baraj al artileriei. La prima salvă, Michelle îşi acoperi 
urechile. 

Începerea primei zile a bătăliei fusese anunţată. 

Eddie le arătă un loc de unde îl puteau privi „murind cu 
măreție”. Le mai recomandă şi corturile spitalului. 

— Hot dog şi bere rece. Niciun soldat din Războiul Civil 
nu a avut parte de aşa ceva, le spuse. 

— Am auzit că filmează toate astea, zise Bailey. 

— E adevărat. Filmează multe dintre ele. Pentru 
posteritate, adăugă Eddie, cu sarcasm. 

— Presupun că toate puştile şi tunurile sunt încărcate cu 
muniţie oarbă, zise Michelle. 

— A mea aşa e. Şi sper al dracului de tare că toată 
lumea se ţine de regula asta, zâmbi Eddie. Nu-ţi face 


266 


probleme, aici toţi suntem de aceeaşi părere. N-o să 
zboare niciun fel de glonţ primprejur. 

Stând în picioare, îşi cumpăni tot echipamentul. 

— Uneori mă întreb cum puteau oamenii ăia să umble, 
ca să nu mai vorbesc de luptă, cu toate astea pe ei. Ne 
vedem mai târziu. Uraţi-mi noroc. 

— Noroc, spuse Michelle în timp ce el se îndepărta. 


267 


Capitolul 53 


Mesajul aştepta pe Jeep-ul lui Kyle când el cobori din 
apartament. Desfăcu plicul şi, în timp ce citea conţinutul, 
pe faţă i se aşternu un zâmbet larg. Era de la clienta căreia 
îi furniza pilule, de la exhibiţionista zurlie îndrăgostită de 
armele silenţioase. Dorea să se întâlnească cu el noaptea 
târziu, la un motel din zonă. Îi scrisese chiar şi numărul 
camerei. Îşi cerea scuze pentru ceea ce făcuse şi 
intenţiona să îndrepte lucrurile. Îi promitea cinci mii de 
dolari şi, mult mai incitant, ceea ce se aşteptase să 
primească data trecută. Ea îl dorea, spunea scrisoarea. Il 
dorea foarte mult. Îi oferea o experienţă pe care nu avea s- 
o uite toată viaţa. Şi mai indusese încă un stimulent: zece 
bancnote de o sută de dolari. Probabil erau aceleaşi 
bancnote la care îl silise să renunţe. 

Îşi puse banii în buzunar, se urcă în Jeep şi cugetă. 
Planul lui de şantaj nu avusese succes; era evident că se 
înşelase în legătură cu cele văzute. Dar acum se ivise o 
nouă ocazie favorabilă şi oare ce ar fi avut de pierdut, când 
mia de dolari era deja în buzunarul lui? OK, probabil că ea 
nu juca cu toate cărţile pe faţă, dar nu şi-o mai imagina 
mânuind din nou o armă. De ce i-ar fi dat atât de mulţi 
bani dacă nu gândea ceea ce spusese? Trebuia să fie foarte 
precaut, ceea ce nu-l împiedică să considere că trăia, 
probabil, cea mai norocoasă zi a vieţii lui. Şi îşi spuse că 
avea să o trateze cu grosolănie, ca să-i plătească pentru că 
îl speriase atât de rău. Era sigur că ei îi plăceau 
grosolăniile. Ei bine, avea să-i dea târfei mai mult decât se 
aştepta ea. Vajnicul Kyle era gata de luptă. 

XXX 

Michelle şi Bailey urmăreau prin binocluri bătălia sau 
mai degrabă seria de încăierări care aveau loc în toată 
zona: atacuri şi contraatacuri şi lupte corp la corp care 
păreau incredibil de realiste. Michelle tresărea la fiecare 
bubuitură de tun, iar Bailey râdea. 


268 


— Ageamio, îi spuse, în glumă. 

Coloanele de oameni în uniforme cenuşii sau maroniu- 
gălbui păreau să curgă pentru se lovi de zidul albastru al 
adversarilor. În ciuda fumului, a împuşcăturilor, a salvelor 
de tun, a ţipetelor, a amestecului de picioare grăbite şi a 
săbiilor care se loveau pretutindeni de alte săbii, Michelle 
îşi putu da cu uşurinţă seama că o luptă adevărată ar fi 
fost cu mult mai cumplită. Cel puţin niciun strop de sânge 
nu uda pământul şi nu erau niciun fel de mădulare 
împrăştiate împrejur; şi nu erau autentice nici suspinele 
care prevesteau icnetele de durere ale muribunzilor. Cea 
mai gravă rană pe care o observară era o gleznă luxată. 

Michelle deveni foarte atentă când îl văzu pe Eddie 
ţâşnind din pădure împreună cu compania sa, slobozind 
faimosul strigăt al rebelilor. Oponenții lor unionişti îi 
întâmpinară cu o grindină de gloanţe şi jumătate din 
bărbaţi se prăvăliră în praf, morţi sau pe moarte. Eddie nu 
fusese atins de prima salvă şi continua şarja alături de 
vreo duzină din oamenii lui. Sări peste parapetul de lemn 
şi se angajă într-o luptă înverşunată, corp la corp, cu trei 
soldaţi unionişti, doborând doi dintre ei sub privirile 
subjugate ale lui Michelle. Şi chiar îl ridică pe unul dintre 
bărbaţi şi-l aruncă într-un tufiş. In timp ce soldaţii cădeau 
în jurul lui, Eddie îşi trase sabia şi îl înfruntă, făcând uz de 
o serie de lovituri complicate de spadă, pe un căpitan 
unionist, pe care, în cele din urmă, îl străpunse. 

Totul părea atât de real încât, atunci când Eddie se 
întoarse să caute un alt duşman şi un glonţ de carabină îl 
lovi exact în stomac, Michelle îşi simţi respiraţia 
accelerându-se. Când Eddie căzu la pământ, o cuprinse o 
dorinţă covârşitoare de a-şi scoate propria armă şi de a se 
năpusti să-l împuşte pe omul care tocmai îl omorâse pe 
Eddie. 

Se întoarse şi îl surprinse pe Bailey uitându-se la ea. 

— Ştiu cum e. Am simţit acelaşi lucru când l-a văzut 
prima dată pe Eddie făcând pe mortul. 

Pentru câteva minute, niciunul dintre bărbaţi nu schiţă 


269 


absolut nicio mişcare şi Michelle simţi cum devenea din ce 
în ce mai agitată. Apoi Eddie se săltă, se aplecă ca să 
vorbească ceva cu cel căzut alături de el, apoi se ridică în 
picioare şi veni să li se alăture lui Michelle şi Bailey, care 
răsuflară uşuraţi. 

Îşi scoase pălăria şi îşi şterse fruntea asudată. 

— A fost absolut uimitor, Eddie, spuse Michelle. 

— Pe dracu’, doamnă, trebuia să mă fi văzut la 
Gettysburg sau la Antietam. Ei, acolo am fost într-o formă 
excelentă. 

„Arăţi excelent şi astăzi”, gândi Michelle, dar apoi se 
opri, amintindu-şi dojana lui King: Eddie era însurat. Chiar 
dacă nevasta nu părea să se sinchisească prea mult de el, 
era totuşi însurat. 

— De unde ştiţi cine moare şi cine nu? îl întrebă. 

— Totul este foarte bine planificat dinainte. Cele mai 
multe repuneri în scenă se fac de vineri până duminică. 
Vineri oamenii încep să se adune şi generalii îi iau pe rând 
şi le spun de ce au nevoie, unde trebuie să se afle, cine 
moare şi cine nu. Foarte multe depind de modul în care se 
prezintă fiecare, şi cu ce - cai, tunuri, alte chestii de-astea. 
Aproape toţi cei de aici au experienţă, aşa că nu sunt prea 
multe de învăţat. lar lupta este regizată ca un spectacol 
coregrafic, cel puţin în cea mai mare parte; dar rămâne 
întotdeauna şi ceva loc pentru improvizații. L-aţi văzut pe 
tipul pe care l-am ridicat şi l-am aruncat grămadă în tufiş? 
A fost o mică răzbunare din partea mea. La ultima bătălie, 
prăpăditul ăsta mic m-a pocnit în cap cu mânerul sabiei. A 
spus că a fost un accident. O săptămână întreagă am avut 
un cucui. Aşa că, din întâmplare, l-am ridicat şi eu şi l-am 
azvârlit în tufiş. 

Ea privi către locul unde morţii încă nu se ridicaseră de 
la pământ. 

— Există vreo regulă care spune cât de mult trebuie să 
rămâneţi căzuţi? 

— Da, dar e foarte flexibilă. Uneori generalul ne spune 
dinainte că trebuie să aşteptăm până se termină bătălia. 


270 


Sau, dacă sunt cărăuşi de la ambulanţă care trebuie să 
apară, suntem scoşi de pe câmp în felul ăsta. Astăzi se 
filmează, totul e ceva mai complicat, dar camera a fost 
îndreptată spre o altă încăierare după ce am fost omorât, 
aşa că am trişat puţin şi am şters-o. Priveliştea e mult mai 
frumoasă aici, adăugă, cu un zâmbet timid. 

— În comparaţie cu cadavrele? Nu cred că o să iau asta 
drept compliment, spuse Michelle, întorcându-i zâmbetul. 

Mai târziu, îl priviră pe Eddie călărind, în timp ce-şi 
conducea oamenii la probele de îndemânare din liniile 
Uniunii. Călăreţii se iveau ca într-o străfulgerare, coborând 
şi urcând dealurile şi sărind peste obstacolele care le 
apăreau în cale. 

Michelle se întoarse spre Bailey. 

— Unde a învăţat să călărească aşa? 

— O să fii surprinsă de cât de multe poate face omul 
ăsta. Ai văzut vreuna din picturile lui? 

— Nu, dar chiar aş vrea să o fac. 

După câtva timp, Eddie trecu călare pe lângă ei şi-i 
aruncă lui Michelle pălăria sa de cavalerist, împodobită cu 
o pană. 

— Pentru ce e asta? întrebă ea, prinzând-o. 

— N-am fost ucis. Probabil că eşti talismanul meu 
purtător de noroc, strigă el, înainte de a se îndepărta din 
nou. 

Următoarele spectacole au fost un ceai pentru doamne 
şi o paradă de modă. Apoi urmă o lecţie de dans. Fiind 
partenerul lui Michelle, Eddie o ajută să înveţe paşii 
complicaţi ai unora dintre dansurile din vremea Războiului 
Civil. Pe urmă veni rândul unui bal oficial, organizat doar 
pentru protagoniştii reconstituirii, dar Eddie avea o rochie 
din epocă, despre care spuse că o cumpărase de o 
vivandieră şi pe care i-o dădu lui Michelle. 

Ea o privi surprinsă. 

— Ce-ar trebui să fac cu asta? 

— Dar bine, mylady, ca să intrăm pe blat la bal trebuie 
să ai o vestimentaţie corespunzătoare. Vino, te poţi 


271 


schimba în camionetă. Eu o să stau de pază, pentru ca 
reputaţia ta să rămână neştirbită. 

Eddie făcuse rost şi de un echipament pentru Bailey, dar 
agentul FBI îi anunţă că trebuia să plece. 

— Atunci am s-o duc eu cu maşina până acasă, spuse 
Eddie. Oricum nu pot să rămân şi în a doua zi a bătăliei. 
Plec diseară. 

Michelle părea cam stânjenită de tot aranjamentul, dar 
Eddie zise: 

— Îţi promit că voi fi un gentleman desăvârşit. Şi nu uita 
că, drept însoțitor, îl avem pe Jonas în remorcă. 

Îşi petrecură următoarele două ore dansând, mâncând şi 
bând. 

În cele din urmă, Eddie se aşeză, cu pieptul lui puternic 
tresăltând, în vreme ce Michelle nu părea să-şi fi pierdut 
răsuflarea. 

— OK, draga mea, s-ar putea spune că ai ceva suflu, 
trebuie s-o recunosc. 

— Ei, eu n-am luptat în niciun război astăzi. 

— Sunt frânt şi spatele mă ucide. Călăresc şi mă ocup de 
luptele astea de prea multă vreme. Eşti gata să consideri 
ziua încheiată? 

— Sunt. 

Înainte de a pleca, o fotografie, cu un polaroid, în rochia 
lungă de bal. 

— Probabil că n-o să te mai văd niciodată îmbrăcată aşa, 
îi explică, aşa că aş vrea să am o dovadă. 

Ea se schimbă în hainele obişnuite înainte de a porni 
către casă. 

Pe drum stătură de vorbă, mai întâi despre bătălie şi 
despre reconstituiri, în general, apoi despre locul de 
baştină al lui Michelle şi despre familia ei. 

— Cam mulţi fraţi, nu? spuse Eddie. 

— Chiar prea mulţi, uneori. Am fost cea mai mică şi, cu 
toate că n-o s-o recunosc niciodată, tata a ţinut foarte mult 
la mine. Şi el şi toţi fraţii mei sunt poliţişti. Când m-am 
decis să intru şi eu în poliţie, niciunul nu a fost prea 


272 


încântat. Tata încă nu a reuşit să treacă cu totul peste 
asta. N 

— Eu am avut un frate, spuse el, încet. Il chema Bobby. 
Eram gemeni. E 

— Ştiu, am auzit. Imi pare rău. 

— Era un copil bun. Chiar era. Era dulce, gata să facă 
orice pentru oricine, doar că era mereu pe jumătate 
absent. Eu îl iubeam, îl iubeam într-adevăr şi-mi lipseşte al 
dracului de mult. 

— Nu mă-ndoiesc că pierderea lui a devastat întreaga 
familie. 

— Da, cred că aşa a fost, zise el. 

— Şi îmi închipui că tu şi Savannah nu aveţi multe în 
comun. 

— Şi ea e un copil bun, chiar sclipitor, dar, într-un fel, a 
eşuat. Şi nici nu o pot condamna, uite-te şi la mine. 

— Cred că, în ceea ce te priveşte, te-ai descurcat foarte 
bine. 

El îşi întoarse ochii spre ea. 

— Ăsta chiar că e un compliment când vine de la tine, o 
medaliată olimpică devenită agent în Serviciul Secret şi 
care acum e un detectiv clasa-ntâi. Ce părere ai despre 
colaborarea cu Sean? 

— E grozav. Nu mi-aş fi putut dori un partener şi un 
mentor mai bun. 

— E un tip inteligent. Dar, s-o recunoaştem: e norocos 
fiindcă lucrează cu tine. 

Michelle privi pe geam, evident stânjenită. 

— Nu glumesc, Michelle. Voi doi faceţi treabă bună 
împreună. E bine când ai parte de aşa ceva. Cred că sunt 
doar invidios. 

Ea îl privi cu atenţie. 

— Dacă eşti nefericit, poţi schimba asta, Eddie. 

— Sunt nefericit din anumite puncte de vedere, spuse el. 
Dar să nu-ţi închipui că am curajul să fac o schimbare, una 
adevărată. Nu e vorba numai de Dorothea. Ea îşi vede de 
treburile ei şi eu de ale mele. Sunt multe căsătorii în care 


273 


lucrurile merg aşa şi asta nu mă deranjează. Dar o mai am 
şi pe mama. Presupunând că aş pleca de aici, ce s-ar 
întâmpla cu ea? 

— Pare capabilă să-şi poarte singură de grijă. 

— S-ar putea să ai o surpriză, mai ales acum, când toată 
lumea o arată cu degetul. 

— Eu şi Sean avem de gând să discutăm cu ea, ca să 
trecem peste asta. Evident, orice ar fi fost ceea ce i-a spus 
lui Lulu, a avut efectul scontat. Dacă Lulu e convinsă că ea 
n-are nicio legătură cu uciderea lui Junior, toată lumea va 
începe să creadă acelaşi lucru. 

— Nu e vorba doar de moartea lui Junior, ci şi de a tatei. 
Nu e un secret că mariajul lor a fost uneori agitat, aşa că 
unii bănuiesc că ea l-a omorât. Nu sunt sigur că se poate 
împăca cu asta. 

— Înainte de a ne întâlni noi cu Remmy, poate ai vrea să 
încerci să afli de la ea ce anume s-a furat din dulapul ei. 

El păru surprins. 

— Credeam că au fost doar verigheta ei, nişte bani şi 
nişte mărunţişuri. 

— Nu, a mai fost şi altceva. Ceva pe care doreşte cu 
atâta înverşunare să-l recapete, încât i-a oferit lui Junior o 
grămadă de bani în schimb. 

Mâinile lui Eddie se încleştară de volan. 

— Ce dracu' ar putea fi? 

— Sper că o să poţi afla. Dacă e să-i spună cuiva, atunci 
presupun că ţie îţi va spune. 

— O să încerc, Michelle. O să-mi dau toată silinţa. 

Opri maşina în faţa casei ei şi o conduse până la uşă. 

— După ce vorbiţi cu mama, treceţi şi pe la mine, ca să 
vă arăt, ţie şi lui Sean, câteva dintre tablourile mele. 

Chipul lui Michelle se lumină. 

— Mi-ar plăcea asta, Eddie, şi încă foarte mult. Ei, îţi 
mulţumesc pentru seara asta minunată. De multă vreme 
nu m-am mai distrat atât de bine. 

El făcu o plecăciune adâncă şi, când se îndreptă, îi 
întinse pălăria lui cu pană. 


274 


— Pentru dumneavoastră, mylady. Ce naiba, adăugă, în 
ultimii douăzeci de ani, nu m-am mai simţit niciodată aşa 
de bine. 

Înţepeniră, stângaci, fără să se privească unul pe altul, 
preţ de un moment nesfârşit, apoi Eddie întinse mâna, pe 
care ea se grăbi să i-o strângă. 

— Ei, noapte bună, spuse. 

— Noapte bună, Eddie. 

În timp ce el se îndepărta, ducându-şi calul în remorca 
ataşată  camionetei, Michelle îl urmări cu privirea, 
plimbându-şi degetele pe pălăria lui de cavalerist. 

Michelle nu îşi permisese prea des să se gândească la o 
relaţie pe termen lung cu un bărbat. Pe primul loc fusese 
dorinţa de ajunge campioană olimpică, apoi poliţist, pe 
urmă urmase un deceniu în care se străduise să-şi croiască 
drumul printre complicațiile şi greutăţile cu care se 
confruntă un agent al Serviciului Secret. Acestea fuseseră 
perspectivele ei, ţelurile vieţii ei, şi reuşise să şi le atingă 
din plin. Acum, la treizeci şi doi de ani, după ce se stabilise 
într-un orăşel şi începuse o nouă carieră, în minte 
începeau să i se furişeze gânduri îndreptate şi spre altceva 
decât spre muncă, dincolo de urcuşul pe culmile 
realizărilor profesionale. Nu se imaginase niciodată în 
postura de mamă - deşi nu avea niciun motiv să creadă că 
nu ar fi fost o mamă bună -, dar se putea vedea pe sine 
însăşi ca soţie. 

Privi lung vârtejurile de praf stârnite de camioneta lui 
Eddie, care dispăruse. 

Şi, încă odată, avertismentul lui Sean îi răsună în urechi. 
Eddie era însurat, chiar dacă nu era fericit. Şi, pentru ea, 
asta însemna că totul se terminase. 

Intră în casă şi îşi petrecu următoarea oră scoţându-şi 
toate nimicurile din valiza burduşită. 


275 


Capitolul 54 


În timp ce Michelle asista la reconstituire, King, aflat pe 
locuinţa sa plutitoare, primi un telefon de la Sylvia Diaz. 

— Ţi-am simţit lipsa la înmormântare şi la recepţie, 
spuse el. 

— Păi, eu nu cunosc familia Battle şi, evident, nu am fost 
invitată la recepţie. lar să vii neinvitat într-un asemenea 
caz nu pare să fie o idee strălucită. 

— Ai scăpat câteva întâmplări interesante. 

Îi povesti despre Remmy şi despre Lulu Oxley, dar nu-i 
spuse că o văzuse pe Sally Wainwright la mormântul lui 
Junior Deaver. În momentul acela, era cu atât mai bine cu 
cât erau mai puţini cei care ştiau asta, gândi. 

— Trebuie să-ţi vorbesc. Eşti liber deseară, la cină? îl 
întrebă ea. 

— Pari foarte încordată. Ceva nu merge bine? 

— Sean, cred că ceva nu merge bine deloc. 

În seara aceea, King se urcă în maşină şi se îndreptă 
spre periferia oraşului Charlottesville. Sylvia nu acceptase 
să se întâlnească în Wrightsburg. Răspunsul criptic pe 
care i-l dăduse ea îl umpluse pe King de curiozitate. După 
ce se aşezară într-un separeu din partea din fundul 
localului, el nu pierdu timpul. 

— OK, ce s-a întâmplat? 

Sylvia îi povesti despre Kyle, care fura medicamente din 
cabinet, şi despre femeia misterioasă pe care o văzuse la 
Afrodiziac. 

Uimit, King se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Nu i-ai recunoscut vocea? 

— Nu, prin uşă suna înăbuşit. Dar era evident că nici 
Kyle nu ştia cine e. Şi era înarmată, aşa că n-am vrut să-mi 
forţez norocul încercând să aflu mai mult. 

— Da, ai făcut foarte bine. O mie de dolari doza de 
narcotice; asta ar trebui să excludă multe persoane de pe 
listă. 

— Evident, e o femeie bogată sau una care are acces la 

276 


mulţi bani. 

— Credeam că în camerele alea stau numai 
dansatoarele. 

— Păi, nu pot fi sigură că nu era una dintre dansatoare, 
replică Sylvia. Din câte am auzit, i-a oferit un soi de 
spectacol de striptease şi el s-a înfuriat fiindcă finalul nu a 
fost un raport sexual. Imi aduc foarte bine aminte cum 
zbiera la ea fiindcă îşi „fâţâise fundul gol” în faţa lui şi pe 
urmă nu-l lăsase să „i-o tragă”, sau altceva vulgar, de 
genul ăsta. Cu siguranţă, nu l-am văzut niciodată 
purtându-se aşa la serviciu, mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Despre ce fel de medicamente e vorba? 

— Calmante, dar unele foarte puternice. Dacă nu 
respecţi intervalul la care trebuie luate sau iei prea multe 
o dată, poţi face un şoc sever sau, uneori, îţi poţi chiar 
pune viaţa în pericol. 

— Şi ai văzut-o plecând? 

— Cred că era ea, dar nu pot fi absolut sigură. Dacă nu 
m-am înşelat, a plecat într-un Mercedes-Benz decapotabil - 
ştii, unul din modele vechi, aproape o antichitate. N-am 
putut vedea plăcuţa de înmatriculare şi nu sunt sigură nici 
în privinţa culorii, dar era una întunecată, poate verde sau 
albastru închis. Aşa că, dacă ea era, cred că nu e una 
dintre dansatoare. Atunci ar fi trebuit să rămână la club. 

— Totuşi, s-ar putea să reuşim să dăm de urma maşinii. 

— Cum să procedez în ceea ce îl priveşte pe Kyle? 

— Treaba pare să fie de competenţa poliţiei. Ai dovada şi 
ai fost martoră. 

— Crezi că ar trebui să îi spun că am aflat toate astea? 

— Nu! Nu putem ştii cum va reacţiona. Mâine o să 
vorbesc cu Todd şi o să văd ce părere are. Dar cel mai bine 
ar fi să începi să-ţi cauţi alt asistent. 

Ea încuviinţă dând încet din cap. 

— Cred că ar fi trebuit să prevăd asta. Kyle a umblat 
întotdeauna cu înşelătorii. L-am prins zilele trecute la 
computerul din biroul administratorei şi mi-a servit o 
poveste de două parale despre aprovizionare. Probabil 


277 


falsifica inventarul farmaciei chiar în prezenţa mea. 

— E limpede că e un mincinos priceput şi, fiindcă nu 
pare să fie un tip violent, nu trebuie să-ţi faci griji decât în 
privinţa asta. Problema ta va fi prima de care am să mă 
ocup mâine dimineaţă. 

Ea îi zâmbi. 

— E bine să-ţi poarte cineva de grijă din când în când. 

El îi întoarse zâmbetul şi se uită împrejur. 

— Aici au o pivniţă de vinuri excelentă. Te superi dacă o 
să comand ceva extraordinar? 

— Cum spuneam, e plăcut să-ţi poarte cineva de grijă. 

— Dacă memoria mea nu mă face de ruşine, au un 
Chateau Ducru-Beaucaillou din 1982. 

— Ducru-Beaucaillou? Franceza mea e puţin cam 
ruginită. 

— Înseamnă „frumoasa pietricică”, spuse el, privind-o în 
ochi. Mi se pare potrivit. 

Următoarele două ore se scurseră repede şi conversaţia 
se mută de la Kyle la lucruri mai personale. 

— Eu şi George veneam aici în fiecare an, la aniversarea 
noastră, spuse Sylvia, privind prin fereastră luna plină care 
plutea în văzduh. 

— E un loc potrivit pentru sărbătoriri, comentă King. De 
fapt, şi eu am adus-o aici pe Michelle când am înfiinţat 
agenţia. 

— Zăceam în spital, atât de năucită de medicamente 
încât n-am aflat că fusese omorât decât după vreo două 
zile. 

— De ce erai internată? 

— Ruptura colonului în zona diverticulumului. George 
mă operase. Lucrurile s-au dovedit ceva mai complicate 
odată ce ajuns la zona respectivă şi, datorită anesteziei, 
mie mi-a scăzut foarte mult tensiunea arterială. Imi cer 
scuze, nu e un subiect potrivit pentru o discuţie la masă. 

— Trebuie să fie foarte stresant pentru un doctor să-şi 
opereze propria soţie. 

— Genul ăsta de chirurgie era specialitatea lui. Cred că 


278 


a simţit, din instinct, că era vorba de ceva mai complicat 
decât indicau analizele şi a avut dreptate. George era de 
departe cel mai bun chirurg din regiune; de fapt, era 
printre cei mai buni din ţară. N-aş fi putut fi pe mâini mai 
sigure. 

Pe neaşteptate, îşi tamponă ochii cu un şerveţel. 

King se întinse şi îi luă mâna. A 

— Ştiu că a fost foarte dureros pentru tine, Sylvia. Imi 
pare rău că a trebuit să treci prin aşa ceva. 

Ea respiră adânc şi îşi şterse ochii. 

— Ar fi de aşteptat să reuşesc cândva să trec peste asta. 
Îmi tot spun că face parte din viaţă. De fapt, de câte ori fac 
autopsia unei victime asasinate, mă străduiesc să-mi repet 
asta. Moartea, uneori violentă, moartea nedreaptă, e o 
parte a vieţii. Dacă n-aş privi lucrurile din perspectiva 
asta, nu cred că aş putea să-mi fac meseria. 

El ridică paharul către ea. 

— Şi o faci extraordinar de bine. 

— Mulţumesc. E plăcut când eşti apreciat. 

Îl privi cu timiditate. 

— Ce e? zise el. 

— Mă întrebam de ce am pus capăt întâlnirilor noastre. 

— Şi eu am început să mă întreb acelaşi lucru. 

Ea îi atinse uşor mâna. 

— Poate că ar trebui să facem ceva în privinţa asta. 

— Poate că ar trebui, spuse King. 


279 


Capitolul 55 


Kyle era furios. Ajunsese în faţa camerei de motel exact 
la ora stabilită, bătuse la uşă şi nu-i răspunsese nimeni. 
Aşteptase afară încă treizeci de minute, ca să vadă dacă ea 
avea să apară. Nu apăruse. Atunci se hotărâse să încerce 
să mai bată la uşă încă o dată. Poate că adormise. Poate că 
era drogată. Încercase să răsucească mânerul. Uşa era 
încuiată! Privi împrejur. În afară de maşina lui, în parcare 
mai erau doar două, şi amândouă erau departe de acea 
clădire a motelului. În timp ce se urca în Jeep, în parcare 
se mai opri o maşină. Kyle văzu coborând un bărbat fără 
vlagă şi o femeie micuță, purtând o fustă minusculă şi 
clătinându-se, nesigură, pe tocuri de zece centimetri. Cei 
doi intrară într-una din camere fără să privească în 
direcţia lui. Kyle clătină din cap. Ei, bine că exista măcar 
un tip care primea ceva în noaptea aia. Demară. 

Cât dură drumului înapoi, către apartamentul lui, îi 
veniră în minte diverse moduri în care ar fi putut da de 
urma femeii, ca să o pedepsească fără milă pentru acea 
ultimă înşelătorie. Mai presus de toate, era supărat pentru 
că ratase cei cinci mii de dolari promişi drept plată. 

Opri la locul lui de parcare, trânti uşa Jeep-ului şi urcă 
treptele în grabă. Era trecut de ora unu dimineaţa şi nu 
obținuse nimic în schimbul somnului pierdut. Dar putea să 
regleze conturile. Avea ceea ce dorea ea, mai multe 
medicamente. Rolurile trebuiau inversate. Trebuia să 
meargă la Afrodiziac. Dacă ea lucra acolo, avea să afle cine 
era. Dacă nu, avea să meargă în camera ei, să o înfrunte, 
să-şi simuleze retragerea şi apoi să aştepte ca ea să 
părăsească clubul. Pe urmă avea să o urmărească până 
acasă şi să-i descopere identitatea. Odată ce ar fi obţinut 
această informaţie, ar fi putut s-o strângă cu uşa. De 
vreme ce îşi putea permite să plătească o mie de dolari 
pentru nişte medicamente care valorau cincizeci, îşi putea 
permite să-i plătească şi tăcerea. 

Când deschise uşa apartamentului, cea mai mare parte a 

280 


planului era gata. A doua zi avea să înceapă să-l pună în 
aplicare. 

Se duse în dormitor şi vru să aprindă lumina. Numai că 
nu izbuti. Afurisitul de bec îi făcea din nou figura. Apoi 
observă o mişcare în pat. Era ea! Acolo, în apartamentul 
lui. Întinsă în patul lui, acoperită doar de un cearşaf. Chiar 
şi pe întuneric, putea recunoaşte eşarfa şi ochelarii pe care 
îi purta de obicei. 

— Ce dracu' faci aici? Te-am aşteptat la motel aproape o 
oră. 

Nu-i trecu prin cap şi să o întrebe cum aflase unde 
locuia el. 

În loc de răspuns, ea se ridică şi lăsă cearşaful să îi 
alunece uşor de pe umeri, care erau goi. Lui i se 
înfierbântă sângele şi mânia i se spulberă cu repeziciune. 
Cu o mişcare provocatoare, ea trase cearşaful până 
deasupra coapselor, care erau tot goale. Kyle se simţi 
devenind tot mai excitat când îi făcu semn să vină în pat, 
alături de ea. 

— Fără arme de data asta, OK? reuşi să îngaime. 

Ea încuviinţă înclinându-şi capul, apoi arătă spre biroul 
de lângă perete. Kyle se duse până acolo şi văzu banii 
împrăştiaţi peste tot. 

Când se întoarse, dădu de ea stând în picioare în faţa lui, 
abia acoperită de cearşaf. Îl atinse uşor cu mâna, făcându-i 
semn să se ducă către pat. 

Se supuse zâmbind. Din spate, braţele ei îl încercuiră. 
Se răsuci cu faţa către ea şi cu spatele înspre pat. 

Cearşaful căzu. 

Braţul ei se înălţă şi Kyle încremeni. Ceea ce ţinea ea în 
mână arăta ca un pistol. Când trase, el îşi ridică palmele, 
ca şi cum ar fi vrut să oprească glonţul. 

Săgeţile gemene, propulsate de aerul comprimat şi 
ataşate printr-un fir de patru metri şi jumătate la pistolul 
cu şocuri electrice Taser, pătrunseră prin cămaşa lui 
subţire. Scuturându-l cumplit, în piept îl izbiră mortal 
cincisprezece mii de volţi, care ar fi fost suficienţi ca să 


281 


doboare un înaintaş de o sută treizeci şi cinci de kilograme 
din Liga Naţională de Fotbal, nu doar tehnician sfrijit de la 
morgă. Suprasarcina îi covârşi sistemul nervos central şi el 
căzu pe spate în pat, unde se curbă într-o poziţie fetală 
când muşchii i se contractară. 

Deşi ştia că avea să fie imobilizat o bună bucată de 
vreme, femeia se grăbi să se apropie de pat şi să scoată 
săgețile. Apoi îşi puse pistolul Taser în geanta care se afla 
pe podea şi îşi trase în mâini o pereche de mănuşi. Pe 
urmă scoase o seringă. 

Kyle privi înspăimântat cum ea îi răsuci braţul paralizat, 
îi suflecă mâneca, îi strânse antebraţul cu un garou ca să-i 
reliefeze venele, găsi una bună şi goli în ea conţinutul 
seringii. Apoi desfăcu repede garoul şi îl puse, împreună 
cu seringa, pe noptiera de alături. 

Il privi pe Kyle, care zăcea, contorsionat, în pat. Ceea ce 
îi injectase aproape că îşi făcuse efectul. El fu din nou 
scuturat de convulsii, dar asta nu era suficient. Luă perna, 
i-o puse pe faţă şi apăsă. Se opri după două minute. Dădu 
deoparte perna şi îl privi din nou. Îi căută pulsul şi nu i-l 
găsi. Kyle murise. 

Cu toate că părea goală, purta, de fapt, chiloţi şi sutien. 
Scoase din geantă un trening, îl îmbrăcă repede, înşfăcă 
banii, căută în buzunarele lui Kyle şi găsi biletul pe care i-l 
scrisese. Îl îndesă în geantă, împreună cu cearşaful în care 
fusese înfăşurată. Se asigură că nu lăsa în urma ei nimic 
altceva decât seringa şi garoul şi părăsi clădirea. 

În timp ce se îndepărta în grabă de apartamentul 
mortului, se simţi liniştită la gândul că avea acum o 
problemă mai puţin de rezolvat. 


282 


Capitolul 56 


În dimineaţa următoare, King şi Michelle erau în maşină, 
ducându-se să stea de vorbă cu Remmy. 

King îi relată lui Michelle discuţia pe care o avusese cu 
Sylvia. 

— Am vorbit cu Todd ceva mai devreme. Are de gând să- 
l aresteze astăzi pe Kyle. 

— Ai vreo idee legată de identitatea femeii misterioase? 

— Cred că cel mai simplu e să mergem la club şi să 
întrebăm. Dacă este o obişnuită a casei sau dacă lucrează 
acolo, cineva trebuie să o cunoască. 

În schimb, Michelle îi povesti lui King despre 
reconstituire. 

— A fost extraordinar, sute de oameni se agitau tot 
timpul. Vreau să spun că era un haos total, era ca şi cum 
m-aş fi uitat la o bătălie reală. Eddie crede că ar putea 
difuza o parte din filmele pe care le-au făcut acolo la 
televiziunea publică locală, zise ea. 

— De fapt, am asistat şi eu la vreo două chestii din 
astea. Fratele prietenei mele din vremea când lucram în 
Serviciul Secret era pasionat de ele. Avea un întreg muzeu 
cu lucruri memorabile, dar şi cu fleacuri, legate de 
Războiul Civil. Flinte, uniforme, săbii, chiar şi instrumente 
pentru amputări. 

— Eddie face o treabă foarte bună. Omul ăsta are nişte 
talente uimitoare şi, cu toate astea, o părere foarte proastă 
despre el însuşi. 

— Ei, tatăl lui era un tip căruia e greu să-i calci pe urme. 

— Da, dar nu e ca şi cum nu ar fi realizat nimic toată 
viaţa. Şi, deşi nu pare sensibil, trebuia să-l fi auzit vorbind 
despre fratele lui geamăn. De fapt, în anumite privinţe, s- 
ar putea să fie cel mai strălucit membru al familiei. 

King o privi cu un aer întrebător. 

— Şi spuneai că te-a adus acasă cu maşina? Şi eraţi 
numai voi doi? 

— Vrei să termini cu insinuările? Între noi nu s-a 

283 


întâmplat nimic, şi nici nu o să se întâmple. 

— Mă bucur să aud asta, fiindcă ultimul lucru de care 
avem nevoie ar fi ca Dorothea sau, Doamne păzeşte, 
Remmy, să tragă cu puşca după noi, ripostă King. 

Îl întâlniră pe Eddie la uşa din faţă a vilei. 

— Mi-am petrecut ultima oră străduindu-mă s-o conving 
să-mi spună ce era în sertarul secret şi n-am aflat absolut 
nimic, le dădu el de ştire. 

— Ei, dacă nu ţi-a spus ţie, nu cred că noi o să insistăm, 
zise King. 

— Poate că, într-un fel, am pregătit-o sufleteşte. E pe 
terasa din spate şi vă aşteaptă. Cafeaua e fierbinte. Mason 
abia a adus-o, împreună cu nişte biscuiţi cu şuncă. 

Eddie îi însoţi pe terasă. Remmy închise ceea ce părea 
să fie un jurnal intim, în care tocmai scria. Era un model 
învechit, având de-a curmezişul o cataramă cu lăcăţel. 
Remmy şi-l puse în buzunarul jachetei. 

În vreme ce King o saluta pe Remmy, Eddie îi făcu semn 
lui Michelle să vină lângă el şi îi şopti: 

— Când terminati aici, treci pe la atelierul meu. Se află 
în spatele casei noastre. Am ceva să-ţi arăt. 

El plecă şi, când se întoarse, Michelle văzu privirea lui 
Remmy pironită asupra ei. 

— Am înţeles că l-ai văzut pe Eddie jucându-se de-a 
soldaţii, rosti ea, fără grabă. 

Michelle se aşeză alături de ei la masă. King turnă 
cafelele. 

— E foarte priceput, cu siguranţă, remarcă Michelle. Nu 
ştiam că e atât de implicat. 

— Eddie s-a băgat în asta numai pentru ca tatăl lui era 
interesat. Nu cred că, în realitate, îi pasă chiar atât de 
mult de toată povestea. 

— Păi, mie mi s-a părut că-i plăcea totul foarte mult. 

— Păi, aparențele înşeală, nu-i aşa? 

Cele două femei se fixară una pe alta un timp stânjenitor 
de lung. King le întrerupse. 

— Săvârşeşti adevărate miracole, Remmy. 


284 


— La ce te referi? 

— La transformarea lui Lulu din duşmancă în prietenă. 

Mişcarea unduitoare a mâinii lui Remmy părea că vrea 
să-i împrăştie vorbele. 

— Am greşit şi mi-am recunoscut greşeala. Nu 
transforma asta într-un gest sublim de mărinimie. 

— Dar cum ai ajuns la concluzia că te-ai înşelat? întrebă 
Michelle, întinzându-se după un biscuit şi după cafea. 

Remmy îşi ridică ceaşca şi sorbi o înghiţitură înainte de 
a răspunde: 

— l-am făcut lui Junior o ofertă pe care nu o putea 
refuza. Dar a refuzat-o. Şi pe urmă a fost ucis. Nu e nevoie 
să fii proiectant de rachete ca să-ţi dai seama că e vorba 
despre altceva decât am crezut eu. 

— Totuşi, Junior s-ar putea să fi fost amestecat. De fapt, 
e posibil să fi fost ucis din cauza asta. 

Remmy îi aruncă o privire severă. 

— Nu ţi-ai dat chiar tu toată silinţa să mă convingi că 
era nevinovat? Sau vorbesc cu un alt Sean King? 

— Jucam rolul avocatului diavolului. 

— Uitasem, eşti avocat. Aşa-mi amintesc de ce nu-mi 
place specia asta. 

— Atunci mă bucur că m-am lăsat de meserie. N-aş fi 
vrut să te am drept duşman. 

— Nu, n-ai fi vrut, zise ea, fără menajamente. 

— Am înţeles că ţineai foarte mult să recapeţi nişte 
lucruri care îţi aparţineau şi că nu era vorba de bijuterii şi 
de bani. 

— Sean, şi Eddie a făcut încercarea asta, când a fost 
aici, spuse Remmy. Şi, odată ce nu i-am spus lui, poţi să fii 
al dracului de sigur că nu o să vă spun nici vouă. 

— E ceva chiar atât de compromiţător? întrebă King, 
foarte serios. Atât de compromiţător încât ai risca să fie 
ucişi şi mai mulţi oameni? 

— Am motivele mele. 

— Sper că sunt unele al naibii de întemeiate, dar 
părerea mea e că nu eşti numai egoistă, ci şi nesocotită. 


285 


— Nu sunt obişnuită să mi se vorbească aşa, spuse ea, 
pe un ton muşcător. 

— Am tendinţa să-mi pierd bunele maniere când 
investighez o crimă. Şi sunt sigur că priorităţile mele sunt 
corecte, replică el, hotărât. 

— Ceea ce era în dulapul meu nu are nimic de-a face cu 
moartea nimănui. 

— S-ar putea ca soţul tău şi Junior să fi fost ucişi de 
aceeaşi persoană. Dacă e aşa, singura legătură pe care o 
văd între ei este jaful. 

— Nu se poate, nu se poate, zise Remmy, cu 
îndărătnicie. 

— Şi nu vrei să ne laşi pe noi să apreciem asta? 

— Nu, nu vreau, spuse ea, cu fermitate. 

— Bine, atunci să ne întoarcem la motivul venirii noastre 
aici. Eddie spunea că oamenii cred că s-ar putea ca tu să fi 
pus să fie omorâţi Junior şi Bobby. Spunea că asta îţi 
distruge viaţa. 

— Eddie vorbeşte prea mult. Credeam că l-am învăţat că 
discreţia şi stoicismul sunt două dintre cele mai 
importante însuşiri pe care trebuie să le aibă un om. 

— Dar nu sunt mai importante decât dragostea, spuse 
Michelle. Şi Eddie te iubeşte cu adevărat. 

— Ştiu asta! mârâi Remmy. 

— Dacă îşi face griji pentru tine, trebuie să aibă un 
motiv, insistă Michelle. 

— Eddie îşi face prea multe griji pentru ce nu trebuie. 

— Remmy, nu te putem ajuta dacă nu ai încredere în noi, 
zise King. 

— Nu am spus niciodată că am nevoie de ajutorul vostru. 

— OK, aşa e. Apropo, unde erai când a fost ucis Junior? 

— Încă nu mi-a spus nimeni, cu exactitate, când a fost 
ucis. 

După ce King îi dădu reperele orare, ea se gândi puţin. 

— De fapt, eram aici, citeam în camera mea. 

— Există cineva care poate confirma asta? 

— Eu pot. 


286 


Mason stătea în pragul uşii. 

— În noaptea aceea, am fost în casă până la ora zece. 
Doamna Battle nu a ieşit de loc din camera ei în timpul 
ăsta. 

King îl privi îndelung. 

— Mulţumesc, Mason. 

După plecarea celuilalt, se întoarse către Remmy. 

— E minunat când ai un ajutor priceput şi loial, nu-i aşa? 
Ultima întrebare: de ce verigheta ta era în dulap şi nu pe 
deget? 

_ Remmy nu răspunse imediat. King o privi fix, aşteptând. 
Intr-un târziu, ea spuse: 

— Verigheta este simbolul dragostei şi al 
angajamentului. 

— Da, rosti King, în expectativă. 

— Spuneai că a fost ultima întrebare. Sunt sigură că ştiţi 
drumul către ieşire. 

Afară, Michelle zise: 

— King, doar ştii că pe Junior nu l-a ucis Remmy. 

— E adevărat. L-am văzut pe Mason venind în curtea 
interioară. Am vrut să-l fac să ne spună unde a fost el în 
vremea aia. 

— Asta a fost o chestie deşteaptă. 

— Chiar mai deşteaptă decât pare, fiindcă el a zis că 
Remmy nu a ieşit deloc din camera ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Că Mason nu are un alibi pentru intervalul de timp în 
care a fost ucis Junior. 

— Chiar crezi că e unul dintre posibilii suspecți? 

— Sigur că este, Michelle. E mai vârstnic, dar e încă 
bine făcut şi destul de puternic ca să-l doboare pe Junior. 
Şi ai observat că ucigaşul nu ne-a vorbit de loc. Şi-a folosit 
doar dispozitivul de ochire cu laser ca să-şi comunice 
instrucţiunile. 

— Fiindcă, dacă ar fi vorbit, i-am fi putut recunoaşte 
vocea? 

— Exact. Şi Mason ne-a minţit în privinţa motivului 


287 


pentru care Remmy nu purta verigheta. 

— Fiindcă veni vorba, impasibila doamnă Battle a fost 
cât se poate de sinceră când ne-a răspuns. Fără dragoste, 
fără angajamente, fără verighetă. Şi totuşi a rămas 
căsătorită cu tipul. 

— Din nefericire, multe căsătorii sunt aşa. Cel puţin 
acum e liberă. 

Ajunseră la maşina lui King. 

— Am de gând să merg până la atelierul lui Eddie, zise 
Michelle. 

— Eu am de gând să o găsesc pe Sally şi să văd dacă e 
ceva mai cooperantă decât patroana ei. Pe urmă vin şi eu 
la Eddie. 

— Ce crezi că ar putea să-ţi spună Sally? 

— M-am săturat să mă tot lovesc de stânci în cazul ăsta, 
zise el, mârâind. Aşa că ar face bine să-mi dea dracului o 
explicaţie credibilă pentru rugăciunea ei de la mormântul 
lui Junior. 

— Sean King, ştiai că eşti foarte sexi când te înfurii? 

— Mi s-a mai spus, răspunse el, plecând să o prindă la 
strâmtoare pe tânăra expertă în îngrijirea cailor. 


288 


Capitolul 57 


King văzu un cal şi un călăreț venind către el. Dar nu era 
Sally, ci Savannah, pe un cal mare, cu pete albe pe 
picioarele din faţă. 

Se opri lângă el şi descălecă. Purta blugi, cizme de 
călărie şi o jachetă de catifea. 

— E o zi frumoasă pentru călărie, spuse el. 

— Pot înşeua un cal pentru tine. 

— N-am mai călărit de mult. 

— Ei, haide, asta e ca şi mersul pe bicicletă. 

El îşi arătă haina şi pantalonii. 

— Nu sunt îmbrăcat cum ar trebui pentru aşa ceva. Ce- 
ai zice de o amânare? 

— OK, s-a făcut, spuse ea, evident îndoindu-se că asta 
avea să se întâmple vreodată. 

— Nu te duc cu vorba, Savannah, vorbesc serios. 

— OK. Ai venit ca să discuţi cu mama? 

— Am făcut-o deja. Din păcate, a fost o întrevedere 
scurtă. 

Savannah nu-şi putu reţine un zâmbet. 

— Şi eşti surprins? 

— Nu, cred că sunt un optimist. Privi în jur. N-ai văzut-o 
pe Sally? 

— E în grajdurile de acolo, zise Savannah, arătând peste 
umărul lui stâng. De ce? 

— Intrebam doar. 

Îl privi bănuitoare, dar apoi ridică din umeri. 

— Îţi mulţumesc fiindcă ai petrecut ceva timp cu mine 
după înmormântare. 

— Mi-a făcut plăcere. Ştiu cât de greu trebuie să-ţi fi 
fost. 

— Şi o să-mi fie din ce în ce mai greu. Agentul ăla FBI a 
fost din nou pe aici. 

— Chip Bailey? Ce vroia? 

— Să ştie unde eram când a fost ucis tăticu. 

— Asta e o întrebare standard. Şi ce i-ai răspuns? 

289 


— Că eram acasă, în camera mea. Nu m-a văzut nimeni, 
cel puţin nimeni de care să ştiu. Cred că adormisem, 
pentru că nu am auzit-o pe mama intrând. Nici măcar nu 
am aflat că tăticu murise până a doua zi dimineaţă. 

— Mă surprinde că nu a venit să te ia cu ea cânda 
primit telefonul. 

— Dormitorul meu e la etajul doi, tocmai în celălalt 
capăt al casei faţă de al ei. Şi eu, ei bine, am ieşit în mai 
multe nopţi şi nu m-am întors până târziu. S-ar putea să fi 
crezut că eram plecată şi nu s-a obosit să verifice. 

— Înţeleg. Nu vrei să te culci prea des la ore târzii; asta 
strică tenul. 

— Dar îmi imaginez că pot s-o fac atâta vreme cât mă 
simt în stare. Imi rămân o grămadă de ani în care să fiu 
obtuză şi plictisitoare. 

— Nu cred că o să te descrie vreodată cineva în termenii 
ăştia. Ai luat vreo decizie pentru viitor? 

— O mare companie petrochimică mi-a oferit o slujbă de 
inginer de exploatare. Postul e în străinătate. Încă nu m- 
am hotărât. 

— Ei bine, o să fii, fără îndoială, cel mai frumos inginer 
de exploatare care a existat vreodată. 

— Dacă continui să-mi vorbeşti aşa, o să cred că ai 
intenţii serioase în ceea ce mă priveşte. 

— Nu cred că aş putea ţine pasul cu tine. 

— S-ar putea să te surprinzi pe tine însuţi, domnule 
King. 

Pe când ea se îndepărta, privirile lui King o urmăriră. 
Uitase de meseria ei: inginer chimist. Şi ea, ca şi mulţi alţi 
locuitori ai acelei case bizare, nu avea niciun alibi pentru 
timpul în care tatăl ei fusese ucis. Şi, totuşi, nu era vorba 
doar de o singură crimă şi de un singur criminal. Oare ce 
făcea celălalt ucigaş în momentul acela? Incerca să-şi 
mărească lista victimelor? 

Pe Sally o găsi în grajd, curăţând bălegarul din boxe. 

Ea se sprijini în lopată şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Văd că Savannah a început din nou să călărească. 


290 


Ea îşi privi lopata. 

— Totuşi, n-o s-o vezi niciodată ocupându-se de treaba 
asta. 

King se hotărî să treacă direct la subiect. 

— Te-am văzut la înmormântare. 

— Domnul Battle avea o mulţime de prieteni. Acolo era, 
cu siguranţă, o mare de oameni. 

— Nu, mă refer la înmormântarea lui Junior Deaver. 

Sally încremeni. 

— Junior Deaver? zise, cu prudenţă. 

— Dacă n-ai nicio soră geamănă, atunci chiar tu te rugai 
la mormântul lui. 

Sally începu să curețe din nou bălegarul, în timp de King 
o privea cu atenţie. 

— Poţi să-mi spui mie sau FBl-ului, tu hotărăşti asta. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Sean. De ce să mă fi rugat 
la mormântul lui Junior Deaver? Aşa cum ţi-am spus, abia 
dacă îl cunoşteam. 

— Asta am venit eu să te întreb, pentru că e limpede că, 
sigur, îl cunoşteai. 

— Ei bine, te înşeli. 

— Eşti sigură că vrei să procedezi în felul ăsta? 

— Am o mulţime de treabă astăzi. 

— Foarte bine, dacă asta e hotărârea ta. Ştii vreun 
avocat bun? 

Sally se opri şi îl privi cu teamă. 

— De ce aş avea nevoie de un avocat? N-am făcut nimic 
Tău. 

King îi luă lopata şi o aşeză alături. Apoi se apropie şi o 
lipi pe Sally cu spatele de porţile unei boxe. 

— Lasă-mă să-ţi explic cât de bine pot. Dacă deţii 
informaţii, fie despre uciderea lui Junior, fie despre jaf, şi 
le ascunzi în mod intenţionat autorităţilor, comiţi un delict 
care se pedepseşte cu închisoarea. Şi, dacă eşti acuzată de 
acest delict, o să ai nevoie de un avocat. Dacă nu ai unul, 
îţi pot recomanda mai mulţi avocaţi buni. 

Sally arăta ca şi cum ar fi fost gata să izbucnească în 


291 


lacrimi în secunda următoare. 

— Nu ştiu nimic, Sean, nimic! se tângui. 

— Atunci nu ai absolut niciun motiv să-ţi faci griji. Dar, 
dacă mă minţi, poţi ajunge la închisoare. li înapoie lopata. 
Şi, cu toate că acolo n-au cai, au o grămadă de rahat. De 
provenienţă umană, adăugă. 

Scoase una dintre cărţile lui de vizită şi o înfipse în 
banda de piele din interiorul pălăriei ei. 

— Aşa că, sună-mă după ce o să te gândeşti bine şi o să 
înţelegi că am dreptate. Te pot ajuta. 

În timp ce el se îndepărta, Sally scoase cartea de vizită 
şi o privi cu o expresie neajutorată. 


292 


Capitolul 58 


Atelierul lui Eddie era un hambar modificat, cu două 
etaje, aflat în partea din spate a terenului pe care se afla 
fostul adăpost al trăsurilor. Michelle se duse la uşa din faţă 
şi strigă: 

— Eddie? 

În interior, spaţiul fusese modificat în mod substanţial. 
La etajul al doilea, ferestrele înşirate una lângă alta şi o 
lucarnă îi asigurau artistului lumina necesară; mese, 
şevalete, boluri cu pensule şi cu alte unelte erau aranjate 
cu grijă. De pereţi atârnau tablouri, mari şi mici, aflate în 
diverse etape ale execuţiei. Mirosurile de ulei şi de 
terebentină pluteau în aer, îngreunându-l. Scările urcau 
până la al doilea etaj, unde părea să existe o cameră mică, 
fără ferestre, cu o singură uşă. 

— Eddie? strigă ea din nou, în timp ce studia unele din 
lucrările de către pereţi. Atât portretele, cât şi peisajele 
erau făcute cu o meticuloasă atenţie pentru detalii. Era 
acolo o scenă aproape terminată din Războiul Civil, care, 
cel puţin după părerea ei, care îşi recunoştea lipsa de 
experienţă, ar fi putut fi expusă într-un muzeu. 

De peretele opus atârnau o serie de obiecte aranjate cu 
grijă şi etichetate. Toate păreau să fie legate de pasiunea 
lui Eddie pentru repunerile în scenă. 

Michelle se întoarse când auzi un tropăit pe scări. Eddie 
purta o salopetă cu partea din faţă mânjită de vopsea 
albastră, iar părul lui ciufulit era fermecător. Ducea sub 
braţ ceva care părea să fie un mic tablou. Era acoperit cu o 
bucată de pânză. 

— Hei, tocmai am terminat ceva, spuse el. 

Michelle arătă către picturi. 

— Nu sunt o cunoscătoare, dar nu mă aşteptam să văd 
lucrări de nivelul ăsta. 

El îi respinse comentariul cu un semn al mâinii, dar un 
zâmbet trădător dezvălui cât de mult îi plăcuse. 

— Cred că, din punct de vedere tehnic, mă aflu destul de 

293 


sus. Însă adevărații mari artişti au ceva - pe care nu ştiu 
dacă cineva îl poate măsura - care mie îmi lipseşte. Dar e 
OK. Eu sunt fericit cu ceea ce am, şi tot aşa sunt şi clienţii 
mei. 

Aşeză tabloul pe care îl adusese pe un şevalet gol, dar 
nu-l descoperi. 

— Ei, aţi avut noroc cu mama? 

— Să încerci să o convingi pe mama ta să facă ce nu 
vrea e totuna cu a te strădui să urneşti un munte. Dar o să 
mai încercăm. Ce este asta? 

Eddie se întoarse spre ea cu un zâmbet larg. 

— OK, închide ochii. 

— Ce? 

— Doar închide ochii. 

Michelle ezită înainte de a face ce îi ceruse. 

— OK, acum deschide-i. 

Îl ascultă şi se pomeni uitându-se la ea însăşi, sau cel 
puţin la versiunea ei aflată pe pânză, purtând rochia lungă 
de la reconstituire. Michelle se apropie de tablou şi îl 
studie cu atenţie înainte de a se întoarce, uimită, către 
Eddie. 

— De asta am vrut să am fotografia ta, îi explică el. 

— E frumos. Cum ai reuşit să-l faci atât de repede? 

— Am lucrat toată noaptea. Când ai o motivaţie 
corespunzătoare, poţi realiza orice. Dar tabloul nu se 
ridică la înălţimea originalului, Michelle; chiar nu se ridică. 
Îl înfăşură cu hârtie maro şi bandă adezivă. Poţi să-l iei cu 
tine. 

— Dar de ce m-ai pictat? 

— Tu ai petrecut o zi întreagă privind cum mă jucam de- 
a soldaţii; măcar atât pot să fac şi eu. 

— M-am uitat cu plăcere, nu a fost o corvoadă. 

— Totuşi, apreciez asta. 

Ea atinse tabloul ambalat. 

— Iar eu apreciez asta. 

Îl îmbrăţişă şi forţa cu care o strânse o surprinse; nu-l 
crezuse atât de puternic. Il strânse şi ea. Pentru o lungă 


294 


clipă, trupurile lor rămaseră lipite unul de celălalt. El 
mirosea a vopsea, a transpiraţie şi a încă ceva, ceva 
excesiv de masculin. Mâinile ei alunecară uşor de-a lungul 
muşchilor spatelui şi umerilor lui. Nu se îndura să se 
desprindă de el, dar, într-un târziu, o făcu, ţinându-şi ochii 
plecaţi. 

El îi luă bărbia în palmă şi i-o ridică. 

— Ştii, îmi dau seama că totul e, probabil, puţin cam 
stânjenitor pentru tine. Dar nu încerc să te cuceresc. Când 
o să te trezeşti mâine dimineaţă nu o să găseşti o maşină 
nouă pe aleea din faţa casei. Dar... 

— Eddie, începu ea, dar el o opri ridicându-şi mâna. 

— Dar e plăcut să ai un prieten; asta doream să spun. 

— Credeam că ai foarte mulţi, atât bărbaţi cât şi femei. 

— De fapt, sunt, mai degrabă, un singuratic. Pictez şi 
lupt în bătălii simulate. 

— Şi le faci foarte bine pe amândouă, zise ea. 

— Da, aşa e, spuse o altă voce. 

Se întoarseră şi îl văzură pe King intrând. 

— Bună, Eddie, zise el. 

Apoi se uită la tablourile de pe pereţi. 

— Chiar ai un ochi formidabil. 

— Eşti sigur că mama nu te-a plătit ca să spui asta? 

King trecu în revistă şi peretele dedicat Războiului Civil. 

— Interesantă colecţie. 

— Una din puţinele mele pasiuni. Surâse către Michelle. 
Ştii, Sean, ne-ar prinde bine dacă te-am convinge să 
participi la reconstituiri. Parcă te şi văd pe un armăsar 
robust, şarjând drept în inima unui divizion unionist, 
dormind cu ţânţarii şi înfulecând pesmeţi până-ţi trosnesc 
fălcile. 

King îi aruncă o privire lui Michelle şi zâmbi. 

— Ziua în care o să mă vezi făcând asta e ziua în care se 
va prăbuşi cerul, zdrobindu-ne pe toţi, zise, parafrazând 
răspunsul ei la oferta lui Lulu de a deveni dansatoare la 
bară. 

Eddie era pe punctul de a spune ceva, când sună 


295 


telefonul lui King. El răspunse, ascultă atent şi, când 
închise, trăsăturile îi erau cuprinse de îngrijorare. 

— Era Sylvia. Kyle Montgomery a fost găsit mort. 

— Ce? exclamă Michelle. 

— Cine e Kyle Montgomery? întrebă Eddie, nedumerit. 

— Asistentul Sylviei, răspunse Michelle. A fost ucis? 

— Sylvia nu e sigură. Spune că pare să fie vorba deo 
supradoză de medicamente, dar nu e convinsă. Vrea să ne 
întâlnim în apartamentul lui Kyle. E şi Todd acolo. 

Cei doi se grăbiră să plece. 

— Eddie, o să-ţi dau un telefon. Mulţumesc, aruncă 
Michelle peste umăr. 

În timp ce ei ieşeau, privirea lui Eddie căzu pe tabloul 
împachetat. 

— Dar ţi-ai uitat portre... 

Însă ei erau deja prea departe ca să-l mai poată auzi. 
Dezamăgit, ridică din umeri şi cără pachetul la etaj. 


296 


Capitolul 59 


Când ajunseră în apartamentul lui Kyle, echipa judiciară 
tocmai îşi terminase treaba. El era încă pe pat, fixând cu 
ochii lipsiţi de viaţă tavanul micului apartament rece şi 
umed. 

Sylvia îl privea, când King o atinse pe umăr. Se întoarse 
- cu ochii în lacrimi. Şi-i tamponă cu mâna şi se îndreptă, 
adoptând o postură mai profesională. 

— E în ordine, Sylvia, spuse King. Nu eraţi prieteni 
foarte buni, dar ştiu că, totuşi, doare. 

Ea îşi suflă nasul într-un şerveţel şi le făcu semn cu 
capul tehnicienilor care aşteptau. 

— II puteţi lua. 

II puseră pe Kyle într-un sac pentru cadavre şi îl 
scoaseră afară. 

Todd Williams veni să li se alăture. 

— Aşadar, a fost o supradoză de medicamente? întrebă 
Michelle. Nu avem de-a face cu o altă crimă în serie? 

Şeriful clătină din cap. 

— N-am găsit niciun ceas şi nicio zgardă de câine. 

King se uită la Sylvia. 

— Dar la telefon spuneai că nu eşti sigură în privinţa 
supradozei. 

— Am găsit probe care dovedesc, cu certitudine, că asta 
a fost, spuse încet Sylvia. 

— O seringă, un garou şi urma înţepăturii unui ac pe 
antebraţul lui, adăugă Williams. 

— Trebuie să analizăm toate reziduurile din seringă ca 
să vedem ce substanţă era, zise Sylvia. Asta o să dureze 
câteva zile. O să fac un examen toxicologic al fluidelor din 
organism, dar nu vom afla rezultatele decât peste cel puţin 
două săptămâni. 

— Dar nu o să poţi spune, în urma autopsiei, ce 
substanţă şi-a injectat? întrebă Williams. 

— Şi da, şi nu. De exemplu, dacă a fost heroină, care 
este un depresiv respirator, ar putea exista nişte uşoare 

297 


congestii ale plămânilor şi ale mucusului spongios de pe 
căile respiratorii, dar acestea nu ar fi nici pe departe 
concludente. Adevărul e că, dacă a murit în urma unei 
supradoze, autopsia nu e suficientă pentru a identifica cu 
precizie despre ce anume a fost vorba. Pentru asta va 
trebui să ne bazăm pe rezultatele examenului toxicologic. 
Dacă a fost cocaină, raportul toxicologic o va evidenția. 
Dacă a fost heroină, în corp se va găsi 6- 
monoacetilmorfina, un compus metabolic al acesteia. E o 
dovadă concludentă a unei supradoze de heroină. 

— Poate că a fost un medicament din cabinetul tău. 

— E posibil, dar dacă, în urma testului, în sângele sau în 
urina lui Kyle se va găsi 6-monoacetilmorfină, dar nu va fi 
semnalată prezenţa aspirinei sau a Tylenolului, asta va 
dovedi cu prisosinţă că substanţa pătrunsă în organismul 
lui nu este un narcotic pe bază de opiu. 

— Tylenol sau aspirină? întrebă Williams. 

— Da, pentru că prescripţia opiului se asociază în mod 
frecvent cu aceste medicamente. Ceea este exclus când e 
vorba de heroină, de cocaină sau de alte droguri. 

— Cine l-a găsit? se interesă Michelle. 

— Eu, spuse Todd. După ce mi-ai dat telefon în 
dimineaţa asta, m-am hotărât să mă ocup eu însumi de 
rezolvarea problemei. Am venit încoace împreună cu un 
ajutor de şerif. Am bătut la uşă. Nu a răspuns nimeni. Jeep- 
ul lui era parcat afară, aşa că ne-am imaginat că era aici. 
L-am sunat pe telefonul fix şi pe celular, dar tot nu am 
primit niciun răspuns. Nu aveam mandat ca să intrăm în 
apartament, dar devenisem destul de bănuitor, aşa că ne- 
am dus la portar şi l-am adus aici ca să deschidă. Atunci l- 
am găsit. 

— Temperatura corpului şi stadiul în care a ajuns rigor 
mortis sugerează că e mort de mai puţin de douăsprezece 
ore, îşi dădu Sylvia cu părerea. 

King se uită la ceas. 

— Adică a murit imediat după miezul nopţii sau cam aşa 
ceva? 


298 


— Da. 

— Şi nimeni nu a fost văzut intrând sau ieşind din 
apartament? 

— Încă mai verificăm asta, zise Williams. 

— OK, trebuie să o găsim urgent pe femeia misterioasă 
de la Afrodiziac, spuse King. 

— Am să trec pe acolo astăzi, anunţă Williams. 

— Ne-ar plăcea să mergem cu tine, Todd, zise King. Nu 
poţi să mai aştepţi vreo două ore şi să ne-ntâlnim acolo? Te 
sunăm noi. 

— Presupun că nu e nimic rău în asta. 

— Când ai de gând să faci autopsia, Sylvia? întrebă 
Michelle. 

— Chiar acum. Mi-am anulat toate consultaţiile de 
astăzi. 

— Acum, când Kyle a murit, nu poţi găsi pe cineva care 
să te ajute? spuse King. Ar putea trimite pe cineva din 
Richmond sau din Roanoke. 

— Timpul e prea scurt, nu are cum să ajungă, zise 
Sylvia. 

— Dar, dacă a murit din cauza unei supradoze, timpul n- 
ar trebui să conteze. Spuneai că n-o să primeşti 
confirmarea mai devreme de două săptămâni, interveni 
Williams. 

— Dar ar putea exista şi alte probe, care se estompează 
chiar acum, în timp ce vorbim, spuse tăios Sylvia. După 
moarte, trupul ne vorbeşte, Todd, dar, cu cât aşteptăm mai 
mult, cu atât vocea lui devine mai nedesluşită. 

— Bine, am să te ajut eu, zise Williams. Oricum trebuie 
să asist la autopsie. Asta a început să devină o rutină 
nenorocită. 

Când dădeau să iasă, King o opri pe Sylvia. 

— Te simţi bine? 

Ea îl privi cu o expresie de suferinţă. 

— Cred că e posibil să se fi sinucis. 

— Sinucidere? De ce? 

— Poate că bănuia că aflasem că fura medicamente. 


299 


— Da, dar sinuciderea e o soluţie prea drastică. Şi mi s-a 
părut că tipul era lipsit de şira spinării. Şi că nu era 
înclinat spre sinucidere. 

— Laşii se sinucid, Sean. Nu îndrăznesc să înfrunte 
consecinţele acţiunilor lor. 

— Ei, şi de ce te învinuieşti pentru asta? 

— Dacă a fost sinucidere, nu pot vedea alt motiv în afară 
de bănuielile mele. 

— Nu te porţi corect cu tine însăţi, Sylvia. Nu i-ai cerut 
tu să fure medicamente. 

— Nu, dar... 

— De ce nu faci autopsia înainte de a-ţi face reproşuri? 
Oricât de bine te-ai pricepe, fără asta nu poţi afla ce s-a 
întâmplat. 

— Dar nici măcar autopsia nu-mi va spune dacă 
supradoza a fost accidentală sau intenţionată. 

— Una peste alta, alegerea a fost a lui Kyle. Nu aveai 
niciun control asupra lui. Şi viaţa e plină de propriile 
noastre păcate, nu e nevoie să ne mai împovărăm şi cu ale 
altora. 

Sylvia reuşi să schiţeze un zâmbet firav. 

— Eşti un om foarte înţelept. 

— Am avut ocazia să exersez. Am început prin a mă 
confrunta cu greşelile mele prosteşti. 

— O să te sun după ce termin autopsia. 

— Sper din tot sufletul să nu mai ai alta de făcut, pentru 
mult timp de acum înainte. 

Când el vroia să se îndepărteze, ea zise: 

— Noaptea trecută a fost cea mai distractivă de care am 
avut parte în ultimii ani. 

— Şi eu pot spune acelaşi lucru. 

După plecare, în maşină, Michelle se întoarse către el. 

— Mă înşel eu, sau idila dintre tine şi Sylvia a reînceput 
să pâlpâie? 

El îi aruncă o privire, dar nu spuse nimic. 

— Haide, Sean, nu-mi povesti din nou că-ţi sunt 
partener, nu psihanalist. 


300 


— De ce nu? Punctul ăsta de vedere e încă valabil. 

Ea se lăsă pe spatele scaunului, cu înfrângerea zugrăvită 
pe chip. 

— OK. Foarte bine. 

— Oricum, de ce te interesează? 

— Mă interesează fiindcă suntem în toiul unei anchete 
criminale complicate şi nu e momentul ca cel mai bun 
dintre detectivii care se ocupă de caz şi sclipitorul medic 
legist să fie distraşi de o poveste de dragoste. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte destul de bine, aş putea spune 
că eşti geloasă. 

— O, nu! 

— Am spus, dacă nu te-aş cunoaşte destul de bine. Şi, 
nu-ţi face probleme, în momentul ăsta, orice altceva în 
afară de caz trece pe locul doi. Făcu o pauză şi adăugă. Te- 
am văzut îmbrăţişându-l pe Eddie. 

Ea îl privi supărată. 

— Ne-ai spionat! 

— Nu, în drum către uşă, am aruncat o privire pe 
fereastră, ca să văd dacă sunteţi acolo. Nu ştiam că voi 
tocmai vă străduiaţi să vă strecuraţi unul în trupul 
celuilalt. 

— Eşti nedrept, Sean. Îi mulţumeam doar pentru un 
tablou pe care mi l-a făcut. 

— O, a pictat un portret de-al tău? Asta face intenţiile lui 
cât se poate de clare. 

— E nefericit. 

— Şi nu e treaba ta să-l scapi de nefericire, i-o întoarse 
el. Aşa că, las-o baltă, Michelle. Ultimul lucru de care ai 
nevoie acum e să ţi se întunece judecata. 

Michelle părea gata să riposteze, dar păstră tăcerea. 

King continuă: 

— E un tip atrăgător, simpatic şi de treabă care şi-a 
primit din plin porţia lui de tragedie şi, ceea ce pune capac 
la toate, viaţa lui conjugală e mizerabilă. Nu eşti prima 
femeie de pe pământ care vrea să ajute un bărbat ca el. 

— Vorbeşti de parcă ai fi trecut prin chestii de genul 


301 


ăsta. 

— Lumea e plină de chestii de genul ăsta. Şi niciunul din 
noi nu e imun faţă de ele. 

— OK, OK, am înţeles mesajul. Unde mergem acum? 

— Mergem să vorbim cu Roger Canney. Se pare că a 
intrat în posesia unei sume substanţiale de bani, chiar în 
jurul datei morţii soţiei sale. Proveniența sumei e incertă. 

— Interesant. 

— Încă n-ai aflat partea cea mai interesantă. Răposata 
doamnă Canney avea o slujbă. 

— Serios? Unde? întrebă Michelle. 

— La întreprinderile Battle. Încerci să ghiceşti cine era 
şeful ei? 

— Bobby Battle! 

— Ai câştigat marele premiu. 


302 


Capitolul 60 


Nimeni nu le răspunse când bătură la uşa locuinţei lui 
Canney. 

— Ciudat, spuse King. Am dat telefon înainte. Mi-a spus 
că va fi acasă. 

Michelle se duse să se uite pe fereastra garajului. 

— Ei bine, sunt două maşini înăuntru, un Beemer mare 
şi un Range Rover. Nu cred că îşi plăteşte menajera 
suficient de bine ca să fie ale ei. 

King puse mâna pe uşa din faţă, care se roti, 
deschizându-se. Michelle văzu ce se întâmplase, îşi scoase 
pistolul şi i se realătură lui King. 

— Jur pe Dumnezeu, şopti ea, că, dacă este înăuntru, 
mort, cu o zgardă de câine în jurul gâtului şi purtând un 
ceas care arată ora şase, am să urlu vreme de o 
săptămână. 

Intrară fără să facă niciun zgomot. Camera din faţă era 
goală. Cercetară fiecare cameră, înainte de a trece la 
următoarea. 

Michelle auzi prima zgomotul, un fel de mormăit, care 
părea să vină din partea din spate a casei. Se năpustiră 
într-acolo şi priviră împrejur. Nu văzură pe nimeni, dar 
zgomotul se repetă, de data aceasta urmat de zăngănitul 
unui metal lovit de un altul. 

Michelle arătă către uşa din capătul holului. King dădu 
din cap, se deplasă într-acolo, şi deschise uşa încet, 
împingând-o cu piciorul, în timp ce Michelle îl acoperea. 
King privi atent înăuntru, se încordă şi apoi se destinse. 
Deschise uşa şi îi făcu semn lui Michelle să i se alăture. 

Canney stătea cu spatele la ei, cu căştile pe urechi, şi 
făcea genuflexiuni pe un aparat complex de gimnastică. 
King bătu în uşă şi el se întoarse brusc şi îşi smulse căştile. 

— Ce dracu faceţi aici? întrebă. 

— Am dat telefon în dimineaţa asta. Aţi spus că ora unu 
e foarte potrivită. E ora unu. Nu ne-a răspuns nimeni şi uşa 
s-a întâmplat să fie deschisă. 

303 


Canney se ridică, închise casetofonul şi se şterse cu un 
prosop. 

— Îmi cer scuze. E ziua liberă a menajerei, şi eu cred că 
am pierdut noţiunea timpului. 

— Li se întâmplă şi celor mai buni dintre noi, spuse 
King. Putem aştepta dacă vreţi să terminati. 

— Nu, cred că atât îmi ajunge. Nu mi-am imaginat că o 
să-mi ia atât de mult timp. Să mergem să stăm afară. Am 
făcut nişte limonadă. 

leşiră în curtea spațioasă din spate, unde erau un 
jacuzzi, o piscină şi o construcţie în stilul unei cabane, 
totul amplasat într-o grădină sofisticată. 

— Superb, comentă Michelle. 

— Da, îmi place cum arată aici, în spate. 

— Şi totul pare cât se poate de recent, zise King. Nu 
locuiţi de mult în casa asta, nu-i aşa? Cât să fie, trei ani 
sau cam aşa ceva? 

Canney îl privi fix în timp ce el îşi bea limonada. 

— Cum de-aţi aflat? 

— Înregistrările publice sunt într-adevăr publice. Acum 
sunteţi pensionar. Aţi fost contabil? 

— Mi-au ajuns cei douăzeci de ani în care mi-am făcut 
griji pentru banii altora. 

— Ei, acum aveţi chiar dumneavoastră destui pentru 
care să vă faceţi griji. Presupun că un contabil e plătit mai 
bine decât credeam eu. 

— Am făcut câteva investiţii bune de-a lungul anilor. 

— Şi regretata dumneavoastră soţie a lucrat, la 
întreprinderile Battle. A fost secretara lui Bobby Battle, 
nu-i aşa? De fapt, lucra acolo când a murit în accidentul de 
maşină? 

— Da. Ăsta nu e un secret. 

— Nu v-am văzut la înmormântarea lui Battle. 

— Pentru că nu am fost. 

— Nu aţi păstrat legătura cu familia? 

— Soţia mea a lucrat acolo, dar asta nu înseamnă că 
eram prieteni. 


304 


— Am dat peste o fotografie a soţiei dumneavoastră 
când făceam cercetările de rutină. Era o femeie foarte 
frumoasă. Chiar a câştigat câteva concursuri locale de 
frumuseţe. 

— Da, Megan era deosebit de atrăgătoare. Această 
orientare a conversaţiei are vreun scop? 

— Ideea este că am fost nevoit să caut fotografii ale 
soţiei dumneavoastră, pentru că în casă nu aveţi niciuna. 
Aşa cum nu le aveţi nici pe cele ale fiului dumneavoastră. 

— Vreţi să spuneţi că nu le am acolo unde îmi primesc 
musafirii. 

— Nu. Când nimeni nu a răspuns la uşa pe care am 
găsit-o deschisă, am crezut că ceva nu era în ordine, aşa că 
am intrat, pe rând, în toate camerele, inclusiv în 
dormitorul dumneavoastră. Nu există absolut nicio 
fotografie a familiei dumneavoastră. 

Canney se ridică, scos din sărite. 

— Cum vă permiteţi? 

King rămase impasibil. 

— Roger, am să-ţi vorbesc fără menajamente: ai dat de 
bani cu circa trei ani în urmă, de fapt, la scurt timp după 
moartea soţiei tale. Şi ai cumpărat casa asta. Până atunci 
erai un contabil oarecare, cu un salariu obişnuit, şi o 
duceai bine fiindcă şi soţia ta lucra. Astfel de oameni nu se 
pensionează pe neaşteptate, imediat după ce au pierdut 
venitul soţiei, şi nu-şi cumpără o proprietate de un milion 
de dolari. 

— Avea o asigurare de viaţă. 

— Cincizeci de mii de dolari. Am verificat şi asta. 

— De fapt, ce vreţi să insinuaţi? N 

— Nu mă interesează insinuările. Imi place mult mai 
mult adevărul. 

— Întrevederea asta s-a terminat. Cred că ştiţi drumul 
către ieşire, de vreme ce mi-aţi percheziţionat deja casa. 

King şi Michelle se ridicară. 

— OK, putem să o rezolvăm pe calea neplăcută. 

— Şi o puteţi face împreună cu Giles Kenney, avocatul 


305 


meu. O să vă toace bucățele. 

King zâmbi. 

— Giles nu mă sperie. Îi fac fundul zob pe terenul de golf 
cel puţin o dată pe săptămână. 


306 


Capitolul 61 


King şi Michelle se întâlniră cu Todd Williams şi cu doi 
dintre ajutorii lui de şerif la Afrodiziac şi, după foarte puţin 
timp, se aflau în biroul lui Lulu, întrebând-o despre 
ocupantele camerelor şi despre vizitele lui Kyle. La 
început, ea negă că ar fi ştiut ceva despre asta, dar, în cele 
din urmă, admise că îl văzuse, de curând, pe Kyle la club. 

— Dar nu ştiu cine e femeia, spuse ea. Nu lucrează aici. 
De fapt, nu o cunosc. 

— Vrei să spui că acum reprezinţi o instituţie 
filantropică şi îi primeşti gratis în camere pe drogaţii 
bogaţi? zise Williams, cu sarcasm. 

— Nu ştiam că e vorba de aşa ceva. A plătit camera, cu 
bani gheaţă. Am crezut că n-are unde să stea. 

— Venea aici în fiecare noapte? 

— Nu se poate spune că am urmărit-o. Dacă nu vrei să 
intri în sălile de spectacol şi să vezi fetele care dansează la 
bară, nu-ţi cere nimeni actele de identitate. Avem aici şi 
restaurante, şi cafenele, şi un centru de afaceri. Oricine 
poate intra şi ieşi din oricare din locurile astea. Accesul 
publicului e permis, spuse ea, cu aprindere. 

King clătină din cap. 

— Haide, Lulu, vrei să spui că, atunci când femeia a 
venit prima oară aici, nu ai vorbit deloc cu ea? Cum dracu 
ai putut să ştii ce dorea? 

— A lăsat banii şi un bilet în care spunea că vrea camera 
aia, doar pe aia anume. 

— Şi tu ce-ai făcut? I-ai dat-o fără să-i pui nicio 
întrebare? 

— E doar o cameră, Sean! Şi banii gheaţă sunt bani 
gheaţă. Nu părea că are de gând să o folosească pentru 
activităţi criminale. Venea doar noaptea. În timpul zilei, se 
făcea curat în cameră, ca în toate celelalte. Nu era 
niciodată nimic suspect. Ştiu că pare nefiresc şi admit că 
era ciudat. De fapt, când a început să vină aici, am stat cu 
ochi-n patru. Nu se auzeau niciodată zgomote sau altceva 

307 


de genul ăsta. Şi, cu excepţia acelui Kyle, nu o vizita 
nimeni. 

— O vedeai venind şi plecând? 

— Uneori. Dar purta întotdeauna o eşarfă, o haină lungă 
şi ochelari. 

— Şi asta nu ţi-a stârnit suspiciunile? Nu ai încercat 
niciodată să afli cine era? Sau să aştepţi ca să o vezi 
plecând şi să-i iei cumva urma? 

— Bineînţeles că au fost nişte suspiciuni, dar nu sunt 
genul care se amestecă în treburile altora. Deviza mea e: 
trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască. Dacă ea avea nevoie 
de o cameră şi nu vroia ca alţii să ştie cine era, cel puţin 
era dispusă să plătească bine pentru privilegiul ăsta. Aşa 
că, asta e. Eu nu-mi alung clienţii, adăugă, sfidătoare. 

— Foarte bine, dar Kyle Montgomery e mort, poate 
asasinat, ceea ce dă lucrurilor o altă turnură, spuse 
Williams. 

Lulu îl privi enervată. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Şi e sigur că nu a fost ucis 
aici, aşa că nu văd ce legătură are cu locul ăsta. 

— Bun, atunci dă-mi voie să te lămuresc, spuse şeriful. 
Avem un martor care susţine că aici a avut loc o ceartă 
aprinsă între Kyle şi această femeie. Şi ştim că el îi aducea 
medicamente pe care le fura din cabinetul doctorului 
pentru care lucra. 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Aşadar, continuă Williams, au avut o ceartă recentă 
şi, azi noapte, Kyle a murit. 

— Ei bine, nu l-am ucis eu şi nu ştiu cine e femeia. 

— A venit aici azi-noapte? 

— Nu ştiu nici asta. Cel puţin, eu nu am văzut-o. 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

Lulu căzu pe gânduri. 

— Nu pot fi sigură. Am avut altele pe cap, inclusiv un soţ 
de îngropat, se burzului ea. 

— Trebuie să-i interogăm pe toţi cei de aici care ar fi 
putut să o vadă. 


308 


— Unii dintre oamenii ăştia nu se întorc de la lucru 
decât mai târziu. 

— Atunci acum vreau să văd camera şi vreau să discut 
cu oricine este acum aici şi ar fi putut să o zărească pe 
femeie. 

Lulu îl privi cu nervozitate. 

— Chiar acum? 

— Ţi se pare că ar fi o problemă? 

— Nu, doar că unele dintre fetele din schimbul de 
noapte încă mai dorm. 

— Dorm. E două şi jumătate după-amiaza! 

— Au dansat până în zori! 

— Foarte bine, o să începem cu cei care nu dansează, 
dar între timp le trezeşti pe fetele alea şi le spui să fie gata 
să discute cu noi. Înţelegi, Lulu? 

— Înţeleg, se grăbi ea să răspundă. 

În timp ce ieşeau, Michelle aruncă o privire înapoi şi 
văzu mâna lui Lulu dispărând în sertarul biroului ei, exact 
cum se întâmplase şi în celălalt rând când ea şi King 
fuseseră acolo. 

Când erau deja afară, Michelle spuse: 

— Todd, ce-ar fi să aduni tu oamenii ca să începi să-i 
interoghezi? Eu şi Sean o iscodim primprejur. 

— E o idee bună. O să ne comparăm notițele mai târziu. 

— Despre ce e vorba? întrebă King, după ce se 
despărţiră de şerif şi de oamenii lui. 

— Vino cu mine, repede. 

Michelle îl conduse afară, apoi în spatele clădirii, unde 
ea observase o scară care cobora de la etajul al doilea. Se 
ascunseră în spatele unui Dumpster şi aşteptară. După 
vreun minut, răbdarea le fu răsplătită. O serie de bărbaţi, 
unii ducându-şi hainele pe braţ, alţii cu cămăşile 
descheiate şi nevârâte în pantaloni şi cu părul zbârlit ieşiră 
prin uşa de la etajul al doilea, coborâră pe scările 
exterioare, se urcară în maşinile parcate acolo şi demarară 
în viteză. 

King şi Michelle schimbară o privire. 


309 


— Se pare că Afrodiziac îşi merită numele. Frumoasă 
captură, Michelle, spuse King. 

— Şi prostituţia e un mod de a spori veniturile, adăugă 
Michelle. Ce facem în legătură cu asta? 

— Cred că urmează încă o discuţie cu Lulu. 

— Soţul mort şi trei copii. Ştiu că e vorba de un delict, 
Sean, dar nu sunt tocmai dornică să o ajut să ajungă la 
puşcărie. 

— Poate o putem aduce pe calea cea bună. 

Mai târziu, când Lulu se întoarse în biroul ei, King stătea 
în spatele mesei ei de lucru, iar Michelle era în picioare, în 
spatele lui. 

— Ce căutaţi aici? se răsti Lulu. 

Drept răspuns, King se întinse şi apăsă soneria pe care o 
descoperiseră mai devreme în sertar. 

— Sper că o a doua avertizare n-o să le deruteze pe fete 
din moment ce toţi tipii ăia au spălat deja putina. 

Lulu era gata să rămână cu gura căscată, dar îşi reveni 
repede. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Stai jos, Lulu, spuse King, hotărât. Suntem aici ca să 
te ajutăm. Dar, dacă încerci să ne tragi pe sfoară fie şi cu 
un vârf de unghie, îl chemăm pe Todd ca să preia cazul. Şi 
noi n-o să ne mai amestecăm în treaba asta. 

Lulu le aruncă o privire feroce, dar, în cele din urmă, se 
aşeză, frângându-şi mâinile în poală. 

— Dacă vrei să-ţi aprinzi o ţigară, te rog s-o faci, s-ar 
putea să stăm aici ceva vreme. 

Lulu o aprinse, inhală fumul şi îl suflă apoi pe nări. 

King se lăsă pe spate în scaun. 

— OK, explică-ne care-i aranjamentul. 

— Nu e ceea ce credeţi, spuse Lulu. 

— Eşti mult prea deşteaptă ca să procedezi în felul ăsta 
demodat, aşa că sunt sigur că ai pus la cale ceva foarte 
ingenios. Sunt nerăbdător să aflu despre ce e vorba. 

Lulu îi privi cu nervozitate. 

— Ani de zile, am trudit din greu ca să pun pe picioare 


310 


locul ăsta. Am petrecut aici ore nesfârşite, uneori 
neglijându-mi copiii şi pe Junior deopotrivă. Am făcut ulcer 
şi am ajuns să fumez două pachete de ţigări pe zi. 
Bineînţeles că sunt acţionarul minoritar, dar, în realitate, 
eu conduc localul. Asociaţii mei îşi petrec cea mai mare 
parte a timpului în Florida. Dar mă bat tot timpul la cap ca 
să continui să măresc profiturile, ca să poată ei să-şi 
cumpere iahturi mai mari şi neveste mai arătoase. Mai 
mult, mai mult, mai mult - doar atât aud tot timpul. 

— Aşa că ţi-a venit ideea să foloseşti dansatoarele 
pentru treaba asta? 

— De fapt, partenerii mei au sugerat-o. Eu n-am vrut s-o 
fac, dar ei au insistat. Au spus că vor găsi un alt director 
care să o facă şi că se vor descotorosi de mine. Dar orice 
fată care nu vrea să o facă nu o face şi nimeni nu o ia la 
întrebări. Ezită, apoi spuse: Dacă v-aş povesti că... 

— Lulu, aşa cum spunea Sean, suntem aici ca să te 
ajutăm, zise Michelle. 

— De ce? Ce vă pasă vouă? ţipă ea, pe neaşteptate. 

— Pentru că suntem de părere că, de fapt, eşti o femeie 
cumsecade şi o mamă cu trei copii care au nevoie de tine, 
răspunse King. Ai fost tot timpul sub o presiune cumplită şi 
tocmai ţi-ai pierdut soţul. 'Tot ceea ce ne spui rămâne între 
noi, îţi dăm cuvântul nostru. 

Lulu respiră adânc înainte de a începe să vorbească. 

— Niciuna dintre fete nu face nicio tranzacţie bănească 
cu niciunul dintre bărbaţi. Noi... ei bine, noi am creat un 
fel de club. Membrii plătesc o taxă de înscriere şi apoi o 
sumă lunară, în funcţie de... ei bine, în funcţie de cât de 
mult profită. Totul e înregistrat ca o reţea de afaceri. 

— Păi e, cu siguranţă, o reţea foarte originală. Continuă, 
zise King. 

— E o sumă suficient de mare, aşa că avem o clientelă 
limitată, de un anumit nivel. 

— Traducere: tipi bogaţi dornici de ceva activitate în 
pat, comentă King. 

— Oricum, prin calitatea lor de membri, au acces la fete 


311 


doar pe baza unor întâlniri prestabilite. Li se spun anumite 
cuvinte pe care să li le adreseze fetelor, pentru ca ele să 
ştie că e OK. Toţi folosesc prezervative şi nu sunt permise 
niciun fel de substanţe periculoase. Oricine se poartă 
grosolan cu fetele e exclus din club odată pentru 
totdeauna. Dar nu am avut, niciodată, niciun fel de 
probleme. Dansatoarele care participă primesc un salariu 
suplimentar. 

— Foarte ingenios, Lulu, dar e, totuşi, ilegal. Treaba asta 
poate duce la închiderea clubului şi tu poţi ajunge direct la 
închisoare. 

Lulu îşi aprinse o altă ţigară arătând ca şi cum ar fi fost 
bolnavă. 

— Ştiam, spuse, cu voce tremurândă. Doamne, ştiam că 
toată treaba asta e o tâmpenie. 

— Iar soneria din biroul tău e conectată la camerele 
fetelor, ca să le avertizeze pe fete şi pe clienţii lor dacă 
apare vreo problemă, şi ei o şterg pe uşa din dos. 

— Da, zise Lulu, cu un aer jalnic. Şi avem oameni care 
supraveghează, din când în când, intrarea în hol. 

— Atunci, cum a reuşit Kyle să pătrundă înăuntru? 

— Femeia a lăsat un bilet şi o fotografie de-a lui, 
spunându-mi că era OK. Lăsă ţigara deoparte. Pot să mai 
spun încă ceva. Cineva îl urmărea pe Kyle în noaptea în 
care l-am văzut eu. Unul dintre supraveghetori mi-a spus 
asta mai târziu. 

— Era Sylvia Diaz, doctoriţa pentru care lucra Kyle. 

— Numele mi se pare cunoscut. 

— Este medicul legist al oraşului. Şi, înainte de a vă 
schimba doctorii, mergeaţi la acelaşi ginecolog. 

— Nu mi-am schimbat ginecologul. 

— OK, esenţial este că ea e martorul care l-a văzut pe 
Kyle aici şi a auzit cearta dintre el şi femeie. King făcu o 
pauză, după care spuse: Lulu, trebuie să termini cu asta. 
Începând de astăzi; altfel, totul se duce de râpă. 

— Va trebui să le înapoiez oamenilor banii. O grămadă 
de bani gheaţă. 


312 


— Nu, nu va fi nevoie. Au participat, cu bună ştiinţă, la 
un aranjament ilegal. Spune-le că azi a fost întrunirea de 
închidere şi cu asta basta. Mai spune-le că, dacă le dai 
banii înapoi, li se va putea lua urma dacă se va face o 
anchetă. Sunt sigur că vor renunţa la bani ca să evite 
riscul. O privi insistent. E singura ta cale de scăpare, Lulu. 

În cele din urmă, ea dădu din cap, cu înţelegere. 

— O să-i adun pe toţi astăzi. 

— Şi discută cu asociaţii tăi din Florida. Fă-i să înţeleagă 
că braţul lung al legii din Virginia ajunge până în sudul 
îndepărtat. Dacă nu vor să-şi piardă iahturile şi iubitele, să 
nu te mai bată la cap şi să se mulţumească cu dansul la 
bară şi cu berea, din care sunt sigur că ies bani frumoşi. 

King se ridică şi îi făcu semn lui Michelle să îl urmeze. 

— Şi acum, când Remmy te ajută cu bani pentru copii şi 
pentru ca să-ţi termini casa, poate că o să vrei să petreci 
mai puţin timp aici şi mai mult cu familia. Asta e doar o 
sugestie. 

Când se îndreptau către uşă, Lulu li se adresă: 

— Ştiţi, am o mare datorie faţă de voi. Şi tot ce pot 
spune e că vă mulţumesc. 

King se întoarse. 

— Mi-am închipuit că erai pe punctul de a înceta. 
Succes. 

El şi Michelle dădură iarăşi să plece, dar Lulu îi chemă 
din nou. 

— Ştiu ce fel de maşină are femeia. Am văzut-o o dată. 

— Ştim şi noi. Un model vechi de Mercedes decapotabil. 

— E mai mult decât atât. E o adevărată maşină de 
colecţie, un 300 SL Roadster din 1959. 

— Cum ţi-ai dat seama de asta? întrebă Michelle. 

— Unul dintre partenerii mei e pasionat de maşini. Are 
un parc de automobile de lux la Neapole. M-a învăţat 
multe. Maşina femeii e o frumuseţe. Valorează o mică 
avere. 

King murmură ceva cu voce scăzută. 

— Lulu, consideră-ţi datoria plătită cu vârf şi îndesat. 


313 


Haide, Michelle. 
O înşfăcă de braţ şi o trase pe uşă afară. 
— Ce-i graba asta? întrebă ea. 
— Cred că ştiu unde găsim maşina aia. 


314 


Capitolul 62 


King parcă Lexus-ul pe un drum lateral şi cobori. 

— De aici mergem pe jos. Nu vreau să ne vadă nimeni, 
dacă putem evita asta. 

— Unde mergem? 

— Ai răbdare. O să te lămureşti destul de repede. 

Săriră peste o poartă dosnică şi o luară pe un drum 
pietruit. Printr-o spărtură a gardului viu, înalt de trei metri 
şi jumătate, plantat în ambele părţi, Michelle zări casa 
aflată în depărtare şi comentă: 

— Suntem la familia Battle. Casa e în partea cealaltă, 
Sean, adăugă, când el se îndreptă într-o direcţie diferită. 

— Nu într-acolo merg. 

— Atunci, unde? 

El arătă către înainte. 

— La hambarul cu maşini. 

Ajunseră la clădirea aceea mare fără să fie văzuţi de 
cineva. King reuşi să deschidă uşa din faţă cu un şperaclu 
şi intrară. El trecu pe la toate maşinile de la primul nivel al 
clădirii, uitându-se sub husele lor. După ce termină, urcară 
la etaj. 

Şi acolo erau o serie de maşini acoperite şi King începu 
să le verifice pe fiecare. Când ajunse la al treilea 
automobil, îi scoase de tot husa şi o lăsă să cadă pe podea. 
Se uită la numele mărcii vehiculului. N 

— Un 300 SL. Îngenunche şi inspectă cauciucurile. Îşi 
ridică degetul în sus, ca să poată vedea şi Michelle. 

— Noroi, spuse ea. Dar cum posibil să ia cineva maşina 
asta fără să ştie nimeni? 

— Simplu. Clădirea nu mai e folosită, Sally ne-a spus-o. 
Şi nu e vizibilă din casă. Iar aleea pietruită pe care am 
venit duce direct către drumul lateral. Dacă ea conduce 
maşina numai noaptea târziu, are şanse foarte mari să nu 
fie văzută de nimeni. 

— Ea. Presupun că e cât se poate de limpede cine e 
stripteuza consumatoare de medicamente. 

315 


King se ridică. 

— Da, e limpede. Şi presupun că am face bine să 
mergem să vorbim cu ea. 

— Asta n-o să fie prea plăcut. 

— Să nu ştii adevărul e încă şi mai neplăcut, crede-mă. 

Se îndreptară în direcţia vilei. Însă, înainte de a ajunge 
acolo, King coti, trecu pe lângă grajduri şi intră pe poarta 
dintre fosta clădire destinată trăsurilor şi terenul 
aparţinând de vila Battle. 

— King, unde te duci? Savannah trebuie să fie în Casa 
Battle. 

El o ignoră şi îşi văzu de drum. Ea se grăbi să îl ajungă 
din urmă. El văzu maşina parcată în faţă, urcă treptele şi 
bătu la uşa principală a clădirii trăsurilor. Imediat auziră 
paşi apropiindu-se şi uşa se deschise. 

— Ce doriţi? întrebă femeia. 

— Nu putem intra, Dorothea? zise King. 

Îşi puse un picior în deschizătura uşii, pentru cazul în 
care nu ar fi primit răspunsul aşteptat. 

— De ce? vru ea să ştie. 

— Kyle Montgomery e mort. 

Dorothea îşi duse o mână la piept şi făcu un pas înapoi, 
ca şi cum ar fi fost zguduită de o lovitură. 

— Eu... eu habar n-am cine e ăsta. 

— Ştim tot, Dorothea. Am urmărit maşina. 

— Ce maşină? 

— 300 SL.-ul din hangar, pe care îl foloseai ca să te duci 
la Afrodiziac. 

Îi privi sfidătoare. 

— Vă înşelaţi. 

— Pierdem timpul degeaba, spuse King, enervat. Ai fost 
văzută părăsind clubul, Dorothea. Avem un martor care te- 
a zărit de curând urcându-te în maşină şi plecând de acolo 
pe la ora cinci dimineaţa. 

Expresia sfidătoare a Dorotheei începu să pălească. 

— Aceeaşi persoană v-a auzit pe tine şi pe Kyle 
certându-vă. Ai îndreptat un pistol către el. L-ai 


316 


ameninţat... 

— Nu l-am ameninţat pe... Dorothea amuţi şi păru gata 
să leşine. 

King i se adresă cu voce scăzută: 

— Am crezut că s-ar putea să vrei să vorbeşti cu noi, 
înainte de a vorbi cu poliţia. Dar, dacă nu e aşa, putem 
merge să-i chemăm pe ei. N 

— O, Dumnezeule, spuse ea. In câteva secunde, expresia 
dură i se spulberă şi lacrimile îi alunecară pe obraji. 

King împinse uşa ca să o deschidă şi intrară înăuntru. 


317 


Capitolul 63 


— Nu l-am ucis eu, Sean. Nu am făcut asta. 

— Dar cumpărai medicamente de la el? 

Stăteau în camera de zi. King şi Michelle erau aşezaţi pe 
fotolii. Dorothea şedea vizavi de ei, pe o canapea mică, 
ţinându-se strâns de braţul acesteia, de parcă s-ar fi temut 
să nu se prăbuşească pe podea. 

— În ultima vreme, am fost înfiorător de stresată, 
începu, fără grabă. Am primit nişte... lovituri financiare. 

— Problemele financiare nu se rezolvă cheltuind o mie 
de dolari într-o noapte pentru medicamente. 

Ea îl privi uluită. 

— Chiar aţi discutat cu pricăjitul ăla! 

— Ai grijă, despre morţi se vorbeşte numai de bine. 
Povesteşte-mi despre noaptea aia. 

— Cât de multe ştii? 

— Suficient ca să-mi dau seama când începi să minţi şi 
asta n-o să-mi placă câtuşi de puţin. i 

— Nu ştiu ce mi-a venit, chiar nu ştiu. Imi dădusem 
seama că Kyle urmărea să se culce cu mine. Nu vreau să 
spun că asta nu era evident. Bărbaţii sunt atât de 
transparenţi! 

— Şi tu nu vroiai să te culci cu e]? 

— Sigur că nu. Dar băusem foarte mult. Şi hotărâsem că 
noaptea aia avea să fie ultima. Aşa cum spuneai, 
medicamentele nu-mi puteau rezolva problemele. Şi nu 
erau doar problemele financiare... Căsătoria cu un 
membru al clanului Battle implică o grămadă de dificultăţi 
şi mult stres. 

— Îmi dau seamă că a avea o soacră ca Remmy nu e 
tocmai o plimbare prin parc, comentă Michelle, sec. 

— Era un coşmar în toată puterea cuvântului. Orice 
făceam, orice îmbrăcam, mâncam, beam sau spuneam era 
despicat în patru. Şi criticile lor erau lipsite de tact. Bobby 
era mai rău decât Remmy. Era un adevărat tiran. lar 
schimbările lui de dispoziţie erau îngrozitoare. Acum 

318 


zâmbea şi era fericit, iar peste un minut urla şi era pus pe 
ceartă. Oricine îi putea fi ţintă, chiar şi Remmy. Am 
început să mă duc la un terapeut, să încerc să-mi folosesc 
energiile într-un mod mai constructiv. 

— Asta e bine, zise King. Dar acum ne povesteai despre 
Kyle. 

— Da. Păi, atunci când el a venit cu medicamentele, 
eram puţin cam abţiguită şi m-am decis să mă joc cu el. 
Aşa că, eu, ei, eu... Se opri, înroşindu-se. A fost o 
tâmpenie. Imi dau seama. 

— Ştim despre striptease. Nu e nevoie să intri în 
amănunte. Dar ai îndreptat un pistol asupra lui. 

— Era gata să mă atace! Trebuia să mă apăr. 

— Şi i-ai cerut banii înapoi. 

— Îi plătisem destul de mult. Fura drogurile. Profitul lui 
era de sută la sută. Am încercat doar să fac tranzacţia ceva 
mai corectă din punctul meu de vedere. 

— Aşadar, ţi-ai luat banii înapoi? 

— Da. M-am prefăcut că aveam de gând să-l împuşc şi el 
a fugit. A fost ultima dată când l-am văzut, jur. 

— Cum l-ai abordat prima oară? 

— Ştiam că lucra la cabinetul Sylviei, deşi nu veniserăm 
niciodată în contact. Am fost la cabinet pentru o leziune a 
spatelui. Medicamentele pe care mi le-a prescris au 
devenit un fel de necesitate, dar, după ce am terminat 
tratamentul, Sylvia nu a mai vrut să-mi dea nicio reţetă. 
Însă, între timp, devenisem dependentă. Ştiam că Sylvia 
ţinea în cabinet medicamentele pe care le vroiam. Mi-am 
dat seama că Kyle era un declasat, dispus, dornic şi 
capabil să facă orice pentru bani. Şi ştiam că 
medicamentele dintr-un cabinet medical erau mult mai 
sigure decât orice altceva aş fi cumpărat de pe stradă. Pe 
lângă asta, nu vroiam să am de-a face cu un adevărat 
furnizor de droguri. Am ales Afrodiziac ca loc de întâlnire 
fiindcă am participat la mese şi la întruniri organizate 
acolo şi ştiam că au camere şi că nu pun întrebări. 

— Şi nu te-ai gândit că el ştia cine eşti? Este evident că 


319 


te văzuse la cabinetul Sylviei. 

— Am purtat întotdeauna ochelari şi o eşarfă, lumina a 
fost scăzută şi am vorbit foarte puţin. Şi, chiar dacă m-ar fi 
recunoscut, eram sigură că nu ar fi încercat să mă 
şantajeze. 

King o privea cu atenţie în timp ce vorbea. Ea îi prinse 
privirea şi păli. 

— Ştiu că pare într-adevăr grav, Sean. 

— Dorothea, este într-adevăr grav. Eddie ştie ceva din 
toate astea? 

— Nu! Vă rog, nu se poate să-i spuneţi. Nu avem cea mai 
grozavă căsnicie din lume, dar încă mai ţin la el şi asta l-ar 
ucide. 

— Nu-ţi pot promite nimic, Dorothea. Acum aş vrea să 
ştiu unde ai fost azi-noapte. 

— Am fost aici. 

— Eddie poate confirma asta? întrebă Michelle. S-a 
întors devreme de la repunerea în scenă. 

— Cum de ştii asta? se miră Dorothea. 

Michelle păru stânjenită. 

— Am fost împreună cu Chip Bailey la Middleton să 
vedem bătălia. Chip a trebuit să plece mai devreme şi 
Eddie m-a adus cu maşina acasă. A spus că nu avea de 
gând să rămână şi la a doua zi a reconstituirii. 

Dorothea o privi bănuitoare, apoi spuse: 

— Ei bine, nu a fost în casă noaptea trecută. A fost, 
probabil, în atelierul lui. Uneori doarme acolo. 

Michelle dădu să spună ceva, dar se opri. 

— Aşadar, nu ai un alibi, zise King. Apropo, am sunat la 
hotelul Jefferson din Richmond. N-ai fost acolo în noaptea 
morţii lui Bobby, aşa cum spuneai. Şi FBl-ul a descoperit 
asta. Erai la Afrodiziac în noaptea aia? 

— Da. Kyle mi-a adus medicamentele în jurul orei zece. 

— Ce ironie! 

— Ce anume? 

— El îţi asigura alibiul pentru uciderea socrului tău, dar 
acum e mort. Aşa că, dacă nu cumva te-a mai văzut şi 


320 


altcineva de la club, s-a zis şi cu alibiul tău pentru crima 
aia. 

Dorothea îşi luă capul în mâini şi începu să plângă cu 
sughiţuri. În cele din urmă, Michelle se ridică, se duse în 
bucătărie şi se întoarse aducându-i un şervet ud. 

— Ia-o uşurel, Dorothea, spuse King. Moartea lui Kyle 
încă nu a fost declarată oficial drept crimă. S-ar putea să fi 
fost doar o supradoză de medicamente. Sau chiar o 
sinucidere. 

— Nu mi-l pot imagina pe omul ăla luându-şi propria 
viaţă. L-am cunoscut destul de puţin, dar mi s-a părut mult 
prea interesat de urmărirea propriilor lui interese. 
Dorothea îşi şterse faţa cu şervetul şi se uită la King. 
Aşadar, acum unde vă duceţi? 

— Faptele tale nu pot rămâne secrete. 

Buzele Dorotheei începură să tremure. 

— Presupun că nici nu trebuia să mă aştept la asta. 

— Oricum, implicaţiile faptelor care au ieşit la iveală 
urmează să fie analizate de acum înainte. 

— Nu l-am ucis nici pe Kyle Montgomery, nici pe socrul 
meu! 

— Apropo de ultimul, de ce te-ai dus la spital în ziua aia? 

— Asta chiar are importanţă acum? 

— Ar putea avea. 

Ea respiră adânc. 

— Bobby îmi promisese bani, o parte mai mare din 
averea lui. Pentru asta, testamentul lui ar fi trebuit 
modificat. Mi-a spus că o va face, dar niciodată nu mi-a dat 
vreo dovadă că ar fi făcut-o. 

— Aşa că te-ai dus ca să verifici asta? 

— Auzisem că era conştient şi că vorbea. Nu ştiam dacă 
voi mai avea o altă şansă. Problemele mele financiare ar fi 
fost rezolvate dacă Bobby şi-ar fi schimbat testamentul aşa 
cum spusese că o va face. 

— Nu, de fapt vrei să spui că ar fi fost rezolvate după 
moartea lui, când primeai banii, o corectă Michelle. 

— Da, spuse Dorothea, cu voce scăzută şi privind în jos. 


321 


Oricum, când am ajuns acolo, nu era coerent. Şi fusese din 
nou conectat la plămânul artificial. 

— Eddie ştia despre acest proiect de modificare a 
testamentului? 

— Nu. Eddie crede că o ducem foarte bine din punct de 
vedere financiar. Eddie nu-şi face griji pentru nimic. 

— Cred că aici greşeşti, spuse Michelle. 

— De ce şi-ar fi schimbat Bobby testamentul în favoarea 
ta şi a lui Eddie, în detrimentul lui Remmy? Din câte am 
auzit, deja v-a înzestrat pe amândoi. 

Dorothea zâmbi subţire. 

— Se poate cineva mulţumi, vreodată, cu banii pe care îi 
are? Eu ştiu că nu pot. lar Bobby avea al dracului de mulţi. 

— Bobby era un negociator tenace. Aşa că, ce i-ai dat în 
schimb, Dorothea? o întrebă King, fără nicio ezitare. 

— Prefer să nu spun, răspunse ea, într-un târziu. Nu e 
ceva cu care să mă pot mândri. 

— De fapt, cred că pot să ghicesc. Prin comparaţie, 
micul spectacol de striptease pe care i l-ai oferit lui Kyle e 
o nimica toată. Apropo, de ce te-ai dus la Afrodiziac cu una 
din maşinile clasice ale lui Bobby? 

Ea îl privi cu un zâmbet triumfător. 

— Mi-am închipuit că îmi datora măcar atât. Şi el tot nu 
le mai conducea. 

— Ştii de ce? 

— Presupun că se plictisise de ele. Marele Bobby Battle 
era renumit pentru asta. Se plictisea de lucruri şi pe urmă 
le uita. 

Îşi înăbuşi un suspin. 

King se ridică şi îşi aplecă spre ea privirea în care 
licărea puţină simpatie. 

— Dacă moartea lui Kyle va fi considerată, oficial, crimă, 
poliţia o să vrea să te interogheze. 

— Presupun că acum nu mai contează. Nu poate fi mai 
Tău. 

— O, nu, Dorothea, poate fi cu mult mai rău. 

— De unde ai ştiut că ea era? întrebă Michelle, după ce 


322 


ieşiră din casă. Eu credeam să Savannah e stripteuza 
noastră drogată. 

— Nu, nu putea fi ea. 

— De ce nu? Doar îşi aminteşti cum se fâţâia la piscină, 
în ziua aia. 

— Exact. Ăsta era răspunsul. Sylvia mi-a povestit că, 
atunci când era la Afrodiziac, l-a auzit pe Kyle spunând că 
femeia îşi fâţâia fundul gol. 

— Da, şi? 

— Păi, Savannah îşi are numele tatuat pe fund. Alte 
lucruri se potriveau, dar m-am îndoit că ea şi-ar fi arătat 
fundul în faţa lui Kyle dacă intenţiona să rămână incognito. 


În Wrightsburg există o singură Savannah cu un astfel de 
fund. 


323 


Capitolul 64 


Ceva mai târziu, dar în cursul aceleiaşi zile, Sylvia îi 
anunţă că terminase autopsia lui Kyle Montgomery. 
Stabiliră o întâlnire în biroul lui King. Ea apăru însoţită de 
Todd Williams. După numai un minut, Chip Bailey îşi opri 
maşina în parcare. 

— Eu l-am chemat, le explică Williams. M-am gândit că e 
bine să-l ţinem la curent, chiar dacă uciderea lui Kyle nu 
are legătură cu crimele în serie. 

— Eşti sigur că nu are? ripostă King. 

William îi aruncă o privire tăioasă. 

— Încerci să mă faci să-mi ies din minţi? 

După ce se instalară în sala de şedinţe, Sylvia îşi 
deschise dosarul. 

— Aşa cum vă spuneam, nu vom şti cauza exactă a 
morţii până ce nu primim înapoi probele toxicologice, 
începu ea. Totuşi, unele descoperiri neobişnuite pe care le- 
am făcut la examenul exterior mă îndeamnă să cred că 
moartea lui este dubioasă. 

— Ca într-o sinucidere prin administrarea unui 
supradoze? întrebă King. 

— Nu, ca într-o omucidere. Făcu o pauză, apoi începu să 
vorbească repede şi cu hotărâre. De obicei, Kyle nu se 
droga. În apartamentul lui nu am găsit nici alte droguri, 
nici accesoriile folosite de toxicomani, şi nu existau alte 
urme de înţepături în nicio zonă a corpului lui. 

— Dar aţi găsit o seringă folosită cu ceva în ea şi urma 
înţepăturii acului în braţ, comentă Bailey. 

— Acel ceva din seringă s-a dovedit a fi heroină. OK, să 
presupunem că Kyle a vrut să se sinucidă. Heroina este un 
drog pe care îl găseşti pe stradă, aşa că nu eşti niciodată 
sigur ce doză îţi injectezi de fapt. Şi mă întreb de unde a 
luat-o. E sigur că nu există aşa ceva în farmacia mea. 

— Dar trebuie să fi cunoscut mai mulţi furnizori, spuse 
Williams. Şi tristul adevăr este că există surse de droguri 
peste tot. 

324 


— Însă, dacă ai de gând să te sinucizi, vrei să fii sigur 
că-ţi reuşeşte din prima. Şi, una peste alta, heroina nu e o 
alegere bună pentru sinucidere. Dar, ceea ce este mai 
important, am găsit două răni mici, două înţepături 
superficiale, în mijlocul pieptului lui Kyle. Nu le 
observasem la locul crimei, pentru că lumina era prea 
slabă. 

— Ce fel de înţepături? întrebă Bailey. 

— Ca două urme de ace minuscule, situate doar la doi 
centimetri şi jumătate distanţă. Un soi de rană standard. 

— Ca o urmă de seringă? întrebă Michelle. 

— Nu. Nimeni nu-şi înfige seringa în piept. Braţele şi 
picioare sunt de departe cele mai potrivite locuri pentru 
injecții. 

— Bine, dar atunci ce crezi că este? 

— Am mai văzut aşa ceva înainte, la Richmond, după 
nişte tulburări stradale. Un bărbat a intrat în şoc cardiac şi 
a murit după ce poliţia l-a paralizat cu un pistol Taser. Un 
Taser ar fi putut lăsa două urme gemene, ca acelea pe care 
le-am văzut la Kyle, acolo unde săgețile electroşoc au lovit 
corpul. 

— Aşadar, cineva l-a împuşcat cu un Taser şi pe urmă i-a 
injectat o supradoză, spuse Bailey. De asta nu era nicio 
urmă de luptă. 

— Nu pot să fiu absolut sigură în ceea ce priveşte 
pistolul Taser, dar mai e şi altceva. Am mai găsit şi vase de 
sânge sparte şi hematoame în ochii şi în gura lui. 

— Asta e semn că s-a asfixiat, sau că a fost sufocat, 
spuse Michelle. 

— Exact. Hematoamele apar când cineva se luptă ca să 
respire. Acum, la autopsie, nu am găsit nicio urmă de 
ştrangulare, aşa că bănuiesc că a fost sufocat cu un obiect 
care nu lasă astfel de urme, cum ar fi o pernă. Şi heroina 
este un depresiv respirator; respiraţia lui trebuie să fi fost 
deja superficială, ceea ce a venit în ajutorul persoanei care 
încerca să-l ucidă prin sufocare. 

— Dar, dacă a fost omorât şi persoana a încercat să lase 


325 


impresia că a fost vorba de o sinucidere, cine avea motive 
să-l ucidă? 

— Păi, în primul rând femeia căreia îi vindea 
medicamente la Afrodiziac, spuse Williams. 

Bailey îl privi întrebător şi şeriful îşi puse colegul la 
curent. 

— Păi, dacă şi-a luat banii înapoi, de ce să-l fi ucis? 
spuse Bailey. 

— Dar dacă Kyle aflase cine era şi o şantaja? sugeră 
Sylvia. Ăsta ar fi un prim motiv pentru crimă: se temea să 
nu fie demascată. 

— Atunci trebuie să o găsim pe femeia asta, şi încă 
repede, spuse Williams. 

Michelle şi King schimbară o privire. 

— Ştim cine e, spuse el. 

Toţi îl priviră surprinşi. 

— Foarte bine, cine dracu e? întrebă Williams. 

— Dorothea Battle. Şi nu are niciun alibi pentru 
răstimpul în care a fost ucis Kyle. 

— Dorothea Battle? Şeriful se ridică de pe scaun. De ce 
naiba nu mi-ai spus până acum, Sean? 

— Şi noi abia am descoperit asta. Iar ea a recunoscut în 
faţa noastră. 

Williams îşi scoase celularul. 

— Bun, atunci o s-o arestăm imediat. 

— E la ea acasă. 

— Vrei să spui că tu speri că mai e acolo. Dacă a şters-o, 
te fac răspunzător pentru asta. 

— Todd, nu cred că ea l-a ucis pe Kyle. 

Williams îi ignoră spusele şi telefonă ca să ordone 
arestarea Dorotheei Battle. Când termină, se întoarse spre 
detectivul particular: 

— Şi pe ce se bazează această concluzie a ta? 

— Pe instinct. 

— Mulţumesc. O să ţin minte asta. 

— Dacă Dorothea chiar l-a ucis pe tipul ăsta, s-ar putea 
să avem trei ucigaşi. Criminalul în serie, persoana care l-a 


326 


omorât pe Bobby Battle şi acum şi cel care, oricine ar fi, l-a 
ucis pe Montgomery, spuse Bailey. 

— Sau poate că Dorothea l-a ucis pe Bobby, zise 
Williams. Se uită la King. V-a spus cumva de ce s-a dus să-l 
vadă pe Battle? 

— Dorothea spera că Bobby şi-a modificat testamentul 
ca să-i lase ei mai mulţi bani. Ea spune că s-a dus la spital 
ca să se asigure că o făcuse. După cum s-a dovedit, nu a 
făcut-o. Remmy a primit banii. Aşa că moartea lui nu a 
adus niciun profit pentru Dorothea. 

— Ea spune că el era incoerent, zise şi Michelle. Dar 
dacă, atunci când l-a vizitat, el i-a spus că nu-şi modificase 
testamentul şi ea, furioasă, l-a otrăvit? 

— Nu cred că Battle era capabil să răspundă la vreo 
întrebare, spuse King. Era conectat la aparatul de 
respiraţie artificială, ceea ce face vorbirea aproape 
imposibilă. 

Bailey îi aruncă o privire lui King. 

— Cum e teoria ta referitoare la o anumită legătură 
existentă între victime? 

King ridică din umeri. 

— Punctul ăsta de vedere e încă în studiu. 

După plecarea celorlalti, King ridică receptorul 
telefonului şi formă un număr. Dar lăsă receptorul jos după 
câteva secunde. 

— Cu cine încercai să iei legătura? întrebă Michelle. 

— Cu Harry Carrick. Dar nu răspunde. O să mai încerc 
mai târziu. Odată ce Dorothea este arestată, tot rahatul o 
să iasă la iveală. Harry e prieten cu Remmy, aşa că vreau 
să-l avertizez dinainte. S-ar putea să vrea să meargă să o 
vadă. Şi Dorothea o să aibă nevoie de un avocat. 

— Mă întreb dacă ar trebui să-l caut pe Eddie şi să-i 
spun. 

— E mai bine să afle de la altcineva. Probabil că Bailey 
va dori să facă onorurile. 

— Cum se face că nu i-ai spus lui Bailey despre legătura 
dintre Canney şi Battle? 


327 


— Încă nu ştiu dacă este o legătură reală. Aş vrea să fiu 
sigur. 

— Dar ai tu bănuielile tale? 

— Da, am. Unele foarte puternice. 

— N-ai vrea să mi le împărtăşeşti? 

— Bănuiala mea este că Steve Canney era copilul lui 
Bobby Battle şi al doamnei Canney. Şi că Roger Canney l-a 
făcut pe bătrân să plătească pentru asta după moartea 
soţiei sale. Asta ar explica îmbogățirea lui bruscă şi faptul 
că nu are nicio fotografie a soţiei sale adultere şi a fiului ei, 
care nu era şi al lui. 

— Mă surprinde că a aşteptat ca ea să moară în 
accidentul de maşină înainte de a începe să-l şantajeze pe 
Battle. 

King se uită lung la partenera sa. 

— Accident de maşină? spuse, răspicat. 

— Da, ea băuse şi şi-a făcut zob maşina. Nu-ţi aminteşti? 

— Imi amintesc foarte bine, mulţumesc. 

Ea îi observă privirea absentă. 

— Ţi-a venit o idee. N-ai vrea să mi-o împărtăşeşti? 

El se uită spre ea. 

— Şi dacă soţia lui Canney nu a murit într-un accident 
de maşină? 

— Dar aşa a fost. Au găsit-o în maşina ei, în fundul unei 
râpe. Ţi-am spus că am verificat asta împreună cu Todd. 

— Corect. A murit când s-a zdrobit maşina. Dar asta nu 
înseamnă neapărat că a fost un accident, nu-i aşa? 


328 


Capitolul 65 


În cele din urmă. King intră în legătură cu Harry şi îi 
povesti ce se întâmplase. 

— Mă duc direct la familia Battle, spuse el. Ce-ar fi să 
veniţi şi tu şi Michelle, ca să ne-ntâlnim acolo? 

Era ora cinei când se adunară cu toţii la vilă. 

Remmy îi întâmpină pe cei trei la uşă. 

— Tocmai acum s-a nimerit ca Mason să fie plecat, le 
explică. 

— Ai auzit? o întrebă King. 

— Da. Mi-e greu să cred că o să scape şi din asta. 

King o privi surprins pe femeia mai vârstnică. 

— Remmy, ştiu că voi două nu sunteţi cele mai bune 
prietene, dar ea e, totuşi, măritată cu fiul tău. 

— Asta e motivul pentru care nu-mi fac nicio grijă. 

— Unde e Eddie? 

— În oraş, ca să vorbească cu avocaţii. Dorothea nu a 
fost încă acuzată în mod oficial? 

— Cauza morţii nu este stabilită cu exactitate, interveni 
Michelle. Până nu se întâmplă asta, nu pot s-o acuze. 

— Doar nu crezi că l-a ucis pe omul ăla, nu-i aşa? o 
întrebă Harry pe Remmy. 

Ea îşi pironi privirea asupra lui. 

— Nu, dar n-aş fi crezut nici că ea cumpăra 
medicamente furate. 

— E o diferenţă considerabilă între asta şi uciderea 
cuiva, ripostă Harry. 

Remmy le făcu semn să între. 

— De ce nu continuăm discuţia asta fascinantă la masă? 

Savannah li se alătură în sufragerie. Era îmbrăcată cu o 
fustă lungă, o bluză albă, o jachetă de un albastru închis, 
ciorapi şi pantofi de lac cu tocuri joase. Părul îi era frumos 
aranjat şi folosise o cantitate modestă de fard. 

În primul moment, King nu pricepu ce vedea. Apoi 
revelaţia îl izbi: fiica era îmbrăcată exact ca mama. Se uită 
la Michelle. După expresia ei plină de uimire, era clar că 

329 


se gândea exact la acelaşi lucru. 

Harry se aşeză lângă Savannah şi începu să discute cu 
ea, în timp ce King şi Michelle se concentrară asupra lui 
Remmy. 

— În urma morţii lui Bobby, Dorothea nu s-a ales, 
practic, cu nimic, spuse King. Aşa că nu văd niciun motiv 
pentru crimă. 

— Motivele nu trebuie să fie doar financiare, ripostă 
Remmy, în timp ce îşi întindea unt pe pâine. 

„Ca motivul tău de a-ţi ucide bărbatul?”, cugetă King. 

— Te gândeşti la ceva anume? întrebă Michelle. 

— Nu, enunţ doar ceea ce credeam că este evident. 

— Nu aveai idee că Dorothea lua una din maşinile lui 
Bobby şi că închiriase o cameră la Afrodiziac? Sau că avea 
probleme cu drogurile? 

Remmy clătină din cap. 

— Totuşi nu cred că sunt paznicul nurorii mele, nu-i aşa? 

— Eu ştiam că avea probleme cu drogurile. 

Toţi ochii se întoarseră către Savannah. 

— "Ţi-a spus ea asta? întrebă King. 

— Nu, dar am văzut-o o dată, când presupun că se 
întorcea din locul acela. Era dimineaţa devreme şi mă 
trezisem ca să fac o plimbare. Venea din direcţia 
hangarului cu maşini. Era cu totul dată peste cap. M-am 
mirat că a fost în stare să conducă până acasă. 

— N-ai presupus, pur şi simplu, că era beată? întrebă 
Michelle. 

— După patru ani de facultate, ştiu care e diferenţa 
dintre a fi beat şi a fi drogat. 

— Sunt foarte bucuroasă că banii noştri ti-au asigurat o 
educaţie atât de nepreţuită, mârâi Remmy. 

— Nu ai vorbit cu ea despre asta, Savannah? întrebă 
King. 

— Nu, nu era câtuşi de puţin treaba mea. 

— Dar nu i-ai spus nimănui? De exemplu, lui Eddie? 

— Repet, nu era câtuşi de puţin treaba mea. Eu şi 
Dorothea nu suntem apropiate, în caz că n-ai observat. 


330 


După cină, Remmy se scuză, spunând că avea de scris 
nişte scrisori, şi o lăsă pe Savannah să facă onorurile la 
despărţire. Însă, fiind nevoit să meargă la baie, King îi 
rugă pe Harry şi pe Michelle să mai întârzie un moment. În 
timp ce aşteptau întoarcerea lui, Harry o conduse pe 
Savannah într-un colţ şi începu să discute cu ea pe un ton 
confidenţial. Când apăru King, spuseră noapte bună şi 
plecară. 

— Nu am intenţionat să te ignor, Michelle, zise Harry, 
dar îmi fac griji pentru Savannah şi am vrut să vorbesc cu 
ea între patru ochi. 

— Ai observat că acum se îmbracă la fel ca mama ei? 
zise King. 

— Asta a fost o indicație că ceva nu merge cum trebuie, 
spuse Harry, cu abilitate. Remmy e o femeie extrem de 
intimidantă şi presupun că nici măcar o fire independentă 
ca Savannah nu e imună faţă de puterea voinţei ei. 

— Iar Remmy scrie o grămadă de scrisori, ţine un jurnal 
şi, probabil, primeşte o mulţime de scrisori de la prieteni, 
comentă King. 

Harry îl privi cu ironie. 

— Presupun că da. Şi eu fac la fel. Asta are vreo 
importanţă? 

— În drum spre baie, s-a întâmplat să trec pe lângă 
camera de lucru. Remmy era acolo, scriind nişte scrisori, 
aşa cum spunea că are de gând. 

— Şi? întrebă Michelle. 

— Singurul lucru care mă deranjează este că încă nu 
ştim ce a fost luat din dulapul ei şi din al lui Bobby. Dacă 
erau scrisori, sau un jurnal, sau ceva de genul ăsta? 

— Ar avea sens, spuse Harry. Femeile de genul lui 
Remmy îşi doresc adesea un loc sigur pentru scrisorile lor 
confidenţiale. 

— Scrisori care ar putea fi, cumva, incriminatoare, zise 
King. Nu neapărat în sens penal, ci într-unul personal. E o 
ipoteză care merită să fie luată în considerare. 

leşiră din casă. Michelle plecă singură. Le spuse la 


331 


revedere lui Harry şi King şi demară. Harry se urcă în 
automobilul lui decapotabil şi îşi flutură mâna în semn de 
rămas bun. 

King intra în maşina lui când văzu un bilet pe locul din 
faţă. 

Era scurt şi la obiect. „Vreau să stăm de vorbă. Ne 
întâlnim la tine acasă, la zece noaptea.” Era semnat 
„Sally”. 

King privi în jur, dar nu zări pe nimeni. Se uită la ceas. 
Era ora nouă. Se întrebă dacă să o sune pe Michelle şi să-i 
spună să vină la iahtul lui. Pe urmă se gândi mai bine. Asta 
ar fi putut să o alunge pe Sally. Demară. Peste o oră, 
misterul ar fi putut fi dezlegat, sau ar fi putut deveni 
măcar mai puţin încâlcit. Avea să se ocupe de asta chiar 
atunci. 


332 


Capitolul 66 


Peste o oră, King se întâlni cu Sally la capătul aleii din 
faţa casei sale, o conduse pe lângă locuinţa cea nouă, 
aflată în construcţie, apoi coborâră treptele care duceau 
către iaht. 

Nervozitatea excesivă a tinerei femei era evidentă. 

— Faci ceea ce trebuie, Sally. Exact ceea ce trebuie, îi 
spuse King, ca să o liniştească. Imediat ce o să scapi de 
ceea ce ai pe suflet, o să te simţi mai bine. 

Stăteau la masa micuță din bucătăria vasului în timp ce 
apa lacului clipocea lovindu-se de iaht. El îi pregătise o 
ceaşcă de ceai fierbinte şi acum o privea, aşteptând. 

— Junior, spuse el, într-un târziu. Ai venit să-mi vorbeşti 
despre Junior? 

Sally respiră adânc şi luă taurul de coame. 

— Eram împreună cu el când a avut loc jaful. 

King fu luat prin surprindere. 

— L-ai ajutat să pătrundă înăuntru? 

— Nu, nu eram la vila Battle. Eram la casa lui Junior, la 
casa cea nouă pe care o construia. 

— Aşadar, nu a comis el spargerea? 

— Nu avea cum. Am stat acolo de la opt seara până 
aproape la patru dimineaţa. Şi e la o oră bună de mers cu 
maşina faţă de locuinţa Battle. 

— De ce erai împreună cu Junior la casa lui cea nouă? 

Sally luă o gură de ceai şi se lăsă pe spatele scaunului, 
faţa i se împurpură şi lacrimile îi împestriţară obrajii. 

— O, Doamne, nu pot să cred că îţi spun asta. 

— Sally? De ce erai împreună cu Junior? întrebă apăsat 
King. 

— Am ajuns să ne cunoaştem când el lucra pentru 
familia Battle. Eram... cred că eram amândoi singuri. 

— Ai avut o aventură cu Junior? 

— Nu, n-a fost câtuşi de puţin aşa! răspunse ea, cu 
aprindere. 

— Atunci spune-mi cum a fost, zise King, calm. 

333 


— Eram doar prieteni. La început. Asta vreau să spun. 
Lăsă jos ceaşca de ceai şi se aplecă înainte. Îmi spusese că 
se duce să lucreze la casă toată noaptea. Soţia lui era 
liberă şi stătea cu copiii. M-am dus acolo, l-am sedus şi am 
făcut sex. Acolo. Asta e tot. Gata, ţi-am spus. 

— Tu l-ai sedus pe el? 

Ea păru ofensată. 

— Nu sunt întotdeauna îmbrăcată în blugi şi acoperită 
de bălegar, Sean. Mă spălasem al dracului de bine. 
Bineînţeles că el a fost surprins când am apărut acolo. Dar 
i-am explicat foarte limpede ce căutam. 

— Credeam că Junior o iubea cu adevărat pe Lulu. 

— Aşa e, dar, la urma urmelor, era bărbat şi eu eram 
mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, iar oferta mea era 
prea tentantă ca să o refuze. Vroiam doar sex, fără 
întrebări şi fără obligaţii. Şi, din câte mi-a spus, Lulu nu-i 
dăduse prea multă atenţie în ultima vreme. Stătea aproape 
tot timpul la clubul ăla. 

— Şi l-ai găsit pe Junior pregătit, dornic şi apt? 

— Hai să spunem aşa: din punct de vedere fizic, nu ar fi 
fost în stare să comită spargerea aia. Ce dracu, când am 
terminat, eu abia mă mai puteam ţine pe picioare. 

King ridică mâna. 

— OK, OK, nu am nevoie de mai multe detalii. 

Ea îşi şterse ochii. 

— Treaba e că el chiar îmi plăcea. E drept că era mare şi 
părea dur, dar sub aparenţa asta se ascundea un tip într- 
adevăr minunat. 

— De ce nu ţi-ai oferit ajutorul când a fost arestat pentru 
furt? 

— Nu m-ar fi lăsat. Spunea că mai bine intră la 
închisoare decât să afle Lulu. 

— OK, cred că pot să înţeleg asta. Altceva? 

— Asta-i tot. M-am furişat de la înmormântarea lui Battle 
ca să-mi iau rămas bun la mormântul lui Junior. Nu m-am 
gândit că mă văzuse cineva. Privi în jos, către masă. Toate 
astea vor trebui să iasă la lumină? 


334 


— Poate că nu, acum când Junior e mort şi Remmy e 
convinsă de nevinovăția lui. Şi cred că nu avem niciun 
motiv să întinăm amintirea lui Lulu despre bărbatul ei. 

— El o iubea într-adevăr, Sean; eu am fost doar o 
tăvăleală de o noapte, atât. Cred că asta-i tot ce sunt de 
obicei, adăugă, cu voce pierită. 

După plecarea ei, King se gândi să o sune pe Michelle, 
dar se hotări să aştepte până dimineaţă. Fusese o zi lungă. 
Se duse la culcare. 


Din afara iahtului, bărbatul o urmări pe Sally 
îndepărtându-se. Folosise dispozitivul pe care-l montase ca 
să asculte întreaga conversaţie. Privi către iaht până ce 
ultima lumină dispăru. Urma să aştepte ca Sean King să 
adoarmă profund, apoi avea de gând să-i facă o ultimă 
vizită. 


335 


Capitolul 67 


Michelle ajunsese cu maşina acasă, folosise sacul greu 
pe care îl avea atârnat la subsol pentru un antrenament de 
kickbox, strânsese nişte rufe spălate şi făcuse chiar şi 
curăţenie în bucătărie. Apoi intrase sub duş şi se gândise 
să intre şi în pat, dar se simţea foarte agitată. Crimele îi 
tot reveneau în minte. Oare era ceva pe care îl trecuseră 
cu vederea? King sugerase că doamna Canney nu murise 
într-un accident de maşină, ci că fusese asasinată. Dacă 
era aşa, de către cine? 

Cum capul îi huruia, se gândi să facă o plimbare cu 
maşina; asta o ajutase întotdeauna să gândească mai 
limpede. Drumul ales trecea pe lângă biroul lui King. Parcă 
maşina şi se duse înăuntru, cu gândul de se uita prin 
numeroasele notițe legate de anchetă pe care le avea pe 
masa de lucru, ca să vadă dacă nu cumva îi venea vreo 
idee. 

Când trecea prin micul birou de la intrare, zări câteva 
mesaje telefonice pe biroul secretarei angajate cu jumătate 
de normă. Unul dintre ele îi era adresat lui King de către 
Billy Edwards. Numele i se părea familiar, dar nu îşi 
amintea unde îl mai auzise. Prefixul local era din zona Los 
Angeles. Acolo era încă destul de devreme, se hotări ea. 
Unul din lucrurile care o deranjau la King era obiceiul lui 
de a păstra anumite secrete cu o rigurozitate incredibilă, 
chiar şi faţă de partenera sa. Aceea ar fi putut fi o ocazie 
de a i-o lua înainte. Formă numărul lui Edwards. După ce 
telefonul sună de trei ori, cineva ridică receptorul. 

— Billy Edwards? 

— Chiar el. Cine întreabă? 

— Michelle Maxwell. Sunt partenera lui Sean King, din 
Wrightsburg, Virginia. Presupun că el v-a sunat, nu? 

— Exact. Urma să-i răspund. 

— Acum nu este aici şi m-a rugat pe mine să vă dau 
telefon. 

— Asta nu mă deranjează. Aşadar, ce anume doreaţi să 

336 


ştiţi despre timpul pe care l-am petrecut în serviciul 
familiei Battle? 

În acel moment, numele căpătă sens. Billy Edwards era 
mecanicul care se ocupa de colecţia lui Bobby de maşini 
clasice. Plecase în ziua următoare certei dintre Bobby şi 
Remmy, aceea ceartă pe care Sally o auzise din 
întâmplare. 

— Exact, spuse imediat Michelle. Am înţeles că aţi fost 
eliberat din slujbă pe neaşteptate. 

El începu să râdă. 

— Mi-a dat un picior în fund fără nicio avertizare. 

— Cine, Bobby Battle? 

— E], singurul şi unicul. Am auzit la ştiri că ar fi murit. E 
adevărat? 

— Da. V-a spus din ce cauză vă dădea afară? 

— Da de unde. Dar nu era dator să o facă. Nu avea nicio 
legătură cu munca mea, ştiu asta. Acum, admit că mă tot 
bătea la cap în legătură cu modul în care lucram, dar omul 
s-a purtat corect cu mine. Mi-a plătit o compensație 
frumuşică şi mi-a scris nişte referinţe cât se poate de 
favorabile, care m-au ajutat să-mi găsesc destul de repede 
o altă slujbă, în Ohio, la un alt tip plin de bani şi cu o 
colecţie de maşini mai mare decât a lui Battle. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră. Acum, din câte am 
înţeles, din noaptea dinaintea plecării dumneavoastră, el şi 
doamna Battle s-au certat în hangarul pentru maşini. 

— Remmy Battle, da, e o adevărată figură. Credeţi-mă, 
ăştia doi sunt unul pe potriva altuia, ca Godzilla dându-se 
cap în cap cu King Kong. 

— De acord. Dar ştiaţi ceva despre cearta respectivă? 

— Nu. De unde aş fi putut afla? 

— Mă tem că nu vă pot spune, este confidenţial. 

— Aha. Fac pariu că a fost Sally Wainwright, nu-i aşa? 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că îi plăcea să meargă acolo să-şi facă 
mendrele. Bineînţeles că, uneori, mergea şi împreună cu 
mine, adăugă, râzând satisfăcut. O, da, eu şi Sally ne-am 


337 


simţit bine împreună. 

— Amândoi... ieşeaţi împreună. 

— Nu. Era doar mozoleală. Era sălbatică, credeţi-mă. 
Dacă ar fi ştiut Battle ce făceam noi în unele din maşinile 
lui... 

— Chiar aşa? 

— Fir-ar să fie, da. Dar nu eram eu singurul. 

— Cine mai era? 

— Mason mai lucrează acolo? 

— Da. 

— Ei, sunteţi pe calea cea bună. 

Michelle nu-şi putu ascunde mirarea. 

— Mason se culca cu Sally? 

— Cel puţin el aşa spunea. Eu nu i-am văzut niciodată 
făcând-o, adăugă. Dar ea e o fată frumoasă. Probabil că nu 
ar trebui să-i spun asta unei femei, dar, când stai la 
grămadă în aceeaşi casă, ştiţi, se întâmplă. O vezi umblând 
pe acolo îmbrăcată sumar sau ieşind din baie înfăşurată 
într-un prosopel, ei, nu suntem decât oameni. Nu o spun ca 
să mă scuz pentru asta. 

— Am înţeles cum stau lucrurile. A mai fost şi altcineva? 

— Probabil, dar nu vă pot da nume. 

— Sally spunea că Bobby tocmai coborâse din Rolls- 
Royce când a izbucnit cearta dintre el şi Remmy. 

— Rolls-ul? Era o minunăţie. În toate lumea nu mai sunt 
decât încă cinci la fel. A sfârşit prin a se descotorosi de el? 

— După cum se pare, a făcut-o chiar a doua zi. 

— Mi-am închipuit. 

Michelle înmărmuri. 

— De ce spuneţi asta? 

— În dimineaţa în care am fost concediat, m-am dus să- 
mi iau sculele şi alte chestii din hambar. Întotdeauna îmi 
făceam de lucru la Rolls. Era o maşină superbă. Oricum, 
atunci era ultima dată când puteam s-o văd. Ar fi fost 
altceva dacă mi-aş fi cumpărat şi eu una. 

Edwards râse. 

Dar Michelle era la fel de încordată ca un arc 


338 


ultrasensibil. 

— Şi, ce-aţi făcut? 

— Am vrut să-i arunc o ultimă privire. Am dat deoparte 
husa şi m-am aşezat înăuntru, închipuindu-mi că era a 
mea. 

— Bine, bine, spuse Michelle, nerăbdătoare. Dar de ce 
vă gândeaţi că Battle intenţiona să scape de maşină? 

— Pentru că, atunci când am acoperit-o din nou, am 
observat că aripa din faţă dreapta era lovită şi că unul 
dintre faruri fusese făcut zob. Trebuie să se fi întâmplat în 
noaptea dinainte, pentru că după amiază verificasem 
maşina şi era în stare foarte bună. Nu erau cine ştie ce 
stricăciuni, dar, la o maşină ca aia, reparaţiile costă mii de 
dolari. Şi nu se mai găsesc piese de schimb pentru un 
asemenea vehicul. Era o adevărată ruşine. Cred că Battle 
lovise ceva şi era şucărit. Orice nu era exact ca la carte îl 
scotea din sărite. Obişnuia să vină la hangar şi să mă ia la 
rost dacă găsea pete de ulei pe duşumea sau vreo plăcuţă 
de înmatriculare desprinsă. Probabil că simpla vedere a 
stricăciunilor Rolls-ului îl îmbolnăvea. Dacă nu l-ar fi putut 
repara cum se cuvine, ar fi preferat să scape de el. Aşa era 
făcut omul ăla. 

— Aţi spus vreodată cuiva că Rolls-Royce-ul fusese 
avariat? 

— Nu. Era maşina lui. Putea să facă ce dorea cu ea. 

— Vă amintiţi data exactă la care a fost lovită? 

— Păi, trebuie să se fi întâmplat în noaptea dinaintea 
concedierii mele. Aşa cum vă spuneam, o verificasem 
după-amiază şi nu avea nicio stricăciune. 

— Am reţinut asta. Dar la ce dată se întâmplă totul? 

Edwards tăcu un moment. _ 

— Sunt mai bine de trei ani de-atunci, asta e sigur. In 
toamnă, sau cam pe-atunci. Am lucrat o vreme pentru o 
firmă din Carolina de Nord înainte de a se ivi slujba din 
Ohio. Poate în septembrie. Ba nu, cred că era octombrie 
sau chiar noiembrie. Măcar aşa cred, spuse, cu mai puţină 
convingere. 


339 


— Nu aţi putea fi mai exact? 

— Ştiţi ce, mie mi-e greu şi să-mi amintesc unde am fost 
săptămâna trecută, darămite acum trei ani. M-am mutat 
destul de des dintr-un loc în altul de atunci. 

— Nu v-aţi putea uita prin chitanţele de plată din 
vremea când lucraţi pentru Battle? Ori prin cele de la 
slujbele din Carolina de Nord şi din Ohio? Asta ar putea 
restrânge intervalul. 

— Doamnă, eu locuiesc într-o garsonieră din vestul 
Hollywood-ului. N-am unde să păstrez asemenea chestii. 
De-abia am loc să-mi ţin hainele. 

— Bine, dacă vă amintiţi, îmi daţi, vă rog, un telefon? 

— Bineînţeles, dacă e important. 

— E foarte important. 

Michelle puse receptorul în furcă şi se aşeză la biroul ei. 
În urmă cu mai bine de trei ani, toamna. Dacă fusese 
toamna, atunci erau trei ani şi jumătate, fiindcă tocmai 
erau în primăvară. Se îndreptă brusc. „Stai puţin, îşi 
spuse. S-ar putea ca Sally Wainwright să-şi amintească 
data exactă.” Se uită la ceas. Era prea târziu ca să-i dea 
telefon. Puteau face asta dimineaţă. Chiar atunci, se gândi, 
ar fi vrut să dea de King şi să-i povestească ce aflase. 

Îl sună pe celular, dar nu primi niciun răspuns. Îi lăsă un 
mesaj. Nu avea un telefon fix instalat pe iaht. Probabil că 
dormea. Se uită lung la telefonul ei, întrebându-se ce să 
facă. Pe de-o parte, se simţea îndemnată să considere 
munca din noaptea aceea încheiată şi să plece acasă, dar, 
aşa cum stătea privindu-şi telefonul, se simţi cuprinsă de 
un sentiment ciudat. Sean avea somnul uşor. De ce nu 
răspunsese? Pe afişajul celularului ar fi trebuit să apară că 
ea îl sunase. Dar dacă nu putuse răspunde la telefon? Îşi 
înhăţă cheile şi alergă spre camioneta ei. 


340 


Capitolul 68 


Ceva îl deranja, aşa că Sean King se foi în pat. Când 
iahtul se legănă, printre buze îi scăpă un geamăt uşor, în 
timp ce un incendiu i se dezlănţuia în creier. Dar nu se 
trezi. Nu îl cotropea niciun coşmar. Organismul său era 
văduvit de abilitatea de a absorbi oxigen. Moartea îl lua în 
primire fără grabă şi fără zgomot. 


Lumina farurilor străpunse întunericul când Michelle îşi 
opri balena şi sări afară. O luă repede în josul scărilor, 
către iaht. 

— Sean? 

Michelle îl striga în timp ce bătea în uşă. 

— Sean? _ 

Se uită în jur. li văzu maşina parcată. El trebuia să fie 
acolo. 

— Sean? 

Incercă uşa. Era încuiată. Merse de-a lungul punţii şi se 
uită pe una din ferestrele laterale. Nu reuşi să vadă nimic. 
Ciocăni în geamul a ceea ce ştia că este dormitorul lui. 

— Sean? 

Avu impresia că auzise un sunet. Ascultă cu mai multă 
atenţie. Era un geamăt. 

Alergă la uşa din faţă şi împinse cu umărul în ea, dar nu 
reuşi s-o clintească. Se trase înapoi, apoi se repezi înainte, 
dând o lovitură laterală, puternică, de kickbox, care sparse 
uşa acolo unde zăvorul pătrundea în toc. Se năpusti 
înăuntru, cu pistolul scos. Simţi imediat o greutate în 
plămâni, ceea ce o făcu să intre mai tare în panică. De 
undeva se auzea un zumzăit şi, chiar în timp ce alerga 
înainte prin interiorul întunecat al iahtului, simţea nişte 
lujeri reci agăţându-se de ea. Se împiedică de tot felul de 
lucruri înainte de a apăsa comutatorul, şi încăperea 
întunecoasă se lumină. 

— Sean? Sean? ţipă. 

Ajunse la el şi încercă să-l trezească, dar fără niciun 

341 


rezultat. Îl trase jos din pat, apoi prin cabină şi în afara 
iahtului, în aer liber, deşi propria ei respiraţie devenea din 
ce în ce mai anevoioasă. El zăcea nemişcat pe punte, cu 
faţa de un înspăimântător roşu-vişiniu. „Intoxicaţie cu 
monoxid de carbon.” Se aplecă asupra lui, îşi îndepărtă 
părul de pe faţă şi începu să-i facă respiraţie gură la gură. 

— Respiră, Sean, respiră, fir-ar să fie. Respiră! 

Continuă să pompeze aer în el, dându-i lui, în măsura în 
care putea, fiecare strop din propriul ei aer, până ce 
începu să se simtă slăbită şi ameţită. Şi totuşi continuă. 

— Respiră. Haide, Sean, te rog, te rog! Respiră de 
dragul meu, Sean, respiră de dragul meu, scumpule, te 
rog. Sean, nu-mi face asta. Nu-mi face mie asta. Haide, 
ticălosule, respiră, doar atât! 

Îi verifică pulsul, apoi îi ridică tricoul şi îi ascultă bătăile 
inimii. Măcar se auzeau. Îndesă mai mult aer în plămânii 
lui, apoi folosi secunde preţioase ca să sune la 911. Şi 
continuă. Era pregătită să-i facă resuscitarea cardio- 
pulmonară dacă ar fi intrat în stop cardiac. Dar inima lui 
bătea încă, i-o putea auzi. Numai dacă plămânii lui ar fi 
început să lucreze! Continuă să împingă aer în el până 
când simţi că ea însăşi era gata să leşine. „Pare mort. S-a 
dus. N-am izbutit.” 

— Te rog, Sean, te rog, nu face asta. Nu te da bătut. 
Sunt aici, sunt aici, Sean. Haide, poţi să o faci. Poţi să o 
faci. 

Împinse în josul gâtlejului lui o respiraţie adâncă după 
alta, cu cea mai mare viteză posibilă, ca să ajungă în 
plămânii lui, să-i dilate, să tipe în creierul lui, să-i spună că 
lupta nu încetase. 

— Poţi face asta, Sean. Nu ţi-a sunat ceasul, fir-ar să fie, 
nu ţi-a sunat ceasul. Nu mă părăsi, Sean King. Nu face 
asta. 

Înjura şi sufla. Sufla şi înjura, ţipându-şi încurajările, 
încercând să le facă să ajungă la el, oriunde ar fi fost, între 
cei vii, între cei morţi, sau între viaţă şi moarte. 

— Rămâi cu mine, Sean. Rămâi cu mine. Nu ţi-a sunat 


342 


ceasul. Nu a sunat. Crede-mă. 

Şi, în cele din urmă, situaţia se schimbă. Pieptul lui 
începu să se ridice şi să coboare cu mai multă intensitate 
şi ritmicitate; iar tenta de un roşu strălucitor a tenului 
începu să dispară. Ea alergă să aducă nişte apă de pe iaht 
şi îi stropi faţa. Unde era ambulanţa? Ar fi trebuit să 
ajungă până atunci. King se simţea mai bine, dar starea i 
se putea schimba în orice moment. Şi fusese lipsit de 
oxigen destul de mult timp, oare nu puteau exista leziuni 
ale creierului? Işi alungă din minte gândurile negre şi 
continuă să-l îngrijească. 

li turnă pe faţă ultima picătură de apă şi, după ce se 
ridică ca să aducă alta, privi în jos şi îngheţă. Punctul 
laserului era exact între sânii ei, înţepenit deasupra inimii. 

Nu ezită deloc, mai ales fiindcă se săturase să se joace 
de-a prinselea cu un criminal care era mereu cu un pas 
înaintea lor. Şi era furioasă pentru că le scăpase ultima 
dată, când fusese ucis Junior. Cu o iuţeală ameţitoare, sări 
într-o parte şi, din aceeaşi mişcare, îşi scoase pistolul şi 
trase. Goli tot încărcătorul, împrăştiind gloanţele într-o 
zonă destul de largă pentru ca - speră ea din tot sufletul - 
să dea peste individul care făcuse atât de mult rău. 

Se rostogoli, se ridică aşezându-se pe vine în spatele 
balustradei compacte a iahtului, aruncă încărcătorul gol şi 
fixă unul nou. Încărcă rapid un cartuş pe ţeavă şi se uită 
peste copastie. Pe urmă auzi zgomotul unor picioare care 
alergau. Era gata să ia urma presupusului asasin, când 
King gemu foarte tare. Intr-o clipă fu alături de el, uitând 
complet de fuga criminalului. King încerca să se salte în 
capul oaselor şi respira sacadat şi exploziv. Un moment 
mai târziu, stomacul lui deborda violent. Michelle înmuie o 
bucată de pânză în lac, îi curăţă faţa şi apoi îl susţinu atât 
de ferm cât era în stare. 

— Stai liniştit, Sean, stai liniştit, e în ordine. Întinde-te 
pe spate. Te ţin eu. 

Încercă să-şi oprească lacrimile, lacrimile de fericire. În 
cele din urmă, se hotărî să le lase să-i alunece pe obraji. Ar 


343 


fi vrut să tipe de bucurie în timp ce îl strângea la piept. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, vlăguit. Ce naiba s-a 
întâmplat? 

— Păstrează-ţi forţele. Ambulanţa e pe drum. 

El îşi concentră privirea asupra ei, în timp ce ea îi ţinea 
capul în poală. 

— Eşti teafără? 

Abia atunci îşi dădu Michelle seama că fusese 
împuşcată. Nu simţi durerea, cel puţin nu la început; văzu 
doar sângele scurgându-i-se în josul braţului. Pipăi gaura 
din mâneca cămăşii, prin care trecuse glonţul. E doar o 
zgârietură, se gândi. Glonţul nu pătrunsese înăuntru, sau 
cel puţin aşa credea ea. Îşi rupse partea de jos a mânecii şi 
făcu un bandaj cu care să oprească pierderea de sânge. 

— Michelle, tu eşti teafără? spuse din nou King, mai 
insistent, deşi ochii i se închiseseră. 

— Mai teafără ca niciodată, minţi ea. 


344 


Capitolul 69 


— Cineva a blocat supapele sistemului tău de încălzire, 
Sean, le spuse Todd Williams lui King şi Michelle, mai 
târziu, la spital. 

Venise împreună cu doi dintre ajutorii săi de şerif şi cu 
Sylvia. 

— Tot fumul venea înapoi, în cabină. Ai avut noroc că 
Michelle a ajuns acolo chiar atunci când a făcut-o. 

— Era cât pe-aci să dau greş, spuse ea, frecându-şi 
braţul rănit, care era acum într-o eşarfă. 

Din pat, King se încruntă la ea. 

— Spuneai că eşti teafără. Nu cred că a fi împuşcat e tot 
una cu a fi teafăr, bodogăni. 

— E doar o crestătură. 

— Nu tocmai, Michelle, spuse Sylvia. E în partea dinspre 
interior a braţului. Mai trebuiau doar doi centimetri ca să- 
ţi lovească trunchiul şi atunci rana ar fi fost cu mult mai 
gravă. 

Michelle ignoră această posibilitate cumplită şi întrebă: 

— A găsit cineva glonţul sau trăgătorul? 

— Nu, pentru ambele întrebări, spuse Williams. Glonţul 
e, probabil, în lac. Iar trăgătorul, cine dracu ştie? 

— Ei, de aici reiese şi ceva îmbucurător, zise King. 

Toate privirile se întoarseră spre el. 

— Dacă ucigaşul a vrut să se descotorosească de mine, 
înseamnă că am ajuns foarte aproape. 

— Ei, nu avem cum să-l prindem atâta timp cât eu stau 
aici, spuse Williams. 

După plecarea lui, Sylvia i se adresă lui King: 

— Nu poţi să te întorci pe iahtul tău. Ai putea sta la 
mine; este loc din belşug. 

Michelle se ridică şi spuse, hotărâtă: 

— Îl adăpostim la mine acasă. Acolo n-am cum să-l pierd 
din ochi. 

King le privi neajutorat pe cele două femei. 

— Are dreptate, Sylvia. Tu te ocupi de prea multe. Nu 

345 


prea ai cum să stai şi să mă dădăceşti, cu toate că mă simt 
foarte bine. 

Michelle clătină din cap. 

— Ai auzit ce-a spus doctorul, Sean. Trebuie s-o iei 
uşurel încă vreo câteva zile. 

— Aşa e, spuse Sylvia. Au pompat în tine o grămadă de 
oxigen, aşa că s-ar putea să te simţi bine acum, dar 
organismul tău a fost supus unui şoc şi, dacă întreci 
măsura, ajungi înapoi aici. Se uită spre Michelle. Ei, să-ţi 
porţi de grijă şi ţie. 

— O să-mi fie bine, mulţumesc. 

Sylvia îl îmbrăţişă pe King, îi şopti ceva la ureche şi ieşi. 

— Ce-a spus? întrebă Michelle. 

— Nu pot să am niciun secret? 

— Nu faţă de mine. Tocmai ţi-am salvat viaţa. Şi nu 
pentru prima oară. 

King oftă. 

— OK. A spus să n-o mai sperii niciodată în halul ăsta. 

— Atâta tot? 

— Îmi pare rău dacă eşti dezamăgită. Ce, te aşteptai să- 
mi mărturisească dragostea ei eternă? Un cuplu trebuie să 
se străduiască ca să ajungă la asta. E nevoie de cel puţin 
trei mese, un film şi ceva tăvăleli serioase, cel puţin aşa mi 
s-a spus. 

— Isteţule. Asta înseamnă că te simţi mai bine. 

— Acum putem pleca de aici? 

— Vor să te mai ţină câtva timp sub observaţie. 

— La naiba, n-am voie decât de nişte aer curat şi nu poţi 
căpăta aşa ceva în spitalul ăsta. 

— OK, am să văd ce pot face. Putem da o fugă până la 
tine acasă, ca să-ţi iei lucrurile. 

— Poţi să conduci cu braţul ăla? 

— Şi să conduc, şi să trag. După cum merg treburile, o 
să avem nevoie de amândouă. 

O oră mai târziu, când ieşeau din parcare în camioneta 
lui Michelle, King spuse, posomorât: 

— Ei, de data asta, măcar nu mi-au aruncat în aer casa. 


346 


— Îi admir pe cei care pot vedea întotdeauna partea 
bună a lucrurilor. 

— Acum trebuie să mai fac faţă unei singure provocări. 

Michelle îl privi derutată. 

— Care anume? 

— Supravieţuirea în casa ta. 


Abia începuse să se lumineze când Sally se ridică din pat 
ca să-şi înceapă ziua de lucru. Caii trebuiau hrăniţi, călăriţi 
şi ţesălaţi. Grajdurile trebuiau rânite şi frâiele şi chingile 
şeilor reparate, plus o serie de alte corvezi care aveau să 
se ivească în decursul orelor. Era întotdeauna prima care 
se scula şi, de obicei, prima care intra în pat, dar în 
dimineaţa aceea se mişca mai încet, ca urmare a nopţii 
trecute. Era speriată de eventualele consecinţe ale 
conversaţiei ei cu Sean King. Însă, aşa cum spusese el, 
făcuse ceea ce trebuia. Măcar avea să afle toată lumea că 
Junior fusese nevinovat. 

Se îmbrăcă, ieşi în aerul înviorător al dimineţii şi paşii ei 
mari o purtară repede până la grajduri. Se apropie de boxa 
primului cal, unul pe care avea datoria să-l domesticească. 
Se întrebă cât de mult avea să mai lucreze acolo. Numai 
Savannah şi Eddie călăreau şi, cum Savannah era posibil 
să plece, ce nevoie ar mai fi fost de cai şi de grajduri? 
Poate că, oricum, era timpul să o ia din loc. Prea multă 
tragedie, prea multă moarte. Începu să tremure numai 
gândindu-se la asta. 

Cuţitul-fierăstrău spintecă cu îndemânare gâtul lui Sally, 
retezând arterele carotide şi venele jugulare şi tăind atât 
de adânc încât îi sfârtecă, de fapt, vertebra cervicală de-a 
lungul canalului semicircular, crestat, de la urechea stângă 
la cea dreaptă. Ea scuipă, încercă să vorbească, simţi 
sângele prelingându-i-se pe partea din faţă a cămăşii, 
scurgându-se cu mult mai repede decât putea organismul 
ei să-l înlocuiască. Căzu mai întâi în genunchi şi apoi cu 
faţa în jos. Creierul năucit al lui Sally Wainwright înţelese 
că fusese asasinată cu o secundă înainte de a muri. 


347 


Ucigaşul folosi grebla ca s-o împingă pe Sally, 
răsturnând-o pe spate. Acum privea în sus, bineînţeles, 
fără să-şi poată vedea ucigaşul. Grebla se năpusti direct 
peste faţa ei, spărgându-i nasul. O a doua lovitură îi 
sfârtecă obrazul; cea de-a treia îi sfărâmă orbita ochiului 
stâng. În momentul în care loviturile încetară, mama lui 
Sally nu şi-ar mai fi recunoscut propria fiică. 

Grebla şi cuțitul fură lăsate să cadă alături de cadavru în 
timp ce faţa amenințătoare al ucigaşului continua să 
rămână deasupra lui. Avea întipărită pe chip o expresie de 
furie, de duşmănie faţă de femeia căzută. O clipă mai 
târziu, în paiele îmbibate cu sângele ei, Sally rămase 
singură cu moartea. Singurul zgomot era făcut de calul 
care împingea în uşa boxei, aşteptând cu nerăbdare să fie 
scos la plimbarea de dimineaţă, dar asta nu avea să se mai 
întâmple. 


348 


Capitolul 70 


King se instalase în patul din minuscula cameră de 
oaspeţii a micii cabane a lui Michelle. In timp ce cerul se 
lumina, o putea auzi pe Michelle zăngănind vasele şi alte 
ustensile din bucătărie şi se cutremura gândindu-se ce 
amestec incredibil îi mai pregătea de data asta. Incercase 
întotdeauna să-l facă să bea cocteiluri fortifiante şi să 
mănânce batoane energizante cu puţini carbohidrați, fără 
carbohidrați, sau doar cu  carbohidraţii „indicaţi“, 
promiţându-i că organismul lui avea să beneficieze de o 
schimbare miraculoasă peste noapte. 

— De fapt, nu mi-e foame, strigă, fără vlagă. Pregăteşte 
ceva doar pentru tine, poate nişte carton cu puţină brânză 
de soia. 

Vasele continuară să zdrăngănească şi apa să curgă, şi 
auzi clar zgomotul făcut de spargerea unor ouă, iar apoi un 
mixer care pornea. 

— O, Doamne, gemu, şi se lăsă pe spate între perne. 
„Ouă crude, într-un mixer, împreună cu cine ştie ce.” Se 
hotări să înceapă să se gândească la caz, ca să-şi scoată 
din minte iminentul coşmar gustativ. 

Şapte omoruri, începute cu Rhonda Tyler şi încheiate, 
cel puţin până atunci, cu Kyle Montgomery. Credea că 
cinci victime fuseseră ucise de acelaşi criminal. Dar nu şi 
Bobby Battle sau Kyle Montgomery, gândi. Nu ştia dacă 
cei doi fuseseră ucişi de aceeaşi persoană. Şi acum şi viaţa 
lui aproape că fusese curmată, iar a lui Michelle aşijderea. 
Se părea că există o abundență de potenţiali suspecți şi o 
mare lipsă de indicii. Şi, de fiecare dată, criminalul, sau 
criminalii, păreau să fie cu un pas înainte. Sylvia îi spusese 
despre Kyle, şi despre furturi, şi despre femeia de la 
Afrodiziac. În momentul când vroiau să înceapă ancheta, 
Kyle era deja mort. Sally venise să-i spună despre partida 
ei de sex cu Junior, şi, la scurt timp după aceea, cineva 
încercase să-l ucidă. 

Se săltă în capul oaselor. 

349 


„Sally!” 

— Michelle, strigă. 

Zăngăneala continuă. Evident, nu-l auzise. Se ridică şi, 
clătinându-se, ajunse în bucătărie. Echilibrul lui încă nu se 
stabilizase. Ea era lângă chiuvetă, tăia o ceapă pe care o 
puse în mixer, unde se afla deja un fel de nămol gălbui- 
verzui. 

Se întoarse şi îl văzu. 

— Ce faci, de ce eşti în picioare? spuse, pe un ton 
dojenitor. 

— Trebuie să vedem ce e cu Sally. 

— Sally? De ce? 

— A venit azi-noapte să mă vadă, ca să-mi dea nişte 
informaţii importante. M-am culcat imediat după ce a 
plecat. Atunci a fost dereglată instalaţia mea de încălzire. 

li povesti lui Michelle că Sally fusese cu Junior în 
noaptea jafului. 

— Ei, asta se poate numi o evoluţie năucitoare a 
evenimentelor. Şi te temi că persoana care a încercat să te 
omoare s-ar putea s-o fi văzut şi pe Sally? 

— Nimic nu mă mai surprinde din partea acestui individ. 
Se pare că află mereu totul dinainte. 

Michelle îşi şterse mâinile, îşi luă celularul şi îl sună pe 
Todd Williams. Îi transmise şerifului mesajul şi închise. 

— Pleacă chiar acum într-acolo, împreună cu câţiva din 
oamenii lui. 

— Poate că ar trebui să mergem şi noi. 

— Tu nu o să mergi decât înapoi în pat. 

— Uită-te la tine: ai fost împuşcată şi totuşi ataci ouăle şi 
măcelăreşti ceapa. 

— Tu doar du-te în pat. Sunt sigură că Sally e OK. Todd 
a promis că ne sună. 

King făcu întocmai, dar fără tragere de inimă. 
Presupunea că nu putea să parieze atât de repede că lui 
Sally nu i s-ar fi putut întâmplă nimic. 


Savannah bătea la uşa fostului adăpost al trăsurilor atât 


350 


de tare încât mâinile începuseră să i se învineţească. În 
cele din urmă, Dorothea, îmbrăcată în capot, îi deschise. 
Savannah aproape că se prăbuşi înăuntru. 

— Dumnezeule, Savannah, ce s-a întâmplat? spuse 
Dorothea, văzându-i privirea îngrozită. 

Savannah arătă în direcţia grajdurilor din apropiere. 

— Am găsit... am găsit-o pe Sally. În grajd. E moartă. Cu 
capul zdrobit. O, Dumnezeule, e moartă! ţipă ea. 

Dorothea îşi roti disperată privirea în jur, ca şi cum ar fi 
crezut că ucigaşul putea fi ascuns în holul de la intrare. O 
luă la fugă pe scări în sus, către dormitor, unde era Eddie. 

— Eddie! Savannah a găsit-o pe Sally moartă în grajd. 
Eddie! 

El zăcea în pat, nemişcat. Ea veni mai aproape. 

— Eddie! Il înhăţă de umăr şi îl zgâlţâi cu putere. Eddie! 

Nu primi drept răspuns decât un geamăt anemic. li 
verifică pulsul. Era foarte slab, şi Dorothea se îngrozi 
fiindcă tot aşa îi era şi respiraţia. Luă un pahar de apă de 
pe noptieră şi i-l aruncă în faţă. Gestul nu avu niciun 
rezultat. li ridică pleoapa dreaptă. Pupila era cât un vârf 
de ac. Din experienţa ei legată de droguri, Dorothea ştia ce 
însemna asta. Ridică receptorul telefonului şi sună la 911, 
apoi o luă fugă înapoi, în josul scărilor, unde o găsi pe 
Savannah lângă uşă, aşezată pe vine şi plângând în hohote. 
Dorothea observă că era îmbrăcată în costumul de călărie 
şi că cizmele ei lăsaseră urme de noroi în tot holul. 


Todd Williams se ridică de lângă cadavru şi dădu din 
cap. Sylvia veni să o examineze pe Sally, în timp ce echipa 
de criminalişti căuta indicii. Chip Bailey stătea lângă uşa 
dublă a grajdului, urmărind modul în care se acţiona, când 
Williams i se alătură. 

— Ce face Eddie? întrebă Bailey. 

— E încă inconştient. Nu ştiu dacă a fost otrăvit sau ce s- 
a întâmplat. Nu ştiu ce dracu se mai tot întâmplă. Adică, 
cine ar fi vrut să-i ucidă pe Sally şi pe Eddie? 

— Nu cred că fata avea ceva de-a face cu toate astea. 


351 


După câteva minute, Sylvia se ridică de lângă cadavru şi 
li se alătură celor doi oameni ai legii. 

— Gâtul ei a fost tăiat aproape de la o ureche la alta. 
Pierderea de sânge a fost înfiorătoare. Moartea trebuie să 
fi survenit într-un minut sau cam aşa ceva. Şi, pe urmă, 
faţa i-a fost zdrobită până s-a făcut terci. 

— Eşti sigură că mai întâi i s-a tăiat gâtul? întrebă 
Bailey. 

— Da. Era moartă când s-au abătut loviturile asupra ei. 

— Când a murit? 

— Nu au trecut mai mult de patru ore. l-am luat 
temperatura rectală, iar gradul minim de instalare a rigor 
mortis confirmă acelaşi lucru. 

Williams îşi privi ceasul. 

— Aşadar, pe la cinci şi jumătate în dimineaţa asta. 

— Aşa se pare. Nu sunt urme de viol sau de molestare 
sexuală. Oricine ar fi omorât-o, a lovit-o din spate şi era 
dreptaci. Gâtul a fost tăiat de la stânga la dreapta. 

— Şi Savannah a fost cea care a găsit-o? întrebă Bailey. 

— Avea de gând să călărească şi a dat peste cadavru, 
spuse Williams. Cel puţin asta am impresia că a spus. 
Plângea atât de tare încât, pur şi simplu, nu pot să fiu 
sigur. 

— Şi s-a dus la fostul adăpost al trăsurilor ca să ceară 
ajutor? zise Bailey. 

— E mai aproape de grajduri decât vila sau decât casa în 
care stătea Sally, sublinie Williams. 

— Şi Dorothea a deschis uşa, a încercat să-l trezească pe 
Eddie şi pe urmă a telefonat după ajutor. 

— Exact. 

Bailey cugetă la toate astea. 

— În concluzie, Dorothea şi Eddie erau în pat împreună. 
Dorothea era OK, dar lui Eddie i se dăduse nişte otravă sau 
altceva. 

— Încă nu i-am luat Dorotheei o declaraţie completă, 
spuse Williams. 

— Cred că ai face bine să i-o iei. 


352 


— Nu, ceea ce cred eu că ar fi bine să fac, este să-i chem 
pe Sean şi pe Michelle, zise Williams. Mi-au telefonat în 
legătură cu Sally în dimineaţa asta, înainte să sune 
Dorothea. Este evident că ei ştiu nişte lucruri de care noi 
habar n-avem. 


353 


Capitolul 71 


În timp ce King aştepta telefonul lui Williams, Michelle 
intră aducând o tavă care se legăna în mâna ei teafără. 

King se încruntă. 

— Eu ar fi trebuit să te servesc pe tine. 

Ea potrivi tava şi îi prezentă conţinutul. 

— Uite, asta o să-ţi facă bine. Faimosul meu cocteil 
ultraenergizant, cereale uscate cu felii de banană şi, ca o 
mică plăcere, pâine cu conţinut scăzut de carbohidrati, 
unsă cu avocado. 

— Ce conţine cocteilul energizant? Lasă, nu contează, nu 
vreau să ştiu. Luă o mică înghiţitură de cocteil şi îl lăsă 
repede jos. Cred că trebuie să se liniştească puţin. 

— Nu e vin, Sean. 

— Nu, sigur nu este, spuse el, hotărât. Se şterse la gură 
cu un şerveţel. N-am avut deloc ocazia să te întreb ce 
căutai la mine acasă azi-noapte, aşa de târziu. 

— O, fir-ar să fie, am uitat cu totul de asta. Billy 
Edwards, fostul mecanic al lui Battle, a sunat din L.A. 

King se îndreptă. 

— Ce-a spus? 

Michelle îl puse la curent cu avarierea Rolls-ului. 

Chiar înainte de a termina, King se dădu jos din pat şi îşi 
înhăţă hainele. 

— Ce faci? întrebă ea, total nedumerită. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu cineva, şi cât mai repede. 

— Cu cine? 

— Cu Roger Canney. 


Ajunseră la locuinţa lui Canney numai ca să vadă că nu 
era nimeni acasă. Se uitară prin ferestrele întunecate şi 
încercară toate uşile, dar erau încuiate. King observă 
ziarul de dimineaţă pe treptele de la intrare. Stăteau pe 
alee când apăru un bărbat care plimba doi câini mari de 
vânătoare din rasa basset - sau, mai degrabă, ei îl plimbau 
pe el. 

354 


— Nu e acasă, le strigă omul, care purta o şapcă de 
basket Maryland Terrapins. L-am văzut plecând, oho, acum 
vreo două ore, când îmi făceam joggingul. 

King se uită la ceas. 

— Destul de devreme. 

— Avea nişte valize pe care le-a pus în maşină. Presupun 
că a plecat într-o călătorie. 

— În care dintre maşini? În Beemer sau în Range Rover? 
întrebă Michelle. 

— În Range Rover. 

— A spus unde se duce? 

— Da de unde. A zburat de aici atât de repede încât era 
gata să dea peste mine. 

Îi mulţumiră omului, se urcară în camioneta lui Michelle 
şi demarară. 

— Il sun pe Todd şi-i spun să trimită un echipaj de poliţie 
pe urmele lui Canney, spuse King. 

— Sean, ce se întâmplă? 

— Gândeşte-te cum a murit doamna Canney. 

— Era beată şi a murit într-un accident de maşină. Dar 
tu ai sugerat că s-ar putea să fi fost ucisă. 

— Chiar aşa. Ucisă şi aruncată în râpa aia când maşina 
ei a fost lovită de un Rolls Royce puternic, condus de 
Bobby Battle. Amândouă evenimentele s-au petrecut acum 
trei ani şi jumătate. 

— Spui că Bobby Battle a omorât-o pe doamna Canney. 
De ce? 

— Şi dacă nu Roger Canney a fost cel care a avut ideea 
să-l şantajeze pe Battle? Poate că doamna Canney a 
ameninţat că va dezvălui că Battle era tatăl fiului ei, iar el 
nu a reacţionat aşa cum se aştepta ea sau s-a săturat să-i 
tot plătească. Pe urmă, Roger Canney l-a şantajat pe Battle 
în legătură cu moartea soţiei sale. 

— Dar de unde ştia Roger Canney că Battle avea 
legătură cu moartea soţiei lui? 

— S-ar putea să fie ştiut despre planul soţiei lui de a-l 
şantaja pe Battle. Sau este foarte posibil ca ideea să fi fost 


355 


a lui şi soţia să-l fi ajutat doar să îl strângă cu uşa pe 
Battle. Şi pe urmă ea a fost ucisă, ceea ce era foarte 
convenabil? E un tip deştept. Chiar dacă nu avea, de fapt, 
dovada crimei, şi-a dat seama că doi şi cu doi fac patru. 

— Aşa că l-a înfruntat pe Battle, i-a spus că ştie că i-a 
ucis soţia şi că e tatăl lui Steve şi a cerut bani ca să 
păstreze astea sub tăcere. 

King dădu din cap. 

— Battle a căutat să evite şantajul legat de existenţa 
unui copil nelegitim omorând-o pe doamna Canney şi 
ironia sorții a făcut să ajungă să fie şantajat pentru crimă. 

— Dar Battle nu şi-o fi dat seama că, ducându-se la 
poliţie ca să-l acuze de moartea soţiei sale, Canney trebuia 
să-şi dea în vileag complicitatea la şantaj? Vreau să spun 
că ar fi trebuit să le furnizeze poliţiştilor nişte motive 
plauzibile. 

— Putea să se folosească, pur şi simplu, de existenţa 
fiului nelegitim. Putea să pretindă că nu ştie nimic despre 
niciun şantaj şi despre nicio sumă de bani, lăsând vina asta 
să planeze doar asupra soţiei sale. 

— Simpatic tip. 

— Mda. 

— Se pare că noi l-am pus pe fugă. 

— Să sperăm că nu a fugit prea departe. Avem nevoie de 
el ca să umplem o mulţime de goluri. 

Tocmai când era pe punctul de a-l suna pe Williams, 
King primi telefonul şerifului. Îi povesti şi ce-i dezvăluise 
Sally în noaptea precedentă, şi despre suspiciunile lui 
legate de Canney, şi despre fuga acestuia. Williams se 
ocupă de trimiterea echipajului de poliţie, apoi le ceru să 
vină să se întâlnească cu el la familia Battle. Dar refuză să 
le spună de ce şi să răspundă la întrebările lor legate de 
Sally. 

În scaunul său, King se lăsă pe spate cu o expresie 
deznădăjduită. FE moartă. 


356 


Capitolul 72 


După ce ajunseră la familia Battle, Williams şi Chip 
Bailey îi conduseră pe Michelle şi pe King la grajduri. Pe 
drum, Williams le aduse la cunoştinţă, cu menajamente, 
veştile proaste despre Sally şi despre ceea ce i se 
întâmplase lui Eddie. King păli şi se sprijini cu o mână de 
gard. Michelle îşi puse braţul teafăr sub al lui. 

— Ia-o uşurel. Să ţi se facă rău e ultimul lucru de care 
avem nevoie. 

— Cuţitul cu care a fost ucisă Sally a fost luat chiar din 
rastelul din grajd şi a fost aruncat la locul crimei, le spuse 
Bailey. La fel s-a întâmplat şi cu grebla. Sylvia tocmai a 
plecat, dar ea spunea că moartea trebuie să fi survenit 
foarte repede. 

— Putem vedea cadavrul? întrebă King. 

— Nu arată deloc bine, Sean. În locul tău, n-aş face asta, 
răspunse Williams. 

— Trebuie s-o fac, zise King, hotărât. 

Fără tragere de inimă, Williams îi conduse înăuntru, 
acolo unde se afla cadavrul lui Sally. 

— Dumnezeule, spuse Michelle. 

— Se pare că îl înfuriase pe ucigaş dintr-un anumit 
motiv, zise Williams. Pur şi simplu, a tot continuat să o 
lovească în cap. Se uită la King. Poate că Sally ştia mai 
multe decât a spus. 

— Poate că da, rosti King, fără grabă, mutându-şi ochii 
în altă parte. Stătu afară din grajd, privind, cu un aer 
solemn, cum trupul lui Sally era scos afară într-un sac 
negru. 

După ce uşile ambulanţei fură închise cu o lovitură, se 
întoarse către Williams. 

— S-a întâmplat din vina mea. Eu am forţat-o să-mi 
spună adevărul şi nici măcar nu mi-a dat prin cap că ar fi 
putut fi în pericol din cauza asta. 

— Tu te luptai ca să supravieţuieşti, Sean, contracară 
Williams. Pur şi simplu, nu aveai cum să te gândeşti la 

357 


orice altceva. 

— Cum se simte Eddie? întrebă Michelle. 

Îi răspunse Bailey. 

— Tocmai am sunat la spital. Au spus că e încă 
inconştient, dar în afară de orice pericol. 

— Şi-au dat seama despre a fost vorba? 

— Nu. Am de gând să trec pe la spital mai târziu, dacă 
vrei să vii şi tu. Acum vreau să mai vorbesc o dată cu 
Dorothea. Şi pe urmă cu Savannah, deşi am auzit că eo 
epavă. 

Pe drum, Williams se întoarse către King. 

— Dacă treaba asta cu Canney iese bine, îţi rămân dator. 
Eu nu mi-aş fi dat niciodată seama. 

— Asta e doar o singură piesă din puzzle, Todd, ripostă 
King. 

O găsiră pe Dorothea acasă. Era palidă şi părea distrusă. 
În timp ce Williams, King şi Michelle îi adresară cuvinte 
compătimitoare, Bailey nu se pierdu în astfel de 
amabilităţi. O privi cu un amestec de furie şi de fermitate. 
Ocoliră partea plină de noroi a holului şi intrară în camera 
de zi. 

— La ce oră aţi mers, tu şi Eddie, la culcare? întrebă 
Williams. 

— Cam la o jumătate de oră după miezul nopţii. Eddie 
fusese în atelierul lui, să lucreze. Dar nu am adormit chiar 
atunci. Nu mai devreme de încă o oră. Zâmbi, stânjenită. 
N-aş fi crezut că implicarea într-o crimă poate face atât de 
mult pentru viaţa sexuală a cuiva. Dar Eddie a fost 
minunat în tot ceea ce priveşte această încercare. 

— Un om bun e greu de găsit în când eşti la strâmtoare, 
spuse apăsat Michelle. 

— Am început să-mi dau seama de asta, spuse cealaltă, 
cu o sinceritate neaşteptată. 

Bailey le întrerupse. 

— A fost drogat, Dorothea. Am vorbit cu doctorii de la 
spital şi mi-au spus că este sub influenţa unui narcotic 
puternic. 


358 


Ea păru brusc înspăimântată. 

— Asta nu pot să înţeleg. Trebuie... trebuie să vă spun 
că, de când a început Savannah să bată la uşă, m-am 
pomenit într-o ceaţă desăvârşită. Incă nu reuşesc să pun 
totul cap la cap. 

— N-ai spus nimic de genul ăsta când am fost aici 
dimineaţă, zise Bailey, privind-o bănuitor. 

Dorothea începu să vorbească repede. 

— Totul s-a întâmplat atât de repede. Savannah era 
complet răvăşită, Sally era moartă şi eu nu puteam să-l 
trezesc pe Eddie. Dumnezeule, a fost ca un coşmar. 

— La ce oră a ajuns Savannah aici? întrebă Bailey. 

— Trecuse puţin de opt. Imi amintesc că m-am uitat la 
ceasul din hol. 

— Ce a mâncat sau a băut Eddie azi-noapte? 

— Am luat cina, nu a mâncat nimic neobişnuit. După 
masă am băut nişte vin şi pe urmă el s-a dus să picteze în 
atelier iar eu mi-am pus la punct hârtiile, în camera mea 
de lucru. 

— Putem vedea resturile cinei şi sticla de vin? întrebă 
Bailey. 

— N-au rămas resturi. Şi cred că sticla de vin e pe aici, 
pe undeva. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă, înainte de a pleca, mi-ai 
arăta unde, zise Bailey. 

Expresia ei deveni sfidătoare. 

— De fapt, ce încerci să dovedeşti? 

El o privi cu răceală. 

— Intr-un fel sau altul, lui Eddie i s-a strecurat azi- 
noapte ceva care l-a doborât într-un asemenea hal încât 
încă nu şi-a revenit pe deplin. Trebuie să-i fi fost 
administrat cumva. 

— Ei bine, nu am nicio idee cum s-a întâmplat asta, 
spuse ea, cu aprindere. 

— E OK, dar datoria mea e să descopăr ce s-a întâmplat, 
zise Bailey. Mai ai aici vreunul din medicamentele pe care 
le-ai cumpărat de la Kyle? 


359 


— Nu... nu sunt sigură. Pot să mă uit. 

— Nu. Îţi spun eu ce am de gând să fac: am să cer să vă 
fie percheziţionată casa. Ai ceva împotrivă? 

Dorothea se ridică clătinându-se. 

— Cred că ar trebui să vorbesc mai întâi cu avocatul 
meu. 

Bailey se ridică la rândul lui. 

— Foarte bine, să o faci. Între timp, eu am să cer să se 
elibereze un mandat de percheziţie. Şi am să-mi postez 
unul dintre agenţi în afara casei, pentru cazul că cineva 
important se hotărăşte să plece. Şi putem verifica canalele 
de scurgere, aveţi şi aici un filtru, aşa că tot ce se întâmplă 
să fie deversat este reţinut. 

— Insinuările tale sunt ridicole, se văită ea. Nici nu am 
omorât-o pe Sally, nici nu mi-am drogat bărbatul. 

— Ghinionul tău că nu s-a stabilit cauza exactă a morţii 
lui Kyle Montgomery. Dacă am fi ştiut-o, acum ai fi fost în 
închisoare. Ăsta ar fi fost un alibi minunat pentru tine. 

Bailey plecă, în timp ce Dorothea se uita la King cu o 
expresie jalnică. 

— Sean, ce se întâmplă? 

El se repezi şi o prinse înainte să se izbească de podea. 
O aşeză pe canapea. 

Apoi se întoarse către Michelle. 

— Adu-mi nişte apă. 

Ea se grăbi să plece şi King o privi din nou pe Dorothea. 
Femeia îl prinse de braţ. A 

— Dumnezeule, mi-e atât de rău. Imi plesneşte capul şi 
stomacul mi se răsuceşte. 

— Mă duc să-l trimit pe Mason încoace, ca să aibă grijă 
de tine. 

Ea îi strânse braţul mai tare. 

— Nu am făcut nimic, Sean. Trebuie să mă crezi. 

Michelle se întoarse cu apa şi Dorothea bău. 

— Mă crezi, nu-i aşa? zise ea, rugătoare. 

— Hai să spunem aşa: te cred exact în aceeaşi măsură în 
care cred acum pe oricine altcineva. 


360 


Când plecau, King, Michelle şi Williams îl zăriră pe 
Bailey vorbind cu unul dintre oamenii săi şi arătând spre 
casă. Se apropiară de el. 

— N-ai încercat deloc să o iei mai uşor pe Dorothea, 
Chip, spuse Williams. 

— Nu mi-am dat seama că ar merita aşa ceva, ripostă 
agentul FBI. 

— Dimineaţa asta a fost traumatizantă pentru ea, aşa 
cum au fost, de altfel, şi ultimele câteva zile. 

— De vreme ce totul s-a întâmplat din vina ei, de ce ar 
trebui să-mi fie milă de ea? 

— Crezi că şi-a drogat bărbatul şi pe urmă s-a furişat 
afară ca s-o ucidă pe Sally? întrebă King. 

— Cred că este foarte posibil ca ea să-l fi drogat pe 
Eddie şi altcineva să o fi ucis pe Sally în timp ce Eddie era 
inconştient. Grajdurile sunt destul de aproape de casa 
trăsurilor şi, dacă acolo ar fi fost o luptă sau dacă Sally ar 
fi reuşit să ţipe, Eddie ar fi putut s-o audă şi să-i sară în 
ajutor. Dar, fiind drogat, asta nu s-a putut întâmplă. 

— Şi pe cine crezi că a avut complice Dorothea în toată 
tărăşenia asta? 

— Dacă aş şti, acum am putea, probabil, să plecăm cu 
toţii pe la casele noastre. 

— Dar motivul pentru care a fost ucisă Sally? 

— Ştia mai multe decât a spus, chiar şi faţă de tine. 
Spunea că ea era alibiul lui Junior. Ei bine, pentru asta nu 
ne putem baza decât pe cuvântul ei, pentru că şi-a oferit 
ajutorul după ce Junior murise. El nu-i mai putea confirma 
spusele. Acum, ce-ar fi să presupunem că nu a fost cu el în 
noaptea jafului? Ce-ar fi să presupunem că ajuta pe cineva 
să dea spargerea de la vilă sau că o dădea ea însăşi? 

— Dacă ar fi fost aşa, de ce ar mai fi venit să ne spună că 
fusese împreună cu Junior? întrebă Williams. 

— Fiindcă asta îi oferea ei un alibi pentru jaf, răspunse 
King. 

— Întocmai, zise Bailey, aruncându-i lui Williams o 
privire triumfătoare. 


361 


— De fapt, teoria nu e rea deloc, Chip, spuse King. 
— Mersi. Am şi eu momentele mele bune. 
Se urcă în maşină şi demară. 


362 


Capitolul 73 


În cele din urmă, Eddie îşi reveni în jurul orei trei după- 
amiază. 

Williams, Bailey, King şi Michelle se strânseseră în 
camera lui de spital. El îi privea din pat, palid, crispat şi 
ciufulit. Remmy stătea lângă el, ţinându-l strâns de mână 
şi ştergându-i fruntea cu un şervet ud. 

— Dumnezeule, Eddie, să nu mă mai sperii niciodată în 
halul ăsta. 

— Nu a fost ideea mea, spuse el, cu voce obosită. 

— Ce îţi aminteşti despre noaptea trecută? îl întrebă 
King. 

— Dorothea şi cu mine am cinat şi am discutat, ştiţi, 
despre evenimentele recente. Fusesem la avocat cu puţin 
timp înainte. 

— De ce nu a venit şi ea cu tine ca să vorbească cu 
avocatul? întrebă tăios Michelle. 

— Eu aşa doream, dar ea nu a vrut. Oricât de nebuneşte 
ar suna, am impresia că ea îşi închipuie că toate astea vor 
dispărea dacă le ignoră. Oricum, după cină m-am dus în 
atelierul meu, ca să-mi mai scot din cap toate mizeriile 
astea. Se uită pieziş la Michelle înainte de a continua. M- 
am întors pe la miezul nopţii, sau cam aşa ceva, şi am 
urcat în dormitor. Dorothea era încă trează. De fapt, era 
trează de-a binelea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, 
adăugă, vădit stânjenit. 

— E de neconceput în actualele circumstanţe, pufni 
Remmy, dar am încetat să încerc s-o înţeleg pe soţia ta cu 
mulţi ani în urmă. 

— Și eu vroiam, la fel de mult, acelaşi lucru, OK? îi 
răspunse, cu asprime, mamei sale. Însă continuă să o 
privească pe Michelle. Presupun că a fost o stare de spirit 
molipsitoare. Dar admit că sincronizarea e bizară. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? îl îmboldi King. 

— Am adormit. Adică presupun că am adormit. 
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit 

363 


în spital. Ce naiba a fost asta? 

— Doctorii spun că a fost morfină sulfat, cunoscută şi 
drept MS Contin, răspunse Williams. Te adoarme pentru 
opt, nouă ore, sau mai mult. 

— Dar de ce? întrebă Eddie. La ce a folosit? 

King se uită la Williams. 

— Nu i-ai spus? 

— Ce să-mi spună? întrebă Eddie. 

Williams îşi cobori privirea către el. 

— Sally Wainwright a fost ucisă în dimineaţa asta, pe la 
ora cinci şi jumătate. 

Eddie se ridică în capul oaselor atât de repede, încât 
aproape îşi smulse tuburile de perfuzie. 

— Cum! urlă. Sally? 

— Eddie! ţipă maică-sa, împingându-l înapoi. O să te 
răneşti. 

Pe neaşteptate, privirea lui Eddie deveni sălbatică şi el 
sări din nou în sus: 

— Dumnezeule! Dorothea! Ea e OK? 

— Se simte bine, se precipită Williams. Cât se poate de 
bine. 

— Până acum, murmură Bailey. 

Eddie se lăsă din nou pe spate, dar prinse strâns braţul 
mamei sale. 

— Cineva a ucis-o pe Sally în somn? 

— Nu, zise King, a fost ucisă în grajd. 

— Dar de ce Sally? întrebă Eddie. 

Williams se uită la King, care spuse: 

— Ne-a furnizat nişte informaţii importante, care exclud 
ipoteza că Junior ar fi comis jaful din casa mamei tale. 

De data asta, Remmy păru surprinsă. 

— Îmi închipuisem deja că nu o făcuse el, dar cum a 
putut Sally să o dovedească? 

— A făcut-o, dar deocamdată nu vom discuta despre 
asta, zise Williams. 

— Ceea ce a spus ea implica pe altcineva? întrebă Eddie. 

— Nu, admise King. 


364 


— Atunci de ce a fost ucisă? 

— Nu am niciun răspuns. Nu am niciun răspuns la o 
mulţime de alte întrebări. 

— Dar ceea ce ştim, Eddie, interveni Bailey, este că tu ai 
fost drogat noaptea trecută şi, în timp ce erai scos din 
circulaţie, cineva a ucis-o pe Sally. Cineva care îi cunoştea 
programul zilnic şi ştia că avea să fie în grajd dimineaţa, la 
ora aia. 

Pentru un timp jenant de îndelungat, tăcură cu toţii, 
până când Eddie exclamă: 

— Insinuezi că soţia mea... 

Bailey îl întrerupse. 

— Nu insinuez nimic. Enunţ doar un fapt evident. Dar 
Dorothea a devenit suspectă. 

Eddie scutură din cap. 

— E o femeie respectată de afaceri. 

— Care are probleme cu drogurile şi ar putea fi bănuită 
de crimă, sublinie Remmy, cu voce ascuţită. 

— Taci din gură, mamă! ţipă Eddie. 

Asta îi luă pe toţi prin surprindere. Remmy dădu încet 
drumul mâinii fiului ei. 

Eddie îndreptă un deget acuzator către Bailey. 

— Dacă tu crezi, fie şi numai pentru un minut, că 
Dorothea m-a drogat pe mine şi a omorât-o pe Sally, atunci 
îi faci pe toţi să piardă timpul, în vreme ce adevăratul 
ucigaş vă scapă. 

— Noi avem datoria să cercetăm toate pistele posibile, 
zise calm Bailey. 

— Chiar şi pe cele ridicole? 

— Ar fi mai bine să te odihneşti, Eddie, spuse King, cu 
blândeţe. Ai avut o noapte grea. 

— Foarte bine, oricum, în momentul ăsta aş vrea să 
rămân singur. 

Eddie îşi acoperi ochii cu antebraţul, ca să nu-l mai vadă 
pe niciunul dintre ei. 

Remmy se ridică şi porni către uşă. 

— Am să vin mai târziu să văd cum te simţi, fiule. 


365 


— Mi-e tot una, răspunse el, tăios. 

Din prag, Remmy se întoarse către Williams. 

— Ştii, mi se pare că am rămas tot acolo unde eram în 
prima zi. Au fost ucişi o groază de oameni şi nu s-a făcut 
niciun progres. Îl săgetă pe Bailey cu o privire rea. Mă 
refer şi la nemaipomenitul FBI. Încep să mă întreb la ce 
dracu mai plătesc impozite. 

Apoi părăsi încăperea. 

Bărbaţii o urmară. 

Michelle se opri în uşă şi se uită înapoi, înspre Eddie. 
Rămăsese întins pe spate, cu faţa acoperită. Ea plecă în 
tăcere. 


366 


Capitolul 74 


Trecură două zile fără să dea de urma lui Roger Canney, 
cu toate că Williams şi Bailey asiguraseră blocarea ieşirilor 
din zonă. 

— Parcă s-ar fi vârât undeva, într-o afurisită de gaură, se 
plânse, frustrat, agentul FBI la una dintre şedinţele echipei 
de investigatori. 

În urma unui total de opt crime şi a atentatelor 
împotriva lui King şi Michelle, Wrightsburg era plin până 
la refuz cu oameni ai legii care îşi disputau zonele de 
influenţă, dovezile şi cel mai potrivit mod de a sătura 
hoardele de reporteri care invadaseră oraşul. Cu greu mai 
puteai găsi un cetăţean care să nu fi fost intervievat de 
niciun reprezentant al vreunui organ de presă. Nu mai 
puteai să te uiţi la ştirile naţionale sau să citeşti 
Washington Post, New York Times sau USA Today, fără să 
vezi un reportaj despre masacrele din Wrightsburg. 
Analişti după analişti propuneau soluţii după soluţii, cele 
mai multe dintre ele neavând nimic de-a face cu faptele 
legate de caz. Oamenii începeau să-şi scoată casele la 
vânzare într-un ritm alarmant şi afacerile erau la pământ 
pe toată linia; ideea că oraşul ar fi putut înceta să mai 
existe dacă ucigaşul sau ucigaşii nu erau descoperiţi nu 
părea deloc deplasată. Şi, ceea ce nu era de loc 
surprinzător, liderii economici şi politici cereau capul lui 
Williams şi al principalilor - chiar dacă recent angajaţilor - 
săi ajutori de şerif, King şi Maxwell. Şi Bailey simţea 
nemulţumirea superiorilor săi, dar îşi vedea de treabă, 
analizând, metodic, orice pistă care părea promițătoare, 
deşi cele mai multe nu duceau nicăieri. 

Eddie ieşi din spital cam tot atunci când Sylvia termină 
autopsia lui Sally; însă nimeni nu avusese niciodată dubii 
asupra cauzei morţii acesteia. Nu se mai concretizase 
niciun alt indiciu, dar, cel puţin, nu mai murise nimeni. 

În mijlocul acestui haos şi al cercetărilor amănunțite, 
când se părea că întreg oraşul putea, din clipă în clipă, să 

367 


fie spulberat de o implozie, Sean King scoase două sticle 
din răcitorul lui portabil de vinuri şi plecă, împreună cu 
Michelle, să cineze acasă la Harry Carrick. 

Când o văzu ieşind din cabană şi urcându-se în Lexus-ul 
decapotabil, King făcu ochii mari. 

— Arăţi minunat, Michelle, spuse, studiind cu atenţie 
rochia ei mulată, care se oprea la jumătatea coapselor, 
expunând vederii o mare parte a picioarelor ei statuare. Se 
împodobise şi cu un şal albastru, care îi înconjura umerii; 
nu mai purta bandajul. Se machiase şi se părea că îşi 
spălase chiar şi părul, care nu-i mai atârna pe faţă. Era un 
contrast uluitor faţă de obişnuiţii ei blugi, hanorace, 
pantofi cu talpă de cauciuc, haine sport şi plete răvăşite. 

La rândul lui, King purta costum şi cravată şi avea chiar 
şi o batistă în buzunarul de la piept. 

— Am vrut să-i fac o impresie bună lui Harry, se grăbi ea 
să spună. Dar, vai!, nu mă aşteptam la o astfel de răsplată 
din partea ta. 

— Nu sunt sigur că ştiu despre ce vorbeşti. 

— Am găsit, din nou, în coşul de gunoi, micul dejun şi 
prânzul pe care ţi le-am pregătit. Dacă nu-ți place cum 
gătesc, nu trebuie decât să mi-o spui. N-o să mă simt 
jignită. 

— Vai, îngeraşule, spuse King, imitându-l pe Bogart cât 
de bine era în stare, nu ar trebui să-ţi pierzi timpul în 
bucătărie. Nu e genul tău, îngeraşule. 

Ea zâmbi. 

— Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru  hatârurile 
mărunte. 

— Dar, fiindcă veni vorba, tonul pe care l-ai pregătit 
acum câteva seri chiar a fost gustos. 

— Când o spui tu, asta chiar că e o laudă. 

— Uite ce zic eu: hai să pregătim următoarea masă 
împreună. Ştiu câteva trucuri pe care ţi le-aş putea arăta. 

— OK, s-a făcut. 

— Ce-ţi mai face braţul? 

— Aşa cum spuneam, e doar o zgârietură. 


368 


În timp ce, în seara aceea caldă şi frumoasă, mergeau, 
cu capota ridicată, de-a lungul drumurilor şerpuitoare de 
ţară, acoperite de nemărginirea cerului înstelat, Michelle îl 
privi admirativ şi comentă: 

— Şi tu eşti foarte ferchezuit. 

— Ca şi Eddie Battle, şi eu mă pun la punct din când în 
când. 

Zâmbi, ca să-i arate că glumea. 

— Noi suntem singurii musafiri? 

— Da, pentru că eu am fost cel care a sugerat să ne 
întâlnim. 

— Tu? De ce? 

— E timpul să ne aşezăm şi să analizăm cazul ăsta, iar 
mintea mea e mai limpede după o sticlă sau două de vin. 

— Eşti sigur că n-ai vrut să scapi de o altă cină la mine 
acasă? 

— Niciodată nu mi-a trecut prin cap una ca asta. 


Casa lui Harry era mare şi veche, cu interiorul foarte 
frumos amenajat. 

El îi întâmpină la uşă şi îi conduse în bibliotecă, unde, cu 
toate că seara era călduroasă, ardea un foc vesel. Bătrânul 
avocat purta un costum cu vestă, elegant, cu carouri 
artistic îmbinate. La reverul hainei avea prinsă o garoafă. 
El turnă băuturile şi toţi trei se aşezară în faţa focului, pe o 
canapea moale, cu pielea crăpată, care arăta de parcă pe 
ea şi-ar fi odihnit şezuturile cel puţin cinci generaţii. 

Tot el ridică paharul. 

— Un toast în onoarea celor doi prieteni ai mei. 

Băură pentru asta, apoi Harry adăugă, cu ochii la 
Michelle: _ 

— Cred că încă un toast se impune, realmente. Îşi înălţă 
din nou paharul. Pentru cea mai încântătoare femeie pe 
care am întâlnit-o vreodată. Michelle, în seara asta eşti 
nemaipomenit de frumoasă. 

Ea zâmbi şi îi aruncă o privire lui King. 

— Ei, dacă aş fi ştiut şi să gătesc... 


369 


El dădu să spună ceva, dar se răzgândi şi se grăbi să 
soarbă din cocteil. 

— Camera asta e incredibil de interesantă, spuse 
Michelle, în timp ce îşi rotea ochii asupra rafturilor 
încastrate, vechi, din lemn, ticsite de tomuri care păreau 
adevărate antichităţi. 

Privirea lui Harry o urmări pe a ei de-a lungul bibliotecii. 

— Şi bineînţeles că e bântuită, aşa cum şi trebuie să fie 
un loc care a văzut lumina secolului al optsprezecelea. 

— Bântuită? întrebă Michelle. 

— O, da. De-a lungul anilor, am zărit numeroase apariţii. 
Pe unele le consider permanente. De când m-am întors 
aici, m-am simţit realmente obligat să încerc să le cunosc, 
având în vedere că, într-un viitor nu prea îndepărtat, voi fi 
una dintre ele. 

— Mai ai încă mult timp de trăit, Harry, comentă King. 

— Ce ne-am face fără tine? spuse Michelle, ciocnindu-şi 
paharul cu whisky de pocalul cu bourbon al lui Harry. 

— Înaintaşii mei au pregătit cărămizile şi mortarul 
pentru casa asta chiar mai înainte ca ailaltă ramură a 
familiei Lee să-şi construiască fortăreaţa de la Stratford 
Hall. Harry îşi privi ceasul de buzunar. Calpumia ne 
serveşte cina la şapte şi jumătate fix. Aşa că avem timp să 
stăm de vorbă până atunci, cu toate că ştiu sigur care va fi 
subiectul discuţiei din timpul mesei. 

— Calpumia? întrebă Michele. 

— Calpumia e bucătăreasa şi menajera mea. O femeie 
minunată, care lucrează pentru mine de ani de zile. Am 
descoperit-o când făceam parte din curtea supremă din 
Richmond şi, din fericire, ea a fost de acord să vină cu 
mine aici. Fără Calpumia, aş fi de-a dreptul pierdut. 

Luă o înghiţitură de bourbon, lăsă jos paharul, îşi 
împreună mâinile şi căpătă o mină serioasă. 

— Trebuie să rezolvăm treaba asta, şi încă repede, ştiţi 
şi voi. Omorurile nu vor înceta doar pentru că aşa vrem 
noi. 

— Ştiu, spuse King. Se ridică în picioare şi se întoarse cu 


370 


faţa spre ei şi cu spatele către foc. M-am gândit foarte 
mult la asta, fiindcă nu prea am avut altceva de făcut în 
timp ce m-am refăcut după porţia zdravănă de monoxid de 
carbon pe care am inhalat-o. Până acum, avem opt morţi. 
Îşi ridică în sus degetele uneia din mâini. Dar, cel puţin 
pentru început, aş vrea să vorbim doar despre cinci dintre 
ei. Şi vreau să încep cu Rhonda Tyler. 

— Dansatoarea, spuse Harry. 

— Prostituata. 

— Eşti sigur? spuse Michelle. 

— Am verificat împreună cu Lulu. Tyler era una dintre 
cele care optaseră pentru „salariul suplimentar”. 

— Asta ce mai e? întrebă Harry, plin de curiozitate. 

— Un serviciu suplimentar la Afrodiziac. Intre timp, s-a 
renunţat la el, spuse King, evaziv. 

Harry dădu din cap, a înţelegere. 

— Întotdeauna am bănuit că se întâmplă aşa ceva. Vreau 
să spun că nu se poate să laşi bărbaţii să se uite la fete 
despuiate, să-i îndeşi cu alcool şi pe urmă să nu te aştepţi 
să vrea ceva mai mult decât un joc de-a voyeurii. 

— Chiar aşa. Rezultă că Rhonda era prostituată. E ăsta 
motivul pentru care a fost omorâtă? 

Michelle riscă un răspuns. 

— Păi, prostituatele sunt, probabil, rezervorul principal 
de victime al criminalilor în serie. 

— Şi asta e adevărat. Avem, pur şi simplu, de-a face cu 
un criminal în serie „obişnuit”, care a preferat să înceapă 
cu o victimă din rezervorul clasic, sau aici se întâmplă cu 
totul altceva? 

— Ce vrei să spui, Sean? întrebă Harry. 

— Vreau să spun că mă întreb dacă Taylor a fost un 
simbol sau dacă uciderea ei a avut un motiv mai personal. 

— Cum putem da un răspuns, când ştim atât de puţine? 

— Daţi-mi voie să răspund la această întrebare punând 
alta. Este posibil ca Bobby Battle să se fi bucurat de 
serviciile Rhondei Taylor? Ea lucra la Afrodiziac înainte de 
atacul lui cerebral. Iar el era cunoscut drept unul dintre 


371 


obişnuiţii localului, cu toate că Lulu a fost destul de 
evazivă în ceea ce priveşte data ultimei lui vizite acolo. 

— Nu am luat în considerare punctul ăsta de vedere, 
spuse, calm, Harry. Dar să spunem că s-a culcat într- 
adevăr cu ea. De ce ar fi inclus-o asta printre ţintele 
criminalului nostru în serie, când cel puţin patru dintre 
celelalte sunt oameni între care pare să nu existe nicio 
legătură? 

— Şi dacă una dintre celelalte victime chiar ar avea o 
legătură cu Battle? 

— Ca, de exemplu? 

— Sean e de părere, răspunse Michelle, că Steve Canney 
era fiul nelegitim al lui Bobby. Mama lui a lucrat pentru 
Battle şi, probabil, a rămas gravidă cu el, iar noi credem că 
Roger Canney îl şantaja pe Bobby. Mai credem şi că Bobby 
s-ar putea să fi fost implicat în moartea doamnei Canney, 
de acum trei ani şi jumătate, şi că atunci a început 
şantajul. 

— Dumnezeule! exclamă Harry. 

— Dar, Sean, zise Michelle, şi eu m-am gândit la toate 
astea. Bobby nu-şi ascundea escapadele amoroase şi se 
culca cu prostituate. Dacă ceea ce spui tu este adevărat, 
de ce s-ar fi sinchisit dacă ieşea la iveală adevărul despre 
fiul lui nelegitim? De ce s-ar fi lăsat şantajat pentru o 
aventură? 

— Cred că pot da eu un răspuns, zise Harry. Exact în 
perioada despre care vorbim, Bobby era în toiul 
tratativelor pentru vânzarea companiei. Mai mulţi avocaţi 
din zonă, pe care îi cunosc, fuseseră angajaţi să se ocupe, 
în folosul lui, de afacerea asta, aşa că am auzit toate 
poveştile despre negocieri. Cumpărătorul era o companie 
multinațională foarte mare şi cu o reputaţie neştirbită. Iar 
Bobby era imaginea publică a companiei sale. 

— In acest fel, vestea despre existenţa unui fiu nelegitim 
nu ar fi ajutat câtuşi de puţin negocierile, spuse King. 

— Cu siguranţă. De fapt, tranzacţia a fost încheiată şi i-a 
adus lui Bobby mai mulţi bani decât ar fi putut cheltui în 


372 


nenumărate vieţi. A fost, probabil, foarte bine că a făcut-o. 

— De ce spui asta? întrebă King. 

— Battle a fost întotdeauna un excentric, dar, în ultimii 
ani, comportarea lui devenise din ce în ce mai bizară. E 
vorba de schimbări violente de dispoziţie, de crize de 
depresie urmate de momente nejustificate de euforie. Nici 
mintea lui nu mai era ca altădată. Fusese unul dintre cei 
mai străluciți ingineri şi oameni de afaceri ai timpului său 
şi acum începuse să uite nume şi chestiuni importante. Pe 
mine nu m-a surprins atacul lui cerebral. De fapt, bănuiesc 
că mai suferise înainte şi altele, minore, dar care îi 
afectaseră creierul. Însă ne-am îndepărtat prea mult de la 
povestea şantajului. Harry se întoarse spre King. Imi cer 
scuze pentru paranteza asta. 

— Nu e cazul, avem nevoie de toate informaţiile pe care 
reuşim să le obţinem. Data la care s-a vândut compania lui 
Bobby mă face să cred că Roger Canney a fost cel care a 
pus la punct planul de şantaj. E de aşteptat ca doamna 
Canney să fi ştiut cine era tatăl copilului ei, sau măcar că 
Bobby putea fi acela. Steven Canney avea şaptesprezece 
ani când a murit. Dacă ea ar fi vrut să ridice pretenţii, n-ar 
fi fost nevoie să aştepte atâta timp. Nu se poate spune că 
Bobby nu era bogat acum şaptesprezece ani. 

Harry îi continuă raţionamentul. 

— Dar e posibil ca Roger Canney să fi ştiut că Steve nu 
era fiul său natural şi să fi aşteptat ca soţia lui să moară 
înainte de a-l strânge cu uşa pe Bobby. Poate că a aşteptat 
pentru că soţia lui nu era de acord cu asta. Ştia, cu 
siguranţă, de posibila vânzare a companiei. Evenimentul 
fusese anunţat public. 

— Sau, spuse Michelle, poate că Roger Canney nu a avut 
răbdare să aştepte moartea „naturală” a soţiei sale şi a 
accelerat procesul împingând-o în râpă, devenind astfel 
liber să-şi pună în aplicare planul de şantaj. 

— Dar maşina lui Bobby e cea care a fost avariată în 
jurul datei la care a murit ea, zise King. Aşa că pare mai 
probabil să o fi ucis Bobby. 


373 


— Vroiam doar să subliniez că şi Roger Canney putea 
avea un motiv să o omoare, ripostă Michelle. 

King o privi admirativ. 

— E o idee bună, Michelle. Eu chiar nu luasem asta în 
consideraţie. 

— Prin urmare, la ce ne conduc toate astea? vru ea să 
ştie. 

Îi întrerupse clopoţelul care anunţa că cina era gata. 

— l-am spus Calpumiei că un clopoțel care anunţă ora 
cinei e cât se poate de demodat, dar ea pretinde că auzul 
meu nu mai e ceea ce era şi că ăsta e singurul mod în care 
îmi poate atrage atenţia fără să cutreiere prin toată casa 
ca să-mi dea de urmă. Mergem? 


374 


Capitolul 75 


Sean destupase ambele sticle imediat ce sosiseră, 
pentru ca vinul să aibă timp să se liniştească suficient până 
la cină. Când se aşezară la masă, turnă din prima. 

— Asta este La Croix de Peyrolie, din Lussac-St-Emilion. 

— Sunt sigură că are şi o poveste de toată frumuseţea, 
spuse Michelle, în timp ce îl mirosea. 

— E produs de Carole Bouquet, un nume foarte potrivit, 
care a fost un top model celebru şi a jucat rolul iubitei lui 
James Bond într-unul din filmele dedicate lui - cred că For 
Your Eyes Only”. Cealaltă sticlă este un Ma Vérité de 
Gerard Depardieu, Haut-Medoc. 

— Presupun că e făcut de actorul cu acelaşi nume, îşi 
încercă Harry norocul. 

— Da. Vinurile astea sunt cu adevărat energizante şi nu 
le scot decât la ocazii deosebite. 

— Eu şi Harry ne simţim foarte onoraţi, spuse Michelle, 
cu un zâmbet afectat. g 

Toastară şi începură să mănânce. li servea Calpumia, 
care avea în jur de şaizeci de ani, peste un metru optzeci 
înălţime, era masivă şi îşi purta părul des şi cărunt strâns 
la spate, într-un coc bolovănos. Părea desprinsă din cel 
mai cumplit coşmar al oricărui copil. Dar mâncarea era 
extraordinară. 

— Aşadar, spuse Harry după ce Calpumia îi lăsă singuri, 
Michelle întreba unde ne conduc speculaţiile noastre 
despre descendența lui Steve Canney şi despre posibila 
relaţie amoroasă dintre Rhonda Tyler şi Bobby Battle. 

— La faptul că două dintre victime puteau avea legătură 
cu Bobby Battle. Avem motive să credem acelaşi lucru şi 
despre altele? 

— Janice Pembroke? spuse Michelle. 

— Nu. Eu o văd doar ca pe o persoană care a nimerit 
unde şi când nu trebuia. 


13 Numai pentru ochii tăi. 


375 


— Diane Hinson? Era avocată. Poate că se ocupa de vreo 
tranzacţie în care era implicat Bobby, sugeră Michelle. 

King scutură din cap. 

— Mă îndoiesc. Era avocat pledant, se ocupa mai ales de 
delicte. Am făcut o mulţime de cercetări şi nu am 
descoperit nimic care să-i fi apropiat la vreun moment dat. 
Să o lăsăm deocamdată pe Hinson şi să trecem mai 
departe. Următorul e Junior Deaver. Legătura lui cu 
familia Battle e evidentă. 

— Aşa e. Nu numai că lucra pentru ei, dar a mai fost şi 
acuzat că i-ar fi jefuit, zise Michelle. 

— Dar jaful a avut loc după atacul cerebral al lui Bobby, 
spuse Harry. 

— Nu am crezut niciodată că Bobby ar fi omorât pe 
cineva, ripostă King, poate doar cu excepţia doamnei 
Canney. Dar există trei victime care ar fi putut avea 
legături cu Bobby. Toate au fost omorâte folosindu-se 
modul de operare al unui criminal în serie notoriu, toate 
aveau la mână un ceas şi după uciderea fiecăreia s-a primit 
câte o scrisoare. 

Michelle nu părea convinsă. 

— Să admitem că Pembroke ar fi putut fi ucisă fiindcă 
era cu Canney. Însă Hinson a fost omorâtă în stilul 
Vânătorului Nocturn. Dar tu spui că nu avea nicio legătură 
cu Battle. 

— Ceasul ei era fixat la patru şi un minut, zise King. Se 
opri, apoi adăugă: Şi nu uita că ceasul lui Pembroke arăta 
ora două şi un minut. Celelalte arătau câte o oră exactă. 

— Adică ale lui Hinson şi Pembroke erau însemnate 
cumva, spuse Michelle, fără grabă. 

— Exact. King o privi surprins. Însemnate? Cuvântul 
ăsta îmi sună familiar, dar nu-mi dau seama de ce. 

— Aşadar, prin intermediul ceasurilor, criminalul ne-a 
atras intenţionat atenţia că unele dintre victime sunt, cum 
să spun, lăsate pe dinafară? 

— Cred că ne indică că Tyler, Canney şi Junior au fost 
ucişi intenţionat, din cauza legăturilor dintre ei şi Bobby. 


376 


Pembroke şi Hinson nu erau vizate în mod special, pentru 
că nu aveau nicio astfel de legătură. 

— Foarte bine, să presupunem că Pembroke a fost ucisă 
pentru că era cu Canney. Dar de ce a fost omorâtă Hinson? 
întrebă Michelle. 

— Am derulat numeroase scenarii încercând să găsesc 
un răspuns logic, dar n-am reuşit. Pentru scopurile 
criminalului nostru, uciderea lui Pembroke o dată cu 
Canney a fost sosul de lângă friptură. A tulburat mai bine 
apele. Dacă l-ar fi găsit pe Canney singur, pariez că am fi 
avut o altă crimă, cum a fost uciderea lui Hinson, care să 
mascheze legătura cu Bobby. Şi asta explică şi de cea 
scris „a crăpat” în loc de „au crăpat” în scrisoarea care a 
sosit după moartea adolescenților. A crăpat cel care fusese 
tinta: Steve Canney. 

— Dar, Sean, dacă ucigaşul urmărea să ne zăpăcească, 
de ce a fixat unele dintre ceasuri astfel încât să arate 
minutele? Dacă le-ar fi pus pe toate la o oră exactă, nu ai fi 
avut nicio şansă să descoperi raționamentul. 

— Cred că, din anumite motive, tipul ăsta încearcă să 
joace cinstit, oferindu-ne un indiciu corect. 

— Sau vrea doar să ne ducă de nas, spuse Michelle. 

— E posibil, dar eu nu cred asta. 

Michelle continua să fie sceptică. 

— Foarte bine, să presupunem că toate astea sunt 
adevărate. Atunci l-am avea pe Bobby Battle drept un 
posibil numitor comun. Dar tu nu crezi că el a fost ucis de 
aceeaşi persoană ca şi ceilalți. Legătura dintre el şi un alt 
ucigaş nu e o coincidenţă prea mare? Şi îi mai avem pe 
Kyle şi pe Sally. Cum incluzi uciderea lor în raţionamentul 
tău? 

— În ciuda celor descoperite de Sylvia, Kyle s-ar putea 
să se fi sinucis. Şi este posibil ca Sally să fi fost ucisă 
fiindcă nu ne-a furnizat mai devreme alibiul lui Junior. 

— Nu reuşesc să te urmăresc, Sean, zise Harry. 

— Dacă Junior a fost ucis numai pentru că furase de la 
familia Battle, atunci, când ucigaşul a aflat că nu el dăduse 


377 


spargerea, a înţeles că-i curmase zilele fără niciun motiv. 
S-a răzbunat omorând-o pe Sally şi, probabil, mintea lui 
bolnavă a presupus că îl răzbuna astfel şi pe Junior. S-ar 
putea ca, în cazul ei, să fi uitat de ceasul care îl reprezintă 
şi de indiciile legate de un criminal notoriu, pentru că era 
prea furios sau pentru că nu o considera pe ea destul de 
importantă. Şi pentru că nu a avut prea mult timp ca să-şi 
facă planul. Sally mi-a spus adevărul doar cu şapte ore 
înainte de a fi ucisă. 

— Păi, spuse Michelle, faţa ei zdrobită, prin lovituri 
repetate, după ce murise, s-ar putea potrivi cu teoria 
răzbunării. Ucigaşul era turbat de furie. 

— Întocmai. E un om capabil de un atac feroce şi... King 
înlemni. Şapte ore. 

— Ce s-a întâmplat, Sean? întrebă Harry. 

— Nu sunt sigur, răspunse el, într-un târziu. Când am 
spus şapte ore, asta m-a izbit într-un fel, dar nu aşa cum 
mă aşteptam. Căzu un moment pe gânduri, apoi scutură 
din cap. Scuzaţi-mă, cred că a fost o clipă de uşoară 
senilitate prematură. 

— Dar ce părere ai despre teoria lui Chip Bailey, după 
care Sally ar fi minţit că a fost cu Junior şi că a comis sau a 
ajutat la comiterea jafului? 

Harry înălţă din sprâncene. 

— E o ipoteză interesantă. 

— Da, este, spuse King, tărăgănat. Şi, deocamdată, nu 
pot să o ignor întru totul, deşi instinctul îmi spune că e 
greşită. 

Continuară să mănânce şi goliră şi cea de-a doua sticlă 
de vin. Mai târziu, în bibliotecă, băură pe îndelete cafelele 
turnate de Harry. El îi îmbie, ca desert, cu câte un coniac, 
dar amândoi îl refuzară. 

— Trebuie să conduc maşina până acasă, spuse King. 
Mi-a ajuns vinul. 

— Iar eu trebuie să-l supraveghez în timp ce conduce 
până acolo, adăugă Michelle, zâmbind. 

În cameră se lăsase răcoare, aşa că ea se postă în faţa 


378 


focului, încălzindu-şi picioarele lungi. 

— În rochiile astea te trage curentul, spuse, cu 
stângăcie. 

Harry se întoarse spre King. 

— Care e părerea ta, în ceea ce o priveşte pe Dorothea? 

— Păi, drogul care i s-a administrat lui Eddie nu a fost 
pus în vin şi nici nu au găsit vreunul din medicamentele pe 
care le cumpărase Dorothea de la Kyle, zise King. Cu toate 
astea, am făcut nişte verificări împreună cu Sylvia. Sulfatul 
de morfină care i s-a dat lui Eddie exista în farmacia ei şi 
ar fi putut fi unul dintre medicamentele aduse de Kyle la 
Afrodiziac, pentru Dorothea. Şi ea nu are niciun alibi 
pentru intervalul de timp în care a fost ucis Kyle. Spune că 
a fost acasă, dar Eddie nu a văzut-o. 

— De fapt, el a stat în atelier toată noaptea, pictând 
portretul meu, spuse Michelle, stingherită. 

King o privi cu atenţie, dar nu rosti niciun cuvânt. 

Pentru o clipă, Harry se uită la ea plin de curiozitate. 
Apoi spuse: 

— Rezultă că ea e cea care cumpăra medicamentele şi 
este unul dintre posibilii suspecți, atât în ceea ce priveşte 
moartea lui Battle, cât şi pe a lui Montgomery. Tot ea este 
persoana căreia i-ar fi fost cel mai uşor să îl drogheze pe 
Eddie şi era în apropiere când a fost ucisă Sally. Evident, 
toate acestea sunt întâmplătoare, dar suntem siliţi să le 
luăm în considerare. 

— În plus, a tot fost deprimată din cauza greutăților 
financiare şi a problemelor de familie despre care ne-a 
povestit, zise Michelle. E o femeie complet debusolată. 

— Nu te contrazic, ripostă King, dar m-am străduit din 
greu să-i descopăr motivațiile. Ea spune că Bobby îi 
promisese să-şi schimbe testamentul în favoarea ei, dar că 
nu a făcut-o. Aşa că motivul pentru care l-ar fi putut ucide 
dispare. 

— Doar dacă nu cumva s-a înfuriat atât de tare când a 
aflat că el nu făcuse modificarea, încât l-a omorât, spuse 
Michelle. 


379 


Harry se ridică şi veni lângă ea, în faţa focului. 

— Când ai peste şaptezeci de ani, le explică, indiferent 
cum te îmbraci şi cât de cald este într-o încăpere, 
organismul simte curentul. 

Pe urmă, revenind la subiectul discuţiei, adăugă: 

— Ar mai putea fi şi o a treia posibilitate. Ne-am 
concentrat asupra obiectelor furate din dulapul lui Remmy, 
dar ce anume a fost sustras din dulapul lui Bobby? 

Ceilalţi îl priviră lung, dar nu spuseră nimic. 

Harry continuă: 

— Testamentul prin care i-a lăsat totul lui Remmy este 
cel aflat în posesia avocaţilor. A fost întocmit cu mulţi ani 
în urmă. 

— Cum ai aflat asta? întrebă Michelle. 

— Avocatul care l-a conceput mi-a fost cândva secretar 
şi acum este partener la o firmă din Charlottesville. Ei 
aveau originalul, aşa că ăsta e testamentul care a fost 
deschis. 

— N-a căutat nimeni altul, mai recent? se interesă King. 

— Tocmai asta e. Nu cred că a făcut-o cineva. Dar dacă 
tocmai acest alt testament, mai recent, a fost furat din 
dulapul lui Bobby? 

— Dar, spuse King, dacă era în compartimentul secret, 
despre care Remmy susţine că nu ştia, înseamnă că ea nu 
a avut ocazia să-l distrugă. 

— N-am spus că l-a luat Remmy. Dar Bobby a avut un 
atac cerebral şi, din câte am auzit, a delirat şi a vorbit 
vrute şi nevrute la spital, zise Harry. 

— Şi poate că a pomenit despre celălalt testament, 
spuse King, pocnind din degete. 

— Iar cineva care l-a auzit a dat spargerea, completă 
Harry. 

— Totuşi, dacă Dorothea l-ar fi avut, l-ar fi făcut 
cunoscut, nu-i aşa? 

— Dar s-ar fi făcut ceva caz de asta, lumea ar fi vrut să 
ştie de unde a apărut. Şi nu cred că Dorothea avea de gând 
să mărturisească jaful. 


380 


King părea nedumerit. 

— Bine, Harry, dar trecem ceva cu vederea. Moartea lui 
Bobby a fost mediatizată. Oricine ar fi redactat 
testamentul, ar fi trebuit să apară. 

— Poate că nu a făcut apel la o firmă de avocatură 
pentru redactare. 

— Şi dacă l-ar fi făcut singur, tot ar fi avut nevoie de 
martori. 

— Nu şi dacă era un testament olograf, scris în 
întregime de mână. 

— Dar, dacă există un astfel de testament, de ce nu îl fac 
cunoscut cei care sunt în posesia lui? 

— Iată o întrebare la care mi-aş dori foarte mult să pot 
răspunde, remarcă Harry, după ce îşi dădu peste cap 
paharul cu coniac. 


381 


Capitolul 76 


King şi Michelle se urcară în maşină după ce îi urară 
noapte bună lui Harry. Vremea era încă destul de 
frumoasă ca să poată ţine capota ridicată. Totuşi, Michelle 
îşi înfăşură mai strâns şalul în jurul umerilor. 

— Dacă vrei, pot lăsa capota, spuse King, observându-i 
mişcarea. 

— Nu, e minunat când simţi adierea asta, iar aerul 
miroase atât de frumos. 

— Nimic nu se compară cu o primăvară la ţară, în 
Virginia. 

— Am senzaţia că am făcut progrese în seara asta. 

— Măcar am avut timp să discutăm despre punctele 
noastre diferite de vedere. Asta ajută întotdeauna. 

Ea îi aruncă o privire bănuitoare. 

— Ca de obicei, ai spus mai puţin decât ştii. 

King se prefăcu ofensat de remarca ei, însă se dădu de 
gol cu un zâmbet. 

— Nu recunosc că aş şti ceva. Dar bănuiesc, într-adevăr, 
anumite lucruri despre care n-am pomenit. 

— Ca, de exemplu, partenere? 

— Ca, de exemplu, că am petrecut o seară minunată 
alături de două sticle cu un vin fantastic şi împreună cu o 
tânără atrăgătoare şi nu am vorbit decât despre crime şi 
mutilări. 

— Te eschivezi. lar faptul că te-ai referit mai întâi la vin 
şi apoi la mine spune foarte multe. 

— Păi, aveam sticlele alea de vin de mai multă vreme 
decât te cunosc pe tine. 

— Multe mulţumiri, dar continui să te eschivezi. 

Din spate, SUV-ul îi lovi atât de tare, încât, dacă nu ar fi 
avut centurile de siguranţă, capetele celor doi ar fi trecut 
prin parbriz. 

— Ce dracu! ţipă King, privind în oglinda retrovizoare. 
De unde au apărut ăştia? 

Vorbele abia îi ieşiseră din gură când fură izbiţi a doua 

382 


oară. King se luptă cu volanul, străduindu-se să menţină 
Lexus-ul cu două locuri pe drumul şerpuitor. 

Michelle îşi azvârli pantofii cu toc şi se propti cu tălpile 
goale de podea, ca să-şi asigure o poziţie stabilă. Se întinse 
să-şi ia geanta, îşi scoase din ea pistolul, se răsuci şi trase 
siguranţa armei - totul aproape dintr-o singură mişcare 
fluidă. 

— İl poţi vedea pe şofer? o întrebă King. 

— Nu, din cauza afurisitelor ăstora de faruri care îmi 
lucesc în faţă. Dar trebuie să fie criminalul. 

King îşi scoase celularul. 

— De data asta punem mâna pe nemernic. 

— Fii atent, vine din nou, ţipă Michelle. 

Următorul impact cu vehiculul mult mai greu împinse 
partea din spate a Lexus-ului aproape în afara drumului. 
Telefonul fu smuls din mâna lui King şi se lovi cu zgomot 
de parbriz, fiind apoi azvârlit în spate. Zăngăni izbind 
capota SUV-ului, căzu pe pavaj şi se făcu bucăţi. 

King smuci din nou volanul şi reuşi să recapete controlul 
când cele două vehicule se despărţiră. Cealaltă maşină era 
mai grea decât a lui cu cel puţin o tonă. Însă Lexus-ul era 
mult mai uşor manevrabil decât monstrul care îi lovea şi 
avea trei sute de cai putere sub capotă. Când ajunseră pe o 
porţiune dreaptă a drumului, King îi folosi pe toţi; călcă 
acceleraţia, şi Lexus-ul se năpusti înainte, lăsând celălalt 
vehicul cu mult în urmă. 

Michelle îşi desfăcu centura se siguranţă. 

— Ce naiba faci? îi strigă King. 

— Nu poţi să mergi mai repede decât el pe drumurile 
astea şerpuite şi eu nu pot să trag ca lumea dacă am 
centura de siguranţă. Tu încearcă să rămâi în faţa lui. 

— Stai puţin, mai întâi sună la 911. 

— Nu pot. Nu mi-am luat celularul. Geanta era prea 
mică ca să-mi încapă şi ea şi pistolul. 

King o privi nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Nu ţi-ai luat telefonul, dar ţi-ai luat pistolul? 

— Cred că priorităţile mele sunt corecte, spuse ea, pe un 


383 


ton tăios. Ce-aş putea să fac cu un telefon, să-mi sun 
moartea? 

Se răsuci în scaun, se sprijini de el şi-şi plasă cotul pe 
suportul pentru braţ al locului din spate. 

— Rămâi înaintea lui, repetă. 

— Bine, tu ai grijă să nu te laşi ucisă, fir-ar a dracului de 
treabă, ripostă el. 

Camioneta îşi luă din nou avânt pentru o altă izbitură a 
metalului de metal, dar, înainte de a avea loc vreun 
impact, King se năpusti pe contrasens şi se repezi înapoi, 
huruind pe pietrişul de pe acostament înainte de a reveni 
în zona asfaltată. Incetini şi luă o curbă ac de păr cu 
optzeci la oră, cu cauciucurile scârţâind. Pe neaşteptate, 
simţi că roţile din dreapta pierdeau contactul cu asfaltul şi 
îşi înclină cele o sută de kilograme în partea aceea, 
apucându-se zdravăn de şoldul drept al lui Michelle şi 
împingând-o în lateral, în uşa din partea pasagerului. 

— Nu te agresez. Vreau doar să ne echilibrăm. Stai aşa o 
secundă. 

Lăsa viteza să scadă cu vreo 3 kilometri la oră şi scoase 
un oftat de uşurare când cauciucurile atinseră din nou 
terenul stabil. 

Ajunseră la o altă porţiune de drum drept, pe care King 
ştia că puteau rula o jumătate de kilometru, înainte de a da 
piept cu o serie de serpentine. Apăsă pedala de acceleraţie 
atât de tare, încât avu impresia că doar un centimetru mai 
despărţea tălpile pantofilor lui de caldarâm. În timp ce 
cifra indicată de vitezometru se tripla, copacii fulgerau pe 
lângă ei cu o repeziciune atât de ameţitoare, încât ar fi 
început să verse dacă s-ar fi gândit să îi privească. 

In spatele lui, şoferul camionetei o acceleră până la mai 
bine de o sută şaizeci de kilometri la oră pe jumătatea de 
kilometru de drum drept, reuşind să se menţină la o 
distanţă de la care i-ar fi putut lovi. King ajunse la două 
sute la oră şi vru să schimbe într-o altă viteză, dar Lexus-ul 
nu putea da mai mult decât atât. Prin minte îi trecu un 
singur gând: „Câte airbag-uri o fi având afurisita asta de 


384 


maşină?” Spera să fie cel puţin o duzină. Se părea că 
urmau să aibă nevoie de fiecare dintre ele, fiindcă 
serpentinele se apropiau în zbor. Dacă încetinea, erau 
morţi; dacă nu o făcea, îi aştepta aceeaşi soartă. 

Michelle se uită la farurile care îi urmăreau, apoi îşi lăsă 
privirea să alunece în sus, către silueta şoferului. Se 
aplecă puţin înainte, în cele din urmă sprijinindu-şi cotul 
drept de partea de deasupra a maşinii şi luă linia de ochire 
ţinând pistolul cu amândouă mâinile. 

Când intrară în zona curbelor, King abia se îndură să 
frâneze până la nouăzeci la oră, deşi indicatoarele spuneau 
treizeci; dar era sigur că cei care le plasaseră nu 
stabiliseră viteza care garanta securitatea maximă luând în 
calcul SUV-uri ucigaşe. Asta îi permise camionetei să 
câştige teren. 

— Se apropie, anunţă King. Nu pot să merg mai repede, 
ar însemna să ne răsturnăm. 

— Ţine-o tot aşa. Dacă nu se dă înapoi, trag într-un 
cauciuc din faţă. 

Urmăritorul ajunse la cincisprezece metri de ei, apoi la 
şase. Probabil vedea că era în bătaia armei ei, gândi 
Michelle, şi totuşi nu renunţa la nicio palmă de teren. Apoi 
şoferul acceleră la maximum şi SUV-ul făcu un salt 
incredibil înainte. 

King îl văzu şi îl imită. Lexus-ul se năpusti înainte, cu 
camioneta exact în spatele lui. King se încordă şi apăsă cu 
ambele picioare pe acceleraţie, de parcă ar fi crezut că aşa 
puteau obţine puterea unui motor turbo, pe care o doreau 
cu disperare. 

Dar nu luase în calcul familia de căprioare care găsise 
tocmai atunci momentul să traverseze agale drumul. 

— Păzea! strigă King. 

Smuci volanul la stânga şi apoi la dreapta. leşiră de pe 
drum şi alunecară, ca o minge de pinball, de-a lungul 
parapetului de pe margine. King simţi cum amprenta 
parapetului se imprima, scrâşnind, pe odinioară frumoasa 
lui maşină decapotabilă. Regăsi drumul şi privi înapoi. 


385 


Şoferul camionetei frânase violent ca să evite căprioarele, 
dar nu părăsise drumul şi rula din nou pe urmele lor. 

King nu avea timp să atingă din nou viteza de croazieră 
şi, oricum, zgomotul deosebit, tânguitor, al motorului, îl 
făcu să se întrebe dacă contactul cu parapetul nu mai 
stricase şi altceva în afară de aspectul exterior al maşinii. 
Sigur era faptul că indicaţia vitezometrului scăzuse sub o 
sută cincizeci şi rămăsese acolo. 

— Puneti centura, îi strigă lui Michelle. Nemernicul ăla 
se apropie. 

Ea trase de două ori în timp ce camioneta muşca din 
spatele Lexus-ului, sfâşiindu-l şi găurindu-l, şi smulgând 
ceea ce mai rămăsese din bara de protecţie turnată, care 
zbură în pădure. Impactul o propulsă pe Michelle către 
partea din spate a maşinii. Când o văzu zburând pe lângă 
el, King îşi întinse mâna liberă şi o prinse de gleznă, 
răsucindu-şi braţul în jurul piciorului ei şi străduindu-se 
din răsputeri să o ţină aşa. Ajunseră la o nouă porţiune de 
drum drept şi, într-un fel sau altul, reuşi să mărească 
viteza maşinii, lăsând din nou camioneta în urmă. 

— Rahat! zbieră Michelle. 

— Eşti rănită? 

— Nu, am tras de două ori, dar mi-am pierdut pistolul. 
Fir-ar să fie, aveam SIG-ul ăsta de cinci ani. 

— Lasă-l naibii de pistol; tipul ăsta încearcă să ne 
omoare. 

— Păi, dacă aveam pistolul, puteam să-l omor eu înainte. 
Nu ştiu dacă am nimerit ceva. Ne-a izbit exact când 
trăgeam. Stai puţin! strigă apoi. 

— Ce e? 

— E aici. Pistolul meu a aterizat pe buza eleronului. 

— Nici să nu te gândeşti la asta, madam. Nici în ruptul 
capului. 

— Tu doar ţine-mă bine de picior. Aproape că pot să-l 
ating. 

— Ce dracu, Michelle, cred că vrei să fac infarct şi 
oricum asta mă paşte. 


386 


King fusese atât de concentrat asupra discuţiei, încât nu 
observă decât în ultimul moment că SUV-ul accelerase şi 
ajunsese alături de ei. 

— 'Ţine-te bine, strigă, în timp ce îşi schimbă instantaneu 
poziţia, apăsând pe acceleraţie cu o violenţă care anula, 
probabil, orice garanţie oferită de fabricanţii Lexus-ului. 
Aproape că auzi maşina urlând „Opreşte-te!” şi se aştepta 
să vadă tot mecanismul de transmisie împrăştiindu-se pe 
drum. Îndicaţiile vitezometrului făcură un salt spectaculos, 
apoi el îşi puse ambele tălpi pe frână şi maşina se opri cu o 
bufnitură şi cu roţile fumegând, în timp ce forţa 
gravitaţională îi fulgera trupul, din care se scurgea prin 
degetele de la picioare. Michelle se ţinea cu disperare de 
una din tetierele din spate, avându-şi picioarele goale 
proptite în spătarul scaunului lui. 

King îşi simţea organismul atât de zdruncinat, încât îşi 
imagina că un stop cardiac era cel mai bun lucru care i se 
putea întâmplă. Cuplă marşarierul cu zgomot, strivi pedala 
de acceleraţie, porni ceea ce mai rămăsese din motor şi 
porni cu toată viteza înapoi. 

SUV-ul se opri atât de brusc, încât cauciucurile îi 
fumegară de parcă ar fi fost cuprinse de flăcări. Şoferul 
făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade şi porni către 
ei, gata să-i atace în plin, masca SUV-ului creând impresia 
unor colţi dezgoliţi, pregătiţi să-i devoreze. Fiecare rotaţie 
a pneurilor îl aducea tot mai aproape. 

Michelle încetă să mai întindă după pistol şi îşi privi 
partenerul, care conducea uitându-se înapoi. 

— Sean, cu spatele nu poţi merge mai repede decât 
merge el cu faţa. 

— Noroc că mi-ai spus. Strângea atât de tare volanul, 
încât încheieturile îi deveniseră stacojii. Ţine-te de orice 
poţi. Fac un J cât ai număra până la cinci. 

— Trebuie să fii nebun. 

— Chiar aşa. 

Prin a face un J, înţelegea ca, mergând cu viteză înapoi, 
să întoarcă maşina cu o sută optzeci de grade, probabil pe 


387 


două roţi, să schimbe brusc viteza, să accelereze şi să 
pornească ca din puşcă în direcţia opusă. Toate astea - 
dintr-o singură mişcare plină de eleganţă şi, de preferat, 
fără să moară niciunul dintre ei. 

În timp ce se ruga ca deprinderile căpătate în 
antrenamentele făcute în timp ce era în Serviciul Secret 
să-i nu fi dispărut de-a lungul anilor, sudoarea i se adună 
deasupra sprâncenelor. Se prinse de portieră cu mâna 
păstrată liberă pentru maneta schimbătorului de viteze, îşi 
propti piciorul stâng în podea ca să aibă un punct de 
sprijin, căută un moment potrivit şi răsuci complet volanul, 
pentru a-l aduce apoi din nou în poziţia iniţială. Totul 
merse strună. Schimbă rapid primele două viteze, acceleră 
şi se repezi înainte. Totuşi, după cinci secunde SUV-ul îi 
urmărea şi câştiga teren. 

De sub capota Lexus-ului începuse să iasă fum şi fiecare 
dintre aparatele de bord la care se uita King prevesteau 
sfârşitul. Viteza scăzu la nouăzeci şi cinci, apoi la optzeci. 
Totul se terminase. 

— Sean, vine! ţipă Michelle. 

— Nu mai am ce dracu să fac, ripostă el, cuprins brusc 
de o furie neputincioasă. 

SUV-ul vâjâi pe lângă ei, se trase înapoi şi îi lovi dintr-o 
parte, cu forţa celor două tone şi jumătate ale sale. King 
ţinea o mână pe volan şi o alta încleştată de glezna lui 
Michelle, care se străduia să ajungă la pistol. Degetele lui 
se înfipseseră atât de tare în pielea ei, încât simţea că îi 
dăduse sângele. Iar braţul şi umărul lui erau răsucite 
aproape până dincolo de limită. 

— E totul în ordine? îi strigă, strângând din dinţi ca să 
poată suporta durerea din tendoanele silite să susţină 
toată greutatea ei. 

— Acum este, am luat pistolul. 

— Perfect, fiindcă nemernicul vine iar. Ţine-te bine. 

Se uita la SUV-ul negru care se abătea asupra lui, când 
simţi piciorul lui Michelle răsucindu-i-se în jurul mâinii. 

— Ce fa... 


388 


Nu mai avu timp să-şi termine vorbele. SUV-ul reteză 
partea din spate a Lexus-ului şi se întâmplă lucrul de care 
King se temuse tot timpul. Maşina începu să oscileze, apoi 
se roti cu trei sute şaizeci de grade, scăpându-i total de 
sub control. 

— Ţine-te bine! strigă, cu voce răguşită, în timp ce avea 
senzaţia că fierea îi ajunsese în gâtlejul care îl ardea. În 
calitate de agent secret, King se antrenase continuu, 
deprinzând manevrarea vehiculelor în cele mai riscante 
condiţii imaginabile. Încălzit, de întoarcerea în J, îşi lăsă 
instinctul să preia controlul. În loc să încerce să împiedice 
mişcările maşinii, le urmă, răsucind volanul în direcţia 
rotației, nu în sensul contrar, şi înfrângându-şi impulsul 
natural care îl îndemna să calce frâna. Cel mai mult se 
temea ca nu cumva maşina să înceapă să se rostogolească. 
În cazul ăsta, Michelle ar fi murit, şi el de asemenea. King 
nu ştia de câte ori se rotise maşina, dar Lexus-ul de o mie 
şapte sute de kilograme, cu garda aproape de sol, nu 
părăsi drumul, în ciuda faptului că rămăsese fără o parte 
din cauciucul de pe pneuri şi fără o serie din componentele 
sale metalice. 

Într-un târziu, maşina se opri cu botul în direcţia în care 
se îndreptaseră; în faţă, vedeau SUV-ul negru, care se 
îndepărta repede, lăsând impresia că se hotărâse să 
renunţe la luptă. Michelle trase şi cauciucurile din spate 
ale  SUV-ului explodară la pătrunderea  gloanţelor. 
Vehiculul începu să oscileze, se roti cu o trei sute şaizeci 
de grade, apoi se petrecu ceea ce nu se întâmplase cu 
Lexus-ul mult mai stabil: se rostogoli. După ce se 
zdruncină răsucindu-se de trei ori, îşi găsi odihna la o 
distanţă destul de mare de ei, cu capota stâlcită aliniată cu 
partea dreaptă a drumului, printre resturile de metal, 
sticlă şi cauciuc rămase în urma siajului lui tumultuos. 

King se îndreptă într-acolo atât de repede cât îi permitea 
starea de plâns a maşinii sale, în timp ce Michelle se lăsa 
să alunece pe scaunul de lângă el. 

— Sean? 


389 


— Ce e? 

— Poţi să nu mă mai ţii de picior. 

— Cum? A, da. 

Îşi desfăcu degetele cumplit de încleştate. 

— Te înţeleg. Şi eu am fost înspăimântată. 

Îl alină cu o strângere de mână, în timp de se uitau unul 
la altul şi răsuflau uşuraţi, mulţumiţi că scăpaseră. 

— Ai condus al dracului de bine, agent King, spuse ea, 
recunoscătoare. 

— Sper din toată inima că e ultima dată când a trebuit 
să o fac. Opriră alături de maşina distrusă şi coborâră. Se 
apropiară de ea cu grijă, Michelle ţinându-şi pistolul 
pregătit. King nu izbuti să deschidă uşa şoferului decât 
smulgând-o. 

Omul se repezi către ei. 

Michelle era gata să tragă, însă degetul de pe trăgacii 
se destinse. Şoferul era cu capul în jos şi numai centura de 
siguranţă îl ţinea pe scaun. Când King smulsese uşa, 
căzuse prin deschizătură. 

Avea capul atât de însângerat şi de mutilat, încât King 
nu se mai obosi să-i ia pulsul. 

— Cine e? întrebă ea. 

— Nu-mi dau seama; e al naibii de întuneric aici. 
Aşteaptă puţin. Se duse la Lexus şi îl împinse astfel încât 
farurile să bată asupra mortului. 

Se uitară la trupul scăldat acum într-o lumină 
strălucitoare. 

Era Roger Canney. 


390 


Capitolul 77 


La ora zece dimineaţa, rulota dublă a familiei Deaver era 
pustie. Copiii reîncepuseră şcoala, iar Lulu era la lucru. 
Priscilla Oxley plecase cu maşina până la prăvălia de unde 
îşi putea cumpăra ţigări şi un tonic care să curețe urmele 
lăsate de mult îndrăgita ei votcă. Intre timp, cineva 
parcase o camionetă în spatele unui pâlc de copaci de pe 
marginea drumului asfaltat care se întâlnea cu cel pietruit, 
pe care se afla rulota. Bărbatul din camionetă o urmărise 
pe Priscilla plecând în LDT-ul'“ ei, cu o ţigară într-o mână 
şi cu un celular în cealaltă, în timp ce ţinea volanul între 
genunchi. 

Bărbatul cobori imediat şi îşi croi drum printre copaci 
până ce ajunse la marginea luminişului în care se afla 
rulota. Bătrânul câine Luther se târî afară din baraca din 
spate, îşi săltă capul în direcţia omului ca să-i simtă 
mirosul, scoase un lătrat obosit şi se retrase înapoi, în 
locul din care ieşise. Peste un minut, bărbatul era în 
rulotă; intrase după ce deschisese fără efort încuietoarea 
simplă a uşii şi se îndreptase, grăbit, către mica încăpere 
din fund, care servea drept dormitor şi birou. 

Junior Deaver nu fusese niciodată cine ştie ce om de 
afaceri şi nici nu-şi arhivase hârtiile, dar, din fericire, soţia 
lui excela în ambele privinţe. Dosarele companiei de 
construcţii a lui Junior erau ţinute în ordine şi uşor de 
folosit. Cu urechile ciulite ca să surprindă zgomotul făcut 
de oricine s-ar fi apropiat, bărbatul răsfoi dosarele, care 
erau aranjate cât se poate de convenabil, în ordine 
cronologică. Când termină, constată că întocmise o listă 
destul de lungă. Unul dintre oamenii aceia trebuia să fie 
cel pe care îl căuta. 

Impături lista, şi-o puse în buzunar şi aşeză toate 
dosarele la locul lor. Apoi plecă pe drumul pe care venise. 
Când ajunse la camionetă, apăru şi maşina Priscillei, care 


14 Light Duty Truck - camionetă uşoară. 
391 


se întorcea la rulotă cu tutunul şi cu tonicul. O femeie 
norocoasă, gândi el. Dacă ar fi venit cu cinci minute mai 
devreme ar fi trebuit să moară. 

Demară, având preţioasa listă în buzunar. Se gândea la 
spargerea de care fusese acuzat pe nedrept Junior Deaver. 
Incercă să-şi amintească toate detaliile pe care le ştia 
despre jaf. Lipsea ceva, era sigur de asta. In aceeaşi idee, 
trecu în revistă, iarăşi şi iarăşi, amănuntele morţii lui 
Bobby. Cine nu fusese trecut pe lista celor care ar fi putut 
dori moartea ticălosului? Erau mai mulţi suspecți posibili, 
dar el nu era convins că vreunul dintre ei l-ar fi putut ucide 
pe bătrân. Era nevoie de sânge rece şi de o serie de 
cunoştinţe, calităţi de care el nu ducea lipsă şi pe care le 
respecta când era vorba de alţii. Spera să vină o zi în care 
să-i poată mărturisi impostorului că îl admira, exact înainte 
de a-i spinteca beregata. 

Poate că ar fi trebuit s-o facă pe Sally să vorbească 
înainte de a o ucide. Totuşi, ar fi fost oare posibil ca ea să 
fi ştiut într-adevăr ceva? Spunea că fusese împreună cu 
Junior. Că făcuseră sex. Era o proastă care prefera să-şi 
petreacă zilele alături de animalele cu patru picioare şi 
nopţile alături de cele cu două. Merita moartea rapidă cu 
care se alesese. „Ce importanţă are dacă pe planetă eo 
Sally Wainwright mai puţin?” se întrebă. 

Omorâse deja şase oameni, dintre care pe unul din 
greşeală; o eroare pe care urma să o compenseze, cel 
puţin aşa cum credea el de cuviinţă. Nu era cazul să o facă 
scoţându-şi rozariul; nu exista niciun confesional în care 
să-şi poată mărturisi păcatele. Nu reuşise să-i elimine pe 
King şi pe Michelle, motiv pentru care se simţea 
extraordinar de frustrat. Fără îndoială, în momentul acela 
întorceau pe toate părţile noi teorii despre ceea ce se 
întâmplă de fapt şi, într-o bună zi, a fi putut da, 
întâmplător, peste cea adevărată. Deşi lucrurile păreau 
foarte încurcate, cei doi erau în stare să vadă adevărul şi 
să strice totul. Era riscant, dar avea de gând să încerce din 
nou să-i omoare, de data asta într-un mod care să nu mai 


392 


poată da greş. Avea nevoie de timp ca să pună la punct un 
astfel de plan şi, până atunci, trebuia să acorde o atenţie 
deosebită tuturor informaţiilor furnizate de microfoanele 
lui secrete şi să se străduiască să fie mereu cu un pas 
înainte. Avea să fie destul de greu, dar, dacă îşi păstra 
capul limpede şi îşi urmărea planul, totul putea să ia o 
turnură favorabilă. 

Era convins că urma să câştige. Avea cel mai puternic 
avantaj care putea exista: nu se temea să moară pentru a 
obţine victoria finală. Se îndoia că adversarii lui simțeau 
acelaşi lucru. 

Deocamdată, trebuia să-şi ducă la îndeplinire o altă 
componentă a planului. 

O retragere încununată de succes. 


393 


Capitolul 78 


— N-ai cum să fii convins că Roger Canney e cel pe care 
îl căutăm, zise King, cu aprindere. 

Erau la sediul general al poliţiei, în jurul mesei lungi de 
şedinţă. Williams şi Bailey îl priveau fix, plini de îndoială. 
Michelle mâzgălea blocnotesul pe care îl avea în faţă, 
studiindu-şi în acelaşi timp cu atenţie partenerul. 

— A încercat să vă omoare pe amândoi, sublinie Bailey. 

— Pentru că noi l-am acuzat pe Canney că îl şantaja pe 
Bobby Battle, spuse King. Faptul că a încercat să ne ucidă 
dovedeşte, în mod concludent, că am avut dreptate. Şi, 
dacă îşi ucisese într-adevăr şi soţia, probabil era terorizat 
de gândul că urma să descoperim şi asta. Presupunem că 
îşi vedea, în continuare, de planul lui de fugă. Dar, pentru 
că era încă în zonă, a încercat să ne ucidă. Ceea ce nu 
înseamnă şi că el ar fi comis toate crimele alea. 

Bailey clătină din cap. 

— Ar fi trebuit să ştie sau măcar să îşi închipuie că ne-aţi 
împărtăşit şi nouă suspiciunile voastre. Şi modul în care a 
încercat să vă ucidă e destul de idiot. S-ar fi putut întâmplă 
să treacă şi alţii cu maşina pe acolo şi să vadă totul. Şi şi-a 
folosit vehiculul personal ca să încerce să vă omoare. 

— N-am spus că era un criminal deştept. Ani de zile, a 
trăit liniştit, crezându-se în siguranţă. Pe urmă fiul lui a 
fost ucis şi noi am descoperit întâmplător şantajul. Poate 
că a căutat doar să folosească o ocazie favorabilă. Şi, dacă 
li s-ar face teste de paternitate atât lui Canney cât şi lui 
Bobby, probabil că s-ar descoperi cine era adevăratul tată 
al lui Steve, adăugă King. 

— OK, atunci, poate Canney şi-a ucis fiul, şi i-a ucis şi pe 
prietena acestuia şi pe Bobby Battle, şi apoi le-a omorât pe 
prostituată şi pe Diane Hinson, ca să tulbure apele. 

— Şi Junior Deaver? îi atrase King atenţia. Pe el cum îl 
încadrezi în scenariul ăsta? 

— Canney l-ar fi putut angaja ca să jefuiască vila Battle, 
spuse Bailey. 

394 


— În ce scop? ripostă King. 

— Păi, dacă Battle şi doamna Canney au avut într-adevăr 
o aventură, poate că la Battle rămăsese ceva care îi 
aparținuse amantei sale şi pe care Canney îl vroia înapoi. 
Sau lui Canney îi era frică că Battle avea ceva care ar fi 
putut să-l încrimineze. Pe urmă, însă, Junior a furat şi 
lucruri de-ale lui Remmy şi Canney s-a înfuriat din pricina 
asta sau i-a fost frică că Junior avea să-l trădeze. Aşa că l-a 
ucis. Faptul că v-a vânat pe voi doi demonstrează că îi 
omora, fără să se sinchisească, pe cei care îi stăteau în 
drum. 

— Şi moartea lui Sally? întrebă Michelle. Pe asta cum o 
justifici? 

— Din câte mi-aţi spus voi, Sally era - ca să nu-i vorbim 
de rău pe morţi - genul de fată gata să sară în patul oricui 
poartă pantaloni. Poate că Junior i-a povestit despre 
Canney şi el a aflat şi a fost nevoit să o omoare şi pe ea, 
spuse Bailey cu un zâmbet larg, fiind vizibil mulţumit de 
sine însuşi. 

King se lăsă pe spate, clătinând din cap. 

— Ar avea ceva sens, Sean, recunoscu Williams. 

— E greşit, Todd, spuse King, foarte convins. Totul e 
greşit. 

— Atunci oferă-mi tu o altă teorie care să se potrivească 
cu faptele, îl provocă Bailey. 

— Chiar acum nu pot, dar îţi spun că, dacă nu-l mai 
căutaţi pe adevăratul criminal - sau, mai probabil, pe 
adevărații criminali - s-ar putea să mai moară şi alţi 
oameni. 

— Nu avem de gând să ne oprim, Sean, zise Williams, 
dar, dacă nu vor mai fi ucişi şi alţii, vom avea cea mai bună 
dovadă că ucigaşul era Canney. 

— Să nu crezi asta, Todd, oricât de mult ţi-ar plăcea. 
King se ridică. Haide, Michelle, am nevoie de aer curat. 

După ce ieşiră din sediul poliţiei, King se sprijini de 
camioneta lui Michelle, îşi vâri mâinile în buzunare şi 
împrăştie o grămăjoară de pietriş cu o lovitură mânioasă 


395 


de picior. 

— Ştii, fie Chip Bailey e cel mai mare idiot pe care l-am 
întâlnit vreodată, fie... 

— Fie are dreptate şi tu nu poţi hotărî să admiţi asta, 
completă Michelle. 

— Da, aşa crezi? Fir-ar să fie, propria mea parteneră 
unelteşte împotriva mea, spuse, cu un zâmbet resemnat. 
Poate că n-am dreptate. 

Michelle ridică din umeri. 

— Cred că exagerăm dacă punem totul în seama lui 
Canney, dar, aşa cum spunea Bailey, nu prea mai avem 
alte teorii alternative. 

— Există o serie de lucruri pe care le ştim, lucruri pe 
care le avem agăţate în faţa nasului şi nici măcar nu 
suntem în stare să le vedem. Dacă le-am putea atinge şi 
reţine, sunt sigur că ne-ar conduce acolo unde trebuie să 
ajungem. Şi înnebunesc de ciudă că nu le pot vedea. 

— Cred că ştiu un remediu. 

El o privi cu neîncredere. 

— Nu iau parte la niciun maraton şi nici nu sar cu 
coarda elastică ca să-mi fac creierul să fie în formă. 

— Mă gândesc la ceva care nu cere niciun fel de efort 
fizic. 

— Când vine din partea ta, asta e o idee absolut 
uluitoare. 

Michelle privi albastrul limpede al cerului. 

— Cred că e timpul să facem o plimbare cu barca. Nimic 
nu pune mai bine în mişcare fluxurile mentale decât o raită 
pe apă, mai ales după o zi ca asta. 

— Nu avem timp... King tăcu şi expresia feţei i se 
îndulci. OK, după ce era cât pe ce să fim ucişi de două ori, 
poate că o mică pauză nu ar fi chiar atât de rea. 

— Ştiam că o să-mi înţelegi logica. Scuterul Sea-Doos 
sau barca cu motor? 

— Barca cu motor. M-am săturat să tot încerci să te iei 
la întrecere cu Sea-Doos. 

— Asta din cauză că eu câştig întotdeauna. 


396 


Capitolul 79 


King era la cârmă, iar Michelle stătea alături el în barca 
cu motor Bombardier, lungă de şase metri, în timp ce 
alergau, cu treizeci de noduri la oră, pe suprafaţa calmă a 
apei. Deschiderea sezonului estival era încă departe, aşa 
că lacul le aparţinea în exclusivitate. 

— În ce măsură cunoşti lacul Cardinal? întrebă King. 

— Destul de mult. Nu pierd niciodată vremea de 
pomană. 

King continuă pe un ton pedant. 

— Ştii, a fost creat zăgăzuind două râuri şi lăsând apa să 
se adune vreme de zece ani. Rezultatul e un lac foarte 
adânc, lung de cincizeci de kilometri, foarte potrivit pentru 
pescuit şi pentru sporturi nautice şi având vreo două sute 
de golfuleţe. 

— Uau, vorbeşti exact ca agentul imobiliar care mi-a 
vândut casa. Te ocupi şi de ipoteci? 

Se îndreptară către barajul hidroelectric. De fapt, erau 
două, cel superior şi cel inferior. Intrară pe canalul 
principal şi se întoarseră spre vest. Din punctul în care se 
întâlneau cele două râuri, King o luă către nord, până ce 
pătrunseră într-un canal mai mic, orientat spre nord şi 
apoi spre est. Păstrară direcţia, trecând pe lângă o serie de 
balize roşii numerotate ce mergeau în susul râului, până ce 
se retraseră într-o sugrumătură şi pătrunseră direct într- 
un golfuleţ pustiu. După câteva minute, ancorară într-o 
zonă cu apă limpede, adâncă de vreo şase metri, şi King 
scoase un coş cu mâncare şi o cutie frigorifică cu sucuri şi 
apă şi le puse lângă el. 

— Vreau să înot înainte de masă, spuse Michelle. 

— Ce-ţi face braţul? 

— Ai de gând să termini o dată cu braţul ăsta? A fost 
doar o crestătură. 

— Oare de ce am impresia că, dacă ai avea în piept o 
gaură cât toate zilele ai cere doar nişte leucoplast, şi încă 
foarte puţin? 

397 


Ea se dezbrăcă, rămânând într-un costum de baie dintr-o 
singură bucată, şi sări în lac. 

— Dumnezeule, apa e minunată, spuse, după ce se urcă 
înapoi. 

King se uită la tabloul de bord. 

— Temperatura apei este de douăzeci şi trei de grade şi 
jumătate. Eu sunt genul care o preferă de douăzeci şi 
şapte sau chiar de douăzeci şi opt. 

— Vrei să spui că eşti un mototol. 

— Da, e un alt mod de a pune problema. 

După masă, King ridică ancora şi porniră din nou. 
Michelle îi arătă un promontoriu lung şi larg aflat în faţa 
lor. Era o privelişte impresionantă: un doc pentru şase 
ambarcaţiuni cu un foişor, cu bar, cu o zonă în care se 
putea lua masa, cu o magazie pentru echipamente şi în jur 
de cinci sute de metri pătraţi acoperiţi cu podea din lemn, 
totul fiind înconjurat cu pereţi din lemn de cedru şi având 
un acoperiş din acelaşi material. Construcţia cerea parcă 
să fie dată publicităţii în Achitectural Digest. 

— E de-a dreptul impresionant. Cine e proprietarul? 

— Cum adică, îţi pierzi simţul de orientare când eşti pe 
apă? Acolo e Casa Battle. 

— Nu mai spune! Nici nu ştiam că e lângă lac. 

— În Wrightsburg, nimeni nu-şi construieşte o vilă fără 
acces la lac. Ei deţin tot promontoriul, plus încă douăzeci 
de acri. Docul lor e legat direct de casă. De fapt, de pe lac 
poţi să vezi vila. Cred că proiectul a fost făcut astfel încât 
mocofanii să nu poată veni, oricând, în vizită cu barca. 
Pentru a ajunge acolo, ei utilizează maşini de golf. 

— Asta zic şi eu viaţă. Privi într-acolo cu ochii pe 
jumătate închişi, ferindu-se de lumina puternică a soarelui. 
Cine e în barca aia cu pânze? 

King îşi luă binoclul şi îl îndreptă spre conducătorul 
celeilalte ambarcaţiuni. 

— E Savannah. 

Stătu un moment pe gânduri, apoi cârmi către barca cu 
pânze. 


398 


— Ce faci? 

— Merg la pescuit. 

Se apropiară de barca cu pânze, care era ceva mai mare 
decât un Sunfish. Savannah ţinea o mână pe cârmă şi în 
cealaltă avea o cutie de Coca-Cola. Când îi recunoscu, le 
făcu cu mâna. 

— Marile spirite se întâlnesc, strigă către King. 

Savannah purta o cămaşă largă peste costumul de baie 
din două piese. Părul ei ud era strâns într-o coadă de cal, 
iar soarele îi înroşise deja umerii şi faţa. 

— Apa e nemaipomenită, spuse ea. 

— Sean nu o să intre până nu ajunge caldă precum apa 
din cadă, zise Michelle. 

— Nu ştii ce pierzi, domnule King, spuse Savannah. 

— Ei, aş putea fi tentat dacă aţi intra amândouă 
împreună cu mine. 

Le luă câte un minut ca să-şi arunce ancorele, apoi 
Savannah sări în apă, urmată de Michelle. Când ieşiră la 
suprafaţă, King şedea încă pe platforma bărcii lui, 
bălăbănindu-şi picioarele în apă. 

— Ce faci, Sean? îl întrebă Michelle. 

— Am spus că aş putea fi tentat, nu că am s-o şi fac. 

Michelle şi Savannah se uitară una la alta, înţelegându- 
se din priviri. Se scufundară amândouă. Şi ieşiră la 
suprafaţă lângă locul în care stătea el, fiecare prinzându-l 
de câte un picior. 

— O, nu, sunteţi... începu King. 

Orice altceva ar mai fi avut de gând să spună se pierdu 
când, fiind tras în lac, se scufundă imediat. leşi la 
suprafaţă scuipând apă şi înjurând cu voce tare. 

— Ăştia nu sunt chiloţi de baie! strigă. 

— Acum sunt, replică Savannah, plină de sine. 

După o jumătate de oră petrecută în apă, îşi trasară 
bărcile la doc şi se instalară în foişor, bând berea adusă de 
Savannah din frigider. 

Michelle îşi roti privirea, admirând muntele şi lacul. 

— Minunată privelişte. 


399 


— De fapt, din toată regiunea, locul ăsta îmi place cel 
mai mult, zise Savannah. 

King studie colecţia de ambarcaţiuni a familiei Battle. 

— Am mers cu Sea Ray, şalupa cea mare, de croazieră, 
dar nu-mi amintesc de acel 353 FasTech. E o frumuseţe. 

— Tata l-a cumpărat abia iarna trecută. Tipii de la 
şantierul naval au venit şi l-au pregătit pentru vară. 
Deocamdată nici nu am pus în funcţiune motorul. Eddie e 
adevăratul barcagiu al familiei. Mie îmi place doar să mă 
plimb cu ele, să prind puţin soare şi să beau bere. Eddie 
spunea că o să-l scoată curând pe lac, ca să-i facă rodajul. 
Am înţeles că e într-adevăr rapid, fiindcă are un motor 
monstruos. 

— Aş spune că e frate geamăn cu Merc EFI, de cinci 
sute de cai putere; viteza maximă trece cu mult de 
şaptezeci, iar cea de croazieră e dublă faţă de a altora. 
Spune-i lui Eddie l-aş ajuta cu plăcere să-i facă rodajul. 

— Vai, vai, spuse Savannah, cu un accent sudist 
exagerat, şi eu care m-am simţit atât de bine pe vechea 
mea bărcuţă cu pânze, fără niciun cal putere. 

— E o chestie tipic bărbătească, spuse Michelle, 
aruncându-i partenerului ei o privire amuzată. Nu ştiam că 
eşti atât de pasionat de ambarcaţiunile rapide. 

— E uşor să fii pasionat când nu ţi le poţi permite. 

Urmă un moment de tăcere şi, fără grabă, King îşi lăsă 
berea jos şi se uită la cea mai tânără membră a familiei 
Battle cu o expresie serioasă. 

— N-aţi venit până aici ca să mă admiraţi în bikini şi ca 
să ne sorbiţi din ochi ambarcaţiunile, nu-i aşa? întrebă 
Savannah, întorcându-i privirea cu un aer în care dăinuia 
speranţa că ea reprezenta tot ceea ce îl interesa. 

— Vrem să-ţi punem câteva întrebări. 

Ea îşi feri imediat ochii şi pe chip i se aşternu o expresie 
îndurerată. 

— Despre Sally? 

— Printre altele. 

— Ăsta e unul din motivele pentru care am venit să mă 


400 


plimb cu barca. Vreau să scap de amintirea ei. Îşi scutură 
capul. N-o să reuşesc niciodată să mi-o scot din minte. 
Niciodată. A fost cumplit, Sean, cumplit. 

El îşi puse mâna peste a ei şi i-o strânse pentru un 
moment, apoi îi dădu drumul. 

— Dar, dacă nu-l prindem pe cel care a făcut-o, o să fie 
din ce în ce mai rău. 

— Le-am spus lui Todd şi agentului Bailey tot ce ştiu. 
Habar n-am avut că Sally era în grajd până când... 

— Le-ai povestit şi cum ai fugit acasă la fratele tău? 
spuse Michelle. 

Savannah dădu din cap. 

— Dorothea ţi-a deschis uşa. Cum ţi s-a părut? _ 

— De fapt, nu-mi aduc aminte. Eram isterică. Imi 
amintesc că ea s-a dus să-l cheme pe Eddie, dar nu a reuşit 
să-l trezească. Apoi a fost un adevărat infern. Am stat 
lângă uşă tot timpul. Imi era frică să mă mişc. Când au 
venit să-l ia pe Eddie, am fugit în camera mea şi mi-am 
tras păturile până peste cap. 

Işi lăsă băutura jos şi plecă ca să se aşeze pe doc, cu 
picioarele în apă. 

King o privi lung, ros de curiozitate. Ce naiba îi chinuia 
mintea, ce anume aştepta, milogindu-se să fie descifrat? În 
cele din urmă, frustrat, îşi scutură capul. Pur şi simplu, nu- 
i venea nicio idee. 

— Mama ta e acasă? o întrebă. 

— Nu, tocmai a ieşit. Are ceva de rezolvat împreună cu 
avocaţii şi cu executorii testamentari. 

— Te deranjează dacă mai aruncăm o privire în 
dulapurile din camerele părinţilor tăi? 

Ea se roti pe scaun ca să-l vadă mai bine. 

— Credeam că aţi făcut-o deja. 

— O a doua verificare nu strică niciodată. Ne-ar putea fi 
de folos. 

Se urcară în maşinuţa de golf cu care venise Savannah şi 
se îndreptară către casă. Ea le deschise uşa din spate şi 
urcară pe scări până la etajul al treilea. 


401 


— I-am tot spus mamei că, dacă are de gând să stea aici, 
trebuie să instaleze un lift. 

— Urcatul scărilor e un exerciţiu folositor, spuse 
Michelle. 

— Nu te lua după ea, zise King. Montaţi liftul. 

Savannah deschise uşa dormitorului mamei ei şi 
încremeni. 

— A! exclamă. Ce faci aici? 

King trecu pe lângă ea şi îl privi bănuitor pe Mason. 

Majordomul îi întoarse privirea fără să se tulbure. 

— Nimic altceva decât ordine în camera mamei tale, 
Savannah. Menajerele nu o fac niciodată destul de bine. 
Apoi îi privi pe King şi pe Michelle cu tot atât de multă 
suspiciune. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Îmm, începu Savannah, apăsându-şi buza de jos cu 
dinţii de sus. 

— Picură apă de pe voi pe carpetă, le atrase atenţia 
Mason. 

— Am înotat în lac, îi explică Michelle. 

— E o zi potrivită pentru aşa ceva, zise el, continuând 
să-i privească întrebător. 

— Suntem aici ca să mai aruncăm o privire în dulapul lui 
Remmy, Mason, spuse King. Face parte din anchetă. 

— Mă gândeam că ancheta s-a încheiat, fiindcă domnul 
Deaver a murit. 

— Aşa s-ar putea crede, desigur, dar, în realitate, nu e 
cazul, zise King, cu amabilitate. 

Mason se întoarse spre Savannah. 

— I-ai cerut mamei tale părerea în legătură cu asta? 

— Mason, chiar ea ne-a mai adus o dată aici, răspunse 
King. Nu-mi imaginez de ce ar deranja-o dacă ne uităm a 
doua oară. 

— Sean, mie-mi place să fiu întotdeauna sigur când e 
vorba de treburi de genul ăsta. 

— Păi, vezi, din cauză că ştim că nu Junior a făcut-o şi 
fiindcă Remmy s-a împrietenit cu văduva lui, datoria 
noastră este să aflăm cine a luat lucrurile alea. E în 


402 


interesul lui Remmy să afle ce şi cum s-a întâmplat. Dar 
dacă vrei s-o deranjezi telefonându-i în timp ce discută cu 
executorii testamentari, nu ne deranjează. Intre timp, noi 
aşteptăm aici. 

King îşi putu da seama că Mason chibzuia ce are de 
făcut. În cele din urmă, ridică din umeri. 

— Îmi dau seama că nu e nimic rău în asta. Dar încercaţi 
să păstraţi ordinea. Doamna Battle e foarte meticuloasă. 

— Da, chiar este, spuse King. 

Mason plecă, iar ei intrară imediat în dulapul lui 
Remmy, deschiseră sertarul secret şi îl examinară cu 
atenţie, dar fără să descopere nimic. 

— Poate o să aveţi mai mult noroc în camera tatei, zise 
Savannah. 

Înainte de a ieşi, King se opri să privească câteva 
fotografii aflate pe raftul de pe peretele opus patului lui 
Remmy. Savannah veni lângă el. 

— Sunt eu, la doisprezece ani, grasă şi urâtă. Doamne, 
încă mai am impresia că simt aparatul ăla dentar! 

King luă în mână o altă fotografie, una veche, în care 
erau doi bebeluşi. 

Savannah îi arătă cu degetul în timp ce vorbea. 

— Aştia sunt Eddie şi Bobby Jr. Bineînţeles că nu l-am 
cunoscut, a murit înainte de a mă naşte eu. Nu, scuză-mă, 
cel din stânga e Eddie, iar Bobby Jr. e cel din dreapta. Dar 
nu părea prea sigură. Ei, e jenant când nu-ţi cunoşti rudele 
de sânge. 

— Păi, erau gemeni, spuse King, punând fotografia 
înapoi. 

Trecură în dormitorul lui Bobby, dar nici acolo nu avură 
succes, cel puţin nu de la început. Dar King se încăpăţână 
să inspecteze sertarul centimetru cu centimetru. 

— Îmi poţi aduce o lanternă? o întrebă pe Savannah. 

— Mama ţine una în noptieră, pentru cazul în care s-ar 
întrerupe curentul electric. 

Savannah plecă în fugă şi o aduse. 

King lumină cu ea sertarul. Examinară cu toţii interiorul. 


403 


— Parcă se văd nişte litere, observă Michelle. 

— Ăsta e sigur un „k“, şi mai este un „c“ sau un „o“. 

Michelle se uită cu mai multă atenţie. 

— E un spaţiu gol, şi apoi un „p“ urmat de ceva care 
pare un „a“ sau un „0“. 

King se îndreptă şi căpătă un aer gânditor. 

— Se pare că în sertar a fost întins ceva şi literele alea 
au pătat cumva lemnul şi s-au imprimat în el. 

— Poate s-o fi udat, sugeră Savannah. 

King se aplecă şi mirosi îndelung sertarul. 

— Bobby bea în camera asta? o întrebă. 

— Dacă bea? Avea un adevărat bar în piesa aia de 
mobilier de vizavi de pat, care seamănă cu un bufet 
renascentist. De ce? 

— Pentru că în sertar miroase a scotch. 

— Asta ar explica ce-i cu umezeala, spuse Michelle, după 
ce mirosi şi ea. Probabil că se uita la ceea ce o fi fost aici, i 
s-a răsturnat băutura înăuntru şi literele au trecut de pe 
hârtie pe fundul sertarului. 

King se duse în dormitor şi reveni cu un stilou şi cu o 
hârtie pe care le luase de pe biroul lui Battle. Notă literele, 
păstrând, cu aproximaţie, spaţiile dintre ele. 

„Kc pa, Ko pa, ko po” 

— Ke-pa, Ko-pa, Ko-po, silabisi. Vă sugerează ceva? 

Savannah clătină din cap. 

— Este evident că lipsesc nişte litere. Dacă am juca 
Roata Norocului, aici aş cere vreo două vocale, spuse 
Michelle. Ce părere ai, Sean? 

El se gândi un moment înainte de a răspunde. 

— Asta ar putea fi cheia întregului mister; numai dacă 
mi-aş putea da seama ce înseamnă. | 

Michelle avu deodată o revelaţie. In timp ce Savannah 
studia literele scrise de King, ea şopti la urechea acestuia: 

— Dacă sunt din acel testament olograf al lui Bobby, 
despre care spunea Harry că ar putea exista? 

Niciunul dintre ei nu auzi uşa dormitorului închizându-se 
încet în urma persoanei care îi ascultase. Şi nu auziră nici 


404 


zgomotul paşilor uşori care străbăteau holul îndreptându- 
se către scară. 


405 


Capitolul 80 


În patul său, Sean King se săltă brusc în capul oaselor, 
ca atins de un fier înroşit. 

„Şapte ore! Dumnezeule, şapte ore!” Dar nu exact şapte 
ore, probabil mai mult decât atât. Referirea la cele şapte 
ore îl făcuse să se gândească la moartea lui Sally. Murise 
la numai şapte ore după ce îi povestise despre Junior. Asta 
avea o importanţă majoră. Totuşi, diferenţa de şapte ore îl 
făcea abia acum să sesizeze un fapt uluitor, atât de uluitor 
încât, în urma acelei revelații, toate celelalte întâmplări 
începeau să-şi găsească locul potrivit. 

Îşi găsi, pe bâjbâite, ceasul de pe noptieră. Era ora unu 
dimineaţa. Cobori din pat clătinându-se, se poticni de ceva 
aruncat cu neglijenţă de Michelle pe podeaua camerei de 
oaspeţi şi căzu, ţinându-şi în mână degetul mare de la 
picior. Pipăind primprejur, găsi obiectul. Era o halteră de 
zece kilograme. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! ţipă, fără să se 
adreseze cuiva anume. Se ridică, frecându-şi piciorul, şi 
şchiopătă de-a lungul holului, îndreptându-se spre 
dormitorul ei. Era gata să dea buzna înăuntru, dar se 
răzgândi în ultimul moment. Luând-o prin surprindere pe 
Michelle Maxwell, ar fi putut câştiga o călătorie fără 
întoarcere până la morgă. 

Bătu în uşă. 

— Eşti îmbrăcată? 

Prin uşa groasă de doi centimetri şi jumătate răzbătu o 
voce somnoroasă. 

— Ce? 

— Dacă mai ai mitraliera aia de calibrul cinzeci sub 
pernă, las-o acolo. Vin cu gânduri paşnice. 

Intră şi aprinse lumina. Ea stătea în pat, dreaptă şi 
frecându-se la ochi. 

— Îţi apreciez gusturile în materie de lenjerie, spuse el, 
cu ochii la treningul ei gri, lăbărţat, marcat cu acronimul 
WIFLE, ceea ce însemna Women în Federal Law 

406 


Enforcement!5. Dacă o să porţi asta în luna de miere, 
soţiorul tău n-o să te mai lase niciodată să te dai jos din 
pat. 

Ea îi aruncă o privire supărată. 

— M-ai trezit ca să-mi critici pijamaua? 

King se aşeză lângă ea. 

— Nu, fiindcă trebuie să faci ceva cât timp o să fiu 
plecat. 

— Plecat? Unde pleci? 

— Am câteva lucruri de verificat. 

— Vin cu tine. 

— Nu, am nevoie de tine aici. Vreau să-i supraveghezi pe 
cei din familia Battle. 

— Cei din familia Battle. Care dintre ei? 

— Toţi. 

— Şi, mai exact, cum aş putea face asta? 

— O să o sun pe Remmy şi o să-i spun că trebuie să le 
mai pui nişte întrebări. O să-i adune pe toţi la ea acasă şi 
aşa o să-ţi fie mai uşor. 

— Şi cam ce ar trebui să-i întreb? 

— Nu-ţi face probleme, o să-ţi vină o mulţime de idei. 

Ea îşi încrucişă braţele şi îl privi cu încăpățânare. 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Încă nu sunt sigur, dar e neapărată nevoie să fac asta. 

— Iar îmi ascunzi ceva. Şi ştii că nu-mi place. 

— Încă nu ştiu nimic sigur. Dar o să fii prima care va 
afla. Jur. 

— Îmi spui măcar ce lucruri vrei să verifici? 

— Fie. Vreau să-l rog pe un prieten de-al meu să se uite 
la rezultatele autopsiei lui Bobby. 

— De ce? 

— Apoi, spuse el, ignorându-i întrebarea, am de gând să 
mă duc la spitalul UVA, ca să aflu câte ceva despre 
anumite narcotice. lar pe urmă o să mă ocup puţin de 
antichităţi. 

Ea înălţă din sprâncene. 


15 Femeile din organismele federale de aplicare a legii. 
407 


— Antichităţi? 

— După care vreau să-i fac o vizită medicului familiei 
Battle. Trebuie să-i pun câteva întrebări care ar putea 
clarifica multe lucruri. Şi, ultima treabă dar nu cea mai 
puţin importantă, va fi să mă duc la centrul comercial să 
cumpăr un aparat care ne va fi de mare ajutor. 

— Şi asta e tot ce ai de gând să-mi spui? 

— Da. 

— Grozav! Îţi mulţumesc fiindcă ai atât de multă 
încredere în mine. 

El se ridică. 

— Ascultă-mă bine, Michelle. Dacă-ţi spun exact la ce 
mă gândesc şi apoi se dovedeşte să fie complet greşit, s-ar 
putea să te fac să te încrezi în cine nu trebuie. Până când 
aflu dacă am sau nu dreptate, ţine minte un singur lucru: 
până îl prindem pe individul ăsta, nimeni nu ţi-e prieten. 
Absolut nimeni. 

Ea îl privi cu ochii holbaţi. 

— Încerci să mă bagi în sperieţi? 

— Nu, încerc doar să ţin vieţile noastre la adăpost. Am 
avut deja parte de două tentative de omor. Nu vreau ca a 
treia să ne vină de hac. 


408 


Capitolul 81 


În vreme ce King avea parte de revelaţia nocturnă şi de 
discuţia cu Michele, un bărbat cu mintea bântuită de crimă 
pătrunsese în locuinţa lui Jean şi Harold Robinson. 
Purtându-şi gluga neagră, descuiase uşa de la subsol şi se 
strecurase înăuntru. Era simplu dacă foloseai o cheie, iar 
el avea una, făcută după mulajul luat la magazinul 
universal. Inainte de a pătrunde înăuntru, tăiase liniile 
telefonice. Odată intrat, urcase în fugă scările, planul casei 
fiindu-i deja foarte bine cunoscut. Locatarii erau în număr 
de patru şi ştia unde se află fiecare dintre ei, fiindcă, între 
timp, cercetase casa de mai multe ori. Pentru mai multă 
siguranţă, studiase şi planul acesteia, amplasat pe website- 
ul constructorului, ceea ce era foarte avantajos. 

Aşa cum dedusese la magazinul universal, unde o văzuse 
pentru prima oară pe Jean Robinson, mama jucătorului de 
fotbal, familia instalase un sistem de alarmă, dar nu-l 
folosea. Copiii - bebeluşul din camionetă căruia îi făcuse 
cu mâna şi doi băieţi mai mari - dormeau la etaj. Cei doi 
soţi aveau un apartament la parter, numai că bărbatul nu 
era acasă, motiv pentru care se afla el acolo tocmai în 
noaptea aceea. 

Căldura pătrundea înăuntru vibrând, inundând casa cu 
aer încălzit. La adăpostul acestui sunet, străbătu repede 
holul, îndreptându-se spre dormitorul principal. Ascultă la 
uşă preţ de două trei bătăi de inimă. Nu auzi nimic altceva 
decât sforăitul uşor al doamnei Robinson, care îl aştepta 
fără să aibă habar de asta. Deschise uşa şi o închise apoi, 
cu grijă, în urma lui. Ochii i se obişnuiseră de mult cu 
întunericul. Jean Robinson părea o mică excrescenţă 
informă plasată în stânga patului stil California King. Purta 
o cămaşă de noapte albă, transparentă. O spionase, 
privind-o pe fereastră în timp ce se schimba. Ea avea 
prostul obicei de a nu trage jaluzelele şi de a lăsa lumina 
aprinsă când se dezbrăca. Pentru că fereastra dădea în 
spatele casei, îşi închipuia, probabil, că nu o vede nimeni. 

409 


Şi bineînţeles că se înşela, aşa cum fac majoritatea 
oamenilor când îşi imaginează că au parte de intimitate. 
Întotdeauna se găseşte cineva care să privească. 
Intotdeauna. 

După naşterea celui de-al treilea copil, îşi recăpătase 
formele destul de repede. Pântecele îi redevenise plat, 
sânii îi erau încă voluminoşi fiindcă îşi hrănea bebeluşul, 
avea picioarele zvelte şi fundul cărnos, dar foarte 
atrăgător. Fără îndoială, soţul ei o iubea şi aveau o viaţă 
sexuală foarte sănătoasă. Dar ce-i păsa lui de toate astea? 
Nu venise acolo ca să o violeze, ci doar ca să o omoare. 

Căluşul umplu gura femeii într-o clipă, oprind orice 
sunet pe care l-ar fi putut scoate. După un moment de 
confuzie, în care nu pricepuse ce i se întâmplă, toţi 
muşchii ei se încordară. El îi apăsă spatele, strivind-o de 
pat. Dar era mai puternică decât o crezuse; i se împotrivi. 
Îşi duse mâna la spate, îi înhăţă gluga şi i-o scoase. 

Cuprins de panică, o dădu cu capul de tăblia de lemn 
tare a patului, o dată, de două ori, de trei ori, până când o 
simţi lipsită de vlagă. O mai izbi încă o dată de lemnul 
masiv, de stejar, şi avu impresia că îi auzise ţeasta 
crăpând, dacă aşa ceva se poate într-adevăr auzi. În timp 
ce îşi sprijinea unul din antebraţe de ceafa ei, îşi folosea 
mâna liberă ca să-şi caute gluga cu disperare. O găsi în 
pumnul ei încleştat. Reuşi să i-o smulgă şi şi-o puse din 
nou. Proptindu-şi braţul sub talia ei subţire, o ridică cu 
totul din pat şi o mai dădu cu capul de lemn pentru o 
ultimă oară. 

O răsturnă cu faţa în sus şi îi văzu ochii. Erau deschişi, 
privind fix, fără viaţă; sângele i se prelingea din ţeasta 
zdrobită, pătându-i sânii dezgoliţi. li scoase cămaşa de 
noapte şi i-o aruncă în partea cealaltă a camerei. li ridică 
trupul gol şi i-l aşeză pe podea. Scoase cuțitul pentru 
friptură pe care îl şterpelise din bucătăria familiei 
Robinson şi începu facă pe pielea ei semne foarte 
complicate. Poliţia avea să priceapă despre cine era vorba 
fără nicio bătaie de cap, gândi, în timp ce îşi vedea de 


410 


treabă. Îşi asumă riscul de a aprinde veioza de pe noptiera 
ei şi folosi lama cuţitului ca să-i scoată de sub unghii 
fibrele din gluga lui, pe care şi le puse în buzunar. 

li luă ceasul de pe noptieră, i-l fixă la şase, îi scoase 
cheiţa şi i-l prinse de încheietură. 

După ce termină, îi căută pulsul, ca să fie liniştit. Nici 
urmă de aşa ceva. Jean Robinson încetase să mai existe. 
Următorul loc de popas al trupului ei era la doamna doctor 
Diaz,  măcelarul cu diplomă. Harold Robinson se 
transformase într-un văduv care trebuia să aibă grijă de 
trei băieţaşi. Şi lumea avea să meargă înainte, ceea ce 
demonstra corectitudinea punctului lui de vedere: nimic nu 
e cu adevărat important. „Niciunul dintre noi nu e de 
neînlocuit.” 

Înşfăcă cămaşa de noapte, pe care, poate, lăsase urme, 
şi şi-o îndesă în buzunar. Nu-şi putea permite luxul de a da 
cu aspiratorul, fiindcă în casă mai erau trei locatari; 
avusese într-adevăr noroc că niciunul din zgomotele făcute 
de bătaia care curmase viaţa mamei lor nu-i trezise pe cei 
doi băieţi mai mari. 

Se întoarse ca să-şi mai privească o dată opera. Da, era 
un aranjament reuşit - de fapt, unul clasa-ntâi. 

„Pentru dumneavoastră, doamnă Robinson.” 

Se duse în bucătărie, găsi geanta ei, îi luă celularul, 
accesă memoria ca să descopere numărul dorit, şi îl sună 
pe soţul cel cumsecade, care era pe drum, nu prea departe 
de acolo. Li spuse doar patru vorbe: 

— Nevasta ta e moartă. 

Apoi închise şi dezactivă telefonul. Se întinse până la 
tavanul bucătăriei şi recuperă microfonul pe care îl 
plantase mai înainte, cu ocazia precedentei sale pătrunderi 
în locuinţă. Nu mai avea nevoie de el. 

Mai avea de făcut doar un singur lucru înainte de a-şi 
termina treaba, cel puţin pentru seara aceea. Porni către 
scările din dos, care coborau la subsol. 

— Mămico? 

Inţepeni pe hol când văzu lumina aprinzându-se la etaj. 


411 


Auzi paşi apropiindu-se; erau mărunți, şovăielnici; nişte 
picioare desculţe alunecau pe podeaua de lemn. 

— Mămico? 

Băieţelul apăru în capul scărilor şi privi în jos. Cu o 
mână ţinea strâns un căţel de pluş pe care îl târa după el. 
Avea chiloţi albi şi un tricou Spider-Man. Şi îşi freca ochii 
somnoroşi cu un pumnişor cu gropiţe. 

— Mămico? repetă el. 

Continuând să privească în jos, văzu, în cele din urmă, 
umbra omului cu glugă neagră aşternută la piciorul scării. 

— Tăticule? 

Ucigaşul stătea nemişcat, privind fix copilul. Mâna 
înmănuşată îi alunecă în buzunar, apucând un cuţit. Putea 
rezolva totul cât ai clipi. Ar fi fost doi morţi în loc de unul, 
dar ce importanţă avea asta? „Şi mama şi fiul, ce dracu, 
cui îi pasă?” Se încordă, pregătindu-se să o facă. Totuşi, nu 
se clinti. Privea fix forma măruntă conturată de lumina 
slabă: posibilul martor ocular. 

— Tăticule? spuse din nou din copilul, şi vocea i se 
înălţă, plină de teamă, când nu primi niciun răspuns. 

Replica lui veni exact la timp. 

— E tata, fiule, du-te înapoi, în pat. 

— Credeam că a trebuit să pleci, tăticule. 

— Am uitat ceva, Tommy, asta-i tot. Du-te înapoi, la 
culcare, până nu-i trezeşti pe fraţii tăi. Doar ştii că, dacă 
frăţiorul tău începe să plângă, am încurcat-o. Şi dă-i lui 
Bucky un pupic din partea mea, adăugă, referindu-se la 
cățelul de pluş. 

Nu putea imita foarte bine vocea tatălui, dar ştia numele 
copilului, ştia că mai avea fraţi şi îi erau cunoscute şi alte 
detalii intime, ceea ce avea, cu siguranţă, să-l liniştească 
pe băieţel. 

Studiase familia Robinson în amănunt. Ştia totul despre 
ei, diminutivul fiecăruia, numărul asigurării sociale, 
numele restaurantului lor preferat, ca şi sporturile pe care 
le practicau cei doi băieţi mai mari, Tommy şi Jeff: primul 
baseball-ul, iar cel de-al doilea, fotbalul. Ştia că Harold 


412 


Robinson plecase de acasă cu puţin înainte de miezul 
nopţii, ducându-se la Washington, D.C... că mama lor îi 
iubea foarte mult... că în noaptea aceea el o îndepărtase de 
familie pentru totdeauna. O făcuse numai pentru că ea 
avusese ghinionul să intre în raza lui de observaţie în timp 
ce cumpăra lapte şi ouă. Ar fi putut fi mama oricui 
altcuiva. A oricui. Dar se întâmplase să fie a lui Tommy. Şi 
a lui Jeff, băiatul de doisprezece ani. Şi a lui Andy, micuțul 
de numai un an, care avusese colici în primele şase luni ale 
vieţii lui. Era uimitor cât de multe detalii intime le 
împărtăşeau oamenii celor care îi ascultau. Totuşi, nimeni 
nu mai făcea asta, cu excepţia, poate, a preoţilor. Şi a unor 
ucigaşi ca el. 

Işi luă mâna de pe cuțitul din buzunar. Tommy avea 
şansa să crească mare. Un Robinson era de ajuns pentru o 
noapte. 

— Du-te înapoi, fiule, repetă, cu mai multă hotărâre. 

— OK, tăticule. Te iubesc. 

Băieţelul se întoarse şi o porni de-a lungul holului. 

Omul cu glugă neagră rămase pe loc mult prea mult, 
holbându-se la locul gol în care stătuse somnorosul 
Tommy, locul din care îi spusese „Te iubesc, tăticule”. Ar fi 
trebuit să-şi pregătească retragerea, să ducă la bun sfârşit 
ultimul lucru pe care îl mai avea de făcut. „Le iubesc, 
tăticule.” 

Brusc, simţi că îi era ruşine chiar şi numai să se afle în 
aceeaşi casă cu băieţelul care îi spusese asta, fie şi din 
greşeală. Se înjură singur. „Pleacă, pleacă odată. Probabil 
că soţul telefonează chiar acum la poliţie. Pleacă, idiotule!” 

În subsolul neterminat, îşi aţinti lanterna asupra 
capătului unei ţevi care marca locul în care urma să fie o 
toaletă. li deşurubă capacul, scoase o pungă mare, plină cu 
de toate, o îndesă în gura ţevii şi înşurubă din nou capacul. 
Dovezile plantate nu trebuiau nici lăsate prea la vedere, 
dar nici prea bine ascunse. Modul în care ţinea totul în 
suspensie trebuia să fie perfect. 

Se strecură afară, traversă curtea din spate şi îşi găsi 


413 


drumul către WV-ul albastru parcat cu câteva străzi mai 
încolo. Îşi scoase gluga şi demară. Apoi făcu ceea ce nu 
mai făcuse niciodată. Se îndreptă direct către casa în care 
înfăptuise, probabil, cea mai odioasă dintre crimele sale. 
Mama ucisă era în dormitorul ei. Tommy dormea într-al lui 
- dincolo de lucarna a treia din stânga. Copiii se sculau la 
şapte, ca să se pregătească pentru şcoală. Dacă mama lor 
nu apărea până atunci, se duceau să o trezească ei. Îşi 
privi ceasul: era unu noaptea. Tommy mai avea înainte, 
probabil, cinci ore de normalitate. 

— Bucură-te de ele, Tommy, murmură către fereastra 
întunecată. „Bucură-te de ele... Şi să ştii că-mi pare rău.” 

Demară înghiţindu-şi lacrimile sărate care îi curgeau de 
obraji. 


414 


Capitolul 82 


King plecase deja, într-o maşină închiriată, când Todd 
Williams o sună pe Michelle ca să-i dea vestea morţii lui 
Jean Robinson. Ea sosi în căminul îndurerat, care era deja 
înconjurat de poliţie şi de maşini de salvare. De la ferestre 
şi de pe verande, vecinii priveau îngroziţi. Nu se vedea, 
nicăieri, niciun copil. Tatăl lor îi dusese pe cei trei mici 
Robinsoni la o rudă care locuia în apropiere. 

Michelle îi găsi pe Williams, pe Sylvia şi pe Bailey în 
dormitorul principal; se uitau cu toţii la fosta stăpână a 
casei. 

Michelle se trase încet înapoi când văzu ce i se făcuse 
femeii. 

Sylvia o privi dând din cap a înţelegere. 

— Stigmate. 

Palmele şi labele picioarelor lui Jean Robinson fuseseră 
mutilate astfel încât să imite semnele rămase pe trupul lui 
Isus în urma crucificării. Iar trupul era aşezat în poziţia în 
care Fiul lui Dumnezeu fusese răstignit pe crucea de lemn 
cioplit. 

— Bobby Joe Lucas, spuse Bailey, epuizat. La începutul 
anilor şaptezeci, le-a făcut acelaşi lucru femeilor din 
Kansas şi Missouri, după ce le-a violat. 

— Sunt cât se poate de sigură că aici nu a avut loc 
niciun viol, zise Sylvia. 

— Nici n-am vrut să spun asta. Lucas a murit în 
închisoare, în urma unui atac de cord, în 1987. După câte 
spune soţul, cămaşa de noapte a femeii a dispărut. Asta se 
potriveşte cu modul de operare al criminalului nostru. 

— Unde e Sean? întrebă Williams. 

— A plecat în căutarea unor răspunsuri. 

Bailey o privi bănuitor. 

— Unde? 

— Asta chiar n-o ştiu. 

— Credeam că Batman nu pleacă nicăieri fără Robin, 
spuse agentul FBI, cu sarcasm. 

415 


William interveni înainte ca Michelle să riposteze. 

— Păi, n-ai putea să-l suni? Aş vrea să afle şi el ce s-a 
întâmplat aici. 

— Mobilul lui s-a făcut zob când ne urmărea Roger 
Canney. Încă nu şi-a luat altul. 

— Sunt sigură că o să audă despre asta cât de curând, 
spuse Sylvia. Veştile proaste se răspândesc întotdeauna 
mai repede decât cele bune. 

— Unde e soţul femeii? 

— E cu copiii, răspunse Williams. Era pe drum când s-a 
întâmplat. E reprezentant comercial, pentru aparatură de 
înaltă tehnologie. Spunea că a fost sunat, de pe celularul 
soţiei sale, în dimineaţa asta, cu puţin înainte de ora unu. 
O voce i-a spus că ea era moartă. A încercat să o sune şi el 
pe celular, dar nu i-a răspuns nimeni. Pe urmă a sunat la 
numărul de acasă, dar linia nu funcţiona. Mai târziu a aflat 
că firele fuseseră tăiate. Aşa că a telefonat la 911. 

— Când a ajuns Robinson aici? 

— Cam la o oră după oamenii mei. Era pe drumul spre 
Washington, se ducea la o prezentare. 

— li place să călătorească în toiul nopţii. 

— Spunea că a vrut să-şi ducă copiii la culcare şi să mai 
stea puţin şi cu soţia înainte de a pleca, răspunse Bailey. 

— Avem vreun motiv să-l suspectăm? întrebă Michelle. 

— Nu, în afară de faptul că nu există niciun semn de 
intrare forţată; sau cel puţin noi nu am depistat niciunul, 
răspunse Williams. 

— Şi nimeni nu a văzut nimic? întrebă ea. 

— Aici nu erau decât cei trei copii. Bineînţeles că 
bebeluşul nu ne poate ajuta. Băiatul cel mare... 

O femeie care era ajutor de şerif dădu buzna în cameră. 

— Şetfule, tocmai am terminat interogatoriul lui Tommy, 
băiatul mijlociu. Spune ca tatăl lui era în casă azi-noapte, 
când s-a trezit el. Nu ştie cât era ceasul. Zice că tatăl lui i- 
a spus că uitase ceva şi l-a trimis înapoi, la culcare. 

În secunda următoare, un alt ajutor de şerif se năpusti în 
încăpere. 


416 


— Am găsit ceva într-o ţeavă de la subsol. 

Puseră punga scoasă din ţeavă pe masa din bucătărie şi 
îi priviră conţinutul prin pereţii ei transparenţi. 

— Medalionul cu Sfântul Christopher, inelul pentru 
buric, brăţara de gleznă, catarama şi un inel de ametist, 
inventarie Williams. 

— Toate lucrurile luate de la fiecare din primele cinci 
victime, spuse Bailey. 

Fără să ezite, William se întoarse către unul din ajutorii 
săi: 

— Harold Robinson să fie arestat imediat. 


417 


Capitolul 83 


King se dusese mai întâi la un medic din Lynchburg, un 
patolog renumit, cu care era prieten. Împreună, 
examinaseră cu mare atenţie rezultatele autopsiei lui 
Battle. Sylvia întocmise un raport mai detaliat, în care 
indusese rezultatul examenului toxicologic şi al examinării 
microscopice a ţesuturilor cerebrale ale lui Battle. 

— Sean, ţinând cont de  încreţiturile neobişnuit de 
grosolane ale zonei toracice a aortei, ca şi de leziunile 
microscopice ale creierului, nu pot nesocoti diagnosticul, 
spusese specialistul. Acestea sunt, cu siguranţă, semnele 
care trădează boala. 

— Încă o întrebare, spusese King. Boala asta poate 
afecta fetusul? 

— Vrei să ştii dacă poate traversa placenta? Sigur că da. 

King se oprise apoi la spitalul UVA, unde discutase cu un 
profesor de la catedra de farmacologie. Era vorba despre 
baza întregului eşafodaj al raţionamentului său. 

Şi suspiciunile îi fuseseră imediat confirmate. 

Profesorul îi spusese că „organismul unei persoane care 
abuzează de narcotice puternice ajunge să le tolereze. Cu 
timpul, efectul lor se diminuează şi sunt necesare doze tot 
mai mari pentru a se obţine rezultatul dorit.” 

King îi mulţumise şi se întorsese în maşină. „Păi ştiu 
cine ia, cu siguranţă, narcotice puternice: Dorothea.” 

Următoarea sa ţintă fusese un anticariat din zona 
centrului comercial din Charlottesville, în care intrase de 
mai multe ori. Cu ajutorul patronului, găsise acolo ceea ce 
căuta. N 

— Este un disc cu cifru, îi explicase comerciantul. li 
arătase o piesă metalică, rotundă, care avea două inele cu 
litere, unul exterior şi unul interior. Este folosit pentru 
descifrarea mesajelor codificate. Inele trebuie rotite astfel 
încât să stabilească corespondenţa dintre două seturi de 
litere: a este e, seste w, şi aşa mai departe. 

— Adică, dacă te deplasezi cu o singură literă sau cu o 

418 


un singur pas, se modifică conţinutul întregului mesaj? Cu 
un singur pas mai încolo? 

— E foarte corect spus. Te deplasezi cu un singur pas şi 
se schimbă totul. 

— Nici nu vă puteţi da seama cât de fericit m-aţi făcut. 

King cumpără discul şi plecă, urmărit de privirile uluite 
ale patronului. 

După foarte puţin timp, stătea deja de vorbă cu medicul 
curant al lui Bobby Battle, un medic de frunte din regiune, 
pe care îl cunoştea foarte bine. 

Discută despre rezultatele autopsiei şi cu acest doctor, 
care studie raportul cu foarte mare atenţie, apoi îşi scoase 
ochelarii cu rame subţiri şi spuse, cu prudenţă: 

— Ştii, eu nu am fost medicul lui decât în ultimii 
douăzeci de ani. 

— Dar ai observat anumite schimbări? 

— Da, cred că da, în ceea ce priveşte personalitatea lui. 
Dar s-au petrecut treptat, în decursul anilor. Jumătate 
dintre pacienţii mei îşi modifică unele aspecte ale 
personalităţii pe măsură ce îmbătrânesc. 

— Dar, în cazul lui Bobby, nu ai bănuit că asta era 
cauza? 

— Nu neapărat. De obicei, este vorba de o demenţă 
inofensivă sau de debutul bolii lui Alzheimer. Bineînţeles, 
nu aveam cum să beneficiez de ajutorul unui examen 
postmortem. 

— Nu îi făceai analize când venea la consultaţii? 

— Simptomele nu erau foarte severe şi ştii cum era el. 
Dacă nu voia să i se facă analize, nu i se făcea niciuna. 
Oricum, rezultatele autopsiei ar putea indica că boala 
ajunsese într-un stadiu avansat. Subliniez, ar putea. 

— Ai discutat vreodată cu Remmy despre asta? 

— Nu intra în atribuţiile mele şi nu aveam nicio dovadă 
concludentă. Bănuiesc că ea ştia că ceva nu era în ordine, 
se grăbi să adauge. 

— Totuşi, au avut-o pe Savannah. 

— Aşa cum se întâmplă de obicei, penicilina a acţionat 


419 


foarte eficient împotriva bolii. Şi fără nicio îndoială, 
Savannah e sănătoasă tun. 

— Dacă Bobby avea boala, de cât timp o contractase? 

— De zeci de ani. E cronică. Dacă nu este tratată, poate 
avea o evoluţie foarte lentă. 

— Aşadar, s-ar fi putut îmbolnăvi după ce a conceput-o 
pe Savannah? P 

— Sau ar fi putut fi bolnav şi înainte. In stadiile 
avansate, boala nu se transmite pe cale sexuală, aşa că 
fătul nu ar fi fost în niciun pericol, chiar dacă el ar fi fost 
afectat în momentul concepţiei. 

— Totuşi, Remmy s-ar fi putut molipsi. 

— Nu-l cunosc pe medicul ei, dar bănuiesc că, în cazul 
ăsta, s-ar fi străduit să se trateze. 

King mai stătu câteva minute de vorbă cu doctorul, apoi 
îi mulţumi şi plecă. 

Trebuia să mai ajungă într-un singur loc. Dădu mai întâi 
un telefon, ca să fie sigur că magazinul era deschis. Cu 
două ore mai târziu, îşi parcă maşina în garajul centrului 
comercial din mijlocul oraşului. După încă vreo câteva 
minute, intră într-un magazin specializat, care vindea cu 
amănuntul, unde discută câtva timp cu unul dintre 
vânzători. 

— O să funcţioneze? îl întrebă King, ridicând dispozitivul 
pe care îl dăduse vânzătorul după ce îi ascultase cererea. 

— Fără niciun dubiu. 

King se întoarse la iahtul său cu faţa luminată de un 
zâmbet larg. Aşa cum învățase de-a lungul anilor, 
deținerea informaţiei garanta că el este regele!$. 

Abia intrase în iaht, când auzi paşi afară. Se uită pe 
geam şi o văzu pe Michelle năpustindu-se către doc. 

leşi afară în timp ce ea alerga spre el. 

— Te-am căutat peste tot, îi spuse. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Se presupune că ucigaşul a fost descoperit. 

King o privi uluit. 


16 Joc de cuvinte intraductibil; în lb. engleză king înseamnă „rege“. 
420 


— Ce? Cine? 

— Să mergem, trebuie să fii pus la curent cu o mulţime 
de lucruri. 

Alergară amândoi spre camioneta ei. 


421 


Capitolul 84 


— Băieţelul e într-adevăr sigur că era tatăl lui? întrebă 
King, pentru a treia oară. 

Se aflau la sediul poliţiei, unde treceau în revistă cele 
petrecute în casa familiei Robinson în noaptea precedentă. 

— El aşa spune, răspunse Williams. Şi nu văd de ce ar 
minţi în privinţa asta. 

— Dar a povestit că stătea în capul scărilor şi se uita în 
jos, unde era întuneric. 

— Taică-său a vorbit cu el. Îi ştia numele, ştia şi numele 
fratelui lui, ştia că în casă exista un bebeluş, şi mai ştia 
până şi cum îl cheamă pe animalul de pluş al lui Tommy. 
Cine altcineva ar fi putut fi? 

King nu îi răspunse; se lăsase pe spătarul scaunului şi se 
juca, distrat, cu stiloul pe care îl ţinea în mână. 

— Şi am găsit în casa lui Robinson toate obiectele luate 
de la fiecare dintre primele cinci victime, continuă 
Williams. 

— E vreo amprentă pe ele? întrebă King, tăios. 

— Nu. Dar asta nu mă surprinde. Nu am găsit amprente 
la locul crimei nici în celelalte cazuri. 

— Ce să zic, era tare convenabil să păstreze toate 
dovezile la el acasă. 

— Nu e chiar aşa, am avut un noroc chior fiindcă am dat 
peste ele. Ajutorul meu le-a găsit numai din cauză că ţeava 
avea capacul înşurubat la capătul îndoit, nu la cel drept, ca 
toate celelalte. Coborâse la subsol ca să vadă dacă 
ucigaşul ar fi putut intra pe acolo şi asta i-a atras atenţia. 

— Care e versiunea lui Robinson? 

— A plecat de acasă la miezul nopţii şi era cam la 
jumătatea drumului către Washington când a primit 
telefonul. 

— Şi nu se oprise nicăieri? 

— Nu. Şi chiar a fost sunat, pe celular, de la telefonul 
soţiei sale. Dar ar fi putut foarte bine să stea acasă şi să 
folosească amândouă telefoanele. 

422 


— Cu toate astea, a ajuns acasă cu mai bine de o oră mai 
târziu decât voi? întrebă King, cu încăpățânare. 

— Poate că a condus toată noaptea prin împrejurimi, ca 
să-şi facă rost de un alibi. Şi nu părea absolut de loc şocat 
de moartea soţiei sale. Şi-a luat copiii şi a plecat la 
locuinţa unei rude. 

— Şi din ce motiv i-ar fi ucis pe toţi oamenii ăia? 

— E un criminal în serie deghizat în tată de familie. Nu 
făcea asta pentru prima oară. Îşi alegea victimele şi le 
făcea felul. 

— Şi cum rămâne cu legătura dintre Deaver, Canney şi 
Battle? 

— O simplă coincidenţă sau legătura nici nu există. 

— Şi cum vă explicaţi faptul că şi-a omorât soţia? insistă 
King. 

— Poate că ea îl suspecta, sugeră Bailey. A fost nevoit să 
o reducă la tăcere înainte ca bănuielile ei să-l pună în 
pericol şi a încercat să o includă în şirul crimelor în serie. 
Tipul umblă foarte mult noaptea singur pe drumuri, ceea 
ce e avantajos pentru un criminal în serie. Chiar acum 
verificăm cam pe unde se afla când au fost săvârşite 
crimele. A riscat fiindcă a omorât-o chiar acasă. Dar s-ar 
putea să nu fi avut de ales. Dacă nu l-ar fi văzut puştiul, nu 
l-am fi descoperit niciodată. 

— Înî, ceva îmi spune că el e omul nostru, făcu Williams. 

— Adică băiatul care a vorbit cu el încă mai e în viaţă? 
spuse King. 

— Poate că până şi un animal ca ăsta are nişte limite, 
răspunse Bailey. Sau poate că a crezut că fiul lui, fiind pe 
jumătate adormit, nu avea să-şi mai amintească 
conversaţia, sau că nimeni nu l-ar crezut dacă ar fi povestit 
despre asta. Tu eşti avocat. Un avocat al apărării ar broda 
o zi întreagă în jurul unui puşti atât de mic. 

Exasperat, King se lăsă pe spătarul scaunului în timp ce 
Bailey în privea cu atenţie. 

— Partenera ta spunea că faci nişte investigaţii pe cont 
propriu. Ai descoperit ceva? 


423 


În spatele întrebării agentului FBI era atât de multă 
ironie încât King se simţi îndemnat să-i sucească gâtul. Ca 
şi cum i-ar fi ghicit gândurile, de data asta Michelle fu cea 
care îi puse mâna pe umăr, străduindu-se să-l liniştească. 

— Păstrează-ţi calmul, îi şopti. 

— lar eu ar trebui să spun: „Vezi-ţi de fundul tău, 
Michelle”?, murmură el, drept răspuns. 

În loc de asta, se ridică şi zise: 

— Ei bine, dacă el este criminalul, vă felicit. Ţineţi-ne la 
curent. Îşi scoase insigna de ajutor de şerif. O vrei înapoi, 
şefule? 

— Nu. Nu e considerat vinovat în mod oficial până nu 
obţinem o mărturisire sau ceva mai multe dovezi. 

— Perfect, fiindcă în momentul ăsta chiar îmi place să 
fiu ajutor de şerif. De fapt, s-ar putea chiar să-mi prindă 
bine. 

Şi părăsi încăperea. 

— Apropo de vulpe şi de struguri acri, spuse Bailey. 

Michelle sări imediat în apărarea partenerului ei. 

— Nu suntem siguri că Robinson e criminalul. 

— Da, dar ne apropiem cu paşi mari de certitudinea 
asta, ripostă Bailey. 

Ea se ridică să plece. 

— A, Michelle, zise Bailey, aveţi grijă să ne ţineţi la 
curent cu toate progresele pe care le veţi face. Sunt sigur 
că ne vor fi extrem de folositoare în timpul anchetei. 

— Chip, asta-i cea mai inteligentă chestie pe care ai 
spus-o de când ne cunoaştem. 

Ea plecă, luând-o pe urmele lui King. 

— În acest moment, care e părerea ta? îl întrebă. 

— Mă gândesc că e mai bine să-l lăsăm pe Robinson la 
închisoare. Probabil că acolo e mult mai în siguranţă. 

— Dar tu nu crezi că el a făcut-o? 

— Nu, eu ştiu că e el nu a făcut-o. 

— Aşadar ştii cine a făcut-o? 

— O să ajung şi acolo. Ai avut ocazia să vorbeşti cu cei 
din familia Battle? 


424 


— Nu, după câte s-au întâmplat. Încă mai vrei să discut 
cu ei? 

King se gândi un moment, bătând darabana pe capota 
camionetei ei. 

— Nu, ne rezumăm doar la ceea ce e mai important. 
Suntem în criză de timp. 

— Crezi că va ucide din nou? 

— A făcut în aşa fel încât poliţia să creadă că ucigaşul e 
la închisoare. Şi-a asigurat retragerea. Totuşi, legile 
hazardului spun că Robinson ar trebui să aibă un alibi 
măcar pentru una dintre crime. Dar, cu cât aşteptăm mai 
mult, cu atât avem mai puţine şanse să punem mâna pe 
adevăratul criminal. 

— Dacă nu va acţiona din nou, de ce trebuie să rămână 
Robinson la închisoare? 

— Fiindcă sunt convins că, dacă iese, va fi găsit pe o 
alee cu un glonţ în cap şi având în pumnul rece şi încleştat 
un bilet pe care va fi scris, de mână, „Eu sunt criminalul”. 

— Prin urmare, ce facem acum? 

King deschise uşa camionetei. 

— Acum e timpul să ne concentrăm pentru lovitura 
finală. Şi sper să ne ajute Dumnezeu să fie un knockout. 


425 


Capitolul 85 


Verificase jumătate din lista luată din rulota lui Junior 
Deaver. Pentru ceilalţi avea nevoie de mai mult timp, dar 
îşi făcuse rost de un răgaz. Poliţia îl arestase pe Harold 
Robinson. Până la urmă avusese totuşi noroc că Tommy se 
trezise şi, după cum relatau ziarele, povestise că tatăl lui 
fusese în casă. Această identificare, plus descoperirea 
obiectelor care le aparținuseră celor cinci victime, păreau 
să confirme că Robinson pusese în scenă orgia ucigătoare. 
Asta fusese intenţia lui de la bun început. Nu ştia cât de 
mult avea să-i întârzie astfel. Dacă Robinson avea un alibi 
pentru cel puţin una dintre crime, totul se ducea de râpă, 
dar, până atunci, el avea timp să-şi vadă de treabă. Iar 
soţia lui Robinson, care, în condiţii normale, ar fi putut 
certifica unde se aflase el în anumite momente, era 
moartă. Ceea ce făcea ca verificarea alibiurilor sale să-i 
dea poliţiei mult mai mult de furcă. Mai avea de săvârşit 
un singur omor, dar nu se temea că poliţia l-ar fi putut lega 
de crimele precedente, lăsându-l pe Robinson să-i scape 
din gheare. Cadavrul următoarei sale victime nu avea să 
fie descoperit niciodată. În urma ei nu avea să rămână, 
într-adevăr, nimic. 

Spicuise, de curând, o informaţie foarte şocantă. Când 
verificase înregistrările obţinute prin microfonul plantat în 
biroul lui King şi Maxwell, auzise conversaţia dintre 
Michelle şi Billy Edwards. Cu mai bine de trei ani şi 
jumătate în urmă, marele Bobby Battle şi autoritara sa 
soţie se certaseră în hambarul cu maşini. Iar Rolls-Royce- 
ul fusese avariat. Cu mai bine de trei ani şi jumătate în 
urmă. De fapt, în ziua dinaintea plecării lui Edwards. 

Căzu de gânduri. Era ceva care îi scăpa... Numai dacă 
şi-ar fi putut aduce aminte ce anume. În cele din urmă, se 
concentră din nou asupra listei care îi cuprindea pe toţi cei 
pentru care lucrase Junior în ultima vreme. Îşi imagina că, 
dacă cineva îi pusese lui Junior în cârcă jaful, acesta ar fi 
trebuit să aibă acces la camioneta şi la lucrurile lui 

426 


personale.  Continuându-şi raţionamentul, deduse că 
persoana care comisese spargerea era aceea care îl 
ucisese, probabil, pe Bobby Battle. O faptă care nu numai 
că îi furase laurii, dar mai şi zădărnicise tot ce se chinuia 
el să înfăptuiască. Era un sacrilegiu care nu putea fi ispăşit 
decât prin pedeapsa capitală. 


În biroul lor, Michelle şi King stăteau unul lângă altul. 

— Gata, Sean, s-a terminat cu răspunsurile în doi peri. 
M-am săturat să tot fiu ţinută în întuneric. Ai spus că 
trebuie să-i dăm tipului o lovitură zdravănă şi că speri să 
fie un knockout. Vreau să aflu tot ce ştii. Şi vreau să aflu 
acum. 

— Michelle... 

— Totul, Sean, acum, sau n-ai decât să-ţi cauţi alt 
partener! 

King se lăsă pe spate şi oftă adânc. 

— OK, ştiu cine l-a omorât pe Bobby Battle. Am stat de 
vorbă cu o grămadă de doctori, am cumpărat antichităţi, 
am făcut ceva cercetări şi am dedus o parte din 
componentele jocului nostru de puzzle, acum totul se 
potriveşte. 

— Cine e?! 

— Mai întâi trebuie să-ţi spun că n-o să-ţi vină să crezi. 

— Bine, n-o să-mi vină să cred. 

Degetele lui King se jucau cu una din agrafele de pe 
biroul său. 

— Harry Carrick l-a ucis pe Bobby Battle. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Ce motiv putea avea Harry... 

— Unul vechi de când lumea, o întrerupse King. E 
amantul lui Remmy. De zeci de ani. 

— Dar vrei să spui că tot el a jefuit şi casa familiei 
Battle? 

— Da. Nu uita, e unul dintre vechii lor prieteni. I-a fost 
destul de uşor să facă rost de cheile vilei şi de parola 
sistemului de alarmă. Pe urmă a spart fereastra şi a făcut 
ca totul să pară un jaf. Spunea că Junior a lucrat şi pentru 


427 


el. Ai văzut cum arăta camioneta lui Junior. Era plină de 
unelte şi de haine. Harry putea să ia de acolo tot ce-i 
trebuia ca să-l încrimineze pe Junior. Şi, ceea ce pune 
capac la toate, a fost procuror şi judecător ani de zile, aşa 
că nu e un ageamiu în ceea ce priveşte amprentele. Putea 
să ia una de-a lui Junior şi să o plaseze în casă la Battle. 

— Dar de ce să fi furat de la ei? 

— Cred că Bobby păstra, în sertarul secret, dovezi ale 
legăturii lui cu Remmy. Dacă e aşa, e foarte posibil ca 
Harry să fi creat impresia că ascunzătoarea lui Remmy a 
fost adevărata ţintă a jafului, în vreme ce pe el îl interesa, 
de fapt, ceea ce se găsea într-a lui Bobby. 

— Despre ce fel de dovezi incriminatoare ar putea fi 
vorba? 

Drept răspuns, King trase un sertar şi scoase o 
fotografie. O răsuci şi îşi puse degetul pe spatele ei. 

— Kc-pa? Ko-pa? De ce nu ne-am gândi la Kodak 
paper”? N 

Michelle se întinse, fără grabă, şi luă fotografia. Işi 
plimbă degetele peste cuvintele „Kodak paper” imprimate 
pe dosul ei. 

— O parte din astea s-au imprimat în sertar, din cauza 
umezelii. 

King aprobă dând din cap. 

— Crezi că avea o fotografie cu Remmy şi Harry într-o 
poziţie compromiţătoare? 

— Aşa trebuie să fi fost. Harry ne-a expus teoria lui 
despre testamentul furat ca să ne trimită pe o pistă falsă. 
După cum văd eu lucrurile, Harry şi Remmy au făcut asta 
împreună. Trebuiau să recupereze fotografia, dar astfel 
încât totul să pară un jaf, în urma căruia au dispărut şi 
lucrurile lui Remmy. Conform acestei teorii, Remmy i-a dat 
lui Harry cheia şi codul de acces. Dar probabil că nu şi-au 
dat seama că sistemul de alarmă creează şi o arhivă. Pe 
asta am verificat-o eu, fără ştirea lui Remmy. La ora unu şi 
jumătate dimineaţa, când a avut loc jaful, cineva a folosit 


17 Hârtie foto Kodak. 
428 


codul de acces ca să scoată din funcţiune sistemul de 
alarmă. Nimeni nu a mai verificat asta, fiindcă toată lumea 
a presupus că a fost vorba de o spargere. 

— Aşa că au luat fotografia. 

— Şi nu mai aveau de făcut decât un singur lucru. 

— Să-l omoare pe Battle, spuse Michelle, şi vocea i se 
frânse. Nu pot să cred asta, Sean, pur şi simplu nu pot. Nu 
despre Harry. 

— Să privim lucrurile din punctul lui de vedere. Femeia 
pe care o iubea era măritată cu un monstru. Nu uita că era 
la spital în dimineaţa morţii lui Bobby. Ne-a spus că cei de 
la spital îl chemaseră, pentru că e consilierul lor juridic. 

— Şi vrei să spui că nu este! 

— Ba da, este, dar nu fusese chemat. Venise din proprie 
iniţiativă. Şi a făcut astfel încât să se întâlnească cu noi 
când plecam. Ne-a întrebat dacă o văzuserăm pe Remmy. 
Şi toate numai ca să ne spulbere orice bănuială pe care am 
fi putut-o avea în legătură cu el. 

— Prin urmare, ce s-a întâmplat în noaptea când a fost 
ucis Bobby? 

— Remmy a plecat de la spital pe la ora zece sau cam 
aşa ceva. I-a făcut semn lui Harry, care aştepta în parcarea 
spitalului, probabil îmbrăcat într-un combinezon de 
protecţie al acestuia. E consilierul juridic al spitalului. Ştie 
la ce oră se schimbă personalul. A intrat, a schimbat 
poziţia camerei de supraveghere, a injectat otrava în 
pungă, a lăsat indiciile false şi a plecat. 

— Dar faptul că Remmy a fost acolo o include printre 
suspecți. De ce au procedat în felul ăsta? De ce tocmai 
când Remmy era prin preajmă? 

— De asta au lăsat indiciile care conduceau către 
criminalul în serie. Am verificat: Remmy era oricum 
bogată, chiar şi fără ca Bobby să-i lase moştenire 
proprietatea. Aşa că ăsta nu era un motiv pentru care să-l 
ucidă. Şi, pentru că Remmy era acolo, oamenii ar fi putut 
crede că i s-a făcut o înscenare. Chiar dacă ar fi suspectat- 
o la început, după câtva timp ar fi ajuns la raţionamentul 


429 


tău: dacă ea ar fi fost într-adevăr cea care a făcut-o, ar fi 
avut grijă să nu fie văzută în preajma rezervei în noaptea 
morţii lui Bobby. 

— Şi ce au de gând, ea şi Harry? Să aştepte puţin şi apoi 
să se căsătorească? 

— Nu, presupun că, după intervalul de timp impus de 
prudenţă, Remmy ar pleca de aici. Iar Harry ar face, ceva 
mai târziu, acelaşi lucru. Destinația ar putea fi o insulă 
particulară din Grecia. 

Michelle inspiră adânc şi expiră pe îndelete. 

— Şi noi ce facem acum? 

— Luăm cina împreună cu Remmy şi cu Harry. 

— Poftim? îţi arde de glumă? 

— Nu. Cinăm acasă la Harry. King se dădu mai aproape. 
Michelle, ei au făcut o greşeală, una mică, dar a fost de 
ajuns. Folosind un mic dispozitiv de supraveghere pe care 
l-am luat de la centrul comercial, am obţinut dovada de 
care aveam nevoie. 

— Todd ştie despre asta? Sau Bailey? 

— Nu, doar noi doi. Nu o să fiu niciodată de acord cu 
ceea ce au făcut Harry şi Remmy, dar cred că merită ca 
totul să se rezolve într-un mod cât mai discret şi mai demn. 

— Când? întrebă ea. 

— Mâine seară, la şapte. Harry lipseşte din oraş până 
mâine după amiază. Nu o să fim decât noi patru. Odată ce 
îşi vor da seama că ştim totul şi că avem dovada, nu mă 
îndoiesc că vor mărturisi şi că ne vor urma în linişte. Pe 
urmă îi vom preda lui Todd. 

— Nu-mi place treaba asta, Sean. Nu-mi place de loc. 

— Crezi că mie îmi place? Harry a făcut parte din Curtea 
Supremă de Justiţie a Virginiei; mi-e prieten foarte bun de 
ani de zile. 

— Ştiu, dar... 

— Oricât de mult ţi-ar plăcea Harry, nu trebuie să ţii 
cont de asta. Din multe puncte de vedere, Bobby era un 
mizerabil. Am aflat şi că suferea de o boală cronică, pe 
care s-ar putea să i-o fi transmis lui Remmy. 


430 


— O, Doamne! 

— Cu toate astea, continuă King, nu merita să fie ucis. O 
privi în ochi şi zise, cu voce scăzută: Uite, ţi-am spus tot ce 
ştiam. Eşti alături de mine, Michelle? o întrebă, după o 
pauză. 

— Sunt alături de tine, spuse ea, încet. 


431 


Capitolul 86 


King îl rugase pe Harry să-i dea Calpumiei o zi liberă, ca 
să poată găti el cina pentru toţi patru. 

— Ai o bucătărie grozavă, Harry, spuse King, în timp ce 
el şi Michelle aşezau masa. Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să 
vin mai devreme, ca să fac toate pregătirile. 

Harry privi mâncărurile preparate artistic. 

— Sean, sunt nevoit să mă gândesc că propunerea ta a 
fost mai mult în avantajul meu. 

Harry era îmbrăcat cu unul din costumele lui cele mai 
bune, cu toate că acesta părea să nu-i mai vină ca turnat. 

— Greutatea mea nu s-a schimbat în ultimii patruzeci de 
ani, dar s-a deplasat în alte locuri, le explică, prefăcându- 
se supărat. 

— Da, chiar aşa, spuse Remmy, care, la rândul ei, se 
îmbrăcase foarte elegant. 

În sufrageria imensă, ea şi Harry stăteau alături, vizavi 
de Sean şi de Michelle. 

— Sper că drumul vostru către casă nu va mai fi la fel de 
plin de evenimente cum a fost cel de după ultima noastră 
cină. 

— De fapt, cred că seara asta va avea un punct de 
atracţie deosebit, spuse King, evaziv, începând să 
servească mâncarea. 

Între timp, Michelle privea fix, cu o expresie absentă. 

— Michelle, ce s-a întâmplat, draga mea? întrebă Harry. 

Ea îşi întoarse repede privirea către el. 

— Nimic, doar că nu mă simt chiar în apele mele. 
Trebuie să fie astenia de primăvară. 

Cina se desfăşură fără evenimente. După desert, trecură 
să-şi bea  cafelele în bibliotecă. Noaptea devenise 
răcoroasă şi focul era aprins. King se îndreptă spre un 
paravan despărțitor, de mari dimensiuni, din lemn şi metal 
ştanţat, care era plasat într-un colţ, în diagonală. 

— E o piesă superbă, spuse. 

— Secolul al optsprezecelea, răspunse Harry. A fost 

432 


lucrat de mână, din materiale existente aici, pe această 
proprietate. 

King rămase în picioare, în faţa focului. Îi aruncă lui 
Michelle o privire agitată, apoi spuse: 

— Mă tem că nu m-am purtat foarte corect în seara asta. 

Harry şi Remmy îşi întrerupseră discuţia şi îl priviră 
surprinşi. 

— Poftim? spuse Remmy. 

— Scopul acestei cine nu a fost unul monden. 

Harry îşi lăsă jos cafeaua şi se uită la Remmy şi la 
Michelle, care avea ochii plecaţi şi mâinile îndesate în 
buzunarul jachetei. 

— Nu înţeleg, Sean. Cu alte cuvinte, vrei să mai 
discutăm despre caz? 

— Nu, nu mai e nevoie de nicio discuţie. Cred că am 
aflat tot ce trebuia. 

Cei doi continuau să îl privească plini de curiozitate. 

În cele din urmă, Michelle răbufni: 

— Sean, spune-le, şi gata. 

— Ce să ne spună? întrebă Harry. 

Mâna în care Remmy îşi ţinea ceaşca şi farfurioara 
începu să tremure. 

Se întoarseră cu toţii când omul cu glugă neagră intră în 
încăpere cu pistolul scos şi marcând cu raza roşie a 
laserului inima lui Harry. 

Cât ai clipi, King păşi între purtătorul glugii şi Harry. 

— Asta trebuie să înceteze chiar acum, spuse el, fără să 
ridice tonul. Gata cu crimele. 

— Dă-te la o parte, sau o să mori primul! 

Remmy se ridică. Pistolul se roti înspre ea. 

— Stai jos, spuse bărbatul, cu voce tăioasă. 

King făcu un pas înainte, dar se opri când pistolul se 
îndreptă din nou către el. 

— Michelle, spuse omul cu glugă neagră, scoate-ţi 
pistolul şi pune-l pe masă. Acum! Şi fără acte de eroism, 
adăugă. 

Ea făcu întocmai, ţinând arma de ţeavă. 


433 


— N-ai cum să ne omori pe toţi, nu-i aşa? spuse King. 

— Mă gândesc la asta, mă gândesc serios, ripostă 
celălalt, în timp ce o tintea pe Remmy. 

— Ei, cred că e timpul să afli că ai primit mesaje 
eronate, zise King, calm. Remmy şi Harry n-au nicio 
legătură cu moartea lui Bobby. A fost o înscenare. Una 
care trebuia să te aducă aici. Am găsit microfonul, adăugă, 
după o pauză. 

Omul înarmat făcu un pas înapoi, lăsând pistolul în jos. 

— Cum? 

— Discuţia mea cu Michelle, pe care ai ascultat-o, a fost 
regizată. OK! 

Pocni din degete şi încăperea se umplu imediat de 
poliţişti şi de agenţi FBI înarmaţi până în dinţi. leşiseră din 
spatele paravanului imens, din dulapul mare din colţ şi din 
spatele draperiilor groase. Cu o duzină de arme împotriva 
pistolului său, bărbatul cu glugă neagră se retrase cu 
spatele către perete. 

— Aruncă-l, spuse Todd Williams, cu pistolul ridicat 
astfel încât să ţintească exact crucea trasată pe glugă. 

Michelle îşi luase înapoi arma şi ochea exact acelaşi 
punct. Purtătorul glugii lăsa impresia că se gândeşte dacă 
să rişte sau nu. Tot trupul păru să i se încordeze. 

— Aruncă-l! urlă Williams, care îi ghicise intenţiile. 

— Ar mai bine să o faci, spuse King, cu voce joasă. 
Măcar aşa o să poţi clarifica puţinele necunoscute rămase. 
Cred că ne datorezi măcar atât. 

— Da, chiar crezi asta? 

În ciuda sarcasmului, bărbatul îşi lăsă pistolul să cadă 
pe podea. Imediat, poliţişti se repeziră asupra lui şi îi 
încătuşară mâinile. 

— Casa a fost înconjurată toată ziua, spuse King, în timp 
ce omul era împins înapoi. Am ştiut tot timpul exact unde 
erai. Când am venit să admir paravanul ăsta, am dat, de 
fapt, de ştire că erai în casă şi că era timpul să încep mica 
mea reprezentaţie. Făcu o pauză. l-am plasat pe Harry şi 
pe Remmy în locuri sigure, ca să nu ai ocazia să te 


434 


năpusteşti cu arma asupra noastră. Am făcut totul după 
regulile noastre. A fost chiar relaxant. Se apropie de 
prizonier. Îmi permiţi? Se uită la mâinile încătuşate ale 
celuilalt. Pentru că circumstanţele te împiedică să ţi-o scoţi 
singur. 

— Nu mai contează acum, nu-i aşa? 

King se uită la Remmy. 

— Remmy, îmi dau seama că deja i-ai recunoscut vocea; 
dar, Harry, cred că, oricum, ar fi bine să o susţii. 

Harry înconjură cu braţul umerii tremurători ai lui 
Remmy. Ea îşi duse mâna la gură, înăbuşindu-şi un suspin. 

King ridică gluga. Bărbatul fu străbătut de un fior abia 
perceptibil în timp ce țesătura aluneca, dezvăluindu-i 
trăsăturile puternice. 

— S-a terminat, Eddie, declară King. 

Înconjurat de oameni înarmaţi, încătuşat şi prins asupra 
faptului, Eddie Battle cuteză totuşi să zâmbească. 

— Sean, chiar crezi asta? 

— Da, o cred. 

— Să fiu al dracului dacă nu ţin pariul, bătrâne. 


435 


Capitolul 87 


— Încă nu înţeleg cum ai reuşit să descifrezi totul, Sean, 
spuse Williams. 

Şeriful, Sylvia şi Chip Bailey se strânseseră în biroul lui 
King şi Maxwell. 

Inainte de a răspunde, King îndoi o agrafă, 
transformând-o într-un triunghi. 

— Şapte ore, spuse el. Astea şapte ore mi-au îndreptat 
bănuielile către Eddie. 

— Ai mai pomenit despre asta, zise Williams. 

— Dar nu era un indiciu clar. M-a făcut să încep să mă 
gândesc la drogul care i se dăduse lui Eddie, sau, mai 
degrabă, pe care şi-l administrase singur. 

— Sulfatul de morfină, spuse Michelle. 

— Exact. Am stat de vorbă cu un expert în narcotice. Mi- 
a spus că o doză medie de drog te lasă fără cunoştinţă 
pentru opt până la nouă ore, ceea ce nu este valabil şi 
pentru persoanele care sunt obişnuite să folosească 
narcotice puternice. Ei, şi Dorothea e chiar una dintre ele. 
Cred că Eddie i-a dat cumva drogul pe la ora două 
noaptea, după ce au făcut sex. Insă, datorită rezistenţei 
faţă de droguri pe care o dobândise luând narcoticele, 
efectele morfinei au fost reduse. De fapt, ea îşi revenise 
aproape cu totul după mai puţin de şase ore - adică înainte 
de ora opt, când a venit Savannah să-i spună despre 
uciderea lui Sally. 

— Dar ne-a povestit că se simţea ca-n ceaţă, zise Bailey. 

— Şi chiar aşa era, dar ceața tocmai începea să se 
risipească. Noi am crezut că minţea, că încerca să ne 
ascundă ceva. Însă Eddie nu putea lua sulfatul de morfină 
înainte de a o ucide pe Sally, adică nu înainte de, să zicem, 
ora şase. Efectele drogului au început să se împrăştie în 
jurul orei trei după amiază, adică la nouă ore după ce îl 
luase, sau după durata normală a stării de inconştienţă 
induse de drog. Asta era posibil numai dacă îl luase după 
uciderea lui Sally. Cele şapte ore care mă obsedau se 

436 


refereau la timpul scurs între uciderea lui Sally şi 
momentul în care îmi povestise despre Junior. Dar m-au 
făcut să încep să socotesc cât de mult rămăsese Eddie fără 
cunoştinţă şi ceva nu se potrivea. Mai ales dacă 
presupuneam că şi Dorothea fusese drogată, momentele în 
care îşi reveniseră cei doi erau prea îndepărtate. Chiar 
dacă luam în considerare rezistenţa pe care o dobândise 
ea faţă de droguri, discrepanţa rămânea mult prea mare. 

William se pocni peste coapsă. 

_ — Fir-ar să fie, asta nici măcar nu mi-a trecut prin cap. 
Indreptă un deget acuzator către Bailey. Şi nici ţie. 

— Am presupus, continuă King, că, dacă ucigaşul nu era 
Eddie, el trebuia să fi fost cel care îl drogase, dar era de 
aşteptat să o facă înainte de a o omori pe Sally, pentru ca 
Eddie să fie inconştient în momentul crimei. Nu avea sens 
să aştepte până după uciderea femeii. Ce rost ar fi avut? 
Şi, pentru un criminal, este tipic să părăsească repede 
locul, nu să piardă timpul injectându-i cuiva un drog fără 
să aibă niciun motiv. 

— Asta are sens, admise Bailey. 

— Cele şapte ore m-au mai făcut să mă gândesc şi la 
altceva. Dacă Sally fusese ucisă din cauza celor pe care mi 
le spusese cu doar şapte ore mai devreme, atunci pe iahtul 
meu se aflau microfoane. Cum altfel ar fi putut Eddie să 
afle totul atât de repede? Probabil că o urmărise pe Sally 
până la mine şi pe urmă ascultase convorbirea din maşină. 
Oricum, trebuia să iau măsuri în privinţa asta, aşa că mi- 
am cumpărat ceva. 

Le arătă un aparat de dimensiuni reduse. 

— E un detector de emițătoare şi un captator de 
frecvenţe de unu până la trei megahertzi. Are şi o scală cu 
şaisprezece gradaţii care indică intensitatea frecvenţelor 
radio, aşa că te poate conduce direct în locul unde se află 
microfonul. 

— Ai găsit microfonul şi nu l-ai demontat? spuse Bailey. 

— Nu. Atâta vreme cât Eddie era convins că informaţiile 
pe care le recepționa erau reale, îl puteam folosi ca să-l 


437 


manipulez. 

— Faptul că au intrat în joc a fost un act de curaj din 
partea lui Harry şi Remmy, zise Michelle. 

— Niciunul dintre ei nu a ştiut că era vorba de Eddie 
înainte de a-i auzi vocea. Imi pare rău că am supus-o pe 
Remmy unui astfel de şoc, dar m-am gândit că ar fi fost 
mai rău dacă o împovăram spunându-i dinainte despre 
vinovăția fiului ei. 

— Am fost îngrijorat din cauza asta, spuse Williams. 
Adică, deşi casa era înconjurată, m-am temut că, totuşi, ar 
fi putut împuşca pe cineva. 

— Eram sigur că nu avea s-o facă, mai ales după ce avea 
să afle că între Harry şi moartea lui Bobby nu exista nicio 
legătură. Eddie a jucat cinstit, îi recunosc meritul ăsta. A 
ucis, dar numai din anumite motive. Dar, pentru orice 
eventualitate, i-am cerut lui Harry să poarte o vestă 
antiglonţ. Costumul îi era cam strâmt din cauza asta, dar 
inconvenientul merita să fie suportat. Şi, bineînţeles, 
prezenţa unei duzini de poliţişti înarmaţi în aceeaşi cameră 
nu deranja cu nimic. 

Deschise uşa biroului şi scoase din el un alt obiect. 

— Ce e ăsta? întrebă Sylvia, privindu-l plină de 
curiozitate. 

— E un disc cu cifru, folosit pentru decodificarea 
mesajelor criptate. Asta e versiunea folosită de armata 
confederată în timpul Războiului Civil. Eddie are unul în 
atelierul lui. Răsuci discul. Dacă îl decalezi doar cu o 
singur pas, ca şi cum te-ai deplasa cu un minut pe 
cadranul unui ceas, mesajul transmis capătă cu totul alt 
sens. Un singur pas, atâta tot. Sunt sigur că de aici i-a 
venit lui Eddie ideea să modifice orele indicate de ceasuri, 
în funcţie de victimă. Şi-a folosit şi latura creatoare şi 
pasiunea pentru istoria Războiului Civil. 

— Dar eu nu înţeleg cum se face că a avut alibiuri, 
protestă Bailey. Am verificat. De exemplu, când au fost 
ucişi Canney, Pembroke şi Hinson, lua parte la 
reconstituirile Războiului Civil. 


438 


— E adevărat. Dar, în timpul nopţii, reconstituitorii dorm 
în maşinile sau în corturile lor. Eddie ar fi putut pleca pe 
furiş, fără să i se simtă lipsa. M-am uitat pe hartă. În cazul 
nici uneia dintre crime nu se afla la o distanţă mai mare de 
două ore de mers cu maşina. l-ar fi fost uşor să se întoarcă 
la timp pentru lupta din ziua următoare. 

— Stai puţin, spuse Bailey. Am găsit oameni care au luat 
parte la reconstituirile alea. Işi amintesc că, efectiv, 
camioneta lui Eddie a fost tot timpul acolo. Asta e sigur. 

— Cât despre camionetă, răspunse King, nu mă-ndoiesc 
că a fost tot timpul acolo. Dar camioneta lui are şi un cablu 
de remorcare. Am verificat. La cele două repuneri în scenă 
despre care vorbeşti, nu şi-a adus remorca în care 
transportă calul. Dar ar fi putut remorca o altă maşină pe 
care să o fi lăsat în apropiere de locul reconstituirii, 
ascunsă în pădure. Şi ar fi putut folosi maşina aia ca să 
ajungă la locul crimei şi ca să se întoarcă, şi toată lumea ar 
fi fost convinsă că nu plecase nicăieri, pentru că, tot 
timpul, camioneta lui nu se mişcase de acolo. De fapt, cred 
că o să descoperim că mai are o altă maşină pe care o 
folosea şi care e ascunsă pe undeva. 

— Doamne, făcu Sylvia, răsuflând adânc. Am fost atât de 
orbi cu toţii. 

— OK, Sean, ne-ai spus cum ai descoperit totul, dar 
acum spune-ne de ce. De ce i-a omorât Eddie pe toţi 
oamenii ăia? întrebă Williams. 

— Şi pe limba prostului, dacă se poate, spuse Sylvia, cu 
un zâmbet, repetând cuvintele folosite la King la morgă, 
când ea se pregătea să le explice cauzele morţii Rhondei 
Tyler. 

King îi întoarse zâmbetul. 

— Eddie Battle e un bărbat sofisticat. Şi cred că planul 
ăsta se înfiripa în mintea lui de foarte multă vreme. Cred 
că totul a început la moartea fratelui lui geamăn. 

— Bobby Jr., cel care s-a născut total retardat din punct 
de vedere mintal, spuse Bailey. 

— Nu, Bobby Jr. nu s-a născut retardat. S-a născut 


439 


infectat cu sifilis. Creierul i-a fost afectat mai târziu. 

— Sifilis? exclamă Bailey. 

King luă două poze de pe biroul său. 

— Când eu şi Michelle am fost în dormitorul lui Bobby, 
Savannah ne-a arătat poza asta a gemenilor, de când erau 
foarte mici. Nu i-a putut deosebi. Ridică cealaltă fotografie. 
E o poză a lui Bobby Jr., făcută cu puţin timp înainte de a 
muri, pe care ne-a arătat-o Mason. Modificarea 
trăsăturilor, manifestările hidrocefaliei şi problemele pe 
care le avea cu dinţii şi cu ochii sunt foarte uşor de 
observat. A luat sifilisul de la mama lui, când era în uter. 

— Dinţii lui Hutchinson, molari ca dudele, atrofia 
nervului optic, spuse Sylvia, după ce se uită cu atenţie la 
tânărul din fotografie. De unde a luat Remmy sifilisul? 

— De la soţul ei. A molipsit-o fie când a rămas gravidă cu 
gemenii, fie în timpul primului sau al celui de-al doilea 
trimestru de sarcină. 

— lar sifilisul poate traversa placenta, zise Sylvia, pe un 
ton confidenţial. 

— Exact. Probabil deteriorarea creierului lui Bobby Jr., 
ca şi apariţia celorlalte simptome, s-a datorat faptului că 
nu a fost tratat. Pe urmă a murit de cancer, dar sunt sigur 
că sifilisul îi slăbise foarte mult organismul. 

— De ce nu a fost tratat? întrebă Sylvia. 

— Am avut o discuţie foarte jenantă cu Remmy pe tema 
asta. Ea spune că, atunci când băiatul a început să aibă 
simptome ciudate, Bobby nu a fost de acord să-l ducă la 
doctor. Nici măcar n-a vrut să admită că era bolnav. 
Probabil că nu a crezut niciodată nici că el însuşi avea 
sifilis, pentru că se pare că nici el nu a făcut niciun 
tratament, niciodată. Oricum, atunci când Remmy a apelat 
la ajutorul unui medic, era prea târziu. Boala făcuse deja 
stricăciuni ireparabile. Țineți cont că asta se întâmpla 
acum mai bine de treizeci de ani, când medicina nu 
ajunsese nici pe departe la performanţele de acum. Ea 
trăieşte cu vina asta de ani de zile. 

— E greu de crezut că o femeie ca Remmy nu s-a dus 


440 


imediat cu fiul ei la un doctor, spuse Michelle. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu, făcu Sylvia. 

— Cred că sunt foarte multe lucruri pe care nu le ştim 
despre Remmy şi despre relaţia pe care o avea cu soţul ei, 
zise King. Ce se poate spune despre femeie care vorbeşte 
cu venerație şi cu mândrie despre soţul ei, dar nu-şi poartă 
verigheta şi puţin îi pasă dacă şi-o mai recuperează sau 
nu? Aici sunt ape adânci, cărora nu le vom da niciodată de 
fund. 

— Dar au conceput-o pe Savannah cu mulţi ani mai 
târziu şi ea e bine sănătoasă, sublinie Bailey. 

— Atunci Bobby nu mai era contagios şi Remmy îşi 
tratase sifilisul cu multă vreme în urmă. King dădu 
fotografiile la o parte şi continuă. Revenind la istoricul 
evenimentelor, boala se răspândeşte mai ales datorită 
contactului sexual cu prostituatele. Aşa cum ştim, Bobby 
era renumit pentru că se înhăita cu astfel de femei. A luat 
boala de la o prostituată şi a molipsit-o pe Remmy care, 
fără să ştie, l-a contaminat pe Bobby Jr. El şi Eddie nu erau 
gemeni identici, ci heterozigoţi, aşa că nu se aflau în 
acelaşi lichid amniotic. Probabil aşa se explică de ce Eddie 
nu a fost contaminat. 

— Şi Eddie a aflat toate astea? se interesă Bailey. 

— Da, fără să-mi dau seama cum. Dar cred că îl măcinau 
de foarte multă vreme. Erau butoiaşul de pulbere care 
aşteaptă să i se aprindă fitilul. Cred că şi Eddie se simţea 
cumplit de vinovat. Ştia că numai datorită norocului 
scăpase de o soartă asemănătoare. Toată lumea spune că 
îşi iubea fratele foarte mult. 

— Aşa că Rhonda Tyler a fost... începu Williams. 

— Eddie a pedepsit-o, în mod simbolic, pe prostituata 
care îi contaminase tatăl, osândindu-i astfel fratele. Tyler a 
avut cumplitul ghinion de a-l întâlni pe Eddie când nu 
trebuia. 

— Cuta nefirească a aortei lui Bobby şi leziunile lui 
craniene, spuse Sylvia. Sunt indicii ale sifilisului, adăugă, 
pe un ton plin de amărăciune, acoperindu-şi ochii cu 


441 


palma. 

— De fapt, tu nu căutai aşa ceva, Sylvia, spuse King, cu 
blândeţe. Şi astea ar fi putut fi provocate, la fel de bine, şi 
de alte boli. 

Michelle preluă explicaţiile. 

— Steve Canney a trebuit să moară pentru că se născuse 
în urma aventurii pe care o avusese mama lui cu Bobby. 
Mama lui era moartă, aşa că Steve a trebuit să fie 
sacrificat în locul ei. 

— Eddie îi este devotat lui Remmy, spuse King. Sunt 
sigur că el îl considera pe bastard o insultă directă la 
adresa ei. Janice Pembroke s-a aflat doar într-un loc 
nepotrivit, într-un moment nepotrivit. 

— Cu un singur pas mai încolo, spuse Bailey. 

— Corect. La fel s-a întâmplat cu Diane Hinson. Cu un 
singur pas mai încolo, ca să-şi acopere urmele şi să rupă 
şirul legăturilor dintre victimele sale. 

— Şi Junior Deaver? 

— Eddie a crezut că îi jefuise mama. Asta a fost 
suficient. Când a aflat că se înşelase, s-a răzbunat pe Sally. 
Se poate vedea că are simţul corectitudinii şi al dreptăţii, 
cu toate că e distorsionat. Urmele de noroi din holul casei 
lui ar fi trebuit să-mi dea de înţeles că de el era vorba. 
Savannah a spus că ea nu s-a mişcat de lângă uşă, dar 
urmele se vedeau peste tot. Erau de la cizmele lui Eddie, 
nu de la ale lui Savannah. Fusese presat de timp. Nu ştia 
când ar fi putut să-şi revină Dorothea şi trebuia să ia şi el 
morfină. Probabil că nici n-a observat noroiul. Aşa cum ne 
putem da seama după modul în care a mutilat-o pe Sally, 
era în pragul nebuniei. 

— În prag! exclamă Williams. 

— lar pe urmă l-a ales pe Harold Robinson drept tap 
ispăşitor. Nu ştiu de ce l-a preferat pe el. 

— Stai puţin. Bărbatul pe care l-a văzut băieţelul era 
Eddie? întrebă Michelle. 

— Da. 

— Şi de ce nu l-a ucis şi pe el? 


442 


— Probabil s-a gândit că soarta lui Robinson avea să fie 
definitiv pecetluită fiindcă puştiul credea că vorbise cu el. 
Şi chiar aşa s-a întâmplat. Sau poate că, în ciuda tuturor 
faptelor sale, Eddie nu s-a simţit în stare să ucidă un copil. 
Aşa cum spuneam, e un bărbat sofisticat. 

— Adică un monstru, spuse Williams. 

— Dorothea ştie? întrebă Sylvia. 

Bailey dădu din cap. 

— l-am spus eu. Remmy şi Savannah au vrut să-i dăm 
vestea împreună. Daţi-mi voie să vă spun că toată familia e 
ţicnită. 

— Dar de ce juca Eddie rolul unor criminali în serie 
notorii? întrebă Williams. 

King arătă înspre Bailey cu o înclinare a capului. 

— Cred că asta îţi era destinată ţie, Chip. 

— Mie? 

— Ar avea sens dacă ar fi vrut să-şi demonstreze 
superioritatea. Să te înfrângă chiar în domeniul în care te- 
ai specializat. 

— De ce? Eram prieteni. I-am salvat viaţa. 

— Nu, tu doar ai făcut să se aleagă praful de planul lui 
de răpire. 

Bailey sări de pe scaun. 

— Cum? 

— Sunt convins că a pus la cale propria lui răpire. L-a 
angajat pe omul pe care l-aţi omorât. Intenţiona să-şi 
pedepsească tatăl pentru moartea fratelui său, care se 
prăpădise cu doi ani înainte. Şi studentul de douăzeci de 
ani de atunci a crezut că nu putea face asta decât 
uşurându-i portofelul cu cinci milioane de dolari. Sunt 
sigur că el a fost cel care a ars banii după ce i-aţi ucis 
partenerul. Nu vroia ca tatăl lui să-i primească înapoi. Dar 
n-a avut destul timp. Trebuia să se lege din nou şi s-o facă 
pe prostul la sosirea voastră acolo. V-am spus că ţine în el, 
de multă vreme, ura împotriva tatălui său. 

— De necrezut, spuse Bailey, reaşezându-se încet pe 
scaun. Asta-i de necrezut, repetă. Aşadar, în toţi anii ăştia 


443 


a pretins că totul era nemaipomenit şi, în realitate, nu mă 
putea suferi? 

— Eddie e un actor desăvârşit şi un mincinos. S-ar putea 
spune că te poţi considera norocos fiindcă n-ai fost găsit cu 
un ceas la mână. 

— Isuse! făcu agentul FBI. 

— Sean, spuse Williams, de la răpire şi până la crimele 
astea au trecut douăzeci de ani. Ce l-a făcut pe Eddie să 
acţioneze? 

— Cred că atacul cerebral suferit de tatăl său. Poate că 
s-a temut că Bobby avea să moară înainte de a putea să-i 
arate cum vedea el dreptatea. Nu sunt foarte sigur de asta, 
dar suprapunerea în timp e mai mult decât o coincidenţă. 

— Şi acum ce mai urmează? se interesă Michelle. 

— Mâine, la tribunal, Eddie va fi pus sub acuzare, 
răspunse Williams. 

— Nu mă îndoiesc că procesul său va lua o altă turnură, 
spuse King. Dacă se va ajunge până acolo. 

— Ce, vrei să spui că va fi declarat nebun? întrebă 
Williams. Nu se poate. Nemernicul ştia foarte bine ce 
făcea. 

— Într-un fel, exorciza demonii care i-au stat alături 
aproape toată viaţa, spuse King. Nu caut scuze pentru 
ceea ce a făcut şi, dacă va fi condamnat la moarte, aşa să 
fie. Dar, dacă tatăl lui nu ar fi fost Bobby Battle, cred că nu 
s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. 

Se uitară unii la alţii în tăcere. 

— Şi numai pentru a căpăta mila Domnului mă îndrept 
eu într-acolo, spuse Sylvia, cu voce abia auzită. 


444 


Capitolul 88 


A doua zi dimineaţă, când Eddie Battle era condus la 
tribunal de o escortă alcătuită din poliţişti şi agenţi FBI în 
uniformă, locuitorii oraşului şi reporterii formau o mulţime 
atât de densă, încât nu putea fi străbătută. Intr-adevăr, în 
urma atenţiei de care i se acordase, pe plan naţional, 
întregii poveşti, se părea că toată populaţia din cinci state 
venise să asiste. Şi gloata părea mânioasă. 

— Rahat, zbieră şeriful Williams, din duba aflată în 
fruntea escortei, în timp ce privea mulţimea. Exact de asta 
mă temeam. Primim ameninţări cu moartea la adresa lui 
Battle încă de când s-a aflat că a fost arestat. Se uită la 
adunătura care le stătea în drum. Nu mai spun ce-ar 
însemna ca unul din ăia de acolo să aibă şi o armă. 

Cercetă cu atenţie un grup de bărbaţi voinici, care 
stăteau alături de nişte camionete cu benele pline de 
materiale de construcţie. 

— Probabil că e o gaşcă de prieteni de-ai lui Junior şi nu 
par să fi venit încoace ca să-l mângâie pe Eddie pe creştet. 

— Clădirea tribunalului nu are şi o intrare subterană? 
spuse Bailey, care stătea pe locul din spatele lui Williams. 

— Crezi că, dacă ar fi avut, nu aş fi luat-o deja într- 
acolo? Poate că ar trebui să-l ducem înapoi, la închisoare, 
şi să aşteptăm să se liniştească spiritele. 

— Să se liniştească! Până atunci or să treacă luni de zile. 
Cred că e mai bine să terminăm cu asta acum, cât avem 
mulţi oameni la dispoziţie. 

Williams mai studie o vreme mulţimea, apoi lătră în 
staţia de emisie recepţie: 

— OK, ne deplasăm exact pe mijlocul străzii. Mergeţi 
încet; nu vreau să fim daţi în judecată fiindcă am dat peste 
careva. Parcăm pe peluză, exact lângă treptele din faţă. 
Vreau să eliberaţi zona şi să asiguraţi protecţia. Vreau să 
văd acolo un cerc protector din trupuri, s-a-nţeles? Pe 
urmă deschidem uşile şi îi facem repede vânt înăuntru, ca 
să fie pus sub acuzare. Şi, înainte să-l scoatem din nou 

445 


afară, trebuie să împrăştiem mulţimea şi scăpăm de 
maşinile alea ale ziariştilor, asta-i al naibii de sigur. 

— Todd, dacă faci asta, o să ai probleme din pricina 
Primului Amendament, spuse Bailey. 

— Primul Amendament să se ducă dracului! Eu trebuie 
să păstrez prizonierul în viaţă. Fie şi numai ca să poată fi 
executat mai târziu. 

Reuşiră să asigure protecţia zonei, parcară duba în faţă 
tribunalului şi Eddie fu condus repede în clădire, în timp 
ce din mulţimea dimprejur se arunca, pe lângă urlete şi 
epitete, cu sticle, cutii de conserve, pietre şi alte obiecte 
care puteau fi azvârlite, dar, din fericire, nu şi cu gloanţe. 

Avocaţii lui Battle, numiţi din oficiu, îl aşteptau în afara 
sălii de judecată. Schimbară repede câteva cuvinte şi 
intrară în sală, unde Eddie pledă nevinovat. Avocatul său 
nu solicită fixarea unei cauţiuni, dar nu din cauză că o 
astfel de cerere nu ar fi fost luată în considerare. Pe 
avocaţii săi în îngrozea, probabil, ideea că Eddie, odată 
eliberat, le-ar fi putut face câte o vizită în miez de noapte. 

— Păstrăm legătura, spuse avocata lui, o femeie înaltă, 
masivă, cu o tunsoare urâtă. 

— Sunt sigur, spuse Eddie; uniforma portocalie, din 
două piese, a închisorii, era gata să pleznească pe trupul 
lui vânjos. Credeţi că mă puteţi scoate de aici pentru bună 
purtare? 

Eddie şi paznicii săi se îndreptară către ieşire, dar fură 
opriţi de Williams şi de Bailey cu mult înainte de a ajunge 
la uşă. 

— Ne uitam la agitația care e acolo, afară, spuse 
Williams. Trebuie s-o domolim înainte de a-l scoate de aici. 
Am cerut să ni se aducă spray-uri cu piper şi gaze 
lacrimogene, pentru cazul în care nu se împrăştie de bună 
voie. 

Eddie zâmbi. 

— Se pare că am pus bătrânul Wrightsburg într-adevăr 
pe jar, Todd. 

— Ţineţi gura! ţipă Williams, ceea ce nu reuşi să şteargă 


446 


zâmbetul de pe faţa lui Eddie. Acesta începu, dimpotrivă, 
să se lăţească. 

— Acum trebuie să mă protejezi, Todd. Nu-i poţi lăsa să 
mă omoare, fiindcă mass-media ar fi nemulțumită. Nu-i 
poţi lipsi se spectacol. Gândeşte-te la taxe. Gândeşte-te la 
dolarii suplimentari. 

— Ţi-am spus să-ţi ţii gura! 

Williams se îndreptă către el, dar Bailey se aşeză între 
cei doi. 

— Asta e o tâmpenie, Todd, nici măcar să nu te gândeşti 
la aşa ceva. 

— Mulţumesc, Chippy. De când te ştiu, eşti un prieten 
adevărat, spuse Eddie. 

Bailey se întoarse şi mâna i se duse către armă. 

Acum Williams se interpuse între ei. 

— OK, Chip, doar n-o să-l lăsăm să ne facă asta. Îi strigă 
pe doi dintre ajutorii săi de şerif. Duceţi-l în celula de la 
etajul al doilea. O să-l luăm de acolo când vom avea 
mulţimea sub control. 

— Succes, le strigă Eddie în timp ce ajutorii de şerif îl 
luau de acolo. Să nu mă dezamăgiţi tocmai acum. 


447 


Capitolul 89 


Unul dintre ajutorii de şerif stătea la uşa care dădea 
într-afară; celălalt supraveghea mulţimea de la fereastră. 

— Arată ca o blestemată de răzmeriţă, spuse cel de la 
fereastră. Era de înălţimea lui Eddie, bine clădit, şi cu 
părul cârlionţat. Soseşte gazul lacrimogen. 

— Gazul lacrimogen! spuse celălalt, un poliţist scund, cu 
piept de buldog, mijloc gros şi şolduri înguste, ceea ce 
făcea ca toată grăsimea de pe pântec să i se bombeze 
înspre părţile laterale. Aş vrea să fiu acolo şi să arunc o 
parte din el asupra nemernicilor ălora. 

— Păi, du-te, aici ţin eu lucrurile sub control. 

— Nu pot. Şefu' a zis să stau aici. 

Se uită în direcţia celulei în care stătea Eddie Battle, 
privindu-i în tăcere. 

— Cretinu' ăsta a ucis o groază de oameni. Un filfizon 
țicnit. 

— Băieți, ăia nu fac scandal din cauza pietonilor 
neatenţi, spuse Eddie. 

Se uitară amândoi la el. Polițistul voinic râse. 

— Asta-i bună. Nu fac scandal din cauza pietonilor 
neatenţi. 

Polițistul scund îşi privi partenerul. 

— Du-te, spuse cel voinic. Filfizonu' nu fuge nicăieri. 

— Bine, fii atent, dacă vezi că apare şefu', anunţă-mă 
prin radio. Şi mă-ntorc cât ai clipi. 

— Aşa o să fac. 

Polițistul scund plecă, lăsându-l pe Eddie singur cu 
celălalt. 

Eddie se ridică şi se apropie de uşă. 

— Ai o ţigară? 

— Nu mă duci tu de nas aşa de uşor. Maică-mea n-a 
crescut un idiot. Tu stai acolo şi eu stau aici. 

— Ei, haide, m-au căutat în toate crăpăturile pe care le 
am, ba chiar şi într-unele pe care nu ştiam că le am. Nu mi- 
a rămas nimic cu care te-aş putea răni. Chiar simt nevoia 

448 


să fumez. 

— Îhî, spuse polițistul şi continuă să se uite pe fereastră. 
Din când în când, arunca câte o privire peste umăr, ca să-l 
verifice pe Eddie, dar, în cele din urmă, rămase cu ochii 
aţintiţi asupra celor întâmplate afară. 

Antebraţele lui Eddie Battle erau robuste, cu vene 
groase, proeminente. Una dintre ele era mai mare şi mai 
groasă decât celelalte, fapt care atrăsese, probabil, atenţia 
celor care îl percheziţionaseră, dar nu le trezise nicio 
suspiciune. La urma urmelor era o venă, nu conţinea 
altceva decât sânge. Totuşi, în cazul cuiva atât de inventiv 
ca Eddie Battle, o venă nu era întotdeauna o venă. De fapt, 
cea cu pricina era un tub din plastic, răşină şi cauciuc. În 
decursul carierei sale de reconstituitor, devenise expert în 
arta machiajului, a deghizărilor, a costumaţiei şi a creării 
rănilor şi cicatricelor false. Se aşeză într-un colţ retras, şi 
începu să tragă cu degetele de vena artificială. În cele din 
urmă, o „perforă” şi scoase obiectul foarte tăios care 
fusese ascuns înăuntru. Riscul de a fi prins existase 
întotdeauna şi el îşi luase măsuri foarte eficiente pentru a 
se putea descurca într-o astfel de situaţie. Nicio 
percheziţionare a persoanei sale, oricât de amănunţită, nu 
avea cum să ducă la descoperirea uneltei cu vârf ascuţit 
ascunse în vena tubulară. 

Îşi fixă privirea asupra poliţistului voinic, care continua 
să se uite pe fereastră. Se deplasă fără zgomot şi îşi 
strecură mâinile încătuşate printre barele uşii, astfel încât 
să ajungă deasupra încuietorii. Îşi introduse instrumentul 
în broască şi începu să lucreze cu grijă. Exersase exact 
aceeaşi operaţiune, vreme de mai multe ore, folosind 
încuietoarea unei uşi vechi de celulă recuperate dintr-o 
închisoare care fusese demolată. In cele din urmă, simţi că 
încuietoarea era gata să cedeze. De afară se auzi un 
zgomot puternic şi el acţionă chiar în momentul acela, 
pentru ca sunetul făcut de încuietoarea care se deschidea 
să fie acoperit. Se sprijini de bare şi lăsa instrumentul să-i 
alunece între încheietură şi cătuşe. 


449 


— Hei, boule! Cu tine vorbesc, fleică mare şi proastă! 

Polițistul se întoarse spre el. 

— Ţine-ţi gura! Nu-s eu ăla de-o să ajungă pe scaunu' 
electric. 

— Ba la injecţia letală, idiotule! 

— Exact, asta era ideea. Aşa că, cine e boul? 

— De unde mă uit eu, tu eşti ăla. „Haide, mătăhălosule, 
vino încoace.” 

— Ai grijă cum vorbeşti. 

— Ce, beţele şi pietrele îţi sfărâmă oasele, dar cuvintele 
nu te ating niciodată? Cum naiba o fi ajuns unul ca tine 
poliţai? Şi nici măcar un poliţai adevărat, doar un mocofan 
de la ţară. „Vino-ncoa, ştiu că vrei să mă faci bucăţi. Aici, 
aici, sticlete mititel.” 

— Noi, ăştia, mocofanii de la ţară, te-am înhăţat, ei, nu-i 
aşa? 

— Un fost agent din Serviciul Secret a făcut-o, rahatule. 
Pe şeriful vostru l-aş fi putut mânca la micul dejun, în 
fiecare dimineaţă. Eddie trase cu ochiul la mâna celuilalt şi 
îi văzu verigheta. Adică după ce i-o trăgeam nevesticii tale. 
Să fiu al dracului, bună bucăţică. 

— Aha... 

O picătură de sudoare se scurse pe ceafa groasă a 
poliţistului. Deasupra pistolului, mâna i se strângea şi i se 
desfăcea. 

„Eşti aproape.” 

— Ai copii tot aşa pociţi sau nevastă-ta şi cu umflatul de 
tine aţi adoptat unii, ca să nu vedeţi monştri mititei 
mişunând primprejur? 

Polițistul se răsuci pe călcâie şi se apropie cu paşi mari 
de celulă, pantofii lui uriaşi lovind podeaua de beton cu un 
zgomot înfundat la fiecare pas. 

— Rahatule, eşti al naibii de norocos că eşti în... 

Eddie deschise uşa dintr-o lovitură şi metalul dur îl izbi 
pe poliţist exact în faţă. Căzu lat. Eddie se repezi afară, 
înfăşură lanţul care-i lega mâinile în jurul gâtului 
poliţistului şi îşi îndoi braţele puternice. După treizeci de 


450 


secunde, se terminase cu polițistul voinic. Eddie căută în 
buzunarele cadavrului, găsi cheile cătuşelor şi se eliberă. 
Se repezi să încuie uşa care dădea înspre coridor, îl trase 
pe ofiţerul mort în celulă, îşi schimbă hainele cu ale lui şi îl 
aşeză cu spatele proptit de perete. 

Îşi puse ochelarii de soare ai poliţistului şi pălăria lui cu 
boruri largi, descuie uşa şi aruncă o privire de-a lungul 
coridorului. Din loc în loc, erau postați ofiţeri de poliţie. 
__Nu era o problemă, doar există întotdeauna ferestre. 
Inchise uşa şi se grăbi să se uite afară. Spre norocul lui, 
poliţia împinsese mulţimea în partea cealaltă a clădirii. 
Privi în jos. Nu avea să fie prea simplu, dar alternativa era 
cu mult mai greu de suportat. Şi mai avea ceva de dus la 
bun sfârşit. Deschise fereastra, se căţără şi ieşii în afara ei, 
îi dibui bordura cu picioarele şi se propti în ea. Se aşeză pe 
vine, se prinse cu degetele lui puternice de muchia îngustă 
a cărămizilor, şi, ţinându-se bine, se lăsă în jos, legănându- 
se. Se uită în dreapta şi în stânga. Se balansă în afară, apoi 
o făcu din nou, de data asta ajungând mai departe, şi apoi 
încă o dată, până ce trupul lui ajunse aproape paralel cu 
bordura. La a patra balansare se desprinse, ca un acrobat 
evoluând la trapez. Se agăţă de partea ieşită în afară a 
acoperişului de la etajul întâi al clădirii. Îşi regăsi 
echilibrul şi apoi se lăsă în jos, pe pământ. 

In loc să o ia la fugă, se îndreptă spre partea cealaltă a 
clădirii şi intră în mijlocul gloatei, luptându-se ca să-şi 
croiască drum şi, în acelaşi timp, prefăcându-se că dă o 
mână de ajutor la domolirea tărăboiului. Ajunse lângă 
câteva maşini de patrulare ale poliţiei, nepăzite, şi se uită, 
pe rând, în fiecare, până ce zări cheile lăsate în contactul 
unui Ford Mercury masiv. Se urcă la volan, ieşi din 
parcare cu spatele, apoi se îndepărtă. Agitaţia continua şi 
reporterii filmau, încântați, totul, cu gândul la audiența 
naţională. Cu toate acestea, tocmai scăpaseră evenimentul 
cel mai senzaţional: evadarea reuşită a lui Eddie Lee 
Battle. 

El găsi în scrumieră un pachet cu gumă de mestecat, îşi 


451 


vâri în gură o bucată de Juicy Fruit şi deschise la maxim 
staţia radio a poliţiei, ca să afle imediat ce aveau să 
descopere că nu mai era în arestul lor. Respiră aerul 
proaspăt şi îi făcu cu mâna unui puşti care mergea cu 
bicicleta pe marginea drumului. Încetini maşina şi lăsă 
geamul în jos. 

— Ei, ce zici, fiule, o să fii un cetăţean care respectă 
legea când o să creşti mare? 

— Da, domnule, strigă băieţelul. Vreau să fiu exact ca 
dumneavoastră. 

Îi aruncă puştiului un baton de gumă. 

— Nu, nu vrei asta, fiule. „Nu vrei să fii ca mine. Cu 
mine s-a zis; mai am de trăit doar câteva zile.” 

Apoi se gândi la partea frumoasă a lucrurilor şi acceleră. 
Era liber şi putea să-şi vadă din nou de treabă. Şi mai avea 
de făcut un singur lucru. Încă unul! 

Se simţea al naibii de bine. 


452 


Capitolul 90 


— Ei, cine i-a ucis pe Bobby Battle şi pe Kyle 
Montgomery? întrebă Michelle. 

Stăteau la plajă pe docul lui King, după ce făcuseră o 
plimbare matinală cu scuterul Sea-Doos. 

— Încă nu am nicio idee. Probabil că mi-am dat gata 
celulele nervoase când l-am prins pe Eddie. 

— Păi, Dorothea avea cel mai bun motiv ca să-l ucidă pe 
Kyle. 

— Şi a avut şi ocazia să-l omoare pe Bobby. Şi poate 
avea şi de ce să o facă. Pentru că nu şi-a respectat partea 
lui de înţelegere şi nu i-a lăsat o parte mai mare a 
proprietăţii. 

Michelle părea stânjenită. 

— Ştiu că ai inventat toate chestiile alea despre Remmy 
şi Harry, dar nu crezi că, într-adevăr... 

— Harry are un alibi, unul foarte solid. Când a murit 
Bobby, ţinea un discurs în Baroul Virginiei, la 
Charlottesville. 

Ea răsuflă uşurată. 

— Şi Remmy? 

De data asta, King arăta stânjenit. 

— Nu ştiu, Michelle, chiar nu ştiu. Dar e sigur că avea 
de ce să-l omoare. 

— Sau poate că a făcut-o cineva care dorea să devină 
următorul stăpân al moşiei. 

King o privi ciudat şi era pe punctul de a-i răspunde, 
când celularul lui începu să sune. Răspunse, ascultă, şi pe 
chip şi se aşternu o paloare cadaverică. Apoi închise. 

— E ceva foarte, foarte rău, nu-i aşa? zise ea, speriată. 

— Eddie a evadat. 


La domiciliul lor, toţi membrii familiei Battle beneficiau 
de protecţia poliţiei douăzeci şi patru de ore din douăzeci 
şi patru. Harry Carrick, King şi Michelle se adunaseră în 
acelaşi loc, pentru că se presupunea că şi vieţile lor erau în 

453 


pericol. Pe teritoriul a trei state, FBl-ul declanşase, 
împreună cu poliţia locală, o razie de mare amploare, dar, 
după două zile, încă nu reuşiseră să dea de nicio urmă a lui 
Eddie. 

King şi Michelle erau în sufragerie, bându-şi cafeaua 
împreună cu Sylvia, Bailey şi Williams, şi discutând despre 
caz. 

— Eddie are experienţă în ceea ce priveşte traiul în aer 
liber. Şi e unul din oamenii care cunosc cel mai bine 
ţinutul ăsta, sublinie Bailey. Şi-a petrecut cea mai mare 
parte a vieţii vânând pe aici şi explorând. Poate trăi cu te 
miri ce vreme de săptămâni. 

— Mulţumesc, Chip, toate sunt foarte încurajatoare, 
spuse Williams, acru. O să-l găsim pe nemernic, dar nu pot 
promite că o să-l aducem viu încoace. 

— Nu cred că Eddie va lăsa să se mai întâmple asta încă 
o dată, zise King. 

— Nu ar fi fost normal să părăsească zona cât mai 
curând posibil? întrebă Michelle. 

King clătină din cap. 

— Sunt prea multe bariere pe şosele şi prea multă 
poliţie în staţiile de autobuz, în gări şi în aeroporturi. 
Maşina pe care o furase a fost găsită pe un drum 
lăturalnic. Cred că a luat-o înspre dealuri. 

Williams îl aprobă dând din cap. 

— Are cele mai multe şanse dacă se ascunde pe acolo, îşi 
schimbă înfăţişarea cât de mult o putea şi încearcă să fugă 
după ce se mai liniştesc puţin lucrurile. 

King nu părea convins. 

Williams remarcă asta şi întrebă: 

— Nu eşti de acord? 

— Cred că se învârte prin împrejurimi, dar din alt motiv 
decât îţi închipui. 

— Atunci, care e ăla? 

— Cineva i-a ucis tatăl. 

— Şi? 


— Şi eu cred că Eddie vrea să facă singur totul. 


454 


Presupun că, în toată povestea asta, Bobby trebuia să fie 
ultima lui victimă, dacă atacul cerebral nu avea să-l dea 
gata mai înainte. King se uită la Michelle. A venit la noi, 
sub pretextul că mama lui era supărată fiindcă lumea îşi 
închipuia că ea pusese să fie ucişi Junior şi soţul ei. El ştia 
că ea nu făcuse asta. Dar vroia să aflăm noi cine era 
vinovatul. Şi, aminteşte-ţi, când am băut cu el la Sage 
Gentleman, spunea că tatăl lui trebuia să trăiască. 

— Ca să-l poată omori el, spuse Michelle. 

— Şi atunci, ce dracu trebuie să facem, să-l vânăm pe 
ucigaşul lui Bobby? zise Williams. Sean, nici măcar nu ştim 
cine e. 

— Dar, dacă am da de el, am avea pregătită încărcătura 
cu care să-l ţintuim pe Eddie. 

— Aş aprecia dacă n-aţi mai pune la cale, în casa mea, 
capturarea şi execuţia singurului fiu care mi-a rămas. 

Se întoarseră cu toţii şi dădură cu ochii de Remmy. Ea 
venea rar în spaţiile comune ale casei. Când o făcea, nu 
vorbea cu nimeni, nici măcar cu Harry. Mesele îi erau 
servite în dormitor. 

King se ridică de pe scaun. 

— Îmi pare rău, Remmy, nu am observat că erai aici. 

— De ce să nu fiu? Asta nu e altceva decât casa mea, şi 
aici e sufrageria mea, şi ceştile din care beţi cafea sunt tot 
ale mele, în caz că aţi uitat. 

King se uită la Williams. 

— Ştiu că aranjamentul ăsta e incomod... 

— Ca să nu spunem altfel, îl întrerupse ea. 

— Doar că e mult mai simplu dacă vă avem pe toţi într- 
un singur loc, Remmy, spuse Williams. 

— A, mă bucur că e mai simplu pentru unii; dar, 
bineînţeles, nu şi pentru mine. 

— Am putea merge la un hotel, sugeră Michelle, dar 
Remmy îi respinse sugestia cu o fluturare hotărâtă a 
mâinii. 

— N-am să permit niciodată să se spună că m-am sustras 
de la o îndatorire civică, chiar dacă asta presupune să-mi 


455 


pierd fiul. 

Remmy ieşi din cameră păşind cu demnitate. 

Ceilalţi se uitară, nervoşi, unul la altul. 

— Pentru ea, situaţia e într-adevăr imposibilă, spuse 
Sylvia. 

— Crezi că, printre noi, e vreunul încântat de situaţie? o 
contrazise Michelle. Eddie e un criminal în serie. Trebuie 
să înveţe să accepte asta. 

King căpătă un aer gânditor în timp ce îşi punea mai 
mult zahăr în cafea. 

— Fiindcă a venit vorba, sper că vă daţi cu toţii seama că 
acuzaţia adusă lui Eddie nu e bătută în cuie. 

— Ce naiba tot spui? protestă Williams. A apărut acasă 
la Harry cu o mască zodiac, pregătit să vă ucidă pe toţi. Şi 
acum a evadat şi a ucis un ajutor de şerif cu ocazia asta. 

— Corect. Dar nu ştim ce s-a întâmplat între el şi 
ajutorul de şerif, aşa că ar putea fi invocată legitima 
apărare sau omorul prin imprudenţă. Uşa celulei era 
deschisă, aşa că avocatul apărării ar putea pretinde că 
polițistul a încercat să grăbească îndeplinirea sentinţei, iar 
Eddie s-a apărat. Ei, eu sunt tot atât de sigur că e vinovat 
de toate crimele, cum aş fi fost dacă l-aş fi văzut cu ochii 
mei. Dar nu trebuie să mă convingi pe mine, trebuie să 
convingi un juriu imparţial, format din oameni dintr-o altă 
parte a statului sau poate dintr-un alt stat. Ei, ce dovezi ai 
că el a comis toate crimele? 

Williams încă mai era supărat. 

— Tot ce-ai spus tu. Motivaţiile lui, discul cu cifru, faptul 
că a drogat-o pe Dorothea. 

— Astea sunt teorii şi speculaţii, Todd, zise King, 
hotărât. Ne trebuie dovezi palpabile, care să-l încrimineze; 
le avem? 

— Dacă m-aţi fi întrebat înainte de moartea lui Jean 
Robinson, probabil aş fi spus că nu, zise Sylvia. Dar am 
găsit pe podea, lângă patul ei, un fir de păr cu rădăcină. 
Nu ştiu cum a ajuns acolo, însă culoarea şi structura lui 
demonstrează că nu e nici al ei, nici al soţului ei. L-am 


456 


trimis la analize împreună cu o mostră din ADN-ul lui 
Eddie. Dacă se potriveşte, l-am prins, cel puţin pentru 
crima asta. 

— Şi să sperăm că expertiza balistică va dovedi că 
gloanţele trase în cauciucurile maşini noastre când a fost 
ucis Junior provin din pistolul lui Eddie, sublinie Michelle. 

— Aşteptaţi până dau de el, spuse Williams. Obţinem o 
mărturisire cât ai bate din palme. 

— Dacă dăm de el, ripostă Michelle. 

— Se poate ascunde o vreme, dar, până la urmă, tot îl 
prindem, zise şeriful, plin de încredere. 

— Persoana pe care o caută el e cheia, spuse King. Dacă 
o găsim, îl găsim şi pe Eddie. 

— Chiar crezi asta? întrebă Bailey. 

— Nu, răspunse King. Nu cred, sunt sigur. El mai are de 
făcut un singur lucru. Doar unul. Şi noi trebuie să i-o luăm 
înainte. 


457 


Capitolul 91 


Eddie se întinse pe spate în micul pat de campanie din 
grota lui. Se odihnise, mâncase şi îşi făcuse planuri. Avea 
televizor, radio şi un scaner de poliţie, toate alimentate cu 
baterii, aşa că era la curent cu evoluţia căutărilor, ceea ce 
era cât se poate de simplu, de vreme ce se bătea pasul pe 
loc. Totuşi, mişcările lui erau limitate. Nu putea ieşi decât 
noaptea şi avea de făcut un drum lung până la vechea 
camionetă uzată pe care o ascunsese într-un pâlc de 
copaci, pregătită pentru împrejurări neprevăzute. 

După atâţia ani în care trecuse de la o îndeletnicire la 
alta, fără să reuşească vreodată să se identifice prin 
vreuna dintre ele, acum şi-o găsise, în sfârşit, pe cea 
potrivită: ucigaş evadat. Râse, se ridică, se întinse, se lăsă 
să cadă la pământ şi făcu o sută de flotări şi un număr egal 
de genuflexiuni. Fixase o bară de oţel între două 
proeminențe ale peretelui stâncos, aflate ceva mai în 
adâncul grotei. Făcu douăzeci şi cinci de tracţiuni rapide 
cu ambele braţe, apoi câte cinci cu fiecare în parte. Se lăsă 
din nou la pământ, respirând cu greutate. Nu mai avea 
douăzeci de ani, dar, pentru vârsta lui, nu se descurca 
tocmai rău. Fără îndoială, poliţaiul voinic ar fi depus 
mărturie pentru asta. 

Işi trase pistolul afară din toc şi îl încărcă cu muniţia 
perforantă pe care o cumpărase de pe piaţa neagră cu un 
singur clic de mouse. Ce naiba, puteai cumpăra orice de pe 
net - arme, muniţie, femei, copii, căsătorii, divorţuri, 
fericire, moarte - dacă ştiai unde să le cauţi. Dar era un 
pistol contra douăzeci, şansele erau chiar cu mult mai mici 
decât fuseseră la Alamo. 

„Totuşi, un om care nu are pentru ce trăi este cu 
adevărat puternic. Poate chiar invincibil.” Oare citise asta 
undeva, sau tocmai o ticluise? Oricum ar fi fost, începând 
din acel moment, devenise refrenul existenţei sale. 

Până la urmă, aveau să-l prindă şi să-l ucidă. Era sigur 
de asta. Dar nu mai conta, dacă apuca să-l găsească pe 

458 


ucigaşul tatălui său. Era singurul lucru care avea 
importanţă. Ei, fără nicio îndoială, îşi simplificase 
existenţa. Râse din nou. 

Îşi scoase lista din buzunar. Numele se împuţinaseră, 
dar nu era sigur că putea reuşi să le treacă în revistă pe 
toate. Totuşi, după ce se gândise îndelung, se părea că 
dăduse peste o scurtătură. Avea să o încerce în noaptea 
care urma să vină. Încă două morţi: a ucigaşului tatălui său 
şi a sa. Pe urmă, Wrightsburg putea să reintre în 
normalitate. lar familia lui putea începe o viaţă nouă, în 
sfârşit eliberată de un patriarh monstruos. 

Se întinse din nou pe patul de campanie, ascultând cu o 
ureche radioul şi urmărind cu cealaltă toate zgomotele 
care veneau de afară. Era foarte puţin probabil să se 
apropie cineva, pentru că grota se afla într-o zonă izolată şi 
intrarea ei era bine ascunsă. Totuşi, dacă cineva ar fi avut 
ghinionul să o găsească, el îi putea oferi o înmormântare 
cuviincioasă. Nu era un monstru; în cazul său, aşchia 
sărise departe de trunchi. 

„Nu sunt fiul tatălui meu. Şi îţi mulţumesc pentru asta, 
Isuse. Dar o să ne întâlnim curând, tată. Poate că diavolul 
o să ne cazeze împreună. Pentru totdeauna. O să stăm de 
vorbă.” 

Îşi trosni degetele groase şi îşi imagină o astfel de 
întâlnire în timp ce după-amiaza se retrăgea din faţa 
nopţii. A nopţii în care avea să se pună în mişcare. Pe 
scurtătura lui. Către ultima lui ţintă. Pe urmă, căderea 
unei cortine imense avea să încheie spectacolul lui Eddie 
Lee Battle. Fără niciun bis. Obosise. „Rămâneţi cu bine, cu 
toţii; a fost grozav, atât cât a fost.” 

„Trebuie să mai plece încă unul... Sau, poate, mai mulţi? 
Da, poate mai mulţi. La urma urmelor, ce mai contează?” 


459 


Capitolul 92 


Clădirea de mici dimensiuni care găzduia sediul 
Wrightsburg Gazette era întunecată şi pustie la ora aceea 
a nopţii. Nu exista niciun sistem de alarmă şi niciun paznic 
de noapte, pentru că ce altceva decât hârtie s-ar fi putut 
fura de la o publicaţie respectabilă, dar care nu aducea 
niciun fel de profit? Cotidianul avea bani puţini şi 
patronului nu-i plăcea să-i irosească pentru protecţia 
lucrurilor care, după părerea lui, nu aveau nevoie de aşa 
ceva. 

Încuietoarea rudimentară a uşii din spate se răsuci, apoi 
se deschise şi Eddie pătrunse înăuntru, închizând uşa în 
urma lui. Se îndreptă, grăbit, către camera micuță din 
spatele tipografiei. Impinse uşa acelei încăperi fără 
ferestre, îşi plimbă lanterna de-a lungul bibliorafturilor 
aşezate unul peste altul şi începu să le citească etichetele. 

Il găsi pe cel pe care îl căuta, îl deschise, extrase bobina 
pe care se afla un microfilm de modă veche şi se duse la 
unul din terminalele înşiruite pe inelul exterior al 
încăperii. Se aşeză, introduse bobina în cititor, aprinse 
lumina din spatele ecranului şi porni aparatul. Ştia ce dată 
caută, aşa că descoperi repede articolul care îl interesa. 
Bineînţeles, acum se potrivea totul, tot ce auzise de-a 
lungul ultimilor ani, toate indiciile mărunte culese de ici şi 
de colo. O altă idee îl izbi când îşi aduse aminte ce Îi 
povestise cândva Chip Bailey. Ceva petrecut demult, nu în 
ţara lui, ci în alta. 

„Da, acum totul capătă sens.” 

Scoase bobina şi o reaşeză în biblioraft. Era gata să 
plece, dar se opri, căzu pe gânduri şi, în cele din urmă, tot 
chipul îi deveni un zâmbet. „De ce nu?” Luă un stilou 
Sharpie din suportul aflat pe una dintre mese şi se apropie 
de perete. Trasă patru litere mari pe zidul de beton. Nu 
aveau cum să nu le observe, nu-i aşa? Nu fiindcă şi-ar fi 
putut da seama ce însemnau de fapt. La urma urmelor, 
trebuia să ajungă acolo primul. Ei puteau veni să culeagă 

460 


resturile după ce se va fi terminat totul. 

Zăbovi un moment ca să admire opera mâinilor sale, 
apoi se strecură afară. Camioneta lui era parcată la o 
distanţă de vreun kilometru şi jumătate, pe un drum 
accidentat, pe care se îndoia că poliţia se apucase să-l 
supravegheze. Se întoarse acolo mergând pe lângă 
marginea pădurii. 


În patul său, Chip Bailey se ridică în capul oaselor, 
nedumerit la început, dar înțelegând până la urmă ce 
zgomot auzea. Celularul lui începuse să sune. Bâjbâi 
primprejur, găsi întrerupătorul din mica sa cameră de 
motel, apoi apăsă butonul telefonului. Era şeriful Williams; 
mesajul lui era succint, dar îi alungă somnul. 

Cineva tocmai intrase prin efracţie la Wrightsburg 
Gazette. Descrierea individului i se potrivea lui Eddie 
Battle. Inconjuraseră şi blocaseră zona. Bailey se îmbrăcă 
într-un minut, îşi puse hamul şi îşi strecură pistolul în toc. 
Alergă la maşină şi sări înăuntru. 

Cuţitul îl lovi în piept cu atât de multă forţă încât 
plăselele se loviră de stern. Agentul FBI muribund încercă 
să privească în jur, să vadă cine îl omorâse, dar lama 
aproape că îi tăiase inima în două. Se prăbuşi, cu spatele 
sprijinit de spătar şi cu capul căzut într-o parte. 

Eddie se ridică de pe scaunul din spate şi lăsă cuțitul să 
cadă. În drumul său spre camionetă, trecuse pe lângă 
motel. Văzuse maşina lui Bailey în parcare şi se gândise că 
se cuvenea să-şi răsplătească prietenul pentru că „il 
salvase” cu ani în urmă. S-ar fi putut să nu mai aibă altă 
ocazie. Formase numărul celularului lui Bailey, un număr 
care îi era foarte bine cunoscut, de la un telefon public. Şi 
îl imitase pe William destul de bine pentru ca agentul FBI 
obosit să nu sesizeze diferenţa. 

Ei, şi chiar plătise pentru lipsa sa de concentrare asupra 
amănuntelor. 

„Îmi pare rău, Chip, ai dormit şi ai pierdut. Şi nici nu 
erai cine ştie ce agent. De fapt, erai prost şi îngâmfat. Şi 


461 


doreai atât de mult să fii tatăl meu vitreg. Banii mulţi îl au 
pe vino-ncoa, nu-i aşa, bătrâne Chip? Bătrâne camarad. 
Bătrâne prieten.” 

Eddie cobori din maşină. Ajunse la camioneta lui într-o 
jumătate de oră, ţinându-se departe de drumuri. Acum era 
timpul să doarmă şi să se pregătească. Şi să acţioneze 
ţinând cont de informaţiile pe care le obținuse în noaptea 
aceea. 

Scurtătura pe care o folosise ca să afle cine îi omorâse 
tatăl funcţionase perfect. Spera că şi „execuţia” avea să fie 
la fel de perfectă. 


— Era cutitul lui, le spuse Williams lui King şi Michelle, 
în casa familiei Battle. Şi-a lăsat amprentele pe el. Eddie 
nu mai încearcă să se ascundă, aşa cum făcea până acum. 
La dracu, probabil că e mândru de asta. 

Cadavrul lui Chip Bailey fusese găsit dimineaţa, de unul 
dintre oamenii lui. Moartea agentului veteran derutase pe 
toată lumea. 

— Eddie a dat dovadă de al naibii de mult curaj ieşind 
din ascunzătoare ca să-l omoare pe Chip în felul ăsta, 
spuse King. 

— Nu sunt sigur că ăsta a fost singurul motiv pentru 
care a apărut, răspunse şeriful. Mai bine aţi veni amândoi 
cu mine. 

Îi duse cu maşina până la sediul cotidianului Gazette şi 
le arătă cuvântul pe care Eddie îl scrisese pe perete. 


TEAT 


King se uită la cuvânt şi apoi la Williams. 

— Teat? Adică ce, un uger de vacă? Eşti sigur că asta a 
făcut-o Eddie, nu vreun copil pus pe şotii? 

— Nu, nu sunt sigur. De fapt, chiar pare aşa cum spui tu. 
Dar Gazette nu e prea departe de motelul unde a fost ucis 
Bailey. 

Michelle arătă către numeroasele casete cu microfilme. 

— Poate că a căutat ceva aici. 

— Aici ai foarte mult de căutat dacă nu ştii ce anume 

462 


vrei să găseşti, spuse King. Apoi se întoarse către Williams 
cu o expresie îngrijorată: Ai face bine să-ţi păzeşti spatele, 
Todd. 

— Nu mă tem că o să primesc un cuţit în piept. Port zi şi 
noapte o vestă de protecţie. Aş vrea ca şi Chip să fi făcut 
acelaşi lucru. 

— Poate că se gândea că lui n-o să i se întâmple 
niciodată, spuse Michelle. Sau poate că era prea mândru. 

— Sau poate chiar credea că Eddie îi e prieten, comentă 
Williams. 

— Halal prieten, remarcă King. Cum merg cercetările? 

— Sunt prea multe drumuri lăturalnice şi prea multe 
păduri. Şi, după câte s-ar părea, toţi locuitorii de pe 
teritoriul a patru state au telefonat ca să anunţe că l-au 
văzut pe Eddie. E înalt de trei metri, are gheare şi din gura 
lui acoperită cu sânge închegat ies bucăţi smulse din 
corpuri omeneşti. Jur pe Sfântul Dumnezeu că nu ştiu cum 
poţi să dovedeşti, în ţara asta, că cineva e vinovat; chiar nu 
ştiu. 

— Îţi trebuie doar un bun fir conducător, îi reaminti 
Michelle. 

— S-ar putea să mor de bătrâneţe înainte de a se 
întâmpla aşa ceva, ripostă Williams. 

Michelle îşi privi partenerul. 

— Tu ce crezi, King? 

El clătină din cap, obosit. 

— Cred că, după toate astea, Eddie se află la cârmă şi 
noi mergem după el, acolo unde vrea să ne ducă. 


463 


Capitolul 93 


Acasă la Sylvia, ea şi King tocmai terminaseră cina. King 
îşi luase libertatea de a ieşi din tabăra fortificată din Casa 
Battle. Totuşi, pe aleea din faţa casei Sylviei se afla un 
poliţist, aşa că erau siguri că cina lor intimă nu avea să fie 
întreruptă. 

Sylvia se juca cu brăţara de la încheietura mâinii ei 
stângi. 

— Unde crezi că e? 

King ridică din umeri. 

— La o mie de kilometri de aici sau numai la trei metri. 
E greu de spus. 

— Ştii, a zdrobit capul lui Jean Robinson. Şi traheea 
ofițerului de poliţie de la tribunal. Şi l-a înjunghiat pe Chip 
Bailey atât de tare, încât lama cuţitului a ajuns până în 
măduva spinării! Ca să nu mai spun ce le-a făcut lui Sally 
Wainwright şi celorlalţi oameni, şi că aproape era să te 
omoare şi pe tine. 

— Şi, totuşi, nu l-a omorât pe Tommy Robinson. 

— Şi crezi că asta scuză ceea ce-a făcut? spuse ea, cu 
voce tăioasă. 

King o privi pe deasupra marginii paharului cu vin. 

— Nu. Se ridică şi luă sticla pe care o adusese. Vinul 
ăsta e mai bun când îl bei în aer liber. 

Obosise să tot vorbească despre Eddie. De fapt, nu mai 
putea suporta. 

Coborâră treptele care duceau către micul doc al Sylviei. 

— Când ai construit chioşcul? 

— Anul trecut. Îmi place să stau şi să admir priveliştea. 

— Ai un loc foarte potrivit pentru asta; ar trebui să te 
gândeşti să-ţi iei o ambarcaţiune. 

— Am rău de mare. Şi nu înot prea grozav. 

— Aş fi mândru să te învăţ eu. 

Se aşezară şi îşi băură vinul. 

— O să te iau pe scuterul meu. De fapt, pe lac nu e 
niciun pericol, spuse King, după câtva timp. 

464 


— Eşti sigur de asta? 
— Categoric. 


Bărbatul înota cam vreo cincisprezece metri chiar sub 
suprafaţa lacului, apoi se ridica puţin, doar cu faţa 
deasupra undelor, şi respira înainte de a se scufunda din 
nou. Se ridică pentru ultima dată, călcând apa şi rotindu-şi 
privirea împrejur. Era exact aşa cum îşi închipuise: nu 
păzeau docul. De ce s-ar fi gândit la asta? Nu erau decât 
nişte poliţişti. 

Eddie înotă pe distanţa scurtă care îl despărțea de doc 
mişcându-se ritmic, sistematic. În costumul lui negru, ud, 
era aproape invizibil. Ajunse la scara pentru înotători, ieşi 
cu uşurinţă din apă şi se opri, ascultând. Atent, mătură cu 
privirea zona înconjurătoare înainte de a continua să se 
caţere pe doc, apoi ridică săculeţul etanş pe care îl 
avusese legat de picior. Îşi scoase din el pistolul şi se uită 
la ceas. Trebuia să se mişte repede. Nu avea cum să plece 
de acolo fără zgomot, dar, în depărtare, se auzeau 
bubuituri de tunet. Aflase de la radio că se apropia o 
furtună serioasă: vânt puternic, ploaie şi o grămadă de 
fulgere şi tunete. Nici nu şi-ar fi putut dori o noapte mai 
potrivită. Se părea că forţele naturii erau, întotdeauna, de 
partea lui. Asta era bine, pentru că nu avea alţi prieteni. 

De duse la hangar, formă cifrul încuietorii, deschise uşa 
şi pătrunse înăuntru. Înşfăcă echipamentul de care avea 
nevoie, apăsă comutatorul liftului cu acţionare electrică şi 
se grăbi să iasă afară, cu telecomanda liftului în mână. 

lahtul din clasa FasTech cobora la apă. Inainte de a fi 
prins, avuse prevederea să se asigure că era complet 
pregătit pentru navigare. Comerciantul care i-l vânduse 
tatălui său spusese că era una din cele mai rapide - dacă 
nu cea mai rapidă - ambarcaţiuni de pe lac. Ei, în funcţie 
de întorsătura pe care aveau să o ia lucrurile, ar fi putut să 
aibă nevoie de fiecare nod în plus pe care i-l putea da. 

Se urcă în cockpit. Când ambarcaţiunea intră în apă atât 
cât trebuia, apăsă pe butonul de oprire al telecomenzii 


465 


liftului. Liniştea se reaşternu. Nu trebuia să aprindă 
luminile de navigare decât după ce avea să se îndepărteze 
suficient de mult de doc, poate nici atunci. Faptul că niciun 
alt membru al familiei lui nu prea se pricepea să navigheze 
îi era prielnic. Nimeni nu avea de ce să vină pe doc la ora 
aceea din noapte. Norocul lor. Era într-o dispoziţie 
ucigaşă, fie că era sau nu vorba de rude. I se părea că, de 
acum, nu se mai putea abţine. 

Aşteptă, şi tot aşteptă. Şi, în sfârşit, un tunet asurzitor 
anunţă că furtuna îşi începea focul de baraj. Porni cele 
două motoare Merc aproape în acelaşi timp şi, sub el, o 
mie de cai putere se dezlănţuiră instantaneu. Apăsă 
comutatorul general, care trimitea cea mai mare parte a 
zgomotului motorului sub apă. Impinse uşor maneta de 
acceleraţie şi iahtul alunecă afară din locaşul său. Îl răsuci 
cu prora către deschiderea golfului, atinse uşor acceleraţia 
şi începu să se îndepărteze de casă cu o viteză de zece 
noduri pe oră. Simţi nava tremurând uşor sub el, ca şi cum 
motoarele ar fi fost nemulţumite fiindcă nu le solicita mai 
mult. „Veţi avea parte de asta mai târziu, vă promit.” 

Odată ce ajunse într-un canal liber, acceleră până la 
jumătate din viteza de croazieră şi şalupa ajunse imediat la 
treizeci şi cinci de noduri, fără ca motoarele Merc să fi 
atins deplina mulţumire, dar îndreptându-se către ea. Se 
uită la ecranul colorat al sistemului GPS, aflat în centrul 
tabloului de bord, şi schimbă cursul spre sud-est, la o sută 
cincizeci de grade. Nu mai era nicio altă ambarcaţiune pe 
apă, iar el cunoştea lacul foarte bine. Canalele de navigaţie 
erau marcate cu balize luminoase: cele roşii indicau 
numerele pare din amonte iar cele verzi, numerele impare 
din aval. Bancurile de nisip erau marcate cu lumini albe, 
intermitente. Oricum, ştia unde se afla fiecare dintre ele. 
Ar fi putut avea probleme numai în golfuri, unde zonele 
puţin adânci nu erau marcate şi limbile de pământ 
pătrundeau în lac la întâmplare. Dar tatăl său echipase 
iahtul cu un radar suplimentar, aşa că nu îşi făcea 
probleme că ar fi putut eşua, nici măcar în golfuri. „Mersi, 


466 


tati; îţi sunt dator, ticălosule.” 

Continuă să ţină luminile de navigare stinse şi mări 
viteza la cincizeci de noduri. Se uita când dincolo de proră, 
când la ecranul GPS. Motoarele Merc tot nu erau pe deplin 
mulţumite, dar, cel puţin, nava nu mai tremura. Rula 
uniform, deşi furtuna începuse. Îşi deschise radioul de 
înaltă frecvenţă şi ascultă buletinul meteorologic. Tuturor 
ambarcaţiunilor mici li se cerea să se retragă la țărm. 
Oamenii erau sfătuiţi să-şi închidă obloanele. Furtuna avea 
să fie a naibii de puternică. N 

„Îţi mulţumesc, Isuse.” Întreaga reprezentaţie îi 
aparţinea. Când intră în canalul principal, schimbă cursul 
şi îşi îndreptă prora către sud vest, la două sute douăzeci 
de grade pe compas. Pe apă, drumul nu era chiar aşa de 
lung. Până la destinaţia pe care şi-o alesese, ar fi avut mai 
mult de mers pe şosea. Şi, oricum, poliţaii supravegheau 
drumurile. Dar poliţia nu avea decât o singură 
ambarcaţiune, care era folosită numai la sfârşit de 
săptămână, când lacul era mai aglomerat. În noaptea 
aceea, nu avea cine să-l deranjeze. 

Trecu la cârmă şi lăsă vântul să-i biciuiască faţa şi să-i 
răvăşească părul. Pe măsură ce briza se înteţea, suprafaţa 
apei devenea tot mai agitată; linii albe de spumă conturau 
acum coamele valurilor întunecate. Dar iahtul tăia valurile 
de şaizeci de centimetri, croindu-şi drumul drept înainte. 
Eddie privi cerul ameninţător. li plăcuse întotdeauna să 
trăiască în aer liber. Să călărească, să o facă pe soldatul, 
să poposească sub cerul larg, larg deschis, să picteze 
apusurile care îţi tăiau răsuflarea, să vâneze şi să 
pescuiască, să ajungă să înţeleagă cum se îmbinau 
lucrurile unul cu altul, cum se devorau unul pe altul. 

Dar totul se apropia de sfârşit. Işi dădea foarte bine 
seama că tocmai făcea ultima sa călătorie. Era uluitor cât 
de repede se termina totul. Era puternic şi sănătos şi, cu 
toate acestea, nu avea să trăiască mai mult de patruzeci de 
ani. Dar, când avea să vină sfârşitul, va fi înfăptuit tot ce 
îşi propusese. Cât de mulţi oameni puteau pretinde asta? 


467 


Îşi trăise viaţa numai în condiţiile impuse de el, nu de tatăl 
său sau de mama sa, sau de oricine altcineva. Numai şi 
numai de el. 

Era minciuna pe care şi-o spunea în fiecare zi. 

Deschise răcitorul şi scoase singura bere pe care o 
pusese înăuntru înainte de a fi prins. Atunci nu ştia că va 
avea nevoie de şalupă, nici măcar nu bănuia. 

Bineînţeles, berea era caldă, pentru că gheaţa se topise 
de mult. Dar avea un gust atât de bun. Îşi lipi cutia de 
metal de faţă şi apăsă acceleraţia cu toată puterea. 
Motoarele se lepădară de moleşeala vitezei de croazieră şi 
şalupa vui, atingând şaptezeci de mile marine pe oră, chiar 
mai mult decât atât. Dealurile care străjuiau lacul făurit de 
măna omului zburau pe lângă el; miile de copaci care le 
acopereau erau santinelele tăcute ale ultimului său asalt. 
„Atacul lui Eddie Lee Battle şi al graţioasei şi devotatei 
sale brigăzi. Doamne, sunt în elementul meu.” 

— Încă o dată, prin breşă, strigă către cerul întunecat, 
brăzdat de fulgere de când ploaia începuse să cadă. Îşi 
adună cu limba picăturile de apă de pe faţă. „Cea mai 
mare virtute a unui bărbat este curajul de a li se împotrivi 
tuturor. Atunci când întunericul pare mai puternic, lumina 
va birui, fie şi numai prin bătăile unei singure inimi”, 
declamă, citând din opera bombastică a unui autor din 
vremea Războiului Civil, care probabil nu dusese în viaţa 
lui o muschetă pe umăr. Parcă răspunzându-i, cerul fu 
brusc iluminat de un fulger de un milion de candele, iar 
tunetul mugi, în timp ce furtuna se dezlănţuia. 

Vuietul motoarelor se sincroniza, decibel cu decibel, cu 
cel al Naturii. Siajul şalupei era imens, dar deplasarea era 
lină, al dracului de lină, deşi viteza era atât de mare. 
Aproape trei sferturi din ambarcaţiunea lungă de zece 
metri era deasupra apei, despicând valurile care 
ajunseseră de un metru. Eddie se simţea ca un motor cu 
reacţie. Nimeni nu-l mai putea opri. 

Nimeni! 


468 


Capitolul 94 


În camera ei din Casa Battle, Michelle se agita ca o 
sălbăticiune în căutarea unei deschizături a cuştii, prin 
care să se strecoare, recucerindu-şi libertatea. King 
plecase să cineze la Sylvia. Nu era sigură de ce o deranja 
asta. Ei, poate că ştia. Ea nu fusese invitată. Dar din ce 
motiv o luase aşa ceva prin surprindere? 

In cele din urmă, fugi din cameră, coborând treptele 
scării principale câte două o dată, şi se duse în salon. Pe 
Remmy nu o văzuse toată ziua. Dorothea dormea, probabil. 
Dormea mai tot timpul. Cine ar fi putut-o condamna? Din 
punct de vedere financiar, era ruinată, avea probleme cu 
drogurile, încă mai era suspectată de uciderea lui Kyle 
Montgomery, iar soţul ei se dovedise a fi un criminal 
periculos, care evadase. Dacă ar fi fost în locul ei, Michelle 
ar fi dormit tot restul vieţii. 

Se opri când o văzu pe Savannah venind de-a lungul 
holului. Tânăra femeie nu se mai îmbrăca ca mama ei. 
Probabil că invincibilitatea lui Remmy Battle începea să se 
şubrezească. Purta nişte blugi cu talia joasă, care lăsau să 
se vadă elasticul chiloţilor ei negri, o bluză scurtă, care nu 
îi acoperea umerii, era desculţă şi avea unghiile degetelor 
de la picioare vopsite în roşul merelor zaharisite. 

Păru surprinsă când dădu cu ochii de Michelle, ca şi 
cum nu ar fi avut habar că ea locuise acolo în tot acel timp. 

— Ce mai faci, Savannah? 

Chipul celeilalte se înnegură. 

— A, nemaipomenit. Tatăl mort, cumnata legumă, mama 
dărâmată, fratele criminal în serie. Ţie cum ţi se pare? 

— Iartă-mă, mi-am ales greşit cuvintele. 

— Las-o baltă. Nici ţie nu pare să-ţi fie prea uşor. 

— Faţă de ce se întâmplă în familia ta, cred că oricărui 
om din lumea asta îi e mai uşor. Făcu o pauză, întrebându- 
se dacă să se întoarcă, pur şi simplu, în camera ei, 
continuând să stea îmbufnată. Respinse varianta asta, şi 
spuse: Aveam de gând să-mi fac o cafea. Te interesează? 

469 


Savannah ezită înainte de a răspunde. 

— Sigur, nu se poate spune că aş fi avut alte planuri. 

Cele două femei se aşezară, cu ceştile de cafea, pe una 
dintre canapelele din salon. 

Michelle se uită spre fereastră; ploaia începuse să 
lovească în geamuri. 

— Se pare că vine într-adevăr furtuna, spuse. Sper că 
Sean o să se întoarcă în curând. 

— E la Sylvia? 

— Chiar aşa. S-a dus doar la cină. 

— Voi vă culcaţi împreună? 

Întrebarea lipsită de menajamente o făcu pe Michelle să 
tresară. 

— Cine, eu şi Sylvia? glumi ea. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Nu, n-o facem. Numai că asta nu e treaba ta. 

— Dacă aş fi lucrat împreună cu Sean, m-aş fi culcat cu 
el. 

— Bravo ţie. Dar nu e prea indicat să procedezi aşa dacă 
vrei să ai o relaţie de serviciu reuşită. 

— Dar el îţi place, nu-i aşa? 

— Da, şi îl respect. Şi mă bucur că suntem parteneri de 
afaceri. 

— Şi atâta tot? 

— De ce te interesează asta atât de mult? 

— Probabil fiindcă mă gândesc că eu nu o să am 
niciodată parte de aşa ceva. Vreau să spun, de cineva care 
să facă parte din viaţa mea. 

— Ce, nu eşti în toate minţile? Eşti tânără, frumoasă şi 
bogată. Poţi să-ţi alegi orice bărbat vrei. Exact aşa se 
petrec lucrurile în lumea asta. 

Savannah o privi fix. 

— Nu, n-o s-o fac. 

Şi începu să-şi roadă unghiile. 

Michelle se întinse şi îi trase mâna din gură. 

— Numai copiii mici îşi rod unghiile, Savannah. Şi, dacă 
tot ne punem întrebări directe, de ce nu-ţi ştergi numele 


470 


de pe fund? Ar ajuta la îndeplinirea planurilor tale de 
căsătorie, dacă tot eşti atât de îngrijorată din pricina asta. 

— Nu, n-ar ajuta. 

Michelle o privi îngrijorată. 

— De ce oare? 

Savannah izbucni dintr-o dată: 

— Dacă sunt la fel de nebună ca restul familiei mele? 
Tata era total dezechilibrat. Fratele meu e un ucigaş. 
Acum am aflat că celălalt frate al meu avea sifilis. Mama e 
ciudată de felul ei. Până şi cumnata mea e total dată peste 
cap. E o boală. Vii în contact cu un Battle şi gata, eşti 
condamnat. Aşa că, ce şansă aş putea avea? N-am dracului 
niciuna. Niciuna! 

Îşi aruncă ceaşca cu cafea pe podea, se făcu ghem şi 
începu să plângă. 

Pentru o lungă clipă, Michelle o privi fix, întrebându-se 
dacă merita într-adevăr să se amestece în toate astea. In 
cele din urmă, se întinse, o strânse pe cealaltă femeie la 
piept şi încercă să o aline spunându-i vorbe care îi veneau 
pe buze fără să ştie de unde. Când se auzi bubuitul 
tunetului, hohotele lui Savannah se mai domoliră, dar 
tânăra continua să stea lipită de Michelle, ca şi cum ea ar 
fi fost singura prietenă pe care o avusese de când lumea 
sau pe care ar fi putut-o avea vreodată. 

Tot ce îşi dorea cu adevărat Michelle era să părăsească 
locul acela cât mai curând cu putinţă. Ar fi putut chiar să-l 
înfrunte pe ucigaşul Eddie, dacă ar fi fost departe de Casa 
Battle. Totuşi, stătea acolo, ţinând-o în braţe pe femeia 
care plângea şi şoptindu-i la ureche cuvinte încurajatoare. 
Michelle o îmbrăţişa de parcă ar fi fost carne din carnea ei 
şi sânge din sângele ei şi, în acelaşi timp, îi mulțumea lui 
Dumnezeu, în tăcere, fiindcă nu era aşa. Pentru că, cine 
ştie, tot ce abia spusese Savannah ar fi putut fi adevărat. 
Poate că familia Battle era blestemată. 


471 


Capitolul 95 


— Sean, a fost o seară cu adevărat minunată. 

El şi Sylvia se întorseseră în casă şi stăteau pe mica 
terasă închisă cu geamuri de lângă bucătărie, uitându-se la 
vremea rea de afară. 

— Îmi place să privesc furtunile de pe lac, spuse ea. E 
mai frumos în timpul zilei, când le poţi vedea venind pe 
deasupra crestelor muntelui. 

Se întoarse şi îl văzu fixând-o cu privirea. 

— Ce e? 

— Tocmai mă gândeam că există ceva mult mai frumos 
decât o furtună şi că stă alături de mine. 

Ea zâmbi. 

— Cu formula asta agăţai fetele când erai la facultate? 

— Da, dar marea diferenţă e că acum cred ceea ce spun. 

Se apropiară unul de celălalt, el îi înconjură umerii cu 
braţul, iar ea îşi puse capul pe pieptul lui. 

— Aşa cum am mai spus, e plăcut să-ţi poate cineva de 
grijă din când în când. 

— Voi doi sunteţi un cuplu reuşit, zău aşa. 

Sylvia ţipă şi sări în sus. King se ridică pe jumătate de 
pe canapea înainte de a vedea ţeava unui pistol aţintită 
înspre el. Se aşeză la loc. 

În costumul lui încă ud, Eddie Battle se sprijinea de 
tocul uşii, îndreptându-şi pistolul mai întâi către King şi 
apoi către Sylvia. Punctul laserului dansa de-a lungul 
torsurilor lor ca un tăciune încins şi roşu mânuit de un 
păpuşar. 

— De fapt, sunteţi atât de fermecători, încât v-aş fi 
fotografiat dacă aş fi avut un aparat. 

— Ce dracu vrei, Eddie? 

— Ce vreau eu? Ce vreau eu, Sean? 

King se aşeză în faţa Sylviei când Eddie intră în 
încăpere. 

— Asta am întrebat. 

— Dacă vrei să ştii, îmi placi. Chiar îmi placi. Nu sunt 

472 


supărat fiindcă tu ai fost ăla care m-a dibuit. A fost o luptă 
frumoasă, între inteligenţe. De fapt, îmi închipuisem că o 
să fii tu. De asta am încercat să scap de tine şi de Michelle 
atunci, pe iahtul tău. 

— De ce nu te predai, ca să ne scuteşti pe toţi de o 
grămadă de necazuri? E un ofiţer de poliţie aici, afară. 

— Nu, Sean, nu e chiar aici, afară, îl corectă Eddie. E la 
capătul aleii, în maşina lui. Am verificat. Şi acum, când 
urlă furtuna, v-aş putea împuşca pe amândoi sau aş putea 
da o petrecere şi el habar n-ar avea. 

— OK, şi unde să vrei ajungi cu asta? 

— Vreau să veniţi amândoi cu mine. Dăm o raită pe lac. 

King îşi duse, pe furiş, mână în jos şi-o apăsă pe 
buzunarul lateral al hainei. Acolo îşi ţinea celularul. 

— Pe lac? Acolo e furtună! spuse Sylvia. 

King reuşi să simtă tastatura celularului prin haină. 
„Ţine-l ocupat, Sylvia.” 

Ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile, ea zise: 

— Şi n-ai cum să fugi pe apă. 

— Nu încerc să fug. Am renunţat de mult la ideea asta. 

King găsi tasta pentru apelare rapidă pe care o căuta, 
apăsă, apoi bâjbâi şi apăsă şi butonul numărului dorit. 
Trebuia să nimerească. 

Imediat ce auzi că apelul fusese primit şi o voce începu 
să spună „alo”, strigă: 

— Fir-ar să fie, Eddie, asta e o nebunie. Ce, acum te-ai 
apucat de răpiri? 

— Mda, am început să mă plictisesc doar de omoruri. Să 
mergem! 

— Nu ne urcăm pe iahtul tău, şi gata. 

Eddie plasă punctul dispozitivului de ochire cu laser pe 
fruntea Sylviei. 

— Atunci o împuşc chiar aici. Voi hotărâți. Mie puţin îmi 
pasă. 

— Ia-mă doar pe mine, spuse King. 

— Asta n-am prevăzut în plan, bătrâne. Mergeţi 
amândoi. 


473 


— Unde ne duci? 

— Vrei să stric surpriza? 

Preţ de o clipă înspăimântătoare, simţiră privirea 
bărbatului care măcelărise nouă oameni. 

— Acum, Sean. Chiar acum. 


În virtutea unei raţiuni pe care nici ea nu o înţelegea, 
după ce o părăsi pe Savannah, Michelle se duse să arunce 
o privire în atelierul lui Eddie. Nu putea crede, nici măcar 
pentru o secundă, că el s-ar fi putut furişa în preajma 
casei; locul era plin de poliţişti înarmaţi şi Eddie nu era 
tâmpit. Dar, în timp ce trecea de la un tablou la altul, nu 
izbuti să nu se întrebe cum se putea ca un om care 
săvârşise atâtea omoruri să picteze atât de frumos. Părea 
imposibil ca, în aceeaşi minte şi în acelaşi trup, să se 
adăpostească un astfel de artist şi un astfel de ucigaş 
înspăimântător. Se cutremură şi se cuprinse cu braţele. Se 
gândea că avusese anumite sentimente pentru el. Ce putea 
spune despre puterea ei de judecată? Despre modul în 
care îi înţelegea pe ceilalţi? Oare se va mai putea încrede 
vreodată în propriile ei instincte? Ideea aceea groaznică o 
făcu să simtă o arsură în pântec. Se încovoie, brusc 
ameţită şi îngreţoşată; îşi lipi antebraţele de coapse, în 
timp se silea să-şi ucidă dorinţa. _ 

„Doamne, cum am putut să fiu atât de oarbă? Insă îşi 
aminti ce se spunea despre cei mai cunoscuţi criminali din 
istorie. Nu arătau şi nu se purtau ca nişte ucigaşi. Erau 
fermecători, erau o prezenţă amuzantă, nu puteai să nu fii 
atras de ei. Dintre toate, ăsta era aspectul cel mai 
înspăimântător. Erau ca tine şi ca mine.” 

Tocmai se îndrepta şi se ridica când telefonul ei începu 
să sune. Răspunse, dar nimeni nu spunea nimic. Pe urmă 
auzi vocea lui King strigând ceva, dar nu reuşi să înţeleagă 
decât un singur cuvânt. 

— Eddie! 

Continuând să asculte şi să pună cap la cap ceea ce se 
petrecea la celălalt capăt al conexiunii fără fir, privi 


474 


împrejur, văzu un telefon fix pe o masă de lângă unul din 
şevaletele lui Eddie şi îl sună pe Todd Williams. 

— Sunt la Sylvia acasă - sau cel puţin aşa cred. 

— Rahatul naibii. Dar e şi un poliţist cu Sean. 

— Poate că e deja mort. 

— Am plecat într-acolo. 

— Şi eu. 

Michelle ţinea celularul la ureche în timp ce alerga spre 
vila Battle. Fugi în camera ei, înhăţă cheile camionetei şi 
se repezi iarăşi afară. Era pe punctul de a sări în 
camionetă, dar se opri şi alergă înapoi în casă. Se repezi 
spre camera lui Savannah şi deschise uşa cu o izbitură. 
Savannah era în pat. Sări în sus când cealaltă dădu buzna 
înăuntru. Michelle acoperi locaşul microfonului celularului 
ei, pentru ca nimic din ce spunea să nu ajungă la urechile 
lui Eddie Battle. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? întrebă Savannah. 

— Îmi trebuie telefonul tău. 

— Ce? 

— Dă-mi dracului celularul ăla al tău! 

Câteva secunde mai târziu, Michelle se urca în 
camioneta ei, ţinându-şi încă telefonul apăsat pe ureche şi 
străduindu-se să mai prindă câte un cuvânt care să o ajute 
să priceapă unde era Sean. 

Stai puţin. Auzise ceva. Ce spusese? 

— Iaht! 

Sean întreba unde îi ducea Eddie cu iahtul. Auzise asta 
foarte bine. 

Tastă numărul pe telefonul pe care îl luase de la 
Savannah. 

— Todd, sunt într-un iaht, pe lac. 

— Un iaht! De unde dracu a luat Eddie un iaht? 

— Sunt o grămadă la docul de aici. E şi unul foarte rapid 
printre ele. 

— Rahat. 

— Todd, tu ai vreo ambarcaţiune? întrebă ea, 
înnebunită. 


475 


— Nu. Adică, cei de la baza sportivă şi de la cherhana au 
una, dar nu ştiu exact unde e acum. 

— Da, grozav, ce să zic! 

Michelle gândea repede: „Idioata de mine. Sigur că da.” 

— Cât de repede poţi să ajungi aici? 

— Ce, aa, zece minute, răspunse Williams. 

— Fă să fie cinci şi vino să ne întâlnim la docul familiei 
Battle. E cam departe, dar există o maşinuţă de golf pe 
care poţi să o foloseşti. Drumul e luminat şi sunt semne 
care îţi arată încotro s-o iei. 

— Şi tu? 

— Şi eu ce? ţipă ea. 

— Ție nu-ţi trebuie maşinuţa? 

— Pe mine m-ar încetini. Acum ascultă-mă cu atenţie, 
până să ajungi aici, trebuie să iei legătura cu cei de la baza 
sportivă, să afli unde e ambarcaţiunea aia şi să o trimiţi pe 
lac cu nişte oameni înarmaţi în ea. Asigură-te că au fost 
blocate toate drumurile care ajung la lac. Şi cheamă FBl-ul 
şi poliţia statală, şi fă repede rost de un elicopter cu un 
reflector mare. Spune-le să alerteze SWAT!* sau Hostage 
Rescue!. O să avem nevoie de nişte ţintaşi de elită. 

— Toate astea iau timp, Michelle. 

— Pe care nu-l avem, aşa că fă-o odată! 

— Lacul e mare. Litoralul are peste opt sute de 
kilometri. Sunt o mulţime de locuri în care poţi să te 
ascunzi. 

— Mulţumesc pentru încurajare. Mişcă-ţi fundul încoace. 

Inchise telefonul, sări din camionetă, fugi în spatele 
casei şi alergă cu cea mai mare viteză pe care o putea 
atinge către doc, pe aleea luminată. Continua să asculte la 
telefon, sperând să audă ceva care să-i fie de folos, dar 
până la ea nu ajungea decât un vâjâit. Dacă erau pe iaht, 
zgomotul motoarelor acoperea orice altceva. 

Ajunse la doc, apăsă comutatorul şi lumina inundă 
întreaga zonă. În aceeaşi secundă, un fulger enorm, 


18 Special Weapons And Tactics - trupe speciale de intervenţie. 
1 Salvarea Ostaticilor - unitate specializată în eliberarea ostaticilor. 
476 


orizontal, se întinse dea curmezişul cerului, fiind urmat de 
un tunet atât de puternic, încât o făcu să-şi ducă mâinile la 
urechi. 

Privirea îi căzu imediat pe locul gol. Fir-ar să fie, e 
FasTech-ul. 

Luă din nou telefonul. 

— Todd, sunt pe un iaht din clasa FasTech. Are zece 
metri lungime, e alb cu roşu... 

— Ştiu cum arată tipul ăsta de iaht. Ai cumva idee ce fel 
de motoare are? 

— Da, două Merc identice, de cinci sute de cai putere 
fiecare. Dacă nu eşti aici în trei minute, plec fără tine. 
Închise telefonul. 

— OK, ce avem aici? se întrebă, în timp ce alerga de la o 
ambarcaţiune la alta. Scuterele Sea-Doos erau vioaie şi 
rapide, dar nu aveau lumini de navigare şi nu credea pe 
uriaşul Todd era în stare nici să stea agăţat de ea în timp 
ce conducea, nici să facă manevrele el însuşi. În plus, după 
experienţa duelului inegal avut pe şosea cu Roger Canney, 
vroia ca, dacă s-ar fi ajuns la o luptă între ambarcaţiuni, să 
aibă de partea ei ceva mai multă putere. 

Se opri la iahtul model Sea Ray, mare şi performant, 
care era adăpostit într-unul din compartimente. Era clar că 
nu atingea viteza unui FasTech, dar era un vas mare, cu 
motoare puternice - şi ea tocmai de asta avea nevoie. 
Trase un foc de pistol în lacătul hangarului, pătrunse 
înăuntru, găsi cheile pentru Sea Ray şi telecomanda liftului 
care îl lansa la apă, apoi pregăti ambarcaţiunea de plecare. 

După câteva minute, Todd Williams sosi în mare viteză 
cu maşinuţa de golf. Înşfăcă o vestă de salvare şi se urcă 
pe iaht. 

— Am luat legătura cu toată lumea. Cei de la baza 
sportivă îşi lansează ambarcaţiunea la apă la Haley Pont 
Bridge; asta e la cincisprezece mile în aval. Şi FBl-ul, şi 
poliţia statală trimit elicoptere şi ţintaşi de elită cât mai 
curând posibil. Şi am instalat bariere pe toate drumurile 
care ajung la lac. 


477 


— Bun. Acum ia ăsta şi ascultă cu atenţie. Sean s-ar 
putea să ne dea nişte indicii, ca să ne lămurim unde sunt. 

Williams luă telefonul şi şi-l lipi de ureche. 

Michelle cuplă marşarierul şi ieşiră din doc cu spatele, 
atât de repede încât Williams căzu, sprijinindu-se de 
copastie, şi era gata să fie aruncat peste bord. 

— Fir-ar să fie, Michelle, zise, ridicându-se, ştii cum se 
conduce chestia asta? Nu e o prăpădită de barcă cu vâsle. 

— Învăţ întotdeauna repede. Casa Sylviei - spune-mi cât 
de departe de aici e şi la câte grade pe compas. 

Williams se strădui să facă o apreciere cât mai corectă şi 
ea calculă repede timpul, distanţa şi ruta. De fapt, în 
răstimpul petrecut în Serviciul Secret devenise un marinar 
desăvârşit, pilotând orice fel de ambarcaţiune, de la 
şalupele tip trabuc, folosite când îi escorta pe foştii 
preşedinţi, şi care se deplasau cu viteză, vibrând nervoase 
pe suprafaţa apei, până la docilele nave cu zbaturi ai căror 
foarte  preţioşi pasageri erau nepoţii aceloraşi foşti 
preşedinţi. 

— OK, ţine-te bine. 

Orientă prora spre deschiderea canalului şi apăsă 
acceleraţia la maximum. La început, uriaşul Sea Ray gemu 
uşor, ca şi când s-ar fi trezit din somn. Apoi elicele sale 
despicară cu nădejde apa, împrăştiind-o în toate părţile. 
Prora i se înălţă în aer ca un armăsar şiret pregătit să-şi 
azvârle călăreţul peste cap şi vasul făcu un salt uriaş 
înainte. Şi atinse viteza de patruzeci de noduri, în timp ce, 
pe lacul de opt mii de hectare, Michelle, fără să ştie unde 
trebuia să ajungă de fapt, îl îndrepta direct spre inima 
furtunii care se apropia. 


478 


Capitolul 96 


— Ei, hai, Eddie, unde ne duci? strigă King, acoperind 
zgomotul celor două motoare gemene, care se împletea cu 
al furtunii. 

Era legat fedeleş cu aţă de pescuit şi era întins pe o 
parte, pe punte, lângă scaunul căpitanului. Sylvia era 
aşezată pe bancheta de la pupa, legată în acelaşi fel, iar 
Eddie conducea stând în picioare şi vântul îi răscolea părul 
stufos. 

— Ce-ţi pasă? Pentru excursia asta nu se dau bilete de 
întoarcere. 

— De ce vrei să ne ucizi? Ai umplut tabela de marcaj. I-ai 
dat gata pe toţi cei pe care îi vroiai. 

— Nu chiar pe toţi, bătrâne. Apropo, am câştigat pariul. 

— Ce pariu? 

— Când m-ai prins, tu ai spus că se terminase, iar eu am 
spus că nu. 

— Felicitări. 

Eddie schimbă cursul, tăind de-a curmezişul un val 
uriaş, care zdruncină puternic vasul. King se izbi cu capul 
de puntea din fibră de sticlă de sub el. 

— Dacă nu încetineşti, o să ne ucizi cu mult înainte de a 
ajunge acolo unde vrei să ne duci. 

Drept răspuns, celălalt acceleră şi mai mult. 

— Eddie, te rog, urlă Sylvia, din spate. 

— Gura! 

— Eddie... începu ea din nou. 

El se răsuci şi trase un glonţ care trecu la doi centimetri 
de urechea stângă a Sylviei. Ea ţipă şi se aruncă pe punte. 

Un fulger gros lovi, cu un trosnet înfiorător, un copac de 
pe mica insulă pe lângă care treceau în goană. Stejarul 
explodă, azvârlind în apă bucăţi de lemn carbonizat. 
Bubuitul tunetului care îl însoţi fu cu mult mai puternic 
decât zgomotul motoarelor. 

King se târi spre prora. Aşa cum era legat, nu avea nicio 
şansă împotriva cuiva atât de puternic ca Battle. Probabil 

479 


că nici într-o luptă corectă nu i-ar fi putut face faţă. Se uită 
înapoi, către Sylvia. Ea era, în continuare, întinsă pe 
punte. li putea desluşi hohotele de plâns printre toate 
celelalte zgomote. Se strădui să se ridice şi, într-un târziu, 
reuşi. Işi lăsă spatele să alunece de-a lungul balustradei şi 
izbuti ca, până la urmă, să se salte pe scaunul de lângă 
Eddie. 

Acesta se uită la el şi zâmbi. 

— ţi place ce privelişte ai de aici? 

King privi împrejur. Cunoştea foarte bine lacul, dar, aşa 
cum ştie orice marinar cu experienţă, lucrurile arată cu 
totul altfel într-o noapte întunecoasă. Chiar în momentul 
acela treceau pe lângă un punct de reper pe care îl 
recunoscu, o clădire cu cinci etaje pe o limbă de pământ 
care pătrundea într-unul din canalele principale ale 
lacului. 

— Se pare că mergem spre est, către baraj, strigă. 

Se rugă ca telefonul lui să fi rămas în continuare 
deschis. Dacă nu ar fi fost aşa şi Michelle ar fi încercat să-l 
sune, nu ar fi avut cum să apese butonul pentru răspuns şi, 
oricum, sunetul l-ar fi trădat. 

— Spre est, către baraj? strigă din nou, şi mai tare. 

— ţi cunoşti lacul, spuse Eddie, sorbind din nou, cu 
lăcomie, din berea lui caldă, şi părând să savureze fiecare 
picătură. 

— Eddie, ştiu de ce i-ai omorât pe toţi oamenii ăia. 

— Nu, nu ştii. 

— Am descoperit. Tyler, Canney, Junior, Sally. Şi Hinson 
şi Pembroke ca să ne derutezi. Un pas mai încolo, nu-i aşa? 
Un singur pas. 

— Ştii pe naiba. 

— Eddie, tatăl tău era un om îngrozitor. Ştiu că el te-a 
împins să faci asta. Ai ucis din cauza lui, pentru ceea ce i-a 
făcut mamei tale şi fratelui tău. 

Eddie îşi îndreptă pistolul spre capul lui King. 

— Ţi-am spus că habar n-ai de ce am făcut-o. 

King îşi muşcă buzele, încercând să-şi ţină nervii sub 


480 


control, ceea ce nu era tocmai uşor în momentul acela. 

— OK, atunci de ce nu-mi spui tu? 

— Ce contează, Sean? Sunt nebun, OK? Dacă nu mă 
prăjesc pe scaunul electric, ar trebui să mă închidă şi să 
arunce cheia. Să lase pe cineva să-mi spintece măruntaiele 
în timp ce dorm în celulă. Pe urmă toată lumea o să poată 
respira uşurată. S-a zis cu Eddie. E grozav, s-a zis cu Eddie 
şi lumea merge înainte. Se uită la King şi zâmbi. Ei, cel 
puţin, când o să mori tu, o să te jelească o grămadă de 
lume. Eu n-am pe nimeni. 

— Dorothea? 

— Da, ce să zic... 

— Remmy o să te plângă. 

— Crezi? 

— Tu nu crezi? 

Eddie clătină din cap. 

— Aşa nu ajungem nicăieri. 

— Povesteşte-mi despre Steve Canney. 

— Ce-ar fi de spus? 

— Eddie, tu eşti un om de onoare. Ar fi trebuit să trăieşti 
acum o sută cincizeci de ani. Aşa că, îndeplineşte-i unui 
condamnat ultima dorinţă. Povesteşte-mi. 

În cele din urmă, Eddie zâmbi. 

— Ce naiba? Bine, ascultă. Tocmai mă întorsesem de la 
facultate. Părinţii mei erau în relaţii proaste. Savannah 
avea cam doi ani şi tata deja se săturase de ea. Ştiam că 
ticălosul umbla iar după muieri. L-am urmărit şi l-am văzut 
cu femeia aia, cu Canney. Când ea a născut un băiat, m-am 
strecurat în spital şi am verificat analizele sângelui. Roger 
Canney nu era tatăl lui. Ştiam cine era. 

— Savannah e copilul lui Bobby şi al lui Remmy? 

— O, da. După presupunerile mele, tata credea că mama 
avea de gând să divorţeze. Aşa că, până la urmă, s-a 
pomenit că era gravidă. Ca să afli dacă amândoi au fost de 
acord să facă sex, ar trebui s-o întrebi pe ea. 

— De ce dracu n-au divorţat, pur şi simplu? 

— Pe Bobby Battle să-l părăsească nevasta? Monstrul 


481 


ăla n-ar fi lăsat să se întâmple asta nici în ruptul capului. 
Ar fi fost un semn de eşec. Marele Bobby Battle nu dădea 
greş niciodată. Niciodată! 

— Remmy ar fi putut să divorţeze dacă ar fi vrut. 

— Presupun că n-a vrut. 

King cugetă dacă să pună sau nu următoarea întrebare 
şi decise că ar fi putut fi singura lui şansă. Se gândi şi că, 
atâta vreme cât îl ţinea pe Eddie de vorbă, el şi Sylvia 
continuau să rămână în viaţă. Şi, cine putea şti, poate că 
reuşea să-l convingă să-i lase pe amândoi să trăiască. 

— De ce nu l-ai ucis pe băiat, Eddie? Pe Tommy 
Robinson? 

— Mi-am închipuit că avea să-l aranjeze pe taică-său, ca 
să-mi fie mie viaţa mai uşoară. 

— Haide, n-aveai cum să fii sigur. 

— Nu aveam niciun motiv să-l omor. Şi ce-i cu asta? 
Crezi că am devenit un tânăr cercetaş fiindcă am reuşit să 
nu ucid un puşti împuţit? Ai văzut ce i-am făcut lui Sally. Şi 
ce naiba aveam eu de împărţit cu ea, ai? l-am zdrobit faţa 
până la os. 

Se uită în jos şi mai slăbi pedala de acceleraţie. 

Cu fiecare minut, furtuna devenea tot mai cumplită şi 
până şi puternicul FasTech tăia cu greu valurile acum de-a 
dreptul masive. lahturile de acel tip erau unele dintre cele 
mai bune din lume şi King se ruga ca fiecare dintre fibrele 
de sticlă ale ambarcaţiunii să poată înţelege lupta dusă de 
el. Totuşi, ar fi fost suficient un singur trăsnet ca să fie 
incineraţi după explozia rezervorului de combustibil. 

— Şi Junior? 

— Pentru că l-am ucis pe el mă simt într-adevăr întinat. 
Idioata aia de Sally. De ce a tăcut? Ce naiba, Junior îmi 
plăcea. 

— El n-a lăsat-o să spună adevărul. Nu vroia să-şi facă 
nevasta să sufere. 

— Vezi, aici ai nimerit-o. E întotdeauna mai bine să spui 
adevărul. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost amândoi în viaţă. 

Eddie supse ultima picătură de bere din cutie, apoi o 


482 


azvârli peste bord. 

— Odinioară, tu ai ucis oameni, Sean. 

— Numai dacă au încercat să mă omoare. 

— Ştiu asta, nu te pun în aceeaşi oală cu mine. Cum te-ai 
simţit, chiar înainte de a-i vedea murind, ştiind că tu 
făcuseşi asta? 

La început, King crezu că Eddie trata totul cu uşurinţă, 
dar apoi îi văzu privirea pierdută în întunericul din faţa lor 
şi înţelese exact ce anume îl întrebase. 

— Am simţit că o parte din mine murea împreună cu ei. 

— Cred că asta e diferenţa dintre noi doi. 

— Vrei să spui că ţie ţi-a făcut plăcere? 

— Nu, vreau să spun că eu eram deja mort când am 
început să ucid. Îşi îndoi braţele şi îşi clătină din cap. Nu 
am fost întotdeauna aşa. Nu făcusem rău nimănui, 
niciodată. Nu sunt genul care începe prin a tortura 
animale şi ajunge apoi la oameni. Nu mă încadrez în tipul 
de gunoaie pe care le vâna Chip Bailey. 

— Nu am crezut niciodată că eşti un criminal în serie 
obişnuit. 

— Adevărat? Eddie zâmbi. Am vrut să joc în Liga 
Naţională de Fotbal. In facultate, eram destul de bun, 
chiar al dracului de bun. Puteam să devin profesionist. Ei, 
poate că puteam, poate că nu puteam. Eram puternic ca un 
taur, cu picioare zdravene, şi nu-mi plăcea să pierd - 
omule, detestam asta. Dar n-a fost să fie, nu era în cărţi. 
Ştiu, ai dreptate. M-am născut prea târziu. Anii 1800 mi s- 
ar fi potrivit mult mai bine. Mă simt pierdut în secolul ăsta. 

— Când ai aflat adevărul despre fratele tău? 

Eddie îşi luă ochii de la King şi verifică partea din spate, 
unde Sylvia se aşezase din nou pe marginea banchetei de 
la pupa. Privindu-l iarăşi pe King, spuse încet: 

— De ce mă întrebi asta? 

— Pentru că de aici a început totul, de-aia. 

— A, ce, marea mea scuză? 

— Cei mai mulţi dintre oamenii în situaţia ta ar cerşi o 
justificare, ar invoca legitima apărare sau altceva care să 


483 


explice totul. 

— Atunci, presupun că nu sunt ca ceilalţi oameni. 

— Sifilisul. Când ai aflat că de asta era vorba? 

Eddie slăbi şi mai mult acceleraţia, iar iahtul încetini la 
treizeci de noduri. Mergeau încă destul de repede, dar, cel 
puţin, zbaturile ambarcaţiunii nu mai ieşeau din apă la 
fiecare două sute de metri. 

— Încă mai aveam nouăsprezece ani, spuse rar Eddie, cu 
privirea încă pierdută în depărtate, dincolo de prora, ca şi 
cum s-ar fi străduit să facă un calcul foarte complicat. Ei 
nu ştiau că aflasem. Îmi spuneau minciuni despre felul în 
care murise fratele meu. Dar am descoperit adevărul - o, 
da, l-am descoperit. N-au mai putut să-mi strecoare tot 
felul de rahaturi. Nicidecum. 

— Adică s-a întâmplat cu puţin timp înainte de planul de 
răpire. 

Eddie zâmbi. 

— Nici nu-mi vine să cred că am putut păstra un astfel 
de secret în toţi aceşti ani. Imi închipui că Chip a fost 
extrem de surprins. 

— Da, dacă folosim nişte termeni moderati. 

King aruncă o privire spre Sylvia, dar ea nu făcea 
altceva decât să se uite la apele întunecoase, tresărind la 
fiecare fulger şi la fiecare bubuit de tunet. Apa era atât de 
agitată, încât simţea că cina i se urcase, înapoi, în gât. Se 
luptă cu imboldul de a voma, şi zise: 

— Ai avut vreo confruntare cu tatăl tău în privinţa asta? 

— Ce însemna o confruntare? El era îndărătnicul Bobby 
Battle. Ticălosul nu putea greşi. Nu recunoştea niciodată 
ce-i făcuse propriului lui fiu. S-a frecat de toate curvele, a 
adus mizeria aia acasă, l-a omorât pe Bobby şi nici măcar 
nu s-a sinchisit. E al dracului de sigur că asta nu m-a 
surprins. Puțin i-a păsat că şi-a ucis propriul copil. 
Nenorocitul de creier i s-a dizolvat, ochii i-au ieşit din 
orbite, dinţii i-au putrezit. Ultimii lui ani au fost o agonie 
neîntreruptă, chiar neîntreruptă. Era ca şi cum cineva ar fi 
luat o poză frumoasă şi ar fi turnat terebentină peste ea. 


484 


Ştiam că Bobby era încă acolo, dar nu-l mai puteam vedea. 
Eddie clipi repede din ochi. Omule, în fiecare zi mă uitam, 
pur şi simplu, cum se pierde. Când s-a îmbolnăvit de-a 
binelea, le-am spus să-l ducă la doctor. Fir-ar să fie, ajutați- 
l pe Bobby, ajutaţi-l. Vă rog! Iar ei nu au făcut-o niciodată. 
E doar un copil, spuneau. Spuneau că eu nu înţelegeam. 
Am înţeles, omule, am înţeles al dracului de bine, dar prea 
târziu pentru Bobby. 

— Am auzit că fratele tău era într-adevăr o persoană 
încântătoare, în ciuda vitregiei sorții şi a tuturor durerilor 
care îl chinuiau. 

Chipul lui Eddie se lumină. 

— Trebuia să-l fi văzut, Sean. Cel mai dulce tip. Era tot 
ceea ce eu nu eram. Înainte de a-i fi fost atins creierul, era 
inteligent, omule, chiar foarte inteligent. Mă învăţa tot 
felul de chestii, mă ajuta, avea grijă de mine. Era fratele 
meu mai mare. Am fi făcut orice unul pentru altul. Ne 
simţeam atât de bine împreună. King zări lacrimile sărate 
care alunecau pe obrajii lui Eddie, amestecându-se cu 
ploaia. Şi apoi a început să se simtă din ce în ce mai rău. În 
cele din urmă, mama l-a dus la un specialist; nu mi-a 
povestit niciodată ce spus omul ăla, dar lui Bobby continua 
să-i fie tot mai rău. A murit la patru zile după a 
optsprezecea noastră aniversare. Tata era plecat, cu nişte 
afaceri. Mama n-a intrat în camera lui. Eu l-am ţinut în 
braţe, l-am ţinut în braţe până s-a dus şi am continuat să-l 
tin aşa până când m-au silit să plec de acolo. Se opri, apoi 
adăugă: Bobby a fost singurul prieten adevărat pe care l- 
am avut. A fost singurul om care m-a iubit vreodată. 

— Ai spus că purtarea tatălui tău nu te-a surprins. Dar 
altceva a făcut-o? întrebă King, plin de curiozitate. 

— Chiar vrei să ştii ce anume m-a surprins? Vrei într- 
adevăr să ştii? 

Lui King i se păru că Battle se purta ca un puşti care nu 
mai poate de nerăbdare să împărtăşească un secret 
păstrat de multă vreme. 

— Da, chiar vreau. 


485 


— A fost mama mea, draga mea mamă cu vertebre de 
oţel, care nu a ridicat nici măcar un singur deget ca să-şi 
salveze fiul. Nenorocitul ei de fiu. Acum, explică-mi tu asta, 
vrei? 

— Nu pot, Eddie. Nu ştiu de ce n-a făcut-o. 

Eddie respiră adânc, reumplându-şi plămânii cu aer. 

— Bine ai venit printre noi. Scăzu şi mai mult viteza. 
Gata, am ajuns. 

În timp ce iahtul încetinea, King îşi roti privirile, ca să 
vadă dacă ar fi putut spune unde se aflau. Era foarte 
întuneric, şi simţurile lui erau bulversate, dar locul acela 
părea să aibă ceva foarte familiar. 

Eddie scoase un cuţit din punga impermeabilă şi îl 
îndreptă spre King, care tresări, cuprins din nou de panică. 

— Eddie, nu vrei să faci asta. Noi am putea aranja să fii 
ajutat. 

— Niciun ajutor nu-mi mai poate fi de folos, Sean, dar îţi 
mulţumesc pentru ofertă. 

— Te rog, Eddie, nu face asta! strigă Sylvia, de la pupa. 

Eddie se holbă la ea, rânji pe neaşteptate şi îi făcu semn 
să vină mai aproape. Pentru că ea nu se clinti, îşi scoase 
pistolul. 

— Doctore, următorul glonţ ţi se opreşte exact în creieri. 
Mişcă-ţi fundul încoace. 

Ea se apropie împleticindu-se şi tremurând de frică. El 
tăie legăturile care o ţineau, o împinse mai întâi pe scări în 
jos, apoi în cea mai apropiată cabină, şi încuie uşa în urma 
ei. Apoi potrivi lama cuţitului sub legăturile picioarelor lui 
King şi le tăie cu grijă. 

— Du-te în spatele iahtului, Sean. 

Îşi sublinie spusele proptindu-i în spate ţeava pistolului. 

— Ce faci, Eddie? 

— Închid cercul, omule; pur şi simplu, închid cercul. 
Acum urcă-te pe copastie şi întoarce-te. 

— Ai de gând să mă împuşti aici sau după ce sar în apă? 

Drept răspuns, Eddie luă cuțitul şi tăie cu atenţie şi 
legăturile de la mâinile lui King, eliberându-l. Celălalt îl 


486 


privi cu prudenţă. 

— Nu înţeleg ce faci, Eddie. 

— Nu, nu înţelegi ce fac, pentru că o fac eu. 

Îl izbi cu putere în piept cu unul din braţele lui masive. 
King căzu pe spate, intrând în apă cu capul înainte. 

Eddie alergă înapoi în cockpit, apăsă pe acceleraţie şi 
iahtul porni chiar înainte ca King să apuce să iasă la 
suprafaţă. 

Când o făcu, King văzu ambarcaţiunea rotindu-se în 
jurul lui şi apoi îndreptându-se către el. Se răsuci şi începu 
să înoate, îndepărtându-se. De ce ticălosul nu îl împuşcase, 
în loc să îl azvârle aşa? De ce îl hăituia cu iahtul? Când 
FasTech-ul ajunse aproape de el, King aproape că simţi 
elicele masive pătrunzându-i în carne, pentru a înroşi lacul 
cu sângele lui. 

În ultimul moment, ambarcaţiunea viră şi trecu pe lângă 
el. 

— Îţi mulţumesc pentru că ai întrebat de fratele meu, 
Sean, îi strigă Eddie. Asta ţi-a salvat viaţa. Să te bucuri de 
ea. 

lahtul se îndepărtă huruind şi acceleră înainte de a fi 
înghiţit de întuneric. 

— Sylvia, Sylvia! urlă King, fără niciun rost. 

Se întoarse, privi împrejur, în cele din urmă, înţelese, 
într-o străfulgerare, de ce locul îi părea atât de familiar. 
Docul pe care îl vedea era docul Jui. Era în golful lui! Acolo 
unde se afla şi barca lui cu motor. 

Dar iahtul nu se mai vedea. Cum ar fi putut să-i 
găsească înainte de a fi prea târziu? 

Apoi, brusc, înţelese ceea ce spusese Eddie. „Cerc 
închis. Vrea să închidă cercul.” 

King începu să înoate spre docul lui din toate puterile. 


487 


Capitolul 97 


Pe Sea Ray, Michelle zbura prin întuneric îndreptându- 
se spre casa Sylviei, când Williams veni alături de ea. 

— Telefonul tău a pierdut legătura, spuse, posomorât. 

— Probabil din cauza furtunii. 

— Da, poate, zise el. 

Ea privi către cer. 

— Nu văd niciun elicopter. 

— Ce naiba, Michelle, pe vremea asta? La ce te aşteptai? 
Nu poţi risca atât de uşor vieţile atâtor oameni. 

— De ce dracu nu? Eu mi-am petrecut nouă ani din viaţă 
în Serviciul Secret, făcând asta. 

— Haide, facem tot ce putem... 

— Ce-i asta? spuse ea, pe neaşteptate. 

— Care asta? 

— E telefonul! ţipă ea. Telefonul meu, unde e? 

— Pe bancheta din spate. 

— Ţine cârma. 2 

Înhăţă telefonul şi apăsă butonul de răspuns. Îi sări 
inima când recunoscu vocea lui. 

— Michelle, ai putut să auzi ceva la telefon? 

— Da, eu şi Williams suntem acum într-un iaht, ne 
îndreptăm spre casa Sylviei. Am anunţat pe toată lumea. 

— Ascultă, Eddie o are încă pe Sylvia. Se îndreaptă spre 
golful ăla de jos, unde a fost găsit primul cadavru. Ştii 
unde vine asta? 

— Da. 

— Eu sunt în barcă, mă îndrept într-acolo. 

Michelle alergă în cockpit ţinând telefonul la ureche, se 
repezi la cârmă şi întoarse vijelios iahtul, înclinându-l până 
ce ajunse cu puntea aproape perpendiculară pe suprafaţa 
apei. Williams căzu din nou. i 

— Gata, sunt pe drum. Ajungem în zece minute. li 
trimitem pe toți acolo. A, Sean? 

— Da? 

— Îți mulţumesc fiindcă eşti în viaţă. 

488 


Eddie îndreptă prora exact înspre inelul de pământ roşu 
care se înălța din golful unde se aflau, opri motoarele şi 
lăsă iahtul să se înfigă în el. Începu să descuie uşa cabinei. 

— OK, doctore, să mergem. 

Jetul de fluid din extinctor ţâşni, izbindu-l în plină faţă. 
Dădu înapoi, clătinându-se, şi fu lovit în cap cu un bidon. 
Orbit, îşi acoperi faţa cu mâinile şi căzu în genunchi. Dar o 
simţi pe Sylvia trecând în goană pe lângă el, se întinse şi o 
prinse cu unul din braţele sale lungi. 

— Dă-mi drumul, ticălosule, dă-mi drumul! ţipă ea. 

Eddie îşi şterse faţa cu o mână; ochii îl usturau cumplit. 
O apucă de partea din spate a gulerului cămăşii, o săltă cu 
totul în aer şi o azvârli pe pământul tare al țărmului, unde 
ea ateriză cu o bufnitură şi rămase nemişcată. 

El deschise magazia şi scoase o secure cu coada scurtă, 
sări peste copastie şi ateriză cu picioarele în noroi. Intră în 
apă şi îşi afundă capul sub unde, ca să curețe mizeria cu 
care îl împroşcase ea. Se ridică, aruncă o privire către lac 
şi către fulgerul care se mistuia în depărtare, respiră 
adânc, se întoarse şi se îndreptă către Sylvia. 

— Ridică-te. 

Ea nu spuse nimic. 

— Am zis să te ridici. 

Işi sublinie vorbele lovind-o cu piciorul în coaste. 

— Cred că mi-am rupt mâna, se tângui ea. 

— Care? 

— Stânga. 

Se aplecă, o înşfăcă de braţul stâng şi o trase în sus în 
timp ce ea ţipa ascuţit, de durere. 

— Luate-ar dracu, mă omori, nenorocitule! 

— Chiar asta fac. 

O târi după el, în pădure. 


Barca lui King zbura pe deasupra apei. Privi înapoi şi 
zări nişte lumini pâlpâind cam la cinci sute de metri în 
urma lui. Apăsă butonul telefonului, care reuşise cumva să 


489 


supravieţuiască scufundării în apă. 

— Tu eşti în spatele meu? întrebă. 

— Şi mă apropii repede, spuse Michelle. 

King încetini în timp ce pătrundea în golful strâmt. 
Imediat ce văzu FasTech-ul tras pe mal, îşi stinse luminile. 
— OK, spuse în telefon, se pare că nu mai sunt pe iaht. 

Ambarcaţiunea lui Michelle apăru la intrarea în golf. 
Opri motoarele, stinse luminile şi acostă în apa puţin 
adâncă de lângă barca cu motor. 

— Eşti înarmat? îi strigă. 

El ridică mâna în care ţinea pistolul. 

— Am trecut pe la iahtul meu înainte de a porni încoace. 

Michelle şi Todd înşfăcară lanternele din cabina de pe 
Sea Ray, apoi toţi trei îşi părăsiră ambarcaţiunile şi 
porniră spre țărm, cu pistoalele îndreptate către FasTech, 
pentru cazul că Eddie ar fi stat la pândă acolo. 

Acoperindu-se unul pe altul, cercetară iahtul şi nu 
descoperiră nimic altceva în afară de extinctorul folosit. 

leşiră pe țărm şi intrară în pădure. 

— Ne răspândim, spuse King, dar păstrăm contactul 
vizual. Deocamdată fără nicio lumină. Altfel ne-ar putea 
prinde foarte uşor. 

Un trăsnet lovi dealul de vizavi de ei cu o asemenea 
violenţă, încât pământul păru să se cutremure. 

— Dacă până atunci nu ne vine de hac vreo blestemăţie 
de fulger, bodogăni Williams. 

Îşi croiră drum până pe creasta dealului şi cercetară 
încordaţi împrejurimile. 

— Dacă nu mă înşel, primul cadavru a fost găsit la o sută 
de metri de aici, către dreapta, şopti King. 

— Cam aşa ceva, spuse Michelle. 

— Să o luăm uşurel, fără să ne pripim, spuse Williams. 
Tipul e ţicnit, dar al naibii de viclean. N-am de gând s-o 
sfârşesc ca Bailey... 

Ţipătul Sylviei le cutremură măruntaiele. 

King o luă la goană în josul dealului, cu Michelle pe 
urmele lui şi cu Williams bodogănind în spatele lor. 


490 


Capitolul 98 


— Dumnezeule, te rog, nu face asta. 

Sylvia era în genunchi, cu capul sprijinit de muchia unei 
buturugi putrede, fiind ţintuită în poziţia aceea de 
genunchiul lui Eddie, care o apăsa în mijlocul spatelui. 

— Te rog, continuă ea să tânguie. Te rog. 

— Gura! 

— De ce faci asta? De ce? 

El îşi îndesă pistolul în teaca centurii pe care şi-o pusese 
pe iaht şi scoase o glugă neagră din buzunarul costumului 
lui ud. Şi-o puse, potrivind găurile pentru ochi astfel încât 
să poată vedea. Nu mai era cea cu cercul cu cruce, pe care 
i-o confiscase poliţia, dar era la fel de potrivită pentru o 
execuţie improvizată. 

Legănă securea într-una una din mâinile sale puternice. 

— Nişte ultime cuvinte? 

Sylvia era aproape leşinată de durere şi de spaimă. 
Începu să bolborosească ceva. 

Eddie râse. 

— Te rogi? Rahat! În fine, ai avut o şansă. 

Ridică securea deasupra capului. Dar, înainte de a izbi 
gâtul femeii, coada acesteia se făcu fărâme. 

— Straşnică lovitură, Maxwell, murmură Williams, în 
timp ce se grăbeau într-acolo. 

Dacă îşi imaginaseră că Eddie avea de gând, pur şi 
simplu, să se predea, înţeleseră imediat că nu aşa stăteau 
lucrurile. 

El sări în lateral, destul de departe ca să ajungă pe buza 
unei râpe, se rostogoli, apoi se lăsă să alunece până în 
fund. Se ridică în picioare cât ai clipi şi o luă la fugă. 

King alergă la Sylvia şi o sprijini. 

— E OK, Sylvia, îi şopti, cu blândeţe. Eşti în siguranţă. 

Apoi sesiză o mişcare fulgerătoare. 

— Michelle! urlă el. Nu face asta! 

Ea se repezi pe buza râpei, se rostogoli şi ajunse jos. Se 
ridică aproape la fel de repede ca Eddie şi o luă la goană 

491 


după el. 

— Fi-ar să fie, strigă King. O puse pe Sylvia în braţele lui 
Williams şi fugi după partenera sa. 

În timp ce alerga, King îşi dădea seama încotro se 
îndreaptă numai când întunericul era spulberat de câte un 
fulger. Sau când auzea zgomot de paşi undeva, înaintea 
lui. 

— De ce dracu faci asta? strigă către Michelle, deşi ştia 
că ea nu-l putea auzi. 

După ultima oră pe care o petrecuse alături de Eddie 
Battle, nu mai avea absolut nicio dorinţă de a se afla în 
preajma lui, cu excepţia cazului în care l-ar fi văzut dincolo 
de gratii, înconjurat de o duzină de paznici. Şi poate chiar 
şi atunci ar fi preferat să-l ocolească. 

Se opri brusc, pentru că toate sunetele pe care le auzise 
venind din faţă încetaseră. 

— Michelle? şuieră el. Michelle? 

Îşi strânse pistolul în mână şi îl mişcă descriind arcuri 
de cerc, privind din când în când peste umăr, de teamă ca 
Eddie se deplasase în cerc, ajungând undeva în lateral şi în 
spate. 

Ceva mai încolo, Michelle se uita cu mare atenţie la un 
pâlc de tufişuri. Privea des în jos, ca să vadă dacă nu 
cumva minuscula lumină roşie se plimba pe trupul ei. Işi 
sprijini ţeava pistolului într-o mică scobitură a gorunului în 
spatele căruia se adăpostea şi îi îndepărtă uşor crengile. 
Auzi o mişcare uşoară în dreapta, dar se lămuri că fusese o 
veveriţă. 

Auzi un zgomot în spate şi se răsuci brusc. 

— Michelle? 

Era King, la vreo şase metri distanţă de ea. O luase pe o 
altă potecă şi erau despărțiți de un zid de rugi de mure. 

— Rămâi în spatele meu, îi spuse, printre dinţi. S-a oprit 
chiar în faţa noastră. 

Se întoarse şi aşteptă. Un fulger lumină cerul; de asta 
avusese nevoie. Ocoli copacul, se dădu puţin înapoi, apoi 
îşi croi drum, cu grijă, descriind un cerc cu intenţia de a 


492 


ajunge în spatele lui Eddie. 

Fulgeră din nou. Auzi un zgomot în dreapta. Se răsuci şi 
trase în aceeaşi secundă. În faţa ei, ceva explodă şi o 
lumină roşie erupse, dispărând după o clipă. 

Nu avea de unde să ştie că, în acelaşi timp, Eddie ocolise 
locul în care se afla ea şi trăsese exact în aceeaşi secundă. 
Şi, deşi şansele de a se întâmpla aşa ceva erau de unu la 
un miliard, cele două gloanţe se ciocniseră, provocând 
explozia pe care o văzuse. 

Eddie o lovi cu forţă, tăindu-i respiraţia înainte de ao 
afunda în noroi, aproape cu capul înainte. Nămol, frunze şi 
frânturi de crengi în pătrunseră atât de adânc în gură încât 
abia mai putea respira. Michelle se răsuci şi încercă să-l 
lovească, dar el era deasupra ei şi o ţintuia la pământ. Era 
incredibil de puternic; degetele ei nu izbuteau să desfacă 
strânsoarea lui de fier. Se simţea ca un copil care încearcă 
să scape din mâinile tatălui lui. Încercă să se ridice, dar nu 
era în stare să o facă când o apăsau mai mult de o sută 
zece kilograme. 

„Fir-ar al dracului.” Scuipă mizeria pe care o avea în 
gură. Dacă ar fi reuşit să-l împingă, eliberându-se, ar fi 
putut încerca să-i dea câteva lovituri năucitoare cu 
picioarele şi poate că ar fi avut o şansă împotriva lui. Dar 
era, pur şi simplu, prea robust. Simţi una din mâinile lui în 
jurul gâtului, în timp ce cealaltă îi imobiliza braţele. Se 
zbătu cu sălbăticie, încercând să-l arunce într-o parte, dar 
nu avea destul spaţiu de mişcare. Încercă să strige şi nu 
reuşi. Începu să-şi piardă puterea de concentrare. Creierul 
i se îngreuna, iar membrele prinseră să-i zvâcnească. 

„Ăsta e sfârşitul? Ăsta?” 

Apoi totul se destinse. Greutatea dispăruse. Michelle se 
simţea liberă, şi ştia că tocmai murise de mâna lui Eddie 
Lee Battle. Se întoarse ca să-l vadă privind-o de sus, 
zâmbind mulţumit de ceea ce făcuse. 

Numai că nu pe ea o privea. Se ridică în capul oaselor, 
trăgându-se de lângă el, şi abia apoi văzu la ce se uita. 

King era acolo. Strângea cu amândouă mâinile pistolul 


493 


îndreptat către Eddie, care se trăgea uşor înapoi. Hainele 
lui King se transformaseră în zdrenţe, iar faţa şi mâinile îi 
sângerau, fiindcă se luptase să treacă prin rugii de mure 
ca să ajungă la ei. 

— N-aş fi omorât-o, Sean. 

King tremura de furie. 

— Da, sigur, nemernicule. 

Eddie continua să se îndepărteze cu spatele, cu mâinile 
ridicate. 

— Încă un pas, Eddie, şi te alegi cu un glonţ între ochi. 

El se opri, dar începu să-şi lase mâinile în jos. 

— Ţin'le sus! lătră King. 

Michelle se ridică şi privi împrejur, căutându-şi pistolul. 

— Ei, Sean, dă-i drumul, trage, spuse Eddie, plictisit. 
Scuteşti statul de o mulţime de cheltuieli dacă mă trimiţi 
pe lumea ailaltă. 

— Nu procedăm în felul ăsta. 

— Fă-o, Sean. Sunt terminat, omule. Nu mi-a mai rămas 
nimic. 

— O să te descurci. Nu te teme. 

— Crezi? 

— De fapt, pun pariu că... 

— Ce dracu tot spui, eşti... 

Eddie sări, ducându-şi mâna la spate; îşi scoase pistolul. 
Michelle ţipă. 

Glonţul porni. 

King se apropie şi se uită la Battle, care zăcea la 
pământ. li îndepărtă pistolul cu o lovitură de picior, şi 
rămase cu ochii la sângele care se scurgea din umărul lui 
Eddie; acolo îl lovise glonţul înainte de a-i ieşi prin spate. 

— De data asta am câştigat pariul, Eddie. 

Celălalt îl privi cu un zâmbet firav. 

— Doar un milimetru mai încolo, omule. Un milimetru. 


494 


Capitolul 99 


Eddie Battle pledă vinovat pentru toate crimele pe care 
le comisese. În schimbul cooperării depline cu autorităţile 
şi al faptului că le răspunsese la toate întrebările, dar şi 
pentru că existau dubii în ceea ce privea stabilitatea lui 
mentală, avocaţii lui reuşiră să obţină o condamnare care îl 
trimitea în închisoare, fără posibilitatea de a fi eliberat 
vreodată. Reacţiile publicului nu întârziară să apară. 
Partizanii condamnării la moarte mărşăluiră pe străzile din 
Wrightsburg. Se solicita punerea sub acuzare a 
guvernatorului, a procurorilor şi a juriului care se ocupase 
de caz. Familia Battle - sau cel puţin ceea ce mai rămăsese 
din ea - fu îngropată până la gât în ameninţări cu moartea. 
Se prezise că, indiferent în ce închisoare de maximă 
securitate urma să fie trimis Eddie, nu avea să 
supravieţuiască mai mult de o lună. 

King nu se sinchisea prea mult de toate astea. După ce îl 
împuşcase pe Eddie, o ajutase pe Sylvia să ajungă până la 
ambarcaţiuni, de unde fuseseră duşi la spital. Amândoi îşi 
reveniseră pe deplin, deşi King se îndoia că Sylvia ar mai fi 
putut fi aceeaşi după toate cele prin care trecuse. 

„Ce dracu, şi eu s-ar putea să nu mai fiu niciodată 
acelaşi”, gândea King. 

Făcea plimbări lungi cu barca, refăcând, la lumina zilei, 
traseul din noaptea aceea îngrozitoare. El şi Michelle 
discutaseră câte ceva despre asta, dar, de cele mai multe 
ori, evitau subiectul. Erau destul de epuizați. Dar ea îi 
mulţumise, plină de exuberanţă, pentru că o salvase. 

Aducându-şi aminte, clătinase tot timpul din cap. 

— Sean, până atunci, nu m-am mai simţit niciodată atât 
de neajutorată. N-am mai întâlnit niciun bărbat atât de 
puternic înainte. Era ca şi cum m-ar fi luat în stăpânire 
ceva din altă lume. 

— Cred că asta şi era, ripostase King. 

Toate acestea îl aduseră pe King acolo unde se afla 
acum, stând la biroul lui şi întrebându-se ce anume 

495 


însemnau ultimele cuvinte rostite de Eddie în timp ce 
zăcea pe deal, plin de sânge. 

— Doar un milimetru mai încolo, omule. 

Cele şase cuvinte îi răsunau în cap şi nu reuşea să scape 
de ele. În cele din urmă, se ridică de la birou, se urcă în 
maşină şi se duse la familia Battle. Mason îi spuse că 
Remmy era acasă. 

În holul de la intrare văzu mai multe bagaje stivuite. 

— Cineva face o călătorie? întrebă. 

— Savannah şi-a luat o slujbă în străinătate. Pleacă azi. 

„Norocul ei”, gândi King, în timp ce Mason îl conducea 
de-a lungul holului. 

Remmy părea o copie palidă a ceea ce fusese odată. 
Sorbea dintr-o ceaşcă cu cafea. King avu certitudinea că, 
de fapt, situaţia era aproape întru totul demnă de Mr. 
Beam. 

— Am auzit că Savannah se mută de aici, rosti, după ce 
Mason îi lăsă singuri. 

— Da, dar spune că s-ar putea să vină înapoi de Crăciun, 
zise mama ei, plină de speranţă. 

„Sau nu”, gândi King. 

— Dorothea a terminat tratamentul de recuperare? 

— Da. E alături. Am de gând s-o ajut să-şi rezolve 
problemele băneşti. 

— Mă bucur să aflu asta. N-ai niciun motiv să nu 
cheltuieşti averea. Iar ea face parte din familie. Poliţia n-o 
mai suspectează de moartea lui Kyle? 

— Cred că nu. Mă îndoiesc că vor rezolva cazul ăsta. 

— Nu se ştie niciodată. 

Nu rostiră niciun cuvânt despre Eddie. De fapt, ce ar fi 
fost de spus? 

King era nerăbdător să plece, aşa că se hotărî să treacă 
la subiect. 

— Remmy, am venit ca să-ţi pun o întrebare. E despre 
un fost angajat de-al vostru, Billy Edwards. 

Ea îi aruncă o privire tăioasă. 

— Mecanicul? 


496 


— Exact. 

— Care e întrebarea? 

— Am nevoie de data exactă la care a plecat. 

— Poate fi găsită în înregistrările din ştatele de plată. 

— Speram că o să spui asta. 

Se uită la ea, în expectativă. 

— Le vrei acum? 

— Chiar acum. 

După ce ea reveni, aducându-i-le, King dădu să plece, 
dar ceva îl făcu să se oprească. 

O privi fix pe Remington Battle, care, pieptănată şi 
îmbrăcată cu meticulozitate, stând într-un superb fotoliu 
vechi, condensa tot ceea ce se înţelege printr-o mare 
doamnă din aristocrația sudistă. 

Ea îşi ridică ochii. 

— Mai e ceva? îl întrebă, cu răceală. 

— A meritat? 

— Ce să merite? 

— Să fii soţia lui Bobby Battle? A meritat să-ţi pierzi 
amândoi băieţii? 

— Cum îţi permiţi? spuse, cu voce tăioasă. Nu-ţi dai 
seama prin ce iad am trecut? 

— Da, şi pentru mine a fost, într-adevăr, tot o floare la 
ureche. De ce nu încerci să-mi răspunzi la întrebare? 

— De ce aş face-o? i-o întoarse ea. 

— Numeşte-o un act caritabil, din partea unei doamne 
distinse şi respectabile. 

— Sarcasmul tău nu are niciun efect asupra mea. 

— Atunci o să te întreb direct. Bobby Jr. era copilul tău. 
Cum ai putut să-l laşi să moară? 

— N-a fost aşa! spuse ea, ridicând vocea. Crezi că am 
avut de făcut o alegere? Crezi că nu mi-am iubit fiul? 

— E uşor să vorbeşti, Remmy, dar e greu să treci la 
fapte. Adică să-ţi înfrunţi soţul. Să-i spui că puţin îţi păsa 
de unde luase boala, dar că băiatul tău avea nevoie de 
tratament pentru ea. Nici măcar pe vremea aia nu era greu 
de diagnosticat. Dacă îi făceai puştiului penicilină, ai fi 


497 


avut foarte multe şanse să ai acum doi fii în viaţă. Ţi-ai pus 
vreodată problema în felul ăsta? 

Remmy începu să spună ceva, dar se opri. Lăsă jos cana 
de cafea şi frânse mâinile în poală. 

— Poate că atunci nu eram atât de puternică; nu cum 
sunt acum. King îi văzu ochii înotând în lacrimi. Dar, în 
cele din urmă, am luat decizia corectă. L-am dus pe Bobby 
Jr. la tot felul de specialişti. 

— Dar era prea târziu. 

— Da, spuse Remmy, cu voce scăzută. Şi pe urmă a 
apărut cancerul. Iar el nu a mai putut să lupte. 

Îşi şterse lacrimile, se întinse după ceaşca de cafea, dar 
pe urmă se opri şi îşi ridică privirea spre King. 

— Sean, în viaţă, toată lumea trebuie să aleagă, spuse 
ea. 

— Şi o mulţime de oameni aleg ceea ce nu trebuie. 

Remmy părea gata să facă un comentariu usturător, dar 
King îi împrăştie răceala când luă o fotografie pe raft. li 
înfăţişa pe Eddie şi Bobby Jr., copii. Ea îşi duse brusc mâna 
la gură, ca şi cum ar fi vrut să-şi înăbuşe un suspin. Îl privi, 
cu lacrimile alunecându-i pe obraji. 

— Bobby era cu totul alt om când ne-am căsătorit. Poate 
că de acela mă agăţam, sperând că o să se întoarcă. 

King puse fotografia la loc. 

— Nu merită să aştepţi un om care îşi lasă copilul să 
moară fără să mişti un deget. 

Plecă fără să privească înapoi. 

Afară, văzu un şofer care încărca valizele lui Savannah 
într-o berlină neagră. Ea cobori din maşină şi se apropie. 

— Voiam să te văd înainte de plecare, zise. Am auzit câte 
ceva din ce i-ai spus mamei. Nu am tras cu urechea. S-a 
întâmplat să trec pe acolo. 

— Sincer vorbind, nu ştiu dacă să o compătimesc sau să 
o detest. 

Ea privi vila. 

— A vrut întotdeauna să fie mama unei familii sudiste 
numeroase. Ştii, ca un fel de dinastie. 


498 


— Nu prea i-a reuşit, comentă King. 

Savannah se uită la el. 

_ — Aşa stau lucrurile... Cred că îşi închipuie că a izbutit. 
În particular, îl ura pe tata, dar îl idolatriza în public. Îşi 
iubea fii, dar i-a sacrificat ca să-şi salveze căsnicia. Nu are 
niciun sens. Tot ce ştiu este că eu plec dracului de aici. O 
să-mi petrec următorii zece ani încercând să înţeleg. Dar o 
s-o fac de la distanţă. 

Se îmbrăţişară, şi King îi ţinu uşa maşinii. 

— Mult noroc, Savannah. 

— A, Sean, spune-i, te rog, lui Michelle că îi mulţumesc 
pentru tot ce a făcut. 

— Îi spun. 

— Spune-i şi că i-am ascultat sfatul referitor la tatuaj. 

King o privi amuzat, dar nu zise nimic. Îi făcu cu mâna 
când maşina porni. 

Se urcă în automobil şi plecă la Wrightsburg Gazette, 
unde, fără să ştie, se aşeză la acelaşi cititor de microfilme 
la care stătuse Eddie în noaptea când pătrunsese înăuntru. 

Derulă bobina cu numere vechi ale ziarului până când 
ajunse la data pe care o căuta, data zilei în care plecase 
Edwards. Nu găsi ceea ce îl interesa. Apoi îi trecu prin 
minte că totul s-ar fi putut întâmpla prea târziu ca să mai 
poată apare în ediţia din ziua următoare. Se deplasă cu 
încă o zi după. Nu fu nevoit să caute prea mult. Ştirea era 
pe prima pagină. Citi povestea cu atenţie, se lăsă pe spate 
în scaun şi, în cele din urmă, îşi puse capul pe masă în 
timp ce gândurile îi se strecurau în zone inimaginabile. 

Când îşi ridică ochii, observă peretele pe care scrisese 
Eddie. Fusese curăţat, dar urmele acelui cuvânt erau încă 
vizibile. 

TEAT 


Cu câteva zile înainte, se jucase cu diversele combinaţii 
ale cuvântului: tent, test, text”. Nimic nu părea să aibă 
sens. Totuşi, nu putea să creadă că Eddie ar fi scris 


20 Cort, test, text. 
499 


cuvântul acela dacă n-ar fi fost important. 

Scoase din buzunar discul cu cifru şi începu să se joace 
cu el. Il luase cu sine dintr-un anumit motiv. De multă 
vreme, se descoperise că analizele de frecvenţă a literelor 
puteau duce la descifrarea unei inscripţii de lungime 
acceptabilă. Metoda era simplă. Unele litere ale alfabetului 
sunt folosite mai des decât altele. Şi litera care apare mult 
mai des decât toate celelalte este e. Această descoperire îi 
făcuse imbatabili pe spărgătorii de cifruri pentru un timp 
destul de lung, până când, după secole, codificatorii îşi 
recâştigaseră supremaţia. 

King roti inelul exterior al discului cu cifru până când 
litera e se alinie cu litera a. Un pas mai încolo. Se uită la 
perete şi, cu ochii minţi, schimbă o literă, e în loc de a. 
Acum se putea citi: 


TEET 


Nici asta nu avea sens. Ce este un teet? Se hotărî să 
plece şi se întoarse în biroul său, unde deschise un motor 
de căutare de pe Internet, tastă cuvântul teet, şi, ca să se 
afle-n treabă, cuvântul crimă. Nu se aştepta să găsească 
nimic. Totuşi, apăru o listă lungă. Probabil numai prostii, 
gândi. Dar, când citi primul rând al listei, sări brusc în 
picioare. 

— O, Dumnezeule, spuse. A 

Citi şi continuarea, apoi se lăsă pe spate. Işi putea simţi 
fruntea: era udă de sudoare şi la fel îi era tot trupul. 

— O, Dumnezeule, spuse încă o dată. 

Se ridică încet. Era bucuros că Michelle lipsea. Nu se 
simţea în stare să dea ochii cu ea. Nu în momentul acela. 

Ca să fie absolut sigur, King trebuia să mai depisteze 
câteva lucruri. Pe urmă avea să înfrunte adevărul. Ştia că 
era unul din cele mai grele lucruri pe care fusese nevoit să 
le facă vreodată. 


500 


Capitolul 100 


Peste două zile, King îşi parcă maşina, cobori, intră în 
clădirea de birouri, întrebă de Sylvia şi fu îndrumat către 
biroul ei. 

O găsi aşezată la masa de lucru din cabinetul ei medical, 
cu braţul stâng într-o eşarfă. Se uită la el şi zâmbi, apoi se 
ridică ca să-l îmbrăţişeze. 

— Simti că eşti pe cale să redevii om? îl întrebă. 

— Ajung şi acolo, spuse el, cu voce scăzută. Ce-ţi face 
braţul? 

— E aproape ca nou. 

Se aşeză vizavi de ea, în timp ce Sylvia se cocoţă pe 
marginea mesei. 

— Nu prea te-am mai văzut în ultima vreme. 

— Am fost oarecum ocupat, răspunse el. 

— Am făcut rost de bilete la o piesă de teatru, în D.C., 
sâmbăta viitoare. Ar fi prea îndrăzneţ din partea mea dacă 
ti-aş cere să mă însoţeşti? Luăm camere separate la hotel, 
bineînţeles. O să fii în perfectă siguranţă. 

King se uită la cuier. Jacheta, puloverul şi pantofii femeii 
erau aşezate cu grijă, fie în, fie lângă acesta. 

— S-a întâmplat ceva, Sean? 

Se întoarse din nou către ea. 

— Sylvia, de ce crezi că a venit Eddie după noi? 

Comportamentul ei se schimbă imediat. 

— E nebun. Noi am ajutat la prinderea lui. Sau, cel 
puţin, tu ai făcut-o. Te ura pentru asta. 

— Dar m-a lăsat să plec. Şi te-a reţinut pe tine. Te-a 
aplecat deasupra unei buturugi şi era gata să-ţi taie capul. 
Ca un călău. 

De supărare, trăsăturile ei se contorsionară. 

— Sean, tipul omorâse deja nouă oameni, pe cei mai 
mulţi la întâmplare. 

El scoase din buzunar o bucată de hârtie şi i-o întinse. 
Ea se aşeză în spatele biroului şi o citi fără grabă. 

Apoi îşi ridică privirea. 

501 


— Este articolul din ziar despre moartea soţului meu. 

— A fost victima unui şofer care l-a izbit şi apoi a fugit; 
cazul nu a fost rezolvat niciodată. 

— Ştiu toate astea, spuse ea, cu răceală, împingând 
hârtia către el, de-a curmezişul biroului. Şi? 

— Şi, în aceeaşi noapte în care a fost ucis George Diaz, 
Rolls Royce-ul lui Bobby Battle a fost avariat. Rolls-ul a 
dispărut a doua zi şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu 
mecanicul care se ocupa de colecţia lui Bobby. 

— Vrei să spui că acest mecanic mi-a ucis soţul? 

— Nu, vreau să spun că Bobby Battle a făcut-o. 

Se uită la el, uluită. 

— De ce dracu ar fi făcut asta? 

— Pentru că te răzbuna pe tine. O răzbuna pe femeia pe 
care o iubea. 

Sylvia se ridică, brăzdând biroul cu degetele. 

— Ce naiba încerci să faci? 

De data asta, King îşi schimbă comportamentul. Se 
aplecă înainte. 

— Stai jos, Sylvia. Mai am multe de spus. 

— Eu... 

— Stai jos! 

Ea se lăsă să cadă, încet, înapoi pe scaun, fără să-l 
slăbească din ochi. 

— Mi-ai spus o dată că o văzuseşi pe Lulu Oxley la 
ginecologul la care mergeaţi amândouă. Ai dat de înţeles 
că ea şi-a schimbat medicul. Dar nu ea a făcut asta, ci tu. 

— Şi, e o crimă? 

— Ajung şi acolo. Am obţinut numele noului tău 
ginecolog de la cel dinainte şi am fost să-i fac o vizită. E o 
doctoriţă, tocmai din D.C. De ce aşa departe, Sylvia? 

— Asta nu te priveşte. 

— Acum trei ani şi jumătate, când ai avut nevoie de 
operaţie, soţul tău ţi-a făcut-o. Ai spus că era cel mai bun. 
Numai că, atunci când te-a deschis, el avea alte planuri. 
După ce am vorbit cu un chirurg care mi-e prieten, am 
descoperit că procedura de reparare a unui diverticulum 


502 


rupt e una dintre foarte puţinele care îi permit unui 
chirurg să facă şi o operaţie „suplimentară” în zona 
pelviană, fiind foarte puţin probabil ca vreunul dintre cei 
care îl asistă să bage de seamă. 

— Te rog, treci la subiect! exclamă ea. 

— Ştiu, Sylvia. 

— Ce ştii? făcu ea, cu sălbăticie. 

— Că ai devenit stearpă în urma unei ligaturi a 
trompelor uterine care ţi-a fost făcută fără ştirea ta. 

Urmă un lung moment de tăcere. 

— Nu ştii ce vorbeşti... 

King o întrerupse. 

— George Diaz ţi-a reparat diverticulumul şi ţi-a operat 
colonul aşa cum trebuia, dar, în acelaşi timp, ţi-a cusut 
trompele uterine. Nu puteai să te duci la vechiul ginecolog 
cu firele alea în tine; cum ai fi putut să-i explici ce se 
întâmplase? Aşa că te-ai dus la altă doctoriţă, probabil cu 
acte false, şi ea ţi le-a scos. Am fost acolo şi am născocit o 
poveste despre „soţia” mea şi problemele pe care le are cu 
trompele uterine. l-am spus că tu mi-ai recomandat-o, 
pentru că ţi-a făcut o operaţie atât de reuşită. Nu mi-a 
povestit prea multe, din cauza restricţiilor impuse de 
confidenţialitate, dar a fost suficient ca să-mi confirme 
bănuielile. Dar stricăciunea e permanentă, nu-i aşa? N-o să 
ai copii niciodată. 

— Ticălosule, cum îndrăzneşti... 

King o întrerupse din nou. 

— Soţul tău a aflat că tu şi Bobby eraţi amanti. Bătrânul 
ţi-a căzut cu tronc, ca şi sutelor de femei care te-au 
precedat. George şi-a luat revanşa pentru infidelitatea ta. 
lar pe urmă a fost rândul tău să te răzbuni. Ridică 
fotografia lui George Diaz de pe biroul ei şi o întoarse cu 
faţa în jos. Faţă de mine, nu e nevoie să-ţi păstrezi faţada 
de văduvă îndurerată, care se stinge de dor. 

— Zăceam întinsă pe spate, în spital, când a fost omorât 
George! 

— E adevărat. Dar fac pariu că soţul tău ţi-a spus ce 


503 


făcuse. A vrut să ştii cum se răzbunase pentru trădarea ta. 
Iar tu l-ai sunat pe Bobby şi i-ai povestit totul. El şi-a luat 
Rolls-Royce-ul, s-a dus la voi acasă, l-a văzut pe George 
plimbându-se, şi asta a fost tot. La început am crezut că 
Bobby o urmărise pe soţia lui Roger Canney, pentru că ea 
a murit în aceeaşi perioadă cu George. Însă, în cazul ei, a 
fost un simplu accident de automobil. Moartea soţului tău 
a fost o crimă. 

— Sunt numai presupuneri. Dar, chiar dacă ar fi fost aşa 
cum spui, eu nu am făcut nimic rău. Nimic. 

— Răul l-ai făcut mai târziu. Pentru că tu l-ai ucis pe 
Bobby injectându-i o doză letală de clorură de potasiu în 
punga pentru perfuzie. 

— leşi din cabinetul meu. 

— O să plec atunci când o să termin tot ce am de spus, 
ripostă el. 

— Mai întâi ai zis că eram amanta lui şi pe urmă că l-am 
omorât. Ce motiv aş fi avut să o fac? 

— Te temeai să nu fii dată în vileag, răspunse King, 
simplu. În ziua în care a fost omorât, ne-am întâlnit în casa 
Dianei Hinson. Michelle ţi-a povestit că Bobby era 
conştient, dar că bătea câmpii, că spunea tot felul de nume 
şi altele de genul ăsta, fiind total incoerent. Te îngrozea 
gândul că ti-ar fi putut rosti numele, că ar fi putut vorbi 
despre relaţia voastră. Pe urmă totul ar fi ieşit la iveală. 
Poate că, între timp, deja se descotorosise de tine. Poate 
că nu-i datorai nimic. Asta n-o ştiu sigur, dar ştiu că te-ai 
dus acolo şi l-ai omorât. Pentru un doctor, trebuie să fi fost 
uşor. Cunoşteai programul spitalului. Ai pus otrava în 
pungă, nu în tub, şi ai lăsat pana şi ceasul, pentru că ai 
vrut ca moartea să-i fie atribuită celuilalt criminal. Şi te-ai 
grăbit să susţii teoria mea despre un membru al familiei 
care l-ar fi ucis pe Bobby. Dar ai făcut o greşeală. N-ai luat 
nimic din camera de spital. Furtişagurile de la celelalte 
victime, medalionul cu Sfântul Christopher şi celelalte, nu 
au fost dezvăluite publicului, şi nici ţie. Aşa că nu aveai 
cum să copiezi detaliul ăsta. 


504 


Sylvia clătină din cap. 

— Eşti nebun. Eşti la fel de nebun ca Eddie, ştii asta? Şi 
când mă gândesc că abia aşteptam să se reaprindă ceea ce 
fusese între noi. 

— Aşa e, şi eu la fel. Cred că sunt într-adevăr norocos. 

Chipul ei deveni oribil. 

— Foarte bine, ţi-ai spus părerea, acum ieşi afară. Şi, 
dacă repeţi un singur cuvânt din ea, te dau în judecată 
pentru calomnie. 

— Încă nu am terminat, Sylvia. 

— A, mai urmează şi alte flecăreli nebuneşti? 

— O grămadă. Tot tu eşti şi cea care a dat spargerea din 
casa familiei Battle. 

— Pur şi simplu, n-ai de gând să te opreşti, nu-i aşa? 

— Probabil că Bobby îţi dăduse codul de acces şi cheia. 
Junior lucrase pentru tine, tu ne-ai spus asta. Ai făcut 
destul de uşor rost de obiectele care îţi trebuiau. Şi cine se 
pricepe mai bine decât medicul legist să falsifice o 
amprentă? Nu ştiu cum ai făcut-o, dar ştiu că o persoană 
foarte experimentată poate să o facă. 

— Ce motiv aveam să le sparg casa? La ce-mi trebuia 
mie verigheta lui Remmy? 

— Nu de verighetă îţi păsa ţie! Altceva căutai. Battle era 
la spital, în comă. Nu ştiai sigur dacă ascunzătoarea lui 
Bobby era sau nu un secret pentru Remmy. Nu ştiai nici 
măcar dacă ceea ce te interesa era acolo, dar trebuia să 
verifici. Ştiai unde era plasat sertarul secret din dulapul lui 
Bobby, dar nu ştiai cum să-l deschizi, aşa că a trebuit să-l 
spargi. Asta se putea observa cu uşurinţă, aşa că ai spart şi 
în dulapul lui Remmy, pentru ca totul să pară un jaf, şi ai 
înscenat că Junior îl făcuse. Probabil că aflaseşi de la 
Bobby că şi Remmy avea un compartiment secret în dulap, 
dar nu îi cunoşteai poziţia exactă. De asta a trebuit să faci 
totul praf când l-ai căutat. 

— Şi ce anume presupui că aş fi furat? 

— O fotografie în care erai împreună cu Bobby. O parte 
a inscripţiei de pe spatele hârtiei Kodak a pătat sertarul. S- 


505 


ar putea ca el să-ţi fi spus că o păstra acolo. Oricum, 
trebuia să o recuperezi. Pentru că, dacă el se prăpădea şi 
fotografia era descoperită, lumea ar fi început sa pună 
lucrurile cap la cap, făcând legătura cu moartea soţului 
tău. Şi, chiar dacă tu nu ai nicio vină pentru asta, nimeni 
nu te-ar fi crezut. Iar faptul că verigheta lui Remmy a 
sfârşit prin a ajunge la tine e o adevărată ironie. O porţi 
când eşti acasă, în intimitate? 

— OK, ajunge! leşi afară! Acum! 

King nu se urni. 

— Şi chiar era nevoie să-l ucizi pe Kyle? De ce, te 
şantaja? 

— Nu l-am ucis eu. El fura de la mine! 

King aruncă o privire spre cuier. 

— În noaptea uciderii lui Battle, făceai autopsia lui 
Hinson. Ai spus că, în noaptea aia, Kyle a venit la morgă, 
dar n-ai specificat că l-ai văzut sau că ai vorbit cu el, ci 
numai că a descuiat uşa, iar asta s-a înregistrat în memoria 
sistemului de alarmă. 

— Nu l-am văzut. Eram în spate, mă ocupam de Hinson. 

— Nu, în jurul orei zece, nu erai acolo. Şi probabil că 
asta a văzut Kyle, sau, mai corect spus, nu a văzut. Arătă 
către lucrurile aranjate cu grijă în cuier. Jacheta ta, 
pantofii şi celelalte, pe care ţi le pui intotdeauna acolo 
când lucrezi. Şi e foarte neobişnuit să faci o autopsie 
noaptea, fără să fii asistată de nimeni sau fără niciun 
martor, aşa cum ai procedat în cazul lui Hinson. I-ai făcut 
viaţa grea lui Todd, chemându-l la toate celelalte autopsii, 
dar, de data asta, nu ai vrut să vină, fiindcă tu trebuia să fii 
în altă parte. Cu alte cuvinte, trebuia să-l ucizi pe Bobby în 
timpul schimbului de tură al asistentelor. Ceva mai târziu, 
în aceeaşi noapte, când te-a sunat Todd în legătură cu 
moartea lui Battle, ai pretins că erai bolnavă pentru că 
trebuia să termini autopsia lui Hinson sau pentru că nu te 
simţeai în stare să vezi cadavrul lui Bobby la atât de puţin 
timp după ce îl uciseseşi. 

— Asta e o nebunie. Am vrut să fac autopsia cât mai 


506 


curând posibil. Cadavrul oferă indicii numai într-o anumită 
perioadă de... 

— Păstrează-ţi prelegerea pentru cei care se sinchisesc 
de ea, spuse King. Eu fac pariu că, după ce a pus toate 
astea cap la cap, Kyle a încercat să te şantajeze. Aşa că tu 
ai venit la mine cu povestea, perfect adevărată, despre 
Kyle, care fura medicamente şi le vindea, iar eu ţi-am spus 
că aveam să-i cer lui Todd să se ocupe de el chiar a doua 
zi. Numai că, până atunci, l-ai ucis. Poate că te-ai dus la el 
imediat ce am terminat cina. Şi a fost în avantajul tău ca, 
în timpul autopsiei, să găseşti indicii că era vorba de o 
crimă. Bineînţeles că Dorothea a fost cea suspectată şi eu 
sunt sigur că asta era intenţia ta. De fapt, fac pariu că ai 
recunoscut-o la Afrodiziac şi că ştiai că ea cumpăra 
medicamentele de la Kyle. 

O privi cu atenţie. Se holba la el, cu faţa lipsită de orice 
expresie. 

— Oare a meritat să faci toate astea pentru un monstru 
ca Battle? A meritat, Sylvia? Ai fost doar una dintr-o sută. 
Nu te-a iubit. N-a iubit pe nimeni. 

Ea săltă receptorul telefonului. 

— Dacă nu pleci imediat, chem poliţia. 

King se ridică. 

— A, aşa, ca fapt divers, Eddie mi-a deschis ochii. Ştia că 
tu i-ai ucis tatăl; de asta vroia să te omoare. 

— Ai ajuns să te iei după spusele ocnaşilor? 

— Ai auzit vreodată de Teet Haerm? 

— Nu. 

— A trăit în Suedia. Sau poate că mai trăieşte încă. În 
anii 1980, a fost acuzat de uciderea mai multor oameni. A 
fost arestat şi condamnat, dar, mai târziu, verdictul a fost 
schimbat, şi a fost pus în libertate. 

— Şi, mai exact, ce legătură are asta cu mine? spuse ea, 
cu răceală. 

— Teet Haerm era medicul legist al oraşului Stockholm. 
Se spune că ar fi făcut chiar şi autopsia unora dintre 
victimele sale. Probabil că a fost singura dată când s-a 


507 


întâmplat una ca asta. Cel puţin până acum. Eddie a lăsat 
un indiciu, numai că, cu bună ştiinţă, a scris greşit numele. 
La urma urmelor, vroia, în primul rând, să pună mâna pe 
tine. Făcu o pauză, apoi adăugă: Habar n-am dacă Teet era 
vinovat sau nu, dar ştiu că tu eşti. 

— Nu poţi dovedi nici măcar un singur cuvânt din tot ce- 
ai spus. 

— Ai dreptate. Nu pot, recunoscu King. Cel puţin nu 
acum. Dar să-ţi spun ceva, doamnă: nu am de gând să mă 
opresc aici. Între timp, sper ca sentimentul de vinovăţie să- 
ţi otrăvească viaţa. 

King se îndreptă spre uşă, pe care o trânti cu putere în 
urma lui. 


508 


Capitolul 101 


King şi Michelle zburară până în Carolina de Sud la 
bordul unui mic avion. După încă o oră de mers cu maşina, 
ajunseră la închisoarea de maximă securitate în care 
fusese transferat Eddie Battle, pentru a-şi petrece tot 
restul zilelor sale. King intră, în timp ce Michelle preferă 
să aştepte afară. 

Eddie fu adus cu mâinile încătuşate şi însoţit de patru 
gardieni vânjoşi, care nu-l scăpau din ochi nicio clipă. 
Capul îi era complet ras, iar faţa şi antebraţele îi erau 
pline de cicatricele şi de rănile pe care King ştia că le 
căpătase în urma loviturilor primite de când fusese 
încarcerat. Se întrebă cât de multe erau cele ascunse sub 
haine. Se aşeză în faţa lui Eddie. Erau separați de un geam 
de plexiglas gros de un centimetru. King fusese instruit, 
cunoştea regulile pe care trebuiau să le respecte 
vizitatorii, dintre care cele mai importante fiind să nu facă 
mişcări bruşte şi să se străduiască permanent să evite 
orice contact fizic cu prizonierul. 

Ştia că era în siguranţă dacă respecta procedurile. 

— Te-aş întreba cum îţi merge, dar pot să văd asta şi 
singur. 

Eddie ridică din umeri. 

— Nu e chiar aşa de rău. Sunt doar chestiile obişnuite. 
Ucide sau eşti ucis - iar eu sunt încă aici. Il privi pe King 
cu o expresie intrigată. Nu mă aşteptam să te mai văd 
vreodată. 

— Vreau să-ţi pun câteva întrebări. Şi trebuie să-ţi spun 
ceva. Cu ce preferi să încep? 

— Cu întrebările. Tipii de aici nu au prea multe de spus. 
Îmi petrec cea mai mare parte a timpului în bibliotecă. 
Ridic greutăţi, bat mingea, îi organizez pe câţiva dintre 
băieţi într-o echipă. Totuşi, n-or să mă lase să pictez. 
Presupun că se tem să nu înec pe cineva în vopsea, fir-ar 
să fie. 

— Prima întrebare: atacul cerebral al tatălui tău a pus 

509 


totul în mişcare? 

Eddie dădu din cap. 

— Mă gândeam la asta de ceva vreme. Nu eram sigur că 
am destul curaj ca s-o fac într-adevăr. Când bătrânul a 
păţit-o, prin cap mi-a trecut doar atât: Acum ori niciodată. 

— A doua întrebare: De ce l-ai omorât pe Steve Canney? 
Credeam că ai făcut-o de dragul mamei tale, dar acum ştiu 
că n-a fost aşa. 

În scaunul său, Eddie pufni şi cătuşele zăngăniră. Unul 
dintre gardieni îl privi cercetător. El îi zâmbi şi îi făcu cu 
mâna înainte de a-şi reîntoarce ochii spre King. 

— Părinţii mei l-au lăsat pe fratele meu să moară şi pe 
urmă bătrânului i s-au aprins călcâiele şi a avut un alt fiu 
cu o târâtură. Ei bine, nici nu-mi doream alt frate, nici nu 
aveam nevoie de el. Puştiul Canney a crescut sănătos şi 
voinic. Aşa ar fi trebuit să fie Bobby, pricepi? Aşa ar fi 
trebuit să fie Bobby. 

Vocea i se înălţă, atrăgând privirile tuturor celor patru 
gardieni. King nu ştia dacă Eddie era sau nu mai 
înspăimântător decât ei. 

— A treia întrebare: Ce te-a făcut să-l ucizi pe Junior? La 
început am presupus că ai făcut-o pentru că ai crezut că o 
jefuise pe mama ta. Dar acum ştiu că nu-ţi păsa de asta. 
Aşa că, de ce? 

— Era acolo un portret al fratelui meu, care s-a stricat în 
timpul jafului. 

— Mama ta mi l-a arătat. 

— ÎI înfăţişa pe Bobby înainte de a se îmbolnăvi foarte 
grav. Eddie se opri şi îşi sprijini mâinile înlănţuite de masa 
de lemn din faţa lui. Eu îl desenasem. Îmi era drag 
portretul ăla. Şi doream să fie în camera mamei, ca să nu 
uite niciodată ce făcuse. Când l-am văzut rupt, am ştiut că 
o să să-l ucid pe acela care îl stricase, oricine ar fi fost el. 
Am crezut că era vina lui Junior. Asta a fost condamnarea 
lui la moarte. 

King îşi stăpâni tremurul gata să îl cuprindă când auzi 
motivul pentru care Eddie săvârşise o crimă. 


510 


— Dacă te interesează, asta a făcut-o pe Remmy să 
sufere, deşi s-a străduit să n-o arate. 

— A avut noroc că n-am avut chef s-o omor pe ea. 

— Te-ai gândit să joci rolul unor criminali în serie notorii 
din cauza lui Chip Bailey? 

Eddie rânji. 

— Bătrânul Chippy. Se lăuda întotdeauna că e mai 
deştept decât toţi ceilalţi, că ştie atât de multe despre 
ucigaşii în serie, despre modul în care acționau. Pretindea 
că îl poate scoate din circulaţie pe cel mai inteligent dintre 
ei. Ei, eu i-am primit provocarea şi cred că rezultatele 
vorbesc singure. 

— Ce-ai fi făcut dacă tatăl tău n-ar fi fost ucis? 

— L-aş fi omorât eu. Dar, înainte de asta, aveam de gând 
să-i spun pe cine am mai ucis şi de ce. Trebuia să-şi asume 
răspunderea, măcar o dată în viaţa lui. 

— Ultima întrebare: De ce ai luat câte ceva de la fiecare 
dintre victimele tale? 

— Ca să le ascund acasă la Harald Robinson şi să arunc 
vina asupra lui. Tăcu, sprâncenele i se încruntară şi, în 
cele din urmă, adăugă, cu voce scăzută: Cred că sunt exact 
ca bătrânul meu. 

King înţelese că acesta era, de departe, cel mai aspru 
verdict care i se putea da lui Eddie şi că era unul pe care îl 
stabilise singur. De aceea îi pusese întrebarea. 

— Ei, şi ce vroiai să-mi spui? 

King îşi cobori vocea. 

— Că ai avut dreptate în privinţa Sylviei. l-am aruncat în 
faţă totul, dar nu pot dovedi nimic, deşi continui să mă 
străduiesc să o fac. 

— Ai descifrat mesajul „Teet” pe care l-am lăsat? 

— Da. 

— Am aflat despre el când am fost, o dată, împreună cu 
Chip la sediul FBI din Quantico. 

— Sylvia a plecat din Wrightsburg, probabil ca să 
înceapă o viaţă nouă sub un alt nume. 

— Norocul ei. 


511 


— Nu i-am spus nimănui despre asta, nici măcar lui 
Michelle. 

— Cred că nu mai contează. 

— Ba contează, Eddie, contează într-adevăr, numai că, în 
momentul ăsta, nu pot face nimic. Nu am nicio dovadă. Şi- 
a acoperit urmele foarte bine, dar eu mă străduiesc, în 
continuare. King se ridică. N-o să mai revin ca să te văd. 

— Ştiu. Eddie dădu să se ridice, apoi îl strigă: Ei, Sean, 
poţi să-i spui lui Michelle că, de fapt, nu i-aş fi făcut niciun 
rău în noaptea aia? Şi mai spune-i şi că mi-a făcut plăcere 
când am dansat împreună. 

Ultima imagine a lui Eddie pe care o zări King fu aceea a 
unui bărbat care de îndepărta înconjurat de gardieni, 
târşâindu-şi picioarele. Apoi Eddie Battle dispăru. King 
spera că pentru totdeauna. 

Pe când părăsea închisoarea, King fu oprit la biroul de 
relaţii cu vizitatorii şi i se dădu un pachet. I se spuse doar 
că fusese trimis prin poştă şi că îl păstraseră pentru el. De 
fapt, îi era adresat lui Michelle. King se întoarse la maşină. 

— Ce-i asta? întrebă Michelle. 

— E pentru tine. Ne oprim să luăm prânzul la 
restaurantul pe lângă care am trecut mai devreme şi o să 
poţi să-l desfaci. 

Localul era o speluncă într-adevăr soioasă, plină de 
camionagii, dar mâncarea era bună iar cafeaua fierbinte. 
Găsiră un ungher mai retras şi începură să mănânce. 

— Nu vrei să ştii cum o duce? întrebă King. 

— Nu. De ce, ela întrebat de mine? 

King şovăi, apoi spuse: 

— Nu, nu te-a pomenit deloc. 

Michelle înghiţi ultima îmbucătură şi turnă cafea în 
urma ei. 

— Un singur lucru continuă să mă nedumerească, zise 
ea. 

— Chiar aşa, doar un singur lucru? 

King încercă să zâmbească. 

— Ce era acel obiect din sertarul lui Remmy pe care ea 


512 


dorea atât de mult să-l capete înapoi? 

— Cred că erau scrisorile unui anumit domn, care se 
număra printre cunoscuţii ei. 

— Aşadar, a avut o aventură? 

— Nu, era vorba de o iubire neîmpărtăşită. Domnul în 
cauză nu putea proceda altfel în cazul unei femei măritate. 
Dar ea vroia scrisorile înapoi. 

— Mă întreb cine ar fi putut... Se opri şi făcu ochii mari: 
Nu cumva... 

— Da, se grăbi King să răspundă. Da. Dar s-a întâmplat 
de mult şi el nu a făcut nimic de care să-i fie ruşine. Pur şi 
simplu, a iubit o femeie care a dovedit că nu îl merita. 

— Doamne, ce poveste tristă. 

O ajută să desfacă pachetul, rupând ambalajul. Şi 
rămaseră amândoi cu ochii aţintiţi asupra obiectului. 

Era portretul lui Michelle în rochie de bal; portretul 
făcut Eddie. 

King se uită la ea, apoi la tablou, dar nu spuse nimic. 
Achitară nota şi plecară. Înainte de a se urca în maşină, 
Michelle aruncă portretul în tomberonul restaurantului. 

— Eşti gata să mergem acasă? întrebă King, în timp ce 
ea se aşeza pe locul şoferului. 

— O, da. 

Michelle călcă pedala de acceleraţie şi demarară într-o 
trombă de praf. 


513 


Mulţumiri 


Lui Michelle, deşi e greu de crezut, al zecelea roman, şi 
numărătoarea continuă. Nu mi-aş fi putut dori să fac 
această călătorie împreună cu altcineva. 

Lui Rick Horgan, pentru că m-ai ajutat să văd şi 
pădurea, şi copacii, atunci când era într-adevăr nevoie. 

Lui Maureen, Jamie şi Larry, pentru tot ceea ce faceţi şi 
pentru că sunteţi nişte prieteni nemaipomeniţi. 

Tinei Andreadis, pentru că eşti o prietenă apropiată de 
inima mea şi pentru că publicul a ajuns să mă cunoască 
mai ales datorită ţie. 

Întregului colectiv de la Warner Books, pentru toată 
munca depusă şi pentru că mă sustineti. Ştiu că nicio carte 
nu se vinde singură. 

Lui Aaron Priest, pentru că ai fost întotdeauna alături de 
mine. 

Lui Lucy Childs şi Lisa Erbach Vance, pentru tot ceea ce 
faceţi. 

Mariei Rejt, pentru comentariile tale redacţionale pline 
de miez. 

Dr. Monica Smiddy, pentru toate procedurile judiciare. 
Eşti o profesoară minunată. 

Dr. Marcella Fiero, pentru că ai avut răbdarea de a 
răspunde tuturor întrebărilor mele şi pentru că m-ai ajutat 
să arunc o privire în culisele cabinetului de medicină 
legală din Richmond. 

Dr. Catherine Broome, pentru că m-ai transformat într- 
un autor care pare să aibă mai multe cunoştinţe medicale 
decât are în realitate. 

Lui Bob Schule, expert în materie de vinuri, corector de 
frunte şi foarte bun prieten. 

Dr. Alli Guleria şi soţului ei, dr. Anshu Guleria, pentru că 
m-aţi ajutat în problemele medicale, pentru că mi-aţi 
permis să împrumut maşinile voastre superbe şi pentru că 
sunteţi nişte prieteni  minunaţi.  Consultanţii sunt 
importanţi, nu-i aşa? 

514 


Lui Jennifer Steinberg, pentru cercetările tale 
formidabile. Încă nu te-am răsplătit, dar mă străduiesc. 

Lui Lynette şi Deborah, pentru ceea ce faceţi în fiecare 
zi ca să mă menţineţi pe calea cea dreaptă. Ştiu că nu e o 
sarcină uşoară. 


515