Lisa Jackson — [Familia Cahill] 02 Aproape moarta

APROAPE 
OART, Ă 


LISA JACKSON 


Seria: Familia Cahill #2 


APROAPE MOARTĂ 


Original: A/most Dead: The Cahills #2 (2007) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


PROLOG 


Spitalul Bayside 

San Francisco, California 
Camera 316 

Vineri, 13 februarie 
PREZENT 


Ei cred că voi muri. 

Aud asta în şoaptele lor. 

Ei cred că nu-i pot auzi, dar eu pot - și le ascult fiecare silabă 
pe care o pronunță. 

AȘ vrea să strig: „Nu! Sunt vie. Nu voi abandona. Mă voi lupta 
cu ghearele și cu dinții”. 

Insă nu pot să vorbesc. 

Nu pot să articulez nici măcar un cuvânt. 

Vocea îmi este amutțită, tot așa cum ochii nu vor să mi se 
deschidă. Oricât m-aș strădui, nu pot să ridic pleoapele. 

Tot ce știu este că zac pe un pat de spital și mai știu că abia 
supraviețuiesc. Aud șoaptele, comentariile, sunetele slabe ale 
încălțărilor cu tălpi moi. Toti cred că sunt în comă, că nu-i pot 
auzi, că nu pot răspunde, dar eu știu ce se-ntâmplă. Atâta doar 
că nu mă pot clinti și nu pot comunica. Cumva trebuie să-i anunț 
toate astea. Ei afirmă că starea mea este critică, înțeleg termeni 
ca „splină ruptă”, „fractură de pelvis”, „comoție”, „traume 
cerebrale”, dar la naiba, îi pot auzi! Simt cum tubul perfuziei îmi 
trage pielea de pe dosul mâinii, simt mirosuri de parfum, 
medicamente și resemnare. Stetoscopul e rece ca gheața, 
manșonul tensiometrului este prea strâns și mă străduiesc din 
răsputeri să anunt că sunt conștientă, că pot să simt. Încerc să 
mă misc, să ridic măcar un deget ori să scot un geamăt prelung, 
însă nu pot. 

lar asta mă sperie de moarte. 

Sunt conectată la aparate ce-mi monitorizează bătăile inimii și 
respirația și Dumnezeu mai știe ce altceva, însă asta nu mă 
ajută prea mult. Toate echipamentele de înaltă tehnologie care- 
mi urmăresc funcțiile corpului nu oferă personalului medical 
vreo speranță ori vreun indiciu că eu știu ce se petrece. 

VP -3 


Sunt captivă în propriul meu corp și este iadul pe pământ. 

Odată în plus mă forțez... mă concentrez să ridic degetul 
arătător al mâinii drepte, să-l îndrept spre următoarea persoană 
care va intra în cameră. Sus, mă gândesc eu, să ridic vârtul 
degetului de pe cearșaf. Efortul este chinuitor... atât de 
dureros... 

Oare chiar nimeni nu se uită la nenorocitul ăla de monitor? Ar 
trebui să arate creșterea pulsului, accelerarea bătăilor inimii, 
orice! 

Dar nu! 

Toate eforturile mele au fost în zadar. Irosite. 

Ba încă și mai rău, am auzit comentarii; unele infirmiere cred 
că ar fi mai bine dacă aș muri... dar ele nu știu adevărul. 

Aud pași. Mai apăsați ca de obicei. Și izul vag, persistent, de 
fum de țigară. Doctorul! El a mai fost aici. 

— la să vedem, da? se adresează el persoanei care-l 
însoțește, probabil asistenta cu mâini reci și glas voios și iritant. 

— Tot nu răspunde. (Da, așa-i, este cea mereu veselă.) Nu am 
văzut nicio schimbare pozitivă a semnelor vitale. De fapt... o să 
vedeti și dumneavoastră. 

Ce vrea să spună? Și de ce glasul îi sună atât de resemnat? 
Unde este tonul fals, de încurajare energică din vocea ei? 

— Hmm, se aude vocea baritonală a doctorului. 

Apoi îi simt mâinile. Mă ating și mă apasă cu blândețe, îmi 
ridică pleoapa și-mi proiectează în ochi o rază orbitoare de 
lumină. In mod clar, corpul meu va reacționa în vreun fel. Ochii 
vor Clipi, sau eu voi tresări, sau... 

— Se pare că ai dreptate, zice doctorul. Stinge lumina și se 
retrage de lângă pat. Regresul este rapid. 

Nu! Nu-i adevărat! Eu sunt aici. Sunt vie. Voi fi tot mai bine! 

Nu pot să cred ce aud și ar trebui să hiperventilez, ar trebui să 
fac stop cardiac la auzul cuvintelor lui. Nu vezi că sunt în stare 
de stres? Idioatele alea de monitoare nu arată că sunt vie și 
conștientă și că vreau să trăiesc? Oh, Doamne, cât vreau să 
trăiesc! 

— Familia întreabă întruna ce speranță de viață îi dăm? 
rostește asistenta. 

Familia mea? M-au și îngropat deja? Nu se poate! Nu pot să 
cred asta. Sunt încă vie, pentru numele lui Dumnezeu! Cum s-a 


VP -4 


ajuns la asta? Dar știu. Îmi amintesc perfect toate clipele vieții 
mele, ca și evenimentele ce au dus la momentul acesta. 

— Ce să le spun, domnule doctor? întreabă asistenta. 

— Douăzeci și patru de ore, răspunde el grav. Poate mai 
putin. 


VP-5 


CAPITOLUL 1 


Cu patru săptămâni în urmă 


Clic! 

Sunetul slab a fost îndeajuns ca s-o trezească pe Eugenia 
Cahill. Din fotoliul ei favorit aflat în salonul de la primul etaj al 
reședinței, bătrâna deschise brusc ochii. 

— Cissy? își strigă ea nepoata, surprinsă că aţipise. 

Işi aranjă ochelarii și privi ceasul vechi de pe polita șemineului 
în interiorul căruia flăcări alimentate de gaz șuierau încet peste 
buștenii din ceramică înnegrită. 

— Cissy, tu ești? 

Bineînțeles că ea era. Cissy îi telefonase mai devreme și-i 
spusese că va sosi în obișnuita ei vizită săptămânală. Avea să 
aducă și băieţelul... dar apelul telefonic fusese dat cu ceva timp 
în urmă. Cissy promisese că va ajunge până la ora șapte seara, 
iar acum... ei bine, pendula din holul de la parter tocmai bătea 
opt cu tonuri plăcute, liniștitoare. 

— Coco, zise Eugenia și se uită la coșulețul în care dormea 
cătelușa ei albă și lăţoasă, care nici măcar nu ridică botul; 
sărmana îmbătrânea și ea, începuse să-și piardă colții și suferea 
de artrită. Bătrâneţea este o javră, adăugă femeia și surâse 
amuzată de propria glumă. 

Oare de ce nu urcase Cissy aici, în livingul unde Eugenia își 
petrecea majoritatea zilelor? 

— Sunt sus, anunţă ea cu glas tare, însă când nu primi niciun 
răspuns simţi primul fior, mic, de teamă, pe care-l alungă 
prompt. 

Temerile unei bătrâne, nimic mai mult. Nu auzea totuși pași 
grăbindu-se pe trepte și nici huruitul liftului vechi care să 
sosească tocmai din garaj. Eugenia se împinse în braţele 
fotoliului Queen Anne, își luă bastonul și se simţi ușor ameţită. 
Așa ceva nu-i era caracteristic. Se îndreptă apoi cu pași rigizi 
spre fereastră, de unde putea să vadă strada și orașul care se 
întindea la poalele dealului. In ciuda unui banc de ceaţă care 
plutea lent peste San Francisco, panorama îţi tăia respiraţia de 


VP-6 


la aproape oricare dintre ferestrele acestei case vechi - o vilă 
care fusese construită pe coama dealului Mount Sutro la 
începutul secolului trecut. Clădirea în stil American Craftsman, 
cu cărămizile, imitaţia de șindrilă și mortarul ei, se ridica pe 
patru niveluri deasupra garajului îngropat în coasta dealului, în 
spatele căreia se afla domeniul Facultăţii de Medicină. Din 
camera ei situată la etajul întâi, Eugenia putea zări Golful în 
zilele senine și bătrâna petrecuse multe ore uitându-se la 
ambarcaţiunile ce traversau apa verde-cenușie. 

Dar casa asta veche din Parnassus Heights părea uneori 
teribil de pustie. O fortăreață cu porţi acţionate electronic și 
grădini luxuriante de rododendroni și ferigi. Domeniul ei se 
învecina cu vastul teren al centrului medical al universităţii, 
totuși uneori se simțea izolat de restul lumii. 

De fapt, Eugenia nu era singură. Avea servitori, desigur, totuși 
familia ei părea s-o fi abandonat. 

Pentru Dumnezeu, încetează! Nu ești vreo babă părăsită și 
neglijată. Tu însăţi ai ales să trăieşti aici, precum o Cahill, așa 
cum ai fost întotdeauna. 

Oare își imaginase clicul broaștei de la parter? Poate îl visase? 
Deși nu-i plăcea s-o recunoască, în ultima vreme, granița dintre 
vise și realitate era tot mai confuză și Eugenia nutrea temerea 
nerostită că ar putea fi în etapele timpurii ale demenţei. 
Doamne sfinte, spera să nu fie așa! In familia ei nu existaseră 
cazuri de Alzheimer; mama îi murise la nouăzeci și șase de ani, 
cu mintea încă „brici”, înainte de a cădea victimă unui accident 
vascular cerebral masiv. Totuși în seara asta Eugenia se simţea 
mai înceţoșată ca de obicei. Cu mintea mai puţin limpede. 

Privirea îi rătăci spre strada care se întindea dincolo de porțile 
acționate electric, unde mașina de poliţie fără semne distinctive 
petrecuse o mare parte a zilei. Acum Chevroletul lipsea din locul 
unde obișnuia să parcheze, imediat în afara petei de lumină 
albăstruie a felinarului stradal. 

Ciudat... 

De ce să fi plecat atât de curând după ce practic o acuzaseră 
că-și ajutase nora să scape de închisoare? Și după toată 
agitația! Nişte polițiști grosolani sosiseră la ușa ei și insistaseră 
că adăpostea o criminală sau altă prostie similară. Hm! 
Parcaseră pe stradă, supravegheaseră casa și, bănuia Eugenia, 
o urmăriseră discret în timp ce Lars o ducea cu mașina la coafor, 


VP -7 


la partida de bridge și la Cahill House, unde bătrâna făcea 
voluntariat pentru adolescente și tinere nemăritate care 
rămăseseră însărcinate și aveau nevoie de un refugiu. 

Bineînţeles, poliția nu descoperise nimic. 

Pentru că era nevinovată. Cu toate acestea, bătrâna fusese 
iritată. 

Privind acum în noapte, Eugenia se simţi brusc cuprinsă de 
frig, își văzu propria reflexie, imaginea spectrală a unei femei 
micuţe luminată din spate de razele blânde ale lampadarelor 
vechi, și rămase surprinsă cât de bătrână părea. Avea ochii ca 
de bufniţă, măriţi în spatele lentilelor ochelarilor ce o ajutaseră 
după operaţia de cataractă la care fusese supusă cu ani în 
urmă. Părul cândva roșu ca focul era și acum atent coafat, dar 
avea o culoare mai apropiată de cea a caiselor. Părea mai 
scundă cu cinci centimetri, astfel că acum avea abia 1,50 m. 
Deși lipsită de riduri, fața începuse să i se lase și detesta asta. 
Detesta că îmbătrânea. Detesta că depășise perioada de vârf a 
vieţii. Se gândise să-și „aranjeze” ochii ori să-și „întindă” fața, 
ba chiar se gândise la Botox și totuși... de ce s-o facă? 

Din vanitate? 

După toate prin câte trecuse, părea frivol. 

Trecuse de optzeci de ani. Și ce dacă? Știa prea bine că nu 
mai era tânără, genunchii bolnavi de artrită puteau depune 
mărturie în privinţa asta, totuși nu era încă pregătită nici pentru 
o viaţă asistată la domiciliu, nici pentru un cămin de bătrâni. Nu 
încă. 

Scââârț! 

Fusese oare sunetul unei uși care se deschidea? 

Bătăile inimii i se accelerară. 

Acel ultim sunet nu fusese produsul imaginaţiei ei. 

— Cissy? strigă din nou și se uită la Coco. Aceasta abia 
ridicase căpșorul auzind zgomotul, pe jumătate adormită, dar 
care nu lătrase a avertisment. Tu ești, scumpo? 

Cine altcineva putea să fie? 

Eugenia era de obicei singură în nopţile de duminică și luni: 
„Însoţitoarea” ei, Deborah, obișnuia să plece din oraș la sora ei; 
camerista pleca la ora 17:00, iar bucătăreasa Elsa avea două 
zile libere. Lars termina programul în fiecare după-amiază la ora 
18:00, cu excepţia cazurilor când Eugenia îi solicita serviciile, iar 


VP-8 


de obicei pe ea n-o deranja să fie singură, să se bucure de 
liniște și tihnă. Dar în seara asta... 

Folosindu-se de baston, ieși în coridorul ce separa salonul de 
dormitorul ei. 

— Cissy? strigă spre scară. 

Se simțea ca o proastă. Oare devenise paranoică odată cu 
înaintarea în vârstă? 

Insă un fior glacial de îndoială îi trecu pe șira spinării, 
convingând-o că nu era cazul de așa ceva și, cu toate că 
centrala bâzâia încet, simţi în mădulare răceala nopţii, ca 
adâncul apelor Golfului. Ajunse la balustradă, se prinse de 
lemnul ei de trandafir lustruit și privi în jos, spre parter. În 
lumina slabă a serii văzu lespezile de marmură lustruite ale 
pardoselii din hol, masa cu încrustaţii stil Ludovic al XVI-lea, ca 
și ficușii și arborii de jad amplasați lângă ușa de la intrare cu 
geamuri. 

Așa cum fuseseră mereu. 

Insă Cissy nu se zărea nicăieri. g 

Ciudat, se gândi Eugenia iarăși, frecându-și brațele. Incă și 
mai ciudat i se părea pasivitatea cățelușei. Deși bătrână și 
bolnavă de artrită, Coco continua să aibă un auz excelent și era 
de obicei suficient de energică pentru a mărâi și a lătra din 
răsputeri la cel mai slab zgomot. In seara asta însă stătea 
nemișcată în coșulețul ei de lângă sacoșa cu tricotaje a 
Eugeniei, cu ochii deschiși, dar pierduţi în gol. Ca și cum ar fi 
fost drogată... 

Pentru Dumnezeu! Nu era în toate minţile, lăsându-și 
imaginaţia fertilă s-o ia razna. Eugenia se mustră energic în 
gând. Asta era urmarea maratonului de filme Alfred Hitchcock 
pe care le urmărise în ultimele cinci seri. 

Totuși, unde naiba era Cissy? 

Scotoci prin buzunarul jerseului ei gros, în căutarea 
telefonului mobil. Blestemăţia nu era acolo. Probabil că-l lăsase 
pe măsuţă lângă andrele. 

Când se întoarse către salon, auzi fâșâitul slab al unui pas, 
atingerea tălpii de parchet. 

Foarte aproape. 

Aroma unui parfum pe care aproape că-l uitase îi ajunse la 
nări și-i zbârli firișoarele de păr de pe ceafă. 


VP-9 


Inima aproape că-i stătu în loc când privi peste umăr. Zări o 
mișcare în umbrele de pe holul neluminat, în apropierea 
dormitorului ei. 

— Cissy? repetă Eugenia, dar glasul îi era acum o șoaptă 
stinsă și teama îi acceleră pulsul. Tu ești, scumpo? Nu-i deloc 
amuzant... 

Cuvintele îi rămaseră în gât. 

O femeie, pe jumătate ascunsă în umbre, își făcut, 
triumfătoare, apariţia. 

Eugenia încremeni. 

Suspendată în timp. 

— Tu! strigă ea. 

Panica îi sui pe șira spinării și femeia din faţa ei zâmbi, un 
surâs rece și rău ca inima diavolului. 

Eugenia încercă s-o ia la fugă, dar înainte de a putea face un 
pas, femeia mai tânără se repezi, mâinile ei puternice o apucară 
și strânseră, iar braţele atletice o ridicară de la podea. 

— Nu! strigă Eugenia. Nu! 

Înălță bastonul, dar blestematul îi căzu din mâini și zăngăni 
pe trepte în jos. Coco începu, în sfârșit, să latre sălbatic. 

— Nu face asta! ţipă Eugenia. 

Era însă prea târziu. 

Într-o secundă, femeia o ridică peste balustradă și o împinse 
în spaţiul deschis în care atârna candelabrul din cristal. 
Strigând, bătând zadarnic din braţe, auzindu-și cățelușa 
mârâind, Eugenia căzu în gol. 

Într-o secundă avea să se izbească de masa Ludovic al XVI-lea 
și pardoseala din marmură a holului. 

O groază cumplită îi chirci inima când izbi dalele cu un bufnet 
surd, oribil. Trosc! Durerea îi explodă în cap. Pentru o jumătate 
de secundă privi în sus, către cea care o atacase. Femeia stătea 
victorioasă pe palier, ţinând-o în braţe pe Coco și mângâindu-i 
blăniţa. 

— Răzbunarea-i nasoală, nu? rânji femeia. 

Apoi, întuneric... 

x kx * 

— Șșș! Biji, ești bine, ai înţeles? Eşti bine! 

Cissy Cahill se aplecă peste rama țarcului de joacă și-și ridică 
băieţelul de optsprezece luni. Copilul era roșu la față de plâns, 
lacrimi îi brăzdau obrăjorii bucălaţi și năsucul îi curgea șiroaie. 


VP - 10 


— Of, of, uită-te la tine! 

Inima lui Cissy se topi instantaneu și-i sărută creștetul blond, 
întinzându-se după o batistă și tamponându-i nasul. 

— O să fie bine, îţi promit, zise ea și-i puse paltonașul și 
căciulița pe care fiul ei le detesta din toată inima. 

Cumva izbuti să-l îmbrace, luă sacoșa cu pamperși și ieși pe 
ușa clădirii în stil victorian în care locuia de aproape doi ani. 
Băieţelul fusese iritat toată după-amiaza, probabil că-i ieșeau 
dințișorii, iar când sosise comanda de pizza, avusese o criză de 
isterie paroxistică dintr-un motiv necunoscut. Cissy nu înţelegea 
de ce era agitat. Să fi fost din cauza dinţilor? Îi era oare prea frig 
deoarece nenorocita de centrală se oprise? Îi era oare prea cald 
deoarece îl înfofolise cu o mulţime de hăinuţe? Indiferent care ar 
fi fost cauza, Cissy era convinsă că nu era nimic serios și ţâncul 
trebuia să accepte situaţia. Întârziaseră, iar bunica ei avea să se 
enerveze. 

— Preţul pe care-l plătim toţi fiindcă suntem familia Cahill, îi 
explică ea băiețașului. 

Incuie ușa și merse către sedanul Acura argintiu care o 
aștepta pe aleea de acces, cu pizza deja răcindu-se în cutie pe 
scaunul din dreapta șoferului. Într-o dispoziţie la fel de proastă 
ca până atunci, B.J. ţipă și încercă să-și scoată căciula. Cissy îl 
prinse cu centurile pe scăunelul pentru copii din spate, după 
care sui la volan. Afară se întunecase și începuse să burnițeze, 
astfel că luminile orașului erau ușor înceţoșate. Cissy privi peste 
stradă, acolo unde mașina de poliţie fără semne distinctive era 
parcată încă de când auzise știrea că mama ei evadase din 
închisoare; în mod surprinzător, mașina lipsea acum. 

De asemenea, dispăruse și duba TV care stătea ore în șir pe 
stradă, iar un reporter venise de trei ori la ușa ei ca să-i solicite 
un interviu. Ca și cum ea ar fi vorbit vreodată cu presa! Cissy se 
rugase cerului să plece, iar în seara asta ruga îi fusese 
ascultată. 

Perfect! 

Nu mai suporta ca ea să fie tratată ca un fel de infractoare 
când nu comisese nici cel mai mic delict. Nimic! Nu era vina ei 
că avea ca mamă o jigodie narcisistă și ucigașă - câteva dintre 
adjectivele cele mai blânde pe care Cissy i le putea atribui 
Marlei. Din punctul ei de vedere, cu cât nebuna egocentrică de 


VP -11 


maică-sa stătea mai departe de ea și de B.J., cu atât era mai 
bine. 

Nu mai gândi așa... scapă de gândurile negative... numără 
încet până la zece... Glasul psihiatrei lui Cissy îi reveni în minte, 
dar femeia îl ignoră. In seara asta nu avea o stare de spirit 
predispusă spre iertare și era doar recunoscătoare că poliţia n-o 
urmărea până la reședința Cahill, unde bunica ei locuise de când 
intrase în familie prin măritiș, cu aproape cincizeci de ani în 
urmă. Viaţa lui Cissy era și așa destul de agitată ca să nu mai 
aibă nevoie și de polițiști. In opinia ei, avusese parte deja de 
suficientă melodramă și durere cât să-i ajungă pentru două vieţi 
- mulţumită Marlei Amhurst Cahill, o psihopată care se întâmpla 
să-i fie mamă. 

— Da, Biji, aia-i bunică-ta, zise ea cu glas tare, șofând pe 
străzile din jurul parcului Alamo Square. Bunica Psiho. 

Işi privi fiul în oglinda retrovizoare; încetase să mai tipe, iar 
ochii lui rotunzi erau lipsiţi de lacrimi. Pentru moment încetase 
să mai tragă de căciuliţă. 

Ușurată că accesul de isterie luase sfârșit, femeia îi făcu din 
ochi. 

— Asta era, deci, voiai doar să te plimbi cu mami într-o 
mașină de clasă, nu-i așa? 

Lumina semaforului din față deveni galbenă și ea călcă frâna. 
Fusese o vreme când ar fi accelerat de câte ori ar fi văzut 
galben la semafor, dar după nașterea lui Biji devenise un șofer 
model și o mamă aproape exagerat de protectoare. Cine s-ar fi 
așteptat? 

Stomacul care-i chiorăia și ceasul de pe bord îi reamintiră că 
întârziase. Grozav! Mai mult ca sigur avea s-o aștepte altă 
dăscăleală. De parcă n-ar fi avut destule până acum. Era o 
femeie matură, pentru Dumnezeu! 

Privi din nou în oglinda retrovizoare. De data asta verifică 
traficul din spatele ei, uitându-se după orice urmă a unei mașini 
de poliţie. Nu zări nimic, totuși era ciudat că poliţia n-o mai fila 
acum, ţinând seama de faptul că i se instalase lângă ușă 
imediat după evadarea mamei. Ea știa că, deși detectivii 
fuseseră amabili, în spatele cuvintelor îngrijorate și surâsurilor 
răbdătoare se ascundea o permanentă suspiciune. 

Ca și cum mama ei ar fi intenţionat s-o contacteze. 

Ca și cum ea ar fi acordat adăpost unei femei pe care o ura. 


VP - 12 


— Nici vorbă, șopti Cissy. 

Toţi mușchii din corp i se încordară brusc. Crescuse cu 
atitudinea rece, distantă a Marlei, pe care fusese nevoită s-o 
accepte, așa cum acceptase și faptul că toţi din familia ei erau 
excentrici și insensibili. Pentru a supraviețui, Cissy se răzvrătise, 
pur și simplu, alegând toate mijloacele posibile. 

Insă acum, când devenise ea însăși mamă, nu-și putea 
imagina să nu se simtă apropiată și legată de un copil. De prima 
dată când își văzuse fiul, fusese alt om. Viaţa i se schimbase 
instantaneu în clipa aceea. Pe toată durata sarcinii, vorbise cu 
pruncul, frecându-se ușor pe burtă, ba chiar îl poreclise „Juan” 
pentru că poftea la tacos și la alte preparate mexicane la orice 
oră din zi sau din noapte. Dar nimic nu se comparase cu 
senzaţia pe care o avusese în spital când îl ţinuse în braţe și-l 
auzise scâncind. Da, ei doi formau o echipă. Erau inseparabili. 

Așadar, unde era mama ei? 

Cum naiba reușise să evadeze? 

Se presupune că dintr-o închisoare nu poţi evada, nu? 

Și ce vei face dacă ea va apărea într-adevăr în pragul 
locuintei tale? 

— Termină cu ideile astea! își spuse cu voce tare. 

Nu mai avea nevoie și de alte tensiuni în viaţa ei. Era suficient 
că se găsea în primele etape ale unui divorț și că fiul ei se 
apropia iute de teribila vârstă de doi ani și fusese iritabil toată 
săptămâna. N-o ajuta nici defectarea centralei. Una peste alta, 
ultimele șapte zile fuseseră un infern. 

Lumina semaforului se schimbă și Cissy șofă neîntrerupt până 
la Stanyan, după care începu să urce dealul. Tocmai când ataca 
o serpentină abruptă pe o stradă ce suia Mount Sutro, sună 
telefonul mobil. ÎI scoase din buzunarul lateral al poșetei și văzu 
numele de pe ecran. Ar fi putut transfera apelul telefonic pe 
bordul mașinii, ca să nu fie nevoită să-și folosească mâinile, dar 
numele de pe ecran o făcu să se încrunte. 

— Nu în seara asta, zise ea cu glas tare. 

N-avea de gând să aibă de-a face cu Jack - ticălosul acela 
mincinos care o înșelase. Da, încă îi era soț, dar nu pentru multă 
vreme. Puse telefonul înapoi și se concentră spre strada îngustă 
care urca pe lângă vechile locuinţe elegante, construite cu o 
sută de ani în urmă și înconjurate de grădini impecabil aranjate. 
Lângă casa bunicii, apăsă pe telecomandă și încetini când 


VP - 13 


porţile vechi din fier cu acţionare electronică scârţâiră, apoi se 
deschiseră. Opri în faţa garajului, apăsă din nou pe telecomandă 
și, după ce porțile se închiseră în urma ei, se gândi cum avea să- 
i ducă pe B.J., cutia cu pizza, sacoșa cu pamperși și poșeta în 
garaj, iar de acolo sus în casă, fără să scape băieţelul sau fără 
să întindă peste tot brânză topită și sos marinara. 

— Ai câștigat, Biji, zise Cissy. Tu o să intri primul. 

Işi aruncă poșeta în sacoșa mare cu pamperși, pe care o puse 
pe umăr, și ocoli mașina, ignorând aromele ispititoare de usturoi 
și pepperoni în timp ce desfăcea centurile fiului ei. 

— Tu poţi să stai cu străbunica în timp ce eu o să mă-ntorc 
după pizza. 

Işi ridică fiul pe același șold cu care obișnuia să închidă 
portiera automobilului. Işi frecă vârful nasului de urechea lui și-l 
auzi chicotind. 

— Haide! 

Uneori era o adevărată bătaie de cap s-o viziteze pe Eugenia 
când personalul reședinței avea seara liberă. Lui Cissy i-ar fi fost 
mult mai ușor să-și petreacă timpul în vechea ei casă dacă acolo 
ar mai fi fost cineva care s-o ajute cu copilul. Atunci n-ar mai fi 
existat problema cinei și nici vinovăția de a-și dezamăgi bunica 
dacă n-o vizita. 

Purtându-l pe B.J., care plescăia din buze doar pentru a se 
auzi, Cissy merse pe aleea pavată cu cărămizi, printre 
rododendroni și ferigi înalte ce continuau să picure după burnița 
care se oprise cu mai bine de o oră în urmă. Clădirea asta veche 
în care crescuse îi trezea multe amintiri. Poate prea multe. 
Unele erau frumoase, dar multe nu, dar pereţii din cărămidă și 
mortar, imitaţia de șindrilă, lucarnele ca niște ochi și frontoanele 
ascuţite rezistaseră cu bine la două cutremure și generaţii 
succesive de Cahill. De peste o sută de ani vila se înălța pe 
coama dealului Mount Sutro, oferind panorama remarcabilă a 
orașului și a Golfului. Cissy nu știa dacă o iubea sau o ura. 

Haide, termină cu introspecțiile astea, se gândi ea și-și băgă 
cheia în broasca veche. 

— Bunăăă! strigă ea imediat după ce deschise ușa. Scuze c- 
am întârziat, dar... Oh, Doamne! 

Işi înăbuși ţipătul și se întoarse pentru a-și cruța fiul de 
imaginea bunicii care zăcea pe pardoseala din marmură, cu 
capul înconjurat de o băltoacă de sânge. 


VP - 14 


— Oh, Doamne, Doamne... oh, Doamne! șopti ea. 

Dădu drumul cheilor și sacoșei cu pamperși, apoi, continuând 
să-l apese pe B.J. de corpul ei, bâjbâi în poșetă după telefon. 
Tremura din tot corpul și degetele îi păreau amorţite. 

— E-n regulă, e-n regulă, repetă ea fără să se poată stăpâni, 
apoi ridică telefonul și tastă 911. 

Simţindu-i agitația, Biji începu să plângă. Strângând din dinţi, 
Cissy îl așeză pe bancheta de pe verandă. 

— Stai aici numai un minut, iubitule, îi zise ea. 

— Nuuu! ţipă copilul și începu să coboare, imediat după ce 
mama lui dispăru grăbită în casă. 

— Buni! 

Lăsându-se într-un genunchi, Cissy întinse o mână spre gâtul 
bunicii ei, căutându-i pulsul și continuând să ţină telefonul 
apăsat de ureche. Nu simțea absolut nimic sub buricele 
degetelor, niciun semn al inimii care să pompeze sânge. 

— Oh, Doamne, Buni, te rog, dă Doamne să fie bine... 

Tot stomacul i se încleștă și crezu că va vomita dintr-o clipă în 
alta. 

— Suntem nouă-unu-unu, dispeceratul poliţiei. 

— Ajutor! ţipă Cissy. Am nevoie de ajutor! Bunica mea! 

— Doamnă, vă rugăm să vă spuneţi numele și care este 
urgenţa. 

— A fost... a fost un... un accident. Un accident groaznic. 
Bunica mea a căzut pe scară! Este rănită. Grav. E sânge peste 
tot. Doamne Dumnezeule, cred că e moartă! Trimiteţi pe cineva, 
repede. Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne, nu-i simt pulsul! 

— Ce adresă aveţi? 

— Trimiteţi repede pe cineva! 

— Am nevoie de adresă și de numele victimei. 

— Este... este... Cissy dictă adresa în timp ce se străduia din 
nou să găsească pulsul, să audă măcar cea mai slabă urmă de 
respiraţie. Pe bunica mea o cheamă Eugenia Cahill. Vă rog, vă 
rog, trimiteţi pe cineva... Repede! 

Privi peste umăr, afară pe ușă, și nu-și mai zări băieţașul pe 
banchetă. 

— B.].! ţipă ea, intrând în panică. 

— Alo, doamnă, care este numele dumneavoastră? 


VP -15 


> > 


— Cissy Holt... ăăă, Cissy Cahill Holt. Am sosit aici pentru cină 
și, Doamne Dumnezeule, am găsit-o pe Buni, și-acum fiul meu... 
Vă rog, grăbiţi-vă! 

— Un echipaj a fost trimis spre dumneavoastră. Dacă puteți 
rămâne cu victima... 

— Trebuie să-mi găsesc fiul! Închise și ţipă: Biji! 

Nu auzi însă niciun glăscior. 

— B.].! Unde ești? 

Disperată, Cissy ieși în fugă în bezna serii și în ploaia care 
începuse din nou să cadă. Nu putea face nimic pentru bunica ei. 
Eugenia murise, Cissy o știa. Dar fiul ei... Doamne Dumnezeule, 
unde era? Nu putea să fi ajuns departe. Îl scăpase din vedere 
doar o fracțiune de secundă. 

—B.].! 

Panica îi încleștă sufletul în timp ce căuta pe domeniul 
cufundat în întuneric. Încercă să-și păstreze vocea calmă, deși 
pe dinăuntru era înnebunită de griji. 

— B.J.? lubitule? Unde ești? 

Se strădui să-și alunge tremurul din glas, să-și camufleze 
teroarea. 

— Biji? 

Dumnezeule, unde reuşise să dispară atât de repede? Porțile 
erau încuiate... nu? Le auzise închizându-se în urma mașinii. 

Sau nu se închiseseră? 

— Nu, șopti Cissy și o luă la fugă pe alee, cuprinsă de un val 
nou de panică. B.J.! Bryan Jack! Unde ești? 

În depărtare se auzi vuietul sirenelor. 

— Mai repede, fir-ar a naibii, zise Cissy cu inima bubuind, cu 
mintea înnegurată de spaimă. 

Nu te panica. B.J. este aici, știi bine că-i aici. E la fel de speriat 
ca tine. Calmează-te. Uită că tocmai ai văzut-o pe bunică-ta 
moartă, uită că ai fi putut preveni accidentul dacă ai fi ajuns aici 
la ora fixată, uită că maică-ta, jigodia psihopată, a evadat din 
închisoare, și GASEȘTE-L PE B.J.! 


VP - 16 


CAPITOLUL 2 


Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr! 

Adrenalina îi gonea prin sânge. 

Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-și 
pierduse cumpătul, totuși găsise cumva o forţă interioară pentru 
a-și duce la îndeplinire planul. 

Acum, când ștergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de 
ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deși se 
simţea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe acceleraţia 
Fordului Taurus. Nu-și putea permite să fie oprită pentru 
depășirea vitezei legale sau să atragă atenţia în vreun fel 
poliţiei. Nu acum. 

Calmează-te. Poti savura totul mai târziu. 

Degetele înmănușate i se curbară pe volan, dar nu putea 
scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care 
i-l declanșase omorul și momentul acela, chiar înainte s-o 
împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat 
al recunoașterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea. 

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia 
Haversmith Cahill înţelesese că era pe punctul de a-și întâlni 
Creatorul, că o aștepta moartea. Chiar și așa, javra bătrână 
probabil că nu se așteptase să se întâmple atât de repede. 
Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să 
intimideze ori să-și cumpere scăparea. 

Ghinionul ei. 

Surâzând mulţumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla 
pe interiorul geamului și a evapora condensul, în timp ce privea 
prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce 
gonea în fața ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o 
bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, îşi spuse 
ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă. 

Își aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată 
peste balustradă. Da, Eugenia se luptase și ţipase, dar nu fusese 
în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură 
din marmură cu un zgomot surd, dezgustător și în același timp 
satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor. 


VP - 17 


Femeia deschise radioul și fredonă alături de Sheryl Crow un 
cântec vechi. Hotărâtă să nu depășească viteza legală, trecu 
podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului și urmă 
șirul constant de stopuri de automobile spre Oakland. 

Simţindu-se încă ușor paranoică, verifică de câteva ori oglinda 
retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită. 

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă 
multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în faţa farurilor 
reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini 
stroboscopice care ar fi anunţat că un echipaj de poliţie era pe 
urmele ei. 

Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmărește nimeni! Nu știe 
nimeni ce-ai făcut. 

Relaxează-te! 

Ai scăpat! lar polițaii... sunt niște imbecili. 

Nu uita asta. 

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, 
către Berkeley, și se mai calmă puţin. Încetă să mai strângă 
volanul cu disperare și nu mai era la fel de agitată, nici la fel de 
temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung și liniștitor în 
timp ce șofa prin suburbii spre Wildeat Canyon, unde populaţia 
densă lăsa loc bungalourilor mici și străzilor liniștite și mărginite 
de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe șosea spre 
căsuţa pe care o închinase, se mai uită în oglinda retrovizoare. 
Pentru siguranţă maximă, viră de două ori consecutiv la 
dreapta, privind cu atenţie în urmă. După aceea, satisfăcută că 
nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuţă cu 
două dormitoare pe care o închinase sub un nume fals. Își 
aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals 
și-și mușcase buza neliniștita, convinsă că va descoperi că 
permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase 
pe computer extrasul de credit și istoricul joburilor Elysei 
Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, și 
acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi 
plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De 
ce nu? Era perfect! 

Chicotind în sinea ei, opri mașina. Bungaloul se încadra în 
tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două 
dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie 
nedecomandată, o bucătărioară și scară ce ducea la cea mai 


VP-18 


importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări 
speciale. 

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate 
celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Și perfectă pentru 
ce avea Elyse nevoie. 

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră. 

Marla Amhurst Cahill. 

Sau, așa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o 
ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea 
n-avea să recunoască aşa ceva față de noua ei „colegă de 
cameră” enervantă. 

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră 
tensionate și cele două femei comunicaseră prin intermediul 
câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în 
închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră 
mesaje nu știuseră nimic despre planul lor și nici nu-i știuseră 
numele. Elyse simţea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice 
eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc și-și 
adună forţele pentru confruntarea pe care o considera 
inevitabilă. 

Deși plănuiseră evadarea timp de doi ani și totul se 
desfășurase fără greșeală, Marla, ca întotdeauna, nu era 
mulțumită. 

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul. 

Bineînțeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita 
asta! 

Punându-și cureaua poșetei pe umăr, femeia cobori din 
mașină și o încuie. Continua să fie nervoasă și privea într-o 
parte și alta, cercetând colţurile garajului, pubela de gunoi și 
veranda lungă, așteptându-se cumva la ambuscada unor agenţi 
FBI care să fluture legitimaţii și să-și îndrepte pistoalele spre ea. 

N-o lua razna! Ai reușit. 

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către 
veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se 
contorsiona ca o frânghie peste streșini. Bâjbâi cu cheile până o 
găsi pe cea dorită și o băgă în broască. 

Clic! 

Cheile de pe inel zornăiau și o călcau pe nervi, dar găsi cheia 
de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese și s-o hâțâne 
puţin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din 


VP-19 


locaș. Femeia împinse cu umărul ușa și o întâmpinară izurile de 
mucegai și aer stătut. Își notă în minte să cumpere 
dezodorizante de cameră, deoarece căsuţa nu fusese locuită de 
opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla 
să-și miște fundul și să folosească mopul și detergentii. Desigur, 
nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse așa ceva în casa ei 
mare, ci mai degrabă că era încă paranoică și se temea să nu fie 
văzută de cineva. 

— N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui 
Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare. 

Și Elyse o crezuse. 

Acum încuie ușa, scoase din poșetă o pungă albă și lăsă 
poșeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai 
la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de 
modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După 
ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, cobori 
scara ce scârțţâia în subsolul ce părea veșnic umed și mirosea a 
mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi 
trebuit să se aplece în dreptul grinzilor și Elyse găsise destule 
pânze de păianjeni în colţurile întunecate. 

Simţea că o furnică toată pielea, deși locul era perfect pentru 
scopurile lor. 

Trecu pe lângă mașina de spălat rufe ruginită și se apropie de 
peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era 
însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăţi de secol, unul 
dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un 
colț al pivniţei, creând un spaţiu pentru un beci secret de vinuri. 
Construcţia în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era 
prea umed și rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice 
fel de băuturi. 

Elyse nu folosea însă spaţiul pentru a-și ascunde sticlele de 
Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot. 

Peretele fals cu rafturi prăfuite și ușa camuflată era o 
ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădițe cu vin, atunci cel 
puţin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate. 

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că 
Marla dormea, Elyse ciocăni ușor în partea laterală a raftului. 
Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă 
creată de plănuirea și executarea evadării. 


VP - 20 


Elyse așteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. 
Cu un clic, zăvorul se deschise și împinse o secțiune a rafturilor 
în odăița din spate. 

— Hei, șopti ea, am venit. 

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina 
albăstruie pâlpâitoare a televizorului și a unei veioze mici de 
lângă pat. Interiorul era spartan; pereții erau lipsiţi de tablouri și 
singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera și 
comoda pe care stătea televizorul. 

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut. 

Dumnezeule, era prost dispusă! 

Grozav! 

În mod evident, euforia evadării se risipise. 

— Chiar te uiţi la așa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un 
reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul 
oprit. 

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de 
grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de 
emisiuni TV bizare. 

— Îmi place. Este escapism, răspunse ea și oferi o urmă de 
surâs în care vechea și secretoasa Marla ieși la suprafaţă pentru 
o secundă. 

— În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieși 
de aici. 

— Și unde să mă duc? 

— Sus, în casă. 

— S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care 
sugera că Elyse era o imbecilă. 

— Poţi să stai cu jaluzelele trase, dar cel puţin... cel puţin, n- 
ar fi ca... 

— O celulă? întrebă Marla, abia mișcând buzele. 

— Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenţi și o s-o punem 
la punct. Este deja mobilată. 

Marla pufni dezgustată și cu ochii minţii revăzu un grup de 
persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puţin cu ele putea 
stabili o legătură. 

— Ti-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de 
hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge 
la vilă, îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc 
după aceea. 


VP -21 


— La vilă? 

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare. 

— Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun și 
se aplecă pentru a-i șopti la ureche: în seara asta am omorât-o 
pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! 
M-a și recunoscut, javra bătrână. 

— Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră 
punga pe care o avea în poate și o fixă cu privirea pe cealaltă 
femeie. Nu așa am stabilit. 

— Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Și am scăpat de ea. Nu 
văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să 
moară! 

— Ești o... 

— Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat 
viaţa pentru tine, așa că cel puţin ai putea fi curioasă cum a 
fost, sau să zici „mulțumesc”, ori „bună treabă”, dar niciodată - 
ai auzit? - să nu-mi vorbești de sus. Nu accept așa ceva. 

— Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla 
încet. 

— Da, suntem. Amândouă suntem! 

Marla își destinse chipul. 

— Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m- 
am săturat să stau închisă aici. 

— Lucrurile se vor schimba în curând. 

— Nu îndeajuns de curând. 

Cu un gest de frustrare, Elyse își îndepărtă o șuviță de păr de 
pe faţă. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot 
timpul prost dispusă. 

— Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun, dar a trebuit să 
acţionez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în 
casă. La naiba, să știi că nu-i ușor! 

— Nici pentru mine nu-i ușor. Eu sunt cea care a fost în 
închisoare și acum... acum aici. 

— Știai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai 
ascunsă. 

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise. 

— Cred că am nevoie pur și simplu de ceva timp să mă 
adaptez. 


VP - 22 


— Da, normal, asta-i valabil și pentru mine. Haide, dă-i 
drumul, mănâncă și uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. 
La ce te uitai. 

— Arest la domiciliu. 

— Perfect! 

Marla râse și ea de ironia titlului. 

— O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, și- 
o să aduc niște chestii pe care le putem folosi ca să te 
deghizezi. După aceea poți încerca să ieși din casă. Ce zici? 

— N-ar fi rău, încuviinţă Marla și serialul se întrerupse pentru 
o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să 
fie măcar călduţă. 

— Bine. 

Elyse părăsi casă, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu 
jigodia asta. 

Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia 
asta este biletul tău spre bogăție. 

Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întăi. 

Obișnuiește-te. 

xxx 

Cu inima cât un purice, Cissy își căuta fiul de optsprezece luni. 
Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog! 

— Biji? Scumpule, unde ești? 

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o 
duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin fața ochilor. Privi 
peste tufișuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de 
groază și acum începuse să plouă cu adevărat. 

Și dacă nu-l putea găsi? 

Dacă se strecurase cumva printre barele porţilor? 

Era atât de micut... atât de neștiutor. 

Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic! 

— B.].? 

Unde sunt nenorociții ăia de politai? Ar fi putut s-o ajute! 

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei și... slavă cerului! 
Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roșu și albastru, mai 
jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când își zări fiul 
pitit sub o azalee. 

— Of, B.].! 

Călcă fără să-i pese prin bălțile reci din curte și-l luă în braţe, 
strângându-l la piept. Băieţașul era murdar. Și se agăța de ea. Și 


VP - 23 


plângea. Căciuliţa i se deplasase într-o parte, pe o ureche, 
strânsă ca un lat în jurul gâtului. Cissy o descheie și i-o scoase. 
Copilul era în siguranţă, în siguranţă. Îi inspiră adânc aroma 
specifică și-și înghiţi nodul care i se ridicase în gât. 

— Biji s-a sperat, rosti fiul ei tremurându-i în braţe. 

— Și eu m-am speriat, dragostea mea. 

Îl sărută pe creștet, acum umed, și-l ţinu lipit de pieptul ei. 
Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut 
pierde. 

— Acum însă ești bine. Mami e aici. Totul va fi bine! 

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică și, 
tocmai când porţile începură să se deschidă, prima mașină de 
poliţie - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în 
sus pe deal și se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să 
blocheze calea de acces pe domeniu. A doua mașină, un echipaj 
de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era 
urmată de o mașină de pompieri și de o ambulanță care 
înaintau mai încet pe drumul îngust și șerpuit. 

— A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deși nu-i 
plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcaţiune. 

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din 
altă perioadă rea a vieţii ei, petrecute cu zece ani în urmă, 
evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare. 

Când primul poliţist cobori de la volanul Cadillac-ului, Cissy 
simţi un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-și arate 
legitimaţia, nici să-și rostească numele. Il cunoștea, deoarece 
detectivul Anthony Paterno condusese investigația ce dusese la 
condamnarea Marlei. Faţa lui prelungă, ca a unui copoi, părea 
acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai 
multe fire sure, dar în rest el, ca și mașina lui, se schimbase 
prea puţin. 

— Dumneata ești Cissy, rosti polițistul. 

— Da. El este fiul meu, B.].... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! 
Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai 
are o șansă, adăugă ea, simțind o umbră de speranţă, deși era 
convinsă că era prea târziu. 

Ținându-l strâns pe B.J., ca și cum ar fi crezut că-l poate 
pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, 
spre ușa din faţă. Paterno și partenera sa, o femeie înaltă cu aer 
bărbătesc, ochelari simpli și părul tuns scurt, o urmară 


VP - 24 


îndeaproape, cu paramedicii și pompierii la numai câţiva pași 
după ei. 

— Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în 
timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, 
pătrunse pe ușa deschisă. Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu știu, n-am fost aici când a căzut... Doamne 
Dumnezeule! 

Cissy înghiţi un nod uriaș care i se pusese în gât și-l legănă pe 
B.J. la piept. 

— Mami tristă, zise B.J. și femeia încuviinţă din cap. 

— Foarte tristă. 

— Mami plânge? 

— Poate că da. 

Ea surâse printre lacrimi și-l sărută pe căpșor. Ferindu-și fiul 
de ușa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. 
Văzuse destul. 

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând 
pe lângă ea. 

— Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o 
crimă. 

— Am înțeles, zise unul dintre ei, dar acum daţi-vă, vă rog, la 
o parte și lăsaţi-ne să lucrăm. Oh, la naiba... e moartă deja! 

Toate speranţele lui Cissy se năruiră. 

— Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, 
rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoție, încât lui Cissy 
i se tăie răsuflarea. 

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp 
oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se 
vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuță, inteligentă și plină 
de viaţă care condusese corporaţii, participase la concursuri de 
bridge și făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din 
ce consilii făcuse parte? Murise. 

— Nu există semne de pătrundere prin efracție, anunţă Quinn. 
Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful. 

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. 
Totul i se părea suprareal și, continuând să-și țină fiul în braţe, 
privi ploaia care se revărsa din cerul serii și-și dădu seama 
pentru prima dată că n-avea să-și mai revadă niciodată bunica 
vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu 
existase o relaţie plină de afecțiune, ba chiar existaseră destule 


VP -25 


conflicte și nemulțumiri de durată pe când Cissy fusese 
adolescentă și locuise aici, totuși o iubise pe Eugenia, care era 
singura ei rudă, cu excepţia unui unchi și a unei mătuși ce trăiau 
în Oregon și a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli 
mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, 
alături de James, fratele ei vitreg. 

Mai este și Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a 
evadat din închisoare. Și pe ea trebuie s-o pui la socoteală. 

Si cum stau lucrurile cu Jack? 

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soț. 
Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei și văzu un 
paramedic clătinând din cap. Cissy simţi un nod în gât. Din 
secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, știuse că 
murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin. 

Paterno apăru dinăuntru. 

— Bunica dumitale... 

— Știu. 

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-și păstreze un soi 
de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcţii, dar se strădui să se 
concentreze asupra detectivului cu chip sobru și ochi negri. 

— Dar de ce... vreau să zic, știam că dumneata lucrezi la 
Omoruri. Cum de ai venit așa prompt? Pricepu înainte ca 
bărbatul să-i răspundă. Ah, am înţeles. Are legătură cu mama, 
nu? 

— Am dori s-o găsim. 

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era 
în libertate. Deși nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o 
coincidenţă cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai 
câteva zile după evadarea Marlei. 

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era 
sigur: era inteligentă. Și vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul 
prostesc să revină aici. Mașina poliţiei fusese pe stradă, în 
apropierea porţilor... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de 
prezența polițiștilor, dar în seara asta mai fuseseră aici? 

Simţi un gol în stomac. 

— Atunci de ce a durat așa mult să ajungeţi aici? Credeam că 
cineva fila casa. Buni zicea că doi polițiști aveau mașina parcată 
pe stradă. 

— Da, încuviinţă Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost 
chemat în altă parte. 


VP - 26 


— „Chemat”? 

— S-au raportat împușcături chiar pe strada asta, ceva mai 
jos. 

— Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă 
neîncrezător Cissy. 

O coincidență? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla 
evadează, iar polițiștii trimiși să-i supravegheze casa sunt trimiși 
brusc altundeva? 

— Și l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea. 

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic. 

— Nu încă. 

— Dar când s-a-ntâmplat? 

— Acum o oră. 

— O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu 
înmulțirea coincidențelor. Buni nu era moartă de mult timp. 
Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am 
căutat pulsul... 

— Cum ai intrat? 

— Am cheia mea, răspunse sec Cissy. 

li venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno 
se uită la B..... 

— De ce nu aștepți în mașină? Acolo este cald și uscat. S-ar 
putea să mai avem niște întrebări, iar până atunci casa va fi 
considerată locul crimei”. 

— Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima? 

Femeia înțelesese însă deja ce sugera detectivul și 
posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi 
întorcea stomacul pe dos. Așa ceva nu putea fi adevărat. Și 
totuși, iat-o pe ea însăși: stând pe picioare ca de plastilină și 
simțindu-se aproape ca și cum ar fi avut o experienţă 
extracorporală. 

— Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând- 
o ușor de verandă. 

Cissy simţi ploaia curgându-i pe ceafa și grăbi pasul spre 
mașină. 

— Nu... adică, nu cred. 

Când ajunseră la Acura, B.J. îi scânci în braţe și ea îi șopti la 
ureche. 

— Da, iubitule, e-n regulă. Șșș. 


VP - 27 


Paterno deschise portiera din dreptul șoferului și dinăuntru o 
întâmpinară mirosurile de roșii, oregano și usturoi. Cissy îţi trase 
scaunul înapoi și se așeză la volan cu băieţelul în brațe, în timp 
ce polițistul se urcă pe locul din dreapta și călcă pe capacul 
cutiei de pizza. Își ridică pantoful prea târziu. 

— Scuze! 

— Nu contează. 

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se 
simţea amorţită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni și de 
nimic cu excepţia copilului ei. 

Din fericire, B.J. era încântat de locul în care se afla și „șofa” 
de zor, trăgând cu ambele mânuţțe de volan. 

Stând cu picioarele desfăcute de o parte și cealaltă a cutiei 
turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix 
și un carnetțel. 

— Aduceai cina bunicii dumitale? 

Cissy aprobă din cap. 

— De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne 
singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu 
c-o să-i placă și după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la 
televizor - Vrei să și milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco și... 
Se opri brusc și-l privi pe detectiv. Unde-i cățelușa? 

— Poftim? 

— De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, cătelușa ei albă 
și lăţoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în 
casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt 
inseparabile. 

Se uită prin curte, ca și cum Coco s-ar fi strecurat, cine știe 
cum, pe ușa din faţă. 

— O s-o găsim, încuviinţă Paterno, dar scrise ceva în carneţel. 
O atinse apoi pe braț și rosti: Ziceai așadar... că vă uitaţi 
împreună la televizor... 

— În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu 
întârziasem. 

Cissy își cobori privirea spre cutia albă turtită și nu-i venea să 
creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, își făcea griji 
că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească 
ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată 
de la Dino's. Acum se afla în mașină cu un poliţist în care nu 


VP - 28 


avea încredere, iar bunica ei era moartă. Își drese glasul și se 
strădui să-și organizeze gândurile. 

— De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji și cu 
mine. Deborah, femeia care practic e însoțitoarea ei și... ăăă, 
știi, nu-i de fapt o „infirmieră”. Schiţă în aer ghilimele. Buni n-ar 
fi niciodată de acord cu așa ceva, dar are o însoțitoare. Deborah 
este liberă în zilele de duminică și luni, iar camerista, Paloma, 
pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, 
lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni 
nu are musafiri... și... și... ah, da, Lars, șoferul, lucrează până 
la... nu știu... Până la cinci? Până la șase? Ceva de genul ăsta, 
numai dacă bunica nu are nevoie de el și atunci se înțeleg 
cumva. 

Încerca să rămână logică și ordonată, dar își dădea seama că 
era dezlânată. 

— Așa că atunci ne uitam la vreo prostie la televizor și... și... 
of, la naiba! 

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, își 
șterse furioasă lacrimile. 

— Mami? întrebă B.J. și-și întoarse capul s-o privească. 

Cissy izbuti să-i zâmbească. 

— Mami e bine. 

O minciună sfruntată. 

— Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv. 

În faţa porţii apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminaliști, 
care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porțile 
deschise, vedea că unii vecini ieșiseră pe stradă și se adunaseră 
sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă 
încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal și parcă 
neregulamentar la câteva case mai jos. 

— Din ce în ce mai bine, murmură ea. 

— Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va 
mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care 
lucrează aici. Numele și adresele. 

— Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de 
telefon în agenda telefonului. Deborah și Lars. Nu le știu pe 
restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre 
prietenele ei. 

— Orice îmi poţi face rost este util. 


VP - 29 


Cissy își luă telefonul din poșetă, derulă prin lista de contacte 
și apoi îl anunţă: 

— Deborah Kropft, uite-o! 

Dictă numărul, apoi trecu mai departe: 

— Şi Lars Swanson. Ştiam că-l am, pentru că uneori ne mai 
duce pe mine și pe Biji. li dictă și numărul acela. Numele de 
familie al Palomei este Perez și cred... cred că locuiește în 
Oakland. Pe soțul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, 
Rosa, care a lucrat mulţi ani pentru Buni, dar cu întreruperi. 
Numele ei de familie este Santiago. Nu știu unde locuiește, dar 
cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Intr-o 
agendă, nu pe un computer... Ea își folosea rar computerul... 

Dumnezeule, o lua din nou razna! 

— O să verificam. Mulţumesc. 

— Acum putem pleca? 

— Nu încă, dar în curând. Îţi promit, o asigură Paterno solemn. 
Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am 
întrebări, o să telefonez sau o să-ţi fac o vizită, sau, dacă îţi este 
mai ușor, poţi veni la secţie. 

— Realmente, nu mai am nimic de adăugat și, chiar, trebuie 
să-mi duc băiatul acasă. 

— Știu și o să mă grăbesc. 

Detectivul ieși din mașină și-și întoarse atenţia către cineva 
care apăruse din mașina criminaliștilor. Împreună, cei doi 
merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină 
de polițiști și paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă 
personal cu mașina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate 
prin care să deblocheze ieșirea din curte. Deocamdată însă se 
părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut. 

— Asta e, băiete, i se adresă ea lui B.J. Nu pot să fac altceva. 
Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în 
mașină? 

— Biji conduce. 

— Hmm. Mai târziu. 

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea 
ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura 
în scaunul din dreapta, scoase mai multe ṣervețele din torpedo 
şi deschise cutia cu pizza. 

Luă dinăuntru o bucăţică și o întinse băiețelului, ale cărui 
plânsete încetară imediat. leri, Cissy și-ar fi făcut griji să nu 


VP - 30 


păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înţelegea că 
ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roșii sau bucăţile de 
mozzarella puteau fi șterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă 
niciodată din cauza petelor. 

În timp ce B.J. luă o bucăţică de pepperoni, pe care o examină 
cu atenţie înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin 
parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereţii din cărămidă și 
imitație de șindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului 
din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee și ferigi ce 
tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor 
două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce 
dezmințeau oroarea dinăuntru. Își ridică după aceea privirea 
spre al treilea nivel și fereastra fostei ei camere, locul unde își 
petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescenţă. 

Pe atunci detesta să locuiască în oraș și prefera ranch-ul. 
Situaţia se schimbase, bineînțeles. 

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, așa cum 
sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu 
dorise să renunţe la independenţa ei. In plus, vila asta uriașă și 
întinsă nu-i trezea amintiri așa grozave. 

Acum Buni era moartă. 

Gâtul i se încleștă dureros. Întreaga ei viaţă părea să se 
năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, 
soțul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la 
băiețașul ei, care mesteca fericit pepperoni, și rupse o bucată 
de crustă cu brânză. l-o întinse lui B.J., care o luă încântat, 
strivind-o în pumnișor. 

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră 
trecând pe lângă mașină și nu-și dădu seama că cineva privea 
prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. 
Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe 
volan și-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru. 

— Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după 
care vorbi cu glas tare: B.J., ia uite cine-a venit. 

Ei înseși nu-i venea să creadă. 

— E tăticul tău. 


VP - 31 


CAPITOLUL 3 


Ultimul lucru de care avea nevoie Cissy acum, cu adevărat 
ultimul, era prezenţa celui care avea să fie în curând fostul ei 
soț. Fără chef, cobori geamul portierei. Purtat de o rafală de aer 
spălat de ploaie, izul de after-shave al bărbatului pătrunse 
înăuntru însoţit de o mulțime de amintiri nedorite. Deși 
tulburată, îi văzu totuși umbra de barbă nerasă de câteva zile 
ce-i acoperea maxilarul energic și intensitatea ca de laser a 
ochilor albaștri. 

— Ești bine? o întrebă el. 

O întrebare idioată. 

— Ţi se pare că arăt bine? replică Cissy, apoi clătină din cap, 
străduindu-se să nu plângă. Nu, nu sunt bine. 

Nu avea să-și piardă stăpânirea de sine, în niciun caz în faţa 
lui. 

— E... Buni... Ea... ea... Jack, a murit! 

Glasul i se frânse când rosti ultimul cuvânt și se admonestă în 
gând pentru asta. 

— Ciss, murmură bărbatul și ea se simţi atât de tulburată, 
încât simţi nevoia să-și ferească ochii. 

— Tactiii! 

Brațele micuţe ale lui B.J. se ridicară mult, dorindu-și ca tatăl 
lui să se întindă prin geam și să-l prindă. Sosul marinara i se 
întinse pe faţă, pe cotieră și pe scaun. 

— Ce faci, voinicule? zise Jack, în timp ce copilul agita 
disperat braţele în aer. la stai așa... 

Ocoli iute mașina, deschise portiera din dreapta șoferului și, 
ignorând sosul și grăsimea ce-i acopereau fiul, îi desfăcu 
centura și se așeză pe scaun. 

— Eşti într-un hal fără de hal, îi spuse, iar Biji, trădătorul mic, 
chicoti și-și arătă toţi cei treisprezece dinţișori. 

— Ta-tiii! repetă el și chipul îi străluci de încântare. 

Migrena lui Cissy se accentuă. 

— Imi pare rău de Eugenia. 

Jack o atinse pe umăr și femeia se încordă. Bărbatul părea 
sincer, însă fusese mereu capabil să joace rolul prietenului 


VP - 32 


atent, al logodnicului romantic sau al soțului iubitor dacă își 
dorea. _ 

Cissy nu se lăsa păcălită de interpretarea lui. II cunoștea prea 
bine și mai știa cât de jalnic de ușor o fermeca. Chiar și acum 
când suferea și era asaltată de vinovăţie, continua să simtă 
legătura aceea ridicolă bărbat-femeie care fusese dintotdeauna 
parte din relaţia lor. Lua-l-ar naiba, cu cămașa lui cu gulerul larg 
desfăcut, cu părul des și zburlit și cu gropițele care se adânceau 
când surâdea! Problema era că Jack Holt era afurisit de chipeș 
pentru propriul lui bine. Și pentru binele ei, Cissy ar fi trebuit să 
știe asta și să nu se încurce cu el. Fusese atrasă de prima dată 
când îl văzuse la un party pentru strângere de fonduri la Cahill 
House, căminul pentru fete nemăritate ce rămăseseră gravide 
pe care familia ei îl înființase cu ani în urmă. Fusese atrasă de el 
și condamnată în același timp. Cissy simţise că era singurul 
bărbat cu o undă de ireverenţă din toată sala de bal, singura 
persoană, cu excepţia ei, plictisită până peste cap de 
evenimentul acela scorțţos. 

Chiar și după ce tatăl lui Jack le făcuse prezentările, Cissy îl 
evitase pe tânăr. Își văzuse de rolul ei, însă Jack își dăduse 
seama repede că nici pe ea n-o atrăgea de fapt evenimentul și 
încercase în repetate rânduri să lege o conversație. Deși 
rezervată la început, Cissy râsese până la urmă de umorul lui 
sec și autocritic. Sfârșise prin a flirta cu el și, desigur, Jack 
răspunsese. Plecaseră împreună de la party-ul ăla idiot, 
începuseră o aventură care ar fi trebuit să fie de scurtă durată și 
se treziseră în Las Vegas după câteva luni cu o căsătorie rapidă 
și promisiuni de iubire veșnică. 

Ce glumă proastă! 

O greșeală enormă. 

Cu excepţia lui B.J. 

Pentru fiul lor a meritat să îndure suferința unei căsnicii 
nefericite. Oricât de mizerabil ar fi fost ca soț, Jack părea să-și 
adore băieţelul. În mod evident, sentimentul era reciproc și 
singurul regret pe care i-l trezea lui Cissy separarea lor și 
divorţul iminent era că B.J. nu avea să crească sub același 
acoperiș cu tatăl lui. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, cu sprâncenele adunate 
laolaltă și părul blond întunecat în mod artificial de ploaie. 


VP - 33 


— Nu știu, recunoscu ea. Cred că Buni a căzut pe scară. Poate 
că s-a împiedicat sau poate c-a avut un accident cerebral. Atâta 
doar că ea obișnuia să ia întotdeauna liftul. N-am văzut-o 
niciodată pe scară. Deci, cum...? Oftă, se lăsă pe spate în scaun 
și se luptă cu un sentiment copleșitor de vinovăţie. Eu am 
întârziat. Centrala ne-a făcut figuri toată ziua și n-am putut găsi 
niciun instalator fiindcă e weekend. După care B.J., spre 
deosebire de comportamentul de acum, a fost toată ziua extrem 
de agitat. Nimic nu l-a mulțumit. Nimic... decât, evident, 
prezenţa ta acum. 

Jack îi aruncă un surâs sclipitor. 

— Așa că l-am așteptat pe băiatul cu pizza să vină și am ajuns 
cu peste o oră întârziere și... și... 

Văzu în minte corpul mic și contorsionat al bunicii întins pe 
pardoseala din marmură și balta de sânge de sub părul ei scurt. 
Simţi un ghem în stomac. 

— Și când am ajuns aici, am găsit-o pe podeaua holului. Am 
știut că murise, totuși am sunat la 911 și... Strânse din buze. 
Cred că dacă aș fi ajuns aici mai devreme, la ora pe care o 
stabilisem... poate că nu s-ar fi întâmplat asta. Poate că ar mai fi 
în viaţă. 

— Nu mai gândi așa, Ciss. Nu-i vina ta și o știi și tu prea bine. 

Ea încuviinţă scurt din cap, luptându-se cu emoțiile. 

— Imi pare rău, repetă bărbatul, iar de data asta, când o 
atinse pe ceafa, ea nu se mai feri. 

Cissy ar fi dorit, doar pentru câteva minute, să nu redeschidă 
ochii, să alunge durerea și să lase pe cineva, chiar și pe Jack, s-o 
aline. Până când își putea reveni. 

— Vrei să te iau de aici? 

— Am mașina blocată. 

Clipind iute și trecându-și un deget pe sub ochi, Cissy privi 
prin luneta aburită. Duba criminaliștilor, mașina lui Paterno, o 
mașină de pompieri și câteva echipaje de poliție, cu girofarurile 
încă rotindu-se în noapte, erau oprite în spatele ei, blocând 
aleea de acces și strada. Mai mulţi oameni se adunaseră la porți 
- doi vecini pe care-i recunoscu, un practicant de jogging și 
cineva care-și scosese câinele la plimbare - și toţi se 
strânseseră sub ramurile întinse și desfrunzite ale stejarului 
bătrân aflat de cealaltă parte a străzii. Toate feţele lor păreau 


VP - 34 


spectrale în lumina de un albastru spălăcit a felinarului stradal 
de care bunica ei se plânsese mereu. 

— Mașina mea e-n față, zise Jack și-i zâmbi ușor în 
semiîntuneric. Putem evada. 

Ca Marla, se gândi Cissy, dar nu spuse nimic. 

— Cred că Paterno mai vrea să discutăm. 

— Polițaiul de la Omoruri? Cel care-a băgat-o pe mama ta la 
pârnaie? 

— Exact. 

Jack miji ochii spre geamul mașinii care continua să se 
aburească. 

— Crezusem c-a plecat din San Francisco. Ce naiba caută aici? 
Ce legătură are cu asta? 

— Nu știu. 

Migrena cu care Cissy se luptase toată ziua se intensifică, 
pulsându-i din nou la baza craniului. În ultima vreme, Jack avea 
efectul ăsta asupra ei. 

— Dar Omoruri? Adică o crimă? lisuse, ce-i asta? 

Bărbatul își încleștă fălcile. 

— Am zis că nu știu. 

Cissy ridică umeri, își dădu seama că el rămăsese cu mâna pe 
ceafa ei și o privi cu subînțeles. 

Jack înțelese aluzia și își retrase mâna, cuprinzându-l pe B.J., 
care-și morfolea fericit bucata de pizza strânsă în pumnișor. Era 
fericit în poala tatălui său, cu adevărat fericit pentru prima dată 
în ziua aceea. Grozav! Cissy nu dorea să se gândească la viitor 
și la ce ar fi putut aduce acesta. 

— O să te scot eu de aici. 

— Mă pot descurca și singură. 

Bărbatul îi aruncă o privire care o contrazicea și femeia își 
dădu seama ce jalnic trebuia să arate, cu rimelul curgându-i pe 
obraji, cu părul ud de ploaie și lipit de scalp, cu durerea 
întipărită probabil pe tot chipul. 

— Va dura numai o secundă. 

Jack dădu să coboare din mașină. 

— Stai puţin, zise Cissy, oprindu-și totuși imboldul de a-l 
prinde de braţ. Tu cum ai ajuns așa repede aici? 

— Te căutam. Am sunat de câteva ori, dar n-ai răspuns. Știam 
că duminică seara vii aici, așa că m-am gândit să-ţi fac o 
surpriză. 


VP - 35 


Pentru prima dată de când apăruse, în cuvintele lui se simţea 
o undă de reproș, ceva mai mult decât simpla conversație. 

— Ce putea fi atât de arzător încât să-mi întrerupi cina cu 
Buni? 

— Nu s-o întrerup, o corectă Jack, ci să mă alătur ei. 

— Să te alături? 

Cissy îi aruncă o privire rece. Bărbatul strânse iarăși din falei 
și ochii lui pătrunzători păreau s-o sfredelească. 

— Pentru că am primit azi actele. 

Ea simţi un ghem în stomac. Desigur, asta era. 

— Actele pentru divorț. 

— Da, actele pentru divorţ, încuviinţă Jack pe un ton suficient 
de tăios pentru a fi simţit. 

Își îndepărtă din ochi o șuviţă udă de păr și un mușchi începu 
să i se zbată pe un maxilar, așa cum se întâmpla întotdeauna 
când era furios. Cissy schiţă o grimasă. 

— Și te-ai gândit că ar fi o idee bună să discutăm despre asta 
în faţa Eugeniei? 

— În primul rând, nimic legat de divorț nu mi se pare o idee 
bună, spuse Jack și se întinse din nou spre clanţa portierei. O să 
vorbesc cu Paterno, ca să văd dacă te pot lua de aici. 

— Jack, nu face vreo prostie. 

— Prea târziu, murmură el. 

Cobori din mașină, trânti portiera în urma lui și alergă pe 
aleea spre ușa de la intrare. Cissy îl urmări cu ochii prin parbriz. 
El n-ar fi trebuit să se implice. Ea n-ar fi trebuit să-l lase și n-ar fi 
trebuit să urmărească felul cum pantalonii kaki i se mulau pe 
fese când alerga. Fir-ar să fie, îl găsise mereu atrăgător, chiar și 
acum, când bunica ei zăcea moartă în holul de la parter. 
Pufnind, i se adresă lui Biji: 

— Mămica ta a luat-o razna. Se întinse și îi puse un deget pe 
vârful năsucului. Să nu spui asta nimănui, da? Este micul nostru 
secret. 

— Secret. Băiețașul încuviință din cap, apoi se uită pe geam. 
Unde a plecat tati? 

— Are treabă. Se-ntoarce imediat. 

— Imediat. 

— Da, da. 

Cissy își zări imaginea în oglinda retrovizoare și se strâmbă. 
Femeia pe care o vedea acolo era un dezastru. Părul ud i se 


VP - 36 


făcuse șuviţe și era lipit de pielea capului, albul ochilor era 
congestionat, avea nasul roșu și, pe lângă rimelul ce i se 
întinsese în dâre, luciul de buze dispăruse de mult, pielea îi era 
pătată din cauza plânsului și zări chiar un coș sau două. Arăta ca 
naiba. 

Si Buni a murit. 

Un nod i se puse în gât. 

Nu dorea decât să se ducă acasă. Nu cu Paterno, cu 
întrebările lui blestemate și ochii bănuitori, dar nici cu Jack, care 
reușea de fiecare dată să-i pătrundă adânc în inimă. 

— Ajută-mă, Doamne, murmură ea lăsându-se pe spate în 
scaun. 

încerca să nu fie iritată de faptul că Jack, după cum îi era 
firea, decisese că avea dreptul să vorbească el cu poliţia ca și 
cum încă mai era un membru al familiei ei. Nu putea să plece, 
pur și simplu? Suferise deja un șoc în seara asta și încă nu 
accepta gândul că bunica sa era moartă. 

Moartă! 

Ochii o arseră din nou. 

Atunci ce căuta Jack aici, comportându-se ca un soi de cavaler 
pe un cal alb, apărând de parcă i-ar fi păsat câtuși de puţin de 
familia lor? Ce glumă proastă! Lui Cissy i-ar fi plăcut enorm să 
creadă, fie numai pentru o secundă, că bărbatul o iubea cu 
adevărat și că putea să apeleze la forța lui. Desigur, era o idee 
cu totul ridicolă. 

Jack Holt avea multe calităţi, dar nu era nici pe departe un 
reazem pentru ea. Cissy nu cuteza să facă greșeala de a încerca 
din nou să se bazeze pe el. Trase aer adânc în piept când văzu 
că B.J. o privea fix și că feţișoara lui începuse deja să i se 
strâmbe, își stăpâni lacrimile. 

— Hei, omulețule, n-ai de gând să mănânci asta? întrebă ea. 

Îi desfăcu degetele și scoase bucata strivită de pizza. 
Băieţelul scutură din cap și Cissy îi curăţă degetțelele dolofane 
de resturile de brânză și de sos marinara. 

— Nu știu ce zici tu, dar eu aș vrea s-o şterg de-aici. 

— Acasă! zise Biji, când mama lui îi șterse sosul de pe obraji, 
lăsându-i în jurul gurii o pată roșie. 

— Exact, voinicule. O ștergem imediat ce putem. Porni 
motorul, ca să mai încălzească interiorul mașinii. Imediat ce 
putem. 


VP - 37 


x k x 


— Soţul. La ora două, avertiză Quinn, abia mișcându-și 
buzele. 

Ea și Paterno se aflau în holul de la parter al uriașei vile vechi 
și stăteau pe vine lângă trupul Eugeniei. Insă Quinn ridicase 
ochii și privise pe ușa exterioară, care rămăsese deschisă. 

Paterno îl recunoscu și el pe Jack Holt, editor și proprietar al 
revistei City Wise, o publicaţie de scandal despre San Francisco, 
care venea spre ei. 

Exact ce le trebuia. 

— Ce caută aici? 

— Cine știe? Probabil că l-a chemat soția. 

— O să mă ocup eu de el. 

Paterno se ridică, auzi cum genunchiul lui șubred îi trosnește 
ușor și porni spre ușă, pentru a bloca intrarea în casă. 

— Imi pare rău, dar accesul este interzis - e un potenţial loc al 
crimei. 

— Am înţeles. Sunt Jack Holt, soțul lui Cissy Cahill. 

— Detectiv Paterno. 

Cei doi nu se mai întâlniseră, dar Paterno văzuse fotografia lui 
Holt suficient de des, fie zâmbind din paginile glossy ale revistei 
sale, fie în ziarul local, unde imaginea lui neconvenţională era 
surprinsă la diverse evenimente de caritate. 

În vârstă de vreo treizeci și cinci de ani, Jack Holt era în mod 
clar o persoană cu notorietate, care făcea parte din societatea 
mondenă. Indiferent dacă purta smoching sau ţinută sport 
pentru golf, era prea spilcuit pentru gustul lui Paterno. Acum 
însă părea pur și simplu un alt membru îngrijorat al familiei care 
sosise în goană prin ploaie, cu hotărârea și tristeţea gravate pe 
trăsăturile ascuţite ale chipului său. 

Holt trase aer adânc în piept. Se uită pe lângă detectiv și o 
zări pe bătrâna care zăcea moartă. Pentru o clipă, faţa îi fu 
străbătută de durere. 

— Cu ce te pot ajuta? întrebă Paterno. 

Holt își îndreptă privirea la poliţist. 

— Vreau să-mi duc soţia și copilul acasă. Mașina mea e pe 
stradă, nu blocată ca a ei, în curte. O pot aduce aici mai târziu, 
poate mâine, ca s-o recupereze, după ce aţi terminat. 

Avea perfectă dreptate. 


VP - 38 


— Nu ar trebui să fie o problemă, însă tot aș dori să-i mai pun 
câteva întrebări. 

Jack își subţie buzele. 

— Nu știu ce aţi mai putea dori de la ea. Cissy a venit cu fiul 
nostru la una dintre cinele săptămânale cu bunica ei. 

Privi pe lângă Paterno către corpul contorsionat pe pardoseală 
și pe chip îi apăru o grimasă scurtă; detectivul se întrebă dacă 
nu cumva îl judecase greșit pe bărbatul acesta. 

— Cissy a întârziat și a găsit-o pe Eugenia la baza scării, apoi 
a sunat la 911. Asta-i toată povestea. 

Lui Paterno nu-i plăcu tonul pe care vorbea. Simţi că răbdarea 
i se destrăma. 

— Eu nu fac altceva decât să pun întrebări. Încerc să rezolv 
cazul. Sunt sigur că soția dumitale înțelege că noi dorim să 
aflăm ce i s-a întâmplat doamnei Cahill. lar pentru asta, probabil 
că voi vorbi atât cu dumneata, cât și cu soția dumitale, din nou. 
leşi pe verandă. Așa că poţi începe prin a-mi spune unde ai fost 
în seara asta? Ai ajuns aici destul de rapid. 

Pentru că pornisem deja încoace. Ca s-o văd pe Cissy... Toţi 
mușchii din trupul lui Holt se încordară. 

— Stai așa, rosti el și miji ochii în timp ce mintea i se puse în 
mișcare. 

Temperatura de pe verandă părea să mai scadă cu alte cinci 
grade în timp ce ploaia susura pe streșini și curgea prin burlane. 

— Eugenia a căzut, urmă el. S-a împiedicat, s-a dezechilibrat 
și a ajuns la baza scării. Se întoarse și privi din nou înăuntru, 
calculând parcă în minte distanţa dintre corpul bătrânei și scară. 
Te gândești cumva că a fost un act criminal? 

In timp ce rosti aceste cuvinte, îl privi pătrunzător pe Paterno. 

— Asta încercăm să ne dăm seama acum. 

— Dumneata faci parte din Serviciul Omoruri, rosti Holt sec. 

— Deocamdată n-am anulat nicio posibilitate. Așa cum am 
spus, lucrăm la caz. 

Paterno nu voia să destăinuie nimic pentru moment. La prima 
vedere se părea că bătrâna se împiedicase și căzuse, se 
rostogolise pe treptele în spirală și-și rupsese gâtul, dar cine 
putea ști adevărul? Eugenia Cahill era o femeie bogată. Familia 
Cahill avusese parte de urcușuri și coborâșuri financiare, dar nu 
era niciun secret că dispunea de o avere solidă care în prezent 
se situa pe un curs ascendent. Totuși printre membrii familiei se 


VP - 39 


număraseră și destule personaje dubioase, printre care Marla 
Amhurst Cahill. Părea o coincidență cam mare ca Eugenia să 
cadă pe scări la nici șaptezeci și două de ore după ce Maria, 
nora ei ucigașă, evadase din închisoare. 

Paterno se strâmbă. Il rodea gândul că nora Eugeniei 
evadase. Cu ani în urmă, se străduise din răsputeri s-o trimită 
pe Marla la închisoare, iar acum, din cauza numărului mare de 
deținute și ca urmare a comportării ei model, fusese transferată 
într-un penitenciar de minimă securitate. 

Ce greșeală! Detectivul n-ar fi fost surprins dacă o parte din 
averea Cahill fusese utilizată pentru a unge niște mâini în 
transferul acela. La doi ani după acea mutare, Marla găsise o 
metodă prin care să fugă din clubul rural transformat în 
penitenciar. Paterno nu fusese foarte surprins, dar evadarea îl 
iritase. În toţi acei ani cât lucrase în poliţie, i-ar fi fost greu să 
găsească o femeie mai calculată și mai criminală decât Marla 
Cahill. Din punctul lui de vedere, ar fi trebuit să fi fost 
condamnată la muncă silnică pe viaţă. 

Și acum se afla în libertate. 

lar soacra ei, posesoarea averii familiei, suferise o moarte 
fulgerătoare și neașteptată. 

Coincidență? 

Nici vorbă! 

Paterno nu avea pic de încredere în coincidențe. 

Mai ales când era implicată familia Cahill. 

Insă în clipa asta nu avea chef să discute cu Jack Holt sau cu 
oricine altcineva. Nu până nu strângea mai multe dovezi. În 
plus, Holt făcea parte din mass-media, iar pentru moment, 
detectivul nu dorea niciun reporter la locul posibilei crime. 

— Du-ţi soţia acasă, încuviinţă el din cap. Dacă voi mai avea 
nevoie de ceva, o să telefonez. Poftim... Scoase portofelul, 
extrase o carte de vizită și i-o întinse. Dacă soţia dumitale vrea 
să mă contacteze, poate suna la oricare dintre numerele astea, 
inclusiv la cel personal. 

— Bine, răspunse Holt încruntat. Dacă aceasta a fost o crimă, 
dorim să știm. Imediat! 

— Bineînţeles. 

Holt se întoarse și alergă prin ploaie, plescăind cu pantofii pe 
cărămizile ude. Ocoli o tufă de cameilii, atinse cu umărul o floare 
aproape moartă și câteva petale roșii căzură pe alee. 


VP - 40 


Uitându-se după el, Paterno se întrebă dacă Holt se însurase 
cu Cissy Cahill din dragoste sau pentru bani. Asta era necazul 
când aveai milioane în acțiuni, proprietăţi imobiliare sau în 
seifurile băncilor - întotdeauna exista cineva care să dorească 
să pună mâna măcar pe o parte din ei. Nu puteai să fii sigur 
niciodată dacă respectivul ţinea la tine pentru că te găsea 
fascinant și te iubea cu adevărat sau pentru că îl atrăgea 
numărul de zerouri din extrasul tău bancar. 

Până atunci, lăcomia costase viaţa câtorva persoane 
apropiate de familia Cahill. 

Paterno își notă în minte să-l verifice pe Holt, gândindu-se că 
înregistrările convorbirilor telefonice ar putea fi de ajutor. De 
asemenea, să ceară extrase de cont și de carduri de credit. 
Dacă bătrâna fusese omorâtă. Privi prin ușa deschisă către 
trupul frânt al femeii, care aducea mult cu un pui de pasăre ce 
căzuse din cuib. În timpul vieţii, Eugenia Cahill fusese o forţă ce 
nu putea fi ignorată. Ascuţită la minte și în mod clar capul 
familiei, îi condusese pe ceilalți cu pumni de fier, deși micuţi, și 
o voinţă incredibilă. 

Oare suferise într-adevăr o căzătură ghinionistă? 

Sau fusese o crimă? 

Întrucât Marla Cahill se afla în libertate, el ar fi mizat mai 
degrabă pe a doua variantă. 

x kx * 

Cissy îl zări pe Jack alergând spre mașină și-și coborî geamul. 

— Ce se-ntâmplă? Putem pleca? 

— Poliţiștii continuă să investigheze. Nu sunt siguri ce s-a- 
ntâmplat cu bunica ta și sunt precauți în eventualitatea că n-a 
fost un accident. 

— N-a fost un accident? repetă femeia, străpunsă de temerile 
cele mai rele. 

— Nimic nu-i bătut în cuie deocamdată, spuse Jack stând în 
ploaie, cu umerii cămășii uzi, cu apa picurându-i din păr, cu o 
expresie de îngrijorare pe chip. 

Cissy îl privi cu atenţie. Crimă? 

— Nu se poate... nimeni n-ar fi vrut s-o omoare pe Buni, 
protestă ea, deși în adâncul inimii se gândise deja că era greu 
de crezut ca Eugenia să fi căzut. 

Evadarea mamei... Supravegherea poliţiei... Sosirea unor 
detectivi de la Serviciul Omoruri... Toate astea se adunau și 


VP - 41 


indicau că era foarte probabil ca în spatele morţii bunicii să se fi 
aflat cineva. Se simţi cuprinsă de un tremurat și tăgăduiri 
nerostite îi stăteau pe buze. 

— Paterno mi-a dat undă verde să vă duc acasă, urmă Jack. 

Cissy n-ar fi vrut să meargă cu el, totuși trebuia să plece de 
aici, departe de casa asta veche și înfricoșătoare, cu cadavrul 
din hol și cu secrete încuiate în toate odăile. Lumini ardeau 
acum la ferestrele tuturor celor patru niveluri, ca și cum o mare 
petrecere se afla în plină desfășurare, deși în realitate polițiști, 
fotografi, criminaliști și Dumnezeu mai știa cine alţii examinau 
fiecare centimetru pătrat din încăperile în care ea trăise atâta 
vreme. 

— Haide, zise bărbatul, m-am udat deja până la piele. Să-i 
dăm drumul. 

O dubă purtând însemnele medicului legist apăru în capătul 
străzii și opri printre celelalte vehicule de pe caldarâmul ud. 
Mânuindu-și microfonul ca pe o armă, o reporteră sări din carul 
TV și se repezi către șoferul dubei chiar în clipa când acesta 
cobori de la volan. 

Cissy privi oripilată cum cineva despre care bănuia că era 
asistentul medicului legist acordă un interviu scurt. 

— Obișnuiește-te să răspunzi prin „nu am comentarii”, o 
sfătui Jack. 

Femeia își aminti că și el lucrase cândva la un ziar și vânase 
subiectele cele mai fierbinţi nu numai din Los Angeles, după 
terminarea colegiului, ci și în zona Golfului San Francisco. Acum 
deschisese deja portiera din dreapta ei și desfăcea centura de 
siguranţă a fiului său. 

— Haide, voinicule, mergem acasă. 

Trădătorul Biji flutură încântat din braţe în sus și în jos și 
surâse cu gura până la urechi spre tatăl său, care în clipa asta 
părea să-i fie persoana cea mai dragă din lume. 

Cissy nu era încântată să-și petreacă vremea cu Jack, dar nu 
avea de ales. Și, oricât de greu ar fi fost de crezut, prezenţa lui 
era mult mai puţin stresantă decât cea a detectivului. Își luă 
poșeta, sacoșa cu pampers și cutia turtită de pizza, apoi se 
strecurară împreună printre vehicule și bariera poliției. Imediat 
cum ieșiră pe stradă, se treziră asaltaţi de aceeași reporteră 
decisă care se repezise spre medicul legist. 

— Domnișoară Cahill! 


VP - 42 


Cissy își auzi numele strigat, dar o ignoră pe reporteră. 

— Ne puteţi spune ce se-ntâmplă? A murit cineva? A fost o 
crimă? 

Femeia aproape că nici nu se oprea să-și tragă răsuflarea 
între două întrebări, iar Cissy nu încetini pasul, ci-i urmă 
îndeaproape pe Jack și B.J., refuzând să se uite în proiectorul 
orbitor ţinut de cineva din echipa TV sau în obiectivul camerei 
care îi urmărea fiecare mișcare. 

— Mama dumneavoastră, Marla Cahill, are vreo legătură cu 
cele întâmplate? 

Cissy se încordă și trebui să-și muște limba în timp ce aștepta 
ca pe ace ca Jack să deschidă portiera Jeepului său. 

— Marla Cahill v-a contactat de când a evadat? 

Încuietorile Jeepului se deschise cu un clinchet și Cissy trase 
de portiera din dreapta șoferului, fiind cât pe-aici să-l lovească 
pe cameraman. 

— Înapoi! strigă Jack peste capota mașinii. Nu avem 
comentarii! 

Cissy trânti portiera după ea, continuând să fie filmată, și 
izbuti, cu degete tremurânde, să-și prindă centura de siguranţă. 
Se așezase de sute de ori pe scaunul acesta, totuși acum se 
simțea nelalocul ei să stea aici și să privească drept înainte, 
străduindu-se să nu întâlnească privirile vecinilor și ale curioșilor 
care se adunaseră în jur. Totul era extrem de straniu. Nu numai 
din cauza circului făcut de mass-media, ci și a vehiculelor de 
poliţie care se vedeau peste tot și a walkie-talkie-urilor ce 
pârâiau întruna. Nu numai din cauză că bunica ei zăcea moartă 
în vila cea mare și veche. Ci și relaţia ei cu Jack era stranie. 

Femeia oftă. După ce se separaseră, existase o oarecare 
tensiune de genul „asta-i a ta” și „asta-i a mea”. Dacă anterior 
fusese absolut firesc să-mpartă totul și pe ea n-o deranjase 
deloc să conducă mașina lui, să-i folosească laptopul, să-i 
„îimprumute” periuta de dinţi ori să-i poarte un tricou pe post de 
pijama, acum regulile se schimbaseră. Modul de a interacţiona 
cu copilul lor, împărţirea bunurilor, zilele din săptămână când se 
puteau aștepta să-l vadă pe B.J., toate astea erau scrise în 
limbajul juridic cu dublu înţeles și erau împletite cu suspiciuni. 

Jack îl așeză pe Biji pe scăunelul lui din spate, îi prinse 
centurile, apoi închise portiera, ocoli în fugă mașina și sui la 
volan. 


VP - 43 


— Presa asta, comentă el simulând severitatea și răsucind 
cheia în contact. Niște șacali! 

Îi zâmbi autocritic lui Cissy, deoarece amândoi știau că el 
fusese corespondent pentru un ziar local, după care lucrase ca 
reporter înainte de a veni cu ideea înfiinţării revistei City Wise, 
cea mai recentă întreprindere a sa și publicaţia la care colabora 
Cissy. 

Ea știa prea bine totul despre subiecte, accente și unghiuri de 
relatare, dar nu-i plăcea când atenţia se îndrepta asupra ei și 
asupra familiei. 

Jack eliberă frâna de mână și roti ușor volanul, îndepărtându- 
se de bordură. SUV-ul porni pe străduţa îngustă și șerpuită ce 
cobora dealul abrupt, iar Cissy, fără să-și dea seama că-și ţinuse 
răsuflarea până atunci, suspină prelung. 

— Slavă cerului! zise ea. 

— Da, bine c-am scăpat de-acolo. 

Puțin spus! Masându-și tâmpla, femeia îi aruncă pe furiș o 
privire. Maxilar încordat și dur ca piatra, mâini ce strângeau atât 
de tare volanul încât încheieturile falangelor se înălbiseră; Jack 
nu părea să observe că femeia îi studia profilul când farurile 
automobilelor ce veneau din faţă proiectau o lumină albăstruie 
în interiorul Jeepului, oferindu-i lui Cissy instantanee aproape 
stroboscopice ale trăsăturilor lui cizelate. Ochi adânciţi în orbite, 
pometi înalţi, fălci colțuroase și păr des, care vara era presărat 
de șuvițe aproape blonde. Mai lipsea o pălărie Stetson și cizme 
și putea fi imaginea de Hollywood a unui cowboy modern. Ceva 
din aspectul lui șoptea „rebel”, „independent” și „ireverenţios”, 
toate calităţile masculine care o atrăseseră... dar pe care acum 
le detesta ca soţie. Oare el se schimbase? Sau ea se schimbase? 

Bineînţeles că fusese naivă să se îndrăgostească atât de rapid 
și până peste cap de el. Jack nu era tipul de bărbat care să se 
însoare și ea o știuse prea bine. Avertismentele fuseseră clar 
vizibile, chiar în faţa ochilor ei, însă le ignorase pe toate. Cissy 
simţise că era un burlac înrăit, amator de cât mai multe aventuri 
sentimentale, un obsedat de muncă ce petrecea nenumărate 
ore asigurând succesul și popularitatea tot mai mare a revistei 
sale. Jack se alăturase internetului, nu i se opusese, atunci când 
acesta îi ameninţase tirajul tipărit și fusese mereu cu un pas 
înaintea mișcărilor de pe piaţa mass-media. 


VP - 44 


Jack Holt fusese descris ca un editor „fără principii”, nemilos 
și dur cu concurenţa, mai inteligent decât majoritatea. 

lar lui Cissy îi plăcuse enorm asta. 

Până când el călcase strâmb. 

Jack cobora acum cu Jeepul spre cartierul financiar. Când 
intrară pe Stanyan, Cissy îi simţi izul familiar al after-shave-ului 
și se admonestă în gând fiindcă își amintea cu prea multă 
claritate cum o stârneau parfumul acela și bărbatul. Chiar din 
prima seară când îl cunoscuse. 

Cissy - care pe atunci era la colegiu și se întreba ce naiba 
urma să facă în viaţă - participase la evenimentul de strângere 
de fonduri pentru Cahill House la insistențele bunicii ei. 
Intenţionase să stea puţin în hotelul vechi și demodat de pe Nob 
Hill, doar pentru a satisface nevoia de „solidaritate de familie” a 
Eugeniei, după care s-o șteargă pe nevăzute. Deși considera 
Cahill House o cauză lăudabilă, nu vedea niciun motiv pentru 
care să-și frece coatele cu scorțoșii din consiliul de administraţie 
ori să schimbe banalități cu membrii rigizi ai câtorva fundaţii ce 
ajutaseră la finanţarea căminului. 

Ce mai plictiseală! 

Atunci când intrase în sala de bal uriașă, cu candelabre de 
cristal, mochetă cu model geometric și panoramă incredibilă a 
Golfului, nu se așteptase însă la Jack Holt, cu cravata lui deja 
slăbită la gât, cu mânecile cămășii suflecate, cu părul ciufulit din 
cauza obiceiului de a-și trece mâinile prin el de prea multe ori și 
cu parfumul acela de after-shave. Cu un pahar în mână, un 
zâmbet de încredere superioară pe buze, maxilare pătrate și o 
scânteie ireverenţioasă în privirea lui uimitor de albastră, 
avusese tupeul de a-i face cu ochiul când trecuse pe lângă el - 
ca și cum ei doi ar fi împărtășit un secret. 

Un fustangiu, se gândise Cissy, apoi îl dăduse uitării. 

In cursul serii se mai întâlnise de două ori cu Jack și de fiecare 
dată existase ceva care i se păruse interesant la el, dar 
stătuseră de vorbă abia după ce-i fusese prezentată de tatăl lui, 
Jonathan Holt, care o cunoștea pe Eugenia. 

Poate că dacă Cissy n-ar fi încercat să-și revină după o relație 
agitată cu Noah Chandler, un viitor avocat pe care-l cunoscuse 
la USC, Universitatea din California de Sud, n-ar fi fost fermecată 
de Jack, însă adevărul era că ea căutase ceva sau pe cineva 


VP - 45 


diferit. Pe cineva mai intens și mai amuzant. Poate chiar pe 
cineva mai vârstnic. 

Fusese rănită când aflase că Noah se întâlnea cu altă 
studentă la Drept, o fată frumoasă și inteligentă din Los 
Angeles, pe care Cissy o cunoscuse. Simţise că fata îl privea cu 
ceva mai mult decât o simplă prietenie și că pusese ochii pe 
Noah, deși tânărul, care jucase permanent rolul nevinovatului, 
negase asta, ba chiar ajunsese s-o acuze că era paranoică. 

ladul are întotdeauna dreptate, se gândi Cissy și pufni în 
gând. 

La câteva zile după absolvire, ea și Noah se despărţiseră, iar 
după alte câteva zile, Cissy revenise în San Francisco și-l 
întâlnise pe Jack, care era numai zâmbete, gropiţe în obraji și 
ochi sexy. Bărbatul dansase cu ea, băuse cu ea și glumise în 
șoaptă despre „împăiaţii” de la party. In cele din urmă o vrăjise 
să-i scoată și rochia roșie de sirenă. 

Și nu se terminase în noaptea aceea. Ceea ce începuse ca o 
aventură fierbinte de o noapte erupsese într-o relaţie incredibil 
de ameţitoare, care avusese ca punct culminant cununia în una 
dintre micile capele din Las Vegas, unde martori le fuseseră 
niște necunoscuţi. Căsătoria secretă și impulsivă dusese la un 
fiu minunat și la un mariaj care păruse destinat eșecului de la 
bun început. 

Cissy încetă să-și rememoreze trecutul. Ce rost ar fi avut? 
Privi afară prin parbriz, uitându-se la ștergătoarele ce 
îndepărtau picăturile mari în timp ce din boxe se auzea un rock 
vechi. Luminile orașului se vedeau înaintea lor într-o panoramă 
ameţitoare, iar dincolo de caroiajul acela sclipitor, apele 
întunecate ca tușul ale Golfului se întindeau până la ţărmul 
opus, unde și mai multe lumini scânteiau ca nestematele. 

In seara asta femeia nu putea totuși să se bucure de toată 
frumusețea. 

Se simţea pustiită pe dinăuntru. Golită și amorţită. Nu știuse 
niciodată cum e să trăiască fără bunica ei, femeia cu pumni de 
fier ascunși în mâini de copil, nu-și putea imagina viitorul după 
moartea Eugeniei. Din unele puncte de vedere, putea fi mai 
ușor, dar în tot cazul avea să fie mai puţin definit. Eugenia Cahill 
era o adevărată autocrată și regulile impuse de ea nu puteau fi 
modificate. 

— Eşti bine? o întrebă Jack în cele din urmă. 


VP - 46 


— Nu. 

— Îmi pare rău, Ciss. 

— Știu. 

Cissy clipi din nou, încercând să-și stăvilească un nou val de 
lacrimi. Îi putea accepta insensibilitatea, ba chiar și accesele de 
mânie, dar nu și bunătatea, mai ales atunci când nu aveau nicio 
șansă de reconciliere, așa cum se întâmpla acum. 

— Pur și simplu nu mă pot opri să nu mă gândesc că dacă n- 
aș fi întârziat, dacă aș fi fost acolo, ea n-ar fi căzut. 

— Crezi că a căzut. 

— Bineînţeles că a căzut, rosti Cissy, negându-și din nou 
temerile cele mai sumbre. 

— Atunci de ce-a venit polițaiul de la Omoruri? 

Degetele lui Jack răpăiră nervos pe volan când coti prin 
Haight-Ashbury și pe lângă Buena Vista Park. Călcă frâna, 
evitând un pieton care traversa strada printr-un loc nemarcat, 
apoi continuă: 

— Paterno și partenera lui nu vin din întâmplare acolo unde s- 
a petrecut o crimă. 

— E din cauza maică-mii, zise Cissy încruntată. De când a 
evadat, poliția a fost peste tot. Ca și cum Marla ar apărea în 
fuga mare la mine sau la Buni! Asta-i o prostie și jumătate! E 
destul de inteligentă ca să știe că vom fi supravegheate de 
poliție. 

— Deci, n-ai nicio veste de la ea? i 

Jack credea că Marla o contactase? |l fixă cu o uitătură 
neîncrezătoare. 

— Ești nebun? 

— Mi se pare normal să vrea să te vadă. Este posibil chiar să 
vrea să-l vadă pe James. 

— Nu știe unde-i James, răspunse Cissy gândindu-se la fratele 
ei, care avea aproape unsprezece ani acum și trăia cu unchiul și 
cu mătușa ei, ascunși undeva prin Oregon. Bănuiala mea este 
că ea va încerca să fugă cât mai departe. Poate în Mexic sau în 
Canada. 

— Va avea nevoie de acte de identitate. 

Cissy îl privi într-un fel care spunea „Nu fi naiv!” 

— A evadat din închisoare. Cred c-o duce mintea în ce fel să 
evite poliția și să facă rost de acte false. Dacă n-a știut lucrurile 
astea înainte să fi fost arestată, pun pariu că acum le știe. În 


VP - 47 


mod sigur, unele dintre „prietenele” ei din închisoare cunoșteau 
persoane de afară care pot procura orice acte de care ar fi avut 
nevoie. 

— N-ar fi putut obţine acte fără ajutor sau fără bani. 

— Ei, bine, anunţă Cissy, de la mine n-a avut niciuna, nici alta. 
Și cred că poliţia s-a gândit că a avut un complice în exterior. 

— Pe cine? 

— Asta-i întrebarea de un milion de dolari, încuviință femeia; 
era, de altfel, o întrebare pe care și-o pusese în mod repetat 
după ce auzise de evadarea Marlei. Nu-mi pot imagina cine ar fi 
vrut s-o ajute. 

— Nu toți o urau. 

Asta era adevărat, se gândi Cissy în timp ce ocoliră un ultim 
colţ înainte de a ajunge la strada ei. Marla avusese întotdeauna 
o mare putere de atracție. Mulți gravitau în jurul ei, și frumoși, și 
bogaţi. Dar ca s-o ajute să evadeze? N-ar fi fost genul de acţiuni 
al cercului de oameni cu care ea juca tenis sau mergea la 
shopping. 

Jack intră cu Jeepul pe aleea de acces până în faţa garajului și 
Cissy simţi un fior de ușurare că ajunsese acasă. Oare nu 
trecuseră nici trei ore de când pornise spre casa bunicii fără să fi 
bănuit nimic? In intervalul acela scurt viaţa ei se schimbase 
irevocabil. Acum cobori din SUV și-și strânse lucrurile, în timp ce 
Jack îl duse pe Biji în casă și-l instală pe scaunul lui înalt. 

Totul părea absolut firesc. 

Micuța familie nucleară. 

Dar nu era așa. Cissy nu se putea lăsa sedusă de speranţa că 
situația dintre ea și soțul ei revenise la încrederea pe care și-o 
juraseră când se căsătoriseră. Deși părea perfect normal ca el 
să stea în bucătărie, Cissy trebuia să-și reamintească faptul că 
relaţia se schimbase. Pentru totdeauna. O bucăţică din inima ei 
sângera, dar o ignoră. 

Inainte ca Jack să se poată instala confortabil, Cissy rosti: 

— Cred că mai departe mă pot ocupa și singură. Mersi. 

Jack își subţie buzele. 

— Nu face asta, Ciss, o avertiză el. 

— Ce să nu fac? 

— Să joci rolul fostei soţii afurisite. Știi ce vreau să spun - 
mereu caustică și capabilă să facă faţă vieţii de una singură, 
indiferent prin ce traume ar fi trecut. 


VP - 48 


— Dar eu chiar pot asta. Să fac față vieţii de una singură, 
vreau să zic. 

— Poţi să faci faţă și omorârii bunicii tale? 

— Nu mai vorbi așa! 

El înclină ușor din cap, acceptându-i explozia de nervi. 

— Vreau doar să vezi care-i realitatea. 

Cissy privi scurt spre fiul lor și glasul i se înmuie. 

— Haide să nu discutăm acum despre asta, da? Urechile mici 
aud multe. Poate că ar trebui să te duci acasă, Jack. 

— Asta-i casa mea. 

— Nu mai este. lar eu sunt obosită. A fost o săptămână 
îngrozitoare. 

Puse altă felie de pizza pe tava încorporată în scaunul înalt al 
lui Biji, apoi turnă lapte în căniţa cu pai. 

— Ai grijă, îi spuse băiețelului, iar el, atât de asemănător cu 
tatăl lui, surâse ștrengărește înainte de a apuca toarta, după 
care legănă căniţa într-o parte și alta, stropind cu lapte pe 
perete, pe podea, pe tavă și pe Cissy. 

Perfect! 

— Exact de asta m-am temut. Amice, tocmai ţi-ai pierdut 
cartonașul „Eliberat din închisoare”. 

Îi luă căniţa și B.J. trase aer adânc în piept, pregătindu-se să 
tipe, însă Cissy îi distrase atenţia cu jucăria lui favorită, o 
mașinuţă din cauciuc fără piese în mișcare. Semăna remarcabil 
cu Jeepul lui Jack. 

— Maşină tati! zise el încântat, iar Cissy profită de ocazie 
pentru a-i tampona puloverul cu o cârpă de vase, după care 
șterse masa. 

Ridică ochii spre Jack și-l văzu ascunzându-și un surâs. 

— Să nu zici nimic! îl avertiză, întinzând mâna spre el și 
scăpând cârpa din greșeală. Fir-ar să fie! 

Se aplecă s-o ridice și aproape că se pocni cap în cap cu Jack, 
care se aplecase în același timp s-o recupereze. 

— Am luat-o! 

Șterse după aceea cu mopul laptele împroșcat pe jos și ieși pe 
fosta verandă, care fusese închisă acum cu geamuri. Deschise o 
ușiță și azvârli cârpa murdară pe toboganul pentru rufe, care 
ducea în subsol. 

Până reveni în bucătărie, Jack scosese două sticle de bere din 
frigider. 


VP - 49 


— Am uitat să le iau când m-am mutat, zise el, apoi le 
desfăcu, îi întinse o bere, o ciocni cu gâtul sticlei sale și adăugă: 
Pentru zile mai bune! 

O parte din ea ar fi vrut să se opună și să-l dea afară, dar altă 
parte îi spunea să-l accepte în seara asta; n-avea nevoie de încă 
o ceartă. Se gândea că la orizont se profilau destule bătălii. 
Șovăitor, îi oferi un zâmbet conciliant. 

— Amin, șopti ea. Pentru zile mai bune! 

Ridică sticla la gură, apoi se opri, izbită de un gând teribil. 

Și dacă asta era ziua cea mai bună? 

Dacă de acum încolo totul avea să meargă din rău în mai rău? 
Trase o dușcă zdravănă în timp ce fiul ei lovea cu mașinuţa în 
tava scaunului înalt. 

Asta era cu adevărat un gând vesel. 


VP - 50 


CAPITOLUL 4 


Paterno simţea că-l apucă arsurile de stomac. 

Scotoci prin buzunar și găsi un pachet aproape gol de Tums. 
Aruncă în gură două tablete cu gust de cretă și privi în jurul 
domeniului Cahill, gândindu-se că acesta era preţul pe care-l 
plătea pentru revenirea în oraș. Cu câţiva ani în urmă își luase 
un an sabatic și petrecuse o vreme lucrând în Santa Lucia, 
gândindu-se că ar putea fi atras de viaţa tihnită. În loc de tihnă, 
fusese implicat într-un caz teribil ce implicase o familie de 
pompieri, după care începuse să se plictisească de ritmul lent al 
existenței dintr-o localitate de provincie. Efectuase circuitul 
vinăriilor, jucase golf și pescuise la muscă, dar nu-l atrăsese 
viaţa molcomă. Adevărul era că-i lipsiseră agitația și animația 
din oraș: colinele abrupte, istoria bogată, elementele și 
etnicitatea variată din San Francisco. Lui îi plăceau izurile de pe 
chei, barurile irlandeze, hărmălaia și culorile din Chinatown - 
totul. Chiar și după atât timp simţea un fior când șofa peste 
Golden Gate și la naiba dacă nu mergea câteodată cu tramvaiul! 
li plăcea pur și simplu atmosfera orașului, izurile sale. Așa că, în 
ciuda noului caz Cahill și a programului de lucru prelungit, era 
încântat că se întorsese. 

— Hei! Paterno! Aici! 

Din interiorul casei, Tallulah Jefferson îi făcu semn să intre. 
Cerceta dalele din marmură ale pardoselii în vreme ce medicul 
legist examina corpul, nota temperatura internă, căuta contuzii 
și lividitate. Jefferson era o negresă mignonă și o criminalistă 
entuziastă. Era capabilă să se separe de persoana din interiorul 
trupului într-un fel în care Paterno nu-l mai văzuse la nimeni. Nu 
era fardată și purta mereu un soi de bentiţă cu care-și ţinea 
departe de față cârlionţii elastici. Acum fruntea ei de obicei 
netedă se încreţise gânditoare; era ghemuită alături de Janet 
Quinn la baza scării în timp ce un tehnician „prăfuia” balustrada 
pentru amprente, iar un fotograf făcea de zor instantanee. 

— Ce-ai găsit? întrebă Paterno, apropiindu-se de ea. 

— N-a fost un accident - asta am găsit. 


VP -51 


Jefferson încuviință din cap, ca și cum ar fi fost de acord cu 
afirmaţia ei, apoi ridică privirea spre palier și miji ochii. Paterno 
bănui că femeia derula în minte cu încetinitorul un film despre 
ultimele secunde ale vieţii Eugeniei Cahill. 

— După cum văd eu lucrurile, a căzut de pe palier, nu pe 
trepte, arătă criminalista spre treptele din lemn acoperite cu un 
covor scump. N-am găsit nicio urmă de lovituri ale corpului de 
pereţi, nici sânge, nici zgârieturi neobișnuite pe stâlpii 
balustradei, acolo unde corpul sau bastonul bătrânei ar fi trebuit 
să se izbească și din care să ricoșeze când s-a rostogolit pe 
scară. Nici pe covor nu există urme, semne sau sânge. Jefferson 
se scărpină ușor sub bentiţă. Și vezi unde s-a oprit? Tocmai 
aici... 

Reveni lângă corpul victimei, pe care medicul legist îl 
pregătea pentru a fi închis în sacul din plastic etichetat. 

Pe pardoseală se întindea o pată roșie și groasă, sângele 
Eugeniei într-o băltoacă aflată imediat sub candelabrul uriaș. 
Format din ţurțuri de cristal și luminat de sute de beculete, 
candelabrul părea vulgar și copleșitor în comparaţie cu victima 
micuță de dedesubt. 

— Se află la doi metri de treapta de jos. Este imposibil ca 
inerția, oricât de mare ar fi fost, s-o fi purtat până aici, chiar 
dacă ar fi alunecat pe marmură. Covorașul ăsta, indică femeia o 
carpetă rotundă și mică de la baza scării, ar fi trebuit să fie 
mișcat de la locul său, dar după cum vezi, absolut toți franjurile 
sunt perfect aranjaţi. Pe pardoseală nu existe dâre de sânge. Nu 
există nici urme lăsate de pantofii ei. Și nici nu cred că acest 
cadavru a fost mutat. Se pare că a căzut exact acolo unde se 
află acum. 

— A fost împinsă? 

Jefferson ridică din nou ochii spre palier. 

— Femeia are cu puțin peste un metru cincizeci înălțime și 
probabil că era și gârbovită. Mergea sprijinindu-se într-un 
baston. Balustrada ar fi lovit-o cam aici. Își puse palma 
perpendicular pe corp, imediat sub sâni. Chiar dacă s-ar fi 
împiedicat, sau ar fi căzut, sau ar fi avut un infarct ori un 
accident vascular, sau altceva, cum a trecut peste balustradă? O 
pot vedea împiedicându-se pe palier și căzând, lovindu-se de 
balustradă, iar dacă asta ar fi fost șubredă și bătrâna ar fi venit 
cu forţă, poate că balustrada veche s-ar fi rupt. Poate că atunci 


VP - 52 


ar fi putut cădea de acolo, totuși nu cred nici asta. Nu contează. 
Am verificat. Balustrada e din stejar și-i a naibii de solidă. Nu 
există îmbinări slabe și nici baluștri rupţi. În plus, cred că trupul 
nu se află acolo unde ar trebui. Dacă ar fi căzut pe acolo sau 
dacă ar fi atârnat, ar fi aterizat aici. 

Jefferson merse sub palier, mai aproape de perete. 

— Nu vom ști până nu vom face mai multe măsurători, dar 
bănuiesc că fie a sărit de pe balustradă, așa cum ai plonja de pe 
o trambulină în piscină, fie, cel mai probabil, a fost ajutată să 
treacă peste balustradă. 

— Omucidere. 

— Este doar o părere preliminară, însă da, în clipa de faţă, 
asta susțin. Nu am văzut nicio urmă de luptă pe palier, însă mă 
voi uita din nou. 

Cine ar fi ucis-o? se întrebă Paterno, plimbându-și privirea de 
la hol spre salon, apoi către coridoarele pe care le cunoștea din 
vizitele lui anterioare și care duceau la bucătărie, sufragerie și 
lift. Dacă ţinea bine minte, nivelul acesta era rezervat pentru 
primiri și musafiri, la etajul întâi se aflau camerele de zi propriu- 
zise și apartamentul Eugeniei, la etajul al doilea erau 
dormitoarele, iar la etajul al treilea locuise pe vremuri personalul 
de serviciu. Sub toate astea se găsea garajul. Vila valora 
milioane de dolari și el se întrebă cui avea să rămână după 
moartea bătrânei. leși din hol și intră în salon, unde privi în jur. 

— A văzut cineva un câine? 

— Un câine? repetă Jefferson. 

— O cățelușă albă. Era a victimei. După cum a spus nepoata 
ei, Eugenia nu se despărţea niciodată de cățelușă. 

Își amintea și el corcitura de terier, mică și albă, care fusese 
extrem de afurisită la ultima lui vizită aici - și bănuia că nu se 
schimbase de-a lungul anilor. Uimitor era faptul că javra aceea 
micuță mai trăia. 

Sau trăise. 

Jefferson urcă scara spre palier. 

— N-am văzut niciun câine, nici alb și nici de altă culoare. 

— Anunţă-mă dacă dai de el. 

Jefferson îi aruncă un zâmbet, dezvelindu-și dinţii superiori 
ușor proeminenți, pe fundalul tenului de culoarea cafelei. 

— Mușcă? 

— Probabil, zise Paterno. Nu uita că-i un Cahill. 


VP-53 


Ea pufni, ajunse la balustradă și începu să studieze cu atenţie 
baluștrii aflaţi direct deasupra cadavrului. Între timp, tehnicienii 
se risipiseră peste tot, prelevând amprente, culegând tot felul 
de bucățele de pe jos și fotografiind întruna în căutarea 
minuțioasă de dovezi. 

Quinn se apropie de detectiv. 

— O să-ncep cu telefonul, computerul și agenda ei. Toate sunt 
sus, în bibliotecă. 

— Are un computer? 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Nepoata spunea că nu-i plac computerele. 

— O să-l verific, oricum. 

— Vezi dacă poţi găsi orice acte legalizate, sugeră Paterno. 
Polite de asigurare, vreun testament... Se încruntă și privi 
interiorul casei imense, cu lucrări de artă originale și mobile 
scumpe, chiar dacă uzate. Un loc ca ăsta, adăugă el, ar trebui să 
aibă un seif pe undeva. 

— O să verific, încuviință Quinn și porni pe scară spre 
bibliotecă. 

Paterno se mai uită din nou la victimă, pentru ultima dată 
înainte să fie băgată în sacul de plastic și suită pe targă. Simţi 
un nod în stomac privind corpul firav, îmbrăcat în taior scump cu 
pantaloni, bluză și eșarfa la gât. Parcă se pregătise să plece ca 
să joace bridge ori să bea ceaiul de după-amiază cu prietenele 
ei. Părul îi era acum ciufulit și năclăit de sânge, dar bănuia că-l 
coafase recent - cârlionţii de culoarea caisei își mențineau încă 
forma, ajutaţi și de fixativ. 

La naiba cu toate! 

Avea un sentiment neplăcut legat de cazul ăsta. 

Ba chiar extrem de neplăcut. 

x kx * 

Cel puțin berea era rece, se gândi Cissy, deși, ținând seama 
de temperatura din exterior, ea și Jack ar fi trebuit să bea 
ciocolată caldă stropită cu whisky sau cu Bailey's, genul de 
băuturi care le plăcuseră în puţinele călătorii pe care le făcuseră 
împreună ca să schieze, la Tahoe și Heavenly Valley. În acele 
zile din trecut, când totul părea fermecat. Cissy își aminti cum 
se întorceau la cabană surescitaţi după coborările pe pârtii, cu 
zăpada topindu-se în părul lui Jack și faţa lui îmbujorată de frig. 
Călcând greoi cu apreschiurile, comandau ceva de băut, apoi 


VP - 54 


stăteau afară și priveau apa limpede și incredibil de albastră a 
lacului, iar mai târziu, după ce se relaxau în cada exterioară cu 
apă fierbinte, petreceau ore întregi în cameră făcând dragoste. 

Parcă trecuse o veșnicie de-atunci. 

Cissy sorbi din nou din sticlă și alungă gândurile acelea în 
sertarul încuiat unde le era locul. N-avea rost să devină 
sentimentală sau nostalgică. Bun - îl iubise pe Jack din toată 
inima; bun - relaţia lor nu avusese succes. Nu era cine știe ce 
scofală, asemenea situaţii se întâmplau frecvent. 

Dar nu te-ai gândit niciodată că ti s-ar putea întâmpla ție, nu-i 
așa? 

Cissy crezuse că, atunci când se va mărita, va fi un legământ 
pe viaţă, cu un bărbat care o va iubi necondiţionat. Tânjea după 
iubire ca o narcomană; era o nevoie emoţională despre care 
orice psihiatru de doi bani ar fi spus că-și avea originea în 
ruinele copilăriei ei frânte. Și ar fi avut dreptate. Cissy nu 
avusese niciodată parte de genul acela de iubire, nici din partea 
bunicii și cu atât mai puţin din partea unei mame egoiste sau a 
unui tată narcisist. Crezuse că viața va fi diferită alături de Jack 
și de B.J. - mica ei familie nucleară. 

Vai, cât se înșelase! 

Acum, stând la masa pe care o cumpăraseră dintr-un magazin 
de mobile second-hand și pe care o recondiţionaseră împreună, 
primul dintre numeroasele lor „proiecte”, ea și Jack împărţiră ce 
se mai putea recupera din pizza și încercară să nu lase tăcerea 
să devină prea stânjenitoare. 

Cissy se rezemă de spătarul scaunului „ei” - cel de lângă ușile 
din sticlă care dădeau în curtea din spate. Nu voia să-și aducă 
aminte cum căutaseră această casă și cât de surescitaţi 
fuseseră când o găsiseră. Era dărăpănată și necesita „dragoste, 
grijă și atenţie”, după cum scria în descrierea agenţiei 
imobiliare, și „renovare”, dar era „visul unui meseriaș priceput”. 
Casa în stil victorian, veche de o sută de ani, depășea cu mult 
descrierile respective, însă amândoi o îndrăgiseră din clipa când 
călcaseră peste pragul ei putrezit. O cumpăraseră, angajaseră o 
firmă de construcţii și un an întreg lucraseră în toate serile și în 
toate weekendurile, mai întâi smulgând mocheta subțiată și 
murdară, veche de treizeci de ani, apoi curăţind parchetul, 
finisându-l și redându-i strălucirea iniţială. Înlocuiseră sau 
renovaseră faianţa și jupuiseră straturi din cel mai hidos tapet 


VP -55 


pe care-l văzuseră vreodată. Munciseră până la epuizare și 
iubiseră fiecare minut al muncii lor. 

lar Cissy era sigură că rămăsese însărcinată cu B.J. chiar în 
prima noapte după ce se mutaseră în casă. Probabil în timp ce 
testau rezistenţa podelei livingului. Acum ochii ei se îndreptară 
către încăperea aceea și către patina lucitoare a parchetului de 
stejar. Imediat după colţ se afla șemineul și acolo, pe un sac de 
dormit pe care-l foloseau în drumeţii, își creaseră primul și 
unicul lor copil. Crezuse că-l va iubi pe Jack Holt de-a pururi. 

Alungă gândul acesta inconfortabil, mai luă o înghiţitură de 
bere și aranjă căniţa lui Biji înainte ca băiețașul să stropească 
lapte pe el, pe scaunul înalt, pereţi și podea. Copilul strâmbă din 
nas și-și arătă dinţișorii noi. 

— Jos, mama? 

— Imediat, scumpule. 

— Știu că nu-i momentul potrivit, rosti Jack, dar aș vrea să te 
mai gândești o dată la ideea asta cu divorțul. 

— Să „mă mai gândesc”, repetă Cissy. 

Ca și cum ea nu s-ar fi gândit și tot gândit până acum. 

— Trebuie să ne mai acordăm o șansă, Ciss. Ce naiba, abia 
dacă ne-am căsătorit de suficient timp ca să avem o criză 
serioasă, cu atât mai puţin să supravieţuim uneia. 

Ea îl studie pe bărbatul cu care se măritase. Oare era un 
nebun care delira? 

— Jack, tu ai avut o aventură cu Larissa. Punct! 

— Nu am avut... 

— Ba da, ai avut, îl întrerupse ea. Am mai discutat asta, așa 
că n-are rost să reluăm. M-ai adus acasă, mulţumesc, iar acum 
poţi să pleci. Tu nu mai locuiești aici. 

— N-a fost alegerea mea, Ciss. 

— Nu contează. E mai bine așa. 

— Îmi lipsești. 

— Ar fi trebuit să te gândești la asta când te culcai cu altele. 

— Pentru a mia oară, n-am făcut-o! O știi și tu prea bine. Cauți 
pur și simplu un pretext. 

— Din fericire pentru mine, mi-ai oferit unul perfect. i 

Se sculă, îi descheie hamul lui B.J. și-l ridică din scaun. li 
șterse un strop de lapte de pe obraz, după care îl așeză pe 
podea. Când băieţelul porni spre lada lui cu jucării din living, 
Cissy se întoarse către soțul ei. 


VP - 56 


— Jack, te-am prins ieșind din casa Larissei. Te rog, nu mă 
insulta cu vechea poveste „nu s-a-ntâmplat nimic”. Pur și 
simplu, pleacă. E inutil. 

Biji reapăru în cameră, ţinând într-o mână un broscoi din pluș 
hărtănit și Cissy îi zise: 

— Spune-i pa-pa lui tati, scumpule. 

— Nici măcar nu vrei s-asculţi. Eşti la fel de căpoasă ca- 
ntotdeauna. _ 

— Căpoasă, repetă Biji și chicoti când Jack îl ridică. Il lovi pe 
tatăl său cu palma pe umăr și ţipă: Ta-tiii! Ta-tiii! de atâtea ori, 
încât Cissy simţi c-o doare capul. 

„Căpoasă”? Ar fi vrut să discute niţel despre asta, dar Jack și 
Biji își etalau legătura tipic masculină, râzând și jucându-se, 
încât decise s-o amâne pentru moment. Oricât de jalnic 
devenise Jack ca soț, femeia nu putea să nege că își iubea 
copilul. În niciun caz nu era un tată model, ceea ce se putea 
explica ţinând seama de felul cum fusese crescut, dar îl iubea 
pe Biji. Se străduia. 

Fără chef, îi acordă lui Jack o bilă albă pentru asta, mai ales 
când se gândea la propria ei copilărie. De dragul lui Biji, avea să 
încerce să se smulgă din furia și durerea pe care i le cauzaseră 
trădarea lui și să facă tot ce putea mai bine pentru a se asigura 
că tatăl și fiul aveau o relaţie decentă. Nu era vina lui B.J. că ea 
și Jack nu se mai înțelegeau. 

El nu-și alesese tatăl. 

Cissy o făcuse pentru el. 

x kx * 

— la uite ce-am găsit! 

Janet Quinn, care scotocise prin biblioteca de la primul etaj, 
coborî scara, aducând un cățeluş alb care tremura. Paterno 
ridică privirea de la pardoseala ale cărei dale le studia. Pe 
marmura holului de la parter continua să existe sânge, dar 
corpul Eugeniei Cahill fusese ridicat în cele din urmă. 

— Unde era? 

— Într-un dulap de sub un raft care conținea primele ediții ale 
romanelor cu Sherlock Holmes. 

— Într-o companie bună, comentă bărbatul. 

— Și speriată de moarte. Literalmente tremura ca varga. Mă- 
ntreb cine-o băgase acolo? Eugenia? Sau ucigaşul? A fost 
omucidere, nu? 


VP -57 


— Aşa se pare. Jefferson e destul de sigură. 

— Cine ar vrea să omoare o bătrână firavă? 

Paterno se gândi la Marla Cahill. 

— Poate nora ei? 

— O mișcare cam îndrăzneață să vină aici imediat după 
evadare. 

— Ai uitat-o pe Marla Cahill? Îndrăzneala e un eufemism în 
cazul ei. 

La viaţa lui, polițistul văzuse multe persoane viclene și crude, 
dar în privinţa femeilor, nora Eugeniei ocupa în mod clar locul 
întâi. 

— Nu-i o femeie proastă. 

— Câtuși de puţin. 

— Și ar fi știut cu siguranţă că noi vom supraveghea locul. 

— Ei bine, cineva a sunat la 911 înainte ca nepoata să apară 
aici. Sunt gata să pun pariu că apelantul care i-a îndepărtat pe 
băieții noștri de aici a fost implicat în crimă. Dacă aflăm cine 
este, am putea începe să înregistrăm un progres. 

Quinn aprobă din cap. 

— Am verificat - apelantul a fost un bărbat. 

— Care a fost plătit s-o facă. A sunat de la un telefon public. 

Paterno aflase deja asta deoarece discutase cu dispecera de 
la urgenţe. Ghemuit pe vine lângă petele de sânge, întoarse 
capul ca să se uite la palier, așa cum făcuse de cinci-șase ori 
până acum, derulând în minte ceea ce bănuia că se petrecuse. 
N-ar fi trebuit să fii halterofil ca s-o ridici pe bătrânică peste 
balustradă, totuși Eugenia ar fi trebuit să se fi împotrivit, să fi 
luptat. Cu excepţia cazului în care fusese drogată sau dacă 
suferise un infarct ori un accident cerebral vascular. Avea să știe 
mai multe după sosirea analizelor de sânge de la laborator și 
după autopsie. 

— O să încep să sun personalul din casă, o anunţă el pe Janet. 
Tu cere lista apelurilor telefonice. 

— Da, așa intenţionam. Femeia mângâie capul cățelușei, care 
scheună. Știi cum o cheamă? La ea mă refer. 

— Coco, așa a zis nepoata. 

Paterno și-o amintea însă cu exactitate de la ultima vizită pe 
care o făcuse în casa asta. Pe atunci era însă mai tânără și nu 
era traumatizată. Ba chiar fusese năbădăioasă, lătrase întruna, 


VP - 58 


cu adevărat enervantă. Acum aproape că-i părea rău pentru 
cățelușă. . 

— O s-o duc la ea acasă. Intreba de ea. De ce crezi însă că a 
fost închisă în dulapul ăla? Oare ca să nu stea în cale? 

— Poate c-a fost un simplu accident. Uneori, motanul meu se 
culcă într-un dulap sau într-o cameră, iar eu închid ușa fără să 
văd că-i înăuntru și-l caut ore în șir, pentru că nu dă niciun semn 
de viață. 

— Asta-i un câine, totuși. Și mi-o amintesc. Nu era nici pe 
departe timidă sau tăcută. 

Privi în ochii mici, negri și rotunzi ai cățelușei. 

— O pun în mașina ta, ca s-o duci la Cissy Holt acasă. În 
dormitorul bătrânei am văzut o cușcă pentru transportul 
animalelor. 

— Noi n-am terminat încă aici, anunţă Jefferson, care măsura 
o dală fisurată și stropită de sânge. Mai lăsaţi-ne un pic până 
începeţi să luaţi probele. 

xxx 

— Eu cred că ar trebui să rămân, zise Jack tocmai când Cissy 
se gândea că ar trebui să plece. 

La naiba, cât de încăpățânat putea să fie! Și totuși i se păru 
că nu auzise bine. 

— Nu folosi momentul ăsta ca pe un pretext. 

Jack i-l întinse pe B.J. 

— Dacă vrei, pot să dorm pe canapea. 

— Tu nu pricepi conceptul de „separare”? întrebă Cissy iritată. 
N-ai auzit ce am zis? Și, ia stai așa. Făcu o pauză teatrală, în 
timp ce Biji i se zbătea în brațe. N-ai zis că ai fost „servit” azi? 

— Nu te lupta cu mine, rosti Jack încet, pe un ton periculos. M- 
aș simţi pur și simplu mai bine dacă n-ai face-o. 

Era atât de aproape de ea, încât Cissy putea simţi parfumul 
after-shave-ului său, putea să-i vadă striaţiile de albastru 
întunecat din irisuri. În braţele ei, fiul trădător avu tupeul să le 
arunce amândurora unul dintre incredibilele surâsuri de copil. 
Ca și cum totul ar fi fost în regulă în lume, ca și cum iubitoarea 
lui străbunică ar fi fost vie, iar părinţii lui ar fi fost protagoniștii 
unui basm. 

— Nu, șopti femeia, deși i se sfâșia inima. 

Jack se aplecă și mai mult spre ea și-i simţi răsuflarea caldă 
pe ureche. 


VP -59 


— Cissy, mama ta psihopată a evadat din închisoare. O mai ţii 
minte? Mai ţii minte cât de neînduplecată și de crudă poate fi? 
Dumnezeu știe unde va apărea sau ce va face. lar bunica ta a 
murit în seara asta, posibil ca rezultat al acţiunii premeditate a 
cuiva. 

— Nu știi asta. 

— Nu, însă știu că lucrurile au căpătat o turnură ciudată, care 
nu-mi place. Eu rămân aici. 

Pentru a-și sublinia afirmaţia, intră în living, ocoli jucăriile 
împrăștiate de B.J. pe podea și se trânti pe canapeaua 
capitonată cu piele pe care o aleseseră și o cumpăraseră 
împreună cu nici doi ani în urmă. 

Inima absurdă a lui Cissy tresări, dar o ignoră și-l strânse mai 
tare pe băiețaș la piept. 

— Jack, nu poti să rămâi aici. 

— Și ce-o să faci? O să chemi poliţia? 

— Probabil că ei și-au reluat deja postul, așteptând-o pe 
Marla. (Doamne, cât putea să fie de încăpățânat!) Nu vreau să 
stai aici. 

— Va fi doar pentru o noapte. 

— Nu, Jack. Nici pentru o noapte și nici pentru o oră. 

Îl trecu pe Biji de pe un șold pe celălalt. 

— La naiba, Ciss! 

— Știu, sunt căpoasă. De fapt, și tu ești la fel. Ar fi trebuit să 
fim perfecţi unul pentru celălalt. 

Cissy fierbea de acum; toată furia pe care o simţise după ce-l 
văzuse pe Jack ieșind din apartamentul Larissei dădea din nou în 
clocot. 

Își amintea scena aceea în toate detaliile. Jack încă își vâra 
cămașa în pantaloni, nu avea cravata la gât, părul îi era ud și 
ciufulit de parcă l-ar fi șters în grabă cu prosopul după ce făcuse 
duș. Larissa stătea în prag în halat de baie și, aparent, fără 
altceva pe dedesubt. Inima lui Cissy se prăbușise. Stătuse în 
mașina ei, ceva mai sus pe stradă, cu ochelarii de soare 
acoperindu-i jumătate de faţă. 

Deși nu se sărutaseră, Jack îi zâmbise larg Larissei când 
plecase și schițase un gest scurt din mână spre ea înainte de a 
cobori treptele spre Jeepul lui, aflat în parcarea blocului. 
Uitându-se după el, Larissa ieșise desculță pe balconul exterior, 
se aplecase peste balustradă și-i trimisese o sărutare din vârful 


VP - 60 


degetelor. Părul proaspăt spălat îi strălucise în lumina soarelui, 
decolteul i se jucase de-a v-aţi ascunselea cu reverele halatului 
și un sân alunecase afară înainte ca femeia, râzând, să strângă 
din nou reverele laolaltă. 

Totul pentru ochii lui Jack. 

Chiar și acum, amintindu-și scena aceea, Cissy se simțea 
rănită și scoasă din minţi de furie. Maxilarul i se încleștă. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Jack se opri din argumentatie, 
întinse braţul și ciufuli cârlionţii blonzi ai lui Biji, apoi întrebă cu 
glas obosit: 

— Eşti sigură că așa vrei să faci? 

Cissy ridică puţin bărbia. 

— Absolut. 

— Atunci... dacă ești sigura că tu și Biji o să fiţi ok aici, 
singuri... 

— Vom fi în regulă, îl asigură femeia ca și cum ar fi spus 
adevărul, ca și cum n-ar fi suferit când îl vedea, ca și cum n-ar fi 
jelit-o deja pe bunica ei, ca și cum n-ar fi fost deloc îngrijorată 
de evadarea mamei din închisoare. Cu puţin noroc, adăugă ea, 
aș putea chiar avea doi polițiști păzindu-mă afară. 

Bărbatul se încruntă și păru gata s-o contrazică, apoi se 
răzgândi. i 

— Bine. Atunci cred c-o să plec. Işi luă fiul în braţe, îl strânse 
cu putere, apoi îl așeză pe podea. La revedere, voinicule, îi 
spuse lui Biji și tonul lui de tandreţe îi frânse inima lui Cissy. 

Adunându-și toate puterile, se duse la ușa din faţă și o 
deschise. Buzele lui Jack zvâcniră scurt. Ridică ochii spre ea și 
privirea pe care i-o aruncă îi tăie respiraţia femeii. Întunecată. 
Incinsă. Furioasă. Și incredibil de sexy. Temperatura din casă 
crescu parcă brusc cu câteva grade. Insă între ei, toate emoțiile 
fuseseră mereu intense. 

— Ai învins, Ciss, rosti bărbatul. Îmi pare rău pentru Buni. 

Când trecu pe lângă ea, o sărută cast pe obraz și Cissy era cât 
pe-aci să se răzgândească. Pulsul își înteți bătăile și-și simţi 
obrajii învăpăindu-se. W-o face, Cissy. Nu te lăsa vrăjită. După 
aceea, o să regreti. 

Nici măcar nu-l privi. N-avea decât să-l creadă o afurisită cu 
inima împietrită, nu mai conta. 


VP - 61 


Când Jack ieși din casă și înăuntru pătrunse o pală de aer 
umed, femeia auzi centrala șuierând și uruind, încercând să 
revină la viaţă, înainte de a amuţi din nou. 

În braţele ei, B.J. se zbătea și se zvârcolea. 

— Ta-tiii! ţipă el brusc, de parcă ar fi înțeles că persoana lui 
favorită de pe planetă pleca. Ta-tiii! 

Mda, gândi Cissy, închizând ușa și simțindu-se mizerabil pe 
dinăuntru - una peste alta fusese o zi infernală. 


VP - 62 


CAPITOLUL 5 


Jack se mustră vehement în timp ce se îndrepta spre Jeep. O 
dăduse în bară cu Cissy, nu încăpea îndoială în privinţa asta, iar 
ea îi transforma viaţa în iad. Decise c-o merita. Nu pentru că se 
culcase cu Larissa, însă fusese foarte aproape s-o facă. Al naibii 
de aproape. 

— Idiotule, murmură el, apoi descuie portiera Jeepului și se 
instală la volan. 

leși cu spatele de pe aleea de acces a casei și porni spre 
apartamentul său, totuși nu-l părăsea sentimentul că o 
abandona. 

După ce ocoli cvartalul, găsi un loc neocupat pe stradă, 
pentru ca pe Cissy să n-o apuce năbădăile fiindcă mașina lui 
rămăsese pe alee. Apoi își lăsă pe spate la maximum spătarul 
scaunului. Se gândea că, dacă polițiștii vor supraveghea locul, o 
putea face și el. Tinea permanent un sac de dormit în spate și 
avea două sticluțe cu apă în torpedo, așa că putea rezista 
destule ore. 

Desigur, avea un apartament pe care-l închinase chiar luna 
asta, când Cissy îi ceruse să părăsească locuinţa, dar îl detesta. 
Era rece. Lipsit de viaţă. Steril. În ciuda mobilierului închiriat, a 
unei plante artificiale și a unui televizor plasmă care acoperea 
aproape complet un perete, locul acela nu însemna „cămin”. 
Intr-un fel era o ironie a sorții, deoarece se considerase mereu 
burlac pe viaţă. Apoi o cunoscuse pe Cissy și totul se schimbase. 
Jack văzuse destule căsătorii nereușite, fusese martor direct pe 
câmpul de luptă al „fericirii” conjugale - în cazul părinţilor săi - 
apoi asistase cum câţiva dintre amicii lui mai idealiști plonjaseră 
în apele matrimoniale și fuseseră cât pe-aci să se înece. 

Și totuși, relaţia lui Cissy, oricât de năvalnică și de pătimașă 
fusese, îi schimbase mentalitatea despre căsnicie. Când se 
însurase cu ea, Jack renunţase de bunăvoie la elementele 
fundamentale ale vieţii de burlac - fotoliul, telecomanda, 
cuptorul cu microunde și frigiderul. Și nu le dusese dorul după 
aceea. 

Dar era realist. 


VP - 63 


Cissy era la fel furioasă. 

Extrem de furioasă. 

Aveau să fie necesare multe dulcegării, umilire, scuze 
redundante și zeci de fapte bune înainte ca ea să-l mai creadă 
vreodată din nou. Nu era nici măcar sigur că așa ceva era 
posibil. L-ar fi ajutat și adevărul rostit de buzele bosumflate și 
mincinoase ale Larissei, dar deocamdată femeia refuzase să-i 
spună lui Cissy ce se întâmplase de fapt. O parte din ea era 
încântată de situaţia neplăcută a bărbatului, deoarece insista 
că, dacă Cissy ar fi fost cu adevărat o nevastă care să aibă 
încredere în soțul ei, nu s-ar fi îndoit niciodată de Jack. Cissy 
fusese și prietena ei, deoarece lucraseră toţi la revistă, iar 
Larissa susţinuse sus și tare că rămânea la latitudinea lui Cissy 
dacă să aibă încredere în ei. 

Ceea ce era un rahat, așa cum știau toţi. Sentimentele rănite 
nu funcționau așa, nu răspundeau la ceea ce ar fi trebuit să fie 
într-o lume perfectă. 

Acum, chiar dacă Larissa s-ar fi răzgândit, era deja prea 
târziu. Cissy luase decizia și considerase tăcerea celeilalte ca o 
dovadă a faptului că se culcase cu Jack. Chiar dacă Larissa ar fi 
spus adevărul - și era un „dacă” foarte mare - Cissy n-ar fi 
crezut-o și ar fi ajuns fără îndoială la concluzia că Jack o pusese 
să facă asta. 

Așa că se aflau într-un impas. 

Dumnezeule, ce porcărie! 

A fost numai vina ta, Holt. Tu ai stricat totul. 

Bărbatul privi la strada pe care ploaia se scurgea pe panta 
dealului, pe lângă acoperișurile caselor victoriene, spre orașul 
de dedesubt. Mii de lumini clipeau în noapte, ferestre calde ce 
străluceau în blocuri de apartamente, hoteluri și clădiri de 
birouri din cartierul financiar. 

În casa lor, lumina se aprinse în camera lui B.J. și Jack o 
vizualiză pe Cissy efectuând ritualul de seară: îmbăind băieţașul, 
îmbrăcându-l în pijama, apoi așezându-se împreună în fotoliul 
masiv pentru a-i citi o poveste înainte de a-l așeza în pătuţ. 
Privind fereastra aceea, Jack simţi o singurătate pe care n-o mai 
simţise niciodată până atunci. Deschise o sticlă de apă, regretă 
că nu era cu bere, apoi văzu o mașină care parcă în fața casei. 

Grozav! 

Avea companie. 


VP - 64 


Se întorseseră polițaii. 

Își aminti că văzuse mașina aceea, un Cadillac clasic, la casa 
Eugeniei. Era automobilul vechi al lui Paterno. Se uită cum 
detectivul cobori, apoi deschise portiera din spate. Luă de pe 
banchetă o cutie cu mâner, apoi porni spre casă. 

Să fi fost o cușcă pentru transportul animalelor de companie? 

Jack auzi după aceea sunetul altui motor care se apropia. 
Când Paterno ajunsese lângă ușa casei, o dubă TV dădu colțul și 
se opri pe partea cealaltă a străzii, practic blocând cu botul 
aleea de acces spre garajul lui Cissy. 

Minunat! 

Jack puse dopul sticlei de apă și o lăsă pe scaunul din dreapta 
sa. 

Din dubă ieși o asiatică în canadiană portocalie cu literele 
postului TV - KTAM - inscripţionate deasupra unui buzunar, care 
deschise o umbrelă înaltă. Reportera, al cărei păr perfect coafat 
strălucea în lumina slabă a felinarului stradal, se repezi către 
Paterno, trecând peste peluză, ca și cum ar fi sperat să ajungă 
la el înainte să intre în casă. 

Situaţia nu mai arăta chiar așa de bine. 

Jack întinse mâna către mânerul portierei. 

— Domnule detectiv! strigă reportera, apropiindu-se de el. 
Domnule Paterno! Putem sta niţel de vorbă? 

Un cameraman o urma îndeaproape, cu camera TV masivă 
proptită pe un umăr, în timp ce alerga după femeie. 

— Noi doi am mai vorbit. Sunt Lani Saito, de la KTAM. 

Paterno se întoarse exact în clipa în care Jack cobori din Jeep. 

— Ne puteți spune ceva despre evadarea Marlei Cahill? 

Paterno se opri brusc când femeia îi blocă drumul. 

— Sunt sigur că autorităţile penitenciarului și poliţia statală au 
dat o declaraţie, replică ei tăios. 

Reportera nu cedă. 

— Dumneavoastră aţi fost cel care a arestat-o, iar acum, cu 
câteva ore în urmă, soacra ei a murit în urma unei căderi. Este 
vorba de o crimă în cazul decesului Eugeniei Cahill? 

— Nu știm. 

Întrucât se afla în spatele detectivului, Jack nu-i putea vedea 
reacţia, însă iritarea din glasul său era evidentă. 

— Încă investigăm. 


VP - 65 


Paterno se întoarse spre casă și un câine începu să latre din 
cușca pe care o ducea. 

— Ce aveţi în cușcă, domnule detectiv? 

Lătratul care se auzea din cușcă făcea întrebarea inutilă. 

— Livraţi un câine? 

— Dispăruse. 

Polițistul porni către intrare. 

— Al cui este câinele? 

Paterno nu se mai obosi nici măcar să se întoarcă, dar Lani îl 
zări pe Jack și-și concentră atenţia asupra lui. El bănui că 
reportera știa cine era; la urma urmelor, susţinuse o amplă 
campanie de promovare când își lansase revista pe piaţă și 
participase la multe evenimente mondene. 

— Jack Holt? rosti ea și bărbatul observă interesul care-i licări 
brusc în ochii negri. 

Mintea reporterei începu să lucreze rapid. Jack nu mai așteptă 
ca ea să pună lucrurile cap la cap, ci o ocoli grăbit și-l ajunse din 
urmă pe Paterno la ușă. 

— Nu suna, rosti el exact în clipa când detectivul ridicase 
mâna; înăuntru, Coco parcă înnebunise și lătra nebunește, 
schelălăind și hămăind. Cissy tocmai l-a dus pe cel mic la 
culcare. Haide să nu-l trezim. Lasă-mă pe mine. 

Vâri cheia în broască și ușa se deschise. 

— Mă duc s-o anunţ, continuă el, împingându-l pe detectiv 
înăuntru și închizând ușa în urma lor. 

— Jack? strigă Cissy din capul scării. Am crezut c-ai înţeles... 

— Avem musafiri, răspunse el când Paterno puse cușca pe 
podea. 

— Poftim? Cine? 

Bărbatul îi auzi pașii familiari, ușori, pe trepte și deschise 
ușiţa din zăbrele a cuștii. 

Cu un hămăit ascuţit și surescitat, un ghemotoc de blană albă 
și zburlită se năpusti din interiorul cuștii și lătră nervos către 
picioarele lui Cissy când ajunse la parter. 

— Oh! 

Femeia își strânsese deja părul în coadă de cal, iar mânecile 
tricoului îi erau suflecate în sus pe brațele ușor ude, dovezi ale 
băii rapide a lui Biji. Se uită de la Jack la Paterno, apoi se aplecă 
să ridice cățelușa surescitată, care lătra și sărea în sus către ea. 


VP - 66 


— Probabil că ar fi trebuit să fi telefonat în prealabil, rosti 
detectivul. Am găsit-o închisă într-un dulap din bibliotecă. 

— Poftim? întrebă Cissy. 

— Bunica dumitale ar fi închis-o vreodată... 

— Într-un dulap? Nu! Niciodată! 

Ținând în braţe căţelușa terier care se zbătea, Cissy primi ca 
rasplata o limbă roz care o lingea pe toată faţa. Nu-și putu 
abţine zâmbetul. 

— Da, da, și eu mă bucur să te văd, îi spuse sec, apoi chicoti 
văzând entuziasmul lui Coco. Se uită la Paterno și zise: Bunica 
mea o adoră și, fără glumă, mai degrabă ar muri decât s-o- 
nchidă... Clipi repede și scutură din cap. Scuze... Incă... încă 
procesez cele întâmplate. Adevărul este că Buni n-ar fi închis-o 
niciodată pe Coco în nimic, nici chiar în asta, arătă ea spre 
cușcă. Încă de când era pui, cățelușa asta a stat în poala lui Buni 
în timp ce ea se uita la televizor, croșeta sau citea. Bunica mea 
a fost incredibil de scrupuloasă. Detesta murdăria de orice fel, 
dar pe de altă parte nu-i păsa absolut deloc de părul de câine 
atâta timp cât provenea de la Coco. 

Scărpină câinele după urechi și Coco icni fericită, cu ochii ca 
niște mărgele negre continuând să-i privească neiîncrezător pe 
Jack și Paterno. 

— Mulţumesc că ai adus-o, îi zise ea detectivului după care se 
uită la soțul ei ca și cum ar fi întrebat Si tu ce cauti aici? 

Paterno băgă mâna în buzunar și scoase un carneţel cu 
spirală. 

— Dacă tot sunt aici, te deranjează dacă mai pun câteva 
întrebări? Niște clarificări la unele aspecte. 

Cissy ar fi vrut să-i spună să aștepte până a doua zi 
dimineaţă, îi stătea pe limbă, dar la ce ar fi folosit? Ar fi amânat 
inevitabilul încă o noapte? Încuviinţă din cap și întrebă: 

— Mâine când o să-mi iau mașina, voi putea intra în casa lui 
Buni? 

— Cred că nu vor fi probleme. 

— Atunci, întreabă, zise Cissy și intră cu Coco în living. Nu știu 
ce ți-aș mai putea spune, continuă ea, indicând canapeaua de 
pe care Jack fusese recent evacuat. la loc, te rog. 

— Mulţumesc. Am nevoie de numele prietenilor și asociaţilor 
bunicii dumitale, de numerele lor de telefon sau de adrese, dacă 
le ai. Eu le am pe acelea pe care le-ai avut în agenda 


VP - 67 


telefonului. Speram, de asemenea, că mi-ai putea spune ceva 
despre bunica dumitale, despre rutina ei. 

Se așeză pe canapea, iar Jack se apropie de șemineu și 
aprinse gazul. Flăcări aurii străluciră imediat peste buștenii din 
ceramică. 

— Cred că Deborah, însoțitoarea lui Buni, ţi-ar putea spune 
mai multe decât mine ce făcea ea zi de zi. Scuză-mă doar un 
minut să am grijă de căţel și revin imediat. Se adresă apoi lui 
Coco: Cred că ţi-e sete și poate și foame, nu? 

Cissy dispăru cu cățelul în bucătărie și, peste câteva secunde, 
se auziră pocnetele ușilor dulapurilor și zgomotul apei care 
curgea la chiuvetă, însoțite de o serie de lătrături ascuţite, 
sacadate. In scurt timp Cissy reveni, desculță, în timp ce Coco 
înfuleca probabil ce găsise să-i dea de mâncare. 

Jack se uită cum soţia lui își luă laptopul de pe un raft de sus 
al bibliotecii încorporate lângă șemineu, un loc „rezistent la 
copilași”, inaccesibil degețelelor curioase ale lui B.J., apoi îi 
deschise. 

— Un minut, rosti ea și se așeză pe un scaun în vreme ce Jack 
se rezemă de polita șemineului. 

Laptopul zumzăi și învie, iar Cissy își lăsă mânecile ude și 
suflecate în jos și răspunse la întrebările puse de detectiv, 
povestindu-i tot ce știa despre felul cum își petrecea bunica ei 
zilele. 

— Face parte din consiliul de administraţie al firmei Cahill 
House, care cândva s-ar fi numit „cămin pentru mame 
nemăritate”. Ba chiar cred că exact așa s-a numit iniţial. Acum 
totul este mult mai direct, nu-i strangulat de secretomanie și 
rușine, slavă cerului! Cahill House este un loc pentru 
adolescente sau tinere care au în jur de douăzeci de ani și care 
au rămas gravide și nu beneficiază de susţinerea familiei. Ele 
pot să locuiască acolo, să urmeze școala și să primească un gen 
de consiliere în timp ce așteaptă să nască. Reuși să surâdă, 
după care continuă: Este unul dintre lucrurile cu adevărat 
filantropice pe care le-a făcut familia mea. lar Cahill House a 
fost dintotdeauna unul dintre proiectele favorite ale lui Buni, 
alături de spital, din al cărui consiliu de administraţie a făcut 
parte, de asemenea. 

— Care spital? întrebă Paterno. 

— Bayside. 


VP - 68 


În timp ce polițistul își nota, Cissy continuă: 

— Buni joacă mahjong și bridge cu grupuri diferite de femei în 
fiecare săptămână. Cred că mahjong joacă miercurea, iar bridge 
joia... sau poate invers. Nu-mi amintesc. În fiecare vineri 
dimineaţă cu sfinţenie, Helene vine și o coafează de mulţi ani. 
Helene are un salon undeva prin Haight-Ashbury. Lars ar trebui 
să știe adresa. 

Laptopul clicăi, apoi Coco apăru în living și se duse întins la 
Cissy. 

— Hopa, zise ea, apoi puse laptopul pe o măsuţă alăturată și 
cățelul îi sări în braţe. Bun, să continuăm. 

În timp ce Paterno scria în carnet, Cissy recită sec nume și 
numere de telefon; pe multe dintre ele Jack le auzea pentru 
prima oară. După aceea, tânăra adăugă: 

— Bineînţeles, mai există și Cahill International, afacerea 
familiei. Acum câţiva ani a suferit un regres, dar cred că în 
prezent merge iarăși bine. Eu n-am fost foarte atentă, dar Buni 
încă face parte din consiliul de administraţie. Vreau să zic c-a 
făcut parte. Dumnezeule, mi-e greu să cred că nu mai există! 

— Aţi fost apropiate? 

— Nu pot spune că am fost chiar apropiate, clătină Cissy din 
cap. În adolescenţă, nu m-am dat în vânt după ea, însă bunica 
n-a considerat asta ca fiind ceva anormal. Poate n-o să mă crezi, 
dar pe ea o obseda moștenitorul de sex masculin al familiei. Era 
ceva ridicol, de modă veche, dar din cauza asta doar am tolerat- 
o în copilărie. lar ca adolescentă, aș fi preferat să fiu oriunde 
altundeva, iar ea locuia cu noi. A fost groaznic! 

Işi feri ochii pentru o clipă și trăsăturile i se încordară de 
emoție. 

— Însă odată cu trecerea anilor ne-am apropiat, după care s-a 
născut B.J. și Buni a înnebunit. Cred că din cauza că era băiat. 
Gura i se strâmbă și Jack detestă durerea pe care i-o văzu în 
ochi. Știi, uneori mă-ntreb cum ar fi reacţionat dacă ar fi fost 
fată. Se uită iarăşi la Paterno. Probabil că nu la fel. Nu ţi se pare 
incorect? 

Paterno ridică din umeri. 

— Din ceea ce văd, puţine familii sunt perfecte. 

Cissy pufni și privi pe fereastră în noaptea neagră de afară. Își 
frecă braţele cu un aer absent, cuprinsă parcă de un fior 
neașteptat. 


VP - 69 


— Şi unde-i restul familiei acum? întrebă detectivul. 

— În San Francisco am rămas numai eu, răspunse Cissy pe un 
ton cumva defensiv, așa cum făcea întotdeauna când cineva se 
interesa prea amănunţit de familie; era sensibilă în privinţa 
celorlalte rude, iar Jack n-o învinuia pentru asta. Unchiul și 
mătușa mea îl cresc pe fratele meu vitreg în Oregon. Cred că ţi-i 
reamintești. 

Paterno aprobă din cap. 

— Ai numărul lor de telefon? 

Mângâind-o pe Coco cu un aer absent, Cissy recită din 
memorie numărul de telefon. 

— Și, bineînţeles, adăugă ea, mai este și mama mea. 

Se uită pe geam, în bezna nopţii, aproape ca și cum s-ar fi 
așteptat ca Marla să apară în spatele sticlei pe care șiroiau 
picăturile de ploaie. 

Paterno se opri din scris și începu să țăcănească butonul 
pixului, cu un gest reflex, pierdut în gânduri. 

— Nu ai verișori sau alte rude prin alianţă? 

— Mai sunt verii tatei. 

Maxilarul femeii se încordă când menţionă numele bărbatului 
care o concepuse. Deși Alex Cahill murise de mulţi ani, Cissy nu- 
| iertase niciodată pentru că o neglijase cât timp fusese în viaţă. 

— Buni îi numea întotdeauna „oile negre”. Scărpină căţelușa 
după urechi. Monty, adică Montgomery, este la-nchisoare, dar 
sora lui, Cherise, ar trebui să fie în oraș. Cred că numele ei de 
familie este Favier - e greu să ţin socoteala, fiindcă s-a măritat 
de mai multe ori. 

Polițistul încuviinţă din cap, de parcă ar fi știut într-adevăr 
despre ce era vorba. Jack nu știa însă. Uneori i se părea că, 
ironic, cu cât o cunoștea mai mult pe Cissy, cu atât știa mai 
puţine despre ea. 

— Ei nu s-au înțeles niciodată cu restul familiei. Considerau că 
bunicul meu făcuse o măgărie și-l dezmoștenise pe bunicul lor. 
Monty și Cherise nu s-au împăcat niciodată cu gândul ăsta. 

— Așa s-a întâmplat într-adevăr? Bunicul lor a fost 
dezmoștenit? 

Cissy ridică din umeri și Jack își dădu seama că se străduia să- 
și păstreze răbdarea. Îi zări încordarea din corp și mijirea ușoară 
a ochilor. Era evident că nu-l plăcea pe Paterno și că nu-i 
plăceau întrebările lui. 


VP - 70 


— Nu știu. Buni ar fi trebuit să știe... Glasul i se stinse și îl 
drese scurt. Uite ce-i, realmente nu știu ce ţi-aș mai putea 
spune. 

Paterno aprobă și se purtă ca și cum mai auzise toate astea și 
înainte, însă pentru Jack erau noutăţi. Detectivul mai puse 
câteva întrebări, o rugă pe Cissy să verifice dacă lipseau obiecte 
de valoare când avea să se întoarcă în casa Eugeniei, apoi 
plecă. Jack îl conduse la ușă și văzu că duba KTAM nu mai bloca 
aleea de acces spre garaj. A 

Asta era o veste bună, cel puțin deocamdată. Insă n-avea să 
dureze mult. Mai devreme sau mai târziu, Lani Saito sau 
altcineva care adulmeca un subiect fierbinte avea să se 
întoarcă. 

Închise ușa după Paterno și se uită cum polițistul merse către 
Cadillac-ul său. După ce se asigură că n-avea să revină, Jack 
veni în living, unde focul șuiera sub grătarul șemineului, iar 
Cissy stătea în fotoliu mângâind-o pe Coco și uitându-se pe 
fereastră. 

— Deci? zise bărbatul. 

Ridică o fotografie înrămată a lui B.J., la prima lui aniversare, 
cu o lumânare aprinsă pe tortul ce fusese așezat pe tava 
scaunului său înalt. În timp ce privea tortul, uimit și impresionat. 
Ochii băiețelului păreau de două ori mai mari decât dimensiunea 
lor obișnuită. 

— Deci... ce? replică Cissy, fără să-l privească. 

Jack puse fotografia înapoi pe masă. 

— O să mă dai din nou afară? 

— Va trebui s-o fac? 

— Nu, nu va trebui. 

Femeia șovăi de parcă în armura ei apăruse o fisură 
minusculă. Privi apoi într-o parte, iar Jack, precaut, nu se 
apropie de ea pentru a încerca s-o atingă, să-i ofere genul de 
mângâiere și înţelegere pe care ea nu le dorea. 

— Îmi forţezi mereu mâna, zise ea. 

— Nu, Cissy, tu ești cea care o face. Tu mă forţezi să plec de 
aici. 

— lar tu știi care-i motivul, declară femeia ridicând braţele cu 
un gest de iritare. M-am săturat de certuri. Jack. Poţi să dormi pe 
canapea - dar cu o condiţie... ba nu, cu două... și dacă mă 
gândesc mai bine, chiar cu trei condiţii! 


VP -71 


Înainte ca el să poată răspunde, Cissy ridică un deget. 

— İn primul rând, pleci de aici mâine dimineaţă devreme. Nu 
rămâi, nu capeţi cartonașul „Eliberat din închisoare”, nu te 
aștepți să te muţi înapoi, ci pur și simplu dispari înainte să mă fi 
trezit eu. 

— Am înţeles. 

Un al doilea deget se ridică spre cer. 

— In seara asta o scoţi pe Coco afară. 

— Mă urăște. 

— Nasol! Ridică și al treilea deget. Înainte să pleci, repari într- 
un fel sau altul porcăria asta de centrală. 

— Nu chemi un instalator? 

— E duminică. Termometrul de aici spune că temperatura e 
sub șaisprezece grade, iar termostatul a fost reglat pentru 
douăzeci și unu de grade. 

— O să mă uit la ea. 

— Bun. Cissy îl privi cu un aer nesigur, de parcă nu-și dădea 
seama dacă învinsese sau pierduse. Atunci, asta-i tot. Noapte 
bună! 

— Noapte bună, spuse Jack. 

Cissy ieși din living, traversă holul de la intrare și apoi urcă 
scara. Picioarele ei desculţe abia se auzeau pe treptele din lemn 
de esenţă tare. La etaj, podeaua scârţâi sub pașii ei. Bărbatul 
auzi o ușă deschizându-se, apoi văzu cum o pernă și un sac de 
dormit aruncate pe scară. Sacul ricoșă din ușa debaralei de pe 
hol, iar perna derapă pe podea și se opri când lovi spătarul 
canapelei. 

— Mulţumesc! strigă Jack către etaj. 

— Cu plăcere. 

După o secundă, se auzi scârțâitul specific al ușii dormitorului 
când se deschise, apoi se închise cu un bufnet surd, urmat de 
clicul încuietorii. In mod evident, Cissy voia să se asigure că nu 
va încerca s-o vrăjească pentru a se strecura în patul lor dublu. 

Jack nu se amăgea chiar așa ușor. 

Ridică sacul de dormit, îl desfăcu și-l întinse peste pernele din 
piele lucioasă ale canapelei blestemate. Aruncă apoi și perna 
într-un capăt și-și examină opera. Nu era prea grozav, totuși era 
în mod clar mai bine decât în mașină, se gândi el când intră în 
bucătărie, luă ultima sticlă de bere din frigider și-i deschise 
capacul. După ce bău un gât lung, dar nu întru totul satisfăcător, 


VP- 72 


luă cățeaua, care începuse să mărâie și să-l privească suspicios, 
o duse afară, o lăsă pe gazonul de lângă patio și așteptă în 
burnița rece ca afurisita de Coco să adulmece toate afurisitele 
de tufișuri înainte de a-și face afurisitele nevoi. 

— Nu mă gândisem tocmai la asta, îi zise el terierului după 
ce-l aduse în casă și luă o cârpă de vase ca să-i șteargă lăbuţele 
ude. 

În ciuda eforturilor sale, singura răsplată a fost un mârâit de 
ameninţare și, pentru o clipă, se gândi că afurisita de potaie ar 
putea chiar să-l muște. 

— Să nu-ţi treacă așa ceva prin minte, o avertiză Jack. 

Când o așeză pe Coco pe podea, căţeaua se îndepărtă în 
goană de el, aproape că derapă fugind spre scară, după care sui 
atât de iute treptele, de parcă ar fi fost de două ori mai tânără și 
ar fi fugit să-și salveze viața. 

— Drum bun, murmură bărbatul. 

Se mai uită o dată în sus pe scara întunecată, apoi se întoarse 
în living, se trânti pe canapea și luă telecomanda. Se gândi la 
ironia considerentelor lui anterioare despre viața de burlac. 
Chiar și însurat și în casa lui, nu diferea prea mult. 

Deschise televizorul pe postul de știri locale, iar acolo, 
acoperind întregul ecran extraplat, văzu ultima fotografie pe 
care soţia lui o avea cu mama ei: poza din cazier a Marlei 
Amhurst Cahill. 

x kx * 

Esti o proastă! 

Cissy se dezbrăcă, lăsă hainele să cadă pe podeaua 
dormitorului, apoi se îmbrăcă în pijamaua care-i devenise prea 
mare în ultima lună, își pierduse pofta de mâncare; stresul 
cauzat de separarea de Jack o costase cinci kilograme pe care 
nu-și putea permite să le piardă. 

lar acum el era la parter. 

Grozav! 

Ești o idioată și jumătate. În noaptea asta pe canapea. lar 
mâine ce va fi - aici sus, în dormitor? Și după aceea? O să-l ierti, 
pur și simplu? O să te resemnezi cu alte suferințe? O să te 
înhami împreună cu B.J. la un montagne russe emoțional pentru 
tot restul vieților voastre? Nu poti face asta, Cissy. Indiferent cât 
ai dori s-o faci. Jack Holt este un afemeiat - simplu și direct. Este 


VP-73 


posibil ca nici măcar să nu-și dorească să-ți facă vreun rău, dar 
dacă-l vei lăsa, îti va frânge inima din nou și din nou. 

Și nu-i putea îngădui asta. 

Era foarte simplu. 

Intră în mica baie a dormitorului, pe care ea și Jack o 
construiseră într-o porţiune a fostului pod, se spălă pe dinţi și-și 
privi chipul pe care abia îl recunoștea. Ochii ei, care aveau auriul 
whisky-ului, așa cum spunea Jack, erau conturaţi cu rimel ce se 
întinsese, iar albul lor era congestionat cu vinișoare roșii de cât 
plânsese după ce își găsise bunica pe podeaua holului. Nasul îi 
era înroșit, două nenorocite de coșuri se pregăteau să-i erupă pe 
bărbie, iar pomeţii îi erau mai definiţi ca oricând. Își șterse 
apăsat toate urmele machiajului, după care scotoci în sertar 
după crema antiacnee pentru care era prea vârstnică, dar 
renunţă să mai caute când o auzi pe Coco zgâriind la ușă. 

— Stai un pic, zise ea și traversă dormitorul. 

Deschise ușa, așteptându-se într-un fel să-l vadă dincolo de 
prag pe Jack, cu umărul rezemat de canatul ușii, cu un surâs 
irezistibil fluturându-i pe buze, cu o privire ștrengărească. 

Însă cățelușa era singură. 

În mod nebunesc, femeia simţi un fior de dezamăgire. 

— Vino-ncoace, îi șopti ea lui Coco, să mergem să vedem ce 
face Biji. 

Auzi dinspre living zgomotul slab al televizorului și observă 
pâlpâiturile luminoase proiectate de ecran pe peretele scării. 
Suspinând, descoperi că era ridicol de confortabil să știe că nu 
era singură în noaptea asta. Să știe că Jack era la parter. In casa 
lor. 

Cissy dragă, dar tu chiar EȘTI dusă complet cu capul! 

Împinse ușa pe care o lăsa mereu întredeschisă, deschizând-o 
acum mai larg. În camera sa, băieţașul dormea în pătuţ și Cissy 
simţi cum îi crește inima văzându-l în pijamaua-salopetă ce-l 
acoperea de sus până jos în bumbac moale, bleu deschis. 
Cârlionţii blonzi i se uscaseră după baie și dormea pe spate, cu 
buzele întredeschise. O flotă de avioane, vechi și noi, de la 
biplane la Lear-uri, atârnau din tavanul pe care ea și Jack 
pictaseră norișori. 

— Nu te lăsa păcălită de aspectul lui de îngeraș, șopti Cissy la 
urechea lui Coco în timp ce-și privea fiul. A fost un terorist toată 
săptămâna. 


VP - 74 


Cu mâna liberă, aranjă păturile lui Biji și se uită la pieptul lui 
micut care se ridică și cobora în ritmul respirației. 

Mulțumită că dormea adânc, reveni pe hol și îi veni să ţipe 
când zări o siluetă întunecată lângă scară. Mâna femeii se duse 
în dreptul inimii cu o clipă înainte de a-l recunoaște pe Jack. 

— Dumnezeule, Jack, ce cauţi aici? Am avut o-nțelegere! 

— Voiam să fac exact ce ai făcut tu. Să mă uit dacă Biji e 
bine. 

— Da, este foarte bine! 

Insă Jack trecu pe lângă ea și vâri oricum capul în odaia fiului 
său. Cissy simţi un fior în inimă când îl văzu pe Jack zâmbind și 
așezându-și cu grijă palma mare pe burtica băiețelului. 

Simţi un fior în inimă. 

Nu te lăsa fermecată de el, n-o face! 

— Ai dreptate, rosti Jack revenind pe hol. 

Atinse cu umărul o fotografie înrămată pe care Cissy încă n-o 
luase de pe perete: căsătoria lor în capela mică și idioată din Las 
Vegas. Ea purta o rochiţă scurtă, albă, iar el era îmbrăcat în 
smoching și niciunul dintre cunoscuții lor nu fusese acolo ca să 
asiste la eveniment. 

Jack văzu încotro privise și se uită la fotografie, îndreptând-o. 

— Nu-ţi place prea mult detectivul Paterno, așa-i? 

— N-a fost tocmai un apărător al familiei mele, dar haide să 
discutăm despre asta altă dată. 

Cissy crezu că bărbatul avea să pună mâna pe ea chiar atunci 
și acolo, ţinând seama de distanţa foarte mică dintre ei. Insă 
căţelușa din braţele ei mârâi și Jack își reţinu orice posibilă 
pornire. 

— Câinele ăsta chiar mă urăște, rosti el ușor amuzat. 

— Poate că are un motiv. 

— Asta a fost un atac ieftin, Ciss, replică el, dar amuzamentul 
nu-i dispăru. Știi ceva, a început să mă obosească să tot fiu 
ţapul tău ispăşitor. 

— Tu ești cel care a insistat atât de mult să revină în casă. 

— Este casa mea, Îi reaminti el. Cel puțin jumătate din ea. Nu 
vreau totuşi să discutăm despre asta acum. Ştiu bine că azi ai 
trecut prin destule. Aşa că, deocamdată, noapte bună, Ciss. 

Merse cei doi-trei metri până la scară și coborî, lăsând-o pe 
hol. Femeia se uită la fotografia de la nuntă, o luă de pe perete, 


VP -75 


iar după ce intră în dormitor o aruncă în coșul de gunoi cu atâta 
putere, încât geamul se sparse și rama se rupse. 

Spunându-și că nu-i păsa câtuși de puţin de blestemata de 
fotografie, așeză căţelușa pe podea, dar terierul nici nu voia să 
audă de așa ceva. Cu o agilitate surprinzătoare, Coco sări pe pat 
și se instală pe perna lui Cissy. 

— Ah, nu! Nici gând! 

Cissy o împinse în partea lui Jack, unde cățelușa se învărti de 
un milion de ori înainte să se instaleze pe locul ce fusese ocupat 
anterior de bărbatul de la parter. 

Cât de jalnic era totul! Ea și potaia asta micuță într-un pat ce 
părea acum infinit de lat. 

Cissy se băgă sub pătură și luă o carte, însă după ce citise de 
trei ori la rând același paragraf, fără să-și amintească niciun 
cuvânt, puse cartea pe noptieră și stinse lumina. Coco sforăia 
deja mulţumită, însă femeia rămase cu ochii în tavanul 
întunecat. 

Poliţia credea într-adevăr că bunica ei fusese omorâtă. 

Chiar în săptămâna când mama ei evadase din închisoare. 

Se cutremură, își trase pătura până la gât și privi pe fereastră 
unde felinarul stradal ilumina o zonă de pe trotuar. Afară nu era 
niciun echipaj de poliţie, însă ploaia cădea neîncetat, aproape în 
averse, și pentru o secundă, sau pentru doar o jumătate de 
bătaie de inimă, i se păru că zărește pe cineva în exteriorul 
acelui spot de lumină spălăcită, o apariţie întunecată și neclară 
care putea fi o persoană într-un palton negru sau un produs al 
imaginaţiei ei. 

Un frison de teamă îi îngheţă pe șira spinării și inima aproape 
că i se opri. 

Astea sunt nălucirile tale. 

Cobori totuși din pat și, pe întuneric, se duse lângă fereastră, 
camuflată de draperii, și trase cu ochiul în noaptea ploioasă. 
Luminile din casele vecine ar fi trebuit s-o facă să se simtă mai 
în siguranţă. Jack, care se afla la parter, ar fi trebuit s-o facă să 
se simtă mai în siguranţă. 

Degetele ei prinseră strâns draperia în timp ce ochii 
sfredeleau bezna. 

Nu-i nimeni acolo. Uite... nu-i nimic! 

Și totuși, i se puse un nod în gât și se împotrivi imboldului de 
a-l striga pe Jack. 


VP - 76 


Se gândi la Marla în vreme ce scruta cu privirea locul unde i 
se păruse că zărise pe cineva pândind. 

Unde era? 

Era aici? 


VP - 77 


CAPITOLUL 6 


Canapeaua nu era făcută pentru somn. 

Era perfectă să stai pe ea. 

Era minunată să te uiţi la televizor. 

Era perfectă să faci sex. 

Dar în niciun caz să dormi toată noaptea pe ea. 

Jack se trezi cu gâtul înţepenit și cu un gust oribil în gură. Nu 
îndrăzni să urce la etaj și s-o trezească pe Cissy, așa că intră în 
baia mică de lângă holul de la intrare și se spălă pe dinţi cu 
degetul pe care pusese săpun lichid. 

Se gândi să facă un ibric de cafea și apoi să i-l ducă lui Cissy 
în dormitor, poate chiar să găsească o floare artificială pe care 
s-o ţină între dinţi în strădania de a o face să surâdă, dar după 
aceea se răzgândi. O parte din înțelegerea lor fusese ca el să 
plece înainte ca ea să se trezească. Cissy nu era o persoană 
matinală și era încă prea nervoasă pe Jack ca să se poată gândi 
măcar la iertare. Bărbatul merse în bucătărie, râșni cafea, găsi 
filtrele și turnă apă în aparat, apoi apăsă pe buton. 

Tocmai când primele picături aromate începură să curgă în 
carafa, îi vibră telefonul. Displayul afișa numele și numărul de 
telefon ale surorii sale. Nu era un semn bun. Se gândi să nu 
răspundă, dar știa că asta n-avea s-o oprească. Jannelle - înaltă, 
blondă și cu cinci ani mai mare decât Jack - fusese fotomodel, 
înainte de a deschide propria-i școală pentru fete care voiau să- 
și schimbe viaţa. Era încăpăţânată și neobosită când dorea 
ceva. Dacă îl suna la ora șase dimineaţa, n-o făcea doar pentru 
a-l întreba de sănătate. Probabil că avea o intenţie foarte clară. 

— Bună, Jannelle, vorbi el în șoaptă, ca să nu-și trezească 
soția, fiul sau căţelușa lătrătoare. 

— Ce-i chestia asta că bunica lui Cissy a fost omorâtă? întrebă 
ea. 

Asta era Jannelle - mereu directă, fără îndulciri. 

— Bună dimineaţa și ţie, replică Jack. 

— Ştii despre ce vorbesc, nu? Urlă toate canalele de știri! 
Dumnezeule, chiar a fost omorâtă Eugenia Cahill? 


VP - 78 


Sora lui părea nervoasă, neliniștită. O auzi inspirând profund, 
apoi sunetele distinctive ale aprinderii unei ţigări, deși se lasase 
de fumat de peste șase luni. 

— Asta pare să fie teoria actuală, recunoscu Jack și se rezemă 
cu șoldul de colţul dulapului din bucătărie. 

Cafeaua se filtra încet și sigur, bolborosind, șuierând și 
umplând bucătărioara cu o aromă caldă și bogată. 

— Marla a fost? Ea și-a omorât soacra? 

— Nu știu. 

— Cum s-a-ntâmplat? 

— Jannelle, realmente nu știu. Ajunge cu interogatoriul ăsta! 
Jack își auzi glasul ridicându-se nervos și se strădui să-l coboare. 
E devreme. la-o încet! Din câte știu eu, e posibil ca Eugenia să fi 
căzut pe scară. Nu pare să se fi întâmplat așa, dar cine știe? 

— Deja m-a sunat un reporter. Îţi vine să crezi? Probabil că 
jegosul știa că ești soțul lui Cissy, nu te-a putut găsi în cartea de 
telefoane și i-a sunat pe toţi cei pe care-i chema Holt și aveau 
iniţială „J”. Dumnezeule, trebuie neapărat să schimb asta! 
Probabil că l-a sunat și pe tata. Și pe J.J. Țin-te tare. Cred că sunt 
la fel de furioși ca și mine, dacă nu mai rău. 

— Mă ţin tare. 

Jack fixă telefonul între umăr și ureche. Deja cotrobăia într-un 
dulap în căutarea unei cești, găsi o cană din vremea când fusese 
la universitate și scoase carafa din cafetieră înainte să-și 
terminat ciclul. 

— Deci pe tine nu te-a sunat nimeni? 

— Nu încă. Dar casa noastră... casa lui Cissy nu are trecut 
numărul în cartea de telefon, iar eu nu am telefon fix în 
apartament. Folosesc doar mobilul. 

— Presa o să ţi-l afle și pe ăla. . 

Jack era și el convins de asta. Işi umplu o ceașcă în timp ce 
lichidul negru continuă să curgă din rezervor, să treacă prin 
filtru și să cadă pe placa încinsă, unde sfârâia. Puse repede 
carafa înapoi în aparat și o ascultă pe Jannelle asaltându-l cu și 
mai multe întrebări la foc automat: 

— Când s-a-ntâmplat? 

— Cum? 

— Cine ar fi făcut așa ceva? 

Mustrată totuși de o fărâmă de conștiință, femeia întrebă: 


VP - 79 


— Dumnezeule, cum e Cissy? Ai vorbit cu ea, nu? Ai... Oh, 
Doamne, de asta vorbești în șoaptă! Ești cu ea, așa-i? Oh, Jack, 
nu! O auzi trăgând adânc din ţigară. Nu ţi-am zis să divorțezi de 
nenorocită și să termini cu ea? 

Jack nu era dispus s-o asculte. 

— Ce vrei? o întrebă rece. 

— Răspunsuri. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să știu dacă reporterii vor mai suna. 

— Ce s-a-ntâmplat cu teoria ta cum că „absenţa publicităţii 
înseamnă publicitate proastă”? 

— Poate că a fost prea vastă. Mă gândesc s-o reformulez, 
răspunse femeia din apartamentul ei mic din Sausalito. 

— Încearcă „nu am comentarii”. Uite ce-i, trebuie să-nchid. 
Vorbim mai târziu. 

Înainte ca sora lui să mai poată rosti alt cuvânt, Jack închise 
telefonul și luă încă o gură zdravănă de cafea. Ce naiba era cu 
Jannelle? Autoritară din fire, își våra întruna nasul în treburile lui. 

Pe de altă parte, toată familia lui avea tendinţa să-l irite. 
Fiecare avea una sau mai multe opinii; niciunul nu putea 
vreodată să-și ţină gura. Și toţi comentaseră despre separarea 
lui de Cissy. Jannelle, care divorțase ea însăși de două ori, n-o 
plăcuse niciodată pe Cissy și abia aștepta ca despărțirea să se 
finalizeze oficial. Când fratele ei o anunţase, arcuise o 
sprânceană perfect pensată, își încrucișase picioarele incredibil 
de lungi, se lăsase pe spate în scaunul din restaurantul cu 
specific italian de pe Pier 39 și zâmbise. Afară, o colonie de lei 
de mare lenevea pe docuri sub soarele iernii vântoase; înăuntru, 
Jannelle comandase două cupe de șampanie și spusese: 

— Să toastăm pentru regăsirea libertăţii tale. Am zis mereu că 
ar trebui să divorțezi de nenorocita aia. 

Jack ieșise din local, lăsând-o cu cele două cupe de șampanie 
scumpă și cu nota de plată. Hoinărise după aceea fără ţintă pe 
chei, adulmecând mirosul sărat al oceanului și strecurându-se 
printre turiștii dispuși să înfrunte ziua vântoasă, deși însorită. 

Tatăl lui reacționase cu totul altfel. Jonathan Holt se întristase 
când auzise de posibilul sfârșit al căsniciei lui Jack. Se întâlniseră 
într-un bar irlandez, nu departe de biroul lui Jack din cartierul 
financiar. 


VP - 80 


— Sper că veţi găsi o cale să-ngropaţi securea războiului și să 
reparaţi situaţia, îi zisese el. 

Sorbise dintr-o bere Guinness și se uitase la oglinda lungă 
atârnată în spatele barului. Amândoi stăteau în picioare, cu câte 
un picior pe bara din alamă; pe poliţele din sticlă din fața oglinzii 
se întindeau o mulţime de sticle colorate și de pahare curate. 

— Nu uita că-i implicat și un copil, continuase el. Nepotul 
meu. 

— Știu asta, tată. B.J. nu-i doar nepotul tău, ci este fiul meu. 

Jonathan Holt avusese mereu stilul de a se pune pe sine în 
centrul oricărei conversaţi și nu era nici pe departe vreun 
specialist în căsătorii. Deși el și mama lui Jack înduraseră 
aproape patruzeci de ani de convieţuire, pe tot timpul căsniciei, 
lui Jonathan - care era chipeș, atletic și fermecător - îi venise 
greu să rămână credincios soţiei sale. În cele din urmă, Jill Holt 
se plictisise să întoarcă întruna și celălalt obraz, să privească în 
altă parte și să pretindă că nu auzea șoaptele în timp ce femei 
mai tinere flirtau cu soțul ei. Nu divorțase, ci se mutase într-un 
dormitor din capătul opus al casei, cât mai departe de el, fără să 
recurgă realmente la actul „separării”. După părerea lui Jack, 
Jonathan Holt era exact ultimul bărbat care să dea sfaturi 
despre caracterul sacru al jurămintelor de căsătorie. 

Jack nu trebuise totuși să se înfrunte și cu fratele lui mai mare 
Jon, cunoscut și ca „Jonathan Junior”, și numit uneori J.J. Jon 
fusese cândva un surfer renumit, iar acum „Își ispășea 
pedeapsa”, după cum zicea el, ca profesor de filosofie la un 
colegiu mic din Santa Rosa. Jon avea adesea relaţii cu 
studentele și crezuse dintotdeauna în vechea axiomă hippy: „Fă 
ceea ce-ţi place fără să ţii seama de părerea celorlalţi”. Când 
Jack îl anunţase prin telefon că se separase de Cissy, J.J. abia 
dacă reacţionase. 

— Frăţioare, e viaţa ta. Mama și tata au făcut o mizerie din 
viața lor pentru c-au rămas împreună atâta vreme. Dacă noi am 
învăţat ceva de la ei a fost că trebuie să pui capăt unei căsnicii 
proaste atât timp cât poţi. Eu așa am făcut. Nu-i mare scofală. 

Nu-i mare scofală. Cuvintele lui J.J. continuau să-l obsedeze pe 
Jack, răsunându-i în minte acum când stătea lângă ușile din 
sticlă și privea apropierea zorilor. Își zări reflexia spălăcită în 
sticlă și i se păru spectrală. J.J. se înșelase. Destrămarea 
căsătoriei sale era cea mai mare ispravă a întregii lui vieți 


VP - 81 


afurisite. lar căsătoria lui nu era „proastă”, ci mai trebuia lucrat 
la ea. Poate că mai trebuia lucrat chiar la e/ însuși. La urma 
urmelor, de la el pornise totul. 

Inchizând ochii pentru a doua oară, Jack aproape că auzi 
glasul mamei lui, de parcă ar fi fost în cameră cu el; de fapt, ea 
murise de cancer la ficat cu două luni înainte de nașterea lui B.J. 
Desigur, dacă Jill Holt ar mai fi fost în viaţă, ar fi invocat vechiul 
refren „până când moartea ne va despărţi”, deși n-ar fi contat 
prea mult. 

Divorțul fusese ideea lui Cissy. 

Jack auzi sunetul gheruţelor lui Coco pe trepte, apoi pași, în 
reflexia aceea neclară, își zări soţia intrând în bucătărie. Îl ţinea 
în braţe pe B.]., care era ciufulit. 

— 'Neaţa, zise Jack. 

— Am crezut că una dintre clauzele înţelegerii noastre a fost 
să dispari până dimineaţă. 

— N-am rezolvat încă problema centralei. 

Spre surprinderea bărbatului, Cissy nu comentă. Deși era încă 
în pijama, cu șuviţele decolorate de soare în dezordine și fără 
machiaj, târând în bucătărie un puști somnoros și aparent 
morocăânos, continua să fie frumoasă. 

— Salut, voinicule, zise Jack când Cissy îi întinse fiul. Ce faci? 

De obicei în culmea fericirii să-l vadă, Biji întoarse capul într-o 
parte și mormăi: 

— Nu! 

— Ce-i asta? îl întrebă Jack încruntându-se. 

— Nu, ta-ti! rosti apăsat B.].... 

Indreptându-se către carafa cu cafea, Cissy rosti peste umăr: 

— Bun-sosit în lumea mea. Asta i-a fost dispoziţia aproape 
toată săptămâna. Cred că-i mai ies niște dinţișori. Nu are 
temperatură și nici alte simptome de boală. E doar cu fundul în 
sus. Işi umplu o ceașcă, se rezemă cu șoldul de masă și suflă 
peste cafeaua ce aburea. Tu ai făcut asta? 

— Da. 

— Probabil că îţi priește viaţa de burlac. Uite ce-ai învăţat. 

— O să-ţi destăinui un mic secret. Stiam să fac cafea încă 
dinainte de a te cunoaște. 

— Cât timp ai locuit cu mine n-ai făcut niciodată cafea. 

— Tu ești cea care se trezește mai devreme. 

Femeia își ascunse un surâs în spatele marginii ceștii. 


VP - 82 


— Cum a fost canapeaua? se interesă ea. 

— Am dormit ca un prunc. 

— Adică te-ai sculat la fiecare trei ore și ai plâns? 

Biji, cu trupușorul moale ca o cârpă și nasul băgat între gâtul 
și umărul lui Jack, se uită la tatăl lui și făcu o strâmbătură. 

— Nu, ta-tijj! 

Cissy clătină din cap și începu să-i pregătească băiețașului 
fulgi de ovăz. 

— Poate că-i e foame pur și simplu, sugeră Jack. 

Încercă să-și smulgă fiul din starea de iritare ridicându-l 
deasupra capului și rotindu-l, dar B.J. nu se lăsă păcălit și începu 
să tipe parcă de durere. 

— Văd că tati nu mai are efectul său magic, comentă Cissy, 
îndreptându-și atenţia asupra băiețelului. O să păpăm, apoi o să 
mergem sus și-o să facem o băiţă adevărată, pentru că aseară 
n-ai avut parte decât de un spălat superficial și de o promisiune, 
apoi o să ne schimbăm și... 

Glasul i se ridică cu o octavă când vorbi cu Biji, zâmbindu-i și 
încrețindu-și nasul, însă copilul îi întoarse și ei spatele. 

— Se pare că și mami are un efect magic la fel de bun, 
observă Jack. 

— Cel puţin în dimineaţa asta, replică Cissy și continuă: Coco 
trebuie dusă afară, iar centrala tot nu bagă aer cald. 

— Acum mă ocup de astea. 

Jack își goli ceașca, apoi deschise ușa spre curtea din spate. 
Soarele încă nu răsărise, dar cel puţin ploaia încetase, lăsând 
aerul umed. 

— Haide, se adresă el căţelușei albe. 

Coco rămase sub masă ca bătută în cuie în podeaua din lemn 
de esenţă tare. 

— Haide, Coco, haide să-ţi faci mendrele. 

Câinele încăpățânat nici nu vru să se clintească. 

— Of, Doamne! exclamă Cissy, incapabilă să-și ascundă o 
undă de amuzament din glas. Haide, Coco. 

Ținându-și fiul în braţe, ieși din bucătărie și cățelușa prostuţă 
o urmă fericită. Peste umăr, femeia strigă spre Jack: 

— Să știi că ai fi putut s-o iei în braţe. 

— Și să risc să mă muște? întrebă el, urmând-o în curtea din 
spate. 


VP - 83 


— Pămpălăule, replică ea, totuși râse, iar Coco începu să 
adulmece iarba umedă. 

Telefonul fix sună în casă. Fără să-i dea drumul lui Biji, Cissy 
intră și răspunse. 

— Alo... Da, aici e... Nu, n-am nicio veste de la ea. Glasul îi era 
străbătut de o undă evidentă de iritare. Nu mă aștept să... 
Poftim? N-am nicio idee, da? Niciuna! Asta-i tot ce am de spus 
despre subiectul ăsta. Vă rog să nu mai sunaţi! 

Trânti receptorul atât de violent, încât Coco sări cât colo, 
întrerupându-și examinarea atentă a unui smoc de buruieni. 

Jack își auzi soţia mormăind în barbă când intră în living. Se 
părea că cineva o întrebase despre Marla. Făcu o grimasă, 
imaginându-și ce ar fi putut urma, câţi reporteri, bărfitori și 
curioși vor continua s-o deranjeze. Dorindu-și să poată stăvili 
torentul acela și să dea o mână de ajutor, o lăsă pe Coco să 
intre în casă. 

Ei bine, exista totuși ceva ce putea să facă. 

Centrala, un monolit gigantic și uruitor se găsea la subsol, 
după ce coborai două paliere de trepte abrupte ce coteau la o 
sută optzeci de grade, pe care ajungeai prin ușița de lângă 
bucătărie. Jack găsi o lanternă într-un sertar cu mărunțţișuri din 
bucătărie, apoi cobori scara, trecu pe lângă spălătorie și ajunse 
la centrală. Semăna cu o caracatiţă gigantică cu tentacule 
uriașe ce se ridicau spre plafon și spre camerele de deasupra. 
Înlocuirea ei figurase pe primele locuri ale listei de urgenţe, dar 
desigur, asta fusese înainte ca totul s-o ia razna și căsnicia lui să 
se năruiască. Nu, asta nu era adevărat! Nu se sfârșise complet, 
își reaminti bărbatul, chiar dacă Cissy se comporta ca și cum 
mariajul lor era muribund și nu exista nicio șansă de resuscitare. 

Jack nu intenţiona să renunțe. 

Petrecu o jumătate de oră cu blestemata de centrală și ajunse 
la concluzia că nu mai circula apa și că arzătorul era probabil 
terminat. Ţevile erau bune, poate că mai trebuiau curățate, însă 
centrala în sine trebuia înlocuită. Nu era o surpriză. 

Găsi un prosop în coșul pentru rufe murdare de lângă mașina 
de spălat. Ștergându-se pe mâini, sui scara și reveni în living, 
unde Cissy, care strânsese deja sacul de dormit, stătea pe un 
colț al canapelei, ţinându-l în brațe pe Biji care se juca cu un 
iepuraș din pâslă. 

— E terminată, o anunţă bărbatul. 


VP - 84 


— Asta-i opinia ta de specialist? 

— Da. 

Cissy oftă. 

— O să dau niște telefoane în dimineaţa asta, să iau niște 
oferte. 

Jack se uită la ceasul din living. Indiferent ce ar fi făcut, avea 
să întârzie la muncă și nu avea alternativă. La ora 10 avea o 
întâlnire cu reprezentanţii unui hotel important din centru care 
doreau o prezentare și, fiindcă hotelul acela era un client 
important de publicitate, Jack era dispus să discute despre asta. 
Ar fi fost minunat dacă ar fi putut urca să-și facă duș, dar așa 
ceva era imposibil. Cissy îi aruncase în curte absolut toate 
hainele după noaptea pe care o petrecuse la Larissa. Așa că, în 
partea lui de dulap nu mai exista nici măcar un hanorac de 
sport. 

Nu avea ce face - trebuia să se oprească pe la apartamentul 
său, să facă duș și să-și schimbe hainele înainte de a porni spre 
birou. 

— Trebuie să fug, zise el fără chef. Vrei să te duc până la casa 
bunicii, să-ţi recuperezi mașina? 

— Ah... Cissy se uită la ceasul de deasupra poliței șemineului. 
Nu, o să chem un taxi după ce ajunge Tanya aici. 

Buzele i se subţiară un pic când menţionă numele bonei, cea 
pe care Jack o găsise pentru Biji, o tânără de douăzeci și opt de 
ani în care, dintr-un motiv necunoscut, Cissy nu avea încredere, 
în ciuda listei ei de recomandări excepţionale. 

— Eşti sigură? Nu sunt încântat să te întorci acolo singură. 

Îi oferea un pretext, deși el însuși nu avea prea mult timp la 
dispoziţie. 

— O să fiu bine. Du-te. O să-ntârzii. 

El șovăi. 

— Du-te, Jack. Trebuia să fii plecat înainte să mă scol eu, mai 
ţii minte? 

N-avea rost s-o contrazică, mai ales când ea avea dreptate. 

— Bine. O să te sun mai târziu, dar dacă te răzgândești și vrei 
susținere morală, o să mă-ntorc să te iau. 

— Susţinere morală? repetă ea cu subiînţeles. 

— Vrei, te rog, să nu te mai referi la asta? Incerc să fiu de 
ajutor. 


VP - 85 


Cissy era gata să-i dea o replică usturătoare, apoi se răzgândi 
și se mulțumi să încuviinţeze din cap. 

— Bine. Ai dreptate. Amândoi știm cum stă treaba. 

— Perfect. 

Lui Jack aproape că nu-i venea să creadă. Femeia fusese atât 
de încăpăţânată, atât de acidă. Când trecu pe lângă canapea, 
bărbatul îi ciufuli părul lui B.J. și o sărută iute pe creștet pe 
Cissy, surprinzând-o. 

— Așa nu câștigi cine știe ce bile albe, Holt, îi spuse ea, dar 
după aceea se ridică în picioare și, ţinându-l pe Biji în brațe, îl 
conduse pe Jack la ușă. 

— Mă-ntorc după serviciu. 

— Nu, stai, nu trebuie să... 

Nu-și termină fraza și Jack luă asta ca pe un semn bun. Pe 
când alerga spre mașină, îi simţi privirea în ceafă. Ajunse la 
Jeep, privi peste umăr și o văzu pe Cissy pe verandă, desculţă, 
cu băieţelul în braţe. În ușa alăturată, Sara Delano, vecina lor, 
îmbrăcată la patru ace, își culegea ziarul complet ud din 
tufișurile de lângă verandă. 

— Bună, Jack! strigă ea și flutură din braţ, oferindu-i un surâs 
mult prea larg pentru o oră atât de matinală. 

— Bună, Sara! flutură și el din braț, apoi apăsă butonul 
telecomenzii. 

După ce se urcă în Jeep, văzu că Sara în fustă lungă, cu 
cizme, pulover, eșarfa și jachetă, traversa peluza către veranda 
pe care stătea Cissy. Asta era bine! Detesta s-o lase pe Cissy 
singură, deși ea făcuse tot posibilul ca Jack să știe că asta 
prefera. 

El însă n-o credea cu adevărat. Se uită peste umăr când ieși 
din locul unde parcase și o văzu pe Cissy cu coada de cal 
fluturându-i peste umăr în briză, ţinându-l pe fiul lor în braţe. 
Urmărea Jeepul cu privirea, iar figura furioasă îi dispăruse, 
lăsând în urmă o expresie gânditoare. 

Bărbatul zâmbi în barbă. 

La naiba, fata asta părea că îi ducea deja dorul! 

x kx * 

Cissy îl privi pe Jack îndepărtându-se. Cu coada ochiului zărise 
schimbul scurt de saluturi dintre el și Sara și văzuse cum ochii 
celeilalte femei urmăriseră mișcările lui Jack. 

Și ce dacă? 


VP - 86 


Erau prieteni. 

Sara și Jack fuseseră apropiaţi, nu era cine știe ce. 

Nu era nimic altceva. Nu însemna nimic! _ 

O străbătu totuși un fior ridicol de suspiciune. li veni greu să 
nu se întrebe dacă Jack și Sara avuseseră vreodată o aventură. 

Ca Larissa. 

Nu fi idioată, se mustră imediat. Sara e prietena ta. 

Dar așa se întâmpla tot timpul, nu? Soţia era întotdeauna 
ultima care afla adevărul. De câte ori comentase Sara cât de 
sexy era Jack? De câte ori încercase el s-o combine pe Sara cu 
unul dintre prietenii săi, spunând mereu că femeia era o partidă 
bună? Înainte de a-l găsi cu Larissa, Cissy nu s-ar fi gândit nici 
măcar o secundă că între soţul ei și vecina lor ar fi existat ceva, 
dar acum... 

Cissy se admonestă în gând. Așadar, privirile pe care Jack și 
Sara le schimbau din când în când păreau mai mult decât doar 
prietenoase. Cui îi păsa? 

Ea nu avea - în niciun caz - să devină una dintre femeile 
acelea bănuitoare pe care le detesta. Ce-o apucase? Dacă nu 
putea să aibă încredere în Jack, atunci cu siguranță putea să 
aibă încredere în Sara. 

Eşti dată peste cap din cauza celor întâmplate aseară și a 
morții Eugeniei. Asta e. Și pentru că Marla a evadat. Se 
cutremură la gândul acela și-și strânse fiul la piept, gândindu-se 
la necunoscutul care-i urmărise casa în noaptea anterioară. 
Oare fusese numai imaginaţia ei? 

— Hei! strigă Sara. 

Ținea, ziarul ud departe de jacheta ei ruginie, în vreme ce 
traversa iarba umedă ce separa cele două case. Sara era o 
roșcată cu pielea ca de porțelan și ochi mari de culoarea verde- 
închis a pădurii; fusese model în liceu, iar acum era o agentă 
imobiliară ambițioasă. Fusese măritată și divorțată de două ori, 
iar acum jura că va rămâne celibatară cel puţin până la treizeci 
și cinci de ani, ceea ce însemna peste doi ani. 

— Am auzit de bunica ta, rosti ea și-și îndepărtă părul din ochi 
printr-o mișcare bruscă a capului. Ce porcărie! Condoleante. 

— Mulţumesc, spuse Cissy. O rafală de vânt împrăștie frunze 
ude peste iarbă și ea se întoarse cu spatele. E pur și simplu 
șocant. 


VP - 87 


— Trebuie să te ţii tare. Sara se apropie de verandă și-l privi 
pe B.J. Heeei, gânguri ea. 

Sara nu avea copii și acum îi făcu din ochi băiețașului. Biji își 
jucă rolul de timid, ascunzându-și fața în gâtul mamei sale. 

— Vezi, zise Sara, ăsta-i efectul pe care-l am asupra tuturor 
bărbaților. 

Cissy se îndoia în privinţa asta. Ba chiar știa cu totul altceva. 

— Dumnezeule, urmă Sara, Biji seamănă tot mai mult cu tatăl 
lui pe zi ce trece. 

_ Era adevărat, fără să fie totuși ceva îngrozitor, bănuia Cissy. 
In mod clar, Jack era un bărbat chipeș, ceea ce uneori putea fi 
mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. 

Sara miji ochii spre cer, de parcă ar fi căutat soarele printre 
nori. 

— Oare se mai încălzește vreodată? 

— E totuși iarnă, îi reaminti Cissy. 

— Știu. Tânjesc după nisipul fierbinte, marea caldă și o 
margarita rece pe care să mi-o aducă un chelner pe nume 
Ramon! 

Cissy surâse. 

— Amin! 

— Ştii, ţi-ar putea fi de folos o vacanţă. Toate chestiile alea cu 
mama ta, iar acum și cu bunica... Peste problema divorțului... 
Sara clătină din cap și buclele ei roșii și elegant coafate îi 
unduiră în jurul obrajilor, iar manichiura perfectă îi ieși în 
evidenţă când atinse nasul lui B.J. cu vârful unui deget. E bine 
însă că mama te are pe tine, nu-i așa, Biji? Tu ești partea 
luminoasă. 

Băieţelul o privi, dar continuă să se strângă la pieptul lui 
Cissy. 

Sara se uită peste umăr și văzu cum Jeepul lui Jack ocoli un 
ultim colţ și dispăru din vedere. 

— Deci, se întoarse ea către Cissy, Jack s-a-ntors? 

— Ah, nu. A stat doar azi-noapte. M-a adus cu mașina de la 
casa bunicii. Mașina mea a fost blocată în curtea ei de 
vehiculele pentru urgente. 

— Dumnezeule, ai fost acolo? Sara holbă ochii. Ai dreptate, tu 
te duci mereu duminica la ea. Să nu-mi spui că tocmai tu ai 
găsit-o! 


VP - 88 


Când Cissy strânse din maxilare și încuviință din cap, pielea 
albă a Sarei păli și mai mult. 

— Doamne, ce groaznic! Eşti bine? Dădu ochii peste cap, 
teatral, îmi pare rău... Ce întrebare idioată! Cum ai putea să fii? 

— O să fiu bine, zise Cissy cu hotărâre; trebuia să fie așa 
pentru Biji. 

Mintea Sarei gonea însă deja. 

— Deci... la stai așa, zise ea și se uită în jur. Așadar, mașina 
ta e tot acolo? 

— Da. 

— Nu vrei să te duc eu s-o iei? Sara se uită la ceas, iar vântul 
îi flutură capătul eșarfei. Te-aș putea duce acolo. 

— Serios? Nu trebuie să te duci la job? 

— Azi lucrez de acasă. 

Cissy o privi cu atenţie pe prietena ei: fustă maxi, descheiată 
până la genunchi, cizme scumpe, pulover cu guler mare și larg 
și jachetă din piele întoarsă. Plus eșarfa. 

— Lucrezi de acasă îmbrăcată în felul ăsta? 

Sara izbucni în râs. 

— Am totuși niște întâlniri după-amiază, iar după ce îmi fac 
duș, mă îmbrac pentru tot restul zilei. Însă voi mai rămâne aici 
pentru o vreme. E unul dintre avantajele de a vinde case și dea 
avea biroul acasă. Așa că, dacă vrei să-ţi recuperezi mașina în 
dimineaţa asta, eu sunt disponibilă. 

— Ce zici, atunci, imediat după ce sosește Tanya? Asta 
înseamnă pe la ora nouă. 

— Perfect. Sara îi oferi un zâmbet care dusese probabil la 
încheierea multor vânzări. Sună-mă. 

Se întoarse și plecă spre casa ei, pășind cu grijă. Cissy o privi, 
apoi se uită în lungul străzii spre locul unde în noaptea trecută 
crezuse că văzuse silueta întunecată. Mânată de curiozitate, îl 
luă pe Biji, traversă strada și merse într-acolo. larba de pe 
peluza respectivă era strivită pe alocuri și în rigolă zări un 
chiștoc de ţigară, dar toate astea nu însemnau nimic... sau 
însemnau? Se întoarse și-și privi casa din poziţia aceea. Putea să 
vadă perfect fereastra dormitorului principal, iar dacă se mișca 
doar puţin vedea și camera lui B.J. 

O nouă rafală de vânt suflă pe stradă, zgâlțâind ramurile 
copacilor, și Cissy se simţi pătrunsă de un fior rece ca moartea. 
Ploaia începu să cadă ca o ceață deasă și glacială. 


VP - 89 


Nu este nimic, Cissy. Îti imaginezi, pur și simplu. 

Cu toate acestea, își strânse fiul ceva mai tare la piept când 
traversă iute strada înapoi și intră în casă. Telefonul ţâărâia 
sonor. Gâfâind, Cissy izbuti să ridice receptorul înainte ca apelul 
să intre în căsuţa vocală. 

— Alo? 

— Spuneţi-mi că nu-i adevărat, se auzi un glas gros de 
femeie. Spuneți-mi că Eugenia trăiește. 

Urmă apoi un smârcâit din nas. 

— Deborah? ghici Cissy, gândindu-se la însoţitoarea mamei ei. 

— Tocmai m-au sunat de la poliţie și după aceea am văzut la 
știri c-a suferit un accident. Of, Doamne, n-ar fi trebuit s-o las 
singură! 

— Nu-i vina ta, o asigură Cissy. 

— Ce mă fac eu acum? întrebă Deborah și Cissy petrecu 
douăzeci de minute consolând-o. 

Fosta însoţitoare întrebă direct ce se întâmpla cu jobul ei 
acum și Cissy nu știu ce să-i răspundă. Eugenia murise și nu mai 
era nevoie de Deborah. Cu cât mai multă blândeţe, îi explică 
situaţia evidentă, precizând că va fi plătită integral până la 
sfârșitul lunii. 

După ce închise, decise să le telefoneze șoferului Lars, 
bucătăresei Elsa, cameristelor și grădinarului. Aceștia trebuiau 
să afle ce se întâmplase cu Eugenia și dorea să-i asigure că le 
aprecia loialitatea. În momentul acela, decise că puteau rămâne 
ca angajaţi și să fie plătiți încă două luni și că urmau să 
primească recomandări excelente dacă se ajungea la concluzia 
că nu mai era nevoie de ei în reședință. 

Se opri însă imediat ce gândul acela îi trecu prin minte. Oare 
ea trebuia să ia deciziile astea? 

Hotări că răspunsul era afirmativ. Cineva trebuia să-i 
înștiințeze pe angajaţii familiei Cahill. Cineva trebuia să păstreze 
un soi de ordine. 

Mulţumesc, Buni, se gândi ea, simțind un amestec de durere 
și de frustrare. Cissy nu se dădea în vânt după Lars și cu toate 
că Elsa și Rosa erau amândouă drăguțe, Paloma era greu de 
citit. Trebuia însă ca ea să se ocupe de toate. 

Dușul putea să mai aștepte. 


VP - 90 


CAPITOLUL 7 


— Prin urmare, ce știm despre cele întâmplate cu Eugenia 
Cahill? întrebă Paterno în dimineaţa următoare. 

La fel de eficientă ca întotdeauna, Janet Quinn pusese pe 
colțul biroului bărbatului un pahar cu cafea neagră, în timp ce 
ea sorbea dintr-un pahar similar, în care se combinaseră tot 
soiul de substanțe. Lapte, zahăr, caramel, frișcă - de toate, mai 
puţin cafea. 

— Nu mare lucru, răspunse femeia. Niciuna dintre uși sau 
ferestre nu prezintă urme de efracţie, deși o fereastră, de lângă 
scara din spate ce duce la subsol, era rabatată, probabil pentru 
a aerisi scara veche, însă n-am găsit urme sub ea și se află la 
vreun metru și jumătate deasupra solului. Într-o anexă din curte 
am găsit o scară mobilă, dar pare că n-a mai fost atinsă de luni 
de zile - era acoperită cu pânze de păianjeni. Încuietorile 
electronice ale garajului și porţii funcționau. 

— Este posibil ca un intrus să fi știut codul de acces. La urma 
urmelor, personalul de serviciu trebuie să intre cumva pe 
domeniu. Același lucru este valabil pentru prieteni și lucrători. 
Altceva? 

— Am cerul desfășurătorul convorbirilor telefonice. Autopsia a 
fost programată peste două zile și laboratorul va determina și 
dacă în sânge există urme de toxine sau de droguri. 

Janet sorbi din ceașca ei, apoi trebui să-și lingă spuma ce-i 
rămăsese pe buza superioară. Dacă o altă femeie ar fi procedat 
așa, gestul ar fi fost sexy, dar în cazul ei abia dacă se înregistră 
în partea masculină a creierului bărbatului. 

— Nu pare să lipsească nimic. Avea bijuterii într-o casetă din 
baie și par autentice - diamante, rubine, tot ce vrei - apoi am 
găsit și seiful și l-am deschis. Alte bijuterii, ceva bani - nu prea 
mulţi - dar și două poliţe de asigurare și testamentul ei. 

Paterno ridică privirea, interesat, și în același moment un 
telefon sună undeva, iar de după un colț se auzi un fax care 
începu să tipărească pagini ţăcănind. 


VP - 91 


— Mai multe sume mici au fost lăsate unor organizaţii de 
caritate și membrilor personalului, dar practic moștenirea se 
împarte în trei: Cissy Cahill Holt, fratele ei și unchiul ei. 

— Care sunt tot în Oregon. N-au plecat niciodată de acolo, am 
verificat. Deocamdată cred că ultima persoană care a văzut-o 
pe Eugenia în viaţă a fost Deborah Kropft, care de obicei are 
duminica liberă, dar care s-a oprit s-o ducă pe Eugenia la slujba 
de la biserică. A adus-o după aceea acasă, s-a oferit să-i 
pregătească ceva de mâncare, însă a fost refuzată. Deborah 
afirmă că a lăsat-o în living și că era perfect sănătoasă. 

Detectivul se lăsă pe spate în scaun și sorbi din cafeaua 
fierbinte. 

— Crezi că minte? 

Paterno strânse din umeri. 

— Cred că ar trebui discutat cu ea în persoană. 

Quinn aprobă din cap. 

— Mie nu-mi plac schimbările de rutină. De ce a chemat-o pe 
Deborah? 

— Amândouă merg la aceeași biserică metodistă, iar pe 
Eugenia o duce de obicei cu mașina prietena ei, văduva Marcia 
Mantello, care s-a îmbolnăvit acum. O verific. 

Bărbatul sorbi din nou din cafea. In ciuda spuselor sale, nici lui 
nu-i plăcea schimbarea din rutina Eugeniei. 

— la zi, ce-i cu poliţele de asigurare? 

— Iniţial, beneficiarii au fost aceiași - Cissy, fratele ei și 
unchiul - dar acum optsprezece luni, cam pe când a născut 
Cissy, Eugenia a schimbat beneficiarii. Sunt doar Cissy și fiul ei. 
Cissy pentru un milion, fiul pentru două milioane. 

— Milioane? repetă Paterno, șuierând printre dinţi. Bătrâna a 
avut polițe de asigurare atât de mari? 

— Da, se pare că le-a făcut acum zece ani. 

— Aha. Detectivul ridică un dosar îngălbenit despre Marla 
Cahill, îl deschise și-și răsfoi însemnările. la să vedem... Da, 
acum am înţeles. A fost o vreme când Cahill International a avut 
probleme financiare. N-am crezut că bătrâna știa despre ele, dar 
s-ar putea să fi fost mai isteaţă decât am crezut noi. Este posibil 
să se fi gândit că, dacă ea murea, ar fi dispărut tot ce deţinea 
familia. Făcu o grimasă, examinându-și propriile mâăzgălituri. 
Probabil că asta-i. Ea era patroana familiei și se simțea 
responsabilă. 


VP - 92 


— După care, când compania și-a revenit și ea a căpătat un 
nepot nou de la Cissy, a schimbat poliţele. 

— Mă-ntreb dacă doamna Holt știe? reflectă Paterno. 

— Nu contează. Reședința valorează atât de mult, încât dacă 
ar fi lacomă și ar avea nevoie de bani, ar moșteni o avere și fără 
polițele alea de asigurare. 

Paterno răpăi cu degetele pe tăblia biroului ticsit de hârtii. N-o 
vedea pe Cissy în rolul unei ucigașe. Vorbise deja cu doi membri 
ai personalului casei. Deborah Kropft și Elsa Johanssen, care 
aveau ambele alibiuri solide, relataseră aceeași poveste de 
devotament familial, despre Cissy Holt care-și vizita bunica în 
mod regulat în ziua de duminică. Detectivul cercetă lista de 
nume primită de la Cissy și se încruntă. Nu izbutise să dea nici 
de șofer și nici de cameriste. 

Mai exista, desigur, și problema Marlei Cahill, se gândi el, 
privindu-i fotografia din dosar. O femeie afurisită cu inima de 
gheață, dar în același timp frumoasă și fermecătoare, o femeie 
care îi jucase pe bărbaţi pe degete. Semnalări ale ei fuseseră 
raportate la poliţia statală, FBI și secţie, dar niciuna dintre 
„pistele” acelea nu condusese autorităţile spre cineva care să 
semene cu Marla Amhurst Cahill. 

Își frecă bărbia și privi cum un alt detectiv împingea un 
suspect refractar spre o cameră de interogatorii. Suspectul 
protesta vehement și gălăgios. 

Paterno reveni la dosarul Marlei. 

Unde naiba era femeia asta? 

Cine îi era complice? 

Poliţia statală examina direcţia aceasta de investigaţie și 
problema Marlei nu făcea parte de fapt din cazurile lui. Da, el o 
băgase la închisoare, însă acum femeia era în grija altui 
detectiv. 

Atâta doar că soacra ei fusese omorâtă la nici două zile după 
evadarea Marlei. 

Paterno sorbi iarăși din cafea și simţi cum îl apucă din nou 
arsurile de stomac. Deschise al doilea sertar al biroului său, în 
care găsi un flacon de Antacid, luă două tablete și le înghiţi cu 
cafea. 

— Ai dus cățelușa? întrebă Janet. 

— Am fost bucuros să scap de pacostea aia mică și 
gălăgioasă. 


VP - 93 


— E drăguță. 

— Nu și pentru mine. 

Quinn iubea animalele. Toate animalele. Punct! Indiferent 
dacă aveau două sau patru labe; dacă erau acoperite cu pene, 
blană sau cochilie; dacă aveau ciocuri, aripi, solzi sau picioare 
palmate - ea le iubea pe toate. Ajunsese chiar să renunțe la 
carne, devenind vegetariană, ceea ce, când acționau împreună 
pe teren, putea deveni o reală bătaie de cap. 

— Pun pariu că Cissy a fost încântată s-o vadă. 

Ochii lui Quinn se luminară în spatele lentilelor. Probabil că ar 
fi dorit să adopte blestemăţia aia mică și s-o adauge celor cinci 
pisici care-i mișunau deja prin casă. 

Paterno pufni dispreţuitor. 

— Ah, vai! zise femeia terminându-și băutura. Am uitat că ești 
un dur! 

— Ei bine, ăsta sunt, replică detectivul și în clipa aceea sună 
telefonul. 

Quinn se ridică și plecă. Paterno începu să-și noteze în 
carnețel, simțind frustrarea din glasul de la celălalt capăt al 
liniei. Oscar Benowitz lucra în poliţia statală a Californiei. Îi era 
prieten bun, un jucător jalnic de pocher, dar maestru la golf. 
Oscar și cu el schimbau informaţii din interiorul celor două 
instituţii, mai ales când cazurile se suprapuneau. 

— Am văzut că m-ai căutat, zise Oscar, și mi-am dat seama 
că-i vorba despre Marla Cahill. Adevărul este că ne-am blocat. 
Incredibil, dar se pare că femeia a dispărut pur și simplu de pe 
fața pământului. 

— A ajutat-o cineva din exterior. 

— Asta ne-am prins și noi, se răsti celălalt. Am verificat toate 
convorbirile telefonice și pe toţi cei care au vizitat-o la 
închisoare. Colega de celulă susține că ea nu știe nimic și 
același lucru l-am auzit de la toate deţinutele. Nu ne-am oprit, 
continuăm să colaborăm cu penitenciarul, însă până acum n-am 
găsit nimic. 

Paterno se uită la dosarul deschis pe biroul său, la fotografia 
de cazier a Marlei Cahill. Ochii ei afurisiţi păreau că-l ţintuiesc, 
batjocoritor, de parcă i-ar fi zis N-o să pui niciodată mâna pe 
mine. 


VP - 94 


— Dar în închisoarea anterioară, cea reală, de maximă 
securitate, în care a fost închisă iniţial? Nimeni de acolo n-a 
vorbit nimic? 

— Marla a plecat de doi ani din locul ăla. 

— Bănuiala mea e că plănuia asta de mult. 

Oscar păru gata să-l contrazică, după care zise: 

— Te ţin la curent. 

Paterno închise și-și termină cafeaua. Nu-l surprindea faptul 
că Marla Cahill nu lăsase niciun indiciu în urmă. O suspecta că 
își plănuise evadarea de mult timp și de fapt nici nu se aștepta 
la altceva din partea ei. 

x kx * 

— Un câine? rosti Tanya. 

Se retrase un pas când o văzu pe Coco. Era o tânără scundă, 
cu un aspect fragil care te inducea în eroare întrucât petrecea 
ore în șir fie văslind pe Golf, fie alergând pentru a-și menţine 
forma. 

— Ţi-ai luat un câine când știi că sunt alergică la toate 
animalele, inclusiv la câini? 

— A fost al bunicii și acum va sta la noi. 

— Permanent? Ochii Tanyei se rotunjiră și se lărgiră sub 
pletele ondulate. Vorbesc serios în privinţa alergiei. 

— Nu știu cât timp va rămâne aici, răspunse Cissy străduindu- 
se să-și stăpânească iritarea. E o căţelușă bătrână. Va dormi în 
coșul ei... Uite ce-i, dacă te deranjează, pune-o în cușcă, cu o 
pernă sau o pătură sau un prosop. Mi-a adus-o... detectivul ăla, 
pur și simplu așa, fără niciunul dintre obiectele ei. O să le iau 
însă cu când mă duc la vilă. 

— Vorbești serios că ne lași pe mine și pe Biji cu ea? 

Tanya tresări, ca și cum Coco ar fi fost un lup feroce, care 
mârâia în beznă, cu sângele picurându-i de pe bot. Parcă 
simţindu-i spaima, Coco începu să latre. 

— Tanya, vrei, te rog, să-ncetezi? se răsti Cissy. Bunica mea a 
murit aseară și eu am fost cea care i-a găsit trupul. Este posibil 
să fi fost omorâtă, așa că acceptă și tu câinele, da? 

— Ah, uau, scuze, n-am știut... Condoleante, totuși vorbesc 
serios, sunt alergică. 

În apărarea sa, fata strănută, dar prea prompt ca Cissy s-o 
poată crede cu adevărat. 

— O să mă ocup eu atunci, șuieră Cissy printre dinţi. 


VP - 95 


Traversă camera, luă un prosop de pe holul de sus, apoi un 
castronaș din bucătărie, umplu castronul cu apă și băgă 
prosopul, castronul și pe Coco în cușca pentru transport. 

— Dacă te irită cu schelălăieile și scărpinatul, scoate-l pe B.J. 
la plimbare cu căruciorul. 

— S-a anunţat că va ploua. 

Tanya privi dubitativ prin ferestrele patio-ului. Cissy simţi că-i 
vine să urle. Tanya era o fată în care putea avea încredere, 
totuși avea obiceiul ca întâi să se plângă în loc să încerce să 
rezolve o situaţie, ceea ce era ciudat deoarece, din câte își 
putea da seama, Tanya era capabilă să facă orice ar fi vrut. 
Avea o fire artistică, era isteaţă și, uneori, inteligentă. Cissy era 
de părere că Tanya nu i-ar fi făcut niciodată rău lui Biji și nici nu 
l-ar fi neglijat, iar dacă ar fi fost impulsionată, de pildă într-o 
criză, ar fi rezolvat până la urmă problema, totuși mormăia și se 
lamenta mereu și te scotea realmente din sărite. Nimic nu o 
mulțumea și dispoziţia ei nu tocmai optimistă o deranja pe 
Cissy. Nu dorea să-și lase fiul în grija unei femei pesimiste. 
Imediat după ce termina cu înmormântarea lui Buni și găsea o 
înlocuitoare de încredere, avea să renunţe fără regrete la Tanya. 

— Câinele ar putea sta afară, propuse tânăra ca și cum ar fi 
fost o idee nouă și incredibil de bună. 

— Tocmai ai spus că va ploua. 

— În garaj? 

— Crede-mă, animalul ăsta n-a petrecut niciodată vreun 
minut într-un garaj. N-o să păţești nimic. Eu o să mă-ntorc în cel 
mult trei ore... depinde, nu știu exact. 

Nu mai așteptă și alte lamentări și-i spuse că Biji mâncase 
deja micul dejun și făcuse baie, după care o sună pe Sara pe 
mobil. 

leși din casă înainte ca Tanya să poată formula altă plângere 
și traversă iute curtea. Sara ieșea cu automobilul de pe alee. 
Opri și Cissy sui în Lexusul nou, își puse centura de siguranţă și 
începu să-i dea indicaţii despre traseul spre casa bunicii. 

— Știu unde este, zise Sara. Pe Mount Sutro, în spatele 
Facultăţii de Medicină a colegiului, nu? 

— Ai fost pe acolo? 

— De vreo cinci-șase ori de când ne cunoaștem noi. Ochii 
femeii erau aţintiți asupra străzii în timp ce se strecura prin 
traficul încă dens după ora de vârf. E o casă grozavă. Mi-ar 


VP - 96 


plăcea s-o văd. Sigur că da, n-am intrat niciodată, dar cred că 
are o panoramă fantastică. 

— Așa-i, rosti Cissy cu grijă. 

Știa ce urmărea Sara cu toate remarcile astea. 

Sara semnaliză când ajunseră la Golden Gate Park și Cissy 
privi pe geam. Bicicliști, alergători și oameni care-și plimbau 
câinii se aflau deja pe potecile ce șerpuiau printre copaci și pe 
iarbă. Oameni normali, care nu trebuiau să-și facă griji despre 
mame psihopate evadate și bunici moarte. Începură să urce 
dealul spre vilă și Cissy o privi cu coada ochiului pe Sara care 
practic saliva când opri pe stradă. Poarta era deschisă, din 
fericire, deoarece telecomanda lui Cissy rămăsese în Acura. 

— Te deranjează dacă arunc o privire? întrebă Sara și Cissy 
decise că, realmente, nu mai conta. 

— Nu, nicio problemă. Nu uita însă că polițiștii au fost pe aici. 
Au căutat dovezi, au ridicat amprente... nu știu cum va arăta. 

Porniră amândouă pe aleea pavată cu cărămizi; Sara privea 
atentă exteriorul, estimând în mod evident valoarea vilei și a 
domeniului său. 

Cissy descuie ușa, își adună forțele, apoi o împinse, 
deschizând-o. 

— Doamne Dumnezeule! icni Sara văzând petele de sânge de 
pe podeaua holului, pudra neagră utilizată de tehnicienii 
criminaliști pentru a evidenţa amprentele și care acoperea totul, 
ca și sentimentul rece și sigur al morţii ce părea să se fi 
instaurat în oasele bătrânei case. Ah, n-am știut... Spre meritul 
ei, i se puse un nod în gât. Îmi pare tare rău, Cissy. 

— E-n regulă. 

Ochii Sarei erau atrași de pardoseala din dale de marmură și 
de petele de sânge. 

— Casa asta... casa asta valorează o avere... și dacă... ăăă, 
dacă vrei s-o vinzi vreodată... 

— Să vând casa familiei mele, spuse Cissy sec. 

Nu se putea gândi la așa ceva. 

— Bănuiesc c-o vei moșteni, nu? Poate că vrei să scapi de ea 
ținând seama de amintirile neplăcute și toate astea. Vreau să-ți 
spun că valorează milioane. Nu sunt sigură cât anume, dar o să 
mă uit un pic, iar când mă-ntorc la laptopul meu o să fac niște 
comparații. Sunt sigură însă că foarte puţine case sunt 
comparabile. Locul ăsta-i aproape unic. 


VP - 97 


Era greu de oprit acum - ochii ei vedeau dincolo de pulberea 
neagră a tehnicienilor criminaliști și de petele de sânge, 
examinând lemnăria, podelele, lambriurile pe măsură ce trecea 
dintr-o cameră în alta. Calculând rapid în minte, Sara urcă scara 
la etaj. 

Cissy o lăsă să se ducă. Vânzarea casei era ultimul lucru la 
care se putea gândi acum. Păși încet prin camerele reci și pustii 
și simţi că reședința își pierduse cumva inima odată cu moartea 
bunicii. Se simțea pur și simplu altfel. 

O auzi pe Sara suind la etajul al doilea, așa că urcă la etajul 
întâi. Se opri pe palier și și-o imagină pe Eugenia care fusese 
probabil în bibliotecă, mersese apoi pe fâșia aceasta de parchet 
spre lift și se oprise cam... aici. Cissy se opri în locul respectiv și 
se întrebă ce se întâmplase. De aici ar fi trebuit să cadă Buni 
peste balustradă, dar cine ar fi împins-o? Cum ar fi intrat 
ucigașul în casă? Și de ce? Pentru Dumnezeu, cine ar fi urât-o pe 
Eugenia în asemenea măsură încât să dorească s-o ucidă? De-a 
lungul vieţii ei de peste șaptezeci de ani, își făcuse desigur 
dușmani... totuși într-atât încât cineva să intre în casă cu scopul 
deliberat de a o omorî? 

să fi fost Marla? S-ar fi putut oare? 

Cissy clătină din cap. Dacă ar fi sosit la timp, oare i-ar fi putut 
salva viaţa bunicii sale? Sau ar fi fost atacați și ea și B..? 
Omorâțţi? 

Înghiţi în sec și intră în livingul unde ea și Biji stăteau cu 
bătrâna. O cuprinse un alt val de tristeţe când zări sacoșa cu 
tricotaje a Eugeniei, acum răsturnată lângă fotoliul favorit al 
bunicii, cu telecomanda orientată spre televizorul vechi de 
douăzeci de ani. În apartamentul ei, îi văzu ţinutele, ordonate 
după culori, cu pantofi și poșete asortate așezate imediat lângă 
jachetele, pantalonii și fustele cuvenite. 

— Of, Buni, murmură ea și inima i se frânse din nou. 

Înainte de a se lăsa cuprinsă de un nou val de durere, strânse 
coșulețele lui Coco, lesele, castronașele, periile și pieptenii 
pentru blană, ca și păturile, și le duse la mașină. Găsi, de 
asemenea, doi saci cu mâncare pentru câini și o hăinuţă groasă 
pe care, era sigură, n-avea să i-o pună niciodată. 

Întorcându-se în casă, era cât pe-aci să se ciocnească de 
Sara, care zâmbea larg. 


VP - 98 


— Este o proprietate minunată, absolut minunată, rosti 
aceasta entuziasmată. Realmente, Cissy, dacă vrei să vinzi, am 
clienţi care caută de aproape trei ani o reședință atât de unică și 
de tipic „San Francisco” ca asta. Perfectă! 

— Sara, casa nu-i a mea ca s-o pot vinde. 

— Dar cine-i proprietarul legal? 

— Poate că unchiul meu sau fratele meu... nu știu. Cissy 
încercă să-și camufleze enervarea. Buni abia a murit. Haide să 
nu facem nici măcar speculații. 

— Da, sigur că da, ai dreptate. Sara făcu o grimasă. Uneori 
mă las purtată de entuziasm. N-am vrut să fiu insensibilă. Părea 
într-adevăr înţelegătoare. Acum trebuie să plec. Tu ești bine? 

— Sigur că da. Mulţumesc că m-ai adus. 

Sara o îmbrăţișă, fără să-i îndese o carte de vizită în palmă, 
ceea ce însemna pentru ea o dovadă absolută de sinceritate. 
Porni apoi spre Lexus, sui la volan, scoase telefonul și vorbea 
deja animată în timp ce ieși cu spatele din curte. 

Imediat ce mașina dispăru pe alee, Cissy se aplecă în propria 
ei mașină, scoase telecomanda și apăsă pe buton. Zăngănind și 
huruind, uriașele porți din fier își ocupară poziţia. 

— Fortăreaţa asigurată, chicoti ea încet, totuși se opri înainte 
de a intra în casă. 

Dacă cineva o ucisese pe Eugenia, cum intrase pe domeniu? 
Ușa fusese încuiată și poarta închisă când ajunsese ea, seara. 
Sigur că da, exista un cod, cunoscut de tot personalul, cu 
ajutorul căruia se puteau deschide porțile; introducerea 
aceluiași cod le închidea la loc. La fel și în privinţa garajului. Ca 
măsură de precauţie, bunica schimba codurile la fiecare două- 
trei luni, dar se părea că cineva le aflase. Cum altfel ar fi putut 
intra? 

In timp ce se uita la porți, acestea scoaseră un clic și începură 
să se deschidă, scrâșnind de efort. Cissy tresări și inima aproape 
că i se opri. 

Spre ea venea Paloma, care tocmai băga în buzunar propria-i 
telecomandă. Cissy expiră tremurând și încercă să-i surâdă. 
Inaltă, cu aspect aproape regal, cu părul negru și lucios strâns 
spre spate, purtând un pardesiu lung ca desprins din filmele cu 
spioni, obișnuia să calce apăsat în cizme cu toc cui. Părea lipsită 
de griji, venind la muncă așa cum făcea în orice zi obișnuită, 
având în urechi căștile al căror fir dispărea în iPodul ţinut într-un 


VP - 99 


buzunar. Fredona, și nu falsa deloc, dar când o zări pe Cissy prin 
poarta ce se deschidea, chipul i se încreţi imediat, fredonatul 
încetă și-și smulse căștile din urechi. Aspectul i se schimbă 
instantaneu. 

— Condoleanţe, domnişoară Cissy, rosti ea și duse o mână cu 
degete rășchirate la inimă. Deși m-a sunat un poliţist și m-ați 
sunat și dumneavoastră, tot... tot n-am putut să cred! 

Nu plângea, dar clătină cu tristeţe din cap. 

— Nici eu nu pot să cred. 

— Și autorităţile... cred că poate fi vorba despre o crimă? 

Cissy îi văzu pe vecinii Eugeniei, domnul Yang și soţia sa, în 
mașina lor care ieșea cu spatele pe stradă. Vila lor grandioasă 
se afla puţin mai jos pe deal, de cealaltă parte a străzii. Făcuse 
cunoștință cu amândoi - bărbatul era un stomatolog ieșit la 
pensie, iar soţia lui era o femeie tăcută care o bătuse cu 
regularitate pe Buni la mahjong. 

— Ar trebui să vorbesc cu ei, îi spuse Palomei. Stai numai un 
minut, te rog. 

Traversă strada și, când se apropie de automobilul Lincoln, 
doamna Yang cobori geamul din partea ei. 

— Condoleanţe, Cissy, zise ea. O tragedie. Tu ești bine? 

ingrijorarea i se citea limpede pe fața lipsită de riduri. Era 
tunsă scurt și în părul negru se zăreau destule fire argintii. Purta 
ochelari mici, cu rame negre. 

— Sunt bine, minţi Cissy. 

Domnul Yang nu opri motorul, iar ea le făcu un rezumat 
succint al situaţiei, promițând că-i va anunţa când va avea loc 
înmormântarea. Doamna Yang o bătu ușor, cu compasiune, pe 
mâna pe care o ţinea pe geamul deschis. 

Până ce Cissy traversă strada înapoi, Paloma termina de 
fumat o ţigară. Aruncă chiștocul pe alee, îl strivi cu vârful cizmei 
din piele, dar apoi se aplecă și-l ridică. 

— Haide înăuntru, zise Cissy, înainte de a trebui să mai 
vorbesc cu alţi vecini. 

Intrară în casă prin garaj. 

În timp ce așteptau liftul, Paloma aruncă mucul de ţigară într- 
o pubelă. Se urcară apoi tăcute în cabina veche, care se opri cu 
o zguduitură la parter. 

Cissy trase aer în piept și intră iarăși în casă. 

O dată în plus, locul degaja senzaţia de pustietate. 


VP - 100 


De absenţă a vieţii. 

Aproape de criptă funerară. 

Ajunseră apoi în holul de la intrare. 

Paloma duse brusc palma la gură. | se puse un nod în gât și 
păli vizibil, iar ochii i se mișcară de la palier la trepte, după care 
se fixară asupra petei întunecate, aproape purpurii, de pe 
podea. 

— Groaznic! 

Cissy era perfect de acord, iar când Rosa apăru după cinci 
minute, femeia scundă și durdulie începu să suspine și să-și facă 
cruci în dreptul pieptului, vorbind iute cu Paloma în spaniolă. 
Cissy înțelese câteva cuvinte, deși nu avea nevoie de un 
interpret ca să-și dea seama că Rosa era tulburată și îndurerată. 

— Dios! Oh, Dios! suspină ea, udând câteva șerveţele, roșie la 
față, cu ochii mâhniţi și plini de lacrimi. 

Clătina întruna din cap, ca și cum prin negarea aceea 
vehementă putea schimba cursul celor petrecute. Pentru ca 
apoi, tocmai când părea să se stăpânească, se uită la pata de 
pe pardoseală și începu să bocească și mai tare. 

Mai calmă, Paloma, îi vorbi în șoaptă și o strânse în brațe, 
totuși femeia nu putea fi consolată. 

— Și Coco? Unde-i micuța mea Coco? întrebă Rosa printre 
sughițuri, cu accentul ei puternic. 

— E la mine, o linişti Cissy. 

— Slavă cerului! Am crezut... Of, nu contează ce-am crezut. 
Ce facem acum? 

— Mai întâi o să facem curăţenie, anunţă Cissy cu hotărâre. 

Cele două femei puteau jeli, puteau simţi cumva o undă de 
vinovăţie pentru că ele trăiau iar Buni murise, așa cum simțea 
Cissy însăși, totuși viaţa trebuia să meargă mai departe. 

— Vă puteţi descurca? le întrebă ea. 

— Si... nu... da, da, eu pot, zise Rosa încuviinţând vehement 
din cap. Doamnei Eugenia nu i-ar fi plăcut mizeria asta. 

În ciuda lacrimilor ce-i brăzdau obrajii, nările menajerei se 
dilatară văzând murdăria șocantă de pe podea: sângele, 
desigur, dar și pulberea neagră a criminaliștilor. 

— E o cocină aici! adăugă ea. Mai adăugă ceva iute în 
spaniolă, dar de data asta suna mai degrabă furioasă decât 
tristă. Uitaţi-vă și dumneavoastră! arătă ea o plantă în ghiveci 
care fusese răsturnată din neatenţie. Și asta! (Carpeta de la 


VP - 101 


baza scării fusese călcată de mai multe tălpi ude și murdare.) 
Dumnezeule! 

Înarmată cu un nou scop, Rosa începu acţiunea terapeutică 
de a restabili ordinea și curăţenia în casă. Paloma îi veni în 
ajutor, iar Cissy își încordă toate puterile pentru întâlnirile cu 
Lars, Elsa și Deborah, care sosiră pe rând. Toţi erau sumbri, dar 
toți găsiră o modalitate prin care să ajute; de altfel, Deborah 
sosise pentru a da o mână de ajutor deși Cissy practic o 
concediase. 

Cissy le era recunoscătoare tuturor. Dădu și ea o mână de 
ajutor pe ici, pe acolo, în vreme ce Elsa se ocupa de bucătărie, 
aruncând mâncarea ce n-avea să mai fie consumată, curăţind și 
lustruind toate aparatele, mesele și ustensilele. Lars se duse în 
garaj și Deborah se ocupă de agenda Eugeniei, anulând întâlniri 
și explicând succint ce se petrecuse, făcându-i legătura lui Cissy 
cu prietenele cele mai apropiate ale bunicii. O anunţă că avea 
să-i transmită pe e-mail toate numele și numerele de telefon ale 
persoanelor de contact importante, așa cum erau contabilii, 
avocaţii, alături de pregătirile de înmormântare, deja plătite, pe 
care Eugenia le stabilise cu ani în urmă. Promise că o va ajuta 
pe Cissy cu toate aranjamentele necesare și, de asemenea, cu 
necrologul. 

Mulțumită că se ocupau de curățenie și de unele dintre 
problemele curente, Cissy reuși să plece în cele din urmă. 

Abia ieșise cu mașina din curte și cobora strada abruptă și 
învăluită în ceaţă când sună telefonul. Conducând cu o singură 
mână, îl pescui din poșetă. 

— Alo? 

— Bună, Cissy, sunt Nick. 

— Bună, Nick. 

Glasul unchiului ei suna ca ceva dintr-un trecut îndepărtat. 

— Am auzit despre mama, rosti el. 

Se lansă după aceea într-un șirag de: „ne-am făcut griji 
pentru tine... vom veni la înmormântare... dacă ai nevoie de 
ceva, te rog să ne telefonezi...”. Aceleași bazaconii pe care le 
auzise de zece ani. Nick, fratele tatălui ei, era un tip de treabă; îl 
plăcea cumva, însă nu era sigură în privinţa nevestei lui, fata 
rea care devenise bună, sau altă aiureală de genul ăla. Cissy 
încercase să locuiască împreună cu ei în așezarea lor mică și 
uitată de lume de pe coasta Oregonului și o ștersese de acolo 


VP - 102 


cât mai repede posibil. „Plictiseală” era un eufemism pe lângă 
ceea ce simţise acolo. Se întorsese în San Francisco și locuise cu 
Buni în ultimele luni înainte de absolvirea liceului. După aceea 
plecase în sudul Californiei și urmase USC. Unchiul Nick, soția 
lui, ba chiar și fratele ei vitreg mai mic nu erau oameni răi, 
totuși nu-i considera rude apropiate. 

Așa cum e Jack? o tachină mintea. E/ este familia ta apropiată, 
nu? Sau așa ar trebui să fie. 

Era totuși trist, se gândi ea, șofând în jos pe deal și 
continuând să-l asculte pe Nick. Cissy nu era apropiată nici de 
fratele ei vitreg, părea să prospere în mediul acela rural și 
înapoiat. Unchiul Nick venea aproape săptămânal în San 
Francisco cu avionul deoarece continua să fie implicat în 
afacerile familiei, dar în majoritatea cazurilor respective Cissy 
izbutise să evite cinele „în familie”. Pur și simplu îi era imposibil 
să se alăture unor evenimente familiale vesele, mai ales că 
faptele mamei ei atârnau cumva peste toate ca o miasmă 
apăsătoare, chiar dacă era închisă. 

lar acum nu mai era nici închisă. 

— Așa că ne-am gândit că poate ai nevoie de noi. Știm că-i ai 
pe Jack și pe B.J., dar ne-am spus... ce naiba, înţelegi? 

— Sunt bine, Nick, îl asigură Cissy, așa cum făcuse și cu 
câteva zile în urmă, când o sunase după evadarea Marlei. 

In același timp însă simţi că o podidesc lacrimile. Nu-i spusese 
despre divorțul iminent, nu dorise ca Nick și soția lui să fie 
implicaţi, nu avea nevoie să le audă opiniile, oricare ar fi fost 
ele. 

— Sunt adultă acum. Cred că eu ar trebui să-ţi spun 
„condoleanţe”. Buni a fost mama ta. 

Nick ezită doar o secundă, dar șovăiala aceea spunea enorm 
de multe despre relaţia lui cu Buni. 

— Așa este. 

— Sunt sigură că-ţi vor telefona avocaţii și alţii, dar eu sunt 
acum la volan și mă sună cineva. 

— Bine, Cissy. Ai grijă de tine. 

Femeia simţi un nod scurt în gât. 

— Mulţumesc la fel și salută-l pe James din partea mea. 

Inchise, simțindu-se ușor vinovată. Minţise când afirmase că o 
suna altcineva, dar nu voia, și nici nu avea nevoie, ca unchiul 
Nick și nevasta lui să-și bage nasul în treburile ei. 


VP - 103 


Telefonul sună din nou. Era prietena ei Tracy din liceu. 
Grozav... vestea despre Buni și despre Marla se răspândise. Nu 
răspunse. Nu era pregătită să facă față asaltului. Tracy n-ar fi 
fost decât prima. 

În drum spre casă, opri la Joltz, cafeneaua și barul de 
delicatese local, unde își deschidea laptopul și lucra uneori ore 
la rând. 

Joltz oferea mese, canapele și Wi-Fi gratuit și, multe zile, Cissy 
fusese înconjurată de aroma caldă a cafelei proaspăt râșnite, de 
murmurul slab al conversaţiilor din jur și de bolborositul 
espressoarelor. N-o deranjau ocazionalele hohote de râs sau 
uruitul râșnițelor. Uneori măsuţa pe care o folosea ca spaţiu de 
lucru însemna o evadare de la birou, unde împărțea un separeu 
cu alţi trei autori liber-profesioniști, sau de acasă, unde era 
permanent distrasă, știind că băieţelul ei se afla în preajmă. Aici, 
în anonimitatea relativă, descoperise că-i era surprinzător de 
ușor să lucreze, să bea cafea, ori chiar să aleagă prânzul din 
oferta de sandvișuri și salate din vitrina barului. 

— Ca de obicei? o întrebă una dintre barmaniţe. Mocha dublă 
cu lapte degresat și frişcă? 

— E deja brandul meu, replică Cissy și-și notă în minte să suie 
pe bicicleta eliptică din dormitorul pentru musafiri când avea să 
ajungă acasă. 

— Am notat. 

Tinerele din spatele tejghelei nu purtau ecusoane, dar Cissy 
venea aici suficient de des ca s-o recunoască pe Diedre, cu 
zâmbetul ei sumar și umorul ascuţit. Era zveltă, blondă și 
prietenoasă, pe când colega ei Rachelle era mai tăcută, nu la fel 
de extravertită și-și schimba frecvent culoarea părului. Astăzi 
alesese un mahon bogat, în care străluceau tonuri purpuriu- 
închis. Mai degrabă modest, potrivit propriilor standarde. 
Ambele barmaniţe erau atrăgătoare și destul de glumetțe pentru 
a-i determina pe clienţi să revină. 

Rachelle o văzu la coadă și spuse: 

— Am auzit de bunica ta. Clătină din cap. Condoleante. 

— Poftim? făcu Diedre, luând cardul de credit al lui Cissy. Ah... 
ia stai. O privi pe Rachelle. A fost la știri, nu? Bătrâna din vilă. 
Cea care a fost găsită moartă. 

Găsită de mine, își zise Cissy. 


VP - 104 


— Da, încuviință ușor stânjenită, deoarece la coadă mai erau 
alte două persoane care examinau oferta din vitrina frigorifică în 
timp ce așteptau să comande. 

— Și toate celelalte chestii despre mama ta, urmă Rachelle. 
Cred că n-a fost deloc plăcut. 

Cissy nu știu ce să răspundă. Da, femeile astea știau câte 
ceva despre ea; le oferi, fără reţinere, unele detalii, deoarece 
fusese practic singură cu ele la începutul după-amiezilor, când 
clienţii erau puţini, în mod clar, ar fi fost mai bine dacă și-ar fi 
ținut gura. Ştia că pălise, totuși izbuti să-și forțeze un zâmbet 
slab. 

— Habar n-aveţi. 

— Poftim? repetă Diedre și Cissy oftă la interior. 

Rachelle îi văzu stânjeneala și șopti: 

— Scuze. 

Îi murmură ceva lui Diedre, după care își îndreptă atenţia 
asupra următoarei femei de la coadă, o practicantă de jogging 
pe chipul căreia se prelingeau încă picături de transpiraţie. Din 
fericire, femeia, care continua să gâfâie după efort, nu auzise 
schimbul de replici. Doar Selma, o clientă regulată, aflată în 
scaunul ei favorit de lectură, lângă fereastra din colț, părea să 
fie atentă la discuţie. Sorbi prelung din ceașca ei, după care își 
concentră din nou atenţia asupra cărții pe care o citea. 

Diedre îi aduse mocha lui Cissy, iar Rachelle porni râșniţa de 
cafea și uruitul sonor umplu încăperea. Diedre vorbi încet: 

— Condoleante, îmi pare sincer rău. Nu știam de mama ta și, 
crede-mă, înțeleg. Ai mei - ridică ochii spre cer cu un gest 
teatral - sunt cei mai răi de pe lume. 

Nici pe departe, se gândi Cissy, apoi semnă chitanţa și o puse 
în portofel lângă card. Decise să nu rămână înăuntru pentru a-și 
bea cafeaua, așa că împinse cu umărul ușa grea și ieși în 
răcoarea de la sfârșitul dimineţii, cât pe ce să se izbească de un 
bărbat cu pardesiu lung și negru, cu o expresie de frustrare 
întipărită pe chipul îngust și încruntat. O ocoli în ultima clipă, dar 
servieta sa o izbi în coapsă. Cissy tresări, capacul paharului se 
desprinse și ciocolata fierbinte, cafeaua și frișca i se vărsară pe 
jachetă. 

— Hei! strigă ea, dar bărbatul nici măcar nu se întoarse. 

Continuă să meargă iute, ca și cum destinaţia îi era mult mai 
importantă decât o oprire scurtă pentru a-și cere scuze. 


VP - 105 


— La naiba, mormăi Cissy în barbă. 

Se aplecă, luă de jos capacul acum murdar și se întoarse în 
cafenea. - Ce idiot, comentă Rachelle. Am văzut ce s-a- 
ntâmplat. 

Luase deja un teanc de șervețele din spatele tejghelei și i le 
întinse. 

— E-n regulă, mersi. Vreau doar alt capac. 

— Pot să-ţi completez mocha, se oferi Rachelle. 

Coada de clienţi se lungise deja, iar Diedre lua comenzi de 
Zor. 

— Nu, mersi, e-n regulă, îi spuse Cissy, apoi se șterse pe 
palme și fixă cu grijă capacul cel nou. 

Sorbi o dată din mocha fierbinte, apoi, de data asta, mai 
grijulie, ieși din nou pe stradă. 

Drumul până la automobil a fost, de data aceasta, lipsit de 
evenimente, dar când ajunse la mașină, Cissy văzu că timpul de 
parcare expirase. După toate prin câte trecuse, o amendă 
pentru depășirea timpului de parcare ar fi fost suficientă s-o 
scoată din minţi. 

Din fericire, avusese noroc. Parcometrul nu fusese citit, dar 
când încercă să iasă din spaţiul strâmt de parcare, aproape că 
lovi vehiculul din faţă. 

Inspiră de câteva ori adânc și se opri complet, căutându-și 
echilibrul interior. 

— Fii recunoscătoare și mergi mai departe, își zise ea, 
repetând una dintre expresiile favorite ale lui Buni. 

Nu fusese amendată. Nu îndoise bara mașinii din față. 

Totuși era abia dimineaţă. 

Numai Dumnezeu știa ce avea să aducă restul zilei. 

Pierdută în gânduri, porni cu Acura în jos pe deal. Se opri la 
semaforul unei intersecţii de lângă parc. Un autobuz viu colorat 
lansă spre ea nori de fum mirositor de eșapament, care se 
amestecară cu fuioarele de ceaţă ce pluteau încă în oraș. 

Cissy așteptă, cu piciorul pe frână, răpăind din degete pe 
volan. 

Câţiva pietoni traversară prin faţa ei. Un bătrân își plimba 
cățelul incredibil de mic, un cuplu de tineri se țineau de mâini, 
pierduţi în lumea lor, un adolescent pe skateboard, cu o căciulă 
cu mot trasă mult pe ochi, trecu în viteză pe lângă un om de 
afaceri în pardesiu lung, negru. 


VP - 106 


Cissy tresări. 

Se concentră asupra bărbatului în negru. 

Bineînţeles, era același idiot care fusese cât pe aici s-o 
răstoarne mai devreme. |n timp ce se gândea dacă să-l 
claxoneze ca să-l sperie, bărbatul se întoarse și o privi drept în 
ochi. Cissy încremeni. Oare îl mai văzuse undeva înainte, nu 
doar pe trotuarul din fața cafenelei? Deși își continuă drumul 
spre staţia de autobuz, nu încetă s-o privească lung și apăsat cu 
ochi ce păreau lipsiţi de suflet. lar apoi, înainte de a se urca pe 
bordura lângă care aștepta autobuzul, zâmbi. Un rânjet rece, 
care-i dezveli toți dinţii și care promitea o revedere. Deși nu 
fusese rostit niciun cuvânt, Cissy înţelese perfect mesajul tăcut. 

Lovitura de pe trotuarul din faţa lui Joltz nu fusese un 
accident. 

Apariţia aceasta în fața mașinii ei fusese plănuită. 

Cissy se gândi la silueta pe care o văzuse în noaptea trecută 
uitându-se insistent spre fereastra dormitorului ei. Spre 
fereastra lui B.J. 

Bătăile inimii i se accelerară. 

Sângele îi îngheţă în vene. 

Ce naiba e asta? 

Trebuia să tragă pe dreapta și să-l acosteze pe bărbat, chiar 
aici, în plină lumină a zilei, de față cu martori. 

Si apoi? 

Ce avea să facă? Să-l acuze c-o lovise intenționat cu servieta? 

Că traversase pe trecerea de pietoni și-i rânjise răutăcios? 

Ea, fiica Marlei Cahill? 

Neputincioasă, îl privi cum dispare după autobuzul din staţie, 
apoi auzi un claxon furios. Lumina semaforului devenise verde și 
șoferul Range Roverului din spatele ei se grăbea. 

— Mai du-te naibii, murmură ea și porni, dar când străbătu 
intersecția privi cu un ochi în oglinda retrovizoare, unde ceața îi 
încețoșa privirea și autobuzul părăsea stația. 

Bărbatul în pardesiu negru cu rânjetul rece și înfricoșător nu 
mai era. Dispăruse aidoma unei marionete înspăimântătoare 
care fusese retrasă brusc de pe scenă de mâini nevăzute. 


VP - 107 


CAPITOLUL 8 


Marla stătea pe pat, rezemată de perne, cu o carte pe 
noptieră; televizorul era pornit, dar fără sonor, iar emisiunea 
reality-show cu polițiști proiecta umbre în camera slab 
iluminată. 

Și nu era deloc încântată. 

Nu că asta ar fi fost vreo surpriză. 

Și nici nu-și clintise fundul și nu făcuse curăţenie în casă, 
afirmând că putea fi „văzută” de vreun vecin indiscret care ar fi 
tras cu ochiul printre jaluzele. 

Ce mai minciună! 

Elyse știuse că va fi dificil să colaboreze cu Marla, bineînţeles 
c-o știuse! Femeia era faimoasă pentru egoismul ei și pentru 
pretenția de a fi tratată ca o prințesă ce se considera. Totuși 
până acum nu fusese leneșă. lar cât timp plănuiseră evadarea, 
ea își executase sarcinile. Cu nerăbdare. Cu înverșunare. Cu 
istețime. 

Acum, agresivitatea ei șireată dispăruse, înlocuită de o 
plictiseală indolentă și de remarci tăioase. 

— Am crezut c-o să te-ntorci mai devreme, o acuză ea. M-am 
plictisit până peste cap. Și nu-ncepe tot cu aceleași prostii: să 
mă duc sus ca să curăț toalete ori să mătur podele. M-am 
săturat de corvezile astea. 

Elyse își mușcă limba. Nu știa cât îi mai putea să suporta 
plângerile. 

— După serviciu m-am oprit în câteva magazine și ţi-am 
cumpărat niște lucruri pentru a te putea deghiza. 

— Chiar crezi c-aș risca așa ceva? 

— Nu acum, dar cred că-n curând o vei face. Elyse coborâse 
cu două sacoșe de cumpărături pe treptele șubrede spre camera 
Marlei. la uită-te! 

Simţi un mic fior de triumf când scoase hainele, adausurile de 
fixat pe dedesubt și o perucă ce aveau s-o transforme pe 
„Frumoasa Marla” în „Demodată Marla”: pantofi bătrânești, 
ciorapi antivarice și un capot de casă, maro și urât, îndeajuns de 
voluminos ca să ascundă costumul care o îngrășa și pe care 


VP - 108 


urma să-l poarte pe dedesubt. Găsise o perucă cu păr scurt și 
coafat, cu o culoare între blond platinat și gri. 

Marla se uită cu repulsie la toate accesoriile. 

— Glumești, nu? 

Ignorându-i sarcasmul, Elyse așeză cu grijă hainele în ordine. 

— Nu, nu glumesc. Sunt perfecte! Le-am găsit într-un second- 
hand. 

— Eram convinsă. Ştii ce? Poate că mai bine rămân în casă. 

— Nu te poți ascunde la nesfârșit. 

— Nu m-ascund! se răsti Marla. Sunt doar prudentă. Nu poți 
să-nţelegi? N-o să port nimic din toate astea, pufni arătând spre 
imprimeurile florale în maro și cenușiu. Dumnezeule, parc-ai fi 
încercat să găsești hainele cele mai urâte din univers și ai 
reușit! 

— Am încercat pur și simplu să-ţi găsesc haine care să nu 
atragă atenţia. 

— Da, așa-i, ca și cum astea ar fi apogeul modei de anul ăsta 
în San Francisco! Toată lumea poartă imprimeuri urâte și pantofi 
din anii șaizeci. Aruncă o privire dispreţuitoare pantofilor banali, 
lăbărțaţi și fără toc. Ţi-ai pierdut minţile! 

— În niciun caz n-o să te plimbi prin cartierul de afaceri și nici 
n-o să iei masa la Four Seasons, răspunse Elyse, silindu-se să 
nu-și piardă cumpătul. O să rămâi în mașină și nu dorim ca 
vreun pieton de pe stradă care ţi-a văzut fotografia la televizor 
să te recunoască. Am crezut că vrei să ieși de aici. 

Marla rămase tăcută. 

Din nou. 

Stăpânea comportamentul pasiv-agresiv ca pe o știință și 
Elyse știa despre ce era vorba. Modificase planul suficient 
pentru ca Marla să fie încă bosumflată. S-o pedepsească. Să-i 
acorde tratamentul tăcerii. 

Elyse băgă mâna în altă sacoșă, dar acum scoase un sandviș 
de la magazinul de delicatese de pe strada unde locuia ea de 
fapt. 

— Ăsta s-ar putea să-ţi placă, îi zise Marlei. Curcan, maioneză 
ușoară, chiar și niște merișoare. Cumva ca de Thanksgiving. 

Puse sandvișul ambalat pe noptieră, împreună cu o cutie de 
băutură răcoritoare dietetică, un castravete murat și o pungă cu 
chipsuri. 


VP - 109 


— Ştii că-mi place carnea de vită, îi reaminti Marla cu glasul 
încet și sec care o scotea din minţi pe Elyse. 

Cu cât Marla devenea mai tăcută, cu atât cuvintele ei păreau 
să fie mai intense. Oho, era foarte pricepută - o expertă în jocuri 
psihologice. 

— Mă gândeam că, după hamburger, ai putea dori ceva 
diferit. 

Sau poate că nu. Frigiderul mic al Marlei era plin de salate și 
supe în recipiente care nu trebuiau decât să fie încălzite la 
microunde. Pe frigider erau mere și fulgi de ovăz instant, alături 
de o cafetieră și de o cafea franţuzească specială pe care Marla 
o ceruse insistent, un amestec obscur pe care-l băuse cu zece 
ani în urmă. Elyse se străduise din greu să-l descopere, iar Marla 
nu-i adresase nici măcar un cuvânt de mulțumire! 

— Tu încearcă totuși hainele și vom ieși din casă peste vreo 
săptămână, după ce vor fi convinși că ești în Oregon sau în 
Washington. Am aranjat cu un tip să-ţi lase hainele din 
închisoare într-un spaţiu de servicii de pe autostrada l-5, undeva 
pe lângă Roseburg. Poliţaii vor crede că te-ndrepţi spre nord sau 
că vrei să forţezi graniţa canadiană. Într-un fel sau altul, atenţia 
nu va mai fi concentrată pe San Francisco. 

Pentru prima dată, Marla păru ușurată. 

— Bun, încuviinţă ea, fără a părea interesată de sanavici. Nu- 
ncerc să fiu afurisită. 

Pentru tine e ceva înnăscut, se gândi Elyse, dar încleștă dinţii 
și nu lăsă cuvintele să-i treacă printre buze. 

— lar eu o să caut alte haine pe care să le porți. 

— Este neapărată nevoie să fiu grasă? 

lar începe cu pretențiile. 

— Te va ajuta. Nimeni nu se va aștepta ca tu să te îngrași. Nu- 
i altceva decât o deghizare. 

— N-am fost grasă în viața mea. 

— Exact. 

Este momentul să cunoști noi praguri de jos ale respectului de 
sine. 

Marla scoase un suspin lung și plin de suferință, dar n-o 
contrazise. 

— Am putea-ncepe cu părul tău. Lasă-mă să-l mai scurtez 
niţel. 

Spre surprinderea ei, Marla nu protestă. 


VP - 110 


— Te poţi uita în timp ce-l tai. 

Elyse lua oglinjoara pe care cealaltă o ţinea mereu în preajmă 
și i-o întinse, îndesându-i mânerul între degetele încordate. 

— Nu știu... 

— Marla, te rog. 

— Nu prea mult însă! 

— Doar niţel... Despre culoare putem vorbi ulterior. 

Luă o foarfecă și începu să-i taie cu grijă pletele lungi, de 
culoarea mahonului. În timp ce scurta părul de jur-împrejur, 
strecură câteva bucle în buzunar. Din fericire, Marla era prea 
preocupată cu imaginea ei pentru a observa ceva. 

Abia atunci când o smuci mai tare, ca și cum degetele i s-ar fi 
prins în câteva fire, pe care i le smulse cu tot cu rădăcini, Marla 
ridică brusc ochii și o privi pe Elyse în oglindă. 

— Au! strigă ea. Ce naiba faci? încerci să mă scalpezi? 

— Scuze... din greșeală, minţi Elyse. 

— Pentru Dumnezeu, fii atentă! șuieră Marla încruntată și 
furioasă și-i azvârli o privire sfredelitoare și neîncrezătoare. 

— Mi-am cerut scuze, da? Elyse se prefăcu jignită. Eu încerc 
doar să fiu de ajutor. Vezi ce frumos o să arate când o să 
termin? 

— Bine. Cealaltă se privi în oglindă și Elyse își ţinu răsuflarea. 
Mai spune-mi o dată despre Eugenia, zise în cele din urmă, mai 
calmă acum, ba chiar aproape zâmbind. 

Părea că răsfăţarea o îmbunase. 

Dumnezeule, ce ego avea femeia asta! Și ce temperament! 

Elyse simţi un fior mărunt de anxietate. Marla putea fi letală. 
Văzuse cu propriii ei ochi cum temperamentul acela nestatornic 
se schimbase de la o clipă la alta. Își reaminti să fie foarte 
atentă. În ziua când evadarea reușise, Marla fusese în al 
nouălea cer. Trăise o bucurie aproape nebunească, iar ochii îi 
fuseseră la fel de verzi și de adânci ca apele Golfului San 
Francisco și zâmbetul absolut molipsitor. Nu era de mirare că 
bărbaţi se îndrăgosteau până peste cap de ea. Acum se apropia 
de cincizeci de ani, dar nu ţi-ai fi putut da seama. În închisoare 
își păstrase forma fizică și era frumoasă chiar și cu minimum de 
machiaj. In ziua evadării, își lăsase părul să-i fluture în vânt, 
coborând geamul mașinii pe care o luaseră dintr-un spaţiu de 
servicii, și trăsese adânc în piept aerul proaspăt și umed, în 
ciuda frigului și a ceţii care acoperiseră toată zona Golfului. 


VP - 111 


Dar acum, desigur, o parte din euforia aceea se tocise. 
Dispăruse scânteia de triumf ce fusese atât de evident când 
Marla părăsise penitenciarul într-o dubă pentru mărfuri. Acum 
era paranoică. Stătea ascunsă în spatele unui rând dublu de 
încuietori într-un subsol întunecat, bucuria îi dispăruse și fusese 
înlocuită de deprimare... o deprimare tăcută, capricioasă, 
întunecată. Uneori, Elyse trebuia să se străduiască din greu să-i 
smulgă un surâs sau măcar un cuvânt. 

Elyse se întrebă din nou dacă nu cumva riscul eliberării Marlei 
fusese o greșeală. 

Ei bine, nu mai putea da înapoi. 

Totul făcea parte din plan, totul era pentru bani. 

Nu uita de bani. 

Plănuiseră ca Marla să se ascundă aici, iar punerea la punct a 
evadării durase ani. Ani de zile! Elyse nu putea strica totul 
acum. N-avea s-o facă. 

Marla promisese că va aștepta cu răbdare oportunitatea, că-și 
va schimba aspectul și că va părăsi ascunzătoarea doar după ce 
înceta agitația vânării ei. Însă acum Elyse simţea că ar fi vrut să 
grăbească lucrurile, că devenise nerăbdătoare. 

— Nu mai pot sta aici, se plânse Marla. 

— Știu, știu, dar acum nu avem de ales. Nu uita, am discutat 
deja despre asta. 

— Dar n-am știut că va fi atât de întuneric, că... voi fi atât de 
singură. 

— Ți-am spus că poţi să te duci sus în casă. Trebuie doar să 
lași draperiile trase la ferestre. De altfel, ar trebui să faci mai 
multă mișcare, să-ţi pui sângele în mișcare. 

— De parcă aș putea! pufni Marla. Nu-nţelegi? E posibil să mă 
vadă cineva. La fel de bine aș putea fi înapoi la-nchisoare! 

— Nici vorbă, clătină Elyse din cap. i 

N-o putea lăsa pe Marla să gândească aşa! In niciun caz după 
riscurile pe care și le asumaseră. Marla părea să se fi calmat. 

— Bine. Îmi povesteai cum ai omorât-o pe hoașca aia bătrână. 

— Soacra ta, îi reaminti discret Elyse. 

— Eugenia. Amintirea soacrei ei îi provocă Marlei un rictus de 
dezgust. Bun, zi mai departe - te-a recunoscut? 

— Ah, da. A fost grozav, admise Elyse, desfătându-se pentru o 
clipă de victoria ei și simțind încă fiorul incitării curgându-i prin 
vene. Nici măcar nu și-a dat seama ce-o așteaptă. Zâmbi larg și 


VP - 112 


continuă: Îmi pare rău că n-ai fost acolo să vezi cum a zburat 
peste balustradă, cum dădea din brațe și zbiera și cum s-a lovit 
dup-aia de pardoseală cu un pocnet incredibil! A fost atât de 
puternic, că parcă l-am simţit în tot corpu/. Dup-aia s-a făcut 
liniște și bătrâna se uita la mine fără să clipească. Nici n-am 
știut dacă murise, dar am luat câinele ăla idiot pentru ca ultima 
ei imagine să fie cum îl mângâiam. 

— Ai omorât și câinele? 

Elyse tresări de parcă tocmai simţise un miros oribil. 

— Bineînţeles că nu. L-am lăsat acolo, încuiat într-un dulap ca 
să nu vină după mine, dar probabil că l-au găsit polițiștii sau 
altcineva. 

— Urăsc câinele ăla, zise Marla. 

— Tu urăști totul. 

— Mi-a plăcut să fiu o Cahill, recunoscu femeia și în glas i se 
simţi o nostalgie neașteptată. Pot să-ţi zic c-a fost chiar mai bine 
decât să fiu o Amhurst. 

— Dacă zici tu... Elyse își privi ceasul. Uite ce-i, nu mai pot 
sta. Știi cum e, trebuie să păstrez aparențele. O să mă-ntorc 
însă în curând, când va fi sigur. 

— Niciodată nu va fi sigur, zise Marla. 

— Nu știi asta. 

— Ba bine că nu. 

Era din nou afurisită. Furioasă. Bosumflată. 

Mai multă bătaie de cap decât ar fi meritat... Deşi nu era 
adevărat. Marla merita destul... mai precis o avere. Dacă își 
jucau bine cărțile. lar Elyse așa intenţiona să facă. Pe lângă 
pachetul lor cu cărţi contrafăcute, ea mai avea un as în mânecă. 
Unul despre care Marla nu avea habar. 

— La revedere, îi zise, dar cealaltă nici măcar n-o privi. 

De la o secundă la alta, Marla revenise la bosumflarea ei 
morocănoasă. Dumnezeule, rolul ăsta era deja răsuflat! 

Păcat. 

Elyse știa ce trebuia să facă. 

Impinse peretele fals la locul său și străbătu subsolul umed, 
după care urcă scara veche. Trebuia să revină la planul lor 
inițial. Era unicul mod în care s-o menţină pe Marla satisfăcută. 

Așa să fie, își zise ea în timp ce încuie ușa casei și se grăbi 
spre Taurus. 

Marla dorea ca fratele ei Rory să moară. 


VP-113 


Așa că Elyse trebuia să se ocupe de asta. 
Retardatul era de acum istorie. 
XXX 

Cissy nu se putea concentra deloc. Nu putea nici măcar să 
schiţeze liniile generale ale articolului pe care plănuia să-l scrie - 
același articol care se afla în laptop de săptămâni sub forma 
unui talmeș-balmeș de notițe neordonate. Cu patru săptămâni în 
urmă intervievase o tânără și nouă candidată la funcţia de 
primar, dar în aceeași săptămână Cissy aflase despre Larissa și-l 
dăduse pe Jack afară din casă. La scurt timp după aceea, când 
încercase să-și organizeze însemnările, mama ei psihopată 
evadase din închisoare. Acum bunica ei căzuse de la etaj și 
murise - sau fusese omorâtă - iar Cissy se confrunta cu 
sentimente de durere și de vinovăţie. Poate că articolul acela nu 
era menit pur și simplu să fie scris. 

Femeia oftă. Până acum purtase vreo douăzeci de conversații, 
atât pe telefonul fix de acasă, cât și pe telefonul mobil: toate 
scurte, aproape monologuri, despre bunica ei. Sunaseră membri 
de familie, printre care Cherise, verișoara tatălui ei, pe care n-o 
putea suferi. Oameni care o cunoscuseră pe Eugenia din 
activităţile civice sau prietene care jucaseră cărţi cu ea ori 
fuseseră în excursii, ba până și o femeie din Sacramento care 
sustinea că fusese colegă de cameră cu Buni la Vassar. Căsuţa 
de e-mail a lui Cissy era plină cu mesaje de condoleanţe sau cu 
întrebări despre cele petrecute. Heather, o prietenă de la 
universitate; Gwen, antrenoarea ei personală; și Tracy, cu care 
călărise când fuseseră în gimnaziu și liceu - toate îi trimiseseră 
e-mail-uri sau SMS-uri. La acestea se adăuga desigur mass- 
media: reporteri ce căutau să pescuiască informaţii despre 
moartea lui Buni și care, dacă tot aveau ocazia, se interesau și 
despre Marla. Așa cum promisese, Deborah îi trimisese numele 
avocaților și al contabilului bunicii, așa că Cissy se ocupa și de 
aspectele juridice și de taxe. Totul devenise atât de copleșitor, 
încât începuse să-și cearnă apelurile telefonice, evitându-le pe 
cele la care nu dorea să răspundă și lăsându-le în căsuţa vocală 
pentru a le accesa ulterior. La fel proceda și în cazul e-mail- 
urilor. 

Era de-a dreptul un coșmar. 

lar situația nu făcea decât să se înrăutățească odată cu 
trecerea după-amiezii. Cissy lucra în biroul ei, practic o firidă 


VP - 114 


mai mare lângă camera pentru sport, în timp ce Tanya ar fi 
trebuit să-l scoată pe B.J. la plimbare înainte să se întunece. 
Soarele care cobora spre apus apăruse din spatele unui văl 
subţire de nori pentru prima dată în ziua aceea. In următoarele 
patruzeci și cinci de minute, dacă erau norocoși, aveau să se 
mai bucure de lumină. Întrucât Tanya încă nu plecase cu Biji, 
Cissy decise că era timpul să iasă chiar ea cu băieţelul la 
plimbare. Închise laptopul, împinse la o parte cățelușa care 
dormise la picioarele ei, se ridică din scaun și-și întinse mult 
braţele deasupra capului. Își prinse părul în coadă de cal cu un 
elastic, apoi îmbrăcă o pereche de pantaloni de trening și-și 
căută pantofii de jogging favoriţi prin fundul dulapului. După ce 
înhăţă o bluză de trening cu glugă, porni spre camera lui B.J. și-i 
luă hăinuţa și căciulița cu moţ, alta dintre cele pe care fiul ei le 
detesta. 

— Tanya, anunţă ea în timp ce cobori iute la parter, îl duc eu 
pe Biji afară. Simt nevoia să fac mișcare. 

Ușa din faţă se deschise exact când ajunse pe treapta cea 
mai de jos, iar în casă pătrunseră o rafală de aer rece și soțul ei 
înstrăinat. Cissy se opri brusc și încercă să nu observe că lui i se 
părea ceva firesc să intre în casă după o zi de muncă. Așa cum 
făcuse în toate zilele mariajului lor nefericit. Femeia ignoră orice 
urmă de nostalgie când el o privi. 

— Ai uitat că nu mai locuiești aici? îl întrebă Cissy și-i aruncă 
Tanyei o privire de genul „nu mă-ntrerupe” când văzu 
formându-se pe buzele bonei o explicaţie sau un protest de cine 
știe ce natură. 

— Cum? rosti el în felul acela sigur pe sine care o scotea din 
sărite. Nu m-așteaptă niciun martini? Nici măcar o soţie într-o 
uniformă drăgălașă de subretă franceză? întrebă în timp ce-și 
scotea pardesiul. 

— Ah, scuză-mă, replică ea tăios. Lasă-mă doar niţel să dau o 
fugă până la etaj și să mă schimb. 

Bărbatul râse, iar Cissy, care încercase să fie sarcastică, se 
înmulie. Fir-ar al naibii! 

Mai puţin sprintenă ca în trecut, Coco cobori stângace scara. 
Dându-și seama că în casă se afla un intrus, începu să latre 
ascuţit la Jack, mârâindu-l ca pe un nepoftit cu gânduri rele. 
Nesigură în ce parte să sară, Tanya zise repede: 

— Mă duc să-l aduc pe B). 


VP - 115 


Se grăbi apoi să iasă din living. 

Prea târziu însă. Biji, care se jucase cu o jucărie ce scotea 
sunete de animale când apăsa un buton, își dăduse deja seama 
că tatăl lui era acasă. Tocmai apăsase butonul cu vaca și 
încăperea răsună de „Muuu!”, iar băiețașul, chiuind de 
încântare, strigă inevitabil: 

— Ta-tiii, acasă! 

Se ridică apoi în piciorușe ca o rachetă și se repezi cu brațele 
întinse să-și întâmpine tatăl. 

— Hei, voinicule! Mă bucur să văd că nu mai ești cu fundu' în 
sus. 

Jack își agăţă haina de braţul curbat din fier al cuierului de pe 
hol, apoi își prinse fiul nerăbdător și-l ridică în aer. Agitând 
simultan din mâini și din picioare, Biji începu să chicotească și 
să strige: 

— Mai! Mai! Mai vreau! 

Căţelușa făcea spume la bot. 

— Coco, termină! se răsti Cissy. 

Coco n-o ascultă. Când Cissy păși în holul de la intrare, mica 
bestie se ascunse în spatele picioarelor ei și continuă să facă 
tărăboi. 

— Jăvruţă mizerabilă, murmură Tanya în barbă în timp ce-și 
strângea lucrurile. Cred că B.J. e deja pe mâini bune, așa c-ar fi 
mai bine să plec. Își recuperă umbrela, apoi pelerina din cuier și, 
fără să scape din ochi căţelușa albă și furioasă, adăugă lipsită 
de entuziasm: Mă-ntorc mâine. 

— Ne vedem mâine, răspunse Cissy, deși o înlocuia deja în 
minte pe Tanya cu o persoană non-alergică și iubitoare de 
animale. 

Jack și B.]. intraseră în living și se jucau amândoi cu jucăria ce 
scotea sunete de animale. Nechezături, răgete, mugete, 
behăituri și chiţăituri se succedau rapid unele după altele de 
parcă Noe tocmai își debarcase Arca în camera lor de zi. 

— Ce zici de ăsta? întrebă Jack, așezat turcește pe podea și 
ținându-și fiul în brațe. 

Apăsă un buton și prin camere reverberă un „ham, ham, 
ham!” puternic. 

— Cuţu! zise Biji. Coco! 


VP - 116 


— Da, este la fel ca și Coco, încuviinţă Jack, deși înregistrarea 
lătratului părea să aparţină mai degrabă unui ciobănesc german 
de patruzeci de kilograme decât unei corcituri micuţe de terier. 

Haosul era absolut și Cissy, încercată de sentimente 
contradictorii, se detașă niţel de spectacolul acela. În amurgul 
care începuse să se îndesească, se uită pe fereastră la Tanya 
care se urcă în Subarul ei rablagit, își aprinse o ţigară și apoi 
porni, stopurile roșii dispărând după un colț în josul străzii. 

Da, trebuia neapărat să angajeze altă bonă pentru copil. Prin 
casă reverberă răgetul unui leu. 

— Chestia asta nu are și un reglaj pentru sonor? întrebă ea. 

— Nouă ne place cât mai tare. 

Cissy se așeză într-un scaun alăturat. B.J. era încântat să fie 
cu tatăl lui. Bineînţeles. Oare băiatul ţinea mai mult la Jack după 
ce se mutase? Oare fiul ei simțea deja lipsa tatălui său? 
Vinovăţia îi rodea adânc sufletul. Cissy detesta să fie „omul 
rău”, dar exact asta era dacă privea situaţia prin ochii fiului ei 
de optsprezece luni. Ea îl dăduse pe „Tactiii!” afară din casă. 

— Așadar, spuse ea când răgetul se opri pentru o secundă, te- 
ai întors pentru un motiv anume? 

Pe fundalul trâmbiței unui elefant, Jack zise: 

— Doream să văd dacă tu și B.J. sunteți bine. 

— Da, suntem. 

Cissy își încleștă mâinile între genunchi și observă că deja se 
întunecase. Era prea târziu pentru o plimbare afară. 

— Dar chiar dacă ai venit aici după serviciu, este prea 
devreme. Nu-i nici măcar ora cinci. 

— Ei bine, am într-adevăr un motiv ascuns. 

— Ar trebui să fie unul bine întemeiat. 

— De fapt, chiar este. Bărbatul o privi și expresia chipului îi 
deveni serioasă. M-am gândit că nu vei dori să ai de-a face 
singură cu familia mea. 

— Ce vrei să spui? 

— Vor să se oprească pe aici și să-și ofere sprijinul. Toţi: tata, 
J.J. și Jannelle. 

— Cred că glumești! 

Cissy nu se putea imagina față în față cu vreunul dintre „Cei 
cinci J”, cum obișnuiau să-și spună, deoarece toți aveau aceeași 
iniţiale ale prenumelor. 

— Nici vorbă. Nu vreau niciun pic de companie. 


VP - 117 


— Le-am spus asta, dar știi cum e tata când îi intră o idee în 
cap. 

— Atunci, opune-te, Jack! Fii bărbat! Wu vreau să am de-a face 
cu niciun membru al familiei tale - și cel mai puţin cu... of, la 
naiba! 

Zări faruri ce fulgerară pe fereastra livingului. 

— Prea târziu, încheie ea și un șarpe sâsâi din jucăria favorită 
a lui Biji. 

Îi aruncă soţului ei o privire ce spunea totul, acuzaţia nerostită 
„asta-i numai greșeala ta, așa că repar-o”, apoi o luă pe Coco în 
braţe, o duse în sufragerie și o plasă în cușcă. 

— N-o să stai mult aici, îi promise căţelușei și-și ținu pumnii în 
gând. 

Cu B.J. în braţe, Jack deschise ușa înainte ca tatăl lui să fi 
putut apăsa pe butonul soneriei. Așa cum spusese, Jonathan era 
însoţit atât de Jannelle, care arăta foarte iritată, cât și de J.J. - 
Jon Junior, care își afișa netulburat expresia „nu mă deranjează 
că sunt aici”. Toţi arătau bine; probabil că moșteniseră de la un 
strămoș scandinav corpul longilin, părul blond, pomeţii înalţi și 
diferitele nuanţe de albastru ale ochilor. 

— Oh, scumpo! o salută tatăl lui Jack pe Cissy cu bratele larg 
desfăcute cu care o prinse și o strivi la pieptul său. 

— E-n regulă, sunt bine, izbuti ea să spună, aproape sufocată. 

Lipsit de riduri, ceea ce era remarcabil pentru cineva care se 
apropia de șaizeci de ani, Jonathan și păstrase aproape toată 
podoaba capilară, blond-cenușie, abia începând să fie înspicată 
de fire sure. Avea o formă fizică de invidiat, era bronzat și-i 
puteai da cu ușurință cincisprezece ani mai puţin decât avea, 
ceea ce, bineînțeles, îl încânta. Cissy bănuia că doar vârsta 
copiilor săi îl împiedica să denatureze adevărul despre propria 
lui vârstă. 

— Condoleanţe pentru pierderea suferită, rosti el, eliberând-o 
în cele din urmă din brațe, cu sprâncenele adunate laolaltă și 
tristețea care i se citea în ochii lui nordici. 

— E nașpa, zise ].]. 

Jannelle dădu ochii peste cap, exasperată de cuvintele alese 
de fratele ei. 

— Tata s-a gândit că ar trebui să venim, să-ți prezentăm 
condoleanţele noastre și, întelegi, să-ţi oferim susținere, 
comuniune familială, toate... rahaturile astea sensibile. 


VP - 118 


Se trânti pe un scaun și-și încrucișă picioarele lungi. 

— Vezi cum vorbești, o avertiză Jack. 

— Haide, Jannie, zise tatăl lor evident iritat. Ceea ce vrea să 
spună Jannelle, i se adresă după aceea lui Cissy, este în esenţă 
corect, mai puţin comentariile personale. Știu că este foarte 
greu... așa că ne-am prezentat. 

— O familie mare și fericită, comentă Jannelle. Apropo, când 
se pronunţă hotărârea definitivă de divorț? 

— Ajunge! 

Liniile din jurul gurii lui Jonathan se albiră de iritare. 

— Am ştiut că asta-i o greșeală, zise J.J., trecându-și o mână 
prin părul destul de lung ca să se răsucească peste gulerul 
jachetei sale din piele. 

Bărbatul se îmbrăca întotdeauna comod și relaxat; în pas cu 
moda, dar niciodată excesiv de elegant. De fapt, Cissy nu-l 
cunoștea bine și nici nu prea dorea: un alt mascul Holt care 
trebuia evitat. Apoi o zări pe Jannelle dându-și din nou ochii 
peste cap. Da, asta era - trebuia să-i evite pe toţi cei din neamul 
Holt, indiferent de sex. 

— Uite-l și pe băiatul lui bunicu'! Jonathan îi făcu semn lui Jack 
să se apropie ca să-și vadă nepotul mai bine. Ce faci tu, Bryan 
Jack? 

Când încercă însă să-l desprindă pe Biji din braţele lui Jack, 
fiul lor, un copil cu adevărat independent, se împotrivi clar și 
răspicat: 

— Nu, Bubu! 

— Pfui, murmură Jannelle în barbă. 

Părând stânjenit, J.J. se așeză pe perna mare de pe podea și 
privi spre focul inexistent. 

Da, a fost o idee grozavă, se gândi Cissy obosită. Nu putea 
totuși să facă nimic pentru a scăpa. 

— Vrea cineva ceva de băut? întrebă ea. Cafea? O bere? 

Privi spre Jack, să-i sară în ajutor. 

— De fapt, ne gândiserăm să vă invităm la cină. Ceva simplu. 
Ce părere aveţi de un loc unde să se poată simţi bine și copiii? 

— Adică la McDonald să întrebă Jannelle pe un ton îngrozit. 
Zău, tată, eu o să zic „pas”. 

Își privi ostentativ ceasul care-i scânteia pe încheietură. Deși 
ar fi vrut să le spună tuturor să plece naibii și s-o lase-n pace, 
Cissy se stăpâni și rosti: 


VP - 119 


— E foarte frumos din partea voastră, dar mă gândisem ca Biji 
și cu mine să rămânem aici în seara asta. 

Îi aruncă un zâmbet forţat lui Jonathan, cel care, la urma 
urmelor, îl adusese pe Jack în viaţa ei, și adăugă: 

— Mulţumesc. 

— Pentru mine e-n regulă, zise Jannelle și sări în picioare. 

— Și pentru mine. 

J.J. nu era dintre cei care să se dea în vânt după reuniuni 
sentimentale de familie. Tatăl lor părea dezamăgit. 

— Ce naiba, tot suntem aici cu toții. 

— E-n regulă, tată, zise Jack și se duse la fereastră. Jannelle, 
ăla-i Mercedesul tău? Așadar, conduci? 

— Cine face acum pe detectivul? 

— Dumnezeule, Jannelle, termină, interveni J.J. iritat. 

— De ce nu plecaţi voi doi - tu și ].].? Dacă tata vrea să mai 
stea, o să-l duc eu acasă. 

— Bună idee! 

Jannelle își puse cureaua poșetei pe umăr, apoi porni iute, 
ţăcănind cu tocurile pe parchet de parcă s-ar fi temut că cineva 
se putea răzgândi. J.J., care numai cu câteva momente mai 
devreme dorise s-o reducă la tăcere, o urmă la un pas 
depărtare, trăgându-și fermoarul jachetei și mormăind: 

— Țin-te tare. Treptat, va fi mai bine. Cel puţin, n-a suferit. 

Platitudinile uzuale, pe care Cissy le găsea deja obositoare. 
Jannelle zise doar: 

— Anunţă-mă când e înmormântarea. 

După aceea ieși pe ușă. Peste câteva secunde, se auzi un 
motor puternic și Mercedesul băgă în marșarier, iar după alte 
momente dispăru pe stradă, vuind. 

— Îmi pare rău, zise Jonathan, iar B.J., parcă simțind tristeţea 
bunicului său, îi îngădui în cele din urmă să-l ia din braţele 
tatălui. 

— Bună, Bubu, zise el și-l bătu ușor cu palma pe umăr. 

— Bună și ţie. Deci, cu bunicul te-nţelegi, da? 

Cissy văzu dragostea lui Jonathan faţă de B.J. și simţi că inima 
i se încălzește puţin. Încercă să uite vechea poveste a 
infidelităţii sale, deși în același timp se gândi, atunci când trecu 
în sufragerie, că dacă Jonathan i-ar fi rămas fidel nevestei, poate 
că nici Jack n-ar fi călcat strâmb. 


VP - 120 


Incapacitatea lui Jack de a rămâne fidel este problema lui 
Jack. Nu a tatălui său. Și nici a ta. 

Dădu drumul căţelușei din cușcă și, după câteva lătrături 
ascuțite, Coco renunţă la luptă și sări pe scaunul recent eliberat 
de Jannelle. 

— Stai aici cu Cissy și Biji, sugeră Jack, iar eu mă duc să 
cumpăr ceva pentru acasă. La nici cinci minute, e un local 
thailandez excelent. Își privi soţia. Pentru tine e OK? 

— De ce nu? capitulă Cissy. Mă știi doar. Mă adaptez situaţiei. 
Jack pufni când trecu pe lângă cuierul din hol și-și luă pardesiul. 

— Ce să zic, ești bunătatea întruchipată. 

xxx 

Să intre neobservată în zona de viaţă asistată a sanatoriului 
se dovedi relativ ușor. Elyse jucă rolul unei femei care făcea 
parte dintr-un grup de sprijin al bisericii locale și, purtând 
aceleași deghizări la care Marla se strâmbase, reușise să 
viziteze de mai multe ori locul în ultimele săptămâni. Exista 
desigur un cod de securitate, totuși era destul de simplu să 
urmărești un vizitator tastându-l, iar după aceea să procedezi la 
fel. La recepţie se afla de obicei o femeie ale cărei îndatoriri nu-i 
îngăduiau să stea ore la rând în același scaun. După ora 17:00, 
personalul se rărea considerabil, fiindcă cei din birouri plecau 
acasă și centrala telefonică era cuplată automat la un serviciu 
de apeluri care lucra în reţea cu clădirea vecină, din cărămidă, 
în care pacienţii sanatoriului necesitau îngrijire permanentă, iar 
personalul era mai vigilent. 

Videocamerele de securitate nu constituiau o problemă și 
Elyse șontăcăi încet pe coridor, spunând „Salut!” și „Doamne- 
ajută!” puţinilor rezidenţi pe care-i întâlni. Simţea adrenalina 
pulsându-i prin vene în anticipaţia momentului. 

Acesta sosise. 

Ultima ei vizită la retardat. 

Rory Amhurst. Fratele Marlei. Un puști sănătos, care a suferit 
în copilărie un accident groaznic după ce propria mamă l-a 
călcat cu mașina. In urma accidentului, băiatul a rămas cu 
leziuni cerebrale permanente. 

Desigur, Marla, care se afla în mașină cu Rory în timp ce 
mama lor dăduse o fugă în casă, lăsându-i singuri câteva 
minute, n-a știut ce se va-ntâmpla. Rory, care era mic pe atunci, 
începuse să plângă, iar Marla, care era mai mare decât el, îi 


VP - 121 


desfăcuse centura de siguranţă, îl lăsase să coboare și închisese 
portiera. Când mama lor, Victoria, s-a întors la mașină, n-a 
observat că băieţelul nu se mai afla pe bancheta din spate. A 
băgat în marșarier și și-a călcat fiul, care stătea după roata din 
spate, uitându-se probabil la vreo furnică sau altă insectă de pe 
alee. Marla, ea însăși doar un copil, nu a putut avea idee despre 
consecinţele acţiunii ei din ziua respectivă. Nu? În tot cazul, nu 
se născuse malefică. Asta era o născocire, nu? Să te naști 
malefic! 

Sau nu? Oricum, era lipsit de importanţă. 

Acum Marla îl dorea pe Rory mort. 

lar Elyse era mesagerul ei. 

Camera lui Rory se găsea în capătul coridorului. Când intră, 
Elyse îl găsi uitându-se la televizorul pe care rula în reluare un 
episod din South Park 

— Bună, Rory, zise ea cu glas dulce. Îţi mai amintești de mine, 
nu-i așa? Doamna Smith. 

Bărbatul încuviinţă din cap, cu ochi goi, cu craniul încă ușor 
deformat. Păcat, se gândi Elyse când scoase prăjiturelele pe 
care le preparase pentru el din geanta ei uriașă, cu mâinile 
înmănușate. 

— Te superi dacă dau sonorul niţel mai tare? Nu aud prea 
bine, știi? 

Mări volumul televizorului, ca să camufleze orice zgomote ar 
fi putut face, apoi scoase o cutie de băutură Cola din geantă și, 
în timp ce Rory se uita la film, puse înăuntru suficient Valium ca 
să adoarmă și un cal de curse. 

Îi întinse apoi cutia. El surâse recunoscător și bău. 

Elyse simţi că o mustră conștiința când îl văzu înghițind. Era 
de fapt un tip nevinovat și, din câte știa ea, nu făcuse niciodată 
vreun rău cuiva. 

Însă Marla fusese insistentă. 

— Retardatul ăla trebuie să dispară, ai înțeles? rostise 
vehement. Știi cât costă întreținerea lui în sanatoriul ăla cu 
prețuri nesimţite? Terapia fizică și terapia logopedică și 
Dumnezeu mai știe ce anume? E o viaţă irosită. lrosită! Va fi un 
omor din milă. Cine ar dori să trăiască așa? 

— El însă pare fericit, replicase Elyse și Marla o ţintuise cu 
ochii ei verzi, furioși. 

— Pentru că n-a avut parte de nimic altceva. 


VP - 122 


— Și atunci cui face rău? 

— O faci, se răstise Marla, sau va trebui s-o fac eu? Să știi c-o 
s-o fac fără să clipesc. N-o să simtă nicio durere. Ajunge să-i dai 
fructe de mare: camuflează-le în prăjiturele. 

— Fructe de mare? 

— Face alergie violentă la fructele de mare. Va intra în șoc 
anafilactic, însă Valiumul ar trebui să-l imobilizeze. Ajunge să 
acoperi totul cu multă glazură de ciocolată. Le va înghiţi pe 
nerăsuflate, crede-mă. 

Elyse fusese sceptică atunci când pregătise „prăjiturelele”, 
apoi mâncase una. Gustul fructelor de mare era mascat destul 
de bine. „Prăjiturelele” păreau mai neobișnuite, dar nu neapărat 
rele, iar dacă erau acoperite din plin cu glazură de ciocolată 
erau destul de bune. 

— la de-aici, Rory. 

Elyse privi peste umăr, sperând ca niciun asistent să nu intre 
tocmai atunci din întâmplare. Rory avea un dispozitiv de 
alertare de la distanță, un buton pe care-l purta în jurul gâtului 
și care, dacă era apăsat, anunţa personalul că avea nevoie de 
ajutor. Femeia nu se putea expune riscului ca el să-l folosească. 

— la dă-mi ăsta, zise ea, să-l punem pe noptieră. Să nu-l 
murdărești cu ciocolata asta lipicioasă. 

Bărbatul o privi cu ochi încrezători și mușcă din prăjiturică. 
Oare avea să funcţioneze? Trebuia să conţină destui crabi și 
crevete pisate ca să declanșeze o alergie, care să ducă după 
aceea la inflamarea căilor respiratorii. Dacă o înghiţea. Însă asta 
nu părea să fie o problemă. Rory mâncă o prăjiturică și tocmai 
întindea mâna după a doua când intră în șoc anafilactic. Imediat 
începură convulsiile, iar Elyse luă iute butonul pentru apelare și-l 
duse în baie. Apoi împachetă cu grijă prăjiturile rămase și le 
băgă în geantă. Sub imperiul fricii și al adrenalinei, realiză 
nebunește cât de aproape era de a fi descoperită, de a fi 
surprinsă în flagrant delict, de a pierde tot ce se străduise atât 
de mult să obţină. 

Horcăind și străduindu-se să respire, cu ochii daţi peste cap, 
Rory căzu pe podea, unde se zvârcoli ca într-o criză de epilepsie. 
Elyse împinse cât mai departe scaunul cu rotile și măsuţa pe roți 
pentru ca braţele și picioarele ce se zbăteau inconștient să nu 
lovească metalul, care să zăngănească și să creeze o gălăgie 
mai mare decât sunetele sugrumate ce-i răzbăteau din gură. 


VP - 123 


Mai mări puţin volumul televizorului, apoi ieși pe coridor, 
închizând ușa după ea. Merse încet, împotrivindu-se impulsului 
de a fugi nebunește. În schimb, zâmbi calm rezidenţilor pe lângă 
care trecea, îndreptându-se către ușile duble ale recepţiei. 
Coridorul era interminabil! Părea să fi căpătat dimensiunile unui 
teren de fotbal cât timp stătuse ea în camera lui Rory. 

Trecu pe lângă alte camere în care rezidenți bătrâni, ţintuiți în 
scaune cu rotile, stăteau ca niște automate în faţa 
televizoarelor. O asistentă o zări și surâse, iar Elyse, îi răspunse 
la zâmbet și o salută din cap din spatele ochelarilor groși și a 
lentilelor de contact ce-i schimbau culoarea ochilor. Costumul 
care o îngrășa era inconfortabil și machiajul o făcea să transpire 
și mai mult decât propria-i senzaţie de panică. Abia se stăpânea 
să nu privească peste umăr. Spera cu disperare ca idioata de 
asistentă de serviciu de pe etaj să nu intre în camera lui Rory. 

La recepţie, un infirmier se ciondănea cu o femeie aflată în 
scaun cu rotile care refuza să se întoarcă în cameră. 

Elyse se strecură pe lângă ei. Infirmierul ridică privirea scurt, 
privind-o în ochi înainte ca Elyse să fi putut trece prin ușile duble 
spre vestibul. Tastă codul de deschidere a ușilor exterioare. 

Nu se întâmplă nimic. 

Ce? 

Încercă din nou, cu inima înteţindu-și ritmul bătăilor; de data 
asta, din fericire, un led verde și un băzâit o anunţară că 
dispunea de cincisprezece secunde pentru a folosi ușa. 

Acum să facă bine și să plece de aici. 

Simţindu-și bătăile pulsului în timpane, Elyse se îndreptă către 
mașina ei. Încet. Dureros de încet. Ca și cum n-ar fi fost mânată 
de frică s-o ia la goană. 

Imediat după ce ieși pe ușă, acţionă telecomanda pentru a-și 
descuia automobilul, dar în aceeași clipă auzi zgomotele de 
panică din interiorul clădirii. 

Picioare care alergau. Strigăte. 

Il descoperiseră pe Rory. 

Prea curând! 

Era mult, mult prea curând! 

Alergă spre mașină, strângând geanta la piept cu degete 
tremurătoare. În graba ei, scăpă inelul cu chei care căzu între 
scaunele din faţă. 

Oh, Doamne! 


VP - 124 


Spaţiul era prea strâmt ca să bage mâna acolo. 

La naiba! 

Vedea cheile... dar nu putea ajunge la ele. 

Era prinsă ca în capcană! 

Nu putea să se întoarcă în clădire. Trebuia să fugă. Acum. De 
îndată ce aveau să-l resusciteze pe Rory sau să cheme o 
ambulanță... totul avea să se termine. Gândeşte, Elyse, 
gândește! Cu inima bătându-i frenetic, tremurând, se strădui din 
nou să-și strecoare mâna prin spaţiul extrem de îngust dar nu 
reuși decât să-și julească încheieturile degetelor și să-și rupă o 
unghie. Undeva în depărtare auzi tânguitul unei sirene. Sângele 
i se scurse pe dosul degetelor și pielea părea c-o arde de la 
julitură. 

Se aplecă mult și costumul fals se frecă de volan când trase 
înapoi scaunul din dreapta ei, apoi bâjbâi după blestematele de 
chei. Tot nu putea să ajungă la ele. 

Fir-ar să fie! 

Disperată, privi în jur, căutând ceva, orice, cu care să prindă 
inelul și zări un umeraș din sârmă pe care fusese rochia pe care 
o cumpărase din magazinul second-hand.  Transpirând 
abundent, luă umerașul, îl vâri între scaune și, răsuflând rapid, 
lovi ușor din încheietură, expediind cheile pe covorașul din fața 
scaunului din dreapta. 

Slavă cerului! 

Cu viteza fulgerului, luă inelul, băgă cheia în contact și o 
răsuci. Motorul porni și Elyse nu mai pierdu nicio clipă, ci ieși cu 
spatele din parcare, apoi intră pe aleea din faţă. 

Calmează-te! Nu face nicio prostie. Nu demara în trombă, nici 
nu depăși viteza legală. Fii calmă. 

Cu degetele ude pe volan, ieși prin porţile principale ale 
sanatoriului. A fost nevoită să tragă pe dreapta, pentru a face 
loc unei ambulanţe care gonea cu sirena urlând. Dumnezeule, 
probabil c-o văzuseră! Cineva avea să știe. Infirmierul avea să 
pună lucrurile cap la cap și să telefoneze la poliţie și... 

Încetează! Condu și nu te mai gândi. Îndepărtează-te. lesi din 
oraș. Mergi spre sud, spre San Mateo. Îndepărtează-te de 
sanatoriu. După aceea, caută o parcare publică și schimbă 
plăcuțele de înmatriculare. Caută un Taurus cu plăcuțe similare 
și schimbă-le. Apoi poti să te duci acasă. 


VP-125 


Calmându-se puţin, privi în oglinda retrovizoare. N-o urmărea 
nimeni, nu văzu nicio mașină de poliţie cu girofarul fulgerând, cu 
sirenele urlând. Niciun ocupant al mașinilor ce o depășiră nu-i 
aruncă vreo privire. 

Treptat, bătăile inimii își reduseră ritmul sălbatic și femeia se 
alătură traficului de pe autostrada Pacific Coast. 

Se găsea în siguranţă. 

Dacă Rory încă nu murise, atunci era ca și mort. 

Marla avea să fie încântată. 

Poate. 


VP - 126 


CAPITOLUL 9 


— Rory Amhurst, spuse Janet Quinn prin telefon, fratele 
Marlei. Declarat mort în spitalul Bayside. 

— Poftim? 

Când sunase telefonul, Paterno stătea în șezlong, cu o bere 
într-o mână și o felie de pizza în cealaltă. Se uita la noul lui 
televizor cu ecran extraplat, dar concentrarea asupra meciului 
de baschet dispăru odată cu anunţul lui Quinn. 

— Te referi la tipul cu dizabilităţi mintale, nu? 

— Exact. Se pare că cineva i-a lăsat o doză letală de ciocolată. 
N-o să știm exact până nu vor sosi toate analizele de laborator, 
totuși personalul din sanatoriu nu știe de unde provine ciocolata 
din jurul gurii lui. Probabil de la o vizitatoare, o femeie în vârstă 
pe nume Mary Smith. Un infirmier a văzut-o pe coridor cu câteva 
minute înainte să fie descoperit Rory. 

— Marla deghizată? 

— Foarte posibil. Vrei să ne-ntâlnim la Bayside și să mergem 
împreună la sanatoriu? Acolo există deja o echipă și au securizat 
camera lui Rory Amhurst. 

— Am pornit. 

Paterno lăsă pizza, berea și telecomanda pe masă, apoi își luă 
pistolul de serviciu, haina și cheile. Carnețelul și recorderul erau 
deja în buzunarele pardesiului. 

Oare Marla ar fi ucis un handicapat mintal? 

Cu siguranță, mai fusese implicată în crime și înainte. 

Al doilea cadavru de săptămâna asta, cu complimentele 
Marlei Amhurst Cahill. 

Încuie ușa locuinţei sale, un apartament cu două camere pe 
care-l cumpărase după moartea soţiei, apoi cobori pe scară 
două paliere până în garaj. Nu-i plăcea prea mult locul, totuși 
stătea atât de rar aici, încât bănuia că nici nu conta. Avusese o 
căsnicie agitată, întrucât soția era nefericită de orele pe care 
Paterno le petrecea la muncă, iar ei se separaseră de câteva ori, 
dar - la naiba! - tot îi ducea dorul. 

Deschise cu umărul ușa spre garajul subteran. Cadillac-ul lui 
se găsea între un Ford Focus și o Toyota, atât de apropiate, 


VP - 127 


încât abia izbuti să deschidă portiera, se strecură înăuntru, 
răsuci cheia în contact, apoi ieși încet cu spatele. Cadillac-ul era 
pur și simplu prea mare pentru parcările mai noi, dar Paterno 
nu-l putea vinde, deși obţinerea de piese de schimb pentru el 
devenea tot mai dificilă cu fiecare an. 

Detectivul sui încet pe rampa îngustă ce ieșea în spirală până 
la stradă. Așteptând ca ușa electronică a garajului să se 
deschidă lent, cu sistemul de avertizare piuind pentru a-i anunţa 
pe pietonii ce treceau prin faţă, se gândi la Marla. În mod 
evident, continua să fie în zonă, în caz contrar, numărul de 
victime înregistrate printre cei cunoscuţi de ea n-ar fi crescut. 

Și cineva trebuia s-o ajute. S-o ascundă. Dar cine? Paterno îi 
verificase pe toți oamenii din afara închisorii pe care-i cunoscuse 
Marla și stătuse de vorbă cu colegele ei de celulă din 
penitenciarul acela care era mai degrabă un soi de club rural. 
Toţi declaraseră că nu știau nimic, totuși cineva trebuia să știe 
ceva. Fie unul dintre cei intervievaţi minţise, fie detectivul 
scăpase din vedere o persoană apropiată de Marla, suficient de 
apropiată pentru ca s-o adăpostească și s-o ajute să comită 
crime, cineva care avea propriu-i plan. Cineva care ar fi profitat 
de pe urma libertăţii Marlei și a deceselor ce aveau să urmeze. 

Cine? 

Ușa se deschise și Paterno scoase încet botul mașinii masive. 
După aceea, grijuliu, traversă trotuarul, așteptă să se schimbe 
lumina semaforului de la următoarea intersecţie a străzii și 
pătrunse în traficul mereu dens din acest cartier. 

Avu nevoie de aproape o jumătate de oră să ajungă la 
Bayside, după care pierdu o mulţime de timp în căutarea unei 
parcări, însă în cele din urmă intră în spital și ajunse la secţia 
Urgenţe, unde îi găsi pe Quinn și pe medicul de gardă, care le 
explică efectele șocului anafilactic. Auzi din nou că va dura o 
vreme până la primirea analizelor de sânge și, privind chipul 
liniștit al lui Rory Amhurst, ochii verzi și fără viaţă, părul șaten 
încă des, barba nerasă de câteva zile și craniul ușor deformat, 
polițistul se simţi cuprins de furie. O furie profundă și arzătoare. 
Ştia cu certitudine că Marla se găsise în spatele acestei crime, 
iar fratele ei ar fi fost în viață azi dacă ea n-ar fi evadat. 
Sistemul nu-l apărase pe Rory. Dăduse greș rău de tot. 


VP - 128 


— Trimiteţi-ne tot ce aveţi despre victimă, se adresă el 
medicului de la Urgenţe care arăta de parcă n-ar fi împlinit încă 
treizeci de ani. După aceea vom dori autopsia integrală. 

— l-am telefonat deja medicului legist, zise Quinn. 

— Perfect. Haide să mergem la sanatoriul pentru boli mintale. 
O să conduc eu. 

După cincisprezece minute, ajunseră la Harborside Assisted 
Living Center, care nu se afla lângă niciun port, dar Paterno 
bănuia că de pe acoperișul său ai fi putut zări Golful dacă priveai 
în lungul unei străzi printre mai multe clădiri. La fel de posibil 
era totuși să se înșele. 

Camera lui Rory Amhurst era mică și fusese securizată cu 
bandă galbenă. Înaintând pe hol, Paterno trebui să se strecoare 
printre rezidenţi cu scaune cu rotile, scaune telecomandate sau 
cadre metalice. 

— Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată la Harborside, 
insistă directoarea sanatoriului, Anne Baldwin, în vreme ce 
pășea alături de el. 

Paterno se strădui să ignore mirosul din centrul de îngrijire al 
bolnavilor mintali: detergenti de mare putere, urină și resturi de 
mâncare ce nu fusese consumată la cină. Peste izurile acelea 
deprimante se suprapunea sentimentul de boală generală și 
tristețe, în ciuda pereţilor vopsiți în galben vesel și a zâmbetelor 
personalului. 

Anne era zveltă și directă. Părul blond îi era cârlionțat, 
ochelarii aveau ramele la fel de subţiri ca ea și purta un pulover 
roz cu croială puritană și pantaloni negri călcaţi cu dungă. 

— Pur și simplu, nu-mi pot imagina cine ar fi vrut să-i facă 
vreun rău lui Rory. Era un bărbat foarte drăguţ, preferatul 
îngrijitorilor și al personalului. 

Paterno nu suflă nicio vorbă despre Marla. 

— Am auzit că aseară a avut o vizitatoare. 

— Da, pe Mary Smith. Este de la o biserică locală și ne 
vizitează destul de des. 

— Când au început vizitele astea? întrebă detectivul, întrucât 
Marla evadase de mai puţin de o săptămână. 

— De vreo lună, poate chiar de șase săptămâni. 

Informaţia aceea îl opri în loc pe Paterno, care o privi direct. 

— Sunteţi sigură? 


VP - 129 


Femeia dădu din cap atât de iute, încât poliţistului i se păru 
că-i vor cădea ochelarii de pe nas. 

— A fost în decembrie, în anotimpul cadourilor... undeva între 
Thanksgiving și Crăciun. Fruntea i se încreţi deasupra nasului 
lung și drept. Tin minte că prima dată când ne-am întâlnit, a 
făcut câteva comentarii despre decoraţiuni. Mi-a spus că-i 
plăcea instalaţia noastră de lumini. 

Prin urmare, Mary Smith nu era Marla Cahill, întrucât Marla 
era încă închisă la momentul acela. 

— O puteți descrie? 

— Sigur că da. Era înaltă cam de un metru șaizeci și șapte, un 
metru șaptezeci, și se apropia probabil de cincizeci de ani. Purta 
ochelari mari cu lentile heliomate. 

— Culoarea părului? 

— Blond-murdar, cu fire sure. Tăiat scurt. 

— În sanatoriu există cumva videocamere de securitate? 

Directoarea clătină din cap. 

— Nu, noi nu dorim să invadăm intimitatea rezidenţilor. 

— Dar în parcare? Sau pe domeniul exterior al sanatoriului? 

Femeia clătină din nou din cap, mai apăsat. 

— Domnule detectiv, trebuie să mă credeţi că pur și simplu 
nu avem nevoie de așa ceva. Aici nu se comit crime... Tăcu și 
suspină, după care zise: Cred că acum situaţia asta s-a 
schimbat, nu? 

— Poate că cineva a pozat cu telefonul? întrebă Quinn. Sau 
chiar cu un aparat de fotografiat. 

Anne râse scurt, amuzată. 

— Rezidenţii nu sunt utilizatori ai dispozitivelor de înaltă 
tehnologie, iar personalul nu cred că are timp de așa ceva. Dar 
voi întreba, voi transmite o atenţionare generală. 

— V-ar deranja dacă aţi lucra cu un desenator de la poliţie 
pentru un portret-robot? 

— Niciun deranj - cu multă plăcere, dacă așa ceva poate fi de 
folos. 

Ajunseră la camera lui Rory și o singură privire înăuntru a fost 
îndeajuns pentru ca Paterno să rămână tăcut mult timp. O 
comodă pe care se afla un televizor, un pat dublu, un scaun cu 
rotile, noptiera și masa mobilă pentru pat formau tot mobilierul 
lui Rory Amhurst. Pe pereţi nu exista nici măcar un tablou 


VP - 130 


personal, aproape ca și cum bărbatul nu avusese familie sau 
prieteni. 

Degeaba fusese un Amhurst. 

Tehnicienii criminaliști prelevau deja amprente, colectau 
dovezi și făceau fotografii, însă Paterno era gata să pună pariu 
pe orice că n-aveau să găsească absolut nimic. 

— AȘ dori să-i văd dosarul. 

— Ştiţi că asta este o încălcare a confidenţialităţii pacientului. 

— Pot să obţin un mandat. 

Anne aprobă din cap. 

— Așa vă rog să faceţi și atunci vă voi da totul. Oricât de mult 
aș dori să vă ajut, domnule detectiv, va trebui să respect litera 
legii în privinţa asta. Pot fi acționată în judecată dacă o încalc. 

De altfel, Paterno se așteptase la un asemenea răspuns. 

— Va trebui să anunţăm rudele cele mai apropiate. 

— Asta s-ar putea să fie mai dificil, replică femeia. Ca rudă 
cea mai apropiată figurează Marla Cahill. 

xxx 

Am scăpat cu bine! 

Intrând în oraș, Elysei nu-i veni să creadă cât de norocoasă 
fusese. Se uită spre ceilalți șoferi, toți prinși în lumile lor private, 
în micile lor probleme personale, fără să aibă habar că se afla 
chiar lângă ei sau că femeia îmbrăcată demodat, aflată într-o 
mașină banală, era o ucigașă, un geniu, aproape infailibilă. 

Elyse era atât de convinsă că nu trebuia să-și facă griji, încât 
nu se mai obosi să schimbe plăcuţele de înmatriculare. Poate că 
ar fi avut ghinion și cine știe ce pervers s-ar fi învârtit prin 
parcare, ar fi văzut-o și s-ar fi întrebat ce făcea. Genul de indivizi 
care ar fi raportat acţiunea și ar fi pus poliţia pe urmele ei. Nu, 
de data asta era mai sigur să lase lucrurile așa cum erau. 

Dar Dumnezeule, ce doză de adrenalină fusese! 

In timp ce gonea pe autostradă, își smulse peruca din cauza 
căreia avea mâncărimi pe tot scalpul, cobori geamul și inhală 
aerul proaspăt cu iz sărat, amestecat cu gaze de eșapament. 

O parte din ea, partea aceea egoistă și încăpăţânată, se gândi 
să se întoarcă la Marla și să se laude cu isprava ei, dar apoi 
decise să aștepte. Marla era o pesimistă deprimantă, iar Elyse 
voia să sărbătorească. Merse pe latura sudică a Golfului și se 
opri la un minimarket, unde își schimbă iute hainele, își smulse 
materialele cu care se căptușise în jurul gâtului și-și scuipă 


VP - 131 


tampoanele de vată din gură. După ce-și șterse adezivul perucii, 
înlătură tot restul detestatei deghizări Mary Smith. 

Redevenise Elyse, alter egoul ei. Făcu plinul cu benzină și se 
mai asigură o dată că nu era urmărită când parcurse ultimii 
kilometri până la locuinţa ei și intră în garaj. Ușurată, puse la 
punct pașii următori. Intenţiona să lase bucăţi din costumul fals 
în containere pentru gunoi prin tot orașul. Peruca și ochelarii 
avea să le pună într-o pungă pe care s-o arunce în pubela unui 
restaurant din Oakland. Rochia și pantofii urma să-i lase anonim 
într-un loc de colectare de donaţii pentru magazine second-hand 
din San Jos€. În cele din urmă, nu avea să existe nimic care s-o 
lege în vreun fel de scelerata și ucigașa doamnă Smith. Pentru 
a-i purta noroc, avea chiar să arunce setul de inele false în Golf. 

Adios, Mary! 

Rânjind mulţumită, Elyse se grăbi spre baia de la etaj, ca să 
se spele bine de toate resturile ce mai rămăseseră pe ea. Intră 
sub duș și simţi cum acele fierbinţi de apă îi alungă încordarea 
mușchilor și machiajul gros de pe faţă. Era recunoscătoare că nu 
mai trebuia să se întoarcă vreodată în Harborside Assisted 
Living. Locul ăla era incredibil de deprimant. Cum rezistase 
retardatul acela acolo? 

În plus, trebuia să se ocupe de ceilalţi care urmau să aibă o 
soartă similară cu cea a lui Rory; cei pe care era mai interesată 
să-i vadă suferind. Pe primul loc figura Cissy, obraznica aia 
mizerabilă și răsfăţată. O ratată! Elyse abia aștepta să se 
confrunte cu ea și s-o facă să înţeleagă cât de inutilă și de 
stupidă era de fapt. 

Dar în seara asta dorea să sărbătorească, așa că avea să 
evite traversarea Golfului. Vederea Marlei nu putea decât s-o 
irite. În seara asta Elyse intenţiona să se simtă bine, să se 
distreze, și n-avea să-i spună asta Marlei. Elyse urma să-l 
întâlnească pe bărbatul cu care intenţiona să se mărite și să-și 
petreacă restul nopţii cu el. Sex fierbinte după o crimă cu sânge 
rece. Ooh, îi plăcea tare mult cum suna asta! 

Își umezi buzele cu vârful limbii și, gândindu-se la seara și 
noaptea ce o așteptau, începu deja să aibă fantezii erotice. Oare 
ar fi trebuit să-i dezvăluie bărbatului ce făcuse? Sau să mai 
aștepte? 

Era totuși mai bine să păstreze secretul. Poate că el n-avea să 
înțeleagă și Elyse nu dorea să-l piardă. Avea să-i fie însă cu 


VP - 132 


adevărat greu să nu se laude. Simțea nevoia să se mândrească 
și s-o facă strigând în gura mare pentru a fi auzită de toată 
lumea. 

Vedeți ce inteligentă sunt? 

Cât de isteață sunt? 

Eu sunt cea care a ajutat-o pe Marla Cahill să evadeze. 

Eu sunt cea care a omorât-o pe soacra ei. 

Eu sunt cea care s-a ocupat de retardat. 

Si eu sunt cea care va culege roadele. 

Indiferent ce ar crede Maria. 

xxx 

Detectivul Paterno stătea pe veranda din faţa ușii ei. 

Când îl zări pe fereastră, lui Cissy nu-i veni pur și simplu să-și 
creadă ochilor ce ghinion avea. Ce mai e acum? se întrebă ea, 
adunându-și forţele în vederea altui asediu de întrebări 
iscoditoare, precis formulate. Individul nu renunța pur și simplu 
niciodată. Chipul lui prelung și îngust îi amintea de cel al unui 
copoi de vânătoare, însă personalitatea era mai degrabă a unui 
pitbull cu un ciolan între fălci. 

Bafta mea, își zise femeia. 

Părea că nu putea să scape de bărbatul ăsta. 

Îl aşteptă să sune la sonerie, iar Coco înnebuni pur și simplu. 
Bineînţeles, cățelușa trebuia să latre frenetic, de parcă Cissy n- 
ar fi știut deja că cineva se găsea de cealaltă parte a ușii. 

— Coco, taci! porunci ea și pentru prima dată terierul alb 
amuţi, trecu în spatele ei și rămase privind și tremurând în 
spatele gleznelor lui Cissy, care deschise ușa și descoperi că 
Paterno nu era singur. 

ÎI însoțea poliţista cu aspect masculin, Janet Quinn, iar din 
expresiile lor își dădu seama că nu-i aduceau vești bune. 

Oare când o să se termine totul? Aseară fusese chinuită de 
familia lui Jack, nu tocmai călduroasă și protectoare, cu o seară 
mai în urmă fusese omorâtă Buni, iar acum... Dumnezeule, dacă 
se întâmplase ceva cu Jack? 

Simţi că i se înmoaie genunchii și inima îi tresări când 
recunoscu ce însemnau fețele încruntate ale detectivilor. 

— Da? zise ea cu glas răgușit. 

— Putem intra? întrebă Paterno pe un ton aproape blând. 

— Eu... ăăă... da, sigur că da. 


VP - 133 


Se retrase, simţindu-și picioarele de cauciuc, după care izbuti 
cumva să-i conducă în living. B.J. dormea la etaj, slavă cerului, 
însă Jack... Unde naiba era Jack? Acum, după ce bărbatul îi 
invadase iarăși viața, Cissy ajunsese să se aștepte la prezența 
lui. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— A mai fost un deces. 

Cissy trase brusc aer în piept, adânc. Nu-i venea să-și creadă 
urechilor. Nu Jack. Te rog, Doamne, nu Jack! 

— Cine anume? șopti ea. 

— la loc, te rog, o invită Paterno. 

Femeia se așeză pe un scaun, îngăduind forței gravitaţiei s-o 
coboare în pernele moi, adânci. 

— Rory Amhurst a fost omorât ceva mai devreme în cursul 
serii. 

Cissy clipi iute. 

— Rory...? Omorât? 

— Asasinat. 

Simţi un fior de gheaţă pe dinăuntru. Paralizată. 

— Unchiul meu din sanatoriu? 

Clătină din cap. Asta era o nebunie. 

— Cred că-i o greșeală. Nimeni n-ar fi vrut să-i facă vreun rău. 
El este... vreau să zic că el nu este în toate facultăţile mintale. 

Insă ambii detectivi dădeau din cap. 

— Știu, rosti Quinn. Condoleante. 

— Dar nu se poate. Este... 

Nu putea să creadă. Mai întâi Buni și acum Rory? 

— Există cineva care ar putea sta cu dumneata? 

— Poftim? 

— Probabil că n-ar trebui să locuiești singură. 

— Nu-i nevoie, sunt bine. 

Era un răspuns automat, ca un reflex, o minciună și toţi cei 
prezenţi o știau. 

— Mai ţii minte când l-ai văzut ultima oară pe unchiul 
dumitale? 

— Aăă... nu... adică, da, cred că-n preajma Crăciunului. L-am 
dus pe B.J. în vizită la el. l-am dus niște dulciuri de Crăciun. De 
fapt, eu nu-l cunosc chiar așa de bine. De când mă știu, el a fost 
mereu internat în diverse sanatorii. 


VP - 134 


Amorţeala începuse s-o părăsească și mintea ei începea să 
pună piesele laolaltă. 

— Crezi că asta are o legătură cu evadarea Marlei, bănui ea și 
citi o încuviinţare tăcută în ochii lui Paterno. Crezi că ea a fost în 
spatele morții lui? Asta spui? 

— De fapt nu știm ce s-a-ntâmplat. Nu încă. 

— Tot așa cum crezi că ea a omorât-o pe Buni. 

— Este posibil. 

Cissy își dădu la o parte din ochi o șuviţă de păr și încercă să- 
și adune gândurile. 

— Sugerezi că a evadat și că acum a pornit să omoare în 
stânga și-n dreapta membri ai familiei ei... ai familiei mele? 

— În clipa de faţă nu știm care este implicarea ei. 

— Totuși crezi că există o implicare. 

— Marla Amhurst Cahill, rosti Janet Quinn, este legătura între 
Eugenia Cahill și Rory Amhurst. Ea este înrudită cu amândoi. La 
fel ca dumneata, de altfel. 

Cissy simţi un cuțit rece în suflet. 

— Și la fel ca fiul dumitale, adăugă Paterno, iar cuțitul căpătă 
raceala gheții. 

Copilașul ei. Dumnezeule, nimeni n-ar fi dorit vreodată să-i 
facă vreun rău băieţelului ei! Nu se putea așa ceva! 

— Mă scuzațţi o clipă, zise ea cu un nod în gât. 

Înainte ca vreunul dintre polițiști să fi putut răspunde, se 
repezi la etaj, suind câte două trepte odată și auzind-o pe Coco 
urmând-o îndeaproape. Se grăbi apoi pe hol spre camera 
copilului și deschise larg ușa, pe care o lăsase întredeschisă. Cu 
inima bubuindu-i de spaimă, se grăbi spre pătuţț și-l găsi 
dormind dus, cu buzele micuţe ușor depărtate. 

— Of, Biji, șopti ea. 

Își simţea inima ca strânsă în menghină. Băieţașul era bine, 
iar ea avea să aibă grijă să fie mereu bine, indiferent cu ce preț. 
Simţi că o furnică ochii și-și stăvili lacrimile. Apoi verifică ambele 
ferestre din încăpere ca să vadă dacă erau închise și blocate. 

Îi era imposibil să se gândească la posibilitatea de a-l pierde 
pe B.J., la posibilitatea ca viaţa lui să fie în pericol. Simţindu-se 
amețită, se stropi cu apă rece pe faţă în baie și apoi cobori la 
parter. 


VP - 135 


— Scuze încă o dată, le spuse detectivilor când reveni în 
living, unde ei așteptau nemișcaţi. M-aţi speriat în așa hal, că a 
trebuit să mă asigur că Biji e-n regulă. 

— Înțelegem. 

Oare înțelegeau cu adevărat? Cissy se îndoia, dar se mulțumi 
să-i asculte explicându-i că nu erau siguri în ce privea detaliile 
morții unchiului ei, dar se părea că fusese otrăvit. Aveau să știe 
mai multe după ce primeau rezultatele analizelor de laborator și 
raportul de autopsie. 

Femeia simţi un ghem în stomac. 

Evident că procedau la fel ca și cu bunica ei, dar promiseră să 
elibereze cât mai curând cadavrele fiindcă știau că trebuia să 
facă aranjamentele funerare. O rugară să treacă pe la secție 
pentru a vedea un portret-robot al atacatoarei care fusese 
văzută de câteva persoane din Harborside. 

— „Atacatoare”? repetă Cissy. 

— Da, este o femeie. În vârstă de șaizeci, poate chiar 
șaptezeci de ani. 

— Pare complet ilogic. 

— Este posibil să fi fost deghizată, spuse Paterno. De fapt, noi 
chiar asta suspectăm. 

— Îi cunoașteţi numele? 

— Mary Smith. Se pare că ar fi afirmat că făcea parte dintr-o 
biserică locală și, desigur, biserica respectivă are printre 
enoriașe patru Mary Smith și o Mary Smythe. Le verificăm pe 
toate, însă presupunem că numele este fals. 

— Crezi că-i Marla, rosti Cissy sec. 

Quinn clătină din cap. 

— Această Mary Smith l-a vizitat pe Rory înainte de evadarea 
mamei dumitale, așa că nu poate fi Marla. 

— Doar dacă ea a jucat rolul adevăratei Mary Smith, adăugă 
Paterno. 

— Dar de ce? întrebă Cissy. Unchiul meu nu putea să facă 
nimănui vreun rău. 

— Examinăm și pista asta, o asigură Paterno și se ridică în 
picioare. Există cineva care ar putea locui cu dumneata pentru o 
vreme? 

— Crede-mă, o să fiu bine. 

— Soţul dumitale nu este acasă? 

— Nu, răspunse ea și zâmbi. Nu încă. 


VP - 136 


De ce să intre în detalii? se gândi să le dezvăluie adevărata 
situaţie dintre ea și Jack când avea să se ducă la secţie ca să se 
uite la portretul-robot al suspectei, indiferent cine ar fi fost în 
realitate Mary Smith. 

După ce-i conduse pe detectivi până la ușă, Cissy o închise și 
o încuie în urma lor, trase zăvorul și blocă clanţa. Se gândi la 
silueta pe care o văzuse în exteriorul casei și la bărbatul care o 
izbise în fața cafenelei. Oare ei aveau sau nu vreo legătură cu 
toate cazurile astea? Simţi cum pielea i se face ca de găină pe 
dosul antebraţelor și sui iarăși grăbită scara, mergând direct la 
odaia lui B.J. Copilașul era înăuntru, bineînțeles. Ca și mai 
devreme. Nu fusese răpit în ultimele treizeci de minute. 

Cu toate acestea, aranjă păturica în jurul lui și rosti în gând o 
rugăciune protectoare. La parter, Coco mărâi și pentru prima 
dată de când căţțelușa venise să locuiască împreună cu ea, Cissy 
își zise că poate nu era chiar așa de rău să aibă o mică alarmă 
îmblănită, permanent activată. 

— Somn ușor, șopti ea și-și dori ca Jack să fi fost cu ei; ar fi 
fost liniștitor să știe că el se afla acolo pentru a-i apăra. 

Chiar dacă era un nemernic mincinos și infidel. 

xxx 

Spitalul Bayside 

San Francisco, California 

Camera 316 

Vineri, 13 februarie 

ÎN PREZENT 


Doamne Dumnezeule, voi muri. Personalul de aici nu știe că 
sunt vie. Cât de aiurea este totul! Cu totul și cu totul aiurea! 


Sunt atât de frustrată! Încerc din răsputeri, şi în zadar, să 
clintesc orice părticică a corpului - o pleoapă, o sprânceană, un 
deget, buzele - dar mușchii îmi sunt înțepeniţi, inutili. Oricât m- 
aș strădui, nu pot face nimic! 

Te rog, Doamne, fă-i să-nțeleagă că sunt vie, că-i pot auzi. 
Nu-i lăsa să mă omoare... Te rog... Este un miracol că m-au ținut 
conectată la echipamentele de întreținere a vieții, o știu prea 
bine, însă acum ei vorbesc despre deconectare. In orice clipă le 
pot scoate din priză fără să-mi dea timp să le dovedesc că sunt 
trează, că sunt vie și că am multe de spus! 


VP - 137 


Cum îi pot face să-nțeleagă? Ce bine ar fi fost dacă aș fi avut 
o mamă adevărată, una care să mă îmbrățișeze, una care să nu 
fie atât de rece, mereu indisponibilă. Se pare că totul era mai 
important decât fiica ei. Petrecerile. „Refugiile” pentru femei pe 
care le frecventa. Activitățile caritabile. Totul! Se comporta ca și 
cum m-ar fi dorit, dar nu era decât o mască, un rol pe care-l 
juca. Adevărul este că eu reprezentam un inconvenient, ceva 
care să fie ținut într-un sertar până avea nevoie de mine, 
aidoma uneia dintre bijuteriile ei atât de dragi. 

Așa că sunt singură. 

Din nou. 

Ca întotdeauna. 

Asistentele și-au pierdut sperantele, iar medicul este convins 
că nu mă voi deștepta niciodată. Uite că a venit din nou. Cu 
vocea lui înceată, cu lumina orbitoare pe care mi-o vâră în ochi, 
cu stetoscopul rece pe care mi-l pune pe piept. Afurisitul meu de 
corp nu poate reacționa astfel încât să-nțeleagă? Dacă mi-as 
putea tine răsuflarea! Sau dacă m-aș putea panica atât de tare 
încât să-mi iuțesc bătăile inimii sau altceva! 

— Stare neschimbată, rostește el. 

Nici vorbă! Starea mea s-a schimbat. Ascultă-mă, bătrân idiot 
- SUNT VIE. VIE! 

Dacă aș putea tipa sau dacă aș putea măcar șopti. 

Este imposibil să poată comite greșeala de a crede că nu mă 
voi trezi complet. Da, am moțăit; da, am avut doar câteva 
momente de luciditate; și da, se pare că nu pot să comunic cu 
nimeni, dar te rog, Doamne, te rog, dă-mi o șansă! Nu sunt un 
caz lipsit de speranțe. 

— Nu știu cât timp o mai putem ține așa, rostește medicul. l- 
am consultat pe toți specialiștii din domeniu. Nimeni n-are nicio 
speranță. 

Dar ei se-nșală! Nu-ţi dai seama? 

Of, Doamne Dumnezeule, dacă aș mai fi avut doar nitel timp! 

Dacă aș mai fi avut o ocazie să-i spun lui Jack că-l iert, că-l 
iubesc, că m-am înșelat... m-am înșelat teribil. Îmi amintesc tot 
ce s-a-ntâmplat... în cele mai mici detalii... 


VP - 138 


CAPITOLUL 10 


O înmormântare n-ar trebui să fie un circ mass-media. 

Undeva ar trebui să existe o regulă în privinţa asta. 

Însă ceremonia funerară și înmormântarea Eugeniei 
Haversmith Cahill nu însemnau pentru presă nimic altceva decât 
un circ haotic pentru mass-media, se gândi Cissy furioasă în 
timp ce stătea lângă mormântul bunicii ei. Dinspre ocean sufla o 
briză constantă, care flutura panglicile de pe coroanele și jerbele 
funerare și care pocnea sec pânza acoperișului micului cort de 
lângă mormânt, dar condiţiile meteo nu împiedicaseră poliția 
sau pe reporteri să fie prezenti. 

Ticăloși! își zise Cissy. _ 

Privi îndurerată cum sicriul bunicii era coborât în groapă. Işi 
făcu o însemnare mintală să-și specifice în testament ca propria- 
i ceremonie să fie simplă și scurtă, așa cum fusese a lui Rory. 
Doar câțiva membri ai familiei, preotul citase două versete, apoi 
o rugăciune, un psalm și asta fusese tot. Rory Amhurst fusese 
înmormântat fără tărăboi. 

Acum însă a fost diferit. 

Biserica veche de un secol la care Eugenia se afiliase de mai 
bine de cincizeci de ani se umpluse la capacitate maximă, iar 
glasurile participanţilor îndureraţi se ridicaseră în cântece și 
rugăciuni. Un pastor prolix citise din Biblie, se rugase, apoi 
făcuse reflecţii despre viața dedicată a Eugeniei și despre 
moartea ei bruscă, violentă, când „Domnul a chemat-o în casa 
Lui”. În timpul ceremoniei, Cissy simţise cum o podidesc 
lacrimile și-și dori să fi fost singură. Complet singură. Nu într-o 
mare de prieteni, rude, vecini și străini sub bolta înaltă a 
aceleiași biserici în care bunicii ei se căsătoriseră cu o jumătate 
de secol în urmă. 

În timpul slujbei, Jack stătuse lângă ea, ceea ce i s-a părut 
liniștitor, deși părea o minciună, etalarea frauduloasă a unei 
căsnicii destrămate. Și acum era tot lângă ea, sub o tendă 
portabilă în ploaia rece de iarnă, în timp ce coșciugul lui Buni 
era coborât în pământul clisos, lângă mormântul soțului ei, 
Samuel J. Cahill. Numele Eugeniei, data nașterii și cuvintele 


VP - 139 


Mamă iubitoare fuseseră deja gravate în marmură - mai trebuia 
completată doar data morții. 

Of Buni, se gândi Cissy cu jale, simțindu-se vinovată pentru 
fiecare gând rău pe care-l avusese faţă de ea, în copilărie, în 
adolescenţă și apoi ca adultă. Pentru toate ocaziile în care-și 
dorise ca bunica să dispară din viața ei. Pentru faptul că-l 
favorizase, cel puţin iniţial, pe nepotul ei. Pentru regulile stricte 
și pentru disciplina ei. 

Vântul se înteţi, ducând ploaia spre oraș, și Cissy se așeză. 
Jack stătea din nou lângă ea; de cealaltă parte stăteau unchiul 
Nick și soţia lor, alături de fratele vitreg al lui Cissy pe care-l 
creșteau cei doi. Familia lui Jack și prietenii Eugeniei erau risipiţi 
prin cimitir, toţi pe jumătate ascunși de umbrele. In depărtare 
erau polițiștii și cameramanii unui post TV din oraș care suiseră 
până la cimitirul cu vedere spre San Francisco și Golf. În mod 
clar, polițiștii se așteptau ca Marla să apară. Prin mulţime erau 
infiltraţi și câţiva detectivi în haine civile, iar reprezentanţii 
mass-media așteptau discret pe margini. Și ei o doreau pe 
Marla: pe mama ei, faimoasa ucigașă care evadase din 
închisoare. 

Lui Cissy i se puse un nod în gât. Abia aștepta terminarea 
ceremoniei. Desigur, după aceea o mai aștepta reuniunea de 
acasă, unde fuseseră invitaţi prietenii și rudele, ca să mănânce 
ceva, să bea un păhărel și s-o evoce pe răposată. Cissy decisese 
să-i invite la ea, nu în vila mare de pe Mount Sutro. | se părea 
prea macabru să revină în locul unde murise bunica ei și să 
organizeze o reuniune, chiar dacă era o pomenire. Și-o putea 
imagina perfect pe Sara calculând în minte valoarea proprietăţii 
pe piața imobiliară sau pe una dintre rudele ei lacome 
interesându-se de soarta bijuteriilor sau mobilelor lui Buni. Nu, 
mai bine s-o ţină în casa ei, unde Tanya avea grijă de Biji, iar 
Cissy se putea retrage, dacă simţea nevoia, pentru scurt timp în 
solitudinea propriului dormitor. 

Pastorul le ceru să se ridice, apoi îi conduse într-o rugăciune 
finală. Jack o prinse de mână pe Cissy, prin mintea căreia 
începură să se deruleze imagini cu bunica ei: Buni găzduind 
evenimente caritabile, Buni tricotând în timp ce televizorul 
răcnea, Buni învățând-o bridge și suferind în timpul jocurilor de 
societate imposibil de lungi, Buni cumpărându-i primul ei cal, un 


VP - 140 


mânz palomino pe care-l ţineau la ranch, Buni în culmea fericirii 
când se născuse James, fratele lui Cissy. 

Acum, printre lacrimi, se uită la James. Se apropia de 
gimnaziu și avea membre lungi și slăbănoage și părul zbârlit; 
era încă un puști, dar înalt de peste 1,50 m. Încercând să nu se 
foiască, părea atât crispat, cât și stângace, în costum negru, 
cămașă albă scrobită și cravată, toate cumpărate probabil 
pentru înmormântare. Băiatul trase cu ochiul spre Cissy, care 
izbuti să-i surâdă. Un colţ al gurii lui James se ridică, după care, 
parcă înțelegând seriozitatea și grozăvia situaţiei, își întoarse 
privirea spre coșciug. 

După ultimul „Amin”, Jack o strânse ușor de mână, apoi îi 
dădu drumul. Cissy făcu un pas înainte și, sub burniţa rece, 
aruncă un trandafir alb pe sicriul bunicii, își luă „la revedere” în 
gând, apoi se întoarse către limuzina care o aștepta. N-avea de 
gând să mai zăbovească și să vadă cum era aruncat pământ pe 
capacul coșciugului. 

Deși vedea totul ca prin ceaţă, se îndreptă direct spre mașină. 
Zâmbi sau salută din cap chipurile familiare, dar nu se opri să 
stea de vorbă cu nimeni. Acasă avea să fie timp pentru așa 
ceva. Deocamdată nu dorea decât să ajungă la fiul ei care o 
aștepta. O rugase pe Rachelle de la Joltz să se ocupe de catering 
pentru eveniment, iar Tanya avea grijă de Biji, întrucât Cissy 
decisese că nu era cuvenit la optsprezece luni să participe la o 
înmormântare. Nu-l luase de altfel nici la ceremonia mult mai 
restrânsă a funeraliilor unchiului ei. 

Dumnezeule, ce mai săptămână fusese! După ce sui pe 
bancheta din spate a limuzinei, își scoase pantofii și nu comentă 
nimic când Jack i se alătură. Hotărâse deja ca astăzi să fie 
armistițiu și să încerce să reziste împreună evenimentelor 
programate. 

— A fost o slujbă frumoasă, zise Jack după ce șoferul limuzinei 
negre porni. 

Cissy îl privi încruntată, apoi deschise poșeta, găsi un flacon 
cu ibuprofen și înghiţi două tablete fără apă. 

— Te rog, spuse ea, fără platitudini. O s-aud destule tot restul 
zilei. 

El n-o contrazise și se mulțumi să se uite afară, pe geam. 
Cissy îi urmări privirea și zări un bărbat într-un excavator, gata 
să umple groapa după ce plecau participanţii la înmormântare. 


VP - 141 


Se simțea zguduită. Cuvinte amabile, mesaje de condoleante, 
buchete superbe... dar totul se rezuma la un utilaj de construcții 
care împingea pământ ud peste un sicriu elegant. Se cutremură 
scurt la gândul acela și-și reaminti că importante nu erau 
trupurile lui Buni sau Rory. Cu siguranță, sufletele lor se aflau 
într-un „loc mai bun”, așa cum intonase pastorul. 

In tot cazul, ea așa spera să fie. 

Rezemându-și capul de tetiera banchetei, femeia închise ochii 
și se rugă cerului să-i dea puterea pentru a trece prin 
următoarele ore. Poliţia eliberase cadavrele după aproape o 
săptămână, apoi ea lucrase cu Deborah la necrologuri și 
aranjamentele funerare, străduindu-se să-și facă timp și pentru 
întâlniri cu avocaţi, agentul de asigurări și contabil. Săptămâna 
trecuse practic într-o suită de întâlniri și discuţii, în care-l văzuse 
puţin pe fiul ei, dar își văzuse soţul mai mult decât ar fi dorit. 

Jack aranjase să fie disponibil, iar Cissy îi îngăduise, aproape 
căzând în capcana de a crede că se puteau împăca. Aproape... 
Comandaseră mâncare, vorbiseră despre pregătirile funerare și 
discutaseră o mulţime de subiecte, mai; puțin divorțul iminent. El 
avusese grijă de Biji, când Cissy avusese planificate întâlniri și 
Tanya nu putea să vină, ba chiar își dusese fiul la plimbare când 
ea își terminase blestematul de articol despre candidata la 
primărie. Jack fusese, de asemenea, prezent la demontarea 
vechii centrale și instalarea celei noi. lar în tot acest timp, o 
ajutase să-și filtreze apelurile telefonice din partea celor care 
doreau să-i transmită condoleanţe, să-i ureze sănătate și putere 
sau care erau pur și simplu curioși despre cele întâmplate. 
Priviseră împreună știrile, închizând televizorul de câte ori chipul 
Marlei apărea pe ecran sau numele îi era menţionat. 

Cissy nu-i întrebase pe polițiști dacă mai aflaseră ceva despre 
ucigași; fusese realmente prea ocupată și istovită. Totuși în 
fiecare seară verifica și răsverifica închiderea tuturor ferestrelor 
și ușilor, zăvoarele și alte încuietori din casă, ba uneori făcea 
asta și de trei ori până se ducea la culcare. 

Incerca să se convingă că nu era paranoică. Era numai de 
două ori mai atentă. 

Deschizând ochii, îi azvârli lui Jack o privire, iar bărbatul îi 
răspunse printr-o umbră de zâmbet, nu cu surâsul lui încrezut și 
ireverenţios pe care Cissy ajunsese să-l iubească și să-l urască - 


VP - 142 


doar un gest scurt din buze, ceea ce însemna că intenţiona să 
stea cu ea toată după-amiaza. 

Inima ei absurdă cedă dureros și Cissy se văzu nevoită să se 
lupte cu o nouă arsură de lacrimi stăvilite. De ce-i îngăduia 
bărbatului s-o tulbure? Intoarse capul și se uită prin geamul 
aburit spre străzile orașului, unde circulaţia se desfășura prin 
bălțile de pe carosabil, iar zgârie-norii păreau că ar fi putut 
străpunge pântecele norilor plumburii ce atârnau jos pe boltă. 

Se simțea înfrigurată și cumva acorporală, de parcă agitația și 
tragedia aceasta se întâmplau altcuiva. 

Dar nu-i așa, Cissy, Asta-i viata ta. 

Cu un deget desenă o inimioară pe geamul aburit, după care, 
surprinsă ea însăși de ceea ce făcuse, o șterse iute când 
limuzina se opri în faţa casei. 

— De acum, ţin-te bine, spuse Jack. Începe spectacolul. 

— Asta e, încuviinţă ea. 

Cobori din mașină, lăsându-l pe Jack să-i dea bacșiș șoferului, 
își îndreptă umerii și intră în casa pe care ea și Jack o 
cumpăraseră cu numai câţiva ani în urmă. 

Mulţi dintre cei care optaseră să nu vină la cimitir sosiseră 
deja și, pentru prima dată, Cissy se gândi că greșise găzduind 
evenimentul în casa ei. Camerele erau deja ticsite și încă nu 
sosise niciunul dintre participanţii la înmormântarea propriu- 
zisă. Avea să fie înghesuială, în vila Eugeniei de pe Mount Sutro 
ar fi putut încăpea toţi fără greutate. 

Pe de altă parte, poate că spaţiul acesta aglomerat, în care 
toți aveau să stea probabil umăr la umăr, i-ar fi putut determina 
să plece mai repede, ceea ce ar fi fost minunat. 

Etalând un zâmbet pe care-l simţea complet fals, Cissy înaintă 
pas cu pas printr-un ocean de „Sincere condoleanţe pentru 
bunica ta” și „Dacă te pot ajuta cu ceva, cu orice, te rog, sună- 
mă” și „Ce vitalitate a avut Eugenia! Îmi amintesc când...” 

Până străbătu livingul și intră în sufragerie, se simţea ca și 
cum trecuse printr-un magazin de jucării în weekendul dinaintea 
Crăciunului. 

Diedre și Rachelle lucrau în bucătărie, scoțând tăvi cu 
apetitive din frigider, cuptorul cu microunde și cuptorul electric, 
pe care le așezau după aceea pe platouri de argint. Biji dormea, 
așa că Tanya dădea o mână de ajutor, ducând platouri în 
sufragerie și aducându-le pe cele golite, în timp ce Rosa și 


VP - 143 


Paloma circulau printre oaspeţi, oferind vin, șervețele sau 
mâncare. Prăjiturele, plăcinte și torturi se aflau pe un bufet, 
aduse de numeroasele femei care, când auzeau de un deces în 
familie, își puneau imediat șorțurile de bucătărie și se apucau să 
prepare ceva pentru participanţii la pomenire. Varietatea era 
uluitoare - erau de toate, începând de la bomboane de ciocolată 
cumpărate din cofetării de lux, până la plăcintă cu mere făcută 
în casă și torturi cu multe etaje. 

— Să știi că te-ngrași trei kilograme numai uitându-te la 
astea, rosti un glas încet lângă umărul lui Cissy. 

Ea se întoarse și o văzu pe Gwen, instructoarea ei personală, 
care tocmai dezbrăca un cardigan negru, lung până la genunchi. 
Gwen jucase rolul decisiv în eforturile lui Cissy de a pierde 
kilogramele suplimentare cu care se alesese în timpul sarcinii. 
Avea părul negru tuns în trepte și cu aspect vâlvoi, iar tonusul 
muscular era vizibil sub rochia neagră, mulată pe corp; expresia 
chipului îi era gravă. 

— Nu te-am mai văzut de ceva timp pe la sală, urmă ea, dar 
arăţi grozav. Dacă mă gândesc mai bine, poate că ar trebui să-ţi 
faci de cap cu o felie de plăcintă. Mi se pare că ai mai slăbit. 

— Putin, da. Nu mi-este însă foame, poate mai târziu. 

— Și altfel, cum merge? 

Ochii negri ai lui Gwen erau înțelegători. 

— Supravieţuiesc. 

— O să treacă, zise Gwen și o bătu pe umăr. Du-te și vorbește 
cu oaspeţii. Ne vedem mai târziu. 

— Mersi. 

Gwen o strânse scurt în braţe, cu un gest de sprijin, apoi, 
după ce luă o tartină cu crevete, îl zări pe Jack, care stătea 
lângă o masă cu fotografii, premii și diplome ce sintetizau viața 
lui Buni. Porni direct într-acolo. Lângă candelele ce pâlpâiau în 
altarul pe care Cissy și Deborah Kropft îl încropiseră la iuţeală în 
ultimele zile, Gwen începu o conversație cu Jack și expresia 
chipului ei se transformă din seriozitate în fericire încântată. 

Oare Jack o știa măcar? se întrebă Cissy; ea mersese singură 
la sala unde lucra instructoarea de fitness. Totuși, după felul 
cum îi vorbea acum bărbatului, plină de animaţie, părea clar că 
cei doi se cunoșteau de ceva vreme. 


VP - 144 


Nu te duce peste ei, se avertiză Cissy. Nu uita că tu divorțezi 
de el. Ce-ti pasă pe cine cunoaște Jack? In plus, este 
înmormântarea lui Buni. Adună-te! 

Nu putea totuși să nu se gândească la cei doi în timp ce 
stătea de vorbă cu câteva femei din grupul de bridge al lui Buni, 
toate trecute de șaptezeci de ani, cu priviri agere, care erau 
realmente triste că pierduseră o prietenă bună și o jucătoare 
„nemiloasă”. 

Cissy trecu prin mulțimea de invitaţi care fie își umpleau 
ceștile cu cafea și ceai din carafele aflate în sufragerie, fie luau 
pahare cu vin de pe masa din firidă. Deborah, care sosise de la 
cimitir, preluase gestionarea evenimentului și avea grijă să nu 
lipsească nicio clipă mâncărurile și băuturile sau lua hainele de 
iarnă pe care i le înmâna lui Lars pe măsură ce soseau alte 
persoane.  Geamurile ferestrelor se  abureau, paharele 
clincăneau, mirosul de candele și de cafea umplea încăperile, iar 
zumzetele conversaţiilor erau ca un zgomot alb ce reverbera în 
capul lui Cissy. 

— Biji tot doarme? o întrebă pe Tanya când bona trecu pe 
lângă ea cu un platou gol. 

Tanya încuviinţă din cap; câteva fire de păr i se desprinseseră 
din cocul pe care-l strânsese la ceafă. Era îmbujorată și părea 
ușor agitată, iar de data asta Cissy n-o învinui. 

— Am fost la el cu puţin timp în urmă. A adormit exact când 
au venit primii oaspeţi. Era rupt de oboseală. Ar trebui să mai 
doarmă cel puţin o oră. 

— Perfect. Și Coco? 

Expresia tinerei deveni iritată. 

— E-n cușca ei, în biroul tău. 

Trebuia să vorbească tare pentru a se face auzită peste 
hărmălaie deoarece încă soseau musafiri, iar nivelul zgomotului 
creștea. De fiecare dată când se deschidea ușa, candelele 
pâlpâiau, dar aerul rece pătruns de afară era o ușurare, întrucât 
temperatura din casă creștea, atât de la centrala cea nouă, cât 
și de la căldura degajată de atâtea trupuri. 

Tanya începu să aranjeze un platou cu pateuri mici umplute 
cu ciuperci, în vreme ce Diedre punea pe alt platou frigărui 
asiatice de pui în jurul unui bol cu sos de arahide. Rachelle 
stivuia tartine mici, cât o îmbucătură, pe un platou etajat. 


VP - 145 


Rostind „Bună!”, „Mă bucur să ne revedem” și „Mulţumesc că 
ați venit”, Cissy își croi drum spre baza scării și-l zări pe Jack, 
care aduna pardesiuri, umbrele și genţi. Ducând două haine de 
piele și o eșarfă, bărbatul o urmă la etaj, unde puse hainele 
peste mormanul ce creștea pe patul lui Cissy. 

— Ai văzut ceva ce-ţi place? întrebă el. Fac pariu că am 
scoate bani frumoși pe eBay. 

— Am crezut că Lars se ocupă de haine. 

— N-a putut face faţă. Eugenia a avut o mulţime de prieteni. 

— Mai mulți decât mi-am dat seama vreodată. Ar fi fost o idee 
mai bună să ţinem comemorarea asta în sala de mese a 
bisericii, zise Cissy, dar era rezervată pentru o nuntă și n-am 
vrut să mergem în casa lui Buni. 

Cu excepţia zilei în care își recuperase mașina, nu mai fusese 
în vila unde-i murise bunica. 

— O să ne descurcăm noi, o linişti Jack. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei și erau atât de sinceri, atât de 
grijulii, încât Cissy aproape îl crezu, crezu că mai exista o șansă 
pentru căsnicia lor. 

Este un fustangiu, Cissy. Ca și taică-său. Ca și frate-său. O știi 
prea bine. Nu te mai lăsa păcălită din nou. 

— Te-am văzut stând de vorbă cu Gwen. 

— Gwen Crandall? Instructoarea de fitness? 

— instructoarea mea. 

— Da, ata. 

— De unde o cunoști tu? 

Jack o privi pătrunzător, ca și cum nu-i venea să creadă că 
purtau conversaţia asta, mai ales într-un asemenea moment. 

— Am cunoscut-o când m-am documentat pentru un articol 
despre sălile de fitness din San Francisco și împrejurimi. A fost 
prezentat și clubul ei. Nu mai ţii minte? Articolul compara sălile 
pentru box „exclusiv masculine” cu francizele pentru 
antrenamente în circuit dedicate femeilor, cu facilităţile oferite 
de hoteluri și cu cluburile private. Tăcu câteva clipe, apoi spuse: 
Sper că nu m-ai întrebat din motivele pentru care cred că m-ai 
întrebat. 

— Este o femeie frumoasă. 

— Da, iar eu cunosc multe femei frumoase. 

— Mă rog... Cissy se întoarse cu spatele la el, simțindu-se ca o 
idioată. Oricum nu vom mai fi mult timp căsătoriţi. 


VP - 146 


— La naiba! 

Jack o prinse pe neașteptate. O trase brusc în braţele sale și o 
sărută atât de apăsat, încât Cissy nu mai putu să respire. Icni și 
încercă să-l împingă cât colo. 

— Dă-mi drumul! 

— Chiar vrei s-o fac? 

— Da! 

Cissy putea simţi cum lacrimile pe care și le stăvilise atât de 
bine toată ziua îi umpleau acum ochii și le șterse cu furie. Jack 
avu tupeul s-o sărute pe obraz și s-o strângă în brate. 

— Of, Cissy, suspină el și răsuflarea lui îi ciufuli părul. De ce 
naiba-ncerci să fii atât de afurisit de dură? De ce nu-ngădui 
nimănui să se apropie de tine, de ce nu-ngădui nimănui să te 
iubească? 

Cissy scăpă un oftat scurt și se detestă pentru slăbiciunea 
aceea. 

— De ce nu crezi că meriţi să fii iubită? urmă bărbatul. 

Degetele ei îi strângeau reverele hainei, ca și cum s-ar fi 
agăţat de un colac de salvare. Oripilată, își desfăcu mâinile. Se 
uită la el și clătină din cap. 

— Ai înțeles exact pe dos, Jack. Eu știu că merit să fiu iubită. 
Și vreau asta. Vreau să fiu iubită de un soț care îmi este 
credincios. Asta e genul de iubire pe care mi-o doresc. lubirea 
pentru totdeauna. Știu că noi doi ne-am căsătorit în grabă, cu o 
ceremonie măruntă într-o capelă care te făcea să te-ntrebi dacă 
ceremonia era în sine legală, dar eu am crezut din toată inima în 
cuvintele pe care le-am rostit. Am crezut în fiecare cuvințel din 
jurămintele acelea și am crezut - am sperat - că și tu ai crezut 
în ele. 

— Am crezut. Cred și acum. 

— Ei bine, atunci ai demonstrat-o într-un mod tare original! 
zise femeia și se îndepărtă de el. 

Ziua asta era și așa presărată de o mulţime de urcușuri și 
coborâșuri emoţionale; nu mai avea nevoie să treacă prin scene 
sfâșietoare cu soțul de care se îndepărtase. 

— Cissy... 

— Nu, Jack, spuse ea apăsat. Nu acum. Nu azi. 

— Atunci, pentru Dumnezeu, haide să declarăm armistițiu. 
Doar pentru ziua de azi. Tu nu m-acuzi că vreau să regulez orice 


VP - 147 


e viu și se mișcă, iar eu nu voi încerca să te conving de contrar. 
Ce părere ai? 

Cissy trase aer adânc în piept. 

— Păi... nu-mi pasă! 

— Ba îţi pasă. Și-ţi pasă chiar foarte mult, dar pur și simplu nu 
vrei să-ţi pese. 

— Nu-ncerca să mă analizezi. 

— Atunci nu-ncerca nici tu să găsești căi prin care să mă 
urăști. 

— Nu-ncerc să... 

— De mai bine de o lună ai construit un dosar împotriva mea 
și, doar ca să știi, nu m-am culcat cu Larissa. Am fost al naibii de 
aproape s-o fac, da - recunosc. Dar n-am făcut-o, și știi de ce? 
Pentru că te iubesc pe tine! 

lar după aceea ieși în trombă, lăsând-o pe femeie tremurând, 
luptându-se cu lacrimile și dorindu-și să cuteze, fie și numai 
pentru o clipă, să-l creadă. 

De ce nu, Cissy? De ce nu-i acorzi încă o șansă? 

Străduindu-se să se stăpânească, se îndreptă spre camera 
băiețașului ei, așteptându-se cumva ca Jack să revină, însă el n- 
o făcu și Cissy se simţi dezamăgită și în același timp ușurată. 

De ce nu-ngădui nimănui să se apropie de tine, de ce nu- 
ngădui nimănui să te iubească? 

Cuvintele lui îi răsunau prin creier. Oare chiar așa credea 
Jack? 

Se apropie de pătuţul din lemn și-și văzu fiul dormind senin, 
cu ochișorii închiși, astfel că genele imposibil de lungi i se 
odihneau pe obrăjorii trandafirii. 

La simpla lui vedere, o parte din tristeţea ei se risipi. Prinse în 
mâini balustrada cadrului patului și surâse. 

— Te iubesc, șopti încet Cissy după care părăsi odaia, lăsând 
ușa întredeschisă în urmă. 

Ajunsese la scară când auzi ceva și se întoarse, privind în 
lungul coridorului. 

Inima îi tresări. 

Oare își imaginase sunetul acela? 

Esti doar tulburată, asta-i tot. Te aștepți la tot ce poate fi mai 
rău. 

Se întoarse și se mai uită o dată la Biji, deși știa că era bine; 
doar fusese în camera lui cu numai câteva secunde mai 


VP - 148 


devreme. Bineînţeles, el continua să doarmă, iar încăperea era 
exact așa cum o lăsase. 

Ciudat! 

Nu foarte convinsă, înaintă pe coridor și deschise ușa de la 
camera pentru oaspeţi. Era goală și patul neatins. De cealaltă 
parte a coridorului se aflau camera de sport și micul ei birou în 
care, așa cum spusese Tanya, o găsi pe Coco în cușca ei, cu un 
castron cu apă alături de trupul alb și laţos. Căţelușa bătu din 
coadă când o văzu și se uită plină de speranţă prin ușa din plasă 
a cuștii. 

— Stai foarte bine acolo, îi spuse Cissy și decise că terierul 
fusese sursa zgomotului. 

Intră în baie și se uită în oglinda de deasupra chiuvetei, 
strâmbându-se la ceea ce văzu. Ochi congestionați, fard întins 
pe obraji, păr udat de ploaie și lipit în șuviţe pe scalp. Işi repară 
iute machiajul. Cu un prosop ud șterse toate urmele de rimel 
scurs și lăsă capul pe spate pentru a-și pune Visine în ochi. După 
ce unele dintre vinișoare dispăruseră din albul ochilor, își aplică 
un machiaj rezistent la apă, trecu un tub de luciu roz peste buze 
și-și aplică un strat subţire de fard pe obrajii palizi. La final, frecă 
puţin gel de păr în șuvițele dezordonate. Rezultatul obținut se 
situa între un rocker grunge din anii 1980 și o femeie care abia 
se trezise dintr-un somn agitat, dar trebuia să se mulțumească 
cu atât. 

Adevărul era că toţi se așteptau ca ea să arate azi ca naiba. 
Tot ce trebuia să facă era să reziste în următoarele două ore. 

Pe coridor era cât pe-aci să se ciocnească de Lars, care sosise 
la etaj cu un vraf de haine de blană - artificiale, spera Cissy. Il 
ocoli și cobori treptele. Pe la jumătatea scării îl văzu pe Jack care 
zâmbea, ţinând un pahar cu vin și discutând cu o femeie aflată 
cu spatele spre ea Instantaneu, Cissy simţi cum mușchii cefei i 
se încordează. Ar fi recunoscut oriunde părul acela arămiu- 
roșcat și ondulat, care aparținea Larissei White. 

Simţi cum i se scurge sângele din corp când cobori restul de 
trepte. 

Ce naiba căuta Larissa aici? 

— Asta-nseamnă să ai tupeu, nu glumă, rosti cineva când 
Cissy ajunse la parter. 


VP - 149 


Întorcându-se, o văzu pe cumnata ei, Jannelle, care sorbea 
dintr-un pahar de vin la piciorul scării. Și Jannelle se uita la 
interacţiunea dintre Jack și Larissa. 

— Poate c-ar fi bine să faci pipi pe soţul tău, zise ea. Știi, cum 
fac câinii ca să-și marcheze teritoriul. 

— Ultima dată când te-am văzut ai glumit despre divorțul meu 
iminent, așa că nu poate fi vorba despre marcarea teritoriului, 
replică sec Cissy. 

Dacă exista cineva care să poată da lecţii despre cum să fii o 
jigodie de clasa-ntâi, atunci era în mod clar cumnata ei. 

Jannelle arcui o sprânceană. 

— Touché! Cred că ar fi mai bine să tac și să-mi caut alt pahar 
cu vin. 

— Te rog, încuviinţă Cissy iritată. 

Dar pentru că asta era casa ei, iar Jack era încă soţul ei, își luă 
și ea un pahar cu vin și se duse plină de aplomb la Jack și 
Larissa. 

Larissa o văzu și zâmbetul îi dispăru de pe chip. 

— Condoleanţe, rosti ea și Cissy simţi că i se încleștează 
măruntaiele. Am lucrat mult timp alături de bunica ta la Cahill 
House și ea... a fost o mare doamnă. 

Cissy încuviinţă din cap. 

— Am vrut doar să-i aduc un ultim omagiu. 

— Serios? 

Larissa păru nesigură auzind tonul acela rece. 

— Ne mai vedem atunci, se adresă ea amândurora și aruncă o 
ultimă privire spre Jack. 

Cissy bău o gură mare de Chardonnay, vinul preferat de 
bunica ei - care era complet împotriva alcoolului - în rarele 
ocazii când Buni ceda totuși și sorbea un păhărel. 

— N-am știut că va veni, zise Jack. 

— Ciudat, nu crezi? 

— Ea a cunoscut-o totuși pe Eugenia. 

— Jack, n-a fost vorba despre asta și amândoi o știm prea 
bine. Să-i aducă un ultim omagiu! pufni. Ar fi putut face asta la 
biserică. A venit aici în mod declarativ. 

— Adică... ce să declare? 

— Relaţia voastră, zise Cissy și mai sorbi din pahar. Să-și 
anunțe public trofeul. 


VP - 150 


— Asta-i o prostie, o contrazise bărbatul, dar se uită după 
Larissa, care urca la etaj ca să-și recupereze haina. 

— Eu nu sunt de aceeași părere. 

Cissy îi zări pe domnul și doamna Yang îndreptându-se spre 
ea și profită de ocazia de a întrerupe conversaţia care se 
transforma rapid într-o dispută. 

Nu aici. Nu acum. Nu în fața acestor oameni. 

Orice discuţie încinsă cu Jack trebuia să aștepte, totuși era 
mulțumită s-o vadă pe Larissa îmbrăcând o haină lungă din 
piele, înfășurându-și o eșarfă în jurul gâtului și îndreptându-se 
către ieșire. 

Jack nu păru s-o observe, nici chiar atunci când Larissa se opri 
să se uite peste umăr, căutându-l din priviri. Femeia întâlni în 
schimb ochii lui Cissy și nu se obosi nici măcar să zâmbească, să 
fluture din mână ori să-și ia rămas bun, ci deschise pur și simplu 
ușa și ieși din casă. 

— Drum bun, șopti Cissy în barbă, fără să-și dea seama că 
Sara venise lângă ea. 

— Nu pot să cred c-a avut tupeul s-apară aici! Despre ce-a 
fost vorba? Sara sorbi din paharul ei și privi spre ușă. Eu am 
trecut de două ori prin așa ceva. Ambii mei foști soți erau 
afemeiați. Dar niciuna dintre femeile alea n-a avut neobrăzarea 
să-mi intre în casă. Se uită din nou la ușa acum închisă. Și bine 
au făcut! Dacă vreuna dintre ele ar fi apărut, aș fi omorât-o pe 
loc. 


VP - 151 


CAPITOLUL 11 


— Lasă-mă să ghicesc, Marla n-a apărut la înmormântare, 
rosti Quinn când Paterno reveni la secţie după multe ore 
petrecute la biserică și în cimitir. 

— Așa se pare, mormăi bărbatul. 

Petrecuse două zile, filând înmormântările - ieri cea a lui Rory 
Amhurst, un eveniment discret, intim, exclusiv cu membrii 
familiei, iar azi un eveniment mult mai pretenţios și mai 
elaborat, care avusese loc în biserica prezbiteriană a cărei 
enoriașă fusese Eugenia, urmat apoi de înhumarea în cimitir. 
Participase la toate evenimentele, deși, bineînțeles, nu se 
așteptase ca Marla să apară. Dar cu femeia asta nu puteai fi 
sigur niciodată. Nu voia să riște ca, în cazul în care își făcea 
apariţia, să nu fie prezent ca s-o aresteze. li examinase cu 
atenţie pe toți participanţii la evenimente, căutând pe oricine ar 
fi semănat cu ea sau cu portretul-robot al lui Mary Smith. 
Portretistul poliției îi intervievase pe toţi din Harborside Assisted 
Living Center și realizase atât un portret-robot manual, cât și 
unul asistat de computer, însă nimeni dintre cei prezenți la 
înmormântările lui Rory și Eugenia nu semăna cu femeia 
durdulie în rochie înflorată. De asemenea, enoriașa Mary Smith 
nu mai reapăruse de atunci. 

Fusese un nume fals. 

O deghizare. 

In același timp, nu fusese Marla. 

Paterno se îndreptă către biroul său, străduindu-se să-și 
ignore picioarele îngheţate de la vremea ploioasă. Işi scutură 
haina de apă, o atârnă în cuierul de lângă birou, după care își 
luă un pahar cu cafea și încercă să stabilească o legătură între 
evadarea Marlei Cahill și crime. Cine fusese complicele ei? Una 
dintre persoanele pe care le văzuse la înmormântări? 

Raportul autopsiei Eugeniei Cahill confirma că în sângele ei 
existau urme de Valium, totuși bătrânei i se prescrisese 
medicamentul respectiv de către medicul de familie. 

Valium fusese găsit, de asemenea, în venele lui Rory 
Amhurst, însă lui nu-i fusese prescris oficial. Urme de Valium 


VP - 152 


fuseseră găsite în cutia de Cola din camera lui, dar pe aceasta 
nu existau decât amprentele bărbatului mort. Medicul legist 
stabilise că tânărul murise în urma asfixierii cauzate de șoc 
anafilactic - ca reacţie la ceea ce ingerase. Examinarea 
conţinutului stomacului arătase ciocolată amestecată cu fructe 
de mare. 

Stomacul sensibil al lui Paterno reacționă numai la gândul 
respectiv. Scotoci prin sertar după Antacid și se încruntă. Cele 
două crime erau diferite - bătrâna fusese aruncată în gol, iar 
bărbatul handicapat fusese otrăvit. In ambele cazuri, asasinul 
știuse însă unde vor fi victimele sale, acţionase plin de 
îndrăzneală, plănuise crima. De ce n-o otrăvise pe Eugenia? se 
întrebă el, luându-și creionul și ciocănind gânditor cu guma sa în 
tăblia mesei. Pentru că asasinul trebuia să intre și să iasă rapid 
și nu știa dacă bătrâna avea alergii care ar fi putut-o omori. Prin 
urmare, ucigașul lui Rory Amhurst cunoscuse date intime despre 
acesta. Fie făcea parte din personalul medical, fie era un 
membru al familiei. În plus, nimeni din Harborside nu-l 
recunoscuse pe ucigaș. 

Paterno sorbi o gură mare de cafea. 

Trebuia să fie cineva asociat cu Marla. 

Dar cine? 

Cine naiba era atât de apropiat de femeie, încât să dorească 
s-o elibereze din penitenciar, după care s-o ajute să ucidă în 
mod sistematic persoane înrudite cu ea? se gândi la fiica ei, dar 
în ciuda limbii ei ascuţite, Cissy Holt nu i se părea o ucigașă. 

Cine avea de câștigat de pe urma acestor crime? 

Odată în plus, numele Cissy Holt apărea în prim-plan cu litere 
de o șchioapă. 

Paterno nu putea s-o elimine de pe lista potenţialilor suspecți, 
dar ar fi fost surprins dacă ea ar fi fost adevăratul asasin. 

Pe de altă parte, Marla Amhurst Cahill s-ar fi îmbogăţit dacă 
ar fi putut pune vreodată mâna pe bani. lar așa ceva n-ar fi fost 
nici pe departe ușor, întrucât era o evadată. 

Nu, Cissy părea cel mai probabil suspect. Numai dacă nu 
cumva testamentul și poliţele de asigurare nu erau motivele 
pentru uciderea lui Rory și Eugenia. Poate că exista un alt motiv, 
unul pe care detectivul încă nu-l descoperise, unul atât de 
puternic, încât să convingă pe cineva s-o ajute pe Marla să 
evadeze și să-i ucidă rudele apropiate. 


VP - 153 


Prin urmare, dacă Cissy nu era asasinul și nici Marla nu-și 
ucisese personal fratele și soacra, cine era criminalul? 

Detectivul întinse pe birou rapoartele autopsiilor, alături de 
dosarul Marlei Cahill. Fotografii cu trupul frânt al Eugeniei, 
cadavrul lui Rory și poza de cazier a Marlei îl priveau de pe 
masă. 

Ce legătură era între ele? 

Legătura dintre Eugenia și Rory era Marla. 

Și ce dacă? 

Răpăi cu degetele pe tăblia mesei și clătină din cap. 
Cercetase cu atenţie agenda Eugeniei și o investigase pe femeia 
care ar fi trebuit s-o ducă cu mașina la biserică în ziua morţii - 
Marcia Mantello. Din câte își dăduse seama, explicaţia Marciei 
era perfect validă. Paterno se ocupase de toate numele 
enumerate în agendă, apoi examinase registrele de intrări de la 
Harborside și stătuse de vorbă cu personalul medical și cu 
rezidenții, apoi cu prietenii și rudele Eugeniei. Dar nu 
descoperise absolut nimic. Nada! 

Stomacul începu să-i dea de furcă și speră că Antacidul va 
acţiona în scurt timp. 

Privi pe fereastră către clădirea aflată vizavi și încercă să 
pună datele cap la cap. 

Știa că scăpa ceva din vedere. Doar că nu știa ce anume. 

xxx 

Cissy termină alt pahar de vin și-și spuse că era probabil 
suficient pentru ziua aceea. Și așa se simţea ușor amețită și 
trebuia în același timp să ţină totul sub control. Cel puţin până 
aveau să plece toți. 

Mulțimea se rărea și, cu toate că Lars încerca să aducă 
hainele fiecărei persoane care pleca, musafirii urcau și coborau 
scara pentru a-și le lua singuri. Cissy îi putea auzi umblând la 
etaj. Uși se deschideau și se închideau. Se trăgea cu ochiul. 
Viaţa îi era iscodită. Două femei de la Cahill House coborâră și 
anunțară că odaia lui B.J. era „adorabilă”, de parcă ar fi 
beneficiat de un permis de liberă trecere pentru vizitarea 
camerelor de la etaj. 

In curând, totul avea să se termine. 

Rămâneau tot mai puţin oaspeţi ca să vorbească, să cutreiere 
prin casă, să înfulece ori să mormăie formule de compasiune. 


VP - 154 


Din păcate, o parte dintre cei care zăboviseră nu se numărau 
printre preferaţii lui Cissy. Deși majoritatea prietenilor Eugeniei 
plecaseră, cei rămași erau fie mai apropiaţi de Cissy decât de 
Buni, fie participanţi a căror apariţie fusese o surpriză totală. 
Selma, de pildă. Ce naiba căuta aici clienta din Joltz? Femeia 
asta apăruse neinvitată, spusese „condoleanțe”, rămăsese în 
bucătărie cu Rachelle și Diedre, iar acum se pregătea în sfârșit 
de plecare. Cissy nici măcar nu știa care-i era numele de familie. 

Parcă simţindu-i ochii aţintiţi asupra ei, Selma se întoarse, 
aranjându-și eșarfa în jurul gâtului. 

— La revedere! Ne vedem la cafenea. 

Cissy ridică o mână în semn de salut. Se simţea mulţumită s-o 
vadă plecând. Ar fi fost grozav dacă și unii dintre ceilalți ar fi 
priceput aluzia. 

Mătușa ei, Cherise, și soţul ei, reverendul Donald Favier, se 
aflau tot în sufragerie, ciugulind din mâncarea rămasă, tartinele 
micuțe și prăjiturelele aranjate pe platouri din argint. Cissy îi 
evitase cu disperare. Nu-i cunoștea foarte bine, dar îi convenea 
genul acela de relaţie. După cum vorbise Buni și din câte își 
amintea ea din anii adolescenței, soțul lui Cherise, fostul jucător 
de fotbal care devenise predicator, era un bărbat masiv, arătos 
și maestru în arta manipulării - păpușarul care o manevra pe 
Cherise. Atât el, cât și soţia lui fuseseră întotdeauna interesaţi 
de banii familiei Cahill. 

Potrivit lui Buni, se gândi Cissy, tatăl lui Cherise, Fenton, 
fusese tras pe sfoară și îndepărtat de la averea familiei de 
bunicul lui Cissy și fratele lui Fenton, Samuel. Presupusa 
șmecherie financiară avusese loc cu mulți ani în urmă, însă 
nemulțumirea și invidia păruseră să crească în loc să se 
diminueze odată cu noile generații. 

Blondă și permanent bronzată, Cherise se aștepta mereu la 
un cadou sau o pomană, o parte din ceea ce considera că-i 
revenea pe bună dreptate. Buni refuzase întotdeauna s-o 
împrumute fie și doar cu un bănuţ și cele două nu se iubiseră 
deloc, cu toate acestea, Cherise se afla acum aici, aducându-și 
ultimele omagii și înfulecând altă tartină cu crevete. 

Nici familia lui Jack nu plecase încă, probabil la insistenţele 
tatălui său. Jannelle își petrecea majoritatea timpului pe veranda 
din spate, fumând cu un aer nefericit. Fratele lui Jack, de obicei 
reticentul J.J., se simţea în largul său într-un grup de străini. La 


VP - 155 


fel ca tatăl lui, nu era lipsit niciodată de tovărășie feminină. 
Vecina lui Cissy, Sara, pusese ochii pe el. După câteva pahare, 
până și Jonathan renunţase la formalismul de fațadă și respectul 
pentru răposată și flirta cu femei care aveau jumătate din vârsta 
lui. 

Cu coada ochiului, Cissy îl văzuse exersând farmecul Holt 
asupra tuturor femeilor, de la prietena ei din colegiu Heather, la 
Rachelle, Diedre, ba chiar și Paloma. Bărbatul n-avea niciun pic 
de rușine și cu atât mai puţin discernământ. 

Bineînţeles, Heather căzuse în plasă fără să clipească. Îi 
zâmbea radios lui Jonathan, în timp ce sorbea din vin, după care 
avu tupeul să-i spună lui Cissy că socrul ei era „adorabil pentru 
un tip în vârstă”. 

Tracy, prietena lui Cissy din liceu, fusese de altă părere. 

— Dacă mă-ntrebi pe mine, spusese ea, nu-i decât un bătrân 
libidinos. Imi pare rău că ţi-o zic, Cissy, dar ăsta-i adevărul. 

Cissy n-o contrazisese. Atunci când Jonathan încercase să 
flirteze cu Tracy, aceasta îi trântise o replică scurtă, pe care 
Cissy nu izbutise s-o audă, apoi îi întorsese spatele și se 
îndepărtase, părând că avea tot corpul încordat de repulsie. 
Bravo tie, își zisese Cissy. 

Și Jack zărise episodul acela. 

— Ce naiba, tată, murmurase el, astfel că nu-l auzise nimeni 
cu excepţia lui Cissy, mai potolește-te. 

— Nu poate, spusese Cissy. E-n sângele lui. 

— Asta nu-i decât o scuză. Este nevoie doar de puţin 
autocontrol. 

Acum Jack își supraveghea tatăl, iar Diedre, purtând o tavă cu 
pahare de vin, trecu pe lângă el. Îi oferi un pahar lui Jonathan, 
care răspunse arborându-și zâmbetul cel mai dezarmant și 
făcându-i cu ochiul. 

Spre groaza lui Cissy, păru apoi pe punctul de a o atinge pe 
Diedre pe fund. 

O să-l omoare. Cissy asistase la dovezi ale temperamentului 
lui Diedre în cafenea, când vreun client permanent fusese prea 
arogant cu ea. Replica sosise întotdeauna prompt și fusese 
usturătoare. După aceea Cissy nu-l mai văzuse niciodată pe 
bărbatul respectiv în cafenea. 

— Of! făcu Jack, anticipând ce se va întâmpla. Ar fi mai bine 
să văd dacă-l poate duce cineva acasă până nu se face de râs. 


VP - 156 


Și ne face de râs pe toti, își zise Cissy. Îi era imposibil să mai 
facă faţă altei scene. 

Înainte ca Jonathan să-și poată pune palma pe fundul lui 
Diedre, femeia se mișcă prompt, făcând un pas iute într-o parte, 
parcă obișnuită să evite avansuri nedorite. Nu-i trânti o replică 
usturătoare așa cum făcuse Tracy, ci doar îi aruncă o privire 
sfredelitoare de tipul „ţi-ai pierdut minţile?”, după care se 
întoarse și aproape că se ciocni de Jack. 

Se opri totuși prompt și cumva, printr-un miracol divin, tava 
care se clătina nu căzu. Diedre izbuti s-o redreseze, vărsă un pic 
de vin peste marginile unor pahare, dar nimic mai mult; nici 
măcar un singur pahar nu se răsturnă. 

Jack își ceru iute scuze, apoi își conduse tatăl afară unde 
Jannelle fuma altă ţigară, cu umerii strânși, alături de doi bărbaţi 
care, i se păru lui Cissy, lucraseră cândva pentru Cahill Limited, 
compania familiei, înainte să fi făcut reduceri de personal. 

Clătinând din cap, Diedre se întoarse în bucătărie. 

— Bărbaţii ăștia, murmură ea, după care, zărind-o pe Cissy, 
spuse: Mi s-a părut c-ai zis că divorțezi. 

— Procesul e pe rol. 

Diedre păru că ar fi vrut să mai adauge ceva, șovăi, apoi 
strânse din umeri. 

— Ei bine, poate că nu-i momentul să dau sfaturi. 

— Diedre! o avertiză Rachelle. 

Începuse deja să acopere mâncarea rămasă cu folie de plastic 
și să șteargă platourile goale cu un prosop. 

— Ce fel de sfaturi? întrebă Cissy. 

— N-ai vrea să știi, răspunse Rachelle, însă Diedre o ignoră. 

— Am fost măritată câţiva ani. Am avut împreună o casă, iar 
după divorț, pentru că ticălosul acela mă înșela, nu mi-am putut 
permite să întreţin locuinţa, așa că el mi-a cumpărat partea 
mea. Eu am rămas cu câteva mii de dolari, iar el și-a adus 
prietena acolo și prețul casei a ajuns acum aproape la o sută de 
mii. Așa că am fost trasă pe sfoară. Indiferent ce o să faci, 
păstrează casa. Diedre îi aruncă o privire Rachellei, care, din 
câte știa Cissy, avea un mariaj fericit, și zise: Gata, poftim, am 
spus-o! 

— O să ţin minte sfatul ăsta, încuviinţă Cissy. 

Cel puţin Diedre nu-i spunea ce tip bine era soțul ei. Cissy își 
frecă ceafa și se uită prin ușile de sticlă spre patio, unde Jack 


VP - 157 


continua să facă lobby pentru cineva, probabil Jannelle, să-l 
ducă pe tatăl lor acasă. Dumnezeule, cât de obosită se simţea! 
Se uită la ceas și speră că toţi aveau să plece cât mai repede. 

— Cissy? 

Glasul lui Cherise îi răsună chiar în ureche și Cissy gemu 
încet. Nici cinci minute n-o scăpase din vedere și verișoara 
tatălui ei profitase de ocazie pentru a aborda. 

— Putem vorbi un minut? 

Nu! își spuse Cissy, dar afișă un zâmbet larg. 

— Sigur că da. Despre ce-i vorba? 

De parcă n-ar fi știut! 

— Știu că-i niţel cam neplăcut, fiind înmormântarea mătușicii 
Genie... 

Mătușica Genie? Probabil că Buni se răsucește în mormânt în 
clipa asta. 

Cherise ieși din bucătărie, îndreptându-se către un loc mai 
liniștit de la baza scării, și Cissy o urmă fără chef, doar pentru a 
descoperi că soțul masiv al lui Cherise aștepta lângă cuierul de 
pe hol. Inalt de peste 1,95 m, reverendul Donald, îmbrăcat în 
cămașă neagră, guler alb preoţesc și jachetă de piele, îi oferi un 
zâmbet care sugera că el și Dumnezeu erau prieteni apropiați. 

— Condoleanţe, rosti Donald. Sunt profund îndurerat pentru 
pierderea ta... a noastră. Eugenia a fost o femeie minunată. 

l-auzi, chiar așa? îşi zise Cissy. Din câte știa, Buni nu le 
dăduse nici măcar „bună ziua” lui Cherise și soților ei. lar acum, 
după ce murise, era „minunată”? 

— O să-mi lipsească, rosti ea. 

— Tuturor ne va lipsi. 

Glasul reverendului era neted ca gheaţa. Cherise o atinse pe 
Cissy pe braţ. 

— Poate că ne-am putea întâlni să luăm prânzul cândva 
săptămâna asta... sau - adăugă iute, văzând refuzul ce apărea 
pe buzele lui Cissy - dacă nu-ţi convine, poate într-o seară? 

— Despre ce vrei să vorbim? o întrebă Cissy și se feri din 
calea Rosei, care mergea spre bucătărie cu braţele pline de 
farfurii murdare. 

— Despre familie, bineînţeles. A existat o ruptură pe care eu o 
detest din tot sufletul. Am discutat cu Nick și el știe ce simt. 

Arătă cu braţul către sufragerie, unde unchiul Nick și soţia lui 
vorbeau cu un bărbat cu care Cissy făcuse cunoștință, dar nu-și 


VP - 158 


amintea... era oare un agent de asigurări sau bancherul care 
lucrase cu Eugenia? Fratele ei James dădea iama prin deserturi 
și femeia simţi un fior în inimă. Ar fi trebuit să aibă o relaţie mai 
strânsă cu el. Buni și-ar fi dorit asta. De altfel, și o parte din ea o 
dorea. Familia lor era mică și se părea că se diminuează de la o 
zi la alta. 

Din cauza Marlei. Cumva, ea a orchestrat moartea lui Buni, ca 
și pe a lui Rory. 

Cissy simţi o arsură în stomac, așa cum se întâmpla în ultima 
vreme de fiecare dată când se gândea la femeia care-i dăduse 
viață. Putea ea să fie atât de diferită de psihopată? De propria-i 
mamă? 

Însă acum nu se putea gândi la ea. 

Nu azi. 

Cissy își întoarse spre Cherise ochii mari, rugători. 

— Și ce intenţionezi să faci pentru a repara această... ăăâă, 
„ruptură”? întrebă ea, încercând să-și ascundă sarcasmul din 
glas şi căutând o cale să iasă din conversaţia asta. 

— In primul rând, ar trebui să ne reunim toată familia, rosti 
Cherise și-și privi soţul, parcă pentru a-i cere acordul. 

Asta era problema cu Cherise. Nu era o femeie rea, însă era 
slabă. Se sprijinea mereu pe Donald, privindu-l ca pe întruparea 
celei de-a doua sosiri a lui Mesia. 

Cissy nu-și putea aminti toate detaliile, dar în trecutul lui 
Donald Favier exista ceva dubios, ceva care avea mai puţin de-a 
face cu fotbalul și mai mult cu fetele minore. Nu era așa? 
Desigur, asta nu conta pentru Cherise, deoarece ea îl sorbea din 
ochi pe reverendul pe care-l ţinea de braț. 

Donald încuviinţă din cap. 

— După aceea putem avea o întâlnire mai oficială cu avocaţii 
noștri de familie. Mai există câteva probleme care n-au fost încă 
soluționate. 

— Ce probleme? întrebă Cissy precaut. 

— Ah, ridică Cherise din umeri, știi și tu, averea familiei, 
chestii de-astea. Acum după ce tu ai ajuns la conducere. 

— Eu am ajuns la conducere? 

— Păi, ești principala beneficiară a averii mătușii Genie. 

— Eu sunt? întrebă Cissy. Și... cum anume știți asta? 

Donald surâse și întinse braţele spre ea, cu degetele 
rășchirate pe care străluceau câteva inele din aur. 


v 


VP - 159 


— Am stat de vorbă, bineînţeles, cu avocaţii. 

— Aha... 

Zâmbetul lui de o mie de waţi era aproape molipsitor. 

— Suntem doar o familie. 

Cissy își întoarse privirea spre faţa aproape disperată a lui 
Cherise, o față care îmbătrânea deși bănuia că era la zi cu 
ultimele metode ale chirurgiei estetice. 

— Ştii, ai avut dreptate când ai spus că este cam neplăcut și 
că poate că n-ar trebui să discutăm despre asta acum. 

— Dar trebuie s-o facem. 

— Nu cred. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai puţin îi 
plăcea. Și nici nu cred că vom lua prânzul sau cina împreună. Nu 
mă simt confortabil să discut nimic din toate astea. Nici acum și 
probabil că nici altă dată. 

Stupefiată, Cherise o prinse de braţ. 

— Cissy, te rog, fii rezonabilă. Amândouă știm că lucrurile nu 
stau bine. N-au stat bine de foarte mult timp. Credeam că tu ești 
diferită și c-o să... 

— O să... ce? Să-ţi semnez un cec? Pentru ce sumă? Zece mii? 
Cincizeci? O sută? Sau poate un milion? Îndrăzneala acestei 
femei și a soţului ei, așa-zis cu frica lui Dumnezeu, o făcu să 
ridice tonul. Buni abia a fost înmormântată și te-ai prezentat 
prompt la pomană și ai început să vorbești despre testament și 
despre bani și să ciugulești ca vulturii rămășițele lui Buni! 

— Nu, Cissy, nu... 

— Și știi de ce o faci? Pentru că ai impresia că mă poţi călca în 
picioare și că eu sunt prea tânără ca să te înfrunt - și pe tine, 
adăugă ea, întorcându-și privirea furioasă către reverend. Ei 
bine, amândoi v-aţi înșelat. 

Cherise duse palma la gură, iar Heather, care tocmai trecea 
pe lângă ei, se opri. 

— Totul e bine aici? întrebă ea. 

— Minunat, murmură Cissy. 

— Sigur? insistă Heather, încruntându-se vizibil. 

— Suntem bine, rosti încordat soțul lui Cherise. Mulţumim 
pentru grijă, Heather. 

Ochii lui Cissy se plimbară de la unul la celălalt. 

— Voi vă cunoaşteţi? 

Heather arăta ca definiţia „fetei californiene”, cu ochi albaștri, 
piele bronzată și păr blond cu șuvițe platinate; nici măcar un 


VP - 160 


gram de grăsime nu cuteza să-i apară pe corpul cu un tonus 
excelent. Ea și Cissy se cunoscuseră la USC, iar acum Heather 
preda la o școală elementară privată din Bay Area. 

— Nu știai? întrebă surprinsă Heather. Eu aparțin bisericii 
Sfânta Treime - e la doar câteva intersecţii de apartamentul 
meu. 

— În Sausalito? 

Cissy puse acum lucrurile cap la cap. Știa că Heather locuia 
de cealaltă parte a podului Golden Gate, dar nu avea habar că 
se număra printre enoriașele reverendului Donald. 

— Credeam că ţi-am zis. 

— N-aș fi uitat așa ceva, rosti Cissy, apoi își zise că nu era 
cine știe ce chestie. 

Și ce dacă? Biserica aceea avea sute de enoriași... dar 
Heather? Incă o legătură ciudată. 

— Heather nu este o enoriașă obișnuită, explică reverendul 
Donald, îndreptând unul dintre zâmbetele sale carismatice către 
prietena lui Cissy din colegiu. Este excesiv de modestă. 
Lucrează cu secretara bisericii, ajută la computere și se asigură 
că nu există verigi întrerupte în lanțul rugăciunilor. 

— Chiar așa? 

Cissy încercă să-și amintească ce știa de fapt despre Heather 
după ce terminaseră colegiul. Nu mare lucru, doar că auzise că 
se despărţise de prietenul pe care-l avusese mult timp, că preda 
la școală și că-i plăceau cocteilurile martini cu măr verde. Nu 
păstraseră o legătură prea strânsă. Oare nu avusese Heather o 
problemă cu drogurile în cei patru ani petrecute de ele în USC? 
Oare nu fusese vorba despre cocaină și ecstasy? Totuși asta se 
întâmplase cu ani buni în urmă... și mai era ceva legat de 
campusul Crusade. Cissy știa că Heather purta de obicei o 
cruciuliță de aur la gât, însă nu-și exprimase niciodată verbal 
opiniile religioase. 

— Heather ne este de mare ajutor. 

Cherise aprobă din cap, totuși zâmbetul îi era ceva mai puţin 
entuziast decât al soțului ei. 

— Deci, rosti Heather vesel, suntem toţi bine acum? 

Cissy nu apucă să răspundă, deoarece auzi un sunet pe care-l 
recunoscu. Peste zumzetul conversațiilor din jur, răsuna 
glăsciorul îndepărtat al lui B.J.: 

— Maaa-miii! Scu-laaat. M-am scu-laaat! Maaa-miii! 


VP - 161 


Slavă cerului! 

— Trebuie să fug, rosti ea fără să privească pe nimeni în ochi. 
S-a trezit voinicul meu. 

Inainte ca reverendul Donald, Cherise sau Heather s-o poată 
opri, se repezi în sus pe scară. Nu avea de gând să iasă la prânz 
sau la cină cu verișoara tatălui ei și cu soţul acesteia. Niciodată! 
Dacă Heather dorea să se dea bine pe lângă cei doi, n-avea 
decât. In ce-o privea însă pe ea, avea să fie încântată să nu-i 
mai vadă niciodată pe Cherise sau Donald. 

— Hiene, murmură ea încet, apoi, după ce ajunse în capul 
scării, inspiră adânc, își limpezi mintea și-și alungă toate 
gândurile negative. 

Deschise ușa camerei lui B.J. Băiețașul stătea în pătuţ și lovea 
cu pumnii în balustrada înaltă. 

— Maaa-miii! zise el, surâzând larg la vederea ei. 

— Hei, Biji! Proasta dispoziţie îi dispăru instantaneu. Ce face 
voinicul meu? Îl ridică din pătuţ și-l strânse cu atâta putere la 
piept, încât copilul chicoti. Nu mai suntem morocănos azi, da? 

— Nu morocănos! 

— Bravo! 

— Ta-tiii jos? 

— Da, este jos, răspunse Cissy. Haide mai întâi să ne 
schimbăm și după aceea o să coborâm să-l vedem pe tati. Te 
anunţ însă, ca să știi, că tati nu-i singur. Jos sunt tone de oameni 
și toți o să te răsfeţe. 

— Tone de oameni, repetă el. 

— Exact. 

Cissy îl puse pe masa pentru schimbat, îi scoase pamperșii uzi 
și-i puse alţii noi. Băieţelul dădu din picioare și încercă să fugă, 
așa cum făcea de fiecare dată, însă în cele din urmă Cisssy îl 
schimbă în haine curate. Odată îmbrăcat, și după ce-i pieptănă 
cârlionţii cu degetele, îl duse la parter, unde rămăseseră și mai 
puţini musafiri. 

Perfect! 

Reverendul Donald și Cherise nu se zăreau nicăieri. 

Asta da binecuvântare! 

— Asta-i faimosul B.J.? întrebă Heather și zâmbi larg, cu ochii 
scânteind. Nu l-am mai văzut de când avea două luni. Se adresă 
după aceea copilului: Haide la mătușica Heather. 

— Mătușica Heather? repetă Cissy. 


VP - 162 


— Ce naiba, încerc și eu să stabilesc o legătură cu puștiul. la 
vino-ncoace, scumpete. 

Să stabilesc o legătură cu puștiul? Tot ce spunea Heather azi 
îi suna anormal lui Cissy azi. Oare ea era de vină? 
Inmormântarea? Sau Heather însăși era cam stranie? 

Biji zâmbi sfios, dar se lăsă luat în brațe, strâns și alintat, mai 
întâi de Heather și apoi de Tracy, care-l declară „mai frumușel 
decât taică-său”. 

Până și Sara era vrăjită. 

— Ce drăgălaș! zise ea și atinse năsucul băieţașului cu 
degetul ei cu manichiură perfectă înainte de a lua alt pahar de 
vin de pe o tavă purtată pe lângă ea. 

Rosa începuse deja să dea o mână de ajutor la curăţenie, 
totuși își făcu timp să-i gângurească lui B.J., iar Paloma îi zâmbi 
scurt - îl văzuse de multe ori, dar nu se atașase niciodată de el. 

Biji toleră atenţia care îi era acordată și în cele din urmă 
reveni la Cissy, dar când își zări tatăl, parcă înnebuni. 

— Ta-tiii! ţipă el, zbătându-se în brațele mamei sale și 
chinuindu-se să coboare. 

Cissy îl lăsă jos și băieţelul porni ca un proiectil, fugind printre 
picioarele oamenilor, până ajunse la tatăl lui, care-l ridică în 
braţe. 

— la uite-l! strigă de bucurie Jonathan de lângă Jack. Chiar 
mă-ntrebam când o să te trezești. 

Cissy îi văzu pe Jannelle și J.J. uitându-se unul la altul și-și 
dădu seama că nu toţi membrii familiei Holt erau la fel de 
încântați ca tatăl lor de fiul lui Jack. Schimbul acela de priviri nu 
dovedea doar simpla plictiseală sau iritare că tatăl lor își iubea 
excesiv nepotul. Era ceva mai sumbru de atât - un fel de 
recunoaștere între aliaţi că în mijlocul lor există un inamic. 

Cissy simţi un fior ca frigul lunii decembrie, dar când Jannelle 
își zări cumnata privind-o, se mulțumi să ridice din umeri. 

— Nu m-am dat niciodată-n vânt după copii, recunoscu ea. 
Uite ce-i, am vorbit cu Jack și-o să-l duc pe papă acasă. A băut 
cam mult, ba chiar a dat iama și în whisky-ul vostru. Se pare că 
știa unde-l ţineţi. 

— Poate c-ar trebui să-l încui. 

— Nu-i o idee rea, aprobă Jannelle, apoi urmă: Gata, papă, te- 
ai distrat, acum e timpul să plecăm acasă. 

— Așa repede? păru neplăcut surprins Jonathan. 


VP - 163 


— A fost o zi lungă și Cissy are nevoie de ceva liniște. 

Işi luă tatăl de braț, în timp ce Jack își recuperă fiul, iar J.J., 
zărind-o pe Gwen singură, înhăţă alt pahar de vin și se îndreptă 
direct spre instructoarea de fitness. In mod evident, era în 
căutarea altei cuceriri. 

Oare ziua asta chiar n-avea să se termine niciodată? 

Anticipând ce avea să se întâmple, Jannelle îi tăie calea. 

— Nici prin cap să nu-ţi treacă, frăţioare! Noi doi trebuie să-l 
ducem pe bătrân acasă. 

— Dar nu sunt bătrân, protestă tatăl lor și era adevărat - nu 
părea decât cu zece ani mai vârstnic decât fiul lui cel mare. Și, 
la naiba, vreau să fiu cu nepotul meu! 

Jannelle îi aruncă lui J.J. o nouă privire de avertizare. 

Sau nu? 

Era foarte posibil ca Cissy să exagereze, să se lase cuprinsă 
de paranoia, observând nuanțe ce nu existau în realitate. 

Repetându-și întruna că totul era doar în imaginaţia ei, suferi 
în tăcere în cursul următoarei ore, până ce ultimii participanţi la 
pomenire își luară rămas bun și rămaseră doar Rosa, Deborah, 
Diedre, Rachelle și Jack, care să termine curăţenia. Biji era în 
culmea fericirii, alergând surescitat prin toate camerele și 
jucându-se cu tot ce putea găsi. Când, în cele din urmă, casa își 
recăpătase cât de cât ordinea, scrisorile de condoleanţe 
fuseseră strânse, mâncarea rămasă fusese împărţită prietenilor 
sau băgată în frigider, candelele fuseseră stinse și toate 
mobilele readuse la poziţiile iniţiale, Cissy își puse jos paharul cu 
vin, simțind că, dintr-o clipă în alta, va cădea din picioare. Îi 
promise lui Deborah, care era înlăcrimată, ultima persoană care 
ieșise pe ușă, că-i va scrie o scrisoare de recomandare. Apoi, 
după ce ușa se închise în urma „însoţitoarei” Eugeniei, o încuie 
și trase zăvorul. 

— Nu mai pot, șopti ea, înlăturându-și din ochi o șuviță de păr. 

Se simţea atât de vlăguită, încât nu-și putea nici măcar 
mobiliza energia necesară de a-i sugera lui Jack să plece. 

— Du-te sus, fă-ţi o baie și culcă-te, o sfătui bărbatul și se 
instală cu B.J. pe canapea. O să am eu grijă de Biji, ne mai 
jucăm niţel și după aia îl duc în pat. la-o ușurel. 

Era o propunere care suna ca raiul pe pământ. 

— Și după aia ce-o să faci? 

— O să fiu pe-aici. 


VP - 164 


Jack îi zâmbi și femeia simţi cum gheaţa din jurul inimii se mai 
topește puţin. 

— Ar fi grozav. Rămân datoare. 

Cissy se aplecă, își sărută fiul pe căpșor, apoi sui la etaj. Nu se 
mai obosi să facă baie, ci doar se spălă pe faţă, își îmbrăcă 
pijamaua favorită și se întinse în pat. 

Adormi de cum puse capul pe pernă și dormi buștean, fără să 
simtă cum, peste câteva ore, Jack se strecură în pat lângă ea. 


VP - 165 


CAPITOLUL 12 


— „Îţi spun, a fost a-ntâia! A-ntâia! Nimeni n-a suspectat 
nimic! Ai fi fost mândră de mine! M-am plimbat prin casa lui 
Cissy ca prin locuința mea și nimeni nu s-a uitat de două ori la 
mine. 

Elyse vorbea repede, încântată, încă surescitată, explicându-i 
Marlei ce făcuse, cum se amestecase printre inamici și 
participase nu numai la înmormântare, ci și la masa de 
pomenire ce urmase. Continua să fie cu nervii întinși la 
maximum și se simţea cu sufletul la gură, de parcă petrecuse 
ultimele cinci ore în tovărășia unor lupi flămânzi. Și 
supraviețuise! lzbândise! 

— Ar trebui să fiu mândră de tine? se strâmbă Marla. Ce mare 
greutate a fost să te amesteci printre ăia? Hai, lasă-mă! 

Elyse o privi fix. Se așteptase să fie lăudată. 

În cursul ultimei ei vizite la bungalou, Marla fusese încântată 
să audă că Elyse îl omorâse pe Rory, așa cum îi ceruse. 

— Era timpul ca handicapatul ăla să și-o capete, rostise ea cu 
mai multă animaţie decât dovedise în ultima săptămână. Totul 
merge perfect. 

Ba chiar, pentru prima dată, ignorase blestematul de 
televizor. 

— Ştii cât costa întreţinerea lui lunară în sanatoriul ăla de lux? 

„De lux”? Harborside Assisted Living nu avea nimic luxos în 
el, ba nu era nici măcar elegant, dar desigur, genul de îngrijire 
de care avusese nevoie Rory Amhurst nu fusese ieftin. 

— A avut noroc c-a scăpat cu viață, pufnise Marla. Am fost 
acolo când săraca mama a trecut peste el. Am auzit bufnetul și 
trosnetul oaselor. Avusese bunul-simţ să se arate înfiorată de 
acea amintire, dar adăugase cu cruzime: însă era un Amhurst. 
Noi toţi avem căpăţâni destul de tari. 

Apoi izbucnise în râs și Elyse se simţise cumva, în mod 
straniu, dezgustată, deși era sigură că mai auzise gluma aceea. 

— A fost un accident. Bietul puști... 

— Așa a fost oare? Un accident? repetase Marla enigmatic. 
Cred că săraca mama n-a intenţionat să-l omoare, dar de ce-l 


VP - 166 


aperi tu, când ai pregătit cu mâinile tale prăjiturelele care l-au 
omorât? Cum i-ai spus - „bietul puști”? Era un bărbat în toată 
firea, accidentul ăla a fost acum mai bine de treizeci și cinci de 
ani! Și nu mai fi atât de grijulie, caldă și mămoasă. Pentru 
Dumnezeu, l-ai privit cum moare și mi-ai spus c-ai făcut-o și că 
ţi-a plăcut. „Bietul puști” nu știa care-i stânga și care-i dreapta. 
Mai bine c-a murit. 

— Nu sunt sigură că-i chiar așa. 

— Atunci de ce naiba l-ai omorât? 

— Pentru tine! izbucnise Elyse simțindu-se rănită. Ce, ai uitat? 

— Hai, termină. 

— Pentru plan. Pentru planul nostru. 

— Ai făcut-o pentru fiorul încântării, spusese Marla în 
cunoștință de cauză. Pentru c-o puteai face. Simţi o putere 
incredibilă când știi că poţi lua o viaţă, chiar și una jalnică. Să 
spui că-i pentru planul nostru... când amândouă știm realitatea? 
Dar ai lucrat bine. Acum putem trece mai departe. 

Elyse radiase auzind lauda Marlei, chiar dacă fusese doar cu 
jumătate de gură. Și Marla avusese dreptate. li făcuse plăcere 
să omoare. 

Însă acum reveniseră la rolurile dintotdeauna: Elyse încerca s- 
o liniștească pe Marla care era nervoasă și morocănoasă. Pentru 
Dumnezeu, femeia se comporta ca o prizonieră, deși Elyse își 
riscase gâtul ca s-o ajute să evadeze! Jigodie nerecunoscătoare 
și egoistă! 

— Crezi că ești cine știe ce tipă specială, așa-i? o acuză Marla 
pe neașteptate, ca și cum i-ar fi citit gândurile. Pentru c-ai 
omorât doi oameni care meritau să moară. Haide, haide, nu 
nega. Am văzut-o pe faţa ta când ai intrat aici în trombă după ce 
ai ucis-o pe Eugenia și apoi i-ai făcut felul lui Rory. Parcă 
fumaseși iarbă. Te simţeai invincibilă. 

Elyse se simţi ca lovită de trăsnet. Era posibil ca Marla s-o 
înțeleagă mai bine decât crezuse? 

— Dar de fapt, urmă Marla sec, cât de invincibilă ești? 
Eugenia era firavă și bătrână și-și luase deja doza de Valium, 
nu? N-ar fi cântărit cincizeci de kilograme nici cu paltonul pe ea, 
așa c-ai aruncat-o peste balustradă. Mare scofală! Apoi Rory, un 
băiat inocent în corp de bărbat, da? N-avea niciun gram de 
răutate în trupul ăla. Era atât de schilod, încât folosea un scaun 
cu rotile, iar tu i-ai strecurat niște prăjiturele otrăvite. Câtă 


VP - 167 


inteligenţă sau abilitate sunt necesare ca să păcălești un 
retardat? 

— Tu ai vrut să-i ucid. Tu mi-ai spus s-o fac! izbucni Elyse. 

— Da, așa-i. Și este foarte bine că te-ai simţit încântată de 
crime, dar haide să gândim totuși în perspectivă, da? l-ai vânat 
pe cei slabi și neajutoraţi. Lucrurile vor deveni din ce în ce mai 
grele. Mult mai grele. 

Elyse nu știa la ce se așteptase, dar în niciun caz la o 
prelegere despre detaliile crimei, la o discuţie despre ce era bun 
sau rău din punct de vedere moral. 

lisuse, ce voia Marla de la ea? 

— Dacă aș fi putut să ies de aici, totul ar fi fost deja terminat. 

— Chestiile astea durează. 

— Ți-e ușor să vorbeşti așa. Tu nu ești închisă în mizeria asta 
de văgăună. E un miracol că n-am luat-o razna! 

După aceea continuă să se lamenteze și să-și plângă de milă. 
După toate câte făcuse Elyse pentru nemernică! După toate 
riscurile pe care și le asumase! În timp ce prințesa Marla se 
războia cu plictiseala. Nu-i păsa câtuși de puţin! 

În plus, se părea că Marla devenea de la o zi la alta tot mai 
ciudată, tot mai paranoică despre posibilitatea de a fi prinsă. Nu 
urcase nici măcar o dată de la subsol. Stătea întruna în scaunul 
ei, în faţa televizorului. Situaţia se deteriora de la o zi la alta. 

Da, Marla dorea să audă absolut toate detaliile despre 
înmormântare și pomenirea ce urmase, se interesă despre 
oameni pe care Elyse nu-i cunoștea, dar în același timp se 
strâmbă dezgustată. Discutaseră despre participarea ei la 
funeralii împreună cu Elyse, deghizate, dar deciseseră să n-o 
facă. Poliţiştii aveau să s-o caute și, indiferent cât de bune ar fi 
fost machiajul, pernuţele de sub haine, perucile, lentilele de 
contact și hainele în sine, rămânea oricând posibilitatea să fie 
recunoscută de cineva. 

— Sunt sigură că poliţia suspectează că tu ai pus la cale 
moartea Eugeniei și a lui Rory, zise Elyse. Deși am dat uniforma 
ta din penitenciar tipului care s-o lase în Oregon, autorităţile nu 
vor fi convinse că ai părăsit statul decât dacă ne oprim acum. 

— Nu putem, replică Marla apăsat. 

În sfârșit, se părea că înţelegea situaţia. 

— Nu încă, urmă ea. Părea tulburată, agitată. Tu însă va 
trebui să acţionezi mai rapid. Asta-i! Să te ocupi de toți cei care 


VP - 168 


ne stau în cale. După aceea, trimite-ţi omul în Oregon. Ba nu, 
stai așa! Oricum o să-nebunesc aici. O să dau și eu o mână de 
ajutor. 

— In ce fel? întrebă Elyse, căreia nu-i plăcea deloc în ce 
direcţie se îndrepta discuţia. 

— Eu o să plec de-aici... o să mă duc la un hotel local. Pot să 
iau un taxi. Mă deghizez, îi cer taximetristului să mă lase în 
apropiere de o stație BART și după aceea pot să merg cu un 
autobuz sau... 

— Nu! 

— Atunci o să conduc eu, zise femeia. De mult timp nu mai 
fusese așa însuflețită. Trebuie neapărat să ies de-aici. 

— Nu încă, spuse Elyse intrând în panică. Încă nu poţi să pleci. 

— Nu-nţeleg de ce. 

— Mai ai puţină răbdare. Totul se desfășoară conform 
planului. 

Marla o fulgeră din priviri. 

— Mai întâi ieși de aici. Vezi dacă te poţi descurca în afara 
subsolului ăsta blestemat. Dacă poţi, atunci mai vedem. 

— Te comporți exact ca o gardiană. 

— Nu fac decât să privesc situaţia în mod raţional, rosti Elyse. 

Nu dorea s-o irite pe Marla, deoarece nu exista nimic care s-o 
împiedice să plece dacă ar fi dorit. Chiar dacă Elyse ar fi hotărât 
s-o încuie aici, Marla avea chei și era o expertă în evadări. Nu, 
trebuia s-o convingă să mai stea o vreme ascunsă în casă. Până 
ce amândouă erau în siguranţă și până ce treaba avea să fie 
terminată. 

— Vorbesc serios, adăugă ea, totul merge perfect. 

Așa că nu strica lucrurile! 

Marla suspină prelung și cu un aer de suferinţă. 

— Bine, o să facem cum zici tu. 

Așa mai da! 

— Mai pot sta ascunsă câteva săptămâni. E oribil, dar nu va fi 
pe vecie, continuă ea, încercând parcă să se convingă singură. 
Atâta doar că trebuie să-mi repet întruna chestia asta. Aici e mai 
rău ca la-nchisoare. Măcar acolo erau oameni cu care puteam să 
vorbesc. 

— Te referi la deţinute și la gardiene? 

— Vedeam lumina soarelui. 

— Știu, știu, o să m-ocup de asta. 


VP - 169 


În secret, Elyse era fericită să accelereze planul. Euforia 
provocată de crime nu dura mult. In plus, era nerăbdătoare ca 
totul să ia sfârșit. 

Strânse o parte din gunoaiele pe care Marla le lăsase peste 
tot... lisuse, chiar nu simțea mirosul cotoarelor de mere 
putrezite și resturi de sandvișuri? Poate că n-o mai deranjau din 
cauza faptului că stătea permanent în prezenţa lor. Avu grijă să- 
i curețe, cu un aer nepăsător, și peria de păr. 

— Uite ce zic eu, sugeră Elyse, strecurând în buzunar firele de 
păr atunci când Marla n-o privea, treci măcar în cealaltă cameră 
din subsol, să-ți dezmorțești picioarele. Urcă și coboară scara și 
plimbă-te pe la parter. O să urc chiar acum să verific ca 
draperiile să fie trase. N-o să te vadă nimeni. 

— Trebuie neapărat să ies. 

Marla privi cu ochi pofticioși la pardesiul ei agăţat în cuier și la 
cizmele aflate pe podea, dedesubt. 

— Sigur că da, încuviinţă Elyse, încercând altă cale de 
convingere. Urcă la parter. Eu cred c-aș lua-o razna dacă aș sta 
aici, jos, zi și noapte. 

— Dar tu nu ești ca mine, replică prompt Marla și în glas i se 
auzi o mândrie regăsită. Tu n-ai fost niciodată închisă ca un 
animal. Surâse aproape răutăcios și ochii verzi îi scânteiară în 
lumina slabă a odăiţei. Tu n-ai aceeași coloană vertebrală ca 
mine, același scop în viaţă. Asta-i deosebirea între noi. 

Și nu-i singura, se gândi Elyse, dar își ţinu gura. Eu n-am fost 
prinsă. 

O părăsi pe Marla și luă gunoiul cu ea. Avea să-l arunce într- 
un coș din parc, deoarece nu încheiase un contract de 
salubrizare pentru bungalou. Nu dorea să riște ca vreun curios 
să se uite prin gunoaiele aruncate de ea aici. 

Sui la volanul Taurusului și apoi privi în urmă, spre casă. Și 
dacă Marla pleca? Ar fi putut s-o facă atunci când Elyse nu era 
aici și să nu se mai întoarcă niciodată. Elyse nu și-ar fi dat 
seama, iar Marla putea să strice totul. La naiba! Incă afundată în 
gânduri, băgă în marșarier și ieși cu spatele de pe aleea de 
acces. 

BUM! 

O bubuitură reverberă prin mașină. 

— Hei! 

Elyse călcă frâna. 


VP - 170 


Cineva se izbise de portbagajul ei. 

În oglinda retrovizoare, întrezări o pată neclară. 

Icni și se uită din nou, la timp ca să vadă un biciclist, cu un 
braţ înălţat, cu degetul mijlociu ridicat, care trecu pe lângă ea în 
strălucirea felinarelor stradale. 

— Fii atentă ce faci, idioato! răcni el și Elyse rămase 
nemișcată în mașină câteva minute, ca să-și recapete 
răsuflarea. 

Inima îi bătea atât de repede, încât nu putea să gândească. 
Tot corpul îi era acoperit de transpiraţie și simţea cum tremură 
incontrolabil. Nu-și putea permite să lovească un ciclist, un 
pieton, un câine - nimic! Nu putea risca să fie prinsă. Nu putea! 
Ajunsese prea aproape de tot ceea ce-și dorise. 

Precaută, cu inima încă bubuind, ieși de pe alee pe stradă. 

Și dacă ciclistul își amintea numărul ei de înmatriculare? Dacă 
același număr fusese înregistrat de vreo videocameră de 
securitate la sanatoriul pentru bolnavi mintali sau pe strada 
reședinței Cahill de pe Mount Sutro? În ziua de azi toţi aveau 
telefoane cu care puteau fotografia sau chiar filma. O mulțime 
de crime erau surprinse pe film. Da, era întuneric, totuși lumina 
albastră proiectată de felinarele stradale era suficientă pentru a- 
i vedea plăcuţa de înmatriculare. 

Nu te panica. Biciclistul mergea prea repede ca să-ți fi văzut 
numărul și ce dacă te-a văzut pe tine? Elyse, nu uita că tu ai 
închiriat locul ăsta! 

Tremura pe dinăuntru, dar strânse din maxilare și-și calmă 
respiraţia, iar mușchii încordați i se mai relaxară niţel când trecu 
fără alte incidente pe străzile aproape întunecate. Nimeni nu se 
uită la ea. Nimeni nu privi după Taurus. Nimeni nu ridică vreun 
telefon ca să fotografieze mașina. Elyse se întrebă dacă 
portbagajul era turtit în locul unde ciclistul îl lovise cu pumnul. 
Nu dorea să aibă niciun semn pe mașină care să atragă atenţia 
asupra ei, care s-o poată identifica. 

Calmează-te, ești în regulă. Tot ce trebuie să faci este să furi 
o plăcută de înmatriculare de la altă mașină, nu s-o schimbi cu 
cea pe care o ai acum, ci doar să găsești alt Taurus argintiu care 
să fie similar, unul parcat în Bay Area Tranzit, și să scoti 
blestemata de plăcută sau pe amândouă. Ele nu trebuie să se 
potrivească neapărat - cea din față cu cea din spate - nimeni nu 
va ști vreodată, iar șoferul mașinii de la care e furată va crede 


VP - 171 


pur și simplu că numărul lui a căzut pe undeva și va obține un 
duplicat. Poti să faci asta. O să fii bine. 

Degetele i se destinseră pe volan. Porni radioul și căută un 
post cu muzică de jazz liniștitoare. Întredeschise puţin geamul 
când se apropie de pod și simţi izul oceanului, apoi se lăsă pe 
spate în scaun și se îndreptă spre oraș, înapoi la viața ei reală. 
Se gândi să-și sune prietenul și să stabilească o întâlnire, însă 
știa că erau amândoi obosiţi. Și probabil că el avea să joace 
jocul acela idiot care părea să-l încânte, de-a șoarecele și pisica, 
parcă mereu pe punctul de a rupe legătura cu ea, de a se 
despărţi pentru totdeauna. 

Elyse însă știa prea bine cum stătea treaba. 

Tipul era prea implicat ca să mai dea înapoi. 

— Prostul, chicoti ea tare, ascultând notele unui solo de 
saxofon. 

Avea să-l viziteze în altă zi. Oricât de mult și-ar fi dorit să-l 
vadă, să-l sărute, să-i simtă palmele pe corp, să-l călărească și 
să facă dragoste cu el, se gândi că poate cu altă ocazie avea să 
fie mai bine. Acum trebuia să cântărească totul cu atenţie, să se 
concentreze asupra planului ei. Nu planul Marlei, ci doar planul 
ei. 

Se gândi la Cissy Cahill Holt, ţinta finală. 

Dumnezeule, abia aștepta să vadă expresia de pe faţa lui 
Cissy când avea să înţeleagă că era pe punctul să moară! Apoi 
avea să fie și celălalt moment, unic, când o va recunoaște și va 
înţelege, când avea să-și dea seama cine era de fapt „Elyse”. 
Simţi din nou un fior de adrenalină, febra anticipării. Își umezi 
buzele, iar cauciucurile automobilului cântară peste pod, lăsând 
în urmă apele negre ale nopţii. 

Da, Cissy. Ai să vezi tu, se gândi Elyse șofând spre San 
Francisco, unde luminile orașului clipeau seducător peste apa 
întunecată. Treaba mergea foarte bine deocamdată. Se gândi la 
telefonul pe care-l îndesase în poșetă și la cheie, două obiecte 
pe care izbutise să le șterpelească la pomenirea sărmanei 
Eugenia Cahill, atunci când nimeni nu fusese atent. Surâse în 
barbă, gândindu-se la ce putea face cu telefonul lui Cissy și cu 
cheia care era „ascunsă” de scara ce cobora la subsol, o cheie 
căreia nimeni n-avea să-i simtă lipsa, nici chiar Cissy. Elyse 
lăsase în locul ei altă cheie, care arăta aproape exact la fel. Atât 
timp cât nimeni nu avea să încerce s-o folosească, nu avea să 


VP - 172 


se știe că era o cheie falsă, fictivă, aidoma rațelor false pe care 
vânătorii le lansau pe apă. 

O lovitură cu adevărat genială. 

Cu telefonul însă avea să fie altceva. Cissy avea să vadă că 
dispăruse, avea să intre în panică, iar după ce nu avea să-l 
găsească, urma să-i blocheze cartela SIM. Elyse trebuia să 
acţioneze foarte rapid, să-l utilizeze înainte ca femeia să-și dea 
seama că-i fusese furat. 

Exact asta și intenţiona să facă. 

leși de pe pod și își continuă drumul spre oraș, iar traficul 
deveni mai lent cu mai multe opriri la semafoare. Elyse privi 
stopurile minivanului din faţa ei și-și imagină frustrarea lui Cissy 
când avea să descopere absenţa telefonului. N-avea să ceară 
imediat blocarea cartelei, ci avea să aștepte să vadă dacă nu 
găsea telefonul - poate că fusese rătăcit de unul dintre 
numeroșii participanţi la pomenire. 

lar asta era perfect! 

Te așteaptă cel mai mare șoc din viata ta de răsfăţată de doi 
bani, jigodie! 

Cissy Cahill Holt nu cunoștea înţelesul cuvântului frică. 

Nu încă. 

Dar avea să-l afle. 

În curând. 

Și, încă și mai bine, avea să-l afle și mama ei. 

xxx 

Cissy căscă și se întoarse pe partea opusă. 

Și se lovi de ceva cald, solid, și care sforăia. 

Ochii i se deschiseră brusc și, în primele ore ale dimineţii, îl 
văzu pe Jack întins lângă ea. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea, zgâlțâindu-l ca să-l trezească. Nu 
poţi să fii aici, nu poţi... Of, Doamne... 

Oare ce făcuse ea în noaptea trecută? Nu-și amintea, iar 
migrena cu care se trezise o anunţa că băuse mult, poate prea 
mult. 

Jack deschise un ochi. 

— 'Neaţa, frumoaso, rosti bărbatul și un colț al gurii i se ridică 
într-un zâmbet sexy. 

— Ce naiba crezi că faci, furișându-te în pat cu mine, când 
sunt adormită? 

Zâmbetul lui se lărgi. 


VP - 173 


— M-am gândit c-aș putea avea noroc. 

Cissy îl privi de parcă bărbatul și-ar fi pierdut complet minţile. 

— Ne-am separat, mai ţii minte? 

— Așa-mi tot repeți. 

— Noi nu dormim împreună. 

— Nu mă gândeam la dormit, recunoscu el și ceva din adâncul 
lui Cissy tresări. 

Ea duse mâna să dea pătura la o parte, însă Jack o prinse de 
încheietură și o trase înapoi, astfel că trupul ei în pijama atingea 
corpul lui care era, desigur, dezbrăcat. 

— Am crezut că avem un armistițiu, murmură bărbatul. 

Cissy simţea căldura trupurilor lipite unul de celălalt. 

— Armistițiul a fost ieri și nu includea dormitorul, răspunse ea, 
străduindu-se să ignore cât de mult îl dorea pe Jack. 

În cameră era semiîntuneric; singura lumină provenea de la o 
lampă de veghe ce radia o strălucire albă, discretă, suficient 
pentru a-i vedea trăsăturile, pentru a întrezări expresii pe 
jumătate ascunse în umbre, dar fără să poată descifra la ce se 
gândea. 

— Cissy, zise Jack cu un glas ce suna cu o octavă mai jos ca 
de obicei, eu... 

— Să nu spui nimic, rosti ea și-i puse un deget pe buze. 

Nu dorea să audă niciun fel de scuze și nici menţionarea 
cuvântului „dragoste”. Aici, în pat cu el, sub păturile groase, 
într-o cameră în care făcuseră de atâtea ori dragoste, nu dorea 
să cadă într-o ambuscadă emoţională. 

— Să nu spui nimic. 

El îi sărută degetul și femeia simţi o furnicătură în adâncul ei. 

Ar fi trebuit să-i îndepărteze mâna, dar n-o făcu, iar el îi 
cuprinse degetul acela între buze. Căldura umedă a gurii lui îi 
trimise o undă de dorință, care spori în intensitate în cea mai 
feminină parte a corpului ei. Amintiri ale momentelor când se 
iubise cu Jack îi străbătură mintea, imagini fulgerătoare ale 
bărbatului privind-o de deasupra, proptit în coate, cu ochii 
albaștri intenși, ori sărutându-i sânii, ațâțându-i sfârcurile cu 
limba, sau pur și simplu depărtându-i picioarele, apoi rămânând 
așa pentru câteva secunde, doar atingând-o, frecându-se de ea, 
făcând-o să se zvârcolească de dorinţă înainte să... Oh, 
Doamne! 

Își trase încet degetul dintre buzele lui. 


VP - 174 


— Asta n-o să se-ntâmple, Jack. 

Glasul îi era răgușit, inima îi bubuia în așteptare. 

— Trebuie s-o luăm de la-nceput. 

— Am depășit momentul ăla. 

— Oare? 

Plin de tupeu, Jack își trecu brațele în jurul ei și o sărută. 

Apăsat. 

Buzele lui calde le întâlniră pe ale ei și femeia închise ochii. 
Termină, Cissy, termină chestia asta imediat! Înainte de a 
merge mai departe. Doar nu vrei să faci dragoste cu Jack, nu? 

Însă gemu încet și mâinile mari ale bărbatului o învăluiră, 
trăgând-o mai aproape de el, iar degetele îi lunecară pe sub 
tivul bluzei de pijama și se întinseră pe spatele ei, iar Jack se 
lăsă lent mai jos, sărutându-i gâtul, claviculele, scobitura de sub 
gât. 

Nu-l lăsa... Oh, Doamne, o face, nu-i așa? 

Spinarea femeii se arcui parcă de la sine putere când bărbatul 
începu să se joace cu nasturii pijamalei, deschizându-i pe rând 
cu limba, un truc care o uluia și o seducea de fiecare dată. 
Răsuflarea caldă, limba umedă, clicul nasturelui în dinţii săi pe 
măsură ce fiecare disc mic și perlat era eliberat fără grabă. 

Ar fi fost mult mai simplu și mai rapid să-i tragă pur și simplu 
țesătura de bumbac peste cap sau să-i descheie bluza cu 
degete nerăbdătoare, însă metoda aceasta lentă, în care 
respiraţia lui fierbinte pătrundea prin material, cele două părți 
ale bluzei se îndepărtau treptat, cu buzele și limba lui 
atingându-i în trecere pieptul și coborând întruna, era ceva 
magic și sexy și o excita incredibil. Mâinile lui Jack erau libere și 
le folosea pentru a o ţine strâns pe Cissy, cu una pe spinarea ei, 
iar cu cealaltă ţinându-i fesele și lipind-o de el când bluza de 
pijama se separă de pantaloni. Folosindu-și dinţii, bărbatul îi 
trase pantalonii în jos, dezvelind-o, lăsând-o doar parţial 
îmbrăcată, dar gura lui nu se opri, ci continuă să coboare, pe 
lângă abdomenul ei și ombilic, iar răsuflarea îi era mai fierbinte 
acum, mai rapidă. 

Dorinţa pulsa prin venele femeii. Își simţea gâtlejul uscat și își 
înfipsese degetele în părul lui când începu s-o sărute între 
picioare, atingând-o cu limba și cu buzele, mișcându-le iute, 
jucându-se cu ea, în timp ce transpiraţia scălda trupul lui Cissy 
și dorința din străfundul ei începu să pulseze. 


VP - 175 


Gemând, începu să se miște sincronizat cu el. Cu o smucitură 
scurtă îi îndepărtă pantalonii de pijama și Jack obţinu acces mai 
intim, iar limba lui era fermecată, în vreme ce o ţinea cu 
palmele de fese. 

— Oh, Doamne, șopti ea și uită de toate. Jack... 

Fremăta toată de plăcerea fierbinte. Dorea mai mult. Mult mai 
mult. Și tocmai când credea că va înnebuni de dorinţă, bărbatul 
veni spre ea, frecându-se de corpul ei, mai iute acum, cu 
palmele pe sânii ei, atingându-i sfârcurile cu buzele. 

Orice respingeri dispărură. Lui Cissy nu-i mai păsă de 
ramificații, nu se mai gândi la ziua de mâine - acum nu-l dorea 
decât pe el. Pe el, cu totul. Acum. 

Jack o sărută din nou, acoperindu-i gura cu gura sa, iar 
genunchii lui îi depărtară picioarele. Ea se arcui pe spate, 
înfigând degetele adânc în mușchii netezi ai spinării lui. 

— Jack, murmură ea când bărbatul ridică ochii și o privi. 

— Detest să ţi-o spun, Cissy, zise el, dar te iubesc. Te iubesc. 

lar când ultimele cuvinte îi ieșiră de pe buze, o pătrunse. 
Orice împotrivire a minţii ei dispăru. Corpul femeii îl întâlni pe al 
lui cu nesaț. Flămând. Voia multe de la el, foarte multe... 
Gândurile îi zburară, răsuflarea i se auzea scurt și sacadat, 
sângele îi bubuia în timpane. Mai iute și mai iute. Mai tare și mai 
tare. Presiunea creștea. Cissy transpira, icnea. Văzu cum venele 
se umflă pe tâmplele bărbatului. Toată fiinţa ei era absorbită de 
uniunea lor trupească. 

— Cissy... 

O vibrație o străbătu din cap până în picioare. Un țipăt stins îi 
sui din gât. Spasm după spasm. Se prinse de el, îl simţi încordat, 
iar în clipa următoare bărbatul își dădu drumul, se revărsă în ea, 
murmurându-i numele: 

— Cissy... oh... la naiba... Cissy. 

Se prăbuși apoi peste ea, cu corpul la fel de asudat, cu inima 
bătând la fel de nebunește ca a ei. 

Ea gâfâia, dar izbuti să-i surâdă. 

— Și mai credeai că-i o idee proastă, șopti Jack. 

— Continui s-o cred. 

Bărbatul ridică fruntea și își arcui sceptic o sprânceană. Cissy 
râse. 

— Bine... am crezut că-i o idee proastă, dar mă bucur că s-a 
întâmplat. 


VP - 176 


— Serios? 

Suspinând, îl cuprinse cu brațele de gât. 

— Ești încă soțul meu, cel puţin pentru câteva săptămâni. 

Zâmbetul lui se lărgi și Cissy aproape că cedă complet și 
crezu din nou în el. Aproape... 

— Nici asta nu-i bătut în cuie, îi reaminti el și o sărută pe 
frunte. 

— Haide să nu stricăm dimineaţa asta vorbind despre divorț. 
Mă duc să fac duș, iar tu coboară și pune de cafea. Până vom 
ajunge la a doua ceașcă, se va trezi Biji și vom avea o dimineață 
perfectă. 

— Ar putea fi așa în fiecare dimineaţă, comentă Jack încet, 
apoi, ca și cum și-ar fi dat seama că-și forța norocul, spuse: 
Bine... mă duc la cafea. Și o să mă ocup și de câine. 

— Coco! strigă Cissy. 

— Stai liniștită, B.J. și cu mine am scos-o din cușcă aseară, am 
dus-o la plimbare și ne-am jucat cu ea. In mod surprinzător, nu 
m-a mușcat. 

— Cum de-am putut uita? 

Se simţea groaznic. 

— Ai avut multe pe cap. Cred c-o să te ierte. 

— Unde-i? 

— Cred că jos, în culcușul ei. 

— Sunt jalnică, nu știu să am grijă de un câine, se plânse 
Cissy, simțindu-se vinovată. 

— O să te obișnuiești treptat. În plus, nimeni n-a păţit nimic... 
deci nu s-a întâmplat nimic rău. 

— Da, așa-i. 

Bărbatul se rostogoli de pe ea. Aerul rece din dormitor îi 
atinse pielea și Cissy se întrebă de ce nu se sătura niciodată de 
Jack. De ce nu putea pur și simplu să-l dea afară și să termine 
definitiv cu asta? Era adevărat, se gândi ea, trăgându-și 
pantalonii de pijama și ducându-se spre baie, se folosise de 
pretextul morţii violente a bunicii pentru a-i îngădui lui Jack să 
reintre în viața ei. Răsuci robinetele, aşteptă ca apa să se 
încălzească și recunoscu în sinea sa că părea meschin și egoist 
să fie preocupată exclusiv de divorţ când oameni erau uciși în 
jur. Însă trecând divorțul pe planul secundar, expediase semnale 
contradictorii soţului de care se separase. 

Asta era ceea ce-și dorea? 


VP - 177 


Și care-i marea problemă? se tachină în gând când își scoase 
pijamaua și intră sub duș. /ncă o săptămână sau două? Cui îi 
pasă? Sunteţi separați... mă rog, într-un fel. Îngăduind acelor 
fierbinţi de apă să-i spele neliniștile, Cissy luă un flacon de 
șampon, își turnă puţin în palmă și-l aplică pe părul ud. Aburii se 
învolburau în cameră și-și simțea mintea limpezindu-se și corpul 
relaxându-se. Nu ai vreun grafic cu termene și poți să faci asta 
oricând dorești. Sigur că da, fusese scandalizată când îl văzuse 
pe Jack ieșind de la Larissa și le spusese avocaţilor că dorea cel 
mai rapid divorț posibil, totuși furia i se temperase puţin în 
ultimele săptămâni și Jack - lua-l-ar naiba! - fusese incredibil de 
fermecător. 

Dar știi că așa este el. 

Te-a dat peste cap de prima dată când l-ai cunoscut. 

Ochi albaștri, corp atletic, zâmbet ireverențios de băiat rău și 
un sarm de nonconformist. 

Din clipa în care și-a îndreptat atentia asupra ta, ai fost 
terminată. Nu te lăsa manipulată din nou, Cissy. N-o face! 

La naiba cu toate! 

Se frecă și se săpuni, apoi ridică faţa spre jetul fierbinte care 
o Îîmproșcă. 

Cioc. Cioc. Cioc. 

El ciocănea? 

— Ce este? strigă Cissy peste peretele din sticlă și auzi 
deschizându-se ușa băii. 

Nu fusese o idee prea grozavă. 

— Cafeaua, anunţă Jack prin aburi. Măiculiță, parcă intru în 
nori aici! 

Femeia simţi aroma bogată de cafea și auzi clinchetul unei 
cești așezată pe ceramică. 

— Asta-i tot? Ai intrat doar ca să-mi aduci cafea? 

Spuma se clătise. 

— Păi... asta depinde de tine. 

— Jack, asta a sunat ca o replică proastă dintr-un film de serie 
B. O replică proastă de tot. 

Cissy deschise ușa cabinei, se întinse, își luă prosopul și apoi 
păși în încăperea plină de aburi. Jack era acolo, bineînțeles, gol- 
pușcă. 

— Pentru Dumnezeu! zise femeia și se înfășură iute în prosop. 
Așa ai făcut cafeaua? 


VP - 178 


EI cobori ochii și-și examină nepăsător corpul gol. 

— l-am făcut lui Coco o surpriză. 

— O să scandalizezi vecinii. 

— Așa sper. 

Cissy crezu că avea s-o ia în braţe, s-o împingă înapoi în 
cabina de duș și să facă după aceea tot felul de chestii 
incredibile cu corpul ei, cu apa revărsându-se în cascadă peste 
ei, peste pielea lor catifelată de săpun. In schimb, scânteind din 
ochii albaștri, de parcă i-ar fi citit perfect gândurile, Jack o ocoli 
și intră în cabină. 

— E spaţiu suficient pentru doi, zise el. 

Ea îl privi și știu că, dacă l-ar fi dorit, bărbatul era pregătit. 
Jack o aștepta însă pe ea să facă primul pas. 

— Ne vedem jos, spuse Cissy după câteva momente prelungi. 

— Ce-ţi mai place să aţâţi! 

— Exact, ai dreptate. 

Femeia se șterse cu prosopul pe corp, apoi își uscă părul și-și 
îmbrăcă halatul. Intinse mâna după perie, dar n-o găsi la locul ei 
obișnuit din sertar. Ce naiba? O căută, însă nu era nicăieri. In loc 
să se neliniștească, găsi un pieptene cu dinţii rari, pe care-l 
trecu prin păr, îndepărtând apa. Apoi luă ceașca de cafea și, 
după ce trase cu ochiul în camera lui B.J. și văzu că dormea dus, 
porni spre scară. 

Jack trebuia să plece. Trebuia. Era pentru binele ei mintal. Nu 
putea să rămână aici, se gândi Cissy, coborând. 

Este weekend. Deocamdată las-o așa. 

Ajunsă la baza scărilor, o văzu pe Coco în culcușul ei de lângă 
sofaua din living, cu căpșorul alb, lăţos, rezemat de marginea 
acesteia. Ochii mici, negri și rotunzi, clipiră. La vederea lui Cissy, 
codiţa ei începu să se legene, după care căţelușa căscă, se 
întinse și sări în patru labe, apropiindu-se ca să fie luată în 
brațe. 

— Imi pare rău, spuse femeia scărpinând-o după urechi și 
Coco gemu de plăcere. Am uitat să te scot aseară din casă. 

Slavă cerului pentru Jack. 

Stai așa! Nu! Revino-ți! Nu-i plăcea turnura pe care o luau 
gândurile ei. 

— la să vedem ce avem noi... 

Duse cățelușa și cafeaua în bucătărie, unde o lăsă jos pe Coco 
și deschise frigiderul. Găsi niște resturi de friptură de pui de la 


VP - 179 


pomenire, le rupse în bucățele mici și o hrăni pe Coco din mână. 
O duse apoi afară, unde zorii colorau cerul în tonuri de magenta 
și auriu. Aerul era rece și înviorător, dar pentru prima dată în 
iarna asta, pe cer nu se zărea nici urmă de nori și nici fuioare de 
ceață nu se strecurau printre vârfurile zgărie-norilor vizibile 
deasupra copacilor. 

Cissy își frecă brațele și-și spuse că fusese incredibil de 
idioată că-l lăsase pe Jack să înnopteze la ea. 

Nu l-ai lăsat să rămână; el s-a furișat cu tine în pat în timp ce 
dormeai. 

L-ar fi putut totuși opri înainte să facă dragoste cu el. 
Dimineaţă, când îi descoperise corpul cald și puternic lângă ea, 
l-ar fi putut alunga. Somnul nu-i încețoșase mintea. Durerea nu-i 
devastase puterea voinţei. Prea mult vin băut în seara trecută 
nu-i întunecase judecata. Nu, nu! Dorise să facă dragoste cu 
Jack la fel de mult pe cât părea el că dorise să facă dragoste cu 
ea. 

Idioato! 

Femeie proastă și fără minte! 

Acum se întoarseră de unde plecaseră. 

Ce naiba se-ntâmpla cu ea? Cissy știa că Jack nu era bun 
pentru ea, totuși se purtase exact ca una dintre femeile alea 
stupide care erau mereu atrase de bărbaţii ce le provocau 
necazuri, cei cu probleme, băieţii răi pe care doreau să-i 
îmblânzească. 

Ce prostie! 

— Hai înăuntru, se adresă ea cățelușei. Aici e frig și-o să-ți 
pregătesc un mic dejun adevărat. 

Coco înălţă capul. Își termină „treaba”, așa cum obișnuia să-i 
spună Buni, apoi o luă la fugă peste iarbă și intră în casă prin 
ușa din sticlă a verandei din spate. Cissy o urmă, închise ușa și 
după aceea se uită în sfârșit cu atenţie în jur. Era nevoie de 
multă muncă, asta era foarte clar. Deși se făcuse curățenie după 
pomenire, mai trebuia evacuat și aruncat gunoiul, podelele 
trebuiau spălate cu mopul și... și ce ai de gând să faci cu Jack? 
Nu poti să te afunzi pur și simplu în corvezi casnice și să eviti 
subiectul. 

— La naiba cu toate, mormăi ea, după care luă alt sac cu 
gunoi și-l duse în pubela deja ticsită. 


VP - 180 


Stii că-l iubești. Indiferent ce ai văzut. N-ai încetat niciodată 
să-l iubesti. 

După ce-i dădu de mâncare lui Coco și-i schimbă apa de băut, 
umplu o găleată cu apă, îi adăugă detergent cu extract de suc 
de lămâie și începu să spele pe jos cu mopul. 

Trebuie să-l faci să plece. Acum. Nu te poți lăsa amăgită de 
sentimentul ăsta de securitate. Știi foarte bine. 

Lucrând cu frenezie, spălând viguros podelele, în timp ce 
Coco lătra și se juca, prefăcându-se că atacă mopul ce luneca 
prin faţa ei, Cissy se descărcă de agresiunea pe care o simţea și 
încercă să nu se mai gândească la Jack, pe care-l auzea la etaj. 
Bărbatul reprezenta totuși o parte însemnată din viaţa ei, iar 
atunci când apăru în cele din urmă pe scară, ducându-l în braţe 
pe B.J., care era somnoros și îmbujorat, inima ei se topi. 

— Cine s-a trezit? își întrebă ea fiul, zâmbind larg. 

— Ta-tiii m-a trezit. 

— Începuse să se foiască, explică Jack și Cissy îi simţi 
parfumul after-shave-ului. 

Era singura sticlă pe care uitase s-o arunce, sticla pe care o 
deschisese de cel puţin două ori ca s-o miroasă, îmbătându-se în 
secret de parfumul lui în zilele lungi din ultima lună. 

— Nu-l pune jos, îi zise lui Jack. Podeaua e încă udă. la zi, vrei 
să papi? își întrebă după aceea băieţașul, care era tot în pijama. 
Sunt sigură că tati te-a schimbat. 

— Da, încuviinţă Jack, l-am schimbat și aseară și azi- 
dimineaţă. Ştii doar că mă pricep să am grijă de el. 

l-I întinse pe Biji și ea îi sărută căpșorul cârlionţat. 

— Ai dormit bine, copilaș? 

— Nu sunt copilaș! 

— Pentru mine așa o să fii mereu. 

— Nu, maaa-miii! 

— Bine, atunci, voinicul meu, așa-i mai bine? 

— Voinicul, rosti B.J. cu seriozitate. 

— A-nvăţat bine să-l spună pe „nu”, așa-i? remarcă Jack, 
turnându-și altă ceașcă de cafea. 

— Absolut. 

— Cuţu! Biji o văzu pe Coco și începu să se zbată cu disperare 
să fie lăsat pe podea. Cuțu! 

Cissy îl lăsă și băieţelul se repezi, clătinându-se pe piciorușe, 
după câine. Coco lătră și urmărirea începu. 


VP - 181 


— Aveam impresia că-i un câine bătrân, observă Jack. 

— Crede-mă... își va arăta vârsta destul de repede și va- 
ncepe să șchiopăteze și probabil să doarmă toată ziua. 

Soneria se auzi la ușă și Cissy îl privi pe bărbat. 

— Habar n-am, răspunse el întrebării nerostite. 

Traversă desculț holul de la intrare și deschise ușa. Biji porni 
prompt după el. 

Pe veranda din faţă se afla Jannelle. Ochii ei își cercetară din 
cap până în picioare fratele pe jumătate dezbrăcat și expresia 
de pe chip anunţa că nu era deloc încântată. 

— Să nu-mi spui, zise după aceea fără să se sinchisească să-și 
ascundă dezaprobarea. Sunteţi iarăși împreună. 

Nu-i ceea ce pare, vru Cissy să nege, dar Jack i-o luă înainte. 

— Poate, zise el. Işi luă apoi fiul în braţe și o întrebă: Bei o 
cafea? 

Jannelle clătină din cap, ignorându-și nepotul. 

— Nu, am trecut pe la voi deoarece cred mi-am uitat aici 
ochelarii de soare. Probabil că mi-au căzut din geantă. N-am 
dus-o la etaj, ci am avut-o aici... Intră în firidă și căută în spatele 
unei plante în ghiveci. Voilá! O privi pe Cissy, care era doar în 
halat. Am încercat să-ți telefonez ca să te anunţ că trec, dar n-ai 
răspuns la mobil. 

— Ah, cred că l-am închis ieri în timpul slujbei și am uitat să-l 
mai deschid. 

— Fixul merge, zise Jack. 

Il instală pe B.J. în scaunul său înalt, iar Cissy luă o cutie de 
Cheerios, turnă o porţie de cereale într-un bol mic din plastic și-l 
puse pe tava scaunului. 

— Nu am fixul vostru în agenda mobilului. Jannelle se uită din 
nou la fratele ei, strânse din umeri, apoi își puse ochelarii de 
soare pe nas. Ar fi bine dacă aţi ajunge și voi la o decizie până la 
urmă. Ori sunteţi căsătoriţi, ori nu. 

— Încă nu suntem divorţaţi, rosti Jack și după aceea, 
schimbând deliberat subiectul, întrebă: Ce face tata? 

Cissy căută în dulap după biberonul-ceșcuţă al lui Biji. ÎI găsi, 
dar căniţa lui de argint, cea primită de la Eugenia cu numele și 
data nașterii sale gravate, nu era la locul ei. Ciudat... Știa că ieri 
o văzuse, totuși n-avea timp acum s-o caute. Luă biberonul- 
ceșcuţă de pe raft și turnă înăuntru puţin lapte. 


VP - 182 


În tot acel timp ignoră comentariile cumnatei sale. Jannelle, 
care nu uita să sublinieze că era sora mai mare, se amestecase 
întotdeauna în viaţa lor. De fiecare dată observaţiile ei erau 
tăioase, caustice. Acum fruntea i se încruntă când privi în jurul 
casei. 

— Apropo de mizerie, zise ea apăsat, după care luă ochelarii 
de pe nas și-i șterse cu poalele puloverului. N-am vorbit azi cu 
tata, dar bănuiesc că are o mahmureală de nota zece. Probabil 
că nici nu s-a trezit încă. 

Își puse ochelarii și roti din nou capul, verificând limpezimea 
lentilelor. 

— Până ce J.J. și cu mine l-am lăsat acasă, nu mai simţea 
nimic. Sprâncenele i se arcuiră deasupra ramelor ochelarilor de 
firmă. Absolut nimic. 

— O să-i telefonez mai târziu, spuse Jack. 

— S-o faci, da. 

Coco patrula de colo-colo prin bucătărie, iar B.J. luă câteva 
cereale din bol, băgă una în gură, apoi, zâmbind larg, le aruncă 
pe celelalte pe jos. 

— Nu, îl certă Cissy. 

— Nu! bătu băiețașul cu pumnul în tavă. Nu! 

Sub scaunul lui, Coco era pregătită, adulmecând și hăpăind 
orice cădea pe podea. 

— Și ].].? întrebă Jack. El a ajuns cu bine acasă? 

Jannelle ridică din umeri. 

— De unde să știu? Trăncănea întruna despre „bunăciunile” 
pe care le-a întâlnit aici. Am crezut că ar putea să se-ntoarcă, să 
ceară telefoane și adrese de e-mail. Făcu o grimasă. Nu cred c- 
a-nţeles cu adevărat gravitatea situaţiei. L-am lăsat la tata 
fiindcă avea mașina acolo și bănuiesc că s-a dus acasă, dar cum 
ziceam, nu știu și nici nu-i treaba mea. Porni spre ușă. Ne mai 
vedem noi. Țineţi-mă la curent, da? Vreau să zic când decideţi 
dacă rămâneţi sau nu căsătoriţi. 

— O să fii prima care o să afli, zise Jack sec, urmând-o, tot 
descult, în hol. Mă rog... adică după Cissy și mine. Cred că mai 
întâi ar trebui ca noi să deținem informaţia respectivă. 

— Foarte amuzant, comentă ea. 

Jack îi deschise ușa și o închise imediat după ce sora lui trecu 
pragul. 

— Nici măcar nu l-a băgat în seamă pe Biji, comentă el. 


VP - 183 


— Am observat. 

— Știi, poate că-i geloasă. Are treizeci și opt de ani și n-a fost 
niciodată măritată. 

— Treizeci și opt de ani nu-nseamnă că-i fată bătrână. 

— Poate că simte că opţiunile i se împuţinează. Dacă vrea 
copii, trebuie să-și găsească un bărbat, să aibă timp să-l 
cunoască, să decidă că el e alesul, să se mărite și apoi să 
planifice un copil care poate veni sau nu imediat. Pentru asta e 
nevoie de timp. 

— Jack, dacă și-ar dori, ar putea naște la anul. Nu mai trebuie 
să treacă prin toate etapele de întâlniri, curtare și căsătorie. 
Părerea mea este că nici nu-i plac copiii și nici nu-i dorește. Dar 
nu-i nimic rău în așa ceva. 

— Poate că nu-i. Jack băgă mâinile în buzunarele pantalonilor, 
se duse la ușile din sticlă și privi curtea din spatele casei. Uneori 
mă gândesc că familia mea este mai disfuncţională decât a ta. 

Cissy nu se putu abţine să nu râdă. 

— E posibil așa ceva? 

— Vorbesc serios - ambele noastre familii au destui țăcăniți. 

— E posibil ca familia Cahill să n-aibă monopolul nevrozelor și 
psihozelor, dar familia Holt nu se poate compara nici pe departe 
cu noi. 

Se gândi la mama ei psihopată care fugea de braţul justiţiei, 
la Cherise și la fratele ei Monty, alt criminal. Aruncă apoi o 
privire către fiul ei, care se pregătea să-și bage o cereală în nas. 

— Tu ești băiatul cel mai frumos și mai deștept pe care-l 
cunosc, dar genetic vorbind te-ai ales cu niște dezavantaje 
majore. 

— Amin, aprobă Jack și o privi pe Cissy. 

Ea dădu să-i spună ceva despre plecare, însă bărbatul îi văzu 
mesajul din ochi. 

— Mă duc să-mi strâng lucrurile. 

Cissy simţi un fior în inimă, totuși nu i se împotrivi când, 
purtând aceleași haine cu care fusese la înmormântare, Jack își 
îmbrăţișă copilul și apoi o sărută pe frunte. 

— Ta-tiii! ţipă Biji din scaunul lui înalt. Ta-tiii, stai! 

— O să mă-ntorc, promise Jack, după care închise ușa în urma 
sa. 

— Nuuu! ţipă băieţelul și începu să plângă. 


VP - 184 


Cissy îi desfăcu imediat legăturile care-l ţineau în scaun, dar 
el dădu din picioare, zbieră și se luptă, iar după aceea plânse 
din toată inima. 

Cissy se simţi groaznic. Cum putea să-i facă asta copilului ei? 

Cum putea să-și facă asta ei înseși? 

lartă-l, Cissy. Oferă-i lui Jack a doua șansă. 

— Și după aceea... ce urmează? întrebă ea cu glas tare, dar 
nu primi niciun răspuns. 


VP-185 


CAPITOLUL 13 


Paterno se plimba pe chei. Era weekend, duminică, la două 
zile după înmormântarea Eugeniei. Incerca să urmeze sfatul 
primit de la toată lumea, că ar trebui să-și ia niște timp liber, fie 
numai pentru a-și limpezi mintea. Dar n-o putea face. Cazul ăsta 
îl rodea. 

Inspiră adânc și privi pescărușii ce pluteau peste apa verde, 
țipând și dând roată, căutând resturi de mâncare pe docuri. 
Aerul era înviorător, mirosea a apă sărată, iar dinspre Pacific 
sufla o briză rece care-i biciuia obrajii și-i umfla hanoracul. Se 
opri într-o cafenea, unde luă o cafea neagră și o brioșă cu 
cereale, deoarece părea să conţină ceva beneficii nutritive; sigur 
că lui nu-i păsa, dar medicul său îl urmărea îndeaproape. 

Ar fi trebuit să se ducă la pescuit. Sau la golf. Ori să 
navigheze cu vele. Ori să fi stat naibii acasă și să încerce să 
găsească ceva interesant la televizor. Insă alesese această 
plimbare pe chei, iar acum, ocolind alţi pietoni, alergători, 
oameni ieșiți la plimbare și skateboarduri, continua să se 
gândească la caz. 

Mereu blestematul ăsta de caz. 

Se uita la ambarcaţiunile cu pânze ce despicau apele 
întunecate, dar mintea lui continua să examineze dovezile. 
Apelurile telefonice din camera lui Rory Amhurst din sanatoriu și 
din casa Eugeniei Cahill nu oferiseră niciun indiciu. Toate 
amprentele și urmele de tălpi și de anvelope fuseseră 
identificate ca aparţinând personalului din Harborside sau 
membrilor familiei Cahill și personalului din vila Eugeniei de pe 
Mount Sutro. Niciuna dintre dovezile colectate nu indica spre un 
asasin anume și, pe măsură ce orele și zilele treceau, Paterno 
știa că acest caz „se racea”. Examinase ultimele zile ale vieții 
Eugeniei Cahill, vorbise cu cei care o văzuseră, îi reconstituise 
ultimele ore ale vieţii, dar nimeni nu văzuse și nu auzise nimic 
care să ofere o pistă despre asasin. 

Se duse la balustrada docului și privi oceanul, cercetându-și 
propria reflexie tremurătoare. Ştia instinctiv că Marla Cahill se 
afla în spatele acestor crime, însă n-o putea dovedi și nici 


VP - 186 


vânătoarea masivă, organizată la nivelul întregului stat, nu 
reușise s-o localizeze pe această femeie vicleană. 

Unde dispăruse? 

Cine o adăpostea? 

De ce din zecile de apeluri de la persoane care credeau c-o 
văzuseră nu apăruse nici măcar o singură pistă solidă? 

Și cine naiba era Mary Smith? Numele era fictiv, bineînţeles, 
ca și afilierea ei la o biserică, dar de ce n-o văzuse nimeni? 
Portretul-robot realizat de portretistul poliţiei, ca și cel generat 
de computer fuseseră difuzate pe toate canalele mass-media, 
însă la fel ca în cazul Marlei, nu apăruse nimic concret. 

— Afurisita naibii, mormăi el și zări un pescăruș care se 
apropiase ţopăind, trăgând cu ochiul la micul lui dejun. Indoapă- 
te! îi zise și aruncă restul în apă. 

Pasărea plonjă imediat în valuri și înhăță bucata de brioșă 
îmbibată cu apă, iar doi alţi pescăruși ţipară și încercară să i-o 
fure. 

— Am auzit că reduce colesterolul, vorbi detectivul cu 
păsările, apoi își termină cafeaua și aruncă paharul gol într-un 
coș de gunoi. 

Așadar, ce date avea el pentru a continua căutarea Marlei, 
pentru a rezolva crimele? „Foarte puţine”, își spuse pentru sine 
și se întoarse către locul unde-și lăsase mașina. 

Se simţea încordat. Agitat. Știa că, dacă n-o vor găsi repede 
pe Marla, vor urma și alte decese. Incercase s-o sune pe Cissy 
Cahill pe mobil și s-o avertizeze, dar nu reușise decât să-i lase 
mesaje. Poate că îl ocolea. Nu trebuia să fii cine știe ce savant 
ca să înţelegi că femeia nu avea încredere în el. 

Și n-o putea învinui pentru asta. 

Detectivul avea impresia că urmărise familia Cahill de ani și 
ani de zile, cu toate că între primul caz și acesta nu trecuse 
niciun deceniu. Deceniul în care Marla Cahill fusese în siguranţă 
în spatele gratiilor. Acum pacea luase sfârșit și ucigașa era din 
nou în libertate. Cu zece ani în urmă, această femeie fusese 
implicată, direct sau indirect, în morţile a trei oameni, iar acum 
numărul acesta creștea, deși, o dată în plus, se gândi Paterno, 
Marla rămânea în culise. Altcineva se murdărea pe mâini pentru 
ea. Exact ca înainte. 

Dar cine? 


VP - 187 


Luase legătura cu Benowitz, însă nici poliţia statală nu reușise 
s-o găsească pe Marla Cahill, iar FBl-ul era la fel de frustrat. 

Bine ati venit în lumea mea! 

Băgă mâna în buzunar ca să scoată cheile și se pregătea să-și 
descuie Cadillac-ul când văzu zgărietura, lungă și urâtă, de pe 
portiera șoferului. 

— Fir-ar să fie! 

Se uită în jur, sperând să-l vadă pe cel care-i zgâriase 
deliberat automobilul, însă nu zări pe nimeni alergând, pe 
nimeni urmărindu-l, pe nimeni ascunzându-se în celelalte mașini 
parcate aici. 

— Fir-ai al naibii de nenorocit! 

De furie, îi pulsau tâmplele și pumnii i se încleștară zadarnic. 

— Fir-ai al naibii de nenorocit! 

Se mai uită o dată în jur și-și fixă atenţia asupra a doi puști 
care umblau, vorbind și râzând, pe chei, doi băieţi cu iPoduri și 
pantaloni scurţi și largi, jachete Oakland Raiders și mers legănat 
și încrezut. Păreau să aibă în jur de paisprezece ani - unul era 
hispanic, iar celălalt era alb - dar nici măcar nu priviră o dată în 
urmă când cumpătară bilete ca să viziteze Alcatraz. 

Cel care-i zgâriase în halul ăsta mașina dispăruse fără să 
păţească nimic, ceea ce îl scotea pur și simplu din minţi de furie. 

— Ușurel. Limpezește-ţi mintea. Fă câteva exerciţii fizice. 

Paterno își repetă cu glas tare propriile sfaturi în timp ce ieșea 
cu spatele din parcare. 

— Ce porcărie! 

Merse direct la secție, simțindu-se într-o dispoziţie mizerabilă. 
Avea multă treabă de făcut. Nu era vorba numai despre 
decesele recente ale Eugeniei Cahill și Rory Amhurst. leri, din 
Golf fusese pescuit un cadavru anonim. Mai exista, de 
asemenea, un caz aproape rezolvat de violenţă domestică - 
nevasta bătută care încă ţinea în mâinile tremurânde pistolul de 
calibrul 0.38 al soțului ei, mort pe podea, cu degetele în jurul 
bastonului de baseball cu care o lovise. Doi oameni care cândva 
își juraseră unul celuilalt să se iubească la bine și la rău. In mod 
clar, învinsese răul. lisuse, lumea era un loc tare bolnav! 

Opri mașina în parcarea secţiei și mai aruncă o privire 
furioasă la zgârietură. Avea să-l coste o avere s-o revopsească! 


VP - 188 


Atunci cumpără-ți una dintre mașinile astea hibrid noi. 
Bătrânul Cadillac trebuie scos la pensie. Gândește-te la mediu și 
în același timp economisești și niște bănuti cu benzina. 

— Hm! 

Încruntat, se răsuci pe călcâie și intră în secţie, care era mai 
tăcută decât în timpul săptămânii. Făcu destul de multă treabă, 
rezolvând în principal hârţogăraie. Întotdeauna aici erau câţiva 
detectivi care procedau la fel sau care lucrau la cazuri în 
weekend. Din păcate, criminalii nu acţionează doar de la nouă la 
cinci. Totuși Paterno se simţea mai bine în timpul săptămânii, 
când toți erau prezenţi. Atunci secția clocotea de viaţă și de o 
energie pe care o găsea stimulatoare. 

Azi își aduse dosarele și rapoartele la zi, dădu câteva 
telefoane și-și examină lista de suspecți, de pe care tăiase 
numele celor care aveau alibiuri. 

Numele lui Cissy Cahill continua să figureze acolo, cu litere de 
o șchioapă, o femeie care tocmai moștenise o avere, mai mulţi 
bani decât ar fi putut câștiga Paterno în tot restul vieţii sale. Cu 
toate acestea, polițistul nu credea că era implicată... pur și 
simplu, nu se potrivea profilului. Nu și-o putea închipui pe tânăra 
mamă în rolul unei ucigașe și, de altfel, nici nu părea că și-ar fi 
iubit prea mult mama, așa că n-ar fi fost dispusă să-i facă 
plăcere Marlei omorându-i dușmanii. 

Oare despre asta era vorba? 

Despre dușmanii Marlei Cahill? 

Până acum, cele două victime fuseseră rudele ei: fratele și 
soacra. 

Bătu cu degetele în tăblia biroului și se uită la fotografiile 
victimelor în ambele ipostaze, atât vii, cât și moarte. Privi apoi 
portretele-robot ale lui Mary Smith. 

— Cine naiba ești tu? se întrebă cu glas tare, apoi auzi pași în 
spatele său. 

— Sunt partenera ta, răspunse Janet Quinn, crezând că i se 
adresase. 

Avea un rucsac pe un umăr și în mâna cealaltă ţinea o sticlă 
de apă. 

— Am crezut că ţi-ai luat weekendul liber, să pleci la Reno. 

Bărbatul aruncă portretul-robot peste talmeș-balmeșul de 
dosare deschise, pahare goale de cafea și însemnări mâzgălite 
pe hârtiuțe. 


VP - 189 


— Planurile au fost date peste cap, recunoscu femeia și 
Paterno se întrebă care era viaţa ei privată. 

Quinn era una dintre persoanele cele mai discrete pe care le 
cunoștea. Habar nu avea cu ce se ocupa ea în timpul liber. 

— Și tu? 

— Nu mă-ntreba. 

— Ți-am văzut mașina, clătină ea din cap. Nașpa! 

— O mizerie, zise el enervându-se din nou. 

— Ai vreo idee cine-i autorul? 

Femeia își puse rucsacul pe scaunul pe care Paterno îl rezerva 
de obicei pentru suspecți sau martori. 

— Un idiot cretin și fără minte, pufni detectivul, apoi luă un 
pix și începu să-i apese nervos butonul. Poate fi cineva care să 
aibă vreo legătură cu mine, dar poate fi și cineva cu totul 
aleatoriu. O să mă interesez dacă există videocamere de 
supraveghere în zonă, dar bănuiesc că șansele de a-l găsi sunt 
zero. 

— Ai mai descoperit ceva? întrebă Janet arătând cu bărbia 
dosarul Cahill deschis pe birou. 

— Nimic. Tu? 

— La fel ca tine. Ea se rezemă cu un șold de colţul biroului și- 
și deschise sticla. Încă examinez conţinutul seifului Eugeniei. 
Certificate de trezorerie, bani-gheaţă, bijuterii, testamentul și 
alte câteva obiecte personale. 

— Cum ar fi...? 

— Cred că le-ai putea spune „istorie de familie”. Sau poate că 
sunt amintirile bătrânei. Era destul de meticuloasă. Ca și cum s- 
ar fi pregătit să scrie o carte într-o zi. 

Bău pe îndelete din sticlă, apoi înșurubă capacul. 

— Ceva util? 

— Nimic care să fie de ajutor. Cel puţin, eu nu mi-am dat 
seama. Sunt și fotografii dintre care unele par vechi de o sută 
de ani. Încerc să identific personajele, ca să-i definim pe 
jucătorii majori. 

— Interesant? 

— Deocamdată nu, dar încă n-am terminat. 

— Multă baftă! îi ură Paterno. 

— Ceva semnalări? A văzut-o cineva pe Mary Smith a 
noastră? 

— Nu. Nici pe ea, nici pe Marla. 


VP - 190 


Fotografia Marlei Cahill circulase în mass-media imediat după 
evadare. Acum poliția difuzase și portretul-robot, însă toate 
semnalările ce le fuseseră anunţate fuseseră fie erori, fie 
proveniseră de la trăsniţi care voiau să participe la o anchetă 
poliţienească. Căutau cele cincisprezece minute de faimă, 
indiferent cum le-ar fi obținut. Ei bine, asta n-avea să se- 
ntâmple în cazurile lui Paterno! 

— Poate că va apărea ceva. 

Bărbatul se lăsă pe spate în scaun, iar Janet își luă rucsacul și 
porni spre biroul ei. Când se așeză pe scaun, telefonul mobil îi 
țârâi cu o melodie din anii 1980. Dumnezeule, cât mai detesta 
Paterno tonurile astea de apel speciale! Timp și bani irosiţi. Își 
roti grijuliu capul, trosnind vertebrele gâtului, apoi făcu o 
grimasă și ridică iarăși portretul-robot al lui Mary Smith. 

Cine ești tu? 

x kx * 

Luni dimineață, Cissy decise să plece de acasă și să-și 
termine articolul la cafenea. Nu mai fusese la Joltz de când îl 
văzuse pe bărbatul ciudat în negru, dar își spuse că întâlnirea cu 
idiotul ăla fusese pur și simplu o anomalie, o combinaţie de 
coincidenţă nefericită și simţuri exacerbate. , 

Deocamdată, lucrurile erau date peste cap, asta era tot. In 
timp ce-și strângea șuvițele rebele de păr și le răsuci într-un nod 
aproximativ la ceafă, își spuse să se adune și să-și continue 
viața în mod normal. 

Mai devreme sau mai târziu, avea să fie nevoită să aibă de-a 
face cu avocaţi și cu vila bunicii, dar azi intenţiona să lucreze 
vreo două ore, să alerge dacă îi permiteau condiţiile meteo, 
după care să-și petreacă restul zilei cu Biji și în același timp să 
se uite la scrisorile de condoleanţe, florile și donațiile către 
Cahill House ce fuseseră trimise după moartea lui Buni. 

Tanya, care sosise și continua s-o privească neîncrezător pe 
Coco, promise că-l va duce pe B.J. în parc dacă soarele avea să 
apară printre nori. Cissy nu mai era atât de hotărâtă să o 
înlocuiască pe tânără, deoarece Tanya fusese atât de săritoare 
la înmormântare și după aceea. 

Văzând cum era vremea, Cissy se gândi că Tanya n-avea să 
mai ajungă în parc. Cerul avea culoarea cenușie a oțelului. Incă 
nu începuse să plouă, dar judecând după norii groși ce se 
apropiau, era doar o chestiune de timp. 


VP-191 


Traficul era dens și Cissy dădu două ocoluri prin cartier până 
să găsească un loc de parcare la două intersecţii de Joltz. Işi luă 
laptopul și porni cu pas energic spre cafenea, spunându-și că 
exerciţiul fizic era exact ceea ce-i trebuia pentru a-și pune 
sângele în mișcare și a-și limpezi mintea. 

Deși știa că era o prostie, îi era imposibil să nu fie cu ochii în 
patru după bărbatul în negru cu un zâmbet care-ţi dădea fiori. 
Indiferent dacă fusese sau nu un incident izolat, episodul 
continua s-o neliniștească. „Nu te mai gândi la asta”, își spuse. 

Îi comandă apoi o mocha lui Rachelle, îi mulţumi din nou atât 
ei, cât și lui Diedre pentru ajutorul dat la pomenire, și se instală 
la masa ei favorită din colț. Activitatea din cafenea lâncezea. 
Majoritatea clienţilor care își începeau serviciul dimineața 
trecuseră deja pe acolo, iar abia peste câteva ore aveau să 
apară cei care mâncau aici de prânz. În clipa de faţă, doar 
câteva persoane stăteau la mese sau la tejghea. Unii citeau 
ziare, unii vorbeau, iar alţii se mulțţumeau pur și simplu să-și 
soarbă cafeaua, uitându-se pe fereastră la ziua rece și 
plumburie. 

La tejghea se afla o clientă obișnuită, care comanda de obicei 
cafe frappé. Flecări cu fetele și puse un dolar în borcanul pentru 
bacșișuri în timp ce Diedre aranja croasanţi și biscuiţi în vitrină. 
Lângă fereastră stătea un bărbat pe care Cissy nu-l recunoscu. 
Bereta neagră îi era așezată pieziș pe ţeasta rasă și lucra 
concentrat la un Sudoku cu un creion micuţ. 

Nu se întâmpla mare lucru. În tot cazul, nu se întâmpla nimic 
ieșit din comun. 

Nu se vedea niciun bărbat într-un pardesiu negru și cu un 
rânjet glacial. 

Bineînţeles, își făcu apariția Selma. Fie locuia în zonă, fie o 
urmărea pe Cissy, pentru că, de fiecare dată când Cissy lucra în 
cafenea, femeia apărea de parcă ar fi avut programare. 

Părea să fie permanent aici. 

Sub privirile furișe ale lui Cissy, Selma, roșcata zveltă care 
participa neinvitată la înmormântări, își comandă latte-ul 
obișnuit, apoi se opri la masa ei și o întrebă de Marla. Cissy 
mormăi ceva neutru, după care Selma plecă la scaunul ei 
favorit, unde sorbea din cafea și citea un thriller broșat. Sau 
privea peste carte spre Cissy și ceilalţi clienţi, aproape ca și cum 
ar fi cules date, ca un spion al generației X. 


VP - 192 


Mai termină cu astea! Cissy bău o gură zdravănă de mocha, 
deschise laptopul, apoi întinse pe măsuţă însemnările făcute de 
mână. Își propti călcâiul unuia dintre pantofii pentru jogging pe 
scaunul liber aflat de cealaltă parte a mesei și începu să-și 
însăileze articolul. 

La început merse încet. Era distrasă de cei care intrau în 
cafenea. Se temu că nu va izbuti să se concentreze, că tot 
stresul din ultimele două săptămâni îi va zăgăzui creativitatea. 
Însă după câteva tentative eșuate, povestea care se coagulase 
de aproape o lună de zile în subconștientul ei porni în mod 
surprinzător să capete formă. Concepu conţinutul pe baza 
însemnărilor, verifică de câte două ori citatele și schimbă 
poziţiile paragrafelor. Își aminti că o plăcuse pe negresa care 
candida ca primar și, când își reciti notitele, îi enumeră 
majoritatea ideilor. 

Degetele îi alergau pe tastatură, mocha se răci, iar Cissy 
zâmbi încântată de sine la o întorsătură abilă de frază. 

— Cissy? 

Aproape că sări de la locul ei, lovi cu mâna ceașca, dar o 
prinse înainte să cadă pe jos. Ridicând ochii, o văzu pe vecina 
Sara lângă masă. 

— Bună, Sara, rosti ea fără pic de entuziasm. 

Sara își trase un scaun spre masă. 

— Lucrai? întrebă ea, apoi făcu o grimasă. Scuze! Ce întrebare 
prostească! Poţi face o pauză? 

— Am făcut pauză toată luna. 

— Știu, știu. N-o să te rețin, dar a trebuit să dau de tine. Am 
încercat să te sun pe mobil, n-ai răspuns, așa că am sunat pe 
telefonul fix. Tanya mi-a spus unde ești și, te rog - ridică ea o 
palmă - nu te înfuria pe ea. Abia i-am smuls informaţia asta. 

Sigur, cum să nu! 

— Nu răspunzi la mobil sau m-ai pus pe lista neagră? 

— Nu, scuze, l-am pierdut. S-a rătăcit în ziua înmormântării și 
nu-l mai pot găsi, fiindcă l-am închis în timpul slujbei, apoi am 
uitat să-l deschid. 

— Trebuia să-l fi pus pe vibrații. 

— Da, știu, dar am fost complet dată peste cap. Dacă nu-l 
găsesc în curând, va trebui să-mi cumpăr altul. 

— Eu aș muri dacă n-aș avea telefonul tot timpul lângă mine. 

Cissy nu se îndoia în privinţa asta. 


VP - 193 


— Deci, ce voiai? întrebă ea, însă știa deja răspunsul. 

În adâncul inimii, înţelegea că Sara o căutase din cauza vilei 
lui Buni. Dorea să se ocupe de vânzarea casei. 

— M-am gândit că ar trebui să vorbim despre casa bunicii 
tale, zise femeia și se lăsă pe spate în scaun. 

Pentru prima dată Cissy își dădu seama că ploaia începuse să 
stropească trotuarele și să se prelingă de pe copertine. 

— Sara... 

— Să știi că vorbesc foarte serios. Am niște clienţi care vin 
tocmai din Philadelphia și vor ceva care să aibă panoramă și să 
fie vechi, ceva autentic din San Francisco și, în același timp, să 
aibă camere pentru servitori și lift. Descriu cumva casa Eugeniei 
sau nu? o întrebă ea cu o privire scânteietoare. 

— Nu pot s-o vând, pentru că nu-mi aparţine. Casa face parte 
din moștenirea lui Buni și este posibil ca succesiunea să nu se 
încheie prea curând. Avocaţii au început deja să lucreze, dar 
crede-mă, eu nu pot să fac nimic. 

— Am stat de vorbă cu avocaţii, recunoscu agenta imobiliară 
și în aceeași clipă râșniţa de cafea începu să urle, măcinându-și 
încărcătura de boabe aromate. 

— Ce ai făcut? Lui Cissy nu-i veni să-și creadă urechilor. Ai 
vorbit cu ei fără permisiunea mea? După ce ţi-am spus că nu 
vreau s-o vând? Și ia stai așa - de unde știi tu cu ce firmă de 
avocatură lucrez? 

Sara îi oferi zâmbetul ei de fetiță inocentă și ridică din umeri 
ca și cum ar fi recunoscut că fusese neascultătoare. 

— Le-am văzut numele când m-am uitat la casă, zise ea. Era 
chiar acolo, pe biroul Eugeniei. 

— Și le-ai telefonat? 

— Mi-am lăsat doar numele, numărul de telefon și numele 
companiei pentru care lucrez. Am spus că mi-ar plăcea să 
reprezint proprietatea imobiliară în vânzarea vilei. Ce a fost atât 
de groaznic? 

Cissy era stupefiată. 

— Ar fi trebuit să fi vorbit cu mine. 

— Păi am făcut-o. Tu mi-ai arătat casa. 

— M-ai implorat s-o fac. 

— Bine, bine, recunosc. Da, am vrut s-o văd. Sara se aplecă 
mai mult spre Cissy și o prinse de braţ. Și mi-a plăcut! Vila aia 
este una dintre proprietăţile de top din oraș. Și fii atentă: clienţii 


VP - 194 


mei, cei care vin de la Philadelphia, nu numai că dispun de 
puterea financiară de a o cumpăra - de fapt, pot cumpăra 
practic orice casă din San Francisco - dar el este doctor și noul 
lui post e la Facultatea de Medicină cu care se învecinează vila. 
Uite aici, am planul cadastral. 

Deschise o servietă subţire și elegantă din piele, din care 
scoase documente legale și fotografii ale casei pe care le făcuse 
cu telefonul a doua zi după moartea lui Buni. Din fericire, nu 
fotografiase și holul plin de sânge. 

— Nu pot să cred c-ai făcut așa ceva. Ti-am spus atunci și-ţi 
zic și acum - nu vând, rosti Cissy ferm. 

Spre stânjeneala ei, câţiva clienţi priviră în direcţia lor. Cissy 
plecă ochii și închise laptopul. Nu intenţiona să poarte aici 
discuţia asta. 

— Îmi pare rău, zise Sara și arăta într-adevăr extrem de 
stingherită. N-am vrut să te necăjesc. Am crezut că vei fi 
încântată... Oh, la naiba! Îmi cer scuze. Hei! Se întoarse către 
Rachelle și flutură din braţ. Poţi să ne mai aduci una - tu ce bei, 
Cissy? Latte? 

— Nu. 

— Ceai? 

— Mocha, dar nu mai vreau alta. 

— Ba da, te rog, lasă-mă să ţi-o cumpăr eu. Te rog! Acum o să 
plec, mă-ntorc la treabă. Schiţă din degetele ambelor mâini 
gestul tastării pe laptop. Vorbim mai târziu, îmi cer scuze, 
repetă ea. Realmente. 

Împinse scaunul când se ridică și, cu o expresie aparent de 
regret autentic, luă câteva bancnote din portofel și i le întinse 
Rachellei. 

— Păstrează restul. 

După aceea își ridică gulerul pardesiului și deschise ușa cu 
umărul. O rafală de aer spălat de ploaie intră în cafenea 
împreună cu două adolescente blonde, care, din cine știe ce 
motiv, nu erau la școală. Cu nasurile roșii, se apropiară de 
tejgheaua unde se afla Diedre. 

Cissy își pierduse atât inspiraţia, cât și buna dispoziţie. 
Articolul era aproape terminat. Îl putea definitiva diseară, după 
ce B.J. se ducea la culcare, dar deocamdată terminase ce era 
mai important. 


VP - 195 


— E o pacoste, comentă Rachelle când îi aduse a doua 
mocha. 

— Amin, adăugă Diedre. 

Rachelle strânse câteva farfurii și șterse masa unde stătuse 
bărbatul cu beretă. In clipa aceea, în cafenea dădu buzna o 
tânără șatenă. 

— Scuze pentru întârziere, rosti ea. 

Işi scoase pardesiul, dând la iveală un șorț Joltz peste 
pantaloni și un tricou cu mâneci lungi. 

— A sosit cavaleria! o tachină Rachelle. 

— Dacă eu sunt cavaleria, mai trebuie să spăl vasele? replică 
nou-sosita. 

— Ce altceva ai vrea? 

Cissy plecă și merse prin ploaie cele două intersecţii până la 
mașină. Işi lăsase umbrela pe bancheta din spate, așa că, până 
descuie portiera mașinii, era udă leoarcă. Doar laptopul în husa 
lui din piele scăpase neatins. Putea să-și ia gândul de la jogging 
mai târziu sau de la o plimbare cu B.J. Se uită spre cerul 
întunecat și se încruntă. 

Deși nu plănuise așa ceva, făcu un ocol și sui pe Mount Sutro, 
aprinzând farurile și pornind ștergătoarele de ploaie. Era spre 
sfârșitul după-amiezii și deja, din cauza plafonului gros de nori 
joși, ziua era întunecată, iar ploaia era rece ca iarna. 

Trecuse o săptămână de când nu mai fusese la casa lui Buni 
și se gândise că era momentul să-și înfrunte demonii, poate 
chiar să privească locul cu ochi noi... așa cum făcuse Sara. 

Deschise poarta cu telecomanda și opri Acura în faţa 
garajului. Trăgându-și capul între umeri pentru a se feri de 
ploaia înghețată, alergă pe alee până la ușa din faţă și o descuie 
cu cheia ei. 

înăuntru nu era nimeni. Cissy merse prin camerele 
întunecoase, aprinzând și stingând luminile pe măsură ce trecea 
prin ele, și-și dădu seama că Rosa și Paloma se ocupau de 
întreţinerea locuinței: parchetul și lemnăria străluceau, iar în aer 
se simţea miros de brad și lămâie. Totul era ordonat, însă casa 
tot i se părea bătrână și scârțâind din toate încheieturile, ca un 
cavou. 

Urcă scările la etajul unde-și petrecuse majoritatea timpului 
când nu dormise și intră în bibliotecă și sufragerie, dar ambele i 
se părură reci și sumbre fără vitalitatea și personalitatea 


VP - 196 


puternică a lui Buni. Stinse luminile și urcă la etajul al doilea, 
unde se aflau dormitoarele. Simţind aproape ca și cum ar fi 
călcat pe mormântul căsniciei părinţilor ei, deschise ușa 
apartamentului lor și intră. Fiecare avusese camera lui separată, 
între care se afla un salon cu șemineu și balcon privat - practic 
era o locuinţă aparte în vila veche și masivă. 

Cissy simţi un fior rece care o străbătu până în inimă. 

Uitându-se prin ușa de sticlă spre grădina casei, își dădu 
seama cât de întunecată devenise ziua. Noaptea se apropia 
iute. Atinse cu vârful degetelor spătarul scaunului Queen Anne, 
favoritul Marlei, și se cutremură. 

Părea că trecuse o eternitate de când locuiseră cu toţii aici. 
Simţea o undă de nostalgie, de regret, deși nu înțelegea 
motivul. Cissy nu se gândise niciodată la familia ei ca la una 
iubitoare, ba chiar fusese departe de așa ceva. Era totuși familia 
ei. Sau fusese... 

leși din apartament și se îndreptă spre fosta ei cameră. Când 
intră în spaţiul intim în care petrecuse atâtea ore în adolescenţă, 
simţi o urmă de regret faţă de ceea ce acum părea o viaţă mult 
mai simplă. 

Înainte ca maică-ta să devină o psihopată. 

Refuzând să se gândească la Marla, reveni pe coridor și porni 
către camera pentru oaspeți. 

Scâââârt! 

Sunetul venea de pe scara cufundată în beznă. 

Cissy încremeni. 

Ce fusese oare? O ușă care se deschisese? Sau altceva? 

Ce? 

In casă nu se afla nimeni. Verificase. 

Pielea de pe brațe i se făcu ca de găină. 

Așteptă, numărându-și bătăile inimii, apoi își spuse că nu 
fusese nimic. Mintea îi juca feste. Nu auzise nimic. Și totuși... 
poate că se întorseseră Rosa sau Paloma sau Lars. Toţi aveau 
chei. De fapt, chei aveau și Elsa și Deborah și Dumnezeu mai 
știa cine. Buni chema întruna grădinari și instalatori. 

— Hei? strigă ea în direcţia scării, spre etajul întâi, unde 
lăsase o lumină aprinsă în bibliotecă. E cineva acolo? 

In mod straniu, vocea ei păru că naște un ecou, un sunet 
găunos ce reverberă din pereţi. 

— Hei? 


VP - 197 


Așteptă. 

Totul era tăcut. 

Este imaginația ta, își spuse Cissy sever. 

Porni spre scară și în clipa aceea auzi un pas, o frecare slabă 
între talpă și parchet. 

| se făcu inima cât un purice. 

Spaima îi năvăli prin tot corpul. 

În mod clar, în casă se afla cineva. 

— Hei! strigă din nou, spunându-și că trebuia să fie cineva 
dintre cei care lucrau aici. 

Cineva pe care ea îl cunoștea. Cineva care avea cheia casei. 

De ce? Ai încuiat ușa în urma ta? 

Ai așteptat să se închidă poarta după ce ai intrat cu mașina? 

Si de ce naiba nu răspunde? 

Cissy simţi că i se înmoaie picioarele. 

— Cine-i acolo? strigă ea. 

Dă, Doamne, să fie cineva din personal... 

Liniștea domnea însă din nou în casă. 

O liniște asurzitoare, paralizantă. 

Și întunericul... De ce nu lăsase aprinse majoritatea luminilor? 
Locuinţa era oribil de întunecoasă și împietrită. 

Doamne Dumnezeule, oare înnebunea? 

Știa că auzise ceva. 

Pe cineva. 

Stăpânindu-și spaima, reveni în dormitorul care fusese cândva 
al ei, camera pe care bunica n-o redecorase niciodată. Ploaia 
răpăia în geam și Cissy privi în jur, căutând o armă, orice cu 
care să respingă un atacator. 

Cine, Cissy? Cine te-ar ataca? Asta-i o nebunie! 

Sau nu era? Cineva îl omorâse pe Rory, nu? Cineva o omorâse 
pe Buni chiar în casa asta. Cineva care nu intrase prin efracţie. 

Se gândi să folosească telefonul... Nu avea mobilul la ea, dar 
exista un telefon fix. 

Si pe cine să suni? 

La poliție? 

Si să le spui c-ai auzit un zgomot? 

Haide, Cissy! 

Sau să-l suni pe Jack? 

Să-i spui că ești speriată rău, că te-ai îngrozit când ai auzit un 
zgomot pe când dădeai o raită prin casa bunicii? 


VP - 198 


EI va dori să știe în primul rând de ce ai venit neînsoţită aici. 

Pentru Dumnezeu, descurcă-te și singură! 

Tremurând ca varga, deschise cât mai silențios ușa 
dressingului și găsi înăuntru vechea ei cravașă, pe care n-o 
folosise niciodată la cai, dar care putea fi utilă acum. Simţindu- 
se absurdă, o luă din dulap și reveni pe hol. 

Oare i se părea sau era și mai întuneric? 

Se întinse către un comutator, iar aplicele de pe pereţii scării 
oferiră prompt o lumină blândă, caldă. Așa era mai bine. Poate 
că nu exista nimeni... 

Clanc! 

Ce? 

li stătu inima în loc când recunoscu sunetul liftului, ale cărui 
angrenaje gemură, apoi începu să ţiuie, suind. 

Doamne Dumnezeule! 

Cissy aproape că ţipă. 

Nu mai așteptă ca ascensorul să ajungă la etajul doi, ci se 
repezi spre trepte. Era cât pe-aci să se împiedice în timp ce 
cobora treptele în goană, oprindu-se la etajul întâi. 

Și dacă liftul oprea aici? 

De unde știa ea că persoana dinăuntru avea să urce la etajul 
doi? Dumnezeule, cine era oare? Ucigașul? 

Cissy, nu intra în panică. Poate că ascensorul are pur și simplu 
o defectiune. 

LA NAIBA! 

Casa deveni brusc foarte, foarte rece. 

Cissy rămase nemișcată și trase atentă cu urechea. Auzi 
cabina oprindu-se le etajul întâi, cel la care se afla ea, locul de 
unde bunica fusese împinsă peste balustradă și murise. 
Încremenită, strângând prostește cravașa în pumn, simţi alt val 
de aer rece suind pe scară. 

Ușile cabinei se deschiseră. 

Spaima îi încleștă inima ca într-un pumn. 

Pulsul îi bubuia în urechi. 

Privi în lift. 

Cabina era goală. 

Nimeni nu ieși. 

In lumina slabă a becului vechi dinăuntru nu-și zări decât 
propriul chip îngrozit, reflectat în oglinda de pe peretele opus al 
cabinei. 


VP - 199 


Toate firișoarele de păr de pe ceafa i se zbârliră. Cineva 
trimisese cabina la etaj. Ea nu venise de la sine putere. Un 
deget apăsase butonul de pe panou, alegând etajul întâi ca 
destinaţie - ca și cum știuse că Cissy se afla aici. 

Ușile ascensorului se închiseră și femeia rămase pe palier cu 
nervii întinși la maximum. 

În mod clar, cineva se găsea în locuinţă. 

Cineva care nu dorea să fie cunoscut. 

Cineva care știa că Cissy era aici și intenţiona s-o sperie rău 
de tot. Ei bine, avea succes. 

Înghiţi în sec, cuprinsă de spaimă, și privi ușile închise ale 
liftului. Dacă în cabină nu era nimeni, atunci... Privi pe trepte în 
jos, către parterul întunecat. 

Un țipăt îi îngheţă pe buze. 

În ușa deschisă, conturată pe fundalul luminii slabe a după- 
amiezii, se afla silueta unei femei, o siluetă neagră, cu pardesiu 
lung, cu gulerul ridicat. 

Cissy se prinse cu ambele mâini de balustradă. 

Trăsăturile femeii nu erau clare, dar părul era roșu-închis... 
Oh, Doamne! 

Gâtul lui Cissy se uscă instantaneu. 

Cravașa îi lunecă dintre degete și căzu pe scară. 

— Mamă? șopti ea cu un nod în gât, mintea ei refuzând să 
creadă ce-i spuneau ochii. Mamă? Tu ești? 


VP - 200 


CAPITOLUL 14 


Ușa se trânti, închizându-se. 

Cissy n-o mai văzu pe mama ei. 

Era imposibil! Marla n-ar fi riscat să vină aici! Nici vorbă! 

Și atunci ce este? Ai năluciri? Vezi imaginea ei când știi că nu 
poate să fie în preajmă? 

Cu picioare nesigure, Cissy cobori scara și ieși pe ușa din faţă. 
Ploaia se revărsa din cer, bolborosind prin burlane și băltind pe 
pământ. Cobori de pe verandă. 

— Mamă! strigă ea. La naiba, mamă, unde ești? 

Vorbea însă în vânt. 

Nu zări pe nimeni, nu auzi pași alergând. 

Era ca și cum o fantomă apăruse, doar pentru ca să se 
destrame din nou. 

Nu! 

Știa prea bine ce văzuse. La naiba, ce bine ar fi fost să fi avut 
mobilul! Porni pe aleea ce ducea în spatele vilei și căută prin 
grădină și prin tufe, dar nu văzu pe nimeni în negurile ce se 
îndeseau. Nici lângă spaliere, nici la chioșc, nici... Văzu leagănul 
care atârna în cadrul lui din lemn putrezit și care se mișca lent 
înainte și înapoi, cu lanţurile vechi abia zăngănind. 

Din cauza vântului? 

Sau fusese împins de o mână în timp ce Marla se îndrepta 
încoace? 

— Mamă! strigă ea din nou, dar nu auzi drept răspuns decât 
zgomotul slab al circulaţiei de pe deal, foșnetul brazilor în vânt, 
răpăitul picăturilor de ploaie. 

Se răsuci și se uită la vila mare ce se înălța cu patru niveluri 
deasupra solului, cu ferestre cu șprosuri întunecate și 
amenințătoare. 

Reveni hotărâtă în faţa casei. Era pustiu. Dumnezeule, chiar 
fusese numai imaginaţia ei? Oare toate discuţiile despre 
evadarea Marlei o afectaseră în cele din urmă? Oare își pierduse 
minţile după omorârea lui Rory și a lui Buni? Cissy nu se temea 
de mama ei. Și nici n-avea să se teamă vreodată. Adevărat, 
Marla nu era mama cea mai iubitoare de pe pământ, iar Cissy 


VP - 201 


fusese neglijată și suferise din cauza asta, dar nu-i era frică de 
ea. Și nici n-avea să-i fie frică vreodată. Nu Marla Amhurst Cahill 
îi omorâse pe Rory și pe Buni. Nu putea să creadă așa ceva. 

Atunci ce naiba tocmai se întâmplase? 

Încuie ușa din faţă, apoi îi blocă și clanţa, după care porni pe 
aleea din cărămidă spre mașina ei. În tot acest timp, cercetă cu 
ochii umbrele adânci, plantele ude ce tremurau ușor în bătaia 
vântului și cotloanele întunecoase, ferite, de la intersecțiile 
pereţilor clădirii. 

Nu văzu însă nicio femeie care să alerge, nu auzi nici tropăit 
de pași, nici respirație gâfâită. 

Imaginea Marlei dispăruse la fel de iute pe cât apăruse. 

Cissy era singură. 

Dârdâind, își frecă braţele și simţi în cele din urmă că ploaia îi 
curgea pe ceafă. Își văzuse cu adevărat mama? 

Sau mintea ei stupidă și întortocheată halucina, creând o 
imagine pe care dorea s-o vadă în secret? „Eşti nebună de 
legat”, își spuse în barbă și se urcă în mașină. 

Înăuntru simţi mirosul, aroma foarte vagă pe care și-o 
reamintea din copilărie, parfumul purtat de mama ei. 

— Nu, rosti cu glas tare și se luptă cu lacrimile, refuzând să 
creadă că-și putea pierde minţile. N-o să mă bântuiești toată 
viaţa, ticăloaso, m-auzi? N-o să te las! 

Mama ei nu fusese în mașină. lar porţile reședinței erau 
închise, încuiate. Marla nu le deschisese. 

Cissy apăsă butonul telecomenzii și dădu în marșarier, 
așteptând în timp ce angrenajele vechi ale porţii uruiau și 
ţăcăneau. 

Însă poarta nu se clinti. Mai apăsă o dată pe buton. Auzi 
aceleași uruituri ale angrenajelor ce se luptau. În oglinda 
retrovizoare, întrezări o mișcare foarte slabă a porților masive 
din fier forjat care păreau că încearcă să se deschidă, dar nu 
izbuteau. 

— Ce naiba mai e și asta? _ 

Dezgustată, Cissy cobori din Acura și se duse la poartă. In 
mecanismul de eliberare al porţii era vârâtă o șurubelniţă 
ruginită. 

O unealtă care nu fusese acolo când sosise ea, deoarece 
porţile se deschiseseră fără probleme. 

Tot sângele din corpul femeii se transformă în gheaţă. 


VP - 202 


Imaginea mamei nu fusese o apariţie spectrală. 

Parfumul nu fusese în imaginaţia ei. 

Marla Cahill se întorsese. 

x kx * 

Cherise Favier verifică identitatea apelantului înainte de a 
răspunde la telefon. Când Donald era plecat din oraș, așa cum 
fusese după slujba de ieri de la amiază, ea era mai precaută 
când răspundea atât la telefon, cât și la ușă, sau chiar când 
ieșea din casă. Nu pentru că ar fi fost speriată, însă de-a lungul 
căsniciei lor, femeia încetase să mai fie doar Cherise. Ea și 
Donald erau ca două jumătăţi ale unui întreg. Era obișnuită să 
fie cu el, o parte din ceva special, mai mare decât ea însăși. 

Îi plăcea să fie măritată. 

Îi plăcuse mereu să fie măritată, iar de data asta nu renunţa. 
Miza pe proverbialul „a treia oară e cu noroc” și ea avea să se 
dea peste cap pentru a rămâne veșnic doamna Donald Favier. 

Viaţa ei fusese tumultuoasă înainte de a-l întâlni pe Donald și 
nu intenţiona să-l lase să-i scape printre degete. Acum locuia 
într-o casă mare, asigurată bineînțeles de parohie. Era chiar mai 
mare decât ultima pe care o avuseseră, ceea ce nu dovedea 
decât cât de mult îl iubeau enoriașii pe soţul ei. 

Cu toate acestea, uneori era singură și copiii ei, toţi trei la 
colegiu, o sunau rareori și aproape că nici nu veneau s-o 
viziteze. 

Așa că verifică identitatea apelantului, văzu că era Cissy și se 
gândi iniţial să nu răspundă - mai ales în urma scenei acelea 
groaznice din casa ei, după înmormântare. Doamne 
Dumnezeule! Cissy se purtase de parcă Cherise ceruse mai mult 
decât i s-ar fi cuvenit! Toţi știau că nu era corect, toţi își dădeau 
seama că tatăl ei și toate progeniturile lui fuseseră escrocate de 
bunicul ticălos al lui Cissy. 

Ridică receptorul. 

— Alo? rosti ea, ca și cum n-ar fi știut cine era la celălalt capăt 
al firului. 

— Bună, Cherise, Cissy sunt, răspunse o voce nazală răgușită, 
care continuă după aceea cu un acces de tuse. Scuze, cred c-am 
ragușit de la prea mult vorbit sau așa ceva. Cine știe? In 
principal e doar o laringită. 

Părea ca și cum până și vorbitul în șoaptă ar fi fost un chin 
pentru Cissy. 


VP - 203 


— Ah... Eu... ăăă, sper să te simţi mai bine, zise Cherise. 

Era ușor derutată. Cissy nu-i telefonase niciodată. Niciodată! 
Ea nu suna doar ca să facă conversaţie. Apelul ăsta avea alt 
scop. 

— Uite ce-i, îmi pare rău de cele întâmplate la înmormântare. 
N-am vrut să te reped așa. Eram pur și simplu tracasată, 
înţelegi? Tulburată de ce i se întâmplase lui Buni și toate 
celelalte. Aș vrea să mă revanșez. 

Deși îi aprecia intenţia, Cherise era totuși suspicioasă. O 
cunoscuse pe Cissy de mică și nu era deloc genul care să 
capituleze ori să se răzgândească. 

— Serios? 

— Da... în fine, nu știu. M-am gândit doar c-ar trebui să stăm 
de vorbă și-ţi promit că n-o să-mi mai cedeze nervii. 

Asta suna mai bine. Mai aproape de adevăr. 

— Când? 

— Diseară ai putea? Pot s-aranjez cu un babysitter. 

— Păi... nu știu ce să zic... Donald nu-i în oraș și știu că și-ar fi 
dorit să ne strângem toţi pentru o cină în familie. 

— De fapt, mă gândisem să fim numai noi două, știi? Fără 
Jack și Donald, pentru că de fapt ei nu fac parte din familia 
Cahill. 

— Eu nu iau nicio decizie fără să nu discut mai întâi cu 
Donald. 

— Ce decizii? Vreau doar să aflu ce ai de spus, dar dacă nu te 
interesează, atunci îmi cer scuze că te-am deranjat. 

— Nu! Vreau să zic că sigur că putem sta de vorbă. Diseară e- 
n regulă. 

Cherise se grăbi să accepte, fără să stea prea mult pe 
gânduri. Nu-și putea permite să irosească o asemenea ocazie. 
Avea senzația că era ceva dubios la mijloc, totuși nu putea să-și 
dea seama ce anume. Exista posibilitatea ca Cissy să 
urmărească ceva. Dar ce? 

— La ce oră? 

— Când îţi convine. 

— La ora șapte este bine? 

În felul ăsta putea să-l sune pe Donald, să-i relateze ce se 
întâmplase și să-l lase pe el să decidă care era modul cel mai 
bun în care s-o abordeze pe Cissy. 


VP - 204 


— Atunci vin eu la tine. Dacă vrei să schimbi ceva, sună-mă 
pe mobil. N-o să fiu acasă toată ziua. 

— Bine, am numărul tău, încuviinţă Cherise, știind că telefonul 
ei fix îl salvase în memorie. 

— Perfect. 

Cissy închise și Cherise o sună imediat înapoi, ca să verifice 
numărul. 

— Alo? răspunse Cissy cu glasul la fel de răgușit. 

— Tot eu sunt - voiam să verific dacă știi cum s-ajungi aici. Ai 
adresa? 

— Buni o avea și am agenda ei. Ea nu avea niciodată 
încredere în computere. 

Părea un răspuns firesc, totuși Cherise regreta că Donald era 
plecat în Sacramento împreună cu un grup pentru a planifica o 
misiune în Mexic. Ar fi trebuit să spună „nu” și să insiste pe 
lângă Cissy să mai aștepte, dar schimbătoare cum era tânăra, 
știa că trebuie să acţioneze prompt, să bată fierul cât era cald. 

— Bine, perfect atunci, ne vedem la șapte. 

Închise, după care, fiindcă tot avea o senzaţie neplăcută, sună 
acasă la familia Holt, unde Tanya o informă că Cissy era plecată 
pentru o vreme. 

Totul se verifica... atunci de ce se comporta ca o paranoică? 

Se părea că sentimentul de vinovăţie al lui Cissy o rodea cu 
adevărat. Perfect, se gândi Cherise și, surăzând larg, aprinse 
lumânări în living, așa cum făcea în fiecare după-amiază. Casa i 
se părea mult mai veselă în felul acesta. După aceea, rosti două 
rugăciuni - una de mulţumire și una pentru siguranța lui Donald. 
Totul în viaţa ei mergea mai bine. 

Și atunci de ce era așa agitată? 

x x * 

— Crezi că mama dumitale a fost aici? o întrebă Paterno. 

Cissy Holt sunase din casa bunicii ei și jurase că-și văzuse 
mama. Paterno nu pierduse nicio secundă. Mersese direct la vila 
de pe Mount Sutro, unde Cissy, cu braţele petrecute în jurul 
umerilor, îl așteptase în living la numai câţiva pași de holul în 
care găsise corpul bunicii ei. 

Detectivul fusese în multe locuri unde se petrecuseră crime, 
văzuse cadavre mutilate, trupuri însângerate, fusese martor la 
cele mai bizare acte de cruzime pe care o fiinţă umană le poate 
înfăptui, în același timp însă nu percepuse niciodată o 


VP - 205 


asemenea senzaţie de rău ca în casa asta, nu o brutalitate 
extremă, cât mai degrabă o oroare psihologică rece, calculată. 

Asta se întâmpla aici. 

Marla o teroriza în mod deliberat. 

Și îl irita enorm pe poliţist, chiar mai mult decât urmele lăsate 
pe mașina sa... sau, mă rog, cel puţin la fel de mult. Era încă 
furios pe idiotul care-i zgâriase Cadillac-ul iubit. 

Cissy îi relatase o poveste bizară despre felul cum sosise aici - 
cum crezuse că era singură, după care o văzuse pe Marla Cahill 
în prag. Aproape că fusese convinsă că-și imaginase totul dacă 
n-ar fi fost mirosul de parfum din interiorul mașinii ei și 
șurubelniţa înfiptă în încuietoarea porții electronice. 

Folosind o lanternă, Paterno privise în jur. Luase șurubelnița, 
pe care o etichetase și o introdusese într-o punguliţă pentru 
probe, și căutase urme de pași pe pământ, însă ploaia ștersese 
orice indicii. Se întreba de ce Marla ar fi riscat să vină aici? Oare 
crezuse că s-ar fi putut ascunde? Și de ce nu vorbise ea cu 
Cissy? Și care fusese treaba cu ascensorul trimis la etajul întâi? 

Nimic nu părea logic. 

O sună pe Quinn și hotărâră să-i roage pe tehnicienii 
criminaliști să vină și să caute urme. În cele din urmă, sosiră 
Tallulah Jefferson și Roger Billings, alt tehnician. Se mișcară 
rapid, luară amprente de pe ușa din faţă, mai căutară o dată 
urme de pași și colectară foarte puţinele dovezi, ba chiar 
prelevară probe până și din mașina lui Cissy și o aspirară la 
interior în speranţa de a găsi ceva. 

— S-a mai întâmplat și altceva straniu? întrebă Paterno. 

— Totul pare... bizar, mărturisi Cissy. 

Se făcuse întuneric de acum; ploaia se oprise, însă apa 
continua să curgă pe panta dealului și prin grătarul canalului din 
mijlocul aleii de acces a mașinilor. 

— Nişte lucruri nu mai sunt la locul lor, adăugă ea. 

— Cum ar fi...? 

Femeia păru stânjenită. 

— Nimic valoros. Telefonul meu mobil, o cană argintată pe 
care Buni i-a făcut-o cadou lui B.J. la naștere... Ah, și peria mea 
de păr, dar cred că toate trebuie să fie pe undeva prin casă. In 
ziua înmormântării acolo au fost foarte mulţi oameni și probabil 
că unele obiecte și-au mai schimbat locurile. 

— Telefonul mobil? 


VP - 206 


— Era închis. Eu am crezut că-l aveam în poșetă, însă poate 
că a căzut. În rest, toate erau acolo, am verificat. Cardurile de 
credit, actele de identitate și banii. Exact acolo unde le 
pusesem. Doar telefonul lipsea. Am sunat pe numărul lui, 
crezând că poate l-a găsit cineva și va răspunde, dar a intrat 
automat mesageria vocală. Și nimeni n-a sunat pe telefonul fix 
de acasă, care-i trecut în agenda mobilului, tocmai în 
eventualitatea că-l pierd și-l găsește cineva. Vreau să vă zic că 
în agenda lui aveam toate numerele și acum am rămas fără ele. 

— Crezi că l-a furat cineva? întrebă din nou Paterno, 
încercând să priceapă. 

Cissy privi peste gardul din fier al domeniului spre oraș, unde 
luminile scânteiau printr-un banc de ceaţă. _ 

— Nu știu ce să cred, recunoscu până la urmă. In clipa de 
faţă, toată viaţa mea e dată peste cap. Suspină, își privi ceasul 
și zise: îmi pare rău, dar trebuie neapărat să plec. Bona mă 
așteaptă de cincisprezece minute. 

— Bine. O să te rog doar să mă anunţi, dacă-ţi mai amintești 
altceva. 

— Bineînţeles, promise ea și, pentru prima dată de când o 
știa, Paterno simţi că femeia avea încredere în el. 

x kx * 

Nervii lui Cissy erau încordaţi, întinși la maximum, iar mâinile 
ei strângeau volanul de parcă s-ar fi temut să-i dea drumul. 
Cobori pe Mount Sutro și intră pe Stanyan, urmând luminile de 
poziţie ale unui SUV. 

După moartea lui Buni, viaţa ei scăpase de sub control. 
Oameni mureau. Obiecte lipseau. Ea însăși se simțea ca 
urmărită de ochi nevăzuţi, iar acum această... această apariţie a 
Marlei. Avea oare cea mai măruntă logică? 

— Nu, rosti Cissy cu glas tare și, când opri la culoarea roșie a 
unui semafor, se gândi la divorțul iminent și la sentimentele ei 
atât de contradictorii în privinţa sa. 

Oare Jack avusese o relaţie cu Larissa? Oare bărbatul mințea 
fără să clipească sau, așa cum protestase el, „nu se întâmplase 
nimic”? De fapt, conta dacă el se culcase cu Larissa sau era mai 
important faptul că sfârșise prin a-și petrece noaptea în 
apartamentul roșcatei? 


VP - 207 


După episodul acela unic, dar dezastruos, Cissy le suspectase 
aproape pe toate femeile pe care le cunoștea că încercau să-i 
seducă soțul. 

— Asta-i o tâmpenie, își spuse cu voce tare, apoi se uită în 
oglinda retrovizoare și-și văzu ochii îndurerați. 

Ochi speriaţi. Ochi paranoici. Doamne Dumnezeule, oare-și 
pierdea minţile? Se cutremură și scrâșni din dinţi. Poto/ește-te, 
Cissy! 

Ocoli Buena Vista Park și coti pe Haight Street. Avea să se 
ducă acasă, să se joace cu B.J., să pregătească cina, să-i facă 
băiețaşului baie. După ce-l culca, avea să se dezbrace complet, 
să-și abandoneze grijile și să se întindă în cada plină cu apă 
fierbinte și aromatizată. Avea să-și pună CD-ul favorit pe 
echipamentul stereo, să aprindă lumânărele, ba chiar să soarbă 
niţel vin. Avea să se răsfeţe. Să se regăsească. 

Nu avea să se mai gândească la mama ei, la crime, la soţul ei 
înstrăinat, la obiectele ce-i dispăruseră. Nu, avea să se relaxeze, 
să se detensioneze. _ 

Ajunse acasă, apăsă pe telecomandă și intră în garaj. Işi luă 
poșeta și laptopul în casă și intră strigând: 

— Bună! 

Nu auzi însă pași mărunți și surescitaţi, nu auzi un glăscior 
țipând vesel „Maaa-miii, acasă!”, niciun chicotit. Niciun lătrat 
agitat dinspre Coco. De fapt, casa era tăcută ca un cavou. 

Oh, nu! 

— Bună! strigă din nou și bătăile inimii i se accelerară. 

Apoi o zări pe Tanya pe patio, afară, în întuneric. Era cu 
umerii gârboviți împotriva vântului, cu telefonul mobil la ureche, 
iar când se întoarse la sunetul vocii lui Cissy, puse iute capăt 
convorbirii. Intră și rosti: 

— Am semnal foarte prost în casă. 

— Unde-i Biji? 

— A venit Jack și l-a luat. 

— Poftim? 

— Am zis că a venit... 

— Am auzit ce ai zis, o întrerupse Cissy, dar nu-nţeleg. Am 
crezut c-ai înțeles clar - Biji nu pleacă... 

— Nu pleacă cu tatăl lui? 

Tanya o privi de parcă nu era în toate minţile. 

— Au luat și câinele? 


VP - 208 


— Da, slavă cerului! 

— Unde? 

— Nu știu. El a sunat și a spus că nu mai trebuie să-mi fac griji 
cu cina. Apoi a luat copilul și potaia și a plecat acum vreo zece 
minute. 

— Dar... 

— N-am avut cum să te anunţ, îi atrase atenţia Tanya. Și ai 
întârziat. 

— Am... avut niște probleme neașteptate. 

— Sigur că da. Colţurile gurii tinerei se lăsară în jos. Uite ce-i, 
știu că nu mă placi, deși nu-nteleg motivul. Eu fac o treabă 
bună, dar niciodată nu-i suficient de bună pentru tine, așa-i? 
Este ca și cum erai pregătită să mă displaci de la bun început. 
Bănuiesc că are vreo legătură cu faptul că Jack m-a angajat și tu 
ești furioasă pe el. Oricum, nu contează, te anunţ că 
demisionez. 

— Poftim? 

— Nu mai rămân aici ca să mă poţi concedia tu. Știu că te 
gândești la asta, așa că hai s-o terminăm. Cumva îmi pare rău, 
pentru că-l iubesc pe Biji. Și Jack e de treabă, dar tu și cu mine - 
își flutură palma înainte și înapoi, între ea și Cissy - pur și simplu 
nu suntem pe aceeași lungime de undă. 

Cissy nu știa realmente ce să spună. 

Tanya întinse braţul către haina ei, atârnată în cuierul din 
holul de la intrare. 

— Telefonează la școala de bone - acolo au fete pe care 
trebuie să le plaseze. Își băgă braţele prin mânecile pelerinei și- 
și puse gluga pe cap. Să ai grijă să menţionezi că ai un câine. 
Este destul de important. Și... dacă tot sunt la ora sfaturilor, 
poate c-ar fi bine să vezi un psihiatru. Știu c-ai trecut prin multe, 
dar cred c-ar trebui să vorbești cu cineva despre problemele tale 
în loc să te răzbuni pe mine pentru ele. 

Apoi ieși pe ușă, trântind-o puternic. 

Cissy rămase cu gura căscată în mijlocul holului. 

Ce se-ntâmplase? 

Bona o concediase pe ea? 

Işi îndepărtă o șuviţă de păr de pe faţă și porni să suie scara 
când o izbi un gând teribil. 


VP - 209 


Dacă Tanya a minţit? Dacă Jack n-a trecut pe aici? Dacă BJ. 
nu-i cu el? Părea o nebunie să creadă că bona ascundea ceva. 
Dar atunci, de ce o așteptase pe Cissy? 

Cine a spus că te aștepta? Poate că ai ajuns tocmai când se 
pregătea să plece. Poate că despre aia era vorba în telefonul 
misterios de pe patio. 

Nici vorbă! Probabil că vorbea deja pentru un alt job. Wu face 
din tântar armăsar. 

Cissy luă telefonul fix și tastă iute numărul mobilului lui Jack. 
Un ţârâit. Încă unul. 

— Haide, răspunde odată! 

Al treilea țârâit. Cissy se duse la fereastra din față a casei și 
privi în noaptea întunecată. Nu se vedea ţipenie de om, iar 
Tanya plecase de mult - mașina nu-i mai era parcată vizavi. Al 
patrulea ţărâit. „Răspunde, Jack!” aproape că ţipă Cissy când, 
după o serie de clicuri, se declanșă mesageria vocală. Bătând 
nervoasă din vârful unui pantof, femeia așteptă în timp ce glasul 
sintetizat îi spuse să lase un mesaj după ce auzea semnalul 
sonor. 

— Jack, sunt Cissy. Biji e cu tine? Sunt acasă, am avut o zi 
oribilă și Tanya a spus că... 

Niște faruri apărură pe stradă. Se apropiară și ajunseră în 
dreptul aleii de acces spre casă, apoi fasciculele de lumină izbiră 
pereţii când Jeepul lui Jack intră pe alee. În secunda următoare, 
Cissy ieși din casă. 

— Biji e cu tine? îl întrebă pe Jack când bărbatul cobori de la 
volan. 

— Păi nu ţi-a spus Tanya? Privi în jur și continuă: La naiba, a 
plecat! l-am zis... 

— Nu, nu. Mi-a spus... era aici când am ajuns. E vina mea că 
sunt așa agitată. Am avut o zi de tot rahatul! 

Traversă peluza, deschise portiera din spate a Jeepului și-și 
văzu fiul privind-o cu ochi largi. 

— Bună, maaa-miii! zise el și începu să dea din piciorușe, 
surescitat. 

Ea îi desfăcu centura de siguranţă, îl trase de pe banchetă și-l 
strânse la piept. Băieţelul o cuprinse cu brațele pe după gât. 

— Mami, ţi-a fost dor? 

— Da, iubitule, lui mami i-a fost tare dor. 


VP - 210 


— Tare dor, repetă copilul, în timp ce Jack scoase două pungi 
albe care miroseau a usturoi, sos de tomate și brânză. 

— Mâncare italienească pentru acasă, anunţă el, și nu este 
pizza. Ce spuneai - c-ai avut o zi proastă? 

În mintea lui Cissy se rederulă imaginea Marlei în ușa vilei lui 
Buni. 

— N-o să crezi ce s-a-ntâmplat, murmură ea în timp ce 
traversau peluza spre ușa care rămăsese deschisă. 

— Pune-mă la-ncercare. 

— Mai târziu, după ce adoarme B.J. 

— Crezi că niște vin și scampi primavera o s-ajute? 

Stomacul femeii fremătă. Nu știa dacă să râdă ori să plângă. 

Jack îi văzu expresia și zise: 

— Ciss...? 

— Da, vin și scampi primavera. 

Scoase un zâmbet forțat. 

— Am luat și spaghete de modă veche, cu chiftele, și salată 
Caesar. 

— Perfect! 

— Arăţi ca și cum ai fi gata să cazi din picioare. 

Bărbatul se întinse s-o prindă de mână și Cissy îl lăsă. În seara 
asta avea nevoie de puterea lui și, cu toate că s-ar putea s-o 
regrete mai târziu, decise că putea cina și bea un pahar de vin 
împreună, după care să tragă draperiile. Se uită spre casa Sarei 
și era gata să jure că-și văzu vecina trăgând cu ochiul printre 
jaluzele. Când Jack închise ușa casei în urma lor, zări felinarul 
stradal de vizavi și se întrebă dacă persoana pe care o văzuse în 
noapte avea să revină. 

Sau totul nu făcea parte din imaginația ei nebunească și 
impredictibilă ? 

Îl duse pe Biji în casă, îl auzi pe Jack închizând ușa și-și spuse 
că pentru câteva ore o să lase deoparte orice temeri. In seara 
asta avea să bea Chianti cu soţul ei, să mănânce spaghete cu 
fiul ei și poate că, după niște ore, să-i destăinuie lui Jack 
experiența pe care o avusese în casa bunicii. 

x kx X 

— Zici că ai găsit fire de păr în jurul șurubelniţei care bloca 
încuietoarea electronică a porţii de la casa Eugeniei Cahill și că 
firele i-ar putea aparţine lui Cissy Holt? 


VP - 211 


— Exact, îi răspunse Tallulah Jefferson lui Paterno vorbind prin 
telefon din laboratorul ei. Am mostre de păr de la crima din casa 
Cahill și la microscop coincid cu cele din șurubelniţă, ca textură 
și culoare. Nu pot fi totuși sigură până nu fac o analiză, iar asta 
durează. Ambele mostre au folicule, așa c-o să rog laboratorul 
să accelereze procedura, totuși e vorba de niște săptămâni. 

— Deci asta-i doar bănuiala ta inteligentă? 

Paterno se lăsă pe spate în scaun și-l auzi scârțâind în semn 
de protest. 

— Foarte inteligentă. Inteligența specialistei, îi reaminti 
femeia, dar el îi simţi surâsul din glas. 

— Da, da, știu, zise detectivul. Departamentul e norocos să te 
aibă. 

— Fix așa! Acum mă cam grăbesc, dar m-am gândit c-o să 
vrei să știi. 

— Fix aşa! 

Tallulah închise și bărbatul își frecă bărbia, auzind hârșăâitul 
firelor nerase de o zi. Ce căuta părul lui Cissy Holt în jurul 
șurubelniţei? De ce ar fi blocat ea încuietoarea pentru ca după 
aceea să telefoneze la poliţie? 

Ca să-i păcălească? 

Pentru că începuse s-o ia razna? 

Se gândi că era posibil ca femeia să fie în pragul unei crize... 
dar asta putea fi o înșelătorie din partea ei. Poate ca să 
saboteze investigația? Să le spună autorităţilor că-și văzuse 
mama, deși nu era adevărat? 

Oare încerca să direcţioneze poliția pe o cale greșită? 

Oare Marla dispăruse de mult, părăsise deja statul, și în 
spatele crimelor se afla de fapt Cissy? 

Incepu să simtă din nou arsuri la stomac și se gândi că ar fi 
trebuit într-adevăr să se ducă la medic, dar acum era prea 
ocupat pentru a pierde timpul într-o sală de așteptare. Trase 
sertarul biroului și răscoli printre creioane, agrafe de hârtie și 
elastice colorate, până găsi un flacon de Tums. Era aproape gol. 
Grozav! Cu o mână aruncă în gură ultimele două tablete, iar cu 
mâna cealaltă azvârli flaconul gol la coș. 

Așadar, ce avea de câștigat Cissy Holt din denaturarea 
adevărului? 

O parte mai mare din averea familiei? 

Siguranţa mamei ei? 


VP - 212 


Un tap ispăşitor pentru propriile-i crime? 

Se uită la cele două dosare deschise în fața lui. Două cadavre, 
Rory Amhurst și Eugenia Cahill, conectate printr-o singură 
femeie: Marla Amhurst Cahill. 

Mama lui Cissy Holt. 

Hotărî că venise momentul să mai facă niște săpături în viața 
privilegiată a lui Cissy. 

Cine putea ști ce avea să găsească? 

xxx 

Cherise închise telefonul. 

Singură în casă, stând în picioare în mijlocul bucătăriei, nu 
știa ce să facă. 

li trimisese trei SMS-uri lui Donald și lăsase un mesaj și pentru 
camera lui de hotel, dar soțul ei n-o sunase. Fără doar și poate 
era afundat în discuţii despre misiunea pe care biserica 
intenţiona s-o creeze într-un sătuc mexican. Cu toate acestea, 
dorea ca bărbatul s-o sune, ba chiar se rugă cerului s-o facă. Era 
un soț bun și înţelept și Cherise se sprijinea pe el mai mult decât 
ar fi trebuit s-o facă. De-a lungul căsniciei, trecuseră și prin clipe 
grele, dar acum, vorbind serios, ce cuplu nu avea și momente 
rele pe lângă cele bune? Dar în ultimul timp se înțelegeau de 
minune. Nu? A 

Nu te îndoi de el! Invaţă să ai încredere. 

Poate că de aceea Dumnezeu, sau reverendul Donald însuși, 
decisese că bărbatul nu trebuia s-o sune înapoi. Pentru ca ea să 
ia singură decizii, să fie puternică. 

Cherise detesta că toţi o credeau slabă, că cele trei căsătorii 
dădeau de înţeles că nu putea aborda de una singură viaţa. Insă 
nu era adevărat. Putea s-o facă, dar nu dorea. li plăcea să fie 
căsătorită, îi plăcea să facă parte dintr-un cuplu, avea nevoie de 
sentimentul că era jumătate dintr-un întreg solid. În puţinele luni 
cât fusese singură între căsnicii, se simţise de fiecare dată în 
derivă. Plutind fără busolă în largul mării. De parcă ar fi fost 
sortită înecului. 

Insă reverendul Donald o salvase și se căsătoriseră pentru a 
crea această uniune perfectă. Mă rog, aproape perfectă. De 
aceea dorea să discute cu el, dorea să-i spună că era sigură că o 
văzuse într-adevăr pe Marla la volanul unei mașini argintii în 
apropierea reședinței Cahill, un loc pe lângă care Cherise trecea 
frecvent. Ea mersese pe o stradă din apropiere de spitalul 


VP - 213 


universitar care se învecina cu vila Eugeniei, iar acolo, clar ca 
lumina zilei, conducând un pic cam imprudent, era Marla. Sau 
crezuse că era Marla. Zărise doar o secundă Fordul Taurus 
argintiu care venea din faţă și trecuse pe lângă ea, totuși femeia 
de la volan, care semăna leit cu Marla Amhurst Cahill, ridicase 
ochii. Pentru o clipă, privirile li se întâlniseră, apoi Taurusul 
cotise și dispăruse din vedere. Cherise fusese atât de uluită, 
încât era să intre în bordură. Nu avusese timp să scrie numărul 
de înmatriculare al mașinii. Întorsese destul de iute, dar până să 
ajungă la colţul unde virase Fordul argintiu, acesta nu se mai 
zărea. 

Așa că acum se gândea să telefoneze la poliţie. 

Mai întâi însă ar fi vrut să-i spună soţului ei, să-i ceară sfatul. 
Ce grozav ar fi fost dacă el ar fi sunat-o înapoi! 

Luă pulverizatorul pentru flori pe care-l ţinea pe polița 
șemineului și stropi frunzele filodendronului, aflat în ghiveci 
între fereastră și pian. Dacă Donald voia ca ea să fie puternică, 
atunci așa să fie! Dacă Domnul considera că ea trebuia să ia 
singură deciziile, atunci așa să fie! 

Pe lângă zărirea Marlei, Cherise ar fi vrut să discute și alte 
lucruri cu soțul ei. Adevărul era că pur și simplu nu știa cum să 
se comporte cu Cissy. Fata era mereu cu capsa pusă și putea 
exploda într-o secundă, fără cel mai mic avertisment. Cherise 
trebuia să procedeze cu grijă, s-o flateze atât pe ea, cât și pe 
fiul ei, să-i reamintească discret că toţi făceau parte dintr-o 
familie care se micșora pe zi ce trecea. 

lar gândul acela o neliniștea. Puse pulverizatorul înapoi pe 
poliţă, își aranjă baretele sclipitoare pe care le folosea pentru ca 
părul să nu-i cadă pe faţă și se zări în oglinda atârnată deasupra 
șemineului. Dumnezeule, îmbătrânea! Ridurile începuseră să se 
adune pe chip, petele întunecate ale pielii trebuiau camuflate cu 
fard, dinţii trebuiau din nou albiţi, iar fire sure apăreau cu o 
viteză îngrijorătoare în șuvițele ei blonde. Continua să fie zveltă, 
totuși corpul începea să i se lase pe ici, pe colo. Reticentă, se 
duse spre bar, unde-și ţinea sticla de gin. Cherise bea rareori, 
dar în seara asta... ei bine, avea nevoie de puţin curaj lichid, așa 
că-și turnă o doză zdravănă într-un pahar scund. 

— Of, Donald, te rog, sună! rosti ea în casa pustie. 

Era o locuință cu patru camere, în stilul arhitectonic specific 
Californiei de Sud, cu acoperiș din ţigle roșii și ziduri de stuc 


VP - 214 


auriu. Adăugă puţină apă tonică peste gin și se duse în 
bucătărie, unde puse trei cuburi de gheață și câteva picături de 
suc de lime. Privi pe geam și se întrebă dacă procedase corect. 
Pentru o clipă, se gândi să-i telefoneze unuia dintre copii, apoi 
se răzgândi. De la Crăciun, primise un singur telefon de la ei și 
acela fusese legat de bani. 

Bineînţeles. 

Copii nerecunoscători. 

Bănuia că cei doi mai mari întorseseră complet spatele 
credinţei religioase. Când pomenise subiectul soțului ei, acesta 
răspunsese ca un om bun ce era: 

— Vor reveni atunci când le va sosi vremea. Lasă-i să-și facă 
singuri alegerile. Domnul îi va călăuzi. 

Cherise nu era la fel de convinsă. Ba chiar se temea că toți 
banii lor câștigați cu trudă aveau să se ducă pe bere și 
marijuana, ba poate chiar pe ecstasy și ciuperci halucinogene. 
Ea știa prea bine unde duceau drogurile și o speria teribil gândul 
că propriii ei copii le experimentau. Și în același timp o înfuria. 

— Asta e, rosti ea și sorbi puţin din pahar. 

Mmm! Incă o sorbitură și ginul rece îi lunecă lin pe esofag. 

Reveni în living și începu să se gândească ce să spună, cum s- 
o abordeze pe Cissy. La urma urmelor, nu era decât o fată, avea 
în jur de douăzeci și cinci de ani și Cherise trebuia să-i poată 
face faţă. Încă o sorbitură, ceva mai lungă, și simţi căldura 
alcoolului prin sânge. 

Era aproape timpul. 

Închise ochii. 

Le impuse mușchilor să se destindă. 

Auzi scârțâitul unei podele. 

Deschise brusc ochii. În casă nu era nimeni. lar scârţâitul 
fusese prea puternic ca să fie pisica, nu? 

— Patches! strigă ea, uitându-se după pisica albă cu pete 
portocalii. Pisi? Pis-pis... Pentru Dumnezeu, unde ești? 

Se uită în vestibulul întunecat al ușii din față, unde pisica 
obișnuia să se ascundă sub o măsuță și veche pe care stătea 
Biblia familiei. 

— Afurisită mică... ah! 

Se opri brusc, străbătută de un fior de teroare. 

In umbrele vestibulului stătea o femeie. O femeie cu un pistol 
îndreptat spre pieptul ei. 


VP - 215 


Cherise scăpă paharul, care căzu pe pardoseala din gresie și 
se sparse. Cioburile zburară în toate părțile, ginul se împrăștie și 
cuburile de gheață lunecară pe podea. 

— Să nu scoţi un cuvânt, porunci femeia cu un șuierat încet, 
care-i îngheţă lui Cherise sângele în vene. Niciun cuvânt! 

Cherise își înăbuși ţipătul. 

Ce putea face? Avea un spray paralizant în poșetă, dar n-ar fi 
fost de ajutor. Ar fi putut încerca să fugă, dar n-avea unde să se 
ascundă. Ar fi putut... 

Femeia ieși din umbră și pentru un moment Cherise crezu că 
înnebunise. 

— Marla? șopti ea, refuzând să-și creadă ochilor. 

Aproape că se scăpă pe ea văzând expresia crudă de pe fața 
celeilalte. Cu excepţia întrezăririi scurte de mai devreme din 
timpul zilei, Cherise n-o mai văzuse de zece ani pe soţia vărului 
ei, însă femeia asta... Doamne Dumnezeule, semăna perfect cu 
Marla. 

— Te rog, nu! Ai milă... Suntem rude... Te rog, oh, Doamne... 
nu! 

— Hm, cred că nu m-ai auzit, rosti Marla. 

Buzele i se strâmbară într-un rânjet hidos. 

Cherise nu mai apucă să pronunţe alt cuvânt, deoarece 
femeia apăsă pe trăgaci. Cherise căzu pe spate și se lovi deo 
măsuţă. 

— Sss! 

Pisica, ascunsă în spatele unui ghiveci cu plante, scuipă, își 
arcui spinarea și fugi în bucătărie. 

Cherise căzu pe podea. Capul i se izbi de gresia mexicană. 

Durerea îi explodă în spatele ochilor. 

Prin abdomen i se răspândea o senzaţie lichidă, fierbinte. 

Atacatoarea se apropie, continuând să ţină pistolul aţintit 
asupra ei. 

— Jigodie mizerabilă și lacomă după bani. Sper să te duci în 
iad. 

Marla? De ce? Nu... nu... Nu era Maria... 

Pe măsură ce întunericul o cuprinse, Cherise văzu cum 
ucigașa ei aruncă ceva moale pe podeaua vestibulului, iar apoi 
ieși prin ușa neîncuiată din faţă. 


VP - 216 


De ce? se întrebă ea zadarnic, știind că nu mai putea să 
ajungă la timp la un telefon, la nimeni. Simțea cum viaţa o 
părăsea. 

O să mor... oh, Doamne, Donala, o să mor... Te rog să știi că 
te iubesc... te... iubesc... Intunericul o copleși. Era o 
binecuvântare și se lăsă în seama lui. 

Te rog, Doamne, ia-mi sufletul. 


VP - 217 


CAPITOLUL 15 


Elyse simţi un val de euforie în tot corpul. 

Uciderea lui Cherise i se păruse un act de dreptate. lar 
confuzia și teroarea din ochii ei când crezuse c-o avea în faţă pe 
ticăloasa de Marla... 

De nepreţuit! 

Aproape la fel de satisfăcătoare ca imaginea javrei ăleia 
răsfăţate de Cissy, care era să cadă pe scară când crezuse că-și 
vede mama în ușa casei de pe Mount Sutro. Dumnezeule, ce 
mai plăcere! Ar fi fost extrem de ușor s-o ucidă atunci, iar Elyse 
chiar se gândise s-o facă. Avea pistolul la ea. Dorea însă ca fata 
să se mai zbată niţel în vânt, să simtă puţină durere, ca cea pe 
care Elyse o trăise atâţia ani. 

— O s-o capetți și tu, rosti ea, apoi se gândi la bărbatul pe 
care-l iubea... 

Ah, ar fi fost perfect să facă dragoste cu el la noapte, când 
fiorul crimei încă îi clocotea în sânge, când adrenalina îi curgea 
încă prin corp! 

Cu ochii la șosea, scotoci în buzunarul lateral al poșetei, 
scoase telefonul și apăsă tasta 2 presetată. Sună o dată și 
răspunse un glas bărbătesc. 

— Alo? 

Rahat! Era celălalt telefon. Folosise nenorocitul de telefon al 
lui Cissy. 

Închise imediat și se blestemă furioasă. La ce se gândise? 
Fusese prea surescitată, prea ameţită de gustul crimei ca să 
observe deosebirea subtilă dintre telefoane? 

Acum trebuia să scape de el. Rapid. Din fericire, se afla în 
apropierea podului. Acceleră peste podul iluminat, străduindu-se 
în același timp să păstreze acul vitezometrului sub limita legală. 
Inima îi bubuia, pielea îi ardea, rădăcinile firelor de păr erau 
năclăite de transpirație. 

— Fir-ar să fie! șopti ea. 

Lăsă mașina în parcarea de la extremitatea sudică a podului, 
înainte de a intra în oraș. După aceea se întoarse pe jos pe pod, 
iar după ce ajunse destul de departe de mal, șterse cu grijă 


VP - 218 


telefonul lui Cissy și-l aruncă peste parapet în adâncul apei. N- 
avea să fie găsit niciodată. După ce termină, se întoarse cu pas 
alert la mașină și sui la volan. Trebuia să fie mai atentă. Fusese 
cât pe-aici să lovească un biciclist, plus femeia aia care-și 
plimba câinele când Elyse plecase din locuinţa lui Cherise. Din 
fericire, era deghizată și fusese beznă, dar exista mereu o mică 
probabilitate ca fie ea, fie mașina ei să fie recunoscute. După 
aceea sunase la numărul greșit, folosind blestematul de telefon 
al lui Cissy. Dumnezeule, trebuia să fie mai isteaţă dacă voia să 
aibă succes! Avea câţiva inși pe statul de plată; cel de la care 
cumpărase actul fals de identitate făcuse, de asemenea, o 
treabă excelentă terorizând-o pe Cissy - ciocnindu-se de ea în 
ușa cafenelei și apoi trecându-i prin faţa mașinii la semafor. Dar 
o putea da de gol. Elyse nu era sigură câtă încredere putea să 
aibă în el. 

lar acum nu-și mai putea îngădui alte erori. 

Nu acum. 

Nu când ajunsese atât de aproape de a căpăta tot ce i se 
cuvenea. 

Deși nu mai era la fel de surescitată pe cât fusese cu câteva 
minute în urmă, tensiunea nervoasă nu-i dispăruse, așa că mai 
încercă o dată, de data asta cu telefonul corect. Telefonul ei. 

Bărbatul răspunse după trei țârâituri. 

— Alo? 

— Hei, rosti ea cu răsuflarea întretăiată. Ce faci? 

— Nu mare lucru, recunoscu el și Elyse îi simţi precauţia din 
voce. 

— Eşti singur? 

— Nu, zise el scurt ca să nu destăinuie prea multe celor care 
se aflau probabil în apropiere. 

— M-am gândit că poate ne-am putea vedea. 

— Nu știu, zise el. Nu știu dacă ne putem întâlni mâine. 

— Mă refeream la noaptea asta. 

— Știu. 

Bărbatul încerca să ascundă faptul că vorbea cu Elyse din 
cauza celor aflaţi în preajma sa. Asta era necazul cu telefoanele 
mobile, sabia cu două tăișuri a anonimatului. Nu numai că 
persoana pe care o sunai nu știa unde ești, dar nici tu n-aveai 
habar unde se afla ea când răspundea. Era perfect posibil ca 


VP - 219 


bărbatul să fie în oraș, sau în cealaltă parte a ţării, sau acasă în 
pat... cu cineva. 

Elyse simţi o arsură în măruntaie, dar o camuflă. 

— O să te-aștept. 

— Ti-am spus că nu-i o afacere bătută-n cuie. 

— Ştii unde o să fiu, rosti ea cu glas încet. Și știi ce-o să port... 
O să ne simţim grozav amândoi. 

— Îți zic, nu știu sigur. 

— Crede-mă, ai vrea să mă vezi. Să m-atingi. Să mă săruţi. O 
să mă folosesc de corpul tău așa cum nici nu-ţi poţi imagina. 

Bărbatul râse scurt. 

— Mâine dimineaţă o să fiu la birou, zise el. Te sun atunci. 

Apoi ticălosul închise. 

— Imbecilul naibii! șuieră Elyse, știind prea bine că avea să 
vină. 

Nu-i putea rezista. Sigur că da, în viaţa lui existau și alte 
femei, iar ea o știa prea bine. Nu era genul de bărbat care să fie 
satisfăcut cu o singură femeie, dar - la naiba! - Elyse intenţiona 
să schimbe asta. Poate la noapte. Îi venea să vomite la gândul 
că el încă își iubea soția. Ce ridicol! 

— Nemernicule! 

Ar fi fost bine să n-o enerveze prea tare. 

Acum, după ce scăpase de telefon, întoarse mașina și reveni 
spre Sausalito, spre locul unde știa că bărbatul va apărea. Acolo 
râdeau și făceau dragoste, acolo puseseră la punct evadarea 
Marlei din închisoare și tot acolo făcuseră propriile lor planuri. 

Sigur avea să apară. 

Nu-i putea rezista. Elyse știa asta despre el. 

Se gândi să-l aștepte deghizată ca Marla, apoi se răzgândi. 
După ce ajungea acasă, avea să arunce lentilele de contact 
verzi, peruca roșu-castanie, pernuțele din sutien, adausurile din 
obraji și branţurile din pantofi care o înălțau. 

De fapt, nu semăna așa mult cu Marla, dar forța sugestiei era 
puternică și minunată, mai ales dacă vedeai cum se deschid 
ușile unor ascensoare fantomă sau dacă priveai în țeava unui 
pistol. 

Femeia surâse pentru sine, felicitându-se. 

— Bravo, Marla, rosti ea și se gândi la adevărata Marla Cahill, 
făptura aceea jalnică din subsol. 


VP - 220 


Nu mai putea suporta să poarte nimic care să aducă fie și pe 
departe cu Marla. Peste câteva minute avea să-și facă duș și să 
redevină ea însăși. 

lar apoi avea să aștepte întoarcerea cheii în broască și 
sunetele familiare ale pașilor bărbatului când urca treptele spre 
dormitorul ei... 

xxx 

— Tocmai a sunat poliţia din Sausalito, îl anunţă Janet Quinn, 
punându-și pe umăr tocul pistolului și apropiindu-se de biroul lui 
Paterno; era ora 10:00 și chipul femeii era încruntat. Se pare că 
a murit o altă rudă a Marlei Cahill. 

— Poftim? 

Detectivul ridică ochii de pe dosarele sale. Serviciul Omoruri 
era animat în dimineața asta, conversații gălăgioase, telefoane 
ce sunau, computere ce zumzăiau, pași ce mergeau dintr-o 
parte în alta, după cum se deplasau polițiștii. 

— Cherise Favier. Ucisă prin împușcare în propria ei casă. 

— lisuse! făcu Paterno. 

Într-adevăr, la asta nu se așteptase. 

— Azi dimineaţă a sunat la 911 vecina cu care obișnuia să se 
plimbe. Era atât de tulburată, încât operatoarea abia dacă a 
putut s-o înţeleagă. Haide, te duc eu până acolo și-ţi povestesc 
pe drum. 

leșiră împreună din secţie și porniră spre automobilul lui 
Quinn în loc să folosească un vehicul al secției. Paterno se așeză 
pe scaunul pasagerului din Volkswagenul Jetta roșu al femeii și- 
și fixă centura de siguranţă în timp ce ieșea din parcare. Traficul 
era dens, ora de vârf a dimineţii crea încă ambuteiaje prin oraș, 
dar câteva raze de soare străpungeau norii plumburii și groși. 

— Tot ce știm deocamdată, începu Quinn în timp ce semnaliză 
și privi peste umăr ca să treacă pe banda din stânga, este că 
Cherise era singură. Soţul ei se afla în Sacramento cu afaceri 
legate de biserica lui. 

— Are alibi? 

Paterno nu-l plăcuse niciodată pe reverendul Donald, 
considerându-l un lăudăros, care vorbește mult și fără rost, cu 
accentul pe partea a doua. Quinn făcu o strâmbătură. 

— O să-ţi placă ce-o s-auzi acum. S-a dovedit că era cu 
Heather Van Arsdale. 

— Prietena lui Cissy Holt? 


VP - 221 


Detectivul își amintea c-o văzuse la înmormântare. Tânără și 
foarte elegantă. Drăguţă. Cu corp frumos. 

— Exact. Și devine tot mai interesant. Când nu predă la școala 
elementară, Heather este implicată în acțiuni de voluntariat la 
biserică. Este pricepută la computere sau așa ceva. Oricum, ea 
și reverendul au fost ceva mai mult decât asociaţi de afaceri sau 
pastor și enoriașă. Erau destul de apropiaţi. Au avut camere cu 
ușă comună la hotelul din Sacramento. 

— Normal, zise Paterno. Niciodată nu am avut încredere în 
tipul ăsta. Îi aruncă lui Quinn o privire. Tii minte că a mai intrat 
în bucluc? Se pare că nu-și poate ţine fermoarul închis. 

— Nu-i doar atât, zise Quinn îndreptându-se prin trafic spre 
podul Golden Gate; la extremitatea nordică a acestuia se afla 
comunitatea Sausalito și Marin County. Heather a fost colegă de 
liceu cu Cissy Cahill. 

— Știu. Și cum se leagă toate astea laolaltă? 

Femeia clătină din cap și scotoci prin torpedo după ochelarii 
de soare. 

— Optimisto, comentă Paterno. 

Quinn își puse ochelarii și se apropie de podul incredibil de 
culoarea ruginii cu turnuri spiralate și cale de rulare largă. 
Traficul care intra în oraș era mai mare decât cel care ieșea, 
totuși benzile continuau să fie ticsite. Paterno abia dacă observă 
panorama în timp ce treceau peste strâmtoarea îngustă dintre 
Golful San Francisco și Oceanul Pacific. La șaizeci de metri 
dedesubtul lor, apa verde scânteia sub razele soarelui de iarnă 
și se distingeau câteva ambarcaţiuni și insulițe, dar detectivul 
încerca să pună laolaltă puzzle-ul crimelor Cahill. Băgă mâna în 
buzunar, scoase un pacheţel de Juicy Fruit și-i oferi lui Quinn o 
lamă de chewing-gum. 

Ea clătină din cap și continuă să vorbească, enumerând 
puţinele informaţii pe care le aveau despre caz. Favier, care 
fusese sunat cu câteva ore mai devreme, imediat după ce primii 
detectivi ajunseseră la casă și găsiseră cadavrul, se afla deja la 
secţia de poliţie Sausalito și dădea declaraţii. Heather Van 
Arsdale, care-și luase „liber” de la activitatea de predare, se 
găsea într-o cameră de anchetare separată, însă deocamdată 
relatările lor coincideau. 

— De ce ar ucide-o cineva pe Cherise? 


VP - 222 


Paterno desfăcu ambalajul lamei de chewing-gum, o îndoi în 
două și o băgă în gură. 

— Nu știu. Nu pare să fi fost vorba despre un jaf. Cherise avea 
inele cu pietre preţioase pe degete și în caseta de bijuterii. 
Laptopuri, echipament stereo, iPoduri, televizoare - toate au 
rămas neatinse. 

Cazul îi plăcea tot mai puţin lui Paterno. 

— Poliţia din Sausalito a pieptănat zona dintre biserică și 
locuința soţilor Favier. Câţiva vecini și-au amintit că au auzit un 
pocnet aseară în jurul orei opt, când a estimat medicul legist că 
a murit Cherise. O vecină, doamna Bangs, a declarat că la ora 
aceea își plimba câinele afară și că a văzut o femeie ieșind prin 
ușa din faţă a casei. Ar fi plecat cu o mașină argintie. 

— Doar atât? Doar o mașină argintie? Nici numărul, nici 
modelul automobilului? 

— O mașină argintie. Un sedan, probabil. Doar atât. 

— Și o descriere a femeii respective? 

— O femeie obișnuită. Nimic special, probabil albă și în niciun 
caz grasă. Poate că avea părul negru. 

— Ce mai martor ocular! 

— Vecina era preocupată de câinele ei. 

— Grozav! mârâi Paterno. 

— E totuși ceva. 

— ȘI-I disculpă pe Favier. 

— Așa crezi? zise Quinn. Dacă binecuvântatul reverend dorea 
să iasă din căsătoria asta fără să treacă printr-un divorţ, ar fi 
putut angaja un asasin. Ar fi fost momentul perfect, pentru că 
noi toți căutăm o legătură între crime. De aceea am fost 
convocați acum. 

— O să vedem, zise Paterno, mestecând furios lama de 
chewing-gum și gândindu-se că juriul încă nu se pronunţase în 
această privinţă. 

— Detectivii din Sausalito discută cu martora și-i arată o 
mulțime de fotografii, printre care și cea a Marlei, pentru a 
vedea dacă-și amintește ceva. 

— Care sunt șansele? 

— Cum ziceam, e mai bine decât nimic. Suntem mai aproape 
decât eram ieri. 

— Da... și a mai murit cineva. 


VP - 223 


Era oare posibil ca Marla Cahill, verișoara lui Cherise prin 
alianţă, să fi fost implicată și aici? Să fi fost ea femeia vazută 
plecând cu mașina de la locul crimei? Paterno era dispus să-și 
parieze și insigna de detectiv pentru asta. 

După ce traversară podul, Quinn trecu prin așezarea 
pitorească de pe coasta dealului. Cunoscută cândva datorită 
pescuitului, devenise la modă prin căsuțele victoriene cocoţate 
pe pante ce ofereau panorame superbe ale orașului și Golfului 
care îţi tăiau respiraţia. Artiştii plastici, artizanii și cei ce doreau 
să ducă o viaţă mai liniștită, dar la numai câteva minute de San 
Francisco, duseseră la creșterea galopantă a preţurilor 
imobiliare. 

Da, reverendul Donald se reinventase după placajul ce-i 
pusese capăt carierei de fotbalist profesionist și-și croise un 
locșor frumos în una dintre cele mai bogate comunităţi din 
California de Nord. O coincidență? Paterno nu credea asta. 

— Știai că familia Amhurst este originară din Marin County? 
întrebă Quinn. 

Detectivul încuviinţă din cap; își amintea amănuntul acela de 
la ultima sa incursiune pe urmele Marlei. 

— Femeia a crescut într-o casă luxoasă cu vedere spre Golf, 
aflată, cred, pe aici pe undeva. Tatăl ei, Conrad, și-a petrecut 
ultimele zile ale vieţii într-un cămin pentru bătrâni din Tiburon, 
la câţiva kilometri distanță. 

— lar acum o rudă a Marlei moare aici. 

— O rudă prin alianţă, prin intermediul soțului Marlei. 

— Dacă mă-ntrebi pe mine, pare aproape incestuos. 

— Nu te contrazic, încuviință Paterno. 

Peste câteva ore, după ce vizionase înregistrările interviurilor 
cu Favier și Van Arsdale, tot îi venea greu să creadă că 
predicatorul și-ar fi omorât soţia. Donald ar fi avut prea multe de 
pierdut. 

lar acum era demascat. 

Dacă nu ca ucigaș, atunci ca adulter și mincinos. 

Desigur, mass-media năvălise peste el, dar când ieși din 
secția de poliție, Donald Favier făcu o declaraţie în care-și 
recunoscu păcatele față de Dumnezeu și faţă de turma sa de 
enoriași de la biserica Sfânta Treime. Stătea sub razele soarelui 
hibernal, cu răsuflarea născând aburi, cu părul perfect 
pieptănat; amanta lui nu se zărea nicăieri. În blugi și cămașă 


VP - 224 


albă cu mânecile suflecate, ceru iertarea lui lisus și a tuturor 
celor prezenţi. Încleștă pumnul pe care străluceau inele de aur și 
promise că, prin graţia lui Dumnezeu, va căuta să găsească 
sufletul sărman și rătăcit care luase viaţa scumpei și iubitoarei 
sale Cherise. 

— Tu poţi să crezi ce zice tipul ăsta? întrebă Quinn, în timp ce 
stăteau mai retrași și urmăreau spectacolul. 

— Nicio clipă. 

Paterno îl cercetă atent pe reverendul ipocrit care, strângând 
ferm din maxilare, cu hotărârea sclipindu-i în ochii sfredelitori și 
vorbind despre iertarea lui lisus, convinse mulţimea. Jură să-l 
găsească pe ucigașul iubitei sale soţii și, cu toate că nu era 
decât un simplu om, un om cu defecte și slăbiciuni, el avea să 
caute dreptatea cu ajutorul lui Hristos. 

— Emoţionant, nu-i așa? murmură Paterno spre Quinn, privind 
cum bărbatul charismatic manipula mulţimea. Aproape că mă 
face să-l cred. 

— Crezi că el este ucigașul nostru? 

Mijind ochii din cauza razelor soarelui rece de iarnă, detectivul 
clătină din cap. 

— Nu știu, zise el, dar mă-ndoiesc. Mă refer acum la tot 
spectacolul ăsta. lertarea, simţul rușinii, jurămintele că va 
deveni un păcătos reformat... 

Privi cum reverendul salută din cap cu faţa la camerele TV și 
apoi sui la volanul Mercedesului său. 

— Nu crezi că oamenii se pot schimba? 

— Tatăl meu avea o vorbă: „Lupul își schimbă părul, dar 
năravul ba”. Eu doar atât îţi spun. Nimic mai mult. 

Sună telefonul și răspunse. 

— Paterno. 

— Sunt Underhill. 

Paterno și-l imagină pe detectiv, un negru voinic de treizeci și 
cinci-treizeci și șase de ani. Tuns periuţă și cu atitudinea celui 
care nu face compromisuri pe care o deprinsese în armată, 
Underhill era mereu foarte oficial și metodic. 

— Un agent de pază de la Facultatea de Medicină de pe 
Mount Sutro, zise el, a eliberat un tichet unui Ford Taurus 
argintiu, model mai vechi, care a fost parcat acolo în ziua când 
Cissy Holt a susţinut că a văzut-o pe Marla Cahill. Parcarea se 


VP - 225 


află în spatele vilei Cahill și m-am gândit că ţi-ar plăcea să știi 
informaţia. 

Lui Paterno nu-i veni să creadă urechilor. 

— Și nu-i doar atât. O videocameră de securitate nu numai că 
a surprins numărul de înmatriculare al vehiculului, confirmând 
tichetul, ci este, de asemenea, posibil să fi surprins și chipul 
șoferului. 

— Marla Cahill? 

— Este posibil. O copie a înregistrării a fost trimisă la secție 
prin curier. Eu voi trimite copii la poliția statală și la FBI. 

— Perfect! Și emite și un ordin de căutare pentru numărul de 
înmatriculare. 

— Am făcut-o deja, îl înștiință Underhill. Am numele și adresa 
proprietarului înregistrat în acte. Hector Alvarez, cu domiciliul 
lângă San Jose. Am contactat deja autorităţile locale și cred că 
cineva bate la ușa domnului Alvarez chiar acum. 

— Ţine-mă la curent. 

— Sigur că da. 

Paterno închise telefonul. 

— Veşti bune? întrebă Quinn. 

— S-ar putea. Paterno își temperă entuziasmul până avea să 
vadă cu ochii lui înregistrarea. Hai să mergem. E posibil să avem 
prima pistă serioasă în cazul Eugenia Cahill. 

Aleluia și amin! 

— Nu sunt totuși gata să sărbătoresc. 

Marla Cahill continua să fie în libertate. O mașină argintie și o 
înregistrare video nu duceau neapărat la capturarea ei. 
Detectivul mai trebuia să aștepte până să deschidă șampania. 

xxx 

— Cum adică Cherise e moartă? întrebă Cissy, simțind cum i 
se face stomacul ghem. 

Când Jack intrase în casă, ea tocmai îi ștergea fața lui B.J. de 
resturile prânzului său, o combinaţie de macaroane, brânză și 
legume. Distrasă pentru moment de patrularea podelei în 
căutarea resturilor din mâncarea lui Biji care căzuseră 
accidental sau deliberat, Coco începu să latre, dar se opri când 
Cissy o certă cu glas aspru: 

— Gura, Coco! Termină, da? 

Astăzi, ea se ocupa de fiul ei. Tanya anunţase că nu venea 
fiindcă nu se simţea bine, însă Cissy bănuia că susținea probabil 


VP - 226 


un interviu pentru un alt job. De fapt, nu-i păsa. Acum, după ce 
depășise surpriza demisiei, era mulţumită că decizia fusese 
luată și că bona pleca. 

Cât despre ea și Jack, trăiau practic împreună de când Cissy îi 
povestise despre „întâlnirea” cu Marla. Bărbatul dormea pe 
canapea și uneori urca în dormitor. Niciunul dintre ei nu 
abordase subiectul. Niciunul nu dorea să distrugă armistițiul 
fragil. 

Acum Jack era palid la faţă, cu buzele strânse. 

— Cherise a fost omorâtă, Cissy, murmură el. Împușcată. 

— Ce vrei să zici? De unde știi? 

Bărbatul nu răspunse, ci deschise televizorul și căută un canal 
de știri. In mai puţin de cinci minute pe ecran apăru o imagine a 
peluzei și a verandei casei Favier. 

Cissy se lăsă să cadă într-un scaun, simțindu-se ca desprinsă 
de realitate. Ce se-ntâmpla? 

Reporterul relata ceva despre o intrusă, o împușcătură și un 
soț plecat din oraș, aparent cu amanta lui. 

— Ei zic că soțul lui Cherise era încurcat cu Heather? șopti 
Cissy. 

Nu-i venea să creadă privind filmarea în care prietena ei 
fugea de reporteri și ieșea prin ușa din spate a secţiei, în vreme 
ce Donald Favier își începea tirada pe treptele din faţă. Ascultă 
în tăcere, stupefiată. Coco se instală pe canapea lângă ea. B.J., 
care nu avea habar de drama de la televizor, bolborosea pe 
limba lui și încerca să bage pe o tijă mai multe cercuri din 
plastic de toate culorile. 

Cherise era moartă. 

Ucisă. 

Ca Buni și Rory. 

— Cine va fi următorul? întrebă Cissy. 

— Eu mă întorc definitiv aici, anunţă Jack sec. Permanent. Ca 
soț al tău. 

Cissy nu avea puterea să argumenteze. N-ar fi argumentat 
nici dacă ar fi avut puterea aceea. Problema relaţiei cu Jack 
trebuia lăsată deoparte. Acum era o chestiune de siguranţă. 

— Asasinul ăsta pare să-i lichideze pe toţi membrii familiei 
tale. Mă mut înapoi și o să ne actualizăm și sistemul de 
securitate pe care-l avem în prezent. 

— Bine... ai dreptate. Sigur că da. 


VP - 227 


— Și trebuie să ai încredere în mine, Cissy, insistă el. O să-ți 
mai spun o dată, pentru ultima oară, după care nu mai vreau să 
discutăm despre subiectul ăsta niciodată. Nu m-am culcat 
niciodată cu Larissa. N-am făcut niciodată dragoste cu ea. Asta 
nu-nseamnă că nu mi-ar fi trecut prin minte în noaptea aia. Am 
fost tentat, pentru că atunci credeam că totul se terminase între 
noi, și totuși - adăugă el, apropiindu-și chipul de al femeii - n-am 
putut s-o fac. Pentru că m-am îndrăgostit de tine, Cissy Cahill 
Holt, de prima dată când te-am văzut în rochiţa aia roșie și sexy, 
și chiar acum, deși mă scoţi din minţi cu nesiguranțele, cu 
îndoielile și cu acuzaţiile tale, tot te iubesc. 

Spuse toate astea fără s-o atingă măcar, însă acest lucru nu 
diminuă puterea cuvintelor. 

— Și eu te iubesc, Jack, rosti Cissy și simţi un nod în gât. 

— Ești dispusă să mai încercăm o dată? Mă crezi? 

Onestitatea și durerea îi erau extrem de evidente pe faţă. 

— Da, șopti ea încuviinţând din cap. Te cred. 

Bărbatul o prinse în braţe și o sărută atât de apăsat, încât 
respiraţia ei se pierdu undeva în adâncul sufletului. Era minunat 
să fie din nou în braţele lui. ÎI ţinu strâns, prinzându-l după gât. 

Telefonul țârâi și Cissy tresări alarmată. 

— Să nu răspundem, zise imediat Jack și o sărută din nou. 

— Cu tot ce se-ntâmplă... știi bine că trebuie s-o facem, 
replică ea și se desprinse din îmbrăţișare. 

Mormăind în barbă, Jack intră în bucătărie și ridică receptorul. 

— Alo? zise el. 

Cissy îl luă pe B.J. și-l duse în living. Văzu cum faţa lui Jack se 
schimbă din exasperare în ceva mai sumbru. Cutele ce-i 
mărgineau colţurile gurii se încordară și ochii lui o priveau 
intens. 

Ce se mai întâmplase? 

Ținându-l pe Biji strâns, ca și cum n-ar fi vrut să-l piardă, Cissy 
își privi soţul. Avu impresia distinctă că temperatura din casă 
coborâse cu zece grade. |n cursul conversației sale, Jack 
încuviință din cap, dar nu spuse mare lucru. 

— Da, încheie el, am văzut la știri... sigur că da... da, da... am 
înțeles. Mersi! 

Închise și reveni în living, unde Cissy, care se simţea ca 
paralizată, stătea în picioare strângându-l pe Biji. 


VP - 228 


— A sunat Paterno, o informă Jack, încruntându-se. Voia să ne 
anunțe despre Cherise și să ne avertizeze să fim cu ochii-n 
patru. 

— Crede că și noi suntem în pericol. 

— Crede că oricine este asociat, fie și pe departe, cu mama ta 
poate fi o țintă. 

Nu era o surpriză, dar pe Cissy o trecu un fior de gheață. 
Verificându-și ceasul, Jack spuse: 

— Mă duc să-mi strâng lucrurile. Va dura niţel, dar mă-ntorc 
cât pot de repede. Până atunci încuie toate ușile și nu lăsa pe 
absolut nimeni să intre - doar eu. 

— Eşti chiar așa îngrijorat? 

— Mă gândesc chiar dacă n-ar fi mai bine să veniţi cu mine. 

— Nu... suntem bine. Eu și Biji vom fi în regulă. O avem pe 
Coco să ne apere. 

— Acum chiar că știu că avem probleme, pufni Jack. Ești 
sigură c-o să fiţi bine? 

— Doar... să vii repede... 

x kx * 

Marla era obositoare. 

Din nou. 

Elyse se prăbușea rapid de pe culmea extazului creat de 
uciderea lui Cherise, iar buna dispoziție i se evaporase pentru că 
iubitul ei îi trăsese clapa. Mă rog, de fapt îi telefonase și-i 
explicase că era nevoit „să-i refuze invitația” și s-o vadă „altă 
dată”. 

Ca și cum ar fi intenționat să se despartă de ea. 

Elyse se enervase, tunase și fulgerase. Nenorocitul o 
manipula și ea știa asta. De ce nu-și putea da el seama că o 
iubea? Că o iubea pe ea! Nu pe altcineva. Nu pe blestemata lui 
de soție. Aproape că izbucnise în lacrimi și gândurile oribile 
cărora de obicei le ţinea piept, că nu fusese niciodată destul de 
bună, îi năvăliseră în minte. 

Nu ești destul de bună pentru el. 

Nimeni nu te-a iubit vreodată. 

De ce ai crezut că el te va iubi? 

Se folosește de tine, Elyse, așa cum au făcut-o toti cei din 
viața ta! 

Undeva după ora două noaptea se calmase îndeajuns ca să 
urmărească un film plictisitor în patul mare și pustiu până când, 


VP - 229 


în cele din urmă, adormise. Se trezise la ora ei obișnuită, cu 
capul vuindu-i asurzitor, cu moralul la pământ. 

Avusese totuși câteva clipe de triumf când se uitase la știri și 
văzuse că moartea lui Cherise făcea valuri. lubitul o sunase și-și 
ceruse iertare, făgăduindu-i că se vor întâlni în curând; dacă nu 
în seara aceea, atunci imediat ce putea să dea o fugă. 

Ceea ce nu era nici pe departe perfect, se gândi ea, privind în 
încăperea de la subsol și încercând s-o smulgă pe Marla dintr-o 
altă criză de depresie. Dumnezeule, femeia era imposibilă! 
lubitul ei avea să se dea pe brazdă în cele din urmă. Era sigură 
de asta. Deocamdată însă trebuia să se descurce cu Marla. 
Elyse mersese chiar într-atât încât să-i facă jigodiei manichiura, 
vopsindu-i unghiile într-o nuanţă de roșu care bătea în purpuriu, 
iar când Marla protestase că tonul culorii nu i se potrivea, Elyse 
reușise să se stăpânească să nu-i vâre în ochi forfecuța. 

— Eu zic că greșești - este perfect. Se asortează la păr. 

— Nu știu... 

Marla nu era convinsă. 

— Se potrivește la fix caracterului tău! 

Fir-ar să fie, detesta s-o pupe-n fund pe Marla, dar își reaminti 
că asta n-avea să se întâmple pe vecie. Trebuia doar s-o mai 
calmeze pentru scurt timp pe femeia asta mai vârstnică. 

— Îmi faci și pedichiura? 

— Nu poţi să ţi-o faci singură? 

Marla oftă și Elyse aprobă, deși detesta să atingă picioarele 
altcuiva. Era extrem de scârbos! Avea totuși să facă orice - 
absolut orice, fir-ar să fie! - ca s-o împiedice pe Marla să-i strice 
planurile. Deocamdată ea stătea aici, ascunzându-se. Dacă 
vopsirea unghiilor de la picioare avea s-o facă fericită, atunci 
așa avea să fie! 

— Mă bucur că te-ai ocupat de Cherise, recunoscu în cele din 
urmă Marla stând în scaun și privindu-și unghiile lăcuite de la 
picioare. 

Televizorul mergea, bineînţeles; de data asta, transmitea un 
reality-show în care participanţii concurau într-un soi de 
competiție de fitness. 

— Un pas mai aproape, încuviință Elyse. Mai aproape de Ziua 
Z. 

— Ziua Z? repetă Marla. 


VP - 230 


Nu era aproape deloc interesată, întrucât atenţia îi era atrasă 
de ecranul televizorului, unde un bărbat foarte robust încerca 
să-și transporte partenera peste un râu artificial înaintea altei 
„perechi”. Semăna cu un joc din copilărie care se juca în piscină, 
în care un băiat micuţ stătea pe umerii altuia mai mare și mai 
voinic și încerca să-și răstoarne un adversar în apă. Cei doi 
băieți, mici și slăbuţi, se luptau cu ghearele și cu dinţii, în vreme 
ce partenerii lor mai vânjoși încercau să-și păstreze poziţia 
verticală. 

Atâta doar că cei de la televizor se întreceau pentru cincizeci 
de mii de dolari și posibilitatea de a trece „la nivelul următor”. 
Era uluitor că Marla urmărea asemenea prostii, dar poate că o 
făcea pentru că perioadele alocate televiziunii în penitenciar 
fuseseră strict monitorizate. Cine putea ști? Și atât timp cât o 
ținea pe ea departe de necazuri, cui îi păsa? 

— Ce-i cu Ziua aia Z? întrebă ea, întorcându-și privirea la 
Elyse. 

— Este momentul când vom atinge obiectivul pentru care ne- 
am străduit, răspunse Elyse evaziv. Uite ce-i, acum trebuie să 
plec... dar o să revin. 

— Sper să te întorci cât mai repede, comentă Marla și pe 
ecran începu să ruleze o reclamă pentru o nouă băutură 
carbogazoasă fără zahăr. 

— Mai rezistă puţin, ne apropiem de final, zise Elyse. Îți 
promit. 

O lăsă pe Marla și urcă scara. Locul începea să miroasă din 
nou a mucegai și o irita Maria, care era neglijentă și 
dezordonată. Ce se întâmplase cu ea? Unde-i dispăruse energia? 
Parcă nu mai avea același foc în priviri. Era ca și cum își 
pierduse complet curajul. Din fericire, Elyse avea suficient curaj 
pentru amândouă. 

— Prinţesă afurisită, bodogăni ea în barbă. 

Incuie casa și porni spre mașină. Taurusul începea s-o 
enerveze și se gândi că ar fi timpul să-și abandoneze complet 
mașina și să-și facă rost de alta ori să-i schimbe din nou 
plăcuţele de înmatriculare. 

Deși inima îi bătea cu putere și dorea să se îndepărteze cât 
mai mult și cât mai repede de mizerabila din subsol, șofa cu 
grijă pentru a nu atrage atenţie nedorită. 


VP - 231 


Se întrebă când avea să vină iubitul ei. Cu siguranţă, n-avea 
s-o refuze din nou. Simţea o undă mică de îngrijorare în privinţa 
asta și nu-i plăcea direcţia în care i se îndreptau gândurile. 

Răbdarea, își reaminti, era o virtute. 

Atâta doar că, aparent, virtuțile erau adesea supraevaluate. 

xxx 

Spitalul Bayside 

San Francisco, California 

Camera 316 

Vineri, 13 februarie 

ÎN PREZENT 


Îi pot auzi vorbind între ei - medicii, asistentele şi alții, oameni 
pe care nu-i pot vedea, deoarece nu pot deschide blestemății de 
ochi. De cât timp zac oare întinsă aici? De cinci minute? De cinci 
Zile? Pentru numele lui Dumnezeu, oare ei nu pot, cu toate 
echipamentele lor costisitoare, să-și dea seama că nu sunt chiar 
atât de aproape de moarte pe cât afirmă? Aș mai avea nevoie 
doar de puțin timp suplimentar. 

li aud discutând despre mine, făcând-o ca și cum aș fi un 
simplu caz statistic, nu o femeie vie, care respiră. Uneori se 
contrazic între ei - oh, Doamne, te rog, ajută-i pe cei care sunt 
de partea mea! 

E-n joc viața mea. 

Un glas baritonal îmi susține cazul, insistând să-mi acorde mai 
mult timp pentru revenire, să arăt vreun semn că starea mi se 
îmbunătățește. 

Jack? 

Oare el să fie susținătorul meu? Cel cu toată credința? 

Nu, cel care insistă că voi da semne de revenire în scurt timp 
nu este Jack, ci un medic. Numele lui e Reece; asistentele îi 
vorbesc cu respect, iar când nu-i prezent comentează cât de 
frumos și sexy este. Acest bărbat, acest doctor Reece, ar putea 
fi salvatorul meu, unica mea șansă de supraviețuire. 

Doctore Reece, te rog, te rog, nu-i asculta pe ceilalți! Ai 
încredere în mine. Ai încredere în viața mea. 

Doctorul vorbește acum, însă argumentele lui pălesc; celelalte 
glasuri, al unei doctorițe pe nume Lee și al unei asistente, îl 
conving că sunt o cauză pierdută. 

Nu, Doamne, oh, te rog, nu... 


VP - 232 


Nu pot să fac nimic decât să aștept neliniștită, rugându-mă ca 
să nu-mi pună capăt vieții, însă până la urmă și unica mea șansă 
se lasă convins. Doctorul Reece ascultă de rațiune, ascultă de 
fișa medicală, de date și de computere. Imi atinge brațul și eu 
mă strădui în van să reacționez. 

Nu face asta! 

Nu m-abandona! 

Dar e prea târziu. 

Cade și el de acord cu ceilalți: nu există nicio sperant. Nu voi 
ieși din comă. Specialiștii cred că nu mă voi mai trezi niciodată. 

Pentru a nu știu câta oară, mă căznesc să-mi misc mâna, Sã- 
mi clintesc pleoapele, să silesc orice fel de sunet prin corzile 
vocale, dar nu se întâmplă nimic; tăcere, nemișcare și atmosfera 
omniprezentă de resemnare. 

Totul este foarte, foarte rău! 

— Nu mai putem face nimic, concluzionează doctorita Lee. 

Nu! Oh, nu! Te rog, nu mă lăsați să mor... Vă pot auzi... Nu 
renuntati la mine... 

Chemaţi-mi familia. Chemaţi-l pe Jack... îmi pare rău pentru 
toate greșelile pe care le-am comis, îmi pare rău dacă am 
dezamăgit pe cineva, dar vă rog, sunt prea tânără ca să mor. 
Dacă aș putea schimba ceva, orice, aș face-o, dar nu pot. 

Tot ce mai pot face acum este să-mi amintesc... 


VP - 233 


CAPITOLUL 16 


La naiba, casa asta ar fi trebuit să fie a ei! 

Elyse se dezbrăcă în conacul stil Queen Anne cândva 
impunător, clădit pe promontoriul Golfului, un loc pe care mama 
ei i-l arătase, un loc care odată fusese aproape la fel de regal ca 
vila Cahill. În copilărie, se uitase în sus la ferestrele venețiene 
arcuite, la galeriile largi și la turnulețele bogate și elegante și 
visase la tot ce se afla ascuns înăuntru, la secretele din casa 
construită cu un secol în urmă. 

Acum știa. 

Cu moștenirea ei, avea să fie în stare în sfârșit s-o închirieze 
și, în curând, dacă totul se desfășura conform planului, urma să- 
i aparțină și să readucă locuinţa deteriorată la grandoarea ei 
cândva maiestuoasă. 

Era doar o chestiune de timp. lar ceasul ticăia. 

Își făcu duș și îmbrăcă halatul favorit. Acesta era locul căreia îi 
aparţinea, locul căruia în secret îi spunea „cămin”, locul pe care 
nu-l știa nimeni. Conacul fusese de mult abandonat și începuse 
să arate semne de decădere, ceea ce era păcat. Ea știa că 
odinioară aici se ţinuseră petreceri faimoase, iar dacă închidea 
ochii putea să audă clinchetul cupelor, râsetele și acordurile 
muzicale discrete ce umpleau coridoarele și scările. Cu ochiul 
minţii vedea strălucirea stinsă, romantică, a candelabrelor 
mereu lustruite. Reședința era perfect îngrijită, dinspre 
bucătărie răzbăteau întruna arome ce-ţi lăsau gura apă, iar 
servitorii abundau. 

Și exista, de asemenea, iubire... 

Sau... doar își imagina totul? Se lăsa cumva prinsă în 
propriile-i fantezii... ori nu era așa? 

Era convinsă că aici existase fericire și speranţă, o căldură și 
o securitate ce nu-i fuseseră îngăduite niciodată. 

Și acesta era locul căruia îi aparținea. 

Inima i se înfioră puţin după timpurile ce nu existaseră 
niciodată, după viaţa pe care n-o trăise niciodată... sau o trăise? 
Uneori, amintirile din trecutul ei erau ușor înceţoșate, ceea ce o 
tulbura. Elyse se baza pe simţurile ei ascuţite și pe mintea 


VP - 234 


pătrunzătoare, însă trecutul... Trecutul reprezenta ceva la care 
nu-i plăcea să se gândească prea mult și era întotdeauna 
limpede precum cleștarul. Uneori aducea cu candelabrele ale 
căror cristale nu mai fuseseră șterse de praf - tulbure și neclar 
în mintea ei, de parcă ar fi început să-l piardă. Era totuși prea 
tânără ca să fie afectată de ceva atât de îngrijorător ca 
demenţța. Nici vorbă! 

Nu, pur și simplu era obosită. 

Emoţional. 

Asta se putea întâmpla celor din jurul Marlei... să fie împinși 
spre pragul nebuniei. 

Alungându-și gândurile întunecate, Elyse aprinse șemineul din 
dormitor, destupă o sticlă de vin și așteptă în vreme ce pendula 
de pe hol ticăia minutele vieţii, în vreme ce lumânărelele pe 
care le așezase în jurul patului arseră treptat, în vreme ce gazul 
din șemineu șuieră. 

Se uită la ceas. Preţ de o clipă, se neliniști că bărbatul ar 
putea contramanda din nou. 

Și dacă într-adevăr totul luase sfârșit? 

Ce avea să facă ea atunci? 

Pe neașteptate se simţi fragilă și singură... Toată viaţa fusese 
singură. Sigur că da, existaseră părinţii, însă vorbiseră oare într- 
adevăr cu ea, îi arătaseră vreun interes? Doar dacă fusese ceva 
legat de agendele lor de viaţă. Pentru doi oameni care 
susținuseră că-și doreau enorm un copil, demonstraseră într- 
adevăr că aveau lacune în materie de griji parentale. 

Elyse nu crescuse săracă, dar nu avusese niciodată averea lui 
Cissy și nici atenţia de care se bucurase aceasta din urmă doar 
pentru că era o Cahill. 

Cissy. Dumnezeule, de unde se alesese cu numele ăsta stupid 
de fetiță? se întrebă cum ar fi fost să crească în vila uriașă, care 
avea panoramă peste tot orașul, fără să-și audă niciodată 
părinţii ciondănindu-se din cauza banilor când credeau că 
scumpa lor fiică nu asculta. Cissy fusese înconjurată de părinţi și 
de bunici, fusese fata uneia dintre cele mai prestigioase familii 
din Bay Area. Cel puţin așa vedea Elyse lucrurile. Puţina avere 
pe care părinţii e; izbutiseră s-o strângă în cursul vieţii lor nu se 
compara nici pe departe cu bogăţia familiei Cahill-Amhurst. 


VP - 235 


Viaţa nu era corectă, își aminti ea. Nu te poți aștepta ca 
destinul să dăruiască averi. Trebuie să-ți clădești singură 
norocul. Asta faci tu acum. 

lar acum aștepta un bărbat care n-o iubea cu adevărat, știa 
asta, un bărbat căruia nu i-ar fi păsat niciodată de ea așa cum îi 
păsa de blestemata de nevastă-sa. 

Deci cine-i fraierul? 

Uită-te câte ai făcut pentru el. 

Gândește-te câți oameni ai trădat, câți ai omorât. 

Pentru el. 

Da, sigur că da, îi spui Marlei c-o faci pentru ea, dar știi care-i 
de fapt adevărul. Te amăgești singură, iar acum stai în patul 
ăsta mare, într-o cameră cu vedere spre Golf, într-o casă care ar 
fi trebuit să fie a ta, dar care ţi-a fost refuzată, în timp ce aștepți 
un bărbat în care n-ai de fapt incredere. 

— Va veni, zise ea cu glas tare și vocea păru să-i reverbereze 
din pereți. Va veni. Ar face bine să vină. 

Psihiatrul îi spusese să nu nutrească false speranţe, să nu se 
aștepte din partea oamenilor la mai mult decât puteau să dea. 
Dar de ce nu puteau da? De ce nu s-a putut ea bucura de 
dragostea unei mame adevărate? Sau a unui soţ? Păduchele cu 
care se măritase nu avusese niciodată timp pentru ea, era 
însurat cu jobul lui, n-o înţelesese niciodată. De fapt, se 
comporta ca și cum ea ar fi fost cea care avea probleme! Ca și 
cum ea ar fi fost nebună. Cum îi spusese el? O „psihopată 
excentrică”? Elyse era fericită că scăpase de el. Da, fericită! 

In același timp însă o deranja că nu putea găsi un bărbat care 
să ţină la ea, care s-o iubească și care să lupte pentru ea, ba 
chiar să moară pentru ea. 

In scurt timp, toată mizeria asta cu Marla avea să se termine 
și Elyse avea să capete ceea ce dorise. Atunci n-ar mai trebui să 
alerge la bungaloul în care se ascundea Marla. Dumnezeule, 
asta devenea tot mai greu! Mai devreme sau mai târziu, cineva 
avea s-o vadă. Fusese deja incidentul acela cu biciclistul, iar 
aseară se împiedicase de o pisică. Afurisita ţipase de parcă ar fi 
înjunghiat-o și o vecină curioasă se zgâise printre jaluzele, 
aceeași babă nesuferită care mai trăsese cu ochiul și altă dată. 

Elyse nu-și mai putea asuma alte riscuri. 

Era timpul să pună capăt situaţiei actuale și să urmărească 
trofeul real. 


VP - 236 


Dar unde naiba era bărbatul? 

Prin fereastra deschisă auzi sunetul surd al unei sirene de 
ceață, apoi torsul lin al unui motor de calitate. Femeia surâse 
ușurată când îl recunoscu. 

Bărbatul nu i se mai împotrivea. 

Nici vorbă. 

Sosise! Zâmbetul Elysei i se lărgi, imaginându-și ce avea să-i 
facă pentru a-i dovedi cât de mult îl iubea, pentru a-i arăta cât 
de mult ţinea la el. Inima începu să-i bată mai repede când își 
aranjă reverele halatului și se privi în oglindă pentru a se 
asigura că părul îi era înfoiat, că decolteul sexy îi era vizibil, că 
buzele îi străluceau umede, promițând delicii păcătoase! 

Motorul ajunse mai aproape acum, se auzi mai tare, apoi se 
opri brusc. 

Elyse așteptă. Își numără bătăile inimii. 

După câteva secunde, o cheie se răsuci în broască. 

Degetele ei strânseră cearșaful. Bărbatul nu rosti niciun 
cuvânt, dar ușa se închise încet în urma lui. Îi auzi pașii pe 
podeaua holului, la parter. /ubitu/e, își zise ea. 

Urcă treptele și pașii se iuţiră când ajunse la etaj. 

Ciocăni încetișor la ușa ei, apoi o împinse, deschizând-o. Elyse 
rămase întinsă pe perne cu toate simţurile alerte când bărbatul 
păși în dormitorul întunecat unde ardeau lumânările. 

Zâmbetul lui, întotdeauna seducător, se lărgi. 

Dumnezeule, cât de frumos era! 

— Îmi pare rău pentru aseară, rosti el fără niciun preambul în 
timp ce-și descheia cămașa. 

Elyse privi cum fiecare năsturaș perlat trecu prin butoniera sa. 
Bărbatul era bronzat și în formă fizică, cu abdomenul numai 
pătrăţele, cu părul de pe piept des și sârmos. 

— Să nu se mai întâmple asta niciodată. 

— N-o să se mai întâmple. 

El o spuse ușor, prea ușor, nu ca pe un jurământ. 

— la vino-ncoace, rosti Elyse și bărbatul veni, căzu pe 
salteaua pufoasă, o prinse și o sărută până îi tăie respiraţia. 

Mâinile lui erau parcă peste tot, dezlegându-i nodul halatului 
și împingându-i aproape brutal catifeaua moale peste umeri. Ca 
și cum nu mai putea aștepta. Îi sărută sânii, iar degetele lui i se 
înfipseră în spinare, însă Elyse nu intenţiona să-l lase să scape 
cu o împerechere scurtă și rapidă. In niciun caz! Avea s-o 


VP - 237 


satisfacă apăsat și pe-ndelete, iar ea avea să facă la fel pentru 
el. 

— Ușurel, îi șopti în ureche, deși simţea cum se topește pe 
dinăuntru și nu mai poate de nerăbdare. 

— Nu pot. 

— Ba poţi... Avem toată noaptea la dispoziţie. 

El nu argumentă și nici nu se grăbi, totuși cu mult înainte ca 
Elyse să fie gata, bărbatul o pătrunse, pierdut într-un abandon 
sălbatic. Prinsă, la rândului ei, în frenezia sexului, Elyse îi cerșea 
mai mult. 

— Mai tare! ţipă. Haide, haide, mai repede. 

Îl dorea mult, îl dorea cu totul. Transpira, ţipa și zgâria, în 
timp ce el o împingea spre marginea extazului. Fără s-o ațâte, 
fără s-o facă să-l implore doar pentru ca s-o refuze și apoi să 
reia totul. 

În noaptea asta era altfel. În actul lui de iubire exista 
disperare. O făcea cu forţă. Cu furie. Aproape ca și cum ar fi 
crezut că nu se va mai întâmpla niciodată. 

Dar n-avea să fie așa... nu? 

Când bărbatul se lăsă greu peste ea, Elyse privi lumânările 
pâlpâitoare și înţelese cât de prost evoluau lucrurile. Își iubea în 
continuare soţia. Și avea s-o iubească mereu. lar asta o ucidea 
pe ea. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să plec, rosti el după ce-i reveni 
suflul. Dar să știi c-a fost... grozav. 

— Grozav, repetă Elyse. 

— Mereu. 

O sărută pe frunte și ea simţi o dezamăgire atât de profundă, 
încât în sufletul ei se formă un abis întunecat. 

— Credeam c-o să stai. 

— Nu pot. Nu în noaptea asta. 

Se rostogoli într-o parte și începu deja să se îmbrace, atât de 
grăbit, încât parcă abia aștepta să fugă de acolo. 

— De ce? 

— Ştii bine de ce. Nu pot risca să fiu prins. Am de-a face tot 
timpul cu polițiști, și cu familia, și nu ne mai putem asuma alte 
riscuri. 

— Te desparți de mine? întrebă ea. 


VP - 238 


Detestă sunetul de isterie care i se furișase în glas și care 
ameninţa să se transforme într-un țipăt nestăpânit. Trebuia 
neapărat să se controleze. 

— Oh, nu - nu! Glumești? Asta a fost cea mai bună partidă de 
sex pe care am avut-o, dar trebuie să rămânem cu ochii asupra 
trofeului. 

— Și după aceea? După ce obţinem trofeul? Ce va fi atunci? 

— Doar cerul va fi limita, replică bărbatul ridicând fermoarul 
pantalonilor și sugându-și burta pentru a încheia nasturele de 
deasupra lor. Așteaptă și-ai să vezi! 

Işi luase deja cămașa și o băga pe mâneci. Elyse se ridică în 
capul oaselor în pat și afișă o expresie dezamăgită, bosumflată, 
în vreme ce el își punea pantofii la lumina lumânărilor. 

— Nu mă părăsi, Jack, șopti ea. 

Bărbatul se prefăcu însă că n-o auzise; nu avea nici măcar 
curajul s-o înfrunte. In schimb, ieși din dormitorul ei la patruzeci 
de minute după ce intrase. 

lar apoi ticălosul dispăru. 

xxx 

— Fii atentă, spuse Paterno când Janet Quinn sui în dreapta lui 
în Cadillac. Medicul legist din Sausalito a găsit fire de păr unde a 
fost omorâtă Cherise. Fire de păr roșii. Nu-i aparțin nici lui 
Cherise, dar nici altcuiva din familie. 

— Roșii? 

Bărbatul răsuci cheia în contact și bătrânul motor cu opt 
cilindri în V mugi, înviind. 

— Și nu coincid cu cele găsite pe șurubelniţa utilizată pentru 
blocarea porții de la vila Cahill în seara când Cissy a susţinut c-a 
văzut-o pe Marla. 

— Ceea ce pare tot mai probabil, dacă putem da crezare 
înregistrării din parcarea spitalului. Quinn clătină din cap și se 
încruntă. Toată chestia are vreun sens? 

— Cine știe? oftă Paterno și căzu pe gânduri. Intră cu mașina 
în trafic și observă cât de înguste erau străzile aici. Cissy susține 
că peria de păr i-a dispărut, alături de o cană a fiului și de 
telefonul mobil. Poate că Marla a plantat firele în mod 
premeditat. 

— lar după aceea și-a pus propriul păr în casa Favier? întrebă 
Quinn sceptic. 

Detectivul trase de volan și viră spre nord. 


VP - 239 


— Lângă ușa din față au fost găsite mai multe fire de păr, 
dintre care unul era diferit. Mai precis era artificial. 

— O perucă? 

— Da. lar medicul legist din Sausalito n-a găsit nimic la locul 
crimei. Personalul care face curăţenie fusese acolo cu o zi 
înainte, așa că este improbabil să fi provenit de la alt vizitator. 

— Ce vrei să spui? întrebă femeia. Că firele roșii, sau cele 
artificiale, au fost plantate deliberat? 

— Asta-i problema. Nu știu nici eu ce vreau să spun, 
recunoscu Paterno. 

Ocoli cu automobilul lui mare o dubă de livrări care se oprise 
în paralel cu un vehicul deja parcat lângă bordură. Un Jaguar 
model recent care venea din față se văzu silit să-l aștepte pe 
Paterno și șoferul său, un tânăr alb de vreo douăzeci de ani, îl 
claxonă. Imediat ce Cadillac-ul trecu de el, apăsă pedala 
accelerației și demară în trombă pentru a-și arăta bărbăţia și 
nerăbdarea. 

— Puţoiule, murmură Paterno impasibil, continuându-și spre 
podul Golden Gate. 

Se întorcea în Sausalito ca să mai vadă o dată casa familiei 
Favier, locul unde fusese comisă. Citise rapoartele, examinase 
fotografiile și-i lăsase pe ceilalţi polițiști și agenţi FBI să-și facă 
treaba, însă în același timp dorea să vadă totul cu ochii lui, să 
„simtă” personal ceea ce se petrecuse acolo. 

Cerul era senin, soarele hibernal strălucea, scânteind pe apă 
și lovind parbrizul cu destulă putere pentru a încălzi interiorul 
mașinii, în altă conjunctură, detectivului i-ar fi plăcut ziua aceea, 
ar fi coborât pe docuri, poate chiar ar fi mers la pescuit. Azi însă 
era încordat; cazul începea să-l macine. O dată în plus, legătura 
era în mod evident Marla Cahill, dar în același timp se mai 
întâmpla ceva care-l avea în centru pe complicele Marlei, o 
fantomă cu intenţii rele. 

Examinând probabilitatea, e drept redusă, ca uciderea lui 
Cherise să nu fie legată de celelalte morţi, detectivul îi verificase 
foștii soţi, copiii, familia extinsă și prietenii. Nu apăruse nimic 
care să-i atragă atenţia. Heather Van Arsdale, amanta 
reverendului, avea alibiul de a fi fost cu predicatorul și cu ceilalţi 
participanţi la întâlnirea din Sacramento. Nu exista nicio 
indicație că angajase un asasin ca s-o elimine pe soţia 


VP - 240 


amantului. Chiar și în cazul cel mai fericit ar fi fost o lovitură cu 
bătaie foarte lungă. 

Paterno studiase hărţi ale zonei și însemnase cu bolduri 
locurile unde fuseseră găsite victimele, încercând să găsească 
un tipar geografic, ceva care să-i sugereze unde locuia ucigașul. 
Deocamdată, totul fusese complet inutil, o irosire de timp. In 
străfundul sufletului știa că Marla Cahill se găsea în spatele 
crimelor. Locurile unde muriseră oamenii aceia nu constituiau 
indicaţii asupra locului unde se ascundea ea. Ci îi semnalau doar 
că îi elimina sistematic, unul câte unul, pe membrii familiei. 
Părea să-și fi plănuit evadarea din închisoare pentru a căuta un 
fel de răzbunare. Pentru a face un fel de declarație. 

Între timp, poliţia obținuse lista apelurilor telefonice făcute 
către postul fix din casa Favier, dar și către mobilul lui Cherise. 
Majoritatea celor care o sunaseră pe mobil erau prieteni și 
enoriași de la biserică și toţi aveau alibiuri bătute în cuie. Exista 
o singură anomalie. Ultima persoană care-i telefonase lui 
Cherise fusese Cissy Cahill Holt. Ea o sunase de pe propriul 
mobil - cel care „dispăruse” - și vorbiseră câteva minute. 
Potrivit companiei de telefonie mobilă, apelul fusese efectuat 
din vecinătatea unui releu aflat aproape de casa lui Cissy... Oare 
Cissy minţise în privinţa telefonului furat și o sunase ea însăși pe 
Cherise? Sau altcineva îi telefonase lui Cherise din apropierea 
casei Holt, sperând să direcţioneze greșit investigația și s-o 
acuze pe Cissy? 

Care erau probabilitățile în această privinţă? 

Lista apelurilor telefonice făcute de Cissy mai arăta că ea își 
sunase soțul imediat înainte de a-i telefona lui Cherise, dar 
închisese repede. În seara aceea nu mai dăduse alte telefoane, 
iar toate cele primite fuseseră scurte, sub douăzeci de secunde, 
fiind probabil SMS-uri. Mulţi ar fi sunat pentru a transmite 
condoleanţe, iar un apel provenea chiar din casa Holt - poate că 
Cissy însăși sunase pentru a încerca să-și localizeze mobilul. 

Paterno își cobori parasolarul împotriva strălucirii intense a 
soarelui. Instinctul îi spunea să aibă încredere în Cissy, mai ales 
de când imaginea  Marlei apăruse pe videocamera de 
supraveghere a Facultăţii de Medicină de lângă vila Cahill după 
ce Cissy anunţase că o văzuse în casa Eugeniei. Poliţia 
distribuise înregistrarea aceea către mass-media, alături de 
portretul-robot. Stațiile TV locale le făcuseră publice imediat și 


VP - 241 


le comentaseră pe larg. Ziarele publicaseră portretele-robot ale 
lui Mary Smith și un cadru al „Marlei” preluat din înregistrarea 
videocamerei de supraveghere. 

Secţia de poliţie fusese asaltată de apeluri din partea unor 
oameni care crezuseră c-o văzuseră pe Marla. Deocamdată, 
niciuna dintre semnalările acela nu adusese vreun rezultat. 

Nici în privinţa vehiculului nu se aleseseră cu nimic. Se părea 
că proprietarul Fordului Taurus argintiu surprins de videocamera 
de supraveghere a spitalului nu se aflase în zona respectivă și 
nici automobilul lui nu fusese furat. La ora eliberării tichetului de 
parcare de la Facultatea de Medicină, Hector Alvarez fusese 
acasă cu soția sa, iar mașina fusese parcată pe aleea de acces. 
Doi vecini confirmaseră că Fordul nu se clintise de acolo, iar 
plăcuţa sa de înmatriculare din faţă nu se potrivea cu cea din 
spate. Cineva o schimbase. 

lar acel cineva fusese probabil șoferul mașinii - Marla Cahill 
sau cineva care semăna cu ea. Mașina lui Alvarez fusese 
examinată de echipa de criminaliști, care ridicase, de 
asemenea, și amprentele de pe plăcuţe. 

Deocamdată, nimic. 

Totuși se apropiau. Degetele lui Paterno se încleștară pe 
volan. Spera doar s-o găsească pe Marla înainte ca alta dintre 
rudele ei să fie asasinată. 

Casa lui Cissy Cahill era de acum supravegheată de o echipă 
de filaj. Cel sau cea care-i ucisese pe membrii familiei Cahill o 
avea cu certitudine și pe Cissy pe lista sa. 

Dacă nu cumva, desigur, se dovedea că tocmai ea era 
criminala. 

Indiferent cum ar fi stat lucrurile, Cissy avea să fie urmărită 
pas cu pas. 

Ajuns la capătul lungului pod suspendat, detectivul schimbă 
banda. 

— Ai găsit ceva interesant în jurnalele bătrânei? întrebă el. 

— Câteva chestii, încuviință Quinn. Incă încerc să le pun cap 
la cap. Se lăsă pe spate în scaunul mare al Cadillac-ului și privi 
afară pe geamul din dreapta. Se pare că familia Cahill are 
destule schelete ascunse în debara. 

— Zi-mi ceva ce nu știu. 

— Vrei s-auzi? 

— Versiunea scurtă, te rog. 


VP - 242 


— Pe naiba! O s-auzi versiunea integrală. Ignorându-i 
suspinul, femeia continuă: O să încep niţel mai din trecut - când 
l-a cunoscut pe Samuel Cahill, Eugenia era deja logodită, dar a 
renunţat la logodnicul respectiv în favoarea bărbatului cu care s- 
a măritat. Nu că ar fi cine știe ce știre-bombă, iar bărbatul acela 
a murit de mult, așa că mă-ndoiesc că i-ar fi purtat ranchiună. 
De altfel, s-a însurat după câţiva ani și a avut trei fiice. Soţia lui 
a murit, de asemenea, iar toate fiicele sunt măritate și cu copii. 
Vieţile lor n-o ating nici pe departe pe Eugenia Cahill, așa că 
sunt de părere că direcţia asta este o fundătură. 

Paterno opri la lumina roșie a unui semafor și aşteptă ca o 
femeie cu baston și o pungă cu produse de băcănie să 
traverseze strada. Era mai ușor s-o lase pe Quinn să divagheze 
decât să-și exprime frustrarea pe care o simţea. 

— Apoi este Alex, primul fiu, care a avut câteva aventuri în 
timpul căsniciei cu Marla. 

— O situaţie destul de complexă, observă Paterno. 

Lumina semaforului se schimbă și el porni pe străzile de acum 
familiare din Sausalito. 

— Fidelitatea nu părea să facă parte din căsnicia lor. 
Interesant este felul cum Marla a cunoscut familia Cahill. A 
petrecut o vreme la Cahill House - căminul pentru mame 
necăsătorite - dar nu ca voluntară, ci ca rezidentă. 

Fără să vrea, Paterno ridică din sprâncene. 

— A avut un copil pe care l-a încredințat spre adopţie? 

— Așa sugerează jurnalul Eugeniei. Probabil că nu-i cine știe 
ce în sine, totuși am întreprins unele cercetări. Accesul la arhive 
este interzis, bineînţeles, dar mi-ar plăcea să aflu mai multe 
despre copilul ăla. Ce s-a-ntâmplat cu el... sau cu ea? Cine a fost 
tatăl? Tot ce am aflat din jurnal este că Eugenia n-a fost 
încântată de căsătoria lui Alex cu Marla Amhurst. Marla era, 
citez: „acceptabilă din punct de vedere social, dar reprobabilă 
din punct de vedere moral”. 

— Sună destul de usturător. 

— Cu condiţia ca Marla să cunoască sentimentele soacrei. 

— Eugenia era destul de rigidă. Poate că pentru restul lumii a 
mimat acceptarea ei, dar dacă n-o plăcea pe Marla, atunci îţi 
garantez că Marla știa acest lucru. 

Quinn aprobă din cap. 


VP - 243 


— indiferentă și impasibilă față de lumea exterioară, dar 
foarte afurisită cu cei pe care-i iubea. 

— Prin urmare, nu știm unde se află acum copilul acela? 

— Nu încă, dar mai insist. Chiar dacă arhivele nu pot fi 
accesate, există persoane care au lucrat la Cahill House în 
perioada sarcinii Marlei - persoane care între timp s-au 
pensionat. Am o listă și am început s-o parcurg. Cineva trebuie 
să știe ceva despre copilul ăla. 

Paterno trecu pe lângă biserica Sfânta Treime, pe al cărui 
avizier exista un mesaj simplu: „Mergi cu Domnul, soră Cherise”, 
urmat de numărul unui verset biblic. 

Se încruntă când văzu mesajul și simţi în stomac aceeași 
usturime de care avusese parte când urmărise buletinele de știri 
în care reverendul Donald jucase rolul soțului distrus și îndoliat 
care, deși păcătuise, luase moartea lui Cherise ca pe un „semn 
de la Domnul” de a-și îndrepta calea. Camerele de luat vederi 
fuseseră aţintite atât asupra lui, cât și asupra mulțimii ce- 
înconjura, iar detectivul înregistrase toate transmisiile posturilor 
TV locale. 

Chipul lui Heather Van Arsdale nu apăruse nicăieri, deși alte 
buletine de știri arătaseră reporteri care o urmăriseră până la 
apartament, ba chiar și la școala la care preda, însă refuzase 
toate solicitările de interviuri. Paterno n-o învinuia. Heather era 
„cealaltă femeie” în scenariul unei piese proaste. Cumva, 
reverendul răsturnase situaţia, dovedindu-se o dată în plus un 
maestru al manipulării, creând publicitate și imaginea unui 
adulter pocăit, care jelea sfârșitul tragic și violent al vieţii soției 
sale. Reverendul se învinovăţea - și spectacolul avea succes. 
Toţi enoriașii lui îl susțineau pe bărbatul slab care cedase ispitei, 
dar acum ieșise întărit. Alibiul său, ca și al lui Heather, era 
incontestabil. Deocamdată, poliţia nu fusese în stare să 
descopere vreo urmă de bani care să indice faptul că ar fi plătit 
un asasin - bărbat sau femeie - dacă putea fi crezută martora 
mioapă care-și plimbase câinele. 

Paterno găsi un loc de parcare suficient de mare pentru 
Cadillac, de cealaltă parte a străzii faţă de reședința Favier, un 
ranch drăguţ cu motive spaniole. Câţiva palmieri cu aspect 
bolnăvicios ofereau puţină umbră acoperișului din ţigle roșii. 
Peluza era tunsă și îngrijită, iar casa fusese recent vopsită în 
culoarea nisipului. Pe aleea pavată cu cărămizi se ajungea la o 


VP - 244 


verandă asortată, pe care existau ghivece mari cu plante 
agăţătoare ce promiteau să înflorească în lunile următoare. 

— Ţi se pare ca un loc al crimei? întrebă bărbatul când 
coborâră din mașină. 

Quinn clătină din cap. 

— Nu, dar pentru Cherise Favier exact asta a fost. 

xxx 

O migrenă îngrozitoare o sili pe Elyse să mijească ochii când 
căută în dulăpiorul cu medicamente. Găsi un flacon cu ibuprofen 
și luă o doză dublă faţă de cea recomandată. In ultima vreme, 
migrenele deveniseră mai severe, aproape paralizante. 

Asta-i din cauză că totul se apropie de final, ăsta-i motivul. Ai 
reușit aproape tot ce dorești... cu exceptia lui Cissy, dar o vei 
bifa și pe ea în curând. 

După ce luă un gât de vin din sticla aproape goală de pe 
noptieră, se întinse, destinzându-și mușchii și alungându-și 
încordarea din ceafă. Era momentul să-și vadă de jobul ei 
obișnuit, să pretindă că era femeia care nu era de fapt. Gândul 
acela o irita. 

Doar încă puțin... atât și nimic mai mult. 

Rotițele au fost puse în mișcare. 

Se uită la patul mare, cu așternuturi mototolite și se gândi la 
bărbatul pe care-l iubea. Bineînţeles, el era cheia tuturor 
planurilor ei. Fusese indispensabil, ba chiar o contactase de la 
bun început, însă apoi Elyse se îndrăgostise de el. 

Dacă ai greșit o dată, o vei face și a doua oară. 

Însă numai dacă îi permiti. 

Nu-l lăsa să te manipuleze. 

Nu-l lăsa să te minimalizeze. 

Nu-i dărui prea mult din tine. 

Și pentru numele Domnului, nu-i îngădui să-ți stăpânească 
inima. 

Nu merită asta. Niciun bărbat n-o merită. 

Nu uita - el este dispensabil. 

Toti sunt așa. 

Și acum du-te la treabă. Asta-i ultima zi în care va trebui să 
mergi acolo și să pretinzi că ești cineva care nu ești de fapt. 

Azi este începutul sfârșitului. 


VP - 245 


CAPITOLUL 17 


— Sigur nu vrei să vii cu mine? îl întrebă Cissy. 

Işi luă cheile și poșeta de pe masa din bucătărie. Era extrem 
de fericită că Jack se mutase înapoi. Extrem de fericită că se 
simţea în siguranţă și protejată. Extrem de fericită că izbutise să 
uite de nemulțumirile și nesiguranţele ei, deoarece avea nevoie 
de el acum. Cu adevărat avea nevoie de el acum. 

Și detesta ideea de a petrece două-trei ore singură cu avocaţii 
pentru succesiunea bunicii, încercând să înţeleagă terminologia 
legală și responsabilităţile. Evitase cât de mult posibil întâlnirea 
asta, dar îi era imposibil s-o mai facă. Își strânsese părul într-un 
coc sofisticat, își pusese pantalonii cei mai eleganţi și un pulover 
decent și era gata de plecare. 

Ar fi fost însă bine dacă ar fi însoţit-o Jack. 

El însă stătea lângă ușile-ferestre din sticlă, rezemat cu un 
umăr de perete, și sorbea dintr-o bere. 

— Să stau de vorbă cu avocaţii tăi? Aceiași care vor să mă 
găsească pe mine vinovat la divorț? 

Jack clătină din cap, apoi îl ridică în braţe pe Biji când apăru 
de după un colţ în urmărirea lui Coco. 

— Sus, amice! 

— Cuţu! strigă fiul său arătând spre cățelușa care se pitise 
sub masă, cu spatele la perete. 

Băieţelul se zbătu energic ca să fie lăsat jos și să-și reia 
urmărirea. 

— Eu sunt babysitter, nu uita! Și apropo, arăţi a-ntâia! 

Cissy simţi că se îmbujorează la față. Dumnezeule, era jalnică 
dacă răspundea la complimentele lui Jack ca o școlariță 
emoţionată! 

— Jos, ta-tiii! Vreau jos! 

Oprit din fuga lui după câine, Biji era în culmea furiei. 

— Mai stai niţel, zise Jack ţinându-l zdravăn pe copilul ca un 
motoraș. 

— L-am putea lua pe Biji cu noi. 


VP - 246 


— Doamne, ar fi ca o bombă în biroul avocaţilor. Să-i luăm 
căniţa cu pai și suzeta și să-l ţinem în braţe o oră sau două. Eu 
mă gândesc s-o aducem și pe Coco. 

— Am înţeles aluzia. 

Jack îi zâmbi larg. 

— De fapt, poate că nu-i o idee chiar așa rea. Scorţțoșii ăia de 
la firma de avocatură mai trebuie zguduiţi uneori. 

— Mersi, dar ai dreptate. Mă duc singură. 

— Jos, ta-tiii! 

Frustrat, Biji lovi cu pumnișorul în umărul lui Jack. 

— Hei, fără lovituri, da? 

Brusc, bărbatul se încruntă, având un aer serios. Surprins de 
tonul aspru al favoritului său, Biji își îngropă, stânjenit, faţa în 
umărul tatălui și murmură încet, dar pe un ton încăpățânat: 

— Nu, ta-tiii. 

— Ai grijă, Biji, îl preveni Cissy. Ta-tiii este destul de dur. 

Băiețașul întoarse chipul către ea și se strâmbă. Era atât de 
comic, încât femeia aproape că izbucni în râs. 

— Pa, iubitule, zise ea sărutându-l pe creștetul capului, însă 
Biji se întoarse. 

— Fără pupat! 

— O să te pup și eu, îl ameninţă Jack. 

— Nuuuuuu! 

Cissy izbucni în râs atunci și Jack îl sărută cu zgomot pe 
creștetul capului pe Biji, care se frecă cu disperare în locul 
acela. Jack și Cissy împărtășiră momentul de amuzament. 
Relaţia lor se îmbunătăţise în ultimele zile, iar viața căpătase un 
nou caracter de comuniune de la ultima discuţie despre Larissa. 
Cissy îl credea. Avea încredere în el. Era fericită că bărbatul se 
întorsese acasă. lar acum mergeau împreună înainte, zi după zi. 

Din păcate, deși relația lor continua să se îmbunătăţească, 
circumstanţele din jurul deceselor din familia ei îi mențineau sub 
o umbră de suspiciune și teamă - și sub ochiul atent al poliţiei. 
Uciderea lui Cherise îi provocase alt șoc, iar Cissy era încă 
zguduită de imaginea Marlei în pragul casei lui Buni. Era pur și 
simplu o succesiune de surprize neplăcute, totuși decisese să nu 
se închidă în casă și să tremure. Trebuia să-și trăiască viaţa, iar 
Jack era acum alături de ea. Și, întrucât poliţia îi asigura 
protecţie, iar în casă se găsea Coco, mereu gata să latre dacă 
simţea vreun intrus, Cissy se simţea îndeajuns de ferită pentru a 


VP - 247 


tinde către un soi de normalitate. Jack comandase un sistem de 
securitate nou care urma să fie instalat săptămâna viitoare. 

Cu toate acestea, se simţea circumspectă și ușor neliniștită. 
Rugămintea pe care i-o adresase azi lui Jack de a o însoţi nu 
fusese făcută într-o doară. 

Totuși Cissy nu putea - și nu dorea - să-l lase pe bărbat să 
vadă că se temea. Amândoi se apropiau încet și prudent unul de 
celălalt și nu putea să pară prea nerăbdătoare, prea disperată. 
Relaţia lor trebuia să fie egală și solidă, pentru ca amândoi să 
mai poată atinge același nivel de încredere și dedicare. 

Cissy privi pe fereastră. Mașina de poliţie lipsită de semne 
caracteristice era parcată de cealaltă parte a străzii, mulţumită 
detectivului Paterno. Acesta susținea că era preocupat de 
securitatea ei, dar și de securitatea unchiului și fratelui ei, și că 
acesta era motivul pentru continuarea protecţiei. Poliţia din 
Oregon îi supraveghea pe Nick și James, în timp ce Paterno o 
considera pe Cissy responsabilitatea sa. | se părea liniștitor, dar 
pe de altă parte, iritant. Era foarte straniu ca doi polițiști să-ţi 
supravegheze casa non-stop. 

Cissy ridică ochii spre cer. Era încă însorit, dar frig. Deschise 
dulapul din hol și-și scoase jacheta. 

— Tanya ar trebui să treacă pe aici să-și ia ultimul cec. Dacă 
vrei să ieși niţel, o poţi ruga pe ea să stea cu Biji. 

— Mi s-a părut că n-ai încredere în ea. 

Cissy făcu o grimasă. 

— Nu știu. De fapt, nu-i o chestie de încredere. Pur și simplu, 
noi două nu ne-am înţeles niciodată sută la sută. 

— Pentru că am propus-o eu, la sugestia tatei? întrebă Jack, 
provocând-o la o discuţie pe tema asta. Ai avut de la bun 
început o prejudecată în privinţa ei. Ai crezut poate că au avut o 
relaţie? 

— El și Tanya? Nu! 

Bărbatul arcui o sprânceană. 

Nu-i genul lui de femeie, continuă Cissy, îmbrăcându-se. 

Desigur, nu credea că Jonathan n-ar fi putut cuceri femei mai 
tinere; socrul ei părea cumva să considere că asta era o cerinţă 
a postului. Cissy simţea totuși că el n-ar fi recomandat-o pe 
Tanya dacă ar fi avut o legătură sentimentală cu ea. Poate că 
era un fustangiu, însă Cissy era de părere că îi plăcea ordinea în 


VP - 248 


relațiile sale. Jonathan n-ar fi dorit ca femeia cu care se 
„întâlnea” el în prezent să lucreze pentru fiul său. 

lar în ultima vreme păruse mai interesat de diversele lui 
afaceri decât de femei. Era mereu în căutarea marii lovituri și ar 
fi preferat să alerge după cai verzi pe pereţi decât să 
muncească. Același lucru era valabil și pentru fratele lui Jack. J.J. 
era așchia ce nu sărise deloc departe de trunchiul bătrân, cu 
excepţia faptului că el nu dorea să aibă aproape nimic de-a face 
cu Jack. În timp ce Jonathan se infiltra în afacerile lui Jack, ].]. se 
ținea departe. Cissy o cunoscuse pe Amanda, fosta soţie a lui 
].]., la mult timp după divorțul lor și-i părea rău de eșecul 
căsniciei. O plăcuse pe Amanda de la bun început, dar aceasta 
nu acceptase aventurile extraconjugale și visurile măreţe ce nu 
se materializau niciodată, așa că divorțase de J.J. și pornise pe 
cont propriu. Și se descurcase bine după divorț, mult mai bine 
decât în perioada cât fusese măritată. 

— La ce te gândești? o întrebă Jack când Cissy rămase tăcută. 

— La tatăl tău și... la Tanya. Nu însă ca la un cuplu. Nu uita că 
Tanya și-a depus demisia, n-am dat-o eu afară. Mi-a sugerat să 
mă adresez la școala de bone. De asemenea, era de părere că 
ar trebui să mă duc la psihiatru. 

Jack pufni disprețuitor. 

— Probabil că ar trebui s-o fac. Cissy zâmbi. Vreau să zic, uită- 
te și tu - te-am lăsat să te întorci acasă. 

— Asta a fost o dovadă de maximă înţelepciune din partea ta. 

— Mda. Oricum, cecul Tanyei e pe masă. Cissy intră în 
bucătărie și ciocăni cu un deget în plicul alb. Mă-ntorc în vreo 
două ore. 

— Nu poţi să fii sigură cu tipii ăia. 

Jack mai sorbi o gură de bere, puse sticla pe masă, după care 
îl lăsă pe Biji pe jos. 

— Pa! 

Femeia îl sărută în treacăt și Jack zâmbi larg. Cu o mișcare 
rapidă, o cuprinse în braţe și o sărută îndeajuns de lung și de 
apăsat ca s-o lase fără suflare și s-o facă să se gândească plină 
de dorinţă la recentele lor nopţi pasionale din dormitor. 

Jack se desprinse, apoi își luă berea cu un gest degajat, ca și 
cum n-ar fi simţit aceleași senzaţii precum cele care clocoteau 
prin sângele femeii. Bău cu nesat și o privi amuzat. 

— Ce-ţi mai place să aţăţi, Jack Holt, îl tachină ea. 


VP - 249 


— Mai stai puţin pe aici și ai să vezi și alte dovezi. 

— Promisiuni, promisiuni... mi-ar plăcea, dar știi și tu, am o 
întâlnire sexy cu trei scrobiţi care vor să vorbim despre 
testamente, fonduri, firme cu răspundere limitată, avantaje 
fiscale și... Doamne, cred c-o să mă distrez de minune! Va trebui 
s-amânăm asta pe altă dată. 

Cissy porni spre garaj și apăsă telecomanda pentru a 
deschide ușa rulantă. Sui în mașină și ieși cu spatele pe aleea 
de acces când o zări pe Sara venind cu automobilul spre 
propria-i casă. Femeia cobori, lăsând motorul pornit. Pe când 
mergea spre veranda din faţă, o văzu pe Cissy și flutură din 
braţ, apoi se opri. După încă o clipă, porni spre ea. 

Oftând în barbă, Cissy arboră un surâs și cobori geamul. 

— Hei, zise Sara, voiam să-mi cer scuze pentru ziua de ieri. 
Știu că treci printr-o perioadă teribilă. Uneori mă cam reped, 
fără să mă gândesc la consecințe. Imi cer scuze. 

— E-n regulă. 

Sara purta azi pantaloni de culoare espresso și o jachetă 
asortată, cu pulover crem cu anchior și o eșarfă din mătase roz, 
crem și gri, pe care și-o înfășurase în grabă în jurul gâtului. 

— Am o întâlnire cu clienţi, explică ea, dar a trebuit să mă- 
ntorc să iau niște documente. Slavă cerului că-i soare, cel puţin 
pentru moment. Și așa vânzările merg greu, darămite cu o 
ploaie torențială! 

— Clienţii din Philadelphia? 

— Nu, ăia au decis să vină peste două săptămâni. Sara o privi 
mai atentă. Te-ai răzgândit cumva în privinţa vilei? 

— Nu-mi aparţine ca să pot lua o decizie. 

— În regulă, dar după ce îţi va aparţine, promiţi că te gândești 
la mine? 

Insistența ei era de-a dreptul fascinantă. 

— Din câte ţin minte, comentă Cissy sec, le-ai dat deja 
avocaţilor cartea ta de vizită. 

— Sunt o ticăloasă, recunoscu Sara și râse ușor stânjenit, 
după care aruncă o privire spre mașina de poliţie cu șoferul ei 
voinic. Ce se-ntâmplă acolo? 

— Poliţia supraveghează casa în eventualitatea că și-ar face 
apariţia Marla. 

Femeia pufni. 


VP - 250 


— Mă surprinde că n-a venit și presa. Un reporter a sunat la 
mine la ușă să mă întrebe dacă nu pot să acord un interviu. 

— Și ai acceptat? 

— Nu v-am destăinuit secretele de familie, dacă de asta ţi-e 
teamă. Nu-i ca și cum aș fi știut ceva, dar m-am gândit că dacă- 
mi va apărea numele la știri, m-aș alege cu ceva reclamă 
gratuită. Spre consternarea lui Cissy, Sara continuă: Probabil că 
am fost super plictisitoare, fiindcă interviul n-a fost difuzat. 
Practic, am spus doar cât de grozavi sunteți tu și cu Jack și ce 
ghinion aţi avut cu toată publicitatea negativă care vă 
înconjoară, după care am întrebat - ah și, apropo, v-am zis că 
sunt agentă imobiliară? N-au mușcat nada. 

Cissy aproape că izbucni în râs. După aceea Sara o cercetă 
din cap în picioare și întrebă: 

— Mergi undeva special? 

— Mă întâlnesc fix cu unii dintre avocaţii ăia în privința 
succesiunii. 

— Aha! 

Chipul femeii păru plin de speranțe. 

— Sara, eu nu vând casa. 

— Poate că n-o vinzi azi. Poate că n-o s-o vinzi nici mâine, dar 
să nu spui niciodată „niciodată”. Se uită apoi la Jeepul lui Jack 
care era parcat pe stradă în fața casei, vizavi de mașina poliţiei. 
Se pare că Jack s-a-ntors. Face și el parte din protecţie sau e 
mai mult decât atât? 

— Poate că-i un pic din ambele. 

Sara încuviinţă din cap. 

— Oricum, este un tip care arată super și-și iubește copilul. 

— Încercăm să ne rezolvăm problemele, zise Cissy. 

— Deci toate poveștile alea despre divorţ n-au fost decât... 
povești? N-ai intenţionat de fapt să mergi până la capăt. 

— Ba am intenţionat, replică Cissy pătimaș, dar lucrurile s-au 
schimbat. 

— Pot să te-ntreb în ce fel s-au schimbat? 

— Toată chestia asta cu maică-mea... cu pierderea bunicii... 
mi-a schimbat perspectiva asupra situaţiei, înţelegi? Te face să 
te-ntrebi: Ce este familia? Ce este important? 

— Dar ai zis că Jack a avut o aventură extraconjugală. 

— M-am înșelat. 

— Da? arcui Sara o sprânceană. 


VP - 251 


Cissy își dădu seama că n-o credea. Treaba ei! Nu era 
obligatoriu s-o creadă. Nu trebuia s-o convingă pe Sara că ea se 
înșelase. Faptul că femeile se uitau la Jack „în felul acela” nu 
însemna că el acţiona pe baza invitaţiilor lor nerostite. Poate că 
Sara reacţiona acum ca și cum Cissy își îngropa capul în nisip 
pentru că ei înseși îi plăcea compania lui Jack, că începea să 
flirteze și să devină animată când el era în preajmă. 

— Trebuie să plec, rosti vecina și se retrase de lângă mașina 
lui Cissy. Spune-i lui Jack că mă bucur pentru voi amândoi. Și 
sper, de asemenea, că se va rezolva și situaţia cu mama ta. 

Cissy o privi pe Sara grăbindu-se către casa ei și simţi o furie 
pe care nu și-o putea explica pe deplin. Se autoanaliză și 
înțelese că furia se datora felului cum o trata Sara - ca și cum 
ea n-ar fi contat, de fapt, niciodată. Sara avea tendința de a 
nega importanţa lui Cissy fără măcar să-și dea seama. De parcă 
îl considera pe Jack marele trofeu iar pe Cissy nedemnă de 
dragostea lui, ba chiar de interesul lui. De parcă s-ar fi așteptat 
ca Jack să se trezească într-o bună zi și să înțeleagă ce greșeală 
comitea - că Cissy era prea tânără, prea neexperimentată, prea 
nesofisticată pentru unii ca Jack Holt. 

lar unele dintre nesiguranțele lui Cissy legate de Jack fuseseră 
declanșate nu numai de atitudinea Sarei, ci și de atitudinile 
altora. Larissa, de pildă. Ea ar fi trebuit să fie prietena lui Cissy, 
dar înţelegea acum prea bine că totul fusese o fantezie. Larissa 
o tolerase pe Cissy fiindcă era măritată cu Jack, dar la fel ca și 
Sara, n-o considera o ameninţare serioasă pentru obţinerea 
atenţiei bărbatului. Da, Cissy era măritată cu el. Da, Cissy îi 
născuse un fiu. Dar Jack nu făcea parte din liga ei: eram mai în 
vârstă, mai înţelept și prea inteligent ca să dorească în mod 
serios să fie cu ea „până ce moartea ne va despărţi”. Ambele 
femei considerau că era doar o chestiune de timp până când 
Jack va fi din nou disponibil pe piaţă; Cissy era convinsă în 
privinţa asta. 

lar ea nu făcuse decât să le confirme așteptările! 

Acum clătină din cap, refuzând să accepte adevărul. Fusese 
oare atât de afectată, atât de nesigură de propria-i valoare încât 
să creadă la fel ca ele? 

Jack îi spusese că ea se afla în căutarea iubirii necondiționate, 
o consecință a unei mame nepăsătoare, a unui tată egoist și a 
unei bunici distante. Poate că nu era chiar departe de adevăr. 


VP - 252 


Cu certitudine, Cissy îngăduise altor femei să se alimenteze din 
nesiguranțele ei legate de iubirea pe care i-o purta Jack. 

Cissy ieși cu mașina pe stradă și, îndreptându-se către centrul 
orașului, înţelese că acuzarea lui Jack de infidelitate devenise 
aproape o profeție auto-împlinită. Fusese sigură că el o va 
înșela, se așteptase la asta, bazându-se pe trecutul tatălui și 
fratelui său și de aceea îl îndepărtase atât de mult, încât Jack 
fusese cât pe-aci să o înșele cu Larissa. lar după aceea greșise 
din nou alungându-l din casă și cerând divorțul! 

Opri în faţa cafenelei Joltz, simțind că tocmai avusese un soi 
de revelaţie. Ca prin miracol, în fața ei apăru un loc de parcare 
și îl ocupă aproape din reflex. Mai avea ceva timp până la 
întâlnirea cu avocaţii. Timp destul pentru a lua o cafea și a 
profita de locul de parcare, care era aproape o necesitate în San 
Francisco atunci când devenea disponibil. 

Se simțea ușor ameţită. Atât de evenimentele din ultimele 
săptămâni, cât și de nivelul de conștientizare la care tocmai 
ajunsese. Dorea ca poliţia s-o prindă pe mama ei. Dorea să știe 
cum o ucisese Marla pe Eugenia sau cum îi orchestrase 
moartea. Dorea să fie rezolvată asasinarea lui Cherise. 

Dar era fericită să-l aibă pe Jack înapoi. Și hotărî că n-avea să 
mai lase niciodată ca altceva să-i despartă. 

Niciodată. 

Când intră în cafenea, Diedre și Rachelle erau în spatele 
tejghelei, lucrând de zor, așa că Cissy se așeză la coadă. O văzu 
în capătul opus al încăperii pe Selma așezată la una dintre 
măsuțele de lângă fereastră. Era cumva de așteptat. Nu putea 
să scape de ea. Dacă Cissy se afla aproape de cafenea, atunci și 
Selma era acolo. Zărind-o, femeia flutură din braţ și porni spre 
ea. Cissy gemu în gând. Nu se simțea pregătită pentru ca Selma 
să ducă „prietenia” lor la nivelul următor. 

— Bună, rosti ea, străduindu-se să-și umple glasul de 
entuziasm și eșuând mizerabil. 

— Ce elegantă ești! remarcă Selma. Unde mergi? 

Reușise să folosească tonul potrivit pentru ca întrebarea să 
pară degajată și admirativă, nu iscoditoare, totuși o irită pe 
Cissy la fel de mult. 

— Am o întâlnire financiară cu avocaţi. 

— Nu porţi blugi, ceea ce trădează imediat că nu intenţionezi 
să-ţi petreci după-amiaza scriind aici. 


VP - 253 


Selma părea foarte mândră de puterea ei de observaţie. Cissy 
ajunse în fața cozii și Rachelle îi zâmbi. 

— Ca de obicei? 

— Da, te rog. Și o brioșă. Din cele cu tărâţe și cu mere. 

— Am înţeles. 

Cissy se deplasă într-o parte să-și aștepte comanda și Selma o 
însoți de parcă ar fi fost prietene vechi. Incepu să-i povestească 
visul ei de a fi scriitoare, dar voia mai degrabă să fie romancieră 
decât să scrie pentru ziare și/sau reviste. Cissy se întrebă dacă 
nu cumva acela era motivul interesului femeii faţă de ea. Oare 
spera că ar putea s-o ajute în creaţii? Sau era altceva? 

Rachelle îi întinse cafeaua latté și o farfurioară cu brioșa, iar 
Cissy se duse la barul ce le înconjura pe chelnerițe, sperând că 
Selma va înţelege aluzia și se va duce la masa ei. 

— Stai să-mi iau și eu cafeaua, rosti însă Selma, după care-și 
strânse în grabă lucrurile și se instală pe taburetul de lângă 
Cissy. 

Alţi clienţi profitară și ocupară măsuţa eliberată, astfel că 
Cissy rămase în această companie nedorită. Rachelle îi aruncă o 
privire compătimitoare. 

Când Selma făcu o grimasă și se masă deasupra ochiului 
drept, Cissy încercă s-o ignore, dar după a treia repetare a 
gestului, se simţi obligată să întrebe: 

— Nu te simţi bine? 

— În ultimele două săptămâni am încercat să beau numai 
cafea decafeinizată, însă lipsa cafeinei îmi dă migrene. Adică 
asta cred că este. Credeam că din cauza cafeinei eram exagerat 
de încordată, dar fără ea e mai rău. Poate că n-ar conta dac-aș 
scăpa de probleme. 

Ridicase mingea la fileu, sperând să fie întrebată despre 
problemele ei, dar Cissy deja regreta că se lăsase târâtă în 
conversație. Confruntată cu și mai multe informaţii nedorite 
despre Selma, nu acceptă să muște momeala. O făcu însă 
Rachelle. 

— Ce fel de probleme? întrebă ea. 

— Din cele mai proaste. Cele care implică bărbați. 

Diedre o privi sceptică. 

— Ai probleme cu bărbații? ridică ea glasul pentru a se face 
auzită peste uruitul espressorului. 


VP - 254 


Cissy rupse o bucăţică din brioșă. Era ora prânzului, dar nu 
părea să-și regăsească pofta de mâncare indiferent ce ar fi 
făcut. 

— Exact, aprobă Selma. 

Părea cumva straniu să audă că Selma era implicată într-un 
soi de relaţie. Venise singură la înmormântare. La fel ca și 
Diedre, Cissy era oarecum surprinsă. Selma i se păruse o femeie 
singură, lipsită de legături sentimentale și poate chiar nici prea 
interesată de ele. Cu un fior scurt își dădu seama că făcuse 
presupuneri despre Selma, tot așa cum Sara și Larissa făcuseră 
presupuneri despre ea. 

— Cum poţi să ai încredere într-un tip? întrebă brusc Selma, 
de parcă ar fi dorit neapărat să afle răspunsul. Să ai încredere 
realmente în el? 

Rachelle o privi pieziș. 

— Asta-i una dintre întrebările alea de un milion de dolari. 

— Toate avem probleme, adăugă Diedre. 

— Poate că trebuie să ai puţină încredere? sugeră Cissy. 

— Tu ai încredere în soţul tău? o privi Selma curioasă. 

Cissy termină de mâncat brioșa, lăsând cam o treime pe 
farfurie, apoi își scutură palmele. 

— Este important într-o căsnicie zise ea și se ridică de pe 
taburet. 

— Dar tu ai încredere? insistă Selma. 

Diedre și Rachelle ascultau atente, de parcă abia așteptau 
răspunsul lui Cissy. 

— Da, am încredere. A durat un timp. Vreau să zic că o 
căsnicie... nu-i ceva ușor. Noi însă avem un fiu și o casă. 
Împreună. 

Selma păru să cadă pe gânduri. 

— Eu nu doresc decât ca el să fie mai mult timp alături de 
mine. O casă... Uau... Asta chiar c-ar fi grozav. 

— Tu ai două case, îi zise Rachelle lui Cissy. Dacă nu cumva 
amica ta, agenta imobiliară, își atinge scopul și vinde vila 
bunicii. 

Cissy clătină din cap. 

— Casa aia n-a fost de fapt niciodată a mea. Vreau să zic, da, 
am locuit acolo în copilărie și în adolescenţă, dar nu era un 
„cămin”, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun. 


VP - 255 


— Dar e o casă supercool, interveni Diedre cu o înflăcărare 
surprinzătoare. Trebuie să locuiești acolo. Nu mulţi oameni se 
bucură de o asemenea șansă. 

— N-a fost chiar așa grozav, îi potoli Cissy entuziasmul. Se 
pare că familia Cahill are necazuri în departamentul fericirii. 

Plecă apoi, înainte ca discuţia să poată continua, deoarece se 
simţea întotdeauna inconfortabil să vorbească despre familia ei. 
leși din cafenea și-și puse ochelarii de soare, ridicându-i pe șaua 
nasului. Soarele era puternic, deși părea că se îndrepta către o 
zonă a cerului acoperită cu nori. Era o adevărată încântare după 
ceața cenușie din ultimele săptămâni. Cissy întoarse fața spre 
cer și inspiră, iar o parte din griji dispărură odată cu schimbarea 
vremii. _ 

Avea încredere în Jack. Da, era adevărat. Il iubea și se simțea 
sigură alături de el, și asta era tot ce conta. 

Văzu apoi automobilul fără semne specifice, cu cei doi polițiști 
neclari înăuntru, cu motorul pornit, oprit în paralel cu un vehicul 
deja parcat lângă bordură, cu botul spre ea. Așadar o urmaseră 
până la Joltz și aveau s-o fileze neîndoios până la firma de 
avocatură. 

Nici nu știa ce să simtă. Sigur că da, era o protecţie, totuși... 
lisuse! Părea mult mai mult decât o simplă supraveghere... 
Părea aproape ca și cum ea ar fi fost suspecta... 

lritată, Cissy se duse la mașină, deschise portiera, sui la volan 
și răsuci cheia în contact. Pătrunse în trafic și văzu cum 
echipajul de poliție o urmează, lăsând câteva mașini între ei. 

— Ce porcărie, mormăi ea și se întrebă dacă nu cumva 
protecţia declarată de Paterno era o acoperire pentru cu totul 
altceva. 

xxx 

Jack șterse de pe faţa lui B.J. resturile de mâncare, îl ridică din 
scaunul lui înalt și-l așeză pe podea, unde acesta porni imediat 
în urmărirea lui Coco, care o zbughi în living. 

Bărbatul făcu curat în bucătărie, apoi plie căruciorul și-l 
rezemă de perete. 

— Haide, Biji! își strigă fiul care umbla după căţelușă dintr-o 
cameră în alta. Hai s-ajungem în parc până nu dispare soarele. 

Abilităţile de alergător ale lui Biji n-o îngrijorau pe Coco. 
Urechile și coada îi erau pleoștite, dar nu se lăsa prinsă așa ușor 
de puști. 


VP - 256 


Auzindu-l pe Jack, Biji coti brusc și se prinse de piciorul tatălui 
său pentru a evita căderea. 

Jack îl ridică, îl ţinu cu un braț lipit de piept, iar cu mâna 
cealaltă luă căruciorul. 

Porniseră spre ușă când auzi soneria de la intrare. 

— Tanya, zise Jack amintindu-și. 

II lăsă pe băiețel pe podea și deschise ușa. Nu era însă bona, 
ci tatăl lui. 

— Bună, tată. S-a-ntâmplat ceva? 

Jonathan ridică braţele auzindu-i tonul surprins. 

— Nimic, absolut nimic. Ştiam că te-ai mutat înapoi aici și nu 
erai la birou, așa că m-am oprit în drum. 

— Ai sunat la birou? 

Jonathan se aplecă spre B.J., dar băieţașul se smulse și fugi 
iarăși după Coco. 

— Voiam să te invit la prânz, zise Jonathan pe un ton relaxat. 

— Am mâncat deja cu B.J. - sandvișuri cu ton. Sunt babysitter 
cât timp Cissy se întâlnește cu avocaţii pentru succesiunea 
Eugeniei. 

— Ea când se întoarce? 

— In vreo două ore. 

— Și Tanya. 

Jack își privi cercetător tatăl. 

— Tată, nu pot să plec chiar acum. Ce s-a-ntâmplat? 

— Voiam doar să te văd. E un delict? 

Jack ignoră tonul defensiv al tatei. Il cunoștea foarte bine și 
era numai o chestiune de timp până ce Jonathan avea să ajungă 
la motivul real al vizitei. În general, exista un motiv ascuns. 
Uneori minor, alteori nu. 

— Biji și cu mine ieșim în parc. Dacă vrei, poţi să vii cu noi. 

— Nu, nu. O să dureze doar câteva minute. Amânaţi ieșirea în 
parc numai niţel, și gata. 

Jack aruncă o privire spre B.J., a cărui atenţie era fascinată de 
cățelușă. 

— Vrei o bere? își întrebă tatăl, gândindu-se că ar fi fost 
preferabil să-l asculte acum decât să amâne conversaţia pentru 
cine știe când. 

Jonathan acceptă sticluța cu gât lung. 

— Am stat de vorbă cu niște investitori în foraje petroliere din 
America Centrală și America de Sud, începu el. Eu stabilesc 


VP - 257 


legătura între oamenii cu bani și echipele operaţionale. Ştii ce- 
nseamnă asta? 

— Cauţi investitori în foraje speculative? 

Tatăl lui îl tapase de bani de nici nu mai știa de câte ori, 
întotdeauna cu promisiuni de randamente fabuloase ale 
investiţiei. În majoritatea cazurilor, Jack izbutea să se sustragă și 
să evite afacerile dubioase, însă Jonathan sosea regulat cu altă 
propunere nouă și promițătoare. 

— Intermediez niște afaceri și mă gândeam că poate ai vrea 
să te bagi și tu cât timp sunt noi și încă necunoscute. 

— Ar trebui să discut cu Cissy, iar acum nu-i momentul cel 
mai potrivit pentru noi. Trebuie rezolvate foarte multe - 
financiar vorbind - cu familia ei. 

Un nor traversă chipul lui Jonathan. 

— Mi-ar părea rău să ratezi ocazia asta, fiule. 

Surâsul lui Jack era neutru. Își lăsă tatăl să expună afacerea, 
cu înflăcărare, câteva minute, până ce B.J. se plictisi s-o mai 
fugărească pe Coco și se întoarse, se prinse de piciorul lui Jack și 
înălţă ochii spre el. 

Jack îl ridică în braţe, iar Jonathan continuă: 

— M-am gândit că revista ta ar putea publica un articol de 
profil despre mine. Să facă niște publicitate. Ar fi grozav dacă 
te-ai implica și tu. 

Jack auzise multe despre schemele de îmbogăţire rapidă ale 
tatălui său, unele interesante, dar cele mai multe nu. Din 
păcate, chiar și cele care ieșeau bine nu aveau șanse reale de 
succes și Jonathan nu dusese niciuna în zona profitului. Cu mult 
înainte de a obţine rezultate favorabile, pornea în urmărirea 
altei idei, altui vis. Uneori ].]. juca și el vreun rol, măcar periferic. 
Amândoi credeau că „lovitura cea mare” se afla imediat după 
colţ. 

— Realmente, este o oportunitate deosebită zise Jonathan 
probabil pentru a treia oară când B.J. începu să scandeze: 

— Parc. În parc. Parc! Parc! 

— Imediat, îl opri Jonathan ușor încordat, apoi se lansă în alte 
detalii. 

B.J. răspunse prin: 

— Acum, acum, acum! 

— Bryan Jack! se răsti Jonathan. 


VP - 258 


În spatele bonomiei tatălui său, Jack percepu o tensiune 
nervoasă. Probabil că afacerea recentă era foarte importantă 
pentru el; dar la urma urmelor, toate fuseseră așa. 

— NOI ÎN PARC! anunţă B.J., privindu-și insistent tatăl. 

— l-am promis, se adresă Jack lui Jonathan. Acum chiar că 
trebuie să plecăm. 

— ÎI duci mâine. 

— E important să-ţi respecţi promisiunile, rosti Jack cu 
subiînțeles. 

Jonathan se apropie de Biji și-l privi în ochișori. 

— Bine, omuleţule. Du-te acum și joacă-te niţel. Tati va fi gata 
într-un minut. 

— Nu, Bubu. 

— Tu să nu-mi zici mie „nu”. 

B.J. făcu o strâmbătură. 

— Și ţine minte că băieţii urâcioși nu mai merg deloc în parc. 

— Tată, îl preveni Jack și în secunda următoare băieţelul se 
lansă într-un urlet ca o sirenă. 

— Nu poţi să cedezi pur și simplu în faţa lui, rosti Jonathan 
iritat de zbieretul ce creștea în intensitate. Așa n-o să-nvețe 
niciodată nimic! 

— Decât cum să fie dezamăgit din nou și din nou? 

— Când putem purta o discuţie reală? Jack, trebuie să-nţelegi 
că asta-i ceva important pentru mine. 

— Tată... 

Jack se străduia să-l liniștească pe B.J., a cărui supărare se 
transformase în lacrimi. Jonathan ridică braţele ca și cum toţi ar 
fi conspirat împotriva sa, iar în clipa aceea soneria răsună din 
nou. 

De data asta în faţa ușii stătea Tanya. 

— Am venit să-mi iau cecul, rosti tânăra nesigur. 

B.J. ridică braţele ca spre o salvatoare, iar Jack, ușor reticent, 
i-l întinse bonei, care începu să-i vorbească gângurit. 

— Aia e, rosti Jonathan ușurat când băieţașul încetă să mai 
urle. 

— Noi în parc! îi spuse Biji Tanyei. Parc! 

Ea îl privi pe Jack. 

— Vrei să-l duc eu în parc? 

— Nu, este perfect. Tocmai ne pregăteam de plecare. Nu-i 
nevoie. 


VP - 259 


— Calul de dar nu se caută la dinţi, rânji Jonathan spre Tanya 
și-i zise lui Jack: Nu ţi-am spus că-i grozavă? 

Îi plăcea să-și asume meritul descoperirii ei. 

— Nu mă deranjează, urmă ea. 

— Ea este bona, declară Jonathan de parcă Jack ar fi fost 
înapoiat mintal. 

Jack tocmai se pregătea să-i explice că Tanya nu mai lucra 
pentru ei când surprinse uitătura tinerei. 

— Cu plăcere, spuse ea strângându-l pe B.J. la piept și 
zâmbind. Este un puști grozav, iar dacă tu ești ocupat, nu-i 
absolut nicio problemă. 

— Eşti sigură? N-a fost tocmai bine dispus azi, o avertiză Jack. 

— Cred că mă pot descurca. 

— Eşti o domnişoară minunată, zise Jonathan aruncându-i o 
privire caldă. 

Jack îi întinse Tanyei cecul, apoi duse căruciorul pliat până la 
mașina ei. Îl fixară pe B.J. cu centurile în scaunul special pe care 
tânăra îl avea montat pe bancheta din spate. 

— O să vi-l restitui, zise ea, fiindcă voi l-aţi cumpărat. 

— Îmi pare rău că relaţia n-a mers. 

Tanya ridică din umeri, fără să răspundă. B.J. flutură din mână 
din spatele geamului și, oftând profund, Jack se întoarse la tatăl 
lui, care se lansă imediat și entuziast în alte discuţii despre noua 
lui afacere. Jack regretă în gând că nu plecase cu bona și cu 
băieţelul, dar atenţia i se îndreptă pentru moment spre tatăl 
său, întrebându-se de câte ori va mai trebui să joace sceneta 
asta cu el. Era întotdeauna atac și apărare. Și, inevitabil, 
Jonathan avea să plece simțind că Jack nu era un „jucător de 
echipă” deoarece nu investise în cea mai recentă oportunitate. 

Acceptă până la urmă câteva reclame gratuite în revista sa și, 
treptat, Jonathan se destinse. Părea că ar fi dorit să mai încerce 
o abordare, însă Jack îl conduse la automobil, aruncând întruna 
priviri către soarele care de acum se lupta cu norii negri ce-l 
înconjurau. După aceea se uită la ceas și se încruntă. De cât 
timp plecase Tanya? 

— Băiatul e-n mâini bune, îl asigură tatăl lui când sui în 
mașină. Nu trebuie să-ţi faci griji cu Tanya. 

Jack îl privi îndepărtându-se pe stradă. Nu avea numărul 
mobilului Tanyei. Se întrebă dacă ar fi trebuit să se ducă în 
parcul cel mai apropiat ca să-i caute. Norii negri se dovedeau 


VP - 260 


învingători, înghițind soarele și întunecând cerul de parcă se 
apropia noaptea. Părea că dintr-o clipă în alta putea începe un 
potop. 

Tatăl lui avusese totuși dreptate într-o privință, își reaminti el: 
Tanya era o bonă capabilă. Problema lui Cissy cu ea se datora 
unei ciocniri între personalităţi, nu avea nicio legătură cu 
dragostea și cu grija ei faţă de B.J. 

În tot cazul, își dorea din tot sufletul s-o vadă întorcându-se. 

După ce trecură cincisprezece minute și primele picături mari 
de ploaie se sparseră pe sol, Jack nu mai putea rezista să 
aștepte, își luă haina și porni decis spre ușă. Inainte să se urce 
la volanul Jeepului, mașina lui Cissy apăru pe aleea de acces a 
casei și intră în garaj. Jack se întoarse într-acolo, ajungând la ea 
tocmai când cobora din automobil. 

— Biji e-n mașina ta? întrebă Cissy. 

— Nu. 

— L-ai lăsat în casă? 

Ploaia se dezlănţui torențială, răpăind pe caldarâm, cu 
picăturile ricoșând ca alice argintii. Jack intră repede în garaj 
lângă Cissy și amândoi priviră torentul neașteptat, iar el explică: 

— Este-n parc cu Tanya. 

— Cu Tanya? 

— Da, a trecut tata pe aici și imediat după aceea a venit 
Tanya să-și ia cecul. Tata voia să stea de vorbă cu mine și ea s-a 
oferit să-l ducă pe Biji în parc, așa că am fost de acord. Urma să- 
i caut după plecarea tatei. 

— Și de cât timp au plecat? Sper că l-a adus înapoi la mașina 
ei înainte să-nceapă potopul ăsta. Cissy își luă poșeta, apoi se 
mai uită o dată la ploaie. Vin cu tine. 

— Poate c-ar trebui să stai, în cazul în care se întoarce Tanya. 

— Parcul nu-i chiar așa departe. O să ne aștepte dacă nu ne 
intersectăm. 

Porniră în fugă spre mașina lui Jack, însă ploaia îi udă până la 
piele... 

— Despre ce mai voia taică-tău să vorbească? Să vindeţi 
gheaţă eschimoșilor? 

— In esenţă, da, aprobă bărbatul. 

Cissy îi auzi resemnarea din glas când se urcă în Jeep. 
Amândoi știau la fel de bine că tatăl lui era un neserios de mare 
clasă. 


VP - 261 


Echipajul de poliţie lipsit de însemne caracteristice apăru de 
după colț când Jack sui la volan. Ambii soţi îl priviră, apoi 
parcurseră distanţa scurtă până la parc. Mașina Tanyei nu se 
zărea nicăieri. 

Ocoliră parcul, privind prin ploaia argintie ce bătea în faţa lor 
în perdele vălurite. Nu se zărea ţipenie de om. Parcările erau 
pustii, locul fusese părăsit după sosirea ploii. 

— Nu s-ar fi putut duce în alt parc? întrebă Jack. 

— Asta ar fi cu adevărat o surpriză de proporţii. Tanya alege 
calea minimei rezistenţe. Parcul ăsta-i cel mai apropiat. Poţi să- 
mi dai mobilul tău? 

Jack i-l întinse și Cissy formă numărul Tanyei din memorie. 
Sună de câteva ori, după care intră pe mesageria vocală. Cissy 
închise și mai sună o dată, sperând că tânăra va răspunde 
văzând două apeluri consecutive sosite de pe același telefon. Și 
de data asta intră pe mesageria vocală. La sfârșitul semnalului 
sonor, ea zise: 

— Tanya, sunt Cissy. Știu că B.J. e cu tine, dar plouă cu 
găleata. Poţi să-l aduci înapoi? Jack și cu mine am pornit în 
căutarea voastră, însă nu sunteți în parc. Mulţumesc că l-ai scos 
tu din casă, dar avem lucruri de făcut. Îl vrem neapărat înapoi. 
Mulţumesc. 

Închise apoi, stăpânindu-și panica tot mai accentuată. Jack 
era încruntat. 

— Vrei să ne-ntoarcem acasă? 

— Nu-mi pot imagina unde sunt. Femeia își apăsă 
încheieturile degetelor de buze. Ar fi trebuit să se-ntoarcă 
imediat după începerea ploii. Biji ar fi trebuit să fie acasă. 

— Parcă mai există un parc, la vreo cinci străzi mai departe, 
nu? Cu mai multe leagăne. 

— Da... 

Cissy simțea că respiraţia îi era captivă în plămâni. 

— Hai să mergem acolo, zise Jack și-i aruncă o privire 
neliniștită. Tanya are totdeauna grijă de el. Poate că s-au dus să 
cumpere îngheţată sau altceva. 

Ea nu răspunse. N-ar fi trebuit s-o accepte niciodată pe Tanya 
ca bonă a lui B.J., n-ar fi trebuit să-l asculte niciodată pe 
Jonathan. Socrul ei nu se pricepea deloc să judece oamenii. Nici 
pe departe! Era deplorabil. Un escroc ordinar. Și un afemeiat. 
Probabil că avusese o relaţie și cu Tanya! 


VP - 262 


lar acum fiul ei dispăruse! 

Se luptă să nu cadă pradă paranoiei. Wu intra în panică. Nu-ţi 
pierde autocontrolul. Tanya nu era perfectă, totuși îl iubea pe 
Biji. Nu pusese niciodată la îndoială acest lucru. 

— Cum a mers cu avocaţii? o întrebă Jack. 

Ea îi înţelese tentativa de a o împiedica să intre în panică, dar 
asta nu făcu decât să-i sporească anxietatea. 

— A fost bine. Unchiul Nick e executorul testamentar, dar asta 
știam deja. Uite-i! 

Prin ploaie, Cissy zări o femeie care ţinea în braţe un copil 
învelit într-o haină neagră și care se grăbea să ajungă pe 
trotuarul de lângă celălalt parc. 

— Aia nu-i haina lui B.J., își dădu ea seama și fiorul de ușurare 
se destrămă brusc. 

— Și nici ea nu-i Tanya. ` 

Jack întoarse mașina și porni spre casă. Inainte să fi oprit 
complet, Cissy sări din Jeep și fugi în locuinţă. 

B.J. nu era înăuntru. Nici Tanya. 

— Unde l-ar mai fi putut duce? întrebă Jack. 

— Nicăieri altundeva. la stai așa... poate la apartamentul ei? 

Cissy ieși în goană pe ușa casei. 

— Ştii adresa? 

O repetă pe dinafară și Jack acceleră imediat. Tanya locuia 
dincolo de aeroport; nu era foarte departe, însă aveau senzația 
că densitatea traficului îi împiedica în mod deliberat să ajungă 
mai repede la destinaţie. 

lar asta era îndeajuns pentru Cissy să simtă că înnebunește, îi 
venea să urle din cauza întârzierilor. 

— Haide... haide... 

Merseră în tăcere câţiva kilometri: Jack atent la fiecare 
posibilitate de a face o depășire pentru mai câștiga câţiva metri, 
iar Cissy străduindu-se să rămână calmă. In cele din urmă, 
femeia realiză cu un glas stins: 

— E ilogic. Tanya nu l-ar fi dus pe Biji la ea acasă. De ce ar fi 
făcut-o? Au fost o singură dată acolo, ca să-și ia ea niște haine 
fiindcă apăruse o întâlnire neprevăzută. 

— Vrei să căutăm altundeva? 

— Nu, nu, mergi mai departe. Trebuie s-ajungem acolo. Nu 
știu! Îmi vreau pur și simplu fiul. Vreau să fie întreg și sănătos. 

— Stai liniștită, n-a pățit nimic. 


VP - 263 


— De unde știi? 

Femeia era în pragul isteriei. 

— E cu Tanya. O să aibă grijă de Biji, rosti Jack de parcă ar fi 
recitat o mantra. 

Opriră în scârţâit de frâne lângă complexul de apartamente al 
Tanyei și Cissy se uită cu atenţie în parcare. 

— Uite-i mașina! 

In parcare nu mai exista alt loc liber, așa că Jack dădu ture, 
căutând unde să oprească. Ploaia se revărsa peste parbriz cu 
atâta putere, încât avea impresia că se afla în interiorul unei 
spălătorii pentru mașini. 

— Fir-ar a naibii de vreme, bodogăni el. 

— Lasă-mă să cobor! zise Cissy strângând puternic mânerul 
portierei. 

— Stai numai o secundă. 

— Te rog, Jack... 

Lui Cissy îi clănțăneau dinţii. 

— Ușurel, Ciss. O să-l găsim. 

Bărbatul opri în cele din urmă Jeepul într-o zonă marcată cu 
„Parcarea interzisă”. 

— Mai dă-i naibii, zise el și trase frâna de mână. 

Cissy deschise portiera. 

— O să mă duc eu, spuse Jack. Tu stai aici... 

— Nici vorbă! 

Cissy o rupse la fugă, traversând strada spre complexul de 
culoarea cafelei cu lapte, o monstruozitate paralelipipedică ce 
părea construită la sfârșitul anilor 1960 sau începutul anilor 
1970, evitând noile și mai stringentele restricții edilitare. 

Ploaia curgea peste ea ca un potop, udând-o leoarcă. Cissy 
alergă către poarta din fier forjat ce ducea în curtea interioară a 
complexului. Iniţial aceasta avusese o încuietoare electronică, 
astfel că vizitatorii trebuiau să sune pentru a li se deschide prin 
interfon, dar încuietoarea aceea se stricase, și nu de ieri de azi. 

Cissy împinse poarta, urmată imediat de Jack, se grăbi spre 
ușa Tanyei și apăsă pe clanţă. Era încuiată. 

— Tanya! strigă ea și bătu în ușă cu putere. Ești acolo? Tanya! 
Deschide! 

Așteptă câteva clipe, ţinându-și respiraţia. După aceea Jack 
lovi și el cu pumnii în panourile ușii, răcnind și mai tare: 

— Tanya! Suntem Jack și Cissy. Eşti bine? Ți-am telefonat! 


VP - 264 


Se auzi sunetul unei ferestre care se deschise în stânga lor. 

— Hei, rosti un glas feminin morocănos de la apartamentul 
vecin, ce faceţi aici - încercaţi să treziți morţii? Eu lucrez în 
schimbul trei. Mai încet, ce naiba! 

— Aici locuiește bona mea, zise Cissy dintr-o răsuflare, și-l are 
pe fiul meu. Nu putem să dăm de ea. Mi-e tare frică să nu se fi 
întâmplat ceva. 

— Stai cuminte, am eu o cheie de rezervă. Tanya și cu mine 
am făcut schimb de chei... pentru orice eventualitate. Acum 
pare să fie o asemenea eventualitate. 

Cissy se legăna de pe un picior pe celălalt. Ar fi vrut să urle la 
vecina aceea să se grăbească. Jack stătea ca o santinelă lângă 
ușă, cu braţele încrucișate peste piept, cu o expresie impasibilă. 

In cele din urmă, o femeie de vreo treizeci de ani deschise ușa 
propriului său apartament, își trecu degetele unei mâini prin 
părul răvășit și miji ochii la Cissy și Jack. 

— Cred că plouă ca la balamuc. 

— Te rog... începu Cissy. 

— Bine, bine, păreți niște oameni destul de normali. 

Il cercetă pe Jack din cap până-n picioare și apoi își netezi 
grijulie halatul. Nu le dădu cheia, ci descuie chiar ea ușa Tanyei. 

Cissy se repezi înăuntru, dar Jack, mai rapid, intră primul, 
înainte ca femeia să poată reacţiona, îi lipi fața strâns de pieptul 
lui. 

— leși, se adresă apoi vecinei. Aici a fost comisă o crimă. 

— Poftim? icni Cissy. 

Se zbătu, se eliberă și-l împinse pe Jack într-o parte, cuprinsă 
de o spaimă teribilă. O crimă? 

— B.J.? șopti ea fără putere. 

Fiul ei nu se zărea însă nicăieri. 

In centrul camerei, Tanya zăcea întinsă pe podea cu faţa în 
sus. 

Cercul negru și înfricoșător al unei găuri provocate de glonț i 
se căsca între ochii surprinși. 

CAPITOLUL 18 

— Unde-i B.J.? ţipă Cissy, cu inima bătându-i nebunește, 
simțind că era gata să leșine dintr-o clipă în alta. 

Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, Doamne! Trebuia să fie aici pe 
undeva. Trebuia! Se uită la trupul Tanyei, la sângele care se 


VP - 265 


prelingea de pe fruntea ei, la ochii ce se holbau fără să vadă 
spre tavanul apartamentului sărăcăcios. 

— Dumnezeule... murmură vecina și se retrase, iar Cissy porni 
în fugă, căutând, cercetând din priviri toate ungherele și 
cotloanele apartamentului ordonat, cu două camere. 

B.J. trebuia să fie aici. Trebuia! 

— Sună la 911, se adresă Jack vecinei care se retrăgea. 

— Biji! strigă Cissy și disperarea îi răsuna limpede în glas. 

Pe polita șemineului, ticăia un ceas vechi cu cuc. Cissy 
străbătu pentru a doua oară holul scurt și deschise ușa 
dressingului din dormitor. Nu găsi nimic, se lăsă în genunchi și 
se uită sub pat. Văzu valize și un sac din plastic cu haine de 
vară, dar niciun copilaș. 

— Biji, șopti ea, unde ești? 

Și dacă nu era aici? 

Nu existau chiar atât de multe locuri în care s-ar fi putut 
ascunde. 

Și dacă... Oh, Doamne... Detesta să se gândească la asta, dar 
dacă cel care o împușcase pe Tanya îl luase pe B.J.? Nu putea să 
se gândească la asta. Nu încă. Se ridică în picioare și intră în 
baia minusculă. Cu inima bubuind, pe jumătate îngrozită că i-ar 
putea găsi trupușorul lipsit de viaţă pe porțelanul rece, trase 
brusc perdeaua dușului, aproape rupând plasticul din cârligele 
metalice. 

— Eu mă uit pe afară, o anunţă Jack din altă cameră. 

Cu excepţia unei pete vizibile de rugină, cada era goală. Abia 
se abţinu să nu cadă în genunchi. Nu știa dacă să fie ușurată 
sau îngrijorată. Dorea un singur lucru - pe fiul ei. 

Te rog, te rog, te rog, tine-l sănătos. Ajută-mă să-l găsesc, se 
rugă ea în gând și reveni în bucătărie, ferindu-și ochii de corpul 
Tanyei. Prin ușa glisantă din sticlă îl văzu pe Jack afară, în 
curticica unde erau depozitate un grătar ruginit și ghivece cu 
flori moarte de anul trecut. Ploaia nu contenise. Nu se zărea însă 
nici urmă de vreun copil. 

Cissy își stăpâni groaza. Cel care o ucisese pe Tanya nu l-ar fi 
luat pe Biji. Nu i-ar fi făcut niciun rău. Ar fi fost lipsit de orice 
rațiune. 

Sau nu? 

Un fior la fel de întunecat ca miezul nopții îi învălui sufletul. 


VP - 266 


Cu maxilarele încleștate, cu pielea întinsă pe osatura feţei, 
Jack se întoarse în casă și clătină din cap. 

— l-am verificat mașina. E descuiată, dar n-am găsit nimic. 

— Trebuie să fie aici, rosti Cissy ca și cum ar fi vrut să se 
convingă singură. Trebuie să fie. 

Dorindu-și din toată inima să-și găsească băiatul, deschise 
ușa unei cămări. Mături, detergent, prosoape de hârtie și câteva 
conserve umpleau rafturile. 

Palmele lui Jack o prinseră de umeri în timp ce ea se uita 
pierdută în cămăruţța goală. 

— Nu-i aici. 

Genunchii ei aproape că cedară. 

— Nu se poate, murmură Cissy în stare de șoc. 

Intreaga ei lume se rotea ca un carusel. Cum de îngăduise ca 
fiul ei să fie prins în coșmarul ăsta oribil? Cum îl lăsase să 
ajungă în pericol? Dacă i se-ntâmpla ceva lui Biji... Oh, Doamne, 
nu putea să se gândească la așa ceva. N-avea s-o facă. 

— Trebuie să-l găsim! 

Dar unde? Doamne Dumnezeule, unde era? | se tăiase 
răsuflarea, abia se putea auzi peste bătăile panicate ale inimii. 

Jack o trase lângă el, o strânse la piept și-i șopti la ureche: 

— O să-l găsim, Ciss, îți promit. 

Femeia clocotea de furie și de frustrare. 

— Cum l-ai putut lăsa să plece cu Tanya? strigă ea și se roti 
spre Jack, gata să lovească în orice, să acuze pe oricine. 

El tresări. 

— Nu începe cu asta, Cissy. Nu acum. 

— Dacă nu te-aș fi prevenit. Ți-am spus că era... era... 

— Ai spus că aveai încredere în ea, îi reaminti bărbatul, 
reproducându-i cuvintele și Cissy știu că el avea dreptate. 

— Oh, șopti și glasul i se frânse, mi-e atât de frică. Mi-e 
groaznic de frică pentru Biji. 

Măruntaiele păreau că i se lichefiaseră, dar știa că Jack avea 
dreptate. B.J. dispăruse și se afla cel mai probabil în mâinile 
ucigașului Tanyei. Scenarii îngrozitoare cu fiul ei înspăimântat - 
pradă durerilor, fricii, pierdut și singur - îi fulgerau prin minte. 
Copilul avea s-o caute, iar ea nu era acolo. Cissy izbucni în 
lacrimi. O spaimă rece și nemiloasă îi invadă tot corpul când 
Jack o conduse în living. 


VP - 267 


— O să-l găsim. B.J. va fi în siguranță. Trebuie să crezi asta, 
Cissy. Ai înţeles? 

Ea încuviinţă în tăcere, impunându-și să fie puternică. 

— Ai sunat la poliţie? o întrebă Jack, încruntându-se, pe vecina 
care reapăruse. 

— Eu... 

Clătină din cap. 

— Pentru Dumnezeul! 

Jack își scoase mobilul și tastă grăbit. 

Cissy se uită la corpul Tanyei întins pe carpetă, cu sângele 
băltind sub ea. Era al doilea pe care-l văzuse în ultima lună. 
Semăna tare mult cu trupul lui Buni. Stomacul i se revoltă și icni, 
abia izbutind să nu vomite. Acidul o arse pe gât. Ce se- 
ntâmplase aici? De ce le răpise Tanya copilul și de ce fusese 
ucisă? Totul era irațional. 

Marla... Ea este-n spatele tuturor crimelor... O știi prea bine. 
Este o psihopată. 

O spaimă nouă i se furișă prin vene. 

Marla nu i-ar fi făcut niciun rău lui B.J. Nu i-ar fi făcut rău 
nepotului ei. 

Totuși crezi că ea a ucis-o pe Buni, nu? 

Si pe Rory, propriul ei frate? 

Si cum stă treaba cu Cherise? 

De ce s-ar opri acolo? 

De ce să nu-i ucidă și pe Tanya și pe B.].? 

— Nu! rosti Cissy cu glas tare, alungându-și gândurile rele. 

Jack, cu telefonul la ureche, tresări și se întoarse către ea. 

— Ce-i? întrebă el. 

Cissy nu apucă să răspundă, deoarece auzi un glas dinspre 
mobilul soțului ei - operatoarea de la serviciul 911. 

Ochii albaștri ai lui Jack erau mai sobri ca niciodată. O privea 
pe Cissy, dar vorbea în receptor: 

— Mă numesc Jack Holt și raportez o crimă. O femeie este 
moartă și a dispărut un copil. Victima este Tanya Watson și este 
bona noastră. Este moartă în apartamentul ei. Se pare că a fost 
împușcată și... și ea îl avea pe fiul meu, pe fiul nostru, Bryan 
Jack Holt, care a dispărut. Poftim? Adresa? 

Se uită la Cissy care îi dădu adresa și Jack o repetă, apoi 
adăugă: 


VP - 268 


— Trimiteţi o ambulanţă și ajutoare. Avem nevoie de ajutor... 
Oh... staţi... 

Privi prin ușă către parcare, unde o mașină intra într-un spaţiu 
rămas gol. 

Cissy recunoscu echipajul de poliție fără însemne distinctive și 
pe bărbaţii dinăuntru, polițiștii care-i filau casa și o urmăreau. 

— Sunt aici, zise Jack și închise când cei doi ieșiră în grabă din 
mașină, cu pistoalele în mâini, cu priviri neînduplecate pe chip. 

Ploaia începuse să se domolească în cele din urmă. Un latino- 
american înalt cu păr ferchezuit și chip bătucit intră pe ușă și 
răcni: 

— Toată lumea afară! Imediat! Oh, Doamne. 

Ingenunche lângă corp și-i căută pulsul, apoi ridică ochii și 
clătină din cap spre partenerul lui care se apropiase. 

— E moartă. Raportează și securizăm zona. Incepe să vorbești 
cu vecinii și vezi dacă au auzit ceva. După aceea sună-l pe 
Paterno. 

— E deja la telefon, zise celălalt detectiv, mai robust, ţinând 
un mobil la ureche. 

— A dispărut fiul nostru, zise Jack. A fost aici cu Tanya și nu-l 
putem găsi. 

— L-aţi căutat? 

Jack încuviinţă din cap. 

— Trebuie să părăsiţi apartamentul... Vă rog să așteptați pe 
verandă. 

— Dar el nu-i aici, interveni Cissy. L-am căutat peste tot. 
Trebuie să-l găsim. 

— Voi căuta și eu, dar trebuie să ieșiţi. Aceasta este scena 
unei crime. Făcu semn din mână spre Cissy și Jack. Într-un minut 
vă vom lua și declaraţiile... Da? zise el după aceea în telefon. 
Sunt O'Riley, își dădu numărul legitimaţiei, apoi zise: Detectivul 
Perez și cu mine ne aflăm la locul unei posibile omucideri. O 
femeie moartă. Noi am ajuns primii. Îi filam pe Cissy și Jack Holt. 
Ridică privirea spre Jack, care rămăsese lângă ușă: Numele 
victimei? 

— Tanya Watson, repetă Jack. Era încruntat, buzele i se 
subțiaseră ca o lamă de cuţit, iar un mușchi îi zvâcnea în 
maxilar. Este bona noastră, am sunat deja la 911. 

O'Riley aprobă din cap. 


VP - 269 


Rezemată de zidul exterior al apartamentului, Cissy se strădui 
să gândească limpede, să-și vină în fire, deși ar fi dorit să se 
fărâme într-un miliard de fragmente. Nu-și putea permite așa 
ceva. Nu avea timp. Trebuia să-și salveze fiul. Dar de ce anume? 
De cine anume? 

— Tanya Watson e moartă, mormăi O'Riley... Poftim? Nu știu 
toate detaliile. Abia am ajuns la locul crimei. Soții Holt spun că a 
dispărut copilul lor, care era cu victima. 

Se întoarse către Cissy și Jack, privindu-i peste marginea de 
sus a ochelarilor cu rame de sârmă, și Jack încuviinţă din cap. 

— Da, exact, îi zise polițistul lui Paterno. Da, situaţia e sub 
control, dar avem nevoie de mai mulţi oameni, nu doar pentru 
investigare, ci și pentru căutare. Bine. 

Apăsă o tastă și se adresă lui Jack și Cissy: 

— Sunt pe drum și alte echipaje. Mai lăsaţi-mă un minut. 

Tastă alt număr și purtă încă o conversaţie, similară cu cea 
anterioară. 

Țipetele sirenelor sfâșiară văzduhul. Pentru prima dată, Cissy 
observă că vecinii se uitau pe ferestre ori stăteau în pragurile 
ușilor, în timp ce alte vehicule de urgenţă urlau pe stradă. 

Totul părea suprareal și ușor difuz. 

Un avion cu reacţie vui peste capetele lor, decolat de pe 
aeroportul din apropiere. 

— Când vor sosi, vorbi O'Riley în telefon, vom începe cu 
vecinii și locul crimei... Da. 

Închise și se întoarse către Cissy, Jack și vecina Tanyei: 

— Vom avea nevoie de declaraţii de la dumneavoastră și de la 
toți vecinii. Locuiţi alături? o întrebă pe vecină, care se identifică 
drept Corinne Glenn. 

— Da. 

— Aţi auzit împușcătura? 

— Nu... Adică, poate. Nu sunt sigură. 

— Cum adică? se încruntă O'Riley. 

Lui Cissy nu-i venea să-și creadă urechilor. Toţi stăteau aici, 
sub copertina verandei, și puneau întrebări, deși cineva îi răpise 
copilul. 

— Nu aveţi de gând să-mi căutaţi fiul? Trebuie să-ncepem 
imediat! Trebuie să-l găsim! Nu putem... nu putem sta aici și 
pălăvrăgi. Răpitorul se-ndepărtează. Nu-nţelegeţi? Ucigaşul 


VP - 270 


Tanyei... Glasul i se frânse. Cel care a făcut asta, care a 
împușcat-o, l-a... l-a luat pe B.J. Mi-a răpit copilul! 

Tonul glasului i se ridică întruna și gâfâia, respirând greu, abia 
observând că un echipaj de poliţie sosise și că polițiști în 
uniforme întindeau benzi și baricade în jurul scenei crimei. Și 
mai multe sirene. Și mai multe mașini de poliţie. O ambulanţă, 
cu sirena urlând asurzitor, pătrunse în parcare în scârțâit de roţi 
și frâne. 

O'Riley aprobă din cap, iar în ochi, acoperiri de lentilele 
ochelarilor, i se citea îngrijorarea. 

— Asta încercăm să facem, doamnă Holt. Dar avem nevoie de 
informaţii. Dacă puteţi avea puţină răbdare... 

— Să am răbdare? Ești nebun? N-avem timp pentru răbdare. 
Cine știe unde-i copilul, ce i se-ntâmplă! 

Își stăvili lacrimile și se împotrivi imboldului de a se nărui. Se 
uită cu disperare de la poliţist la soţul ei. 

— Jack, spune-le! 

— Până și câteva minute pot să conteze, rosti Jack încruntat. 

— Suntem perfecţi conștienți de asta, domnule. De îndată ce 
am securizat locul crimei, vom bate din ușă în ușă. Credeţi-mă, 
doamnă și domnule Holt, dorim să vă găsim fiul. 

Purtând truse în mâini, investigatorii criminaliști intrară în 
apartamentul Tanyei, locul căruia ea îi spunea „cămin”. Inima lui 
Cissy se îndreptă spre tânără. Totuși, de ce îl luase Tanya pe 
Biji? De ce-i răpise copilul? Sosiră și mai mulţi investigatori, mai 
mulți polițiști care roiau în jurul camerei, bărbați în uniformă ce 
țineau la depărtare mulţimea curioasă. Cissy simţea realmente 
cum se scurgea fiecare secundă. Spre marea ei oroare, apăru și 
o dubă TV, care parcă ilegal pe stradă. Pentru mass-media, așa 
ceva însemna știri. Așa ceva. Coșmarul ei cel mai îngrozitor. 

— Vă rog, șopti abia auzit. 

— Detectivul Paterno a pornit încoace, anunţă Perez. 

— Doamnă Glenn, zise O'Riley, aţi auzit sau nu o 
împușcătură? 

— Am auzit ceva. Un pocnet puternic. Dormeam. Lucrez în 
schimbul trei. Am crezut c-a fost rateul unei mașini sau poate 
ceva de la televizor. Nu mi-am dat seama... Privirea îi lunecă 
spre ușa deschisă a apartamentului, unde Tanya zăcea pe 
carpeta verde... N-am știut. 

— Aţi văzut vreun copil? 


VP - 271 


Femeia clătină din cap. O'Riley intră înapoi în apartament, iar 
Perez întrebă: 

— Aţi observat ceva, sau pe altcineva? Vreo persoană? Vreo 
mașină? 

— Nimic. 

Cissy simţi braţul lui Jack cuprinzând-o după umeri. 

— Care este mașina victimei? 

— Aceea, arătă Jack mașina din parcare. Subaru acela. 

— Da, ea este... însă... Cissy privi cu atenţie mașina. Tanya 
avea întotdeauna scăunelul lui B.J. pe bancheta din spate. N-am 
văzut niciodată mașina fără el. Și nu l-am văzut în apartament. 

— Era în mașina ei după-amiază, când l-a luat pe BJ., 
confirmă Jack. 

— Credeţi că ucigașul s-a mai sinchisit să ia un scăunel de 
copil? întrebă O'Riley. 

— Cineva s-a sinchisit, replică Cissy. Cel care mi-a răpit 
copilul. 

Polițistul părea sceptic. | se părea o aiureală. Cineva o ucisese 
pe Tanya, după care pierduse timp cu scăunelul pentru copil, ca 
să-l răpească pe B.J. 

Cissy simțea că va muri dintr-o clipă în alta. Tremura din tot 
corpul și lacrimile îi șiroiau pe față. Unde era B.J? Unde era 
neprețuitul ei copilaș? Doamne Dumnezeule, te rog, ține-l 
sănătos! 

— Vom avea nevoie de o fotografie a fiului dumneavoastră. 

— Am eu una, se grăbi Jack și-și scoase portofelul din 
buzunarul de la spate. 

O poză cu Biji zâmbind larg, care fusese făcută la Crăciun, 
umplea compartimentul din plastic. O scoase și i-o întinse 
polițistului. 

Inima lui Cissy se frânse din nou. 

Cine ar fi făcut așa ceva copilașului ei? Și de ce, oh, Doamne, 
de ce? 

Genunchii i se înmuiară și Jack o prinse, o ţinu strâns, o ajută 
să rămână în picioare. Intr-un colțișor îndepărtat și înspăimântat 
al minţii, Cissy se întrebă dacă avea să-și mai revadă fiul 
vreodată. Teama o paraliza. Disperarea o încremenea. 


Copilașul ei se afla în mâinile unui ucigaș. 
xxx 


VP - 272 


— Fir-ar să fie! zise Paterno închizându-și telefonul și luând 
tocul pistolului de pe spătarul scaunului. Fir-ar al naibii! 

Smulse jacheta din cuier și porni în trombă spre biroul lui 
Quinn. 

— De ce-njuri? întrebă femeia, luându-și jacheta. Cazul Cahill? 

— Bona a fost ucisă, iar copilul a dispărut. 

— Care copil? 

— Fiul lui Cissy Holt. 

leșise în sala principală, îndreptându-se către ieșirea din 
secție, urmat îndeaproape de Quinn. 

— Stai așa! Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu știu încă toată povestea. Tocmai a sunat O'Riley. El și 
Perez o filau pe Holt, dar cumva bona și copilul au plecat de 
acolo. Fir-ar să fie, nu mă gândisem la asta, bodogăni el în 
barbă. 

Deschise ușa spre ceea ce mai rămăsese din zi. Lumina 
soarelui pălea, crepusculul se întindea peste oraș și la orizont se 
zăreau nori. 

— Conduc eu, zise Quinn și Paterno nu protestă. 

Mașina ei mai mică se descurca mai ușor prin traficul orei de 
vârf. Femeia puse girofarul poliţiei pe capotă și sui la volan. 
Detectivul trecu pe locul din dreapta al Volkswagenului Jetta și 
abia își fixase centura de siguranţă când ea demară, ieși din 
parcare și pătrunse pe stradă. 

— Mergem spre sud, anunţă Paterno. Crima s-a întâmplat în 
apartamentul bonei, Tanya Watson, dincolo de aeroport. la să 
vedem, am scris aici adresa. Se uită la foaia pe care o rupsese 
din blocnotesul de pe biroul său și citi adresa cu glas tare. Pe 
lângă Burlingame, preciză el. 

— Am înţeles. Am locuit o vreme în zona aia. 

— Când? 

Quinn îl privi cu coada ochiului. 

— În altă viaţă. Nu mai întreba. 

Paterno nu mai întrebă; femeia era foarte rezervată în privinţa 
vieţii ei private, așa că oricum n-ar fi putut afla nimic. ȘI, de 
fapt, detectivul nu era preocupat de trecutul ei, cel puţin nu în 
clipa de față. Scotoci prin buzunar, găsi un pachet de chewing- 
gum și-i întinse o lamă lui Quinn. Ea clătină din cap și depăși o 
autocisternă, apoi intră pe autostrada 101. Paterno desfăcu 
ambalajul unei lame și încercă să se concentreze, în vreme ce 


VP - 273 


vehicule rămâneau în urma lor precum contururi încețoșate. De 
ce s-o fi omorât pe bonă? Asta nu se potrivea deloc în teoria lui 
despre Marla Cahill. 

— Ai reușit s-ajungi la cineva care a lucrat în Cahill House 
când a născut Marla Amhurst - personal sau voluntari? 

— Am stat de vorbă cu cinci-șase persoane, care n-au vrut să 
spună nimic rău despre Cahill House. Se ascund în spatele 
arhivelor confidenţiale și a drepturilor pacienţilor, însă mai am 
trei nume la care n-am ajuns deocamdată - dacă mai sunt în 
viaţă. O asistentă de acolo a plecat din regiune și mi se pare că 
acum locuiește în Boise. O altă asistentă este în Oakland, iar pe 
a treia, o secretară, încă o caut. Quinn văzu ieșirea de pe 
autostradă și coti brusc la stânga. Ştii, simplul fapt că Marla a 
mai avut un copil nu-nseamnă nimic pentru mine. 

— Da, s-ar putea să nu fie mare lucru, dar e un detaliu 
nelămurit care mă deranjează. 

Quinn ocoli o benzinărie și îl anunţă: 

— Mai sunt doar câteva intersecţii. Nu-nţeleg totuși de ce ar fi 
vrut cineva s-o ucidă pe bonă? Ți se pare logic? 

Paterno se încruntă. 

— Poate că ea a fost un mijloc spre scopul final. 

— Scopul fiind copilul? 

— Puștiul ăla e nepotul Marlei Cahill. 

Lui Paterno nu-i plăcu unde îl duceau bănuielile sale și urmări 
cu privirea o motocicletă care îi depăși, mugind din ţevile de 
eșapament. 

— Fir-ar să fie! Crezi că băieţelul a fost ţinta? Quinn clătină 
din cap și nările nasului ei drept se dilatară ușor. Atunci de ce nu 
l-a omorât și pe el? 

— Nu știu. 

— Sper să nu-i găsim corpul în vreo benă pentru gunoaie pe 
undeva. 

— Și eu sper la fel, aprobă detectivul. 

După un ultim ocol văzură girofarurile a doua echipaje de 
poliţie și a unei ambulante. Se formase deja o mulțime de 
spectatori, iar mai departe se vedea duba unui post TV. Paterno 
îi zări pe Jack și Cissy Holt stând împreună pe veranda din față 
cu expresii disperate pe fețe. 

— Tehnicienii criminaliști vin după noi, anunţă Quinn. 


VP - 274 


— O să arunc o privire și după aceea îi iau pe soții Holt de aici. 
O să le înregistrez declaraţiile, dacă n-au făcut-o Perez și 
O'Riley. Nu-i nevoie ca ei să mai stea aici. 

— Bine. Eu rămân. O să vorbesc cu Jefferson. 

Femeia opri Volkswagenul lângă intrarea în parcarea 
complexului de apartamente, iar Paterno cobori. Abia făcuse un 
pas pe trotuar când Cissy porni în fugă spre el, traversând 
parcarea. Obrajii îi erau brăzdaţi de lacrimi, dar ţinea bărbia 
ferm ridicată și, pentru o clipă, Paterno văzu că avea unele 
trăsături ale mamei ei. 

— Slavă cerului că ai venit, zise ea încă înainte să fi ajuns 
lângă poliţist. Nu putem sta aici. Trebuie să-ncepem să-l căutăm 
pe B.J.! A dispărut! Știi asta, nu? Ea l-a răpit! 

— Ea? 

— Mama mea. 

— Crezi că tot Marla a acţionat și în cazul ăsta? 

— Nu știu, recunoscu Cissy, dar asta crezi dumneata, nu? Prin 
urmare, dacă ai dreptate, atunci ea a ucis-o pe Tanya și-l are pe 
fiul meu, așa că trebuie să acţionezi, domnule detectiv! S-o 
găsești pe psihopata aia ucigașă! N-o putem lăsa să-i facă vreun 
rău lui B.J. Nu putem! 

XXX 

Lumina farurilor ce veneau din faţă era orbitoare. Copilul 
plângea pe bancheta din spate. Probabil că făcuse pe el sau îi 
era foame sau altceva. 

— O să fii bine, rosti Elyse mijind ochii prin burniţă și 
luptându-se cu durerea care-i ricoșa prin cap. 

Cel puţin încetase blestematul ăla de potop. 

Trebuia să fie foarte precaută. Poliţiștii aveau să fie peste tot 
și existau videocamere de securitate în locuri la care nici nu s-ar 
fi gândit măcar - pe străzi, în parcări, în magazine. Ea se 
pregătise, bineînţeles. Avea un bax de pampers, mâncare 
pentru copii, scăunel de mașină, biberoane și lapte praf, ba 
chiar și hăinuţe pe care le cumpărase în cursul săptămânii 
trecute. Nu se pregătise însă pentru plânsete. 

Dumnezeule, dar chiar n-avea să mai înceteze vreodată? 

— Mai avem doar niţel, zise ea. 

Întinse mâna dreaptă și scotoci în poșetă, de unde scoase un 
flacon de ibuprofen. Capacul cu protecţie pentru copii o scoase 
din minţi, deoarece era greu să-l desfacă și să șofeze simultan, 


VP - 275 


dar în cele din urmă izbuti și aruncă două tablete în gură. Le 
înghiţi fără apă, după care, sub imperiul inspiraţiei, intră într-un 
fast-food cu servire la mașină și-și puse iute ochelarii negri. 
Peruca blondă era deja la locul ei și Elyse comandă cartofi prăjiţi 
pentru copil și o Coca-Cola mare, fără zahăr, pentru ea. După ce 
trecu pe la succesiunea de ferestre, după ce plăti și luă punga și 
paharul, se răsuci în scaun și întinse containerul mic cu cartofi 
prăjiţi băieţașului, care, curios, se opri din plâns. Luă punga și, 
cu toate că Elyse știa că avea să verse pe jos mai bine de 
jumătate din conţinutul ei, poate că avea să-l ţină ocupat pentru 
o vreme. 

Băgă paiul în paharul ei, supse din Cola și se simţi mai bine. 
Reveni în trafic și continuă spre sud, spre San Mateo. Urma să 
treacă peste pod sperând că, dacă cineva văzuse mașina, își va 
aminti că se îndrepta în direcția opusă destinaţiei ei reale. 
Noaptea începuse să se lase și Elyse privea frecvent în oglinda 
retrovizoare, totuși nu părea s-o urmărească nimeni. Era 
îngrijorată.  Auzise buletinele de știri, văzuse fotografia 
automobilului și pe ea însăși în deghizarea Marla înregistrată de 
blestematele de videocamere din parcarea Facultăţii de 
Medicină. Se mustră în gând pentru că luase tichet acolo; în felul 
ăsta adusese poliţia mai aproape de ea. Dacă n-ar fi schimbat 
de câteva ori plăcuţele de înmatriculare, ar fi fost prinsă. Așa 
cum stăteau lucrurile deocamdată, ar fi trebuit să schimbe 
probabil și mașina. Dar nu va mai avea nevoie de una prea mult 
timp. 

Se uită iarăși în oglinda retrovizoare; puștiul se calmase în 
sfârșit suficient ca să-și molfăie cartofii și s-o privească cu ochi 
curioși. Desigur, răpirea copilului lui Cissy nu făcuse parte din 
planul original, însă Elyse văzuse oportunitatea și o exploatase. 
In felul ăsta, Cissy avea să se mai chinuie și să se zbată niţel, să 
dispere neștiind locul și soarta scumpului ei fiu. 

Răpirea fusese un act plin de îndrăzneală, însă Elyse era 
mulțumită de decizia respectivă. Da, complica situaţia, dar 
merita din plin satisfacția de a ști că Cissy era măcinată de griji, 
nu închidea ochii noaptea și o consuma sentimentul de 
vinovăţie. 

Trecu prin centrul lui San Mateo și găsi rampa de urcare pe 
pod. Privea frecvent în oglinzile retrovizoare, dar se părea că 
nimeni nu-i luase urma. Toţi navetiștii conduceau ca niște 


VP - 276 


roboţi, unii vorbind la mobile, majoritatea ascultând posturile 
radio favorite, toţi nerăbdători să ajungă acasă. 

judecând după atenţia care-i era acordată, putea la fel de 
bine să fie invizibilă. 

Elyse nu se grăbea. Conduse cu viteza regulamentară și când 
ajunse la extremitatea estică a podului, viră spre nord. 

Străbătuse deja șapte-opt kilometri către Oakland când auzi 
primul vaier al unei sirene de poliţie. 

Inima îi tresări. 

Nu! Era imposibil să fi fost găsită. 

Privi în oglinda retrovizoare. Culorile girofarului pâlpâiau de la 
un echipaj de poliţie ce gonea pe autostradă. Mașinile din 
spatele ei trăgeau pe dreapta pentru a face loc polițiștilor și 
Elyse se rugă cerului ca una dintre ele să fi depășit viteza legală 
și să fie ţinta echipajului. Se gândi la plăcuţele de înmatriculare 
pe care le schimbase. Oare poliţia aflase? Avea un pistol. In 
poșetă. Îl putea folosi dacă ar fi fost nevoită. 

Echipajul se apropia, cu sirena zbierând, cu luminile albe și 
albastre alternând nebunește. Nu avea altă opţiune decât să 
tragă pe dreapta la fel ca toţi cei din jur și să se roage ca poliţia 
să treacă mai departe. Cu nervii încordaţi la maximum, încetini 
pe banda întâi. 

Polițistul o urmă. 

Rahat! 

Ce putea face? Să-l împuște? Să riște să fie văzută omorând 
un poliţist? Toţi șoferii aveau telefoane mobile care puteau 
fotografia. Încetini și mai mult, pe acostament. 

Polițistul trecu pe lângă ea, asurzind-o cu sirena. 

Elyse era gata să leșine. 

Mușchii tensionaţi se relaxară. 

— Gălăgie! rosti copilul, indiferent. 

— Da, da. 

Elyse răsuflă de câteva ori adânc, după care acceleră lent, 
întorcându-se în trafic; inima continua să-i bată nebunește, iar 
migrena revenea cu intensitatea unui uragan. 

Menţinu acul vitezometrului cu sfințenie sub viteza maximă 
legală. Tremurând toată, conduse extrem de atentă pe drumul 
spre nord și ajunse în cele din urmă la aleea din spatele 
bungaloului în care se ascundea Marla. 


VP - 277 


O să fie bine, se gândi ea, luând copilul și o pătură din 
mașină. 

— Jos! zise puștiul când ea îl duse către ușa din spate. Vreau 
jos. 

— Nu încă. 

— Jos. 

— Intr-o secundă. 

Elyse îl lăsă pe veranda din spate și în timp ce scotocea în 
poșetă după chei, auzi un scuipat șuierat. lar blestemata aia de 
pisică! 

— Pisi! 

Băiețelul se transformă brusc într-un vârtej care roia în toate 
direcțiile. Zări motanul, care scuipă iarăși și se retrase în umbre, 
și se luptă cu Elyse ca să se elibereze. 

— Pişi! 

— Da, asta e, rosti ea. Găsi cheia și o băgă în broască. O 
pisică. 

— Vreau pisi. 

— Nu, pisi e rea, zise Elyse după care își dădu seama că făcea 
prea mult zgomot. 

Vecina curioasă de vizavi trăgea din nou cu ochiul printre 
jaluzele, deși nu putea să vadă mare lucru. Cu toate astea, 
trebuia să fie atentă. 

Intrară în casă și băieţașul zise: 

— Puti-puti! 

— Așa e, încuviinţă ea și-și notă să mai cumpere 
dezodorizant. 

Ar fi fost bine dacă Marla și-ar fi mișcat naibii fundul slăbănog 
și-ar fi făcut curat, dar asta n-avea să se întâmple niciodată. Ei 
bine, în seara asta o aștepta o surpriză. 

— Șșș, zise Elyse și strânse din dinţi luptându-se cu migrena 
în timp ce cobori scara în subsolul vechi cu iz de mucegai. 

Dumnezeule, cum putea femeia să reziste în mirosul ăsta? 

Pașii ei părură să răsune pe scândurile podelei când trecu pe 
lângă mașina de spălat rufe ruginită și ajunse la secțiunea de 
rafturi, unde acţionă clama de reţinere ascunsă. Cu mâna liberă 
trase ușa, deschizând-o. 

Doamne, aici era o adevărată duhoare! 

Puștiul începu să scâncească. 

— Totul o să fie bine, rosti ea încordată. 


VP - 278 


Ușa se deschise, iar Marla era înăuntru, stând ca întotdeauna 
în faţa televizorului, privind știrile. 

— la uite, exclamă ea fără să-și ridice privirea. Cât de idioată 
poţi să fii? Fotografia ta e peste tot! Te-au înregistrat pe 
videocamera de la sanatoriu. lisuse, Elyse, cum crezi că vom 
reuși să mai scăpăm? 

— Nu-ţi face griji, am totul sub control. 

— Și prostul satului ar fi făcut o treabă mai bună! 

Jigodia nerecunoscătoare! i 

— Nu-ţi face griji despre asta acum, rosti Elyse. Intoarce-te, 
Marla - este momentul să-ți cunoşti nepoțelul. 


VP - 279 


CAPITOLUL 19 


Marla își privi nepotul de parcă ar fi fost de pe altă planetă. - 
Ce-ai făcut? 

— L-am adus să-și vadă bunica. Hai, du-te, îl îndemnă ea, 
împingându-l cu palma pe B.J., dar copilul era la fel de reticent 
ca Marla faţă de întâlnirea aceasta. Moare de nerăbdare să te 
cunoască. 

— Mami, șopti băieţelul. Maaa... miii... 

— Asta-i bunicuța Marla, zise Elyse. 

Întâlnirea nu se desfășura așa cum sperase. 

— De ce l-ai adus aici? Chiar vrei să fim prinse? 

Marla abia se stăpânea. Elyse decise să nu-i povestească 
deocamdată despre modificarea planului. Răpirea lui B.J. nu 
făcuse parte din planul lor iniţial, dar uneori, când oportunitatea 
bate la ușă, trebuie să profiţi de ea. Oare Marla chiar nu putea 
să-nțeleagă asta? 

— Trebuie să-l iei de-aici. Nu poate sta aici. 

— Nu știe unde suntem. E prea mic. 

— O să-l vadă cineva. Doamne Dumnezeule, ia uită-te! O să- 
nceapă să plângă! 

Chipul lui Biji se boţise și se înroșea. Marla avea dreptate. 
Puștiul părea gata să urle din toți rărunchii. 

— O s-o vedem pe mami imediat, se grăbi Elyse să-i spună. 
Nu te speria. 

Drept răspuns, băieţașul dădu capul pe spate și urlă. Țipătul 
era îndeajuns de puternic să trezească și morţii. Marla părea 
gata să-l strângă de gât, așa că Elyse duse copilul sus. Ce naiba 
ar fi trebuit să facă acum? Casa micuță nu avea mobile, cu 
excepţia celor cu care dotase camera secretă a Marlei. 

În unul dintre cele două dormitoare exista un scaun vechi și 
Elyse îl luă în braţe pe băieţelul care zbiera și-l cără prin hol, 
străduindu-se să-l reducă la tăcere fără să-l sperie. Dumnezeule, 
cât zgomot putea să facă! Oare toţi copiii erau atât de 
gălăgioși? 

— Șșș... șșș... zise ea, ţinându-l stângaci în poală. 

Ce naiba să facă? 


VP - 280 


— Ta-tiji! zbieră el. Ta-tiii! 

— Hotărăște-te, copile - sau mami, sau tati. 

O auzi pe Marla ciocănind ceva la subsol. Ce mai era acum? 
Bolborosind furioasă, Elyse îl târî pe puști înapoi pe scară, în 
timp ce el ţipa „Nu-u-u!” și încerca să se agaţe de balustradă. 
Femeia simţea că-i crapă capul în două. 

— Ce faci? se răsti la Marla. Se aude de sus! Te poate auzi și 
cineva de afară! 

Lângă Marla, pe podea era o bucată de ţeavă. 

— N-am terminat, o fulgeră Marla din priviri. Trebuie să 
plecăm. Eu cel puţin trebuie să plec. 

— Nu încă! 

— la uite... 

Se uită la televizor, unde știrile tocmai începuseră cu uciderea 
unei tinere în apropiere de Burlingame. Tanya. 

Elyse privi cu un soi de fascinaţie oripilată, iar Marla rosti: 

— Tu ai făcut asta. Tu ai ucis-o. 

— Totul face parte din plan, mărâi Elyse printre dinţi. 

De ce o lua Marla la întrebări? De când știa ea ce trebuia 
făcut? 

— Te-au văzut? Te-au fotografiat? Ca atunci când l-ai omorât 
pe Rory? 

— Nu. 

— Dar desenul ăla al tău din ziare? Cel realizat de portretistul 
poliţiei? Se afirmă că aș fi eu. Mă-nvinuiesc pe mine pentru 
toate astea. 

— Bineînţeles că te-nvinuiesc. 

Elyse își pierdu iute răbdarea și plânsetele continue ale 
copilului amenințau să-i crape capul. Abia se mai abţinea să nu-l 
zgâlţâie ca pe o păpușă. 

— Vrei ca eu să fiu acuzată pentru toate astea, rosti Marla pe 
tonul cuiva care face o mare descoperire. Vrei ca tu să scapi 
perfect nevinovată. | 

— Nu-i adevărat. Asta-i un parteneriat. Nu eu te-am ajutat să 
evadezi? 

— N-ai intenţionat niciodată să împărțim. De aia m-ai ţinut în 
beciul ăsta. Ai vrut totul doar pentru tine. 

— Eu nu te-am ţinut în beci, ci tu refuzi să urci de-aici! Pentru 
Dumnezeu, Marla, trezește-te la realitate! 


VP - 281 


Însă femeia avea dreptate. Elyse intenţiona într-adevăr s-o 
tragă pe sfoară. Dorea ca poliţia s-o învinuiască pentru toate 
crimele. Și de ce nu? Motivul era creat prin relaţia dintre Marla și 
rudele ei. Nimeni nu știa de implicarea Elysei. Ei credeau că 
Mary Smith era Marla. 

Elyse nu mai putea rezista, așa că atunci când Marla îi ceru 
să-l oprească pe copil din plâns, îl duse sus, înapoi la parter. 

— Vreau acasă! suspina băieţașul. Vreau acasă! 

— O să mergem la mine acasă. 

— Nu-u-ul 

— 999! 

Era beznă acum. Solul era ud, totuşi ploaia încetase pentru 
moment când Elyse îl duse la mașina ei pe B.J. care scâncea. Il 
fixă apoi pe scăunelul blestemat din spate. Nu putea risca să fie 
trasă pe dreapta pentru că nu-i încheiase corect centurile. 
Dumnezeule, ce mai reguli aveau în ziua de azi! 

De ce naiba se mai chinuiau oamenii să aibă copii? 

Cineva trăgea cu ochiul printre jaluzele în casa de vizavi, 
locuinţa bătrânei curioase, cea cu pisica. Afurisita o spiona! 
Furioasă, Elyse sui la volan. 

— Să nu-ţi aud fleanca, îl avertiză pe B.J. care o privi cu ochi 
mari. 

— Cuvânt urât, zise puștiul. 

Chiar așa, norocul lui că nu trântise cuvintele ce-i veniseră de 
fapt pe vârful limbii. 

La naiba! Acum putea s-o vadă pe baba curioasă deoarece 
ridicase complet jaluzelele și se uita ca un uliu la Elyse. 

Oare îl zărise pe băiețel? 

Elyse ieși grijulie cu spatele de pe alee, stăpânindu-se să nu-i 
arate baborniţei degetul mijlociu. Avea lucruri de făcut. Afaceri 
de familie de care să se ocupe. 

Și nimeni n-avea să-i stea în cale. 

XXX 

Ca paralizată, Cissy privi din parcarea apartamentului cum 
tehnicienii criminaliști își făceau meseria, iar detectivii treceau 
zona prin sită, căutând martori și informaţii. Jack era alături, 
ținând-o strâns cu braţul după umeri. Femeia închise ochii și se 
strădui să-și stăpânească frica. 

Toţi insistau să se ducă acasă, să mănânce ceva, să se culce, 
să aibă grijă de ea, dar Cissy nu putea să plece. Jack era unul 


VP - 282 


dintre foarte puţinii care înțelegea. Rămaseră acolo, pe măsură 
ce după-amiaza se preschimbă în seară, apoi seara în noapte. 

Abia când detectivul Paterno, vădit istovit, se strădui să le 
actualizeze informaţiile, Cissy și Jack știură că aici nu mai 
rămăsese nimic pentru ei. 

— Am trecut toată zona prin sită, spuse polițistul. Am discutat 
cu vecinii. Cu oamenii din jurul zonei. 

— L-au văzut pe B.].? îl întrerupse Cissy. 

— Câţiva și-au amintit că au văzut o femeie care aducea un 
băiat de vârsta lui B.J. de la mașina ei. Descrierea se potrivește 
domnișoarei Watson și fiului vostru. 

— Și? insistă Cissy. 

— L-a dus în apartament. 

— Au mai văzut și altceva? întrebă Jack. 

— Nu tocmai. O martoră a spus că a văzut o mașină argintie, 
însă nu-și amintea modelul. 

— O mașină argintie, repetă Jack. Precum cea folosită de Mary 
Smith. 

Paterno aprobă din cap. 

— În oraș există multe automobile argintii, comentă el. 

— Vecina, Corinne Glenn, a auzit un „pocnet”, urmă Jack. 
Poate c-a fost tocmai împușcătura. Nimeni n-a mai auzit așa 
ceva? 

Detectivul clătină din cap. 

— Continuăm să-i întrebăm pe oameni, dar vă reamintesc că 
accesul la locul crimei este interzis. Nu mai aveți niciun motiv să 
staţi aici. 

— Unde l-ar fi putut duce? întrebă Cissy. Doamne 
Dumnezeule... Ea nu-i poate face rău. 

— Nu știm că a fost Marla, interveni Jack. Poate că Tanya se 
ocupa de lucruri despre care noi nu știm nimic. 

— Îi examinăm trecutul. Cum aţi angajat-o? 

— A recomandat-o Jonathan Holt, tatăl lui Jack, răspunse Cissy 
pe un ton tăios. 

— Ştii cumva de unde o cunoștea? întrebă Paterno. 

Chipul lui Jack era perfect inexpresiv. 

— Cred că a aflat despre ea de la o femeie cu care avea o 
relaţie pe atunci. Tata cunoaște mulţi oameni de genul ăsta. 

— O să vorbesc cu el, încuviință Paterno. 


VP - 283 


Zona se golise aproape complet până ce luminile stradale se 
aprinseră. Ploaia era o ceaţă, care se transforma din când în 
când în burniță, ca și cum cineva ar fi deschis și închis un 
robinet. 

Cissy avea impresia că trupul nu-i mai aparține. Ar fi vrut să 
se ciupească, să se poată trezi din coșmarul ăsta. Fără nicio 
tragere de inimă, îl lăsă pe Jack s-o ducă acasă. Amândoi se 
uitară în cămară și în frigider, dar niciunul nu avea poftă de 
mâncare. 

— Trebuie totuși să mâncăm ceva, spuse Jack. 

Impărţi cu ea un sanaviș pe care-l făcuse din salata cu ton 
rămasă de la prânzul lui Biji. Cissy mușcă de două ori și nu mai 
reuși să continue. Işi lăsă fruntea pe masă și plânse. 

Jack ar fi vrut să moară, pur și simplu. Dacă n-ar fi avut 
încredere în Tanya ca să i-l lase pe B.J., atunci poate că ea ar 
mai fi trăit, iar fiul lor ar fi fost alături de ei acum. Întreg și 
sănătos. Cissy renunțase să-l mai învinovățească, dar el nu 
putea să nu se învinovăţească. 

— Haide, rosti și-și trase soția lângă el, după care o împinse în 
sus pe trepte. Să mergem la culcare. Poate că până dimineaţă 
Paterno îl va găsi. 

— Așa crezi? 

— Vom ști mai multe dimineaţă, se eschivă el de la răspuns. 

— Jack, dacă B.J. a păţit ceva... 

— $$$ 

— N-aș putea rezista! 

— Știu. 

O strânse de mână, o sărută pe creștetul capului și se rugă în 
gând ca fiul lor să fie bine. 

Dar în adâncul său clocotea o furie uriașă. Cel care-i răpise 
fiul avea să plătească pentru asta. Jack urma să aibă grijă. 

xxx 
_ Paterno plecă spre secţie înainte de zori. Nu dormise. 
Incercase, dar se uitase la ceas și gândurile lui o luaseră pe fel 
de fel de căi, care duceau toate la Marla și la complicele ei. 

li lăsase un mesaj lui Quinn, care conducea strângerea de 
informaţii generale despre Tanya Watson. Între timp, Paterno 
număra minutele care se scurgeau. Ar fi vrut ca medicul legist 
să extragă glonțul din craniul Tanyei și să-l transmită la 


VP - 284 


balistică. Și ar fi vrut ca balistica să-l compare cu glonţul care 
pusese capăt zilelor lui Cherise Favier. 

Era dispus să facă pariu pe oricât că gloanţele proveneau din 
aceeași armă. 

Acum se frecă la ochi și-și luă un pahar înalt cu cafea neagră, 
lichidul teribil oferit în secţie - perfect pentru a-l ţine treaz. 

Avea să discute mai târziu cu agenţii FBI. De drept, cazul era 
acum al lor, însă Paterno nu intenţiona să bată în retragere nici 
măcar un pas. 

Oftă adânc. Nu le spusese lui Jack și Cissy Holt că era 
neliniștit pentru viaţa fiului lor. Nu dorise să-i sperie. Insă Marla 
Amhurst Cahill nu dăduse niciodată dovadă de umanitate, iar 
dacă ea răpise băiatul - sau angajase pe cineva să-l răpească - 
n-o făcuse din dacă și/sau o nevoie nebună, obsedantă. Nu! 
Răpirea băieţașului avusese alt mobil. Cel mai probabil, de 
natură financiară. Ceva care să alimenteze nevoia Marlei de 
libertate și lăcomie. 

lar copilul putea fi sacrificat. 

Paterno înghiţi câteva tablete de Antacid. Cafea și bicarbonat. 
Nu exista alt mic dejun mai bun. 

Își puse tot felul de întrebări despre Tanya. De ce luase 
copilul? Oare se întorsese pur și simplu la apartamentul ei, dintr- 
un motiv necunoscut, iar B.J. o însoțea? Sau era implicată în 
planul Marlei de a-i ucide sistematic pe membrii familiei 
acesteia? Dacă, într-adevăr, asta era ceea ce făcea Marla... 

Și dacă așa stăteau lucrurile, atunci de ce nu-l omorâse pe 
puști și nu-l lăsase lângă Tanya? Poate că Tanya avusese 
propriile-i planuri care nu aveau legătură cu Marla. Poate că 
dorise ceva de la familia Cahill și sfârșise prin a acţiona contrar 
intereselor Marlei. Poate că astfel ajunsese în vizorul Marlei și 
fusese definitiv înlăturată. 

Dar de ce fusese Marla atât de neglijentă? Ce se întâmpla cu 
ea? Investigatorii de la locul crimei - conduși de Tallulah 
Jefferson - trecuseră ca prin sită apartamentul Tanyei. Găsiseră 
fire de păr și bucățele de unghii - tăiate cu forfecuţa - care nu 
păreau similare cu cele ale victimei. În acest caz, cui 
aparțineau? Unei persoane cunoscute de Tanya? Rezultatele 
testelor ADN aveau să fie gata abia după câteva săptămâni, 
uneori durau și luni de zile, iar Paterno știa că nu dispunea de 
atât timp. 


VP - 285 


El avea nevoie de răspunsuri acum. Trebuia s-o găsească pe 
Marla Cahill. Inainte ca femeia să mai ucidă pe cineva. 

Inainte să-și ucidă propriul nepot. 

x kx * 

Cissy stătea la fereastra bucătăriei. Privea răsăritul soarelui 
care strălucea prin picăturile de ploaie. Auzi păsările ciripind și 
geamătul urmat de un bâzâit al noii lor centrale. Simți aroma 
cafelei pregătite de Jack, apoi cana caldă pe care el i-o puse în 
mână. 

— Ciss? 

— Oare ce face acum? Ar trebui să doarmă în pătuțul lui. Noi 
ar trebui să-l așteptăm să se trezească. Tu ce crezi că face? 

— Nu te mai tortura singură. 

— Cum poţi să stai locului și să nu-ţi pese? izbucni ea. 

Lui Jack i se puse un nod în gât. 

— Imi pasă. 

Cissy se lăsă să cadă într-un scaun din bucătărie. 

— Nu pot să fac absolut nimic. Nu pot nici măcar să gândesc. 
Mi-aș dori să mă duc și să mă culc și să dorm până-l vor găsi, 
teafăr și nevătămat, dar nu pot s-adorm! 

— Paterno ne va suna imediat ce află ceva. Fie el, fie FBl-ul. 

— Și dacă nu-l vom găsi niciodată? Dacă nu vom ști niciodată 
ce s-a-ntâmplat cu el? 

— Nu mai gândi așa, o apostrofa Jack sever. 

De fapt, bărbatul era copleșit de griji. Furia și teama îi 
pătrunseră adânc în suflet. Dacă se dovedea că Marla pusese 
totul la cale, intenţiona s-o strângă de gât cu mâinile lui! 

Minutele se târau lent. Jack puse pâine la prăjit pentru 
amândoi. Practic, trebui s-o silească pe Cissy să mănânce ceva. 
Adevărul fie spus, el însuși abia putea să înghită, însă era decis 
să-și păstreze forțele. In curând urma să aibă loc o înfruntare și 
intenţiona să fie pregătit pentru ea. 

Când sosiră agenţii FBI, era abia ora nouă. Federalii începură 
să se pregătească sistematic pentru așteptatul apel telefonic 
prin care răpitorii aveau să solicite răscumpărarea. Cissy și Jack 
se ținură deoparte, privind. Când auzi altă mașină ce opri în 
scârțâit de frâne în faţa casei, femeia se repezi la ușă. 

— Biji? șopti ea. 

— Așteaptă... încercă Jack s-o oprească, dar Cissy ieși în 
grabă pe ușă. 


VP - 286 


Spre uriașa ei dezamăgire, Jonathan și J.J. coborâră din 
automobilul lui Jonathan și merseră iute prin ploaie spre ușă. 
Cissy se rezemă de Jack, care o ţinu strâns și intrară amândoi în 
casă. 

— S-a întors? întrebă Jonathan, alb la faţă. L-au găsit? 

În seara trecută, Jack își sunase tatăl și-l anunţase de 
omorârea Tanyei și de răpirea lui B.J. 

Jack clătină din cap, iar J.J., care de obicei era distant și 
complet egocentric, îi privi cu ochii larg căscaţi, de parcă ar fi 
văzut o imagine teribilă pe care numai el o putea zări. Amândoi 
îi ocoliră respectuos pe agenţii FBI. 

— Unde-i Jannelle? întrebă Jack. 

— Nu știu, fiule. Eu i-am telefonat lui J.J. și am venit încoace. 
Doamne Dumnezeule! Îşi trecu o mână tremurândă prin păr. Aţi 
primit vreun telefon de răscumpărare până acum? 

— Nu, murmură Cissy. 

— De ce altceva l-ar fi răpit cineva? zise Jonathan, de parcă s- 
ar fi întrebat pe sine cu glas tare. Trebuie să fie vorba de 
răscumpărare. 

Merseră toți în bucătărie și Jonathan se așeză greoi pe 
scaunul din care tocmai se ridicase Cissy. J.J}. rămase lângă ușa 
care dădea în curtea din spate și privi afară. Jack mai puse cafea 
la făcut. 

— Va trebui să plătiţi răscumpărarea, vorbi ].]. cu glas scăzut. 
Eu zic să nu amestecați poliţia și FBl-ul. Asta nu are succes 
niciodată. 

— Cred că-i prea târziu, spuse Jack. 

— Răpitorul a omorât-o pe Tanya, le reaminti J.J. Poate să 
omoare din nou. 

Lacrimi de frică umplură ochii lui Cissy. 

— Căţea ucigașă! șuieră Jonathan furios. 

— Nu știm dacă-i Marla, interveni J.J. 

— De fapt, nu știm nimic, zise Jack. Haideţi să nu speculăm. 
să lăsăm FBl-ul să se ocupe de asta. 

— Mă surprinzi, Jack, clătină Jonathan din cap. Nu poţi avea 
încredere să lași viaţa fiului tău în mâinile poliţiei! 

— Și ce propui să fac cu ei? _ 

Jack arătă cu un gest nervos spre agenții federali. Incleștă, de 
asemenea, pumnii. Nu dorea discuţia asta în contradictoriu. În 
niciun caz nu dorea s-o poarte în fața lui Cissy. 


VP - 287 


— Scapă de ei! replică Jonathan, privindu-l de parcă nu-l mai 
văzuse niciodată până atunci. 

Exact în clipa aceea un agent FBI se desprinse de colegii săi și 
băgă capul în bucătărie. 

— Domnule Holt, noi aproape am terminat aici. Putem sta 
puţin de vorbă? 

Jack ieși să discute cu el, iar Cissy așteptă în bucătărie cu 
Jonathan și J.J. Aprecia dorinţa lor de a fi de ajutor, totuși ar fi 
preferat să fi fost doar ea și Jack. 

Agentul FBI îi explică procedura, dacă, și când, avea să sune 
răpitorul. Jack încuviinţă din cap, ascultând, însă abia auzind. 
Discutau despre viaţa lui B.J. Orice putea merge prost. El ar fi 
vrut să-l ucidă pe răpitorul fiului lor. Și nu era sigur că n-o va 
face dacă i se ivea ocazia. Existau însă reguli operaţionale și nu 
avea să le încalce, în niciun caz. Nu încă. Nu cât timp riscul era 
prea mare. După ce B.J. avea să ajungă acasă... După ce avea 
să fie în siguranţă... Atunci regulile se schimbau. 

Jack se întoarse în bucătărie și anunţă: 

— Deocamdată, așteptăm. 

— Telefonul de răscumpărare, se cutremură Cissy. 

Bărbatul aprobă din cap și adăugă încruntat: 

— Și ca răpitorul să facă o mișcare, sau o greșeală, sau orice. 

xxx 

Sediul central al companiei imobiliare Treasure Homes Realty 
era o clădire îngustă cu o zonă luxoasă de recepţie cu sticlă în 
față, în spatele căreia se întindea o tejghea frumoasă din lemn 
de trandafir, însă faţada aceea era doar pentru clienţii care 
trebuiau să fie convinși și fermecați. Adevărata activitate se 
desfășura în spatele unei uși ranforsate, care ducea în 
separeurile de lucru dintr-un labirint ca o crescătorie de iepuri, 
dintre care cel al lui Sybil Tomini era cel mai mare. Ca și ceilalți 
agenți imobiliari, ea deţinea o cotă parte din companie, ceea ce 
nu însemna nimic atunci când vânzările mergeau prost, așa cum 
se întâmpla recent. Deși declinul nu afectase toată piața. Nici 
gând! Rechinii din Luxury Unlimited vindeau palate de milioane 
de dolari ca pe niște căsuțe ieftine. 

Sybil își privi biroul și oftă. Era ticsit cu maldăre de hârtii: 
documentaţii pentru împrumuturi, rapoarte de la inspectori, 
acorduri de garanţii financiare. Îi venea să le ia pe toate și să le 
arunce în coșul de gunoi. Era incredibil cât de multe afaceri se 


VP - 288 


duceau naibii când rata dobânzii creștea cu jumătate de 
procent. Trebuia să existe și un mod mai simplu de a-ţi câștiga 
existența. 

Și nici domeniul închirierilor imobiliare nu era floare la ureche, 
încerca să iasă complet de pe piaţa aceea. Pur și simplu nu 
existau destui bani pentru toate problemele pe care le creau 
casele închiriate. Ori de câte ori cineva telefona la 
departamentul închirieri din Treasure Homes cu gândul de a-și 
închiria proprietatea, Sybil se străduia din răsputeri să-l 
convingă s-o vândă. 

Telefonul îi țârâi. Așteptă ca recepţionera să anunţe ce dorea, 
însă nu avu norocul ăsta. 

— Sunt aici, îi reaminti Sybil glacial. 

Ce se-ntâmpla cu recepţionerele în ziua de azi? IQ-ul fetei 
ăsteia avea probabil o valoare negativă. De fiecare dată o suna 
și apoi părea să nu poată exprima în cuvinte ce dorea. 

— Sybil? 

Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Da? 

— A venit cineva să te vadă. O doamnă Owens? 

Sybil își stăpâni replica de nemulţumire. Practic își smulse din 
cap părul negru, tuns drept. 

Doamna Owens era un exemplu perfect al motivului pentru 
care piața închirierilor se prăbușea rapid. Femeia era una dintre 
cele mai indiscrete baborniţe pe care puteai spera să le 
întâlnești vreodată. Locuia vizavi de un bungalou închiriat de 
Treasure Homes și se plângea întruna de ocupanţii săi. Mai rău, 
găsise undeva numele lui Sybil ca persoană de contact pentru 
reclamaţii. 

— Vin imediat, zise Sybil în aceeași clipă în care recepţionera 
zise: 

— O trimit în spate. 

Nu! Sybil nu voia ca gura aia spartă să pătrundă în spaţiul ei 
de lucru. 

Cobori privirea spre documentele de pe birou, scoase un 
sunet de iritare, apoi porni spre ușă tocmai când Carrie, probabil 
recepţionera cea mai idioată de pe planetă, o deschise brusc, 
aproape lovind-o în gură. 

— Intraţi, doamnă Owens, rosti ea cu glasul mieros pe care-l 
rezerva pentru infirmi sau bolnavii mintal. 


VP - 289 


Sybil își notă în minte s-o concedieze pe Carrie imediat după 
vizita doamnei Owens. 

— Bună ziua, se adresă ea după aceea femeii de optzeci și 
patru de ani. Intraţi! 

Se uită urât la Carrie, dar fata o privi perfect inexpresiv și se 
întoarse la recepţie. 

Sybil închise ușa în urma lor și se întrebă dacă va putea 
rezista încă o zi fără nicio ţigară. Se lăsase de fumat cu o lună în 
urmă. Cu treizeci și una de zile groaznice în urmă. 

Cu un efort, își îndreptă atenţia la problema curentă și, 
netezind fusta taiorului crem de firmă, afișă un surâs prietenos. 
Doamna Owens nu putea fi mai înaltă de 1,52 m, cântărea vreo 
patruzeci și cinci de kilograme, însă era clar că reprezenta o 
forță formidabilă după felul cum înaintă bocănind cu bastonul pe 
mochetă, către spaţiul de lucru al lui Sybil. 

— Mă bucur să te-ntâlnesc în cele din urmă, rosti ea cu glas 
afectat. 

Existase oare o undă de reproș în vocea ei? Sybil oftă în gând. 
Vorbiseră la telefon de două, poate de trei ori, însă acum era 
prima dată că bătrâna se deplasase la sediu. 

— Puteţi sta pe scaunul meu, o invită Sybil, întrucât era 
singurul. 

Rareori își invita clienţii la birou, preferând să-i întâlnească în 
vreun restaurant sau în recepţia hotelului aflat puţin mai 
departe pe aceeași stradă, plină de nișe, firide și atmosferă 
istorică. Clienţilor le plăcea mirosul banilor, iar asta era valabil și 
pentru Sybil. 

— O să stau în picioare, dacă nu te deranjează. Nu am 
încredere în scaunele cu rotițe. 

Cum vrei, hoașcă bătrână. 

— Cu ce vă pot ajuta, doamnă Owens? întrebă Sybil politicos. 

— Îmi poţi spune pe nume, Tilda. Prietenii îmi spun Tildy. Și 
știi cu ce mă poţi ajuta. Ti-am spus-o de atâtea ori. 

Tot ce auzise Sybil până atunci fusese o poliloghie despre 
vecina lui Tildy, cea care închinase bungaloul Berkeley prin 
intermediul companiei lui Sybil. Ținând seama de comisionul 
jalnic pe care Sybil îl câștigase de pe urma închirierii, era un 
dezastru total. Tildy îi transforma viaţa în iad. 

— Ți-am zis că mi se părea familiară, tot venind și plecând, 
mereu și mereu. Tildy pufni. Este femeia aceea. Cea de la știri. 


VP - 290 


— Care dintre ele? 

— Cea care a fugit din închisoare, nu știi? Marla și nu mai știu 
cum. Am văzut-o intrând și ieșind din casa pe care i-aţi închiriat- 
o, am văzut-o cu ochii mei! Lovi puternic cu bastonul în podea și 
continuă apoi cu o mișcare de rotaţie din mâner, astfel că vârful 
intră în mochetă. Și era să-mi omoare motanul! Pe bietul și 
bătrânul Mr. Timms! Femeia aia nu se uită pe unde merge! 

Sybil nu mai era deja atentă, ci se gândea dacă soţii Lundeen 
aveau să fie într-adevăr în stare să găsească altă finanţare. 
Casa pe care o doreau costa aproape un milion și avansul avea 
să-i omoare dacă actualul lor creditor se retrăgea, așa cum se 
părea că intenţionează. La naiba! Ce trebuia să facă pentru a 
duce o vânzare până la capăt? 

— Nu asculți! 

— Am auzit tot ce aţi spus. Motanul este bine? 

— A fost traumatizat - aia s-a-ntâmplat. 

— Nu sunt sigură ce vreţi să fac eu. 

— Să telefonezi la poliţie și s-anunţi că am găsit-o! 

— Doamnă Owens... 

— Tildy. 

— Da, Tildy... Femeia care a închiriat casa aflată vizavi de 
dumneata se numește Elyse... Hammonds, ba nu, Elyse 
Hammersly. Am verificat-o. M-am întâlnit cu ea și nu este Marla 
Cahill. Ea trăiește în Oregon, o suburbie a Portlandului. 

— Hm. Ei bine, vine și pleacă la orice oră din zi și din noapte... 
uneori nu vine zile la rând. lar aseară a transportat ceva. Mie mi 
s-a părut că este un copil, bine învelit într-o haină mare. Femeia 
aia este un pericol. Era să-l omoare pe Mr. Timms. 

— Motanul se afla pe proprietatea doamnei Hammersly? 

— El mai hoinărește, ridică bătrâna din umeri. 

— Dar n-a murit? ` 

Sybil se strădui să fie răbdătoare. Işi aranjă hârtiile de pe 
birou. 

Tildy clătină din cap, cu bărbia împinsă înainte, iar părul 
coafat permanent abia dacă se clinti. 

— Nu încă! Îți spun - femeia aia este o dementă! 

— Poate că are un program de muncă neregulat, dar o să 
discut cu ea despre motan. Până atunci poate că ar fi o idee 
bună să-l ţii pe Mr. Tom în casă. 


VP - 291 


— Se numește Mr. Timms. Tildy miji ochii în spatele lentilelor 
care îi măreau oricum enorm. Incearcă numai să ţii o pisică între 
patru pereţi, domnişoară. El a ieșit din casă de când era motănel 
și n-o să se oprească tocmai acum. 

— Se pare totuși că strada este periculoasă. 

— Numai de când ai închiriat casa nebunei ăleia! Ea este 
motivul pentru care Mr. Timms și-a pierdut deja câteva vieți. 

— O să stau de vorbă cu Elyse, se auzi Sybil promițând. 

— Foarte bine. S-o faci! Ceva nu-i în regulă acolo. 

Sybil se gândi că i-ar fi prins bine o ţigară... poate chiar două. 
Tildy era o pacoste și probabil ușor dezechilibrată. Și mătușa lui 
Sybil începuse să dea semne de demenţă când ajunsese la 
optzeci de ani. Era inevitabil. 

— Urmărești casa aia tot timpul? întrebă ea curioasă. 

— Sunt atentă la cei care vin și pleacă în jur, recunoscu Tildy. 

— Sunt convinsă că totul este bine. 

— Dacă ar fi fost bine, nu mi-aş mai fi bătut capul să vin până 
aici. 

— Tildy, îţi sunt recunoscătoare că mi-ai spus toate astea. 

— Mă iei peste picior, așa-i? o acuză bătrâna. 

— Nu, bineînțeles că nu. 

— Bun, și atunci ce-o să faci? O să faci ceva? Poate c-ar trebui 
să chem eu poliţia. 

— Nu, nu, nu. O să mă duc chiar eu acolo și o să discut 
personal cu Elyse. 

— O să mă uit după tine. 

Sunt convinsă, se gândi Sybil. 

— O să trec chiar azi după-amiază. Am două întâlniri și după 
aceea vin spre dumneata. 

Sybil îi ţinu ușa deschisă cât timp Tildy se îndreptă poticnit 
spre ieșire. Traversă recepţia și privi peste umăr, părând 
conștientă de faptul că Sybil n-o s-o ia în serios. Insă agenta 
imobiliară știa că lucrurile n-aveau să se oprească aici dacă nu 
se ocupa într-adevăr de situaţie și că n-avea să scape niciodată 
de doamna Owens dacă nu dovedea că acționa pe baza 
informaţiilor primite. 

De parcă ar fi avut timp să se ducă până în Berkeley. Sigur, 
cum să nu. 

— O să mă uit după tine, repetă bătrâna, apoi ieși din clădire. 

— Ce femeie drăguță, zise Carrie din toată inima. 


VP - 292 


— Ești concediată, răspunse Sybil, apoi băgă mâna în poșetă 
după pachetul ei de ţigări nedeschis, de rezervă, pe care-l pipăi 
ca pe o amuletă aducătoare de noroc. 

x x * 

— Ce ai găsit? întrebă Paterno când Janet Quinn băgă capul în 
birou. 

— Nu mare lucru. Tanya Watson a lucrat în principal ca 
babysitter sau bonă. A îngrijit doi copii ai lui Geena Barrymore, o 
mamă singură care a avut o perioadă o relație cu Jonathan Holt. 

— Nimic între Holt și Tanya? 

— Nu pare. Și Geena și-a găsit alt prieten. lar asta s-a 
întâmplat cu ceva vreme în urmă. 

— Crezi că există vreo legătură între oricare dintre ei și 
nepotul lui Holt? 

Femeia ridică palmele spre tavan. Paterno oftă. 

— L-am sunat pe Jonathan Holt azi-dimineaţă. El și celălalt fiu 
al său, J.J., se află la casa lui Jack și Cissy. ȘI FBl-ul era acolo și 
pregătea totul. Holt n-a avut mare lucru de spus despre Tanya 
decât că abia o cunoștea. 

— Tu ce crezi? întrebă Quinn. 

— Părea destul de zguduit atât de moartea Tanyei, cât și de 
răpirea nepotului. Paterno inspiră, apoi expiră lent. Pe mine mă- 
ngrijorează ce se-ntâmplă în mintea Marlei. Aș vrea să știu ce-și 
dorește. 

— Poate că nu-i va face nimic rău băieţelului, opină Quinn. 

Paterno nu răspunse. 

Pentru că nu i-ar fi plăcut răspunsul pe care l-ar fi dat. 

XXX 

Trecuse de ora 15:00 până când Sybil porni spre bungaloul 
care-i crea lui Tildy atâtea probleme. De ce naiba nu izbuteau 
vecinii să-și vadă de treburile lor? 

Işi netezi părul peste o ureche și luă telefonul mobil. Trebuia 
neapărat să-și cumpere o cască Bluetooth. Sau ceva similar. Era 
oribil să șofeze numai cu o mână. 

O sună pe Maureen Lundeen. Ce nume mai avea și asta! 
Folosind propria ei versiune de glas mieros, lăsă un mesaj plin 
de entuziasm în care-și exprima convingerea că totul mergea ca 
pe roate în vederea încheierii afacerii. Dacă Maureen avea 
nevoie de ceva - absolut de orice - putea s-o sune oricând. Sybil 


VP - 293 


avea să fie încântată s-o ajute cu creditorii dacă putea. Era la 
dispoziţia ei. 

Imediat după ce închise, simulă senzaţia de greață. Doamne 
Dumnezeule! Uneori se uita la fețele de pe pagina Web a 
afacerilor imobiliare, agenţi care vânduseră de mii de ori case 
de câte un milion de dolari. Toţi rânjeau de parcă nu se mai 
puteau opri. Cum le ajunseseră numele acolo? De ce oamenii îi 
alegeau pe ei să le fie agenţi? 

— Mi-aș dori s-o fi închiriat Marla Cahill! declară ea cu glas 
tare. Atunci aș ajunge și eu la știri. Atunci m-aș alege și eu cu 
ceva publicitate! 

Apăsă pedala accelerației, simțindu-se frustrată. Până ajunse 
în cele din urmă pe strada rezidenţială ce ducea la bungalou, se 
simțea încinsă, obosită și însetată. Salata verde pe care o 
înghiţise în grabă la prânz fusese veștedă și plutise într-un sos 
acid și fără grăsimi. O mâncase oricum, deși ar fi dorit de fapt 
un cheeseburger cu bacon. Dar... Dumnezeule, agentele 
imobiliare de pe aici erau atât de slabe, încât păreau niște 
creioane cu sâni. Sybil trebuia să aibă grijă de fiecare calorie și 
era neobosită în privinţa asta. În una dintre zilele următoare 
avea să dea lovitura. Și avea să stoarcă la maximum 
oportunitatea aceea. 

Opri pe aleea de acces spre casă și coborî din mașină, apoi 
începu să caute printre chei. Dacă uitase să le aducă și ar fi 
trebuit să se întoarcă... dar nu, degetele i se închiseră peste 
inelul cu chei ale bungaloului. 

Aruncă o privire peste umăr, spre casa lui Tildy. Nu se vedea 
nicio mișcare. Sybil flutură totuși din braţ, pentru orice 
eventualitate, și primi ca răsplată o zvâcnire de jaluzele. Așadar, 
Tildy era de strajă. 

Aproape că-i părea rău pentru Elyse. 

Bătu la ușă și așteptă. Trecură câteva minute și Sybil privi 
neliniștită spre cer. Norii erau cenușii, cu pântecele mai 
întunecate, ca și cum de abia mai reţineau ploaia pe care 
așteptau s-o reverse în torente. Grozav! 

Bătu din nou și tot nu primi niciun răspuns. Răsuci cheia în 
broască și apăsă pe clanţă. 

O izbi mirosul dinăuntru. Un miros greu, de putrefacție, ca o 
palmă umedă și neplăcută ce o lovise peste faţă. 

— Oh... Doamne... 


VP - 294 


Aproape temându-se să intre, Sybil lăsă ușa din faţă deschisă, 
ca să intre aer proaspăt, și se uită prin camere. Nu erau multe 
obiecte de mobilier. 

Dar ce se întâmplase? Aici murise ceva? 

Poate că Mr. Timms nu fusese totuși chiar atât de norocos. 

Își ridică reverul jachetei peste gură și tuși de două ori. 

— Doamnă Hammersly! strigă ea. Eşti aici? Elyse? 

Înaintând precaută pe hol, Sybil simţi un fior pe spinare. Poate 
că Elyse venea și pleca în răstimpuri, însă era limpede că nu mai 
fusese de mult pe aici. Tildy spusese că fusese aseară, dar 
probabil că băbătia se înșela. Nimeni n-ar fi putut rezista la 
mirosul ăsta fără să nu pornească în căutarea micului stârv 
intrat în putrefacție pentru a-l arunca afară. 

Cercetă cu atenţie încăperile, dar nu descoperi nimic care să 
explice duhoarea. Oprindu-se în capul scării ce ducea la subsol, 
Sybil strigă iarăși: 

— Doamnă Hammersly? Sunt Sybil Tomini de la Treasure 
Homes. 

Niciun răspuns. 

— Băga-mi-aș picioarele, murmură ea. 

Scoase din nou mobilul și-l sună pe Rich, un partener de la 
Treasure Homes, un nesuferit și jumătate, dar altfel un tip foarte 
isteț. 

Coborând încetișor treptele, Sybil păstră o mână ferm pe 
balustradă, apăsând cu cealaltă telefonul pe ureche. Din câte 
ținea minte, subsolul era un spaţiu nefinisat, cu un perete ce 
delimita o secțiune care putea fi amenajată ca dormitor sau 
atelier. Accesul acolo se făcea printr-o intrare strâmtă. 

Când ajunse la treapta cea mai de jos, mirosul era cu 
adevărat oribil. Abia se putea abţine să nu vomite. 

Sybil mai tuși de câteva ori, în timp ce glasul îngâmfat al lui 
Rich o invita să lase un mesaj. 

— Rich, sunt Sybil. Sunt la una dintre proprietățile închiriate. 
Bungaloul din Berkeley și este... foarte ciudat. 

Bip. Legătura cu telefonul lui Rich se întrerupse brusc. Nici 
măcar n-o întrebase dacă era mulţumită de mesaj. 

— La naiba! 

Rămase cu telefonul în mână, mai făcu un pas înainte și zări 
altă trecere îngustă aproape secretă, către incinta închisă. 
Ținându-și răsuflarea, Sybil se strecură înăuntru. 


VP - 295 


Privi în faţă și toate firișoarele de păr i se zbârliră. În lumina 
albăstruie a unui televizor, zări ceafa unei femei. Femeia se uita 
la programul de știri. Stătea nemișcată ca o statuie. 

— Elyse...? 

O ocoli ca s-o privească mai bine și bâjbâi cu degetele în 
căutarea comutatorului de lumină. Aprinse tubul fluorescent 
care pâlpâi nesigur. 

Gura lui Sybil se deschise într-un țipăt mut. 

Femeia așezată calmă în scaun stătuse acolo de ceva timp. O 
privea senină pe Sybil din găvanele goale. Faţa ei - toată pielea 
- era mâncată de insecte și larve. Cadavrul putrezea, topindu-se 
în scaun. 

În același timp însă părea că are manichiura recent făcută. 

Sybil se retrase ca arsă și degetele îi pipăiră cu disperare 
telefonul, tastând 911. Zbierând cât o ţinea gura, se repezi în 
sus pe trepte, prin casă, ieși pe ușa din faţă și, direct în faţa 
casei Tildei Owens, vomită nenorocita aia de salată peste taiorul 
ei crem de firmă. 

x kx * 

Spitalul Bayside 

San Francisco, California 

Camera 316 

Vineri, 13 februarie 

ÎN PREZENT 


Nu pot să cred că n-a venit nimeni să se uite la mine. Îmi 
doresc doar să mai beneficiez de o șansă de a-i spune lui Jack 
că-l iubesc... Dar e prea târziu... o știu acum. Doctorul spune că- 
i timpul să mă decupleze de la echipamentele de susținere a 
vieții, că-i mai bine să mă lase să mor și să-mi preleve organele. 

Oh, Doamne, nu! 

Nu, nu, nu!!! Sunt vie. 

Mă străduiesc din toate puterile. Panica îmi străbate tot 
corpul. Cu certitudine, se înregistrează pe nenorocitele alea de 
monitoare, nu? Nu pot să vadă că ritmul meu cardiac crește 
spre stratosferă? Nu își dau seama că răspund la stimuli? 

Pentru numele Domnului, mai testează-mă o dată! Bagă-ți 
lumina aia blestemată în ochii mei și o să vezi cum tresar, cum 
îmi reacționează pupilele. 

Mai lăsați-mi timp. Mă trezesc. Mă abandonați prea repede. 


VP - 296 


Mă chinuiesc să mă clintesc, să le arăt că sunt vie, dar nu se- 
ntâmplă nimic. 

Terminati cu nebunia asta! Gândiţi-vă la mine! 

Prin toată spaima aceea, îl aud pe doctor spunând resemnat: 

— E timpul să chem familia... 


VP - 297 


CAPITOLUL 20 


Paterno văzuse multe în anii pe care-i petrecuse în poliţie. 

Fusese martor la ceea ce însemna neomenia omului faţă de 
om, văzuse efectele abuzurilor, dependenţelor și furiei. Nu 
fusese niciodată surprins de gradul de răutate pe care oamenii îl 
puteau dovedi unii față de alţii, dar nu și-ar fi putut imagina 
asta... ceea ce vedea acum. 

Fusese sunat de detectiva Lee din Berkeley, care răspunsese 
la un apel 911 din partea unei proprietărese isterice, care găsise 
un cadavru în subsolul uneia dintre casele pe care le închiria. 
Polițistul care răspunsese iniţial luase prompt legătura cu 
Serviciul Omoruri local, iar detectiva Lee, aflată de serviciu 
acolo, pusese lucrurile cap la cap și-l sunase pe Paterno. Paterno 
gonise cu toată viteza peste pod, cu arsurile lui la stomac și 
gustul acru pe care-l resimțea în gură. Cobori din mașină și 
trecu prin cordoanele ce înconjurau bungaloul. Zona roia deja de 
polițiști și de tehnicieni criminaliști, iar la periferia ei se vedeau 
dube TV și vecini, dar și trecători care căscau gura în speranţa 
că vor întrezări ceva din ceea ce se întâmpla acolo. 

— Domnule detectiv Paterno? strigă o voce de femeie. 

Privi peste umăr și o văzu pe Lani Saito, atrăgătoarea 
reporteră asiatică de la postul KTAM, cu părul ei negru și lucios, 
care-l abordase cu câteva zile în urmă. Cameramanul o urmărea 
îndeaproape, aţintindu-l cu obiectivul pe Paterno. Incă nu se 
întunecase, dar ei instalaseră deja un reflector mare lângă duba 
lor pentru a ilumina zona. 

— Putem vorbi puţin? Este adevărat că Marla Cahill se 
găsește în casa asta? Este vie? 

Polițistul o fixă cu privirea. Cum de reușise să afle informaţia 
la fel de repede ca el? 

— Abia am ajuns aici. 

— Cazul nu-i în jurisdicţia dumneavoastră, dar pentru că 
lucraţi la crimele în care este suspectă Marla Cahill, bănuiesc că 
acela este motivul pentru care vă aflaţi aici. Marla Cahill este în 
casă? 


VP - 298 


— Domnișoara Saito, deocamdată nu am nimic de declarat, 
dar sunt sigur că purtătorul de cuvânt al poliţiei va face o 
declaraţie ulterior, după ce vom ști ce se întâmplă. 

Schimonosi un zâmbet și izbuti să se abţină să nu spargă 
capul reporterei. Dumnezeule, ce dorea presa de la el? Paterno 
le întoarse spatele celor doi, se apropie de perimetrul scenei 
crimei și-și arătă legitimaţia unui poliţist în uniformă. 

— Paterno, Serviciul Omoruri, poliţia San Francisco. M-a 
chemat detectiva Lee. 

— Da, ne-a anunţat. Este înăuntru. Probabil în subsol. Pune-ţi 
astea. 

Polițistul îi întinse o pereche de acoperitori pentru pantofi. 
Paterno le trase peste încălțăminte, apoi urca cele câteva trepte 
până la intrarea căsuței care semăna perfect cu toate celelalte 
din complex. Curtea nu fusese îngrijită peste iarnă, tufele 
trebuiau tunse, iar draperiile erau trase la ferestre. 

În interior, livingul era practic gol. Pe parchetul zgâriat se 
aflau două scaune pliante și o măsuţă. Nicio altă piesă de 
mobilier. În cele două dormitoare nu erau paturi, în baie nu 
atârnau prosoape, cada era plină de păianjeni, iar duhoarea 
omniprezentă în bungalou era copleșitoare. Din clipa în care 
trecuse pragul, fusese asaltat de izuri de solvenţi și 
dezodorizante de brad, dar în spatele tuturor, covârșitor prin 
intensitate, se simţea mirosul inconfundabil al morții. 

Trecu cu grijă pe lângă tehnicienii care prelevau amprente, 
cercetau cu grijă după urme de sânge, colectau dovezi 
minuscule şi examinau toate ungherele acestei căsuțe 
construite imediat după al Doilea Război Mondial. După ce trecu 
prin bucătăria care avea pe jos linoleum crăpat din anii 1950, 
Paterno cobori spre un subsol umed și mucegăit care duhnea - 
mirosul de carne intrată în putrefacție aproape că-l sufocă. 
Merse mai departe. 

Dovezi de inundaţii erau vizibile pe pereţii din ciment crăpat 
și detectivul observă că mașina de spălat rufe era ruginită. Se 
apropie de o ușă deschisă în ţârâitul telefoanelor mobile și 
pârâitul staţiilor radio părâiau; o secțiune de rafturi fusese 
împinsă într-o parte și dezvăluia o odăiţă din care răzbătea 
duhoarea oribilă. Strânse din maxilare, ca să nu icnească și 
intră. 

Abia se abţinu să nu vomite. 


VP - 299 


În faţa unui televizor cu volumul dat la minimum se afla un 
scaun în care stătea corpul descompus al unei femei. Nu mai 
avea ochi și pe chip i se căscau găuri, prin care se vedeau 
mușchi înnegriţi și oase. 

— lisuse! șopti el și stomacul ameninţă să-și arunce tot 
conţinutul afară. 

Medicul legist examina cadavrul, iar o femeie micuță de vreo 
patruzeci de ani cerceta la lumina lanternei patul dublu împins 
într-un colț. 

— O caut pe detectiva Lee, zise Paterno. 

— Eu sunt, zise femeia și-i întinse o mână înmănușată. 
Susannah Lee. Spune-mi Suze. 

— Anthony Paterno. 

— Mă gândisem eu. Aparent nederanjată de scena groaznică 
sau de mirosul oribil, Lee continuă: Bănuim că este Marla Cahill, 
deși e greu de spus în starea curentă. Totuși rasa, înălțimea și 
dimensiunile generale corespund. Casa asta a fost închiriată cu 
câteva săptămâni înainte ca Marla să evadeze, imediat după 
sărbători. Uită-te la ea. Nu ţi se pare straniu? Patul a fost făcut și 
a fost folosit, de asemenea există dovezi că în cearșafuri a stat 
un corp, fluide corporale, larve și ouă de insecte - genul ăsta de 
chestii. Prin urmare, cineva a mutat-o. Și cineva a coafat-o - 
privește! 

Lee își plimbă raza lanternei peste șuvițele moarte ale părului 
cadavrului. Erau pieptănate și aranjate cu grijă. 

— Uită-te la degetele ei. 

Îndreptă fasciculul de lumină spre degetele putrede; într- 
adevăr, unghiile erau lăcuite. 

— La fel și la picioare, indică ea sandalele. Cineva a fost aici. 
Recent. Uită-te în coșul de gunoi. Mâncare de la un local de 
hamburgeri din apropiere. Resturile hamburgerului nu au 
aceeași vechime cu cadavrul. 

Paterno privi în jurul încăperii. Pe pereţi erau fotografii cu 
Marla Cahill ca fetiţă... iar un pieptene și o perie de păr se aflau 
lângă o căniţă din argint pentru copii - cea pe care o raportase 
Cissy că-i dispăruse din casă. 

Detectiva Lee avea dreptate. Persoana care putrezea în faţa 
unui show TV era Marla Cahill și, după cum se părea, era moartă 
de ceva vreme, ucisă probabil la scurt timp după evadare. 

— Cauza morții? 


VP - 300 


— Sub părul ăsta perfect coafat... Raza lanternei lumină ceafa 
Marlei și dezvălui rana provocată de un glonţ. Se pare c-a fost 
executată. 

— Aici? 

— Nu știm încă. N-am găsit deocamdată sângele care ar fi 
trebuit să fie împroșcat. Ucigașul s-a străduit mult ca ea să se 
simtă confortabil. Patul are cearșafuri și o cuvertură scumpă, pe 
pereţi sunt fotografii de familie, un televizor... Cine-i dementul 
pe care-l urmărești, Paterno? 

— Bună întrebare. Cine a găsit corpul? 

— Sybil Tomini, agentă imobiliară la Treasure Homes. Firma ei 
a închiriat bungaloul unei femei pe nume Elyse Hammersly. 

— Nu Marla l-a închiriat? 

— Nu cred. Doamna Tomini se află în mașina noastră. M-am 
gândit că ai vrea să-i pui câteva întrebări. l-am luat declaraţia, 
așa că, după ce vorbește cu tine, poate să plece. De vreo oră tot 
protestează în privinţa asta. Și am mai găsit ceva. 

Lee ridică un petic de material albastru. 

— Ce este? 

— Pare să provină dintr-un obiect de îmbrăcăminte, poate că 
s-a agăţat și s-a rupt în timpul trecerii. Femeia ţinu lanterna 
aţintită asupra punguliței din plastic ce conţinea dovada. Totuși 
țesătura este largă, iar materialul scămoșat. Poate că a făcut 
parte dintr-o pătură. Păturica unui copil? 

— lisuse, murmură Paterno. 

Se gândi la soţii Holt, care lucrau acum cu FBl-ul, ai cărei 
agenți se instalaseră în livingul lor, în timp ce ei își făceau mii de 
griji despre fiul lor. 

— O să-l trimit la laborator să-l analizeze, după care poţi să-l 
duci soţilor Holt. Să vezi dacă-l recunosc. 

Detectivul strânse din fălci la ideea aceea. 

— Nimeni n-a găsit niciun copil aici, rosti el deși era sigur că 
ar fi fost informat imediat dacă B.J. Holt sau corpul său ar fi fost 
descoperit. 

Lee clătină din cap. 

— Niciun copil, niciun corp. Chiar și asta - ridică bucăţica de 
material - s-ar putea dovedi că n-a aparţinut băiețașului. 

ÎI privi pe Paterno în ochi și amândoi păreau să fi ajuns la o 
înţelegere. Amândoi erau de părere că B.J. Holt fusese aici cu 
bunica lui intrată în descompunere. 


VP - 301 


Lee se întoarse către un polițist de lângă ușă. 

— Poţi să-l conduci pe detectivul Paterno la mașina mea, 
unde-i doamna Tomini? 

Tânărul poliţist încuviinţă. 

— Imediat. 

— O să-ţi trimit raportul meu, zise Lee și se întoarse către pat, 
în timp ce Paterno și polițistul din Berkeley trecură prin cripta 
din subsol și urcară din nou treptele șubrede. 

Afară se lăsase noaptea. Paterno inspiră adânc aerul proaspăt 
spălat de ploaie, totuși miasma morții îi dăinuia în nări și știa că 
va avea nevoie de câteva zile și nu numai de câteva dușuri 
fierbinţi înainte ca duhoarea să dispară. Îi rămânea, parcă 
agăţându-se de piele, zile întregi. Ce naiba se-ntâmpla? 

Indiciile arătau că Marla fusese ucisă de complicele ei. Un 
prieten? Un dușman de moarte? 

Sau ambele? 

Crima avea vreun sens? 

De ce să fi riscat s-o elibereze din închisoare dacă intenţia 
fusese s-o omoare? Care fusese motivul? Moartea Marlei fusese 
un accident? 

O luptă? 

Premeditată? 

Un glonţ tras în ceafa anunţa răspicat intenţia de a ucide. 

Și totuși exista ceva mai mult decât simpla crimă. De ce nu 
aruncase cadavrul în pădurile din afara orașului sau în Golf sau 
de fapt oriunde, după care s-o șteargă? De ce se chinuise să 


închirieze o locuință, să ascundă cadavrul și - pentru 
Dumnezeu! - să-l îmbrace și să-l coafeze? Și de ce adusese 
copilul aici? 

Ce fel de dement ar fi procedat așa? 

Și de ce? 


Demenţii n-au nevoie de motive. 

După cum arăta, Marla era moartă de câteva săptămâni. De 
ce să fi expus un copil la oroarea unui corp aflat în 
descompunere? Corp care aparţinea tocmai bunicii lui, pentru 
Dumnezeu! 

Poate că tocmai ăsta era obiectivul. Să pună mâna pe copil. 
Dar atunci de ce a trebuit să-i omoare pe Eugenia, Rory și 
Cherise? De ce nu pe Cissy? 

Cine era persoana asta? 


VP - 302 


Își dădu părul din ochi și observă o bătrână care stătea în 
fereastra casei de peste drum. Privea fix spre el și ţinea în brațe 
o pisică mare, cu coadă lungă. 

Frecându-și maxilarul, Paterno îl urmă pe poliţist peste un 
petic de peluză și se gândi la arma crimei. Un pistol. Probabil că 
glonţul extras din cadavrul putrezit al Marlei avea să corespundă 
cu gloanţele găsite în Cherise Favier și Tanya Watson, care 
fuseseră victimele aceluiași ucigaș dement. Toate proveneau 
dintr-o armă calibrul 0.38, dar în același timp nu se potriveau cu 
alte gloanţe găsite în alte crime din Bay Area. 

Până acum. 

Detectivul nu avea aproape nicio îndoială de rezultatul 
testelor balistice. 

— Asta e mașina detectivei Lee, rosti polițistul, însă 
nu se afla nimeni. 

O femeie cu păr negru și lucios, tuns drept, al cărei taior bej 
avea pete portocalii și mirosea a vomă stătea rezemată de 
capota automobilului și trăgea cu sete dintr-o ţigară, ca și cum 
nicotină ar fi putut anula coșmarul la care asistase recent. 
Polițistul făcu prezentările: 

— Doamna Tomini, dânsul este detectivul Paterno. 

— Era și timpul! Sybil trase adânc din ţigară. Aţi văzut... 
chestia aia din casă? expiră fumul pe nări. Groaznic... pur și 
simplu groaznic. Acum pot să plec? 

— Peste câteva minute. Vreau doar să vă pun niște întrebări. 

— Am răspuns deja la zeci de întrebări. Tot ce știu este că 
vecina, doamna Owens, Tilda Owens, este o văduvă și locuiește 
vizavi... Sybil arătă cu ţigara spre casa cu bătrâna și pisica. Ea 
mi s-a plâns despre chiriașa mea că a fost cât pe-aici să-i calce 
motanul cu mașina, așa că am decis să stau de vorbă cu Elyse. 

— Elyse, repetă Paterno. 

— Da, Elyse Hammersly. Este chiriașa mea și a fost de la 
începutul anului. 

— V-aţi întâlnit cu ea? Aţi stat de vorbă? 

— Da. 

— Și nu este femeia de la subsol. 

— Cadavrul? Nu... ah, nu, sunt sigură în privinţa asta. 

Totuși nu părea chiar convinsă. Trase încă un fum și-și privi 
taiorul murdărit, apoi făcu o grimasă. 

— Vreau să zic că-i greu de spus... 


A 


năuntru 


VP - 303 


Clătină din cap, după care se cutremură din tot corpul. Nu-i 
venea să creadă că trupul aflat în putrefacție putea să aparţină 
unei persoane pe care ea o văzuse și cu care vorbise. 

— Aţi văzut fotografii ale Marlei Cahill, evadata. Ea a închiriat 
casa asta? 

— Nu. Sunt absolut sigură că am închiriat-o înainte ca ea să fi 
evadat. Și m-am întâlnit cu Elyse, iar ea nu-i Marla Cahill. 

— Aș vrea să văd contractul de închiriere. Aveţi o copie? 

— Bineînţeles. La birou. 

— Înainte de a închiria o proprietate, obișnuiți să cereţi 
referințe sau actele de identitate ale chiriașului? 

— Normal, se încruntă Sybil. 

— Pot să văd datele acelea? 

— Nicio problemă. Și ele sunt însă la birou. 

— O să vă duc eu acolo cu mașina, iar după ce terminăm, vă 
aduc înapoi aici. 

— Aș putea conduce și singură. 

— Pentru cazul în care detectiva Lee sau FBl-ul mai au alte 
întrebări. 

— FBl-ul? repetă femeia și trase din ţigară până ce scrumul 
ajunse la marginea filtrului. Doamne Dumnezeule! 

Exact așa gândea și Paterno. 

x kx * 

— Trebuie să te văd, rosti Elyse în telefon. 

La celălalt capăt al firului, iubitul ei se eschiva. 

— Nu pot. Oamenii vor deveni bănuitori. Ştii bine că sunt sub 
observație. 

— Trebuie să discutăm. 

Era disperată și inima îi bubuia în timp ce trecu peste podul 
Golden Gate. Traficul era dens, navetiștii ieșeau din oraș la ora 
de vârf și ea abia mai putea gândi. Capul îi pulsa și-și spunea că 
avea nevoie doar să ajungă acasă, să-l revadă, să... să... 

Automobilul din faţa ei frână brusc și Elyse făcu la fel, 
aproape gata să se izbească de portbagajul Pontiacului roșu. 
Cauciucurile îi derapară pe pavajul ud. 

— Cretinule! zbieră femeia, cu toate că nu-i putea vedea 
decât ceafa, în vreme ce ștergătoarele de parbriz se luptau cu 
ploaia. 


VP - 304 


Șoferul era un adolescent care vorbea la mobil și, desigur, n-o 
putea auzi. Bubuitul difuzoarelor uriașe și muzica rap răsunau în 
noapte. lar tipul vorbea mai departe, nestingherit. 

— Ce? rosti iubitul ei cu răsuflarea întretăiată, de parcă ar fi 
urcat scările sau ar fi alergat. 

— Doar să te-ntâlnești cu mine. Diseară. 

— Ți-am zis, e imposibil. 

— Ba să vii, insistă ea și în aceeași clipă idiotul de puști 
începu să plângă din nou; o scotea pur și simplu din minţi. La 
naiba, am nevoie de ajutor și suntem băgaţi amândoi în chestia 
asta. A fost ideea ta. 

— Nu în totalitate. 

— Tu ai fost cel care a zis c-o putem face, pentru Dumnezeu, 
fii bărbat și recunoaște! 

Era iritată, își mușca nervos interiorul obrazului, iar degetele 
ei strângeau cu atâta putere volanul, încât i se părea că 
fuzionaseră cu plasticul și cu metalul. 

— Îți asumi prea multe riscuri. 

— N-am de ales! 

— Trebuie să rămânem discreţi o vreme. 

— Discreţi? repetă femeia și glasul îi crescu în intensitate, mai 
că-i venea să ţipe. Eşti nebun? Acum nu mai putem rămâne 
discreţi. 

— Tu ești cea care se comportă ca o nebună! 

— Pentru că eu îmi asum toate nenorocitele de riscuri. Dacă 
ai ști câte suport de la jigodia aia! Mișcă-ţi fundul la mine, 
insistă ea când Fordul Taurus ieși de pe pod. 

— Pentru Dumnezeu, stăpânește-te! 

— Nu pot! zbieră Elyse și-și auzi furia și panica din voce. 

Își zări reflexia în oglindă și fu surprinsă să vadă că părul îi era 
zbârlit și nearanjat, că machiajul îi curgea pe obraji, că ochii îi 
sticleau de parcă era posedată. Doamne Dumnezeule, ce se- 
ntâmpla cu ea? Nimic. Absolut nimic. De vină erau toți ceilalți. 
Da, era puţin surescitată și nervoasă, dar cine n-ar fi fost? Se 
găsea sub o presiune cu adevărat enormă, iar el, fătălăul, nu era 
de ajutor. Unde era bărbatul puternic, inteligent și sexy de care 
se îndrăgostise? 

— Ascultă aici, frumușelule, mărâi ea sarcastic, ai face bine să 
te-ntâlnești cu mine, fiindcă altfel n-o să mai vezi niciodată 
băiatul. Punct! 


VP - 305 


Închise telefonul, îl înjură pe șoferul din faţa ei și, când 
telefonul sună și văzu că era Jack, îl ignoră. N-avea decât să 
fiarbă la foc înăbușit. 

Ticălosul! 

Așadar, Cissy se răzgândise în privința divorțului. 

Si ce dacă? 

Asta nu schimba nimic! 

xxx 

Telefonul mobil al lui Paterno sună în timp ce încerca să dea 
cu spatele ca să intre cu mașina într-un loc strâmt de parcare 
din faţa agenţiei imobiliare. Pe locul din dreapta lui, Sybil Tomini 
se încordă, de parcă s-ar fi așteptat să-l vadă lovind radiatorul 
unui Range Rover cu bara din spate. Bărbatul opri, trase frâna 
de mână și răspunse la telefon. In ultimele două ore, primise 
șase-șapte telefoane, dar nu răspunsese la niciunul, însă acum îl 
suna Quinn. 

— O secundă, Janet, rosti el și ridică un deget spre Sybil care 
pusese mâna pe mânerul portierei. Vin imediat, îi spuse. 

Agenta imobiliară încuviință din cap și băgă mâna în poșetă 
după pachetul de ţigări și brichetă. 

— Până atunci caut dosarul. 

Cobori din mașină și-și aprinse ţigara chiar înainte să fi închis 
portiera. 

— Te ascult, rosti detectivul către Quinn. 

Ploaia începuse din nou să se reverse din cerul întunecat. 

— Am primit mesajul tău, zise Quinn. Ai găsit-o pe Marla Cahill 
și este moartă? 

— Ba chiar a murit de ceva timp. Este imposibil ca ea să fie 
ucigașa. O să-ți povestesc totul când mă-ntorc la secție. Opri 
motorul și stinse farurile. Acum o căutăm pe Mary Smith. 

— Am o informaţie de la asistenta aceea din Idaho, cea care a 
lucrat la Cahill House în perioada când a născut Marla Amhurst. 

Paterno mârâi scurt, îndemnând-o să continue. 

— Asistenta e niţel cam confuză și de fapt n-a vrut să stea de 
vorbă cu mine. Acum s-a pensionat, soţul ei se duce toată ziua 
la pescuit și nu vrea să aibă necazuri, dar a spus că Marla a 
născut o fată, care acum ar trebui să aibă douăzeci și șase sau 
douăzeci și șapte de ani, ceea ce coincide cu datele din jurnalul 
Eugeniei. 

— Ţi-a dat vreun nume? 


VP - 306 


— Nu mi-a dat numele fetiţei, însă părinţii ei adoptivi erau din 
Oakland - Ron și Christine Engles. Am început să mă interesez 
dacă mai locuiesc în zonă. 

— Dacă tot faci asta, află tot ce poţi despre Elyse Hammersly. 
Caută-i cazierul la nivelul întregului stat. Vezi dacă nu cumva a 
fost închisă cu Marla Cahill - tot ce poţi găsi. Ea a închiriat casa 
din Berkeley unde a fost găsit cadavrul Marlei. O să știu mai 
multe peste câteva minute. Acum sunt la compania imobiliară. 
Te ţin la curent când ajung la secţie. 

Paterno porni în fugă prin ploaie și intră în recepţie. O ușă din 
peretele din spate era întredeschisă, așa că pătrunse pe acolo. 
Sybil se găsea lângă unul dintre cele câteva posturi de lucru de 
tip utilitar și căuta într-un sertar. 

— Am chei la fișetele din arhivă, spuse ea. Vin imediat. 

Se îndreptă către o ușă metalică, aflată în spatele celorlalte 
posturi de lucru. 

Paterno aşteptă și Sybil reveni cu un biblioraft. 

— Știu că am informaţiile astea și pe computer, rosti femeia 
mai calmă acum, când erau departe de bungaloul în care găsise 
cadavrul. Dar există un acord pe care l-a semnat... iar eu 
fotocopiez întotdeauna actul de identitate al chiriașului. De 
asemenea, cer dovada că este angajat, plus un istoric al 
creditelor solicitate până în prezent. la să vedem... Degetele ei 
răsfoiră câteva dosare, apoi extraseră unul. Uite-l! 

Cu sentimentul că se apropia de ţintă, Paterno începu să 
examineze documentele dinăuntru. 

XXX 

— Este posibil s-o fi găsit pe Marla, rosti Jack pe nerăsuflate 
când dădu buzna pe ușă. 

Fusese la jogging, eliberându-se de o parte din agresiunea pe 
care o simţea, iar Cissy rămăsese acasă. Echipamentul de 
jogging îi era ud, părul îi era lipit de scalp, faţa îi era încordată și 
expresia sumbră. 

Din pătuţul ei din apropierea focului, Coco înălţă capul, emise 
un „ham!” nemulțumit, după care își reluă somnul. 

Inima lui Cissy tresări. Licărul de speranță a fost urmat rapid 
de frică. 

— Și pe B.].? 

— Nu. Nu cred. Tocmai am primit un SMS de la un prieten 
care a văzut la știri. O să-l sun pe Paterno. 


VP - 307 


Jack transpira abundent, era roșu la față și avea părul ud; într- 
o mână ţinea telefonul mobil, iar iPodul se distingea în 
buzunarul pantalonului de trening. Se duse la televizor și începu 
să caute pe canalele de știri. 

Nimic despre Marla. Cel puţin, deocamdată. 

— Nu ne-ar fi spus și nouă cineva? FBl-ul? întrebă Cissy, 
deoarece după răpire agenţii fuseseră aproape permanent cu ei. 

Linia telefonică le era interceptată în cazul în care ar fi sunat 
răpitorii, toată corespondenţa le era examinată după eventuale 
bilete de răscumpărare și casa era supravegheată non-stop. Prin 
urmare, era greu de presupus că nu erau ţinuţi la curent. 

— Probabil că o fac abia după ce sunt sută la sută siguri, dar 
ar fi bine să te pregătești. 

— Să mă pregătesc? repetă ea și imagini ale trupușorului 
nemișcat al lui B.J. îi umplură mintea. Oh, Dumnezeule, Biji... 

— Mă refer la Marla. Este posibil ca mama ta să fie moartă. 

O trecu un fior pe șira spinării. 

— Ce vrei să zici? _ 

Marla? Moartă? O copleșiră o mulţime de emoţii. Işi iubea 
mama... și în același timp o ura. Femeia era detestabilă, o 
creatură oribilă, și totuși, în felul ei distant, o crescuse pe Cissy, 
fusese acolo pentru ea. Marla era chipul pe care și-l amintea în 
copilărie, cea care o învățase să-și înnoade șireturile, care o 
înscrisese la școala privată, care-i arătase cum să-și împletească 
părul în cozi și multe altele. In felul ei aparte, Marla o consolase 
pe Cissy când își julise genunchiul sau când suferise din 
dragoste și totuși, de-a lungul anilor, între ele existase o ruptură 
care începuse cu anii de adolescenţă ai lui Cissy și care nu se 
reparase niciodată de atunci. In același timp însă crezuse mereu 
că va sosi o vreme când să se împace dacă mama ei ar fi dorit- 
0... Oh, Doamne... Moartă? Părea imposibil. 

— Unde-i băieţelul nostru? 

— Nu știu. 

Chipul lui Jack era brăzdat de îngrijorare; cute adânci erau 
săpate de-o parte și cealaltă a ochilor și a gurii. Nici el, nici Cissy 
nu dormiseră deloc, iar femeia avea impresia că orele se 
târâseră ca melcul, transformându-se într-o viață întreagă. Nu 
știa ce s-ar fi făcut fără Jack, de care să se sprijine, căruia să se 
destăinuie, alături de care să plângă. 


VP - 308 


Afară, lângă vehiculele FBl-ului se afla o dubă TV care părea 
că parcase definitiv pe stradă. Majoritatea prietenilor lui Cissy îi 
dăduseră telefon. Gwen și Tracy trecuseră pe la ea; până și 
Heather o sunase, simțindu-se în mod clar spășită față de 
mediatizarea relaţiei cu Donald. Cissy era prea îngrijorată de B.J. 
pentru ca măcar să se mai gândească la asta. Era problema lui 
Heather. 

Sara adusese o tavă cu lasagna. 

— E de la Dino's, recunoscuse ea străduindu-se să nu plângă. 
Asta a fost tot ce mi-a trecut prin minte. 

Membrii familiei lui Jack veniseră și plecaseră, apoi primiseră, 
de asemenea, telefoane de la foști colegi de la City Wise și de la 
majoritatea angajaţilor lui Buni. Deborah fusese devastată și 
izbucnise în hohote de plâns la telefon. Elsa și Lars trecuseră 
personal pe la ei, iar Elsa adusese plăcinte și o caserolă de 
mâncare abținându-se cu greu să nu plângă. li spuse că Rosa și 
Paloma erau la fel de tulburate, iar Rosa aprindea lumânări la 
biserica ei. Toţi își ofereau sprijinul, însă în cea mai mare parte a 
timpului Cissy dorea să fie singură. Petrecuse multe ore în 
camera lui B.J., ţinând în braţe fie jucăria lui favorită, fie pe Coco 
și legănându-se în balansoarul pe care-l cumpăraseră când se 
născuse băieţelul. 

Acum Cissy era furioasă. Se săturase să mai aștepte. Era 
epuizată de lipsa de somn și frustrată de lipsa de informaţii. 
Unde naiba era copilul ei? 

Când Jack intră la duș, ea îl sună din nou pe Paterno și-i lăsă 
un mesaj în mesageria vocală. La naiba, unde era detectivul? 
Unde era fiul ei? Statul în casă începea s-o afecteze; 
inactivitatea o scotea din minţi. Simţea nevoia să lovească cu 
pumnii în perete sau să urle sau să facă ceva, orice, pentru a-l 
găsi pe B.J. 

Telefonul sună și Cissy tresări speriată. 

Fusese instruită. Dacă era un prieten, trebuia să pună capăt 
convorbirii cât mai repede; dacă erau răpitorii care cereau 
răscumpărare, trebuia să-i ţină cât mai mult pe fir. FBl-ul avea 
să înregistreze tot. 

Ridică receptorul înainte să fi sunat a doua oară. 

— Alo? zise ea cu inima bubuind. 

— Este la mine, șopti o voce complet necunoscută pe un ton 
absolut îngrozitor. 


VP - 309 


Cissy icni și temerile ei cele mai oribile căpătară formă. 

— Dar e viu... Spune-mi că-i viu! 

— Am făcut ceva ce tu n-ai făcut niciodată, jigodie egoistă! L- 
am dus să-și viziteze bunica. 

— Poftim? Cissy era stupefiată. Cine-i la telefon? Unde-i 
copilul meu? Îţi jur că dacă-i faci vreun rău, o să te urmăresc și-o 
să... 

Clic. 

— Stai! ţipă ea disperată, cu inima zdrobită. Alo? Alo? Cine 
ești? Oh, Doamne, te rog... Adu-l înapoi! răcni ea în receptor. 

Însă telefonul era mort, tăcerea era asurzitoare, valul de 
spaimă ce-i năvăli în creier suna ca mugetul surd al oceanului 
într-o grotă. Imagini ale lui B.J. i se îngrămădeau în minte, chipul 
lui râzăreț, zâmbetul lui ștrengar, dinţișorii și ochișorii 
strălucitori. Lacrimile îi șiroiau pe față și se rezemă de perete, 
simțind că se prăbușește, în vreme ce cuvintele oribile îi 
răsunau în cap. 

Este la mine. 

— B.J., șopti ea frântă, îngropându-și faţa în palme. 


VP - 310 


CAPITOLUL 21 


Paterno privi fotografia de pe permisul auto de Oregon. 

Nu recunoștea persoana respectivă, dar era femeia care 
folosea numele Elyse Hammersly, cea care închinase bungaloul 
din Berkeley. Permisul auto preciza ca ultimă rezidenţă o adresă 
din Gresham, statul Oregon. Cu un pic de intervenţii, trimisese 
informaţia prin fax la secţia din San Francisco, apoi îi telefonase 
lui Quinn să înceapă cercetarea. De asemenea, Sybil îi dăduse 
detectivului copii după toate documentele. 

Acum ea întrebă: 

— Cât de curând va fi... va fi scos cadavrul, ca să pot... ăăă... 
curăța și aerisi bungaloul? 

Era mai calmă și părea că începuse deja să calculeze câte 
săptămâni și luni de chirie va pierde. 

— Nu prea curând. Rămâne în continuare scena unei crime. O 
să vă anunț însă. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Doamnă Tomini, vă asigur că dorim să rezolvăm acest caz 
cât mai rapid. Arătă apoi un rând gol de pe cererea de 
închiriere. Nu văd totuși un istoric al locurilor de muncă. 

— Da, uneori nu este cerut. Elyse a achitat chiria pe două luni, 
plus un depozit pentru garanţie. l-am verificat istoricul creditelor 
și era excepţional. Acum își căuta de lucru în San Francisco. 

— Locuia singură? 

Sybil se înfioră grațios. 

— Se pare că nu. 

— Vreau să zic - era măritată? Nu locuia cu vreun prieten? La 
agenţia dumneavoastră n-a venit însoţită de nimeni? 

— Din câte știu eu, nu exista nimeni de felul acesta. 

— Cum achita chiria? 

— Noi trimitem toate facturile prin corespondență la adresa 
de închiriere, deși încă n-am emis nicio factură pentru că plătise 
în avans. Sybil ocoli biroul spre locul unde stătea Paterno și 
răsfoi prin dosarul pe care detectivul îl ţinea în mână. Vedeți...? 
Asta-i chitanţa pentru banii primiţi. Încă nu deschisese un cont 


VP - 311 


pentru cecuri, dar pentru că istoricul creditelor era atât de bun, 
n-au existat niciun fel de suspiciuni. 

Paterno încuviință din cap. Spera doar ca partenera lui să 
găsească ceva informaţii în Oregon. 

— Ea a venit la agenţia dumneavoastră. Conducea o mașină? 

— Nu știu cum a ajuns aici, dar s-a întâlnit cu mine la 
bungalou, așa că bănuiesc că trebuie s-o fi făcut cu mașina. Da, 
îmi amintesc... Sybil se încruntă. Îmi amintesc că atunci mi s-a 
părut cam ciudat. A parcat în spate, lângă alee. 

— Mai ţineţi minte ce mașină era? 

Sybil clătină din cap. 

— Domnule detectiv, îmi pare rău, dar mintea mea nu 
funcționează așa. Imi pot aminti case în detaliile cele mai 
mărunte, parchetul, instalaţiile, ferestrele, debaralele, nuanțele 
de lemnărie... dar când vine vorba de vehicule... Ridică din 
umeri. Știu că era un automobil, adică nu era o furgonetă, o 
dubă sau un SUV - asta îmi amintesc - și, de asemenea, că era 
deschis la culoare - alb, argintiu, gri-deschis, poate nuanţa 
aceea de șampanie care este la modă? Nu știu. Femeia se uită 
pe fereastră. De exemplu, tot ce știu despre mașina 
dumneavoastră este că are vreo cincisprezece ani vechime și că 
a zgâriat-o cineva cu cheia... Este un Ford Lincoln? 

— Cadillac, zise el. 

— Pe aproape. 

De fapt nu era pe aproape, dar nu avea timp să explice 
detaliile ce defineau Cadillac-ul și nici nu voia să se gândească 
la felul cum îi fusese distrus finisajul. Actul acela de vandalism 
continua să-l înfurie. Mai puse câteva întrebări, nu află nicio 
informaţie suplimentară și plecă, îndreptându-se direct spre 
casa soţilor Holt. 

O rafală de vânt îi smuci haina, iar ploaia cădea în picături 
grele din cerul întunecat, prevestind o furtună, totuși detectivul 
se simţea ceva mai bine, ca și cum ar fi înțeles mai clar cazul. În 
sfârșit, se apropiau de ucigașă. Percepea asta. În venele lui 
apăruse furnicătura aceea care se ivea ori de câte ori se 
strângea laţul în jurul unui criminal. 

Acum era doar o chestiune de timp. 

Se instală la volan, își șterse de pe faţă picăturile de ploaie ce 
i se prelingeau în ochi, apoi răsuci cheia în contact. Elyse 


VP - 312 


Hammersly. Cel puţin acum avea un nume pe care să-l 
urmărească. 

Și fotografia ei. 

Nu-i mai rămânea decât s-o găsească pe ticăloasă. 

XXX 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, ieșind pe hol doar cu un 
prosop înfășurat în jurul mijlocului. 

Părul îi era ud, iar faţa, o mască rigidă de îngrijorare. 

— A sunat, oh, Jack, a sunat! strigă Cissy. 

Stătea pe jos, pe hol, rezemată de un perete. Coco scheuna și 
o lingea pe faţă, dând nervos din coadă. 

— Cine a sunat? 

— Femeia care-l are pe Biji. 

— Ce a spus? întrebă el încordat. 

— A spus că B.]. e la ea și - oh, Doamne! - cred, adică mi s-a 
părut că l-am auzit plângând pe fundal. 

Cissy nu se mai putea stăpâni. Simţi cum lacrimile i se 
rostogolesc pe obraji, cum îi îngheaţă sângele în vine. 

— Nu știu cine era, urmă ea. Oricum, era cu număr ascuns. 
Șoptea și - oh, Doamne! - părea atât de... crudă, atât de 
furioasă și de... intensă. Ridică ochii spre soţul ei. Trebuie să-l 
salvăm. Inainte ca ea să facă ceva... ceva oribil. Suntem părinţii 
lui, suntem responsabili pentru siguranţa lui. Noi suntem cei 
care ar trebui să-l protejeze. 

Se prăbușea psihic, iar hăul din interiorul ei creștea imens. 

— Trebuie. 

— O vom face, rosti Jack, îți promit. Haide! 

intinse mâna și Cissy i-o prinse, iar el o ridică în picioare și o 
strânse în braţe. Incă ud de la duș, încă mirosind a săpun și a 
prospeţime, îi șopti la ureche în timp ce femeia încerca să nu-și 
piardă minţile: 

— O să-l găsesc, Ciss, promise Jack și ea își rezemă capul de 
pieptul lui. 

Jack era extrem de puternic, nu doar fizic, ci și psihic. Cum de 
uitase asta? Cum de nu avusese încredere în el? 

— Vorbesc serios, îi șopti soțul ei ţinându-i capul strâns la 
piept, îl voi aduce înapoi, chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care-l 
voi face. 

Cissy suspină sfâșietor și se agăță de el, în vreme ce-și 
impunea să-și revină în fire. Plânsetele și scâncetele nu aveau 


VP - 313 


să-l ajute pe B.J. Trebuia să fie puternică, să lupte împotriva 
terorii, să plece și să-și caute copilul. Cea care-i telefonase se 
aștepta ca ea să se prăbușească, se folosise de slăbiciunea ei 
faţă de băieţaș, dorise ca ea să simtă durerea aceasta 
nesfârșită. 

— Ce a mai spus? A mai zis ceva? 

— Doar că-i la ea, că l-a dus s-o viziteze pe bunica lui, ceea ce 
eu n-am făcut niciodată... Oh, Doamne, dar la ce se referea? Mi 
s-a părut c-ai spus că Marla e moartă, nu? Atunci n-ar fi... cum 
ar fi putut... 

— Şşş. la să vedem... 

Jack o trase în dormitor, unde lăsă prosopul și îmbrăcă o 
pereche de boxeri, blugi și o bluză de trening. Deschise 
televizorul, iar Cissy își șterse cu furie lacrimile din ochi. 

— Știrile locale ar trebui să fie pe... 

Trecu de la un canal la altul, până găsi unul care părea 
promiţător. Cuvintele „Ultima oră” defilară pe ecran, urmate de 
imaginea unei căsuțe ce părea veche de cincizeci-șaizeci de ani. 
O reporteră stătea în faţa ei și spunea o poveste îngrozitoare. 

— „nu sunt confirmate privind identitatea cadavrului 
dinăuntru, dar acum câteva minute am văzut pe cineva de la 
biroul medicului legist scoțând un sac pentru cadavre pe o 
targă. Potrivit speculațiilor, persoana decedată este deținuta 
evadată Marla Cahill. 

Fotografia de cazier a Marlei apăru pe ecran - o poză alb- 
negru, care nu o înfățișa nici pe departe femeia sexy și plină de 
viaţă care fusese cândva. 

Cissy își lipi palmele de obraji. Stând în ploaia care nu mai 
contenea, reportera urmă: 

— Deocamdată poliţia nici n-a confirmat, nici n-a infirmat 
identitatea victimei, dar vecinii acestui mic bungalou afirmă că 
au văzut de mult timp un comportament suspect al ocupantei 
sale. 

Regia de transmisie comută pe un interviu realizat de 
reporteră cu o bătrână care se sprijinea într-un baston. 
Reportera de origine asiatică purta o canadiană cu glugă pe 
care scria cu litere de o șchioapă indicativul postului: KTAM. 

Cineva aflat în afara obiectivului camerei TV ţinea o umbrelă 
deasupra bătrânei, care era echipată cu pelerină și bonetă de 
plastic impermeabilă. 


VP - 314 


Vorbind cu o convingere la fel de fermă ca bărbia ei ieșită în 
afară, vecina, identificată ca Tilda Owens, insista că știuse de o 
lună de zile că ceva era „necurat” în casa aflată vizavi de ea pe 
stradă. 

— ...venea și pleca numai noaptea târziu, iar jaluzelele erau 
mereu trase. Am știut că ceva nu-i curat acolo, pentru că-ţi poți 
da seama. Am crezut că erau probabil droguri, recunoscu ea, 
dar bănuiesc că am greșit. 

— Aţi văzut-o pe Marla Cahill intrând în casă? întrebă 
reportera. 

— Așa cred. 

— Și v-aţi dus la poliţie cu informaţia aceea? 

— Am anunţat proprietăreasa. 

Obiectivul camerei TV reveni la reporteră. 

— Astfel s-a ajuns la această căutare. Se pare că una dintre 
angajatele firmei Treasure Homes a descoperit un cadavru și a 
anunţat autorităţile... 

Camera TV panoramă din nou casa cu aspect banal. 

— A transmis pentru dumneavoastră Lani Saito de la KTAM. 

Reportajul încetă și Jack folosi telecomanda ca să taie sonorul. 

— Așadar e adevărat. 

Lui Cissy nu-i venea să creadă. Mama ei era moartă. 
Clătinând din cap și mușcându-și buza inferioară, privi 
televizorul în tăcere, pe ecranul căruia se derula o reclamă 
pentru o nouă băutură destinată sportivilor. 

Era greu de imaginat că mama ei dispăruse cu adevărat și că 
fiul ei se găsea în mâinile unei ucigașe, o criminală nemiloasă și 
cu inima împietrită. De ce-l răpise totuși pe Biji? De ce băieţelul 
fusese cu bona lui la apartamentul Tanyei? Cine era femeia care 
o sunase? Glasul de la telefon fusese greu de distins, totuși 
Cissy era sigură că fusese vocea unei femei. 

— Federalii au înregistrat convorbirea, rosti Jack privind pe 
fereastră spre duba FBl-ului parcată pe stradă. 

Cissy închise ochii. Își repeta întruna în minte conversaţia 
scurtă și paralizantă și ajungea de fiecare dată la aceeași 
concluzie groaznică și jalnică. Își drese glasul și se uită la soţul 
ei. 

— Nu ne va suna nimeni pentru răscumpărare. 

— De ce crezi asta? 


VP - 315 


— Pentru că aici e un mobil personal, Jack. Nu știu cum și nu 
știu de ce, însă femeia asta mă urăște. Am simţit-o și am auzit-o 
în glasul ei. Își adună forţele pentru a accepta cruntul adevăr 
care îi încremenea mintea. Și sunt sigură că nu se va opri de la 
nimic ca să capete ceea ce dorește. Îi va face rău lui B.J. fiindcă 
este modul cel mai bun de a-mi face mie rău. 

x kx X 

Roțile Cadillac-ului zumzăiau peste Bay Bridge când Quinn îl 
sună pe Paterno pe mobil. 

— Te ascult, zise el și trecu pe altă bandă când ajunse pe 
latura vestică a Golfului, unde vântul și ploaia păreau mai 
intense. 

— Să-ţi spun informaţiile pe care le am despre Elyse 
Hammersly. Are șaizeci și patru de ani și este aproape 
pensionară după ce a lucrat la o companie telefonică din 
Portland și a locuit în ultimii treizeci și cinci de ani în Gresham, 
statul Oregon. N-a avut niciodată o casă în California, iar ultima 
dată a fost în statul acela în 1987, când i s-a măritat un nepot, 
dar atunci a fost în San Diego. Ea și soțul ei au trecut prin San 
Francisco, au petrecut o noapte în St. Francis și și-au continuat 
drumul spre California de Sud. La întoarcere, au stat în Sonoma 
și au făcut circuitul vinăriilor de acolo. În mod clar, cineva a avut 
la îndemână actul ei de identitate atât cât să-i acceseze ratingul 
de credit. 

Rahat! Paterno nu se așteptase la mare lucru, totuși sperase 
că informaţia obţinută de la Treasure Homes Realty îi va 
conduce la ucigașă. 

— Ai verificat după alte Elyse Hammersly din zonă? întrebă el. 

Apa era agitată imediat sub pod, iar crestele albe ale valurilor 
se ridicau furioase pe suprafaţa întunecată și neregulată. 

— Da, am verificat. Nimic. Nici la înmatriculările vehiculelor. 
Dacă ucigașa are o mașină, și știm c-o are, atunci nu-i 
înregistrată sub numele Hammersly. l-am verificat pe toţi cu 
numele ăsta. Absolut nimic. 

— Le-ai spus federalilor? 

— Bineînţeles. O să primești vești de la ei. 

Paterno cobori de pe pod și se îndreptă către Market Street. 

— O s-o informez pe Cissy Holt că am găsit-o pe Marla. O să-i 
arăt copia permisului auto fals al lui Elyse, cel din Oregon. Dacă 
nu putem găsi pe nimeni care s-o recunoască, atunci va trebui 


VP - 316 


s-o facem prin mass-media. Până atunci, arat-o lui Perez și 
O'Riley. Ei au filat casa Holt. Poate c-au văzut-o. Trebuie să-i fi 
dat târcoale. 

— În regulă. 

Detectivul închise și continuă să șofeze în noaptea întunecată. 
Furtuna se înteţea, sosind dinspre Pacific, iar vântul șfichiuia pe 
străzi și ploaia bătea aproape pieziș din cerul negru - pe scurt, 
genul de noapte în care, spunea mereu bunica lui Paterno, „să 
nu dai niciun câine afară din casă”. 

Ștergătoarele de parbriz se străduiau din răsputeri să facă 
faţă asaltului ploii, iar luminile puternice ale farurilor ce veneau 
din faţă îl făceau pe bărbat să mijească ochii când coti pe 
drumul de lângă Alamo Square. Jeepul lui Jack Holt se afla pe 
aleea de acces a casei, în care zări lumină în spatele jaluzelelor 
și draperiilor. O dubă FBI staţiona mai sus pe stradă. Fără să 
bată la ochi? Da, cum să nu! 

Paterno parcă lângă bordură, opri motorul și băgă într-un 
buzunar al hainei de ploaie copia actului de închiriere. Își ridică 
gulerul și traversă strada pe jumătate în fugă. Când ajunse la 
ușa casei, sună prelung. La naiba, ce mai noapte! 

Nici nu apucă să coboare degetul de pe butonul soneriei și 
ușa se deschise brusc. Blestematul de căţel ieși lătrând din 
răsputeri, apoi Jack Holt îi făcu semn poliţistului să intre, în timp 
ce o certa pe Coco. 

— Am auzit veștile despre Marla, rosti el. E pe toate canalele 
de știri. ÎI privi după aceea aspru. Ai fi putut să telefonezi înainte 
să vii. 

— Am vrut să vin personal. 

— Ţi-a luat destul de mult. 

Cissy era în living, așezată în faţa șemineului; părea că 
slăbise și mai mult, ceea ce era păcat. Lanţul de evenimente își 
punea amprenta asupra ei. 

— Așadar e adevărat, zise ea. Se ridică în picioare și-și frecă 
energic braţele ca străbătută de un frig lăuntric. Mama e 
moartă. 

— Da, așa credem. Desigur, nu avea niciun act de identitate și 
nici nu i-am găsit vreo haină din penitenciar, nimic care să 
indice că era trupul ei. 

— N-aţi putut să confirmaţi? întrebă Cissy, simțindu-se 
neliniștită. 


VP - 317 


— A trecut ceva vreme de când a murit. 

Cissy se făcu albă ca varul și înghiţi cu noduri, parcă 
străduindu-se să rețină în stomac ceea ce mâncase. 

— Pentru a fi siguri, avem nevoie de o confirmare ADN sau 
stomatologică. 

Cissy dădu din cap de câteva ori, încercând să înțeleagă ce 
voia să spună. 

— A fost ucisă. 

— Așa credem. Se pare că are o rană de glonţ în ceafă. 

— Cine a omorât-o? întrebă Jack. Persoana care-l are pe fiul 
nostru? 

Paterno se eschivă de la un răspuns ferm. 

— Vom ști mai multe după autopsie. 

— Dar a fost ţinută în casa aceea, rosti Cissy, privindu-l fix. 

— Da. 

Cissy ridică blestemata de potaie de pe podea și o strânse la 
piept. 

— Crezi c-a avut o complice? 

— S-ar putea să fi fost un joc dublu. Poate că nu mama 
dumitale este responsabilă pentru crime. 

— Eu cred, rosti Cissy încet, că persoana care a ucis-o pe 
mama a telefonat aici. 

Paterno deveni brusc atent. 

— V-a telefonat? 

Jack încuviinţă din cap. 

— FBl-ul a înregistrat totul din dubă. După convorbire, agenţii 
au venit aici și au discutat cu noi. 

— N-am auzit nimic despre vreun apel. 

— Nu-i mare lucru de spus. In esenţă, apelanta a chinuit-o pe 
Cissy, spunându-l că-l are pe B.J. A spus că l-a dus ca s-o „vadă 
pe bunică-sa”. 

Paterno se uită la femeie, care repetă toată conversaţia, 
terminând prin: 

— După aceea, a închis. Nu pot să cred! Dacă Maria era 
moartă... și se descompunea? La ce s-a gândit? Probabil că Biji a 
înnebunit de frică. 

Chipul i se înăspri și clipi des ca să-și stăpânească lacrimile. 

— Am găsit acolo un petic de bumbac. Scămoșat. Albastru. Ar 
putea face parte dintr-o pătură. Este la analiză. 

— Ticăloasa naibii! Ce face cu copilul meu? 


VP - 318 


Cissy pălise din nou. Câinele scânci, iar ea se aplecă și-l puse 
pe podea. 

— Cunoașteţi pe cineva cu numele Elyse? întrebă Paterno. 

Cissy și Jack clătinară din capete. 

— Elyse Hammersly? 

— Nu. De ce? 

— Acesta este numele femeii care a închiriat casa în care am 
găsit-o pe Marla. Credem că aceeași femeie s-a deghizat în Mary 
Smith. 

Scoase din buzunar copiile contractului de închiriere și al 
actului de identitate și le întinse soților Holt. 

Cissy se holbă la fotografia granulată de pe copia permisului 
auto de Oregon. Pielea ei albă deveni acum pământie. 

— Femeia asta este Elyse? șopti ea pe un ton neîncrezător. 

— N-a fost aici după înmormântare? întrebă Jack, studiind și el 
fotografia. N-a ajutat la servire? 

— O cunoașteți! 

Detectivul simţi un fior de adrenalină. Cissy rămase privind fix 
permisul auto. Ochii ei exprimau șoc și teamă. 

— Trebuie să fie o eroare, domnule detectiv. Asta este o 
fotografie a lui Diedre Lawson, care lucrează în Joltz, o cafenea 
pe care o frecventez. Nu pot spune că suntem prietene, însă ne 
cunoaștem. Nu, cred că te înșeli. Vreau să spun că nu pot să 
cred că... De ce? Cissy începu să tremure din tot corpul. Îmi spui 
că Diedre mi-a ucis mama și că... l-a răpit pe fiul meu? 

Jack înjură prelung printre dinţi. În mintea lui Paterno rotițele 
se învârteau. 

— Ştiai că Marla a mai avut un copil, o fiică pe care a 
încredințat-o pentru adopţie cu câţiva ani înainte de nașterea 
dumitale? 

Cissy tresări violent. 

— Poftim? Am o soră? Nu... Singura rudă de felul ăsta este 
fratele meu... de fapt fratele vitreg... care locuiește în Oregon. 
James - care stă cu unchiul meu. 

— Știu că este un șoc, dar din jurnalul bunicii dumitale și din 
arhiva de la Cahill House am descoperit că, înainte de a se fi 
măritat, Marla a născut o fetiță pe care a încredinţat-o pentru 
adopţie. A născut-o la Cahill House. Atunci l-a cunoscut pe tatăl 
dumitale. 


VP - 319 


— Nu se poate! exclamă Cissy și ridică braţele. Vreau să spun 
că aș fi știut așa ceva. Cineva mi-ar fi spus. Buni mi-ar... 

Expresia i se schimbă din negare în ceva mai sumbru, ca și 
cum mușchii chipului i-ar fi fost deformaţi de spaimă. 

— Nu pot s-o spun altfel decât direct, se scuză Paterno. Ai o 
soră vitregă care a fost adoptată de un cuplu pe nume Engles. 
Se pare că numele actual al acestei surori este Diedre Lawson. 

— Și Elyse Hammersly? întrebă Jack. 

— Și ea a ucis-o pe mama mea - pe mama noastră - și mi-a 
răpit fiul? 

— Este o speculație, dar datele se potrivesc. Știi unde 
locuiește Diedre? 

Cissy clătină din cap. 

— Rachelle ar trebui să știe. Ea este proprietara cafenelei Joltz 
și lucrează cu Diedre. Ridică brusc o mână, de parcă ar fi vrut să 
oprească valul de informații. Ești sigur în privinţa asta? 

— Dumneata ai spus numele, zise detectivul. Când ţi-am 
arătat fotografia. Eu cunoșteam doar numele Engles. 

— Este incredibil! clătină Jack din cap și-și trecu braţul în jurul 
soţiei sale. 

Amin, își zise Paterno, apoi îi telefonă lui Quinn și-i comunică 
informaţiile actualizate. Le spuse după aceea soţilor Holt că-i va 
anunţa în clipa în care va da de urma lui Diedre Engles și ieși din 
casă pentru a discuta cu FBl-ul. 

xxx 

Cissy privi fix ușa pe care Jack o închise ferm în urma lui 
Paterno. Secundele ticăiau. Pata de pe parchet, unde apa 
picurase de pe haina de ploaie a poliţistului, părea să se 
lățească. Paterno se aștepta ca Cissy să stea cu brațele 
încrucișate și să aștepte în timp ce fiul ei se afla în mâinile unei 
demente, o femeie care-i putea fi soră vitregă. Ea însă nu putea 
să facă asta. 

— Ceva din povestea asta nu are sens, murmură Cissy. 

— Nimic n-are sens. 

Jack se plimba înainte și înapoi prin faţa șemineului, privind 
adesea la fotografiile lui Biji de pe poliţă, apoi la cutia cu jucării 
în care animalele de pluș, mașinuţele și piesele de Lego ale 
băiețelului lor stăteau neatinse. 

Durerea acea intensă și sfredelitoare începu o copleși din nou 
pe Cissy, parcă sfârtecându-i măruntaiele, spintecându-i inima, 


VP - 320 


în mintea ei îl vedea pe Biji stând deasupra cutiei cu jucării și 
gâtul o ustură ca un foc. 

— Ai încredere că poliţia ni-l va aduce pe B.J.? o întrebă Jack, 
rostind exact cuvintele ce treceau prin mintea femeii. 

Ea clătină din cap. 

— N-au fost în stare să protejeze pe nimeni după evadarea 
Marlei. Uite ce s-a întâmplat cu Buni și cu Rory... 

— Și cu Cherise și Tanya. 

Bărbatul își trecu degetele prin păr cu un gest disperat. 
Durerea și deznădejdea îi întunecau ochii. 

— Nu mai pot sta așa. Trebuie să fac ceva. 

— Ce? 

— Nu știu, dar nu mai pot să stau și să aştept. Nu mai pot sta 
nici măcar un minut. O să-l caut pe B.J. 

— Dacă pleci, poliţia te va urmări. 

Jack își încleștă maxilarele. 

— Crezi că vom mai primi un telefon de răscumpărare? 

— Nu. 

Cissy era absolut sigură în privinţa asta. 

— Și chiar dacă vom primi, nu crezi că persoana asta... Diedre 
are numerele de telefon ale mobilelor noastre? Dacă nu vom 
răspunde la postul fix, ne va suna pe mobile. 

— Da, ea are numărul meu, încuviinţă Cissy. FBl-ul se îngrijise 
să aibă un mobil operaţional, fiindcă ea nu mai avusese timp să 
se ocupe de asta. Il am pe noul meu telefon. 

— Exact. Așadar, dacă ea îl are pe Biji - și se pare că așa stau 
lucrurile - te va suna pe mobil, nu? 

— Așa cred. Dar ce vrei să faci? _ 

— Vreau să-l caut pe fiul nostru. In clipa de faţă, noi facem tot 
ce vrea ea, tot ce se așteaptă ea să facem. Știe că nu vom ieși 
din cuvântul poliţiei sau al FBl-ului. Știe că vom sta aici și vom 
aștepta. Sunt de acord cu tine. Aici nu mai este vorba despre o 
răscumpărare. 

— Ce vrei să faci? întrebă Cissy. 

— Sun-o pe Rachelle. Ea știe mai multe decât oricine despre 
Diedre, nu? 

Soţia lui aprobă din cap. 

— Ţie ţi-ar putea spune mai multe decât le-ar spune 
polițiștilor. 

— Nu vreau să le stric ancheta. 


VP - 321 


— Eu îmi vreau fiul înapoi. Am un prieten care a activat în 
Forțele Speciale și care-mi este foarte dator cu o favoare. Cred 
c-o să i-o cer acum. Tu vorbește cu Rachelle și eu o să-l sun pe 
Sam. 

O parte din Cissy ar fi vrut să se abţină, să lase polițiștii să-și 
facă treaba. Ei dispuneau de forţele necesare, de echipamente, 
de cunoștințele obligatorii. Totuși Jack avea dreptate. Poliţiștii 
nu erau părinții lui Biji și de altfel nici nu izbutiseră să pună 
capăt valului acesta oribil de crime. Nimeni nu-i salvase pe Buni, 
Rory, Cherise sau Tanya. 

— Cât o să lipsești? îl întrebă ea, detestând gândul să fie fără 
el, să nu se poată rezema pe puterea lui. 

— Atât cât va fi nevoie. 

— Nu vei avea mașină. Jeepul e parcat în față și, dacă-l iei, 
cineva te va vedea. 

— O să vină să mă ia Sam sau o să alerg până la Jannelle. Mai 
am al doilea rând de chei de la Lexusul ei și casa ei se afla la 
mai puţin de trei kilometri de noi. 

— La deal. 

— Da, dar sunt în formă excelentă. 

Jack izbuti să zâmbească forţat, fără umor. 

— Nu știu, rosti femeia după care se uită în ochii lui. 

Clari și fermi, îi susținură privirea. Cissy știu atunci că nu-l 
putea determina să se răzgândească. 

Nesăbuit, îndrăzneţ, ireverenţios și încăpățânat - când 
devenea obsedat de ceva, Jack nu dădea înapoi nici chiar, se 
părea, în fața poliţiei sau a FBl-ului. 

— Mă duc, Ciss. Ține-ţi mobilul aproape. Într-un fel sau altul, 
ne vom găsi băiatul. 

Trecu după aceea prin toată casa, asigurându-se că jaluzelele 
erau trase și că nimeni nu putea să vadă înăuntru. 

— Poate că totuși polițiștii îl vor găsi primii, zise Cissy plină de 
speranțe. 

— Perfect! Atunci eu voi părea ca un tată nebun și exagerat. 
Puțin îmi pasă. Jack se întinse după hanoracul care atârna în 
cuierul de pe hol, apoi se opri de parcă prin minte i-ar fi trecut 
brusc un gând. Tu însă o să rămâi aici. 

_ — După discursul tău măreț despre recuperarea fiului nostru? 
Imi Spui mie „stai!” așa cum i-ai spune unui cățeluș? Și eu sunt 
băgată în chestia asta. 


VP - 322 


— Cineva trebuie să rămână aici pentru ca poliţia să creadă 
că jucăm după regulile ei. Există o posibilitate să-l pierdem pe 
B.J. și o știm amândoi prea bine. 

— Nu! 

— Noi încercăm tot ce știm și ce putem ca să împiedicăm 
asta, dar dacă se va-ntâmpla totuși, spuse bărbatul și 
convingerea îi răsună clar în cuvinte, ne va omori pe amândoi. 

— Nu spune așa ceva, îl imploră ea. Nici măcar nu te gândi la 
asta! 

— lar eu n-aş putea supravieţui dacă tu ai păţi ceva. Așa că 
stai cuminte. Și în siguranţă. 

Își trase hanoracul peste bluza de trening și-și căută pantofii 
de jogging 

— O să fiu bine, insistă Cissy, îndreptându-și spinarea. Fă 
ceea ce trebuie să faci, Jack. Și eu voi face la fel. Se simţea 
cuprinsă de o motivaţie reînnoită în timp ce soțul ei își lega 
șireturile. Ai dreptate însă într-o privinţă. Monstrul ăsta care l-a 
răpit pe Biji, Diedre sau Elyse sau cum altfel dorește să-și spună, 
nu ni-l va aduce niciodată înapoi, nu-i va da drumul niciodată. 
Era energizată, nerăbdătoare, simţea nevoia să facă ceva. Bun, 
dă-i drumul, adu-ne băiatul înapoi! 

— Doamne, cât te iubesc! zise Jack și ea îl crezu. 

Brațele lui puternice o înconjurară, o strânseră cu forţă în 
timp ce o sărută apăsat, lăsând-o fără suflare, cu o pasiune 
care-i spuse femeii că Jack credea că era într-adevăr posibil să 
n-o mai revadă vreodată. 

Gândul acela era nimicitor. Cissy îl strânse în brațe și nu mai 
vru să-i dea drumul. Și dacă îl pierdea pe el? Dacă îl pierdea pe 
fiul lor? Jack se retrase. 

— Am nevoie de o distragere din partea ta, astfel ca poliţia și 
FBI-ul să nu mă vadă plecând. 

— Te comporți de parcă ai mai fi făcut asta. 

— Nu pune întrebări, zise el și se uită prin camere. O să 
stingem luminile din spate și-o s-o lăsăm aprinsă doar pe cea 
spre scară și din dormitor, poate și o veioză aici, în living, dar 
vreau ca bucătăria să fie în întuneric. Eu o să ies prin garaj și pe 
fereastra din partea laterală a casei, în timp ce tu o să suni de 
pe telefonul fix, doar ca să abați atenţia federalilor. Las-o pe 
Coco să iasă afară ca să-și facă treburile și ia cu tine receptorul 
postului fix. Dacă te-ntreabă cineva ce faci, spune-le că ţi-ai 


VP - 323 


rătăcit mobilul și că îi apelezi numărul ca să vezi unde sună și 
să-l recuperezi. 

Mai privi o dată în jurul casei și continuă: 

— Spune-le că trebuia să-și facă nevoile Coco, așa că ai ieșit 
pe patio. Işi privi soţia și trăsăturile îi erau încordate. Am nevoie 
de numai două minute ca să traversez curtea Sarei și să sar 
peste gardul ei. După aceea ar trebui să ajung fără probleme 
până la strada Jannellei, care-i la două cvartale mai departe. În 
două minute am ajuns. 

— Da. 

— Bine, spuse el, și porni spre garaj, apoi se opri. Stai așa! 

Urcă scara, sărind câte două trepte odată, aprinse lumina de 
la baie și porni dușul, astfel încât apa să curgă prin ţevi. În mai 
puţin de un minut se întoarse la parter. 

— Dacă întreabă cineva, fac duș. 

— Și ce-o să se întâmple când poliţia te va aștepta să ieși, ca 
să stea de vorbă cu tine? 

Jack surâse fulgerător. 

— Atunci, iubirea mea, spuse și o sărută pe frunte, am 
încurcat-o. 

xxx 

— Ai avut dreptate, zise Quinn când ea și Paterno se urcară în 
Jetta. Diedre Engles a fost măritată pentru scurt timp cu Gene 
Lawson, iubitul ei din liceu. Ca o ironie a sorții, el lucrează acum 
în poliţia statală. 

Băgă cheia în contact și o răsuci. Motorul mașinuţei învie și 
femeia călcă acceleraţia. 

— Am discutat deja cu el și mi-a confirmat că Diedre fusese 
adoptată și că a crescut în Sacramento cu părinţi din pătura 
superioară a clasei de mijloc pe care-i ura. Dintotdeauna dorea 
s-o cunoască - îl citez - „pe jigodia care m-a lepădat”. A 
petrecut ani de zile căutându-și mama naturală, dar ea și Gene 
s-au despărțit înainte s-o fi găsit. 

— De ce își ura părinţii adoptivi? 

— Cine știe? Gene nu știa. Erau niște tipi destul de 
cumsecade, poate ușor distanţi. Oricum, zise Quinn și luă un 
viraj atât de brusc încât roţile scârţăiră, Gene zicea că, pe 
măsură ce înainta în vârstă, devenea - îl citez din nou - 
„obsedată” și au divorţat când ea a refuzat orice formă de 
consiliere psihiatrică. N-au avut copii. 


VP - 324 


— O crede capabilă să plănuiască o evadare și să comită un 
șir de crime? 

— Mi-a spus că nu știa de ce anume e capabilă, dar că e 
foarte inteligentă: are un IQ mare, însă cu psihicul stă rău de 
tot. Diagnosticul lui e că nu-i în toate minţile. 

— Prin urmare, n-a fost foarte surprins? 

Quinn călcă frâna când lumina semaforului deveni galbenă, 
apoi trecu pe altă pistă, ca un pilot de curse. Mergeau fără 
sirene sau girofar, îndreptându-se către locuinţa actuală a lui 
Diedre Lawson. Lăsaseră FBl-ul să preia conducerea acţiunii, 
totuși Paterno nu intenţiona să rateze capturarea femeii care o 
ajutase pe Marla Cahill să evadeze din închisoare doar ca s-o 
ucidă. 

— Nu se aștepta în niciun caz ca ea să devină criminală în 
serie, însă n-a fost surprins. N-a avut multe cuvinte bune despre 
fosta lui soţie. 

— Așa se-ntâmplă mereu cu foștii soți. 

Quinn încetini și se opri la două străzi de adresă. De aici îi 
puteau urmări pe federali în acţiune. Paterno privi prin parbrizul 
stropit de ploaie cum agenţii înconjurară casa lui Diedre. 

Oare avea să se ajungă la schimburi de focuri? 

Sau femeia avea să arunce arma și să se predea? 

El n-ar fi pariat pe ipoteza asta. 

Ar fi fost prea al naibii de ușor. Adevărul era că încerca o 
senzaţie neplăcută despre finalul ăsta. Era perfect adevărat că 
femeia părea s-o ia razna, că ultimele crime nu fuseseră la fel 
de atent plănuite ca evadarea Marlei sau ca asasinarea Eugeniei 
și a lui Rory. Nu se mai controla la fel. Era limpede, își spuse 
acum și scotoci prin buzunar după un pachet de chewing-gum. 
Și totuși... și totuși părea prea ușor. 

În adâncul său simţea că ucigașa Marlei n-avea să iasă de pe 
scenă decât într-un mod cât mai spectaculos. 

x kx * 

Oare copilul ăsta chiar nu tăcea niciodată? 

lisuse Hristoase, îi dăduse să mănânce, îi dăduse biberonul și- 
i schimbase nenorocitul de pampers. Ba chiar încercase să-i facă 
baie, dar se foia și se zvârcolea. Pur și simplu, nu era croită să 
fie mamă, decise Diedre, ca ticăloasa aia care o născuse. 

Marla! 

Acum avea o bătaie de cap. 


VP - 325 


— Mai taci din gură! zbieră ea pe hol, către camera pe care i-o 
aranjase cu un ţarc de joacă, cu pături și cu câteva jucării din 
pluș idioate, care păreau mereu insipide. 

Se gândise că în cele din urmă băieţașul va obosi, dar - la 
naiba! - capul îi bubuia și simțea durerea pulsându-i prin craniu. 
Mai înghiţi două tablete de ibuprofen, dar ar fi avut de fapt 
nevoie de ceva mai puternic, ceva prescris de un medic, un 
analgezic care să potolească definitiv migrena. 

Totul era din cauza Marlei. Diedre nu-și amintea să mai fi avut 
asemenea dureri de cap înainte să fi dat de urma mamei ei - pe 
care o găsise la-nchisoare! Asta da karma negativă! mai rău, 
maică-sa realizase tot ce-și dorise în viață: avusese o familie cu 
statut social, fusese o mamă tânără și frumoasă, se bucurase de 
toate privilegiile din lume... tot ce ar fi trebuit să-i aparţină lui 
Diedre. Toate astea dispăruseră. Pieriseră! Pentru că nemernica 
de maică-sa o încredinţase pentru adopţie. Desigur, părinţii ei 
adoptivi nu fuseseră chiar atât de neplăcuţi, însă erau pur și 
simplu plictisitori, oameni banali cărora nu le păsase de ea pe 
măsură ce crescuse. Diedre își pusese întrebări în privinţa asta, 
însă totul îi era amestecat în minte. Apoi mai era și tatăl ei. Tot 
ce aflase despre el, după ce scormonise mulţi ani, fusese că 
avusese o relație foarte scurtă și foarte intensă cu Marla, în 
urma căreia - ce să vezi? - ea rămăsese însărcinată. 

Părinţii Marlei, Victoria și Conrad Amhurst, fuseseră îngroziţi 
de promiscuitatea fiicei lor. De parcă ar fi trăit în Evul Mediu! O 
convinseseră să se ducă la Cahill House, unde își cunoscuse 
soțul, spre marea nemulțumire a Eugeniei. Băbătia naibii! Ea o 
recunoscuse pe Diedre înainte să moară, fiindcă știuse de ea și 
o urmărise prin intermediul căminului Cahill House. lpocrita! 
Căpătase ceea ce merita. Diedre continua să simtă un fior de 
satisfacţie când își amintea ultimele minute îngrozite de viaţă 
ale babei în timp ce o ridicase peste balustradă. 

Așa merita! 

Zbieretele băieţelului se mai diminuaseră și migrena o mai 
lăsă un pic. Slavă cerului! Merse în dormitorul principal al 
conacului Amhurst și se uită pe fereastră spre ocean. Era straniu 
să te gândești că aici dormiseră bunicii ei, ba chiar făcuseră 
dragoste. Simţi cum i se zbărlesc firișoarele de păr de pe braţe 
la gândul acela, dar n-o deranja și cel puţin părinţii ei, care 
muriseră, îi lăsaseră o mică avere cu ajutorul căreia își 


VP - 326 


permisese chiria aici, în locul pe care-l considera „acoperirea” 
ei, și, de asemenea, în bungaloul unde se ascundea Marla. 

Marla care urma să fie acuzată pentru toate crimele comise 
de Diedre. Diedre era blindată cu alibiuri, pe când Marla nu avea 
niciunul. Era perfect deși, în fundul minţii, femeia simţea un fior 
mărunt de frică, ceva ce nu părea să se potrivească, deși nu-și 
putea da exact seama ce putea fi. Indiferent însă ce ar fi fost, 
trebuia să aștepte. 

Unde naiba era Jack? , 

Își privi ceasul și se încruntă. Îi spusese să vină aici, nu? Ăsta 
era locul unde se întâlneau mereu. Asta era locul pe care ea îl 
considera „casa” lor. La urma urmelor, prin venele ei curgea 
într-adevăr sânge Amhurst și, după ce avea să se ocupe de toți 
ceilalți pretendenți la coroană, urma să moștenească totul. 

Asta nu-i bine. Nu-i ceea ce ai plănuit... mai tii minte? 

Migrena din spatele ochilor izbucni din nou și Diedre decise să 
nu-și mai facă atât de multe gânduri. Avea nevoie doar ca Jack 
să apara... și apoi... 

Zgomotele dinspre camera copilului încetaseră complet. 
Diedre merse în vârful picioarelor prin galerie și trase cu ochiul 
pe ușa lăsată întredeschisă. Băiețelul dormea. Ghemuit, ţinând 
în braţe un iepure pufos cu urechi lungi și blegi pe care i-l 
cumpărase Diedre. Întins în ţarcul pentru joacă, părea aproape 
angelic, dar ea nu intră în cameră - nu voia să riște să-l 
trezească. Nu era sigură ce gânduri avea cu el. 

Întorcându-se în dormitorul principal, își trecu degetele peste 
balustrada din fier forjat, apoi privi holul de la intrare, aflat cu 
trei niveluri mai jos. Casa asta incredibilă în stil Queen Anne era 
a ei. Conacul ăsta care fusese abandonat și lăsat să intre în 
paragină din cauza întemniţării Marlei avea în curând să fie 
readus la viaţă! 

Marla urma să se întoarcă la închisoare... sau... Diedre se 
încruntă, străduindu-se să se concentreze. Sau avea să moară. 
Marla avea să moară. Asta ar fi fost mai bine. Ea decisese că 
Marla trebuia să moară, nu? Așa încât să n-o poată târî pe 
Diedre după ea, nu? Își frecă fruntea și se înfioră. Trăia într-un 
stres atât de mare, încât uneori se mai zăpăcea puţin. Doar 
puțin. În ciuda spuselor psihiatrului ăla ridicol. Ce spusese el? 
Ceva despre paranoia sau schizofrenie sau halucinaţii. Nu conta. 


VP - 327 


Era un țăcănit chel, cu barbă sură și ochelari cu lentile mici... și 
o privea mereu ca și cum ceva n-ar fi fost în regulă cu ea. 

Diedre însă nu avea să se gândească acum la doctorul Lazio 
Bennett III. în niciun caz, când se pregătea să-și petreacă timpul 
cu Jack... Stai puţin! Așa era? Bineînţeles că așa era. Jack era 
unul dintre foarte puţinii oameni care-i știau adevărata 
identitate. Cu el nu mai trebuia să folosească pseudonimul ăla 
cretin, nu mai trebuia să se prefacă. El o iubea pe ea, Diedre, 
ceea ce era perfect. 

Urcă treptele în turnuleţ și ieși pe balcon ca să se uite la 
ocean. Era întunecat și doar câteva lumini de pe digul maritim 
ofereau imagini ale talazurilor furioase și încununate de creste 
albe. Cerul era întunecat, vântul bătea în rafale sălbatice, iar 
ploaia biciuia din cerul negru. 

Panorama era sălbatică și femeia se întrebă ce ar fi spus Jack 
dacă i-ar fi sugerat să facă dragoste aici, pe balcon, cu furtuna 
mugind în jurul lor. 

Dacă Jack ar fi fost de acord. Diedre își întoarse ochii spre linia 
uscatului, vântul îi învolbură părul în ochi și atunci văzu faruri pe 
drumul către conac. Simţi cum inima i se oprește în piept, apoi 
smuci ușa, o deschise și se grăbi să coboare scara spiralată la 
nivelul imediat următor. Ajunse la etajul întâi când auzi cheia în 
broască, iar după alte câteva secunde îl văzu intrând pe ușă și 
pășind în hol. 

Era ud leoarcă, deși alergase prin parcare. Rămase locului, cu 
apa șiroind pe pardoseală, după care ridică ochii și o văzu. 

— Doamne Dumnezeule, Diedre, rosti el și pe chip nu-i apăru 
nicio o străfulgerare de zâmbet, iar în ochii albaștri nu se văzu 
nicio scânteie de umor inteligent. Ce naiba ai făcut? 


VP - 328 


CAPITOLUL 22 


Cissy se uită la ceas pentru a patra oară în tot atâtea minute. 
Jack plecase de mai bine de o oră și nu primise nicio veste de la 
el. De asemenea, nici poliţia nu trecuse pe la ei și nici nu 
telefonase. Riscă să tragă cu ochiul printre jaluzele și văzu - 
miracol! - că duba ce fusese parcată zile întregi pe stradă 
dispăruse. 

Oare FBl-ul îl văzuse pe Jack și pornise în urmărirea lui? Oare 
îl considerau un risc pentru anchetă și-l arestaseră? Unde era? 

Se plimbă înainte și înapoi prin fața focului, abia băgând în 
seamă flăcările ce lingeau buștenii din porțelan sau propria ei 
reflexie în oglindă. Dacă-i pierduse pe amândoi? Nu numai pe 
B.J., dar și pe Jack? Simţea că o apucă leșinul. Era încordată la 
maximum. Agitaţia o înnebunea și nervii îi erau mai tensionaţi 
decât arcurile unui ceas. Trebuia să facă ceva. 

Încercase s-o sune pe Rachelle, dar la telefonul de la cafenea 
nu răspundea nimeni. 

Se mai uită o dată pe stradă. 

Tot nu vedea nicio dubă. 

Pleacă acum! Asta-i șansa ta! S-ar putea să se întoarcă. Nu-și 
vor da seama că ai scos mașina din garaj. Știi bine că nu te va 
suna nimeni pentru răscumpărare; Diedre sau Elyse, sau cine 
naiba e ea, intenționează să-i facă rău lui Biji, poate chiar să-l 
omoare. 

Își luă cheile și îmbrăcă o jachetă; îndreptându-se spre garaj, 
își adună părul la spate, strângându-l într-o coadă pe care o legă 
cu un elastic. Nu știa unde avea să se ducă, dar știa pe de altă 
parte că era inutil să stea aici în casă. Sui în Acura și văzu pe 
bancheta din spate scăunelul lui Biji. În clipa aceea aproape că- 
și pierdu stăpânirea de sine, genunchii i se înmuiară și o durere 
îi fulgeră atât de profund inima, încât ar fi jurat că era fizică. 

Nu îndrăznea să-i telefoneze lui Jack, temându-se să nu-i 
pericliteze acţiunea. Dacă bărbatul uitase să-și treacă telefonul 
pe vibrații sau pe modul silențios, i-ar fi putut alerta pe cei din 
jur dacă el încerca să se furișeze discret. Până și un SMS ar fi 
putut produce un sunet. 


VP - 329 


Atunci, încotro? se întrebă și apăsă telecomanda ușii 
garajului, care se deschise cu un zăngănit ce părea atât de 
sonor, încât tresări; în plus, aprinderea automată a luminii 
dezvăluia prezența ei în mașină. N-avea ce să facă. FBl-ul n- 
avea decât s-o urmărească dacă dorea. Ea nu comitea nicio 
ilegalitate. Dimpotrivă, ea pleca să-și găsească copilul. Trebuia 
doar să aibă grijă când ocolea Jeepul lui Jack, iar apoi să închidă 
garajul. Nu știa cum va proceda, însă intenţiona s-o urmărească 
pe Diedre Lawson până la capătul pământului. 

Diedre este sora ta vitregă. 

Marla a fost și mama ei. 

Doamne Dumnezeule, putea să fie mai îmbârligat de atât? 

Dădu în marșarier și ocoli foarte încet Jeepul, trecând la un 
moment dat cu roţile de pe asfalt pe iarbă. După ce termină 
manevra aceea, apăsă butonul telecomenzii și ușa garajului 
coborî. Cissy ieși cu mașina pe stradă și se îndreptă spre oraș. 

Se gândi la Diedre, sau Elyse, o persoană pe care o cunoștea 
de câţiva ani. Cum a putut face așa ceva? De ce? 

Pentru că este sora ta vitregă. l-ai auzit glasul la telefon. Te 
urăște. 

Dar de ce? 

Pentru că-n mintea ei deformată, tu ai fost copila de aur, cea 
Aleasă. Tu ai trăit cu mama ta. Marla nu te-a abandonat. Tu ai 
devenit o Cahill. 

Insă Diedre avea propriii ei părinţi - doi oameni care o iubeau. 

Dar ea nu este în toate minţile și vrea ceea ce ai tu, inclusiv 
copilul tău. 

— Nu pentru multă vreme, murmură Cissy și degetele i se 
încleștară pe volan. 

Trebuia doar să ghicească unde anume îi ţinea acest monstru 
ascuns fiul... în toată Bay Area. 

x kx * 

Diedre privi în jos pe scara spiralată, către iubitul ei care 
rămăsese în hol. Jack era furios? Pe ea? De ce? 

— Ai stricat totul, zise el și ochii lui albaștri scăpărau în timp 
ce ea cobori treptele. 

— Nici vorbă. 

Ce tupeu pe el! Probabil că era doar stresat. Amândoi erau. 

— N-ai respectat planul. 


VP - 330 


— Hei, îi reaminti ea iritată, eu îmi asum toate riscurile. Eu 
trebuie să-nghit miorlăielile Marlei! Dacă ţi se pare amuzant, dă- 
i drumul, du-te și fii dădaca ei pentru o vreme. 

— E niţel cam târziu pentru asta, nu crezi? rosti el și privi în 
jur, în interiorul aflat în semiîntuneric. Unde-i B.].? 

— Aici. 

— Unde, la naiba? 

Se întoarse brusc spre femeie, clocotind de furie. Diedre i-o 
citi în pulsaţia venei de la gât, în rictusul buzelor. 

— E sus în camera copiilor și doarme ca... știi și tu, ca un 
prunc. 

— Arată-mi. 

— Pentru numele Domnului... 

— Arată-mi! insistă el și o prinse brutal de braț, smucind-o 
violent. 

Avea părul complet ud, era roșu la față și se uita la Diedre de 
parcă ar fi fost o făptură demonică. 

— Potolește-te! zise ea. Își smuci braţul, eliberându-l, apoi 
arătă din cap spre scară. Ți-am zis că-i sus în camera lui și 
doarme. 

Se întoarse ca să suie înaintea lui, însă Jack trecu pe lângă ea, 
urcând câte două trepte odată. După ce ajunse pe galeria 
curbată, privi locurile nefamiliare. 

— Unde? 

— În camera copiilor. 

— Care-i aia? 

— Alo, pentru Dumnezeu, calmează-te. 

Diedre ajunse pe galerie și o luă înainte, conducându-l pe 
holul acela care descria un semicerc deasupra foaierului. Pe el 
existau trei uși: dormitorul principal, bineînțeles, încadrat de 
bibliotecă și de camera pentru muzică. lar mai departe pe 
coridor, trecând în aripa curbată, se afla un alt dormitor pe care 
Diedre îl desemnase „camera copiilor”. 

— Să nu-l trezești, că a fost nervos toată ziua. 

Bărbatul se apropie de ușa întredeschisă și o împinse. Ușa 
scârțâi puţin și Diedre se repezi să-l ajungă din urmă. 

— La naiba, Jack! Ti-am zis să nu-ltrezești. 

Nu trebuia să-și fi făcut însă griji. Se părea că iubitul ei nu 
avea inima de a-l deranja pe băieţașul care dormea atât de 
adânc, strângându-și în braţe jucăria. Satisfăcut că B.J. era 


VP - 331 


teafăr, Jack se retrase pe hol și o prinse pe femeie de 
încheietura mâinii, trăgând-o spre dormitor. Da, asta era cu totul 
altceva! Un fior mărunt trecu prin venele lui Diedre, care-i simți 
vârfurile degetelor calde pe interiorul încheieturii, ca și cum i-ar 
fi căutat pulsul. 

După ce intrară, Jack trase ușa după ei și ea îi spuse, 
zâmbind: 

— Mă gândeam c-am putea avea un party privat pe balconul 
turnulețului. 

Jack se holbă, de parcă nu-și putea crede urechilor. 

— Afară e furtună! 

— Cu atât mai palpitant, nu crezi? 

— Eu cred c-ai împins lucrurile prea departe. Din plan nu 
făcea parte răpirea copilului și ce naiba i-ai făcut Tanyei? Ai 
omorât-o! 

— Am întâlnit-o în parc și i-am spus că aveam nevoie de ceva 
ce împrumutase de la mine - o umbrelă pe care o ţineam la 
cafenea. O împrumutase într-o zi când începuse să plouă cu 
găleata. Așa că am insistat că aveam nevoie imediată de 
umbrelă. Nu voia să-l ducă pe B.J. la ea acasă, dar i-am spus că 
nu va dura decât foarte puţin, dar aveam neapărată nevoie de 
umbrelă, apoi am urmat-o acolo. 

— Și ai împușcat-o, rosti bărbatul. 

Mâna lui dreaptă, rigidă ca o gheară, îi tremură în aer pe 
lângă corp, de parcă ar fi vrut s-o sugrume. 

— Cum altfel o puteam face să-și ţină gura? Doar nu crezi mi- 
ar fi dat copilul de bunăvoie, nu? 

— Nu trebuia să-l raăpești! Nu uita că el moștenește totul. 

— De ce să-mi mai bat capul cu el? Eu sunt fiica Marlei. Dacă 
toţi mor, eu sunt unica moștenitoare. 

Pe chipul lui Jack se citi groaza. 

— Vrei să-mi spui că intenţionezi să omori copilul? 

— Eu intenţionez s-o omor pe nenorocita aia de Cissy, replică 
femeia și când văzu expresia lui șocată, dădu ochii peste cap. 
Nu-mi spune că ţii la ea! Ne stă-n cale. O să m-ocup eu de asta. 
Și nu-ţi face griji, o să procedez în așa fel încât să se creadă că 
Marla a fost autoarea. l-am lăsat ADN-ul la toate locurile 
crimelor și nici măcar nu și-a dat seama: bucățele de unghii, fire 
de păr... Și n-are niciun alibi. Bănuiesc că de data asta va fi 
condamnată la închisoare pe viaţă. 


VP - 332 


— Diedre, rosti bărbatul încet cu o privire neliniștită, Marla e 
moartă, nu știi? 

— Ce tot vorbești? Se ascunde în Berkeley. 

El icni scurt, ca șocat de o surpriză. Işi trecu ambele mâini 
prin păr, îndepărtându-l de pe frunte și din ochi. 

— N-ai urmărit știrile? 

— De ce? Ce s-a anunțat? 

— Au găsit-o pe Marla! In bungaloul din Berkeley. 

— Nu cred. 

— Când ai fost ultima dată s-o vezi? întrebă Jack 

Șocul lui păru acum înlocuit de altceva. Teamă? Dezgust? 

— Azi, mai devreme... sau poate... ieri? 

Diedre încercă să-și scuture pânzele de păianjen din minte. 

— Și era vie? 

— Da! rosti ea apăsat. 

Totuși ceva din cuvintele bărbatului declanșară amintirea unei 
certe, a argumentelor Marlei, a insistenţei ei că nu putea trăi din 
nou ca o „nenorocită de deţinută”. Nu așa se exprimase? 

Diedre se strădui să gândească, dar capul îi bubuia și 
imaginile erau distorsionate. Işi amintea că parcase mașina și că 
o dusese pe Marla înăuntru. 

— Aici va trebui să stau? întrebase Marla, cercetând cu 
privirea micul bungalou, după care clătinase din cap aparent 
uluită. Cred că glumești, nu? 

— Nu, nu, va fi perfect, insistase Diedre. 

Descuiase ușa și privise spre casa de pe cealaltă parte a 
străzii, unde o bătrână își lua corespondenţa din cutia poștală și 
se uita spre ele. 

— Hai înăuntru, să-ţi arăt. 

lzbutise până la urmă să descuie ușa și o împinse, 
deschizând-o, iar Marla, îmbrăcată cu blugi și puloverul pe care 
i-l alesese Diedre, intrase. Locuinţa era rece, desigur, și 
întunecoasă, pentru că afară era amurg de iarnă. Toate 
jaluzelele erau prăfuite și coborâte. 

— Câteva zile va trebui să stai jos. Am aranjat totul - o să stai 
acolo doar până vom fi sigure că nu te-a văzut nimeni. 

— Jos? Adică la subsol? Marla se strâmbase. Minunat! 
comentase sarcastic. 

— Nu, nu, am aranjat totul pentru tine... O să mai cumpăr 
niște mobile pentru aici, sus, dar va mai dura o vreme. 


VP - 333 


— lisuse, dar e oribil aici! 

Marla aprinsese o lumină și nu văzuse nimic frumos în patina 
parchetului vechi, în rafturile pentru cărți încastrate în pereţi 
sau în șemineu. 

— Cineva o să mă vadă aici. 

— Nu, nu... vom ţine jaluzelele trase. 

— Superb! 

— Doar pentru puţin timp, replicase Diedre, până punem în 
mișcare restul planului. Va trebui să scăpăm de toţi cei care pot 
moșteni banii pe care tatăl tău dorea să ţi-i lase ţie. 

— Tatăl meu, murmurase Marla, mergând spre șemineul 
deasupra căruia era montată o oglindă și o privise pe Diedre în 
reflexie. Taică-meu a fost un misogin nenorocit de mâna-ntăi. Pe 
el îl interesau băieţii. Să știi că nici nu te-ar fi băgat în seamă. 
Femeile erau bune doar pentru regulat și prăsit. Moștenitori de 
sex bărbătesc - atât îl interesa și de aceea a trebuit să fac rost 
de un fiu... oh, Doamne, este o poveste veche de acum. 

Trecuse un deget peste marginea poliţei șemineului și 
comentase: 

— Nu există mobile. 

— Știu, știu... n-am avut destul timp. 

Marla se răsucise brusc și o privise. 

— Ai avut tot timpul de pe lume. Plănuim chestia asta de ani 
de zile! Măcar două scaune puteai s-aduci. Și unde naiba o să 
dorm eu? 

Diedre își încleștase pumnii. Nu așa ar fi trebuit să decurgă 
conversaţia asta. 

— Mai lasă-mă niţel. 

— Pentru ce? Ca să cumperi un amărât de sac de dormit? 

— Uite ce-i, mamă, am încercat, dar... 

— Mamă? repetase Marla și o privise. MAMĂ? 

— Tu ești mama mea. 

— Eu nu sunt mama ta. Poate că te-am născut, dar aia a fost 
totul, da? Nu uita chestia asta. 

Diedre simţise cum i se rupe ceva în inimă. 

— Știu c-a trebuit să mă încredințezi pentru adopţie atunci, 
dar m-am gândit că acum, după ce ne-am găsit în cele din 
urmă... 

— Tu m-ai găsit, îi amintise Marla ferm. Eu nu te-am căutat 
niciodată. 


VP - 334 


Lui Diedre nu-i venise să creadă ce auzea. 

— Stai puţin! Pentru că eu te-am „căutat” și pentru că te-am 
găsit și pentru că mi-am riscat gâtul pentru tine - de-aia ești 
acum aici, afară din închisoare, liberă ca pasărea cerului. 

— Cu greu aș putea spune asta. 

— Fără mine, ai fi tot la-nchisoare. 

— Se pare că sunt deja acolo. Ridicase brațele exasperată, 
apoi se apropiase de Diedre. Uită-te și tu la locul ăsta. Eu sunt 
învățată să trăiesc în conace cu servitori, nu să m-ascund într-un 
bungalou ponosit și de tot rahatul! lisuse, Diedre, ce-a fost în 
mintea ta? 

— Că ai putea fi măcar un pic recunoscătoare! se răstise 
Diedre. Și că a trecut mult de când n-ai mai locuit într-un conac, 
sau ai uitat cumva că de zece ani stai într-o celulă? 

Făcuse un pas către femeia aceea cu inimă împietrită care-i 
dăduse viaţă. 

— Mai trebuie s-aștepţi doar niţel, până o să punem mâna pe 
bani. Avem un plan, ai uitat? Mai întâi trebuie să scăpăm de 
câteva persoane. 

— Sper c-ai inclus-o pe Eugenia pe lista aia. 

— Ea nu este o Amhurst. 

— Dar știe de existenţa ta, zisese Marla mergând spre holul 
scurt ce ducea la două dormitoare mici și se strâmbase 
dezgustată. Dacă ea trăiește, nu vom fi niciodată în siguranţă. 
Va trebui să scapi de toţi cei care ne-ar putea strica treaba și să 
te asiguri că poliţia crede că am plecat de mult de aici sau, și 
mai bine, că am murit. Hainele din penitenciar ar trebui 
abandonate undeva, pătate de sângele meu, ca autorităţile să 
creadă că sunt rănită... înţelegi, poate chiar moartă. Ochii i se 
îngustaseră gânditori. Ba chiar așa ar fi cel mai bine, adăugase 
ea, și practic se vedea cum îi lucra mintea. 

— De aceea vei sta aici, spusese Diedre. 

Ura faptul că ea făcuse atât de multe și că mama ei 
nerecunoscătoare părea complet indiferentă. 

— Nu văd să am de ales dacă nu găsești ceva mai bun. 

— Nu pot așa ceva, până nu punem mâna pe bani. 

— Pentru Dumnezeu, dar chiar nu poţi să te gândești la niciun 
plan? Doamne, ai tăi nu ţi-au lăsat nimic-nimic? 

— Costă mult... 


VP - 335 


— Scuze! se răstise Marla, apoi încrucișase braţele peste 
piept. E frig rău aici. 

— Dacă ai putea să nu te mai plângi măcar o secundă, o să 
mă ocup de asta. 

Diedre se dusese la termostat, reglase temperatura și se 
străduise să-și domolească furia care creștea necontenit. 

— Am crezut că lucrăm împreună, zisese ea. Că suntem 
partenere. Chiar dacă nu-ţi place, eu rămân fiica ta. 

Centrala înviase cu un uruit și începu să sufle prin fante aer 
cald. 

— Nu-ncepe cu asta. 

— Este adevărul. 

— Așa crezi tu? Nu-mi spune că m-ai scos din închisoare 
fiindcă ai crezut că între noi două există un soi de legătură 
mamă-fiică, pentru că nu-i deloc așa. După ce te-am născut, te- 
am încredințat pentru adopţie fiindcă erai un inconvenient în 
viața mea, ai înţeles? 

Migrena cu care Diedre se lupta începuse să pulseze. În 
urechile ei un vuiet puternic aproape că acoperise cuvintele 
acelea oribile. Și totuși le auzise, văzuse cum buzele roșii ale 
Marlei formau silabele. 

— Faptul că te-am încredinţat pentru adopţie n-a însemnat 
cine știe ce sacrificiu, pentru că te iubeam și credeam că meriți 
o viaţă mai bună. Pur și simplu nu eram pregătită să am un copil 
și să știi că nici măcar nu sunt sigură cine-a fost tatăl. A fost o 
perioadă din viața mea pe care aș prefera s-o uit, însă tu m-ai 
căutat, m-ai găsit și mi-ai oferit o cale de ieșire din închisoare, 
așa c-am acceptat-o. Și cu asta, basta! 

Lui Diedre nu-i venise să-și creadă urechilor. Câţi ani se 
dusese la închisoarea aceea, pretextând că era o femeie 
credincioasă, ca Mary Smith, și se întâlnise cu altă deținută, 
care-i transmisese după aceea informaţia Marlei? Cât timp 
muncise în jobul ăla de doi bani din cafenea, doar pentru a se 
apropia de Cissy? Toate astea făcuseră parte din planul lui 
Jack... pentru averea Amhurst... acela era obiectivul final. 

— Eu... eu sunt fiica ta. 

— Nu ești fiica mea. Eu n-am fost acolo pentru tine și nici n- 
am vrut să fiu. N-o să-ndulcesc adevărul ăsta și să susțin că am 
plâns toată viața de dorul tău. Adevărul e că la început am 
petrecut câteva luni gândindu-mă la tine, după care am decis să 


VP - 336 


pretind că ai murit și că nu te voi mai revedea niciodată. Aveam 
de trăit o viaţă - o viaţă din care tu nu făceai parte. Și apoi am 
avut alt copil, la care am ţinut, cu al cărui tată m-am măritat. 
Diedre, Cissy este fiica mea, ea este fata pe care am crescut-o. 
Tu ești o străină. 

Diedre continuase să clatine din cap, refuzând să creadă ce 
auzea, luptându-se cu mânia ce clocotea prin ea. 

— Am făcut atât de multe pentru tine, ca să putem fi 
împreună. 

— Hai, scutește-mă. 

Diedre era tot mai îndurerată. Disperarea îi întunecase inima. 
Furia îi explodase în creier. Era din nou respinsă. 

— De fapt, tu nu crezi asta, spusese ea, dar știuse în același 
timp care era adevărul. 

Marla avea dreptate. O manipulase, se folosise de emoţiile ei, 
nu simţise niciodată vreun fior de iubire pentru prima ei 
născută. 

— Pentru Dumnezeu, nu-ncepe cu sentimentalisme de doi 
bani cu mine! N-am timp de așa ceva. Avem o treabă de 
terminat. 

Mergea dintr-un capăt în altul al încăperii, căzută pe gânduri, 
cu tocurile pantofilor ţăcănind pe parchet, ecoul lor ascuţit 
răsunând dureros în creierul lui. 

— Deci, am sau nu vreun pat să mă-ntind în cocioaba asta? 

Cuvintele acelea răsunaseră în mintea lui Diedre. Țăcăniturile 
ascuţite ale tocurilor Marlei îi împungeau creierul. Făcuse o 
grimasă, căznindu-se să-și menţină cursul gândurilor, dar își 
dăduse seama pentru prima dată că Marla, sânge din sângele ei, 
blestemata ei de MAMA, o jucase pe degete ca pe o naivă. li 
folosise emoţiile împotriva ei. 

— Nu mă iubești? șoptise ea. 

Nici mama ei adoptivă n-o iubise. 

— Termină! Aici nu-i vorba de iubire. 

— Ba bine că nu! 

Vuietul din minte i se întețise. 

— Tu ești... 

— M-am folosit de tine ca să scap din închisoare, o 
întrerupsese Marla. Tu ai făcut-o fiindcă era unicul fel în care ai 
fi căpatat o șansă la averea Amhurst. Asta-i tot și nimic mai 
mult. 


VP - 337 


— Nu! 

Marla pufnise dezgustată. 

— Îmi pare rău dacă ţi-am distrus fanteziile. 

Diedre nu-și dăduse seama că băgase mâna în poșetă, că 
degetele ei scotoceau după pistol. Il scosese și-l îndreptase spre 
Marla. 

Femeia care trebuia să-i fie mamă o privise cu dezgust. 

— Pentru Dumnezeu, nu-ncepe cu melodrame! 

— Eu am riscat totul pentru tine, șoptise Diedre și mâna în 
care ţinea arma îi tremura. Totul! Lacrimi îi lunecau pe obraji. lar 
ție nu ţi-a păsat deloc de mine. 

— Pune arma jos. 

— Spune-mi că mă iubești. 

— Poftim? 

— Spune-mi că ești mama mea și că mă iubeşti, zisese ea și 
nenorocita de mână îi tremura și mai tare. 

— Diedre... pentru Dumnezeu, tu n-ai sânge-n tine ca s-apeși 
pe trăgaci, rostise Marla tocmai când o mașină dăduse un rateu 
pe stradă. 

Marla se întorsese către fereastră și Diedre trăsese. Un singur 
glonț în ceafa mamei. 

— Te-am iubit, scâncise ea. Te-am iubit mereu... erai așa 
frumoasă... de ce... Mama... De ce...? 

Acum, în conacul Amhurst, cu vântul sporind în intensitate și 
urlând afară, Diedre îl privi pe Jack. Clipi iute din pleoape. Işi 
alungă imaginea din cap. Fusese un vis, doar un vis. Un coșmar. 

Nu? 

O vizitase pe Marla de multe ori de atunci... și... și... Simţi un 
cleşte în jurul gâtului. Își aminti cum căzuse în genunchi, ținând- 
o în braţe pe femeia moartă, plângând și legănând-o. 

— Nu ești moartă, șoptise ea întruna. Wu ești moartă. Noi 
două avem multe de făcut... 

Apoi o dusese pe mama ei la subsol în încăperea pe care i-o 
pregătise și Marla dormise și... și... și-și revenise... asta fusese! 
Diedre o vizitase și vorbise cu ea și-i dusese de mâncare și... 
sigur că da... oh... sigur că da, Marla era vie! Era doar confuză 
acum. lar Jack folosea episodul acela împotriva ei dintr-un motiv 
pe care ea nu-l înțelegea. Se concentră asupra bărbatului din 
fața ei, care părea scos din minţi de furie. 

— De ce mă minţi? îl întrebă, ea însăși mânioasă. 


VP - 338 


— La naiba, Diedre! E moartă și cred c-a murit de mult. 

Ea scutură din cap, însă migrena, ceața, reveni. Prin pâcla 
care se îndesea, își aminti cearta, pistolul din mâna ei... un 
bubuit sonor și Marla care căzuse, răsucindu-se, cu faţa 
contorsionată de șoc. Diedre clipi des, limpezindu-și mintea. 
Acela era un vis. Da, cu certitudine. Însă Jack băgă mâna în 
jachetă și scoase o videocasetă învelită într-o pungă din plastic. 

— M-am gândit eu c-o să încerci să negi, mormăi el. 

Deschise televizorul și videorecorderul vechi de sub el și 
împinse caseta în fantă. Femeia se uită la ecranul gol în vreme 
ce el făcea niște reglaje. 

— Gata! 

Apăsă butonul de redare și pe ecran apărură imaginile 
sacadate ale unei reportere ce stătea în fața bungaloului. Ținea 
în mână un microfon și se crispa sub rafalele de ploaie. 

— .„.„.evadata Marla Cahill a fost găsită azi după-amiază în 
casa din spatele meu... 

— Nu se poate, murmură Diedre. 

Da, bineînţeles, se închipuise omorând-o pe jigodia aia, dar nu 
apăsase niciodată trăgaciul... nu? N-o omorâse pe Marla... 

— „corpul parţial descompus din casă... 

O targă cu rotile pe care se afla un sac pentru cadavre era 
scos prin spatele casei, veranda aceea pe care Diedre o 
recunoscu, și dusă către duba medicului legist. 

— Nu, șopti ea și clătină din cap. 

— Marla nu trebuia să moară încă, ci abia după ce-i puteam 
pune în cârcă crimele. Idioata naibii, ce-a fost în capul tău? Ti-ai 
pierdut chiar complet bruma de minte? 

Diedre îl fulgeră din priviri. În loc să fie mândru de ea, de tot 
ce făcuse pentru el, era nervos și înfuriat. Bărbatul închise 
televizorul şi videorecorderul. Brusc, casa rămase tăcută. 
Nemișcată. 

— N-ar fi trebuit să-mi răpești nepotul, rosti Jack practic 
tremurând de mânie. El este veriga. M-am dat peste cap ca fiul 
meu Jack s-o cunoască pe Cissy, iar apoi, după ce s-au căsătorit, 
am crezut c-am tras lozul cel mare. Apoi însă ea a început să 
vorbească despre divorț, iar tu... ai făcut totul praf, pur și 
simplu. Nu știu de ce naiba m-am încurcat cu tine? 

— Jack... 


VP - 339 


— Numele meu e Jonathan, rosti el sec, refuzându-i porecla pe 
care femeia i-o dăduse și care era chiar numele unuia dintre fiii 
săi. 

Ei i se păruse drăguță și amuzantă, iar el îi cântase în strună. 
Până acum. 

Diedre se rezemă de pat. Totul se schimba și i se învălmășea 
în minte. Oare o ucisese cu adevărat pe jigodie, după care se 
amăgise că de fapt cadavrul era viu? Doamne, cât de tare o 
durea capul! Își masă tâmplele și se strădui să gândească. Își 
aminti câteva conversații cu Marla. Mama ei stătuse pe scaun 
sau pe pat, fără să vorbească, fie pufnind, fie strimbându-se... 
sau oare se descompunea? Totuși ele două discutaseră, despre 
copil, despre Rory, despre părul ei nenorocit. Diedre își amintea 
că-i tăiase unghiile și-o ascultase plângându-se cu glas scăzut... 
asta era... mereu cu glas scăzut. Și numai după ce fusese în 
camera de la subsol. Atunci începuse să vorbească în șoaptă. 
Era posibil ca, de fapt, să nu se fi lamentat? De câte ori se 
întrebase Diedre de ce glasul Marlei era așa încet, de ce vorbea 
când Diedre stătea cu spatele la ea, de ce buzele abia i se 
mișcau? 

Oh, Doamne! 

ERA POSIBIL? 

Oare ea... lisuse, îl dusese pe copil în casă pentru a vizita o 
femeie moartă? Când B.J. se plânsese de miros, fusese 
duhoarea cărnii intrate în putrefacție? 

Imagini îi fulgerară prin faţa ochilor. Imagini oribile ale unui 


trup care se descompunea - viermi vizibili, carne ce se 
desprindea - înlocuiră chipul frumos al mamei ei... oh... oh nu... 
Stomacul i se revoltă, bila era gata să se reverse și se 


cutremură pe dinăuntru. 

— Ai omorât-o prea devreme! repetă bărbatul, readucând-o în 
prezent. 

Transpiraţia acoperi pielea lui Diedre și migrena, teribila 
durere blestemată, o străbătu ca o rafală. 

— Cât de idioată poţi să fii? Marla trebuia să rămână în viaţă 
până după ce te ocupai de toţi cei care trebuiau să moară... 
Eugenia și Rory și Cherise. Ala era motivul pentru care îndreptai 
bănuielile spre ea. Ai uitat? Ca să dovedești că Marla fusese 
ucigașa. Cum naiba o să mai ieși acum de-aici? 


VP - 340 


— Vrei să zici cum o să mai /eșim, replică Diedre sec, 
luptându-se cu durerea. 

— N-ar fi trebuit să am încredere în tine, zise el și un mușchi 
începu să i se zbată sub ochi de furie. 

Cum putea să-i vorbească așa, iubitul acesta care acum dorea 
să fie numit Jonathan? Bărbatul acesta cu care ea se culcase, cu 
care făcuse dragoste, pe care-l iubea din toată inima? 

— Am știut-o. A fost o greșeală de la bun început. Își trecu 
degetele, nervos, prin păr. La ce naiba te-ai gândit? După tot 
timpul pe care l-am petrecut încercând să găsim o cale prin care 
să evadeze? Ca să punem mâna pe bani. Dar tu ai omorât-o 
prea devreme! 

Asta era, din nou. Imaginea Marlei zăcând moartă pe podea, 
cu sângele scurgându-se din rana de la ceafă. Un accident... 
dacă asta fusese cu adevărat. Însă acum Jack spunea că ei 
plănuiseră s-o omoare. Capul îi pulsa atât de dureros, încât abia 
mai putea să gândească. 

— Asta... tu și cu mine... n-a fost vorba doar despre bani. Noi 
doi... o să ne căsătorim. Tu o să te desparți de soţia ta pentru 
mine... 

— Nu sunt însurat. Dar despre ce crezi c-a fost vorba? 

— Despre dragoste. 

— Hai lasă-mă în pace, Diedre! 

Ca și Marla, își bătea joc de noțiunile ei despre dragoste. Dar 
nu fusese întotdeauna așa. El o găsise pe ea. În timp ce 
solicitase donații pentru Cahill House, scotocise prin arhive și 
aflase că Marla Amhurst sosise aici ca să nască, după care 
încredinţase copilul pentru adopţie. Utilizând informaţia aceea, 
Jonathan o localizase pe Diedre și în cele din urmă o sedusese. 
Sau fusese invers? Și ea își căutase mama naturală, după care 
apăruse bărbatul acesta mai vârstnic, chipeș, sexy și inteligent. 
Care flirtase cu ea. O făcuse să se simtă minunat după divorțul 
ei cu ratatul de Gene. 

Jack petrecuse ani buni plănuind lovitura cea mare. Ba chiar 
aranjase ca fiul lui s-o cunoască pe Cissy, pentru a-i dărui un 
nepot și acces la averile familiilor Cahill și Amhurst. B.J. Holt 
urma să moștenească milioane de dolari. Însă Diedre crezuse că 
Jack o iubea. Relaţia lor sentimentală începuse lent, mici flirturi 
la o cafea, după care el se oferise s-o ducă acasă într-o seară 
când mașina lui Diedre nu mai pornise. În cele din urmă, Jack 


VP - 341 


recunoscuse că știuse cine era ea, iar când îi propusese o cale 
prin care să-și întâlnească mama pe care n-o cunoscuse 
niciodată, Diedre profitase de ocazie. În cele din urmă, bărbatul 
sugerase s-o ajute pe Marla să evadeze și împreună puseseră la 
punct planul care acum părea nebulos. Toate comunicațiile 
dintre Diedre și Marla avuseseră loc prin intermediul colegei de 
celulă a mamei ei din prima închisoare. Ea și Diedre nu se 
întâlniseră niciodată până în ziua când planul fusese pus în 
mișcare, iar atunci, prima dată când se priviseră ochi în ochi, 
Marla zâmbise. 

Se întorseseră în oraș împreună, în aceeași mașină. 

— Semeni cu mine, zisese Marla, aplecându-și capul într-o 
parte și studiind-o. 

Diedre fusese încântată, iar mama ei continuase: 

— Semeni cu mine mai mult decât Cissy. Atunci îi zâmbise, iar 
zâmbetul fusese sincer. Mulţumesc! 

Diedre simţise că o podidesc lacrimile, apoi îi schițase Marlei 
planul... cum să pună mâna pe averea Amhurst. Pentru asta 
trebuia să moară Rory, bineînţeles, și James, care se afla în 
Oregon, iar apoi mai era Cissy. Marla se împotrivise ideii, cel 
puțin la început. Dar închisoarea o înăsprise, iar Cissy îi 
întorsese spatele după ce fusese închisă. In cele din urmă 
fusese de acord cu omorurile, deși, desigur, nu știa că Jonathan 
intenţionase s-o acuze pe ea de toate crimele și fie s-o omoare, 
fie s-o trimită înapoi la închisoare. Diedre se gândise că l-ar fi 
putut convinge să renunţe la variantele acelea, înscenând 
moartea Marlei - să pară ca și cum murise sau fugise în Oregon, 
în tot cazul departe de Bay Area. Vorbise deja cu Sam, bărbatul 
pe care-l angajase s-o sperie pe Cissy la cafenea, și acesta 
fusese de acord să facă orice ar fi fost necesar. Atâta doar că 
nimic nu se desfășurase conform planului. Acum Marla era 
moartă. 

Cum de își îngăduise să creadă că Jonathan o iubise vreodată? 
Cum se gândise vreodată că Marla o va iubi ca pe o fiică? 

Pentru că ești o proastă, de-aia. Exact așa cum ţi-a spus 
mereu jigodia aia de mamă adoptivă. 

Acum Jonathan o sfredelea din priviri de parcă o ura cu 
adevărat. 

— Ai stricat totul. Totul! Asta n-are nimic de-a face cu 
dragostea. Niciodată! Noi doi ne-am folosit pur și simplu unul de 


VP - 342 


celălalt. lar acum, pentru că ești o idioată și o proastă, o să 
intrăm amândoi pentru foarte mult timp la-nchisoare. 

— Ticălosule! șuieră Diedre. 

Pleosc! 

ÎI pălmui. Violent. Îi lăsă o urmă roșie pe obraz. 

— Ce mama naibii? 

Mânia fierbinte și nestăvilită explodă înăuntrul ei și-l văzu pe 
Jonathan așa cum era de fapt. Cum de crezuse vreodată că l-ar 
putea iubi? Era cu o generaţie mai bătrân decât ea, un tip care 
nu-și uitase niciodată soţia, care nu încetase niciodată s-o 
iubească pe Jill. 

— Întotdeauna am bănuit că ești sonată, mârâi Jonathan 
încleștând un pumn. 

Înainte ca femeia să poată răspunde, o lovi și pumnul o izbi 
brutal în piept. Durerea îi explodă în coaste, plămânii i se goliră 
de aer și se îndoi din mijloc. 

Furia irupse cu iuțeala unui demon. Diedre ridică ochii spre 
bărbat și văzu ura ce-i licărea în privire. 

— Eşti un jeg ordinar, zise ea. 

— E niţel cam târziu ca să ne împroșcăm cu epitete, scuipă 
Jonathan. la zi, ce naiba o să facem noi acum? 

Femeia nu se gândi de două ori. Poșeta îi atârna de un stâlp al 
patului. Se repezi spre ea și, cu un gest rapid, băgă mâna 
înăuntru și-și scoase pistolul calibrul 0.38. 

Inima îi bubuia, reverberând prin durerea pe care o simţea în 
țeastă. 

— Nu știu ce-o să faci tu, Jonathan, mârâi ea și îndreptă arma 
spre inima lui. Dar eu am o treabă de făcut. 

— NU! Diedre... 

Trase. Din imediata apropiere. 

Cu un țipăt de uimire, bărbatul se împletici. Chipul lui frumos 
era înmărmurit. 

— Diedre, nu... șopti, neîncrezător, apoi începu să cadă. 

Sângele îi șiroia din rana de la piept, pătându-i jacheta. Căzu 
mai întâi într-un genunchi, apoi în celălalt. 

— Ar fi trebuit să mă iubești, zise ea și Jonathan încercă în 
zadar să se ridice, dar nu făcu altceva decât să mânjească 
podeaua cu sânge. 

Diedre clipi. 

Își dădu seama ce făcuse. 


VP - 343 


Doamne Dumnezeule, nu! Era complet greșit. Îl iubea pe 
acest bărbat. 

Dar o atacase! 

Gura i se uscă atunci când își aminti cum îl cunoscuse, cum el 
o căutase, cum își imaginase o viaţă perfectă împreună, ba chiar 
se gândise că-i va deveni soţie. Fusese, desigur, o iluzie, genul 
de fantezii copilărești despre care mama ei o tachinase mereu. 

Acum îl privi pe bărbatul pe care-l iubise din toată inima și 
care sângera abundent. Oare lui îi păsase vreodată cu adevărat 
de ea? El așa afirmase, dar cuvintele n-au valoare. 

Jonathan venise cu ideea să curețe de bani nu numai familia 
Cahill, care deţinea controlul averii, ci și familia Amhurst. Îi 
prezentase planul și lui Diedre i se păruse excelent; îi spusese 
că o iubește, iar ea, o proastă și jumătate, îl crezuse. 

Un mincinos! Un nenorocit! Diedre sacrificase totul pentru el. 
Pentru ei. Pentru planul lui. Își asumase toate riscurile și acum... 
acum își dădea seama că el își iubea afurisitul de nepot mai 
mult decât o iubise vreodată pe ea! 

— Ce ai făcut? întrebă el, privind-o. 

Incercă să se ridice într-un braţ, apoi căzu pe spate, lovindu- 
se cu ceafa de podea. 

— Ceea ce ar fi trebuit să fac de la bun început. 

Diedre trase din nou și corpul lui se convulsionă, iar sângele i 
se scurgea acum din nări și din gură, nu numai din rana de la 
piept din care se lăţea o pată roșu-închis. Era deja mort, femeia 
știa asta, totuși îl mai împușcă o dată. 

Nemernicul! O merita din plin. 

x x * 

Cissy goni ca nebuna prin oraș, privind trotuarele scăldate în 
ploaie, căutând orice i-ar fi putut sugera un indiciu. Încercă din 
nou să-i telefoneze lui Rachelle, însă zadarnic. Gândește, Cissy, 
gândeste, îşi spuse când opri la un semafor lângă un automobil 
scund din ale cărui difuzoare bubuia muzică rap; pulsațiile 
basului erau un contrapunct la bătăile inimii ei. Bineînțeles, 
cafeneaua era închisă la ora asta. Probabil că polițiștii se aflau 
acum la apartamentul lui Diedre, însă în mod clar femeia n-ar fi 
fost atât de stupidă. Casa din Berkeley fusese sigilată, prin 
urmare nu s-ar fi dus acolo cu Biji. 

— Haide, gândește, se îndemnă ea. 


VP - 344 


Unde s-ar fi dus Diedre? Unde? Își dorea să fi fost în locul tău. 
Credea că tu ai dus o viață fermecătoare, răsfăţată. Așadar, 
unde s-ar fi dus Diedre? Cissy se gândi concentrată. Dacă 
Diedre dorise dintotdeauna o viaţă de privilegii, așa cum 
avusese familia Cahill, s-ar fi dus la vila de pe Mount Sutro, deși 
acolo ar fi fost prea riscant. Nu! Trebuia să existe alt loc... un loc 
unde să se simtă în siguranţă... un loc asociat vieţii pe care o 
dorea. 

— Oh, Doamne, șopti Cissy. 

Pulsul i se acceleră în timp ce ștergătoarele se mișcau frenetic 
iar lumina semaforului se schimbă. Autoturismul scund ţâșni ca 
la curse și mugi, depășind-o, însă femeia abia dacă-l observă. 
Mintea ei se rotea nebunește. Diedre nu se considera o Cahill, ci 
o Amhurst... prin urmare, l-ar fi dus pe B.J. la... 

Sună mobilul și-l smulse din buzunar, văzu că era Jack și 
răspunse. 

— Zi-mi că l-ai găsit pe Biji! strigă ea. 

— Nu. 

Inima i se topi. 

— Poţi să scapi de poliţie și să mă iei? 

— Am plecat deja de acasă, recunoscu ea. 

— Ah... bine. Atunci ia-mă de la tata. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Cissy, dorind cu disperare să 
capete răspunsuri. 

— O să-ţi spun când ajungi aici. 

— Am pornit. 

Întoarse rapid cu o sută optzeci de grade și călcă pedala 
accelerației, pornind către casa lui Jonathan. Traficul era 
rarefiat, însă străzile erau ude și vântul bătea în rafale când 
intră pe aleea de acces. 

Jack o aștepta, ud leoarcă. 

— Ce faci aici? îl întrebă Cissy, după ce bărbatul deschise 
portiera și se așeză în dreapta ei. 

— Am venit să fac rost de o mașină, dar n-am avut noroc. 
Tata nu-i acasă, rosti el amar, după care adăugă: Haide! Dă-i 
drumul spre nord. 

— Spre Sausalito? îl privi femeia. 

Îl ascultă și porni spre podul Golden Gate. 

— La conacul Amhurst, nu-i așa? 

Jack o privi surprins. 


VP - 345 


— Ţi-ai dat seama? 

— Nu știu motivul pentru care Diedre a omorât-o pe Buni, 
poate pentru că ea știa adevărul, dar pe Rory l-a omorât fiindcă 
era din familia Amhurst. La fel ca Marla. 

— Și Cherise? 

— Ah... nu știu... Cissy clătină din cap, însă nu dezarmă. Simt 
pur și simplu că Diedre s-ar duce acolo. 

— lar dacă urmărește să-i lichideze pe toţi din familia 
Amhurst, atunci tu, fratele tău James și B.J. sunteţi în pericol, 
declară Jack pe un ton grav și-și scoase telefonul. Il sun pe 
Paterno. 

— Și dacă ne-nșelăm? întrebă ea după ce sui pe pod și simţi 
cum rafalele succesive de vânt zguduiau Acura. 

— Atunci o să cădem de proști. Dar vorba aia: dacă nimeni n- 
a păţit nimic... deci nu s-a făcut nimic rău. 

Îi lăsă un mesaj detectivului, apoi închise telefonul, în vreme 
ce Cissy șofa prin noaptea furtunoasă, peste strâmtoarea 
îngustă dintre Golful San Francisco și Oceanul Pacific, iar 
luminile orașului pâlpâiau în oglinda retrovizoare. 

Ea simți îngrijorarea bărbatului. 

— Tu cum ţi-ai dat seama? îl întrebă după ce începu să urce 
dealurile din Sausalito. Am crezut c-o să te duci la Jannelle. 

— Am hotărât că n-am nevoie nici de întrebări, nici de 
compătimire. L-am sunat pe Sam, n-am putut să dau de el, și 
atunci am alergat până la tata acasă. 

— Sunt aproape doi kilometri. 

— Sunt patru, zise bărbatul, dar cine stă să-i numere? Oricum, 
tata nu era acasă, însă am intrat. Știu o fereastră care nu se 
închide perfect. M-am uscat, încercând să mă gândesc ce să fac 
în continuare - să te sun pe tine, să sun la poliţie... sau ce? Nu 
mai aveam niciun fel de idei, dar când eram în baia dormitorului 
și mă frecam cu prosopul, i-am văzut monitorul de computer. 
Era aprins și pe monitor era fața lui Biji, care zâmbea larg. Este 
imaginea lui de fundal. Așa că am atins tastatura și computerul 
i-a deschis căsuţa de e-mail. Acolo erau sute de mesaje, toate 
scrise de cineva pe nume Elyse, scrisori de dragoste care 
începeau cu apelativul „Iubitul meu Jack”. 

— Elyse... Cine-i Jack? Cissy clipi repede din ochi. Tatăl tău? 

— Unii oameni îi spun Jack, foarte puţini, printre care se pare 
că și această Elyse. Majoritatea mesajelor erau destul de 


VP - 346 


criptice, dar bănuiesc că au o relaţie amoroasă încinsă și că tata 
a fost implicat, de asemenea, în evadarea Marlei și în crime. 

— Tatăl tău... și Diedre...? 

— Da, știu că-i anormal sau pervers, dar se pare că tata a 
coborât și mai mult ștacheta. 

Urcau drumul lung și îngust spre vechiul conac victorian ce 
fusese construit sus pe faleză. Ar fi trebuit să fie pustiu, însă la 
câteva ferestre se puteau zări dungi de lumină ce răzbăteau 
printre jaluzele. 

În parcarea denivelată, cu pavajul crăpat, se afla SUV-ul lui 
Jonathan. 

— Perfect, zise Jack. O să intru. 

— Și eu. 

— Eu zic fie să aștepți aici, fie, chiar și mai bine, să te-ntorci în 
oraș și să-ncerci să găsești pe cineva de la secţia de poliţie. 

Cissy opri motorul. 

— Fiul meu este probabil înăuntru și în niciun caz n-o să 
aştept afară. l-ai spus lui Paterno despre ce-i vorba, haide acum 
să intrăm. 

El șovăi, apoi strecură mâna în buzunar. 

— Atunci ia asta. 

Îi întinse un pistol. Femeia scutură violent din cap. 

— Nici măcar nu știu cum să-l folosesc. De unde ai făcut rost 
de el? 

Gura bărbatului se strâmbă. 

— Din dulapul tatei. 

— E încărcat? 

— Da. 

— Atunci folosește-l tu. Vorbesc serios. Eu nu voi putea 
niciodată să apăs pe trăgaci. Am un cuţit, briceagul meu 
universal Pomeroy 5000. 

— Bine, o să iau eu pistolul, încuviință Jack încruntat. Stai 
lângă mine. 

Coborâră din mașină și închiseră portierele fără zgomot în 
urma lor. Aici, pe faleza de deasupra oceanului, furtuna era 
dezlanţuită, năpustindu-se către interiorul uscatului, asediind 
casa și stâncile. Un oblon se izbea sonor, în mod repetat. Cissy îl 
urmă îndeaproape pe Jack. Teama îi pulsa în creier, dar n-o lăsa 
s-o oprească. În interiorul acestui conac vechi și părăginit, sora 
ei vitregă și nebună, mai criminală decât mama lor, îl ţinea 


VP - 347 


captiv pe fiul ei. Urcară în tăcere treptele măcinate de vreme și 
găsiră ușa descuiată. 

În tăcere, scăldată într-o sudoare nervoasă, Cissy îl urmă pe 
Jack înăuntru. 

x kx * 

Agenţii FBI și tehnicienii criminaliști scotociseră de-a fir a păr 
apartamentul lui Diedre Lawson. Descoperiseră obiecte legate 
de crimele comise, cartuşe pentru un pistol calibrul 0.38, 
diverse elemente de deghizare și peruci, ale căror fire de păr se 
potriveau probabil cu cele găsite în casa lui Cherise Favier. 
Existau, de asemenea, notite și un laptop ce fuseseră deja 
ridicate ca dovezi. 

Dar nici urmă de Diedre. 

Și nici de copil. 

Paterno ieși din casă și înghiţi o tabletă de Antacid; ploaia 
continua să se reverse din cer. FBl-ul fusese atât de sigur c-o va 
prinde pe femeie, încât plecase cu duba din faţa casei soţilor 
Holt. 

Deidre însă nu era aici. 

Mașina ei fusese dată în urmărire generală și fotografia fusese 
trimisă la mass-media, totuși detectivul era dezamăgit că n-o 
găsiseră. 

Își scoase telefonul mobil și ascultă mesajele ce se adunaseră 
în căsuţa vocală, șterse unele dintre ele și, în cele din urmă, 
ajunse la cel al lui Jack Holt. 

— Fir-ar să fie, exclamă el și o chemă pe Quinn. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Plecăm imediat spre Sausalito. Jack Holt a decis să joace în 
rolul lui John Wayne. Îi explică succint tot ce știa. Vom cere 
întăriri dacă se dovedește ceva mai mult decât o goană după cai 
verzi pe pereţi. 

Femeia nu-l contrazise, ci sui la volanul Volkswagenului Jetta, 
iar după ce Paterno urcă pe scaunul de alături și închise 
portiera, întoarse rapid în loc și porni cu toată viteza spre nord. 

x kx * 

În clipa în care păși în holul de la intrare, Cissy auzi plânsetul 
înăbușit al unui copil. Peste răpăitul ploii pe ochiurile de geam, 
peste propriile-i bătăi de inimă, ce păreau că-i bubuie direct în 
urechi, era sigură că-l aude pe B.J. 


VP - 348 


| se înmuiară genunchii și-i făcu semn lui Jack să suie pe scara 
ce se răsucea în spirală spre etajul de deasupra holului larg. 
Interiorul casei era rece și întunecat și, cu toate că avea frânturi 
fugare de amintiri când se jucase aici în copilărie, acestea 
păreau în alb și negru, decolorate de trecerea timpului. In 
reședința asta avuseseră loc cândva petreceri opulente și, dacă 
se străduia, își putea imagina spectrele oaspeţilor de mult 
dispăruţi, clinchetele paharelor și ale râsetelor de atâta vreme 
uitate. 

Dar astea erau efemere. O amintire de o milisecundă, întrucât 
Cissy era acum concentrată exclusiv asupra găsirii lui Biji. 

Îl urmă pe Jack, urcând fără zgomot treptele. 

Cu puţin înainte să ajungă la etaj, bărbatul se opri și se 
încordă. O privi pe Cissy. Plânsetele de copil se auzeau mai 
aproape. Îi făcu semn din cap spre ușile mari din faţa sa, apoi 
urcă și restul treptelor. Mușcându-și buza, Cissy deschise lama 
cea mai lungă a briceagului și se stăpâni să nu se repeadă spre 
cameră. Așteptarea o înnebunea. Putea să-și audă clar băieţelul 
care plângea, mai tare și tot mai tare, suspinând și sughițând. 

Cel puțin e-n viată! 

— Maaa-miii! ţipa el. Maaa-miii! 

Cissy încercă să se repeadă pe lângă Jack, dar el o ţinu în loc 
și femeia simţi că era, într-adevăr, prea ușor. Unde se afla 
Diedre? Jack îi făcu semn lui Cissy să se dea într-o parte, după 
care împinse ușa, deschizând-o foarte încet. 

Peste umărul lui, femeia zări silueta fiului lor. Stătea la 
marginea unui ţarc pentru joacă și plângea; în camera 
întunecată, corpul i se contura pe fundalul focului slab. 

— Maaa-miii! ţipă el, din nou, fără să se miște din loc. 

Cissy nu-i putea distinge trăsăturile chipului, dar știa că era 
speriat. 

— lubitul meu! strigă ea și se repezi pe lângă Jack în întuneric. 
Sunt aici, iubitul mamei! 

Jack încercă s-o prindă și s-o oprească, însă era prea târziu. 
Cissy intră în fugă în cameră, se împiedică și căzu. Ateriză pe 
podea și văzu lângă ea ochii morţi ai lui Jonathan, tatăl lui Jack! 

Țipă și se trase îndărăt, iar Jack o urmă în odaie. După aceea 
se opri brusc când văzu corpul scăldat în sânge al lui Jonathan 
Holt, pielea sa pământii, ochii fără viaţă. 


VP - 349 


— Doamne Dumnezeule, șopti Cissy îngrozită și se ridică în 
picioare. 

Diedre îl omorâse pe Jonathan și-l lăsase în aceeași cameră cu 
fiul ei! 

Privirea stupefiată a lui Jack se ridică de la tatăl său și în 
aceeași clipă Diedre apăru în ușă, venind de pe hol, cu pistolul 
îndreptat către el. 

— Aruncă arma! porunci ea. 

Jack nu se supuse. 

— Arunc-o sau îl împușc pe copil! Și tu la fel. Aruncă-ţi cuțitul! 

Spre deosebire de Jack, Cissy azvârli imediat briceagul 
Pomeroy. Diedre îndreptă pistolul spre Biji. 

— Nu! ţipă Cissy. 

Se afla încă prea departe de băieţel ca să-l poată liniști și nici 
nu-i vedea chipul, ci-i auzea doar plânsetul. In cameră era foarte 
întuneric. 

— Jack, n-o lăsa să facă asta! rosti ea, dar simţi că ceva nu 
era în regulă. 

Jack își aruncă pistolul pe pat, apoi îngenunche lângă 
Jonathan, ca să-i caute pulsul în timp ce oblonul desprins se 
izbea sonor de zid. Bang! Bang! Bang! 

— E mort, zise Diedre sec. 

— Așa faci cu cei pe care-i iubești? 

— Nu-i păsa de mine, zise ea și aruncă o privire în treacăt 
spre cadavru. A încercat să-mi spună că mama mea e moartă. 

— Da, este. Tu ai omorât-o, rosti Cissy și printr-o ușă deschisă 
auzi vuietul oceanului și simţi izul sărat din aer. 

— Nu... asta-i o minciună. Ea nu-i moartă, nu încă... Trebuie 
să pară ca și cum ea ar fi comis toate crimele. 

Dar chiar în timp ce vorbea, chipul lui Diedre se schimbă de 
parcă n-ar fi fost sigură de propriile-i spuse. In clipa acea Cissy 
se repezi către ţarcul de joacă, să-și ia fiul în brațe, să-l strângă 
la piept, îl ridică, apoi scoase un țipăt lung de agonie. Nu era 
câtuși de puţin Biji, ci o păpușă de mărimea unui copil, rezemată 
de peretele ţarcului, care ascundea în spatele ei un baby 
monitor ce emitea ţipetele îngrozite ale băiețelului ei. 

— Nenorocito! se răsuci ea spre Diedre. Unde-i B.].? Unde-i? 

— Singurul moștenitor Amhurst, în afară de tine și de fratele 
tău vitreg din Oregon? Nu-ţi face griji în privinţa lui. 

— Spune-mi unde este! 


VP - 350 


— Ciss, o avertiză Jack. 

Insă Cissy era lividă la față și nu-i mai păsa că Diedre 
îndreptase pistolul exact spre pieptul ei. Ea își dorea copilul, la 
naiba! 

— Înapoi! strigă Jack și în clipa aceea auziră tânguitul 
sirenelor răsunând vag peste vuietul vântului și răpăitul ploii. 

— Aţi chemat poliția? întrebă Diedre, furioasă și stupefiată, 
ridicând glasul ca să se înăbușe vijelia și plânsetele lui B.J. 

— Da! Da, am chemat-o! 

Cissy aruncă brusc păpușa spre Diedre. Doamne Dumnezeule, 
unde era băieţașul ei? 

Diedre prinse cu dexteritate păpușa din cârpe. 

Jack se năpusti spre ea. 

Cu un surâs răutăcios, Diedre se răsuci, ţinti și trase drept în 
el. 

— Nu! ţipă Cissy. Oh, Doamne, nu! Nu, nuuu! 

Prea târziu. 

Jack se împletici pe spate. Faţa i se goli de culoare și-și privi 
soţia. 

Apoi icni de durere și se prăbuși pe parchet. 

— Jack! Cissy se lăsă să cadă pe podea lângă el și-i prinse 
capul, îndreptându-l spre ea. Oh, nu, nu, nu... 

Nu-l putea pierde! Nu se putea așa ceva! Imagini fulgerătoare 
ale vieţii lor împreună îi trecură prin minte - prima întâlnire la 
party-ul acela plictisitor, umorul lui spontan, felul cum o privea 
în ochi când făceau dragoste, fericirea lui la nașterea lui B.J., 
durerea lui când ea insistase să divorțeze. 

lar acum sângera. Cissy se strădui zadarnic să oprească 
hemoragia, să-l ţină în viaţă, dar era imposibil. Sângele mustea 
printre degetele ei. Era pur și simplu prea mult, al naibii de mult. 

— Te iubesc, Jack. Oh, Doamne, cât de mult te iubesc! Nu poți 
să mori. Nu poți! 

— Vai, ce patetic, rosti Diedre din ușă, acolo unde rămăsese. 
Fără să dea drumul pistolului din mână, o ironiză ţuguindu-și 
buzele. Cred c-ai uitat ceva. Acum o lună doreai să divorţezi de 
el. 

Cissy îi ignoră provocarea și căută pulsul lui Jack; degetele ei 
lipicioase de sânge îi atinseră gâtul și-și dori din tot sufletul să 
se uite la ea, să reziste. Poliţia se apropia. Auzea sirenele. 


VP - 351 


Luptându-se cu panica și cu propria-i teamă care o sugruma, își 
concentră toate puterile asupra soțului ei. 

— Să nu-mi mori, Jack, m-auzi? Să nu-mi mori! Uită-te la 
mine! Jack! La naiba, uită-te la mine! 

— Să nu-mi mori, o imită Diedre în batjocură cu un glas de 
fetiţă care o irită la culme pe Cissy. Uită-te la mine, Jack! Iisuse, 
Cissy, tu chiar nu te auzi? 

Sângele se lățea pe podea, totuși copilul continua să plângă, 
să tipe după ea. Întreaga viaţă a lui Cissy se năruia, totul din 
cauza femeii acesteia hidoase pe care o crezuse prietenă. 

— Tacă-ţi gura! șuieră ea și se întoarse apoi spre soţul ei. 
Ține-te tare, Jack, poţi s-o faci! 

— Prea târziu, zise Diedre. 

Cissy o ignoră și încercă cu disperare să oprească hemoragia, 
iar Jack își pierdu cunoștința. 

— E dus. 

— Am zis TACĂ-ȚI GURA! răcni Cissy. 

Nu avea timp pentru așa ceva. 

— Eu te-am auzit, dar tu nu-nţelegi, așa-i? El moare și tu ești 
următoarea pe listă. Toţi o să muriţi. Tu o să te duci după Buni, 
ăsta-i numele stupid pe care i l-ai dat Eugeniei, nu? O să mori la 
fel de ușor cum a murit ea sau handicapatul ăla de Rory, sau 
Cherise - aia a fost o surpriză pentru amândouă. Ştii, ea m-a 
văzut imediat după ce te-am speriat la vilă. N-o mai puteam lăsa 
în viaţă după aia. 

— Să arzi în iad! 

— Amuzant, pentru că cred că acolo o să sfârșești tu, 
surioară. 

Cissy era disperată și nu mai știa ce să facă pentru a-l salva 
pe Jack. 

— Surioară? repetă ea, rugându-se cerului să audă odată 
poliţia intrând în casă. Tu nu ești sora mea. 

— Avem aceeași mamă. 

— Tu ești un monstru. l-ai ucis pe toţi care aveau o legătură 
cu tine, inclusiv pe propria-ţi mamă. De ce-ai făcut-o? Ai 
eliberat-o din închisoare doar ca s-o omori? Pentru că te-a 
încredințat pentru adopţie, de-aia ai făcut-o? Pentru că ea nu te 
putea iubi? 

N-o irita, o sfătui o parte a creierului ei, însă Cissy nu se mai 
putea opri. Nervii îi erau ferfeniţă, inima îi murea deja la gândul 


VP - 352 


pierderii lui Jack, iar adrenalina îi pompa furioasă prin tot corpul 
în timp ce B.J. plângea în hohote. 

— Eu... n-am... 

— Ce? întrebă Cissy. 

Ridică ochii și văzu o expresie de confuzie pe chipul lui 
Diedre, un moment de șovăială. Ochii celeilalte se înceţoșară o 
clipă. 

— Marla... Nu, eu n-am... 

Ridică pistolul spre Cissy. 

Asta fusese, înţelese Cissy. Aveau să moară toţi, inclusiv 
bietul B.J.... Oh, Doamne, dacă nenorocita asta avea să-i atingă 
un fir de păr de pe cap, avea să... Apoi văzu cuțitul. Cel pe care-l 
aruncase pe podea. Se afla la numai câţiva centimetri de corpul 
lui Jack. 

— Ba tu ai făcut-o, Diedre, rosti ea aspru, tu ţi-ai omorât 
propria mamă. 

— Nu! 

Diedre scutura din cap, de parcă ar fi vrut să-și limpezească 
mintea... 

xxx 

Ce spunea Cissy? Că ea o omorâse pe Marla? Doamne 
Dumnezeule, era posibil așa ceva? Diedre nu-și putea aminti, nu 
putea gândi, vuietul din mintea ei era asurzitor, durerea era atât 
de chinuitoare, încât scrâșnea din dinţi și îi tremura pistolul în 
mână. Jonathan spusese la fel și fusese și videocaseta, apoi își 
aminti - oh, Doamne! - că apăsase trăgaciul și o împușcase pe 
ticăloasa aia care o abandonase și născuse altă fiică. O fiică pe 
care o păstrase. O fiică pe care o iubise și pe care o răsfățase 
în... chiar în casa asta... în conacul ăsta... Nu... era greșit... de 
fapt Cissy, fiica privilegiată crescuse în vila Cahill... nu era așa? 

— Ea mă iubea, rosti Diedre. 

Și simţi... ce...? Lacrimi? Dumnezeule, lacrimile îi șiroiau din 
ochi. 

xxx 

Cissy nu mai așteptă. Fără să gândească, luă briceagul și se 
ridică. Se roti apoi din poziţia ghemuită în care se afla, sporindu- 
și forța, și-l aruncă direct spre Diedre. 

Diedre ţipă. 

Lama subţire dar solidă o lovi în abdomen și o dezechilibră, 
astfel că se poticni îndărăt prin ușă. Șocată, cu privirea brusc 


VP - 353 


limpezită, cu mâna în care ţinea pistolul tremurând ușor, Diedre 
trase. 

O durere arzătoare explodă într-o parte a corpului lui Cissy. 
Căzu pe podea și i se păru că abia mai putea să respire. Sângele 
îi curgea din rana provocată de glonţ, fierbinte și lipicios, dar nu- 
i păsa. Trebuia s-o oprească pe dementa asta înainte de a-l 
omori pe B.J., care continua să plângă. 

Diedre se împletici afară pe galerie. Prinse cu ambele mâini 
cuțitul care o înjunghiase, îl smulse și auzi un sunet oribil, ca un 
leorpăit. Sângele începu imediat să curgă și își privi amorțită 
rana. 

Cissy se strădui să se scoale în picioare. Înainte ca Diedre să 
știe ce o lovise, se repezi către sora ei nebună. Laolaltă se izbiră 
de balustrada elegantă. Spinarea lui Diedre se presă de metalul 
dur. Cuţitul îi scăpă din mână, lunecă prin lucrătura de fier forjat 
și căzu două niveluri, zăngănind inutil în holul de la intrare. 

Unde naiba-i poliția? 

În ciuda sângelui care-i curgea din abdomen, Diedre lupta cu 
sălbăticie. O prinse pe Cissy de încheietură și-i răsuci brațul atât 
de brutal, încât îi auzi tendoanele trosnind. O fulgeră o durere 
orbitoare. 

— O să mori, Cissy! șuieră ea. Și-o să mori în noaptea asta, iar 
copilașul tău va fi cu mine. 

— Să nu te-atingi de B.].! 

— El este cheia. Jonathan i-a plănuit concepţia cu mult înainte 
ca tu să te fi gândit măcar la asta. 

Apăsă și răsuci mai mult, și durerea urlă în umărul lui Cissy. 

— Poliţia e pe drum. 

— E prea târziu pentru tine și n-o să-mi atingă niciun fir de 
păr, atât timp cât am copilul... 

— S-a terminat, Diedre. Renunţă! Planul tău a dat greș. Acum 
nu mai poţi pune mâna pe bani. 

— Dar pot să scap de tine și asta compensează totul. Smuci 
din nou, violent, braţul lui Cissy. Nici măcar n-ai știut cât noroc 
ai avut. Și nici copilul tău n-o va ști. 

Copleșită de frustrare și de furie, Cissy nu intenţiona s-o lase 
să câștige. Nu putea să facă așa ceva. 

Insă Diedre era puternică și hotărâtă. 

Printr-o altă răsucire brutală, Diedre le întoarse pe amândouă 
cu o sută optzeci de grade, astfel că Cissy se trezi aplecată 


VP - 354 


peste balustrada din fier forjat. Simţi că șuruburile vechi de un 
secol cedară puţin. Puterile îi slăbeau, iar Diedre era mai 
puternică. Dezlănţuită, cu ochii sclipind de apropierea victoriei, 
Diedre apăsă și mai tare, aplecând-o atât de mult peste 
balustradă, încât Cissy crezu că-i va rupe spinarea. Durerea 
cauzată de rana glonțului era arzătoare și ea se agăţă de tot ce 
apucă - de balustradă, de părul lui Diedre, de gâtul ei. 

— Mori, nenorocită răsfăţată! șuieră Diedre. 

Cissy simţi cum corpul îi ceda, cum puterile i se topeau. La 
șase metri mai jos se afla pardoseala dură. Cu un efort 
supraomenesc, își încolăci un braț în jurul balustradei, știind că 
dacă va fi împinsă și mai tare, va face un salt pe spate și va 
ateriza cu un bufnet surd. Ca Buni. 

Durerea îi sfredeli șira spinării, făcând-o să creadă că i se va 
rupe din moment în moment. 

Agonia îi străbătea mușchii. Simţea cum ligamentele se 
desprind, tendoanele se rup, iar în tot acel timp băieţelul ei 
plângea. Oh, Doamne, te rog, ajută-mă, te rog... Jack... te 
iubesc... B.J., iubitul meu... Totul în jurul ei se învolbura, creierul 
parcă se îneca. Agită deznădăjduită un braţ în timp ce se ţinu cu 
disperare cu celălalt de balustradă. 

Umărul îi zbiera de presiunea la care era supus și întunericul 
care i se lăsa încet peste pleoape se împletea cu senzaţia de 
leșin. Nu-i da drumul. Indiferent ce ai face, nu-i da drumul! 

Dar pur și simplu nu putea să gândească, nu mai era în stare 
să continue lupta. Dulcea beatitudine a pierderii cunoștinței 
ameninţa s-o înece. Nu putea să mai audă decât plânsetele 
copilașului ei speriat și bubuiturile propriei ei inimi. 

S-a terminat, se gândi. Simţi cum balustrada se mișcă sub ea, 
iar durerea incredibilă din spinare o silea să-i dea drumul. Pe 
măsură ce priza îi slăbea și începea să cedeze, văzu ceva mare 
și întunecat ridicându-se îndărătul lui Diedre. Fața aceea era 
contorsionat într-o mască a urii. Pielea îi era mânjită de sânge. 

In ultimele clipe de conștiință, Cissy îl văzu pe Jack trăgând cu 
pistolul. Corpul lui Diedre tresări. Apoi femeia ţipă și căzu peste 
Cissy cu toată greutatea, încleștându-se de ea, după care 
amândouă se prăbușiră pe scară. 

Cissy încercă să ţipe, dar era prea târziu. Greutatea celeilalte 
o purta în jos. Se rostogoliră pe trepte, urlând, după aceea 
Diedre se izbi de balustradă și Cissy o urmă. 


VP - 355 


Cissy încercă să strige numele lui Jack, însă bezna o înghiţi. 


Spitalul Bayside 


San Francisco, California 
Camera 316 

Vineri, 13 februarie 

ÎN PREZENT 


Ce-i asta? Un preot? murmură rugăciuni deasupra mea, 
rugându-se pentru odihna sufletului meu? Oh, nu... Te rog, 
părinte, ascultă-mă... Nu sunt moartă, nu sunt nici măcar sigură 
că mor... Sunt și alte voci, șoapte... Le-am mai auzit vocile și 
înainte și ele îşi iau rămas bun... Cine sunt? Oameni care țin la 
mine? Oameni care mă iubesc? Ei cred că eu mor. Oh, nu. Nu. 
Nu... Intră aici și suspină, plâng și mă ating, indiferent cine ar fi 
ei. Voci familiare care se roagă pentru sufletul meu. 

Apoi doar tăcere, doar sunetele aparatelor care-mi 
monitorizează răspunsurile... aparatele alea blestemate ce nu 
arată teama care face ca inima să-mi bată accelerat sau 
ventilatorul care nu înregistrează când trag adânc în piept o 
răsuflare îngrozită... Aud pe cineva mișcându-se prin cameră, 
după aceea o serie de clicuri... Doamne Dumnezeule, 
decuplează un aparat. Ventilatorul? Nu... Oh, nu... Simt o 
greutate... e greu să respir... imposibil, oh, te rog, nu face 
asta... oprește! Ajutor! Vă rog! Doamne Dumnezeule, ajută-mă! 
Nu mai pot auzi nimic, nu mai pot mirosi nimic. Pentru numele 
lui Dumnezeu, nu pot să respir... nu... pot... 


VP - 356 


EPILOG 


San Francisco 
14 mai 


Cissy deschise ochii și se luptă cu migrena care n-o mai 
slăbea din noaptea aceea din conacul Amhurst, noaptea când 
fusese în pragul morţii. Dacă n-ar fi fost Paterno și medicii 
legiști, probabil că n-ar fi supravieţuit. Tot așa cum n-ar fi 
supravieţuit nici soţul și fiul ei. 

Așa însă erau toţi în siguranță. 

Cobori încetișor din pat și se întinse, simțind durerea din 
spate. Probabil că o va afecta tot restul vieţii; pe de altă parte, 
în opinia medicilor, se recupera „remarcabil”. 

Merse șchiopătând în camera băieţașului. De acum nu mai 
folosea nici cadru, nici baston, ci era capabilă să meargă 
nesusținută, chiar dacă se lupta cu durerile. 

— Ce faci, voinicule? zise ea când își văzu copilul stând în 
picioare în pătuţ. 

— Voinicule! repetă B.J. și-și înălță mâinile, ca să fie luat în 
braţe. 

Cissy îl săltă cu dificultate și-i sărută căpșorul. Dumnezeule, 
cât de mult iubea copilul ăsta... și când se gândea că fusese pe 
punctul să-l piardă! După lupta cu Diedre, polițiștii îl găsiseră pe 
Biji nevătămat, deși extrem de speriat. Jannelle, Deborah și 
Rosa avuseseră grijă pe rând de el și-l aduseseră zilnic la spital, 
pe toată durata recuperării lui Cissy. 

— Haide să mergem și să-l trezim pe tati, îi zise femeia. 

— Ta-tiii e treaz! 

— Nu-i încă treaz, dar va fi. 

Il lăsă pe B.J. pe jos să facă onorurile și-l privi cum aleargă în 
cealaltă cameră. Coco, ghemuită în pătuţul ei din colț, se întinse 
și-l urmă. 

Viaţa era aproape normală. 

Aproape. 


VP - 357 


Mai existau încă probleme ce trebuiau discutate, decizii ce 
trebuiau luate. Jonathan fusese înmormântat, iar Diedre fusese 
deconectată finalmente de la aparatele ce o mențineau în viaţă. 

Cissy se cutremură amintindu-și oroarea întâlnirii cu sora ei 
vitregă. Dacă n-ar fi fost Jack, ar fi fost împinsă peste balustradă 
și ar fi murit. Dar bărbatul o prinsese pe treapta a treia, exact 
când sosise poliția. Poliţiștii roiseră în tot conacul, însă ea nu-și 
mai amintea aproape nimic, doar fragmente din drumul cu 
ambulanta spre spital, întrucât își pierdea frecvent cunoștința, 
iar în tot acel timp se întrebase despre copilul și despre soţul ei. 
Mai târziu, în spital, aflase că Jack va supravieţui, că nu 
existaseră complicații în urma rănii curate care-i ratase la câţiva 
milimetri splina. 

Anthony Paterno îl găsise pe B.J. închis în subsol, speriat, dar 
nevătămat. Timpul avea să spună dacă aveau să rămână cu 
cicatrici emoţionale, atât Biji, cât și ei, însă cu excepţia unei 
nevoi sporite de afecțiune, băieţelul părea destul de puternic. 
Cissy refuza să-și facă griji în privinţa asta acum. La ce ar fi 
ajutat-o? Nu-și dorea decât să-și strângă în braţe soţul și copilul. 
Și nici nu-și dorea să se gândească prea mult la rolul jucat de 
Jonathan în planul oribil de a-i ucide pe ei toţi. Sau când venise 
momentul ca Diedre să fie decuplată de la aparate și singura ei 
rudă legală, mătușa ei adoptivă, o văduvă, își dăduse acordul. 

Deocamdată avea să alunge toate gândurile acelea 
întunecate. Se terminase. Ea, Jack, Biji, ba chiar și Coco erau 
fericiţi. Căţelușa amărâtă a lui Buni îi cucerise pe toţi și se 
cuibărise în inimile lor. 

Cissy trase cu ochiul în dormitorul principal în care Jack se 
juca de-a „cucu-bau!” cu Biji, spre marea încântare a copilului. 
De fiecare dată când Jack își băga capul sub pătură, băieţelul 
chicotea fericit și striga: 

— Nu, ta-tiii! Nu te-ascunzi! 

— Bună dimineaţa, zise bărbatul zâmbindu-i din patul cu 
așternuturi mototolite. E doar imaginaţia mea sau ai fost cam 
sălbatică azi-noapte? 

Cissy surâse. 

— Vrei să zici dincolo de cele cincizeci de „Au, spatele meu!”? 

— Ăsta-i limbajul iubirii. 

Ea izbucni în râs. 


VP - 358 


— Am o surpriză pentru tine. La mulţi ani de Valentine's Day, 
rosti și ridică jaluzelele, lăsând soarele primăverii să se reverse 
în cameră. 

— Poftim? Am căzut într-o falie temporală? Nu suntem în luna 
mai? 

— Ba da, însă n-am apucat să sărbătorim atunci, așa că ţi-am 
cumpărat un cadou special și foarte sexy. 

— Și mi-l dai în faţa copilului nostru. 

Cissy se duse la dulap și scoase un tocător de hârtie. Era 
legat cu o fundă roșie de care fusese lipită o inimioară purpurie. 
Jack se încruntă. 

— Bun... cedez. Ai înnebunit? Am auzit că-i ceva răspândit în 
familia ta. 

— N-a fost o glumă tocmai reușită, zise ea. 

Surâse totuși, apoi băgă aparatul în priză, îl porni și tocă mai 
întâi inimioara și apoi panglica. 

Bărbatul o privi, complet stupefiat. 

După aceea Cissy luă hârtiile de divorț nesemnate de pe 
noptieră și încet, pagină cu pagină, le tocă pe toate. 

— Așa cum mai spus: La mulţi ani de Valentine's Day! 

Izbucni în râs și apoi vâri palmele în cutia plină cu bucățele 
rombice de hârtie, pe care le aruncă în aer ca pe confetti. Jack o 
prinse de o mână. 

— Ce-ar fi să-ţi dau și eu un cadou de Valentine's Day? 

Una dintre sprâncenele lui se arcui drăcește, dar femeia 
clătină din cap. 

— Am senzaţia că acest cadou al tău s-ar putea să nu fie 
cuvenit în fața fiului nostru. 

El surâse larg și-și privi ceasul. 

— Ai dreptate. Când este ora de culcare pentru Biji? 

Amândoi izbucniră în râs. 


VP - 359 


AS 
virtual-project.eu 


violin 


VP - 360