John Saul — Cosmarul

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)

Cumpără: caută cartea la librării

Maestrul genului horror 


John Saul 


Coşmarul 


Perfect Nightmare 
2005 


Prolog 


„Noaptea trecută, înainte să-mi dau seama ce am de 
făcut, am rătăcit prin casa lor vreme îndelungată. 

M-am îndrăgostit din capul locului de această clădire - 
de ea şi de fata care trăia acolo. Şi noaptea trecută totul 
a fost perfect, ca întotdeauna. 

Probabil că datorită luminii difuze. 

Îmi amintesc că atunci când am văzut-o prima dată 
erau lumânări aprinse pretutindeni - într-adevăr, 
strălucirea lor m-a vrăjit. Ca o molie atrasă de o flacără? 

Ştiu că sună a clişeu, dar nu se zice oare că un clişeu 
se bazează pe un adevăr? 

lar licărul lumânării m-a hipnotizat, ca şi chipul fetei 
de altfel. Faţa ei, dar şi trupul. 


Şi din nou mă inundă amintirile. Parcă familia 
sărbătorea ceva, nu? O zi de naştere? Nu ştiu. 

Şi nici nu voi afla vreodată. 

Dar ce mai contează, când eu nici măcar nu aveam 
idee despre vârsta ei. 

Singura certitudine era că fata  întruchipa 
perfecțiunea, că am îndrăgit-o imediat ce i-am zărit 
trăsăturile învăluite în razele tremurânde ale flăcăruilor, 
care parcă scoteau în evidenţă o misterioasă lumină 
interioară. 

O lumină care-mi rămânea necunoscută. 

Mă întreb dacă aşa se explică fascinația mea pentru 
lumânări. Poate datorită  strălucirii ciudate care 
încălzeşte şi, în acelaşi timp, alungă întunericul? 

N-aş fi în stare să formulez un răspuns precis. 

Şi nici nu-mi pasă, sincer să fiu. Imaginea ce-mi umple 
gândurile este a casei luminate şi a chipului ei frumos şi 
tânăr ce radia o căldură aparte, care m-a înlănţuit cu 
puterea ei. 

După prima noapte, i-am vizitat locuinţa ori de câte 
ori a fost posibil, m-am furişat înăuntru şi am aprins 
lumânări, suficient cât să mă pot descurca primprejur. 
Când am păşit în dormitorul fetei, croindu-mi drum 
printre umbrele întunecate de pe coridor cu agilitatea 
unui animal sălbatic, am înţeles. 

Am înţeles că era a mea. 

lar copila iubea lumânările la fel de tare ca şi mine. 
Camera gemea de ele. Pe şifonier, pe masă, pe noptieră 
şi pe birou. Doar una singură ardea. 

Îmi amintesc cum m-am oprit lângă prag, trăgând cu 
ochiul prin uşa întredeschisă. 


Flacăra ei m-a ademenit dureros de repede. 

Am intrat în încăpere şi am închis uşa cu cea mai 
mare precauţie. Aveam senzaţia că plutesc pe deasupra 
covorului. Când am ajuns lângă pat, am privit în jos şi i- 
am sorbit  dulceaţa perfectă. Câtă bucurie! Ne 
aparţineam unul altuia. 

N-am atins-o. Nuuuu, tinereţea şi inocenţa ei îmi 
ofereau un sentiment minunat de satisfacţie., 

A trecut mult timp până când mâinile mele au 
descoperit pielea ei fină. 

Şi când momentul magic a sosit, nu s-a supărat. 

Sunt convins de asta, pentru că a stat neclintită, 
lăsându-mi degetele să-i dezmierde contururile şi buzele 
să se lipească de ale ei. 

Mă simţeam atât de bine... sublim. 

Credeam că vom petrece astfel o veşnicie, că ne vom 
împărtăşi iubirea, dar, brusc, într-o noapte, m-a respins. 
Ca şi cealaltă. 

Şi atunci am priceput ce trebuia să fac. Şi când 
anume. 

Mai exact, aseară. 

Doar venise ajunul Crăciunului. 

Mai văzusem casa înainte, tot într-un ajun, când am 
pândit ascuns în beznă, urmărind cum lumânările prind 
viaţă una câte una, ridicând valurile negre treptat, 
treptat, până când întreaga clădire s-a înconjurat de o 
strălucire aurie. 

Până şi bradul, ce fusese aşezat în faţa peretelui de 
sticlă ce dădea spre lac, scânteia, împodobit cu mici 
lumânărele ce pâlpâiau delicat în suporturile fine agăţate 
chiar la capătul ramurilor. 


Ce privelişte uluitoare... un balsam pentru suflet. 

Şi azi-noapte am dat viaţă din nou spectacolului. 

Plecaseră cu toţii la culcare, iar eu eram singur la 
parter. 

M-am mulţumit numai cu o cameră în care am aprins 
toate lumânările. Cele din monturile prinse în pereţi şi 
cele din mâinile ridicate ale celor două figurine de alamă 
- deşi nu-mi pot explica de ce, mie mi se părea că aduca 
statuete ruseşti - care sunt aşezate pe masa de joc din 
mahon. 

Am  însufleţit şi cele trei sfeşnice argintate cu câte 
două braţe din vitrina aflată în faţa peretelui din sticlă. 

În sfârşit, veni şi rândul bradului. 

L-am fixat cu privirea înmărmurit, conştient că era 
ultima dată când îl mai vedeam. 

Ultima dată când mai vedeam şi casa. 

Apoi, cu grijă, am stins fiecare lumânare şi am urcat la 
etaj. Ca de obicei, lângă patul ei m-am lăsat cuprins de 
vraja unei lumânări aprinse. 

Şi a chipului ei fără seamăn. 

Părul se ondula, formând un nimb în jurul capului, 
lucind în scânteierea aurie. Înduioşat de nevinovăția ei, 
am vrut s-o mai ating. Şi totuşi m-am abținut. 

Noaptea trecută am împlinit ceea ce trebuia împlinit. 
Am aprins toate celelalte douăsprezece lumânări din 
dormitor. 

Cu fiecare chibrit scăpărat, cu fiecare fitil arzând, 
întunericul murea şi umbrele dispăreau dezvăluindu-mi 
înfăţişarea. 

Nu mai avea importanţă, căci urma să nu mă mai 
întorc niciodată aici. 


Locul ideal, copilul ideal, familia ideală... vor pieri. M- 
am întors atunci spre fată. Zâmbea în somn. 

Visa oare la dimineaţa de Crăciun? Nu voi şti nicicând. 

Pironit lângă uşă, am observat cum, prin fereastra 
deschisă de mine, o briză uşoară pătrunde înăuntru. 

O adiere care unduieşte perdeaua fină de dantelă 
îndeajuns de aproape pentru ca flacăra să o prindă în 
îmbrăţişarea ei. 

În clipa aceea mi s-a tăiat răsuflarea. 

O nouă adiere, şi limbile de foc, plăpânde la început, 
căpătară forţe proaspete. 

Se urcară lacome spre tavan, ca un păianjen mare ce 
aleargă pe propria pânză. O secundă mai târziu, 
tentaculele roşiatice se întinseră spre tapet şi am înţeles 
că venise vremea să plec. 

Ochii mei s-au îndreptat pentru ultima oară spre 
copilă. 

— O să fie bine, am şoptit. Curând, ne vom întâlni din 
nou. 

Sunt sigur că m-a auzit pentru că mi-a zâmbit. 

M-am răsucit pe călcâie şi am părăsit-o înainte să se 
trezească. 

Acum ştiu că nu am plecat atât de repede pentru ca 
ea să nu-mi zărească faţa sau să nu vadă ce am făcut. 

Nu, motivul era altul. 

Pur şi simplu, nu-mi doream s-o aud ţipând.” 


Capitolul 1 


Kara Marshall se uită pe furiş la ceas şi se întrebă 
dacă exista vreo modalitate - plină de tact - care s-o 
determine pe Claire Sollinger să mănânce puţin mai 
repede. Zadarnică încercare - toată lumea din Camden 
Green ştia că dacă iei masa cu Claire, două ore din viaţa 
ta se duceau pe apa sâmbetei. Pe Kara însă, nu o deranja 
foarte tare. Se cunoşteau de când Claire se oferise 
voluntar să-i sprijine proiectul de restaurare a vechii 
pieţe din oraş. Aceasta urma să redevină parcul de 
dinaintea procesului de „modernizare” suferit la sfârşitul 
celui de-al Doilea Război Mondial, când Camden Green, 
împreună cu alte douăsprezece oraşe situate de-a lungul 
coastei de nord a regiunii Long Island, hotărâse să-şi 
dedice viitorul industriei construcţiilor de automobile, 
renunțând la vechea piaţă în favoarea unei parcări 
imense. Planul nu a funcţionat: în ciuda mollului de la 
periferie, care apăruse zece ani mai târziu, centrul 
oraşului se transformase într-un mare teren viran. Asta 
până când Kara şi câteva prietene de-ale ei s-au decis să 
schimbe lucrurile şi au pus bazele unui comitet care să 
reconstruiască piaţa în dorinţa de a revitaliza Camden 
Green. 

Claire Shields Sollinger venise şi ea la prima lor 
întrunire. În încăpere s-a lăsat liniştea când a intrat ea, 
pentru că nimeni nu se aştepta ca cineva din imensele 
vile luxoase din zona Flinders Beach să ia parte la o 
astfel de întâlnire. 

Să doneze bani, da. Dar nu să se implice efectiv în 


organizare. 

Cu toate astea, Claire acolo, cercetând chipurile 
şocate. Îşi arcuise sardonic o sprânceană şi i se adresase 
direct Karei: 

— Se pare că soţul meu m-a înlocuit cu secretara lui, 
aşa că dispun de o grămadă de timp liber. Mă pricep la 
grădinărit şi nu mă deranjează dacă mă murdăresc pe 
mâini. Pe scurt, cum vă pot fi de ajutor? 

Confirmând atât de deschis zvonurile care circulau 
prin oraş de săptămâni întregi, practic îi dezarmase pe 
toţi cei prezenţi. În plus, se ţinuse de promisiune, 
participând la toate întâlnirile lor şi ajutând-o pe Kara să 
angajeze (şi să plătească) un arhitect care să 
reproiecteze piaţa aşa cum arătase ea cu decenii în 
urmă. Ce să mai vorbim, devenise extrem de utilă. 
Numai că prânzurile se lungeau la infinit şi, chiar şi după 
zece ani, nimeni, nici măcar Kara, nu găsea curajul de a-i 
spune lui Claire Shields Sollinger că mai avea şi alte 
treburi de rezolvat. 

Acum, Claire îşi înclină capul într-o parte şi se 
încruntă, iar Kara îşi dădu seama că o observase când îşi 
privise ceasul pe furiş. 

— Te rețin, zise femeia. 

În timp ce Kara căută un răspuns cât mai puţin 
jignitor, Claire ceru ospătarului nota de plată. 

— Doar ne cunoaştem de atâta timp, de ce nu mă 
atenţionezi că mă lungesc prea mult cu masa, Kara? 

— Dar nu... începu Kara, dar însoţitoarea o întrerupse. 

— Ba da, întotdeauna se întâmplă aşa. La urma urmei, 
eu nu prea am altceva de făcut, nu? Şi numai tu eşti de 
vină. 


— Eu sunt de vină? Claire, ce tot îndrugi acolo? 

— Păi, comitetele tale, spuse Claire, azvârlind cartea 
de credit pe tava chelnerului fără să arunce nici cea mai 
mică privire spre nota de plată. N-ai mai convocat unul 
nou de luni de zile şi, trebuie să recunosc, mă plictisesc 
de moarte. Şi când mă plictisesc, cei care iau prânzul cu 
mine trebuie să aibă nervi de oţel. 

Kara inspiră adânc şi ajunse la concluzia că era mai 
bine să-i spună ce avea pe suflet acum, decât să tot 
amâne. 

— Ştii, tare mi-e teamă că tu o să fii cea care va 
trebui să organizeze lucrurile. Am o întâlnire cu un agent 
imobiliar. 

Claire făcu ochii mari. 

— Te muţi? 

— În centru. Eu şi Steve şi cu mine nu mai petrecem 
suficient timp împreună şi... 

Kara se opri, aducându-şi aminte de împrejurările care 
o obligaseră pe prietena ei, cu zece ani în urmă, să 
accepte singurătatea. 

— Şi nu vrei ca mariajul tău să sfârşească la fel ca al 
meu, completă Claire în locul ei. O să ne fie dor de tine. 
Cel puţin mie, sigur o să-mi fie. 

Kara îşi lăsă capul în jos. 

— Asta-i tot? Nu încerci să mă convingi să nu plec? 

— Nu, după ceea ce mi s-a întâmplat mie. Dacă-l 
iubeşti pe Steve - şi eu ştiu că-l iubeşti - trebuie să fii 
alături de el. Evident că şi el trebuie să-şi dorească 
acelaşi lucru, şi bănuiesc că îşi doreşte. Spre deosebire 
de Phillip Sollinger. 

Ospătarul se întoarse cu cartea de credit şi, după ce 


adăugă un bacşiş gras, Claire semnă chitanţa, ignorând 
în continuare sumele de pe ea. 

— Şi Lindsay? întrebă ea, ridicându-se în picioare şi 
punându-şi geanta pe umăr. 

— O să se obişnuiască, răspunse Kara. 

Părăsiră restaurantul şi ieşiră în atmosfera luminoasă 
a unei după-amiezi de primăvară. 

— N-are încotro. 

— Nu neapărat, spuse Claire, în timp ce se îndreptau 
spre parcarea bine ascunsă în spatele unui bloc. 

Datorită muncii lor din ultimii zece ani, locul arăta ca 
în urmă cu un secol, ultimul vestigiu al „modernismului” 
dispărând cu un an înainte, când stâlpii electrici fuseseră 
înlocuiţi cu replici ale mai vechilor felinare cu gaz 
lampant. 

— La vârsta ei, un an înseamnă mult timp, mai ales 
când este şi ultimul an din liceu. Îmi aduc aminte când 
Chrissie... 

Veni rândul lui Claire să tacă, dar Kara se abţinu să 
comenteze mai departe. Trecuseră de-abia câteva luni 
de când nepoata ei murise într-un incendiu la una din 
cabanele de schi ale familiei Shields din Vermont, iar lui 
Claire îi era încă foarte greu să vorbească despre această 
nenorocire. 

— O să-ţi simt lipsa, reluă ea cu un oftat, când liniştea 
începuse să apese prea tare pe umerii lor. Oricine 
altcineva s-ar fi străduit să găsească vorbele potrivite, 
dar, la drept vorbind, nici nu există cuvinte potrivite 
pentru asemenea situaţii. 

Ajunseră la maşinile lor, şi Claire o luă de braţ pe 
Kara. 


— Dacă pot să te ajut cu ceva, sună-mă, bine? 

— Nu crezi că ţi-am dat suficiente telefoane în ultimii 
zece ani? 

— Ba da, dar pentru „bunăstarea comunităţii” o să 
mai suport, răspunse Claire, accentuând ultimele două 
cuvinte pe un ton care le făcu pe amândouă să 
zâmbească. De data asta, discutam despre tine. Aşa că 
nu şovăi dacă ai nevoie de ceva. Numai simpla îngrijire a 
unei case înseamnă un serviciu cu normă întreagă şi, de 
vreme ce eu angajez alţi oameni care să-mi întreţină 
locuinţa, aş putea să te ajut pe tine. Atâta vreme cât nu 
mă pui să spăl geamurile. 

— N-o să uit, o asigură Kara. Îţi mulţumesc mult. 

Se urcă în maşină, porni motorul şi scoase maşina din 
parcare, dar, în loc s-o ia la stânga pe drumul cel mai 
scurt spre casă, se trezi că virează spre dreapta, 
străbătând străzile oraşului în care trăise atâţia ani. 

Oraşul care arată astăzi atât de frumos şi datorită ei. 

Ramurile copacilor înmuguriseră, iar florile aveau deja 
boboci. Peste o lună, turiştii, care începuseră să 
descopere Camden Green în ultimii ani, aveau să se 
plimbe de-a lungul bulevardului, ce nu mai semăna deloc 
cu o simplă stradă dintr-un orăşel din Long Island plin de 
malluri şi de centre comerciale, ci mai degrabă cu strada 
principală din sătucurile uitate de lume din Vermont ori 
New Hampshire. Peste câţiva ani, probabil că locul avea 
să fie înţesat de turişti şi avea să pornească din nou pe 
calea unui dezastru. În prezent însă, era exact ceea ce 
Kara îşi dorise dintotdeauna. 

Un orăşel încântător, unde oamenii convieţuiau în 
armonie, unde copiii nu aveau probleme cu drogurile, iar 


străzile erau sigure în timpul nopţii. 

Genul de aşezare despre care Ronald Reagan vorbise 
întotdeauna, dar care, din păcate, nu prea mai exista. lar 
ea era nevoita s-o părăsească. Şi să se mute în centru. 

Kara ura gândul ăsta. Nu-i plăcea că trebuie să-şi 
vândă casa, că trebuie să-şi găsească un apartament şi 
că trebuie să plece. 

Dar ştia că n-are încotro, aşa că avea să strângă din 
dinţi şi să acţioneze în consecinţă. Atât ea, cât şi Lindsay. 
Familia ei va supravieţui într-un final. 

Lindsay Marshall îşi dădu toată silinţa să-şi controleze 
furia care crescuse în ea începând de la micul dejun, dar, 
în ciuda eforturilor sale, aproape că smulse uşa de la 
dulapul ei din vestiar, aruncând cărţile înăuntru, după 
care o trânti cu toată puterea. Părinţii ei îi distrugeau 
viaţa şi, până avea să împlinească optsprezece ani şi să 
termine şcoala, era obligată să se conformeze dorințelor 
lor. 

Dar nu era corect faţă de ea. 

Cum putuse mama ei să se poarte atât de rece? 

— Mă întâlnesc cu un agent astăzi, o anunţase Kara 
de parcă i-ar fi spus că se duce la cumpărături. Eu şi tatăl 
tău ne gândim să vindem casa şi să ne mutăm în centru. 

Lindsay se uită la ea cu gura căscată. 

— Chiar înainte de ultimul meu an de liceu? 

— O să fie bine, încercase s-o liniştească mama ei. 

O să fie bine? O să fie bine? Lindsay nu se mai simţise 
în stare să se gândească la altceva toată ziua. Cuvintele 
îi răsunau în urechi necontenit. 

„O să fie bine”. Din câte vedea, viaţa ei se afla pe 
marginea prăpastiei şi, indiferent de ceea ce spunea 


mama ei, n-avea să fie bine deloc. 

Se aşeză pe banca din vestiar, aranjându-şi bustiera 
pentru ora de sport şi punându-şi şosetele albe şi pantofii 
Nike, incapabilă să-şi asculte colegele. De obicei, 
pălăvrăgeala fetelor o înveselea, dar astăzi i se părea că 
vorbeau despre nişte nimicuri tâmpite în comparaţie cu 
necazul ce se abătuse asupra ei dis-de-dimineaţă. 

— Bună, Linds. 

Dawn D'Angelo îşi deschise dulapul aflat chiar lângă 
cel al lui Lindsay, îşi aruncă rucsacul înăuntru şi-şi scoase 
echipamentul sportiv. Ochii mari şi căprui ai lui Dawn şi 
părul ei castaniu alcătuiau un contrast minunat cu ochii 
albaştri şi părul blond al lui Lindsay. 

Cele două adolescente aveau înfăţişări diferite, dar în 
rest erau cele mai bune prietene încă de la grădiniţă. 

— Salut, oftă Lindsay, fără să-şi ascundă starea de 
spirit. Dawn îşi arcui întrebător o sprânceană. 

— S-a întâmplat ceva? Te simţi bine? 

— N-am nimic. 

Dawn o privi neîncrezătoare. 

— Sper că n-ai răcit. Frate-miu a luat gripă. A vomat 
toată noaptea. 

— Nu e vorba de gripă, o asigură Lindsay, 
terminându-şi de legat şireturile. 

Dinspre sala de sport se auzi fluierul antrenoarei, iar 
fata se ridică de pe bancă pentru a se alătura celorlalte 
majorete, nerăbdătoare să-şi pună la lucru furia într-un 
mod constructiv. 

Echipa şcolii tocmai se întorsese din Florida, unde 
ocupase locul doi în finala campionatului regional 
desfăşurat la Daytona. Până în clipa aceea, Lindsay 


visase să intre în echipă anul viitor. 

Acum, aşa ceva nu mai era posibil. 

Refrenul fără sfârşit ce-i chinuia gândurile se 
transformase din „O să fie bine”, în „Ce rost mai are?” şi 
frustrarea lăsă loc deznădejdii. Peste două săptămâni, 
majoretele din ultimul an trebuiau să aleagă fetele care 
aveau să formeze noua echipă şi - cel mai important - 
aveau să numească majoreta şefă, dar ce mai conta, nu? 
Chiar dacă astăzi va executa perfect exerciţiile în faţa 
lor, tot degeaba. Visul ei de a schimba uniforma neagră 
cu cea roşie a echipei fusese spulberat fără milă la micul 
dejun. 

Şi mama ei fusese majoretă - ar fi trebuit să înţeleagă 
importanţa unui astfel de moment. Cum de a putut să fie 
atât de nesimţitoare? De parcă ar fi fost un lucru 
oarecare... 

Lindsay încerca să se concentreze asupra mişcărilor, 
dar pierdea şirul numărătorii şi ieşea din ritm. Pe 
deasupra, nu reuşea deloc să termine cu gesturi ample şi 
un zâmbet larg, detalii la fel de semnificative ca şi 
acrobaţiile în sine. „Zâmbiţi, fetelor, le  sfătuia 
antrenoarea mereu. Nu exersăm numai sărituri, ci şi 
zâmbete!” 

Agăţându-se de aceste cuvinte, Lindsay se apropie 
iute de locul ei, zâmbi cum ştiu ea mai frumos şi-şi dădu 
silinţa să găsească energia necesară, aşteptând să-i vină 
rândul pentru a executa săritura simplă pe care o 
exersau întotdeauna ca să se încălzească. 

Se pregăti, zâmbi, inspiră adânc, sări puţin pe loc, 
alergă, îşi lipi mâinile de saltea şi începu ceea ce urma să 
fie o săritură perfectă. 


Atunci se petrecu inevitabilul. Chiar când era cu 
picioarele în aer, un cot îi cedă şi se prăbuşi, lovindu-se 
mai întâi cu umărul şi apoi cu fundul. 

Încheietura îi luă foc. 

Antrenoarea şi Dawn se repeziră s-o ajute. 

— N-am nimic, insistă Lindsay, îngrozită că echipa de 
majorete fusese martoră eşecului său. 

Apoi, fără să-şi mai poată stăpâni lacrimile, izbucni în 
plâns. Sharon Spandler, antrenoarea, o ajută să se ridice 
şi o conduse afară din sală. 

— Fetelor, strigă ea peste umăr, sprijinind-o pe 
Lindsay. Mai repetaţi o dată figurile, apoi faceţi două 
sărituri cu spatele. Consuela, ocupă-te tu, te rog. 

În vestiar, Lindsay bău un pahar cu apă şi îşi suflă 
nasul. Antrenoarea aduse nişte feşe elastice şi o 
foarfecă, după care se aşeză în faţa ei pe bancă. O apucă 
blând de încheietură şi i-o îndoi uşurel. 

— Te doare? 

Fata clătină din cap. 

— Înseamnă că e doar o întindere. 

În timp ce-i înfăşură mâna cu bandaj, Sharon o privi 
atentă pe Lindsay. 

— E totul în regulă, draga mea? 

Lindsay dădu din cap, dar femeia vedea lipsa de 
convingere din ochii ei, aşa că mai încerca încă o dată. 

— Probleme cu prietenul? Acasă totul e bine? 

— Sigur că da. Numai că nu prea sunt în apele mele. 
Poate ar fi trebuit să nu vin la antrenament. 

Sharon îi termină de bandajat mâna, apoi o privi ţintă. 

— O să le spun fetelor că ţi-e rău. 

Totuşi, ştiind lucrul care o preocupa cel mai mult pe 


Lindsay, adăugă: 

— O simplă căzătură n-are cum să influenţeze votul. 
Nu-ţi mai face griji. 

Lindsay se chinui să schiţeze un zâmbet slab. Şi dacă 
l-ar fi influenţat, ce? Oricum, ea nu va mai fi aici anul 
următor. Altcineva îi va trăi visul. Simţi un nod în gât la 
gândul ăsta, dar reuşi să înghită şi să-l alunge. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Odihneşte-te, o sfătui Sharon. 

Lindsay clătină din cap şi-şi şterse ochii cu un 
şerveţel. 

Câteva minute mai târziu, Dawn D'Angelo ieşi din sala 
de sport, smulse nişte hârtie igienică dintr-un sul şi se 
trânti lângă Lindsay, vârându-i cocoloşul în mâna 
prietenei ei. 

— Gata, ajunge. Spune-mi ce se întâmplă. Lindsay 
începu să plângă din nou. 

— Ne mutăm în Manhattan. Dawn se uită la ea, 
nedumerită. Ce? 

— Mama zice că trebuie să ne ducem în centru, ca să 
fim mai aproape de serviciul tatei. 

Suspină şi mai tare când văzu expresia de 
neîncredere de pe chipul lui Dawn. 

— Dar mai avem numai un an, şopti Dawn. Şi tu urma 
să fii numită majoreta-şefă. Şi trebuie să facem împreună 
ultimul an de şcoală. Trebuie să absolvim împreună. 
Dacă tu pleci, cine o să fie cea mai bună prietenă a mea? 
Isuse, Linds... nici măcar n-ai apucat să ieşi în oraş cu 
Zack! Cum pot să-ţi facă aşa ceva? 

Lindsay o privi cu tristeţe. 

— Sunt părinţii mei, rosti ea pe un ton disperat şi 


grav. Ce putere am eu? 
Dawn nu încerca s-o contrazică; ştia deja răspunsul. 
Nu se mai putea face nimic. Absolut nimic. 


Capitolul 2 


Kara Marshall simţi cum i se strânge stomacul când 
studie acordul de listare de pe masa din sufragerie. Nici 
măcar nu încerca să se controleze şi să nu-şi rupă cu 
dinţii pieliţa de la inelarul mâinii stângi. De ce să se mai 
obosească? Deşi unghiile reprezentau practic singurele 
lucruri pe care mai era în stare să le controleze, le 
distrusese în mare măsură. Nici nu-i venise să-şi creadă 
urechilor când agentul îi propusese un preţ de vânzare 
infim pentru frumoasa lor casă. Când o vedea Steve... 

Strânse din dinţi şi-şi alungă gândurile negre. 

O lumină orbitoare o trezi pe Kara din reverie. 

— Minunat. 

Se uita spre Mark Acton, al cărui zâmbet profesionist 
părea fals, chiar dacă el se străduia să pună cât mai 
multă sinceritate în el. 

— Casa va arăta splendid în poze. 

Femeia nu răspunse, ci se mulţumi să privească spre 
nenumăratele broşuri de pe masă, în timp ce agentul îşi 
punea aparatul de fotografiat la loc în geantă. 

— O să las documentele aici, continuă el. Mă pot 
întoarce pentru a vă răspunde la orice întrebare imediat 
ce soţul dumneavoastră vine acasă. Aveţi idee cam pe 
când s-ar întâmpla asta? 

— Vezi dumneata, asta-i o problemă, spuse Kara, 
ridicându-şi privirea şi întrebându-se în aceeaşi clipă de 
ce discuta cu un străin - pe care îl antipatizase din capul 
locului - lucruri care nu-l priveau. Nu ştiu când o să fie 
acasă. Face naveta în centru şi uneori mai rămâne acolo. 


De fapt, nici nu prea mai trece pe-acasă - acesta este şi 
motivul pentru care vindem proprietatea. Cel mai bine ar 
fi să vă sun după ce vorbesc cu soţul meu. Acton 
încuviinţă. 

— O să încarc pozele pe site-ul nostru de îndată ce 
veţi semna acordul de listare. 

Vocea lui căpătă intonaţia unui discurs învăţat pe de 
rost. 

— Procedura obişnuită a firmei este să nu facem 
public anunţul timp de două sau trei zile. Dacă nici unul 
dintre oamenii noştri nu reuşeşte s-o vândă, atunci o voi 
include în Serviciul de Listare Multiplă chiar de luni şi 
vom face o vizionare miercuri, pentru a fi prezentată 
tuturor agenţilor din zonă. lar duminică vine rândul 
vizionării pentru publicul larg. Este o casă extraordinară. 
Cred că se va da imediat. 

Cu toate că de-abia îl auzise, Kara aproba de parcă i- 
ar fi urmărit fiecare cuvânt. 

— Bine. În regulă. O să vă caut eu. 

Mark Acton scoase o hârtie albastră din teanc şi o 
aşeză deasupra. 

— Acesta este programul pe care l-am pregătit 
special. Vă rog să vă treceţi şi numele pe el, atunci când 
veţi semna acordul de listare, iar eu mă voi ocupa de 
restul. 

— Da, foarte bine. 

Acton îşi ridică servieta, iar femeia îi interpretă gestul 
ca fiind o invitaţie de a-l conduce până la uşă. 

— Sunt convins că veţi fi pe deplin satisfăcută cu 
serviciile de marketing oferite de firma noastră, adăugă 
el. 


„Probabil că şi lui i se pare o imbecilitate fraza asta”, 
se gândi Kara. 

— Nu mă îndoiesc, murmură ea. Mulţumesc de vizită. 

Când ajunse la uşă, o maşină tocmai parcă în faţa 
casei şi fiica ei cobori. Kara o urmări pe Lindsay cum îi 
face cu mâna prietenei ei, Dawn, şi lui Phyllis D'Angelo, 
care se afla la volan. 

— Să-mi dai telefon! strigă Lindsay spre Dawn, după 
care trecu pe lângă agent şi se îndreptă spre verandă. 

Mark Acton o salută, apoi se întoarse s-o privească 
urcând treptele. 

Kara se încruntă la el, dar pentru că agentul n-o băga 
în seamă, se gândi că trebuie să se obişnuiască de aici 
înainte cu astfel de scene. Faţa ei împlinise 
şaptesprezece ani, era drăguță, iar bărbaţii aveau să se 
uite după ea vreo două decenii. Apoi, când văzu faşa de 
la încheietura lui Lindsay, gândurile legate de Mark Acton 
pieriră într-o clipită. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Te simţi bine? 

— N-am nimic, îi răspunse Lindsay, intrând în casă. 

Îşi lăsă rucsacul pe podea şi numai după aceea îşi 
întinse mâna pentru examinarea obligatorie. 

— E doar o întindere. Am ratat o săritură la 
antrenament. 

— Sigur nu e rupt nimic? se agită mama ei. Lindsay îşi 
retrase mâna. 

— Nu, mamă. [i-am mai spus o dată, e doar o 
întindere. Cine era ăla? o chestionă ea, arătând din cap 
spre intrare. 

— Un agent imobiliar, răspunse Kara, ridicând din 
umeri plictisită. Lindsay se strâmbă de parcă ar fi lovit-o 


cineva. 

— Eu chiar n-am nici un cuvânt de spus în familia 
asta? se răsti ea, răsucindu-se şi pornind spre scări. 

Deşi fiica ei încercase să-şi ascundă lacrimile, Kara îi 
observase ochii umezi. 

— Lindsay, aşteaptă! Dar fata o ignoră. 

Când Lindsay dispăru de pe palierul de la etaj, Kara 
privi pentru a doua oară acordul de listare de pe masa 
din sufragerie şi cu greu se stăpâni să nu apuce 
formularele şi broşurile şi să le rupă în mii de bucăţi. Nici 
ea nu voia să se mute în centru, dar ce variante îi mai 
rămăseseră? Depărtarea de Steve îi distrugea căsnicia. 
Totuşi, Lindsay termina liceul în anul următor. Poate ar 
trebui să găsească altă modalitate de ieşire din impas. 

Îşi smulse o nouă pieliţă şi îşi dădu seama că îşi face 
speranţe deşarte. Nu numai naveta îi crea probleme, dar 
în urma promovării lui Steve, prezenţa lui permanentă în 
Manhattan devenea absolut necesară. Chiar şi cu salariul 
mărit, de-abia reuşea să acopere costurile micului 
apartament închiriat de el. De fapt, mărirea de salariu nu 
făcuse decât să atragă după sine o cheltuială în plus care 
le clătina serios stabilitatea. 

Aşadar, alternativele erau ca şi inexistente; mutatul 
rămânea unica soluţie. 

Kara aşteptă suficient cât Lindsay să-şi verse amarul 
pe pernă şi, în timp ce urca scara spre dormitorul fiicei 
ei, se gândi cât de dor îi va fi de casa lor mare. Se 
implicase total în proiectarea ei şi se mutaseră aici cu 
două săptămâni înainte să se nască Lindsay. Întreaga 
istorie a familiei se desfăşurase între pereţii ei. O 
locuinţă nouă în Manhattan, fără îndoială mult mai mică, 


însemna şi abandonarea trecutului. Oare erau în stare să 
suporte o asemenea schimbare? 

Ciocăni de două ori la uşa fiicei ei, după care o 
întredeschise uşor. 

— Linds? Pot să intru? 

Interpreta tăcerea ei drept un consimţământ, aşa că 
se strecură înăuntru. Camera avea un aspect tipic pentru 
o adolescentă, cu păpuşi Barbie şi animale de pluş 
neglijate, dar nu uitate, înlocuite treptat cu posterele 
unor tineri actori la modă, stive de CD-uri, un computer 
şi suficiente cosmeticale cât să înfrumuseţeze jumătate 
din femeile din Long Island. 

Kara păşi nesigură până la marginea patului. După 
cum bănuise, Lindsay stătea cu spatele la ea, dar furtuna 
părea să fi trecut. Fata privea spre perete, liniştită. 

— Draga mea? începu ea, mângâindu-i părul blond şi 
mătăsos. Ştii foarte bine că şi noi iubim locul ăsta la fel 
de mult ca şi tine. Nici prin cap nu ne-ar fi trecut să ne 
mutăm dacă nu am fi fost nevoiţi. Aş da orice să existe şi 
altă opţiune. 

— Măcar un an. 

Vocea lui Lindsay se auzi înăbuşită din cauza pernei, 
dar mânia din sufletul ei încă mai răzbătea cu destulă 
putere. 

— După aia n-ar mai fi aşa rău, pentru că eu oricum 
aş termina şcoala. 

— Nu ne mai permitem încă un an, zise Kara. E prea 
scump să întreţinem ambele locuinţe. Şi tatăl tău are 
nevoie de noi. Noi avem nevoie de el. Tu ai nevoie de el. 

— Ştiu, oftă fata, întorcându-se spre Kara şi privind-o. 
Văzându-i expresia îndurerată şi sesizându-i disperarea 


din glas, femeia simţi cum i se frânge inima. Ochii ei 
roşii, umflaţi şi nemărginit de trişti vorbeau despre fiinţa 
deosebită care era fiica ei - mărinimoasă, hotărâtă, 
cinstită. Îi îndepărtă o şuviţă de păr şi îi atinse fruntea cu 
palma ei rece. 

Pe neaşteptate, Lindsay se ridică în picioare. 

— Dar dacă aş sta la familia lui Dawn pentru ultimul 
an? se repezi ea, cu o strălucire vie în ochi. Aş veni în 
capitală la sfârşit de săptămână şi în vacanțe. Şi de 
sărbători, de Crăciun, înţelegi tu... 

— O să discutăm şi cu tatăl tău, draga mea, îi 
întrerupse Kara avalanşa de cuvinte, deşi ştia foarte clar 
că Steve n-ar fi acceptat în veci o astfel de sugestie. Dar 
suntem conştiente amândouă care va fi părerea lui. 

Lindsay se trânti înapoi pe pernă, dezamăgită. 

— Mda, bănuiesc. 

— Vorbim despre situația asta de luni de zile, continua 
Kara, luând-o de mână. Ştiai că aşa se va întâmpla. 

— Ai dreptate, oftă Lindsay, dar nu credeam că atât 
de curând. 

— O să ne descurcăm, o încuraja mama ei. O să vezi... 
o să fie bine. Dar chiar când rosti cuvintele, Kara se 
întrebă dacă năzuinţele ei se vor împlini. 


Capitolul 3 


Steve Marshall se concentră şi mai tare asupra 
depoziţiei de pe biroul său, dar în van - ochii i se 
închideau, în ciuda bunelor sale intenţii. Luminile oraşului 
pătrundeau prin fereastră şi cerul se întunecase; la 
orizont se mai zărea o fâşie îngustă şi palidă din ziua 
care trecuse cu atâta repeziciune. 

lar el reuşise să parcurgă de-abia jumătate din 
documentele ce trebuiau studiate. 

Se răsuci să aprindă veioza de pe masa de scris, 
sperând că strălucirea ei să alunge oboseala ce-şi făcuse 
apariţia odată cu amurgul. Frecându-se la ochi, îşi 
îndreptă privirea spre uşa deschisă a camerei. Pe hol se 
mai zăreau câteva becuri aprinse, dar restul angajaţilor 
plecaseră de multă vreme, lăsând în urma lor o linişte 
totală. 

Steve se sprijini de spătarul scaunului şi se întinse - 
era inutil să plece înainte de a termina de citit depoziţia. 
Cel mai probabil, avea să petreacă şi noaptea asta în 
capitală, chiar dacă îi promisese Karei că va veni acasă. 
Îşi răsfiră părul cu degetele, dând semne clare că 
presiunea problemelor familiale şi profesionale îl 
copleşise aproape de tot. Dar a doua zi era vineri şi, dacă 
muncea îndeajuns în noaptea asta, avea să pornească la 
drum chiar la prânz şi avea să petreacă weekendul 
acasă. Poate se vor duce la un târg cu produse de 
artizanat. Ştia că pe soţia lui ar încânta-o aşa ceva şi pe 
Lindsay la fel, iar dacă ele erau fericite, atunci şi el se 
putea considera un om mulţumit. 


Frecându-se din nou la ochi, se aplecă iar asupra 
depoziţiei. Mai trebuia să răsfoiască cel puţin încă 
cincizeci de pagini, fie aici, fie în magherniţa aia a lui de 
apartament, unde înnopta când nu mai avea cum să 
ajungă în Long Island. 

Tocmai când se adâncea din nou în lectura seacă a 
teancului de hârtii scrise mărunt, se aprinse lumina aspră 
a neonului. Îşi ridică privirea spre îngrijitorul care stătea 
în pragul uşii cu mâna pe întrerupător. 

— Îmi pare rău, domnule, n-am vrut să vă deranjez. 

„Isuse Cristoase, nu vede că lucrez?” Când vorbi însă, 
Steve se strădui să nu-şi trădeze iritarea: 

— Poţi să vii puţin mai târziu? Bărbatul scutură din 
cap. 

— Ăsta e ultimul birou. O să vă iau gunoiul şi după aia 
dispar. Steve îi arătă unde e coşul. Chipul bărbatului nu îi 
era deloc familiar. 

— Eşti nou? 

— Da. E prima mea zi. Chiar n-am vrut să vă deranjez. 
Strânse la gură sacul de plastic, îl aruncă într-un 
tomberon mai mare lăsat pe hol, la intrare, apoi îi puse 
un sac gol în coş. Când se îndreptă de spate, privirea îi 
căzu pe fotografia înrămată de pe birou, pe care Steve, 
Kara şi Lindsay o făcuseră la plajă cu o vară înainte. 

— Asta e familia dumneavoastră? 

Steve încuviinţă din cap, dar fără să se uite spre 
celălalt bărbat, dorindu-şi ca acesta să nu mai 
zăbovească nici o clipă. 

— Drăguţ. Foarte drăguţ, remarcă  îngrijitorul. 
Seamănă cu Long Island. 

— Ai dreptate, chiar Long Island e, mormăi Steve. 


— Frumoasă fată, mai adaugă bărbatul. 

Lăsându-se pe spătarul scaunului, Steve văzu că 
îngrijitorul îşi mutase privirea spre o altă poză de pe 
birou, care o înfăţişa pe Lindsay în uniforma de majoretă. 

— Foarte frumoasă, murmură el atât de încet, încât 
Steve se întrebă dacă străinul îşi dăduse seama că 
rostise cuvintele cu voce tare. Chipeşă. 

Se pregătea să-i răspundă, când telefonul sună, 
speriindu-i pe amândoi. Îngrijitorul îl salută iute şi dispăru 
pe hol. iar Steve ridică receptorul. 

— Alo. 

— Bună, iubitule, o auzi el pe Kara. 

Ceva din vocea ei îi contrazicea tonul vesel. 

— Bună. 

— Vii acasă? 

— Nu pot. Am prea mult de lucru. 

— Dar ai promis. 

Aproape că o vedea cum se forţează să-şi 
stăpânească reproşurile. 

— Ştiu, oftă el. Am încercat, dar uite, mâine o să plec 
mai devreme şi o să avem tot weekendul la dispoziţie. O 
să facem ceva împreună. 

Kara tăcu o secundă, apoi reluă: 

— Şi eu care speram că o să te întorci înainte ca 
Lindsay să adoarmă. E supărată. 

Steve sări de pe scaun. 

— Supărată? De ce? Ce s-a întâmplat? 

— S-a lovit la încheietură în timpul antrenamentului şi 
când a ajuns acasă a dat nas în nas cu agentul imobiliar. 
Cred că ar trebui să discutăm cu toţii. Aşa, ca într-o 
familie adevărată. 


Se opri, după care adăugă repede, parcă devenind 
conştientă de sarcasmul din propriul glas: 

— Îmi pare rău, am fost răutăcioasă... în fine, tare mi- 
aş dori să vii acasă diseară. 

— Agentul ce-a spus? Kara râse amar: 

— N-o să-ţi placă. 

Steve se uita spre depoziţia de pe birou. Dacă ar 
chema un taxi, ar putea termina pe drum. Din nefericire, 
nu-şi permitea o astfel de cheltuială. 

— Kara, îmi pare rău. Trebuie să termin depoziţia în 
seara asta. 

— În regulă. 

Vocea ei se stinse, şi Steve îşi dădu seama imediat că 
soţia lui nu mai intenţiona să încerce să-l convingă, iar 
asta îl întrista şi mai mult. 

— O să văd ce pot face, rosti el în cele din urmă. 

— Bine. Pa. Pa. 

O auzi cum îi spune „Te iubesc” chiar înainte ca el să 
pună receptorul în furcă. 

„Rahat!” 

Mai întâi nenorocitul ăla de îngrijitor îi tulburase 
concentrarea, iar acum Kara era furioasă pe el, şi pe 
bună dreptate. 

În plus, Lindsay se rănise la mână şi mai era şi 
necăjită. Simţi cum i se strânge stomacul de ciudă. 

Colac peste pupăză, nici veştile din partea agentului 
nu păreau prea frumoase. 

Ajunsese la capătul răbdării. Închise dosarul cu 
depoziţia, stinse lampa de birou şi plecă acasă. 


Lindsay răsuci butonul volumului de la iPod-ul pe care 


îl primise cadou din partea tatălui de ziua ei de naştere, 
dar oricât de tare se revărsa muzica în căşti - acoperind 
puţin cearta ce se desfăşura la parter - nu reuşea totuşi 
să elimine tensiunea care plutea în casă. 

Şi totul se întâmpla din vina ei. 

Înşfăcă o pernă şi se pregăti să o arunce în ceva - în 
orice -, însă durerea care-i străfulgera încheietura o făcu 
să se răzgândească. Se mulţumi să-şi aşeze perna pe 
piept, strângând-o tare. Lacrimi de neputinţă îi înţepau 
ochii şi îi înceţoşau vederea. 

„Maturizează-te odată”, îşi spuse în sinea ei. 

Cântecul pe care-l asculta se termină brusc şi vocile 
părinţilor ei se auziră clar de jos. 

Mânia era evidentă, iar ea ştia perfect motivul 
discuţiei lor aprinse. 

În fond, numai asta făceau în ultima vreme. Numai că 
iniţial, vorbeau despre noua slujbă a tatălui ei, despre 
micul apartament pe care îl închiriase în centru şi despre 
faptul că el nu mai putea dormi acasă în toate nopţile. 

Acum însă, mărul discordiei era chiar ea şi, cu fiecare 
minut care trecea, Lindsay se simţea şi mai rău. Nu-şi 
dorea decât ca toată lumea să fie mulţumită şi, din ceea 
ce auzea ea, nimeni nu deborda de fericire. 

Se aşeză pe pat, concentrându-se asupra cuvintelor 
ce răzbăteau înăbuşit până în dormitorul ei. Mama ei 
începuse să ridice vocea, dar tatăl ei îşi păstra calmul. 
„Ce se petrece? se întrebă fata, de ce naiba tipa mama?” 
Şi cu toate că o parte din ea o îndemna să-şi acopere 
urechile cu perna, nu se putea abţine să nu asculte. 

Oricât de mult ar fi durut-o, trebuia să afle ce îşi 
spuneau. Puse iPod-ul pe noptieră, se ridică din pat şi 


deschise uşa camerei. 

— Ceri prea mult de la ea, repetă Kara pentru a patra 
sau a cincea oară. 

Stătea ţeapănă pe marginea canapelei şi înţelegea 
din expresia lui Steve că atitudinea ei căpăta nuanţe 
isterice. Dar cât va mai fi nevoită să insiste asupra 
aceluiaşi subiect pentru ca el s-o audă în sfârşit? 

— De-abia a împlinit şaptesprezece ani şi tu o obligi 
să renunţe la tot. Ştiu că aspectul cu echipa de majorete 
nu înseamnă mare lucru pentru tine, dar nu mă 
interesează. E fiica ta, Steve! Şi tu îi ceri să renunţe la 
toţi prietenii ei - prieteni pe care îi cunoaşte încă de la 
grădiniţă - şi să meargă la un liceu nou, unde nu ştie pe 
nimeni. Ca să nu mai vorbim că va fi în ultimul an de 
şcoală. Crede-mă, îmi amintesc perfect cum stăteau 
lucrurile când aveam vârsta ei. Grupurile sunt deja 
formate şi tari ca stânca. Nu va fi loc şi pentru Lindsay. 

Steve întinse mâinile, neajutorat. 

— Nu văd altă cale de ieşire, spuse el, pe un ton mai 
ridicat. Nu există altă soluţie. Nu ne putem permite... 

— Încă un an, îl întrerupse Kara. Să mai rămânem 
până termină liceul. 

Văzându-l cum se strâmbă, femeia se enervă şi mai 
tare: 

— Pentru Dumnezeu, Steve, piaţa proprietăţilor 
imobiliare e la pământ şi o să luăm pe casă doar trei 
sferturi din suma pe care am fi obținut-o anul trecut, dar 
ştii foarte bine că în Manhattan preţurile n-au scăzut. O 
să fim norocoşi dac-o să găsim un mic apartament cu 
două camere şi te asigur că va avea o singură baie! 

Steve scutură din cap şi ridică paharul de pe masa 


aşezată chiar lângă scaunul lui, înghițind dintr-o 
sorbitură restul de whisky. 

— Am mai verificat calculele o dată, Kara, rosti el pe 
un ton aspru. Nu putem întreţine casa asta şi 
apartamentul din capitală în acelaşi timp. Aşa că vom fi 
nevoiţi să găsim o locuinţă în oraş suficient de spațioasă 
pentru noi trei. 

— Dar nu înţelegi că preţul pentru casa noastră e mult 
prea mic? insistă Kara. 

Oare chiar nu auzise ce-i spusese ea? 

Steve puse paharul gol pe masă şi-şi trecu degetele 
prin păr. 

— Şi eu care-am crezut că încheiasem cu subiectul 
asta. 

— Da, aşa e, dar între timp m-am întâlnit cu agentul, 
i-o reteză Kara. Observându-i privirea furioasă, adaugă 
repede: 

— Şi mi-am dat seama cât de supărată e Lindsay. 

— E tânără, replică el pe tonul pe care-l folosea la 
tribunal când încerca să pună la punct vreun martor 
recalcitrant. O să supravieţuiască. Oricum, peste un an 
pleacă la colegiu. Sincer, chiar nu pricep de ce... 

— Să nu-mi vorbeşti mie pe tonul ăsta, izbucni ea 
mânioasă. Nu eşti la proces aici! E vorba de familia ta! Şi 
mutatul în centru nu este cel mai bun lucru pentru ea. Ţi- 
aduci aminte când ne-am hotărât să avem copii? Am 
promis că interesele lor vor fi întotdeauna prioritare. 

— Da, şi cel mai bine pentru Lindsay - pentru noi - 
este să trăim din nou ca o familie, replică Steve. Adică să 
luăm masa împreună în fiecare seară, iar eu să vin acasă 
mereu. De câte ori am cinat toţi trei în ultima 


săptămână? în ultima lună? 

— Şi a cui e vina? se răsti Kara, copleşită de 
amărăciune. Ochii lui Steve sclipiră de furie. 

— Eşti nedreaptă, Kara. Având în vedere că eu sunt 
singurul care aduce venituri, poate că nevoile acestei 
familii n-ar strica să se plieze pe câteva dintre nevoile 
mele, nu? 

Kara simţi cum pierde controlul asupra valului de 
emoţii ce riscă să o înece. 

— Familia asta nu face altceva decât să aibă grijă de 
nevoile tale, ţipa ea ascuţit. Noi nu facem decât să... 

O voce nouă o întrerupse. 

O voce mai ascuţită şi mai furioasă decâta ei. 

— Ajunge! strigă Lindsay. Opriţi-vă! 

Femeii i se tăie răsuflarea, iar Steve arăta de parcă 
fusese lovit cu un ciomag în cap. Amândoi îşi îndreptară 
privirile spre scară, unde o văzură pe Lindsay îmbrăcată 
în pijamale, cu încheietura bandajată şi lacrimile 
brăzdându-i chipul. 

— Ajunge! strigă ea din nou. Nu mai suport să vă aud 
certându-vă! Am crezut... 

Cuvintele i se opriră în gât şi-şi acoperi faţa cu 
mâinile, începând să tremure din toate încheieturile. 

— Hei, pisoiaş, spuse Steve, apropiindu-se de ea. 
Hohotind, Lindsay căzu în braţele lui. 

— Haide, uşurel, gata. 

Kara crezu că o să i se rupă inima în timp ce se uita la 
ei, şi furia îndreptată spre Steve cu doar câteva secunde 
înainte se dizolvă pe loc, când văzu cum o linişteşte pe 
fiica lor. 

— E doar o discuţie, spuse el. Nu înseamnă nimic. 


Mama ta şi cu mine ne iubim şi amândoi te iubim pe tine 
de o mie de ori mai mult. 

O strânse în braţe, mângâindu-i părul şi ştergându-i 
lacrimile. O conduse grijuliu spre canapea, unde se 
aşezară lângă soţia lui. Kara o luă pe Lindsay de mână. 

— Îmi pare rău, iubito. Noi încercam doar să găsim o 
soluţie care să convină tuturor. 

— Tuturor, repetă Steve, privind-o stăruitor pe Kara, 
pentru că noi alcătuim o familie. Şi suntem de acord că 
avem nevoie să fim împreună... aşa că ne străduim să 
găsim o cale pentru a reuşi. 

— Vă rog să nu vă mai certaţi, spuse Lindsay, 
trăgându-şi nasul şi ştergându-şi o lacrimă de pe obraz 
cu mâna sănătoasă. Eu... eu pur şi simplu nu mai suport. 

— Îmi pare rău, pisoiaş, zise Steve. 

— E-n regulă, îl asigură Lindsay cu o voce moale. 
Putem să ne mutăm, bine? O să mă obişnuiesc. Numai să 
nu vă mai certaţi, da? îi imploră ea. 

Steve o îmbrăţişă. 

— Hei, nu e sfârşitul lumii, draga mea. O să fie bine, 
promit. O să-ţi placă la nebunie să trăieşti în capitală. 
Este un loc interesant. 

Kara cercetă nesigură ochii fiicei ei. 

— Eşti convinsă? întrebă ea. Nu spui asta doar ca să 
nu ne mai certăm? 

Lindsay şovăi, după care încuviinţă din cap. 

— Bine, oftă Kara. O să-l sun pe agent atunci şi o să-i 
comunic că vom semna acordul de listare. Aşa lucrurile 
se vor pune pe roate şi om mai vedea ce se întâmplă. 

Steve aprobă şi el. Lindsay îşi ţinea acum capul plecat 
şi mâinile în poală. O lacrimă îi căzu pe pijama. 


— Uite ce propun eu, spuse el vesel. Hai să mergem 
în centru duminică. Poate avem noroc de câteva vizionări 
publice şi ne alegem un loc unde ne-ar plăcea să stăm. 

Steve îi ridică bărbia fiicei lui, astfel încât ea să nu-i 
poată evita privirea. 

— Poate găsim casa perfectă. Una pe care s-o iubim 
cu toţii. 

— Şi o să mâncăm la restaurantul ăla thailandez de pe 
West 67 spuse Kara. Ţi-aminteşti salata de varză? 

Lindsay dădu din cap şi îşi suflă nasul. Ochii nu îi mai 
înotau în lacrimi. 

Mama ei o împinse ştrengăreşte cu cotul. 

— Şi facem şi cumpărături de la Bergdorfs. 

— Ah, nu, interveni Steve. Asta e o călătorie pentru... 

— Cumpărături la Bergdorfs, completă Lindsay, un 
zâmbet larg luminându-i faţa. 

Steve se resemnă, prefăcându-se bosumflat. 

— OK, am înţeles. Mă aflu în inferioritate. Din nou. 
Lindsay îl lovi uşurel cu palma. 

— Ai senzaţia că tu eşti cel în inferioritate? Cum crezi 
că m-am simţit eu când vă ascultam certându-vă? 

Kara îşi strânse fiica de umeri şi pentru prima dată 
după luni de zile, simţi că poate lucrurile se vor sfârşi cu 
bine. Murmură în gând o rugăciune şi se întoarse spre 
soţul ei, zâmbind. 

Acesta îi zâmbi la rândul lui. 


Capitolul 4 


„Cred că am găsit-o în sfârşit! 

Bineînţeles că nu pot fi sigur sută la sută - nu încă. 

Dar când am primit mesajul azi-dimineaţă pe 
computerul meu, am simţit o furnicătură în pântece. 

Aceeaşi furnicătură care apărea ori de câte ori se afla 
ea în apropiere: o încordare între picioare şi o frică rece 
în stomac. 

Deşi cea de acum n-a fost puternică, şi-a făcut simțită 
prezenţa îndeajuns ca degetele mele aproape să vibreze 
în timp ce apăsam pe tastele care m-au dus spre dulcele 
anunţ. 

Şi nu era numai unul! Nu! În dimineaţa asta am dat 
peste două! Inima îmi bătea cu putere când l-am deschis 
pe primul, dar pe măsură ce imaginea casei se afişa pe 
ecranul monitorului, furnicătura a început să-şi piardă din 
intensitate. Era o casă urâtă - genul de bungalow simplu, 
fără forme. În nici un caz căminul pe care-l aşteptam. 

Dar când am văzut cea de-a doua casă, inima aproape 
că mi-a sărit din piept. lar după ce am făcut turul virtual, 
entuziasmul meu s-a amplificat. Poate fi ceea ce căutam. 

De fapt, sunt convins că aceasta este casa dorită! 

În ea locuieşte o adolescentă şi ceva din sufletul meu 
îmi spune că e perfectă pentru mine. 

Ştiu asta! Sunt sigur! 

Mi-am dat seama din prima clipă când am zărit pozele 
cu dormitorul ei, dar trebuia să mă asigur. Acum am 
certitudinea, pentru că am privit fotografiile de atâtea 
ori, încât am memorat toate detaliile. 


Chiar când scriu aceste cuvinte, văd cu ochii minţii 
camera - camera ei - cu o claritate uluitoare. 

De parcă aş sta acolo. 

De parcă aş atinge-o. 

De parcă aş adulmeca-o. 

Oh, da... ea este. 

Dar nu trebuie să mă grăbesc, nu trebuie să-mi fac 
speranţe prea mari. La urma urmei, am mai trecut prin 
aşa ceva şi ce dezamăgire am trăit de cele mai multe ori! 

De data asta, voi fi precaut. 

Da, de data asta mă voi abţine şi voi aştepta. Oricum, 
adresa nu va fi făcută publică decât atunci când va intra 
în Serviciul de Listare Multiplă. Aşadar, îmi voi ţine în frâu 
apetitul până atunci. Dar e atât de greu - uneori îmi vine 
să mă urc în maşină şi să conduc până dau de ea. 

Casa perfectă. 

Casa ei. 

Ştiu că ideea pare ridicolă. Aş putea merge săptămâni 
întregi cu maşina fără s-o identific, dar sentimentul care 
mă încearcă este copleşitor. 

Ca şi cum casa în sine - dar şi fata care trăieşte acolo 
- mă atrage cu puterea unui magnet. 

Trebuie să am răbdare. Au mai rămas doar câteva 
zile. 

Apoi voi obţine adresa. 

Şi ea va fi încă acolo... 

Dar eu nu sunt obişnuit să fiu răbdător. 

Urăsc să fiu răbdător. 

Curând însă... curând o voi vedea, o voi atinge şi o voi 
mirosi. lar ea va experimenta senzațiile pe care le-am 
trăit şi eu demult. Numai că acum va fi diferit. Acum 


senzațiile vor dura la nesfârşit.” 


Capitolul 5 


„Manhattanul este imposibil”, se gândi Kara. Traficul 
era infernal, nu aveau unde să oprească maşina, iar dacă 
exista vreo parcare în zona asta a oraşului, atunci nici 
ea, nici Steve n-o observaseră. 

— Se întâmplă ceva? întrebă Lindsay de pe bancheta 
din spate. De ce e aşa aglomerat? 

Kara intui că Steve e aproape cu nervii la pământ, 
pentru că oriunde se ducea, străzile erau baricadate, iar 
traficul gâtuit fără speranţă. Porni radioul şi Lindsay primi 
imediat răspuns. 

— Coloana oficială a vicepreşedintelui a blocat 
întregul West Side, începând cu 42 Street şi spre nord 
până la 125 Street, intona o voce caldă. Şoferii sunt 
sfătuiţi să... 

— Cine naiba i-a cerut vicepreşedintelui să vină în 
oraş tocmai astăzi? izbucni Steve. Nu-mi amintesc ca 
angajaţii lui să mă fi sunat ca să verifice dacă mie îmi 
convine sau nu. 

Se încruntă, iritarea lui transformându-se într-o mască 
exagerată de mânie. 

— lar dacă ar fi făcut-o, le-aş fi spus să-l ţină la 
Washington! Cine are nevoie de el? Mai ales duminică, în 
Manhattan? 

— Ghinion, oftă Kara. 

Riscau să nu ajungă la întâlnirea cu agenta care 
susţinea că are apartamentul perfect pentru ei. 

— Ar fi trebuit să luăm trenul, îşi dădu Steve seama, 
scrâşnind din dinţi. 


Soţia lui oftă, dându-i dreptate. Mai ales că era vina ei 
pentru că nu procedaseră astfel. Crezuse că o plimbare 
cu maşina era o idee mai bună. 

— Îmi pare rău, rosti ea supărată. 

Expresia încruntată de pe chipul lui Steve nu dispăru. 

— Ce naşpa, se bosumflă Lindsay. 

Kara oftă din nou, aprobând-o pe fiica ei şi 
cercetându-şi ceasul. Mai aveau doar cinci minute la 
dispoziţie. Agenta imobiliară n-o să-i aştepte dacă 
întârziau prea tare. 

În mod miraculos, o maşină ieşi din parcare, intrând 
chiar în faţa lor, iar Steve strecură iute Toyota în locul 
rămas liber, ignorând claxonul furios al unui Ford Focus 
al cărui şofer părea să creadă că fusese păcălit cu 
neruşinare. 

— Există un Dumnezeu, şopti Steve. Haide, trebuie să 
ne grăbim. „Exact la ţanc”, îşi spuse Kara, convinsă că 
dacă locul de parcare nu s-ar fi ivit din senin, Steve şi-ar 
fi pierdut cumpătul. 

Bărbatul încuie maşina şi o porniră cu toţii pe trotuar, 
croindu-şi drum printre trecători mult mai repede decât 
reuşiseră să se strecoare printre automobilele care 
împânzeau străzile. În mai puţin de cinci minute 
traversară cinci străzi şi se treziră în faţa unui bloc înalt 
din piatră maro. Steve verifică adresa. 

— Aici e, spuse el, apăsând pe sonerie. 

Kara studie clădirea şi i se păru prezentabilă, aproape 
perfectă. Se uită iarăşi la ceas când văzu că nu le 
răspunde nimeni. 

— N-am întârziat, aşa că n-avea de ce să plece, nu? 

Steve inspiră adânc, dar nu scoase nici un cuvânt, iar 


Lindsay se aşeză pe una dintre treptele de la intrare, 
sprijinindu-şi bărbia în mâini. 

— Mai sună o dată, îl îndemnă Kara. 

Tăcut, Steve apăsă soneria pentru a doua oară. Tot 
nimic. 

Apoi Kara zări o femeie înaltă, subţire, îmbrăcată într- 
un pardesiu lung şi negru, apărând după colţul străzii, cu 
un dosar într-o mână şi un „set de chei în cealaltă. 

— Domnul şi doamna Marshall? întrebă ea când se 
apropie de clădire. 

„Mulţumesc, Doamne”, se gândi Kara. Zâmbi şi 
încuviinţă din cap. 

— Aceasta este fiica noastră, o prezentă ea pe 
Lindsay, care se ridică în picioare. 

— Numele meu este Rita Goldman, spuse agenta, 
dând mâna cu fiecare dintre ei. Îmi cer scuze că am 
întârziat. Traficul... 

— Ştim, o întrerupse Steve, ceva mai potolit, acum că 
lucrurile intrau pe făgaşul normal. Şi noi era cât pe ce să 
nu ajungem la timp. Chiar ne-am temut că aţi plecat 
deja. 

Femeia le deschise uşa de la intrare şi o ţinu lipită de 
perete ca să treacă şi ei. Clădirea părea bine întreţinută. 
Podeaua din marmură era curată, iar pe pereţii din hol se 
zăreau tablourile unor artişti contemporani, însă 
lambriurile de mahon şi aplicele ce aduceau vag cu 
perioada victoriană îţi dădeau senzaţia unei construcţii 
mai vechi. Totuşi, liftul se deplasa silențios şi avea un 
aspect modern, cu oglinzi pe toţi pereţii. 

Kara începu să bifeze avantajele pe lista ei mentală. 
Până în acel moment, totul era bine. 


Îşi privi reflexia în oglindă, constată că machiajul ei 
supravieţuise drumului prin oraş, apoi observă expresia 
nefericită de pe chipul lui Lindsay. Aplecându-se spre ea, 
îi şopti la ureche: „Salata thailandeză”, şi fata zâmbi. 

Holul de la etajul patru era mochetat şi bine luminat. 

Încă două puncte bifate pe listă. 

Agenta, în timp ce vorbea cu Steve, îi conduse până la 
numărul 409 şi folosi trei chei pentru a descuia uşa. 
Punctă bilă neagră. 

Uşa se deschise şi, brusc, Kara se simţi mai bine. 
Lumina. Multă lumină care pătrundea printr-un număr 
mare de ferestre. 

Podeaua era parchetată, iar tavanul era situat la 
aproape trei metri înălţime. 

Lucrurile decurgeau bine. 

Ferestrele livingului dădeau spre Amsterdam Avenue. 
Acceptabil. Nu spre Central Park, dar oricum nu-şi 
permiteau aşa ceva. 

— Există şi o grădină pe acoperiş, se auzi glasul 
agentei. Nu susţin că are cea mai bună privelişte, dar 
este fermecătoare. 

Kara se uita la Steve şi amândoi dădură din cap. Până 
acum, toate bune. 

Apoi intrară în bucătărie. Era atât de mică, încât doar 
o singură persoană se putea mişca prin ea, aragazul 
avea numai două ochiuri, iar blaturile fuseseră acoperite 
cu o muşama urâtă într-o nuanţă oribilă de maro. Nu 
semăna deloc cu bucătăria enormă, proiectată special, 
cu blaturi mari din granit, în care Kara se simţea atât de 
confortabil. Adevărul crud o izbi cu putere. 

„O să te obişnuieşti”, îşi spuse ea. Dar chiar dacă ar fi 


fost în stare să se adapteze la dimensiunile infime, 
încăperea ar fi necesitat obligatoriu o renovare completă. 

O renovare pe care nu aveau cu ce s-o susţină 
financiar dacă se hotărau să cumpere apartamentul. 

Una peste alta, va trebui să se obişnuiască, hotărî ea, 
împingând-o pe Lindsay spre hol şi sperând ca fiica ei să 
nu fi observat cât de îngrozitoare era bucătăria. 

— Hai să vedem şi dormitoarele. 

Dormitorul principal părea la fel de mic precum 
bucătăria, dar cel puţin avea ferestre. Pe de altă parte 
însă, ferestrele dădeau spre o altă clădire ridicată la doar 
patru metri mai încolo. Dacă vecinii nu-şi ţineau 
jaluzelele trase, putea să se uite direct în camerele lor, 
îşi dădu seama Kara. 

Şi reciproca era valabilă, ceea ce îi silea automat să-şi 
ţină jaluzelele trase mai mereu. 

Baia annexă arăta ca una dintr-un motel vechi. 

Un motel vechi şi ieftin. 

„Mă aflam în centru, îşi reaminti ea. Aşa trăiesc 
oamenii aici. Instalaţiile moderne nu sunt considerate o 
opţiune.” 

— La doar două blocuri distanţă de Central Park, 
spunea agenta în timp ce, alături de Steve, intra după 
Kara şi Lindsay în dormitorul de la capătul 
apartamentului. 

— Ai auzit? o întrebă Steve pe fiica lui, după care se 
întoarse din nou spre Rita Goldman. Şi despre şcoli ce ne 
puteţi spune? 

Lindsay, evident neinteresată, porni împreună cu 
mama ei spre cealaltă cameră. Mică. 

Dulapul pentru haine încastrat în perete, absolut 


neîncăpător. 

Fără să zică nimic, Lindsay ieşi din dormitor şi se 
îndreptă spre uşa de la intrare. Kara, Steve şi Rita 
Goldman o urmară. După ce părăsiră apartamentul şi se 
îndreptară spre lift, nimeni nu scoase nici un cuvânt. Se 
urcară în el şi liniştea deveni apăsătoare. Într-un târziu, 
Kara sparse tăcerea: 

— Livingul era foarte luminos. Îmi plac ferestrele mari. 

— Poate ar fi trebuit să urcăm şi în grădina de pe 
acoperiş, sugeră Rita Goldman. Ce părere aveţi? 

Kara o privi pe Lindsay şi îi citi gândurile ca într-o 
carte. 

— Nu cred că e nevoie, răspunse ea. Nu mi se pare că 
locul ăsta este ceea ce căutăm. 

Femeia încuviinţă, ţuguindu-şi buzele şi nici unul 
dintre ei nu mai vorbi până când nu ajunseră afară. 

— Sunt convinsă că următorul va fi pe gustul 
dumneavoastră, îi asigură ea, pe un ton cam forţat. 

Dar chiar înainte să-şi termine propoziţia, Kara intui că 
nu le va plăcea nimic din ceea ce Rita Goldman se 
pregătea să le arate. 

Din nefericire, nu avea ce să facă şi, din cauza asta, 
aproape că îi veni să plângă. 


Capitolul 6 


„Duminică dimineaţa este momentul în care iese pe 
piaţă ediţia mare a ziarului New York Times. 

Acesta este motivul pentru care îmi place să mă 
trezesc duminică dimineaţă. 

Ştiu că duminică este ziua preferată a multor oameni 
şi mai ştiu că motivul îl reprezintă ziarul. Numai că ei 
sunt atraşi de rubrica de arte, de cronicile ultimelor cărţi 
apărute, de articole sportive ori de editoriale. 

Eu o iubesc însă pentru că acolo găsesc prezentată 
lista cu vizionările publice. 

Şi orice vizionare aduce o posibilitate în plus. 

O şansă extraordinară. 

Astăzi am găsit două anunţuri la rubrica „Imobiliare”. 
Le-am încercuit cu pixul meu roşu, apoi le-am localizat 
pe hartă. 

Studiul hărţii mă captivează teribil, deoarece îmi oferă 
indicii despre oamenii care trăiesc în casele respective. 
lar astăzi, ambele păreau să-mi promită genul de fată pe 
care-l caut şi de aceea am fost tentat să le vizitez pe 
amândouă. 

Mi-am început practica obişnuită, realizată cu 
meticulozitate. 

Mai întâi, am stabilit ruta. În eventualitatea că mă 
hotăram să trec pe-acolo, aveam să închiriez o maşină 
de la o agenţie din Port Jefferson. Poate un Chevrolet - 
tipul de maşină pe care o întâlneşti de zece ori pe zi, dar 
nu o observi niciodată cu adevărat. 

Maşina perfectă pentru peregrinările mele. 


După aceea voi planifica drumul de la agenţie până la 
prima casă, apoi până la a doua şi din nou înapoi la 
agenţie, folosind întotdeauna cele mai aglomerate - şi 
anonime totodată - străzi. Marea majoritate a curioşilor 
(un termen pe care-l dispreţuiesc profund) îşi fac apariţia 
la miezul zilei când se anunţă câte o vizionare, aşa că o 
să-mi aranjez călătoria astfel încât să mă strecor 
înăuntru când locuinţele vor fi pline până la refuz. 

La urma urmei, n-am nevoie de prea mult timp ca să 
descopăr dacă am găsit fata pe care o caut... 

Şi nimeni n-o să mă bage în seamă. 

Am citit încă o dată anunţurile, verificându-le atent. 
Prima casă avea patru dormitoare. Un semn bun, dar 
agenta care se ocupa de ea s-a dovedit a fi una dintre 
femeile acelea rele, incomode, care aleargă dintr-o 
cameră în alta şi ţine o evidenţă strictă a vizitatorilor, 
vorbind întruna şi insistând că toată lumea să semneze 
în cartea de oaspeţi. Ultima oară când am văzut-o, m-a 
bătut atâta la cap cu sistemul de „rate şi condiţiile de 
creditare încât îmi doream să nu mă fi trezit în dimineaţa 
aia. Acum încerc s-o evit, dar nu prea cred c-am să pot. 

Ţinând cont de numărul camerelor, sunt şanse mari 
ca una dintre ele să aparţină unei fetiţe, deşi pe internet 
n-am găsit nici un tur virtual. 

Cealaltă casă este mai mică, dar îi este repartizată 
unui agent leneş, care-şi petrece întreaga zi fumând pe 
verandă, pe treptele din faţă sau pe terasă, lăsând 
cumpărătorii potenţiali să rătăcească singuri de colo- 
colo. 

Cu siguranţă asta va fi prima mea alegere. 

În fond, niciodată nu se ştie de unde sare iepurele. 


Şi totuşi, nici unul dintre anunţuri nu mi-a stârnit fiorul 
acela de nerăbdare pe care l-am trăit cu câteva zile în 
urmă când mi-am verificat e-mailul. 

După ce mi-am pus la punct planul de acţiune, am 
continuat să mă joc cu pixul meu cel roşu, încercuind 
anunţurile până când acestea se transformară în doi 
ochi. 

Doi ochi mari şi strălucitori care-mi aduceau aminte 
de ceva. 

Sub ei am desenat o gură. 

O gură mare, roşie şi zâmbitoare, sub nişte ochi mari 
şi roşii. 

Ştiu că pare o absurditate, dar fără să-mi explic de ce, 
nu mă puteam opri. Cu cât deveneau mai groteşti şi mai 
uriaşi, cu atât mă făceau să surâd mai tare. 

Poate azi nu mai ies deloc. 

Poate am să-mi petrec ziua visând cu ochii deschişi. 
Dar casele acelea propuse spre vizionare mă cheamă. 
Oh, cât mai iubesc duminicile!” 


Capitolul 7 


— Acesta este ultimul loc pe care vi-l mai arăt, spuse 
Rita Goldman, şi Lindsay oftă uşurată. 

Dimineaţa, care oricum începuse prost din cauza 
traficului aglomerat, părea să devină o catastrofă şi, 
chiar înainte să-şi privească ceasul, stomacul o anunţa 
că se scursese cel puţin o oră după prânz. Însă foamea 
care o chinuia reprezenta doar un aspect nesemnificativ. 

Îşi pierduseră vremea alergând de la un apartament la 
altul - unul mai rău decât celălalt - şi treptat ajunsese la 
concluzia că în ciuda bravadei ei de noaptea trecută, 
mutatul avea să fie mult mai dificil decât preconizase 
până şi în cel mai îngrozitor coşmar al său. Centrul nu-i 
plăcea absolut deloc - aglomeraţia, zgomotul, circulaţia 
infernală. 

lar acum se mai pricopsise şi cu o durere de cap. 

Parcă pentru a-i accentua starea de spirit, un nor 
întunecat acoperi oraşul şi vântul se porni să sufle rece. 
Le mai rămânea o singură vizionare şi după aceea, gata, 
se puteau bucura de partea pozitivă a zilei. 

Masa de prânz şi cumpărăturile. 

Casa se găsea în Upper West Side. 

Lindsay îşi urmă părinţii şi pe Rita Goldman în clădire. 
Liftul se deschise, şase persoane coborâră şi mult mai 
multe se urcară în el. Sufocant. 

Nu putea suferi lifturile. Oameni pe care nu-i 
cunoşteai te atingeau întotdeauna, chiar dacă 
neintenţionat. Îşi strânse mâinile pe lângă ea şi aproape 
că se făcu una cu peretele metalic, dar în ciuda 


strădaniilor sale, bărbatul de alături se lipi de ea şi un 
fior îi scutură trupul. Ideea că aşa ceva se va întâmpla 
zilnic după ce se vor muta o scoase din minţi. 

Apartamentul se găsea la etajul al şaisprezecelea şi, 
spre surprinderea lor, avea o privelişte frumoasă şi o 
bucătărie spațioasă suficient de încăpătoare ca să pui şi 
o masă. Nu era rău. 

Agentul pe a cărui listă fusese înscrisă casa, un bărbat 
insipid cu părul gras, oferea tuturor celor care intrau 
fursecuri şi fluturaşi colorați. În living se mai zăreau cel 
puţin doisprezece vizitatori, grupaţi câte doi-trei, şoptind 
între ei şi cercetând fiecare detaliu în amănunt. 

Lindsay se îndreptă spre dormitoare, lăsându-şi 
părinţii pe mâna Ritei Goldman, care-şi reluase 
invariabilele tehnici de vânzare: „...Aproape de metrou... 
şcoala bună... restaurante minunate... privelişte 
uluitoare... bla, bla, bla...” 

Trecu pe lângă un cuplu de tineri ce ieşeau dintr-una 
din camere. Era dormitorul unei fete, cu afişe pe pereţi şi 
aşternuturi roz. Privi cutia cu bijuterii de pe dulap şi 
nenumăratele fotografii înrămate ce înfăţişau diverse 
instantanee cu familia ei. Câteva poze făcute la liceu 
stăteau prinse în marginile oglinzii şi Lindsay se întrebă 
dacă vreunul dintre băieţii aceia drăguţi era prietenul 
fetei. 

Se simţi cuprinsă de o dorinţă irezistibilă de a scotoci 
prin CD-urile proprietarei ca să vadă ce fel de muzică îi 
plăcea, dar chiar când întinse mâna, îşi dădu seama că 
scena se va repeta probabil peste o săptămână în 
propria casă. 

O vizionare publică similară. 


Cu străini care-i vor scotoci printre lucruri. 

Îşi retrase mâna iute de parcă şi-ar fi ars degetele. 

Brusc, i se păru că făcuse un sacrilegiu uitându-se 
până şi la fotografii şi întrebându-se despre prietenul 
fetei şi îşi ceru iertare în gând. 

Ideea unei astfel de întâmplări în dormitorul ei, cu 
oameni care să-i atingă obiectele personale, îi provoca 
ameţeală. Şi-aşa era oribil să te duci cu un agent prin 
casa altcuiva! Dar să-ţi expui necondiţionat căminul 
oricărei - oricărei - persoane care să intre ca într-un 
magazin şi să-ţi cerceteze lenjeria... 

Ameţeala i se transformă în greață, şi Lindsay îşi dădu 
seama că dacă nu iese afară cât mai repede o să vomite. 
Plecă grăbită şi-şi găsi părinţii în bucătărie, discutând 
despre apartament cu Rita Goldman, care semăna cu un 
corb care-şi înfige ghearele într-un coş de gunoi. 

— Mamă, şopti ea, încercând s-o tragă pe Kara într-o 
parte. Mama ei însă, ascultând cu atenţie croncănitul 
Ritei Goldman, o apucă pe după umeri, îndemnând-o să 
participe şi ea la conversaţie. 

— E doar la o stradă distanţă de metrou, îl auzi pe 
tatăl ei spunându-i. Asta e o chestie grozavă, pisoi! 

— Te-ai uitat la dormitoare, draga mea? o întrebă 
mama ei. Ce părere ai? 

— Trebuie să ies, bâigui Lindsay, abia abţinându-se să 
nu vomite. Zâmbetul mamei ei păli şi pe chip i se întipări 
îngrijorarea. 

— lubito, ce s-a întâmplat? Te-ai albit la faţă. 

— Trebuie să ies. 

Instinctele materne ale Karei învinseră şi încuviinţă 
repede din cap. 


— Bine, spuse, întorcându-se spre Steve. Mă duc cu 
Lindsay să ia puţin aer. 

Îşi privi ceasul de la mână. 

— Oh, Doamne, Dumnezeule, probabil că e moartă de 
foame - uită-te şi tu cât este de târziu! 

— Ce-ar fi să găsim un local micuţ unde să mâncăm 
cu toţii ceva? întrebă agenta. Aş putea să dau câteva 
telefoane - poate găsim ceva mai convenabil decât aici - 
şi în timpul ăsta vom lua şi masa. 

Lindsay se strânse lângă mama ei. Nu voia să ia 
prânzul cu femeia asta. Nu-şi dorea nimic altceva decât 
salata de varză thailandeză care i se promisese şi apoi 
mersul la cumpărături ca să uite de toată tărăşenia cu 
mutatul. Se chinui din răsputeri să-şi ţină în frâu lacrimile 
care amenințau s-o copleşească. 

— M ami, te rog? 

Citind parcă gândurile fiicei sale, Kara clătină din cap, 
apoi se uită spre Steve. 

— Ne vedem jos. 

Liftul se dovedi la fel de înţesat de oameni şi senzaţia 
de greață din stomacul fetei se transformă într-un atac 
de panică. Un val de sudoare, când rece, când cald, îi 
cutremura trupul, iar pieptul şi-l simţea încins cu nişte 
benzi de oţel care-o împiedicau să respire normal. Pe 
măsură ce liftul cobora tot mai repede, fierbinţeala i se 
localiză în zona capului şi când uşile se deschiseră în 
sfârşit la parter, îşi dădu seama că de-abia se mai poate 
ţine pe picioare. 

Se trânti sleită pe o canapea din hol şi se sprijini de 
mama ei, care se aşeză alături. 

— Ce s-a întâmplat, draga mea? o întrebă Kara, 


tulburată. Te simţi rău? 

— Mi-e foarte cald, bâigui Lindsay. Ridică mâna 
mamei ei şi şi-o lipi de frunte. 

— Doamne, arzi toată, exclamă Kara, însă fierbinţeala 
începuse deja să treacă. 

— N-am nimic, o să-mi treacă, o linişti Lindsay. Voiam 
doar să ies de acolo. 

— Atunci o să ne relaxăm câteva minute aici şi o să-l 
aşteptăm pe tata, bine? 

Lindsay dădu din cap, închise ochii şi se ruga în gând 
să se petreacă vreun miracol, iar ei să rămână în casa lor 
şi să nu mai fie niciodată nevoiţi să mai suporte aşa 
ceva. 

— Ţi-a plăcut casa? o întrebă Kara. În orice caz, e cel 
mai bun apartament pe care l-am văzut până acum - 
aproape de metrou şi de o şcoală foarte bună şi nu e nici 
foarte departe de biroul tatălui tău. 

Se opri o clipă, apoi adăugă: 

— Şi ni-l putem permite. Cu puţin efort, o să ne 
descurcăm. Lindsay abia dacă-i auzi cuvintele. Un singur 
gând o obseda în acel moment: 

— Oamenii vor umbla şi prin casa noastră exact la fel? 
Mama ei îi aruncă o privire nedumerită: 

— Păi, cam aşa ceva. Săptămâna viitoare, în timpul 
vizionării publice. De ce? 

Lindsay făcu ochii mari şi păli brusc. 

— Nu vreau să intre nimeni în camera mea, şopti ea. 
Şi nu vreau să ne mutăm. N-am putea uita de toate astea 
şi să plecăm acasă? 

Kara o strânse tare în braţe. 

— Mi-aş dori să fie atât de simplu, spuse ea. Dar ştii 


foarte bine că n-avem cum! Haide, draga mea. 

Întorcându-se cu faţa spre fiica ei, îi ridică bărbia şi se 
uită direct în ochii ei. 

— Este un nou capitol, Lindsay. O aventură nouă. Ştiu 
că pare înspăimântător, dar o să treacă! Am dus o viaţă 
minunată în Long Island, însă şi aici o să fie la fel. 

— Dar urăsc toate locurile astea, rosti răguşit Lindsay. 
Urăsc centrul. 

— O să-l iubeşti. Ai încredere în mine. 

Liftul ajunse din nou la parter şi, când tatăl ei ieşi 
însoţit de Rita Goldman şi un alt val de oameni, fata îşi 
dădu seama că mama ei n-avea dreptate. Ura oraşul 
acum şi avea să-l urască întotdeauna. 

— Cineva a făcut deja o ofertă pentru apartament, îl 
auzi pe tatăl ei spunând pe un ton dezamăgit. Care a fost 
acceptată. 

Lindsay se simţi imediat uşurată. 

— Timpul este totul, adăugă agenta. O să mai fac 
nişte cercetări şi acum că am o idee mai clară despre 
ceea ce vi se potriveşte, o să fie mai simplu. Până la 
urmă, o să găsim locul perfect. 

— Salata thailandeză, îi şopti Lindsay mamei ei. 

— Vă mulţumim pentru timpul acordat, se adresă 
Kara Ritei Goldman, în timp ce tatăl ei îi strângea mâna. 

Femeia se întoarse învârtindu-şi pardesiul negru ca pe 
o pereche de aripi, şi părăsi clădirea, promiţându-le că îi 
va contacta cât de curând. 

— O să găsim ceva care să ne placă la toţi, mai 
adăugă tatăl ei, dar Lindsay ştia adevărul. 

Părinţii ei vor găsi ceva care le va plăcea lor. Ei nu-i 
mai rămânea decât să suporte. Şi cum-necum, va reuşi. 


Capitolul 8 


Kara tocmai îşi încheia ultimul nasture de la bluză 
când auzi soneria. La naiba. Venise mai devreme? O 
privire aruncată ceasului o lămuri că el venise la timp - 
ea era cea care întârziase. 

— Lindsay? strigă ea. Eşti gata? 

Singurul răspuns pe care-l primi fu sunetul apei trase 
la closetul din baia lui Lindsay, ceea ce însemna că fata 
ei era departe de a fi gata. 

Kara îşi încălţă pantofii şi cobori grăbită scările, 
vârându-şi bluza în fustă. 

— Vin, vin, răspunse ea, respirând sacadat. Ura să 
facă pe cineva să aştepte şi se întrebă de ce chiar şi cele 
câteva secunde până când ajungea la uşă îi dădeau un 
sentiment atât de puternic de vină. 

La intrare îl găsi pe Mark Acton, cu servieta sa într-o 
mână şi cu zâmbetul fals de agent întipărit pe chip. 

— Bună dimineaţa! Kara deschise larg uşa. 

— Bună, Mark. Intră, te rog. Am întârziat puţin în 
dimineaţa asta. 

— Nici o problemă. Nu vă grăbiţi. Între timp eu o să 
aranjez lucrurile pe aici. 

Kara puse farfuriile folosite de Steve la micul dejun în 
maşina de spălat şi opri filtrul de cafea. 

— Vrei o cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

Şterse cu o cârpă blaturile late de granit, apoi se uită 
de jur împrejur pentru a se asigura că bucătăria arată 
curată şi atrăgătoare. 


Brusc, zugrăveala galbenă pentru care optase cu doi 
ani în urmă nu i se mai păru o alegere fericită. Prea 
târziu însă. 

— Lindsay! strigă ea în capul scărilor. Trebuie să 
plecăm! Se întoarse apoi spre agentul imobiliar. 

— S-a interesat cineva de casă până acum? 

— Vreo douăzeci de agenţi şi-au anunţat prezenţa. 

— Douăzeci! Nici n-am ştiut că sunt atâţia agenţi în 
oraş. 

Ce păcat că nu căutase să găsească pe cineva care 
să-i placă mai mult. Gândurile îi fură întrerupte de vocea 
lui Lindsay. 

— Mamă? 

— Bună, draga mea, spuse Kara, uitându-se în sus 
spre fiica ei, care se oprise undeva pe la jumătatea 
scărilor. E vremea să mergem. 

Lindsay nu se mişca însă din loc şi de-abia când fata 
vorbi din nou îşi dădu seama că îl priveşte fix pe Mark 
Acton. 

— Dânsul o să prezinte casa azi? 

— Este vizionarea pentru agenţi, spuse Kara. Eşti 
gata? Am întârziat deja. 

— Unde te duci? Kara se încruntă. 

— i-am zis aseară - mă duc în centru ca să mai văd 
nişte apartamente şi să iau prânzul cu tatăl tău. 

Lindsay îl urmări pe Mark Acton cum se plimba prin 
living, făcând mici ajustări ale mobilierului şi aliniind cu 
grijă tablourile de pe pereţi. 

— Şi la ce oră se termină vizionarea? 

Kara se  încruntă, observând atitudinea vădit 
duşmănoasă a fiicei ei faţă de agent. 


— Draga mea, unde-ţi sunt manierele? întrebă ea, 
ridicând în acelaşi timp din umeri spre Mark Acton, parcă 
cerându-şi scuze. 

— Nu vreau să vin acasă şi să găsesc aici o grămadă 
de oameni străini, spuse Lindsay pe un ton care o irita pe 
Kara. 

— Nici o problemă, o linişti Mark, ignorând în mod voit 
ostilitatea adolescenţei. Până după-amiază se termină 
totul. 

— lar eu mă întorc acasă pe la cinci, completă Kara 
nervoasă când văzu că fata se încrunta din ce în ce mai 
tare. Mark va pleca, iar eu voi fi acasă. Aşa îi convine 
Alteţei Sale? 

Deranjată de cuvintele mamei, Lindsay se întoarse şi 
urcă treptele în fugă. 

Kara oftă, conştientă că nu se purtase cum trebuie cu 
fiica ei. Dar era în întârziere şi încă mai avea o mulţime 
de lucruri de făcut şi măcar o dată ar fi putut şi Lindsay 
să-şi poarte singură de grijă. 

— Îmi cer scuze, murmură ea mai mult pentru sine şi 
fiica ei, decât pentru agentul imobiliar. 

— Mutatul e suportat cu greu de copii, spuse Mark. 
Ştiu. 

— Pentru toţi e greu. 

După câteva secunde, apăru şi Lindsay cu geanta 
aruncată pe umăr şi rucsacul pentru cărţi în mână. Se 
opri pe neaşteptate şi se întoarse cu faţa spre Mark 
Acton, de data asta afişând o expresie mai binevoitoare. 

— Îmi pare rău, rosti ea aproape timid. N-am vrut să 
fiu nepoliticoasă - numai că nu-mi place să-mi intre 
străini în dormitor. 


— E în regulă, răspunse el. Nimănui nu-i plac oamenii 
străini în casă. Din nefericire, face parte din joc. 
Altminteri n-o să putem vinde. 

— Sper că n-o să-mi cotrobăiască prin lucruri, nu? 
întrebă Lindsay neliniştită. 

— Lindsay! o apostrofă mama ei. 

Dar, încă o dată, Mark Acton le dădu senzaţia că nu se 
simţea ofensat. 

— Nu-i nimic, se adresă el Karei. E o întrebare 
îndreptăţită. 

Se întoarse spre fată ale cărei trăsături frumoase erau 
marcate de nelinişte. 

— Singurele persoane care vor fi astăzi aici sunt 
agenţi imobiliari profesionişti. Miercurea este ziua 
tradiţională pentru astfel de vizionări. Toate agenţiile îşi 
trimit reprezentanţii, care vor veni şi vor pleca foarte 
repede. Probabil că au cel puţin cincisprezece vizionări 
astăzi. Crede-mă, nimeni n-o să se atingă de nimic. 

— Sunteţi sigur? se agită Lindsay. 

— Absolut. 

— Şi până la cinci plecaţi? 

— Exact. Poate şi mai devreme - imediat după prânz. 

Kara îşi luă geanta din cuier şi o conduse pe Lindsay 
spre uşă. 

— Oricum până la ora aia vin şi eu acasă. Şi-atunci ne 
vom ocupa puţin şi de manierele tale, adăugă ea 
înţepată şi atrăgându-şi o privire furioasă din partea 
fetei. 

— Vă doresc o zi bună, le spuse Mark. 

— O să fie bună dacă ne faceţi rost de nişte oferte, 
răspunse Kara. 


În timp ce mergeau prin aerul rece al dimineţii, Kara îi 
strânse braţul fiicei sale. 

— O să fie bine. 

— Ştiu, oftă Lindsay. Îmi pare rău. Sincer... chiar 
încerc să... 

— Sunt convinsă, draga mea. 

— Ce-ar fi să mă duc la Dawn după antrenament? 
sugeră Lindsay când se urcă în maşină. Poţi să mă iei de 
acolo? 

Kara deschise portiera şi se urcă şi ea. 

— Of, Doamne, chiar e nevoie? se plânse ea. După ce 
mă întorc din capitală, trebuie să fac cumpărături, să mă 
duc la curăţătorie şi în nu ştiu câte alte locuri. Nu poţi să 
vii direct acasă? 

Lindsay şovăi, apoi trase concluzia că orice insistenţă 
era inutilă. 

— Ba da, mormăi ea. 

Când mama ei ieşi încet de pe alee, o întrebă: 

— Tu şi tata vă întâlniți din nou cu Corbul? 

Kara apăsă frâna şi îi aruncă o privire nedumerită. 

— Corbul? Despre ce naiba vorbeşti? 

Lindsay îşi arcui colţurile buzelor într-un zâmbet 
ironic. 

— Ştii la cine mă refer - femeia aia cu care am fost 
duminică. Cu vocea şi cu pardesiul ei negru semăna cu 
un corb imens. 

Kara izbucni în râs. 

— Mulţumesc de pont! rosti ea printre hohote. De 
acum înainte n-o să mai fiu niciodată în stare să mă uit la 
ea fără să mă gândesc la o pasăre mare şi neagră. 
Partea proastă e că ai perfectă dreptate! 


După câteva minute se opriră în faţa liceului. 

— Te rog un singur lucru. Să nu cumperi ceva urât, 
bine? o imploră Lindsay înainte să se dea jos şi încercând 
să-şi ascundă tremurul din voce. 

Privirile li se întâlniră, şi Kara înţelese cât de greu îi 
era fiicei sale să pară curajoasă. 

— Îţi promit, îi spuse ea, prinzând-o de mână. 

Apoi rânji. 

— Auzi la ea, Corbul! repetă ca să mai alunge 
tensiunea. Răutăcioasă, dar totodată perfectă descriere. 
Stai să vezi când i-oi spune lui Steve! 

Băgă în viteza întâi şi plecă, lăsând-o pe Lindsay pe 
trotuar. Prin oglinda retrovizoare, Kara n-avea cum să 
zărească lacrima ce se prelingea pe obrazul fetei. 


Mark Acton se simţea excelent. Vizionarea se 
terminase, iar el se afla la Fishburn's - un club în care 
aproape jumătate dintre agenţii imobiliari din Camden 
Green îşi făceau veacul - savurându-şi cea de-a treia 
halbă cu bere. 

În jurul său, oameni pe care-i cunoştea discutau în 
gura mare despre marile afaceri pe care le încheiaseră, 
dar Mark ştia că mare parte din vorbele lor erau doar 
nişte minciuni - trei sferturi dintre cei prezenţi la 
Fishburn's nu vânduseră niciodată o casă peste un 
milion, iar el se număra printre ei. Cât despre casa 
Marshall, aceasta nici gând să se apropie de suma de un 
milion, în ciuda hiaturilor impresionante de granit din 
bucătărie şi a mobilei frumoase pe care Kara Marshall o 
alesese atât de bine. 

Nu că vizionarea mersese prost. Dimpotrivă, până la 


unsprezece şi jumătate veniseră deja trei grupuri mari, 
printre care Rick Mancuso şi gaşca lui de la Century 21, 
dar şi echipa celor de la ReMax. 

În plus, existase şi un flux continuu de brokeri şi 
agenţi independenţi, iar el îşi dăduse silinţa ca fiecare 
dintre ei să-şi lase cartea de vizita în bolul din lemn de 
trandafir pe care îl pusese pe masa din holul de la 
intrare. Împărţise o mulţime de fluturaşi şi discutase cu 
cât mai mulţi oameni, iar unii dintre ei îl asiguraseră că 
aveau să sune pentru a stabili o întâlnire în numele 
clienţilor lor. Familia Marshall avea să fie fericită cu un 
astfel de raport. 

Însă cea mai mare parte a timpului şi-o petrecuse 
făcând ceea ce îi plăcea lui cel mai tare la o vizionare: 
rătăcise de colo-colo, familiarizându-se cât mai bine cu 
locul. Îşi dăduse seama cu mulţi ani în urmă că, pe lângă 
faptul că orice casă are ceva unic, şi fiecare cameră 
luată separat este specială. Trucul era să hotărăşti ce 
cameră îţi inducea o senzaţie plăcută şi care dintre ele îţi 
provoca nelinişte, astfel încât să planifici turul de vizitare 
ulterior, pornind dinspre părţile negative spre cele 
pozitive. Era o strategie datorită căreia îşi păstrase 
serviciul la agenţia Million Dollar Roundtable de mai bine 
de un deceniu şi care avea să funcţioneze perfect în 
cazul casei Marshall, fiindcă aici nu existau camere 
proaste. 

Era una dintre locuinţele acelea în care te simţeai 
bine şi intuise asta încă din clipa în care Kara şi fiica ei - 
Lindsay? da, aşa o chema, Lindsay - îl lăsaseră singur şi 
făcuse un tur rapid. N-avea să fie deloc greu de vândut. 
Aliniase vazele Karei, apoi intrase în living unde ridicase 


o scamă de pe covor şi rearanjase pernele de pe 
canapea şi scaunele. După aceea se oprise în mijlocul 
camerei şi îşi dăduse seama că este exact locul în care i- 
ar plăcea să trăiască. 

Nici una dintre celelalte camere nu-i schimbase 
părerea, şi cu atât mai puţin dormitorul copilei - al lui 
Lindsay. 

Aproape că îi simţea prezenţa, şi era o senzaţie 
frumoasă. 

O încăpere drăguță pentru o fată drăguță. 

Afară se auzeau portierele trântindu-se, aşa că 
îndreptase din nou teancul de fluturaşi colorați, îşi 
controlase cravata şi ecusonul cu nume din piept, după 
care îşi aşternuse pe chip zâmbetul profesionist. 

Deschisese uşa şi evenimentul începuse. 

Orele se scurseseră repede, ascultând aceleaşi 
comentarii şi răspunzând aceloraşi întrebări, care, într-un 
final, îşi pierdeau înţelesul: 

— Frumoasă casă, Mark. 

— Se va vinde într-o clipită. 

— Care-i preţul de pornire? 

Repetase răbdător toate detaliile fiecărui agent, 
continuând în acelaşi timp să-i supravegheze cu un ochi 
atent pe ceilalți agenţi care mişunau la parter, 
deschizând uşile şi verificând dulapurile, cercetând iute 
garajul înainte de a urca scările ca să vadă pe-ndelete 
restul casei. 

„Ce-avea toată lumea cu garajele?” se întrebă Mark, 
dând pe gât restul de bere. Desigur că ştia - garajele 
erau plictisitoare pentru că nimeni nu locuia în ele.,Asta 
voiau să vadă oamenii la o vizionare publică, locurile în 


care se trăieşte efectiv.” 

După ce agenţii coborâseră din nou la parter, mai 
studiaseră bucătăria - întotdeauna bucătăria, locul în 
care familia petrece mare parte din timp - după care îşi 
lăsaseră cărţile de vizita în bolul din lemn de trandafir şi 
în drum spre ieşire nu uitaseră să ia cu ei şi câţiva 
fluturaşi. 

Ştia din experienţă că mai mulţi fluturaşi echivalau cu 
o apreciere pozitivă a casei. 

lar astăzi fuseseră luaţi o grămadă. 

După fiecare vizită, Mark intra la loc în casă şi muta 
lucrurile aşa cum fuseseră înainte, străduindu-se să 
păstreze aranjamentul lăsat de familia Marshall. 
Întotdeauna proceda astfel, iar când proprietarii aveau să 
se întoarcă acasă, nu aveau să găsească nimic deranjat. 

Era destul de târziu când Sam Cousins şi Ike North 
apăruseră în cele din urmă. Aşa veneau ei, la sfârşitul 
evenimentului, ca să meargă apoi toţi trei la Fishburn's. 
Încântarea lui Mark sporise când Ike i se adresase de pe 
palierul de la etaj, după ce vizitase dormitoarele: 

— la spune! O să se poată vizita şi duminică? Mark 
încuviinţase. 

— O s-aduc nişte oameni cu mine atunci. Tare-aş fi 
vrut să vină mâine, dar sunt în centru şi nu se întorc 
decât în weekend. 

— Nu ştiu dacă o să mai ai norocul să fie disponibilă 
până duminică, interveni Sam Cousins. 

Ce muzică plăcută pentru urechile lui Mark. 

— În fine, încheiase Ike, aruncând o ultimă privire 
evaluativă. Mergem la Fishburn's? 

— Da, ne vedem acolo, răspunsese Mark. Trebuie să 


închid aici, dar comandă-mi şi mie o bere rece. 

Când rămăsese singur, verificase toate încăperile, 
stinsese luminile, controlase uşile şi se asigurase că totul 
arăta ca dimineaţă. La etaj, intrase mai întâi în 
dormitorul lui Steve şi al Karei, după care în baia lor. 
Stinsese şi aici lumina, după care făcuse la fel cu biroul 
lui Steve şi camera de oaspeţi. 

Se îndreptase spre dormitorul lui Lindsay şi zâmbise 
când stinsese lumina, convins că acesta avea să fie 
elementul cheie în vânzarea casei. Era îngrijit şi 
foartecurat şi aproape că puteai simţi prezenţa fetei care 
trăia în el. O fată drăguță - de care soţii Marshall 
trebuiau să fie tare mândri. 

În holul de la intrare, îşi ridicase servieta şi bolul din 
lemn, apoi se mai uitase pentru ultima oară în jur. Totul 
era perfect, iar el se simţea minunat. 

lar acum, după ce terminase şi cea de-a treia bere şi o 
comandase pe cea de-a patra, senzațiile îşi păstraseră 
intensitatea. 

Ce noroc pe capul lui că soţii Marshall îl aleseseră să 
le vândă casa. 


Capitolul 9 


„Nu m-am aşteptat ca interiorul casei să miroasă atât 
de dulce. 

Nu era mirosul artificial al petalelor de trandafiri 
aranjate strategic în boluri, şi nici aroma de pâine coaptă 
folosită atât de des de agenţi de parcă cineva ar mai 
face pâine la cuptor în zilele noastre! Nu, locul de care 
vorbesc mirosea a dragoste şi a armonie, iar în clipa în 
care am intrat pe uşa din faţă am simţit şi căldura 
afecțiunii. 

Unele case te izbesc, trezindu-ţi o senzaţie de 
suspiciune, îngrijorare şi mânie, şi imediat sesizezi 
mizeria familiei care locuieşte acolo. 

Şi chiar mai rău, există case care nu miros deloc - 
otrava indiferenţei pluteşte în aer. 

Dar locul în care am fost astăzi mi-a depăşit orice 
aşteptare - e vorba de casa pe care am găsit-o pe 
internet săptămâna trecută şi care m-a impresionat din 
clipa în care am făcut turul virtual. 

Casa aceasta are echilibru. Unitate. Uniformitate. Nici 
un fel de obiecte religioase pe pereţi, nici o dovadă a 
vreunei perversiuni secrete ascunse între saltele. 

Acesta este avantajul unei înfăţişări obişnuite; parcă 
ai fi invizibil. Şi invizibilitatea te transformă în Dumnezeu. 

Astăzi, aproape o zi întreagă, m-am simţit ca 
Dumnezeu, iar sentimentul a fost sublim. În timp ce mă 
plimbam din cameră în cameră, atingând totul, simțind 
totul, nimeni nu m-a băgat în seamă. 

Deşi oamenii m-au înconjurat aproape în permanenţă 


cât am stat acolo, n-a contat. Era ca şi cum aş fi fost 
singur. 

Singur cu ea. 

Şi totul - totul - era perfect. 

Un calendar atârna în bucătărie, iar alături se găseau 
prinse într-un panou câteva fotografii. 

Într-una dintre poze am văzut o fată blondă în 
uniformă de majoretă şi instantaneu am ştiut. 

O cunoşteam. 

Dintotdeauna. 

Ea era cea care locuia în dormitorul de la etaj ale 
cărui detalii le memorasem din turul virtual. 

Şi, în conformitate cu cele scrise pe calendarul de pe 
perete, duminica următoare va avea loc o vizionare 
pentru potenţialii cumpărători. 

Dedesubt, un alt scris de mână - ca al unei fetiţe - 
notase altceva: „Antrenament”. 

Şi mai jos, o a treia notă făcută de o mână diferită: 
„Vânătoare de case. Cina la Cafe des Artistes?” 

Toate acestea se vor întâmpla duminică. Ce poate fi 
mai perfect? 

După ce i-am văzut poza şi am citit însemnările din 
calendar, m-am deplasat cu un nou obiectiv în minte prin 
camerele de la parter, suficient de încet ca să par un 
agent uşor interesat, apoi am urcat scările pentru a mă 
învălui în aura noii mele iubiri - copilul meu perfect. 

În clipa în care am intrat în dormitor, am simţit că fata 
reprezintă punctul central, energia absolută, nu numai a 
acestei case, dar şi a familiei de aici. 

Aroma îmbătătoare ce îmbiba întreaga casă era şi mai 
puternică în camera ei şi mi-am dorit la nebunie să mă 


cufund în moliciunea patului ei, să-mi plimb degetele pe 
deasupra aşternuturilor care-i înveleau trupul noapte de 
noapte, să pătrund în cel mai dulce şi nevinovat loc alei. 

Cu toate acestea, m-am abținut. 

Trebuia să am răbdare. 

Aparatul meu digital - atât de mic încât încăpea în 
palma mea - a surprins şi cel mai nesemnificativ aspect 
al încăperii, dar când m-am apropiat de pat, n-am mai 
rezistat. 

Mi-am trecut palma peste perna ei şi când pielea mea 
a atins locul în care îşi ţine capul, parcă i-am zărit aura. 

Oh, da! Ea era într-adevăr! 

Instinctele nu mă înşelaseră; ea este cea căutată! Nu 
numai aspectul ei se potrivea profilului, dar şi toate 
celelalte amănunte... 

Nu m-am mulţumit cu perna şi am atins şi restul 
lucrurilor: obiectele de pe birou, fotografiile de pe dulap, 
animalele din pluş de pe pervaz. 

l-am deschis sertarele şi m-am lăsat cuprins de 
extazul provocat de veşmintele mătăsoase ce se lipesc 
de pielea ei. 

Bineînţeles, mi s-a părut firesc să-mi strecor o 
pereche din chiloţeii ei în buzunar, având în vedere ce 
leac minunat se vădeau a fi pentru sufletul meu chinuit. 

Strângând între degete comoara prețioasă din 
buzunar, m-am strecurat invizibil în jos pe scări şi apoi pe 
uşă afară. 

Cât am stat în casă nu mi-a vorbit nimeni. 

Ca şi cum nimeni nu m-ar fi observat. 

Ca şi când nici n-aş fi fost acolo. 

La fel ca întotdeauna - nimeni nu vede nimic. 


În drum spre casă, mi-am lipit chiloţeii de obraz, abia 
stăpânindu-mi extazul. 

Apoi, cu imaginea ei în minte, i-am mototolit în 
pumnul meu. 

Oh, da - ea este cea căutată. 

Aceasta este fata pe care o voi avea în sfârşit. 

Curând. Foarte curând. 

Duminica mi se pare atât de departe...” 


Capitolul 10 


Lindsay se opri pe trotuar, privind casa de pe partea 
cealaltă a străzii. De unde stătea, nu i se părea cu nimic 
diferită. Era tot casa ei, locul familiar în care crescuse. 

Casa care îi păstra toate secretele. 

Şi totuşi, în ciuda luminii strălucitoare a după-amiezii 
însorite de primăvară, ceva se schimbase. Ştia şi motivul. 

Toată ziua, oameni pe care nu-i cunoştea şi pe care 
nu-i va întâlni niciodată rătăciseră prin interiorul ei. 

Nişte străini. 

Care umblaseră prin camera ei. Prin lucrurile ei. 

Numai gândul că aşa ceva s-a petrecut în lipsa ei îi 
provoca un fior şi toate închipuirile şi sentimentele 
acelea oribile care o chinuiseră de-a lungul orelor 
nesfârşite o copleşiră din nou cu putere. 

Acum însă erau şi mai rele. 

Ore întregi fusese atât de preocupată de imaginea 
unor străini care-i scotoceau prin casă şi prin obiectele 
personale, încât comportamentul normal i se schimbase. 
De unde înainte căuta să simtă prezenţa colegilor, 
lovindu-se uşor de braţele sau umerii lor, astăzi nu mai 
voia să se atingă de nimeni. 

Apoi, când plecase după antrenament însoţită de 
prietena ei, Dawn, şi încercase să-i explice spaima care-o 
cuprinsese, aceasta nu pricepuse mai nimic. 

— Sunt doar nişte agenţi imobiliari, exclamase 
nedumerită Dawn. Asta e meseria lor. Nici nu le pasă de 
lucrurile dintr-o casă, atâta vreme cât pot s-o vândă. 

— Mi se face pielea de găină, numai când îmi închipui, 


spusese Lindsay, gândindu-se la Mark Acton. 

După aceea însă, îi povestise despre femeia pe care o 
poreclise Corbul şi amândouă izbucniseră în râs, iar ea se 
simţise brusc mai liniştită. Când se despărţise de Dawn 
ajunsese să creadă şi ea că exagerase. 

Dar acum venise acasă, toate senzațiile acelea 
neplăcute o copleşiseră din nou şi nici nu se mai putea 
duce în altă parte. 

Amintindu-şi că mama ei ar fi trebuit să fie deja 
înăuntru, traversă strada, merse de-a lungul peluzei, 
urcă pe verandă şi descuie uşa din faţă. 

Casa mirosea diferit. 

Şi nu era deloc plăcut, cum se întâmpla atunci când 
venea femeia de serviciu. 

Dimpotrivă, mirosea a oameni. A străini. 

— Mamă? strigă ea. Am ajuns. 

Maşina de spălat era pusă în funcţiune, dar mama ei 
nu-i răspunse. Lindsay dădu drumul rucsacului pe masa 
din bucătărie şi urcă scările în goană. 

Şi în camera ei descoperi o aromă ciudată, dar diferită 
de cea din restul casei. 

Mirosea uşor a mosc şi fata se cutremură de scârbă. 

Se repezi la ferestre şi le deschise, observând în 
acelaşi timp că jucăriile ei din pluş fuseseră mutate. De 
ce ar pune cineva mâna pe animăluţele ei aranjate cu 
atâta grijă pe pervazul de lemn? 

— Mamă? strigă ea din nou, aproape involuntar. 

Privi de jur împrejur. Celelalte lucruri păreau în regulă. 
De afară pătrunse o briză uşoară şi izul ciudat dispăru. 
Dar nu de tot. 

lar duminică o să fie şi mai rău, când zeci - poate 


chiar sute - de persoane vor străbate casa de la un cap 
la altul. Cum pot îndura părinţii ei aşa ceva? 

Lindsay ura întreaga tevatură. Pur şi simplu o ura. 

— Bună, draga mea, spuse Kara din prag, trezindu-şi 
fiica la realitate. Tocmai am vorbit la telefon cu Mark 
Acton. Mi-a povestit că au venit douăzeci şi opt de 
vizitatori şi s-ar părea că până duminică o să avem chiar 
una sau două oferte. 

— Bine, rosti Lindsay uşurată. 

Kara se sprijini de balamalele uşii şi-şi înclină capul 
întrebătoare. 

— Ei, asta da schimbare. Lindsay ridică din umeri. 

— Nu mai vreau alţi străini care să-mi cotrobăie prin 
cameră, zise ea privindu-şi mama în ochi. Mi-au umblat 
prin lucruri, mamă, exact aşa cum am bănuit. Le-au 
mutat de colo-colo. 

Kara oftă din toţi rărunchii. 

— Nimeni nu s-a atins de nimic, Linds. În plus, cum 
poţi fi atât de sigură? 

— Uite-aşa, insistă fata, strâmbându-se din cauza 
mirosului vag de mosc ce mai plutea încă în aer. Tu nu 
vezi cum duhneşte aici? Nu simţi? 

Când Kara îi zâmbi cu privirea aceea indulgentă care-i 
transmitea clar că nu o crede, Lindsay se înroşi până în 
vârful urechilor. Nu mai era un copil, şi mama ei n-ar 
trebui să se poarte cu ea aşa. Din păcate, nu apucă să 
riposteze, pentru că femeia îi intui starea de spirit şi 
schimbă repede subiectul. 

— Diseară vine şi tata acasă. Astăzi am văzut nişte 
apartamente frumoase. 

— Şi presupun că asta e de bine, nu? oftă Lindsay. 


Se trânti pe pat şi mirosul ciudat de mosc se 
intensifică. Se simţea chiar dinspre perna ei! Sări în 
picioare ca arsă. 

— Mamă, cineva mi-a atins perna. Perna mea! 

— lubito, începu Kara, dar Lindsay n-o lăsă să 
termine. 

— Serios, se răsti ea, smulgând perna de pe pat. la 
miroase-o! Kara o adulmecă uşor, după care dădu din 
umeri. 

— Îmi pare rău, draga mea... nu simt nimic deosebit. 
Doar un miros de pernă veche şi atât. 

După ce mama ei cobori la parter să pregătească 
cina, Lindsay îi scoase învelitoarea şi aruncă perna într- 
un colţ. 

Ce mai conta însă? Totul se schimbase. 

Dormitorul ei nu va mai fi niciodată la fel. 

Poate că ideea mutării nu era aşa de rea, la urma 
urmei. 


Capitolul 11 


Nu înţelegea de ce se trezise. Ştia doar că dormea 
profund şi, brusc, deschisese ochii. 

Scrută întunericul şi ascultă. 

Dar ce anume? Liniştea nopţii era netulburată. 

Şi-atunci auzi. 

Zgomotul unei răsuflări. Se relaxă, convinsă că mama 
sau tatăl ei venise să se asigure că totul e în regulă. Îşi 
dădu însă seama că uşa era închisă şi în încăpere 
domnea bezna. O singură rază de lumină pătrundea pe 
lângă marginea perdelelor şi, privind de jur împrejur, îşi 
dădu seama că nu mai era nimeni acolo. 

Şi totuşi, ea continua să surprindă sunetul acela aspru 
şi sacadat. 

În plus, nările i se umplură cu un miros familiar pe 
care-l recunoscu imediat: aroma ciudată de mosc ce 
plutea în dormitor când se întorsese de la şcoală. 

Aşadar, cineva intrase în camera ei. 

„Rămâi nemişcată, îşi spuse ea, rămâi nemişcată şi 
poate c-o să plece.” 

Încercă să respire regulat, dar inima îi bătea atât de 
tare, că mai avea puţin şi se sufoca. 

Cu toate că nu-l vedea, îl simţi cum se apropie şi, 
când mirosul deveni şi mai puternic, căldura răsuflării lui 
îi mângâie braţul. 

„Voia s-o sărute!” 

Se chinui disperată să ţipe, să aprindă veioza de pe 
noptieră, dar zadarnic. 

Nu se putea mişca. 


Răsuflarea fierbinte îşi continua urcuşul spre gât, 
după care ceva îi atinse părul. 

Izul de mosc se intensifica atât de tare, încât fata icni, 
dar nu reuşi să vomite. Paralizase. Dădu să-şi mişte gura 
şi mâinile, dar buzele îi înţepeniseră şi braţele i se părură 
aşa de grele, de parcă muşchii nu mai aveau nici un pic 
de forţă în ei. 

Urma să leşine! Dar dacă leşina, n-avea să mai ştie ce 
se întâmplă. 

Ce-o să-i facă? 

Trebuia să afle. Cu orice preţ! 

O mână se strecura pe sub pătură şi fata se strădui 
din răsputeri să-şi tragă trupul paralizat din calea ei, să-l 
lovească, să-şi înfigă unghiile în carnea lui şi să-i sfâşie 
pielea de pe obraji. Dar corpul refuza să-i asculte 
comenzile. Stătea încremenită, suportând valul bizar de 
mosc şi degetele care o pipăiau peste tot. 

Cum de era posibil? Cum de se furişase în casă? 
Cunoştea deja răspunsul - fusese acolo toată după- 
amiaza, ascunzându-se, aşteptânad... 

Dintre buzele ei ieşi în sfârşit un scâncet firav. 

O mână îi mângâie obrazul, apoi îi astupă gura, în 
timp ce cealaltă îi acoperi sânul, şi Lindsay îşi dori cu 
disperare ca trupul ei să reacționeze. Oricât de tare se 
lupta însă, din gât nu scoase decât un mormăit jalnic. 
Surprinzător, acesta se dovedi suficient ca să-şi învingă 
frica paralizantă. Trase adânc aer în plămâni şi-şi regăsi 
vocea. 

Se ridică în capul oaselor şi începu să ţipe. 

Mâinile dispărură. 

Apoi veniră părinţii ei, lumina se aprinse şi mama ei îi 


îndepărtă părul de pe fruntea asudată. 

Ce se întâmplase? El era acolo - putea să jure că el se 
afla acolo! Îl auzise, îl adulmecase şi îi simţise atingerile! 
Acum era însă în siguranţă alături de părinţii ei şi se 
temea să nu vomite. 

— Draga mea, spuse Kara, aşezându-se pe marginea 
patului şi dându-i într-o parte cu blândeţe o şuviţă de păr 
de pe faţă. Gata, a fost doar un coşmar. 

„Un coşmar?” Se freca la ochi şi îşi mirosi mâinile. 

Parfumul dispăruse; nu se mai simţea decât crema pe 
care o folosea înainte de a se culca. 

Îşi mută privirea dinspre Kara spre tatăl ei, care se 
afla la capătul patului, îmbrăcat în pantaloni de pijama şi 
un tricou alb. Pe chipul lui se putea citi îngrijorarea. 

— Tati? se văicări ea. 

Steve ocoli patul, se aşeză lângă soţia lui şi îşi 
mângâie fiica uşor pe mână. 

— A fost doar un vis urât, pisoi. 

Fata îşi lăsă privirea să rătăcească în jurul camerei, 
parcă nevrând să accepte cuvintele tatălui ei, dar totul 
arăta normal. 

Aşadar, chiar fusese un vis - un coşmar mai degrabă. 
Îi aducea aminte de copilărie. 

Inspiră adânc, stânjenită că strigase în somn şi că îşi 
deranjase părinţii. 

— Îmi pare rău, şopti ea. 

Kara zâmbi şi continua să-i netezească părul. 

— N-are de ce să-ţi pară râu, iubito... toată lumea 
visează urât. Lindsay zâmbi trist. 

— Mă simt ca o proastă. Eu... 

— Vrei nişte lapte cald? o întrebă mama ei. Pe 


vremuri, era singurul lucru care te făcea să uiţi de 
coşmaruri. 

Lindsay scutură din cap. 

— Mai bine mă culc la loc. Mâine-dimineaţă am 
extemporal la fizică. 

— O să lăsăm lumina de pe hol aprinsă, îi spuse tatăl 
ei. 

Fata dădu din cap şi se cuibări sub aşternuturile care 
miroseau normal acum. Nici un iz straniu - doar aroma 
cremei ei de mâini. 

Părinţii ei o sărutară, stinseră lumina şi ieşiră din 
cameră. Steve aprinse becul de pe hol, aşa cum 
promisese, apoi se întoarse să-i închidă uşa. Însă se 
hotări să o lase întredeschisă. 

— Vise plăcute, îngerii să te sărute, pisoi, şopti el. 
Acum coşmarurile se vor topi ca prin minune. 

— Mulţumesc, tati. 

Nu-i mai spusese aşa de ani de zile - de când era în 
clasa a treia. Dar în seara asta vorbele lui îi dăruiră 
liniştea de care avea nevoie. 

Steve dispăru din dreptul deschizăturii şi, după câteva 
secunde, Lindsay auzi uşa de la dormitorul lui 
închizându-se. 

Încerca să se relaxeze, repetându-şi întruna că nu e 
nimeni în cameră. În ciuda eforturilor sale, ştia că nu va 
pune geană pe geană. 

Cineva fusese la ea în dormitor - cineva rău - şi lăsase 
ceva în urma lui; ceva mai mult decât simplele vestigii 
ale mirosului său straniu. 

Şi mai ştia că, indiferent de ce va face, nu va fi 
niciodată în stare să scape de prezenţa lui. 


Brusc, învăluită în întunericul adânc, îşi dori ca a doua 
zi casa să fie vândută, iar ei să se mute. Undeva departe, 
foarte departe, într-un loc în care omul care-i pângărise 
camera să nu o mai găsească niciodată. 

Rămase întinsă pe pat, privind tăcută spre silueta 
elefantului de pe pervaz - elefantul de pluş care nu mai 
era la locul lui obişnuit. 

Se dădu jos, luă jucăria şi o scoase pe hol, în faţa uşii. 
Se simţea mai bine aşa, ştiindu-l în altă parte. Se 
întoarse în pat şi încerca din nou să se liniştească. 

Dar somnul se încăpăţână să o ocolească. 


— Ştiam eu, îi spuse Kara lui Steve când se băgă sub 
pătură lângă el. M-am trezit cu zece secunde înainte să 
tipe şi am ştiut că ceva nu e în regulă. 

Steve o înconjură cu braţul şi o trase mai aproape. 
Kara îşi lăsă capul pe pieptul lui şi îi fu recunoscătoare 
pentru senzaţia incredibilă de căldură emanată de corpul 
soţului ei. 

— Ţi-aduci aminte când a căzut de pe cal în tabără şi 
şi-a fracturat clavicula? 

Steve încuviinţă. 

— Şi-atunci am ştiut. Ţi-aminteşti? Ne aflam la cină, la 
familia Billingsly şi, brusc, am simţit nevoia să merg 
acasă, cu toate că nu trecuse mai mult de o oră de când 
plecaserăm. Şi când ne-am întors, am găsit mesajul pe 
robotul telefonic. Mai ţii minte? 

— Normal că îmi amintesc, rosti bărbatul puţin iritat 
de insistenţele ei. 

Dar Kara nu-şi amintea doar întâmplarea în sine, ci şi 
cuvintele acelea îngrozitoare: „Lindsay... accident... 


spital...” 

— O mamă simte lucrurile astea, zise ea. lar ideea 
mutatului reprezintă mai mult decât poate ea să suporte. 

Se mişcă puţin şi se agăţă strâns de Steve. 

— Mă simt aşa de vinovată. 

— Hei, a fost doar un coşmar, o îmbrăţişă el cu 
blândeţe. Curând se va termina totul. 

— N-a fost „doar” un coşmar, îl contrazise Kara. Linds 
e supărată. Atât de supărată, încât a ajuns să-i fie frică. 

— Da, iar în după-amiaza asta şi-a închipuit că cineva 
i-a mutat lucrurile prin cameră, interveni Steve. Şi că i-a 
scotocit prin sertare, şi-a frecat faţa de perna ei şi chiar i- 
a furat lenjeria. 

— Crezi că e posibil aşa ceva? întrebă Kara pe un ton 
vulnerabil. 

— Exclus, răspunse Steve. În casă nu au intrat decât 
câţiva agenţi imobiliari. Cred că singură şi-a indus 
coşmarul. O să vezi, lucrurile se vor aranja de la sine. 

— Sper, oftă Kara. Cel puţin aşa va fi când vom pleca 
de aici definitiv şi tu vei putea veni acasă în fiecare 
seară, ca să ai grijă de soţia şi de fiica ta. 

Se ghemui mai bine lângă Steve şi în scurtă vreme 
respiraţia lui regulată se transformă într-un sforăit 
uşurel. 

Kara, în schimb, nu reuşi să adoarmă; deşi fusese 
vorba doar de un coşmar, Lindsay nu era genul de fată 
care să dramatizeze sau care să facă istericale. Dacă 
fiica ei susţinea că cineva îi umblase în sertarul cu 
lenjerie, atunci era foarte probabil că aşa se întâmplase. 


Capitolul 12 


„Cred că am visat tot timpul ce s-a întâmplat în zori. 
Am dormit mult de miercuri încoace - după ce am fost în 
casa ei - după ce am intrat în camera ei - după ce i-am 
simţit prezenţa - după ce mi-am umplut nările cu aroma 
ei dulce - pentru că viaţa mi s-a părut prea greu de 
suportat fără ea. 

Aşa că am dormit. Ore? Zile? Nu-mi amintesc. 

Dar ţin minte că am visat la dimineaţa de duminică şi, 
când a sosit în sfârşit, am ştiut încă înainte de a mă trezi. 

Am simţit - un fior ce-mi cutremura fiecare fibră a 
trupului. Am savurat îndelung senzaţia, amânând 
momentul ridicării din pat. Mi-am pus halatul preferat - 
negru cu dungi roşii - şi papucii, înainte de a ieşi în curte 
pentru a-mi lua ziarul din locul în care mi-l lasă băiatul în 
fiecare zi. Era linişte - n-am văzut pe nimeni, n-am auzit 
nici o maşină. 

Mi-a plăcut. 

Nu că m-ar fi preocupat neapărat. Şi nici că m-ar fi 
îngrijorat - sunt convins că arătam ca oricare altă 
persoană normală, care iese să-şi ia ziarul de duminică. 
Dar imediat ce am intrat, am despăturit nerăbdător ziarul 
înainte de a ajunge la masă. 

Şi chiar acolo, pe pagina principala - da, chiar pe 
pagina principală! - a rubricii de imobiliare se găsea 
anunţul cu vizionarea publică. Era un anunţ de 
dimensiuni apreciabile; probabil că agentul a cheltuit 
ceva bani ca să atragă un număr suficient de clienţi 
interesaţi. 


Şi toate astea - poziţionarea, dar şi dimensiunile 
anunţului - lucrează în favoarea mea. 

Trebuie să subliniez însă că nu era perfect. Casa 
fusese fotografiată dintr-un unghi nefiresc, aşa că nu-i 
dezvăluia întregul potenţial, dar descrierea ei interesantă 
avea şanse să atragă mulţi curioşi. 

Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. 

Am încercuit anunţul cu pixul meu cu pastă roşie şi 
entuziasmul şi nerăbdarea mea sporiră cu repeziciune. 
Sunt sentimente de care nu mă satur niciodată. Cu toate 
astea, trebuie să mă abţin. Să am răbdare. Să nu-mi 
pierd controlul. 

Am băut o cană de cafea, în timp ce mi-am planificat 
ziua. Vizionarea începe la ora 13.00; voi ajunge două ore 
mai târziu, exact când locul va geme de lume. Dacă m-aş 
duce mai devreme, oamenii încă ar mai zăbovi pe la 
casele lor să-şi facă digestia de prânz, iar mai târziu aş 
da nas în nas cu ultimii întârziaţi pe care agentul ar 
încerca să-i alunge cât mai repede. 

Dar nu fix la ora 15.00. Oamenii au tendinţa să reţină 
orele exacte, pentru că atunci îşi amintesc lucrurile mai 
clar. Poate că treisprezece sau paisprezece minute 
înainte de trei constituie o alegere mai înţeleaptă. 

Mda, aşa va fi perfect. 

Deja am stabilit cât timp voi aloca spălatului şi 
îmbrăcatului, dar şi ruta pe care mă voi deplasa până 
acolo. 

Ah, şi locul de parcare. Cunosc garajele vecinilor. 
Cunosc aleile folosite de gunoieri şi ştiu că duminică este 
de-a dreptul pustiu pe-acolo. Mă pot strecura liniştit pe 
una dintre ele, voi parca, apoi voi merge pe jos şi voi 


intra în casă aproape neobservat. 

La fel am procedat şi miercuri şi de alte zeci de ori în 
visele mele. 

Am totul imprimat în memorie şi lucrurile vor merge 
ca pe roate. 

Mi-am pregătit hainele încă de ieri-dimineaţă. Voi 
purta pantaloni maro din catifea reiată şi o cămaşă 
simplă, albastru cu maro. În culorile acestea mă voi 
asorta minunat cu aspectul casei şi al celorlalţi gură- 
cască. 

E un fel de camuflaj. Nimeni nu-mi va da atenţie. 

Cu puţin noroc, s-ar putea chiar să plouă! Ploaia 
înseamnă şi mai multă activitate în cadrul unei vizionări 
publice. Ploaia înseamnă că agentul care face pe gazda 
se va concentra mai tare asupra covorului pentru a se 
asigura că oamenii îşi şterg picioarele sau că îşi pun 
papucii ăia idioţi de protecţie decât asupra persoanelor 
care intră şi care ies. (Poate n-ar fi rău să îmi iau şi o 
vestă maro din lână pe sub haină - chiar dacă e 
primăvară, vremea rămâne încă răcoroasă.) Dar cel mai 
important, ploaia înseamnă că locuinţa va fi mai 
întunecoasă, iar eu mă voi simţi aproape ca acasă. 
Aproape ca acasă. 

De ce-oi fi spus asta? La urma urmei, deja mă simt 
acolo ca acasă. 

În dormitorul acela. 

În încăperea aceea drăguță, virginală. 

De-abia aştept...” 


Capitolul 13 


— Vă rog! Îi implora Lindsay. Am mers cu voi 
weekendul trecut şi a fost oribil. Şi eu m-am comportat la 
fel de oribil! Am fost nepoliticoasă cu doamna aia de la 
agenţie şi aproape că am vomitat în holul uneia dintre 
clădiri. De ce-aţi vrea să mă căraţi din nou cu voi? 

Îl văzu pe tatăl ei privind-o nesigur pe Kara şi se hotărî 
pe loc să mai scoată un as din mânecă. 

— Pe deasupra, mai am şi antrenament. Kara scutură 
din cap. 

— Vrem să fim siguri că apartamentul pe care-l vom 
cumpăra ne va plăcea la toţi trei, iubito. De-aia avem 
nevoie de tine, pentru că ne poţi ajuta să luăm o 
hotărâre. 

— Dar a fost îngrozitor săptămâna trecută, insistă 
Lindsay. 

— Ştiu, dar astăzi o să fie mai bine şi chiar vrem să-ţi 
petreci ziua cu noi în centru. 

— Cu voi şi cu madam Corb. 

— Haide, pisoi, insistă Steve. O să ne distrăm. 

Îşi puse pe pâinea prăjită două felii de şuncă şi muşcă 
jumătate din sandvici, pe care îl înghiţi lacom, cu o gură 
mare de cafea. 

— Asta numeşti tu distracţie? întrebă Lindsay 
dispreţuitoare. Te înşeli. Nici măcar nu ştiu ce ar trebui 
să îmi placă la locurile alea pe unde mergem - mie mi se 
par toate nişte camere goale în care nimeni n-ar putea 
trăi vreodată. Nu vreţi să alegeţi voi şi pentru mine? 

Kara clătină din nou din cap, dezaprobator. 


— N-o să cumpărăm nimic dacă nu vezi şi tu mai întâi. 
Suntem o familie, da? Şi, sincer, nu mai văd rostul 
antrenamentului, de vreme ce de la anul nu o să mai faci 
parte din echipă. 

— N-ai de unde să ştii asta, rosti Lindsay, din ce în ce 
mai disperată. Adică, n-ai cum să ştii cu certitudine. 
Poate că n-o să vindem casa şi eu apuc să termin şcoala 
aici cu prietenii mei. Sau poate voi vă mutaţi imediat în 
capitală, iar eu rămân la Dawn o perioadă... 

Kara se uita spre Steve şi bărbatul observă că aceasta 
începe să cedeze. 

— Şi cu visul urât de noaptea trecută cum rămâne? o 
întrebă el pe fiica lui. Nu ştiu la ce oră ne întoarcem şi nu 
cred că vrei să stai singură în casă toată după-amiaza, 
nu? 

— Mă duc la Dawn după antrenament şi vă aştept la 
ea până veniţi acasă, spuse Lindsay, vorbind atât de 
repede, încât părinţii ei îşi dădură seama că fata se 
gândise mult timp la această variantă şi nu era doar o 
inspiraţie de moment. 

Simultan, atât Steve, cât şi Kara oftară învinşi. Nici 
unul dintre ei nu îşi dorea ca cearta să se transforme 
într-un adevărat scandal care să le ruineze întreaga zi. 

— În fine, să zicem că suntem de acord, rosti Kara. 

— Dacă mama ta n-are nimic împotrivă, atunci nici eu 
nu mă opun, adăugă Steve, ridicând din umeri. Dar eu 
tot mi-aş dori... 

— Vizionarea durează de la unu la patru, interveni 
Kara, oprindu-l pe Steve înainte să redeschidă subiectul. 
Noi ne întoarcem pe la cinci... şase cel mai târziu. 

„Nu şi dacă găsim un apartament şi ne hotărâm să 


semnăm un precontract”, se gândi Steve, dar se abţinu 
să comenteze cu voce tare, convins că ideea de a 
cumpăra o casă tocmai astăzi o s-o supere şi mai tare pe 
Lindsay. 

— Dacă întârziem, o să te sunăm. Bine? 

Lindsay încuviinţă din cap, simțindu-se mult mai bine 
acum, după ce câştigase înfruntarea. Însă imediat 
observă tristeţea din ochii mamei ei. 

— Oh, Doamne, gemu Kara. Am uitat - diseară luăm 
cina cu familia Bennett. 

Steve îşi arcui sprâncenele întrebător şi se întoarse 
spre Lindsay, agăţându-se de această ultimă ocazie prin 
care-şi putea face fiica să se răzgândească. 

— Haide, pisoi. O să luăm cina la Cafe des Artistes. O 
să-ţi placă la nebunie. Vino cu noi. 

Preţ de o secundă, Lindsay păru că stă în cumpănă. 

— Şi cine o să mai fie acolo? îi iscodi ea. 

— Mitch Bennett şi soţia lui. Adolescenta îşi dădu ochii 
peste cap. 

— Oooh, ce-o să mă mai distrez. O seară întreagă să 
mă holbez la un boşorog care-şi expune bibeloul ăla de 
nevastă. Mă lipsesc. 

— Lindsay! o mustră Kara, deşi în mare parte era de 
acord cu fiica ei. 

Mitch Bennett îi dăduse papucii lui JoAnne - şi o 
expresie mai bună care să-i descrie gestul nici că exista - 
pentru o tinerică mai mare cu zece ani decât Lindsay. 
Dar pentru că Mitch Bennett era numărul trei în firma lui 
Steve, toată lumea tăcea mâlc. Nu puteau face altceva 
decât să pretindă că noua nevastă părea relativ 
interesantă, deşi lucrurile nu stăteau defel aşa în 


realitate. 

Din fericire, nici Steve nu mai comenta. 

— Bine, atunci. Rămâi la Dawn. Poţi să dormi la ea? 

— Nici o problemă! insistă Lindsay. 

Se ridică de la masă, luă paharul de lapte şi farfuriile 
murdare şi le vâri în maşina de spălat vase. 

— Noi plecăm acum, anunţă Kara, aruncând o privire 
spre ceas. Ne întâlnim cu Rita Goldman la ora 11.30. 
Mark o să vină şi el curând să aranjeze casa pentru 
vizionare - i-am promis că până la zece nu mai suntem 
acasă. Vrei să stai aici până la antrenament? 

Lindsay se încruntă. 

— Împreună cu tipul ăla de la agenţie? În nici un caz! 
Ce-ar fi să mă lăsaţi şi pe mine la Dawn? 

— Ce-ar fi să spui şi „te rog”, după care să-mi 
zâmbeşti şi mie frumos? zise Kara. 

Lindsay îi oferi un zâmbet exagerat, apoi se prosti, 
rostind un „te roooog” lung şi aşa de caraghios că toţi 
trei izbucniră în râs. 

Poate că, la urma urmei, ziua avea să fie profitabilă 
pentru fiecare dintre ei. 


Un sfert de oră mai târziu, Steve le aştepta în 
bucătărie - aşa cum făcea întotdeauna - pe cele două 
femei din viaţa lui să coboare şi să meargă la maşină. 
Trecuseră deja zece minute după ora zece şi trebuiau să 
se grăbească dacă aveau de gând să nu întârzie la 
întâlnirea cu Rita Goldman. Deschise gura ca să strige 
după ele, dar se răzgândi şi se hotări să mai aranjeze 
puţin prin încăpere, ştergând firimiturile de pe masă, 
spălând cafetiera şi aruncând cârpele în coşul cu rufe 


murdare. Când se întoarse în bucătărie, îşi dădu seama 
cât de tare îi va fi dor de casa lor. El şi Kara o 
proiectaseră singuri şi supravegheaseră fiecare etapă a 
construcţiei, iar acum, când totul arăta atât de bine, iar 
împrejurimile deveniseră absolut încântătoare, se 
vedeau nevoiți să plece. 

Timp de câteva secunde aproape că îi trecu prin cap 
să renunțe la întâlnirea cu Rita Goldman, să scoată casa 
de la vânzare şi să găsească o altă soluţie pentru 
rezolvarea problemelor lor. Imediat însă fu conştient că 
nu exista cale de întoarcere. Venise vremea unei noi 
etape în viaţa familiei sale. Numai dacă... 

Soneria de la intrare îl trezi din reverie. 

— Domnule Marshall! i se adresă Mark Acton, intrând 
pe uşă în clipa în care Steve ajunse în living. Nu mă 
aşteptam să mai fiţi acasă. 

Steve râse grav. 

— Încercam să plecăm, răspunse el, strângând mâna 
bărbatului. Dar ştii şi dumneata cum sunt femeile! 

— Ei, bravo, cum să nu ştiu! Nu poţi trăi nici cu ele, 
dar nici fără ele! exclamă agentul. 

Sunetul clişeului obosit reverberă în aer că tremurul 
unui peşte pe uscat, şi Steve pricepu în sfârşit de ce 
Lindsay nu voia să fie aici când sosea agentul. Acton 
păru să nu-i observe reacţia. 

— M-am gândit să dau o fugă pe aici să mai aranjez 
lucrurile, să pun semnele la intrare şi după aia să revin 
mai târziu pe la 12.30. 

— Foarte bine, spuse Steve. 

Se răsuci şi strigă, uitându-se în sus pe scări. 

— Doamnelor? Mai aveţi mult? 


La scurtă vreme, Kara şi Lindsay coborâră la parter. 
Soţia lui avea o geantă în mână şi dosarul cu agenţiile 
imobiliare din Manhattan, în timp ce fiica lui îşi purta cu 
dezinvoltură pe umăr geanta cu echipamentul sport. 

Steve se trase într-o parte când Acton le salută. Kara 
îi strânse mâna călduros şi îi mai dădu câteva instrucţiuni 
pe ultima sută de metri, dar Lindsay îl evită complet, 
deplasându-se prin spatele tatălui său, astfel încât să nu 
fie nevoită să dea mâna cu Mark şi nici măcar să-i 
adreseze două, trei vorbe de complezenţă. Steve simţi 
mai multă înţelegere pentru atitudinea neînduplecată, 
dar sinceră, a fiicei sale, decât pentru căldura aparentă a 
soţiei lui. 

Nu că n-ar fi înţeles ce făcea Kara. De ani de zile o 
urmărea cum îi trata pe oamenii pe care ştia că-i 
dispreţuieşte, de parcă i-ar fi fost cei mai buni prieteni. 

lar el, în calitate de avocat, se descurca chiar cu şi 
mai multă abilitate. 

— Aşadar, de aici înainte ne lăsăm pe mâinile 
dumitale, spuse el, lovindu-l jovial cu palma pe umăr pe 
Mark Acton. Am un presentiment că o să vinzi casa până 
diseară! 

— Sunt perfect de acord în această privinţă, răspunse 
agentul, în timp ce Steve, însoţit de Kara şi de fiica lui, se 
îndreptau spre garajul ce se afla în spatele bucătăriei. 
Cred că avem şanse frumoase să rezolvăm chestiunea în 
cel mai scurt timp. 

— Excelent, exclamă Steve. 

„lar dac-o să te ţii de cuvânt, adăugă el în sinea sa, nu 
voi fi obligat să te mai suport şi cu altă ocazie.” 

Închise uşa de la garaj şi îl uită pe Mark Acton cu 


vizionarea lui cu tot, concentrându-se în schimb asupra 
obiectivului de a găsi o nouă locuinţă pentru familia sa. 
leşi pe şosea şi mai privi o dată spre clădire prin oglinda 
retrovizoare. Din păcate, nimic nu avea să semene cu 
minunatul lor cămin. 

În ciuda necazurilor financiare care îi chinuiseră în 
ultima vreme, de casa lor nu se lega nici o amintire 
urâtă. 


Capitolul 14 


Mark Acton aruncă o privire spre ceasul de pe 
şemineu: 2,45, după-amiaza. Încă o oră şi un sfert şi va 
pune punct vizionării, după care se putea duce la 
Fishburn's să-şi răcorească gâtul cu o bere rece. Acum 
însă, locul gemea de oameni şi tot mai mulţi continuau 
să vină - de fapt, o parte din ei îşi făcuseră apariţia 
devreme, chiar înainte de ora oficială de deschidere. 

Ceea ce însemna că anunţul publicat obținuse 
efectele scontate. 

La fel ca şi panourile pe care le plasase în faţa casei 
din timp. 

Vremea îl sprijinise la rândul ei. Cerul întunecat şi 
norii groşi ce anunțau ploaia îi împiedicase pe oameni să 
facă jogging, să joace fotball sau să plece spre Sound 
pentru o plimbare cu barca. Totuşi, frigul nu fusese 
suficient de înţepător pentru a-i ţine în casă. Într-adevăr, 
atmosfera de afară se dovedise perfectă, cugetase el şi, 
în mod evident, ceilalţi îi împărtăşiseră părerea. 

Primul cuplu bătuse la uşă, apoi intrase şi strigase un 
„luhuuu” optimist, chiar înainte ca el să apuce să 
aranjeze broşurile pe masa din sufragerie. 

Lucrurile vor merge ca pe roate. Chiar dacă nu vindea 
casa astăzi, avea nenumărate oportunităţi să câştige noi 
clienţi. Împărţise vreo douăzeci de cărţi de vizită şi cam 
tot atâţia fluturaşi. În cel mai rău caz, avea să agaţe doar 
unul sau doi clienţi şi, dacă nu le putea vinde casa asta, 
în portofoliul lui mai existau şase pe care să le arate. 

— Bună! 


Salutul vesel al femeii îl trezi pe Mark din reverie, aşa 
că îşi aşternu pe chip zâmbetul cel mai frumos şi porni 
spre ea. Când ajunse lângă noul oaspete, necunoscuta îşi 
ridică mâna parcă pentru a-l opri. 

— Noi suntem doar vecinii băgăreţi. 


— Ah, nici o problemă! Îi linişti Mark, străduindu-se să 
păstreze aparențele unui interes sincer. Intraţi şi aruncaţi 
o privire. 


Cu multă dexteritate, extrase o carte de vizită din 
buzunar. 

— Cartierul în care locuiţi este minunat, spuse el. Dar 
dacă vă hotărâți vreodată să faceţi vreo schimbare, dați- 
mi un telefon. Pun pariu că habar n-aveţi cât puteţi 
obţine pentru casa voastră. 

— Cred că începem să ne facem o oarecare idee, zise 
bărbatul în timp ce se îndrepta cu soţia sa spre 
bucătărie. 

După plecarea lor, apăru un alt cuplu. Aceştia erau 
foarte tineri - cel mai probabil proaspăt căsătoriţi - şi 
Mark ghici imediat că nici în visele lor cele mai frumoase 
nu-şi permiteau o astfel de locuinţă. Însă, pentru că 
niciodată nu se ştia ce-ţi rezervă viitorul, se comporta 
relativ drăguţ cu ei şi, după ce le făcu un tur rapid al 
casei, îi lăsă în plata Domnului, pentru că soseau şi mai 
multe persoane. 

Următorul cuplu îi comunicase că lucra deja cu un 
agent din partea cealaltă a oraşului, iar asta era un semn 
bun - însemna că respectivul, cine-o fi fost el, nu izbutise 
să le ofere ceea ce îşi doreau, dar ei erau interesaţi cu 
adevărat să cumpere ceva. Mark îi însoţi prin toată casa, 
subliniindu-le avantajele şi sugerându-le delicat că cel 


mai bine ar fi să se întoarcă peste o oră cu agentul lor şi 
să aibă banii de avans şi de comision gata pregătiţi. 

Tocmai când se pregătea să-i conducă la etaj, pe uşa 
din faţă intră un bărbat. Mark îl salută, dar îşi dădu 
seama că acesta nu este un cămin pentru un bărbat 
singur, iar un bărbat căsătorit n-ar fi cumpărat niciodată 
o casă fără ca soţia lui s-o vadă. În situaţia în care 
individul venise să vadă el mai întâi cum stă treaba, 
atunci Mark n-avea sens să-şi piardă vremea cu el. Când 
va apărea însoţit de nevastă, atunci îi va acorda toată 
atenţia cuvenită. Apoi, exact în timp ce îi întorcea 
spatele, intră un alt bărbat şi, pentru o clipă, Mark îşi 
revizui părerea - poate că tipii ăştia doi formau un cuplu, 
ceea ce era altă mâncare de peşte. Casa reprezenta 
căminul perfect pentru doi bărbaţi de carieră, aflaţi pe 
picioarele lor. Marea majoritate a copiilor din vecinătate 
creşteau şi foarte curând, de jur împrejur, n-avea să mai 
rămână decât o comunitate de adulţi potrivită pentru doi 
bărbaţi care doreau să trăiască retraşi şi liniştiţi. 

Mark continua să discute cu familia care urca treptele, 
fără a-şi scăpa din priviri noua pradă, dar pentru că 
indivizii porniră în direcţii diferite, pricepu că nu veniseră 
împreună. Interesul său dispăru brusc şi-şi concentră din 
nou toată atenţia asupra cuplului pe care-l escorta, 
ghidându-l uşor spre dormitoare. 

Pe la patru după-amiază, lucrurile se potoliră. Casa se 
goli repede. Ziua fusese un succes, aşa că se aşeză pe 
canapea, savurând câteva momente de tihnă. Deschise 
cartea de oaspeţi şi începu să facă notițe despre toţi cei 
pe care şi-i amintea. Deja îi împărţise pe mai multe 
categorii: clienţi pentru această casă, clienţi pentru alte 


case sau doar gură-cască neinteresanţi. După aceea se 
apucă să asocieze mental numele trecute în carte cu 
chipurile văzute de-a lungul zilei. În mare parte procesul 
se derula cu uşurinţă - întotdeauna se bucurase de o 
excelentă memorie vizuală - iar astăzi, ca de obicei, 
apăruseră numai cupluri şi un singur bărbat. 

Nu, se înşela. Îşi amintea că văzuse doi bărbaţi care 
veniseră separat. 

Aşadar, unul dintre ei nu se semnase. 

lar cel care respectase procedura - Rick Mancuso - se 
prezentase când se întâlniseră în dormitorul cel mare, iar 
lui Mark nu-i fu prea greu să-şi amintească înfăţişarea lui. 

Dar cum rămânea cu celălalt bărbat? 

Cel care nu-şi trecuse numele în cartea de oaspeţi? 

Aparent, intrase şi ieşise imediat, fără să zăbovească 
mai mult de un minut sau două. Prin urmare, nici o 
problemă - aşa ceva se întâmplă întotdeauna. 

Chestia amuzantă era însă că nu-şi mai amintea nimic 
despre el. 

Absolut nimic. 

Bizar totuşi, având în vedere memoria cu care se 
putea lăuda. Totuşi, ziua se desfăşurase conform 
aşteptărilor. Cu toate că nimeni nu completase un 
precontract, Mark putea să bage mâna-n foc că Ike North 
o să vină cu ceva mâine sau în următoarea zi şi, după ce 
va mai da şi câteva telefoane la cei care vizitaseră casa 
astăzi, cu siguranţă cineva îi va face o ofertă. Familia 
Marshall va fi fericită că îl alesese pe el. 

După ce străbătu iute casa ca să se asigure că totul e 
în regulă, încuie uşa de la intrare şi se îndreptă spre 
Fishburn's. 


Şi nu se mai gândi nici o clipă la bărbatul al cărui chip 
nu şi-l mai amintea. 


Capitolul 15 


Lindsay trânti uşa de la dulapul ei, ascultând ecoul 
puternic ce se lovea de pereţii de pe hol. Îi plăcea să fie 
la şcoală când nu mai era nimeni acolo - o făcea să se 
simtă specială. Nu reuşea să-şi descrie senzaţia nici 
măcar ei înşişi, dar asta nu conta, pentru că oricum n-ar 
fi povestit nimănui. Colegii ei s-ar fi prăpădit de râs, 
auzind că poţi avea un alt sentiment, în afara dispreţului, 
faţă de şcoală. 

Dar ei îi plăcea liniştea clădirii imense care de obicei 
pulsa de zgomote şi mişcare şi ştia că o să-i ducă dorul în 
anul următor. Merse de-a lungul podelei lustruite a 
holului, împinse uşile de la intrarea principală şi ieşi în 
aerul răcoros şi mohorât al după-amiezii. 

Dawn o aştepta chiar în faţă, pe trepte. 

— Ce faci diseară? o întrebă Lindsay când porniră spre 
casă. 

În ultima oră se chinuise să găsească o modalitate 
prin care să-i sugereze lui Dawn s-o invite să ia cina 
împreună - sau chiar să rămână la ea peste noapte - fără 
să-i dezvăluie faptul că îi era frică să meargă acasă, cel 
puţin până când se întorceau părinţii ei din centru. 

Dawn gemu, nefericită. 

— Trebuie să mă duc să iau cina acasă la tata. 

Tata lui Dawn şi mama ei vitregă locuiau în partea 
cealaltă a oraşului - nu departe, dar nici foarte aproape 
pentru a putea merge pe jos. 

— A fost plecat toată săptămâna şi nu l-am mai văzut 
cam de multişor, aşa că o să vină să mă ia de acasă pe la 


cinci. 

Se uită la ceas. 

— AŞ face bine să mă grăbesc - vreau să mă schimb 
până ajunge. 

— Ai mei au plecat la vânat apartamente prin centru, 
spuse Lindsay, lovind cu vârful pantofului o piatră de pe 
caldarâm. Vin mai pe seară, pentru că vor cină acolo. 

— Mişto! exclamă Dawn, fără să observe tonul amărât 
pe care-l căpătase vocea prietenei ei. O să ai toată casa 
la dispoziţie. Mie îmi place la nebunie când mama îşi ia 
tălpăşiţa... Îmi fac floricele de porumb şi dau muzica la 
maxim. 

— Mda, zise Lindsay. Numai că eu nu prea am chef de 
aşa ceva în seara asta. 

Nu prea ştia cum să facă să se autoinvite la tatăl lui 
Dawn, dar nici nu voia să se întoarcă singură acasă. O 
privi pe prietena ei şi se hotărî să dea glas gândurilor. 

— Pot să vin şi eu cu tine? 

— Ar fi tare bine, rosti Dawn. Dar este seara aia cu 
timpul „dedicat în exclusivitate mie”. 

Vocea ei căpătă un ton batjocoritor când rosti 
cuvântul „exclusivitate”. 

— Mereu vrea şi mai mult timp de „calitate”. „Timp în 
exclusivitate cu prinţesa mea”, aşa spune întotdeauna. 

— Drăguţ din partea lui, zise Lindsay, proptindu-şi 
bărbia în piept. Dawn îşi dădu ochii peste cap. 

— Hai, mă laşi!? Dacă şi-ar fi dorit cu adevărat timp 
de „În exclusivitate”, n-ar fi trebuit din capul locului să 
ne părăsească. Fără supărare, dar el şi noua lui nevastă 
sunt nişte dobitoci. lar aia ar face ca trenu' dacă aş 
apărea cu cineva fără să o anunţ cu două săptămâni 


înainte. 

Observând expresia mohorâtă de pe chipul lui 
Lindsay, Dawn o mângâie pe umăr. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. 

Dawn se opri şi se întinse să-şi apuce prietena de 
braţ, dar Lindsay continuă să meargă pentru a evita să-şi 
privească prietena în ochi. Problema era că nu voia să se 
ducă acasă, unde ar fi stat singură, dar nici nu dorea să 
recunoască faţă de Dawn că îi este frică, înțelegând cât e 
de ridicolă întreaga poveste. 

Ceea ce se întâmplase cu o noapte înainte fusese 
doar un coşmar pentru că, în fond, nu se petrecuse 
nimic. 

Şi totuşi, nu voia să se întoarcă singură într-o casă 
prin care nişte oameni străini mişunaseră toată ziua, 
umblându-i prin lucruri. 

Însă nici n-avea chef ca Dawn s-o întrebe ce are, 
pentru că îi era teamă că avea să izbucnească în plâns. 

— Te simţi bine? întrebă Dawn, prinzând-o din urmă. 

— Da, n-am nimic, răspunse fata. Sunt doar 
deprimată, bănuiesc. 

— Deprimată? Tu, deprimată! Atunci eu cum ar trebui 
să fiu când mă gândesc că trebuie să petrec toată seara 
cu Anthony, Sheela şi plodul ăla mic al lor? 

Lindsay se uită la prietena ei, agăţându-se de ocazia 
neaşteptată de a schimba subiectul. 

— Haide, că doar îţi place Robert. Câţi ani are, doi? 
Cum să nu-ţi placă un băieţel de doi ani? 

— În fine, n-am nimic cu el. Chiar mă bucur că am un 
frate mai mic. El este singurul lucru bun din familia lor. 


Sheila mă depăşeşte. Nu ştiu ce-o fi văzut tata la ea... 

Lindsay nu mai asculta nemulţumirile prietenei legate 
de mama ei vitregă, dorindu-şi din ce în ce mai tare să se 
elibereze de povara fricii care o împiedica să se ducă 
singură acasă. În acelaşi timp habar n-avea cum să-i 
împărtăşească lui Dawn toate temerile ei fără să pară o 
idioată. Începu să caute febril în minte un alt loc în care 
ar fi putut să stea. 

Când se apropiară de colţul străzii unde drumurile lor 
se despărţeau, Dawn o prinse de mână pe Lindsay, 
oprind-o. 

— Nu mai fi posomorâtă. Te rog! 

— Nu vreau să mă mut. 

— Ştiu. Dar nu te stresa prea tare, bine? Adică, nu s-a 
întâmplat nimic încă, nu-i aşa? 

Lindsay încuviinţă din cap. 

— Şi poate că nici n-o să mă mut. Poate găsim o cale 
să rămân aici şi anul care vine. 

— O să găsim, o linişti Dawn. Sună-mă. Ai numărul de 
la tata, nu? Lindsay rânji. 

— E în memoria telefonului, pe tasta şase. 

— Doamne, cât de eficientă eşti, spuse Dawn. Apropo, 
ai făcut foarte bine azi la antrenament. 

— Şi tu la fel, replică Lindsay. Sigur ajungi majoreta- 
şefă la anu'. 

— Numai dacă nu te vor alege pe tine. 

— Slabe speranţe. Mai ales dacă n-o să fiu aici! Dawn 
ridică din umeri şi-şi întinse braţele. 

— Oricând se poate întâmpla un miracol! 

Lindsay aruncă o privire întunecată spre prietena sa. 

— Da, da. Nu în cazul meu, te asigur. 


Se întoarse, traversă strada şi mări pasul, trecând pe 
lângă ultimele două imobile ce o separau de casa ei. 

Să meargă mai încet nu ar fi însemnat decât o 
amânare a inevitabilului. 


Lindsay cercetă îngrijorată semnul cu „Vizionare 
publică” pe care agentul îl lăsase atârnând deasupra 
garajului, de parcă ar fi fost un şarpe cobra încolăcit şi 
gata s-o atace. Vântul se înteţise şi adusese cu el un şir 
de nori groşi care îi accentuară şi mai tare proasta 
dispoziţie, iar câteva picături de ploaie îi căzură pe 
braţele goale. Părea că primăvara se transformase la loc 
în iarnă, învăluind-o cu întunericul de nepătruns al 
amurgului rece. Îşi frecţionă braţele, tremurând, dar, 
chiar când încerca să se încălzească puţin, înţelese că 
fiorul ce-i scutura trupul era cauzat de semnul uitat, ce 
animă în mintea ei imaginea străinilor care rătăciseră 
prin casa ei toată după-amiaza. 

lar acum, ştiind asta cu certitudine, nu mai voia să 
intre. 

Dimpotrivă, voia să plece de acolo şi să se ducă unde 
o vedea cu ochii. 

Oriunde altundeva. Îşi ridica privirea şi se uita în josul 
străzii, dar nu observa nici un vecin cu care ar fi putut 
lega o conversaţie, întârziind astfel clipa intrării în casă. 

Poate ar fi reuşit chiar să obţină o invitaţie la cină, 
fără să fie nevoită să dea prea multe explicaţii. 

N-avea de gând să împărtăşească nimănui frica sa, 
pentru că nu-şi dorea să fie considerată o biată fetiţă 
care se temea să rămână singură acasă. 

În fond, găsise locuinţa goală de zeci de ori înainte - 


poate de sute de ori! Numai că azi, totul era diferit. 
Astăzi... 

„Ajunge!” îşi şopti în sinea ei, frecându-şi braţele din 
nou şi pornind cu paşi hotărâți spre uşa de la intrare. 

Scoase cheia din buzunar şi simţi nevoia dureroasă de 
a fugi, de a se duce în altă parte - oriunde - până la 
întoarcerea părinţilor ei. 

Se stăpâni însă, răsuci cheia în broască şi intră pe hol. 

Tăcere. 

Cercetă curioasă livingul, dar totul părea exact ca 
dimineaţă, ca şi cum nimeni nu ar fi trecut pe acolo. Se 
linişti puţin şi se duse în bucătărie. 

Agentul lăsase un bilet pe masă. Mai mult de douăzeci 
de oameni vizitaseră casa - douăzeci! Era un semn bun 
totuşi, îşi spuse Lindsay. Doar asta îşi doreau, nu? ŞI 
poate că unul dintre vizitatorii de astăzi le va cumpăra 
locuinţa, iar ea nu va mai fi nevoită să treacă prin aşa 
ceva vreodată. 

Inspiră adânc şi se uită la ceas. Cinci şi jumătate fix. 
Părinţii ei vor fi acasă pe la zece. Patru ore şi jumătate n- 
o să moară - o să-şi facă temele, se va uita la televizor şi 
poate îşi va prepara şi nişte nachos... 

Porni televizorul, mai degrabă ca să aibă zgomot pe 
fundal, decât să urmărească ştirile, apoi se îndreptă spre 
scări. 

Cu excepţia notei agentului şi a câtorva fluturaşi ce 
rămăseseră împrăştiaţi pe masa din sufragerie, casa 
arăta exact ca întotdeauna. 

„La fel o să fie şi sus”, se gândi ea. 

Totul va fi aşa cum lăsase ea. Nimeni nu-i scotocise 
prin sertare şi nu va găsi nici un lucru deranjat. 


Dar în loc să înainteze, se trezi privind hipnotizată 
spre trepte, cu aceeaşi senzaţie de teroare cu care 
privise casa de afară cu doar câteva minute în urmă. 

| se făcu chiar mai frig decât atunci când stătea sub 
picăturile reci ale ploii de amiază. 

— Gata! Îşi porunci ea din nou, aproape fără să-şi dea 
seama că rostise cuvintele cu voce tare. O să-ţi ieşi din 
minţi. 

Sunetul propriului glas o mai îmbărbătă puţin, aşa că 
îşi scoase un Pepsi Light din frigider şi urcă scările. 

Camera ei părea intactă. Adulmecă aerul şi avu 
impresia că mai detectează câteva urme ale aromei 
ciudate care plutise în dormitorul ei miercuri. 

„Nu, îşi spuse în sinea ei. Îmi închipui numai 
tâmpenii!” Se apropie de sertarul în care îşi ţinea lenjeria 
şi-l deschise uşurel. Bucăţica de hârtie pe care o aranjase 
pe margine era încă acolo. 

Exact în acelaşi loc. 

Nu umblase nimeni la sertarul ei. 

„Vezi? se mustră ea în gând. „Nu ţi-a umblat nimeni 
prin lucruri.” 

Ridică bucăţica de hârtie cu vârful degetului puţin 
umezit, o aruncă în coşul de gunoi şi, brusc, se simţi mult 
mai bine. 

Uşa de la dulapul din perete era bine închisă, aşa cum 
o lăsa ea mereu. În copilărie se temuse întotdeauna de 
Omul Negru care se ascundea înăuntru şi, ori de câte ori 
striga după părinţii ei ca să le spună că se temea de 
persoana din dulap, tatăl ei înainta hotărât până la uşă, o 
deschidea larg, în timp ce ea se ghemuia în patul mare 
de mahon, strângându-şi tare pătura în jurul gâtului. 


Şi, evident, niciodată nu descoperise pe nimeni - şi 
nimic - în dulap. 

Acum, în timp ce privea spre uşă, teroarea din 
copilărie o copleşi cu aceeaşi forţă, dar o alungă repede, 
inspiră adânc şi procedă la fel ca tatăl ei. Se apropie 
fermă şi deschise larg uşa de la dulap. 

Şi, la fel ca întotdeauna, nu descoperi nimic. 

Nici Omul Negru, nici cine ştie ce altă fantomă. Zâmbi, 
la gândul comportamentului său prostesc. 

Auzi, ce prostie! Să creadă că Omul Negru - care nu 
fusese altceva decât o fantasmă din copilărie - reuşise 
cumva să se strecoare în casă în timpul vizionării. 

„O prostie! O prostie! O prostie!” N-avea nici un motiv 
de teamă. Acum nu mai era o fetiţă sperioasă - se făcuse 
ditai adolescenta. Cum de putuse fi atât de idioată încât 
să ajungă să o în-spăimânte Omul Negru? 

Dintr-odată, lucrurile reveniră la normal, temerile ei se 
risipiră şi aproape că i se trezi cheful să danseze. Dădu 
drumul CD player-ului. 

sorbi o gură de suc şi se învârti nebuneşte, ignorând 
ritmurile reale ale muzicii ce se revărsa din aparat. Cui îi 
păsa însă? 

Se trânti pe marginea patului şi-şi aşeză picioarele pe 
un taburet pe care-l ţinea lângă tăblia de mahon, deşi 
nu-l mai folosea de ani de zile ca sprijin pentru a se urca 
în patul înalt. Se descălţă, îşi scoase şosetele şi-şi 
bălăngăni picioarele câteva secunde, după care sări pe 
podea şi îşi duse şosetele în coşul cu rufe murdare. 

Un moment mai târziu, pantalonii şi tricoul ajunseră în 
acelaşi loc. 

Rămasă doar în bustieră şi bikini, îşi vâri un picior într- 


un papuc pe care-l găsi lângă noptieră şi apoi îl căută pe 
cel de-al doilea, pipăind cu piciorul gol, spaţiul de sub 
pat. Cât de tare îl împinsese noaptea trecută? 

Se aşeză în genunchi şi tocmai se pregătea să întindă 
mâna după papucul rătăcit, când mobilul ei începu să 
sune. Tresări şi îşi lovi degetele de cadrul din lemn tare 
al patului când îşi retrase brusc mâna. Cu un papuc în 
picior şi suflând peste julitură, sări în pat şi ridică 
telefonul de pe noptieră. 

— Hei, spuse Dawn înainte ca ea să rostească vreun 
cuvânt. Te simţi bine? 

— Cam aşa ceva, replică Lindsay scuturând mâna şi 
lipind-o pe pernă în încercarea de a-şi mai domoli 
usturimile. Ai ajuns la tatăl tău? 

— Înî, tocmai am sosit. Sheila pregăteşte masa şi 
Robert încă nu s-a trezit. 

Ezită, după care adăugă: 

— Eşti sigură că te simţi bine? 

— Serios, insistă Lindsay. M-am lovit la mână, atâta 
tot. Măcar e aceeaşi pe care mi-am scrântit-o săptămâna 
trecută. 

Aruncă o privire spre încheieturile julite ale degetelor, 
care căpătaseră deja nuanţe albăstrii. 

— Şi tatăl tău ce face? Cum de nu vă ocupați de 
timpul vostru „În exclusivitate”? 

Dawn gemu nefericită. 

— Lucrează, normal. Zice că are nu ştiu ce rapoarte 
de trimis prin e-mail până mâine-dimineaţă. O să termine 
până la cină, apoi o să mâncăm, o să ne uităm la 
emisiunea 60 Minutes şi după aceea plec acasă. O 
porcărie. Mai bine am fi mers amândouă la mine. 


— Da, ar fi fost mai bine, recunoscu Lindsay. De când 
mama şi tata s-au hotărât să vândă, urăsc locul ăsta. 
Eu... 

— Ups, o întrerupse Dawn. Mai am un telefon. Te pun 
în aşteptare? Lindsay şovăi, după care spuse: 

— Mai bine nu, trebuie să mă schimb şi să văd şi eu 
ce fac până vin ai mei. Aş vrea... 

— În regulă, zise Dawn, şi Lindsay îşi dădu seama din 
glasul ei că se gândea deja la celălalt apel. Vorbim 
mâine. 

Dawn închise şi ecranul telefonului se întunecă. 
Lindsay îl cuplă din nou la încărcătorul de pe noptieră şi 
se posomori când se gândi la distanţa mare ce se va crea 
între ea şi Dawn, după mutare, şi la cât de tare se va 
schimba prietenia lor. 

Se uita în jos. Imaginea unui picior încălţat şi a 
celuilalt, gol, i se păru extrem de potrivită cu situaţia ei - 
se simţea împărţită între două sentimente contradictorii. 

O parte din ea ştia că locul ei era aici, în Camden 
Green, în timp ce altă visa deja la New York. 

Oftând, îngenunche pentru a scoate şi cel de-al doilea 
papuc de sub pat. 

Mirosul o izbi cu putere. 

Aroma aceea îngrozitoare şi scârboasă de mosc care îi 
umpluse camera miercuri şi pe care mama ei nu o 
simţise. 

Acum plutea din nou în aer şi mai intens... 

O certitudine oribilă o copleşi şi teroarea se revărsa 
asupra ei cu forţa unui val. 

Se afla aici, în dormitor. 

Chiar acum. 


Sub pat - patul care fusese întotdeauna refugiul ei de 
bază, singurul loc în care se simţea în siguranţă. Pândea 
acolo. Aşteptând. 

Deşi paralizată, Lindsay era conştientă că trebuie să 
se mişte, să ţipe, să fugă, să scape. 

„leşi!” 

Răsuflarea lui îi atinse obrajii. 

Inima îi bătea atât de tare, încât aproape că-i spărgea 
pieptul şi mintea începu să-i lucreze febril. Dar panica 
învinsese deja raţiunea, iar teroarea îi paralizase aproape 
orice abilitate de a se mişca sau de a striga... 


Capitolul 16 


— Mi-a plăcut locul ăla de pe West 88, spuse Kara în 
timp ce Steve intra pe şoseaua 25A şi se îndrepta spre 
malul nordic al insulei. 

— De ce să nu-ţi fi plăcut? întrebă Steve, pornind 
ştergătoarele când stropii mari de ploaie începură să 
cadă din norii groşi şi întunecaţi. 

Pentru că parbrizul rămase acoperit de o pojghiţă de 
mâzgă, bărbatul acţionă comanda pentru lichidul de 
curăţare, dar vizibilitatea nu se îmbunătăţi. 

— Din păcate, nu ne putem permite, oftă el. 

— Ştiu, dar... 

— Nici un dar, Kara, o întrerupse soţul ei, privind-o 
trist. Am ştiut din prima clipă că nici măcar nu trebuia să 
ne ducem să-l vedem. Depăşeşte binişor preţul pe care l- 
am putea noi plăti şi n-am chef să înlocuim o situaţie 
financiară dificilă cu una şi mai rea. 

— Dar salariul tău s-a mărit, comentă Kara, însă Steve 
sesiză mai degrabă speranţa din vocea ei, decât 
certitudinea. Dacă obţinem un preţ bun pentru casa 
noastră şi renunţăm la apartamentul tău din capitală, nu 
înţeleg de ce nu... 

— Poate peste un an sau doi, o întrerupse Steve. Să 
vedem cum rămâne cu promovarea mea şi, dacă mai 
capăt încă o mărire, ne punem pe picioare din nou. 

— Peste un an? repetă Kara. Ce sens ar mai avea? 
Atunci Lindsay oricum o să plece la colegiu şi noi nu vom 
mai avea nevoie de ceva atât de mare. Şi la felul în care 
preţurile urcă în Manhattan, am putea s-o vindem cu un 


profit frumuşel şi să ne luăm pentru noi o casă cu 
adevărat frumoasă! 

Steve oftă. Şi lui îi plăcuse apartamentul. Era spaţios, 
luminat, aerisit şi le satisfăcea toate exigenţele. Dar 
costă un sfert de milion, cu mult mai mult decât ar fi 
reuşit ei să strângă. 

— Nu văd cum. Adică, da, e perfect, şi ce-i cu asta? 
Pur şi simplu, nu dispunem de o astfel de sumă. 

— Dar are blaturi din granit în bucătărie... Începu 
Kara. 

— Cu blaturi de granit sau fără, familia noastră 
rămâne aceeaşi! În plus, ştim cum e cu ele şi, într-un 
final, o să le avem din nou. Numai că nu acum, da? 

Kara se dădu bătută şi închise ochii. O durea capul de 
câte apartamente prea mici, prea întunecoase, prea 
demodate, prea moderne vizionase... 

Prea diferite de casa lor din Long Island. 

Steve apăsă frâna cu putere şi femeia deschise ochii 
brusc. Un flux de lumini roşii clipea în faţa lor, reflectate 
de pavajul umed, şi o mână le arătă degetul mijlociu în 
semn de batjocură. O maşină sport tocmai le tăiase faţa, 
obligându-l pe Steve să smucească volanul pentru a nu-l 
lovi din spate pe şoferul dement. 

Şi nenorocitul naibii râdea de ei acum! 

— Un singur lucru mi-e clar: n-o să-mi fie dor de 
navetă, rosti Steve cu maxilarul încleştat. E o adevărată 
minune că oamenii nu mor pe capete. 

Se uită spre Kara, apoi se întinse şi o bătu uşurel cu 
mâna pe genunchi, liniştind-o. 

— Haide, draga mea, lucrurile o să se aranjeze de la 
sine... o să găsim locul potrivit, tocmai am evitat un 


accident oribil şi totul o să fie bine. 

Când văzu că soţia sa nu răspunde, îi strânse piciorul, 
după care îşi puse mâna la loc pe volan. 

— Ce-ar fi s-o suni pe Lindsay? sugeră el. Spune-i că 
ajungem şi noi acasă cam într-o jumătate de oră. 

Kara formă numărul de mobil al fiicei ei, dar imediat 
intră mesageria vocală. 

— Bună, iubito, spuse Kara. E nouă şi ceva, iar noi 
suntem în drum spre casă. Sosim în jur de zece. 

După o scurtă ezitare, adăugă: 

— Sună-mă pe celularul meu când asculţi mesajul, 
da? Steve se încruntă. 

— Dar ce se întâmplă, nu trebuia să-şi ţină mobilul 
deschis? Kara încuviinţă din cap, dar Steve nu era sigur 
de răspunsul ei. 

— Aşa era înţelegerea, nu? insistă el. Îi plătim factura 
numai dacă îl ţine deschis ca s-o putem găsi în orice 
moment, corect? 

Kara îşi muşcă buza de jos, apoi formă numărul de fix 
de acasă. După al patrulea apel intră robotul, iar ea tastă 
codul care-i permitea să asculte mesajele ce fuseseră 
lăsate între timp. Nimic. 

— Probabil că e la duş, spuse Steve. Sau poate ne-a 
lăsat un bilet. 

— Poate, încuviinţă Kara, deşi nu se simţea deloc 
sigură. Mai bine i-aş da un telefon lui Dawn, continuă ea, 
mai mult pentru sine, decât pentru Steve. 

El o privi atent, sesizându-i îngrijorarea din voce. 

— Haide, draga mea, linişteşte-te... Nu s-a întâmplat 
nimic. 

— Nu e acasă, iar mobilul ei este închis, replica soţia 


sa. Asta înseamnă... 

— Asta înseamnă că are şaptesprezece ani, interveni 
Steve, impresionat de panică ce răzbătea din glasul 
femeii. Poate că e la Dawn acasă sau poate s-a dus la 
film ori cine ştie unde. Şi poate că telefonul e deschis, 
dar nu are semnal acolo unde se află - numai Dumnezeu 
ştie de câte ori nu am semnal deloc în Camden Green. 

„lar eu ştiu când ceva nu e în regulă, îşi spuse Kara în 
sinea ei. Întotdeauna am ştiut.” 

Pe măsură ce traficul se decongestionă şi maşina lor 
prinse viteză, femeia scruta întunericul ce-i învăluia şi 
ploaia ce se lovea de geamuri, încercând să se convingă 
că se înşală, că e vorba doar de o stare proastă 
provocată de ziua aceea extrem de încărcată. N-o 
obosea doar vânătoarea de apartamente, ci şi 
perspectiva de a se transforma într-o soţie modernă, 
care-şi petrecea timpul cu oameni ca soţii Bennett, care 
făcuseră din cina de la Cafe des Artistes o experienţă 
mizerabilă. Poate nu se petrecuse nimic rău şi era doar 
supărată din cauza tuturor lucrurilor care-i dăduseră 
viaţa peste cap. 

Închise ochii şi încercă să se relaxeze. Nu izbuti. 

Ceva nu era în regulă. 

Brusc, nu-şi dori altceva decât să ajungă acasă. 
Acasă, împreună cu Lindsay. 


Capitolul 17 


„Trebuie să notez până în cel mai mic detaliu tot ce s- 
a întâmplat, ca să nu uit niciodată nimic din această zi 
perfectă. 

Planificarea mea s-a dovedit fără cusur, desigur. Locul 
de parcare pentru maşina mea a fost extrem de retras şi 
de pustiu la fel ca şi restul zonei. Oamenii sunt atât de 
previzibili. 

Când am intrat în casă, totul era exact cum 
anticipasem. Vizitatorii se plimbau de la o cameră la alta, 
convinşi că văd totul, dar, de fapt, neobservând mai 
nimic. Când am trecut de uşă, l-am zărit pe agentul 
imobiliar stând pe scări de vorbă cu două persoane care 
nu mă interesau deloc - prea tineri ca să aibă copii, dar 
nu suficient de în vârstă ca să joace orice alt rol. Agentul 
s-a uitat fix la mine, dar chiar în clipa în care privirile 
noastre s-au întâlnit am ştiut că mă ignora. 

Aşa cum sunt ignorat întotdeauna. 

Chiar dacă o fi reţinut pe moment ceva din trăsăturile 
mele, sunt sigur că după aceea m-a uitat complet. 
Perfect. 

M-am strecurat aproape invizibil prin casă, aşteptând 
ocazia potrivită şi, când am ajuns în sfârşit în camera ei, 
aceasta era goală. În mai puţin de o secundă m-am 
băgat sub pat. 

Chiar sub pat! 

Ştiu că e un clişeu, dar de când am văzut pentru 
prima dată, miercuri, imensul pat de mahon, susţinut de 
cele patru picioare înalte, mi-am dat seama că este 


ascunzătoarea ideală. 

Toată şmecheria constă în a rămâne treaz cât 
stăteam acolo, dar după ce i-am adulmecat aroma 
delicată şi i-am simţit prezenţa învăluitoare, nu mi-am 
mai făcut probleme. 

N-aveam cum să adorm. 

Ce lucru minunat să mă adăpostesc sub patul ei. Să 
fiu la doar câţiva centimetri de oamenii care treceau prin 
dormitor. Le-am urmărit picioarele şi le-am ascultat 
discuţiile despre casa şi familia care locuieşte în ea. M- 
am emoţionat teribil când cineva a adus-o şi pe ea în 
conversaţie - cât de îngrijită era camera, ce drăguță 
părea în fotografii. O descriere cât se poate de 
pertinentă, mai ales că eu ştiam şi cum e în realitate. 

l-am găsit unul din papuci. Roz şi cu talpa tocită. Mi l- 
am apropiat de obraz, bucurându-mă de moliciunea lui 
mătăsoasă şi mi-am umplut nările cu mireasma 
picioarelor ei. 

Şi când mi-am imaginat talpa ei vârându-se în papucul 
care-i venea ca o mănuşă, l-am strâns cu putere, 
gândindu-mă la momentul în care aveam să-i ating 
pielea, aşa cum i-am strâns în mâini miercurea trecută 
chiloţeii drăgălaşi. 

Şi-atunci o fierbinţeală mi-a cotropit întregul trup. 

De-a lungul orelor petrecute acolo, mi-am închipuit că 
ea dormea în patul de deasupra mea, la doar câţiva 
centimetri de mine, fără să ştie cât de aproape mă 
găseam. 

În sfârşit, în casă s-a lăsat tăcerea, iar eu am rămas 
singur. 

Singur cu pasiunea, cu fanteziile şi certitudinea că în 


curând visele mele se vor împlini. 

Nu ştiu cât de mult a trecut până când am auzit din 
nou uşa de la intrare, dar în clipa aceea inima a început 
să-mi bubuie în piept, încât de-abia mai puteam respira. 

Ea a dat drumul la televizor. 

Nu mi-a plăcut gestul ăsta. 

Când a început să urce scările, durerea dintre picioare 
s-a intensificat, iar când i-am urmărit tălpile păşind pe 
podeaua dormitorului, când a deschis sertarul şi a oftat, 
am simţit cum devine tare... 

Un moment mai târziu s-a aşezat pe pat şi salteaua s- 
a lăsat, atingându-mi pieptul. A fost incredibil - îmi 
imaginam deja cum degetele ei mă mângâie. Şi-a scos 
pe rând pantofii de sport, care au căzut pe jos cu o 
neglijenţă ce îmi provoca greaţa la fel ca şi sunetul 
televizorului. Imediat după aceea a sărit din pat, a dat 
drumul la muzică şi a dansat, degetele ei goale de la 
picioare mişcându-se chiar prin faţa mea. 

M-aş fi putut întinde atunci ca s-o prind. 

Dar bluza ei a căzut pe podea, urmată la scurt timp de 
pantaloni. Se comporta de parcă ar fi ştiut că sunt acolo 
şi voia să mă tachineze. 

Şi iat-o, la câţiva centimetri de mine, îmbrăcată doar 
în bustieră şi bikini. 

Mi-am imaginat că sunt bikinii ei verde deschis. Sau 
poate cei cu fluturaşi pe care îi văzusem în sertar 
miercuri. 

Şi-a strecurat laba piciorului într-un papuc şi şi-a vârât 
celălalt picior sub pat, pipăind după cel de-al doilea. 
Simţeam nevoia dureroasă de a o atinge, dar m-am 
abținut din răsputeri! 


Răbdare! Ăsta e răspunsul pentru toate problemele. 

Pe neaşteptate, m-am trezit cu mâna fetei furişându- 
se pe sub pat şi pe moment am crezut că mă caută pe 
mine. 

Bineînţeles că m-am tras într-o parte. Nu venise clipa 
capturii şi tocmai mă pregăteam să împing papucul mai 
aproape de ea când a sunat telefonul. 

Mâna ei a dispărut şi salteaua s-a lăsat iarăşi sub 
greutatea ei. 

În timp ce vorbea cu prietena ei, simţeam că se 
apropie momentul, că nu mai aveam mult de aşteptat. 

Deşi tortura fusese sublimă, era cazul s-o iau cu mine 
acasă. 

M-am deplasat uşurel până la margine şi am ştiut cu 
precizie momentul în care a devenit conştientă de 
prezenţa mea. 

Un moment pe care l-am împărtăşit amândoi - primul 
din şirul ce avea să ne înfrumuseţeze viaţa de atunci 
înainte. 

Fără s-o las să scoată un cuvânt, am prins-o, 
încleştându-mi degetele în jurul gleznei ei. Dacă a tipat, 
nu-mi amintesc. 

Poate că n-a ţipat deloc. 

Sau poate că muzica i-a acoperit strigătul. 

Şi oricum, pentru mine, orice strigăt al ei ar fi fost cel 
mai frumos cântec de pe lume. 

Ar fi fost şi aşa va rămâne pentru vecie... 

Am strâns-o tare în braţe, apăsându-i trupul cu al 
meu. 

Apoi mi-am lipit buzele de gura ei şi aproape că mi- 
am pierdut controlul când i-am simţit pielea şi când 


nările mi s-au umplut cu mirosul ei crud. 

lar teroarea din ochii ei, ce dulce fericire. 

Aş fi vrut să zac aşa peste ea ore de-a rândul, să o 
supun puterii mele, dar substanţa lipicioasă de pe vârful 
degetelor - cea care m-a ajutat să nu-mi las amprentele 
pretutindeni în casă - m-a împiedicat să-i ating obrajii, 
buzele şi ochii aşa cum mi-aş fi dorit. 

Am apelat din nou la răbdare; o să am timp pentru 
toate astea mai târziu. Mai întâi trebuia să scap de 
sarcinile mai anevoioase. 

Am ajuns acasă exact după apusul soarelui. Scurta 
mea călătorie s-a dovedit extrem de incitantă - nu numai 
datorită groazei întipărite pe chipul ei, dar şi a celorlalte 
lucruri. 

Lupta ei ineficientă împotriva legăturilor de la mâini şi 
de la picioare - o luptă tăcută, având în vedere căluşul 
pe care i-l băgasem în gură. Zbaterea ei n-o să mai 
dureze mult. Nu mai mult decât zbaterea mea. 

Curând. 

Curând mi se va supune, aşa cum şi eu m-am supus 
ei. 

Pentru că tremura din toate încheieturile, am învelit-o 
delicat în pătura de pe patul ei şi am sărutat-o pe frunte. 

Apoi am dus-o acasă, unde puteam începe povestea. 

Totul se va petrece ca pe vremuri când eram 
împreună. 

Dar va fi şi diferit. Oh, da! De data asta va fi diferit. 
De data asta voi fi salvat.” 


Capitolul 18 


Casa era scăldată în lumină când Kara şi Steve intrară 
pe alee. 

— Vezi? spuse Steve. E acasă. 

Kara îşi aminti că şi ea aprinsese luminile în toată 
casa pe vremea adolescenţei când rămăsese pentru 
prima dată singură acasă, dar mai ştia şi că asta nu 
însemna mare lucru. 

Luminile nu garantau că este cineva acasă. 

Sări din maşină chiar înainte ca Steve să oprească 
motorul. 

— Lindsay? strigă ea, năpustindu-se prin uşa de la 
garaj ce dădea chiar în bucătărie. 

În living, televizorul bâzâia în gol, iar Kara îl opri 
nervoasă, după care trecu prin fiecare cameră, stingând 
din becuri, deşi de-abia dacă-şi dădea seama ce face. 

— Lindsay? strigă ea din nou când ajunse în capătul 
scărilor. Steve intrase şi el în casă. Se opri în sufragerie 
de unde ridică biletul lăsat de Mark Acton pe masă. 

— Mmmm, arată chiar bine, zise el. Se pare că au fost 
cel puţin douăzeci de persoane astăzi, iar tipul ăsta, 
Acton, crede că până mâine ne va face o ofertă! 

Kara îl ignoră, urcând scările mai departe, dar când se 
apropie de dormitorul fiicei ei şi nu auzi nici un fel de 
muzică venind dintr-acolo, începu să se îngrijoreze în 
legătură cu ceea ce va găsi. 

Ceva nu era în regulă - simţea. Şi presentimentul 
acesta nu o copleşise în maşină când Lindsay nu 
răspunsese la telefon, ci în timpul cinei, dar încercase să- 


şi potolească temerile. La drept vorbind nu avea nici un 
motiv să creadă că Lindsay nu se află acolo unde a zis că 
o să fie - mai întâi la antrenament, apoi la Dawn acasă. 
Ar fi trebuit s-o sune atunci - să se scuze faţă de 
plictisitorii soţi Bennett, să se ducă la toaleta doamnelor 
şi să-şi sune fiica. 

Dar ea îşi ignorase instinctul şi terminase cina. 

lar acum, dacă lui Lindsay i se întâmplase ceva rău, 
Kara ştia că n-avea să şi-o ierte niciodată. 

— Lindsay? strigă ea din nou. Nici un răspuns. 

Cuprinsă de panică, Kara intră în camera fetei, o găsi 
pustie aşa cum intuise, apoi cercetă şi restul etajului - 
dormitorul mare, băile. camera de oaspeţi, până şi biroul 
ce îndeplinea rolul de cameră pentru cusut, pe care 
Lindsay nu-l putea suporta pentru că însemna haine 
recondiţionate, în loc de unele noi. 

Însă nici urmă de fiica ei. 

— Nu e aici, strigă ea în jos spre Steve. O să sun la 
poliţie. 

— La poliţie? repeta soţul ei, apărând din bucătărie cu 
un pahar în mână şi ridicându-şi privirea spre chipul 
întunecat al soţiei lui. De ce? Ce se întâmplă? 

Bărbatul urca treptele în goană. 

— i-am zis doar, rosti ea cu vocea tremurândă, nu e 
aici şi s-a întâmplat ceva rău. 

Urmat îndeaproape de Kara, Steve intră în camera lui 
Lindsay. Pentru el totul arăta perfect normal, dar când se 
întoarse spre soţia lui, o văzu cum îşi roade o unghie, 
lucru pe care-l făcea de regulă atunci când era extrem 
de supărată. 

— lubito, ce ai? întrebă Steve. Probabil că s-a dus la 


Dawn aşa cum ne-a spus... 

— Îţi zic eu, îl întrerupse Kara, ceva nu e în regulă. 

Deschise coşul cu rufe murdare şi scoase nişte 
pantaloni de trening şi un tricou. 

— Uite! Astea le-a purtat la antrenamentul de astăzi. 
Steve ridică din umeri. 

— Şi? A venit acasă, a dat drumul la televizor şi a 
aprins toate luminile din casă. Aaaa, şi uite-i şi mobilul. 

— Atunci unde e? se răsti Kara. Dacă a venit acasă, 
unde e? 

— Sun-o pe Dawn, oftă Steve, dorindu-şi acum s-o fi 
lăsat să facă asta încă din maşină. Acolo trebuie să fie. 

Se întoarseră în bucătărie, unde Kara scoase agenda 
din sertar. Dar chiar în timp ce căuta numărul, inima îi 
spunea că n-o va găsi pe Lindsay la Dawn. 

Nu, ceva se întâmplase. 

Ceva rău. 

Fiecare secundă pierdută înrăutăţea situaţia fiicei ei. 
Kara era furioasă pentru că nu luase în seamă temerile 
fetei legate de venirea acasă după vizionarea publică. 

În timp ce forma numărul lui Dawn, Steve umbla de 
colo-colo prin casă, verificând uşile şi ferestrele, mai mult 
ca s-o liniştească pe Kara decât ca să descopere ceva 
suspect. 

Pentru că totul era în regulă. 

Toate uşile şi ferestrele erau închise. 

Veni din nou la bucătărie, aprinse luminile de pe 
verandă şi se uită afară în curte. 

Nici urmă de Lindsay, dar nici altceva nu-i atrase 
atenţia. Totul arăta perfect normal. 

— Nu e la Dawn, spuse Kara după ce puse receptorul 


în furcă. Phyllis îi povestise că, după spusele lui Dawn, 
Lindsay părea supărată după orele de antrenament şi că 
plecase acasă fiindcă Dawn se dusese la tatăl ei în vizită. 

— De ce să fie supărată? întrebă Steve. 

Îşi ridică paharul, dădu să soarbă din el, dar se 
răzgândi. După ce vor afla exact unde este Lindsay va 
avea tot timpul din lume să bea. 

— Din cauza mutatului, răspunse Kara, ridicând din 
nou receptorul. Şi pentru că trebuia să stea acasă 
singură după vizionarea publică. 

Îşi luă privirea de la Steve când cineva răspunse 
acasă la tatăl lui Dawn. 

— Kara Marshall la telefon. Pot să vorbesc cu Dawn, 
vă rog? Discută câteva momente, închise şi se uită iarăşi 
la soţul ei. 

— A fost aici. Dawn a vorbit cu ea, dar numai un 
minut. Vocea Karei se ascuţi. 

— A venit acasă, dar acum nu mai e! Îţi zic eu, s-a 
întâmplat ceva! 

— Potoleşte-te, o îndemnă Steve. Haide să judecăm 
ca doi oameni normali. 

— Trebuie să sunăm la poliţie, se repezi Kara, 
întinzându-se după telefon. Ceva s-a întâmplat. 

— Nu s-a întâmplat nimic, zise Steve, încercând să o 
împiedice să pună mâna pe receptor. 

Kara se smuci furioasă. 

— Nu pleacă niciodată de acasă fără să ne spună 
unde se duce. Niciodată! Ne lasă un bilet sau un mesaj 
pe telefon... 

Steve clătină din cap. 

— Poate a plecat în grabă - de-aia a şi lăsat 


televizorul şi toate luminile aprinse. Poate că au trecut 
pe aici nişte prietene de-ale ei şi s-a dus cu ele. 

Kara încuviinţă şi inspiră adânc, străduindu-se să 
accepte şi varianta soţului ei. Se ridică în picioare, 
deschise agenda cu adrese şi începu să sune pe la toate 
prietenele lui Lindsay. Steve o urmărea cu privirea, 
simțindu-se neajutorat şi mai preocupat pentru Kara 
decât pentru fiica lui. Deja repeta pentru a doua oară 
predica pe care avea să i-o ţină atunci când va apărea. 

Kara era în stare s-o pedepsească pentru tot restul 
vieţii ei. 

Dar când nici după cel de-al şaselea telefon nu dădură 
de urma ei, Kara izbucni în plâns, iar Steve începea să se 
îngrijoreze. 

— Ştiam eu, rosti Kara cu greutate printre suspinele 
care aproape că o înecau. Am ştiut încă de la restaurant, 
Steve. Am avut o premoniţie. 

Privi de jur împrejur, scuturată de un fior, deşi în 
cameră era cald. 

— Cineva a fost în casă, Steve. Ar fi trebuit s-o 
ascultăm. Cineva a luat-o. 

Vocea ei căpătă o tonalitate ascuţită. 

— Cineva a luat-o! lar eu sunt singura vinovată. Da. 

— Hei, hei, gata, nu te mai ambala. Haide să... 

— Nu! urlă ea, apucându-l de încheieturile mâinilor. 
Tu nu auzi ce zic eu? 

Brusc, trupul Karei deveni rigid şi groaza care o 
copleşise se schimbă în furie. 

— Cineva a luat-o! Cineva a fost aici! Trebuie să 
sunăm la poliţie! 

— N-am de gând să sun la nici o poliţie, insistă Steve, 


încercând pentru ultima oară să o determine să se 
comporte raţional. Ce crezi că vor face? Nici măcar nu e 
dispărută - pur şi simplu nu e acasă. Şi de-abia e zece 
jumate. 

— Atunci îi sun eu, zise ea, ignorându-i cuvintele şi 
săltând receptorul din furcă. 

Însă mâinile îi tremurau atât de tare, încât nu era prea 
sigură că va putea forma numărul, iar ochii împăienjeniţi 
din cauza şiroaielor de lacrimi o împiedicau să citească 
numerele de pe taste. 

Steve încerca să-i ia telefonul din mână, spunându-i 
că o să sune el, dar Kara refuză să se dea bătută aşa de 
Uşor. 

— Nu, se opuse ea. Tu nu crezi că s-a întâmplat ceva 
rău, aşa că n-o să fii în stare să-i faci să înţeleagă. 

Îşi şterse lacrimile cu mâneca de la bluză, se 
concentră şi formă 911. 


Sergentul Andrew Grant stătea pe canapeaua familiei 
Marshall cu un blocnotes pe genunchi. Partenerul său, 
mai tânăr, dar mai solid decât Grant, se aşezase lângă el. 
Kara nu era prea sigură dacă din pricina atitudinii lor de 
„fapte, doamnă, nu vorbe” sau din cauza uniformelor 
albastre, a cătuşelor şi a pistoalelor, prezenţa lor îi 
sugera mai degrabă un pericol iminent, decât o senzaţie 
de confort. Nici măcar sfertul de oră de căutare prin casă 
şi prin curte nu reuşi s-o mai liniştească. 

Apoi, timp de alte cincisprezece minute, Steve - care- 
şi pusese la bătaie tot talentul de avocat încă din clipa în 
care ofiţerii sosiseră - îl obliga practic pe Grant să 
citească însemnările cu voce tare, de parcă i-ar fi fost 


teamă că nu cumva polițistul, lăsat de capul lui, să 
întocmească un raport ce ar fi făcut-o pe Lindsay să 
arate ca o criminală. Acum, Steve stătea pe braţul 
fotoliului în care se aşezase Kara, înconjurându-şi cu o 
mână soţia şi ţinându-i strâns degetele cu cealaltă. 
Femeia frământase în asemenea hal o batistă, încât o 
făcuse franjuri. Avea nervii întinşi la maximum şi puţin 
mai lipsea să nu scoată un strigăt isteric din cauza 
zgomotului metalic scos de radio-emiţătoarele poliţiştilor. 

Părând să nu bage de seamă starea de spirit a Karei, 
sergentul Grant aruncă o privire peste însemnări, după 
care îşi îndreptă din nou atenţia spre ea. 

— Lindsay are prieten? 

— Nu, răspunse Steve înainte ca soţia lui să scoată 
vreun cuvânt. Grant îşi arcui sceptic sprâncenele. 

— Adică fata e majoretă şi nu se întâlneşte cu nimeni? 
Kara scutură din cap. 

— E posibil să se întâlnească cu cineva fără ca 
dumneavoastră să ştiţi? insistă Grant. 

— Nu, se răsti Steve cu suficientă tărie pentru ca 
partenerul lui Grant - al cărui nume Kara nu şi-l amintea 
- să tresară. Lindsay nu este genul de fată care are 
secrete faţă de părinţii ei. 

Apoi, de parcă ar fi vrut să dea şi mai multă greutate 
cuvintelor sale, adăugă: 

— Nu este genul care se vede nevoită să facă aşa 
ceva. 

— Poate s-a certat cu vreun fost prieten? continuă 
Grant, aparent fără să fie deranjat de cuvintele lui Steve. 
Poate a fost părăsită recent sau ea a rupt legătura cu 
cineva? 


Kara scutură din cap, dar chiar în clipa în care nega 
sugestia implicită din întrebarea ofițerului, îşi dădu 
seama că nu ştie precis. Lindsay nu vorbea niciodată 
despre băieţi; era posibil ca fiica ei să aibă un prieten 
sau un fost prieten de care ea să nu fi aflat? 

— Petrece mult timp pe internet? Pe chat? 

Femeia ridică neajutorată din umeri, dându-şi seama 
că habar n-avea dacă Lindsay foloseşte chatul pe 
internet ca să comunice şi cu altcineva în afară de 
prietena ei, Dawn D'Angelo, cu care părea să schimbe 
mai mereu mesaje. 

— Nu ştiu, recunoscu ea într-un final. Petrece destul 
de mult timp la calculator, dar ia numai note de zece, 
aşa că întotdeauna am presupus că e vorba de temele ei 
de la şcoală. 

— Numai zece? repetă sergentul Grant. Un semn bun 
- înseamnă că nu prea are legătură cu drogurile. 

În timp ce Grant îşi nota ceva în agendă, nervozitatea 
Karei se preschimbă în indignare. 

— Droguri? începu ea. Lindsay n-ar face niciodată... 
Înainte să termine, Steve îi strânse umărul uşurel şi ea 
tăcu. 

— În ultima vreme a avut motive de supărare? 

Grant se uita nerăbdător spre Kara, de parcă ar fi fost 
convins că femeia îi va oferi cel puţin trei sau patru 
lucruri pe care să şi le noteze şi, cu toate că împotrivirea 
fiicei ei cu privire la mutatul în centru îi veni imediat în 
minte, Kara nu era pregătită să-i împărtăşească acest 
aspect. În schimb, frustrarea şi agitația crescură în 
intensitate şi, îndepărtând mâna soţului de pe umărul ei, 
se aplecă în faţă şi-l privi pe poliţist drept în ochi. 


— Ascultaţi-mă, rosti ea cu o voce joasă şi perfect 
controlată, îmi cunosc fiica. Este o elevă conştiincioasă, 
are o mulţime de prieteni şi nici un duşman, iar în viaţa 
ei nu există nici un secret care să implice droguri sau mai 
ştiu eu ce alte prostii. Ea discută cu noi, ne povesteşte 
tot. Aş şti dacă şi-ar face de cap pe ascuns, dar nu, n-a 
făcut şi nu ar face una ca asta! Miercurea trecută a 
crezut că cineva i-a umblat prin cameră. Nu doar aşa 
cum se comportă oamenii de obicei la o vizionare 
publică, dimpotrivă, i s-a părut că cineva i-a scotocit 
printre lucruri. lar astăzi a dispărut de acasă. N-am 
crezut-o atunci, dar acum o cred şi vă asigur că cineva a 
fost în casă şi a răpit-o. 

Pe măsură ce valul de emoţii o copleşea, vocea 
începu să-i tremure, dar se îmbărbătă şi continuă: 

— Cineva a luat-o, spuse ea, rostind cu grijă cuvintele, 
pentru a nu da voie isteriei să explodeze. Şi cu cât ne 
pierdem vremea mai mult aici, cel care... 

Glasul i se frânse şi nu se simţi în stare să vorbească 
despre ceea ce i s-ar putea întâmpla lui Lindsay. ÎI privi 
pe Steve, apoi trase aer în piept. 

— Trebuie să terminăm cu vorbitul şi să pornim în 
căutarea ei! Polițistul îi oferi Karei un zâmbet ce se voia 
liniştitor, dar pe care ea îl interpretă ca batjocoritor. 

— Am ascultat cu atenţie tot ce mi-aţi relatat, îi spuse 
el pe un ton ce dovedea exact contrariul. Înţeleg exact 
ceea ce simţiţi. 

Se întoarse spre Steve: 

— Dar mă văd nevoit să vă întreb încă o dată: În 
ultima vreme a avut motive de supărare? 

Cu toate că soţia sa îl privea cu ochi arzători, 


îndemnându-l să nu răspundă, Steve dădu aprobator din 
cap. 

— Ne mutăm în centru, spuse el. Acolo am fost toată 
ziua, în căutarea unui apartament. lar ea s-a dus la 
antrenament. 

Grant îşi ridică sprâncenele ca şi cum, în sfârşit, totul 
devenise limpede. 

— lar fata e în ultimul an de liceu, spuse el şi, când 
Steve încuviinţă, se aplecă înainte. Cred că tocmai am 
descifrat misterul. Aveţi o fată de şaptesprezece ani care 
vrea să termine liceul alături de colegii ei. Ceea ce 
înseamnă că e destul de necăjită acum. Şi când copiii de 
vârsta asta se supără, fac tot felul de lucruri prosteşti. 
Unii apelează la droguri, de exemplu, dar, sincer să fiu, 
fiica dumneavoastră nu pare să intre în această 
categorie. 

Când începu să înşire toate posibilităţile cu privire la 
locurile în care s-ar putea găsi Lindsay, Kara întrezări 
cum avea să decurgă totul de aici înainte. 

Polițistul nu va întreprinde nimic. 

Nimic. 

Chiar nimic! 

Când furia ei crescu într-atât, încât se pregătea să-i 
ceară să treacă la subiect, bărbatul se conformă, de 
parcă ar fi auzit-o. 

— ... De aceea nici nu-i considerăm dispăruţi timp de 
douăzeci şi patru de ore, spuse el. De cele mai multe ori 
nu se întâmplă nimic rău - pur şi simplu, pleacă şi ei o 
vreme de acasă. 

— Nu şi Lindsay, izbucni Kara pe un ton aspru. Ne-ar fi 
lăsat un bilet şi şi-ar fi luat cu ea telefonul mobil. 


— Nu neapărat, o contrazise sergentul Grant. Nu şi 
dacă ea credea că, astfel, vă pedepseşte. E singura 
putere pe care o au - să-şi supere părinţii cât pot ei de 
tare. 

Îşi privi ceasul. 

— Nici măcar nu e miezul nopţii şi există toate şansele 
ca fata să se întoarcă într-o oră sau două, dar trebuie să 
vă previn că nu m-ar mira dacă nu primiţi veşti de la ea 
până mâine. 

Când Kara deschise gura să obiecteze, Grant se grăbi 
să continue: 

— Uitaţi ce zic eu... vă sun de dimineaţă. 

Îi dădu lui Steve o carte de vizită, apoi adăugă: 

— Dacă apare, daţi-mi un telefon la acest număr, 
indiferent de oră. 

— Asta-i tot? rosti Kara, holbându-se la ofiţer. Fiica 
mea a fost răpită şi tot ceea ce faceţi este să aruncaţi o 
privire prin casă, apoi să ne puneţi întrebări timp de o 
jumătate de oră? 

Cu toate că partenerul său avu decenţa să roşească la 
auzul cuvintelor Karei - probabil pentru că se simţea 
stânjenit -, sergentul Grant se mulţumi să tragă aer în 
piept. 

— Mi-e teamă că pentru moment nu mai putem face 
altceva, doamnă Marshall replică el. Având în vedere că 
nu sunt urme de intrare forţată sau de vreo luptă - ori alt 
semn care să ne sugereze că a fost luată împotriva 
voinţei ei -, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm 
scurgerea celor douăzeci şi patru de ore. Şi, credeţi-mă, 
şansele ca ea să vină acasă sau să vă sune sunt foarte 
mari. 


Pentru că femeia intenţiona să se opună din nou, 
ridică mâna, ca şi cum ar fi vrut s-o avertizeze că n-are 
de gând să mai asculte şi alte predici. 

— Ştiu perfect ce anume citiţi prin ziare şi ce vedeţi la 
televizor despre nenumăraţii perverşi care circulă pe 
străzi nestingheriţi, dar vă asigur că dracul nu-i chiar atât 
de negru cum crede lumea. Dacă ar fi să plecăm în 
căutarea fiecărui copil care dispare de acasă o zi sau 
două, n-am mai avea timp de altceva. 

— Dar ea ne-a spus... Începu Kara, însă Grant n-o lăsă 
să termine. 

— Ştiu. A avut loc o vizionare publică şi a crezut că 
cineva i-a umblat prin lucruri. 

— Da, şi astăzi am avut din nou o vizionare, insistă 
Kara. Şi acesta este şi motivul pentru care nu înţeleg de 
ce v-ar interesa găsirea unor urme de intrare prin 
efracţie. Oricine ar fi putut să pătrundă în casă şi să se 
ascundă, aşteptând ca Lindsay să vină acasă! 

Grant şi partenerul său schimbară o privire, apoi 
bărbatul mai în vârstă se încruntă şi-şi redeschise 
agenda. 

— Bănuiesc că n-ar strica să discutăm şi cu agentul, 
spuse el. Aveţi telefonul lui de acasă? 

Când cei doi ofiţeri părăsiră reşedinţa familiei Marshall 
două minute mai târziu, Kara se întrebă dacă intenționau 
într-adevăr să stea de vorbă cu Mark Acton sau doar îşi 
notaseră numărul de formă. Înclină mai degrabă spre 
ultima variantă. 

Şi îi venea să-şi muşte mâinile de ciudă. 


Capitolul 19 


Durere. 

O durere îngrozitoare îi zvâcnea în cap cu forţa unui 
baros. 

O durere atât de copleşitoare, încât nu mai simţea 
nimic altceva pe măsură ce se trezea din leşin. 

Încerca să fugă din calea ei, să se cufunde din nou în 
întunericul binecuvântat al subconştientului, dar durerea 
nu-şi slăbi strânsoarea. 

Imediat, amintirile îşi făcură apariţia. 

Amintirile în care era prezent el. Din păcate, chipul lui 
rămânea înceţoşat. 

Doar impresiile  stăruiau cu putere. Mâinile 
înlănţuindu-i gleznele. 

Trupul lui peste ea, furişându-se ca un şobolan din 
ascunzătoarea lui, zdrobind-o cu greutatea lui de podea, 
strivind-o fără milă. 

Apoi îi acoperise faţa cu ceva şi răsuflarea i se tăiase. 
Încercase să se zbată, dar zadarnic, şi tocmai când 
credea că o să vomite... 

Nimic. 

Deschise gura să urle, să-şi strige durerea ce-i pulsa 
în cap, dar, înainte ca sunetele să-i iasă din gât, se opri. 

„Taci, îşi porunci ea. Stai nemişcată, nu face zgomot 
şi poate va dispărea. Poate bubuiturile vor înceta.” 

„Poate e doar un alt coşmar.” 

Lindsay se chinui să inspire adânc, însă inima îi bătea 
din ce în ce mai tare şi mai repede, durerea se 
intensifica, iar fata îşi dădu seama că nu visează. 


Geamătul ei răsună grav şi cu ecou. 

Unde se afla? 

Panica o birui din nou şi dădu să se mişte, dar nu 
reuşi. Era ca atunci când visase că avea picioarele 
îngropate în noroi şi tot încerca să scape, însă fără sorţi 
de izbândă. Numai că acum lucrurile stăteau şi mai rău. 

Încheieturile îi fuseseră legate atât de strâns de 
braţele unui scaun tare de lemn, încât nu se putea mişca 
deloc, iar mâinile îi amorţiseră. Gleznele erau şi ele 
prinse de picioarele din faţă ale scaunului şi un obiect 
ciudat aşezat în dreptul cefei îi ţinea capul imobil - chiar 
şi cel mai mic gest îi dădea senzaţia că o lamă îi va 
sfâşia gâtul. 

Exact când valul de panică ameninţa să o sufoce, 
Lindsay conştientiza cu o limpezime uluitoare că dacă 
începe să se zbată, va muri fără îndoială cu grumazul 
sfârtecat de tăişul pe care-l simţea lângă laringe. 
Străduindu-se să-şi domolească spaima şi forţându-şi 
voinţa la maxim, trase de legăturile de la mâini. 

Tresări când încheietura mâinii drepte, cea pe care şi- 
o scrântise la antrenament, fu străbătută de un fulger 
dureros. 

Fiorul îi ajunse până în creier şi, pe neaşteptate, un 
nou şir de amintiri îi veniră în minte. 

„Se ascunsese tot timpul sub patul ei!” 

I se făcu greață când îşi aduse aminte cum se 
dezbrăcase de pantaloni şi de tricou. 

Se ascunsese sub pat şi o urmărise în permanenţă. O 
privise şi ascultase tot ce vorbise cu Dawn. Ascultase şi 
aşteptase până când... 

Inspiră adânc, luptându-se cu frica ce dădea semne că 


o va copleşi din nou. 

Unde o închisese? Aerul mirosea a mucegai şi a 
umezeală. Ca în pivniţa lui Dawn. 

De fiecare dată când inspira, mintea i se mai limpezea 
puţin. Îi acoperise faţa cu ceva şi nările i se umpluseră cu 
un miros care îi provocase greaţa. 

Se luptase - se luptase din răsputeri - dar el era greu, 
iar pe ea o durea încheietura şi... 

Bărbatul îi spusese ceva - îi şoptise ceva. 

„Angel!” O strigase Angel. 

Apoi, nimic, întuneric. Tăcere. Leşin profund. 

Acum, era în continuare înconjurată de beznă şi de 
linişte. Doar că nu mai zăcea inconştientă. Era vie, trează 
şi, indiferent de ceea ce se întâmplase, putea să jure că 
nu e vorba de un vis. Se apucă să-şi controleze fiecare 
părticică a trupului. Nu părea să aibă fracturi şi nici nu 
sângera. 

Elimină astfel posibilitatea rănirii. 

Era doar legată de un scaun şi în gură îi persista un 
gust oribil. 

Încerca să-şi pună ordine în gânduri şi să se 
liniştească, zicându-şi că totul va fi bine. Dispunea atât 
de inteligenţă, cât şi de energie, prin urmare avea să 
găsească ea o cale să iasă din situaţia asta. 

Va evada. 

Simpla idee a găsirii unei soluţii de eliberare o mai 
calmă şi pulsul i se mai domoli. lar când agonia din capul 
ei începu să se risipească, îşi îndreptă atenţia spre 
lucrurile din jur. 

Se găsea într-o cameră unde domnea întunericul, 
frigul şi umezeala. 


Încheieturile îi fuseseră legate de scaun cu ceva. 

Dar nu cu frânghie. 

Cu bandă adezivă? 

Da, asta trebuia să fie - benzi adezive late. Şi ceva îi 
apăsa gâtul, ţinându-i capul drept. Îşi linse buzele, într-o 
încercare disperată de a scăpa de gustul oribil din gură. 

Apoi, din beznă, răzbătu un scâncet. Încremeni. Ce 
putea fi? Un câine? 

Sunetul se auzi din nou şi Lindsay se încredinţă că nu 
era un câine. Ce şanse avea să mai existe o făptură 
omenească în încăpere? Îşi dori atunci să strige după 
ajutor către persoana nevăzută. Dar dacă avea să 
descopere că era chiar el? Sunetul se insinua iarăşi, 
numai că acum căpătase consistenţa unui cuvânt. 

Îşi ciuli urechile şi răbdarea îi fu răsplătită: 

— A... ajutor... 

Vocea se stinse imediat şi o tulburare adâncă puse 
stăpânire pe Lindsay. Nu era singură! 

În cameră se mai afla cineva! 

Cineva care ar putea s-o ajute? Fără să mai stea pe 
gânduri i se adresă celuilalt sau celeilalte: 

— E cineva aici? şopti Lindsay. 

Însă glasul îi semănă mai degrabă cu o gâjâială şi de- 
abia dacă desluşi ea însăşi cuvintele pe care le rostise. 

Pentru moment se aşternu o tăcere apăsătoare, ce 
părea să nu se mai termine niciodată, după care auzi un 
alt sunet. 

— Shhh... spuse vocea tremurătoare. Shhh... Şi iarăşi 
tăcere. 

Când Lindsay tocmai se întrebă dacă nu cumva auzul 
o înşelase, vocea sfâşie întunericul. 


O voce fragilă, abia perceptibilă. Vocea unei fete. 

— Shannon... 

Liniştea şi întunericul se adânciră parcă şi mai mult 
după aceea. 


Capitolul 20 


— Dar asta e o nebunie! explodă Kara. Noi stăm aici, 
neputincioşi, şi aşteptăm cu braţele încrucişate! Ce 
aşteptăm? Nimic. Ca nişte proşti! 

— Kara... 

Steve o privi cu ochi înroşiţi de oboseală din şezlongul 
său. Istovit, îşi frecă bărbia nerasă. 

— E şapte ceasul, spuse ea. Soarele a răsărit de mai 
bine de o oră şi eu n-am de gând să mai aştept! Sun din 
nou la poliţie - trebuie să facă ceva! 

— Draga mea, dar n-au trecut încă douăzeci şi patru 
de ore... Începu iar Steve, însă Kara îl întrerupse. 

— Eu trebuie să fac ceva. Nu pot să rămân aici şi să 
aştept să zbârnâie telefonul. Am sunat în toate părţile 
posibile şi imposibile şi Lindsay nu e cu nimeni din cei pe 
care-i cunoaştem şi nici n-a ajuns la spital - nu în Long 
Island cel puţin - şi nu concep să stau cu mâinile în sân 
până când cineva dă un ordin sau ne anunţă că s-a 
descoperit un cadavru... 

Transpunerea acestui gând în cuvinte o lovi ca un 
pumn în piept, şi Kara se trase înapoi. O secundă mai 
târziu se ridică de pe canapea şi porni să măsoare cu 
paşi mari încăperea. 

Şi să-şi roadă şi ultima unghie intactă pe care o mai 
avea. 

— lubito, fă nişte cafea, o rugă Steve, căutând ceva - 
orice - care să-i distragă atenţia. 

Nu trebui să-i ceară de două ori. 

— Cafea, rosti ea cu o voce aproape isterică. Bine, o 


să fac şi cafea. Şi voi aştepta. Voi aştepta până la opt. 
Dar la opt îl sun pe sergentul Grant. 

Prea epuizat ca să se angajeze într-o discuţie 
contradictorie şi la fel de înspăimântat ca şi soţia sa, 
Steve încuviinţă din cap. 

Kara puse în funcţiune cafetiera, apoi se întoarse şi se 
aşeză într-o rână pe canapea. 

— Îmi vine să mă duc să-i spăl rufele murdare. Vreau 
să-i schimb aşternuturile şi să-i fac curat în cameră şi... 
şi... 

Glasul i se subție şi, în cele din urmă, tăcu. 

— Mi-e atât de frică, şopti ea într-un final. Dar dacă... 
Începu femeia din nou, izbucnind în hohote de plâns. 

— $şşşş, o linişti Steve, ridicându-se din scaunul său 
şi apropiindu-se de ea. 

O îmbrăţişă, strângând-o tare la piept şi câteva 
momente mai târziu avu senzaţia că tensiunea din trupul 
ei începe să se topească. 

Kara îşi şterse lacrimile de pe obraji, se desprinse din 
braţele lui şi plecă la bucătărie. Se întoarse cu două ceşti 
de cafea. 

— La ora opt o să sun la poliţie şi la ziare, hotărî ea. 
Apoi o să fac fluturaşi şi o să-i împrăştii peste tot. Cineva 
tot trebuie să fi observat ceva! 

— Kara... vru Steve să o tempereze, dar soţia lui 
clătină din cap, ignorându-i protestul. 

— Ce-ai vrea să fac, Steve? întrebă ea. Să stau aşa ca 
o idioată în timp ce nimeni nu întreprinde nimic? 

— Poliţia... 

— Nu-mi mai aminti de sergentul Grant, i-o reteză 
aspru femeia. El crede că a fugit de acasă, ţi-aminteşti? 


Puțin îi pasă. 

În sufletul ei se dădea o bătălie între panică şi furie, 
câştigată iute de prima. 

— Oh, Doamne, suspina ea, prăbuşindu-se pe 
canapea. 

La fel de repede însă, Kara îşi reveni. Inspiră adânc, îşi 
adună puterile şi se ridică în picioare. 

— Trebuie să fac ceva. 

Luă ceaşca de cafea şi se îndreptă spre scări, iar 
Steve rămase singur în living. 

Se aşternuse liniştea, iar oboseala acumulată de-a 
lungul nopţii nedormite îl dobori pe Steve şi, în ciuda 
grijilor pe care şi le făcea pentru Lindsay, ochii i se 
închiseră aproape fără voia lui. 

Şi atunci Kara urlă. 

Steve sări în picioare şi, preţ de o secundă 
îngrozitoare, îşi închipui că soţia sa a găsit-o pe fiica lor. 
Şi că aceasta era moartă. Apoi Kara strigă din nou. 

— A dispărut, Steve! 

— Ce? întrebă el, urcând câte două trepte odată. Când 
ajunse în capul scărilor, Kara îl aştepta cu o expresie 
îngrozită şi un papuc pe care-l ţinea strâns în mâna 
dreaptă - unul din papucii lui Lindsay. 

— Păturica ei a dispărut! continua Kara. Cea pe care o 
ţine întotdeauna la marginea patului. Şi nici nu-i găsesc 
celălalt papuc. 

Îl privi cu ochi întunecaţi şi plini de spaimă. 

— Unde e celălalt papuc, Steve? 

Bărbatul îşi trecu mâinile prin păr şi îşi masă scalpul. 

— Te-ai uitat în dulap? Sub pat? Din privirea ei 
înţelese că o făcuse. 


— Sun la poliţie din nou, adăugă ea pe un ton ce nu 
admitea replică. Chiar acum. 

Steve încuviinţă şi o urmă în bucătărie, simțindu-se 
complet neajutorat. Toată noaptea se chinuise s-o 
convingă pe Kara că poliţia are dreptate, că Lindsay 
fugise de acasă şi că se va întoarce după ce-i va trece 
supărarea. 

Şi nici măcar o singură dată nu-şi făcuse timp să urce 
la etaj şi să cerceteze chiar el camera - aşa cum tocmai 
făcuse soţia lui. 

lar acum, văzând papucul acela tocit şi trist din mâna 
Karei, îl cuprinse o groază teribilă. 

Putea să fie deja prea târziu... 

Mark Acton şi sergentul Grant sosiră aproape în 
acelaşi timp. Steve le pregăti câte o ceaşcă de cafea, iar 
Kara făcu prezentările, după care îi povesti lui Grant cum 
îşi petrecuse toată noaptea sunând la toţi prietenii lui 
Lindsay - şi la toţi prietenii lor - la fiecare spital şi secţie 
de poliţie din Long Island. Îi relată totodată şi cum 
descoperise papucul şi pătura lipsă. Dar chiar când 
vorbea, femeia observă în ochii sergentului Grant că 
acesta nu prea dădea crezare variantei ei. 

Mark Acton, aparent uluit de spusele Karei, îi î 
poliţistului agenda sa în care semnaseră oaspeţii. 

— Şi ziceţi că fata dumneavoastră a dispărut? tot 
repeta el întruna de parcă nu pricepea şi pace cum de 
este posibil aşa ceva. 

— Tehnic vorbind, fata încă nu e dată dispărută, 
interveni Grant, având în vedere că n-au trecut încă 
douăzeci şi patru de ore de când... 

Şovăi o clipă şi observând privirea rece şi mânioasă a 


nmână 


Karei se hotărî s-o lase mai moale. 

— Aaaa... de când nu se mai ştie de ea, continuă el, 
citind numele din agendă. 

După câteva secunde, îşi îndreptă atenţia spre Acton. 

— A semnat toată lumea? Agentul ridică din umeri. 

— A fost aglomerat... am discutat în permanenţă cu 
oamenii. Sunt convins că au semnat toţi, dar... Îşi întinse 
mâinile neajutorat. 

— Întotdeauna îi rog să facă asta, dar nu poţi fi 
niciodată sigur sută la sută. 

— l-ai văzut pe toţi plecând? întrebă Grant mai mult 
de dragul Karei Marshall, decât pentru că ar fi crezut în 
ideea exprimată de ea cu o seară în urmă şi subliniată 
din nou în dimineaţa aceasta. 

Mark îşi recuperă agenda de la poliţist şi privi spre 
lista cu nume. Palmele îi transpiraseră şi tremura din 
toate încheieturile. Putea să jure că sergentul va băga de 
seamă nervozitatea lui. 

Kara Marshall observă la rândul ei agitația agentului şi 
se uita fix în ochii lui Grant, îndemnându-l să vadă ceea 
ce vedea şi ea. Bărbatul însă nu dădu nici un semn că 
era conştient de starea de spirit a lui Mark Acton. 

— Rick Mancuso a venit la ambele vizionări, răspunse 
într-un târziu Acton. E agent la Century 21. Îmi aduc 
aminte când a sosit ieri, dar nu mai ştiu când a plecat. 

Arătă cu degetul spre capătul listei. Kara îl ţintui cu 
privirea pe Acton. 

— Aţi remarcat pe cineva... 

Ezită, căutând cuvântul potrivit, apoi se hotărî asupra 
primului lucru care îi trecu prin minte: 

— ... ciudat? 


— Ciudat? repeta el, întrebarea luându-l absolut pe 
nepregătite. Sergentul Grant luă agenda înapoi şi, spre 
uşurarea femeii, prinse ideea din zbor. 

— Cineva mai dubios? Nervos? 

— E un eveniment public, spuse Acton, oarecum 
nedumerit. Vin tot felul de oameni ciudati. 

Se opri, reflectând. 

— Dar nimeni care să iasă în evidenţă. 

— Şi ce ai făcut după aceea? întrebă Grant. 

— După aceea? Adică după vizionare? Grant 
încuviinţă din cap. 

— M-am dus la Fishburn's, aşa cum fac întotdeauna. 
Am băut două beri, am mâncat ceva, am plecat acasă şi 
m-am uitat la televizor. 

Grant îl privi pe agent cercetător pentru o clipă, apoi 
păru că ia o hotărâre. 

— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, zise el. Dacă o 
să mai am întrebări, ţinem legătura. 

Mark Acton ţâşni de pe canapea şi aproape că se 
năpusti spre uşă. 

— Trebuie să mai urmăresc nişte piste, doamnă 
Marshall, rosti Grant, ridicându-se în picioare când uşa se 
închise în spatele agentului imobiliar. 

— lar eu am chemat deja un reporter de la Santinel- 
Gazette. Va sosi pe la zece, răspunse Kara, privindu-l fix 
şi, într-un fel, provocându-l să-i ceară să nu discute cu 
presa. 

Însă bărbatul se mulţumi să clatine din cap aprobator 
şi atunci Kara îi vâri în mână o mică fotografie ce încăpea 
în portofel, de-a fiicei ei. 

— Este singurul nostru copil, adăugă ea. Vă rog... 


trebuie s-o găsiţi. Vă implor. 

— O să vină acasă, o asigură Grant, dar în ochii lui nu 
se mai citea aceeaşi convingere de noaptea trecută. 

— Măcar de-am afla cine a luat-o, spuse Kara. 

Grant o privi compătimitor, măsurând-o din cap până 
în picioare, după care răspunse: 

— Tinem legătura. 

Îi strânse mâna lui Steve, care îi deschise uşa şi după 
ce aceasta se închise la loc, casa se cufundă din nou în 
linişte. Prea multă tăcere, prea mult pustiu. 

— Nu, rosti Kara încet. Eu voi fi cea care va ţine 
legătura. 


Capitolul 21 


Totul se schimbase şi, deşi Claire Shields Sollinger ştia 
cu precizie de ce anume şi când intervenise această 
transformare, nu se putea încă obişnui cu ea. Până 
înaintea ultimului Crăciun, se  simţise întotdeauna 
invadată de pace şi linişte în timp ce aştepta ca marile 
porţi de fier ale moşiei să se deschidă larg. Astăzi însă, 
degetele ei loveau nervos volanul Range Roverului său în 
timp ce porţile se trăgeau înapoi. Se mai uită puţin peste 
ziarul aşezat pe locul din dreapta şi se opri brusc când 
zări chipul lui Lindsay Marshall. 

Scrâşnitul pietrişului de pe aleea lungă de vreo 400 de 
metri nu-i oferi deloc confortul dorit şi când se apropie de 
imensa vilă în stil Tudor construită de străbunicul ei, titlul 
unei cărţi pe care nu o mai citise de pe vremea liceului îi 
răsări brusc în minte. 

Bleak House!. 

Asta devenise Cragmont. Aerul de melancolie ce 
plutea în jurul clădirii nu putea fi risipit nici măcar de 
dimineaţa strălucitoare de primăvară sau de adierea 
proaspătă ce bătea dinspre Long Island. Era ca şi cum 
casa ştia că pentru prima dată este locuită doar de o 
singură persoană. 

O persoană foarte nefericită. 

Parcă maşina în faţa intrării principale, cobori, îşi 
îndreptă fusta de la costum şi-şi luă ziarul la subraţ. 
Imediat uşa grea se deschise şi pe verandă apăru o 
siluetă. Timp de o secundă, Claire fu străbătută de o 


1 Casa umbrelor, roman al autorului englez Charles Dickens (n. tr.). 


speranţă vie, dar apoi, dându-şi seama că cel pe care-l 
vede nu este fratele ei, optimismul ei păli. 

— Cum se mai simte astăzi? întrebă femeia, cu toate 
că expresia mohorâtă de pe chipul lui Neville Cavanaugh 
răspunsese deja întrebării sale chiar înainte de a o rosti. 

Neville, care nu era oricum prea vorbăreţ de felul său, 
clătină din cap ursuz. 

— Îşi petrece tot timpul în bibliotecă, cu draperiile 
lăsate. Şi doarme acolo. Eu mă străduiesc, dar... 

Vocea servitorului se stinse şi bărbatul îşi desfăcu 
braţele în semn de neputinţă. 

Claire oftă din toţi rărunchii în timp ce-l privea pe 
majordomul fratelui său, îmbrăcat impecabil ca 
întotdeauna. Chipul său  lunguieţ reflecta durerea 
resimţită de fiecare membru al familiei, dar Claire se 
întrebă, la fel cum o făcea mai mereu, dacă Neville 
împărtăşea cu adevărat durerea provocată de pierderea 
lui Patrick sau pur şi simplu îşi juca perfect rolul de 
servitor devotat. Chiar şi după atâţia ani de când îl 
cunoştea, femeia nu reuşea să-l simpatizeze sincer. Cu 
toate acestea, tatăl ei şi Patrick avuseseră încredere 
totală în el, aşa că se văzu nevoită să-şi mascheze cu 
grijă antipatia. 

— Îţi mulţumesc, Neville. Nu ştiu ce s-ar face fără tine. 
Cum îi mai merge cu piciorul? 

— S-a vindecat complet, răspunse bărbatul. Până şi 
cicatricele încep să se mai atenueze, dar el insistă să-l 
ungem cu pomadă în fiecare noapte. Parcă ar vrea 
dinadins să-şi amintească de răni. 

— De mâncat, mănâncă? 

— Aseară a gustat puţină supă. Claire inspiră adânc. 


— Ei bine, astăzi o să se hrănească aşa cum trebuie. 
Ne aduci nişte cafea, te rog? 

Se apropie cu paşi mari de uşile duble, masive, ale 
bibliotecii şi Ciocăni într-un mod care ei i se păru destul 
de autoritar, apoi apăsă clanţa. Uşa era închisă. 

— Patrick? Patrick, sunt eu, Claire. Deschide uşa. 

În cele din urmă, surprinse nişte zgomote ce 
răzbăteau din cameră. Se auzi un declic şi uşa se 
întredeschise. De dincolo de ea, o privea faţa palidă şi 
nerasă a fratelui ei. 

Claire împinse uşa şi intră în biblioteca întunecată, 
clătinând din cap, nemulțumită de ceea ce vedea. Nimic 
- absolut nimic - nu se îmbunătăţise de când trecuse 
ultima dată pe la el. Se duse la ferestre şi trase draperiile 
grele din catifea pentru a lăsa lumina strălucitoare a 
dimineţii să umple încăperea. Patrick îşi miji ochii, dar nu 
exprima nici o obiecţie împotriva razelor de soare. 

— Neville mi-a zis că dormi aici, îl apostrofă ea, 
strâmbând din nas simțind izul uşor acru ce stăruia 
înăuntru. Miroase îngrozitor. 

Patrick se mărgini să ridice din umeri şi Claire, 
văzându-l în lumina crudă, deveni conştientă de cât de 
mult se schimbase fratele ei. Nu mai rămăsese decât o 
biată umbră din bărbatul care, în urmă cu doar câteva 
luni, chiar dacă împlinise deja patruzeci de ani, obişnuia 
să joace în forţă câte o partidă de rugby cu prietenii săi. 
Acum însă, părul lui subţiat şi fragil căpătase o culoare la 
fel de ternă ca şi starea lui de spirit. Părea că nu se mai 
bărbierise de zile întregi, iar pantalonii săi de trening şi 
tricoul polo trebuiau trimise la spălat cât mai urgent. 

— Nu mai pot să dorm în dormitor, răspunse în cele 


din urmă bărbatul. 

Se trânti, afundându-se într-unul din fotoliile de piele 
ce erau rânduite lângă masa de şah frumos ornată. 

— O caut pe Renee noaptea şi... Tăcu brusc. 

Claire se îmbărbătă şi respinse vârtejul de durere ce îi 
cuprinsese sufletul. Renee îi fusese ca o soră, iar 
nepoatele ei... Se scutură repede şi deschise uşile 
glisante, dând voie aerului proaspăt şi răcoros să 
pătrundă în cameră. Imediat, Neville sosi cu o tavă. 
Claire îi turna fratelui ei o cană de cafea pe care o îndulci 
cu suficient zahăr şi lapte ca să-l mai energizeze puţin. 

După ce sorbi o înghiţitură, Patrick îşi aruncă privirea 
spre căsuţa de lemn construită la marginea peluzei ce se 
întindea în jos spre Sound. 

— Într-o zi ca asta le-aş fi dus pe fete cu barca la 
plimbare, rosti el cu ochii plini de lacrimi. 

Claire se mişca agitată de colo-colo, împăturind 
aşternuturile şi aşezându-le pe masa de la uşă. Deasupra 
mormanului puse pernele şi hotărî că de aici înainte 
Patrick nu va mai dormi în bibliotecă. 

Imediat observă că fotografiile de familie fuseseră 
întoarse cu faţa la perete. Se răsuci spre fratele ei, 
indignată. 

— Nu-mi vine să cred că ai făcut aşa ceva, îl mustră 
ea. 

— Nu le mai pot privi, replică el, ghemuindu-se şi mai 
tare în fotoliu. 

Claire traversă încăperea, se lăsă cu toată greutatea 
în celălalt fotoliu, se întinse peste masa de şah şi 
mângâie mâna fratelui ei. 

— Nu te poţi preface că n-au existat, Patrick. Incendiul 


a fost un lucru oribil... Îngrozitor, tragic. Şi toată lumea 
simte... cu toţii ştim că le-ai iubit pe fete şi pe Renee. Dar 
nimeni nu încearcă să le uite. Ele te-au iubit şi tu le-ai 
iubit, dar nu le mai poţi aduce înapoi. Viaţa merge mai 
departe. 

Patrick îi întâlni privirea şi durerea de pe chipul lui îi 
sfâşie inima. 

— N-o să pot trece niciodată peste asta. 

— Ba da, îl contrazise Claire. Nu eşti singura persoană 
căreia i s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. 

Aşeză ziarul de dimineaţă pe masă. 

Patrick ezită, apoi ridică jurnalul, tresărind la vederea 
pozei unei fete chiar pe prima pagină. 

— Numele ei este Lindsay Marshall, îl lămuri Claire. O 
cunosc pe mama ei. Eu şi Kara am lucrat împreună la 
renovarea pieţei din oraş şi la alte douăsprezece 
proiecte. Acum fata ei a dispărut - fie a fugit de acasă, 
fie a fost răpită. Kara crede că e vorba de ultima 
variantă. 

Patrick nu scoase un cuvânt, dar Claire băgă de 
seamă că cercetează curios articolul. Continua să-şi bea 
cafeaua, lăsându-i timp lui Patrick să termine. 

— Când am văzut chestia asta, m-am dus direct la ea. 
Ştii ce făcea? Patrick îşi ridică privirea spre sora sa. 

— Probabil că e înspăimântată de moarte, rosti el 
încet. Claire încuviinţă din cap. 

— Aşa e. Dar nu zace, Patrick. Îi sună pe oameni. 
Organizează o mare căutare. Scoate la imprimantă 
fluturaşi şi dă telefoane la ziar, făcând tot ce-i stă în 
putinţă ca să-şi găsească fiica. Nu stă dărâmată, 
plângându-şi de milă. 


— Fata seamănă cu Jenna, nu-i aşa? spuse el şi Claire 
văzu din nou cum ochii lui înoată în lacrimi. 

— Ai dreptate. Şi pierderea ei este la fel de tragică. 
Patrick scăpă ziarul pe podea. 

— Nu se poate face comparaţie, rosti el pe un ton în 
care asprimea se amesteca cu mânia. E doar dată 
dispărută. Familia prietenei tale nu a... 

Tăcu, incapabil să-şi ducă până la capăt gândul. 

— Cât se poate de adevărat, îl aprobă Claire, apoi se 
aplecă înainte, uitându-se ţintă în ochii lui. Dar tu cel 
puţin ştii unde se află familia ta - ştii ce s-a întâmplat cu 
ei. Kara n-are nici cea mai mică idee unde este fiica ei, 
nici măcar nu ştie dacă mai e în viaţă. Dar nu se lasă 
doborâtă, plângându-şi de milă! 

Patrick se chirci de parcă sora lui i-ar fi tras o palmă. 

— Nu vreau decât să fiu lăsat în pace! 

— Ei bine, asta n-o să se întâmple, spuse Claire. De 
astăzi, nu te va mai lăsa nimeni în pace. Dacă prietena 
mea poate să înfrunte realitatea - fără să cunoască de 
fapt ce înseamnă această realitate -, atunci şi tu te poţi 
descurca. 

Bărbatul se făcu şi mai mic sub duritatea cuvintelor, 
dar femeia îşi continua tirada: 

— Îţi imaginezi că Renee ar vrea să te vadă trăind în 
felul ăsta? întrebă ea. Fireşte că nu, adăugă apoi, 
ridicându-se în picioare. Trebuie să ieşi de aici, zise ea, 
luându-l de mână şi trăgându-l în sus. Ai nevoie de aer 
proaspăt şi de mâncare. Aşa că vom lua prânzul în oraş. 

Patrick era pe punctul de a face un atac de panică. 

— Eu... eu... eu nu pot... Începu el, dar Claire i-o 
reteză scurt. 


— Ba bine că nu. 

Îi arătă pantofii pe care îi aruncase pe podea la 
marginea canapelei. 

— Puneţi-i în picioare. 

Înainte ca Patrick să poată obiecta, Claire ieşi în uşa 
bibliotecii şi îi strigă lui Neville să-i aducă lui Patrick o 
geacă. 

Câteva minute mai târziu, Patrick trecu şovăielnic de 
imensa uşă de stejar pentru prima dată de când soţia şi 
copiii săi fuseseră îngropaţi în decembrie, iar el se 
întorsese acasă după ce văzuse sicriele dispărând pentru 
totdeauna în cavoul familiei. 

— Unde ti-ar plăcea să mergem? întrebă Claire. 

— Nu mi-e foame, şopti Patrick. 

— Atunci ne ducem la Julia's, hotărî Claire, ignorându-i 
tonul. Dacă tot nu ţi-e foame, barem să mănânci ceva 
sănătos. 

Porni motorul, deschise geamul de pe partea fratelui 
ei astfel încât el să poată simţi adierea vântului prin păr 
şi manevra maşina de-a lungul aleii lungi, depăşi porţile 
de fier şi se îndreptă spre oraş. 


Neville Cavanaugh cerceta cotletele de vițel din 
vitrina  măcelăriei, ajunse la concluzia că arată 
acceptabil, după care îşi îndreptă atenţia spre şuncă. 

Prea grasă. 

lar frigăruile nu păreau tocmai proaspete. 

Aşa că diseară va găti vițel, iar pentru dimineaţă va 
face clătite. 

Căută cartonaşul numerotat, îşi ridică privirea şi văzu 
pe ecranul digital din dreptul tejghelei că este al patrulea 


la coadă. Aştepta nerăbdător lângă rafturile cu sosuri la 
sticlă şi mâncare marinată, când, la un moment dat, auzi 
o voce din spate. Fără să fie nevoit să se întoarcă, o 
recunoscu pe Martha McGinn, care era bucătăreasa 
familiei Ashcroft la Beach House chiar de mai multă 
vreme decât lucra el pentru soţii Shields la Cragmont. O 
ura pe Martha la fel de tare pe cât ura drăgălăşenia 
numelui moşiei unde era angajată. 

— Ce bine-mi pare că te văd, se fandosi Martha, 
luându-i mâna în degetele ei grăsuţe şi ţinând-o cu 
putere în ciuda eforturilor lui disperate de a scăpa din 
strânsoare. Ce mai face bietul domnu' Shields? 

— Relativ bine, având în vedere împrejurările, spuse 
Neville,  mascându-şi antipatia faţă de femeie şi 
eliberându-şi mâna dintre degetele ei. 

Apoi, conştient că orice ar fi zis - sau n-ar fi zis -, 
vorbele s-ar fi împrăştiat de-a lungul coastei de nord 
chiar mai repede decât intoxicația provocată cu două 
veri în urmă de o experienţă culinară nefericită a Marthei 
McGinn cu pateul de somon, adăugă: 

— De fapt, am convingerea că se simte mai bine 
acum. 

— Aşa o tragedie, miorlăi în continuare Martha, 
scuturându-şi capul îndeajuns de energic pentru ca 
pudra de pe chipul ei lătăreţ să se scuture pe haine. 

Neville nu putea suferi gândul că femeia îl considera 
egalul ei. 

— Întocmai, spuse el, dând să se întoarcă. 

Degetele Marthei McGinn se încleştară de braţul lui, 
imobilizându-l. 

— E foarte norocos că are un om ca tine care să-l 


ajute să treacă prin asta, dragă Neville. 

— Mai degrabă eu sunt cel norocos, replică Neville. 
După ce i-am iubit pe copii şi pe doamna Shields aşa 
cum am putut eu, mă simt privilegiat acum să pot avea 
grijă de domnul Patrick. 

— Da, desigur, rosti Martha neîncrezătoare. 

— Numărul patruzeci şi şapte! strigă măcelarul. 
Neville îşi săltă cartonaşul. 

— Scuză-mă, dar... 

Fără să mai aştepte răspunsul ei, se răsuci pe călcâie 
şi se apropie de tejghea şi, câteva minute mai târziu, 
paşi în lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, cu o 
pungă de hârtie albă în mână. Verifică în minte lista de 
cumpărături şi se îndreptă spre băcănia aflată la parterul 
următoarei clădiri. Pe la jumătatea drumului se deschise 
o uşă, iar Patrick Shields şi sora lui ieşiră de la Julia's 
Dining Room, un restaurant a cărui denumire simpatică i 
se părea lui Neville chiar mai respingătoare decât 
numele vilei de pe plajă a familiei Ashcroft. 

— Neville! exclamă Claire surprinsă. 

Apoi, ochii îi căzură pe punga albă de la măcelărie. 

— Oh, dragule, sper că nu ai cumpărat ceva minunat 
pentru cină. Neville îşi arcui sprâncenele întrebător. 

— Ca să fiu sincer, da, chiar am luat ceva, zise el. 
Cotletele de vițel arătau excelent astăzi. 

— Ei bine, tare mi-e teamă că trebuie să amâni 
prepararea lor, spuse Claire, fără nici o urmă de regret în 
tonul ei. Fratele meu a hotărât să ia cina cu mine în 
seara asta. 

— E chiar mai potrivit decât viţelul, rosti Neville fără 
să-şi trădeze dezamăgirea. Mă bucur să vă văd un pic 


mai binedispus, adăugă el, întorcându-se către Patrick. 

Pentru prima dată după luni de zile, zări o umbră de 
zâmbet schiţată uşor în colţul buzelor stăpânului său. 

— Când îşi pune Claire ceva în cap, nimeni nu i se 
poate împotrivi, se apăra Patrick. 

— Într-adevăr. Atunci, eu mă duc mai departe la 
băcănie, apoi la curăţătorie. 

— Mulţumesc, Neville, zise Patrick. Nu ştiu ce... 

— Plăcerea e de partea mea domnule, îl întrerupse 
Neville. 

— Bucură-te de seara ta liberă, îi spuse Claire. 

Când trecu pe lângă el, Neville o opri cu o atingere 
blândă pe cot. 

— Dumnezeu v-a trimis, şopti el. 

Femeia îi zâmbi iute şi îşi urmă fratele, în timp ce 
servitorul simţi cum se înveseleşte pe loc. Îşi va termina 
comisioanele şi după aceea, restul zilei şi toată seara îi 
vor aparţine în întregime. Stăpânul său va veni acasă de- 
abia după cină şi, cunoscând-o bine pe Claire, asta 
însemna foarte târziu. 

Astfel îşi putea petrece după-amiaza şi seara făcând 
tot ceea ce dorea. 

Absolut orice. 


Range Roverul se opri în faţa uşilor masive de la 
intrarea în vila Cragmont. 

— Eşti sigur, Patrick? întrebă Claire. Nu trebuie să 
rosteşti decât un cuvânt şi pornesc maşina din nou. Poţi 
rămâne la mine peste noapte, iar mâine-dimineaţă după 
ce vom lua micul dejun împreună te aduc acasă. 

Patrick îi zâmbi surorii sale, dar clătină din cap. 


— O să mă descurc, o asigură el. 

Ştia însă perfect cât de false sunt vorbele sale şi că 
sora lui va depista repede minciuna. La urma urmei, 
amândoi fuseseră crescuţi într-o cultură a platitudinilor 
sociale, unde adevărul - şi mai ales adevărul 
sentimentelor - rareori era exprimat. 

— S-ar putea să încerc să dorm chiar în patul meu la 
noapte. 

— Aaa, ăsta e sigur un semn bun, spuse Claire, 
aplecându-se ca să-l sărute pe obraz. Te sun mâine. 

Neville îl aştepta în foaier cu un scotch cu gheaţa, dar 
pentru prima dată de la incendiu, Patrick lăsă băutura pe 
tavă. 

— Să vă pregătesc baia? întrebă Neville, ridicându-şi o 
sprânceană. 

Patrick zâmbi trist. 

— Trebuie să recunosc că ieşitul din casă m-a epuizat 
complet, aşa că o să mă duc direct la culcare. 

Urcă scările până la primul etaj şi, pornind de-a lungul 
coridorului spre dormitorul principal, se îmbărbăta la 
gândul a ceea ce avea să vadă. Dar când trecu într-un 
final de uşă intrând în micul salon şi zări portretul lui 
Renee care fusese agăţat deasupra şemineului încă din 
ziua căsătoriei lor, hotărârea lui se clătină. Îşi smulse cu 
greutate privirea de pe portretul soţiei sale, pătrunse în 
dormitor, se dezbrăcă de haine şi se strecură în 
aşternuturile curate şi frumos mirositoare. Patul moale, 
după lunile petrecute pe canapeaua din bibliotecă, i se 
păru minunat. 

Dar senzaţia de bine nu dură mult, pentru că toate 
amintirile cu soţia lui şi copiii lor ţâşniră din adâncurile 


minţii sale. Simţi din nou o nevoie copleşitoare să se 
întindă spre ei, să-i ia în braţe şi să-i protejeze. 

Însă nu reuşise să aibă grijă de ei. Le înşelase 
încrederea şi atâta timp cât va trăi, acest eşec - precum 
şi chipurile lor - îl va bântui. 

Se ridică în picioare şi aprinse o lumină pentru a 
alunga întunericul şi amintirile ce umpleau camera şi, pe 
măsură ce imaginile familiei sale păleau, cuvintele pe 
care le rostise Claire în timpul cinei îi răsunară în cap. 

„Există grupuri cărora li te poţi alătura, Patrick - 
grupuri de oameni care au trăit ceea ce trăieşti tu.” 

Dar cine altcineva îi mai pierduse pe toţi cei dragi în 
Ajunul Crăciunului? 

Pentru că durerea era pe punctul de a-i copleşi 
sufletul, luă telecomanda şi dădu drumul televizorului. 

Pe ecran apăru imaginea fetei care domina prima 
pagină a ziarului de dimineaţă. 

Fata Karei Marshall. 

Lindsay - aşa o chema. 

Patrick opri televizorul, dar chipul lui Lindsay Marshall 
- care semăna atât de mult cu Jenna - îi juca în 
continuare prin faţa ochilor. 

Liniştea din casă se adânci, iar Patrick se pomeni că 
se străduieşte să-şi ciulească urechile pentru a auzi 
strigătul pe care-l scotea Jenna atunci când un coşmar îi 
tulbura somnul. 

Era un strigăt slab care rareori o trezea pe Renee, dar 
pe care el îl auzea oricât de profund ar fi dormit. 

Numai în Ajunul Crăciunului se întâmplase altfel... Și- 
atunci îl auzi! O auzi pe Jenna! 

Într-o clipă sări din pat, ieşi din dormitor şi se repezi 


pe hol până în dormitorul fetei. Era posibil? Va deschide 
uşa şi va vedea ochii ei cârpiţi de somn şi părul ciufulit? 

Dar încăperea era întunecată şi rece, iar puştiul din 
interior îl făcu să se cutremure. 

Aprinse lumina. Camera arăta exact aşa cum o lăsase 
Jenna când plecaseră la Vermont să-şi petreacă vacanţa. 

Patul era acoperit cu animale de pluş, iar pereţii cu 
afişe. 

Manualele de şcoală stăteau aşezate în teancuri pe 
birou, pregătite pentru cursurile de a doua zi. 

Sunetul vocii ei nu fusese decât un vis. 

Patrick se lăsă pe pat şi-şi plimbă mâna de-a lungul 
cuverturii. 

Durerea din piept îl sfâşia de parcă cineva i-ar fi înfipt 
un cuţit între coaste şi cu un urlet gâtuit înşfăcă o parte 
din jucării şi le strânse în braţe. 

Se ghemui, în patul ei tânjind după o singură 
îmbrăţişare din partea fetiţei lui. O singură îmbrăţişare. 
Un singur sărut de noapte-bună. Zadarnic însă. 

Niciodată nu va mai avea această şansă. 

Într-un târziu, Patrick dădu drumul animalelor, se 
întinse din toate încheieturile şi se chinui să se ridice în 
picioare. 

Aşa nu mai putea continua. Claire avea dreptate - 
trebuia cumva să înveţe să se obişnuiască cu ceea ce se 
petrecuse, să accepte că familia sa nu mai exista şi să îşi 
vadă de viaţă mai departe. 

Dar cum? 

Părăsind dormitorul Jennei, porni spre camera lui. 
După ce privi îndelung interiorul - şi uşa dormitorului din 
spate - îşi dădu seama că nu va fi în stare să doarmă 


acolo la noapte. 

Atâta vreme cât camerele erau pline de lucrurile lui 
Renee, amintirile aveau să se întoarcă întruna să-l 
hăituiască. 

Cobori la parter şi intră în baia de lângă bibliotecă, 
unde deschise micul dulăpior cu medicamente. Luă un 
flacon cu somniferele prescrise de doctor cu trei luni în 
urmă. Puse două pastile micuţe în palmă, le înghiţi cu un 
pahar cu apă şi hotări ca a doua zi să-l roage pe Neville 
să scoată lucrurile lui Renee din dormitor. 

Stinse lumina la baie, străbătu camera prin întuneric 
până la canapeaua tare, după care se aşeză. 

O să-şi încerce din nou propriul pat altădată. 


Pe holul din faţa bibliotecii, Neville Cavanaugh aşteptă 
ca răsuflarea stăpânului său să capete ritmul specific 
somnului... 


Capitolul 22 


Durerea ascuţită provocată de unghiile Karei ce se 
înfipseseră în carnea antebraţului său îl trezi pe Steve 
din starea de stupoare în care se afundase după 
patruzeci şi opt de ore de nesomn, dar avu nevoie de 
două, trei secunde înainte ca mintea - şi vederea - săi 
se limpezească pentru a recunoaşte imaginea afişată pe 
ecranul televizorului, aşezat la marginea patului. 

Chipul lui Lindsay, zâmbindu-i. 

Fotografia ei din clasa a unsprezecea. 

— ... „Căutările continuă şi astăzi în cazul lui Lindsay 
Marshall, adolescenta de şaptesprezece ani care a 
dispărut de acasă, spunea prezentatoarea ştirilor. Ultima 
dată a fost văzută duminică după-amiază, în jurul orelor 
16.30, după ce a plecat de la liceul din Camden Green. 
Lindsay are 1,68 înălţime, 58 de kilograme, este blondă 
cu ochi albaştri, iar părul este mai scurt decât în 
fotografia prezentată de noi. Dacă deţineţi informaţii 
despre locul în care aceasta s-ar putea găsi, vă rugăm să 
sunaţi la poliţia din Camden Green sau la postul nostru 
de televiziune.” 

Peste poza lui Lindsay apărură două numere de 
telefon, după care fotografia dispăru de pe ecran lăsând 
loc stilistei, încadrata de tipul de la Sport şi de cel de la 
Buletinul Meteo, toţi trei afişând o expresie plină de 
compasiune pe care Steve n-o mai întâlnise decât la 
televizor. Îşi păstrară această expresie pentru încă o 
secundă, apoi reveniră la zâmbetele seci, iar femeia 
începu să vorbească din nou. 


— La nivel naţional...” 

Kara îşi întoarse privirea dinspre televizor. 

— N-a fost suficient, spuse ea. Aveau mai multe 
informaţii! M-au pus să le povestesc tot ce s-a întâmplat 
şi apoi... 

Steve de-abia dacă o auzea, amintirea chipului fiicei 
sale de pe ecranul televizorului, umplându-i în continuare 
mintea. Nici el nu înţelegea de ce, dar imaginea ei 
transforma întreaga experienţă într-o realitate 
zdrobitoare şi absenţa ei din casă îl izbi de parcă ar fi 
primit un baros în cap. 

Lindsay nu era în tabără. 

Nu-şi petrecea câteva nopţi acasă la Dawn. 

Nu plecase din oraş pentru un concurs de majorete. 

Nici una dintre aceste ocazii nu făcuse casa să pară 
atât de pustie ca acum, pentru că înainte ştia unde este 
fiica lui şi când se va întoarce. 

De data asta era diferit. 

De data asta habar n-aveau ce se petrecuse. 

Fugise cu un prieten - un prieten de care ei nu ştiau 
nimic - dintr-un impuls de moment? 

Plecase ca să-i facă în ciuda lui sau mamei ei? 

Nu ştia. 

Singura certitudine consta în dispariţia ei şi în 
sentimentul profund de neputinţă pe care nu-l mai 
experimentase niciodată în viaţa lui atât de acut. 

— Ar fi trebuit să arate filmele cu ea, spuse Kara pe 
un ton aproape isteric şi cu care Steve deja se 
familiarizase în ultimele două zile. Le-am dat casetele pe 
care le-am tras în excursia noastră la Disney World. Şi 
recompensa? De ce n-au zis că oferim o recompensă? 


Ridică telefonul de pe noptieră, scoase o agendă din 
sertar şi formă un număr cu degete tremurânde de furie. 
Steve dădu mai încet sonorul televizorului când soţia lui 
începu să vorbească. 

— Kara Marshall la telefon, spuse ea nervoasă. Vreau 
să vorbesc cu cineva de la ştiri. 

Steve o urmări cum desenează nişte săgeți negre în 
dreptul numărului de telefon. 

— Alo? rosti ea după aproape două minute de 
aşteptare. Kara Marshall la telefon. Tocmai aţi prezentat 
un reportaj scurt - foarte scurt - despre fiica mea care a 
fost răpită. Da, ei bine, a fost mult prea scurt. Le-am dat 
oamenilor voştri tot felul de fotografii şi m-au înregistrat 
când au discutat cu mine şi am oferit şi o recompensă... 

Tăcu brusc, ascultând, şi un moment mai târziu umerii 
i se lăsară. 

— Da, în regulă, zise ea cu un glas rece. Înţeleg. Bine. 
O să vă sun mâine-dimineaţă. 

Închise şi puse telefonul înapoi pe noptieră. 

Steve simţi cum i se strânge stomacul când zări 
privirea furioasă a Karei îndreptată spre ecranul 
televizorului şi putea să bage mâna-n foc că soţiei lui 
începuseră deja să i se învârtă rotiţele în cap. 

— O să-i sun în fiecare zi, decise ea. Mâine-dimineaţă 
poliţia o să vină aici şi vom ţine o conferinţă de presă. O 
să am nevoie de alţi fluturaşi, cu o poză diferită de-a lui 
Lindsay, precum şi informaţia cu recompensa. Şi o să fie 
tipăriţi pe hârtie galbenă, lucioasă. 

Se răsuci spre el cu ochii plini de disperare. 

— E undeva, Steve. Cineva trebuie să fi văzut-o! Cu 
siguranţă! 


Se dădu jos din pat, se înfăşură într-un halat şi plecă 
din dormitor fără nici un cuvânt. Steve ştia unde se duce 
- în camera de lângă dormitorul lor, de unde, luni, 
dispăruse maşina de cusut, pentru a fi transformată într- 
un birou permanent. 

Un moment mai târziu auzi degetele ei tastând la 
calculator şi pricepu că îşi face lista cu obiectivele pentru 
a doua zi. 

Lista lui era goală însă. N-avea nici un sens să se ducă 
la serviciu - pentru că nu putea să se concentreze la 
nimic. Aşa că altcineva avea să poarte pe umeri povara 
muncii sale, iar asta nu era bine. Dar ce opţiuni avea? 
Posibilitatea că cineva ar fi putut-o răpi pe Lindsay îl lega 
şi de mâini şi de picioare şi, cu toate că se agăţase de 
speranţa că poliţia avea dreptate - că fata fugise de 
acasă şi că se va întoarce peste o zi sau două -, chipul 
fiicei lui văzut la televizor îi sugerase că părerea Karei 
este cea corectă. 

Lindsay nu fugise pur şi simplu. 

Cineva o răpise. 

Ignorându-şi oboseala din muşchi şi forţându-se să 
învingă lentoarea care-l paralizase până cu câteva 
minute în urmă, Steve sări în picioare şi îşi îmbrăcă 
halatul. 

Marcat de sunetul scos de taste care accentua şi mai 
tare absenţa lui Lindsay, Steve cobori la bucătărie să 
prepare încă un ibric de cafea. 

Urma din nou o noapte fără odihnă. 


Capitolul 23 


Flăcări. 

Nişte flăcări atât de sălbatice încât amenințau să-i 
sugă tot aerul din plămâni. Şi totuşi, ce pasiune 
seducătoare emana din şoaptele lor sfârâitoare! La 
început calde şi primitoare, se transformară curând într-o 
văpaie ce voia să-l topească. 

Flăcări atât de frumoase încât îşi dorea să le 
îmbrăţişeze. Flăcări care îi cântau, îl ademeneau şi-l 
îndemnau să se apropie. Nu! Flăcările erau rele! Îi 
distrugeau casa, îi devorau familia şi îi consumau propria 
viaţă! Glasul lor dulce fu sfâşiat de strigătele soţiei şi ale 
copiilor lui şi, deşi voia să fugă spre ei, să ajungă la ei şi 
să-i scoată din foc, nu putea. 

Nici măcar nu-i vedea. Tot ceea ce zărea erau flăcările 
dansând în faţa lui, batjocoritoare, râzând de el, 
torturându-l. Şi atrăgându-l tot mai aproape... 

Nu era prea târziu - încă îi mai putea salva, încă se 
mai putea repezi în mijlocul lor ca să-i găsească şi să... 

Dar ţipetele slăbeau, şi el înţelese că moartea 
pândeşte şi că nu mai avea ce să facă şi... 

Parcă pentru a-i pedepsi neputinţa, o limbă de foc îl 
plesni, iar el sări ca ars înapoi exact când alarma unui 
ceas începu să sune. 

Patrick se lovi cu capul de un perete şi focul dispăru 
din senin, în timp ce arşiţa fu iute înlocuita de un frig 
teribil. 

Frigul morții. 

Şi totuşi, alarma se auzea din nou. 


Dar cum de era posibil? Dacă nu era vorba de nici un 
incendiu... 

Se cufundă în lumina palidă ce mai rămăsese în urma 
flăcărilor şi mâna sa întâlni betonul rece. 

Piciorul stâng îi amorţise şi, când încerca să şi-l mişte, 
descoperi că acesta se răsucise, prins sub piciorul drept. 

Pe măsură ce ultimele rămăşiţe ale coşmarului său se 
risipiră şi mintea i se limpezi, Patrick deschise ochii şi nu 
găsi nici un foc şi nici un pic de dogoare. Se afla 
înconjurat de întuneric şi de frig. Muşchii îl înţepau, iar 
încheieturile îl dureau îngrozitor. 

Piciorul stâng reveni încet, încet la viaţă, furnicându-l 
insuportabil. Pipăi de jur împrejur, dar nu descoperi decât 
o pereche de ziduri din beton care se uneau la un 
moment dat într-un colţ. 

Un colţ în care el se retrăsese ca un animal hăituit 
care se ascunde de vânătorul său. 

Incendiul! El fusese vânătorul! Îl hăituise şi îi devorase 
întreaga familie, iar el nu fusese în stare decât să se 
ghemuiască neajutorat, exact ca acum. 

Dar unde se găsea? Încerca să se concentreze, să-şi 
amintească, dar în minte nu-i veniră decât flăcările, care 
şi în clipa de faţă parcă se pregăteau să sară la el. 

Alarma sună din nou, numai că acum pricepu că este 
treaz şi zgomotul răsună neobişnuit de tare în mica 
încăpere de beton. 

Bâjbâi de colo-colo şi, treptat, mintea i se limpezi 
până când recunoscu de unde venea alarma: era mobilul 
lui care suna. 

lar telefonul era vârât în buzunarul de la halatul pe 
care-l purta. 


Când zbârnâi din nou, îşi dădu seama că nu este 
îmbrăcat decât în halat şi în pantalonii de pijama şi că nu 
se mai afla în casă. 

Apoi zări lumina aurie ce se strecura printr-o mică 
fereastră cu vitralii, construită deasupra unei uşi masive. 

Intui imediat unde se afla, cu toate că nu-şi amintea 
cum nimerise aici. 

Cavoul. 

Imensa structură de beton în care generaţii întregi ale 
familiei Shields fuseseră îngropate. În faţa lui se afla 
cripta soţiei sale, iar dedesubt cele ale copiilor. Citi ca un 
automat plăcuţele de aramă pe care erau gravate 
numele lor. În vasele sfinţite, florile se ofiliseră. 

După aceea văzu şi cripta goală chiar lângă cea a lui 
Renee şi în care el însuşi va fi înmormântat într-o bună 
zi. 

Mobilul sună iarăşi şi degetele lui, mişcându-se parcă 
printr-o voinţă proprie, găsiră tasta ce acceptă apelul. 

— Da? întrebă el cu o voce distantă. 

— Patrick? se auzi un glas necunoscut. Alison 
Montgomery la telefon. 

Numele nu-i spunea nimic. 

— Claire ne-a făcut cunoştinţă mai demult, deşi mă 
îndoiesc că îţi aduci aminte. 

Nu-şi amintea. 

— Mi-a spus Claire că treci prin momente dificile şi că 
nu reuşeşti să îţi învingi suferinţa. 

Patrick privi fix, cu un mare gol în suflet, la cripta de 
lângă cea unde se odihneau rămăşiţele soţiei sale. 

— Patrick? 

Un geamăt slab îi ieşi din gât. 


— E greu să faci faţă durerii, continuă femeia şi el 
observă cum aceasta îşi alege cu grijă cuvintele, de 
parcă i-ar fi fost teamă ca nu cumva el să închidă dacă ar 
fi rostit ceva greşit. Mai ales din cauza sentimentului de 
vină ce se naşte odată cu ea. Mi-am pierdut fiul anul 
trecut şi nu cred că aş mai fi aici dacă nu aş fi descoperit 
grupul de sprijin săptămânal. 

Brusc, el înţelese. 

— Ce-ai zice dacă aş veni să te iau de acasă şi să 
mergem să bem o cafea? 

Patrick îşi trecu degetele prin păr. Nu era prea sigur 
că va fi în stare să se întoarcă singur în casă, darămite să 
se mai şi îmbrace şi să plece să bea cafea cu femeia 
asta. Şi cum ar putea să-i spună ei - sau oricui altcuiva - 
că se trezise în dimineaţa asta chiar în cavou şi că nu era 
prima dată când se întâmpla aşa ceva? 

Cum ar putea să-i descrie ceea ce simţea? Cum să-i 
explice că nu durerea îl înnebunea, ci mai ales 
sentimentul de vinovăţie? 

Menţionase şi ea vina, dar cum să înţeleagă cineva 
neputinţa lui de a-i salva? 

— Patrick? 

— Da. 

— Te simţi bine? 

Un suspin înăbuşit îi ieşi din gât. 

— Trec să te iau pe la zece, îl anunţă Alison 
Montgomery, dând senzaţia că a înţeles toate emoţiile ce 
se adunaseră în acel suspin. Adică peste o oră. 

— În regulă, şopti el şi, fără să-i mai aştepte 
răspunsul, închise telefonul şi-l puse la loc în buzunar. 

Poate Claire avea dreptate - poate avea nevoie de 


ajutor. Îi devenea tot mai clar că nu mai putea continua 
în felul acesta. 


Dacă Range Roverul lui Claire n-ar fi fost parcat pe 
alee când se întorsese de la întâlnirea cu Alison 
Montgomery, buchetul imens de lalele galbene care-l 
întâmpină pe Patrick l-ar fi şocat mult mai tare decât 
reuşise s-o facă. Dar inima tot îi tresărise în piept când i- 
a zărit - primii boboci perfecţi ai anotimpului - aranjaţi în 
vaza preferată a lui Renee, pe masa rotundă din centrul 
marelui foaier. 

Aranjaţi exact aşa cum i-ar fi pus Renee. 

Dar nu soţia lui tăiase florile - ci Claire. 

Revigorat datorită unui val de energie pe care nu-l 
mai resimţise de mult timp, Patrick străbătu holul până în 
bucătărie, unde Neville tocmai arunca resturile de tulpini 
şi de frunze, precum şi zecile de fire nu foarte arătoase 
pe care Claire nu le indusese în aranjamentul de la 
intrarea în casă. Prin ferestre, îşi văzu sora îmbrăcată 
într-o rochie de vară albastră şi purtând o pălărie 
asortată. 

Aşa era ea. Se gătea ca pentru o petrecere în grădină 
chiar dacă nu aveau nici un invitat. Acum umplea un nou 
coş cu flori, din care mare parte urmau să fie aruncate, 
se gândi Patrick. Trecu prin camera majordomului până 
în sufragerie, împinse uşile glisante şi paşi pe alee, 
îndreptându-se spre ea. 

— Ai de gând să tai toate florile? întrebă el, luându-i 
coşul. 

— Dar lalelele sunt superbe, replică Claire, aruncând o 
privire spre stratul de flori decimat. Trebuia să vin să le 


văd! 

Se întoarse cu foarfecele într-o mână şi se uită la 
Patrick cu atâta reproş, încât bărbatul se întrebă dacă nu 
cumva plănuia să-l taie şi pe el şi să-l adauge în coş. Un 
zâmbet uşor apăru în colţul buzelor ei. 

— Uită-te la tine, spuse Claire. Gătit la patru ace şi cu 
aspect de fiinţă umană! 

Patrick îşi dădu ochii peste cap. lar o să înceapă cu 
teoriile. Dimpotrivă, sora lui îi întoarse spatele şi-şi 
continua activitatea. 

— Presupun că totul a mers bine, nu? întrebă ea. 

Patrick pricepu că vizita ei n-avea nimic de-a face cu 
lalelele. 

— Ce să meargă bine? se miră el, hotărându-se să-i 
ofere pe rând detaliile întâlnirii lui cu Alison, dacă era 
cazul. 

Bărbatul luă florile pe care i le întinse Claire şi le 
aşeză cu atenţie în coş. 

— Păi, cafeaua cu Alison, spuse ea mai degrabă ca o 
afirmaţie, decât ca o întrebare şi fără să se uite la el. 

— Binişor, bănuiesc, îi răspunse Patrick, mascându-şi 
sentimentele reale. 

În fond, îi fusese aproape imposibil să încerce să 
discute cu o persoană străină despre cum se desfăşurase 
viaţa lui de la Crăciun încoace. În ciuda reticenţelor sale, 
după numai câteva minute, observase ceva în ochii lui 
Alison Montgomery care îl asigurase că ea înţelege cu 
adevărat ceea ce simte, cât de greu îi era să vorbească 
despre asta, darămite să mai facă şi faţă situaţiei. 

— Mă duc împreună cu ea la o întâlnire în seara asta. 
O să vină să mă ia. 


— Minunat, exclamă Claire, după care se îndreptă de 
spate, frecându-şi mijlocul cu o mână şi dându-i 
foarfecele cu cealaltă. 

— Nu sunt prea convins cât e de minunat, contracară 
Patrick, accentuând prima silabă din cuvântul rostit de 
ea. 

Femeia păru să-i ignore sarcasmul din glas. 

— Bineînțeles că e, sublinie Claire, scoţându-şi 
mănuşile de grădinărit şi verificând cu ochi de expert 
grămada de lalele din coş. Cred că astea sunt suficiente. 
Haide - i-am spus lui Neville să ne pregătească nişte ceai 
de zmeură cu gheaţă. 

Îl sărută în treacăt pe obraz, iar el o urmă pe alee spre 
casă, până când surprinse cu coada ochiului colţul 
cavoului şi se opri ca trăsnit. Fragmente ale coşmarului 
de noaptea trecută încă îi mai stăruiau în amintire şi 
când se întoarse ca să nu mai vadă cavoul, o rază de 
soare se reflecta în ferestrele unui iaht de pe Sound, 
încingând şi mai tare jarul din care se ridicau flăcările 
oribile. 

— Patrick? o auzi el pe Claire, dar vocea ei păru să 
vină de la mare distanţă. Ce e, dragule? S-a întâmplat 
ceva? 

Îşi strânse pleoapele, ferindu-se de strălucirea 
soarelui şi scutură din cap de parcă ar fi vrut să scape de 
imaginile ce-l chinuiau. Când redeschise ochii, se 
concentră asupra coşului cu flori din mână. 

Culori vii. 

Frumuseţe. 

Viaţă. 

— Nu, nimic, rosti el într-un târziu, răspunzând 


întrebării. E în regulă. 

Porni din nou la drum. 

Claire îşi scoase pălăria de paie când intră pe uşile 
glisante, o lăsă pe un dulap din camera majordomului şi 
merse la bucătărie. 

— Neville, te rog, o să servim ceaiul în bibliotecă. 
Patrick clătină din cap. 

— Nu în bibliotecă. 

— De ce nu? îl chestionă Claire şi bărbatul crezu că 
detectează o urmă de răceală în tonul ei plat. O să 
deschidem geamurile ca să intre puţin aer curat. 

— Nu în bibliotecă, repeta el. 

Ochii ei străluciră timp de o secundă, apoi ridică din 
umeri. 

— Foarte bine. Atunci în salon. 

Alese două vaze din cele şase pe care i le pregătise 
Neville şi se apucă să aranjeze lalelele în buchete perfect 
simetrice. 

— Cred că ar trebui să deschidem geamurile în toată 
casa astăzi, zise ea în timp ce lucra. E nevoie de aer 
proaspăt şi de lumină. Primăvara e aici şi a venit vremea 
ca bătrâna hardughie de piatră să capete o înfăţişare pe 
măsură. 

Patrick nu catadicsi să răspundă. 

— lar asta include şi biblioteca, continua Claire. 

De data asta Patrick deschise gura ca să protesteze, 
dar ea îl opri cu un gest scurt. 

— În timp, îl potoli ea. 

O urmă după ce ieşi din bucătărie şi-i ţinu deschisă 
uşa de la atelier. 

— De ce insişti tu să trăieşti în căsoiul ăsta antic mă 


depăşeşte, îl dădăci ea, intrând în salon şi aşezând florile 
pe masă. De ce nu vinzi, Patrick? De ce nu pleci de aici? 
Cumpără ceva nou! Ai putea să-ţi iei unul dintre 
apartamentele alea fabuloase din oraş, care au vedere la 
cursul de apă... 

El se holbă la Claire. 

— Glumeşti, nu? 

— Să glumesc? repeta femeia. Fireşte că nu glumesc. 

Şi Patrick văzu din privirea ei că vorbea, într-adevăr, 
serios. Clătină din cap, nevenindu-i să creadă ce auzise. 

— Cum aş putea să vând locul ăsta? Toate amintirile 
mele sunt aici - toate amintirile noastre. Copilăria 
noastră, părinţii. Şi Renee, şi fetele... 

Vocea i se gâtui şi clătină din nou din cap. 

— N-o să vând niciodată casa. Niciodată. 

Claire îl privi fix, dar înainte de a apuca să spună 
ceva, Neville apăru în cadrul uşii cu o tavă pe care se 
găseau o cană mare de argint, două pahare, un bol cu 
zahăr, şerveţele, linguriţe şi o vază ce conţinea un singur 
fir perfect de lalea. Când aşeză tava pe masă, Claire îi 
făcu un semn din cap spre cele două vaze pe care ea le 
adusese cu câteva minute înainte. 

— Una dintre ele este pentru salon, Neville. Şi aş 
aprecia dacă l-ai deschide puţin, ca să aeriseşti. Cealaltă 
merge în camera lui Patrick. 

Îşi mută privirea spre Patrick, dar când vorbi, 
cuvintele erau adresate tot servitorului: 

— Şi poate mâine vom aerisi şi biblioteca şi vom pune 
flori în ea. Preţ de o secundă, peste încăpere se lăsă 
tăcerea, după care Neville luă cele două vaze, dădu 
uşurel din cap spre Claire şi părăsi camera. 


Nedezlipindu-şi privirea rece de pe chipul lui Patrick, 
Claire ridică uşor cana de pe tavă. 
— Ceai? întrebă ea. 


Capitolul 24 


Patrick se aruncă în scaunul lui rabatabil din piele şi 
închise ochii pentru o clipă. Îşi lăsă bărbia în piept, 
obosit, dar în seara asta - pentru prima dată de la 
Crăciun încoace - nu disperarea era cea care îl secase de 
energie până la epuizare. Nu, acum era vorba de altceva: 
o rază firavă de speranţă; speranţa că, poate până la 
urmă va reuşi să găsească o cale prin care să 
supravieţuiască durerii ce părea de neînfrânt. 

Totuşi, sentimentul rămânea unul fragil, mai degrabă 
un mic punct de lumină ce străpungea timid imensitatea 
întunericului. Deschise ochii parcă pentru a vedea mai 
bine uşoara licărire şi se trezi privind vaza cu lalele 
galbene pe care Claire, nu se ştie cum, o strecurase în 
bibliotecă, atunci când el fusese plecat. Străluceau pe 
poliţa şemineului ca nişte stele călăuzitoare, fiecare cupă 
frizând perfecțiunea, insuflând încăperii o senzaţie 
deplină de vitalitate. 

Claire avusese dreptate să umple casa cu flori de 
dimineaţă. 

Şi se dovedise la fel de înţeleaptă şi în privinţa 
grupului de sprijin cu care se întâlnise seara. 

Alison Montgomery de-abia dacă scosese câteva 
vorbe de-a lungul celor trei kilometri parcurşi cu maşina 
până la casa lui Shelley şi a lui Gordy Castille, iar el 
habar n-avea la ce să se aştepte. 

Acolo descoperi vreo şase maşini - de la un 
Volswagen broasca ruginit şi prăpădit până la un 
Mercedes-Benz nou-nouţ - parcate în faţa unei clădiri, al 


cărei aspect îţi sugera că proprietarul ei trebuie să deţină 
un Ford Explorer. 

Înăuntru, nouă oameni pălăvrăgeau în şoaptă la un 
pahar de vin. Cu toţii îi zâmbiră, dar nimeni nu-i adresa 
cuvintele de compasiune pe care le auzise atât de des în 
ultimele luni, încât îşi pierduseră orice semnificaţie. După 
ce se aşezară, Shelley Castille se întoarse spre o tânără 
palidă ce părea că avea să se topească dintr-o clipă în 
alta pe colţul ei de canapea. 

— Beth? spuse ea. 

Iniţial, femeia dădu senzaţia că nu şi-a auzit numele, 
dar imediat îşi reveni, încercă să vorbească şi îşi 
tampona ochii cu un şerveţel umed, încleştându-şi 
pumnii, frustrată. După o clipă, inspiră adânc, se întinse 
să-şi ia paharul de vin, dar renunţă. 

— Soţul meu ar trebui să fie aici, zise ea într-un târziu. 
Cred că asta mă doare cel mai tare. 

Oftă adânc şi îşi îndreptă privirea spre Patrick. 

— Copilaşul nostru a murit... Începu ea, apoi se înecă 
în propriile cuvinte şi îşi acoperi faţa cu şerveţelul. Oh, 
Doamne, cât îmi e de greu să spun asta. 

— Nu te grăbi, o încuraja Shelley, atingând-o blând pe 
umăr. Patrick se trezi că se apleacă înainte şi îi oferă 
propria batistă tinerei femei. 

— Mulţumesc, şopti Beth, schiţând un zâmbet fugar, 
care dispăru însă pe loc. Fetiţa noastră a murit 
săptămâna trecută. Avea doar patru luni. Încercăm să 
facem un copil de peste zece ani. Zece ani! Şi-apoi... 

Vocea i se gâtui şi-şi ridică mâinile disperată. 

— Şi-apoi a murit. A murit în pătuţul ei! 

Durerea din glasul tinerei aproape că se 


materializase, atât de profundă era. 

— Vieţile noastre nu se învârteau decât în jurul unui 
singur scop - să rămân însărcinată, apoi să am copilul, 
iar acum ea... ea s-a dus... şi David... 

Se înecă din nou, dar, înghiţindu-şi suspinele, se căzni 
să termine: 

— Şi David s-a întors la muncă pur şi simplu. 

Patrick se holba la ea, încercând să înţeleagă vorbele 
lui Beth, dar fără să reuşească. Ce fel de tata ar face aşa 
ceva? 

— Vreau să zic, eu nu pricep, continua Beth. Nu pricep 
şi pace. 

Durerea se transformă brusc în mânie. 

— Adică fetiţa a reprezentat atât de puţin pentru viaţa 
noastră, încât el să se ducă la serviciu de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic? 

— Sunt sigură că lucrurile nu stau chiar aşa... 
interveni Shelley, dar Beth o opri. 

— Ştiu! strigă ea. Ştiu că lucrurile nu stau chiar aşa! 
Dar nu-l văd că suferă - cel puţin nu la fel de mult ca 
mine. 

— Ştii foarte bine că nu-i adevărat! o contrazise 
altcineva. Beth clătină din cap, dar părea atât de 
îndurerată, atât de vulnerabilă, încât Patrick cu greu se 
abţinu să n-o ia în braţe ca s-o liniştească. 

Privirea femeii trecu de la o persoană la alta. 

— Sunt atât de furioasă pe el, adăugă ea. Sunt 
furioasă pe toţi şi pe toate, deşi sunt conştientă că n-ar 
trebui. Dimpotrivă... 

Tăcu din nou copleşită, iar Shelley o luă de mână. 

— Sentimentele nu pot fi comandate, spuse ea. Nu e 


nimic rău în a fi mânios - cu toţii am trăit aceleaşi 
senzaţii. Şi mare parte din noi încă le mai trăiesc. 

Un bărbat slăbuţ care purta ochelari cu lentile groase 
- şi al cărui nume Patrick nu-l reţinuse - îşi drese vocea şi 
începu să vorbească pe un ton la fel de îndurerat ca al lui 
Beth. 

— Eu mi-am pierdut băieţii, spuse el. Gemeni. Ei şi 
soţia mea au avut un accident. 

Îşi muşcă buza de jos. 

— Fosta mea soţie, continuă el. Îi luase la ea în 
weekend şi, din accident, ea nu s-a ales cu nici o 
zgârietură. Dar amândoi băieţii au murit. Ea şi-a pus 
centura, dar nu s-a deranjat să le-o prindă şi lor! Şi 
pentru că tot veni vorba de furie! Am fost furios pe ea, 
pe Dumnezeu, pe tot ce mă înconjoară. Singurul lucru pe 
care l-am putut face a fost să stau în întuneric şi să pun 
la cale o răzbunare. Nu ştiam ce-mi doream mai mult - s- 
o strâng de gât cu mâinile mele sau doar să zac până 
mor. 

Patrick de-abia dacă auzea murmurele de înţelegere 
ce străbăteau camera, atât de bulversat era de poveştile 
auzite. 

Cuvinte care exprimau perfect ceea ce simţise el în 
ultimele luni. Bărbatul îşi reluă istorisirea: 

— După o vreme am început să pierd noţiunea 
timpului. După-amieze întregi treceau pe lângă mine fără 
să mi le pot aminti. Mă trezeam uneori în câte un 
magazin şi nu ştiam cum am ajuns acolo şi nici măcar de 
ce. 

Patrick se concentra atât de tare asupra bărbatului, 
încât toţi ceilalţi dispărură din încăpere. 


— Îmi pierdeam minţile. Nu conştientizam ce e mai 
rău - durerea sau mânia mea. Dar ambele mă măcinau 
încetul cu încetul. 

Se opri puţin, adunându-şi gândurile. 

— Apoi am venit aici şi am descoperit că nu sunt 
singura persoană care a încercat asemenea sentimente. 

Se uita de jur împrejur, după care privirea lui se aţinti 
asupra lui Beth. 

— Ai tot dreptul să fii furioasă, rosti el încet. 

Ochii lui Beth erau atât de întunecaţi, încât îi sfâşiară 
inima lui Patrick. 

— O să trec vreodată peste asta? întrebă ea. Bărbatul 
cu glas blând îi zâmbi amabil. 

— Cu timpul, răspunse el. Dar numai dacă vrei. 

— Cum? rosti grav Beth. Cum o să mă descurc de aici 
înainte? Bărbatul îşi întinse mâinile cu un gest obosit. 

— Fiecare dintre noi are propria cale, replică el. Eu m- 
am hotărât să mă alătur asociaţiei Big Brothers?, iar în 
prezent am vreo doisprezece copii care au nevoie de 
mine la fel de mult pe cât am eu nevoie de ei. Se pare că 
e o metodă ce dă rezultate - găseşte pe cineva care 
suferă la fel ca tine şi încearcă să-i dai o mână de ajutor. 

Acum, în tăcerea ce se aşternuse peste biblioteca din 
Cragmont, cuvintele bărbatului fără nume îi răsunară lui 
Patrick în minte. 

„... găseşte pe cineva care suferă la fel ca tine şi 
încearcă să-i dai o mână de ajutor.” 

Patrick îşi trecu mâna peste faţă şi simţi mica tăietură 
2 Program american bazat pe voluntariat care oferă copiilor şi 
adolescenților instituţionalizaţi modele pozitive prin intermediul 


stabilirii unor relaţii de prietenie unu la unu cu voluntari instruiți în 
acest scop. (n. tr.). 


de pe bărbie pe care şi-o făcuse în seara asta, când se 
bărbierise. Atunci nici nu-şi dăduse seama. De fapt, nu 
conştientizase ce se întâmplă decât după ce zărise 
firicelul de sânge ce i se scurgea pe gât. Îşi privise 
imaginea reflectată a tăieturii timp de un minut, dar nu 
simţise nimic. După aceea se uitase direct în ochii săi şi 
nu zărise decât un mare pustiu. 

Acelaşi pustiu pe care-l desluşise în ochii lui Beth. 

„... găseşte pe cineva care suferă la fel ca tine şi 
încearcă să-i dai o mână de ajutor.” 

Văzu ziarul ce stătea frumos împăturit pe masa de 
lângă scaun şi fotografia fetei care dispăruse de acasă. 

Fata care semăna atât de mult cu Jenna. 

De dimineaţă se folosise de acelaşi ziar ca să-şi 
alimenteze durerea. Acum îl ridică şi-l privi într-o lumină 
nouă. 

Lindsay Marshall. Un nume frumos. 

Şi mai multe cuvinte ale bărbatului îi veniră în minte. 

„... Am început să pierd noţiunea timpului... Îmi 
pierdeam minţile... Să zac până mor...” 

Chiar în această dimineaţă se trezise în mijlocul 
cavoului fără să ştie cum a ajuns acolo. 

Dar el nu voia să înnebunească. 

„... găseşte pe cineva care suferă la fel ca tine şi 
încearcă să-i dai o mână de ajutor.” 

Ochii lui se opriră din nou asupra imaginii lui Lindsay 
Marshall. Ce-ar putea să facă? Ce-ar putea el să ofere? 
Nu era foarte sigur. 

Dar licărul care străpunsese întunericul adânc din 
sufletul său începu să câştige în intensitate. 


Capitolul 25 


Rick Mancuso îi întinse lui Ellenei Fine stiloul său, 
imitație de Mont Blanc, şi privi dezinteresat cum femeia 
citeşte fiecare rând al acordului de listare, ştiind că până 
la urmă va semna. Era o afacere bunicică; nu prea era 
sigur dacă doamna Ellen Fine şi fiica ei se vor transforma 
în potenţiali cumpărători pentru alte case, dar cel puţin 
avea să scoată un comision frumuşel din vânzarea 
acesteia. 

Ea şovăi, uitându-se în sus, dar înainte de a apuca să 
spună ceva, telefonul mobil al bărbatului sună. 

— Scuzaţi-mă, zise el, trăgând telefonul din buzunar şi 
cercetând identitatea celui care îl apela. În loc să vadă 
un singur nume, sau doar un număr de telefon, pe ecran 
se derulau patru cuvinte. 

Poliţia din Camden Green. Rahat. 

Mark Acton îl avertizase că va fi sunat, dar de ce 
trebuiau s-o facă tocmai acum, când femeia se pregătea 
să semneze pe linia punctată? 

O să discute cu ei mai târziu. 

Păstrându-şi o expresie indiferentă, apăsă tasta ce 
muta soneria pe vibrații şi vâri telefonul la loc în buzunar. 

— Urmează să vă mutaţi tot în zonă? întrebă el, pe un 
ton care nu trăda nimic din îngrijorarea provocată de 
telefon. 

Ellen Fine clătină din cap, în timp ce o fetiţă blondă - 
nu mai mare de cinci ani, gândi el - apăru în uşa de la 
bucătărie. 

— Mami? rosti suspicioasa copilă, strecurându-se 


până la mama ei, fără a-l slăbi din ochi pe Mancuso. 

— Bună, iubito. 

Ellen o înconjură cu un braţ pe după umeri. 

— El este domnul Mancuso. O să ne ajute să vindem 
casa. 

— Salut, spuse Rick şi îi întinse mâna. Fetiţa îşi tinu 
însă braţele strâns la spate. 

— Îmi pare bine că vă cunosc, spuse ea. Pe mine mă 
cheamă Emily. 

— Eşti foarte drăguță, Emily. 

Fetiţa zâmbi şi-şi cobori ruşinată privirea în podea. 

— Cum spui? o îmboldi Ellen. 

— Mulţumesc, şopti fata, ferindu-se de privirea lui 
Rick. 

— Oh, ce scumpete de fată, se minună Mancuso. 

Ellen se încruntă, îi aruncă o _ uitătură piezişă 
bărbatului şi simţi o nevoie bruscă să pună capăt imediat 
întâlnirii lor. Totuşi, un moment mai târziu, îşi aminti 
dificultăţile ei financiare, îşi alungă temerile cu privire la 
agent şi semnă acordul de vizionare. 

— O să obţinem un preţ bun pentru casa ta, Ellen, 
continua Mancuso. Tu şi Emily puteţi să... 

Telefonul lui mobil vibra în buzunar şi, cu toate că 
încerca să reziste tentaţiei, nu se putu abţine să nu-l 
scoată pentru a se uita la ecranul lui. Poliţia îl sună din 
nou şi, din câte se vedea, nu prea avea de gând să 
renunţe. 

— Îmi cer scuze, spuse el, zâmbindu-i clientei sale. 
Acceptă apelul şi se întoarse cu spatele la Ellen Fine. 

— Rick Mancuso. 

— La telefon sergentul Grant de la Poliţia din Camden 


Green, domnule Mancuso. Anchetăm dispariţia lui 
Lindsay Marshall. 

Agentul imobiliar clătină din cap de parcă ofiţerul de 
poliţie ar fi fost în aceeaşi încăpere cu el. 

— Uitaţi care-i treaba, eu sunt cu un client acum. Pot 
să vă sun înapoi peste câteva minute? 

Îşi notă în agendă numele sergentului şi numărul lui 
de telefon, închise clapeta mobilului şi-l îndesă la loc în 
buzunar. 

— lertaţi-mă, rosti el, răsucindu-se. Unde rămăsesem? 

— Cred că tocmai vă pregăteaţi să ne oferiţi o altă 
casă, îl ajută Ellen Fine. Din păcate însă, cred că o să ne 
mutăm în altă regiune. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Plecăm în Missouri să locuim cu bunica, zise Emily. 

— Norocoasă, exclamă Rick. 

Îşi strânse hârtiile şi le băgă în servietă. 

— Duc astea la agenţie şi pregătim vizionările 
imediat. Se ridică în picioare. 

Ellen îşi trase fiica lângă coapsa ei şi-l conduse pe 
agent până la uşa de la intrare. 

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine, adăugă ea. Vă 
mulţumesc pentru ajutor. 


Rick deschise portiera din spate a automobilului său 
negru Mercury, îşi aruncă geanta pe banchetă şi se 
aşeză şi el la volan, întrebându-se cât va mai putea 
amâna discuţia cu cei de la poliţie. Nu prea mult. Aşa că 
mai bine-ar termina odată şi gata. Îşi scoase mobilul şi 
formă numărul. 

— Sergent Grant, răspunse o voce gravă după primul 


ţârâit. 

— Rick Mancuso la telefon. 

— Vă mulţumesc că ne-aţi sunat înapoi atât de 
repede, spuse ofiţerul, calmându-şi puţin tonul. Facem 
câteva cercetări. Aţi fost la vizionarea publică de 
duminica trecută de la casa Marshall? 

— Vizionarea lui Mark Acton din Camden Green. Da, 
sigur că da. 

— Aţi fost împreună cu nişte clienţi? Rick se încruntă. 

— Aşa am intenţionat, dar aceştia n-au mai putut să 
vină. 

— Dar dumneavoastră tot v-aţi dus, nu? 

— Păi, trebuia să ne întâlnim acolo şi m-au anunţat în 
ultima clipă. Ajunsesem deja, aşa că am mai făcut un tur 
al casei ca să mă asigur că reprezintă ceea ce caută ei. 
Şi e perfectă. 

— Şi aţi mai fost o dată la vizionarea pentru agenţii cu 
o miercuri înainte. 

Era o afirmaţie şi nu o întrebare, iar Mancuso sesiză 
ceva diferit în vocea poliţistului. Încotro bătea? 

— Da, spuse el, amintindu-şi sfatul tatălui său de anu 
presupune niciodată nimic până nu deţinea fapte 
concrete. 

— Şi v-aţi dus din nou duminică de unul singur? insistă 
sergentul Grant. 

— Da. 

— Le-aţi arătat clienţilor dumneavoastră casa până 
acum? 

— Nu, spuse Rick, dar tonul relativ iritat al lui Grant îl 
avertiză că urmase îndeajuns sfatul tatălui său. L-am 
sunat pe Mark să stabilesc o vizionare, dar el mi-a 


comunicat că locuinţa respectivă a fost temporar scoasă 
de pe piaţă din cauza incidentului cu fata. 

— Şi după vizionarea de duminică ce aţi făcut? 

Rick încerca să se liniştească, spunându-şi că ofiţerul 
n-are nimic personal cu el. Poliţia îi suna pur şi simplu pe 
toţi cei care participaseră la vizionare. 

— Păi, m-am oprit mai întâi la poştă ca să-mi iau 
corespondenţa, am trecut pe la băcănie, apoi m-am dus 
cu maşina la sora mea să-i duc nişte îngheţată şi după 
aceea m-am întors acasă unde mi-am pregătit nişte 
friptură la grătar. 

— Poate cineva să vă susţină acest program? 

Inima lui Rick bătu cu putere. Găsise poşta închisă - 
scrisorile şi le luase de la cutia poştală. 

La magazin plătise cu bani gheaţă. 

Sora lui nu fusese acasă, iar el locuia singur - 
îngheţata pentru ea se afla încă în congelatorul lui. 

Aşa că nu vorbise cu nimeni. Nici măcar o singură 
persoană nu-i putea confirma spusele. 

— Domnule Mancuso? 

— Aaaa... cred că nu, răspunse el într-un final. Poate 
doar dacă cineva de la magazin îşi aminteşte să mă fi 
văzut. 

— Şi pe la ce oră s-a întâmplat asta? întrebă Grant. 
Rick şovăi. 

— Nu sunt sigur. Cinci? Cinci şi jumătate? Îmi 
amintesc însă că am ajuns acasă când au început ştirile 
de la ora şase. 

Grant îi mulţumi şi încheie convorbirea, dar chiar şi 
după aceea, Rick rămase nemişcat, privind în gol prin 
parbrizul maşinii. 


Poate ar trebui să dea o fugă până la Fishburn's, 
cugetă el, ca să afle cu cine altcineva a mai discutat 
poliţia. 

Şi n-ar strica să-şi arate faţa după ce pleacă de la 
casa lui Ellen Fine. 

Acesta era un alt lucru învăţat de la tatăl lui. 

Niciodată nu eşti prea atent. 


— Am auzit că noi suntem ultimele care au văzut-o în 
viaţă, spuse Tina McCormick, netezindu-şi părul blond cu 
un gest pe care ea îl credea sexi, dar pe care Dawn 
D'Angelo îl găsea de-a dreptul vulgar. 

Amândouă, împreună cu restul echipei de majorete şi 
antrenoarea lor, Sharon Spandler, stăteau la o masă din 
cantină, cu faţa la polițistul care le chemase acolo. 

— AŞ spune mai degrabă, rosti cu grijă Andrew Grant, 
ignorând încercarea de flirtare a Tinei, că vă numărați cu 
certitudine printre ultimele care au văzut-o. 

— Şi suntem sigure că e încă în viaţa, sublinie Sharon 
Spandler, uitându-se dezaprobator la fată. 

Tina se prefăcu nonşalant că nu a observat privirea 
furioasă a antrenoarei, dar se înroşi până în vârful 
urechilor în ciuda eforturilor sale. 

— Eu am fost ultima care a văzut-o, zise Dawn. Am 
mers împreună spre casă duminică, imediat după 
antrenament. Şi trăieşte, adăugă ea, aruncându-i o 
uitătură urâtă Tinei. 

Nu-i venea să creadă că o colegă de-a ei putea să 
spună aşa ceva. Dacă polițistul şi doamna Spandler nu ar 
fi fost de faţa, i-ar fi aruncat o sticlă de apă în cap. Dar 
antrenoarea venise şi ea şi părea la fel de obosită, iar 


prezenţa  poliţistului o determină să-şi domolească 
pornirile. În nici un caz un astfel de gest împotriva Tinei 
n-ar fi ajutat-o să se simtă mai bine, gândi Dawn. Nu mai 
fusese în stare să mănânce nimic de duminică seara, 
când doamna Marshall o sunase şi îi spusese că Lindsay 
a dispărut. 

În plus, sentimentul de vină o chinuia cumplit. Ce bine 
ar fi fost s-o întrebe pe proasta aia de mamă vitregă a ei 
dacă Lindsay putea s-o însoţească... sau şi mai bine, să 
n-o fi întrebat nimic şi să o fi adus pur şi simplu pe 
Lindsay cu ea duminică seara - atunci, prietena ei n-ar 
mai fi păţit nimic şi totul ar fi fost la fel ca înainte şi nici 
unul dintre cei aflaţi în jurul mesei n-ar mai fi discutat 
despre dispariţia ei. 

— Am auzit că ar fi fugit de acasă, spuse Becka 
Saunders. 

— Se pare că părinţii voiau s-o ducă în centru şi s-o 
înscrie la o şcoală particulară, se băgă în vorbă şi 
Heather Blaine. 

Grant îşi plimbă privirea de la una la alta. 

— E cineva care a mai auzit şi altceva? 

Dawn rămase tăcută pe măsură ce toate zvonurile ce 
umblau prin şcoală ieşiră la iveală, care mai de care mai 
înflorite şi mai exagerate. Îşi ţinea braţele încrucişate şi 
cu fiecare nouă teorie rostită, durerea surdă din stomac 
se înrăutăţea. 

Şi se va înrăutăţi până când îşi va întâlni prietena din 
nou. 

— Lindsay avea prieten? întrebă sergentul Grant. 
Poate vreun băiat care nu era de la şcoala voastră? 
Cineva mai mare? Cineva despre care nu vorbea foarte 


mult? 

Toate fetele scuturară din cap. 

— Să zicem că i se aprinseseră călcâiele după Zack 
Sorenson, spuse Tina McCormick, dar el nici nu cred că 
ştia. 

— N-au ieşit niciodată împreună? 

Tina ridică din umeri, iar Dawn îşi dădu ochii peste 
cap. 

— Zack are pe cineva, rosti enervată, dorindu-şi ca 
Tina să-şi ţină naibii gura aia, mai ales că de-abia dacă o 
cunoştea pe Lindsay. 

— Chiar nici un prieten? insistă sergentul Grant. Nu 
aveţi toate prieteni? 

Toate fetele încuviinţară, cu excepţia lui Dawn. 

— Lindsay nu avea prieten, afirmă ea cu tărie. 

— Cel puţin nu unul despre care tu să ştii, o împunse 
Tina McCormick. 

— E lesbiană? se interesă sergentul Grant, notându-şi 
în minte observaţia Tinei. 

Dawn se holba la el uimită. Celelalte fete chicotiră. 

— Lua droguri? continuă Grant. 

Adolescentele se uitară una la alta şi Dawn văzu cum 
trei dintre ele se îmbujorară. 

— Nu Lindsay, spuse ea într-un târziu. Din punctul 
ăsta de vedere era curată ca lacrima. 

— Dar nici nu se putea compara cu tine! Îi aruncă Tina 
McCormick, şi Grant se întrebă dacă Dawn D'Angelo o 
cunoştea atât de bine pe Lindsay pe cât pretindea. 

O privi întrebător şi pe antrenoare, dar Sharon 
Spandler dădu din umeri. 

— N-am auzit niciodată că Lindsay s-ar droga, susţinu 


ea părerea lui Dawn. 

Polițistul îşi arcui sprâncenele neîncrezător. Din 
experienţa lui, majoritatea profesorilor habar n-aveau de 
problemele cu drogurile ale elevilor. 

— Aşadar lucrul care o supăra cel mai tare era faptul 
că părinţii ei voiau să se mute în centru? întrebă 
polițistul, uitându-se stăruitor la ele. 

Din nou cea care răspunse fu Dawn D'Angelo. 

— Era foarte necăjită din cauza asta. Nu voia să plece 
- îşi dorea să facă ultimul an de liceu aici, să fie lidera 
majoretelor şi să termine şcoala alături de noi. 

Ceru din ochi sprijin colegelor ei, care dădură din cap 
aprobator. 

— Adică, ştiţi şi dumneavoastră cum e, am crescut de 
mici împreună...şi nu-i plăcea deloc ideea să meargă într- 
un loc necunoscut unde nu cunoştea pe nimeni. 

— Cât de supărată era? o chestionă Grant. 

— Foarte, răspunse Dawn. Foarte, foarte... extrem de 
supărată. Atât fetele, cât şi antrenoarea o susţinură. 

— Suficient de supărată cât să fugă de acasă? 
continuă polițistul. O tăcere profundă se aşternu în jurul 
mesei din cantină - o tăcere care nu făcea altceva decât 
să accentueze cele spuse cu voce tare. Nu ştiau. Nu ştiau 
nimic. 

Sergentul Grant îşi scoase cărţile de vizită din 
buzunarul de la cămaşă şi le împărţi tuturor. 

— Dacă vă mai amintiţi unele lucruri, oricât de 
nesemnificative, sau dacă auziţi ceva, daţi-mi un telefon, 
bine? 

— Credeţi că a păţit ceva? întrebă cineva. 

— Eu sper că nu, spuse el, ridicându-se în picioare şi 


închizându-şi agenda. 
Fetele îl priviră încet cum se îndepărtează şi iese din 
cantină. 


Sergentul Grant se aşeză îngândurat în maşina lui şi 
închise ochii. Se confrunta cu un caz din care lipseau 
indiciile evidente. Nici o urmă de intrare forţată. 

Nici un semn că Lindsay s-ar fi încurcat cu cine nu 
trebuie - nici iubiţi, nici dealeri de droguri. 

La prima vedere, nici un duşman. Doar o fată 
nefericită. 

Foarte nefericită şi, probabil, foarte furioasă pe 
părinţi. 

Oftă, îşi deschise agenda, făcu nişte însemnări despre 
întâlnirea cu prietenele lui Lindsay, după care contactă 
secţia de poliţie. 

— Eu tot cred că avem de-a face cu o fugară, spuse 
el. Ne ţinem urechile ciulite şi continuăm să punem 
întrebări oamenilor, dar am senzaţia că până la sfârşitul 
săptămânii o să apară. Să-i lăsăm ceva timp să se 
răcorească. 

Totuşi, după ce porni motorul şi trecu de curba ce lăsa 
în urmă liceul din Camden Green, îi veni în minte figura 
agentului acela imobiliar. Cum îl chema oare? Mancuso - 
da. Rick Mancuso. 

Ceva din vocea lui nu-i plăcuse deloc. 


Capitolul 26 


Lindsay îşi deschise ochii încet. 

Era încă legată de scaun, înconjurată de întuneric. O 
beznă în care se ascundeau tot felul de grozăvii, chiar 
dacă ea nu le vedea. Dar cel mai tare o înspăimânta 
teroarea dinlăuntrul ei. 

Durerea. 

Pustiul. 

Epuizarea. 

Şi setea. 

O sete atât de teribilă încât ameninţa s-o sufoce. 
Buzele i se umflaseră şi i se crăpaseră, iar limba i se 
uscase. Trebuia să bea apă. Prin faţa ochilor începură să- 
i danseze tot felul de viziuni - scurte întrezăriri ale unui 
izvor după care trupul ei tânjea, bazinul de înot de la 
şcoală, păsări care se spălau în fântâni arteziene, 
oceanul rece spărgându-şi valurile de țărm, pahare cu 
sifon şi gheaţă, peluze irigate şi iarbă verde mustind de 
lichid. Îşi dorea din tot sufletul să se întindă spre ele, să 
le atingă, să le simtă. Dar corpul ei trecuse, de la 
disconfortul uşor de acum câteva ore, la durere şi 
amorţeală. lar setea devenea atât de copleşitoare încât 
până şi clipitul pleoapelor îi dădea o senzație 
insuportabilă de usturime din cauza deshidratării. 

Dacă plângea, ştia că nu va putea vărsa nici o lacrimă 
- setea părea că îi secase fiecare strop de apă din trup. 

Încerca să-i şoptească ceva lui Shannon, dar din gât 
nu-i ieşi nici un sunet. Mai era Shannon acolo? Îşi ciuli 
urechile, căutând să surprindă răsuflarea celeilalte fete, 


dar nu auzi nimic. 

Pleoapele îi căzură grele şi se rugă în tăcere să leşine. 

Un zgomot. 

Ca un râcâit. Apoi o lumină puternică - care o orbi 
într-atât, încât îşi răsuci capul într-o parte. Deschise ochii 
treptat şi inima porni să-i bată mai, mai să-i spargă 
pieptul când simţi că persoana care o ţinea prizonieră în 
temniţă se apropie. 

Îmbărbătându-se, îşi întoarse din nou capul ca să-şi 
înfrunte duşmanul care se apleca peste ea, dar tot ce 
zări fu o siluetă neagră. 

Imediat, Shannon gemu, rostind cu greutate un singur 
cuvânt: 

— Nu. 

Acum, în strălucirea ce inunda încăperea, Lindsay o 
vedea clar pe fată, culcată pe o saltea aşezată direct pe 
podeaua a ceea ce părea a fi o pivniţă nefinisată, lungă 
şi îngustă. Shannon stătea cu spatele sprijinit de perete 
şi genunchii aduşi la piept, ca şi cum această poziţie ar fi 
protejat-o împotriva prezenţei diavoleşti ce se ascundea 
în spatele fasciculului de lumină. Avea părul lung şi 
negru, iar paloarea cadaverică a chipului o făcea să arate 
mai mare decât Lindsay, cu toate că vocea ei suna mai 
degrabă ca a unei fetiţe. 

Când silueta întunecată căpătă forma unui bărbat, 
Shannon gemu din nou şi îşi lipi faţa de genunchi. 

Bărbatul trecu pe lângă ea şi se îndreptă spre Lindsay, 
care brusc simţi că se îneacă din cauza ritmului 
nebunesc al bătăilor inimii. 

Veni suficient de aproape pentru ca nările ei să se 
umple de aceeaşi aromă de mosc pe care o descoperise 


în dormitorul ei. 

Aşeza ceva pe podea, după care o atinse. 

Îi pipăi sânii şi o ciupi dureros de sfârcuri. 

Lindsay se retrase din reflex, dar obiectul care îi 
apăsa gâtul o împiedica să se mişte mai mult de un 
centimetru. 

Apoi el ridică în faţa ei ceva şi pentru o clipă fata fu 
sigură că are halucinaţii. Bărbatul însă îi strecură cu 
blândeţe printre buzele uscate capătul unui pai ce se 
ivea din gura unei sticle de apă. 

Din instinct începu să sugă. 

Apă! 

Apă rece şi proaspătă! 

Bău lacomă cât putu de repede lichidul dătător de 
viaţă, convinsă că în orice moment răpitorul îi va smulge 
paiul din gură. Şi, mult prea repede, acesta chiar aşa 
făcu... 

Lindsay îşi linse buzele şi îl privi printre gene. 

Când văzu rânjetul oribil care o întâmpină, din gât i se 
ridică un urlet care se transformă iute într-un bolborosit 
neajutorat când îşi dădu seama că bărbatul nu rânjea 
deloc. 

Purta o mască. 

O mască albă chirurgicală, deasupra căreia desenase 
două buze lascive cu un soi de carioca roşie. Restul feţei 
era acoperit cu o mască de schi neagră, iar ochii licăreau 
slab în dreptul celor două găuri. 

Avea trupul învelit într-un pardesiu de ploaie negru. 

Setea învinse groaza care o copleşise şi îşi săltă 
bărbia aproape împotriva voinţei ei. 

— Te rog, şopti ea, cu o voce care părea de pe altă 


lume. 

— Gura! Îi porunci necunoscutul. 

Îi atinse din nou sânii şi, cu toate că se simţea 
complet oripilată, nevoia de apă era mai puternică. Se 
chinui să rămână nemişcată şi, într-un târziu, el îi duse 
sticla la buze. 

După aceea se aplecă şi, când se îndreptă de spate, în 
mâini ţinea un castron şi o lingură. 

Lindsay îşi aţinti privirea asupra lui şi mintea ei 
epuizată se strădui să-i înţeleagă intenţiile. 

Dar nu mai conta: dacă o droga, măcar avea s-o 
arunce în braţele binecuvântate ale întunericului. 

Dacă o omora, avea să fie pe vecie eliberată din 
închisoare şi din propria teroare. 

Deschise gura şi-i îngădui să o hrănească. 

Fiertură de ovăz! Fiertură de ovăz, îndulcită cu zahăr 
brun şi scorţişoară. Şi lapte! 

Înghiţi şi deschise gura să primească şi mai mult. 

O parte din ea se revoltă că îi permitea s-o atingă în 
felul acela doar pentru apă şi hrană, dar mâncarea în 
sine nu făcu altceva decât să-i sporească şi mai tare 
foamea. 

Primi în linişte toate linguriţele cu ovăz şi dădu pe gât 
cât putu de multă apă când bărbatul îi duse din nou la 
buze sticla cu lichid. 

Furnicăturile îi cuprinseră tot trupul pe măsură ce 
starea de amorţeală era înlocuită de valul de energie 
oferit de apă şi de hrană. 

— Te rog, îl imploră ea. Te rog, dă-ne drumul. 

— N-o să mă părăsiţi niciodată, spuse el, dar o clipă 
mai târziu văzu cum necunoscutul îi desface legăturile 


din jurul gleznelor. 

Abia dacă-şi mai putea mişca genunchii, iar picioarele 
îi erau înţepenite. 

După aceea îi smulse banda adezivă de la încheieturi, 
şi braţele îi căzură în poală. Îşi mişca degetele şi încerca 
să-şi maseze mâna pe care şi-o scrântise la 
antrenament, dar fără să reuşească. 

Articulațiile se  răzvrătiră dureroase şi muşchii 
refuzară să se supună comenzilor creierului. 

Bărbatul dezlegă şi obiectul care îi apăsase gâtul şi 
atunci îşi dădu seama despre ce era vorba - o zăbală 
metalică, aşa cum se punea la cai. Încet, cu teamă, îşi 
roti capul. Nimic n-o mai strangula şi nici n-o mai sufoca. 

El trase într-o parte pătura care o acoperea, o apucă 
de braţe şi o săltă în picioare. Încă amorţită, Lindsay se 
împiedică şi pică peste el, iar în momentul în care 
corpurile lor veniră în contact, nările ei se umplură de 
mirosul ciudat de mosc pe care-l simţise pentru prima 
dată în dormitorul ei miercurea trecută. 

Să se fi petrecut totul atât de recent? Perioada în care 
nimic n-o durea şi sufletul nu-i era chinuit de teroare 
părea o amintire atât de îndepărtată... de parcă se 
întâmplase cu mulţi ani în urmă. 

Să fi trecut doar câteva zile? 

Încerca să-i reziste răpitorului ei, să se retragă, dar 
nici măcar nu-şi putu îndrepta spatele, nici vorbă să se 
smulgă din îmbrăţişarea lui. Bărbatul o cără de la scaun 
lângă o saltea, unde o trânti suficient de tare ca să simtă 
duritatea podelei de beton. 

Un zid micuţ o separa de salteaua pe care zăcea, la 
doar un metru mai încolo. Shannon. Din păcate, zidul era 


destul de înalt ca să n-o zărească pe cealaltă fată. 

Bărbatul îi prinse în jurul încheieturilor de la mâini o 
pereche de cătuşe tari, reci, din metal, apoi o legă de 
zidul din spatele ei. 

Din buzunarul de la pardesiu scoase un pachet care 
avea un aspect vag familiar, dar Lindsay nu recunoscu ce 
e până când el nu-l desfăcu şi nu-i scoase conţinutul din 
ambalaj. 

Şerveţele pentru bebeluşi. 

Tipul acela pe care-l folosesc mamele pentru sugari în 
toaletele pentru copii de la mail. 

Se ghemui şi făcu eforturi uriaşe să nu scoată nici 
măcar un singur sunet pentru a-i da satisfacţie atunci 
când el îi scoase chiloţii şi se apucă s-o şteargă. 

— la zi, îţi place? întrebă el în timp ce o curăța cu 
atenţie. Îţi place la fel de mult cum îmi place mie? 

Aruncă şerveţelul într-o parte şi după ce-i aşeză un 
prosop de bucătărie între picioare, prinzându-l ca pe un 
scutec, o înveli cu o pătură zdrenţuită. 

Dispăru în spatele zidului micuţ şi după câteva 
secunde Lindsay auzi zăngănitul scos de cătuşele lui 
Shannon. 

— Nu, gemu ea. Te rog... nu... te rog... 

Imediat, Lindsay îl văzu din nou, de data asta stând 
drept în picioare, săltând-o pe Shannon şi aproape 
târând-o de-a lungul podelei. Goală, fata era atât de 
slabă, încât Lindsay îi vedea perfect şira spinării şi 
golurile dintre coaste. 

— Te rog... nu... te rog... şopti Shannon iarăşi, rostind 
cuvintele ca pe o mantă protectoare. Nu... te rog... nu.... 

Fiecare muşchi din trupul lui Lindsay se tensionă şi îşi 


dori mai mult decât orice pe lume să se poată repezi la 
bărbatul acela nenorocit şi s-o salveze pe Shannon din 
ghearele lui. Dar ştia că e prea slăbită şi, oricum, avea 
mâinile încătuşate. 

ÎI privi deznădăjduită când deschise uşa din capătul 
celălalt al camerei. După ce aceasta se trânti în urma lui, 
în locul rugăminţilor disperate ale fetei răpite se aşternu 
o tăcere adâncă şi teribilă. 

Lindsay era singură. 

Îi venea să plângă, dar refuza să se dea bătută, 
conştientă că nu poate să-i facă decât şi mai mult rău. 

Închise ochii, îşi înghiţi cu greu lacrimile şi îşi întinse 
picioarele. 

Pe măsură ce mâncarea de ovăz şi apa îi redară un 
minim de energie, şi trupul îşi reveni din amorţeală, 
încerca să nu se gândească la ce se petrecea cu 
Shannon şi la ceea ce era posibil să i se întâmple şi ei în 
curând. 

Nu exista cale de scăpare. 

Absolut nici una. 


Capitolul 27 


Zgomotul scos de uşă răsună ciudat când Steve 
Marshall o închise în urma sergentului Grant. 

„Sergentul Andrew Grant”, se gândi el după ce se 
aşeză înapoi pe canapea lângă soţia lui. Cum de nu-i 
trecuse prin cap până în seara asta că polițistul are şi el 
un prenume? 

Oricum, nu conta, pentru că numele acestuia nu 
putea schimba lucrurile. Nici măcar unul singur. Soţia lui 
frumoasă, minunată, perfectă, arăta la fel de pierdută şi 
de mohorâtă ca şi înainte de venirea poliţistului care 
dorise să le aducă ultimele noutăţi. 

lar Lindsay tot dispărută era. 

Şi nimeni - nici prietenele ei, nici poliţia, nici Kara şi 
nici el - nu ştia ce se alesese de ea din ziua în care 
dispăruse de acasă. 

Singura noutate se dovedise a fi numele mic al 
sergentului Grant. 

El şi Kara rămaseră încă o dată unul lângă celălalt, 
muţi, pătrunşi de puştiul din casă. Şi pe măsură ce 
tăcerea ameninţa să-i copleşească pe amândoi, ecourile 
slabe ale vizitei lui Grant păreau să se lovească de 
pereţii căminului lor. Steve se întinse ca să ia mâna mică 
şi palidă a Karei într-a lui. 

— N-a fugit de acasă, spuse Kara, parcă citindu-i 
gândurile. 

El şovăi, dorindu-şi să-i poată oferi fie şi cel mai mic 
indiciu - orice - care să îndreptăţească speranţa 
sergentului Grant, şi anume că în orice clipă telefonul va 


suna sau uşa se va deschide şi fiica lor va fi din nou 
alături de ei. Din nefericire, nu găsi nimic de care să se 
agate şi se mulţumi s-o strângă de mână în continuare. 

— Nu există nimic care să sugereze o răpire? Ce-a 
vrut să spună cu asta? întrebă Kara cu aceeaşi voce 
distrusă. 

— Se referea la faptul că adolescentele fac tot felul de 
lucruri atunci când sunt supărate, răspunse Steve, 
alegându-şi cuvintele cu grijă. Doar ştii şi tu. Ţi-aminteşti 
când aveai şaptesprezece ani? Ţi-aminteşti la ce se 
gândeau colegele tale de şcoală? Câte dintre ele nu se 
supărau şi nu-şi amenințau părinţii că vor fugi de acasă? 
Ştii foarte bine despre ce vorbea, Kara. 

Dar femeia dădea semne că nu-l auzise deloc. 

— Grant a zis că nu există nici un indiciu, şopti ea mai 
mult pentru sine. Dar Lindsay a dispărut. Şi păturica la 
fel. Ce fel de dovezi mai vrea? 

— Kara... 

Într-un târziu, îşi ridică privirea spre el. 

— Unde să se ducă? Şi cu cine? Oh, Doamne, am 
discutat despre asta de o mie de ori, Steve. Ştii la fel de 
bine ca şi mine că Lindsay nu e o fugară! 

— lubito, poate are dreptate, începu Steve. 

În ultima oră, pe măsură ce Andrew Grant reluase 
toate informaţiile legate de dispariţia lui Lindsay - adică 
aproape mai nimic - Steve se îmbătase cu speranţa că 
poate sergentul nu greşea - poate Lindsay fugise de 
acasă într-un acces de furie, vrând să-i pedepsească în 
acelaşi fel în care adolescenţii de peste tot doreau să le-o 
plătească părinţilor lor. Şi dacă putea înghiţi o astfel de 
variantă, atunci putea nădăjdui că fata se va întoarce, 


când se va mai calma. 

Măcar gândul acesta reprezenta un fir de pai. 

Kara îşi retrase mâna. 

— Singurul motiv pentru care a venit, zise ea, este ca 
să ne anunţe că nu vor mai întreprinde nimic pentru 
căutarea ei. 

Steve o înconjură cu braţele pe după umeri. 

— Nu-i adevărat, o contrazise el. Vor proceda aşa cum 
trebuie să procedeze nişte poliţişti - doar sunt experţi în 
astfel de situaţii. Noi trebuie să fim puternici şi să nu ne 
pierdem credinţa. 

Ea nu-l băgă în seamă. 

— Ar trebui să sune la FBI. Dar n-o vor face, pentru 
că... 

— Pentru că nu ştim cu certitudine dacă este vorba 
despre o răpire, i-o reteză Steve, dar regretând imediat 
că nu-şi ţinuse gura. 

— Ei spun că nu este, se răsti Kara. Dar eu ştiu mai 
bine. 

Îşi roase şi ultima unghie până-n carne şi, când vorbi 
iarăşi, tonul ei se înăspri: 

— Ştiu mai bine. Se răsuci către el: 

— Mâine voi organiza un grup care să împartă 
fluturaşi peste tot prin Long Island. Am umplut deja 
oraşul, dar nu e suficient. Şi o să dau şi telefon la FBI, 
dacă sergentul Grant nu intenţionează, şi după aia o să 
mă apuc să distribui şi eu fluturaşi prin oraş. lar tu ai 
putea... 

Se opri brusc, iar ochii ei îi cercetară pe ai lui. 

— Ce e? întrebă Kara, când văzu că el îşi fereşte 
privirea. Steve ezită, apoi, dându-şi seama că n-are sens 


să mai aştepte până dimineaţa ca s-o anunţe, rosti încet: 

— lubito, trebuie să mă întorc la birou mâine. Femeia 
parcă primise o lovitură în moalele capului. 

— La birou? Mâine? El se aplecă spre ea. 

— Trebuie. Sunt atât de multe lucruri de care nu se 
poate îngriji nimeni altcineva şi... 

— Tu îl crezi pe el, zise Kara, cu glasul gâtuit. Tu îl 
crezi pe sergentul Grant. Ridică tonul: Ai senzaţia că 
dacă nu mişcăm un deget, Lindsay o să vină acasă aşa, 
pur şi simplu! 

— Nu, şopti Steve, dar ştia că nu acesta este 
adevărul. 

O trase mai aproape de el şi, cu toate că la început 
soţia lui opuse rezistenţă, epuizarea, durerea şi frica 
pentru fiica lor învinseră şi ea se cocoloşi la pieptul lui 
aşa cum obişnuia s-o facă înainte ca vieţile lor să fie 
distruse de dispariţia lui Lindsay. 

El o legănă încet şi, treptat, simţi cum mânia din 
trupul ei se risipeşte. 

— O să te sun, promise el. O să te sun în fiecare oră 
dacă vrei, iar tu mă poţi suna ori de câte ori doreşti. 

Kara încuviinţă din cap. 

— Şi o să vin acasă în fiecare seară - îţi jur că n-o să 
mai rămân în centru niciodată. 

Ea pufni neîncrezătoare. 

— E şi fiica mea, şopti Steve, trăgând-o şi mai 
aproape. 

Se agăţară unul de celălalt şi împărtăşiră o senzaţie 
de intimitate pe care n-o mai trăiseră de ani de zile, o 
intimitate după care ea tânjea la fel de mult ca şi el. 

Ce bine-ar fi fost ca motivul ce o provocase să fie 


altul! 


Capitolul 28 


„E cu adevărat o diavoliţă - şi nu e vorba doar de 
aspectul ei, chiar dacă înfăţişarea mi-a spus prima dată 
ce zace în sufletul ei. 

Aproape că mi-a fost teamă să o aduc aici, dar acum 
că s-a întâmplat, ştiu că am procedat corect; o s-o ţin 
exact în condiţiile - şi în împrejurările - pe care le merită. 
Şi va veni şi ziua când va înţelege de ce se află aici şi ce 
a făcut. 

Mi-aş dori să o pot vizita mai des, dar ştiu că e 
imposibil. Trebuie să fiu răbdător. Dar răbdarea e atât de 
greu de îndurat când o astfel de ură îmi umple sufletul. 

Oare a simţit şi ea acelaşi lucru când i-am atins 
trupul? Pielea ei este chiar mai fină decât a mea, iar 
parfumul ei - o aromă care mă excită la culme - stăruie 
pe vârful degetelor mele şi îmi chinuie nările chiar acum 
când scriu aceste rânduri în singurătatea camerei mele. 
Am senzaţia că o miros, că o văd, întinsă pe salteaua ei 
în întuneric. Doarme, sau diavolul dinlăuntrul ei o ţine 
trează ca pe mine? 

Mă visează aşa cum o voi visa eu la noapte când în 
sfârşit voi lăsa de o parte stiloul şi voi aluneca în braţele 
somnului meu întunecat? 

Poate că visele noastre se vor uni şi corpurile ni se vor 
atinge din nou. 

Şi dacă va fi aşa, atunci sper ca ea să-mi 
împărtăşească durerea. 

Poate că ar trebui să mă ocup de ea - de amândouă - 
chiar acum. Dar răbdarea trebuie să fie cuvântul de 


ordine. Este necesar să fac totul corect, să planific totul 
perfect şi să execut etapele una după alta, cât mai 
precis. 

Nu am voie să greşesc. 

Dar e atât de greu - e atât de greu s-o ţin departe de 
mine, mai ales după ce am avut-o în braţele mele. 

Părea aşa de înspăimântată când am trecut pe la ea 
ceva mai devreme, îi era sete şi îngrozitor de foame şi 
am hrănit-o doar cât să-i ofer puţină speranţă. 

A gemut, desigur, prefăcându-se că nu-i place, dar eu 
ştiu că protestele ei nu înseamnă nimic, pentru că atunci 
când mi s-a împotrivit, m-a privit într-un fel care mi-a 
dezvăluit adevăratele ei dorinţe de parcă şi-ar fi lipit 
carnea ei goală de trupul meu. 

l-am îndepărtat materialul moale ce-i acoperea vintre 
le şi l-am strecurat în buzunarul meu. 

Se află încă acolo în timp ce scriu şi, cu toate că în 
mână am un stilou, simplul gând că peste câteva clipe 
voi strânge în palme materialul fin - şi-l voi apăsa pe nas 
ca să inspir parfumul diavolesc emanat de locurile 
secrete ale corpului ei - mă face să tremur de o 
nerăbdare care seamănă cu extazul. 

Va şti. Curând va şti. 

Dar nu trebuie să mă las pradă dorințelor mele, nu 
înainte ca vremea potrivită să sosească, iar ele să se afle 
cu toate aici. De-abia apoi, după ce parfumul ei îmi va 
reaminti că se află în mâinile mele, voi presa materialul 
între aceste pagini şi-l voi păstra aici pe vecie. 

Aşa cum o voi păstra pe ea aici pentru totdeauna...” 


Kara Marshall aruncă o privire lipsită de expresie pe 


fereastra trenului, zăngănitul roţilor pe şine - un sunet 
care în mod normal ar fi făcut-o să aţipească în doar 
câteva momente după ce părăsea gara din Camden 
Green - nereuşind astăzi să-i potolească frământările 
febrile ale minţii. 

Trebuia să facă ceva! Şi va face ceva imediat ce va 
ajunge în centru. 

Fără să-şi dea seama, mâna ei strânse şi mai tare 
geanta plină cu afişele la care lucrase toată noaptea. Nu 
erau nişte afişe obişnuite - doar coli de hârtie de mărime 
standard ce înfăţişau imaginea lui Lindsay şi care 
solicitau informaţii despre locul în care fata s-ar putea 
afla. 

Şi numărul de telefon al Karei. 

Nu că ar fi realizat mare lucru, pentru că în adâncul 
sufletului ea ştia - cu o certitudine oribilă - că Lindsay nu 
fugise de acasă. Cineva o răpise. 

Întorcându-şi faţa dinspre lumea ce se derula dincolo 
de fereastra trenului, îşi aminti de oamenii din jurul ei. 
Oameni care poate o văzuseră pe Lindsay. 

Scoase din geantă unul dintre afişe şi începu să 
meargă prin tren, arătând fotografia tuturor celor care 
păreau interesaţi să o asculte. Jumătate dintre oameni o 
ignorară, iar restul clătinară trişti din cap şi o priviră cu 
ochi compătimitori. 

Când Kara ajunse în ultimul vagon, căzu epuizată pe o 
banchetă, privind fix la chipul fiicei ei. 

Şi se simţi incredibil de neajutorată. 

Avea de gând să arate afişul la zece milioane de 
oameni? Şi chiar dacă putea face aşa ceva, la ce bun? 
„Nu contează, îşi spuse ea. Trebuie să faci ceva şi, 


deocamdată, asta este singura posibilitate.” 

Cobori din tren în staţia Grand Central, luă metroul 
spre sud spre Spring Street, şi ieşi chiar în capătul 
străzilor din Solio. Oriunde se uita - la fiecare chioşc sau 
gheretă - zărea teancuri de afişe exact ca ale ei, făcând 
reclamă de la grupuri rock şi artişti profesionişti până la 
servicii de curăţenie la domiciliu şi pisicuţe oferite pe 
gratis. Pe unele chioşcuri, afişele lipite unele peste altele 
alcătuiau un strat mai gros de doi centimetri. Chiar dacă 
îl punea pe al ei, cât timp va rămâne neacoperit? O zi? O 
oră? Cinci minute? 

Îmbărbătându-se, se apucă de treabă. Intră în fiecare 
magazin, în fiecare butic, în fiecare galerie şi restaurant 
de pe Spring, Prince şi Houston. Oriunde o lăsau, lipea un 
afiş pe vitrină şi uneori se mulțumea să-l pună pe-afară, 
dacă n-o lăsau să-l lipească pe dinăuntru. 

Dar nimeni n-o lăsă să arate fotografia lui Lindsay 
clienţilor. Nici în magazine, nici în restaurante, nici în 
galerii. 

Când stomacul o avertiză într-un târziu că a venit 
vremea să mănânce ceva, îşi cumpără un covrig fierbinte 
şi o sticlă cu apă şi se îndreptă spre Washington Square. 
Covrigul nu avea nici un gust şi de-abia putu înghiţi 
puţină apă. Aruncă ultima bucăţică la porumbei, se ridică 
în picioare, inspiră adânc şi se apucă din nou de treabă. 

Pe la ora patru aproape că rămăsese fără glas, de 
câte ori pusese aceeaşi întrebare. Nu mai avea afişe şi 
deja zărise o parte dintre cele pe care le lipise mai 
devreme acoperite de alte postere. 

Câte fete nu dispăreau zilnic în New York fără ca 
nimeni să bage de seamă, ce să mai vorbim de fiica ei? 


Kara simţea că în orice clipă va izbucni în plâns, dar 
se abţinu. Trase aer în piept şi aruncă o privire în jur ca 
să se orienteze. 

Se afla la colţul dintre Bleecker şi Lafayette, la doar 
câteva străzi depărtare de locul în care-şi începuse 
aventura. Ziua se scursese aproape în întregime, iar ea 
nu acoperise decât distanţa dintre douăzeci de străzi. 

Manhattanul număra peste şapte mii. 

Ce făcuse ea reprezenta o picătură într-un ocean. O 
copleşiră pe rând epuizarea, disperarea şi, într-un final, 
deznădejdea. N-avea s-o găsească pe Lindsay astfel. Aşa 
că, la ce bun? 

Tocmai se gândea cum să procedeze în continuare - 
să-l sune pe Steve sau să pornească spre casă - când 
telefonul ei mobil țârâi. Se uită la ecran, nu recunoscu 
numărul, dar acceptă apelul. 

— Kara? se auzi vocea veselă a unei femei. Bună! 
Sunt Rita Goldman! 

Pentru o clipă, Kara nu recunoscu numele, dar imediat 
femeia vorbi din nou şi ea îşi aminti cine e. 

— Am găsit apartamentul perfect pentru familia ta. 
Are trei dormitoare, două băi şi o privelişte extraordinară 
spre West 84. Multă lumină, iar preţul este incredibil. Cei 
care-l vând sunt foarte nerăbdători... 

Kara închise mobilul fără să rostească nici un cuvânt. 

Rita Goldman. Agentul lor imobiliar din centru. Nici ea 
nu ştia de Lindsay. 

Cu tot ceea ce se întâmplase - reportajele de la 
televizor, articolele din ziare, zecile de telefoane pe care 
le dăduse şi sutele de afişe pe care le împrăştiase - nici 
măcar propriul agent nu aflase despre dispariţia lui 


Lindsay. 

Lumea era mult prea mare şi existau mult prea multe 
locuri unde cineva putea ascunde o fată. 

Kara conştientiza dimensiunile catastrofei. Se aşeză 
pe trotuar într-o curbă din marele oraş, îşi puse capul pe 
genunchi şi începu să plângă. 


Capitolul 29 


„Toate lucrurile bune vin la cel care aşteaptă. Nu ştiu 
cine a zis asta pentru prima dată, dar întotdeauna am 
considerat că e o afirmaţie justă. Aştept. 

Sunt un observator. 

Sunt capabil să văd semnele. 

lar dimineaţă am mai primit unul. 

Chiar acum, când scriu, nu pot preciza cu exactitate 
cum de am ştiut că asta era ceea ce căutam. Ce 
aşteptam. Ce visam. 

La prima vedere, anunţul nu ieşea cu nimic în 
evidenţă. 

Un anunţ mititel, aparent nesemnificativ, pentru o 
casă aparent nesemnificativă. 

Şi totuşi, ceva a continuat să-mi atragă atenţia şi, 
foarte curând, s-a ridicat din mijlocul celorlalte anunţuri 
ca un far strălucitor în noaptea adâncă. 

O lumină care-mi întindea braţele, care mă atrăgea. 

Am încercuit anunţul cu roşu, desigur, şi presupun că 
trebuie, totuşi, să am în vedere şi posibilitatea unei erori. 

De aceea am mai însemnat şi alte reclame ale altor 
case şi, deşi mă voi duce să le vizitez şi pe acestea, 
intuiţia îmi spune că prima este cea mai potrivită. 

După ce voi vizita casa şi mă voi asigura că acela este 
locul în care ea trăieşte, voi copia anunţul în jurnal, aşa 
cum am procedat şi cu celelalte două fete. 

Aş putea foarte bine s-o fac acum, atât de puternică e 
credinţa mea, dar din nou îmi amintesc că trebuie să fiu 
răbdător şi să aştept până când totul se va dovedi că e 


aşa cum am visat. 

Lucrurile se aranjează perfect de la sine - mult mai 
bine decât mi-am imaginat eu vreodată. 

Nu va mai dura mult. 

Pot avea răbdare. 

Trebuie să am răbdare. 

Şi voi avea răbdare. 

Dar cât de greu îmi e, căci dorinţele mele sunt atât de 
sfâşietoare...” 


Capitolul 30 


„Mama.” 

Lindsay se concentră asupra cuvântului ce devenise 
mantra ei, repetându-l întruna în tăcerea ce domnea 
peste întunericul sufocant. Uneori o ajuta să cadă într-un 
somn agitat. 

Dar de cele mai multe ori - la fel ca şi acum - 
reprezenta singurul lucru care îi păstra speranţa vie. 

Cumva, mama ei o va găsi; va şti ce se petrecuse cu 
ea; va veni să o salveze. 

„Mama.” 

Trebuia să apară cât mai curând, înainte ca bărbatul - 
monstrul - să uite de Shannon şi s-o chinuie pe ea. 
„Shannon.” 

Numele celeilalte fete îi răsună în minte. De când era 
aici? De unde venea? 

Şi ce îi făcuse bărbatul? 

Lindsay nu voia să se gândească prea mult la asta, 
dar oricât de tare se străduia, în imaginaţia ei se formau 
tot felul de imagini - viziuni oribile se îngrămădeau una 
într-alta, amestecându-se cu scenele văzute la televizor 
sau în filme. 

Imagini ale bărbatului aplecându-se peste corpul 
schilod al lui Shannon. Cu ochii minţii, Lindsay o vedea 
pe prietena ei de suferinţă legată, cu trupul gol peste 
care alergau degetele bărbatului, ce-i atingea braţele şi 
picioarele pentru ca mai apoi să se aşeze peste ea. 
Lindsay simţi cum i se face pielea de găină doar 
imaginându-şi teroarea din sufletul lui Shannon şi, pe 


măsură ce îşi închipuia palmele lui mângâindu-i sânii lui 
Shannon, apoi coborând între picioarele ei, resimţi o 
durere teribilă în propriul pântec şi se trezi că se fereşte 
de o atingere care nici măcar nu exista. 

Un geamăt slab îi ieşi de pe buzele uscate - atât de 
slab încât crezu că i se pare -, şi setea îi şterse din minte 
viziunile îngrozitoare în care Shannon era torturată. 
Acum îşi închipuia că răpitorul ei uitase sticla cu apă pe 
podea, că ea reuşeşte s-o înşface într-un fel sau altul, 
dar, în ciuda senzaţiilor extraordinare, ştia că este doar o 
simplă fantezie. 

Bărbatul luase sticla cu el. 

Nici pic de apă. 

Nu mai avea după ce să tânjească. „Mama...” 

Lindsay închise ochii, sperând că va atipi, dar tresări 
brusc când balamalele de la uşă scârţâiră şi o lumină 
orbitoare invadă încăperea. 

Shannon scoase şi ea un geamăt uşor, singurul indiciu 
după atâtea ore că fata încă mai trăia. Apoi Lindsay auzi 
zăngănitul cătuşelor lui Shannon şi, un moment mai 
târziu, văzu silueta terifiantă şi învăluită în negru 
ridicându-i trupul - moale ca al unei păpuşi de cârpă - şi 
ducându-l în întunericul de dincolo de uşă. Chiar înainte 
să dispară, silueta se întoarse şi o privi pe Lindsay, 
arătându-i zâmbetul pictat în roşu sângeriu de pe masca 
chirurgicală. 

Ea rămase nemişcată, încercând să-şi potolească 
bătăile iuți ale inimii. 

Exista o cale de scăpare. Trebuia să fie! Era sportivă. 
Avea corpul puternic - mult mai puternic decât al lui 
Shannon. Dacă găsea o modalitate să-şi slăbească 


legăturile, să se elibereze, poate reuşea să-l păcălească 
pe bărbat, indiferent cine era el. 

Pentru a nu ştiu câta oară, îşi testă forţele, încercând 
să rupă benzile adezive. 

Dar, ca de fiecare dată, acestea rezistară. 

Apoi, mult prea repede, el intră din nou pe uşă. 

Singur. 

Lindsay se chirci când el îngenunche lângă ea şi o 
mângâie pe păr. 

— Bea, îi şopti bărbatul, cu buzele atât de aproape, 
încât îi simţea răsuflarea pe obraji. Bea, pentru că altfel 
s-ar putea să mori... 

Ridică sticla de apă şi îi vâri paiul printre buze. 
Lindsay supse apă înainte să înregistreze semnificaţia 
cuvintelor lui, înghițind lacomă gură după gură, ştiind că 
sticla va fi îndepărtată după numai câteva secunde. Îşi 
mişca muşchii gurii şi ai gâtului cât de tare putea, 
ignorând pe cât posibil sunetul vocii lui şi atingerea 
degetelor sale. Dar mult prea repede un zgomot sec din 
interiorul paiului îi spuse că sticla se golise. Nu-i fusese 
de ajuns - nu deajuns ca să-i aline limba uscată, să-i 
înmoaie buzele şi să-i hidrateze gâtul. 

Acum el o ştergea la fel ca înainte şi Lindsay strânse 
tare din ochi, ca şi cum dacă nu l-ar fi văzut, ar fi putut 
să respingă atingerea vicioasă a degetelor lui pe pielea 
ei. 

„Mama... strigă ea în gând. Vino şi găseşte-mă, 
mama.” 

— Hai cu mine, spuse silueta neagră cu mască bizară 
după ce termină cu spălatul şi curăţatul fetei. 

Lindsay simţi cum strânsoarea cătuşelor din jurul 


încheieturilor slăbeşte şi, pentru o clipă, sufletul i se 
umplu de speranţă. Dar o secundă mai târziu, când 
pricepu că e prea epuizată ca să încerce să fugă, licărul 
de speranţă pieri. 

Degetele de la mâna lui dreaptă o apucară strâns de 
braţ ca într-o menghină şi o ridicară de pe saltea, 
ţintuind-o uşor de perete cu o singură mână. Opuse 
rezistenţă, dar ultimul strop de energie se risipi şi nu 
reuşi decât să scoată un țipăt ce aducea mai mult cu un 
scâncet. 

— Gura, porunci el. Ţi-am adus ceva nou să te 
îmbraci. 

Fără să înţeleagă prea mult din ce se întâmplă cu ea, 
privi spre bucata de cârpă pe care bărbatul o ţinea în 
mâna cealaltă şi îşi dădu seama că e vorba de o rochie. 

O rochie de păpuşă. 

Folosind un cordon pe care îl trecuse prin ambele 
mâneci ale rochiţei, necunoscutul îi lega veşmântul în 
jurul taliei. 

Partea de jos a rochiei de-abia dacă îi acoperea 
vintrele. 

Sprijinind-o de parcă ar fi fost invalidă, o conduse 
până la uşa prin care o purtase pe Shannon doar cu 
câteva momente în urmă. Dacă îi dădea drumul, ştia că 
va pica lată. 

Şi mai ştia că dacă va cădea, atunci el o va târî pur şi 
simplu, ca pe o păpuşă stricată. 

Dar el nu-i dădu drumul. Dimpotrivă, o ajută să treacă 
peste prag şi intrară într-un tunel întunecat, umed şi rece 
care mirosea a mucegai şi a putregaiuri. 

Lindsay se chinui să ţină pasul cu el, să se mişte în 


acelaşi ritm, dar jumătate din drum el o târî mai degrabă 
de-a lungul podelei. 

Ajunseră la nişte trepte din lemn şi, când începură să 
le urce, degetele lui se încleştară şi cu mai multă forţă în 
jurul braţului ei. Tălpile ei se bălăngăneau, lovindu-se de 
scară şi mulţumi cerului când intrară într-o altă cameră 
printr-un chepeng. 

Aici, Lindsay o zări pe Shannon întinsă pe o masă, cu 
încheieturile şi gleznele legate. Era numai piele şi os, iar 
părul ei nespălat atârna în laţe unsuroase. O cârpă 
mizerabilă, ce fusese odată probabil tot o rochie ca a ei, 
era singurul lucru care o acoperea. 

Fata îşi ţinea ochii închişi, iar Lindsay nu-şi putea da 
seama dacă este măcar conştientă. 

Peste gura avea lipită o bucată de bandă adezivă de 
un argintiu strălucitor pe care bărbatul desenase acelaşi 
zâmbet grotesc, sângeriu şi lasciv. 

— Vezi cât de mult îi place? şopti el. Şi pe tine o să te 
fac să-ţi placă. 

În timp ce Lindsay o privea pe Shannon cu oroare 
mută, bărbatul o forţă să se aşeze pe unul dintre 
scăunelele pentru copii ce înconjurau masa. 

Îi prinse mâinile la spate şi gleznele de picioarele 
scaunului cu aceeaşi bandă adezivă care o ţintuia pe 
Shannon de masă. În cele din urmă, îi trecu şi peste gură 
o bucată lată. 

Scoase un marker roşu dintr-un buzunar al pardesiului 
său negru, şi Lindsay înţelese că foarte curând va arăta 
la fel ca el şi ca fata cealaltă. 

— E foarte important să ne zâmbim unul altuia, rosti 
el blând în timp ce desena. Pentru că numai aşa ştim că 


ne iubim, nu? 

După ce termină, puse capacul markerului şi îi şterse 
lui Lindsay cu brutalitate o lacrimă ce i se scurgea pe 
obraz. Lăsându-se pe vine lângă ea, o privi fix în ochi. 

— Nu-i aşa că e distractiv? întrebă el pe un ton atât de 
rece că o făcu să se cutremure. Să ne jucăm aşa cu toţii, 
exact cum făceam pe vremuri! 

Brusc, se ridică în picioare şi se aşeză în spatele ei. Îşi 
trecu degetele peste chipul fetei. 

— Atât de dulce... 

Degetele coborâră spre gât, apoi ajunseră în zona 
sânilor. 

— Atât de pură... 

Lindsay voia să urle, să se smulgă din atingerea lui şi 
să se repeadă asupra lui ca să-l lovească. Din păcate era 
strâns legată de scaun şi chiar dacă ar fi ţipat, nimeni, cu 
excepţia lui Shannon, nu ar fi auzit-o. 

Aşa că se resemnă şi nu se mişca deloc, refuzând să 
conştientizeze atingerea lui, refuzând să-i ofere 
satisfacția oricărei reacţii din partea ei. 

Pe neaşteptate, el îşi retrase mâna. 

În schimb, o privi vreme îndelungată. 

Şi în cele din urmă vorbi. 

— Vei învăţa, spuse el încet. Vei învăţa aşa cum am 
învăţat şi eu. Se întoarse şi îngenunche lângă Shannon. 

Şi Lindsay privi şocată cum el începe să-i facă lui 
Shannon toate acele lucruri pe care şi le imaginase cu 
puţin timp înainte. 

Îşi răsuci capul, dar mâna lui o plesni peste faţă. Gura 
i se umplu de gustul leşios al sângelui când dinţii îi 
sfâşiară obrazul pe dinăuntru. 


— Uită-te, porunci bărbatul. Cum poţi să înveţi să mă 
iubeşti dacă nu te uiţi? 

Îndurerată, cu ochii plini de lacrimi usturătoare şi 
sufletul pradă unei terori de neimaginat, Lindsay privi 
tăcută „lecţia” oferită de bărbat. 

După ce acesta termină cu un oftat care mai degrabă 
sună a uşurare, decât a extaz, sări în picioare şi se 
aplecă din nou asupra ei. 

— Vezi? întrebă el, săltându-i bărbia, astfel încât ea să 
nu-i poată evita privirea. Ne iubim unul pe altul. De 
aceea zâmbim. Pentru că ne iubim şi ne place să ne 
jucăm împreună. 

Taie banda adezivă cu care prinsese gleznele şi 
încheieturile lui Shannon, după care o ridică. Cu un braţ 
în jurul taliei ei şi cu celălalt ţinându-i mâna pe după 
gâtul lui, o târî spre trapa de unde începeau scările. 

Lindsay ştia că în câteva momente se va întoarce. 

Se va întoarce după ea. 

„Mamă, strigă ea în tăcere încă o dată. Vino şi 
găseşte-mă, mamă...” 


Capitolul 31 


Neville Cavanaugh puse primul dintre crinii înfloriţi în 
grădină într-o vază şi o aşeză delicat pe tava cu micul 
dejun. Chiar dacă domnul Shields încă mai dormea în 
bibliotecă, cel puţin părea că îşi recăpătase în sfârşit, cât 
de cât, apetitul. Poate că dacă ciocănea la uşa 
bibliotecii... Dar înainte să-şi termine gândul şi să ridice 
tava, uşa de la bucătărie se deschise şi Patrick Shields în 
persoană păşi în încăpere. 

lar în dimineaţa asta nu purta pijamale şi halat. 
Dimpotrivă, era proaspăt ras şi spălat. Îmbrăcase o 
pereche de pantaloni fini din lână albă şi un tricou polo 
negru şi arăta mai îngrijit şi mai în formă ca niciodată în 
ultimele luni. 

Mai exact, de la Crăciun încoace. 

Indiferent de locul în care se dusese Patrick cu două 
nopţi în urmă, probabil că îi făcuse mai mult bine decât 
ar fi crezut chiar el că este posibil. 

— Bună dimineaţa, Neville, spuse Patrick. Cred că o să 
mănânc în salon în dimineaţa asta. E o zi atât de 
frumoasă. 

Neville duse tava în salon, unde resturile propriului 
mic dejun încă mai rămăseseră pe masă. Se apucă 
imediat să curețe. 

Patrick Shields ridică ziarul pe care Neville obişnuia 
să-l citească mereu, de vreme ce stăpânul său nu-i mai 
arăta nici un interes de atâta timp. 

Neville aranjă farfuriile pentru micul dejun, aşeză pe 
tavă vasele folosite de el şi aşteptă ziarul. Patrick îşi 


ridică privirea spre el. 

— Mulţumesc, dar cred că astăzi o să-l citesc. 

Ochii lui se îndreptară din nou spre povestea pe care 
şi servitorul său o citise cu o jumătate de oră mai 
devreme. Ştirea despre fata care dispăruse, Lindsay 
Marshall. 

— Ai mai auzit ceva despre fata asta? întrebă el. 

— Nu, domnule, răspunse Neville, în timp ce ştergea 
firimiturile de pe masă. Doar ce am citit în ziar. 

— Claire o cunoaşte pe mama fetei, replică Patrick. 
Mi-a zis că şi eu am cunoscut-o la o strângere de fonduri. 
Ce lucru îngrozitor. 

— Nici nu-mi pot imagina prin ce trece, murmură 
Neville. 

Din nou, stăpânul său îşi ridică privirea, şi buzele lui 
se strânseră într-o linie subţire. 

— Nu, spuse el. Bănuiesc că nu poţi. Dar eu pot. 

Neville simţi cum se înroşeşte când privirile li se 
întâlniră. Apoi ridică tava şi părăsi camera, iar Patrick îşi 
reluă lectura ziarului, concentrându-se asupra articolului 
respectiv. Se scursese mai bine de o săptămână, fără 
nici o veste. Familia fetei înnebunise şi era de înţeles. 

Spre deosebire de Neville Cavanaugh, Patrick putea 
chiar mai mult decât să-şi imagineze ce sentimente îi 
încearcă pe părinţi. Ştia exact cum se simt. 

Mai citi povestea o dată şi îşi aminti cuvintele rostite 
cu două nopţi în urmă de bărbatul care-şi pierduse 
gemenii. 

„Găseşte pe cineva care suferă la fel ca tine şi 
încearcă să-i dai o mână de ajutor.” 

Apucă telefonul pe care Neville îl lăsase pe masă şi 


formă numărul de la Informaţii unde solicită să fie pus în 
legătură cu poliţia din Camden Green, apoi aşteptă. 

Discută cu mai multe persoane înainte să dea de 
persoana pe care o căuta. 

— Sergent Grant. 

— Sergent Grant, la telefon Patrick Shields. 

— Domnule Shields, zise Grant, vocea lui pierzându-şi 
imediat tonul neutru. 

Deşi nu mai vorbise cu Patrick Shields încă de când 
erau copii, polițistul ştia perfect cine este el - şi ce i se 
întâmplase familiei lui - la fel ca toţi ceilalţi locuitori din 
Camden Green. 

— A trecut ceva vreme. Cum vă mai descurcaţi? 

— Binişor, replică Patrick. Mulţumesc de întrebare. 
Dar n-am sunat ca să discutăm despre mine. Sunt 
interesat de cazul fetei familiei Marshall. Mă întrebam 
dacă s-au făcut ceva progrese? 

Sesiză şovăiala sergentului. 

— Mă gândeam că aş vrea să fac ceva pentru părinţii 
ei, explică el. Pentru că Grant tot nu răspunse, Patrick 
continua: 

— Cred că ştiu ce este în sufletul lor. 

O altă pauză şi Patrick se gândi că poate mai bine nu 
ar fi sunat. 

— În fine, poate... Începu el, apoi se forţă să-şi 
termine propoziţia. Mă gândeam că poate dacă aş oferi o 
recompensă... 

Glasul i se frânse şi pentru a doua oară se întrebă 
dacă nu făcuse o greşeală şi dacă n-ar fi fost mai bine să- 
şi ţină gura. Atunci însă, Grant răspunse: 

— Nu se ştie niciodată. Uneori, recompensele aduc şi 


noi piste de căutare. E foarte generos din partea 
dumneavoastră. 

— Atunci ne-am înţeles, se repezi Patrick. Crezi că 
zece mii de dolari ar ajuta? 

— Pe mine m-ar face cu siguranţă să sun, spuse 
Grant. Dar ar trebui să informaţi şi familia despre asta. Ei 
sunt cei care hotărăsc. Dar dacă vor fi de acord, eu n-am 
nimic împotrivă. 

Veni rândul lui Patrick să păstreze tăcerea. 

— E vreo problemă cu asta? întrebă Grant când pauza 
se lungi prea mult. 

— Aaaa... păi... bine, aş prefera ca sursa să rămână 
anonimă. Aşadar, dacă nu vă cer prea mult, n-aţi vrea să 
informaţi dumneavoastră familia? 

— Înţeleg, zise Grant Sigur că da. Imediat ce am un 
răspuns, vă sun. Patrick încheie convorbirea, aşeză 
telefonul pe masă şi luă o brioşă cu gem de afine din 
coşul lăsat de Neville. O desfăcu şi întinse untul pe cele 
două jumătăţi aburinde, după care se uită pe fereastră 
spre Sound. 

Era, într-adevăr, o zi frumoasă. 

În bucătărie, Neville Cavanaugh aşeză încet 
receptorul la loc în furcă. 


Capitolul 32 


„Când voi învăţa? Când voi învăţa vreodată? Când am 
răbdare - când păstrez controlul - lucrurile se petrec 
exact aşa cum ar trebui să se petreacă. Au loc până şi 
miracole. 

Lucrurile se aranjează de la sine, fără ca eu să depun 
nici cel mai mic efort. 

Dar când acţionez cu impulsivitate - şi astăzi aşa m- 
am comportat - dezastrele sunt inevitabile. 

De-abia am scăpat după-amiază, şi asta pentru că mi- 
am pierdut răbdarea şi am fost şi impulsiv, cea mai 
proastă combinaţie posibilă. 

Partea cea mai ciudată e - nu prea sunt sigur cum s-a 
întâmplat totul - că m-am trezit în vecinătatea casei pe 
care am văzut-o în ziar, dar nu-mi amintesc cum am 
ajuns acolo. Adică nu am nici o amintire conştientă, deşi 
dacă s-ar apuca cineva să-mi analizeze suficient de atent 
psihicul, atunci... dar nu mai contează. 

Ideea e că nu m-aş fi dus niciodată acolo fără o 
pregătire corespunzătoare, fără o planificare corectă, 
fără să organizez în detaliu tot evenimentul. 

Şi totuşi, când m-am trezit în preajma ei, am fost 
copleşit de o dorinţă nebună să văd casa chiar atunci. Nu 
eram în stare să mai aştept momentul potrivit. 

Apoi, parcă pentru a-mi sublinia şi mai tare eroarea, 
am renunţat la precauţii şi am parcat chiar peste drum, 
dar la două case mai jos. 

N-ar fi trebuit ca asta să constituie o problemă. Tot 
ce-mi doream era să arunc o privire iute. 


Să-mi fac o impresie generală. 

Să aflu dacă senzaţia pe care am trăit-o când am 
descoperit anunţul era una reală. 

Probabil că mă ţăcănisem. 

Mai rău, mă prostisem - am fost un idiot cu i mare. 

Casa s-a dovedit perfectă. Micuţă şi îngrijită, cu un 
răzor de flori încântătoare de-a lungul aleii. 

Dar aura ei m-a izbit cel mai tare. Aproape vizibilă, 
învăluia clădirea într-un sentiment minunat de dragoste 
şi tandreţe, cu toate că am perceput şi un iz uşor de 
tristeţe - poate şi urmele unei tragedii. 

Instinctiv, mi-au plăcut oamenii care locuiau acolo şi 
în adâncul sufletului meu am ştiut că cineva dinăuntrul ei 
va juca un rol semnificativ pentru mine. Da, exista un 
motiv bine întemeiat pentru care casa îmi vorbise din 
micul anunţ din ziar, iar atunci când m-am aflat în faţa ei, 
mi-a întărit presimţirile, strigându-mă cu voce tare. 

Ar fi trebuit să plec pe loc. 

N-am făcut-o. 

Şi uite-aşa a avut loc primul incident: un camion mic 
ce venea pe stradă m-a ocolit în ultima clipă şi şoferul m- 
a claxonat ca şi cum era vina mea că aproape m-a lovit, 
când era destul de evident că nu fusese atent la direcţie. 
M-a ratat la mustață aş zice, apoi a apăsat frânele până 
la fund şi a dat cu spatele până când a ajuns în dreptul 
meu. M-a privit furios, ca şi cum eu aş fi fost cel vinovat! 
Fără să mai stau pe gânduri, m-am lipit de banchetă într- 
o încercare automată de a evita să fiu văzut, dar el a 
crezut cu siguranţă că sunt un laş şi m-a privit îndelung. 
Un moment mai târziu, a demarat cu scrâşnet de cauciuc 
şi a dispărut după colţul străzii. 


Ar fi trebuit să-mi iau tălpăşiţa imediat şi să şterg de 
pe lista mea casa şi ocupanţii ei, dar înainte să pornesc 
motorul, o altă maşină a parcat chiar în faţa casei. 

Mai întâi, o fetiţă - un copil absolut adorabil - s-a dat 
jos. Micuţă şi dulce, cam de cinci anişori, purta o rochiţă 
roz şi avea două codițe prinse cu elastice asortate. A 
alergat pe alee, a urcat scările până pe verandă şi apoi s- 
a oprit, aşteptând pe cineva. 

Apoi mama ei a coborât şi am ştiut că nu mă 
înşelasem! Înaltă şi zveltă, cu o graţie înăscută, ea mi-a 
demonstrat că instinctele mele erau întotdeauna corecte. 

Mama şi-a luat la revedere de la şofer, a închis 
portiera şi a pornit spre uşa de la intrare. Şi-atunci, al 
doilea ghinion, s-a oprit ca să smulgă o buruiană ce 
crescuse printre florile ei frumoase. 

Probabil că a simţit intensitatea privirii mele, pentru 
că şi-a întors capul şi s-a uitat direct spre mine. 

Are ochii căprui - întunecaţi, aproape negri - exact 
aşa cum trebuie să fie. 

N-aveam cum să mă mai feresc, şi privirile ni s-au 
întâlnit. Pentru o clipă, între noi s-a stabilit o legătură 
perfectă, dar ea s-a îndreptat de spate şi s-a grăbit să 
intre în casă împreună cu fiica ei. 

Înainte de a închide uşa, s-a mai întors o dată să mă 
privească. 

Am rămas pe locul meu pentru alte şaptezeci şi şapte 
de secunde, ştiind că e mai bine să pretind că aştept pe 
cineva decât să plec imediat. Dar când am pornit în 
sfârşit motorul maşinii şi m-am îndepărtat încet de curbă, 
am zărit una dintre perdele mişcându-se. 

Ştiu că m-a urmărit când am plecat. 


Asta nu e bine. Nu e bine deloc.” 


Prostii! 

Oriunde se uita, Ellen Fine vedea numai prostii. Nimic 
valoros. Nimic pe care să şi-l dorească. De fapt, nici nu-şi 
mai amintea de unde veneau toate astea. Dar iată-le 
acum, toate achiziţiile făcute în cinci ani petrecuţi în casa 
asta micuță, îngrămădite pe podea într-o stivă ce 
devenea din ce în ce mai mare. Deja umpluse trei saci de 
plastic cu vechituri ce avea să ajungă la groapa de gunoi 
şi pregătise aproape douăsprezece cutii în care se 
găseau jucăriile lui Emily, rafturi întregi de cărţi şi o 
mulţime de dosare. 

Pentru o clipă aproape că-şi dori să se fi măritat cu 
tatăl lui Emily - cel puţin atunci ar fi avut pe cineva care 
s-o ajute să facă o selecţie şi să ia o decizie în privinţa 
lucrurilor ce urmau să fie aruncate sau păstrate. Dar 
dacă s-ar fi căsătorit cu Danny, micuța vilă ar fi fost 
neîndoielnic mult prea mică pentru ei trei. Şi într-un final, 
Danny tot ar fi fugit cu Brenda Lansky şi nu s-ar fi 
schimbat nimic. 

Danny - împreună cu Brenda - dispăruse şi odată cu 
el şi pensia alimentară lunară pentru Emily. Ceea ce i se 
păru absolut firesc lui Ellen; că doar nu se aştepta ca 
Danny să îşi întreţină atât fata, cât şi prietena, nu? ŞI 
uite-aşa se mută ea înapoi în Missouri, în casa părinţilor 
ei, pentru că nu-şi mai permitea să stea în Long Island. 

Nu-şi mai permitea nici măcar căsuţa asta din 
Smithton, care nu era nici măcar pe jumătate de 
frumoasă ca cele din Camden Green, la doar câţiva 
kilometri depărtare de şoseaua 25A. 


Era Ziua Bunăvoinţei şi ziua în care se lua gunoiul, iar 
sâmbăta proprietatea ei avea să fie scoasă la vânzare. 
Pufni în râs când îşi dădu seama că mica ei vilă şi mobila 
dinăuntru numai „proprietate” nu puteau fi numite. 

Problema era că avea dubii în ceea ce priveşte 
vânzarea casei, pentru că asta însemna să renunţe la tot 
ceea ce strânsese în viaţa ei, să-i suporte pe toţi oamenii 
ăia tropăind prin camere, să primească oferte ridicole 
pentru mobila ce-i mai rămăsese. lar ea va fi nevoită să 
accepte, pentru că nu-şi permitea să expedieze nimic în 
Missouri, de vreme ce locuinţa părinţilor ei gemea deja 
de mobilă. Dar nu pierderea lucrurilor o supăra. Ci mai 
degrabă ideea unor străini care să-i invadeze casa. ŞI 
poate că ar fi reuşit să treacă şi peste acest aspect, dacă 
nu ar fi zărit pe cineva pe stradă, urmărind-o pe ea şi pe 
Emily. 

Îi simţise ochii imediat ce Maria Williams o lăsase 
acasă şi iniţial vrusese chiar s-o roage pe Maria să 
rămână. După aceea însă, i se păruse că se comporta 
prosteşte, că persoana din maşină probabil că nu 
urmărea pe nimeni. 

Aşa că nu spusese nimic. 

Ochii lui continuaseră să o privească şi când se 
îndreptase spre uşa de la intrare. 

Se aplecase ca să smulgă o buruiană şi se uitase la 
bărbatul din maşină, iar pentru o secundă privirile li se 
întâlniseră şi o groază rece îi pătrunsese în suflet. Se 
răsucise şi se repezise să intre în casă. După un minut el 
plecase, lăsând-o îngrozită de schimbul lor de priviri. 

Primul instinct a fost să sune la poliţie, dar chiar când 
gândul i-a trecut prin minte, l-a alungat repede. Ce să le 


spună? Că văzuse un bărbat într-o maşină care se uitase 
la ea? Poliţiştii ar fi zis că e sărită de pe fix. În plus, nici 
nu prea îşi aducea aminte cum arăta individul. E 
adevărat că stătea în maşină, dar ciudăţenia era că, deşi 
îl privise fix în faţă, nu-şi mai amintea nimic despre el. 
Nici dacă obrajii lui erau graşi sau supţi, nici dacă avea 
buzele subţiri sau nasul gros. 

În fond, nici nu mai ştia ce culoare avea maşina, 
darămite să mai şi specifice modelul sau anul de 
fabricaţie. Prin urmare, la revedere, poliţişti! 

După aceea încercase să uite întregul incident, dar în 
zadar, mai ales că senzaţia de groază îi stăruia şi acum 
în suflet. Ce naiba voia de la ea? Şi dacă se întorcea? 

Dacă venea la vizionare şi intra direct în casa ei? 

Se strădui să îşi înăbuşe astfel de gânduri prosteşti şi 
să se convingă că nu se întâmplase nimic şi nici nu avea 
să se întâmple. Dar, oricât de aprig se lupta cu ea însăşi, 
tot nu reuşea să scape de fiorul acela oribil. Poate că ar 
trebui să anuleze vizionarea pentru agenţi şi să deschidă 
casa sâmbătă sau duminică. Atunci ea şi Emily şi-ar 
împacheta doar obiectele dragi, s-ar urca în mica lor 
Honda şi s-ar întoarce acasă la părinţii ei şi la dracu' cu 
toată mobila aia veche. Poate că agentul va fi în stare să 
obţină o sumă bunicică pe casă, astfel încât să-i asigure 
un nou început, pentru că oricum pe mobilă n-avea să 
câştige mare lucru. 

Culese de pe jos un iepure ponosit cu urechi mari şi o 
fundă galbenă în jurul gâtului. Emily nu se mai jucase cu 
el de mai bine de un an. Îl îndesă în cutia pentru săraci şi 
ridică următorul obiect pentru evaluare. O cutie 
muzicală. Răsuci cheiţa, încercând să-şi amintească de 


unde o avea, dar nu se auzi nici o melodie. 

Stricată. 

La gunoi. 

Emily cobori din dormitorul ei cu braţele pline de cărţi. 

— Şi astea, mamă. 

Ellen luă cărţile de colorat de la fiica ei. 

— Oh, draga mea, sunt prea multe cărţi ca să le 
ducem la bunica, în plus, ele nu mai sunt bune pentru 
tine - de ce nu vrei să le dăm unor copii care nu ştiu să 
citească la fel de bine ca tine. 

— Nu, se împotrivi Emily. Le vreau. 

Apoi ridică iepurele din cutia pentru săraci şi-l strânse 
la piept. 

Ellen oftă. Dacă Emily n-ar fi văzut iepurele, nu ar fi 
fost nici o problemă, dar acum era prea târziu. 

— Emily, iubito, tot ce luăm trebuie să intre în maşina 
noastră. O să ne cumpărăm lucruri noi în Missouri. Jucării 
mai frumoase. 

— Dar eu am nevoie de Mr. Spanky, spuse Emily, 
îmbrăţişând iepurele. 

— lubito... 

— Tati mi l-a dat. 

Ellen aşeză cu blândeţe cărţile în cutia pentru săraci şi 
îi dădu voie lui Emily să păstreze iepurele. De când se 
făcuse nevăzut, Danny devenise un zeu în ochii copilei şi, 
cu toate că ştia că va veni o vreme când fata va înţelege 
ce hram poartă tatăl ei, se hotărî să nu-i spulbere iluziile 
deocamdată. 

— Bine, iubito, dacă tati ţi l-a dăruit poţi să-l păstrezi, 
dar va trebui să renunţăm la cărţi. 

Emily se întoarse fără o vorbă şi cără iepurele în 


camera ei, urcând scările la fel de repede pe cât le 
coborâse. 

Amintirea bărbatului din maşină - şi a cărui imagine 
nu-i mai ocupase mintea cât vorbise cu fetiţa - reveni în 
forţă şi realiză brusc că acesta nu o urmărise doar pe ea, 
ci şi pe Emily. 

Toate gândurile despre vânzarea mobilei se risipiră de 
parcă nici n-ar fi existat. 

După vizionarea publică, se vor întoarce, îşi vor face 
bagajele cât vor putea de repede şi vor pleca. 

Vor lăsa în urmă Smithton, zilele petrecute alături de 
Danny, dar şi casa asta. În plus, vor fi departe de 
bărbatul din maşină. 


Capitolul 33 


„O să mor.” 

„Nu, n-am să mor”, se împotrivi Lindsay în sinea ei. 
Dar chiar când murmura printre buze aceste cuvinte, 
incantaţia hipnotică se auzi din nou în capul ei. 

„O să mor... O să mor...” 

Lindsay pierduse noţiunea timpului; n-avea nici cea 
mai vagă idee cât timp trecuse de când era ţinută între 
zidurile ciudatei camere pentru copii şi nici nu ştia dacă e 
noapte sau zi. 

Era însă absolut sigură că bărbatul care o răpise din 
casa ei era nebun de legat. 

Era nebun şi avea s-o omoare aşa cum o omora pe 
Shannon. 

Se afla din nou în mica încăpere bizară, ale cărei 
ferestre fuseseră acoperite cu hârtie. Casa era iluminată 
cu ajutorul lumânărilor aşezate pe fiecare suprafaţă 
plană. O legase cu bandă adezivă de unul dintre 
scaunele miniaturale şi trebuia să respire pe nas, încet şi 
constant, ca să nu vomite din cauza tamponului de vată 
pe care răpitorul i-l îndesase în gură. Nu se simţise în 
stare să se mai zbată atunci când el o cărase de-a lungul 
tunelului, târând-o din pivniţa întunecată unde ea şi 
Shannon zăceau pe saltelele umede în orele în care 
nenorocitul nu avea chef să se „joace” cu ele. 

Dar acum, se aflau iarăşi aici, prinse de scaunele lor, 
cu parodiile acelea hidoase de zâmbete pictate peste 
guri, iar bărbatul care le tortura se agita de jur împrejur 
ca o stafie dintr-un coşmar ce nu se mai termina. 


Un ibric de ceai fusese aşezat pe o sobă micuță - pe 
jumătatea celei pe care o avea acasă. Iniţial crezuse că e 
de jucărie, până când observase flăcăruia ce se ridica 
dintr-un arzător şi, deşi la început nu bănuise care sunt 
intenţiile lui, se lămuri când bărbatul se apucă să aşeze 
pe masa dintre ea şi Shannon un „set de ceai minuscul. 
Masa fusese acoperită cu o faţă de masă pătată şi roasă 
pe la colţuri, care trebuie să fi fost foarte frumoasă pe 
vremuri, când modelele brodate meticulos fuseseră noi şi 
curate. Aşa cum arăta acum nu făcea altceva decât să 
adauge o notă macabră întregii scene. 

Chiar dacă stătea complet nemişcată, Lindsay 
urmărea cu atenţie fiecare mişcare a răpitorului. Acesta 
aşeză câte o ceaşcă şi o farfuriuţă cu o linguriţă de argint 
în dreptul fiecăruia. 

Ce se va întâmpla când va turna ceaiul? Le va 
îndepărta măcar banda lipicioasă şi vata din gură ca să 
poată bea? 

Dacă va face aşa, ştia exact cum va proceda. Va ţipa 
cât o vor ţine plămânii, nădăjduind ca cineva din afara 
camerei de joacă să o audă. 

Până atunci însă trebuia să aibă grijă să nu se înece 
cu materialul din gură. 

De partea cealaltă a mesei, capul lui Shannon atârna 
cu bărbia în piept. Fata ţinea ochii închişi. Murise? 

Nu. Lindsay zări o uşoară tresăltare a sânilor, semn că 
încă mai răsufla. Pur şi simplu nu mai avea forţa 
necesară să stea dreaptă. Pe neaşteptate, bărbatul se 
aplecă spre ele. 

— Bună dimineaţa, doamnele mele, spuse el cu o 
voce ciudată. Ce drăguţ din partea voastră să veniţi să 


luaţi ceaiul cu mine. 

În mână avea ibricul din care ieşeau aburi. Era 
dimineaţa? Ei i se părea că ar fi noapte, dar cum putea fi 
sigură când lumânările ardeau peste tot şi ferestrele 
erau acoperite? 

— O să ne distrăm pe cinste azi, nu? li se adresă vesel 
bărbatul. Toţi trei, da? 

Turnă apă fierbinte în ceşcuţele de ceai din dreptul 
fetelor. În mijlocul mesei, bolul de zahăr gol şi vasul 
pentru lapte se potriveau cu setul de porțelan crăpat şi 
ciobit. 

— Nu-i aşa că am aranjat o masă încântătoare? 

Puse ibricul la loc pe sobiţă, apoi se lăsă pe vine 
pentru a se aşeza pe scăunelul dintre Lindsay şi 
Shannon. Îşi ridică ceşcuţa - cu degetul mic perfect drept 
- şi o apropie de buze. 

Se prefăcu amuzat că soarbe puţin. 

— Mmmmm. Chiar e bun. Ceai chinezesc cu aromă de 
portocale - preferatul meu dimineaţa. 

Sorbi din nou şi-şi mută privirile de la una la alta. 

— Ce s-a întâmplat? se răsti el. Ceaiul nu e pe gustul 
vostru? Vocea i se ascuţi ca a unui copil râzgâiat. 

— De ce nu beţi? Doar e o petrecere cu ceai! 
Petrecerea mea! Voi trebuie să faceţi ce vreau eu. 

Le cercetă încă o dată, pe rând. 

— N-am dreptate? întrebă el furios. Nu aşa se petrec 
lucrurile? Nu aşa a fost întotdeauna? 

Deşi era îngrozită de tonul lui, Lindsay întrezări şansa 
de a scăpa de banda ce-i acoperea buzele şi de vata din 
gură, chiar dacă numai pentru un moment sau două. Se 
strădui să clatine din cap şi se uită la el cu ochi în care 


credea ea că se putea citi implorarea. 

Numai că bărbatul o ignoră; se întorsese deja spre 
Shannon. 

— Bea-ţi ceaiul, îi porunci el, dar Shanon părea dusă 
de pe lumea asta. 

Glasul lui căpătă note isterice. 

— Nu mă distrez cum ar trebui, spuse el. Poate ar fi 
mai bine să vă disciplinez. 

Se ridică de pe scaun, se apropie de Shannon şi apucă 
ceaşca ei cu apă fiartă. Îi săltă capul, înfigându-şi mâinile 
în părul ei şi încercă să-i toarne lichidul în gură. Acesta 
alunecă pe banda adezivă şi se scurse - înroşit de la 
carioca zâmbetului grotesc - în jos pe piept. 

Când apa opărită îi atinse pielea, Shannon tresări şi 
deschise ochii. Un geamăt înăbuşit răzbătu prin 
ghemotocul de vată când dădu să ţipe de durere. 

— Bea-ţi ceaiul! Îi ordonă din nou bărbatul. Bea-l! 

Fără milă, o împinse pe fată cu brutalitate şi scaunul 
se răsturnă pe spate. 

— Şi tu, urla el, răsucindu-se şi privind-o furios pe 
Lindsay. Aveam o părere mai bună despre tine - 
credeam că eşti mai politicoasă! 

Se apropie de ea, mişcându-se încet, iar inima lui 
Lindsay începu să bată cu putere. Nu reuşea să inspire 
suficient aer prin nări şi pentru o clipă crezu că o să 
leşine. 

— Bea-ţi ceaiul! insistă el. 

Nu-i mai rămase altceva decât să clatine disperată din 
cap, făcând tot posibilul să-i comunice că se supune 
dorințelor lui. 

— O să vă jucaţi cu mine! zbiera bărbatul. O să vă 


jucaţi cu mine exact cum am eu chef. Nu pricepeţi? 
Trebuie să vă jucaţi cu mine! 

Pe neaşteptate, el ajunse în spatele lui Lindsay, îi 
sfâşie banda din jurul gleznelor, iar ea înţelese cu o 
claritate uluitoare ce avea să facă. 

Şi apoi, ceea ce prevăzuse se întâmplă. O smulse de 
pe scaun şi o aruncă pe măsuţă. Cioburile de porțelan îi 
intrară în piele, iar bolul de zahăr şi vasul de lapte 
gemură sub greutatea ei. 

Când se aplecă asupra ei, întrezări şi şansa pe care o 
aştepta, în timp ce el se descheia la pantaloni, Lindsay îşi 
încordă piciorul şi-l izbi direct sub pântece cu o 
asemenea forţă, încât se surprinse şi pe ea însăşi. 

Văzu în ochii bărbatului teama şi durerea, după care 
el se îndoi de mijloc şi căzu pe podea, zvârcolindu-se şi 
gemând. 

Imediat, Lindsay se rostogoli de pe masă şi se repezi 
spre uşa micuță a camerei. 

Abia atunci văzu încuietoarea şi lacătul. 

În timp ce bărbatul se căznea să se ridice, ea se 
năpusti spre uşa din podea, o porni în jos pe scări şi se 
cufundă în întunericul tunelului până când ajunse în 
încăperea unde le ţinea el de obicei. 

Îl auzea venind în urma ei, aşa că îşi smulse banda 
adezivă şi ghemotocul de vată din gură şi încercă să se 
mişte mai iute. Dar bezna era profundă şi dacă se 
împiedica... 

Gândurile îi fură întrerupte de o durere ascuţită în 
spate. Se răsuci şi dădu cu ochii de răpitorul care avea în 
mână un băț de schi, pe care-l ţinea ca pe o sabie. Când 
Lindsay se ghemui, el o lovi mai întâi peste picioare, apoi 


direct în stomac. Scânci şi vru să fugă, dar o nouă 
lovitură în şold o opri. 

Bărbatul se pregătea acum s-o plesnească peste faţă. 

— Nu! imploră ea, chircindu-se şi apărându-se cu 
disperare. 

Vârful băţului dansa acum în jurul ei, iar fata îl apucă 
de vârf, în încercarea de a i-l smulge, dar el trase brusc 
bastonul, făcând-o pe Lindsay să alunece. 

Urlând de groază şi de durere, se prăbuşi pe podea. O 
clipă mai târziu, necunoscutul o prinse şi o târî până la 
salteaua ei. 

Trântită pe spate, gâfâind, privi zâmbetul oribil pictat 
peste mască. 

— Sunt furios, spuse el. Atât de furios, încât am să te 
pedepsesc. Nu vreau, dar n-am încotro. 

— Lasă-ne să plecăm, îl ruga Lindsay. Te rog, dă-ne 
drumul. 

El nu părea să-i fi auzit vorbele şi îi puse cătuşele la 
mâini, legând-o din nou de perete. Apoi, în vreme ce ea 
se uita neajutorată - fără speranţă -, ridică sticla de apă 
deasupra ei şi lăsă ca tot lichidul să se scurgă încet pe 
jos. 

— Fată rea ce eşti, o admonestă el ca pe un căţeluş 
neascultător. După ce goli sticla o aruncă într-un colţ şi 
dispăru în tunel. Aşa cum zăcea pe saltea, luptându-se 
cu durerea din mădulare şi teroarea din sufletul ei, 
Lindsay auzea tot mai tare ecoul unor cuvinte oribile. 

„O să mor... O să mor... O să mor...” 

Încet, pe măsură ce ritmul înnebunitor prelua 
controlul asupra minţii ei, adolescenta îşi dădu seama că 
nici măcar nu-i mai pasă. 


Poate că ar fi mai bine să moară decât să treacă prin 
ceea ce îi pregătea bărbatul. 
Pentru prima dată suspinele o copleşiră. 


Capitolul 34 


„Lipsit de sens, gândi, Dawn D'Angelo. Totul e inutil. 
Ar trebui să fim cu toţii pe stradă şi să facem ceva!” 
Numai că nu avea ce să mai facă, aşa că ea şi restul 
prietenelor lui Lindsay se adunaseră în biroul lui Sharon 
Spendler, ca să se pregătească pentru priveghiul din 
noaptea asta. „Un priveghi, se revoltă Dawn în sinea ei. 
„De parcă ar fi moartă!” 

Se uită în jos la una dintre cele trei sute de copii ale 
fotografiei lui Lindsay, făcută la începutul clasei a 
unsprezecea - trei sute de copii pe care le prinsese de 
insignele ce urmau a fi împărţite în cadrul priveghiului - 
şi aproape că izbucni din nou în plâns. Dar plânsul, îşi 
reaminti ea, nu-i făcea nici un bine prietenei ei. Şi poate 
că evenimentul de astă seară va atrage atenţia celor 
care priveau la televizor şi cineva îi va suna ca să-i 
anunţe că au văzut-o undeva pe Lindsay. 

Inspirând adânc, aşeză cu grijă una dintre fotografiile 
micuţe pe o insignă, apoi se lăsă cu toată greutatea pe 
mânerul maşinii, lipind pe ea imaginea fetei, protejând-o 
în acelaşi timp cu un plastic transparent. Scoase insigna 
din maşină şi îşi studie munca. 

Dreaptă. 

Perfect centrată. 

Lindsay arăta minunat, cu părul ei lung, machiajul 
impecabil şi chipul înconjurat de literele verde-închis ce 
alcătuiau sloganul „Găsiţi-o pe Lindsay” şi de numărul de 
telefon gratuit pe care îl obținuse familia Marshall. Aşeză 
insigna în cutia unde le strângea şi se apucă de alta. 


Restul majoretelor lipeau poza colegei lor, iar Dawn se 
întrebă dacă şi ele se simțeau la fel de frustrate că nu 
puteau face mai mult. Toate astea păreau cumva... căută 
cuvântul potrivit şi până la urmă îl găsi: inutile. Lindsay 
trecea prin ce ştie ce lucruri oribile, iar ea şi restul 
prietenelor nu reuşeau decât să confecţioneze nişte 
insigne şi să organizeze un priveghi cu lumânări. 

De parcă un priveghi ar putea-o aduce înapoi! 

Tina McCormick oftă, aşeză pe masă ultimul afiş 
terminat şi se uită la Dawn ca şi cum i-ar fi citit 
gândurile. 

— N-o să rezolvăm nimic cu asta, nu-i aşa? spuse ea. 

În mod ciudat, auzindu-şi gândurile rostite cu voce 
tare, frustrarea ei se transforma în mânie. 

— Nu fi proastă, Tina. Ba bine că nu. Problema e că 
încă nu ne străduim îndeajuns! 

— Facem tot ceea ce putem face, interveni Sharon 
Spandler, punând şase cutii cu lumânări pe masa dintre 
Tina şi Dawn. Cel puţin aşa obişnuia bunica mea să zică. 
Tina, împarţi tu astea, te rog? Consuela susţine că sunt 
deja o sută de persoane afară, în faţa sălii de sport. 

După ce Tina părăsi încăperea şi Dawn începu o altă 
insignă, Hugh Tarlington, care preluase funcţia de 
director al liceului din Camden Green toamna trecută, îşi 
vâri capul pe uşă. 

— Cum stăm? 

— Suntem gata, spuse cineva. 

Dawn mai lipi o insignă. 

— Bun, continua Tarlington. 

În timp ce fetele se înghesuiră spre ieşire, trecând pe 
lângă director cu braţele pline de afişe, Dawn îi simţi 


privirea aţintită asupra ei. Iniţial crezu că o să-i spună 
ceva, dar acesta se răzgândi şi trase uşa după el. La 
scurt timp, Sharon Spandler se întoarse. 

Antrenoarea o urmări în tăcere cum îşi continuă 
lucrul. Într-un târziu, când liniştea deveni insuportabilă, îi 
vorbi: 

— Dawn? Nu vii? 

Dawn nu putea nici măcar să-şi ridice privirea, 
darămite să iasă afară, în faţa tuturor acelor oameni cu 
lumânări în mâini, ştiind că mare parte dintre ei credeau 
în secret că Lindsay murise. 

Nu se simţea suficient de puternică. 

— Duceţi-vă dumneavoastră, zise ea, şi nodul de 
durere din gât aproape că o sufocă. 

— Numai dacă vii cu mine, rosti calm antrenoarea. 
Haide, Dawn. O să facem insigne şi mai încolo. 

Dawn se pregătea să clatine din cap, dar îşi dădu 
seama că, în comparaţie cu tragedia prietenei ei, 
priveghiul era floare la ureche. Îi era datoare lui Lindsay, 
se gândi ea, şi, chiar dacă nu voia să meargă la priveghi 
- nu voia să se gândească la rugăciunile ce se vor auzi 
curând -, nu mai conta cât de greu îi va fi. 

Lindsay avea nevoie de rugăciunile ei şi de ale 
celorlalţi. 

Termină insigna la care lucra şi o îndesă în cutia pe 
care o ridică în braţe. 

Va dărui insignele chiar ea şi va cere tuturor celor cu 
care va vorbi să le poarte. Măcar atât putea să facă şi ea. 

leşi din birou, traversă vestiarul fetelor şi-şi urmă 
antrenoarea. Dulapul lui Lindsay, asemănător cu al ei de 
la primul etaj al clădirii principale, era acoperit cu 


bileţele, inimioare şi funde galbene şi, la simpla lor 
vedere, ochii i se umplură de lacrimi. 

Se stăpâni însă. 

Când ajunse lângă dulapul împodobit, Dawn îşi lipi 
degetele de buze şi mângâie apoi metalul rece. 

— O să te găsim, Linds, promise ea. O să te găsim şi o 
să vii acasă cât de curând. 

Sharon Spandler o înconjură cu braţul pe după umeri 
şi o strânse uşurel ca s-o îmbărbăteze. 


Kara Marshall rămase ţintuită locului când văzu marea 
de maşini strânse în parcarea liceului. Nu se aşteptase ca 
mai mult de douăzeci de oameni - poate treizeci maxim 
- să-şi facă apariţia la priveghiul pe care Dawn D'Angelo 
şi prietenele ei îl organizaseră, dar locul era atât de plin, 
maşinile erau parcate aproape una peste alta şi foarte 
multe dintre ele fuseseră lăsate chiar pe peluza din 
curte. Era pe punctul de a renunţa şi de a pleca în 
căutarea unui loc pe marginea străzii pentru Toyota ei, 
când zări pe cineva făcându-i semn cu mâna, 
îndemnând-o să meargă spre capătul parcării chiar lângă 
sala de sport. Pentru o clipă vru să se ducă totuşi spre 
stradă, dar când îşi dădu seama că acela care se agita 
era chiar directorul, Hugh Tarlington, îi urmă indicaţiile şi 
ajunse în dreptul unui indicator pe care scria „Rezervat 
pentru Steve şi Kara Marshall”. Îşi muşca buza în timp ce 
parcă maşina, dorindu-şi pentru a nu ştiu câta oară ca şi 
Steve să fi fost alături de ea. 

Într-adevăr, habar n-avea cum o să treacă peste 
noaptea asta fără prezenţa lui. 

„Câte un lucru pe rând, îşi spuse ea, şi ochii i se 


umplură brusc de lacrimi. Câte un lucru pe rând.” 

Cobori din Toyota, îi strânse mâna directorului, iar 
acesta o conduse spre mulţimea care se adunase în faţa 
şcolii. 

Nu douăzeci sau treizeci. Nici măcar patruzeci sau 
cincizeci. 

Nu, sute de oameni veniseră. Pe mulţi îi cunoştea, dar 
pe marea majoritate nu îi văzuse niciodată în viaţa ei. 

Şi toate astea pentru Lindsay. 

Scotoci în geantă până când găsi un pachet cu 
şerveţele, scoase unul şi îşi tamponă ochii. 

Pe treptele clădirii se strânseseră toate majoretele, 
îmbrăcate în uniformă şi ţinând în mâini pancarte pe care 
lipiseră poza lui Lindsay - aceeaşi poză pe care Kara o 
lipise pe pereţi, pe stâlpi şi pe ferestre chiar din ziua în 
care fata dispăruse. 

— Se apropie doamna Marshall, o auzi pe una dintre 
ele strigând, şi mulţimea se întoarse spre ea, începând 
să aplaude, în timp ce Hugh Tarlington urca alături de ea 
scările. 

Ajungând sus, Kara îşi îndreptă privirile spre oamenii 
adunaţi cu sutele, spre camerele de filmat şi spre 
lumânările aprinse şi îşi dădu seama că habar n-are ce ar 
trebui să zică. Sau ce să creadă. Buzele i se mişcară într- 
un murmur de neînțeles, apoi reuşi să îngaime un 
cuvânt: 

— Mulţumesc. 

Parcă sesizând momentul dificil prin care trecea, 
directorul o însoţi înapoi pe scări şi oamenii o înconjurară 
din toate părţile, atingând-o, vorbind cu ea, strângându-i 
mâna uşurel sau sărutând-o pe obraz. Mintea îi lucra 


febril, acceptând cuvintele de încurajare din partea 
vechilor prieteni, a vecinilor şi a cunoştinţelor, dar şi din 
partea unor persoane pe care nu le mai întâlnise de ani 
de zile. 

Toate prietenele lui Lindsay, împreună cu părinţii şi 
profesorii lor, precum şi personalul din cadrul şcolii. 

Până şi sergentul Grant se afla acolo, purtând o 
pereche de pantaloni kaki şi un tricou alb cu mânecă 
scurtă. 

Curând, Kara folosi şi ultimul şerveţel, dar explozia de 
dragoste şi de susţinere devenea atât de copleşitoare, 
încât se lăsă în voia lacrimilor. 

Dawn D'Angelo se apropie de ea. Kara o strânse în 
braţe, lipind-o de pieptul ei. 

— Mulţumesc, şopti ea. Nici n-ai idee ce... 

Glasul i se frânse sub presiunea emoţiilor, însă Dawn 
înţelesese ce voia să-i spună. 

— O s-o găsim, zise prietena cea mai bună a lui 
Lindsay şi, preţ de o clipă magică, femeia o crezu. 

Din mulţime se ivi şi Claire Sollinger, trăsăturile ei 
aristocratice fiind  îndulcite puţin de o expresie 
îngrijorată. O sărută pe Kara pe obraz, apoi o prinse de 
umeri şi se uită fix în ochii ei. 

— Cum te descurci? întrebă ea. 

Kara, înghiţindu-şi un suspin, schiţă un zâmbet slab. 

— Binişor, răspunse ea. Sunt copleşită, mai adăugă, 
privind mulţimea. 

— Se întâmplă exact cum m-am aşteptat, rosti Claire, 
trăgând lângă ea un bărbat puţin mai în vârstă decât 
prietena ei. Aş vrea să ţi-l prezint pe fratele meu, Patrick 
Shields. 


Patrick strânse mâna Karei şi o sărută uşurel pe obraz. 

— Îmi pare atât de rău pentru nenorocirea asta. 

Privirile li se întâlniră, şi Kara observa în ochii lui 
căprui umbra lunilor lui petrecute în durere. 

Aceeaşi durere pe care o resimțea ea acum. 

— Şi mie îmi pare aşa de rău pentru pierderea pe care 
aţi suferit-o... Începu ea, dar tăcu repede când 
conştientiza cât de goale suna asemenea vorbe pentru el 
şi cât de des le auzise, probabil, în ultima vreme. 

Patrick o strânse uşor de mână şi femeia ştiu că nue 
nevoie să mai adauge ceva; tragedia pe care o trăiau 
amândoi nu se putea descrie în cuvinte. Dar în momentul 
acela scurt în care privirile li se întâlniseră, Kara simţise 
că găsise un punct de sprijin în el. Patrick îi înţelegea 
perfect sentimentele. 

Pe neaşteptate, mulţimea tăcu, apoi directorul începu 
să vorbească. Mulţumi prietenelor lui Lindsay care 
organizaseră priveghiul şi oamenilor care veniseră în 
semn de compasiune. Din ce în ce mai multe lumânări se 
aprindeau în noapte, până când strălucirea lor aurie 
lumină aproape întreaga curte. 

— Tocmai ce am fost informat că recompensa pentru 
orice informaţie care ar putea duce la găsirea lui Lindsay 
Marshall a crescut la cincisprezece mii de dolari. 

Un murmur se răspândi printre cei prezenţi, şi Kara se 
uita în jur, întrebându-se cine oferise banii. De ce oare îşi 
păstrase anonimatul? „Steve ar trebui să fie aici.” 

Gândul îi provoca un nou val de lacrimi, dar 
concentrându-se asupra ultimelor cuvinte rostite de 
director, reuşi să se stăpânească. 

— Cu toţii le dăruim dragostea şi sprijinul nostru lui 


Steve şi Karei Marshall, spuse Hugh Tarlington. 

Ochii lui cercetară mulţimea până când ajunseră în 
dreptul ei. 

— Kara, te rog să nu uiţi că Lindsay se află în 
gândurile, în inimile şi în rugăciunile noastre în seara 
asta, mâine şi în fiecare zi până o vom găsi. lar acum, 
dă-ne voie să te conducem acasă. 

Cineva începu să cânte Amazing Grace şi oamenii 
porniră la drum peste peluză, alăturându-şi vocile celui 
care cânta. Dawn D'Angelo şi Patrick Shields mergeau 
alături de Kara. Fiecare dintre ei o apucă de un braţ şi 
marşul lent dinspre liceu spre casa Marshall se porni. 


Capitolul 35 


Când Steve Marshall acceptase invitaţia lui Russ 
Doran să bea ceva după orele de program, intenţionase 
să zăbovească doar câteva minute ca să-şi mai tragă 
sufletul alături de un bun prieten. Dar paharul de Martini 
îl linişti şi-i mai şterse din amărăciune, aşa că atunci 
când Russ mai comanda un rând, Steve socoti că n-are 
cum să-i facă rău. În timp ce aşteptau băutura, se scuză 
şi plecă spre toaleta bărbaţilor, unde îşi surprinse 
imaginea în oglindă. 

Nu numai că arăta obosit - ci părea să fi îmbătrânit în 
numai o săptămână cu cel puţin zece ani, iar în spaţiul 
dintre sprâncene îi apăruseră nişte cute adânci care 
rămâneau vizibile chiar dacă îşi întindea pielea cu 
degetele. 

Nu mai avea nevoie de un alt Martini; trebuia să plece 
acasă. 

Dar necazul lui cel mare era că nu-şi dorea să ajungă 
acasă. 

Căminul lui, altădată un loc al fericirii şi al împlinirii, în 
care trăise ani de zile ca într-un rai lângă familia sa, se 
transformase radical şi nu mai reprezenta refugiul atât 
de mult râvnit. Dispariţia lui Lindsay plutea asupra lor ca 
un nor sufocant şi, ori de câte ori se găsea acasă, îşi 
amintea de neputinţa lui în faţa celor petrecute. 

Ar fi trebuit să-şi protejeze familia - fetiţa lui mică - 
dar dăduse greş. 

întâmplarea îl paralizase atât de tare, încât Kara 
preluase controlul, concentrându-se la maxim asupra 


activităţilor despre care ea credea că îi vor aduce fiica 
înapoi. 

Dar Steve avea o premoniţie puternică legată de 
Lindsay, o senzaţie atât de urâtă încât nu îndrăznea să i- 
o împărtăşească soţiei lui. 

Aşa că se vedea nevoit s-o ascundă, fapt care-i 
măcina teribil sufletul. Pe de altă parte, putea să jure că 
dacă suflă fie şi cea mai mică vorbă Karei despre ceea ce 
credea - şi anume că nu o vor mai vedea niciodată pe 
Lindsay - ea nu ar începe să plângă şi nici nu va încerca 
să-i scoată din cap o asemenea prostie. 

Dimpotrivă, va fi mânioasă pe lipsa lui de credinţă şi-l 
va considera un trădător, un părinte rău şi un soţ 
îngrozitor. 

Undeva în adâncul sufletului său, ştia că ea are 
dreptate. 

Era un tată rău şi un soţ îngrozitor, pentru că, oricât 
de mult se străduise să facă totul pentru ele, să le ofere 
o viaţă aproape perfectă, nu reuşise. 

Eşuase, şi Lindsay dispăruse, iar el era sfâşiat între 
dorinţa de a-şi continua viaţa şi dorinţa de a muri cât mai 
repede. 

Russ Doran aflase şi el despre nenorocirea cu Lindsay, 
desigur, şi îl lăsase să creadă că i-ar prinde bine un 
pahar şi puţină relaxare înainte de a merge acasă. 

Şi iarăşi se întorsese de unde plecase: nu voia şi pace 
să pornească spre casă, iar chestia asta îl ucidea. 

Reveni în bar, convins că va lăsa câţiva dolari pentru 
trataţie, va mai înghiţi o gură de tărie din politeţe, apoi 
se va duce acasă la Kara, indiferent cât de dureros era. 
Şi totuşi, când ajunse la masă, cele două sute de grame 


de Martini arătau atât de îmbietor în pahar, încât 
descoperi cu surprindere că nu poate rezista. 

Steve se aşeză din nou pe scaun. 

Pe negândite, lichidul îi alunecă pe gât şi un nou 
pahar apăru în faţa lui. 

Asta nu era bine. Dacă nu pleca acum, avea să piardă 
ultimul tren şi singura lui opţiune era să rămână peste 
noapte în apartamentul de aici. 

Când Russ Doran mai comanda un rând, Steve nu 
spuse nimic şi, treptat, alcoolul îi anihila orice urmă de 
voinţă. În timp ce îşi sorbeau cel de-al cincilea Martini, 
Russ îi făcu semn cu mâna să privească spre ecranul 
televizorului de deasupra. 

— la uită-te, zise el încet, apoi se încruntă spre Steve. 
N-ar trebui să fii acolo? 

Steve îşi ridică privirea şi văzu fotografia lui Lindsay 
afişată pe întregul ecran, iar un moment mai târziu 
camera se mişca şi înfăţişa întreaga mare de oameni. 
Toţi ţineau lumânări în mâini, mergând încet pe o stradă 
din Camden Green. 

Kara. 

Dawn D'Angelo. 

Antrenoarea - cum se numea? Spandler. 

Şi toţi prietenii şi vecinii lui, plus aproape jumătate din 
oraş. 

Uitase complet de priveghiul din noaptea asta. 

Se ridică în picioare atât de repede, încât mai, mai că 
răsturnă scaunul. Scotoci prin portofel şi aruncă pe 
tejghea două bancnote de douăzeci de dolari. 

— Trebuie să plec, Russ. Ne vedem mâine. 

— Hei, stai un pic, se repezi Russ, apucându-l de 


încheietură. Ai de gând să conduci? 

— Trebuie să ajung acasă, spuse Steve, trăgându-şi 
cu blândeţe braţul din strânsoarea lui Russ. 

Cinci minute mai târziu se afla în biroul Hertz de pe 
West 57 Street şi după alte zece minute pornise deja la 
drum. 

Poate avea o şansă să ajungă acasă înainte ca totul să 
se termine. 


Capitolul 36 


Kara stătea în bucătărie cu ochii închişi şi asculta 
sunetele conversaţiilor, ale râsetului, ale farfuriilor şi 
paharelor. Zgomotele vieţii. Zgomotele normalităţii. 

Zgomotele pe care nu le mai auzise de când 
dispăruse Lindsay. 

Toate acele sunete pe care ar fi trebuit să le audă şi 
Steve. 

Mânia i se aprinse în suflet; îşi aminti însă că Steve 
făcea faţă situaţiei aşa cum ştia el; ea nu-l putea ajuta şi 
bănuia că nici unul dintre oamenii adunaţi în seara asta 
nu l-ar fi sprijinit prea tare. Dar tot ar fi fost necesară 
prezenţa lui. 

Numai că el... 

Kara deschise ochii şi privi camera plină de prieteni - 
şi persoane care până în seara asta fuseseră simple 
cunoştinţe - şi brusc, recunoştinţa înlocui teama care 
aproape o copleşise; calmul înlătura anxietatea 
îngrozitoare care îi chinuia sufletul de când Lindsay 
fusese răpită din sânul familiei sale. Ce bine-ar fi fost ca 
şi Steve să fie cu ea... 


Steve apucă strâns volanul şi se aşeză cât mai 
confortabil pe locul din faţă al micuţei Hyundai închiriate, 
devenind tot mai frustrat cu fiecare secundă care se 
scurgea. Trebuia să ajungă acasă şi, dacă se putea, chiar 
în clipa aceea. Dar maşinile se mişcau ca melcul. 

Cineva care probabil îşi găsise carnetul de şofer în 
vreun tomberon de gunoi bloca întreaga circulaţie spre 


Sagtikos Parkway - poate că ar fi fost mai bine s-o ia pur 
şi simplu pe şoseaua 25A şi să nu-i pese de autostrada 
Long Island. Dar la ora asta, de obicei, autostrada era 
liberă... 

Cui îi păsa însă de ceea ce credea el? 

Apăsă  claxonul, apoi depăşi prin dreapta. Cu 
siguranţă că la capătul coloanei va da de un bătrânel 
căruia îi era prea frică să se înscrie în traficul nebun de 
pe banda care ducea spre nord. 

Steve acceleră maşina şi se apropie de intersecţie. 

Din păcate, circulaţia din Sunken Meadow spre 
Northern State Parkway era infernală. Părea că toate 
automobilele din Long Island încercau să ajungă în 
Camden Green, aşa că Steve strânse şi mai tare volanul, 
apăsă la maximum pedala de acceleraţie şi se strecură în 
nişa ce se ivise între două camioane. Într-un fel sau altul 
trebuia să ajungă la Kara. 

La ce naiba se gândise când acceptase să bea cu Russ 
în timp ce soţia lui mergea la priveghi? 

Mai depăşi două camioane şi claxonă când trecu prin 
stânga unui al treilea, apoi se încadră la loc pe banda lui 
şi apăsă şi mai tare pedala de acceleraţie când zări 
autostrada deschizându-se în faţa lui. 

În sfârşit liber - cel puţin pentru un minut sau chiar 
două - scotoci prin buzunarul hainei, găsi mobilul şi îi 
deschise clapeta. Cu o mână pe volan, folosi tasta de 
apelare rapidă pentru numărul de acasă. 

Picături mari de ploaie începură să bată pe parbriz. 

De unde se porneau oare ştergătoarele? 

Exact când Kara îi răspunse, o maşina apăru din neant 
şi trecu prin dreapta lui Steve, aruncându-i cu roţile din 


spate o perdea de mizerie pe parbriz, care-l orbi pe 
moment. 

Unde dracu' erau ştergătoarele alea? 

— Alo? se auzi vocea Karei, întreruptă din cauza 
conexiunii proaste. 

— Kara? 

— Steve? 

Paraziţii dispărură de pe fundal şi brusc se auzi şi 
murmurul celor care o înconjurau. 

— Dragule? Unde eşti? 

— Sunt pe drum, răspunse el, ridicând vocea pentru a 
acoperi zgomotul ploii ce răpăia pe plafonul maşinii. 

Ţinând volanul cu genunchii, răsuci unul dintre 
butoanele de pe bord. 

Farurile se stinseră şi Steve înjură printre dinţi, 
încercând să le aprindă din nou. 

— lubitule? strigă Kara, puţin îngrijorată. Nu te aud. 
Se întrerupe. Eşti la volan? 

— Sunt în drum spre casă. 

Cerul se dezlănţuise, ploua cu găleata şi totul se 
vedea înceţoşat. 

— Steve? 

Alcoolul consumat cu puţin timp în urmă îi năvăli în 
creier şi odată cu el şi un mare sentiment de vină. 

— Kara, am uitat de priveghi, spuse el printre 
pârâiturile conexiunii, îmi pare rău, draga mea, îmi pare 
atât de rău... 

— Steve? Se întrerupe... nu te înţeleg! 

Din întuneric răsări un jeep chiar în dreapta lui, iar 
mobilul îi căzu din mână în spaţiul dintre cele două 
scaune din faţă. Aplecându-se instinctiv să-l ridice, Steve 


nu observă mişcarea maşinii care se încadrase acum pe 
banda lui şi, când se îndreptă de spate, se trezi în faţa 
stopurilor roşii. 

Farurile! Nu le mai aprinsese la loc! 

Smucind volanul şi apăsând brusc frânele, simţi cum 
maşina începe să derapeze spre stânga şi pentru o 
secundă crezu că a scăpat de impact. 

Din nefericire, cauciucurile îşi pierdură aderenţa în 
mâzga alunecoasă de pe autostradă. Maşina se răsuci 
nebuneşte, se izbi de parapetul din beton de pe mijloc şi 
zbură prin aer. 

Într-un moment de claritate îngrozitoare, Steve spera 
ca soţia lui să nu poată auzi ceea ce urmează. 

Parbrizul se făcu ţăndări când automobilul se zdrobi 
de stâlpii de susţinere ai unei pasarele şi căzu cu roţile în 
sus, plafonul cedând instantaneu. Steve simţi o durere 
îngrozitoare în şira spinării şi o secundă mai târziu fu 
învăluit de o lumină albă, orbitoare... 

După o altă secundă, se cufundă în întuneric. 


După ce convorbirea se întrerupse, Kara intră în 
spălătorie, departe de agitația şi de zgomotele care i se 
păruseră atât de frumoase câteva momente mai 
devreme şi încercă să-l sune înapoi pe Steve. 

Imediat intră mesageria vocală. 

Poate că el tocmai se chinuia s-o prindă din nou. 

Închise, aşteptă un minut întreg, după care formă 
iarăşi numărul. 

Şi de data asta o întâmpină tot mesageria vocală. 

Prin minte i se învârteau tot felul de întrebări. De ce 
venea Steve spre casă atât de târziu şi pe deasupra şi cu 


maşina? Şi ce maşină conducea? Plecase cu trenul la 
serviciu. 

Poate se oferise cineva să-l aducă? 

Aşeză telefonul pe maşina de spălat şi încerca să-şi 
reamintească puţinele cuvinte pe care le schimbaseră. 
Parcă începuse să-şi ceară scuze. 

Dar auzise ceva în vocea lui... 

Se întoarse în living, dar nu mai reuşi să se 
concentreze la ceea ce îi spuneau ceilalţi; o chinuiau 
prea multe semne de întrebare. 

Ce încerca el să-i comunice? Unde se afla? De ce 
venea cu maşina? 

Nimic n-avea sens. Ceva nu era în regulă... 

— Kara? Îi întrerupse şirul gândurilor glasul lui Phyllis 
D'Angelo. Ea şi Dawn îşi îmbrăcau pardesiele. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să plecăm acasă. Kara 
surâse trist. 

— Sigur că da. Vă mulţumesc din inimă că aţi venit. 
Se întoarse spre Dawn. 

— Şi pentru tot ce aţi făcut. 

— Ne rugăm pentru Lindsay, spuse Dawn. 

— Ne rugăm pentru toată familia ta, adăugă şi Phyllis. 

— Ştiu. 

Kara le conduse până la uşă şi, ca şi cum plecarea lor 
constituia un semnal, restul oaspeţilor le urmară de 
îndată. După cinci minute nu mai rămăseseră decât 
Patrick Shields şi Claire Sollinger, care stăteau pe 
canapeaua din living, aparent adânciţi în conversaţie, 
ceea ce însemna că, în ciuda dorinţei ei de a-şi face un 
ceai şi de a-l aştepta pe Steve în linişte, nu putea. 

Nu atâta vreme cât Patrick şi Claire erau acolo. 


Totuşi, când uşa se închise, Claire îşi ridică privirea şi 
îi zâmbi vinovată. 

— Cred că am stat mai mult decât s-ar cuveni, spuse 
ea ridicându-se de pe canapea. Haide, Patrick. Kara are 
nevoie de linişte. 

O secundă mai târziu se îmbrăţişară şi prietena ei o 
sărută pe obraz. Patrick îi luă mâna şi când Kara se uită 
în ochii lui pricepu. 

— Tu ai fost, şopti ea. 

Bărbatul se încruntă nedumerit, dar sora lui zâmbi cu 
subânţeles. 

— Ne vedem afară, spuse Claire şi ieşi în curte. 

— Tu eşti cel care a oferit recompensa, continua Kara. 

— Ce te face să crezi asta? întrebă Patrick, dar 
expresia de pe chipul lui îl dădu de gol. 

Durerea provocată de propria pierdere se întipărise 
mult prea profund în trăsăturile sale. 

— Pentru că eşti singura persoană din oraş care 
înţelege. Eşti singurul care ar putea. Eşti singurul care ar 
vrea să înţeleagă. 

— Eu nu-mi doresc decât ca Lindsay să se întoarcă 
acasă lângă tine, spuse el. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. 

— Să o văd pe Lindsay acasă va fi cea mai bună 
răsplată. Patrick se aplecă şi, fără să se gândească prea 
mult, o înconjură cu braţele. 

— Faptul că te ajut pe tine mă ajută şi pe mine, 
adăugă el. Se desprinse apoi din îmbrăţişare şi se chinui 
să zâmbească. 

— Sunt un egoist nenorocit. 

— N-am să cred niciodată asemenea baliverne, replică 


femeia, zâmbind la rândul ei, chiar dacă lacrimile îi 
brăzdau obrajii. 

— Claire mă aşteaptă, zise Patrick şi deschise uşa. 
Claire stătea pe verandă. 

— Tocmai mi-am dat seama că ţi-ai lăsat maşina la 
şcoală, exclamă ea. Te ducem noi până acolo. 

Kara dădu să protesteze, apoi se răzgândi. Mai bine s- 
o ia acum decât mâine-dimineaţă şi mai trecea şi timpul 
până la întoarcerea lui Steve. 

Cinci minute mai târziu, Claire îi lăsă pe amândoi la 
liceu, deoarece Patrick insistase să o urmeze pe Kara în 
maşina lui până acasă ca să se convingă că ajunge în 
siguranţă. Kara se urcă în Toyota ei rece, dădu drumul la 
căldură şi aşteptă până ce farurile de la Mercedesul lui 
Patrick se aprinseră. Apoi băgă într-a-ntâia şi se îndreptă 
spre casă. 

O maşină ciudată era parcată chiar în faţa casei lor. 

să fi uitat cineva ceva? Sau poate că era maşina care- 
| adusese pe Steve? 

Când intră pe alee, zări însemnele de pe portierele 
automobilului. Nu era nici Steve, nici cineva de la 
priveghi, ci poliţia. „Au găsit-o pe Lindsay.” 

De-abia stăpânindu-şi nervii, opri farurile şi motorul. 
Cobori şi se apropie de poliţist. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Aţi găsit-o? 

Patrick venise şi el din urmă şi, apucând-o de braţ, o 
îndemnă, alături de celălalt bărbat, să meargă spre casă. 

— Haideţi să intrăm, spuse ofiţerul pe un ton care o 
lămuri imediat pe Kara că ceea ce avea să audă nu va fi 
deloc plăcut. 

— Spuneţi. Spuneţi odată ce s-a întâmplat. 


înăuntru, ofiţerul le făcu semn din cap să ia loc pe 
canapea, după care îşi trase şi el un scaun şi se aşeză în 
faţa lor. 

— Nu e vorba de fiica dumneavoastră, doamnă 
Marshall. Ci despre soţul dumneavoastră. 

Kara simţi cum îi creşte pulsul. 

— Steve? Dar ce anume? 

Patrick îi puse mâna pe braţ şi ea, din instinct, i-o 
acoperi cu palma cealaltă. 

— Ce se petrece? 

— A avut loc un accident, zise polițistul. Pe autostrada 
Sunken Meadow. 

Un fior o scutură pe Kara din cap până-n picioare, 
dându-şi seama de ce avea să-i spună polițistul şi, când 
acesta vorbi, cuvintele lui nu erau decât un ecou al 
propriilor gânduri. 

— Îmi pare rău, doamna Marshall. În accident nu a 
fost implicată decât maşina pe care o conducea el. Soţul 
dumneavoastră a murit pe loc. Şi vă asigur că n-a suferit. 

Rămase paralizată timp de un minut - sau zece, sau o 
oră, sau doar o clipă? - apoi se întoarse spre Patrick. 

— Simt cum mi se scurge sângele în picioare, rosti pe 
un ton ce părea la fel de ciudat ca şi vorbele ei. Aşa ţi s-a 
întâmplat şi ţie? 

Dar înainte ca Patrick să-i dea vreo replică - chiar 
înainte ca realitatea teribilă a veştii să-i cuprindă mintea 
- Kara îşi pierdu cunoştinţa. 


Capitolul 37 


Kara îşi reveni încet, încet în simţiri. O năpădi o 
senzaţie de ameţeală, apoi de greață şi în cele din urmă 
de nelinişte. Când se trezi de-a binelea, îşi dădu seama 
că trebuie să-şi mai amintească ceva - un lucru oribil - 
pe care era nevoită să-l admită. 

„Culcă-te la loc, îşi spuse în sinea ei. Numai nu te 
trezi.” 

Însă ceva o împiedica, deşi nu ştia cu exactitate ce 
anume. 

Şi brusc înţelese. 

Aroma ceaiului Sleepytime. 

Preferatul ei. 

Treptat, îşi recăpătă cunoştinţa. 

Se afla pe canapea, acoperită cu pledul făcut de 
mama ei. Oare ea şi Steve adormiseră uitându-se la 
televizor? Nu. 

Amintirile  începură să-şi facă simțită prezenţa. 
Lindsay - priveghiul - Patrick Shields - şi Steve... Steve şi 
polițistul. Steve. 

O durere adâncă îi sfâşie pântecul, o durere care 
ameninţa s-o devoreze. Steve. 

Şi Lindsay, şi Steve. 

„Oh, Doamne! Nu. N-avea cum - pur şi simplu n-avea 
cum - să supravieţuiască unei asemenea tragedii! Somn! 
Trebuie să te culci la loc şi când te vei trezi, totul va fi 
diferit. Steve va fi în viaţă şi Lindsay va fi acasă, şi toate 
astea se vor dovedi un coşmar!” 

Kara trase adânc aer în piept şi încerca să-şi 


domolească emoţiile care păreau că o vor dobori dintr-o 
clipă în alta. Şi-atunci auzi. 

Vocea lui Lindsay, clară de parcă ar fi fost în aceeaşi 
cameră. 

„Vino şi găseşte-mă, mamă. Vino şi salvează-mă! Te 
rog!” 

Kara deschise ochii brusc. Se aştepta s-o vadă pe 
Lindsay lângă ea, dar nu văzu decât resturile de la 
priveghi. 

Veiozele erau încă aprinse, chiar dacă afară apăruseră 
zorile, iar Patrick Shields îngenunchease în faţa ei cu o 
ceaşcă de ceai fierbinte. 

— Lindsay trăieşte, Patrick, şopti Kara. 

El îi duse ceaşca la buze şi o ţinu strâns cât ea reuşi 
să înghită o sorbitură, după care o aşeză pe măsuţă. 

— Lindsay trăieşte. 

— Sunt sigur de asta, spuse Patrick încet, înlăturându- 
i cu blândeţe o şuviţă de pe frunte. Şi sunt convins că o 
vom găsi. 

În tăcerea care se lăsă, fiecare din ei conştientiza 
cumplitul adevăr ce rămăsese nerostit de când se trezise 
Kara. Moartea lui Steve plutea deasupra celor doi ca un 


giulgiu. 


Capitolul 38 


„Sunt foarte bun în ceea ce fac. Probabil mai bun 
decât oricine, însă, pe de altă parte, nimeni altcineva nu- 
mi cunoaşte activitatea şi aşa va rămâne, tocmai pentru 
că sunt atât de bun. 

Vizionarea publică a mers bine, chiar dacă a fost o zi 
de sâmbătă. Mă pregătisem perfect şi m-am strecurat în 
casă la fel de silențios şi de invizibil ca şi atmosfera de 
sărăcie care învăluia împrejurimile. Diferenţa este, 
desigur, că în timp ce eu am perceput aerul de sărăcie, 
sunt convins că pe mine nu m-a băgat nimeni în seamă. 

Sau cel puţin n-a observat pericolul reprezentat de 
prezenţa mea. 

Interiorul casei s-a dovedit, aşa cum m-am aşteptat, o 
mică vilă drăguță în care la un moment dat a domnit 
dragostea, dar care s-a coşcovit în timp şi a căpătat 
aspectul locuinţelor lăsate în paragină. Am simţit imediat 
că cineva renunţase definitiv la ea. 

Poate că cineva renunţase la dragoste, iar eu am 
atâta iubire de oferit. 

Dormitorul aparţinea unei femei încântătoare, exact 
genul la care am visat dintotdeauna. Un tapet minunat, 
prin excelenţă feminin, acoperea pereţii, iar tavanul 
fusese zugrăvit în culoarea piersicii pârguite. 

O nuanţă pe care mi-o aduc aminte foarte bine. 

Chiar dacă toată viaţa ei fusese împachetată în cutiile 
aşezate una peste alta lângă perete, aveam senzaţia că 
o cunosc de când lumea. 

Dulapurile din bucătărie erau aproape goale şi puţinul 


care mai rămăsese în ele se compunea din conserve cu o 
mâncare pe care oamenii din vecinătate o consumau în 
mod obişnuit. Ce păcat! Hrana este atât de importantă 
pentru activitatea sănătoasă a creierului şi, poate, dacă 
ar mânca mai bine, ar duce şi nişte vieţi mai împlinite. 
Dar să nu filozofez prea mult... 

Sărăcia gospodăriei nu mi-a înrăutățit deloc starea de 
spirit; dimpotrivă, ea mi-a confirmat faptul că această 
femeie va constitui completarea perfectă a micului meu 
tablou. Ştiind că zilele până când va deveni a mea vor fi 
greu de suportat fără un mic suvenir care să-mi 
amintească de ea, mi-am strecurat în buzunar o 
fotografie de familie de pe noptieră. 

Şi-atunci am început să-mi pun planul în aplicare. 

Între aventură şi neglijenţă există o graniţă subţire. 
Când am parcat săptămâna trecută în faţa casei am 
comis o greşeală de neiertat, dar, după ce astăzi am 
examinat casa mai atent în compania altor zece 
persoane (agenţii, unul mai ineficient decât altul, iar 
clienţii din ce în ce mai nepăsători) m-am angajat într-o 
conversaţie obişnuită cu agentul care se ocupa de 
vizionare, care - sunt absolut convins - m-a uitat după 
numai cinci minute. N-am nici cel mai mic dubiu că 
agentul nu-şi va mai aminti nici discuţia, nici înfăţişarea 
mea. Totuşi, întâlnirea mi-a oferit o infuzie de adrenalină, 
aşa cum se întâmplă de fiecare dată când mă joc cu 
oamenii care au impresia că mă manipulează. 

Ţinând în mână listele lui cu oferte, am încuviinţat 
constant din cap de parcă aş fi fost interesat de spusele 
lui. După ce şi-a deşertat întregul sac de platitudini şi 
aberaţii, am coborât la subsol, unde am descoperit o 


ascunzătoare ideală în spatele unui şifonier vechi. Am 
testat nişa, stând în spatele şifonierului timp de două ore 
şi am ascultat conversațiile tuturor celor care au intrat şi 
au ieşit. După ce în casă s-a lăsat tăcerea şi agentul a 
venit ca să verifice că totul era încuiat - fără să 
catadicsească să se uite şi în spatele şifonierului - mi-am 
închis ochii şi am respirat adânc. Am rămas liniştit, 
temperându-mi nerăbdarea, şi m-am pus pe aşteptat.” 


Capitolul 39 


Ellen Fine îşi trase mai bine puloverul peste umeri şi-şi 
privi ceasul pentru a mia oară. În sfârşit. Slavă Domnului, 
se făcuse ora patru. 

Vizionarea publică se terminase, aşa că ea şi cu Emily 
se puteau duce acasă. Rick Mancuso, care venise imediat 
după prânz să aranjeze vizionarea, reamintindu-i lui Ellen 
de sentimentul ciudat pe care-l trăise când el o privise 
lung pe Emily în ziua negocierii acordului de listare, 
trebuia să fi plecat demult. Aproape că se răzgândise să 
mai continue colaborarea cu el, dar când bărbatul 
apăruse cu panourile exact în ziua în care promisese, 
ajunse la concluzia că numai paranoia ei e de vină. 

Bărbatul era un agent imobiliar şi nu un pedofil, iar ea 
trebuia să înceteze să mai vadă monştri ce stau la pândă 
în spatele fiecărui bărbat pe care îl întâlnea. 

Totuşi, se bucurase că putuse astfel să plece cu Emily 
în parc şi, timp de o jumătate de oră, s-a simţit liniştită. 
Apoi însă, cerul s-a întunecat, şi ea a început să se 
îngrijoreze că va ploua, iar ele nu îşi luaseră pardesiele. 

Temerile ei se dovediseră neîntemeiate; nu plouase, 
iar Emily se jucase fericită. În vremea asta, fusese atât 
de concentrată să-şi supravegheze fiica, încât nu reuşise 
să citească nici un rând din cartea pe care o adusese cu 
ea, cu toate că după-amiaza părea să nu se mai termine. 
Într-un târziu, aşezase semnul de carte în acelaşi loc în 
care se aflase la început şi îşi dăduse seama că s-ar 
putea să fie pentru ultima dată când ea şi Emily veneau 
în parc. 


Îşi pusese cartea în geantă şi se îndreptase spre 
fetiţa, care se dădea într-un carusel împreună cu alţi 
copii, care veniseră însoţiţi de taţii lor. La fel ca şi tatăl 
lui Emily, aceştia nu prea păreau interesaţi de proprii 
copii. 

„Dar măcar sunt aici, îşi zise în sinea ei Ellen. Măcar 
nu şi-au luat picioarele la spinare şi nu au dispărut ca...” 
îşi întrerupse şirul gândurilor, nedorind să se lase atrasă 
din nou în vâltoarea furiei pe care o resimțea faţă de 
Danny Golden. „Danny Golden, ticălosul! Danny, lua-l-ar 
naiba!” 

— Emily! strigase ea, alungându-l din minte pe fostul 
ei iubit şi strângându-şi mai bine jerseul, apărându-se de 
adierea răcoroasă care se iscase din senin. Hai să 
mergem! 

Emily sărise din caruselul ce se învârtea, mersese 
împleticindu-se câţiva paşi, apoi alergase spre ea, roşie 
la faţă, încântată şi chicotind veselă. Nici măcar vorbăria 
fericită a fetiţei nu reuşise s-o binedispună pe mama ei la 
întoarcere, pe drumul spre casă. 

Panoul pe care scria „De vânzare” stătea în 
continuare pe peluză, dar toate afişele cu „Vizionare 
publică” dispăruseră, iar casa era întunecată şi tăcută 
aşa cum spera Ellen. 

Agentul care îi dădea fiori plecase cu siguranţă. 

— Fugi la baie, spuse Ellen după ce descuie uşa de la 
intrare. Între timp, eu o să-ţi pregătesc ceva de mâncare. 

Emily urcă scările în goană, iar Ellen cerceta cu 
privirea livingul. Nu zări nici un semn că cineva ar fi fost 
pe-acolo. Oare asta însemna că nimeni nu venise la 
vizionare? Gândul aproape că-i înmuie picioarele, pentru 


că odată ce se hotărâse să părăsească oraşul, voia să 
vândă casa cât mai repede. 

În ciuda dorințelor ei, avea să-i fie dor de mica vilă. Ea 
şi Emily duseseră o viaţă bună aici şi era singurul cămin 
pe care-l cunoscuse fiica ei. „Oh, lasă prostiile, îşi spuse 
în gând. E prea târziu. Nu ne-o mai putem permite şi vor 
mai fi şi alte căsuțe drăguţe în viitor. Chiar mai 
încântătoare decât asta.” Alungându-şi cu fermitate 
accesul de sentimentalism, urcă la etaj ca să-şi schimbe 
hainele. 

După ce-şi scoase blugii şi-şi trase pe ea o pereche de 
pantaloni de trening, observă că fotografia înrămată, ce- 
o înfăţişa pe ea alături de Emily pe acoperişului Empire 
State Building, nu se mai afla la locul ei pe noptieră. 
Toate celelalte fotografii fuseseră împachetate în cutiile 
ce urmau să fie expediate spre casa părinţilor ei din 
Missouri, dar pe aceasta o păstrase în mod special afară, 
pe de-o parte pentru că dormitorul să nu arate ca şi cum 
s-ar afla pe punctul de a fi abandonat, dar pe de altă 
parte pentru că era poza ei preferată şi îi plăcea s-o 
privească în fiecare dimineaţă când se trezea şi în fiecare 
seară înainte de a stinge veioza. 

— lubito? strigă ea. 

Emily se învârtea prin dormitor, gata să intre în baie, 
îmbrăcată doar cu o pereche de chiloţei Power Puff Girls. 

— Ai luat tu cumva fotografia care era la mine pe 
noptieră? Emily scutură din cap. 

— Bine, oftă Ellen, încruntându-se şi gândindu-se că 
poate fotografia căzuse după noptieră. Mai bine du-te şi 
dă drumul la apă în cadă. Şi nu uita să te speli pe cap, 
adăugă ea, în timp ce Emily se îndrepta spre baie. 


Ellen aşteptă până când auzi susurul apei înainte să 
verifice locul cu pricina. 

Nici urmă de fotografie. Ciudat. 

Putea să jure că o văzuse de dimineaţă pe noptieră. 
Îşi aminti chiar că îi făcuse cu ochiul lui Emily, când 
scotocea după un sutien curat în sertarul de sus. 

Şi nici nu-şi aducea aminte să o fi pus în vreuna dintre 
cutii. Dar poate că se înşela - obligatoriu se înşela, altfel 
nu s-ar fi explicat dispariţia pozei. 

Ellen se trezi pentru a nu ştiu câta oară că-şi doreşte 
ca procesul mutării să se fi încheiat deja. Însă, dacă era 
să fie sinceră cu ea însăşi, ceea ce ar fi vrut cu adevărat 
era ca totul să fie ca la început. 

Adică, Danny să fie alături de ea şi să trăiască 
împreună ca o familie. 

Atunci, din adâncurile memoriei, răzbătură cuvintele 
mamei ei. „El nu e genul care să fie şi un tată bun.” „iţi 
mulţumesc că mi-ai spus, mamă.” 

Avusese dreptate. La scurt timp după naşterea lui 
Emily, Danny şi-a luat geaca de piele şi rucsacul lui sport, 
după care s-a mutat la o prietenă de a cărei existenţă 
Ellen habar n-avea. 

„Las-o moartă, Ellen.” 

Auzind bălăcitul apei şi scârţâitul răţuştei de cauciuc a 
lui Emily, fapt care-i spunea că totul e în regulă în baie, 
îşi îndreptă atenţia spre prepararea cinei. Uitând de 
fotografia lipsă, cobori în bucătărie, unde aproape totul 
fusese deja strâns. Păstrase doar două pahare, două 
farfurii, două cuțite mici, două furculiţe, o tigaie obişnuită 
şi un cuţit mare. 

Lucruri esenţiale. 


Luă ultimii doi cartofi din frigider, o ceapă şi câteva 
ouă, hotărâtă să încropească o mâncare cât de cât 
comestibilă. 

Aprinse televizorul din living ca să audă ştirile şi se 
apucă să curețe cartofii de coajă. Starea ei de spirit nu se 
îmbunătăţi defel şi puţina energie pe care o mai avea 
începu să se risipească. 

O mamă singură. 

Care se mută înapoi la părinţi. 

Care face bagaje. 

Care e pe punctul de a pleca. 

Care a eşuat. 

Şi care acum gătea doi cartofi, o ceapă şi nişte ouă 
pentru cină. Prea greu de suportat. 

Închise ochii pentru un moment şi se sprijini de 
marginea chiuvetei. 

„Rezolvă lucrurile pe rând, îşi spuse ea. Unul câte 
unul. Şi totul va trece.” 

Brusc, cuvintele ce se auzeau dinspre televizor îi 
pătrunseră în minte. 

— Cercetările continuă pentru găsirea elevei de la 
liceul din Camden Green, Lindsay Marshall, anunţa 
reportera. 

Ellen se întoarse să privească ecranul şi văzu 
imaginea unei adolescente drăguţe cu părul blond. 

— Lindsay a dispărut cu aproape două săptămâni în 
urmă după o vizionare publică... 

„După o vizionare publică!” 

Nici măcar asta nu mai era sigură în ziua de astăzi. 

Îi veni din nou în minte fotografia pe care nu o mai 
găsise. 


„Fotografia lui Emily!” 

Ellen se năpusti afară din bucătărie, cu inima 
bătându-i nebuneşte. 

— Emily? Emily! Nici un răspuns. 

Alergă prin living, trecând peste cutiile îngrămădite şi 
urcă treptele câte două. 

— Emily! 

Nici acum nu primi vreun răspuns. 


Capitolul 40 


Uşa de la baie se trânti cu putere de perete când Ellen 
se repezi înăuntru, dar femeia ignoră atât zgomotul, cât 
şi gaura pe care o lăsă clanţa în ipsos. 

Cada era încă plină, iar răţuşca de cauciuc încă mai 
plutea pe apă. Însă fiica ei dispăruse. 

Panica i se înfipse în gât ca o gheară şi, pentru un 
moment, se simţi complet paralizată. Imediat însă ţipă 
din toate puterile: 

— Emily! Nimic. 

Pentru că gândul la fotografia rătăcită o chinuia din ce 
în ce mai rău, Ellen se răsuci pe călcâie şi se repezi spre 
dormitorul lui Emily. 

— Emily, unde eşti? strigă, auzindu-şi tremurul din 
voce. 

„Se ascunde, încerca ea să se liniştească. Sigur se 
ascunde!” Dar o privire iute aruncată în dulapul fiicei ei 
şi sub pat o sperie şi mai tare. 

Pe Emily parcă o înghiţise pământul. 

Acum îi treceau prin minte tot felul de nenorociri care 
i se puteau întâmpla fetei, şi gândul că Danny - 
nenorocitul ăla de Danny Golden - se întorsese ca să-şi ia 
fiica o îngrozea teribil. Peste toate astea se adăugau 
fotografia care lipsea şi reportajul văzut cu câteva 
minute în urmă despre adolescenta care dispăruse de 
acasă după vizionarea publică. 

Să se fi ascuns vreun maniac în casă? 

Sau poate chiar agentul acela ciudat? Îşi aminti de 
felul straniu în care o privise Rick Mancuso pe Emily cu 


câteva zile în urmă. 

lar ea nici măcar nu cercetase clădirea ca să se 
asigure că totul e în regulă atunci când venise acasă cu 
Emily. Se uitase doar prin living şi o lăsase pe fetiţă să 
facă baie, în timp ce ea coborâse să pregătească cina. 

Era vina ei. Dacă Emily păţise ceva rău era numai din 
vina ei! 

O proastă! Fusese o proastă, o proastă! 

leşind din dormitorul lui Emily, Ellen intră în camera 
ei, împingând uşa cu şi mai multă forţă. 

— Emily! urlă ea. Te rog, Dumnezeule, te rog! Emily, 
unde eşti? Chiar atunci, uşa de la dulap se deschise, şi 
Emily sări în faţa mamei ei, goală puşcă. 

Goală puşcă şi chicotind. 

— Surpriză! strigă ea cu un rânjet până la urechi. 

Panica i se topi ca prin minune, iar Ellen căzu în 
genunchi, îmbrăţişându-şi strâns fetiţa. 

— M-ai speriat de moarte, rosti ea, abia reuşind să-şi 
tempereze mânia din voce. 

Apoi însă, cele două amintiri care îi stârniseră groaza 
în suflet îi reveniră în minte. 

— Îmbracă-te şi pune-ți şi haina pe tine, zise ea. Emily 
o privi confuză. 

— Ce? 

— Exact cum ai auzit, spuse Ellen, străduindu-se să 
nu-i transmită şi fiicei ei spaima care o chinuia. 

— De ce? 

— Tu fă exact cum ţi-am zis, bine? 

Ducând-o pe Emily în camera ei, apucă primele haine 
care îi picară în mână, o ajută pe fetiţă să le tragă pe ea, 
apoi îi puse pe deasupra şi micul pardesiu roz. Haina ei 


de ploaie se găsea în cuierul de la intrare. 

Luând-o pe Emily în braţe, Ellen cobori scările în 
goană, cuprinsă de nevoia subită de a ieşi din casă. 

Să iasă până când cineva va putea controla casa şi va 
stabili că e sigură. 

Îmbrăcă repede pardesiul, îşi smulse geanta din cui, 
dar îşi aminti că lăsase aragazul aprins. 

Cu Emily într-o mână şi cu geanta în cealaltă, se 
strecură prin labirintul de cutii din bucătărie, moşmondi 
câteva secunde, apoi reuşi să închidă ochiul care ardea. 
Se întoarse şi mai cercetă pentru ultima oară încăperea... 

Cuţitul pe care ea îl folosise să curețe cartofii de coajă 
nu se mai găsea pe chiuvetă. 

Un nou val de panică aproape că o sufoca. 

— Haide, spuse ea, răsucindu-se şi alergând 
înnebunită să iasă. Se uită în stânga şi-n dreapta, apoi se 
îndreptă spre casa lui 

Ralph Larson, vecinul lor. Prea târziu observă însă că 
draperiile lui erau trase şi îşi aduse aminte că bărbatul 
plecase în vizită la fiica lui. 

Apăsă totuşi soneria şi ciocăni la uşă. 

Simţind frica mamei, Emily începu să plângă. 

— Şşşşş, încerca Ellen s-o liniştească. Gata. 

— Ce s-a întâmplat? suspină fata. Eu am vrut doar să 
te păcălesc, mami! 

— Nu-i nimic, o linişti Ellen. Nu s-a întâmplat nimic, 
însă tremurul din voce o dădu de gol. 

— Nu-i adevărat. 

Emily se puse şi mai tare pe hohotit, agăţându-se de 
gâtul mamei sale. 

— Mami, mi-e frică! 


— SŞşşş, o mângâie Ellen pe păr, după care apăsă 
soneria încă o dată. Nici un răspuns. 

„La dracu. La dracu, la dracu, la dracu.” 

Plecând de pe veranda lui Ralph Larson, Ellen traversă 
grădina până la casa următoare, trăgând-o pe Emily 
după ea. Nu-i cunoştea pe cei care locuiau acolo, dar 
întotdeauna i se păruseră nişte oameni drăguţi. 

Cu siguranţă că o vor ajuta. 

O vor ajuta dacă vor fi acasă. 

Rugându-se în tăcere, apăsă soneria. 


Capitolul 41 


Preţ de o clipă, Kara nu fu prea convinsă că va avea 
puterea să parcurgă drumul de la uşa lui Claire Sollinger 
până la Mercedesul lui Patrick Shields, chiar dacă maşina 
fusese parcată în faţa casei, la numai cinci metri 
distanţă. Se simţea sleită de puteri; atât trupul, cât şi 
mintea ei parcă îşi consumaseră toată energia. Senzaţia, 
oricât de rea ar fi fost, era totuşi preferabilă depresiei - 
un sentiment de deznădejde absolută, de disperare 
inimaginabilă - care o paralizase timp de o săptămână 
întreagă. 

Durerea îi învinsese până şi dorinţa de a mai discuta 
cu Patrick şi Claire, care insistaseră ca ea să se mute în 
casa lui Claire până când va fi în stare să aibă singură 
grijă de propria persoană. 

— O să luăm câteva lucruri de-ale Karei şi ne 
întoarcem în mai puţin de o oră, îl auzi pe Patrick 
adresându-se lui Claire. 

Bărbatul aşeză un dosar pe bancheta din spate, urcă 
la volan, înconjură rondul încet şi porni spre casa Karei. 

— Am aranjat ca înmormântarea să aibă loc la 
Summers Funeral Home, spuse el când casa lui Claire 
dispăru din raza lor vizuală. Am ales o urnă normală - 
drăguță, dar nu foarte scumpă - şi a rămas să stabilim 
desfăşurarea funeraliilor lui Steve în funcţie de dorinţa 
ta. 

O privi cu colţul ochiului. 

— Şi din câte bănuiesc eu, tu ai vrea să amânăm 
acest moment la nesfârşit, corect? 


Kara inspiră adânc, oftă şi apoi încuviinţă din cap. 
Patrick dovedise şi de data asta că ştie exact ce simte 
ea. 

— Şi în nici un caz înainte de a se întoarce Lindsay 
acasă, adăugă femeia. 

Un hohot de plâns i se ridică în gât: simpla 
menționare a cuvintelor „funeralii” şi „urna” îi umpluse 
ochii de lacrimi usturătoare. Cum de mai avea putere? 
Săptămâna care trecuse nu făcuse altceva decât să 
plângă. N-ar fi trebuit să rămână fără lacrimi până acum? 
Era deshidratată, iar ochii i se umflaseră şi o dureau. Cu 
toate acestea, imaginile i se înceţoşară în faţa ochilor din 
cauza lacrimilor ce păreau că n-o să sece niciodată. 

— O să-ţi dau un cec când vom ajunge acasă, spuse 
ea, hotărâtă să reziste valului de suspine ce riscă să o 
copleşească din nou. 

— Nici o grabă, zise Patrick. Dar sunt o mulţime de 
alte lucruri de care trebuie să ne ocupăm. Testamentul 
lui Steve, asigurarea lui de viaţă... 

— Biroul lui Steve e plin de avocaţi, îl întrerupse Kara. 
Pot aranja ei toate astea. 

Patrick rămase tăcut tot restul drumului, în timp ce 
Kara se uita pe geam fără să vadă ceva. 

Când parcară în faţa casei, clădirea arăta exact ca în 
urmă cu o săptămână, când Claire şi Patrick o luaseră cu 
forţa de acolo. Dar cum putea să mai arate casa la fel, 
când lumea ei se schimbase iremediabil? 

Acesta era şi răspunsul - numai lumea ei se 
schimbase. Ceilalţi abia dacă observaseră ce i se 
întâmplase. 

Patrick trase frâna de mână, opri motorul, ridică 


dosarul de pe banchetă, apoi ocoli maşina şi deschise 
portiera de pe partea ei. O ajută să coboare din maşină, 
iar Kara se clătină nesigură pe picioare, întrebându-se 
dacă o să cadă. Apoi, exact înainte ca genunchii să-i 
cedeze, se îmbărbătă şi se îndreptă spre uşa de la 
intrare. 

Patrick o apucă de cot, îi luă cheile şi descuie uşa. 
Conducând-o cu blândeţe înăuntru, o aşeză pe canapea. 

Canapeaua pe care n-o mai văzuse şi nici n-o mai 
atinsese din seara în care aflase că soţul ei murise. Se 
lăsă cu grijă pe ea, de parcă aceasta se pregătea să mai 
ofere o nouă lovitură sufletului ei deja sfâşiat. 

— O să fac nişte ceai, spuse Patrick, mutând mai 
aproape de ea o cutie cu şerveţele. 

Kara clătină din cap şi, în timp ce Patrick începu să se 
agite prin bucătărie, ochii ei se fixară asupra dosarului 
verde pe care el îl lăsase pe măsuţa de cafea. 

Într-un loc pe care privirea ei nu-l putea evita. 

Timp de un minut se holba la literele aurite gravate pe 
coperta exterioară a dosarului: Summers Funeral Home. 

Ciudat nume pentru o casă de pompe funebre. N-ar fi 
fost mai potrivit „Winters”5? Şi în ce condiţii o alesese? 
Nu-şi mai amintea. 

Poate că nu ea fusese cea care hotărâse; poate că 
Patrick sau Claire aleseseră. 

Patrick şi Claire. 

Cu două săptămâni în urmă, pe Claire o considera mai 
degrabă o cunoştinţă, decât o prietenă, iar pe Patrick 
abia dacă-l ştia din vedere şi mai mult din cauza 
nenorocirii care i se întâmplase şi nu pentru că era 


3 joc de cuvinte, summer - vară, winter - iarnă (n. tr.). 


fratele lui Claire. Însă Claire o primise în casa ei cu 
braţele deschise, iar Patrick se purta cu ea de parcă i-ar 
fi fost o soră bună. Fără ei, nu-şi putea închipui cum s-ar 
fi descurcat în ultimele zile. fără Lindsay.” 

Fata era cea care o ţinuse în viaţă. Se agăţase de 
speranţa - nu, de certitudinea - că Lindsay trăieşte şi că 
are nevoie de ea. Când va veni în sfârşit acasă şi va afla 
că tatăl ei... 

Kara tresări sub greutatea acestei viziuni dureroase şi 
îşi alungă repede din minte o astfel de imagine. O să se 
descurce. Împreună vor descoperi o modalitate de a-şi 
reconstrui vieţile. 

„Când o va găsi pe Lindsay.” 

Dar cum avea s-o găsească pe Lindsay dacă ea 
continua să stea ca o legumă, lăsându-i pe Patrick şi pe 
Claire să aibă grijă de ea? 

— Poftim, spuse Patrick, aşezând pe o tavă o ceaşcă 
aburindă cu ceai de muşeţel. 

Luă loc lângă Kara şi suflă în propriul ceai. Femeia nu-l 
băgă în seamă, holbându-se la şezlongul preferat al lui 
Steve. Şezlongul în care el nu va mai sta niciodată. Cum 
de era posibil aşa ceva? Şi, deşi nu-i venea a crede, 
acesta era adevărul. 

Brusc, pe măsură ce realitatea celor petrecute o izbi 
cu putere chiar în casa ei - casă care păstra spiritul şi 
energia lui Steve - începu să-şi vină în fire. Îndreptându- 
se de spate, Kara se întinse după ceaşcă, sorbi ceaiul 
care fusese îndulcit cu o cantitate perfectă de miere şi 
simţi cum iese din starea aceea letargică. 

— Nici nu ştiu de unde să încep, murmură ea, fără să- 
şi dea seama că vorbeşte cu voce tare. Sunt atât de 


multe lucruri de făcut. 

— Lasă-i o vreme pe ceilalţi să te ajute, rosti Patrick 
blând. Kara se întoarse spre el. 

— Nu pot. Trebuie să mă ocup chiar eu. 

Patrick dădu să zică ceva, dar Kara scutură din cap. 

— Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut, Patrick, tu şi 
Claire. Habar n-aveţi ce mult a însemnat pentru mine. 

El îi strânse mâna încurajator. 

— Faptul că te-am ajutat pe tine m-a ajutat şi pe 
mine, recunoscu bărbatul. 

Kara îl aprobă înţelegătoare, ştiind cum are de gând 
să procedeze de aici înainte. 

— Nu mă mai întorc la Claire în noaptea asta, spuse 
ea. A venit vremea să mă întorc la treabă. Lindsay are 
nevoie de mine. 

— Poate peste câteva zile, se împotrivi Patrick. Dar nu 
în seara asta. E prea curând. Haide să strângem câteva 
lucruri şi să ne întoarcem la Claire, unde te poţi odihni. 

Kara simţi cum prinde tot mai mult puteri, iar 
hotărârea ei se întăreşte. 

— Nu, se opuse ea. E timpul să fac faţă. Dacă nu mă 
apuc s-o caut din nou pe Lindsay, nimeni n-o va face. 
Ştiu că poliţia crede că ea a fugit de acasă, dar mai ştiu 
şi că nu e cu putinţă una ca asta. E undeva acolo, 
Patrick, şi se bazează pe mine, iar eu trebuie s-o găsesc. 
Trebuie! 

Îşi ridică privirea spre el, aşteptându-se să descopere 
îndoiala în ochii lui şi fiind pregătită să-l contrazică. Dar 
el se mulţumi să clatine din cap a încuviinţare. 

— Dacă tu aşa îţi doreşti, atunci am să te sprijin cât 
voi putea. 


— Nu e nevoie, rosti Kara încet. Ai făcut mai multe 
decât s-ar fi aşteptat oricine. 

— Dar nu ne vom opri până când n-o vom găsi pe 
Lindsay. 

Se priviră în ochi, iar Kara începu deja să pună la cale 
un plan de bătaie. 


Ellen se uita năucită la insignele prinse de cămăşile 
poliţiştilor. O'Reilly şi Murphy, ca nişte personaje dintr-un 
serial vechi şi ieftin de televiziune. Poliţişti irlandezi care- 
i zâmbeau şi o asigurau că totul e în regulă. Dar nu era 
nimic în regulă - fotografia lui Emily dispăruse din casă şi 
la fel şi cuțitul pe care-l lăsase pe chiuvetă din bucătărie 
când alergase la etaj să vadă ce-i cu Emily. Fiica ei 
stătea acum pe podeaua soţilor Sanchez, urmărind o 
emisiune la televizor sub privirea vigilentă a Angelei 
Sanchez, în timp ce Ellen se afla chiar în faţa casei ei 
împreună cu Ramon Sanchez şi doi poliţişti pe nume 
O'Reilly şi Murphy. 

— În fond n-aţi auzit nimic, nu? o întrebă O'Reilly în 
timp ce se apropiau de uşa din faţă. 

— Nu trebuia să aud ceva anume, repeta ea pentru a 
suta oară. Cuţitul era acolo când am urcat la etaj şi 
dispăruse când am coborât. 

Îl fixă pe ofiţer cu o privire rece. 

— Ceea ce înseamnă că a fost luat de cineva, prin 
urmare, la mine în casă se găseşte un necunoscut. 

— Bine, rosti O'Reilly pe un ton care sugera clar că nu 
înghite povestea lui Ellen. Dumneavoastră şi domnul 
Sanchez rămâneţi aici, iar eu şi Murphy o să aruncăm o 
privire înăuntru. 


Apoi vorbi încet în microfonul prins pe umăr. 

— Intrăm. 

Uşa nu era încuiată - pe Ellen o surprinse până şi 
faptul că era închisă, având în vedere graba cu care 
părăsiseră casa cu o jumătate de oră în urmă. În timp ce 
ea şi Ramon aşteptau pe peluza din faţă, cei doi poliţişti 
flancară uşa de ambele părţi, iar O'Reilly o lovi puternic 
cu piciorul, deschizând-o larg. 

larăşi o scenă de film ieftin. Ce-or fi crezut? Că de 
dincolo va porni o rafală de gloanţe? Pentru o clipă, Ellen 
de-abia se abţinu să nu izbucnească în râs. Dar când 
bărbaţii se făcură nevăzuţi în interiorul casei, nevoia de a 
râde se risipi. 

Secundele se transformară în minute. 

De două ori observă nişte umbre în ferestrele de la 
etaj şi de fiecare dată inima îi bătu mai repede, dar se 
potoli iute când înţelese că sunt doar ofiţerii care-şi 
făceau datoria. 

După o vreme, O'Reilly apăru în prag. 

— Vreţi să veniţi puţin, doamnă Fine? 

Însoţită şi de Ramon, Ellen traversă mica verandă şi 
intră în casă. 

— Ce părere aveţi? întrebă ofiţerul. Vedeţi vreo 
diferenţă? Ellen se uită de jur împrejurul camerei 
aproape goale, în care nu se mai găseau decât cutiile 
stivuite lângă perete. De unde să ştie ea dacă era ceva 
diferit? Dacă n-ar fi împachetat nimic, dacă locuinţa ei ar 
fi fost ca înainte... Înainte. 

Se scutură de gândurile negre. Ce se întâmplase 
înainte nu mai conta. Acum nu mai avea importanţă 
decât viaţa pe care o va duce peste o săptămână, peste 


o lună, peste un an. 

— Mi se pare la fel, oftă ea. 

— Şi nu e nimeni aici, o linişti O'Reilly. Nici sus şi nici 
în pivniţă. 

— Dar cuțitul, protestă Ellen. Şi... 

— Cuţitul ăsta cumva? 

Vorbise celălalt poliţist, Murphy. Ellen se întoarse spre 
el şi când zări ce ţine acesta în mână, se simţi ca o 
idioată. 

— Unde era? întrebă ea gâfâit. Unde l-aţi găsit? 

— Pe podeaua de la bucătărie, replică Murphy. În 
spaţiul acela strâmt chiar de sub blatul unde găteaţi. 
Probabil că l-aţi scăpat când v-aţi dus la etaj. 

Ellen luă cuțitul, examinându-l cu atenţie, parte din ea 
dorindu-şi să fie cuțitul respectiv, parte din ea însă 
dorindu-şi să fie vorba de un altul pentru a scăpa de 
ruşine. Din păcate, era acelaşi cuţit pe care-l folosise, şi 
sângele i se urcă în obraji de atâta stânjeneală. 

— Am verificat şi la subsol şi totul e în regulă. Nu e 
nimeni acolo. În casă nu e nimeni. 

Ellen oftă. 

— Bine. Se pare că v-am făcut să pierdeţi timpul. 

— Nici o problemă, o asigură O'Reilly. Dacă nu ne-aţi 
fi dat telefon, probabil că eu şi Murphy am fi mâncat 
nişte gogoşi în plus, care nu sunt deloc recomandabile 
pentru nici unul din noi. 

Ellen încuviinţă din cap distrată, de-abia auzindu-i 
cuvintele. Cum de fusese atât de proastă? Cu siguranţă 
împachetase şi fotografia şi uitase de ea, iar cuțitul îl 
scăpase pur şi simplu! De ce naiba nu-l căutase mai 
întâi? 


— Oricum, continuă O'Reilly, o să scriu un raport şi 
dacă mai aveţi probleme, vă rog să ne sunaţi, da? 

Ellen de-abia îngăimă un „bine” şi îi conduse la uşă. 

— Îi dau telefon Angelei s-o aducă pe Emily acasă, 
spuse Ramon Sanchez după ce închise uşa în urma celor 
doi poliţişti. 

— Nu e nevoie, replică Ellen, merg eu până acolo. Mă 
simt ca o idioată! 

— Ai procedat exact aşa cum trebuie, îi zise Ramon. ŞI 
nu pleci nicăieri. O să aştept aici cu tine, iar Angela o va 
aduce pe Emily. Sau, dacă vreţi, puteţi rămâne 
amândouă la noi în noaptea asta. 

Ellen scutură din cap. 

— Şi-aşa aţi făcut destule pentru noi. O să ne 
descurcăm. 

Dar zece minute mai târziu, când ea şi Emily 
rămaseră din nou singure, se întrebă dacă nu luase o 
decizie greşită. Ceva nu era în regulă. 

Vocea subţirică a fetiţei îi întrerupse gândurile. 

— M ami? 

— Mmmm? 

Emily încă mai sorbea din sucul pe care i-l dăduse 
doamna Sanchez, privind-o în acelaşi timp cu ochii mari. 

— Dormi cu mine în patul meu în noaptea asta? 

— Vino-aici. 

Ellen se trânti pe canapea şi o săltă pe Emily în poala 
ei, înconjurând-o cu braţele. „O să fie bine, îşi spuse în 
sinea ei. Mai sunt doar câteva zile şi după aia vom pleca 
din casa asta şi din oraşul ăsta şi ne vom duce în 
Missouri.” 

— Ce-ai zice dacă ai dormi tu la mine în pat? 


Emily începu să se zbată nerăbdătoare, iar Ellen o 
lăsă în pace. Fetiţa se aşeză în faţa ei, sorbi zgomotos 
ultimele picături de suc şi îi întinse apoi cutia goală. 

— Mi-e foame, anunţă ea, iar Ellen îşi dădu seama că 
uitase de cină. lar acum era prea târziu ca să se mai 
apuce de prăjit cartofii. 

— Ce părere ai de nişte unt de alune şi jeleu? întrebă 
ea, a! 

Emily sări de câteva ori încântată, bătând din palme. 

— Şi după aia o să dorm cu tine diseară ca să nu-ți 
mai fie frică! 

— Unt de alune şi jeleu atunci, spuse Ellen, ridicându- 
se în picioare şi alungându-şi temerile din suflet. 

Dacă Emily putea fi atât de bucuroasă pentru un 
simplu sandvici, atunci nici ea nu se va lăsa mai prejos. 
Şi dacă nu înceta cu spaimele alea, Emily se putea 
molipsi şi ea şi vor sfârşi prin a tremura amândouă exact 
ca jeleul pe care urma să-l întindă pe pâinea ce o aştepta 
în bucătărie. 

Pentru că Emily plecase deja, femeia o urmă imediat. 
În timp ce prepara sandviciurile, se trezi că-i vine în 
minte din nou fotografia lipsă. 

Fusese pe noptieră dimineaţă. 

Putea să jure. 

lar acum dispăruse. 


Capitolul 42 


Uşa de la intrare nu voia să se închidă! Oricât de tare 
o împingea, aceasta se deschidea din nou. Doar 
încercase de atâtea ori... de ce naiba nu mergea? Trânti 
ferm uşa grea de lemn şi auzi declicul yalei. Poate că 
acum reuşise. 

Dar chiar când Ellen se întoarse cu spatele, uşa se 
deschise larg cu un scârţâit. 

Repetă mişcările din nou, numai că acum puse şi 
siguranţa. Da! Înainte uitase de siguranţă. Ce simplu! 

Roti butonul metalic de două ori şi, în sfârşit, se 
relaxă. 

Dar, după ce-i întoarse spatele, scârţâitul reveni şi un 
curent de aer rece o izbi în ceafă. 

Îşi răsuci încet capul, dar nu mai văzu uşa, ci 
întunericul ce domnea afară şi în care se ascundea 
pericolul. 

Un întuneric ce o voia pe Emily. 

Dar ea nu va permite aşa ceva! Indiferent de răul care 
pândea, indiferent de pericolul ascuns în faldurile nopţii, 
nimeni şi nimic nu i-o va lua pe Emily. 

Nu fetiţa ei! 

„Nu!” 

Puterea cuvântului fu suficientă ca s-o trezească din 
somn şi pentru o secundă rămase nemişcată, cu inima 
bătându-i nebuneşte şi sudoarea curgându-i în valuri pe 
trup. 

De afară pătrundea zgomotul vântului care bătea cu 
furie, dar nu asta o trezise. Nu, era vorba de altceva. 


O uşă. 

Uşa care nu voia să se închidă în visul ei! 

Asta să fi fost? Asta auzise? Sunetul unei uşi? 

Şi-atunci percepu acelaşi zgomot din nou. 

Un scârţâit şi o lovitură. Un obiect luat pe sus de 
vânt? 

Sau venea de jos? 

Dând la o parte aşternuturile şi mişcându-se cu grijă 
ca să n-o trezească pe Emily, care dormea adânc lângă 
ea, Ellen trase pătura peste fetiţă. 

Podeaua era rece sub picioarele ei goale, dar se furişă 
afară din dormitor, ignorând frigul. 

Închise uşa în urma ei cu multă precauţie. 

În capul scărilor, Ellen se opri şi ascultă din nou. 
Vântul se înteţise şi ploaia începuse să răpăie pe 
acoperiş. Asta auzise? Vântul şi ploaia? 

Sunetul îşi făcu simțită iarăşi prezenţa şi nu venea 
deloc dinspre acoperiş. 

Ci de undeva de la parter. Din bucătărie? 

Cobori treptele ca o nălucă, traversă livingul întunecat 
şi se opri cu urechile ciulite. Nimic. 

Intră în bucătărie şi aprinse lumina. 

Untul de alune se afla în continuare pe blatul pe care-l 
lăsase. Cuţitul - pe care se mai zăreau încă urmele de 
jeleu - era în chiuvetă, iar cartofii în tigaia de pe aragaz. 
Nu spălase paharele din care băuseră lapte; când 
terminaseră de mâncat, se simţise prea epuizată ca să 
se mai ocupe de vasele murdare. 

Poate le va spăla acum. 

Porni spre chiuvetă, apoi îngheţă. 

Zgomotul! 


Venea dinspre pivniţă. Dar nu o asiguraseră O'Reilly şi 
Murphy că totul e în regulă acolo jos? 

Şovăi, pentru că o parte din ea îi porunci să urce 
scările, să o ia pe Emily şi apoi să plece din casă. Se 
puteau duce din nou la familia Sanchez şi să accepte 
oferta lui Ramon de a înnopta acolo. 

Numai că acum era ora două dimineaţa, şi Ramon ar 
insista să sune la poliţie, iar ea ar părea iarăşi o idioată. 
Poate că ar fi cel mai bine să se culce la loc. Bum! 

Tresări la auzul zgomotului şi nevoia de a o înşfăca pe 
Emily şi de a fugi apoi din casă deveni irezistibilă. Se 
întoarse, făcu un pas spre uşa livingului, când surprinse 
iarăşi sunetul. 

Bum! 

Acum ştia ce e! Una dintre micile ferestre care se 
deschideau spre cele trei luminatoare din jurul pivniţei! 
Cu certitudine asta era. 

Deschise uşa de la pivniţă, simţi curentul de aer şi îi 
înjură printre dinţi pe O'Reilly şi pe Murphy. 

„Pivniţa e în regulă, pe dracu'!” O fereastră rămăsese 
deschisă şi ei nici măcar nu observaseră. 

Acum se auzea foarte clar. Scârţ, bum - scârţ, bum! 
Vântul sufla în ea, deschizând-o şi închizând-o ritmic. 

Tocmai când se pregătea să coboare ca să închidă 
fereastra, ezită puţin. 

Ea nu deschisese niciodată vreuna dintre ferestrele de 
la subsol. Or fi deschis-o poliţiştii? De ce? 

Poate că o verificaseră şi uitaseră să pună zăvorul. Pe 
scară era întuneric beznă. Apăsă întrerupătorul, dar nu 
se întâmplă nimic. 

Fir-ar al naibii de treabă! Trebuia să coboare până 


acolo pe întuneric? Habar n-avea unde pusese lanterna. 
Probabil că o împachetase pe undeva, alături de becurile 
de rezervă, ceea ce însemna că nici măcar nu-l putea 
înlocui pe cel ars. 

Ar trebui să se ducă înapoi în pat şi s-o lase baltă. Dar 
şi în pivniţă avea cutii, şi ultimul lucru care îi mai lipsea 
acum era ca ploaia să bată înăuntru, să le ude şi să le 
distrugă. 

Inspirând adânc, începu să coboare treptele. Raza 
slabă ce venea dinspre bucătărie nu lumină decât o zonă 
îngustă de la capătul scărilor. Dar, oricum, era mai bine 
decât nimic. 

Pipăi treptele una câte una, încet, confundându-se cu 
propria umbră, şi cu mare atenţie să nu alunece. Un 
picior rupt sau o gleznă luxată reprezenta un dezastru 
chiar mai mare decât nişte cutii distruse. Încerca să 
vizualizeze unde se găsea totul pe podea, astfel încât să 
nu calce sau să se împiedice de vreun obiect care-i 
trebuia. Dar mintea parcă i se golise - îşi amintea doar 
mormane de cutii împrăştiate peste tot. 

Podeaua de beton era chiar mai rece decât parchetul 
din dormitor, dar ignoră frigul şi luă urma zgomotului 
spre colţul îndepărtat. Abia vizibilă în lumina slabă ce se 
strecura de la parter, zări fereastra ce se bălăngănea în 
bătaia vântului. 

O închise şi fixă zăvorul bine. 

Apoi se întoarse şi porni din nou prin labirintul de 
cutii, de data asta însă mult mai sigură pe ea. 

Urcă treptele două câte două şi, când ajunse sus, 
trânti uşa cu putere în urma ei. 

Gata. 


Zgomotul încetase, iar ea se putea culca liniştită. 

Trase adânc aer în piept, traversă bucătăria şi stinse 
lumina. 

Apoi, prin bezna din living auzi un alt sunet. 

Dar prea târziu. 

Din spate, un braţ îi înconjură gâtul şi, înainte ca Ellen 
să apuce să ţipe, o mână îi acoperi nasul şi gura cu ceva. 
Ceva moale şi umed. 

Ceva care mirosea atât de rău încât îi veni să vomite. 

Se zbătu din răsputeri, încercând să respire, să strige 
la Emily, să alerge, să lovească, să îndepărteze mâinile 
de pe faţa ei. 

Dar prea târziu. Deja îşi pierduse răsuflarea şi, 
împotriva voinţei sale, inhală aburii în plămâni. 

Genunchii i se înmuiară şi, cu imaginea copilului ei 
dormind ca un îngeraş în patul din dormitor, Ellen 
aluneca în braţele întunericului. 


O cale de ieşire! 

Trebuia să fie o cale de ieşire. 

Kara gâfâia tot mai tare în timp ce alerga în picioarele 
goale prin tunel. 

Un tunel atât de întunecat încât nu-i vedea pereţii. 
Dar îi putea simţi cum o înconjoară din ce în ce mai 
strâns. Dar unde era capătul? 

Poate că nici nu exista vreunul! Poate că avea să 
gonească la nesfârşit prin beznă fără să ajungă undeva 
anume. Dar nici nu se putea întoarce şi nici nu putea să 
se oprească pentru că bărbatul se afla pe urmele ei. 
Omul în negru care o vâna. Trebuia să meargă înainte, 
tot înainte prin tunelul unde nu se zărea nici o lumină. 


Nu putea decât să spere - să se roage - să găsească 
un capăt, şi acolo o cale de scăpare. 

Brusc - aproape imposibil - tunelul se îngusta. Era şi 
mai mic şi mai rece. Alerga încovoiată, iar capul îi 
atingea tavanul. Spatele o durea îngrozitor şi muşchii 
erau parcă în agonie. 

„Afară, îşi spuse ea. Trebuie să ies... te rog, scoate-mă 
de aici...” Tunelul deveni şi mai strâmt, iar umerii ei se 
zgâriau de pereţii apropiaţi. 

Şi-atunci îl auzi în spate - foarte aproape de ea. 

— Angel, şopti el cu un glas blând, seducător ca o 
adiere ce plutea deasupra unei ape. Vino la mine, îngerul 
meu... 

— Nu! urlă ea, dar vocea îi ieşi din gât înăbuşită şi 
răsună stins între zidurile înguste. 

Zidurile care se strângeau şi mai mult în jurul ei. 

Gemând, îşi aduna puterile, dar picioarele îi erau atât 
de grele, încât de-abia le putea mişca. Dar ce mai conta? 
Dacă tunelul n-avea capăt, oricum n-avea să ajungă 
nicăieri. 

Speranţa îi pierea din suflet. 

Şi avea nevoie de apă. Avea nevoie de... 

Pe neaşteptate, se opri ca străfulgerată, simțind ceva 
în faţa ei, care-i bloca drumul. 

Bărbatul? Nu! Acesta se afla tot în urmă. 

Întunericul începea să se risipească şi în penumbra 
cenuşie o zări. 

Uşa! O uşă imensă, făcută din panouri solide ca 
trunchiurile copacilor, legate între ele cu benzi groase de 
fier. 

Şi un zăvor! Un zăvor pe care-l putea atinge, care se 


potrivea perfect în mâna ei. 

Dar un zăvor care se înţepenise! 

În spatele ei, bărbatul redusese şi mai mult distanţa şi 
răsuflarea lui fetidă îi umplu nările. 

Degetele parcă îi amorţiseră tot încercând să mişte 
zăvorul. Panica risca să o copleşească dintr-o clipă în 
alta, mai ales că mâinile bărbatului se întindeau spre ea 
ca s-o înhaţe. Peste doar un moment degetele lui îi vor 
înconjura gâtul şi-atunci... 

Şi-atunci reuşi! 

Uşa se deschise larg şi dincolo de ea se întindea o 
încăpere scăldată într-o lumină atât de strălucitoare încât 
o orbi. 

În centrul ei se vedea un obiect, pe care nu-l 
recunoscu imediat, deşi i se părea familiar. 

Se apropie de el. 

Era o masă diformă de metal din care se 
rotocoale subţiri de fum. O maşină! 

Asta era - resturile unei maşini distruse! Dar... Din 
mijlocul grămezii fumegânde se rostogoli ceva până în 
dreptul picioarelor ei goale. O minge? Nu, nu o minge. Un 
cap. 

Capul lui Steve! 

Deschise gura ca să ţipe, dar din gât nu-i ieşi nici un 
sunet. În schimb, o voce răsună în pustietatea camerei. 

— N-a suferit, spuse polițistul, aplecându-se ca să 
ridice capul lui Steve. 

Ochii lui Steve se deschiseră chiar când capul lu 
ajunsese la nivelul privirii ei. 

— Căsuţa pentru copii, rosti el. 

Buzele lui vinete se schimonosiră într-un rânjet şi 


A 


nălţau 


sângele i se scurse printre dinţii sparţi. 

— Se joacă în căsuţa pentru copii. 

Un urlet se forma în gâtul Karei şi gura ei se pregăti 
să-l elibereze. Se trezi în patul ei. 

Complet dezorientată, îngrozită de imaginile atât de 
vii ale coşmarului, Kara îşi lipi palmele de cap, parcă 
pentru a-şi alunga ameţeala ce pusese stăpânire pe ea. 
Supa de linte pe care o mâncase la cină i se ridică în gât, 
aşa că se dădu iute jos din pat şi se repezi în baie, unde 
de-abia apucă să se aplece peste closet că şi vomă. 

Se ghemui lângă toaletă, gâfâind, şi în sfârşit mintea i 
se mai limpezi. Îşi răcori obrajii înfierbântaţi de 
porţelanul rece şi rămase nemişcată câteva minute până 
când ultimele umbre ale visului se risipiră. Când 
răsuflarea îşi căpătă ritmul normal, se ridică în picioare, 
se apropie de chiuvetă şi dădu drumul la apă. Se spălă 
pe faţă, îşi clăti gura, apoi bău însetată din palmele 
făcute căuş. De-abia când se convinse că greaţa îi 
trecuse definitiv, se îndreptă de spate şi se privi în 
oglindă. 

— N-o să supraviețuiesc, şopti ea spre reflexia din 
oglindă. 

În capul ei se forma imediat o nouă propoziţie: „Şi de 
ce aş vrea?”. 

Epuizată, Kara mai mult se târî până în dormitor. La 
televizor era o emisiune comercială. Uitase să-l oprească 
atunci când se băgase în pat, dar sonorul lui reuşea să 
mai alunge din sentimentul de pustiu ce plutea asupra 
întregii case. 

Kara se băgă sub pătură, purtând în continuare 
pijamalele, halatul de baie şi perechea de papuci groşi, 


care nu reuşeau însă s-o protejeze împotriva certitudinii 
îngrozitoare că Steve nu se va mai întinde niciodată spre 
ea ca s-o încălzească în timpul nopţii. 

N-o s-o mai frece niciodată pe spate când va face 
baie. 

N-o va mai trage niciodată lângă trupul lui ca să-i 
murmure la urechi vorbe dulci. 

Dacă ar mai fi existat vreun veşmânt care s-o izoleze 
de toate aceste gânduri, l-ar fi îmbrăcat şi pe acela, dar, 
din păcate, aşa ceva nu exista. Îşi strânse braţele în jurul 
trupului şi se lăsă copleşită de agonia teribilă a 
singurătăţii şi de lacrimile alinătoare. 

Lacrimile erau unicele ei prietene, aşa că plânse până 
la epuizare. 

Când ochii îi secară, amorţi din nou. 

Doar un gând rămase viu: răspunsul la întrebarea pe 
care şi-o pusese cu ceva vreme în urmă în baie, 
gândindu-se la supraviețuirea ei - „Şi de ce aşvrea?”. 

Datorită lui Lindsay, desigur. 

Trebuia să supravieţuiască pentru fiica ei. 

Şi Patrick Shields reuşise să suporte tragedia aceea 
oribilă. 

La fel va face şi ea. 

Agăţându-se de această speranţă, ridică telecomanda 
şi opri televizorul. 

Tăcerea ce învăluia casa o înconjura din toate părţile, 
dar când închise ochii ştiu că măcar în seara asta nu va 
mai visa din nou. 


Emily trebuia să meargă la baie. 
Se dădu jos din pat şi ieşi, pe jumătate adormită, pe 


uşa de la dormitor, cotind spre stânga aşa cum mai 
făcuse de zeci de ori înainte. Imediat se izbi de un 
perete. 

Până să apuce să-şi dea seama ce se întâmplase, era 
deja întinsă pe podea, ţipând. 

— Mami? strigă ea. Mami! Nici un răspuns. 

Pentru prima dată de când se ştia ea nu primi nici un 
răspuns. 

Dar nici n-o durea foarte tare încât să înceapă să 
plângă. Sughiţă de câteva ori, se frecă la ochi şi îşi atinse 
cu grijă fruntea, în mijlocul căreia crescuse un cucui 
măricel. Îşi frecă şi fundul, în locul în care aterizase după 
ce se lovise de perete cu capul. 

Nici funduleţul n-o durea foarte tare. 

În plus, trebuia să ajungă la baie repede. 

Se uita de jur împrejur, scrutând întunericul şi 
încercând să înţeleagă ce se petrecuse. Atunci îşi aminti 
că se culcase la mama ei în pat. 

Aşadar, baia se afla în direcţia cealaltă. 

Se întoarse, intră la toaletă şi se aşeză pe closet. 
După ce termină, trase apa şi porni spre dormitor. Acesta 
era gol. 

— Mami? strigă ea, mai mult nedumerită decât 
înspăimântată. Tot nici un răspuns. Se urcă la loc în pat, 
găsi locul cald în care dormise şi se culcuşi. 

Dar unde plecase mama ei? 

Se ridică în capul oaselor şi o strigă iarăşi, de data 
asta mai tare. 

— Mami! 

Nimic, cu excepţia vântului şi a ploii de afară. 

— N-are de ce să-ţi fie frică, rosti Emily cu voce tare, 


repetând cuvintele pe care i le spusese mama ei de 
atâtea ori când se trezise speriată din vreun vis urât sau 
când afară tuna şi fulgera de se zgâlţâia casa. 

Acum, sunetul vorbelor pe care mama ei obişnuia să 
le rostească o liniştiră. 

— O să se întoarcă imediat, continuă ea. Aşa zicea ea 
întotdeauna: „Mă întorc imediat”. 

Îşi aminti însă ce se întâmplase mai devreme, când 
mama ei se speriase foarte rău şi fugiseră la casa 
vecinului. Dar apoi a venit poliţia şi totul a fost bine. Aşa 
că dacă i se făcea frică şi mama ei nu era acasă, ştia 
cum să procedeze. Se va duce din nou la casa vecinilor, 
iar ei o să sune la poliţie. 

Dar deocamdată, pentru că nu era foarte înfricoşată, 
avea să mai aştepte. Era o fetiţă mare şi curajoasă şi, în 
plus, mama se va întoarce în curând. 

Minutele trecură unul după altul, întinzându-se cât o 
veşnicie, iar Emily începu să creadă că o să izbucnească 
în plâns dacă mama ei va mai întârzia. Îşi băgă degetul 
mare în gură - un gest pe care nu-l făcea niciodată în 
prezenţa lui Ellen - şi se încovrigă în mijlocul patului 
mare. 

În poziţia aceea nu se mai simţea atât de singură. 

Când nu mai suportă, se hotărî să-şi spună o poveste, 
aşa cum îi spunea mama ei când nu reuşea să adoarmă. 

— A fost odată ca niciodată, şopti ea, o fetiţă mică, 
dar curajoasă... Glasul i se frânse, aşa că o luă de la 
capăt. 

— A fost odată ca niciodată, murmura ea, dar pentru 
a doua oară cuvintele i se opriră pe buze. 

Un moment mai târziu, Emily îşi strecură din nou 


degetul în gură, răsuflarea îi deveni tot mai ritmată şi 
pleoapele tot mai grele... În visele ei, mama o strângea 


în braţe cu dragoste, protejând-o. În visele ei, totul era 
perfect... 


Capitolul 43 


Rick Mancuso înfipse panoul pe care scria „Vizionare 
publică” în pământul moale de la colţul străzii, la două 
case de locuinţa doamnei Fine, bătători noroiul cu 
piciorul, apoi făcu un pas înapoi. Panoul se înclină câţiva 
centimetri, dar rămase în picioare; suficient pentru cele 
două, trei ore de care avea el nevoie. În cazul în care 
cădea până la patru, nici o problemă. Satisfăcut, îşi 
controlă ceasul de mână. 

Două fără zece, ceea ce însemna că întârziase. În mod 
normal, îi plăcea să ajungă la vizionările publice cu cel 
puţin o jumătate de oră mai devreme, pentru a se 
asigura că totul e în regulă. lar Ellen Fine avea o fetiţă; 
copiii dintr-o casă - chiar şi unul la număr - însemnau că 
interiorul nu va arăta îndeajuns de bine pentru ca locul 
să se poată vinde repede şi, de vreme ce lui Rick îi 
plăceau tranzacţiile rapide, nu-l deranja să mai piardă o 
jumătate de oră pentru a pune lucrurile în ordine. 

Astăzi însă nu va avea timp, aşa că nu-i rămânea 
decât să se bizuie pe Ellen că-şi făcuse treaba. Aranjând 
pentru ultima oară panoul cu pricina ca să stea drept, 
deşi zadarnic, trânti portbagajul maşinii, după care 
conduse până la casa doamnei Fine, unde parcă pe 
partea cealaltă a străzii. Cu toate că era mică - foarte 
mică - casa era totuşi atrăgătoare, având într-adevăr 
aspectul unei „mici cabane”, aşa cum o descrisese el în 
anunţul publicitar. larba verde crescuse frumos şi părea 
proaspăt tunsă, iar copacii care se înălţau de-a lungul 
drumului în două şiruri paralele înfrunziseră deja. Pe 


marginea aleii se zăreau chiar şi câţiva boboci de 
narcise. Drăguţ - foarte drăguţ: ploaia de noaptea 
trecută se dovedise o binecuvântare. 

Când traversă strada, o observă pe Emily care se uita 
pe fereastră, îi făcu un semn cu mâna, dar ea deja 
dispăruse, lăsând în urma ei un colţ de perdea dantelată 
ce flutură uşor. Rick mai înfipse un panou cu „Vizionare 
publică” pe peluza din faţă, îşi ridică servieta şi dosarul 
cu fluturaşi, după care porni pe alee spre casă. 

De obicei, clienţii erau atât de agitaţi în ziua 
vizionărilor, încât la ora când apărea pe veranda lor, 
aceştia îl aşteptau cu uşa deschisă. Dar nu şi acum. 
Apăsă soneria. 

Nimic. 

Încercă din nou, dar nici un rezultat. 

Dinăuntru nu răzbătea vreun sunet; nici muzica, nici 
clasicul „Vin imediat”  auzindu-se de undeva din 
bucătărie sau din dormitor. Doar tăcere. 

Dar Emily sigur se afla acolo - o văzuse. Simţindu-se 
uşor debusolat, Rick ciocăni cu putere la uşă. 

— Ellen? strigă el. Ellen, sunt eu, Rick. Am venit 
pentru vizionare. 

Din casă tot nu se auzi nimic, încercă uşa. 

Încuiată. Şi astăzi era ziua în care femeia îi promisese 
că-i va da o cheie, astfel încât să poată avea acces 
oricând. Ce naiba se petrecea? Ellen Fine nu i se păruse 
genul de mamă care-şi lasă copilul singur acasă. În plus, 
maşina ei se zărea pe stradă. 

Pivniţa! Asta era; coborâse la subsol să spele rufe - 
ultimul lucru care-i mai lipsea la o vizionare publică - şi 
nu auzise soneria sau ciocănitul şi nici când o strigase. 


Dădu roată casei şi încercă şi uşa de la bucătărie. 

Descuiată şi fără zăvor pus. 

Întredeschisă, de fapt. 

Rick împinse uşa care se deschise larg. Îşi strecură 
capul înăuntru. 

— E cineva aici? Nici un răspuns. 

— Ellen? Sunt eu, Rick Mancuso. 

Acum, tăcerea din casă i se păru suspectă. Îi veniră în 
cap tot soiul de poveşti cu agenţi imobiliari care fuseseră 
împuşcaţi de proprietarii care uitaseră de întâlnirea pe 
care o stabiliseră pentru vizionare. 

După ce se uită prin bucătărie, atmosfera deveni şi 
mai apăsătoare. În chiuvetă erau vase murdare şi câţiva 
cartofi cruzi zăceau într-o tigaie pe aragaz. Un carton de 
ouă se vedea lângă un borcan cu unt de alune şi un altul 
cu jeleu de struguri. 

Putea să jure că Ellen Fine nu ar fi lăsat o astfel de 
mizerie în bucătărie, chiar dacă n-ar fi fost vorba de o 
vizionare. 

Flerul îi spunea că ceva necurat se petrecea. Rick păşi 
înăuntru, îşi aşeză geanta pe masă şi porni spre living. 

— Emily? 

Pe moment, nu primi nici un răspuns, dar chiar când 
se pregătea să strige din nou, o voce firavă răsună din 
capul scărilor. 

— Mai bine pleci. 

— Emily? Sunt eu, Rick. Ţi-aduci aminte de mine? 
Trebuia să mă întâlnesc cu mama ta azi. E acasă? 

Mai întâi zări pantalonii de pijama. Apoi, pas cu pas, 
apăru fetiţa cu părul ciufulit şi degetul mare înfipt în 
gură. Pe la jumătatea treptelor, Emily se opri uitându-se 


la el. 

— Hei, Emily... Îţi aduci aminte de mine? 

Ea încuviinţă din cap. Avea faţa umflată şi se vedea 
cât de colo că plânsese. 

— Mama ta e acasă? Fetiţa scutură din cap. 

— Dar unde e? 

Ea ridică din umeri, apoi suspină adânc. 

— Nu...nu ştiu, se bâlbâi ea şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

Isuse Hristoase, se gândi Rick. Ce naiba făcuse, îşi 
luase tălpăşiţa în ultima noapte? Dar Ellen Fine nu-i 
dăduse senzaţia unei femei inconştiente. 

Deloc. 

— O să urc puţin să mă uit şi sus, bine? 

Emily încuviinţă din cap şi lacrimile începură să-i 
curgă şiroaie pe obraji. 

— Hei, hei, gata, spuse Rick înduioşat. Nu plânge, 
SCUMPETE. Urcă scările şi se aşeză lângă ea. Emily se 
apropie de bărbat şi i se urcă pe genunchi, agăţându-se 
cu braţele de gâtul lui. Îşi îngropă faţa în umărul 
agentului şi începu să hohotească. 

Rick încremeni, neştiind cum să procedeze - niciodată 
nu i se mai întâmplase ca o fetiţă de cinci ani să stea 
atârnată de gâtul lui, darămite să mai şi plângă de-ţi 
rupea inima. 

— Haide, draga mea, spuse el într-un târziu, 
ridicându-se şi ţinând-o în braţe. Hai s-o găsim pe mami. 

Dar Ellen nu era nici sus şi nici în pivniţă. Întorcându- 
se în living, Rick o lăsă pe Emily pe canapea, scoase din 
buzunar o batistă, o ajută să-şi sufle nasul şi îi şterse 
ochii. Apoi îngenunche în faţa ei şi o privi în ochi. 


— Când ai văzut-o ultima dată pe mami? Emily se 
strâmbă de atâta concentrare. 

— Când m-am culcat, zise ea. Lu' mami îi era frică, 
aşa că am dormit cu ea. 

Un semn deloc bun. 

— Dar de ce îi era frică? întrebă el. 

— Credea că e cineva în casă. 

„Lui Ellen Fine îi fusese teamă că cineva îi pătrunsese 
în casă, iar acum dispăruse.” 

— O să sun la poliţie, murmură Rick mai mult pentru 
sine decât pentru Emily. 

Fata se însenină pe loc. 

— Sunt nişte oameni drăguţi! 

Rick Mancuso îşi aplecă fruntea spre ea. 

— Îi cunoşti pe poliţişti? Emily dădu aprobator din cap. 

— Au venit noaptea trecută. 

— Pentru că lu' mami îi era frică? Da. 

Rick îşi scoase telefonul mobil, formă 911 şi în mai 
puţin de două minute relatase exact ceea ce descoperise 
când sosise cu zece minute înainte în casa lui Ellen Fine. 

— Un ofiţer se va prezenta acolo în cel mai scurt timp 
cu putinţă, îi comunică vocea impersonală a operatoarei 
de la capătul firului. 

Cu Emily agăţată de el, Mancuso scoase panoul cu 
„Vizionare publică” de pe peluză, apoi intră înapoi în 
casă. N-avea nici un chef să facă pe dădaca - de altfel, 
nici nu ştia cum - dar nici nu putea pleca nicăieri până 
când nu venea poliţia. 

— Ce-ar fi să-mi arăţi camera ta? întrebă el într-un 
final. 

Că doar n-o să moară dacă se joacă şi el cu păpuşile 


vreo jumătate de oră, nu? 

În plus, nu-şi pierduse speranţa - oricât de mică ar fi 
fost ea - că Ellen Fine va apărea, va curăța bucătăria, va 
aranja paturile şi vor finaliza aranjamentul lor. 

„Da, da, în visele tale, poate!” 


Probabil că visase urât. Dar dacă totul nu era decât un 
coşmar, de ce simţea pe picioare nişte arsuri 
îngrozitoare, ca şi cum cineva ar fi târât-o pe asfaltul plin 
de gropi şi denivelări de pe aleea din spatele casei? 

De ce era cămaşa de noapte încă umedă de la ploaie? 

Şi de ce senzaţia de panică îngrozitoare pe care o 
resimțea îndată după ce se trezea dintr-un vis urât nu se 
risipea? De ce tentaculele groazei se strângeau tot mai 
tare în jurul ei cu fiecare secundă? 

Pentru că nu era vorba de un coşmar. 

Pe măsură ce mintea i se limpezi, Ellen nu numai că 
simţea  juliturile dureroase de pe gambe, dar şi 
junghiurile din coaste şi durerea năprasnică din tâmple, 
care pulsau, gata, gata să-i sfâşie pielea. 

Şi gâtul o durea. 

Şi încheieturile. 

Şi umerii. 

încerca să se mişte, sperând să-şi mai domolească 
puţin suferinţa. Şi-atunci, de undeva din spatele ei, o 
voce şopti: 

— Se trezeşte... Mami se trezeşte! 

Ellen deschise larg ochii şi nimeri în mijlocul unui 
coşmar şi mai oribil decât cel pe care-l visase. Un urlet 
gâtuit ţâşni din plămânii ei, dar în clipa în care puterea 
lui ar fi trebuit să zguduie pereţii nu se întâmplă nimic. 


îngrozită, simţi cum gura - obrajii, timpanele, capul - 
sunt pe punctul de a exploda. Încercă să tragă aer, dar 
buzele îi erau acoperite cu bandă adezivă. 

Nu avea cum să respire! 

Se sufoca! 

Un nou urlet se ridica în ea, dar un colţ din mintea ei o 
împiedica să se lase copleşită de panică. 

„Nasul! Îi comandă creierul. Respiră pe nas!” 

Îşi înghiţi strigătul de neputinţă şi se strădui să-şi 
calmeze teroarea din suflet. Se concentră - blocându-şi 
durerea, arsurile, groaza, imaginile pe care le zărise - 
asupra unui singur lucru. 

să respire. 

Să respire pe nas. 

Încet, astfel încât ritmul să mai reducă din starea de 
panică. Aproape miraculos, aerul îi umplu plămânii. 
Inspiră... expiră... inspiră... expiră... 

Pe măsură ce oxigenul îi străbătea trupul, Ellen se mai 
linişti. Amintirile o invadară. 

Totul era real. Se trezise... auzise un zgomot... 
coborâse treptele... verificase casa, până şi pivniţa. Şi 
crezuse că totul era în regulă, că se înşelase, că nu era 
nimeni în casă. Apoi, chiar când urca scările... 

Simţea şi acum gustul drogului în gură şi mirosul în 
nas. Cantitatea însă nu fusese suficientă ca s-o ţină 
inconştientă. Trăise totul ca prin vis. Un vis din care avea 
să se trezească. Din păcate, realitatea se dovedi mai rea 
decât ceea ce-şi închipuise că e doar un vis. 

Se zbătu să-şi desfacă legăturile cu care îi erau prinse 
mâinile şi gleznele de scaunul pe care era aşezată - un 
scaun mult prea mic pentru trupul ei. 


În faţa sa se aflau două fete. Pe una din ele o 
recunoscu imediat - tânăra din Camden Green care 
dispăruse după... 

O vizionare publică! O vizionare ca aceea pentru casa 
ei. 

Cealaltă fată era mai mică, mai slabă, cu un ten 
cenuşiu, care îi spunea lui Ellen la fel de multe ca şi 
privirea ei goală. Femeia se lămuri după două, trei 
secunde că zâmbetele de pe chipurile lor se datorau 
liniilor trasate neglijent cu ruj peste banda adezivă ce le 
acoperea gurile. Fiecare din cele două fete era strâns 
legată de câte un scăunel asemănător cu al ei. 

Toate trei stăteau în jurul unei măsuţe de ceai pentru 
copii, frumos aranjată, în ciuda setului de porțelan crăpat 
şi ciobit şi a veselei de argint vechi şi ruginite pe alocuri. 

Surprinse cu coada ochiului o mişcare şi, când 
întoarse capul văzu o altă persoană, înveşmântată în 
negru, care purta o mască chirurgicală pe care desenase 
un zâmbet şi mai mare, mai roşu şi mai grotesc decât al 
fetelor. 

Brusc, îşi aminti de fiica ei. 

„Emily! Oh, Doamne Dumnezeule, Emily!” 

„Emily... Emily... Emily”, repeta întruna în gând Ellen. 
Trebuia să afle dacă fetiţa păţise ceva. Oare monstrul 
ăsta o răpise şi pe Emily? Poate nu - poate o lăsase în 
pat, acasă. Poate că o dorise doar pe ea, nu şi pe fiica ei. 

Da, aşa stăteau lucrurile cu siguranţă. Nu furase 
fotografia pentru Emily. Ci pentru ea. 

Trebuia să fie aşa. Avea nevoie să creadă într-o astfel 
de variantă. 

Pentru a doua oară panica o copleşi şi îşi dădu seama 


că nimic din ce se petrecea nu făcea parte dintr-un 
coşmar, că totul se întâmpla în realitate şi că ea era 
singura care le putea ajuta pe cele două fete să scape de 
acolo. 

lar asta însemna că trebuia să accepte situaţia. 
Spunându-şi încă o dată - forţându-se să creadă - că 
Emily este în siguranţă, îşi îndreptă atenţia spre 
adolescenta blondă. Cum o chema? Lindsay! Da. Lindsay 
Manşon, ori poate Merrill, în orice caz un nume care 
începea cu M. Fata părea relativ sănătoasă şi când 
privirile li se întâlniră, Ellen observă în ochii ei o furie 
arzătoare. lar când Lindsay îşi aţinti privirea asupra 
siluetei în negru, femeia îi simţi furia foarte clar, de parcă 
şi-ar fi exprimat-o cu voce tare. „O să-l omor, părea să 
zică ea. Dacă o să scap vreodată de aici, o să-l omor.” 

Dar cealaltă fată - copila brunetă şi slăbuţă cu privire 
inexpresivă şi ten cenuşiu - nici măcar nu mai arăta că 
înţelege unde e şi ce se întâmplă cu ea. 

Ellen se întoarse din nou spre Lindsay, ai cărei ochi o 
implorau acum, şi înţelese limpede mesajul ei: „Ajută- 
ne... te rog, ajută-ne!”. 

Ellen încerca să zâmbească, dar banda adezivă ce-i 
acoperea gura o împiedica să-şi mişte buzele. De vorbit 
nici pomeneală. Străduindu-se disperată să găsească o 
cale de comunicare cu fata, îi trecu prin cap o idee. 

Şi Ellen îi făcu un semn cu ochiul. 

Iniţial nu fu prea sigură dacă Lindsay o observase, dar 
fata, după ce se uita pe furiş la răpitor să vadă ce face, îi 
răspunse în acelaşi fel. 

Ellen simţi o rază de speranţă. Ea şi Lindsay 
comunicaseră în prezenţa nenorocitului ăluia, chiar sub 


nasul lui. Dacă reușiseră asta, vor putea găsi şi o cale de 
scăpare. Trebuiau doar să rămână împreună. Mintea 
începu să-i lucreze febril. Bărbatul în negru i se adresase 
cu „mami”. Aşadar, dacă ea era mama, atunci probabil 
că le considera pe fete copiii ei, aşa că ea le va avea în 
grijă, la fel cum mama altcuiva o să se îngrijească de 
Emily până când Ellen se va întoarce acasă. Şi sigur se 
va întoarce. Va izbuti cumva să-şi păstreze vigilenţa şi 
simţurile treze şi, în ciuda oricăror greutăţi - în ciuda 
gustului oribil din gură, a durerii îngrozitoare de cap 
provocate de substanţa cu care o drogase, a durerii 
resimţite prin toţi porii -, va născoci o cale să învingă. 

Oricât de maniac era, până la urmă tot bărbat 
rămânea. Şi Ellen ştia totul despre bărbaţi. Căutând 
adânc în memorie, redescoperi accesele de mânie pe 
care le revărsase asupra lui Danny Golden şi toate 
greşelile făcute de el. Le examină cu atenţie ca pe nişte 
bijuterii, după care le adună ca pe nişte comori preţioase 
ce aveau să-i întărească nu numai furia, dar şi puterile. 

Imediat îşi concentră întreaga forţă şi mânie asupra 
răpitorului. 

Bărbatul se afla acum lângă masă, ţinând în mână un 
ibric din care ieşeau aburi. Când se apucă să toarne apă 
fiartă în ceşcuţele miniaturale, Ellen cântări repede ce 
posibilităţi are. 

Dacă el îşi dorea ca prizonierele lui să bea, atunci va 
trebui să le elibereze cel puţin o mână. 

Şi dacă se va întâmpla aşa, iar apa era suficient de 
fierbinte... 

Imaginea lui urlând în agonie când apa îl va orbi şi se 
va zbate în micuța încăpere părea să-i împrospăteze 


forţele lui Ellen, iar speranţa reveni din nou în sufletul ei. 
Din păcate, după ce turnă apă în ceaşca lui Lindsay, 
nemernicul îşi ridică privirea spre ea şi se opri. 

Aşeză ceainicul la loc pe masă. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

Ellen îl văzu cum îşi aţinteşte privirea asupra micului 
ei tatuaj de pe coapsă, un suvenir din primul weekend 
petrecut cu Danny. 

— Cine ţi-a făcut asta? o întrebă necunoscutul. Cine ți- 
a făcut asta? 

Se uită spre cele două fete, iar Lindsay scutură violent 
din cap. Cealaltă fată nu se mişca deloc. 

— N-ar trebui să fie acolo, îl auzi ea pe bărbat 
spunând. Mami n-a avut niciodată aşa ceva! 

Îşi plimbă din nou privirea spre cele două fete ţintuite 
de scaune în faţa lui Ellen. 

— Şi cineva va trebui să fie pedepsit pentru asta, 
adăugă el pe un ton atât de cald şi de ameninţător în 
acelaşi timp, încât Lindsay se înfioră de parcă ceva 
întunecat şi rece îi atinsese sufletul. Cineva va trebui 
pedepsit pentru tot! 

Imediat, bărbatul începu să scotocească printr-un 
sertar din dulapul aflat în spatele lui Ellen. Cu toate că ea 
nu vedea ce face, Lindsay era cât se poate de atentă şi 
femeia îi urmări privirea pentru a ghici ce anume se 
petrece. 

Un moment mai târziu, când observă expresia 
îngrozită din ochii fetei, Ellen simţi că se sufocă din nou 
din cauza panicii. 

Se lupta cu legăturile, dar picioarele şi încheieturile 
erau atât de bine strânse, încât amorţiseră. 


— Ăsta, spuse bărbatul. Îl pot folosi exact ca pe un... 

Tăcu pe neaşteptate. Apoi reapăru în raza ei vizuală, 
ducând în mână un cuţit mare de bucătărie, cu lama 
ruginită. 

— Da, zise el, cu glas tremurând şi fixând ca un nebun 
tăişul. Mi-l amintesc. 

Femeii i se făcu aşa de frică, încât crezu că o să 
leşine. Dar n-avea voie. Trebuia să-şi păstreze cumpătul 
ca să se poată opune lucrurilor ce vor urma. 

Însă, când el începu să-i zgârie pielea cu lama aceea 
boantă şi ruginită, întunericul o înconjura din toate 
părţile ca şi cum ar fi fost atacată de un roi de albine. 

Fărâma de voinţă rămasă pieri în câteva secunde. 


Capitolul 44 


„Ceva nu merge bine. 

Simt cu toată puterea fiinţei mele. 

Este aceeaşi senzaţie pe care o încercam în copilărie, 
un fior ciudat în ceafă, când eram privit de cineva. 

Sau, ca să fiu mai exact, când o persoană anume mă 
urmărea. 

Fiinţa aceea nu mă mai priveşte acum, desigur, - n- 
am mai dat cu ochii de ea de ani de zile - asta dacă încă 
mai trăieşte. Nu mai face parte din viaţa mea. 

Şi totuşi, sentimentul pe care l-am trăit în ultimele zile 
este acelaşi: părul de pe ceafă începe să se ridice, exact 
ca al unei pisici care se zburleşte când intuieşte 
pericolul. N-am reuşit să detectez cum şi de ce se 
întâmplă. L-am experimentat la prima oră a dimineţii 
când m-am trezit, dar şi ocazional când m-am lăsat în 
îmbrăţişarea caldă a lui Morfeu. 

Dar poate că mă înşel. Poate că e numai o zămislire a 
minţii mele, nimic altceva decât un rezultat al neglijenţei 
mele recente. 

Şi trebuie să recunosc faptul că am fost extrem de 
neglijent. 

În plus, cred cu tărie că această neglijenţă a fost una 
deliberată, pentru că toate riscurile pe care mi le-am 
asumat au transformat întreaga experienţă într-una 
excitantă. Să fie oare vorba doar de o criză de paranoia? 

Cum pot să Fiu sigur? 

Răspunsul e simplu: vigilenţa mă va călăuzi de aici 
înainte. Trebuie să-mi ascult flerul pentru a intui primele 


semne ale pericolului, dar şi sursa lui încă din prima 
clipă. Vor mai fi greşeli. 

neîndoielnic, pentru că, în prezent, în loc să mă ocup 
de ceea ce deja controlez, mă văd nevoit să am grijă de 
nişte lucruri asupra cărora n-am nici un control. 

Nu-mi place deloc chestia asta. 

Dar ce opţiuni am? Dacă instinctele mele funcţionează 
corect şi mă aflu pentru prima dată în pericol de când 
eram doar un copil, trebuie să mă apăr. 

Ce tristeţe, când te gândeşti că acum ar trebui să mă 
bucur. Să fiu copleşit de fericire. Să ţopăi de colo-colo. 
Din păcate, nu-mi rămâne decât să fac faţă suspiciunii 
care planează asupra mea şi alungă lumina soarelui. 

Nu pot savura aceste momente, nu mă pot lăsa 
inundat de strălucirea realizărilor mele. 

Şi dacă mă înşel? Şi dacă senzaţia ciudată că cineva 
mă priveşte este doar o consecinţă a neglijenţei mele de 
săptămâna trecută? 

Poate că, fără să vreau, mă pedepsesc. 

Dar de unde să ştiu? Din motive inexplicabile, nu mai 
am încredere în instinctele mele, cu toate că ele nu m-au 
înşelat niciodată. Însă aceleaşi instincte mă avertizează 
acum asupra unui pericol nevăzut. 

Pereţii se strâng în jurul meu. Sunt prizonierul propriei 
nebunii. 

Nu ştiu cum să procedez în continuare. Să abandonez 
totul şi să o iau de la capăt într-un alt loc? 

Mi-e frică să fac ceva. 

Mi-e frică să stau fără să fac nimic. 

Mi-e teamă că frica mea se va transforma în furie şi 
atunci voi pierde controlul. 


lar dacă pierd controlul, atunci pierd totul.” 


Pentru prima dată în viaţa ei, Kara îşi dori să se poată 
număra printre persoanele care trag câte-un pui de somn 
în timpul zilei, dar, cu toate că trupul îi era la fel de 
epuizat ca şi mintea şi spiritul, ştia că dacă se va băga în 
pat nu va rezolva absolut nimic. Chiar dacă adormea - 
deşi asta nu era cu putinţă în opinia ei - când se va trezi, 
Lindsay tot dispărută va fi, iar Steve... 

Împovărată de pustiul din casă, nu-şi duse gândul la 
capăt. Şi totuşi, chiar dacă se forţa să-şi alunge 
realitatea din minte, nimic n-avea să se schimbe. 
Rămase perfect nemişcată şi rosti cu voce tare cuvintele 
pe care le evita. 

— E mort. E mort şi nimeni nu-l va aduce înapoi. 

Vorbele răsunară aproape batjocoritor în liniştea de 
pe scară, dar Kara îşi luă inima-n dinţi şi rezistă 
impulsului de a plânge. Se aplecă din nou asupra 
balustradei pe care începu s-o lustruiască febril, 
întrebându-se dacă nu riscă să ia lacul de tot cu cârpa. 
Ignoră însă o astfel de posibilitate şi-şi văzu mai departe 
de treabă până ajunse în capul scărilor. 

Pe partea cealaltă a holului, uşa de la camera lui 
Lindsay era deschisă. Singura încăpere de care nu se 
atinsese astăzi. Închise uşa, hotărând că e mai bine ca 
fiica ei s-o găsească exact la fel atunci când se va 
întoarce acasă. 

Se declanşă alarma de la uscător, iar Kara începu să 
coboare treptele, îndreptându-se spre spălătorie ca să se 
ocupe de ultimul rând de rufe murdare. Brusc însă, se 
răzgândi. Cele mai multe haine fuseseră ale lui Steve, 


aşa că vor trebui să mai aştepte până când va decide 
dacă le va pune în cutii şi le va da de pomană sau le va 
împacheta şi le va aşeza în şifonier. 

Împinse uşa de la dormitorul lor şi privi spre salteaua 
în dungi; cearşafurile curate se aflau jos, frumos 
împăturite. Dar dacă se va duce după ele, nu va putea 
rămâne indiferentă la hainele lui Steve din uscător şi 
atunci... 

Şi-atunci se va pune din nou pe plâns, oricât de multe 
promisiuni îşi făcuse în sinea ei. 

Ridică telecomanda şi aprinse televizorul. Sonorul o 
luă înaintea imaginii. 

— ... „A fost descoperită singură în casă după ce 
mama ei a dispărut aseară, probabil în jurul orei zece.” 

Ecranul se lumină, iar Kara văzu cum o fetiţă, nu mai 
mare de cinci ani, cu ochii mari, înspăimântați, este 
condusă spre o dubiţă de o femeie chipeşă în uniformă 
de poliţist. Fetiţa plângea şi, văzând-o, Kara îşi muşca 
buzele. Camera de luat vederi se focaliza apoi asupra 
unei blonde serioase într-un costum bine croit, care 
stătea în faţa unei case mici. Pe peluza din faţă era vizibil 
un panou pe care scria „De vânzare” şi, când reportera 
îşi continuă relatarea, Kara simţi cum îi îngheaţă sângele 
în vine. 

— Potrivit spuselor vecinilor, Ellen Fine s-a temut că în 
casa ei încă se mai afla cineva, când ea şi fiica ei s-au 
întors după ce agentul lor imobiliar găzduise o vizionare 
publică ieri după-amiază. 

Inima Karei bătea nebuneşte şi se apropie de televizor 
hipnotizată. 

— Poliția cercetează împrejurimile, dar nu s-au 


descoperit urmele unei intrări prin efracţie. 

„Nici o urmă de intrare prin efracţie. 

La fel ca şi în cazul dispariţiei lui Lindsay.” 

Apucă receptorul înainte ca reportajul să se termine. 
Cartea de vizită a lui Andrew Grant, al cărui număr de 
telefon de acasă era notat pe verso, se afla pe noptieră. 
Inspiră adânc, se calmă şi formă numărul. Aşteptând ca 
detectivul să răspundă, privi atentă fotografia lui Ellen 
Fine care se zărea acum pe ecranul televizorului. Era o 
femeie drăguță, care avea în jur de treizeci de ani şi o 
figură familiară. După câteva secunde, Grant răspunse, 
întrerupându-i şirul gândurilor. 

— Vă uitaţi la televizor, sergent Grant? întrebă ea fără 
nici un fel de introducere. În caz contrar, aţi face bine să 
daţi pe Channal 5. 

Se lăsă tăcerea un moment, după care îl auzi pe 
detectiv oftând şi murmurând un singur cuvânt: 

— Rahat. 

În sfârşit, îi captase atenţia. 


Andrew Grant sună la uşa lui Rick Mancuso şi se ruga 
la Dumnezeu că Mancuso să-i dea răspunsurile cele mai 
potrivite. Nu că ar fi contat foarte tare - indiferent de 
spusele agentului, preconiza o după-amiază de duminică 
lungă. Ar fi vrut să amâne pentru a doua zi problema 
Karei, când se întorcea la birou, dar n-avea cum; nu şi 
dacă mai dorea să poată dormi la noapte. 

Aşa că se văzuse nevoit să sune la secţia de poliţie 
Smithton după Sean O'Reilly, dar O'Reilly era deja ocupat 
până în gât cu acest nou caz de dispariţie şi, prin urmare, 
lui Grant nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să-şi 


ia pistolul, vesta antiglonţ şi să plece spre Smithton. 

În timpul scurtei sale întâlniri cu poliţiştii din oraşul 
apropiat, intuiţia îl atenţionase când auzise menţionat 
numele lui Rick Mancuso, motiv pentru care îi prezenta 
lui O'Reilly pe larg cazul Lindsay Marshall. Acesta se 
mulţumi să ridice din umeri. 

— Am discutat deja cu el şi cred că e curat. Dar dacă 
tu ai un cui împotriva lui, eu oricum n-am cum să te 
opresc, nu? 

Şi uite-aşa ajunsese aici cu degetul înţepenit pe 
soneria agentului imobiliar. Când Mancuso deschise în 
sfârşit uşa şi polițistul îi arătă legitimaţia, gazda clătină 
din cap de parcă s-ar fi aşteptat să mai fie căutat de alţi 
poliţişti şi îl pofti înăuntru. 

Se aşezară pe nişte taburete la barul din bucătărie. 
Pentru un tip singur, cugetă Grant, Mancuso avea o casă 
foarte îngrijită. Prea îngrijită? 

— Aşadar, ne întâlnim din nou, începu el pe un ton 
amiabil. O altă vizionare publică, o nouă răpire. Ai vreo 
idee de ce numele tău apare de fiecare dată? 

Mancuso ridică din umeri. 

— E o comunitate destul de mică. Nu cred că am fost 
singura persoană prezentă la ambele vizionări. 

Grant nu spuse nimic, dar nu-şi dezlipi privirea de pe 
chipul lui şi, într-un târziu, agentul se îndreptă de spate. 

— Ce vreţi de la mine? Nu ştiu nimic. Când am plecat 
din casa lui Ellen Fine ieri, totul era încuiat. Nici măcar nu 
am cheia de acolo - pentru că femeia n-a vrut să mi-o 
dea. De aceea a trebuit să sun la sonerie astăzi când m- 
am întors. 

Îşi miji privirea, precaut. 


— Dar am mai spus asta la poliţie de cel puţin zece 
ori. 

— Aţi păstrat un jurnal al zilei de ieri? 

— Sigur că da. E la poliţiştii din Smithton. 

Telefonul mobil al lui Grant îi sună în buzunar. ÎI 
scoase, aruncă o privire spre ecran şi acceptă apelul. 

— Grant? întrebă bărbatul de la celălalt capăt al 
firului. Sean O'Reilly la telefon. Ascultă, tocmai am găsit 
un raport despre o altă dispariţie după o vizionare 
publică. 

— Glumeşti, nu? 

— AŞ fi vrut eu. S-a întâmplat în Mill Creek cam acum 
trei săptămâni. O fată de nouăsprezece ani pe nume 
Shannon Butler. A dispărut în miez de noapte. Nici un 
indiciu. N-a apărut până acum - e pe lista cu persoane 
dispărute. Se pare că avem o pistă. 

— Te sun eu mai încolo. 

Grant închise telefonul şi îi aruncă lui Mancuso o 
privire rece. 

— Ai avut vreo vizionare publică în Mill Creek? 

Oare ezitase Mancuso înainte să clatine din cap? 
Grant nu putea să bage mâna-n foc. 

— E prea departe, răspunse agentul. 

— Nu chiar din cale-afară de departe, îl contrazise 
Grant. N-ai arătat niciodată vreo proprietate acolo? N-ai 
fost niciodată la vreo vizionare în locul acela? 

Acum Mancuso părea mai puţin sigur pe el. 

— Staţi aşa, n-am de gând să zic că niciodată... 
Începu el, iar Grant se ridică în picioare. 

— la-ţi o geacă, spuse el. Cred că trebuie să stăm de 
vorbă la secţie. Mancuso simţi cum îi îngheaţă sângele-n 


vine. 

— O să am nevoie de un avocat? 

— Ai făcut ceva despre care nu vrei să-mi povesteşti? 

— Nu, sigur că nu. 

— Atunci de ce ai avea nevoie de un avocat? Haide. 

Grant nu ştia ce legătura are Mancuso cu toate astea, 
dar ar fi pariat oricât că dacă săpa suficient de adânc în 
dosarul lui Shannon Butler, avea să găsească numele lui 
Mancuso. 


Capitolul 45 


„Fă-o să înceteze, se ruga Ellen în tăcere. Doamne, 
Dumnezeule, fă-o să înceteze.” Dar, oricât de tare se 
ruga, durerea mistuitoare din piciorul ei părea să se 
înrăutăţească. Când văzuse ce îi făcuse bărbatul, când 
zărise prima dată muşchiul sângerând sub locul unde 
bărbatul - monstrul - îi tăiase micul tatuaj de pe coapsă, 
nici nu-i venise să-şi creadă ochilor. Dar când sângele 
începu să mustească din rana roşie şi când simţi cum 
suferinţa i se răspândeşte în tot corpul, adevărul o izbi cu 
putere. Cel care o răpise nu era un simplu om. 

Ci un maniac. 

Ceea ce însemna că trebuie să se poarte cu el ca 
atare. 

Mai degrabă gândul acesta, decât suferința 
îngrozitoare, aproape că o determină să renunţe, să 
leşine iarăşi, să se scufunde în întunericul din care se 
trezise doar cu câteva ore în urmă. 

Sau să fi fost numai câteva minute? 

Dar ce mai conta? Chiar dacă zăcea inconştientă o 
vreme, tot avea să se trezească până la urmă în 
coşmarul care nu era numai al ei, ci şi al celor două fete. 
Aşa că făcu tot posibilul să-şi învingă slăbiciunea, să 
suporte durerile şi să-şi limpezească mintea. 

Nu se mai afla în camera cu masa şi scaunele micuţe. 
După ce-i răzuise tatuajul - şi terminase cu parodia 
aceea hidoasă a servirii ceaiului -, necunoscutul o târâse 
de-a lungul unor trepte abrupte, apoi printr-un tunel 
până într-o încăpere umedă, rece, cu saltele aşezate 


direct pe podea şi cătuşe prinse în pereţi cu lanţuri. 

O temniţă. 

Îi legase încheieturile, apoi o lăsase singură fără să-şi 
mai dea osteneala să-i lipească o bucată nouă de bandă 
adezivă în locul celei pe care i-o smulsese de pe buze în 
timpul „ceaiului”. 

După câteva minute o adusese şi pe Lindsay, căreia îi 
prinsese de asemenea cătuşele. 

Lipsise multă vreme şi apoi, când revenise, o purta în 
braţe - aproape tandru - pe cea de-a doua fată. Când o 
aşezase pe podea, aceasta nu se mai mişca. 

Era inconştientă sau... 

Ellen nu-şi continuase gândul. 

Monstrul - pentru că asta era - o prinsese în lanţuri pe 
Shannon la fel de strâns. 

În cele din urmă, îşi luă lanterna, urcă scările şi 
dispăru, lăsându-le într-o beznă absolută, claustrofobică. 
Temerile cele mai negre o copleşiră pe Ellen cu o forţă 
uluitoare. 

Nu putea să respire. Panica se trezea în ea şi, pentru 
o clipă, se lăsă învinsă de intensitatea acesteia, fiind pe 
punctul de a începe să urle şi să cedeze psihic. 

Se  concentră însă asupra respirației ritmice, 
chinuindu-se să-şi relaxeze trupul, muşchi cu muşchi. 
Ignoră întunericul, imaginându-şi o zi perfectă la plajă. 

Şi acolo, cu ochii minţii, o văzu pe Emily, jucându-se 
fericită în nisip. 

Însă panica îşi făcu din nou drum în inima ei. 

„Relaxează-te, altfel eşti pierdută. Atâta vreme cât te 
afli aici, nu poţi face nimic pentru ea. În plus, acum 
trebuie să ai grijă de Lindsay. Dacă n-o poţi ajuta pe 


Emily, măcar găseşte o cale să faci ceva pentru Lindsay 
Sia: 

Cum o chema pe cealaltă fată? Întrebarea simplă 
învinse valul de panică şi în sfârşit reuşi să gândească 
limpede. 

Inspiră adânc şi o senzaţie de calm i se insinua încet, 
încet în suflet. 

— Lindsay? întrebă ea, şoapta ei răsunând ca un tunet 
în liniştea deplină. 

Pentru că nu primi nici un răspuns, repetă întrebarea, 
mai tare de data asta. 

Un moment mai târziu auzi sunetul lanțurilor undeva 
în dreapta. 

— De unde îmi ştii numele? întrebă o voce slabă, 
aproape fără viaţă. 

— i-am văzut fotografia la televizor. Pe mine mă 
cheamă Ellen Fine. 

Zăngănitul continuă. 

Ellen bănui că fata încearcă să se salte în capul 
oaselor. 

— Mama ta te caută. 

— Ai văzut-o pe mama? sări fata, parcă mai vioaie 
acum. 

— A apărut la televizor, încerca să dea de urma ta. 

— Ààăă... de când sunt aici? întrebă ea după o pauză 
ceva mai lungă. În loc să-i răspundă, Ellen se repezi cu o 
altă întrebare: 

— Cine e cealaltă fată? 

— Shannon, şopti Lindsay. Numele nu-i spunea nimic 
lui Ellen. 

— Vă dă ceva să mâncaţi sau să beti? 


— Uneori. Dar nici măcar nu ştiu... 

Glasul lui Lindsay se frânse şi Ellen o auzi înăbuşindu- 
şi un suspin. Când vorbi din nou, glasul ei devenise grav 
şi nu se strădui deloc să-şi ascundă teama. 

— Dar nici măcar nu ştiu cât este ceasul, sau ce zi e... 
Eu doar... Se opri din nou, numai că acum Ellen era 
pregătită. 

— O să fie bine, zise ea. O să scăpăm de aici - noi 
suntem trei, iar el e unul singur. Avem şanse dacă 
punem la punct un plan şi ne bizuim una pe alta. 

Nici un răspuns. Apoi, spărgând tăcerea, Ellen o auzi 
pe Lindsay plângând şi îşi aduse aminte de Emily când 
hohotea în camera ei din cauza vreunui coşmar. 

Numai că ele nu aveau un coşmar. 

Asta era chiar realitatea. 

— Ascultă-mă, Lindsay, spuse Ellen. O să fie bine. O 
să ieşim de aici. 

Lindsay îşi trase nasul şi rosti un singur cuvânt: 

— Cum? 

Disperată, Ellen îşi  concentră atenţia asupra 
momentelor de groază pe care le trăise când se trezise în 
scena ireală ce se petrecuse în încăperea cu mica masă 
şi scăunelele din jurul ei, iar amintirea zâmbetelor 
groteşti îi sugera următorul pas. 

— Trebuie să-i dăm ceea ce vrea. 

— Dar nu ştiu ce vrea, gemu Lindsay. 

— Ba sigur că ştii, o contrazise Ellen. Gândeşte-te la 
zâmbete, Lindsay. Şi la ceea ce a spus. Mă striga mami şi 
vorbea întruna despre cât de fericiţi suntem cu toţii. Nu 
înţelegi? Îşi doreşte o familie fericită. El vrea ca noi să 
fim familia lui şi să părem fericite. Fii atentă cum o să 


procedăm... 

Încet, neştiind dacă Lindsay mai are suficientă energie 
ca să priceapă măcar, darămite să mai şi acţioneze, Ellen 
se apucă să-i explice planul ei. 


Andrew Grant îşi trecu degetele prin păr, încercând să 
încetinească iureşul gândurilor care îi alergau haotic prin 
minte. Se lăsă pe spătarul scaunului şi inspiră adânc. 
Avea un milion de lucruri de făcut, dar dacă nu îşi 
stabilea nişte priorităţi, totul se putea transforma într-un 
dezastru. 

Treptat, situaţia în ansamblul ei nu i se mai părea atât 
de complexă şi de încâlcită. 

În prezent, primise autoritate interjuristicţională, ceea 
ce însemna că tipii din Smithton vor fi obligaţi să 
coopereze cu el, cel puţin până când sosea FBl-ul. lar 
până acum poliţiştii nu-i refuzaseră nimic, oferindu-i tot 
ce le ceruse. Puţine informaţii, dar suficiente cât să 
susţină o conferinţă de presă coerentă ce urma să aibă 
loc la ora nouă. 

Ceasul imens de pe perete arăta că este 8.38. 

Avea să fie o noapte lungă. 

Dar să nu se pripească. 

Îi mai rămâneau şaptesprezece minute în care să 
pună la punct ce va spune şi apoi... 

Şi de-abia apoi va începe noaptea lungă. 

Doi poliţişti, care fuseseră chemaţi mai degrabă 
pentru spectacol decât pentru că cineva se aştepta ca ei 
să fie de folos, se tot agitau într-un colţ, iar în hol se 
strânseseră deja şase reporteri, care-şi priveau 
nerăbdători ceasurile de la mână, numărând secundele 


până la începerea conferinţei. Andrew Grant îi considera 
un grup de vulturi, pregătiţi să se năpustească asupra 
unui leş şi dacă făcea şi cea mai mică greşeală, atunci 
leşul cu pricina avea să fie chiar el. Uitându-se sfidător 
spre ei, îi trecu prin minte chiar să mai amâne puţin 
startul. 

Telefoanele sunau constant de când se anunţase 
după-amiază dispariţia lui Ellen Fine şi nu conteniseră 
deloc. Reporterii sesizaseră imediat legătura dintre cele 
două cazuri, poate la fel de repede ca şi cele două secţii 
de poliţie implicate şi până seara posturile de radio 
locale îşi dăduseră silinţa să stârnească o adevărată 
frenezie publică. Funcţionase: aparent oricine din Long 
Island văzuse pe cineva „ciudat” în timpul unei vizionări 
publice din ultimul an. 

Crainicii inventaseră până şi un nume pentru 
necunoscutul inculpat: Ozzie - Vizitatorul Groazei. Dacă 
lucrurile sfârşeau prost, aveau şansa să apară într-una 
din cărţile lui Annei Rule“, iar el va deveni personajul 
principal dintr-un serial TV. 

Dar cel mai probabil, îl păştea concedierea pentru că 
fusese cap sec şi se comportase ca un catâr. De ce nu o 
ascultase pe Kara Marshall şi insistase că fata ei fugise 
de acasă? 

Zidurile biroului parcă se strângeau în jurul lui. 

Îşi luă cana şi se îndreptă spre filtrul de cafea, o 
umplu cu puţin lichid cafeniu rămas de la prânz, îi tăie 
amăreala cu o doză dublă de zahăr şi mult lapte, după 
care reveni la masa de lucru. Amestecând alene în cană, 
îşi alungă din minte gândurile negre, concentrându-se 


4 Scriitoare americancă, celebră pentru romanele ei polițiste (n. tr.) 


asupra lucrurilor pe care le avea de făcut. 

În primul rând va trebui să împiedice orice altă 
dispariţie după vreo vizionare publică. Vestea că cele trei 
răpiri se petrecuseră în urma unui astfel de eveniment va 
trebui să se răspândească în toată regiunea Long Island. 

Era duminică noaptea; din câte ştia el, o altă răpire 
avusese loc chiar în acea zi, ceea ce însemna patru 
cazuri. Nu cunoştea prea multe detalii, dar O'Reilly şi 
Murphy se puteau ocupa de ea, împreună cu băieţii care 
îl informaseră despre dispariţia lui Shannon Butler din 
Mill Creek. 

Îşi însemnă ceva în agenda sa. 

Pasul doi presupunea găsirea lui Shannon, a lui 
Lindsay şi a lui Ellen. De asta avea să se ocupe el 
personal. Rick Mancuso rămânea în topul listei sale de 
suspecți, dar asta se întâmpla mai mult pentru că el era 
şi singurul suspect. Mancuso se dovedise cooperant, dar 
individul nu avea alibi pentru nici una dintre nopţile în 
care se înregistraseră răpirile. 

Fapt care, din păcate, nu însemna nici pe departe 
ceea ce opinia publică credea şi, ca atare, nu mai avea 
nici un drept să-l reţină. 

Până în prezent nu exista nici un cadavru, aşa că - 
deşi se agăța de un fir de pai minuscul - era foarte 
posibil ca cele trei victime să fi fugit de acasă pur şi 
simplu. 

„Da, da, şi porcii zboară.” 

Trase iarăşi aer în piept şi îi făcu semn unuia dintre 
poliţiştii chemaţi de acasă. 

— Vreau toate jurnalele cu vizitatori de la orice 
vizionare publică pe o rază de cinci kilometri. Din ultima 


lună. 

Polițistul, care se alăturase secţiei respective de-abia 
de trei luni, căscă gura uimit. 

— Dar o să dureze toată noaptea. Grant îşi dădu ochii 
peste cap. 

— Şi oamenii n-o să se ducă la culcare. Mare pagubă. 
Fă-o. 

În timp ce ofiţerul plecă să găsească un telefon, Grant 
ordonă altor doi poliţişti să îi verifice pe agenţii locali: 
faxuri, telefoane şi date despre persoanele care intraseră 
în casele familiilor Fine, Marshall şi Butler. Punea pariu 
pe orice că bărbatul nu se înregistrase niciodată, dar nu 
strică să acţionezi conform unei scheme prestabilite. Şi 
cine ştie, poate tipul nu era atât de isteţ pe cât credea el. 

Sorbi din cafea şi se strâmbă din cauza gustului, 
rugându-se în acelaşi timp la zeii cofeinei să-l ţină treaz 
toată noaptea. 

Îşi îndreptă apoi atenţia spre cea de-a treia prioritate: 
relaţia cu presa şi încercarea de a ţine departe de el 
lumina reflectoarelor. 

Preconiza un adevărat circ mediatic. Odată cu venirea 
celor de la FBI, mingea trecea la ei în teren. Dimineaţa, 
când vor sosi, nimeni nu va mai avea nici un cuvânt de 
spus. Până atunci însă, el constituia ţinta ziariştilor şi ar fi 
făcut bine să se arate cât mai stăpân pe situaţie. 

Sau, în cel mai bun caz, să le găsească pe fetele alea. 

Grant se uită la ceas. Trecuseră cinci minute. Cu 
fiecare clipă, simţea cum atmosfera se tensionează şi 
mai tare în clădire şi, peste alte câteva minute, el se va 
afla pe podium, supravegheat îndeaproape de 
locotenentul său, care se găsea în public. 


Asta dacă era norocos. Dacă avea ghinion, atunci 
însuşi şeful său avea să vină să-l vadă. 

Rahat. 

Mai luă o înghiţitură de cafea, îşi ridică agenda şi 
plecă să înfrunte presa, care până astăzi se redusese la 
persoana lui Marguerite Gould, o jurnalistă încântată să 
anunţe orice eveniment minor din Smithton şi Camden 
Green sau din orăşelele de pe coasta de nord, chiar dacă 
era vorba de un simplu câine scăpat din lesă prin parc. În 
seara asta, din cauza atmosferei tensionate, probabil că 
Marguerite nu va fi în stare să formuleze nici o întrebare. 

Billy Ferguson îşi iţi capul de după un colţ. 

— Sergent? 

— Am conferinţă de presă acum. 

— Ştiu, spuse ofiţerul, dar uitaţi-vă puţin aici. 

Îi arătă jurnalul de înregistrare al oaspeţilor de la 
vizionarea publică pentru casa familiei Butler. 

— Mark Acton - ştiţi dumneavoastră, agentul acela 
care s-a ocupat şi de vizionarea pentru soţii Marshall... 

Grant se întoarse brusc interesat spre tânărul ofiţer. 

— Ce-i cu el? 

— A fost şi la soţii Butler. 

Pe Grant îl trecu un fior. „Acton e o vulpe şireată.” 

— A fost şi la vizionarea doamnei Fine? Bărbatul ridică 
din umeri. 

— Nu ştiu. Dacă a fost, atunci nu şi-a trecut numele. 

Grant îşi îngustă privirea, iar buzele i se subţiară, 
schiţând un rânjet. 

— Du-te şi saltă-l. 

— Da, domnule. Tânărul dispăru imediat. 

Simţindu-se dintr-odată mai bine, Grant îşi aranjă 


geaca, îşi netezi părul şi îşi pregăti agenda. Măcar acum 
se putea zice că are un suspect în carne şi oase. 

Mark Acton - un individ pe care nu-l plăcuse de la 
prima vedere. Şi dacă ar fi fost nevoit să numească doar 
un singur lucru pe care-l învățase de-a lungul anilor de 
când lucra în poliţie, atunci acesta era: “Întotdeauna să 
ai încredere în intuiţie”. 


Lumina o trezi pe Ellen. Şi, de asemenea, geamătul 
scos de Shannon, primul sunet pe care-l auzi din partea 
fetei. El se întorsese. 

Inima începu să-i bată cu putere. Cât timp se 
scursese? Minute? Ore? Nu zile, dar cum putea ea să ştie 
sigur? Nu mai conta. Cel mai important era acum să-şi 
păstreze calmul şi să urmeze planul. 

Indiferent de ce avea să se întâmple, trebuia să se 
ţină de plan şi să se roage ca Lindsay nu doar să fi 
înţeles, ci să aibă tăria şi voinţa să îl respecte. 

Alungând ultimele rămăşiţe ale somnului ce-i 
învăluiau mintea şi ignorând teama care îi chinuia 
stomacul, se săltă în capul oaselor pe saltea, îşi strânse 
picioarele sub ea şi se sprijini pe un braţ, încercând să 
pară relaxată ca şi cum ar sta pe o pătură la picnic. Rana 
din coapsă îi sfredeli carnea când se târî pe salteaua 
aspră, dar îşi înghiţi urletul care i se ridica în gât atunci 
când în deschizătura chepengului se zări silueta învăluită 
în lumină a bărbatului. Se făcu beznă un moment, după 
care se aprinse o lanternă. Urmări fasciculul strălucitor 
pe măsură ce bărbatul cobori treptele şi înainta prin 
încăperea întunecată. Când se apropie, îi vorbi: 

— Tu eşti, iubitule? întrebă ea, sperând ca intonaţia 


din vocea ei să nu i se pară artificială. Cum ţi-ai petrecut 
ziua? 

Bărbatul se opri ca electrocutat şi se întoarse spre ea, 
dezvăluindu-i masca grotescă şi zâmbetul desenat cu 
roşu. 

— Ai adus ceva ca să pregătesc cina? N-am avut timp 
să ajung la magazin şi fetelor le este foame. 

Necunoscutul bâjbâi puţin prin întuneric şi, o secundă 
mai târziu, temniţa fu invadată de lumina unui singur bec 
ce atârna în tavan. Ellen văzu nebunia din privirea lui. 

— Gura, spuse el, dar femeia avu senzaţia că percepe 
o undă de nesiguranţă în glasul său. 

— Nu te purta aşa, iubitule. Copiii trebuie hrăniţi. De- 
aia n-au fost aşa de fericiţi în ultimele zile. 

Brusc, ochii bărbatului aruncară flăcări. 

— Opreşte-te. Opreşte-te! Strici totul! 

— Tati? 

Vocea lui Lindsay se auzi atât de încet, încât Ellen 
abia dacă o percepu. 

Bărbatul se răsuci, dar în loc să se îndrepte spre 
Lindsay, se apropie de Shannon, o descătuşă, o ridică în 
braţe şi porni spre uşa ce ducea în tunel. 

— Nu i-a acoperit gura, şopti Lindsay. 

— Poate nu crede că e nevoie, îi răspunse Ellen tot în 
şoaptă. Şi poate are dreptate - poate fata nici nu mai 
poate vorbi. 

După câteva minute, necunoscutul se întoarse şi se 
aplecă spre Lindsay. 

Ellen o auzi cum îi şopteşte ceva, apoi el îi scoase 
cătuşele de la mâini şi o smuci în picioare. O împinse 
spre gura tunelului, fără ca fata să opună rezistenţă. 


Urma Lindsay planul ei sau pur şi simplu voinţa îi 
fusese anihilată definitiv? 

Când el se întoarse, Ellen îl întâmpină surâzătoare, 
dar chiar când se pregătea să spună ceva, acesta îi dădu 
o palmă peste faţă şi îi înăbuși ţipătul, astupându-i gura 
cu mâna, atât de tare încât îşi înfipse involuntar dinţii în 
propriile buze. În timp ce ea simţea gustul sângelui, el îi 
lipea banda adezivă peste gură. Străduindu-se să nu 
reacționeze violent din cauza durerii, Ellen nu se 
împotrivi când îi fu înfăşurat în jurul gâtului un lasou. De- 
abia după ce o legă bine, o eliberă din lanţuri şi trase de 
frânghie, vădit iritat. 

Comportându-se ca şi cum nu se întâmpla nimic 
extraordinar, Ellen se ridică în picioare, ignoră junghiul 
din coapsa rănită şi îl urmă spăşită prin tunel. 

Cele două fete stăteau la măsuţă, cu mâinile şi 
picioarele legate ca de obicei, numai că acum nu le 
acoperise gurile. 

Lindsay îi întâlni privirea pentru o clipă, înainte de a 
se opri asupra răpitorului. 

— N-o lega pe mami, spuse ea pe un ton perfect calm. 
Vreau să-mi perie părul. 

Ellen îi mulţumi în gând când zări zâmbetul lui Lindsay 
care-i însoțea ultimele cuvinte. 

Bărbatul se uită mai întâi spre fată, apoi spre ea, şi o 
rază de speranţă se aprinse în sufletul lui Ellen. Însă, 
imediat scutură din cap, iar ea înţelese că nu reuşise să 
se poarte la fel de convingător ca Lindsay. 

— Ea nu se află aici pentru tine, zise el. Blândeţea din 
vocea lui spori atmosfera de teroare. 

— Ea e aici pentru mine, aşa cum ar fi trebuit 


dintotdeauna! 

O împinse în acelaşi scăunel pe care-l ocupase mai 
devreme, prinzându-i picioarele cu banda adezivă. Exact 
când termină, un glas subţire se auzi dinspre partea 
cealaltă a mesei şi pulsul lui Ellen îşi mări ritmul. 

— Te iubesc, tati, şopti Shannon. 

Speranţa care aproape murise cu câteva clipe în 
urmă, renăscu în Ellen. Shannon nu-şi pierduse 
cunoştinţa şi le auzise, înţelesese, intrase în joc! 

Bărbatul urlă: 

— Să nu îmi mai zici aşa niciodată! 

Aplecându-şi faţa până când atinse chipul lui 
Shannon, se răsti la ea furios din cale-afară: 

— Nu sunt tatăl tău! Să nu mai îndrăzneşti să-mi spui 
„tati”! O privi mânios pe Ellen: 

— De ce nu faci ceea ce trebuie să faci? De ce? 

Ellen tresări speriată, când el înconjură masa, scoase 
o cariocă roşie, o apucă de păr şi îi trase capul pe spate. 
Simţi markerul mişcându-se peste banda adezivă de 
deasupra gurii şi o clipă mai târziu el o împinse cu 
brutalitate. 

— Poftim! Mami arată aşa ca întotdeauna, indiferent 
de ce s-ar întâmpla. Zâmbeşte, mami! Zâmbeşte şi 
poartă-te de parcă totul ar fi perfect! 

Ellen încuviinţă din cap, dar el îşi pierduse deja 
interesul faţă de persoana ei şi, ducându-se lângă 
Lindsay, o mângâie blând pe păr. 

— Vrei să te pieptăn eu? şopti el. 

O vreme o mai dezmierdă pe păr, după care îi atinse 
obrazul cu degetele, şi Ellen văzu cum fata încearcă să 
nu se ferească atunci când şoapta lui se transformă într- 


un mârâit. 

— Sau asta este ceea ce vrei să-ţi fac? Ochii lui o 
priviră din nou pe Ellen. 

— Tu n-ai văzut niciodată, aşa e? Numai că acum o să 
vezi! De data asta te fac eu să vezi! 

Ellen încremeni, de teamă că nu cumva şi cea mai 
mică reacţie să înrăutăţească şi mai tare lucrurile. 

— E atât de frumoasă, spuse el, degetele lui 
coborându-i pe gât şi apoi pe umăr. Cel puţin pe-afară. 

— Tati? şopti Lindsay 

— Nu-mi zice aşa! 

— ... Îmi pare rău, se bâlbâi Lindsay. Eu vreau ca tu să 
mă iubeşti la fel de mult pe cât te iubesc eu. 

Ochii bărbatului străluciră uşor. 

— Dragoste? întrebă el ameninţător. La asta te 
gândeai? De-aia zâmbeai mereu? 

Lindsay clătină din cap aprobator, aparent indiferentă 
la pericolul ce pândea în vocea lui. 

— Nu vrei să te iubesc acum? 

Ellen îngheţă. Ce naiba voia Lindsay să facă? Atunci 
vorbi şi Shannon. 

— Şi eu, bălmăji ea. 

„Nu, le porunci Ellen în gând. Găsiţi o cale să mă 
dezlege pe mine. Dar nu faceţi asta! Nu!” 

Bărbatul le privea pe ambele fete cu o licărire 
diabolică în ochi. 

— Te iubim, spuse Lindsay pe o voce cu tentă 
seducătoare, care nu-i mai reflectă deloc vârsta. Nu vrei 
să ne laşi să-ţi arătăm cât de mult? 

Glasul ei deveni un fel de o răguşeală ispititoare: 

— Te rog? 


Bărbatul scoase un cuţit din buzunar - acelaşi cuţit 
ruginit, cu lama pătată de sânge pe care-l folosise ca să-i 
curețe tatuajul lui Ellen ceva mai devreme - şi tăie banda 
de la picioarele şi de la mâinile lui Shannon. După aceea 
o ajută să se ridice în picioare. 

Cu toate că era atât de slăbită încât de-abia îşi putea 
ţine capul drept, Shannon se întinse spre Lindsay. 

— Şi pe ea, şopti ea. Amândouă te iubim... 
amândouă... Ochii din spatele măştii luciră. 

— Da, aprobă el. A venit vremea să-i arătăm lui mami 
cât de mult mă iubiţi, nu-i aşa? 

Se întoarse spre Lindsay, dar înainte să apuce să-i 
taie banda adezivă, Ellen observa cum Shannon îşi 
încordează muşchii şi ghici pe loc ce are de gând să facă. 

„Nu, o imploră ea, încercând să-i transmită lui 
Shannon gândurile ei, dar convinsă că n-avea nici un 
rost. Aşteaptă până o eliberează şi pe Lindsay!” Dar era 
deja prea târziu. Shannon îşi adună puţinele forţe pe care 
le mai avea şi îl lovi pe bărbat cu piciorul chiar în zona 
scrotului. 

Necunoscutul se încovoie şi căzu în genunchi, iar 
Lindsay şi Ellen se luptară să-şi smulgă legăturile. 

Shannon se aruncă peste bărbat şi se apucă să-i tragă 
masca de schi de pe faţă, dar masca chirurgicală pusă pe 
deasupra rezista exact cât să nu dezvăluie nimic. Înfuriat 
din cauza atacului, se îndreptă de spate şi o izbi pe 
Shannon de perete, zdrobind-o cu greutatea lui. Ellen 
auzi horcăitul ce ieşi din plămânii fetei. Strânsoarea slăbi 
şi fata căzu la pământ, ca o cârpă. 

— E vina ta, urla bărbatul, răsucindu-se spre Ellen. 
Vezi ce-ai făcut? Şi ele spun că mă iubesc! Dar asta nu e 


dragoste! Nu! 

Când Lindsay Marshall începu să ţipe, el o lovi pe 
Shannon cu piciorul exact între coaste. Fata nu mai 
contenea din urlat, iar el îşi luă avânt şi mai tare şi o izbi 
pe Shannon cu gheata în cap atât de tare încât gâtul 
acesteia pârâi. 

Ţipetele lui Lindsay deveniră nişte hohote de plâns 
neputincioase. Bărbatul se aplecă deasupra lui Ellen, 
răsuflând greoi, cu ochii întunecaţi de furie. 

— E vina ta, şuieră el. Numai vina ta. 

Se lăsă şi mai tare peste ea şi teroarea puse stăpânire 
pe trupul şi pe sufletul femeii. „Emily, Emily, Emily. O să 
mor şi nu pot să-mi iau la revedere de la copilul meu.” 

— Ai greşit! Tu eşti cea care a greşit! Un singur lucru 
trebuia să faci şi n-ai fost în stare! 

Scos din minţi, trase de lasoul din jurul gâtului femeii 
şi Ellen simţi cum i se opreşte respiraţia, iar ochii îi ieşiră 
din orbite. Lumina din cameră începu să pălească. 

Apoi, auzi un urlet de neputinţă şi, pe neaşteptate, 
tensiunea din frânghie dispăru. 

— Te urăsc, şopti bărbatul. Vă urăsc pe toate şi nu 
mai vreau să mă joc cu voi niciodată! 

Dispăru în jos pe treptele ce duceau la tunel. Ellen 
tuşi, înecându-se, încercând disperată să-şi umple 
plămânii cu aer. De-abia după un minut de eforturi 
imense, vederea i se limpezi şi panica se mai domoli 
puţin. Îşi ridică privirea şi se uită spre Lindsay. 

Însă nici una din ele nu îndrăzni să privească spre 
Shannon. „Ce-am făcut? se gândi Ellen. Doamne, 
Dumnezeule, ce-am făcut?” 


Capitolul 46 


Kara stătea nemişcată la biroul ei în lumina dimineţii, 
cu o ceaşcă de ceai rece lângă ea. În faţă avea 
împrăştiate listele pe care notase tot ce avea de făcut şi 
toate numerele de telefon ale persoanelor pe care urma 
să le sune. Mai erau şi teancuri de fluturaşi cu chipul 
strălucitor al lui Lindsay, un dosar plin cu documentele 
pentru asigurarea de viaţă şi un dosar gros cu facturi 
neachitate. 

Toate îi cereau atenţie necondiționată. Dar în loc să 
acţioneze, ea stătea acolo amorţită, privind mormanele 
de hârtii, negăsind suficientă putere pentru a-şi ridica 
ceaşca de ceai, darămite să se apuce de rezolvat 
probleme. 

Dar n-avea încotro. 

Cecurile trebuiau scrise, poliţele trebuiau încasate, iar 
flutura-şii distribuiţi. Ştia asta. O mie de oameni o 
încurajaseră să procedeze astfel. 

Viaţa mergea mai departe. 

Şi asta ştia. 

Luă un pix şi, uitându-se spre birou, se întrebă cu ce 
să înceapă. 

Dar nu se putea gândi decât la visul avut cu o noapte 
în urmă. 

Şi fusese un vis. Sigur fusese un vis. 

Dădu drumul pixului pe birou şi îşi prinse capul în 
mâini. 

Nu fusese un vis. Auzise ţipătul de groază al lui 
Lindsay atât de clar, de parcă fata s-ar fi aflat în camera 


alăturată. De fapt sărise ca arsă din pat şi se repezise în 
dormitorul lui Lindsay înainte să se dezmeticească prea 
bine şi să-şi dea seama că fiica ei nu mai e acolo. 

Dar ţipătul fusese atât de real. Ecoul lui încă mai 
răsuna între zidurile casei şi, ascultând, ştiuse. 

Lindsay trăia încă şi suferea. Aşa de rău încât urla de 
frică, urla temându-se pentru viaţa ei şi îşi striga mama 
cu disperare. 

lar ea stătea neputincioasă la masa de scris, cu capul 
în mâini. 

Disperarea era un cuvânt prea sărac pentru a-i 
descrie rana deschisă din suflet. 

Şi ultima fărâmă de speranţă părea că va muri. 

Nimeni n-o va crede că o auzise pe Lindsay ţipând în 
noapte. Îi vor spune că a visat şi visul unei mame nu va 
motiva nici o forţă poliţienească din lume să intensifice 
cercetările. 

Dar nu fusese un vis. 

Primul ei impuls a fost să-l sune pe Patrick. El ar fi 
înţeles-o. Ar fi putut s-o ajute. Dar trecuse bine de miezul 
nopţii şi Kara conştientiza că trebuie să înveţe să se 
descurce de una singură. Patrick îi oferise sprijinul lui 
necondiţionat, dar nu avea cum s-o ţină de mână în 
fiecare minut al zilei. 

Trebuia să petreacă zilele şi nopţile fără nici un 
reazăm exterior.. 

Dacă făcea lucrurile pe rând, puţin câte puţin, poate 
reuşea. 

Se uită la ceasul cu alarmă şi-şi stabili primul obiectiv: 
În următoarele şaizeci de minute va scrie cecurile pentru 
facturile cele mai urgente, se va spăla, se va îmbrăca şi 


va mânca ceva. 

În timpul mesei, va planifica ora următoare. 

De-abia după ce vor trece cele două ore, îşi va 
îndrepta atenţia spre cea de-a treia. 

Şi dacă la sfârşitul zilei se va considera satisfăcută, 
drept recompensă, îl va suna pe Patrick şi îi va împărtăşi 
progresul ei. Simpla imagine a ochilor lui înţelegători şi a 
zâmbetului cald îi dădu putere. 

Ridică pixul din nou, încercând disperată să ignore 
ecoul ţipătului lui Lindsay care-i răsuna încă în minte şi 
îşi deschise carnetul de cecuri. 

Soneria ţârâi înainte ca ea să apuce să arunce o 
privire asupra situaţiei sale financiare. 

Inima i se făcu cât un purice. Veşti. Cineva îi aducea 
veşti! 

Aproape împiedicându-se de poalele halatului, Kara se 
năpusti în jos pe scări şi deschise uşa cu repeziciune, 
convinsă că va da ochii cu sergentul Grant. 

Dar un bărbat cu chip grav, îmbrăcat într-un costum 
negru stătea pe verandă cu un pachet în mână; în faţa 
casei zări o limuzină Lincoln Town. Se scutură înfiorată 
când îşi dădu seama ce conţine pachetul. Semnă 
formularul pe care i-l întinse bărbatul, luă cutia şi intră 
înapoi în casă. 

Cu un nod în gât, Kara smulse hârtia maronie de 
deasupra şi durerea sfâşietoare din piept îi confirma 
bănuielile. 

Pe toată cutia se vedeau stanţate în roşu cuvintele 
„Rămăşiţe umane”. 

Sus de tot fusese imprimat „Summers Funeral Home”. 
Cenuşa lui Steve. „Doamne, Dumnezeule!” 


| se înmuiară genunchii şi se trânti pe un scaun din 
sufragerie. Din străfundurile ei se ridica un urlet mut. Pe 
masă, lângă cutie, se afla telefonul. 

Cu o mână tremurândă, îl ridică şi formă numărul lui 
Patrick. 


Capitolul 47 


— Isuse, şopti Patrick Shields, privind cutia care încă 
se mai găsea pe masa din sufrageria Karei. Chiar te-au 
pus să semnezi de primire? 

Ea încuviinţă din cap, oftând atât de epuizare, cât şi 
pentru eliberarea poverii ce-i apăsa sufletul. Deşi nu se 
schimbase nimic, simpla prezenţă a lui Patrick o făcea să 
se simtă mai bine. 

— De necrezut, continua Patrick, ai cărui ochi - atât 
de calzi şi de liniştitori de obicei - se întunecară de 
mânie. Le-am dat instrucţiuni precise. Nu înţeleg cum mi- 
aş fi putut exprima doleanţele mai clar. Le-am spus... 

— Nu mai contează ce le-ai spus, interveni Kara. ŞI 
oricum, nu de asta te-am sunat. Ci pentru că... pentru 
că... of, nu mai suport, Patrick! 

Şovăind la început, femeia vorbi din ce în ce mai 
repede, până când cuvintele se revărsară din ea într-un 
torent de nestăvilit ce reflecta ca într-o oglindă toate 
sentimentele trăite. Kara îi povesti tot ce i se întâmplase 
de când se întorsese acasă cu o zi în urmă. 

— Pur şi simplu nu cred că am să reuşesc, spuse ea la 
final, când epuizase toată energia negativă ce se 
strânsese în ea. Nu cred că o să mă descurc. Şi gândul la 
noaptea asta... 

Glasul i se frânse, înecându-se şi scuturând din cap 
neajutorată. Patrick îşi puse blând palmele pe umerii ei şi 
o privi direct în ochi. 

— Ştiu exact cum te simţi, o asigură el, fără ca vocea 
sau privirea lui să mai păstreze nici cea mai mică urmă 


de furie. Oh, Doamne, cât de bine ştiu. Aşa că primul 
lucru pe care o să-l facem e foarte simplu. O să te duc 
din nou la Claire. 

Kara se împotrivi cu tărie. 

— Nu la Claire, replică ea puţin cam pripit. Nu că nu s- 
ar fi purtat minunat cu mine, din contră. Dar... of, nu 
ştiu... E ca şi cum şi-ar pune mănuşi când vorbeşte cu 
mine. De parcă... 

— Îi e frică să nu clachezi, termină Patrick în locul ei, 
rostind exact cuvintele pe care le-ar fi spus ea. Cunosc 
foarte bine senzaţia. Uneori mă aducea într-o asemenea 
stare că-mi venea s-o pocnesc! 

Buzele lui schiţară un rânjet trist. 

— Şi nu numai ea... toată lumea. Dar ce poţi face? 
Nimeni nu ne vrea răul. Doar că ei n-au habar prin ce 
trecem noi. 

— Aşadar, ce să fac? întrebă Kara, fără să-şi dea 
seama că vorbise cu voce tare. 

— Vii la mine acasă, hotărî Patrick fără să stea prea 
mult pe gânduri. Observând că femeia e gata să 
protesteze, ridică mâna. 

— Nici măcar nu ştiu de ce nu mi-a trecut asta prin 
cap de la bun început, spuse el, apoi zâmbi. Adică m-am 
gândit, dar nu ţi-am propus şi ştiu şi din ce motiv. La 
urma urmei, ce ar zice oamenii? Vecinii? Claire? Şi cel 
mai rău, ce ar spune Neville Cavanaugh? 

— Neville? Dar parcă el e majordomul tău, nu? De ce 
ti-ar păsa de părerea lui? 

— Nu-mi pasă de părerea, ci de uitătura lui specifică. 

Patrick se strâmbă, parodiind exagerat expresia de 
dezaprobare a servitorului său. 


— Neville n-ar spune niciodată ceva. Ar sugera, în 
schimb. Şi aerul s-ar răci brusc. Habar n-ai cum e... 
angajaţii pot fi uneori mai răi decât părinţii. Au un fel al 
lor de a-ţi arăta cât de tare te dezaprobă, dar 
manifestând tot respectul din lume. Te vei convinge 
singură peste cincisprezece minute. Fă-ţi bagajul. 

— Patrick, nu pot! 

— Ba sigur că poţi. N-ai cum să rămâi aici. Nu încă. Nu 
singură. Acum încetează să te mai împotriveşti şi du-te şi 
fă-ţi bagajul. 

În mai puţin de cincisprezece minute, Patrick parcă 
Mercedesul său în faţa vilei Cragmont. Lăsându-i geanta 
în portbagaj, o conduse pe Kara în sus pe trepte, împinse 
uşa imensă din stejar şi o invită mai întâi în fastuosul hol 
principal şi apoi în bibliotecă. 

— Hai să bem ceva, spuse el. Ceva fierbinte, cred, cu 
mult coniac. 

Dar în loc să se ducă la barul încastrat în perete, 
apăsă un buton, după care se trânti dezinvolt într-un 
scaun masiv aşezat în faţa canapelei pe marginea căreia 
stătea Kara. Femeia se uita la şirurile lungi de cărţi. Un 
zâmbet uşor apăru pe faţa bărbatului. 

— Nu vrei să te relaxezi? întrebă el. Să ştii că nu e 
muzeu, chiar dacă asta e prima impresie. E locul în care 
trăiesc. De fapt, continuă el, pe un ton mai mohorât, am 
dormit pe canapeaua aia până săptămâna trecută. 

Când Kara se sprijini de spătar ceva mai liniştită, 
Neville Cavanaugh apăru în uşa bibliotecii. Ochii lui se 
aţintiră întrebător asupra lui Patrick pentru un moment, 
dar când observă că stăpânul său nu e singur, starea lui 
de spirit se schimbă imediat. Temperatura din cameră 


păru să scadă instantaneu cu câteva grade, iar Kara îşi 
acoperi picioarele cu o pătură din caşmir. 

— Un Grand Marnier fierbinte pentru doamna 
Marshall, te rog, Neville. lar pentru mine nişte brandy cu 
puţina apă. 

În timp ce Neville se apuca tăcut să prepare băuturile, 
Patrick se întoarse spre Kara. 

— Eu tot insist să discut cu cei de la Summers, începu 
el, dar Kara scutură din cap. 

— Ideea e că n-au făcut ceva aşa de îngrozitor. Numai 
că, atunci când am auzit soneria, mă aşteptam să aud că 
au găsit-o pe Lindsay. 

Ochii ei străluciră. 

— Nu-i o prostie? Chiar am crezut că sergentul Grant 
a venit să-mi spună că au găsit-o. 

Patrick se aplecă şi o luă de mână. 

— Nu-i deloc o prostie - e ceva normal. Nici nu-mi mai 
amintesc câte nopţi am stat aici, chiar în camera asta, 
aşteptând. Aşteptând ca cineva să vină acasă. Pândind 
zgomotul uşii deschise şi dorindu-mi din tot sufletul ca 
Renee sau unul din copii să mă strige din hol. 

Se foi în scaunul său agitat. 

— Ai urmărit ştirile în după-amiaza asta? Ceva din 
glasul lui accelera pulsul Karei. 

— Ştirile? repetă ea. Nu. Eu... 

— Se pare că a mai fost răpită o fată. Acum o lună, 
din Mill Creek. Kara făcu ochii mari de uimire. 

— După o vizionare publică? 

Patrick dădu din cap, în timp ce Neville, care plecase 
de lângă bar, aşeza o tavă cu două pahare pe măsuţa de 
cafea. Patrick ridică paharul din care ieşeau aburi şi-l 


oferi Karei, apoi sorbi dintr-al său. 

— Aaa... şi au găsit-o? întrebă Kara, tonul ei dând 
spuselor un sens limpede precum cristalul. 

— Nu. Dar măcar poliţia nu mai poate pretinde că 
Lindsay a fugit de acasă. Nu după ce dispar trei 
persoane, iar una dintre ele îşi lasă copilul singur în casă. 
Acum mai sunt practic alte două locuri unde să caute 
indicii. E imposibil să nu fi lăsat vreo urmă. 

După ce Neville părăsi încăperea, Kara îşi termină 
băutura. 

— Cred că ar fi bine să-l sun pe sergentul Grant. 

— E un telefon pe birou, spuse Patrick, nedezlipindu-şi 
privirea de pe uşa prin care tocmai ieşise Neville 
Cavanaugh. Foloseşte-l, te rog. Eu mă întorc imediat. 

Plecă după Neville în antreu. 

— Neville? strigă el, dar servitorul său se făcuse deja 
nevăzut în bucătărie. 

Când Patrick îl ajunse din urmă, acesta se aşezase la 
masa mare din centrul camerei, pe care se zărea un tort. 
Când uşa se închise în spatele lui Patrick, Neville făcu 
ochii mari văzându-şi stăpânul. Patrick se încruntă, 
uitându-se când la Neville, când la tort. 

— Sper că nu e un tort pentru ziua mea de naştere, 
spuse el. Ştii prea bine că nu-mi plac chestiile astea. 

— Este pentru nepotul doamnei McGinn, răspunse 
majordomul. De la Beech House, adăugă el când observă 
că Patrick se încrunta şi mai tare. Pot să vă ajut cu ceva, 
domnule? 

— Bagajul doamnei Marshall se află în portbagajul 
Mercede-sului. Te rog să-l duci într-una dintre camerele 
pentru oaspeţi. 


Neville îşi arcui abia sesizabil o sprânceană. 

— Aici? 

— Dar unde în altă parte? se răsti Patrick, aţintindu-l 
cu privirea. Neville şovăi. 

— Dacă-mi permiteţi, domnule... Începu el, dar Patrick 
i-o reteză scurt. 

— Nu-ţi permit. 

Ignorând dezaprobarea rece a majordomului său, 
Patrick o luă înapoi spre bibliotecă şi închise uşile. 

Kara îşi înăbuşi un căscat în timp ce Patrick se întinse 
după sticla de Grand Marnier. 

— Nu, mulţumesc, nu mai vreau, se împotrivi Kara, 
când Patrick se aplecă să-i mai toarne. De obicei nu beau 
decât un pahar de vin sau două şi niciodată atât de 
târziu. 

— Încă unul te va ajuta să dormi, răspunse Patrick, 
turnându-i o porţie serioasă în paharul aşezat lângă 
farfuria goală. 

Trecuseră câteva ore bune de când o adusese acasă 
la el, timp în care nu făcuseră altceva decât să stea 
liniştiţi în faţa şemineului aprins de Patrick, urmărind 
ştirile de la televizor. Mâncaseră tot aici pentru că femeia 
nu dorise să se îndepărteze de căldura plăcuta a 
încăperii cu lambriuri de mahon. Când ceasul bătu de 
zece, el îi zâmbi. 

— Trebuie să te odihneşti. Crede-mă, adăugă el trist, 
ştiu cât de mult te ajută. Vei suporta mai uşor suferinţa. 

— Nu ştiu dacă mă poate ajuta ceva pe lumea asta, 
spuse ea. lar după noaptea trecută, nu prea sunt sigură 
că vreau să adorm. 

Totuşi, sorbi puţină băutură şi privi flăcările prin 


lichidul arămiu. În ciuda convingerii ei, alcoolul începea 
încet, încet să-i mai domolească din vârtejul emoţiilor şi 
să-i încălzească puţin locul acela din suflet care 
îngheţase în ultimele două săptămâni. În orice caz, 
senzaţia de rău n-o mai tortura. 

— E aşa bun, oftă ea, sorbind din nou şi schiţând un 
zâmbet uşor. Sper doar să nu devin dependentă de 
brandy acum. 

Patrick zâmbi ironic. 

— Există vicii şi mai rele. 

— Bănuiesc. 

Puse paharul pe masă şi se întinse. 

— Cred că a venit vremea să mă bag în pat. 

— Neville ţi-a aranjat una dintre camerele pentru 
oaspeţi. Te conduc eu. 

Ea îi luă mâna şi-l lăsă să o sprijine când se ridică în 
picioare, simțindu-se puțin  ameţită.  Observându-i 
nesiguranța, Patrick o înconjură cu un braţ pe după 
mijloc. 

— Te simţi bine? 

Kara dădu din cap, sperând că nu e aşa de beată, 
încât să se împiedice pe scări. Se scutură însă şi, după 
ce-şi găsi echilibrul, îl urmă fără probleme afară din 
bibliotecă, apoi prin foaier şi în sus pe treptele 
somptuoase. 

Patrick se opri în faţa unei uşi închise. 

— Aceasta a fost camera fiicei mele, Chrissie, spuse 
el. Încă îmi este greu să mă uit înăuntru. 

Tăcu o vreme, după care continuă: 

— Dar „a-ţi fi greu” nu este o scuză pentru a nu 
înfrunta realitatea, corect? 


Deschise uşa şi aprinse lumina. 

Kara aruncă o privire şi descoperi un dormitor care 
parcă îşi aştepta stăpânul să apară în orice moment; sub 
birou zăcea o pereche de pantofi, împinşi şi uitaţi acolo, 
iar pe pat o geacă ce urma să fie pusă la loc în cuier. 

— Câţi ani avea Chrissie? întrebă ea când tăcerea 
deveni apăsătoare. 

Kara îşi muşcă buzele când zări servieta de şcoală şi 
teancul de cărţi de pe birou. „Aşa ar arăta şi dormitorul 
lui Lindsay peste doi ani, se gândi ea. Jucăriile lăsate de 
o parte şi viitorul în faţa ei.” 

Durerea din suflet i se citi clar pe faţă, iar Patrick o luă 
de cot, trăgând-o afară. 

— Arăţi extrem de obosită. Haide. Stinse lumina şi 
închise uşa în urma lor. 

— Aici era baia fetelor, zise el când trecură pe lângă o 
altă uşă închisă, iar aici dormitorul Jennei. 

Atinse clanţa cu vârful degetelor, apoi deschise o uşă 
situată de cealaltă parte a holului. 

— Sper să te simţi bine aici. 

Camera era de cel puţin două ori mai mare decât 
dormitorul din casa ei, cu două fotolii imense tapiţate cu 
motive florale ce stăteau la dreapta şi la stânga unui 
şemineu. Focul ardea molcom, iar la marginea patului o 
aştepta un halat de casă. 

— E foarte frumos, şopti Kara, apropiindu-se de una 
dintre cele patru ferestre mari. 

Lumina lunii învăluia în razele ei strălucitoare pajiştea 
care se întindea până la malul râului Sound. 

— Pot s-o deschid puţin? 

— Sigur că da. 


Ridică fereastra grea şi inspiră aerul proaspăt şi sărat. 

— Dumnezeiesc, oftă ea, simțindu-se dintr-odată mai 
bine. 

— Dacă ai nevoie de ceva în timpul nopţii, mă găseşti 
în camera mea, aici, pe hol, spuse Patrick. Să nu eziţi să 
mă chemi. Serios. 

— O să mă descurc. 

Ochii lui o fixară un moment, de parcă ar fi cântărit 
cât adevăr există în vorbele ei. 

— Atunci, noapte bună, mai adăugă el. 

Un moment mai târziu, uşa se închise uşor în urma lui. 

Rămasă singură, Kara se întoarse la fereastră, ca să 
mai inspire o gură de aer proaspăt şi dulce şi, cu toate că 
ultimii stropi de ameţeală se risipiră, epuizarea începu s- 
o copleşească din nou. „Nu te gândi, îşi porunci ea. În 
noaptea asta, nu te gândi la nimic.” Lăsând geamul larg 
deschis, se îndreptă spre baie, dar după câţiva paşi, se 
auzi un ciocănit la uşa dormitorului. 

— Intră, strigă ea, convinsă că era Patrick care voia 
să-i mai zică ceva. Nici măcar n-am apucat să mă 
schimb. 

Când văzu că singurul răspuns primit este doar un alt 
ciocănit politicos, se duse chiar ea la uşă, o deschise şi 
dădu peste Neville Cavanaugh care ţinea în mâini o tavă 
mică. Pe ea se zărea o cană cu lapte fierbinte aşa cum îi 
făcea bunica ei în vremea copilăriei. 

— O să vă ajute să dormiţi, rosti el, copiind aproape 
întocmai cuvintele folosite de bunica ei. 

Kara îl pofti înăuntru, iar bărbatul îi aşeză tava pe 
noptieră. 

— Ce drăguţ din partea dumitale. Îţi mulţumesc. 


Servitorul se îndreptă de spate şi o privi cu o expresie 
serioasă. 

— Îmi pare atât de rău pentru soţul şi pentru fiica 
dumneavoastră. Se uită la ea scrutător, pătrunzându-i cu 
privirea parcă până în adâncul sufletului, după care se 
întoarse brusc. 

— Somn uşor, îiură el. 

Într-o clipă dispăru din cameră şi închise uşa. 

Kara se dezbrăcă, îşi puse halatul ce-i fusese lăsat pe 
pat şi intră în baie. Tot ce avea nevoie era aşezat pe 
blatul de marmură ce înconjura chiuveta, inclusiv o 
periuţă de dinţi nouă, în ambalajul ei original. Chiar când 
începuse să se spele pe dinţi, îi reveniră în minte vorbele 
lui Neville Cavanaugh. 

“Îmi pare atât de rău pentru soţul şi pentru fiica 
dumneavoastră.” 

Cuvinte normale, pe care le auzise probabil de sute de 
ori în ultima săptămână. 

“Îmi pare atât de rău pentru soţul şi pentru fiica 
dumneavoastră.” Aceleaşi cuvinte alese de toată lumea, 
cu mici diferenţe, “Îmi pare atât de rău pentru soţul şi 
pentru fiica dumneavoastră.” Şi atunci, de ce anume o 
deranjaseră când le auzise rostite de Neville Cavanaugh? 

„Îmi pare atât de rău pentru soţul şi pentru fiica 
dumneavoastră.” Se urcă în pat. 

“Îmi pare atât de rău pentru soţul şi pentru fiica 
dumneavoastră.” Se întinse după cana cu lapte cald. 

“Îmi pare atât de rău pentru soţul şi pentru fiica 
dumneavoastră.” 

O ridică între palme. 

„Îmi pare atât de rău...” 


Şi-atunci înţelese. 

Nu cuvintele o supăraseră. 

Ci felul în care fuseseră pronunţate. 

Neville Cavanaugh folosise vorbele potrivite, dar nu 
dăduse deloc senzaţia că i-ar părea rău. Îi oferise pur şi 
simplu o formulă pe care el ştia că femeia o aşteaptă. 

Kara îşi apropie cana de buze. 

„Îmi pare atât de rău...” 

Auzind din nou în minte vocea rece a servitorului, 
Kara Marshall puse cana la loc pe noptieră, neatinsă. 


Capitolul 48 


Paralizată! 

Era paralizată, nu putea respira şi orbise! 

Un val de panică inunda sufletul lui Lindsay, iar ea 
deschise instinctiv gura ca să ţipe, dar în loc să audă 
glasul terorii, un horcăit îi ieşi din piept şi simţi că-i 
explodează capul. 

Începu să se sufoce. 

Zbătându-se ca să-şi recapete răsuflarea, i se făcu 
greață şi simţi gustul amar de fiere. O să vomite! 

O să vomite şi o să se înece în propria vomă! 

Gândul activa ultima resursă de energie adânc 
îngropată în sufletul ei, obligând-o să înghită şi să 
împingă înapoi în esofag lichidul amar. Imediat însă 
trupul i se convulsionă din cauza lipsei de oxigen. 

De ce nu putea respira? 

„Banda!” 

Avea banda adezivă lipită peste gură. 

Se concentră şi se strădui din răsputeri să-şi alunge 
panica. Treptat, dădu drumul aerului din gură prin nări şi 
inspiră încet, tot pe nas, lăsând aerul proaspăt să 
coboare lent spre plămâni. 

Valul de groază care aproape o omorâse se mai 
domoli. 

Inspiră a doua oară, apoi a treia oară. 

Mintea îi funcţiona din nou. 

„N-am orbit, îşi spuse ea. E doar întuneric. Şi nici n- 
am paralizat.” 

Era în continuare legată de scaun. Dar durerea 


arzătoare care o chinuise mai devreme - durerea pe care 
credea că n-o s-o mai poată suporta - dispăruse. 

O învinsese şi încă mai trăia, încă mai gândea şi... 

Un sunet slab se strecură până aproape de ea şi 
pentru o clipă se întrebă dacă nu cumva i se păruse. Dar 
îl auzi din nou şi înţelese despre ce este vorba. 

Uşa de la capătul celălalt al tunelului se deschidea. 

Paşi ce se apropiau, tot mai repede, tot mai clar. 

„Adormită, îşi zise Lindsay în sinea ei. Prefă-te că eşti 
adormită şi te va lăsa în pace.” 

Apoi, din întuneric, avu o viziune - care se dovedi însă 
a fi o simplă amintire. 

Imaginea lui Shannon, inconştientă, zăcând pe podea. 

Lovită întruna până când gâtul îi pocnise şi capul i se 
izbise de zid precum cel al unei păpuşi de cârpă în 
mâinile unui copil furios. 

lar dacă Lindsay pretindea că adormise, i se va 
întâmpla acelaşi lucru. Aşa că va sta trează şi va înfrunta 
noul capitol al torturii. Gura îi era atât de uscată, încât 
limba i se umflase şi părea ca de vată. Ori de câte ori 
clipea, avea senzaţia că cineva îi toarnă nisip în ochi. 

Totuşi, poate că ar fi mai bine să moară. 

Bărbatul urca scările acum, iar panica risca din nou să 
o copleşească violent, chiar mai rău decât cu câteva 
momente în urmă. 

„Nu, se rugă ea în tăcere. Fii puternică. Mai puternică 
decât Shannon. Mai puternică decât el!” 

Se mai linişti puţin, dar frica rece se înfipse în sufletul 
ei ca o gheară când prima rază de lumină şi silueta 
torţionarului ei se iviră prin chepengul din podea. 

— Bună dimineaţa, spuse el cu o voce blândă, dar 


atât de amenințătoare, încât lui Lindsay i se înmuiară 
picioarele. 

Fata observă că necunoscutul adusese cu el o cutie 
mare. 

— E o zi specială, anunţă el, aşezând cutia pe masă. O 
zi specială pentru toţi! 

Smulse banda de pe gura lui Lindsay, iar ea gemu din 
cauza durerii, gâfâi încercând să respire normal, dar se 
abţinu să ţipe pentru a nu-i oferi satisfacţie. 

Lanterna se stinse şi imediat încăperea se umplu de 
lumina pâlpâitoare a lumânărilor aprinse. Lindsay văzu 
trupul lui Shannon, zăcând în continuare pe podea, cu 
capul într-o baltă de sânge uscat. 

Un urlet i se ridică în gât, dar îşi muşcă buzele şi, 
întorcându-şi capul, surprinse privirea lui Ellen Fine. 

Ochii femeii se aţintiră asupra ei, iar Lindsay pricepu 
întocmai mesajul pe care Ellen dorea să i-l transmită. 

„Planul, strigau ochii lui Ellen. Nu uita. Dă-i ceea ce 
vrea şi aşteaptă.” 

Sforţându-se să acţioneze împotriva a ceea ce-i dicta 
instinctul, adolescenta îşi arcui buzele într-un zâmbet şi 
rosti cu greutate două cuvinte. 

— Te rog! 

Bărbatul o privi, iar Lindsay mai reuşi să rostească 
ceva: 

— Mi-e aşa de sete. 

— Dar asta nu e petrecerea ta, răspunse el aspru. Ci a 
mea. Lindsay se uita spre Ellen, care stătea cu urechile 
ciulite. După ce termină de aprins vreo douăzeci şi patru 
de lumânări, răpitorul deschise cutia şi se apucă să o 
golească, aşezând cu grijă fiecare obiect pe mica masă. 


Un tort ornat cu lumânărele. 

Coifuri caraghioase, strălucitor colorate, învelite în 
folie, pe care Lindsay şi prietenele ei le foloseau când îşi 
sărbătoreau ziua de naştere. 

Trompete de jucărie şi fluiere din care apăreau nişte 
limbi de hârtie când suflai în ele. 

Şi, în sfârşit, mici farfurii de hârtie, furculiţe de plastic 
şi şerveţele asortate cu farfuriile. 

Bărbatul rândui totul pe masă, după care privi când la 
Ellen, când la Lindsay. Zâmbetul mâzgălit peste masca 
chirurgicală părea să prindă viaţă în  pâlpâitul 
lumânărilor, dându-i fetei fiori reci pe şira spinării. 

— E ziua mea, spuse el. Aşa că o să facem o 
petrecere! Ridică un coif şi i-l aşeză pe cap, trecându-şi 
elasticul pe sub bărbie. Avea aspectul unui clovn maniac 
şi Lindsay ştia că avea să-i bântuie visele pentru tot 
restul vieţii. 

Fără să rostească nici un cuvânt, îi aşeză şi ei un coif, 
apoi unul lui Ellen, iar Lindsay de-abia se stăpâni să nu-şi 
sucească gâtul pentru a se feri de atingerea lui. 

După ce se asigură că ornamentele n-o să cadă de pe 
creştetele lor, săltă trupul lipsit de vlagă al lui Shannon 
de pe podea şi-l puse în scaunul ei. 

Trupul căzu în faţă şi chipul lipsit de viaţă se izbi de 
tăblia mesei. 

— În picioare! porunci el, îndreptând-o pe Shannon. 

Dar imediat ce îi dădu drumul, ea căzu din nou în faţă. 
Tăcut, o săltă din nou, numai că acum o prinse cu banda 
adezivă de spătar în dreptul pieptului ca să stea dreaptă. 

Obrazul lui Shannon care rămăsese atâtea ore în 
contact cu podeaua se turtise, iar sângele adunat se 


transformase într-o mare vânătaie. 

Unul dintre ochi era deschis şi privea în gol spre 
Lindsay. Aceasta îşi întoarse capul când bărbatul o 
dichisi la fel de sinistru pe fata moartă, trăgându-i 
elasticul pe sub bărbie. 

— Nu-i aşa că ne distrăm? întrebă el pe un ton rece. 
Suntem fericiţi cu toţii? 

Lindsay se chinui să zâmbească, simțind cum buza de 
jos i se crapă din cauza efortului şi nu se mai gândi decât 
la apă. Din păcate însă, acolo nu era apă. 

Nu mai exista altceva decât tortul, coifurile groteşti şi 
silueta îngrozitoare care se aplecase la numai câţiva 
centimetri de faţa ei. 

— Nu zâmbeşti, şopti bărbatul, smucind-o de păr şi 
apropiindu-se şi mai mult. 

Lindsay încercă să se uite într-o parte, dar vorbele lui 
o usturară ca loviturile unui bici. 

— Uită-te la mine! 

Vocea lui tremura de mânie şi smulse o bucată de 
bandă adezivă pe care i-o lipi peste gură, după care 
folosi un marker aproape consumat pentru a-i desena 
zâmbetul dorit. Încă furios, îi acoperi şi ochii, desenându- 
i deasupra altă pereche de ochi groteşti. 

După ce termină, îl simţi cum se retrage, admirându- 
şi opera. 

— Mult mai bine, zise el. Acum pari fericită. 

În timp ce Lindsay se străduia să intuiască ce se 
întâmplă, bărbatul se întoarse spre Ellen. 

— Suntem cu toţii fericiţi? întrebă el. 

Făcând tot posibilul pentru a nu-şi trăda spaima, Ellen 
încuviinţă din cap. 


— Foarte bine, atunci, spuse bărbatul. 

Luă bricheta şi se apucă să aprindă lumânărelele de 
pe tort. 

— Sper că mi-aţi adus cadouri, rosti el. Ştiţi doar cât 
de mult le plac băieţeilor darurile. 

Când termină se ridică în picioare şi se extazie în faţa 
scenei macabre. 

— Minunat, croncăni el. Minunat. 

Lindsay, orbită şi amuţită de banda adezivă, stătea 
absolut nemişcată, rugându-se în tăcere şi nădăjduind că 
dacă nu va face nimic, poate avea şanse să scape din 
vizorul răpitorului, cel puţin pe moment. Apoi, acesta 
vorbi din nou şi fata îşi dădu seama că speranţele ei 
fuseseră zadarnice. 

— Cântaţi, le porunci vocea amenințătoare. E vremea 
să cântaţi! Inima i-o luă la galop, întrebându-se ce va 
face el dacă ea nu se va supune ordinului. Dar cum ar 
putea? Nu cu... 

O durere cumplită îi sfâşie faţa în zona gurii şi pentru 
o clipă crezu că buza ei de jos fusese ruptă o dată cu 
banda adezivă. La fel se întâmpla şi cu cea de la ochi, 
care-i smulse cea mai mare parte din gene şi din 
sprâncene. În ciuda hotărârii ei de a nu-şi arăta frica, 
scânci, dar chiar atunci bărbatul se puse pe cântat. 

— Mul...ţi... ani... tră... ias... câ... la... mul... ţi... ani... 
Pronunţa fiecare silabă de parcă acestea constituiau 
cuvinte separate. 

— Mul... ţi... ani... tră... ias... că... 

Se opri brusc, privind-o furios pe Ellen. Agitat, îi 
eliberă gura la fel de violent. 

— Acum puteţi cânta. Cu toţii o să cântăm. 


Mâna lui se mişca ritmic, iar Lindsay pricepu cu greu 
ce făcea: le dirija, ca şi cum ea şi Ellen ar fi alcătuit un 
cor. 

O auzi pe doamna Fine dregându-şi glasul şi, deşi 
Lindsay nu era prea sigură că ar putea bâigui vreun 
cuvânt, se gândea cu groază la ce ar putea păţi dacă n- 
ar fi făcut-o. 

— Cântaţi! porunci bărbatul. Cântaţi pentru mine! 

Brusc, ridică tortul cu lumânările arzând, lipindu-l de 
faţa lui Lindsay. 

— Cântă! zbieră el, şi flăcările îi arseră fetei 
sprâncenele. Cântă! Îi ceru omul acela nebun încă o 
dată. Mul... ţi... ani... tră... ias... că... 

Obrajii o usturau din cauza cerii fierbinţi cu care o 
stropise, dar îşi ignoră suferinţa. 

— La mulţi ani, continua Lindsay, încercând să-i ţină 
isonul alături de Ellen. 

— Mai tare! 

Lindsay şi Ellen se luptară să-şi găsească forţa de a 
merge mai departe. 

— Mulţi ani trăiască, cântară ele împreună. 

Bărbatul se răsuci şi apropie tortul pe jumătate turtit 
de faţa lui Shannon. În timp ce Lindsay privea 
neajutorată, părul lui Shannon se aprinse şi începu să 
ardă, umplând aerul cu fumul şi duhoarea oribilă a firelor 
arse. 

— Cântă! tipa la ea, făcându-se că nu observă ce se 
petrece. Lindsay şi Ellen îşi intensificară glasurile, dar pe 
măsură ce flăcările se stinseră, la fel se petrecu şi cu 
voinţa lor. 

— Cântaţi din nou! porunci maniacul. Mai tare! 


Disperarea topea încetul cu încetul şi puţina hotărâre 
pe care o mai aveau şi Lindsay simţi că-şi pierde minţile. 
Ştia că nu e în stare să facă nimic care să satisfacă acea 
creatură a întunericului care o răpise din siguranţa 
căminului ei şi că, într-un final, ea şi Ellen vor muri. Vor 
muri aici, la lumina lumânărilor, la fel ca şi Shannon. 

Nimeni nu va veni după ele; nimeni nu le va salva. 

Lindsay se uita la Ellen, dar privirea acesteia devenise 
la fel de inexpresivă. 

— Cântaţi! urla bărbatul. Mai tare! Mai tare! 

Intuind că aceasta ar putea fi ultima ei şansă, Lindsay 
inspiră adânc şi începu să cânte cât mai convingător. 


Capitolul 49 


Kara se foi neliniştită în mijlocul cearşafurilor din patul 
care nu-i era familiar şi inspiră adânc aerul proaspăt, 
dulce, dar necunoscut al oceanului. Incapabilă să 
adoarmă, deschise ochii ca să mai privească încă o dată 
camera de oaspeţi perfect decorată, care căpătase un 
aspect aproape magic în lumina lunii ce se strecura prin 
ferestrele deschise spre râul Sound. Judecând după luxul 
aşternuturilor de satin sau al tăbliei patului sculptate în 
formă de nori, Kara ar fi trebuit să adoarmă din clipa în 
care se lăsase îmbrăţişată de căldura lui plăcută. Dar nu 
reuşise; odihna părea un lucru de neatins - la fel de greu 
de obţinut ca şi acasă la ea. Însă măcar aici pusese ceva 
distanţă între ea şi amintirile dureroase din propriul 
cămin şi putea sta întinsă în patul fin şi se putea gândi la 
ceea ce are de făcut în continuare. 

Steve şi Lindsay nu-i ieşeau din cap şi pace. 

Steve, care nu se va mai întoarce niciodată, iar 
Lindsay, care... 

Îşi întrerupse gândurile, dar era deja prea târziu. 
Treptat, de-a lungul săptămânii trecute, ajunsese să 
accepte realitatea morţii lui Steve, dar ideea că şi 
Lindsay s-ar putea să fie moartă aproape că o scosese 
din minţi. 

Închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte cele mai 
fericite momente trăite de familia ei. Tot felul de imagini 
îşi făcură apariţia: zile de vară petrecute pe plajă, 
cumpărăturile de Crăciun în Manhattan, o zi care se 
termina întotdeauna cu o cină la Şea Grill în Rockefeller 


Center, unde admirau toţi trei patinatorii care se 
învârteau pe gheaţa de sub strălucitorul brad de Crăciun. 

Săptămâna petrecută cu cinci ani în urmă, când 
plecaseră la Orlando şi se bucuraseră de fiecare bucăţică 
a parcului Disney. 

Zilele de naştere ale lui Lindsay, la care participau 
întotdeauna zeci de prietene de-ale ei. 

Chiar şi acum Kara îşi putea reaminti acele ocazii la 
fel de limpede de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Mai ales 
prima zi de naştere a lui Lindsay, când fiica ei, îmbrăcată 
într-o rochie roz cu volane, stătea cuminte în scaunul 
înalt, făcând ochii mari la bucata de tort şi la adulţii din 
jur care cântau. 

„Mulţi ani trăiască, la mulţi ani...” 

Amintirea deveni atât de vie, încât aproape că-i auzea 
aşa cum o făcuse cu cincisprezece ani în urmă. „La mulţi 
ani, dragă...” 

Brusc, i se păru că aude nişte voci în realitate şi sări 
drept în sus, ascultând. 

Se întoarse şi deschise geamul. 

Nimic altceva decât sunetul valurilor şi ţipătul câtorva 
pescăruşi. 

Când briza răcoroasă o învălui, se aşeză la loc şi se 
înfăşură bine în pilotă. Desigur că nu auzise pe nimeni 
cântând La mulţi ani. Mintea ei obosită îi juca feste. Dacă 
ar putea adormi... 

Închise ochii şi încerca să se liniştească. 

Respiră adânc şi regulat, concentrându-se asupra 
aerului proaspăt şi sărat. 

„La mulţi ani...” 

Versurile ţâşniră de niciunde, dar nu se auziră atât de 


slab, încât să nu pară reale. 

Se dădu jos din pat şi se apropie de fereastră. Vântul 
se înteţise şi în încăpere răzbătea doar zăngănitul 
bărcilor prinse de ponton şi adierea ce foşnea printre 
frunzele copacilor. 

Undeva, o pisică mieună, fie de frică, fie de furie. 

Cu toate acestea, chiar dacă erau acoperite de 
celelalte sunete, putea să jure că sesizează nişte voci 
cântând. 

Aşa să fie oare? Sau îşi pierdea minţile? 

Rămase pe loc, chinuindu-se să elimine pe rând toate 
posibilităţile. Oare mintea ei o luase razna sau cineva - 
un vecin? - sărbătorea o zi de naştere la miez de noapte? 
De neînchipuit. 

Ascultă din nou, ciulindu-şi urechile, dar nu mai auzi 
decât vântul şi păsările. 

Somnul îi fugise însă definitiv. 

Îşi trase pe ea halatul lăsat de Neville Cavanaugh, îşi 
încălţă pantofii, deschise uşa şi păşi în holul tăcut. 

Casa imensă o copleşi cu prezenţa ei solemnă; 
singurul zgomot era scos de ticăitul pendulei din marele 
antreu de la parter. 

Privirea îi fu atrasă de uşa de pe partea cealaltă. 

Camera Jennei. 

Traversă holul lat, apăsă clanţa şi se strecură în 
dormitorul fetei, închizând repede uşa în urma ei. 

Când aprinse lumina, observă că încăperea era ca o 
imagine în oglindă a camerei lui Chrissie, deloc diferită 
de cea a lui Lindsay, cu excepţia poate doar a 
dimensiunilor mai mult decât generoase. 

Kara se plimba încet de jur împrejur, uitându-se la 


toate lucrurile acelea venerate de o adolescentă: 
animale de pluş, CD-uri, afişe ale cântăreților. 

Şi cărţi. Ca şi lui Lindsay, Jennei îi plăcea să citească. 

Kara se apropie de rafturile cu cărţi, gândindu-se că 
dacă va găsi ceva de citit, o va ajuta să adoarmă mai 
repede. 

Cercetă titlurile până când ajunse la un volum pe care 
nu scria nimic, aflat la capătul unui raft. Îl scoase de 
acolo şi îl deschise. 

O fotografie căzu pe podea. Când se aplecă s-o ridice, 
înţelese ce ţinea în mână. 

Jurnalul Jennei Shields. 

Se îndreptă de spate şi privi spre rândurile ce 
acopereau prima pagină. Scrisul fetei era uniform şi citeţ. 
Kara răsfoi paginile iute. Jenna îşi umpluse jurnalul nu 
numai cu evenimente ale copilăriei, ci şi cu visele ei. 

Oare Lindsay ţinea un jurnal? Dacă da, îl ascunsese 
suficient de bine, pentru că nici ea, nici poliţia nu-l 
descoperiseră. 

Jenna nu şi-l ascunsese pe al ei. De fapt, îl lăsase la 
vedere, unde putea fi găsit de oricine. 

Se aplecă într-un târziu şi ridică fotografia. Mai, mai să 
leşine. 

Se înşela, încercă să se convingă singură. Probabil că 
lumina era de vină. Se duse la biroul Jennei şi aprinse 
veioza pentru a studia fotografia mai cu luare-aminte. 

Poza înfăţişa întreaga familie Shields: Patrick, Renee, 
Jenna şi Chrissie. 

lar Jenna Shields semăna perfect cu fiica ei, de parcă 
ea şi Lindsay ar fi fost gemene. 

Cu ochii plini de lacrimi, Kara îşi mută privirea, se 


şterse cu mâneca halatului şi gândindu-se că poate s-a 
înşelat, se mai uită o dată la fotografie. 

Dar nu, nu greşise. Avea senzaţia că Lindsay se 
strecurase cumva în poza de grup a unei familii străine. 

În loc să pună poza la loc în jurnal, Kara o vârî în 
buzunarul halatului, aşeză volumul în acelaşi loc pe raft, 
stinse luminile şi păşi pe hol. 

Pe deplin trează acum, nu mai voia să se întoarcă în 
camera ei, aşa că începu să coboare scara masivă cât 
putu de încet, trecu prin antreul îmbrăcat în marmură şi 
intră în salon. 

Sperând ca sistemul de alarmă să nu fie pornit, trase 
de uşile glisante şi ieşi pe terasă ce dădea spre pajişte şi 
spre râul Sound. Pământul era scăldat în razele argintii 
ale lunii, aerul curat şi rece, iar cerul inundat de stele. O 
noapte perfectă. 

O noapte perfectă care fu tulburată de un strigăt 
înăbuşit. Strigătul unui bărbat! 

Uimită, Kara îşi miji privirea pentru a scruta 
întunericul, căutând sursa zgomotului. Apoi auzi un alt 
sunet. Un cântec? Da, cineva cânta. 

| se păru că aude iarăşi La mulţi ani. 

Strângându-şi halatul şi mai tare pe lângă ea, Kara 
cobori treptele spre pajişte. 


Aveau să moară. 

Shannon era deja moartă, iar acum le venise şi lor 
rândul şi numai ea era vinovată. Dăduse greş! 

Cum de se întâmplase asta? Când pusese la punct 
planul - când îl expusese cu grijă atât lui Lindsay, cât şi 
lui Shannon -, era convinsă că vor reuşi. Erau trei 


împotriva unuia singur şi, chiar dacă Shannon fusese 
deja înfometată la maximum, ea şi Lindsay tot ar fi putut 
să-l doboare pe bărbat. Eşuaseră însă. 

Acum, privind scena ireală care se desfăşura în faţa 
ei, Ellen Fine înţelese şi de ce. 

Răpitorul lor era complet nebun. 

Un ţăcănit, care dădea din mâini în lumina plăpândă a 
lumânărilor şi le poruncea tuturor - până şi lui Shannon - 
să cânte pentru el. Să cânte pentru el! 

Cât timp pierduse gândindu-se că are de-a face cu 
cineva a cărui minte mai păstra o fărâmă de 
raționalitate? 

lar acum Shannon murise, Lindsay era pe punctul de 
a-şi da ultima suflare, iar dacă ea nu acţiona cât de 
curând, avea să împărtăşească aceeaşi soartă. Dar chiar 
şi cu moartea lor, lucrurile nu se vor termina aici. 
Animalul, lunaticul, monstrul va găsi noi victime pe care 
să le tortureze în propria temniţă. 

El nici măcar nu ştia că le torturează. 

El credea că le iubeşte. Că le iubeşte! 

Le iubea, în timp ce le ţinea captive în întuneric, 
hrănindu-le cu ţârâita, fără să le dea voie să-şi 
potolească setea. Poate că nimic nu era real. Poate că 
totul se dovedea până la urmă un coşmar. Poate că 
încăperea aceasta micuță cu mobila ei minusculă şi un 
strat gros de praf, cu aerul umed şi stătut care se 
amestecase cu fumul ce-i irita ochii nu existau decât în 
imaginaţia ei. 

Poate că nu bărbatul era nebun. Poate că ea îşi 
pierduse minţile! Poate că avea halucinaţii şi îşi închipuia 
lumânările, tortul şi cântecul ce părea să nu se mai 


isprăvească niciodată... 

Una dintre lumânări pâlpâi mai tare şi se stinse după 
ce ceara se topi de tot şi fitilul arse. Bărbatul se opri 
brusc din cântat. 

— A venit vremea să-mi pun o dorinţă, spuse el pe un 
ton la fel de rece ca şi privirea lui. Şi o să-mi doresc 
exact ce mi-am dorit dintotdeauna. 

Îşi dădu capul pe spate şi Ellen înţelese că se 
pregăteşte să inspire adânc şi apoi să sufle în lumânări 
ca un băieţel de şase ani care încearcă să-şi 
impresioneze amicii. Într-un final, când plămânii i se 
umplură, se aplecă în faţă şi suflă peste lumânări, masca 
de schi umflându-se sub puterea răsuflării sale. 

Dar nu fu suficient - mai bine de jumătate din 
lumânărele rămaseră aprinseră. 

Suflă încă o dată, apoi şi a treia oară şi în sfârşit 
ultima lumânare se stinse. 

Când văzu privirea lui răutăcioasă mutându-se de la 
una la alta, furia şi frustrarea îi învinseră lui Ellen groaza 
din suflet. 

— La mulţi ani! urlă ea, scoțând cuvintele răguşite din 
gâtul pe care-l încorda cu ultimele picături de energie. La 
mulţi ani şi du-te dracului! 

Bărbatul tresări şi îi aruncă o uitătură plină de mânie. 

— De ce nu mori odată? strigă Ellen cu glas tremurat. 
N-o să ţi se împlinească nici o dorinţă, aşa că de ce nu 
mori şi să te ia dracu', nenorocitule! 

Lovitura veni atât de repede, încât Ellen n-avu timp să 
se ferească. Pumnul lui o izbi în maxilar aşa de rău, încât 
i-l dislocă, iar durerea intensă ca un fier roşu, fierbinte, 
aproape că-i tăie respiraţia. Căzu cu scaunul pe spate şi 


capul i se izbi de podea. 

„Emily. Oh, Emily.” Numai gândul la fiica ei o 
determina pe Ellen să lupte împotriva leşinului ce i-ar 
mai fi putut alina suferinţa. 

Atunci el îngenunche lângă ea, iar Ellen se pregăti să 
încaseze următoarea lovitură. În schimb, el se apropie şi, 
cu buzele lipite de urechea ei, îi şopti: 

— Tu ar fi trebuit să mă ajuţi. De ce n-ai făcut-o? Ăsta 
e singurul lucru pe care mi l-am dorit - să mă ajuţi. Dar 
tu nu te-ai învrednicit, le-ai lăsat să-mi facă ce au vrut, 
iar eu am fost nevoit să pretind că-mi place! Aşa că 
acum trebuie să ne prefacem cu toţii. Fiecare dintre noi... 

Ellen încerca să se tragă într-o parte, dar când îşi 
mută capul, un fulger dureros îi sfâşie falca ruptă şi un 
țipăt slab îi scăpă de pe buze. Văzu rola în mâna 
bărbatului şi îl privi mută şi paralizată cum acesta taie o 
bandă lungă. 

Când îi apăsă banda peste gură, oasele se frecară 
între ele, iar suferinţa deveni de nesuportat. Pentru 
prima dată de la începutul coşmarului, Ellen se trezi că 
se roagă în tăcere pentru eliberarea adusă de bezna 
inconştientului. 

Să leşine sau să moară. 

Necunoscutul o lăsă să zacă în continuare pe podea, 
iar el se ridică în picioare şi se îndreptă spre Lindsay. Se 
aşeză pe vine, întinse mâna şi o mângâie blând pe sâni. 

— Acum tu o să afli cum e, şopti el, iar degetele i se 
strânseră tare în jurul sfârcului fetei. O să simţi tot ce am 
simţit eu şi o să vezi cum e! 

În timp ce bărbatul o pipăia tot mai însetat pe Lindsay 
şi agonia din trupul ei ameninţa s-o copleşească dintr-o 


clipă în alta, Ellen Fine se agăţă de singurul gând care îi 
mai dădea forţa de a supravieţui. 
„Emily... Emily... Emily...” 


Capitolul 50 


„Nimic, îşi spuse Kara în sinea ei. N-ai auzit nimic, 
pentru că nu e nimic de auzit.” 

Şi totuşi, pe măsură ce repeta cuvintele în gând, 
sunetele nopţii o învăluiau şi se apropiau tot mai tare cu 
fiecare pas pe care îl făcea, lăsând în urmă treptele 
terasei şi afundându-se în întunericul ce înconjura 
domeniul Cragmont. Valurile se loveau de țărm, iar 
vântul oftă şi fluieră printre copaci şi pe deasupra 
acoperişurilor diverselor clădiri împrăştiate peste tot. 
Întreaga atmosferă părea să-i transmită un avertisment 
şi o îndemna să se întoarcă în casă pentru că afară nu 
era nimic de văzut. 

Nimic, în orice caz, din ceea ce ea ar fi dorit ea să 
vadă. 

Privi nervoasă peste umăr, dar silueta vilei imense ce 
se profila pe cerul întunecat nu reuşi s-o liniştească şi, 
pentru un moment, îşi imagină că aude zgomotul 
mecanismului invizibil ce aducea stelele pe cer. 

Dar cântecul - dacă fusese real - dispăruse, aşa că îşi 
strânse halatul şi mai tare pe lângă ea pentru a se 
proteja împotriva frigului şi a nopţii. 

Undeva în stânga, aproape invizibil în spatele unor 
tufişuri, cavoul familiei Shields se ridica somptuos prin 
beznă, iar Kara se opri puţin ca să-i privească zidurile din 
calcar. 

Se cutremura. 

Oare sunetele pe care le auzise şi de care era 
convinsă că sunt nişte voci ce intonează un cântec ar fi 


putut să răzbată dinăuntrul acestuia? Îşi aminti apoi că 
Patrick îi povestise cum se trezise cu câteva săptămâni 
în urmă în interiorul cavoului, rece ca gheaţa şi 
tremurând chiar în faţa criptelor unde se odihneau 
membrii familiei sale. 

Oare locul respectiv îl atrăsese şi în noaptea asta? Era 
posibil să-l fi auzit pe Patrick, care îşi plângea 
nenorocirea singur, între blocurile de piatră? Kara se 
grăbi într-acolo şi o clipă mai târziu se găsi în faţa uşii din 
lemn masiv de la intrarea în cavou. 

Un lacăt greu atârna de încuietoare şi chiar fără să-l 
atingă, Kara îşi dădu seama că uşa e bine zăvorâtă. 

Aşa cum stătea pe treptele reci de piatră ale criptei, 
zgomotele nopţii se intensificară şi păreau că o 
înconjoară din nou. Se îndepărtă puţin, dar chiar când 
ajunse în mijlocul aleii ce ducea înapoi spre peluza, 
tentaculele claustrofobiei o înhăţară zdravăn. 

Se întoarse să se uite la cavou şi viziunea cenușii lui 
Steve - sigilată în urna ce rămăsese pe masa din 
sufrageria casei ei părăsite - i se înfăţişă în faţa ochilor. 

Se scutură înfiorată. 

„Nu fi proastă. Nu deveni isterică. Nu cântă nimeni, 
iar în cavou nu se află nici Patrick, nici nimeni altcineva.” 

Porni spre casă din nou, dar surprinse cu coada 
ochiului o clădire mică. 

O clădire care, în întuneric părea o miniatură perfectă 
a vilei enorme ce se înălța mândră în vârful pantei ce 
urca alene. Privind-o mai atent, Kara îşi dădu seama ce 
reprezintă. O casă de joacă pentru copii. 

Căsuţa unde Chrissie şi Jenna se jucaseră atunci când 
erau mici. 


Poate că era locul în care se jucaseră şi Claire şi 
Patrick în copilărie. 

Kara părăsi aleea şi păşi în iarba deasă, pe care roua 
strălucea în lumina lunii. Cu toate că umezeala îi 
pătrunse repede prin papucii subţiri, de-abia dacă băgă 
de seamă că picioarele îi îngheţaseră. 

Se apropie şi mai mult. 

Căsuţa fusese încuiată definitiv, având uşile şi 
ferestrele acoperite cu panouri grele din lemn. 

Normal. După tragedie, Patrick nu ar mai fi fost în 
stare să suporte vederea locului în care se jucaseră 
fetele lui. 

Kara mai zăbovi o vreme, cutremurându-se la gândul 
amintirilor ce probabil că musteau în fiecare colţişor al 
căsuţei. O rafală de vânt îi ridică poalele halatului, 
trezind-o din reverie. Posomorâtă, se îndreptă din nou 
spre vilă. 

Dar chiar când urca treptele terasei spre salonul din 
spate, auzi un sunet. 

Înnăbuşit, dar clar. Un țipăt! 

Ţipătul unei femei! 

Kara se răsuci, simțind cum i se face pielea ca de 
găină şi brusc îi reveniră în minte vorbele bunicii ei: 
„Cineva calcă pe mormântul meu”. Alungă repede 
gândul sinistru şi îşi ciuli urechile, ascultând. 

Nimic. 

Doar valurile şi vântul, şoptind prin beznă. Urcă iute 
scările, traversă terasa, puse mâna pe clanţa uşii, dar 
înainte să o împingă, aceasta se deschise dinăuntru. 

Neville Cavanaugh stătea în prag, îmbrăcat complet şi 
uitându-se la ea cu ochi reci şi bănuitori. Speriată, spuse 


adevărul fără să stea prea mult pe gânduri: 

— Am auzit nişte zgomote. 

Expresia lui nu se schimbă, cu toate că deschise uşa 
mai larg şi făcu un pas înapoi ca s-o lase să intre. 

— Ca şi cum ar cânta cineva, continuă ea. Am crezut 
că... Oh, Doamne, mi se pare o prostie acum, dar... 

Se împotmoli, iar Neville îşi arcui sprâncenele şi 
aştepta. 

— Am crezut că cineva cântă La mulţi ani, reuşi ea să 
articuleze într-un final. Şi că cineva ţipă. 

Privirea bărbatului se întunecă. 

— De unde venea zgomotul? 

— Âăăă... de acolo... de la cavou, cred. După o clipă, 
Neville încuie uşa în urma lor. 

— Păsările de la țărm, spuse el. Scot tot felul de 
sunete ciudate în timpul nopţii. lar pe proprietatea de 
alături sunt şi nişte păuni. Uneori ai senzaţia că sunt 
nişte copii care plâng, alteori, zici că... 

Şovăi, după care buzele lui se curbară, într-un zâmbet 
forţat. 

— Uneori nici eu nu ştiu a ce sună. Şi mai umblă şi tot 
felul de poveşti... 

Vocea i se frânse, iar Kara crezu că el o să continue, 
dar bărbatul se mulţumi să dea din umeri. 

— Păsările şi animalele scot sunete destul de ciudate 
noaptea, însă după o vreme nu le mai auzi deloc. 

Păsări! Aşadar totul fusese din cauza păsărilor. Kara 
se simţi ca o proastă şi speră ca penumbra din salon să-i 
ascundă îmbujorarea de pe chip. 

— Mai aveţi nevoie de ceva? o întrebă Neville. 

Kara clătină din cap, părăsi salonul şi urcă grăbită 


scările. Ajunsă în camera ei, închise uşa, răsuci cheia în 
broască, îşi aruncă pantofii uzi din picioare şi se strecură 
la adăpostul aşternuturilor calde, păstrându-şi halatul pe 
ea. Aşa cum stătea pe întuneric, cuvintele servitorului 
începură s-o bântuie: 

„Păsările... păsările şi animalele... După o vreme nici 
nu le mai auzi.” 

Dar dacă el nu le auzise deloc, ce naiba făcea, treaz şi 
îmbrăcat la patru ace, rătăcind prin casă în miez de 
noapte? 


Lindsay avea senzaţia că se pierde, că se cufundă în 
ceva ce nu mai înţelegea deloc. Totul în jurul ei devenise 
ireal - lumânările aveau aură, umbrele groteşti îi şopteau 
cuvinte  neinteligibile din colțurile întunecate ale 
tavanului, iar sunetele îi răsunau în cap până când se 
goleau de semnificaţie. 

Nimic nu era adevărat. 

Nu-şi mai dorea decât să cadă într-un leşin 
binecuvântat, în care nu exista nici durere, nici frică, nici 
teroare, unde coşmarurile aveau întotdeauna un final 
fericit, iar tatăl şi mama ei se aflau acolo lângă ea, 
îmbrăţişând-o, sărutând-o şi ştergându-i lacrimile. 

Pe măsură ce strigătele răguşite ale inconştientului îşi 
făcură simţite prezenţa, Lindsay se lăsă o vreme în voia 
acestui cântec negru. Dar versurile intonate se dovedeau 
la fel de lipsite de sens ca şi şoaptele umbrelor ce 
pândeau pe la colţuri. Auzi pe cineva ţipând, dar prea 
obosită, prea bulversată, prea epuizată ca să răspundă, 
nici măcar nu reuşi să-şi salte capul ce-i atârna lipsit de 
vlagă. 


La fel ca şi Shannon... 

Atunci începură visele - visele rele - şi deşi ştia că e 
trează, nu se putea mişca sau vorbi şi nici nu se putea 
apăra de monstrul cu ochi roşii care urla la ea din 
întuneric. 

Se zbătu să scape de strânsoarea legăturilor, 
încercând să sfâşie vălul greu al somnului, să se lupte cu 
fiinţele din vis, dar forţele ei se topiseră definitiv. 

O spaimă imensă o rodea pe dinăuntru, o spaimă 
căreia se străduise să-i reziste încă de la începutul 
coşmarului. Monstrul cu ochi roşii o urmărea? Nu exista 
decât această frică îngrozitoare? Păi, dacă era aşa, de ce 
nu pleca? Voia să plece - se săturase să-i mai fie teamă, 
nu mai suporta o astfel de presiune. Voia să înfrunte 
lucrurile oribile, să ignore spaima, dar nu mai ştia cum să 
procedeze. 

Lumea devenise un ocean al spaimei. 

O frică solidă, impenetrabilă, care o sufoca. 

O teamă care o ucidea treptat şi sigur. 

Trebuia să scape de ea, să se elibereze... 

Se chinui să se concentreze, să se retragă din faţa ei, 
să şi-o smulgă din trup şi s-o alunge departe, cât mai 
departe. 

Încet, totul păru că se schimbă în jur. Reuşise cumva 
să se detaşeze de propriul corp, iar acum privea de 
undeva de sus. Văzu bestia îmbrăcată în negru, care o 
făcuse prizoniera lui şi o torturase, cum îi taie banda 
cenuşie ce-i ţinea gleznele şi încheieturile mâinilor prinse 
de scaun. 

Observă cum o ridică şi o aşază pe masă cu o 
blândeţe nefirească. 


Cu o curiozitate aproape morbidă, se uita cum el îi 
desface picioarele. 

Şi-atunci, într-o clipă, ciudatul sentiment al detaşării 
luă sfârşit şi reveni în corpul ei, înțelegând exact ce i se 
întâmplă. Groaza care ameninţase să o distrugă ceva 
mai devreme se transformă într-o furie de nestăpânit 
care o smulse din letargia ce o paralizase, o furie care îi 
insufla un val de energie uluitor. 

Adrenalina îi invada fiecare fibră a trupului ei 
înfometat şi rănit. Lindsay inspiră adânc şi urlă. Urlă 
pentru Shannon şi pentru Ellen, pentru mama şi tatăl ei 
şi pentru un Dumnezeu care poate asculta de undeva. 
Tipa, folosindu-şi ultimul strop de energie şi o uimi până 
şi pe ea sunetul care se izbi de pereţii şi de tavanul 
încăperii. 

O mână îi acoperi repede gura şi strigătul dispăru. 

— Nimeni nu aude, îi şopti o voce aspră. După o 
vreme, nimeni nu mai aude ţipetele. 

Un strigăt străbătu mintea Karei şi femeia sări ca arsă 
din pat înainte să se dezmeticească. Pe moment se simţi 
dezorientată, dar când şi ultimele rămăşiţe ale somnului 
se risipiră, concentrarea îi reveni. Se afla la Cragmont, 
purtând încă halatul lăsat de Neville Cavanaugh. Din 
păcate, nu se mai simţea deloc în apele ei - avea 
senzaţia că este o intrusă într-o casă care nu mai voia s- 
o găzduiască. 

Casa asta îi dădea coşmaruri. 

Tocmai fusese trezită de un țipăt pe care încă şi-l mai 
amintea. „Lindsay!” 

Kara îşi vâri picioarele în papuci, se îndreptă spre uşa 
de la dormitor şi ascultă puţin. Pentru că nu auzi nimic, o 


întredeschise uşor. 

Domneau un întuneric şi o tăcere apăsătoare. 

Era genul acela de linişte care îi spunea că ceva - 
ceva periculos - pândea dincolo de puterea de înţelegere 
a simţurilor ei. O parte din ea îşi dorea să închidă uşa şi 
să se bage la loc în pat, dar o altă parte o îndemna cu 
tărie să-l găsească pe Patrick, să-i spună de urletul care 
o trezise. 

Dar fusese oare un urlet? Sau doar un vis urât? Dar 
cât de real i se păruse. „Atât de real.” 

Trebuia să discute cu cineva. 

Trebuia să stea de vorbă cu Patrick. 

leşi pe hol, o luă la dreapta, se strecură în tăcere până 
la dormitorul lui Patrick şi ciocăni cât putu ea de uşor. 
Nimic. 

Ciocăni mai tare şi, pentru că tot nu primi nici un 
răspuns, ezită şi vru să se întoarcă. Brusc însă, se 
răzgândi. Apucând mânerul de cristal al uşii, îl răsuci şi 
împinse uşa grea. 

În şernineul construit în perete mocnea doar jarul. 

Veioza de pe noptiera arunca o lumină difuză, iar 
aşternuturile de pe pat fuseseră frumos aranjate în 
acelaşi stil pe care-l întâlnise în camera ei. 

Numai că, aici, cearşafurile erau neatinse. 

— Patrick? şopti ea, şi numele lui răsună grav de 
parcă l-ar fi strigat cu voce tare. 

Se apropie de uşa de la baie şi bătu uşurel. Nici un 
răspuns. 

Apăsă clanţa şi deschise uşa încet, dar pentru că 
înăuntru era întuneric înţelese că bărbatul nu se află 
acolo. Totuşi, Kara aprinse lumina şi privi în jur. 


Prosoape din belşug, pregătite pentru a fi folosite. Dar 
neatinse, ca şi dormitorul. 

Biblioteca. Patrick îi povestise că dormise în 
bibliotecă, acolo unde băuse un pahar de Grand Marnier 
cu câteva ore în urmă în faţa focului şi unde, pentru scurt 
timp, se simţise apărată de toate grozăviile lumii. Oare 
tot acolo se dusese să doarmă şi în noaptea asta? 

Kara ieşi din dormitor, străbătu holul întunecat, 
cutremurându-se când trecu pe lângă camerele fiicelor 
lui Patrick. 

Pe la jumătatea scării, un zgomot o sperie atât de 
tare, încât inima mai, mai că-i sări din piept. Dar când 
pendula din antreu începu să bată ora exactă, pricepu că 
zgomotul nu fusese nimic altceva decât o mişcare a 
mecanismului său învechit. Grăbindu-se să parcurgă şi 
restul de trepte ale scării curbate - profitând de faptul că 
mişcările ei vor fi acoperite de dangătul pendulei - se 
opri la capătul lor chiar când ceasul anunţa ora patru 
dimineaţa. 

Când ultima bătaie se stinse şi liniştea învălui casa ca 
într-un giulgiu, Kara se repezi de-a lungul antreului şi 
ciocăni la uşile duble ale bibliotecii. 

— Patrick? strigă ea delicat, şi încă o dată ecoul vocii 
ei păru să umple întreaga clădire. Patrick, sunt eu, Kara! 

Pentru că nu primi nici un răspuns, bătu din nou şi din 
nou. De ce nu se trezea? Era bolnav? Patrick! 

Tot nici un răspuns. 

Se întâmplase ceva cu el? 

Se întoarse cu spatele şi scrută bezna din antreu. 
Cufundată în întuneric, încăperea îi dădea senzaţia că e 
şi mai mare decât în realitate şi toate elementele sale - 


panourile de mahon brun, colţurile umbrite de sub scară, 
draperiile grele ce acopereau uşile glisante care duceau 
pe terasă - căpătaseră o tentă de pericol iminent. 

„Doamne, Dumnezeule, îşi spuse Kara în sinea ei. 
Vino-ţi în fire!” 

însă cuvintele nu reuşiră să domolească panica 
dureroasă ce se ridica în ea. 

Disperată să iasă, plecă de lângă bibliotecă şi se 
apropie de uşile de la terasă. Trase una dintre draperii 
într-o parte, bâjbâi după încuietoare până când o găsi 
într-un final, după care păşi în aerul proaspăt al 
oceanului. Sentimentul de panică începu să se mai 
domolească. Dar numai pentru o secundă. 

Închise uşa în urma ei şi străbătu terasa pentru a 
ajunge în dreptul bibliotecii, gândindu-se că acolo va 
putea intra tot prin uşile glisante. Un moment mai târziu 
încercă primul „set de uşi. Acestea erau încuiate, dar prin 
perdele răzbătea o lumină slabă din interior. 

Cineva se afla înăuntru. 

— Patrick? strigă ea, lipindu-se de fereastră, ridicând 
vocea, astfel încât să pătrundă atât prin geam, cât şi prin 
materialul gros al draperiilor. 

Pentru că nu primi răspuns, ciocăni şi strigă mai tare: 

— Patrick, trezeşte-te. Lasă-mă să intru! Tot nici un 
răspuns. 

Bătu şi mai tare. Unde-ar putea să se afle Patrick dacă 
nu înăuntru? Trebuia să fie acolo! 

Să-l strige pe Neville? Dar numai gândul la prezenţa 
ciudată a bărbatului o deternină să abandoneze o astfel 
de idee. Se deplasă până la al doilea „set de uşi, dar fără 
succes, şi apoi spre al treilea. 


Toate erau încuiate. Tocmai se pregătea să ciocăne 
iarăşi, când privirea îi pică pe un suport de fier pentru 
plante care se găsea undeva lângă ea. Ezită, dar numai 
pentru o clipă. Îl ridică şi izbi cu el micul geam din 
dreptul încuietorii. 

Acesta se sparse, câteva cioburi căzând pe terasă şi 
mare parte din geam se prăbuşi pe podeaua din lemn a 
bibliotecii, sunetul fiind înăbuşit de draperie. 

Îndepărtând câteva fragmente ascuţite ce rămăseseră 
agăţate de rama geamului spart, Kara îşi vâri mâna prin 
gaură şi descuie uşa, după care intră. 

Camera era întunecată cu excepţia luminii împrăştiate 
de o lampă cu abajur verde de sticlă aşezată pe birou. 

Nesigură pe ea, ca şi cum casa în sine constituia o 
ameninţare, păşi în bibliotecă, simțind dintr-odată că se 
sufocă. Când vorbi, vocea se auzi ca o şoaptă: 

— Patrick? 

Ochii ei desluşiră canapeaua în lumina difuză. Pledul 
de caşmir cu care se încălzise în seara trecută fusese 
frumos împăturit într-un colţ. 

Un tăciune căzu de pe grătar în şemineu, scoțând 
câteva şuierături, iar Kara tresări, speriată. 

Nici urmă de Patrick. „Cum ar fi putut ieşi din cameră 
dacă aceasta era încuiată pe dinăuntru?” 

Veioza de pe birou nu lumina decât o porţiune din 
imensa încăpere, aşa că ocoli canapeaua şi se îndreptă 
spre întrerupător. Când candelabrul de deasupra se 
lumină, se trezi în faţa unei scene care n-avea nici un fel 
de sens. Enormul covor oriental care acoperea un sfert 
din podeaua bibliotecii fusese rulat, lăsând să se vadă 
parchetul din stejar. 


Curioasă, Kara se apropie şi chiar în spatele covorului 
rulat, ascuns în umbra lui, mai văzu ceva. Un chepeng 
deschis. 

Se holbă la el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. De ce 
să existe un chepeng chiar în mijlocul bibliotecii? Pe 
acolo ieşise Patrick? 

Mai făcu un alt pas spre gaura largă din podea, apoi 
se opri. La ce naiba se gândea? Era patru dimineaţa şi 
Patrick dispăruse, iar ea găsise un chepeng care numai 
Dumnezeu ştie unde ducea. 

Se întinse după telefonul de pe birou şi mâna îi 
tremura când ridică receptorul. În timp ce degetele ei 
bâjbâiau peste taste, se chinui să-şi amintească numărul 
pe care i-l dăduse detectivul - numărul lui de acasă. Dar 
acum, când avea nevoie de el, nu şi-l mai amintea deloc. 

„911!” 

Asta era - o să sune la 911 şi va veni cineva. Dar chiar 
când apăsă pe prima dintre cele trei cifre care îi puteau 
oferi ajutorul necesar, un alt strigăt sfâşie întunericul. 

Dar şi inima ei. 

„Lindsay!” 

De data asta ştia că nu mai e vorba doar de unvis. 

De data asta putea să jure că Lindsay era cea care 
strigase şi îi îngheţa sângele în vene când pricepu de 
unde se auzise strigătul. 

Toate temerile şi panica îngrozitoare care o 
copleşiseră ceva mai devreme se risipiră. Apucând un 
vătrai aşezat lângă şemineu, privi fix treptele abrupte ce 
duceau spre o beznă profundă. 

Instinctul îi sugera Karei să se întoarcă, să fugă de 
treptele ce se afundau în puţul acela întunecat de sub 


podeaua bibliotecii. Dacă ar fi ridicat telefonul, cineva 
mai puternic decât ea - cineva care ar fi ştiut cum să 
procedeze - ar fi venit aici în doar câteva minute. Dar 
ţipătul lui Lindsay stăruia în mintea ei cu putere, iar Kara 
era convinsă că nu fusese nici vis, nici vreo festă pe care 
i-o juca imaginaţia. 

De data asta fusese real, iar ea nu mai avea timp de 
şovăieli sau de întrebări. Strângând tare vătraiul, cobori 
treptele una câte una până ajunse la capăt. Cu excepţia 
razei de lumină ce se strecura din bibliotecă, bezna ce o 
înconjura era totală. 

„O lanternă. De ce nu-i trecuse prin cap să găsească o 
lanternă?” 

Dar nu mai avea timp să se întoarcă - Lindsay se află 
undeva aici, jos, şi ea trebuia să-şi găsească fiica. Păşi în 
afara razei de lumină şi ochii ei se obişnuiră treptat cu 
umbrele. Nimeri într-o arie mai lată, unde pereţii păreau 
extrem de departe. O serie de imagini stranii, aproape 
ireale se derulară în faţa ei. 

Nişte saltele subţiri pe podea. 

O găleată lângă fiecare saltea. 

Cercetând tavanul, Kara zări un bec, ce atârna la 
câţiva metri deasupra. Bâjbâi cu mâna şi găsi cordonul. 
Trase de el şi într-o lumină orbitoare observă că se afla 
într-un soi de temniţă. 

Duhoarea insuportabilă îi umplu nările şi un val de 
greață îi chinui stomacul. Când zări lanţurile şi inelele de 
fier prinse în ziduri, instinctul îi porunci să o ia la goană 
înapoi pe scări, dar amintirea strigătului fiicei sale 
învinse panica şi o împinse să pătrundă şi mai adânc în 
camera ciudată. 


Cum era posibil? Cum să fie Lindsay aici? Aceasta era 
casa lui Patrick - casa în care venise pentru refugiu, 
pentru protecţie şi.... 

Şi Lindsay se afla aici! Simţea asta în adâncul 
sufletului. 

Dar nu în încăperea asta, nu în temniţa întunecată. 

Şi totuşi, nu foarte departe de ea. 

Ochii Karei rătăciră de jur împrejur, căutând o altă 
cale de ieşire decât gura chepengului şi o clipă mai târziu 
o descoperi. O uşă mică, construită din stejar masiv, 
chiar în zidul de beton din capătul celălalt al încăperii. 

Cu grijă, îşi croi drum prin gunoiul ce acoperea 
podeaua până nimeri uşa ce rămăsese uşor crăpată. Cu 
o mână tremurândă se întinse s-o deschidă. 

În faţa ei se întindea un tunel, în care de-abia puteai 
sta în picioare, dar suficient de lat ca să încapă un om. 

La o oarecare distanţă întrezări o strălucire difuză, o 
rază de lumină ce mai împrăştia puţin din întunericul 
care domina în tunel. Cât de departe era? Douăzeci de 
metri? Cincizeci? Nouăzeci? 

Strângând vătraiul atât de tare că o dureau degetele, 
porni spre lumină. 

Încotro ducea tunelul? Pe măsură ce înainta, 
sprijinindu-se de pereţii aspri, îşi aminti din nou de 
momentul în care Patrick îi povestise că se trezise în 
cavou fără să ştie cum nimerise acolo. Aceasta să fie 
destinaţia finală? Încerca să-şi alunge gândurile şi să se 
concentreze la ceea ce avea de făcut. Când lumina 
deveni mai puternică înţelese. 

Casa de joacă! Copia în miniatură a reşedinţei 
Cragmont care se ridica lângă pădure, între vilă şi cavou. 


Căsuţa ale cărei uşi şi ferestre erau acoperite cu 
panouri de lemn. 

Convinsă de ceea ce o aşteaptă, Kara iuți pasul şi, pe 
măsură ce strălucirea de la capătul tunelului se 
intensifica, locul păru că începe să pulseze, ca şi cum ar 
fi fost alimentat de energia bătăilor unei inimi. 

„Inima lui Lindsay!” 

— Vin acum, şopti Kara. Vin. 

Se grăbi şi mai tare, dar nu într-atât încât să se 
împiedice în podeaua denivelată şi să-şi sucească glezna. 
Când mai avea încă vreo cinci metri, auzi ceva şi se opri 
ca trăsnită. 

Voci. 

Ascultă şi, în lumina difuză, zări în sfârşit locul spre 
care se îndrepta. 

Un alt set de trepte, exact ca acelea pe care le 
coborâse din bibliotecă, numai că acestea duceau în sus. 
Inspirând adânc, Kara se mişca încet până la capătul lor. 
„Lindsay, îşi spuse în sinea ei, privind prin deschizătura 
de deasupra. Numai la asta trebuie să te gândeşti. 
Găseşte-o pe Lindsay şi scoate-o de aici.” 

Începu să urce scările tiptil. 

Ceea ce văzu când ochii îi ajunseră la nivelul podelei 
depăşea orice închipuire. Chiar deasupra ei, două 
picioare prinse cu banda adezivă de un scaun care 
fusese țintuit de podea cu nişte cârlige de fier. Apoi, 
urma o masă, de asemenea pironită în podea. 

Îşi mută privirea şi întâlni o siluetă îmbrăcată în 
negru. 

Intră complet în cameră, iar realitatea scenei o izbi ca 
o lovitură de ciocan. În lumina pâlpâitoare a lumânărilor, 


două femei erau legate de scaunele miniaturale. Una din 
ele o privea cu nişte ochi atât de goi, încât Kara pricepu 
îndată că e moartă. Ochii celeilalte femei erau umbriţi de 
o groază pe care n-o mai întâlnise niciodată. 

Dar zâmbeau! Amândouă zâmbeau! 

Un strigăt neputincios i se ridică în gât când observă 
gura acoperită cu banda adezivă a lui Ellen, pe care 
fusese desenat acel rânjet hidos. Imediat o zări şi pe 
Lindsay. 

Fata ei se afla pe o masă la fel de mică precum 
scaunele din jurul ei, iar între picioarele fiicei sale se 
găsea silueta înaltă, îmbrăcată în negru, ce purta de 
asemenea o mască chirurgicală pictată oribil. 

Un tort pe jumătate turtit stătea pe o masă alăturată. 
Lumânărelele arseseră până nu mai rămăseseră decât 
nişte bobiţe de ceară albastră. Brusc înţelese ce se 
petrece. 

Neville! De aceea se tot plimba treaz prin casa 
întunecată! De aceea îl simţise urmărind-o! Îi răpise fiica 
şi... 

— Lindsay! 

Numele copilului ei izbucni de pe buzele Karei într-un 
urlet plin de nelinişte. 

Lindsay începu să se zbată pe masă, scoțând 
bolboroseli neinteligibile. 

Silueta în negru se răsuci, ridicându-şi mâinile în timp 
ce se îndepărta de fată. 

Kara săltă vătraiul. 

— Dă-te la o parte, spuse ea încet, dar îndeajuns de 
ameninţător pentru ca bărbatul să se supună. 

— Nu e vina mea, şopti el. 


— Dezleag-o, porunci Kara, ridicând vocea. Dezleagă- 
le pe toate! 

— E vina ei, scânci bărbatul, lipindu-se de perete şi 
arătând spre fata moartă. 

O furie clocotitoare crescu în ea şi Kara îl ameninţă cu 
vătraiul. 

— Dezleagă-le! urla femeia, învârtind arma şi ţintind 
spre capul lui. 

Bărbatul însă se trase în lături, iar vârful drugului de 
fier se înfipse adânc în zid, atât de adânc încât atunci 
când Kara încerca să-l smulgă din perete, îi alunecă din 
mână. Monstrul profită şi se aruncă asupra ei, ţintuindu-i 
braţul cu mâinile. 

Cu mâna rămasă liberă, Kara se întinse şi-l zgârie pe 
faţa, încercând să-i înfigă unghiile în ochi. Dar bărbatul 
îşi feri capul în ultima secundă, iar degetele ei nu 
nimeriră decât materialul tricotat al măştii negre de schi. 

Femeia trase cu putere, smulgând nu numai masca de 
schi, dar şi pe cea chirurgicală. 

În lumina ciudată şi tremurătoare a flăcărilor ce 
pâlpâiau, Kara se trezi faţă-n faţă cu Patrick Shields. 


Capitolul 51 


Casa fu cea care îl trezi pe Neville. Chiar înainte de a 
deschide ochii, intui că se petrecea ceva necurat. 

Era un sentiment pe care îl încercase de nenumărate 
ori în ultimele luni, când ascultase cu atenţie liniştea, 
apoi se ridicase din pat ca să bântuie prin casă, 
verificând uşile şi ferestrele şi asigurându-se că domeniul 
stăpânului său nu era ameninţat. Deja patrulase în 
noaptea asta, când o găsise pe doamna Marshall venind 
dinspre terasă şi când îi povestise balivernele alea cu nu 
ştiu ce zgomote pe care era imposibil să le fi auzit. O 
liniştise, spunându-i că pescăruşii sunt cei care scot 
astfel de sunete şi o trimisese înapoi în pat. Îşi terminase 
apoi turul înainte să se întoarcă în dormitorul lui. 

Adormise. 

Acum însă era treaz din nou şi avea o senzaţie ciudată 
în piept. Nici nu apuca bine să se dezvelească şi să se 
întindă după halat, când auzi. 

Un zgomot ca de sticlă spartă. 

Instantaneu, mintea lui analiza posibilităţile. Poate că 
domnul Shields scăpase paharul de brandy, în timp ce se 
chinuia să reziste unei alte nopţi nedormite. Ori poate 
geamul uneia dintre fotografiile vechi de familie ce 
acopereau pereţii de la parter se desprinsese din rama 
sa. 

Numai că zgomotul nu semănase deloc cu un pahar 
sau un tablou căzut. 

Îmbrăcându-şi halatul, Neville zori tăcut de-a lungul 
coridorului şi cobori scara ce lega apartamentul lui de 


bucătărie, încercând să se convingă că nu se întâmplase 
nimic grav. 

Dar după ce ieşi din bucătărie şi păşi în camerele de 
zi, casa îi şopti că pericolul pândeşte în apropiere. 

Pătrunse în holul imens de la intrare, îşi încetini pasul 
şi ascultă, dar nu surprinse decât ticăitul grav al 
pendulei; casa era cufundată în beznă şi într-o linişte 
mormântală. 

Aşa cum era şi normal. 

Şi totuşi nimic nu era ceea ce părea a fi. Neville 
traversă holul, se strecură în salon, unde o întâlnise mai 
devreme pe doamna Marshall, dar nu găsi nimic 
nelalocul lui. Dincolo de uşile mari de sticlă, cerul înstelat 
anunţa venirea zorilor. 

În lumina aceea firavă, nu putea găsi geamul spart 
care-i tulburase somnul. 

Neville Cavanaugh se deplasă tăcut mai departe. 

Uşile de la bibliotecă erau închise, ceea ce îi spunea 
că domnul Shields se odihnea iarăşi acolo şi nu în 
dormitorul lui. Ridică mâna să ciocăne, dar se răzgândi; 
dacă stăpânul său dormea, nu voia să-l trezească, cel 
puţin nu până nu descoperea problema. 

Lăsă în spate biblioteca şi se îndreptă spre imensa 
masă rotundă din mijlocul antreului, a cărei suprafaţă de 
mozaic era înfrumuseţată de imensul buchet de lalele 
galbene culese de sora domnului Shields. 

Lalelele care se ofiliseră şi care ar fi trebuit aruncate 
cu o săptămână în urmă. Neville se opri, ignorând florile 
veştejite, dar concentrându-se în schimb asupra casei în 
sine. Ştia că dacă va aştepta răbdător, aceasta îi va 
transmite care sunt locurile ei bolnave. 


Aşa făcuse dintotdeauna; aşa va face şi de aici încolo. 
Îi înţelegea subtilităţile - îi cunoştea fiecare centimetru 
de zidărie, fiecare zgârietura a lambriurilor, fiecare firicel 
neuniform din marmură şi fiecare cută a perdelelor. 

Îi ştia fiecare crăpătură, fiecare articulaţie dureroasă 
şi fiecare bârnă. De-a lungul deceniilor se îngrijise de ea, 
şi casa îl protejase la rândul ei. Considera că între el şi 
vila imensă se stabilise un parteneriat; se înțelegeau 
reciproc. 

Dar în noaptea asta, lucrurile nu păreau tocmai în 
regulă. 

Neville simţea slăbiciunile casei chiar în adâncul 
sufletului. 

Aştepta ca impresiile să se clarifice, dar nerăbdarea 
lui împiedica receptarea oricăror mesaje supranaturale 
şi, lăsându-se păgubaş, în cele din urmă urcă iarăşi la 
etaj. 

Uşile de la camerele fetelor erau închise ca de obicei. 

Uşa de la camera de oaspeţi era însă deschisă şi, 
vârându-şi capul înăuntru, văzu că patul e gol şi 
cuvertura deranjată. 

Aşadar, doamna Marshall se trezise şi bântuia de colo- 
colo. Fără îndoială, ea era cea care spărsese ceva. 
Convins că nu mai are ce să descopere aici sus, cobori în 
grabă treptele până la parter, căută prin restul camerelor 
de zi şi într-un târziu ieşi afară pe terasă, folosind 
aceeaşi uşă a salonului pe care doamna Marshall 
recunoscuse mai devreme că o utilizase. Aerul era 
răcoros, iar Neville îşi strânse halatul pe lângă el, în timp 
ce se deplasa de-a lungul terasei, controlând fiecare „set 
de uşi glisante. 


Găsi spărtura din dreptul bibliotecii. O bucată de 
geam de lângă clanţă fusese spartă - cu ajutorul unui 
suport din fier forjat pentru plante a cărui prezenţă el o 
dezaprobase de la bun început, dovada că acesta fusese 
folosit pe post de obiect contondent. 

Suportul se zărea înăuntru, chiar în faţa uşii. 

Prin urmare, se confrunta cu un intrus. 

Neville împinse uşa stricată şi intră în bibliotecă. După 
ce zăvori totul cât putu de bine, îşi dădu seama că 
această încăpere reprezenta sursa neliniştii sale. 

Şi nu din cauza prezenţei aproape materiale a durerii 
domnului Shields ori a parfumului ieftin pe care-l 
întrebuința doamna Marshall. Era ceva mult mai 
întunecat, mai tulburător. Dar ce? În cameră domnea 
frigul şi o senzaţie de pustiu, iar în şemineu abia dacă 
mai mocneau câţiva cărbuni. 

Observă covorul oriental din faţa biroului dat într-o 
parte. 

Încruntându-se, se apropie şi se uită la gaura care se 
deschidea în podea. 

Pe moment, nu reuşi decât să privească uluit 
chepengul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. De câte ori 
nu fusese strâns covorul în ultimii ani? Cum de era 
posibil să nu fi observat nimic? 

Cercetând mai atent modelul parchetului, pricepu că 
întreaga podea fusese aranjată, astfel încât să poată 
deghiza ascunzătoarea; când chepengul se închidea, 
devenea practic invizibil. 

Dar unde ducea? 

Preocupat, Neville Cavanaugh alergă spre bucătărie 
să caute o lanternă. 


Capitolul 52 


— Patrick! 

Vocea părea să vină de la mare distanţă, îl strigă pe 
nume: 

Patrick! Şi încă o dată, şi mai tare: 

— Patrick! 

Patrick voia să răspundă, dar avea senzaţia că se 
afundase într-un somn din care nu se putea trezi; era ca 
şi cum cineva îl striga prin vis şi, cu toate că îşi dorea să 
răspundă, nu putea. 

Era paralizat; nu putea vorbi, nu se putea mişca şi 
respira cu greutate. Parcă cineva îl legase. Se simţea 
prins într-o pânză de păianjen, ale cărei fire delicate nu 
le vedea, dar care reuşeau să îl imobilizeze. 

Vocea se auzi din nou, urlându-i numele, iar Patrick se 
zbătu să scape din strânsoarea legăturilor. Ar fi dat orice 
să-i vorbească celeilalte persoane, să-i spună că e acolo. 
Şi doar era acolo, ştia asta cu certitudine. Nu dormea şi 
nici n-avea un coşmar, chiar dacă realitatea părea să fie 
alta. 

Glasul îi rosti iarăşi numele, iar gândurile începură să 
devină coerente. Lumina îl înconjura din toate părţile; dar 
nu o lumină strălucitoare, nu lumina candelabrului din 
bibliotecă şi nici a veiozei de pe noptieră. 

Era lumina lumânărilor. 

Da, aşa era, lumina lumânărilor. Scânteind peste tot, 
scăldând camera într-o strălucire caldă, aurie. 

Dar ce ciudată era încăperea. El părea un uriaş printre 
piese de mobilier mici. 


Casa de joacă! Acolo se afla - casa de joacă din 
mijlocul pajiştii, unde Claire şi prietenele ei... Claire! 

Oare ea îl striga? Privi în jurul său, încercând să vadă 
unde e sora lui, dar nu zări nimic. Ceva îi blocă vederea. 

„Adormi la loc!” îi şopti o voce nouă, iar de data asta 
Patrick o recunoscu imediat; era chiar vocea lui. 

Dar cum să fie posibil aşa ceva, de vreme ce el nu 
vorbise şi nici nu dormea? Vocea din el îi vorbi din nou: 

„Haide. Adormi la loc. Vrei să te culci. Ştiu că vrei să 
dormi, aşa că nu mai zăbovi. Fă-o. Fă ceea ce vrei să faci 
şi atunci eu o să fac ce ne place la amândoi, aşa ca 
întotdeauna.” 

Patrick se mai relaxă puţin şi, supunându-se 
îndemnului, aluneca în lumea tăcută şi întunecata a 
somnului binefăcător. 

Dar un alt glas îl striga pentru a nu ştiu câta oară. Nu 
vocea lui Claire, ci un glas familiar, pe care îl cunoştea. 

Un glas ce-i plăcea. 

— Patrick! Patrick, ce faci? 

Kara! 

Kara Marshall! Ea era. lar el o strângea tare în braţe, 
aproape rănind-o. Dar ce căuta femeia în casa de joacă a 
copiilor? Nimeni nu mai intrase aici de când el îi blocase 
uşile şi ferestrele. Nici măcar fiicele lui nu avuseseră voie 
să se joace aici. Şi totuşi, Kara venise şi... 

„Locul ei nu e aici, interveni cealaltă voce - vocea din 
capul lui. N-ar trebui să se afle aici şi de altfel nici tu. Du- 
te la culcare şi lasă-mă pe mine să fac ceea ce amândoi 
ne dorim. Adormi şi voi avea grijă ca totul să fie bine. Și 
nimeni nu ne va da de gol.” 

Să ne dea de gol? Cum adică? O împinse pe Kara într- 


o parte şi îşi întoarse capul când femeia căzu pe podea. 
Atunci, pentru o clipă, vălul care-i acoperea ochii se topi 
şi văzu întinsă pe masă o fată care-l privea îngrozită. 

De ce? 

De ce îi era frică de el? 

Apoi, pe un scaun zări o altă fată, al cărei cap atârna 
nefiresc şi care nu se mişca deloc. Şi încă una. 

O tânără femeie care i se părea cunoscută. Era legată 
de unul dintre scaunele - scăunelele în care Claire şi 
prietenele ei se aşezau în vremea copilăriei. 

Când erau copii şi-l aduseseră aici şi... 

Viziunea celor petrecute cu mulţi ani în urmă căpătă 
contururi tot mai clare în mintea lui şi simţi o dorinţă 
nebună să dispară, să fugă în locul unde amintirile 
trecutului nu-l mai puteau răni. 

„Aşa, îl îndemnă vocea din cap. Culcă-te la loc, 
Patrick. Lasă-mă pe mine să mă ocup. M-am ocupat şi 
atunci şi de-a lungul întregii tale vieţi, aşa că asta e 
floare la ureche pentru mine. Şi tu nu vei fi implicat. 
Deloc!” 

Pe măsură ce vocea îl ademenea şi mai mult, Patrick 
se lăsă doborât de nevoia de a uita, ignorând vătraiul din 
fier înfipt în perete, cu care Kara Marshall încercase să-l 
lovească mai devreme. 


Kara auzea vocea lui Patrick, dar cuvintele lui n-aveau 
sens. Cu cine vorbea? De când îi dăduse drumul, nici 
măcar nu o privise. Acum, bărbatul, ţinând în continuare 
vătraiul în mâna dreaptă, se uita de jur împrejur ca şi 
cum nu ştia unde se află. lar când deschise gura, vorbele 
lui păreau aberante. De ce anume să se ocupe? Ce naiba 


tot îndruga acolo? 

Atunci văzu cum se schimbă ceva în ochii lui şi acum 
parcă stătea în faţa unei persoane complet diferite. 
Acesta nu era Patrick Shields pe care îl cunoştea. Acesta 
nu era bărbatul care o sprijinise în ultimele două 
săptămâni, oferindu-i putere ca să accepte tot ceea cei 
se întâmplase. Trăsăturile erau aceleaşi, dar bărbatul 
acesta nu era Patrick. Imposibil! 

— Patrick! ţipă ea din nou. Patrick, pentru Dumnezeu, 
ajută-ne! Ajută-mă! 

Chipul care se aplecă deasupra ei tresări de parcă l-ar 
fi lovit cineva, iar ochii lui se schimbară din nou. Patrick 
cel adevărat revenise... 

Când vocea Karei îl smulse iarăşi din uitarea 
binecuvântată, Patrick înregistra scena macabră din 
preajma lui cu o claritate teribilă, numai că de data asta 
se împotrivi din răsputeri şoaptelor întunecate din capul 
său şi lăsă ca imaginile - şi amintirile declanşate de ele - 
să vorbească de la sine. 

Amintirile, pe care le îngropase atât de adânc şi de 
atâta vreme, încât le uitase, năvăliră peste el cu putere, 
dansând şi unduindu-se la lumina lumânărilor într-un 
balet nebunesc. 

Se întoarse în timp la ultima petrecere dată cu ocazia 
zilei lui de naştere, care fusese sărbătorită în casa de 
joacă. Avea şase ani şi petrecerea adevărată - 
organizată de mama şi de tatăl lui - se sfârşise cu câteva 
ore înainte. Se găsea în camera lui când Claire venise să- 
i spună că are un cadou special pentru el - un cadou 
oferit de ea şi de prietena ei în casa de joacă. 

O urmase nerăbdător, întrebându-se ce dar avea să 


primească şi, când intraseră aici, lumânările ardeau deja 
în toate colţurile. 

Ca acum. 

Prietena lui Claire stătea întinsă pe masă. Exact ca 
Lindsay Marshall acum. 

— O să ne jucăm de-a mama şi de-a tata, îi explicase 
sora lui, după ce încuiase uşa cu cheia pe care o vârâse 
în buzunar. Numai că o să ne jucăm aşa cum fac oamenii 
mari. 

Nu înţelesese la început, dar apoi, când Claire 
începuse să se dezbrace, pricepuse despre ce era vorba. 

Şi Claire îl mângâiase, şi la fel procedase şi prietena ei 
şi atunci... 

Nu mai voia să-şi amintească, nu mai voia să revadă 
lucrurile pe care îl forţaseră să le facă, felul în care îl 
legaseră de masă fără ca el să se poată împotrivi, fără să 
se poată mişca. Fetele nu se limitaseră doar la mâini şi la 
picioare. Nu. Îl legaseră cu o funie groasă şi de locurile în 
care nu s-ar fi cuvenit să-l atingă, după care trăseseră de 
sfoară cu toată puterea. 

Atât de tare că până şi astăzi mai simţea durerea 
sfâşietoare din pântece. 

Şi nu se mulţumiseră cu atât. 

Băgaseră o mulţime de lucruri în el - o coadă de 
mătură şi tuburi de plastic şi... 

Tresări, dorind să oprească valul amintirilor, dar nu 
reuşi. Pe măsură ce momentele teribile ale lucrurilor 
petrecute cu mulţi ani în urmă - şi nu numai de ziua lui 
de naştere, dar şi în nenumărate alte ocazii - îi reveniră 
în minte, Patrick sesiză că îşi pierde luciditatea. Vocea 
necunoscută îi şoptea din nou la ureche, spunându-i 


vorbe pe care nu voia să le audă. Din păcate, nu mai 
avea putere s-o oprească. 

„Ne-a plăcut, şopti vocea. Nu-i aşa?” 

— Nu! urlă Patrick. A fost o greşeală! A fost un lucru 
rău! „Dar nu ne-am oprit!” 

— Ea m-a obligat, scânci Patrick, apărându-şi faţa cu 
mâinile împotriva imaginilor şi a amintirilor ce 
explodaseră în el. Claire m-a obligat! Ea şi... 

„Dar ne-a plăcut! ţipa vocea. Ne-a plăcut la nebunie!” 

— Dar a fost o greşeală! se văicări Patrick. Mami ar fi 
trebuit să... „Lu' mami nu-i pasă, se răsti vocea. Uită-te 
la ea - stă acolo ca o momâie şi nu face nimic, nu-i aşa? 
Zâmbeşte şi e fericită!” 

Vocea avea perfectă dreptate! Femeia legată de 
scaun, care arăta exact ca mama lui când el era mic, îl 
privea tăcută, zâmbind la tot ce se petrecea în jurul ei. 

Dar ea nu zâmbea în realitate! Zâmbetul era pictat pe 
banda adezivă ce-i acoperea gura. 

„Omoar-o, îi porunci vocea din cap. Nu te-a ajutat 
atunci, aşa că omoar-o! Omoar-o acum!” 

Degetele lui Patrick se strânseră în jurul unui obiect 
pe care îl ţinea în mână şi se uita în jos, curios să vadă 
ce e. „De unde apăruse vătraiul ăsta?” 

— Patrick! De ce faci asta? 

Privi spre femeia de pe podea. Ce căuta aici? Chipul ei 
i se părea relativ familiar, dar din pricina confuziei ce-l 
stăpânea, nu prea ştia de unde să o ia. Era o prietenă de- 
a părinţilor lui? 

Sau o adusese Claire? 

Oricum, nu mai conta - dacă era o prietenă de-a lui 
Claire, avea să-i facă aceleaşi lucruri îngrozitoare pe care 


i le făcuseră Claire şi Susanna, şi chiar dacă nu le va 
face, oricum, va şti. 

Ridică vătraiul în aer. 

— Patrick, ascultă-mă! urlă femeia de pe podea. Sunt 
eu, Kara! 

„Kara... Kara... Kara.” Numele îi răsună în minte şi 
păru să se lovească de toate zidurile încăperii. Brusc, 
simţi cum se sufocă. Tavanul se lăsase prea jos, erau 
prea multe lumânări, prea mult fum şi nu mai avea aer. 

Prea mult fum, exact ca... 

O altă amintire ţâşni din subconştientul său încărcat. 
Crăciunul trecut, în casa din Vermont, casa care arsese 
până la temelie. 

În lumina strălucitoare ce pulsa în interiorul căsuţei de 
joacă pentru copii, îşi revăzu fetele - pe Jenna şi pe 
Chrissie. În camerele lor, dormind adânc. Le privise din 
pragul uşii, mângâliat de razele lunii. 

„A trebuit s-o facem, şopti vocea din el. Urmau să ne 
pârască. Voiau să-i povestească mamei lor ce le 
făceam...” 

— Nu noi! zbiera Patrick când amintirea tratamentului 
pe care îl aplicase fetelor aproape că îl gâtui de furie. Tu! 
Numai tu ai făcut asta! 

„Eu sunt tu! Îl tachină vocea. Întotdeauna am fost 
unul şi acelaşi şi întotdeauna eu am făcut lucrurile pe 
care tu ţi le doreai, dar erai prea fricos ca să le duci până 
la capăt! Eşti un laş, Patrick! Dintotdeauna ai fost un 
laş!” 

Într-un târziu, confuzia din mintea lui se risipi şi se 
trezi din nou în Vermont, privindu-şi casa şi familia 
pierind în mijlocul flăcărilor. 


LU 


Flăcările pe care el le provocase. 

Flăcările care îl consumau încă din copilărie când 
Claire îl adusese aici şi începuse coşmarul. Coşmarul lui 
desăvârşit. 

Un coşmar fără imperfecţiuni, pe care îl ascunsese 
atât de bine în sufletul lui. 

Şi toate astea din cauza... 

„Trebuie să le omorâm, îi comandă vocea. Dacă nu, o 
să ne pârască, aşa cum voiau Jenna şi Chrissie! Trebuie, 
Patrick! Fă-o!” 

Patrick ridică vătraiul în aer, vârful lui plutind 
deasupra capului femeii de pe podea. 

„Omoar-o!” urla vocea. 

Şi vătraiul cobori, formând un arc impecabil... 

— Patrick! 

Kara încercă să fugă, dar nu avea unde să se ducă - 
era deja lipită de zid. Dar când vătraiul se apropie de ea, 
se feri cât putu şi drugul de fier se izbi de unul dintre 
rafturile de lemn ale casei. Acesta se sfărâmă, iar 
lumânările de pe el zburară care încotro, ceară fierbinte 
împrăştiindu-se peste tot. Patrick ridică vătraiul din nou, 
dar Kara se feri şi acum, adăpostindu-se sub masă. Şi 
mai multe lumânări căzură pe podea. Hârtia groasă ce 
acoperea ferestrele se aprinse şi când flăcările începură 
să se întindă, Patrick se opri, holbându-se mut la 
incendiul roşiatic. Se uită la Kara şi buzele lui murmurară 
câteva cuvinte. 

— Le-am iubit, şopti el, nescăpând-o din ochi. Crede- 
mă. Le-am iubit. 

Apoi, în clipa în care flăcările se întinseră spre el, 
Patrick Shields dispăru prin trapa din podeaua casei de 


joacă. 


În timp ce Lindsay urla de groază, Kara smulse banda 
adezivă ce o ţintuia pe Ellen de scaun şi o eliberă. Apoi 
se duse şi sfâşie cu unghiile şi banda de la încheieturile 
fiicei ei. Când Lindsay îşi simţi una din mâini liberă, se 
rostogoli într-o parte şi-şi scoase şi banda de la mâna 
cealaltă. Kara se lăsă în genunchi să-i elibereze 
picioarele femeii. 

— Fac eu asta, striga Lindsay. Stinge focul! Dar focul 
se întinsese deja în toată încăperea. 

Patrick fugi ca un nebun prin tunel, ţinând în 
continuare vătraiul în mână, copleşit tot mai tare de 
amintirea celor săvârşite în trecut şi, cu fiecare pas, 
simţea cum nebunia ce-l chinuise atâţia ani se instalează 
în el pentru totdeauna. 

Oricum, nu-şi mai dorea să scape de ea. 

Dar nu-i strică încă puţina luciditate. 

Nu încă. 

Tunelul părea că nu se mai termină, dar când ajunse 
la uşa din capătul îndepărtat se trezi faţă-n faţă cu 
Neville Cavanaugh. 

O clipă, cei doi bărbaţi se priviră fix în ochi, după care 
Neville se dădu din instinct un pas înapoi. 

— Domnule Shields, ce faceţi... Începu el. 

Atunci auzi ţipetele din tunel şi văzu strălucirea aurie 
a limbilor de foc ce brăzdau întunericul din celălalt capăt. 

— Doamne, Dumnezeule, ce-aţi făcut?! strigă el când 
tipetele din tunel se intensificară. 

Observând privirea dementă din ochii stăpânului său, 
se retrase încă puţin. 


— Nu eu! se răsti Patrick. 

Şi fără să se mai gândească, ridică vătraiul şi-l înfipse 
cu sete în capul lui Neville Cavanaugh. 

— Nu eu, rosti el răguşit. Niciodată n-am fost eu. 

Trecând peste trupul lui Neville, traversă pivniţa şi 
urcă aproape în patru labe treptele ce duceau în 
bibliotecă, apoi ieşi afară pe terasă. 

Pentru un moment rămase nemişcat, admirând 
pajiştea care se întindea până la malul apei. În stânga se 
întrezărea silueta neagră a cavoului, ascunsă în fumul ce 
se rostogolea spre cer din casa pentru joacă. 

Aruncă vătraiul însângerat pe dalele de piatră şi 
ultimele detalii ale coşmarului pe care-l înăbuşise de 
atâta vreme îi reveniră în minte cu putere. 

Nu fusese deloc un coşmar. 

Totul se întâmplase în realitate, iar el îşi amintea. 

Totul. 

Se mai uită o dată la casa nenorocirii sale, unde 
flăcările cuprinseseră deja toate panourile de lemn pe 
care le prinsese în cuie peste ferestre. 

Apoi se răsuci pe călcâie. 

Mai avea un ultim lucru de făcut. 


Capitolul 53 


Cauciucurile Mercedes-Benzului scrâşniră când Patrick 
viră brusc prin curbele drumului şerpuitor ce-l purtau 
spre destinaţia finală. Singura maşină pe care o întâlni 
pe drum trase pe dreapta, iar el o depăşi razant, 
ignorând claxonul de protest al şoferului speriat. Doar o 
mică parte din el îl ghida să nu rateze direcţia corectă, 
pentru că mintea lui se ocupa în mare măsură de 
amintirile ce-i ardeau sufletul. Furia şi groaza continuară 
să se intensifice, până când avu sentimentul că pielea o 
să i se crape şi o să explodeze. 

Când intră pe aleea lungă ce ducea la casa lui Claire, 
lacrimile îi brăzdau obrajii şi gâtul îl durea din cauza 
urletelor de neputinţă şi mânie pe care le scosese în 
scurta sa călătorie. Maşina derapă pe pietrişul din faţă şi, 
când bărbatul apăsă brusc frânele, se răsuci haotic, după 
care se opri cu spatele în grădina de trandafiri ce 
reprezenta mândria şi bucuria lui Claire de mai bine de 
un deceniu. 

Claxonă de cinci ori prelung ca să se asigure că sora 
lui se trezeşte în cazul în care dormea şi se dădu jos din 
maşină. Lăsând farurile aprinse, motorul în funcţiune şi 
portiera deschisă, urcă treptele două câte două spre 
veranda vilei imense şi, o secundă mai târziu, se propti 
cu toată forţa pe butonul soneriei, după care se apucă să 
bată cu pumnii în uşă. După o vreme care i se păruo 
eternitate, se trase înapoi doi metri şi urlă numele surorii 
sale. 

— Trezeşte-te, luate-ar toţi dracii din lume! strigă el 


învăluit în lumina palidă de pe peluza artificială. Coboară 
imediat şi deschide-mi! 

Tocmai se pregătea să ciocăne din nou când becul de 
pe verandă se aprinse. Uşa se deschise larg, iar sora lui 
apăru, ţinându-şi halatul strâns pe lângă gât. 

— Patrick? spuse ea, părând surprinsă. Patrick, ce s-a 
întâmplat? Dumnezeule, ştii ce oră e? 

În loc să-i răspundă, el se năpusti înăuntru, 
dezechilibrând-o pe Claire. Nu făcu nici cea mai mică 
mişcare când aceasta se împiedică şi căzu. Se aşeză 
deasupra ei şi o privi cu ochi ce licăreau drăceşte. Avea 
chipul livid de furie şi tremura din toate încheieturile. 

— Patrick, gâfâi Claire, încercând instinctiv să se 
îndepărteze de el. Ce... 

Piciorul lui drept o lovi cu sete chiar sub sâni. 

— Le-am ucis! gemu el. Le-am omorât cu mâna mea! 
Copleşită de durere, Claire se târî puţin mai încolo şi 
reuşi cu chiu cu vai să se ridice. 

— Despre ce vorbeşti? bălmăji ea, ţinându-se cu mâna 
de piept şi încovoindu-se de durere. 

— Pe Renee! urlă Patrick. Şi pe Jenna, şi pe Chrissie, şi 
pe fata aia, şi... 

Glasul i se frânse, înecându-se în propriile suspine, 
dar apoi continuă: 

— Şi câte au mai fost? Câte? 

Claire se uită uluită la el, încercând să descopere la ce 
se referea. Apoi, în lumina candelabrului văzu demenţa 
din ochii lui. Cercetă iute antreul, căutând ceva - orice - 
cu care ar fi putut să se apere. 

Nu găsi nimic. 

— Patrick, linişteşte-te, spuse ea, străduindu-se să 


păstreze distanţa când observă că fratele ei se apropie. 
Spune-mi ce s-a... 

— Ştii foarte bine ce! zbiera el. Cum ai putut să faci 
aşa ceva? Eram doar un băieţel! Ce fel de monstru eşti? 
Aveam doar şase ani! Chiar în ziua aia împlinisem şase 
ani şi tu şi... 

Tăcu şi se întinse spre ea. 

Claire îşi miji privirea când în sfârşit îşi dădu seama 
despre ce era vorba şi mai făcu un pas înapoi. 

— Patrick, calmează-te. Asta s-a întâmplat cu mulţi 
ani în urmă şi... Dar Patrick nu voia să se calmeze. Voia 
s-o rănească pe Claire la fel de tare. Se apropie şi mai 
mult, îndeajuns cât să-i observe teama din ochi. 

Teama şi încă ceva. 

Vina. Era acolo, în ochii ei. Sora lui ştia perfect din ce 
pricină venise el aici plin de furie. 

Claire se întoarse atunci şi fugi, năpustindu-se pe 
scări, cu poalele halatului fluturând în urma ei. 

Patrick se luă după ea, se împiedică, dar îşi recăpătă 
iute echilibrul şi porni şi mai hotărât. 

Claire ajunse în dormitorul cel mare şi încercă să 
închidă uşa, dar el se afla chiar în spatele ei, aşa că 
năvăli în cameră. Femeia se dădu un pas înapoi, teama 
din ochii ei transformându-se într-o groază fără limite. 

— A fost doar un joc, spuse, căutând ceva care l-ar 
putea îmblânzi pe fratele ei. Ne jucam doar! Eram copii... 

— N-a fost un joc, spuse el aspru şi aruncându-i o 
privire întunecată. A fost sex, Claire. A fost sex şi tortură! 
Ai torturat un băieţel, Claire. Un băieţel care îţi era frate! 

Claire se uită disperată de jur împrejur, căutând o 
modalitate de ieşire din această situaţie terifiantă. Dar n- 


avea cum să scape, nu trecând pe lângă Patrick, care era 
prea mare şi prea puternic. 

Mult mai mare şi mult mai puternic decât fusese 
atunci demult, în casa pentru joacă. 

Pe deasupra, mai era şi furios. 

„Du-l înapoi, îşi spuse ea. Fă-l să creadă că a fost vina 

lui.” 
— Şi tu ai vrut-o, şuiera ea. Ţi-a plăcut, Patrick. Ţi-a 
plăcut la nebunie! Şi ai fost un norocos că tata n-a aflat 
niciodată... dacă i-aş fi spus că m-ai violat, te-ar fi 
omorât! 

Ignorându-i vorbele, el veni lângă ea. 

Claire se răsuci, se aruncă de-a latul patului şi încercă 
disperată să deschidă sertarul de la noptieră. 

— Pleacă de lângă mine, Patrick, spuse ea, 
străduindu-se să nu-şi trădeze groaza. Te avertizez... 

Dar era deja prea târziu. Bărbatul se aruncă peste ea, 
apoi o întoarse cu faţa spre el, ţintuindu-i picioarele cu 
ale sale şi lipind-o practic de saltea sub greutatea lui. Ea 
se zbătu şi se zvârcoli, vrând să deschidă sertarul în 
continuare, dar zadarnic. 

În timp ce se lupta tot mai îndârjit cu el, Patrick îi văzu 
deznădejdea de pe chip şi durerea din el se mai domoli 
când înţelese că şi ea trăia acum groaza celorlalte, care 
suferiseră din cauza a ceea ce-i făcuse ea lui. Îi simţea 
sângele cum pulsează în artere şi inima cum îi bate în 
piept nebuneşte. Mâinile lui urcară spre gâtul ei şi 
degetele o strânseră ca într-o menghină. Încă se mai 
zvârcolea sub el, dar faţa i se înroşise şi ochii îi ieşiseră 
din orbite. Atunci plămânii femeii fură munciţi de spasme 
din cauza nevoii de aer, dar el continuă să-i zdrobească 


încetul cu încetul laringele şi esofagul. 

Nu mai era băieţelul molestat de sora lui mai mare şi 
de prietena ei care râdea întruna. 

Nu mai era băieţelul dezbrăcat, legat de o masă şi 
obligat să-şi cedeze trupul dorințelor surorii sale. 

— Gata, strigă el, eliberând ultimul val de energie 
alimentat de mânia care îl sfâşiase pe dinăuntru atâţia 
ani de zile. 

Faţa lui Claire căpătase o nuanţă vineţie şi, cu toate 
că renunţase la luptă, trupul ei încă mai zvâcnea. Brusc 
însă, orice mişcare încetă. 

Arterele nu mai aveau puls, iar pieptul nu i se mai 
ridica ritmic. 

Şi totuşi, el continuă să o strângă de gât. 

O sugrumă până când mâinile îl durură la fel de tare 
ca şi sufletul, până când propriul piept începu să tresalte, 
eliberând un val de hohote de plâns. 

O sugrumă până când lacrimile sale picurară în ochii 
morţi, larg deschişi ai lui Claire. 

De acolo se scurseră în gura ei, pe obraji şi în păr. 

Lacrimile lui. 

Lacrimile pe care şi le stăpânise, aşa cum îşi 
stăpânise şi amintirile. 

După o vreme, când suspinele se potoliră, Patrick se 
rostogoli de pe trupul ţeapăn al lui Claire. Timp de câteva 
minute rămase nemişcat pe pat lângă ea, apoi îşi şterse 
obrajii. 

Venise momentul să termine odată pentru totdeauna. 

Deschizând sertarul la care Claire nu reuşise să 
ajungă, scoase un pistol mic pe care îl cumpărase ea 
după ce Phillip Sollinger o părăsise cu zece ani în urmă. 


Privi arma un minut întreg. 

„Oh, Doamne, îmi pare atât de rău,” rosti în sinea lui, 
potrivind pistolul în dreptul tâmplei. 

Când degetul lui apăsă pe trăgaci, o ultimă amintire i 
se ivi în minte. Jurnalul. 

Jurnalul scris de cealaltă persoană, fiinţa secretă care 
se ascunsese în mintea sa de multă vreme, în timp ce el 
se apăra de fantomele trecutului. 

Jurnalul care era încuiat în sertarul de jos al biroului 
din bibliotecă. 

Jurnalul care, poate, va explica totul. 

Fără să clipească, Patrick Shields apăsă pe trăgaci. 


Capitolul 54 


Andrew Grant abia  dacă-şi dădea seama de 
strălucirea zorilor ce pătrundeau prin fereastra micului 
apartament în care locuia de când soţia îl părăsise cu 
cinci ani în urmă - nu pentru că în viaţa ei apăruse alt 
bărbat sau în a lui o altă femeie, ci pur şi simplu din 
cauza comportamentului său. Nu numai masa din 
sufrageria minusculă era acoperită cu copii ale fiecărui 
raport, ale fiecărui dosar, ale fiecărei fotografii ce ar fi 
putut deveni relevante pentru cazul la care lucra, dar şi 
canapeaua, măsuţa de cafea şi orice altă suprafaţă 
plană. Toată noaptea le răsfoise, trecând de la un raport 
la altul,  strecurându-se printre  teancurile de 
interogatorii, notițe, observaţii şi speculaţii ca un tigru 
înfometat care îşi adulmeca prada, pe care nu o vede, 
dar o simte prin preajmă. Se afla atât de aproape, deşi 
flerul îi sugera asta, nu raţiunea. 

O persoană invizibilă. 

Remarca asta îl scosese din minţi. Cineva care se 
putea integra într-o mică adunare atât de bine încât 
oamenii, chiar dacă îşi aminteau că îl văzuseră, nu mai 
ştiau cum arăta. Asta îi scotea din culpă pe toţi agenţii cu 
care discutase şi pe toţi clienţii care îi însoţiseră. Și 
totodată şi cuplurile care veniseră de capul lor. Şi pe toţi 
cei care vizitaseră casele singuri şi semnaseră - cel pe 
care îl căuta nu ar fi semnat în veci în vreuna dintre 
agendele de înregistrare. Dar în cele trei cazuri de 
vizionare publică pe care le investiga acum, cel puţin o 
persoană - şi la familia Marshall, trei - îşi amintiseră de 


cineva care fusese acolo în acelaşi timp cu ei, dar fără să 
poată specifica nimic din aspectul lui. 

— Unul dintre indivizii aceia pe care nu-i bagi în 
seamă, înţelegeţi? spusese cineva. Exact ca pe ospătarul 
de la restaurant. Ştii că e acolo, dar nici măcar nu te uiţi 
la el. 

Un ospătar... 

Ce dracu însemna asta? 

Flerul îi spunea că are o semnificaţie, dar ce anume? 

Tocmai se întindea să-şi ia cana de cafea rece lăsată 
pe pervazul ferestrei, când transmiţătorul din bucătărie, 
care cârâise toată noaptea cu rapoarte despre violenţe 
domestice şi şoferi băuţi, anunţa un incendiu. Dar nu 
evenimentul în sine îi atrase atenţia lui Grant - ci adresa: 
35 Flinders Beach Road. 

Uitând de cafea, polițistul se apropie de masă din 
sufragerie şi ridica unul dintre cele douăzeci de rapoarte 
întocmite de el în acest caz în ultimele două săptămâni. 
Era vorba de raportul în care se făcea referire la 
recompensa oferită pentru orice informaţie cu privire la 
Lindsay Marshall. Căută numele şi adresa donatorului: 
Patrick Shields, 35 Flinders Beach Road. 

Mintea lui Grant începu să lucreze febril. Acesta nu 
era primul incendiu în care fusese implicat Patrick 
Shields. De Crăciunul trecut, cabana de schi din Vermont 
a aceluiaşi Shields luase foc, ucigându-i soţia şi ambele 
fiice. 

Incendiul fusese considerat un accident, dar acum, 
când adresa noului eveniment se repetă în difuzorul 
transmiţătorului, Grant se cutremură. Un incendiu poate 
fi efectul unui accident. Dar două, niciodată. 


Îşi luă geaca de pe scaunul de lângă uşă şi în mai 
puţin de un minut îşi scoase maşina din garajul clădirii. 

Două fete şi o femeie muriseră într-un incendiu la 
Vermont, iar în prezent, două fete şi o femeie 
dispăruseră. 

lar casa lui Patrick Shields ardea din nou. 

Dar Patrick Shields? N-avea sens - aproape totul la 
Patrick Shields era deosebit: Înfăţişarea plăcută, hainele 
de marcă şi de cea mai bună calitate pe care nu le puteai 
ignora. Şi nu numai că le observai, dar te făceau să ţi le 
doreşti. 

Şi în plus, cel puţin până la moartea soţiei şi a fiicelor 
sale, Shields se bucurase întotdeauna de un soi de 
prestanţă pe care numai banii ţi-o oferă şi care atrăgea 
atenţia oricui. 

Nici vorbă să semene cu figura unui chelner. Ideea de 
a şi-l imagina pe Patrick Shields servind pe altcineva... 

Brusc, ultima piesă a puzzle-ului se potrivi şi întregi 
tabloul în ochii lui Grant. 

Servind... servitorul! 

Cuvântul îi explodă în minte ca o bombă. Puse în 
funcţiune sirena şi girofarul, după care apăsă acceleraţia 
la maximum. Neville Cavanaugh. 

Un bărbat care-şi petrecuse viaţa fiind invizibil! 

Zece minute mai târziu, Grant viră spre şoseaua ce 
străbătea proprietatea lui Patrick Shields şi parcă maşina 
între alte două maşini ale poliţiei din Camden Green, o 
salvare şi două maşini de pompieri. Dar casa, profilându- 
se pe cerul senin, nu arata semne de incendiu. 

Coborând din maşină şi luându-se după furtunurile cu 
apă trase de cele două echipaje de pompieri în spatele 


casei. Grant se opri şocat când zări sursa flăcărilor. Nu 
vila ardea, ci o clădire mult mai mică, ca o căsuţă de 
joacă pentru copii. Dintr-o privire, putea să jure că dacă 
înăuntru se afla cineva nu va supravieţui. Fumul şi 
flăcările deja se învălmăşeau printr-o gaură din acoperiş 
şi când unul dintre pompieri aruncă primul jet de apă, 
întregul acoperiş se prăbuşi. Ceilalţi colegi de-ai lui se 
feriră când o ploaie de scântei şi limbi de foc răbufni cu 
putere spre cer, focul hrănindu-se cu oxigenul ce se 
scurgea prin rana fatală din structură. 

Când incendiul păru să se mai domolească, Grant se 
uită în jur după Patrick Shields, dar nu-l zări nici pe 
proprietar, nici pe Neville Cavanaugh. Era oare posibil ca 
amândoi să fie prinşi în dărâmăturile clădirii arse? 

Grant străbătu în fugă peluza din faţa casei. Ajunse la 
treptele terasei şi chiar atunci uşile glisante se 
deschiseră brusc, iar Kara Marshall se năpusti afară, 
trăgând pe cineva după ea. Un moment mai târziu apăru 
şi o a treia siluetă, învăluită într-un nor de fum. Toate se 
înecau şi tuşeau îngrozitor. 

Polițistul strigă să i se aducă pături şi urcă iute spre 
ele exact când zidurile căsuţei se prăbuşiră într-un infern 
pe care pompierii credeau că sunt pe punctul de a-l 
stăvili. Ceilalţi poliţişti şi paramedicii începură să roiască 
pe lângă vilă. 

Lindsay Marshall căzu în braţele lui Grant, iar el o 
aşeză blând pe terasă. În timp ce un poliţist o acoperi cu 
o pătură şi un medic se apucă să-i controleze rănile, 
detectivul o recunoscu pe Ellen Fine, tremurând în 
lumina dimineţii, asistată şi ea de asemenea de un 
medic. 


Se întoarse spre Kara Marshall, care îngenunchease 
lângă fiica ei, ţinând-o de mână şi mângâindu-i fruntea. 

— Totul e bine, o auzi Grant şoptind. Eşti în siguranţă. 
Totul e bine acum. 


Kara nu se desprinse de Lindsay nici măcar atunci 
când asistenții îi aşezară fiica pe o targă şi o purtară 
până la ambulanţă. Aici, o înveliră cu încă o pătură şi o 
prinseră bine de targă. Un alt echipaj făcea acelaşi lucru 
cu Ellen Fine. Kara rămase alături de fiica ei, mângâindu- 
i întruna părul, faţa şi umerii. 

— E în regulă, continuă ea să-i spună, mai mult pentru 
sine. S-a terminat. 

— Vreau să merg acasă, şopti Lindsay. 

— Curând, draga mea, o încuraja Kara îndepărtându-i 
o şuviţă de păr de pe frunte. Foarte curând. 

Când targa fu urcată în ambulanţă, femeia simţi o 
mână pe umăr. Se întoarse şi se trezi faţă-n faţă cu 
Andrew Grant. Privirile li se întâlniră, iar polițistul îi oferi 
o batistă curată din buzunarul lui. Kara o luă, îşi şterse 
sudoarea şi fumul de pe sprâncene. după care îşi suflă 
nasul. Mototoli batista şi tocmai se pregătea să se 
alăture fiicei ei când Grant îi vorbi. 

— Cavanaugh a fost, nu-i aşa? întrebă el. 

Kara se opri, apoi răsucindu-se, scutură din cap că nu. 
Grant se încruntă, părând complet dezorientat. 

— Shields? 

Preţ de câteva clipe, Kara nu spuse nimic, mintea ei 
fiind prea ostenită de încercarea disperată de a le scoate 
din foc pe Lindsay şi pe Ellen Fine înainte ca acoperişul 
să cadă peste ele, dar şi de nebunia la care fusese 


martoră. În cele din urmă, încuviinţă. 

— El... el cred că l-a omorât şi pe Neville Cavanaugh. 
Şi pe o altă fată... o chema Shannon. 

— Shannon Butler, şopti Grant, dar Kara nu-l auzi. 

— Ştiu c-a fost Patrick, continuă ea. Dar mai era şi 
altcineva. Cineva care nu semăna deloc cu Patrick 
Shields. 

Tăcu o clipă, apoi vorbi din nou cu o voce gravă: 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu e ciudat? Am fost 
acolo, dar nu ştiu ce s-a întâmplat şi nici nu cred că voi 
şti vreodată. Singura mea convingere este că totul s-a 
terminat. 

Unul dintre medici închise o uşă, Kara urcă repede şi 
imediat se închise şi cea de-a doua, iar maşina porni la 
drum. Ellen Fine se urcă într-o altă ambulanţă. O 
secundă mai târziu nu mai rămăseseră în urma lor decât 
resturile fumegânde ale căsuţei de joacă. 

Simţindu-se mai obosit ca niciodată, Grant se 
întoarse, păstrând în minte vorbele Karei Marshall. Mai 
târziu avea să cerceteze casa, în căutarea răspunsurilor 
la întrebarea pe care i-o adresase, a răspunsurilor pe 
care Kara nu credea că le va găsi vreodată: ce se 
întâmplase de fapt? 

Poate că femeia avea dreptate - poate că nici el n- 
avea să fie mai norocos. 

Când porni spre maşina lui, telefonul mobil țârâi, iar el 
asculta impasibil relatarea despre ceea ce se 
descoperise cu puţin timp în urmă nu departe de acolo, 
în casa lui Claire Sollinger. Oftând din toţi rărunchii, puse 
motorul în funcţiune. Kara Marshall putea să fie convinsă 
de un singur lucru. 


Totul se terminase definitiv. 


SFÂRŞIT