John Saul — Cei neiubiti

VW iviriua EPLO ECE E 1 III 


JOHNS; JOHN SAUL 


NEIUBIŢI 


JOHN SAUL 


CEI NEIUBIŢI 


Original: The Unloved (1988) 


Traducere din limba engleză: 
CAMELIA BUSUIOC 


Ediţia | 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
1994 


1 


Ea se afla undeva în întuneric, înaintând încet spre el. 
Deşi nu putea s-o vadă - n-o văzuse niciodată, niciodată 
până în acel ultim minut - putea totuşi s-o simtă venind 
spre el. Era ca şi cum ar fi încercat s-o miroasă, dar nici de 
asta nu era prea sigur. Mirosul - ciudatul miros de mosc pe 
care-l simţea în nări - era de la propria lui teamă, 
nicidecum parfumul e. 

Dorea să se ascundă de ea, dar ştia că nu poate. 
Încercase asta şi mai înainte, dar niciodată nu reuşise. Şi 
totuşi, acum, simţindu-i prezenţa, simţind-o târându-se, din 
ce în ce mai aproape, încercă să-şi amintească de ce nu 
fusese vreodată în stare să se ascundă. 

Nu-i veni nimic în minte. Nicio amintire; nicio imagine. 
Doar certitudinea că mai încercase să se ascundă, dar nu 
izbutise. 

Dar poate că de data asta... _ 

Încercă să raţioneze, să-şi amintească unde se afla. Însă 
din nou, nicio amintire, niciun fel de simţ al spaţiului. Numai 
întunericul, învăluindu-l, făcându-l a-şi dori să se strângă în 
el însuşi şi să dispară. g 

Dintr-o dată, o rază de lumină străpunse întunericul. Işi 
acoperi ochii cu mâna, încercând să se ferească de 
strălucirea chinuitoare. Atunci, prin lumina orbitoare, văzu 
chipul furios al femeii, schimonosit de ură, apropiindu-se de 
el. 

Uşa se deschise larg şi lumina îl copleşi, alungând 
umbrele care-l învăluiau. Se gândi că, deşi acum se afla 
lângă el, femeia încă nu vorbise. Îşi luă mâinile de la ochi şi 
o privi în faţă. 


— Ce cauţi aici? o auzi întrebând. Ştii că nu ai voie aici! 
încercă din nou să raţioneze, să-şi amintească unde se află. 
Se uită împrejur, sperând ca femeia să nu-i vadă licărirea 
ochilor, în timp ce se frământa căutând un răspuns 
salvator. 

Camera în care se afla părea ciudată, neterminată, şi sub 
tapetul zdrenţuit se ghicea lemnul brut al pereţilor. Cândva 
fusese în acest loc - acum simţea asta. Şi totuşi, nu realiza 
unde se afla camera, sau ce-ar putea fi. 

Dar simţea că femeia era din nou furioasă pe el şi, în 
străfundul conştiinţei lui, ştia ce se va întâmpla. 

Femeia urma să-l ucidă. 

Ar fi vrut să strige după ajutor, dar când deschise gura nu 
putu scoate niciun sunet. Gâtul i se contractase, tăindu-i 
respiraţia; realiză că dacă nu-şi va învinge spaima, pe care 
o simţea crescând în el, va fi sufocat de propria-i teamă. 

Femeia făcu un pas, iar el se retrase, lipindu-şi spatele de 
perete. O pată de sudoare îngheţată, lucitoare, i se întipări 
pe spate şi îi simţi picăturile prelingându-se pe braţe. Fu 
străbătut de un fior, în timp ce de pe buze îi scăpă un 
scâncet. 

Sora lui. 

Poate că sora lui va veni să-l salveze. 

Dar era plecată - ceva se întâmplase cu ea, şi el 
rămăsese singur acum. 

Singur cu mama sa. 

Temător, privi în sus. f 

Părea că se înalţă deasupra lui. Işi ținea fusta strânsă la 
spate, de parcă s-ar fi ferit ca el s-o atingă, să n-o 
murdărească. Mâinile îi erau ascunse în faldurile fustei, dar 
el ştia ce ţinea în ele. 

Toporul. Toporul cu care îl va ucide. 

Şi atunci văzu tăişul lamei strălucind în lumina ce venea 
prin uşa deschisă, mânerul lung, din lemn, pe care mâinile 
mamei îl strângeau. Nu vorbea, doar îl ţintuia cu privirea. 


Nu era nevoie să-i vorbească, ştia ce dorea, ce dorise 
mereu. 

— lubeşte-mă, murmură el, iar vocea îi tremură într-un 
fel care-l făcu să-şi simtă în urechi vibrația cuvintelor. 

Mama lui nu auzi. Niciodată nu-l auzise, ori de câte ori o 
implorase, ori de câte ori încercase să-i spună că-i părea 
rău pentru ce făcuse. Şi-ar fi cerut scuze pentru orice, ştia 
asta. Dacă măcar ar fi vrut să-l asculte, atunci i-ar fi spus 
orice şi-ar fi dorit ea să audă. Şi chiar dacă ar încerca încă o 
dată, ştia că ea nu-l va asculta, nu voia să-l asculte. 

Ea nu voia decât să scape de el. 

Toporul începu să se mişte, ridicându-se, vibrând 
deasupra lui, ca şi cum lama însăşi ar fi anticipat cum avea 
să-i despice craniul, să-i zdrobească oasele sub greutatea 
ei. Văzu oţelul cum începe să coboare, iar timpul păru că 
încremeneşte. 

Trebuia să facă ceva - să fugă, să se apere, să dispară, 
încercă să-şi ridice braţele, dar chiar şi aerul din jurul lui 
părea acum dens, inflexibil, iar lama se mişca mai repede 
decât el. 

Apoi lama îi pătrunse-n ţeastă şi dintr-o dată nimic nu 
mai avu sens. Totul se întoarse cu susul în jos. 

Mama lui era cea care, prăvălită pe podea, îl privea 
îngrozită, fixându.-l, în timp ce lama toporului o străpungea. 

Şi el cel care simţise împotrivirea când lama pătrunsese 
în craniul ei, zdrobindu-i capul ca pe un pepene. O ceaţă 
trandafirie urcă spre el şi simţi fragmente din creierii ei 
împroşcându-i faţa. 

Deschise gura şi, în sfârşit, ţipă. 

* 


Stătea în mijlocul patului, cu cearşafurile adunate în jurul 
lui, cu trupul jilav, scăldat în aceeaşi sudoare îngheţată pe 
care o simţise în vis. În faţa ochilor, în camera întunecată, îi 
stăruia încă imaginea mamei, cu craniul sfărâmat, dar când 
camera se umplu de lumină totul dispăru. 


— Kevin? îşi auzi soţia întrebând, apoi simţi mâinile ei pe 
braţ. Kevin, ce s-a întâmplat? Eşti bine? 

Kevin Devereaux alungă ultimele imagini ale visului şi se 
dădu jos din pat. Deşi nopţile mijlocului de iulie erau calde, 
tremura. Îşi puse halatul înainte de a-i răspunde, cu voce 
răguşită, lui Anne. 

— A fost un vis. Îmi imaginam că mama încerca să mă 
ucidă, dar până la urmă eu am fost cel care a ucis-o pe ea. 
Am ucis-o, repetă cu o voce ciudată. Mi-am ucis mama. 

— Dar a fost doar un vis, replică Anne şi începu să 
aranjeze patul, netezind plapuma mototolită şi punând la 
loc cearşafurile. Vino înapoi în pat şi uită. Toţi avem vise 
ciudate, dar asta nu înseamnă nimic. De altfel, adăugă, 
având în vedere sentimentele pe care le ai faţă de ea, mă 
uimeşte că nu ai visele astea în fiecare noapte. 

Kevin încercă să schiţeze un zâmbet, deşi nu-i ardea de 
aşa ceva. 

— Le-am avut un timp, când eram copil, obişnuiam să mă 
trezesc cu visul ăsta tot timpul. Până la urmă, la şcoală, au 
trebuit să-mi dea o cameră separată, colegul meu se 
plângea că ţipam atât de tare în somn, încât nu putea 
dormi. Dar nu le-am mai avut de când aveam şaisprezece 
ani. Credeam că am terminat cu asta. 

Anne îi făcu loc lângă ea, în pat. 

— Hai, vino. Orice l-ar fi adus, s-a terminat acum şi 
trebuie să dormi puţin. 

Kevin îşi scutură capul, înnodându-şi cordonul halatului în 
jurul mijlocului: 

— De data asta a fost altceva. Când eram mic, de fiecare 
dată visam că mama încerca să mă omoare, dar 
întotdeauna mă trezeam înainte de a se întâmpla. De data 
asta totul a fost altfel. Aproape de sfârşit, eu am fost cel 
care a omorât-o şi nu m-am mai trezit înainte ca visul să se 
fi terminat. 

Ochii lui Anne îi întâlniră pe ai lui, iar zâmbetul care-i juca 
în colţul buzelor dispăru. 


— Vorbeşti serios, nu-i aşa? Tu chiar crezi că visul are 
vreo semnificaţie? 

Kevin îşi ridică neputincios mâinile. 

— AŞ vrea să ştiu şi eu, spuse el. Am sentimentul că i s-a 
întâmplat ceva. Privi ceasul, întrebându-se dac-ar putea s-o 
deranjeze pe sora lui, dar renunţă la idee. La trei şi un sfert 
dimineaţa n-ar fi făcut decât s-o sperie. Dar ştia că nu va 
mai putea să doarmă. Nu încă. Nu înainte de a-şi analiza 
visul, de-a înţelege ce-ar putea însemna, de ce îi apăruse 
din nou, după atâţia ani. Se aplecă şi-şi apăsă buzele peste 
ale lui Anne. 

— Încearcă să dormi, iubito. Am să cobor să iau ceva din 
frigider. 

Anne îl privi un moment insistent; în ochii ei se citea 
îngrijorarea. 

— Îmi spui şi mie dacă ai de gând să stai acolo ca să 
meditezi la cele întâmplate, nu-i aşa? 

Kevin chicoti şi o sărută din nou. 

— Foarte bine, poate am să meditez puţin. Sunt cu 
patruzeci de ani mai bătrân ca atunci şi am dreptul să 
meditez, nu-i aşa? Acum, încearcă să dormi şi nu-ţi mai face 
griji pentru mine. Totul o să fie bine. 

Stinse veioza de la patul lui Anne, închise uşa, apoi, 
trecând tiptil pe lângă camerele copiilor, cobori scările. 

Dar, în loc s-o ia spre bucătărie, intră în camera de zi şi 
se aşeză pe locul lui preferat - un scaun mare, cu braţe, din 
piele, aidoma celui din biblioteca în care copilărise. Aidoma 
celui în care mama sa nu-i permisese să stea niciodată. 

Numai că acum era mai bătrân cu patruzeci de ani, şi 
mama lui avea aproape optzeci, iar el ar fi trebuit de mult 
să uite de scaunul acela - şi de tot restul. 

Şi crezuse că a reuşit... până în noaptea asta. 

Acum îşi dădea seama că nu uitase nimic, chiar de când îi 
apăruse visul, într-adevăr nimic. Asta însemna că încă îşi 
mai ura mama, la fel de mult ca înainte. Încă îi mai dorea 
moartea. 


x 


Lucinda Willoughby se trezi brusc şi, instinctiv, îşi privi 
ceasul bărbătesc de la încheietura mâinii. Trei şi un sfert, 
ceea ce însemna că dormise ceva mai mult de două ore. Nu 
că ar fi contat cu adevărat pentru bătrâna din patul de 
alături, de obicei aceasta dormea toată noaptea, şi Lucinda 
nu vedea ce importanţă avea dacă uneori mai aţipea şi ea 
pentru câteva minute. Cu siguranţă că avea dreptul s-o 
facă, având în vedere felul în care o trata Helena 
Devereaux. La urma urmei era infirmieră, nu servitoare. 

Trezită din somnul ei, serios raţionalizat, Lucinda 
redeschise cartea ce-i căzuse în poală, dar chiar atunci 
sunetul care îi tulburase somnul se repetă. 

— Nu mă auzi, domnişoară? răsună vocea plângăreaţă a 
Helenei. Să ştii că nu te plătesc ca să dormi toată noaptea! 

Lucinda închise cartea cu zgomot şi se ridică. 

— Nu dormeam, doamnă - începu ea, dar amuţi văzând 
mânia din ochii doamnei Devereaux. 

— Nu-mi spune tu mie ce făceai, se răsti bătrâna. Nu am 
murit încă şi nici n-am orbit! Helena Devereaux stătea 
acum aproape vertical, şi Lucinda o văzu cum caută după 
paharul cu apă, aflat pe măsuţa de lângă pat. Mişcându-se 
cât de repede îi permitea propriul volum, infirmiera smulse 
paharul chiar în clipa când degetele bătrânei dădeau să-l 
apuce. 

— Cum îndrăzneşti? şuieră Helena. Să-mi dai acel lucru 
imediat, mă auzi? 

Respirând adânc şi numărând în gând până la zece, 
Lucinda îi întinse în silă paharul cu apă. 

Instantaneu, Helena zvârli conţinutul paharului în faţa 
infirmierei, apoi îl aruncă spărgându-l de perete. 

— Deci, unde este el? ceru imperios Helena. Unde este 
Kevin? 

Lucinda icni, uitându-se şocată la bătrână. Ştia cine este 
Kevin - nu exista cineva în Devereaux, Sud-California, care 


să nu ştie. Dar el nu mai venise de ani de zile, şi deci cum 
putea ea, Lucinda Willoughby, să ştie unde se află el acum. 

— ÎI vreau aici, se enervă Helena. Vocea îi tremura. Sunt 
pe moarte şi doresc să îmi văd fiul până nu este prea târziu. 
Îl vreau aici! 

Dintr-o dată, Lucinda crezu că înţelege şi luă mâinile 
zbârcite ale bătrânei într-ale sale. 

— Încercaţi să vă calmaţi, doamnă Helena, spuse pe un 
ton profesional. N-o să muriţi, oricum, nu atâta vreme cât 
eu mă aflu lângă dumneavoastră. N-am pierdut niciodată 
un pacient şi vă asigur că nu intenţionez să încep cu 
dumneavoastră. În timp ce vorbea, încerca să-i ia pulsul 
bătrânei. Era oarecum alert, dar Lucinda ştia că e doar un 
simptom provocat de furie, nicidecum de un iminent atac 
de cord. 

— N-am să mă calmez, se răsti Helena, respingându-i 
mâna. Mor, şi o ştiu. Vreau să-l văd pe Kevin înainte de a 
muri. Vocea i se sparse într-un țipăt sinistru, în timp ce, cu 
privirea, căuta pe masă după ceva de aruncat. Ai să mi-l 
aduci, mă auzi? Este treaba ta, femeie puturoasă, care nu 
eşti bună de nimic! 

— Mamă! Mamă, ce s-a întâmplat? 

Ochii Helenei alunecară pe lângă infirmieră şi se fixară 
asupra fiicei sale, care apăruse în uşa camerei, strângându- 
şi halatul în jurul trupului. 

— Kevin! repetă ea. Îl vreau pe Kevin. Vreau să-l văd, să-i 
vorbesc! 

Marguerite Devereaux se încruntă şi privi întrebător spre 
Lucinda, care ridică neputincioasă din umeri. Helena 
Devereaux percepu schimbarea produsă, şi ochii i se 
aprinseră de furie. 

— Niciuna dintre voi nu înţelegeţi englezeşte? întrebă ea. 
Sunt pe moarte şi vreau să-mi văd fiul. Căzu înapoi pe 
pernă, extenuată de atâta furie. Pieptul i se scutura ciudat, 
şi respiraţia ei chinuită sugera apropierea morţii. Imediat, 
Lucinda Willoughby îi apucă încheietura mâinii, căutând 


încă o dată cu degetele-i puternice pulsul bătrânei. Îl găsi o 
secundă mai târziu, zbătându-se sălbatic, urmând bătăile 
inimii ieşite de sub control. 

— Un pahar cu apă, domnişoară Marguerite, ordonă ea. 
Îşi uită ura şi, cu blândeţe, o aşeză pe bătrână într-o poziţie 
comodă, înălţând pernele în jurul ei. 

În timp ce Marguerite se îndrepta spre baie, Lucinda 
pregăti pastilele Helenei. Îi împinse pilulele printre buzele 
subţiri şi-i apropie paharul cu apă de gură. Un moment mai 
târziu, respiraţia Helenei Devereaux deveni liniştită şi pulsul 
reveni la normal. Numai după ce fu sigură că iminentul 
pericol trecuse, Lucinda îi făcu semn din ochi Margueritei să 
o urmeze în hol. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Marguerite speriată, după ce 
Lucinda închise uşa. 

— Nu ştiu. Aţipisem, şi când m-am sculat, ţipa la mine. 

— Dar de ce? insistă Marguerite. Apoi, amintindu-şi 
vorbele mamei, se opri, apucând umărul infirmierei. Este 
adevărat? întrebă cu voce tremurândă. Este pe moarte? 

Lucinda Willoughby ezită un moment. 

— Ar fi putut să moară chiar acum, spuse ea. Se opri, dar 
hotărând că nu avea niciun motiv să nu continue reluă: Este 
vorba de temperamentul ei. Dacă s-ar putea controla, ar 
mai duce-o ani. Dar n-o va face. Va continua să se consume 
pentru orice fleac din jurul ei şi, de fiecare dată, îşi va face 
rău. Pentru că eu nu cred că ea se va schimba, am face 
bine să privim în faţă faptul că va muri. 

Marguerite aşteptă un moment, perfect liniştită, lăsând 
vorbele infirmierei să treacă pe lângă ea. Ştia, bineînţeles, 
că era adevărat - o ştia de ani de zile. Mama sa nu putea 
trăi o veşnicie, dar era ceva în bătrâna doamnă care părea 
etern. Marguerite nu-şi putea imagina casa în care trăise o 
viaţă fără prezenţa mamei. Şi totuşi, câteva minute mai 
devreme, văzuse spectrul morţii acoperindu-i obrajii 
scofâlciţi. 

lar mama ei hotărâse să-l vadă pe Kevin. 


Era pentru prima dată, de mai bine de douăzeci de ani, 
când Helena Devereaux pronunţa numele fiului ei. 

Marguerite se despărţi de infirmieră şi o luă încet pe 
coridorul de la etajul doi spre camera ei. Aproape 
inconştient, îşi îndreptă mâna dreaptă spre şold, presând cu 
degetele locul dureros. Simţi adânc în oase un junghi 
ascuţit, ca un cuţit încins. Durerea făcea parte din viaţa ei 
de atât de mulţi ani, încât arareori o mai lua în seamă. Dar 
în seara asta părea mai puternică decât de obicei, şi o 
simţea coborând din piciorul drept spre gleznă. 

Decisă, alungă gândul durerii şi încercă să-şi îndrepte 
ţinuta. Când ajunse în dreptul uşii, simţi o atingere pe 
umăr; se întoarse spre Ruby, femeia care trăia în această 
casă dinainte de naşterea ei. Privind-o întrebător, ochii ei 
întunecaţi reflectau îngrijorarea. 

— Ce este, domnişoară Marguerite? întrebă încet Ruby. 
Este cumva domnişoara Helena? 

Marguerite încuviinţă cu un zâmbet de simpatie. 

— Cred că da, Ruby. Mă gândesc - mă gândesc să-l sun 
mâine dimineaţă pe Kevin, să-l rog să vină. 

O exclamaţie uşoară scăpă de pe buzele lui Ruby. 

— A întrebat de el? l-a rostit numele? 

Marguerite încuviinţă din nou. 

— Mă întreb, murmură mai mult pentru sine decât pentru 
bătrâna îngrijitoare, mă întreb dacă va veni. 

Buzele lui Ruby se încreţiră, iar ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Va veni, spuse ea. Şi nu este nevoie să-l chemi, 
domnişoară Marguerite, el ştie deja că doamna Helena este 
rău bolnavă. 

Marguerite îşi înclină uşor capul, examinând faţa 
întunecată a lui Ruby în lumina lipsită de strălucire a 
candelabrelor aliniate pe hol. Despre ce vorbea? 

— Dar n-are cum să ştie, Ruby! Doar niciunul dintre noi 
nu a vorbit de ani de zile cu Kevin. 


— N-are importanţă, replică Ruby pe un ton nepăsător. El 
ştie ce s-a întâmplat cu mama lui. Este un Devereaux, şi 
asta este definitiv. Ai să vezi că am dreptate, domnişoară 
Marguerite. Ai să vezi că va suna mâine dimineaţă. Fără să 
aştepte răspuns, Ruby se întoarse şi, o clipă mai târziu, 
dispăru în jos pe scări, îndreptându-se spre camera ei, 
aflată alături de bucătărie. 

Marguerite se retrase în dormitorul ei, închizând uşa. Îşi 
scoase halatul şi se întinse pe pat, acoperindu-se doar cu 
un cearşaf. Chiar şi bumbacul uzat părea greu în căldura 
umedă a nopţii de vară, dar rămase aşa, dezbrăcată, 
simțind o vagă linişte. Afară, zumzetul insectelor şi orăcăitul 
broaştelor se suprapuneau peste zgomotul mării aflate la 
câteva sute de metri, şi un dulce parfum de caprifoi plutea 
în aer. 

Incepu să se gândească la Kevin. Ar fi minunat să-l poată 
vedea din nou, să-i cunoască familia. Trecuse atâta timp, şi 
niciodată nu-i spusese mamei cât de mult îi dusese dorul. 

Oare moartea mamei trebuia să fie cea care îl va readuce 
acasă? Nu era drept. Nu trebuia să-şi piardă mama ca să-şi 
poată regăsi fratele. 

Va trebui să se împace cu gândul că mama ei o să 
moară, indiferent dacă Kevin va veni sau nu. Era un lucru 
cu care trebuia să se obişnuiască. 

Orice s-ar fi întâmplat, Marguerite acceptase întotdeauna 
realitatea, nu se plânsese niciodată şi cu atât mai puţin, 
avea de gând s-o facă acum. Va accepta totul, orice-ar fi. 

Cu parfumul de caprifoi în nări şi ţiuiturile care-i linişteau 
simţurile, adormi. 

* 

În camera ei, Helena Devereaux nu putea să doarmă. 
Stătea întinsă pe pat, gândindu-se cât şi-ar fi dorit ca inima 
să-i bată mai lin, aşa cum, toată viaţa, îşi dorise ca lucrurile 
să se petreacă după dorinţele ei. Până acum câteva luni, 
dorinţa fusese suficientă. Dar acum era aproape de sfârşit. 
Simţea că puterile o părăsesc, că legătura cu Ruby şi cu 


Marguerite începea să se rupă, pe măsură ce legătura ei cu 
viaţa se pierdea. Cum stătea acum în întunericul camerei, 
se întrebă ce ura mai mult - faptul că murea sau faptul că- 
şi pierduse controlul asupra celor din jurul ei. Bineînţeles, o 
dată cu sfârşitul, nimic nu mai avea importanţă, toate 
ajungeau la acelaşi numitor: moartea este ultima pierdere a 
controlului. 

Amintirile o năpădiră. 

Prima ei întâlnire cu Rafe Devereaux când avea numai 
şaisprezece ani. Rafe era cu zece ani mai în vârstă - 
frumuseţe întunecată şi îndrăzneață; cât îi mai promisese 
lumea întreagă, dar tot ce putuse să-i ofere fuseseră 
rămăşiţele unei plantaţii ruinate şi o moştenire de familie, 
lucruri care pentru ea nu aveau nicio valoare. Ce-i păsa ei 
de strămoşii hughenoți ai lui Rafe şi de gloria lor ofilită? In 
primele luni de după căsătorie, îşi imaginase că peste 
aproximativ un an o va duce la New York, uzând de 
influenţa sa pentru a-i asigura cariera. Dar se dovedise că 
el nu avea nicio influenţă dincolo de Charleston, şi nici chiar 
în Devereaux numele lui nu figura pe listele înaltei societăţi. 
Atunci se născuse Marguerite, urmată opt ani mai târziu de 
Kevin, iar visurile ei se spulberaseră; din tot ce fusese nu-i 
mai rămăseseră decât lecţiile de dans pe care i le dădea 
Margueritei. Apoi, când Kevin împlinise şapte ani, Rafe 
renunţase complet la viaţă, sinucigându-se. Bineînţeles, 
încercase să-i acopere gestul, coborând trupul spânzurat de 
grinzile hambarului şi împingându-l ea însăşi de pe 
marginea podului. Doctorul, exact cum îşi imaginase, 
considerase drept un accident gâtul lui rupt, neobservând 
urmele lăsate de funie. 

Nu trecuse o săptămână, şi descoperise că Rafe 
Devereaux nu făcuse nimic pentru ea nici măcar după 
moarte, întreaga avere îi fusese lăsată ei, dar numai în 
custodie. Putea s-o păstreze până la moarte, dar apoi 
trebuia transmisă mai departe, intactă. 


Şi aşa, în furia care o susţinea din acea zi şi mult timp 
după aceea, îşi izgonise băiatul la o şcoală-internat, 
devotându-se Margueritei. 

Mai apoi, Marguerite o părăsise şi ea, încât, spre sfârşit - 
şi simţea că sfârşitul este atât de aproape acum - nu-i mai 
rămăsese nimic. Nimic altceva decât un corp bolnav, care 
acum îi ţinea mai tot timpul companie în pat, şi un spirit 
bolnav, care îşi pierduse abilitatea de a domina. Putea să 
vadă asta în ochii lor. Aproape că nu se mai temeau de ea; 
ba, mai mult, în ultima vreme îi amuza. 

Ei bine, nu era încă terminată. 

Poate că, într-adevăr, nu mai era capabilă de-a o înfrunta 
pe Marguerite prea mult, dar încă îi rămăsese Kevin. 

Chicoti încet, pentru ea însăşi, când realiză că soţul ei, 
mort de mult, o ajuta totuşi cu ceva. Din propria lui dorinţă 
îi oferise unealta de care ea avea nevoie pentru a-şi 
menţine puterea, chiar şi după ce trupul ei va ceda în 
această prăbuşire finală. 

Incă mai chicotea în gând când, în sfârşit, îşi permise să 
adoarmă. 

* 

Prima lumină a zorilor, de un gri-cenuşiu, abia începuse 
să se arate spre est, când Kevin auzi trosniturile podelei din 
foaier. O clipă mai târziu, încercând să-şi alunge ultimele 
urme de somn de pe ochi, în cameră intră fiica lui. 

Kevin o privi un moment, uimit din nou de asemănarea ei 
cu sora lui. 

Julie avea cincisprezece ani, iar ochii ei căprui, luminoşi, 
descopereau aceeaşi privire ca şi a Margueritei. Părul 
întunecat, uşor ondulat, îi încadra chipul curat, la fel de 
plăcut ca şi al surorii sale, în vreme ce trupul îi era chiar 
mai proporţionat, cu aceeaşi supleţe a muşchilor pe care 
Marguerite o avusese la aceeaşi vârstă, rezultat al 
nesfârşitelor ore de lucru la bară. Dar Marguerite practicase 
baletul mult mai intens decât o făcuse vreodată Julie, lucru 
pe care de altfel nici Kevin şi nici Anne nu îl încurajaseră. 


Sincer vorbind însă, Kevin credea că Julie era deja o 
dansatoare mult mai bună decât fusese vreodată sora lui. 

Îi zâmbi afectuos, în lumina strălucitoare. 

— Ar trebui oare să notez în calendar ziua asta în care te- 
ai sculat fără ca cineva să ţipe la tine? 

Julie zâmbi, doar pe jumătate trezită, şi se trânti pe sofa. 

— Am avut un coşmar, recunoscu, roşind uşor de această 
mărturisire. Ştiu că pare o prostie, dar mi-a fost teamă să 
adorm din nou. 

— Bun venit atunci, îi ură Kevin. Stau aici de la ora patru 
dimineaţa, exact din acelaşi motiv, şi mă gândesc dacă să 
mă mai duc sau nu la culcare. Clipi conspirativ către fiica 
sa. Pe de altă parte, există astfel posibilitatea ca noi doi să 
le facem o surpriză mamei şi fratelui tău, pregătindu-le un 
mic dejun cu adevărat fabulos. 

Julie îi replică printr-un zâmbet şi, urmându-şi tatăl în 
bucătărie, se cocoţă pe un scaun, în timp ce, expert, el 
începu să pregătească ouă Benedict. 

— Cum de nu te-ai gândit niciodată să-ţi deschizi un 
restaurant? Găteşti mai bine ca oricine. 

Kevin ridică din umeri. 

— Partea economică. Afacerile cu restaurante reprezintă 
cel mai rapid mod de a da faliment inventat vreodată de 
om, şi întotdeauna m-am gândit că mi-ar face mai mare 
plăcere să te hrănesc pe tine şi pe fratele tău decât să 
hrănesc o adunătură de străini cu avantajul unui faliment. 
Bineînţeles, când voi veţi fi mari, iar mama voastră şi cu 
mine vă vom alunga de aici, s-ar putea să mă răzgândesc. 

Julie luă telul pe care i-l întinse tatăl ei şi începu să 
amestece sosul olandez. 

— Dar atunci ai să fii prea bătrân, nu-i aşa? întrebă cu o 
studiată inocenţă. 

Kevin se încruntă, încercând să pară cât mai ofensat. 

— Pardon. În zece ani voi avea cincizeci şi, în cazul că nu 
ştiai, cifra de cincizeci este considerată acum cel mai crud 
început pentru vârsta mijlocie. Și... 


Julie râse, dându-şi ochii peste cap. 

— Şi bătrâneţea nu începe până la optzeci, termină ea. 
Apoi redeveni serioasă. Nu ai început să oboseşti muncind 
mereu pentru altcineva? 

Kevin ridică din umeri. 

— Shannon este un hotel bun şi îl găsesc destul de 
drăguţ. 

— Dar doreşti să fie al tău, replică direct Julie, ochii ei 
întâlnindu-i pe ai lui. Jeff şi cu mine v-am auzit pe tine şi pe 
mama discutând uneori despre asta. 

— Copiii sunt creaturi foarte curioase şi nu este frumos 
din partea lor să tragă cu urechea la lucruri pe care nu ar 
trebui să le audă, observă el liniştit. De altfel, dacă se va ivi 
vreo ocazie, îmi voi deschide un restaurant - sau mai bine 
un local de minuturi. Dar, până acum, această posibilitate 
nu s-a ivit. 

Julie chicoti cu subînţeles. 

— Poate bunica va muri şi-ţi va lăsa o grămadă de bani, 
sugeră ea, dar, văzând faţa tatălui ei cum se înroşeşte, 
ochii i se lărgiră de mirare. 

Kevin se întoarse spre ea, cu fălcile tremurând, şi rosti cu 
voce încordată: 

— Este un lucru urât să spui asta. 

— Îmi-îmi pare rău, se bâlbâi Julie. N-am vrut. A fost doar 
o glumă. 

— Nu prea amuzantă, îi răspunse el enervat. N-ar trebui 
să glumeşti niciodată cu asemenea lucruri. 

Dintr-o dată Julie se simţi şi ea cuprinsă de furie. 

— De ce nu? replică. Ţie nici măcar nu-ţi place bunica! 
Întotdeauna ai povestit ce persoană josnică era şi cum a 
făcut-o pe mătuşa Marguerite să-i poarte de grijă. Ce-i mare 
lucru dac-am făcut o glumă pe seama ei? Puse telul alături, 
şi fugi din bucătărie. 

Un timp, Kevin rămase nemişcat. Ar fi trebuit să se ducă 
după Julie, să-i ceară scuze, pentru că ştia că avusese 


dreptate. Dacă n-ar fi fost visul acela, în mod sigur n-ar fi 
reacţionat aşa la cuvintele ei. 

Deci visul îl mai deranja încă. 

Se uită la ceas. Era aproape şase fără un sfert. 

Probabil că Ruby se sculase şi prepara micul dejun pentru 
Marguerite şi mama lui. Dacă în noaptea asta se întâmplase 
ceva, ea ar fi trebuit să ştie. 

Se reculese şi luă receptorul... 

Zece minute mai târziu, urca încet scările pentru a o trezi 
pe Anne. De îndată ce-i văzu faţa, Anne înţelese că ceva nu 
era în regulă. 

— Trebuie să mergem acolo, spuse Kevin cu o voce 
scăzută. Am vorbit cu Marguerite. Spune că mama este pe 
moarte şi întreabă de mine. Nu mai pot continua să ignor 
această situaţie. Trebuie să merg acasă. 

Anne îşi privi un timp soţul în tăcere, apoi dădu pătura la 
o parte şi se sculă din pat. 

Deci până la urmă avea să se întâmple. 

Pentru prima oară în cei optsprezece ani de căsnicie 
urma să se întâlnească cu familia soţului ei. 


2 


— Cât mai este, tati? întrebă Jeff Devereaux de pe locul 
din spate al break-ului Dodge. Tocmai trecuseră de ceea ce 
lui îi păruse a fi o nesfârşită câmpie cu copaci năpădiţi de 
muşchi. În ultimele două ore se plictisise tot privind la 
ţărmul sălbatic acoperit de nisip, din partea stângă, şi la 
marea aflată de cealaltă parte. 

— Ai mai întrebat şi acum cinci minute, îi răspunse Julie. 
Dacă atunci mai erau cincisprezece minute, câte crezi că 
mai sunt acum? 

— Nu te-am întrebat pe tine, replică Jeff. Îl întrebam pe 
tati. 

— Nu are importanţă pe cine întrebai. Mai sunt încă zece 
minute. De ce nu poţi să fii şi tu liniştit, să urmăreşti 
priveliştea ca toţi ceilalţi? 

Jeff îi aruncă o privire furioasă surorii sale mai mari, 
dorindu-şi pentru a mia oară să fie posibil ca un băiat de 
opt ani să poată învinge o fată de cincisprezece. Dar de 
câte ori încercase, Julie, râzând, îl ţinuse departe de ea, 
ceea ce îl înfuriase şi mai tare. Era adevărat că n-o putea 
dobori, dar măcar de nu şi-ar mai da aerul ăsta de şefă. 

— Nu văd de ce ar trebui să fac mereu ceea ce spui, 
mormăi. Doar nu le ştii tu pe toate. 

— lar tu nu ştii nimic, replică Julie, realizând imediat că 
era probabil exact răspunsul pe care Jeff îl aştepta. Inainte 
de a mai putea spune ceva, Anne se întoarse spre ei de pe 
locul din faţă pe care îl ocupa şi le aruncă celor doi copii o 
privire de avertisment. 

— Mai sunt încă zece minute, şi am vrea ca restul 
călătoriei să-l facem în linişte, s-a-nţeles? 


— Nu eu am început, rosti Jeff cu glas subţire. Tot ce am 
făcut a fost să pun o întrebare. Cum as putea să învăţ câte 
ceva dacă nu îmi daţi voie să pun întrebări? Tati spune 
întotdeauna... 

In ciuda a ceea ce simţea, Anne începu să râdă. 

— In regulă, în regulă! Nu-mi pasă cine a început, aş dori 
numai să încetaţi. Dacă vreţi să puneţi întrebări, începeţi. 

Jeff se conformă imediat. 

— Cum se face că nu am mai fost până acum aici? 

Din nou Julie fu aceea care-i răspunse fratelui său, înainte 
ca mama ei să aibă vreo şansă de a scoate un cuvânt. 

— Pentru că tata n-o place pe bunica. 

— De ce nu? insistă Jeff. Ce nu este în regulă cu ea? 
Privind cu coada ochiului, Anne văzu falca lui Kevin 
tremurând şi degetele încleştându-se pe volan. 

— Nu despre asta e vorba, spuse repede, sperând să-i 
distragă atenţia lui Jeff. Numai că este foarte departe de 
Connecticut şi nu am avut niciodată destul timp. 

— Dar am mers în fiecare an în vacanţă, argumentă Jeff. 
De ce nu am fi putut veni aici? Este o plajă mai bună decât 
cea din Cape Cod. 

— Credeam că îţi place False Harbor, replică Anne, 
binecuvântând şansa de a schimba subiectul. 

— Este în regulă - confirmă Jeff; apoi identifică indicatorul 
pe lângă care treceau: DEVEREAUX - 10 mile. 

— Uau, exclamă el. Au denumit un întreg oraş după 
numele tatei. 

Pentru prima oară de mai bine de-o oră, interveni şi 
Kevin: 

— Nu după mine, rosti cu voce coborâtă şi parcă 
muşcând cuvintele. Este denumit după familia mea, care se 
află aici de câteva sute de ani. Şi nu este chiar un oraş. 

Tonul din vocea tatălui său îl făcu pe Jeff s-o privească 
întrebător pe sora lui, dar nici Julie nu părea să înţeleagă ce 
nu merge. 

— Ce nu-i în regulă cu el? îndrăzni în final. 


— Vei vedea în câteva minute, replică Kevin, apoi recăzu 
în tăcerea apăsătoare în care se menţinuse toată 
dimineaţa. 

Următoarele zece mile, niciunul dintre cei aflaţi în maşină 
nu mai scoase o vorbă. 

Apoi, pe neaşteptate, Kevin, îndreptă maşina în afara 
drumului şi opri. 

— Aici este. Acesta este Devereaux. Aici este locul unde 
am crescut. 

Jeff deschise uşa din spate şi sări afară, apoi urcă până în 
vârful unui mic deal ce separa drumul de plajă. 

În faţă, la aproape o jumătate de milă de drum, se vedea 
un grup de clădiri - câteva aproape ascunse de o perdea de 
viță-de-vie -, capela unei biserici şi ceva ce semăna cu un 
lanţ de magazine ponosite. Mai erau de asemenea câteva 
case împrăştiate, multe dintre ele aproape dărăpănate, iar 
câteva cu siguranţă nelocuite. Îl privi dezamăgit pe tatăl 
său: 

— Asta este tot? 

— Ţine cam pe o jumătate de milă, îi răspunse Kevin, dar 
toate arată cam la fel de frumos. Bănuiesc că mai există 
câteva locuri drăguţe, dar asta face ca totul să pară şi mai 
rău. Zâmbi strâmb. Încă mai vrei să-ţi petreci vacanţa aici? 

— Dar ce s-a întâmplat cu el? întrebă Anne. Pare că a fost 
un oraş drăguţ cândva. 

— A fost, aprobă Kevin. Cu mult timp în urmă, înainte de 
a mă naşte. Probabil chiar mai înainte de a se fi născut tatăl 
meu, până ce pământul să se deterioreze, când încă mai 
existau plantaţii de bumbac. 

— Dar care este casa ta, unde locuiesc bunica şi mătuşa 
Marguerite? întrebă Julie. 

— Acolo, spuse încet Kevin, întorcând spatele oraşului şi 
arătând spre o insulă joasă, cam la două sute de iarzi! de 
țărm, legată de acesta printr-un dig rutier îngust, construit 


1 lard - unitate de lungime egală cu 0,9144 m. 


superficial pe fundul mării. Acesta este Sea Oaks?, unde am 
crescut. 

Ochii lui Julie se lărgiră de uimire, privind imensa casă 
albă care domina partea de nord a insulei. De unde se aflau 
acum, putea vedea numai hornurile şi câteva frontoane din 
clădirea înconjurată de stejari enormi, ale căror coroane 
înalte erau decorate cu o panglică de muşchi spaniol. 
Presărate printre stejari, abia puteai distinge câteva 
magnolii înflorite şi câţiva pini, dar erau prea departe; 
enormele coroane ale bătrânilor stejari acopereau privirea 
lui Julie, străjuind casa ca într-o încercare de-a o proteja. 

— Este - este un conac, se miră ea. 

— Este un elefant alb, replică Kevin. În timpuri străvechi, 
servea unui scop. Acum este doar o casă uriaşă, nelocuită 
şi nefolositoare, şi, dacă nimic nu s-a schimbat de când am 
fost ultima oară pe-aici, este probabil la fel de prăpădită ca 
şi restul oraşului. 

Julie îşi întoarse capul spre tatăl ei, privindu-l curioasă. 

— Dar dacă bunica locuieşte aici, trebuie să fie bogată, 
nu-i aşa? 

Buzele lui Kevin schiţară un zâmbet deopotrivă strâmb şi 
amar. 

— De trei generaţii nu a mai existat bogăţie în familia 
Devereaux. Bunicul şi tatăl meu s-au cramponat de această 
insulă, vânzând restul proprietăţii bucată cu bucată. Acum 
o sută de ani, cea mai mare parte a ținutului aparţinea 
familiei şi, înainte de Războiul Civil, chiar mai mult. De 
atunci şi până acum, nu cred să mai fi rămas nimic altceva 
decât insula. 

— Bunica este proprietara întregii insule? întrebă Jeff, pe 
un ton plin de respect. î 

Pentru prima dată în acea zi, Kevin zâmbi satisfăcut. Işi 
aminti de anii când, de vârsta lui Jeff fiind, îşi petrecea 
după-amiezile explorând cei o sută cincizeci de acri? ai 


? Stejarii de mare (engl. orig.). 
3 Acru - unitate de suprafaţă egală cu aproximativ 4047 m?. 


insulei - descoperind ruinele rămase din locuinţele sclavilor, 
pierdute peste tot printre aracii de viță-de-vie, care 
crescuse atât, încât nu mai permitea de mult accesul 
maşinii de cultivat; sau scormonind plaja după furtună, în 
căutarea vreunei comori pierdute ce-ar fi putut să fie adusă 
la suprafaţă de apă, sau vânând iepuri, veveriţe şi uneori 
căprioare prin mlaştinile şi peticele de pădure. Pentru prima 
dată de când era adult, revăzu insula prin ochii săi de copil. 

Încuviinţă, netezind părul zbârlit al lui Jeff: 

— Fiecare bucată din ea. Şi dacă n-ai să găseşti nimic de 
făcut pe acolo, atunci ai să fii condamnat la o groaznică 
plictiseală. Dintr-o dată, se binedispuse şi îi făcu lui Anne cu 
ochiul. Hai să vedem cât de rău au ajuns lucrurile în Sudul 
decadent. 

Un moment mai târziu, familia era din nou în maşină, 
înaintând încet spre Devereaux. 

Lui Kevin oraşul i se păru neschimbat. Strada principală 
era aşa cum şi-o amintea, uşor stricată de caniculă şi 
umezeală. Locul era cuprins de somnolenţă, chiar şi 
oamenii păreau că se mişcă cu încetinitorul. Un câine ce 
dormea în mijlocul drumului cu muştele băzâindu-i în jurul 
capului refuză să se mişte, chiar şi când Kevin claxonă, aşa 
încât fu nevoit să-l ocolească. Abia după ce trecu de animal 
se gândi că putea fi mort, aidoma oraşului cuprins de 
tăcere. 

* 

Sunetul discordant din acordul final al operei Lacul 
Lebedelor, ce fusese provocat de bătrânul fonograf aflat în 
colțul sălii de bal de la etajul trei de la Sea Oaks, o făcu pe 
Marguerite Devereaux să privească repede ceasul. Pentru 
prima oară de când îşi amintea, lungul curs de balet i se 
păruse aproape interminabil, deşi gândul îi fusese oricum 
departe de fetele care se pregăteau să plece acasă. 

Bineînțeles, fusese nevoită să le părăsească de încă două 
ori, pentru a cobori la etajul doi, să-i explice mamei că nu 
se puteau aştepta la sosirea lui Kevin înainte de ora 


unsprezece. Ştia că nerăbdarea ei provocată de sosirea lui 
îi distrăgea atenţia de la lecţii, şi asta i se părea nedrept 
faţă de elevele ei. 

Fetele - doar cinci anul acesta - erau în centrul atenţiei 
Margueritei. Numai când se afla împreună cu ele, 
învăţându-le cu grijă toată tehnica dansului pe care ea 
însăşi o deprinsese în tinereţe, reuşea să uite durerea din 
şold. Intr-adevăr, uneori, când le preda fetelor, uita complet 
de şoldul ei bolnav şi, astfel, se surprindea dansând din 
nou, la fel ca în tinereţe. Bineînţeles, nu chiar la fel - 
mişcările ei nu mai erau nici pe departe atât de armonioase 
pe cât fuseseră odată -, dar fetele o urmăreau întotdeauna 
atent, înțelegând mai mult din ceea ce încerca să le arate 
decât din ceea ce reuşea să facă. Şi, în ciuda lipsei de 
graţie cu care indica mişcarea piciorul ei şchiop, reuşeau 
să-şi imagineze ceea ce dorea de la ele. 

Adesea, după ce repetițiile se terminau, fetele mai 
rămâneau un timp la Sea Oaks, pentru a o asculta pe 
Marguerite povestindu-le ce le putea oferi cariera de 
balerină. „Poate fi cheia întregii lumi, obişnuia adesea să 
spună. Dansul te poate duce oriunde ai dori să mergi. Vă 
poate deschide calea spre o lume a artei şi a frumosului pe 
care nimeni altcineva n-o poate face”. Şi aşa şi era, chiar şi 
pentru Marguerite a cărei viaţă de dansatoare fusese 
întreruptă imediat după ce începuse cu adevărat. Chiar şi 
aici, în eleganța decăzută a sălii, unde de mai bine de 
treizeci de ani nu mai fusese vreun bal, Marguerite se putea 
refugia în muzică, închipuindu-şi că se află în cele mai mari 
teatre din lume. Uneori, îşi imagina că zboară pe scena sălii 
Royal Ballet, din inima oraşului Copenhaga, pe care, deşi 
nu-l văzuse niciodată, şi-l imagina cu claritate. Erau visurile 
sale, deopotrivă cu priceperea, pe care încerca să le 
imprime elevelor ei. Nu era obligatoriu ca ele să rămână în 
Devereaux, nu era necesar să-şi sacrifice viitorul pentru 
atmosfera amorţită, enervantă, a unui oraş muribund. 


Şi câteva dintre ele nu rămăseseră. Trei dintre eleve 
părăsiseră modestele ei cursuri, ţinute la cel de-al treilea 
etaj al străvechii case de pe plantație, pentru a studia la 
New York, Paris şi Londra. 

În camera ei, ascunsă într-unul din sertarele de jos ale 
biroului, Marguerite păstra o carte plină cu tăieturi din ziare 
despre una dintre fete, care acum era prima balerină. 

Uneori, când găsea o fată care promitea, lua cartea şi îi 
arăta comoara adunată. „Asta ai putea fi tu, îi spunea. Tot 
ce trebuie să faci este să munceşti, draga mea, şi poţi avea 
totul”. 

O dată cu munca, Marguerite le oferea elevelor ei şi o 
nesfârşită răbdare, acordându-le din timpul ei oricâte ore 
doreau; nu era niciodată prea ocupată - sau prea obosită -, 
repetând cu ele încă o dată, până ce fiecare moment al 
fiecărui pas ajungea la perfecțiunea pe care ea însăşi o 
atinsese cândva. 

Exceptând ziua de azi. 

Astăzi venea Kevin şi, deşi făcuse totul pentru a-şi masca 
nerăbdarea, ştia că fetele simţiseră că o preocupă ceva şi 
nu se poate concentra asupra lecţiei. Astfel că, de îndată ce 
ultima notă din Lacul Lebedelor se sfârşi, zâmbi şi bătu din 
palme ca să le capteze atenţia: 

— Cred că asta este totul pentru azi. Doresc să-mi cer 
scuze, ştiu că nu am fost eu însămi în dimineaţa asta, că nu 
am fost corectă cu voi, dar fratele meu, pe care nu l-am 
văzut de aproape douăzeci de ani, se reîntoarce astăzi şi, 
pare-se, sunt puţin agitată. Eu... 

Sunetul strident al soneriei de lângă uşă, pe care mama 
sa o putea folosi pentru a o avertiza în caz de nevoie, 
răzbătu printre cuvintele ei. 

Zâmbi din nou, stânjenită: 

— Cred că vorbesc prea mult, nu-i aşa? Ei bine, vă 
mulţumesc tuturor pentru prezenţă şi sper că săptămâna 
viitoare voi fi mai în formă. În regulă? 


Se îndreptă spre uşă, oprindu-se în faţa fiecărei fete, 
pentru a-i vorbi şi a-şi lua la revedere de la ea. Jenny 
Mayhew - favorita Margueritei, cu toate că ea încerca să nu 
i-o arate niciodată - se întoarse, încetinindu-şi reflex mersul 
pentru a urmări paşii uşori ai profesoarei, care le conducea 
pe scări. 

— Fratele tău are copii? întrebă Jenny când ajunseseră pe 
la jumătatea scării. 

Marguerite îi zâmbi. 

— Desigur, are. O fată chiar de vârsta ta şi un băiat de 
opt ani. O urmă de zâmbet îi miji în colţul guri. Presupun că 
sperai să fie un băiat de vârsta ta, nu-i aşa? 

Jenny roşi, iar Marguerite chicoti uşor. 

— Nu încerca să mă duci, Jenny. Nu a trecut chiar atât de 
mult de când am avut vârsta ta, şi pot să-ţi spun că mai 
degrabă preferam ca în oraş să apară un nou băiat decât o 
nouă fată. Se pare că aici întotdeauna am fost prea multe 
fete şi niciodată n-am avut suficienţi băieţi în jurul nostru. 

Roşeaţa lui Jenny se transformă în purpuriu. 

— Pariez că puteaţi avea orice băiat aţi fi vrut, 
domnişoară Marguerite. 

— Bine, nu spun că n-am avut, replică Marguerite, dar 
după ce şoldul mi-a trecut, au trecut şi băieţii. Este uimitor 
cât de nedorit te poate face un şchiopătat. 

Jenny bolborosi o scuză, dar Marguerite râse din nou. 

— Oh, haide, nu a fost sfârşitul lumii, chiar dacă la timpul 
respectiv mi-a părut aşa. Şi dacă n-aş fi avut accidentul, n- 
aş fi acum profesoara voastră şi n-aş fi avut posibilitatea să 
vă cunosc. 

— Dar ai fi avut o carieră - protestă Jenny, însă 
Marguerite îşi scutură capul. 

— Nu contează. N-am avut o viaţă rea şi orice aş fi 
realizat n-aş fi simţit plăcerea pe care o simt avându-vă pe 
voi în jurul meu. 

Se aflau acum la etajul doi, când o voce pătrunzătoare 
veni dinspre uşa de la capătul culoarului. 


— Marguerite? Unde eşti? Vino imediat aici! 

— Of, doamne, murmură Marguerite. Acum chiar că am 
dat de necaz, nu-i aşa? Ei bine, fugi singură, Jenny, şi ne 
vedem joia viitoare. 

Strângând mâinile fetelor cu afecţiune, Marguerite 
aşteptă până când Jenny trecu de primul etaj şi se grăbi 
spre mama ei, pentru a încerca încă o dată să o calmeze. 

O găsi pe Helena stând ridicată pe pat şi privind-o fioros 
pe Lucinda Willoughby, a cărei faţă era o mască de 
controlată indignare. 

Pe podea, la picioarele infirmierei, erau resturile micului 
dejun, de care bătrâna nu se atinsese. 

— Este concediată, tună Helena de îndată ce Marguerite 
intră în cameră. N-o mai vreau în casa mea niciun minut în 
plus. 

— Totuşi, mamă, începu Marguerite, dar Helena nu o lăsă 
să termine. 

— Nu mă dirija tu pe mine, Marguerite. Aceasta este casa 
mea şi aici fac ce vreau eu. 

Marguerite deschise gura, dar, pe moment, nu putu rosti 
niciun cuvânt. 

În final se întoarse către Lucinda. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă, deşi bănuia deja. 

— Intrând în cameră să întreb cum a fost micul dejun, l- 
am găsit aruncat pe podea. 

Cu ochii aruncând fulgere de mânie, Helena se trânti din 
nou pe pat. 

— l-am atras atenţia că este rece şi a avut tupeul să-mi 
spună că trebuia să-l fi mâncat când era cald. N-am să 
permit să... 

— Foarte bine, mamă, o întrerupse Marguerite, încercând 
să-şi controleze propria voce. Am s-o trimit pe Ruby să 
strângă masa şi după-amiază vom încerca să căutăm pe 
altcineva. 

Îi făcu Lucindei semn din ochi să treacă în hol, unde puţin 
mai târziu, veni şi ea după ce ascultă instrucţiunile Helenei 


despre ce fel de persoană ar trebui s-o înlocuiască pe 
„incompetenta” pe care ea o angajase. 

— Imi pare rău, Lucinda, spuse, în timp ce-o conducea 
spre ieşire, pe scara principală. Ştiu că n-a fost vina ta, dar 
nu văd ce-aş mai putea face. 

— Este în regulă, Marguerite. Dacă nu m-ar fi concediat 
ea, mi-aş fi dat oricum demisia. Dar nu pentru motivele la 
care te gândeşti, adăugă repede văzând compasiunea din 
ochii Margueritei. Am avut de-a face cu o mulţime de 
pacienţi şi mi s-a spus în tot felul. Nu mă deranjează - 
oamenii bolnavi o iau uneori pe acest drum, şi nu-i 
învinovăţesc. Este obositor să fii bolnav, şi noi trebuie să 
ţinem mereu cont de asta, dar pentru ea, faptul de-a mă 
avea pe mine în preajmă nu duce la nimic. Lucinda oftă şi 
îşi înclină capul cu tristeţe. Devine din ce în ce mai 
nervoasă şi asta nu-i face deloc bine. Unele persoane, cu 
puţină bunătate, au un comportament onest, pot fi ajutate, 
dar nu ea, a cărei inimă se poate opri în orice moment. Am 
să încerc să văd dacă pot să-i găsesc pe cineva cu care s-ar 
putea împăca. 

Se aflau pe veranda largă, ce înconjura partea din faţă a 
casei, şi Marguerite o privi pe Lucinda cum se urcă în 
maşină, apoi îi făcu semn cu mâna până ce începu să 
conducă spre drumul principal. Tocmai când era pe punctul 
de a intra în casă, zări pe alee, venind dinspre digul rutier, 
break-ul, şi imediat ştiu cine este. 

Se grăbi să coboare treptele, nedorind să aştepte nicio 
secundă în plus, pentru a-şi întâlni fratele. 

* 


— Ei bine, sper că eşti mândră de tine, domnişoară 
Helena, spuse Ruby, în timp ce strângea cu grijă ultimele 
resturi ale nereuşitului dejun de pe carpeta uzată care 
acoperea podeaua de stejar a dormitorului. Acum, că ai 
scăpat de Lucinda, atât eu, cât şi domnişoara Marguerite va 
trebui să muncim şi mai mult decât până acum. 


— Ceea ce era destul de puţin, observă bătrâna 
acoperindu-se din nou cu pătura. Şi Lucinda nu este singura 
persoană ce ar putea fi concediată. 

Ruby se ridică cu grijă în picioare, privind-o dispreţuitor 
pe femeia pentru care lucra de mai bine de cincizeci de ani. 

— Nu prea văd cum ai putea-o concedia pe Marguerite, 
iar pe altcineva care ar mai putea părăsi acest loc nu văd. 

— Asta eşti chiar tu, Ruby, se răsti Helena, şi ţi-aş 
mulţumi dac-ai păstra un ton civilizat când vorbeşti cu 
mine. 

— lar eu ţi-aş mulţumi dacă ai avea aceeaşi amabilitate, 
deşi ştiu foarte bine că nu eşti în stare de aşa ceva, replică 
Ruby. Singurul lucru care mă reţine să demisionez este că 
nu se găsesc niciun fel de slujbe pe aici, şi nici nu văd cum 
aş putea-o părăsi pe domnişoara Marguerite, lăsând-o 
singură cu una ca tine. 

Helenei începu să-i pulseze o venă de la încheietura 
mâinii şi se ridică din nou în pat.O 

— Să nu îndrăzneşti să vorbeşti în felul ăsta cu mine, se 
înfurie ea. Nu uita locul pe care îl ai în această casă... 

— Şi nici tu - răspunse arţăgos bătrâna servitoare, cu 
ochii sticlindu-i acum de furie. Ştii că nu mă poţi concedia 
şi, luând în consideraţie că eu nu am de gând să renunţ, cel 
mai bun lucru pe care îl poţi face este să te relaxezi şi să 
încerci să te bucuri de viaţa pe care o mai ai în tine. Veni 
mai aproape de pat, iar Helena se retrase lipindu-se de 
perete. Voi continua să mă ocup de treburile mele şi voi 
avea grijă şi de tine, şi de domnişoara Marguerite, aşa cum 
am făcut-o mereu, dar nu vreau să te mai văd atât de 
capricioasă şi nici să alungi infirmierele. Dacă te crezi o 
adevărată aristocrată, mi se pare că ar trebui să şi începi să 
te porţi ca atare. 

Era gata să continue, când de afară se auzi claxonul unei 
maşini, apoi sunetele unor voci prin fereastra deschisă. 
Ruby zâmbi timid: 


— Se pare că domnul Kevin a venit în sfârşit acasă, spuse 
încet, în timp ce ochii săi o fixară din nou pe bătrâna din 
pat. 

Cuvintele ei părură că o electrocutează pe Helena 
Devereaux. Aruncă păturile de pe ea şi se întoarse, astfel 
încât picioarele îi atârnau din pat, fără să atingă însă 
podeaua. 

— Ajută-mă, ceru ea. Ajută-mă să mă îmbrac. 

Ochii lui Ruby se dilatară de uimire. 

— Să te îmbraci? Domnişoară Helena, tu nu te-ai mai 
îmbrăcat de cinci ani. Ce-ţi trece prin minte? 

— Este băiatul meu, insistă Helena, cu ochii arzând ca de 
febră. N-am să-mi întâmpin fiul înfăşurată în zdreanţa asta 
şi ţintuită în pat. Ajută-mă! 

încercă să stea pe propriile-i picioare, dar se clătină şi, 
probabil, s-ar fi prăbuşit dacă Ruby n-ar fi sărit să o prindă 
de braţe. Mişcându-se încet, bătrâna îngrijitoare o conduse 
pe Helena prin cameră, aşezând-o pe scaunul din faţa 
toaletei. De îndată mâinile Helenei începură să cotrobăie în 
primul sertar după pieptene, după peria şi trusa de farduri 
pe care nu le atinsese de ani de zile. Un minut mai târziu, 
începu să-şi perie smocul subţire de păr care-i mai 
acoperea pe alocuri scalpul roz. 

— Găseşte-mi rochia de mătase neagră şi pantofii care 
merg cu ea. Şi mărgelele de jad, le purtam cu broşa de 
granate. Se privi în oglindă şi văzu că Ruby încă mai stătea 
în spatele ei. Să faci cum ţi-am spus! îi comandă, pe un ton 
ridicat. Acum, fir-ar să fie! 

În timp ce ea începu să se fardeze, Ruby se duse la dulap 
să caute rochia. Cincisprezece minute mai târziu, Helena se 
examina în oglindă. 

— Nimic nu s-a schimbat cu adevărat, nu-i aşa? întrebă, 
cu glas atât de încet, încât Ruby nu fu sigură că ar fi vrut s- 
o spună tare. Eu nu m-am schimbat, casa nu s-a schimbat. 
Aproape totul e ca şi cum nu ne-ar fi părăsit. Vom continua 
cu toţii, ca şi cum n-ar fi fost plecat niciodată. 


— Dar el este aici numai în vizită, replică bătrâna 
servitoare. Nu are de gând să stea. 

Ochii Helenei clipiră, fixând-o pe servitoare prin oglindă. 

— Ba va sta, şuieră sumbru. Este un Devereaux, şi niciun 
Devereaux n-a părăsit vreodată Sea Oaks. 

— Domnul Kevin a făcut-o, îi reaminti Ruby, şi poţi să 
crezi c-o va face din nou. 

— N-o s-o cred, insistă Helena. Vreau ca el să stea aici, şi 
am să am grijă să stea. Îşi întoarse privirea spre picioarele 
ei şi chicoti. Cum arăt? 

Ruby se uită la stăpâna ei întrebându-se ce să-i 
răspundă. Părul Helenei - bogat cândva, dar acum rar şi 
atârnându-i moale în jurul umerilor - îi încadra faţa, 
transformând-o într-o parodie de prost gust a frumuseţii ce 
fusese cândva. Pielea, cu ani în urmă strălucitoare şi de o 
mare transparenţă, era acum acoperită de o mască din 
pudră albă; pete grosolane erau aplicate pe obraji şi o linie 
roşie, strălucitoare, de ruj îi înconjura buzele subţiri. Şi chiar 
dacă mai exista vreo fărâmă de decentă frumuseţe în 
Helena, ea era complet anulată de dorinţa de a ascunde 
ravagiile timpului. 

— Bine, răsuflă Ruby în sfârşit, ştiind că ceea ce văzuse 
Helena în oglindă în niciun caz nu reflecta realitatea. Arăţi 
tocmai bine. 

Helena îi zâmbi. 

— Atunci sunt gata să cobor, nu-i aşa? 

Din nou, Ruby căscă gura de surpriză. 

— Să cobori scările? Dar, domnişoară Helena... 

— Nu te contrazice cu mine, comandă Helena. Dacă eu 
vreau să-mi întâmpin băiatul în camera de zi, aşa am să 
fac. Lasă-mă să mă sprijin de braţul tău. 

Aproape împotriva voinţei ei, Ruby se alătură bătrânei şi, 
apucând-o de braţ, o conduse încet afară din dormitor şi 
dincolo de hol, spre scara principală. Sprijinind-o pe Helena 
cât putea de bine, o ajută să se aşeze într-un vechi scaun- 
lift, ce fusese instalat în casă cu mulţi ani în urmă. Fixă 


braţul de siguranţă în jurul bătrânei şi aşteptă ca Helena să- 
şi aranjeze faldurile vechii ei rochii de mătase neagră. În 
sfârşit, când Helena îi făcu semn că a terminat, Ruby apăsă 
butonul până la capăt. Instantaneu, maşina reveni la viaţă, 
şi scaunul începu să coboare încet, purtând trupul fragil al 
Helenei, pentru prima dată după aproape zece ani, de la 
etajul doi al casei sale. 

La capătul scărilor, Kevin, Anne şi cei doi copii ai lor 
priveau apropierea lentă a ciudatei apariţii. 

* 


„N-ar fi trebuit niciodată să venim aici.” Gândul explodă 
pe neaşteptate în mintea lui Anne şi, înainte de a se putea 
controla, făcu involuntar un pas înapoi. Se sili să 
zâmbească, simțind falsitatea gestului, chiar în timp ce 
înainta din nou, pentru a-şi întâmpina soacra pe care n-o 
cunoscuse niciodată. De o parte îl avea pe Jeff, cu mâna 
cuibărită într-a ei şi, o secundă mai târziu, Julie o luă de 
cealaltă mână. Nici unul dintre copii nu scoase vreun 
cuvânt, şi Anne ştia că amândoi simțeau acelaşi lucru ca şi 
ea. 

Teamă. 

Şi totuşi, în ciuda sentimentului de teamă pe care Helena 
i-l inspira lui Anne, bătrâna era foarte firavă. Părea că 
aproape dispare în faldurile demodatei rochii negre pe care 
o purta, iar faţa ei, cu greu vizibilă sub straturile de fard, 
era ciudat de inexpresivă. Doar ochii ei - doi tăciuni aprinşi 
- păreau că scormonesc în Anne, prinzând-o în strânsoarea 
lor, alungând-o departe. Ajunse la picioarele scărilor atunci 
când scaunul-lift sună de oprire, dar nu spuse nimic. Orice 
ar fi fost de spus, ştiu, instinctiv, că va fi spus de Helena 
Devereaux. 

Tăcerea părea că se transformă în eternitate. 

— Deci tu eşti femeia cu care s-a însurat fiul meu, se 
exterioriză în sfârşit Helena. Ochii ei se îngustară ca pentru 
a o evalua, iar nările i se dilatară uşor. Ei bine, presupun că 
nu mai este nimic de făcut în privinţa asta, nu-i aşa? Apoi îşi 


luă ochii de la Anne, oprindu-se, pe rând, asupra fiecărui 
copil. 

Capul i se mişcă într-o plecăciune abia perceptibilă. 

— Fata este o Devereaux, se pronunţă ea. Cât despre 
băiat, nu ştiu... 

— Numele lui este Jeff, spuse Anne. Vocea îi pornise din 
gâtlej într-un sunet strangulat, forţată să iasă afară numai 
pentru a preveni ceea ce ar fi urmat să audă fiul ei din 
partea bătrânei. Şi este un Devereaux în aceeaşi măsură ca 
şi Julie. 

Ochii Helenei - reci acum ca ai unui şarpe - o fixară iar, şi 
Anne simţi din nou strania putere a bătrânei. Nu erau de 
mirare coşmarurile lui Kevin în legătură cu maică-sa, şi nu 
era de mirare că niciodată nu dorise să se reîntoarcă. 

Şi apoi, încă o dată, în mintea ei se născu o altă idee 
neaşteptată: „N-are de gând să ne mai lase să plecăm. 
Niciodată”. 

Ochii Helenei o părăsiră repede pe Anne, fixându-se 
acum asupra fiului ei. 

— Kevin, spuse ea, şi gura păru a-i dezmierda numele. 
Apoi, pentru că mama sa nu spusese nimic altceva, Kevin 
se apropie de bătrână şi-i oferi braţul. Luându-i-l, Helena se 
ridică şi străbătu în lungul său holul de la intrare, 
pătrunzând prin uşile deschise în sufragerie, cu băiatul ei 
de o parte şi cu fata de cealaltă. 

Nu doar insula îi aparţine, reflectă Anne, urmându-i fără 
tragere de inimă pe cei trei Devereaux în interiorul 
aglomerat al camerei de zi din spatele uşilor duble. O avea 
pe Marguerite, îl are din nou pe Kevin, şi vrea să-mi 
acapareze şi copiii. 

Un moment mai târziu, Anne, în timp ce luase loc pe sofa 
avându-i pe copii de o parte şi de cealaltă - nefiresc de 
aproape de ea şi privind îngrijoraţi către bunica lor - se 
întrebă dacă există ceva ce ea - sau oricine altcineva - ar 
putea face pentru a zădărnici dorinţele Helenei Devereaux. 


O oră mai târziu, după ce, în sfârşit, Helena se reîntoarse 
în camera ei, Anne se simţi istovită de prezenţa bătrânei - 
de ochii ei pătrunzători ce scormoneau cu o forţă 
implacabilă, în ciuda evidentei slăbiciuni a corpului. Abia 
acum realiză Anne semnificaţia machiajului accentuat pe 
care Helena îl folosise pentru a acoperi urmele anilor. 

Era un machiaj ca de teatru, cu menirea de a ascunde 
persoana din spatele lui, expunând doar o faţadă creată cu 
grijă pentru cei din jur. Dincolo de ea, era ceva cu adevărat 
înspăimântător, şi Anne avu sentimentul cert că teribila 
mască şi femeia din spatele ei erau identice. 


3 


Ceasul era aproape două, când Jeff şi Julie scăpară, în 
sfârşit, de întunecimea de cavernă din casa bunicii, ieşind 
în lumina strălucitoare a după-amiezii doar pentru a simţi 
opresiva căldură tropicală atingându-i ca într-o înfăşurare 
de cearşafuri ude. Stătură un timp sub umbra protectoare a 
stejarilor, privind mişcarea aerului ce cuprindea insula. 

— E sinistră, nu-i aşa? îndrăzni Jeff. Mătuşa Marguerite 
abia a scos o vorbă, iar bunica arată de parcă ar fi deja 
moartă. 

Aproape împotriva voinţei ei, Julie chicoti amintindu-şi 
imaginea bătrânei doamne, atât de ciudat pictată, stând 
cocoţată într-un fotoliu cu rezemători laterale pentru cap, 
aşezat în apropierea căminului, ignorând tapetul scorojit şi 
tencuiala mucegăită a tavanului în timp ce bătea câmpii 
despre cât de privilegiați ar trebui să se simtă copiii că se 
aflau acolo. 

— Era ca şi cum nici măcar nu-şi dădea seama că totul i 
se prăbuşeşte în jurul ei, spuse ea în final. Şi mamei abia i-a 
vorbit. 

Jeff îşi roti ochii dispreţuitor, în dorinţa vagă de a se 
debarasa de teama opresivă pe care o simţise în prezenţa 
bunicii. 

— Şi ai auzit-o cum spunea că arăt exact ca mama? 
Toată lumea ştie că semăn cu tata. 

— Pariez că i-a spus mătuşii Marguerite că mama nu este 
decât o vântură-lume şi că ar trebui să se comporte ca şi 
cum n-ar exista, chicoti Julie. 

— Ce este un vântură-lume? întrebă Jeff. 

In loc să-i răspundă la întrebare, Julie sări în picioare şi o 
porni în sus, pe panta uşoară ce ducea spre un grup de 


clădiri mărginaşe şi şubrede, la câteva sute de iarzi de 
casă. 

— Hai să vedem ce este acolo, sugeră ea. 

O clipă mai târziu, Jeff, luând-o înaintea ei, dispăru prin 
uşa întredeschisă a unui hambar acoperit cu viță-de-vie, al 
cărui acoperiş era aproape lipsit de şindrilă. Câteva minute 
mai târziu pătrunse şi ea pe uşă. Hambarul părea că fusese 
cândva construit pentru a adăposti cai, dar cele mai multe 
dintre staule erau acum distruse. Prin găurile acoperişului, 
pătrundea o lumină blândă şi rece, a cărei strălucire avea o 
tentă de verde dată de profunzimea frunzişului ce penetra 
de ani peretele lateral. Cocoţat deasupra unei şire de paie, 
Jeff îi zâmbi fetei satisfăcut. 

— Nu ţi se pare elegant? strigă el. Dacă ar exista vreo 
căpiţă de fân aş putea sări în ea. 

— Mai bine fii atent, îl atenţionă Julie. Pare că întregul loc 
s-ar putea prăbuşi în orice moment. 

Zâmbetul lui Jeff se mai lăţi puţin. 

— Scările s-au prăbuşit deja. Există vreo scară mobilă pe 
acolo? 

Julie cotrobăi prin hambar şi în final găsi o scară de lemn 
şubredă. O propti de şira de paie şi Jeff se târî jos. 

— Ce te-ai fi făcut dacă eu n-aş fi fost aici? întrebă Julie. 

— Aş fi sărit, replică Jeff cu siguranţa celor opt ani. Am 
sărit chiar şi de pe acoperişul casei noastre, şi este mult 
mai înalt decât ăsta. 

— Şi dacă te-ar fi prins mama, te-ar fi tăiat de la 
programul TV pentru o săptămână. 

— Dar nu m-a prins, îi reaminti Jeff. Hai să mergem. 

Părăsiră hambarul şi îşi continuară drumul, în jos, pe 
panta ce ducea la un şir de căsuțe părăginite, ce serviseră 
cândva pentru a adăposti sclavi. Făcându-şi loc printre 
aracii de viță-de-vie, Jeff se pomeni într-o cameră strâmtă, 
cu o singură fereastră şi o uşă. Pe un perete se aflau o 
poliţă şubredă şi câteva cuie atârnând precar de rama uşii. 
Cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de patru paturi 


din fier ruginit, acoperite cu saltele găurite. Doar privindu-le 
şi te făceau să te cutremuri, şi el căută înspăimântat spre 
sora lui. 

— Chiar îi obligau pe oameni să locuiască aici? întrebă cu 
glas gâtuit. 

Julie ridică din umeri. 

— Cred că da, presupuse ea. Uneori toate familiile 
trebuiau să locuiască în camere ca acestea. 

Sprâncenele lui Jeff se încruntară, brăzdându-i faţa 
serioasă. 

— Cum se face că tata nu ne-a povestit niciodată despre 
asta? 

— Pentru că probabil îi este ruşine, replică Julie. Vreau să 
spun că, în mod cert, nu mi-aş dori ca cineva să afle că 
familia mea obliga oamenii să trăiască în acest fel. 

— P-poate că n-o făceau, sugeră Jeff. Poate că astea erau 
nişte depozite sau cam aşa ceva. 

— Şi poate că şi elefanții zboară, i-o întoarse Julie. Hai să 
plecăm - locul ăsta îmi face rău. 

Pătrunseră încă o dată prin viţa-de-vie aruncând o privire 
într-un garaj ce conţinea un Buick străvechi şi o matahală 
ruginită pe care niciunul dintre ei nu o putu identifica, apoi 
porniră în direcţia unor câmpuri, probabil cândva destinate 
cultivării. Pe când se apropiau de zona mlaştinii, o arătare 
sări dintr-un tufiş şi se postă pe cărare, holbându-se 
curioasă la ei. 

Era un băieţel cam de vârsta lui Jeff, cu un smoc încâlcit 
de păr negru, ce se ondula în jurul capului. Purta o pereche 
de blue jeans rupţi şi un tricou ce fusese odată alb, dar 
acum avea o nuanţă dubioasă de gri. 

— Cine eşti tu? îl apostrofă el, ţintuindu-l războinic cu 
ochii săi căprui pe Jeff. 

Jeff îl privi mirat. 

— Jeff Devereaux, răspunse. Dar tu cine eşti? 

Băiatul şovăi, făcând un pas înapoi. 


— Toby Martin. Cum se face că nu te-am mai văzut 
niciodată pe aici? 

— Pentru că de-abia am sosit, replică Jeff. Cum se face că 
eşti aici? Credeam că în afară de bunica şi mătuşa mea nu 
mai locuieşte nimeni aici. 

Toby aruncă o privire furişă spre casă. 

— Trec uneori pe-aici, da’ nu fac niciun rău. Privesc doar 
prin jur. N-ai să mă spui, nu-i aşa? Bătrâna doamnă nu vrea 
pe nimeni primprejur. 

Jeff îi aruncă o privire lui Julie, care îl studia atentă pe 
Toby. Fata sfârşi prin a-i zâmbi conspirativ băieţelului, care 
părea îngrijorat. 

— Nu vom spune nimănui că ai fost pe-aici dacă promiţi 
că ne vei arăta împrejurimile. În regulă? 

Ochii lui Toby îşi pierdură nesiguranța şi le zâmbi, 
dezvelindu-şi gingia de sus de unde-i lipsea un dinte. 

— Am să vă arăt totul, promise el. Sunt vite - acolo sunt 
mlaştini şi heleşteie, şi o plajă îngrijită; numai că va trebui 
să aveţi grijă pentru că sunt tot felul de şerpi şi tot felul de 
chestii. 

— Şerpi? repetă Julie, cu glas tremurător. Din cei 
otrăvitori? 

Toby adăugă solemn: 

— Mocasini de apă şi şobolani, şi tot felul de nebunii, dar 
dacă bagi de seamă, nu-ţi fac niciun rău. 

— Poate ar fi mai bine să nu încercăm, spuse Julie 
nesigură. Poate mai bine ne-am reîntoarce acasă. 

— Care e problema, ţi-e frică? îşi tachină Jeff sora. 

Julie îi aruncă o privire aspră fratelui ei. 

— De ce nu mi-ar fi? Dacă ai avea un pic mai multă 
minte, ai fi şi tu speriat. 

— Toby vine tot timpul aici, o contră Jeff şi se întoarse 
spre băiat. Nu-i aşa că nu ți s-a întâmplat nimic niciodată? 

Toby îşi scutură viguros capul. 

— Tot ce aveţi de făcut este să fiţi atenţi. Tatăl meu 
spunea că şerpii sunt mai speriaţi de noi decât suntem noi 


de ei. Şi, ca şi cum problema ar fi fost decisă, se întoarse şi 
începu să înainteze de-a lungul potecii, cu Jeff pe urmele 
lui. Un moment mai târziu, hotărând că ar fi mult mai bine 
să-l supravegheze decât să-l abandoneze, Julie se hotărî să- 
i urmeze. 

Îşi făcu încet drum spre partea îndepărtată a insulei, pe 
lângă zona mlaştinilor, făcând un ocol considerabil pe lângă 
un iaz în care un crocodil se întindea la căldură, arătându-şi 
numai botul şi ochii deasupra apei. 

— Sunt-sunt mulţi pe aici? întrebă Julie, incapabilă să-şi 
stăpânească tremurul vocii în timp ce privea la reptila 
răuvoitoare. 

— Câteva, replică Toby. Trebuie doar să te fereşti să le 
faci vreo porcărie, şi ei nu-ţi vor face niciun rău. Cel puţin 
dacă nu sunt flămânzi, adăugă şi aruncând o privire 
satisfăcută cu coada ochiului către Jeff, chicoti văzând 
paloarea lui Julie. Haideţi să mergem pe plajă. 

Câteva sute de iarzi mai încolo, vegetaţia săracă lăsa loc 
unei vaste întinderi de nisip alb, strălucitor. Linie după linie, 
valuri joase măturau deşertul de lângă mare. Julie, stând pe 
nisip la umbra unui mic crâng de pini înnegriţi, privea 
minunându-se. Era, de departe, cea mai frumoasă plajă pe 
care o văzuse. Era complet pustie. 

— Dar - dar unde sunt oamenii? Mă gândesc că ar trebui 
să fie foarte mulţi aici. 

— Este din pricina bătrânei doamne, replică Toby, cu 
zâmbetul lăţindu-i-se pe faţă. Este atât de rea, că nu vrea 
să lase pe nimeni s-o folosească, deşi e cea mai bună plajă 
de p-aici. Toată lumea e obligată să înoate în canal, şi din 
cauza asta toţi o urâm. Apoi, dându-şi seama dintr-o datăcă 
vorbeşte despre bunica lui Jeff şi a lui Julie, încercă să se 
scuze. 

— Nu ne pasă ce-ai spus despre bunica, îi răspunse Jeff. 
Şi noi credem despre ea că este sinistră, iar tatăl nostru o 
urăşte şi el. 


— Jeff! - vocea Margueritei Devereaux despică aerul 
strălucitor al zilei, făcându-i pe cei trei tineri să tresară, şi o 
văzură trecând prin crângul de copaci şi apropiindu-se pe 
plajă. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, deşi eu sper că 
nu, este urât s-o spui. Aş vrea să ţii cont că, deşi ai crescut 
în Connecticut, eşti totuşi un gentleman sudist. 

Jeff îşi plecă ochii, înghițind insulta, în timp ce mătuşa lui 
îşi îndreptă atenţia asupra lui Toby. Ochii ei îl fixară pe 
acesta cu severitate. 

— Cât despre tine, tinere domn, ce faci aici? 

Julie privi spre Toby, aşteptându-se să-l vadă copleşit de 
nişte lacrimi teribile. Dar în loc de asta, el îi zâmbi 
satisfăcut, cu ochii plini de voioşie, Margueritei. 

— Încercam să aranjez un înot, domnişoară Marguerite. 
N-ai să mă spui, nu-i aşa? 

Severitatea părăsi ochii Margueritei, care îşi lăsă mâna în 
jos mângâind părul lui Toby cu degetele. 

— Dacă eu ţi-aş face atâtea probleme cu mama ta, câte 
îmi faci tu cu a mea, nu cred că mi-ai mai vorbi vreodată, 
nu-i aşa? 

Toby îşi scutură capul hotărât, arătând, pentru toată 
lumea, ca un căţeluş fericit. 

— Ei bine, de data asta eşti norocos, continuă Marguerite. 
Tocmai s-a culcat, n-avea cum să te vadă. Acum şterge-o 
acasă, dar data viitoare când vei veni, s-o iei spre intrare şi 
să ciocăni la uşă. Dacă Jeff te invită, ea nu va mai putea să- 
mi ceară să te scot de pe insulă, nu-i aşa? 

Toby se uită rugător la Jeff. 

— Vrei? întrebă el. Adică, vrei să mă inviţi? 

— Bine, fu de acord Jeff, dar va trebui ca şi tu să mă inviţi 
la tine acasă. 

Înflăcărarea părăsi ochii lui Toby, care o privi nesigur pe 
Marguerite. 

— Vom vedea, promise ea. Dar atâta timp cât Jeff va sta 
aici, poţi veni de câte ori vrei la Sea Oaks. 


Câteva minute mai târziu, după ce Toby o luă înapoi, 
furişându-se de-a lungul cărării ce străbătea insula, spre 
digul rutier, Marguerite îi conduse pe Julie şi pe Jeff pe plajă 
către bătrânul conac. Merseră în linişte câteva minute, 
după care Julie începu timid: 

— Mătuşă Marguerite! De ce bunica nu lasă pe nimeni să 
folosească plaja? Este atât de frumoasă, încât ar trebui s-o 
folosească toată lumea. 

Marguerite nu vorbi un timp, după care, trecându-şi 
braţul pe după umerii lui Julie, spuse în sfârşit: 

— Asta-i felul ei de a fi. Nu există niciun motiv, cu 
adevărat, doar că asta este plaja noastră, şi mama şi-a 
făcut întotdeauna griji în legătură cu ce este al nostru. 
Rămase tăcută un moment, apoi continuă: Dar nu va fi 
întotdeauna aşa. 

Jeff privi curios în sus, spre ea. 

— De ce nu? 

Marguerite zâmbi trist. 

— Pentru că este pe moarte, Jeff, şi după ce ea va muri, 
lucrurile se vor schimba. 

Pentru câteva minute, trioul merse în linişte, apoi Julie 
spuse din nou: 

— Mătuşă Marguerite, nu-ţi pasă dacă moare bunica? 
Vreau să spun, doar este mama ta, nu-i aşa? 

Marguerite se opri din mers şi îşi ridică privirea către 
conacul străvechi, protejat de stejari, apoi se uită lung, 
cuprinzând cu privirea marea, ca în final să se oprească 
asupra lui Julie. 

— Ba da, spuse. Îmi pasă că mama va muri. Îmi pasă 
chiar foarte mult. 

Luând-o pe Julie de mână, se întoarse şi începu să urce 
panta ce ducea la vechea casă. 

* 

În seara aceea, în jurul uriaşei mese din camera de zi de 
la Sea Oaks, erau adunaţi cinci oameni. Kevin stătea în 
capul mesei, cu Anne şi cu Marguerite în dreapta lui. Vizavi 


de mama şi mătuşa lor stăteau Julie şi Jeff, iar mai încolo, 
spre capătul mesei, gol şi cumva stingher de grup, dar încă 
dominându-l, se afla scaunul pe care Helena Devereaux l-ar 
fi ocupat dacă i-ar fi fost suficient de bine ca să poată 
cobori la masă. Dar ea nu coborâse. În schimb, încercând 
să-şi alunge somnul, o somase pe Marguerite să-i aducă 
masa, ca de obicei, în camera ei. 

La cinci minute după ce Ruby servise supa, sunetul furios 
al  soneriei  întrerupse conversaţia. Marguerite puse 
deoparte şerveţelul din pânză şi, fără un cuvânt, ieşi cu un 
aer ceremonios din cameră. Un timp, familia îi ascultă paşii 
urcând scara. 

După câteva minute, când reveni, se aşeză pe scaun şi 
continuă să mănânce supa ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

In timp ce Ruby servea aperitivul, soneria se auzi din 
nou, şi apoi încă o dată, înainte ca Marguerite să-şi termine 
salata. 

Apoi, în timp ce Ruby aşeza cupele cu îngheţată pe 
masă, soneria se auzi iar; Marguerite puse iar şerveţelul 
deoparte, dar, înainte ca ea să se ridice de la masă, Annei 
se adresă zâmbind nesigur: 

— De ce nu încerci să-ţi mănânci îngheţata mai înainte 
de-a se topi? Orice-ar fi de data asta, sigur mai poate 
aştepta câteva minute. 

Marguerite îşi scutură stânjenită capul. 

— Urăşte să fie lăsată să aştepte, iar pe mine nu mă 
deranjează foarte tare. O fac de atâta timp, încât nu cred c- 
aş mai şti cum să procedez la o cină la care ea să nu sune 
după mine. Punându-şi şerveţelul deoparte, se grăbi, încă o 
dată, să iasă din sufragerie, pentru a urca laborios scările. 

Numai când fu sigură că Marguerite nu mai poate auzi, 
Anne se întoarse furioasă spre soţul ei. 

— De ce nu spui nimic, Kevin? Mama ta o tratează ca pe 
un sclav! Ar trebui să i se permită să-şi termine măcar 
masa! 


— Ai auzit-o doar, răspunse moale Kevin. Cred că a spus 
adevărul. S-a obişnuit cu asta. 

— Dar piciorul ei? exclamă Anne. Vezi şi tu că o doare. ŞI 
pentru femeia aceea îngrozitoare trebuie să alerge tot 
timpul în sus şi-n jos pe scări - ei bine, sincer, nu văd de ce 
n-o duce undeva! Dacă eram în situaţia Margueritei, de 
mult o trimiteam la un azil! Şi totuşi, în ciuda cuvintelor de 
bravadă, Anne se întrebă dacă spusese adevărul. Nu 
cumva, mai degrabă, luând în considerare forţa pe care o 
simţise mai devreme în Helena, şi ea ar fi dat ascultare 
ordinelor acesteia în loc de-a o înfrunta? Se temea că da. 

— Nu te contrazic, spuse Kevin ridicând din umeri. De 
fapt, cred că ai dreptate - nici eu n-aş tolera asta şi nu cred 
că altcineva ar putea. Din cauza asta am plecat - trebuia să 
aleg între asta şi a mă supune ei. Dar Marguerite nu este ca 
mine - s-a împăcat cu lucrurile şi nu se plânge. Nu s-a plâns 
nici măcar de piciorul ei. 

Julie puse linguriţa deoparte şi se întoarse spre tatăl ei. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Un accident, replică Kevin. Eram doar un băieţel, iar ea 
era adolescentă. Nu-mi amintesc prea multe despre cum s- 
a întâmplat, dar se pare că şi-a rupt şoldul căzând pe scări. 
A stat o vreme în spital şi mult timp în gips. Dar nu s-a 
vindecat niciodată total, rămânând de atunci cu 
şchiopătatul. Buzele i se strânseră într-o linie aspră. Urma 
să devină dansatoare şi, bănuiesc, una foarte bună. 
Accidentul a pus capăt carierei ei, dar nu-mi amintesc s-o fi 
auzit-o plângându-se vreodată nici măcar de acest lucru. 
Într-un fel, mătuşa voastră este o femeie remarcabilă. 
Zâmbi. Şi, într-un fel, tu îi semeni foarte mult. Arăţi ca ea, 
dansezi ca ea, şi uneori, când te aud vorbind, aş jura că o 
aud pe Marguerite când avea vârsta ta. 

Julie îşi încruntă sprâncenele. 

— Ei bine, îmi place de ea, dar dacă mama mă va trata 
vreodată aşa cum face bunica cu mătuşa Marguerite, cu 
siguranţă că nu-i voi sta mult timp prin preajmă. 


Kevin chicoti. 

— În regulă, deci nu eşti chiar ca ea, ceea ce este 
perfect, în ce mă priveşte. Te plac aşa cum eşti. Apoi 
redeveni serios. Cât despre faptul că mama ta te-ar putea 
trata aşa cum face mama cu Marguerite, nu trebuie să-ţi 
faci griji din pricina asta. Dacă mama ta ar fi avut o cât de 
mică asemănare cu a mea, poţi fi sigură că nu mă însuram 
cu ea. 

Anne se ridică, simulând indignarea. 

— Kevin, acesta este cel mai urât compliment pe care l- 
am primit vreodată. După ceea ce am văzut azi, nimeni pe 
lumea asta nu poate fi ca... 

Dar înainte de a putea termina, de sus se auzi un țipăt 
strident urmat de o lovitură puternică. Instantaneu, Kevin şi 
Anne săriră în picioare şi se grăbiră în sus, pe scări, urmaţi 
de Julie şi Jeff. În urma lor, din cauza greutăţii mult mai 
încet, Ruby începu şi ea să urce scările. 

Kevin deschise uşa de la dormitorul mamei lui şi o văzu 
pe bătrână proptită de perne, fixând-o cu ochi furioşi pe 
Marguerite, care zăcea pe podea, în apropierea patului, cu 
piciorul schilod răsucit sub ea şi cu faţa schimonosită de o 
grimasă de durere. 

Kevin privi repede spre mama sa, apoi se aplecă s-o ajute 
pe Marguerite să se ridice. 

— Ce s-a întâmplat? 

Marguerite rămase acolo, privind jalnic spre el. 

— Spune că nu i-am adus cina suficient de repede şi s-a 
răcit. 

Văzând tava cu mâncare neatinsă de pe măsuţa mamei, 
lui Kevin începu să-i tremure falca. 

— Dar - pentru numele lui Dumnezeu! l-ai adus-o acum o 
oră, înainte ca noi să începem. N-a mâncat? 

Marguerite îşi scutură capul repede, fără să spună nimic. 
Kevin se ridică şi, privind la mama sa şi la bastonul de 
trestie pe care îl ţinea încă în mână, dintr-o dată înţelese. 


— Deci ai lovit-o, mamă? Ai aşteptat până s-a răcit 
mâncarea, după care ai chemat-o sus pe Marguerite ca s-o 
poţi lovi cu bastonul tău? 

Ochii Helenei se întunecară ameninţător şi rosti şuierând 
cuvintele cu răutate: 

— Ai grijă ce spui, Kevin. Tu n-o cunoşti aşa cum o 
cunosc eu. Tu n-ai fost aici! Ai plecat şi ne-ai lăsat singure! 
Nu începe să ne critici acum, tinere... A 

— Oh, în numele Cerului, mamă, strigă Kevin. Incetează 
să te mai porţi ca un copil. Hai să mergem, Marguerite. 
Ruby poate reîncălzi mâncarea sau am s-o fac chiar eu. Dar 
tu coboară şi termină-ţi cina. 

Marguerite încercă să se ridice de pe podea, dar înainte 
încă de a-şi veni în fire, vocea Helenei izbucni ca un bici. 

— Nu, Kevin, vreau ca ea s-o facă! Dacă ea vrea să-şi 
petreacă viaţa purtându-se ca o servitoare, cine eşti tu s-o 
opreşti? 

Năucit, Kevin privi în jos, către sora lui. 

Deşi avea ochii plini de lacrimi, Marguerite nu spuse 
nimic. În loc de asta, se sculă de jos, nesigură, şi ridică de 
pe podea tăviţa cu mâncare a mamei. 

* 

Era noaptea târziu, când Kevin se ridică încet din pat, cu 
grijă, să n-o deranjeze pe Anne, a cărei respirație căpătase 
ritmicitatea somnului cu ore în urmă. Kevin rămăsese treaz, 
adulmecând casa în jurul lui, simțind în nări parfumul 
familiar al copilăriei, nopţile călduroase de vară, pline de 
zumzetul insectelor tropicale. Toate păreau pierdute în 
timp, şi totuşi atât de familiare. 

Dar imaginea care îi rămăsese în minte era cea a 
Margueritei întinsă pe podea, încercând să nu-şi trădeze 
durerea şi umilinţa, suportând tăcută furia mamei. Oare de 
cât timp era aşa? se întrebă. Şi de ce Marguerite nu-l 
chemase niciodată, nu-i spusese niciodată ce se întâmplă şi 
ce devenise viaţa ei? Sau nici măcar nu realiza că n-ar fi 


fost nevoie să-şi lege existenţa de o bătrână acră şi rea ce 
trăia în trecut? 

Ştiind că nu va putea adormi, îşi puse un halat şi ieşi în 
coridorul principal, trăgând uşa după el. Nu avea nevoie de 
lumină - îi era familiar fiecare colţ din casă, şi înaintând de- 
a lungul holului, către scara principală, îşi reaminti fiecare 
cameră pe lângă care trecea. 

Incă de pe când era copil, multe dintre camerele 
conacului începuseră deja să se deterioreze. Odinioară 
bunicii lui puteau oferi ospitalitate unui cerc larg de prieteni 
înstăriți, dar asta dispăruse de mult, împreună cu întreaga 
armată de servitori necesari pentru a menţine casa la 
nivelul la care fusese concepută. Deşi nu se uitase prin ele, 
nu avea nicio îndoială că deveniseră şi mai părăginite - 
Camera Albastră, Camera de Smarald, Camera Trandafirilor 
-, toate, cu tapetul lor de damasc, cu îmbinarea lor de 
carpete, cu marmura şemineelor. 

O luă în jos, pe scări, spre un mic hol de recepţie din 
salonul principal, ridicându-se instinctiv când trecu pe lângă 
bancheta din faţa pianului cel mare. Aprinse lampa de 
cristal aflată pe măsuţa din spatele sofalei Louis al XVI-lea, 
şi camera fu inundată de o lumină vagă, ce nu reuşea să 
alunge umbrele din colţurile mai îndepărtate. Pătrunse prin 
uşile duble ce conduceau printr-un mic solariu către camera 
de zi, oprindu-se, un moment, pentru a privi portretul 
mamei sale aşezat deasupra şemineului. 

Realizat în Franţa de un pictor de societate, în mare vogă 
pentru turiştii americani, mama sa apărea într-un costum 
de dansatoare din vremea aceea, cu părul bine pieptănat 
spre spate, ce-i descoperea faţa, pomeţii ei neavând nevoie 
de vreun machiaj ca să-i accentueze. O mână îi era grațios 
ridicată, iar piciorul stâng îndoit într-un fel ciudat, ca şi cum 
ar fi vrut să se înalțe pe vârfuri. Kevin privi pictura un timp, 
încercând să descopere pe acea faţă plină de tinereţe 
măcar o urmă care s-o sugereze pe baborniţa acră şi 
istovită în care se transformase subiectul portretului. 


Nu exista niciuna. 

Porni apoi mai departe, oprindu-se puţin în salon, dar 
trecând grăbit prin camera de zi şi prin oficiul 
majordomului, până la enorma bucătărie de modă veche. 
Puţine lucruri se schimbaseră aici de când fusese el copil. 
Străvechea plită încă mai dăinuia, lipită de peretele 
îndepărtat, opus celui care cuprindea boxele de gheaţă, ce 
fuseseră electrificate cu mult înainte de naşterea lui. Un 
variat sortiment de oale şi tăvi din aramă erau agăţate de 
poliţele unei lungi tejghele, de o curăţenie imaculată, deşi 
Kevin era sigur că de mult nu mai fuseseră folosite. In 
apropiere de chiuvetă, stivuite cu grijă pe un grătar de 
scurgere, erau vasele pe care Ruby le folosise pentru 
pregătirea cinei din acea seară - numeroase boluri mici în 
care puteai servi şase, şaisprezece sau douăzeci şi şase de 
persoane. 

In sfârşit, deschise frigiderul, scoase resturile de friptură, 
găsi nişte pâine şi îşi făcu un sanavici. Se aşeză la masa de 
lângă fereastră, ascultând un timp sunetele casei. 

O rază de lumină pătrunse înăuntru, şi auzi crengile 
măturând peretele casei. Pe măsură ce temperatura nopţii 
se micşora, peste tot, se auzea scârţâitul lemnului. 

Apoi, dintr-o dată, simţi apropierea cuiva, ce-i dădu fiori 
de-a lungul spinării. Părul i se făcu măciucă şi un fior rece ÎI 
străbătu. O scândură a podelei scârţâi strident; sări în 
picioare şi se întoarse repede, neştiind la ce să se poată 
aştepta. 

In uşa camerei stătea Ruby, aţintindu-l cu ochii ei bătrâni 
ce afişau o privire ciudat de inexpresivă. Zâmbi cu sfială şi 
se apropie de el. 

— Nu poţi să dormi, nu-i aşa, domnule Kevin? spuse 
încet. La fel ca atunci când erai copil. Ei bine, cred că va 
trebui să te obişnuieşti, acum, că ai venit acasă, ai să 
petreci încă multe nopţi ca acestea. 

Kevin se încruntă, scuturând din cap. 


— Nu prea multe, Ruby, replică el. Şi aici n-am venit 
acasă. Casa mea este în Connecticut. Sunt aici doar pentru 
câteva săptămâni, în vacanţă. 

Ruby se lăsă cu toată greutatea pe un scaun din faţa lui, 
gâfâind uşor din cauza efortului. 

— Nu pentru câteva săptămâni, spuse ea. Acum că te-ai 
întors, ai să rămâi aici. Niciun Devereaux n-a părăsit 
vreodată Sea Oaks. 

Kevin îşi înclină puţin capul, ridicând din sprâncene. 

— Eu, da. Am fost plecat pentru mult timp, Ruby, şi nu 
vreau să mă mai întorc. 

— Nu asta a spus domnişoara Helena, continuă Ruby. Ea 
a spus că te vei întoarce şi vei rămâne aici. Şi dacă vrei să 
ştii, dacă ea a spus aşa, atunci, aşa va fi. Vei rămâne. 

Vocea lui Kevin se înăspri uşor. 

— Nu te-am întrebat nimic, Ruby. Dar de vreme ce ţi-ai 
asumat răspunderea de a discuta cu mine, am să-ți 
răspund. Nu dau un ban pe ceea ce-şi doreşte mama, nu 
am făcut-o nici când aveam opt ani. Nu mai mult decât dă 
ea pe ce îmi doresc eu. Atunci de ce aş rămâne? Îmi iubesc 
familia, îmi iubesc viaţa, şi nu am nici cea mai mică intenţie 
s-o schimb. Bineînţeles, adăugă, privind cu înţeles de jur 
împrejurul bătrânei bucătării, n-am de gând să trăiesc în 
această relicvă prefăcându-mă că ar mai fi rămas ceva în 
Devereaux, pentru vreunul dintre noi. Oraşul este mort, 
Ruby, şi aşa este şi casa. Când mama va muri - dacă va 
muri -, noi toţi vom pleca. Dar chiar dacă va trăi ceva mai 
mult, eu nu voi rămâne aici. 

Fără să spună nimic, Ruby continuă să-l urmărească cu 
ochii ei aproape negri, apoi, ridicându-se cu greu în 
picioare, porni înapoi către camera ei. Aproape ajunsese la 
uşă, când se opri şi se întoarse spre el. 

— Inţeleg ceea ce spui, dar ştiu şi ce are de gând 
don'şoara Helena. Tu ești un Devereaux, domnule Kevin, şi 
vei rămâne la Sea Oaks. Aşa este în firea lucrurilor, nu 
încerca să lupţi cu asta, n-ar folosi la nimic. La nimic. 


Înainte ca el să-i poată răspunde, dispăru în camera ei, 
închizând cu grijă uşa după ea. 
* 


După plecarea lui Ruby, Kevin rămase un timp pe gânduri 
apoi, în sfârşit, muşcă din sandvici. N-avea niciun gust, şi 
pâinea părea că i se opreşte în gât. Aruncă restul într-un 
coş din apropierea chiuvetei, stinse lumina şi urcă spre 
dormitor. 

Dar chiar şi după ce se băgă în pat, iar ceasul din hol 
bătu ora două, el era încă treaz. 

Cuvintele lui Ruby alungaseră şi ultima posibilitate de a 
adormi, iar acum, oboseala din trup îi era accentuată de 
încă ceva. 

Intrebându-se dacă nu cumva Ruby avusese dreptate, 
simţea undeva, în adâncul lui, apărând teama, ca un 
bulgăre de gheaţă. Poate că într-adevăr mama lui voia să-l 
determine să nu mai părăsească niciodată Sea Oaks. 

Poate că intenţiona să-l închidă, aşa cum o închisese pe 
Marguerite. 

Poate că intenţiona să-i închidă pe ei toţi. 


4 


Începând de joi dimineaţă, Anne încercă să se 
obişnuiască cu ritmul straniu al zilelor de pe Insula 
Devereaux. Trebuia să înveţe că micul dejun se serveşte 
exact la ora şapte dimineaţa, constant întrerupt, ca toate 
mesele, de sunetul insistent al soneriei, prin care Helena 
Devereaux solicita atenţia fiicei ei. După dejun, Ruby urma 
să facă ordine, mişcându-se greoi prin casă. Anne era 
sigură că în timpul anului doar câteva camere erau folosite. 
Cele mai multe, într-adevăr, erau încuiate, mobila lor fiind 
acoperită cu cearşafuri de muselină prăfuite, fiind apărate 
de draperiile grele împotriva razelor puternice ale soarelui. 
Ruby urma să treacă încet prin camerele folosite, cu cârpa 
de praf în mână, dar fără prea mare efect - casa, ocupată 
acum de şapte persoane, păstra aceeaşi atmosferă ridicolă 
de muzeu. Chiar şi Julie şi Jeff, involuntar, vorbeau în şoaptă 
când se aflau înăuntru. 

După micul dejun, Marguerite dispărea în camera mamei 
ei, unde, instalată într-un scaun a cărui tapiserie devenise 
lucioasă de atâta folosinţă, îi citea în linişte Helenei, care, 
întinsă pe pat, sforăia uşor de fiecare dată. 

Adică până ce Marguerite se oprea din citit. 

Apoi, vocea plângăcioasă a bătrânei se făcea auzită în 
casă, apostrofându-şi fata: 

— Nu cer atât de mult, erau cuvintele pe care le repeta 
de cele mai multe ori. Eu am avut grijă de tine toată viaţa - 
măcar atât ai putea să faci şi tu pentru mine, să-mi citeşti 
din când în când! 

O dată, Anne trase cu urechea la uşa Helenei, dar tot 
ceea ce auzi, după criza de furie a bătrânei, nu era decât 


tonul blând, melodios, al vocii frumos modulate a 
Margueritei. 

Înainte de prânz, Marguerite îşi schimba hainele, apărând 
pe verandă ca şi cum ar fi fost pregătită să întâmpine cel 
puţin douăzeci de invitaţi, deşi publicul nu era format decât 
din familie. Chiar şi atunci când Anne îşi simţea oarecum 
hainele lipindu-i-se de trup de atâta umezeală, Marguerite 
reuşea să pară proaspătă, cu părul întunecat strâns într-o 
împletitură sofisticată, prins cu un pieptene de baga. Pe 
oricine altcineva ornamentul ar fi părut ridicol, dar 
Margueritei avea menirea de a-i accentua figura graţioasă, 
şi chiar dacă ea era conştientă de pronunţatul ei şchiopătat, 
n-o arăta niciodată. Totuşi, nici chiar pe verandă nu era 
posibil să te sustragi ordinelor soneriei. Într-adevăr, Anne 
realiză cu repeziciune că apelul soneriei înceta numai în 
lungile după-amiezi toride, când o şi mai mare somnolenţă 
cuprindea casa. Atunci, Helena cădea într-un somn sănătos, 
în timp ce Marguerite dispărea în atelierul de cusut, unde îşi 
petrecea o oră sau două în faţa unei străvechi maşini 
Singer. 

Făcuse deja pentru Julie o cămaşă de noapte de culoare 
verde-marin, cu talie largă şi tivită cu alb, care nu numai că 
îi venea perfect, dar se potrivea într-un fel cu pielea ei, 
sugerând aceeaşi frumuseţe exotică pe care o avea şi 
mătuşa sa. 

Fiecare după-amiază era o copie a primei zi pe care o 
petrecuseră la Sea Oaks - o simplă cină, întreruptă de 
solicitările continue ale Helenei de a i se da atenţie. 

Pentru Anne, neobişnuită cu temperaturile înalte din sud, 
zilele se derulau într-o nesfârşită umezeală, al naibii de 
plicticoase, pe care şi le petrecea căutând puţină umbră în 
căldura copleşitoare. 

În a treia zi de la sosire, Anne conduse maşina până 
dincolo de dig, în sat, dar se reîntoarse repede. Sărăcia 
izbitoare a străzilor prăfuite şi prăvăliile dărăpănate o 
deprimară şi mai mult; şi în timp ce conducea înapoi, spre 


Sea Oaks, putu să înţeleagă de ce Marguerite părăsea atât 
de rar insula, trimiţând-o pe Ruby pentru micile 
cumpărături necesare. Aşa că, joi dimineaţă, nu fu deloc 
surprinsă când Julie, cu o expresie aproape vinovată, o 
întrebă cât timp vor mai rămâne acolo. 

Anne îi zâmbi fetei ei cu simpatie, ştiind foarte bine cum 
ar fi reacţionat ea însăşi, dacă ar fi fost blocată într-un 
asemenea loc, la vârsta de cincisprezece ani. 

— Par săptămâni deja, nu-i aşa? Julie aprobă fără să 
scoată un cuvânt, iar Anne oftă. Nu ştiu ce să-ţi răspund, 
iubito. Tatăl tău continuă să-mi spună că nu va mai dura 
mai mult de o zi sau două, dar ştiind cum este bunica ta... 
Vocea se frânse când văzu dezamăgirea din ochii lui Julie. 

— Este doar pentru că... nu am nimic de făcut, spuse 
Julie moale. Tata găseşte mereu câte ceva de reparat... 

— Care, cu siguranţă, ar putea dura un an sau doi, 
observă cu viclenie Anne, dar Julie nu sesiză nota de umor 
din remarca mamei ei. 

— lar Jeff se poate juca cu Toby, dar eu n-am cunoscut 
încă pe nimeni. 

Fu întreruptă de vocea mătuşii ei: 

— Intenţionez să reglementez acest lucru chiar în 
dimineaţa asta, spuse Marguerite, ieşind pe verandă. Julie 
roşi, stânjenită, dar Marguerite, cu un gest grațios, 
îndepărtă neliniştea vizibilă a nepoatei ei. Fetele mele vin în 
această dimineaţă, şi cred că ţi-ar plăcea să participi la oră. 

Julie privi nesigur către mătuşa ei. 

— N-nu ştiu. Am făcut trei ani balet, dar... 

Înţelegând imediat, Marguerite o apucă de mână. 

— Dacă îţi este teamă că nu eşti destul de bună te poţi 
opri. Din când în când găsesc eleve destul de talentate, dar 
cele mai multe... Ezită în căutarea unui cuvânt potrivit. Ei 
bine, hai să spunem doar că nu sunt atât de motivate pe 
cât ar trebui să fie, este bine aşa? Se întoarse spre Anne 
făcându-i semn cu ochiul. Totuşi, eu le învăţ atât cât pot şi 
o fac cu plăcere. Şi chiar dacă nu vrei să participi la oră, 


încheie ea, întorcându-se către Julie, măcar faci cunoştinţă 
cu fetele. 

— Mi-ar face mare plăcere, rosti Julie. Şi îmi pare rău de 
ceea ce am spus mai devreme; n-aş fi dorit să auzi. Nu 
înseamnă că nu îmi place aici... 

— Ajunge, ordonă Marguerite, ridicând mâna spre a 
stăvili vorbele lui Julie. Să şti; că nu eşti singura care nu 
găseşte de făcut nimic pe aici. Este unul dintre motivele 
pentru care continui să profesez - le dau fetelor o ocupaţie. 
De altfel... Dar încă o dată vorbele îi fură întrerupte de 
sunetul ascuţit al soneriei, şi ea se întoarse aproape 
automat, dispărând înapoi în întunericul înăbuşitor al casei. 

— Îmi pare atât de rău pentru ea, spuse Julie cu ochii plini 
de lacrimi. Mătuşa Marguerite este atât de drăguță, iar 
bunica atât de rea cu ea. De ce nu... Dar înainte de a-şi 
sfârşi vorba, Julie se opri. 

— De ce nu moare? termină Anne liniştită, iar Julie se 
întoarse pentru a întâlni privirea mamei ei, adăugând cu un 
aer nefericit: 

— Aş vrea să nu gândesc aşa, dar... 

— Dar nu poţi altfel, încheie Anne pentru ea. Şi nici eu, 
dacă asta te ajută cu ceva. Desigur, ar fi fost frumos ca 
bunica ta să fie o bătrână doamnă simpatică, pe care cu 
toţii s-o putem iubi, dar n-a fost să fie aşa. Deci nu trebuie 
să-ţi mai faci griji despre ceea ce ai putea gândi despre ea. 

— Nici nu văd pentru ce-am venit aici, spuse Julie, dând 
frâu liber furiei ce se acumulase încet în ea în ultimele zile. 
Bunica nici nu ne vorbeşte lui Jeff sau mie, iar ţie abia dacă 
ţi se adresează. Şi nici nu-i pasă că tata este aici! 

— Ştiu, suspină Anne, dar noi nu suntem aici doar pentru 
ea. Trebuie să ne gândim la tatăl tău. Dacă vizita asta îl 
face să se simtă mai bine, după ce atâta vreme a stat 
departe, atunci a meritat. De acord? 

Julie aprobă din cap, iar Anne o îmbrăţişă drăgăstos. 

— Acum, hai să mergem sus să vedem dacă găsim ceva 
ce-ai putea îmbrăca pentru ora Margueritei. Cred că am un 


trening care-ar putea să-ţi vină bine, dacă nu ţi-e teamă c- 
ai să mori de cald. 

— Pantofi! exclamă Julie. Nu mi-am adus niciun fel de 
pantofi de dans! 

Anne zâmbi triumfător. 

— Nu pentru asta sunt făcute mamele? Am împachetat o 
pereche. Nu-mi venea să cred că n-ai să vrei deloc să 
dansezi. 

Pătrunseră împreună în casă şi începură să urce scările, 
dar abia lipsi să nu fie rostogolite înapoi de Jeff, care 
tropăind, cobora treptele două câte două de la etajul doi. 

— Hei, îl certă Anne, întorcându-l spre ea. Unde te duci 
aşa grăbit? Nu ţi-am spus că nu ai voie să fugi prin casă? 

— Dar este vorba de Toby, protestă Jeff apelând la 
înţelegerea mamei. L-am văzut venind de-a lungul digului 
rutier şi are cu el o undiţă. 

— O undiţă! repetă Anne. Ei bine, nu cred că ne putem 
opune dorinţei tale de a pescui. Il lăsă pe Jeff să plece, apoi 
ea şi Julie continuară să urce. 

Când trecură prin dreptul uşii închise de la camera 
Helenei, auziră încă o dată cum aceasta o jignea pe 
Marguerite, şi involuntar grăbiră paşii, niciuna dintre ele 
nedorind să fie martore la această umilire. 

* 

Când Marguerite veni sus, o găsi pe Ruby aşteptând-o în 
capătul scărilor, cu ochii înneguraţi şi maxilarele încleştate. 

— A refuzat din nou să mănânce micul dejun, don'şoară 
Marguerite. Jur că nu mai ştiu deloc ce să mă fac cu ea. Se 
poartă ca şi cum ar vrea să moară de foame, sau cam aşa 
ceva. 

— Este în regulă, Ruby. Întoarce-te la treaba ta, iar eu am 
să vorbesc cu ea. 

Ruby o privi neîncrezătoare pe Marguerite. 

— În ultimul timp, pare-se, de câte ori vorbeşti cu ea, nu 
face decât să strige şi se poartă cu tine ca naiba! 

Marguerite suspină, obosită. 


— Deocamdată sunt bine, dar nu mai pot continua mult 
timp în felul ăsta, nu-i aşa? - după care deschise uşa şi intră 
în dormitorul mamei. 

— Unde ai fost? o apostrofă imediat Helena. Când te sun, 
trebuie să apari, nu să-ţi iroseşti timpul învârtindu-te 
primprejur ca un copil nefolositor. 

— Îmi pare rău, mamă, spuse Marguerite pe un ton 
neutru. A trebuit să vorbesc un moment cu Ruby... 

— Ruby - Helena rosti numele cu dezgust. Nu văd de ce-o 
mai ţinem pe-aici! Este la fel de nefolositoare ca şi tine! 

Ochii Margueritei alunecară de la mama ei spre micul 
dejun, neatins încă, aflat pe măsuţa proptită de picioarele 
subţiri ale Helenei. 

— A fost ceva în neregulă cu micul dejun pe care ţi l-am 
adus? 

Ochii Helenei o ţintuiră dispreţuitor pe Marguerite. 

— Cum aş putea să mănânc în timp ce casa mea este 
plină de străini? Acel băieţel mizerabil aleargă pe scări, în 
sus şi-n jos, de parcă aici ar fi o şcoală ajutătoare - un loc 
foarte potrivit pentru el -, iar soţia aia a lui Kevin pândeşte 
primprejur de parcă ea ar fi stăpâna casei! Nu-i mai vreau 
pe-aici! Mă auzi? 

— Sunt convinsă că toţi cei din casă te-au auzit. 
Marguerite fu şocată când cuvintele i se rostogoliră de pe 
buze, deşi încercase să le păstreze în gând. 

Helena începu să tremure toată de furie. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie în felul ăsta? strigă 
ea. Toată viaţa am avut grijă de tine! Şi ce primesc în 
schimb? Impertinenţă şi ingratitudine! Să-ţi ceri scuze chiar 
în acest moment, Marguerite! 

Marguerite îşi înghiţi nodul pus în gât, privind cu un aer 
nefericit în podea. 

— Îmi pare rău, mamă, nu am vrut să fiu 
nerespectuoasă! 


— Chiar n-ai vrut? şuieră Helena. Ai repetat cuvintele ca 
un papagal, copilo. Gândeşti că le-am crezut? Să ştii că nu 
sunt o proastă, chiar dacă tu, întotdeauna, ai crezut asta! 

— Ţi-am spus că-mi pare rău, mamă, murmură cu tristeţe 
Marguerite. Nu ştiu ce altceva aş putea face. Ei sunt familia 
lui Kevin şi nu cred c-au avut intenţia să te deranjeze... 

— Nu ei sunt familia lui Kevin, şuieră din nou Helena. Tu 
eşti familia lui Kevin. Şi eu! Nu ştiu de ce i-a adus şi pe ei 
aici! Şi nu vreau ca femeia aceea să-mi mai iscodească 
casa! 

— Sunt sigură că nu... 

Dar bătrâna o întrerupse încă o dată. 

— Tu n-ai de unde să ştii! Aş vrea să te asiguri că odaia 
pentru copii este încuiată. Am auzit-o cum încerca să intre 
acolo în dimineaţa asta. Am auzit-o! 

Marguerite ezită un timp. 

— Du-te! îi ordonă Helena. 

Stăpânindu-se cu greu, cu inima plină de nemulţumire şi 
furie, Marguerite ieşi grăbită din dormitor pe hol şi se opri în 
faţa unei uşi aflate lângă cea de la camera ei. Tocmai voia 
să apese clanţa, când uşa de la camera lui Kevin şi a soţiei 
lui se deschise, şi în pragul ei apăru Anne. 

— Camera aceea este încuiată, spuse ea, surprinsă însă, 
când văzu spatele Margueritei înţepenind, iar mâna 
zvâcnindu-i de pe clanţa uşii de parcă ar fi ars-o. Simţind o 
prevestire rea, Anne ieşi pe coridor. Ce este, Marguerite? S- 
a întâmplat ceva rău? 

Continuând să stea cu spatele la Anne, Marguerite îşi 
scutură capul, apoi, în sfârşit, se întoarse. Faţa îi era palidă, 
iar mâinile îi tremurau. 

— Marguerite, ce este? întrebă Anne. Ceva este în 
neregulă. 

— C-cum de ştii că această cameră este încuiată? 

Din cauza surprizei, Anne făcu un pas înapoi. 

— Eu... de ce, am încercat uşa puţin mai devreme. 
Camera se învecinează cu a lui Julie, şi m-am gândit că lui 


Jeff i-ar plăcea să stea acolo. A lui este atât de izolată, 
tocmai la capătul holului, încât m-am gândit că i-ar face 
plăcere să fie mai aproape de restul familiei, asta-i tot. 
Nedumerirea ei deveni şi mai mare. De ce? Ce este în acea 
cameră? 

Privirea lui Marguerite era a unui om hăituit. 

— Nu - nu este nimic deosebit, doar că mama îşi ţine aici 
câteva lucruri şi doreşte să fie încuiată. Voia ca eu să 
verific, asta e tot. 

Buzele lui Anne se contractară într-o grimasă de 
nemulţumire. 

— Ei bine, îi poţi transmite că nici eu şi nici copiii mei nu 
avem intenţia să subtilizăm ceva, apoi, văzând durerea din 
ochii Margueritei, simţi c-ar fi vrut să-şi ia cuvintele înapoi. 
Traversă holul şi îşi îmbrăţişă cumnata. Imi pare rău, spuse 
încet. A fost urât şi nedrept din partea mea. Numai că - ei 
bine, cred că este din cauza căldurii. 

Marguerite scutură din cap. 

— Nu, Anne, nu ăsta este motivul. Hai să nu mai 
încercăm să ne prefacem că nu ştim cum este mama. Şi, 
bineînţeles, este exact ceea ce ea a gândit, de aceea m-a 
făcut să vin aici, pentru a verifica uşa. Se forţă să 
zâmbească. Ei bine, măcar îi pot transmite că încă este 
încuiată, nu-i aşa? Îmbrăţişând-o repede pe Anne, se 
întoarse, încercând să-şi prindă o şuviţă de păr ce-i 
alunecase pe faţă. 

Anne rămase un moment pe loc, urmărind-o pe 
Marguerite, care mergea grăbită înapoi, spre camera 
mamei, şchiopătând mult mai tare decât până atunci; apoi 
se întoarse, privind gânditoare către uşa zăvorâtă. 

Era sigură că, dincolo de uşă, se afla cu totul altceva 
decât o colecţie de mobilă valoroasă. 


Cu siguranţă că era mai mult decât atât. Dar ce oare? 
* 


Julie pătrunse timid prin enormele uşi duble de la sala de 
bal, aflată la etajul trei. Era pentru prima oară când venea 
aici, şi ochii ei priveau cu teamă împrejur. 

Sala, cam de cincizeci pe şaizeci de picioare“, acoperea 
cea mai mare parte din cel de-al treilea etaj. Tavanul se 
afla cam la cincisprezece picioare deasupra podelei, fiind 
abundent placat cu şiruri de ghirlande şi rozete. Câte un 
candelabru masiv era atârnat de centrul fiecărei rozete, 
braţele lor însă erau cu totul lipsite de strălucire, iar 
cristalele - multe dintre ele sparte, altele chiar lipsind - 
erau acoperite cu un strat gros de praf şi unsoare. Opus 
uşilor principale de la intrare, un întreg perete era obturat 
de patru uşi franţuzeşti, ce se deschideau către un balcon 
aflat deasupra verandei din faţa casei; draperiile grele 
atârnau neputincioase de o parte a uşilor. În celălalt capăt 
al camerei, ferestrele imense ofereau imaginea panoramică 
a insulei şi a mării. 

Pardoseala era acoperită cu un parchet cenuşiu, dispus în 
romburi într-un mod atât de complicat, încât Julie se simţi 
zăpăcită; dar finisajul acestuia dispăruse de mult şi nu mai 
rămăsese nici urmă de luciu. Un covor scămoşat era rulat 
lângă un perete. Julie era sigură că nu mai fusese mişcat 
din poziţia asta de ani de zile. 

Intr-un colţ îndepărtat se afla un enorm pian alături de 
care stătea consola unui bătrân fonograf, cu o pâlnie de 
forma cheii sol. În capătul sălii, pe peretele de lângă 
ferestre era prinsă o bară scurtă, în spatele căreia se afla o 
oglindă a cărei strălucire, estompată pe alocuri, forma o 
țesătură de benzi întunecate şi de pete cenuşii care 
aproape nu mai reflecta imaginea. Câteva scaune, cu 
ornamente aurite grav deteriorate şi cu catifeaua roşie de 
pe spătar zdrenţuită, erau dispuse în jurul pianului. 

Marguerite stătea pe scăunelul din faţa pianului, cântând 
melancolic un pasaj din Pasărea de foc de Stravinski, iar pe 
podea, cinci fete se mişcau, urmărind cu dificultate 


+ Picior - unitate de lungime echivalentă cu 30,479 cm. 


coregrafia inventată de profesoara lor. Ridicându-şi privirea 
şi văzând-o pe Julie, Marguerite se opri brusc din cântat, se 
sculă de pe scaun şi traversă camera pentru a o întâmpina. 
Ţinându-i mâna, se întoarse spre elevele ei. 

— Fetelor, aceasta este nepoata mea, Julie. 

Imediat o prezentă pe Julie fiecărei fete, dar, după ce 
termină, Julie îşi dădu seama că nu putuse reţine decât 
două nume. 

Jennifer Mayhew, al cărei zâmbet fusese deosebit de 
prietenos, şi Mary-Beth Fletcher, care nu zâmbise deloc. 

— De ce n-am termina ceea ce am început, sugeră 
Marguerite, până ce Julie îşi va face încălzirea, apoi vom 
trece toate la bară, să exersăm câteva figuri de bază. 

— Mi-am făcut jos încălzirea, mătuşă Marguerite, replică 
Julie. Nu este nevoie s-o mai fac. 

Marguerite remarcă, apreciativ: 

— Atunci treci în poziţie, alături de pian, să te pot vedea 
mai bine. 

Uitându-se uimite una la cealaltă, celelalte cinci fete se 
apropiară de bară; Jenny Mayhew, care urma imediat după 
Julie, se aplecă pentru a-i şopti la ureche: 

— Vrea să vadă ce poţi face, fără ca tu să-ţi dai seama. 

— Şi dacă mai aud şuşoteli, observă Marguerite de pe 
locul ei de lângă pian, privind spre Jenny, bârfitorul va 
efectua un solo pentru noi toţi. 

Jenny chicoti, făcându-i cu ochiul lui Marguerite, şi îşi 
reluă locul alături de Julie. 

— Poziţia întâi, fetelor, ceru Marguerite, luând un acord, 
urmat de o melodie într-un tempo uşor. Poziţia a doua... 
trei... şi în partea cealaltă! 

Julie începu să intre în mişcări, trecând de la o poziţie la 
alta fără prea mare efort. Braţele i se mişcau grațios, iar 
picioarele se simțeau firesc în poziţiile pe care mătuşa ei le 
cerea. Ca întotdeauna, părea că muzica i se scurge din pian 
direct în braţe, iar apoi prin tot trupul ei, până ce o invada, 
mişcările ei armonizându-se cu notele. inchise ochii 


lăsându-şi mintea să zboare, bucurându-se de sentimentul 
pe care i-l dădea dansul, de încordarea muşchilor, în ciuda 
durerii ce-i apăruse în picioare, transmiţându-i-se până la 
vârfuri. 

Dintr-o dată, muzica se opri şi, deschizând ochii, le văzu 
pe celelalte fete privind-o, iar pe mătuşa ei, în picioare, 
lângă pian. 

— Am - am făcut ceva greşit? întrebă cu un glas 
şovăielnic. 

— Greşit? se miră Marguerite. Ai făcut totul aproape 
perfect! Se întoarse către celelalte fete. De ce nu luaţi loc 
pentru câteva minute? Cred că tuturor ne va face plăcere s- 
o urmărim pe Julie şi, cu siguranţă, vom putea învăţa câte 
ceva de la ea. Îşi reîndreptă atenţia către Julie. Numai trei 
ani ai studiat? 

Julie roşi stânjenită. 

— Am studiat trei ani mai serios, admise ea, dar am luat 
lecţii de când eram de şase ani. 

Sprâncenele Margueritei se ridicară apreciativ. 

— Nouă ani! În cazul acesta ar trebui să ai un solo, nu-i 
aşa? 

Julie ridică din umeri nedumerită. 

— Doar câteva lucruri pe care le-am făcut în recital. 

— Vrei să le interpretezi pentru noi? întrebă Marguerite. 

Julie le testă imediat, din priviri, pe celelalte fete. 

Văzu privirea lui Mary-Beth Fletcher întunecându-se, 
licărirea din ochii fetei de lângă ea şi şuşotelile dintre ele; 
doar Jennifer Mayhew zâmbea încurajator, ca şi o altă fată 
al cărei nume îi veni dintr-o dată în minte: Tammy-Jo 
Aaronson. 

— Cred... cred că aş putea, spuse în sfârşit. Am ceva 
coregrafiat de profesoara mea de acasă. Aveţi cumva 
muzica din West Side Story? 

— Desigur, o am, aprobă Marguerite. Puse un disc şi, un 
moment mai târziu, primele acorduri din „The Dance at the 
Gym” inundară spaţiul cu ritmuri vibrante, în ciudată 


discrepanţă cu grandoarea decăzută a unei săli de bal din 
capriciosul secol nouăsprezece. 

Singură pe podea, furată încă o dată de muzică, dansând, 
cu ochii închişi, plutind fluid în ritm, mişcându-şi corpul fără 
efort. Marguerite îşi privi nepoata cu nedisimulată mândrie; 
în fiecare mişcare a ei vedea talentul moştenit de la mătuşa 
şi bunica sa. In timp ce privea, ochii ei fură atraşi de 
celelalte fete din clasă. 

Jennifer Mayhew şi Mary-Beth Fletcher, cândva cele mai 
promițătoare eleve ale ei, dar comparate acum cu Julie, era 
evident - chiar şi pentru privirea părtinitoare a Margueritei 
- că niciuna dintre ele nu avea cu adevărat un viitor de 
dansatoare profesionistă. Cât despre celelalte... 

Tammy-Jo Aaronson, o fată puţin mai plinuţă, ce nu părea 
să-şi facă vreodată probleme în legătură cu ceva, era cel 
mult dornică de a încerca. 

Allison Carter - blondă şi drăguță - era prezentă la ore 
numai datorită aspirațiilor sociale pe care părinţii ei le 
nutreau pentru fata lor, deşi acesteia îi păsa prea puţin atât 
de mama ei, cât şi de lecţiile Margueritei. Cât despre cea 
de-a cincea, Charlene Phillips, Marguerite ştia că se afla aici 
doar datorită prieteniei ei cu Mary-Beth Fletcher şi fiindcă o 
imita pe aceasta în tot ce făcea. 

Aceste cursuri urmau să fie ultimele. Cu ani în urmă, 
Marguerite decisese ca acest grup să fie ultimul: avea să 
stea împreună cu ele cât va putea de mult, dar fără a-şi 
face prea mari speranţe în legătură cu ceea ce ar putea 
realiza fetele pe viitor. Dar asta nu conta cu adevărat, le 
iubea pe fiecare pentru ceea ce reprezentau în acest 
moment. lar acum, cel puţin pentru un timp, o va avea pe 
Julie. In ea aveau să prindă viaţă, vibrând, toate visurile 
tinereţii ei. 

Muzica se construia într-un crescendo, în timp ce Julie, 
plutind peste podea, îşi mişca picioarele instinctiv, marcând 
grațios ritmul cu braţele. Apoi totul se termină şi, după un 


moment, le auzi pe Jennifer şi pe Tammy-jo aplaudând. La 
puţin timp li se alăturară şi celelalte fete. 

Numai Mary-Beth Fletcher rămase dreaptă, cu mâinile în 
şolduri. 


Marguerite îşi părăsi scaunul şi se îndreptă spre Julie 
pentru a o îmbrăţişa. 

— A fost minunat, murmură ea. Nici eu, când eram de 
vârsta ta, n-aş fi putut-o face mai bine. Apoi, se întoarse 
încă o dată către fete, făcându-i semn lui Julie să facă o 
plecăciune. Aceasta se înclină cu adâncă curtoazie, după 
care, deliberat, se lăsă să cadă pe podea într-o perfectă 
parodie de pierdere a mobilităţii. 

Şi de data aceasta, ca răspuns la exuberanţa fetelor, 
Mary-Beth Fletcher se abţinu să ia parte la veselia lor. In 
schimb, începu să-i şoptească ceva prietenei ei, care îşi 
curmă imediat râsul. 

Julie sări în picioare şi se uită fericită spre mătuşa ei. 

— A fost într-adevăr bine? 

— Bineînţeles, rosti Marguerite. A fost mai mult decât 
bine - tot ce-ai făcut îţi dovedeşte talentul. Cu excepţia 
ochilor. Să nu mai închizi niciodată ochii când dansezi, Julie. 
Adu-ţi aminte că n-o faci pentru tine, ci pentru public, iar el 
doreşte să-ţi vadă ochii. 

— Dar eu dansez întotdeauna cu ochii închişi, protestă 
Julie. Cel puţin atunci când am un solo. Aşa, simţi muzica 
atât de bine... 

— Dar n-ar trebui s-o faci, proclamă Marguerite. 
Întotdeauna va trebui să respecţi publicul. Întotdeauna! 

Uşor, clasa îşi reluă activitatea; deşi dansa cu celelalte 
fete, Julie simţi tot timpul privirea mătuşii aţintită asupra ei. 
Mai mult chiar, simţea până şi mândria pe care mătuşa o 
investea în ea, iar când ora se termină, şi-ar fi dorit să mai 
poată continua încă pe atât. Nici chiar zăpuşeala din sala de 
bal nu părea s-o mai afecteze. 


Dar Marguerite terminase lecţia, şi fetele începură să 
coboare pe scări. Ca şi mai devreme, Jennifer Mayhew se 
nimeri lângă Julie. 

— Eşti cu adevărat bună, spuse ea, pe un ton sincer 
admirativ. 

— Nici tu nu eşti tocmai rea, replică Julie. 

Jenny ridică din umeri. 

— Am încercat, dar acum, după ce te-am văzut pe tine, 
simt că mai bine-aş renunţa. Nu este suficient să încerci - 
mai trebuie să ai şi talent: şi cred că noi toate ne-am dat 
seama de unde îl ai tu pe-al tău. 

— Aş fi vrut s-o pot vedea dansând pe mătuşa 
Marguerite, adăugă Julie. Tata spunea că era cu adevărat 
bună. 

— Şi este încă. Sunt o mulţime de lucruri pe care încă le 
mai poate face, cred eu, dar ea niciodată nu încetează să 
ne facă pe noi să lucrăm. 

Julie îşi plecă fruntea, privind-o mai atent pe Jenny. 

— O placi cu adevărat pe mătuşa mea, nu-i aşa? 

— Glumeşti? se miră Jenny. Toată lumea o place pe 
domnişoara Marguerite. Ea are mereu timp pentru noi, nu 
este niciodată supărată şi pare că mereu ştie ceea ce 
simţim. Şi vorbind mai încet: Acesta este motivul pentru 
care cele mai multe dintre noi venim aici - noi toate ştim că 
niciodată nu vom deveni dansatoare, dar avem o scuză, ca 
să putem sta alături de domnişoara Marguerite, ceea ce 
este foarte amuzant. 

Dintr-o dată, Mary-Beth Fletcher, care era cu câţiva paşi 
mai în faţă, se întoarse, fixând-o cu privirea pe Julie. 

— Şi de asemenea, niciodată nu şi-a permis să aibă 
favorite, spuse ea. Cel puţin până acum. 

Înainte ca Julie să poată spune ceva, Mary Beth se 
întoarse şi cobori grăbită scările. După ce aceasta dispăru, 
Julie privi spre Jenny; ochii ei exprimau cât de tare o 
duruseră cuvintele lui Mary-Beth. 


— Nu-ţi face griji pentru asta, îi spuse Jenny. Până să 
apari tu, Mary-Beth a crezut întotdeauna că eu sunt favorita 
Margueritei; şi dacă n-aş fi fost eu, ar fi fost oricine 
altcineva. De altfel, adăugă ea cu un zâmbet radios, de ce 
n-ai fi tu favorita ei? În afară de faptul că-i eşti nepoată, eşti 
şi cea mai bună dansatoare. Apoi, instantaneu, schimbă 
complet subiectul. Hei, n-ai vrea să mergi la plajă în după- 
amiaza asta? i i-aş putea prezenta şi pe ceilalţi copii. 

Julie ezită o fracțiune de secundă, apoi încuviinţă repede: 

— Mi-ar face mare plăcere, nici nu ştii cât de tare m-am 
plictisit. 

— Şi eu la fel, replică Jennifer. Nu uita că eu trăiesc de-o 
viaţă aici, şi nu încetez să mă plictiseeeeeesc! 

Câteva minute mai târziu, după ce Jennifer o părăsi, Julie 
avea o părere mult mai bună despre Devereaux. Cine ştie, 
poate că totuşi această excursie n-avea să fie chiar o totală 
pierdere de timp. 


5 


— Kevin, ce Dumnezeu faci aici? se interesă Anne. După 
ce-l căutase prin toată casa, îl găsise, în sfârşit, afară, spre 
aripa de vest, fără tricou şi cu spatele strălucind de 
transpiraţie. Era înconjurat de un munte de viță-de-vie şi, 
când se întoarse spre ea, faţa lui avea o undă de triumf 
peste dungile de murdărie ce o brăzdau. 

— Nu-mi vine să cred, rosti el, aruncând pe pământ o 
pereche de foarfece de tuns gardul viu şi punându-şi 
mâinile în şolduri. Să ştii că, atunci când au construit casa 
asta, au făcut o treabă foarte bună. 

Anne ridică sceptică din umeri. 

— Dacă au făcut o treabă atât de bună, de ce este atât 
de dărăpănată? 

— Asta este, zâmbi larg Kevin. Şi nu este dărăpănată; 
sub tencuială, zidăria este la fel de solidă, deşi cea mai 
mare parte a peretelui ar avea nevoie să fie zugrăvită şi 
unghiurile refăcute. Credeam că după ce voi îndepărta vița- 
de-vie peretele se va prăbuşi, dar priveşte! Făcu un gest 
spre bucata de perete rămasă dezgolită după mai bine de 
douăzeci şi cinci de ani, urmărit în silă de ochii Annei. 

— Nu văd decât o bucată de perete fără niciun pic de 
vopsea pe ea, două obloane care aproape îţi cad în cap şi 
un burlan din care lipseşte o întreagă secţiune; conductele 
se prăbuşesc, ferestrele de la etajul doi, sparte, şi dacă 
aceea de pe fundaţie nu este o pată de igrasie, înseamnă 
că eu am orbit. 

Kevin chicoti trist. 

— În regulă, recunosc că nu arată tocmai bine, dar aceea 
nu este o pată de igrasie - am verificat fundaţia, iar 


lemnăria este bună. De altfel fundaţia este în întregime din 
beton şi nu are cum prinde igrasie. 

Anne făcu o faţă acră. 

— In regulă, numai că totul se descompune, punctă ea. 

— Cu excepţia acesteia, iar restul, ce ai văzut tu, nu este 
decât cosmetică. De câte ori fac ceva primprejur, sunt 
uimit. Este ca şi cum casa însăşi ar fi avut grijă de ea, în toţi 
aceşti ani, aşteptând pe cineva care să vină să-i dea o 
imagine nouă. 

Aceste cuvinte dădură un semnal de alarmă în mintea lui 
Anne şi, privindu-şi soţul, ochii i se umbriră. 

— Asta ai de gând să faci în următoarele zile, să pictezi? 

Zâmbetul lui se stinse. 

— Şi dacă da? Este nevoie şi... 

— Şi mai ai încă zece zile de vacanţă, îi reaminti Anne. 
Sunt de acord să repari câteva lucruri, dar sper că nu ai de 
gând să-ţi petreci tot timpul muncind în acest loc. 

— Nu am într-adevăr de gând, dar oare n-ar trebui s-o 
fac? întrebă Kevin, dintr-o dată pe o poziţie defensivă. Aici 
locuiesc mama şi sora mea, ce-ai vrea să fac, să las totul în 
paragină? 

Anne se lupta cu emoţii contradictorii. Bineînţeles, într-un 
fel avea dreptate - erau o grămadă de lucruri de reparat la 
casă şi, cu siguranţă pe cele mai multe Marguerite nu le 
putea face. Apoi, era evident că nu existau nici bani pentru 
angajarea unor lucrători. Dar cum rămânea cu ea şi cu 
copiii? Nu erau şi ei îndreptăţiţi să se bucure, împreună cu 
Kevin, de aceste două săptămâni? 

— Doar că-mi pare puţin ciudat ca cineva care nu voia 
deloc să vină aici să se comporte acum ca şi cum n-ar mai 
vrea să plece, spuse ea într-un târziu, dar inima i se strânse 
văzând vălul ce căzuse peste ochii lui Kevin. 

— Ştii că nu este adevărat, rosti el, fără ca vocea lui să 
sune prea convingător, şi dintr-o dată Anne înţelese că nu 
trebuie să continue acest subiect. 


— Oricum, n-am venit aici cu intenţia să te necăjesc, dar 
sunt nelămurită într-o problemă şi despre asta aş vrea să 
discut cu tine. 

Kevin o privi întrebător. 

— Şi ai vrut să-mi vorbeşti între patru ochi, spuse intuind 
ce avea în minte. 

Anne  încuviinţă scurt şi îi povesti întâmplarea de 
dimineaţă de pe coridor. 

— Ştii ce se află în camera aia? îl întrebă când termină de 
relatat. Ceva din comportamentul Margueritei mi-a dat de 
gândit. Ca şi cum acolo ar fi fost ceva ce eu nu trebuia să 
văd. 

Lui Kevin îi reveni zâmbetul şi o privi amuzat. 

— Deci, tu crezi că ai detectat ceva misterios la conac? o 
iscodi el. Ei bine, îmi pare rău că te dezamăgesc, dar dacă 
este camera la care eu mă gândesc, aceea este camera 
copiilor. 

— Camera copiilor? repetă Anne. Camera ta? 

— Întâi a Margueritei, apoi a mea, fu de acord Kevin, şi 
nu există niciun mister în legătură cu ea. Dacă vrei s-o vezi, 
roag-o pe Ruby să ţi-o deschidă. 

Câteva minute mai târziu, când Anne intră în bucătărie, 
Ruby, care tăia o bucată de carne, refuză s-o facă. 

— Acolo sunt câteva din lucrurile mai bune care ne-au 
rămas, motivă ea, evitând privirea Annei. 

O clipă, Anne fu pe punctul de a-i porunci să-i dea cheile, 
dar se răzgândi imediat; la urma urmei, nu era casa ei, aşa 
cum nici Ruby nu era angajata ei. Tot restul zilei însă, în 
repetate rânduri se surprinse oprindu-se în faţa uşii 
zăvorâte şi privind meditativ; apoi, după-amiază târziu, 
stând în hol, simţi că cineva o urmăreşte cu privirea. Dar 
atunci când se întoarse, coridorul era gol. 

* 


Cu ochii larg deschişi în întuneric, Helena Devereaux îşi 
întoarse automat capul pentru a privi limbile fluorescente 
ale ceasului aşezat alături de ea. 


Era puţin după miezul nopţii. 

Nu se scula de obicei înainte de două şi jumătate 
dimineaţa, dar chiar şi atunci, starea de veghe nu dura 
decât câteva minute. Numai că în această seară, ascultând 
sunetul produs de zumzetul insectelor în întunericul de 
dincolo de fereastra deschisă, avu certitudinea că ceva nu 
este în regulă. 

Dintr-o dată creaturile nopţii tăcură. 

O scândură a podelei trosni undeva, dincolo de uşa 
închisă a camerei sale. Ascultă atent câteva secunde ce 
părură a dura o veşnicie, fiecare dintre ele fiind marcată de 
ticăitul strident al ceasului de pe măsuţa de noapte. 

Zgomotul se auzi din nou. 

Un moment crezu că este Marguerite, dar imediat realiză 
că nu putea fi ea. Oricine fusese, ezitase când trosnise 
prima scândură a podelei, iar Marguerite n-ar fi făcut aşa 
ceva. Era vorba de altcineva. 

Ochii Helenei se umbriră în întuneric când şi-o aminti pe 
Anne stând pe coridor în acea dimineaţă şi privind uşa de la 
camera copiilor. Când înţelese ce se întâmplă, inima începu 
să-i bată mai tare. Femeia aceea urma să pătrundă în 
camera copiilor. 

Din instinct vru să apuce butonul de la capul patului, s-o 
avertizeze pe Marguerite, dar în clipa când se întoarse, se 
răzgândi. 

Această situaţie avea s-o rezolve chiar ea. 

Îşi cobori picioarele din pat şi se întinse după capotul de 
mătase pe care Ruby îl aruncase pe scaunul situat de 
cealaltă parte a măsuţei de noapte. De ce nu-l lăsase 
femeia aceea stupidă pe pat, de unde-ar fi putut să-l ia mai 
uşor? 

Helena se ridică cu greu în picioare, sprijinindu-se de 
tăblia patului, până ce reuşi să apuce capotul; apoi se aşeză 
pe marginea lui şi începu să se îmbrace. 

Când sfârşi, îşi strânse cordonul în jurul mijlocului şi, 
alegând o singură cheie din sertarul măsuţei de noapte, 


începu să-şi facă drum spre uşă, sprijinindu-se de perete 
pentru a se susţine, cu respiraţia tot mai sacadată cu 
fiecare pas. 

Nu mai conta decât faptul ca acea femeie să fie ţinută 
departe de camera copiilor! Se sprijini un moment de 
perete, până ce îşi recăpătă respiraţia, după care deschise 
uşa. Lumina slabă a unei lămpi de veghe alungea umbrele 
de-a lungul coridorului. Dar acolo, nici urmă de Anne. 

Apoi, Helena auzi trosnind o altă scândură, la parter, şi 
înţelese imediat ce voia să facă Anne. Încet, începu să 
coboare spre hol, cu genunchii  îndoiţi din cauza 
tremuratului şi cu inima zbătându-i-se în piept. Când, în 
sfârşit, ajunse în capătul scărilor, trebui să se agaţe de 
balustradă pentru a nu cădea. 

Pentru o clipă, Helena fu uimită; ochii Helenei se umplură 
de ură văzând scaunul-lift - singurul mod de a trece de la 
un etaj la altul de mai bine de zece ani. N-avusese de gând 
să-l instaleze pentru folosinţa ei, şi de fapt, după ce-i 
interzisese Margueritei să-l folosească, cu mulţi ani în urmă, 
ar fi trebuit să-l desființeze. Dar din momentul în care 
Marguerite îi explicase că acesta nu era decât un alt fel de 
cârje, ea încetase să-l mai folosească. 

Aşa că nu mai fusese necesar să-l desființeze, iar când 
propriul ei trup începuse să-şi piardă puterea, descoperise 
că ea însăşi se putea folosi de el. Dar nu în această seară. 
În această seară, trebuie să ajungă singură la camera 
copiilor. 

Să ajungă acolo înaintea Annei. 

Începu din nou să coboare spre holul lung, încercând să 
ignore subita durere ascuţită ce-i străbătu braţul stâng. 

* 


Aflată la primul etaj, Anne bâjbâia prin întuneric, 
simțindu-se încă vinovată de ceea ce urma să facă. In seara 
aceasta nu putuse s-adoarmă, şi mult timp după ce Kevin 


începuse să sforăie uşor lângă ea, stătuse întinsă, cu 
imaginea uşii din hol încă jucându-i în faţa ochilor. 

Acolo sunt câteva lucruri mai bune. 

Ce-o fi vrut Ruby să spună? 

Ce putea fi într-o cameră de copii, încât să ţii uşa 
încuiată? 

leşi în holul întunecos şi porni spre scări, ascultând 
trosnetul duşumelelor la fiecare pas. Se opri, cu teama de-a 
nu fi auzită de cineva. De altfel, era ridicol! Prinsă că făcea, 
ce! Nu făcea nimic rău! Şi, deşi atinse butonul scărilor, nu 
aprinse nicio lumină, iar când ajunse în faţa uşii de la 
bucătărie, ascultă vreun semn ce-ar fi trădat faptul că Ruby 
ar mai fi încă trează. 

Satisfăcută, împinse într-un târziu uşa bucătăriei şi căută 
după inelul cu chei ce era agăţat de cârligul din tocul uşii. 

Clinchetul uşor ce veni dinspre cârlig păru că se amplifică 
în întreaga bucătărie, iar ea se grăbi să-i potolească sunetul 
cu mâna, după care se întoarse grăbită spre scări. 

De îndată ce păşi pe palierul de la etajul doi simţi 
schimbarea. Se opri, ascultând încă o dată, dar casa era 
tăcută, şi afară insectele începuseră să zumzăie din nou. Şi 
totuşi, imediat ce porni pe coridor către uşa zăvorâtă de la 
camera copiilor, un soi de nelinişte - mult mai puternică 
decât vagul sentiment de vinovăţie pe care îl simţise mai 
devreme - o invadă. 

Poate că artrebui să renunţe, şi pur şi simplu să-şi scoată 
din minte camera copiilor. Dar ştia că nu va putea. 

Îmbărbătându-se în legătură cu ceea ce ar fi putut găsi 
dincolo de uşă, parcurse repede drumul până la camera 
încuiată şi începu să încerce cheile. 

Cea de-a opta se potrivi. 

O învârti în încuietoare, apoi apăsă clanţa, şi uşa se 
deschise, scârţâind uşor. 

În cameră era întuneric beznă şi Anne bâjbâi după 
comutatorul de lumină aflat pe peretele de alături. O clipă 


mai târziu, camera se umplu de o lumină strălucitoare şi 
Anne deschise larg uşa. 
Şi ţipă. 
* 

Un pat de copil stricat stătea proptit de unul dintre 
pereţi, iar alături, resturile din ceea ce părea că fusese 
odată un leagăn de copil. Într-unul din colțuri se afla un mic 
balansoar, cu un duplicat cam de aceeaşi mărime la câțiva 
paşi mai departe. 

Ambele scaune aveau tapiseria tăiată, şi prin rupturile 
materialului ieşeau smocuri de vată din bumbac. 

Resturile unei carpete brandemburgice acopereau 
podeaua, iar câteva picturi - atârnate strâmb în rame 
sparte, în spatele geamurilor murdare - decorau pereții. 

În mijlocul camerei stătea Helena Devereaux, cu ochii 
arzând şi cu corpul tremurând de nervi. 

Ţipătul muri pe buzele Annei, tot atât de repede precum 
venise. 

Un moment se uită cu dezgust la haosul dimprejur, apoi 
îşi fixă privirea asupra bătrânei. 

— N-nu înţeleg, murmură mai mult pentru sine. 

— Nimeni nu ţi-a cerut să înţelegi, şuieră vocea Helenei. 
Făcu un pas către Anne îndreptându-şi mâinile ca nişte 
gheare spre ea. Nu ţi-a cerut nimeni să vii aici, să cotrobăi 
prin casa mea! Tu n-ai nicio treabă aici, femeie! Nu ţi-a 
trecut prin minte că această cameră este închisă dintr-un 
motiv anume? Sau nu-ţi pasă? 

— Dar ce este aici, doamnă Devereaux? întrebă Anne. Ce 
se întâmplă? De ce este zăvorâtă? 

— Ca să-i ţină departe pe oamenii ca tine! ţipă Helena. 
Se clătină pe picioarele-i tremurânde, cu degetele arătând 
acuzator spre Anne. Cum îndrăzneşti să vii aici? Cum 
îndrăzneşti să-ţi bagi nasul în afacerile noastre! 

Dintr-o dată, ochii i se dilatară şi făcu un pas înapoi ca şi 
cum ceva ar fi lovit-o. Faţa ei, roşie de altfel, se transformă 
într-un purpuriu întunecat, şi îşi duse mâinile la piept. Apoi 


icni - un sunet puternic şi oribil îi convulsionă întregul corp 
-, iar picioarele i se îndoiră şi căzu pe podea. 

Cu privirea încă umbrită de şoc, Anne se uită un moment 
neputincioasă la femeia prăbuşită, apoi se lăsă în genunchi 
alături de soacra ei şi-i luă mâna. Cu ochii strălucind de 
durerea ce i se răspândea în corp, Helena îi împinse mâna 
în lături. 

— Să nu îndrăzneşti să mă atingi, gâfâi ea. 

Simţindu-şi stomacul strâns de panică, Anne se ridică şi 
se întoarse spre uşă; atunci îl văzu pe Kevin privind spre ele 
nedumerit, cu ochii cârpiţi de somn. 

— Kevin! suspină Anne. Ceva se întâmplă cu mama ta! 
Repede! 

— Medicamentul ei, spuse Kevin şi, strecurându-se pe 
lângă Anne, se ciuci pe podea, lângă Helena. Este pe 
măsuţa de lângă patul ei. Du-te şi adu-l! 

Cu inima bătându-i acum puternic, Anne se strecură din 
cameră şi fugi înapoi pe hol, către camera Helenei, 
împingând atât de puternic uşa, încât aceasta se izbi cu 
zgomot de perete. Era pe punctul de a se întoarce în 
camera copiilor, când Marguerite, cu un halat strâns în jurul 
ei, apăru în cadrul uşii. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Ce s-a... Apoi, pentru 
prima dată, văzu patul gol. Anne? Unde este mama? Ce s-a 
întâmplat? 

— Camera copiilor, spuse repede Anne. Cred - nu ştiu - 
cred că a avut un atac de cord. 

Trecu pe lângă Marguerite agitând în mână cutia cu 
pastile. 

— Cheamă repede o ambulanţă, Marguerite! Se întoarse 
spre camera copiilor bâjbâind la capacul cutiei cu 
medicamente în timp ce fugea. 

— Apă! ceru Kevin. 

Anne îngheţă o clipă când privi faţa Helenei, care 
devenise acum foarte albă, iar degetele uneia dintre mâini i 
se strângeau spasmodic, ca şi cum ar fi încercat să apuce 


un obiect nevăzut. Apoi, recăpătându-şi încă o dată 
controlul, Anne se repezi în camera de baie şi se reîntoarse 
cu un pahar cu apă chiar în momentul în care Kevin scotea 
trei pilule din mica cutie. Luă în mâini capul mamei şi 
încercă să-i pună pilulele în gură, dar Helena îi dădu mâinile 
la o parte. 

— Nu - murmură ea, abia perceptibil, este prea târziu. 
Ochii i se deschiseră larg şi privi către fiul ei. Kevin... începu 
ea şi vocea i se stinse. 

— Sunt aici, mamă, spuse Kevin. Nu-ţi face griji, ai să fii 
bine. 

Ochii Helenei se fixară asupra lui. 

— Promite-mi, murmură ea. Promite-mi, după care corpul 
ei se chirci, ca şi cum ar fi fost străbătut de un alt spasm. 

— Ce, mamă? Ce este? 

Deodată din uşă se auzi un mic țipăt; întorcându-se, Anne 
o văzu pe Marguerite, care, cu faţa cenuşie şi încheieturile 
albite, strângea rama uşii. 

— Este... 

Anne îşi scutură capul. 

— Unde este doctorul? 

— V-vine, se bâlbâi Marguerite. Pătrunse în cameră, 
trăgându-şi piciorul şchiop după ea, iar Anne se grăbi s-o 
sprijine în timp ce înainta spre mama ei. 

— Nu, bolborosi Helena, cu ochii plini de răutate 
îndreptaţi către Marguerite. Nu ea! Daţi-o afară! Afară! 

Cu ochii înneguraţi de şocul primit, Marguerite făcu un 
pas înapoi, acoperindu-şi gura cu mâna. 

— Mamă, scânci ea. Nu muri, mamă. Nu poţi... 

Helena păru că îşi revine încă o dată. 

— Dar eu mor acum, bolborosi ea. Nu vrei să mă vezi, 
Marguerite? Nu este ceea ce ţi-ai dorit mereu, toţi aceşti 
ani? Apoi corpul ei se contractă din nou, iar mâinile i se 
zbătură către piept. Zvârcolindu-se de durere, îl apucă pe 
Kevin; respiraţia ei devenise un şuierat ascuţit. 

— Promite-mi... îi ceru din nou. 


Kevin inspiră adânc atunci când auzi cuvintele mamei, 
dar cum mâinile ei se încleştaseră ca o menghină pe ale lui, 
nu putu face altceva decât să încuviinţeze. 

— Marguerite, bolborosi bătrâna femeie, ai grijă de 
Marguerite... 

Ochii ei se întâlniră cu ai lui şi, pentru ultima oară în 
viaţă, Kevin se simţi copleşit de strania putere exercitată de 
mama lui. 

Şi, deşi ea era pe moarte, simţi dorinţa să fugă de-acolo, 
să scape de acea influenţă. Dar nu putea. Nu putuse să 
scape când era doar un copil, şi nu putea s-o facă nici 
acum. 

Helena avu un ultim atac de apoplexie, şi ţipă puternic 
atunci când durerea îi explodă din piept în fiecare 
extremitate a trupului. O venă de la cap îi plesni şi o pată 
purpurie i se întinse pe sub piele. Apoi, în vreme ce ţipătul îi 
murea pe buze, strânsoarea de pe braţul lui Kevin cedă; 
mâinile îi căzură, gura îi rămase deschisă, iar capul îi 
alunecă din nou în braţele lui. Furia îi părăsi ochii şi privi 
nedumerită în sus, până ce fiul ei îi închise blând ochii. 

Târându-se uşor pe lângă peretele de lângă uşă, 
Marguerite îşi dădu seama de schimbare. 

— M-mama? exclamă ea cu voce nesigură, aproape 
copilărească. Mama? 

Kevin privi neajutorat către sora lui mai mare. 

— S-a dus, Marguerite. 

— NUUUUUUUUU... 

Cuvântul scăpă de pe buzele Margueritei într-un bocet 
chinuitor; se smulse din braţele Annei, ce o susţinea, 
clătinându-se de-a lungul camerei. Piciorul bolnav i se 
strâmbă îngrozitor într-o parte când se aplecă pe podea, 
pentru a-si îmbrăţişa mama. 

— Nu, mamă, suspină ea. Nu poţi să mă părăseşti. Nu 
poţi - niciodată n-ai să mă laşi, mamă. N-am să te las! N-am 
să te las! Suspinând sacadat îşi îngropă faţa la pieptul 


liniştit al Helenei, apoi îi trase corpul spre ea, ca şi cum ar fi 
încercat să-i dea din propria ei căldură. 

Kevin încercă s-o ridice, dar dintr-o dată în uşă apăru 
Ruby. Intră grăbită, oprindu-l cu un gest s-o facă. Ochii li se 
întâlniră, iar Kevin susţinu privirea aruncată de ochii 
întunecaţi ai servitoarei. 

— Lăsaţi-o, domnule Kevin, spuse Ruby liniştită. Se va 
împăca, în felul ei, cu ce s-a întâmplat. Şi o va face, 
domnule Kevin. Aşa va fi. 

Kevin încercă să protesteze, dar Ruby îşi scutură capul. 

— O cunosc, domnule Kevin. O cunosc mai bine decât o 
cunoaşteţi dumneavoastră. Am fost aici toată viaţa şi o 
cunosc foarte bine. Trebuie numai s-o lăsăm să se 
manifeste. 

Oftând din greu, continuă să privească către corpul fără 
viaţă, acesta fiind tot ceea ce mai rămăsese din stăpâna ei. 

— Totul va fi în regulă, spuse mai mult pentru sine. Am 
să fac totul ca să fie aşa, don'şoară Helena. Aşa am să fac. 
Apoi, luându-l pe Kevin de mână, îl scoase afară din camera 
copiilor. 

Anne, care în tot acest timp stătuse lipită de uşă privind 
către Helena şi Marguerite, se întoarse să plece; dar înainte 
de a ieşi din cameră, o auzi pe Marguerite adresându-i-se 
cu voce goală: 

— M-a părăsit, Anne, rosti încet. 

Anne se întoarse spre ea; Marguerite o privea cu ochii 
arzând, plini de o durere cum nu mai văzuse până atunci. 

— Cum a putut să-mi facă una ca asta? Cum de-a putut 
să mă părăsească? Am nevoie de ea, Anne. Am nevoie de 
ea. 


6 


Anne privea uimită la maşinile ce străbăteau digul rutier 
în după-amiaza  funeraliilor Helenei Devereaux, dar, 
reflectând puţin, decise că de fapt n-ar trebui să fie 
surprinsă de această asistenţă. La urma urmei, cu tot 
regresul evident al zonei, Devereaux era, de mai bine de 
două sute de ani, prima familie a ținutului şi, cu siguranţă, 
sfârşitul  matriarhatului era considerat un eveniment 
notabil. Realiză, de asemenea, că cei mai mulţi dintre cei 
prezenţi la serviciile funerare n-o mai văzuseră pe Helena 
de mai bine de zece ani, şi nicio persoană din împrejurimi 
nu avea nici cea mai mică idee despre baborniţa cu 
temperament diabolic ce devenise. Bineînţeles, Marguerite 
nu se plânsese niciodată, şi cu atât mai puţin Ruby, pe care 
Anne o judecase greşit, fiindcă bătrâna servitoare fusese la 
fel de discretă ca însăşi Marguerite. 

Acum, stând în căldura sufocantă a după-amiezii de iulie, 
Anne îşi îndreptă atenţia către preotul local, care vorbea 
monoton, într-un fel pe care ea îl considera o adevărată 
ficţiune, despre sufletul Helenei. Cu siguranţă că acea 
Helena Devereaux, despre care vorbea preotul, nu avea 
nicio legătură cu femeia pe care Anne o cunoscuse cu o 
săptămână în urmă. Sfârşi prin a şi-l scoate din minte pe 
preot, plimbându-şi ochii, cercetător, pe feţele oamenilor al 
căror destin era legat de cel al familiei Devereaux de mai 
bine de câteva generaţii. Grupul se adunase într-un mic 
cimitir de familie, la câţiva iarzi de casă, fiind format în 
egală măsură din albi şi negri, ale căror feţe demonstrau 
evoluţia fiecărei rase. Atât cât putu Anne să-şi dea seama, 
nu exista niciun fel de încordare între cei ce stăteau de o 
parte şi de alta a mormântului. Anne fu foarte surprinsă, 


observând că locuitorii nu păreau atât de săraci pe cât se 
aşteptase. Feţele câtorva bărbaţi purtau liniile adânci ale 
îngrijorării endemice a celor foarte săraci, pentru care 
vârsta matură apare foarte devreme; dar cei mai mulţi 
dintre ei păreau a face parte din clasa de mijloc, care 
avusese parte de vremuri foarte grele, dar care sperau ca 
aceste condiţii să fie temporare. Erau îmbrăcaţi în 
costumele lor cele mai bune şi, deşi hainele nu erau foarte 
scumpe şi după ultima modă, nici nu erau jerpelite sau 
lustruite de trecerea anilor. Cei mai mulţi dintre săteni 
aveau costume de culoare închisă, asemănătoare cu cel 
purtat de Kevin. 

Femeile, în cea mai mare parte, erau proiecția soţilor. 
Feţele lor aveau, de asemenea, expresia celor cu care viaţa 
nu fusese în mod deosebit darnică, dar putu să-şi dea 
seama că niciuna dintre ele nu reflecta neputinţa amară pe 
care, cu mulţi ani în urmă, o observase prin partea colinelor 
din West-Virginia, pe unde ea cu Kevin trecuseră în drum 
spre New Orleans. 

Era de asemenea evidentă ciudata similitudine a feţelor 
pe care le privea. Dar şi asta era de înţeles, datorită 
faptului că, de mulţi ani, aceste familii se legaseră probabil 
între ele, ceea ce însemna că cei mai mulţi dintre cei veniţi 
la funeralii erau veri de diferite grade. Îşi reprimă un mic 
zâmbet când se surprinse făcând speculaţii despre câţi 
dintre ei mai aveau în vine sânge de Devereaux, şi bănuia 
că era vorba de un procent mult mai mare decât ar fi vrut 
să admită cei din oraş. 

Preotul tăcu, şi Anne îşi îndreptă din nou atenţia spre 
sicriul aflat pe un catafalc, lângă uşa deschisă a criptei de 
marmură în care odihneau generaţii de Devereaux. Anne 
studiase mai devreme cripta, citind numele înaintaşilor 
Devereaux ce fuseseră înhumați acolo. Primii dintre ei 
aveau nume cu rezonanţe franţuzeşti ce, cu timpul, 
suportaseră influenţe irlandeze şi scoțiene. Anne nu fusese 
în stare să citească toate inscripţiile din mausoleul de 


marmură, datorită deteriorării accentuate lăsate de timp. 
Dar numele Helenei era clar încrustat, fiind dăltuit doar cu o 
zi înainte de un sculptor special adus tocmai din Charleston 
pentru a grava epitaful lângă cel al soţului ei, Rafe, deja 
încrustat pe criptă. 

Mulțimea murmura şoptit o rugăciune, în timp ce 
cărătorii lăsau să gliseze sicriul de pe catafalc în nişa 
întunecoasă de marmură. Marguerite, cu figura învăluită 
într-o cascadă de voal negru, se apropie şi puse deasupra 
sicriului mamei ei un singur trandafir. Mai aşteptă un 
moment, apoi se aplecă şi atinse cu vârful degetelor sicriul, 
după care se reîntoarse. 

Kevin repetă ritualul, apoi, unul câte unul, cei îndoliaţi 
trecură pe lângă cripta deschisă, rostind încet câte un 
cuvânt de încurajare pentru Marguerite, după care, trecând 
mai departe, părăseau cimitirul şi se îndreptau către conac 
unde, pe verandă, era deja servit un bufet rece. Anne, 
flancată de Julie şi Jeff, stătură în spate până ce şi ultimul 
dintre cei veniţi îşi prezentă condoleanţele, după care se 
apropiară de sicriu. Întâi ea, apoi fiecare dintre cei doi copii 
puseră câte o floare pe sicriul din criptă. Când şi acest lucru 
se termină, Marguerite împinse uşa grea a criptei, apoi se 
opri. Îşi întoarse ochii umezi spre Kevin. 

— Nu pot, spuse încet. Nu pot s-o fac. 

Înţelegând, Kevin se îndreptă spre sora lui şi închise uşa, 
zăvorând-o cu o cheie de argint. Petrecându-şi braţul în 
jurul Margueritei, o sprijini pe drumul spre casă. 

— S-a terminat totul? întrebă Jeff cu voce joasă, în timp 
ce Anne părăsea cimitirul împreună cu copiii. 

— S-a terminat totul, îşi asigură Anne fiul, care reuşise să 
stea relativ liniştit în jumătatea de oră cât durase serviciul 
funerar. Şi pun pariu că îl poţi găsi pe-aici pe Toby, şi că 
împreună veţi putea prinde ceva mâncare înainte de a fi 
terminată de ceilalţi. Cu faţa luminată dintr-o dată, Jeff o 
luă la fugă prin mulţime şi, o secundă mai târziu, reapăru 
cu Toby Martin alături de el. Cei doi urcară cele câteva 


trepte ale verandei şi începură să-şi strângă mâncare pe 
farfurii. Anne zâmbi jalnic către Julie. 

— Am sentimentul că va fi foarte greu să-l convingem pe 
Jeff să ne întoarcem acasă, remarcă ea. Ai văzut vreodată 
pe cineva care să-şi facă prieteni atât de apropiaţi, într-un 
timp aşa de scurt? 

— Toby este foarte drăguţ, replică Julie. De fapt, 
majoritatea celor de aici sunt drăguţi. Nu seamănă cu 
oamenii pe care îi cunoaştem în Connecticut. 

Anne îşi privi surprinsă fiica. 

— Credeam că îţi plac prietenii tăi. 

— Îmi plac, spuse Julie roşind, dar cei de aici sunt diferiţi. 
Lor nu le pasă de cine are cea mai frumoasă casă, sau cei 
mai mulţi bani, sau chestii de genul ăsta. 

— Este greu să-ţi faci probleme în legătură cu banii 
atunci când nu-i ai, punctă Anne discuţia cu o observaţie. 

— Nu sunt chiar atât de săraci, spuse Julie. Tatăl lui 
Jennifer lucrează în Charleston, şi cei mai mulţi dintre 
prietenii tatălui ei la fel. 

Expresia Annei fu una de îndoială. 

— Dar dacă muncesc cu toţii, de ce nu fac ceva cu casele 
lor? Întregul oraş pare că este gata să se prăbuşească. 
Ochii lui Julie se îngustară şi îşi mută privirea de la mama 
ei. Anne insistă nesigură. Julie? Ce este? Este ceva în 
neregulă? 

Julie îşi păstră gândul pentru sine, apoi, văzând-o pe 
Jenny Mayhew, care stătea cu o altă fată şi trei băieţi, 
exclamă: 

— Uite-o pe Jenny. Ar trebui să merg să-i spun bună ziua, 
spuse şovăitor. Tocmai voia să plece când Anne o opri. 

— Julie, ce este în neregulă? Ce s-a-ntâmplat? 

Fata ezită încă o dată, apoi ochii ei întunecaţi de furie îi 
întâlni pe ai mamei. 

— Mai bine l-ai întreba pe tata, zise ea. Să-ţi spună el de 
ce arată oraşul în felul acesta! Şi, înainte ca Anne să poată 


replica, Julie se grăbi în sus, pe pantă, unde fu întâmpinată 
de grupul de adolescenţi. 

Anne rămase pe loc un moment, întrebându-se ce voise 
să spună Julie. Rumegându-şi încă nedumerirea, se îndreptă 
şi ea spre pantă. Dar n-avea cum să descifreze vorbele 
ciudate ale lui Julie în această după-amiază, în timp ce se 
mişca prin mulţimea oamenilor îndoliaţi, ce stăteau 
claustraţi la umbra copacilor de pe peluza din faţă, făcând-o 
să se simtă ca o străină. Şi, bineînţeles, asta şi era. 

Toţi cei de aici - ca şi soţul ei - împărțeau o moştenire 
despre care ea nu ştia nimic. Şi, pe măsură ce le vorbea, 
sau încerca să le vorbească, simţea adâncindu-se prăpastia 
dintre ea şi ceilalţi oameni din Devereaux. 

Nimeni de aici nu-i era rudă, e adevărat, dar cei mai mulţi 
dintre ei se abăteau din drum pentru a fi buni cu ea. Era 
însă felul de bunătate pe care un naiv îl arată unui străin, şi 
nu bunătatea pe care un prieten o împărtăşeşte cu altul. 

După o jumătate de oră Anne era deja sigură că, oricât 
timp ar petrece în Devereaux, şi chiar dacă ar fi pentru tot 
restul vieţii ei, niciodată nu va pătrunde înăuntrul cercului. 

încă mult înainte ca primul vizitator să părăsească 
adunarea, ea era deja culcată în camera pe care o împărțea 
cu Kevin, şi asta, decise ea când se strecură în pat, era 
nodul întregii probleme. Nu era camera ei şi nu va fi 
niciodată. Era numai camera pe care o împărțea cu Kevin, 
care, deşi nu-i convenea, şi în ciuda acestui lucru, era un 
adevărat Devereaux. 

Asta era situaţia şi nu va fi niciodată alta. 

Dar nu are importanţă, îşi spuse, închizând ochii spre a-i 
apăra de soarele după-amiezii. Nu are importanţă, 
deoarece mai sunt doar câteva zile şi vom pleca acasă... 

* 


— Ai mai văzut vreodată o persoană moartă? întrebă 
Toby, privind trist la farfuria cu salată de cartofi, pentru 
care nu mai avea nici un fel de poftă. 

Jeff îşi scutură capul în tăcere. 


— Mă face să mă simt ciudat, admise Toby. 

— Şi pe mine la fel, aprobă Jeff, deşi pentru el însemna 
mai mult decât un sentiment ciudat. Ascultase întregul 
serviciu cât se poate de tăcut, întrebându-se ce urma să se 
întâmple după ce totul va lua sfârşit. Fusese bucuros că nu 
deschiseseră iar sicriul înainte de a-l pune în criptă - fusese 
şi aşa destul de rău, timp de trei zile cât stătuse în 
bibliotecă, în vreme ce locuitorii oraşului veneau să 
privească ciudata mască albă ce nu semăna tocmai cu 
bunica lui. Îi privise o mulţime de timp trupul - când nu se 
nimerise cineva care să-l dea afară de acolo -, încercând să 
înţeleagă de ce bunica lui arăta cu totul diferit acum, că era 
moartă. Dar chiar şi după ce o îngropaseră - dacă aşa se 
putea numi când puneai trupul într-o boxă de piatră 
deasupra pământului - nu era foarte sigur. Dar ştia că 
fusese înspăimântător să-i privească trupul. 

Dar şi mai înspăimântător fusese modul în care îl privise 
mătuşa Marguerite, când îl găsise ieri în bibliotecă. Faţa ei 
era albă, părul încâlcit, şi pentru o secundă îl privise exact 
ca bunica lui. 

lar atunci când se uitase direct la el, simţise cum i se 
face pielea de găină. Era aceeaşi privire pe care o avusese 
bunica lui în momentul în care scaunul-lift se oprise jos, în 
prima zi când ajunseseră la Sea Oaks. 

Ca şi cum n-ar fi fost sigură cine era el, şi nici nu-i păsa. 

Şi chiar nu-i păsa, înţelese Jeff instantaneu, deoarece din 
anumite motive - chiar şi înainte de a-l cunoaşte -, bunica 
lui îl urâse. 

Şi ieri, pentru o fracțiune de secundă, mătuşa Marguerite 
îl privise în acelaşi fel. 

Ca şi cum l-ar fi urât. 

Simti un fior rece pe şira spinării şi privi repede în jur, ca 
şi cum mătuşa lui ar fi fost capabilă să-i citească gândurile. 
Dar cum nu se vedea primprejur, îl înghionti pe Toby cu 
cotul. 


— Haide să mergem pe plajă. Începu să-şi facă drum încă 
o dată prin mulţime, cu Toby alături, uşurat că nu trebuia 
să fugă de mătuşa sa. 

* 

Stând în umbra stejarilor, Marguerite simți cum fețele 
oamenilor pe care îi cunoştea de-o viaţă se contopiseră 
toate, până ce nu mai fu sigură cu cine vorbea. Apoi, silueta 
înaltă ieşi din aglomeraţie, şi Will Hempstead zâmbi blând, 
cu ochii plini de înţelegere. 

— Pot să fac ceva pentru tine? întrebă, cu voce atât de 
înceată, încât nimeni în afară de Marguerite nu-l putu auzi. 

— ... Dacă există ceva, Marguerite, orice-ar fi, nu trebuie 
decât să-mi spui. 

Marguerite zâmbi vag şi-şi scutură capul. 

— Dar este amabil din partea ta că te-ai oferit, Will. După 
toţi aceşti ani şi după tot ce s-a întâmplat... Vocea ei trăda 
stânjeneala. 

— Este în regulă, o asigură Will. Sunt mult mai în vârstă 
acum, ca şi tine de altfel, dar nimic nu s-a schimbat, 
Marguerite. Sper că ştii asta. 

Marguerite îşi ridică privirea şi o întâlni pe a lui Will. 

— Dar s-a schimbat, Will. Totul se schimbă şi nimic nu 
mai poate fi cum era odată. Văzu că Will era gata să 
adauge ceva - ceva ce nu era sigură că voia să audă -, 
când îl zări pe fratele ei la câţiva paşi depărtare. 

— Kevin! îl strigă ea. Kevin, vino te rog să-l saluţi pe Will 
Hempstead. ŢIi-l aminteşti pe Will, nu-i aşa? 

Scuzându-se către grupul cu care se întreținea, Kevin 
păşi spre ei cu mâna întinsă. 

— Mai degrabă Will nu-şi mai aminteşte de mine, nu cred 
că l-am mai văzut de când aveam opt sau zece ani. Strânse 
cu fermitate mâna lui Will. 

— Cu ce te ocupi, în vremurile astea? 

— Cu legea, anunţă Will. Cu partea de ordine, nu cu 
chemarea în justiţie. 


— Will este şeful poliţiei, explică Marguerite, şi Kevin 
sesiză că vocea ei devenise dintr-o dată un pic mai 
stridentă. Toată lumea e de acord că este persoana cea mai 
potrivită pentru această funcţie, dar eu cred că l-au ales 
deoarece este atât de mare, încât nimeni n-ar îndrăzni să 
se lupte cu el. 

— Mă tachinezi la fel cum o făceai atunci când erai doar o 
fetiţă, replică Will Hempstead, cu toate astea radiind la 
cuvintele ei. Işi îndreptă atenţia către Kevin. Am auzit că 
eşti aici. O mulţime de oameni se bucură că te-ai întors. 

Kevin ridică din umeri. 

— Ei bine, e plăcut să te simţi binevenit, dar mi-e teamă 
că n-am să stau mult. De fapt, cred că vom mai sta încă 
vreo trei zile, după care ne vom întoarce înapoi în Nord. 

Hempstead păru surprins. 

— Să nu rămâi? Ei bine, eu nu asta am auzit. Băieţii 
spuneau că-ţi vei lua nevasta şi copiii şi te vei muta aici 
pentru totdeauna. Şi dacă n-ai de gând asta, adăugă el, 
trebuie să-ţi spun că-mi pare rău. Îi făcu lui Kevin cu ochiul. 
Am văzut-o pe fata ta - cea mai drăguță fată din 
împrejurimi, de când a crescut Marguerite. Bineînţeles, 
seamănă foarte mult cu Marguerite, aşa că presupun c-ai 
putea spune că nu sunt foarte obiectiv. 

— Will! exclamă Marguerite. 

— Dar este adevărat, nu-i aşa? insistă Will. 

— Chiar dacă este, nu-i nici timpul, nici locul să spui 
astfel de lucruri, protestă Marguerite. Lăsându-i împreună 
pe Kevin şi pe Hempstead, îşi făcu drum prin mulţime, 
presându-şi şoldul cu mâna dreaptă şi şchiopătând mai 
pronunţat decât de obicei. Will Hempstead o urmări cum se 
îndepărtează, cu privirea pierdută. 

— Te mai simţi încă legat de ea? întrebă, în sfârşit, Kevin, 
iar şeful poliţiei, roşind puternic, confirmă: 

— Probabil că întotdeauna voi fi; şi acum, că domnişoara 
Helena s-a dus - dar se opri brusc, stânjenit. 


— Acum că mama a murit, poţi veni din nou pe aici, 
termină Kevin. Înainte ca Will să poată spune ceva, Kevin 
continuă. Mă întreb ce va face de acum încolo? Trăind toţi 
aceşti ani împreună cu mama - presimt că-i va fi foarte 
greu un timp. 

Hempstead negă din cap. 

— Va fi bine. Nu cred că există nici măcar un suflet în tot 
oraşul care să nu fie nebun după Marguerite, chiar în ciuda 
bătrânei doamne. Tot ce are de făcut este să ceară, şi toţi 
băieţii se vor îngrămădi în jurul ei. Apoi îl privi pe Kevin 
direct în ochi. Sigur, ar fi de mare ajutor dacă şi fratele ei s- 
ar îngrămădi pe aici ceva mai mult, dacă înţelegi ce vreau 
să spun. Tu reprezinţi întreaga familie care i-a mai rămas şi 
va avea nevoie de tine. De fapt, adăugă el, întregul oraş va 
avea nevoie de tine, sau măcar să afle ce intenţii ai. 

Kevin se foi încurcat. 

— Înţeleg ce vrei să spui, Will, şi intenţionez să rezolv 
toate problemele de afaceri ale mamei, dar asta nu va dura 
prea mult. Şi, de îndată ce totul va fi pus la punct, voi 
pleca. 

O a treia persoană se apropie de grup. Era Sam 
Waterman, un avocat alb, angajat să se ocupe de afacerile 
Helenei Devereaux de mai bine de o jumătate de secol. 
Kevin nu fu surprins să vadă că, în această zi, în ciuda 
ocaziei pentru care se aflau aici, Waterman era îmbrăcat cu 
obişnuitul său costum alb. 

— Te-am auzit cumva spunând că pleci? îl întrebă pe 
Kevin, cu voce ascuţită. 

Kevin îi repetă ceea ce tocmai îi spusese lui Will 
Hempstead. Bătrânul avocat îl ascultă în tăcere, dar după 
ce Kevin sfârşi, îşi scutură capul. 

— N-aş conta pe asta, spuse rar. 

Kevin se încruntă. Despre ce tot vorbea avocatul? 

— Ce vrei să spui? 

— N-aş conta pe o plecare, repetă avocatul. De fapt, nici 
nu m-aş gândi la aşa ceva până mâine, când vom desface 


testamentul. Şi după asta, s-ar putea chiar tu să-ţi schimbi 
intenţia. Apoi, zâmbind cu subînţeles, se întoarse şi 
surprinse o conversaţie ce avea loc la mică distanţă. 

Kevin privi un moment în urma lui, întrebându-se despre 
ce naiba vorbea avocatul. Pe neaşteptate, îi veniră în minte 
cuvintele rostite de Ruby în prima seară a venirii lor la Sea 
Oaks. 

— Tu eşti un Devereaux, domnule Kevin, şi vei rămâne la 
Sea Oaks. 

In ciuda căldurii sufocante a după-amiezei, fu străbătut 
de un fior. 

* 

Kevin fu incapabil să adoarmă în noaptea aceea. Nu doar 
din cauza cuvintelor lui Sam Waterman, care îi rămăseseră 
în minte, ci şi din cauza conversaţiei pe care Anne o 
avusese cu Julie după funeralii, şi pe care aceasta i-o 
relatase după cină. După ce ea terminase de povestit, el 
adăugase: 

— Este vorba de arendă, spusese, servindu-se cu un 
bourbon cu apă din barul aflat în mica bibliotecă din aripa 
de est. Nimeni din Devereaux nu este proprietarul 
pământului pe care şi-a construit casa, sau pe care îi sunt 
amplasate birourile. 

Anne clipise nelămurită. 

— Cum adică? 

— Arendă, explicase Kevin. Familia mea a fost 
întotdeauna fanatică în privinţa pământului, aşa că, atunci 
când lucrurile s-au înrăutățit foarte tare, pe la sfârşitul 
secolului, nu au vândut pământul, l-au închiriat pe nouăzeci 
şi nouă de ani, termen care expiră în următorii ani. Ceea ce 
legal înseamnă că fiecare clădire din Devereaux, împreună 
cu pământul vor intra în posesia noastră. Din cauza asta, 
adăugase el, în timp ce pe faţa lui Anne se citea stupoarea, 
oraşul arată în felul în care arată. Cine ar investi bani într-o 
mână de clădiri care nu-i aparţin? Nicio persoană din oraş 


nu este falită, Anne, doar că nu ştiu la ce să se aştepte pe 
viitor. 

Ochii Annei se întunecaseră. 

— Deci la asta se refereau toţi când voiau să ştie ce ai de 
gând să faci? 

Kevin aprobase obosit. 

— Will Hempstead chiar m-a întrebat astăzi, dar am 
evitat să-i răspund. 

— Şi ce ai de gând să faci? întrebase Anne. 

Kevin îşi scuturase capul. 

— Presupun că am să aştept să văd ce are de spus Sam 
Waterman. Apoi, tu, eu şi Marguerite vom decide care este 
lucrul cel mai bun de făcut. 

Anne îşi ridicase mâinile în semn de protest. 

— Eu nu, totul depinde de tine şi de Marguerite. Eu n-am 
mai fost niciodată aici, nu cunosc nicio persoană implicată 
şi, ca să fiu sinceră, nu sunt prea înnebunită după locul 
ăsta. Când Kevin îi aruncase o privire ironică, adăugase 
oarecum nesigură: Ce pot să spun? Am văzut felul în care 
cei din jur te tratau pe tine şi pe Marguerite în după-amiaza 
asta, şi am simţit felul în care mă tratau pe mine. Pentru ei, 
tu eşti o parte din Devereaux şi nu are nicio importanţă că 
de fapt nu locuieşti aici. Tu eşti o parte din ei. Dar eu nu 
sunt. Când Kevin încercase să o contrazică, i-o tăiase 
imediat. Oh, au fost suficient de politicoşi, nu despre asta e 
vorba - este doar un simţământ. Am impresia că în porul lor 
interior ei simt că eu sunt o străină, şi au dreptate. Aşa că 
tu şi Marguerite trebuie să decideţi ce este de făcut, şi nu-ţi 
face griji în privinţa mea. Eu nu sunt o parte din Sea Oaks şi 
nici nu voi fi. 

O lăsaseră aşa, iar acum Anne dormea împăcată alături 
de el. Dar Kevin era încă treaz şi cu mintea agitată. Într-un 
târziu, simțind că somnul era încă departe, se ridică şi 
părăsi camera. În cealaltă parte a holului o geană de lumină 
strălucea pe sub uşa Margueritei; Kevin o luă într-acolo şi 


ciocăni încet. Un moment mai târziu, sora sa îl invită să 
intre. 

Marguerite era în pat, cu o pereche de ochelari de vedere 
cocoţaţi pe nas. Îi dădu la o parte când el pătrunse în 
cameră, apoi îi făcu loc lângă ea pe pat. 

— Cum te mai simţi? o întrebă Kevin. 

— Bănuiesc că bine, replică Marguerite. Incă ameţită, dar 
presupun că va trece şi am să supraviețuiesc. 

— Întotdeauna ai făcut-o, spuse cu glas mângâietor. 
Uneori mă uimeşti. Cum ai tolerat-o toţi aceşti ani? 

Ochii Margueritei se umbriră uşor. 

— Am iubit-o, Kevin. Apoi, când el încercă să spună ceva 
îşi puse degetul pe buzele lui. Ştiu cum te-ai simţit, dar 
pentru mine nu a fost aşa. Şi ea a avut grijă de mine, Kevin, 
după... Ezită o secundă, apoi făcu un efort să continue. 
După accident a avut grijă de mine, să ştii. 

— Cum aş putea să uit? întrebă Kevin cu amărăciune în 
glas. M-a trimis la o şcoală militară, ca să-şi poată petrece 
tot timpul cu tine. 

Ochii Margueritei se umplură de lacrimi. 

— Asta este ceea ce crezi? 

— De ce n-aş crede-o? Este adevărul, nu-i aşa? 

Marguerite rămase tăcută mult timp, şi într-un târziu 
remarcă obosită: 

— Presupun că este, şi presupun că n-a fost drept, dar şi 
pentru mine a fost o perioadă grea, Kevin. Apoi, către 
sfârşit tu ai plecat de-aici, dar eu nu am făcut-o niciodată. 

Kevin se întinse spre ea, apucându-i mâna. 

— Ei bine, nu este încă târziu. Presupun că de acum vei 
putea face destul de multe lucruri din ceea ce doreşti. Dacă 
vom vinde Sea Oaks... 

Marguerite îşi trase mâna într-o parte. 

— Să vindem Sea Oaks? repetă ca un ecou. Kevin, doar 
nu te gândeşti să faci asta, nu-i aşa? Unde aş locui? Ce m- 
aş face? 

Imediat, Kevin îşi regretă cuvintele. 


— Am spus doar „dacă”, o asigură el. Desigur, nu vom 
face nimic cu care tu să nu fii de acord. 

— Ei bine, ştiu că nu vreau să plec de aici. Am trăit aici 
toată viaţa mea. Nu vreau să spun că a fost întotdeauna 
perfect, dar aici este căminul meu şi nu ştiu dac-aş putea 
trăi în altă parte. Vocea ei căpătă accente de spaimă. Nu 
am nevoie de foarte mulţi bani... 

— Hei! protestă Kevin, ia-o mai uşor. Dacă asta este ceea 
ce vrei şi vom găsi o posibilitate, bineînţeles că vei rămâne 
aici. Şi, de fapt, nici măcar n-ar trebui să vorbim acum 
despre asta. Hai să aşteptăm până mâine, să vedem ce are 
de spus şi Sam. Ce zici? 

Marguerite îl privi un moment, apoi zâmbi. 

— În regulă. Apoi se uită la ceas. Cred că ar trebui să fii 
în pat. Tu eşti încă fratele meu mai mic şi, dacă vreau, încă 
te mai pot trimite la culcare, nu-i aşa? 

— Adevărat, recunoscu Kevin şi, ridicându-se în picioare, 
se aplecă pentru a săruta obrazul surorii lui. Şi sus fruntea, 
surioară, okay? 

— Nu am făcut-o întotdeauna? replică Marguerite. 

După ce Kevin părăsi camera, îşi puse din nou ochelarii şi 
încercă să se concentreze asupra cărţii pe care intenţiona s- 
o citească. Dar nu era bine. Fără mama ei, ceva lipsea în 
casă. 

Sfârşi prin a renunţa şi stinse lumina, întinzându-se în 
pat. În şoldul drept - atât de rău vătămat cu ani în urmă -,o 
durere arzătoare începu să radieze. 

Incercă s-o ignore, spunându-şi că de fapt nu exista. Dar, 
bineînţeles, o simţea. Era mereu acolo, pândind un moment 
de slăbiciune, iar în zile ca aceea de astăzi, când ceva o 
supăra, durerea izbucnea, cuprinzându-i întreg trupul. 

Continua aşa de trei zile, de când murise mama ei. 

Cu fiecare zi durerea se accentua... 

* 

Visul a fost ceea ce îl trezi pe Jeff. O văzuse pe bunica lui; 

ochii ei reci îl priveau aspru, iar degetul arătător era întins 


spre el, acuzator. Dar el nu înţelegea de ce părea atât de 
furioasă pe el. 

Tot ceea ce ştia era faptul că ea voia să-l rănească. 

Dorea să-l ucidă. 

Chiar în momentul în care ea se întinse spre el, 
cuprinzându-i gâtul cu degetele, se trezi. 

Rămase întins pe pat câteva minute cu inima bătându-i 
puternic, ascultând zgomotele casei. 

Le identifică pe fiecare, unul câte unul. 

Ciudatul sunet discordant - ca şi cum cineva ar fi încercat 
să pătrundă înăuntru, pe fereastră - nu era decât o creangă 
ce mătura sita. 

Ciocănitul găunos - un sunet care în prima noapte i se 
păruse de rău augur, ca o stafie ce bătea în uşă - fusese o 
jaluzea scăpată de la etajul trei, chiar deasupra camerei lui. 

Scârţâiturile şi gemetele erau doar o şmecherie a casei, 
şi de fapt nu se temuse niciodată de astfel de zgomote - 
casa din Connecticut le avea şi ea. 

Dar ceva îl trezise şi, în final, după ce identifică 
zgomotele nopţii, se dădu jos din pat şi porni spre uşă. Işi 
lipi urechea de lemn şi ascultă cu atenţie. 

— Nimic. 

Se duse spre fereastră şi scrută încordat prin întuneric. 
Deasupra mării strălucea o jumătate de lună; urmări cu 
privirea fulgerul argintiu reflectat de undele apei şi valurile 
strălucind minunat în lumina lunii. 

Atunci văzu mişcarea. 

Nu era sigur că, pentru o secundă, ea fusese acolo, 
fiindcă atunci când îşi îndreptă ochii către locul unde credea 
că a văzut-o, dispăruse. 

Îşi mută uşor privirea şi o văzu din nou. 

Închise un moment ochii, pentru a se putea obişnui cu 
întunericul. Apoi îi deschise din nou. 

Respirația i se acceleră, iar inima începu să-i bată 
puternic. 


La o sută de iarzi de casă, o vagă formă albă părea că se 
mişcă pe lângă pietrele funerare din cimitir. 

O fantomă. 

Fantoma bunicii lui. 

Dar asta este o prostie, îşi spuse. Astfel de lucruri nu 
există decât în filme. 

Numai că aceasta era acolo, la fel de clară pe cât fusese 
bunica sa în vis. N-o putea vedea perfect, printre ramurile 
stejarilor legănate de briză, dar după câteva secunde se ivi 
din nou, mişcându-se prin cimitir, dând uşor ocol criptei. 

Bătăile inimii i se accelerară şi simţi că nodul rece de 
teamă, ce-i rămăsese în urma visului, devine şi mai 
puternic. 

Ce-ar putea să facă? 

Să se bage din nou în pat şi să-şi tragă pătura peste cap? 
Dar dacă fantoma l-a văzut şi vine după el? 

Julie. 

Julie va şti ce este de făcut. 

Cu picioarele tremurând merse până la uşă şi ascultă din 
nou. Dacă era deja afară, aşteptându-l? 

Ascultă cât se poate de atent, dar nu auzi nimic. Cu grijă, 
încercând să facă cât mai puţin zgomot, răsuci clanţa şi 
crăpă puţin uşa. 

Pe hol era aproape întuneric şi i se păru că bunica lui 
apare din umbră, încercând să-şi înfigă degetele reci în 
gâtul său. 

Se trase înapoi, cuprins de panică. 

Dar nu mai putea rămâne unde era. În niciun caz. 

Apoi îşi dădu seama ce are de făcut. 

Dacă va aprinde luminile din camera lui şi va deschide 
larg uşa, va putea vedea ce fusese în hol. 

Invârti butonul comutatorului de pe perete, şi candelabrul 
din centrul camerei prinse viaţă. Deschise din nou uşa. Deşi 
crăpătura nu era mai mare de o palmă, era deja mai bine. 
Uşor, cu grijă, mări crăpătura şi conul de lumină se lărgi. 


Privi în ambele părţi, cercetând umbrele întunecate ce 
mărgineau lumina. Apoi, inspirând adânc, alergă de-a 
lungul holului şi dădu buzna în camera lui Julie, aruncându- 
se în pat şi trăgându-şi pătura până peste cap. Dintr-o dată, 
Julie sări în sus. 

— Jeff? întrebă ea, trăgând pătura de pe el şi privindu-l 
aspru. Jeff! Ce faci aici? 

Jeff îşi înghiţi nodul din gât şi încercă să îşi stăpânească 
vocea. 

— Fan-fantoma, îngână el. Este o fantomă în cimitir, Julie! 

Julie privi mirată spre el. 

— Despre ce tot vorbeşti? 

— Am văzut-o, insistă Jeff. M-am trezit şi mi-am dat 
seama că ceva este în neregulă, şi când m-am uitat pe 
fereastră, am văzut-o! 

— Ce ai văzut? se interesă Julie. 

— O fantomă! Era albă toată şi era ca şi cum plutea 
primprejur! 

Julie îşi dădu ochii peste cap. 

— Astea sunt prostii. Nu există asemenea lucruri, şi tu ştii 
asta. 

— Am văzut-o! insistă Jeff. Dacă nu mă crezi, du-te şi 
uită-te! 

Dintr-o dată Julie crezu că înţelege. 

— Crezi că mă poţi face să cobor din pat, să privesc pe 
fereastră, doar ca pe urmă să râzi de mine? Ei bine, n-ai să 
reuşeşti, aşa că mai bine te-ai duce în patul tău, dacă nu, 
am să-i chem pe mama şi pe tata. 

jeff rămase unde se afla, faţa lui reflectând 
încăpăţânarea. 

— Nu-mi pasă, spuse el, ştiu ce am văzut. 

Julie ezită. Mai înainte, ameninţarea de a-i chema pe 
părinţii lor punea întotdeauna capăt jocurilor lui Jeff. De 
data aceasta era cu adevărat speriat. Oftând din greu, şi 
totuşi curioasă, se dădu jos din pat şi se îndreptă spre 
fereastră. 


Cimitirul părea liniştit sub lumina lunii şi, în afară de 
criptă şi câteva pietre funerare, nu se zărea nimic. 

— Nu este nimic acolo, spuse Julie. 

— Ba este, spuse Jeff, neîndrăznind să se apropie. 

— Ba nu este, insistă Julie. Dacă nu mă crezi, vin-o şi 
uită-te! 

După o lungă tăcere, Jeff părăsi patul şi se apropie 
circumspect de fereastră. Înainte de a privi afară, o apucă 
pe sora lui mai mare de mână. Apoi, făcându-şi în sfârşit 
curaj, privi încă o dată, sub strălucirea blândă a lunii, în 
noapte. 

Cimitirul era gol. 

Îşi tinu respiraţia şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Dar era acolo, spuse. Am văzut-o, ştiu că am văzut-o. 

Până la urmă, convinsă că orice ar fi văzut îl 
înspăimântase cu adevărat, Julie îşi duse din nou fratele în 
pat. 

— Ei bine, orice-ar fi fost a plecat acum, dar, dacă 
doreşti, poţi dormi cu mine în noaptea asta, în regulă? 

Jeff aprobă solemn şi o lăsă pe Julie să-l bage în pat. Un 
minut mai târziu se instală şi ea în cealaltă parte a patului 
şi stinse lumina. 

Pentru câteva minute, în cameră se lăsă tăcerea, apoi Jeff 
simţi cum i se ridică părul măciucă şi un fior îi străbătu 
spatele. 

— Boo! se lamentă Julie, înşfăcându-l de spate. 

Jeff ţipă strident, apoi, înciudat, începu să chicotească. 
Dar mult timp după ce chicotitul lui încetă şi Julie adormi, 
imaginea a ceea ce văzuse în cimitir îi stărui în minte. 

— A fost o fantomă, şi a fost reală! 

Şi, dacă ar fi rămas în camera lui, ar fi venit după el. 


7 


— Sunt sigur că am văzut ceva! accentuă Jeff. Îşi încleştă 
maxilarul cu încăpățânare, şi-o privi pe sora lui aflată de 
cealaltă parte a mesei de bucătărie, cu ochii îngustaţi, ca 
două crăpături. 

Dar Julie ridică din umeri şi îşi mai turnă puţină melasă 
peste clătita pe care Ruby tocmai i-o pusese în faţă. 

— N-am spus că n-ai văzut nimic, replică ea, folosind 
intenţionat un ton condescendent, ştiind că îl va enerva şi 
mai tare pe Jeff. Tot ce-am spus a fost că ceea ce ai văzut 
n-a fost o fantomă. Astfel de lucruri, cum ar fi fantomele, nu 
există. 

— De unde ştii tu, replică Jeff. Faptul că tu susţii asta nu 
înseamnă că şi este aşa! 

— Şi faptul că tu susţii asta, tot nu înseamnă că este aşa. 
Ruby se apropie, aducând un enorm platou cu mâncare, şi 
luă loc alături de copii. 

— Pentru ce vă ciorovăiţi de la prima oră a zilei? întrebă 
ea. 

Înainte ca Jeff să poată spune ceva, Julie puse lucrurile la 
punct. 

— Jeff crede că a văzut o fantomă noaptea trecută. Ai 
auzit vreodată ceva mai prostesc? Dar în loc s-o aprobe aşa 
cum se aştepta, Ruby se întoarse spre Jeff, privindu-l cu 
ochi strălucitori. 

— În cimitir? întrebă ea. Lângă criptă? 

Jeff clipi surprins şi spuse: 

— Era toată albă, era ca şi cum plutea, sau cam aşa 
ceva. 

— Aceea era probabil don'şoara Helena, spuse încet. Mi- 
am imaginat eu că se va întoarce. 


— Bunica? întrebă Jeff. 

Dar înainte ca Ruby să poată răspunde, Julie izbucni în 
râs. 
— Oh, hai Ruby, probabil că glumeşti! 

Ruby se întoarse, fixându-şi privirea asupra lui Julie, şi 
ceva din adâncul lor făcu să moară râsul de pe buzele fetei. 

— Pe-aici noi nu glumim cu astfel de lucruri. 

— D-dar nu există fantome, repetă Julie, cu un glas ce 
părea că-şi pierduse din siguranţă. 

— Nu există? întrebă bătrâna. Ei bine, poate că acolo, de 
unde vii tu, nu sunt, dar aici lucrurile nu sunt la fel, şi când 
Jeff spune că a văzut o fantomă noaptea trecută, dacă aş fi 
în locul tău, aş înclina să-l cred. 

Prinzând curaj, Jeff o privi pe Ruby cu respect. 

— Ai văzut vreodată o fantomă? 

Buzele lui Ruby se strânseră o clipă, apoi încuviinţă din 
nou. 

— Recunosc că da; de fapt, nu cred că există mulţi 
oameni pe această insulă care să nu fi văzut. Şi nu numai 
dacă s-a întâmplat să-i conducă pe ultimul drum pe cei ce- 
au murit aici. Se întâmplă de fiecare dată. S-a întâmplat 
când a murit bunicul tău - i-am văzut chiar eu spectrul. 

Julie, uitând de micul dejun, privea pe fereastră. Deşi 
cerul dimineţii era strălucitor şi aerul trepida deja din cauza 
căldurii, simţi, privind spre cimitir, că o trec fiorii. O 
fracțiune de secundă îşi imagină c-ar putea vedea... 

Nu! îşi reprimă ciudata senzaţie şi se întoarse spre Ruby. 

— Eu cred totuşi că nu există asemenea lucruri, cum ar fi 
fantomele, insistă ea, întrebându-se în acelaşi timp pe cine 
voia să convingă - pe Ruby sau pe ea însăşi. 

Ruby o cercetă cu ochi indiferenți. 

— Poţi să crezi ce vrei, spuse, pentru mine oricum nu 
contează. Eu ştiu ce-am văzut, şi nu m-ar surprinde deloc 
dacă don'şoara Helena s-ar fi întors noaptea trecută. 
Oamenii de pe aici susţin că toţi cei din familia Devereaux 
se reîntorc. Câţiva susţin că, de fapt, ei nici măcar nu 


părăsesc insula şi, de aceea, în unele nopţi - când luna este 
potrivită - îi poţi vedea pe toţi bântuind în jurul insulei. 

Ochii lui Jeff se lărgiră ca două farfurii. 

— Dar ce vor? Ce au de gând să facă? 

Ruby ridică din umeri. 

— Cine poate şti? Poate că doar privesc primprejur să se 
convingă că totul este în regulă - privind în depărtare ochii 
ei se înnegurară şi vocea îi deveni şfichiuitoare - sau poate 
vor ceva. Apoi continuă: Cu morţii nu ştii niciodată. Dar eu 
ştiu că ei sunt aici şi, atunci când un Devereaux moare, el 
se întoarce întotdeauna, măcar o dată. 

— Uau, exclamă Jeff. Să vezi ce-o să spună Toby de 
treaba asta! 

— Despre care treabă? întrebă Kevin, venind dinspre 
sufragerie şi luând loc la masă pe ultimul scaun rămas liber. 

— Despre fantomă! exclamă Jeff. Era deja în picioare şi, 
ridicându-şi farfuria din faţă, o duse la chiuvetă. 

— Noaptea trecută am văzut-o pe bunica! Nu este 
formidabil? Apoi, înainte ca tatăl său să poată spune ceva, 
Jeff dispăruse, trântind uşa în urma lui şi sărind câte două 
trepte deodată. 

Kevin se uită după el, apoi se întoarse către Ruby. 

— Te deranjează dacă îmi spui şi mie despre ce-a fost 
vorba? 

— L-ai auzit, replică Ruby, ridicându-se de pe scaun 
pentru a-i aduce câteva clătite lui Kevin. Don'şoara Helena. 
S-a reîntors noaptea trecută, iar Jeff a văzut-o. 

Faţa lui Kevin exprima furia. 

— Ruby, pentru Dumnezeu! Doar n-ai de gând să sperii 
copiii cu poveştile astea vechi? 

Julie îl privi fix pe tatăl său. 

— Vrei să spui că şi tu le-ai mai auzit? 

Kevin înclină scurt din cap. 

— Nu le-am mai auzit de când eram de vârsta lui Jeff. 
După dispariţia tatălui meu, ea mă speria, spunându-mi că 
se va întoarce şi, dacă nu voi fi cuminte, mă va pedepsi. 


Privirea lui se întoarse spre Ruby şi remarcă spinarea ei 
încordată în timp ce întorcea clătitele cu dibăcie. Şi n-am să 
te las să-l sperii şi pe Jeff în felul ăsta. 

Ruby vorbi fără să se întoarcă. 

— Nu mi s-a părut că ar fi, ca să spun aşa, de piatră. 

— Probabil că acum nu, replică Kevin, dar la noapte? Sau 
mâine noapte? Am pierdut o grămadă de nopţi din cauza 
acestor poveşti, când eram de vârsta lui, şi aş dori ca lui să 
nu i se întâmple acelaşi lucru. 

— Tot ce-am făcut a fost să-i spun ceea ce ştiam, 
răspunse cu glas înăbuşit Ruby, punând farfuria în faţa lui 
Kevin. Nu văd cum adevărul ar putea să facă rău cuiva. 

— Dar nu este adevărul, i-o întoarse Kevin. Nu sunt decât 
basme de femeie bătrână. 

Ruby se întoarse spre Kevin, înfigându-şi privirea într-a 
lui. 

— Pentru cineva care nu a mai fost pe-aici de o grămadă 
de timp, se pare că ştii foarte „bine” ce se întâmplă. Dar 
dă-mi voie să-ţi spun şi eu ceva, tinere, adăugă pe tonul pe 
care Kevin nu-l mai auzise de când era copil. Tu nu ştii 
nimic! Mă auzi? Nu ştii nimic! 

Şi ieşi ţeapănă, cu capul sus, dispărând prin uşa glisantă 
ce ducea spre camera servitorilor. Un moment mai târziu, 
Julie şi Kevin auziră pocnetul uşii trântite. 

Julie chicoti uşor, trăgând cu coada ochiului la tatăl său. 

— Pentru o secundă am crezut c-o să te pocnească. 

— O secundă şi eu am crezut asta, fu de acord Kevin, 
apoi zâmbetul i se stinse şi luă o expresie serioasă. 

— Oare Jeff a crezut-o cu adevărat? 

Julie ridică din umeri. 

— Cine ştie? Probabil că da - aproape că mă convinsese 
şi pe mine până să apari tu. 

— Ei bine, dacă îţi va mai spune şi alte poveşti, să n-o 
crezi, replică Kevin. Ruby este o femeie minunată, dar este 
plină de superstiții, ca toţi cei de pe-aici. 

Julie încuviinţă din cap, apoi privirea i se tulbură. 


— Dar dacă este adevărat? Vreau să spun, dacă toţi cred 
în treaba asta, trebuie să aibă vreun motiv, nu-i aşa? 

Dar înainte ca tatăl ei să-i răspundă, Anne intră în 
bucătărie. 

— Este un telefon pentru tine. Un băiat. Cineva numit 
Kerry Sanders? 

Julie roşi toată şi răspunse agitat. 

— L-am cunoscut ieri, rosti cu voce subţire din cauza 
emoţiei. A promis că va suna în dimineaţa asta, să mă 
invite să merg cu el şi câţiva prieteni la plajă. Am voie? 

Anne ridică din umeri. 

— De ce nu? După ce Julie ieşi, se întoarse spre Kevin. 
Deci, ceva n-a mers prea bine în dimineaţa asta? 

Kevin îşi scutură capul. 

— Nimic despre care să merite să vorbim. Doar 
personalul, care le spune poveşti de groază copiilor. 

* 


Sam Waterman era foarte mândru de abilitatea lui de a 
prevedea desfăşurarea oricărei şedinţe de lucru, înainte ca 
ea să aibă loc. O mulţime de lucruri din ceea ce ştia era 
urmarea anilor ce trecuseră - cu cât îmbătrâneşti, cu atât 
ştii mai multe, iar el avea acum aproape optzeci de ani. Dar 
era chiar mai mult decât atât: avusese întotdeauna 
abilitatea de a citi caracterele, şi asta îi dăduse mereu un 
avans în decursul anilor - dacă ştiai cu cine faci afaceri, 
ştiai cum să-l iei. 

Totuşi, astăzi nu reuşea să-şi facă niciun fel de idee 
despre cum va fi şi, îndreptându-şi maşina spre digul rutier 
ce ducea spre Insula Devereaux, îşi vâri în gură o ţigară 
încercând să-şi înăbuşe arsura produsă de grija care, încă 
de dimineaţă, îi ardea stomacul. Problema era că n-o 
cunoştea deloc pe Anne Devereaux, şi chiar şi Kevin, pe 
care Sam îl ştia din ziua în care se născuse, devenise o 
enigmă. 

Un aspect al schimbării îl constituia felul în care vorbea 
acum Kevin, cu tonul aspru al yankeilor. Nicio urmă din 


vorbirea dulce, tărăgănată, ce caracteriza Carolina de Sud 
nu-i mai rămăsese în voce, şi îşi schimbase chiar şi felul de 
a fi. Dar, bineînţeles, acest lucru era cauzat de anii 
petrecuţi în Nord, unde lucrurile se schimbau mult mai 
rapid decât în Devereaux. Sam chicoti uşor, pentru sine, în 
timp ce se îndrepta către insulă. La naiba, cu greu s-ar fi 
putut spune că s-a schimbat ceva prin Devereaux! Şi totuşi, 
era pe punctul de a le arunca ceva în braţe lui Kevin şi 
Anne, fără nicio idee despre cum ar putea aceştia 
reacţiona, şi Sam detesta lucrul ăsta. 

Fără să-şi dea seama, încetini maşina, ca şi cum câteva 
minute de gândire în plus ar fi putut îmbunătăţi lucrurile, 
dar ajunse la conac tot nepregătit. Aşa că nu-i mai rămânea 
decât să se împace cu situaţia. Dacă adevărul ar fi fost 
cunoscut - deşi Sam se îndoia că adevărul poate fi uneori 
sau a fost vreodată cunoscut - ar fi putut să apară aici 
imediat după dejun şi să fi terminat ce avea de făcut. Nimic 
nu se mai putea schimba, şi ar fi putut economisi câţiva 
cenți la nota de plată a ţigărilor. Oftând din greu, parcă pe 
locul rezervat, apoi cobori din maşină şi începu să urce 
treptele din faţă. In timp ce traversa veranda, uşa 
principală se deschise larg şi Marguerite îl întâmpină. Arăta, 
ca întotdeauna, proaspătă şi diafană în căldura verii, dar 
Sam observă că ochii ei priveau mohorât, iar zâmbetul de 
bun venit era puţin nesigur. 

Poate că ştie, gândi el, dar îşi alungă imediat ideea din 
minte. Helena Devereaux n-ar fi spus niciodată, nimănui, în 
afară de el, ce avea de gând să facă cu averea ei, şi Îl 
pusese să jure că va păstra secretul. „Nu este doar un 
capriciu” se răstise la el când îi sugerase că n-ar fi rău să 
discute planurile pe care le avea şi cu singura ei fiică. 
„Marguerite nu e în stare să accepte lucrurile aşa cum sunt 
- niciodată n-a fost capabilă s-o facă”. 

— Bună seara, Marguerite, spuse Sam, remarcând că, 
indiferent ce crezuse Helena despre fiica ei, Marguerite 
părea că se adaptase lucrurilor într-un fel de care putea fi 


mândră. Chiar şi la înmormântare se purtase cu un calm 
remarcabil. Nu, aici nu vor fi istericale. Este toată lumea 
pregătită pentru citire? 

Marguerite făcu un pas înapoi, pentru a-l lăsa pe bătrânul 
avocat s-o urmeze din căldura înăbuşitoare în răcoarea 
relativă a casei. 

— Copiii sunt pe-afară cu prietenii lor, iar Kevin cu Anne 
aşteaptă în birou. 

Sam încuviinţă uşor şi porni spre stânga, către aripa de 
vest. In capătul coridorului se afla o cameră spațioasă, cu 
ferestre pe toate cele trei părţi, unde capii familiei 
Devereaux îşi rezolvau cu preponderență afacerile. Sam 
gândi că nu-l întrebase niciodată pe Rafe Devereaux dacă 
plasarea biroului era simbolică, de vreme ce era una dintre 
cele două camere ale casei care oferea o privelişte 
completă a proprietăţilor Devereaux. 

Cealaltă cameră era a stăpânului fiind situată chiar 
deasupra biroului. 

La intrarea lui Sam, Anne şi Kevin se ridicară. După ce îl 
salută, acesta ocoli masa şi se aşeză într-un enorm fotoliu 
din piele, ce trona acolo de mai bine de două secole. Acesta 
era la fel de rezistent ca şi casa, şi nu scârţâi prea mult 
când luă loc. Sam îşi fixă cu grijă pe nas ochelarii cu ramă 
metalică, apoi scoase o coală de hârtie subţire din mapa 
acordeon. 

— Putem începe? întrebă el, cercetându-i pe cei trei 
Devereaux peste marginea ochelarilor. Cum nimeni nu 
obiectă, începu să citească. 

Trei minute mai târziu, când totul se termină, după cum 
se şi aşteptase, o tăcere încordată se lăsă în cameră. Cât 
dură tăcerea, Sam făcu speculaţii în legătură cu cine va 
începe primul discuţia. Tocmai se hotărâse asupra lui Kevin, 
când vocea lui Anne, plină de oroare, explodă strident în 
tăcerea tensionată. 

— Este absolut oribil! Nu putea să-i lase tot lui Kevin! Nu 
putea! 


— Ea nu numai că putea, observă pe un ton moderat 
Waterman, dar a şi făcut-o. 

— Dar nu este drept, protestă Anne. Cum rămâne cu 
Marguerite? Toată viaţa ei a avut grijă de Helena! Şi acum 
să nu primească nimic? Chiar nimic? Ochii ei exprimau 
indignarea şi, aplecându-se, apucă mâna Margueritei. Cum 
a putut face una ca asta? 

Spre surpriza tuturor, îi răspunse Marguerite. 

— Aşa procedăm întotdeauna, Anne. În ochi i se citea 
descurajarea, dar vocea îi rămăsese fermă. Pământurile 
noastre au fost întotdeauna lăsate celui mai în vârstă dintre 
fii. A fost singurul mod de a nu se fărâmiţa averea. 
Intotdeauna tata spunea că, dacă împarţi pământul, îl 
pierzi. Deci, bineînţeles, acum îi revine lui Kevin. Presupun 
că ar fi trebuit să-mi dau seama, nu-i aşa? 

— Contează cu adevărat? întrebă Kevin cu viclenie, 
vorbind pentru prima oară de când Waterman terminase de 
citit testamentul. In afară de insulă şi de oraş, a mai rămas 
ceva? 

— Vreo câteva sute de acri, replică Waterman, dar nu e 
mare lucru de el - în mare parte pământ mlăştinos, pe care 
nimeni nu-l vrea. 

— Dar putem vinde în oraş drepturile de proprietate, nu-i 
aşa? întrebă Anne. Şi vom împărţi banii cu Marguerite. 

— Posibil, aprobă Waterman, dar nu va fi aşa simplu - 
contractele de concesiune nu expiră decât peste câţiva ani 
buni, şi apoi mai este şi un codicil. 

— Un codicil? repetă Kevin. Vrei să spui că mai este 
ceva? 

Waterman aprobă, strângându-şi buzele nervos. 

— Este parte din testament. Am încercat s-o conving pe 
Helena să renunţe, dar n-am reuşit. De fapt, din momentul 
în care a aflat că mă opun dorinţei ei, l-a trimis şi altui 
avocat. Il privi pe Kevin cu îndoială. Presupun că nu bănuiai 
cât de mult îşi dorea mama ta să te reîntorci aici? 


Kevin încuviinţă, încruntându-se nedumerit. Unde voia 
avocatul să ajungă? 

— Ei bine, mă tem că a găsit o cale. Altfel spus, ţi-a lăsat 
ţie totul, dar a stipulat că va trebui să trăieşti aici, la Sea 
Oaks, şi să administrezi averea, citez, „în vederea obţinerii 
celor mai bune avantaje în favoarea familiei Devereaux şi a 
cetăţenilor din Devereaux, Carolina de Sud”. Inchei citatul. 

Încruntarea lui Kevin se topi, pentru a lăsa loc unui 
zâmbet relaxat. 

— În cazul ăsta nu mai există nicio problemă. Tot ce 
avem de făcut este s-o iau pe Anne şi pe copii şi să plecăm 
acasă, iar Marguerite va moşteni totul, aşa-i? 

— Greşit, replică Waterman. Acordă-i mamei tale ceva 
mai mult credit. Poate că n-a fost o persoană drăguță, dar 
nici stupidă n-a fost. Dacă refuzi să rămâi aici şi să 
administrezi averea, atunci totul va reveni Fortăreţei. Totul 
- pământul, casa, conturile din bancă, acţiunile -, întreaga 
avere. Dacă tu nu vei locui aici, atunci nici Marguerite nu va 
avea dreptul s-o facă. 

Pentru o secundă, şocul lăsă tăcerea să se aştearnă 
peste cameră. Degetele Margueritei se contractaseră pe 
braţele fotoliului, dar nu spuse nimic. Anne privea ameţită, 
ca şi cum n-ar fi înţeles ceea ce se discuta, iar faţa lui Kevin 
căpătase o paloare cadaverică, în timp ce fălcile i se 
contractau cu furie. Dură aproape un minut până ce, în 
sfârşit, putu să vorbească. 

— Presupun că ai aflat deja că nu există nicio modalitate 
de a sparge acest codicil? 

Waterman îşi ridică mâinile a neputinţă. 

— Ar dura foarte mult, ar fi foarte complicat şi deloc 
sigur. A anulat orice posibilitate ca ea sau vreo autoritate 
din Charleston să aibă vreo şansă şi, din câte ştiu eu, va 
rezista. M-am gândit chiar să-l ard, adăugă el. Dar nu ne-ar 
fi fost de niciun folos. Nici măcar nu deţin originalul. 

Anne clipi, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. 


— Dar este o porcărie. După tot ce a făcut Marguerite 
pentru ea, nu-i lasă nimic, iar acum vrea să-l forţeze şi pe 
Kevin să-şi schimbe întreaga viaţă! 

Waterman oftă neajutorat. 

— Sunt de acord cu tine. Am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă s-o fac să renunţe, dar a rămas neclintită, însă, 
adăugă el, nu este pentru totdeauna. Buzele lui se 
strânseră într-un zâmbet dezolant. Deşi ar fi fost mult mai 
bine dacă l-ar fi făcut pentru un timp nelimitat. În acest caz, 
Curtea ar fi putut să-l considere nerezonabil. Dar a avut 
grijă şi de asta. Va trebui să rămâi aici zece ani. Ai întreg 
controlul pământului, dar, dacă ai de gând să vinzi vreo 
bucată din el, vânzarea nu se va autentifica până nu vor 
trece cei zece ani. După asta vei putea face ce vrei. 

— Cât de generos din partea ei, remarcă Anne, fără a-şi 
da silinţa să-şi ascundă sarcasmul amar. 

— Nu generoasă, o contrazise liniştit Waterman. A mers 
cât de departe putea ca totul să devină ireversibil, şi mi-a 
mărturisit că ea consideră că zece ani vor fi oricum de- 
ajuns. Mi-a spus că dacă te va putea ţine aici atâta timp, vei 
continua să stai din proprie iniţiativă. 

Marguerite se ridică, nesigură pe picioare, şi şchiopătă cu 
greu până la Kevin. Îşi puse mâinile pe umerii lui şi, 
aplecându-se, îl sărută pe obraz. 

— Imi pare rău, şopti ea. Imi pare atât de rău. Nu am 
ştiut nimic despre asta. Absolut nimic. 

Kevin acoperi mâna surorii lui cu a sa. 

— Este în regulă. Nu sunt foarte sigur de ce ar trebui să 
fac în legătură cu asta, dar trebuie să fie o cale ca s-o 
scoatem la capăt. Şi o vom găsi. 

Marguerite schiţă un zâmbet şi dădu din cap. 

— Sunt sigură că vom găsi, aprobă cu voce tremurândă. 
Dar acum sunt puţin obosită şi vă rog să mă scuzaţi! Îl privi 
pe Sam, ca şi cum i-ar fi cerut permisiunea să-i părăsească. 
Cum el nu spunea nimic, se întoarse şi, cu greu, se îndreptă 
spre ieşirea din birou, închizând uşa în urma ei. 


— Cum a putut Helena să fie atât de crudă? întrebă Anne 
după plecarea Margueritei. 

Waterman îşi scutură capul şi începu să-şi ordoneze din 
nou hârtiile în geanta acordeon. 

— N-am idee, spuse, deşi nu era sigur că întrebarea 
Annei nu fusese retorică. Presupun că este vorba de o 
problemă de păstrare a controlului. A urât faptul că în 
ultimii ani a fost mereu bolnavă şi că cineva trebuia să aibă 
grijă de ea. Poate că, spre sfârşit, totul s-a focalizat asupra 
Margueritei. 

— Şi ce credeţi că ar trebui noi să facem? întrebă Anne 
pe un ton plângăreţ. Sigur, nimeni nu se aşteaptă ca soţul 
meu să rămână aici. 

Încă o dată buzele lui Waterman se încreţiră într-un 
zâmbet subţire. 

— Ce veţi face voi doi este o decizie care vă va aparţine 
în întregime. Dar în timp ce vă hotărâți, nu uitaţi de 
Marguerite. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei. Şi de toţi ceilalţi, 
adăugă el. Nu ne uitaţi pe noi, ceilalţi. Orice veţi decide, noi 
cei din Devereaux va trebui să trăim cu această decizie. 

Cinci minute mai târziu, avocatul îi părăsi, şi maşina lui 
ridică un nor de praf până ce ieşi de pe Insula Devereaux 
dispărând de-a lungul digului rutier. Kevin şi Anne îl 
urmăriră o vreme, după care se întoarseră, pătrunzând în 
umbra răcoroasă a conacului. 

Dar nu este un conac, reflectă Anne în tăcere, închizând 
uşa principală. Nu este deloc un conac. Este o închisoare. 

* 

Marguerite se opri în capătul scărilor pentru a-şi trage 
suflarea şi aşteptă să se mai potolească puţin durerea 
arzătoare din şold. O apucase în timp ce Sam Waterman 
citise testamentul, dar făcuse tot posibilul să n-o arate. În 
schimb, îşi încleştase braţele pe scaun, din ce în ce mai 
tare, până când tortura suportată de mâinile şi degetele ei 
o făcuse să uite de durerea din şold. 


Nu se gândise niciodată la posibilitatea de a părăsi Sea 
Oaks. Întotdeauna, chiar din primele zile după accident - 
când aflase că nu va mai fi niciodată capabilă să danseze - 
acceptase ideea de a-şi petrece liniştită tot restul vieţii aici, 
cu mama ei, în împrejurimile familiare ce reprezentau 
singura casă pe care o cunoscuse vreodată. Acum, când 
începea să realizeze că moartea mamei ei era o realitate, 
îşi dădea seama că nu numai Sea Oaks fusese ceea ce Îi 
dăduse curaj, ci însăşi mama ei. Şi până acum, până când 
ascultase vocea lui Sam citind, nu realizase că, într-adevăr, 
mama ei se dusese, că nu va mai auzi niciodată sunetul 
furios şi enervant al soneriei, că nu va mai vedea chipul ei 
mânios, pretinzându-i din nou ceva. 

Dar Marguerite îi acceptase dorinţele cu răbdare, aşa 
cum acceptase constantele întreruperi ale lecturii aproape 
cu nerăbdare. Să aibă grijă de mama sa, întocmai cum 
mama ei avusese grijă de ea, devenise sensul vieţii sale de 
atâţia ani, că nici nu-şi mai amintea. Şi, în ciuda a ceea ce 
credeau cei din jur, nu fuseseră ani răi pentru ea. 

* 

Bineînţeles, Marguerite ştia ce gândeau ei, învățase de 
mult să le citească gândurile în spatele cuvintelor. 

„Cum se mai simte mama ta?” spuneau pe un ton plin de 
solicitudine şi cu cea mai binevoitoare expresie, ceea ce 
însemna, foarte simplu, „Când are de gând baborniţa să 
moară?” 

„Ce mai faci?” însemna „Cum poţi suporta să o tot 
îngrijeşti pe această bătrână dezgustătoare?” 

Marguerite păruse întotdeauna că acceptă sensul aparent 
al cuvintelor, nu-şi trădase niciodată resentimentele faţă de 
presupunerea celorlalţi, care credeau c-ar fi trebuit să-şi 
urască mama. Ea nu-şi ura mama; adevărul e c-o iubea, 
considerând înrăutățirea caracterului bătrânei drept o 
urmare a înaintării în vârstă şi a pierderii sănătăţii. Cine, 
țintuit la pat, nu ar deveni după un timp irascibil? 


Şi, de altfel, Marguerite îi datora Helenei mult mai mult 
decât i-ar fi putut ea plăti vreodată. Nu îşi dezamăgise oare 
mama cu mulţi ani în urmă, când fusese atât de stângace 
încât se prăbuşise pe scări şi pusese capăt visului pe care 
Helena îl nutrise pentru ea, chiar din ziua în care o 
născuse? 

Nu se transformase ea, într-o singură clipă din obiectul 
speranţelor mamei ei, într-o povară pe care fusese silită s-o 
poarte? 

lar acum, mama ei se dusese, şi chiar dacă fratele ei şi 
familia lui se aflau încă aici, pentru Marguerite, casa avea 
să rămână mereu pustie. 

Exceptând, bineînţeles, momentele când fetele erau aici. 

Incă le mai avea pe ele. Mereu le va avea pe ele, sau pe 
altele ca ele. 

Şi pe Julie. 

Nu trebuie s-o uite pe Julie. Regăsise atât de mult din ea 
însăşi în Julie. 

O luă spre camera ei şi, amintindu-şi-o pe Julie dansând, 
un mic zâmbet îi flutură pe buze. Era ca şi cum s-ar fi văzut 
pe ea, din nou... 

O mişcare neaşteptată la capătul coridorului îi atrase 
atenţia şi realiză că cineva se afla în camera mamei ei. 

Incruntându-se, porni de-a lungul coridorului, târându-şi 
piciorul şchiop, fără putere, cu paşi nesiguri, sprijinindu-se 
uşor cu o mână de perete pentru a-şi menţine echilibrul. 
Uşa de la camera stăpânei era deschisă, şi Marguerite intră, 
după care se opri. 

Uşa imensului dulap în care se aflau hainele mamei ei, 
atârnate cu grijă pe umeraşe, erau larg deschise, iar Ruby 
le scotea una câte una de pe umeraşe, împăturindu-le şi 
aşezându-le într-un geamantan încăpător din carton. Când 
înţelese ce face Ruby, ochii Margueritei se lărgiră şi 
bolborosi ceva. Ruby se întoarse, aruncându-i o privire, apoi 
îşi continuă munca. 


— Cred că putem trimite astea la un magazin pentru 
vânzare, spuse, cuprinzând cu privirea lungul şir de 
veşminte. Nu ştiu cine le-ar cumpăra, dar presupun că 
întotdeauna se găseşte cineva... 

Marguerite îi reteză vorba, smulgându-i rochia pe care o 
ţinea în mână. 

— Cum îndrăzneşti? o apostrofă ea, cu ochii plini de furie. 
Cum îndrăzneşti să atingi lucrurile mamei? 

Ruby tresări şi se retrase, aproape împiedicându-se de 
unul dintre geamantane. 

— Dar este limpede ca ziua ce am de gând să fac, 
domnişoară Marguerite. Împachetez lucrurile domnişoarei 
Helena, la fel cum am împachetat şi lucrurile domnului Rafe 
după ce a murit. Încercă să apuce rochia din mâinile 
Margueritei, dar aceasta o smuci înapoi. 

— Nu! exclamă, strângând rochia la piept. Nu te voi lăsa! 
Nu încă! 

Ruby încercă să protesteze, dar se răzgândi când văzu 
ochii Margueritei lucind de furie şi o puse la loc. 

— Îmi pare rău, domnişoară Marguerite. Poate ar fi 
trebuit să aştept până mâine. 

Pe cât de repede se aprinsese, pe atât de repede se 
stinse furia din ochii Margueritei şi ea se relaxă întrucâtva; 
dar nu dădu drumul rochiei. 

— Da, spuse într-un târziu. Mâine. Poate de mâine poţi 
începe să împachetezi. Sau poate poimâine. Dar nu astăzi. 
Privirea ei deveni rugătoare. Te rog, Ruby... 

Ruby îşi umezi buzele, privind-o sumbru. Dar până la 
urmă încuviinţă. 

— Bine, spuse ea, voi mai aştepta o zi sau două. Oricum, 
lucrurile acestea nu vor deveni mai demodate decât sunt; 
apoi se întoarse şi ieşi din cameră, aruncând o privire înapoi 
din pragul uşii. 

Marguerite rămăsese în faţa dulapului de haine, privindu- 
se în oglindă. Rochia mamei îi atârna în jurul trupului şi ea 
se uita fix la imaginea reflectată de oglindă. Apoi un 


zâmbet îi lumină faţa şi se înclină adânc, în stilul unei prime 
balerine. 

Dar cu piciorul care şchiopăta făcu o reverență stângace, 
de un grotesc jalnic. 

Ruby se grăbi să iasă din cameră. 


8 


Julie se întinse pe spate şi, cu mâna dreaptă, îşi protejă 
ochii de soare. Simţea picăturile de sudoare prelingându-i- 
se încet de-a lungul spatelui şi ştia că va trebui să intre 
curând în apă, chiar şi numai pentru a se răcori puţin. 
Problema era, însă, că nu era prea sigură că va mai avea 
suficientă putere să facă cei câţiva iarzi ce despărţeau 
prosopul de marginea apei. Căldura o învăluia ca o pătură, 
atât de strâns, încât cu greu mai putea respira. Dar copiii 
din jurul ei - copii ce crescuseră aici - nu păreau deloc 
afectaţi de aceasta. 

Cu toţii erau zece, şi Julie decisese din primul moment al 
după-amiezii că îi plăcea pe toţi, cu excepţia lui Mary-Beth 
Fletcher. Deşi încercase să şi-o facă simpatică, chiar şi după 
ce Mary-Beth se purtase în felul acela la ora de dans, cu o 
săptămână în urmă. Dar nu era uşor, deoarece, ori de câte 
ori încerca să se apropie de ea, celelalte fete schimbau 
imediat discuţia, abordând alt subiect, ca şi cum Julie nici n- 
ar fi fost acolo. 

Şi apoi, cu o oră în urmă, pe când explora împreună cu 
Kerry conţinutul coşului de picnic pregătit de Ruby pentru 
ea, Mary-Beth se aşezase pe marginea prosopului lui Kerry; 
Julie îi oferise un sandviş, dar Mary-Beth o refuzase. 

— Noi pe aici nu mâncăm ca nordicii, spusese ea, lungind 
fiecare silabă, tărăgănând-o exagerat. Continuă şi ai să te 
faci ca un porc, dacă asta vrei. Din partea mea, n-ai decât! 

Stânjenită, Julie simţise că se îmbujorează, dar, fără să 
spună nimic, după câteva minute, începu să flirteze cu 
Kerry ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mary-Beth se 
arătase uimită. 


Acum, Julie putea auzi din nou vocea lui Mary-Beth, de 
data asta vorbind unui grup de prieteni. Pentru o clipă, Julie 
îşi imagină că Mary-Beth considera că nu este auzită, dar 
apoi îşi dădu seama că adevărul era altul. Mary-Beth 
ridicase vocea pentru a fi sigură că Julie nu va scăpa niciun 
cuvânt. 

— Mă gândesc că poate ar trebui să renunţ la orele de 
dans, spunea Mary-Beth. 

— Să renunţi? o auzi Julie întrebând pe Jennifer Mayhew, 
cu o voce ce trăda exasperarea. De ce? 

— Nu ştiu, replică Mary-Beth pe un ton calculat, 
neceremonios. Deşi Julie-şi ţinea ochii închişi, o putea simţi 
pe Mary-Beth zgâindu-se la ea. Până săptămâna trecută 
domnişoara Marguerite n-a avut niciodată favorite, sau 
lucruri de genul ăsta, şi asta făcea ca totul să fie amuzant. 
Acum, se pare că tot ce avem de făcut este să stăm 
primprejur şi să privim la mofturoasa de ianchee ţopăind 
prin sală, în timp ce Marguerite aiurează, spunându-ne 
tuturor cât de minunată este nepoata ei. Cine are nevoie de 
aşa ceva? 

Jenny Mayhew bolborosi indignată. 

— Mary-Beth, nu este adevărat şi tu ştii asta! 
Domnişoara Marguerite nu este deloc aşa, şi nu este vina 
lui Julie că este mai bună decât oricare dintre noi. Aş putea 
spune chiar că ai de învăţat de la ea. 

Julie aproape că văzu zâmbetul afectat al lui Mary-Beth. 

— Bine, doar nu eşti tu, dintr-o dată, zâna cea bună! 

Apoi Julie auzi o altă voce. 

— Jenny nu este zâna cea bună şi nici vreunul dintre noi 
nu este. Dacă vrei să renunţi, pentru că ştii că nu tu eşti 
cea mai bună, n-ai decât! Nu este nevoie să o condamni pe 
Julie sau să pretinzi că domnişoara Marguerite face 
diferenţe. 

Mary-Beth bătu în retragere. 

— N-am spus că am să renunţ, protestă ea, am spus doar 
că s-ar putea. Am să mă mai gândesc, asta e tot. Cum se 


face că aţi sărit cu toţii pe mine? Dacă sunteţi atât de 
înnebuniţi după Julie, de ce nu vă duceţi să vorbiţi cu ea? 

Dintr-o dată, Julie nu mai putu să suporte. Se ridică, 
clipind din cauza soarelui, şi se întoarse spre Kerry, care 
aşezat pe prosopul lui, alături de ea, cu fălcile încleştate, 
arunca fulgere de mânie din ochii lui albaştri. 

— Haide, spuse ea. Hai să intrăm în apă. Dacă mai stau 
aici încă cinci minute, cred că am să sucomb. Încercă să se 
ridice, dar căzu înapoi, pe pătură, simţindu-şi picioarele 
înmuiate de atâta căldură. Dar auzind-o pe Mary-Beth 
hlizindu-se, Kerry se ridică şi îi luă mâna, punând-o uşor pe 
picioare, cu puterea trupului său minunat făcut. 

— Hai, începi să te mişti, spuse suficient de încet ca 
nimeni altcineva să nu-i poată auzi. Îi zâmbi încurajator, 
îndepărtându-şi din ochi o şuviţă ondulată de păr blond. Nu 
sunt decât câţiva iarzi şi de îndată ce vei intra în apă, te vei 
simţi mai bine. 

Julie fu cuprinsă de ameţeală. Pentru un moment crezu 
că se va prăbuşi, dar mâna lui Kerry se încleştă pe a ei şi îl 
lăsă să o conducă repede pe plajă. Simţind răcoarea apei 
cum îi cuprinde picioarele, îi dădu drumul mâinii şi plonjă 
într-un val înalt, ce se grăbea către țărm. 

Imediat capul i se limpezi şi simţi cum picăturile lucioase 
de transpiraţie îi sunt spălate. Înotă câteva mişcări pe sub 
apă, apoi sparse valurile, întorcându-se pe spate şi privind 
în jur după Kerry. El plutea la câteva picioare distanţă, 
zâmbind satisfăcut către ea. 

— Ti-e mai bine? 

Julie confirmă. 

— Credeam că am să sucomb. Cum pot ceilalţi suporta? 

— Căldura sau pe Mary-Beth? o tachină Kerry. 

— Căldura, replică Julie. Cui îi pasă de ce spune Mary- 
Beth? 

Dintr-o dată, Kerry ţipă la ea şi Julie se întoarse tocmai la 
timp ca să vadă valul ce se forma chiar în spatele ei. 
Trăgând adânc aer în piept, îşi prinse nasul şi se scufundă 


chiar în momentul când valul se năpustea asupra ei; o clipă 
mai târziu simţi apa trecând de ea. 

— Te vei obişnui cu căldura, vorbi Kerry după ce reveniră 
amândoi la suprafaţă. Peste câteva săptămâni nici n-ai s-o 
mai bagi în seamă. Apoi zâmbi ghiduş: la fel şi cu Mary-Beth 
- peste alte câteva săptămâni nici pe ea n-ai s-o mai iei în 
seamă. De altfel, cred că i-am dat planurile peste cap din 
cauză că te-am invitat astăzi. 

Acum Julie crezu că a înţeles. 

— A fost prietena ta? 

Kerry clătină din cap. 

— Nici gând. 

— Dar şi-ar fi dorit să fie? întrebă Julie, în timp ce faţa lui 
Kerry se îmbujoră de stânjeneală. 

— O să vorbim toată după-amiaza sau o să înotăm? o 
apostrofă el, împroşcând-o cu apă pe faţă. 

Julie îl stropi şi ea, după care toţi copiii, cu excepţia lui 
Mary-Beth Fletcher, năvăliră în apă să ia parte la încăierare. 
Mult înainte ca grupul să se împartă în două tabere, care de 
altfel îşi schimbau mereu componenţii, unii fiind abandonaţi 
la momentul oportun, se înmuiaseră bine în mare. Şi atunci, 
printre râsete, Julie auzi vocea lui Kerry ţipând către ea: 

— Julie! Fii atentă! 

Se roti, dar era deja prea târziu. Parcă de nicăieri, un val 
enorm se ridică şi, înainte de-a putea plonja în el sau de-a 
se întinde pe suprafaţa lui, curentul submarin o apucă în 
strânsoarea lui şi simţi cum picioarele îi alunecă de sub ea, 
trântind-o cu totul apoi şi rostogolind-o de-a lungul fundului 
ca pe o bucată de lemn îmbibat cu apă. 

Se zbătu împotriva lui, luptând să-şi regăsească 
echilibrul, dar  simţindu-şi picioarele  încurcându-se în 
pălăriile de pe fund, primii fiori de spaimă îi strânseră 
inima. 

Este în regulă, îşi spuse ea. Pot să înot şi, la urma urmei, 
nu este decât un val, iar apa nici măcar nu-mi trece de cap. 


Tot ce am de făcut este să-l las să treacă, şi apoi să mă 
ridic! 

Dar cât putea să mai reziste? Plămânii ei erau atinşi şi 
ştia că nu-şi va mai putea ţine respiraţia mai mult de 
câteva secunde, iar valul părea hotărât s-o ţină la fund. 

Simti greutatea din plămâni şi expiră. Aerul izbucni afară 
din plămânii ei, şi totul avea să fie în regulă! Simţi cum 
capul îi iese la suprafaţă, iar picioarele iau contact cu 
fundul. Deschise gura larg, inspirând avidă aerul. 

Şi apa. 

Un nou val format deja în urma primului se năpusti în 
faţa ei, umplându-i gura, înecându-i respiraţia în apa sărată. 
O târî pentru a doua oară în străfunduri, dar de data asta 
ştia că nu mai avea suficiente rezerve de aer ca să reziste. 

Avea să se înece! 

Panica puse stăpânire pe ea şi începu să lupte împotriva 
apei învolburate, zbătându-se contra curentului, căutând 
să-şi proptească cumva picioarele pe fund. 

Impotriva voinţei ei, plămânii începură să i se umple de 
apă. 

Şi apoi, când simţi că-şi pierde cunoştinţa, o pereche de 
braţe puternice îi cuprinseră trupul şi o traseră afară din 
apă. Se zbătu un moment, apoi auzi vocea lui Kerry. 

— Este în regulă! Eşti bine, Julie! Am reuşit să te prind! 

Incă înecându-se şi tuşind, îşi petrecu mâinile în jurul lui 
şi se lipi de el, în timp ce înainta cu greu prin valuri spre 
mal. In sfârşit, o întinse pe prosopul ei şi, întorcând-o pe 
stomac, îi apăsă energic spatele. 

Apa sărată ţâşni afară din plămânii ei, dispărând în nisip. 

Un moment mai târziu totul se terminase, iar Julie, întinsă 
pe prosop, inspira aerul curat, mişcându-şi pieptul 
respiraţie după respiraţie. Trecuseră parcă ore până ce, în 
final, adunându-şi puterile se roti pe spate şi privi cercul de 
feţe adunat deasupra ei. 

— Ce - ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Kerry o privi lung, cu ochii plini de îngrijorare. 


— A fost numai din vina mea, spuse el. Ar fi trebuit să te 
avertizez. A fost un val dublu. Se formează din când în 
când. Totul este calm, apoi, ca din senin, vine unul foarte 
mare şi, dacă nu eşti pregătit, te poate dobori. Te simţi mai 
bine? 

Julie ezită, apoi încuviinţă. 

— Cred - cred că da. Schiţă un zâmbet slab. Dar pentru o 
secundă am fost convinsă că totul s-a terminat: şi dacă nu 
m-ai fi prins... Rămase tăcută, înfiorându-se la gândul a 
ceea ce s-ar fi putut întâmpla, apoi realiză că în ciuda 
caniculei de afară, era zguduită de frisoane. 

— Poate - poate ar fi mai bine să mă duci acasă... 

Cu mulţimea de copii strânsă împrejur, Kerry o ridică de 
jos şi o purtă până la maşina lui, un Chevy decapotabil 
vechi şi turtit, a cărei capotă era ceva mai mult decât o 
grămadă de bucăţi ţinute la un loc de o masă de cordoane 
şi tuburi argintii. 

— Poate că ar fi mai bine dacă am lua maşina altcuiva, 
sugeră el cu voce nesigură, dar Julie negă din cap. 

— Este în regulă, spuse ea. Îmi place maşina ta. 

— Atunci eşti  trăsnită, replică Kerry, zâmbindu-i 
încurajator. Dar este în regulă - îmi plac fetele scrântite. 
Trântind portiera, după ce se asigurase că ea se afla în 
siguranţă înăuntru, înconjură grăbit maşina şi se urcă pe 
locul şoferului. 

Niciunul dintre ei nu o auzi pe Mary-Beth remarcând 
înciudată: 

— De ce n-o conduci înapoi, direct în Nord, de unde este? 
Şi, dacă o placi atât de mult, du-te şi tu cu ea! 

* 


Toby Martin îl privi neîncrezător pe Jeff. 

— Şi dacă vom fi prinşi? întrebă el. 

Se aflau în interiorul fortului pe care tocmai îl 
terminaseră în acea după-amiază - şubred şi înclinat, 
sprijinit de garaj -, construit alături de nenorocitele 
rămăşiţe de la colibele sclavilor, cu o mână de cuie ruginite, 


găsite prin hambar. Avea o uşă mică, atât cât să se poată 
strecura înăuntru, şi niciunul dintre ei nu era preocupat de 
faptul că nu aveau o fereastră care să elibereze căldura ce 
se acumula în interior. Dar chiar dacă simțeau căldura, 
niciunul nu era dispus s-o recunoască. De când terminaseră 
fortul, cu o oră în urmă, se aflau în siguranţă, izolaţi de 
lumea de afară, discutând despre ce văzuse Jeff în cimitir 
cu o noapte înainte. 

— Nu ne vom lăsa prinşi, insistă Jeff. Am să mă strecor 
afară după ce toţi ceilalţi vor adormi şi ne vom întâlni aici. 
Apoi vom supraveghea toată noaptea cimitirul. 

— Ce-a fost asta? murmură Jeff. Este cineva acolo? 

Toby strânse din umeri. 

— Habar n-am. Ce facem? 

— Hai să vedem, decise Jeff. Se lăsă pe mâini şi pe 
genunchi şi se târî prin gaura strâmtă din perete. Toby îl 
urmă un moment mai târziu. 

— Ce-a fost? întrebă Toby. Ai văzut ceva? 

Jeff clătină din cap, cercetând cu privirea tufişurile după 
vreo mişcare suspectă. Câţiva paşi mai departe, localiză un 
iepure întins pe iarbă, nemişcat. 

— Priveşte! şopti, împungându-l pe Toby în coaste. Acolo! 
Să văd dacă îl pot prinde. 

Toby îl urmări cu privirea pe Jeff, dar dură aproape un 
minut până să localizeze iepurele. 

Şi încă un moment până realiză de ce acesta stă 
nemişcat. 

— Aşteaptă! strigă el, dar era prea târziu. 

Sunetul de rău augur emis de şarpele cu clopoței se 
propagă prin aer, şi Jeff îngheţă, mişcându-şi doar ochii în 
căutarea sursei avertizoare de pericol. 

Era la numai trei paşi de el, un imens şarpe cu clopoței 
ros, cu coada strâns încolăcită, rotindu-şi capul ce zornăia 
periculos, în timp ce clopoţeii din coadă tremurau 
ameninţător. 


— Nu te mişca! îl avertiză Toby. De-asta stătea iepurele 
țintuit. Dacă nu te mişti, nu te poate vedea! 

— Dar... ce putem face? şopti Jeff. | se înmuiaseră 
genunchii şi simţea că în orice moment i-ar putea ceda. 

— Am să chem pe cineva, spuse Toby, dar dacă te mişti, 
sigur te va omori. 

Lăsându-l pe Jeff alături de creatura încolăcită, se 
întoarse şi o zbughi pe drumul spre casă, ţipând după 
ajutor. Uşa din spate se deschise cu o bufnitură chiar când 
Toby ajunsese la scări, şi Kevin ieşi afară. 

— Un şarpe, ţipă Toby. Un şarpe cu clopoței imens ÎI 
pândeşte pe Jeff, jos, lângă garaj. Repede, domnule 
Devereaux. Repede! 

Alergând pe lângă băiatul îngrozit, Kevin o apucă în jos 
pe drumul spre garaj, oprindu-se doar pentru a apuca un 
vechi târnăcop ce stătea sprijinit de perete, chiar în spatele 
uşii deschise. O secundă mai târziu îşi văzu fiul stând 
prostit pe loc, cu faţa palidă şi tot trupul tremurându-i de 
spaimă. 

— Este în regulă, spuse Kevin. Acum sunt aici şi totul va fi 
în regulă. Doar să stai nemişcat, Jeff. Poţi să faci asta? 

Prea îngrozit ca să poată vorbi, Jeff nu spuse nimic. 

Kevin ocoli cu grijă locul, până când ajunse în spatele 
şarpelui, apoi începu să se apropie încet, cu grijă de el, 
încercând să facă cât mai puţin zgomot pentru a nu alerta 
târâtoarea asupra pericolului din spate. Se apropia pas cu 
pas, pândind capul unduitor al şarpelui, care încă îl mai fixa 
pe Jeff, mişcându-şi limba înainte şi înapoi, în timp ce 
încerca să-şi localizeze victima. 

Kevin ridică târnăcopul, poziţionându-l, pentru a da 
lovitura când va fi suficient de aproape. 

Piciorul lui călcă însă o uscătură ce trosni tare. Şarpele se 
răsuci şi atacă instantaneu, dar Kevin sări în lături coborând 
târnăcopul cu toată forţa de care era în stare. Tăişul 
târnăcopului se înfipse în pământ şi, chiar în timp ce capul 
şarpelui ataca, Kevin simţi vibrația loviturii repercutându-i- 


se în braţe. Doar puţin zăpăcit de impact, şarpele se replie, 
pregătindu-se din nou de atac. Dar de data asta, Kevin fu 
mai rapid. 

Lama târnăcopului tăie corpul şarpelui chiar de lângă 
cap, iar creatura sucombă în mijlocul atacului, încolăcindu- 
se pe pământ câteva momente înainte de a muri. 

Jeff ţipă, aruncându-se în braţele tatălui lui. 

— Totul este bine, îl linişti Kevin. Tu n-ai păţit nimic, iar 
şarpele este mort. S-a terminat totul. 

— Tati, putea să mă omoare, spuse Jeff printre suspine. 
Nici măcar nu l-am văzut. Era pur şi simplu acolo! 

— Ştiu, ăsta este comportamentul lor. Va trebui să-ţi ţii 
mereu ochii larg deschişi, să fii sigur că ai privit locul unde 
urmează să calci. De data asta n-ai păţit nimic. 

Anne apăru dinspre colţul garajului, dar văzând resturile 
încolăcite ale şarpelui, se opri brusc. 

— Dumnezeule, îngână ea. Ochii ei exprimau oroare. Ce 
s-a întâmplat? 

— Nimic, o asigură Kevin. Jeff a dat peste un şarpe, dara 
făcut exact ce trebuia într-o asemenea situaţie. De fapt, 
adăugă el, nici nu cred că era nevoie să-l omor. Peste 
câteva secunde şarpele şi-ar fi pierdut interesul şi-ar fi 
plecat. Cred că era mai înspăimântat decât Jeff. 

Anne îl privi indignată pe Kevin. i 

— Cum poti vorbi aşa? Putea fi omorât! Işi luă fiul în braţe 
şi-l strânse cu putere la piept. lubitule, ai păţit ceva? 

Jeff negă şi se desprinse din braţele mamei. Acum, că 
totul se terminase şi pericolul trecuse, era fascinat de 
corpul şarpelui. 

— Tati, îl pot păstra? întrebă el lovind cu un băț la câţiva 
paşi de şarpe. 

Kevin chicoti, tăind încă o dată corpul şarpelui. 

— la-l pe acesta - la vârsta ta cred că aveam vreo duzină. 

— Formidabil, exclamă Jeff. Se aplecă şi ridică prudent 
şarpele, dar imediat îi dădu drumul. 


Se auzise un zornăit uşor, şi Jeff aruncă şarpele de parcă 
ar fi fost fier înroşit, apoi, stăpânindu-se, îl ridică din nou. 

— Tu ai aşa ceva? îl întrebă pe Toby, care stătea la câţiva 
paşi distanţă de el. 

— Am cinci, încuviinţă Toby. Unul dintre ei este chiar mai 
mare decât acesta. 

— Adevărat? întrebă Jeff pe un ton plin de respect. Pot 
să-l văd? 

— Sigur, replică Toby. 

— Pot merge acum? 

Dar, înainte ca Toby să poată răspunde, interveni Anne. 

— Nu acum; acum cred că ar fi mai bine să intraţi 
amândoi în casă. 

— Dar, mami, începu Jeff, însă Anne clătină din cap. 

— Poate că pentru voi a trecut totul, dar pentru mine încă 
nu. Şi, până o să-mi treacă, vreau să staţi într-un loc unde 
am să vă pot supraveghea, în regulă? 

Ştiind că nu avea rost s-o contrazică, Jeff porni către 
casă, cu Toby în urma lui. Anne rămase pe loc, privind cu 
repulsie şarpele. În final îşi ridică ochii spre Kevin. 

— Cum poţi suporta? întrebă ea. Cum poate cineva să 
suporte? Căldura, aligatorii, ţânţarii şi acum asta! 

Kevin ridică din umeri. 

— Cu excepţia aligatorilor, ce este atât de diferit de ce 
avem acasă? Avem căldura asta aproape îngrozitoare şi, în 
caz că n-ai observat încă, mai avem şi şerpi cu clopoței. 

Anne rămase cu gura căscată. 

— Oh, doar nu vorbeşti serios, Kevin... 

— Dar este adevărat, insistă Kevin. Peste tot în Est sunt 
şerpi de pădure cu clopoței. Singurul motiv pentru care nu 
mişună chiar aşa este agitația care s-a produs pe aici în 
ultimul timp. Şi nu va mai dura mult până să scăpăm cu 
totul de ei de pe-aici. 

Ochii Annei se întunecară şi o cută îi apăru pe frunte. 

— Să scăpăm cu totul de ei? Ce vrei să spui? 


Înainte ca el să poată răspunde se auzi un claxon strident 
şi, când se întoarseră, văzură maşina lui Kerry Sanders 
rulând pe drumul prăfuit dinspre digul rutier, într-un nor de 
praf. Ajungând în faţa casei frână brusc, şi ei înţeleseră că 
se întâmplase ceva rău. 

Grăbindu-se spre maşină, ajunseră la Kerry chiar când 
acesta o ajuta pe Julie să coboare de pe scaunul 
pasagerului. 

Faţa ei era palidă, iar părul, ca o masă de câlţi, îi atârna 
neputincios pe spate. 

Anne îşi privi şocată fiica. 

— Julie? Eşti bine? 

Julie încuviinţă, în timp ce se înfăşură într-un prosop. 

— Sunt bine, dar aproape că m-am sufocat din cauza 
unui val care m-a lovit. 

— Aproape te-ai sufocat? repetă Anne cu voce spartă. 
lubito, arăţi de parcă ai fi fost aproape înecată. 

— N-a fost chiar atât de rău - încercă Julie să obiecteze, 
dar Kerry i-o reteză. 

— A fost destul de rău. A fost lovită de două valuri, dar 
am reuşit să ajung lângă ea la timp. Acum este bine, dar 
spunea că-i este frig... 

— Şocul, spuse Kevin. Haide, iubito, te băgăm în pat să te 
încălzeşti. 

Anne îşi privi mirată soţul. Cum de putea să ia totul atât 
de uşor? Mai întâi şarpele care-l înspăimântase pe Jeff, 
acum Julie, care fusese adusă acasă pe jumătate înecată! 
lar el se purta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! De ce nu- 
şi dădea seama că cel mai bun lucru pe care îl aveau de 
făcut era să-şi împacheteze, pur şi simplu, lucrurile şi să se 
reîntoarcă acolo unde le era locul. Deschise gura să spună 
ceea ce gândea, apoi deodată se răzgândi. Va vorbi cu 
Kevin mai târziu, după ce lui Julie îi va trece spaima şi se va 
linişti, iar ei vor fi singuri. El va înţelege. 

Dar o îndoială supărătoare o încerca. Şi dacă el nu 
înţelege? Ce se va face? 


Habar n-avea. 

Ridicând-o pe Julie, Kerry sări repede peste treptele din 
faţă, iar Anne alergă înaintea lui să-i deschidă uşa. Dar 
chiar când ajunsese pe prag, uşa se deschise şi în cadrul ei 
apăru Marguerite. Se dădu înapoi, pentru a-i lăsa pe Kevin 
şi pe Anne să treacă, dar îl blocă pe Kerry în intenţia lui de 
a-i urma. Nedumerit, acesta se opri. 

— Îmi - îmi permiteţi să intru? întrebă în sfârşit. 

Marguerite îi ignoră întrebarea. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă ea. Ce i s-a întâmplat 
nepoatei mele? 

Kerry îi explică totul cât putu de clar. 

— A fost un accident, termină el. Am încercat s-o 
avertizez, dar era prea târziu. Eu... 

Dar Marguerite nu-l lăsă să termine: 

— Cum îndrăzneşti? întrebă ea, cu ochii lucind de furie. 
Ce vrei să spui cu „un accident”? Tinere, nu există aşa 
ceva, „accidente”. Noi ţi-am încredinţat-o pe Julie, şi ce s-a 
întâmplat? O aduci acasă pe jumătate înecată! 

Kerry se îmbujoră şi se trase un pas înapoi. 

— Îmi - îmi pare rău, domnişoară Marguerite, începu el, 
dar ea îl opri brusc. 

— Rău? Îţi pare rău? Nepoata mea este o persoană foarte 
specială, Kerry. Este o dansatoare cu o mare carieră în faţă. 
Astăzi putea să piardă totul datorită ţie, şi tot ce poţi tu să 
spui este că-ţi pare rău? 

Kerry simţi cum îşi pierde răbdarea. 

— Şi ce-aţi vrea să spun? N-a fost vina mea, am încercat 
s-o avertizez, am scos-o din apă şi am adus-o acasă! Ce 
altceva puteam să fac? 

— În primul rând nu trebuia să laşi să se întâmple aşa 
ceva, declară Marguerite. Eşti la fel ca toţi ceilalţi băieţi - 
niciun fel de simţ al responsabilităţii! Şi cum îndrăzneşti să- 
mi vorbeşti pe tonul ăsta? 

Şi ultima fărâmă de control al lui Kerry dispăru. 


— Tonul cu care vorbesc eu? strigă el. Dar felul în care 
dumneavoastră îmi vorbiţi mie? Acum înţeleg de ce Mary- 
Beth voia să renunţe la orele alea stupide. Dacă vorbiţi cu 
fetele aşa cum vorbiţi cu mine, pariez că toate vor renunţa! 

Marguerite dădu înapoi în faţa expresiei de furie de pe 
faţa lui Kerry, şi fu nevoită să se sprijine de tocul uşii pentru 
a nu se prăbuşi. 

— Să renunţe? bolborosi ea. Nu înţeleg - despre ce 
vorbeşti? 

— Vorbesc despre Mary-Beth Fletcher, spuse Kerry, cu 
vocea încă tremurând de furie. Zicea că vrea să renunţe la 
orele tale, şi toată lumea încerca să i-o scoată din cap; dar 
acum înţeleg ce voia să spună. Se întoarse şi, părăsind 
veranda ca o furtună, se trânti în maşină, porni motorul şi 
băgă în viteză. Roţile se răsuciră un moment pe iarbă, 
lăsând urme adânci când maşina derapă pe peluză, apoi 
intră pe drum, dispărând într-un nor de praf. 

Zăpăcită, Marguerite rămase pe verandă mult timp după 
ce maşina lui Kerry dispăruse din raza privirii ei. 

Despre ce tot vorbea el? Mary-Beth voia să renunţe la 
lecţiile ei? Dar nu era posibil. Nu o putea părăsi. Nu putea! 

În timp ce gândurile i se învălmăşeau în minte, simţi o 
atingere pe braţ. 

Se răsuci aşteptându-se aproape să-şi vadă mama. 

Dar, bineînţeles, nu era mama ei - mama ei era moartă. 
Trebuia să-şi reamintească mereu asta şi să înceteze s-o 
mai aştepte. 

— R-Ruby? spuse ea şi ochii i se umplură de lacrimi 
fierbinţi. Oh, Ruby, ce-am să mă fac? Dacă mă părăseşte 
Mary-Beth... 

— Hai, lasă, o consolă Ruby. Nici să nu-ţi treacă aşa ceva 
prin minte. Nu trebuie să ne facem griji din cauza ei. 
Întotdeauna am spus că va sfârşi rău şi, dacă va renunţa la 
lecţiile tale, cred că se va termina cu ea. 

Dar Marguerite clătină din cap. 


— Nu, tu nu înţelegi, Ruby. Nu mă poate părăsi. O iubesc, 
Ruby. O iubesc, şi ea nu mă poate părăsi... Vocea îi deveni 
neconvingătoare şi făcu un pas nesigur, sprijinindu-se greu 
pe Ruby pentru a nu se dezechilibra. Nu poate... mai repetă 
o dată. 

— Atunci n-o va face, spuse Ruby pe un ton ferm, 
conducând-o pe Marguerite înapoi în casă şi închizând uşa 
în urma ei. O să aranjăm noi, domnişoară Marguerite. Există 
mereu o posibilitate de a aranja lucrurile. 

Marguerite se lăsă condusă într-un mic salon şi aşezată 
pe un scaun, unde aşteptă în linişte câteva minute. 

— Da, spuse într-un târziu, parcă ieşită dintr-un vis. O să 
aranjăm, nu-i aşa? Există modalităţi de a aranja totul. 


9 


Kevin aşteptă până ce terminară de mâncat şi Ruby 
începu să strângă de pe imensa masă din sufragerie, 
înainte de a scoate la iveală ideea ce-i venise în minte 
imediat ce Sam Waterman părăsise casa, cu câteva ore 
înainte. Intreaga familie ştia că se pune ceva la cale, şi 
voiau cu toţii să cunoască motivul care îl făcea să 
zâmbească. Nu le spusese încă nimic, aşteptând momentul 
potrivit. În final, adulmecând parfumul de glicină din aer, 
adus de o briză slabă ce bătea mângâietor prin uşile de tip 
franțuzesc deschise, decise că a venit momentul. Se 
întoarse către Julie, care stătea în dreapta lui, ciugulind 
ultima fărâmă din plăcinta cu rubarbă făcută de Ruby. 

— Ce-ai zice tu, întrebă el, apăsând fiecare cuvânt pentru 
a obţine maximul de efect, dacă ne-am muta aici? Vreau să 
spun, în permanenţă? 

Julie îşi privi tatăl, şocată, ridicând uşor din sprâncene. 

— Adică să nu ne mai întoarcem deloc acasă? Să 
rămânem aici, pur şi simplu? 

— Bine, sigur că vom merge acasă, spuse el, privind spre 
Anne - şi deodată simţi primul fior de îndoială când, în loc 
a-i zâmbi încurajator, aceasta păru că înţepeneşte în 
scaunul ei situat de cealaltă parte a mesei. Işi reîndreptă 
atenţia asupra lui Julie. Va trebui să împachetăm totul, să 
vindem casa şi să ne ocupăm de o mulţime de detalii. Dar 
ceea ce vreau să ştiu este ce-ai crede dacă am veni să 
locuim aici. 

Julie îl privi zăpăcită. 

— Nu - nu prea ştiu. Vreau să spun - ei bine, nu prea m- 
am gândit la aşa ceva, asta-i tot. 


— Eu cred că ar fi grozav! declară Jeff, cu ochii strălucind 
de excitare. 

— lar eu, spuse Anne de la celălalt capăt al mesei - şi 
răceala tonului ei şterse luminiţele din ochii lui Jeff -, aş 
vrea să ştiu despre ce Dumnezeu vorbeşti? 

Kevin îşi întoarse privirea spre soţia lui, respirând adânc 
înainte de a vorbi. 

— Tocmai vorbeam despre problemele noastre, şi îmi 
este foarte clar acum că, deşi mama a încercat să-şi 
menţină controlul asupra mea cu ajutorul testamentului, s- 
ar putea ca de fapt să ne fi făcut cea mai mare favoare din 
viaţa noastră. 

Anne aruncă o privire scurtă spre Marguerite care stătea 
tăcută, cu ochii aţintiţi asupra fratelui ei. 

— Tuturor? întrebă ea pe un ton din care răzbătea clar 
scepticismul. Nu sunt sigur că te înţeleg. 

— Un hotel, spuse Kevin, decizând că era timpul să dea 
cărţile pe faţă. Ştiţi cu toţii că întotdeauna mi-am dorit să 
am un loc al meu, şi mie mi se pare că Sea Oaks este 
perfect pentru aşa ceva. Este mult prea mare pentru o 
familie, dar avem nouă dormitoare - fiecare dintre ele cu 
baie proprie - şi o grămadă de spaţiu aici, la parter, pentru 
săli şi holuri. Ca să nu mai vorbesc de restul insulei. Este 
mai mult decât suficient spaţiu pentru un teren de golf, de 
plimbare, bazine de înot şi terenuri de tenis - tot tacâmul! 

Anne îl privi de parcă acesta şi-ar fi pierdut minţile. 

— Kevin, despre ce vorbeşti? Sună de parcă ai vrea să 
transformi acest loc într-un alt Hilton! 

— Exact! exclamă Kevin, entuziasmat de proiectul ce 
crescuse în el toată după-amiaza, şi acum ţâşnea afară. De 
ce nu? Nu spun că nu va necesita multă muncă şi o 
mulţime de bani, dar avem aici tot ce ne trebuie pentru 
început. Avem una dintre cele mai bune plaje de pe coastă, 
o casă care este perfectă pentru un mic hotel - cel puţin la 
început - şi cât pământ dorim! Şi aproape că este al nostru. 
Pe urmă, gândeşte-te la beneficiile pe care le-ar avea 


oraşul - Dumnezeule, dacă vom avea cât de puţin succes, 
valoarea pământului va creşte vertiginos, vor fi atâtea 
slujbe, că nu vor fi oameni suficienţi ca să le ocupe... 

Dar Anne nu-l mai lăsă să termine. Se ridică precipitat, cu 
faţa golită de expresie. 

— Cred că ar fi mai bine ca tu şi cu mine să vorbim 
despre asta mai târziu, când vom fi numai noi doi. Mă 
scuzaţi... Cum cei din familie rămaseră tăcuţi, părăsi 
sufrageria şi, un moment mai târziu, se auzi ecoul paşilor ei 
urcând scara. 

Julie fu aceea care rupse, într-un târziu, tăcerea. 

— Ai gafat, tati. Ar fi trebuit ca măcar să fi vorbit cu ea 
înainte! 

Kevin ştia că fiica lui avea dreptate, dar întreaga idee cu 
hotelul i se păruse atât de bună, încât sperase că şi Anne o 
va considera la fel. Dar, totodată, ştia că soţia lui ura 
surprizele, ba, mai mult, ura ideea ca altcineva să ia decizii 
pentru ea. Şi după felul în care el îi vorbise... Aruncă 
şerveţelul pe masă şi se ridică. 

— Mai bine mă duc să vorbesc cu ea. 

— Ei bine, eu tot mai cred c-ar fi grozav, spuse Jeff după 
plecarea tatălui său. _ 

Julie aproape că nu-şi auzi fratele. In schimb, îşi privi 
mătuşa care stătea perfect dreaptă în scaunul ei, cu ochii 
lipsiţi de expresie. 

— Mătuşă Marguerite? Tu ştii despre ce este vorba? De 
ce vorbeşte tata despre transformarea casei tale într-un 
hotel? 

Marguerite îşi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
alunge ceva din minte, şi se forţă să-i zâmbească nepoatei 
ei. 

— Nu este... ei bine, de fapt nu mai este casa mea, 
iubito. Acum este a tatălui tău, şi se pare că s-au ivit ceva 
probleme. Marguerite le explică copiilor cât putea de simplu 
condiţiile din testamentul mamei ei. Când termină, Julie era 
plină de indignare. 


— Dar nu este drept! declară ea. Cum a putut să facă 
una ca asta? 

Marguerite ridică din umeri. 

— Ştiu că nu pare drept, iubito, dar viaţa este arareori 
dreaptă, nu-i aşa? lar tatăl vostru încearcă să găsească o 
soluţie pentru ca noi toţi să acceptăm cât mai uşor dorinţa 
mamei. Ochii ei se plimbară prin cameră, oprindu-se un 
moment asupra fiecărei piese de mobilier şi trecând apoi 
mai departe. 

În final, oftă discret. 

— Dar un hotel, spuse, dusă pe gânduri. Eu ştiu ce să zic 
- să umpli casa cu străini -, ei bine, pare o idee atât de 
ciudată. 

Julie îşi înălţă capul, cu un aer meditativ. 

— Dar nu este aşa, mătuşă Marguerite. Tati are dreptate 
- casa va fi un hotel minunat. lar un loc ca acesta oricine şi- 
ar dori să găsească. Tati spune că majoritatea oamenilor 
sunt obosiţi de hotelurile noi şi doresc să locuiască în locuri 
pline de istorie şi cu adevărat de modă veche, şi... Tăcu 
dintr-o dată, din cauza remarcii neatente pe care o făcuse, 
dar mătuşa ei îi zâmbi. 

— Casa este într-adevăr de modă veche, spuse ea şi faţa 
i se lumină puţin. Şi, cu siguranţă, bucătăria este suficient 
de mare pentru a hrăni o armată. Dacă ne gândim că pe 
vremea bunicii mele, la masă erau invitaţi în mod frecvent 
douăzeci, douăzeci şi cinci de persoane. Pe măsură ce-şi 
amintea trecutul, faţa Margueritei se lumina tot mai mult. 
Chiar şi pe vremea când eram mică, se mai dădeau baluri 
aici. Veneau de la mile depărtare, de primprejur, şi trebuia 
să angajăm personal în plus, iar casa întreagă era decorată 
ca în basme. Aveam o mică orchestră în sala de bal şi 
dansam toată noaptea. Ochii ei strălucitori se întoarseră 
spre Julie. N-ar fi minunat dacă s-ar mai putea reîntoarce 
acele vremuri? De ce nu mai poate fi cum era înainte de... 
Dintr-o dată se opri, posomorându-se. 

— Înainte de ce? întrebă Julie. 


Dar Marguerite clătină din cap. 

— Nimic. Numai că, ei bine, uneori mintea mi-o ia razna, 
asta-i tot. Dar nu te poţi lăsa în voia ei prea mult timp. Dacă 
o faci, s-ar putea să nu mai ştii ce este real şi ce nu. ŞI 
apoi... Din nou vocea i se stinse şi privirea îi deveni 
gânditoare, ca mai înainte. Jeff, care o urmărise în timp ce 
vorbea, privi nervos la sora lui, dar când încercă să spună 
ceva, Julie scutură din cap. 

— Haide, mai bine am merge s-o ajutăm pe Ruby să 
spele vasele. 

Câteva minute mai târziu, când se aflau deja în 
bucătărie, Jeff o privi curios pe Julie. 

— Ce nu este în regulă cu mătuşa Marguerite? De ce 
vorbeşte aşa de ciudat? Şi de ce nu este bine să visezi? 

Dar mai înainte ca Julie să poată răspunde, Ruby spuse: 

— Nu este greşit să visezi, dar mătuşa ta nu visează. Ea- 
şi aminteşte, şi atunci când îşi aminteşte de timpurile bune, 
îşi aminteşte şi de cele rele. 

Jeff privi către sora lui, apoi din nou spre Ruby. 

— Timpuri rele? Ce vrei să spui? 

Ruby păru că vrea să răspundă, apoi se răzgândi. 

— Nimic, vorbeam şi eu aşa. 

* 


— Şi cum ar trebui să mă simt? întrebă Anne. În această 
după-amiază a trebuit să mă împac cu testamentul mamei 
tale, fiica mea aproape că s-a înecat, iar fiul meu a fost 
atacat de un şarpe cu clopoței. Şi ce se întâmplă la cină? Te 
comporţi de parcă ţi s-ar fi pus în braţe cea mai minunată 
şansă a vieţii tale! Stătea în mijlocul camerei cu ochii numai 
flăcări de furia ce creştea în ea. Şi nici măcar n-ai vorbit cu 
mine înainte! Asta a fost cel mai rău din toate - ai decis în 
legătură cu ceea ce doreşti tu să faci, şi acum te aştepţi ca 
eu să fiu alături de tine! Ei bine, n-am să fiu, Kevin. Pur şi 
simplu n-am s-o fac. 

Kevin se îndreptă spre ea, dar Anne se retrase, ferindu-se 
de atingerea lui. 


— Îmi pare rău, iubito, ştiu c-ar fi trebuit să vorbesc cu 
tine înainte, dar ideea mi s-a părut atât de perfectă, încât 
nu mi-am imaginat că tu ai s-o vezi altfel. 

Dar Anne nu se putea domoli. 

— Perfectă? Pentru Dumnezeu, Kevin, ai idee cât ne va 
costa? De unde crezi c-ai să faci rost de bani pentru ideea 
asta trăsnită? 

— Avem casa - începu Kevin, dar Anne îl întrerupse: 

— Care este ipotecată. Am fi norocoşi dacă măcar am 
scăpa, ştii asta la fel de bine ca şi mine! 

— Casa asta, spuse grăbit Kevin. Cred că pot s-o 
ipotechez, dar chiar şi dacă nu va fi posibil cred că voi 
putea găsi o soluţie atacând testamentul. 

Anne îşi scutură capul. 

— L-ai auzit pe domnul Waterman. Nu există nicio cale să 
ataci testamentul. Dacă ar fi fost, ar fi găsit-o chiar el. 

— Dar tocmai asta este. Nu este vorba de nerespectarea 
lui. Cred că pot vinde dreptul de preferinţă când va înceta 
concesiunea. Aş putea să le vând chiriaşilor - mulţi dintre ei 
îşi doresc să poată cumpăra pământul pe care deocamdată 
sunt doar locatari - şi pariez că pot vinde restul unor 
persoane din afară. Acelaşi lucru pot sa-l fac şi cu insula... 

Anne îl privi de parcă el ar fi înnebunit. 

— Dar nu poţi să faci nimic din toate astea, obiectă ea. 
Nu poţi vinde nimic timp de zece ani, şi nici măcar atunci, 
dacă nu locuieşti aici. Şi dacă îţi imaginezi că eu doresc 
asta... 

— Aşteaptă, o rugă Kevin, ridicând mâna. Te rog încearcă 
să te opreşti puţin şi să te gândeşti! Ştiu că am greşit 
nediscutând cu tine despre cum ar fi mai bine să facem, şi 
nici n-am vrut să prezint totul în felul în care am făcut-o. 
Dar încă mai cred că este singurul mod prin care putem 
îndrepta în favoarea noastră dorinţa mamei. Tot ce îţi cer 
este doar să te gândeşti la propunerea mea. Poţi să faci cel 
puţin asta pentru mine? 


Anne deschise gura ca pentru a obiecta, dar se răzgândi. 
Ce era pe cale să facă? Dorinţa ei să fie definitivă, la fel 
cum procedase mai devreme Kevin? Respiră adânc şi 
abordă un mic zâmbet. 

— In regulă, am să mă mai gândesc. Dar vreau s-o fac de 
una singură, fără să încerci să mai deschizi discuţia asta cu 
mine. 

— Lasă-mă doar să-ţi spun cum aş vrea să procedez, 
începu Kevin, dar Anne clătină din cap. 

— O să vorbim mâine despre asta. Acum aş vrea să mă 
gândesc dacă pot sau nu să trăiesc aici. Şi pe urmă sunt şi 
copiii la care trebuie să mă gândesc. La şcoală. Nu ştiu prea 
mult despre şcolile din Carolina de Sud, dar ştiu că nu se 
prea omoară cu educaţia pe-aici. 

— Şi eu am făcut şcoala aici, îi reaminti Kevin. 

— Tu ai fost trimis la Fortăreaţă şi ştii foarte bine că ai 
urât fiecare minut petrecut acolo. Dintr-o dată, aproape 
fără voia ei, îi zâmbi satisfăcută: Foarte inteligentă din 
partea mamei tale ameninţarea de a lăsa totul Fortăreţei, 
nu-i aşa? Probabil că ştia că ai face aproape totul ca ei să 
nu pună mâna pe acest loc. 

Kevin îşi strâmbă gura neputincios. 

— Nimeni nu poate spune că mama nu a fost deşteaptă, 
dar n-aş vrea să discut prea mult acest aspect al ei. 

— Ai face mai bine, suspină Anne, deoarece trebuie să-ţi 
spun un lucru, este o şansă destul de bună pentru ei de-a o 
obţine. Zâmbetul i se şterse de pe faţă când întâlni privirea 
soţului său. Te iubesc foarte mult, Kevin, dar nu cred c-aş 
putea trăi aici. Ţi-am promis că am să mai reflectez la asta, 
şi am s-o fac. Dar dacă mă decid că nu? Ce se va întâmpla 
atunci? 

Kevin simţi un gol în stomac. Într-adevăr, ce? Dacă ea va 
hotărî că nu poate trăi aici? El ce va face? Fu pentru el ca 
un şoc când înţelese că nu ştia. Nu ştia ce înseamnă mai 
mult pentru el - soţia, familia şi viaţa pe care o trăise timp 
de douăzeci de ani, sau bătrânul conac - simbolul copilăriei 


lui nefericite, iar acum posibilitatea unui viitor la care nici 
nu îndrăznise să viseze. Mintea îi lucra, dar până să-şi 
găsească cuvintele, era deja prea târziu. 

— Ei bine, spuse Anne încet, cu voce tremurată, cred că 
am deja răspunsul, nu-i aşa? 

* 

Era trecut de miezul nopţii, dar temperatura nu scăzuse 
decât puţin, şi briza uşoară ce se stârnise mai devreme se 
stinsese complet. Ceva apăsător domnea peste casă şi, 
stând în sufrageria slab luminată, Anne simţi parcă 
atmosfera închizându-se în jurul ei, sufocând-o. Afară, se 
auzeau sunetele nopţii o dată cu zumzăitul insectelor ce se 
izbeau de ferestre, încercând să ajungă la lumina 
ademenitoare a lămpii aflate pe masă. 

Rămăsese singură de câteva ore. Până pe la zece şi 
jumătate, când copiii plecaseră, în sfârşit, la culcare, le 
simţise mereu ochii urmărind-o circumspect. Ştia că ei 
aproape se hotărâseră. Voiau să rămână. 

Şi de ce n-ar fi vrut? Pentru Jeff insula reprezenta 
paradisul pe pământ, acri şi acri de ţinut sălbatic ce aştepta 
să fie explorat, plaja lui privată, casa, care în ochii unui 
copil de opt ani era aproape un castel. In mintea lui, tot ce 
însemnau Devereaux şi Sea Oaks era o fantezie devenită 
realitate. 

Pentru Julie era aproape la fel. Reuşise să-şi facă prieteni, 
care, se pare, îi plăceau chiar mai mult decât copiii pe care 
îi cunoştea de-o viaţă. Şi, bineînţeles, era Kerry Sanders - 
înalt, blond, cu ochi albaştri şi care aproape îi salvase viaţa. 
Chiar şi acum, singură în semiîntuneric, Anne zâmbi la 
gândul sentimentelor pe care Julie probabil le nutrea acum. 
Kerry, în mod vădit, era destinat să fie prima ei mare iubire, 
şi Anne îşi putea imagina foarte bine cât de greu i-ar fi fost 
lui Julie dacă ar forţa-o să-l părăsească. Dar suferinţa va 
trece, indiferent de ce credea ea acum. 

Anne simţise, de asemenea, şi ochii Margueritei aţintiţi 
asupra ei, deşi făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să pară 


total neutră. Dar ce-ar face Marguerite dacă Anne l-ar 
convinge pe Kevin să nu rămână aici? Cum ar putea trăi ea 
fără casă şi fără venitul de pe urma pământului, şi fără tot 
ceea ce deținuse Helena şi aranjase să le parvină peste 
ani? Probabil că va trebui să se mute împreună cu ei în 
Connecticut. 

Marguerite ar uri asta. 

Probabil, cu toţii ar uri asta. Ş 

Dar cum rămâne cu mine? gândi Anne. Işi petrecuse o 
oră întreagă umblând prin casa enormă, încercând să se 
imagineze locuind în camerele imense. Îşi plimbase mâinile 
peste mobilă - mobilă care aparţinea familiei Devereaux de 
generaţii - încercând să şi-o imagineze ca fiind a ei. 

Nu putea. 

Ea nu era o Devereaux - sau cel puţin nu o Devereaux de 
la Sea Oaks - şi nu va fi niciodată. Trebuia să fii născut 
pentru a te simţi confortabil printre astfel de lucruri, şi ea 
nu era. Crescuse într-un mic oraş din partea de nord a New 
Yorkului, într-o modestă casă cu cinci camere, pe care 
părinţii ei şi-o permiseseră cu greu. După aceasta urmase 
un apartament în New York, împreună cu alte trei fete, apoi 
se măritase cu Kevin, neînţelegând, nici măcar o dată, din 
ce mediu provenea. Vorbea foarte puţin despre familia lui, 
şi când totuşi se întâmpla, o făcea cu o amărăciune ce-i 
umplea inima de durere. Ştia că îşi petrecuse copilăria într- 
o şcoală militară - urând fiecare minut petrecut acolo - şi 
plecase spre Nord cu prima ocazie. Şi nicicând, nici măcar o 
dată, nu lăsase să se înţeleagă că ar dori să se mute înapoi 
în Carolina de Sud, la propunerea nimănui. 

Totuşi, iată că propunerea venise. 

Bineînţeles, nu era neapărat nevoie să trăiască la conac, 
îşi aminti ea. Cel puţin, nu tot timpul. Şi, de altfel, nici nu va 
mai exista un conac. Va fi o afacere, şi Kevin, ştia asta, era 
perfect capabil să o conducă. 

Totuşi, vor trebui să trăiască aici, iar Kevin va fi nevoit să 
muncească douăzeci şi patru de ore pe zi, cel puţin în primii 


câţiva ani, iar copiii vor trebui să urmeze şcolile de aici, 
care, din punctul ei de vedere, erau atât de slabe, ca şi cum 
ar fi lipsit cu desăvârşire. 

Şi, în final, deşi aveau vecini buni, în ciuda aşteptărilor lui 
Kevin, cu siguranţă că vor rupe relaţiile cu ei. Aşa se 
întâmplă întotdeauna în afacerile hoteliere. 

Şi, peste toate astea, mai erau căldura, umiditatea, 
nenumăratele insecte, şerpi, aligatori... 

Nu! 

Aproape că strigă. Totul era imposibil. Dar cum avea să i- 
o spună lui Kevin? Şi cum va reacţiona el? 

Închise ochii pentru câteva minute, lăsându-şi mintea să 
plutească, nedorind să accepte deocamdată posibilitatea ca 
mariajul ei să fi ajuns într-un punct fatal. 

Şi totul din cauza acelei bătrâne vicioase şi a 
testamentului ei răuvoitor; toată vina era a Helenei - toată. 

Ceasul bătu tare jumătatea de oră, şi Anne îşi dădu 
seama că ar trebui să meargă la culcare. Mintea începuse 
să i se înceţoşeze şi emoţiile să se estompeze. 

Nu ştiu, la început, de unde îi vine certitudinea că nu mai 
este singură în cameră. Îşi spuse că nu era decât un 
sentiment. Rămase cu ochii închişi, ascultând. 

Ceva scârţăi uşor, ceva diferit de şoapta constantă a 
bătrânei case. 

Oricine ar fi fost în cameră, se apropia din ce în ce mai 
mult. Dar de ce nu vorbea? Inima Annei începu să bată mai 
tare. Ar trebui să deschidă ochii şi să privească împrejur. 

Dar nu putea. 

Trebuia. 

Duşumeaua trosni din nou. 

Îmbărbătându-se, Anne deschise ochii. 

La câţiva paşi de ea, aştepta o siluetă înveşmântată în 
alb, care o privea. 

Helena! 


Stând ţeapănă, ca trăsnită, Anne bolborosi ceva, cu inima 
pătându-i să-i spargă pieptul. Dar atunci silueta începu să 
se mişte şi auzi o voce. 

— Anne! Sunt eu, Marguerite. C-credeam c-ai adormit, n- 
am vrut să te trezesc. 

Anne râse slab în timp ce bătăile inimii îi reveneau la 
normal. 

— Marguerite, îmi pare rău. M-ai speriat de moarte. 
Bănuiesc că am adormit, dar dintr-o dată am avut un 
sentiment care m-a înfiorat şi când te-am văzut pe tine am 
avut senzaţia că eşti fantoma Helenei. Făcu o pauză, 
chicotind involuntar. Venind înapoi să mă vâneze, bănuiesc. 
Îşi scoase picioarele de sub pătură şi se sculă să aprindă 
lampa. Ce faci aici jos? Credeam că te-ai dus la culcare de 
câteva ore. 

— N-am putut să dorm, recunoscu Marguerite păşind din 
conul de întuneric şi luând loc într-un fotoliu, în faţa 
cumnatei ei. Stăteam întinsă acolo, gândindu-mă la 
testamentul mamei, şi am început să fiu din ce în ce mai 
înspăimântată. Privi cu ochi întunecaţi spre Anne. Nu pot 
vorbi despre asta cu Kevin - are deja atâtea lucruri la care 
trebuie să se gândească. Dar mi-e teamă, Anne. Nu ştiu ce 
să fac. 

— Teamă? repetă Anne. Teamă de ce? 

Marguerite îşi strânse buzele şi privi un moment în lături, 
apoi îşi întoarse ochii spre Anne. 

— Mi-e teamă că va pleca din nou, spuse cu voce ceva 
mai tare decât un murmur. Şi dacă va fi aşa, nu ştiu ce-am 
să mă fac. Nu am niciun loc în care să pot trăi, şi niciun 
ban. Pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Şi ştiu că asta nu este 
grija ta - ştiu că n-ar trebui să fie grija ta. Dar - dar... 

— Dar bineînţeles că este grija mea, spuse Anne imediat, 
simțindu-se sufleteşte alături de cumnata ei. Orice s-ar 
întâmpla ne priveşte pe noi toţi şi, de asemenea, toţi 
trebuie să ştim şi ceea ce simţi tu. 

Marguerite clipi în lumina lămpii. 


— Dar tocmai asta este, nu-ţi dai seama? Nu ştii ceea ce 
simt? Nu mă pot imagina trăind în altă parte decât aici, dar 
nu vreau ca tu să faci ceva ce nu ţi-ai dori cu adevărat să 
faci. Oh, Anne! Kevin este tot ce mi-a mai rămas. El, şi 
copiii, şi tu. Ştiu cât de nefericit a fost aici, dar dacă el 
pleacă acum, iar eu am să pierd casa - vocea ei se sparse 
şi îşi îngropă faţa în palme. Anne se apropie şi îşi petrecu 
braţele în jurul femeii disperate. Când Marguerite îşi ridică 
privirea, faţa ei era plină de lacrimi. Nu pot s-o pierd, Anne, 
spuse cu voce frântă. Pur şi simplu, nu pot. Te rog - trebuie 
să rămâi. Noi toţi trebuie să facem asta. Am - am nevoie de 
tine! 

Anne încercă să-şi înghită nodul ce i se pusese în gât şi, 
când în sfârşit putu să vorbească, vocea îi tremura. . 

— O să rezolvăm şi asta, Marguerite, promise ea. Intr-un 
fel sau altul, o s-o rezolvăm. Şi n-ai să fii singură, în regulă 

Marguerite ezită, apoi încuviinţă, ştergându-şi ochii cu o 
batistă. În final, se ridică şi porni nesigură către holul de la 
intrare, spre scări. 

— Îmi pare rău, se scuză ea. Mă simt într-adevăr ca o 
proastă, dar nu m-am putut abţine, trebuia să cobor şi să 
vorbesc cu tine. S-sper că nu te-ai supărat prea rău. 

— Bineînţeles că nu, o asigură Anne. Bagă-te în pat şi 
încearcă să dormi puţin, sunt sigură că până mâine vom şti 
cu toţii ce avem de făcut. Îţi promit că am să mă gândesc la 
tot. 

— Asta este bine, spuse Marguerite zâmbind. Uneori 
obişnuiam şi eu să fac asta. Privi de jur-împrejur imensul 
hol de la intrare şi se cutremură. Bineînţeles, uneori nici 
măcar nu mai putea să gândească coerent, nu, cu toate 
amintirile de-aici. Aşa că luam maşina şi plecam pentru o 
vreme, ca să scap un timp de insulă, înţelegi ce vreau să 
spun? 

Anne confirmă, apoi aşteptă până ce Marguerite urcă 
încet scările; se întoarse în camera de zi, pentru a stinge 
lampa. Dar spre surprinderea ei, Ruby stătea în uşa 


sufrageriei, cu degetele încleştate pe şalul pe care şi-l 
pusese peste umeri. 

— A pus stăpânire pe tine, spuse domol. A pus stăpânire 
pe voi toţi, şi nu vă va mai lăsa niciodată să plecaţi de aici. 

Dintr-o dată, Anne avu certitudinea că înţelege. 

— Ea a murit, Ruby, este moartă şi îngropată şi nu ne 
mai poate face nimic nici unuia dintre noi. Orice vom face 
va fi pentru că noi o dorim, nu din cauza domnişoarei 
Helena sau a testamentului ei. 

Dar, încă o dată, Ruby clătină din cap. 

— Vei rămâne. Voi toţi veţi rămâne. Aşa a vrut ea, şi a 
găsit o cale de-a obţine ce şi-a dorit. Apoi, lăsând-o pe Anne 
singură în camera de zi încă dominată de portretul Helenei 
Devereaux, Ruby se întoarse şi, călcând cu greu, traversă 
sufrageria îndreptându-se spre micuța ei cameră de lângă 
bucătărie. 


10 


Cerul era cenuşiu ca plumbul, cu nori bolnavi zburând 
către sud-est. Lângă tejgheaua din bucătărie, Ruby punea 
ultimele lucruri pe masa cu micul dejun al Margueritei, 
privind pe fereastră şi clătinându-şi capul cu tristeţe. 

— Parcă ar vrea să ne avertizeze de ceva, de data asta, 
mormăi nemulțumită. Se pare că va fi rău de tot astăzi. Nici 
nu mă aştept ca domnişoara Marguerite să poată cobori 
astăzi. 

Julie privi revista pe care o răsfoise în timp ce îşi luase 
micul dejun. 

— Dar cum rămâne cu ora de balet? Astăzi s-a trezit mai 
devreme, nu-i aşa? 

Ruby ridică neputincioasă din umeri. 

— Tot ce ştiu este că, pe o vreme ca asta, piciorul ei este 
foarte rău, şi dacă piciorul ei este foarte rău, nu-mi dau 
seama cum îşi va putea ţine ora. De altfel, adăugă ea, 
arătând spre furtuna care se forma afară, dacă va continua 
aşa, oricum nimeni nu va putea traversa digul rutier. Ridică 
tava şi porni către uşa bucătăriei, dar Julie sări prompt în 
picioare. 

— Pot s-o duc eu sus. 

Ruby ezită o fracțiune de secundă, cuta dintre sprâncene 
adâncindu-i-se puţin, apoi zâmbi şi îi întinse tava. 

— Ei bine, presupun că îi va face plăcere. 

Purtând tava cu grijă, Julie trecu prin uşa glisantă de la 
camera majordomului, prin sufragerie şi camera de zi spre 
scările principale. Când începu să le urce, auzi vocea 
mamei ei venind din biblioteca aflată în aripa îndepărtată. 

— Kevin, nu te poţi aştepta să iau o hotărâre atât de 
importantă peste noapte! Dumnezeule, întâi vii cu ideea 


asta fără ca măcar să mă avertizezi, apoi te aştepţi să ştiu 
ce cred despre ea, chiar în ziua imediat următoare. Pur şi 
simplu, nu este drept. 

— lubito, nu-ţi cer să te decizi în acest moment. Te rog 
numai să mă laşi să-ţi explic... 

— Nu! explodă Anne. Nu este nevoie să-mi explici nimic - 
sunt sigură că orice plan ţi-ai făcut ai s-o scoţi la capăt cu el 
într-un mod suficient de rezonabil. Lucrul de care nu sunt 
deloc sigură este dacă eu am să pot trăi aici. Şi sunt absolut 
sigură că va fi o greşeală pentru copii. 

— Dar ei vor să stea - începu Kevin, însă Anne i-o reteză. 

— lar Jeff şi-ar dori să fie Crăciun în fiecare zi! Pentru 
numele lui Dumnezeu, Kevin - sunt copii! Nu te poţi aştepta 
să ştie ce este bine şi ce este rău pentru ei! 

Înainte ca tatăl ei să poată răspunde, Julie se grăbi în sus 
pe scări, nedorind să audă mai mult. Dar în momentul în 
care ajunse în capătul scărilor şi o luă de-a lungul holului 
spre camera Margueritei, sucul de portocale se revărsase 
deja peste marginea paharului, stropind bucăţile de pâine 
prăjită, aşezate de Ruby alături de cele două ouă de pe 
tava Margueritei. Ochii ei erau îndureraţi dar, încercând să- 
şi controleze emoţiile, Julie împinse uşa de la camera 
Margueritei şi pătrunse înăuntru. Îmbrăcată într-o robă de 
şaten roşu, mătuşa sa stătea într-un fotoliu aflat în 
apropierea patului, cu piciorul bolnav întins peste un 
taburet. Îi zâmbi nepoatei ei, când aceasta intră în cameră, 
dar zâmbetul i se stinse văzând strălucirea ochilor lui Julie. 

— Ce s-a-ntâmplat, Julie? Ce nu este-n regulă? 

Julie pufăi în timp ce lăsa tava pe măsuţa aflată lângă 
mătuşa ei. 

— Nimic important, cred. Tocmai i-am auzit pe mama şi 
pe tata, asta-i tot. Se certau în legătură cu ideea de a 
rămâne sau nu aici. 

Marguerite închise ochii pentru o secundă, mişcându-şi 
capul cu tristeţe, în sus şi-n jos. 


— Ştiam eu, spuse domol, ştiam că vom avea necazuri. 
Credeam - de fapt n-are importanţă ce credeam. Apoi 
zâmbi din nou. Eşti foarte drăguță că mi-ai adus micul 
dejun, dar să ştii că nu trebuia să te deranjezi - putea să îl 
aducă Ruby. ` 

— Eu am vrut aşa, protestă Julie. Imi - îmi pare rău că în 
această dimineață te doare piciorul. Ruby mi-a spus că, 
întotdeauna când este urât afară, se accentuează. 

Marguerite abordă un zâmbet resemnat. 

— În legătură cu asta nu este nimic de făcut, dar dacă 
am să stau ceva mai liniştită o oră sau două, până ce fetele 
mele vor ajunge aici, voi fi mai bine. 

Julie privi nervoasă pe fereastră. Vântul părea că se 
înteţise, iar pinii începuseră să şuiere - un sunet ascuţit şi 
profund ce o făcu să tremure. 

— Crezi că vor veni astăzi? Ruby spunea... 

Marguerite îi opri vorbele cu un gest. 

— Ruby este o teribilă prevestitoare de rău, mereu sigură 
că sfârşitul lumii este chiar după colţ. Asta este doar o mică 
rafală. Ai să vezi - până la ora zece toate fetele vor fi aici, şi 
piciorul meu va fi perfect. 

Julie se încruntă, nehotărâtă. 

— Poate ar trebui s-o sun pe Jenny să-i spun să nu vină. 
Ea le-ar putea spune şi celorlalte fete şi... 

— Asta este absolut ridicol, dacă aş simţi că nu am 
suficientă putere, ţi-aş spune. Şi, fii sigură, nu doresc ca 
vreuna dintre fete să fie în pericol venind aici. Dar eu voi fi 
bine şi furtuna va trece. Ar trebui să mergi jos să-ţi termini 
micul dejun; n-ai să poţi dansa imediat după masă, ai să te 
alegi numai cu crampe. Julie se grăbi să iasă din cameră, 
dar Marguerite o opri. Şi, Julie! Nu-ţi face griji în legătură cu 
mama ta. Sunt sigură că, până la sfârşit, va proceda aşa 
cum este bine. Trebuie doar s-o lăsăm să se gândească în 
linişte. În regulă? 

Julie încuviinţă, nesigură, şi părăsi camera. Când ajunse 
la parter îşi încordă auzul pentru a prinde frânturi din 


discuţia furioasă dintre părinţii ei, dar în bibliotecă era 
linişte. Se îndreptă gânditoare spre bucătărie, unde îşi găsi 
părinţii cu feţele împietrite, stând de cealaltă parte a mesei, 
pentru micul dejun. 

Niciunul dintre ei nu-i dădu atenţie când intră, iar când o 
privi pe Ruby, bătrâna clătină puternic din cap. Julie ieşi 
repede din bucătărie, încercând să-şi înăbuşe zgomotul 
paşilor; când ajunse la scări, Jeff tocmai se grăbea să 
coboare. Julie îl opri chiar când acesta încerca să se 
strecoare pe lângă ea, şi-l întoarse cu faţa spre sine. 

— Dacă ai de gând să mergi în bucătărie, mai bine n-ai 
face-o. Mama şi tata sunt acolo, tocmai au avut o ceartă. 
Acum nici măcar nu-şi mai vorbesc. 

Ochii lui Jeff se dilatară de surpriză. 

— Mama şi tata nu se ceartă niciodată! declară el. 

— Ei bine, se ceartă acum, şi ar fi mai bine ca noi să nu 
ne băgăm, înţelegi? 

— Dar mi-e foame, se plânse Jeff eliberându-şi mâinile 
din strânsoarea surorii lui. Ce-ar trebui să fac, să mor de 
foame? 

Julie îşi dădu ochii peste cap. 

— Fă ce vrei, dar dacă mama şi tata încep să ţipe la tine, 
să nu vii fugind înapoi. 

Jeff o privi dispreţuitor. 

— N-am s-o fac! 

Cinci minute mai târziu se strecura în camera lui Julie, 
palid la faţă. 

— Ţipă unul la altul, spuse cu voce tremurată. Mama 
spune că niciodată nu va locui aici, iar tata spune că n- 
avem de ales. Ce putem face? 

— Nu ştiu, răspunse Julie clătinând din cap. Presupun că 
nu putem face altceva decât să aşteptăm să vedem ce se 
mai întâmplă. 

— Dar nu este drept, replică Jeff. Noi toţi dorim să stăm 
aici, cu excepţia mamei. Ce nu-i convine? 


Julie nu putu decât să ridice din umeri şi să scuture din 
cap. 

* 

La ora zece, când abia începuse să plouă, Alicia Mayhew 
îşi parcă maşina în faţă la Sea Oaks şi patru fete ţâşniră din 
ea, alergând pe scări, către veranda largă din fața 
bătrânului conac. 

Jenny tocmai se pregătea şi ea să se repeadă spre 
veranda de la intrare, când mama sa Îi spuse, arătând cu 
subînțeles spre cerul întunecat. 

— Poate ar fi mai bine să aştept; arată destul de rău. 

— La ce bun să aştepţi? întrebă Jenny. Dacă se va 
înrăutăţi va trebui să stai şi tu aici ca toţi ceilalţi. lar dacă 
nu se va înrăutăţi, poţi veni să ne iei. 

Alicia se întoarse şi strânse afectuos mâna fetei ei. 

— Vreau doar să mă asigur că nu vei încerca să te 
reîntorci acasă pe o astfel de vreme; sau oricare dintre fete. 
Promiteţi? 

— Promit, oftă Jenny. Acum, vrei să încetezi să-ţi mai faci 
griji şi să te duci acasă? Totul va fi bine. 

Sări din maşină, deschise uşa verandei şi fugi în sus pe 
scări, către grupul de fete care o aşteptau. Mai făcu o dată 
semn cu mâna către mama ei şi apăsă soneria, sigură că 
aceasta nu va pleca până când ea şi celelalte fete nu vor 
intra în casă. Uneori, reflectă ea în timp ce aştepta ca Ruby 
să-i deschidă uşa, mama ei se comporta de parcă ar mai fi 
fost încă o fetiţă de cinci ani. Un moment mai târziu, uşa se 
deschise, iar Jenny se întoarse să mai facă o dată semn cu 
mâna. Cum era de aşteptat, breakul abia începuse să 
ruleze către şosea. Atunci, cerul fu străbătut de zigzagul 
unui fulger urmat instantaneu de bubuitul tunetului, aşa că 
intră în casă, trăgând uşa după ea. Celelalte fete erau deja 
pe scări, urcând spre etajul trei. 

— Unde este Julie? întrebă Jenny. Ruby îi arătă cu degetul 
spre tavan. 


— În camera ei, bănuiesc. Nu înţeleg, fetelor, de ce vreţi 
să vă pierdeţi timpul; domnişoara Marguerite nu se simte 
prea bine în dimineaţa asta. 

Jenny zâmbi ghiduş. 

— Ar trebui să fie pe moarte ca să piardă cumva vreo 
lecţie. In acel moment, ca pentru a dovedi adevărul 
spuselor fetei, Marguerite apăru în capătul scărilor, cu 
spatele la fel de drept ca întotdeauna, cu părul strâns, 
ridicat şi prins cu o agrafă de baga, o şuviţă rebelă 
acoperindu-i ceafa. 

— lar dacă tu nu treci imediat sus să-ţi faci încălzirea, 
spuse, privind-o pe Jenny cu asprime, vei fi moartă înainte 
de a termina lecţia. 

In timp ce Jenny se grăbea pe scări, în sus, Marguerite o 
luă încet de-a lungul culoarului de la etajul doi; şchiopătatul 
ei era foarte vizibil. Ruby o urmări până ce aceasta dispăru 
din raza privirii ei, apoi se îndreptă spre bucătărie. Dar era 
foarte ciudat, gândi ea. In ultimii douăzeci de ani, mersul 
Margueritei devenea din ce în ce mai greoi când vremea se 
înrăutăţea; în dimineaţa asta, când intrase în bucătărie şi o 
găsise acolo cu mult înainte ca ea să fie măcar îmbrăcată, 
putuse citi durerea pe faţa Margueritei, iar piciorul ei era 
atât de înţepenit, încât cu greu fusese capabilă să urce 
scările. Şi totuşi, acum, Marguerite părea să se simtă 
perfect. 

Ciudată zi, decise ea, împingând uşa bucătăriei. Foarte 
ciudată zi. 

* 

Anne simţea casa închizându-se parcă în jurul ei. Toată 
dimineaţa, din momentul în care se trezise dintr-un somn 
ce mai mult o obosise, simţise această presiune în jurul ei. 
Nu era vorba numai de Kevin, care făcea presiuni asupra ei 
pentru a se hotărî înainte de a avea cu adevărat şansa de 
a-şi forma o idee despre ce avea de făcut. Mai erau şi copiii. 
Văzuse faţa lui Julie în răstimpul când apăruse în bucătărie, 
după care plecase imediat. Ochii fetei se opriseră doar un 


moment asupra mamei, dar putuse citi în ei foarte clar 
mesajul. 

— De ce te cerţi cu tata? spuneau ochii ei. De ce nu poţi 
şi tu să faci ceea ce facem noi ceilalţi? 

Apoi intrase Jeff, cu faţa îngrijorată şi privind cercetător, 
tocmai la timp ca să-i audă sunetul vocii ca de scorpie. 

Atunci aproape că cedase, fiind pe punctul de a-şi da 
acordul în legătură cu planurile lui Kevin, în ciuda 
presimţirilor rele pe care le avea. Şi acceptase să se lase 
condusă prin casă, ascultându-i cu atenţie planurile ce 
urmau să transforme conacul într-un mic hotel. 

Dar ceea ce văzuse, cameră după cameră, presupunea o 
nesfârşită cantitate de muncă ce trebuia prestată şi o la fel 
de nesfârşită cantitate de note de plată ce urmau să fie 
plătite. Ca să ajungă, în final, unde? Captivi pe o insulă 
micuță. 

Acesta fusese momentul când, adunându-se toate în ea - 
imensele camere deveniseră aproape neînsemnate -, le 
simţise presând asupra ei până când îi venise să tipe. 

Se aflau din nou în bibliotecă, şi Kevin parcurgea 
coloanele de cifre, estimând costul lucrărilor şi 
demonstrând cum puteau achita totul. Dar ea nu mai voia 
să-l asculte, şi nu numai din cauza furtunii ce urla afară şi a 
vântului ce frângea ramurile de pin şi de magnolii, 
amenințând să le scoată din rădăcini şi să le spulbere în 
mlaştina de lângă mare. Chiar şi casa se cutremura din 
când în când, pe măsură ce rafalele se abăteau asupra ei. 
Dar nu furtuna o asurzise. 

Era casa - închizându-se în jurul ei - şi propria ei minte 
care-i striga să evadeze, să meargă în altă parte şi să se 
gândească la tot, undeva unde ar fi putut să fie singură, 
unde n-ar fi văzut sau simţit ochii celorlalţi urmărind-o, 
aşteptând să se hotărască. Atunci îşi aminti vorbele 
Margueritei din seara trecută: „... uneori iau maşina şi plec 
pentru un timp. Părăsesc insula pentru puţin timp...” 

— Am să plec, spuse dintr-o dată. 


Kevin o privi speriat. 

— Să pleci? repetă cu voce înăbuşită. Dar credeam... 

Anne clătină din cap. 

— Nu definitiv, dar trebuie să ies de aici. Trebuie să 
părăsesc această casă şi această insulă, să fiu cu mine 
însămi pentru un timp. Ochii i se umplură de lacrimi. Am o 
senzaţie ca şi cum niciodată n-am să mai pot gândi. Ştiu ce 
doreşti tu, ştiu de asemenea ce-şi doresc copiii şi 
Marguerite! Dar nu ştiu ce doresc eu, Kevin! Şi se pare că, 
pe timp ce trece, urăsc locul acesta din ce în ce mai mult. Şi 
nici măcar nu-mi pot da seama de ce îl urăsc! Vocea ei 
luase o notă isterică, iar cuvintele i se rostogoleau din gură 
parcă fără voie. 

— Ştiu că este o casă minunată, ştiu că poate fi 
transformată într-un bun hotel! Şi ştiu că tu poţi face asta! 
Dar simt că mi-am pierdut complet controlul. E ca şi cum 
mama ta încă te-ar domina, deşi este moartă. Te domină pe 
tine, îi domină pe copii şi pe Marguerite, şi acum mă vrea şi 
pe mine! Ştiu că sună anormal, dar aşa simt! Simt ca şi 
cum aş fi pe cale să înnebunesc, Kevin. Trebuie neapărat să 
plec. Acum! 

Kevin se aplecă să o prindă de mână, dar ea se feri. 

— Nu, strigă ea. Nu încerca să mă opreşti! Nici măcar nu 
mai încerca să-mi vorbeşti! Doar să mă laşi să plec! 

Kevin o privi fix. Avea faţa palidă, mâinile îi tremurau, iar 
privirea ei era mai sălbatică decât o văzuse vreodată. Se 
apropie încă o dată de ea, dar din nou se feri de atingerea 
lui. 

— Te rog, spuse - şi glasul îi devenise aproape un 
murmur. Doar să mă laşi să plec. Lasă-mă să plec pentru 
câteva ore de aici. Îi întoarse spatele şi fugi din bibliotecă. 
Când o prinse din urmă ea era deja în vestibul, îmbrăcată 
într-o haină de ploaie şi căutându-şi cheile de la maşină prin 
poşetă. Uşa era pe jumătate deschisă, dar el îi făcu vânt, 
închizând-o. 


— Nu acum, spuse el. lubito, trebuie să aştepţi, furtuna 
este prea puternică. Nici măcar n-ai să poţi traversa digul 
rutier... 

Anne clătină din cap. 

— Trebuie să o fac. Trebuie să scap de aici şi trebuie să o 
fac acum. Dacă nu scap de insula asta, simt că am să 
înnebunesc. Trebuie să fac asta, Kevin. Am să mă întorc în 
câteva ore sau am să te sun. Dar acum trebuie să plec. 
Împingând uşa, îşi strânse haina de ploaie în jurul ei şi ieşi 
pe verandă. Ploaia, purtată de vântul necruţător, se năpusti 
asupra ei, dar ea o ignoră şi ieşi în furtună, împleticindu-se 
pe scări. Un moment mai târziu, dădu colţul casei şi, după 
un minut, Kevin o văzu pe Anne la volan, demarând repede 
de-a lungul carosabilului înspre drum. O privi, neajutorat, 
cum se îndepărtează, până ce furtuna o făcu nevăzută. 

Chiar în momentul în care vru să închidă uşa din faţă, 
cerul păru că explodează, luminându-se instantaneu şi 
urmă un bubuit atât de puternic, încât geamurile 
zdrăngăniră. Când tunetul încetă, luminile se stinseră dintr- 
o dată, lăsând casa într-o beznă aproape la fel de neagră ca 
noaptea. _ 

— Fir-ar să fie, înjură încet pentru sine. Inchise uşa, 
opintindu-se împotriva furtunii şi o luă pe scări, spre subsol. 
Poate că nu era o avarie - poate că era doar o siguranţă de 
la tabloul electric, probabil instalaţia electrică se încărcase 
excesiv. 

* 

În sala de bal, muzica de la fonograf se opri deodată. 
Lumina strălucitoare a candelabrelor mai tremură o dată, 
apoi se stinse. Furtuna se îndrepta acum asupra casei cu 
întreaga ei furie şi în momentul când lumina se întrerupse 
una dintre fete ţipă. 

— Este în regulă, spuse Marguerite pe un ton calm. Nu 
este decât o furtună, şi noi am mai trecut prin asta şi până 
acum. Sunt sigură că într-un minut lumina va reveni şi ne 
vom putea continua lecţia. 


— De ce să nu renunţăm? întrebă Mary-Beth Fletcher pe 
un ton agresiv. Tot ce am făcut până acum a fost să stăm şi 
să privim cum dansează Julie. Nici măcar nu ştim de ce am 
venit azi. 

Celelalte fete păstrară tăcerea, privind-o toate pe 
Marguerite, care, după o secundă de ezitare, îi zâmbi lui 
Mary-Beth. 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate. Poate că ar fi mai 
bine să sfârşim pentru azi şi să mergem jos, să vedem dacă 
Ruby a pregătit ceva de mâncare. Ce ziceţi? 

Tensiunea creată de cuvintele lui Mary-Beth se destrămă, 
şi fetele îşi scoaseră pantofii de dans şi se îndreptară spre 
uşă, făcându-şi drum prin întuneric, către scări. Dar când, în 
sfârşit, ajunseră la primul etaj, în timp ce restul fetelor intra 
în bucătărie, Mary-Beth se opri. 

— Plec acasă, anunţă ea. Nu-mi este deloc foame şi îmi 
face silă să văd cum Marguerite îşi revarsă sentimentele 
asupra lui Julie, şi la fel de silă de lecţiile astea stupide. 

Jennifer Mayhew o privi cu reproş. 

— Ce-ar fi să taci din gură? Vrei să te audă domnişoara 
Marguerite? 

— Cui îi pasă? i-o întoarse Mary-Beth. Ei nu-i mai pasă 
acum de noi. Tot ce-o interesează este încrezuta ei de 
nepoată yankee, şi îmi este atât de silă de ea, încât aş 
arunca-o afară. Aşa că plec acasă. 

— Dar nu ai cum, protestă Jenny. N-ai să poţi trece pe 
dig. 

— Ei bine, prefer să fiu udată pe dig decât să mai rămân 
aici, replică Mary-Beth. Începu să-şi îmbrace haina de 
ploaie, când Marguerite apăru, coborând cu greu scările de 
la etajul doi. Până ce ea ajunse în holul de la intrare, Mary- 
Beth era gata de plecare. 

Marguerite o privi surprinsă. 

— Mary-Beth, unde vrei să pleci? 

— Acasă, răspunse Mary-Beth, cu privirea aţintită în 
podea. M-am decis să abandonez lecţiile de dans, nu am de 


gând să mai rămân aici niciun minut mai mult. Aşa că plec 
acasă. 

Faţa Margueritei se întunecă. 

— Dar - dar nu înţeleg. Credeam că îţi place să dansezi... 

— Poate că mi-a plăcut, replică Mary-Beth, cu vocea 
posacă, dar acum s-a terminat. Şi, de asemenea, nici Julie 
nu-mi place. Aşa că mai bine plec. Se întoarse spre uşă, dar 
Marguerite o opri. 

— Mary-Beth, nu poţi pleca acum. Nu pe furtuna asta şi 
nu aşa. Vocea ei deveni rugătoare. Te rog. Rămâi măcar 
până trece furtuna, şi hai să vorbim despre asta. Nu poţi să 
ne părăseşti aşa. Pur şi simplu nu poţi. 

Mary-Beth îşi scutură capul. 

— Nu-mi este teamă de furtună şi n-am de gând să mă 
răzgândesc, spuse furioasă. De ce nu mă laşi în pace? Se 
întoarse şi împinse uşa din faţă, ieşind în furtună. 

Buimăcită, Marguerite o urmări plecând, apoi, involuntar, 
îşi duse mâna la şoldul drept care, deodată, începuse s-o 
ardă de durere; se duse până la dulap şi scoase o haină de 
ploaie de pe umeraş. 

Julie, care rămăsese în vestibul, se uită ţintă la mătuşa 
sa. 

— Mătuşă Marguerite, ce ai de gând? N-ai cum să pleci 
acum. Lasă-mă pe mine. Eu şi Jenny putem merge după ea. 

Marguerite clătină din cap. 

— Eu trebuie s-o fac, spuse calm. Trebuie să fac ce este 
drept. Zâmbi către Julie, cu mâna deja pe clanţa uşii, apoi şi 
spre Jenny, care apăruse în holul de la intrare. N-o să 
dureze mai mult de câteva minute, promise ea. O găsesc şi 
o aduc înapoi. Un moment mai târziu, Marguerite dispăru şi 
ea în furtună. 

* 

Anne opri la un stop, la capătul digului rutier, cercetând 
concentrată printre rafalele de vânt. Practic nu vedea nimic, 
nici chiar cu ştergătoarele la maxim, ploaia era mult prea 
intensă pentru a fi eficiente. Până la urmă, cobori un geam 


şi se înclină în afară, privind insistent în direcţia drumului 
îngust, ca o panglică, ce se întindea de-a lungul insulei 
principale. 

Vântul lovea acum coasta dinspre sud, într-o constantă 
spulberare de apă sărată aruncată de marea agitată, 
împroşcând faţa Annei şi micşorând vizibilitatea. Dar, 
credea ea, digul rutier părea încă practicabil, chiar şi atunci 
când văzu creasta unui val împroşcând peste drum. Inchise 
geamul şi băgă în viteză, apoi acceleră şi pătrunse cu 
maşina în intervalul îngust. 

Când ajunse pe la jumătatea drumului, motorul începu să 
tuşească. Apăsă repede acceleraţia până la podea. Maşina 
se smuci pentru o secundă, apoi motorul îşi reveni, şi ea 
porni mai departe, prin norul de picături. 

Trecuse deja de jumătatea drumului, când motorul tuşi 
din nou, împroşcând, apoi muri. Anne apăsă frâna, dar o 
dată cu oprirea motorului aceasta se defectase, şi îi trebui 
toată forţa pentru a opri maşina. O scoase din viteză şi 
învârti cheia, dar nu se întâmplă nimic. Apoi îşi aminti şi, 
repede, întoarse cheia înapoi, şi imediat înainte. 

Acceleraţia era la podea, dar motorul refuză să prindă. 
Aşteptă un moment, după care încercă din nou. 

Tot nimic. 

Dintr-o dată, vântul se înteţi, şi Anne simţi cum maşina 
se ridică uşor şi alunecă puţin. Un val - mai înalt decât 
celelalte - se năpusti dinspre sud şi se sparse pe dig, 
inundând pentru scurt timp drumul, înainte de a se îndrepta 
spre nord. 

Anne răsuci din nou cheia. Şi încă o dată apăsă 
acceleraţia până la podea, dar inutil. 

Fără să-şi dea prea bine seama ce face, Anne împinse 
uşa şi-şi făcu loc până în faţa maşinii, ţinându-se de orice 
putea apuca. Dibuind, prinse cârligul care elibera capota. 
Un moment mai târziu, privea cu stupoare mulţimea de fire 
şi tuburi ce se încrucişau în jurul motorului ca într-o 
încrengătură. 


Niciunul dintre ele nu avea vreo semnificaţie pentru ea. 
Avea doar o vagă idee despre cum funcţionează o maşină, 
mult prea puţin ca să-şi dea seama de unde să înceapă 
cercetarea pentru a-şi rezolva problema. 

Şi apoi, pe când se uita pierdută la motor, un alt val se 
sparse peste digul rutier, făcând-o aproape să se clatine pe 
picioare. Icnind în urma şocului, Anne trânti capota şi-şi 
făcu loc până la portiera şoferului. 

Un al treilea val o izbi în timp ce apuca portiera, şi atât 
ea cât şi interiorul maşinii se udară complet până ce reuşi 
să-l închidă. 

Privi un moment la rafalele de vânt de afară. 

Furtuna se forma din ce în ce mai repede acum, iar 
valurile spălau drumul, unul după altul, ţinându-l constant 
sub apă. 

Maşina trebuia să pornească - trebuia! Nu exista nicio 
altă posibilitate de a răzbi prin furtună. Dacă n-o mătura 
vântul de pe şosea, oricum ar fi târât-o valurile. 

Cu spaima ce-şi făcea din ce în ce mai mult loc în sufletul 
ei, răsuci încă o dată cheia în contact. 

De această dată, demarorul se auzi, dar mult mai slab, şi- 
şi dădu seama că o lăsase bateria. Dar motorul tot nu porni. 

Ochii ei căutară cu disperare spre bord, după vreun semn 
care să-i indice ce nu este în regulă. Atunci văzu. 

Indicatorul de benzină păru că se dilată, devenind cu 
mult mai mare decât era, ca şi cum l-ar fi privit printr-un 
telescop. 

Gol. 

Acul care trebuia să marcheze plinul se odihnea în partea 
opusă a scalei. 

Dar era imposibil. Făcuse plinul doar cu două zile în 
urmă. Ea însăşi se ocupase de asta şi condusese foarte 
puţin de atunci. 

Şi atunci, încet, începu să i se dezvăluie adevărul. 

Cineva golise rezervorul. 

să-l golească! 


Dar era imposibil. Nu avea sens! De ce? 

Panica din suflet începu să se amplifice invadând-o acum. 
Se aplecă peste claxon, ţipând după cineva care ar fi putut- 
o auzi, care ar fi putut veni s-o salveze. Dar ştia că este 
imposibil. Chiar şi ea auzea cu greu sunetul leşinat emis de 
claxon, prin urletul furios al furtunii şi prin ploaia care se 
revărsa atât de compact, încât nu putea vedea niciunul 
dintre capetele digului rutier. 

încercă să-şi recapete stăpânirea de sine, forțându-se să 
rămână calmă. 

Va trece. Nu era decât o rafală de vară ce părea că 
poartă în ea forţa unui uragan. Şi după ce va trece, va 
proceda foarte simplu: va părăsi maşina şi va parcurge tot 
restul drumului pe jos, până în sat. 

Dar furtuna nu trecea. 

Din contră, forţa ei părea să crească. Privind spre sud 
văzu valuri înalte cât munţii. 

Şi atunci, cu o forţă supranaturală, un val enorm îşi făcu 
drum spre ea, ridicându-se din ce în ce mai sus, până când 
creasta lui se ivi deasupra digului rutier, după un timp cei 
se păru o eternitate, apoi, în sfârşit, se sparse. 

Lovi maşina dinspre bord, cu forţa unei locomotive în 
plină viteză. 

Maşina se cutremură, şi Anne simţi cum alunecă într-o 
parte. Pentru o secundă, crezu că va rezista, fiindcă simţise 
o mică ezitare înainte ca inerția maşinii să fie învinsă de 
puterea valului. 

Şi atunci, ca şi cum ar fi fost împinsă de o mână uriaşă, 
maşina fu ridicată de apă şi rostogolită. 

Un al doilea val, format în spatele primului, termină 
treaba, rostogolind maşina încă o dată, înainte de ao 
arunca peste marginea drumului. 

Anne ţipă când maşina se scufundă în apă, dar îşi încordă 
toate puterile pentru a rezista şocului. Apoi apa se închise 
deasupra automobilului, care continua să se rostogolească 
împins de curenţii şi de valurile provocate de furtună. 


Trebuia să iasă afară, să scape din maşină înainte de a se 
umple cu apă. 

încercă să deschidă uşa, dar aceasta era blocată de 
presiunea apei de afară. Deveni furioasă, apoi însă îşi dădu 
seama ce are de făcut. Împotrivindu-se instinctului de 
conservare, trebuia să lase geamul în jos, ca apa să poată 
pătrunde înăuntru până când presiunea se va egaliza. 
Numai atunci va putea să iasă, forțând deschiderea uşii sau 
strecurându-se pe geam. 

Respirând adânc, începu să manevreze geamul. 

Apa se revărsă cu forţă în maşină, inundând totul în jurul 
ei. Se feri în lături, iar acum, că simţea apa răspândindu-se 
în jurul ei, respiraţia îi deveni şuierătoare. Maşina părea că 
se umple mult prea repede, într-adevăr, cu mult mai iute 
decât crezuse ea că este posibil. 

Dintr-o dată maşina încetă să se mai rostogolească, şi 
Anne realiză că se afla pe partea cu geamul deschis. Incă 
mai avea o şansă! Şi atunci, chiar în faţa ei, apărătorile de 
vânt ale maşinii se sfărâmară, cedând invaziei imediate a 
mării, care începuse să-şi definitiveze asaltul asupra 
automobilului. Anne mai ţipă o dată şi inspiră o ultimă gură 
de aer, înainte să iasă din maşină. 

Acum! 

Trebuie să iasă acum sau, altfel, va fi prea târziu. Se 
deplasă spre uşă, se mişcă puţin, apoi se încordă. 

Fereastra! 

Se prinse cu mâinile de geamul deschis şi împinse cu 
picioarele, încordându-se din toate puterile pentru a trece 
prin fereastra de la uşa pasagerului. 

Sus! Trebuie să împingă în sus! 

Îşi strecură braţele şi capul prin fereastră, apoi trupul. Se 
răsuci, încercând să-şi tragă şi picioarele după ea. 

Aproape că reuşise, încă o secundă şi ar fi fost liberă. 

Apoi simţi ce s-a întâmplat: ceva i se înfăşurase în jurul 
gleznelor, strângând puternic. 


Ştia ce este, ştia instinctiv, fără ca măcar să se 
gândească la asta. 

Centura de siguranţă. 

Centura de siguranţă, a cărei menire era să-i salveze 
viaţa. Dar se întorsese împotriva ei, înfăşurându-i-se în jurul 
gleznelor, încolăcind-o, fixând-o sub suprafaţa apei. 

Respirația îi ardea plămânii, dar şi-o reţinu, cotrobăind 
după cureaua groasă şi încercând să o slăbească suficient 
pentru a-şi elibera picioarele prinse în capcană. 

Presiunea din plămânii ei continua să crească, în timp ce 
curentul greu al mării se abătea asupra ei, împingându-i 
degetele - neîndemânatice şi nefolositoare acum - dincolo 
de materialul rigid. În final, corpul i se revoltă, iar plămânii 
aruncară aerul, şi trase prima gură de apă sărată, 
agonizatoare. 

Era pierdută. 

Într-un ultim moment de luciditate, realiză că va muri. 

Apa îi umplu plămânii, iar corpul ei exploată cu 
repeziciune ultima urmă de oxigen din sânge. 

O ciudată euforie o cuprinse şi, dintr-o dată, începu să se 
gândească la mare ca la un adevărat prieten. 

Un prieten bun, în ale cărui mângâietoare braţe, 
unduitoare, urma să se nască din nou. 

Panica fu atunci alungată, şi dintr-o dată se simţi 
relaxată, dăruindu-se noului şi ultimului ei prieten. 


11 


Durerea din şoldul Margueritei devenise incandescentă, 
dar ea făcea tot ce putea pentru a o ignora, aplecându-se în 
vânt, ferindu-şi ochii de stropii biciuitori. Se afla pe drum, 
înaintând cu efort prin noroiul ce-i stropea picioarele şi 
ameninţa să o mocirlească cu totul, dar trebuia să continue. 
Şi atunci, cu greu vizibilă în torent, bănui existenţa unei alte 
persoane. 

— Mary-Beth, strigă ea, dar cuvintele se pierdură imediat 
în urletul vântului. Aşteaptă, Mary-Beth! Te rog, aşteaptă! 
Scâncind din cauza durerii din şold şi cu piciorul complet 
amorţit, îşi redublă efortul angajându-se într-o fugă 
neîndemânatică, încercând să o prindă pe Mary-Beth 
Fletcher. Când ajunse la aproape zece iarzi, strigă din nou. 
Mary- Beth! Aşteaptă! 

Mary-Beth ezită, apoi se întoarse şi, un moment mai 
târziu, Marguerite ajunse lângă ea. Încercând să-şi recapete 
respiraţia, Marguerite întinse mâna pentru a se sprijini de 
ea, dar Mary-Beth se retrase, încât aceasta aproape că îşi 
pierdu echilibrul. 

— Te rog, Mary-Beth, icni Marguerite. Nu poţi pleca acum 
- este prea periculos. Hai să ne întoarcem acasă. 

Mary-Beth ezită. Chiar din momentul în care părăsise 
conacul ştiuse că făcuse o greşeală, când vântul aproape că 
o doborâse la pământ; dar luase o hotărâre şi nu avea de 
gând să şi-o schimbe. Pur şi simplu nu putea îndura să se 
reîntoarcă în casă, să suporte privirile celorlalte fete şi 
tachinăriile în legătură cu faptul că nu-şi strunise nervii. 

În special ale lui Julie. Julie, care venise de nicăieri şi 
imediat şi-i făcuse prieteni pe toţi prietenii lui Mary-Beth, 
care dansa mai bine decât ar putea-o face ea vreodată, 


care-l îndepărtase de ea până şi pe Kerry Sanders. Nu, nici 
vorbă să se reîntoarcă acum la Sea Oaks. Şi niciodată. O 
privi aspru pe Marguerite, cu ochii strălucind de furie. 

— Nu merg înapoi, ţipă ea, iar glasul i se pierdu în 
furtună. Niciodată! Te urăsc, o urăsc pe Julie şi vreau să te 
părăsesc. Nimeni nu mă poate opri! Marguerite încercă să 
ajungă din nou la ea, dar Mary-Beth se întoarse şi plecă, cu 
poalele pardesiului fluturându-i în jurul picioarelor. Te urăsc, 
mai spuse Mary-Beth cu furie, încă o dată. Vă urăsc pe toţi 
şi nu vreau să vă mai văd pe niciunul dintre voi. Apoi 
dispăru, înghițită de furtună. 

Marguerite rămase în mijlocul drumului mâlos, zăpăcită 
de cuvintele furioase ale fetei, cu durerea arzătoare ce-i 
vibra în şold şi inima bătându-i tare. Mary-Beth o părăsea. 

Pleca, şi n-avea să se mai întoarcă niciodată. 

Dar nu se putea - ea nu putea face asta. Nu putea să-i 
întoarcă pur şi simplu spatele. Era imposibil. Trebuia să 
existe o cale de-a o aduce înapoi - trebuia! 

Porni din nou în furtună, aplecându-se, opunându-se 
vântului şi târându-se înainte. Trebuia s-o prindă pe Mary- 
Beth, înainte ca aceasta să ajungă la digul rutier. Dacă nu 
reuşea... 

Îşi îndepărtă gândul din minte, incapabilă să accepte 
ideea că una dintre fetele ei ar putea-o părăsi pentru 
totdeauna. 

* 

Mary-Beth privi spre marea agitată. Valurile uriaşe 
cădeau peste digul rutier cu brutalitate, cu o terifiantă 
putere ce o făcu să se ghemuiască de frică. Nu era posibil 
să-l străbată, iar vântul părea să bată chiar mai tare, 
amenințând s-o zboare de pe picioare şi s-o arunce în 
marea agitată. 

O rază de lumină străbătu cerul şi Mary-Beth ţipă cât o 
tinu gura când bubuitul tunetului se năpusti asupra ei. li 
simţi forţa în jurul pieptului, şi îşi puse mâinile în dreptul 
urechilor până când acesta trecu, îndepărtându-se şi 


pierzându-se în urletul vântului. Începu să plângă, dorindu- 
şi să nu fi părăsit niciodată conacul, dorindu-şi să aibă din 
nou şansa de a se reîntoarce cu Marguerite. Dar acum era 
prea târziu. Nu va fi capabilă să refacă drumul până la 
Seaoax - era prea obosită de lupta cu furtuna. Trebuia să 
găsească un adăpost, un loc unde ar putea să aştepte ca 
furtuna să se mai potolească. Cam la cincizeci de iarzi 
depărtare, văzu un pâlc de pini, îndoindu-se în vânt, 
producând un sunet ciudat, ca de bocet, sub biciuirea 
istovitoare a furtunii. Dacă ar putea ajunge acolo, sub unul 
dintre copaci, ar fi puţin mai protejată împotriva furtunii. 
Ridicându-şi mâinile pentru a abate ploaia, înaintă 
împleticindu-se, pas cu pas, către copaci. 

În sfârşit ajunse şi se cuibări după trunchiul unui arbore; 
chiar şi cea mai mică protecţie împotriva vârtejurilor era 
bine venită. Se aşeză epuizată în spatele copacilor, cu 
răsuflarea întretăiată şi cu inima bătându-i puternic. 

Aici, ploaia se amesteca cu stropii de apă, putea simţi 
gustul sărat pe buze. Dar cel puţin era în siguranţă. 

Un alt fulger străbătu cerul şi o trosnitură ascuţită - mai 
puternică decât împuşcătura unei arme - percută deasupra 
ei. Copacul după care se adăpostise se despică de-a lungul, 
trântind-o la pământ. Aproape instantaneu, noroiul îi 
pătrunse prin pardesiu şi haine, simţindu-i răceala vâscoasă 
pe piele. 

Hohotea acum, plângând cu sughiţuri, zvârcolindu-se 
pentru a scăpa de copacul despicat şi aplecându-se pentru 
a se feri de trunchiul altuia. Nu numai furtuna o 
înspăimânta acum. Era şi pădurea. 

Putea auzi cum în jurul ei se frângeau ramurile copacilor, 
smulse de vânt, zdrobindu-se de pământ. 

Dacă vreuna dintre ele o lovea... 

Se ridică. Trebuia să plece de acolo, să găsească un loc 
mai sigur. Sau pe cineva... 

Împiedicându-se şi tremurând, îşi târşâi picioarele dincolo 
de pâlcul de pini. Bucăţi de muşchi smulse din copaci şi 


purtate de furtună îi biciuiau faţa şi, încă o dată, îşi ridică 
mâinile într-un vag efort de a se proteja. 

Şi atunci, cu instinctul unui animal prins în capcană, simţi 
alături de ea o prezenţă. 

Se opri, ascultând atent, dar nu putu auzi nimic altceva 
decât furtuna. 

— A-ajutor! strigă ea, dar cuvintele sunară plăpând în 
vuietul vântului şi pocnetul valurilor. Vă rog - cineva să mă 
ajute! Vă rog! 

Şi atunci, înaintând prin furtună, văzu pe cineva 
apropiindu-se de ea. La început nu era decât o linie subţire, 
dar ea începu din nou să strige. Silueta păru că ezită un 
moment, apoi din nou porni spre ea. 

Mary-Beth căzu în genunchi, epuizată nu numai de lupta 
împotriva furtunii, dar şi din cauza fricii. Într-un minut însă 
totul avea să ia sfârşit. Oricine ar fi fost acolo - oricine ar 
veni s-o ajute - va fi alături de ea în următoarele secunde, 
şi ea va fi salvată. 

Respiră profund, încercând încă o dată să-şi recapete 
controlul, să îndepărteze ultimele urme de panică, ce 
crescuse în ea în ultimele secunde. Şi atunci, privi în sus. 

Privi în sus, pregătită să vadă o faţă cunoscută 
zâmbindu-i, gata să îndepărteze ultima urmă de teroare din 
jurul ei. 

Privi în sus, pentru a vedea o piatră enormă, ţinută 
deasupra ei de două mâini tremurătoare, pornind către ea 
şi izbind-o în fată. 

N-avea să ştie niciodată dacă ultimul sunet auzit a fost 
trosnitura ascuţită a unei crengi ce se rupse deasupra ei 
sau trosnitura ascuţită a propriei ţeste, sfărâmându-se şi 
căzând sub forţa loviturii care se abătuse asupra ei. 

x 

Julie tresări când un alt fulger străbătu cerul, iar casa se 
cutremură sub forța tunetului ce-i urmă imediat. Incercă să 
nu-şi arate teama când privi spre Jennifer Mayhew, care 
părea total indiferentă la furia vijeliei. 


— Unde-or fi? întrebă ea. N-ar fi trebuit să se întoarcă 
până acum? Gândindu-se, lui Julie i se păru că trecuse o 
eternitate de când mătuşa ei, urmată la câteva minute de 
tatăl său plecaseră să o caute prin furtună pe Mary-Beth 
Fletcher, deşi de fapt nu trecuseră mai mult de treizeci de 
minute. 

Dar Jennifer nu părea îngrijorată. 

— Sunt bine. Am avut noi furtuni mult mai puternice 
decât asta. Să vezi când vin uraganele. Atunci este cu 
adevărat îngrozitor. 

Tammy-Jo Aaronson îşi dădu ochii peste cap. 

— Dacă se înrăutăţeşte mai mult de atât, o să zburăm cu 
totul în ocean. Nervoasă, privea într-un colţ întunecat al 
sufrageriei. Aş vrea să se aprindă lumina. Urăsc momentele 
când apare vreo pană de curent. 

Celelalte două fete aflate în cameră chicotiră uşor. 

— Te temi că domnişoara Helena va veni după tine? 
întrebă Allison Carter în bătaie de joc. Dintr-o dată Julie îşi 
opri privirea asupra lui Allison. 

— De ce spui asta? întrebă ea, cu glas tremurător, 
amintindu-şi povestea pe care le-o spusese Ruby în 
dimineaţa următoare funeraliilor bunicii. 

Allison zâmbi răutăcios. 

— Toată lumea ştie despre fantomele din Devereaux. 
Întotdeauna se întorc, şi am auzit că pe vreme de furtună 
sunt necruțătoare. Şi, când este cu adevărat prăpăd, ies 
afară din cimitir şi se furişează în casă. 

Jeff, care stătea tăcut la capătul sofalei, privi speriat spre 
Allison. 

— Ce-ce vor? 

Allison se întoarse spre Jeff, coborându-şi glasul până ce 
ajunse doar un şuierat răguşit. 

— Băieţei, spuse. Băieţei ca tine. Şi n-ai să ştii niciodată 
când se vor năpusti asupra ta. De fapt, adăugă ea fulgerând 
cu privirea prin colţurile camerei, pot fi aici chiar şi acum, 


aşteptând să te îndepărtezi şi să rămâi singur pentru un 
moment... 

— Încetează! o apostrofă Tammy-Jlo Aaronson. Apoi, 
pentru că prietenele ei  începură să  chicotească 
observându-i teama ce-i răzbătea din voce, se sili să râdă. 
Este atât de stupid - începu ea, dar dintr-o dată amuţi, iar 
faţa îi deveni albă când uşile franţuzeşti fură smucite cu 
zgomot. 

— Ce-ce-i asta, se bâlbâi Jeff, furişându-se de la capătul 
sofalei, lângă sora lui. 

Un fulger licări afară. Dincolo de uşile franţuzeşti, se 
proiectă prin perdeaua subţire imaginea unei siluete ce se 
dilata dincolo de geam, încercând să desfacă închizătoarea. 

Una dintre fete ţipă înăbuşit, iar Jeff se lipi de sora lui, 
strecurându-şi mâna în jurul taliei ei. Apoi, după ce tunetul 
trecu, auziră o voce strigând de afară. 

— Julie? lubito, deblochează uşa. Am să mă înec! 

Tensiunea din cameră dispăru imediat ce recunoscură 
vocea  Margueritei. Julie alergă spre uşă şi răsuci 
închizătoarea, ţinând uşa împotriva vântului până ce 
mătuşa ei se strecură înăuntru, cu haina de ploaie udă 
leoarcă. 

— Uşa principală era încuiată şi mi-am uitat cheile. Nu m- 
aţi auzit când am sunat? 

Julie o privi o secundă pe mătuşa ei şi începu să 
chicotească. 

— Cum am fi putut auzi, electricitatea nu funcţionează, îţi 
aminteşti? Şi nu există niciun clopoțel. Dar unde sunt tata şi 
Mary-Beth? 

— Nu am putut-o convinge pe Mary-Beth să se întoarcă, 
spuse Marguerite. Am încercat să vorbesc cu ea, dar n-a 
vrut să mă asculte. Dar... Se întrerupse privind spre Julie. 
Tatăl tău? întrebă ea. De ce-ar fi trebuit să-l văd? Nu este 
aici? 

Julie clătină din cap. 


— A plecat după tine, explică ea. Era îngrijorat că ai ieşit 
în furtună şi... 

Înainte ca ea să termine, uşa principală se deschise, 
trântindu-se apoi imediat; Kevin apăru cu hainele ude şi 
îmbibate de noroi, şi rămase între uşile duble dintre antreu 
şi sufragerie. Cu obrajii îmbujoraţi, de parcă ar fi fugit privi 
spre Marguerite. 

— Aici erai? îngână, în sfârşit, cu glas întretăiat. 
Dumnezeule, mă simt ca şi cum aş fi cutreierat toată insula. 
Unde ai fost? 

Marguerite se încruntă. 

— Pe drum, bineînţeles. Dar Mary-Beth nu a vrut să se 
întoarcă. Spunea că vrea să plece acasă. 

— Acum? întrebă Kevin, arătând cu un gest spre furtuna 
de afară. Dumnezeule, nimeni n-ar putea să treacă pe digul 
rutier acum. Este complet acoperit de apă. 

Fetele schimbară priviri neliniştite. 

— Dar, atunci, unde este? întrebă până la urmă Allison. 
Dacă nu este pe insulă şi nici nu putea să plece... Vocea îi 
coborâse pe măsură ce realiza implicaţiile cuvintelor ei. 

— Nu, n-are rost să ne gândim acum la asta, spuse 
Marguerite repede, când văzu frica oglindită pe chipul 
fetelor. Kevin n-avea cum să cerceteze toată insula - nu a 
avut timp. Şi s-ar putea ca ea să fi reuşit să treacă de dig. 
Va-va trebui să stăm aici şi să aşteptăm, nu-i aşa? Vom 
aştepta aici până va trece furtuna, şi apoi vom încerca să 
aflăm ce s-a întâmplat. 

— Eu pariez că ştiu ce s-a întâmplat, spuse Jeff, privindu-l 
pe tatăl său. Pariez că a prins-o fantoma. Pariez că a venit 
s-o caute, şi a luat-o cu ea. 

Kevin îşi privi ironic fiul. 

— Ce te-a făcut să te gândeşti la asta? 

Jeff se întoarse spre Allison Carter. 

— Ea ne-a povestit. A spus că toate fantomele Devereaux 
se întorc atunci când este furtună. 

Allison râse puţin prea tare. 


— Glumeam doar, îi spuse lui Jeff, apoi se întoarse spre 
Kevin. Pe cuvânt, domnule Devereaux, n-a fost decât o 
glumă. 

— Dar dacă n-a fost? întrebă Jeff. Dacă este adevărat? 
Dacă bunica s-a întors şi a luat-o pe Mary-Beth? Dacă a 
ucis-o? 

Şocul aduse tăcerea în cameră. 

— Jeff, ai spus un lucru groaznic, interveni Marguerite, pe 
un ton atât de aspru, încât Jeff se dădu un pas înapoi. Ar 
trebui să-ţi fie ruşine de tine, chiar şi numai pentru că ai 
gândit aşa ceva! 

Jeff îşi privi un moment mătuşa, clipind, apoi izbucni în 
lacrimi şi se repezi pe scări în sus. 


12 


Furtuna încetase, şi un calm straniu se instalase peste 
Insula Devereaux. Peste tot, insula era acoperită de moloz, 
ramuri rupte împrăştiate de vânt. Marea, pe care pluteau 
încă rămăşiţe ale furtunii, era acoperită de o spumă albă, şi 
un vânt greu bătea statornic spre imensa plajă sălbatică. 
Dar cerul era clar, de un albastru intens; doar către nord, 
unde furtuna se retrăgea spre orizont, era plumburiu. 
Vântul se transformase într-o briză uşoară, abia 
perceptibilă, şi deja începea să se simtă din nou căldura 
obişnuită. Aburul ieşea din pământ ca o ceaţă neclară, pe 
măsură ce ploaia abia căzută se evapora sub puterea 
soarelui. 

Alicia Mayhew venise şi plecase, iar conacul era acum 
lipsit de prezenţa fetelor care aşteptaseră cinci ore 
interminabile încetarea furtunii. Treizeci de minute mai 
devreme, când Alicia tocmai ajunsese, legătura telefonică 
fusese restabilită şi începuse să funcţioneze şi telefonul. 

Chiar când Alicia era gata de plecare, Kevin o opri pe 
verandă s-o întrebe dacă nu cumva o văzuse pe Anne pe 
undeva, prin oraş, sau poate maşina ei. 

Alicia clătinase din cap. „Dar dacă aş fi în locul ei, m-aş 
mai gândi la insulă”. Amintindu-şi de forţa furtunii care-i 
ţinuse pe cei din Devereaux închişi în casele lor aproape o 
zi întreagă, clătinase din cap. „Am mai văzut şi alte vijelii, 
dar asta a fost cu totul altceva.” Ochii ei arătaseră apoi 
îngrijorare. „Sper ca Mary-Beth să nu fi păţit nimic”. 

Kevin reuşise să zâmbească. 

— Din câte mi-a spus Marguerite, părea că este în regulă. 
A fost furioasă de ceva şi nu a mai vrut să se întoarcă aici. 

Alicia îşi încruntase sprâncenele, înţelegătoare. 


— Fata asta este mereu supărată de ceva. De data asta, 
bănuiesc că este în legătură cu fiica ta. Mary-Beth avea de 
luni de zile o slăbiciune pentru Kerry Sanders, dar de când a 
cunoscut-o pe Julie, nu mai are ochi pentru altcineva. Ei 
bine, încheiase ea, privind spre maşina plină cu 
adolescente, ar fi cazul să plec acasă. Anunţă-mă dacă ai 
vreo veste de la Anne, vrei? adăugase coborând scările. 
Sunt foarte curioasă să aflu ce crede despre mica noastră 
vijelie. 

Kevin ridicase din umeri, cu un aer trist. 

— Mă tem că n-am să fac altceva decât să pun gaz pe 
foc. Este hotărâtă să nu rămână aici şi, după toate astea, 
nu pot să spun c-o învinuiesc prea tare. 

Alicia Mayhew se întorsese, surprinsă. 

— Să rămâi aici? Vrei să spui că te gândeşti să te muţi 
înapoi? 

Kevin aprobase din cap. 

— Deocamdată este totul neclar, dar se pare că avem 
motive întemeiate să rămânem. Totul depinde de Anne... 
Vocea lui se stinse, dar Alicia încuviinţase înţelegătoare. 

— Crede că trăim ca în pădure şi că suntem lipsiţi de 
cultură, aşa-i? 

Kevin roşise uşor, aprobând. 

— Ei bine, n-o pot învinovăţi, suspinase Alicia. Cred că 
vreo sută de ani am fost aşa, doar că lucrurile s-au mai 
schimbat. Zâmbise încurajator. Ce-ar fi să vorbesc eu cu 
ea? sugerase. Poate am să reuşesc s-o conving să ne 
acorde măcar o şansă. 

— Aş aprecia foarte mult asta, replicase Kevin în timp ce 
telefonul din hol începuse să sune ascuţit. Trebuie să 
răspund, s-ar putea să fie Anne. li făcuse semn cu mâna 
Aliciei şi urcând grăbit treptele, intrase în casă şi ridicase 
receptorul Alo? 

— Kevin? Aici Muriel Fletcher. Mary-Beth mai este încă 
acolo? 


Kevin simţi un gol în stomac. Mary-Beth trebuia să fi 
ajuns de mult acasă. Apoi auzi vocea Margueritei, vorbind 
de la una din derivaţiile de sus ale telefonului. 

— Muriel? Vrei să spui că Mary-Beth n-a ajuns încă 
acasă? 

— Nu. Dar este acolo, nu-i aşa? 

— N-nu, rosti Marguerite, iar Kevin distinse îngrijorarea 
ce răzbătea din vocea ei. Ea... mă tem că... ei bine, a 
refuzat să mai rămână aici. Era supărată în legătură cu 
ceva şi s-a decis să plece acasă pe jos. 

— Pe jos? Pe furtuna asta? Dumnezeule, Marguerite, cum 
ai putut s-o laşi să facă una ca asta? 

Vocea Margueritei tremură. 

— Am încercat s-o opresc, dar n-am reuşit, Muriel. Pur şi 
simplu şi-a luat pardesiul şi a plecat. Am mers după ea şi 
am încercat s-o conving să se întoarcă, dar n-am putut. A... 
ei bine, de fapt a fugit de mine. 

— Oh, Doamne, gemu Muriel. De fapt, nu era foarte 
surprinsă. De regulă fata ei se aprindea foarte repede, şi 
chiar şi Muriel avea probleme cu ea pentru a o ţine sub 
control. 

— După aceea am plecat din nou după ea, dar până să 
ajung la digul rutier, dispăruse, continuă Marguerite. Dar să 
ştii că nu era prea rău când am văzut-o. Furtuna părea că 
se mai domolise puţin şi, probabil, a traversat. Oricum, se 
putea întoarce înapoi, nu-i aşa? 

Muriel ezită, încercând să se pună în locul fiicei ei. 

— Nu, spuse ea în final. Probabil că n-ar fi făcut-o. Dacă 
era furioasă în niciun caz. Mai degrabă ar fi în stare să stea 
singură în furtună decât să admită că a greşit. 

— De fapt, sunt sigură că totul este în regulă, insistă 
Marguerite. S-ar putea să se fi dus la unul dintre prietenii ei. 

Urmă o nouă ezitare, dar când Muriel Fletcher vorbi din 
nou, Kevin îi simţi îngrijorarea din voce. 

— Poate că da. Oricum, am să sun prin împrejurimi. Şi, 
Kevin? Mai eşti acolo? 


— Sunt aici, zise Kevin. 

— Te deranjează dacă arunci o privire primprejur? Ştiu că 
îţi cer mult, dar... 

— Bineînţeles că o voi face, replică Kevin. Am să te sun 
cam într-o oră. 

Puse receptorul jos şi, un moment mai târziu, auzi paşii 
neregulaţi ai surorii lui înaintând pe holul de la etajul doi 
spre capătul scărilor. Se uită la el cu o figură îngrijorată. 

— N-ar fi trebuit s-o las să plece, Kevin. Dacă i s-a 
întâmplat ceva, totul va fi numai din vina mea. N-ar fi 
trebuit s-o las să plece. 

— Curaj, Margie, spuse Kevin, folosind involuntar numele 
de alint cu care o chema când era copil. Deocamdată nu 
ştim dacă i s-a întâmplat ceva. Am să ies să arunc o privire 
în jur - dar înainte să poată termina, auzi o maşină oprind 
afară şi, o clipă mai târziu, sunetul greu al unor paşi pe 
verandă. Soneria sună chiar în momentul în care deschidea 
uşa. 

Pe verandă stătea Will Hempstead, cu o expresie sumbră, 
privindu-l grav. Numaidecât Kevin îşi dădu seama că se 
întâmplase ceva cu adevărat rău şi, instinctiv, făcu un pas 
înapoi. 

— Este vorba de Anne, Kevin, spuse şeful poliţiei. Este un 
anunţ foarte greu de făcut. Ea - ei bine, corpul ei a fost 
adus de apă, ceva mai la nord de oraş. Nu ştim... de fapt nu 
ştim exact ce s-a întâmplat, dar... 

Hempstead continuă să vorbească, dar Kevin nu mai auzi 
nimic. Nu era posibil. Anne nu putea fi moartă - nu putea! 
Plecase doar într-o plimbare, numai ca să fie puţin singură. 
Urma să se întoarcă. Putea să se întâmple asta în orice 
moment, şi nu va mai fi niciodată supărată. li va zâmbi şi-i 
va spune că a trecut totul, şi... 

Dar ea nu se va mai întoarce. Ceva se întâmplase şi 
niciodată nu se va mai reîntoarce, la el sau la copii. 


Se lăsă pe scaunul de lângă uşă şi îşi îngropă faţa în 
mâini, în timp ce primul suspin de durere făcu să-i tresară 
corpul. 

* 

Se pare că până şi creaturile nopţii tăcuseră. 

Aerul era liniştit şi ultimii brizanţi de furtună muriseră de 
mult. Doar un clipocit uşor persista în întuneric, şi Kevin, 
singur în camera pe care o împărţise cu Anne, privea afară 
pe fereastră. Mintea îi era amorţită, incapabilă să accepte 
adevărul în legătură cu ceea ce se întâmplase. Era animat 
de o profundă nevoie de a vorbi cu Anne, s-o strige, ca şi 
cum ea s-ar fi aflat undeva în baie, pregătindu-se de 
culcare. De vreo două ori i se păruse că aude ceva şi privise 
nerăbdător, gata să deschidă uşa pentru ca Anne să intre în 
cameră. Dar se stăpânise de fiecare dată. 

Nu era Anne. 

Niciodată nu va mai fi Anne. 

Reconstituiseră împreună ce se întâmplase. Nici măcar 
nu izbutise să treacă dincolo de digul rutier. Vântul şi marea 
o prinseseră, trăgând maşina de pe şosea şi blocând-o 
înăuntru. Dar aproape că se eliberase. 

Incă îi mai sunau în minte cuvintele lui Will Hempstead. 

— Am găsit maşina. Scăpase din ea. Aproape că reuşise. 
Dar după urmele de pe corpul ei, se pare că o centură de 
siguranţă i s-a înfăşurat de gleznă şi a ţinut-o la fund. Atât 
de stupid. Afurisită stupizenie! 

Kevin aproape că îşi dorea ca Will să nu-i fi spus. Într-un 
fel, i-ar fi fost mai uşor dacă şi-ar fi imaginat că a murit 
instantaneu, inconştientă, datorită vreunei lovituri. Dar ca 
să te lupti până în ultimul moment, să fii atât de aproape de 
supravieţuire... 

Se cutremură şi încercă să-şi stăpânească lacrimile ce-l 
copleşeau. Incapabil să se abţină, se lăsă pradă unui hohot 
de plâns tăcut, câteva minute, până când valul distrugător 
de durere se potoli. Deschise fereastra şi inspiră adânc, în 
plămâni, parfumul greu. 


Mirosul a fost cel care a declanşat totul, parfumul 
puternic ce îl purtă deodată înapoi, spre tinereţea sa, în 
zilele de dinaintea morţii tatălui, când viaţa părea atât de 
minunată pentru el. Dar apoi, când împlinise şase ani, tatăl 
lui îşi rupsese gâtul, căzând din pod, şi murise. După asta 
totul se schimbase. 

Dintr-o dată, mama lui îşi îndreptase întreaga atenţie 
către Marguerite, şi Kevin nici măcar n-o putea învinui 
pentru asta, cel puţin nu acum. Nu din perspectiva propriei 
lui maturităţi. La urma urmei, Marguerite semăna atât de 
mult cu mama lui. Avea frumuseţea ei, graţia, talentul ei... 

Marguerite devenise deodată viaţa ei şi, în hotărârea sa 
că fata va trebui să aibă cariera pe care ea o ratase, Îl 
părăsise cu totul pe Kevin. Îi întorsese spatele şi, în final, îl 
scosese din viaţa ei, trimiţându-l la o şcoală militară. 

La Fortăreaţă, unde în fiecare an petrecea nouă luni 
mizerabile, numai pentru a fi trimis în fiecare vară într-o 
tabără în Maine. 

Acasă - acasă la Sea Oaks - numai de Crăciun. 

Locul ăsta n-ar mai fi trebuit să însemne pentru el acasă, 
nu, după toţi aceşti ani. Şi totuşi, când dulcele miros al verii 
sudiste îi umplu plămânii, se simţi, în sfârşit, acasă. 

Mama lui fusese ceea ce urâse aici, nu acest loc. 

Şi-ar fi dorit ca Anne să fi putut înţelege asta, că atunci 
când îşi exprima mereu ura pentru acest loc, nu era de fapt 
îndreptată în mod direct spre acest oraş, sau insulă, sau 
casă. 

Numai spre mama sa. 

Dar mama lui era moartă acum. 

Şi la fel şi Anne. 

Tot ce-i mai rămăsese era Sea Oaks. Sea Oaks şi visul lui. 
Visul pe care sperase ca Anne să-l împartă cu el, ajutându-l 
să devină realitate. 

Încet, privind afară, spre insulă, şi simțind casa în jurul 
lui, înţelese că decizia lui era finală. Fără prezenţa Annei 
alegerea nici nu mai avea sens. El aparţinea acestui loc, aici 


erau rădăcinile lui, şi aici va rămâne împreună cu copiii şi 
sora lui. 

Va sta şi va supravieţui. 

Dar ştia că Anne nu-l va părăsi niciodată. Nici măcar 
după douăzeci de ani de căsnicie fericită, deşi ultimele lor 
momente împreună fuseseră momente de furie. Furie şi 
amărăciune. Şi acesta era un lucru cu care va trebui să 
trăiască tot restul vieţii. 

— Imi pare rău, murmură în noapte. Oh, Anne, îmi pare 
atât de rău. Doar dacă... 

Dar nu mai putu continua, pentru că, de fapt, nu-i mai 
rămăsese niciun „doar dacă”. Tot ce-i mai rămăsese era 
realitatea, şi un ciudat gol înlăuntrul lui. 

* 

Marguerite se mişcă încet pe hol, încercând să nu tulbure 
tăcerea casei. Se opri în fața uşii lui Kevin ascultând un 
moment. Era linişte, dar chiar când se pregătea să bată 
uşor în uşă, tăcerea fu întreruptă de murmurul surd al unei 
dureri imposibil de stăpânit, şi Marguerite ezită. 

Ce i-ar fi putut spune? Ce i-ar fi putut spune pentru a 
uşura durerea pe care, probabil, o simţea? 

Nimic. 

Mâna sa, oprită foarte aproape de uşă, se retrase, şi ea 
trecu mai departe. 

Durerea din şold era mult mai suportabilă în această 
după-amiază, şi nici nu şchiopăta prea tare. Asta, 
bineînţeles, pentru că furtuna trecuse. Întotdeauna, după 
trecerea furtunii, şchiopăta mai puţin. 

Se opri în faţa uşii la Jeff, ascultând din nou, apoi intră în 
cameră fără să mai ciocăne. Băiatul stătea întins în pat, cu 
ochii larg deschişi aţintiţi spre tavan. Se apropie de pat şi 
se aplecă dezmierdându-i uşor obrazul. 

Dar el îşi întoarse faţa. 

— Imi pare rău, dragul meu, spuse Marguerite, lăsându- 
se uşor pe marginea patului. Îmi pare atât de rău de ce s-a 
întâmplat. 


Jeff o privi furios, cu ochii plini de lacrimi. 

— Nu este drept, spuse cu glas întretăiat. De ce a trebuit 
mami să moară? Nu este deloc drept! 

— Ştiu, şopti blând Marguerite, încercând să-l mângâie 
din nou. Ştiu cum te simţi şi aş vrea să ştii... 

Dar din nou Jeff îi întoarse spatele, trăgându-şi pătura 
peste cap şi ghemuindu-se ca o minge. 

— Lasă-mă în pace, se smiorcăi, cu vocea înfundată din 
cauza păturii. Tu nu eşti mama mea, aşa că lasă-mă în 
pace! 

Mâna Margueritei se retrase ca arsă. Stătu un moment 
nemişcată, întrebându-se ce să facă, apoi se ridică cu greu 
în picioare. Se aplecă încă o dată, pentru a-l bate uşor cu 
palma pe umăr. Simţindu-se vag nemulțumită, Marguerite 
părăsi camera, închizând uşor uşa în urma ei. 

Inaintă încet de-a lungul coridorului şi ajunse în sfârşit la 
uşa lui Julie. Aşteptă un moment, ascultând din nou, apoi 
bătu uşor. După o clipă, auzi vocea lui Julie, clară, dar 
oarecum stranie. 

— l-intră. 

Marguerite răsuci mânerul şi împinse uşa. Cu ochii roşii 
de atâta plâns, Julie stătea în pat, sprijinindu-şi spatele de 
câteva perne. Marguerite rămase un moment pe loc, cu 
inima strânsă, la vederea fetei. 

Ca mine, gândi. Seamănă atât de mult cu mine când 
eram de vârsta ei. 

Pas cu pas, se apropie de nepoata ei. Simţi braţele lui 
Julie încolăcindu-i-se în jurul gâtului şi presându-i pieptul cu 
faţa. 

— Ce-am să mă fac, suspină Julie, cu lacrimile şiroindu-i 
pe faţă. Oh, mătuşă Marguerite, ce se va întâmpla? M-mă 
simt atât de tristă şi aşa - aşa de singură. Nu mai pot 
suporta, mătuşă Marguerite. Pur şi simplu nu mai pot 
suporta. 

— Linişteşte-te, draga mea, şopti Marguerite în urechea 
lui Julie. Totul o să fie bine. Eu voi avea grijă de tine, draga 


mea. Voi avea mereu grijă de tine, şi niciodată nu vei mai fi 
singură. Niciodată de acum încolo. 

O simţi pe Julie relaxându-se încet în braţele ei şi 
suspinând din ce în ce mai rar. Marguerite o legănă uşor un 
timp, îngânându-i încet un cântec de leagăn. 

Rămase acolo multă vreme după ce Julie, în sfârşit, 
adormise, privindu-şi nepoata, aplecându-se din când în 
când pentru a-i mângâia obrazul şi a-i îndepărta o şuviţă de 
păr de pe frunte. 

Totul va fi bine, gândi Marguerite, când în sfârşit începură 
să se arate zorii. Ea va avea grijă de ei toţi; va avea grijă de 
Kevin şi de Jeff. 

Şi de Julie. 

Va avea grijă de Julie la fel cum Helena îi purtase ei de 
grijă. 

Da, de acum încolo totul va fi bine... 


13 


De două săptămâni, un soi de ciudată amorţeală plana 
asupra lui Sea Oaks, ca şi cum moartea Annei ar fi alungat 
orice dorinţă dincolo de conac. O indiferenţă rece îi 
cuprinsese pe Kevin şi, în primele zile după funeralii - nişte 
funeralii foarte discrete, având în vedere că în scurtul timp 
de când Anne venise acolo foarte puţini oameni din 
Devereaux reuşiseră s-o cunoască -, se surprinsese adesea 
nefăcând nimic în cea mai mare parte a zilei. Urma să 
înceapă cu mici activităţi, probabil nimic mai mult decât 
curăţarea unei porţiuni de grădină, când, dintr-o dată, 
deveni conştient de timpul care trecea - timp pe care şi-l 
petrecuse într-o lume aparte, o lume în care soţia lui se mai 
afla aproape de el, atât de intim încât ar fi putut chiar s-o 
atingă. Dar n-avea cum s-o atingă, nu tocmai, nici măcar în 
această perioadă de tăcere, retras în nemişcare, n-avea 
cum s-o mai atingă. Fusese un timp dureros, şi când se 
încheie, Kevin constată că nu-i mai rămăseseră decât 
amintirile, şi continuă să-şi asume mici corvoade, care îl 
făceau să suporte mai uşor singurătatea din el. Şi totuşi, pe 
măsură ce treceau zilele, îşi dădea seama că trebuia să iasă 
din această izolare, să înceteze de a se mai învinovăţi 
pentru tot ce rămăsese nerostit între el şi Anne. Îi avea 
totuşi alături pe copii, pe Marguerite şi Sea Oaks. Cu fiecare 
zi, încet, încet, reuşi să facă puţin mai mult, pentru ca 
interesul lui pentru lumea reală să renască, gândindu-se din 
ce în ce mai puţin la durerea lui. 

Acum, pe măsură ce rana lui se vindeca, putea să 
observe progresele făcute la conac. Terenul din jurul casei, 
lăsat de atâta timp în paragină, fusese curăţat, iar grădinile 
îşi arătau menirea pentru care fuseseră plănuite şi create. 


Vopseaua scorojită fusese curățată cu grijă şi peretele 
tencuit, aşa încât casa era pregătită pentru zugravii care 
urmau să înceapă munca într-o săptămână sau două. Dar 
ceea ce era cu adevărat nevoie să facă, era să înceapă 
munca în interior, lucru pe care, fără voia lui, îl lăsase 
deoparte şi nu din cauză că n-ar fi ştiut exact ce avea de 
făcut, fiindcă de fapt stabilise totul. Cu ochii minţi decisese 
deja felul în care avea să arate fiecare cameră, şi chiar şi 
renovarea etajului trei unde el, Marguerite şi copiii aveau să 
locuiască eventual. Toate erau perfect concepute, cu 
detalii, gata să fie puse pe hârtie de un arhitect din 
Charleston, pe care îl contactase chiar ieri. Şi totuşi, în 
ciuda planurilor sale, încă amâna zi după zi, munca brută ce 
urma să fie făcută în interiorul casei în timp ce se mişca din 
cameră în cameră, putând aproape să audă vocea mamei 
lui, şoptindu-i: „Asta este casa mea. Nu ai niciun drept să o 
schimbi. Trebuie să rămână aşa cum este, cum am lăsat-o 
eu.” 

Situaţia reală - faptul că Marguerite, el, Julie şi Jeff 
ocupau fiecare câte o cameră, şi că sora lui îl rugase să nu 
se apuce încă de camera copiilor şi de apartamentul mamei 
lor - nu era decât o scuză. Mai erau încă trei camere în care 
putea lucra, şi care aveau urgentă nevoie să fie decojite şi 
tencuite, la fel ca şi exteriorul casei. Intr-adevăr, în unele 
zile, după ce-şi termina munca şi petrecea câteva minute 
hoinărind prin conac, se întreba dacă va fi cu adevărat 
capabil să realizeze tot ceea ce-şi pusese în gând să facă. 

Şi totuşi, după lungi conversații cu Sam Waterman, 
concluzionă ce avea de făcut. Pe lângă asta, reuşise să 
întocmească un plan care urma să-i asigure întreaga 
finanţare de care avea nevoie, cu singura condiţie ca el să 
rămână la Sea Oaks. 

În această dimineaţă trebuia să vorbească cu Marguerite 
despre planurile lui. Nu avea cum să mai amâne. 

Şi nici copiii nu mai puteau fi lăsaţi deoparte. Ştia că în 
ultimul timp îi neglijase, silindu-i să se împace cu moartea 


mamei lor cum puteau, timp în care el îşi îngrijise propria-i 
rană. Nu era drept, şi totuşi, în primele zile după 
neaşteptata nenorocire, nu fusese capabil de nimic altceva. 
Realizase însă ce se petrecea în jurul lui, felul în care 
fiecare dintre ei se împăcase cu tragedia. 

Julie părea că se maturizase peste noapte. Chiar în 
dimineaţa funeraliilor lui Anne, dovedise o maturitate pe 
care nu o observase până atunci la ea. Fără ca cineva să-i 
atragă atenția, începuse să-şi urmărească fratele, 
asigurându-se că-şi făcuse toaleta, controlând ca în camera 
lui să fie cât de cât curăţenie dereticând şi terminând ea 
însăşi treaba, la fel cum făcea şi mama ei. La funeralii 
stătuse alături de Jeff, ţinându-i mâna şi îngenunchind lângă 
el pentru a-l încuraja atunci când îl podideau lacrimile. Şi 
seara, când Kevin ajunsese sus, o găsise pe Julie ieşind din 
camera lui Jeff. II dusese în cameră, stătuseră de vorbă şi 
pe urmă îi citise. Forţându-se să zâmbească, îi explicase că 
n-o făcuse doar pentru el - o făcea şi pe ea să se simtă mai 
bine. Şi totuşi, uneori, când, fără să fie văzut, o urmărea pe 
Julie, care stătea tăcută citind o carte sau privind la 
televizor, putea să vadă durerea din ochii ei, mâhnirea pe 
care se silea atât de mult să şi-o stăpânească. O dată, 
aflându-se singuri în bibliotecă, încercase să-i vorbească, 
dar numai după câteva cuvinte, ea refuzase, clătinând din 
cap. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, spusese ea. Nu 
acum. Poate peste câteva zile. Dacă aş vorbi cu tine despre 
moartea mamei, aş începe să plâng şi n-aş mai fi capabilă 
să mă opresc. Apoi va începe şi Jeff să plângă şi nu voi mai 
fi capabilă să am grijă de el. Ochii ei îi întâlniseră pe ai lui. 
Trebuie să am grijă de el, tată. Mama şi-ar fi dorit asta. 

Acum, în timp ce urca la Marguerite, Kevin se gândi că 
Anne ar fi dorit ca şi el să aibă grijă de Jeff. Şi în asta 
eşuase. Nu ştia ce să-i spună lui Jeff. Cum i-ar fi putut 
explica fiului său cum o lăsase pe mama lui să plece în 
furtună, deşi ştia cât este de periculos, că el, Kevin, o 


lăsase să moară? Jeff l-ar fi urât pentru asta - poate la fel 
de mult cum se ura el însuşi -, iar el nu putea suporta ideea 
asta. Aşa că se surprinsese evitându-şi aproape fiul, 
observând cum se retrage din ce în ce mai mult în el însuşi. 
De fapt, în ultimele zile Jeff se mulţumise să-i spună doar 
unde pleacă şi ce are de gând să facă. Dar avea să schimbe 
totul, îşi spuse Kevin bătând la uşa Margueritei. Adevărata 
muncă în casă abia urma să înceapă, şi ei toţi aveau să 
înceapă o viaţă nouă. Şi totul va funcţiona. 

— Intră, spuse blând Marguerite. 

Kevin împinse uşa şi o văzu pe sora lui, care, încă în 
rochie de casă, stătea lângă fereastră cu o carte în poală. 
Privi spre el şi-i zâmbi smerit. 

— Ştiu că ar fi trebuit de mult să mă îmbrac, dar este atât 
de cald, şi pentru că tot n-am nimic de făcut atât de 
important încât să nu mai poată fi amânat cu o zi, 
credeam... 

— Mi-e teamă că eu am ceva ce nu suferă amânare, o 
întrerupse Kevin, lăsându-se pe marginea patului ei. Este 
vorba de renovare. O vor începe în două săptămâni. 

Marguerite îl privi pierdută. 

— Doar două săptămâni? Dar credeam - ei bine, credeam 
că vor fi luni. 

Kevin ridică neajutorat din umeri. ` 

— Nu pot aştepta luni de zile. Dar am o problemă. li 
expuse şi ei planurile lui, explicându-i modificările ce urmau 
să fie făcute la etajul doi şi ce ar mai fi trebuit construit la 
etajul trei. Problema este cu podeaua, încheie el. Nu-ţi cer 
să renunţi la camera ta - sau cel puţin nu încă - dar trebuie 
să încep lucrul la celelalte. 

Marguerite clipi. 

— Dar este vorba de camera roz, şi de camera verde... 

— Şi de camera copiilor, şi de camera mamei, o 
întrerupse Kevin, decis să atace problema la care se 
gândea. Marguerite păli uşor, şi Kevin îi văzu corpul 
contractându-se. Nu pot să repar camerele pe rând, am 


ajunge la nişte cheltuieli astronomice. Asta înseamnă că va 
trebui să rezolvăm cu lucrurile mamei. Cât despre camera 
copiilor... începu el, dar în mod deliberat îşi lăsă vocea să 
se stingă. Nu numai o dată de la moartea mamei lor dorise 
să abordeze subiectul acestei camere, ce se afla în ruină. 
Dar acum nu mai putea fi ţinut deoparte. 

Marguerite rămase tăcută o clipă, crispându-se când 
durerea din şold o săgetă, coborându-i apoi până în piciorul 
beteag. Făcu tot ce-i stătea în putinţă s-o ignore şi, în final, 
luând o decizie, se ridică, cu piciorul amenințând să cedeze 
sub ea. 

— Ştiu că te întrebai ce este cu acea cameră, spuse în 
sfârşit. Respiră adânc şi, atunci când începu din nou să 
vorbească, ochii ei îi evitară pe ai fratelui său. Eu am făcut- 
o. Eu... ei bine, presupun că întotdeauna am sperat că într- 
o bună zi mă voi mărita şi voi avea copiii mei şi... ei bine, 
bănuiesc că această cameră a fost modul meu de a-mi 
păstra speranţele vii. Am-am început într-o bună zi să 
lucrez la ea. La început am renovat-o, iar pe urmă, după un 
timp, i-am făcut draperiile şi am mobilat-o, totul era gata. 
Dintr-o dată, ochii ei strălucitori poposiră asupra lui. ŞI 
atunci mama a distrus-o. Spunea că n-a fost decât o 
fantezie şi că trebuie să uit totul. Aşa că a distrus totul într- 
o singură zi. Vocea începu să-i tremure. A spart toată 
mobila, a sfâşiat husele şi a rupt picturile. După asta a 
încuiat-o şi mi-a interzis să mai intru vreodată în ea. 

Kevin o privi pe sora lui, nevenindu-i să creadă. 

— Şi tu n-ai mai intrat? întrebă stupefiat. 

Marguerite clătină din cap. 

— N-n-am putut, admise ea. Tot timpul mi-am imaginat 
că după moartea mamei aş putea reuşi să refac totul. 
Rămase un moment tăcută, apoi continuă: Dar acum am 
aproape cincizeci, nu-i aşa? N-am de gând să mă mai mărit 
şi nici copii nu voi mai avea. Şi nu sunt nebună. Aşa că ia 
camera pentru copii şi fă ce vrei cu ea. E timpul să renunţ 
la ea cu totul. 


Kevin încercă să-şi înghită nodul ce-i stătea în gât. 

— N-nu sunt prea sigur ce-aş putea să-ţi spun - începu el, 
dar Marguerite îşi ridică mâna, oprindu-l. 

— Nu spune nimic. Mă simt şi aşa destul de prost. Ruby şi 
mama au înţeles şi sper să înţelegi şi tu. Acum s-a terminat. 
N-am să mă mărit şi, pentru că totul se va schimba, va 
trebui ca şi eu să mă schimb. Ochii ei îi întâlniră din nou pe 
ai lui, şi Kevin avu impresia că zăreşte, pentru o secundă, o 
licărire stranie în ei. Să fi fost frică, sau poate disperare, dar 
pe cât de repede se aprinsese în ochii ei, pe atât de repede 
se stinse. 

— Cum rămâne cu camera mamei? întrebă, în final, cu 
voce scăzută. 

Marguerite ezită un moment, apoi spuse: 

— Am să mă ocup eu. Am să-ncep chiar în dimineaţa 
asta. 

Kevin mai aşteptă un timp, gândindu-se la ce i-ar mai 
putea spune surorii lui, sau la vreun gest prin care i-ar 
putea arăta că înţelege toată puterea sacrificiului ei, dar 
până la urmă nu găsi nimic de spus. O sărută pe obraz şi, 
fără un cuvânt, părăsi camera. 

După plecarea lui, Marguerite rămase un moment 
nemişcată, simțind încă sărutarea pe obraz, apoi, 
involuntar, se şterse cu mâna. Cu şoldul pulsând, şchiopătă 
până la uşă şi ieşi pe hol, îndreptându-se către 
apartamentul mamei ei. Pătrunse întâi într-o mică 
antecameră, apoi mişcându-se încet, intră în prima cameră, 
sprijinindu-se de mahonul lustruit al mobilei; se opri, privind 
cutia muzicală din lemn de trandafir, pe care şi-o amintea 
din copilărie. Cât de mult îi plăcuse capacul desfăcut, când 
urmărea turaţia leneşă a discului de metal în timp ce o 
melodie nostalgică rezona din pâlnia de sunet. ÎI ridică 
puţin, dar îl lăsă repede şi ochii i se umplură de lacrimi. 
Intră în dormitor şi începu să facă automat mici ajustări în 
felul în care hainele erau aşezate pe umeraşe, punând 
lucrurile într-o ordine pe care mama sa întotdeauna o 


dorise. Până la urmă, rămase în faţa imensului dulap al 
Helenei, cu ochii aţintiţi asupra şirului lung de rochii - de 
mult ieşite din uz - de care mama sa refuzase întotdeauna 
să se despartă. 

Deodată, fără să fie sigură de ceea ce face sau pentru ce 
o face, scoase din dulap una dintre rochiile agăţate acolo. 

Şi-o amintea bine. Era una dintre preferinţele mamei ei - 
o rochie de petrecere, pe care Helena o comandase pe 
când Marguerite nu era decât o fetiţă. Din mătase de un 
verde smarald, era tăiată în talie, aşa încât cădea în falduri 
bogate în jurul trupului Helenei, ajungând aproape până la 
pământ. 

Ţinând-o pe lângă ea, Marguerite se întoarse spre 
oglindă. Cu rochia lipită de trupul ei, îşi privi propria 
imagine. 

Chiar şi după un sfert de secol, putea să vadă 
asemănarea. Oglinda reflecta imaginea unei femei care 
semăna izbitor cu mama ei la aceeaşi vârstă. 

Scoţându-şi rochia de casă, Marguerite îşi trase rochia 
Helenei pe ea. 

* 

Jeff traversă coridorul, privind fascinat către uşa 
întredeschisă de la camera bunicii lui. Nu era sigur de cât 
timp privea. De fapt, nu ieşise din camera lui pentru asta. O 
pornise în jos, cu gândul de a se întâlni cu Toby Martin, 
când observase că uşa de la camera bunicii lui era 
întredeschisă şi venise să vadă de ce. 

Şi acolo o văzuse pe mătuşa Marguerite stând în faţa 
oglinzii, ţinând pe lângă ea o rochie de modă veche şi 
privindu-se. Apoi, în timp ce el o urmărea, ea o îmbrăcă, 
mişcându-se încet, şi se privi în oglindă. In final, nebănuind 
prezenţa lui dincolo de uşă, se duse spre măsuţa de toaletă 
a bunicii lui şi începu să-şi aranjeze părul, ridicându-şi-l în 
vârful capului şi prinzându-l cu un imens ac de păr. 


Asta îi dădea un aer straniu, şi Jeff începu deodată să 
simtă că n-ar fi trebuit să stea acolo şi să privească, când 
simţi o mână pe umăr. 

Tresări violent, aproape ţipând de surpriză, când mâna îi 
acoperi gura, şi Ruby îi întoarse faţa spre ea. 

— Ce faci aici, sus? îl apostrofă Ruby, cu voce joasă, dar 
nu mai puţin fermă. 

— N-nimic! spuse Jeff după ce bătrâna îşi luă mâna de pe 
gura lui. Nu făceam nimic. Eu doar... 

— Doar o spionai pe mătuşa ta, încheie Ruby în locul lui, 
cu voce şuierată. Mama ta nu te-a învăţat niciodată că nu 
este frumos să faci astfel de lucruri? 

Jeff încercă să se smulgă din strânsoarea ei. 

— N-am spionat, protestă el. Pur şi simplu am văzut ceva 
aici, şi m-am apropiat să văd ce era. 

Un moment, Ruby îl privi cu atenţie pe băiat, apoi îi 
eliberă umărul din strânsoare. 

— Bine, atunci fugi de aici şi vezi-ţi de treburile tale. 

Jeff simţi un imens val de uşurare când realiză că nu va fi 
pedepsit. O zbughi de-a lungul coridorului, dispărând pe 
scări în jos. 

Dar Ruby rămase pe loc, urmărind-o cu privirea pe 
Marguerite, în timp ce aceasta, în faţa oglinzii, încerca să-şi 
aranjeze părul într-un mod ce imita stilul preferat ani de-a 
rândul de Helena. 

* 

Kevin îşi împinse scaunul din fața mesei de bucătărie şi 
luă farfuria cu resturile de mâncare, aruncându-le în 
container; apoi clăti farfuria, înainte de-a o pune într-o 
maşină de spălat vase, ce fusese instalată cu o zi înainte, şi 
de care Ruby începuse să se plângă chiar din momentul în 
care fusese adusă. 

Nu văd la ce ne foloseşte, bombănise ea chiar atunci 
când instalatorul încerca s-o pună în funcţiune. Mulţi dintre 
cei de pe-aici nu s-ar sfii să vină să spele vasele, dacă ar fi 


plătiţi pentru asta. Acum, în timp ce Kevin punea farfuria în 
cuva de inox a maşinii, privi în mod deliberat în altă parte. 

— Trebuie să plec în oraş să mă întâlnesc cu Sam, spuse 
Kevin. Mai vrea să meargă cineva? 

Jeff scutură din cap. 

— Eu şi Toby o să lucrăm la fort. 

— Toby şi cu mine, îl corectă Kevin automat. Julie? 

— Mă întâlnesc cu nişte copii pe plajă, spuse ea. Jenny, 
Kerry şi nu mai ştiu cine. 

— Pe plaja noastră? întrebă Marguerite, încruntându-se. 

Julie, îngrijorată dintr-o dată, se întoarse spre mătuşa ei. 

— N-ar fi trebuit? întrebă ea. Vreau să spun, ne-ai promis 
că după moartea bunicii... 

— Bineînţeles, o-ntoarse Marguerite. N-am avut intenţia 
s-o spun în felul ăsta. Ştii că prietenii tăi sunt bineveniţi. 
Doar că - ezită privind spre Kevin, după ajutor, dar fiindcă 
el părea că nu sesizează neputinţa ei, se reîntoarse către 
Julie. Ei bine, mă întrebam doar dacă ar trebui să te vezi cu 
Kerry atât de repede după... Nu putu să termine ceea ce 
avea de spus, şi vocea i se stinse, când Kevin, înțelegând 
deodată, interveni. 

— Nu cred că-i va face rău, decise el. Pentru noi toţi ar fi 
mai bine să fim cât mai ocupați, să vedem cât mai mulţi 
oameni, şi dacă Julie se va putea relaxa puţin cu prietenii 
ei, cu siguranţă că trebuie să meargă. 

— Dar este atât de repede... repetă Marguerite, şi acum 
fu rândul lui Julie să privească rugător spre tatăl ei. 

— Nu este chiar atât de repede, îi răspunse Kevin. 
Lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui şi, pe urmă, viaţa 
merge înainte. Îi zâmbi afectuos fiicei lui. Îţi doresc o zi 
bună şi, dacă vrei să-l inviţi pe Kerry la cină, ar fi foarte 
bine. Pentru noi toţi ar fi plăcut să avem o companie, 
pentru o mică variaţie. 

— Pot să-l invit şi eu pe Toby? întrebă Jeff, cu ton rugător. 

Kevin se surprinse râzând pentru prima oară de la 
moartea Annei. 


— Sigur că da. Invită pe oricine doreşti. Îşi privi apoi 
ceasul şi porni spre uşă. Dacă nu plec în acest moment, 
sigur voi întârzia. Dar, înainte de a ieşi, Marguerite îl opri. 

— Kevin, eu - ei bine, m-am mai gândit. În legătură cu 
apartamentul mamei. Ştiu ce ţi-am spus azi-dimineaţă, dar 
m-am răzgândit. 

Ochii lui Kevin se îngustară. 

— Te-ai răzgândit? Dar credeam că am căzut de acord. 
Marguerite, am nevoie de camere. Eu... 

— Înţeleg că ai nevoie de camere, dar nu te pot lăsa s-o 
iei pe a mamei. Nu încă. Eu... ei bine, pur şi simplu nu pot. 
Ezită o secundă după care continuă. Am decis să mă mut 
chiar eu în camera mamei, Kevin. Poţi avea camera mea şi 
camera pentru copii. Împreună cu celelalte camere vor face 
cinci. Cu siguranţă că sunt suficiente pentru început, nu-i 
aşa? 

Kevin îşi privi tăios sora. 

— Nu este cazul să renunţi la camera ta. Sau oricum, nu 
încă. Credeam că am decis... 

— Dar doresc să renunţ, insistă Marguerite. Mă voi muta 
pentru un timp în camera mamei. Asta o să-mi dea timp să 
mă uit prin lucruri şi să decid ce voi face cu ele. Apoi, când 
va fi gata etajul trei voi fi gata şi eu. O să meargă de 
minune. Într-adevăr va fi bine aşa! 

Kevin se gândi un moment, apoi încuviinţă. 

— Dacă asta vrei cu adevărat, da. Apoi îi veni o altă idee. 
Cum rămâne cu scaunul-lift? întrebă el. Există vreun motiv 
ca să nu încercăm să scăpăm de el? Este dureros, dar ar 
trebui dus jos şi folosit drept cuptor atunci când cade 
sistemul electric. 

Marguerite ezită o clipă, apoi ridică din umeri. 

— C-cred că n-are importanţă, spuse în sfârşit. Fă ceea 
ce doreşti. 

Kevin ieşi, iar un moment mai târziu Julie părăsi şi ea 
bucătăria, urcând în camera ei să se pregătească pentru 
după-amiaza de pe plajă. 


Jeff îşi îndesă în gură ultima bucăţică din sanavici, apoi îşi 
împinse scaunul într-o parte şi porni spre uşa din spate; 
înainte însă de a apuca s-o deschidă, o auzi pe Marguerite. 

— Unde îţi imaginezi că pleci, tinere domn? întrebă ea. 

Tonul ascuţit al vocii ei îl îngheţă pe Jeff, şi el se întoarse 
încet. 

— A-afară, se bâlbâi. Mă întâlnesc la fort cu Toby. 

— Chiar aşa? întrebă Marguerite. Ei bine, mă tem că va 
trebui să mai aştepţi. Ai nişte treabă de făcut, nu-i aşa? 

Jeff privi nedumerit la mătuşa sa. 

— Ce? 

— Trebuie să cureţi masa şi s-o ajuţi pe Ruby la vase. 

Jeff clipi. Despre ce tot vorbea? Niciodată nu curăţase 
după dejun. El şi Julie ajutau la spălatul vaselor după cină, 
dar vasele de la dejun erau întotdeauna spălate de Ruby 
însăşi. 

— Este în regulă, o auzi pe Ruby spunând. Lăsaţi băiatul 
să plece, domnişoară Marguerite. Nu este mult de curăţat, 
şi eu pot... 

— Nu! şuieră Marguerite, fără ca ochii ei să-l părăsească 
pe Jeff. E timpul să înceapă să facă câte ceva pe aici. Este 
deja prea răsfăţat şi nu văd... 

Jeff îşi pierdu deodată stăpânirea de sine şi o privi furios 
pe mătuşa lui. 

— Nu sunt răsfăţat, ţipă el. Şi tu nu eşti mama mea ca să- 
mi spui ce să fac! 

Marguerite se ridică, cu ochii scăpărând. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul ăsta? Cum 
îndrăzneşti? Făcu un pas spre Jeff, dar el se trase înapoi. 

— Să nu te apropii de mine! ţipă el. Eşti nebună! Asta 
eşti. Te-am văzut ce făceai în dimineaţa asta şi eşti nebună! 
Apoi îşi făcu drum prin uşa de plasă şi, sărind treptele din 
spate, fugi înspre dealuri, până ce dispăru după pâlcul de 
pini acoperiţi de muşchi. 


După plecarea lui, Marguerite rămase pe loc un timp; 
apoi se întoarse şi, şchiopătând tare, părăsi bucătăria şi ieşi 
din casă. 

Ruby o urmări cu ochi îngrijoraţi, dar nu spuse nimic. 

Poate că greşesc, îşi spuse, începând să clătească vasele 
rămase de la dejun şi punându-le, fără să-şi dea seama, în 
maşina de spălat vase. Poate că nu înseamnă nimic. Poate 
că este vorba numai de vârstă. 

Şi totuşi, în timp ce-şi vedea de corvoadă, ştia că nu 
greşeşte, că nu era vorba numai de ani. Nu, era mai mult 
decât atât. 

Poate mult mai mult. 

* 

Julie stătea întinsă pe nisip, cu Kerry tolănit alături de ea. 
Fusese o zi nu prea veselă, pentru că toţi copiii de pe plajă 
erau prieteni cu Mary-Beth Fletcher şi, de când se 
strânseseră pe insulă, fiecare dintre ei se întreba ce se 
întâmplase, de fapt, cu ea. Dar niciunul dintre ei nu prea 
avea chef să vorbească despre asta şi, în final, deciseseră 
să nu aducă vorba despre Mary-Beth, şi să încerce să se 
destindă. 

Soarele bătea puternic, dar Julie nu se simţea rău, 
dimpotrivă, aproape îi provoca plăcere, simțind cum 
bronzul se instala pe pielea ei, pătrunzând prin uleiul de 
cocos cu care se unsese cam cu o oră în urmă. În jurul ei, se 
auzeau râsete uşoare şi, puţin mai devreme, ea însăşi 
râsese când Kerry plonjase după un Frisbee? aruncat de 
cineva, pe care îl pierduse, rămânând cu faţa în nisip. 

Simţind pe cineva care îngenunchease lângă ea, deschise 
ochii, şi furişându-şi privirea în sus, o văzu pe Jennifer 
Mayhew. 

— Iubesc plaja asta, izbucni Jenny fericită. Este curată şi 
este largă, şi nu este nimeni pe-aici! 

Julie chicoti. 


5 Disc de plastic de mărimea unei farfurii folosit la jocuri în aer liber. 


— Ei bine, ar trebui să ne bucurăm de ea cât mai putem, 
fiindcă l-am auzit pe tata vorbind acum două zile cu domnul 
Waterman despre un teren de golf, şi condominiu, şi alte 
lucruri din astea. 

Kerry se ridică, încruntându-şi sprâncenele. 

— Tatăl tău chiar crede că o să meargă? întrebă 
îngrijorat. Tatăl meu spunea că nu-şi poate imagina cum ar 
putea cineva să vrea să vină aici. Vreau să spun că nu este 
decât un loc plictisitor. 

Julie ridică din umeri. 

— Dar Hilton-ul cum este? A fost acelaşi lucru. Şi dacă 
tata spune că va merge, atunci va merge. li zâmbi lui Kerry. 
La urma urmei, tu ai crescut aici - tuturor le pare plictisitor 
locul în care s-au născut. Sau măcar ar trebui să li se pară, 
dacă ar avea puţină imaginaţie. Dar priveşte la plaja asta. 
Jenny are dreptate - este formidabilă! Şi când vom termina 
cu casa, va arăta aşa cum eraţi obişnuiţi să arate, ba chiar 
ceva mai bine. Chicoti. Poate că vom reuşi să 
recondiţionăm şi vechile case ale sclavilor şi să le 
transformăm în locuinţe. 

Kerry o privi şocat o secundă, până realiză că glumeşte. 

— Ei bine, sper să meargă, spuse el. Şi aşa doresc şi 
ceilalţi, adăugă el, ştergându-şi nisipul de pe spate şi 
picioare. Cel puţin, tatăl tău încearcă să facă ceva cu locul 
ăsta. Toată lumea crede că bunicii tale nu-i prea păsa. 

Zâmbetul lui Julie se stinse. 

— Nu cred că i-a păsat, spuse ea. Cred că dorea ca totul 
să rămână aşa cum era, şi nu cred că şi-a dat vreodată 
seama că totul se schimbase în jur. Ea încă o trata pe Ruby 
ca şi cum ar mai fi fost o sclavă, adăugă ea, rotindu-şi 
dispreţuitor ochii. Nici nu-mi dau seama de ce Ruby 
continuă să mai stea. 

Kerry zâmbi ghiduş. 

— Sunt motive, o tracasă el. Ea încă nu şi-a dat seama că 
nu mai este o sclavă... 


— Asta este groaznic, spuse Julie, aruncând o mână de 
nisip spre Kerry, apoi sări în picioare şi o luă la fugă după el 
pe plajă. Dacă aş şti că ai spus-o serios, nu ţi-aş mai vorbi 
niciodată. 

— Şi dacă aş vorbi serios, niciodată n-ar mai trebui să-mi 
vorbeşti, replică Kerry, lăsând-o pe Julie să-l ajungă. Hai să 
facem o baie. Dar de data asta, fii atentă la valuri. Nu vreau 
ca mătuşa ta să se mai supere o dată pe mine. 

Plonjară în apă, scufundându-se în valurile mici ce 
scăldau plaja, după care începură să înoate dincolo de linia 
de brizanţi. Curând ajunseră în larg, unde apele erau mai 
liniştite. Julie se cufundă şi, atingând fundul mării, simţi 
iarba, familiară de acum, unduindu-se pe lângă picioarele 
ei. Pluti apoi un timp pe spate, închizând ochii, pentru a-i 
feri de soare; când îl simţi pe Kerry care se furişa spre ea, 
înotând pe sub apă, se răsuci. Băiatul ieşi bolborosind 
afară, iar ea îl stropi, în timp ce el încerca să se îndepărteze 
de ea. Bătând puternic apa, se năpusti în urma lui şi 
aproape că îl prinse când simţi că ceva se loveşte de 
piciorul ei. 

Lăsă să-i scape un țipăt, mai mult de surpriză decât de 
frică, făcându-l pe Kerry să se oprească instantaneu şi să se 
întoarcă. 

— Ce este? o întrebă el. 

— Nu ştiu! ţipă Julie iar. Ceva s-a ciocnit de mine. Ca şi 
cum ar fi fost un peşte, sau cam aşa ceva! 

— Pariez că este o broască ţestoasă, îi răspunse Kerry. 
Vin după iarbă de mare în locurile mai puţin adânci, şi apoi 
merg să îşi lase ouăle pe plajă. Dacă te mai loveşti din nou 
de ea, încearcă s-o înhaţi. 

— S-o înhaţ? exclamă Julie. Eşti nebun? Dacă mă muşcă? 

Kerry începu să râdă. 

— Nu muşcă. Încearcă doar să se îndepărteze şi, dacă le 
scoţi din apă, continuă să dea din picioare. Sunt foarte 
nostime! 

Suspicioasă, închise ochii pe jumătate. 


— Dacă mă minţi - începu ea, dar înainte de a putea 
termina simţi cum din nou broasca se loveşte de ea. Fără 
să se mai gândească, se cufundă în apă pentru a găsi ceea 
ce o lovise, orice ar fi fost. 

Mâinile ei prinseră cu fermitate un obiect, dar nu foarte 
strâns. Se încruntă în timp ce încerca să-l aducă la 
suprafaţă, dar la un moment dat obiectul se înţepeni. 
Atunci îi dădu drumul, încercând să revină la suprafaţă. 

Nu era o broască ţestoasă, iar Julie îşi dăduse imediat 
seama de asta. 

Era Mary-Beth Fletcher. 

Faţa îi era umflată şi cea mai mare parte a ei fusese 
smulsă şi mâncată de creaturile mării. 

Tot ce rămăsese din ea era părul, care alcătuia o masă 
încurcată ce se înfăşură acum în jurul mâinii lui Julie, 
trăgând-o spre el cu lăcomie. 

Amândoi ochii dispăruseră, şi orbitele goale erau aţintite 
spre Julie. În timp ce-o privea, un vierme ieşi din craniul lui 
Mary-Beth şi căzu în apă, răsucindu-se. 

Ţipând, Julie încercă să îndepărteze cadavrul, dar părul i 
se răsucise în jurul degetelor şi nu îşi putea elibera mâna. 
Apoi, în timp ce stomacul începuse să i se revolte, iar 
tipetele ei atinseseră o notă isterică, Kerry ajunse lângă ea; 
îi descâlci părul ce i se încurcase de degete, îndepărtându-l 
furios - gest aproape inutil - spre rămăşiţele hidoase ale lui 
Mary-Beth, ce se balansau grotesc deasupra neliniştitei 
mări de vară. 

Julie nu ştiu niciodată exact cum ajunsese pe țărm. 


14 


Mica încăpere de lângă dormitorul Helenei strălucea 
blând în lumina difuză ce pătrundea prin obloanele 
ferestrelor, şi Marguerite zâmbi uşor apreciindu-şi cu 
privirea munca. Fiecare bucată de mobilă fusese lustruită 
până la perfecţiune, şi ultima urmă de praf îndepărtată. 
Făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a acoperi partea 
deteriorată a sofalei Victoriene, cu un şal asortat, pe care 
mama sa îl iubea în mod deosebit, dar nu reuşise nimic în 
legătură cu tapetul scorojit. Poate că dacă ar fi încercat, ar 
fi putut găsi ceva asemănător într-unul din magazinele de 
papetărie din Charleston. Dar chiar şi astfel, pentru prima 
dată după mulţi ani, camera arăta aşa cum şi-o amintea din 
copilărie. 

Fusese întotdeauna camera favorită a mamei ei, şi acum, 
că fusese curățată şi lustruită, Marguerite putea înţelege şi 
de ce. În mare parte, datorită luminii. Camera era scăldată 
de soarele după-amiezii, şi asta făcea ca lemnul de 
trandafir şi de mahon să pară că străluceşte ca luminat de 
o flacără interioară. Şi totuşi, niciodată camera aceasta nu 
fusese agresată de căldura după-amiezii, ca celelalte 
camere ale casei. Dar, dincolo de lumină şi temperatură - la 
fel ca şi mama ei -, stând în această cameră, Marguerite îşi 
putea imagina că nimic nu se schimbase la Sea Oaks, că 
afară lanurile de bumbac erau în floare, îmbrăcând insula în 
alb, iar câmpiile se întindeau până dincolo de insulă, cât 
vedeai cu ochii. Aproape că simţea în jurul ei casa 
zumzăind de viaţă, în timp ce servitorii trebăluiau pregătind 
totul pentru bal. 

Poate că în noaptea asta va fi muzică. 


Îşi imagină sala de bal, cu candelabrele strălucind 
scânteietor, în timp ce toţi prietenii familiei Devereaux 
dansau întreaga noapte de vară. Şi apoi, la parter va fi 
pregătit un mic dejun, cu mesele din sufragerie încărcate 
cu omlete, pepeni galbeni şi cupe imense pline de căpşuni. 

Aproape că auzea muzica acum, sunetul înălţător al 
viorilor... 

Deodată, Marguerite fu smulsă din reverie. Nu era 
muzică, era cu totul altceva. Ascultă atent şi îl auzi din nou. 
Acelaşi sunet. 

Nu erau viori. 

Era o sirenă - o sirenă ce se apropia din ce în ce mai 
mult. Se îndreptă spre fereastră, îndepărtă draperia şi privi 
afară. Undeva, departe, se putea vedea o ambulanţă ce 
tocmai părăsea satul, urmată îndeaproape de silueta alb- 
negru a singurei maşini de patrulare din oraş. In timp ce 
privea şi asculta, ambulanţa o luă pe digul rutier şi sirenele 
se auziră din ce în ce mai puternic. 

Inima Margueritei începu să bată tare, gândindu-se la 
Julie care îşi petrecea după-amiaza pe plajă, cu prietenii ei. 

Prietenii ei şi acel băiat... 

Îşi aminti de cele întâmplate ultima dată, când Julie 
plecase la plajă cu Kerry Sanders. 

Cu inima bătându-i acum să-i spargă pieptul, se grăbi 
spre coridor şi începu o cursă dureroasă spre scări. 

— Kevin! strigă ea. Kevin, unde eşti? S-a întâmplat ceva! 

Când ajunse în capătul scărilor îl zări pe Kevin privind-o 
nedumerit din holul de la intrare. Alături de el era Joe 
Briggs, antreprenorul pe care se grăbise să-l angajeze 
pentru renovare. Ignorându-l pe Joe, Marguerite îşi aţinti 
ochii asupra fratelui ei. 

— Vine o ambulanţă, scânci ea cu voce tremurată. | s-a 
întâmplat ceva lui Julie! Ştiu asta! 

începu să coboare scările, ţinându-se de balustradă 
pentru a-şi menţine echilibrul, dar până când ajunse la 
parter, Kevin plecase deja, strecurându-se afară prin uşile 


franţuzeşti ale sufrageriei, urmat imediat de Joe Briggs. 
Când Marguerite ajunse în sufragerie, Ruby tocmai intra 
venind din bucătărie. 

— Ce s-a întâmplat? Unde se duc? 

— Pe plajă, strigă Marguerite. Ajută-mă, Ruby. S-a 
întâmplat ceva pe plajă. Vine o ambulanţă, şi maşina lui 
Will, şi - se prăbuşi, agăţându-se de Ruby. Este vorba de 
Julie! Ştiu precis că este Julie. Ajută-mă, Ruby. Trebuie să 
cobor acolo. 

Ruby veni imediat lângă ea, luându-i mâna pentru a o 
susţine. 

— Încearcă să te calmezi, domnişoară Marguerite, o certă 
Ruby, în timp ce ieşeau din casă, apoi o luară pe drum în 
jos, spre dealurile împădurite cu pini. Nu s-a întâmplat 
nimic cu Julie. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva, Kerry Sanders 
ar fi venit imediat la noi! 

Dar Marguerite auzi prea puţin din vorbele lui Ruby. 
Sunetul tânguitor al sirenei tăia acum aerul, şi ea putu 
vedea ambulanta şi maşina poliţiei, care se întâlniseră faţă 
în faţă, dincolo de porţiunea de drum ce servea insula cu 
ani în urmă, când terenurile mai erau cultivate. 

Şoldul îi pulsa de durere, dar în disperarea ei reuşi să-l 
ignore, cu o parte sprijinindu-se de Ruby, iar cu cealaltă 
ajutându-se singură, grăbindu-se spre plajă. Sirena se 
întrerupse brusc. Marguerite simţi un ghem rece de teamă 
în stomac. 

Este prea târziu. Este prea târziu, Julie este deja moartă. 

— Repede! ţipă ea, încercând să fugă, alandala, ţinându- 
şi piciorul drept ţeapăn, împotriva durerii ce ameninţa s-o 
copleşească la fiecare pas. 

Mormăind pentru sine, Ruby făcea tot ce-i sta în putinţă 
pentru a ţine pasul cu frenetica ei stăpână. 

O tăiară printre pini şi ajunseră pe plajă, cercetând din 
ochi ceata de adolescenţi care se strânseseră în jurul lui 
Will Hempstead. Atunci o văzu pe Julie, ghemuită pe nisip, 
cu Kevin alături, ţinând-o. De cealaltă parte a ei stătea 


Kerry Sanders, ghemuit şi el şi privind neajutorat spre Julie, 
care plângea în hohote cu faţa într-un prosop. Dar unde 
erau oamenii cu ambulanţa? 

Marguerite căută frenetic cu privirea până îi găsi. Nu se 
aflau lângă Julie. 

Erau la câţiva iarzi mai departe pe plajă, trăgând ceva 
afară din valuri. 

Deci nu era vorba de Julie. 

Marguerite respiră adânc, eliberându-se de tensiunea din 
ea o dată cu aerul expirat, înainte de a se mişca din nou. 

Un minut mai târziu se aruncă pe nisip şi, trăgând-o pe 
Julie în braţele ei, îi legănă capul, ţinând-o la pieptul ei. 

— Draga mea, biata mea scumpă. Ce este? Spune-mi ce 
ţi s-a întâmplat? 

Julie nu spuse nimic, clătinându-şi doar capul o dată cu 
hohotele de plâns, şi o cuprinse cu mâinile pe după gât. 
Întregul corp îi tremura, ca şi cum ar fi trecut-o fiori, iar 
mâinile se agăţau de Marguerite, prinzându-se de ea cu o 
disperare ce izvora din teroare. 

— Este vorba de Mary-Beth Fletcher, îi răspunse Kevin cu 
voce seacă privind neputincios. Au găsit-o în apă, s-a lovit 
de Julie. Julie... ea - vocea i se sparse şi clătină din cap. 

— Julie a scos-o afară, domnişoară Marguerite, termină 
Kerry Sanders, ochii lui evitându-i pe ai ei. Am crezut că era 
o broască ţestoasă şi ea a încercat s-o prindă. 

În ochii Margueritei se putea citi oroare. 

— Dumnezeule mare, exclamă ea, înconjurându-şi 
nepoata protector cu braţele. Totul este în regulă, şopti în 
urechea lui Julie. Totul va fi bine, draga mea. Acum sunt eu 
aici şi nu voi permite nimănui să-ţi mai facă vreun rău. 
Nimănui... Încă strângând-o delicat pe Julie, îl privi supărată 
pe Kerry Sanders. Pleacă acasă, spuse ea pe un ton dur. 
Du-te acasă şi lasă-ne în pace. 

Cuvintele ei îl loviră pe Kerry, provocându-i aproape un 
şoc psihic. Rămase nemişcat un moment, apoi se ridică şi 


porni nesigur, fără o ţintă anume. Dar Kevin veni după el și- 
| apucă de umăr. 

— N-o lua în seamă, Kerry, spuse, conducându-l pe băiat 
câţiva iarzi pe plajă. Este doar supărată şi îngrijorată pentru 
Julie. 

Kerry îl privi şi scutură din cap. 

— Nu este numai asta. Acelaşi lucru mi l-a spus şi când 
am adus-o pe Julie acasă în ziua în care a lovit-o valul. S-a 
purtat de parcă ar fi fost vina mea. Şi poate că în acea zi a 
fost. Poate că ar fi trebuit s-o supraveghez mai atent. Dar - 
vocea i se sparse, şi el făcu un efort să-şi înghită nodul pus 
în gât. Dar ce era să fac astăzi? N-aveam de unde să ştiu că 
Mary-Beth este... şi rămase tăcut, incapabil să-şi termine 
fraza. 

— Bineînţeles că n-aveai de unde să ştii, îl asigură Kevin. 
Şi când se va linişti, Marguerite se va gândi la toate astea şi 
va înţelege că n-a fost vina ta. 

Dar Kerry clătină din cap. 

— Nu, nu va înţelege, spuse cu o amărăciune în glas 
nefirească pentru anii lui. Ea m-a plăcut întotdeauna, 
înainte de venirea lui Julie. Dar acum totul este diferit - 
acum se poartă de parcă m-ar uri, deşi n-am făcut nimic 
rău, domnule Devereaux. 

— Nimeni nu spune că ai făcut, rosti Kevin. Ai face bine 
să mergi acum acasă, şi când ai să vii mâine sau poimâine 
totul o să fie în regulă - ai să vezi. 

Dar Kerry nu plecă acasă. In schimb, o luă în jos, pe plajă, 
pentru a se alătura prietenilor lui care urmăreau cum corpul 
lui Mary-Beth Fletcher era introdus într-unul din sacii de 
plastic ce fusese adus din ambulanţă. Abia după ce se 
termină cu Mary-Beth, îşi reîndreptară atenţia asupra lui 
Julie; îi dădură ceva pentru a contracara efectul şocului şi o 
aşezară pe o targă pentru a fi transportată acasă. La sfârşit, 
în timp ce medicul părăsea plaja, urmărit îndeaproape de 
Marguerite, Kerry se pomeni cu Jennifer Mayhew lângă el. 

— Ce s-a întâmplat cu Mary-Beth? întrebă el. Ştie cineva? 


Jennifer clătină din cap. 

— L-am auzit pe Will Hempstead vorbind cu şoferul. 
Spunea că nu crede că va mai fi posibil să afle ceva. 
Spunea... Jennifer se opri puţin şi, când începu din nou să 
vorbească, vocea ei suna ferm, deşi faţa îi era încă palidă. 
Spunea că a stat prea mult în apă şi că... şi că cea mai 
rămas din ea nu este suficient pentru a putea spune ce s-a 
întâmplat. 

— La naiba, spuse Kerry încet, clătinându-şi capul. Haide. 
Ar fi cazul să plecăm şi noi de aici. Dar în timp ce se 
îndrepta împreună cu Jennifer spre maşina lui, fură opriţi de 
şerif. 

— Kerry, cum se face că Bobby Hastings a bătut tot 
drumul până în oraş ca să mă cheme? De ce n-a urcat până 
la conac? 

Kerry rămase tăcut, privindu-l pe Hempstead. Jennifer 
Mayhew fu aceea care răspunse până la urmă la întrebare. 

— Era speriat, spuse ruşinată. Noi toţi eram speriaţi, şi 
Julie plângea, şi Bobby n-a ştiut ce să facă. 

— lar eu m-am temut de domnişoara Marguerite, 
mărturisi Kerry cu ochii în pământ. Mi-a fost teamă că va fi 
furioasă pe mine şi va crede că totul s-a întâmplat din vina 
mea. Şi am avut dreptate. Oricum, eu i-am spus lui Bobby 
să meargă să vă cheme. 

Ochii lui Hempstead se întunecară. 

— Ţi-a fost teamă de Marguerite? repetă el. Dar asta este 
o nebunie. Ei îi plac toţi copiii. Mereu a fost aşa. 

Kerry se uită la el. 

— Fetele da, spuse el. Ei îi plac fetele, domnule 
Hempstead. Dar pe mine nu mă place. 

Se întoarse şi porni din nou spre maşină. Un moment mai 
târziu Jennifer Mayhew îl urmă. 

* 

— Pun pariu că mătuşa Marguerite a ucis-o, spuse Jeff. 

El şi cu Toby Martin se întorseseră la fort, şi acum 
mâncau, cu un aer vinovat, prăjituri proaspete şi unele mai 


vechi pe care Jeff le şterpelise din bucătărie în dimineaţa 
aceea. Când auziseră sirenele, alergaseră spre plajă, să 
vadă ce s-a-ntâmplat priviseră fascinaţi cum oamenii 
scoseseră corpul din valuri şi îl puseseră în ambulanţă. 
Încercaseră să se strecoare mai aproape pentru a vedea 
mai bine, dar îi îndepărtase unul dintre brancardieri, după 
care bântuiseră primprejur, având grijă să nu prea atragă 
atenţia, dar încercând să nu piardă nimic din ceea ce se 
întâmpla. O dată, Jeff încercase să vorbească puţin cu tatăl 
lui, dar fusese îndepărtat şi de el, spunându-i că 
deocamdată este ocupat şi că vor vorbi mai târziu. Şi toţi 
prietenii lui Julie, pur şi simplu, îl ignorau, purtându-se ca şi 
cum el şi Toby nici măcar n-ar fi fost pe acolo. Aşa că, după 
ce o duseseră pe Julie sus la conac şi ambulanţa plecase, 
reveniseră la fortul din spatele garajului, încercând să 
stabilească ce se petrecuse cu Mary-Beth Fletcher. 

Acum, Toby îl privea cu ochii larg deschişi pe Jeff. 

— Domnişoara Marguerite n-ar face nimănui vreun rău, 
spuse el. La ce i-ar fi folosit s-o omoare pe Mary-Beth? 

— Pentru că este nebună, replică Jeff, căutând în 
pachetul de hârtie maro după o altă prăjitură. Am văzut-o în 
dimineaţa asta purtându-se cu adevărat ciudat. Işi pusese 
una din rochiile bunicii, îşi strânsese părul în alt fel şi tot 
restul. 

Toby se încruntă gânditor. 

— Poate că se juca de-a îmbrăcatul, spuse el. Sora mea 
face asta tot timpul. 

Jeff luă o mină dispreţuitoare. 

— Sora ta are numai cinci ani. Mătuşa Marguerite este 
ceva mai mare. Oamenii mari nu se joacă de-a îmbrăcatul. 
Doar dacă nu sunt nebuni. Şi n-ai văzut cum s-a purtat cu 
Julie? 

Toby se încruntă şi mai tare. 

— Încerca doar să aibă grijă de ea. Julie plângea, nu-i 
aşa? 

Jeff îşi rostogoli ochii, de parcă Toby ar fi fost idiot. 


— Se purta de parcă era mama noastră, spuse el. Şi a 
încercat să facă asta şi azi-dimineaţă cu mine. Incerca să- 
mi spună ce am de făcut şi tot restul! 

— Şi tu ce ai făcut? întrebă Toby. 

Jeff ridică din umeri, cu aerul că ce se întâmplase între el 
şi mătuşa lui în acea dimineaţă n-ar fi fost mare lucru. 

— l-am spus că ea nu este mama mea, aşa că n-are 
niciun drept să-mi spună mie ce să fac. 

— Uau, exclamă Toby căscând ochii. Şi ea ce-a făcut? 

— Nimic, rosti Jeff, gândindu-se că n-ar fi cazul să adauge 
că de fapt nici nu mai rămăsese prin preajmă ca să poată 
afla, că o zbughise din bucătărie înainte ca mătuşa sa sau 
Ruby să-l poată prinde. Oricum, eu cred că este nebună, şi 
pun pariu că ea a omorât-o pe Mary-Beth Fletcher. 

Toby îl privi cu îndoială. Îi plăcea foarte mult de Jeff - de 
fapt, de când Jeff venise în Devereaux, erau cei mai buni 
prieteni. Dar pe domnişoara Marguerite o cunoştea de 
foarte mult timp, şi niciodată nu i se păruse nebună. Ori de 
câte ori el sau alt copil de prin împrejurimi mergeau cu ea 
în oraş, întotdeauna le cumpăra o Coka, sau bomboane, sau 
altceva, şi stătea de vorbă ca şi cu nişte adulţi. lar mama lui 
mereu spunea că domnişoara Marguerite se simte probabil 
foarte singură în casa aceea mare, şi lui Toby întotdeauna îi 
păruse rău pentru ea. 

— De ce crezi c-a vrut s-o omoare pe Mary-Beth? întrebă 
el în sfârşit. 

— De unde vrei să ştiu eu? replică exasperat Jeff. Nimeni 
nu ştie de ce nebunii fac ceea ce fac. De aia sunt nebuni. 

— lar eu cred că voi doi sunteţi mai nebuni decât oricine 
altcineva, se auzi vocea lui Ruby din afara fortului; cei doi 
băieţi îngheţară, căutând din ochi, cu feţe vinovate, un loc 
în care să poată ascunde prăjiturile furate. 

— Oricine ar sta acolo pe o căldură ca asta, trebuie că 
are o scrânteală. Faţa ei apăru în dreptul intrării înguste, 
căutând suspicios înspre ei. Aici au dispărut deci prăjiturile 
mele, spuse ea. Am unele calde în bucătărie, şi dacă mai 


puteţi aştepta o jumătate de oră, s-ar putea să fac şi altele. 
Acestea ar fi trebuit date la păsări de acum două zile. 
Acum, veniţi amândoi afară. 

Îşi retrase capul din dreptul deschizăturii înguste, iar Jeff 
şi cu Toby se târâră afară, nesiguri încă dacă Jeff va fi 
pedepsit sau nu. Dar Ruby îi luă pe fiecare de mână şi 
începu să urce împreună cu ei spre uşa din spate. 

Cincisprezece minute mai târziu, în vreme ce Ruby băga 
în cuptor prima şarjă de prăjituri cu ciocolată, uşa de la 
camera de zi se deschise şi Marguerite intră în bucătărie. 

— Te-am rugat să pregăteşti puţin ceai rece pentru... 
începu ea, dar se opri imediat văzând ce făcea Ruby. 
Prăjituri? întrebă ea pe un ton aspru. Pentru Dumnezeu, 
Ruby, nu prăjituri îi trebuiesc lui Julie. Îi trebuie ceva 
răcoritor! Ţi-am cerut să-i pregăteşti un ceai rece! 

— Este în frigider, răspunse indiferentă Ruby, arătând 
spre imensul frigider. Mie mi se pare că oricum nu va avea 
nevoie de el până nu se trezeşte, şi am aici o pereche de 
băieţi flămânzi ce nu par de loc adormiti. 

De când intrase în bucătărie, abia acum Marguerite îi 
remarcă pe Jeff şi pe Toby. Jeff fu sigur că vede în privirea 
ei o scânteie de furie, dar apoi expresia ei se lumină şi le 
zâmbi celor doi copii. 

— Cu siguranţă că nu vrem să moară înfometați chiar aici 
în bucătăria noastră, nu-i aşa? spuse ea. Se aplecă pentru 
a-l săruta pe Jeff pe obraz, dar el şi-l întoarse. Încă mai eşti 
supărat pe mine? întrebă ea. 

— N-nu, se bâlbâi stânjenit în faţa prietenului său, 
eşuând în dorinţa de a-si ascunde teama ce-i răzbătea din 
voce. 

— Ei bine, mi-aş dori să nu mai fii, spuse Marguerite 
încercând să-l mângâie pe păr. Ştiu că n-ar fi trebuit să-ţi 
vorbesc în felul în care am făcut-o ceva mai devreme, dar 
cred că nu mă simţeam tocmai în formă. 

Jeff se foi nemulţumit în scaunul său, încercând să-şi 
ferească faţa de atingerea ei. 


— Este în regulă, bolborosi el. Apoi: Julie încă mai plânge? 

Marguerite negă din cap. 

— A adormit acum, iar tu şi Toby trebuie să păstraţi 
linişte. Doar nu vreţi s-o treziţi, nu-i aşa? 

Jeff privi cu înţeles către Toby. 

— Noi nu facem niciun fel de zgomot. Şi oricum, când 
Julie adoarme, nimeni nu mai este în stare s-o trezească. E 
ca şi moartă, sau cam aşa ceva. 

Faţa Margueritei păli şi gura i se strânse. 

— Ce lucru groaznic poţi spune! Nici măcar n-ar trebui 
să-ţi treacă prin minte aşa ceva. Şi după toate câte s-au 
întâmplat... 

— Oh, acum nu cred c-a vrut să spună ceva în sensul 
ăsta, interveni Ruby cu voce mormăită. Se strecură printre 
Marguerite şi Jeff pentru a lua castronul cu aluatul rămas 
din faţa celor doi băieţi. Acum, du-te sus şi, de îndată ce 
Julie se scoală, apasă pe sonerie, şi am să-i aduc ceai rece 
şi poate o prăjitură, două. 

O clipă, Marguerite privi ca şi cum ar fi avut de gând să 
obiecteze, dar se răzgândi. Apoi plecă, lăsându-i încă o dată 
pe băieţi singuri cu Ruby, care se întoarse în tăcere la 
munca ei, în timp ce Jeff îl privi cu un aer de cunoscător pe 
Toby. 

— Vezi? şopti el. Întâi a fost drăguță, după care au 
apucat-o furiile. Este nebună! 

Ruby se întoarse cu ochii întunecaţi către Jeff. 

— N-am spus nimic mai devreme pen'că nu sunt de 
acord cu ascultarea conversaţiilor private ale celor din jur, 
dar să nu mai îndrăzniţi s-o faceţi pe dom'şoara Marguerite 
nebună, mă auziţi? Nu vreau să mai aud aşa ceva! 

Jeff făcu ochii mari şi se înroşi ca un rac, apoi încuviinţă 
din cap. Un moment mai târziu, Ruby se întoarse la treaba 
ei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

* 


Jeff nu putea să adoarmă deloc. De când se băgase în 
pat, i se părea că întreaga casă este plină de sunete 


ciudate, pe care nu le mai auzise înainte. Afară bătea un 
vânt uşor, şi încercă să se autoconvingă că ceea ce auzea 
nu era nimic altceva decât zgomotul ramurilor ce se frecau 
de casă, dar ştia că nu poate fi adevărat, pentru că nu toate 
sunetele veneau de afară. 

O parte din ele veneau din chiar interiorul casei, şi era 
aproape sigur de unde proveneau. 

Era mătuşa lui care umbla prin casă, oprindu-se din când 
în când să asculte la uşi, şi apoi pornea mai departe. 

Era sigur de asta, ascultând paşii ciudat de neregulaţi, 
indistincţi la început, dar din ce în ce mai clari apoi. Putea 
să şi-o imagineze  mişcându-se de-a lungul holului, 
sprijinindu-se de unul dintre pereţi, oprindu-se în dreptul 
fiecărei uşi şi ascultând. 

Oare ce voia? 

La un moment dat, auzind-o cum se opreşte în faţa uşii 
lui pentru o clipă ce i se păruse a fi o eternitate, îşi trăsese 
cearceaful peste cap, temându-se că va intra. Dar apoi 
trecuse mai departe, şi după un timp el încercase din nou 
să adoarmă. Încă mai putea s-o audă mişcându-se în sus şi- 
n jos pe hol, şi din când în când, era sigur, auzea 
închizându-se şi deschizându-se uşi. 

Acum, noaptea părea plină de sunete şi nu le mai putea 
distinge unele de altele. Dar toate păreau nepermis de tari 
şi sfârşi prin a-şi pune mâinile peste urechi, încercând să le 
alunge. 

Dar ele mai erau încă acolo. 

Nu, nu mai erau. Şi le imagina doar, ca atunci când se 
trezea dintr-un coşmar, dar visul persista încă, şi toţi 
monştrii ce-l înconjuraseră în vis se mai năpusteau asupra 
lui, încercând să-l apuce, deşi el era treaz. 

Acum putea să-şi audă bătăile propriei inimi, ceea ce 
făcea ca celelalte sunete să se estompeze, şi începu să-i 
pară rău că nu le mai aude, gândindu-se că oricine ar fi fost 
cel ce le producea, avea acum posibilitatea să dea năvală 
asupra lui. 


Uşa. 

N-ar trebui încuiată uşa? 

Se strecură afară din pat, călcând cu grijă pe podea, şi 
întoarse cheia în broască. Îngheţă auzind cum zgomotul se 
propagă prin casă, dar dintr-o dată păru că încetează. 
Dincolo de uşă, casa părea acum tăcută. 

Se întoarse spre pat, dar atunci văzu cu coada ochiului o 
vagă mişcare. 

Îşi dădu seama ce este chiar înainte de a ajunge la 
fereastră şi o cercetă atent în întunericul de afară. 

Fantoma bunicii lui se reîntorsese. 

Ţinându-şi involuntar respiraţia, se apropie şi mai mult de 
fereastră. 

Deşi nu se vedea decât o şuviţă de lună, chiar şi în 
întunericul aproape total putu distinge conturul alb al 
siluetei din cimitir. 

Ce-ar putea să facă? 

Şi apoi, înţelese. 

Ruby. 

Dacă ar putea ajunge jos, la Ruby, ea ar şti ce este de 
făcut. Fusese singura care îl crezuse ultima oară, când 
povestise ce văzuse, şi în seara asta îl va crede din nou. 

Nici sora şi nici tatăl lui nu l-ar crede. 

Doar Ruby. 

Merse înapoi până la uşă şi ascultă cu atenţie. Pe coridor 
era tăcere. Cu degetele tremurând învârti cheia în broască, 
după care ascultă din nou. 

Tot tăcere. 

Scoase cheia din broască, apoi se aplecă şi îşi fixă ochiul 
pe gaura îngustă. 

Se distingea o lumină slabă şi îşi aminti că o lumină de 
veghe fusese lăsată aprinsă, aşa că cel puţin nu va fi nevoie 
să parcurgă tot drumul prin întuneric. 

Inspiră adânc, deschise uşa şi ieşi din cameră. Privi în 
ambele părţi şi apoi fugi pe scări. Înainte chiar de a realiza 
ce face, se trezi jos, trecând de sufragerie şi de camera de 


zi şi îndreptându-se către bucătăria lângă care se afla 
camera lui Ruby. 

Bătu uşor în uşa ei, apoi, câteva secunde mai târziu, mai 
tare. Într-un târziu îi auzi glasul. 

— Cine-i acolo? Ce s-a întâmplat? 

— Eu sunt, murmură el. Jeff. Pot să intru? 

Auzi cum un cearceaf era dat în lături şi nişte paşi 
târşâiţi, înainte ca, în sfârşit, uşa să se deschidă şi Ruby să 
îl măsoare cu ochii cârpiţi de somn. 

— Ce s-a întâmplat, dragule? Ce cauţi aici jos? 

— Este - este bunica, şopti Jeff cu ochii măriţi şi glas 
tremurat. Este din nou în cimitir. 

Ruby clipi, apoi înţelese şi ieşi din dormitor, închizând uşa 
în urma ei. 

— Bine, hai să mergem împreună să aruncăm o privire, 
spuse şi îl apucă pe Jeff de mână. Il purtă prin bucătărie, şi, 
când ajunseră în sufragerie, se îndreptară spre uşile 
franţuzeşti; dădură una dintre draperii într-o parte, după 
care priviră împreună în întuneric. 

Strania figură albă mai era încă acolo, mişcându-se uşor 
în jurul criptei, cu braţele alungite. 

— Ce-ce vrea? întrebă Jeff, abia şoptit. 

— Copilul, replică Ruby lăsând să cadă draperia la loc. 
Astăzi au găsit-o pe Mary-Beth Fletcher şi a venit după 
sufletul ei. II trase pe Jeff din dreptul ferestrei şi o porni cu 
el spre scări. Acum, trebuie să treci din nou în pat, unde ar 
fi trebuit să fii deja. Nu-ţi va face niciun rău - nu tu eşti cel 
după care a venit. Aşa că o să mergem să te bagi în pat şi 
nu-i mai da niciun fel de atenţie. În regulă? 

— Dar-dar dacă intră în casă? întrebă Jeff plângăreţ, în 
timp ce Ruby îl trăgea pe scări. De ce nu pot dormi în 
noaptea asta cu tine? 

— Nu va intra în casă, îl asigură Ruby. lar tu nu trebuie să 
dormi cu mine, nu-i aşa? Nu eşti tu un băiat mare de-acum? 

Jeff îşi muşcă buza şi o lăsă pe Ruby să-l bage în pat. 


— P-pot cel puţin să las o lumină aprinsă? se rugă el. Te 
rog! 

Ruby ezită un moment, apoi încuviinţă. 

— Nu văd niciun rău în asta. Merse spre camera de baie, 
deschise uşa şi trase de capătul firului ce aprindea lumina 
din tavan. Inchise apoi uşa până ce nu mai rămase decât o 
geană de lumină, vizibilă prin crăpătura ei, ce se reflecta pe 
podea. Cum ţi se pare? întrebă ea. 

— O-okay, se bâlbâi Jeff. 

Ruby se întoarse lângă el şi se aşeză pe un scaun la 
capătul patului. 

— Poate că ar fi bine să mai stau puţin, spuse ea. N-are 
rost să mă grăbesc la culcare, acum, că m-am trezit 
complet. 

Jeff, uşurat că nu va fi lăsat singur, dar nu prea dornic să 
arate, nu spuse nimic, şi un moment mai târziu Ruby începu 
să mormăie un cântec de leagăn. După câteva minute, Jeff 
închise ochii lăsând cântecul să-l aline. 

Zece minute mai târziu, când respiraţia profundă şi 
regulată a lui Jeff o asigură că acesta a adormit, Ruby 
închise uşor lumina din camera de baie şi părăsi camera 
trăgând uşa în urma ei. 

Se opri un moment pe coridor, apoi porni spre dormitorul 
Margueritei unde se opri din nou, de data asta pentru a 
asculta. 

Linişte. 

În final, cobori scările, simțind casa familiară în jurul ei. 
Se mişca mai repede acum, fără să aibă nevoie de vreo 
lumină, cunoscând perfect fiecare colţişor al casei. In 
sufragerie se mai opri o dată pentru a privi prin uşile cu 
sticlă către cimitir. 

Figura fantomatică era încă acolo, mişcându-se ciudat în 
lumina săracă a lunii, deplasându-se într-un ritm bizar, ca şi 
cum ar fi dansat. 

In sfârşit, Ruby se întoarse în patul său, dar somnul nu-i 
mai reveni aşa uşor. Rămase trează, din cauza unor amintiri 


stranii, imagini ce apăreau din trecut - un trecut care 
sperase că este de mult uitat. 


15 


În dimineaţa următoare, Julie stătea întinsă pe pat, 
acoperită doar cu un cearşaf. Nu era sigură ce declanşase 
ciudata ceaţă ce-i învăluia mintea - căldura sufocantă sau 
pastilele pe care i le dăduse cu o zi în urmă doctorul, 
insistând să le ia până astăzi. Se trezise de două ori peste 
noapte, de fiecare dată cu spectrul hidos al lui Mary-Beth 
persistând în întuneric, cu orbitele goale întoarse acuzator 
spre ea. Făcuse un efort de voinţă pentru a se abţine să nu 
tipe tare, şi când se întâmplase a doua oară, chiar înainte 
de a se crăpa de ziuă, aproape că îi venise să iasă pe hol, 
spre a merge în camera mătuşii ei. Dar, decizând că ar fi 
fost un comportament copilăresc, se silise să rămână pe 
loc, adormind abia când primele raze de soare ştergeau 
ultimele rămăşiţe ale viziunii lui Mary-Beth, protejată de 
întunericul nopţii. 

Stătea acum întinsă în căldura jilavă a dimineţii, cu 
corpul acoperit de o peliculă lipicioasă de transpiraţie. Tatăl 
ei venise mai devreme, ca şi mătuşa ei, dar niciunul dintre 
ei nu stătuse mai mult de câteva minute, sfătuind-o să 
încerce să adoarmă din nou. Era însă prea cald ca să 
doarmă, şi, în afară de asta, mai era şi visul cu Mary-Beth. 
Amintirea îi dădu fiori prin trup, în ciuda căldurii enervante. 

Auzi o maşină intrând pe aleea principală şi, automat, 
privi spre ceas. 

Zece fără cinci minute. 

Bineînţeles. Astăzi veneau fetele pentru lecţia de dans. 

Dădu la o parte cearceaful şi încercă să se ridice, 
întorcându-se pentru a pune picioarele pe podea. Dar chiar 
înainte de a se ridica, un val de ameţeală o cuprinse, şi 
trebui să se întindă din nou. Abia se aşezase când se auzi o 


uşoară bătaie în uşă, însoţită de glasul lui Jennifer Mayhew, 
chemând-o prin lemnul gros. 

— Julie? Eşti trează? 

— Intră, îi strigă Julie, surprinsă de slăbiciunea propriei 
voci. 

Uşa se deschise, şi Jenny, îmbrăcată pentru ora de dans, 
privi înăuntru. Ochii ei se întunecară când se opriră asupra 
lui Julie. 

— Arăţi groaznic, exclamă, după care se îmbujoră 
stânjenită. 

Dar Julie zâmbi, gândindu-se că zâmbetul îi este la fel de 
slab ca şi picioarele. 

— Aşa mă şi simt, admise ea. Când v-am auzit pe voi 
intrând pe aleea principală, credeam că am să mă pot 
îmbrăca, dar nici măcar să mă ridic n-am putut. 

Jennifer intră în cameră şi închise uşa în urma ei. 

— Eşti bolnavă? 

— Cred că de vină sunt pilulele pe care mi le-a dat 
doctorul Adams. Mă năucesc şi mă fac să dorm, dar de câte 
ori adorm o visez pe Mary-Beth. Şi este şi atât de cald. O 
privi pe Jenny dintr-o parte. A venit... a venit toată lumea? 

— Au venit trei dintre noi, replică prietena ei, înțelegând 
imediat ce o interesa într-adevăr pe Julie. Eu, Allison Carter 
şi Tammy-Jjo. Faţa ei căpătă apoi o expresie îndurerată. 
Charlene a spus că n-ar mai putea să păşească vreodată pe 
insulă. A venit seara trecută pe la mine, şi se purta de 
parcă era sfârşitul lumii. 

— Ea a fost prietena cea mai bună a lui Mary-Beth, îi 
reaminti Julie. 

— Dar ea nici măcar n-a văzut-o pe Mary-Beth, i-o 
întoarse Jenny. Din momentul în care tu ai început să tipi, 
şi-a adunat totul şi n-a făcut niciun pas să se apropie de 
Mary-Beth când au tras-o afară din apă; după felul cum se 
purta, ai fi putut crede că ea a fost cea care a găsit-o pe 
Mary-Beth, şi nu tu! 


Julie se cutremură, reamintindu-şi scena, iar Jenny roşi 
din nou, dorind, dacă s-ar fi putut, să-şi ia cuvintele înapoi. 
Dar înainte de a mai apuca să spună ceva, uşa se deschise 
şi apăru Marguerite. 

— Ora zece, o anunţă pe Jenny. E timpul să mergi sus. 
Apoi îi zâmbi afectuos lui Julie. lar tu ar trebui să dormi. 

— Este atât de cald, replică Julie. N-aş putea veni sus, 
măcar să privesc? 

Marguerite clătină din cap. 

— Doctorul Adams te vrea în pat toată ziua. Dar dacă 
mâine ai să te simţi mai bine... 

— Dar nu sunt bolnavă, îi reaminti Julie mătuşii ei. Doar 
m-am speriat, asta-i tot. lar pilulele mă fac să mă simt 
ciudat... 

— Dacă doctorul Adams doreşte să le iei, sunt sigură că 
există un motiv, o întrerupse Marguerite cu o severitate 
neaşteptată, pe care Julie n-o mai remarcase la ea. Dar 
înainte de a mai putea protesta, Marguerite părăsi 
încăperea, făcându-i semn lui Jenny s-o urmeze. 

— Am să mă întorc după lecţie, promise Jenny. 

Apoi Julie rămase din nou singură. 

Câteva minute mai târziu, auzi sunetele leşinate ale 
pianului, semn că Marguerite începuse să cânte. 

* 


Căldura din sala de bal era aproape sufocantă, deşi uşile 
cu geamuri de sticlă ale balconului erau larg deschise. Nu 
se simțea nici măcar o adiere de vânt, iar draperiile grele 
cădeau neputincioase, grosimea lor dată de faldurile din 
catifea nefăcând decât să sporească zăpuşeala grea din 
camera imensă. Cele trei fete de la bară făceau tot ce 
puteau pentru a păstra ritmul în exercițiile lor de încălzire, 
dar Jenny Mayhew începea să se teamă că va eşua. Şi, în 
afară de căldura penetrantă a dimineții, avea impresia că 
astăzi lecţia nu era tocmai în regulă. 

Nu numai pentru că Julie nu era acolo. Mai mult decât ei, 
fetele îi simțeau lipsa lui Mary-Beth Fletcher. Sigur că Mary- 


Beth lipsise şi de la lecţia de săptămâna trecută, dar atunci 
măcar exista posibilitatea ca Mary-Beth să fie încă în viaţă, 
chiar dacă nimeni nu mai prea credea de fapt. După ziua de 
ieri, chiar şi această posibilitate dispăruse. 

Marguerite nici măcar nu amintise de Mary-Beth Fletcher. 
O trimisese, pur şi simplu, pe Jenny pe scări, spre sala de 
bal, unde celelalte două fete o aşteptau, iar ea se aşezase 
la pian şi începuse să cânte melodia cu care acompania 
întotdeauna încălzirea fetelor. Dar în timp ce ea cânta, 
Jenny remarcă faptul că ritmul era ceva mai alert decât de 
obicei, şi începu să aibă dificultăţi în a-l urmări, în timp ce 
trecea cu dibăcie prin cele cinci poziţii. 

— Braţul drept puţin mai sus, Jennifer! o auzi pe 
Marguerite, în timp ce ea se întorcea pentru cea de-a patra 
poziţie, simțind încordarea familiară în picioare, când îşi 
puse piciorul drept în faţa celui stâng, pe o linie perfectă, 
vârf la călcâi. Foarte bine. Poziţia cinci! Jennifer trecu 
automat piciorul drept în faţa celui stâng, cu braţul drept 
ridicat mult deasupra capului, cu degetele aproape 
atingându-se. Drept! o auzi pe Marguerite strigând. Ţine 
piciorul drept! 

— Dar este prea cald, se plânse Allison Carter în timp ce 
mâinile îi cădeau în lături, revenind într-o poziţie mai 
normală, pentru a-şi relaxa picioarele. 

— Şi pe scenă, în bătaia reflectoarelor este tot cald, 
replică Marguerite fără să piardă nici o măsură. Jumătate 
din dans înseamnă să înduri, pur şi simplu, şi dacă nu te 
poţi adapta la această suferinţă, niciodată nu vei fi o 
dansatoare adevărată. 

Tammy-Jo îşi cobori şi ea braţele, apoi se prăbuşi într-un 
scaun, acoperindu-şi faţa cu un prosop. 

— Dar eu nu vreau să devin dansatoare, se plânse ea. 
Tot ce am vrut a fost să mă pricep puţin, şi mai mult ca să 
mă amuz. Dar acum nu mai este de loc amuzant! 

Marguerite se opri din cântat şi trânti capacul pianului. 
Sunetul puternic al bucății de lemn o făcu pe Jenny Mayhew 


să tresară; simţi un cârcel dureros formându-i-se în piciorul 
stâng şi, din reflex, şi-l relaxă. Se aşeză pe podea şi începu 
imediat să-şi maseze glezna. 

— Amuzant? o apostrofă Marguerite cu voce stridentă. Se 
ridică de pe scaunul de la pian şi se apropie de cele trei fete 
ce schimbau acum priviri îngrijorate. 

— Cine v-a spus vouă vreodată că dansul este amuzant? 
Dansul de salon este amuzant, şi presupun că pentru 
anumite persoane este încă şi mai amuzant să danseze 
rock. Dar baletul nu este amuzant! Este o artă, şi este 
nevoie de ani de disciplină pentru a o perfecționa. Ani! Voi 
credeţi că eu mă amuzam când eram de vârsta voastră? Se 
opri o secundă cu ochii numai flăcări. Bineînţeles că nu, 
continuă ea. Dar ştiam de ce înduram asta. Ştiam pentru ce 
mă dor gleznele, de ce picioarele îmi erau inflamate. Dar nu 
m-am plâns niciodată. Niciodată! 

Uitând de glezna ei în faţa furiei Margueritei, Jenny 
Mayhew se ridică în picioare mutându-se instinctiv mai 
aproape de Allison şi Tammy-Jo, care o priveau cu ochi 
înspăimântați pe profesoara lor. Dar Marguerite nu păru să 
observe. 

— Eu munceam când eram de vârsta voastră, continuă 
ea, vocea ei răsunând strident în imensitatea sălii de bal. 
Nu avea importanţă cât era de cald şi cât de obosită eram, 
sau cât de tare mă dureau picioarele. Continuam să dansez, 
pentru că trebuia! Trebuia! 

— Ei bine, eu nu trebuie să o fac! spuse Tammy-Jo, 
punând capăt discuţiei, în timp ce ochii i se umpleau de 
lacrimi. Nu vreau să devin dansatoare şi nici n-am vrut 
vreodată. Nu am venit decât datorită prietenelor mele. Şi 
uite ce s-a întâmplat. Mary-Beth este moartă, iar Charlene 
nu vrea să mai vină pentru nimic în lume, şi nici măcar n-o 
învinuiesc pentru asta! Nu mai este de loc amuzant, şi 
acum vreau să plec acasă. 

Marguerite îngheţă. Cu faţa palidă, privi spre fete. 


— Dar nu puteţi - începu ea, dar vocea i se pierdu într-un 
murmur. Înainte de a putea termina, şi Allison Carter era în 
picioare. 

— Ba la fel pot şi eu. Se întoarse furioasă spre Jenny. Eu 
plec împreună cu Tammy-Jo, spuse ea. Este prea cald şi 
sunt obosită, şi nu mai vreau să stau. Îşi desfăcu şireturile 
de la pantofii de dans, scoţându-i şi înghesuindu-i în 
geantă; apoi îşi luă pantofii şi îşi puse un tricou, pe care şi-l 
trăsese peste maiou dimineaţă. Când termină, Tammy-Jo 
era şi ea gata. 

— Vii? o întrebă Allison pe Jenny, în timp ce se îndrepta 
spre uşă împreună cu Tammy-Jo. 

— N-nu ştiu, se codi Jenny, ochii săi pendulând nefericiţi 
între prietenele ei şi Marguerite. 

Marguerite, cu faţa acum cenuşie şi tremurând din tot 
corpul, se întinse către Jenny, ca şi cum ar fi vrut s-o atingă; 
dar ceva în ochii ei - o ciudată lumină arzătoare - o făcu pe 
Jenny să se tragă în lături. 

— Imi-îmi pare rău, murmură ea. Trebuie să merg cu ele. 
Glasul ei căpătă o notă rugătoare, ca şi cum ar fi implorat-o 
pe Marguerite s-o înţeleagă. Sunt prietenele mele, încheie 
ea, cu voce tremurată. Trebuie să plec - vocea i se sparse 
şi lacrimi fierbinţi îi umplură ochii în timp ce îşi scotea 
pantofii de dans pentru a-şi vâri picioarele în mocasini. 
Apoi, stânjenită de ceea ce făcea, se grăbi să iasă din sala 
de bal, reuşind să le prindă pe Allison şi Tammy-jo pe la 
jumătatea scărilor. Când ajunseră la etajul doi, privi 
nehotărâtă spre uşa închisă de la camera lui Julie. 

— N-ar trebui să ne luăm la revedere de la Julie? întrebă 
ea, dar Tammy-jJo clătină din cap. 

— Eu nu doresc decât să ies de-aici. Ştiam eu că 
Charlene are dreptate - n-ar fi trebuit să venim deloc 
astăzi. 

Indepărtându-se de camera lui Julie, cele trei fete se 
grăbiră pe scări în jos, şi ieşiră pe intrarea principală. 

* 


În sala de bal, Marguerite, stând perfect dreaptă, privea 
spre scaunele goale pe care, cu numai câteva momente 
mai devreme, şezuseră elevele ei. 

— Nu poţi, spuse ea cu voce abia perceptibilă. Nu poţi să 
mă părăseşti... nu poţi. 

Clipi, şi umezeala-i din privire făcu încăperea din jurul ei 
să pară murdară, aşa că se forţă să-şi închidă ochii, 
strivindu-şi lacrimile ce o podideau. Când, un moment mai 
târziu, îi redeschise, vederea i se clarifică. 

Totul se schimbase. 

O briză răcoroasă intra prin ferestrele deschise, iar şirul 
de draperii, albe ca zăpada şi proaspăt călcate, fluturau 
uşor. Camera strălucea de lumină, şi în jurul ei oamenii 
dansau. Dar nu era niciun fel de muzică. 

Plutind ca în transă, se îndreptă spre vechiul fonograf şi 
luă un disc de deasupra, din grămada de alături. Un 
moment mai târziu, în timp ce se făceau auzite viorile 
imprimate pe discul uzat, Marguerite ascultă cum camera 
se umple de acordurile clare ale unei întregi orchestre. 

Uşor, singură în ceea ce ei îi apărea ca o cameră 
aglomerată, Marguerite începu să danseze... 

* 


Jeff privi bosumflat în jur, în lumina difuză din subsolul 
conacului. Avea impresia că stă aici de o veşnicie, ajutându- 
| pe tatăl lui să arunce toate vechiturile ce păreau a fi 
înghesuite în toate colţurile. Căldura de afară pătrunsese 
până în pivniţă, iar Jeff simţea praful care plutea prin aer 
încărcându-i plămânii. 

— De ce trebuie să stăm aici? întrebă el, privind în sus 
spre tatăl său. Urăsc asta! 

— Credeam că îţi place, replică Kevin. Când am pus 
prima dată problema dacă să stăm aici, ai fost de acord. 

— Asta a fost înainte, spuse Jeff. Când mama era aici, era 
amuzant. Dar acum nu mi se mai pare amuzant deloc, 
începu să tuşească şi îşi şterse ochii cu mâinile. Este prea 


cald, iar mama este moartă şi eu urăsc locul ăsta. Aş vrea 
să merg acasă! 

Kevin lăsă jos cutia imensă, cu lucruri abandonate, pe 
care tocmai o luase în braţe pentru a urca pe scări cu ea, şi 
îngenunche în aşa fel încât ochii lui să fie la nivelul 
băiatului. 

— Hei, partenere, spuse înţelegător. Ştiu că e greu. Şi 
mie îmi lipseşte mama ta, să ştii. Nouă tuturor, de altfel, 
dar în legătură cu asta nu mai este nimic de făcut. Chiar 
dacă ne-am întoarce în Nord, tot n-am putea s-o aducem 
înapoi. 

Jeff fornăi pe nas, după care şi-l şterse cu batista. 

— Ştiu, bombăni el. Dar tot urăsc locul ăsta. Era pe cale 
de a mai spune ceva, când uşa din capătul scărilor se 
deschise şi Ruby strigă spre ei. 

— A venit Will Hempstead, spuse ea. Vrea să vorbească 
cu tine. 

Kevin privi în sus, iritat, şi fu pe punctul de a-i spune lui 
Ruby să-l anunţe pe şerif să revină mai târziu. Apoi, 
gândindu-se mai bine, se ridică, mângâindu-l în trecere pe 
Jeff, pe cap. 

— Ce zici de asta? întrebă el, abordând un ton detaşat. 
Tocmai când ne săturasem să fim închişi aici, apare domnul 
Hempstead. Hai să mergem să vedem ce vrea. O luă pe 
scări în sus, iar Jeff, doar vag uşurat că scăpa de aerul 
închis al subsolului, porni după el. 

Îl găsiră pe Hempstead în bibliotecă. îi privi grav atunci 
când Kevin şi Jeff intrară. 

— Will, îl salută Kevin, întinzându-i mâna şi încercând să 
nu arate subita senzaţie de nelinişte pe care o simţise 
văzând expresia de pe faţa acestuia. Imi pare bine că te 
văd. 

Şeful poliţiei strânse nepăsător mâna lui Kevin, apoi îi 
dădu drumul. 

— Am crezut că este de datoria mea să vin să te anunţ că 
i s-a făcut autopsia lui Mary-Beth Fletcher. Apoi, 


remarcându-l pe Jeff, făcu o pauză şi nu mai continuă până 
ce Kevin nu-l trimise pe copil afară din cameră. Dar niciunul 
dintre cei doi nu observă uşa lăsată întredeschisă de Jeff. 
Nu-ţi pot spune prea multe, reluă Will când rămaseră 
singuri. A stat prea mult în apă şi - ei bine, ai văzut-o şi tu. 
Oricum, raportul final arată că a fost un accident. Dacă 
furtuna a fost atât de puternică încât să răstoarne o maşină 
de pe digul rutier, Mary-Beth nu prea mai avea multe 
şanse. 

— Deci s-a terminat totul, se relaxă Kevin. 

Hempstead clătină din cap. 

— Mi-aş dori să fie aşa, dar cu lucruri de felul ăsta - ei 
bine, mă tem că primprejur au început să circule nişte 
vorbe. 

— Vorbe? repetă Kevin. Ce fel de vorbe? 

Hempstead îşi mută cu dificultate greutatea de pe un 
picior pe celălalt. 

— Ei bine, mă tem că este vorba despre Marguerite. S-au 
găsit câţiva oameni care să spună că de vreme ce 
Marguerite a fost ultima persoană care a văzut-o pe Mary- 
Beth, şi având în vedere cearta care a avut loc între ele... 

— Cu greu s-ar putea numi ceartă, interveni Kevin. Tot ce 
a făcut Marguerite a fost să încerce s-o convingă să aştepte 
ca furtuna să se termine. Sigur, nu cred că oamenii vor să 
spună... 

Hempstead îl întrerupse cu un gest. 

— Într-un oraş ca ăsta nici nu-ți trece prin minte ce pot 
vorbi oamenii. Acesta e motivul pentru care am venit să 
vorbesc cu tine. S-ar putea să-ţi ajungă la urechi niscaiva 
bârfe, şi aş vrea să ştii că nu sunt mai mult de atât. Nu 
există nicio dovadă că cineva ar fi avut ceva cu Mary-Beth 
şi, fii sigur, nici n-am de gând să abordez acest subiect cu 
Marguerite. O cunosc de prea multă vreme şi ştiu că n-ar fi 
în stare să facă vreun rău unui copil. Ideea pare ridicolă. 
Dar întotdeauna se pot naşte bârfe şi mereu se găseşte 
câte ceva de vorbit. 


— Eşti sigur că nu vrei să vorbeşti cu Marguerite? întrebă 
Kevin. Este sus. 

Hempstead clătină din cap. 

— N-are rost s-o deranjez, spuse el. 

Cei doi bărbaţi părăsiră biblioteca, şi Kevin se încruntă 
văzându-l pe Jeff sărind într-o parte; dar nu spuse nimic, 
continuând să meargă cu polițistul până la maşina lui. Se 
salutară scurt, apoi Kevin se întoarse, în timp ce maşina 
alb-negru cobori spre şosea, luând-o apoi pe drumul spre 
digul rutier. În timp ce se întorcea spre casă, Jeff ieşi pe 
verandă. 

— Ce-ar fi să mergem pe plajă, tati? De ce trebuie să 
muncim toată ziua? 

Kevin dădu din cap şi-i făcu semn cu ochiul. 

— Pentru că dacă n-am face-o am flămânzi cu toţii. 
Acum, haide. Aproape că am terminat acolo jos şi, din 
moment ce vom curăța toate vechiturile, am dat lovitura. 
Okay? 

Jeff îşi urmă tăcut tatăl în pivniţă, dar de îndată ce Kevin 
începu să târască imensele cutii de carton în sus, pe scări, 
spuse: 

— Pariez că toţi au dreptate. Pariez că mătuşa Marguerite 
a omorât-o pe Mary-Beth Fletcher. Dându-şi seama că se 
dăduse de gol că trăsese cu urechea la discuţia din 
bibliotecă, se bătu cu palma peste gură. 

Kevin se întoarse către fiul său. 

— Lăsând la o parte faptul că n-ar fi trebuit să asculţi o 
discuţie particulară, ce te face să spui un astfel de lucru? 

Jeff privi în sus, către tatăl său, cu ochi furioși. 

— Pentru că este nebună, spuse el. Este nebună şi pariez 
că ea a ucis-o pe Mary-Beth, şi a ucis-o şi pe mama! 

— Jeff! 

Dar Jeff nu mai putea fi oprit. 

— Ei bine, este adevărat! ţipă el. Am văzut-o pe mătuşa 
Marguerite în camera bunicii, şi se purta de parcă era 
nebună. Şi atunci când eşti pe aproape, întotdeauna se 


poartă ca şi cum m-ar plăcea, dar nu este adevărat. Când 
tu şi cu Julie nu sunteţi prin preajmă, ţipă la mine şi 
încearcă să facă pe şefa, şi se poartă ca şi cum ar fi mama 
mea! Dar nu este. Este o persoană nebună şi pariez că ea 
le-a omorât pe mami şi pe Mary-Beth. Şi pariez că vrea să 
mă omoare şi pe mine! 

Inainte de a se gândi la ceea ce face, mâna lui Kevin se 
ridică şi-l lovi pe Jeff peste faţă. 

— Niciodată să nu mai îndrăzneşti să vorbeşti în felul 
ăsta, spuse el. Mătuşa Marguerite te iubeşte foarte mult şi 
niciodată n-a intenţionat să-ţi facă vreun rău. 

— Nu este adevărat, strigă Jeff, cu lacrimile curgându-i 
din ochi şi presându-şi mâna peste obrazul lovit. Mă urăşte 
şi are de gând să mă ucidă! Cum Kevin ridicase din nou 
mâna, Jeff făcu un pas înapoi pentru a se feri şi, pierzându- 
şi echilibrul, căzu pe spate, ţipând de durere când se lovi cu 
capul de unul dintre stâlpii ce susţinea tavanul. 

Furia i se risipi la fel de repede cum îi apăruse. Kevin privi 
neajutorat la fiul său o secundă, apoi se năpusti în jos şi îl 
ridică. Jeff ţipa acum cât îl ţinea gura, în timp ce sângele îi 
ţâşnea dintr-o tăietură din spatele capului. Kevin urcă pe 
scări cu Jeff în braţe şi strigă după Ruby. Ochii ei evaluară 
imediat situaţia. 

— Du-l la doctorul Adams, spuse ea. Pleacă, du-l imediat; 
eu am să sun înainte, să-i spun că veniţi. 

— A-a căzut, se bâlbâi Kevin, alb la faţă, în timp ce ţinea 
copilul. Am ţipat la el, Ruby. L-l-am lovit chiar, iar atunci a 
căzut şi s-a lovit la cap. 

Ruby îi tăie vorba. 

— Nu-mi spune. Du-te cu el în oraş să-i coasă rana de la 
cap. Şi nu-ţi face griji - tăieturile la cap sângerează ca 
naiba, da’ nu e mare lucru de ele. Acum, grăbeşte-te. ÎI 
împinse pe Kevin pe uşă, iar ea se îndreptă spre telefon; 
Kevin îl urcă pe Jeff în maşina Margueritei şi porni către 


oraş. 
x 


Julie se trezise dintr-un somn obositor şi auzi când 
maşina plecă din faţa casei. Pentru un moment crezu că 
este doamna Mayhew, care le lua pe fete acasă. Se dădu 
jos din pat şi merse tremurând până la fereastră şi văzu 
maşina mătuşii sale, cu tatăl ei la volan, îndreptându-se 
spre digul rutier. Şi apoi, pe măsură ce zgomotul motorului 
se estompa, sunetele disonante ale unei muzici demodate 
ce cobora din sala de bal se făcură auzite de deasupra. 

Asta însemna că prietenele ei mai erau încă în casă şi că 
lecţia se prelungise. _ 

Işi trase pe ea un halat de baie şi o porni spre uşă. Işi 
simţea picioarele mai sigure acum, dar mintea îi era încă 
înceţoşată din cauza pastilelor. După ce ieşi din camera ei, 
se sprijini un moment de perete, aşteptând să treacă valul 
de ameţeală ce o cuprinsese. Apoi o luă de-a lungul holului, 
către scările ce duceau la etajul trei. 

Urcă încet, oprindu-se de nenumărate ori pentru a-şi 
recăpăta răsuflarea, şi în sfârşit ajunse în capăt, pătrunzând 
în micul foaier ce era legat prin uşile duble de sala de bal. 

Amândouă uşile erau închise, dar muzica se auzea acum 
mult mai clar. 

Puse mâna pe una dintre uşi, o împinse şi intră, 
aşteptându-se să le vadă pe Jennifer, Allison şi Tammy-Jo 
pe podea, iar Marguerite lângă bară, urmărindu-le atent, 
făcându-le mici corecturi şi spunându-le vorbe de 
încurajare. 

In loc de asta, văzu camera goală, şi pe Marguerite, care 
stătea ea însăşi în mijlocul sălii, cu ochii închişi, cu mâinile 
ţinute sus, în timp ce îşi mişca corpul într-o serie de piruete 
greoaie. 

Piciorul ei drept, devenit ţeapăn în urma vechiului 
accident, era ieşit afară din şold într-un mod nefiresc, şi 
când se mişca, întregul ei corp se contorsiona grotesc, 
piciorul şchiop refuzând să execute comanda. 


Julie icni, iar mâna îi zbură spre gură în timp ce privea 
ciudata parodie de dans. Dar, pe când încerca să iasă, ochii 
Margueritei se deschiseră deodată. 

— Vino, spuse Marguerite, iar vocea îi reverberă în toată 
sala. Vino să dansezi cu mine. 

Merse spre Julie cu braţele întinse şi îi apucă mâna, 
conducând-o în mijlocul sălii. 

— Poziţia întâi, comandă Marguerite. 

Automat picioarele lui Julie se fixară pe o linie, cu 
călcâiele apropiate şi mâinile ţinute cu graţie în faţă, cu 
coatele în aşa fel, încât degetele aproape să se atingă. 

Marguerite, deşi piciorul înţepenit refuza să răspundă la 
comanda mentală, se forţă să intre în poziţie, dar corpul i 
se răsuci în jurul piciorului stâng şi ea se clătină înainte ca 
Julie să-i poată apuca braţul. 

— N-ai să reuşeşti, mătuşă Marguerite - rosti ea, dar 
mătuşa ei o ignoră. 

— Trebuie. Trebuie să dansez. Este tot ceea ce am... tot 
ce am avut vreodată. Se forţă încă o dată să obţină o poză 
graţioasă, dar o durere mistuitoare îi săgetă şoldul, în timp 
ce corpul încerca să i se opună. Ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Nu face asta, mătuşă Marguerite, protestă Julie. A-ai 
să-ţi faci rău. U-unde sunt fetele? Jennifer mi-a promis... 

— Se vor întoarce, spuse Marguerite. Se îndepărtă un 
pas, apoi se întoarse. În timp ce încerca o reverență 
înţepenită, genunchiul i se îndoi şi piciorul invalid i se răsuci 
într-un unghi neobişnuit, întinzându-se sub ea. Ştiu că vor 
veni înapoi. Ele nu mă vor părăsi. Ştiu că nu. 

Mintea lui Julie încerca să lupte cu ceața lăsată de 
sedativ. Să se întoarcă? Dar unde plecaseră? Ce se 
întâmplase? Ce nu era în regulă? 

Încă mai încerca să înţeleagă scena bizară din sala de 
bal, când simţi o mână pe braţul ei. Se întoarse şi o văzu pe 
Ruby privind-o îngrijorată. 


— N-ar trebui să fii aici, spuse bătrâna. Ar trebui să fii în 
camera ta, iubito. Ar trebui să te odihneşti. 

Julie îşi scutură capul ca şi cum ar fi încercat să se 
elibereze de ciudata ceaţă. 

— Dar ce nu-i în ordine? întrebă ea. Unde îmi sunt 
prietenele? 

Ruby o împinse cu blândeţe spre uşă. 

— Au plecat, iubito. Lecţia de azi s-a terminat, şi ele au 
plecat acasă. 

— Dar-dar mătuşa Marguerite... ochii lui Julie cercetară 
faţa lui Ruby, implorând-o. Ruby, ce s-a întâmplat cu ea? Se 
poartă atât de ciudat. Ea este... 

— Sst, spuse Ruby punându-i degetul pe buze. Se aflau 
acum în foaier; Ruby închise uşile în urma lor şi o trase pe 
Julie spre scări. O să fie bine, spuse cu voce tremurată. 
Trebuie numai s-o lăsăm în pace, asta-i tot. 

— Dar ce nu este în ordine cu ea? insistă Julie. De ce se 
poartă aşa? 

Ruby suspină şi clătină din cap. 

— Au fost lucruri grele pentru ea, spuse în sfârşit. Ea este 
ca tine, iubito. Abia şi-a pierdut mama. Şi mai este şi Mary- 
Beth; Marguerite ţine foarte mult la fetele ei, tu ştii. Şi s-o 
pierzi pe una dintre ele... Vocea ei se curmă când intră în 
camera lui Julie. Ruby o băgă înapoi în pat, aranjând încă o 
dată cearşafurile în jurul ei, şi o bătu liniştitor pe mână. 
Acum, nu mai fi îngrijorată din pricina ei. Ea o să fie bine şi 
aşa vei fi şi tu. Încearcă numai să dormi, şi atunci când te 
vei trezi, vei uita totul. 

Aşteptă câteva minute; încă o dată sedativul îşi făcu 
efectul asupra lui Julie şi ochii i se închiseră. Numai după ce 
se asigură că fata adormise, Ruby părăsi camera. Dar în loc 
s-o apuce pe scări în jos, spre treburile ei, urcă din nou la 
etajul trei şi deschise uşa sălii de bal, doar ca să arunce o 
privire înăuntru. 


Cu ochii închişi, Marguerite încă mai şchiopăta pe 
podeaua de dans, ţinându-şi mâinile în sus, de parcă ar fi 
îmbrăţişat un partener nevăzut. 

O năpădi acelaşi sentiment de nefiresc pe care încercase 
să i-l îndepărteze lui Julie din minte. Cobori din nou scările, 
încercând să nu se gândească la ceea ce ştia că ar fi trebuit 
să facă. 

Dar poate că timpurile nu vor mai fi atât de rele. 

Poate că de data asta nu va mai fi nevoie s-o încuie pe 
Marguerite. 


16 


Julie se trezi după-amiază, târziu, cu corpul acoperit de 
sudoare şi cu mintea vag dezorientată. Până la urmă, 
aruncându-şi ochii la ceasul de pe măsuţa aflată lângă ea, 
fu şocată să constate că era aproape şase. | se păru că nu 
dormise decât câteva minute - oare puteau fi cu adevărat 
şapte ore? Dar probabil că erau - ceața neobişnuită ce-i 
îngreunase mintea de dimineaţă dispăruse acum, iar 
efectul pastilelor, în sfârşit, trecuse. Mai rămase câteva 
minute întinsă în pat, aşteptând să i se limpezească mintea 
de ultimele vestigii ale somnului, apoi se ridică şi se apropie 
de fereastră. Tatăl ei se afla jos, lângă hambar, fără cămaşă 
şi cu pielea strălucind, mânuind o coasă rustică împotriva 
buruienilor crescute, ce năpădiseră micul spaţiu de lângă 
hambar. Julie îl strigă, iar el privi în sus şi îi făcu cu mâna. 

— Cum te simţi, strigă el, cuvintele fiindu-i purtate de o 
briză uşoară, ce venea dinspre mare. 

— Sunt bine, răspunse Julie. Am să fac un duş, după care 
am să cobor. Înainte ca tatăl ei să poată protesta, se 
întoarse de la fereastră şi intră în camera de baie. Işi 
scoase cămaşa de noapte, dădu drumul la apa rece şi, 
inspirând adânc, intră sub stropii reci. Şocul îi limpezi 
imediat mintea de ultimele urme ale somnului, şi, pe 
măsură ce simţea apa curată îndepărtându-i transpiraţia de 
pe piele, amintirile dimineţii îi reveniră în minte. 

Jenny Mayhew fusese acolo, şi alte câteva fete, dar nu îşi 
putea aminti cu claritate despre ce discutaseră ea şi Jenny. 
Şi apoi, puţin mai târziu, urcase la etajul trei. 

Dar fusese ceva ciudat. 


Prietenele ei plecaseră, iar Marguerite dansa de una 
singură. Fusese ceva straniu în legătură cu mătuşa ei, ca şi 
cum ea n-ar mai fi recunoscut-o. 

Se încruntă şi, în timp ce-şi freca trupul cu săpun, încercă 
să-şi amintească mai mult. Dar nu părea să fie ceva. Doar 
frânturi de amintiri ca un vis. 

Încruntarea îi dispăru şi zâmbi. Asta trebuie să fi fost - a 
fost un vis. Mătuşa Marguerite nu putea să danseze şi, cu 
siguranţă, dacă ar fi fost acolo sus, Marguerite ar fi 
recunoscut-o. De vină fuseseră probabil pastilele şi muzica. 

leşi de sub duş şi se şterse până rămase uscată, apoi 
reveni în dormitor, unde găsi o pereche de jeanşi curaţi şi 
unul dintre tricourile vechi ale tatălui ei. O dată îmbrăcată, 
cobori în bucătărie, unde Ruby pregătea masa. Aroma de 
mâncare umplea camera, şi Julie desfăcu un capac de la un 
borcan de pe plită şi îşi puse guma de mestecat pe el, sub 
privirile dezaprobatoare ale lui Ruby. 

— Ce faci aici? Parcă trebuia să fii în pat. 

Julie clătină din cap. 

— Nu sunt bolnavă. Mă simt bine şi nu am de gând să 
mai iau din pilulele doctorului Adams. Tot ce reuşesc să-mi 
facă este să mă ameţească şi să-mi dea coşmaruri. Trase 
unul dintre sertarele de la dulapul aflat lângă uşa 
bucătăriei. E timpul să aşezăm masa? 

Ruby ridică din umeri. 

— Doar dacă nu vrei să stai singură. Dar oricum va fi 
pentru trei persoane. Mătuşa ta nu va cobori la masă. 

Sprâncenele lui Julie se înălţară a mirare. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Se pare că nu este tocmai în apele ei astăzi. Ruby îşi 
ridică ochii spre cer. Tu, în pat după cele întâmplate ieri, 
apoi fratele tău lovit la cap, şi acum domnişoara 
Marguerite, căzută la pat din cauza şoldului. 

Julie se încruntă şi mai tare. 

— C-ce s-a întâmplat? spuse ea, amintindu-şi deodată 
visul pe care îl avusese de dimineaţă. 


Ruby clătină cu jale din cap şi începu să cerceteze 
ridichile spălate, în timp ce vorbea. 

— Mie mi se pare că ar trebui să ştii - doar ai fost acolo. 
Nebuna încerca să danseze. Ştie că nu mai poate să facă 
astfel de lucruri. Dar uneori degeaba vorbeşti cu ea. Cum 
era şi cu mama ei, uneori. 

Pe Julie o trecu un fior. Înseamnă că nu fusese un vis. Dar 
de ce n-o recunoscuse mătuşa ei? 

— Ruby! Este... ei bine, este ceva în neregulă cu mătuşa 
Marguerite? Vreau să spun, în afară de şoldul ei? 

Ruby îşi întoarse spre Julie privirea opacă. 

— Acum, ce te face să pui aşa o întrebare? 

— Pentru că - începu Julie, apoi rămase tăcută, neştiind 
cum să explice ce se întâmplase. Este numai întâmplarea 
din dimineaţa asta, când am mers sus, şi părea că ceva nu 
este în regulă. Mătuşa Marguerite arăta altfel, era aproape 
ciudată. Vorbea cu mine, dar părea că nu prea ştie cine 
sunt. Ştii, ca şi cum ar fi fost altcineva, sau cam aşa ceva. 

Fără să spună nimic, Ruby se întoarse spre chiuvetă. 

— Presupun că, uneori, durerea este prea mare pentru 
ea, răspunse în sfârşit. Dar dacă aş fi în locul tău, nu mi-aş 
face prea mari probleme în legătură cu asta. O să se facă 
bine. 

— Poate că nu trebuie să urc s-o văd. 

Ruby clătină din nou din cap. 

— Las-o în pace. Când începe s-o doară piciorul, tot ce 
doreşte este să fie lăsată singură. Am să-i pregătesc ceva 
de mâncare şi până mâine dimineaţă o să fie din nou bine. 

Uşa din spate se deschise şi Kevin intră, ştergându-şi 
sudoarea de pe corp cu un tricou. Dând cu ochii de Julie se 
opri deodată şi clătină dezaprobator din cap. Apoi zâmbi 
satisfăcut. 

— Ei bine, cel puţin ai reuşit să te întorci în lumea celor 
vii. Ţi-ai văzut fratele până acum? 

Julie negă din cap. 

— Ruby mi-a spus că şi-a făcut un cucui în cap. 


— Cu greu poate fi apreciat ca un cucui, replică cu un aer 
jalnic Kevin. A căzut în subsol şi s-a tăiat. Era peste tot 
numai sânge. Nu l-ai auzit ţipând? 

Julie clătină din cap. 

— Ei bine, cred că ai fost singura din ţară care nu l-a 
auzit. Oricum, este bine acum. Îi făcu semn cu ochiul. 
Bineînţeles, a trebuit să-l împac, promiţându-i un film 
pentru seara asta. 

Julie se învioră. 

— Pot să merg şi eu? 

— Eşti sigură că te simţi în stare? o întrebă Kevin 
întunecându-se. Doctorul Adams spunea că ar trebui s-o iei 
mai uşor. 

Julie îşi dădu exasperată ochii peste cap. 

— Sunt foarte bine, insistă ea. Doar nu sunt bolnavă. ŞI 
urăsc pastilele astea. Abordă apoi zâmbetul ei cel mai 
fermecător, şi ştiu imediat că argumentul fusese decisiv. Te 
rog! 

Kevin ridică din umeri. 

— Este în regulă din partea mea. Ar fi timpul să facem 
ceva toţi trei. Vru să iasă din cameră, dar se întoarse şi 
zâmbi. Când Jeff va cobori, încearcă să pari suficient de 
impresionată de mărimea bandajului de pe capul lui. Dar 
nu-l crede când îţi va spune cum m-am repezit la el. 

— Te-ai repezit la el? repetă Julie. De ce-ar spune asta? 
Tu niciodată nu te repezi la noi. 

— Ei bine, mă tem că azi i-am dat o palmă, spuse Kevin 
cu voce ceva mai serioasă. Nu mai mult de una, dar l-am 
dezechilibrat şi a alunecat, dar povestit de el, va deveni un 
abuz major asupra copilului. 

Julie chicoti. 

— Atunci am să-i povestesc cum m-ai bătut pe mine cu 
linia când ţi-am stricat noua ta puşcă subacvatică. O să-şi 
dea seama că o palmă este floare la ureche. 

— Mulţumesc, să sperăm, spuse Kevin îndatoritor, apoi 
dispăru pe uşă. 


Două ore mai târziu, cu Jeff purtând o şapcă nouă de 
baseball pentru a-i acoperi imensul plasture de deasupra 
rănii de la cap, toţi trei plecară la film. 

— Eşti sigură că nu te deranjează? o întrebă Kevin pe 
Ruby când ieşeau pe uşa din spate. Dacă Marguerite nu se 
simte bine... 

— O să fie bine, îi asigură Ruby. Am avut grijă de ea încă 
de când era un copil, şi nu-mi imaginez că nu voi reuşi 
tocmai acum. Duceţi-vă liniştiţi şi petrecere frumoasă. 

Aşteptă până se îndepărtară, apoi intră în bucătărie şi 
începu să pregătească masa pentru Marguerite. In final, 
nesigură în legătură cu ceea ce va găsi sus, ridică tava şi 
ieşi din bucătărie. 

* 

Stând nemişcată pe scăunelul din fața toaletei, 
Marguerite îşi examină cu grijă imaginea în oglindă. Părul 
ei, strâns tot la spate, era aranjat într-o spirală adunată în 
vârful capului şi prins cu o imensă agrafă din carapace de 
broască ţestoasă. Ochii îi erau umbriţi strident, cu marginea 
pleoapei înnegrită şi acoperită de o mare cantitate de fard. 
Buzele îi erau stacojii, roşul intens fiind şi mai tare scos în 
evidenţă de pudra cu care îşi acoperise faţa. lar lângă colţul 
drept al gurii îşi plasase o mică pată întunecată. 

Acum, satisfăcută în sfârşit de faţa ei, căută prin cutia cu 
bijuterii a mamei şi începu să le scoată, una câte una. Şi le 
amintea pe toate, şi le amintea din copilărie, când aştepta 
tăcută lângă uşa acestei camere, privind-o pe Helena cum 
îşi desăvârşeşte ţinuta pentru una din petrecerile ei. 

Uneori, când era foarte, foarte cuminte, mama o lăsa să 
încerce câteva din bijuteriile ei. Marguerite îşi mai amintea 
încă şiragul de jad pe care îl iubea atât de mult şi pe care 
uneori şi-l trecea de trei ori în jurul gâtului, privindu-i apoi 
strălucirea, ce părea că absoarbe toată lumina reflectând-o 
apoi spre ochii ei şi aproape orbind-o. 


Dar, întotdeauna, mama ei o obligase să-şi dea jos 
şiragul de la gât. Acum însă, nu mai era nimeni care ar fi 
putut-o sili să facă asta. 

Îl găsi chiar la fundul cutiei, îl separă cu delicateţe de 
celelalte bijuterii cu care se încurcase şi îl apropie de gâtul 
ei. Până la urmă, şi-l agăţă în jurul gâtului cu degete 
tremurătoare; în timp ce-i prindea închizătoarea de modă 
veche, se gândi că trecuseră mai bine de patruzeci de ani 
de când şiragul nu mai fusese la gâtul ei. 

Dintr-o dată, uşa se deschise, şi simţi cum o trece un val 
de furie. Privi în oglindă şi o văzu pe Ruby stând în uşă, 
fixând-o cu ochii larg deschişi. 

— Ce cauţi aici? o apostrofă Marguerite fără să se 
întoarcă. 

Ruby ezită, apoi înaintă spre ea. 

— Ţi-am adus o tavă cu mâncare, don'şoară Marguerite, 
spuse ea. Am crezut că s-ar putea să-ţi fie foame. 

Marguerite rămase un moment tăcută, cu ochii fixaţi în 
continuare pe imaginea din oglindă a lui Ruby. Când vorbi, 
în sfârşit, vocea ei avea un ton iritat ce-i dădu fiori bătrânei 
menajere. 

— Unde este Julie? De ce nu mi-a adus ea masa? 

Acum era rândul lui Ruby să rămână tăcută. Lăsă tava pe 
măsuţa de lângă fereastră, apoi se întoarse s-o mai 
privească o dată pe Marguerite. 

— Julie a plecat la film, spuse ea, cu voce joasă. S-a dus 
cu tatăl şi fratele ei. 

Marguerite îşi încleştă fălcile, iar ochii îi aruncară scântei. 

— Dar nu m-a întrebat dacă are permisiunea să plece - 
începu ea, însă Ruby i-o întoarse imediat. 

— Nu este fiica ta, spuse, cu voce la fel de joasă, dar 
fermă, după care mai făcu un pas. Şi ce faci aici? De ce 
porţi tot machiajul ăsta? Vrei să semeni cât mai mult cu 
mama ta? 

Marguerite nu rosti niciun cuvânt, dar faţa i se contractă 
şi mai tare. 


— Doar nu vrei asta, continuă Ruby, acum pe un ton 
blând şi liniştitor. Tu nu vrei decât să fii tu însăţi, don'şoară 
Marguerite. Tu vrei să fii femeia drăguță care eşti. Tu nu 
vrei să fii domnişoara Helena, nu-i aşa? Era acum în spatele 
Margueritei, măsurându-i uşor umerii. De ce nu laşi totul 
puţin, să te aşezi la fereastră şi să mănânci ceva. Am făcut 
bame pentru tine. Ştiu cât de mult îţi plac bamele. Lasă 
puţin totul, mănâncă una şi o să fie bine, ai să vezi... 

Pentru o secundă Ruby simţi cum Marguerite se 
relaxează sub atingerea ei; apoi însă se învârti pe scaun şi, 
îndepărtându-i mâinile, ridică palma şi o pocni pe Ruby 
peste faţă. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti în felul ăsta? şuieră ea, 
vocea ei părând să adune tot veninul cu care mama sa era 
capabilă cândva să comande. Ţi-ai pierdut manierele, Ruby! 

Ruby icni şi făcu un pas înapoi, ducându-şi mâna dreaptă 
la obraz şi frecându-se peste roşeaţa ce începuse deja să se 
arate. 

— Să nu mă loveşti, spuse ea cu voce întretăiată. Am 
grijă de tine de mult timp şi am să tot am grijă şi de-acum 
încolo, da' n-am să te mai las să mă loveşti, şi n-am să te 
mai las să vorbeşti cu mine în felul ăsta. Tu nu eşti mama 
ta, şi ar fi bine să nu uiţi asta. Şi încetează să te mai 
gândeşti la Julie ca la fiica ta. Crezi că am să te las să faci 
cu ea ceea ce mama ta a făcut cu tine? Pentru că, dacă la 
asta te-ai gândit, mai bine te-ai mai gândi o dată! 

Marguerite era în picioare, cu ochii scăpărând şi cu şoldul 
pulsând de durere. Îşi ignoră însă durerea şi îşi încleştă 
mâinile pe o sticluţă de parfum. Cu o mişcare iute o ridică 
de pe masă şi o azvârli în Ruby. 

Ruby se feri din calea sticlei şi aceasta se sparse de 
perete. Se apropie mai mult, încercând s-o plesnească pe 
Marguerite peste faţă. 

— Ţi-am spus să nu mai faci asta, îi spuse, pe un ton 
ameninţător. Ce vrei? Vrei să fii din nou închisă? Asta vrei? 
Pentru că am s-o fac. 


— Opreşte-te, şuieră Marguerite. Opreşte-te şi lasă-mă în 
pace. Mă simt bine. Mă simt foarte bine! 

— Bine? repetă Ruby. De aia te-ai mutat aici, în camera 
don'şoarei Helena? Pentru că eşti bine? D-aia ţi-ai făcut tot 
machiajul ăsta pe faţă, la fel cum obişnuia să poarte 
don'şoara Helena când tu nu erai decât un copil? Şi priveşte 
la părul tău! La fel ca al ei! Tu nu eşti bine, don'şoară 
Marguerite! 

— Nu vorbi în felul ăsta, scânci Marguerite, acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. Mama m-a iubit. Acum ieşi afară din 
cameră şi lasă-mă în pace! 

Ruby clătină din cap. 

— Nu pot să fac asta, don'şoară Marguerite. N-am să pot 
niciodată să fac asta. Cine va avea grijă de tine? Începi una 
din perioadele tale rele, don'şoară Marguerite. 

— Nu-i adevărat, se jeli Marguerite, dar cuvintele i se 
opriră în gât. Hohotind de plâns, se târî de-a lungul camerei 
şi se trânti pe pat, îngropându-şi faţa în pernă. Imediat, 
Ruby veni lângă ea şi o mângâie cu blândeţe. 

— Este în regulă, spuse. Lasă totul să iasă afară. Ştii că 
nu se poate să ţii totul îngropat în tine - ştii ce se întâmplă 
cu tine. 

Marguerite se rostogoli în lături, ferindu-se de atingerea 
lui Ruby, şi privi furioasă la bătrână. 

— Nu este nimic în neregulă cu mine, se răsti ea. Nimic 
rău, în afară de tine. Mă spionezi tot timpul şi mă priveşti ca 
şi cum aş fi nebună! Dar nu sunt! 

— Acum calmează-te, replică Ruby. Încearcă să-ţi revii 
înainte de a mă obliga să-i spun fratelui tău ce se întâmplă 
cu tine. El nu ştie nimic despre perioadele tale rele. Şi crezi 
că dacă va afla, va mai rămâne aici cu copiii? 

Marguerite se ghemui în pat. 

— N-n-o să te creadă - începu ea, dar Ruby clătină din 
cap. 

— Mă va crede, spuse pe un ton rece. Poate că acum 
douăzeci de ani nu m-ar fi crezut nimeni, dar timpurile s-au 


schimbat. Nu am putut-o opri pe mama ta să facă ce-a 
făcut, dar te pot opri pe tine să fii ca ea. Şi dacă lucrurile se 
înrăutăţesc cu tine, sunt obligată să-i spun domnului Kevin. 
Am să-i spun şi mă va crede când îi voi arăta camera de jos, 
unde te încuia don'şoara Helena. Ai să vezi dacă nu mă va 
crede! Ai să vezi cât timp va mai rămâne aici! 

— Nu, hohoti Marguerite cu voce spartă. Am să fiu bună, 
Ruby, îţi promit. Nu-i spune - te rog nu-i spune. N-n-aş 
putea suporta dacă i-ai spune, şi el ar pleca de aici. Privi 
dintr-o dată prin cameră ca şi cum ar fi căutat ceva. De ce, 
întotdeauna, mă părăsesc? Mama m-a părăsit, şi Mary-Beth 
la fel. Chiar şi Anne voia să mă părăsească. Trupul greu îi 
căzu înapoi peste perne. 

Deodată, Ruby înţelese totul cu mare claritate. 

— Tu le-ai omorât, nu-i aşa? Ai omorât-o pe Anne, şi ai 
omorât-o şi pe Mary-Beth Fletcher. 

— Voiau să mă părăsească, hohoti Marguerite. Urmau să 
mă părăsească. Nu le puteam lăsa, Ruby. Nu înţelegi? Pur şi 
simplu nu le puteam lăsa să mă părăsească... ă 

Ruby încremeni în spatele patului. Era deci adevărat. li 
mai trecuse asta prin minte - o idee pe care însă o 
alungase imediat, respingând posibilitatea că Marguerite ar 
fi putut face aşa ceva. Dar de fapt ştiuse. 

Ştiuse şi nu făcuse nimic. 

Dar acum trebuia să facă ceva. Trebuia să se ducă după 
ajutor, ajutor pentru Marguerite şi pentru ea însăşi. Dacă n- 
o făcea... _ 

— Am să-l sun pe doctorul Adams, spuse cu blândeţe. Il 
voi suna pe doctor, iar el va avea grijă de tine. El va avea 
grijă de tine. 

Se întoarse şi porni spre uşă, dar atunci o auzi pe 
Marguerite mişcându-se. Se întoarse. Era însă prea târziu. 
Cu ochi dementi, Marguerite se aruncă asupra ei, trântind-o 
şi, cu mâinile întinse, o apucă cu degetele într-o strânsoare 
furioasă. Ruby icni şi încercă să sară într-o parte, dar 


Marguerite o împinse, dezechilibrând-o din nou. Se clătină 
şi se propti de uşă, simțind o durere ascuţită în glezne. 

Apoi Marguerite se urcă peste ea şi începu s-o zgârie pe 
faţă şi să-i care pumni în cap. 

Ruby încercă să se apere, să-şi folosească braţele pentru 
a se proteja de furia Margueritei, dar îi fu imposibil. 

Marguerite privea ca orbită în jos, spre faţa lui Ruby. 
Trebuia s-o oprească, s-o oprească înainte de a-i spune lui 
Kevin, ca acesta s-o îndepărteze pe Julie de ea. El ar putea 
să facă asta. 

El i-o va lua pe Julie, la fel cum mama ei îi luase copilul, şi 
cum îi luase dansul - îi luase totul, încât nu-i mai rămăsese 
altceva decât învelişul. 

Un înveliş gol. 

Toţi aceşti ani, în care simţise moartea dinăuntru. 

Toţi aceşti ani în care nu avusese nimic. 

Nimic, în afară de câteva ore pe săptămână, împreună cu 
elevele ei, care veneau la ea pentru lecţiile de dans. 

Dar şi ele o părăsiseră. Crescuseră şi plecaseră să-şi 
continue vieţile lor, iar pe ea o lăsaseră cu mama ei. 

Şi chiar şi mama sa o părăsise. 

Îi luase tot ce avea, apoi o părăsise. 

Dar nimeni n-o va mai părăsi vreodată. Nici Ruby, sau 
Kevin, sau Julie. 

În nici un caz Julie. 

Orice s-ar întâmpla, o va păstra pe Julie. 

La fel cum mama ei o păstrase pe ea. 

Numai că Ruby voia să distrugă totul. Dar asta nu se va 
întâmpla. Degetele i se înfipseră mai adânc în părul lui 
Ruby, strângând. 

Braţele i se încleştară şi începu să tragă înainte şi înapoi 
izbind, iar şi iar, capul lui Ruby de podea. 

Slab, ca de la mare distanţă, auzea ţipetele lui Ruby, dar 
le ignoră, continuând să izbească. 

Era ca şi cum ar fi călărit un căluț de lemn. 

Îşi putea aminti asta de când era încă o fetiţă subţirică. 


Trebuia să stai ţeapăn şi să ţii hamurile strâns. Apoi 
trebuia să începi să te legeni, iar capul căluţului se mişca în 
sus şi în jos, în sus şi-n jos. 

Sus şi jos. 

Era un ritm ciudat şi irezistibil, aproape ca ritmul unei 
melodii - punctată de sunetul gol, ce-l scotea capul lui Ruby 
izbit de podeaua de lemn masiv. 

Ruby rămase tăcută, cu mâinile căzute în lături, după 
încercarea inutilă de a se apăra împotriva izbiturilor 
Margueritei. Apoi, încet, încet, energia i se risipi şi 
Marguerite se opri din balans; dădu drumul părului lui Ruby, 
privind încă o dată în jos. 

Ochii bătrânei erau închişi şi, pentru o clipă, Marguerite 
fu sigură că murise. Apoi simţi pieptul lui Ruby zbătându-se 
slab sub greutatea ei. 

Trebuia să facă ceva. 

Dacă Kevin o va găsi pe Ruby când se va întoarce 
acasă... 

Jos. 

Trebuia s-o ducă pe Ruby jos, unde Kevin n-o va găsi. 

Ridică cu greu trupul inert al lui Ruby. Şoldul îi era acum 
aproape amorţit, ca şi cum durerea n-ar mai fi existat, şi se 
târî până la un scaun pe care atârna una dintre rochiile 
mamei ei. Se îmbrăcă în grabă, folosind cordonul pentru a 
lega mâinile lui Ruby. 

Apucând cordonul cu ambele mâini, o târî pe Ruby prin 
uşa camerei, în hol. Se opri un moment, încercând să-şi 
recapete respiraţia, apoi o porni încet către capătul scărilor, 
trăgând-o pe Ruby puţin câte puţin. La un moment dat, i se 
păru că o aude pe Ruby suspinând, dar hotărî că fusese cu 
totul altceva, pentru că, privind în jos, spre faţa 
inconştientă, nu văzu niciun semn de viaţă. Într-adevăr, 
Ruby părea acum aproape împăcată... 

Ajunse în capătul scărilor şi o aşeză pe Ruby în aşa fel 
încât să stea ridicată, proptindu-i spatele de peretele de 
lângă scaunul-lift, ce nu mai fusese folosit de la moartea 


mamei sale. Se aplecă apoi, strecurându-şi mâinile pe sub 
braţele ei. Respirând adânc, o trase în sus, şi apoi spre 
dreapta, îngrămădind-o în scaun. 

Folosind capătul liber al cordonului, o legă pe bătrână de 
scaun, şi întoarse comutatorul de contact. Din dulapul de 
alături se auzi scârţâitul slab al maşinăriei liftului. Apăsă 
butonul de pornire, şi sunetul metalic se propagă în holul 
imens. Se auzi un zornăit, şi scaunul începu să coboare 
încet. 

Marguerite cobori anevoios pe lângă el, mişcându-se 
automat în tăcerea cumplită, până ajunse la parter. 
Dezlegând cordonul de scaun, o lăsă pe Ruby, cu ochii încă 
închişi, să alunece pe podea. 

Îi mai înfăşură o dată cordonul în jurul încheieturilor de la 
mâini şi o târî după ea spre subsol. Era mult mai uşor acum, 
deoarece aici podeaua de lemn era mai bine lustruită şi 
opunea o rezistenţă mai mică decât carpetele de sus. 
Deschise uşa îngustă a pivniţei, aşezând-o pe Ruby în 
dreptul ei, după care îi făcu vânt. 

Ruby se rostogoli până jos, trupul ei tresăltând grotesc, 
apoi rămase pe podea, întinsă pe spate. 

Cu respiraţia înteţită, Marguerite cobori treptele scării din 
subsol, până la Ruby, şi trase de cordonul ce aprindea 
lumina. 

Lumina aspră a unui bec neacoperit lumină subsolul, 
orbind-o pentru un moment. Dar apoi, ochii ei se 
acomodară şi scormoni cu privirea primprejur, până ce văzu 
ceea ce căuta. 

O uşă micuță, aproape invizibilă, în cel mai îndepărtat 
colţ al încăperii. 

Târând-o pe Ruby după ea, se îndreptă spre uşă. Când 
ajunse în dreptul ei, se opri. 

Trecuseră ani de când nu mai fusese pe aici. 

Ani, ca săptămânile - sau fuseseră luni? - de după 


A 


accident, când mama ei o ţinuse încuiată aici, în întuneric, 


încuiată până avea să înţeleagă că fusese bolnavă, şi că 
fără mama ei niciodată nu s-ar fi făcut bine. 

Încă mai putea auzi vocea mamei pătrunzând prin uşă, 
plutind în întuneric. 

— AŞ fi putut să te trimit de aici, aş fi putut să te trimit de 
aici pentru totdeauna. Dar n-am făcut-o. Te iubesc. Te 
iubesc şi te ţin acasă, unde este locul tău. 

Unde este locul tău... unde este locul tău... 

Încă mai auzea ecoul cuvintelor în timp ce căuta 
încuietoarea cu degete tremurânde. 

La picioarele ei, Ruby suspină uşor. 

Marguerite răsuci clanţa, dar uşa nu se deschise. 

Atunci văzu lacătul greu ce atârna de încuietoare. 

Aproape târându-şi piciorul drept, urcă până în bucătărie 
unde găsi inelul cu chei al lui Ruby, atârnat de un cui pe 
partea interioară de la tocul uşii. Smulgându-l din cui, 
şchiopătă înapoi până în subsol. Începu să bâjbâie cu 
cheile, căutând-o pe cea potrivită. Şi, după un timp ce îi 
păru o eternitate, una dintre chei pătrunse în încuietoare, şi 
o simţi cedând. 

Deschise uşa. 

Camera în care intră era îngustă. 

Un pat de lemn acoperit cu o pătură subţire se afla 
aşezat lângă unul dintre pereţi, opus unui raft larg - raftul 
pe care atunci când era bolnavă îşi mânca prânzul pe care 
Ruby i-l aducea de două ori pe zi. 

Tot ce îşi amintea despre cameră era doar rigiditatea 
patului în care stătea întinsă, oră de oră, săptămână de 
săptămână, aşteptând să se facă bine, aşteptând să-i 
treacă durerea. 

Şi, până la urmă, partea cea mai grea a trebuit să 
înceteze, iar ea a ieşit din cămăruţa din subsol şi nu s-a mai 
reîntors niciodată acolo. 

Dar cămăruţa fusese întotdeauna acolo, aşteptând-o... 

Ruby suspină din nou, şi ochii ei se deschiseră pentru un 
moment. 


— Nu, murmură ea. Oh, te rog, nu... 

Marguerite privi în jos spre ea, apoi se aplecă şi trase din 
nou de mâinile îngrijitoarei. Împingând cu putere, o târî pe 
Ruby peste prag, ignorând durerea din picior, şi se prăbuşi 
lângă ea pe podea. 

Înfăşură capătul liber al cordonului din şaten fin în jurul 
gâtului bătrânei şi începu să tragă cu forţă. 

Tare, şi apoi mai tare... 

Ochii lui Ruby se holbară şi începură să iasă afară din 
orbite. Una din mâini îi scăpă afară, bâjbâind spre 
Marguerite, apoi căzu. Degetele i se contractară, pentru o 
secundă, după care se liniştiră. 

— Acum totul va fi în regulă, şopti blând Marguerite în 
timp ce punea lacătul la locul lui, încuindu-l. Totul va fi în 
regulă. Voi avea casa mea, şi voi avea fetiţa mea care îmi 
va purta de grijă, şi nimeni nu mă va mai părăsi vreodată. 
Nicicând, niciodată... 

* 

O oră mai târziu, îmbrăcată într-una din rochiile favorite 
ale mamei sale, cu şiragul de jad încolăcit în jurul gâtului, 
se afla în camera de bal. Cântându-şi încet singură, îşi 
ridică braţele şi făcu o reverență cât putu de graţioasă 
partenerului de dans pe care numai ea îl putea vedea. 

— Eu dansez bine, spuse ea, lăsându-se purtată de 
braţele invizibile, dar nu atât de bine ca fiica mea. Fiica 
mea va deveni un star într-o zi. Zâmbi blând, cu privirea 
pierdută. Am să am grijă de asta. Da, într-o bună zi 
Marguerite va ajunge un star... 


17 


Kevin conduse vechiul Chevy al Margueritei pe digul 
rutier, apoi o luă spre stânga, pe drumul spre casă. Maşina 
începu să tuşească, protestând, în timp ce apăsa 
acceleraţia, dar alunecă mai departe; Kevin clătină trist din 
cap. 

— Va trebui să luăm o maşină nouă, spuse el, fără a se 
adresa cuiva anume. Aceasta nu poate să mai reziste mult. 

— N-am putea cumpăra una decapotabilă? întrebă 
imediat Jeff, de pe scaunul din spate. Sunt foarte plăcute. 

— Eu cred că o altă maşină break ar fi mult mai practică, 
replică Kevin. Privind în spate, se încruntă. Profilându-se pe 
cerul clar, Sea Oaks se vedea ca o masă întunecată, cu o 
singură lumină în partea dinspre vest, la etajul doi. 

— Cum se face că Ruby n-a lăsat mai multe lumini pentru 
noi? 

— De ce-ar face-o? întrebă Julie. Este prima dată când 
plecăm pe întuneric. 

Câteva minute mai târziu, Kevin parcă Chevy-ul în garaj, 
închizând motorul zgomotos şi trântind portiera. Julie şi Jeff 
erau deja în bucătărie când Kevin îi ajunse. Jeff scormonea 
prin frigider căutând ceva de mâncare. 

— Nu acum, îi spuse Kevin, împingând uşa frigiderului. 
Este trecut de unsprezece şi ai mâncat deja o ciocolată cu 
malţ. Este timpul să mergi la culcare. 

— Oh, tati, mormăi Jeff. Ruby a spus că în seara asta o să 
facă o prăjitură. N-aş putea lua măcar o bucăţică? 

Kevin inspectă repede prin bucătărie, apoi îl privi pe Jeff 
cu o severitate simulată. 

— Dacă Ruby ar fi vrut să mănânci din plăcinta ei ţi-ar fi 
lăsat-o afară. Deci, la culcare cu tine! Il atinse uşor peste 


fund, şi băiatul plecă din bucătărie. După plecarea lui, Kevin 
îi zâmbi lui Julie. Cum rămâne cu tine? Dacă găsesc 
plăcinta, vrei să mănânci o bucăţică împreună cu mine? 

Julie clătină din cap. 

— N-aş putea să mai înghit nici măcar o bucăţică. Sunt 
umflată ca un balon. 

— Cum doreşti, replică Kevin. Verifică uşa din spate 
pentru a te asigura că este încuiată. Dacă urci sus, vezi 
dacă fratele tău şi-a spălat dinţii, vrei? 

— Cine ar putea fi sigur? Niciodată nu-şi spală dinţii decât 
dacă stau lângă el până termină. 

Kevin se întoarse s-o mai privească pe Julie şi dădu uşor 
din cap de parcă atunci o vedea pentru prima dată. 

— Şi tu faci asta? întrebă el emoţionat. 

Julie ridică din umeri, apoi încuviinţă, roşind uşor. 

— C-cineva trebuie s-o facă, spuse cu voce tremurată. 

Kevin îşi muşcă buzele, apoi îşi îmbrăţişă puternic fetiţa, 
ţinând-o la piept. 

— Ştiu, murmură el. Dar ar fi trebuit s-o fac eu, nu tu. 
Cred că n-am fost... 

Julie îl strânse tare şi vorbi înainte ca el să poată termina. 

— Ştiu cât de mult îţi lipseşte mama, spuse ea. Nouă 
tuturor ne lipseşte. Şi nu mă deranjează să am grijă de Jeff. 
Tu trebuie să ai grijă de noi toţi, şi să te îngrijeşti de acest 
loc, şi de tot restul. Ce-ar fi trebuit să fac? întrebă ea, 
privind în sus, în ochii tatălui ei. Să te întreb dacă să te ajut 
în privinţa lui Jeff? 

— Dar nu ai decât cincisprezece... 

— Aproape şaisprezece ani, îi reaminti Julie. Şi uneori, de 
la moartea mamei, mă simt ca şi cum aş avea treizeci. 
Totul s-a schimbat deodată şi nu mai pot continua să mă 
comport ca un copil. Dar Jeff are numai opt ani, cineva 
trebuie să aibă grijă de el. 

Gâtul lui Kevin se contractă şi, pentru un moment, crezu 
că nu va fi în stare să se abţină să plângă. 


— Mulţumesc, şopti cu voce răguşită. Părăsiră împreună 
bucătăria şi parcurseră drumul până în capul scărilor. Am să 
verific pe-aici, după care am să urc şi eu sus, spuse el. 
Chicoti, dar râsul lui era trist. 

— Era să spun că merg să te bag în pat, dar nu cred să 
mai ai nevoie de aşa ceva, nu-i aşa? 

De data asta Julie chiar roşi, sperând însă că tatăl ei nu 
observase în întunericul casei. 

— Este o formă de-a fi drăguţ, măcar câteodată, oricum. 
Sărutându-şi tatăl pe obraz, o porni pe scări în sus. 

Kevin umblă încet prin casă, verificând ferestrele şi uşile. 
Dar în timp ce intra din cameră în cameră, un sentiment de 
nefiresc îl cuprinse, de parcă în casă ceva nu era tocmai în 
regulă. Când se reîntoarse în bucătărie pentru a arunca o 
ultimă privire, ştiu că ceva îi scapă. 

Vasele de la cină, curățate de resturi, stăteau morman pe 
chiuvetă, gata de-a fi băgate în maşina de spălat vase. 
Kevin privi un moment această dezordine, apoi traversă 
bucătăria şi bătu încet în uşa lui Ruby. 

Aşteptă un timp mai lung, dar nu veni niciun răspuns. 

Bătu din nou, de data asta mai tare, dar cum tot nu 
obţinu niciun răspuns, răsuci butucul şi deschise uşa. 

Patul lui Ruby, nedesfăcut încă, era gol. 

Încruntându-se, închise uşa şi traversă repede casa, 
urcând scările şi străbătând întreg holul până la uşa închisă 
de la ceea ce fusese camera mamei lui. Pe sub uşă se 
strecura o geană de lumină, aşa că ştiu că Marguerite mai 
era încă trează. 

Ciocăni brusc. 

— Intră, o auzi pe Marguerite. 

Deschise uşa şi pătrunse în dormitor. Marguerite, întinsă 
pe pat şi acoperită numai cu un cearşaf peste cămaşa de 
noapte, îi zâmbi. Ochii îi străluceau, iar părul, căzându-i ca 
o cascadă pe umeri, îi încadra faţa, făcând-o să pară 
deosebit de tânără. 

— l-am auzit pe copii urcând, spuse ea. V-aţi distrat bine? 


Kevin încuviinţă. 

— A fost bine. Apoi: Te simţi mai bine? Se pare că da. 

Marguerite zâmbi cu toată gura şi se întinse languros în 
pat. 

— Mă simt minunat, spuse ea. În seara asta aproape că 
n-am mai avut durerea din şold, m-am simţit de parcă aş fi 
putut să dansez din nou. Am stat întinsă aici, cu un 
sentiment de totală mulţumire. Te simţi vreodată aşa? 

— Dar unde este Ruby? spuse Kevin, ignorând întrebarea 
surorii lui. Bucătăria este încă murdară şi n-am găsit-o în 
camera ei. 

Zâmbetul de pe buzele lui Marguerite se stinse, şi ochii i 
se întunecară. 

— A plecat, spuse ea cu voce subţire. După plecarea 
voastră a primit un telefon. Ceva probleme de familie. 
Oricum, mi-a adus masa sus, după care pur şi simplu a 
plecat! 

— Ruby? se îndoi Kevin. Nu prea i se potriveşte. Chiar şi 
când eram copil, ea era mereu aici... 

Marguerite îl întrerupse cu un gest nerăbdător. 

— Ei bine, dar asta a fost cu mulţi ani în urmă, nu-i aşa? 
Pe atunci puteai conta pe oameni. Oftă din greu. Uneori nu 
ştiu ce să mă fac cu ea. Se pare că este din ce în ce mai 
rău. Să plece în seara asta, când eu nu mă simţeam bine - 
îţi jur Kevin, uneori mă întreb dacă n-ar fi cazul s-o dăm 
afară şi să încercăm să găsim pe cineva mai competent. 
Mama întotdeauna spunea... 

— Mama întotdeauna spunea câte ceva rău despre cei 
din jur, i-o întoarse Kevin, dar cu siguranţă noi n-o vom 
concedia pe Ruby. 

Marguerite se relaxă dintr-o dată. 

— Nu, cu siguranţă că n-o s-o facem, îşi exprimă ea 
acordul cu o voce din nou blândă. Şi presupun că oricine 
are dreptul ca, din când în când, să aibă probleme de 
familie, nu-i aşa? Privi spre Kevin şi îi strânse uşor mâna. ŞI 


asta nu înseamnă că n-ar avea cine să aibă grijă de mine, 
nu-i aşa? Eşti tu, şi Julie... 

— Şi Jeff, observă Kevin. 

Marguerite râse deschis, şi vocea îi sună ca clinchetul 
unui clopoțel. 

— Bineînţeles, şi Jeff. Nu trebuie să-l uit pe Jeff, nu-i aşa? 

— Şi dacă te va lăsa el, replică Kevin. Se aplecă şi atinse 
obrazul surorii sale cu buzele. Oricum, mă bucur că te simţi 
mai bine. Somn uşor şi ne vedem mâine dimineaţă. Dar 
acum cred că ar fi mai bine să cobor şi să curăţ bucătăria. 

— Nu este nevoie să faci tu asta, protestă Marguerite, 
poate s-o facă Julie dimi... 

Kevin scutură ferm din cap. 

— Am s-o fac eu în seara asta. Julie are destule de făcut, 
în special dacă Ruby va lipsi câteva zile. Ne vedem mâine. 

Apoi plecă, şi Marguerite se mai întinse o dată. 

Se simţea într-adevăr bine în seara asta. De fapt, pentru 
prima oară de ani şi ani, se simţea cu adevărat bine... 

* 


Julie nu realiză foarte clar ce o trezise. Nici măcar nu era 
sigură dacă dormise vreun pic. Intr-adevăr, după ce îl 
dusese pe Jeff la culcare, se întorsese în camera ei, îşi 
pusese pijamaua, apoi se sprijinise de perne, cu o carte în 
mână, pentru a citi un timp. Deşi deschisese larg fereastra, 
briza uşoară ce bătuse mai devreme se oprise, iar aerul 
greu şi umed se lipea parcă de ea, făcând-o incapabilă să 
se concentreze asupra cărţii. Până la urmă o lăsase 
deoparte, şi întinzându-se pe spate privise la tavan, 
lăsându-şi mintea să zboare. Puțin mai târziu, tatăl ei 
intrase la ea. 

— De ce nu mi-ai spus? i se plânse Julie când el îi spusese 
de absenţa lui Ruby. Te-aş fi putut ajuta cu vasele. Tot ce 
am făcut a fost să stau aici întinsă şi să-mi închipui că este 
răcoare. li zâmbi. Dar n-a prea mers. Cu cât mă gândeam 
mai mult, cu atât era mai umed. N-a lăsat cumva Ruby şi 
nişte limonadă în frigider? 


Se duseseră împreună jos, apoi stătuseră puţin de vorbă 
în bucătărie, până când Kevin simţise că nu mai este 
capabil să-şi înăbuşe căscatul. 

— Unul dintre noi nu a dormit deloc astăzi, remarcase el, 
punând paharul în maşina de spălat. 

Julie rămăsese întinsă în pat, aproape încă o oră, 
încercând să adoarmă, dar nu reuşise. 

În noaptea asta zgomotul insectelor părea că se 
amplificase, iar marea, tăcută de obicei, era numai un 
clipocit uşor în depărtare. De două ori se auzise o bufniţă 
strigând încet în întuneric, şi o dată, cu puţin timp în urmă, 
peste noapte se lăsase deodată tăcerea, ca şi cum s-ar fi 
apropiat o prezenţă periculoasă. Dar apoi, insectele îşi 
reîncepuseră zumzetul lor obişnuit, iar broaştele îşi 
reluaseră corul, până ce aerul începuse din nou să vibreze 
de sunetele lor. 

Acum, trezită complet, Julie era aproape sigură că nu va 
reuşi să adoarmă în seara asta. 

Respiră adânc, se dădu jos din pat şi se apropie de 
fereastră. Luna era sus - un glob de argint sclipitor aruncat 
peste mare, ce îşi reflecta lumina măturând suprafaţa apei 
ca un felinar. 

Departe, un vas străbătu poteca făcută de lună, iar Julie îl 
privi până ce dispăru, înghiţit de întunericul orizontului. 
Apoi, cu coada ochiului, percepu o mişcare ciudată. 

Se încruntă, încordându-şi privirea, dar la început tot nu 
văzu nimic. Apoi, încet şi neclar, începu să definească o 
formă în mişcare printre copacii plini de muşchi de lângă 
cimitir. 

N-a fost nimic, îşi spuse ea, pentru că atunci când o privi 
direct, dispăru cu totul. O putea prinde în raza privirii numai 
când se uita dintr-o parte, întreagă, dar nedesluşită. Se 
întoarse şi se forţă să se aşeze în pat, dar amintirea straniei 
viziuni îi rămase în minte, deşi încerca să se convingă că nu 
văzuse de fapt nimic. 


Vorbele lui Jeff îi reveniră ca un ecou în minte. „Ştiu că 
am văzut ceva, şi ştiu că era o fantomă!” 

Până la urmă, fără voia ei, se ridică din nou şi se duse la 
fereastră. 

Acum că trecuse de copaci şi intrase în cimitir, figura era 
mai clară. 

Luna cădea din plin pe ea, luminând-o strălucitor, în timp 
ce se pierdea şi se întorcea printre morminte, şi până la 
urmă veni să se odihnească alături de criptă, unde se şi 
aplecă, lăsându-se pe pământ. 

Julie simţi cum bătăile inimii i se accelerează şi, deodată, 
căldura nopţii încetă, în timp ce un fior rece îi trecu pe 
spinare. Privi un moment înmărmurită, apoi se îndepărtă de 
fereastră şi ieşi grăbită din cameră, năpustindu-se pe 
coridor spre camera lui Jeff. Impinse uşa fără să mai bată, 
se apropie de patul fratelui ei şi îl scutură. 

— Jeff, şopti imperativ. Jeff, eşti treaz? 

Băiatul se mişcă, apoi deschise ochii şi privi somnoros 
către figura indistinctă a surori lui. 

— Ce s-a întâmplat? mormăi el. Ce vrei? 

— Fantoma, şopti Julie, cu voce tremurândă. Cred că este 
din nou în cimitir. 

Jeff se trezi deodată. Sări din pat şi se năpusti spre 
fereastră. Privi un moment afară, apoi îi făcu semn din cap 
lui Julie. 

— Ea este, murmură el. Este bunica. 

Julie îşi urmă aproape în silă fratele la fereastră şi cercetă 
cu privirea în noapte. Ciudata siluetă fantomatică încă mai 
era în cimitir, mişcându-se uşor în jurul pietrelor funerare, 
ca şi cum ar fi căutat ceva. 

— D-dar nu poate fi o fantomă, şopti răguşit Julie. Nu 
există astfel de lucruri. p 

— Atunci ce este? contestă Jeff. Iti spun că este fantoma 
bunicii, şi Ruby a spus că vine aici când cineva este mort. 


— Nu, protestă Julie. Acum, că nu mai era singură, teama 
ei părea că se estompează. Nu cred asta. Trebuie să fie 
altceva. Trebuie să fie... 

— Nu este! declară Jeff. Se întoarse şi-şi privi sora cu ochi 
provocatori. Dacă nu este o fantomă, de ce nu cobori acolo 
să afli ce este? 

Julie înghiţi, încercând să-şi alunge nodul din gât. 

— N-nu vreau eu, spuse ea. 

— Vrei să spui că ţi-e frică, o tachină Jeff. 

— Dar ţie nu ţi-e? ripostă Julie. Nici pe tine nu te văd 
alergând jos să vezi ce este. 

Cei doi se uitară un moment unul la altul, după care Jeff 
îşi mută privirea. 

— C-ce-o să facem acum? întrebă el, fără tonul de 
bravadă de mai-nainte. 

— li spunem tatei, decise Julie. El o să ştie ce este. 

Părăsiră împreună camera lui Jeff şi o zbughiră pe 
coridor, spre cea a tatălui lor, dând buzna înăuntru fără să 
mai bată la uşă. Un moment mai târziu, Kevin aprinse 
lampa de alături şi clipi către copiii ce stăteau lângă el, cu 
feţele palide şi ochii înspăimântați. Julie, care cu numai 
două ore în urmă îi păruse atât de matură, părea acum 
aproape tot atât de copil ca şi Jeff. 

— Ce este? întrebă Kevin. Ce s-a întâmplat? 

— B-bunica, se bâlbâi Jeff. Este din nou în cimitir. 

Kevin se încruntă spre fiul lui. 

— Ce tot vorbeşti, credeam că am terminat o dată cu 
asta... 

— Dar este adevărat, tati, întări Julie. Şi-şi eu am văzut-o. 
Nu ştiu ce este, dar mişca ceva în cimitir şi... Tăcu deodată, 
simțindu-se prost. Ei bine, arăta ca o fantomă. 

— Ei bine, nu este, hotărî Kevin, dându-se jos din pat şi 
băgându-şi mâinile prin mânecile halatului. Ar putea fi un 
cerb sau cineva care vrea să vă joace o farsă, dar în niciun 
caz o fantomă. 


— Orice ar fi, nu este un cerb! spuse Jeff. Haide, îl poţi 
vedea din camera lui Julie. 

Cu copiii alături, Kevin traversă holul spre camera lui 
Julie, se apropie de fereastră şi privi în întuneric. 

Cimitirul era gol. 

Se întoarse spre copii, cu sprâncenele ridicate sceptic. 

— Ei bine? spuse el, arătând cu capul spre fereastră. 
Aruncaţi o privire şi spuneţi-mi vă rog şi mie ce vedeţi. 

Jeff şi Julie se apropiară în silă de fereastră şi priviră 
afară. Lumina lunii încă mai scălda insula, iar pietrele 
funerare se conturau ţepene în relief. Dar exceptând cripta 
şi pietrele funerare alăturate, cimitirul era gol. 

Ochii lui Julie cercetară printre brazii unde zărise pentru 
prima dată ciudata apariţie, dar acum acolo nu mai era 
nimic altceva decât muşchiul agăţător, crescut pe ramuri, şi 
umbra adâncă lăsată de pădurea însăşi. 

— D-dar am văzut ceva, insistă ea, cu voce tremurândă. 
Tată, ştiu că am văzut. Amândoi am văzut ceva. 

— Vă imaginaţi că aţi văzut, o corectă Kevin. Dar orice aţi 
fi văzut, cu siguranţă acum nu mai este acolo; aşa că vă 
vreau pe amândoi în pat. Okay? 

Julie încuviinţă, amărâtă, şi se întoarse în pat, dar Jeff nu 
se mişcă. În loc de asta, privi cu ochi rugători spre sora lui. 

— P-pot să dorm cu tine în noaptea asta? 

* 


— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, începu Kevin, dar 
Julie nu-l lăsă să termine. 

— Este în regulă, tati. Cu adevărat. Nu mă deranjează 
dacă doarme cu mine. 

Kevin vru să obiecteze, dar apoi ridică din umeri. 

— Okay, cum doriți. Dar niciun fel de prostii despre 
fantome în seara asta, e clar? Ne vedem dimineaţă. Fără să 
mai aştepte vreo replică din partea copiilor, părăsi camera 
lui Julie închizând uşa în urma lui. Cinci minute mai târziu, 
adormise din nou. 


Numai în camera lui Julie, amândoi copiii rămaseră treji, 
ascultând sunetele nopţii, cu nervii la limită. 

— Am văzut-o, spuse Jeff până la urmă, iar vocea lui 
răsună ciudat. Ştiu că am văzut-o şi ştiu ce înseamnă asta. 
Înseamnă că cineva a murit. 

Julie nu spuse nimic, dar pentru prima dată nu se mai 
certă cu fratele ei în legătură cu ceea ce văzuse sau cu 
ceea ce ar fi putut să însemne asta. 

La urma urmei, în seara asta văzuse şi ea. 

* 


Kevin şi Julie erau deja în bucătărie când Jeff coborî în 
dimineaţa următoare. Se instală pe scaunul lui şi privi cu 
dezgust la bolul cu cereale reci din faţa lui. 

— Unde este Ruby? întrebă el. Cum se face că nu avem 
nici ouă şi nici clătite? 

Kevin, cu mintea deja furată de complexitatea estimărilor 
pentru remodelarea celor cinci dormitoare de sus, îşi privi 
fiul: 

— Ruby nu este aici, explică el, aşa că toţi mâncăm 
cereale reci, dar fără să ne plângem. 

Jeff se strâmbă. 

— Urăsc chestiile astea. Plesni în cereale cu lingura şi se 
duse să-şi aducă borcanul cu zahăr. Lingură după lingură, 
începu să-i deşerte conţinutul în castron, apoi adăugă puţin 
lapte. In timp ce-şi băga în gură prima lingură din 
amestecul vâscos, privi vinovat cu coada ochiului la tatăl 
său, dar acesta nu părea că remarcase ce făcuse el. 

— Pariez că Ruby este moartă, anunţă el deodată, şi 
Kevin lăsă deoparte estimările pe care le studia. 

— Poftim? întrebă el. 

Jeff privi solemn către tatăl său. 

— Pariez că Ruby este moartă, repetă el. Pariez că din 
cauza asta s-a întors bunica noaptea trecută. 

Ochii lui Kevin se îngustară. 

— Nu te pot urmări. 

Jeff luă o expresie exasperată. 


— Ruby spunea că fantomele vin întotdeauna după 
moartea cuiva. Deci dacă bunica s-a întors noaptea trecută 
şi Ruby nu este aici, asta înseamnă că ea este moartă. 

Kevin clătină obosit din cap. 

— Ei bine, dacă ea îţi bagă astfel de idei în cap, atunci ar 
fi mai bine dacă nu s-ar mai întoarce deloc, observă el cu o 
strâmbătură. 

Exasperarea lui Jeff se adânci. 

— Cum să se întoarcă dacă este moartă? întrebă el. 

Kevin respiră adânc, se ridică în picioare şi adăugă bolul 
său la colecţia vaselor de lângă chiuvetă. 

— Uite, spuse el pe un ton supărat. Am să-ţi mai explic 
încă o dată, după care nu mai vreau să aud asemenea 
nonsensuri. Orice ai văzut noaptea trecută în cimitir - sau 
crezi că ai văzut - nu a fost o fantomă. Nici a bunicii tale, 
nici a nimănui altcineva. Jeff privi în sus către tatăl său - 
buzele lui formau acum o linie subţire -, dar nu spuse nimic. 
Nu există asemenea lucruri, cum ar fi fantomele. Cât 
despre Ruby, ea a avut o problemă de familie şi a plecat s-o 
rezolve. Sunt sigur că va apărea azi sau mâine. Dar nu este 
moartă? E clar? 

Jeff înţelese din tonul lui că ar fi mai bine să nu-l 
contrazică şi încuviinţă. 

— Bănuiesc, aprobă el neconvins, ridicându-se de pe 
scaun. 

Kevin, mulţumit şi cu această mică concesie, îşi adună 
hârtiile şi părăsi bucătăria. 

— Am să fiu în bibliotecă pentru un timp, îi spuse lui Julie. 
Dacă ai nevoie de ceva, strigă doar. 

— O să mă descurc, replică Julie. După ce tatăl ei dispăru, 
îi aruncă lui Jeff cârpa de spălat. Curăţă masa, okay? 

Jeff ridică din umeri, dar nu spuse nimic şi începu să 
curețe cu grijă firimiturile de pe masa din bucătărie. Apoi 
vorbi din nou fără s-o privească. 

— Ştii ce pariez? zise el cu voce joasă, ca tatăl său să nu-l 
poată auzi. 


— Ce? întrebă Julie, ştiind că, orice i s-ar spune, el oricum 
va continua. 

— Pariez că mătuşa Marguerite a ucis-o pe Ruby, 
continuă Jeff. Apoi, ridicându-şi privirea, ochii săi se fixară 
pe uşa din dos a bucătăriei. Pariez că seara trecută, când 
noi am plecat la film, între ele a avut loc o luptă şi mătuşa 
Marguerite a ucis-o pe Ruby şi a îngropat-o pe undeva pe 
insulă. 

— Jeff! exclamă Julie. Dar înainte de a mai putea spune 
altceva, Marguerite rosti cu voce îngheţată: 

— Este un lucru dezgustător ceea ce spui, Jeffrey. 

Jeff se întoarse. Spre groaza lui, mătuşa sa stătea chiar în 
uşa de la bucătărie, privindu-l furioasă. El icni şi făcu un pas 
înapoi. 

— Dacă am să te mai aud vreodată spunând astfel de 
lucruri, Jeffrey, n-am să am de ales decât să... 

Dar Jeff dispăruse deja, zbughind-o pe uşa din dos şi 
tăind-o peste dealuri spre pâlcul de pini. Marguerite 
şchiopătă până la uşă, ducându-şi, involuntar mâna la şold. 

— Vino înapoi, strigă ea. Vino înapoi aici! 

— N-a vrut, mătuşă Marguerite, pledă Julie pentru el. Cu 
adevărat n-a vrut. Este doar un copil şi mereu inventează 
astfel de poveşti. Dar n-a vrut. 

Marguerite, cu spatele ţeapăn, rămase tăcută un 
moment, apoi se întoarse zâmbitoare spre Julie. 

— Poate că n-a vrut, fu ea de acord. Dar mă tem că 
niciodată n-am să fiu în stare să-i înţeleg pe băieţii mai 
mici. Făcu o pauză, şi când vorbi din nou, vocea ei avea un 
ton absent. Poate că mama avea dreptate, spuse ridicându- 
şi sprâncenele, gânditoare. Intotdeauna spunea că aduc 
mai multe necazuri decât merită. Şi nu sunt sigură că 
greşea. Nu, termină ea. Nu sunt deloc sigură că greşea. 


18 


— Ei bine, ştiu cum putem afla, îi spuse Toby Martin lui 
Jeff. Işi târşâiau amândoi picioarele de-a lungul plajei, şi Jeff 
tocmai terminase de repetat lui Toby ceea ce le spusese 
deja tatălui şi surorii lui - că nu credea în povestea mătuşii 
în legătură cu plecarea lui Ruby. Hai să mergem la 
Emmaline. Ea trebuie să ştie unde este Ruby. 

Jeff privi cu ochii întredeschişi în lumina soarelui. 

— Cine este Emmaline? 

— Sora lui Ruby, replică Toby, rotindu-şi ochii ca şi cum 
nu şi-ar fi putut imagina că poate exista cineva în 
Devereaux care nu cunoştea identitatea lui Emmaline Carr. 
Locuieşte dincolo de Wither Pond®. Hai să mergem. 

Părăsiră plaja şi îşi făcură drum prin labirintul de poteci 
ce străbăteau insula, apoi o luară pe digul rutier. Jeff se opri 
un moment, încruntându-se nesigur. 

— Poate că ar fi mai bine să-i spun lui tati unde merg. 

Toby îl privi batjocoritor. 

— Dar nu mergi nicăieri. Doar în oraş. Cui îi pasă? 

Jeff se gândi un moment, apoi ridică din umeri. Oricum nu 
vor întârzia foarte mult. 

La capătul digului rutier Toby o luă spre stânga. Merseră 
un timp de-a lungul străzii principale din Devereaux, apoi 
Toby o coti spre dreapta, pe Atlanta Avenue, şi porni spre 
interior. Oraşul părea că se termină după numai câteva 
blocuri, lăsând locul unor ferme mici, fiecare dintre ele 
nedepăşind mai mult de câţiva acri. Până la urmă Toby 
părăsi cu totul drumul, urmând o potecă ce şerpuia printr-o 
palmă de loc cu pini năpădiţi de muşchi, şi trecură pe lângă 
un iaz acoperit cu un strat de mâl verde. Jeff îl privi un 


€ lazul Wither (engl. orig.). 


moment, dar când un şarpe imens sări deodată de pe un 
copac pentru a dispărea dincolo de suprafaţa apei, fugi 
imediat să-l prindă pe Toby din urmă. Apoi, trecând de un 
mic crâng, ajunseră la o casă. 

Atât cât Jeff o putea cuprinde cu privirea, aceasta nu era 
tocmai o casă. Nu era decât o cocioabă construită fără nicio 
noimă, cu acoperişul suspendat la câteva picioare deasupra 
pământului, pe o fundaţie năruită. Avea un acoperiş 
demodat, iar sita de la ferestre era distrusă. Uşa era 
deschisă, dar dinăuntru nu răzbătea nicio lumină. 

Jeff privi cu teamă la cabana dărăpănată. 

— Vrei să spui că aici locuieşte într-adevăr cineva? 

Toby ridică din umeri. 

— O mulţime de oameni locuiesc în asemenea locuri. Mai 
făcu un pas şi strigă spre cabană: Emmaline? Eşti acasă? 

Se lăsă o lungă tăcere şi Jeff privi nervos în jurul micului 
luminiş. Imaginea şarpelui era încă puternică în mintea lui 
şi aproape că putea simţi cum unul dintre ei se furişa 
dinspre copaci, apropiindu-se de el. 

— P-poate ar fi mai bine să ne întoarcem, şopti el. Nu-mi 
place deloc aici. 

Dar Toby scutură vehement din cap. 

— Am venit să vorbim cu Emmaline, şi vom vorbi cu ea, 
insistă el, apoi strigă tare: Hei, Emmaline! Vino afară! 

Urmă o nouă tăcere, după care Jeff auzi sunetul unor paşi 
târşâiţi pe podea. Un moment mai târziu, o bătrânică doar 
cât un nod, îmbrăcată într-o rochie subţire de bumbac ce 
părea că fusese cândva albastră, dar, de atâtea ori spălată 
şi călcată, ajunsese de un alb nefiresc, apăru în uşă. Un şorţ 
zdrenţuros îi spânzura de mijloc şi purta o bentiţă în jurul 
capului. Picioarele, fără şosete sau ciorapi, fuseseră 
introduse într-o pereche de papuci uzaţi. Jeff nu putea 
spune exact cam cât de bătrână era, dar faţa îi era 
brăzdată adânc şi când îl cercetă cu privirea ochii ei se 
îngustară, suspicios, devenind doar o linie. 


— Cine este? întrebă ea cu o voce hărâită, din gât. Cine 
ţipă la mine? 

Până şi Toby se trase înapoi, după care însă încercă să se 
poarte mai brav decât se simţea. 

— Sunt eu, Toby Martin. 

Buzele bătrânei se contractară şi îşi ridică mâna, 
îndreptând un deget tremurător spre Toby. 

— Să nu faci vreo trăsnaie pe aici, îl avertiză ea. Oi fi eu 
bătrână, dar nu sunt moartă încă! Apoi îşi întoarse ochii 
spre Jeff. Tu cine eşti? Nu cred că te cunosc. 

— J-Jeff, se bâlbâi el. Jeff Devereaux. 

Sprâncenele Emmalinei se ridicară încet. 

— E, dar asta e ceva. Un Devereaux să bată atâta drum 
numai pentru c-a s-o vadă pe bătrâna Emmaline. Rămase 
tăcută un moment şi, când vorbi din nou, vocea ei suna 
aproape supărată. Ce faci aici? 

— N-noi o căutăm pe Ruby, tremură Jeff, luptându-se cu 
dorinţa de a face stânga-mprejur şi a fugi de cocioaba 
dărăpănată şi de ciudatul ei locatar. 

— Cum se face că o cauţi aici? Nu locuieşte cu mine. 

Jeff simţi cum i se pune un nod în gât. 

— Mătuşa Marguerite a spus - începu el, dar bătrâna i-o 
reteză. 

— Cui îi pasă de ce spune ea? întrebă Emmaline. Ea este 
pur şi simplu nebună, şi ăsta e adevărul indiferent ce cred 
oamenii de pe aici! 

Cei doi băieţi schimbară priviri neliniştite. 

— Dar ea zice că Ruby a plecat să-şi vadă familia, reuşi 
Jeff să spună până la urmă. 

Ochii negri ai Emmalinei sclipiră. 

— Ruby nu are altă familie decât pe mine, şi ea n-a mai 
fost pe aici de luni de zile. Îşi ridică din nou mâna şi le făcu 
semn celor doi băieţi să se apropie. Aţi putea intra înăuntru, 
mormăi ea. Dacă nu aţi venit pentru băuturi cu gheaţă, vă 
pot oferi cel puţin un ceai, sau aşa ceva. 


— M-mai bine nu, spuse Toby. Aerul lui nonşalant 
dispăruse în timp ce privea nervos spre întunericul din mica 
baracă. 

— Speriat? întrebă Emmaline, iar buzele i se deschiseră 
într-o grimasă de zâmbet ce-i expunea găurile întunecate 
dintre cei câţiva dinţi ce-i rămăseseră pe gingii. 

— N-nu, minţi Toby. 

— Atunci intraţi, îi pofti Emmaline. Dacă vreţi să aflaţi 
totul despre domnişoara Marguerite Devereaux, trebuie să 
intraţi înăuntru. Doar n-am să stau toată ziua aici, afară. 

Se întoarse şi dispăru înapoi în cocioabă, lăsându-i pe 
Toby şi pe Jeff, care priviră nesiguri unul la altul. 

— Ce ne facem? întrebă până la urmă Jeff. Crezi că ne va 
face vreun rău? 

— N-nu ştiu, replică Toby. De mult nu mai vorbeşte 
nimeni cu ea. Apoi în ochi îi apăru o privire hotărâtă. Dacă 
fugim acum, nu vom afla niciodată unde s-a dus Ruby, 
decise el. Haide! 

Aproape împotriva voinţei lui, Jeff se lăsă purtat în 
interiorul cabanei. Se aflau acolo un scaun vechi - cu 
tapiseria ruptă şi cu câlţii ieşiţi afară -, o masă din lemn, 
zgâriată toată, şi trei scaune. Dar coliba părea să fi fost 
curățată chiar în acea dimineaţă, şi Jeff se lăsă precaut pe 
unul dintre cele trei scaune de la masă, de unde putea 
vedea în cealaltă cameră un pat acoperit cu grijă de o 
cuvertură peticită. 

— Tot ce am este nişte ceai, mormăi Emmaline punând o 
ceşcuţă în faţa lui Jeff şi aşezându-se în partea opusă, în 
timp ce ochii ei îl examinau pe furiş în lumina slabă. Deci tu 
eşti Jeff, spuse ea. Strălucitor ca o monedă nouă, aşa a spus 
ea, şi aşa şi arăţi. Sigur, nu chiar... 

— Credeam că ai spus că n-ai mai văzut-o pe Ruby, rosti 
Jeff. 

— N-am spus asta. Tot ce am spus a fost că n-a venit aici. 
N-a mai trecut pe aici de câteva săptămâni. 

— Atunci unde ar putea fi? 


Emmaline îşi strânse buzele şi se încruntă şi mai tare. 

— Ei bine, acum nu prea ştiu. Adevărul este că de o 
săptămână n-am mai văzut-o de loc. 

Jeff se întoarse cu ochi triumfători spre Toby. 

— Vezi? i-am spus eu că mătuşa Marguerite minte! 
Pariez că ea a omorât-o pe Ruby! Imediat îşi astupă gura cu 
ambele mâini şi privi cu teamă spre Emmaline. Dar, spre 
surpriza lui, Emmaline nu părea furioasă. În loc de asta, 
încuviinţă aproape serioasă. 

— Ştiam eu că se va întâmpla odată şi-odată, spuse ea, 
pe jumătate doar pentru sine. l-am spus şi i-am tot spus să 
se ferească de teatrul dulce al domnişoarei Marguerite, dar 
n-a vrut să mă asculte. Spunea că domnişoara Marguerite 
este mult mai bine acum şi că nu va face rău nimănui! 

Ochii lui Jeff se îngustară. 

— M-mai bine? întrebă el. Dar ce este în neregulă cu ea? 

Buzele Emmalinei se strânseră într-o linie aspră. 

— Nu pot să-ţi spun decât ce mi-a spus Ruby. Cu mult 
timp în urmă, mătuşa ta a fost nebună ca o ploşniţă. De la 
acel accident i s-a tras. Dacă a fost un accident. 

Acum şi Toby o asculta fascinat pe bătrână. 

— Vrei să spui atunci când şi-a rupt şoldul? întrebă el. 

— Asta este numai o parte din accident, observă 
Emmaline. De fapt, era pe punctul de-a avea o familie când 
a căzut pe scări şi a pierdut copilul. Şi ăsta a fost lucrul care 
a înnebunit-o - nu şoldul! 

— N-nebună? murmură Jeff - toate suspiciunile lui 
concentrându-se dintr-o dată într-un nod de frică, ce i se 
puse în gât. Ce-ar fi dacă tot ce spusese până acum era 
adevărat? 

— Presupun că nimeni nu ţi-a spus până acum, continuă 
Emmaline sumbru. Cu siguranţă, domnişoara Helena n-a 
spus nimănui, şi nici Ruby, exceptându-mă pe mine. 
Spunea că nimeni altcineva n-ar fi crezut-o şi bănuiesc că 
avea dreptate, aşa cum erau lucrurile atunci. Oricum, Ruby 


mi-a povestit cu mult timp în urmă ce s-a întâmplat. Au 
tinut-o multă vreme încuiată pe mătuşa ta acolo. 

— Mătuşa Marguerite? spuse Jeff. Un-unde? 

— Jos în pivniţă. Domnişoara Helena nici măcar nu a vrut 
s-o ducă la spital după ce a căzut pe scări. l-a spus lui Ruby 
că mai bine ar lăsa-o să moară decât să afle cineva că a 
fost gravidă. Aşa că întâi au pus-o în pat, apoi a pierdut 
copilul şi aproape că a înnebunit. Atunci au încuiat-o în 
subsol. Există acolo o cămăruţă - ascunsă în spate - pe 
care cu greu o veţi vedea. Acolo au ţinut-o până s-a calmat. 
Apoi vocea ei luă un ton absent, iar ochii i se îngustară ca şi 
cum ar fi privit în trecut. Înainte de asta, domnişoara 
Marguerite era o fată arţăgoasă, spuse ea. Niciodată n-am 
cunoscut o persoană cu atâta arţag. Intotdeauna te atingea 
într-un fel sau în altul. Dar, după asta... Rămase tăcută şi îşi 
turnă o altă ceaşcă de ceai din ceainicul crestat. Ei bine, 
după asta a devenit foarte dulce. Untul nu s-ar fi topit în 
gura ei, iar oamenii au început să creadă că este un fel de 
sfântă. Işi scutură capul îngustându-şi din nou ochii. Dar nu 
eu. Intotdeauna i-am spus lui Ruby că oamenii nu trec aşa 
uşor prin lucruri ca acela care i s-a întâmplat ei - pur şi 
simplu îi rod pe dinăuntru, şi până la urmă ei se separă. Şi 
ar fi bine să reţii cuvintele mele, încheie ea, fixându-şi dintr- 
o dată ochii asupra lui Jeff. Intr-o bună zi, mătuşa ta se va 
separa şi dacă s-a întâmplat ceva cu Ruby, pot să pariez că 
ea a făcut-o. 

Zece minute mai târziu, Jeff şi Toby părăseau micuța 
colibă din pădure a lui Emmaline, pornind-o spre sat. 

— Tu o crezi? întrebă Jeff când se îndepărtară suficient de 
crâng. 

Toby ridică din umeri. 

— Nu ştiu. O mulţime de oameni spun că este cam 
nebună. Şi de fapt aşa şi arată. 

Jeff aprobă, dar sprâncenele lui se uniră într-o cută 
adâncă. 


— Cred totuşi că trebuie să-i spun lui tata, rosti când 
ajunseră la marginea aşezării Devereaux. Dar pun pariu că 
n-o să creadă. Vii cu mine? 

Toby negă din cap. 

— Nu, spuse el. Niciodată n-am să mai calc pe acolo. 

Jeff bolborosi: 

— Tu crezi că Emmaline are dreptate, nu-i aşa? întrebă 
el. Toby rămase tăcut, târându-şi nefericit picioarele prin 
praf. Dar ce-aş putea să fac? Dacă tu nici măcar nu vrei să 
vii cu mine - dar tăcu brusc când văzu Chevrolet-ul turtit al 
mătuşii lui parcat în faţa magazinului general. 

— Pun pariu că este tata, ţipă el rupând-o la fugă. Vino! 
să-l căutăm. 

Dar Kevin nu era în magazin. Aflară însă că era sus în 
biroul lui Sam Waterman. Când urcară la etajul doi, 
încăpăţânată, secretara nu-i lăsă să intre în biroul 
judecătorului. 

— Orice ai avea să-i spui, poate să mai aştepte, declară 
ea. Sunt sigură că nu poate fi o problemă de viaţă şi de 
moarte, nu-i aşa? 

Jeff încercă să-i explice că tocmai asta era, dar ea zâmbi 
îngăduitor şi-i arătă un scaun. 

— Dacă vrei să aştepţi, poţi să stai aici, spuse şi se 
întoarse din nou la maşina de scris. Dar nu voi tolera niciun 
zgomot sau vreo mişcare. 

Cei doi băieţi se aşezară să aştepte, dar, pentru ei, 
fiecare minut se scurgea mai greu decât cel care tocmai 
trecuse. 

* 

Kerry Sanders parcă maşina în față la Sea Oaks şi privi 
nervos către vechiul conac. Poate că ar fi trebuit să sune 
înainte de a veni, dar era aproape sigur că, dacă Marguerite 
Devereaux i-ar fi răspuns la telefon, nu l-ar fi lăsat să 
vorbească deloc cu Julie. Aşa că se urcase pur şi simplu în 
maşină şi traversase digul rutier, decizând că, dacă 
Marguerite nu-l lăsa s-o vadă pe Julie, va afla cel puţin cum 


se simte. Spre surprinderea lui, după ce sună la uşa, cea 
care îi răspunse fu Julie. 

— Bună, spuse ea, ochii ei strălucind de fericire când îl 
văzu pe Kerry stând pe verandă. 

— Bună, eşti bine? întrebă Kerry pe un ton îngrijorat. 

Julie încuviinţă şi deschise larg uşa. 

— Sunt bine. Intră. Dar, în timp ce pătrundea în holul de 
la intrare, o văzu în capătul scărilor pe Marguerite, privindu- 
| dezaprobator. 

— Am - am venit să te invit să mergem la plajă, sau 
poate în altă parte, se bâlbâi Kerry, mutându-şi privirea de 
la Julie la mătuşa ei. 

— Pe plajă... repetă Julie cu ochi înceţoşaţi. 

— Nu cea de aici, spuse Kerry repede. Cea de pe canal. 
N-ai fost niciodată, nu-i aşa? Acolo nu sunt aproape deloc 
valuri, iar plaja este cam îngustă, dar... 

— Mi-ar face plăcere, spuse Julie, cu o expresie 
înseninată. Mă duc să-i spun mătuşii Marguerite... 

Chiar în timp ce se întorcea, Marguerite rosti cu voce 
răspicată din capătul scărilor: 

— Dacă te simţi destul de bine ca să mergi la plajă, ar 
trebui să te simţi destul de bine şi ca să vii la lecţia de 
dans, spuse ea cu răceală. Cu siguranţă că n-ai timp de 
pierdut cu indivizi ca el. Buzele i se strânseră şi făcu semn 
spre Kerry, omiţând intenţionat să-i rostească numele. 
Kerry roşi, dar nu spuse nimic. 

Zâmbetul lui Julie se stinse. 

— Dar este prea cald pentru dans, argumentă ea. Şi n-a 
spus doctorul Adams că ar trebui s-o iau mai uşor? Nu 
vreau decât să stau puţin întinsă pe plajă. Nici măcar n-am 
să înot. 

— Eu cred că n-ar trebui să te duci, insistă Marguerite. 
După ce s-a întâmplat alaltăieri... 

— Dar a trecut, replică Julie. Şi ieri n-am plecat nicăieri în 
afară de filmul la care am mers cu tati. Te rog! Doar pentru 
puţin timp! 


Marguerite o privi, fiind aproape pe punctul de a-i 
interzice, dar apoi păru că reflectează. 

— Ei bine, bănuiesc că nu te pot opri, dar promite-mi că 
nu vei intra în apă. Dacă ţi se întâmplă ceva, nu ştiu ce am 
să mă fac. Vocea i se frânse. Ştiu că pare prostesc, dar, te 
rog, promite-mi. Mă-mă gândesc la tine ca şi cum ai fi 
propria mea fiică, şi sunt îngrijorată din pricina ta... 

— Promit, spuse Julie, profitând de situaţie înainte ca 
mătuşa ei să se poată răzgândi. 

Kerry aşteptă în maşină până ce Julie fugi sus să-şi ia un 
prosop; dar, în timp ce stătea în bătaia soarelui strălucitor, 
simţi ochii  Margueritei  aţintiţi asupra lui, aproape 
percepând vibraţiile de ostilitate pe care le emanau. Până la 
urmă, Julie ieşi din casă şi sări pe locul de lângă el. Kerry 
porni motorul şi conduse repede pe drum, spre şosea. Când 
vorbi, ochii lui erau fixaţi pe bandă, evitând s-o privească 
pe Julie. 

— Pot să te întreb ceva fără să te înfurii pe mine? 

Julie privi spre el cu ochi nedumeriţi. 

— Sigur, de ce m-aş înfuria pe tine? 

— Nu ştiu, admise Kerry. Este... ei bine, este vorba de 
mătuşa ta. 

— Mătuşa Marguerite? Ce este cu ea? 

— Este vorba de felul în care se poartă, cred, spuse Kerry 
roşind uşor. Vreau să spun - ei bine, de obicei mă plăcea, 
dar de când mă învârtesc pe lângă tine, pare ca şi cum m- 
ar uri, deşi nu i-am făcut nimic. În final privi spre ea. Mie mi 
se pare că se poartă cam ciudat, asta-i tot. 

Deodată, Julie îşi aminti incidentul întâmplat cu o zi în 
urmă la etajul trei - despre care crezuse la început că 
fusese un vis. 

— Nu-nu ştiu, admise ea în sfârşit. Uneori şi mie mi se 
pare ciudată, dar apoi devine ca oricare dintre noi. Destul 
de confuză, încercă să-i povestească lui Kerry ce se 
întâmplase cu o zi în urmă. A fost cu adevărat ciudat, 


încheie ea, dar eram atât de năucită de medicamente încât 
nici măcar nu sunt sigură că s-a întâmplat cu adevărat. 

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă Kerry încetinind 
maşina pe măsură ce se apropiau de digul rutier. O să 
vorbeşti cu tatăl tău despre asta? 

— Nu mi se pare că este mare lucru, replică Julie ridicând 
din umeri. Dar am să mai reflectez, şi am să mă mai 
gândesc şi la felul în care s-a purtat mătuşa Marguerite în 
timp ce dansam. Ea crede că într-o bună zi voi deveni o 
mare stea, sau cam aşa ceva, iar eu nici măcar nu îmi 
doresc să fiu. 

Apoi văzu o siluetă apropiindu-se de ei, şi, în timp ce 
Kerry oprea maşina, Jenny Mayhew veni în fugă, făcându-le 
semn. 

— Tocmai veneam pe la voi, spuse zâmbind spre Julie. 
Eşti bine? 

— Sigur, mă simt perfect, o asigură Julie. Dar cum se face 
că nu ai mai trecut ieri pe la mine, după terminarea lecţiei? 

Zâmbetul lui Jenny se topi, devenind deodată stânjenită. 

— Nu ţi-a spus Marguerite? 

— Să-mi spună ce? 

Ochii lui Jenny se măriră. 

— N-am stat toată ora; era foarte cald şi domnişoara 
Marguerite ne-a obligat să lucrăm foarte intens şi - ei bine, 
Tammy-Jjo parcă înnebunise, şi a trebuit să plecăm toate 
mai devreme acasă. Ochii ei se întâlniră încă o dată cu cei 
ai lui Julie. De fapt, tocmai de asta veneam spre voi, adăugă 
ea. Ca să mă scuz la Marguerite. 

— Să te scuzi la ea? întrebă Kerry. De ce? Dacă era atât 
de cald, ar fi trebuit oricum să vă trimită pe toate acasă. 

Jenny clătină din cap. 

— Poate că da. Dar ea ne-a spus că n-ar fi trebuit să ne 
pese de căldură, şi bănuiesc că avea dreptate. Dacă vrei să 
dansezi, nu poţi să spui că n-o mai faci doar pentru că îţi 
este prea cald! 

Julie chicoti. 


— Dar asta este ceea ce am spus şi eu. Voia să repetăm, 
dar eu i-am spus că este prea cald şi că ar trebui s-o iau 
mai uşor. Privi spre Kerry şi chicoti din nou. Nu mă miră că 
s-a înfuriat pe mine. leri, toată lumea a părăsit-o, şi astăzi 
ai venit tu să mă iei de lângă ea. 

— Nu te-am luat de lângă ea, protestă Kerry. Pentru 
Dumnezeu, doar pentru că este mătuşa ta, nu înseamnă că 
îi şi aparţii. 

— Ei bine, uneori se poartă de parcă într-adevăr i-aş 
aparţine, replică Julie. Se comportă ca şi cum mi-ar fi 
planificat întreaga viaţă... 

— Julie! exclamă Jenny. Asta nu este adevărat. Este doar 
mândră de tine pentru că dansezi mai bine decât oricare 
dintre noi. 

— Dar mie nu-mi pasă, spuse Julie cu o notă de 
exasperare în glas. Să dansezi este amuzant, dar nu 
reprezintă întreaga mea viaţă. Uneori, mătuşa Marguerite 
se comportă ca şi cum ar trebui să fie. De fapt, tocmai asta 
discutam adineauri cu Kerry. 

Jenny se încruntă. 

— Despre ce vorbeaţi? Vrei să spui că şi tu ai de gând să 
renunţi? 

Julie nu avusese deloc de gând aşa ceva, dar ridică din 
umeri cu nonşalanţă. 

— S-ar putea. Dar ce importanţă are dacă aş face-o? 

— Dar ea contează pe tine. Contează pe noi toate. Nici 
mie nu-mi pasă foarte tare dacă dansez, dar o iubesc pe 
domnişoara Marguerite, şi faptul că ne are pe toate în jurul 
ei o face atât de fericită. 

— Cu excepţia zilei de ieri, îi reaminti Julie. Nu mi s-a 
părut că v-aţi distrat foarte tare. 

Jenny îşi roti ochii dispreţuitor. 

— Ei, a fost vina lui Tammy-Jo, nu a lui Marguerite. Pentru 
numele lui Dumnezeu, abia o găsiseră pe Mary-Beth cu o zi 
înainte, nimeni nu se simţea prea bine. Poate că n-ar fi 
trebuit să ţinem lecţia deloc. Se îndepărtă de maşină, dar 


rămase cu privirea la Julie. Şi înainte de a decide să renunţi 
la lecţii, cred că ar fi bine să te mai gândeşti. 

— N-am spus că m-am decis, protestă Julie. Am spus doar 
că am să mă mai gândesc, asta-i tot. 

— Ei bine, spune-mi şi mie când te hotărăşti, spuse Jenny 
cu ochii furioşi. Se pare că sunt singura care a mai rămas, 
nu-i aşa? 

Inainte ca Julie să mai poată spune ceva, prietena ei 
plecă, mergând repede pe drumul spre Sea Oaks. 

— Poate că ar trebui să ne întoarcem, spuse Julie agitată 
în timp ce Kerry pornea din nou maşina. Nu vreau ca Jenny 
să fie supărată pe mine. 

Dar Kerry scutură din cap. 

— O să-i treacă. Marguerite a fost întotdeauna înnebunită 
după ea. Dădu drumul la ambreiaj şi o porni peste digul 
rutier. Câteva minute mai târziu stăteau întinşi, unul lângă 
altul, pe plaja ce mărginea canalul. 

— Nu crezi că este mai plăcut decât să-ţi petreci după- 
amiaza în sala de bal? întrebă Kerry. 

— Mmmm-hmmm, oftă Julie. Apoi se ridică şi privi spre 
mare; dar amintindu-şi ce se întâmplase cu două zile în 
urmă, o trecu un fior. 

— Dar încă n-am să intru în apă. Nici nu ştiu dacă o să 
mai vreau să intru vreodată. 

* 

Marguerite stătea pe veranda din fața casei şi privea 
insula, fără s-o vadă. Se gândea că n-ar fi trebuit s-o lase pe 
Julie să plece în felul ăsta cu Kerry Sanders. Ar fi trebuit s-o 
ţină acasă, aşa cum şi mama ei încercase s-o ţină pe ea 
când era de vârsta lui Julie. Dar ea era la fel ca Julie, 
încăpăţânată şi curajoasă, şi uite cum ajunsese. Mama ei 
încercase s-o oprească, încercase s-o salveze, dar ea nu 
ascultase... 

Văzu o siluetă singuratică apropiindu-se pe drumul 
dinspre digul rutier, şi se ridică să vadă mai bine. Durerea 
izbucni mai vie în şold - durerea care de o oră îşi făcea de 


cap, încă de când Julie plecase. Dar acum Julie venea 
înapoi. 

Şi era singură! 

Traversă veranda şi cobori scările spre pajişte, în timp ce 
silueta se apropia. 

Dar nu era Julie. Era Jennifer Mayhew. 

Din şoldul Margueritei o durere arzătoare iradie pe picior 
în jos, în momentul în care îşi aminti întâmplarea de ieri, din 
sala de bal, cu fetele - fetele ei - fugind de ea, şi începu să- 
şi maseze muşchii încordaţi cu degetele de la mâna 
dreaptă. 

Se întoarse şi începu să urce scările verandei. 

— Domnişoară Marguerite? o strigă Jenny. Domnişoară 
Marguerite, aşteptaţi! 

Marguerite se opri, rămânând totuşi cu spatele la Jenny. 

— Am venit să-mi cer scuze, rosti Jenny. Nefericirea din 
glasul ei o făcu pe Marguerite să se întoarcă şi să o 
privească. Ochii îi erau plini de lacrimi. Eu - ei bine, voiam 
să vă spun că îmi pare rău că am plecat ieri cu Tammy-Jo şi 
Allison, şi că deşi Julie s-a decis să abandoneze, eu n-o voi 
face. 

Se apropie şi o cuprinse pe Marguerite cu braţele. Dar 
Marguerite nu se mişcă. 

— Julie?! Despre ce vorbeşti? 

Jenny îşi ridică faţa spre ea. 

— Tocmai am vorbit cu ea. Mergea la plajă cu Kerry 
Sanders şi mi-a spus că se gândeşte să renunţe la dans. 

Marguerite îşi roti privirea, dar când vorbi, glasul ei era 
calm. 

— Sunt sigură că ai înţeles greşit; Julie nu va renunţa la 
dans. Dansul înseamnă totul pentru ea - totul. 

— Dar a spus... 

Marguerite îi astupă delicat gura, întrerupându-i vorbele. 

— Am să vorbesc eu cu ea. Când se va întoarce acasă, 
am să vorbesc cu ea, şi sunt sigură că totul se va aranja. 
Apoi îi zâmbi. Dar pentru că tot eşti aici, ce-ar fi să urci în 


sala de bal? Am să fac o lecţie cu tine, numai noi două, ca 
să recuperăm ziua de ieri. 

Jenny clipi surprinsă. O lecţie, acum? Dar nu avea pantofii 
de dans, şi nici costumul, şi tot restul de care avea nevoie. 

— Nu prea ştiu, rosti ea. l-am spus mamei că am să fiu 
acasă... 

— Dar trebuie, insistă Marguerite. Ai făcut tot drumul 
ăsta, iar eu sunt aşa de singură. Trebuie să mergi chiar 
acum. Vocea ei deveni rugătoare. Trebuie. 

Jenny ezită, şi pentru prima dată observă în ochii 
Margueritei ceva ciudat. Deşi Marguerite se uita la ea, avu 
sentimentul cert că de fapt n-o vedea. 

— Te rog, spuse Marguerite, doar puţin. 

Era atâta patos în vocea Margueritei, încât inima lui Jenny 
se înduplecă, şi ea încuviinţă tăcută. 

— Lasă-mă să mă sprijin de braţul tău, spuse Marguerite 
în timp ce o conducea pe Jenny în tăcerea cavernoasă a 
imensei case. Mă tem că şoldul meu este mult mai rău în 
dimineaţa asta... 

Vocea i se stinse, iar cu mâna dreaptă se sprijini de 
umărul lui Jenny, strângând-o atât de tare cu degetele, 
încât fata tresări de durere. O porniră în sus pe scări, 
mişcându-se încet. La etajul doi Marguerite se opri să-şi 
recapete suflul. 

— P-poate ar fi trebuit să foloseşti scaunul-lift, sugeră 
Jenny, dar Marguerite scutură din cap. 

— Nu sunt încă moartă, spuse ea, şi în ochii ei luci o 
privire sinistră. Şi dacă nici măcar nu pot să merg, atunci 
cum aş mai putea spera să dansez? 

Reînnoindu-şi strânsoarea pe braţul lui Jenny, începu să 
urce scările spre cel de-al treilea etaj. 

* 

Zece minute mai târziu, Jenny îşi dădu seama că făcuse o 
greşeală. Chiar din momentul în care intrase în camera de 
bal, şi Marguerite pusese un disc demodat la bătrânul 


fonograf, fata simţi o îngrijorare crescândă ce punea 
stăpânire pe ea. 

Ochii Margueritei păreau acum şi mai ciudaţi, şi în loc s-o 
privească pe Jenny dansând şi s-o corecteze delicat atunci 
când greşea, Marguerite însăşi începu să danseze, 
mişcându-se împiedicat în jurul camerei, într-o parodie 
scălămbăiată a unui vals, cu braţele ridicate, cu capul lăsat 
pe spate şi ochii închişi, de parcă ar fi fost ţinută în braţe de 
un partener nevăzut. 

Până la urmă, tulburarea fetei crescu până se transformă 
în frică, şi ea porni spre uşă. Instantaneu, Marguerite se 
opri din dans, şi ochii ei, lucind straniu, se fixară asupra lui 
Jenny. 

— Nu pleca. Nu poţi pleca acum. 

Inima lui Jenny tresări şi se simţi încurcată. 

— T-trebuie, murmură ea. De fapt, astăzi n-am venit 
pentru lecţie, n-am pantofii de dans şi n-am costumul, şi... 

— Dar nu contează, spuse Marguerite. Tot ceea ce 
contează este să dansezi. Traversă camera, mişcându-şi 
piciorul drept anevoie, încât trupul se contorsiona oribil cu 
fiecare pas. Dansează cu mine, comandă ea, şi o apucă cu 
braţul pe Jenny, împingând-o pe podeaua de dans. Ascultă 
muzica şi dansează... 

Luând mâna lui Jenny într-a sa, Marguerite se forţă să se 
aşeze în poziţia întâi de balet, uitând deocamdată de 
partenerul nevăzut. 

— Poziţia unu! comandă ea, strâmbându-şi piciorul 
bolnav spre în afară, în timp ce vinele de la gât i se umflau 
pe măsură ce se lupta cu durerea provocată de mişcarea 
din şoldul ei malformat. Întoarce picioarele în afară, 
Marguerite! Afară! 

Jenny o privi împietrită. Ce se întâmplă? Marguerite nici 
măcar n-o mai recunoştea? 

— Poziţia doi! comandă Marguerite. Mâinile ei se ridicară 
deasupra capului, dar piciorul drept, tremurând de durere, 
refuză să se mişte. 


Jenny privi cu groază cum Marguerite lupta împotriva 
propriului ei corp desfigurat. 

— Opreşte-te, scânci ea, şi vocea i se sparse în timp ce 
un suspin i se ridică în gât. Vă rog să vă opriţi, domnişoară 
Marguerite. Ce încercaţi să faceţi? 

Marguerite ridică mâna şi o pălmui pe Jenny peste faţă. 

— Nu vorbi, şuieră ea. Când te învăţ, nu vorbeşti! 

Vocea ei căpătase un ciudat ton familiar, pe care Jenny 
nu îl putu delimita. Şi apoi îşi aminti. 

De câte ori nu auzise vocea aceea răsunând prin casă, 
chemând, comandând, apostrofând? Dar nu era nicidecum 
vocea Margueritei. 

Era vocea mamei ei - vocea domnişoarei Helena - 
chemând-o pe Marguerite, revendicând prezenţa «ei, 
comandându-i fiecare acţiune. Dar acum vocea domnişoarei 
Helena venea din gura Margueritei. 

— Nu, scânci Jenny. Oh, nu... O porni spre uşă. T-trebuie 
să plec, murmură ea. Imi pare rău... 

— Nu! ţipă Marguerite. Nu poţi pleca. Nu acum! Nu poţi 
să mă părăseşti! Îţi interzic! 

Cu lacrimile curgându-i, Jenny fugi din camera de bal, 
clătinându-se, către capătul scărilor. Şi atunci, chiar când 
ajunse acolo, auzi din nou vocea Helenei Devereaux 
izbucnind din gura Margueritei. N-ai să mă părăseşti! N-am 
să-ţi permit! 

În acelaşi moment în care cuvintele îi ajungeau la urechi, 
simţi două mâini pe spate şi o mare greutate împingând-o 
înainte. 

Se legănă un moment şi încercă să se agaţe de 
balustradă, dar nu mai apucă. 

Se rostogoli, după ce mai întâi se lovi cu capul de 
treptele scării. 

Lovi apoi podeaua, dar sunetul pe care îl auzi - ultimul 
sunet pe care avea să-l mai audă vreodată - nu era cel al 
capului ei strivindu-se de podeaua de lemn de la parter. 


Ceea ce a auzit a fost pocnitura ascuţită a propriului ei 
gât care se rupea. 


19 


— Dar îţi spun, tati, asta a zis. Nu-i aşa, Toby? Jeff privi 
răbdător la prietenul lui, ca şi cum mărturisirea lui Toby l-ar 
fi putut convinge pe tatăl său. Toţi trei stăteau în camera 
din spate a magazinului de mărunţişuri. Un hamburger 
neînceput stătea neputincios în faţa lui Jeff. De ce nu mă 
crezi? 

Kevin clătină obosit din cap. Tocmai îi explicase pentru a 
treia oară lui Jeff că povestea Emmalinei Carr era prea 
fantezistă pentru a fi credibilă. Marguerite încuiată într-o 
cameră ascunsă în subsol? Era absurd! Dar ceea ce nu era 
absurd era teama din ochii lui Jeff. 

— Uite, spuse el în final. Ce-ai zice să mergem cu toţii 
acasă, şi eu o voi întreba pe Marguerite despre ce mi-ai 
povestit. 

Incăpăţânat, Jeff se bosumflă. _ 

— Toby nu mai vrea să vină niciodată la noi, anunţă el. li 
este frică de mătuşa Marguerite. Şi mie îmi este frică de ea. 

— Dar nu are niciun sens, insistă Kevin. Mătuşa ta te 
iubeşte. Nu te-ar răni pentru nimic în lume. 

— Ba da, ar face-o, pledă Jeff cu ochi furioşi. Nu este 
drăguță cu mine decât când eşti tu prin preajmă. Dacă sunt 
numai eu cu ea, se poartă de parcă m-ar urî. 

Kevin respiră adânc, ştiind că de îndată ce Jeff lua o 
decizie cu greu puteai să i-o mai scoţi din cap. 

— Okay. lţi spun atunci ce-o să facem: tu ai să te duci 
pentru un timp la Toby, iar eu am să merg singur acasă, şi- 
am să vorbesc cu mătuşa ta să încerc să aflu unde a plecat 
de fapt Ruby. 

— Ai să vii să mă iei mai târziu? întrebă Jeff nesigur. 

Kevin clătină din cap. 


— Ţi-ai aranjat să faci tot drumul până la casa Emmalinei, 
îţi poţi aranja şi să te întorci acasă. Înainte de a ieşi din 
tavernă, aruncă douăzeci de dolari pe masă. Băieți, puteţi 
achita nota de plată cu banii ăştia şi încă vă mai rămân 
destui şi pentru un film. În regulă? Fascinaţi de cei douăzeci 
de dolari, cei doi băieţi încuviinţară muteşte din cap. Şi să 
fii acasă până la cină, îşi admonestă Kevin fiul. Până atunci 
am să rezolv toată această ciudăţenie. 

leşi din magazin, în căldura prăfoasă a după-amiezii. Norii 
dinspre sud-est treceau acum peste sat, şi temperatura 
părea să fi scăzut cu un grad sau două; dar cămaşa lui 
Kevin se lipea încă neputincioasă de trupul lui când urcă în 
Chevy-ul surorii lui şi porni motorul. 

O găsi pe Marguerite stând pe verandă şi sorbind dintr-un 
pahar cu limonadă. li zâmbi când îl văzu urcând scările, şi 
când se ridică în picioare, şchiopătatul ei era aproape 
imperceptibil. 

— Te simţi bine? întrebă Kevin, iar Marguerite încuviinţă 
zâmbind larg. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Privi în sus, cerul, apoi ridică 
din umeri. De obicei, atunci când vine furtuna, se 
înrăutăţeşte. Dar astăzi pare în regulă. Presupun că n-ar 
trebui să contez pe noroc, nu-i aşa? 

Kevin ridică sprâncenele. 

— Mi-aş dori ca mai mulţi oameni din acest oraş să facă 
asta, observă el, în loc să inventeze poveşti despre alţii. 

Zâmbetul Margueritei se stinse. 

— Să inventeze poveşti? Ce fel de poveşti? 

Kevin ezită, întrebându-se cum să înceapă. 

— Ei bine, Emmaline Carr, de exemplu. Se pare că Jeff şi 
Toby s-au dus astăzi la ea s-o vadă. 

— E-Emmaline? spuse Marguerite cu un fior de teamă. De 
ce să se ducă s-o vadă pe Emmaline? Toată lumea ştie că 
este cam ciudată. Să trăieşti în cocioaba aceea, fără apă şi 
fără electricitate... Vocea i se curmă şi înclină din cap 


sugestiv. Uneori îmi pare atât de rău pentru ea. Cu excepţia 
lui Ruby, nu mai are pe nimeni pe lume. 

Kevin se încruntă. 

— Dar atunci nici Ruby nu mai are pe nimeni altcineva 
decât pe Emmaline, nu-i aşa? întrebă el. 

Marguerite clipi. 

— Eu... De ce? Nu ştiu... Apoi vorbi pe un ton 
impacientat: Kevin, unde vrei să ajungi? l-a spus Emmaline 
ceva lui Jeff? 

— Mă tem că da, replică el, şi îi povesti încet toată istoria 
pe care Jeff i-o spusese ceva mai devreme. Pe măsură ce 
vorbea, ultimele urme din zâmbetul Margueritei dispărură, 
iar ochii începură să-i scapere de indignare. 

— Dar asta este teribil, spuse ea atunci când Kevin 
termină. Cum a putut Emmaline să spună asemenea lucruri 
despre mine? Niciodată nu am făcut nimic care ar fi putut s- 
o rănească - absolut nimic. Probabil că l-a speriat de 
moarte pe bietul Jeff. 

— Dar unde este Ruby? întrebă Kevin. Dacă nu s-a dus la 
Emmaline, unde s-a dus? 

Marguerite îşi duse mâna dreaptă la piept. 

— De fapt nu sunt sigură că ştiu, replică ea. Poate că m-a 
minţit. Ştii, aşa este ea. Mama întotdeauna spunea că nu 
poţi avea încredere în niciun cuvânt spus de Ruby. Niciun 
cuvânt... Deodată rămase tăcută, în timp ce Kevin se 
îndreptă spre uşa din faţă. Unde te duci? 

Kevin se întoarse spre sora sa, cu ochi tulburaţi. 

— Nicăieri, spuse el. Mă duc doar să arunc o privire prin 
casă, asta-i tot. 

Păşi în răcoarea casei, închizând uşa în urma lui. Se opri 
un moment, adulmecând atmosfera. La început nu sesiză 
nicio diferenţă; casa părea ca şi mai-nainte. Dar apoi, 
trecând prin camera de zi spre sufrageria alăturată 
bucătăriei, avu o senzaţie ca şi cum ceva important fusese 
omis. 


| se păru că nu mai este singur în casă, n-o mai simţea 
goală. Exista un soi de prezenţă, şi, în timp ce traversa 
sufrageria, gâtul lui începu să se răsucească. Se opri din 
mers, spionând primprejur, ca şi cum s-ar fi aşteptat să 
prindă pe cineva care îl urmăreşte. 

Dar camera era goală. 

Şi apoi ştiu ce este. Portretul mamei lui, încă atârnat 
deasupra şemineului, ai cărei ochi păreau că-l urmăresc ca 
şi cum ea ar mai fi fost încă în viaţă, alături de el. Se opri un 
moment, s-o privească. 

Semăna atât de mult cu Marguerite, încât simţi un fior 
rece străbătându-l. Realiză că mama şi sora lui semănau 
atât de mult, încât aproape puteai crede c-ar putea fi una şi 
aceeaşi femeie. 

Doar că nu erau. Mama lui fusese aspră, crudă şi 
neiubitoare. Chiar şi acum îşi mai amintea visul pe care îl 
avusese - visul în care era încuiat undeva într-o cămăruţă, 
iar mama lui venea să-l ucidă. 

O cămăruţă. 

Asta spusese Jeff, că există o cămăruţă - o cămăruţă în 
care Marguerite fusese încuiată. 

Scutură din cap. Era o nebunie - nu avea sens. Chicoti 
tare, hotărând că îl ajunsese şi pe el căldura, dar râsul lui 
batjocoritor răsună nesincer în imensitatea camerei. 

Întorcând spatele portretului, se grăbi spre bucătărie. 

Vasele murdare erau aruncate în chiuvetă, şi rămăşiţe 
ale prânzului solitar al Margueritei mai stăteau încă pe 
masă, ca şi cum sora sa o mai aştepta încă pe Ruby să 
reapară, dintr-un moment în altul, ca să strângă masa. Apoi 
ochii lui Kevin se opriră asupra uşii de la camera lui Ruby. 

Neputându-şi defini ce aştepta, păşi spre uşă şi o 
deschise. 

Arăta întocmai ca noaptea trecută - patul făcut cu 
atenţie, iar cămaşa de noapte a lui Ruby încă atârnând pe 
cuierul din camera de toaletă. 


Dar Kevin mai observă şi alte lucruri - lucruri pe care 
noaptea trecută nu le remarcase. 

Pe masa din spatele uşii era o tăviţă. Pe ea fusese lăsată 
neatinsă mâncarea - o farfurie cu bame reci şi închegate şi 
o mică salată verde care deja începuse să se zbârcească. 

O masă ca şi cum Ruby s-ar fi gândit să mănânce singură 
în camera ei când... 

Când ce? 

Kevin refuză să-şi lase gândul să-i zboare pe marginea a 
ceea ce avea în minte şi îşi continuă inspecția. 

Pe un raft situat undeva în partea de sus a closetului, 
găsi o casetă cu capacul plin de praf. 

În dulapul din baie, niciunul dintre umeraşele atârnate nu 
erau goale şi nu părea că lipseşte niciuna din hainele lui 
Ruby. 

Deodată, vederea cămăşii de noapte agăţate în cuier 
începu să-i dezvăluie un sens. 

Dacă Ruby ar fi plecat undeva, n-ar fi trebuit să-şi ia cu 
ea măcar cămaşa de noapte? Sau ar fi trebuit să ia măcar 
ceva cu ea? 

Şi, cu siguranţă, n-ar fi lăsat un întreg prânz neatins, pe o 
masă din camera ei. 

Cu un nod de frică ce i se formă în stomac, Kevin părăsi 
camera ei şi se reîntoarse prin sufragerie şi camera de zi. 

Ochii mamei lui păreau că-l sfredelesc când trecu pe 
lângă portret, şi el îşi iuți paşii până când ajunse în holul de 
la intrare. Marguerite stătea în faţa uşii principale; văzându- 
| pe Kevin că se îndreaptă spre uşa de lângă scara 
principală - uşa care ducea la subsol - vorbi cu voce 
tremurată. 

— Unde te duci? 

Kevin se întoarse, şi ochii lui îi întâlniră pe ai ei. 

— Jos, spuse el. _ 

— D-dar nu trebuie, murmură Marguerite. Incă o dată 
mâna ei se îndreptă spre piept pentru ca imediat să se 


retragă spre şold, şi când se apropie de el şchiopătatul ei 
era mult mai pronunţat. 

— Te rog, Kevin, nu te duce acolo jos. 

Nodul de teamă îşi înăspri strânsoarea în stomacul lui, 
dar Kevin clătină din cap. 

— Trebuie să merg. Apoi deschise uşa, trase de sfoara de 
alături şi începu să coboare în subsol, sub lumina albă a 
becului neacoperit ce lumina rece deasupra capetelor lor. 
Ajunsese deja la capătul scărilor când auzi paşii neregulaţi 
ai Margueritei urmându-l încet. 

* 

Privi un moment derutat spre uşă. Era încă pe jumătate 
ascunsă, aproape pierdută în umbra cuptorului, şi înţelese 
de ce n-o văzuse mai înainte. Până acum câteva zile fusese 
probabil complet ascunsă de masa de cutii de carton ce 
fuseseră depozitate acolo. Ar fi putut s-o descopere el 
însuşi, chiar ieri. 

Intr-adevăr, dacă nu s-ar fi lăsat antrenat de furia 
împotriva lui Jeff, cu siguranţă ar fi văzut-o. 

O putea simţi acum pe Marguerite doar la câţiva paşi de 
el, îi simţea respiraţia ce avea un ritm ciudat, gâfâită şi 
iute. Se întoarse spre ea, dar faţa îi rămăsese în umbră, 
lumina becului neacoperit formând un halo strălucitor în 
jurul capului ei. 

— Ce este acolo, Marguerite? întrebă el, folosind în mod 
deliberat un ton coborât. Dar şi aşa, vorbele lui răsunară 
ameninţător, atârnând greu în aer. 

— N-nimic, se bâlbâi Marguerite. Nu este nimic acolo, 
Kevin. Cu adevărat... 

— Atunci deschide-o, spuse Kevin. Dacă nu este nimic 
acolo, atunci nu este nimic de ascuns, nu-i aşa? 

Marguerite păru să se tragă înapoi. 

— Nu, murmură ea, cu un glas ce căpătase o intonaţie 
copilărească. Nu pot să merg acolo. Te rog nu mă face să 
intru acolo. Te rog! 


Inima lui Kevin începu să bată mai repede şi nodul rece 
din stomac se transformă într-un bulgăre de gheaţă. 

— De ce? întrebă el. De ce nu poţi intra acolo, 
Marguerite? 

— Nu pot, se rugă Marguerite. Este locul în care m-a ţinut 
mama. Acolo m-a ţinut când am fost bolnavă, până ce 
timpurile rele au trecut. Nu mă face să intru acolo, Kevin. 
Nu mă face. 

Respirând adânc, Kevin păşi spre uşă şi încercă lacătul. 
Se ţinea ferm atârnat de belciuge, lucind estompat în 
lumina becului. 

— Am nevoie de cheie, Marguerite. 

Marguerite îşi strânse buzele şi făcu un pas şovăielnic 
înapoi, ascunzându-şi mâinile la spate. 

— N-o am, murmură ea. Ruby avea toate cheile. Eu nici 
măcar nu aveam permisiunea să... 

Dumnezeule mare, gândi Kevin. Ce i-a făcut mama? Dar 
nu spuse nimic. În loc de asta, o ocoli pe Marguerite şi se 
grăbi pe scări în sus. 

Ajuns în bucătărie, începu să caute prin sertare după 
inelul cu chei pe care Ruby îl ţinea întotdeauna la 
îndemână. Şi atunci auzi uşa deschizându-se, o văzu pe 
Marguerite, cu ochii strălucind neobişnuit. Alături de ea, 
într-un cui, chiar lângă uşă, atârna un inel cu chei. Se 
apropie şi îl luă. 

— Nu, se rugă Marguerite, dar cuvintele i se opriră în 
gâtlej. Nu te întoarce acolo jos, Kevin. Te rog, nu. O parte 
din Kevin ar fi dorit să răspundă rugăminţii surorii lui de a 
pune cheile înapoi în cui, şi de a nu mai intra niciodată în 
subsol. Dar nu putea face asta. Orice ar fi fost acolo jos, 
trebuia să vadă. Clătină din cap şi trecu pe lângă ea, cu 
spatele, când Marguerite luă cuțitul de carne dintr-unul din 
sertarele deschise şi-l ascunse în faldurile rochiei. 

În timp ce pornea din nou în urma lui Kevin, durerea 
arzătoare din şold o săgetă în valuri, fiecare mai rău decât 
cel de dinainte. Când cobori scările, trebui să se ţină strâns 


de balustradă, deoarece piciorul drept îi era acum aproape 
în întregime amortit de durere, de nefolosit. 
* 


Kevin bâjbâi cu cheile, încercându-le una după alta. Cele 
mai multe nici nu intrau în lacăt, şi cea care intră refuză să 
se întoarcă. 

Acum era doar vag conştient de prezenţa Margueritei; 
simţurile lui îi înregistrau prezenţa doar pe jumătate, în 
vreme ce stătea în spatele lui, privindu-l sumbru cu ochii ei 
negri, fascinată de degetele lui care încercau să deschidă 
lacătul. 

încercă penultima cheie, şi deodată simţi cum lacătul se 
deschide în mâinile lui. 

Apoi, cu mâinile tremurânde, îl scoase din belciuge şi 
deschise uşa. 

Aceasta se depărtă uşor, scârţâind din balamale, şi o rază 
de lumină trecu peste umărul său, luminând mica încăpere. 

Primul lucru pe care îl văzu fu Ruby. 

Proptită de pătuţul de lemn, cu ochii larg deschişi privind 
orb spre el, avea încă înfăşurat în jurul gâtului cordonul de 
la halatul Margueritei. O mână îi era întinsă, degetele 
părând că se îndreaptă spre el, cerându-i ajutor. 

Pe podea, cu trupul contorsionat, se afla Jennifer 
Mayhew. Ochii ei erau de asemenea deschişi, privind 
inexpresiv spre tavan. Capul îi era răsucit înapoi, spre unul 
din umeri, iar mâinile întinse fără viaţă de o parte şi de alta, 
cu degetele de la stânga aproape atingând unul dintre 
picioarele lui Ruby. 

— Dumnezeule, gemu Kevin, făcând involuntar un pas 
înapoi, apoi îşi întoarse faţa spre Marguerite. Ce-ai făcut? 

Marguerite îl privi pe Kevin cu ochi furioși. 

— Ruby voia să-ţi spună, murmură ea. Urma să vă spună 
despre mine ca să te facă să pleci. Şi Jenny voia să mă 
părăsească. Nu-i aşa că înţelegi, Kevin? Urma să rămân din 
nou singură... 


Kevin continuă s-o privească, ameţit de şoc. Apoi se 
îndreptă spre ea. 

— Şi tu ai să spui, scânci deodată Marguerite. Ai să spui 
ca s-o iei pe Julie de la mine! Ridică braţul drept, şi lama 
cuţitului luci diabolic în lumină. N-am să te las! ţipă ea. N- 
am să te las s-o iei pe Julie. Nu vreau! 

Se apropie repede de el, şi Kevin, cu trupul refuzând să 
se supună minţii, o urmări mut, privind neajutorat cum 
cuțitul se ridică prin aer. 

Lama îl izbi în piept, dar pe moment nu simţi nimic. Apoi 
însă, un şuvoi de sânge cald izbucni din rană şi o ciudată 
căldură începu să emane din tăietura pe care i-o făcuse 
lama pătrunzându-i în trup. Cu ochii larg deschişi, începu să 
se lase în genunchi, după care simţi cum se încolăceşte, în 
timp ce Marguerite smucea cuțitul din rană. 

Apoi îl simţi din nou, cu o durere arzătoare de data asta, 
când cuțitul îi străpunse spatele. Încercă să se răsucească 
într-o parte, să strige numele surorii lui, dar nu reuşi. 

Şi atunci, în timp ce cuțitul pătrundea în el încă o dată, îşi 
reaminti visul - visul pe care îl avusese când era copil, şi 
apoi, din nou cu câteva săptămâni în urmă. 

Visul în care mama sa urma să-l ucidă şi în care el 
încerca să strige după sora lui. 

Numai că acum nu mai era vorba de mama lui. Era 
Marguerite. 

Şi el striga numele ei, dar niciun sunet nu răzbătea afară. 
Numai un şuvoi de sânge cald şi sărat îi fierbea pe buze. 

Plămânii îi erau acum plini de sânge, înecându-l. 

Murea, şi nu putea face nimic pentru a se salva. 

În timp ce viaţa i se termina, se mai gândi o dată la visul 
pe care îl avusese şi care, cu siguranţă, avea un înţeles 
mult mai profund. 

Dar înţelesul nu mai era deloc profund, pentru că visul 
nici măcar nu mai era un vis. Fusese o premoniţie, şi acum 
el îl trăia. 


Fusese o premoniţie a propriei lui morţi, chiar aici, în 
cămăruţa întunecoasă şi ascunsă, şi acum i se părea că 
întreaga viaţă aşteptase acest moment, în care mama lui 
va veni să-l ucidă. 

Numai că nu mai era vorba de mama lui. 

Era sora lui care, într-un fel, în propria ei nebunie, 
devenise mama lui. 

Devenise mama lui, şi acum devenise şi mama copiilor 
lui. 

Şi în timp ce murea, realiză că-i va omori şi pe ei, aşa 
cum îl omorâse pe el. 

Pentru el, coşmarul se sfârşise. 

Pentru copiii lui, abia începea. 


20 


Alicia Mayhew privi ceasul de la bordul maşinii, apoi 
ridică ochii către cerul ce părea foarte jos. Era aproape ora 
trei, iar ea insistase în mod deosebit ca Jenny să fie acasă 
nu mai târziu de ora două. Amândouă fuseseră invitate la 
fratele Aliciei la casa lui din Charleston, unde trebuiau să fie 
cam peste treizeci de minute, şi acum, chiar dacă ar fi 
găsit-o pe Jenny în următoarele câteva minute, tot ar fi fost 
prea târziu. lar furtuna o ajuta şi mai puţin. Dacă pe Jenny o 
prindea ploaia... 

Opri maşina la stop, pentru că de cealaltă parte a străzii 
Kerry Sanders şi Julie Devereaux se dăduseră jos din 
maşina decapotabilă a lui Kerry, şi se străduiau să ridice 
capota. 

— Julie! strigă Alicia. Julie! 

Julie îşi ridică privirea, apoi zâmbi şi-i făcu semn cu mâna 
doamnei Mayhew. 

— Bună! răspunse ea. 

— N-ai văzut-o pe Jenny? 

Julie clătină din cap. 

— De azi-dimineaţă n-am mai văzut-o. Mergea s-o vadă 
pe mătuşa Marguerite. 

Alicia se încruntă, nedumerită. 

— Dar mi-a spus că vrea să te vadă pe tine... 

— Noi ne-am întâlnit cu ea pe drum, chiar spre capătul 
digului rutier, explică Julie. Dar de fapt pe mătuşa 
Marguerite voia s-o vadă. N-a ajuns încă acasă? 

Buzele Aliciei se strânseră şi scutură impacientată din 
cap. 

— Cred că mai bine aş fugi până acolo, spuse ea. Se urcă 
în maşină, apăsă acceleratorul şi maşina demară chiar când 


primele picături de ploaie începură să cadă. Le făcu semn 
cu mâna lui Julie şi lui Kerry, dar niciunul dintre ei nu 
observă, ocupați fiind cu efortul de a ridica capota înainte 
de a începe ploaia. 

De ce oare, se întrebă ea în timp ce se îndrepta spre 
digul rutier, nu pot copiii să înveţe o dată să-şi respecte 
promisiunea făcută? 

* 

De acum încolo totul va fi în regulă, îşi spuse Marguerite 
Devereaux în timp ce se privea în oglinda de la toaleta 
mamei ei. Totul avea să fie în regulă. Kevin nu mai avea 
cum să plece - niciodată de acum încolo - şi ea era salvată. 
De acum încolo Sea Oaks era a ei. Sea Oaks şi Julie şi... 

Se opri. 

Şi Jeff, termină ea. 

Nu trebuia să-l uite pe Jeff. Dar el nu era parte din întreg 
- nu aparţinea acestui loc, nu mai mult decât aparținuse 
Kevin acestui loc. Trebuiau să fie numai ea şi Julie. Ea şi cu 
Julie, la fel cum fusese ani de zile mama ei şi cu ea. 

Va trebui să se decidă ce va face cu Jeff. Poate că ar 
trebui s-o întrebe pe mama sa. 

Se uită încă o dată în oglindă, examinându-se cu grijă în 
timp ce îşi aplica machiajul. Îi luă aproape o oră pentru a-l 
face cum trebuie; până la urmă sprâncenele ei fură pensate 
până când ajunseseră o linie subţire şi înnegrită intens cu 
unul din creioanele dermatografe ale mamei ei. Obrajii, 
înroşiţi din gros, păreau că strălucesc sub stratul de pudră 
albă, iar buzele erau acoperite cu o peliculă de roşu 
sclipitor. 

Îşi prinse cu grijă în păr una din clamele mamei ei, astfel 
încât să formeze un melc strâns în partea din spate. Restul 
părului îi cădea în valuri largi pe umeri, îndulcindu-i faţa, 
încadrând-o în aşa fel încât roşul intens întins pe pomeţi 
realiza o imagine dramatică. Satisfăcută până la urmă, se 
duse la dulapul din baie şi alese una dintre rochiile favorite 
ale mamei, de un roşu sclipitor, cu perniţe ce lărgeau 


umerii şi un corsaj conic, strâns pe corp de o centură din 
piele neagră. În timp ce îşi trăgea cu grijă rochia peste cap, 
îşi aminti ultimul avertisment dat de mama ei, cu mai bine 
de patruzeci de ani în urmă. 

Era o zi aproape ca cea de azi. Furtuna trecuse, iar mama 
ei aştepta musafiri pentru ceai. Marguerite se cuibărise într- 
un colţ al camerei privindu-şi mama cum se îmbracă, până 
ce în final Helena o remarcase şi o trimisese sus să-şi 
repete dansul. 

— Mâine ai recital, iar tu vrei să fii perfectă, nu-i aşa? 

La fel cum Julie ar trebui să-şi repete dansul astăzi, 
reflectă ea, inspectându-se în oglinda prinsă de uşa 
dulapului, în loc să plece cu acel băiat. Va trebui să facă 
ceva în legătură cu asta... 

Sunetul clopoţelului de la intrare ce răsună pe scări o 
întrerupse din reverie. Marguerite aşteptă un moment, 
sigură că Ruby va răspunde. Dar apoi îşi scutură uşor capul, 
amintindu-şi că de acum încolo va trebui să ia asupra ei 
grija acestor lucruri. Îşi mai controlă încă o dată imaginea 
din oglindă şi se grăbi spre capătul scărilor. Durerea din 
şold o săgetă din nou, devenind aproape insuportabilă, în 
timp ce pornea pe scări în jos, sprijinindu-se numai din când 
în când de balustradă, cu mâna dreaptă. Când soneria sună 
pentru a doua oară, deschise uşa şi privi afară spre 
vizitatorul neaşteptat. 

— Alicia, spuse ea, lărgindu-şi buzele într-un zâmbet de 
bun venit. Dar, ce surpriză. Nu vrei să intri? 

Alicia Mayhew rămase cu ochii la Marguerite. Ce 
Dumnezeu îşi făcuse? Faţa îi era acoperită cu un strat gros 
de machiaj, şi rochia ei... 

Alicia nu mai văzuse o rochie ca asta de când era copil, 
când mama ei şi toate mamele prietenelor ei purtau acelaşi 
fel de haine pe care le purta Joan Crawford în filmele ei. 

— A-am venit doar să întreb dacă Jennifer mai este încă 
aici, se bâlbâi Alicia. Apoi îşi dădu seama că se zgâieşte la 
Marguerite şi, aproape involuntar, se forţă să-şi ia ochii de 


la ea, privind în adâncul întunecos al casei. Dar Marguerite 
nu păru să-i observe privirea. 

— Jennifer? întrebă ea, cu o notă de îngrijorare în glas. 
Aici? 

Alicia încuviinţă. 

— Tocmai m-am întâlnit cu Julie şi Kerry şi mi-au spus că 
Jenny a venit să te vadă. Trebuia să fie de o oră acasă. 

— Bine, dar nici nu ştiu ce să spun, replică Marguerite, 
deschizând uşa ceva mai mult. Am fost singură aici încă de 
la plecarea lui Julie. Zâmbi cu expresia înţelegătoare a unei 
mame pentru cealaltă. Uneori nu ştiu ce să mă mai fac cu 
ea. Are atâtea lucruri de făcut, dar ea întotdeauna preferă 
să iasă cu Kerry. 

Alicia clătină absentă din cap, ascultând doar pe 
jumătate la ceea ce spunea Marguerite. 

— Dar Julie era sigură că a venit încoace... 

— Ei bine, mă tem că s-a răzgândit; dar sunt sigură că 
mâine va fi aici. 

— M-mâine? repetă Alicia. M-mă tem că nu a înţeles. 

— Pentru recital, spuse Marguerite. Vrei să spui că 
Jennifer nu ţi-a spus nimic despre el? Dar îl pregătim de 
săptămâni şi săptămâni... 

Alicia îşi ridică puţin capul. 

— M-mă tem că Jennifer n-a spus un cuvânt despre el. Nu 
văd cum ar putea fi aici când mâine şi poimâine trebuie să 
fim în Charleston. 

Marguerite arătă pentru un moment o faţă dezamăgită, 
dar apoi zâmbetul îi reveni. 

— Dar sunt sigură că va fi aici. Ştiu că îşi dorea s-o vadă 
pe fetiţa mea dansând, şi nu-mi pot imagina c-o să piardă 
asta. Apucă mâna Aliciei şi o strânse încurajator. Revino 
mâine şi ai să vezi că am dreptate. 

— Dar eu trebuie s-o găsesc astăzi - începu Alicia, dar 
Marguerite ridică neajutorată din umeri. 


— Poate că s-a dus în vizită la Allison sau Tammy-Jo, 
sugeră ea. Ştii cum sunt adolescentele - niciodată nu ştii în 
ce fel de încurcături pot intra. 

Alicia ezită şi un zâmbet îi înflori pe buze. 

— Bănuiesc că ai dreptate, fu ea de acord. Ei bine, îmi 
pare rău că am dat buzna, aşa... 

— Dar nu face nimic, o asigură Marguerite. Ştii că îmi 
face mare plăcere să am companie. Deschise uşa ceva mai 
mult şi privi cu nelinişte spre cerul încărcat de ploaie. Eşti 
sigură că nu vrei să intri? Se pare că în câteva minute va 
începe să plouă. 

Alicia clătină din cap. 

— Mai bine nu. Trebuie s-o găsesc pe Jenny şi s-o pornim 
spre Charleston. Se grăbi pe scări, în jos, şi traversă drumul 
către maşină, ferindu-se cât putea de ploaie. Trântind 
portiera, porni maşina, apăsă ambreiajul şi băgă în viteză. 
Dar înainte de a porni, o mai privi o dată pe Marguerite, 
care stătea încă în cadrul uşii. Ce Dumnezeu se întâmplase 
cu ea de se îmbrăcase în halul ăsta? Părea atât de bizară... 

Dar acum nu avea timp să se îngrijoreze în legătură cu 
Marguerite Devereaux. Oricum, nu înainte de a o găsi pe 
Jenny. Şi când o va găsi pe Jenny... 

Privi încă o dată spre ceas. Era aproape patru, şi furtuna 
părea că devine din ce în ce mai rea. Dacă n-o va găsi pe 
Jenny curând, nici nu mai putea fi vorba să o mai pornească 
spre Charleston. Furtuna va pune capăt drumului. Apăsă 
mai tare pe acceleraţie, şi roţile maşinii lăsară urme pe 
suprafaţa lunecoasă a drumului plin de noroi. 

Marguerite o privi pe Alicia plecând, apoi dădu să intre în 
casă. Deodată se opri, fascinată de maşina ei ce stătea 
lângă casă, cu ferestrele larg deschise. Ploaia începuse să 
intre în ea şi, curând, urma să se ude complet. Se grăbi 
înăuntru, să caute cheile ce trebuiau să fie în cuierul de 
lângă dulapul de haine. 

Dar nu erau acolo. 


Apoi îşi aminti. | le dăduse în dimineaţa asta lui Kevin. 
Dar unde era Kevin? 

In subsol. Acolo era, jos, în subsol, împreună cu Ruby şi 
Jennifer... 

O luă grăbită pe scări în jos, şi, câteva minute mai târziu, 
se întoarse cu cheile zornăind în mână. Luă o umbrelă 
pentru a se feri de ploaie şi ieşi afară; parcă maşina în garaj 
şi închise uşa grea de lemn. Chiar în momentul în care intră 
în casă, primul fulger străbătu cerul, dinspre sud-est, urmat 
la câteva momente după aceea de sunetul înăbuşit al 
tunetului. 

Vântul sufla din nou şi, în timp ce Marguerite închidea 
uşa, pinii invadaţi de muşchiul agăţător, ce înconjurau casa, 
începuseră să-şi şoptească încet unul altuia. 

* 


Jeff o porni pe drumul ce venea dinspre digul rutier, cu 
tricoul deasupra capului pentru a se apăra de ploaie. 
Drumul înapoi era mult mai greu de făcut, iar vântul 
începuse să-i arunce în ochi picăturile ce i se scurgeau de 
pe hainele ude, aproape orbindu-l. Dar măcar era aproape 
de casă şi parcă se vedeau luminile aprinse ale imensului 
conac din vârful dealului. luţi şi mai tare pasul, alunecând în 
noroiul vâscos atunci când dădu colţul pe drumul spre casă. 
Se ridică şi încercă să-şi curețe noroiul de pe pantaloni, apoi 
renunţă şi o luă din nou la goană. Un minut mai târziu, 
dădea buzna în casă, trântind uşa principală în urma lui. 

— Tati? strigă el. Tati, sunt acasă! Se sprijini gâfâind de 
perete şi începu să-şi tragă pantalonii murdari. Dar în timp 
ce stătea lângă uşa principală, deveni deodată conştient de 
liniştea casei. Ascultă atent, apoi îşi mai strigă o dată tatăl. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Tati? mai spuse o dată, şi vocea i se sparse o dată cu 
primul fior de teamă pe care îl simţi în adâncul sufletului. 
Un-unde eşti? 

Nici acum nu primi vreun răspuns, iar liniştea casei 
începu să se închidă în jurul lui. Făcu un pas înspre scara 


principală, dar îngheţă când un sunet metalic scăpă din 
cutia unui mecanism. În timp ce privea, scaunul-lift de la cel 
de-al doilea etaj îşi începu drumul descendent. 

Inima lui Jeff începu să bată puternic, iar nodul din gât se 
mări în timp ce privea liftul coborând încet pe lângă scări. 
Apoi, când ajunse în dreptul curbei, se pomeni uitându-se la 
mătuşa lui. 

Numai că nu arăta ca mătuşa lui. 

Femeia din scaun avea părul strâns în mod curios, 
arătând ca pe vremuri, iar faţa îi era acoperită de un strat 
de machiaj. În prima clipă îi displăcu, dar realizând cu cine 
seamănă inima lui o luă la goană. 

Cu bunica. 

Nu era bătrână şi nu era atât de zbârcită, dar faţa îi era la 
fel, şi când ea îl privi, avu senzaţia că erau ochii bunicii. 

— Un-unde este tata? se hotărî să murmure atunci când 
scaunul se opri, şi Marguerite se ridică în picioare 
îndreptându-se spre el. 

— Nu este aici, îi spuse Marguerite. A trebuit să se 
întoarcă în oraş pentru ceva. Mai făcu un pas spre el, dar 
Jeff se feri de ea. 

— Nici gând de aşa ceva, replică Jeff cu voce 
tremurătoare. Urma să se întoarcă acasă să afle ce ai făcut 
cu Ruby. 

— Ruby? repetă Marguerite, şi vocea ei răsună în 
imensitatea holului de la intrare. Dar, Jeff, dragule, despre 
ce tot vorbeşti? N-am făcut nimic cu Ruby. 

— B-ba da, ai făcut, începu să tremure Jeff. Emmaline mi- 
a spus, şi eu i-am spus lui tata. l-am spus totul despre tine. 

Ochii Margueritei se îngustară. 

— Totul despre mine? repetă ea. Dar nu este nimic de 
spus. Şi tu nu ar trebui să inventezi poveşti, Jeff. Nu ştii ce 
se întâmplă cu băieţeii care spun poveşti despre oamenii 
mari? Mai făcu un pas spre el, şi Jeff se rezemă cu spatele 
de uşă. 

— Să mă laşi în pace, scânci el. Lasă-mă-n pace! 


— Hai, hai, spuse Marguerite cu vocea dintr-o dată 
mângâietoare. De ce crezi c-aş vrea să-ţi fac vreun rău? Nu 
eşti tu acum băiatul meu? Nu te iubesc eu? De ce-aş vrea 
să-ţi fac vreun rău? 

Se apropie de Jeff, încercând să-l apuce, şi băiatul 
aproape îşi auzi inima bătând. 

— Nu! strigă el. Să nu mă atingi! 

Ţipă deodată, luând-o prin surprindere pe Marguerite, 
care făcu un pas înapoi. Imediat Jeff o zbughi pe lângă ea, 
spre scări, cu picioarele duduind pe podea. Apoi, ajungând 
la scări, le sări câte două deodată, cu inima spărgându-i 
pieptul. Ajunse pe palierul de la etajul doi şi se năpusti spre 
camera lui, trântind uşa după el şi răsucind cheia în 
broască. Numai după ce se asigură că uşa nu mai poate fi 
deschisă, alergă spre pat şi se aruncă pe el, înfăşurându-se 
în plapuma împăturită la capul patului. Pentru câteva 
minute nu auzi decât propria-i inimă bătându-i în piept şi 
şuieratul propriei respiraţii, dar după un timp bătăile inimii 
încetiniră şi respiraţia îi reveni la normal. Mai ascultă câteva 
minute, convins că în câteva secunde va auzi pasul 
şontâcăit al mătuşii venind după el. 

Dar secundele se târau, transformându-se în minute, şi 
Jeff nu auzi nimic. 

Casa părea din nou cuprinsă de o tăcere nefirească, 
întreruptă doar de zgomotul ploii ce se năpustea asupra 
ferestrelor. 

* 

Kerry Sanders opri maşina decapotabilă în față la Sea 
Oaks. Ploaia cădea acum în şiroaie, şi picăturile se 
prelingeau printr-o gaură a canavalei din care era făcută 
capota. Kerry privi cu dezgust peste umăr. 

— Cred că un timp nimeni nu va putea sta acolo. Apoi îşi 
mută privirea spre casă. Vrei să merg cu tine? 

Julie clătină din cap. 

— Nu cred că ar fi bine. Ştii ce crede mătuşa Marguerite. 


— Nu se va supăra pe tine, nu-i aşa? se frământă Kerry. 
Bănuiesc că ar fi trebuit să te aduc mai devreme... 

— Este în regulă, insistă Julie. Nu-i nici măcar cinci. Nu 
este ca şi cum am fi stat afară până noaptea sau cam aşa 
ceva. Şi, oricum, tati trebuie să fi ajuns acasă, şi aranjează 
el cu mătuşa Marguerite. Puse mâna pe portieră, dar n-o 
deschise, în loc de asta, se mai întoarse o dată spre Kerry. 
Crezi că a găsit-o doamna Mayhew pe Jenny? 

Kerry ridică din umeri. 

— N-am de unde să ştiu. Dar cu siguranţă că se întâmplă 
ceva ciudat pe-aici - vreau să spun, când am văzut-o pe 
Jenny, ea se îndrepta încoace. 

— P-poate s-a răzgândit, sugeră Julie. Poate că cele ce i- 
am spus despre mătuşa Marguerite... Vocea ei se frânse, iar 
ea îşi îndreptă privirea spre casă, unde licărea doar o 
lumină slabă la fereastra sufrageriei. In rest, casa era 
întunecată. 

— Eşti sigură că nu vrei să intru cu tine? spuse Kerry din 
nou. Vreau să spun că, dacă îţi este teamă de mătuşa ta... 

— Nu, decise Julie. Nu îmi este teamă de ea. Pur şi simplu 
nu s-a simţit bine ieri, asta-i tot. Şi, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
întărească cuvintele, deschise portiera; dar Kerry o apucă 
de mână şi o întoarse spre el. Înainte de a-şi da seama ce 
se întâmplă, o sărută. 

Înţepeni, simțind un fior în întregul trup în timp ce buzele 
lui îi dezmierdau faţa. O ţinu strâns lângă el un moment, 
apoi deodată îi dădu drumul, şi când ea îl privi, văzu că era 
îmbujorat de stânjeneală. 

— N-nu ştiu de ce am făcut-o, spuse el, dar Julie îi puse 
un deget pe buze. 

— Este în regulă. Mă bucur că ai făcut-o. Îi zâmbi în timp 
ce cobora din maşină. Dar să sperăm că nu ne-a văzut 
mătuşa Marguerite, adăugă ea chicotind uşor. Ne vedem 
mâine! 

Trânti uşa maşinii şi fugi spre casă, apărându-şi capul 
împotriva ploii. 


Nici ea şi nici Kerry nu o văzuseră pe Marguerite, care 
stătea ţeapănă la una dintre ferestrele sufrageriei, cu ochii 
întunecaţi. 

În timp ce Julie intra în casă, Marguerite se întoarse la 
fotoliul comod de lângă şemineu în care stătuse până ce 
auzise maşina lui Kerry venind. 

Julie închise uşa din faţă după ea, şi încercă să-şi usuce 
părul cu prosopul de plajă. Dar în timp ce îşi elibera capul, 
trecându-şi degetele prin părul încâlcit, se opri şi rămase 
nemişcată. 

Ceva se schimbase în casă. 

O simţea mai goală decât de obicei, ca şi cum ceva 
lipsea. 

Se simţi încurcată. 

Făcu o tentativă de a înainta către uşile duble ale 
camerei de zi. Văzând-o pe Marguerite şezând în fotoliu se 
relaxă întrucâtva. 

— Mătuşă Marguerite? întrebă, reducându-şi vocea la o 
şoaptă. Sunt acasă. 

Pentru o fracțiune de secundă avu impresia că nu fusese 
auzită, dar apoi Marguerite se ridică în picioare şi se 
întoarse spre Julie. 

— Ştiu. Tocmai te-am văzut. 

Julie simţi cum roşeşte şi strânse din buze. 

— Unde este tati? întrebă ea. Şi Jeff? 

Marguerite ezită. 

— Tatăl tău a trebuit să se întoarcă în oraş, spuse ea. lar 
Jeff este sus, bosumflat. Când se opri din vorbit, pentru 
prima dată lumina căzu pe faţa ei. 

Julie icni. 

— Mătuşă Marguerite. Ce-ce s-a întâmplat? Arăţi - era 
aproape să spună „groaznic”, dar se abţinu. 

— Îți place? întrebă Marguerite, ridicându-şi mâna 
dreaptă pentru a-şi mângâia propriul obraz. Eu - ei bine, n- 
am prea avut mare lucru de făcut azi şi m-am gândit că aş 
putea să încerc ceva nou. 


— Este - este altceva, îngână Julie. Numai că nu mă 
aşteptam, asta-i tot. 

— Şi cred că mă prinde, continuă Marguerite ca şi cum n- 
ar fi auzit-o pe Julie. Aşa obişnuia să arate mama, şi era 
atât de frumoasă. Vocea ei deveni absentă. Atât de 
frumoasă. lar eu îi semăn atât de mult. Ochii ei strălucitori 
se aţintiră deodată asupra lui Julie. La fel şi tu, spuse ea cu 
voce abia auzită. Semeni atât de mult cu mama... şi cu 
mine... 

— M-mai bine urc să văd ce face Jeff, se bâlbâi Julie. Ce s- 
a întâmplat? De ce este supărat? 

Marguerite înţepeni, apoi păru că se relaxează. 

— Nu sunt sigură, spuse ea în final. Bănuiesc că i-am 
spus ceva, dar nu-mi pot imagina ce. Dar el este un băieţel, 
nu-i aşa? Niciodată nu i-am putut înţelege pe băieţei. Când 
se va întoarce Kevin, am să încerc să vorbesc cu el despre 
Jeff. Trebuie să mă decid ce avem de făcut cu el... 

Ultimele cuvinte fură rostite mai mult pentru ea însăşi, 
pentru că Julie o luase grăbită pe scări spre etajul doi. Un 
moment mai târziu bătea uşor în uşa fratelui ei. 

— Jeff? Sunt eu - Julie. Pot să intru? 

Urmă o scurtă tăcere, apoi îl auzi pe Jeff traversând 
podeaua spre uşă. Se auzi un clinchet în timp ce cheia se 
învârtea în broască, apoi uşa se crăpă puţin şi Jeff inspectă 
cu teamă. Când îşi recunoscu sora, deschise uşa pentru ao 
lăsa să intre, apoi o închise, încuind-o. 

— Jeff? exclamă Julie, în timp ce el mai încercă o dată uşa 
înainte de a se întoarce spre ea. Ce este? Mătuşa 
Marguerite spunea că eşti bosumflat. Şi cum se face că stai 
cu uşa încuiată? 

— Pentru că este nebună! spuse Jeff. A omorât-o pe 
Ruby, l-a omorât şi pe tati, şi vrea să mă omoare şi pe 
mine. Se aruncă în braţele surorii lui, agăţându-se de ea. N- 
ai văzut-o? N-ai văzut cum arată? 

— Oh, Dumnezeule mare, spuse Julie ridicându-şi fratele 
şi aşezându-l pe pat, alături de plapumă. Bineînţeles că am 


văzut-o. Şi pare puţin ciudată, dar asta numai pentru că a 
experimentat o nouă coafură şi un nou machiaj. 

— Nu-i adevărat! insistă Jeff. Arată la fel ca bunica şi a 
coborât cu scaunul-lift şi s-a uitat la mine caraghios. Mi-e 
teamă de ea! 

— Ei bine, n-ar trebui să-ţi fie, insistă Julie cu mai multă 
convingere decât simţea. Îşi reaminti şocul pe care îl 
avusese atunci când lumina lămpii căzuse pe faţa mătuşii 
ei. Şi Jeff avea dreptate - într-un anume fel, mătuşa sa într- 
adevăr semăna foarte mult cu bunica. Şi ce vrei să spui cu 
i-a ucis pe tati şi pe Ruby? Ruby a plecat să-şi viziteze 
familia, iar tati este în oraş. Ea mi-a spus asta chiar 
adineauri. 

— La fel mi-a spus şi mie, dar nu este adevărat. M-am 
întâlnit cu tati în oraş şi i-am povestit totul despre mătuşa 
Marguerite, şi a spus că vine aici să... 

Auzind un ciocănit puternic în uşă, rămase tăcut. 

— Julie? auzi vocea Margueritei strigând de cealaltă parte 
a uşii. Eşti acolo? 

— D-da mătuşă Marguerite, răspunse Julie. 

— Ei bine, am nevoie de tine, dragă. Trebuie să termin 
masa şi am nevoie de ajutorul tău. Şi poate Jeff aranjează 
masa. Vreau să fie totul gata până se întoarce tatăl vostru. 

Julie privi spre Jeff, care mai stătea încă ascuns în 
plapumă. Îşi aminti încă o dată senzaţia ciudată pe care o 
avusese câteva minute mai devreme, când intrase în casă. 

Şi totuşi acum - când o auzise pe mătuşa ei vorbind - nu 
era nimic curios în ce spunea. Cum putea să-i treacă lui Jeff 
prin minte că ar fi putut să-l omoare pe tatăl lor, sau pe 
Ruby, sau pe oricine altcineva? Pur şi simplu era imposibil. 
Răzgândindu-se, cobori din pat. 

Se duse la uşă şi răsuci cheia, deschizând-o. Marguerite 
stătea în hol privind îngrijorată. 

— Nu ştiu ce-o să ne facem dacă tatăl tău nu va ajunge 
acasă, se frământă ea. 

Julie se încruntă. 


— Să nu ajungă acasă? întrebă ea. De ce să nu ajungă 
acasă? 

Marguerite rămase un moment tăcută, apoi arătă spre 
fereastră. 

— Furtuna, dragă. Dacă se înrăutăţeşte, nu va mai fi 
posibilă trecerea spre insulă. Atunci, doar noi trei vom fi 
aici, singuri. 

Ca pentru a întări vorbele Margueritei, o săgeată de 
lumină licări pe cerul întunecat, şi sunetul ascuţit al 
tunetului cutremură casa. 

Apoi vântul începu să urle. 


21 


Alicia Mayhew clipi când fulgerul îndepărtat trosni 
brăzdând cerul, urmat imediat de bubuitul tunetului ce făcu 
maşina să tremure. Continuă să meargă mai departe, 
străduindu-se să zărească prin ploaia ce cădea în rafale, dar 
era imposibil. Tot ce putea zări dincolo de ştergătoarele 
neputincioase era o revărsare de apă ce părea că inundase 
strada. Apoi, abia vizibilă în dreapta ei, văzu indistinct 
silueta vechii clădiri din lemn ce servea în Devereaux drept 
primărie. Suspinând uşurată, îşi conduse maşina în spaţiul 
de parcare din faţa acesteia, şi se pregăti să se repeadă din 
maşină spre clădire. Inspirând adânc, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să sară într-un bazin de înot, deschise portiera şi 
sări afară, alergând către primărie după ce trânti uşa 
maşinii. 

— La naiba, ocări pentru sine, când piciorul îi alunecă pe 
suprafaţa lucioasă a trotuarului. Simţi o durere ascuţită, dar 
îşi regăsi echilibrul şi ignoră durerea până ce ajunse 
înăuntru, şi uşa se închise în urma ei apărând-o de furtuna 
furioasă. 

Oprindu-se să-şi recapete respiraţia, îşi masă un moment 
glezna dureroasă, apoi o testă, lăsându-şi încet greutatea 
pe ea. Nu părea nimic rupt şi durerea nu crescu atunci când 
începu să meargă, aşa că şchiopătă de-a lungul holului spre 
departamentul de poliţie, care cuprindea două camere 
neincluzând niciun spaţiu de detenţie. În cazul în care 
cineva din Devereaux ar fi trebuit încarcerat, Will 
Hempstead îl ducea pur şi simplu în oraşul reşedinţă 
Beaufort. Alicia se întrebă, în treacăt, ce Dumnezeu s-ar 
face Hempstead pe o furtună ca asta în eventualitatea că 
cineva ar trebui închis. 


Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, şeful poliţiei privi în sus, 
către ea, din scaunul în care se legăna, aplecându-l atât de 
tare, încât ameninţa să cadă, cu picioarele ridicate 
confortabil pe masă. 

— Sper că nu vrei să faci praf pe nimeni, Alicia. Chiar şi 
dacă aş vrea, nu ştiu cum aş putea ajunge până la Beaufort 
pe o vreme ca asta. 

Alicia clătină din cap. 

— Este vorba de Jennifer, spuse ea privind spre Frank 
Weaver, ajutorul lui Hempstead, ce stătea la o masă 
alăturată. 

Se reîntoarse către Hempstead, implorându-l. 

— N-o găsesc şi sunt îngrijorată. Eu - ei bine, sunt 
aproape sigură că s-a întâmplat ceva cu ea. 

Hempstead îşi lăsă picioarele pe podea şi îşi îndreptă 
scaunul de care se sprijinea în continuare, în vreme ce 
licărirea din ochi îi dispăru. 

— Ce vrei să spui prin „s-a întâmplat”? 

— N-nu ştiu, se bâlbâi Alicia. Privi nervos spre marginea 
scaunului opus celui lui Hempstead, apoi începu să 
vorbească temperat, alegându-şi cu grijă cuvintele, 
încercând să explice cu exactitate ce se întâmplase. Dar 
chiar în timp ce povestea, îşi dădu seama că totul suna mai 
mult a spaimă decât a îngrijorare părintească legitimă. 
Totuşi, Hempstead ascultă cu răbdare şi, când Alicia 
termină, privi către ceas. Era aproape şase. 

— Deci trebuia să fie acasă pe la două şi jumătate? 

Alicia încuviinţă. 

— Şi ai căutat-o prin împrejurimi, este adevărat? 

Alicia încuviinţă încă o dată. 

— Ai mai trecut de atunci pe acasă? întrebă Will 
Hempstead cu voce seacă. Sau ai încercat să dai vreun 
telefon? 

Ochii Aliciei se îngustară puţin. 


— Bineînţeles că am dat, Will. Ştii bine că nu sunt o 
proastă. Am sunat de peste tot acasă, dar Jennifer nu era 
acolo. 

Hempstead privi spre fereastră la ploaia furioasă. 

— Ei bine, dacă a fost prinsă afară pe o vreme ca asta, s- 
ar fi putut opri aproape oriunde - începu el, dar Alicia 
scutură din cap. 

— Nu cred asta. Întârziase deja înainte de începerea 
furtunii. Şi nici nu-i stă în fire să facă una ca asta. Vine 
întotdeauna la timp şi este mereu unde ar trebui să fie. 
Vocea ei căpătă un ton ascuţit, dar ea făcu efortul de a şi-o 
controla. Până la urmă ochii ei îi întâlniră pe ai lui 
Hempstead. 

— Dacă vrei să afli adevărul, spuse ea, cred că i s-a 
întâmplat ceva la Sea Oaks. 

— La Sea Oaks? întrebă Hempstead, sperând însă că 
reuşise să păstreze un ton neutru. Alicia observă cum o 
umbră se aşterne peste privirea lui. Nu sunt sigur că te pot 
urmări, Alicia. 

Alicia îşi trecu impacientată degetele prin şuviţele ude 
ale părului ei grizonat, aranjându-le pe cele care îi căzuseră 
pe tâmple. 

— Mă refer la Marguerite, spuse ea, aţintindu-şi încă o 
dată ochii asupra lui Hempstead. Nu exista nimeni în oraş 
care să nu ştie că, odată, Will Hempstead fusese îndrăgostit 
de Marguerite Devereaux, şi o mulţime de oameni credeau 
că încă mai era. Ea - ei bine, când am vorbit cu ea, arăta 
foarte ciudat. 

— Ciudat? întrebă Hempstead cu voce îngheţată. Ce vrei 
să spui prin „ciudat”? 

— N-nu ceea ce mi-a spus, replică Alicia. Cel puţin aşa 
am crezut - la început. Dar purta o rochie veche, ce 
probabil a fost a mamei ei. Încercă să descrie cum arăta 
Marguerite, dar în final scutură din cap. Nu am cum să-ți 
povestesc. Ea - ei bine, era îmbrăcată ca şi cum se 
pregătea pentru un fel de petrecere. 


— Dar ce ţi-a spus? insistă Hempstead. 

Alicia strânse din buze. 

— Nu prea multe. Doar că Jennifer nu a trecut pe acolo, 
dar că spera să vină a doua zi. Spunea că vor avea un fel de 
recital sau cam aşa ceva şi... 

— Şi crezi că asta este ciudat? o întrerupse Hempstead, 
cu un ton de îndoială. Pentru numele lui Christos, Alicia, 
este profesoară de dans. Are tot timpul recitaluri. De câte 
ori nu te-ai dus pentru asta acolo? De cinci? Zece? Douăzeci 
de ori? 

Alicia suspină din greu. 

— Ştiu toate astea, Will. Dar de data asta a fost altfel. Nu 
ştiu din ce motiv, Jennifer nu mi-a spus nimic despre recital, 
totuşi, dacă ar fi fost planificat, ea mi-ar fi spus. Nu l-ar fi 
scăpat pentru nimic în lume, dar nu mi-a spus nimic atunci 
când i-am sugerat să mergem pentru câteva zile la 
Charleston pentru a-mi vedea fratele. 

— Şi asta este tot? întrebă Hempstead. 

Alicia se foi stânjenită. 

— Şi mai este şi Muriel Fletcher, spuse ea, incapabilă de 
data asta să-l privească pe Hempstead în ochi. 

— Ah, rosti Hempstead printre dinţi. Mă întrebam când 
vei ajunge şi la asta. Se apropie mai tare. Uite Alicia, ştiu 
tot ce vorbeşte Muriel despre Mary-Beth şi îţi spun că nu 
există nicio urmă de probă pentru a dovedi ceva. Dacă vrei, 
te poţi uita chiar tu la raportul medicului legist. Tot ce 
putem spune cu siguranţă este că s-a înecat şi că s-a lovit 
la cap de ceva. Dar putea fi orice, Alicia. Mai degrabă s-a 
lovit când a fost smulsă de pe şosea. Dar... 

— Dar nu ai de gând să faci nimic, termină Alicia în locul 
lui. În ultimă instanţă la asta se reduce totul, nu-i aşa, Will? 

Hempstead ridică neajutorat din umeri. 

— Ce-ai vrea să fac, Alicia? Jennifer nu lipseşte decât de 
câteva ore. La naiba, nici măcar nu a pierdut încă cina! 
Legal, nici măcar nu pot înregistra o persoană dispărută 


până mâine. Arătă spre fereastră. Sper că nu te aştepţi să 
încerc să merg pe vremea asta la Sea Oaks, nu-i aşa? 

O rafală de vânt se năpusti asupra ferestrelor clădirii şi 
Hempstead se întoarse spre Alicia. 

— Imi pare rău, spuse el. Cel mai bun lucru pe care îl poţi 
face este să te întorci acasă şi să începi să suni la cei pe 
care îi cunoşti. S-ar putea ca Jennifer să fi pierdut noţiunea 
timpului şi, când şi-a dat seama că a întârziat, s-a oprit pe 
undeva. La naiba, probabil că a încercat toată după-amiaza 
să dea de tine. 

Alicia inspiră adânc, apoi se ridică. 

— Foarte bine, spuse ea, împotrivindu-se furiei ce o 
cuprindea. Am să mă duc acasă. Dar Will, ştiu ceea ce simţi 
pentru Marguerite Devereaux. Toată lumea din oraş ştie. Şi, 
numai pentru că tu eşti îndrăgostit de ea, asta nu înseamnă 
că nu putea face ceva. Luându-şi poşeta, părăsi biroul. 

După plecarea ei, Hempstead se întoarse către Frank 
Weaver. 

— Nu ştiu ce se va alege de oraşul ăsta dacă oamenii 
încep să creadă că o persoană ca Marguerite ar putea răni 
pe cineva! 

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă Weaver. 

— Să verific primprejur, bănuiesc. Nu văd niciun rău în a 
vorbi cu câţiva oameni - să văd dacă pot stabili ce s-a 
întâmplat cu Jenny. Dar sunt sigur că n-am să încerc să 
ajung pe insulă pe o vreme ca asta. Şi chiar dacă aş vrea, 
nu cred că aş reuşi. 

Apoi, înfăşurându-se în mantaua de ploaie de un galben 
strălucitor, o urmă pe Alicia Mayhew în furtună. 

* 


— Nu vi se pare drăguţ? întrebă Marguerite în timp ce 
stătea pe scaunul din capul mesei din sufragerie. Julie şi Jeff 
stăteau de o parte şi de alta a ei, şi cea mai bună argintărie 
şi cele mai bune porţelanuri chinezeşti erau cu grijă 
aranjate pentru fiecare loc. Furtuna mugea afară, iar seara 
era aproape la fel de întunecată ca şi noaptea. Dar 


candelabrul ce atârna deasupra mesei din sufragerie lumina 
sclipitor, şi bătrânul cristal de Waterford de pe masă părea 
că revine la viaţă, reflectând lumina. 

— Cum se face că pentru tata nu este niciun tacâm? 
întrebă Jeff menţinându-şi privirea spre sora lui în timp ce 
vorbea. 

— Ţi-am spus deja, spuse Marguerite, cu un ton care 
arăta că este pe punctul de a se enerva. Din moment ce n-a 
ajuns încă, nu cred că mai putem conta pe el să apară 
acum. La urma urmei, adăugă ea, nu vrem să i se întâmple 
acelaşi lucru care i s-a întâmplat mamei voastre, nu-i aşa? 

Ochii lui Jeff se măriră şi chiar şi Julie clipi. 

— Dar de ce n-a sunat? întrebă Julie. Dacă nu s-ar mai fi 
putut întoarce, ne-ar fi sunat, nu-i aşa? 

— Poate că nu mai funcţionează telefonul, sugeră 
Marguerite. Dintr-o dată Jeff sări de pe scaun, fugi din 
sufragerie în foaier şi ridică receptorul. 

— Funcţionează, anunţă Jeff. Am să sun la poliţie. 

— La poliţie, exclamă Marguerite. Pentru Dumnezeu... 

Dar înainte ca ea să-şi poată termina fraza se formă un 
fulger urmat instantaneu de un tunet asurzitor atât de 
puternic, încât zgudui casa. Jeff aruncă receptorul în lături, 
apoi, în timp ce bubuitul se pierdea, lumina se întrerupse 
dintr-o dată şi un întuneric adânc învălui casa. 

In sufragerie, Julie alergă la fereastră şi privi atent afară. 
Un moment mai târziu o altă săgeată de lumină străbătu 
cerul şi putu vedea ce se întâmplase. 

La jumătatea drumului, încă fumegând la vârf, un copac 
se prăbuşise peste liniile de tensiune. 

— Nu se va mai întoarce, îi spuse mătuşii ei. Liniile au 
căzut şi un copac este prăbuşit de-a curmezişul şoselei. 

Marguerite respiră adânc. 

— Foarte bine, spuse ea. Nu avem niciun motiv să ne 
supărăm din cauza aceasta. Avem suficiente lumânări. 


— Nici telefonul nu mai funcţionează, spuse Jeff în timp 
ce intra în sufragerie. O privi înspăimântat pe sora lui. Ce 
vom face acum? 

— Ne vom termina cina, stabili Marguerite. 

Găsi o cutie de chibrituri într-un sertar şi începu să 
aprindă lumânările celor două sfeşnice aşezate pe masă. 
Câteva secunde mai târziu, camera era din nou luminată, 
de data asta de la flacăra caldă a lumânărilor. 

— Cred că este foarte drăguţ, spuse Marguerite în timp 
ce se aşeza din nou. Îmi aminteşte de vremea când nu 
eram decât o fetiţă. Îmi amintesc că o dată, când eram cam 
de vârsta ta, Julie, am avut o furtună aproape la fel cu 
aceasta, şi atunci s-au stins luminile, iar mama şi cu mine 
am continuat cina. 

Julie se încruntă nedumerită. 

— Dar tati unde era? Nu era cu voi? 

Ochii Margueritei se înceţoşară, apoi zâmbi neliniştită. 

— Oh, nu, spuse ea. Pe vremea aia era deja plecat. Am 
fost numai eu şi mama, şi după cină am urcat în camera de 
bal. Inchise ochii şi începu să îngâne o melodie ciudată, ce 
amintea de timpuri de mult trecute. Mama era tânără pe 
atunci - mai tânără decât sunt eu acum. Şi dansa, şi dansa, 
iar eu nu mă mai săturam privind. Aşa de minunat - era 
totul aşa de minunat atunci, înainte... Vocea i se frânse. Jeff 
privi derutat spre sora lui. 

— Ce nu este în regulă cu ea? şopti el. De ce stă cu ochii 
închişi? 

Ochii Margueritei se deschiseră deodată şi se întoarse să- 
| privească pe Jeff. 

— Ce faci aici? îl apostrofă ea cu voce tăioasă. De ce nu 
eşti la şcoală? 

Culoarea dispăru de pe obrajii lui Jeff şi ochii i se umplură 
de teamă. 

— D-dar nu avem şcoală acum, mătuşă Marguerite, 
spuse Julie. Este vacanţa de vară, nu-ţi aminteşti? 


Marguerite nici nu păru c-o aude. În schimb, ochii ei 
continuau să-l fixeze cu răutate pe Jeff. 

— Nu ţi-am permis să vii aici, şuieră ea. Când voi fi gata, 
am să trimit după tine. 

Jeff sări de pe scaun tremurând din tot corpul. Fără să 
spună un cuvânt părăsi camera, luând-o pe scări în sus. 

Urmă o lungă tăcere, apoi Marguerite se întoarse încet 
spre Julie, clipind. 

— Unde este Jeff? întrebă ea. Nu-şi termină cina? 

Julie o privi mirată pe mătuşa ei. 

— Dar tocmai i-ai spus că nu-l vrei aici. 

— Nu-l vreau? repetă Marguerite. Dar, draga mea, 
bineînţeles că îl vreau. Nu este el băieţelul meu? De ce nu l- 
aş vrea? 

Julie simţi cum inima începe să-i bată mai tare şi i se 
pune un nod în gât. 

— Dar ai spus... voiai să ştii de ce nu este la şcoală. 

Marguerite rămase tăcută, şi ochii i se tulburară din nou. 
Apoi faţa i se lumină. 

— Dar bineînţeles, spuse ea. Are aproape nouă ani, nu-i 
aşa? 

Julie ezită înainte de a încuviinţa şovăielnic. Oare despre 
ce tot vorbea mătuşa ei Marguerite? 

— Atunci, bineînțeles că am dreptate, continuă 
Marguerite. Este timpul pentru el s-o înceapă, nu-i aşa? Am 
să-l trimit de aici şi atunci lucrurile vor fi aşa cum ar trebui 
să fie. Apoi zâmbi, fixând-o pe Julie cu privirea. După ce Jeff 
va pleca, nu vom mai fi decât noi două, nu-i aşa? Doar noi 
două, aşa cum ar trebui să fim... 

Zâmbind încă, de parcă s-ar fi bucurat de un secret ştiut 
doar de ea, Marguerite îşi continuă cina. 

* 


Alicia Mayhew păşi nervoasă în sufrageria micuţei ei case 
de pe Macon Street. Era ora opt deja, şi încă niciun semn 
din partea lui Jennifer. 


Trecuse mult timp de când terminase de dat telefoane pe 
la prieteni; într-adevăr, se simţea ca şi cum vorbise cu toţi 
locuitorii oraşului. Şi cu toţii îi spuseseră acelaşi lucru. 

Întâi fusese Main Philips, mama lui Charlene. 

— Nu ştiu despre celelalte fete, spusese ea, dar după 
cele întâmplate acolo cu o zi în urmă, Charlene a spus că nu 
vrea să se mai întoarcă vreodată pe insulă, şi nu pot s-o 
condamn. 

Paula Aaronson mersese chiar mai departe. 

— Se pare că ieri a existat un fel de problemă în timpul 
lecţiei. Tammy-jo spunea că Marguerite s-a purtat foarte 
ciudat. Fetele au plecat mai devreme, ştii. 

— Au plecat mai devreme? repetă Alicia. Era pentru 
prima dată când auzea asta. Dar de ce? 

— Nu prea ştiu. Tammy-jJo a spus că Marguerite era, ei 
bine, „nenaturală” a fost cuvântul pe care l-a folosit. 
Bineînţeles că Marguerite a avut în ultimul timp o mulţime 
de şocuri, şi presupun că Tammy-Jo a cam exagerat. 

— Dar ce este cu recitalul de mâine? întrebă Alicia. 

— Recital? De fapt, nu ştiu nimic. Aşteaptă un moment. 
Urmă o lungă tăcere, apoi Paula reveni la telefon. Tammy-Jo 
nu ştie nimic despre recital, şi spune că dacă este vreunul, 
ea nu merge. 

— Înţeleg, rosti Alicia, apoi o sună pe Diana Carter. Dar 
nici mama lui Allison nu ştia nimic despre recital; şi nici n-o 
văzuse pe Jenny. 

Acum, că nu mai rămăsese nimeni pe listă, formă fără 
niciun pic de chef numărul lui Fletcher şi, un moment mai 
târziu, recunoscu vocea lui Muriel Fletcher, ajungând ca de 
foarte departe până la ea. 

— Tu ştii deja ce cred eu, îi spuse Muriel încercând cu 
greu să-şi stăpânească vocea. Şi nu-mi spune ce crede Will 
Hempstead, pentru că ştiu. Doar el a fost îndrăgostit de 
Marguerite dintotdeauna. 


— Ştiu, fu Alicia de acord. Dar pare atât de greu de 
crezut. Să crezi că Marguerite ar fi putut... Rămase tăcută, 
dar doamna Fletcher îi termină gândul. 

— Că Marguerite ar fi putut s-o ucidă? întrebă ea cu glas 
tremurător. Aşa am crezut şi eu la început. Dar cu cât mă 
gândesc mai mult, cu atât mai mult mă întreb. Dacă 
trecerea peste digul rutier n-ar fi fost sigură, de ce-ar fi 
încercat? Ar fi putut rămâne pe insulă. 

— Dar de ce? insistă Alicia. Marguerite o iubea pe Mary- 
Beth. Şi le iubea pe toate fetele... 

— Probabil că s-a schimbat, spuse Muriel. Will Hempstead 
nu a vrut să mă creadă, dar este adevărat. Ştii că Mary- 
Beth plănuia să renunţe la lecţiile Margueritei. Nici măcar n- 
a mai vrut să meargă în acea zi, dar au convins-o celelalte 
fete. Şi ştii că ea şi Marguerite au avut o mică ceartă. l-a 
spus că vrea să renunţe, iar Marguerite a încercat s-o 
înduplece. 

Alicia simţi un nod de teamă formându-i-se în stomac. 
Chiar în acea dimineaţă, înainte de a pleca spre insulă, 
Jennifer îi spusese despre ce credeau celelalte fete. 

— Nici eu nu cred că am să mă mai duc, numai că asta ar 
însemna s-o fac să sufere foarte tare pe Marguerite. Alicia 
îşi reaminti ce spusese fiica ei. Dar Tammy-jo are dreptate. 
Nu mai este atât de amuzant pe cât era odată, iar 
domnişoara Marguerite este mult mai interesată de Julie 
decât de noi celelalte. 

— Dar bineînţeles că este, observase Alicia. Julie este 
nepoata ei şi dansează mai bine decât oricare dintre voi. 

Dar acum, amintindu-şi această conversaţie, un gând 
neaşteptat îşi făcu loc în adâncul minţii ei. 

Dar dacă Jennifer s-a răzgândit şi i-a spus Margueritei că 
s-a decis să renunţe la lecţii? Nu! Îşi înlătură gândul din 
minte. 

— Dacă mă întrebi pe mine, o auzi pe Muriel Fletcher, a 
fost ceva neobişnuit cu Marguerite încă de la moartea 
mamei ei. 


— Dar s-a împăcat atât de bine cu situaţia asta, replică 
Alicia. 

— Este exact ceea ce vreau să spun, continuă Muriel. 
Pentru Dumnezeu, Alicia, Marguerite şi-a trăit întreaga viaţă 
alături de femeia aia mizerabilă, care în ultimii douăzeci de 
ani a tratat-o pe Marguerite ca pe un gunoi. Te puteai gândi 
că va fi roz de bucurie la moartea Helenei, chiar dacă era 
mama ei. Dar ea ce a făcut? Mai întâi s-a purtat de parcă nu 
s-ar fi întâmplat nimic, şi apoi am auzit că a început să 
vorbească despre cât de mult îi lipseşte Helena şi ce mamă 
minunată era! 

— Dar asta nu este atât de ciudat, pledă Alicia şi vocea ei 
căpătă o notă de disperare. O mulţime de oameni fac 
acelaşi lucru. 

— Ei bine, poate că fac, spuse Muriel crispându-se. Dar 
ceea ce ştiu este că, pe măsură ce mă gândesc mai mult, 
sunt din de în ce mai sigură că ceva foarte, foarte rău se 
întâmplă cu Marguerite Devereaux şi, în inima mea, sunt 
absolut sigură că ea este responsabilă de moartea lui Mary- 
Beth. 

Deodată, pe cer izbucni un fulger urmat de bubuitul unui 
tunet, şi apoi, în timp ce luminile din casă pâlpâiau, 
telefonul muri în mâna Aliciei. 

— La naiba, ocări ea tare. La naiba, la naiba, la naiba! 

Apăsă din nou pe furca telefonului, dar ştia deja dintr-o 
lungă experienţă că telefonul va fi mort pentru tot restul 
nopţii. Într-adevăr, aveau să fie norocoşi dacă măcar 
luminile rămâneau. În final, nemulțumită, puse telefonul în 
furcă şi se îndreptă spre fereastră pentru a privi furtuna 
furioasă. 

Vântul părea că-şi mărise intensitatea, iar ploaia cădea în 
torente. Dacă Jennifer era acolo, undeva... 

Apoi ochii i se umplură de lacrimi când realiză că, în 
adâncul sufletului ei, nu mai credea că Jennifer putea fi 
undeva, în furtună. 


A 


În străfundul fiinţei sale, era convinsă că Jennifer se 
dusese într-adevăr în dimineaţa aceea la Sea Oaks. 

Şi dintr-un anume motiv, neclar pentru Alicia, nu-l mai 
părăsise niciodată. 

Alicia se lăsă amorţită pe sofaua din sufrageria ei micuță, 
pregătită să aştepte orice veşti ar fi putut să apară. Şi 
totuşi, în timp ce îşi începea veghea, ştia deja cum avea să 
se termine totul. 

Urma să i se spună că fata ei - mult iubita ei Jenny - era 
moartă. 

Nuuuuuu! 

Strigă cuvântul cu putere, ca un vuiet de disperare. Dar 
chiar dacă n-ar fi bântuit furtuna, tot n-ar fi fost nimeni s-o 
audă, pentru că tatăl lui Jennifer murise cu zece ani în 
urmă, şi Jennifer rămăsese tot ce mai avea Alicia pe lume. 

După această noapte nu va mai avea nimic. 

Doar... 

Doar dacă se înşela. 

Trebuie să se fi înşelat, îşi spuse. Trebuie să continue să 
spere, trebuie să se agaţe de orice, să lupte din răsputeri, 
cu toate forţele, pentru a se gândi că Jennifer s-ar putea să 
mai fie în viată. 

Trebuie să înfrunte furtuna. 


22 


Jeff îşi trase plapuma peste cap, dar nici chiar căldura ei 
nu-i putu îndepărta senzaţia de frig din trup. Nu era sigur 
de câtă vreme stătea ghemuit în pat, cât timp trecuse până 
ce Julie urcase şi încercase să-l convingă că nu avea de ce 
să fie îngrijorat şi că totul va fi bine. Dar părea că durase o 
veşnicie, iar lumânările licăreau acum pe stativul lor pe 
jumătate arse. Când revenise în cameră, de la cină, era 
sigur că mătuşa lui va veni imediat după el. Se ghemuise, 
lipindu-şi urechea de uşă, aşteptând să-i audă paşii pe 
scară. Dar după un timp, neauzind nimic, se urcase în pat, 
tremurând din tot corpul ca de friguri. 

Urma să-l ucidă. 

Acum era sigur de asta. Nu-l voia aici şi urma să-l trimită 
departe. 

Dar de ce? Doar nu făcuse nimic. Nu făcuse chiar nimic! 

Un fulger brăzdă cerul şi, pentru o secundă, camera se 
umplu de o lumină albă, strălucitoare. Apoi, pe măsură ce 
lumina se stingea, bubuitul tunetului se prăbuşi peste casă 
şi Jeff scânci încet, ghemuindu-se şi mai adânc în plapumă. 
Ploaia, ce bătea constant în ferestre - aproape orizontal din 
cauza vântului -, căzu mai grea un moment, apoi, brusc, se 
opri. Liniştea ce se lăsă după încetarea ei părea 
cavernoasă, făcând ca aerul să se umple de bocetul 
vântului ce bântuia printre copaci, ca al unui cor de suflete 
damnate. 

Şi atunci, dincolo de vuietul vântului, Jeff auzi zgomotul 
pe care îl aştepta. 

Paşi neregulaţi urcând treptele. 


Strângând şi mai tare plapuma în jurul lui, cobori din pat 
şi se apropie de uşă, presându-şi urechea de tăblia din 
lemn. 

Putea auzi acum mult mai clar şi, în timp ce ritmul 
ameninţător se amplifica, şi-o putea imagina pe mătuşa 
Marguerite, cu mâna dreaptă pe şold, şi cu stânga apucând 
balustrada, înaintând pas cu pas către etajul doi. 

O auzi când ajunse pe palier, după care urmă un moment 
de tăcere, mai înspăimântător chiar decât bufnitura surdă a 
piciorului ei schilod. Dar liniştea încetă, şi un fior rece i se 
scurse prin trup când auzi cum paşii se apropie de uşa lui. 

Era acum dincolo de uşă, era sigur de asta. Şi din nou 
pasul greu se opri. 

Ce avea de gând? 

Răsuflarea i se înteţi - ca un scâncet sugrumat - când 
auzi ciocănitul la numai o palmă de ochii lui. Sărind înapoi, 
privi la cheia din broască. 

Incuiase oare uşa? 

Căută frenetic în memorie, dar nu-şi putu aminti. 

întorsese cheia de mai multe ori, încercând de fiecare 
dată uşa, pentru ca un moment mai târziu, îndoindu-se de 
propria lui memorie, să verifice din nou. 

Dacă ultima dată a descuiat uşa şi uitase s-o mai 
închidă? 

Mânerul începu să se răsucească, apoi auzi un clinchet 
uşor în timp ce acesta se elibera din placă. 

Uşa se mişcă o fracțiune, şi Jeff îşi apăsă mâinile peste 
gură pentru a-şi înăbuşi ţipătul. 

Uşa se opri din mişcare; urmă apoi o pauză abia 
perceptibilă, înainte ca mâinile nevăzute să zguduie uşa, al 
cărei zgomot reverberă în cameră cu intensitatea unei tobe. 

— De ce este încuiată această uşă? o auzi pe mătuşa lui 
vorbind, sesizând însă ceva neobişnuit în vocea ei ce 
penetră uşa grea de stejar. Tinere, ţi-am spus că nu-ți 
permit să încui această uşă! Deschide-o imediat! 


Jeff se retrase încă o dată din faţa uşii, şi plapuma îi 
alunecă de pe umeri, căzând pe podea. Ochii i se umplură 
de lacrimi şi se îndepărtă, mergând cu spatele 

— Mă auzi? şuieră vocea Margueritei. Deschide-o! Uşa se 
zgudui din nou, cu putere, şi Jeff se aruncă în pat, 
ascunzându-se în pături şi presându-le în jurul pieptului. 

Uşa se mai zgudui încă o dată, apoi urmă un moment de 
linişte. Dintr-o dată, în mod miraculos, paşii se îndepărtară. 
Şi pe măsură ce mătuşa sa se îndepărta de uşă, îi auzea din 
ce în ce mai stins. 

Se grăbi iar spre uşă şi îşi presă din nou urechea de 
tăblia de lemn. Oare unde se ducea? 

Paşii păreau că se îndepărtează pe hol. Oare se ducea 
spre camera ei? Cu bătăile inimii înteţite, numără paşii. 

Patru. 

Urmă o pauză şi aşteptă să audă zgomotul uşii. Dar după 
un moment paşii se auziră din nou. 

... şapte... 

O altă pauză, o altă tăcere. 

„„. Zece... 

... cincisprezece paşi. 

O uşă se deschise şi se închise. 

Treizeci de paşi. 

Dar asta era de când începuse el să numere, numai că nu 
ştia câţi paşi făcuse mai înainte. 

Dar nu mai avea importanţă, pentru că ştia unde intrase. 

Era în camera bunicii. Dar ce făcea acolo, şi cât timp va 
mai sta? Incremeni în spatele uşii neştiind ce să facă. 

Minutele se târau acum mai încet, iar bătăile inimii 
începuseră să se liniştească, dar acelaşi gând i se tot 
învârtea prin minte. 

Se va întoarce după el. Trebuia să evadeze, să se 
ascundă... 

Julie - trebuia să ajungă la Julie. 


Căută după cheie cu degetele tremurând; însă chiar când 
o atinse auzi o uşă, departe pe hol, închizându-se cu un 
zgomot uşor, dar distinct. 

Şi apoi, încă o dată, paşii neregulaţi ai Margueritei 
parcurseră drumul pe coridor înapoi. 

Dar de data asta nu se mai opriră la uşa lui. Paşii 
continuară să se îndepărteze şi, în final, îi auzi încă o dată 
pe scară. Şi atunci ştiu. 

Se ducea după chei. 

Le putea vedea cu ochii minţii, atârnate în cuierul de 
lângă uşa de la bucătărie. 

Una dintre ele se va potrivi la camera lui. 

Inima începu să-i bată din nou, alertată, acoperind 
zgomotul furtunii de afară. Nu mai auzi. Paşii Margueritei nu 
se mai auzeau. 

Acum! 

Învârti cheia şi broasca cedă. Întredeschise uşa, dar 
deodată se opri. _ 

Coridorul ar fi trebuit să fie complet întunecat. In loc de 
asta, era luminat slab de flacăra unei candele. 

Din cauza asta făcuse ea pauza. Mătuşa lui se oprise 
pentru a aprinde candela ce stătea întotdeauna pe o 
măsuţă lipită de unul dintre pereţii coridorului. 

Prezenţa luminii estompate îi micşoră cumva teama. 
Porni spre camera lui Julie, apoi îi veni o idee şi se opri. 

Înfrângându-şi până la urmă spaima, scoase cheia din 
broască şi încuie uşa pe dinafară. Băgă cheia în buzunar, 
zbughind-o pe coridor spre camera lui Julie, şi încercă uşa. 

Spre uşurarea lui nu era încuiată; o împinse, apoi o 
închise rapid şi învărti cheia în broască. 

— Jeff? o auzi pe Julie întrebând. Ce faci aici? 

Îşi întoarse faţa palidă spre ea. În lumina difuză a unei 
lămpi de ulei, Julie îl privea curioasă. 

— S-a, s-a dus pe scări în jos, începu Jeff, cu voce 
pâlbâită. A coborât să aducă cheile şi pe urmă se va 


întoarce. Se va întoarce şi mă va ucide! Tremurând, se 
aruncă în braţele surorii lui. Ce ne facem? 

— Stt, îl linişti Julie, mângâind părul fratelui ei cu atingeri 
uşoare. Nu are de gând să te ucidă... 

— Ba da, insistă Jeff, implorându-şi sora cu privirea. Mă 
urăşte şi are să mă ucidă! 

Julie strânse din buze. Ce-i putea spune ea acestui băiat 
înfricoşat? Chiar şi ea fusese speriată la cină, când mătuşa 
ei începuse să vorbească atât de ciudat. Dar apoi 
Marguerite păruse că se calmează; şi ea crezuse că poate - 
poate - totul va reintra în normal. 

— Nu va încerca să te ucidă, mai insistă încă o dată, 
luptându-se să păstreze un ton normal. Tot ce avem de 
făcut este să aşteptăm ca tati să se întoarcă, şi totul va fi în 
regulă. Ai să vezi. 

Jeff clătină din cap. 

— Nu se mai întoarce, hohoti el. Nu se va mai întoarce 
niciodată, pentru că este deja mort. Şi ea ne va ucide şi pe 
noi! 

* 

Harold Sanders se încruntă când bătaia din uşă se 
repetă. Cine naiba o fi pe o vreme ca asta? Luându-şi berea 
cu el, porni către uşă, o deschise puţin - proptind-o cu un 
picior împotriva vântului - şi privi afară. În faţa portalului 
principal, cu apa şiroind pe haina galbenă de ploaie, stătea 
Frank Weaver. Încruntătura lui Harold se adânci, dar 
deschise uşa suficient pentru ca ajutorul de şerif să se 
poată strecura. 

— Ce naiba se întâmplă, Frank? Nu este o vreme potrivită 
pentru oameni sau animale în noaptea asta. 

— S-ar părea că avem o persoană dispărută, Hal, replică 
Weaver. Aş putea să-l întreb ceva pe Kerry, dacă n-ai nimic 
împotrivă? 

— Kerry? repetă Hal Sanders, intrând în gardă. Doar nu 
vrei să spui că băiatul meu are necazuri, nu-i aşa? Pentru că 
dacă are, aş vrea ca eu să mă răfuiesc mai întâi cu el! 


Edith Sanders veni din bucătărie ştergându-şi mâinile de 
şorţ, tocmai la timp ca să audă ce spusese soţul ei. 

— Nu fi caraghios, Hal, îi spuse ea. Kerry nu ne-a făcut în 
viaţa lui necazuri, şi tu ştii asta. Sunt sigură că este vorba 
de o greşeală. Se întoarse spre Weaver cu ochi întrebători. 

— Acum, ar trebui amândoi s-o luaţi mai uşor, îi asigură 
ajutorul de şerif. Nu din cauza lui Kerry sunt îngrijorat. Dar 
Jennifer Mayhew nu s-a întors încă acasă şi, din cât am 
cercetat eu, nici nu este pe nicăieri prin oraş. Am auzit însă 
că în dimineaţa asta Kerry a vorbit cu ea, şi aş vrea să ştiu 
ce are de spus. 

Faţa bătrânului Sanders se însenină deodată şi, în timp 
ce Edith se ducea să-şi cheme fiul, Hal îi oferi ajutorului o 
bere. 

Weaver ridică din umeri. 

— Nu văd de ce n-aş bea. Tocmai trăgea inelul unei cutii 
când Kerry Sanders apăru în uşa bucătăriei. 

— Domnule Weaver? întrebă Kerry. Ce nu este în regulă? 
S-a întâmplat ceva cu Jennifer? 

— Ei bine, de fapt nu prea ştiu, replică ofiţerul. Dar pot 
să-ţi spun că Alicia Mayhew este destul de îngrijorată. 
Spunea că tu ai vorbit cu Jenny în dimineaţa asta. 

Kerry încuviinţă. 

— Eram cu Julie când am vorbit cu ea. Tocmai treceam 
pe digul rutier, iar ea venea din direcţia opusă. Mergea s-o 
vadă pe mătuşa lui Julie. 

Weaver dădu din cap. 

— A spus de ce? 

Kerry făcu un semn aprobator, apoi repetă discuţia pe 
care el şi Julie o avuseseră cu Jennifer. Când termină, 
adjunctul îl privi neliniştit. 

— Eşti sigur că într-adevăr a urcat până la conac? întrebă 
el. 

Kerry ridică din umeri. 


— Cred că da. Ea spunea că da, iar după ce ne-am 
despărţit a luat-o în direcţia aia. Dacă nu s-ar fi dus, ne-ar fi 
găsit pe plajă, nu-i aşa? 

— Cine ştie? întrebă retoric Weaver. Apoi: Ce poţi să-mi 
spui despre Marguerite Devereaux? Ai văzut-o când ai fost 
acolo? 

Kerry ezită, apoi încuviinţă, îmbujorându-se. 

— Am văzut-o, spuse el cu un ton de amărăciune, pe care 
ajutorul de şerif îl sesiză imediat. 

— S-a întâmplat ceva între tine şi Marguerite? 

— N-nu cred, se bâlbâi Kerry. Cel puţin până nu am 
început să mă învârt pe lângă Julie. De atunci este ca şi 
cum m-ar uri, sau cam aşa ceva. 

— Deci se purta ciudat? insistă Weaver. 

Kerry înghiţi nervos. 

— N-nu sunt sigur. Ea n-a vrut ca Julie să meargă la plajă 
cu mine. Tot vorbea despre faptul că Julie nu are timp de 
pierdut pentru astfel de lucruri. Spunea că Julie ar trebui să 
repete dansul. 

— Huuh, mormăi polițistul. Ei bine, presupun că nu putem 
să o spânzurăm pentru atâta lucru, nu-i aşa? 

Sprâncenele lui Kerry se încruntară. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Polițistul ridică din umeri. 

— Nu ştiu să se fi întâmplat ceva cu adevărat. Dar Alicia 
spune că Marguerite arăta într-adevăr ciudat când a fost 
acolo, şi îi tot vorbea despre un recital care va avea loc 
mâine. Spunea că este sigură că Jennifer va fi acolo. Insă 
Alicia n-a auzit nimic despre asta, iar acum spune că, cu cât 
se gândeşte mai mult la el, cu atât este mai îngrijorată. 

— Crede - crede că Marguerite i-ar fi făcut ceva lui 
Jenny? 

— Ei bine, de fapt bănuiesc că asta gândeşte, replică 
Weaver. 

Pentru prima dată de când Kerry venise în bucătărie, 
vorbi şi Hal Sanders. 


— Atunci ce faci pe aici, Frank? Cum se face că nu eşti pe 
insulă, să arunci o privire primprejur? 

Weaver se întoarse spre Hal. 

— Glumeşti? întrebă el. Tu nu vezi ce este afară? Nu am 
nici o şansă chiar dacă aş încerca să ajung acolo în noaptea 
asta. 

— Dar - dar cum rămâne cu Julie? întrebă Kerry. 

— Ce-i cu ea? 

— Dacă ceva nu e în regulă cu Marguerite... 

— Dacă ceva nu e în regulă cu Marguerite, ceea ce nu 
este foarte sigur, luând în consideraţie toate lucrurile ce s- 
au spus, va putea aştepta până mâine. Mai ales că şi Kevin 
este acolo. El poate aranja lucrurile. Îşi termină berea şi 
strânse cu o mişcare grăbită cutia goală în mâna dreaptă. 
Ar fi mai bine să mă întorc la birou. Will va dori să ştie ce 
am aflat. 

Se înfăşură din nou în pelerină, şi un moment mai târziu 
porni cu pas apăsat prin furtună, grăbindu-se înapoi la 
maşină. Harold Sanders, care îl condusese până la uşa din 
faţă, aşteptă ca maşina poliţiei să se îndepărteze înainte de 
a se reîntoarce în bucătărie. Dar când ajunse acolo, observă 
că ceva îl preocupa pe Kerry. 

— Ce este? întrebă el, punând o mână pe umărul fiului 
său. 

— Nu prea-mi place, spuse Kerry. Nu mi-a plăcut azi 
după-amiază când am condus-o pe Julie acasă, şi nu îmi 
place nici acum. Mă tot încearcă sentimentul că mama lui 
Julie avea dreptate, şi că ceva se întâmplă acolo. 

Hal îi dădu lui Kerry o palmă uşoară peste umăr şi apoi 
peste spate. 

— Ei bine, orice ar fi, poate aştepta până mâine, aşa cum 
a spus şi Frank. Şi oricum nu este treaba ta, adăugă el. 

Dar Kerry clătină din cap. 

— Nu voiam decât ca cineva să meargă până acolo şi să 
arunce o privire prin împrejurimi, spuse el. 


— Dar l-ai auzit pe Frank, replică Hal. Nu poţi ajunge 
până acolo. 

Kerry încuviinţă absent şi o luă pe scări în sus. Dar când 
ajunse în camera lui, era deja hotărât. 

Probabil că polițistul nu va încerca să ajungă pe insulă în 
noaptea asta, dar asta nu însemna că n-o putea face el. 

Inşfăcând cheile din haină şi o pelerină din dulap, o porni 
înapoi pe scări. 

* 

Ignorând furtuna, Marguerite deschise uşa de la 
bucătărie şi o porni prin vântul furios. Era complet întuneric 
acum, şi ploaia se pornise din nou, potopitoare, lipindu-i 
părul de faţă şi spălându-i fardul, lăsând şanţuri în culoare, 
ce arătau aproape ca nişte vene de sânge pe faţa ei palidă. 
Simţea o durere arzătoare în şold, şi fiecare pas era un 
coşmar mistuitor de ace, care se prelungeau până în 
piciorul ei drept. Dar încercă să uite de durere şi înaintă mai 
departe. Poteca ce urma după panta uşoară era o mare de 
noroi, şi, pe măsură ce înainta, simţea cum acesta i se 
prinde de pantofii simpli. Işi dăduse jos rochia mamei, 
înlocuind-o cu o lungă robă albă cu garnituri care, de 
asemenea, fusese a Helenei. Garnitura umedă i se lipise de 
trup şi îi simţea greutatea pe umeri, dar continua să 
înainteze cu greu, ignorând toate acestea, până ce ajunse 
la intrarea în micul cimitir. 

Un fulger scăpără oblic, din ceruri, şi Marguerite clipi, 
apoi îşi acoperi urechile împotriva tunetului ce ameninţa s-o 
copleşească. Dar în timp ce explozia de sunet murea într-un 
bubuit clocotitor, ridică zăvorul de la poartă, o deschise şi 
păşi în cimitir. Înaintă amorţită mai departe, târându-şi 
piciorul schilod prin noroi. Cu fiecare pas, piciorul ei 
ameninţa să cedeze sub ea, şi trebui să se sprijine, 
apucându-se de piatra funerară, în timp ce se bălăbănea 
spre criptă. 

In sfârşit era acolo. 


Îşi plimbă degetele, ştergând marmura rece, apoi, 
cotrobăind în buzunarul robei, scoase o cheie mică. O 
introduse în lacătul de pe uşa grea a criptei şi o răsuci. Un 
moment mai târziu uşa era deschisă. 

— M-mama? chemă Marguerite. Vocea ei era subţire, 
copilărească, şi, în timp ce atingea coşciugul mamei, 
degetele îi tremurau. Îmi pare rău, mamă, murmură ea. N- 
am vrut să fac asta - n-am dorit asta nici unuia dintre ei. 
Dar vremurile rele vin din nou, mamă. Vremurile rele vin 
din nou şi tu nu mai eşti aici să ai grijă de mine. lar ei or să 
mă închidă, mamă. Ei or să mă închidă, să stau singură, şi 
nu îi pot lăsa. Ochii i se umplură de lacrimi, dar ploaia le 
spălă tot atât de repede pe cât veniseră. Ştiu că am fosto 
fată rea, mamă. Ştiu că sunt cea mai nesuferită fată din 
întreaga lume. Dar n-am vrut să fiu, mamă, niciodată n-am 
vrut să fiu. Suspină şi îşi plimbă mâna încet peste sicriu, 
mângâindu-l. Tot ce am vrut să fac a fost să dansez, mamă. 
Am vrut să dansez şi am vrut să te mulţumesc, şi niciodată 
n-am reuşit Şi atunci tu m-ai părăsit. Ei toţi mă vor părăsi, 
mamă. Mă vor părăsi şi mă vor închide şi eu n-am să pot 
suporta. Dar nu ştiu ce să fac, mamă. Spune-mi? Te rog, 
mama... spune-mi ce să fac. Vocea i se frânse şi simţi cum i 
se pune un nod în gât. Spune-mi, mama. Tu eşti tot ce am. 
Tu eşti tot ce am avut vreodată... 

Rămase apoi tăcută, în timp ce furtuna se învălmăşea în 
jurul ei. Dar nu simţea nimic din toate astea, pentru că în 
adâncul minţii ei toate energiile îi erau concentrate pentru 
a-şi readuce mama la viaţă. Şi încet, foarte încet, 
Marguerite îşi înăbuşea propria ei personalitate, şi, dincolo 
de limita conştientului, reînvia sufletul mamei ei. 

* 

— Priveşte! scânci Jeff. Era cu fața turtită de sticla 
ferestrei de la camera lui Julie. Şiroaie de apă cădeau în jos, 
pe fereastră, şi tot ceea ce Julie reuşi să vadă un moment 
nu era decât forma ramurilor. Dar apoi, în timp ce lumina 
licări scurt în depărtare, văzu forma vagă din cimitir, alături 


de criptă. S-a întors, şopti Jeff. Bunica s-a întors. Asta 
înseamnă - înseamnă că încă cineva a murit. 

— Nu, insistă Julie şi, în timp ce privea frenetic afară, în 
furtună, bătăile inimii începură să i se accelereze. Apoi, în 
vreme ce ambii copii stăteau lipiţi de fereastră, întregul 
univers păru că se luminează cu puterea a mii de lumini de 
căutare. Un fulger strălucitor străpunse cerul nopţii, iar 
întunericul fu îndepărtat într-o alungare de umbre. 

Şi figura fantomatică din cimitir privi în sus. 

Julie şi Jeff icniră şocaţi recunoscând chipul mătuşii lor, ce 
luci slab în lumina sclipitoare; faţa îi era încadrată de o 
masă încurcată de păr, iar cu mâna îşi presa şoldul în timp 
ce-şi sprijinea greutatea de cripta mamei ei. 

Şi atunci valul de lumină pieri şi bubuitul tunetului se 
rostogoli din cer, zguduind conacul din ţâţâni, şi făcând 
ferestrele să zdrăngăne în ramele lor. 

— Este ea, se cutremură Jeff. Nu este deloc bunica. Este 
mătuşa Marguerite. 

— Întotdeauna a fost ea, spuse Julie, şi glasul îi tremură 
în întunericul intens ce urmă luminii. Nu există nicio 
fantomă... 

— Dar întotdeauna apare după moartea cuiva - şopti Jeff, 
apoi când realiză ce spusese, tăcu şocat. Când fu din nou 
capabil să vorbească, vocea lui era aproape o şoaptă. L-a 
omorât într-adevăr, murmură el. Din cauza asta se află 
acum afară. L-a omorât pe tati. 

— Nu, se tângui Julie cu disperare. Nu avem cum şti asta. 
Tati nici măcar n-a venit acasă în noaptea asta... 

Vorbele îi muriră pe buze, când un nou fulger se răsuci 
afară, coborând din cer pentru a lumina acoperişul 
garajului, în acelaşi moment, o pală de vânt izbucni printre 
copaci şi, dintr-o dată, uşa grea de stejar a garajului se 
deschise, scrâşnind din balamale, şi se răsturnă peste 
drum, smulsă de lângă casă. 

Şi în interiorul garajului, vag luminat de licăriri de afară, 
Jeff şi Julie văzură Chevrolet-ul lovit al mătuşii lor. Se uitară 


muţi unul la altul, realizând amândoi instantaneu ce 
însemna asta. 
Până la urmă tatăl lor ajunsese acasă în acea zi. 
Ajunsese acasă şi n-o mai părăsise. 
x 


Marguerite stătea în ploaie, simțind cum apa rece îi spală 
faţa. Se simţea bine. Era atât de bine să fie din nou vie şi 
nevătămată. Şi erau atâtea de făcut... 

Un fulger străbătu cerul şi ea privi în sus, spre cel de-al 
doilea etaj al casei. 

O față era lipită de una dintre ferestre - fața unui băiețel. 

Dar asta nu era drept. 

Nu trebuia să existe niciun băiețel în casă. 

Doar ea. Ea împreună cu fiica ei. Şi Marguerite era 
încuiată în cămăruţa din subsol, unde va rămâne până va 
deveni rezonabilă. Imaginează-ți, să-şi învinuiască mama 
pentru ceea ce i se întâmplase... 

Dar ce făcea Kevin acolo sus? Ea îl trimisese departe - îl 
trimisese departe cu luni în urmă, când decisese ce este de 
făcut cu Marguerite. Dar acum el se întorsese, şi dacă îşi va 
găsi sora... 

Începu să înainteze spre casă, în timp ce noroiul i se 
aduna pe piciorul drept, amenințând s-o facă să-şi piardă 
echilibrul. Şi şoldul o durea. Dar de ce s-o doară? Nu era 
nimic rău cu ea - niciodată nu fusese ceva rău cu ea! 

Se concentră asupra chipului de la fereastră, deşi lumina 
se stinsese de mult, şi chiar şi tunetul nu mai era decât o 
bubuitură îndepărtată. Dar încă mai putea să vadă. 

Ochii lui Kevin, privind-o, acuzând-o. 

Dar nu pentru mult timp. Ar fi trebuit să stea deoparte, să 
rămână la şcoala unde îl trimisese. Nu i se permisese încă 
să vină acasă - nu i se permisese să vină acasă o perioadă 
foarte, foarte lungă de timp, până când tot ce se 
întâmplase avea să fie de mult uitat. 

Dar dacă el îşi găsise sora - o găsise încuiată în cămăruţa 
din subsol... 


Nu! El n-o va găsi - ea nu-l va /ăsa s-o găsească! Îl va 
opri - îl va opri aşa cum va putea. 

Cu toată ura mamei arzând în ea, Marguerite pătrunse în 
casă şi când, în sfârşit, ajunse în bucătărie, se sprijini de 
uşa pe care o închisese după ea, lăsând în urma ei mai mult 
decât o furtună. 

Alături de vântul şi fulgerele luminoase, rămăseseră de 
asemenea şi ultimele vestigii ale propriei ei personalităţi. 

Deşi cel care îşi începuse drumul către scările din holul 
de la intrare era trupul Margueritei, cel care o împingea 
înainte era spiritul Helenei. 


23 


Furtuna de afară îşi luase în sfârşit un răgaz. Vântul 
încetase, şi acum ploaia cădea leneş, ca o burniţă uşoară. 
Dintr-o dată, rupând liniştea nefirească ce învăluise casa, 
sunetul prevestitor de rău al paşilor inegali ai Margueritei 
răsună sec când ea începu să urce scara. 

Jeff - chircindu-se din nou lângă fereastră, cu ochii mării 
de groază - privi în sus, către sora sa. 

— Ce ne facem? şopti el. Vine! 

— Poate că nu, şopti la rândul ei, dar cu un glas lipsit de 
convingere, pentru că acum era la fel de speriată ca şi Jeff. 

O auziră pe Marguerite ajungând în capătul scărilor, apoi 
nimic. Un moment mai târziu, paşii se auziră din nou. 
Ţinându-şi răsuflarea, Julie şi Jeff ascultară. 

Dar paşii se liniştiră; Marguerite se îndreptă spre cealaltă 
parte a holului. Până la urmă, după un timp ce lise păru o 
eternitate, auziră uşa de la capătul coridorului deschizându- 
se şi închizându-se, şi ştiură că mătuşa lor se întorsese în 
camera mamei ei. 

— Ce-ar trebui să facem? se rugă Jeff. 

Mintea lui Julie începu să lucreze. Afară, vântul începuse 
din nou să sufle şi ploaia să bată în fereastră. O fâşie de 
lumină rupse întunericul, fiind urmată de bubuitul ascuţit al 
tunetului. Julie privi cu teamă spre fereastră, nesigură de 
ceea ce o speria mai tare - ideea de a rămâne în casă cu 
mătuşa ei, sau de a ieşi afară şi a înfrunta vitregia furtunii. 

— Nu ştiu, spuse în sfârşit Julie. P-poate a uitat de noi. 
Poate că s-a dus să se culce. 

Jeff îşi lipi urechea de uşă, ascultând, dar nu putu auzi 
nimic din cauza furiei reînnoite a furtunii. Şi atunci, în uşă 


se auzi un ciocănit puternic, şi Jeff sări înapoi, cu faţa palidă 
ca de mort. 

— Deschide imediat uşa! comandă Marguerite, şi 
imediat, amândoi copiii îşi dădură seama că ceva se 
schimbase în vocea mătuşii lor. Răsuna mai ascuţită decât 
de obicei şi avea un hârâit iritant. Cum ai îndrăznit să mă 
încui afară? Cum ai îndrăznit? 

Copiii priviră cum butucul se învârteşte, şi uşa zdrăngăni 
în ramă, împinsă de Marguerite. Apoi se opri deodată, şi 
urmă un moment de linişte. 

— C-ce face? se bâlbâi Julie. 

Atunci prin uşă pătrunse un clinchet slab, şi amândoi 
înţeleseră. 

— Sunt cheile, se tângui Jeff. Şi, ca pentru a confirma 
cele spuse de el, auziră un scrâşnet metalic şi văzură cheia 
de la camera lui Julie căzând pe podea, în timp ce o altă 
cheie intra în broască din cealaltă parte. Jeff îşi ţinu din nou 
respiraţia, în timp ce Marguerite încerca să descuie uşa. 

Cheia nu se potrivi şi, o secundă mai târziu, se auzi cum 
este retrasă, pentru a fi înlocuită cu alta. 

— Trebuie să facem ceva, se văită Jeff. Hohotea acum 
terorizat, ochii lui plimbându-se de la sora lui la uşă, 
singurele lucruri care se mai interpuneau între el şi mătuşa 
lui. 

Julie îşi stoarse încă o dată creierii, şi apoi înţelese ce are 
de făcut. Cu picioarele tremurând, traversă camera şi ridică 
cheia căzută pe podea. Un moment mai târziu, în timp ce 
Marguerite scotea a treia cheie din broască, Julie o 
introduse repede pe a ei şi o răsuci un sfert de rotaţie. 

— Ce faci? se sperie Jeff, cu vocea strangulată de groaza 
ce ameninţa să-l cuprindă definitiv. Nu descuia! 

— Nu descui, şopti Julie. Am întors doar puţin cheia, ca să 
nu mai poată fi scoasă. Acum nu mai poate introduce alta 
din cealaltă parte! Suntem în siguranţă! 


Şi, ca pentru a-i dovedi vorbele, de dincolo de uşă se auzi 
un sunet metalic, şi cheia ce pătrundea din cealaltă parte a 
încuietorii se răsuci, dar nu putu s-o mai arunce pe cealaltă. 

Un moment mai târziu, Marguerite începu să bată în uşă, 
poruncind să fie deschisă imediat. 

Cu ochii plini de teroare, Julie apucă mâna fratelui ei şi se 
îndepărtă de uşă. 

Bătăile  continuară, o dată cu vocea furioasă a 
Margueritei, care şi ea continua să aiureze, dar cuvintele 
erau acum indistincte, pierzându-se în urletul furios al 
furtunii. 

— Suntem salvaţi, murmură Julie. A mers - nu are cum să 
mai intre! 

Se aşezară pe marginea patului lui Julie ţinându-se strâns 
de mână şi încercând să nu mai asculte bătăile furioase din 
uşă. Şi atunci, la fel de neaşteptat precum începuseră, 
bătăile se opriră. Julie se încordă, aşteptând ca ele să 
înceapă din nou, dar secundele zburau şi tot ce puteau auzi 
era urletul furtunii. 

— C-ce face? 

— Nu ştiu, şopti Julie, căutând cu mintea. Apoi, într-o 
străfulgerare, înţelese. 

Mica ei baie era conectată cu odaia de alături! Oare 
cealaltă uşă era închisă? Nu ştia! 

Ţipând atunci când realiză că mătuşa ei probabil îşi 
reamintise de corespondenţa prin baie şi dându-i drumul lui 
Jeff, fugi spre uşa de la toaletă. Răsuci butucul şi împinse, 
dar pentru o clipă uşa se înţepeni. Se lăsă atunci cu toată 
greutatea pe ea, şi aceasta se deschise. 

Zece picioare mai încolo, la celălalt capăt al băii, era 
cealaltă uşă. Nu exista nicio cheie în broască, doar un mic 
zăvor prins de un lanţ. Dacă ar putea ajunge la timp... 

Alergă spre uşă căutând cu degetele după zăvor. 

Prea târziu. 

Chiar în momentul în care ajunse la el, uşa se deschise. 


Cu faţa luminată sinistru de o mică lampă de exterior pe 
care o ţinea în mână, Marguerite o privi pe Julie cu ochi 
turbaţi. 

* 

Kerry auzi murmurul părinților lui, care vorbeau pe 
verandă, şi, strecurându-se prin bucătărie, deschise uşa din 
spate şi ieşi în ploaie. Vântul, care bătea acum direct 
dinspre est, îl izbi cu rafale de ploaie în faţă, iar el, lăsându- 
şi capul în piept, alergă cei câţiva paşi până la maşină şi 
sări pe locul şoferului. Trânti portiera şi învârti cheia în 
contact. 

Motorul hârâi de câteva ori, tuşi, apoi porni, iar el apăsă 
de câteva ori pe accelerator şi băgă maşina în viteză. 

Forţând maşina într-o curbă bruscă, întoarse pe şosea, 
schimbând într-o viteză inferioară, apoi lăsă ambreiajul 
liber. Anvelopele din spate, aproape rase de atâta uzură, îşi 
pierdură aderenţa pe pavajul ud, şi maşina derapă puţin, 
înainte ca Kerry să-şi recapete controlul şi să ridice piciorul 
de pe pedala de acceleraţie. Motorul încetini şi, un moment 
mai târziu, simţi anvelopele prinzând şi maşina o porni în 
josul străzii. 

Când ajunse la marginea drumului principal, apropiindu- 
se de intersecţia cu drumul de pe digul rutier, o pală de 
vânt se năpusti asupra capotei de canafas ce acoperea 
maşina. Se auzi zgomotul unei rupturi şi dintr-o dată 
acoperişul dispăru; în locul lui rămaseră doar fâşiile de 
canafas, zbătându-se sălbatic în vânt. Ploaia se năpustea 
acum direct asupra lui Kerry, dar el o ignora, îngustându-şi 
ochii în întuneric şi străduindu-se să zărească înainte. 

Ajunse la intersecţie şi îndreptă maşina ce trepida spre 
dreapta. Incă o dată anvelopele lui ameninţară să-şi piardă 
aderenţa la pavaj, dar Kerry eliberă acceleraţia şi frâna. 
După care, digul rutier apăru în faţa lui, pierdut în torentele 
aduse de vânt şi în perdeaua de abur. 

Încetini maşina, sprijinindu-se pentru a cerceta printre 
rafalele de vânt, dar nu putu vedea nimic. În final trase 


maşina pe dreapta, apoi se ridică, strecurându-şi capul şi 
umerii printre rămăşiţele de canafas ce atârnau încă de 
scheletul metalic al capotei. 

Un fulger licări şi, pentru o fracțiune de secundă, Kerry 
putu vedea clar digul rutier. Era spălat de apă, dar era 
aproape sigur că întregul pavaj până la insulă era vizibil. Se 
aşeză din nou pe scaunul şoferului, apoi ezită amintindu-şi 
ce se întâmplase cu Anne Devereaux cu câteva săptămâni 
în urmă. Dar furtuna de acum era diferită, îşi spuse el. 

Furtuna care le prinsese pe Anne şi pe Mary-Beth 
Fletcher bătea de regulă dinspre sud, vântul suflând paralel 
cu coasta şi împingând apa peste digul rutier, astfel încât 
valurile spărgându-se de acesta trăseseră cu ele maşina 
Annei. 

Dar în noaptea asta vântul sălbatic sufla dinspre est, aşa 
încât valurile ce se formau se năpusteau spre insulă. Aici, în 
adăpostul temporar format de corpul Insulei Devereaux, 
exista un oarecare zăgaz contra celor mai periculoase 
valuri. 

Hotărându-se, Kerry băgă schimbătorul într-o viteză 
inferioară şi dădu drumul la ambreiaj. Acoperişul 
decapotabil deteriorat tremură, lovit de o pală de vânt, apoi 
maşina începu să se mişte încet spre digul rutier. 

* 


Julie o privi pe mătuşa ei, cu inima bătându-i sălbatic în 
ora de când n-o mai văzuse Marguerite părea că 
îmbătrânise, iar fața ei era atât de istovită, încât nici stratul 
gros de pudră n-o mai putea acoperi. 

Ochii ei strălucitori înconjurați de umbre vineţii, ardeau şi 
întreaga ei faţă strălucea în lumina lămpii ca un dovleac de 
Halloween” în care ardea o lumânare. 

Purta una dintre rochiile mamei ei, cu un cordon roşu ce-i 
atârna până aproape de podea. Corsajul negru era tivit la 
gât cu dantelă, iar mânecile lungi se terminau cu un feston 
de dantelă, mai mare decât cel de la gât. Purta un şirag de 


7 Sărbătoare tradiţională din ajunul zilei de 1 noiembrie. 


jad, ale cărui fațete străluceau pe măsură ce lumina lămpii 
cădea asupra lor. 

— Cum îndrăzneşti? o apostrofă Marguerite, aţintindu-şi 
ochii furioşi asupra lui Julie. Când eu îţi spun să faci ceva, 
aştept să fii supusă! 

Julie sări înapoi, dar mâna dreaptă a Margueritei se ridică 
şi o apucă de braţ. 

— Î-îmi pare rău mătuşă Marguerite, şopti Julie. N-nu am 
auzit. 

— Nu m-ai auzit? parodie Marguerite vocea batjocoritor- 
sarcastică a mamei ei, care fusese una dintre cele mai 
eficiente arme ale acesteia. Nu m-ai auzit pentru că nu m-ai 
ascultat, nu-i aşa? Pentru că răspunsul lui Julie nu fusese 
prompt, Marguerite îşi spori strânsoarea pe braţul nepoatei 
ei. Nu-i aşa? revendică ea încă o dată. 

— B-bănuiesc că da, se bâlbâi Julie. Mintea ei începu să 
funcţioneze pe măsură ce panica din ea creştea. Ce-ar fi 
putut să facă? Ochii ei căutară frenetic prin micuța cameră 
de baie, cercetând după ceva - orice - care ar fi putut folosi 
ca armă. Dar Marguerite o smuci de braţ, întorcând-o şi 
împingând-o afară din baie, în dormitor, unde Jeff, aproape 
paralizat de frică, stătea la capătul patului surorii lui, cu 
braţele în jurul tăbliei. 

— Tu, spuse Marguerite, cu voce şi mai ascuţită, furându- 
şi acuzator ochii asupra copilului îngrozit. Jeff se retrase 
înspre perete. 

Trăgând-o pe Julie după ea, Marguerite traversă camera 
mişcându-şi anevoios piciorul drept, abia suportându-i 
greutatea. Lăsând lampa de exterior pe măsuţa de lângă 
pat, apucă mâna lui Jeff şi porni spre uşă. 

— Deschide-o! comandă ea, împingându-l pe Jeff mai 
departe. Un mic scâncet de durere scăpă de pe buzele lui 
Jeff în timp ce căuta după cheie, apoi o introduse în broască 
şi deschise uşa dormitorului. Impingându-i pe copii dincolo 
de ea, fără a slăbi strânsoarea de pe braţele lor, Marguerite 
îi purtă prin holul luminat de flacăra candelei. 


— Ce am să mă fac cu voi? bolborosi Marguerite în timp 
ce şchiopăta dureros de-a lungul coridorului. 

— Să - să nu ne faci vreun rău, mătuşă Marguerite, reuşi 
să bolborosească Julie şi, încet, capul Margueritei se 
întoarse, şi ea îşi fixă privirea asupra fetei. Buzele i se 
strâmbară într-un rictus ce aducea a zâmbet. 

— Vreun rău? întrebă ea. Nu vă fac niciun rău, draga 
mea. De ce aş vrea să fac vreun rău dragei mele micuţe? 
Eu o iubesc pe micuța mea. Micuța mea este tot ce am şi 
tot ce iubesc... 

Se opri deodată, şi ochii i se întunecară când privi spre 
uşa închisă de la camera copiilor. Mâna i se încleştă încă o 
dată pe braţul lui Julie, iar degetele ei, ca nişte gheare, 
intrară adânc în carnea ei. 

— Deschide uşa, şopti ea cu voce tremurată, în timp ce 
respiraţia îi deveni agitată. 

Julie se supuse în tăcere instrucţiunilor mătuşii ei; luă 
inelul cu chei din buzunarul de la rochia Margueritei şi le 
încercă, una câte una, în uşă, până ce o găsi pe cea 
potrivită şi simţi cum ivărul cedează. Cu mâna tremurândă, 
învârti mânerul uşii şi o deschise. 

Cu o violenţă neaşteptată, Marguerite îl împinse pe Jeff în 
micuța odaie. Pierzându-şi echilibrul, el căzu pe podea şi 
ţipă simțind durerea din glezna răsucită. Ignorându-i 
plânsul, Marguerite încuie uşa, apoi puse cheile înapoi în 
buzunar. 

— D-de ce ai făcut asta? se bâlbâi Julie. De ce l-ai încuiat 
acolo? 

Marguerite o privi dispreţuitor. 

— Ce-ai fi vrut să fac cu el? spuse ea. Este la fel ca toţi 
băieţii. Intotdeauna îşi bagă nasul acolo unde nu le fierbe 
oala, întotdeauna îţi stau în drum. 

Se mişcă din nou şi, lăsându-şi o parte din greutate pe 
Julie, îşi trase piciorul drept până în dreptul celui stâng, apoi 
îşi mută din nou piciorul stâng, pentru ca iarăşi să şi-l 


apropie pe cel drept. Când ajunseră pe palier se opri, 
respirând profund pentru a-şi recăpăta suflul. 

— Sus, rosti ea, în sfârşit, şi cu puteri reînnoite începu să 
urce treptele ce mai rămăseseră până la sala de bal. 

Julie, cu mintea aproape amorţită acum de frică, se lăsă 
condusă în sus pe scări. Marguerite căută în buzunarul 
rochiei şi scoase o cutie cu chibrituri. Aprinse cu unul dintre 
ele o lumânare ce stătea pe capacul pianului şi se întoarse 
spre Julie. 

— Eşti gata? întrebă ea. 

— G-gata? Pentru ce, mătuşă Marguerite? D-de ce 
suntem aici? 

— Ca să dansăm! se răsti Marguerite la ea. Trebuie să 
repetăm, draga mea. Doar nu vrei să arăţi rău mâine, nu-i 
aşa? 

Julie privi înmărmurită la mătuşa ei. Despre ce vorbea 
oare? Doar nu avea nimic de făcut mâine, sau cel puţin ea 
nu ştia. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, ochii Margueritei se 
îngustară. 

— Nu-ţi aminteşti? Mâine ai recital. Toate prietenele tale 
vor fi aici, iar tu vei dansa pentru ele! 

Se aşeză la pian şi deschise caietul de note de deasupra 
clapelor. Pentru o clipă, Julie se gândi să evadeze, să fugă 
din sala de bal, s-o ia pe scări şi să iasă din casă. S-ar fi 
putut ascunde în furtună, s-ar fi putut ascunde întreaga 
noapte dacă ar fi fost nevoie. 

Apoi însă îşi aminti de Jeff. Dacă ea fugea, ce-ar fi făcut 
mătuşa sa cu fratele ei? 

Nu avea cum să evadeze; nu, atâta timp cât Jeff era 
încuiat în camera copiilor. 

Un moment mai târziu, în timp ce Marguerite ataca 
primele note la pian, Julie se forţă să execute prima poziţie 


din baletul clasic... 
* 


Kerry aproape că depăşise digul rutier, când vântul se 
năpusti deodată şi maşina se cutremură lovită de masa de 
aer. Mâinile i se încleştară pe volan şi încetini, până 
vehiculul aproape că doar se târa. Işi continuă drumul de-a 
lungul fâşiei înguste de drum, al cărui capăt era complet 
invizibil, printre torentele de ploaie şi rafalele de vânt. 
Farurile luminau puternic, dar strălucirea ploii aproape că îl 
orbise, iar ştergătoarele erau ineficiente. Chiar când avu 
senzaţia că tensiunea din el ajunge la punctul culminant, 
simţi micul hop ce marca sfârşitul digului rutier şi intră pe 
drumul de macadam al insulei. Atunci apăsă acceleraţia, şi 
maşina o porni mai departe, dar imediat derapă puternic pe 
noroiul moale. 

Forţă maşina, învârtind roţile înainte şi înapoi, până când 
anvelopele găsiră o bucată de sol de care aderară. Maşina 
mai înaintă câţiva iarzi, dar deodată Kerry apăsă grăbit 
frâna. 

Chiar în faţa lui, trunchiul unui copac dezgolit de pătura 
de muşchi stătea răsturnat de-a lungul drumului, blocându-i 
calea. Scrâşnind puternic, dădu drumul la frână şi ieşi din 
maşină, înaintând prin ploaie şi mocirlă. Se uită un moment 
furios la copacul doborât, apoi îl lovi cu pantoful greu de 
noroi. Recăpătându-şi însă stăpânirea de sine, se aplecă şi 
apucă trunchiul cu ambele mâini. Incordându-se, încercă 
să-l ridice din noroiul lipicios, dar acesta nici nu se mişcă. 

— Rahat! explodă el din nou. Înaintând cu greu, ajunse 
până la partea de unde fusese rupt şi încercă să-l târască 
deoparte a drumului. Un moment crezu că este inutil, dar 
apoi, trunchiul copacului cedă uşor şi el îl târî, cu o ciudată 
clipoceală, eliberând drumul şi trăgându-l în tufişuri. Cu 
mâinile pline de sevă şi cu hainele acoperite de noroi, se 
reîntoarse în maşina sa. 

Încet, cu grijă, începu să-şi facă din nou loc de-a lungul 
drumului, maşina alunecând dintr-o parte în alta, 
amenințând la orice curbă să iasă complet de pe bandă. 


Până la urmă ajunse pe şoseaua spre Sea Oaks şi o luă 
încet spre conac. 

Il putea vedea acum profilându-se pe cer. Ici şi colo, la 
câteva ferestre, i se păru că desluşeşte lumina odihnitoare 
a lumânărilor. 

La urma urmei poate că totul era cum trebuie. 

La cincizeci de iarzi de casă dădu peste copacul ce se 
prăbuşise de-a latul drumului. Abandonând maşina, începu 
să parcurgă pe jos ultimii iarzi. 

* 

Marguerite văzu lumina strălucitoare a farurilor jucând pe 
tavanul sălii de bal, şi imediat se opri din cântat. Julie, 
prinsă în mijlocul unui pas de tăcere neaşteptată, fu cât pe 
ce să cadă, dar se redresă înainte de a ajunge pe podea. Se 
întoarse s-o privească pe Marguerite şi, pentru prima dată, 
văzu lumina ce pătrundea prin uşile franţuzeşti, care 
dădeau într-un balcon de deasupra verandei. 

— Ce-ce este? întrebă ea. Inima îi bătea din nou cu 
putere, dar de data asta din cauza speranţei. 

Venise cineva - venise cineva s-o ajute! Alergă la 
fereastră şi, lipindu-şi faţa de sticlă, încercă să străbată cu 
privirea în furtună. 

Farurile duble aproape că o orbiră, dar nu-i păsa. Cineva 
venise aici şi totul avea să fie în regulă! 

Simţi mâna Margueritei pe umăr, şi o fracțiune de 
secundă mai târziu fu rotită împrejur. Se auzi o plesnitură 
ascuţită când mâna dreaptă a Margueritei o pocni peste 
obraz, şi imediat ochii lui Julie se umplură de lacrimi. 

— Cum îndrăzneşti? şuieră Marguerite. Cum îndrăzneşti 
să-ţi inviţi un drăguţ aici la ora asta? Ce vor spune oamenii? 

Cu degetele înfipte în braţul fetei o porni spre uşă, 
târând-o pe Julie după ea. Ea încercă să se împotrivească, 
dar Marguerite se întoarse şi, cu mâna liberă, o plesni pe 
Julie şi peste celălalt obraz. 

— Credeai că nu ştiu? se răsti Marguerite furioasă. Crezi 
că n-am ştiut întotdeauna ce făceai cu acest băiat? Flirtai, 


asta făceai. Eşti o dezmăţată, o femeie stricată şi 
degenerată. Şi asta după tot ce am făcut pentru tine! 

— Nu, se tângui Julie. N-am făcut nimic, mătuşă 
Marguerite. 

— Mincinoaso, strigă Marguerite lovind-o din nou pe Julie. 
Am să te învăţ eu să mă mai minţi! Sucindu-i mâna la 
spate, Marguerite îi dădu vânt pe scări şi Julie trebui să se 
agaţe cu putere de balustradă pentru a nu se rostogoli 
până la etajul doi. 

Ajunseră în sfârşit pe palier, şi Marguerite o împinse din 
nou de-a lungul coridorului până în dreptul camerei pentru 
copii. Neslăbind-o din strânsoare, căută în buzunar după 
inelul cu chei şi începu să le încerce pe rând. Până la urmă 
o găsi pe cea bună. 

Imbrâncind-o pe Julie pe uşă, Marguerite o închise, 
încuind-o din nou. 

Respirând greu, dar ştiind ce are de făcut, ea se întoarse 
încet către capătul scării principale. 


24 


De îndată ce auzi clicul broaştei de la uşă, Jeff fugi spre 
sora lui şi se aşeză jos, alături de ea. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ţi-a făcut? şopti el. 

— M-a - m-a pus să dansez, îi spuse Julie. Tot vorbea 
despre un recital pe care-l voi da mâine. Se ridică, 
masându-şi uşor glezna stângă a cărei piele se julise când 
căzuse pe podea. Tresări când atinse carnea jupuită, apoi 
sări în picioare şi alergă spre fereastră. 

— Afară este o maşină, îi spuse lui Jeff. A venit cineva să 
ne ajute! Îşi lipi faţa de sticlă, dar farurile nu se mai vedeau, 
iar cerul era aproape negru. 

— Unde o fi? se tângui ea. Tu nu l-ai văzut, Jeff? 

Jeff clătină din cap. 

— N-am văzut nimic. 

— Dar era acolo! insistă Julie. Urca pe colină şi puteai 
vedea lumina farurilor pe tavan. Un fulger de lumină brăzdă 
deodată cerul şi Julie văzu ceea ce căuta. Pe drum, chiar 
după copacul căzut şi numai parţial vizibilă de colţul casei, 
se afla maşina. 

Maşina lui Kerry Sanders. 

Icni, apucând instinctiv mâna lui Jeff când tunetul se 
rostogoli peste casă. 

— Este Kerry! Este aici, Jeff. Totul va fi în regulă! Tunetul 
muri, şi când fulgeră din nou îl putu vedea chiar pe Kerry. 
Cu umerii încovoiaţi împotriva furtunii şi capul plecat, îşi 
făcea drum în sus pe deal, cu picioarele alunecându-i în 
noroiul lipicios al drumului, cu hainele ude şi stropite de 
noroi. Un val de recunoştinţă o cuprinse pe Julie, reprimat o 
secundă mai târziu de o reînnoită panică. 


— Trebuie să-l avertizăm, scânci ea. Începu să se lupte 
cu fereastra încercând s-o deschidă. 

— Încuietoarea! ţipă Jeff. Trebuie să deschizi 
încuietoarea! 

Julie privi năucă spre fratele ei, apoi înţelese despre ce 
vorbea. Cu degetele tremurând se repezi la mânerul aflat la 
jumătatea ramei metalice, scâncind de neputinţă când 
acesta refuză să se răsucească. 

— În cealaltă parte! ţipă Jeff. Învârţi în partea greşită! 

Înlăturând-o pe sora sa din faţa încuietorii, Jeff îl învârti 
spre dreapta. Brusc, încuietoarea cedă şi încercă să ridice 
fereastra. 

— Ajută-mă! ţipă când rama de lemn se blocă. Dar chiar 
şi cu ajutorul lui Julie tot nu reuşi. Lemnul de la rama 
ferestrei se umflase de ploaie şi se înţepenise tare în cadrul 
metalic. 

— Ce ne facem? gemu Julie. O fâşie de lumină întrerupse 
scurt noaptea şi fata realiză că îi mai rămăseseră doar 
câteva secunde. Kerry era acum aproape de colţul casei şi, 
în momentul următor, avea s-o ia spre uşa din faţă. 

— Sparge-l! exclamă Jeff. Alergă spre un mic balansoar şi 
începu să-l târască. Ajută-mă! 

Julie privi un moment înmărmurită spre fratele ei, apoi 
înţelese. Înşfăcând balansoarul îl împinse către fereastră, îl 
ridică în braţe şi inspirând profund, îl izbi de ramă. Se auzi 
un pocnet ca de explozie când lemnul învechit se sparse şi 
cioburile căzură pe podea. Unele bucăţi mai lungi rămaseră 
prinse în câteva locuri, şi Julie le lovi cu scaunul până ce 
căzură şi acestea. Apoi, ignorând vântul şi ploaia ce 
pătrundeau prin gaura rămasă în locul ferestrei, ea se 
aplecă în afară şi strigă cât putu de tare, ca vocea să 
străbată prin vânt. 

— Kerry! Kerry, aşteaptă! 

Dar chiar în timp ce striga, înţelese că este inutil. 
Cuvintele ei păreau că se evaporă în haosul furtunii, sunând 
chiar şi pentru ea înfundat. Şi când la următorul fulger nu-l 


mai putu vedea pe Kerry, îşi dădu seama că ratase. 
Tremurând de teamă şi neputinţă, se întoarse de la 
fereastră. 

— Ce ne facem? gâfâi ea încă şocată. Este nebună, Jeff. 
Şi îl va omori pe Kerry. Ştiu că asta va face! 

Jeff nu reuşi decât s-o privească mut şi dezolat pe sora 
lui. 

k 

Kerry parcurse treptele, apoi se opri pe verandă. Apa se 
scurgea de pe el şi se cutremură când răcoarea vântului îl 
învălui. Prin ferestrele din faţa casei putea vedea câteva 
lumânări luminând blând. Şi totuşi în casă nu se observa 
altă mişcare. 

Dar ea ar fi trebuit să vadă farurile maşinii când venea pe 
drum. De ce nu apăruse încă Julie în faţa uşii de la intrare 
să-l aştepte? 

Avusese dreptate - ceva era în neregulă aici. 

încercă să alunge teama ce-l invada şi revolta care-l 
sufoca. Ce să facă? 

O parte din el ar fi vrut să se întoarcă la maşină şi să 
pornească înapoi, spre uscat. Dar era prea târziu pentru 
asta - vântul devenise mai puternic, bătând acum dinspre 
sud, şi valurile ridicate de forţa furtunii se spărgeau peste 
drum, făcându-l impracticabil. 

De altfel, chiar dacă ar ajunge la uscat, până când va 
putea găsi ajutor şi se va reîntoarce pe insulă, orice s-ar 
întâmpla în interiorul casei va fi deja consumat şi terminat. 
Adunându-şi curajul, traversă veranda şi bătu la uşa 
principală. 

x 

Marguerite stătea nehotărâtă în capul scărilor. Bătăile ce 
se auzeau în uşa principală păreau că reverberează în ea, şi 
şopti uşor, pentru sine. 

— N-ar fi trebuit să vină... Ar fi trebuit să stea deoparte. 
Nu-l avertizase ea în legătură cu ce se va întâmpla dacă tot 
continua să vină pe aici, adulmecând în jurul nepoatei ei ca 


un copoi? Şi el era un nimeni - nimic altceva decât un fiu de 
dijmaş al cărui tată lucrase pentru soţul ei. Cum a îndrăznit 
să spere că îi va permite vreodată să se căsătorească cu 
fiica ei? Ca şi cum ea i-ar permite vreodată Margueritei să 
se căsătorească! 

Bătăile continuară şi îl putea auzi acum strigând, 
chemând, rugând să fie lăsat să intre. 

Un zâmbet îi înflori uşor pe buze. 

Bineînţeles că ar trebui să-l lase să intre. Dar va fi pentru 
ultima dată. 

Întorcându-se de pe scară, începu să şchioapete încet 
spre bucătărie. 

* 

Pe Kerry începură să-l doară pumnii de atâta bătut în uşă. 
Oare ce se întâmplă? De ce nu răspundea nimeni? Nu-l 
puteau auzi? Strigă numele lui Julie, dar vântul îi împrăştie 
cuvintele, purtându-le înspre copaci. Merse către verandă şi 
cercetă prin fereastră sufrageria. 

Camera, abia luminată de cele cinci lumânări aşezate pe 
încăpătoarea masă de cafea din faţa şemineului, părea 
goală. Dar chiar în momentul în care era gata să se întoarcă 
pentru a se duce în spatele casei, văzu mişcarea din 
sufragerie. O secundă mai târziu o recunoscu pe 
Marguerite, care înainta cu paşi inegali spre uşile duble ce 
separau camera de zi de sufragerie. Bătu în sticlă şi mai 
strigă o dată. O văzu pe Marguerite oprindu-se şi privind 
nesigur împrejur. Bătu şi mai tare, apoi, deodată, ea îl văzu. 
Pentru un moment expresia ei îngheţă, dar apoi îi făcu 
semn, şi o jumătate de zâmbet îi înflori pe buze. 

Îi făcu semn spre uşa din faţă. 

Tensiunea din corpul lui Kerry se micşoră în timp ce se 
grăbea spre intrare. Greşise! Greşise în legătură cu totul. 
Erau cu toţii în bucătărie, asta fusese de fapt. Şi Julie era 
bine. 

Aşteptă nerăbdător, apărându-se de vânt, şi în sfârşit 


A 


auzi zgomotul lacătului în timp ce Marguerite îl descuia. 


Apoi uşa din spate se deschise şi ea apăru în cadrul ei, 
rămânând cu faţa ascunsă în umbră. 

— Ai venit deci, o auzi Kerry spunând. 

— Am fost îngrijorat - începu Kerry, apoi brusc tăcu. Era 
ceva ciudat în vocea Margueritei. Era un fel de duritate pe 
care n-o mai remarcase înainte. Într-adevăr, nu semăna 
prea mult cu vocea cunoscută. Într-un fel îi reamintea de 
asprimea tonului acuzator al bătrânei Helena Devereaux. 

— D-domnişoară Marguerite? se bâlbâi Kerry nesigur. Te 
simţi bine? 

Un fulger străbătu atunci cerul şi, în lumina sclipitoare, 
Kerry văzu clar faţa Margueritei. 

Era o mască grotescă, pătată şi mânjită, a cărei 
hidoşenie era sporită de dungile negre din jurul ochilor. In 
strălucirea albă a fulgerului părea o creatură hidoasă dintr- 
un coşmar, şi dintr-o dată Kerry simţi cum i se scurg pe 
spate picături de sudoare rece. 

Îl privea cu ochi dementi. 

— De ce n-aş fi în regulă? îl apostrofă ea. 

Kerry se trase înapoi. Ceva era rău - era chiar mult mai 
rău decât îşi imaginase el. Aceasta nu era Marguerite 
Devereaux pe care o cunoştea de-o viaţă, nici măcar acea 
Marguerite care se întorsese împotriva lui în ultimele două 
săptămâni. Era altcineva, cineva pe care nu îl cunoştea 
deloc. 

* 

— Ţipă, îi spuse Jeff surorii lui. Dacă ţipi destul de tare te 
va putea auzi atunci când ea îi va deschide uşa. 

Julie privi năucă la fratele ei. Dacă Kerry n-o putuse auzi 
de afară, prin fereastra spartă, cum ar putea-o auzi prin uşa 
masivă de la camera copiilor şi cu toată distanţa până jos? 

Dar trebuia să încerce - trebuia să facă ceva. Dacă nu 
făcea... 

Imaginea chipului mătuşii ei îi apăru în minte, masca 
aceea  scălâmbăiată de furie ce distorsiona figura 


Margueritei chiar şi sub stratul de machiaj ce-i distrusese 
frumuseţea. 

Alergând spre uşă, începu să bată în ea şi, împreună cu 
Jeff, îşi ridică vocea pentru cel mai puternic țipăt pe care îl 
putea scoate. 

* 

Bubuitul tunetului urmă fulgerului, şi Kerry fu pe punctul 
de a fugi de pe verandă. 

Apoi auzi tipetele - estompate până la limita 
perceptibilului - şi din instinct făcu un pas înainte. 

Instantaneu, cuțitul pe care Marguerite îl ţinea ascuns în 
faldurile rochiei se ridică. Kerry îl văzu prea târziu. 

Îngheţă la jumătatea pasului, privind îngrozit cuțitul ce se 
apropia de pieptul lui. Fiecare moment părea că se agaţă 
de el ca o eternitate, iar mintea lui lucra confuz. 

Ce se întâmplă? Încerca să-l omoare? Dar nu putea fi 
adevărat - nu avea cum să fie! De ce? Ce-i făcuse? 

Chiar atunci când cuțitul se abătu asupra lui, realiză 
adevărul. Nu Marguerite era cea care încerca să-l ucidă. Era 
altcineva, cineva căruia îi cedase drepturile asupra minţii 
ei; aceasta era persoana care încerca să-l ucidă. 

Ea nu era Marguerite, şi el nu era Kerry. Era prins într-o 
fantasmagorie dementă, în care niciunul dintre ei nu era cel 
real. 

Cu excepţia cuţitului. 

Cuţitul era real, şi Kerry îl simţi, ca într-o secvenţă de 
animaţie luată cu încetinitorul, cum îi pătrunde în piept. 
Simţi metalul rece între coaste şi plămâni ca şi cum ar fi 
plâns când sângele ţâşni prin ei. 

Simţi cum se învârte cuțitul în el şi se bălăbăni, iar 
picioarele îl trădară, în timp ce şocul provocat de rană se 
propaga, paralizându-i membrele, slăbindu-i puterea din 
trup. 

Apoi cuțitul lovi din nou, şi de această dată îl simţi în 
întregime în inimă. 


Se rostogoli mai departe, vederea lui întunecându-se pe 
măsură ce murea. Ultimul lucru pe care îl văzu fu rana 
stacojie a gurii Margueritei, strâmbată într-o parodie viciată 
a unui zâmbet victorios. 

* 

Inima Margueritei începu să bată cu o bucurie sălbatică în 
timp ce privea cum viaţa se scurge de pe chipul ce-i stătea 
înainte. Ochii lui erau larg deschişi, şi ea putea vedea 
fiecare emotie ce trecea prin ei. Mai întâi fusese frica, şocul, 
atunci când înţelesese cine era ea cu adevărat. Atunci 
fusese cât pe ce să fugă de lângă ea, aproape se întorsese, 
gata să zboare în noapte, unde ştia că ea nu-l va putea 
urma - în niciun caz cu arsura ciudată din şold ce aproape 
c-o făcea infirmă. Dar apoi o auzise pe fata ei ţipând de sus 
şi îl văzuse pe băiat întorcându-se. 

Atunci ochii lui o priviseră nedumeriţi, de parcă nu ştia ce 
făcuse, de ce trebuia pedepsit - pedepsit el, şi de 
asemenea şi fata ei. Dar nedumerirea dispăruse atunci 
când ea ridicase cuțitul, privindu-l fascinat în timp ce i-l 
împlânta în piept, scoţându-l apoi o clipă doar pentru a mai 
lovi o dată. 

În sfârşit, lumina din ochii lui se stinse, şi ea ştiu că 
murise, ştiu chiar mai înainte ca trupul lui să se 
prăbuşească la picioarele ei când ea făcu un pas în lături. 
Zâmbi din nou când impactul prăbuşirii împlântă cuțitul şi 
mai adânc în trup, iar vârful îi ieşi afară prin spate, mânjit 
de sânge. 

Mişcându-şi degetele de plăcere şi le apropie de corpul ei 
şi simţi căldura lipicioasă pe corsajul bluzei. Dar totul era în 
regulă. Dacă dorea îşi putea schimba hainele - sus, unde în 
dulapul de haine erau atâtea rafturi cu îmbrăcăminte. Şi era 
atâta timp de când îi avertizase, atât de mulţi ani de când 
nu mai fusese un bal în casă. 

Păşi peste trupul întins la picioarele ei şi închise uşa 
împotriva furtunii. Încă mai putea să-şi audă fiica ţipând şi 
bătând cu pumnii în uşa de sus. 


Aşa îi şi trebuia, având în vedere ceea ce făcuse. Avea să 
fie încuiată din nou, la fel cum fusese şi mai-nainte în 
micuța cameră din subsol. 

Dar mai erau multe de făcut până atunci. Foarte, foarte 
multe... 

Mormăind, se aplecă şi apucă braţele lui Kerry Sanders şi 
începu să-l târască de-a lungul podelei, spre capătul 
scărilor. 

Sângele încă ţâşnind uşor din rană se împrăştie pe 
podea, dar Marguerite nici nu băgă de seamă. Ajungând în 
cele din urmă la scară făcu o pauză ca să-şi recapete 
respiraţia. Apoi activă mecanismul de la scaunul-lift. 

Nu se întâmplă nimic. 

Se încruntă nesigură, apoi îşi aminti. Bineînţeles că nu 
funcţiona - electricitatea era întreruptă. Chicoti satisfăcută 
amintindu-şi că ele se gândiseră cu mult timp în urmă la o 
astfel de posibilitate, ea împreună cu fata ei, când se 
limitaseră să ocupe doar etajul doi. Marguerite fusese cea 
care venise cu ideea. 

— O să-l legăm de un generator, spusese ea. Unul mic, în 
dulapul situat sub scări. Doar pentru cazuri speciale. 

lar în seara asta, se crease în sfârşit situaţia. 

Ridică lampa de exterior ce stătea alături şi o porni spre 
uşa de sub scară. Înăuntru, aşezat deoparte, într-un colţ, se 
afla generatorul. ÎI privi un moment. 

Dar mai funcţiona oare? Dacă fusese lăsat în grija acelei 
femei nefolositoare care fusese Ruby, probabil că nu mai 
funcţiona. 

Studie instrucţiunile tipărite pe metalul galben al tancului 
de gaz şi bâjbâi un timp după gura de aerisire. Până la 
urmă, sprijinindu-se inconfortabil, împinse odgonul ce 
venea de afară. 

La cea de-a treia încercare motorul tuşi, apoi intră într-o 
vibraţie inegală ce se linişti după ce îi acoperi gura de 
aerisire. 


Întoarse încă o dată butonul maşinăriei, şi scaunul-lift 
prinse viaţă. 

Părăsi dulapul şi se reîntoarse la scări. Apăsă butonul şi 
auzi familiarul clinchet, iar scaunul începu să coboare spre 
ea, de la etajul doi. 

* 

Julie şi Jeff, cu gâturile îndurerate şi vocile răguşite, se 
opriră până la urmă din tipat. Se făcuse rece acum în 
camera pentru copii, fiindcă vântul flutura perdelele din 
faţa ferestrei sparte, dar ei erau indiferenți la toate astea, 
stând cu urechile lipite de uşă şi încercând să audă ce se 
întâmplă jos. 

Vântul încremeni pentru o clipă şi, deodată, în tăcerea ce 
luă locul urletului furtunii, auziră zgomotul maşinăriei. 

— C-ce face acolo? şopti Jeff strângând cu spaimă mâna 
lui Julie. 

— Nu ştiu. Sună ca şi cum ar fi scaunul-lift. Dar nu se 
poate - nu există electricitate. 

Atunci Jeff îşi reaminti de generatorul pe care tatăl lui i-l 
arătase în dulapul de sub scară. 

— Dar de ce? întrebă Julie după ce fratele ei îi povesti. 
Pentru ce îi mai trebuie liftul? Niciodată nu-l foloseşte - îl 
urăşte. 

— De unde vrei să ştiu? se plânse Jeff. Şi unde este 
Kerry? 

Dar Julie nu răspunse la întrebarea lui Jeff, iar el n-o mai 
repetă, pentru că, de fapt, amândoi erau siguri că el era 
deja mort. 

Nu ştiau cum, şi nu ştiau de ce, dar erau amândoi 
convinşi că asta se întâmplase. 

Mătuşa lor Marguerite îl omorâse. 

* 


Scaunul-lift trepidă puternic până ce ajunse în capătul 
scărilor. Marguerite se lăsă în jos strecurându-şi mâinile pe 
sub braţele lui Kerry. Piciorul ei drept se întinse neputincios 
pe podea când îşi lăsă toată greutatea pe piciorul stâng, 


ghemuindu-se pentru a-şi menţine echilibrul. Până la urmă, 
încordându-se, se împinse cu efort în sus, trăgându-şi 
respiraţia, apoi dădu drumul trupului. 

Acesta se balansă, aproape să se prăbuşească din scaun, 
îl prinse în ultimul moment, după care se opri, nesigură în 
legătură cu ce avea de făcut. 

Şi apoi ştiu. 

Apucând mânerul cuţitului ce era încă împlântat în 
pieptul lui Kerry, îşi lăsă greutatea asupra acestuia, 
conducându-i tăişul către balustrada din spatele lui. Apoi, 
lăsând trupul răstignit pe scaun ca o insectă de tablă, îşi 
strânse rochia în jurul ei şi o luă pe scări în jos, către 
pivniţă, luând cu ea lampa de exterior. 

In câteva minute se întoarse, ducând în mâna liberă un 
colac de frânghie. Puse lampa alături de ea şi începu să 
înfăşoare frânghia în jurul trupului lui Kerry, legându-l 
strâns de spătarul scaunului. Când, în sfârşit, termină, 
smuci cuțitul din balustradă, şi trupul lui Kerry se lăsă inert, 
cu umerii căzuţi, cu mâna dreaptă căzută pe şold, încât 
degetele lui aproape că atingeau scara. 

Marguerite apăsă încă o dată butonul, şi scaunul începu 
să urce încet, scrâşnind puternic din roţi în timp ce îşi purta 
încărcătura. 

Cu una dintre mâini pe umărul lui Kerry pentru al susţine, 
Marguerite parcurse scările o dată cu liftul, menţinând 
ritmul liniştit al scaunului, indiferentă la mica şuviţă de 
sânge purpuriu ce se scurgea de pe braţul lui Kerry, 
impregnând cu pete mari mocheta ce acoperea scările. 

Ajungând la etajul doi, lăsă scaunul să-şi continue singur 
drumul când se răsuci după colţ ca pentru un al doilea zbor; 
acesta protestă printr-un scrâşnet când atinse rugina ce se 
depusese pe partea superioară a şinei după ani de 
paragină. 

Un vaiet tânguitor acompanie scaunul în ascensiunea sa 
finală, apoi, când ajunse din nou la punctul de oprire, 
acesta sună puternic. 


Marguerite se luptă încă o dată cu frânghia, cu degetele 
ei murdare de sânge, năclăind nodurile, dar încet, încet 
reuşi să le desfacă şi, când ultimul fu desfăcut, trupul lui 
Kerry se rostogoli pe podea. Apucându-i mâinile într-ale 
sale, începu să-l târască în sala de bal. 

* 

Julie şi Jeff se priviră cu oroare. Ascultaseră în tăcere cum 
scaunul-lift urcase, apoi simţiseră o senzaţie de uşurare 
când auziseră sunetul de oprire. Dar câteva minute mai 
târziu auziră o bufnitură uşoară deasupra lor, ca şi cum 
ceva ar fi căzut. Ochii li se întâlniră, dar niciunul dintre ei nu 
scoase o vorbă, pentru că amândoi ştiau ce se întâmplase. 
Jeff fu acela care îndrăzni să vorbească, în timp ce vântul 
de afară începu din nou să urle printre pini, şi torente 
reînnoite de ploaie se abătură asupra casei. 

— L-a ucis, murmură el cu vocea sugrumată de sughiţuri. 
L-a ucis şi l-a dus sus, şi ne va ucide şi pe noi. 

Julie fu incapabilă să-i dea vreo replică, pentru că ştia că 
ceea ce spusese fratele ei era adevărat. 

Şi apoi, după tăcerea care li se păru o eternitate celor 
aflaţi în spatele uşii de la camera pentru copii, maşinăria se 
reîntoarse deodată la viaţă, şi auziră cum scaunul-lift îşi 
începe din nou drumul descendent. 


25 


Furtuna părea că prinde noi puteri, şi încă o dată noaptea 
se sfărâmă sub lumina ca de pumnal a fulgerului, iar casa 
se cutremură sub forţa tunetului, care urma fiecărei 
descărcări. Un pin înalt ce se afla la numai zece iarzi de 
casă, ţipă în semn de protest când un trăsnet îi lovi vârful, 
despicându-i trunchiul până la rădăcină. Julie strigă puternic 
când bubuitura tunetului i se sparse în urechi, apoi sări 
înapoi, trăgându-şi peste ea mica învelitoare ce acoperea 
pătuţul stricat. 

— Trebuie să scăpăm de aici! strigă Jeff peste vuietul 
furtunii. 

— Cum? hohoti Julie. Nu există nicio posibilitate de a ieşi. 

jeff era deja lângă fereastra distrusă, scrutând în 
întuneric, încercând să găsească o posibilitate de scăpare. 
În timp ce un alt fulger despica cerul prin furtună, descoperi 
un drum. La vreo opt paşi depărtare, către colţul casei, o 
masă răsucită de glicină urcase pe perete. Aici, la etajul doi, 
exista un pervaz îngust, care înconjura casa. Dacă ar putea 
ajunge pe pervaz, prinzându-se chiar de peretele casei, şi 
să înainteze până la încrengătură... 

— Pot s-o fac! ţipă el. Ştiu că pot! Ă 

Strigătul lui de bravadă o făcu pe Julie să se ridice. Incă 
ţinându-şi pătura în jurul umerilor, se apropie de fereastră. 

— Uite! murmură Jeff, şi vocea nu-i mai tremura acum de 
frică, ci de excitare. Acolo este o încrengătură. Tot ce am 
de făcut este să mă târăsc de-a lungul pervazului! 

— Dar nu ai cum! protestă Julie. Nu este nimic de care ai 
putea să te prinzi. 


— Ba pot, insistă Jeff. În perete sunt tot felul de crăpături. 
Şi dacă voi ieşi afară din casă, poate voi putea trece şi digul 
rutier. 

Amintirea mamei trecu fulgerător prin mintea lui Julie. 

— Nu ai cum să traversezi. Nu în aceste... 

— Kerry a traversat, replică Jeff bosumflându-se. Dacă el 
a putut, pot şi eu. 

Se căţără pe pervazul ferestrei şi îşi scoase picioarele în 
afară, apoi se întoarse pe burtă, cu umerii şi capul încă 
înăuntru. Bâjbâi cu pantofii până ce găsi pervazul. Un 
moment mai târziu îşi lăsă greutatea pe el, ţinându-şi 
echilibrul doar cu mâinile agăţate de rama ferestrei, şi 
zâmbi satisfăcut către sora sa. 

— Vezi? Este uşor. 

— N-o face, se tângui Julie. Ai să cazi, Jeff. 

— N-am să cad. Şi chiar dacă se va întâmpla, pariez că n- 
o să mă doară. Jos nu e decât noroi, şi am sărit şi din locuri 
mai înalte decât ăsta. 

Incepu să-şi facă drum către încrengătură, mişcându-şi 
picioarele încet şi atent, testând rezistenţa pervazului la 
fiecare pas înainte de a-şi lăsa greutatea pe el. In câteva 
secunde  depăşise fereastra, doar mâna lui dreaptă 
rămânând agăţată de rama distrusă. Tresări când simţi un 
fragment de sticlă intrându-i în degete, dar nu lăsă să-i 
scape niciun scâncet. Apoi, cu mâna stângă, începu să 
caute o crăpătură de care să se apuce. 

Inima îi bătu puternic când, pentru un moment, nu găsi 
nimic în afară de suprafaţa netedă a peretelui, dar apoi, 
abia ajungând, găsi o mică adâncitură. Işi băgă vârfurile 
degetelor în ea şi, biciuit de vânt, respiră lung, apoi dădu 
drumul ramei ferestrei şi începu să înainteze mai departe 
de-a lungul peretelui. 

Ingheţă când cerul se aprinse deasupra lui, apoi îşi lipi 
trupul de perete când tunetul asurzitor cutremură casa sub 
picioarele lui. După ce tunetul muri, începu din nou să se 
târască spre încrengătură. 


Era la numai trei picioare depărtare, când simţi că 
ambele picioare îi alunecă şi se prăbuşeşte, palmele lui 
răzuind de-a lungul peretelui ud. Chiar înainte de a-şi pierde 
complet echilibrul, degetele găsiră o adâncitură şi el 
strânse sălbatic, cu inima bătându-i puternic, şi respiraţia 
îngheţată în plămâni. Tremurând, îşi sprijini din nou 
picioarele, apoi se mişcă repede, deschizându-şi drum ca 
un crab, către siguranţa relativă oferită de încrengătura de 
glicină. 

Hainele îi erau pline de apă şi se opri un moment, 
aşteptând ca bătăile inimii să se mai potolească, iar 
respiraţia să-şi recapete cursul normal. Până la urmă se 
agăţă de trunchiul răsucit al glicinei şi abandonă pervazul. 

Instantaneu, simţi cum încrengătura se separă de perete, 
tentaculele ei pierzând contactul cu lemnul îmbătrânit al 
casei. Pe jumătate agăţat, pe jumătate prăbuşindu-se, se 
rostogoli la pământ. Chiar în clipa când picioarele lui 
atingeau pământul ud, masa de crengi se prăbuşi de pe 
casă, într-un morman încurcat, peste el. Se luptă pentru un 
moment  neajutorat, apoi, simțind cum ramurile se 
strângeau în jurul lui, fu cuprins de panică. 

* 


Marguerite pătrunse în sala de bal mormăind pentru sine. 
Se opri un moment în capătul scărilor, scotocind cu ochii 
prin micul vestibul din afara uşilor duble, ca şi cum ar fi 
căutat ceva ce nu era acolo. Apoi murmurul ei nefiresc se 
opri, şi ea vorbi tare, dar cuvintele i se pierdură imediat în 
vuietul de afară. 

— Invitaţii mei - trebuie să acord atenţie invitaţilor mei. 

Aşezându-se în scaunul-lift şi trăgându-şi pe lângă ea 
rochia mânjită de sânge, cu lampa de exterior ridicată, 
apăsă butonul de pe braţul scaunului. Liftul se smuci 
deodată şi îşi începu coborârea maiestuoasă către primul 
etaj. 

Când două minute mai târziu ajunse la capăt, Marguerite 
se ridică, neşovăind câtuşi de puţin când şoldul ei protestă 


dureros, apoi, recăpătându-şi echilibrul, porni spre uşa 
pivniţei. O deschise şi, ţinând lampa sus, cobori treptele; 
lumina blândă a lumânărilor îndepărtă întunericul profund 
al subsolului şi desenă umbre sinistre pe pereţi şi pe podea. 
Ajungând la baza scărilor, Marguerite se îndreptă spre 
aproape ascunsa cămăruţă din spate, apoi căută în buzunar 
şi apucă inelul cu chei. 

Un moment mai târziu lacătul cedă şi ea deschise larg 
uşa. 

Ridicând din nou lampa, privi cu detaşare la măcelul 
dinăuntru. 

— E timpul să mergem sus, spuse încet şi un zâmbet îi 
înflori pe buze. În scurt timp va începe recitalul. 

Privi împrejur şi, în final, puse lampa pe un vraf de 
cartoane aflat la jumătatea drumului dintre cămăruţă şi 
baza scărilor. Aplecându-se, apucă piciorul lui Kevin şi 
începu să-l tragă spre scări. Corpul lui începuse deja să se 
înţepenească şi, pentru Marguerite, ameninţată în orice 
moment ca durerea din şold şi picior să i se accentueze, 
treaba era mai dificilă decât crezuse ea. 

Dar trebuia s-o facă, trebuia să-l care sus, să-l ducă în 
camera de bal. Trudi din greu, şi praful ce începu să se 
ridice de pe podeaua pivniţei i se lipi de sângele care-i 
acoperea hainele, aşezându-i-se pe păr şi făcând-o s-o 
usture ochii. Dar până la urmă, trupul lui Kevin stătea 
proptit pe fund şi sprijinit de un perete. 

Întorcându-se în cămăruţă, Marguerite începu să 
trudească pentru transportarea corpului lui Jennifer Mayhew 
spre baza scărilor, şi apoi al lui Ruby. După care se întoarse 
la cămăruţă şi încuie cu grijă uşa. Satisfăcută de siguranţa 
astfel dobândită, se întoarse la piciorul scărilor şi încercă să 
tragă trupul lui Kevin pe scări în sus. 

Era imposibil. 

Din cauza furiei şi a neputinței ce o cuprinseseră, 
Marguerite scânci în lumina difuză, tremurând din tot 


corpul. Ridică trupul fratelui ei, dar piciorul ei drept înţepeni 
brusc şi tresări când un fior dureros îl străbătu. 

— Afurisitule,  murmură ea.  Afurisitule,  afurisitule, 
afurisitule! Mintea ei căuta cu furie, dar îi veni o idee şi furia 
i se topi. 

Păşind peste corpul lui Kevin, o luă pe scări în sus şi găsi 
colacul de frânghie de la scaunul-lift chiar acolo unde îl 
aruncase. Câteva secunde mai târziu era înapoi în subsol. 

Răsuci trupul lui Kevin, până când picioarele lui ajunseră 
la baza scărilor, şi legă un capăt al frânghiei de una din 
glezne, strângând cu putere. Apoi, chicotind uşor, urcă încă 
o dată treptele, întinzând în urma ei colacul de frânghie pe 
măsură ce înainta. Ajunsă la capătul scărilor avu o ultimă 
explozie de panică: dacă frânghia nu era suficient de lungă? 
Cu inima alertată, îşi grăbi paşii inegali, şi când ajunse la 
scaunul-lift respiră uşurată. 

Îi mai rămăseseră încă aproximativ două picioare de 
frânghie. Mormăind uşor, legă capătul sforii de lift şi apăsă 
încă o dată butonul de pornire. 

Scaunul începu să se mişte, şi frânghia, înfăşurându-se în 
jurul spiralei până în subsol, se încordă. 

Maşinăria liftului protestă pentru o clipă, apoi dinspre 
subsol se auzi un zgomot ascuţit, şi apoi un altul. În timp ce 
liftul se hâţâna în sus, pe scări, către etajul doi, trupul lui 
Kevin Devereaux se mişca din subsol, capul lui bocănind 
înfundat pe fiecare treaptă. Când scaunul ajunse la etajul 
doi, corpul lui Kevin apăru, cu picioarele înainte, pe uşa 
pivniţei, şi începu să se târască de-a lungul podelei lustruite 
din vestibul. Când scaunul-lift ajunse la baza scărilor, 
Marguerite îl opri şi îi schimbă direcţia. Frânghia se adună, 
în timp ce scaunul atinse din nou baza scării, iar piciorul lui 
Kevin se eliberă de strânsoarea funiei. 

Apucându-l de subsuori, Marguerite îl ridică în scaun şi îl 
asigură, înfăşurând frânghia în jurul lui, la fel cum o 
înfăşurase în jurul lui Kerry Sanders cu o jumătate de oră 
mai devreme. 


În final, cu trupul fratelui ei prins în siguranţă de scaun, 
apăsă încă o dată butonul şi, cu mâna odihnind liniştită pe 
braţul cadavrului, începu să urce acompaniind trupul în 
înaintarea lui uşoară. 

— Ai să fii mândru de ea, spuse Marguerite. Am învăţat-o 
atât de multe cât timp ai fost tu plecat. Dansează la fel ca 
vântul pe o câmpie, Kevin. Ai observat vreodată felul în 
care briza îşi face ultimul dans spre sfârşitul unei zile 
minunate? Este  încântător, absolut  încântător. Aşa 
dansează ea acum. Mi-am devotat întreaga mea viaţă ei. 
Întreaga mea viaţă. Dar a meritat, fiecare minut din ea. Ai 
să vezi şi tu. Şi ai să fii atât de mândru. Atât de teribil de 
mândru. La fel de mândru pe cât sunt şi eu... 

Liftul ajunse la etajul doi, se răsuci şi o porni în sus, spre 
ultimul etaj. Şi tot drumul, Marguerite, cu mâna încă 
odihnindu-se pe resturile însângerate ale fratelui ei, i-a tot 
flecărit ca unuia dintre oaspeţii cei mai importanţi şi 
onorati. 

* 

— Stop! îşi comandă sieşi Jeff şi, cu un efort de voinţă, 
rămase nemişcat un moment. Apoi, cu mâna dreaptă, 
începu să se elibereze de ramurile agăţătoare în care era 
îngropat. Nu ştia de cât timp stătea întins acolo, dar i se 
părură ore. Ploaia încă mai cădea peste el, dar urletul 
vântului prin pădurea de pini părea că se mai potolise, şi 
fulgerele se răriseră. 

Mâna lui dreaptă se eliberă în sfârşit din mormanul de 
crengi, apoi începu să îndepărteze şi resturile ce-i 
acopereau celălalt braţ şi picioarele. Când în sfârşit se putu 
mişca liber, începu să lucreze metodic prin încrengătură, 
îndepărtând uşor ramurile, până ce realiză o gaură prin 
care se putea strecura. Până la urmă, scăpă din glicina 
prăbuşită, şi mâna i se cufundă în noroiul grădinii ce 
mărginea acea parte a casei. 

— Jeff? Jeff? 


La început, îşi auzi mai greu numele, apoi se auzi din nou 
strigat şi privi în sus. Deasupra lui nu era nimic altceva 
decât întunericul, dar i se păru că o distinge pe Julie 
aplecată pe fereastră şi privind în jos la el. 

— Eşti bine? 

— Sunt în regulă, îi răspunse el. Am reuşit. Apoi, înainte 
ca Julie să mai poată spune ceva, se făcu nevăzut în 
noapte, folosindu-şi mai mult memoria decât ochii pentru a 
urmări poteca ce ducea spre garaj şi spre păduricea din 
spate. Dacă mătuşa sa ar fi aflat că evadase, primul loc în 
care ar fi încercat să-l caute ar fi fost pe drum. Dar aici, în 
mijlocul insulei, nu-l va găsi niciodată. 

Fugi cât putu de repede, evitând pâlcurile de viţă de vie 
şi pe cele de pini, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi 
gâfâind. Până la urmă, energia lui se epuiză şi trebui să se 
oprească. 

Se târî pe pământ, cu întreg trupul numai o durere, şi îşi 
ridică faţa în aşa fel încât ploaia să i-o poată spăla, 
îndepărtând sudoarea ce îi cuprinsese tot corpul. In sfârşit, 
gâfâitul i se mai potoli şi sări din nou în picioare. 

Mai făcu un pas, apoi se opri, cercetând nesigur în 
întuneric. 

Oare unde era? 

În depărtare se formă un fulger, şi în scurtul moment de 
lumină privi frenetic împrejur încercând să se orienteze. Dar 
nimic nu-i părea familiar, şi când lumina muri şi bubuitul 
tunetului se rostogoli peste insulă, îşi dădu seama că se 
rătăcise. 

Panica puse din nou stăpânire pe el, dar se scutură încă o 
dată de tentaculele ei. Se învârtise în fiecare zi prin partea 
asta de insulă şi îi ştia fiecare potecă - fiecare bucăţică. 
Cum putea să se fi rătăcit? 

Apoi, la câţiva iarzi distanţă, i se păru că aude un sunet - 
trosnetul unei ramuri şi un sâsâit furios -, ca şi cum ceva se 
mişca prin tufişuri. 


Îngheţă ascultându-l, dar încercă să se convingă că nu 
era altceva decât vântul. 

Dar deodată vântul se opri şi ploaia se revărsă direct 
asupra lui. 

Atunci auzi din nou sunetul. a 

Orice ar fi fost, se mişca spre el. Incepu din nou să 
alerge, împleticindu-se, spre potecă, nemaipăsându-i în ce 
parte se îndrepta, când îşi aminti de aligatorii ce pluteau ca 
nişte buşteni în mlaştinile insulei sau trândăvind la soare, 
cu ochii lor cu pleoape grele pe jumătate închise, aşteptând 
ca o bucăţică să se rătăcească spre gura lor. Apoi, depăşi 
încurcătura de tufişuri şi pătrunse în pâlcul de pini. Se lovi 
de un copac ce-i stătea în drum. Picioarele i se înfundară în 
noroi, alunecând în lături, şi se întinse cât era de lung în 
clisă. 

Hohotind, se ridică în picioare şi încercă să-şi curețe 
noroiul de pe haine, apoi îşi şterse faţa cu mâna murdară. 
Dar acum ştia unde se află şi, respirând adânc, începu să 
înainteze cu greu de-a lungul drumului spre digul rutier. 

* 


Hal Sanders îşi parcă maşina în faţa primăriei, sări din ea, 
trântind portiera în urma lui, şi se repezi spre uşa din faţă. 
Fu aproape surprins s-o găsească descuiată; având în 
vedere ce spusese mai devreme Frank Weaver, se aştepta 
ca Will Hempstead să fi încuiat totul şi să fi plecat acasă 
pentru restul serii. 

Hal plecase de acasă imediat ce Edith descoperise lipsa 
lui Kerry, sigur de locul unde s-ar fi putut duce fiul său. Dar 
ajungând la digul rutier şi văzând valurile spărgându-se de 
el, avu certitudinea că Kerry n-ar fi încercat să-l traverseze 
- nimeni în toate minţile n-ar fi făcut-o. Aşa că începuse să 
se învârtă prin oraş, căutând maşina fiului său, sigur c-o va 
zări în minutul următor, sau în faţa magazinului general, 
sau parcată în faţa casei vreunuia dintre prietenii lui. 

Dar cum minutele treceau şi nici gând să găsească 
maşina lui Kerry, îngrijorarea lui crescuse. Şi, o dată cu 


îngrijorarea pentru fiul lui, şi furia faţă de Frank Weaver şi 
Will Hempstead. Dacă ei şi-ar fi făcut datoria, Kerry ar fi fost 
acum acasă. ` 

Până la urmă se decise să meargă la secţia de poliție. li 
găsi pe Hempstead şi pe Weaver, primul cu picioarele 
sprijinite de biroul lui, cu un platou cu hrană rece, neatins, 
între ei. Hempstead îşi cobori picioarele în momentul în 
care Hal intră în birou, cu apa scurgându-i-se de pe haina 
de ploaie. 

— Ce faci pe afară în noaptea asta? întrebă Hempstead 
nedumerit. Te-ai decis să iei lecţii de înot? 

— II caut pe Kerry, replică Hal furios. Dacă se va întâmpla 
ceva cu el, presupun că vouă trebuie să vă mulţumesc, nu-i 
aşa? 

Hempstead se ridică, iar urma de zâmbet i se stinse 
brusc. 

— Kerry? repetă el. Ce tot spui acolo, Hal? 

— Frank a fost pe la noi ceva mai devreme, explică Hal. 
L-a luat la întrebări pe Kerry în legătură cu ce s-a întâmplat 
pe insulă în dimineaţa asta şi cred că Kerry s-a decis să 
arunce o privire pe-acolo. Ochii i se întunecară când se 
îndreptară către ajutorul de şerif. Din moment ce Weaver e 
mai fricos decât o găină şi nu-şi mai poate îndeplini slujba. 

— la stai puţin - începu Weaver, dar Hempstead îl opri. 

— Potoleşte-te, Hal, spuse el, şi spune-mi ce se petrece. 
Tu crezi că Kerry a încercat să meargă pe insulă? 

Sanders inspiră adânc, apoi expiră încet. Când în sfârşit 
avu putere să vorbească, adăugă: 

— Este singurul lucru pe care mi-l pot imagina. Am 
aruncat o privire asupra digului rutier şi este o nebunie ce 
se petrece acolo. Aşa că mi-am imaginat că poate s-a dus 
pe la unul dintre prietenii săi, dar acum am traversat întreg 
oraşul, şi nu am dat de maşina lui. 

— Te-ai dus acasă? întrebă Weaver, urmând inconştient 
sfatul pe care Hempstead i-l dăduse Aliciei Mayhew cu 
numai câteva ore mai devreme. 


— Nu, n-am sunat. Am venit aici să vă spun că sunt al 
naibii de furios pe voi, băieţi, pentru că aţi lăsat un copil de 
şaisprezece ani să facă slujba pentru care voi sunteţi plătiţi, 
şi că de aici am să mă întorc la digul rutier. Şi imediat ce 
voi putea mă voi duce pe insulă să arunc o privire 
primprejur. 

— Aşteaptă un minut - începu Hempstead, dar Sanders 
clătină din cap. 

— Voi, băieţi, aţi reuşit s-o găsiţi pe Jennifer Mayhew? 

Cei doi poliţişti priviră unul la altul, şi Sanders află 
răspunsul înainte de a fi fost rostit. 

— Deci voi staţi aici liniştiţi aşteptând ca furtuna să se 
termine. Ei bine, eu n-am de gând să stau. Acum este vorba 
despre copilul meu, care se află pe undeva pe-acolo, şi voi, 
băieţi, puteţi să mă ajutaţi sau nu. Dar nu uitaţi, adăugă el, 
că anul viitor sunt alegerile, şi de data asta s-ar putea să 
aveţi pe cineva împotriva voastră, Will. 

Hempstead îl privi precaut pe Sanders, apoi se hotări. 
Dar nu teama unei confruntări în momentul alegerilor îi 
făcu să se decidă. 

Era îngrijorat. 

Acum era vorba despre doi copii dispăruţi, şi amândoi 
plecaseră spre Insula Devereaux. Şi Hal Sanders părea 
hotărât să meargă cu ei. 

— Vom merge împreună, atunci, spuse el căutându-şi 
haina de ploaie şi aruncându-i una şi lui Frank Weaver. Dar 
când vom ajunge la digul rutier, eu voi fi cel care va decide 
dacă poate fi trecut sau nu. Dacă Kerry a încercat deja, 
poate a reuşit sau nu. Dar nu am de gând să stau şi să 
privesc cum vă pierdeţi în ocean, Hal. Dacă este prea 
periculos, vom aştepta până se potoleşte, şi abia după 
aceea vom trece, clar? 

Hal Sanders îl privi pe şerif. 

— Dacă vom aştepta să se potolească furtuna, spuse el 
întunecat, va fi probabil prea târziu. Din câte simt, cred că 
este deja prea târziu. 


26 


Marguerite abia simţea oboseala ce îi cuprinsese tot 
trupul şi, pe măsură ce noaptea trecea, începea să se simtă 
neobişnuit de bine. Până la urmă, totul avea să fie aşa cum 
ar fi trebuit. Acum era indiferentă la furtună, întreaga ei 
atenţie fiind concentrată asupra pregătirilor pentru ceea ce 
avea să urmeze. 

Scaunul-lift ajunse pentru ultima dată la capăt, şi 
Marguerite eliberă trupul lui Ruby, lăsându-l să se 
prăbuşească pe podea în faţa uşilor de la camera de bal. 

Încolăcind strâns frânghia, o prinse cu grijă de scaunul- 
lift, pe care apoi îl cobori neţinând seama de durerea 
arzătoare din şoldul ei drept. Îşi strecură mâinile pe sub 
corpul lui Ruby, ce stătea încă înclinat, târându-l cu spatele 
spre sala de bal, unde îl plasă alături de celelalte trupuri. Se 
ridică şi, zâmbind uşor, îşi admiră munca. 

Dar lipsea ceva. Ceva - un mic detaliu - nu era tocmai în 
regulă. 

Atunci îşi aminti. Cobori din nou la etajul doi, şi traversă 
coridorul spre apartamentul mamei ei. În micul antreu, 
aşteptând pe măsuţa de mahon, găsi ceea ce căuta. 

Cutia muzicală. 

Era încăpătoare, un pătrat de aproape două picioare, 
având pe una din laturi o mică manivelă ce ieşea din caseta 
de lemn de trandafir. Îl atinse un moment, cu dragoste, şi 
întoarse manivela. Apoi, aproape respectuos, îi dădu 
drumul. 

În interiorul cutiei începu să se rotească un disc metalic, 
şi o melodie melancolică şi delicată umplu încăperea. 
Aceasta stârni amintiri în memoria Margueritei - de când 


era doar o fetiţă, iar mama îi punea cutia muzicală să cânte 
şi ea o învăţa să danseze. 

Se încruntă, ceva în amintirile ei era dureros. 

Şi apoi se dumiri. 

Mama ei o punea să danseze ore întregi pe măsurile line 
ale unui simplu vals, până ce picioarele îi amorţeau, şi 
simţea că se va prăbuşi de oboseală. Dar atunci când se 
plângea, mama ei nu făcea decât să repună în funcţiune 
cutia muzicală, conducând-o pe... pe... 

— Niciodată n-am făcut asta, ţipă sinistru Marguerite cu 
vocea mamei ei. Erai leneşă. Dacă te-aş fi lăsat cu drumul 
tău, n-ai fi dansat niciodată! 

— Nu, pledă Marguerite cu propria ei voce. N-am fost 
leneşă, mama. Doar... 

Vocea i se modifică din nou, de data asta la mijlocul 
frazei. 

— Să nu îndrăzneşti să mă contrazici, tânără domnişoară! 
şfichiui vocea Helenei. După tot ce am făcut pentru tine! Să 
nu-ndrăzneşti! 

Fusese mâna Helenei cea care se ridicase ca să reducă la 
tăcere cutia muzicală, tăind melodia cea lină, dar vocea 
care scânci uşor în liniştea lăsată era a Margueritei. 

— Dar am încercat, mama, murmură ea. Doar că - îmi 
pare rău, mama... 

Mintea îi părea acum fărâmiţată, şi ea rămase nemişcată, 
ţinându-şi capul în mâini, simțind că era gata să explodeze. 
Nebunia se lupta în ea, şi corpul i se contorsionă, cu torsul 
răsucit dureros pe măsură ce încerca să-şi alunge durerea 
din cap. Dar durerea continua să-i întunece mintea, şi ea 
încerca să lupte împotriva amintirii mamei ei, reînviată mai 
devreme, când stătuse lângă criptă în noapte. 

Îşi iubise mama - toată viaţa ei îşi iubise mama. Şi dacă 
n-ar fi existat accidentul din noaptea în care căzuse pe 
scări... 

Făcu un efort să-şi amintească acea noapte. Ce se 
întâmplase? Ce se întâmplase cu adevărat? 


— Vrei să ştii? râse pe înfundate vocea mamei ei. Îţi pot 
arăta, ştii asta. Îţi pot arăta totul! 

— Nu! spuse Marguerite, dar chiar în momentul în care 
rostea cuvântul îşi lăsă mintea subjugată de cea a mamei 
sale. 

Durerea din capul ei cedă şi, ca în transă, se duse spre 
micul dulap din cealaltă parte a dormitorului, în camera cu 
haine, şi deschise larg sertarele mici de aproape cinci 
picioare lungime şi trei lăţime. Într-unul se afla o rochie de 
bal, cu corsajul uzat şi ale cărei culori fuseseră şterse de ani 
dar acum, în lumina difuză a singurei lumânări ce lumina 
camera, părea ca nouă. Era o rochie minunată, dintr-un 
satin verde-smarald, cu pieptul brodat cu perle de cel mai 
pal roz. O scoase afară şi o atinse, şi trei dintre perlele 
micuţe ca nişte lacrimi se pierdură, desprinzându-se de pe 
fir, şi rostogolindu-se neobservate într-un colţ al sertarului. 

Încet, fără ca privirea ei să părăsească rochia de bal, 
Marguerite începu să-şi dezbrace hainele mânjite de sânge, 
până când rămase numai în sutien şi chiloţi. 

începu atunci să caute jupa ce ţinea fusta înfoiată, 
făcând-o să foşnească uşor în timp ce se mişca. O găsi până 
la urmă şi şi-o puse, după care ridică din nou, cu gesturi 
delicate, rochia din sertar. 

Intră în ea, trăgându-şi uşor braţele prin mâneci şi 
încheindu-i cu grijă butonii până sus. Partea de sus a 
corsajului era în întregime din dantelă, ce acum i se rupea 
de degete, dar ea nu văzu rupturile mici din material, cum 
nu văzuse nici perlele ce căzuseră de pe corsajul ce-i 
acoperea pieptul. 

Se apropie de oglindă şi începu să-şi refacă machiajul. 
Adăugă culoare pe fiecare obraz şi pe buze, apoi îşi puse un 
strat gros de pudră peste murdăria unsuroasă. Continuă, 
întinzându-şi fardul pe pleoape şi acoperindu-şi murdăria de 
pe ochi cu umbre groase. La sfârşit îşi îndreptă atenţia 
asupra părului, despărţindu-l în două cozi împletite, pe care 


şi le ridică în vârful capului, prinzându-le cu două agrafe 
argintii. 

În final se ridică şi se duse în faţa oglinzii înalte din colţul 
camerei de îmbrăcat. 

Prin ceața minţii, privi mult timp la imaginea din oglindă, 
în care văzu chipul Helenei Devereaux, exact aşa cum 
arătase cu ani în urmă, atunci când toate visurile în 
legătură cu fiica sa se năruiseră iremediabil şi pentru 
totdeauna. 

Se întoarse apoi în micul antreu şi ridică imensa cutie 
muzicală din lemn de trandafir. Purtând-o cu venerație, 
părăsi micul apartament din capătul coridorului şi se 
îndreptă spre scări. Se mişca mult mai uşor acum când 
durerea din şoldul ei nu mai exista. Nici şchiopătatul ei nu 
mai exista, şi merse cu pas egal, mişcându-se maiestuos 
prin casă, cu poalele rochiei abia atingând podeaua. In 
sfârşit, ajunse la scări şi începu să le urce. 

* 


Julie asculta la uşa camerei pentru copii, cu fața lucind de 
lacrimi, cu întreg corpul tremurând de spaima şi de 
oboseala pe care i-o aduseseră orele de teroare. | se părea 
că zgomotul făcut de scaunul-lift nu se va mai sfârşi 
niciodată. De patru ori se plimbase de jos în sus, între 
primul şi al treilea etaj. Dar ce putea face mătuşa ei acolo? 
Şi apoi, cu puţin timp mai înainte, auzise paşii inegali ai 
Margueritei coborând pe scări şi mişcându-se de-a lungul 
coridorului spre camera bunicii ei. 

După care ascultase un timp destul de lung, frica ei 
amplificându-se pe măsură ce tăcerea din casă se 
prelungea. 

O singură dată, pentru scurt timp, i se păruse că aude 
sunetele estompate ale unei melodii, dar apoi vântul 
începuse să bată din nou şi le îndepărtase. Şi, bineînţeles, 
asta era oricum imposibil - electricitatea era întreruptă. 

Dar acum auzi din nou paşi prin hol. 


Paşi egali, nu ciudatul sunet prevestitor de rău al paşilor 
mătuşii ei, mişcându-se ţeapăn, trăgându-şi piciorul drept 
după ea. Ar fi vrut să se plângă celui de dincolo, oricine ar fi 
fost, să strige după ajutor. Dar ceva o reţinu, ceva parcă o 
trase de spate. 

Apoi paşii se îndepărtară; şi oricine ar fi fost cel aflat în 
casă îl auzi cum urcă, şi ea alergă spre fereastra spartă, 
aplecându-se în întuneric. 

Nu ştia cât timp trecuse de când Jeff se pierduse în 
furtună. | se părea că trecuseră ore - o eternitate. Dar 
poate că nu fuseseră decât minute. 

Furtuna părea că se mai liniştise. Vântul se potolise şi 
chiar şi ploaia încetinise, devenind doar o burniţă uşoară. 
Simţi o rază de speranţă. 

Poate că acum digul rutier putea fi străbătut. 

Apoi, când auzi clinchetul uşor al încuietorii deschizându- 
se, urmat de zgomotul uşii, icni terorizată. Se întoarse şi 
ţipă puternic. 

* 

Jeff bâjbâia de-a lungul potecii, făcându-şi drum prin 
întuneric. Acum nu se mai vedeau fulgere decât din când în 
când şi la mare distanţă, luminând numai norii în care se 
formau, urmate după un timp de bubuitul înfundat al 
tunetului. Drumul, nimic altceva decât o întindere de noroi 
adânc, care i se prindea de picioare, făcea ca fiecare pas să 
fie o trudă agonizantă. In stânga lui, pinii, gemând sub 
greutatea muşchiului plin de ploaie, păreau că se întind 
spre el ca nişte cerşetori în noapte, încercând să-l atingă, 
să-l apuce. 

Şi în dreapta lui, sunetul mării furioase, cu valurile ce se 
spărgeau chiar şi în canal făcându-l să dea înapoi. Plângea 
acum, pe jumătate de frică, pe jumătate de neputinţă şi 
oboseală. Ochii lui căutară malul, dar acolo nu era decât 
întunericul, şi până la urmă renunţă, ţinându-şi capul plecat 
în timp ce înainta cu greu prin ploaie, cu hainele lipite de 


corp, cu întreg trupul tremurând de o răceală ce părea că îi 
cuprinsese toate oasele. 

Sunetul mării se amplifică şi, ridicându-şi privirea, 
remarcă faptul că aproape ajunsese la drumul ce ducea la 
digul rutier. O rupse la fugă, clătinându-se, şi în timp ce 
sorbea cu nesat aerul nopţii, respiraţia lui deveni 
şuierătoare. 

Şi deodată ajunse - reuşise! 

Dar un moment mai târziu, privind spre digul rutier, 
bucuria i se topi şi începu din nou să plângă cu sughiţuri. 

Valuri grele se formau dinspre sud, ca nişte clădiri uriaşe, 
pentru ca apoi să se transforme în enorme mase întunecate 
de apă, care se spărgeau deasupra drumului, ce părea 
minuscul pe lângă ele, într-un vârtej înspumat. Apoi, apa se 
retrăgea, lăsând pavajul liber numai pentru scurt timp, 
înainte ca următorul val să se abată din nou peste el. 

Pentru o fracțiune de secundă, Jeff cântări posibilitatea 
de a străbate în fugă digul rutier între două valuri, dar ştia 
că de fapt este imposibil. Nici măcar nu putea vedea 
celălalt capăt, şi, cu mult înainte de a putea parcurge 
jumătate din drum, apa avea să se năpustească asupra lui. 
Se prăbuşi la pământ, cu un sentiment de neputinţă. 

Până ce valurile n-aveau să se mai potolească, nu exista 
nicio posibilitate de a chema ajutor. 

* 


— Nu eşti gata încă, se răsti vocea furioasă a apariţiei din 
uşa camerei pentru copii. Nu ştii că oaspeţii ne aşteaptă? 

Julie se lipi de peretele din spatele ei. Ştia cine este, 
recunoscuse faţa mătuşii ei chiar şi sub stratul gros de 
machiaj. Şi de asemenea şi vocea. 

Dar nu mai era vocea mătuşii ei; nu mai era nicio 
rămăşiţă din tonul gentil şi melodios al Margueritei 
Devereaux. Şi totuşi Julie îl recunoscu. 

Era vocea bunicii ei. 

Şi faţa bunicii ei. 


O recunoştea cu certitudine, acum, când amintirea primei 
ei întâlniri cu bunica îi reveni în minte; acea mască hidoasă 
de ruj, strălucitoare, coborând în scaunul-lift şi zâmbindu-i. 

Dar acest chip nu-i zâmbea. Luminaţi de jos, de lampa 
din mâna ei, cu umbre sinistre jucându-i pe chipul grotesc, 
ochii Margueritei priveau dement, strălucind malefic în 
lumina galbenă. 

Un nod de spaimă i se ridică în gât lui Julie, şi degetele i 
se răciră, în timp ce o cuprindea teroarea. 

Marguerite veni mai aproape, şi ochii lui Julie se 
îngustară. 

Nu mai era nici urmă de şchiopătat. 

Nu mai era nimeni altcineva în casă - până la urmă 
nimeni nu va veni s-o ajute... 

Să faci ceea ce iţi spune îi şopti o voce din adânc. Să faci 
exact ceea ce iți spune. 

Marguerite ridică mâna dreaptă şi o pocni pe Julie peste 
faţă. 

— Ţi-am spus să fii gata la opt, se răsti ea. Apoi vocea îi 
deveni un şuierat furios. Nu-i aşa? 

Crede că este bunica, realiză Julie cu claritate. Ea crede 
că este bunica şi că eu sunt ea. 

— Î-îmi pare rău, mama, murmură ea utilizând instinctiv 
forma de adresare pe care mătuşa ei o folosea întotdeauna 
cu mama ei. 

— Rău? repetă Marguerite, pe tonul acid plin de sarcasm, 
al Helenei. Vino! O strânse de braţ cu degetele ei ce aveau 
acum puterea unor gheare şi o smuci neîndurător spre uşă. 
leşiră din camera pentru copii şi o conduse pe Julie de-a 
lungul coridorului, spre camera pe care ea însăşi o ocupase 
cu numai câteva zile în urmă. Împingând uşa, o îmbrânci 
înăuntru, înghesuind-o spre biroul de lângă perete. Julie se 
crispă când se lovi cu şoldul de stejarul dur, dar îşi reprimă 
geamătul ce i se formase în gât. 

— Deschide-l! 


Julie încercă să vorbească, dar trebui să înghită de mai 
multe ori înainte de a putea rosti cuvintele. 

— D-da, mama, murmură ea. Cu degetele tremurând găsi 
mânerul şi trase afară micul sertar. lnăuntru se afla un 
costum frumos plisat. 

— Îmbracă-l, comandă Marguerite. 

Cu degetele tremurând, Julie îşi desfăcu nasturii de la 
bluză, apoi îşi dădu jos blue jeanşii, după care începu să-şi 
tragă costumul peste picioare şi braţe. In sfârşit, tremurând 
toată sub dantela subţire, se întoarse cu faţa spre 
Marguerite. 

— Puneti pantofii. 

Nesigură, Julie se apropie de dulap şi, pentru că mătuşa 
ei nu spunea nimic, deschise larg uşa. 

În lumina slabă ce venea de la lampa din mâna 
Margueritei, distinse cu greu înăuntru un dulăpior scund, 
ale cărui rafturi erau acoperite cu nenumărate perechi de 
pantofi de dans. 

Ameţită, căută şi alese o pereche, apoi se aşeză pe 
podea pentru a-i încălţa şi a-şi încrucişa pe gleznă şireturile 
din satin. 

Pantofii erau prea mici şi simţea deja cum îi rănesc 
degetele. Se uită spre Marguerite, dar aceasta o privi cu 
răceală. 

— Sus, spuse ea. Oaspeţii ne aşteaptă. 

Cu inima bătându-i sălbatic, Julie se lăsă condusă de 
Marguerite spre capătul scărilor ce duceau la etajul trei. 

Ce oaspeţi? se întrebă ea. Despre ce tot vorbeşte? Nu 
mai este nimeni în casă în afară de noi. 

Dar nu era adevărat. 

Tatăl ei era undeva în casă, şi la fel şi Kerry Sanders. 

Şi amândoi erau morţi. 

Şi bineînţeles mătuşa ei urma s-o omoare şi pe ea. Era 
sigură acum, o ştia cu certitudine, şi asta o făcu să-şi 
alunge panica. Doar dacă... 


Doar dacă făcea exact ceea ce îi spunea Marguerite, 
comportându-se ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Incepu să urce scările, cu ochii fixaţi asupra uşilor închise 
de la sala de bal. 

In timp ce urca era vag conştientă de un lucru - de petele 
roşcate de pe podeaua foaierului de la sala de bal. Dar 
refuză să le privească, refuză riscul de a-şi pierde tăria 
sufletească - născută din teroare - care o cuprinsese. 

— Deschide uşile, comandă Marguerite. 

Julie le apucă împingându-le uşor, şi acestea alunecară în 
tăcere pe şinele lor grele. 

Dincolo de uşi, sala de bal era complet întunecată. 

— Pe pian se află lumânările, spuse Marguerite. Aprinde- 
le, draga mea. 

li dădu lui Julie o cutie de chibrituri; fata le luă 
ascultătoare şi se îndreptă prin întuneric către pian. 
Ţinându-şi spatele drept şi făcând tot ce-i stătea în putinţă 
ca degetele să nu-i tremure, începu să aprindă lumânările 
din enormul candelabru ce trona pe capacul pianului. In 
timp ce făcea asta, o simţi pe Marguerite mişcându-se prin 
cameră, şi pe măsură ce amândouă continuau să aprindă 
lumânări, camera începu să se umple de lumină. 

— Acum întoarce-te, îi spuse Marguerite după ce şi ultima 
lumânare fusese aprinsă. Intoarce-te şi salută-i pe oaspeţii 
noştri. 

Făcându-şi curaj, Julie se întoarse încet. 

__ Si un țipăt neaşteptat, de nestăpânit, i se formă în gât. 
Inălţându-se, agonizând, răsună prin cameră, lovindu-se de 
pereţi şi spărgându-se în propriile ei urechi, asurzind-o. 

Lângă perete, patru corpuri erau aşezate, în poziţii 
groteşti, pe patru scaune de catifea roşie. 

Kerry, stând drept în scaun, cu un cuţit în piept ce încă 
mai sângera, o privea cu ochi orbi. Gura îi era larg deschisă 
şi câteva picături de sânge i se prelingeau pe bărbie, într-o 
pată purpurie aidoma celei care-i acoperea pieptul. 


Alături de el se afla Ruby, cu ochii bulbucaţi, cu carnea 
umflată şi având încă eşarfa roşie din mătase în jurul 
gâtului. Picioarele îi erau aşezate strâmb, ca nişte gheare. 

Jennifer Mayhew stătea lângă Ruby. O pată întunecată i 
se ivise pe tâmplă şi avea obrajii tumefiaţi. Buza inferioară, 
pe jumătate sfâşiată de loviturile nebuneşti ale Margueritei 
făcea din gura ei o rană însângerată, iar ochii îi erau de 
asemenea deschişi. Păreau că privesc direct spre Julie, şi în 
lipsa lor de viaţă era ceva acuzator de parcă, într-un fel, 
ceea ce i se întâmplase era din vina ei. 

Şi la urmă văzu trupul tatălui ei. Acoperit de sânge, 
corpul lui era aruncat pe al patrulea scaun, arătând ca şi 
cum ar fi dormit. Şi totuşi, purta în el o tăcere, o nimicitoare 
imagine a înfrângerii, ce i-ar fi dezvăluit lui Julie moartea sa 
chiar şi fără petele de sânge de pe piept. 

Ţipătul ei muri, şi răceala pe care o simţi în degete i se 
prelinse în tot corpul, amorţind-o. Mintea i se întunecă şi, 
când auzi din nou vocea mătuşii, i se păru că vine de la 
mare distanţă. 

— Este timpul, îi spuse Marguerite. Este timpul să dansezi 
pentru oaspeţii noştri. 

* 

Apoi auzi pianul, primele note ale unei melodii familiare 
al cărei titlu însă mintea ei amorţită refuza să şi-l 
reamintească; dar chiar sub şoc fiind, îşi simţi mâinile şi 
picioarele aşezându-se în poziţia întâi. 

Era un coşmar - asta trebuia să fie. Nu puteau fi cu toţii 
morţi - era imposibil. Mintea ei refuza ceea ce ochii săi 
vedeau, şi abia îşi simţea trupul cum trece dintr-o poziţie în 
alta. Se înălţă pe vârfuri, indiferentă la durerea provocată 
de papucii prea mici, şi porni într-o piruetă. 

Ritmul melodiei crescu, şi ea se învârtea de-a lungul 
podelei, mişcându-şi mâinile din instinct, dar şi după anii de 
antrenament. 

Şi putea simţi ochii morţi îndreptaţi asupra ei, cum o 
urmăresc, o privesc, se agaţă de ea. 


Dar ei nu sunt morți! explodă o voce în adâncul fiinţei ei. 
Am să mă trezesc, iar ei vor fi aici, urmărindu-mă şi 
zâmbindu-mi. Continuă să danseze, temându-se să se 
oprească, temându-se că, dacă s-ar opri, ar afla că acest 
coşmar nu avea sfârşit, că tot ce o înconjura era real. 

Şi atunci, în timp ce dansa în apropierea lui Jennifer 
Mayhew, îşi văzu deodată prietena mişcând. 

Îngheţă în mijlocul unei figuri, privind fascinată. 

Şi încet, trupul lui Jennifer se mişcă din nou, aplecându-se 
în faţă ca şi cum ar fi încercat să se ridice. 

Echilibrul se pierdu însă, şi Jennifer căzu cu faţa în jos, 
întinzându-se pe podea, cu mâna dreaptă astfel răsucită, 
încât degetele ei arătau spre Julie. 

Starea de şoc a lui Julie se spulberă în acel moment; ţipă 
din nou şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, alergă spre uşa de 
la sala de bal. 

Muzica se opri brusc şi o tăcere sinistră se lăsă în 
cameră. Julie ajunse la uşă, o deschise şi ieşi în foaierul de 
la capătul scărilor. Ajunse la scări şi se sprijini de balustradă 
pentru a se susţine, când o auzi din nou pe mătuşa ei, 
răstindu-se pe tonul mânios al bunicii. 

— Crezi că mă poţi părăsi? răsună vocea furioasă. Crezi 
că am să te las să distrugi totul? Toată viaţa mea am 
depins de tine. Te-am îngrijit, te-am iubit! Te-am călăuzit - 
făcându-te să repeţi în fiecare zi! Am considerat că tu eşti 
totul! Şi care îmi este mulţumirea? Tu vrei să fugi cu 
ticălosul acela. Să i te dăruieşti ca o târfă de stradă! Glasul 
ei ţipă în urechea lui Julie. Ei bine, n-am să-ţi permit! N-ai să 
mă părăseşti niciodată! Ai să rămâi pentru totdeauna cu 
mine, mă auzi? Apoi, Julie se ghemui în faţa mătuşii ei, dar 
mâinile Margueritei o împinseră violent din spate, făcând-o 
să-şi piardă echilibrul, şi mâinile i se răsuciră din 
strânsoarea lor de pe balustradă. 

Scoase un țipăt şi începu o lungă rostogolire pe scări; 
durerea din trup îi tăie respiraţia, dar continuă să se 
rostogolească în tăcere, lovindu-se cu capul de câteva 


trepte, apoi cu spinarea răsucită violent de zid şi de stâlpii 
ce legau balustrada de fiecare treaptă. Până la urmă se 
opri, întinzându-se zdrobită la baza scărilor. Ultimul lucru pe 
care îl văzu înainte ca întunericul s-o învăluie fu chipul 
mătuşii ei, conturându-se deasupra, cu buzele strâmbate de 
un zâmbet diabolic. 

— Niciodată n-ai să mă părăseşti, o auzi repetând încă o 
dată. Îmi aparţii mie, iar eu n-am să te las niciodată să 
pleci. 

Şi apoi, ca o binecuvântare, Julie evadă într-un confortabil 
întuneric. 


27 


Hal Sanders opri brusc maşina la intrarea pe digul rutier, 
când un val imens se sparse de piatra cheiului, acoperind 
drumul şi scurgându-se apoi spre nord. 

— La naiba! Rosti cuvintele cu putere, strângându-şi 
pumnul de neputinţă în faţa valurilor furioase. Prin fereastra 
maşinii se auzea un răpăit ascuţit, şi se întoarse către Will 
Hempstead, care era pe jos cu o imensă lampă în mână, 
clătinând din cap. 

— Deocamdată nu este practicabil, spuse şeful poliţiei. 
Dar furtuna va trece şi în scurt timp vom putea traversa. 

— In scurt timp s-ar putea să nu fie destul, replică 
Sanders cu amărăciune. Privi cu ochii întredeschişi printre 
rafalele de vânt, străduindu-se să zărească prin întuneric şi 
prin perdeaua de ploaie. Farurile luminau strălucitor, dar 
ploaia le estompa cu repeziciune aureola, şi nu putea zări la 
o depărtare mai mare de câţiva iarzi. Dar apoi burniţa se 
potoli, şi Hal puse mănunchiul de raze în poziţia maximă. În 
timp ce o lumină albastră lumina slab bordul, farurile 
străpunseră întreaga lungime a digului şi, pentru un 
moment, Hal avu impresia că la celălalt capăt vede 
mişcare. Dar într-o secundă totul dispăru. Ploaia mocnită se 
îndesi, şi din nou lumina se disipă într-o lucire mată. Dar 
Hal coborâse deja din maşina lui. 

— Parcă aveai un reflector, nu-i aşa? întrebă el, 
îndreptându-se către automobilul Subaru alb şi negru, 
parcat la câţiva iarzi de Ford-ul lui. 

— Sigur că avem, replică Hempstead. 

— Dă-i drumul, spuse Sanders. Am văzut ceva acolo. N-a 
fost decât pentru o secundă, dar sunt sigur că este cineva 
pe insulă. 


Frank Weaver cotrobăi în interiorul micii cabine a maşinii 
după butonul de la puternicul reflector montat pe acoperiş 
şi începu să-l îndrepte spre apă. Becul cu halogen 
străpunse ploaia cu o lumină albă şi, un moment mai târziu, 
putură vedea vârfurile pinilor de pe Insula Devereaux. 

— La naiba, mai jos, ţipă Sanders, cercetând malul opus. 
Pentru numele lui dumnezeu, Frank, dacă există careva pe- 
acolo n-o să-i găsim urcați în pomi! 

— Mai dă-mi o şansă, vrei? murmură Weaver, învârtind 
butonul de control de pe acoperişul maşinii. După un 
moment,  fascicolul săltă  convulsiv şi lumină cerul, 
pierzându-se în nori, după care cobori oglindindu-se în apă. 
Apoi îl ridică şi găsi capătul digului. Pentru o fracțiune de 
secundă nu zăriră nimic, după aceea însă în conul de 
lumină apăru o siluetă ce făcea semne frenetice. 

— Uite-l pe Jeff, ţipă Will Hempstead. Ce naiba!... Rămase 
tăcut văzând silueta din depărtare, care în timp ce făcea 
semne, începu să se apropie de ei pe digul, rutier. Apucând 
microfonul ce stătea atârnat alături de radio, Hempstead 
manevră butonul portavocei ce se afla lângă reflector. 

— Rămâi unde eşti! ţipă el. Nu încerca să te apropii! 

Dar chiar în timp ce vorbea văzu cum un val se 
năpusteşte asupra digului şi, un moment mai târziu, micuța 
siluetă a lui Jeff Devereaux dispăruse. 

x 


Jeff văzu farurile aprinzându-se la celălalt capăt al digului 
rutier şi începu să sară, agitându-şi braţele şi țipând cu 
vocea sa cea mai puternică. Dar chiar şi lui însuşi vocea îi 
suna nu mai tare decât o şoaptă, şi fu aproape sigur că nu 
va putea fi văzut în lumina vagă a farurilor. Apoi se ivi un 
mănunchi de raze care un moment mai târziu se opriră 
asupra lui. Ţipând din nou, făcu semne frenetice, şi, 
instinctiv, o luă la goană spre conul de lumină. 

Valul îl lovi exact în momentul în care auzi sunetul slab al 
unui glas ce îl striga prin portavoce. Îşi pierdu echilibrul, 
bălăbănindu-se, apoi fu acoperit. Simţi cum este purtat în 


afara digului, târât printre rocile dure şi aruncat în canalul 
alăturat. Un timp se zbătu sălbatic în apă, apoi picioarele lui 
simţiră fundul, şi el se împinse în sus. O secundă mai târziu 
ieşi la suprafaţă. Călcând apa cu picioarele, îşi răsuci capul 
căutând primprejur. 

Un al doilea val se prăbuşi peste digul rutier şi o cascadă 
agitată spumegă, spărgându-se peste el. Dar apoi, zări 
conul de lumină strălucind pe copacii de lângă drum şi se 
avântă spre ţărmul aflat la câţiva iarzi depărtare. Gândea 
că aici marea era mai liniştită, fiind în partea adăpostită de 
vânt a digului, iar valurile teribile ce veneau dinspre sud nu- 
| puteau atinge. Un moment mai târziu, cu amândoi pantofii 
pierduţi în canal, se târi afară din apă, pe malul drumului. 

— Jeff! 

Işi auzi clar numele şi se întoarse pentru a face semn 
către maşina din sensul opus, apoi realiză că ei nu-l puteau 
vedea, pentru că raza de lumină se plimba acum de-a 
lungul canalului. 

— Sunt aici! ţipă el. Sunt pe drum! Aici! Făcu semne 
disperate, dar secundele zburau în timp ce conul de lumină 
căuta peste apa mişcătoare. Dintr-o dată, fascicolul luminos 
se ridică şi mătură de-a lungul drumului trecând chiar pe 
deasupra lui. O secundă mai târziu reveni, căzând pe el, şi 
băiatul începu din nou să se agite. 

— Rămâi unde eşti! auzi strigând o voce metalică 
amplificată. Nu încerca să traversezi! N-ai să reuşeşti! Vom 
veni spre tine! Urmă o lungă tăcere, apoi vocea se auzi din 
nou. Jeff, dacă mă auzi încetează să faci semne. Încetează 
să faci semne, numără până la trei, apoi fă-ne din nou 
semn, doar o dată! 

Jeff ezită, făcând eforturi să se controleze. Apoi, sub 
lumina aureolată a reflectorului, se opri din agitaţie. 

— Unu... doi... trei... spuse el tare. 

Aproape la noroc ridică o mână şi o agită. Un moment 
mai târziu, mâna îi căzu la loc pe lângă trup şi, tremurând, 
se prăbuşi în mâlul de pe drum. 


* 


— În regulă, spuse Hempstead când îl văzură pe Jeff 
lăsându-se la pământ. Hai s-o pornim. Hal, mută-ţi maşina 
din drum. In timp ce Sanders alerga spre maşina lui ca s-o 
tragă spre capătul digului, Will Hempstead se strecură în 
scaunul şoferului şi gripă maşina, trecând maneta într-o 
viteză inferioară. Tocmai era pe punctul de a porni mai 
departe când uşa din spate fu smucită şi Hal Sanders sări 
înăuntru. 

— Nici măcar să nu încerci să ripostezi, Will. Fiul meu 
este undeva acolo, şi trebuie să merg cu tine. 

Hempstead nu spuse nimic, conducând maşina spre 
capătul digului rutier. 

— Pune lumina să bată spre sud, rosti, adresându-se lui 
Frank Weaver. Vreau să văd cum se formează valurile. 

Privi spre apă cinci minute interminabile, cântărind forţa 
valurilor, căutând o anumită structură. 

— Se pare că al cincilea este cel mai rău, spuse în sfârşit 
Weaver. Hempstead încuviinţă în tăcere, apoi aşteptă să 
treacă următorul val masiv. 

— Să mergem! declară el, apăsând cu piciorul drept 
pedala accelerației până la refuz. Chiar în momentul când 
apa adusă de val începu să se scurgă, maşina intră pe dig. 

Parcurseseră douăzeci de iarzi, când îi lovi primul val. 
Hempstead încetini maşina până ce aceasta aproape doar 
se mai târa, în timp ce apa se scurgea printre roţi. Maşina 
se cutremură slab, dar rămase pe drum şi, când apa se 
scurse, Hempstead apăsă din nou pedala accelerației. Mai 
făcură douăzeci de iarzi înainte ca al doilea val să lovească 
şi treizeci înainte de al treilea. 

Când îi lovi cel de-al patrulea val, Hempstead simţi cum 
maşina o ia spre stânga, şi un moment crezu că va pierde 
cu totul controlul asupra ei. Apoi însă roţile prinseră o 
denivelare pe pavajul ud şi vehiculul se opri. Dar deja 
puteau vedea al cincilea val venind spre ei. 


Hempstead viră maşina spre dreapta, punând-o de-a 
curmezişul, şi îndreptă roţile în altă direcţie. 

— Ce naiba faci? ţipă Hal Sanders de pe locul din spate. 

— Taci din gură şi ţine-te bine! Lăsă maşina la relanti şi 
apăsă puternic pe frână. Chiar deasupra lor, valul se ridică 
din întuneric şi o masă de apă verde străluci în luminile 
farurilor. Apoi se sparse, izbindu-se de faţa maşinii, şi apa 
înspumată intră peste ei, tălăzuind printre apărătorile de 
vânt. 

Maşina se cutremură încă o dată, sări înapoi şi motorul se 
opri. Apoi, din nou valul se retrase. 

Se aflau încă pe drum, dar la o distanţă de vreo treizeci 
de iarzi de insulă. Hempstead răsuci cheia în contact şi 
motorul trepidă zgomotos. 

Dar nu porni. 

Următorul val se sparse, trecând inofensiv peste ei, în 
timp ce Hempstead încerca să pornească maşina. 

— Smulge radioul, Frank. Hal, este o funie în spatele tău, 
dă-o încoace! 

Frank Weaver luă radioul portabil VHS din 
compartimentul în care se afla băgându-l într-o pungă de 
plastic, iar Hal Sanders cotrobăi în spatele scaunului şi găsi 
colacul de frânghie. 

În timp ce seriile de valuri se clădeau, fiecare mai 
puternic decât cel de dinainte, Hempstead legă un capăt al 
frânghiei în jurul volanului şi pe celălalt îl făcu colac. 

— Am să încerc să traversez după următorul val mare. 
Am să leg sfoara de un copac, iar voi o veţi folosi ca peo 
linie sigură. 

Cel de-al cincilea val din serie se formă în faţa lor, apoi se 
sparse de maşină şi, încă o dată, simţiră uşoara berlină 
sărind înapoi către marginea drumului. În timp ce apa se 
retrăgea, Hempstead cobori din maşină, scoase colacul de 
frânghie pe fereastra deschisă şi şi-l trecu pe după umeri şi 
cap. Aplecându-se contra vântului, goni de-a lungul 
drumului, şi se legă atunci când următorul val lovi. Pentru 


un moment îşi pierdu stabilitatea, dar picioarele lui găsiră o 
stâncă la marginea drumului, şi o clipă mai târziu era din 
nou în picioare. Până când următorul val se sparse, 
ajunsese deja la insulă, unde desfăcu capătul liber al 
frânghiei din jurul mijlocului său şi îl înfăşură în jurul unui 
copac. Făcând semne frenetice, semnaliză către ceilalţi doi. 

— Acum, fir-ar să fie! zbieră el. Următorul val mare va 
târi maşina! 

În timp ce privea, uşa din spate a maşinii se deschise şi 
Hal Sanders zbură afară. Acesta apucă frânghia şi o porni 
legănându-se de-a lungul drumului; Frank Weaver traversă 
prin faţa maşinii şi o porni şi el în urma lui Hal. 

Al treilea val îl dobori pe Hal, dar acesta se agăţă de 
frânghie în vreme ce apa năvălea pe lângă el şi se redresă. 
Gâfâind şi tuşind de apa sărată care îi intrase în gură în 
momentul căderii, se prăbuşi aproape de capătul drumului, 
făcându-l pe Weaver să se lovească de el. 

Se ridicară, chiar la timp pentru a vedea cum al cincilea 
val lovea maşina poliţiei. 

Maşina dispăru complet sub forţa valului, şi frânghia, încă 
prinsă de copac, se încordă puternic, rupându-se apoi cu un 
zgomot la fel de intens ca o împuşcătură. 

Când apa se retrase, digul rutier era gol. Nu mai era nicio 
urmă din maşina echipei. 

— Doamne, murmură Hempstead în întuneric. Dar înainte 
ca vreunul să poată spune ceva, Jeff Devereaux era lângă 
ei, agăţându-se cu mâinile pline de noroi de Hempstead. 

— l-a omorât pe toţi! ţipă Jeff. L-a omorât pe tata, şi pe 
Kerry, şi pe Ruby, şi pe ceilalţi! 

Hempstead fu străbătut de un fior şi se lăsă pe genunchi, 
apucând băiatul înspăimântat de umeri. 

— Acum linişteşte-te, spuse el. Calmează-te şi spune-ne 
exact ce s-a întâmplat. 

Suspinând încă, Jeff începu să povestească precipitat ce 
se întâmplase în noaptea aceea. 

* 


Julie redevenea încet, încet conştientă. Întregul trup o 
durea surd, durerea pulsatorie părând că nu are un centru 
de propagare, dar împrăştiindu-se în fiecare os şi muşchi al 
ei. Îşi simţea mintea învăluită în întuneric şi, un timp - nu 
ştia cât de lung -, rămase întinsă, fără să se mişte, cu ochii 
închişi, încercând să-şi amintească ce se întâmplase. 

Era în camera copiilor şi atunci venise mătuşa ei, dar de 
fapt nu era chiar mătuşa ei. 

Şi îşi pusese un costum, apoi plecase în sala de bal. 

Prietenii ei erau acolo, aşteptând-o pe ea. Kerry, şi Jenny, 
şi Ruby. 

li văzuse, stând pe scaunele din sala de bal, urmărind-o 
dansând. 

Numai că... 

Se luptă să-şi amintească, ştiind că uitase ceva, ceva 
foarte important. 

Şi apoi îşi aminti. 

Cu toţii erau morţi. 

Scânci neajutorată, reprimându-şi tristeţea din suflet, şi 
se rostogoli mai departe. 

O explozie de durere o străbătu, şi ea ţipă, apoi încercă 
să-şi înăbuşe strigătul, fiindcă sunetul însuşi îi provoca 
durere. 

— Ajută-mă, murmură cu ochii plini de lacrimi. Oh, 
Dumnezeule, oare nimeni nu vrea să mă ajute? 

Apoi, întâi mai estompat, auzi o mişcare deasupra. Clipi şi 
se strădui să-şi ţină ochii deschişi. Lumânările străluceau în 
jurul ei şi, departe pe scări, zări o altă lumină, mai 
strălucitoare. 

Icni, încovoindu-se de durere când o recunoscu în capătul 
scărilor pe mătuşa ei, care ţinea în mâna stângă lampa de 
exterior. 

Şchiopătând, aceasta apucă balustrada cu mâna dreaptă 
pentru a se susţine, şi începu să coboare încet. 


— Nu vreau, murmură Julie când Marguerite ajunse în 
sfârşit pe palier şi se aplecă asupra ei, privind-o cu ochi goi. 
Te rog, nu mă mai lovi, mătuşă Marguerite. 

— Să te lovesc? repetă Marguerite cu o voce ciudat de 
absentă, ca şi cum vorbele lui Julie n-ar fi avut pentru ea 
niciun sens. N-aş putea să te lovesc, draga mea. Eu te 
iubesc. Dar tu ai avut un accident groaznic. 

Crispându-se, Julie îşi înăbuşi durerea pe care o simţea şi 
la cea mai mică mişcare. 

— Eu... tu... 

— Te-ai rostogolit pe scări, îi spuse Marguerite. Îi zâmbea 
acum indulgent, buzele ei  înroşite  strâmbându-se 
îngrozitor. La fel cum şi eu m-am rostogolit pe scări. Asta a 
fost ceea ce mi-a spus mama. Mi-a spus că am fost nătângă 
şi de-asta am alunecat. Spunea că a fost un accident şi că a 
fost vina mea. Dar eu n-am crezut-o. Se încruntă încercând 
să-şi amintească. Am crezut că ea m-a împins. Am crezut 
că era furioasă din cauza copilului. 

— C-copilului? şopti Julie încercând să se agaţe de 
realitate. Despre ce vorbea mătuşa ei? 

— N-ai ştiut, nu-i aşa? spuse vag Marguerite. Nu mai 
privea deloc spre Julie, iar ochii i se înnegurară. Eu n-am 
spus nimănui. Mama spunea că toată lumea mă va uri dacă 
va afla ceea ce am făcut. Spunea că va fi mai bine dacă m- 
aş preface că nimic din toate acestea nu s-au întâmplat. 
Dar eu nu m-am putut preface. Nu eram bună pentru asta. 
Un râs subţire îi ieşi din gât. Din cauza asta m-a încuiat. M- 
a ţinut acolo jos până am învăţat să mă prefac. Şi m-am 
prefăcut că nimic din toate astea nu s-au întâmplat. M-am 
prefăcut că nu am fost niciodată însărcinată şi că mama 
niciodată nu m-a împins pe scări. Şi am iubit-o pe mama. 
Toată viaţa am iubit-o pe mama şi am făcut tot ce-a vrut ea 
să fac. 

Julie obosi să asculte, obosi să caute sensul cuvintelor ei 
în timp ce trupul său agoniza, amorţindu-i mintea. 


— Dar mama m-a părăsit, continuă Marguerite. Toţi m-au 
părăsit. Chiar şi dacă m-am prefăcut, ei tot m-au urât şi m- 
au părăsit. Ochii ei se opriră din nou asupra lui Julie. Tu eşti 
ca ei, nu-i aşa? Şi tu ai să mă părăseşti. 

— N-nu... suflă Julie, sigură deodată de ce avea să 
urmeze. Dar era prea târziu. Ochii Margueritei începură să 
strălucească de nebunie. 

— Nu mă minţi, se răsti apropiindu-se de Julie şi lovind-o 
cu piciorul în stomac. Niciodată să nu mă minţi! 

Julie icni, încovrigându-se strâns şi forţându-se să respire 
în timp ce durerea o copleşi. Dar piciorul Margueritei lovi 
din nou, şi Julie se rostogoli instinctiv din dreptul ei, 
încercând să se apere cu braţele. 

— La fel ca ei toţi? ţipă Marguerite. Eşti la fel ca toţi 
ceilalţi. Am făcut totul pentru tine, iar tu vrei să mă 
părăseşti, nu-i aşa? Nu-i aşa? Piciorul ei o lovi din nou pe 
Julie, şi ea se târî pe podea încercând să scape de mânia 
mătuşii ei, dar incapabilă de a se mişca din cauza durerii. Ei 
bine, n-am să te las! Tu n-ai să mă părăseşti niciodată. 
Niciodată! O mai lovi încă o dată, şi Julie simţi cum se 
prăbuşeşte din nou, rostogolindu-se de această dată pe 
scările din faţă. Cuţite i se înfigeau în trup, dar durerea era 
atât de mare, încât nici măcar nu putea să i se 
împotrivească ţipând. 

Lasă-mă să mor, gândi ea. Oh, te rog, Dumnezeule, lasă- 
mă doar să mor... 

Şi apoi, încă o dată, rămase inconştientă. Căzu pe 
ultimele scări, inertă, ca o păpuşă, şi în final ajunse să se 
odihnească pe podeaua de la piciorul scărilor, în balta de 
sânge lăsată de Kerry Sanders. 

Marguerite, încă în capătul scărilor, privi în jos spre ea şi 
clătină din cap cu tristeţe. 

— Este vina ta, spuse. Este numai vina ta, draga mea. 
Dar acum nu te mai pot ajuta. Trebuie să mă gândesc la 
oaspeţii mei, nu-i aşa? Rămase tăcută un moment, apoi 
încuviinţă vag din cap. Da, mi-au rămas oaspeţii. 


Se întoarse, mormăind pentru sine, şi porni înapoi spre 
sala de bal. Pe când se îndrepta într-acolo, Julie, întinsă încă 
la baza scărilor, era deja uitată. Incă o dată, Marguerite se 
pierdu în lanţul amintirilor şi al nebuniei. 

* 

Will Hempstead se opri brusc. 

In fața lui, pe vârful dealului unde fusese construit, se 
profila conacul; prin ferestrele de la etajul trei se vedea 
lumina candelabrelor. 

Amintirile îl năpădiră, amintirea tinereţii lui, de pe 
vremea când nu avea mai mult de optsprezece ani. 

Se dădea un bal la Sea Oaks în acea seară, şi Marguerite 
dorise ca el să vină. Dar Helena fusese împotrivă, 
spunându-i Margueritei că el nu va fi niciodată binevenit 
aici, interzicându-i să-l mai vadă vreodată. Dar el venise 
oricum, şi stătuse afară, în umbra adâncă a copacilor 
năpădiţi de muşchi. 

Fusese o seară fierbinte - fierbinte şi umedă - şi la etajul 
trei, uşile franţuzeşti fuseseră larg deschise. Stătuse ascuns 
între copaci şi privise la dansatori prin uşa deschisă, 
ascultând sunetele suave ale orchestrei şi  râsetele 
oaspeţilor Helenei în timp ce ieşeau afară pe balconul 
suspendat deasupra marelui portic al casei. In final, când se 
făcuse deja târziu, părăsise locul, convins în adâncul 
sufletului său că, până la urmă, această casă - şi mai ales 
Helena - va înfrânge dragostea lui, singurul lucru pe care el 
i-l putea oferi Margueritei. 

Ploaia se oprise în timp ce Will Hempstead stătea privind 
în sus spre imensa casă, pe măsură ce amintirile îi 
reveneau. În acea noapte, îşi aminti el, căzuse pe scări 
Marguerite. Se întâmplase târziu, după ce toţi oaspeţii 
plecaseră. Ea fusese obosită, îi spusese mai târziu Ruby, şi 
îşi pierduse echilibrul. 

Işi pierduse echilibrul şi alunecase pe scări, distrugându- 
şi nu numai şoldul, dar şi toate visurile pe care şi le făurise. 

Urmau să fugă împreună, sau cel puţin aşa plănuiseră. 


Dar chiar înainte de accident, Will decisese că aşa ceva 
nu se va întâmpla niciodată. Helena urma să aibă grijă de 
asta. Şi apoi, ca o ironie a sorții, nu a mai fost nevoie de 
intervenţia ei, pentru că prăbuşirea a pus capăt tuturor 
visurilor Margueritei. Nu numai cel de a dansa, dar şi acela 
care-l includea pe Will Hempstead. 

În seara asta, în timp ce furtuna se retrăgea spre nord şi 
stelele începeau să clipească printre norii subţiri, casa arăta 
la fel ca atunci. 

Numai că în seara asta, în timp ce privea spre lumina 
slabă de la sala de bal, doar o singură siluetă dansa. 

Silueta Margueritei Devereaux, cu braţele ridicate de 
parcă ar fi ţinut în ele un partener invizibil, mişcându-şi 
corpul cu salturile convulsive ale unei marionete, pierdută 
şi legănată de muzica pe care o auzea. 

— Mai bine dă-mi radioul, spuse Hempstead încet, cu 
ochii aţintiţi încă pe ferestrele sălii de bal. 

— Ce-ce face acolo? tremură Jeff lipindu-se strâns de 
braţul şerifului. 

— Este în regulă, fiule, răspunse Hempstead băiatului 
îngrozit. Acum nu-ţi mai poate face niciun rău. O să fie în 
regulă. 

Scoase radioul din punga de plastic şi îl fixă pe canalul ce 
era în permanenţă urmărit de echipele de pompieri 
voluntari. Cu voce joasă, începu să cheme folosind codul de 
urgenţă. 

— Şi o să am nevoie de o ambulanţă, spuse el după ce îi 
anunţă unde se află. Sau două, mi-am pierdut maşina 
venind aici, aşa că fiţi prudenti. Nici măcar să nu încercaţi, 
până nu sunteţi siguri că nu mai există niciun risc! 

Închise radioul, şi apoi, cu Hal Sanders şi Frank Weaver la 
câţiva paşi în urma lui, începu să urce dealul. 


28 


Will Hempstead privi câteva secunde uşa principală a 
conacului. Avea o puternică reţinere înainte de a face pasul 
final şi a deschide uşa, pentru că era deja sigur că în acea 
casă avusese loc o tragedie în noaptea asta, şi că vor trebui 
ani pentru ca cei din Devereaux să poată uita. Până la urmă 
apucă butucul şi îl răsuci. Uşa nu era încuiată şi, cu o 
atingere uşoară, se deschise, descoperind holul de la 
intrare luminat slab de o singură lumânare aflată pe o 
măsuţă. 

Apoi văzu trupul chircit al lui Julie, căzută la baza scărilor, 
şi inima îi îngheţă. Ajunseseră deja prea târziu. 

— Julie! scânci Jeff. Lăsând mâna lui Hempstead din 
strânsoare, fugi către sora lui, prăbuşindu-se pe podea 
alături de ea. Julie! hohoti din nou. Apoi privi în sus, ochii lui 
- măriţi şi plini de lacrimi - fixându-se asupra şerifului. Este 
moartă, se jeli el. Mătuşa Marguerite a ucis-o! 

Hempstead  alergă spre băiatul care hohotea şi 
îngenunche alături de el, atingând delicat cu degetele gâtul 
lui Julie. Aproape imediat, îi găsi pulsul. 

— Nu este moartă, îi spuse lui Jeff şi, ca pentru a 
confirma spusele lui, un mic geamăt ieşi de pe buzele lui 
Julie, iar degetele mâinii stângi i se strânseră spasmodic. 
Adu o pătură, îi spuse Hempstead lui Hal Sanders. Şi o 
pernă. Repede! 

Sanders dispăru în camera de zi şi o clipă mai târziu se 
întoarse purtând o pătură afgană, pe care o luase de pe 
sofa, şi o mică pernă de pe unul din balansoare. Hempstead 
scoase braţul lui Julie de sub trupul ei, cu cea mai mare 
prudenţă de care era capabil, şi îi întinse cu delicateţe 
picioarele. Pentru moment, se gândi să o transporte în 


camera de zi, dar apoi respinse ideea, temându-se că gâtul 
ei ar putea fi rupt. Dacă risca să o mişte, putea să-i facă 
mai mult rău. 

— Kerry - spuse Hal Sanders cu ochii fixaţi asupra 
contuziilor ce acopereau faţa lui Julie. Trebuie să fie pe aici. 

Hempstead se ridică şi, atunci când vorbi din nou, vocea 
lui avea o notă autoritară. 

— Vreau ca tu să rămâi aici, Hal. Ai grijă de Jeff şi dacă 
Julie se trezeşte, n-o lăsa să se mişte. 

Apoi se întoarse spre Frank Weaver, atrăgându-i atenţia 
cu degetul asupra petelor de sânge ce porneau de la baza 
scărilor spre uşa subsolului. 

— Aruncă o privire pe-acolo, spuse el. Eu am să merg 
sus. 

* 

Frank Weaver cobori pe treptele ce duceau în subsol, 
urmărind cu ajutorul conului strălucitor de lumină al 
lanternei dârele de sânge ce păreau că sunt peste tot. 
Treptele erau mânjite de sânge, şi chiar şi pereţii din 
dreptul lor erau acoperiţi de un roşu maroniu. Călcând cu 
grijă, evitând petele mai mari, continuă să coboare, 
oprindu-se când ajunse la baza scărilor. Alături, cu uşa larg 
deschisă, se afla o cameră micuță, şi Weaver se încruntă la 
gândul ce-i veni în minte. 

Arată ca o celulă. 

Făcându-şi curaj, o luă într-acolo. 

Părea goală, dar când Weaver îndreptă raza de lumină 
înăuntru, simţi un val de dezgust. Sângele părea a fi peste 
tot - pe podea, pe pătuţul de lemn lipit de perete, chiar şi 
pe uşă. Ce naiba se petrecuse acolo? Şi unde erau oamenii 
ale căror trupuri fuseseră sursa masacrului din jurul lui? 

Se întoarse şi urcă repede scările, dar când ajunse la 
scara principală fu oprit de Hal Sanders, care, cu faţa 
pământie, îşi puse mâna pe braţul lui. 

— Kerry, întrebă el tremurând. Este - este acolo jos? 


Weaver nu spuse nimic, clătină doar din cap, apoi se 
repezi pe scări în sus. 

La etajul doi văzu lanterna lui Hempstead strălucind 
dincolo de o uşă deschisă de la capătul coridorului. Grăbind 
paşii, parcurse coridorul şi intră în dormitor. 

— Subsolul este o porcărie, îi spuse Weaver poliţistului- 
şef. Sânge peste tot, dar niciun corp. 

Hempstead încuviinţă întunecat şi plimbă lumina pe 
deasupra maldărului de haine de pe podea. 

— Acelaşi lucru este şi aici, spuse poliţistul-şef. Sunt 
peste tot numai haine pătate de sânge. Fereastra de la 
camera pentru copii este distrusă, aşa cum ne-a spus Jeff, 
adăugă el. Inspirând adânc, o porni către uşă. Mai bine am 
urca să vedem ce face. Dar din câte am văzut până acum, 
cred că va fi o porcărie cumplită. 

O porniră împreună pe coridor, dar Weaver se opri brusc 
pe treptele ce duceau la etajul trei, ascultând. 

Prin uşile deschise de la sala de bal de deasupra, auzi 
sunetul slab al muzicii. Melodia era una pe care n-o mai 
auzise până atunci, o bizară armonie obsedantă ce răsuna 
melancolic în casa de altfel tăcută. 

— Ai auzit asta, Will? şopti Weaver. O clipă nu fu sigur că 
poliţistul-şef îi auzise întrebarea, dar apoi Hempstead 
încuviinţă. 

— The Last Good Night, să-i mai spunem pentru ultima 
oară noapte bună, şopti el. A fost întotdeauna cântecul ei 
favorit. 

Cuprins de o melancolie neaşteptată, poliţistul-şef urcă 
încet treptele ce-i mai rămăseseră până la sala de bal. 

Will Hempstead pătrunse prin uşile duble ale sălii de bal. 
Aici era o căldură înăbuşitoare, pentru că ferestrele erau 
bine închise, dar toate lumânările ardeau strălucitor. O 
perdea subţire de fum se formase aproape de tavan, 
desfăcându-se în vârtejuri uşoare, când Marguerite, cu ochii 
închişi şi capul lăsat pe spate, dansa solitară pe melodia 
înfiorătoare scoasă de cutia muzicală. Pentru câteva 


minute, ochii lui Hempstead se fixară asupra ei fără urmă 
de compasiune. Apoi, când Frank Weaver înjură încet, îşi 
desprinse privirea de pe Marguerite şi văzu cele patru 
corpuri, toate, cu excepţia lui Jenny Mayhew, stând drepte 
pe scaune. 

— Isuse, rosti el. Cuvântul păru că îşi măreşte volumul 
când răsună în încăpere, şi Marguerite deschise ochii. 

Se întoarse şi-l privi pe Will Hempstead în faţă lăţindu-şi 
stacojiul ca o rană al gurii într-un zâmbet de bun venit. 

— Will, ce drăguţ din partea ta că ai venit. Mi-a fost atât 
de dor de tine, ştii asta, nu-i aşa? 

După o mică reverență curtenitoare, îşi închise din nou 
ochii şi se reîntoarse la dansul ei. 

— Nebună, murmură Weaver. Este complet ţicnită! Se 
îndreptă spre Marguerite, dar Will îl reţinu, apucând strâns 
braţul ajutorului. 

— Nu, spuse el pe un ton coborât, dar fără drept de 
replică. Acum totul s-a sfârşit, Frank. Nu mai are nimic de 
făcut. Las-o să termine. 

Weaver îngheţă privind un moment la Marguerite, apoi se 
trase înapoi. 

In timp ce muzica continua, ţesând o vrajă sumbră în 
lumina difuză, privirea lui Hempstead se înceţoşa, fiindcă 
ochii i se umpluseră de lacrimi. In mintea lui, silueta grotesc 
contorsionată de lângă el - ciudata siluetă înveşmântată în 
rochia demodată, cu accesoriile deteriorate, cu masca 
bizară şi deformată a chipului răutăcios al Helenei - fusese 
dată deoparte, şi locul ei îl luă amintirea Margueritei 
Devereaux aceea de care se îndrăgostise cu mulţi ani în 
urmă. 

Marguerite, aşa cum o vedea acum, se mişca grațios, 
legănându-şi corpul în ritmul muzicii, în timp ce degetele îi 
pluteau prin aer într-o simetrie perfectă ce-i amintea de o 
floare dansând în briza mării. Delicat şi perfect, zâmbetul ei 
era drăguţ şi ochii strălucind de fericire căutau spre Will, 
bucurându-i inima. 


Hempstead se putea vedea pe el însuşi, aşteptând ca 
Marguerite să se aşeze lângă el, să se aplece asupra lui aşa 
cum odinioară el se apleca asupra ei... 

Şi atunci, cutia muzicală se opri brusc şi tăcerea căzu 
asupra sălii de bal; viziunea se destrămă şi privirea lui Will 
Hempstead se clarifică. Înaintea lui, la câţiva iarzi, 
Marguerite făcea o reverență adâncă, cu capul plecat, cu 
mâna dreaptă pe fustă şi cea stângă abia atingându-i 
spatele. 

Într-un târziu se ridică, cu capul ţinut astfel, încât ochii ei 
îi întâlniră pe ai lui Will. Pentru un moment Will nu fu sigur 
că ea l-a zărit, pentru că privirea ei părea goală, aşa cum n- 
o mai văzuse vreodată. Şi apoi, din nou, gura i se strâmbă 
într-o parodie a zâmbetului ei dulce din tinereţe. 

— A fost bine, Will? întrebă ea cu voce copilărească şi 
tremurând de aşteptare. 

Will alungă nodul ce îi strangula gâtul şi înaintă spre ea 
cu mâna întinsă. 

— Ai fost minunată, domnişoară Marguerite, spuse, cu 
vocea frântă. Ai fost chiar minunată. Dar acum cred că este 
timpul să mergem. 

Zâmbetul Margueritei pieri, dar apoi încuviinţă vag şi luă 
braţul oferit de Will. Lipindu-se strâns de el, sprijinindu-şi 
greutatea de trupul lui puternic, o porni spre uşă, apoi se 
opri şi se întoarse către şirul de scaune de lângă perete. 

— Vă mulţumesc, spuse delicat. Vă mulţumesc tuturor că 
aţi venit să mă vedeţi dansând. Dar acum este târziu şi 
trebuie să mă retrag. Făcu din nou o plecăciune adâncă. 
Noapte bună, spuse ea şi reveni lângă Will Hempstead, 
părăsind împreună cu el sala de bal luminată. 


29 


Prima rază de lumină străpunse orizontul deasupra mării 
când ultima ambulanţă, urmată de un lung cortegiu de 
maşini particulare, trecu peste digul rutier târându-se şi 
luând-o pe drumul către Sea Oaks. Câteva ore mai devreme 
un elicopter - al cărui motor huruia puternic în noapte - 
survolase canalul, aterizând pe peluza din faţa conacului, şi 
apoi, câteva minute mai târziu, se pierduse încă o dată în 
înaltul cerului. In timp ce se întorcea de-a lungul canalului, 
un murmur se împrăştiase prin mulţimea adunată, care 
spunea că Julie Devereaux fusese luată de pe insulă. Câţiva 
oameni erau siguri că ea este moartă, dar cei mai mulţi 
dintre ei ştiau că orice s-ar fi întâmplat, Julie probabil 
supravieţuise. Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar fi fost nevoie de 
elicopter. Dar când acesta nu se mai întoarse, o tăcere 
amorţită se lăsă asupra mulţimii, realizând că ceilalţi copii 
care fuseseră în acea zi pe insulă erau probabil dispăruţi. 

Alicia Mayhew a fost probabil prima care a ajuns la 
conac, dar în timp ce îşi parca maşina pe peluză, îşi dădu 
seama că nu dorea să intre, pentru că atâta timp cât 
rămânea afară se mai putea agăța de speranţa fragilă că, 
poate, Jennifer era în fond bine. Dar până la urmă, 
îmbărbătându-se, urcă treptele şi străbătu veranda. 

Uşa principală era deschisă, ca şi cum i-ar fi poftit pe 
oaspeţii aşteptaţi în casă, dar când Alicia pătrunse în holul 
de la intrare îngheţă, cu ochii fixaţi asupra petelor de sânge 
de pe podea, luminate acum de un proiector ce fusese 
conectat la generatorul de sub scară. 

O sfoară groasă era întinsă pe scări, în sus, şi Alicia, cu 
mintea neaşteptat de detaşată, se pomeni c-o urmăreşte. 


Ajunsă la etajul trei se opri în faţa uşilor duble, ce erau 
deschise. Un alt proiector era instalat în centrul sălii de bal, 
strălucirea lui umplând camera cu o lumină rece şi 
puternică, în timp ce Alicia clipea în lumina strălucitoare, 
auzi un geamăt uşor şi un hohot reţinut. _ 

Stăpânindu-şi emotia, intră în sala de bal. In timp ce doi 
oameni ai legii luau fotografii ale macabrei scene din sala 
de bal, Edith Sanders, cu faţa plină de lacrimi, era deja 
îngenuncheată pe podea, alături de Kerry, îmbrăţişându-şi 
fiul, ca şi cum ar fi încercat să împrumute trupului înţepenit 
al acestuia ceva din propria ei căldură. Hal Sanders, cu ochi 
goi, cu faţa vlăguită de durere şi de şoc, stătea alături de 
soţia lui, odihnindu-şi delicat o mână pe umărul ei. 

Simţind că intruziunea ei în mâhnirea celor doi era 
inconfortabilă, Alicia vru să se întoarcă, dar ochii i se măriră 
când privi alături, pe parchet. Alicia îşi simţi sângele 
îngheţând văzându-şi fiica, şi genunchii i se înmuiară. S-ar fi 
prăbuşit pe podea dacă n-ar fi sprijinit-o Will Hempstead, 
ajutând-o să se aşeze pe un scaun. 

— Îmi pare rău, spuse el. Mi-aş fi dorit să nu fii aici. Nu 
este niciun motiv pentru ca vreunul dintre voi să vadă asta. 

— Îţi pare rău? repetă Alicia pe un ton lugubru. Dacă m-ai 
fi ascultat în această după-amiază - dar rămase tăcută, 
incapabilă să continue. 

— Ştiu, spuse după un timp Hempstead, când tăcerea 
devenea tot mai grea. Dar nu mi-am putut imagina că 
Marguerite ar putea face aşa ceva. 

Alicia, ai cărei ochi rămăseseră fixaţi asupra corpului 
fiicei ei, se întoarse încet spre poliţistul-şef. 

— De ce? De ce s-a întâmplat una ca asta? 

Hempstead clătină din cap. 

— Nu ştiu, şi nu sunt sigur că vom afla vreodată. 

Ochii Aliciei deveniră duri şi, când vorbi din nou, vocea ei 
era plină de amărăciune. 

— Unde este? 

Hempstead îşi strânse nervos buzele. 


— În camera ei. Frank Weaver stă cu ea. A stat acolo cea 
mai mare parte a nopţii. N-a vorbit deloc de când am scos-o 
de-aici. Stă acolo, cu privirea pierdută. Nu - ei bine, nu cred 
că îşi dă seama de ce s-a întâmplat. 

— Nu-şi dă seama? întrebă ca de departe Alicia, 
plimbându-şi privirea sumbră peste masacrul din cameră. 
Cum se poate ca cineva să facă una ca asta şi să nu-şi dea 
seama ce face? 

Hempstead clătină din nou din cap. 

— Nu-ţi pot explica, Alicia, replică el. Apoi o ajută să se 
ridice. Am să te duc jos şi am să rog pe cineva să te 
conducă acasă... 

— Nu, îl întrerupse Alicia. Vreau să rămân aici cu Jennifer. 
Nu pot suporta s-o părăsesc în felul ăsta. Te rog! spuse 
privind cu ochi rugători spre Hempstead. Lasă-mă să stau 
cu ea. 

Hempstead ezită, apoi încuviinţă şi, un moment mai 
târziu, Alicia Mayhew, cu ochii plini de lacrimi, se lăsă pe 
podea, luând în tăcere mâna rece a fiicei ei într-a sa. 

x 

O oră mai târziu ambulanțele plecară, una dintre ele 
purtând trupurile lui Kevin Devereaux şi Ruby Carr, cealaltă 
ducându-i pe Kerry Sanders şi pe Jennifer Mayhew. 
Mulțimea aflată pe peluza din faţa conacului păstră tăcerea 
când cele patru corpuri fură scoase din casă. Apoi, ca 
valurile mării un murmur trecu de la unii la alţii. 

Marguerite Devereaux era scoasă din casă. 

Nimeni nu era sigur la ce să se aştepte, şi încă o dată se 
lăsă tăcerea asupra tuturor. Şi apoi, uşa principală de la 
Sea Oaks se deschise încă o dată, şi Will Hempstead păşi 
afară pe verandă. 

La braţul lui se afla Marguerite. 

Ea se opri un moment pe verandă, sub razele 
strălucitoare ale soarelui ce-i lumina chipul. 

Părul, strâns la spate într-o elegantă împletitură 
franţuzească pe care o purta de ani de zile, străluci în 


soare, iar faţa ei, fără urmă de zbârcitură, arăta mult mai 
tânără decât cei aproape cincizeci de ani pe care îi avea. 
Purta o rochie de un alb imaculat, cu o cascadă de strasuri 
strălucitoare prinse pe corsaj. Fusta ce o înconjura ca un 
nor de tul îi ajungea până la glezne, şi de sub ea se vedeau 
pantofii albi din mătase. 

Dar în timp ce privea spre adunarea de oameni pe care îi 
ştia de-o viaţă, ochii ei erau goliţi de orice expresie. 

— Este timpul să mergem, domnişoară Marguerite, şopti 
Hempstead atât de încet, încât nimeni nu-l putu auzi. Ea 
ezită numai o fracțiune de secundă, apoi îi luă braţul şi, cu 
pasul încă grațios, traversă veranda cu seninătate. 

Se opri, făcu o plecăciune adâncă şi, cu Will Hempstead 
alături, cobori treptele şi traversă peluza spre maşina 
poliţiei care o aştepta. 

* 

Emmaline Carr închise uşa micuței case din crângul de 
lângă Wither Pond şi o luă pe potecă, spre şoseaua ce 
ducea în oraş. Ca mai toţi locuitorii din Devereaux, stătuse 
trează toată noaptea. Prima dată fusese în Devereaux cu 
câteva ore în urmă, când sunetul sirenelor tulburaseră 
pacea ce se lăsase după furtună. 

Ştiuse de la început ce însemna asta, pentru că toată 
ziua aceea - chiar de când Jeff Devereaux şi Toby Martin 
veniseră s-o viziteze - avusese sentimentul că până la urmă 
sămânţa răului pe care Helena Devereaux o sădise cu atâta 
amar de ani în urmă dăduse roade. Ştia că sora ei este 
moartă, dar chiar şi în cel mai adânc ungher al minţii ei, tot 
n-o putea învinui pe Marguerite. Din punctul de vedere al 
lui Emmaline, Marguerite era o victimă ca şi Ruby, şi în timp 
ce mergea spre oraş, tot ce simţea pentru Marguerite era 
doar milă. 

În timp ce se mişca tăcută prin mulţimea adunată pe 
terenul din apropierea digului rutier, asculta frânturile de 
informaţii ce se vehiculau - venite prin radio de pe insulă 
către maşina poliţiei şi apoi către populaţie. Când mulţimea 


începu să se răspândească şi şirul de automobile să 
părăsească insula, se întoarse şi ea înapoi la căsuţa ei, ca 
să se poată gândi în linişte. 

Până la urmă se hotărî. 

Îşi schimbă hainele, punându-şi rochia ei cea mai bună - 
cea neagră, cu guler alb şi butoni de perle. În geanta 
încăpătoare îşi înghesui pantofii cei buni şi se încălţă cu o 
pereche de papuci din plastic. Apoi, în timp ce soarele se 
ridicase anunțând o dimineaţă călduroasă, o porni din nou 
spre oraş. 

Apa picura de pe muşchiul ce acoperea copacii şi 
pretutindeni străluceau picăturile de rouă. Emmaline putea 
auzi tufele foşnind în timp ce micile animale părăseau 
umbra lor protectoare pentru a fora în pământ, şi la un 
moment dat văzu un şarpe cu clopoței traversând poteca. 
Merse indiferentă mai departe, ignorând durerea din 
picioare şi oboseala din oase. 

Până la urmă ajunse la clinică - alcătuită doar din cinci 
camere, transformate dintre multele care formaseră 
odinioară birourile plantaţiei, dar de mult împărţite în mici 
magazine, dintre care cele mai multe rămăseseră goale. Se 
opri un moment de cealaltă parte a drumului şi îşi scoase 
papucii de plastic murdari, punându-şi solizii ei pantofi negri 
pe care îi folosea numai duminica la biserică. Lăsându-şi 
papucii afară, pătrunse în sala de aşteptare a clinicii. 

Jeff Devereaux, cu hainele mototolite şi faţa plină de praf 
şi de lacrimi, stătea singur pe canapeaua din vinilin, cu 
privirea aţintită în podea. Emmaline îl privi un moment, 
apoi traversă camera şi se lăsă şi ea pe sofa, punându-și 
braţul în jurul băiatului. 

Jeff ridică privirea, dar Emmaline nu văzu nicio surpriză în 
ochii lui când o privi. 

— Ea i-a ucis pe toţi, spuse trist. L-a ucis pe tati, şi pe 
Ruby, şi pe Kerry, şi pe Jennifer. 


— Ştiu, spuse încet Emmaline, trăgându-l mai aproape. 
Dar nu era ea, nu tocmai. Bunica ta a fost cea care a făcut- 
O, şi nu trebuie să îţi urăşti mătuşa pentru asta. 

Obrazul lui Jeff tremură. 

— Dar ea i-a omorât; şi aproape că a omorât-o şi pe Julie. 
O urăsc. O urăsc şi sper c-o vor omori pentru ce a făcut. 

— Lasă, lasă, murmură Emmaline încercând să-şi 
ascundă furia, în dorinţa de a-l consola. Nu trebuie să spui 
asta. Trebuie să-i ierţi pe oameni pentru păcatele lor, 
fiindcă uneori nu se pot ajuta singuri. Şi aşa s-a întâmplat şi 
cu mătuşa ta. Pur şi simplu nu s-a putut ajuta singură. 

Jeff strânse din buze, dar apoi izbucni din nou în lacrimi 
şi-şi îngropă faţa la pieptul Emmalinei. Ea rămase tăcută, 
pătându-l încet pe spate până când hohotele lui se mai 
potoliră, apoi îl strânse la piept cu putere. 

— Rămâi aici. Mă duc să aflu cum se simte sora ta, şi mă 
voi întoarce. Şi nu-ţi face griji, mă auzi? Pentru că de acum 
încolo, eu voi avea grijă de tine. 

Se ridică, şi Jeff, încuviinţând în tăcere, rămase pe loc. 
Emmaline merse către glasvandul ce separa sala de 
aşteptare de oficiu şi bătu cu putere în sticlă. O soră îşi 
ridică privirea grăbită de pe maşina de scris, apoi deschise 
uşa glasvandului. 

— Dacă nu este o urgenţă - începu ea, dar Emmaline 
clătină din cap. 

— Trebuie să aflu ce este cu Julie Devereaux. 

Sora o privi neîncrezătoare pe Emmaline, încruntându-şi 
sprâncenele întrebător. 

— Îmi pare rău, Emmaline, dar de vreme ce nu eşti 
rudă... vocea ei se stinse şi ridică neajutorată din umeri. 

Ochii Emmalinei se îngustară. 

— Sunt doica ei, spuse pe un ton provocator. Ea şi băiatul 
nu mai au pe nimeni în afară de mine, şi vreau să aflu ce 
este cu ea. 

Sora părea nehotărâtă, şi tonul Emmalinei se îndulci. 


— Te rog, domnişoară; ştii doar cine sunt şi ştii câte a 
făcut sora mea pentru domnişoara Marguerite. Şi l-a 
crescut şi pe domnul Kevin până ce don'şoara Helena l-a 
trimis de aici. Dar Ruby este moartă acum şi nu mai este 
nimeni care să poată face ceva pentru cei doi micuţi. Te 
rog! 

Sora încă ezita, apoi păru că se decide. 

— Bineînţeles, spuse ea ridicându-se de la birou şi venind 
să-i deschidă uşa. Este aici. O conduse pe Emmaline de-a 
lungul holului. Încearcă să n-o deranjezi. S-a trezit acum 
câteva minute, dar cred că a adormit din nou. Apoi, pentru 
prima dată, îi zâmbi Emmalinei. Ştii, eşti singura care a 
venit. Toţi ceilalţi din oraş... 

— Ceilalţi au propriile lor griji, deocamdată, conchise 
Emmaline în locul ei. Şi cu toţii îi vor învinui pe copii şi asta 
doar pentru că numele lor este Devereaux. Vreau să spun 
că trebuie să mă conving că aceşti copii nu vor fi şi mai 
răniţi decât au fost până acum. Nu este prea mult, dar este 
ceea ce Ruby ar fi dorit să fac. 

Sora tinu uşa deschisă şi Emmaline pătrunse înăuntru. 

— Am să vorbesc cu doctorul, spuse ea şi închise uşa. 
Sunt sigură că va înţelege. Dar în timp ce ieşea din camera 
în care Julie stătea întinsă, sora îşi dădu seama că 
Emmaline nici nu auzise cuvintele ei. Era deja aplecată 
deasupra lui Julie, mângâind cu delicateţe fruntea fetiţei 
inconştiente. 

Doctorul veni câteva minute mai târziu. Emmaline, stând 
lângă pat, cu mâinile ei noduroase acoperind degetele 
netede ale lui Julie, privi în sus, tăcută, cu ochi întrebători. 

— Va fi în regulă, spuse doctorul, nu tocmai ferm. Ambele 
şolduri sunt rupte, dar le vom putea remedia. li va lua mult 
timp să-şi revină, şi va avea nevoie de mult ajutor. 

— Îi pot eu acorda asta, replică Emmaline. Spune-mi 
numai ce trebuie făcut şi... Tăcu simțind un mic spasm în 
degetele din mâna ei. Uitând imediat de doctor, privi faţa 
lui Julie chiar în momentul când fata clipi, apoi deschise 


ochii. Julie privi în sus, către Emmaline, cu ochii plini de 
teroare. 

— Este în regulă, şopti Emmaline, aplecându-şi capul 
spre urechea ei. Totul s-a terminat acum. Ai să fii bine. 
Emmaline va fi aici şi va avea grijă de asta. 

Falca lui Julie se mişcă un moment, şi ea încercă să 
vorbească, dar din gâtul uscat nu ieşi decât un hărâit 
domol. 

— Dar cine... cine eşti tu? 

— Sunt Emmaline, replică bătrâna. Ruby nu ţi-a povestit 
niciodată despre mine? Julie stătu nemişcată o clipă, apoi 
clătină imperceptibil din cap. Lasă, nu-ţi face griji de asta. 
Tot ce contează acum este că sunt aici. 

Atunci se auzi un zgomot venind de pe holul din faţa 
camerei şi Emmaline îşi ridică privirea. Ochii i se îngustară 
ca o lamă de cuţit când o recunoscu pe Marguerite 
Devereaux, care stătea într-un scaun cu rotile, cu Will 
Hempstead în spatele ei. 

— Ce caută ea aici? întrebă Emmaline cu voce joasă, dar 
plină de indignare. După tot ce a făcut, de ce nu este la 
închisoare? 

— Nu ştie ce s-a întâmplat, replică Hempstead mutându- 
şi atenţia spre doctorul de lângă patul lui Julie. Nu mai 
recunoaşte nimic. Va trebui s-o ţinem aici, până ce vor 
putea trimite o echipă de la spitalul din Beaufort. 

Cuvinte amare se formau pe buzele lui Emmaline, dar 
înainte de a le putea rosti, ochii goi ai Margueritei părură că 
se concentrează. Privirea i se îngustă, iar inima începu să-i 
bată mai tare plină de furie. 

— Ruby! rosti cu vocea mamei ei, îndreptându-şi furioasă 
mâna către doctor. Cine este tânărul acesta? Şi ce face el 
aici? De câte ori ţi-am spus că Marguerite nu trebuie să aibă 
vizitatori? 

Emmaline nu spuse nimic, pentru că mâna lui Julie i-o 
strângea cu putere pe-a ei, şi când privi, Julie îşi răsucise 


capul încât să-şi poată vedea mătuşa. Faţa îi era încordată, 
dar teroarea din ochi îi dispăruse. 

În timp ce Julie privea spre mătuşa ei, expresia de pe faţă 
începu să i se schimbe încet. Se încruntă, ca şi cum în ea se 
petrecea ceva ce nu putea să înţeleagă. Şi apoi, atât de 
repede încât Emmaline nu era sigură că s-a întâmplat cu 
adevărat, ochii lui Julie străluciră de-o ură atât de pură, 
încât păru că odaia însăşi se cutremură. Emmaline se 
înfioră, dar când privi din nou către Julie, chipul fetei era 
aproape descompus. 

În final, capul lui Julie căzu înapoi pe pernă. 

— Dar luaţi-o de aici, murmură ea. Nu vreau s-o mai văd 
vreodată. Vă rog... 

În timp ce ochii lui Julie se închideau, Emmaline se 
reîntoarse spre Marguerite. Fruntea acesteia era încruntată 
nesigur, şi ochii ei exprimau dezaprobare, ca şi cum, adânc 
în ea, se trezea ceva sau o amintire ieşea la iveală. Privirea 
goală pe care o avusese câteva momente mai devreme nu 
mai exista. 

Îşi aminteşte, îşi spuse Emmaline, în timp ce Will 
Hempstead o purta pe Marguerite mai departe pe hol. /și 
aminteşte tot, şi ştie ce a făcut. 

* 


Will Hempstead împinse căruciorul cu rotile spre camera 
alăturată, unde sora încă mai aştepta. Dar chiar în clipa în 
care voia să treacă, Marguerite puse o mână să-l oprească, 
ochii ei căutând rugător către el. 

— Nu, spuse ea cu propria intonaţie. N-nu pot rămâne 
aici. Trebuie să mă întorc acasă. Mi-au mai rămas atât de 
multe lucruri de făcut. Mama are nevoie de mine, şi trebuie 
să mă gândesc şi la fetele mele. Ştii că nu-mi pot părăsi 
fetele. Pur şi simplu nu pot! 

Will Hempstead nu spuse nimic, dar inima îi era plină de 
compasiune. 

— Este în regulă, domnişoară Devereaux, spuse sora. 
Avem o cameră drăguță pentru dumneavoastră şi vom 


avea grijă de tot. Desprinzând cu atenţie mâna Margueritei 
de pe rama uşii, împinse scaunul în cameră şi o ajută să 
coboare din el. Cu mâini îndemânatice deschise la spate 
rochia Margueritei şi, în timp ce aceasta cădea, îi trecu 
peste umeri un halat. 

— Acum, hai să mergem în pat, spuse, culcând-o pe 
Marguerite în patul metalic de spital şi acoperind-o cu un 
cearşaf. Doctorul va fi aici într-un minut şi totul va fi bine. 

Îi făcu semn lui Will Hempstead să se retragă în hol, apoi 
închise uşa în urma ei, fără să observe că şi atunci când o 
băgase în pat, deşi cu ochii plini de lacrimi, nu şi-i întorsese 
de la rochia de bal ce stătea aruncată pe podea. 

Cinci minute mai târziu, când doctorul intră în camera 
Margueritei pentru a-i administra un sedativ, era deja prea 
târziu. 

Cu cordonul rochiei strâns legat în jurul gâtului rupt, 
trupul Margueritei atârna de conducta de apă ce străbătea 
camera chiar pe sub tavan. La câţiva paşi de rochia 
zdrenţuită, picioarele îi atârnau neputincioase, încă 
încălţate cu pantofii albi de dans. 


Epilog 


Jeff Devereaux opri la capătul digului rutier mica maşină 
decapotabilă -, darul lui Julie pentru cea de-a optsprezecea 
lui aniversare. Se uită lung, ca şi cum s-ar fi întrebat de ce 
conacul mai domina încă insula, pentru că de acum nu mai 
era nici pe departe singura reşedinţă de acolo. De fapt erau 
mai mult de o sută de proprietăţi comune răspândite de-a 
lungul țărmului în grupuri mici, ce se amestecau printre 
pâlcurile de pini care mai rămăseseră după ce fuseseră 
construite terenurile de golf. Mlaştina fusese asanată şi 
transformată într-o serie de bazine presărate pe terenul de 
golf, şi un mic estuar conectat la lanţul de iazuri ce se vărsa 
în mare prin capătul de sud al insulei, unde era în curs de 
construcţie un port de ambarcaţiuni uşoare. Chiar şi din 
locul în care se afla, Jeff putea auzi zgomotul făcut de 
utilajele de dragare care tăiau un mic golf pentru protecţia 
micilor ambarcaţiuni ce aveau să poposească într-o bună zi, 
de furtunile tropicale ce bântuiau marea în fiecare an, 
amenințând insula, dar incapabile s-o distrugă. 

Într-adevăr, lui Jeff i se părea că nimic nu va putea 
distruge insula, şi acum, la zece ani după noaptea plină de 
teroare, când secvenţe din viaţa mătuşii lui erau date uitării 
pentru totdeauna, nici nu mai era sigur că îşi dorea ca 
insula să fie distrusă. 

Dar nu fusese întotdeauna aşa. 

Când Emmaline Carr îl adusese până la urmă din nou la 
Sea Oaks, dăduse înapoi cu întreg corpul tremurând de 
spaimă. Dar Emmaline îl trăsese înăuntru vorbindu-i 
întruna, liniştindu-l, în timp ce-l plimba din cameră în 
cameră, asigurându-l că nu mai rămăsese nimic care să-i 
amintească de mătuşa sau de bunica sa. 


Chiar şi scaunul-lift dispăruse. 

Până la urmă, cu inima bătându-i sălbatic, Emmaline îl 
dusese sus, în sala de bal. Nu dorea să meargă, nu, după ce 
auzise poveştile în legătură cu ceea ce găsise aici WIII 
Hempstead, dar Emmaline îi demonstrase că nu era decât o 
cameră obişnuită. Podeaua fusese curățată şi mobila - chiar 
şi pianul - îndepărtate. În lumina strălucitoare a soarelui, nu 
mai era altceva decât o imensă cameră goală. 

— Nu este decât o casă, îi explicase Emmaline în acea 
seară în care stătuseră în bucătărie luând masa pe care 
chiar ea o preparase. Aici nu este nimic de care să-ţi fie 
frică. Nu sunt fantome... 

— Numai că Ruby spunea - protestă Jeff, dar Emmaline îi 
făcu semn să înceteze. 

— Ruby întotdeauna a spus poveşti, rostise ferm 
Emmaline. Dar nu erau nimic mai mult decât poveşti. Ceea 
ce ai văzut acolo era mătuşa ta, iar acum ea este îngropată. 
ÎI privise direct, şi el sesizase în ochii ei negri şi adânci o 
căldură pe care n-o mai simţise de la moartea mamei lui. 
Acum asta este casa ta, Jeff. A ta şi a lui Julie. Dar să ştii că 
în toate casele se întâmplă câte ceva, dar asta nu înseamnă 
că trebuie să le dărâmi pe toate. Trebuie să ne continuăm 
viaţa în ele şi să încercăm să le facem mai bune, asta-i tot. 
Şi asta o să şi facem noi aici. In scurt timp o vom aduce pe 
sora ta acasă, şi tu împreună cu mine vom face lucrurile să 
meargă din nou şi pentru ea. Şi vom lăsa tot restul în urma 
noastră. 

Jeff nu prea înţelesese la momentul respectiv. Şi pentru 
un timp - pentru mai mult de un an - avusese coşmaruri 
teribile în legătură cu casa, vise negre în care auzea paşii 
şchiopătaţi ai mătuşii lui parcurgând holul din faţa camerei 
şi-i vedea ochii cuprinşi de febră strălucind spre el din 
întuneric. Dar Emmaline era mereu acolo, şi cu timpul 
visele încetară. 

lar casa se schimbă, pentru că Sam Waterman pornise 
planurile lui Kevin şi găsise un administrator pentru averea 


Devereaux. Către sfârşitul primului an, conacul fusese 
rearanjat de către un manager, angajat împreună cu un 
maistru şi o mică echipă. 

Hanul Devereaux fusese un succes imediat, şi după al 
treilea an începuse şi dezvoltarea restului insulei. 

In cel de-al patrulea an, când el avea doisprezece ani şi 
Julie nouăsprezece, plecase la o şcoală privată. 

— Nu cred în asta, protestase Emmaline când el şi Julie 
vorbiseră pentru prima dată cu ea. Mie mi se pare că un 
băiat de vârsta ta trebuie să stea acasă la el, unde cineva îi 
poate purta de grijă. Şi bunica ta l-a trimis pe tatăl tău la o 
şcoală îndepărtată, adăugă sumbru. 

— Dar nu este acelaşi lucru, protestă Julie. Tati nu dorea 
să plece, iar pe Jeff nu-l goneşte nimeni. A fost ideea lui. El 
doreşte să meargă. 

Ochii lui Emmaline se mutară suspicioşi la Jeff. Era înalt 
pentru vârsta lui, şi arăta mai mult de cincisprezece ani 
decât de doisprezece. Dar maturitatea lui nu era numai de 
suprafaţă. Emmaline bănuia că în acea noapte, când 
evadase din casă pentru a-şi salva sora, se maturizase 
dintr-o dată. 

— Este adevărat, spuse el. Când voi împlini douăzeci şi 
unu de ani va trebui să mă ocup de acest loc. Domnul 
Waterman nu poate continua să aibă grijă de noi tot restul 
vieţii noastre, şi dacă vreau să ştiu ce am de făcut, am 
nevoie de o bună pregătire. Cum expresia Emmalinei nu se 
schimba, merse mai departe. Am tatonat deja terenul şi am 
găsit o şcoală în Charleston pe care aş putea-o urma. Aş 
putea veni acasă în weekend, şi de Crăciun şi în vacanţa de 
vară şi... 

— Aşa că ar fi mai bine să pleci, îşi dăduse acordul 
Emmaline, convinsă în final că fusese dorinţa lui Jeff şi 
propria lui idee. Dar îl făcuse să-i promită că, dacă nu-i va 
plăcea, va veni din nou acasă. El îi promisese, deşi o ştiau 
toţi trei, niciodată n-ar fi invocat un asemenea motiv. 


Acum obținuse diploma şi, pentru viitor, avea de gând să 
urmeze Universitatea din Texas pentru a se forma ca 
manager hotelier. Dar în această vară se întorsese să stea 
la Sea Oaks. Conduse încet pe drumul de macadam ce 
acum urma marginea terenului de golf, lăsându-şi maşina 
într-una din parcările amenajate chiar în faţa conacului. 
Julie, cu ochii strălucind de fericire, îl aştepta pe verandă cu 
Emmaline alături. 

Julie alergă pe trepte în jos, cu şchiopătatul ei abia 
perceptibil, şi se aruncă în braţele fratelui ei. Era acum cu 
mult mai înalt decât îl ştia, şi braţele ei abia reuşeau să 
ajungă la el, dar îl strânse cu putere şi privi nerăbdătoare în 
sus spre el. 

— N-ai condus prea repede, nu-i aşa? Nu ţi-am cumpărat 
maşina ca să te sinucizi. 

— N-ar fi trebuit să o cumperi deloc, replică Jeff, 
încruntându-şi sprâncenele cu severitate. Mă gândesc la o 
sută de alte lucruri pe care am fi putut cheltui banii aici... 

— Şi o şi facem, exclamă Julie. Tot ce trebuie făcut este 
făcut, şi tu ştii prea bine. Şi dacă tu crezi că nu ne putem 
permite o maşină drăguță pentru tine, poţi să te uiţi şi 
singur prin registre. 

— Bine, bine, acceptă Jeff, ştiind la fel de bine ca şi ea că 
staţiunea îi făcuse şi pe cei din oraş atât de bogaţi pe cât îşi 
doriseră să fie. Dă-mi drumul ca s-o pot săruta şi pe 
Emmaline, şi apoi vreau să-mi povestiţi tot ce s-a mai 
întâmplat. 

Cei trei porniră să inspecteze conacul, dar numai 
Emmaline găsi câte ceva de criticat. Jeff şi Julie realizaseră 
de mult că, orice ar face, întreţinerea casei nu se ridica 
niciodată la standardul pretins de Emmaline. Până la urmă, 
când privirea ei ascuţită găsi o singură pată pe unul din 
braţele candelabrului din noua sufragerie aflată în aripa de 
est, ce fusese terminată în iarna trecută, Jeff consideră că 
este de ajuns. 


— De ce n-am merge cu toţii să inspectăm şi casa ta? 
sugeră el, iar Emmaline îl privi ca şi cum el mai era încă 
băieţelul de opt ani. 

— Nu există astfel de lucruri în Wither Pond, observă ea. 
lar tu nu eşti încă destul de mare ca să nu-ţi mai pot da o 
palmă, să ştii! 

Până la urmă toţi trei se retraseră la etajul trei din casa 
veche, unde fusese construit un apartament în spaţiul 
ocupat cândva de sala de bal. Se aşezară în balconul aflat 
dincolo de uşile cu geam şi parcurseră cu privirea insula, 
vorbind liniştiţi despre toate schimbările ce se făcuseră în 
ultima decadă. 

— Nu prea mai este aşa cum arăta când am venit prima 
oară aici, nu-i aşa? întrebă Julie până la urmă, după ce 
Emmaline se retrase pentru a-i lăsa singuri. Vocea ei era 
înceată şi tremură uşor când îşi aminti de primele 
săptămâni petrecute pe insulă. 

Jeff se scutură când vechile amintiri îl năpădiră, apoi 
clătină din cap. 

— Şi cu cât se schimbă mai mult, cu atât mai mult îmi 
place. Se întoarse către sora lui. Iti pare rău că am rămas? 

Julie rămase un moment tăcută. Pentru ea, întoarcerea 
acasă fusese chiar mai rea decât pentru Jeff. Nu fusese 
capabilă să meargă deloc în primele câteva luni, şi singurul 
lucru ce i se păruse cât de cât suportabil era faptul că 
Emmaline îşi instalase un pat alături de al ei, în cămăruţa 
de lângă bucătărie, aşa încât nici chiar noaptea nu rămânea 
singură. 

În orice moment s-ar fi sculat, Emmaline era întotdeauna 
acolo, trează deja, dornică de a sta aşa întreaga noapte 
dacă era necesar, adesea aducându-l şi pe Jeff jos, şi stând 
toţi trei până ce Jeff îşi învingea teama pe care întunericul 
părea că i-o trezeşte mereu. Dar încet, rănile i se 
vindecaseră, şi pe măsură ce învățase să meargă din nou - 
Emmaline petrecea nenumărate ore exersând cu ea şi 


masându-i picioarele, - teama din mintea ei începuse şi ea 
să se estompeze. 

— Nu, spuse în final. Emmaline a avut dreptate. Dacă nu 
ne întorceam, probabil că n-am fi reuşit niciodată să uităm 
ceea ce s-a întâmplat. 

— Ai putut să treci peste ce a fost? o întrebă Jeff direct. 

Ochii lui Julie se întunecară un moment, şi ea îşi strânse 
buzele. 

— N-nu ştiu, mărturisi ea. Poate oare cineva să treacă cu 
adevărat peste asemenea lucruri? Apoi se însenină. Am 
început chiar să şi dansez din nou. Nu ţi-am spus? 

Jeff clătină din cap. 

— Oh, nu este mare lucru. Dar există o bară în sala de 
gimnastică a clubului de golf, şi într-o zi când mă aflam pe 
acolo, n-am putut rezista. Zâmbi trist. Nu voi evolua 
niciodată la Lincoln Center, dar îmi face plăcere. Apoi ochii 
ei îi întâlniră pe ai lui Jeff. Mă gândeam chiar să încep să 
predau. 

Un frison străbătu spinarea lui Jeff în după-amiaza 
călduroasă. 

* 

Jeff se trezi în întunericul cald al nopţii de primăvară, 
nesigur de ceea ce îl deranjase din somn. Rămase câteva 
minute întins în pat, ascultând tăcerea casei. Trebuie să fi 
fost puţin după două, pentru că din holul hotelului nu se 
auzea niciun fel de muzică şi niciun râset din grădina ce 
înconjura piscina de lângă clădire. Şi totuşi, foarte vag, abia 
perceptibil, în zgomotul făcut de insecte şi de broaşte, putu 
auzi ceva. 

Un sunet de clopoțel, ca al unei cutii muzicale. 

Se dădu jos din pat, îşi băgă braţele pe mânecile unui 
halat şi ieşi în balcon. 

Luna sclipea deasupra suprafeţei întunecate a mării, şi 
putea auzi zgomotul delicat al valurilor ce se spărgeau de 
mal. 

Şi melodia cutiei muzicale se auzi mai puternic. 


Aproape în ciuda voinţei lui, îşi îndreptă privirea în jos, 
către cimitirul familiei, înconjurat acum de un gard din fier 
forjat pentru a fi protejat de privirile indiscrete ale 
oaspeţilor ce hoinăreau prin jurul hotelului. Pentru un 
moment nu distinse nimic, dar pe măsură ce ochii lui se 
obişnuiau cu întunericul, văzu încă o dată palida figură 
fantomatică ce nu-i mai apăruse de mai mult de un 
deceniu. 

Dar de data asta, ştia, nu era silueta fantomatică a 
bunicii sale, şi nici chiar a mătuşii. 

Privi trist, şi ochii i se umplură de lacrimi, văzând cum 
sora lui se mişca rigid în jurul macabrei cripte unde îşi 
găsiseră odihna strămoşii ei. 


Sfârşit