John Saul — Chinuieste-i pe copii

Ut cica 


JOHN SAUL 


CHINUIEȘTE-I 
PE COPII 


Original: Suffer the Children (1977) 
Traducere din limba engleză: 
AUREL ȘTEFANESCU 
EDIȚIA | 
f 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
1995 


Nu te duce în pădure, Elizabeth! 


Elizabeth plimbă lumina lanternei pe podeaua cavernei, iar 
obiectul pe care îl observase sclipind, când se afla încă sus, 
străluci din nou dintr-o dată: o brățară de aur, încrustată cu un 
mic opal. 


Se afla încă la încheietura posesoarei ei. 


Scheletul zăcea întins exact dedesubtul deschiderii puţului. Ici 
și colo atârnau de el bucăţi mici de îmbrăcăminte putrezită, care 
însă se dezintegrau, transformându-se în praf de îndată ce 
Elizabeth le atingea. Îndreptă lumina către craniul scheletului. 
Ridică o agrafă de păr din metal ruginit, ce căzuse alături de 
craniu, și o examină cu atenţie. Dădu din cap afirmativ, ca 
pentru sine. 


— Știam că ești aici, șopti ea. Totul o să fie în regulă acum. O 
să vezi. 


e PROLOG e 
CU O SUTĂ DE ANI ÎN URMĂ 

Brizanţii erau înalţi în ziua aceea, oferind un fundal sonor 
după-amiezii târzii de vară. Mult deasupra mării, același vânt 
care provocase valurile părea doar să mângâie iarba în care 
copila se juca. 

Era o făptură frumușică, în vârstă de unsprezece ani, rochita 
de culoarea albăstrelelor asortându-se cu ochii ei, iar părul 
blond, pe care numai la copii îl întâlnești, îi cădea în cascade pe 
spate și peste umeri, atunci când se apleca pentru a cerceta 
una dintre acele mici creaturi care împărțeau lumea cu ea. O 
împinse cu unul dintre degetele ei mici, apoi își trase mâna 
înapoi, aproape înainte să fi auzit zgomotul ușor care anunţa că 
buburuza începuse să se ridice în aer. O privi cum cade înapoi 
pe pământ și, înainte să se poată furișa, ascunzându-se în iarbă, 
îi mai trase un ghiont. Din nou zgomotul acela brusc, ridicarea în 
aer și căderea înapoi pe pământ. Zâmbi în sinea ei, culese 
insecta de pe jos și o băgă în buzunar. Prin materialul greu al 
rochiței aproape că simţea mișcările bietei viețuitoare ce se 
zbătea; sunetele scurte pe care le scotea erau complet 
înăbușite. 

Fata privi către casa aflată la mai puţin de o sută de metri 
distanţă, apoi către drumul ca o cicatrice care cobora și 
dispărea după deal. Într-o oarecare măsură, se aștepta să vadă 
o trăsură venind în susul dealului, iar în prag să o vadă pe 
maică-sa, stând și așteptând. Insă era prea devreme, mult prea 
devreme. Se întreba ce o să-i aducă bunica. Spera să fie un 
animal de casă. Copilei îi plăceau foarte tare animalele. 

Atenţia ei se mută atunci când fu atinsă de o rafală de vânt. 
Se întoarse cu fața spre porţiunea de pădure care separa 
pajiștea de țărmul înalt al oceanului, aflat în partea cealaltă. 
Vreme îndelungată privi spre interiorul pădurii, de parcă ar fi 
văzut ceva acolo, ceva care era cuprins în câmpul ei vizual și 
care se ridica totuși imediat în spatele limitei acestui câmp. 
Simţi îndemnul de a se duce în pădure, de a păși printre copaci 
și ferigi și de a se pierde de casa aflată în spatele ei. Știa că nu 
ar trebui să facă asta. Știa că pădurea se afla dincolo de locul 
până unde avea voie, că existau pericole acolo. Și totuși, ar fi 
fost frumos să rătăcească printre copaci... 


Poate că acesta a fost motivul pentru care începu să 
urmărească iepurașul. 

e 

În interiorul pădurii, ascuns în frunziș și în umbra copacilor de 
deasupra, un bărbat stătea în picioare, uitându-se insistent spre 
câmpul din afară. Ochii lui nu se dezlipiră nicio clipă de copilă, 
nu aruncară nici măcar o privire în lături sau mai departe, către 
casa ce se ivea de partea cealaltă a câmpului. Stătea ca și cum 
ar fi fost hipnotizat, un element de decor, și totuși detașat într- 
un fel de acesta. 

Privi în tăcere, în timp ce copila se uită mai întâi spre casă, 
apoi spre drum, iar în cele din urmă se întoarse și privi direct 
către el. Pentru o clipă nesfârșită, timp în care copila păru să-l 
cerceteze, să privească direct în sufletul său, bărbatului i-a fost 
teamă că fata o să se întoarcă și o să fugă. Mușchii îi erau 
încordaţi, însă nu simțea nimic, privind din interiorul 
întunericului. Momentul acela se sfârși. Copila se întoarse din 
nou, iar bărbatul se relaxă. Mâna lui se întinse după sticla ce 
stătea sprijinită de bolovanul de alături și trase o înghiţitură 
lungă. 

e 

Era un iepure mic, iar fetița își dădu seama că nu putea să 
aibă mai mult de câteva luni. Se uita la ea de dedesubtul unui 
tufiș, ca și cum și-ar fi dat seama că putea fi văzut, dar spera că 
poate nu-l va observa nimeni. Vreme îndelungată a rămas 
aproape nemișcat, în timp ce copila se apropia de el, însă când 
fata era încă la o depărtare de zece pași îl văzu cum începe să 
mustăcească nervos. Ştia că avea să ţâșnească dintr-o clipă în 
alta de la locul lui. Totuși, dacă ar fi reușit să rămână absolut 
nemișcată, poate că animalul s-ar fi relaxat din nou, și atunci s- 
ar fi putut strecura un pic mai aproape. Așteptă până când nasul 
iepurașului încetă să se mai miște, apoi se apropie centimetru 
cu centimetru. Încă un pas. Nasul începu din nou să 
mustăcească nervos. Fata se opri. lepurașul se ridică în două 
picioare, cu urechile ciulite. Copila rămase nemișcată. Cu 
băgare de seamă, micul animal se lăsă din nou în patru picioare, 
trăgându-și urechile pe spate, ca și cum ar fi vrut să dispară cu 
totul în tufiș. 


Fata făcu încă o dată o mișcare spre el, iar iepurele țâșni de la 
locul său. Speriată, copila făcu și ea o mică săritură, însă ochii ei 
nu se dezlipiră nicio clipă de animal. 

Observă că era schilodit. 

Unul dintre picioarele dinapoi era mult mai slab decât celălalt, 
așa încât, atunci când sări, avu o mică deviaţie către stânga. Și 
părea să nu prea aibă viteză. 

Poate că ar fi avut cum să-l ajute. 

Incepu să-l urmărească, strecurându-se cât putea de mult în 
apropierea animalului, privindu-l apoi dezamăgită, când fugea 
de ea. lepurele nu părea să aibă niciun plan în minte, și vreme 
îndelungată ţopăi înainte și înapoi de-a lungul câmpului, 
ascunzându-se mai întâi sub un tufiș, apoi sub un altul. 

In interiorul pădurii, bărbatul privea această vânătoare, 
nedezlipindu-și ochii nicio clipă de copilă. Din când în când, 
vedea cu colțul ochiului o bucată de blană cenușie, dându-și 
seama numai în parte că era vorba de un iepure. Însă asta nu 
conta pentru el. 

Ce conta era copilul. 

Ridică din nou sticla la gură, sorbind din ea. Un moment mai 
târziu sticla era goală. 

Dintr-o dată, iepurele păru să-și fi făcut un plan. Începu să-și 
croiască drum către pădure, chiar dacă nu în linie dreaptă, ci 
printr-o serie de sărituri ce deviau spre stânga, și care îl 
conduceau direct către luminișul în care aștepta bărbatul acela. 

Copila, a cărei atenţie era îndreptată acum numai către 
iepure, merse pe urmele animalului, grăbindu-și pașii. Începea 
să reușească să anticipeze mișcările iepurașului, să își corecteze 
drumul după deviația săriturilor acestuia, chiar înainte ca el să fi 
făcut saltul. Când ajunse în pădure, fata era la numai câţiva pași 
în spatele lui. 

Bărbatul se ridică dintre tufișuri, ţinând sticla ridicată, 
încheieturile degetelor de la mâna dreaptă fiind albite din cauza 
strânsorii în jurul gâtului sticlei. O lăsă să cadă cu greutate, 
izbind craniul iepurelui chiar în clipa în care acesta ajunse la 
picioarele sale. Se ridică tocmai la timp pentru a o vedea pe 
copilă părăsind lumina câmpului și intrând în umbra copacilor. 
Vântul părea să se înteţească, iar mugetul brizanţilor să devină 
mai asurzitor. 

Fata nu văzu iepurașul murind. 


În mintea ei rămăseseră mai degrabă ultimele impresii: 
iepurele ţopăind pentru a pleca de pe câmp și a intra în pădure. 

O siluetă conturându-se ameninţător în faţa ei și care nu 
fusese acolo cu câteva secunde în urmă. 

Un zgomot, nu o izbitură, ci un fel de scrâșnet surd, apoi 
iepurele, micul animal pe care ea spera să-l ajute, zăcând acum 
în spasme la picioarele bărbatului. 

Ridică privirea pentru a-i vedea chipul. 

Ochii îi erau congestionaţi, iar pe bărbie îi ieșiseră peri ţepoși. 
Ochii lui, care odinioară s-ar putea să fi fost de un albastru 
strălucitor, ca al cerului de toamnă, deveniseră spălăciţi, iar 
părul era o încâlceală lipsită de culoare, care îi dădea o 
înfățișare aproape de nerecunoscut. Un licăr trecu peste fața 
copilei, semn că l-ar fi recunoscut pe individ, însă dispăru 
repede, căci un strigăt crescu în pieptul ei când bărbatul aruncă 
sticla și se îndreptă către fată, pentru a pune mâna pe ea. 

Un braţ se încolăci în jurul trupului mic al fetei, în timp ce 
palma care ţinuse mai devreme sticla se mișcă câtre gura 
copilei pentru a o acoperi, înainte ca ţipătul să poată fi auzit. 
Limba fetei atinse mâna bărbatului, retrăgându-se cu scârbă din 
cauza gustului de whisky. 

O ridică fără niciun efort și se răsuci, pentru a se duce cu ea 
mai adânc în pădure. În timp ce fata se zbătea în brațele lui, 
strânsoarea devenea tot mai intensă. Bărbatul începu să simtă 
în vintre o fierbinţeală ce nu era cauzată de alcoolul pe care îl 
avea în sânge. 

Făcu totul în tăcere. 

În tăcere o așeză într-un luminiș mic și tot în tăcere începu să- 
și tragă cureaua pantalonilor. 

După ce și-o scoase, o folosi pentru a lega încheieturile fetei, 
iar când aceasta sparse liniștea cu ţipetele ei, o pălmui, lovind-o 
greu. Țipetele se stinseră într-un geamăt, iar fata se uită în sus 
către el, cu privirea înfricoșată a unui animal prins în cursă. 
Soarele dispăru în spatele unui nor. 

e 

Se îmbrăcă încet, apoi scoase cureaua de la încheieturile fetei 
și și-o puse înapoi în jurul mijlocului. După aceea, aranjă la loc 
hainele mototolite ale copilei cât de bine se pricepu, și o ridică 
de jos cu toată blândeţea de care era în stare. li sprijini capul în 
balans pe umărul său și porni cu ea printre copaci, apoi se trezi 


din nou în afara pădurii, stând pe ţărmul înalt, ridicându-și copila 
înspre mare, aproape ca pe o ofrandă. 

Incepu să plouă. 

Rămase acolo vreme îndelungată, stând în picioare, ca și cum 
ar fi așteptat vreun semn, de orice fel. Apoi, după ce-și potrivi 
copila mai bine în braţe, astfel încât să-i rămână o mână liberă, 
începu să-și croiască drumul în josul stăvilarului, mergând pe 
marginea bolovanilor cu pas sigur, cu mâna liberă ţinându-și 
echilibrul numai atunci când vreun bolovan stingher se mișca 
sub greutatea lui. 

Când se afla încă la vreo șaisprezece metri deasupra 
brizanţilor începu să-și facă drum în jurul unei stânci mari. În 
spatele acesteia, ascunsă chiar și ochiului cel mai atent, se afla 
o spărtură în zidul solid al stăvilarului, o mică deschidere. 
Impinse trupul inert al copilei în deschizătură, după care dispăru 
și el înăuntru. 

e 

Cerul părea că se luminează atunci când își făcu apariţia, 
singur, în deschiderea din stăvilar, iar vântul îi biciui faţa cu 
picături de ploaie și pulbere de apă ridicată din talazuri. Apele 
se amestecau, iar pe limbă simţi o senzaţie ciudată de dulce și 
amar. Fără să se mai uite înapoi la intrarea în cavernă, începu 
să-și croiască drumul înapoi, în susul stăvilarului. 

Stâncile deveniseră alunecoase din cauza umezelii aduse de 
furtună, iar vântul părea că încearcă să-l smulgă de pe coama 
înaltă și abruptă. De fiecare dată când piciorul îi aluneca, 
mâinile îi mai sângerau puţin, însă el nu simţea asta. Simţea 
numai soliditatea pământului de dedesubtul său și furia 
elementelor dezlănţuite din jur. 

Apoi ajunse în vârful stăvilarului și se afundă imediat în 
pădure, de parcă s-ar fi temut ca marea să nu-l ajungă din urmă 
și să-l ia, dacă ar fi ezitat o secundă. Când pădurea se închise în 
spatele său, începu să se relaxeze. 

O apucă intenţionat printre copaci, acum, trecând pe lângă 
locul bătătorit pe care stătuse întins cu atât de puţin timp 
înainte, împreună cu copila, mergând mai departe, spre 
luminișul în care sticla goală continua să stea aruncată pe 
pământ, acolo unde o lăsase să cadă. 

Apoi dădu de iepure. 


Se opri, uitându-se în jos către animal, al cărui trup îmbibat 
de ploaie zăcea nemișcat, inspirând milă. 

ÎI ridică de jos, ţinându-l în braţe ca pe un copil mic și începu 
să-și croiască drum de-a latul câmpului, către casa aflată 
dincolo de el. 

Nu se opri pe câmp, nu făcu nici măcar o pauză de o clipă 
pentru a privi încă o dată locul în care se jucase fetiţa, în 
schimb, își ţinu ochii aţintiți în direcţia casei, cu aceeași 
concentrare hipnotică cu care se uitase mai devreme la copilă. 

Trecu de câmp, traversă peluza și intră în casă pe ușa mare, 
din față. 

Nu era acolo nimeni care să-l vadă cum duce trupul 
iepurașului de-a lungul holului și cum intră cu el în biroul său, și 
nici lămpile cu gaz nu împrăștiau încă umbrele la care se temea 
atât de mult să se uite. 

Închise ușa biroului său, apoi se duse să se așeze pe un scaun 
în faţa șemineului, ţinând în continuare iepurele mort în poală. 

Rămase așezat acolo vreme îndelungată, cu trupul mult 
aplecat, ca și cum ar fi vrut să-și tragă căldura din inima rece 
aflată la pieptul său, mângâind cu palma blana umedă a 
animalului. Din când în când, arunca în sus câte o privire, către 
portretul unei fetițe foarte frumoase, îmbrăcată într-o rochie de 
mătase de culoarea albăstrelelor, tablou ce atârna deasupra 
căminului. 

Nu auzi sosind trăsura și nici zgomotul făcut de inelul de 
metal ce lovea în ușa de la intrare. 

Nu auzi bătaia timidă în ușa biroului său; nu auzi zgomotul 
ușor al ușii care se deschidea și nici pașii slujnicei, ce intra în 
biroul său. Aceasta așteptă în liniște lângă scaun, până când fu 
observată. 

— Da... 

Cuvântul răsună ciudat în propriile sale urechi, ca și cum ar fi 
fost pronunţat de altcineva. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule John, spuse ea încet. O caut 
pe domnișoara Beth. Bunica ei a întrebat de ea. 

— Domnișoara Beth? Nu este în casă? Mai devreme era pe 
câmp. 

— Nu, domnule, replică slujnica. Nu e pe nicăieri pe aici. Mă 
gândeam că poate... 

Bărbatul ridică plictisit o mână. 


— Nu, spuse el. Nu este la mine. Nu mai este. 

Fata dădu să plece, apoi reveni. 

— Domnule John? 

Bărbatul ridică privirea către ea. 

— Ce aveţi în poală? 

Bărbatul se uită în jos și abia acum păru că-și dă seama de 
creatura mică pe care o ţinea în braţe. 

— Un iepure, răspunse el încet. 

— Dar ce a păţit? întrebă fata. 

— A murit, spuse bărbatul. Era o fiinţă atât de nevinovată, și 
acum este moartă. 

Fata ieși din cameră. 

El mai rămase așezat pentru câteva minute, apoi se ridică. 
Așeză iepurele pe scaun cu multă băgare de seamă, apoi aruncă 
încă o privire către portretul de deasupra căminului. 

Părăsi biroul, închizând ușa în urma lui încă o dată, după care 
merse înapoi pe propriile-i urme, de-a lungul holului. 

Trecu de ușa de la intrare, apoi o apucă pe cărarea ce ducea 
după colțul casei. 

Merse pe ea până la capăt, apoi o luă pe poteca ce se 
întindea mai departe. 

La capătul potecii se afla o stâncă ce parcă aștepta să cadă în 
marea aflată dedesubt. 

Rămase acolo un moment, stând în picioare, privind către 
marea care se agita mult dedesubtul lui, iar buzele i se mișcară, 
aproape fără să scoată vreun zgomot. Și, luat de vânt, pierdut în 
zgomotul făcut de brizanţi, cuvântul fără sunet fu purtat în 
depărtări. 

— Beth, șopti el. 

Apoi repetă acest nume și, în timp ce sunetul se îndepărta de 
el, se aruncă în marea care aștepta. 

Pentru el se sfârșise. 


e CARTEA ÎNTÂI e 
CU CINCISPREZECE ANI ÎN URMĂ 
e Capitolul 1 


Port Arbello era ghemuit confortabil pe falezele de deasupra 
oceanului, copacii lui etalând ultimele podoabe de paradă ale 
toamnei, cu o bravadă ce urmărea să te înșele cu privire la 
goliciunea ce avea să vină curând. Briza Atlanticului semnala 
sfârșitul verii indiene, iar Ray Norton simţi în aer mirosul 
primelor semne ale iernii în timp ce, aflat la volanul singurei 
mașini de poliţie din oraș, intră pe Point Road, drumul 
Promontoriului, domeniul familiei Conger. 

Ray crescuse de mic în Port Arbello, iar acum, la vârsta de 
cincizeci și cinci de ani, începea să se simtă bătrân. Se văzuse 
pe el însuși transformându-se, îmbătrânind, în timp ce Port 
Arbello rămânea același. Încercă să-și amintească ce schimbări 
interveniseră în localitate de când se născuse el și își dădu 
seama că pur și simplu nu existau destule elemente pentru a 
face o diferenţă considerabilă. 

Exista un motel nou, dar care făcea tot posibilul să arate ca și 
cum ar fi fost acolo încă din prima zi. Nu era așa, iar când trecu 
pe lângă el Ray se întrebă ce se va întâmpla până la urmă, când 
cheltuielile vor deveni atât de mari încât proprietarii nu le vor 
mai suporta. Poate că îl vor putea cumpăra autorităţile orașului, 
ca să-l transforme într-un country club. Să renunţe la firma cu 
neon. Să facă un teren de golf. 

Apoi își aminti că cei din Port Arbello încercaseră deja un 
country club, sau cel puţin o clădire alături de vechiul teren de 
golf. Acela fusese tot un eșec, iar acum clădirea rămăsese goală 
și murea, servind numai ca adăpost celor câţiva oameni care 
continuau să folosească terenul de golf Nu erau mai mult de 
patruzeci sau cincizeci de persoane, menţinerea acestui club 
fiind singurul mijloc prin care autorităţile reușeau să adune ceva 
fonduri pentru a plăti grădinarii în fiecare an. 

Puse una peste cealaltă, în afară de motelul cel nou (care 
avea deja cincisprezece ani), nu erau prea multe noutăţi în Port 
Arbello. Câte un magazin își schimba din când în când 
proprietarul, câte o casă mai era scoasă la vânzare, când și 
când și se mai întâmpla, dar rar, să se mai stabilească vreo 
familie nouă în localitate. Cu toate acestea, în cea mai mare 


parte orașul trăia prin el însuși, casele ca și afacerile trecând de 
la o generaţie la cealaltă. Micile ferme din zonă rămâneau mici 
ferme, iar mica flotă de pescuit a localităţii continua să asigure 
cheltuielile unui grup restrâns de pescari. 

Dar, își dădu seama Ray, acesta era modul de viaţă care le 
placea oamenilor de aici. Fuseseră crescuți astfel, erau obișnuiți 
să trăiască în acest mod. Nici nu se gândeau să și-l schimbe. Își 
aminti că înainte cu câţiva ani - câţi anume nu mai știa nici el 
sigur, dar trebuie să fi fost imediat după război - un antreprenor 
de proprietăţi imobiliare cumpărase câteva pogoane de pământ 
în afara orașului. Avea de gând să transforme Port Arbello într-o 
stațiune de vară, cu umbrele de plajă și oameni în costume de 
baie. 

Cei din oraș au prins de veste despre existenţa acestui plan 
și, pentru prima dată de-a lungul istoriei acestei localităţi, Port 
Arbello s-a mișcat cu repeziciune. Într-o singură întrunire a 
cetăţenilor, la care a participat toată lumea, cu excepţia 
fermierului care își vânduse proprietatea, Port Arbello a votat în 
unanimitate ordonanţe regionale ce interziceau asemenea 
proiecte, anexând apoi proprietatea ce urma să fie amenajată. 
Antreprenorul s-a luptat cu ei prin tribunale, însă Port Arbello a 
câștigat. In cele din urmă, antreprenorul nu a reușit să revândă 
pământul, iar fermierul, mai bogat cu câteva sute de mii de 
dolari, a reușit să-și achite ipoteca și să-și cumpere cel mai nou 
echipament agricol pe care l-a găsit, pentru ca la vârsta de 
optzeci și șase de ani să continue încă să-și lucreze fericit 
propriul pământ. Ray zâmbi în sinea lui. Așa mergeau lucrurile în 
Port Arbello. 

Când trecu pe lângă proprietatea bătrânului fermier apăsă pe 
claxon, dar nu mai ridică mâna să-i facă bezele. Nici nu era 
nevoie, pentru că bătrânul, concentrat asupra muncii pe care 
tocmai o făcea, nu-și ridică privirea de pe câmpul său. Ray însă 
știa că data viitoare când avea să se întâlnească prin oraș cu el, 
bătrânul fermier avea să ducă mâna la borul pălăriei și să 
spună: 

— Mulţam pentru salutarea de zilele trecute, Ray. 

Și asta făcea parte tot din modul în care mergeau lucrurile în 
Port Arbello. 

La vreun kilometru și jumătate de la ieșirea din oraș, drumul 
către domeniul familiei Conger făcea o cotitură către stânga, 


care îl îndepărta oarecum de Promontoriu, după care o tăia 
înapoi prin interior, îndreptându-se către sud. Ray presupunea 
că acesta era încă unul dintre lucrurile noi, cu toate că drumul 
fusese extins mai departe, dincolo de Promontoriul Conger, cu 
mult timp înainte ca el să se nască. Însă pe vremuri, în 
adevăratul sens al acestei expresii, drumul se termina probabil 
în faţa casei familiei Conger, o magistrală directă ce făcea 
legătura între reședința acestor oameni de vază și inima 
orașului. 

Membrii familiei Conger, chiar dacă nu fuseseră printre 
întemeietorii orășelului Port Arbello, făceau parte din vârful 
piramidei sociale de aici de atât de mult timp, încât domnea în 
continuare printre oameni credinţa că nu se putea face mare 
lucru în Port Arbello fără încuviințarea familiei Conger. Tot un fel 
de tradiţie era și credința că această familie era bogată. Nu atât 
de bogată cum erau, probabil, Rockefeller sau Carnegie, dar 
destul de aproape de aceștia. Pentru cei din Port Arbello oricum 
nu era mare diferenţă. Își aduceau încă aminte de vremurile în 
care căile ferate construiseră o linie ramificată specială până în 
Port Arbello, numai pentru a satisface nevoia amiralului Conger 
de a avea vagonul său personal. Işi aduceau încă aminte de 
vremurile în care numărul servitorilor de la Promontoriul Conger 
era de două ori mai mare decât numărul membrilor familiei (și 
care până de curând nu a fost niciodată mic). Işi închipuiau că, 
fiind oameni sensibili și cu gust, cei din familia Conger 
renunţaseră la mulţimea de slugi nu pentru că nu mai puteau 
să-și permită această cheltuială, ci deoarece faptul de a ţine un 
număr mare de oameni în casă ajunsese să fie considerat o 
ostentaţie. 

Ray Norton, care locuia și el pe Point Road și copilărise 
împreună cu tatăl lui Jack Conger, știa însă mai bine. Se 
întâmplase ca vârsta lui Ray să se afle între generaţiile 
Congerilor, și simțea ca pe un privilegiu faptul de a avea relații 
sociale călduroase cu două dintre generațiile acestei familii, 
chiar dacă cei mai în vârstă decât el erau acum morți. Ray 
fusese cu șaptesprezece ani mai tânăr decât tatăl lui Jack 
Conger și cu cincisprezece ani mai în vârstă decât Jack. Aceasta, 
pe lângă faptul că le era vecin și, totodată, șef al poliţiei, îl 
puseseră în situaţia de a fi un apropiat al puterii. li plăcea 


această poziţie. Și era cu băgare de seamă să nu și-o submineze 
spunând tuturor ceea ce știa despre familia Conger. 

leși cu mașina de pe șosea, luând-o pe aleea asfaltată de pe 
proprietatea Conger. Casa se vedea de îndată ce intrai pe acest 
drum. Într-adevăr, puteai să o vezi din momentul în care aleea 
trecea de capătul pădurii ce creștea de-a lungul malului aflat la 
nord de Promontoriu, și începea să mărginească porţiunea de 
câmp ce separa casa de pădurice. Ray avea însă întotdeauna 
grijă să nu privească spre casă până nu ajungea la capătul 
acestui drum. De acolo, putea să se lase absorbit, putea să se 
bucure de grandoarea cu care era așezată la capătul acestui 
drumeag, veranda ei imensă privind auster printre stejarii 
ancestrali, aliniaţi în rânduri duble de-a lungul drumului. Arăta 
ca o cutie de sare, veche de aproape două sute de ani, însă 
liniile ei simple, în unghiuri drepte, păreau să se potrivească 
perfect cu mohoreala Promontoriului pe care se afla. Avea un fel 
de mândrie afișată această casă, provocând valurile, să vină și 
să o măture de acolo. Până acum marea nu răspunsese la 
această provocare, iar Ray Norton se îndoia că se va întâmpla 
asta vreodată. 

Parcă mașina și traversă terasa, îndreptându-se spre ușa 
mare de stejar. Ca întotdeauna, a fost tentat să ridice inelul de 
bronz pentru bătut în ușă și să-l lase să cadă pe placa de sub el, 
pentru ca zgomotul ce răsuna în toată casa să-i trezească în 
suflet momente din trecut. Dar, tot ca întotdeauna, rezistă 
acestei tentaţii și apăsă pe butonul ce punea în funcţiune 
clopoțelul de la intrare, care se auzea numai în holul principal. 

— Fleacuri de modă nouă, mormăi el pentru sine, parodiindu- 
și proveniența sa din New England. 

Ușa a fost deschisă de Rose Conger în persoană, fața ei 
destinzându-se într-un zâmbet plăcut la vederea lui Ray Norton. 

— Ray! Dacă îl cauţi pe Jack, n-ai nimerit locul bun. Are de 
lucru zilele acestea, nu glumă, să știi. 

— O să trec pe la el mai târziu, răspunse Ray. Deocamdată as 
avea nevoie să vorbesc cu tine. Ai cumva niște cafea făcută? 

Rose făcu un pas înapoi și-l lăsă să intre. 

— Nu am, dar sunt convinsă că doamna Goodrich are. Dacă i 
se va întâmpla vreodată ceva, nu știu ce ne vom face fără ea. E 
o vizită de curtoazie sau e vorba de ceva serios? Pentru că să 
știi că acest lucru contează. Când a fost construită această casă, 


au facut camere diferite pentru fiecare fel de conversaţie. 
Alege! 

— Ce-ar fi să mergem în biroul din spate? Întotdeauna mi-a 
plăcut camera aceea. Dar numai când focul este aprins. 

Rose zâmbi. 

— Este pregătit, dar nu este aprins. Hai să-l aranjăm. Ce-ar fi 
să te duci dumneata să-l aprinzi, până o găsesc eu pe doamna 
Goodrich? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, se îndreptă spre partea 
din spate a casei, spre bucătărie, lăsându-l pe Ray să-și 
continue drumul către biroul din capătul holului. 

Aprinse focul și se așeză în vechiul fotoliu de piele cu 
rezemători pentru cap, aflat imediat în dreapta căminului. Privi 
în jur și își dădu seama cât de bine se simţea în camera aceea. 
De nenumărate ori își dorise să-i aparţină. 

Când reveni Rose Conger, Ray contempla tabloul de deasupra 
șemineului. 

— Este nou, nu-i așa? a întrebatel. 

— Numai pentru noi, răspunse Rose. Habar n-am cât de vechi 
poate fi. L-am găsit în pod cu un an în urmă, însă nu l-am dat la 
restaurat decât acum o lună. Se lăsă scuturată de un ușor fior, 
apoi continuă: 

— Ai măcar idee cât costă restaurarea unui tablou? 

— Eu nu am strămoși pentru care să merite să fac restaurări. 
Cine este? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. După felul în care este 
îmbrăcată, aș spune că portretul acesta trebuie să aibă cam 
nouăzeci de ani vechime. Nici unul dintre noi nu poate să-și dea 
seama cine poate să fi fost. N-avem pe nimeni în albumele 
familiei care să arate așa, sau care să fi arătat astfel la această 
vârstă fragedă. 

Ray se uită la tablou mai cu atenţie. 

— Ei bine, este evident cu cine seamănă. Parcă ar fi Elizabeth. 

Rose dădu aprobator din cap. 

— Cu ea seamănă, nu-i așa? În mod categoric, are ochii 
Elizabethei, iar părul pare să fie cam de aceeași culoare. Arată 
însă a fi fost cu vreo doi sau trei ani mai mică decât Elizabeth. 

Se uitară împreună la portret și continuau să-l privească 
atunci când doamna Goodrich intră cu cafelele. 


— Cum își închipuiau că puteau copiii să se joace îmbrăcaţi în 
felul acela, nu pot să-mi dau seama, spuse ea, urmărind privirile 
celor doi. Nu-i de mirare că erau atâţia servitori pe aici. l-ar lua 
unei fete o săptămână întreagă numai ca să spele hainele 
copilei de colo. Și nu aveau nici mașini de spălat. 

Clătină din cap și continuă: 

— Tot ce pot să spun este că sunt bucuroasă că vremurile s- 
au schimbat. 

Puse cafelele pe masă, dădu din cap către Ray în semn de 
salut, apoi ieși din cameră. 

— lar dacă ar fi fost după ea, spuse Rose în timp ce turna 
cafeaua în cești, le-ar fi îmbrăcat pe Elizabeth și pe Sarah exact 
așa în permanență. Și le-ar fi păstrat hainele curate, chiar dacă 
ar fi trebuit să le frece cu piatra pentru asta. Timpurile poate că 
s-au schimbat, nu însă și doamna Goodrich. 

Ray zâmbi. 

— Știu. Dacă n-aș ști cum stau lucrurile, as fi în stare să jur că 
nu s-a schimbat niciun pic de când eram eu copil. M-am întrebat 
întotdeauna dacă a existat vreodată un domn Goodrich. 

— Cine știe, spuse Rose ridicând din umeri. Pur și simplu nu i- 
a pus nimeni o asemenea întrebare până acum. 

Se așeză pe sofaua din fața lui Ray, sorbi din cafea și 
continuă: 

— Așadar, ce te-a adus aici în miezul zilei. Am scăpat de toți 
pungașii din Port Arbello? 

— Aş vrea să fi scăpat. Ai auzit despre Anne Forager? 

— Anne? S-a întâmplat ceva cu ea? 

— Nu știm. Mama ei ne-a sunat azi dimineaţă, foarte 
devreme. După câte se pare, Anne a întârziat aseară, a ajuns 
acasă mult mai târziu decât ar fi trebuit și era în ultimul hal. 
Avea rochia mototolită, era plină toată de noroi și avea câteva 
zgârieturi. 

Rose păli. 

— Doamne, Dumnezeule, Ray, ce s-a întâmplat cu ea? 

— Până acum nu știm nimic sigur. Zice că venea pur și simplu 
de la școală și că a păţit ceva. Dar nu vrea să spună ce anume. 
Zice tot timpul că nu-și amintește nimic. Tot ce-și mai aduce 
aminte este că venea de la scoală, mergând pe jos, și că după 
aceea s-a trezit pe Point Road, îndreptându-se spre oraș, 
acoperită cu noroi. 


— La ce oră se întâmpla asta? 

— A ajuns acasă pe la ora unsprezece. 

— Dumnezeul meu, Ray, și vrei să spui că părinţii ei nu te-au 
sunat atunci? Vreau să spun că Anne Forager nu poate să aibă 
mai mult de șapte sau opt ani... 

— Nouă. 

— Fie și așa, nouă ani! Poţi să fii sigur că dacă Sarah sau chiar 
Elizabeth ar veni acasă atât de târziu noaptea, dumneata ai fi 
deja în căutarea lor cu două ore înainte. 

— Aşa ești tu, Rose. Însă oamenii aceștia sunt altfel. Pe la noi 
nimeni nu crede că li s-ar putea întâmpla ceva rău. Marty și 
Marge au crezut pur și simplu că Anne e pe la vreo prietenă de-a 
ei și asta a fost tot. Asta până a ajuns acasă. Acum încercăm să 
aflăm ce s-a întâmplat. 

— A văzut-o vreun doctor? 

— Acolo se află acum. Tot astăzi, mai după-amiază, voi afla ce 
are și el de spus. Ce vreau să știu de la tine este dacă ai fost 
acasă ieri spre seară. 

— Nu am fost până la cinci sau cinci și jumătate. De ce? 

— Speram că poate s-a întâmplat să vezi ceva. Anne spune că 
a pornit înapoi spre oraș de aici, sau de foarte aproape de aici. 
După noroiul de pe ea, s-ar putea spune că a fost în preajma 
stăvilarului. 

— Sau la carieră. 

Sprâncenele lui Ray se ridicară. 

— Bineînţeles. La carieră. Uitasem complet de ea. 

— AȘ fi vrut să uit și eu, spuse Rose. Tare aș vrea să o pot 
astupa. Într-o bună zi cineva o să-și piardă viaţa pe acolo și, 
indiferent de ce spune Jack despre asta, vina va fi numai a 
noastră. 

— Oh, nici chiar așa, Rose. Cariera aceea străveche s-a aflat 
acolo dintotdeauna și nu a fost nimeni care să dea de bucluc 
acolo vreodată. În afară de asta, este cel mai bun loc de pescuit 
pentru cei din oraș. Acoperă cariera aceea veche și jumătate din 
puștii din Port Arbello ţi se vor sui în cap. 

— Ne-am gândit să le construim un bazin de înot, cât despre 
pescuit, nu au decât să se ducă la râu, răspunse Rose cu 
răceală. Nu cred că își dă cineva seama cât de periculos poate fi 
locul acela. 


— Mă rog, fie cum o fi, nu știm însă unde anume o fi fost 
Anne. Este posibil să fi fost la carieră, este posibil să fi fost la 
stăvilar, după cum este posibil să fi fost în orice altă parte. Nu 
vom ști până nu va începe să vorbească. 

— Dacă va începe să vorbească... spuse Rose căzută pe 
gânduri, întrebându-se imediat dacă a fost înţelept din partea ei 
să rostească cu voce tare acest gând. 

Își ridică privirea către el, citindu-i compătimirea în ochi. 
Oricum, erau prieteni vechi, iar el cunoștea de multă vreme 
chinurile ascunse ale familiei Conger. 

— Dacă? întrebă Ray cu blândeţe. 

Rose ridică din umeri. 

— S-ar putea să nu o facă, înţelegi? Dacă s-a întâmplat ceva 
cu ea, ceva de care să nu vrea să-și amintească, s-ar putea pur 
și simplu să i se blocheze în minte și să nu mai iasă de acolo. 

— In măsura în care doctorul stabilește că nu a fost violată, 
spuse Ray, nu îmi pot imagina ce a putut să se întâmple. Și, 
sincer vorbind, nu prea cred să fi fost violată. Nu se poate 
întâmpla așa ceva aici. Nu în Port Arbello. 

Rose schiță un zâmbet. 

— Lucruri de felul acesta se întâmplă deseori fără ca cineva 
să afle. 

Ray a dat din cap a îndoială. 

— Dacă vrei să-ţi spun care e părerea mea, cred că Anne a 
ajuns acasă mult mai târziu decât ora la care era așteptată și a 
născocit o poveste frumoasă pentru a scăpa de pedeapsa pe 
care o și merită. Dacă ar fi fost copilul meu... 

— Ceea ce nu este, sublinie Rose. 

Ray chicoti: _ 

— Nu, nu este, nu-i așa? Insă eu sunt șeful poliţiei și amo 
datorie de îndeplinit. La asta te refereai? 

— Exact la asta mă refeream, spuse Rose și zâmbi. Ce-ar fi să 
vorbesc cu Elizabeth? Poate că ea știe ceva ce dumneata nu ai 
aflat încă. 

Se duse câtre ușa biroului și strigă după fiica ei. Tocmai turna 
o a doua ceașcă de cafea pentru fiecare, când intră în cameră și 
Elizabeth Conger. 

Avea cam treisprezece ani, dar era departe de a avea 
sfiiciunea pe care o arată cei mai mulţi copii de această vârstă. 
Ray observă că asemănarea dintre ea și fetița din portretul cel 


vechi era într-adevăr remarcabilă. Aceiași ochi, același păr blond 
și mătăsos, iar dacă ar fi fost pieptănată diferit, astfel încât 
părul prins în coadă de cal să-i cadă liber pe umeri, s-ar fi văzut 
că are aceleași trăsături ale feței. Elizabeth îl avea strâns la 
spate, cu breton pe frunte, culoarea părului ei blond fiind atât 
de deschisă, încât zulufii aproape se confundau cu albeaţa pielii, 
ce era scoasă în evidenţă și mai tare de ochii incredibil de 
albaștri, de nuanţa cerului. 

O dată cu Elizabeth veni încă o copilă, Sarah, care rămase 
tăcută în spatele ei. Cu doi ani mai mică decât Elizabeth, Sarah 
era un contrast ciudat al celeilalte fete. Era brunetă, iar ochii 
păreau că se scufundă adânc în sine, ca și cum ar fi trăit într-o 
altă lume. Avea părul tuns scurt și era în aceeași măsură închisă 
la culoare, în care Elizabeth era blondă. Și, în timp ce Elizabeth 
era îmbrăcată într-o bluză încreţită și fustiță scurtă, călcată cu 
îngrijire, Sarah purta blue jeans și o cămașă cam veche din 
flanel. 

Elizabeth intră în cameră și zâmbi către Ray. 

— Bună ziua, domnule Norton. Ai reușit să pui mâna în sfârșit 
pe mama? lar a parcat mașina aiurea. Dacă vrei să o arestezi 
acum, pot să-i spun doamnei Goodrich să-i împacheteze câteva 
lucruri. 

Spunând acestea, se așeză pe un scaun, participând și ea la 
râsetele șefului poliţiei și ale mamei ei. 

— Imi pare rău, Elizabeth, răspunse Rose. Nu poate dovedi 
absolut nimic. 

Apoi vocea ei luă un ton serios, iar zâmbetul fetei păli atunci 
când a fost întrebată dacă nu cumva o văzuse pe Anne Forager 
în preajma casei cu o zi înainte. Înainte să răspundă, cugetă cu 
multă atenţie. Când vorbi, în cele din urmă, în vocea ei exista o 
maturitate neașteptată pentru- vârsta ei. 

— Nu cred asta. Ultima dată când îmi aduc aminte s-o fi văzut 
pe Anne ieri era singură și mergea pe strada Fulton. Părea că se 
duce spre casă. 

Ray încuviinţă dând din cap. 

— Tot așa spune și Anne. Mergea de-a lungul străzii Fulton, 
după care nu-și mai amintește nimic, până s-a trezit că vine pe 
drumul de aici. 

— Drumul de aici? întrebă Elizabeth. 


— Anne spune că nu știe ce s-a întâmplat. Dar zice că s-a 
trezit mergând spre casă pe Point Road, pe la unsprezece. 

— Atunci, asta mă scoate pe mine din cauză, răspunse 
Elizabeth. Eu merg la culcare în fiecare seară la ora nouă. 

— Atunci, asta-i tot, spuse Rose ridicându-se în picioare. 
Presupun că nu a mai rămas nimic de spus. Imi pare rău, Ray, 
dar se pare că nu prea putem să te ajutăm. Ai bătut degeaba tot 
drumul până aici. 

Ray se ridică și el în picioare și porniră toţi patru de-a lungul 
holului. Ray așteptă până când Elizabeth o conduse pe sora ei în 
susul scărilor, apoi privi către Rose. În ochii lui se putea citi 
îngrijorarea, iar Rose reuși să-i anticipeze întrebarea. 

— După părerea mea merge spre bine, Ray. Chiar cred asta. 
Tot nu vorbește încă, dar pare ceva mai activă decât era anul 
trecut. 

Apoi ceva se pierdu din siguranţa vocii ei. Continuă: 

— Bineînţeles, s-ar putea să mă mint singură. Cei de la școală 
spun că lor nu li se pare că s-ar fi schimbat ceva, că este la fel 
cum a fost întotdeauna. Dar, pe de altă parte, Elizabeth înclină 
să creadă că sora ei este mai bine acum. Și, numai Dumnezeu 
știe asta, Sarah petrece mai multă vreme cu Elizabeth decât 
oricine altcineva dintre noi. Nici nu știu ce m-aș face fără ea. 
Chiar nu știu. 

Își luară la revedere, iar Rose rămase o vreme în faţa ușii, 
privind cum mașina lui Ray se apropie de Point Road. Apoi se 
răsuci pentru a privi contemplativ de-a lungul câmpului, către 
păduricea care ascundea stăvilarul. In cele din urmă, intră 
înapoi în casă și urcă la etaj, în căutarea copiilor. 

Fetele se aflau în camera lor de joacă, iar ușa rămăsese 
deschisă. Rose rămase tăcută câteva clipe pe hol, observând-o 
pe Elizabeth, care construia răbdătoare un castel de cuburi, 
pentru a-l reconstrui de îndată ce Sarah îl dărâma dintr-o 
lovitură. Încă o dată Rose rămase impresionată de răbdarea cu 
care Elizabeth își trata sora mai mică și atât de ciudată. 

Când mama ei intră în cameră, fiica cea mare ridică privirea 
către ea și zâmbi. 

— Într-o bună zi, castelul o să rămână în picioare, spuse ea. Și 
în ziua aceea am de gând să-i spun lui Sarah că este momentul 
să ne alegem altă jucărie. Până atunci, eu îl construiesc, iar ea Îl 
dărâmă. 


Elizabeth observă imediat durerea de pe fața mamei sale și 
încercă să o liniștească: 

— Nu-i nimic, mamă. Mai bine să o văd că-l tot dărâmă, decât 
să nu facă absolut nimic. 

Rose se mai destinse însă puţin. În mintea ei o binecuvânta 
pe Elizabeth încă o dată. Cu voce tare însă o întrebă: 

— Elizabeth, tu nu te duci la stăvilar și nici prin pădure, nu-i 
așa? 

— Sigur că nu mă duc, mamă, răspunse Elizabeth, fără să 
ridice ochii de pe noua construcţie pe care o făcea pentru Sarah. 
Doar mi-ai spus cât de periculos este. De ce să vreau să mă duc 
acolo? 

Puse ultimul cub la locul lui și se uită la braţul lui Sarah, care 
se ridică să lovească din nou. 


e Capitolul 2 

Jack Conger întinse mâna instinctiv să-și potrivească oglinda 
retrovizoare, atunci când ieși de pe Point Road, virând spre 
aleea de pe domeniul său. Făcu această mișcare cu o fracțiune 
de secundă mai târziu decât trebuia, astfel că o rază a soarelui 
aflat la apus îi intră pe neașteptate în ochi, chiar în clipa în care 
își trase capul în lături pentru a intra într-un unghi mai puţin 
periculos faţă de lumina puternică a soarelui. Închise ochii din 
reflex, înjurându-i încă o dată pe străbunii săi, care parcă în mod 
intenţionat construiseră acest drum cu axa îndreptată exact de 
la est spre vest. Obiceiuri luate din New England, se gândi el. 
Dumnezeule, erau toți atât de... bâjbâi în căutarea cuvântului 
care să se potrivească cel mai bine, apoi se hotărî asupra lui 
privind drumul care-l conducea către casă - aspri. Acesta era 
cuvântul, era clar. Erau aspri. Un drum absolut drept, ducând 
către o casă absolut plată. Chiar se întreba care dintre străbunii 
lui avu îndrăzneala de a încălca linia tradiţională a casei, 
construind porticul cel mare. Veranda, așa cum crezuse el 
întotdeauna, nu prea se potrivea cu restul casei, cu toate că, în 
lipsa acesteia, întreaga casă ar fi fost pusă în imposibilitatea de 
a păstra căldura. Jack parcă mașina în faţa fostului lui șopron 
pentru trăsură, transformat acum în garaj, după care ocoli casa, 
pentru a ajunge în fața ei, la ușa principală. Cei din familia 
Conger erau învăţaţi încă de la naștere să folosească 
întotdeauna ușa principală. Ușa laterală era pentru copii, iar cea 
din spate pentru servitori și negustori. Jack își dădea seama că 


asta este o prostie, însă obiceiurile sunt obiceiuri și, în afară de 
asta, era probabil ultima dintre vechile tradiţii pe care le mai 
putea păstra încă. Un cavaler până la capăt, se gândi el, în timp 
ce închidea ușa în urma sa. 

Nu mai exista majordom care să-i ia haina, după cum nicio 
fată nu ieși în goană din biroul său, atunci când intră el. Se 
gândi, încercând să se păcălească singur, că ar putea să tragă 
de cordonul vechiului clopotel, pentru a o chema pe doamna 
Goodrich, căreia să-i ceară ceva de băut, dar știa că tot ce ar fi 
putut obţine ar fi fost obișnuitul răspuns că „bărbaţii maturi pot 
să-și pregătească și singuri băutura. Lucrurile nu mai sunt așa 
cum au fost cândva, să știi.” Apoi cina urma să fie ușor arsă, 
asta numai pentru a-i aduce aminte că a trecut peste anumite 
limite. Își pregăti singur băutura. 

Se așeză în fața căminului și tocmai se gândea dacă ar trebui 
să răscolească jarul pentru a înteți focul sau nu, când auzi pașii 
soţiei sale răsunând pe hol. 

— Rose, strigă el, de parcă și-ar fi dorit să nu fie ea. Tu ești? 

Rose intră în cameră, o traversă îndreptându-se către soțul ei, 
apoi îi oferi un sărut care în mod obișnuit se numește pupic. li 
mirosi paharul și-l întrebă: 

— Mai ai unul d-ăsta? 

Sprâncenele lui Jack se ridicară ușor. 

— Așa devreme? 

— Am trecut iar prin una din zilele acelea... Vrei să fad 
onorurile, sau trebuie să-mi pregătesc singură băutura? 

Jack zâmbi, însă nu era unul dintre zâmbetele lui degajate. 


— Din moment ce nu ai renunţat la ideea că „prin practică 
poţi ajunge la perfecţiune”, rezultă că trebuie să-ţi fac eu 
amestecul. Nu ai ajuns acasă cam devreme? o întrebă el, 
îndreptându-se către bar. 

— Sunt acasă încă de la prânz, replică Rose, așezându-se pe 
canapea. Tot ce am avut de făcut astăzi după-amiază a fost 
pură hârţogăraie, iar biroul mi s-a părut pur și simplu prea 
aglomerat. Am de încheiat mâine trei afaceri, care ne vor face 
cu cincisprezece mii de dolari mai bogaţi. Nu bem pentru asta? 

Luă paharul din mâna soţului său și-l ridică către el, spunând: 

— Pentru revenirea bogăției în familia Conger! 


Jack ridică și el paharul, însă nu cu foarte multă plăcere, și se 
așeză în scaunul său cu rezemători. 

— Nu prea pari încântat, spuse Rose cu reţinere. 

— Averea familiei Conger, răspunse Jack, ar trebui refăcută de 
un Conger, dacă ar fi să se întâmple asta vreodată. Nu de 
nevasta unui Conger. 

— Bun, o scurtă Rose, cred că despre asta nu prea are rost să 
mai vorbim. Am primit o vizită astăzi, la prânz. 

— Este ceva neobișnuit în asta? 

Rose privi către bărbatul ei pentru un moment, luptându-se 
cu impulsul de a începe ciondăneala. Abia când fu sigură că-și 
poate păstra controlul vorbi din nou. 

— Jack, hai să nu ne certăm, zise ea. Hai să petrecem o seară 
plăcută și liniștită acasă, așa cum obișnuiam pe vremuri. 

Jack o privi cu atenţie, încercând să vadă dacă nu este cumva 
vreo cursă. Se destinse un moment după aceea, umerii lăsându- 
i-se puţin în jos, iar respiraţia, pe care nu-și dăduse seama că și- 
o ţinuse, deveni mai adâncă. Acum, pentru prima dată de când 
Rose intrase în cameră, zâmbetul lui era călduros. 

— Îmi pare rău, spuse el. Cred că m-am obișnuit să mă aștept 
tot timpul la un atac și să mă apăr. Cine a venit? Ai spus-o de 
parcă a fost ceva important. 

— Nu știu sigur dacă a fost sau nu. Este vorba despre Ray 
Norton, și a venit în interes de serviciu. 

— Asta, spuse Jack dus pe gânduri, trebuie să fi fost în 
legătură cu Anne Forager, nu-i așa? 

— Ai aflat deja? 

— Nu uita, iubita mea, că sunt editorul singurului ziar. 
Recunosc, nu-i mare lucru, dar este numai al meu. lar din ilustra 
mea poziţie, nu se întâmplă prea multe lucruri în orașul acesta 
fără să ajungă și la urechile mele. The Courier din Port Arbello s- 
ar putea să nu fie un ziar important, însă este un excelent 
magnet al bârfelor. Pe scurt, da, am auzit de Anne. Probabil că o 
mulțime de lucruri în plus faţă de tine, din moment ce sursele 
mele, spre deosebire de cele ale lui Ray Norton, nu depun 
mărturii sub jurământul că vor spune întregul adevăr, doamnă. 
Ce ţi-ar plăcea să știi? 

— Ce s-a întâmplat cu ea, întrebă Rose. 

— Ah, asta complică puţin lucrurile, spuse el, devenind din ce 
în ce mai sobru. Despre Anne Forager s-a raportat, la diferite ore 


ale zilei, că este dispărută, că ar fi moartă, că ar fi fost violată și 
decapitată, că ar fi fost violată, dar nu și decapitată sau că ar fi 
fost decapitată, dar nu și violată. De asemenea, ni s-a raportat 
că ar fi fost bătută atât de îngrozitor încât acum se zbate între 
viață și moarte. Sau că ar merita o pălmuială bună, în funcţie de 
cel pe care îl ascultai. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca tu să știi de 
fapt mai multe decât mine, din moment ce ai vorbit cu Ray, iar 
eu am vorbit cu toți ceilalți. 

Işi goli paharul și se ridică în picioare. 

— Vrei să-ţi mai umplu un pahar, sau ai de gând să mai tragi 
un pic de acela? 

— Mai trag de el, răspunse Rose. 

Continuă să vorbească, în timp ce Jack își pregătea al doilea 
cocktail. Observă că-și făcuse unul dublu, dar se hotări să nu 
spună nimic. In schimb, își omori timpul povestindu-i întâlnirea 
pe care a avut-o la amiază cu Ray Norton. 

— ... Și cam asta-i totul, sfârși ea. Nu a venit și pe la tine, 
după-amiază? Jack negă dând din cap, iar Rose continuă: Ciudat. 
Am impresia clară că plănuise să plece de aici direct către biroul 
tău. 

— Dacă îl cunosc bine pe Ray, răspunse Jack sec, de aici a 
plecat direct la carieră, ca să arunce o privire în jur. Dotat 
probabil cu o pipă și cu o lupă de detectiv. Nu purta cumva și 
șepcuţa specifică? 

Rose nu reuși să-si ascundă un zâmbet. 

— Jack, nu-i frumos ce spui. Ray nu este chiar așa, iar tu știi 
asta. 

— Și de unde să o știu? întrebă Jack ridicând din umeri. Din 
ziua în care s-a angajat poliţist la Port Arbello și până astăzi Ray 
nu a avut niciun caz adevărat de rezolvat. Pun pariu că era mai 
degrabă fericit decât îngrijorat pentru faptul că s-a întâmplat în 
sfârșit ceva pe aici, nu-i așa? 

— Nu, nu-i așa. Părea să fie foarte îngrijorat. Și de ce îl judeci 
atât de aspru? Aveam impresia că sunteţi buni prieteni. 

— Eu și Ray? Presupun că suntem. Pe de altă parte, ne 
cunoaștem fiecare limitele celuilalt. Eu nu cred despre el că este 
Sherlock Holmes, după cum nici el nu crede că eu aș fi Horace 
Greeley. Dar fiecăruia dintre noi îi place să arate ca și cum ar fi. 
Ne face să ne simţim importanţi. 

— Și trebuie să vă simţiţi importanți? 


Jack ridică imediat garda: 

— Ce-ar trebui să înțeleg din asta? 

— Las-o baltă, răspunse Rose repede. Nu ar trebui să înţelegi 
nimic. Ce crezi că s-a întâmplat cu adevărat cu Anne Forager? 

— Cu Anne? Probabil că nimic. Tind să mă alătur și eu ideii că 
a rămas pe afară până prea târziu și când a ajuns acasă a 
născocit o povestioară care să o scape de pedeapsă. Așa sunt 
copiii. 

— Nu și ai noștri, spuse Rose încet. 

— Nu, răspunse Jack. Ai noștri nu. 

Își privi pentru un moment paharul, apoi o întrebă: 

— Unde sunt fetele? 

— Sus. Elizabeth se joacă cu Sarah. Oh, Doamne, Jack, dacă 
același lucru care s-a întâmplat cu Anne s-a întâmplat și cu 
Sarah? 

Jack reacţionă ca și cum ar fi primit o palmă. 

— Nu s-a întâmplat la fel, Rose! Dacă ar fi fost să i se 
întâmple același lucru, nu ar mai fi vorbit deloc. Nu ar mai fi 
vorbit. Ar fi stat așa... uitându-se pe pereți... ar fi stat pur și 
simplu. 

Se întrerupse pentru un moment, ca și cum ar fi fost prea 
dureros să mai continue. Apoi se forţă să vorbească din nou: 

— Are să se facă bine. Anul viitor o să meargă din nou la 
scoală... 

— Merge la școală, spuse Rose cu blândeţe. 

— Vreau să spun la o școală normală, acolo unde este locul ei. 
Nu în locul acela. 

Amăreala din vocea lui plutea în aer. 

Mușcându-și buzele timp de câteva clipe, Rose încercă să 
găsească cele mai potrivite cuvinte: 

— Este o scoală bună, Jack. Chiar este. lar Sarah se simte bine 
acolo. Ştii că nu este încă destul de bine pentru a merge lao 
școală publică. Gândește-te ce ar putea să se întâmple cu ea. 
Vai, copiii, când sunt singuri... 

Se abţinu să mai vorbească. 

— Ar trebui să o ţinem acasă, spuse Jack. Aici este locul ei, 
lângă oamenii care o iubesc. 

Rose dădu negativ din cap: 

— Nu de dragoste are nevoie în momentul acesta. Are nevoie 
ca în jurul ei să se afle oameni care să-i poată înțelege 


problemele, care să o poată ajuta. Numai Dumnezeu știe, eu nu 
am nici timpul, nici cunoștințele necesare pentru a mă devota ei 
cu totul. 

— Nu este corect, insistă Jack. Școala aceea... este făcută 
pentru copii nebuni, pentru copii retardați. Nu pentru Sarah. Nu 
pentru fiica mea. Tot ceea ce are ea nevoie este să se afle 
printre copii normali, copii ca Elizabeth. Uite ce bine se descurcă 
cu Elizabeth... 

Rose aprobă cu o mișcare a capului: 

— Bineînţeles că știu cât de bine se descurcă împreună cu 
Elizabeth. Dar tu crezi că toți copiii sunt la fel ca Elizabeth? Oare 
câţi alţi copii ar putea avea răbdarea ei? Copiii pot fi foarte 
cruzi, Jack. Ce crezi că s-ar întâmpla cu Sarah dacă ar merge din 
nou la o școală publică? Crezi că ceilalți copii s-ar juca împreună 
cu ea, așa cum o face Elizabeth? Pentru că dacă asta crezi, 
atunci tu ești nebun. Ar tachina-o, și-ar râde de ea. Poate că s-ar 
juca și cu ea, foarte bine, dar nu ar fi un partener de joacă, ci ar 
fi doar jucăria lor. lar asta nu ar face decât să înrăutăţească 
situaţia, Jack. 

Jack își termină paharul și se ridică să și-l toarne și pe al 
treilea. Rose îl privi cum se duce către bar și fu străbătută de un 
val de milă pentru el. Jack se simţi dintr-o dată nesigur pe el, 
avea mersul controlat, ca și cum ceva ar fi așteptat să se 
prăvălească asupra lui. Când înclină sticla pentru a-și turna 
băutură în pahar, Rose îi vorbi din nou: 

— Chiar crezi că trebuie? 

— Că trebuie? întrebă Jack la rândul său, aruncându-i o privire 
peste umăr. Nu, nu cred că trebuie. Dar am de gând s-o fac. 
Este o diferenţă, să știi. 

Țipătul se auzi înainte ca Rose că poată da un răspuns. Jack 
îngheţă pe locul în care stătea, cu băutura continuând să curgă 
din sticlă, umplând paharul până peste margini, în timp ce 
țipătul de groază umplu casa. Păru că-l ţintuiește locului, că-l 
pune în imposibilitatea de a se mai mișca, și până când urletul 
nu se stinse de tot, nu a fost în stare să lase sticla din mână. 
Rose se afla deja în hol, în momentul în care sticla se făcea 
ţândări, izbindu-se de podea și chiar dacă ar fi auzit-o, tot nu s- 
ar fi întors să vadă ce s-a întâmplat. Jack privi către mizeria de 
la picioarele sale, apoi o luă și el la goană, părăsind camera. 


Înfiorătorul zgomot venise de la etajul de deasupra. Rose și 
doamna Goodrich se întâlniră la baza scărilor, Rose fiind cât pe 
ce să o răstoarne pe biata femeie, năvălind prima pe scara 
unică. Doamna Goodrich își recăpătă echilibrul și porni și ea în 
sus pe scări, cu toată viteza pe care i-o permiteau vârsta și 
artrita de care suferea. Jack trecu pe lângă ea când se afla încă 
la jumătatea drumului. 

— Ce-a fost asta? o întrebă el în fugă. 

— Sarah, răspunse doamna Goodrich gâfâind. A fost vocea 
domnișoarei Sarah. Dumnezeule Atotputernic, grăbiţi-vă! 

Jack ajunsese în capătul scărilor când își văzu soţia dispărând 
în camera de joacă a copiilor. În momentul în care ajunse la ușă 
își dădu seama că, orice s-ar fi întâmplat, acum se terminase. 

Rose rămăsese în picioare, imediat după ușă, cu o față ușor 
dezorientată. Sarah stătea într-un colț, înghesuită în perete, cu 
genunchii strânși sub bărbie și cu brațele strânse în jurul 
propriului ei trup. Era îmbrăcată într-o cămașă de noapte de 
flanel, ale cărei poale se răspândiseră în jurul ei, părând că-i 
oferă o protecţie în plus. Ochii ei incredibil de mari priveau 
rătăciţi în gol, copila scâncind de una singură. 

Elizabeth stătea în mijlocul camerei, așezată direct pe jos, cu 
picioarele încrucișate, cu degetele pe indicatorul unei planșete 
de spiritism, ţinându-și ochii strâns închiși. Părea că nu 
realizează groaza prin care trecea sora ei, ca și cum nici nu ar fi 
auzit ţipătul pătrunzător scos de ea cu câteva momente în 
urmă. Când intră și Jack în cameră, Elizabeth deschise ochii și 
zâmbi în sus, către părinţii ei. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. 

— Dacă s-a întâmplat ceva? Dar tu nu ai auzit? se răsti Jack la 
ea. 

Faţa fetei se lumină, plină de înțelegere. 

— Te referi la țipăt? întrebă ea. 

Rose înghiţi în sec, cu greutate. 

— Ce s-a întâmplat, Elizabeth? 

— Mai nimic, de fapt, răspunse fata. Doar stăteam aici și ne 
jucam cu planșeta de spiritism. 

— Unde ai găsit... începu Jack să întrebe, însă Rose i-o tăie 
scurt: 

— Nu contează asta acum. Spune, ce s-a întâmplat? 


— Nu s-a întâmplat nimic, mamă. Doar ne jucam cu planșeta 
de spiritism și nu se întâmpla mai nimic. Apoi Cecil a sărit către 
Sarah și ea a ţipat. 

— Asta-i tot? întrebă Jack, în vocea lui simțindu-se 
neîncrederea. Dar uită-te la ea. Este îngrozită. 

Rose se îndreptă către Sarah, însă fetița rămase mai departe 
ghemuită în colțul ei. 

— Păi, bineînţeles că este îngrozită, spuse Rose. Dacă 
motanul acela ar fi sărit spre mine, și eu m-aș fi speriat. 

— Dar așa un țipăt? întrebă Jack. 

— Cred că fata a simţit ceva cumplit, recunoscu Elizabeth. 
Dar trebuie să începeţi să vă obișnuiți cu asta. 

— Are dreptate, spuse Rose, aplecându-se către fiica ei cea 
mică. Sarah nu are aceleași reacţii ca noi, ceilalţi. Doamna 
Montgomery mi-a spus că nu avem de ce să ne facem griji din 
această cauză. Pur și simplu, Sarah nu prea răspunde la ceea ce 
i se întâmplă, iar când o face, are tendinţa să exagereze. 
Doamna Montgomery zice că cel mai bun lucru este să ne 
comportăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. De 
exemplu, dacă Cecil ar fi sărit asupra mea și eu m-aș fi speriat, 
ai fi făcut cine știe ce mare caz din treaba asta? Bineînţeles că 
nu. Și asta este ceea ce ar trebui să facem și cu Sarah. Dacă ne 
păstrăm calmul, totul va fi în regulă cu ea. Dacă vom face prea 
mare tărăboi din pricina aceasta, s-ar putea să nu reușim decât 
să o speriem și mai tare. 

— Poţi face asta? întrebă Jack. Poţi să te obișnuiești cu ea în 
felul acesta? 

— Nu mă voi obişnui niciodată cu ţipetele de groază, 
murmură Rose, strângând-o pe Sarah în braţe. 

Pentru un moment Sarah păru că vrea să se ferească de 
mama ei, apoi, însă, ca și cum și-ar fi dat seama dintr-o dată 
unde se afla, brațele ei se strânseră în jurul gâtului Rosei și-și 
îngropă faţa în pieptul ei fierbinte. Rose, cufundată total în 
calmarea fetiţei, ieși împreună cu Sarah din cameră. 

Jack, care stătea încă în picioare lângă ușă, se dădu într-o 
parte ca să-i facă loc soţiei sale să treacă. A făcut o vagă 
mișcare, ca și cum ar fi vrut să o liniștească pe Sarah punând 
mâna pe ea, însă Rose trecuse deja de ușă, în momentul în care 
Jack se hotărâse să ducă până la capăt această intenţie. Mâna 
lui flutură nesigură prin aer pentru un moment, apoi dispăru în 


propriul buzunar. Continuă să privească spre planșeta de 
spiritism. 

— De unde ai luat chestia aia? întrebă el. 

Elizabeth se uită în sus către el: 

— Era în magazie. Tot acolo unde am găsit și tabloul acela 
vechi, dacă știi. Cât de veche crezi că este? 

— Nu este chiar așa de veche. Probabil vreo treizeci sau 
patruzeci de ani. Chestiile astea erau foarte răspândite prin anii 
douăzeci. Toată lumea avea câte una și se ţineau peste tot 
ședințe de spiritism. Dacă îmi aduc aminte bine, și părinţii mei 
se jucau cu așa ceva, împreună cu prietenii lor. Probabil chiar cu 
aceasta. 

— Vrei să încerci împreună cu mine? întrebă Elizabeth. Poate 
reușim să aflăm cine este fata din tablou. 

Jack zâmbi către ea: 

— Știm deja cine este, răspunse el. Este clar că ești tu. 
Aceeași ochi, același păr. Numai că nu am înţeles de ce nu ai 
mai purtat rochiţa aceea niciodată. 

— Oh, este așa de veche, răspunse Elizabeth, făcând cu 
ochiul, semn că a intrat în joc. O am de cel puţin o sută de ani. 
Acum chiar că nu mai este decât o zdreanță. Apoi a oftat: 
Presupun că va trebui să o arunc. 

— Să nu faci asta. Nu am bani să-ţi cumpăr una nouă. Poate 
că planșeta aceea de spiritism ar putea să-mi spună unde se 
duc toţi banii. 

— Se prea poate, răspunse Elizabeth, cu o umbră de 
nerăbdare în voce. Nu vrei să o încercăm? 

Pentru un moment Jack simţi această tentaţie. Apoi își aduse 
aminte de Sarah și a dat negativ din cap: 

— Mai bine mă duc și eu jos, să văd dacă nu pot să o ajut pe 
mama să aibă grijă de Sarah. 

Elizabeth aprobă cu o mișcare a capului: 

— În regulă. Cobor și eu peste puţin timp. 

ÎI privi pe tatăl ei cum ieșea din cameră, apoi se uită în jos, 
către planșetă. După care și-a adus aminte de motan. 

— Cecil, strigă ea. Cecil? Unde ești? 

A stat nemișcată o vreme, ascultând, după care strigă din nou 
pisica. 

— Cecil? Tot o să te găsesc, să știi, așa că ai face mai bine să 
apari acum. 


Nu exista niciun indiciu care să trădeze locul în care se 
ascunsese pisica, așa că se apucă să caute prin cameră. L-a 
descoperit din întâmplare, atârnat de interiorul draperiilor, 
undeva deasupra ușii. Trase un scaun până acolo și se urcă pe 
el, pentru a desprinde ghearele motanului din materialul gros. 

— Te-a speriat Sarah? îl întrebă ea. Ei bine, prima dată ai 
speriat-o tu pe ea. Dacă nu vrei să o faci să zbiere, nu trebuie să 
sari pe ea așa cum ai făcut astăzi. Dar nu este vina ta, nu-i așa? 
De unde puteai tu să știi că o să se sperie? Tot ce voiai tu era să 
primeşti puţină atenţie. Așa că dă-ţi drumul de pe perdea și vino 
aici, la mine. Hai, dă-ţi drumul. Acum totul este în regulă. 

Îi eliberă și ultima dintre gheare și, ţinând motanul strâns la 
piept, cobori de pe scaun. Îl duse până la planșeta de spiritism și 
se așeză din nou în poziţia ei preferată, cu picioarele 
încrucișate, punându-și-l pe Cecil în poală. Rămase acolo vreme 
îndelungată,  mângâindu-și motanul și  vorbindu-i încet, 
așteptându-l să se calmeze. Când, în cele din urmă, Cecil închise 
ochii și începu să toarcă, Elizabeth încetă să-l mai mângâie și-și 
puse degetul pe indicatorul planșetei de spiritism. 

La o oră după aceea, ţinându-l încă în braţe pe Cecil, care 
dormita, Elizabeth cobori la masă. 


e Capitolul 3 

Privi luna care se strecura deasupra orizontului, se uită la 
drumul argintiu trasat de ea peste valuri, până la baza stâncii 
care ţinea casa în spinare, mult deasupra brizanţilor. Ascultă 
pentru o clipă, de parcă s-ar fi așteptat ca pulsul greu al 
brizanţilor să-și diminueze mugetul sumbru sub noua strălucire 
a lunii pline. Însă zgomotul nu s-a schimbat cu nimic. Capătul 
drumului de argint își făcu apariţia la mică distanţă de orizont, 
iar ea se simţea deprimată, în timp ce golul dintre lună și 
reflectarea ei se mărea. Pe măsură ce se ridica din mare, luna 
părea că se chircește. 

— Întotdeauna pare că se micșorează când ajunge ceva mai 
sus, spuse Rose, mai mult pentru ea însăși decât pentru soțul ei. 

Jack ridică ochii din cartea pe care o citea și-și modifică 
poziţia, cam lăbărţată, atunci când Rose veni în pat trecând 
peste el. 

— Ce anume? 

— Luna. Întotdeauna pare atât de imensă când răsare, după 
care se micșorează. 


— Este o iluzie, răspunse Jack. Ceva în legătură cu apropierea 
orizontului. 

Rose se cuibări lângă Jack, încercând să nu bage în seamă 
ușoara retragere pe care o simţi în trupul lui. 

— Acesta este Jack al meu, scrupulos până în pânzele albe. 
Nu poţi să încerci și tu să-ți imaginezi că s-ar micșora cu 
adevărat? Ca și cum cineva ar da drumul la o parte din aerul din 
interior? 

Işi trecu degetele prin părul de pe pieptul lui, pipăindu-i 
fibrele musculare aflate imediat sub piele. Ajunse până în 
dreptul stomacului lui și-i smulse cartea din faţă. Jack se răsuci 
și se uită mânios către ea. 

— Hei, spuse el. Tocmai citeam din cartea aia! 

Rose zâmbi. 

— Gata cu cititul. M-am săturat să te tot văd cu nasul în 
cartea asta. Vreau să ne jucăm. 

Se ridică în fund și-și strecură cartea în spate. 

— Da? Bun, hai să ne jucăm. Dă-mi înapoi cartea până număr 
la zece. 

Când ajunse la nouă, Rose își băgă cartea în corsajul cămășii 
de noapte. Sprâncenele lui Jack se  ridicară aproape 
imperceptibil. 

— Care va să zică, de-a asta vrei să ne jucăm? 

Rose se lăsă pe spate, adoptând o poziţie incitantă. 

— Dacă o vrei, n-ai decât să vii s-o iei! 

Ochii ei se mișcau jucăuși când i-a făcut această provocare. 

Jack se întinse să apuce cartea și, când a ajuns destul de 
aproape de ea, Rose aruncă cartea într-o parte și-și petrecu un 
braţ în jurul grumazului lui. Mâna lui, prinsă între cele două 
trupuri, stătea apăsată pe sânii ei. 

— Mângâie-mă, iubitule, îi șopti Rose în ureche. Te rog, 
mângâie-mă. 

Jack ezită pentru o clipă, apoi începu să-și miște mâna peste 
sânii soţiei lui, simțind cum sfârcurile ei se întăresc sub 
atingerea sa. Rose veni cu fața mai aproape de a lui și începu 
să-l sărute, limba ei încercând să intre ușor între buzele 
bărbatului, străduindu-se să găsească o cale de a pătrunde 
acolo. L-a tras către ea, până când trupul lui ajunse cu totul 
deasupra ei și începu să-și miște braţele pe spatele lui, 
dezmierdându-l, mângâindu-l ca pe un pisoi. Pentru o clipă - 


doar pentru o clipă - Rose crezu că soţul ei are de gând să-i 
răspundă. Când însă simţi că trupul lui se înmoaie, când îi simţi 
greutatea zăcând inertă deasupra ei, degetele femeii se 
transformară în gheare, cu care l-a zgâriat violent. Reacţionând 
la durere, Jack se lăsă să cadă din pat. 

— Blestemat să fii! mârâi Rose. Blestemat să fii și să zaci în 
iad, pentru lipsa de bărbăţie de care dai dovadă! 

Nu era nicio urmă de distracţie în ochii ei acum, ci numai o 
furie oarbă, care îl înspăimânta pe Jack. 

— Rose... începu el. 

Rose însă se ridică repede pe pat, mișcarea ei neașteptată 
întrerupând scuzele ce urmau să vină. Se așeză faţă în față cu 
el, ca și cum patul ar fi devenit dintr-o dată un câmp de bătaie. 

— Nu mă mai lua cu „Rose“, nesuferitule! Crezi că de asta am 
eu nevoie? 

— Îmi pare rău, începu Jack din nou. 

— Întotdeauna îţi pare rău. Asta a fost tot ce am auzit de la 
tine de un an încoace. Ştiai că a trecut un an? M-am gândit la 
asta tot timpul! 

— Nu trebuia să ţii socoteala. 

— Nu trebuia? Și de ce? Pentru ca tu să nu afli niciodată cât 
timp a trecut de când nu ai mai făcut dragoste cu propria ta 
nevastă? Pentru ca tu să nu afli niciodată cât timp a trecut de 
când nu te-ai mai purtat ca un bărbat? 

— De ajuns, Rose, spuse Jack. 

— Nu este de ajuns, i-a întors-o ea, cu voce din ce în ce mai 
ridicată. Nu va fi de ajuns până când nu vei reuși să treci de 
situaţia asta, oricare ar fi cauza ei. Privește-mă! Consideri că nu 
mai sunt atrăgătoare? 

Se dezbrăcă de cămașa de noapte și rămase în picioare în 
fața lui, goală, lumina lunii dând navală prin fereastră pentru a 
scălda silueta ei firavă, dându-i o nuanţă aproape metalică. Sânii 
înalţi și proeminenţi îi ieșeau în evidență pe deasupra taliei 
înguste, șoldurile pline i se îngustau spre genunchi, având 
picioarele lungi și graţioase. 

— Ei bine? insistă ea, în timp Jack o privea. Ce părere ai? M- 
am transformat cumva în vreun fel de scroafă? 

Jack negă dând din cap, fără să spună ceva. 


— Și atunci, ce se întâmplă? Care este problema cu tine? 
Dacă nu sunt eu de vină, înseamnă că tu ești. Ce nu-i în regulă 
cu tine, Jack? 

El dădu din nou din cap: 

— Nu... nu pot să-ți spun, Rose. Nici eu nu sunt sigur dacă 
știu. 

— Și atunci vrei să-ţi spun eu? 

Se simţea o nuanţă de rea-voinţă în vocea ei, care-l speria. 
Jack făcu un pas înapoi, după care se scufundă într-un scaun, în 
expectativă. Rose începu să umble prin cameră, aruncând priviri 
sălbatice. Părea că încearcă să-și facă ordine în minte, 
întrebându-se de unde să înceapă, iar Jack aşteptă timp de o 
secundă, străduindu-se să găsească direcția din care va veni 
atacul. 

— Este vorba despre bani, nu-i așa? întrebă Rose. 

Salvat, se gândi el. 

— Pur și simplu nu poţi să suporţi ideea că ţi s-a terminat 
averea, nu-i așa? Că tu, ultimul dintre Congeri, trebuie să pui 
mâna să muncești, și asta nu de distracţie, ci pentru bani? 

Privi către el, ca și cum ar fi așteptat să se apere, apoi își 
continuă tirada: 

— Ei bine, când ai de gând să înţelegi că asta nu contează? A 
rămas destul ca să putem plăti taxele pentru locul acesta, cu 
toate că numai Dumnezeu știe pentru ce ne trebuie, și pe 
deasupra câștigăm destul pentru a plăti tot ce ne trebuie. Nu 
suntem în situația de a ne considera săraci, pentru numele lui 
Dumnezeu. Și chiar dacă am fi, ce dacă? Nu trebuie să fii bogat 
ca să fii bărbat, la dracu'! 

Jack rămase în tăcere pe scaun, știind ce avea să urmeze. 
Rose nu-l dezamăgi: 

— Sau despre mine este vorba? Te simţi cumva de parcă ţi-aș 
fi tăiat boașele, din cauză că fac mai mulţi bani decât tine? Se 
întâmplă că sunt bună în meseria mea, Jack, iar tu ar trebui să fii 
mândru de asta. Dar tu nu! Ba nu! Tu o iei ca pe cine știe ce 
amenințare directă la adresa bărbăţiei tale. Cristoase, acum 
încep și eu să înţeleg despre ce tot vorbesc liberaţioniștii aceia. 
Nu poți să suferi o femeie prosperă. Și atunci, lasă-mă să-ţi mai 
spun ceva. Vrei să afli de ce m-am dus la lucru, mai întâi de 
toate? Pentru că mă plictiseam, Jack, pur și simplu mă 
plictiseam. 


— Rose, am trecut amândoi prin toate aceste... 

— Și vom mai trece din nou prin toate! 

Se lăsă deodată pe pat, furia ei fiind de acum consumată. 

— Vom trece prin toată treaba asta până când vom ajunge la 
capătul ei. Izbucni în lacrimi și-și ascunse faţa între palme, însă 
continuă: R 

— Nu știu cât voi mai putea suporta, Jack. Chiar că nu știu. Imi 
pare rău că ţi-am spus că mă plictiseam. Nu este adevărat. In 
realitate mă simțeam doar învinsă. 

Ridică privirea către el, implorându-l parcă să o înțeleagă: 

— Jack, este îngrozitor să iubești un bărbat care nu te iubește 
și el! 

— Lucrurile nu stau așa, Rose, răspunse el moale. Te iubesc 
foarte mult. Întotdeauna te-am iubit. 

Rose oftă: 

— Ce să zic, ai un mod ciudat de a o arăta. Nu știu ce să mai 
fac. Uneori mă gândesc că poate ar fi mai bine să renunţ la 
slujbă. Dar acum este prea târziu pentru așa ceva. Zâmbi 
subțire și continuă: Știi cum este să ai succes în afaceri? Este ca 
o beție. Vrei din ce în ce mai mult. lar eu am de gând să am mai 
mult, Jack. De acasă văd că nu mai primesc nimic, așa încât 
trebuie să-mi găsesc împlinirile în altă parte. 

— Dacă situaţia este atât de rea, spuse Jack abătut, atunci de 
ce mai stai aici? 

Rose îl privi, având în ochi o asprime care-l înfricoșă pe Jack. 

— Trebuie să fie cineva, răspunse ea încet, care să aibă grijă 
de copii. Din moment ce tu nu faci față, rămâne în seama mea, 
nu-i așa? 

Lovitura lui căzu atât de repede, încât Rose nu avu timp să se 
eschiveze. Pumnul lui o lovi cu putere în obraz, iar forţa izbiturii 
o făcu să cadă întinsă pe pat, însă se abținu să ţipe. In loc de 
asta, își pipăi vânătaia cu blândetțe și se uită la el. 

— Cel puţin, sunt aproape la fel de mare ca tine, spuse ea 
încet. 

Jack privi către ea, apoi către propria mână, părând că a 
trecut o eternitate până când își dădu seama de ceea ce făcuse. 

— Dumnezeule, șopti el. 

Se duse la baie și rămase sub jetul de apă rece până când i se 
făcu frig. Apoi umezi un prosop pe care-l aduse cu el, dându-i-l 


Rosei, ca să și-l pună pe obraz, dându-și seama că nu-l va lăsa 
deocamdată să o atingă. 

— Nu am vrut să fac asta. 

— Nu ai vrut? întrebă ea cu voce indiferentă, ca și cum nimic 
nu ar fi contat. Presupun că nu vrei să faci o grămadă din 
lucrurile pe care le faci. 

— Rose, asta nu este drept. 

— Viaţa nu este dreaptă, Jack. Lasă-mă în pace. 

Se ridică, intenţionând să plece din cameră. 

— Poate este din cauza blestemului, spuse el, străduindu-se 
să-și menţină vocea la un nivel coborât. Poate că vechiul 
blestem al familiei m-a ajuns până la urmă tocmai pe mine. 

— Poate că ne-a ajuns pe amândoi, spuse Rose jalnic. 

Se uită la el cum iese din dormitor și ar fi vrut să-l cheme 
înapoi, ar fi vrut să-l ţină în braţe și să fie ţinută în brațe de el. 
Dar nu putu să o facă. Stinse lumina, se răsuci pe partea 
cealaltă și încercă să adoarmă. 

e 

Jack se înfundă în scaunul său din birou și luă o sorbitură din 
paharul de băutură pe care îl ţinea în mână. Privi indispus pe 
fereastră, contemplând jocul razelor de lună și al umbrelor 
printre crengile arțarilor ce spărgeau suprafaţa bine măturată a 
gazonului din faţa casei, până la marginea stâncii, aflată în 
spatele lor. Faleza arăta atrăgătoare, parcă îl invita, iar Jack știa 
că acesta era unul dintre lucrurile care i se întâmplau atunci 
când bea. De multe ori își dorise să fie altfel. 

Memoria îi era încă neclară. Probabil așa avea să-i rămână 
pentru totdeauna, îmbibată cu alcool, cum era. 

Rose avea dreptate. Trecuse deja cam un an. Se întâmplase 
într-o duminică, și trebuie să fi trecut chiar ceva mai mult de un 
an, căci copacii erau încă înfrunziţi, strălucind în auriu și roșu. 
Rose se dusese să facă o partidă de golf cu... cu cine? Nu-și mai 
putea aminti. Existau atât de multe lucruri din ziua aceea pe 
care nu și le mai putea aminti! Băuse, ceea ce nu era un lucru 
neobișnuit pentru o zi de duminică, iar spre după-amiază se 
hotărâse să iasă la o plimbare. Cu Sarah. 

Apoi se lăsase ceața. Începuseră să traverseze câmpul, iar 
Sarah fugise înainte, strigând după el să se grăbească. Jack însă 
nu se grăbi, iar copila îl așteptă. Vorbeau, acolo, pe pajiște, dar 
Jack nu-și mai putea aminti ce-și spuneau. Apoi Sarah îl rugă să 


o ducă în pădure. Erau atât de multe lucruri în pădure pe care 
ea voia să le vadă, dar nu fusese niciodată acolo. Așa că s-au 
dus spre copaci. 

Își aduse aminte cum ieșea din pădure cu ea în braţe, însă 
asta era tot. 

Ascultă bătăile ceasului și privi umbrele care dansau pe 
fereastră. Era un dans urât, pe care nu voia să-l vadă. Se uită în 
pahar și încercă să se abţină, să nu-și mai pună unul. 

e 

Sarah dormi fără să se odihnească, iar visul coborî din nou 
asupra ei, așa cum se întâmpla în fiecare noapte, iar și iar fără 
oprire. 

Se afla într-o cameră, iar camera era mare. Nu era nimic în 
cameră, în afară de Sarah și de jucăriile ei. Dar nu voia să se 
joace cu ele. Pe urmă tati veni acolo, și merseră împreună afară 
din casă, pe pajiște. Ea fugi înaintea lui și se opri ca să privească 
o floare. Pe floare era o furnică. Culese floarea ca să o ducă 
înapoi la tati. Dar știa că dacă ar fi încercat să meargă cu 
floarea în mână, furnica avea să cadă de pe ea. De aceea l-a 
strigat: 

— Tati! Grăbește-te! 

Dar el nu se grăbi, și trebui să-l aștepte. Când ajunse în sfârșit 
acolo furnica dispăruse, ca și floarea de altfel, smulsă din 
mâinile ei de o rafală de vânt. Zburase spre pădure, și ar fi vrut 
să o găsească. 

— Floarea este în pădure, tati. Du-mă și pe mine acolo. 

Așa că s-au dus între copaci, iar tatăl ei o ţinea de mână. Se 
simţea în siguranţă. 

leșiră din lumina soarelui de pe câmp, ajungând la umbra 
adâncă a copacilor, iar Sarah îl strânse pe tatăl ei de mână încă 
și mai tare decât înainte. Se uită în jur, căutând floarea, și zări 
un tufiș. Floarea era în tufiș. Era convinsă că floarea se afla în 
tufiș și că furnica ar fi trebuit să fie și ea acolo. 

Îl trase pe tatăl ei înspre tufiș. 

— Grăbește-te, tati, grăbește-te. Aproape am ajuns. 

Și iat-o acolo, mergând de-a bușilea pe sub tufiș, crenguţele 
prinzându-i-se în păr iar ghimpii întinzându-se spre ea ca s-o 
zgârie. După care simţi că ceva o înșfacă de gleznă. Era un lujer. 
Un lujer trebuia să fie. Incercă să se scuture ca să scape, dar 
lucrul acela a apucat-o și mai strâns de gleznă și începu să o 


tragă afară din tufiș. Nu reușise să găsească floarea. Stai! Uite 
unde este. Dacă ar fi putut măcar să pună mâna pe ea! 

Dar nu reuși, iar lucrul acela o trăgea afară din tufiș. Țipă: 

— Tati! Ajutor! Fă-o să-mi dea drumul, tati! 

Se răsuci și lucrul acela era tati. Și totuși nu era tati. Era 
altcineva, care semăna cu tati, dar nu putea să fie el. Nu acest 
bărbat, cu privirea atât de sălbatică. lar individul acesta avea de 
gând să o bată. 

Simţi lovitura și încercă să strige după tatăl ei, pentru ajutor, 
însă nu mai avea voce. Tatăl ei ar fi ajutat-o. 

Tatăl ei o lovi. 

Îl voia pe tatăl ei, să-l tragă pe individul acela de pe ea. 

Îl voia pe tatăl ei, să oprească bătaia pe care o primea. 

Îl voia pe tatăl ei. 

Mâna se mișcă în sus și în jos prin aer, după care Sarah nu 
mai fu în stare să audă nimic. Se privea pe ea însăși cum este 
bătută, dar nu simţea nicio durere. Încercă să scape, însă nu 
putea să se miște. În timp ce tati o lovea iar și iar, își dădea 
seama că o să leșine. După care nu a mai existat decât spaţiul 
cenușiu, acel spaţiu cenușiu în care își ducea viaţa, iar în colţul 
îndepărtat al acestuia se afla o fată - o fată blondă, cu ochii 
albaștri, care ar fi vrut să aibă grijă de ea. 

Elizabeth. Elizabeth știa ce i se întâmplase și avea să aibă 
grijă de ea. În timp ce spaţiul cenușiu se închise în jurul ei, 
Sarah reuși să ajungă la Elizabeth. 

Apoi se trezi, iar mâinile, pe care le avea întinse, se retraseră 
încet, și se luă singură în braţe. Când adormi, avu din nou visul 
acesta. 

e 

Elizabeth era întinsă în patul ei și privea pe tavan, urmărind 
evoluţia razelor de lună, pe măsură ce lumina acesteia se muta 
către peretele din partea cealaltă. Asculta prin tăcerea nopții. 

Încerca să nu audă ce se întâmpla. Încercă să-și îngroape 
capul în pernă, în timp ce părinţii ei se certau. Dar sunetele 
treceau prin pereţi, intrau pe sub ușă, ajungeau în pat, iar ea 
asculta. În cele din urmă îl auzi pe tatăl ei coborând scările. 
Acum așteptă urmărind din nou luna. Avea să aștepte până 
când îl va auzi urcând înapoi pe scară, până când va auzi 
țăcănitul clanţei de la ușa părinţilor, care avea să se închidă în 
sfârșit pentru restul nopţii. Abia atunci avea să adoarmă. 


Oare mama ei nu știa ce se întâmplase în pădure în ziua 
aceea? Elizabeth știa că ar fi putut să-i spună mamei ei, dar că 
nu ar fi făcut-o. Elizabeth știa că nu ar trebui să aibă de unde să 
știe ce s-a întâmplat. Și mai știa că nu va putea să uite, de 
asemenea. 

li urmărise din interiorul casei și se hotărâse să se ducă și ea 
cu ei. Strigă după ei, însă vântul îi purtă cuvintele în cealaltă 
direcţie, așa încât nu au auzit-o. Așa că o luă pe urmele lor de-a 
lungul câmpului. După care, tocmai când era cât pe ce să Îi 
ajungă, se gândi că mai bine ar fi să se joace cu ei. 

Ocoli prin stânga, îndreptându-se către drum, apoi o luă pe 
scurtătură, prin pădure, ajungând la mai puţin de cincisprezece 
metri de ei. După aceea începu să se apropie din nou de ei, 
ducându-se de la un copac la celălalt, rămânând mereu 
ascunsă. In ultimul moment, când avea să fie atât de aproape 
de ei încât urmau să o vadă oricum, avea să sară din ascunziș 
asupra lor. 

Auzi un zgomot ca o încăierare și se furișă în jurul copacului, 
de unde o văzu pe Sarah intrând în patru labe sub un tufiș. Se 
folosi de ocazia aceasta pentru a face un salt și mai aproape, 
după care se tupilă în spatele unui buștean căzut la pământ, 
urmărind-o pe sora ei prin încâlceala de rădăcini putrede ce se 
ridicau către cer. Sarah îl trase pe tatăl ei sub tufiș, iar Elizabeth 
crezu pentru o clipă că se va pune și el în patru labe, pentru a 
intra după ea. 

In loc de asta, el o apucă pe fată de gleznă și începu să o 
târască înapoi. 

O auzi pe Sarah ţipând și îl văzu pe tatăl ei ridicând pumnul în 
aer. Dintr-o dată, după ce a scos-o pe Sarah de sub tuifiș, 
pumnul lui cobori în viteză către fată. Atunci Sarah ţipă și își 
întoarse faţa ca să-și privească tatăl. 

Elizabeth rămase ascunsă în spatele bușteanului, urmărind 
scena ce se desfășura în faţa ei cu o detașare ciudată. Brusc 
totul părea să fie departe de ea, să nu aibă nicio legătură cu 
persoana ei. Dintr-o dată nu i-a mai văzut acolo pe sora și tatăl 
ei, ci două persoane străine, un bărbat și o fetiță, iar bărbatul îi 
trăgea copilei o mamă de bătaie. Dar asta părea să nu aibă nici 
cel mai mic efect asupra Elizabethei. Se ghemui pur și simplu în 
locul acela, lăsând totul să se deruleze în faţa ochilor ei. 


Când Sarah rămase în cele din urmă nemișcată, Elizabeth îl 
văzu pe tatăl ei ridicându-se de deasupra copilei, însă abia reuși 
să îl recunoască. Faţa lui avea o mină rătăcită, iar părul lui 
negru, de obicei pieptănat cu atâta îngrijire, atârna acum în 
șuvițe umede în jurul feței. Privi sălbatic în jurul său, apoi către 
copila ce zăcea la picioarele lui. Elizabeth auzi un suspin 
răscolind trupul tatălui ei, apoi îl văzu ridicând-o pe Sarah de jos 
și pornind cu ea în brațe, de-a curmezișul câmpului, 
îndreptându-se către casă. Rămase absolut nemișcată până 
când tatăl ei, ducând-o în continuare pe Sarah în braţe, dispăru 
prin ușa de la intrare. După aceea se ridică în picioare și se duse 
încet până la luminișul în care zăcuse sora ei mai devreme. Privi 
încă o dată spre casă, apoi se întoarse și începu să-și croiască 
drum printre copaci, îndreptându-se către stăvilar. 

(J 

Când ajunse înapoi acasă, la o oră după aceea, doctorii 
sosiseră deja acolo, și tocmai plecau cu Sarah. Tatăl ei nu putea 
fi văzut nicăieri, iar mama ei era într-o criză de isterie. In cele 
din urmă a fost observată de doamna Goodrich, care o întrebă 
unde fusese până atunci. Elizabeth răspunse că a ieșit la o 
plimbare. În vale, la carieră. A fost singurul lucru pe care-l spuse 
vreodată în legătură cu după-amiaza aceea, și avea să fie 
singurul lucru pe care îl va spune vreodată în legătură cu acest 
subiect. 

Elizabeth continuă să se uite pe tavan, iar când, la multă 
vreme după aceea, auzi zgomotul făcut de ușa părinţilor, 
adormi. _ 

Jack stătea întins în pat, însă nu dormea încă. Incerca să-și 
aducă aminte ce își mai putea aminti. 

Își amintea că au venit doctorii și că au băgat-o pe Sarah într- 
o ambulanţă. Își amintea că Rose a venit acasă și își amintea că 
cineva încerca să-l îmbărbăteze. 

Pe Sarah au dus-o la spital pe calea aerului, la un spital destul 
de îndepărtat de Port Arbello pentru ca nimeni să nu afle 
vreodată ce s-a întâmplat cu ea. Rămase acolo timp de trei luni, 
iar doctorii au reușit în cele din urmă să-i repare trupul. Coastele 
i se vindecară și pe fața ei nu mai exista nicio cicatrice. 

Însă nu au fost în stare să-i repare și mintea. Când se întoarse 
acasă de la spital era complet schimbată. Nu mai era același 
copil dulce și strălucitor care fusese întotdeauna. Nu mai râdea 


și nu mai alerga prin casă. Țipetele ei nu se mai auzeau pe afară 
și nici nu se mai juca pe câmp. 

Acum era tăcută. Nici nu vorbea, nici nu râdea, iar când 
mergea prin casă o făcea cu încetineală, ca și cum ar fi ţinut-o 
ceva din spate. 

Din când în când zbiera. 

Părea să fie foarte speriată, dar cu timpul reuși să se 
acomodeze cu prezența mamei ei. Nu era însă niciodată lăsată 
singură cu tatăl ei. 

Reacționa numai la Elizabeth. O urma pe sora ei ori de câte 
ori avea această ocazie, iar dacă Elizabeth nu putea să stea cu 
ea, atunci pur și simplu o aștepta liniștită. Dar asta nu se 
întâmpla prea des. 

Elizabeth era de obicei alături de ea. Cu excepţia perioadei în 
care erau la școală, Elizabeth își petrecea cea mai mare parte a 
timpului ei cu Sarah - îi citea, vorbea cu ea, părând nici să nu 
bage de seamă că Sarah nu îi răspundea niciodată. Elizabeth se 
juca împreună cu Sarah și nu-și pierdea niciodată răbdarea, 
atunci când atenţia micuţei părea că rătăcește aiurea, găsind 
întotdeauna câte ceva care să îi distragă lui Sarah atenţia de la 
ceea ce îi trecea prin minte, oricare ar fi fost acel lucru. 

Medicii spuneau că Sarah își putea reveni într-o bună zi, dar 
habar nu aveau când trebuia să vină ziua aceea. Din moment ce 
nu știau cu exactitate ce anume i se întâmplase lui Sarah și 
nimeni nu părea a fi în stare să le povestească, nu aveau de 
unde să știe, cu deplină siguranţă, nici cum să o trateze. Însă 
într-o zi, Sarah avea să fie în stare să-și a- ducă aminte ce se 
întâmplase cu ea în ziua aceea și să facă față situaţiei. Când 
avea să vină ziua aceea, Sarah avea să fie bine din nou. Însă 
până atunci, se putea ca Sarah să nu reușească nimic. 
Schizofrenia, spuneau ei, este imprevizibilă. 


e Capitolul 4 

Rose Conger privi pe deasupra mesei, pe care era așezat 
micul dejun, mirându-se pentru a douăzecea oară cum de 
reușea bărbatul ei să bea atât de mult, fără să se arate și 
efectele pe fața lui. 

Dacă nu ar fi fost atât de absorbit de ziarul de dimineaţă pe 
care îl avea în faţă, Jack probabil că ar fi observat expresia de 
amărăciune de pe fața Rosei, în timp ce cerceta propriul ei ziar. 
La patruzeci de ani Jack arăta cu zece ani mai tânăr, iar între 


fruntea și pomeţii lui, acolo unde liniile caracterului și ale vârstei 
ar fi trebuit să înceapă să-și facă apariţia, nu se găsea decât 
pielea întinsă specifică tinereţii, neafectată încă de anii de 
băutură. Nu este corect, se gândi Rose. Orice alt bărbat ar fi 
avut vinișoare ieșite pe suprafaţa nasului, iar o paloare 
îngrozitoare ar fi dat feţei lui o înfățișare cadaverică. Asta nu se 
întâmpla însă și cu Jack. 

— La ce oră ai venit la culcare? îl întrebă. 

El ridică privirea o clipă, apoi continuă să-și citească ziarul. 

— Unu și jumatate. Două. Nu mai știu. 

— Mai vrei cafea? 

Jack puse jos ziarul, iar pe faţa lui flutură un zâmbet cam 
strâmb: 

— Se vede pe faţa mea că aș avea nevoie? 

— Mi-aș fi dorit asta, raspunse Rose cu amărăciune. Poate că 
dacă ţi s-ar fi văzut pe faţă nu ai mai fi băut atât de mult. 

— Ei, vezi-ţi de treabă, Rose. Hai să nu mai vorbim despre 
asta, bine? Copiii trebuie să coboare dintr-o clipă în alta. 

Se uitară la ceas, ca și cum gestul său le-ar fi adus pe fete jos 
ceva mai repede, pentru a-l salva de ceea ce știa că avea să 
urmeze. 

— Mai sunt încă zece minute până coboară, replică Rose. Jack, 
în legătură cu discuţia noastră de astă noapte... 

— Ai de gând să vorbim despre băutură în dimineaţa asta? 
Rose, cum se face că discutăm întotdeauna noaptea despre 
bani, iar dimineaţa despre băutură? N-ai vrea tu, măcar de 
dragul unei schimbări, să discutăm despre băutură noaptea, iar 
dimineaţa despre bani? Poate că în felul acesta ar găsi fiecare 
lucruri noi să spună. 

Rose se aplecă asupra propriei farfurii pentru a-și ascunde 
încruntarea și încercă să-și păstreze în voce un ton cât mai 
neutru: 

— Presupun că mă agăț și eu de zadarnica speranţă că, dacă 
nu aduc vorba despre asta în timpul serii, poate renunti la sticlă. 
După părerea ta trebuia să-mi dau seama că e degeaba, nu-i 
așa? 

— Da, răspunse Jack. Trebuia să-ţi dai seama. 

Îndoi ziarul cu zgomot și încercă să se concentreze asupra 
rândurilor. Citi un paragraf, apoi îl reciti, dându-și seama că 


habar nu avea despre ce era vorba în el. Era deja la a treia 
lectură când Rose se făcu din nou auzită: 

— Cât timp crezi că mai putem să o ducem așa? 

Jack puse ziarul deoparte și privi către ea. Vreme îndelungată 
rămase în tăcere, iar când vorbi, vocea lui avea un ton dur: 

— Ce vrei să spui prin „așa”? Dacă vrei să știi cât timp o să 
treacă până când o să mi se scoale iar pentru tine, află că nu 
știu. Dacă vrei să știi cât timp o să treacă până când o să mă las 
de băut, nici asta nu știu. Dacă vrei să știi cât timp o să mai 
treacă până când vei înceta să mă pisezi la cap, asta depinde de 
tine. Am ciudatul sentiment că voi renunța la băutură și voi 
începe din nou să te regulez abia atunci când te vei hotărî să 
lași lucrurile să meargă de la sine, iar pe mine să mă mai lași în 
pace. Problemele mele, dacă vrei să știi, au anumite temeiuri, 
iar faptul că mă tot tachinezi nu mă ajută cu absolut nimic. Așa 
că ce-ar fi să lași pur și simplu lucrurile așa cum sunt, Rose? 
Las-o baltă, pur și simplu. 

Se ridică și ieși din cameră, Rose rămânând surprinsă 
auzindu-l cu câtă căldură își lua la revedere de la fiicele sale, 
înainte de a pleca de acasă. Faptul că uită să trântească ușa în 
urma lui nu făcu decât să-i sporească supărarea. Işi mai turnă 
niște cafea, după care încercă să îl concureze pe Jack cu privire 
la căldura arătată fetelor, atunci când acestea au intrat în 
încăpere. 

— Dimineaţa asta puteţi să vă alegeți, le spuse Rose. Doamna 
Goodrich zice că vafele și clătitele sunt la fel de bune, așa că 
puteţi să vă luaţi din fiecare. 

— O să ne luăm vafe, răspunse Elizabeth. 

li dădu mamei ei un pupic de bună dimineaţa și se așeză. 
Sarah trase în jurul mesei scaunul ce tocmai fusese eliberat de 
tatăl ei și se așeză alături de Elizabeth. 

— Sarah? Nu vrei să te așezi pe scaunul tău? 

Din partea fetiţei nu veni nici un răspuns. A rămas tăcută în 
scaun, cu mâinile în poală, până când Elizabeth îi turnă niște suc 
de portocale. Ridică paharul și îl bău până la fund, ca un copil 
ascultător, după care îl puse înapoi pe masă. Mâna folosită a 
revenit în poală. Rose o privi în tăcere, simțindu-se neajutorată. 

— Sarah, repetă ea, ești sigură că nu vrei să stai în scaunul 
tău? 


Sarah întoarse capul către Rose și o privi pe mama ei pentru o 
clipă. Rose se uită zadarnic la fața ei micuță și închisă la 
culoare, străduindu-se să vadă dacă Sarah o înțelesese. Era ca 
și cum ar fi încercat să pătrundă sentimentele exprimate de o 
mască. După câteva secunde Sarah își întoarse capul înapoi. 
Rose simţi un nod în stomac. 

— Poate că ar vrea mai degrabă clătite, spuse ea gânditoare. 
Dar eu de unde să știu? 

Elizabeth zâmbi către mama ei. _ 

— Vafele merg perfect, spuse ea. li plac. Cum se face că tati a 
plecat așa de devreme? 

— Presupun că are mult de lucru la birou, răspunse Rose 
tulburată, ţinând în continuare ochii spre fiica ei cea mică. 

Simţea că trebuia să facă ceva pentru fiica ei, că trebuia să-i 
spună ceva lui Sarah, dar nu știa ce anume. Se simțea 
dezorientată. Și-a aruncat în grabă șervetul pe masă și s-a 
ridicat în picioare. 

— Chiar și eu am o mulţime de treabă, spuse ea. Te poţi 
descurca singură, Elizabeth? 

— Desigur, răspunse Elizabeth. Dacă o să trebuiască să plec 
înainte să ajungă microbuzul aici, pot să o las pe Sarah cu 
doamna Goodrich? 

— Dacă crezi tu că este... 

„Bine” era ceea ce tocmai se pregătea să spună, însă deodată 
a străfulgerat-o gândul că ea era mama copilei, nu Elizabeth, și, 
chiar dacă se simţea pe un tărâm absolut necunoscut în ceea ce 
o privea pe Sarah, era totuși de datoria ei să se comporte ca o 
mamă. Nu putea să transfere această sarcină unui copil de doar 
treisprezece ani, fie și atât de maturizat cum era Elizabeth. 

— Foarte bine, se corectă Rose. Sunt în biroul meu. Treci pe la 
mine înainte să pleci. 

Porni către ușa încăperii după care, într-un impuls de 
moment, se aplecă către Sarah să o sărute. Fetița nu reacţionă 
absolut deloc, iar nodul din stomacul Rosei se strânse și mai 
tare, așa încât plecă de acolo. În timp ce se îndrepta spre 
sufrageria micuță din faţa casei, pe care o transformase în biroul 
său, Rose o auzi pe Elizabeth sporovăind cu Sarah, fără a face 
vreo pauză în care să-i dea acesteia posibilitatea să spună ceva 
și fără să fie vreodată supărată pe... „mutenia“ lui Sarah. Acesta 
fu cuvântul care-i veni în minte, însă Rose nu reușea să se 


deprindă cu folosirea lui. Ocoli acest subiect, îndreptându-și 
concentrarea asupra muncii ei. 

Scoase afară dosarele la care lucrase cu o seară mai înainte și 
începu să facă o nouă verificare a cifrelor. Găsi două greșeli, pe 
care le corectă. Era mândră de atenţia pe care o dădea în mod 
obișnuit amănuntelor și deveni din ce în ce mai atentă o dată cu 
scurgerea timpului. Incă din prima ei zi de lucru în domeniul 
afacerilor imobiliare se abţinu să-și predea oricare din lucrările 
pe care le avea de făcut în scris dacă acestea erau mai puţin 
decât perfecte, și știa că bărbaţii din biroul ei nu puteau să 
sufere acest lucru. Devenise un joc tacit, bine intenţionat din 
partea ei, însă jucat nu fără o oarecare urmă de invidie din 
partea celorlalţi, de a i se da Rosei cifre greșite, pentru a vedea 
cât timp îi va lua pentru a le descoperi. Ea presupunea că se 
făceau chiar pariuri, potul urmând să revină din când în când 
acelei persoane care reușea să o prindă pe Rose cu vreo 
greșeală. Intenţia ei era aceea de a face respectivul pot să tot 
crească până când colegii ei aveau să renunţe în sfârșit și fie să 
împartă între ei înșiși banii adunaţi, fie să-i înmâneze ei întreaga 
sumă. Termină de verificat dosarele chiar în momentul în care 
Elizabeth intra în birou. 

— S-a făcut deja atât de târziu? întrebă Rose. 

— Am vorbit cu Kathy Burton și i-am promis că mă întâlnesc 
cu ea înainte de scoală. Sarah este în bucătărie, cu doamna 
Goodrich. 

— Vii acasă imediat după școală? 

— Nu fac așa întotdeauna? 

Rose zâmbi apreciativ către fiica ei și-și întinse mâinile către 
ea. Elizabeth veni la ea și o luă în braţe. 

— Imi ești de mare ajutor, să știi asta, îi șopti Rose. 

Elizabeth încuviinţă scurt din cap și se eliberă din strânsoarea 
mamei ei. 

— Ne vedem diseară, spuse ea. 

Rose o urmări cum închide ușa în urma ei, apoi se întoarse să 
se uite pe fereastră. După câteva clipe auzi ușa de la intrare 
deschizându-se și închizându-se, apoi o văzu pe Elizabeth, 
terminând din mers cu îmbrăcatul hainei, coborând treptele și 
pornind pe jos către Drumul Promontoriului. 

Rose se întoarse la lucrul ei, trecând cu degetul peste tabele 
și împerechind casele cu clienţii. Descoperise că avea un 


adevărat talent în a alege casa potrivită pentru persoana 
potrivită, iar reputaţia ei se răspândea. Işi făcuse un obicei din a 
petrece cel puţin câteva ore cu fiecare dintre clienţi, discutând 
cu ei despre orice în afară de case. Apoi, când simţea că a aflat 
destul despre clientul ei, scotea la vedere ofertele și îi dădea 
câteva acestuia, ca să se uite peste ele. In cele din urmă îi 
prezenta propria ei alegere, făcută pentru respectivul, și care de 
obicei era corectă. Din ce în ce mai mult, în ultima vreme, 
oamenii începeau să vină la ea, nu atât pentru a vedea ce oferte 
au mai apărut, cât pentru a o întreba ce crede ea că artrebui să 
caute. Asta îi făcea munca mai ușoară, iar volumul afacerilor 
mai mare. 

Incă un an, se gândea ea, și-mi scot licenţa de agent 
comercial. Și atunci, să te ţii, Port Arbello! Încă un Conger va 
apărea pe firmament. 

Işi dădu seama numai pe jumătate de faptul că Fordul micut, 
microbuzul folosit pentru transportul școlar, veni pentru a o lua 
pe Sarah la White Oaks School, și nu ridică privirea din hârtii 
până nu auzi ciocănitul în ușa biroului. 

— Intră, spuse ea. 

Ușa se deschise, iar doamna Goodrich, părând jenată pentru 
că trebuise să o deranjeze pe Rose, băgă capul înăuntru. 

— Imi pare rău că vă întrerup, spuse ea, vocea adâncă 
rostogolindu-se hodorogit din pieptul ei imens. Domnul Diller se 
întreabă dacă poate schimba o vorbă cu dumneavoastră. l-am 
spus că sunteți ocupată, da' el încearcă, oricum. 

Tonul doamnei Goodrich sugera faptul că, în convingerea ei 
de nezdruncinat, dacă domnul Diller ar fi avut măcar vag simţul 
proprietăţii - sau al proprietarului - ar fi trebuit să dispară, să 
intre în pământ, atunci când i s-a spus că doamna Conger era 
ocupată. 

Rose își reprimă un zâmbet, încercând tot ce-i stătea în 
putinţă pentru a se întruchipa în distinsa doamnă ce se 
presupunea că este, după cum era evident că aștepta de la ea 
doamna Goodrich. La început, însă vreme îndelungată, după ce 
veni să locuiască în casa Conger, doamna Goodrich o speriase 
de moarte, s-ar putea spune, Rose fiind dureros de conștientă 
că nu reușea să îndeplinească standardele doamnei Goodrich, 
stabilite de aceasta pentru stăpâna acestei case, doamna 
Conger. Insă încetul cu încetul începu să-și dea seama că, orice 


ar fi făcut, doamna Goodrich vedea în ea doar ceea ce voia 
doamna Goodrich să vadă. În ultimii câţiva ani Rose găsea o 
anumită distracţie în a se strădui să-și joace rolul. Așa încât 
acum, de dragul bătrânei servitoare, se ridică în picioare și, 
ținându-și spatele cât putea ea de drept, luă un ton voit 
poruncitor: 

— Este anormal să ceară o întâlnire pe care nu a anunţat-o, 
nu-i așa? 

Doamna Goodrich încuviință dând viguros din cap. 

— Presupun însă că ar fi inutil să încercăm să îl alungăm. 

Doamna Goodrich aprobă din nou cu hotărâre. 

— Cred că ai putea să-l conduci înăuntru. 

Ușa se închise, pentru a se deschide în momentul imediat 
următor, când intră în cameră George Diller. Rose se relaxă 
imediat și zâmbi către el. Era ceva mai tânăr decât ea și purta 
cu mândrie o barbă bogată. Era unul dintre profesorii de la 
White Oaks School, însă de vreme ce părea să aibă o relaţie 
ceva mai specială cu copiii pe care îi educa, una dintre sarcinile 
lui era și aceea de a conduce microbuzul care îi ducea zilnic pe 
copii la școală și îi aducea înapoi acasă. Școala încercase să 
pună și alţi șoferi, dar lucrurile păreau să meargă întotdeauna 
mai bine atunci când se afla George Diller la volan, ca și cum 
micuţii, având încredere în el, încercau să se comporte mai 
frumos de dragul său. 

— Ce se tot întâmplă pe aici? întrebă el, uitându-se către ușă. 

— Nu ai auzit? replică Rose chicotind. 

— Ai spus-o de parcă ai fi mătușa mea Agatha, din Boston. 
Era în stare să-i poruncească unui servitor să-și pună capăt 
zilelor, iar acesta nu ar fi îndrăznit să nu se supună. Din fericire 
pentru toată lumea, nu a făcut niciodată așa ceva. 

— Doamna Goodrich ar fi fost înnebunită după mătușa Agatha 
a dumitale. Este convinsă că acesta este modul cel mai potrivit 
în care ar trebui să vorbească o adevărată lady, așa că-mi dau 
toată silinţa pentru ea. Este un fel de distracţie, pe bune. 

— Ei bine, aproape că m-ai făcut să îngheţ de frică. Dar nu de 
tot. 

— Asta este bine. Dorești niște cafea? 

— Nu prea am timp. Puștii nu au prea multă răbdare. 

Rose aruncă o privire pe fereastră și o văzu pe Sarah 
urcându-se pe locul din faţă al microbuzului. In spate se aflau 


șase sau șapte copii care se uitau la ea, iar Rose putu observa 
că unul sau doi dintre ei începeau deja să devină neliniștiți. 

— Așadar, ce pot face pentru dumneata? întrebă Rose. 

— Pentru mine, nimic. Despre Sarah este vorba. Nu este 
vorba despre nimic grav, însă cadrele de la școală ar dori ca 
dumneata și domnul Conger să faceţi un drum până acolo, 
pentru o discuţie. 

— Da? făcu Rose, părând îngrijorată, așa încât George se 
grăbi să adauge: 

— Nu-i nimic grav, pe bune. Presupun că se gândesc să facă 
cine știe ce modificări în programul lui Sarah și ar dori să-i 
consulte în prealabil și pe părinţii ei. 

Rose dădu afirmativ din cap: 

— Bineînţeles. Există vreo oră preferată, din punctul de 
vedere al școlii? întrebă, ducându-se către birou și deschizându- 
și agenda. 

— Nu neapărat, răspunse George ridicând din umeri. După- 
amiaza este cel mai bine, după plecarea copiilor acasă, însă 
dacă nu aveţi timp ne putem descurca la orice oră. 

Rose știa că se putea asta. White Oaks era o școală foarte 
scumpă, ce avea în vedere rezolvarea atât a problemelor 
elevilor de acolo, cât și a părinţilor lor. Consecvenţi în această 
politică, descoperiră în cele din urmă că foarte rar erau nevoiţi 
să se abată de la metodele lor. Părinţii, realizând că școala 
făcea tot ceea ce îi stătea în putință pentru a veni în 
întâmpinarea lor, se străduiau la rândul lor să facă ceea ce era 
mai bine pentru școală. Așa încât Rose căută o după-amiază 
liberă și puse mâna pe un creion. 

— Ar fi bine joi? Bineînțeles, va trebui să-l consult și pe soțul 
meu, însă presupun că poate să-și facă liber. 

— Perfect, spuse George. Pe la patru? 

— Îmi notez chiar acum... 

Rose se ridică brusc în picioare când a auzit un țipăt scurt 
venind din fața casei. Privi într-acolo și pentru un moment nu 
văzu nimic care să nu fie în regulă. Apoi își dădu seama: 
microbuzul o luase la vale. 

— George! ţipă ea. Repede! Microbuzul! 

Fără să mai pună vreo întrebare, George se îndreptă către 
ușă. Era înţepenită, așa că începu să tragă de ea în primul 
moment. Rose continuă să se uite pe fereastră. Camioneta se 


deplasa încet, însă lua viteză din ce în ce mai mare pe panta 
ușoară ce ducea către garaj. Și-a făcut o socoteală că, dacă ar fi 
lovit garajul, s-ar fi oprit fără pagube prea mari. Dacă însă ar fi 
trecut pe lângă garaj... 

Ochii ei se mutară către pajiștea largă și către poteca lipsită 
de obstacole, ce ducea direct către marginea falezei. 

— Ușa! strigă George. S-a înțepenit! 

— Apasă tare, spuse Rose repede. Se blochează în tocul de 
sus. 

Privi din nou pe fereastră și văzu că microbuzul vira ușor către 
stânga. Avea să ocolească garajul. 

Îl auzi pe George mârâind și se răsuci pentru a se uita la el 
cum continua să se lupte cu ușa. In spatele ei se auzeau ţipetele 
îngrozite ale copiilor, care începeau să-și dea seama de ceea ce 
se întâmpla. 

— Lasă-mă pe mine, strigă ea, dându-l la o parte și apucând 
zdravăn de clanţă. 

Se lipi de ușă și o lovi scurt cu șoldul. Se deschise larg, iar 
George o zbughi prin ea, luând-o la fugă spre ușa de la intrare, 
aflată la depărtare de câţiva pași. În mijlocul acesteia se afla 
doamna Goodrich, care rămăsese ca o stană de piatră, 
acoperindu-și gura cu palma, ca și cum ar fi vrut să-și înăbușe 
un strigăt. George o dădu de-o parte și probabil că ar fi căzut 
dacă Rose nu s-ar fi dus repede către ea ca să o prindă. 

— E-n regulă, spuse doamna Goodrich. Nu vă faceţi griji din 
pricina mea. Ajutaţi-l pe domnul Diller. pi 

Era însă evident că nu putea să facă nimic. Il urmări cu 
privirea pe George, care gonea după microbuzul ce continua să 
alunece la vale. Din locul în care stătea ea părea că, și dacă ar fi 
reușit să-l prindă din urmă, oricum nu ar mai fi avut timp să-l 
oprească înainte de a trece de marginea falezei. 

Ușa șoferului se legăna larg deschisă atunci când George 
reuși să ajungă microbuzul din urmă. Se aruncă pe scaunul de la 
volan, după care începu să caute pe bâjbâite frâna de 
staționare, cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta răsuci 
volanul. Simţi cum roţile din spate se înţepenesc, în timp ce 
microbuzul derapa, luând-o către stânga. Nu avea ce să facă 
mai mult decât atât. Își ţinu respiraţia și aşteptă. În spatele lui 
copiii zbierau sălbatic, în afară de Sarah, care stătea netulburată 
în scaunul ei din față, uitându-se pe fereastră. 


Mașina se opri la numai câţiva centimetri de buza falezei. 
Dacă ușa nu ar fi fost deschisă... s-a gândit George - însă 
imediat după aceea și-a dat seama că erau prea mulţi de 
„dacă”. Rămase așezat în spatele volanului și așteptă să-și mai 
vină în fire. In momentul în care era gata să-i ajute pe copii să 
coboare din microbuz, Rose ajunsese deja acolo. Unul câte unul, 
copiii au fost dați jos din mașină, iar Rose îi conduse în susul 
pantei, către casă. Doamna Goodrich, după ce se convinse că 
microbuzul nu trecuse de marginea malului, se grăbi să dispară 
în bucătărie. Când copiii au fost toţi aduși în casă, în siguranţă, 
ea apăru cu un ibric mare, plin cu cacao fierbinte. Rose lăsă 
copiii în grija ei și se duse înapoi la microbuz. George se urcase 
din nou în scaunul șoferului și se pregătea să facă manevrele 
pentru a scoate mașina de pe marginea prăpastiei. 

— Ai grijă! îl atenţionă Rose. 

In timp ce Rose îi arăta direcţia dând din mâini, George 
scoase încet microbuzul de pe margine, ducându-l spre 
interiorul terenului, iar când ajunse destul de departe, îl 
întoarse. O chemă pe Rose lângă el, după care urcă încet cu 
vehiculul până la șosea. După ce-l parcă, avu grijă să-l lase 
băgat în viteză și verifică frâna de mână. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Rose când intră înapoi în casă. 

George dădu nedumerit din cap: 

— Nu știu. Trebuie că am uitat să trag frâna. Dar eram 
convins că am făcut-o. Asta este la mine aproape un reflex. 

Se mai gândi preţ de o clipă, apoi continuă să dea nedumerit 
din cap: 

— Aproape că mă pot vedea trăgând frâna, dar probabil că nu 
am făcut-o. 

e 

La o oră după aceea, când copiii se calmaseră din nou, 
George Diller se îndreptă din nou cu ei spre microbuz. S-ar 
putea ca Rose să fi observat faptul că George s-a asigurat de 
data aceasta că Sarah s-a așezat pe unul dintre scaunele din 
spate, însă nu făcu niciun comentariu. Rămase pur și simplu în 
picioare, în cadrul porţii, urmărind cum microbuzul își croiește 
drumul către șosea. Apoi se întoarse în biroul ei și încercă să se 
concentreze asupra lucrului. Dar nu era ușor. 


Pe drumul către școală George Diller conduse mașina chiar 
mai prudent decât o făcea de obicei, stând tot timpul cu un ochi 
în oglinda retrovizoare. Nu urmărea însă drumul care rămânea 
în spatele său. La copii se uita. In mod special, o urmărea pe 
Sarah Conger. 

Stătea în scaunul ei din spate, iar când mergeau de-a lungul 
străzii Conger's Point părea să se uite după ceva. Apoi George 
își aduse aminte. Microbuzul trecea în fiecare dimineaţă pe 
lângă Elizabeth Conger, în timp ce aceasta se ducea pe jos către 
școală. Și în fiecare dimineaţă Elizabeth îi făcea semne cu mâna 
lui Sarah, când mașina trecea pe lângă ea. 

De data aceasta era însă prea târziu. Nu mai era nimeni care 
să-i facă lui Sarah cu mâna. 

La sfârșitul zilei doamna Montgomery avea să noteze în fișele 
ei că Sarah Conger fusese mult mai dificilă decât de obicei. Era 
încă un subiect despre care trebuia să discute cu părinţii lui 
Sarah. 


e Capitolul 5 

Rose își privi ceasul de la mână în timp ce pleca de acasă. Îi 
rămăsese timp doar cât să treacă pe la biroul lui Jack, fără să 
întârzie totuși la întâlnirea pe care o avea. Mergând spre garaj 
aruncă încă o privire spre urmele rămase pe gazon și se 
înfiorase din nou amintindu-și de microbuzul care se tot ducea 
spre faleză. Se întreba dacă nu ar fi trebuit să o reţină pe Sarah 
acasă pentru ziua aceea și simţi o vinovăţie destul de dureroasă 
amintindu-și de senzaţia pe care a avut-o atunci când George 
Diller insistă că ar fi fost mai bine pentru Sarah să-și continue 
ziua ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Își propuse 
să-și dedice ceva mai multă vreme în seara aceea pentru Sarah. 

La un sfert de milă, mergând spre oraș, se afla domeniul 
familiei Barnes, iar Rose zâmbi în sinea sa când a trecut pe 
acolo. Avea sentimentul că astăzi, când se va întoarce acasă, va 
putea scoate plăcuţa pe care scria DE VANZARE, și care atârna 
de câteva luni pe gardul casei. lar acesta era un lucru bun, s-a 
gândit ea. Era scoasă la vânzare de prea multă vreme. Incă vreo 
câteva luni și ar fi luat aspectul acela specific, îngrozitor, de 
casă părăsită, și i-ar fi fost imposibil să o mai vândă, indiferent 
de preț. Avea însă sentimentul că în sfârșit găsise clienții 
potriviţi pentru această casă. Fără să-și dea seama, apăsă pe 
acceleraţie și, în timp ce mașina se avânta de-a lungul șoselei, o 


parte din senzaţia de apăsarea care plutise întreaga dimineaţă 
deasupra ei începu să se risipească. 

Parcă mașina în locul din spatele clădirii Companiei Imobiliare 
Port Arbello și-și aruncă poșeta pe birou de îndată ce intră pe 
ușă. 

— Aveţi o întâlnire peste cincisprezece minute, îi aminti 
secretara. 

Rose zâmbi către ea: 

— Timp suficient. Tocmai aveam de gând să fug până în 
partea cealaltă a pieţei, doar un minut, să-l salut pe Jack. 

Știa că i-ar fi fost poate mai ușor să-i dea un telefon însă îi 
plăcea să păstreze aparenţa unei soții devotate. In Port Arbello 
căsătoriile trainice contau foarte tare pentru comunitatea 
afaceriștilor. 

In timp ce traversa piaţa aruncă o privire fugară spre fosta 
armurărie, ce se ridica dezgustător într-un colţ, chiar în sudul 
clădirii tribunalului. Incă un an, se gândi ea, și voi găsi o 
modalitate să o cumpăr. După aceea nu va mai exista decât 
aprobarea de folosinţă și va putea să-și pună în aplicare planul 
de a o transforma într-un centru comercial - nu unul care să 
intre în concurență cu magazinele care înconjurau deja piaţa și 
nimic în legătură cu vreun magazin specializat important. 
Preconiza mai degrabă un grup de mici prăvălii - buticuri, de 
fapt, cu toate că ura acest cuvânt - având și un bar și un 
restaurant bun. In felul acesta putea să ridice valoarea 
proprietăţii fără să ia pâinea de la gura celorlalţi comercianţi din 
jur. Putea să vadă cu ochii minţii fosta armurărie, așa cum avea 
să fie remodelată: curățată prin sablare, cărămizile ei vechi de 
peste un secol, șterse de negreala adunată peste ani, cu 
mortarul dintre ele albit, plus câteva schimbări ale fațadei, 
pentru a-i oferi un aspect mai atrăgător, în schimbul aerului 
cenușiu pe care l-a avut dintotdeauna, privită în contextul 
clădirilor din jur. 

Traversă neatentă strada și intră în birourile publicaţiei 
Curierul. 

— Bună, Sylvia, spuse ea zâmbind. Soţul meu este înăuntru? 

Secretara lui Jack îi întoarse zâmbetul: 

— Este, dar face ca un urs astăzi. Ce i-ați făcut azi dimineaţă? 

— Cam tot ce-i fac de obicei, răspunse Rose. L-am legat și l- 
am biciuit. Urlă, dar îi place la nebunie. 


Fără să mai bată la ușă, Rose intră în biroul soţului ei, închise 
ușa după ea, ocoli masa de lucru, se aplecă spre el si-l sărută cu 
căldură. 

— Bună, iubitule, spuse ea, ochiului ei nescăpându-i faptul că 
interfonul era deschis. Aud că ai o zi cam proastă. 

Jack privi către ea nedumerit, iar Rose îi arătă cu degetul 
interfonul de pe birou. Dădu din cap că a înţeles și apăsă pe 
butonul de decuplare. 

— Pari destul de bine dispusă, spuse el morocănos. 

— Acum sunt. Însă azi dimineaţă era cât pe ce să avem un 
dezastru. 

Apoi îi povesti tot ceea ce se întâmplase în legătură cu 
microbuzul. 

— Și George era sigur că a tras frâna de mână? întrebă Jack 
după ce termină. 

Rose dădu din cap afirmativ: 

— Dar s-ar putea să nu o fi făcut. Dacă a tras-o, atunci nu 
există decât o singură explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat. 
Sarah. 

Jack păru că-și pierde o parte din culoare feţei. 

— Așadar cei de la școală vor să discute cu noi în legătură cu 
ea, joi după-amiază, spuse el, făcându-și o însemnare în agendă. 

— Nu despre ce s-a întâmplat azi dimineață, spuse Rose 
repede. Cu toate că îmi închipui că va intra și subiectul acesta 
pe listă. Dumnezeule, Jack, puteau să moară toţi. Niciunul dintre 
ei nu ar mai fi avut vreo șansă. 

— lar tu chiar crezi că Sarah ar fi putut să dea drumul frânei 
de mână? 

— Nici nu știu ce să mai cred, răspunse Rose nesigură. Cred 
că mă străduiesc să nu mă gândesc deloc la toate acestea, până 
nu vorbim cu cei de la școală. 

— Mi-aș putea lua liber pentru restul zilei de azi, se oferi Jack. 
Am putea să facem o partidă de golf. 

Rose zâmbi, însă refuză dând din cap, apoi spuse: 

— Dacă tu vrei, nu ai decât. Dar fără mine. Am o întâlnire, la 
care aproape am întârziat deja, dar care cred că este pe cale să 
devină una fructuoasă. Am intenţia să încerc vânzarea 
domeniului Barnes. Dacă voi reuși această mișcare, atunci voi 
face pentru mine însumi mult mai mult bine decât mi-ar face o 


partidă de golf. Se ridică în picioare, continuând: Nu știu din ce 
motiv, dar munca mă destinde. 

— Mi-ar fi plăcut să se întâmple și cu mine la fel, replică Jack. 

Nu se ridică în picioare la plecarea ei, iar Rose se simţi 
cuprinsă de un acces de furie, care însă i-ar fi încurcat toate 
socotelile. 

— Trimite-o pe Sylvia la mine când pleci, bine? 

Rose era pe cale să-i servească un răspuns, dar s-a răzgândit. 
A ieșit tăcută din birou, străduindu-se să-și păstreze pe faţă o 
expresie de bună dispoziţie, destinată Sylviei Bannister. 

— Chiar că este un urs, îi spuse ea Sylviei. Și vrea să te duci 
în bârlogul lui. Trebuie să fug. 

Fără să aștepte ca secretara să mai spună ceva, Rose părăsi 
clădirea și traversă piaţa în grabă. În momentul în care ajunse în 
propriul ei birou își puse problemele personale înapoi în cutia 
lor, pregătindu-se pentru a da bineţe clienţilor săi. 

e 

— Deci, cam asta este totul, spunea Rose câteva ore după 
aceea. După câte pot eu să vă spun, acestea sunt cele trei case, 
singurele din Port Arbello care se apropie cât de cât de ceea ce 
căutați dumneavoastră. Aş putea să vă arăt mai multe, dar asta 
nu ar fi decât pierdere de timp. Ce-ar fi să Începem cu acestea 
două, iar pe aceasta să o lăsăm la urmă? 

Luă dosarul proprietății Barnes, îl băgă sub celelalte două și 
se ridică în picioare. 

— Încăpem toţi în mașina dumneavoastră, sau mai bine vă 
urmărim cu a noastră? întrebă Carl Stevens. 

— Hai s-o luăm pe a mea. In felul acesta vă pot face și o 
trecere în revistă a orașului. Dacă vă interesează toate bârfele 
rușinoase va trebui să vorbiţi cu soțul meu. Eu sunt aici de 
numai douăzeci de ani, iar lumea încă nu are prea mare 
încredere în mine. 

Barbara Stevens zâmbi și spuse: 

— lată de ce îmi plac astfel de orășele. Dacă nu te-ai născut 
aici, lumea te lasă în pace. Și nu poţi să pictezi dacă lumea nu 
vrea să te lase în pace. 

Au plecat de la birou, iar Rose și-a respectat promisiunile 
făcute. Nu era adevărat că nu era pusă la curent cu bârfele cele 
mai murdare. De fiecare dată când vindea câte o casă foștii 
proprietari îi făceau o istorie completă atât a clădirii respective, 


cât și a celor din imediata vecinătate. Rose știa cine s-a culcat 
cu cine, cine sfârșise prin a înnebuni și cine făcuse „lucruri 
urâte” prin toate cartierele din Port Arbello, în ultimii cincizeci 
de ani. Dar nu transmitea aceste informaţii mai departe, 
clienţilor ei. În loc de asta, trăgea tare de ceea ce avea de făcut. 
Acolo unde alți tranzactori cu proprietăţi imobiliare ar fi subliniat 
faptul că în respectiva casă fusese găsită spânzurată în pod 
doamna Crockett, Rose ar fi remarcat faptul că școala se afla la 
numai două străzi de proprietatea pe care o prezenta. Și obținea 
cu consecvență vânzările. 

li conduse repede pe cei doi Stevens prin primele două case 
de pe lista ei. Nu se hotărâseră, iar ea nu voia să întindă coarda 
cu aceste proprietăţi. Apoi se întoarseră pe drumul Conger's 
Point. 

— Vreo legătură cu numele dumneavoastră? întrebă Carl 
Stevens când văzu plăcuţa cu numele străzii. 

— Noi suntem ultimii dintre Congeri, răspunse Rose, făcând 
tot ce îi stătea în putinţă să nu sune pretenţios și reușind. Dacă 
nu voi reuși să fabric un fiu, în curând nu va mai fi niciun Conger 
pe Drumul Promontoriului Conger. 

— Cred că este minunat să locuiești pe un drum care îţi 
poartă numele, spuse Barbara. 

Rose încuviință dând din cap: 

— Trebuie să recunosc că și eu mă cam dădeam în vânt după 
chestia asta. Din datele pe care am reușit să le strâng, acest 
drum a fost practic proprietatea familiei, un drum particular. 
Familia soţului meu avea de fapt în proprietate tot ceea ce se 
afla între oraș și Promontoriu. Asta a fost acum o sută de ani. A 
fost construit treptat de-a lungul anilor. Noi locuim în continuare 
la Promontoriu, însă drumul trece acum pe lângă noi. Este și 
ceva simbolic aici: drumul se oprea cândva în faţa casei noastre, 
acum trece pe lângă noi. 

— Sunteţi un adevărat filosof, spuse Carl. De ce parte a 
Promontoriului se află proprietatea la care mergem? 

— Pe partea aceasta, dar nu este atât de întinsă. Ca să vă 
spun sincer, dacă pot să vă conving să cumpăraţi, vom fi vecini. 
Domeniul Barnes îl mărginește pe al nostru. Dar nu vă temeti, 
casele sunt la un sfert de milă depărtare una de cealaltă, iar 
între ele se mai află și un pâlc de pădure, un câmp și o apă. 
Domeniul Barnes se află mai în interiorul uscatului, în timp ce 


noi stăm pe țărm, la capătul Promontoriului. lată că am ajuns, 
încheie ea. 

Frână și apoi viră, intrând pe drumul lung ce ducea către 
casă. O auzi pe Barbara trăgând adânc aer în piept, și se întrebă 
pe ce termene vor face împrumutul bancar. 

— Dumnezeule, făcu Carl. Cât este de mare? 

— Nu atât de mare pe cât pare, răspunse Rose. Este o casă 
neobișnuită, dar cred că o să vă placă. In afară de asta, dacă nu 
vă convine ceva, puteţi să faceţi oricând schimbări. De prima 
dată când am văzut-o mi-am dat seama că nu ar putea să 
aparţină decât unui arhitect. Nimeni altcineva nu ar putea să o 
facă locuibilă. 

— Ce este rău la ea? întrebă Barbara. 

— Nimic, de fapt, răspunse Rose. 

Parcă mașina chiar în fata clădirii și, coborând, arată cu mâna 
spre ceea ce părea a fi o pereche de balcoane lungi, închise, 
dispuse unul peste celălalt, care parcurgeau întreaga lungime a 
casei. 

— Vedeţi chestiile astea? 

— Nu-mi spuneţi, se băgă Carl. Lăsaţi-mă să ghicesc. Accesul 
se face pe ușa principală, după care se face un hol la intrare, 
care merge de-a lungul casei. De fiecare parte a holului de la 
intrare se află câte o scară, iar cele două rampe se întâlnesc din 
nou deasupra ușii principale. De acolo pleacă un coridor care 
parcurge clădirea în ambele direcţii. 

Rose dădu afirmativ din cap: 

— Exact cum spuneți. Cu încă un coridor care se află la 
parter. Asta dă locului senzaţia unui imens vagon-salon feroviar. 
Fiecare cameră are câte o ușă care dă în hol. Are o incredibilă 
vedere la ocean, dar numai din aripa îndepărtată a casei. Și nu 
am nici cea mai vagă idee în legătură cu ce se poate face din 
clădirea aceasta. Este unul din motivele pentru care v-am adus 
aici. Chiar dacă nu o cumpăraţi, poate îmi daţi vreo idee despre 
ce se poate face aici, în cazul în care voi găsi pe altcineva. 

Intrară în casă și cercetară cameră cu cameră, mai întâi 
parterul, apoi etajul superior. Rose, ghidându-se după propriile 
instincte, nu prea a făcut altceva decât să identifice diferitele 
folosințe pe care familia Barnes le atribuise fiecărei camere. In 
cele din urmă se întoarseră în holul de la intrare. 

— Ei bine? întrebă Rose. 


Carl și Barbara se uitară unul la celălalt. 

— Are totuși unele probleme, spuse Carl căzut pe gânduri. 

— Și sunt probleme care nu se pot rezolva fără mulţi bani, nu- 
i așa? adăugă Barbara. 

— Nu mulți bani, răspunse Rose. Foarte mulţi. Pregătiţi-vă să 
cheltuiţi încă o jumătate din suma pe care o veţi plăti la 
cumpărare, iar asta nu include lucrările pentru apă și canalizare. 
De asemenea, va fi nevoie de refacerea instalaţiei electrice 
peste mai puţin de cinci ani, ca să nu mai vorbim despre un nou 
acoperiș. 

— Sunteţi sinceră, nu glumă, spuse Carl zâmbind. 

Rose ridică din umeri. 

— Dacă nu v-aș spune eu acum, mi-aţi spune dumneavoastră 
mai târziu. Și nu vreau ca vecinii de alături să fie supăraţi pe 
mine. 

— Cât vor pe ea? 

Rose putea aproape să vadă rotițele mișcându-se în mintea 
lui Carl. 

— Cincizeci și două cinci sute. Dacă planul parterului nu ar fi 
fost atât de ciudat, ar fi putut obține de două ori pe atâta. 

— In regulă, spuse Carl. 

— In regulă, repetă Rose. Ce înseamnă „în regulă”? 

Barbara începu să râdă. 

— Inseamnă „în regulă, o cumpărăm”. 

— La prețul cerut? întrebă Rose nevenindu-i să creadă. 

— La preţul cerut. 

Rose dădu nedumerită din cap: 

— M-aţi întrebat câţi bani vor ei să obţină pe casă, nu la ce 
sumă cred eu că aţi putea să o luaţi. Nu vreţi să le faceţi o 
ofertă mai joasă? 

— Nu neapărat, răspunse Carl. 

— Înţeleg, spuse Rose blocată. Ce tot spun? Nu înțeleg 
absolut deloc. Dacă nu vă supără că vă spun asta, îmi stricaţi 
chiar toată distracţia. Sunt plătită pentru a scrie oferte și 
contraoferte și pentru a face pe toată lumea să creadă că a 
făcut o afacere bună. Nu am auzit niciodată să se fi vândut vreo 
casă la prețul cerut. De fapt, știu al dracului de bine că o puteţi 
scoate la mai puţin. 

Barbara aprobă cu o mișcare a capului. 


— Însă asta ar lua timp. lar noi nu vrem să mai așteptăm. Nu 
vrem să facem vreun împrumut bancar, și nici să câștigăm bani 
din această afacere. Vă vom completa un cec chiar astăzi. 
Putem să ne mutăm chiar la sfârșitul acestei săptămâni? 

Rose confirmă cu o mișcare a capului: 

— Presupun că da, răspunse ea încet. Casa nu a fost 
ipotecată, așa încât presupun că nu va exista nicio altă 
problemă, decât transferarea titlului de proprietate. lar asta se 
rezolvă imediat. 

Carl începu să râdă: 

— Arătaţi de parcă v-am fi stricat întreaga zi. Hai să ne 
întoarcem în biroul dumneavoastră și să punem lucrurile la 
punct. După aceea ne vom duce acasă și îl vom lua pe Jeff 
încoace. O să-i placă la nebunie faleza abruptă. lubește oceanul 
și adoră ascensiunile. Faleza asta ar trebui să-l facă fericit. 

Rose dădu din nou din cap afirmativ, adăugând: 

— Ceva nu este în regulă. O casă ca aceasta se presupune că 
nu se vinde chiar atât de ușor. De ce sunteţi atât de grăbiţi să 
vă mutaţi? 

— Suntem așa de grăbiţi, răspunse Barbara, pentru că ne 
căutăm o casă deja de un an, pentru că știm exact ce vrem, 
avem banii să o cumpărăm, ca și talentul pentru a o aranja, iar 
ceea ce se află aici este tocmai ceea ce căutam. Pe deasupra, 
Jeff este în vârstă de paisprezece ani și am vrea să se transfere 
la școala de aici înainte să treacă prea mult timp de la începutul 
anului școlar. Într-o lună de acum înainte bisericuţele vor fi deja 
făcute între copii, iar Jeff ar putea să rămână în afara lor până 
toamna următoare, ceea ce l-ar face să nu se simtă prea bine. 
Așa că dacă nu ne putem muta la sfârșitul acestei săptămâni, 
probabil că nu ne vom muta deloc. Puteţi să aranjaţi asta? 

— Sigur, răspunse Rose. De fapt, nu este nimic de aranjat. 
După cum v-am spus, mi-aţi stricat toată distracţia în legătură 
cu această negociere. 

— In cazul acesta, spuse Carl, vom face tot ce ne va sta în 
putinţă ca să pară că a fost meritul dumneavoastră. 

Pe drumul de întoarcere Rose ajunse la concluzia că îi 
simpatiza pe cei doi Stevens. 


Martin Forager stătea în fața biroului lui Jack Conger, privind 
cu ochi furioși. Avea mâinile înfipte adânc în buzunarele hainei 
sale de vânătoare. 

— Ii spun eu, Conger, comentă Martin, asta este o rușine. Au 
trecut deja două zile și nu s-a făcut nimic. 

Se întoarse, pentru a privi pe fereastră. 

— Nimic, repetă el. 

— Sunt sigur că Ray face tot ce îi stă în putinţă, începu Jack. 

Forager se întunecă și mai tare. 

— Ceea ce îi stă lui în putinţă nu este de ajuns. Nu știu ce s-a 
întâmplat cu fiica mea, dar vreau să aflu. 

Jack se uită neputincios la el. Martin Forager era un munte de 
om. Işi puse pumnii pe biroul lui Jack și se aplecă către el, 
uitându-se urât. 

— Nu-mi dau seama ce pot să fac, spuse Jack încetișor. 

— Poţi să-ţi foloseşti publicaţia, i-o trânti Forager. Asta este ce 
poţi să faci. Poţi să-ţi întrebuinţezi ziarul pentru a aprinde focul 
sub fundul lui Ray Norton. Atenţionează-l că dacă nu se apucă 
de treabă, și asta foarte repede, cetățenii din orașul acesta au 
de gând să renunțe la el. 

— Nu prea cred... începu Jack să spună. 

— Nu prea cred, îl imită Forager. Asta nu i s-a întâmplat fiicei 
tale, așa că de ce oare ai putea măcar să crezi ceva? 

Jack se luptă intens cu sine pentru a-și păstra calmul, începu 
din nou: 

— Ce crezi dumneata, mai exact, că s-a întâmplat cu Anne? 
întrebă el. 

— Cineva... răspunse Martin Forager ezitând, cineva i-a făcut 
ceva, termină el confuz. 

— l-a făcut, ce? insistă Jack. 

Forager începu să pară stânjenit. 

— Păi... nu știu cu adevărat. Dar doctorul spune că... 

— Doctorul a spus că nu a păţit cine știe ce, l-a întrerupt Jack 
cu hotărâre. Mi-a spus asta el însuși, dacă te interesează. A 
examinat-o până la cel mai mic detaliu și, în afară de câteva 
zgârieturi, cu care putea să se aleagă în multiple feluri și 
nenumărate ocazii, nu a păţit nimic. În mod categoric, nu a fost 
molestată. 

Văzând că sângele începe să părăsească faţa lui Martin 
Forager, Jack continuă repede: 


— Știu ce vrei să spui, că nu ai susţinut asta niciodată, însă ai 
gândit-o. Și-a pus mâinile în poală și s-a lăsat pe spate în 
scaunul său, continuând: La dracu', Marty, la asta ne-am gândit 
toți. Dar se pare că nu s-a întâmplat nimic. Și știi bine cum sunt 
copiii. A venit acasă prea târziu. Poate că nu a păţit absolut 
nimic și doar a inventat toată această poveste. 

Observând că furia lui Forager începe din nou să crească, 
ridică o mână și continuă: 

— Nu o lua de la început, Martin. Dacă la consultul doctorului 
s-ar fi arătat ceva, orice de care aș fi putut să mă agăt, reacţia 
mea ar fi la fel de puternică, aș răscoli publicul. Dar lucrurile nu 
stau așa. Dacă Anne nu-și dă drumul la gură în legătură cu ceea 
ce i s-a întâmplat, atunci niciunul din noi nu poate face ceva. 

Forager se uită la el timp de o clipă. 

— Vrei să spui, cam așa cum vorbește Sarah despre ce a păţit 
ea? mârâi el. 

Se răsuci pe călcâie și dispăru din biroul lui Jack înainte să 
poată vedea care a fost efectul cuvintelor sale. Jack rămase în 
scaun, așteptând să i se mai liniștească bătăile inimii. Tremura 
tot. 

Jack nu se mișcă nici câteva minute mai târziu, când Sylvia 
Bannister apăru în interiorul biroului. Secretara se pregătea să 
așeze un dosar în dreptul lui, pe birou, însă se opri când văzu 
expresia de pe faţa lui. 

— Jack? Jack, ești în regulă? îl întrebă ea. 

— Nici nu știu, Syl, răspunse Jack încet. Ce-ar fi să închizi ușa 
și să te așezi puţin? A ridicat privirea către ea și a completat: 
Dacă ai timp. 

— Am întotdeauna timp, răspunse ea, închizând ușa. 

Se așeză pe scaunul din faţa biroului și-și aprinse o ţigară. Pe 
fața lui Jack apăru un început de zâmbet. 

— O faci aproape automat, nu-i așa? întrebă el. 

— Ce anume, întrebă la rândul ei, uitându-se în jur. 

— Țigara. Nu ai observat niciodată că nici nu te gândești să-ţi 
aprinzi o ţigară în biroul meu, atunci când știi că te afli aici cu 
treabă, dar îţi aprinzi neapărat una, când știi că este vorba de o 
discuţie în doi? Este ca și cum te-ai folosi de ţigară pentru a 
schimba rolul de secretară cu cel de prietenă. 

— Te deranjează asta? întrebă Sylvia neliniștită, uitându-se la 
țigară cu o stinghereală care nu se potrivea cu felul ei de a fi. 


Jack dădu din cap: _ 

— Absolut deloc. Într-un fel mă distrează. Îmi întărește 
convingerea că mă poți citi ca pe o carte deschisă. 

Sylvia se relaxă din nou. 

— Atunci mă voi strădui să nu-mi amintesc despre asta de 
fiecare dată când o voi face. Nici nu mi-aș fi dat seama, dacă nu 
mi-ai fi spus. De acum înainte voi fi conștientă de asta. 

— Nu te cred, spuse Jack zâmbind. Eşti persoana cu cea mai 
puţină conștiință de sine pe care am întâlnit-o până acum. 

— Bun, făcu Sylvia scurt, căci începuse să simtă că Jack 
ocolea subiectul care îl frământa cu adevărat. În loc să discutăm 
despre virtuțile mele - nenumărate, variate și îndoielnice -, nu 
ar fi mai bine să vorbim despre tine? Ce s-a întâmplat? 

Jack ridică din umeri. 

— Nici nu sunt sigur că s-a întâmplat ceva anume. Doar că 
Martin Forager a spus ceva care m-a cam dat peste cap. Ceva 
despre Sarah. 

Sylvia trase din ţigară și dădu fumul afară, încet, căutându-și 
cuvintele. 

— Ce ţi-a spus, mai exact? întrebă ea încet. 

Jack îi relată toată conversaţia pe care tocmai o avusese. 
După ce termină, Sylvia reflectă în tăcere o vreme, după care 
spuse: 

— Cred că a fost vorba de ceea ce se numește de obicei 
lovitură la întâmplare, Jack. Nici măcar el nu știe bine la ce s-a 
referit, a continuat ea, văzând că Jack nu arăta prea convins. 
Jack, nimeni din orașul acesta nu știe ce s-a întâmplat cu Sarah, 
nici eu, nici tu, nici propria ta nevastă. Nu știe nimeni. Tu însă 
trebuie să faci fată situației. Sarah a încetat să vorbească, 
trebuie să meargă la White Oaks, și toată lumea din oraș știe ce 
fel de scoală este aceea. Așa că este normal să înceapă să se 
vorbească despre asta, iar subiectul unor astfel de discuţii să se 
concentreze și asupra ta. 

Jack aprobă din cap: 

— Știu. Doar o problemă în plus pe capul meu. 

— O problemă în plus? Care sunt celelalte? 

— Păi, este situația dintre mine și Rose. 

Sylvia nu era deloc sigură că vrea să asculte mai departe, dar 
știa că nu avea încotro. Dacă măcar nu aș fi atât de al dracului 
de... dacă nu l-aș îndrăgi atât de tare, se gândea ea. Era cât pe 


ce să întrebuințeze cuvântul „îndrăgostită”, dar l-a ocolit din 
sfială. Și totuși își dădea seama că nu are de ce să se rușineze 
de acest cuvânt. Era într-adevăr îndrăgostită de Jack Conger, și 
știa bine asta. Nu că asta ar fi schimbat în vreun fel lucrurile. 
Ajunsese în situaţia dificilă de a fi îndrăgostită de șeful ei cu 
mult timp în urmă și îi era de ajutor să știe că și el era 
îndrăgostit de ea, într-un anumit fel. Nu în înțelesul sexual. Jack 
rezervase întotdeauna această parte numai pentru Rose, iar 
Sylvia se bucura în aceeași măsură ca și el de această decizie. 
Nu era sigură că s-ar fi putut descurca cu o aventură amoroasă, 
însă era foarte sigură că nu voia să încerce. Îi plăcea situaţia așa 
cum se prezenta ea. La birou ea și Jack erau apropiaţi. Treceau 
de la relaţiile de serviciu la cele personale și înapoi de multe ori 
pe zi, și asta în fiecare zi, fiecare încercând să-și acordeze cheful 
și sentimentele după celălalt. Era, se gândea ea, din unele 
puncte de vedere, ca un fel de căsătorie, atâta doar că nu ţinea 
decât opt ore pe zi. În fiecare după-amiază Jack se întorcea 
acasă, la familia lui, iar ea se ducea acasă, la pisica ei. Pentru 
opt ore, în fiecare zi, avea nu numai un serviciu, dar și un bărbat 
pe care îl iubea. Asta era în mod obișnuit de ajuns. Doar uneori, 
ca de exemplu acum, și-ar fi dorit ca Jack să nu-i povestească 
chiar tot, să mai ţină câte puţin din viaţa lui personală pentru el 
însuși. Pe de altă parte, știa că de un an încoace Jack nu mai 
avusese într-adevăr pe nimeni altcineva. Mai precis, din ziua în 
care a ieșit din pădure cu Sarah în braţe. 

— Se înrăutățește situaţia? întrebă ea. 

— Nu sunt convins că acesta e cuvântul. Care este definiția ta 
pentru „se înrăutățește”? Rose începe să mă urască, și de ce n- 
ar face-o? Beţiile mele par să devină din ce în ce mai crunte, 
însă nu într-atât încât să poţi observa și tu. Și pe urmă este 
Sarah. Sylvia! exclamă el, iar disperarea pe care o avea în voce 
era aproape tangibilă. De ce nu pot să-mi aduc aminte ce s-a 
întâmplat în ziua aceea? 

— Pentru că erai beat, răspunse Sylvia. Uneori ţi se rupe 
filmul când ești beat. 

A spus-o direct, fără menajamente, însă în tonul ei nu se 
simţea condamnarea, ci numai înţelegerea. 

— Dar niciodată nu mi s-a rupt filmul până atunci, spuse el. 
Niciodată. Asta mă face să mă întreb ce anume am făcut cu ea 


în pădure. Ce i-am făcut, așa încât să nu mă las pe mine însumi 
să-mi aduc aminte? 

Sylvia își mai aprinse o ţigară, iar când vorbi din nou vocea ei 
sună blând: 

— Jack, la ce-ţi folosește să te omori cu problema asta? Dacă 
i-ai fi făcut ceea ce îţi închipui că i-ai făcut, doctorii și-ar fi dat 
seama imediat de asta. S-ar fi găsit vreun fel de vătămări în... 

Se opri pentru a căuta cuvântul cel mai potrivit, apoi ajunse la 
concluzia că putea foarte bine să-l spună cu voce tare pe cel 
direct: 

— ... Vaginul ei. Nu ai violat-o, Jack! 

Cuvântul îl izbi ca o explozie psihică. 

— Nu m-am gândit niciodată... 

— Ba te-ai gândit, îl întrerupse Sylvia. Exact la asta te-ai 
gândit acum și este exact lucrul la care te gândești din 
totdeauna. Și, dacă vrei să afli adevărul, aceasta este probabil 
originea tuturor problemelor pe care le ai. Poate că Rose crede 
că totul vine de la bani și de la băutură. Nu știu la ce se 
gândește ea și, sinceră să fiu, nici nu mă interesează. Ceea ce 
contează este ce gândești tu. lar tu ai impresia că ai violat-o pe 
Sarah. Ei bine, nu ai făcut-o și nu poţi continua să te auto- 
torturezi gândindu-te mereu că ai făcut-o. S-a terminat, Jack, și 
va trebui să uiţi partea asta. Poate că dacă ai putea să uiţi ai 
reuși să te lași și de băutură. 

Jack îi ocoli privirea, rămânând în schimb cu ochii aţintiţi pe 
sugativa de pe biroul său. A văzut notiţa din agendă, notiţă care 
îi amintea că în după-amiaza de joi trebuia să se ducă la White 
Oaks, 

— Imi este greu să uit, spuse el, când trebuie să stau faţă în 
față cu Sarah în fiecare zi. 

Sylvia dădu din cap aprobator. 

— Bineînţeles că este greu. Acesta este și motivul pentru care 
doctorii ţi-au sugerat să o interneze pentru o vreme. Nu s-au 
gândit numai la ea, să știi. Era vorba, în aceeași măsură, despre 
tine. Este dificil să uiţi ceva, atunci când ai de înfruntat în 
fiecare zi dovezile trecutului. Mai ales când acestea se 
manifestă ca Sarah. 

— Nu pot să o dau la o parte, spuse Jack pe un ton jalnic. Nu 
și după ceea ce i-am făcut. 


Sylvia ocoli biroul și-și puse palmele pe umerii lui. Simţi 
contracţiile din mușchii lui și începu să-l maseze pentru a se 
relaxa. 

— Ești prea dur cu tine însuţi, Jack, spuse ea moale. Mult prea 
dur. Las-o mai încet. 

Știa însă că nu o va face. 


e Capitolul 6 

Niciunul dintre ei nu scoase vreun cuvânt, până când Rose 
viră, intrând cu mașina printre porţile școlii White Oaks. Inaintea 
lor se deschidea o pajiște cu gazonul bine întreţinut, ce se 
derula pe o pantă care urca ușor, fiind punctată din loc în loc cu 
trunchiuri de arțari. Un grădinar se plimba încoace și încolo, 
străbătând câmpul acoperit cu frunze căzute, călare pe un 
tractor minuscul, înaintarea lui fiind marcată de dungile de 
gazon curat. Ici și colo se ridicau grămăjoare de frunze, unele 
dintre ele intacte, altele deja împrăștiate de grupul de copii care 
mergea de la un morman de frunze la celălalt, împrăștiindu-le 
sistematic. Grădinarul părea că nici nu-i observă, văzându-și cu 
calm de treabă mai departe. Rose zâmbi la vederea acestei 
scene, însă pe Jack nu a făcut decât să-l deprime și mai tare. 

— Îmi place locul acesta la nebunie, spuse Rose. Rămâne la 
fel de frumos, indiferent de anotimp. Neauzind niciun răspuns 
de la soțul ei, continuă: Te face să crezi că pentru copii este un 
lucru bun măcar faptul că se află într-un loc ca acesta. 

— Dacă măcar ar ști unde sunt, spuse Jack pe un ton plat. Te- 
ai putea aștepta ca grădinarul să se supere pe ei, nu-i așa? 

— Presupun că l-au angajat, în parte, tocmai pentru că nu se 
supără, replică Rose. Nu cred că este un loc de muncă prea 
ușor. Îi admir pe oamenii care pot să lucreze aici. 

— Eu cu siguranţă n-aș putea, spuse Jack. Nici măcar nu-mi 
dau seama cum pot cei de aici să suporte situaţia. la privește 
acolo! 

A arătat în direcţia pajiștii, spre o parcelă unde un băiat 
micut, nu mai mare de șase sau șapte ani, stătea așezat sub un 
copac. Găsise un băț și lovea cu el metodic trunchiul pomului 
sub care stătea, cu o regularitate de metronom. Rose opri 
mașina și-l urmăriră împreună. Stătea pur și simplu acolo, lovind 
trunchiul copacului într-un ritm constant. 


— Bietul copil, șopti Rose, după ce au trecut mai multe 
minute de tăcere. La ce crezi că se gândește? Ce crezi că-l face 
să fie așa? 

— Cine știe? răspunse Jack cu stânjeneală. Mai privi spre băiat 
o vreme și în cele din urmă expresia lui s-a mai liniștit. Îmi pare 
rău, adăugă el. Nu aș putea spune că urăsc într-adevăr locul 
acesta. Doar că mă face să mă simt atât de... de neajutorat. li 
văd pe toţi copiii aceștia și toți par a face parte dintr-o altă 
lume, o lume pe care eu nu pot să o ating. Și mă întoarce pe dos 
gândul că propria mea fiică este o parte a acestei lumi. 

Rose se întinse spre scaunul de alături și-l strânse pe Jack de 
mână. Apoi băgă din nou mașina în viteză și se îndreptară către 
clădirea principală. În spatele lor, băieţelul rămase așezat sub 
copac, continuând să lovească încet trunchiul acestuia. 

Doctorul Charles Belter se ridică în picioare atunci când cei 
doi intrară în cabinetul său și veni în spatele biroului pentru a-i 
întâmpina. 

— Domnule Conger, spuse el călduros, întinzându-i mâna. 
Doamnă Conger! Mă bucur că ați putut veni amândoi. Aţi 
rămâne surprinși dacă v-aș spune cât ne este de greu uneori să 
intrăm în legătură măcar cu unul dintre părinţii copiilor de aici, 
ce să mai vorbim despre amândoi. Bineînţeles, unii dintre ei se 
simt foarte prost aici, pur și simplu din cauza naturii muncii 
noastre. 

Se uită cu atenţie la cei doi, privirea lui trecând de la Rose la 
Jack, fără să scape din vedere răspunsul la comentariul său, 
care se vedea clar pe fața lui Jack. lar dumneavoastră, domnule 
Conger, faceți parte din acea categorie de părinţi, își spuse el în 
gând. Însă cu voce tare îi invită pe cei doi să se așeze cât mai 
confortabil, spunându-le că profesoara lui Sarah avea să li se 
alăture după câteva minute. 

Charles Belter era în vârstă de aproape șaizeci de ani și avea 
înfățișarea pe care trebuia să o aibă orice psihiatru. Purta cu 
mândrie o barbă imensă (fără îndoială, acesta era modelul pe 
care îl urma George Diller, se gândi Rose) și o mustață de 
morsă, iar podoaba capilară îi era încă foarte deasă, chiar dacă 
vira repede spre culoarea cenușie. In spatele ochelarilor cu 
rame de os ochii lui albaștri sclipeau cu un umor de bună 
calitate, care îl ajutase întotdeauna să stabilească relaţii bune 
cu copiii ce constituiau obiectul muncii lui. Într-adevăr, de ani de 


zile făcea tot ce îi stătea în putinţă, încercând să-l concureze pe 
Moș Crăciun, un rol pe care nu putea să-l realizeze în totalitate 
decât o dată pe an. Pentru restul anului, era el de părere, 
clopoţeii și costumul roșu ar fi întrecut ușor măsura 
excentricităţii chiar și pentru un om ca el. Consecvent totuși în 
atitudinea sa, se mulțumea să se îmbrace cu un sacou roșu, pe 
care se străduia din răsputeri să nu îl închidă la nasturi. Nu 
încerca să păcălească pe nimeni. 

Școala de la White Oaks fusese visul lui din prima zi în care a 
văzut-o, pe vremea în care aici se afla un sanatoriu pentru 
tuberculoși. Asemeni multor instituţii similare, sanatoriul pentru 
tuberculoși rămăsese fără pacienţi. Visul doctorului Charles 
Belter era ca într-o bună zi să rămână și el fără pacienţi. Insă 
probabilitatea ca acest lucru să se întâmple rămânea vagă, așa 
că se pregătea să-și petreacă tot restul vieţii la White Oaks. 
Lucru care, în viziunea lui, nu era atât de rău, ca proiect. 

Se auzi un ciocănit în ușă, după care Marie Montgomery intră 
în cabinet. Era în vârstă cam de treizeci de ani, îngrijit 
îmbrăcată, avea un aspect de femeie conservatoare, aducând 
aminte de domnișoarele bătrâne ce făceau pe guvernantele cu 
cincizeci de ani în urmă. Oamenii care nu o văzuseră la treabă 
aveau întotdeauna rezerve asupra profesoarei Marie 
Montgomery. Cei care își făcuseră timp pentru a o observa în 
acțiune rămăseseră convinși total de capacităţile ei. Dacă o 
puneai într-o clasă plină de copii turbulenţi, toate rezervele ei 
dispăreau. Părea să nu observe niciodată particularităţile 
neobișnuite ale copiilor și ar fi muncit fără să obosească 
vreodată cu fiecare dintre elevii ei, niciunul mai mare de zece 
ani, descoperind progrese acolo unde nimeni altcineva nu vedea 
vreo schimbare, inventând tehnici într-un domeniu în care 
nicicând nu existase așa ceva. Se comporta ca și cum ar fi 
refuzat să recunoască limitele învăţțăceilor ei, încercând să le 
prevină. Și, într-adevăr, copiii ei păreau să facă întotdeauna mai 
multe progrese decât oricare dintre cei ai altor profesori. Acum 
însă, în timp ce se ghemuia pe scaunul rămas liber între 
doctorul Belter și Rose Conger, afecta o mină îngrijorată, dincolo 
de obișnuitul ei aer reţinut. 

— Marie, spuse doctorul Belter, te așteptam. 

Ea răspunse cu un zâmbet vag: 


— Vă rog să mă scuzaţi. Am fost reţinută câteva minute. Oh, 
nimic serios, continuă ea, când sprâncenele doctorului Belter s- 
au ridicat întrebător. Doar o problemă de disciplină. Doi dintre 
copii păreau că vor să se pună la punct unul pe celălalt. Vor fi în 
regulă amândoi. 

— Trebuie să fie tare greu, spuse Jack. 

— Absolut deloc. Răspunsul doamnei Montgomery veni 
repede, dar blând. Nu uitaţi că cei mai mulţi dintre copiii de aici 
nici măcar nu-și dau seama că se întâmplă ceva neobișnuit cu 
ei. Pur și simplu au un standard diferit al normalităţii. lar dacă 
vă uitaţi la halul în care a ajuns lumea, cine ar mai putea să 
spună dacă greșesc cu adevărat sau nu? Uneori îl privesc pe 
Jerry cum lovește întruna trunchiul de copac din grădină și am 
tot mai mult impresia că acesta nu este un mod chiar rău de a-și 
petrece timpul. Uneori chiar mi-aș dori să am puterea lui de 
concentrare. Știţi, se ocupă de unul și același copac deja de 
cinci luni. Tare mă voi bucura când va termina. 

— Ce îi face? întrebă Jack. 

Doamna Montgomery ridică din umeri. 

— Dacă dumneavoastră aţi putea afla, ar însemna că v-aţi 
descurca mai bine decât mine. Dar într-o bună zi o să știu. Intr-o 
zi îmi va povesti toată tărășenia. Când va fi gata. Până atunci, 
am alte lucruri care să mă ţină ocupată. 

— Precum Sarah, spuse Rose. 

Tânăra femeie dădu din cap afirmativ: 

— Precum Sarah. Sper că nu v-aţi îngrijorat prea tare. L-am 
rugat pe George să vă explice cât se poate de clar că nu este 
vorba despre o urgenţă. Sper că a reușit. 

Rose zâmbi: _ 

— A reușit. Insă după aceea am trecut noi înșine printr-o 
situaţie specială, de urgenţă. Presupun că a apucat să vă pună 
la curent. 

Fata doctorului Belter se întunecă. 

— Da, spuse el. Ne-a comunicat. Inutil să vă mai spun să 
acesta nu era unul dintre lucrurile despre care voiam să 
discutăm, din moment ce s-a întâmplat după ce am hotărât că 
trebuie să avem această întâlnire, însă cred că... 

— Vreţi să insinuaţi că Sarah are vreo legătură cu întâmplarea 
aceea? spuse Jack rece. Pentru că dacă asta intenţionaţi... 


— Nu insinuez nimic de genul acesta, îl întrerupse doctorul 
Belter. Mă îndoiesc că vom afla vreodată cu exactitate ce 
anume s-a întâmplat cu microbuzul. George Diller este convins 
că a tras frâna de mână. Dar ar putea să greșească. Bineînţeles, 
Sarah nu poate să ne spună absolut nimic despre asta. Insă 
conform propriilor mele observaţii făcute asupra ei, ca și după 
ceea ce mi-a spus Marie despre ea, nu pot să afirm că Sarah ar 
fi putut decupla frâna de mână. Cel puţin, nu în mod deliberat. 
Pentru simplul motiv că, afirmând că Sarah ar fi decuplat frâna, 
asta ar implica o sumedenie de concluzii. In primul rând, aceea 
că ar ști ce s-ar putea întâmpla făcând asta. Cu alte cuvinte, că 
și-ar fi dat seama că, decuplând frâna, microbuzul ar fi început 
să se deplaseze, și că dacă microbuzul ar fi început să se 
deplaseze s-ar fi putut, în cel mai bun caz, să tamponeze 
garajul, urmând ca mulţi dintre copii să fie răniţi, iar în cel mai 
rău caz, să cadă în mare și toată lumea aflată în mașină să 
moară, inclusiv ea însăși. Sincer să fiu, nu suntem absolut deloc 
siguri că în actuala ei stare de sănătate mintală, Sarah este 
capabilă să pună toate astea cap la cap. Există posibilitatea să 
reușească, bineînţeles, însă comportamentul pe care îl are aici 
nu indică acest lucru. Mai mult decât atât, nu credem că are 
înclinații sinucigașe, iar decuplarea frânei de mână ar trebui 
considerat, în mod categoric, un gest autodistructiv. 

— Cu alte cuvinte, spuse Rose, nu credeţi că Sarah a decuplat 
frâna de mână? 

Doctorul Belter zâmbi strâmb: 

— Aș dori să fie atât de simplu, răspunse el. Este pe de-a 
întregul posibil ca ea să fi decuplat frâna de mână fără să aibă 
cea mai mică idee asupra actului ei. Se prea poate să nu fi făcut 
altceva decât să-și îndrepte în treacăt interesul asupra unui 
obiect ca oricare altul, fără să realizeze posibilele consecinţe ale 
acțiunilor ei. Mi-a teamă că asta se apropie foarte tare de 
registrul comportamentului ei obișnuit. 

Urmă o tăcere lungă, în timpul căreia Rose și Jack încercau să 
digere spusele doctorului. Jack se foia pe scaunul său, 
negăsindu-și o poziţie, în timp ce Rose se juca cu o mănușă. 

— Ceea ce spuneţi dumneavoastră, domnule doctor, dacă 
înţeleg eu bine, spuse Jack încordat, este că fiica mea ar fi 
periculoasă. 

Doctorul Belter oftă și a început din nou: 


— Nu, nu este exact ceea ce vreau să spun. 

— Nu exact, repetă Jack, dar pe aproape. 

Doctorul Belter confirmă dând ușor din cap: _ 

— Presupun că puteţi să spuneţi și astfel, dacă așa doriţi. In 
momentul acesta despre Sarah se poate spune că este 
iresponsabilă. Din ceea ce am reușit noi să observăm, este total 
inconștientă de urmările pe care le-ar putea avea acţiunile ei. 
Cu alte cuvinte, acționează fără să gândească. lar acesta poate 
fi un lucru periculos pentru oricine. Pentru ea, având în vedere 
conflictul emoţional intern prin care trece, poate fi, în mod 
evident, dezastruos. Incidentul cu microbuzul, trebuie să 
recunosc, este un exemplu extrem, însă este cu siguranţă 
ilustrativ cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla. 

— În cazul în care a decuplat într-adevăr frâna de mână, 
spuse Jack fără convingere. 

— În cazul în care a decuplat într-adevăr frâna de mână, 
repetă doctorul Belter. Și, bineînţeles, nu avem posibilitatea de 
a demonstra niciuna dintre posibilități. Credeţi-mă, nimic nu ar 
putea să mă facă mai fericit decât posibilitatea de a dovedi că 
nu a fost decât un moment de neatenţie din partea lui George 
Diller. Lucrurile ar fi mult mai simplu de rezolvat în cazul acesta. 
Însă nu este așa. 

— Aţi spus că este vorba și despre altceva, spuse Rose încet. 
Despre ce anume? 

— Marie? spuse doctorul Belter, întorcându-se către 
profesoară. Ce-ar fi să intri tu în problemă? 

Marie Montgomery a luat de pe birou un dosar, pe care l-a 
deschis. 

— Sunt doar lucruri de nimic, spuse ea. Niște lucruri cu 
adevărat mărunte, însă pentru că au început să se adune, cred 
că va trebui să le dăm atenţie. În primul rând, Sarah pare să se 
retragă și mai adânc în ea însăși. Nu este un lucru care să se 
poată observa imediat. Atâta doar că în urmă cu câteva luni 
răspundea aproape întotdeauna imediat ce i se pronunţa 
numele. Acum nu îl mai aude decât după ce îl repeţi, iar dacă îl 
aude pare să îl ignore. 

Apoi este problema capacităţii de concentrare. Pare să devină 
de o durată din ce în ce mai scurtă. Ca să vă spun sincer, eu am 
deja o imagine asupra situaţiei, însă, vă repet, nu sunt situații 
majore, ușor de observat. Neliniștitor este faptul că își petrece 


tot mai puţin timp cu oricare dintre obiectele cu care este 
obișnuită. Lucrul acesta nu mă deranjează, în sine, în mod 
deosebit - pe aici, pe la noi, perioadele de concentrare a atenţiei 
par să se lungească ori să se contracte precum elasticul - însă 
ceea ce se petrece cu Sarah nu pare a fi pur și simplu faptul că 
se plictisește la un moment dat de ceea ce face. Este mai 
degrabă ca și cum i s-ar părea că propria ei persoană este mult 
mai interesantă decât lumea adevărată. Devine tot mai greu să- 
i păstrezi atenţia concentrată asupra lumii adevărate, și asta 
este ceea ce mă neliniștește. Incepe să pară că pierdem 
contactul cu ea, în loc să ne apropiem din ce în ce mai tare. 

Marie Montgomery văzu fulgerul de durere din ochii lui Jack și 
continuă în grabă: 

— Acesta este motivul real al întâlnirii noastre. Vrem să aflăm 
dacă se întâmplă și acasă aceleași lucruri. 

Rose dădu negativ din cap. 

— Nu mi se pare, spuse ea dusă pe gânduri, însă bineînţeles 
că nu pot fi absolut sigură. Găsesc îngrozitor de greu o 
posibilitate de a mă uita la ea în mod obiectiv. Mi-e teamă că 
încerc să văd cine știe ce progrese, acolo unde s-ar putea să nu 
existe niciunul. 

— Progrese există, spuse Jack, însă vocea lui sugera faptul că 
această declaraţie ar putea fi mai degrabă o dorinţă decât o 
realitate. 

— Jack, începu Rose, cu toată blândeţea de care era în stare, 
care sunt progresele acelea, de fapt? 

Se întoarse din nou către doamna Montgomery și adăugă: 

— Aș vrea să vă pot spune dacă există într-adevăr vreo 
schimbare sau nu în ceea ce o privește pe Sarah, însă nu pot. 

— Nici nu ne aşteptam să reușiţi să ne spuneţi astăzi ceva în 
acest sens, se băgă doctorul Belter. După cum am mai încercat 
să vă spunem, nu s-a întâmplat nimic important. Nu vrem decât 
să vă atragem atenţia asupra unor lucruri care s-ar putea să se 
întâmple. Nu suntem siguri, așa încât vrem să vă rugăm să ne 
ajutaţi. Ne-ar fi de foarte mare ajutor, dar mai ales lui Sarah, 
dacă aţi putea pur și simplu să vă daţi seama ce se întâmplă, 
ceva ce noi nu știm, și să încercaţi să observați orice lucru 
neobișnuit sau modificat în comportamentul ei. 

— Păi, începu Jack, atent la ce spune, a fost întâmplarea 
aceea cu planșeta de spiritism, de acum câteva seri. 


— Planșetă de spiritism? întrebă doctorul Belter. Nu am mai 
văzut una de ani întregi. Se mai fabrică așa ceva? 

— A noastră nu este fabricată acum, răspunse Rose. Elizabeth 
a găsit-o în magazie, sau cam așa ceva. lar planșeta de spiritism 
nu a avut nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat. 

A relatat incidentul petrecut cu câteva zile în urmă, incluzând 
reacţia lui Sarah în urma faptului că pisica sări către ea. In timp 
ce povestea, doctorul Belter își făcu câteva însemnări. 

— De fapt nu a fost nimic, încheie Rose. 

— Și se jucau cu o planșetă de spiritism? îi întrebă doctorul 
Belter. Hmm! Și făcu o ultimă însemnare, apoi a ridicat privirea, 
continuând: Sarah petrece mult timp împreună cu sora ei? 

— Având în vedere vârsta ei, răspunse Rose, este uimitor. 
Trebuie să vă aduceţi aminte că Elizabeth nu are decât 
treisprezece ani. Dar după felul în care are grijă de Sarah, aţi 
putea crede că este cu cinci ani mai mare. Pare să o înțeleagă 
pe Sarah, într-un fel sau altul. Se joacă ore întregi cu ea, îi 
citește și nu se supără nici măcar atunci când Sarah strică pe 
neașteptate jocul la care tocmai lucra, ori când îi smulge dintr-o 
dată cartea din mână. lar în seara despre care v-am povestit, 
când s-a auzit ţipătul lui Sarah, Elizabeth a reacționat ca și cum 
nici măcar nu ar fi auzit-o. A avut un efect mai deprimant asupra 
mea și a lui Jack decât asupra fetelor. 

— Este ciudat, spuse Jack, mergând mai departe pe același fir, 
Elizabeth vorbește cu Sarah și pare că niciodată nu observă că 
sora ei nu îi răspunde. Este ca și cum Sarah nici nu ar avea 
nevoie să spună ceva... Elizabeth pare să comunice cu ea pe 
alte căi, ori cam așa ceva. Câteodată Elizabeth mă face să mă 
simt în plus pe acolo. Am încercat de atâtea ori să intru în vorbă 
cu Sarah, încât nici nu le-am mai ţinut minte numărul, însă de 
îndată ce o iau în braţe începe să se zvârcolească și după 
câteva minute dispare din poala mea și pleacă să o caute pe 
Elizabeth. 

— A arătat vreun semn de violentă cât a stat acasă? întrebă 
încet doctorul Belter. 

— Sarah? Nu mi s-a părut, răspunse Rose. De ce? 

— Din nou vă spun, nu avem nimic pe care să putem într- 
adevăr să punem degetul, răspunse doctorul Belter. Țipătul pe 
care l-a scos atunci când a sărit pisica spre ea mi-a adus aminte 
de altceva. Într-una din zilele săptămânii trecute unul dintre 


copii a venit pe la spatele lui Sarah și i-a pus mâna pe umăr. Ea 
a ţipat, ceea ce nu ar fi anormal la ea, însă, de asemenea, s-a 
întors spre celălalt copil și l-a lovit. Nu a mai făcut asta până 
atunci și încă nu știm dacă a fost vorba despre un accident sau 
dacă a dat intenţionat în copilul acela. A făcut până acum vreo 
mișcare de ameninţare asupra vreunuia dintre dumneavoastră? 
Sau spre Elizabeth? 

Jack și Rose au dat negativ din cap. 

— Cu siguranţă, asupra nici unuia dintre noi, răspunse Rose. 
lar dacă ar fi făcut vreodată ceva de genul acesta la adresa 
Elizabethei, sunt convinsă că am fi aflat. 

A făcut un moment de pauză, ca și cum ar fi încercat să-și 
amintească ceva, după care continuă: 

— Mi-e teamă că de fapt nu stăm cu Elizabeth atâta timp cât 
ar trebui. Dar Sarah este cea care se află în atenţia noastră. 
Oricum, Elizabeth nu pare a fi supărată din această cauză. 

— Sunteţi foarte norocoși, spuse doctorul Belter. Mulţi dintre 
părinţi găsesc că au mai multe necazuri cu copilul așa-zis 
normal, decât cu cel având probleme psihice. De fapt, asta este 
și de așteptat. Toţi copiii au nevoie să li se dea atenţie, iar când 
unul dintre ei este bolnav, deseori ceilalți simt nevoia să intre 
într-un fel de competiţie pentru atragerea atenţiei părinţilor. 
După câte se pare, Elizabeth este un copil cu totul excepţional. 

Zâmbi, se ridică în picioare și continuă: 

— Vă mulțumesc pentru că aţi venit astăzi aici. Vom mai trece 
o dată în revistă cazul lui Sarah mâine, în ședința de specialitate 
a cadrelor noastre, și s-ar putea să-i facem unele mici modificări 
în medicaţie. În afară de asta, pentru moment nu putem face 
altceva decât să fim cu ochii pe ea și să încercăm să găsim 
vreun reper. 

— Așadar, asta-i tot? întrebă Jack, ridicându-se și el în 
picioare. 

— Asta este, răspunse doctorul Belter. Deocamdată. Nu vreau 
să vă simţiţi în pericol. Trebuie însă să vă amintesc, în orice caz, 
că dacă starea lui Sarah se deteriorează prea tare, nu vom mai 
putea să o ţinem aici. White Oaks este o scoală, nu un 
sanatoriu. 

Observând îngrijorarea de pe fețele amândurora, doctorul 
Belter se grăbi să-i liniștească: 


— Este numai o eventualitate, spuse el. Deocamdată nu avem 
cu Sarah mai multe probleme decât avem cu ceilalți copii. lar 
unii dintre ei se prezintă mult mai rău decât ea. Intenţionez să o 
țin pe Sarah în continuare aici în perioada imediat următoare. 

— Putem să o luăm acasă cu noi, întrebă Rose, sau a plecat 
deja cu microbuzul? 

— Așteaptă în cabinetul meu, răspunse doamna Montgomery. 
Unul dintre asistenţi stă cu ea. Sunt convinsă că se va bucura să 
vă vadă. 

Sarah însă nu se afla în cabinetul profesoarei Montgomery. 

e 

În casa de la Promontoriul Conger, Elizabeth turna ultimele 
picături de lapte dintr-un pahar în farfuria motanului. Apoi îl privi 
pe Cecil lipăindu-l, după care luă animalul în braţe și ascultă 
cum toarce. 

— Vino, îi spuse pisicii. Hai să mergem afară. 

Mângâindu-l pe urechi, Elizabeth ieși cu Cecil din casă. 

În timp ce traversa câmpul, Elizabeth își scoase elasticul din 
părul strâns în coadă și-și scutură capul. Părul blond începu să-i 
curgă în cascadă pe umeri. Grăbi pasul. 

Nu a văzut-o nimeni intrând în pădure. 


e Capitolul 7 

Încăperea era într-un hal fără hal: băncile și scaunele erau 
răsturnate, obiectele didactice care în mod normal stăteau 
aranjate pe biroul profesoarei Marie Montgomery fuseseră 
măturate de la locul lor și erau acum sparte și împrăștiate pe 
jos, în partea stângă a acestuia. 

— lisuse! oftă Jack. 

Înainte ca vreunul dintre ei să apuce să mai spună ceva, 
auziră niște zgomote venind dinspre vestiar - era larma 
provocată de o încăierare, ca și cum bătălia, sau orice altceva 
care se întâmplase în clasă, ar fi continuat acum în mica 
încăpere din spatele tablei. Zgomotele erau înfundate, însă într- 
un fel păreau disperate. Nu se auzeau ţipete și nici vreunul din 
strigătele care ar fi trebuit să însoţească acest soi de bătălie, ce 
se presupunea că a avut loc. Cu doamna Montgomery în frunte, 
cei trei au traversat camera în fugă. 

În colţul îndepărtat al vestiarului asistentul se lupta cu Sarah. 
Bătălia ajunsese într-un punct de indecizie. 


Când vorbi, vocea doamnei Montgomery era foarte joasă și 
controlată complet, însă avea în ea o notă de autoritate ce 
ducea, Rose Conger era sigură de asta, mai degrabă la o și mai 
mare confuzie decât cea cu care se confrunta în clipa aceea. 

— Philip, întrebă ea, ce se întâmplă aici? 

Lupta încetă de îndată. Asistentul, care nu putea să aibă mai 
mult de douăzeci de ani, își îndreptă spatele și se depărtă la un 
pas de Sarah. 

Copila era în ultimul hal. Cămașa îi era ruptă în mai multe 
locuri și era murdărită peste tot cu un fel de substanţă gălbuie. 
De îndată ce asistentul o lăsă în pace, Sarah își duse mâna la 
gură și începu să mestece ceva. Rose se tot uita la ea, însă abia 
după câteva secunde și-a dat seama ce făcea fiica ei. Substanța 
gălbuie era de fapt cretă, iar Sarah mesteca o bucăţică. Philip o 
urmări pentru încă o secundă, înainte să se întoarcă spre micul 
grup ce se proţăpise în ușă. Rose încercă să pornească spre fiica 
ei, însă mâna profesoarei, Marie Montgomery, o ţinu pe loc. 

— Totul este în regulă, spuse ea încet. Puţină cretă n-o să-i 
facă rău. 

— Nu este puţină, interveni Philip. A tăbărât pe ea încă de 
când aţi plecat. Trebuie să fi mâncat deja aproape o cutie 
întreagă. 

— lar tu ai încercat să o oprești? întrebă Marie. 

Tânărul confirmă cu o mișcare a capului. Arăta jalnic. 

— Nu am reușit, totuși. Mi-a fost teamă să nu o rănesc. 

— Probabil că ai speriat-o rău de tot, spuse Marie. Dacă ai fi 
lăsat-o în pace, poate că s-ar fi oprit de bună voie. Puţină cretă 
nu are ce rău să-i facă. 

— Dar o cutie întreagă?! exclamă Jack. 

Jack făcu un pas către Sarah. Copila s-a retras, ghemuindu-se 
și mai tare în colțul cămăruţei, și începu să ronțăie o altă bucată 
de cretă. Dinţii ei scoteau un scrâșnet ciudat, în timp ce 
transformau creta în praf. A înghiţit o parte din ea, dar 
cantitatea cea mai mare i s-a scurs în poală, amestecată cu 
salivă. Jack simţi cum senzaţia de greață îi crește tot mai tare la 
nivelul stomacului. 

Rose se eliberă din strânsoarea doamnei Montgomery și trecu 
repede pe lângă soţul său, pentru a-și lua fiica în braţe. Sarah se 
lăsă ridicată, însă refuză să-și desfacă palma atunci când Rose 
încercă să-i ia creta pe care o strângea în pumn. Rose părea că 


este pe cale să înceapă să se lupte cu ea, însă doamna 
Montgomery interveni, spunând: 

— Lăsaţi-o s-o mănânce, doamnă Conger. Vorbesc serios, nu-i 
face niciun rău. Dacă a înghiţit prea multă, atunci s-ar putea să 
o vomite. Dacă nu, o să o dea afară oricum. Dacă i-ar fi putut 
face vreun rău, nu am fi folosit-o aici. Copiii noștri fac asta 
mereu. 

Se uită acuzator către asistent, care parcă se ofilea în faţa ei. 

— Mi s-a părut că totuși a mâncat prea mult. 

— Așa că ai speriat-o de tot și ai transformat camera într-o 
ruină? s-a interesat sec profesoara. Nu ţi se pare că tratamentul 
a fost ceva mai rău decât însăși boala? 

— Cred că doar... răspunse stins Philip. Nu m-am gândit, 
încheie el indecis. 

— Presupun că nu te-ai gândit, spuse Marie, însă răceala din 
vocea ei dispăruse acum și zâmbea din nou. Ei bine, data 
viitoare să îţi fie clar în minte că creta nu face rău copiilor și că 
băncile costă bani. Și te poţi gândi la toate acestea în timp ce 
vei face curăţenie în cameră. 

Se răsuci și ieși din cameră însoţită de cei doi Conger 
conducându-i până la mașină. 

— Sunteţi sigură că nu va păţi nimic? întrebă Jack din nou, în 
timp ce răsucea cheia în contact. 

Doamna Montgomery a dat negativ din cap. 

— S-ar putea să vomite, dar asta este tot. 

Le făcu cu mâna când au început să se îndepărteze, apoi se 
întoarse în clădire. Intre timp se răzgândi și se pregăti să-l ajute 
pe Philip la curăţenie. 

e 

Rose, ţinând-o în poală pe Sarah, care acum se liniștise, se 
străduia în continuare să-și scoată din cap scena la care tocmai 
asistase, când fata începu să vomite. La început nu a fost sigură 
ca asta se va întâmpla. Simţi că fiica ei are câteva tresăriri 
convulsive, însă după aceea Sarah s-a lăsat din nou liniștită în 
brațele mamei ei, apoi, fără niciun avertisment, s-a întâmplat. 

Șuvoiul gălbui ţâșni din gura lui Sarah și i se scurse în poală, 
împrăștiindu-se peste tot. Rose putu să simtă căldura lichidului 
trecând prin materialul pantalonilor. Îl văzu pe Jack, sau mai 
degrabă îl simţi întorcându-se să vadă ce s-a întâmplat. 


— Nu te uita, spuse ea cu reţinere. Ține-ţi ochii pe șosea și 
du-ne acasă cât de repede poţi. Doamna Montgomery ne-a 
avertizat că s-ar putea să se întâmple asta. 

Încercă să se întindă către poșetă, ca să ia de acolo pachetul 
de batiste de hârtie pe care îl purta întotdeauna la ea, când a 
simțit o a doua convulsie. Simţind al doilea val de vomă 
scurgându-i-se pe picioare și-a dat seama că batistele de hârtie 
nu i-ar fi fost de niciun ajutor. În schimb s-a folosit de mâna 
liberă pentru a cobori geamul din lateral. 

Aerul rece o lovi în față și a împrăștiat în mașină mirosul 
bolnăvicios, dulce-amărui, al vărsăturii, astfel încât Rose a 
trebuit să lupte cu propria ei greață. Apoi Jack deschise și el 
geamul din partea lui și Rose simţi că primește mai mult aer 
curat. Însă abia atunci când Sarah începu din nou să verse și-a 
dat seama Rose de greșeala pe care o făcuseră. Exista acum o 
fereastră deschisă, iar Sarah se lupta să ajungă la ea. 

— Doamne, Dumnezeule, nu poate să se întâmple așa ceva! 
exclamă Rose pentru ea însăși, în timp ce amestecul de miros 
de aer proaspăt și de vărsătură îi scăldau faţa. 

Era convinsă că era pe cale să piardă propria ei bătălie cu 
greața, atunci când a început să se lupte cu Sarah pentru a-i 
potoli zbaterea. 

Fetița începuse acum să plângă, iar Rose intră în panică, 
dându-și seama ce s-ar fi putut întâmpla cu Sarah dacă s-ar fi 
înecat cu propria ei vărsătură. 

— Jack, spuse ea. Cred că ar fi mai bine să oprești mașina. Nu 
te uita. Oprește doar mașina! 

— Există un refugiu ceva mai încolo. Crezi că poţi să reziști? 

— Va trebui, răspunse Rose. 

Simţi cum mașina se apleacă ușor înainte, apoi cotește brusc 
spre dreapta și se oprește violent. Rose deschise ușa încă 
înainte ca mașina să se fi oprit de tot. leși clătinându-se de pe 
locul ei și o întinse pe Sarah pe asfaltul parcării. Reuși doar să 
iasă de pe refugiu și să ajungă pe o porţiune de pământ gol, 
când o cuprinse primul acces de vomă. Străbătută de chinuri, 
rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de trunchiul unui copac, 
propria ei vărsătură amestecându-se cu cea a lui Sarah atunci 
când i se împrăștie pe picioare. Îi trecu abia după câteva 
minute. 


Se întoarse lângă mașină și, uitându-se prin lacrimile din ochi 
își dădu seama că fiica ei nu isprăvise încă. 

Sarah zăcea jalnic pe locul în care o lăsase Rose, iar 
convulsiile începeau din nou să o cuprindă. Innebunită, se uită 
către soțul ei. Pentru o clipă avu impresia că acesta dispăruse, 
însă după aceea îl văzu venind dinspre toaleta bărbaţilor, ţinând 
în mână un sul de hârtie igienică. Fără să o bage în seamă, se 
duse direct către Sarah, îngenunche lângă ea și începu să-i 
șteargă fața cu bucățele de hârtie, care se umezeau de îndată. 
Rose privi în tăcere această scenă, după care se îndreptă și ea 
către toaleta femeilor. 

Vreme îndelungată a stat aplecată asupra chiuvetei dându-și 
cu apă rece pe faţă, ca și cum apa ar fi putut îndepărta 
experienţa prin care tocmai trecuse. Într-un târziu se reîntoarse 
la mașină. 

e 

Când intrară pe aleea din fața casei o văzu pe doamna 
Goodrich aşteptându-i în picioare lângă intrare. Cei doi Conger 
se priviră unul pe celălalt, rămânând pentru o clipă ochi în ochi. 
Exista dintr-o dată între ei o căldură pe care nu o mai simţise 
niciunul în ultimul an. lar atunci când a vorbit, Rose nu a făcut-o 
pentru a-și exprima uimirea de a o vedea pe doamna Goodrich 
așteptându-i în poartă: 

— Îmi pare rău pentru toate astea, spuse ea încet. 

— Totul este în regulă, răspunse Jack cu voce blândă. Este 
plăcut să-ţi dai seama că ești încă bun la ceva, chiar dacă asta 
înseamnă doar a avea grijă de fetele mele, cuprinse de greață. 
Rose observă în ochii lui durerea și un licăr de îngrijorare. Işi 
cobori privirea, uitându-se acum la Sarah, care adormise în 
braţele ei. 

— Crezi că ar trebui să chem doctorul? 

Rose modifică poziţia lui Sarah, astfel încât capul copilei să se 
sprijine pe umărul ei. 

— Dacă asta te face să te simţi mai bine. Dar presupun că de 
acum necazurile au trecut. A dat afară toată mizeria pe care o 
înghiţise. Cred că putem să mai așteptăm măcar până se 
trezește. Mai vedem după aceea. 

Jack opri mașina chiar în fața casei, se dădu jos și veni pe 
partea cealaltă, pentru a deschide ușa soției sale. Doamna 
Goodrich plecase de la poartă și se îndrepta acum spre ei, trupul 


ei supraponderal deplasându-se cu cea mai mare viteză pe care 
i-o permitea vârsta înaintată. Se opri lângă ei tocmai când Jack 
deschidea portiera Rosei. 

— Ai milă, Doamne! spuse ea, cu ochii căzuţi asupra mizeriei 
ce acoperea interiorul mașinii, după care se uită spre Sarah și 
Rose. 

Fără să vrea, făcu câţiva pași înapoi. 

— Totul este în regulă acum doamnă Goodrich, spuse Rose, 
strecurându-se cu grijă afară din mașină, pentru a nu o trezi pe 
Sarah, ce continua să se afle în brațele ei. Am avut ceva 
necazuri, dar au trecut. 

Doamna Goodrich a trecut cu stoicism în revistă întreaga 
mizerie. Chiar dacă se întreba ce se întâmplase, asta nu se văzu 
pe fața ei. 

— O să trebuiască să dau cu furtunu' înăuntru mașinii ăsteia! 
spuse ea, făcând ca această constatare să sune aproape ca o 
amenințare. 

— Mă voi ocupa eu de asta, doamna Goodrich, începu Jack. 
Nu putem chiar să-ţi cerem să... 

— Am curățat eu mizerii și mai mari la viaţa mea, s-a băgat 
femeia. În afară de asta, dumneavoastră aveţi alte lucruri de 
făcut. 

A existat în vocea ei o nuanţă care i-a atras imediat atenţia lui 
Jack. Rose dispăruse deja împreună cu Sarah în interiorul casei. 

— Alte lucruri? Ce alte lucruri? 

— Este vorba despre domnișoara Elizabeth, spuse menajera. 
Am impresia că s-a jucat într-un loc în care nu avea ce căuta. 

Jack așteptă ca ea să continue, însă până la urmă a trebuit să 
insiste pe lângă ea. 

— Ei bine, răspunse doamna Goodrich, am văzut-o ieșind 
dintre copaci, nu cu mult timp în urmă. Nu știu de ce am 
impresia asta, dar sunt sigură că a fost să se joace la stăvilar. 
Nu a recunoscut asta, bineînţeles. 

Ultimele cuvinte au fost spuse cu siguranţa unui om care a 
reușit să se convingă de-a lungul experienţei de o viaţă că toți 
copiii neagă ceea ce au făcut, ţinând-o pe a lor, chiar și atunci 
când sunt prinși asupra faptului. 

— Elizabeth este de obicei destul de sinceră, spuse Jack cu 
blândețe. 


Nu avea niciun chef să o supere pe bătrână. Când se întâmpla 
să o facă, efectul avea să se vadă în timpul mesei imediat 
următoare, când mâncarea avea să fie prea arsă. Acum doamna 
Goodrich se uită la el pe deasupra ochelarilor și rămase pe 
poziţie: 

— Mi-am dat foarte bine seama de asta, tinere domn, spuse 
ea, iar Jack se pregăti să capituleze. 

Încă de când era copil își dădea seama că atunci când 
doamna Goodrich i se adresa cu „tinere domn” vorbea cât se 
poate de serios. 

— Din această cauză, continuă ea, cred că aţi face bine să 
vorbiti cu ea. Știe că nu are ce să caute în pădurea aceea, ca să 
nu mai vorbim despre împrejurimile stăvilarului. lar eu știu că a 
fost în pădure. Am văzut-o ieșind dintre copaci. 

— În regulă, răspunse Jack. Voi vorbi cu ea de îndată ce curăţ 
aici. Unde este acum? 

— Pe câmp, spuse doamna Goodrich cu asprime, arătând 
astfel că, din punctul ei de vedere, câmpul era aproape același 
lucru cu pădurea și cu stăvilarul. 

Arătă undeva în depărtare, iar Jack, urmărind din ochi direcţia 
mâinii ei, își văzu fiica cea mare. Stătea pe vine și părea că se 
uită la ceva. 

Porni la început către casă însă, observând privirea pe care i-o 
aruncă doamna Goodrich, o luă din nou în direcția câmpului. 

— N-a mai fost niciodată ca acum, o auzi pe menajeră 
mormăind în spatele lui. 

Elizabeth nu-l observă până nu a ajuns la doar câţiva pași de 
ea. Ridică privirea dintr-o dată, ca și cum ar fi auzit ceva, cu 
toate că Jack era sigur că nu făcuse niciun zgomot. De îndată 
ce-l văzu, un zâmbet îi lumină faţa, iar Jack putu să simtă cum 
acest entuziasm îi încălzește și starea lui de spirit. Se opri, cei 
doi uitându-se unul la celălalt pentru câteva clipe. Cu părul lăsat 
liber Elizabeth semăna încă și mai tare cu fata din portret. 

— Ce mai face fiica mea preferată? întrebă el, spărgând 
gheaţa. 

— Chiar sunt? întrebă la rândul ei, zâmbetul devenindu-i și 
mai strălucitor. Păi, dacă sunt, meriţi asta pentru că mi-ai spus- 
O. 


Se aplecă, iar când se ridică în picioare avea în mână o 
singură floare, piciorul cocoșului. Alergă către el și îi întinse 
floarea până sub bărbie. 

— Ei bine, îi spuse el, m-am îmbujorat? 

— Nu am de gând să-ţi spun, răspunse Elizabeth râzând. Aţi 
adus-o pe Sarah acasă cu voi? 

Aprobă dând din cap, iar când Elizabeth se întoarse 
îndreptându-se spre casă, Jack o opri: 

— Stai așa! Nu poți să pierzi puţin timp cu tatăl tău preferat? 

Elizabeth se întoarse din nou către el. 

— M-am gândit doar că... începu ea. 

— Nu mai contează, o întrerupse Jack. Sarah a avut unele 
necazuri în drumul către casă, iar mama ta s-a dus să o spele. 
Nu este nimic serios, adăugă el în grabă, observând că faţa ei 
era străbătută de o privire îngrijorată. Numai că a mâncat ceva. 
A avut un accident micuț în drum spre casă. 

— leah! făcu Elizabeth. Și acum mașina pute? 

— O curăță doamna Goodrich. lar pe mine m-a pus să-ți 
vorbesc. 

— Mă gândeam că așa o să facă, spuse Elizabeth. Crede că 
m-am dus la stăvilar astăzi. 

— Și ai fost? o întrebă Jack, încercând să nu pară îngrijorat. 

— Nu. Nu am fost. Nu știu de ce crede că m-aș fi dus, 
răspunse Elizabeth. 

— Zice că te-a văzut venind din pădure. 

— Știu că asta zice, spuse Elizabeth. Și nu-mi dau seama de 
ce crede asta, de asemenea. Nu am fost în pădure. 

— Ai fost prin apropiere? 

Elizabeth confirmă cu o mișcare a capului: 

— Am crezut că l-am văzut pe Cecil. Dar nu cred că a fost 
Cecil. Arăta ca el, însă după aceea, chiar când era pe cale dea 
intra între copaci, a făcut o săritură. „Cecil” nu era de fapt decât 
un iepure. 

— Cum ai putut să-l confunzi pe Cecil cu un iepure? întrebă 
Jack. Dintre toate pisicile puţin asemănătoare unui iepure pe 
care le cunosc eu, Cecil este cel care aduce cel mai puțin cu un 
rozător. 

— Habar n-am, răspunse Elizabeth. Dar sigur arăta ca Cecil, 
până a făcut săritura. 


— Ei bine, mă bucur că a făcut-o. Dacă nu s-ar fi întâmplat 
așa, probabil că te-ai fi dus în pădure după el. 

— Aș fi observat până la urmă, spuse Elizabeth. A rămas 
tăcută pentru o clipă, după care a adăugat: Tati, de ce nu am 
voie să mă duc în pădure, nici la stăvilar? 

— Pentru că este periculos, d-aia, răspunse Jack, tonul său 
indicând faptul că ar fi dorit ca discuţia să se încheie în acest 
punct. 

Elizabeth însă nu avea chef să abandoneze subiectul: 

— Dar, tati, am acum treisprezece ani și pot să-mi văd și 
singură de grijă. Nu văd de ce ar fi mai periculos stăvilarul decât 
cariera, iar acolo mă lași să mă duc de câte ori vreau eu. 

— Mi-ar părea bine să nu te mai duci nici pe acolo, spuse Jack. 

— Dar de ce? insistă Elizabeth. 

Neprimind niciun răspuns adăugă: 

— Din cauza întâmplării cu Anne Forager, nu-i așa? 

— Anne Forager? repetă Jack cu prudenţă. 

— Toţi copiii vorbesc despre asta. Spun că s-a întâmplat ceva 
groaznic cu ea și că s-ar fi întâmplat totul aici. Este adevărat? 

— Nu știu, răspunse Jack cu sinceritate. Nu prea cred că s-a 
întâmplat cu adevărat ceva cu ea, iar dacă ar fi totuși așa, mă 
îndoiesc foarte tare că acel lucru putea să aibă loc aici. In orice 
caz, asta nu are nimic de a face cu tine. Problema este doar că 
stăvilarul este foarte periculos. 

— Nu mai mult decât cariera. 

Jack dădu dezaprobator din cap: 

— Dacă te afli la carieră și aluneci, cel puţin mai ai o șansă. 
Nu poţi să cazi decât în apa adâncă, și tu știi să înoți. La stăvilar 
însă nu ai ajunge în apă. Ai cădea pe stâncile de sub brizanți. 
Asta este cu totul altă poveste. 

— Presupun că ai dreptate, spuse Elizabeth. 

Se uită în sus către el, având în ochi o strălucire poznașă, și 
adăugă: 

— Dar peste cinci ani voi avea optsprezece ani. Atunci o să 
pot să mă duc să văd ce se întâmplă cu stăvilarul acesta, iar tu 
n-o să mai poţi să mă oprești. 

— Asta peste cinci ani, spuse Jack. Până atunci s-ar putea să 
te răzgândești. 

— N-o să mă răzgândesc, îl asigură Elizabeth. 


Apoi își strecură mâna în palma lui și se întoarseră împreună 
acasă. 

e 

În seara aceea cina a fost doar o întâlnire liniștită pentru 
familia Conger, cel puţin în prima ei parte. Având în vedere 
stomacurile aflate în suferință ale lui Rose și Sarah, doamna 
Goodrich a făcut doar o omletă ușoară, rezistând impulsului de a 
o arde prea tare. Conversaţia a fost tărăgănată, în cea mai mare 
parte reducându-se la o formă sau alta de remarci încurajatoare, 
adresate lui Sarah, și venite din partea părinților ei. Sarah părea 
că nici nu îi aude. In schimb se concentra asupra propriei 
farfurii, îndesându-și în gură cu furculita fiecare bucăţică de ou, 
mestecând apoi cu stoicism și înghițind. Elizabeth avea impresia 
că Sarah era așa cum fusese întotdeauna. 

Doamna Goodrich strânse farfuriile goale și veni cu desertul. 

— Hai, c-o luăm de la capăt! spuse Elizabeth. 

— Hmm? făcu Rose interogativ, transferându-și atenţia de la 
Sarah la fiica ei cea mare. 

Elizabeth îi zâmbi. 

— Am spus „hai că o luăm de la început”. Am avut astăzi la 
scoală același fel de budincă. Atâta doar că asta este mai bună. 

— Da? făcu Rose. 

De fapt, nu prea o interesa. Atenţia ei era din nou concentrată 
asupra lui Sarah. 

— Cum a fost la școală? 

— N-a fost rău. La istorie ne-a adus extemporalele corectate. 
Domnul Friedman cred că a făcut o greșeală. Mi-a pus nota cea 
mai mare. 

Atât Rose cât și Jack se întoarseră acum către Elizabeth, fata 
observând în ochii lor un sentiment de încântare. Dar înainte ca 
vreunul dintre ei să apuce să spună ceva, un alt zgomot sparse 
tăcerea. 

Elizabeth se întoarse, după care se aplecă, tocmai la timp 
pentru a se feri de castronașul cu budincă ce zbura spre ea, 
venind dinspre sora ei mai mică. Castronul de sticlă se făcu 
țăndări de peretele din spatele Elizabethei, însă zgomotul 
spărturilor nu a putut fi auzit, fiind acoperit de zbieretele și 
hohotele de plâns scoase de Sarah. 

Cu faţa congestionată de furie, Sarah înșfăcă toate tacâmurile 
și farfuriile ce se aflau pe masă, la îndemâna ei, iar la câteva 


clipe după aceea erau împrăștiate prin toată încăperea. Unul 
dintre cuţitele de argint masiv sparse un gemuleț al ferestrei 
ușii, trecând prin el și zăngănind afară, pe verandă. Sarah 
continuă să urle, vocea ei crescând în intensitate, în timp ce 
mâinile i se mișcau sălbatic pe deasupra mesei, în căutarea 
altor obiecte cu care ar fi putut să arunce. 

Rose rămase pe locul ei, privind-o pe Sarah ca o stană de 
piatră. Sarah fusese atât de calmă până acum... Începu să se 
ridice atunci când văzu că Sarah își înfige mâinile în faţa de 
masă. Încerca să se pregătească pentru distrugerea ce părea 
iminentă, dacă fiica ei ar fi dus mai departe ceea ce părea că 
intenţiona să facă. 

lar după aceea, pe deasupra hărmălaiei făcute de Sarah cu 
urletele ei, se auzi vocea lui Jack, care ţipa la ea: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Nu o scoţi odată de aici? urlă 
el. 

Rose făcu ochii mari, însă rezultatul cuvintelor lui a părut a fi 
acela că a reușit să se elibereze din scaunul în care stătea. Fără 
să mai spună ceva o luă pe Sarah în braţe, eliberându-i, nici ea 
nu știa cum, degetele încleștate în fața de masă, și ieși cu ea din 
încăpere. În timp ce trecea pe lângă Jack mai mult îl simţi decât 
îl văzu cum zăcea, prăbușit neputincios, în scaunul său. 

Sufrageria rămase dintr-o dată în tăcere, iar cei doi 
continuară să stea la masă, Jack evitând să mai spună ceva. 
Elizabeth nu avea nimic de spus. Apoi, în mod vizibil, Jack 
începu să se adune. 

— Îmi pare rău, mormăi el, mai mult pentru sine decât pentru 
Elizabeth. De fiecare dată când face chestii d-astea mă apucă 
cele mai groaznice senzaţii. Am sentimentul că din cauza mea a 
înnebunit. 

Începu să scâncească încet. 

— Și cred că așa a și fost, a mai spus abia deslușit. 

Apoi plecă și el din sufragerie, iar Elizabeth rămase dintr-o 
dată singură. 

Pentru o vreme rămase cuminte pe scaun, ca și cum nu ar fi 
auzit nici ceea ce a spus tatăl ei, și nu ar fi observat nici haosul 
din jurul ei. Când, în cele din urmă, se mișcă de la locul ei, o 
făcu pentru a se apuca de curățenie. Luă prima dată totul de pe 
masă, după care trecu la perete și la podea. Se mișca încet, cu 


multă atenţie, ca și cum mintea ei ar fi fost departe de ceea ce 
făcea de fapt. Când termină aruncă încă o privire prin cameră. 

— Am fost atât de sigură că era Cecil, spuse ea, aparent fără 
niciun motiv. Dar nu cred că putea să fie el. 

Rămase tăcută pentru câteva momente, apoi vorbi încă o 
dată, adresându-se camerei goale: 

— Aș vrea să vină acasă. 

După aceea Elizabeth ieși și ea din sufragerie. 


e Capitolul 8 

Unui observator din afară i s-ar fi părut că nu există nicio 
diferenţă faţă de orice altă familie aflată la micul dejun. Poate că 
una dintre copile - cea mică - era mult mai tăcută decât 
cealaltă, dar asta se întâmplă în orice familie. Numai un 
observator deosebit de atent și-ar fi putut da seama că asupra 
lor plana o atmosferă ușor încordată, ca și cum s-ar fi ferit de 
ceva anume. Căci, într-adevăr, asta făceau. 

Rose Conger încerca să menţină o bună dispoziţie aproape 
încrâncenată, făcând tot ce îi stătea în putinţă pentru ca 
tăcerea, ce devenise pentru Sarah ceva normal, să nu îi 
molipsească pe toţi. Işi dădea seama însă că nimeni nu-i dădea 
prea mare atenţie. Putea să-l vadă pe Jack, a cărui faţă era în 
mare parte ascunsă, cum încearcă aproape cu disperare să se 
concentreze asupra ziarului de dimineaţă. Pe de altă parte știa 
că Elizabeth cheltuia mai multă energie ajutând-o pe Sarah să 
bage mâncarea în ea, decât pentru a o asculta pe mama sa. 

— Și, bineînţeles, ciripi Rose, au și un fiu. 

Așteptă o reacţie din partea celorlalţi, însă nu există niciuna. 
Continuă, de data aceasta ceva mai tare: 

— Un băiat în vârstă de paisprezece ani. 

Observă cu multumire că reușise să capteze dintr-o dată 
atenţia fiicei ei mai mari. 

— Cine anume? întrebă Elizabeth, punând jos cuțitul pe care îl 
folosise pentru a tăia cârnăciorii lui Sarah. 

— Nu m-ai ascultat. Vecinii cei noi. Dacă ai fi fost ceva mai 
atentă, m-ai fi auzit. 

Elizabeth zâmbi cu o oarecare timiditate. 

— Îmi pare rău, spuse ea, cu un zâmbet care lăsa să se 
înţeleagă că își cerea scuze mai degrabă de dragul etichetei, 
decât pentru orice altceva. 


— Nu-mi spune că ai reușit până la urmă să vinzi vechitura de 
pe proprietatea Barnes! Apoi adăugă, cu un zâmbet strâmb: Nu 
pot să suport casa aia. Cine și-ar putea dori să locuiască acolo? 

— Este o familie, răspunse Rose, îndreptând faţa de masă fără 
să-și dea seama de gestul său. Un arhitect și o artistă. Și băiatul 
lor. Îl cheamă Jeff. 

— Un băiat! exclamă Elizabeth cu vocea subțiată. Un băiat în 
carne și oase! Cum arată? 

— Sunt convinsă că este al dracului de drăguţ, răspunse Rose. 
Nu se presupune întotdeauna că băiatul vecinilor cei mai 
apropiaţi este al dracului de drăguţ? 

Elizabeth se îmbujoră, iar această reacţie neașteptată a 
tulburat-o și pe Rose. Dar după aceea își dădu seama că 
ajunsese, nici ea nu știa de ce, să gândească despre Elizabeth 
ca și cum ar fi fost mai mare decât era cu adevărat. A trebuit să- 
și aducă aminte că Elizabeth avea numai treisprezece ani, iar 
fetele de treisprezece ani se îmbujorează de fiecare dată când 
se aduce vorba despre băieţi. 

— De fapt, nu știu cum arată. Însă vom afla împreună, la 
sfârșitul acestei săptămâni. Carl și Barbara - așa se numesc noii 
vecini, adăugă ea pentru Jack, care pusese în sfârșit ziarul pe 
masă. Carl și Barbara vor veni încoace în dimineaţa aceasta și 
intenţionez să-mi petrec cea mai mare parte a zilei împreună cu 
ei. 

Jack se uită întrebător la ea. 

— Păi, continuă Rose, puţin stânjenită, din moment ce familia 
Barnes nu este aici, cineva tot va trebui să le arate cum 
funcţionează casa aceea. Mai ales când este vorba de o casă 
atât de deosebită. 

Văzu o umbră trecând pe faţa lui Jack. 

— În regulă, cedă ea, punând șervetțelul pe masă. De 
asemenea, mă simt ca o vecină cam băgăreaţă și vreau să văd 
ce pot să mai aflu despre ei. Până acum para fi o încântare și 
cred că nu ar fi rău să avem niște vecini care să ne fie și 
prieteni. Ar fi distractiv să existe oameni care ne plac, destul de 
aproape de noi, ca să putem apela din când în când la ei, și 
intenţionez să încurajez această apropiere. 

— Mda, făcu Jack, umbra de îndoială transformându-se acum 
într-un nor. Nu sunt sigur că asta este o idee prea bună. 


Rose observă cum ochii lui au zvâcnit involuntar către Sarah. 
A fost o mișcare atât de rapidă, încât era sigură că soțul ei nici 
măcar nu-și dăduse seama că o făcuse. Era de asemenea sigură 
că nu era vorba despre o simplă impresie greșită din partea ei. 
Se hotărî să atace această problemă în mod direct. Începu prin a 
împături șerveţelul în pătrate din ce în ce mai mici. 

— Nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să ne comportăm 
ca niște pustnici, spuse ea încet. Dacă totuși există, aș vrea să-l 
aflu și eu. 

Culoarea începu să se retragă de pe faţa lui Jack în timp ce își 
privea soţia. 

— Eu... aș crede că... începu el. 

Apoi căzu într-o tăcere jenantă. 

— lar eu aș crede, spuse Rose cu siguranţă în glas, că ar 
trebui să nu ne iasă din minte faptul că trăim în acest secol. 
Faptul că avem o fiică la școala de la White Oaks nu este un 
lucru de care trebuie să ne fie rușine. lar dacă tu crezi asta, 
atunci ai chiar mai multe probleme decât are Sarah. 

Se opri, văzându-l pe Jack cum arată cu ochii spre locul în 
care se afla Elizabeth, fata ascultând ce spunea mama ei. 
Hotărându-se, Rose se întoarse către Elizabeth: 

— Tu ce părere ai? o întrebă ea. 

— Despre ce? întrebă și Elizabeth, nefiind sigură de direcția în 
care putea să se întoarcă această discuţie. 

— Păi, făcu Rose, răscolindu-și mintea în căutarea celor mai 
potrivite cuvinte. Despre Sarah, presupun. 

Elizabeth o privi pe mama ei în ochi - aproape acuzator, se 
gândi Rose. Părea că luptă cu ea însăși și că se află în pragul de 
a izbucni în lacrimi. Își găsi apoi vocea, în timp ce lacrimile o 
năpădiră. 

— Eu cred, spuse ea, luptându-se pentru a-și reține un 
scâncet, pe care l-a înghiţit cu un sughiț mic, cred că ar trebui 
să ne aducem aminte toți că Sarah nu este surdă. Chiar dacă nu 
vorbește, aude. 

Se uită cu ochi rugători către mama ei pentru câteva 
secunde, apoi se întoarse către sora ei. 

— Vino, Sarah, spuse ea. Hai să ne pregătim pentru plecarea 
la școală. 

O luă pe Sarah de mână și ieșiră împreună din sufragerie. 

Rose și Jack le urmăriră în tăcere. 


— „În gura copiilor stă adevărul...” comentă Jack încet. 

Apoi observă lacrimile care curgeau pe faţa soţiei sale. Se 
ridică de pe scaunul său și îngenunche lângă ea. Rose își puse 
fruntea pe umărul lui, întregul trup fiindu-i scuturat de hohotele 
de plâns. 

— Ce ne facem, Jack, spuse în urechea lui. Câteodată mă face 
să-mi fie rușine de mine. Cea mai mare rușine. Și are numai 
treisprezece ani. 

Jack o bătu ușor cu palma. 

— Știu asta, iubito, a spuse el. Știu. Presupun că uneori copiii 
au un mod mai ușor de a înțelege lucrurile. Ei sunt în stare să 
accepte lucrurile așa cum sunt. În timp ce noi trebuie să ne 
luptăm pentru a o accepta până la urmă. 

— Să „o” acceptăm? întrebă Rose, uitându-se în sus la el. 

Privirile lor s-au întâlnit, între ei existând o apropiere, o 
apropiere pe care Rose nu o mai simţise încă din primii ani ai 
căsătoriei lor. 

— Viaţa, răspunse Jack. Nu ar fi plăcut dacă am înceta să ne 
mai luăm de piept cu viaţa? 

Rose dădu din cap afirmativ. 

— Dar nu putem, nu-i așa? 

Jack nu a răspuns, dar Rose nici nu se aștepta să o facă. 

e 

La câteva minute după aceea Rose se afla în căutarea fiicelor 
ei. Elizabeth, gata îmbrăcată, îi peria lui Sarah părul negru și 
des. Sarah stătea liniștită, așezată în faţa oglinzii, Rose însă nu 
putu să-și dea seama dacă o urmărea pe Elizabeth sau nu. Ar fi 
putut să fie atentă, după cum ar fi putut foarte bine să se afle în 
altă parte, trăind o viaţă care nu avea nimic de a face cu 
camera în care se afla, cu sora ei sau cu orice altceva s-ar fi 
putut lega de casa de la Promontoriu. 

— Ai nevoie de ceva de la mine, înainte să plec? întrebă Rose. 

Elizabeth ridică privirea și a zâmbit. 

— Încă un sfert de dolar pentru pauza de masă, ceru ea cu 
faţa luminoasă. 

Rose acceptă cu o mișcare a capului. Elizabeth își îndreptă 
spatele. 

— Așa, a spus ea. Ce părere ai? 


Rose observă că agrafele pe care Elizabeth le pusese în părul 
scurt și strălucitor al surorii ei nu prea se potriveau, iar o parte 
din șuvițe nu erau bine strânse. Se hotărî însă să nu comenteze. 

— Sarah ce părere are? se eschivă ea. 

— Oh, îi place la nebunie, răspunse Elizabeth. Așa nu-i mai 
intră părul în ochi. 

— Asta contează mult, spuse Rose zâmbind. Ai putea să faci 
asta și pentru mine? 

— Desigur, răspunse Elizabeth nerăbdătoare. Acum? 

Rose începu să râdă. 

— Mai târziu. Acum nu am timp, și nici tu nu ai. Poate mâine, 
adăugă ea, observând umbra de dezamăgire din ochii fiicei ei. 
Mă pupi la plecare? 

Elizabeth se apropie de mama ei și-și înălță fruntea, pentru a 
se lăsa sărutată. Rose o îmbrățișă rapid, după care se duse 
către măsuţa de toaletă, unde era așezată Sarah, care aparent 
continua să-și admire noua pieptănătură. Rose îngenunche și o 
strânse în braţe pe fiica ei cea mică. 

— Îți urez o zi bună, iubita mea, șopti Rose. 

O sărută pe fata cea mică de mai multe ori, după care o mai 
strânse o dată în braţe. 

— Ne vedem după-amiază, mai spuse ea. 

Ajunsă la parter, Rose se opri la bucătărie, să discute cu 
doamna Goodrich. Menajera se uită la ea cu priviri cercetătoare. 

— Cecil nu s-a întors încă? o întrebă ea. 

Doamna Goodrich dădu negativ din cap. 

— Fă-mi te rog plăcerea și uită-te după el astăzi, bine? 

— Pisicile pot să-și poarte și singure de grijă. O să se întoarcă 
atunci când o să aibă el chef, spuse bătrâna. 

— Sunt sigură că așa se va întâmpla, spuse Rose sec. Dar cu 
ce te-ar deranja să arunci o privire prin jur? Copilelor le este dor 
de el. Poate a rămas închis pe undeva. 

— Dacă s-a întâmplat asta, înseamnă că cineva l-a închis, 
declară doamna Goodrich. Apoi o luă mai încet: Desigur. Vedeţi- 
vă de treabă acum... mă ocup eu de el. 

Rose îi mulțumi printr-un zâmbet și se duse să-l caute pe soţul 
ei. Jack tocmai ieșise din casă. 

In bucătărie, doamna Goodrich continua să încarce vasele în 
mașina de spălat. Era convinsă că nicio mașină din lume nu 
putea să curețe de ajuns de bine vasele pentru ca un om să 


mănânce după aceea din ele, însă se folosea oricum de mașină. 
Le spăla, pentru propria ei satisfacție, și abia după aceea le 
punea în mașina de spălat, fără să mai adauge detergent. 
Presupunea că mașina este destul de bună pentru a le clăti, mai 
ales că erau deja clătite de ea înainte. Închise ușa și apăsă pe 
butonul care punea mașina de spălat în funcţiune. Cu toată 
agitația din interior, se gândi ea, este de mirare că nu se fac 
toate ţăndări. Apoi, pe deasupra zgomotului făcut de mașina de 
spălat, se auzi un alt sunet, venind din fața casei. Se duse până 
la ușa bucătăriei, o deschise puţin și ascultă. 

— Sarah, nu! o auzi pe Elizabeth spunând. Nu poți să vii cu 
mine. Tu trebuie să aștepți aici până vine microbuzul. 

Doamna Goodrich o auzi pe Sarah văitându-se și ieși pe ușă. 

— Oh, Sarah, spunea Elizabeth, ceva mai tare acum. Aș vrea 
să poţi veni cu mine, cu adevărat aș vrea, dar nu se poate, pur 
și simplu. Nu mai sunt decât câteva minute. 

Sarah scoase un nou țipăt. 

— Sarah, las-o baltă. Dacă nu mă lași acum să plec, o să 
întârzii. 

Atunci când doamna Goodrich apăru în capătul holului, 
Elizabeth tocmai încerca, folosindu-și toată forța, să scape din 
strânsoarea lui Sarah. Fata cea mică o prinsese pe Elizabeth de 
încheieturi cu ambele mâini, iar cea mare nu reușea să se mai 
desprindă de ea. De fiecare dacă când reușea să-și elibereze o 
mână, cealaltă ajungea din nou să fie prinsă în strânsoarea 
fetiţei. O văzu pe doamna Goodrich și îi făcu semn să se 
grăbească. 

— Ajutor! spuse ea, încercând să-și păstreze vocea cât putea 
de calmă. Nu trebuie decât să stai pe lângă ea până reușesc să 
dispar, după aceea va fi în regulă. 

Doamna Goodrich puse mâna pe Sarah și o ţinu bine, în timp 
ce Elizabeth își îmbrăca haina. 

— Acum grăbește-te, spuse femeia. Cu cât pleci mai repede 
cu atât îmi faci viața mai puţin dificilă. Asta nu înseamnă că nu- 
mi place să te am pe lângă mine, adăugă ea. 

Elizabeth se îndreptă către ușă, o deschise, se întoarse să îi 
facă bezele lui Sarah, după care închise ușa în spatele ei. Se 
strădui să nu asculte în timp ce vocea lui Sarah se auzea din ce 
în ce mai tare, într-un urlet de suferinţă. Pentru a scăpa, s-a 
concentrat asupra copacilor aliniaţi de-a lungul drumului. Când 


ajunse în Drumul Promontoriului aproape că reuși să se 
autoconvingă că Sarah încetase să mai urle. 

In spatele ei a urmat vacarmul unei bătălii destul de ciudate. 
Sarah își ieșise din minţi, ţipetele ei umplând întreaga casă, în 
timp ce se lupta cu doamna Goodrich, învârtindu-se și zbătându- 
se în brațele ei. Având întipărită pe față hotărârea fermă, 
bătrâna apelă la toată forța de care dispunea, pentru a o ţine pe 
Sarah atât de strâns cât putea și cât îi permitea respectul faţă 
de familia ei, străduindu-se să nu-i provoace vreo durere. 
Doamna Goodrich nu găsi că era necesar să încerce să 
vorbească cu Sarah. Era sigură că fata oricum nu ar fi auzit-o, 
căci ar fi acoperit-o cu hărmălaia pe care ea însăși o făcea, iar 
încercarea nu s-ar fi soldat decăt cu o risipă inutilă a forţei sale. 
Inverșunată, continuă să o ţină pe loc. 

După aceea Sarah o mușcă. Menajera simţi dinţii copilei 
intrându-i în mână, la baza mai cărnoasă a degetului mare. Se 
încordă pentru a suporta durerea și o ridică pe Sarah de la 
podea. Merse cu ea până la fereastră și se întoarse astfel încât 
Sarah să poată privi afară. Zbieretele fetei încetară. 

Abia atunci doamna Goodrich o lăsă jos și-și examină degetul 
rănit. Avea pielea julită, însă nu rău. 

— A trecut multă vreme de când nu mi-a mai făcut asta vreun 
copil, observă doamna Goodrich cu voce tare. 

Sarah, a cărei atenţie fusese între timp atrasă de fereastra și 
de drumul pustiu aflat dincolo de aceasta, ridică ochii privind-o 
pe menajeră în față. Uitându-se în ochii aceia negri, imenși și 
goi, bătrâna fu cuprinsă de un val de milă. Se lăsă încetișor în 
genunchi și-și petrecu mâinile în jurul fetiţei. 

— Dar nu cred că ai făcut-o pentru ceva anume, nu-i așa? lar 
tu nu ești un iepuraș, așa că răul nu este chiar atât de mare. 

Continuă să o ţină pe fetiță în braţe, mângâind-o tot timpul, 
până când a auzit microbuzul venind dinspre șosea. După aceea 
se ridică în picioare și, luând-o pe Sarah de mână, o conduse 
înapoi la ușa principală. Sarah a stat ascultătoare în timp ce 
doamna Goodrich o îndesa în haină și nu avu nimic de obiectat 
atunci când George Diller o duse la microbuz. Doamna Goodrich 
rămase în ușă și privi în urma mașinii, până când aceasta 
dispăru din câmpul vizual. Nu a mai făcut bezele; era prea 
obosită în urma luptei de mai devreme și nici nu era prea 
convinsă că Sarah avea să o mai vadă. Când drumul a rămas din 


nou pustiu, închise încet ușa și se retrase la ea în bucătărie, 
unde-și spălă mâna rănită. Se încruntă atunci când și-a dat cu 
spirt, apoi se bandajă. După aceea își aduse aminte de pisică. 

Era convinsă că nu era vorba decât despre o pierdere de 
timp, însă căzuse de acord că îl va căuta pe Cecil și avea să se 
țină de cuvânt. Se hotărî să facă mai întâi lungul drum până la 
pod, pentru ca să-și înceapă de acolo cercetările. Să ajungă la al 
doilea etaj nu era o problemă; era obișnuită cu asta. Cheia de la 
ușa podului se afla în buzunarul ei, însă înainte să bage mâna 
după ea, încercă ușa, în mod aproape instinctiv. Cheia a fost 
lăsată să cadă înapoi în buzunar, căci ușa s-a deschis, 
eliberându-i drumul către treptele abrupte. 

— Ar fi trebuit să fie închisă, mormăi ea pentru sine, oprindu- 
se un moment, pentru a se odihni înainte de a ataca scara ce 
ducea la pod. 

În timp ce urca, încerca să-și aducă aminte când trecuse 
ultima dată cineva pe acolo. În urmă cu o lună, când au adus jos 
vechiul portret. Ajunse în pod și închise ușa în spatele său. 

— Cecil! strigă ea. Vino-ncoace, pis, pis, pis... 

e 

Elizabeth ajunsese deja la jumătatea drumului pe care îl avea 
de străbătut până în oraș, când o văzu pe Kathy Burton 
mergând în faţa ei. 

— Kathy! strigă ea. 

Fata aflată în faţă se opri și se întoarse. 

— Așteaptă-mă! ţipă Elizabeth spre ea. 

O luă la fugă până o ajunse din urmă pe prietena ei. 

— Ce făceai pe aici? o întrebă, când ajunse faţă în faţă cu 
Kathy. 

— Am făcut serviciu de baby-sitter azi-noapte, răspunse 
Kathy. La familia Norton. 

Elizabeth și-a dat ochii peste cap. 

— Sunt niște oameni ciudaţi, spuse ea. 

— Cum adică? 

— El este atât de bătrân față de ea... spuse Elizabeth, 
târându-și picioarele, imitând mișcările specifice ale bătrânilor 
din familia ei. 

Apoi îi veni o altă idee: 

— Mama ta te lasă să faci serviciu de baby-sitter acolo? 

— Desigur, răspunse Kathy surprinsă. De ce nu m-ar lăsa? 


— Vreau să spun, după întâmplarea cu Anne Forager... 

— Ah, asta era, făcu Kathy, ridicând din umeri. Mama zice că 
nu i s-a întâmplat absolut nimic. Zice că este o mincinoasă. 

Elizabeth dădu aprobator din cap. 

— Asta spune și tatăl meu. Dar nu sunt sigură că și crede 
asta. 

— De ce? 

— Nu știu, răspunse Elizabeth. Doar că se poartă cam ciudat. 

Se uită în jur, apoi arătă către o pasăre care zbură dintr-un 
copac aflat în apropiere: 

— Uită-te, spuse ea. Este o gaiţă. 

Kathy urmă cu privirea direcția mâinii, dar nu reuși să vadă 
zburătoarea. 

— Chiar că ești norocoasă, să locuiești acolo, spuse ea. D-aia 
îmi place să lucrez pentru familia Norton. Pot să rămân peste 
noapte și să vin dimineaţa pe jos. 

— Eu mi-aș fi dorit să se bage un autobuz, spuse Elizabeth. 
Începi să te plictisești după o vreme. 

— Eu nu m-aș plictisi niciodată, dacă aș locui acolo, mărturisi 
Kathy. Trebuie să fie distractiv să poţi să pleci în cercetare de 
câte ori ai chef. 

Elizabeth dădu afirmativ din cap, însă atenţia ei nu mai era 
îndreptată către Kathy. 

Un iepure țâșni de-a curmezișul drumului, chiar în fața fetelor, 
iar Elizabeth se uită după el, faţa ei fiind străbătută de o 
expresie ciudată. Se opri părând cuprinsă de un gând pe care 
nu-l putea controla. 

— Există un loc, șopti ea. 

— Ce? făcu Kathy. 

— Un loc secret, continuă Elizabeth. 

Se întoarse către Kathy și se uită intens în ochii ei. 

— Ai vrea să mergi și tu acolo odată și-odată? 

Kathy făcu ochii mari: 

— Ce fel de loc? 

— Dacă ţi-aș spune, nu ar mai fi un secret, nu-i așa? Dar dacă 
te voi duce acolo, va trebui să-mi promiţi să nu spui niciodată 
nimănui despre asta. 

— Oh, n-o să spun, spuse Kathy, emoția faptului de a 
împărtăși un secret cu cineva făcându-i vocea să tremure. Va fi 
numai al nostru. 


Elizabeth părea să fie pe punctul de a spune ceva în plus, 
când auzi zgomotul unui vehicul ce se apropia de ele din spate. 
O trase pe Kathy în afara drumului și așteptară amândouă până 
când trecu microbuzul de la White Oaks. Când se afla în dreptul 
lor, George Diller apăsă pe claxon și le făcu cu mâna. Când 
văzură microbuzul de la spate, fetele au putut să o observe și pe 
Sarah care stătea cu faţa lipită de geamul din spate al 
vehiculului, și se uitară după ea până când mașina intră în curbă 
și ieși din câmpul lor vizual. Elizabeth încetă să mai facă bezele 
abia când microbuzul dispăru de tot, după care ea și Kathy își 
continuară drumul. 

— Care este problema cu ea? întrebă Kathy. 

— Cu cine? 

— Cu Sarah, spuse Kathy. 

— Cine zice că este vreo problemă cu ea? întrebă Elizabeth 
ridicând garda. 

Nu-i plăcea să i se pună întrebări despre sora ei. 

— Mama mea, răspunse Kathy, dând cărţile pe faţă. Zice că 
Sarah este nebună. 

Înainte să-i vorbească din nou, Elizabeth privi o vreme în jos. 

— Cred că nu ar trebui să vorbești așa despre Sarah. 

— Păi, este nebună sau nu? insistă Kathy. 

— Nu, răspunse Elizabeth. 

— Și atunci de ce se duce la White Oaks. Este un loc pentru 
copii nebuni. Sunt luaţi din toate colţurile ţării pentru a fi duși 
acolo. 

— Și pentru a rămâne acolo, nu-i așa? sublinie Elizabeth. Dacă 
Sarah ar fi fost nebună, nu ar fi trebuit să locuiască și ea tot 
acolo? 

Kathy se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Ei bine, dacă nu este nebună, de ce se duce acolo atât cât 
se duce? 

Elizabeth ridică din umeri. 

— Nu știu. S-a întâmplat ceva cu ea cam cu un an în urmă. A 
fost în pădure și a căzut, sau ceva de genul acesta. lar acum nu 
poate să vorbească. Dacă ar veni la școala din oraș, toată lumea 
ar râde de ea. Dar o să fie în regulă, de îndată ce o să înceapă 
să vorbească din nou. 


Cele două fete continuară să meargă în tăcere pentru o 
vreme; niciuna din ele nu mai scoase vreo vorbă până nu 
ajunseră în oraș. 

— Sarah știe de locul ăsta secret? întrebă Kathy deodată. 

Elizabeth dădu negativ din cap. 

— Și n-o să știi nici tu dacă o să continui să tot pui întrebări. 
Este un loc unde ar trebui să fii. Nu poţi vorbi despre el. 

— O să-mi arăţi? întrebă Kathy provocatoare. 

— Dacă  încetezi să mai vorbeşti despre asta, replică 
Elizabeth. Este un loc foarte special, doar pentru mine. Dar 
presupun că pot să te duc și pe tine acolo, din moment ce ești 
prietena mea. 

— Când? g 

Însă Elizabeth nu i-a mai răspuns. În loc de asta i-a aruncat 
prietenei ei o privire misterioasă, după care a dispărut, 
îndreptându-se spre școală. 

e 

Doamna Goodrich își petrecu aproape o oră în pod, însă își 
pierdu numai o parte din tot acest timp cu căutatul lui Cecil. O 
inspecție rapidă o convinse că pisica nu era acolo, și era pe cale 
să o ia înapoi în josul scărilor, când ochii fură atrași de un 
amănunt. Nu era sigură ce anume era acel lucru... ceva care nu 
era la locul său, sau ceva care lipsea, sau ceva care nu ar fi 
trebuit să se afle acolo, și totuși se afla. Se opri și se uită de jur 
împrejur. Vreme îndelungată nu a reușit să-și dea seama despre 
ce anume era vorba. Era mai mult un sentiment decât ceva pe 
care puteai să pui mâna. Ca și cum cineva ar fi fost acolo și ar fi 
mutat lucrurile de la locul lor, pentru ca apoi să le pună de unde 
le-a luat. Atâta doar că plutea un aer ciudat în podul acela. Un 
aer care emana deranj. 

Bătrâna începu să se uite cu mai multă atenţie în jurul ei, și în 
timp ce făcea asta își dădu seama că podul era mai degrabă un 
depozit al amintirilor sale, fiind locul în care erau depuse toate 
lucrurile de care familia Conger nu mai avea nevoie. Toate 
obiectele ce avuseseră vreo folosinţă pentru vreunul dintre 
Congeri, și despre a căror existenţă ei uitaseră deja, erau acum 
împrăștiate peste tot prin pod - lucruri pe care chiar dacă ei nu 
le mai ţineau minte, doamna Goodrich și le amintea totuși. Mâna 
ei mângâie leagănul în care dormiră atâţia bebeluși ai 
Congerilor - Sarah fiind ultimul dintre aceștia, dar și Elizabeth, 


înaintea ei, și tatăl lor, cu mult timp în urmă. Se întreba câte 
generaţii de bebeluşi ai familiei Conger au dormit în acest 
leagăn. lar după aceea observă că mânerul cu cioplituri atât de 
complicate al leagănului nu avea pe el nicio particulă de praf. 
Acesta era lucrul care o intrigase în pod: nu exista praf. Toate 
aceste lucruri, care ar fi trebuit să fie acoperite cu praf, erau 
curate. 

Își petrecu următoarea oră prin pod, căutând murdăria care ar 
fi trebuit să se afle acolo. Dar nu era de găsit, după cum nu era 
nici Cecil. 

La începutul după-amiezei ajunse la concluzia că, oriunde s-ar 
fi putut afla motanul, dar nu în casă. 

Se va întoarce el, se gândi ea. Când va avea chef. 


e Capitolul 9 

— Încă nu vă pare rău? 

Rose îi puse această întrebare Barbarei Stevens, privind-o pe 
deasupra ramei ochelarilor săi de soare. Avusese dreptate cu 
privire la ei; îi plăceau cei doi Stevens și prevedea pe mai 
departe ani buni de vecinătate fericită. În partea cealaltă, 
șezând alături de Carl, Barbara își întoarse privirea, uitându-se 
direct către ea. 

— Să ne pară rău? întrebă la rândul ei. Pentru că am 
cumpărat casa? 

— Păi da, răspunse Rose, ochii ei plimbându-se prin livingul 
urât, de formă pătrată, umplut acum cu cutii, pachete și mobilă 
pusă la întâmplare. V-am spus că o să aveţi mare bătaie de cap. 
Și clar că așa este. 

Barbara începu să râdă, sunetul scos de ea părând că face 
camera mai puţin respingătoare. 

— Nu este nici pe departe atât de rău. Există o sumedenie de 
posibilităţi. 

Rose era convinsă că simţi o nuanţă de nesiguranţă în vocea 
ei. 

— Spune una, o provocă Rose. 

— Carl are zeci de idei, răspunse Barbara, evitând capcana cu 
eleganţă. Eu voi interveni abia după ce va fi gata renovarea. 

— Cu alte cuvinte, interveni Carl în discuţie, niciodată. 
Barbara este absolut convinsă că „renovare” include zugrăvirea, 
tapetarea și, dacă va putea să mă convingă, mobilă nouă. După 
care, atunci când toată treaba este terminată, vine din atelierul 


ei, se uită de jur împrejur și spune: „Vai, am făcut minuni din 
locul acesta, nu-i așa?” 

— Și tu acum! Nu este nici pe departe adevărat, protestă 
Barbara. În afară de asta, știi al dracului de bine că propria ta 
părere este aceea că un arhitect trebuie să aibă controlul deplin 
asupra tuturor celor ce se întâmplă într-o clădire, din ziua în 
care începe săparea temeliei și până în cea în care clădirea este 
demolată. 

Se întoarse către Rose si-i făcu cu ochiul. 

— Chiar menţionează în contractele lui că instrucțiunile de 
folosire trebuiesc respectate până la a patra generaţie. Păcatele 
părinţilor poate că nu sunt neapărat plătite de copii, însă cu 
siguranţă aceștia vor trebui să le tot suporte de-a lungul vieţii. 

— De ajuns, spuse Carl, ridicându-se în picioare și agitând 
către ele o sticlă, pe care o înjumătăţiseră deja, participând toţi 
trei la asta. Mai vrea cineva, sau încheiem ziua aici? 

Rose își privi ceasul de la mână și descoperi cu mirare că-și 
petrecuse acolo mult mai mult timp decât își propusese. Insă 
fusese distractiv, și pe deasupra aflase o sumedenie de lucruri 
noi despre casa aceea veche, mult mai multe decât știuse până 
acum. Cei trei își petrecură aproape întreaga zi explorând 
locuința dintr-un capăt în celălalt, soţii Stevens fiind acum mult 
mai bine informaţi cu privire la sistemul de iluminare folosit de 
familia Barnes, sistem ce nu permitea iluminarea anumitor 
camere decât prin intermediul altora. Alte camere, despre care 
Rose le-a comunicat că erau ale copiilor, nu aveau deloc 
întrerupătoare pentru lumină, iar concluziile celor trei au fost că 
bătrânii familiei Barnes îi ţineau pe unii dintre copiii lor în 
întuneric, în anumite ocazii, și la propriu, și la figurat. Ziua a 
trecut cu repeziciune, iar acum era deja aproape ora patru. Rose 
se ridică în picioare. 

— Mai există un lucru pe care aș vrea să vi-l arăt, spuse ea 
căzută pe gânduri, și aș vrea să o fac chiar în după-amiaza 
aceasta. 

Sprâncenele lui Carl se ridicară cu curiozitate. 

— Sună important. 

— Ar putea să fie, după cum ar putea să nu fie. Voi ar trebui 
să știți mai bine decât mine, având în vedere că eu nu l-am 
cunoscut încă pe Jeff. 


— Jeff? făcu Barbara, ca un ecou, încurcată de-a binelea. Ce 
legătură are el în treaba asta? 

— Niciuna, sper, răspunse Rose. Tocmai de aceea aș vrea să 
vă povestesc totul acum, înainte să apară și el. Hai după mine! 

l-a condus pe Carl și pe Barbara afară din casă, pe ieșirea 
dinspre ocean. De acolo pleca o potecă, ce mergea către sud, 
paralel cu faleza, iar Rose i-a dus pe cei doi Stevens de-a lungul 
acestei poteci. 

— Acolo ar fi trebuit să se afle un răzor de primule, observă 
Carl. 

Barbara zâmbi apreciativ către el, însă Rose păru că nu a 
auzit această remarcă. Merse mai departe cu pași mari, iar ei o 
urmară pentru încă vreo sută de pași, după care Rose se opri. 

— Acolo, spuse ea, arătând cu degetul. 

Carl și Barbara au privit spre mare, ochii lor măturând 
orizontul. Pe întinderea apei nu se aflau nici bărci, nici vapoare, 
oceanul de culoare verde-cenușiu fiind oprit din desfășurarea lui 
doar de orizont și de Promontoriul Conger, care se avânta în 
mare la alte câteva sute de metri spre sud. 

— Este o frumusețe, spuse Barbara. Dar nu știu la ce să mă 
uit. 

— La Promontoriu, îi indică Rose. De aici aveţi o bună 
panoramă a părţii lui dinspre nord. Păduricea din vârf ocupă o 
suprafaţă destul de mică. De cealaltă parte a copacilor se 
întinde un câmp ce aparţine proprietăţii noastre și, bineînțeles, 
pe partea cealaltă a câmpului se află casa noastră. Dacă nu ar fi 
fost pădurea, ați fi avut o perspectivă directă asupra casei. 

— Și ce-i cu asta? întrebă Carl, nelămurit încă la ce voia Rose 
să ajungă până la urmă. 

— Este vorba despre stăvilar, răspunse Rose. M-am gândit că 
trebuie să vă spun și despre el. Este foarte abrupt și poate fi 
înșelător, mai ales atunci când vântul bate dinspre nord. Valurile 
pot deveni de-a dreptul sălbatice în dreptul lui, iar pulberea de 
apă ce se ridică transformă peretele stâncii într-o suprafaţă ca 
sticla. Au fost câteva accidente acolo... 

Vocea începuse să-i fie tărăgănată. Apoi, observând privirea 
îngrijorată din ochii Barbarei, continuă: 

— Oh, dar asta nu s-a mai întâmplat de mult timp, spuse ea. 
Cel puţin, nu în secolul acesta, după câte suntem informaţi. Noi 
am fost întotdeauna cu mare băgare de seamă când a fost 


vorba despre asta, iar copiii nu au voie nici să se apropie de 
locul acela. În familia Conger copiilor li s-a interzis de generaţii 
întregi să se joace în pădure, ca să nu mai vorbim despre 
stăvilar. Nu numai că este periculos, dar practic este invizibil. Nu 
poţi vedea faţa stăvilarului din niciun punct al proprietăţii 
noastre, ci numai din vreo două locuri aflate tocmai aici. Dacă te 
uiţi de la voi din casă, este ieșit cu totul din câmpul vizual. Tot 
ce poţi să vezi de acolo este păduricea. 

— De ce nu aţi defrișat-o? întrebă Barbara, dusă pe gânduri. 
Poate că nu ar mai fi așa de frumos, dar măcar aţi putea urmări 
dacă vreunul dintre copii se joacă pe acolo. 

Rose zâmbi încurcată. 

— Eu am făcut propunerea asta odată. Unul dintre motive, 
bineînțeles, este estetica. De asemenea, este vântul. Pădurea 
protejează destul de bine casa faţă de vântul din nord. Care 
bate în timpul iernii. Și desigur, mai este vorba și de intimitate. 
Congerilor le-a plăcut dintotdeauna ideea de a fi feriți de 
privirile vecinilor lor. 

— Este plăcut să îţi poţi permite un asemenea lux, murmură 
Carl. 

Rose aprobă cu o mișcare a capului: 

— Foarte plăcut. Atunci când îţi poţi permite, iar noi abia de 
mai reușim. Încă vreo câteva taxe băgate aiurea și nu vom mai 
fi în stare sub nicio formă. 

Işi dădu seama că spunea deja mai mult decât ar fi avut 
probabil voie să spună, după care realiză că de fapt nu prea îi 
păsa de asta. Până la urmă era destul de plăcut să poţi totuși să 
recunoști în fața cuiva, oricine ar fi fost acel cineva, că familia 
Conger nu mai era ceea ce fusese cândva. Totuși, se gândea că 
era momentul să se întoarcă la subiectul de la care plecase. 

— Așadar, asta am vrut să vă arăt, spuse ea. Bineînţeles, voi 
puteţi să faceți cum credeţi de cuviinţă, dar vă sfătuiesc să-i 
spuneţi lui Jeff să nu se ducă prin locurile acelea. 

— Ceea ce l-ar trimite direct acolo, în clipa în care am fi cu 
spatele întors, spuse Barbara. Cred că va trebui să ne încredem 
în bunul lui simţ, și doar atât... 

Observă expresia de pe chipul Rosei și zâmbetul ei păli. 

— Mai este încă ceva? întrebă ea. 

Rose ezită pentru o clipă, apoi vorbi din nou: 


— Da, răspunse ea, privindu-și încă o dată ceasul de la mână. 
Nu am acum timp să vă spun întreaga poveste, însă umblă o 
legendă în legătură cu stăvilarul. S-ar putea să existe o grotă 
acolo, și să fie cu adevărat periculoasă, spuse Rose, zâmbind 
nesigură. Trebuia să mă fi întors deja acasă. Fetele probabil că 
au ajuns deja amândouă acolo și nu-mi place să le las prea mult 
timp doar în grija doamnei Goodrich. 

— Doamna Goodrich? 

— Menajera noastră. Este cam bătrână - trebuie să aibă 
aproape șaptezeci de ani - și are niște mentalități teribil de 
rigide, însă a fost în această familie încă dinainte de nașterea lui 
Jack. 

Au mai trăncănit încă o vreme, până au ajuns înapoi, la noua 
casă a familiei Stevens, dar Rose nu a mai intrat în clădire. 
Simţea dintr-o dată nevoia de a ajunge acasă. 

La câteva minute după aceea mergea cu pași mari de-a 
lungul Drumului Promontoriului, trecând pe lângă liziera dinspre 
vest a micii păduri. A văzut o veveriță jucându-se într-unul 
dintre copaci, lucru care în mod normal ar fi făcut-o să piardă 
câteva minute, timp în care s-ar fi distrat privind-o, însă de data 
aceasta nici măcar nu a învrednicit-o cu o privire. Trecu pe 
lângă pădure și mergea pe marginea pajiștii. Deodată se opri. 
Venind dinspre copaci, la cam o sută cincizeci de metri de Rose, 
se afla Elizabeth. La câteva secunde după aceea ieși și Sarah 
din pădure. În timp ce-și urmărea fiicele traversând câmpul și 
îndreptându-se spre casă, Rose simţi cum stomacul i se strânge. 
Nu strigă după ele. Adevărul a fost că nu putu nici măcar să se 
miște până când le-a văzut dispărând în casă. După aceea, când 
nu putu să le mai vadă, își continuă drumul. Pașii însă îi erau 
înceţi, iar mintea îi era plină de gânduri. Dar niciunul dintre 
acestea nu avea vreo noimă. Și toate erau rău prevestitoare. 

Când ajunse în casă nu strigă pe nimeni ca să dea bună ziua. 
În schimb se duse direct în biroul aflat în fundul casei, si-și turnă 
un pahar de băutură și se așeză în fotoliul adânc. În timp ce își 
aștepta soțul să ajungă acasă, cercetă cu mai multă atenţie 
vechiul portret, aflat deasupra căminului. Semăna într-adevăr cu 
Elizabeth. 

Semăna foarte tare cu Elizabeth. 

Sorbea din băutură, privea tabloul și aștepta. 


La o oră după aceea, când Jack apăru acasă, Rose continua să 
stea în fotoliul soţului ei. Il auzi strigând după cei din casă, de 
îndată ce deschise ușa de la intrare, și o auzi pe Elizabeth cum 
răspunse de la etajul superior. Rose rămase în tăcere, ascultând 
pașii ce se apropiau de încăperea în care se afla. Văzu ușa 
deschizându-se și pe Jack intrând în birou. Surprins, soţul ei făcu 
ochii mari, după care zâmbi către ea. 

— Ce facem, inversăm rolurile? Era de presupus ca eu să fiu 
acela care stă în fotoliu, dus pe gânduri și cu un pahar de 
băutură în mână. 

Zâmbetul lui însă se topi când remarcă faţa pe care o avea 
Rose. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă el, iar Rose constată cu 
plăcere că în vocea lui era o urmă de îngrijorare ce părea 
neprefăcută. 

— Pune-ţi și tu un pahar și stai jos, răspunse ea. Și ai putea la 
fel de bine să-l mai umpli și pe acesta o dată. S-a topit gheaţa. 

Luă paharul din mâna ei, îl reumplu, după care își turnă 
pentru el un Scotch sec. Așeză băutura Rosei pe masă, lângă 
cotul ei, după care luă loc pe scaunul aflat în fața soţiei sale. 

— Așadar, ce s-a întâmplat? Sarah? 

Rose dădu indecisă din cap: 

— Nu sunt sigură, ăsta-i adevărul. 

li povesti întreaga zi, trecând repede peste cea mai mare 
parte, pentru a ajunge în sfârșit la finalul ei. li reproduse în 
detaliu ultima parte a conversaţiei pe care a avut-o cu soții 
Stevens încercând să-si aducă aminte exact ceea ce le spusese. 
Când termină, Jack nu părea deosebit de deranjat. 

— Și atunci, ce te-a supărat atât de tare? o întrebă el. 

— Venind spre casă le-am văzut pe fete ieșind din pădure. Mai 
întâi Elizabeth, și după aceea Sarah. 

— Inţeleg, spuse Jack încet. Și ai vrea să vorbesc cu ele? 

— Nu cu amândouă. Numai cu Elizabeth. Nu mă interesează 
ce-o să-i spui, dar convinge-o să nu se mai apropie de locul 
acela. 

— Să-i spun despre legendă? 

— Dacă vrei. 

— Păi, Dumnezeu mai știe, dacă nici asta nu o convinge, 
atunci nu mai rămâne nimic de făcut. Legenda asta a ţinut patru 
generaţii de Congeri departe de stăvilar. 


— Patru? făcu Rose. Atât de multe? 

— Așa cred, răspunse Jack. 

Începu să numere pe degete, apoi se corectă: 

— Nu! Eu sunt a treia. Dacă o să ţină, Elizabeth și Sarah vor fi 
a patra. Asta este, nu a mai fost niciodată ca acum. 

Își termină paharul și ieși din cameră. 

Rămasă singură, Rose continuă să soarbă din pahar și să 
cerceteze portretul. Nu se știe din ce motiv, cuvintele Barbarei 
Stevens îi răsunară în minte ca un ecou. „Păcatele părinţilor...” 

Apoi își aduse aminte și restul acestui citat și se cutremură: 
„... Chiar şi până la a treia și a patra generaţie.” 

e 

Jack urcă scările încet, întrebându-se ce putea să-i spună fiicei 
sale. Când ajunse sus se opri și-și îndreptă umerii. Adevărul, se 
gândi el. Sau cel puţin ceea ce familia Conger considera că este 
un fel de adevăr, în cercul membrilor ei, încă de pe vremea când 
el nu se născuse. _ 

Le găsi în camera de joacă. Intre ele se afla planșeta de 
spiritism, iar Elizabeth părea să se concentreze asupra ei. Sarah 
era concentrată pe Elizabeth. Jack își drese vocea, dar nu se 
întâmplă nimic, și atunci se hotări să vorbească: 

— Elizabeth, spuse el, simțindu-se vinovat pentru sunetul 
tăios care a umplut deodată camera. Fiicele lui tresăriră puţin, 
iar Elizabeth deschise ochii. 

— Tati! Ai venit să te joci cu noi? 

— Am venit să vorbesc cu tine. Între patru ochi. 

Privirea lui se mută către Sarah la ultimele cuvinte, iar 
Elizabeth înțelese mesajul. Se ridică în picioare, după care se 
aplecă spre sora ei, să-i șoptească ceva la ureche. Din câte își 
dădu Jack seama, Sarah nu reacţionă, însă Elizabeth părea 
mulțumită de faptul că sora ei avea să se descurce și singură. 
Merse după el, iar Jack ieși din camera de joacă și o conduse în 
camera ei. Când au ajuns înăuntru a închis ușa, iar Elizabeth si-a 
dat seama că făcuse ceva rău. Se așeză pe marginea pătuțului 
ei și se uită la tatăl său cu atenţie și respect. 

— Este vorba despre pădure, nu-i așa? întrebă ea. 

Tatăl ei o privi cu asprime. 

— Da, răspunse el, despre asta este vorba. Dacă nu cumva 
fac o mare greșeală, chiar ieri am avut o discuţie despre asta. 


După câte am înțeles adineauri, astăzi ai fost din nou în pădure. 
Cu Sarah. 

Elizabeth îl privi ţintă în ochi, iar Jack încercă la rândul său să 
găsească în ochii ei cheia comportamentului său. Se întreba 
dacă avea să fie obraznică, nervoasă sau încăpăţânată. Dar nu 
văzu acolo decât curiozitatea. 

— Știu, răspunse ea. Și nu-mi dau prea bine seama de ce am 
luat-o pe Sarah cu mine astăzi în pădure. Eram pe pajiște, ne 
jucam, și deodată ne-am trezit în pădure. Cred că mă gândeam 
la alte lucruri, pentru că spun sincer că nu-mi amintesc să ne fi 
dus în pădure. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că mi- 
am dat seama dintr-o dată că ne aflăm între copaci, și că am 
dus-o pe Sarah înapoi pe pajiște. 

Jack o ascultă pe fiica lui în tăcere, încercând să stabilească 
dacă spunea adevărul sau nu. Işi aducea aminte de propria lui 
copilărie și de toate momentele în care fusese atât de 
concentrat asupra vreunui lucru, încât pierduse socoteala celor 
ce se întâmplau în jurul său. Bănuia că același lucru s-ar fi putut 
întâmpla și fiicei sale. 

— Bun, spuse el, dar vreau de la tine să nu lași ca acest lucru 
să se mai întâmple vreodată. Ești fată mare acum și ar trebui să 
fii în stare să-ţi ţii mintea la ceea ce faci. Sau măcar la unde te 
afli, în mod deosebit atunci când Sarah se află lângă tine. 

— Am grijă de ea, spuse Elizabeth, iar lui Jack i se păru că 
aude o nuanţă de apărare în vocea ei. 

— Bineînţeles că ai, spuse el pe un ton liniștitor. Dar te rog să 
ai grijă de ea la o oarecare distanță de pădure. 

Acum, cu siguranţă, Elizabeth îl privi cu enervare. Trăsăturile 
ei frumoase s-au înăsprit ușor, iar Jack își dădu seama că acesta 
avea să fie doar începutul. 

În timp ce Elizabeth îi punea întrebarea care a urmat, Jack se 
străduia deja să-și dea seama de unde ar putea să înceapă cu 
răspunsul: 

— Vreau să știu de ce, ceru ea. Am impresia că devine o 
adevărată prostie. Sunt destul de mare ca să mă pot duce acolo 
unde vreau eu, cel puţin pe propriul nostru domeniu. Când eram 
mică, era altceva. Dar acum nu sunt mică. Chiar și tu ai spus-o, 
încheie ea. 

— Ai să crezi că suntem toți nebuni, spuse Jack. 


— Și nu suntem? întrebă Elizabeth, fără să se citească în ochii 
ei că ar fi glumit. : 

— Naiba știe! replică Jack, păstrând un ton calm. In regulă, îţi 
voi istorisi toată povestea. Este vorba despre o veche legendă a 
familiei. 

— Ştiu, făcu Elizabeth. 

— Știi? De data aceasta Jack nu a mai reușit să-și acopere 
surprinderea. 

— Cum așa? o întrebă el. 

Elizabeth făcu ochii mari și încercă să facă pe glumeața. 

— Planșeta de spiritism mi-a zis, spuse ea aproape cântând. 
Știe tot și-mi zice tot. 

Apoi izbucni în râs, văzând expresia de pe faţa tatălui ei. Era 
un amestec copleșitor de teamă și surprindere. 

— Am glumit, tati, continuă ea. Habar nu am despre ce este 
vorba. Se gândi cu atenţie, apoi adăugă: De fapt nu-mi dau prea 
bine seama ce știu și ce nu știu, și nici de unde am aflat. Dar 
știu că este vorba despre un fel de poveste, care vine de 
demult. Despre ce este vorba? 

Aflând că nu cunoaște legenda, Jack avu un ciudat sentiment 
de ușurare, și începu să i-o povestească: 

— S-a întâmplat într-adevăr cu foarte mult timp în urmă, 
spuse el. Mama ta și cu mine nu am făcut decât să o preluăm de 
la alţii, și include patru generații, dacă vă pun la socoteală și pe 
tine și pe Sarah. Povestea se referă la stră-străbunica voastră. 
Toate acestea s-au întâmplat cam acum o sută de ani, iar ea era 
pe vremea aceea deja tare-tare bătrână. Nu știu câte detalii îmi 
mai pot aduce aminte și nu cred că s-a apucat cineva vreodată 
să pună pe hârtie toată legenda, însă iată cam ce se presupune 
că s-ar fi întâmplat: 

Femeia aceea bătrână - numele ei cred că era Bernice, sau 
Bertha, sau ceva pe acolo - avea obiceiul să tragă un pui de 
somn în fiecare zi, după masa de prânz. După câte se pare, se 
ducea în fiecare zi în camera de sus, dormea câte o oră, după 
care se întorcea la parter, și asta era totul. Asta până într-o zi, 
când nu a mai coborât. 

— Vrei să spui că a murit? întrebă Elizabeth. 

— Nu, răspunse Jack. Nu a murit. Când au văzut că nu 
coboară după ce și-a făcut somnul, ceilalţi au urcat după ea, 


presupun că așteptându-se să o găsească moartă, dar nu era 
așa. Dormea în continuare. 

Ca să mai scurtez o poveste atât de lungă, legenda spune că 
a dormit neîncetat două zile și două nopţi. Au încercat să o 
trezească, însă nu au reușit. Au chemat și doctorul, dar acesta 
nu a reușit să găsească absolut nimic în neregulă la ea. Eu 
presupun că ar fi putut să aibă cine știe ce fel de atac și să intre 
în comă, însă la vremea respectivă nu se știau prea multe 
despre astfel de lucruri. Oricum, în cele din urmă s-a trezit și 
părea că nu i s-a întâmplat nimic rău. 

Presupun că familia ar fi dat uitării acest eveniment, dacă la 
numai câteva zile după aceea nu s-ar fi întâmplat ca unul dintre 
fiii bătrânei doamne, care trebuie să fi fost fratele bunicului 
meu, cel puțin așa cred, nu ar fi venit acasă aducând cu el un 
iepure mort. După aceea se spune că s-ar fi aruncat de pe faleza 
din spatele casei. 

— Minciuni pentru copii, spuse Elizabeth aproape în șoaptă. 

Jack dădu din cap. 

— Dacă bunicul meu m-a minţit atunci când mi-a spus 
această poveste, atunci te mint și eu. 

— Dar de ce să fi făcut asta? întrebă Elizabeth. 

— Nu a aflat nimeni până acum, răspunse Jack ridicând din 
umeri. Sau dacă a aflat cineva, nu a spus mai departe. Oricum, 
atunci când bătrâna doamnă a auzit despre asta, nu a fost 
surprinsă. După câte se pare, a spus că se aștepta să se 
întâmple așa. lar de atunci și până în ziua în care a murit, a 
putut să spună cine avea să moară și când. Spunea că primise 
toate acele informaţii în timpul visului pe care îl avusese de-a 
lungul celor două zile de somn. 

— Și nu s-a înșelat niciodată? îl întrebă Elizabeth 
neîncrezătoare. 

— Cine știe? Știi cum se înfloresc poveștile acestea. Se prea 
poate să fi greșit de cele mai multe ori, dar singurele dăți de 
care își aduce aminte lumea, și care au rezistat de-a lungul 
timpului până la noi sunt cele în care a avut dreptate. Se mai 
poate să-i fi prezis fiecăruia moartea, în fiecare zi, așa încât 
până la urmă să reușească să o potrivească în vreun fel. Este ca 
în astrologie. Se spun atât de multe lucruri, încât unele dintre 
ele trebuie să se potrivească. 

— Și atunci care-i marea problemă? întrebă Elizabeth. 


— Ei bine, picătura care a umplut paharul a venit chiar înainte 
să moară. A pretins că a avut o viziune. 

— O viziune? Ca atunci când vezi îngeri și stafii? 

— Nu tocmai. O viziune, însă nu cu îngeri. Pretindea că în 
visul ei a fost dusă într-o cavernă aflată în stăvilar. Înăuntrul 
acestei caverne i s-a arătat un puț care ducea direct în interiorul 
pământului. lar „îngerul” ei, sau orice o fi fost acela, i-a spus că 
respectivul puț este poarta către iad. După spusele bătrânei 
doamne, urmau să se întâmple tot felul de lucruri îngrozitoare 
dacă cineva ar fi trecut vreodată prin acea poartă a iadului. Sau, 
mă gândesc eu, dacă ar fi coborât vreodată în puț. Oricum, a 
povestit întregii familii că a avut viziuni asupra unor lucruri 
îngrozitoare ce urmau să se petreacă în viitor, și că singurul 
mod de a împiedica desfășurarea acestora ar fi fost acela de a 
avea grijă ca nimeni să nu se apropie de cavernă. l-a pus pe toţi 
membrii familiei să jure că nu se vor apropia niciodată de 
stăvilar, unde se presupune că se află caverna. După aceea a 
murit. 

Elizabeth se uită la el în tăcere preţ de câteva clipe, înainte să 
spună ceva. lar când o făcu, Jack putu să simtă scepticismul în 
vocea ei: 

— Există într-adevăr o cavernă acolo? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. 

— Vrei să spui că au crezut-o? întrebă Elizabeth. Vrei să spui 
că nu s-a dus nimeni niciodată măcar să se uite dacă este 
acolo? 

Jack își umezi stânjenit buzele. 

— Cineva a făcut-o, răspunse el încet. Bunicul meu. 

— Și a găsit-o? întrebă Elizabeth nerăbdătoare. 

— Nu, răspunse Jack. 

Spera că se putea opri aici, însă Elizabeth nu ar fi putut să-l 
lase așa: 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? vru ea să știe. 

— Nici despre asta nu știe nimeni nimic. A anunţat într-o zi că 
are de gând să găsească acea cavernă, dacă exista într-adevăr 
o cavernă, și s-a dus singur într-acolo. Pentru că nu se mai 
întorcea, o echipă de salvare s-a dus în căutarea lui. 

— Și ce-au făcut? întrebă Elizabeth. Vreau să spun, dacă l-au 
găsit? 


— L-au găsit. Se afla la baza stăvilarului. Avea un picior 
înţepenit între două stânci și probabil că s-a înecat când a venit 
mareea. 

Pe faţa fetei apăru expresia groazei. 

— Ce mod îngrozitor de a muri, spuse ea încet. 

— Da, spuse și Jack, așa este. Lucrul cel mai ciudat este că nu 
și-au putut da seama cu exactitate ce s-a întâmplat. Avea 
piciorul prins, însă nu atât de tare. Ar fi trebuit să reușească să 
și-l elibereze fără prea multe probleme. 

— Poate că a căzut, sugeră Elizabeth. 

— Poate, dar nu au găsit julituri care să indice acest lucru. Ei 
bine, încheie el, asta-i tot. Oricât adevăr ar fi în asta, întreaga 
familie a respectat întotdeauna dorința bătrânei doamne, făcută 
pe patul morții. Cu excepţia bunicului meu. Dacă nu altceva, 
măcar asta ne dă un motiv pentru a sta departe de un loc atât 
de periculos. Sper că te vei conforma și tu, așa cum facem și 
noi, toţi ceilalţi. 

Elizabeth rămase foarte tăcută, iar când vorbi din nou, o făcu 
cu voce foarte înceată: 

— Tati, spuse ea, tu crezi în asta? 

Jack se gândi la întrebare, însă nu putu să găsească niciun 
răspuns. Trăise cu această legendă de atât de mult timp, încât 
nu îi venise vreodată în cap să se întrebe dacă era adevărată 
sau nu. Acum, gândindu-se la ea în lumina rece, dată de privirea 
fiicei lui, de un albastru de gheață, a dat negativ din cap: 

— Nu, răspunse el. Nu prea cred, de fapt. Pe de altă parte, nu 
cred că îţi aduce ghinion să treci pe sub o scară, cu toate 
acestea, nu trec pe sub scări. Așa că, în adâncul sufletului meu 
poate că totuși cred această legendă. 

Elizabeth păru că rumegă ideea pentru o vreme, și tocmai 
când Jack voia să se aplece ca să o sărute, îi mai puse o 
întrebare: 

— Și cu fetița ce este? 

— Ce fetită? întrebă Jack absent. 

— Nu sunt sigură, spuse Elizabeth. Mi se pare că am auzit pe 
undeva că în legendă era și o fetiță. 

Jack parcurse în minte întreaga poveste, după care a dat din 
cap. 

— Nu, spuse el. Cel puțin eu nu știu să fi fost. 


— Atunci, spuse și Elizabeth, ar trebui să fie. Hai să inventăm 
noi una! 

Acum Jack putea să vadă o strălucire poznașă în ochii ei. 

— Fă tu asta, răspunse el. Şi-mi povestești totul în timpul 
cinei. Ne vedem jos peste treizeci de minute. 

O sărută și ieși din cameră. În timp ce cobora scările o auzi 
strigând după el: 

— O să-mi întreb planșeta de spiritism, spuse ea. 

O auzi râzând, în timp ce intra înapoi în camera de joacă. 


e Capitolul 10 

— Ce anume i-ai spus? 

Rose vorbi prin întuneric, iar vocea ei părea să se lovească de 
pereţi și să se întoarcă la ea mult mai tare decât și-ar fi dorit. Il 
simţi pe Jack foindu-se, alături de ea. Era sigură că nu adormise 
încă, dar i-a trebuit aproape un minut până să răspundă. In 
timpul tăcerii care a urmat, Rose începu să numere ticăiturile 
străvechiului ceas de pe perete. Ajunsese deja la patruzeci când 
Jack, în cele din urmă, vorbi: 

— Toată povestea, răspunse el. Ideea era să o ţinem departe 
de stăvilar, nu-i așa? 

— Așa cred, răspunse Rose nesigură. Cum i-a picat? 

Îl auzi pe Jack chicotind prin întuneric: 

— Ţie cum ţi-ar pica o poveste ca asta, spusă în zilele 
noastre? Nu sunt convins că mai contează prea tare acum 
legendele și blestemele de familie. 

— Dar multe dintre acele întâmplări chiar au avut loc, spuse 
Rose. 

— Unele dintre ele au avut loc, o contrazise Jack. Absolut 
sigur este că bătrâna doamnă a dormit timp de vreo două zile, 
că cineva s-a aruncat de pe faleză și că încă cineva a murit 
înecat. Dar toate astea tot nu adaugă mai multă credibilitate. Și 
bineînţeles că viziunea pe care a avut-o bătrâna spre sfârșit nu 
a fost generată probabil de altceva decât de senilitate. 

Se întoarse pe partea cealaltă și continuă: 

— Și totuși, s-a încropit o povestioară destul de simpatică, 
care, în mod sigur, a reușit să ne ţină departe de stăvilar o 
grămadă de ani. 

— Cum i-a picat asta? repetă Rose. Nu a avut nimic de spus? 

Jack zâmbi prin întuneric. 

— Voia să știe despre fetiță. 


— Fetiţă? făcu Rose. Nu am auzit până acum că ar fi existat și 
o fetită. 

— Sigur că nu. Nici nu există. l-a trecut doar Elizabethei prin 
cap că în legenda asta ar trebui să fie implicată și o fetiță. A 
spus că a auzit despre asta pe undeva, dar nu-și putea aminti 
unde. Și a mai spus că-și va consulta planșeta de spiritism. 

Rose simţi că începe să tremure, dar își impuse să se 
potolească. 

— Planșeta de spiritism, repetă ea. Nu sunt sigură că ar trebui 
să o lăsăm să se joace cu asemenea lucruri. Copiii sunt mult 
prea sugestionabili. 

Se întoarse pe partea cealaltă, pentru a se cuibări lângă soţul 
ei. Simţi cum trupul lui se crispează. Oftând, se îndepărtă de el. 
e 

În camera ei, Elizabeth stătea lungită în pat, ascultând 
murmurul vocilor părinților ei. Atunci când vocile s-au stins, ochii 
fetei s-au închis. După aceea respirația îi deveni mai ritmică și 
din ce în ce mai adâncă. Când s-au auzit bătăile ceasului, 
pleoapele ei începură să se zbată. Un sunet să zbătea în gâtul 
ei, dar i s-a topit pe buze. Se răsuci, iar pătura a căzut pe jos. 
Genunchii i se ridicară și-și strânse mâinile în jurul propriului ei 
trup. 

lar după aceea se ridică din pat. 

Traversă camera, plesnind cu picioarele goale podeaua, și ieși 
pe hol. Ca într-o transă, se îndreptă spre ușa ce ducea la pod și 
se ridică pe vârfuri pentru a ajunge la cheia pusă pe rama de 
deasupra. Sărind peste cea de a treia treaptă, Elizabeth o luă în 
sus furișându-se pe scările abrupte ce duceau în sus spre pod, 
fără să-și dea seama că, în spatele ei, rămânând în tăcere și 
urmărindu-i ascensiunea, se afla Sarah. 

După ce Elizabeth dispăru în partea cea mai de sus a casei, 
Sarah se întoarse în patul ei, în care s-a întins, privind în gol 
spre tavan. 

Elizabeth rămase în pod preţ de o oră, dar ce a făcut acolo, 
sau ceea ce a văzut nu rămase înregistrat în memoria ei. 

e 

Întinsă în pat, însă trează, Rose simţi că începe să se sufoce. 
A încercat să ignore acest sentiment, însă era tot mai pregnant. 
In cele din urmă cedă, se dădu jos din pat și se duse să se așeze 
la fereastră. Indispusă, s-a așezat pe pervaz, își aprinse o ţigară 


și privi afară prin noapte. Luna era plină, iar pe pajiște se jucau 
o sumedenie de umbre. Era atâta liniște, se gândea ea, încât nu 
ar fi fost rău să facă o plimbare pe afară. Faleza era probabil o 
frumuseţe, cu lumina care dansa pe mare, și cu brizanţii argintii 
din pricina lunii, ce se spărgeau dedesubtul ei. Dar după aceea, 
la fel de brusc cum apăruse, senzaţia de sufocare o părăsi. Strivi 
ţigara și se duse înapoi în pat. La câteva clipe după aceea 
dormea deja. 

Dacă ar mai fi stat puţin la fereastră, poate că nu s-ar mai fi 
întors în pat, pentru că probabil că ar fi văzut o siluetă ce se 
mișca de-a curmezișul câmpului. 

e 

Elizabeth ieși pe poartă chiar în momentul în care Rose se 
duse înapoi în pat. Se deplasa peste câmp încet, cu atenţie, ca 
și cum și-ar fi găsit drumul pipăind pământul cu tălpile. După 
care se întoarse brusc și-și îndreptă pașii repezi către vechiul 
hambar, ce se ridica la numai câţiva metri de garaj. Se strecură 
înăuntru prin ușa aflată în lateral și se duse direct în magazia în 
care se păstrau harnașamentele. Puse mâna pe o traistă și un 
colac ciudat, făcut din frânghii și lemn. Își petrecu colacul peste 
cap, atârnându-și-l de umăr, înșfacă traista, prinzând-o de gură, 
și ieși din hambar. După aceea o luă peste câmp, îndreptându- 
se către pădure, pașii ei nemaiavând băgarea de seamă de mai 
înainte. Curând după aceea a fost înghițită de întunericul 
pădurii. 

Rochia pe care o purta Elizabeth era foarte veche - mult mai 
veche decât oricare dintre hainele pe care le păstra anume 
pentru joaca pe câmp. Când ajunse în apropierea pădurii tivul 
șifonat al fustei începu să i se agate de crengi, însă materialul 
străvechi din care era făcută ceda ușor, depunând o atât de 
mică rezistență, încât fata nu se simţea ţinută în loc de asta. 
Părul ei blond, curgându-i peste umeri după o modă de demult, 
capta razele lunii și, de la o oarecare distanţă, părea să formeze 
un nimb în jurul capului ei. 

Se deplasa cu graţie și siguranţă, având ochii aţintiţi drept 
înainte, spre întunericul ce se închidea în faţa ei. Nu exista pe 
acolo vreo cărare, nici măcar vreo potecă vagă, însă ea înainta 
cu ușurința cu care ar fi mers pe un drum asfaltat. Cu toate că 
întunericul era adânc și solul înțesat cu tufișuri, tălpile ei 
reușeau să găsească acele locuri în care nu existau crengi care 


să o aștepte ca niște capcane, ori pietre care să-i zdrelească 
picioarele, ori cârcei care să se prindă de ea. 

lar după aceea Elizabeth ieși din nou din pădure și rămase în 
picioare în vârful stăvilarului, privind în zare, pe deasupra mării. 
Se întâmpla să fie o noapte blândă, iar brizanţii murmurau 
dedesubt, încet, ademenitor. 

Elizabeth începu să se deplaseze spre est, de-a lungul 
marginii stăvilarului, încet, ca și cum s-ar fi așteptat să 
primească cine știe ce semnal, prin care să fie anunțată că 
ajunse la locul bun. După aceea se opri încă o dată, și încă o 
dată privi în zare, spre mare. In cele din urmă începu să coboare 
pe fața abruptă a stăvilarului, piciorul ei mic găsind locuri de 
sprijin inutilizabile pentru o persoană de dimensiuni mai mari. 
Din când în când își ridica mâna rămasă liberă, ca și cum ar fi 
încercat să-și recapete echilibrul, dar de cele mai multe ori se 
oprea brusc, pentru a pipăi câte ceva. Cobora neîntrerupt, 
dispărând din când în când din lumina lunii, pentru a reapărea 
după aceea la câteva picioare mai jos de locul precedent. In cele 
din urmă se făcu nevăzută în umbra unui bolovan și intră de-a 
bușilea într-o gaură ce se afla ascunsă în întuneric. La 
cincisprezece metri dedesubt  brizanţii loveau ritmic 
Promontoriul. 

Elizabeth se târî de-a lungul tunelului ce ducea la grotă, 
poticnindu-se tot timpul în fusta prea lungă, ce se întindea pe 
sub ea, trăgând-o de dedesubt, pentru a mai putea înainta puţin 
până când se întindea din nou, în timp ce mergea de-a bușilea 
peste ea. După aceea se oprea încă o dată, își trăgea materialul 
rochiei de sub genunchi, pentru a-l întinde iar în faţă. Își croia 
drumul înainte pe pipăite, împingând desaga cu mare atenţie, 
ca și cum ar fi putut să dispară, dacă i-ar fi făcut vânt prea în 
faţă. Apoi se opri, se strecură pe lângă bagaj, întinzându-se cât 
de departe putu și simţi că în faţa ei se afla caverna. La distanţa 
la care putea să ajungă cu mâna pipăi buza unui puț. 

S-a dat ceva mai aproape de margine și începu să răscolească 
sacul, băgând mâna până la fund. Degetele i s-au strâns în jurul 
unei lanterne, pe care o scoase afară. O încercă de câteva ori, 
luminând cu fasciculul îngust peretele ce se închidea în jurul ei. 
Tunelul se lărgea, formând o cameră în jurul puţului, iar însuși 
putul părea să nu fie altceva decât o fântână săpată în centrul 
unei încăperi ovale, a cărei podea era acoperită cu bolovani 


aruncaţi de-a valma. Elizabeth își scoase obiectul încolăcit în 
jurul gâtului și, ţinând lanterna în mână, se duse spre marginea 
puţului. Indreptă spotul de lumină în josul puţului și se uită în 
adânc. Acolo jos, nu-și dădea seama cât de departe, lumina 
lanternei se opri pe ceva ce se afla pe fundul puţului. 

A așezat lanterna cu grijă într-o crăpătură ce se deschidea în 
peretele de piatră, mișcând-o puţin, pentru a se asigura că nu 
va cădea de acolo. După aceea se apucă să desfășoare colacul 
ciudat pe care îl luase din magazie. Era vorba despre o scară de 
frânghie, care cândva asigura un mod de acces primitiv spre 
podul surei. Ani de-a rândul zăcuse aruncată în magazia aceea; 
podul surei nu mai era folosit, iar scara de frânghie era 
considerată un pericol pentru copiii ce căutau să se joace. 
Elizabeth începu să fixeze scara, prinzând capetele frânghiei 
între marginile bolovanilor și înțepenindu-le cu bucăţi de pietre 
sparte, ce se găseau împrăștiate peste tot, pe fundul cavernei. 
În cele din urmă încercă soliditatea prinderii, trăgând de frânghii 
cât a putut de tare, opintindu-se cu picioarele în bolovani. 
Frânghia ţinea. 

Împinse restul colacului peste buza puţului. Se hârjâi de 
peretele puțului, după care se opri, prinzându-se de ceva. L-a 
tras înapoi la suprafață și l-a descurcat cu grijă. A doua oară, 
când îl aruncă mai atentă peste marginea galeriei, căzu direct 
până în fundul acesteia. A simţit o ușoară vibraţie atunci când 
ultima treaptă a scăriţei s-a lovit de podeaua de dedesubt. 

Ridică desaga și o aruncă și pe ea în puț. Auzi un bum ușor, 
atunci când aceasta ajunse jos. După aceea scoase lanterna din 
crăpătura în care o fixase, și o băgă în buzunarul rochiei și 
începu să-și croiască drumul în josul scării. 

Elizabeth cobora cu încetineală, însă nu părea să observe 
murdăria cu care era mânjit peretele puţului, nici să se 
înspăimânte de întunericul din jurul ei, ci continua să se lase cu 
grijă din treaptă în treaptă. Ajungând la fundul puțului simți 
răceala pietrei pe care o atinse cu talpa. Duse mâna la buzunar 
și scoase de acolo lanterna. 

Fasciculul gălbui a fluturat de jur împrejurul camerei aflate la 
baza puţului. Era destul de asemănătoare cu încăperea de 
deasupra - ceva mai mică și cu tavanul mai aproape, însă tot 
ovală și cu podeaua plată, acoperită de bolovani. Puţul se 
deschidea aproape în centrul cămăruței. 


Elizabeth se jucă cu lumina pe suprafaţa podelei cavernei, iar 
obiectul pe care îl văzuse strălucind când se afla încă sus sclipi 
din nou dintr-o dată. Era o brățară de aur, încrustată cu o mică 
piatră de opal. 

Se afla încă la încheietura posesoarei ei. 

Scheletul zăcea întins exact dedesubtul deschiderii puţului, 
întins încă în aceeași poziţie în care stătuse acolo de-a lungul 
deceniilor. Ici și colo mai atârnau încă de el bucăţi mici de 
îmbrăcăminte putrezită, care însă se dezintegrau, 
transformându-se în praf de îndată ce Elizabeth le atingea. 
Sacul se afla chiar alături, acolo unde îl lăsase Elizabeth să cadă, 
impactul cu solul având ca urmare împrăștierea câtorva oase 
ale coastelor pe podea. Elizabeth își luă desaga și o puse mai 
într-o parte. După aceea îndreptă lumina către craniul 
scheletului. Ridică o agrafă de păr din metal ruginit, ce căzuse 
alături de craniu, și o examină cu atenţie. Dădu din cap 
afirmativ, pentru ea însăși. 

— Ştiam că ești aici, șopti ea. Totul va fi în regulă acum. Vei 
vedea. 

A lăsat scheletul în pace pentru un moment, pentru a căuta 
din nou un loc în care să pună lanterna. O puse aprinsă pe jos, 
cu fasciculul de lumină îndreptat spre locul în care osemintele 
străvechi luceau palid în bătaia ei. 

Elizabeth se apucă încet de treabă, mutând oasele cu mare 
atenţie. Le așeză la unul dintre capetele încăperii, în imediata 
apropiere a peretelui. Găsi o mică piatră plată, pe care să pună 
craniul, ca și cum l-ar fi așezat pe o pernă, iar când termină, 
rămășițele arătau ca și cum defuncta ar zăcut întinsă pe spate, 
cu braţele îndoite și așezate în pace peste oasele pieptului. 
Elizabeth zâmbi către rămășițele pământești, iar în ochii ei 
apăru o lumină ciudată, atunci când desfăcu brățara micuță de 
pe încheietura lipsită de carne și și-o petrecu pe propria ei 
încheietură. 

Incepu să aranjeze câţiva dintre bolovanii din jur, chinuindu- 
se cu unul ceva mai mare, care avea o suprafaţă destul de 
plată, pe care-l așeză în centrul cavernei. Apoi aduse încă patru 
bolovani, ceva mai mici, ce aveau să joace rolul unor taburete, 
în jurul mesei butucănoase. Işi puse desaga pe masă și se așeză 
pe unul dintre taburete. 


începu să scoată din desagă un set de îmbrăcăminte pentru 
păpuși: o rochiță mică, de culoare albastră, ciorăpei de mătase 
și o pereche de pantofi miniaturali model Mary Jane!, din 
imitație de piele, împreună cu o pereche de mănuși albe cu un 
singur deget și o boneţică dantelată. 

După aceea deschise sacul de tot și din el căzu pe lespedea 
de piatră Cecil, cu trupul inert, capul atârnându-i într-un unghi 
straniu, în urma faptului că a fost omorât prin ruperea gâtului. 

Elizabeth începu să îmbrace pisica moartă cu hăinuţele de 
păpuși, petrecându-i cu atenţie rochia peste cap, așezându-i-o 
peste picioarele din față și pe piept, forțându-i labele pentru a 
intra prin mâneci, apoi închizând cu meticulozitate nasturii de-a 
lungul coloanei vertebrale a motanului. 

După aceea îi băgă labele din spate în ciorapii de mătase și-i 
înfundă pernuțele deja înţepenite în pantofii miniaturali. Îi trase 
mănușile cu un singur deget pe labele din faţă și, în cele din 
urmă, aranjă boneţica pe capul lui Cecil, legându-i cu grijă 
șnururile sub bărbie. 

— Bebeluș frumos, murmură ea după ce a terminat. Nu ești tu 
bebelușul meu frumos? 

Așeză animalul cu costumaţia atât de grotescă pe piatra ce 
folosea drept taburet, aflată de cealaltă parte a mesei, și privi 
cum se prăvăleşte pe jos. Încercă încă de două ori să-i găsească 
o poziţie, însă de fiecare dată căzu. În cele din urmă adună un 
număr de cioburi de stâncă și construi o grămăjoară de pietre 
care să poată susţine greutatea cadavrului. În sfârșit, defunctul 
Cecil reuși să rămână rezemat de cealaltă parte a mesei, capul 
lui acoperit cu boneţică atârnând straniu într-o parte. Elizabeth 
părea că nu observă poziţia lui ieșită din normal. 

— lar acum vom face o petrecere, spuse ea. N-ai vrea niște 
ceai? 

Mâna ei dreaptă ridică un ceainic imaginar, din care turnă cu 
iscusință într-o ceașcă la fel de invizibilă, pe care o ţinea 
nemișcată în mâna stângă. Așeză ceașca imaginară în faţa 
pisicii moarte. 

— O bucăţică de zahăr sau două? întrebă ea politicoasă, 
întinzându-i oaspetelui ei bolul cu zahăr. Fără să mai aștepte 


1 Model de încălțăminte cu tocul jos și botul lat, combinaţie între sandale și pantofi, 
având o baretă cu cataramă ce se prinde deasupra gleznei și fiind purtată mai ales de 
fetele mici. (n.t.). 


vreun răspuns, mimă că pune două bucățele de zahăr în ceașca 
ce nu se afla pe masă. 

— Ei bine, spuse ea, zâmbind radios, nu-i așa că este frumos? 

Elizabeth așteptă, uitându-se peste masă la ochii strâns 
închiși ai pisicii. 

— Nu cumva dormi? întrebă ea. 

Se întinse peste masă și împunse cadavrul cu un deget. Apoi 
se ridică de la locul ei și făcu un ocol, pentru a ajunge în partea 
cealaltă și a îngenunchea lângă Cecil. Cu băgare de seamă, 
deschise cu forţa fiecare ochi în parte, trăgând de pleoape mult 
înapoi până când nu s-au mai închis dintr-o dată, atunci când le- 
a dat drumul. După care se întoarse la locul ei. 

— Așa, spuse ea. Acum putem să avem o conversație ca 
lumea. Nu vrei o prăjiturică? 

Elizabeth ridică un platou imaginar pentru prăjituri și-l întinse 
către pisica ce privea în gol. Neprimind niciun răspuns, se 
prefăcu că împinge o bucată de prăjitură într-o farfurie care, 
după toate aparențele, era deja pregătită în faţa lui Cecil. 

— Așa, acum, spuse ea, făcând o pauză pentru a lua o 
mușcătură din prăjitura care nu era acolo și pe care o udă apoi 
cu o înghiţitură de ceai închipuit. Despre ce ţi-ar plăcea să 
discutăm? 

Așteptă din nou un răspuns, privind către micul trup flasc, 
lipsit de putinţa de a răspunde, ce stătea sprijinit de cealaltă 
parte a mesei. Ochii cei goi i-au întors privirea. 

— Este foarte nepoliticos să nu vorbeşti atunci când ţi se 
adresează cineva, a spus ea încet. Copiii cuminţi răspund la 
întrebări. 

Cadavrul nu reacţionă totuși în niciun fel, iar faţa fetei fu 
străbătută de un val de furie. 

— Răspunde-mi când vorbesc cu tine! spuse ea tăios. 

Totuși, nicio reacţie. 

Se uită încruntată către pisică iar ochii îi străluciră în lumina 
de un gălbui ciudat făcută de lanternă. 

— Vorbește cu mine! îi ceru Elizabeth, în vocea ei simțindu-se 
ascuţimea mâniei. O să vorbeşti cu mine, copil dezgustător ce 
ești! 

Elizabeth se enervă și mai tare, căci trupul neînsuflețit aflat în 
fața ei nu reuși să dea un răspuns pretențiilor ei, iar vocea i se 
ridică, transformându-i-se în țipăt. 


— Nu mai sta așa colo, nenorocitule! se răsti ea. Asta este ce- 
ai făcut tu întotdeauna. Mi-am pierdut toată viața cu tine, și ce 
am căpătat în schimb? Nimic. Nimic! Ei bine, acum o să vorbești 
cu mine, dacă nu o să te bat până o să te umplu de sânge! 

Sări dintr-o dată asupra pisicii, înșfăcând cadavrul și 
trăgându-l spre ea pe deasupra mesei. Il învârti prin aer, și-l 
puse pe genunchi și începu să-l pălmuiască strașnic peste fund. 
Loviturile pe care i le aplica pisicii peste coapse se răsfrângeau 
dureros înapoi, peste propriile ei palme, mai ales că-și punea 
toată forța pe care o avea în bătaia pe care i-o administra 
cadavrului. După aceea așeză motanul înapoi pe piatra lui și 
zâmbi către el. 

— Așa, spuse ea. Acum, că ai primit ceea ce meritai, ne 
putem întoarce la petrecerea noastră. 

Continuă să pălăvrăgească în neștire pentru câteva momente, 
făcându-se din nou că umple ceștile și farfuriile pe care își 
imagina că le are în față. După aceea îi puse motanului o nouă 
întrebare și așteptă din nou să primească un răspuns. Neprimind 
niciunul, furia o cuprinse din nou, revărsându-se peste ea ca o 
maree roșie. 

— Nu cumva să-mi mai faci asta, monstru nenorocit și bun de 
nimic! ţipă ea. Nu pot să suport să-mi faci una ca asta. Nu pot să 
suport, nu pot să suport, nu pot să suport! 

În timp ce vocea i se ridica, înșfăcă cadavrul pisicii și începu 
să îl rotească pe deasupra capului, după care îl izbi cu putere de 
masa din piatră. În furia ei nu mai auzi că ţeasta animalului 
fusese zdrobită. 

— O să-mi răspunzi! deliră ea. Bată-te-ar Dumnezeu, o să 
vorbești cu mine sau o să te omor! 

Aruncă dintr-o dată pisica moartă de peretele cavernei și 
ridică din nou sacul. Băgă mâna adânc în el și scoase din el 
strângând între degete un cuţit mare de măcelărie. Furia ei 
ajungând la paroxism, se lăsă să cadă peste trupul inert al 
motanului și începu să-l ciopârțească lovindu-l cu cuțitul, vocea 
ei crescând în intensitate, în timp ce continua să înjure și să 
blesteme animalul ce nu reacţiona în niciun fel. 

Dintr-o dată ajunse cu animalul din nou pe masă, iar cuțitul 
fulgeră prin aer încă o dată. Retezat, capul lui Cecil se îndepărtă 
de trup, rostogolindu-se și căzând pe jos. Elizabeth îl privi fix, 
neînțelegând ce s-a întâmplat. 


— Nu face asta! oftă ea. Nu-mi face mie una ca asta. Vreau 
să-mi vorbești. Vorbește cu mine! ţipă ea încă o dată, apoi se 
opri cu respiraţia întretăiată. Simţi o durere pulsându-i prin cap 
și auzi ceva care părea să fie bătaia vântului. Apoi durerea 
trecu, iar zgomotul vântului se înmuie, transformându-se într-un 
scâncet ce venea de deasupra. Ridică privirea spre întunericul 
puţului. 

Nedeslușind nimic, luă lanterna și îndreptă raza de lumină în 
sus. Fasciculul se opri pe faţa negricioasă a lui Sarah, imenșii ei 
ochi căprui clipind din pricina luminii. 

Elizabeth zâmbi către ea și faţa i se mai destinse. 

— Sarah, spuse ea aproape în șoaptă. Ai văzut? L-ai văzut și 
tu pe copilul ăsta neascultător? Nu este ca tine. Nu este ca tine 
absolut deloc. Tu ești o fetiță atât de dulce, atât de dulce... 

Se întoarse pentru a mai privi o dată spre trupul decapitat al 
felinei, care zăcea, costumat încă, pe bolovanul butucănos. Apoi 
raza lanternei ajunse pe ţeasta animalului, înfășurată încă în 
boneţica de modă veche, ochii sticloși reflectând goi lumina 
venită din lanternă. 

— Ar fi trebuit să vorbești cu mine, spuse ea tăios. Serios, așa 
ar fi trebuit să faci. 

Ridică cuțitul de jos și-l așeză cu atenţie pe o ieșitură aflată 
aproape de tavanul cavernei. 

După aceea își strecură lanterna încă aprinsă în buzunar și 
începu să-și croiască drumul în sus, urcând pe scara de 
frânghie. Sarah se dădu la o parte de pe marginea puţului atunci 
când Elizabeth ieși de acolo. 

— S-a făcut târziu, șopti Elizabeth. Dar nu prea târziu. 

După aceea își scoase mica brățară ce se afla încă la 
încheietura mâinii ei și o petrecu pe braţul lui Sarah. 

— Asta este pentru tine, spuse ea. Este de la Beth. Vrea să o 
porți tu. Zice că ar fi trebuit să fie a ta. 

Ignorând-o acum pe Sarah, Elizabeth merse de-a bușilea prin 
tunel și ieși din nou în întunericul nopții. A luat-o repede în sus 
pe peretele stăvilarului și dispăru în pădure. 

a 

Elizabeth se întinse din nou în patul ei, rămânând cu ochii în 
tavan. Își dorea să poată adormi din nou, însă îi era imposibil. Se 
trezise dintr-un vis care zburase abia atunci când deschise ochii, 
iar acum somnul nu reușea să mai ajungă la ea. | se păru că a 


auzit un zgomot afară și se duse la fereastră. De acolo o văzu pe 
sora ei, traversând încet câmpul. Elizabeth cobori și o întâmpină 
pe Sarah la ușa din fată. 

Era plină de murdărie, de noroi, și avea mâinile julite rău. O 
privi neputincioasă pe Elizabeth. 

În tăcere, Elizabeth o luă pe Sarah, o duse în sus pe scări, 
după care direct în baie. O spălă pe sora ei și aruncă hainele 
murdare în coșul cu rufe pentru spălat. Apoi o duse pe Sarah la 
culcare. 

Elizabeth se întreba unde fusese sora ei. Însă curând adormi. 
A avut un somn liniștit, în care visele nu și-au mai făcut apariţia. 


e Capitolul 11 


Doamna Goodrich dădu la o parte capacul de la fundul coșului 
cu rufe pentru spălat și privi cum acestea se scurg învălmășite 
pe podea, la picioarele ei. Ridică de jos o pereche de blugi, care 
erau deosebit de murdari și aveau la genunchi o ruptură 
zdrenţuită, uitându-se la ei cu mină critică. 

— la uită-te la asta, spuse ea vorbind cu camera goală. Nu am 
mai văzut în viața mea un lucru atât de murdar. Arată de parcă 
s-ar fi bălăcit prin cine știe ce noroaie. 

Pescui apoi o cămașă la fel de acoperită cu murdărie și o 
examină cu atenţie. Mizeria se uscase pe timpul nopții și se 
sfărâma în mâinile bătrânei, când aceasta ţinu cămașa mai spre 
lumină. 

Mirosi, iar fața ei se încruntă încă și mai tare, ferindu-se de 
mirosul de alge marine intrate în putrefacție. Faţa i se încordă și 
se întoarse spre ușa spălătoriei având un aer de om hotărât. 

Îi găsi pe Rose și Jack Conger stând în tăcere în sufragerie și, 
dacă nu ar fi avut alte lucruri în minte, poate că ar fi observat 
tensiunea ce plutea în aer. A dat buzna în cameră fără să mai 
facă obișnuita pauză, iar Jack ridică privirea cu curiozitate. 
Doamna Goodrich nu-l băgă în seamă. 

— Domniţă Rose, se plânse ea, accentul iancheu pe care îl 
avea, nazalizat, căpătând o nuanţă de exasperare, la uitaţi-vă la 
astea! Nu știu cum vă puteţi aștepta să reușesc să curăț așa 
ceva. 

Ridică cămașa în așa fel încât Rose să o poată inspecta. O 
alese pe aceasta prima dată din cauză că murdăria se vedea 
mult mai bine pe fondul alb al cămășii decât pe drilul albastru al 
pantalonilor. Doamna Goodrich era o mare adeptă a principiului 


că dacă vrei să găsești rana trebuie să pui degetul pe ea. Așa că 
scutură ușor cămașa, pentru a pune degetul pe rană, și văzu cu 
mulțumire de sine cum câteva granule de noroi uscat au căzut 
pe covor. Avea să se ocupe de ele mai târziu, cu ajutorul 
aspiratorului. 

— Ce este? întrebă Rose curioasă. Arată de parcă ar fi noroi. 

— Noroi? Dumneavoastră numiţi asta noroi? Eu îi spun 
mocirlă! 

Dădu cămașa mai aproape de ea, astfel încât Rose să o poată 
mirosi mai bine. 

— Miroase a pește mort, comentă Rose, întrebându-se de ce îi 
fusese adus lucrul acela tocmai ei. A cui este? continuă ea. 

— A domnișoarei Sarah, o înștiinţă doamna Goodrich. Nu știu 
ce are de gând copila aceasta să facă, dar știu că trebuie oprită. 
Nu avea de unde să adune mizeria asta dacă se juca în grădină, 
și nici măcar de pe câmp. Nu-mi dau seama cum o să reușesc să 
o scot la spălat. 

Ba știa, cu siguranţă, însă nu găsi cu cale să recunoască asta. 
De-a lungul anilor descoperise că viața este mult mai ușoară 
dacă pretinzi că nu ești în stare de anumite lucruri, iar acesta 
părea să fie momentul potrivit pentru punerea în practică a 
acestei reguli. 

— Bine, fă tot ce-ţi stă în putinţă, răspunse Rose, nedându-și 
încă seama cum ar fi putut să iasă din situaţia în care se afla. De 
fapt, continuă ea, nu văd cum am putea afla de unde a strâns 
toată mizeria asta, în circumstanţele date. 

Doamna Goodrich, simțind că și-a făcut datoria, plecă din 
cameră bombănind și călcând apăsat, lăsând în urma ei un aer 
încărcat, la propriu și la figurat. Rose avu impresia că o auzi 
spunând ceva despre faptul că astfel de lucruri nu se întâmplau 
pe vremuri și se întreba dacă acest lucru putea să fie adevărat. 
După aceea îl văzu pe Jack, care o privea fix, și dintr-o dată se 
simţi neliniștită. În treacăt, se întrebă ce se întâmplase cu 
liniștea în care trăiseră până nu de mult. 

— Ei bine, ce ar fi trebuit să-i spun? întrebă ea, simțindu-se un 
pic vinovată, însă fără să-și dea seama de ce. 

— Nimic, răspunse Jack. Nu-ţi face probleme din pricina 
murdăriei... Doamna Goodrich poate să o rezolve dacă se 
străduiește puţin. Întrebarea este: de unde s-a ales Sarah cu ea? 


— Tot ce știu sigur este că nu știu, i-o tăie Rose. De ce nu o 
întrebi? 

— Asta este o cruzime, Rose, spuse Jack încet. Și nu numai 
față de mine. Este o cruzime și față de Sarah. 

Rose trase aer adânc în piept, apoi expiră încet, încercând să- 
și tempereze tensiunea din întregul trup. Își ronţăi timp de 
câteva clipe buza inferioară, apoi se strădui să zâmbească spre 
soțul ei. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Sigur că ai dreptate. Dar, Doamne, 
Jack, ce ar trebui să fac în legătură cu asta? Dacă s-a dus 
undeva și a fost singură, nu există pe lumea asta absolut nicio 
metodă de a afla unde anume a fost. 

— Probabil că există vreo legătură cu juliturile pe care le are, 
spuse Jack. 

Rose încuviință cu o mișcare a capului: 

— Și cu care putea să se aleagă oriunde. 

După aceea se uitară unul la celălalt și amândoi își aduseră 
aminte. În dimineaţa aceea, devreme, Rose intră la Sarah să 
arunce o privire. Copila își aruncase pătura de pe ea în timpul 
nopţii, iar când Rose se aplecă peste ea ca să o acopere, 
observă că are mâinile rău zgâriate și că unul dintre genunchi 
era serios julit. Însă era curată. Rănile erau, de asemenea, prea 
curate. Și-au închipuit amândoi că se întâmplase ceva în timpul 
nopții, că rănile apăruseră de la sine, sau așa ceva. Acum însă, 
având în vedere murdăria de pe haine, trebuiau să reconsidere 
întregul raționament. Ocoliră amândoi subiectul, fiecare în felul 
său: Rose amestecându-și indispusă cafeaua, Jack muind o 
bucăţică de corn în resturile de ou pe care le mai avea în 
farfurie. 

— Mirosea într-adevăr ca marea, spuse Rose în cele din urmă. 

— În locurile astea totul miroase ca marea, replică Jack. 

— Mă gândesc că se poate să fi vrut să coboare până jos, pe 
plajă. 

— În mijlocul nopţii? făcu Jack. În afară de asta, cărarea aceea 
nu este noroioasă și este ușor de coborât. Chiar și când este 
întuneric beznă, tot ce trebuie să faci este să te ţii cu o mână de 
balustrada de protecţie și să mergi înainte. lar pe plajă este 
nisip. 

— Există și stânci pe acolo, observă Rose, și avea dreptate. 


Existau niște bolovani pe plajă, însă nu erau dintre cei 
colţuroși, cu margini ascuţite. În cea mai mare parte a lor, erau 
niște pietroaie de plajă obișnuite, tocite și cu suprafaţa șlefuită 
de-a lungul anilor în care se rostogoliseră în bătaia ușoară a 
brizanţilor din partea de sud a Promontoriului. Stâncile 
colțuroase, știau amândoi asta, se aflau în partea de nord, 
ieșind din peretele abrupt al stăvilarului. Niciunul din ei nu dorea 
deocamdată să mărturisească existenţa acestei posibilităţi. 

— Ce ai zice de carieră? întrebă Jack dintr-o dată. Ar fi putut 
să se ducă la carieră, din cine știe ce motiv. Acolo sunt 
întotdeauna noroaie și, numai Dumnezeu știe, probabil că 
grămezile acelea de zgură sunt păcătoase, dacă pui mâna pe 
ele. 

Rose se uită în gol, căzută pe gânduri, străduindu-se să 
creadă în ideea cu cariera. Ar fi fost ușor, dacă nu ar fi fost 
mirosul acela. Nasul i se încreţi când își aduse aminte de 
putoarea aceea îngrozitoare de putrefacție cu care era 
impregnată cămașa. Se hotări să și-o scoată din minte. 

— Ei bine, nu văd ce am mai putea face acum în legătură cu 
asta, spuse ea. Este prea târziu. În afară de asta, avem alte 
lucruri care trebuie să ne preocupe, adăugă Rose, apăsând pe 
cuvinte. 

Jack simţi acel bine-cunoscut sentiment de greață începând 
să i se formeze în stomac, un sentiment cu care nu putea totuși 
să se obișnuiască... dar pe care îl avea din ce în ce mai des. 

— Nu crezi că situaţia este și așa destul de rea? întrebă el, 
având în voce un ușor tremur pe care spera că Rose nu l-a 
simţit. Hai să nu o facem și mai rea decât este. 

— Cum crezi că ar putea deveni mai rea decât este? întrebă 
Rose cu amărăciune. 

Continua să vorbească cu voce joasă, gata să întrerupă 
conversaţia dacă le-ar fi auzit pe fete coborând. Însă nu avea de 
gând să lase lucrurile așa. Îi reveni în minte noaptea precedentă 
- faptul că fusese respinsă și lungul priveghi pe care-l făcuse la 
fereastră, uitându-se afară dusă pe gânduri - și se întrebă câte 
astfel de nopţi aveau să mai fie, la câte va mai fi în stare să 
reziste fără să explodeze din pricina furiei, a frustrării și 
umilinței. 

Noaptea trecută se luase singură în braţe și reușise să-și 
reprime enervarea, impunându-și să adoarmă în ciuda acesteia. 


Însă de dimineaţă situaţia era aceeași, așteptând să-i fie servită 
lui Jack împreună cu cafeaua și cu sucul de portocale. Nu era 
nicio surpriză. 

— Nu crezi că ar fi timpul să-ţi reiei tratamentul? întrebă ea, 
încercând o altă tactică. 

— Nu vreau să încep iar, răspunse Jack morocănos. 

— Te referi la terapie sau la subiect? 

— Alege tu, răspunse el. Este vreo diferenţă? 

— Depinde, spuse Rose, reprimându-și în mod deliberat 
răutatea din voce. După câte știu nu prea ţi-ai terminat 
tratamentul... 

— „De fapt nu ţi l-ai terminat deloc”, termină Jack în locul ei. 
Ai început să devii previzibilă. 

— Și ţi l-ai terminat? i-o tăie Rose, fără a se mai sinchisi să-și 
ascundă ostilitatea pe care o simţea. 

— Ascultă aici, șuieră ea, în timp ce Jack începu să se întoarcă 
în scaun, ca și cum spatele l-ar fi putut apăra de tirul cuvintelor 
ei. 

— Nu este bine, Jack, nu este bine deloc. Eu sunt o femeie 
normală, cu dorinţe normale, și merit și eu niște satisfacţii pe 
care le numesc normale. Cu toate că numai Dumnezeu știe de 
ce ar trebui să mă aștept la așa ceva într-o casă care este 
oricum altfel, numai normală nu. Poate că pentru Sarah nu 
putem să facem nimic, dar după părerea mea ar trebui ca 
măcar tu să vrei să faci ceva pentru tine însuţi, înainte să ajungi 
în situaţia ei. 

— Nu este chiar așa de ușor... începu Jack, însă Rose nu-i lăsă 
timp să se apere. 

— Ce este ușor pe lumea asta? Crezi că este ușor pentru 
cineva să trăiască împreună cu un bărbat ca tine? Este ușor ca 
cineva să se poarte aici ca și cum nu ar fi nici o problemă? Să 
meargă la lucru ca de obicei? Cât timp crezi că voi mai rezista în 
stilul acesta? Numai Dumnezeu știe, niciuna dintre femeile care 
au intrat vreodată în familia aceasta prin căsătorie nu și-a văzut 
capul de treabă, și asta doar pentru că, pentru această 
localitate binecuvântată de Dumnezeu, ea era ultima doamnă 
Conger. Acum asta nu este de ajuns, nu mai este de ajuns. Eu 
nu numai că trebuie să fiu doamna Conger, dar trebuie să fiu și 
mama iubitoare a unui copil traumatizat și soţia iubitoare a unui 
bărbat impotent, iar afacerile imobiliare să le las mai la urmă. 


— Nu ești obligată să faci asta, o întrerupse Jack, agățându-se 
de singurul fir de pai ce l-ar fi putut salva. 

— Chiar așa? îl contră Rose. Chiar nu sunt obligată? Ei bine, 
hai să-ţi spun încă ceva. A lăsa afacerile imobiliare pe plan 
secund este de fapt partea ușoară a situaţiei, însă este singura 
plăcere pe care o mai găsesc în viaţa aceasta și, în plus, 
obținem astfel de ajuns de mulţi bani pentru a o putea ţine pe 
Sarah la White Oaks. Așa că nu-mi spune tu mie ce este ușor și 
ce nu. Pentru numele lui Dumnezeu, tot ce îţi cer este să te duci 
să te consulti cu cineva! 

Să te consulti cu cineva. Să te consulti cu cineva. Cuvintele 
acestea răsunau ca un ecou în mintea lui, ricoșând parcă înainte 
și înapoi, după ce se lovea de pereţii craniului său. Părea să fie 
foarte ușor. 

Doar să se consulte cu cineva. 

Dar în legătură cu ce? In legătură cu ceea ce făcuse cu Sarah? 
Despre motivul pentru care o făcuse? Nici măcar nu era sigur ce 
anume făcuse, iar dacă nu era sigur de ceea ce făcuse, cum ar fi 
putut măcar să înceapă să fie sigur care era motivul pentru care 
o făcuse? Și nu se putea spune că nu încercase. Își petrecuse 
luni de zile cu doctorul Belter. Psihiatrul își pierduse ore întregi 
cu el, ore întregi cu Sarah, și alte ore cu ei împreună, 
observându-i în relație directă, străduindu-se să descopere 
vreun indiciu în felul în care se comportau unul cu celălalt, 
privitor la ceea ce se întâmplase cu adevărat. O bătuse - Jack 
știa asta acum. Dar nu putea să-și amintească momentul în care 
a început să o bată; nu putea să-și amintească felul în care o 
lovea. Tot ce reușea să-si amintească era că se afla în pădure și 
că după aceea o ducea pe Sarah în braţe, ieșind dintre copaci. 
Și faţa fetei. Din motive necunoscute, reușea să-și amintească 
fața fetei, faţa ei mică, negricioasă și cu ochii mari, care priveau 
în sus către el cu disperare, ochii aceia înspăimântați care nu 
înțelegeau ce se întâmpla, implorându-l parcă să o ajute. 

Dacă ar fi reușit să-și amintească totul, ar fi reușit și să iasă 
din situaţia aceasta. Dar era ca și cum toate s-ar fi întâmplat cu 
o altă persoană, iar el nu fusese decât un martor al întâmplării. 
Un martor care nu voia să vadă. 

Au încercat chiar și cu hipnoză. Dar și aceasta a dat greș. 
Doctorul Belter îl avertizase că anumiţi oameni pur și simplu nu 
pot fi hipnotizaţi, iar el se dovedi a fi unul dintre aceștia. Adânc 


în sufletul său, Jack avea un sentiment clar că de fapt ar fi putut 
fi hipnotizat, însă pur și simplu nu vru să i se întâmple asta; că 
oricare ar fi fost lucrurile din interiorul său, puteau fi prea 
îngrozitoare pentru a fi scoase la lumină, că se proteja singur de 
o slăbiciune atât de hidoasă încât nu ar fi reușit să-i facă faţă. Și 
atunci se formă un cerc vicios, sentimentul de vinovăţie 
alimentând îndoiala, iar îndoiala crescând pe măsură ce 
sentimentul de vinovăţie se acutiza. În cele din urmă, când nu 
mai putu să facă faţă acelor îngrozitoare ore de tăcere în faţa 
doctorului, timp în care sorbea din cafea și dorea cu disperare 
să se facă pe el însuși să vorbească, dacă nu despre incidentul 
cu Sarah, atunci măcar despre impotența care rezultă după 
aceasta, a renunţat. A ajuns la o învoială cu el însuși, însă nu 
era o învoială prea ușoară. Avea să trăiască cu sentimentul 
vinovăţiei, avea să trăiască suportându-și impotența, dar mai 
ales avea să trăiască punându-și mereu întrebări despre ce se 
întâmplase cu adevărat. Totuși, nu avea să afle. Și ajunsese la 
convingerea că a afla ce se întâmplase ar fi fost cel mai rău 
lucru dintre toate. 

O privi tăcut pe Rose pe deasupra mesei, întrebându-se dacă 
nu exista cumva vreo cale de a-i transmite toate acestea, 
străduindu-se să se gândească ce ar mai fi putut să-i spună, 
când deodată a fost salvat din această situaţie, nemaitrebuind 
să spună absolut nimic. Vocea doamnei Goodrich se auzi venind 
ca o cascadă dinspre bucătărie. 

— Domnișoară Sarah, nu mai face asta, mă auzi? 

Se auzi o trosnitură, apoi zgomotul făcut de oalele și cratiţele 
ce se prăvăleau pe podea, urmate de sunetul făcut de vocea lui 
Sarah, ridicându-se într-un urlet nearticulat, același care de un 
an de zile constituia singura cale prin care fata își comunica 
durerea acestei lumi. 

— Dumnezeule! oftă Rose, lăsându-și capul să-i cadă între 
palme. Cât o să mai dureze asta? 

După aceea încercă să se adune și porni spre bucătărie, 
întrebându-se ce se mai întâmplase și de data aceasta. Nu o 
observă pe Elizabeth, care tocmai intra în sufragerie pe cealaltă 
ușă. 

Elizabeth se opri pentru un moment, în timp ce mama ei 
părăsea încăperea, așteptând o clipă și ascultând haosul care 
venea dinspre bucătărie. Când acesta se mai potoli, se relaxă și 


se îndreptă către masă. Rămas în scaunul său, Jack privea 
absent, cu fața palidă, spre ușa ce dădea spre holul cămării, 
dând apoi spre bucătărie. Elizabeth ridică o mână și se întinse 
ca să-l atingă. 

— Totul e în regulă, tati, spuse ea cu voce moale. S-a terminat 
acum. g 

Jack tresări la atingerea fetei. In mintea lui se făcu o 
conexiune prin care realiză că nu-și dăduse seama până în 
momentul acela că Elizabeth se afla acolo și simți cum frica 
trece din nou peste el. A încercat să ascundă acest lucru sub un 
zâmbet. 

— Bună, prinţeso, spuse el, luptându-se să-și controleze 
tremurul din voce. Nu te-am auzit venind. 

— Mă întreb ce făcea, spuse Elizabeth, stând în picioare 
alături de tatăl ei. Sper că nu s-a rănit. 

— Sunt sigur de asta, răspunse Jack, cu toate că era departe 
de a fi sigur. la loc, să-ţi torn niște suc. 

Elizabeth zâmbi aplecându-se către el. 

— Ce-ar fi dacă aș sta la tine în braţe? îl întrebă ea. 

— In braţe? Nu cumva te-ai făcut cam mare pentru așa ceva? 

— Câteodată mă simt de parcă aș fi mică din nou, răspunse 
Elizabeth. Tu te simţi vreodată așa? 

— Toată lumea simte asta câteodată, spuse Jack, 
deschizându-și braţele. Urcă-te la mine în poală și simte-te mică 
pentru o vreme. 

Fata se așeză pe genunchii lui, iar Jack își petrecu afectuos 
braţul în jurul mijlocului ei. După aceea ușa se mai deschise o 
dată, în cadrul ei apărând Rose, care rămase în prag, privind 
rece spre el. 

— Imi cer scuze! spuse ea cu voce glacială și privire 
acuzatoare. Nu voiam să vă întrerup de la ceea ce făceați! 

— Să nu... începu Elizabeth să spună, însă nu a fost lăsată să 
termine. 

— Treci pe scaunul tău, Elizabeth, i-o tăie mama ei. 

Ascultătoare, Elizabeth se desprinse din brațele lui Jack și se 
duse pe scaunul ei. Se întinse după sucul de portocale și-și turnă 
un pahar. 

Jack era pe cale să înceapă să-și muștruluiască nevasta, însă 
se răzgândi. 

— Dincolo este totul în regulă? întrebă el în schimb. 


— Doamna Goodrich stăpânește situaţia, iar Sarah pare să se 
fi liniștit acum, însă bucătăria este o harababură. Doamna 
Goodrich crede că încerca să ajungă la raftul cu cuțite, nu știe 
de ce. 

— Raftul cu cuțite? repetă Jack. 

Elizabeth începu să-și ungă cu unt o bucată de corn. 

— Ei, bineînțeles, nu este sigură, continuă Rose. Nu-mi pot 
imagina la ce ar fi putut să-i folosească un cuţit. 

— Nu, spuse Jack scurt, nici eu. 

După aceea își scormoni mintea în căutarea unui alt subiect, 
ceva care să le distragă tuturor atenţia de la ceea ce se 
întâmplase. Se lumină dintr-o dată și se întoarse către Elizabeth. 

— L-ai mai găsit pe Cecil? o întrebă el. 

Elizabeth a dat negativ din cap: 

— Nu știu ce s-a întâmplat cu el. Trebuie să fi fugit, să se fi 
ascuns undeva. O să se întoarcă. Așa sunt toate pisicile, 
presupun. Oricum, mai bine aș fi avut un câine. Câinii îti dau mai 
multă atenţie. 

— Am rugat-o alaltăieri pe doamna Goodrich să se uite după 
el, spuse Rose, căutând cu piciorul butonul din podea care o 
anunţa pe menajeră că este nevoie de ea. Dar am uitat cu totul 
despre asta până în clipa aceasta. 

Rose se bucura și ea de renunțarea la acel subiect de discuţie 
atât de neplăcut, care umbrise o dimineaţă altminteri foarte 
frumoasă. Afară soarele începuse să strălucească cu dărnicie. 

Ușa dinspre cămară se deschise, prin ea făcându-și apariţia 
silueta durdulie a doamnei Goodrich. 

— Da? 

— Îmi pare rău că te deranjez, doamnă Goodrich, și știu că 
asta nu a fost cea mai reușită dintre dimineţi. Dar tocmai mă 
întrebam, l-ai găsit cumva pe Cecil alaltăieri? 

— Am lucruri mai bune de făcut decât să umblu după o pisică 
ce nu vrea stăpân, răspunse menajera tăios. Apoi o lăsă mai 
moale: Nu, nu am găsit-o. Și am căutat toată casa, din vârf 
până-n temelie. 

Păru că se gândește o clipă, după care luă din nou cuvântul: 

— Că tot mi-am adus aminte: există cineva pe aici care nu 
este mulțumit de munca mea? 

— Nemulțumit? întrebă Rose dusă pe gânduri. Ce vrei să spui? 


— Păi, răspunse doamna Goodrich, mutându-și greutatea de 
pe un picior pe celălalt, cineva a fost în pod și a făcut curăţenie. 
Dacă voiaţi să faceţi curat în pod, trebuia să-mi spuneţi mie. Am 
început să îmbătrânesc, dar încă pot să am grijă de casa 
aceasta. 

Rose privi către soțul și către fiica ei; amândoi ridicară din 
umeri cu nevinovăție. 

— Tot ce pot să spun sigur este că nu știu cine a făcut 
curăţenie, răspunse, Rose, încercând tot ce-i stătea în putinţă 
pentru a sugera faptul că probabil nu făcuse nimeni curățenie 
acolo. Și zici că nu ai văzut nicio urmă de-a lui Cecil? 

— Pisicile nu lasă urme, răspunse doamna Goodrich, la modul 
direct. 

Se întoarse și se îndepărtă. 

— Stai să trec, mai spuse ea, agăţându-se de silueta micuță a 
lui Sarah, care de-a lungul întregii discuții despre pisică stătuse 
acolo, în picioare, ascunsă în spatele trupului imens al 
menajerei. Avea ochii plini de lacrimi și tremura toată. 

Elizabeth se îndreptă repede către sora sa și-și puse braţele în 
jurul ei, potolind sughiţurile de plâns ale lui Sarah prin 
îmbrăţișarea sa. 

— Este totul în regulă, Sarah, spuse ea moale. Dacă Cecil nu 
apare până la urmă, putem să luăm altă pisică. Sau poate chiar 
un câine, a adăugat ea gânditoare. 

Sarah începu să tremure și mai tare și părea că este pe cale 
să tipe. După aceea se mai relaxă, sub zâmbetul drăgăstos cu 
care Elizabeth o privea. 

Rose o privi pe Elizabeth cum îi șterge ochii lui Sarah și cum o 
conduce către masă, dorindu-și, pentru a câta oară, ca ea să fi 
avut compasiunea pe care fiica ei cea mare o arăta în mod 
evident lui Sarah. Își reprimă durerosul sentiment de vinovăţie 
pe care-l simţi străbătând-o și mai turnă niște cafea, mai întâi 
pentru ea însăși, apoi și pentru Jack. Era, într-un fel, încheierea 
unui armistițiu, cel puţin pentru o vreme. 


e Capitolul 12 
Port Arbello stătea tolănit sub căldura neobișnuită a acelei 
după-amiezi de toamnă, iar soarele încălzea nu numai aerul, ci 
și atmosfera din interiorul casei aflate la capătul Promontoriului. 
Pe la prânz pusese stăpânire pe casă o senzaţie de liniște, o 
pace pe care o simțeau toţi membrii familiei Conger. Starea de 


tensiune de dimineaţă se risipise, iar pactul nedeclarat încheiat 
între Rose și Jack părea să se transforme pe negândite într-un 
armistițiu. In sinea lor se întrebau cât avea să dureze, însă 
fiecare dintre ei era hotărât să se bucure de această pace, atâta 
timp cât ea avea să existe. 

— Mă înnebunesc după verile de aici, comentă Rose în timpul 
prânzului. Hai să facem ceva în după-amiaza aceasta. 

— Nu pot, spuse Jack, ca și cum s-ar fi scuzat. l-am promis 
deja lui Ray Norton să facem o partidă de golf. 

Rose simţi că i se ridică în gât o observaţie caustică cu privire 
la neglijarea familiei. Se luptă să și-o reprime, înainte de a avea 
posibilitatea să le strice prânzul. 

— Oricum mai aveam ceva de lucru, spuse Rose, nefiind nimic 
în vocea ei care să sugereze dezamăgirea, ostilitatea sau orice 
altceva care ar fi putut distruge buna dispoziţie ce se simţea în 
încăpere. Jack, care se aștepta la o răbufnire din partea ei, păru 
surprins. 

— Aș putea să contramandez întâlnirea, se oferi el, iar Rose 
își dădu seama că ar fi făcut-o cu adevărat. 

— Nu, vezi-ţi de treabă, răspunse ea, considerând că intenţia 
este suficientă, fiind la fel de valabilă ca și fapta. 

Își terminară masa în acea tăcere confortabilă care se naște 
deseori între oamenii care se iubesc unul pe celălalt, dar care 
lipsise din viaţa lor de atât de multă vreme. Au întâmpinat-o toţi 
cu apreciere și nu au făcut nimic din cele ce ar fi putut să o 
deranjeze. 

Jack plecă să-și facă partida de golf, iar fetele dispărură la 
etajul superior. Rose făcu drumul către biroul ei, aranjat în 
micuța încăpere din partea din faţă a casei și începu să 
răsfoiască niște hârtii. Și-a dat seama că nu putea să se 
concentreze. leși din încăpere și o luă împleticindu-se de-a 
lungul holului, către biroul din spatele casei. De cum intră în 
încăpere ochii îi fură atrași de ceva. A fost ceva atât de rapid, 
încât nici măcar nu era sigură dacă s-a întâmplat cu adevărat - 
una dintre acele fracțiuni de secundă în care cineva este sigur 
că a văzut ceva, dar habar nu are ce anume. Privi camera de 
jur-împrejur, dar nimic nu era nelalocul său. Inchise ușa în 
spatele ei și se așeză. Era o încăpere plăcută, iar soarele dădea 
năvală pe fereastră. Razele cădeau pe o străveche scuipătoare 
de bronz, ce fusese între timp transformată în scrumieră, iar 


Rose crezu că acesta trebuia să fie obiectul care îi atrăsese 
atenţia atunci când intră în birou. Apoi privirea ei se ridică către 
portretul vechi, aflat deasupra șemineului. 

Trebuia să fi fost o predecesoare, își dădea seama de asta. 
Asemănarea cu Elizabeth era prea izbitoare pentru ca fata din 
tablou să nu fi făcut parte din familia Conger. Dar cine anume să 
fi fost? 

Găsiseră tabloul în pod în urmă cu mai bine de un an. Însă 
după aceea apăruseră necazurile cu Sarah - aceasta era 
expresia pe care Rose o folosea cu precădere - și abia cu o lună 
în urmă își aduse aminte de acest portret și l-a adus jos. Era 
ciudat, se gândea ea, nu pentru prima oară, cum de această 
pictură fusese ascunsă singură într-un colț. Familia Conger, care 
după toate aparentele acorda multă atenţie venerării 
străbunilor, avea în pod un raft mare, pe care erau depozitate 
cu grijă toate portretele acelor străbuni ce nu mai aveau 
imaginea expusă pe undeva, prin partea de jos a casei. In 
momentul acela, din grupul celor puși la păstrare făceau parte 
aproape toţi ascendenţii; numai mama lui Jack se mai bucura 
încă de lumina zilei, deasupra șemineului din living. Însă chiar 
conţinând tablourile tuturor străbunilor, exista totuși pe raft 
destul de mult loc, pentru a adăposti tabloul acestei copile. Și 
totuși nu și-a găsit locul acolo. În schimb, se afla ascuns într-un 
colţ, la întâmplare. 

Un alt lucru ciudat era acela că fata nu avea o identitate. 
Ramele tuturor celorlalte portrete purtau pe ele plăcuțe de 
bronz șlefuit, pe care erau trecute numele, data nașterii și data 
morţii personajului respectiv. Acest tablou făcea excepţie. Rama 
lui avusese cândva o astfel de plăcuţă, după cum se deducea, 
având în vedere cele două mici găurele de la baza ei, însă 
fusese scoasă. 

Rose privi tabloul cu atenție, întrebându-se ce anume o 
izgonise pe fetiţa aceea din galeria familiei. Imaginaţia ei merse 
până foarte departe, făcându-și pentru o vreme chiar o 
distracţie din a crea tot felul de scenarii ce puteau duce la 
căderea în dizgrație a fetei. 

Și atunci și-a dat seama. Nu raza de soare ce cădea pe 
scuipătoare îi atrăsese atenţia. Era vorba despre ceva din acest 
portret. L-a studiat mai cu atenţie, încercând să-și forțeze 


mintea să facă din nou conexiunea aceea, să-i spună care 
anume era lucrul pe care îl recunoscuse. Până la urmă reuși. 

Era brățara. Brăţara micuță de la încheietura fetei. O mai 
văzuse, și asta de curând. Dar unde? Era o brățară de aur și 
părea să fie bătută cu un fel de piatră prețioasă. Arăta ca un 
opal, dar cu vechimea uleiului, nu putea să fie sigură. Putea să 
fie și altceva. 

Se concentră pentru a-și aduce aminte unde mai văzuse 
brăţara aceea și de ce îi părea dintr-o dată atât de cunoscută. 
Mintea i se golea, și cu cât se uita mai îndelung la imaginea 
aceea, cu atât era mai convinsă că nu era vorba despre o 
amintire reală, ci pur și simplu despre un déjà vu. Era o iluzie a 
memoriei. Se întinse să îndrepte tabloul, care părea că se 
înclinase foarte puţin față de centru, și hotărî că nu mai avea de 
ce să-și piardă mai departe timpul făcându-și griji în legătură cu 
o brățară pictată într-un tablou. Mai avea într-adevăr ceva de 
lucru. 

Se întoarse în biroul ei, hotărâtă să evite să privească pe 
fereastră până când nu-și va intra în ritmul ei normal de lucru. 
Ziua era pur și simplu prea frumoasă și știa că dacă ar fi privit 
afară prea curând și-ar fi găsit până la urmă vreo scuză pentru a 
închide dosarele și a ieși la o plimbare în soare. Dar soarele 
putea să mai aștepte. Așa că s-a adâncit în teancurile de hârtii 
aflate pe masa ei de lucru. 

La o oră după aceea, cu toate că nu putea să spună că auzise 
ușa deschizându-se, simţi dintr-o dată că nu se mai afla singură 
în încăpere. Se uită împrejur și o descoperi pe Sarah, care 
făcuse un pas de la ușă și rămăsese acolo, în picioare, cu 
imenșii ochi căprui fixaţi asupra mamei ei. Rose puse stiloul jos. 

— Sarah! exclamă Rose și întinse mâinile către ea. 

Sarah se apropie de ea încet, aproape prevăzătoare. Fetiţa se 
opri în momentul în care Rose putea deja să pună mâna pe ea. 

— Vrea să te joci cu ea, spuse Elizabeth de lângă ușă. 

Rose ridică privirea. 

— Nu te văzusem, spuse ea. Intră. 

— Nu acum, răspunse Elizabeth. Mă duc un pic pe-afară. 
Sarah vrea să te joci cu ea. 

— De-a ce vrea să mă joc? 

— De-a orice, răspunse Elizabeth. Ne vedem mai târziu. 


A dispărut din cameră, iar la câteva clipe după aceea Rose 
auzi ușa din faţă deschizându-se și apoi închizându-se. Işi 
îndreptă atenţia din nou către Sarah. 

— De-a ce ţi-ar plăcea să ne jucăm? o întrebă pe copila 
tăcută. 

Sarah se mulţumi să stea pur și simplu în fața ei; apoi, după 
câteva secunde, făcu câţiva pași înapoi, îndepărtându-se de 
Rose și se așeză cu greutate pe jos. Rose se încruntă puţin, apoi 
se ridică de pe scaun și se alătură fiicei ei, așezându-se pe jos. 

— „Ce-ai mâncat de te-ai umflat”, încercă Rose, plesnindu-și 
palmele mai întâi de coapse, apoi între ele, după care le întinse 
fără zgomot înainte. Nu a existat niciun răspuns din partea lui 
Sarah, care stătea pur și simplu pe jos, cu mușchii feței relaxaţi, 
uitându-se ţintă la mama ei. Rose se hotărî să încerce din nou, 
de data aceasta ghidând mâinile fiicei ei pe traseul cunoscut al 
jocului. 

— „Ce-ai mâncat de te-ai umflat”, făcu ea. Acum hai să 
încercăm împreună. 

A luat jocul de la început, cu mișcările știute, iar la primul „Ce- 
ai” mâinile lui Sarah se loviră de propriile coapse. Însă când 
Rose continuă cântecul, palmele copilei continuară să lovească 
tot coapsele, fără să evolueze prin celelalte mișcări. Rose se 
trezi că la a treia mișcare nu întâlnește decât aerul gol. 
Hotărâtă, continuă totuși jocul. Palmele lui Sarah continuau să 
bată un ritm constant pe propriile coapse. In cele din urmă Rose 
se opri, însă mâinile lui Sarah continuau să se miște, plesniturile 
vibrând prin tăcere ca un ecou. 

Rose privi timp de un minut sau două acele mișcări lipsite de 
un suport mental, după care nu mai putu să suporte. A luat-o pe 
copilă de pe jos și s-a așezat pe un scaun mare, cu Sarah în 
braţe. Fata nu a opus rezistenţă, însă Rose avea convingerea că, 
dacă nu ar fi continuat să-și sprijine bine fiica, copila ar fi 
alunecat pe podea. A luat o revistă de pe o măsuţă aflată lângă 
scaun și începu să o frunzărească. Din când în când Sarah 
întindea mâna pentru a o împiedica să întoarcă pagina. A treia 
oară când s-a întâmplat asta, Rose își dădu seama că Sarah 
oprea de fiecare dată paginile pe care apărea imaginea unei 
pisici. 

— Știu, iubito, șopti ea. Dacă Cecil nu apare înapoi într-o zi 
sau două, o să-ți luăm o altă pisică. 


Și dintr-o dată Sarah dispăru. Înainte ca Rose să poată să facă 
ceva, fetița se zvârcoli în braţele ei, se eliberă și o zbughi din 
cameră. Rose îi putea auzi pașii în timp ce se îndepărta, tălpile 
ei lovind treptele scărilor și se ridică să o urmeze. După aceea 
însă s-a oprit, dându-și seama că nu prea avea ce să îi facă, din 
moment ce nu avea posibilitatea să afle de la Sarah ce anume 
nu era în regulă. A rămas timp de un minut în picioare, în ușa 
biroului ei, ascultând cu atenţie, dar nu auzi niciun sunet de la 
etajul superior. Abia când a fost sigură că sus este liniște avu 
curajul să recunoască, în sinea ei, că numai la liniște nu se 
așteptase. Se așteptase la izbucnirea unui infern, la o 
continuare a isteriei ce avusese loc de dimineaţă. Când însă 
văzu că presupunerea ei nu s-a materializat, simţi o ușurare. A 
lăsat ușa biroului deschisă și se întoarse la masa ei de lucru. 

Nu avea idee cât timp trecuse, însă dintr-o dată avu din nou 
senzația că nu se afla singură în cameră. A aruncat o privire 
peste umăr, și o zări pe Sarah, care stătea și de data aceasta în 
picioare, în imediata apropiere a ușii. A părut că tresare ușor 
când mama ei se uită către ea, așa încât Rose se întoarse 
repede la munca ei. Însă avea grijă să asculte și cea mai mică 
mișcare a fiicei ei. 

Sarah intră în cameră și începu să se plimbe de jur-împrejur, 
atingând lucrurile, ridicând anumite obiecte pentru a le examina 
și pentru a le pune după aceea înapoi, acolo unde le găsise. 
Rose îi auzea picioarele mici târșâindu-se în jurul camerei, auzea 
clincheturile încete ale obiectelor pe care Sarah le punea la loc, 
după ce le studia. După aceea urmă o perioadă de liniște, însă 
Rose se abţinu să se uite împrejur, pentru a vedea ce avea fetița 
de gând să facă. Apoi simţi că ceva i-a atins piciorul și și-a dat 
seama că Sarah se tupilase sub biroul ei. Rose zâmbi pentru ea 
însăși, amintindu-și ce distracție mare era și pentru ea, când era 
copil, să-și închipuie că spaţiul de sub birou era o peșteră. Dacă 
fiica ei ar fi semănat într-un fel sau altul cu ea, atunci ar fi 
trebuit să fie de ajuns de fericită pentru a-și petrece întreaga 
după-amiază acolo. Rose își îndreptă din nou atenţia către lucrul 
ei. 

După-amiaza se scurgea încet, iar Rose începu să simtă din 
când în când unele mișcări pe sub masă, însă nu renunță la 
munca ei decât abia atunci când simți că i s-a legat ceva în jurul 
gleznei. A rămas nemișcată, întrebându-se ce era acel obiect pe 


care Sarah i-l legase de picior. A mai rămas puţin așa, 
așteptându-se ca ceva să-i atingă și cealaltă gleznă, și nu avu 
de ce să fie dezamăgită. 

Fetița îi lega picioarele între ele. Rose începuse deja să se 
gândească la spectacolul pe care avea să-l dea pentru fiica ei, 
atunci când Sarah avea să termine. Încercase și ea șmecheria 
aceasta pe când era copil, legând între ele șireturile de la 
pantofii tatălui ei, pe când stătea la biroul său, și când se ridică 
în picioare fu răsplătită din plin, căci a început să meargă 
împiedicat, izbindu-se de toate lucrurile din încăpere timp de 
aproape un minut, iar în cele din urmă căzu pe jos, încurcat și 
neajutorat. La vremea respectivă nu și-a închipuit nici o clipă că 
tatăl ei nu își pierduse de fapt controlul asupra situaţiei și, într- 
adevăr, abia în acel moment și-a dat seama că pusese în scenă 
aceeași măscăreală pe care ea se pregătea acum să o facă 
pentru Sarah. Apoi o simţi pe Sarah terminând. 

— Ei bine, spuse ea cu voce tare. Asta a fost. Cred că-mi voi 
dezmorți puţin picioarele. 

Și-o putea imagina pe Sarah zâmbind dedesubt, zguduită de 
accesul de râs pe care abia de putea să și-l retină. 

Rose își împinse scaunul mai departe de birou și-și mișcă 
picioarele cu atenție, pentru a încerca lungimea sforii care era 
convinsă că îi înlănţuia gleznele. Părea să fie într-adevăr foarte 
lungă și-și puse problema cum să-și facă spectacolul cât mai 
convingator totuși. 

Abia când se îndepărtă de-a binelea de birou a putut să-și dea 
seama că nu exista niciun fel de sfoară, și că lucrurile care îi 
atârnau de gleznă trebuiau să fie cu totul altceva. 

Întinse mâna în jos și simţi ceva tare. Când s-a uitat simţi că 
inima îi sare din piept, iar în stomac avu aceeași senzaţie pe 
care o trăia de fiecare dată când se afla într-un lift a cărui podea 
începea să cadă de sub picioarele ei. Era brățara. 

Și-o scoase de la gleznă, uitând pentru moment de Sarah, și o 
examină cu atenţie. Da, era brăţara din tablou: făcută din aur și 
bătută cu un opal mic. Atârnau de ea fulgi mici de murdărie, ca 
și cum ar fi stat mult timp afară, în aer liber. Se ridică, 
intenţionând să se ducă cu ea în biroul din spatele casei, pentru 
a face o comparaţie mai atentă, când simţi încă ceva, un lucru 
care îi atârna de cealaltă gleznă. 


Se uită în jos încă o dată, însă nu recunoscu imediat celălalt 
obiect. Era ceva deschis la culoare, albicios, dar plin de 
murdărie, părând că are un fel de fundă pe el. După aceea și-a 
dat seama. 

Era o zgardă. 

O zgardă anti-purice din plastic, pentru pisici. 

— De unde Dumnezeu... mormăi ea, în timp ce își desfăcea 
obiectul prins de gleznă. 

Și-a îndreptat spatele și cercetă zgarda. Era și aceasta 
murdară, însă nu era același fel de murdărie pe care o văzuse 
pe brățară. Zgarda avea pe ea pete mici, făcute cu o substanță 
de culoare roșu închis. A trecut o vreme până când Rose realiză 
că substanţa respectivă arăta ca sângele uscat. Când și-a dat 
seama ce era de fapt se afla în dreptul ușii biroului, și se opri 
acolo. 

— Doamnă Goodrich! strigă ea. Vino încoace, te rog. Repede. 

Când s-a întors cu spatele la birou realiză că Sarah se afla 
încă sub masa ei de lucru, chircită și înghesuită, fața ei mică 
privind afară din întuneric precum un iepure încolţit într-o gaură. 
Rose privi și ea către fetiță, fără să aibă vreo idee în legătură cu 
ceea ce ar fi trebuit să spună. Rose nu s-a mișcat de la locul ei 
până când doamna Goodrich apăru în ușă. 

— Sper să nu mi se strice plăcintele din cauza asta, a spus 
bătrâna, ștergându-și mâinile pe şort. 

După aceea, văzând că Rose nu s-a întors pentru a o 
întâmpina, a încetat să-și mai șteargă mâinile și vorbi din nou. 

— S-a întâmplat ceva, coniţă Rose? întrebă ea. 

— Nu... nu știu, răspunse Rose șovăitoare. Priveşte asta. 

A ridicat zgarda anti-purice, iar doamna Goodrich a întins 
mâna s-o ia. 

— Arată ca o zgardă anti-purice, spuse menajera. La fel ca 
cea pe care i-am pus-o lui Cecil. 

Ochii ei descoperiră micile pete. 

— Dar asta ce-i? 

— Nu sunt sigură, spuse Rose, sperând ca doamna Goodrich 
să-i ofere o altă variantă. 

— Doamne, este sânge, făcu bătrâna. Măi să fie, dacă asta nu 
le întrece pe toate. De unde a apărut? 

— Sarah, răspunse Rose vag. Sarah mi-a pus-o la gleznă. 


— Mda, nu prea se fac chestii de-astea, spuse bătrâna. De 
unde credeţi că a luat-o? 

— Nu sunt sigură, răspunse Rose. De fapt, nu am nici cea mai 
mică idee. 

— Păi, dacă este să o fi luat de la pisica noastră, chiar mi-aş 
dori să ne spună unde se află. 

A mirosit aerul și spuse: 

— Mi s-a făcut plăcinta. 

A plecat precipitat, iar Rose îi ascultă pașii pierzându-se în 
lungul holului. 

— Sarah? făcu Rose. 

In patru labe, fetița ieși puţin de dedesubtul biroului. 

— Sarah, iubito, totul este în regulă, spuse Rose, fără să știe 
de fapt dacă totul era într-adevăr în regulă sau nu. leși de 
dedesubt. 

S-a aplecat, a apucat-o pe fiica ei și a tras-o cu blândeţe, 
scoțând-o de sub masă, după care o luă în brațe și se duse cu 
ea la etajul superior. O așeză pe Sarah pe pat și o înveli cu 
cuvertura. 

— Incearcă să tragi un pui de somn, spuse ea și s-a aplecat să 
o sărute cu blândeţe pe frunte. 

Se comporta cu un calm pe care de fapt nu îl simţea. 

Pe drumul înapoi, tocmai când cobora scările, auzi mașina lui 
Jack pe drum, așa că s-a dus să-l aștepte la ușa de la intrare. 

— Bună, spuse el, însă zâmbetul îi pieri de pe faţă atunci când 
a observat paloarea soţiei lui. 

— Ceva nu este în regulă? întrebă Jack. S-a întâmplat ceva? 

— Nu știu, răspunse Rose încet. Hai să mergem în birou. Apar 
și eu imediat. 

S-a dus în biroul ei și luă de acolo brățara și zgarda. După 
aceea îl urmă pe Jack de-a lungul holului. 

— Ce-ar fi să torni câte un păhărel pentru amândoi? spuse 
Rose, închizând ușa în spatele ei. 

Jack s-a uitat la ea cu curiozitate. 

— După voce pari cam abătută, spuse el. Ce s-a mai 
întâmplat pe aici? 

Rose îi povesti toată întâmplarea și îi arătă cele două obiecte. 
Jack a examinat zgarda în amănunţime, după care și-a îndreptat 
atenţia câtre brățară. 


— Îmi pare cunoscută, spuse el încet. Aș putea jura că am mai 
văzut-o pe undeva, dar nu-mi pot aminti unde anume. 

— Tabloul, spuse Rose. 

— Tablou? 

După aceea se uită în direcţia indicată de Rose și ochii lui 
descoperiră brăţara la încheietura mâinii acelei fetițe. 

— Dumnezeule! oftă el. Ești sigură că este aceeași? 

— Încă nu le-am comparat ca lumea, dar da, sunt sigură, 
răspunse Rose. lar lucrul cel mai ciudat este că, cu puţin timp 
înainte ca Sarah să mi-o pună la gleznă, m-am tot uitat la 
brăţara din tablou. Eram aproape sigură că am mai văzut-o 
undeva, în altă parte decât în tablou. 

— A purtat-o cumva și Sarah? întrebă Jack. 

— Nu știu. Dar dacă a făcut-o, nu am observat asta în mod 
conștient. Dar presupun că a purtat-o. 

Jack s-a apropiat de tablou și a ridicat brățara, așezând-o 
lângă imaginea ei conținută de portret. Era aceeași brățară. 

— Dar ce mă îngrijorează mai tare este zgarda, spuse Rose și 
a luat o înghiţitură bună din pahar. 

— Zgarda? 

— Păi, de unde crezi tu că a luat-o? Și cum crezi că a ajuns 
sângele pe ea? 

— Te referi la Cecil? 

În vocea lui se simţea o clară incertitudine. 

— Ce altceva ar putea să fie? 

— Ei, hai, vezi-ţi de treabă, Rose. Sarah este înnebunită după 
motanul acela. 

— Știu, replică Rose cu amărăciune. Dar ia pune toate datele 
la un loc. Motanul dispărut, Sarah, după toate aparențele, a 
încercat să ajungă la sertarul cu cuțite chiar azi dimineaţă, după 
care, spre după-amiază, părea că se întristează când vedea 
imaginile cu pisici. lar acum asta, a spus ea, arătând către 
zgarda însângerată. 

— Crezi că l-a omorât pe Cecil? 

Cuvintele acestea au lovit-o pe Rose, care avu o tresărire 
aproape vizibilă. Și-a dat seama că de fapt exact la asta se 
gândea și ea. Atâta doar că refuzase să pună acest gând în 
cuvinte. A aprobat dând din cap, muțește. 

— Nu cred, făcu Jack. Pur și simplu nu cred. 


— Și atunci de unde a scos zgarda? Chiar și brăţara, dacă e să 
o luăm așa. 

— Nu știu, răspunse Jack. Dar nu cred că ea l-a omorât pe 
Cecil. Nu ar face ea așa ceva. 

— De unde știm noi că nu ar face, Jack? De unde să știm noi 
ce ar fi în stare să facă și ce nu? 

Era aproape în pragul lacrimilor, iar Jack întinse o mână să o 
calmeze, însă Rose îi întoarse spatele. 

— Ce crezi că ar trebui să facem? o întrebă Jack. 

— Să vorbim cu cei de la școală, presupun, răspunse Rose. Să 
vorbim cu doctorul Belter. A spus că vrea să afle dacă se 
întâmplă ceva anormal. Și, pe Dumnezeul meu, asta este ceva 
anormal. 

— Ce anume ai de gând să-i spui? întrebă Jack tulburat. Că 
Sarah a găsit niște obiecte și că noi avem impresia că a omorât 
pisica? 

— Nu știu, răspunse Rose. O să-i spun pur și simplu tot ce s-a 
întâmplat, să văd ce crede el despre asta. 

— Când ai de gând să-l suni? 

În vocea lui se strecurase o notă belicoasă. 

— Chiar acum, răspunse Rose, ducându-se către telefon. 

A format numărul, iar la câteva momente după aceea era în 
legătură cu doctorul. l-a ascultat întreaga poveste, iar când a 
terminat i-a mai pus câteva întrebări. 

— Cum se simte acum? vru el să știe. 

— Sarah? Cred că totul este în regulă. Nu pare să fie prea 
abătută, dacă la asta vă referiţi. Este sus, am culcat-o. 

Doctorul Belter se gândi puţin, apoi continuă: 

— Ce-ar fi să veniţi amândoi la școală luni? Dumneavoastră și 
soțul dumneavoastră. Vom putea vorbi atunci despre asta. 
Poate să aștepte până atunci? 

— Păi, presupun că da, răspunse Rose, dar nu era sigură dacă 
putea într-adevăr. 

Doctorul Belter simţi neliniștea din vocea ei. 

— Să vă spun eu cum facem. Dacă se mai întâmplă ceva, 
sunaţi-mă și vin imediat acolo. Altminteri, ne vedem luni. 

— In regulă, a fost Rose de acord. Cred că așa este cel mai 
bine. Vă mulţumesc, domnule doctor. 

A închis telefonul și tocmai era pe cale să-i comunice lui Jack 
ce aranjament făcuse, când văzu că ochii lui se mută dintr-o 


dată din direcţia ei, focalizând-o undeva în spate, iar sângele i 
se scurge de pe faţă. A făcut stânga împrejur, fără să știe la ce 
să se aștepte. 

Era Elizabeth, și arăta în ultimul hal. Rochia, care fusese atât 
de curată atunci când a plecat de acasă, era acum plină de 
murdărie, acoperită toată cu noroi, mizeria întinzându-i-se în 
aceeași măsură și pe faţă. 

— Dumnezeule, făcu Rose. Ce s-a întâmplat? 

— Îmi cer iertare, spuse Elizabeth, având vocea unei fetiţe de 
vârstă mult mai mică. M-am dus până la carieră. Am alunecat în 
noroi. 

— Ce ai căutat acolo? vru Jack să știe. Puteai să-ţi pierzi viaţa. 

Elizabeth părea gata să izbucnească în plâns. 

— Am spus că îmi cer iertare, repetă ea. Sunt în regulă. Este... 
Este doar noroi. 

— Uită-te la rochie, șuieră Rose. Ţi-ai distrus rochia asta. Dăţi- 
o jos imediat și dă-o doamnei Goodrich. Poate că reușește ea să 
ţi-o salveze. 

Elizabeth izbucni în lacrimi și o zbughi din cameră. Rose a 
privit în urma ei, întrebându-se dacă doamna Goodrich va putea 
să-i mai salveze rochia. Părea că era distrusă de tot, așa cum 
era de fapt și după-amiaza aceea. Rose simți și ea că îi vine să 
plângă. 

— La dracu'! făcu ea amărâtă. 

— Nu este decât o rochie, spuse Jack împăciuitor. 

— Nu, nu este vorba numai despre o rochie, a replicat Rose. 
Este vorba despre tot! 

Simţea că neputinţa o copleșește. 


e Capitolul 13 


— Și cam asta este situaţia până acum, încheie doctorul 
Charles Belter, închizând dosarul care se afla în faţa sa. 

Privi prin cameră de jur-împrejur, observând că Marie 
Montgomery părea nefericită, iar Josephine Wells părea necăjită. 
Toţi trei stăteau și îi așteptau pe Jack și Rose Conger, iar 
Josephine Wells le sugerase că ar fi fost o idee bună să treacă în 
revistă întregul dosar, înainte de venirea lor. „Minte de 
birocrat”, se gândi doctorul Belter, însă a dat curs sugestiei. 
Acum se uita la Josephine Wells. 

— Întrebări? 


— Ceea ce mă izbește, începu Josie Wells, iar doctorul Belter 
observă pentru el însuși că lucrurile de felul acesta o „izbesc” 
invariabil pe Josie Wells, este că pe acolo trebuie să se întâmple 
mult mai multe faţă de ceea ce aflăm noi. 

Doctorul Belter se strădui să-și păstreze o faţă normală și făcu 
tot ce i-a stat în putinţă pentru a-și păstra gravitatea atunci 
când a dat din cap aprobator. 

— Continuă, spuse el, știind bine că ea ar fi făcut oricum acest 
lucru. 

— Mă izbește, spuse domnișoara Wells, iar de data aceasta 
Charles Belter trebui să se lupte cu sine însuși pentru a-și potoli 
impulsul de a o izbi chiar el, faptul că ar trebui să ne uităm 
undeva dincolo de Sarah ca o individualitate și să încercăm să 
vedem, sau mai degrabă să pătrundem în multitudinea factorilor 
socio-psihologici implicaţi în interiorul structurii acestei unităţi 
primare. 

— Dacă vrei să spui că ar trebui să vorbim cu familia ei, 
remarcă doctorul Belter sec, este exact lucrul pe care suntem 
pe cale să îl facem acum. Dacă vor reuși totuși să ajungă aici. 

Işi privi ceasul de la mână și observă că mai erau totuși când 
minute până la ora la care erau programaţi cei doi Conger. Işi 
adună toate puterile pentru a putea suporta mai departe 
martiriul la care îl supuneau cele două lucrătoare ale serviciului 
social. 

— Ceea ce încerc eu să spun, reluă domnișoara Wells, 
lovindu-și dinţii din faţă cu capătul stiloului Pentel pe care îl 
purta mereu la ea și care nu părea să aibă și o altă destinaţie 
decât aceasta, din moment ce nu-și lua decât rar notițe, este că 
ceea ce se pare că avem aici este un caz clar de regresie. 

Domnișoara Wells, care știa că diploma ei de master în 
asistență socială îi dădea calificare de psiholog, sociolog și 
expert în amândouă, se lăsă pe spate și părea mulțumită de ea 
însăși. 

— Și? o îmboldi doctorul Belter. 

— Și de aceea ceea ce mă izbește este că ar trebui să 
încercăm să găsim sensul în care se produce această regresie. 

Doctorul Belter aruncă o privire către doamna Montgomery, 
însă faţa profesoarei era doar o mască goală a nevinovăţiei. 
Marie Montgomery descoperise deja cu mult timp în urmă că, 
atunci când se afla lângă Josie Wells, era cel mai bine să stea 


cuminte și să asculte. Oricare ar fi fost răspunsul ei, era foarte 
probabil ca acesta să o atragă pe domnișoara Wells mai 
departe, în păienjenișul unor carambolade pe care ea le 
confunda cu erudiţia. Marie prinse privirea doctorului Belter și se 
întreba ce putea acesta să pună la cale pentru a face față ideii 
imposibile pe care o lansase asistenta socială. 

— Cred că ai perfectă dreptate, spuse doctorul Belter cu 
gravitate. Ți-aș sugera să începi imediat să-ţi faci copii ale 
întregului dosar, pentru a putea compara factorii comuni dintre 
experienţa prenatală a lui Sarah și depresia postpartum 
futeriundus a mamei ei. 

Doctorul se uită mulțumit cum Josie Wells își folosește stiloul 
Pentel pentru a măzgăli un cuvânt. Se întreba prin câte cărţi va 
ajunge să caute până când va descoperi, în final, că nu exista 
niciun asemenea cuvânt, cum ar fi „futeriundus”. După aceea Îi 
veni ideea că era mult mai probabil că îi va atașa pur și simplu 
un înţeles acestui cuvânt, după care va începe să îi ducă la 
îndeplinire instrucţiunile. Oftă pentru el însuși și blestemă 
necesitatea de a avea un asistent social în rândul personalului 
său. Când îi văzu pe cei doi Conger apropiindu-se cu mașina de 
clădire oftatul său deveni auzibil. Atunci când intrară în birou își 
adună din nou forțele pentru a afișa un zâmbet larg, astfel încât 
nici unul dintre ei nu își dădu seama că, în timp ce le dădea 
binețe, doctorul de fapt îi examina cu mare atenţie. 

Observă încordarea evidentă pe care Rose o avea pe față, 
încordare ce fusese în continuă creștere pe chipul ei în ultimul 
an. Situaţia părea să fie înrăutăţită faţă de ultima dată când o 
văzuse, însă acum apăruseră și alte semne, semne încrustate 
ușor în trăsăturile ei. Părul ei, în mod obișnuit aranjat perfect, 
începea acum să arate primele semne de neglijenţă. Nu că ar fi 
fost deranjat - sub nicio formă nu se putea spune asta. Pur și 
simplu nu mai era perfect, așa cum se prezenta de obicei. Mai 
exista și o pată micuță pe pantalonul costumului ei aproape 
bărbătesc, o pată pe care cei mai mulţi oameni nici nu ar fi 
observat-o vreodată, dar pe care, doctorul Belter știa asta fără 
nicio urmă de îndoială, Rose Conger nu ar fi putut să o suporte, 
într-o situație obișnuită. 

Pe de cealaltă parte, Jack părea absolut neschimbat. Ar fi 
trebuit să se vadă ceva, s-a gândit doctorul Belter. În cazul în 
care nu era vreun fel de monstru. Însă Charles Belter avea 


convingerea că oamenii nu sunt monștri, așa că se uită la el cu 
mai multă atenţie. Își dădu seama apoi ce i se păruse ciudat la 
unghiile lui Jack: începuse să și le roadă. Nu atât de tare încât să 
se vadă, ci doar puţin și în mod neregulat, ca și cum și-ar fi ros 
una, după care ar fi îndreptat-o cu o pilă de unghii, lăsând-o mai 
scurtă decât celelalte. 

— Staţi jos, spuse doctorul Belter cu căldură. Tocmai 
discutam între noi despre Sarah. Din moment ce nu aţi mai 
sunat, îmi închipui că ziua de ieri a fost liniștită, nu-i așa? 

— Păi, spuse Rose, nici nu prea mai știu ce înseamnă o zi 
liniștită. Dacă vă referiţi la ce s-a întâmplat, nu pot menţiona 
nimic ieșit din comun pentru noi. Presupun că putem să spunem 
că nu s-a mai întâmplat nimic. Dar mi-e teamă că trebuie să 
recunosc că, după părerea mea, situaţia lui Sarah se 
înrăutățește. 

— Rose! interveni Jack. Nu cred că este corect ce spui. 

— Nu, replică Rose obosită. Știu că după părerea ta nu este 
corect. S-ar putea chiar să nu fie. Trebuie să recunosc că nu 
sunt vreun psiholog și mai trebuie să recunosc că nu am nicio 
pregătire în sensul tulburărilor de care suferă Sarah. Sunt însă 
mamă și știu ce simt în această calitate. Și mă simt terminată, 
îmi este rău, și mai simt că fiicei mele nu îi merge cu nimic mai 
bine. 

— Este o mare diferenţă între asta și a spune că situaţia ei se 
înrăutățește, se băgă Jack din nou. 

— În regulă, poate că greşesc. Spuneţi-ne dumneavoastră 
asta, se adresă ea doctorului. 

După aceea înșiră toate evenimentele petrecute sâmbătă, 
fără să scape nici cel mai mic detaliu. Doctorul Belter o ascultă 
cu atenţie, așa cum făcură de altfel și profesoara și asistenta 
socială. Când Rose își termină povestirea, se lăsă pe spate în 
scaunul său și închise ochii, părând că se gândește la ceva. 
Nimeni din încăpere nu a scos vreun cuvânt, iar lui Jack îi trecu 
prin cap că doctorul arăta exact ca un Moș Crăciun. Dacă ar fi 
știut ce gândește, doctorul Belter ar fi fost încântat. 

În cele din urmă își deschise ochii din nou și se întoarse către 
Marie Montgomery: 

— Ai vreo idee? 

Ea răspunse dând negativ din cap: 


— Deocamdată nu. Ca să fiu sinceră, după părerea mea 
situația lui Sarah nu pare să se înrăutățească. 

Ochii lui Jack se aprinseră. 

— Nu? a făcut el nerăbdător. 

— Ei bine, spuse Marie Montgomery cu grijă, după părerea 
mea faptul că a fost în stare să se concentreze asupra unui lucru 
atât de mult timp, cum a făcut atunci când a pus zgarda la 
încheietura dumneavoastră, ar putea indica chiar o ușoară 
îmbunătăţire a situaţiei ei. Recunosc, gestul ei a fost de-a 
dreptul macabru - sau cel puţin așa ni se pare nouă - dar pentru 
ea s-ar putea să nu fie absolut deloc macabru. Pentru ea ar fi 
putut să însemne ceva cu totul diferit. 

Apoi aminti incidentul cu revista și reacţia lui Sarah la 
imaginile cu pisici, după care continuă: 

— S-ar putea să fi încercat să vă spună ceva. 

— Cum ar fi? întrebă Rose. 

Profesoara ridică din umeri: 

— Aceasta este partea cea mai dificilă. Trebuie să vă 
reamintesc că mintea lui Sarah nu funcţionează în același fel cu 
a dumneavoastră sau cu a mea. Adevărul este că nu există nicio 
modalitate de a afla ce anume încerca să vă comunice. Dar 
orice ar fi fost acel lucru, trebuie să fi fost foarte important. In 
mod obișnuit nu își pierde atâta timp făcând un anumit lucru, ca 
să nu mai vorbim despre unul care cere atâta îndemânare, cum 
ar fi închiderea acelei zgărzi din plastic. Pentru asta trebuie să 
știi cum se face. 

Doctorul Belter a dat din cap în semn că este de acord, 
părând că ajunge și el, în minte, la o concluzie proprie. Se 
adresă colegelor sale: 

— Cred că ar fi mai bine să discut singur cu familia Conger, 
dacă nu vă supăraţi. 

Josephine Wells începu să protesteze, însă doamna 
Montgomery era deja în picioare. 

— Bineînţeles, spuse ea, acoperind vocea asistentei sociale. 
Dacă aveţi nevoie de noi, anunţați-ne. 

Înainte ca Josie să apuce să mai spună ceva, Marie 
Montgomery o trase afară din birou. Inainte să ia din nou 
cuvântul, doctorul Belter așteptă ca ușa să se închidă în spatele 
lor. 


— Cred că treceţi amândoi printr-o perioadă destul de 
proastă, nu-i așa? spuse el în cele din urmă. 

Rose și Jack se uitau unul la celălalt, așteptând fiecare ca 
celălalt să vorbească. Tăcerea s-a prelungit până când Rose 
sparse gheaţa: 

— Da, spuse ea abia auzit. Trecem printr-o perioadă dificilă. Și 
nu numai din cauza lui Sarah. 

Capul doctorului Belter începu să se clatine: 

— Nu în mod direct, în orice caz. Aţi dori să-mi spuneţi ce se 
întâmplă la dumneavoastră în casă? 

Rose așteptă ca Jack să ia cuvântul, iar când văzu că acesta 
nu are de gând să o facă, începu ea să vorbească despre 
problemele lor. In timp ce povestea și-a dat seama deodată că o 
făcea cu o detașare ciudată, ca și cum ar fi vorbit despre alţi doi 
oameni, nu despre ea însăși și despre propriul ei soț. Relată 
totul despre certurile lor și despre gesturile de cruzime pe care 
și le făcuseră unul celuilalt, fiind surprinsă să descopere că o 
făcea cu corectitudine; prezentă situaţia din punctul lui Jack de 
vedere în aceeași măsură în care a făcut-o din propria 
perspectivă. Când termină, doctorul Belter se întoarse către 
Jack. 

— Vreţi să adăugaţi ceva? 

— Nu, răspunse Jack. 

Zâmbi către soţia sa și adăugă: 

— Cred că trebuie să-ţi pasez ţie cuvântul... eu nu aș putea fi 
atât de corect. 

— Doamnă Conger, spuse doctorul Belter, nu v-a venit cumva 
ideea că poate ar trebui să faceţi și dumneavoastră o terapie? 

— Ce vreţi să spuneţi? răspunse Rose în defensivă. 

Doctorul Belter zâmbi calm. 

— Păi, hai să spunem lucrurilor pe nume. Vorbind la modul 
general, eu consider problemele emoţionale ca fiind o afecţiune 
a comunicabilităţii. Dacă într-o familie unul dintre membri are 
niște probleme, atunci de obicei au toţi ceilalţi, dacă nu pentru 
alt motiv, măcar pentru acela că este dificil să trăiești alături de 
cineva care este bolnav mintal. Este chiar foarte ușor ca cineva, 
chiar dacă nu are probleme deosebit de grave, să ajungă până 
la urmă să aibă astfel de probleme, și asta pur și simplu din 
cauza presiunii suplimentare pe care o implică traiul alături de o 
persoană cu sănătatea atât de deranjată, cum este Sarah. 


— lar dumneavoastră credeţi că și eu încep să am probleme 
grave? 

— Nu aveţi? replică doctorul Belter, aruncându-i întrebarea 
înapoi. 

Impulsul ei inițial a fost să nege, însă Rose și-a dat seama că 
nu putea să o facă, mai ales dacă era sinceră cu ea însăși. Işi 
aduse aminte de momentele de panică prin care tot trecea, 
faptul că-și simţea stomacul strângându-se, fulgerările bruște de 
furie care o străbăteau, felul exagerat în care începuse să 
reacționeze. Imaginea care îi veni în minte a fost aceea în care 
Elizabeth o zbughise din birou cu ochii în lacrimi, și asta din 
cauză că ţipase la ea, numai pentru că își murdărise hainele. 

— Vreţi să spuneţi că aș putea apela și eu la vreo terapie? 
întrebă ea pe un ton neutru. 

— Vreau să spun că aţi putea amândoi să apelaţi la unele 
metode terapeutice. Nu mi se pare că reușesc prea bine să mă 
descurc cu problemele pe care fiecare dintre dumneavoastră le 
are, ceea ce este de înţeles, având în vedere circumstanţele. 
Tot ce voiam să spun este că aţi putea amândoi să cereţi 
asistență calificată. 

— Poate că ar trebui să o băgăm și pe Elizabeth în asta, să ne 
pregătim pentru internarea familiei ca pacient, spuse Jack în 
glumă. 

Când chicotelile se mai potoliră doctorul Belter luă o mină 
serioasă. 

— Ce se mai aude cu Elizabeth? întrebă el. 

— Este incredibilă, răspunse Rose. In afară de sâmbătă, când 
am țipat la ea pentru că și-a murdărit rochia, este cu adevărat 
un înger. Este răbdătoare cu Sarah și are ea însăși grijă de ea. 
Uneori mă întreb ce m-aș fi făcut fără ea. 

— Trebuie să fie un copil extraordinar, spuse doctorul Belter 
dus pe gânduri. În general, copiii de vârstă ei, având o soră ca 
Sarah, ar arăta măcar din când în când ostilitate față de sora 
sau fratele bolnav. Asta se întâmplă din cauza plusului de 
atenţie de care acesta beneficiază, bineînţeles, și este un lucru 
perfect natural. 

— Ei bine, spuse Rose, noi nu am avut nici una dintre 
problemele acestea. 

Jack zâmbi. 


— Presupun că Elizabeth este singura dintre noi care a rămas 
imună la blestemul familiei. 

Începu să râdă, însă râsul i se stinse atunci când văzu că 
doctorul nu participa la glumă. 

— Ah, da, făcu doctorul Belter lăsându-se din nou pe spate și 
închizându-și ochii. Blestemul familiei Conger. 

— Aţi auzit despre asta? îl întrebă Jack. 

— Cine din Port Arbello nu a auzit? Ca să fiu sincer, probabil 
că eu știu mai multe despre blestemul familiei dumneavoastră 
decât știți chiar dumneavoastră. 

— Da? făcu Jack cu precauţie. Cum așa? 

Doctorul Belter îi zâmbi: 

— Mi-am făcut un obicei din a căuta tot ce se poate găsi în 
legătură cu pacienţii mei și cu familiile lor. Așa încât, încă de la 
prima noastră întâlnire am început să fac cercetări. 

— Și ce aţi găsit? întrebă Rose. 

— L-am găsit pe un oarecare reverend Caspar Winecliff, spuse 
doctorul Belter savurând acest nume. 

— Vă  referiţi la preotul metodist? îl întrebă Jack cu 
sprâncenele arcuite. Abia de îl cunoaștem pe acest om. 

— Ah, dar el vă cunoaște pe dumneavoastră, intonă doctorul, 
bucurându-se să vadă expresiile de încurcătură de pe fețele 
celor doi Conger. 

După aceea luă un aer misterios. 

— De fapt, Caspar Wineciliff are pur și simplu o pasiune pentru 
legendele și folclorul local, în mod deosebit când se face referire 
la blesteme de felul celor din New England și lucruri de felul 
acesta. Opinia mea personală este că se simte atras de acest 
subiect pentru că îl pune în legătură directă cu vechea lui 
pregătire de preot metodist, tocmai prin contradicţie. Dacă mă 
întrebaţi, o să vă spun că el crede fiecare cuvânt din fiecare 
legendă pe care a auzit-o, cu toate că neagă asta, bineînţeles. 
lar legenda lui favorită pare să fie cea a familiei Conger. 

— Cred că glumiţi, spuse Jack. Ştiam că legenda aceasta nu 
este cine știe ce mare secret, dar nu mi-am închipuit să fie toată 
lumea interesată de ea. 

— Aceasta era și convingerea mea, până în ziua în care am 
coborât în bibliotecă să pun câteva întrebări. Speram să găsesc 
ceva hârtii vechi sau lucruri de genul acesta, care să-mi ofere 
legenda așternută pe hârtie. Nu s-a întâmplat așa, însă librarul 


m-a pus în legătură cu Caspar Winecliff. Dar dumneavoastră cât 
de multe știți despre legendă? 

Jack îi relată tot ce știa, iar când termină doctorul dădu 
aprobator din cap: 

— Cam asta ar fi, atâta doar că lipsește povestea despre 
fetiță. 

Jack și Rose se uitară unul la celălalt, iar doctorului Belter i se 
păru că vede îngrijorarea în ochii lor. 

— Ce fetiță? întrebă Jack neliniștit. 

Dintr-un motiv nelămurit îi veni în minte imaginea tabloului 
din birou. 

— Are legătură cu acea rudă care a dispărut de pe faleză, 
începu doctorul, privind cercetător către Jack. 

— Am auzit de ea, răspunse Jack. Dar nu sunt sigur care era 
numele omului. 

— ÎI chema John Conger, de fapt, spuse doctorul Belter cu 
figură serioasă. La fel ca pe dumneavoastră. 

Jack simţi o transpiraţie rece pe șira spinării. 

— Și ce este cu el? 

— Ei bine, continuă doctorul Belter, povestea este că motivul 
pentru care s-ar fi aruncat de pe faleză a fost acela că a 
molestat și ucis o fetiță. Propria lui fiică. 

Sângele se scurse de pe faţa lui Jack, dar continuă să se uite 
cu răceală la doctor. 

— Ce încercați să spuneți, mai exact? 

Doctorul zâmbi liniștitor: 

— Nu încerc să spun nimic. V-am relatat doar povestea. Care, 
bineînţeles, poate fi pusă în întregime la îndoială. Caspar 
Winecliff mi-a spus că nu s-a găsit până acum niciunul dintre 
trupuri și că, mai mult decât atât, se pare că nu există niciun 
certificat prin care să se demonstreze că John Conger ar fi avut 
vreodată o fiică. 

Rose revăzu portretul cu ochii minţii, amintindu-și că plăcuţa 
cu numele de la baza ramei fusese îndepărtată. 

— Reverendul Winecliff are cumva vreo idee în legătură cu 
vârstă fetiţei, sau cu înfățișarea ei? întrebă Rose, fiindu-i 
aproape frică să asculte răspunsul. 

Doctorul Belter dădu din cap: 

— Nimic în legătură cu înfățișarea, însă se presupune că avea 
vreo zece sau unsprezece ani. 


— Cam aceeași vârstă cu Sarah? întrebă Jack, cu un anumit 
ton în voce. 

— Da, răspunse doctorul Belter, întâlnindu-i privirea 
îngrijorată, cam de aceeași vârstă cu Sarah. 

— Domnule doctor Belter, interveni Rose, la ce anume vreţi să 
ajungeţi? După câte se pare credeți și dumneavoastră în toată 
legenda aceasta stupidă. 

Doctorul Belter s-a gândit îndelung înainte să răspundă, iar 
când luă din nou cuvântul și-a ales cuvintele cu precizie: 

— Dacă eu cred sau nu în această legendă, aceasta nu 
contează acum. Ceea ce contează este dacă soțul 
dumneavoastră crede sau nu în ea. Ce spuneți, domnule 
Conger? 

Jack vru să înceapă să vorbească, însă doctorul îl întrerupse: 

— Vă rog să nu vă grăbiţi să răspundeţi. Gândiţi-vă bine. Și 
încercaţi să priviţi aspectul la două nivele. Sunt convins că 
gândirea dumneavoastră conștientă nu acceptă că ar putea 
exista vreun fel de blestem în familia dumneavoastră. In zilele 
noastre, în epoca aceasta, avem tendința să credem că astfel de 
lucruri sunt absurde. Însă mai există și un nivel subconștient al 
minţii dumneavoastră. Deseori descoperim că lucrurile pe care 
mintea noastră conștientă refuză să le ia în serios, sunt totuși 
negociate de subconștientul nostru cu cea mai mare seriozitate. 
În principiu, cam despre asta este vorba când intră în discuţie 
visurile și, uneori, nevrozele și psihozele. Am putea spune că 
bolile mentale iau naștere atunci când conştientul și 
inconștientul încearcă să facă fiecare treaba celeilalte. Așa încât 
gândiţi-vă bine înainte să răspundeți la întrebarea mea. 

Jack făcu întocmai, descoperind că era el însuși surprins de 
răspunsul pe care l-a găsit. Zâmbi timid către doctor. 

— În regulă, spuse el. Cred că va trebui să recunosc că într- 
adevăr cred în legendă, inclusiv în blestem. Presupun că la noi, 
Congerii, asta este un fel de religie. Suntem crescuţi cu ea în 
minte și chiar dacă știm că este o prostie, rămâne totuși 
ascunsă acolo, imediat dedesubtul suprafeţei. 

Doctorul Belter a dat aprobator din cap: 

— Dar spuneţi că dumneavoastră nu ați auzit nimic despre 
fetiță până acum? 

Jack clătină din cap: 

— Nu. Sunt sigur. Altfel mi-aș fi adus aminte. De ce? 


— Nu este evident? Dacă povestea cu fetița este adevărată, 
atunci există câteva paralele destul de serioase între ceea ce s- 
a întâmplat între ea și tatăl ei și ceea ce s-a întâmplat între 
dumneavoastră și Sarah. Atâta doar că în cazul dintre 
dumneavoastră și Sarah nu a avut loc nicio molestare și nu a 
murit nimeni. Altfel, este cam același lucru. 

— Istorie care se repetă? 

Rose fusese cea care vorbise, iar cei doi bărbaţi se întoarseră 
către ea. 

— Nu cred. 

— Nu este tocmai ceea ce voiam eu să spun, îi răspunse 
doctorul Belter. Cu toate că în cele din urmă ar fi cam același 
lucru. A auzit vreunul dintre dumneavoastră ceva despre 
woodoo?? 

— Are multe în comun cu hoodoo?, a răspuns Jack, grăbindu- 
se cam tare. 

— Nu tocmai, replică doctorul Belter. Se bazează pe puterea 
sugestiei. lată cum stau în esenţă lucrurile: dacă cineva crede 
cu de ajuns de multă convingere că se va întâmpla ceva anume, 
atunci există o mare probabilitate ca acel lucru să se întâmple. 
De exemplu, tradiția woodoo susţine că îi poţi provoca durere 
unei persoane introducând ghimpi într-o păpușă care să o 
reprezinte pe respectiva persoană. Poanta este că individul 
trebuie să știe că acele sunt introduse în efigia lui. O dată ce 
știe că acele sunt introduse în păpușă, propria lui minte începe 
să creeze durerea. Înţelegeţi? 

Jack se gândi puţin, apoi spuse: 

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră credeţi că s-ar putea să fiu 
o victimă a legendei, pur și simplu din cauză că eu cred în ea? 

— Asta ar fi, răspunse doctorul Belter. Simplificat, dar în 
esenţă asta este. 

Rose zâmbi strâmb: 

— Atâta doar că noi nu știam nimic despre partea cea mai 
relevantă a legendei. Și anume fetița. Aţi spus chiar 
dumneavoastră că nu sunt nicăieri dovezi ale existenţei ei. 

— Totuși a existat, Rose, spuse Jack încet. Nu ai vrea să-i spui 
doctorului Belter cum arăta? 

Doctorul Belter se întoarse întrebător către Jack. 


2 Woodoo - credinţă în vrăjitorie, farmece, magie (n.t.). 
3 Hoodoo - ghinion, piază rea (n.t.). 


— Am găsit un tablou în pod, a explicat Jack, apoi continuă, 
povestindu-i doctorului totul despre portret. 

— Dar cum putem să fim siguri că este vorba despre aceeași 
fetiță. Cum am putea fi siguri măcar că face parte din familia 
Conger? 

— Pentru că, începu Jack, vocea lui fiind acum aproape o 
șoaptă, fata din tablou arată exact ca Elizabeth. 

— Înţeleg, spuse doctorul Belter după o lungă tăcere. 
Domnule Conger, sunteţi sigur că nu aţi văzut tabloul acela mai 
înainte, sau că nu aţi auzit măcar de el? 

— Nu, până anul trecut, răspunse Jack cu hotărâre. Din câte 
îmi aduc aminte. 

— Din câte vă aduceţi aminte, a repetat doctorul dus pe 
gânduri. Dar nu ne aducem întotdeauna aminte tot ceea ce 
vrem să ne aducem aminte, nu-i așa? Mă gândesc că poate ar fi 
o idee bună să încercăm să descoperim exact ce anume vă 
aduceţi aminte. 

Jack părea că este pe cale să se opună, dar observând 
expresia de pe faţa Rosei, o expresie care îi spunea că ar fi fost 
mai bine să fie de acord, își încovoie spatele și acceptă. 

— Foarte bine, spuse el. Când începem? 

Doctorul Belter își consultă agenda. 

— Cum ar fi de mâine în două săptămâni, la ora unu după- 
amiază? Amândoi. 

Rose răspunse înainte ca Jack să poată protesta. 

— Vom fi aici. 

Întâlnirea cu doctorul Belter luă sfârșit. 

Niciunul dintre cei doi Conger nu se simţea mai bine, din 
niciun punct de vedere. 

Erau mai înspăimântați ca niciodată. 


e Capitolul 14 


La cincisprezece mile distanţă de școala de la White Oaks, în 
timp ce Jack și Rose stăteau la discuţii cu doctorul Belter, 
clopoțelul răsună de-a lungul holurilor Școlii Memoriale din Port 
Arbello anunțând sfârșitul orelor, iar copiii începură să iasă din 
sălile de clasă. Elizabeth Conger zări prin mulţime faţa prietenei 
ei, Kathy Burton, și o luă cu pas grăbit către ea. 

Kathy se lumină la faţă, zâmbind nerăbdătoare. 

— Astăzi este ziua? întrebă ea. 


— Ce zi? întrebă la rândul ei Elizabeth, fără nicio expresie pe 
chip. 

— Nu este astăzi ziua în care voiai să mă duci la locul secret? 

Elizabeth se uită la ea ciudat, iar Kathy făcu ochii mari, 
simțindu-se străbătută de fiorul surescitării. După aceea își 
aminti însă, dezamăgită. 

— Nu pot, spuse Kathy, trebuie să mă duc direct la familia 
Norton, să stau cu copilul. 

— Nu este nicio problemă, spuse Elizabeth, ochii ei părând 
dintr-o dată să-i sfredelească pe cei ai prietenei sale. Locul 
secret este doar puţin mai departe de casa lor și nu ne va lua 
prea mult timp. 

— Nu știu, spuse Kathy cu îndoială, i-am spus doamnei Norton 
că mă duc acolo imediat după școală. 

Cele două fete părăsiră clădirea școlii și începură să meargă 
de-a lungul Drumului Promontoriului Conger. După ce au lăsat 
localitatea în urma lor, Elizabeth începu să vorbească încet 
despre locul secret și de momentele minunate pe care le-a 
petrecut acolo. În timp ce vorbea, Kathy Burton începu să simtă 
păreri de rău pentru faptul că îi promisese doamnei Norton să 
stea cu copilul ei în după-amiaza aceea. 

— De ce nu puteam să mergem mâine? întrebă ea. 

Elizabeth dădu dezaprobator din cap: 

— Nu. Astăzi trebuie să mergem. 

— Păi, nu văd de ce nu poate să mai aștepte, făcu Kathy 
îmbufnându-se. 

— Nu se poate, și cu asta basta, întări Elizabeth. Dar dacă nu 
vrei să mergi... mai spuse ea, lăsându-și în mod deliberat vocea 
să se piardă. 

— Dar eu vreau să merg, insistă Kathy. Atâta doar că i-am 
promis doamnei Norton. 

Așteptă un răspuns de la prietena ei. Neprimind niciunul, se 
uită la ceasul de la mână. 

— Poate dacă ne grăbim, spuse ea. Aș putea să întârzii puţin. 

Elizabeth zâmbi și grăbi pasul. 

— Va fi totul în regulă, spuse ea. O să vezi. O să-ți placă la 
nebunie locul secret. 

Când trecură pe lângă șoseaua ce ducea la familia Norton, 
Kathy avu un sentiment de vinovăţie și chiar se întrebă dacă 
doamna Norton nu se uita cumva după ea. Nevăzând pe nimeni 


în jur și neauzind pe nimeni strigând-o, se mai liniști. Când casa 
familiei Norton nu se mai văzu, întrebă: 

— Cât mai este? 

— Nu mult. Imediat ce trecem de fostul domeniu al familiei 
Barnes. l-ai văzut pe cei care au cumpărat acolo? 

— El este drăguţ, spuse Kathy. Cum îl cheamă? 

— Jeff Stevens. Are paisprezece ani. Mama lui este un fel de 
artistă. 

— El știe locul secret? întrebă Kathy. 

Elizabeth dădu din cap. _ 

— Și nici nu cred că îi voi spune, făcu ea. Il vom păstra doar 
pentru noi. 

Au trecut pe lângă fosta casă a familiei Barnes și se uitară 
curioase către ea. Auziseră amândouă că se afla în 
reamenajare, însă de afară arăta la fel ca întotdeauna. 

— Este categoric urâtă, spuse Kathy. 

— Cumpărătorii sunt nebuni, comentă Elizabeth. Înăuntru este 
chiar mai trăsnită. 

— Ai fost înăuntru? întrebă Kathy. 

— Nu am mai fost de mult timp. 

Se apropiau acum de pădure, iar Elizabeth o luă pe Kathy de 
mână. 

— Trebuie să o luăm pe aici, spuse ea. 

Kathy privi cu teamă spre copaci. 

— Nu știu, spuse ea. Nu am voie să intru acolo. Lumea crede 
că acesta este locul în care s-a întâmplat nu știu ce cu Anne 
Forager. 

— Nu s-a întâmplat nimic cu Anne Forager, spuse Elizabeth în 
bătaie de joc. Știi ce mincinoasă este. 

Kathy se gândi mai bine. Era adevărat, Anne Forager era o 
mică mincinoasă, iar ea voia într-adevăr să vadă locul secret, și 
totuși... Apoi se hotări. 

— În regulă, spuse ea. Dar o iei tu înainte. Nu știu drumul pe 
aici. 

Au ieșit de pe drum și s-au afundat în pâlcul de copaci. 
Drumul pe care au luat-o le-a dus chiar prin centrul pădurii, însă 
mai tot timpul puteau să zărească printre copaci fie strălucirea 
mării, într-o parte, fie marginea câmpului în cealaltă. Nu exista 
potecă făcută, însă Elizabeth nu părea să aibă probleme în a-și 
găsi drumul printre boscheți. Kathy se împiedica din când în 


când și trebui să o strige pe Elizabeth să o aștepte. Era hotărâtă 
să nu rămână în urmă. După aceea Elizabeth o luă la stânga, iar 
la câteva minute după aceea se aflau amândouă pe stăvilar, 
mult deasupra brizanților. 

— Nu-i așa că este minunat aici? șopti Elizabeth. 

— Acesta este locul? întrebă Kathy uitându-se împrejur. 

Într-un fel, nu la așa ceva se așteptase. 

— Nu, răspunse Elizabeth. Se ajunge pe drumul acela. 

O conduse pe Kathy de-a lungul stăvilarului, iar în dreptul 
unei anumite pete, o pată care pentru Kathy nu arăta cu nimic 
diferită faţă de oricare alta, Elizabeth o porni în jos, pe peretele 
stăvilarului. În spatele ei, Kathy se opri. 

— Arată groaznic de periculos, spuse ea. 

Elizabeth se întoarse și privi în sus către ea, iar Kathy avu 
impresia că văzu ceva în ochii prietenei ei, ceva care o făcea să 
se simtă neplăcut. 

— Nu sunt sigură că e bine să fac asta, spuse ea înfricoșată. 
Adevărul este că ar fi trebuit de acum să fiu la familia Norton. 

— Faci ca o găină fricoasă? o întrebă Elizabeth plină de 
dispreţ. Uite, este ușor. 

Sări de pe o stâncă pe cealaltă, iar Kathy trebui să 
recunoască, pentru ea însăși, că părea într-adevăr ușor. In afară 
de asta, nu era o găină fricoasă, și nu avea de gând să o lase pe 
Elizabeth să creadă așa ceva. Incepu să-și facă drum în josul 
stăvilarului, încercând să urmeze aceeași cale cu cea pe care o 
luase Elizabeth. Nu era chiar așa de ușor. 

Kathy își spuse că totul părea atât de greu, doar pentru că nu 
mai făcuse asta niciodată. Data viitoare, se îmbărbătă ea 
singură, avea să știe drumul și să fie în stare să meargă la fel de 
repede ca Elizabeth. Ridică privirea și o văzu pe Elizabeth 
dispărând în spatele unui bolovan imens. Acolo trebuia să fie, își 
spuse ea. 

Când ajunse la bolovan o găsi pe Elizabeth, care o aștepta. 
Kathy se ghemui în umbra adâncă ce se căsca în spaţiul rămas 
între bolovan și peretele stăvilarului și unde întunericul era 
aproape total. 

— Aici este? șopti ea, întrebându-se de ce oare vorbea dintr-o 
dată în șoaptă. 

— Aproape, răspunse Elizabeth tot în șoaptă. Privește! 


Arătă cu mâna spre o pată aflată adânc în întuneric, iar Kathy 
realiză dintr-o dată că nu era doar o pată mai întunecată, ci o 
gaură mică în stăvilar. 

— Doar nu o să intrăm acolo, nu-i așa? șopti ea. A 

— Ba sigur că da, răspunse Elizabeth tot în șoaptă. |ţi este 
frică? 

— Nu, minţi Kathy, întrebându-se cât ar fi scăzut în ochii 
prietenei ei dacă ar fi făcut acum cale întoarsă. Totuși, este un 
întuneric groaznic, nu-i așa? 

— Am o lanternă, spuse Elizabeth. 

Se întinse înspre gaură și scoase lanterna, ce se afla într-o 
nișă dintr-o piatră, imediat după intrarea în cavernă. Aprinse 
lanterna și lumină deschiderea. 

— Este un tunel, șopti Kathy. Unde duce? 

— Spre locul secret, răspunse Elizabeth. Vino. 

Se puse în patru labe și intră în tunel, iar Kathy văzu că 
Elizabeth avea doar atâta loc cât să meargă de-a bușilea prin el, 
fără să atingă tavanul cavernei. Înghiţind în sec de frică, porni 
după Elizabeth. 

Intr-o jumătate de minut se aflau în încăperea ce înconjura 
putul. Elizabeth aşteptă până când Kathy ieși din tunel, după 
care o auzi spunând: 

— E drăguţ aici. 

— Nu am ajuns încă, spuse Elizabeth. Locul secret este acolo, 
jos. 

Lumină cu lanterna interiorul puţului și o auzi pe Kathy 
ținându-și respiraţia. 

— Unde duce? întrebă ea oftând. 

— Jos, la locul secret. Am o scară, înţelegi? 

Elizabeth îndreptă fasciculul lanternei către scărița din 
frânghie, care continua să atârne în interiorul puţului, ancorată 
bine de bolovanii aflaţi pe fundul încăperii. 

— Nu m-am mai căţărat niciodată pe așa ceva, spuse Kathy, 
întrebându-se dacă lipsa ei de experienţă avea să o scoată din 
încurcătură. 

— Este ușor, spuse Elizabeth. Uite, eu o iau înainte, iar când 
ajung jos îţi țin și ţie lumina. Nu este foarte departe și nu ai cum 
să cazi. In afară de asta, chiar dacă ar fi să cazi, nu o să fie de la 
înălţime destul de mare ca să pățești ceva. Eu am făcut-o de 
nenumărate ori și nu a fost nimeni care să îmi ţină lanterna. 


— Cum ai găsit locul acesta? întrebă Kathy, dorind să întârzie 
momentul în care știa că va fi nevoită să-și biruie frica. 

— Nu știu. Cred că am știut despre el de foarte multă vreme. 
Prietena mea mi-a spus. 

— Prietena ta? 

— Nu mai contează, făcu Elizabeth misterioasă. Hai odată. 

Ținând lanterna, începu să coboare pe scara de frânghie și în 
doar câteva secunde se afla deja la baza puţului. A îndreptat 
fasciculul lanternei în sus și o văzu pe Kathy, care se uita spre 
ea cu o faţă înspăimântată. 

— Nu pot să te văd, șuieră ea. 

— Din cauză că sunt în spatele luminii, șuieră Elizabeth 
înapoi. Coboară! 

Kathy cumpăni bine situaţia. Îi era frică de tunelul acela 
vertical și nu voia să coboare pe scara de frânghie, dar nu voia 
ca Elizabeth să afle cât era de înspăimântată. Privi înapoi spre 
intrarea în galerie, iar întunericul de acolo o făcu să se 
hotărască. Nu avea de gând să încerce să-și croiască drumul 
prin tunel în întunericul total din spatele ei. Se strecură ușor 
peste buza puţului, iar piciorul ei găsi scara. Coborârea era mult 
mai ușoară decât își închipuise ea. 

— Am câteva lumânări, șopti Elizabeth, ţinând lanterna 
îndreptată spre faţa prietenei ei. 

Având lumina în faţă, Kathy abia de a putut să zărească 
flacăra chibritului scăpărat de Elizabeth. Aceasta a aprins cu el 
două lumânări, după care apăsă pe butonul lanternei. Pentru 
moment Kathy nu putea să vadă nimic, nefiind obișnuită cu 
întunericul, cu excepţia celor două puncte gemene de lumină și 
pe Elizabeth, a cărei faţă se contura vag în lumina acestora. 

— Parcă am fi printre fantome, spuse Kathy nesigură. Nu sunt 
sigură că trebuia să coborâm aici. 

Ochii ei începură să se obișnuiască în lumina puţină și privi în 
jurul său prin cavernă. Nu părea să fie cine știe ce de capul 
acesteia - doar o încăpere mare și neregulată și niște bolovani 
aruncaţi în jur. Unii dintre bolovanii din mijloc fuseseră aranjaţi 
în cerc, arătând ca o masă cu scaune. Apoi Kathy văzu ceva în 
spatele prietenei ei. 

— Ce este acolo? întrebă ea. 


Elizabeth s-a dat la o parte, iar ochii celeilalte fete observară 
încetul cu încetul scheletul care era întins de-a lungul peretelui, 
cu oasele așezate drept pe jos. 

Țipătul ei fu oprit de o palmă zdravănă. 

— Aici trebuie să păstrezi liniștea, spuse Elizabeth, cu o 
șoaptă care celeilalte fete i se păru că reverberează prin 
cavernă, răsunând chiar mai tare decât propriul ei țipăt. Ar fi 
vrut să ţipe din nou, însă usturimea palmei anterioare a făcut-o 
să rămână în tăcere. 

— Vom da o petrecere, spuse Elizabeth încet. Doar eu, tu și 
bebelușul meu. 

— Bebeluș? repetă Kathy ca un ecou. Ce bebeluș? 

Nu era prea sigură despre ce vorbea Elizabeth, iar mintea ei, 
supraîncărcată din cauza confuziei în care se afla, părea că nu 
mai putea să mai facă legătura cu nimic. Apoi și-a dat seama că 
Elizabeth se referea probabil la o păpușă. 

— Stai jos, îi porunci Elizabeth. Eu o să aduc bebelușul. 

Kathy se lăsă încet pe una dintre pietrele care serveau drept 
taburete și o privi fascinată pe Elizabeth, care scoase de undeva 
un sac și-l puse pe masa făcută din bolovanul mai mare. 

— Este stricată, spuse Kathy atunci când Elizabeth a scos din 
bagaj o legătură în care erau înghesuite haine de păpușă. Nu 
are cap, continuă ea. 

— Ba are, mormăi Elizabeth. Uite. 

A tras afară din bagaj căciulița și a pus-o pe masă. A început 
să se rostogolească, iar caverna s-a umplut cu un alt țipăt scos 
de Kathy, când aceasta observă trăsăturile mutilate ale botului 
unei pisici, cu ochii deschişi, însă înfundaţi acum în orbite, iar 
ciotul de carne a gâtului retezat începând să intre în putrefacție. 

Kathy se chinuia să-și păstreze controlul. li era teamă că avea 
să vomite. 

— Nu vreau să mai rămân aici, spuse ea cu vocea tremurată, 
aflându-se la începutul unui acces de isterie. Hai să mergem 
acasă! 

— Dar trebuie să dăm o petrecere, replică Elizabeth, vocea ei 
purtând o nuanţă dulce și mătăsoasă care, din anumite motive, 
o înspăimântă pe Kathy chiar și mai tare. Pentru asta am venit 
aici, continuă ea. 


Începu să potrivească leșul pisicii, sprijinindu-l de una dintre 
pietre. Kathy o privi îngrozită pe Elizabeth cum încerca să așeze 
în echilibru capul, deasupra trupului mutilat. 

— Termină! ţipă ea. Nu mai face asta! 

Simţi usturimea unei alte palme, dar de data aceasta 
răspunse loviturii. Mâna ei se întinse cu viteză, însă înainte să o 
atingă pe Elizabeth cealaltă fată o pălmui din nou. 

Kathy simţi că Elizabeth vine cu toată greutatea peste ea și 
încercă să se proptească de ceva, însă nu găsi nimic de care să 
se ţină. Se rostogoli peste bolovanii de pe fundul cavernei și 
simţi cum unghiile prietenei ei îi scormoneau faţa. Țipă din nou. 

— Nu face asta aici! Jos, spuse Elizabeth, dulceaţa 
dispărându-i din voce și respirând repede, cu gâfâituri scurte. 
Aici trebuie să păstrezi liniștea! Prietena mea nu suportă 
gălăgia. 

Kathy scânci dedesubtul ei și se strădui să-și recâștige 
autocontrolul. Trebuia să o facă, știa asta, altfel bătaia ar fi 
continuat. Și-a lăsat trupul moale, nu fără un efort. 

— Lasă-mă să mă ridic, șopti ea disperată. Te rog, Elizabeth, 
lasă-mă să mă ridic. 

Bătaia a încetat în clipa aceea, iar Kathy simţi presiunea 
ușurându-se, căci Elizabeth se ridicase de pe ea. A rămas, 
întinsă, în tăcere, cu ochii strâns închiși, așteptând să vadă ce 
avea să mai urmeze. 

— Așază-te acolo, o auzi pe Elizabeth șuierând. Așază-te acolo 
și voi turna niște ceai pentru amândouă. 

Kathy își deschise ochii încet și privi în jurul ei. Elizabeth 
stătea pe piatra cea mai apropiată de capătul în care atârna 
scara de frânghie. Kathy simţi că speranţele ei se topesc. Se 
gândise că poate ar li reușit să se urce prin puț înainte ca 
Elizabeth să fie în stare să o oprească. Acum își dădea seama că 
asta nu avea cum să se întâmple. Începu să tremure pe picioare 
și se așeză cu atenţie pe piatra aflată în dreptul prietenei ei. 
Intre ele se afla cadavrul macabru al pisicii, sprijinit de o a treia 
piatră, cu buzele trase înapoi, ca într-un zâmbet al morţii. Kathy 
încercă să nu se uite la el. 

— Bun, făcu Elizabeth. Nu-i așa că-i frumos aici? 

Kathy a dat din cap afirmativ, fără să scoată vreun cuvânt. 

— Răspunde-mi! se răsti Elizabeth la ea. 

— Da, șopti Kathy, fiindu-i frică să vorbească mai tare. 


— Cum? o întrebă Elizabeth imperativ, iar Kathy se temu 
pentru o clipă că va fi lovită din nou. 

— Da, spuse ea, de data aceasta mai tare. 

— Ce da? întrebă Elizabeth neînduplecată. 

— Da, răspunse Kathy, smulgându-și cu greu fiecare cuvânt, 
este foarte frumos aici. 

Elizabeth păru că s-a mai destins și zâmbi către ea. 

— Ceai? întrebă Elizabeth. 

Kathy se uita fix la ea. 

— Răspunde-mi! îi ceru Elizabeth. Vrei să-ţi torn niște ceai? 

— D-da, murmură Kathy. Nişte ceai... 

Elizabeth începu să mimeze turnatul ceaiului și se prefăcu că 
întinde o ceașcă spre Kathy. Aceasta ezită pentru o fracțiune de 
secundă, după care se prefăcu repede că acceptă ceașca 
invizibilă pe care Elizabeth o ţinea în dreptul ei. Elizabeth avea 
în ochi o privire stranie, sălbatică, iar Kathy simţi cum panica 
începe să crească în sufletul ei. Voia să ţâșnească spre scara de 
frânghie, însă își dădea seama că nu avea cum să ajungă acolo 
înainte ca Elizabeth să pună mâna pe ea. 

— Cred că ar trebui să mergem acum, spuse Kathy încet. 
Chiar cred că ar trebui. Doamna Norton o să înceapă să mă 
caute. 

— Dă-o-n mă-sa pe doamna Norton! făcu Elizabeth încet. 

Kathy își îngustă ochii auzind aceste cuvinte, iar spaima ei 
crescu. 

— Te rog, Elizabeth, spuse ea temătoare. Nu putem să 
mergem acum? Nu-mi place aici. 

— Nu-ţi place? făcu Elizabeth, privind în jur prin caverna slab 
luminată. 

Flăcările lumânărilor pâlpâiau, iar umbrele dansau sinistru pe 
pereţi. 

— Acesta este locul meu secret, continuă Elizabeth. lar acum 
este și al tău. Numai noi două știm despre locul acesta. 

Asta până ajung eu acasă, se gândi Kathy. Işi impuse să-și 
păstreze calmul și o urmări pe Elizabeth cu atenţie. 

Aceasta era absorbită de petrecerea pe care o dădea, fiind 
ocupată cu turnatul ceaiului pentru cadavrul pe care îl considera 
bebelușul ei, după care se prefăcu că le împarte celor din jurul 
ei prăjiturele. Ochii ei căzură din nou pe Kathy. 

— Spune-mi ceva! îi ceru Elizabeth. 


— Să-ţi spun ceva? repetă Kathy. Despre ce? 

— Lumea nu vorbește cu mine, mă înţelegi? Niciunul dintre ei. 
Ei vorbesc numai cu Sarah, iar ea nu poate să le răspundă. Așa 
că vin aici, și prietenii mei vorbesc cu mine. 

O privea din nou pe Kathy drept în ochi, iar în privirea ei era o 
lumină rece. 

— Toţi prietenii mei vorbesc cu mine aici, spuse ea din nou. 

Kathy își înmuie buzele. 

— Îmi... îmi place locul tău secret, spuse Kathy cu atenţie, 
sperând să aleagă cuvintele potrivite. Mă bucur că m-ai adus 
aici. Dar, te rog, sunt pe cale să întârzii îngrozitor de tare. Dacă 
dau de necaz n-o să mai pot să vin aici cu tine și altă dată. 

— Ba o să poţi, spuse Elizabeth zâmbind, însă zâmbetul ei nu 
o făcu pe Kathy decât să se simtă și mai neliniștită. Vei învăța 
să iubești locul acesta, continuă ea. Vei învăţa să-l iubești la fel 
de mult ca mine. 

— D-da, răspunse Kathy. Presupun că așa va fi. Dar acum 
trebuie să plec. Serios trebuie să plec, se rugă ea. 

Elizabeth păru că se gândește la asta, după care a dat din cap 
afirmativ. 

— În regulă, spuse ea în cele din urmă. Ajută-mă să strâng 
masa. 

Se ridică în picioare și începu să facă mișcările prin care mima 
strângerea tuturor vaselor și farfuriilor imaginare. Kathy o 
urmărea în tăcere, dar când Elizabeth aruncă o privire spre ea 
se ridică de pe locul ei, încercând să o convingă pe Elizabeth că 
o ajuta. De asemenea, a tot încercat să se apropie de puț, însă 
Elizabeth reuși să se plaseze mereu între Kathy și scărița din 
frânghie. 

— Suflă în lumânări, îi porunci Elizabeth. 

Când spuse asta se afla la baza scăriţei, cu lanterna în mână. 

— Aprinde lanterna, replică Kathy. 

Elizabeth apăsă pe întrerupător. 

— O să o ţii aprinsă când mă voi urca pe scară? 

Elizabeth a dat afirmativ din cap. Kathy porni spre scăriţă. 

— Lumânările, spuse Elizabeth cu blândeţe. Ți-am spus să le 
stingi. 

Kathy se întoarse cu supușenie către lespedea de piatră. Suflă 
într-una dintre lumânări, după care se opri deasupra celeilalte. 
Cu o clipă înainte să sufle în flacăra ei micuță, privi pe deasupra 


luminiţei pâlpâitoare și o văzu pe Elizabeth zâmbind către ea. 
Apoi o stinse. 

Când lumina ei dispăru, Elizabeth apăsă și ea pe 
întrerupătorul lanternei și o luă repede în sus, pe scara de 
frânghie. A putut auzi dedesubt întâiul urlet de groază izbucnind 
din gâtul prietenei sale. 

— Eliiiiizabeth! se văită Kathy. Nuuuuuu! Oh, Doamne, 
Elizabeth, nu mă lăsa aici! 

Urletele crescură în intensitate, iar Elizabeth o auzi pe 
cealaltă fată împiedicându-se prin întunericul din grotă, știind că 
în timpul acela Kathy încerca să caute capătul de jos al scăriţei 
de frânghie, ce ar fi trebuit să atârne pe undeva, prin bezna 
sufocantă. Însă ea trăsese deja afară din cavernă scara de 
frânghie. Kathy continua să urle, iar ţipetele ei reverberau în jur, 
reflectate de pereţi și de încăperea de deasupra, lovindu-i greu 
timpanele. Strânse în colac partea de frânghie pe care o 
ridicase, după care o luă din nou în susul puţului. Indreptă 
fasciculul de lumină în jos și o urmări pe Kathy, care începu să 
se zbată în el precum un fluture de noapte în jurul unui bec. 

Kathy se uită în sus la ea, având faţa golită de sânge și 
strălucind palidă în lumina neclară a lanternei electrice. Avea 
gura contorsionată, luând forma urletelor ce izbucneau rupându- 
se din adâncul întunecat al măruntaielor ei și ţinea brațele 
ridicate rugător. 

— Nuuuuuu! ţipă ea. Te rooooooog, nuuuuuuu! 

Elizabeth ţinu lanterna nemișcată și se uită în jos la prietena 
ei. 

— În locul secret trebuie să păstrezi liniștea, spuse ea încet. 

După aceea apăsă pe întrerupătorul lanternei și o luă către 
intrarea în tunel, repede și cu siguranţă, cunoscând drumul pe 
de rost. Începu să meargă de-a bușilea, către suprafaţă. 

În momentul în care ajunse pe peretele stăvilarului observă că 
mugetele brizanţilor înghițeau rămășițele de urlete care își mai 
puteau găsi drumul prin tunel. Elizabeth era mulţumită că nu 
mai auzea zgomotele ce veneau din locul ei secret. 

Își croi drum cu îndemânare în susul stăvilarului și dispăru 
între copaci. 


e Capitolul 15 


În seara aceea Marilyn Burton nu a început să-și facă griji 
decât abia pe la ora opt. Dacă ar fi ajuns acasă mai devreme în 


ziua aceea, poate că îngrijorarea ei s-ar fi declanșat mai repede, 
însă închizând magazinul abia la șase, ca de obicei, s-a hotărât 
să-și ofere o masă în oraș. Nu o deranja să mănânce singură; de 
fapt, mai degrabă îi plăcea. Vorbise cu oamenii întreaga zi, la 
magazin, și era un fel de eliberare să-și petreacă măcar câteva 
ore așa, singură cu propriile ei gânduri. Chiar înainte de ora opt, 
în timp ce băga cheia în ușă, a auzit soneria telefonului și a fost 
străbătută de sentimentul că s-a întâmplat ceva rău, era pe cale 
să rămână singură, însă cu niște gânduri care de data asta nu 
aveau să o bucure. 

— Marilyn? 

A recunoscut vocea Normei Norton, iar sentimentul de 
disconfort s-a intensificat. 

— Da? răspunse ea. S-a întâmplat ceva, nu-i așa? 

A intervenit o pauză înainte ca Norma să vorbească din nou. 

— Păi, nu știu ce să-ţi spun, a spus ea nesigură. Tocmai de 
aceea te-am sunat. Te-am căutat toată după-amiaza. 

— De ce nu m-ai sunat la prăvălie? 

— Am făcut-o, dar telefonul de acolo este deranjat. 

Marilyn se încruntă, dar după aceea își dădu seama că nu 
primise niciun apel toată după-amiaza. Și nu avusese niciun 
motiv să dea vreun telefon. Norma Norton pronunţă numele 
fiicei ei, ceea ce o aduse înapoi, la convorbirea telefonică. 

— Îmi cer scuze, spuse ea. Mă gândeam aiurea. Ce este cu 
Kathy? 

— Asta voiam să știu și eu, spuse Norma, exasperarea ei 
trecând în mod evident peste limită. Ce este cu ea? Nu a ajuns 
aici după școală. 

— Nu a ajuns? făcu doamna Burton dusă pe gânduri. Este 
ciudat. 

— Este o nenorocită lipsă de consideraţie, asta este! răbufni 
Norma. Credeam că poate s-a îmbolnăvit, dar putea măcar să 
dea un telefon. 

— Așteaptă numai puţin, spuse Marilyn. Eu tocmai am ajuns. 
să mă uit prin casă. 

Puse receptorul alături, dar când se îndreptă spre camera ei 
parcă știa deja că o va găsi goală. Făcea acum același lucru pe 
care îl făcuse când au sunat-o ca să o anunțe că Bob a murit. 
Amâna inevitabilul. Chiar dacă își dădea seama că făcea asta, 
căută totuși prin întreaga casă înainte să se întoarcă la telefon. 


— Nu este aici, spuse ea. 

Rămase în picioare, fără să rostească vreun cuvânt, 
așteptând ca femeia de la celălalt capăt al firului să reia 
conversaţia. Urmă o liniște lungă și stingheritoare, în timpul 
căreia prin minţile amândurora trecu amintirea întâmplării 
ciudate prin care a trecut Anne Forager. Dar niciuna dintre ele 
nu vru să o spună cu voce tare. 

— Poate că s-a dus pe la vreo prietenă, spuse Norma Norton 
cu blândeţe. Poate că a uitat cu totul că trebuia să stea cu 
copilul meu astăzi. 

— Mada, făcu Marilyn indecisă. Îți spun eu cum facem. Lasă-mă 
să dau câteva telefoane și te sun după aceea, când o găsesc. În 
mod categoric îţi datorează niște scuze. 

— Vrei să iau legătura cu Ray? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Marilyn, prea grăbită. Sunt 
sigură că totul este în regulă. 

Insă știa că nu era așa. A pus receptorul înapoi în furcă și 
rămase în liniște pentru câteva minute. Amâna inevitabilul. Apoi 
puse mâna din nou pe telefon și formă un număr. 

— Doamna Conger? spuse ea. La telefon Marilyn Burton. 

— Bună ziua, spuse Rose cu căldură. Nu-mi spuneţi că v-aţi 
hotărât, în sfârșit, să vă vindeti prăvălia aceea! 

— Nu, răspunse Marilyn. Nu pentru asta am sunat. Voiam 
doar să știu dacă nu cumva Kathy se află la dumneavoastră. 

— Kathy? întrebă Rose dusă pe gânduri. Nu. Nu este acasă? 

S-a rușinat apoi imediat pentru întrebarea prostească pe care 
o pusese. 

— Imi cer scuze, spuse ea de îndată. Bineînţeles că nu este 
acasă, nu-i așa? 

— Nu este, răspunse Marilyn fără tragere de inimă. Aș fi vrut 
să fie. Elizabeth este pe acolo? 

— Da, desigur, răspunse Rose. Așteptaţi un minut, mă duc să 
o strig. 

In timp ce Rose se duse către ușa biroului Jack o privi cu 
curiozitate. 

— Kathy Burton nu a ajuns încă acasă, de la școală, spuse ea. 
Doamna Burton întreabă dacă nu știe cumva Elizabeth unde 
putea să se ducă. 

A făcut un pas în hol și o strigă pe Elizabeth, după care 
așteptă până când fiica ei își făcu apariţia, coborând scările. 


— Este mama colegei tale, Kathy, îi explică ea. Te întreabă 
dacă știi ce a făcut Kathy în după-amiaza aceasta. 

Elizabeth se duse la telefon și ridică receptorul. 

— Doamnă Burton? Sunt Elizabeth. 

— Bună, draga mea, ce mai faci? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, Marilyn Burton trecu la 
subiect: 

— Ai văzut-o pe Kathy în după-amiaza aceasta? 

— Sigur, răspunse Elizabeth. A mers împreună cu mine, pe 
jos, când am venit acasă. Trebuia să stea cu copilul familiei 
Norton astăzi. 

— Și a mers împreună cu tine tot drumul până la familia 
Norton? 

— Chiar mai departe, răspunse Elizabeth. Discutam despre 
ceva și a venit cu mine tot drumul, până am trecut de casa 
familiei Stevens. 

— Familia Stevens? făcu Marilyn Burton dusă pe gânduri. Cine 
sunt? 

— Ah, sunt cei care au cumpărat domeniul Barnes, spuse 
Elizabeth. Tocmai s-au mutat. 

— Înţeleg, făcu Marilyn. Și Kathy avea de gând să se întoarcă 
direct la familia Norton? 

— Ea așa a spus, replică Elizabeth. Am încercat să o conving 
să vină pe la mine pentru puţină vreme, dar mi-a spus că nu are 
timp. 

— Înţeleg, repetă Marilyn Burton, cu toate că abia de auzise 
ce îi spusese Elizabeth. Atunci, sunt sigură că este în perfectă 
regulă. 

— Nu a ajuns la familia Norton? întrebă Elizabeth. 

— Nu, a răspuns Marilyn Burton. Nu a ajuns. Dar nu-ți face 
griji. Sunt sigură că este pe undeva. 

Puse receptorul înapoi în furcă, după care o sună din nou pe 
Norma Norton. 

— Norma? spuse ea. Sunt Marilyn. Cred că ar fi bine să-l cauţi 
pe Ray. 

Când Elizabeth închise telefonul Rose citi îngrijorarea pe faţa 
fiicei ei. 

— Ce este? întrebă Rose. S-a întâmplat ceva cu Kathy? 

Elizabeth ridică din umeri și dădu ușor din cap: 


— Nu știu. Nu a ajuns la familia Norton. 

— Unde te-ai despărțit de ea? întrebă Jack. 

— La marginea pădurii, răspunse Elizabeth. Vorbeam despre 
familia Stevens, iar Kathy spera că dacă trecem prin faţă poate 
reușește să-l zărească pe Jeff. 

— Și aţi reușit? o întrebă Rose cu viclenie. 

Elizabeth dădu din cap. 

— Nu cred că era cineva acasă, răspunse ea. Cel puţin, noi nu 
am văzut pe nimeni. Așa că atunci când am ajuns în dreptul 
pădurii Kathy a spus că trebuie să se întoarcă la familia Norton. 

Urmă o tăcere stânjenitoare, iar Rose era convinsă că se 
gândeau toți trei la aceeași persoană: Anne Forager. 

— Bun, spuse ea în cele din urmă, spărgând tăcerea. Mai bine 
te-ai duce sus, înainte ca Sarah să-ţi simtă lipsa. 

— Mda, spuse Elizabeth gânditoare. Sper că nu s-a întâmplat 
nimic cu Kathy. 

Cercetă feţele părinţilor ei, ca și cum ar fi căutat o asigurare 
că prietena ei era bine. Rose făcu tot ce îi stătea în putință 
pentru a zâmbi destinsă. 

— Sunt sigură că nu este nimic serios, spuse ea, cu o 
încredere pe care nu o și simţea. 

După aceea se hotărî să dea glas gândului care îi muncea pe 
toţi trei: 

— În definitiv, nu s-a întâmplat nimic nici cu Anne Forager, nu- 
i așa? 

— Așa este, a fost Elizabeth de acord. Dar ea este oricum cam 
mincinoasă. Kathy nu este așa. 

leși din încăpere, iar Jack și Rose ascultară ecoul pașilor care 
urcau treptele. 

— Ar fi trebuit să cumpărăm un covor pentru scara aia, spuse 
Jack absent. 

— Nu ai găsit decât o stupiditate de spus! i-o tăie Rose. 

Se opri, surprinsă și ea de ceea ce spusese. 

Jack se uită către ea. 

— Ce te așteptai să spun? întrebă el cu răceală. Ai vrea să 
stăm, aici și să facem speculaţii în legătură cu ceea ce s-ar fi 
putut întâmpla cu Kathy Burton? 

A văzut că ochii soţiei sale au fost străfulgeraţi de mânie și și- 
ar fi dorit să-și fi ţinut gura. Luă paharul în mână și se îndreptă 
către barul din colţul biroului. 


— Aș vrea să nu faci asta, spuse Rose. 

— Serios? Atunci, îmi pare rău, spuse el iritat și-și turnă în 
pahar de două ori mai multă băutură decât intenţionase iniţial. 

Se pregătea pentru o bătălie care se aștepta să izbucnească, 
când telefonul sună din nou. De data aceasta era Ray Norton. 

— Tu ești Jack? întrebă el, după ce Jack ridică receptorul. 

— Bună, Ray, răspunse Jack. Să ghicesc pentru ce ai dat 
telefon? 

— Voiam să te întreb dacă vă deranjează să trec pe acolo 
pentru câteva minute? 

— Pe aici? întrebă Jack. De ce vrei să vii aici? 

— Păi, răspunse Ray, se pare că Elizabeth este ultima 
persoană care a văzut-o pe Kathy... 

— Vorbești despre ea ca și cum ar fi murit, îl întrerupse Jack. 

— Nu asta a fost intenţia mea, spuse Ray Norton scuzându-se, 
dar pe ton ferm. Dar după câte se pare este într-adevăr 
dispărută și aș vrea să aud varianta pe care o știe Elizabeth, 
direct de la ea. 

— Ce vrei să spui cu asta? făcu Jack în defensivă. 

Ray Norton sesiză tonul din vocea lui Jack și se grăbi să-i 
risipească îndoielile: 

— Nu trage concluzii pripite, spuse Ray. Pur și simplu nu-mi 
place să umblu cu informaţii obţinute la mâna a doua, nici chiar 
când este vorba despre o mamă. De fapt, mai ales când este 
vorba despre o mamă. Prefer să le iau direct de la sursă, iar 
după câte știu eu, Elizabeth este o sursă destul de demnă de 
încredere. Pot să trec pe acolo pentru câteva minute? 

— In mod oficial sau neoficial? 

— Hai, vezi-ţi de treabă, Jack, replică Ray. Dacăcţi pui 
problema dacă ai nevoie de un avocat... 

— Nu, îl întrerupse Jack, îmi pun problema dacă pot să mai 
beau ceva cât timp te aștept. Ne vedem când ajungi aici. 

A pus receptorul înapoi în furcă, întrerupând râsul de ușurare 
care îl cuprinsese pe Ray Norton, și se întoarse către nevastă- 
sa. 

— Vom avea musafiri, spuse el. 

— Mi-am închipuit, făcu Rose sec. Să înţeleg că vrea să 
vorbească cu Elizabeth? 


— Așa este, răspunse Jack, dând afirmativ din cap. Presupun 
că Marilyn Burton este cam supărată și i-a turnat o versiune 
deformată despre ceea ce i-a spus Elizabeth. 

— Păi, are și dreptul să fie așa, spuse Rose. Supărată, vreau 
să spun. 

Se uită la paharul cu băutură din mâna lui Jack și dintr-o dată 
îi păru rău că îl criticase. 

— Dacă îmi cer scuze pentru că m-am răstit la tine îmi faci și 
mie o combinaţie ca a ta? îl întrebă zâmbind. 

Jack combină băuturile și rămaseră amândoi așezați în fața 
șemineului, așteptând sosirea lui Ray Norton. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat în realitate, spuse Jack în cele 
din urmă. 

Rose ridică privirea către soţul ei și observă că acesta nu se 
uita la ea, ci la portretul fetiţei. Pentru o clipă rămase și ea cu 
ochii în tablou. 

— La cine te referi? se trezi Rose. Te referi la ea? Cine știe? 
Cine știe dacă măcar a existat în realitate o fetiță ca aceea 
despre care vorbea doctorul Belter. Și chiar dacă a existat, nu ai 
de unde să știi dacă aceasta este fata respectivă. 

— Dacă a existat vreo fetiță, atunci aceasta este, spuse Jack 
cu convingere. 

Rose se uită calmă la el, încercând să-și imagineze ce îi 
trecea prin minte. 

— Pari atât de sigur, spuse ea în cele din urmă. 

Jack își încreţise buzele și se încruntă puţin. 

— Mda, spuse el încet. Par sigur, nu-i așa? Și știi ce? Chiar 
sunt sigur. Nu pot să-ţi spun de ce, dar sunt sigur că a existat o 
fetiță și că portretul acesta este al acelei fetiţe. lar asta mă 
îngrozește. 

După aceea auziră zgomotul făcut de o mașină care venea pe 
șosea, iar Jack se ridică în picioare și se duse către ușa de la 
intrare. În timp ce era plecat din cameră, Rose cercetă încă o 
dată tabloul, cu gândul la legendă. 

Ce absurditate, se gândi ea. Ce absurditate groaznică! 

(J 

Ray Norton își închise carnețelul de notițe și zâmbi către 
Elizabeth. 

— Ce bine ar fi ca toţii martorii să semene cu tine, spuse el. 


A trecut încă o dată peste relatarea făcută de Elizabeth 
despre cele întâmplate în după-amiaza aceea. 

— Și ești sigură că nu ai auzit-o pe soția mea strigând după 
voi? întrebă el. 

— Îmi pare rău, răspunse Elizabeth, dar nu am auzit-o. De 
fapt, chiar am fost atente, să vedem dacă nu ne strigă. Kathy 
zicea că trebuia să plece dacă doamna Norton avea să o cheme, 
cu toate că era încă devreme. Îmi pare rău că nu am auzit-o. 

Ray Norton dădu din cap împăciuitor. Norma nu strigase după 
fete atunci când au trecut prin dreptul casei, de fapt nici nu le 
văzuse. Lui Ray îi plăcea să arunce din când în când câte o 
nadă, doar ca să vadă dacă martorul nu-și schimbă depoziţia 
însă Elizabeth nu și-o schimbă. Fuseseră numai ele două și nu 
văzuseră pe nimeni, nu observaseră nimic neobișnuit, însă 
bineînţeles, după cum îi explicase și Elizabeth, nici nu se 
uitaseră după cineva anume. Exceptând perioada în care 
trecură prin dreptul casei familiei Norton, au fost tot timpul 
cufundate în discuţia despre Jeff Stevens. 

— Și nu te-ai întors să-i faci bezele cu mâna? întrebă Ray încă 
o dată. 

— Am luat-o peste câmp, pe scurtătură răspunse Elizabeth. 
Așa că oricum nu mai aveam cum să o văd pe Kathy. Intre noi 
era pădurea. 

— In regulă, făcu Ray oftând. 

Apoi îl privi pe Jack: 

— Acum pot să beau paharul acela, dacă mai este valabilă 
oferta. Probabil că nu ar trebui să fac asta, din moment ce 
următorul drum pe care îl am de făcut este prin oraș, dar urăsc 
lucrurile de felul acesta. 

Observase că Rose se încruntă și și-a adus aminte că 
Elizabeth se afla încă în cameră. 

— Nu că s-ar fi întâmplat ceva, adăugă el în grabă. 

Îndatoritor, luă paharul pe care Jack i-l întindea. 

— Mulţumesc. 

— Poţi să mă iei și pe mine în mașină până în oraș? îl rugă 
Jack. În calitate de ziarist, nu de prieten. Aș vrea să fac ceva 
treabă bună cu cazul acesta, după ceea ce am înghiţit de la 
Martin Forager. În afară de asta, am încă de recuperat toată 
treaba pe care nu am făcut-o în după-amiaza aceasta. 


— Nicio problemă din punctul meu de vedere, spuse Ray, 
golindu-și paharul. Atâta doar că nu îţi pot garanta la ce oră vei 
ajunge înapoi. 

— Găsesc eu vreo modalitate, spuse Jack. 

S-a dus să își caute haina, iar în timp ce era plecat Ray se 
uitară la portret. 

— Seamănă perfect cu tine, spuse el către Elizabeth. 

— Știu, răspunse ea. Dar nu sunt eu. Este altcineva. Nu 
seamănă deloc cu mine. 

Elizabeth plecă din cameră, iar Rose și Ray Norton se uitară 
după ea. 

— Asta ce-a mai însemnat, întrebă Ray încurcat. 

— Nu mă întreba pe mine, răspunse Rose. Elizabeth și Sarah 
au găsit o planșetă veche de spiritism prin pod. Poate că au 
vorbit cu stafiile. 

— Asta este, făcu Ray, prefăcându-se a fi serios. Sunt convins 
că despre asta era vorba. 

Jack se întoarse, având pelerina încheiată până sub bărbie. 

— Ne vedem când ne-om vedea, spuse el, sărutând-o pe Rose 
mai mult de formă. 

Cei doi bărbaţi ieșiră din casă, iar la câteva secunde după 
aceea Rose auzi mașina lui Ray Norton îndreptându-se spre 
șosea. Fără să știe de ce, și-a mai turnat un pahar de băutură. 

e 

Ray Norton trase mașina în faţa redacţiei revistei Courier de 
Port Arbello, fără însă să oprească motorul. 

— Se pare că te-au călcat hoţii, comentă el, arătând către o 
umbră care se mișca pe perdeaua trasă a biroului lui Jack 
Conger. Jack zâmbi. 

— Se pare că Sylvia încearcă să recupereze munca pe care nu 
am făcut-o eu, asta se pare. 

Ray Norton a dat melancolic din cap: 

— Ce mi-aș mai dori și eu o astfel de secretară! Cele de la 
secţie nu vor să-și facă nici măcar treaba lor, ce să mai vorbim 
despre a mea. 

— Mda, răspunse Jack calm, este o problemă, nu-i așa? Pe de 
altă parte, Sylvia poate să facă treaba mea chiar mai bine decât 
o fac eu însumi, în timp ce fetele tale nu sunt în stare să facă 
munca ta sub nicio formă. Ai vreo idee cât vei întârzia? 


— Nici cea mai vagă. Sună-mă când îţi termini treaba, sau te 
sun când o termin eu pe a mea. Dacă rămâi până mai târziu, și 
dacă vorbești frumos cu mine, îţi servesc și toată povestea cu 
Kathy Burton. 

— Și până la urmă ce crezi că se întâmplă? întrebă Jack. 

Șeful poliţiei făcu o faţă aspră. 

— Dacă suntem norocoși, va fi aceeași poveste ca și cu Anne 
Forager. Dar nu vom fi norocoși. 

— Pari groaznic de sigur, făcu Jack. 

— Să zicem că este vorba de intuiţie. Și de cunoașterea 
copiilor. Să nu mai spui la nimeni, dar am tendinţa să fiu de 
acord cu cei care susţin că nu s-a întâmplat nimic cu Anne. 
Întotdeauna a fost un copil care a făcut probleme. Cu toate 
acestea, Kathy Burton este altfel decât ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Norma și Marilyn Burton au fost prietene ani de zile, încă 
din copilărie. Așa încât o cunosc și pe Kathy. Este un copil de 
treabă. Are simțul răspunderii, nu este genul de copil care să o 
lase pe Norma baltă, în felul în care a făcut-o astăzi, dacă nu s-a 
întâmplat într-adevăr ceva. Așa a fost încă de la moartea tatălui 
ei. 

Ray Norton a dat din cap cu tristeţe, apoi continuă: 

— A fost o mare pierdere, atât pentru Kathy cât și pentru 
mama ei. Îmi scot pălăria în faţa lor, serios. 

— A fost un accident de vânătoare, nu-i așa? 

— Aha. Cam cu vreo trei ani în urmă. Un accident cu adevărat 
stupid. Nu avea pe el hainele colorate, și cineva l-a luat drept 
căprior. Și dacă nu le-aș spune același lucru în fiecare an: luati- 
vă la voi haine colorate. Întotdeauna există câte unul sau doi 
care nu vor să asculte. Însă Burton a fost singurul de până acum 
care s-a ales cu un glonţ din cauza asta. 

Șeful poliţiei își privi ceasul și își spuse: 

— Ei, de ajuns cu clămpănitul. Avem treabă. 

În timp ce Jack ieșea din mașină, el băga deja în viteză. 

— Ne vedem mai târziu. 

Jack urmări mașina punându-se în mișcare și îndreptându-se, 
ocolind piaţa, spre secţia de poliţie. Acesta era unul dintre 
lucrurile care îi plăceau lui Jack în Port Arbello: din fața ușii 
principale a redacţiei putea să urmărească întregul oraș. 


Avusese dreptate - Sylvia Bannister se afla într-adevăr în 
biroul lui și încerca într-adevăr să facă treabă în locul său. 
Zâmbi către el când își făcu apariţia. 

— Tocmai ai scris unul dintre cele mai bune articole care au 
ieșit vreodată din biroul acesta, îi spuse ea. 

— Așa? Despre ce? 

— Citește-ţi-l singur, spuse ea, întinzându-i o foaie de hârtie. 
Adevărată dinamită. Eşti un tip netemător, cutezător, gata să-și 
pună reputaţia la bătaie, la o adică. În același timp onest și 
modest. 

— Sună minunat, făcu Jack. Dar ce legătură am eu cu toate 
astea? 

— În legătură cu planul pe care și l-a făcut Rose în legătură cu 
armurăria. 

— Cum ai auzit despre asta? întrebă Jack încurcat. Trebuia să 
rămână secret. 

— Nu și în orașul acesta, răspunse Sylvia. În orice caz, tu ești 
împotriva planului. 

— Sunt împotrivă? făcu Jack dus pe gânduri. O să-mi priască 
acasă! 

— Nu vei păţi nimic. Ai fi putut foarte bine să te pronunți 
pentru - toată lumea te-ar fi acuzat de corupţie. În felul acesta 
însă, tu vei căpăta imaginea unui om cinstit și curajos, iar Rose 
are avantajul că se va vorbi despre planul ei. 

— Ai discutat despre asta și cu Rose? întrebă Jack 
neîncrezător. 

— Bineînţeles, răspunse secretara. Cine crezi că a venit cu 
ideea? Nu ţi-a spus nimic? 

— Mie nu îmi spune prea multe, răspunse Jack și un val de 
disperare trecu deodată peste el. 

Apoi observă că faţa Sylviei se înnoră. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Mă gândeam că poate lucrurile sunt 
pe cale să se îndrepte. 

Jack zâmbi, însă era un zâmbet cam strâmb. 

— Așa am crezut și eu. Dar nu poţi niciodată să știi. Într-o zi 
lucrurile par să meargă mai bine, pentru ca a doua zi să ai 
impresia că toți dracii au scăpat din iad. 

— lar astăzi dracii sunt scăpaţi din iad? 


Jack ridică din umeri și se lăsă să cadă pe un scaun. Și-și 
încrucișă mâinile pe burtă și-și întinse picioarele. Se simţea bine, 
și nu se mai simţise astfel de foarte mult timp. 

— Nu chiar, dar ar putea încă să scape. Noaptea abia a 
început. 

Sylvia se uită la el cu curiozitate, iar Jack o puse la curent cu 
dispariţia fetei. Când a terminat, Sylvia părea că nu înțelege. 

— Bun, îmi pare rău să aud ce s-a întâmplat cu Kathy, 
bineînțeles, dar nu văd cum poate să afecteze relaţia dintre tine 
și Rose. 

— Rose are unele probleme atunci când se face legătura 
dintre mine și fetițe mici, răspunse el încet. 

Ochii Sylviei au fost străbătuți de fulgerul furiei, iar el 
constată asta cu încântare. 

— Dar asta este ridicol, declară Sylvia. Pentru numele lui 
Dumnezeu, doar aţi fost împreună toată ziua. Ce crede, că tu îţi 
petreci tot timpul, chiar și atunci când te afli lângă ea, făcând 
necazuri copiilor? 

Jack ridică mâinile neputincios. 

— Știu. Dar este foarte speriată. Și presupun că nu pot să i-o 
iau în nume de rău, având în vedere tot ce s-a întâmplat. 

— Păi, cred că este groaznic, spuse Sylvia, iar Jack putu să 
audă indignarea fierbând în ea. Are de gând să-ţi reproșeze 
toată viaţa acel incident? Nu cred că ar trebui să mai tolerezi 
asta. Serios, nu cred! 

— Dumnezeule, Sylvia! făcu Jack. Tu chiar pari supărată. 

— Păi, presupun că și sunt, răspunse aprinsă secretara. Cred 
că pur și simplu nu mi se pare corect. Știm toţi că de fapt nu i-ai 
făcut nimic lui Sarah, după cum știm și că nu ești răspunzător 
pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu tocmai. Erai beat... 

Aici Sylvia încercă să o lungească. 

— Ba sunt răspunzător, spuse Jack încet. Nu eram chiar atât 
de beat și presupun că am bătut-o într-adevăr. Așa încât merit o 
pedeapsă. 

Vocea i se auzea din ce în ce mai încet. 

— Dar uneori este foarte greu, adăugă moale. Nici nu ai idee. 

— Ba s-ar putea să am o oarecare idee, spuse Sylvia cu 
blândețe. 

Se apropie și rămase în picioare alături de el, cu mâinile 
sprijinite ușor pe umerii lui. A continuat să vorbească, timp în 


care degetele au început să-i maseze mușchii înțepeniţi ai 
gâtului, iar Jack se relaxă sub atingerea ei. 

— Nu sunt vreun supraom, să știi. Simt și eu durerea. Duc și 
eu cu mine oarece sentimente de vinovăţie și durere. Și fac și 
eu același lucru pe care îl faci și tu. Încerc să mă ţin tare, încerc 
să mă descurc cu ele. Uneori mi-aș dori să pot să fac ca tine și 
să-mi beau minţile. 

Spunând asta zâmbi vag. 

— Dar nu o fac. Nu-mi permit. 

— Ce te oprește? întrebă Jack încet. 

— Eu însumi, presupun. Eu, educaţia mea puritană, idealurile 
mele înalte și toate celelalte lucruri de felul acesta, care au prins 
rădăcini în mine și care mă împiedică să îmi placă de mine 
însămi. 

Jack ridică o mână și palma lui se închise peste a ei. A simţit-o 
strângându-se, însă Sylvia nu-și retrase mâna. Reuși să o tragă 
încet în jurul scaunului, până ajunse să stea în picioare în fața lui 
și ridică privirea, uitându-se în ochii ei. Erau albaștri, de un 
albastru adânc, iar Jack avu impresia că nu îi mai văzuse până 
atunci. Se ridică și el în picioare. 

— lartă-mă, șopti el și-și puse brațele în jurul ei. 

— Să te iert? făcu Sylvia. Pentru ce? 

Încercă să-și ţină ochii în ochii lui, însă nu putu. După un 
moment a rupt schimbul de priviri și-și lăsă fruntea în jos, pe 
pieptul lui. 

— Nu știu sigur, spuse Jack pe deasupra capului ei. Pentru tot. 
Așa cred. Pentru toate necazurile pe care le-ai avut și pentru 
toate lucrurile pe care nu am fost în stare să ţi le dau. 

Își înclină capul și o sărută. 

Era un sărut molatec, un sărut tandru, care-l surprinse chiar și 
pe Jack. Nu își propusese să o sărute și nici nu și-a dat seama că 
voia să facă asta. Însă în timp ce o săruta deveni foarte clar 
pentru el că voia într-adevăr să o sărute și că nu voia să se 
oprească numai la un sărut. Simţi că este străbătut de un șuvoi 
fierbinte, senzaţie prin care nu mai trecuse de foarte multă 
vreme. lar după aceea o simţi pe Sylvia trăgându-se din brațele 
lui și i se făcu rușine. 

— Îmi cer iertare, repetă el, însă de data aceasta era sigur că 
Sylvia știa ce voia să spună. 


lar imediat după aceea avu sentimentul limpede că Sylvia nu 
se mai afla în aceeași stare de spirit, că nu mai era serioasă și 
că, într-adevăr, își râdea de el. Se uită la ea, și observă cum o 
plăcere răuvoitoare se juca în ochii ei, precum și la colţurile 
gurii. 

— După câte știam eu, se presupunea că nu ești în stare să 
faci așa ceva, spuse ea, abţinându-se să chicotească. 

Când și-a dat seama ce spune, Jack simţi cum faţa i se 
îmbujorează. 

— Nu am fost, în ultimul an, spuse el cu nervozitate. Cu 
siguranţă, nu mă aşteptam să... 

Apoi începu să se bâlbâie: 

— Vreau să spun că nu intenţionam să... 

— Nu-ţi cere scuze, spuse Sylvia râzând. Fii fericit. În sfârșit, 
ai aflat că problema nu este în întregime a ta. După câte se pare 
numai nevastă-ta nu reușește să te răscolească, nu toate 
femeile. 

Jack se uită la ea și simţi o greutate ridicându-se de pe 
întreaga lui fiinţă. Poate, se gândea el, lucrurile nu stau atât de 
rău până la urmă. 

— Și acum, ce facem? întrebă el. 

Ea ridică din umeri și a dat să plece din cameră. 

— Nimic, spuse privind înapoi peste umăr. Cel puţin pentru o 
vreme, în orice caz. 

O auzi închizând după ea ușa din față a biroului și-și dădu 
seama că avea dreptate. Avea nevoie să se mai gândească. Și 
spera că și ea la fel. 


e Capitolul 16 

Port Arbello a rămas treaz până târziu în noaptea aceea. 

La zece noaptea, oră la care de obicei se afla în pat, Marilyn 
Burton se trezi că abia se urca în mașină, având de gând să o ia 
pe Drumul Promontoriului Conger, pentru a-și petrece o vreme, 
nu știa cât anume, alături de Norma Norton. Cele două femei au 
stat împreună și au băut cafea, vorbind despre orice altceva în 
afară de copii, fiecare dintre ele, observând de mai multe ori cu 
voce tare că din cauza cafelei aveau să rămână cu siguranţă 
treze toată noaptea. Au evitat cu grijă să menţioneze că oricum 
se așteptau să nu doarmă toată noaptea. In loc de asta, au 
continuat pur și simplu să tot bea cafea. 


Puțin după ora unsprezece Martin Forager apăru la secţia de 
poliţie. Duhnea a whisky și părea pus pe făcut scandal. 

— Ei bine, făcu el revendicativ. Acum ce mai ai de spus în 
favoarea ta? 

Ray Norton ridică privirea către Forager, iar degetul cu care 
tocmai forma un număr la telefonul de pe biroul său rămase în 
aer. Făcea ultimele pregătiri pentru organizarea unui grup de 
căutare, iar întreruperea lui Marty Forager era supărătoare. Lăsă 
însă la o parte supărarea și-i răspunse cu voce înmuiată: 

— In legătură cu ce, Marty? 

Forager se așeză cu greutate în scaunul din faţa biroului 
șefului poliţiei, o expresie posomorâtă întunecându-i faţa. 

— N-a apărut încă fata, nu-i așa? 

— Nu, confirmă Norton, nu a apărut. Dar tot nu văd la ce vrei 
să ajungi. 

— Știu ce crede orașul ăsta, spuse Forager provocator. Aud și 
eu ce se zvonește. Au impresia că Annie a minţit. Că nu i s-a 
întâmplat nimic. 

— La ora asta Anne era deja acasă, nu-i așa? replică Norton, 
uitându-se la ceas. Dacă nu mă înșel, Anne a ajuns acasă pe la 
unsprezece. lar acum este aproape unsprezece și jumătate. 

Forager îl fulgeră cu privirea: 

— Așteaptă doar, spuse el. Doar așteaptă și o să vezi. O să se 
întoarcă până la urmă, și o să vină cu aceeași poveste. 

— Nu mă interesează cu ce poveste o să vină, spuse Norton. 
Sper doar să se întoarcă. 

— O să se întoarcă, repetă Marty Forager. Așteaptă doar. 

— Așa voi face, Marty, spuse Ray Norton, în timp ce omul din 
fața lui se ridica în picioare. Unde te duci? 

— Am văzut lumină la Conger, spuse Marty Forager cu vocea 
îngroșată. Mă gândeam să trec pe acolo, să văd ce are de gând 
să facă. 

Ray Norton își puse de data aceasta în voce cele mai bune 
maniere de polițist: 

— Eu cred că m-aș duce acasă, dacă aș fi în locul dumitale, 
spuse el, trecând între timp de la tonul de sugestie la cel 
poruncitor. 

Forager făcu un fel de piruetă lentă, pentru a se uita la șeful 
poliţiei. 

— Îmi spui dumneata ce trebuie să fac? 


— Nici chiar așa, spuse Norton cu bunăvoință. Dar noaptea 
asta este foarte aglomerată pentru noi, cei de aici, și cred că 
este o noapte aglomerată și pentru cei de la Courier. lar asta nu 
te privește pe dumneata, Marty. Du-te acasă, iar cu Jack Conger 
vei vorbi de dimineaţă, dacă vei mai fi de părere că vrei să faci 
asta. 

— Dumneata ești mână în mână cu el, nu-i așa? spuse 
Forager bănuitor. Și locuiți amândoi pe Drumul Promontoriului, 
de unde se pare că ne vin toate necazurile, nu-i așa? 

S-a uitat chiorâș la poliţist, orbit fiind de alcool, iar acesta se 
gândi dacă nu ar fi fost mai bine să-l bage într-una din celulele 
pe care poliţia din Port Arbello le păstra pentru asemenea ocazii, 
și să-l lase să doarmă acolo. Se hotărî să nu o facă totuși. In 
schimb zâmbi încântător. g 

— Așa este, Marty. Bănuiam eu că știi deja. Incă de când am 
ajuns șeful poliţiei iar Jack Conger s-a făcut redactor șef la 
Courier principala noastră distracţie a fost aceea de a răpi fetiţe. 
Pădurea este plină de cadavre, dar nu se va putea face 
niciodată nimic în legătură cu asta, pentru că toată lumea știe 
că Jack și cu mine suntem mână în mână și ne acoperim unul pe 
celălalt. De fapt, să nu spui asta la toată lumea, noi ne-o cam 
punem unul celuilalt, iar adevăratul motiv pentru care am făcut 
toată panarama cu fetiţele este acela că nu vrem să ne 
suspecteze nimeni pentru faptul că suntem amanți. 

Se ridică în picioare și continuă: 

— lar acum ce-ar fi să te duci și să împrăștii asta la toată 
lumea, cu toate că te-am rugat să nu o faci? Este o poveste cel 
puţin la fel de plauzibilă ca cea pe care ne-a turnat-o fiică-ta. 

Îi păru rău imediat pentru aceste ultime cuvinte, însă după 
aceea și-a dat seama că Forager era mult prea beat ca să poată 
să pună la un loc ce spusese. 

— E-n regulă, mormăi Forager ca pentru sine. O să vezi. Ceva 
se întâmplă în orașul ăsta, și totul a început cu fiică-mea. O să 
vezi. 

S-a îndreptat spre ușă târșâindu-și picioarele, iar Ray Norton 
ieși din spatele biroului său și o luă după el, să vadă unde avea 
de gând să se ducă. Îl urmări până când a fost sigur că individul 
nu se ducea către birourile revistei Courier, după care se 
întoarse la masa lui de lucru. Mânat de un impuls spontan, puse 
mâna pe telefon și formă repede un număr. 


— Jack? întrebă când îl auzi pe prietenul său răspunzând. 
Dacă aș fi în locul tău aș trage zăvoarele la ușă. 

— Ce tot spui acolo? făcu Jack Conger, iar Ray Norton a avut 
impresia că a auzit în vocea lui o asprime care nu se potrivea cu 
tonul oarecum glumet în care el îi strecurase sugestia. 

— Îmi cer scuze, spuse el. Nu am vrut să te sperii. Marty 
Forager bântuie prin zonă și este destul de beat. Tocmai a 
trecut pe aici și zicea că următorul pe care vrea să-l viziteze ești 
tu. 

— A luat-o încoace? întrebă Jack. 

— Nu. După câte se pare se îndrepta către cârciumă, dar dacă 
mai trage ceva la măsea s-ar putea să uite ce i-am spus. Sau 
mai rău, s-ar putea să-și aducă aminte. 

— Ce i-ai spus? întrebă Jack curios. 

Ray Norton îi relată povestea ridicolă pe care o inventase 
pentru individul beat și rămase surprins constatând că lui Jack 
Conger nu i se păru distractivă. 

— Minunat, făcu Jack cu vocea schimonosită de supărare. 

— Păi, eu nu mi-aş face griji din cauza asta, spuse Norton 
stânjenit. Presupun că o să uite despre toate astea până 
dimineață. 

— Așa sper și eu, replică Jack Conger, după care schimbă 
subiectul: Ce se mai aude cu Kathy Burton? 

— Nimic, răspunse Ray Norton, trecându-și vocea pe tonul 
profesional. Marilyn Burton este la mine acasă acum, iar Norma 
stă cu ea. Am senzaţia că vor trebui să petreacă mult timp 
împreună, în așteptare. 

— La fel ca tot restul orașului, observă Jack. 

Își rotise scaunul, iar acum privea gânditor pe fereastră. 
Traficul era destul de încărcat. Mașinile parcă patrulau încet în 
jurul pieței, iar pe sub felinare se adunaseră grupuri de oameni 
care discutau stând în picioare. Ştia despre ce vorbeau și asta îl 
făcea să se simtă neplăcut. 

— Orașul ăsta vorbește prea mult, spuse el. 

— Numai atunci când au un subiect de discuţie, a răspuns 
șeful poliţiei, iar asta nu se întâmplă prea des. Cât ai de gând să 
mai stai acolo? 

— Sunt pe cale să închei. Tu cum stai? 

— Cam la fel. Tocmai terminasem de dat telefoanele ca să 
formez un grup de căutare când apăru Marty. Băieţii trebuie să 


fie aici cam peste încă o jumătate de oră, și te-aș vrea și pe tine 
printre ei. 

— De ce și pe mine? Nu că n-aș fi de acord. 

Norton chicoti: 

— Bine-ar fi să fii de acord. Vom începe cercetările de la tine 
de acasă și am nevoie să mă ajuţi să-i conduc. Din moment ce 
noi știm zona cel mai bine, și pe deasupra suntem amândoi 
niște cetățeni mai mult sau mai puţin responsabili, m-am gândit 
să ne împărţim în două grupuri. Eu pornesc împreună cu ai mei 
de la carieră, iar tu poţi să cauţi prin pădure. 

Jack simţi deodată un fior rece, iar pe frunte i s-au făcut 
broboane de sudoare. Nu mai fusese în pădure de un an. Atunci 
când vorbi din nou a încercat să o facă în așa fel încât 
tulburarea să nu i se citească în voce. 

— În regulă. Închid acum și mă îndrept către tine. Vorbim 
când ajung acolo. 

Puse receptorul înapoi în furcă fără să mai aștepte ca șeful 
poliţiei să-i spună la revedere. Işi făcu curățenie pe birou, îl 
încuie, după care făcu la fel și cu ușa încăperii. A lăsat lumina 
aprinsă în biroul principal al redacţiei, iar când ajunse pe trotuar 
se asigură încă o dată că a încuiat bine ușa de la intrare. Atât 
din cauza traficului aglomerat, cât și datorită întrebărilor pe care 
i le puneau curioșii, reuși să ajungă la secţia de poliţie abia după 
o jumătate de oră. Asta însemna că se deplasase cam cu trei 
metri la fiecare minut. 

e 

După ce soțul ei plecă de acasă, Rose Conger a încercat să 
mai lucreze, însă nu a fost în stare să se concentreze. A 
renunțat la lucru și-și îndreptă atenția asupra unei cărți, însă nici 
de data aceasta nu reuși să se concentreze. In cele din urmă a 
renunțat și la asta, rămânând pur și simplu în fotoliu, ascultând 
cum vechiul pendul bătea sferturile de oră, jumătăţile de oră, 
orele. Noaptea începea să îi pară nesfârșită. După aceea se 
hotărî să o sune pe Norma Norton, pentru a afla dacă nu se 
auzise nimic despre Kathy. Norma, nu foarte sigură pe ea, o 
invită totuși acolo, să se alăture priveghiului. Cu toate că soţii 
lor erau destul de apropiaţi, despre cele două femei nu se putea 
spune că se înțelegeau foarte bine - în parte, presupunea Rose, 
pentru că Norma Norton nu o trata ca pe o fiinţă omenească, ci 


ca pe Doamna Conger. Această ocazie i se păru binevenită 
pentru a dispersa această imagine. 

— Mi-ar face o deosebită plăcere, spuse ea. Stau pur și simplu 
aici și mă simt din ce în ce mai liniștită, cu fiecare minut care 
trece. Numai să văd dacă doamna Goodrich mai este trează. 
Dacă vrea să se ducă la culcare curând va trebui să rămân 
acasă, să stau cu ochii pe fete. Dacă rezolv sunt acolo în zece 
minute, dacă nu, dau din nou telefon. 

A găsit-o pe doamna Goodrich în camera ei de lângă 
bucătărie, uitându-se la televizor, și se asigură că avea să 
rămână trează aproape toată noaptea. 

— După câte se pare, cu cât îmbătrânești, cu atât ai nevoie 
de mai puţin somn, spuse ea morocănoasă. Sau poate că este 
numai din cauza artritei. Dar vezi-ţi de treabă. De cincizeci de 
ani nu s-a mai întâmplat în casa asta nimic cu care să nu fiu în 
stare să mă descurc. 

Rose îi mulțumi și se duse să vadă ce făceau fetele. 

Dormeau liniștite, iar pe Sarah o sărută ușor pe frunte. Pe 
Elizabeth nu a vrut să o deranjeze. Cu două minute înainte de 
expirarea celor zece minute pe care le ceruse parca mașina pe 
drum, în dreptul casei familiei Norton, iar la un minut după 
aceea accepta îndatoritoare din partea Normei o ceașcă de 
cafea. 

— Îmi pare rău pentru cele întâmplate, spuse ea către Marilyn 
Burton. Dar sunt sigură că Kathy este în regulă. Va fi la fel cum 
a fost și cu Anne Forager. 

Problema era că niciuna dintre ele nu știa ce se întâmplase cu 
Anne Forager. Au rămas împreună, un grup de femei ce se 
simțeau stânjenite și voiau să-și potolească spaima cu cofeină. 

e 

Elizabeth deschise ochii brusc atunci când auzi ţăcănitul care 
anunța că ușa dormitorului ei s-a închis. Nu știa de ce s-a 
prefăcut că doarme atunci când mama ei deschise ușa. De 
obicei spunea câte ceva, fie și numai noapte bună. De data 
aceasta însă rămase cu ochii închiși, păstrându-și o respiraţie 
ritmică, înceată și constantă, ca și cum ar fi dormit. Chiar și 
acum, când ușa se închise la loc, iar ochii ei s-au deschis, 
continua să respire încet, într-un ritm constant. A rămas liniștită, 
ascultând zgomotele nopţii, și auzi torsul mașinii mamei ei, 
atunci când aceasta a luat-o repede în josul drumului. 


Când zgomotul motorului nu mai putu fi auzit se ridică și se 
duse la fereastră. Privi peste câmp și avu impresia că aproape 
poate să vadă printre copacii care se ridicau în întunericul 
nopții. A rămas la fereastră mult timp, și a fost străbătută la un 
moment dat de un sentiment ciudat, un sentiment al unităţii, al 
identităţii cu pădurea, cu copacii și de dorinţa de a fi mai 
aproape de marea aflată dincolo de pădure. A plecat de lângă 
fereastră și, cu pleoapele clipindu-i în mod ciudat, începu să se 
îmbrace. 

La câteva minute după aceea plecă din cameră, îndreptându- 
se către scări. Acolo se opri puţin, părând că ascultă tăcerea, 
după care începu să coboare, într-o liniște la fel de desăvârșită 
ca cea a nopţii. A trecut pe lângă pendulul bunicului fără ca 
măcar să-și dea seama cât de tare ticăia. La capătul de jos al 
scărilor se întoarse și începu să-și croiască drum spre bucătărie. 

Nu auzi zgomotul făcut de televizorul aflat în încăperea 
micuță de lângă bucătărie; dacă l-ar fi auzit, atunci poate că ar 
fi bătut cu degetul în ușă, după care ar fi deschis-o și ar fi văzut- 
o pe doamna Goodrich moţăind în scaunul ei și trezindu-se din 
când în când. 

Elizabeth deschise frigiderul și privi, căzută pentru moment 
pe gânduri, în interiorul lui. După aceea mâna i se ridică, iar 
degetele i s-au strâns în jurul unui pachet mic, învelit în hârtie 
albă. Închise ușa frigiderului și plecă din bucătărie. În camera ei 
de alături, somnul doamnei Goodrich nu a fost întrerupt nici de 
ţăcânitul ușor al ușii de la intrare, nici de bătaia grea a 
clopotului pendulului, care anunţa miezul nopții. 

Elizabeth o luă repede peste câmp și dispăru în pădure. De 
îndată ce ajunse acolo, fiind ascunsă între copaci, pașii ei se 
măriră. 

Luminile lanternelor celor care scotoceau pădurea pluteau în 
jurul ei prin întuneric, dar nu a dat niciun semn că și-ar fi dat 
seama de prezenţa lor sau nu. De două ori Elizabeth dispăru în 
umbra câte unui copac cu numai câteva secunde înainte de 
momentul în care unul dintre căutători ar fi descoperit-o, iar cu 
câteva clipe înainte să iasă din pădure și să ajungă pe coama 
stăvilarului trecu la mai puţin de trei metri de tatăl său. Nu-l 
observă, dar nici nu făcu vreun zgomot care ar fi putut să 
pătrundă în atenţia concentrată a lui Jack. Acesta era mult prea 
absorbit în încercarea lui de a-și învinge frica de pădure pentru 


a mai auzi ceva. Continua să înainteze cu greu, căutând-o cu 
îndârjire pe Kathy Burton, însă indiferent faţă de orice altceva. 

Curând Elizabeth ajunse din nou pe stăvilarul ce se ridica 
deasupra mării. Ascultă brizanțţii și i se păru că era un zgomot cu 
care era obișnuită, un zgomot lângă care mai trăise mai mult 
timp decât cel pe care și-l aducea aminte. A început să-și 
croiască drum în josul stăvilarului, până când dispăru în umbra 
neagră din spatele bolovanului. 

Fie din caua brizanţilor, fie din alt motiv, nu reuși să audă că, 
în timp ce străbătea pădurea care acum se afla deasupra ei, a 
fost urmărită de zgomotul unor rămurele care biciuiau aerul și al 
unor crenguţe care se rupeau. 

e 

Kathy Burton nu mai era deloc sigură că auzea ceva anume, 
după ce ascultase atât de multe zgomote în ultimele ore. La 
început au fost sunetele propriilor ei ţipete, al căror ecou se 
întorcea la ea, lovindu-i timpanele ca un ciocan și venind parcă 
de la o creatură respingătoare, ce trăgea să moară. A continuat 
să tipe până când a lăsat-o vocea, după care a zăcut vreme 
îndelungată pe fundul grotei, plângându-se pe sine și oftând din 
tot trupul de frică și extenuare. După aceea panica trecu și 
începu să asculte sunetul ca un muget făcut de brizanţi, care se 
constituia într-un fel de zgomot de fond moale, împiedicând 
tăcerea să multiplice groaza pe care i-o crea întunericul de 
nepătruns. lar după aceea începu să distingă zgomote mărunte, 
acele zgomote grăbite și firave cărora la început nu putea să le 
dea niciun sens. Mintea ei începea să producă imagini prin 
întuneric, imaginile unor șobolani care se alergau unul pe 
celălalt prin toată grota, învârtindu-se în imediata ei apropiere. 
În timp ce imaginile din mintea ei deveneau mai puternice, 
începea să îi și simtă pe șobolani, dacă șobolani erau aceia, 
apropiindu-se tot mai mult de ea, adulmecând aerul din jurul ei, 
iar spaima ei a crescut. Se retrase în vârful bolovanului care cu 
numai câteva ore mai devreme folosise drept masă, în timpul 
petrecerii monstruoase pe care o dăduse Elizabeth. 

Rămase pe locul acela, făcută ghem în întuneric și simțind că 
devine din ce în ce mai mică. Își imagină că dispărea, iar 
aceasta era cea mai puţin înspăimântătoare dintre închipuirile 
ei, căci dacă ar fi dispărut, măcar nu ar mai fi fost acolo. Și își 
dorea cu disperare să nu se mai afle acolo. 


Pe măsură ce orele treceau, încheieturile începeau să îi 
înțepenească din cauza inactivităţii și din cauza răcorii umede 
care pătrundea în cavernă, în cele din urmă făcu un efort ca să 
se miște, însă nu îndrăzni să părăsească suprafaţa plată a 
bolovanului, fiindu-i frică de ceea ce ar fi putut să întâlnească 
prin întunericul care o înconjura. 

Dar acum auzi un zgomot diferit, un zgomot ca o zbatere, 
care venea de deasupra. Simţi cum în gâtul ei arcuit în sus se 
forma un strigăt, pe care însă reuși să și-l rețină. Zbaterea 
continuă. 

Kathy își întinse gâtul, încercând să găsească, undeva în 
întunericul de deasupra, puţul care ducea afară din închisoarea 
ei. | se păruse că știe deja unde se afla, căci exista acolo un 
curent de aer abia simţit, nimic mai mult decât o ușoară 
turbulență, și era sigură că puţul se afla direct deasupra acelui 
șuvoi fin de aer, ce constituia de altfel singura mișcare 
adevărată din grota aceea. Mai devreme se ridicase în picioare 
și încercase să ajungă cu mâna la tavanul scund al peșterii, însă 
acesta se afla cu o idee mai sus de înălțimea la care putea ea să 
ajungă, iar imposibilitatea de a localiza măcar limitele închisorii 
sale nu a făcut altceva decât să-i mărească și mai mult spaima. 
Acum stătea întinsă pe spate, cu faţa în sus, spre curentul de 
aer de care era sigură că venea dinspre puț. 

Și după aceea a fost orbită. Işi simţi faţa contractându-se 
atunci când lumina îi lovi dureros ochii, strălucind orbitor. 
Rămase nemișcată pe lespedea de piatră, asemeni iepurilor 
care încremenesc pe loc atunci când sunt prinși în șuvoiul de 
lumină al farurilor unui automobil. 

Deasupra ei, Elizabeth ţinea lanterna în mână și se uita în jos, 
la faţa îngrozită a prietenei ei. Kathy avea în ochi o privire 
sălbatică, ce o liniștea într-un fel pe Elizabeth, care zâmbi 
pentru ea însăși. După aceea o auzi pe Kathy vorbind: 

— Cine este acolo? reuși Kathy să spună, vocea aceea 
răsunând ciudat în urechile ei. Te rog, cine ești? 

— Liniște! șuieră Elizabeth către ea. Trebuie să păstrezi 
liniștea aici! 

— Elizabeth? făcu Kathy nesigură. Te rog, Elizabeth, tu ești? 

Deasupra ei, Elizabeth continua să ţină cu o mână lanterna, 
fără să o miște, în timp ce cu cealaltă mână scoase hârtia albă 


ce învelea pachetul pe care îl luase din bucătărie. Nu vorbi până 
nu despachetă hârtia. 

— la! spuse ea în cele din urmă, vocea ei fiind aproape la fel 
de aspră ca și gâfâitul încordat al prietenei ei. Asta este masa ta 
de seară! 

Aruncă obiectul în jos, iar acesta se dovedi a fi o bucată de 
carne crudă și plină de sânge, care se lipi cu un plescăit umed 
de faţa fetei. 

Kathy nu văzu obiectul venind spre ea, iar când halca de 
carne o lovi, se feri din reflex, regăsindu-și din nou vocea. Un 
urlet de frică, amestecată cu repulsia bruscă faţă de răceala 
umedă și necunoscută a obiectului care o plesni peste faţă, a 
ieșit cu putere din pieptul ei și umplu grota de zgomot. Mugetul 
surd al brizanţilor dispăru, iar toate zgomotele acelea mărunte 
au fost înghiţite de ţipătul de groază al fetei. Imediat după 
aceea, cu voce tăioasă și schimonosită, Elizabeth se făcu auzită 
prin urletul prietenei ei. 

— Du-te dracului! ţipă ea. Ține-ţi gura aia! Liniște! 

A continuat să ţipe către fata de jos, până când vocea 
acesteia se potoli. 

— Taci! 

După aceea liniștea s-a închis din nou peste cavernă, 
murmurul brizanţilor găsindu-și încă o dată drumul către 
interiorul ei. 

— Mănânc-o! îi porunci Elizabeth. Mănâncă-ţi cina! 

Dedesubt ochii prietenei ei începeau să se obișnuiască cu 
fâșia de lumină care sfâșia întunericul. Privi în jos și văzu bucata 
de carne crudă strălucind roșiatic în cercurile de lumină ale 
lanternei. Continuă să o fixeze, încercând să nu asculte 
poruncile pe care Elizabeth i le dădea de sus. 

— la-o de jos! îi spuse Elizabeth. la-o de jos, nenorocito, și 
mănânc-o! Hai, ia-o de jos și mănânc-o! la-o de jos! la-o de jos! 
la-o de jos! 

Vocea de deasupra începuse să capete o nuanţă hipnotică, iar 
Kathy se trezi dintr-o dată ţinând în mâini obiectul acela flasc și 
însângerat. Imediat porunca ce venea de sus se schimbă: 

— Mănânc-o! îi ordonă Elizabeth. Mănânc-o! Mănânc-o! 
Mănânc-o! 

Neajutorată, Kathy îndreptă bucata de carne crudă către 
buze. Apoi lumina se stinse. 


Kathy rămase multă vreme în poziţia aceea, ghemuită pe 
lespedea de piatră, ţinând strâns în mâini bucata de carne și 
ascultând zgomotul de deasupra, ca un fâșâit care se îndepărta. 
lar după aceea, într-un sfârșit, s-a lăsat din nou liniștea. 
Continuă să stea în întuneric, ca o sălbăticiune prinsă în 
capcană, așteptând ca vreun dușman nevăzut să se repeadă 
asupra ei din întuneric. 

Și-a dat seama de faptul că îi era într-adevăr foame, încetul 
cu încetul, mintea ei începu să se concentreze din nou asupra 
realităţii, și-și puse întrebarea cât timp stătuse închisă în gaura 
aceea, cât timp trecuse de când nu mai mâncase. Se gândi și la 
obiectul însângerat din mâna ei. Undeva, într-un colț al minţii ei, 
găsi o amintire măruntă, ca un fel de informaţie vagă, care îi 
spunea că anumiţi oameni mănâncă și carne crudă. Simţi că 
stomacul i se întorcea pe dos și pentru un moment a avut 
impresia că este pe cale să vomite. Dar după aceea greaţa îi 
trecu și simţi din nou că stomacul i se strânge de foame. Și 
atunci s-a hotărât. 

Kathy și-a îndesat bucata de carne crudă în gură și începu să 
mestece. Acum se bucura că era întuneric în jurul ei. Știa că nu 
ar fi reușit să o mănânce dacă ar fi putut să se uite la ea. 

Când ajunse deja la jumătatea bucății de carne foșnetul de 
deasupra se auzi din nou. Se opri din frământatul cărnii între 
dinţi și ascultă. Se auzea din ce în ce mai tare. Apoi, când se 
părea că a ajuns exact deasupra ei, încetă. 

Kathy a vrut să spună ceva, după care s-a gândit că era mai 
bine să rămână în tăcere. Acţionând mai mult din instinct decât 
dintr-un oarecare motiv, sări dintr-o dată de pe lespedea de 
piatră, ceva din subconștientul ei spunându-i că pericolul din 
cavernă era mai mic decât cel care venea de deasupra. Se 
tupilă lângă peretele grotei și așteptă ca șuvoiul de lumină să-și 
facă încă o dată drum prin puț, născând în ea o frică mai mare 
decât cea pe care o simţea faţă de întunericul și liniștea din 
peșteră. Insă șuvoiul de lumină nu-și făcu apariţia, după cum nu 
se auziră nici răstelile și poruncile pline de cuvinte obscene ce s- 
au auzit mai devreme de sus. In loc de asta s-a auzit o izbitură 
dură, ca și cum un obiect - și anume un obiect tare - fusese 
lăsat să cadă de sus. Apoi urmă o nouă perioadă de liniște, după 
care foșnetul începu să se audă din nou, din ce în ce mai încet, 


până când s-a contopit cu totul în mugetul, ca un zgomot de 
fond, făcut de brizanţi. Kathy rămase tupilată lângă perete. 

Atunci când și-a simţit picioarele amorţite și și-a dat seama că 
trebuia să se miște, începu să-și caute din nou pe bâjbâite 
drumul către centrul cavernei. Mâinile ei au dat de lespedea 
mare de piatră și începu să pipăie cu atenţie suprafaţa acesteia, 
nedorindu-și să găsească obiectul care fusese aruncat de sus 
dar fiindu-i frică să nu afle ce era. 

lar după aceea degetele ei au trecut peste ceva. Și le-a retras, 
ca și cum obiectul ar fi fost fierbinte, după care întinse din nou 
mâinile. Începu să cerceteze obiectul cu buricele degetelor. Era 
tare, rotund și oarecum turtit. Părea să fie acoperit cu un fel de 
îmbrăcăminte - după care și-a dat seama ce era. Ridică bidonul 
de jos și-l scutură. Un lichid clipoci înăuntru. 

A deșurubat dopul cu atenţie și a mirosit conţinutul. Nu avea 
niciun miros. 

În cele din urmă reuși să-și găsească curajul să o guste. Era 
apă. 

Kathy bău însetată. Apa năvălea alinător prin gâtul ei plin de 
dureri. 

e 

Când se trezi, a doua zi dimineață, Elizabeth făcu ochii mari, 
fiind surprinsă să descopere grămada de haine murdare 
aruncate în mijlocul dormitorului ei. Se uită la ele cu curiozitate, 
întrebându-se de unde puteau să provină aceste haine. A ajuns 
la concluzia că probabil Sarah le lăsase acolo în timpul nopţii și 
s-a apucat să le strângă. După ce le-a aruncat în coșul cu rufe 
murdare cobori pentru micul dejun. 

Sarah se trezi la câteva minute după aceea și, la fel ca sora 
ei, găsi și ea un maldăr de haine murdare aruncate pe podeaua 
camerei. S-a dat jos din pat și s-a îmbrăcat cu ele. După aceea 
Sarah cobori și ea și a luat loc la masă, în tăcere, pentru micul 
dejun. Părinţii s-au uitat la ea îngroziţi. Elizabeth se ridică în 
picioare, ocoli scaunul și o luă de mână. 

— Hai, Sarah, spuse ea cu blândeţe. Doar nu vrei să te duci la 
școală îmbrăcată așa. 

Elizabeth o conduse pe sora ei înapoi, la etaj, în timp ce Rose 
și Jack Conger se uitau unul la celălalt. Niciunul din ei nu se 
putea gândi la ce ar fi putut să spună. Erau prea înspăimântați. 


e Capitolul 17 

Timpul se târa cu greutate prin Port Arbello în săptămâna 
aceea. Marilyn Burton, continuând să încerce în zadar amânarea 
inevitabilului, si-a ținut mai departe prăvălia deschisă în fiecare 
zi, zâmbind în fiecare zi clienţilor ei și asigurându-i că, nu, era 
convinsă că nu se întâmplase nimic cu Kathy și că avea să se 
întoarcă. Totuși, adânc în sufletul ei, își dădea seama că fiica ei 
nu avea să mai apară. 

Ray Norton mări numărul echipelor de căutare, astfel încât 
bărbaţii din Port Arbello au început o cercetare sistematică a 
întregii zone, măturând în fiecare zi un arc tot mai mare al 
împrejurimii orașului. Norton nu se aștepta ca aceștia să 
găsească ceva, însă era o treabă care îi ţinea ocupați și mai ales 
îi împiedica să asculte cu prea mare atenţie acuzaţiile lui Martin 
Forager, făcute în mod repetat, la cârciumă, atunci când se 
îmbăta, seară de seară, cu privire la faptul că poliţia nu făcea 
nimic. Norton spera să-i poată ţine pe căutători la lucru măcar 
vreo zece zile, perioadă la sfârșitul căreia spera să poată avea 
ceva mai solid de la care să plece decât o simplă dispariţie. 

Femeile din Port Arbello au descoperit că începuseră să bea 
mult mai multă cafea decât de obicei și să consume mai multă 
benzină decât în mod obișnuit, căci toată lumea începuse să-și 
ducă și aducă copiii de la școală cu mașina. Toţi în afară de cei 
ce locuiau de-a lungul Drumului Promontoriului Conger, unde se 
presupunea că fusese atacată Anne Forager și unde se părea că 
dispăruse și Kathy Burton. Familiile de pe Drumul Promontoriului 
Conger nu discutau despre ceea ce se întâmplase și nici nu s-au 
consultat între ele despre modul în care ar fi fost cel mai bine să 
facă faţă situaţiei. Era ca și cum fiecare în parte ar fi ajuns la 
concluzia că nu s-ar mai fi putut întâmpla nimic, atâta timp cât 
nu recunoșteau că ceva nu era în regulă. Așa încât copiii care 
locuiau pe Drumul Promontoriului Conger continuau să se ducă 
în fiecare zi la școală pe jos. Chiar dacă unii observaseră că 
numărul automobilelor care treceau pe Drumul Promontoriului 
era mai mare decât de obicei, multe dintre mame găsind câte 
un motiv să meargă până în oraș tocmai în perioadele în care 
copiii lor se duceau sau veneau de la școală pe jos, nimeni nu 
comentase acest aspect. Rămânând în tăcere, toată lumea 
păstra aparenţa normalităţii, iar faptul că vedeau în permanenţă 
echipele de căutare la lucru nu făcea decât să îi liniștească. 


Joi dimineaţa Elizabeth se trezi că a plecat de acasă aproape 
fugind, îndreptându-se spre drumul Promontoriului Conger. Ar fi 
putut să o taie peste câmp și să iasă în drum la baza pădurii, 
însă se simţea ușor jenată. Când ajunse la șosea se uită repede 
spre dreapta, după care rări pasul în mod deliberat, încercând 
să afișeze un aer de nonșalanţă. Era a treia zi la rând când Jeff 
Stevens o aștepta. 

Marţi dimineaţa și-a închipuit că nu a fost decât o coincidenţă. 
Nu l-a întrebat cum se făcuse că plecase de acasă tocmai în 
momentul în care ea trecea de pădure. În loc de asta, s-a lăsat 
pur și simplu să ajungă lângă el, iar atunci când băiatul i-a luat 
cărțile din mână l-a lăsat să le ducă el. 

Miercuri dimineaţa o așteptă în dreptul cutiei poștale a 
familiei Stevens, iar Elizabeth s-a întrebat dacă nu cumva fusese 
pus să o însoțească la școală. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Jeff 
puse mâna pe cărțile ei și zâmbi. 

— Mâine dimineaţă poţi să le duci tu pe ale mele, spuse el. Mă 
bucur că locuiești și tu aici. N-ar fi nicio distracţie dacă m-aș 
duce singur la școală, pe jos. 

Așa că joi dimineaţă Elizabeth s-a apropiat de Jeff cu mâinile 
întinse. 

— Este rândul meu, spuse ea zâmbind. 

Jeff nu răspunse, iar fata a trebuit să insiste: 

— Ai spus că astăzi pot să-ţi duc eu cărțile. 

Băiatul îi întinse pachetul cu cărţi fără să scoată vreun cuvânt, 
spunându-și însă în gând că nu trebuia să uite să ia toate cărţile 
înapoi înainte de a ajunge în fața școlii. De ajuns fusese luat 
peste picior pentru că dusese cărțile ei. Dacă ar fi văzut că și ea 
îi ducea cărţile lui, nu ar mai fi scăpat din gura colegilor lui. 

A încercat să se gândească la ce ar fi putut să spună, dar nu îi 
venea nimic în minte. Ceea ce nu era totuși rău din punctul lui 
de vedere, din moment ce, atunci când încerca să vorbească cu 
Elizabeth, se trezea că scotea numai bâlbâieli. Se întreba dacă 
nu cumva se rușina în faţa ei, și a ajuns la concluzia că probabil 
asta se întâmpla. 

— Ești groaznic de tăcut în dimineața aceasta, spuse 
Elizabeth, făcându-l pe Jeff să se îmbujoreze puternic. 

— Mă... ăăă... Tocmai mă gândeam la Kathy Burton, reuși Jeff 
să spună, roșind și mai tare. 


Oare ce se întâmpla cu el? Doar știa ce voia să spună. Și 
atunci de ce nu o spunea pur și simplu? 

— Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu ea, spuse Elizabeth, 
încruntându-se puţin. Poate că până la urmă Anne Foragernu a 
minţit. 

— Atâta doar că ea este încă printre noi, iar Kathy a dispărut. 

De data aceasta Jeff pronunţă fiecare cuvânt cu atenţie și 
reuși să nu se bâlbâie. 

— Sper să o găsească, spuse Elizabeth. Suntem foarte bune 
prietene. Se întâmpla de multe ori să stea cu copilul doamnei 
Norton, și obișnuiam să venim împreună încoace. 

Jeff se trezi deodată sperând că poate Kathy nu va fi găsită. 
Nu era sigur dacă i-ar fi convenit să facă drumul acela însoţit de 
Elizabeth și de încă cineva. A ajuns la concluzia că este groaznic 
să ai paisprezece ani. 

A uitat să ia înapoi cărţile de la Elizabeth înainte de a intra în 
clădire. În dimineaţa de joi Jeff Stevens a fost luat peste picior la 
școală în ultimul hal. 

e 

Cam joi după-amiază, Port Arbello începu să accepte 
realitatea situației. Marilyn Burton a descoperit că încasările ei 
începuseră să scadă, apropiindu-se din nou de nivelul normal. 
Din ce în ce mai puţini oameni se opreau pe la ea „doar ca să 
mai stea la o mică parolă”, pentru a rămâne și a cumpăra mai 
apoi un articol sau două, mai mult din cauza sentimentului de 
vinovăţie decât din necesitate. 

Ray Norton începu din nou să noteze mașinile care, ca de 
obicei, nu mai aveau loc în piaţă și erau parcate aiurea. Joi 
dimineaţa ajunse la concluzia că investigarea cazului unui copil 
dispărut nu trebuia folosită ca o scuză pentru a trece cu vederea 
faptele mai puţin grave. 

Lucrurile reintrau în normal. 

e 

Doamna Goodrich sa afla din nou în încăperea pentru spălat 
rufe și, când văzu celălalt rând de rufe murdare, a dat din cap 
cu mâhnire. Se gândi să le pună separat de restul rufelor pentru 
spălat, pentru a le duce după aceea din nou la „cucoana Rose”, 
însă după aceea și-a adus aminte ce se întâmplase data trecută 
când luase o asemenea decizie. Ajunse la concluzia că nu ar fi 
fost decât un efort inutil. Așa că a pus îmbrăcămintea aceea 


foarte murdară într-o albie separată, adăugând ceva mai mult 
detergent și le-a agitat până s-au înmuiat bine. La două ore 
după aceea, când le-a scos din storcător, erau la fel de curate ca 
atunci când au fost noi. Curate pe măsura pretențiilor pe care 
doamna Goodrich o avea când termina o astfel de treabă. 

e 

Elizabeth Conger stătea indecisă în faţa școlii din Port Arbello, 
căutând printre feţele copiilor care tocmai ieșeau din clădire. 
Pentru o clipă crezu că se putea să-l fi scăpat pe acela după 
care se uita. După aceea însă zâmbi deodată și făcu cu mâna. 
Nevenind nici un răspuns din partea aceluia asupra căruia erau 
îndreptate eforturile ei, îl strigă. 

— Jimmy! ţipă ea. 

Un băieţel a ridicat privirea. 

— Aici sunt, strigă ea, făcând din nou cu mâna. 

Jimmy Tyler era cam scund pentru vârstă lui, dar nu cu atât 
de mult încât acesta să fie un mare dezavantaj pentru el. Era 
vorba doar de vreo doi centimetri, iar tatăl lui îi spusese că, 
atunci când va ajunge la următoarea lui zi de naștere, va fi cu 
siguranţă la fel de înalt ca orice alt băiat de opt ani. Dar, atunci 
când ai numai șapte ani, până la opt ţi se pare că mai ai o 
veșnicie, așa încât Jimmy încerca să recupereze uşorul 
dezavantaj al înălțimii devenind mai agil decât oricine altcineva. 
Mai ales când era vorba de cățărat. Jimmy Tyler se putea căţăra 
pe orice, iar una dintre preocupările lui favorite era să se caţăre 
mai sus și mai repede decât oricare altul dintre prietenii lui. Apoi 
se putea uita în jos către ei, iar asta îl făcea să se simtă bine. 

Ridică privirea când își auzi numele strigat și o văzu pe 
Elizabeth Conger făcându-i semn cu mâna. Răspunse făcând și 
el cu mâna, după care observă că fata îl aștepta. A grăbit pasul 
către ea. 

— Vrei să mergi cu mine acasă? îl întrebă Elizabeth. 

Familia Tyler locuia tot pe drumul Promontoriului, chiar mai 
departe decât familia Conger, iar săptămâna aceasta, spre 
plăcuta surprindere a lui Jimmy, Elizabeth l-a așteptat în fiecare 
după-amiază și au făcut împreună drumul către casă. Îi plăcea 
de Elizabeth, cu toate că era fată. Se gândea că asta nu mai 
conta, din moment ce oricum era aproape de două ori mai mare 
decât el. În orice caz, niciunul dintre prietenii lui nu îl luase încă 
peste picior pe motiv că se plimba cu o fată. 


— În regulă, spuse el bucuros. 

Au mers în tăcere cea mai mare parte a drumului și abia când 
au ajuns în dreptul casei familiei Stevens Jimmy avu ceva de 
spus: 

— Aici s-a întâmplat, nu-i așa? întrebă el curios. 

— Ce să se întâmple? făcu Elizabeth. 

— Acesta este locul în care a dispărut Kathy Burton, a spus 
Jimmy, vocea lui subţire de copil neavând nicio nuanţă 
deosebită referindu-se la dispariţia fetei. 

— Nu știu, spuse Elizabeth. Presupun că așa trebuie să fie. 

— Crezi că ei au pus mâna pe ea? întrebă Jimmy, arătând cu 
degetul către casa cea veche și urâtă ce se ridica deasupra 
mării. 

— Nu, nu cred, răspunse Elizabeth cu hotărâre. Oamenii 
aceștia nu sunt cum era familia Barnes. 


— Așa o fi, făcu Jimmy neîncrezător. Dar mie tot nu-mi place 
casa asta. 

— Când eram de vârsta ta, spuse Elizabeth, tachinându-l, 
credeam că este bântuită. 

— Eu nu cred în stafii, spuse Jimmy, întrebându-se dacă 
credea de fapt sau nu. 

— Chiar așa? făcu Elizabeth, însă de data aceasta exista o 
nuanţă nouă în vocea ei, ca și cum ar fi vorbit dintr-o dată mai 
mult pentru ea însăși decât pentru Jimmy. Nici eu nu credeam, 
dar acum nu mai sunt atât de sigură. 

— De ce? întrebă Jimmy. 

Elizabeth păru că atunci a revenit cu picioarele pe pământ. 

— Ce? întrebă ea. 

— Te-am întrebat de ce? repetă Jimmy. De ce crezi acum în 
fantome, dacă înainte nu credeai? 

— A, făcu Elizabeth. Nu știu. 

Simţi dintr-o dată că nu mai este în apele ei și grăbi pasul. 
Jimmy Tyler aproape că trebuia să alerge ca să se poată ţine 
după ea. 

— Mergi mai încet, o rugă el în cele din urmă. Nu pot să mă 
țin după tine. 

Se aflau acum în apropierea pădurii, iar Elizabeth se opri, 
uitându-se printre copaci. 


— Dacă este să fie vreun loc bântuit pe aici, atunci acesta 
este, spuse ea. 

— İn pădure? întrebă Jimmy. De ce ar vrea vreo stafie să 
bântuie prin pădure. 

— Din cauză că s-a întâmplat ceva acolo. Ceva rău, cu mult 
timp în urmă. 

— Ce s-a întâmplat? vru Jimmy să știe. 

— Nu știu, răspunse Elizabeth. Aproape am aflat, dar încă nu 
știu sigur. 

— O să-mi spui și mie când o să afli? îi ceru Jimmy, după care 
vocea i s-a ridicat o idee: Te rog, Elizabeth! O să-mi spui? 

Elizabeth zâmbi privind în jos către puștiul de lângă ea, după 
care s-a întins și l-a apucat de mână. 

— Să-ţi spun cum facem, spuse ea încet. Voi încerca să aflu 
ce s-a întâmplat chiar în după-amiaza aceasta. Poţi să vii pe la 
mine mâine pe la patru și jumătate? 

— Nu știu, răspunse Jimmy nesigur. De ce vrei să vin? Mama 
nu mă lasă de obicei afară așa de târziu. Pe la ora aceea începe 
deja să se întunece și nu-i place să mă știe afară noaptea. 

— Dacă vrei să afli ce s-a întâmplat în pădure, făcu Elizabeth 
ademenitoare, vino încoace la patru și jumătate. Nu se întunecă 
decât după ora cinci. In afară de asta, Sarah vrea să se joace cu 
tine. 

— De unde știi asta? făcu Jimmy cu agresivitate. Sarah nu 
poate să vorbească. 

— Pur și simplu știu răspunse Elizabeth. Tu să fii aici pe la 
patru și jumătate, iar eu îţi voi povesti de ce cred că pădurea 
este bântuită. 

— In regulă, a fost Jimmy în cele din urmă de acord. Dar vezi 
să fie ceva ca lumea. Eu nu cred în stafii. 

Spunând asta a luat-o mai departe pe drum. 

— Lângă cutia poștală! strigă Elizabeth după el. Ne întâlnim 
lângă cutia poștală. 

Jimmy Tyler a dat afirmativ din cap și îi făcu semn cu mâna, 
iar Elizabeth îl urmări îndepărtându-se, de-a lungul drumului. Se 
întreba ce avea să-i spună în după-amiaza aceea și, în definitiv, 
de ce se apucase să-i spună că pădurea era bântuită. Acum i se 
părea că asta nu era decât o prostie. Jimmy avea dreptate, 
bineînţeles. Nu există astfel de lucruri, cum ar fi stafiile. Ei bine, 
avea să-i îndruge ea vreo poveste, iar Sarah va avea măcar pe 


cineva cu care să se joace. Ar fi fost frumos, dacă avea să fie 
așa. 
e 

La ora patru și jumătate Elizabeth și Sarah aşteptau în dreptul 
cutiei poștale ce se ridica la capătul dinspre șosea al lungului 
drum ce străbătea domeniul Conger. Elizabeth zări silueta mică 
a lui Jimmy, care venea spre ele târșâindu-și picioarele, și îi făcu 
semn cu mâna. Băiatul răspunse făcând și el la fel. 

— Ai văzut? făcu Elizabeth către Sarah. Uite că vine, așa cum 
ţi-am spus. 

Sarah se uită la Elizabeth, dar în ochii ei imenși nu se afla 
nimic din care Elizabeth să înţeleagă că sora ei mai mică o 
auzise măcar. Știa însă că o auzise. Zâmbi către Sarah, însă 
aceasta nu răspunse nici acum. Stătea pur și simplu, așteptând 
răbdătoare, în timp ce Jimmy Tyler continua să se apropie. 

— Nu pot să stau prea mult, spuse Jimmy când a ajuns lângă 
fete. Mama mi-a spus că trebuie să ajung acasă înainte să se 
întunece. 

S-a uitat către soare, care cobora în mod constant către 
orizontul din spatele lui. 

— Hai să mergem pe câmp, propuse Elizabeth. Hai să ne 
jucăm leapşa. 

— Ştie și Sarah să joace? întrebă Jimmy, fără să știe, dar și 
fără să-i pese dacă cea despre care întrebase putea să-l audă 
sau să-l înțeleagă. 

Elizabeth se uita la el cu reproș. 

— Bineînţeles că știe, făcu ea. Și eu zic să speri că nu o să se 
pună ea, pentru că poate să alerge mult mai repede ca tine. 
Poate să alerge mai repede și decât mine. 

— Cine se pune prima dată? vru Jimmy să știe. 

— O să fiu eu prima, răspunse Elizabeth. Aveţi până număr 
până la cinci ca să vă îndepărtați. Unu... doi... trei... 

Jimmy Tyler alerga deja în salturi pe câmp. Sarah rămase pur 
și simplu pe loc, uitându-se la sora ei. Elizabeth opri 
numărătoarea și-și puse mâinile cu blândețe pe umerii lui Sarah, 
îndoindu-și puţin genunchii, astfel încât să fie de aceeași 
înălţime cu sora ei mai mică. 

— Ne pregătim să jucăm leapşa, spuse ea cu glas moale. lar 
prima o să mă pun eu. Tu trebuie să fugi de mine. 


În primul moment Sarah păru că nu a auzit nimic. Imediat 
după aceea a făcut pe neașteptate un salt, ca și cum ideea 
reușise, în sfârșit, să ajungă în mintea ei. O luă la goană peste 
câmp, în direcţia în care o luase și Jimmy Tyler. 

— Patru... cinci! 

Elizabeth pronunţă ultimul număr ceva mai tare și a început 
să alerge după ceilalţi doi copii. 

Ştia că putea să-l prindă pe oricare dintre ei, oricând ar fi vrut 
ea, dar nu s-a străduit prea tare. După câte se părea se distrau 
bine pe seama tertipurilor pe care le făceau ca să scape de ea, 
iar de câteva ori Elizabeth își lăsă în mod deliberat piciorul să 
alunece, când se afla la numai câţiva centimetri de vreunul 
dintre ei, ascultându-l pe Jimmy, care râdea când o vedea 
tăvălindu-se pe jos. După aceea, când își dădu seama că 
interesul lui Jimmy pentru acest joc începuse să scadă, se duse 
dintr-o dată către el și-l atinse. 

— Eşti! ţipă ea, îndepărtându-se de el în fugă. 

Băiatul rămase pe loc, ca și cum l-ar fi năucit întorsătura pe 
care o luase jocul. Apoi zâmbi fericit și o luă la fugă după Sarah. 

Sarah se prinsese în acest joc cu o hotărâre ce nu putea fi 
găsită și la ceilalţi doi copii. Când Jimmy fugi spre ea, se întoarse 
și dispăru din faţa lui, schimbând direcţia într-un unghi foarte 
strâns, ținându-și capul aplecat înainte, iar picioarele ei micuţe 
mișcându-se dedesubtul ei într-un ritm constant. A devenit 
destul de repede evident că Jimmy nu avea nicio șansă să o 
ajungă din urmă. Elizabeth făcu un ocol și se îndreptă către 
Sarah. Când ajunse aproape de sora ei o strigă, iar sunetul 
numelui o făcu pe Sarah să ridice privirea. Și-a întrerupt 
alergarea și se opri pentru o clipă. Elizabeth ţâșni către Jimmy, 
în timp ce Sarah îi privea. 

— Ti-am spus că nu ai cum să o prinzi, îi spuse Elizabeth 
cântând. 

— Dar pun pariu că pot să te prind pe tine, îi răspunse Jimmy 
țipând, după care își mută atenţia, renunțând la Sarah și pornind 
către Elizabeth. 

Oricum, era o distracție mai mare să alerge după Elizabeth; 
aceasta făcea tot felul de schimbări de direcţie, fără să încerce 
să fugă de el pe drumul drept. Încerca să anticipeze intenţiile ei 
și nu și-a dat seama că, alergând încolo și încoace, Elizabeth se 
apropia tot mai tare de pădure. Nu realiză acest lucru decât în 


momentul în care, în mod neașteptat, fata se împiedică de o 
moviliţă și se lăsă prinsă de el. 

— Mă predau, spuse ea râzând și încercând să-și recapete 
suflarea. Nu pot să te păcălesc. 

Băiatul căzu în iarbă lângă ea, după care se ridică din nou în 
picioare. 

— Uite! spuse el. Aproape am ajuns în pădure. 

— Da, făcu Elizabeth. Nici nu mi-am dat seama că suntem 
atât de aproape. Poate ar fi mai bine să ne întoarcem. 

— Nu, spuse Jimmy cu hotărâre. Vreau să aud povestea cu 
pădurea. Ai mai aflat ceva? 

— Nu este nicio poveste, răspunse Elizabeth. Absolut niciuna. 

— Pun pariu că ceva tot este, se îmbufnă Jimmy. Doar că nu 
vrei tu să-mi spui. 

— Ei bine, făcu Elizabeth încet, afundându-și privirea între 
copaci, există un loc secret. Numai eu și cu Sarah știm despre 
el. 

Ochii lui Jimmy se măriră cu curiozitate. 

— Un loc secret? repetă el ca un ecou. Ce fel de loc secret? 

Elizabeth a dat din cap nehotărâtă: 

— Nu cred că o să-ţi placă, spuse ea. Într-un fel, este 
înspăimântător. 

— Nu mi-e frică, făcu Jimmy. Nu mi-e frică de nimic. Unde se 
află? 

Elizabeth îi zâmbi. 

— Nu este chiar în pădure, spuse ea. De fapt, este pe partea 
cealaltă. 

O încruntătură i-a curbat sprinceana lui Jimmy. 

— Pe partea cealaltă a pădurii nu se mai află nimic. Numai 
oceanul. 

— Acolo este locul secret, insistă Elizabeth. 

— Vreau să mergem, ceru Jimmy, vocea lui ridicându-se puţin. 

— Șșșșt, l-a atenţionat Elizabeth. Nu o speria pe Sarah. 

— Se sperie ușor? vru băiatul să știe. 

— Uneori. Nu întotdeauna, dar uneori. 

Sarah stătea liniștită alături de ei, iar unui observator din 
afară i-ar fi fost imposibil să spună dacă fata urmărea sau nu 
discuţia celorlalți. Se uita când la unul, când la celălalt, dar nu o 
făcea neapărat atunci când unul dintre copii spunea ceva. Părea 
că asculta o conversaţie auzită numai de ea, o conversaţie 


complet diferită de cea pe care o purtau Elizabeth și Jimmy. 
Jimmy o privi gânditor pe Sarah. 

— li este frică de locul secret? întrebă el. 

— Nu cred, răspunse Elizabeth nesigură. 

— Dar ţie? întrebă Jimmy, simțind o oarecare ezitare în vocea 
ei. 

— Nu știu, răspunse Elizabeth după o pauză lungă. Poarte că 
ar trebui să-mi fie, dar nu-mi este. 

— Vreau să-l văd. 

De data aceasta tonul băiatului nu a mai fost ca o rugăminte 
ci aproape ca un ordin. Jimmy Tyler făcu o faţă de copil 
încăpățânat și se uită la Elizabeth cu insistenţă. 

— Vreau să-l văd, repetă el. 

— Se face târziu, observă Elizabeth cu precauție. 

— Nu-mi pasă, răspunse Jimmy ferm. Vreau să văd locul 
secret, și vreau să-l văd acum! 

— În regulă, cedă Elizabeth. Vino. 

S-au ridicat toţi trei în picioare, iar Elizabeth i-a condus în 
interiorul pădurii. De data aceasta nu se mai mișca printre 
copaci cu aceeași viteză, și nici picioarele ei nu mai aveau 
aceeași siguranţă. Din contră, înainta cu precauţie, iar de câteva 
ori se opri și privi în jurul ei, ca și cum ar fi căutat semnele 
vreunei poteci. În cele din urmă au ajuns afară din pădure, 
oprindu-se pe stăvilar. 

— Unde este? întrebă Jimmy. Aici este? 

Se simţea dezamăgirea în vocea lui. Elizabeth privi în jur, 
nefiind sigură în ce parte trebuia să o apuce. Nu se simţea în 
apele ei astăzi, și parcă ceva din interiorul ei îi spunea că nu 
trebuia să meargă mai departe, că trebuia să se întoarcă, 
înainte de a fi prea târziu. Dar nu știa prea bine ce însemna acel 
prea târziu. Tot ce știa era că, după toate aparențele, își 
pierduse semnele după care se orienta, și nu mai știa în ce 
parte să o ia. In urechi i-a răsunat un bâzâit ciudat, un zumzet 
pe care zgomotul brizanţilor nu reușea să-l înghită, ci părea să îl 
facă și mai confuz. Începuse să se lupte cu ea însăși și era chiar 
pe cale să se întoarcă în interiorul pădurii, când îi auzi vocea lui 
Jimmy. 

— Privește! spuse el. Sarah știe drumul. Hai să mergem după 
ea. 


Elizabeth privi dezorientată în jur și o văzu pe Sarah făcându- 
și încet drum în jos, pe faţa stăvilarului, deplasându-se înainte și 
înapoi, pe ieșiturile pe care nu îi încăpeau decât vârfurile 
picioarelor. Jimmy a urmat-o îndeaproape, cu trupul lui mic și 
agil neavând nicio dificultate în a se ţine după ea. Elizabeth a 
stat în cumpănă pentru o clipă, după care i-a urmat, însă fără 
prea mare convingere. 

În timp ce cobora pe peretele stăvilarului, confuzia a început 
să se ridice de deasupra ei și și-a dat seama încotro se ducea. 
Pasul i-a devenit mai sigur și a început să înainteze cu aceeași 
suplețe și agilitate ca cea pe care o mai avusese înainte, 
apropiindu-se rapid de bolovanul cel mare care ascundea 
intrarea în tunelul ce ducea spre peșteră. 

Și iată-i ajunși acolo. Cei trei se strânseră unul în celălalt la 
umbra stâncii imense, iar Jimmy se uită întrebător spre 
Elizabeth. 

— Asta este? întrebă el, din vocea lui deducându-se că era 
mai puţin decât se așteptase. 

— Aici este numai intrarea, spuse Elizabeth în șoaptă. Hai mai 
departe. 

După care dispăru brusc. Jimmy se uită la pata întunecată 
lângă care Elizabeth se ghemuise cu o clipă mai înainte, apoi și- 
a dat seama că acolo trebuia să se afle un tunel. Nerăbdător, o 
urmă pe fată în gaura ce se deschidea în peretele stăvilarului. 

e 

Aflată în ultima grotă, Kathy Burton nu-și dădu seama de la 
început de zgomotele foșnite care veneau de deasupra. Zăcea 
întinsă pe solul cavernei, ţinând strâns în mâini bidonul de apă. 
Îl pierduse o dată în întuneric și-și pierdu ceea ce i se păru o 
eternitate pentru a-l căuta scotocind încoace și încolo, pe toată 
suprafaţa umedă și rece a fundului peșterii, fără măcar să-și dea 
seama dacă acoperise întregul spaţiu al cavernei, sau doar se 
învârtise în cerc, pe o mică porţiune a acesteia. La un moment 
dat, în timp ce bâjbâia prin întuneric, mâna ei se strânse în jurul 
unui obiect ciudat, și abia după câteva momente reuși să-și dea 
seama că era un os, o parte a scheletului ce continua să zacă 
întins pe jos, în lungul unui perete. 

Altă dată degetele mâinii ei au mângâiat în trecere suprafaţa 
îmblănită a cadavrului pisicii și abia după ce a vomat a fost în 
stare să-și continue căutarea. 


Mirosul din cavernă devenea tot mai respingător, căci carnea 
pisicii începuse să putrezească, iar Kathy a trebuit să-și facă de 
mai mult ori nevoile. Mirosul acru de vomă se amesteca cu toate 
acestea. 

În cele din urmă reuși să găsească bidonul cu apă și și-a făcut 
obiceiul de a-l ţine strâns în mână atâta timp cât era trează. 
Atunci când extenuarea o dobora și cădea într-un somn scurt și 
agitat canistra rămânea alături de ea, fiind primul lucru pe care 
punea mâna atunci când se trezea. 

Renunţase să mai asculte sunetul brizanţilor cu mult timp în 
urmă, nu știa sigur când, iar singurul zgomot pe care mintea ei 
continua să-l înregistreze era un fel de hârșâit, provenind de la 
ceea ce ea credea că sunt niște șobolani. Se dovedi în cele din 
urmă că nu erau șobolani, ci niște crabi mititei ce forfoteau 
printre bolovani, găsindu-și refugiul și hrana în micile băltoace 
cu apă de mare ce se aduna ici și colo, ce provenea din 
pulberea valurilor. Încă nu încercase să-și potolească foamea 
mâncând unul dintre aceștia, dar îi era teamă că se apropia tot 
mai mult de momentul în care avea să fie nevoită să o facă. 
Tocmai cântărea justeţea unei asemenea decizii, când deodată 
își dădu seama de zgomotul ce venea de deasupra. 

Încremeni pe locul în care se afla și așteptă în tăcere. Ar fi 
vrut să tipe, însă îi era frică; nu știa ce putea să fie deasupra ei. 
lar după aceea fasciculul de lumină o lovi din nou, pentru prima 
dată după trei zile. Însă acum ochii ei erau atât de obișnuiți cu 
întunericul total încât lumina zilei îi provocă durere fizică. A auzit 
o voce deasupra ei, însă nu a putut să înțeleagă cuvintele. 

— Priviţi! spuse Jimmy Tyler, păstrându-și vocea la un nivel 
scăzut, căci i se făcuse dintr-o dată frică. Este cineva jos, acolo. 

— Șșșșt, făcu Elizabeth. Să nu te audă. 

— Mi-e frică, spuse Jimmy, teama de ceea ce se afla în 
cavernă depășind-o pe aceea că va fi considerat un fricos. 

— Este totul în regulă, îl liniști Elizabeth. Nu pot să ajungă 
aici, sus. 

lar după aceea Kathy Burton deschise ochii, își mișcă capul, 
intrând în șuvoiul de lumină, și privi în sus. Incercă să 
vorbească, dar descoperi, spre propria ei groază, că nu mai 
putea. Tot ceea ce a ieșit din ea a fost sunetul gros al unei 
bolboroseli. 

— Este Kathy, spuse Jimmy. Am descoperit-o pe Kathy Burton! 


— Da, făcu Elizabeth încet. Am descoperit-o, nu-i așa? 

Jimmy Tyler nu observă tonul ciudat care se strecura în vocea 
fetei, scrâșnetul ciudat al acesteia. 

— Ce nenorocire s-o fi întâmplat cu ea? spuse băiatul în 
șoaptă. O fi păţit ceva? 

Apoi ridică puţin vocea. 

— Kathy, o chemă el. Sunt eu, Jimmy. 

Dedesubt, Kathy Burton simţi un val de ușurare revărsându-se 
asupra ei. Era salvată. Jimmy Tyler avea să se ducă după ajutor 
și avea să fie scoasă de acolo. 

— Du-te după cineva, șopti ea răgușită. 

— Nu te aud. 

Kathy auzi vocea băiatului reverberând deasupra. 

— Ajutor! cârâi ea, de data aceasta ceva mai tare. 

Jimmy se întoarse către Elizabeth. 

— Trebuie s-o scoatem de acolo, spuse el. Mai bine mă duc 
după cineva. 

— Nu, făcu Elizabeth în șoaptă. Hai să o scoatem acum. Este o 
scăriţă aici. Uite. 

Îi arătă scara de frânghie. 

— Pe mine nu o să mă ţină, dar aș putea să pariez că la tine o 
să reziste, continuă Elizabeth. Poţi să cobori și să vezi dacă totul 
este în regulă cu ea. Dacă da, atunci poate să urce înapoi o dată 
cu tine. 

Jimmy cântări situaţia timp de câteva momente. Nu se mai 
căţărase niciodată pe o scară de frânghie, însă, pe de altă parte, 
el era cel mai bun cățărător dintre toți cunoscuţii pe care îi 
avea. Și se mai gândea la cât de frumos ar fi fost dacă ar fi 
căpătat reputaţia că el a salvat-o pe Kathy Burton, după ce 
întregul oraș nu fu în stare să o găsească. 

— În regulă, strigă el prin puț. Cobor. 

Și dintr-o dată, în caverna de dedesubt, Kathy realiză cu 
îngrozitoare claritate ce urma să se întâmple. A încercat să 
strige în sus după el, însă vocea ei nu reuși să răzbească prin 
frica ce o cuprinsese. Văzu îngrozită cum capătul scăriței de 
frânghie apăru în deschizătura puţului. Încercă să se ridice de 
jos, să se ducă lângă scară și să se prindă de capătul ei, însă era 
mult prea slăbită. Îl privi pe Jimmy, care începu să coboare încet 
pe scară. 


Nenorocirea avu loc atunci când băiatul trecuse puţin de 
jumătatea drumului. 

Deasupra lui, Elizabeth își adună toate puterile și apucă 
strâns, cu ambele mâini, sfoara scăriței. După aceea o smuci 
brusc. 

Dacă s-ar fi așteptat la acest lucru, nu s-ar fi întâmplat nimic 
cu Jimmy. Dar el nu se așteptă la așa ceva, și simţi cum, mai 
întâi o mână, după care și cealaltă, s-au desprins de frânghia 
alunecoasă. Cădea în gol. Incercă să se opună căderii, însă era 
prea târziu. A aterizat în cap, alături de Kathy Burton, și rămase 
întins pe jos. 

Deși gâtul o durea îngrozitor, Kathy scoase un țipăt forțat, 
provocat de șocul acestei întâmplări, după care reuși să mai 
găsească doar atâta putere cât să facă o singură săritură în 
direcţia scăriței de frânghie. Neputincioasă, văzu cum aceasta 
dispăru din nou în susul puţului. lar după aceea auzi o voce 
tăioasă, respingătoare, pe care ajunsese să o asocieze cu 
Elizabeth. 

— Ai grijă de el, spuse Elizabeth. Ai grijă de fratele tău mai 
mic. Are nevoie de tine. 

Lumina a fost întreruptă, iar Kathy ascultă zgomotele foșnite 
ce se îndepărtau din nou. Incepu să bâjbâie prin întuneric în 
căutarea lui Jimmy Tyler. 

Era aproape întuneric când Elizabeth și Sarah începură să-și 
croiască drum printre copaci, iar atunci când traversau câmpul, 
noaptea se lăsase întunecoasă peste Port Arbello. 


e Capitolul 18 


A doua zi în Port Arbello nu s-a mai făcut școală. Școala s-a 
deschis, ca de obicei, însă pe la ora nouă devenise deja evident 
că profesorii trebuiau să-și ţină orele în faţa unor săli mai mult 
goale. Celor câţiva copii care apărură li s-a dat drumul acasă. Ei 
însă refuzară să plece. Toţi aveau instrucțiuni precise din partea 
părinţilor lor, de a nu părăsi școala. Aveau să fie luaţi de acolo și 
conduși acasă, chiar și aceia care locuiau la o stradă sau două 
distanţă. 

Panica a tot crescut de-a lungul nopţii, începând din 
momentul în care mama lui Jimmy Tyler i-a dat telefon lui Ray 
Norton pentru a-l anunța că fiul ei nu a ajuns acasă în după- 
amiaza aceea. Păi, de fapt, ajunsese acasă, recunoscu ea când 


au început să curgă întrebările, dar a ieșit din nou, imediat după 
aceea, la joacă. lar după aceea nu s-a mai întors. 

Nu, nu știa încotro a apucat-o. 

Da, era de acord că ar fi trebuit să-l întrebe, dar își închipuise 
că avea de gând să rămână pe lângă casă; în definitiv, nu 
locuiește pe acolo niciun copil de vârsta lui cu care să poată să 
se joace. De fapt, singurii copii de vârstă suficient de apropiată 
pentru a putea avea vreo legătură erau cei din familia Conger. 

Fruntea lui Ray Norton se încreţi într-o încruntătură atunci 
când Leonore Tyler pomeni despre copiii familiei Conger. Asta 
însemna că se adunaseră trei cazuri în zona respectivă, cu toate 
că era în continuare înclinat să creadă că povestea ciudată 
turnată de Anne Forager nu era adevărată. Se întreba la ce oră 
avea să apară Marty Forager, pentru a începe din nou să-l facă 
de ocară în legătură cu felul în care își făcea treaba în general și 
în cazul fiicei lui în special. 

După ce termină de vorbit cu Leonore Tyler, Norton era pe 
cale să-i telefoneze lui Jack Conger, dar se opri și cumpăni mai 
bine situaţia. S-a hotărât să mai aștepte o vreme și să vadă 
încotro aveau să se îndrepte lucrurile. În schimb, își îndreptă 
atenţia asupra altei probleme, o problemă despre care el credea 
că putea deveni chiar mai gravă decât aceea a unor copii care 
nu ajunseseră acasă. Dispariţia copiilor era un fapt. Pentru 
moment, nu putea să facă nimic pentru asta, decât să găsească 
locul în care probabil se aflau. 

In ceea ce privea reacţia pe care o putea avea Port Arbello 
faţă de aceste dispariţii situaţia era cu totul altceva. Reacţia 
oamenilor, se gândi Ray Norton, era previzibilă, și nu-i plăcea 
ceea ce părea să urmeze. 

Port Arbello nu știa cum să se comporte atunci când era vorba 
despre crime. Cetăţenii de acolo, de fapt, făceau parte din acea 
mare masă a americanilor care știu despre crimă că ea există, 
dar care nu au simţit-o niciodată pe pielea lor. Trăiau într-o 
atmosferă de încredere; nu aveau niciun motiv să fie altfel decât 
așa. Cea mai mare parte a carierei sale Ray Norton își umpluse 
timpul dând amenzi celor care depășeau viteza (cei mai mulți 
dintre aceștia fiind turiști) și păstrând liniștea la cârciumă. 
Existaseră câteva cazuri izolate de sinucidere în Port Arbello, dar 
acesta nu era un lucru anormal pentru New England, mai ales 
pe parcursul iernii. Crimele care năpăstuiau ţara, acele crime 


din marile orașe care făceau populaţia urbană să își baricadeze 
ușile, erau practic necunoscute pentru cei din Port Arbello. Nu se 
întâmplase pe acolo nici măcar vreun jaf de stradă, ce să mai 
vorbim de vreo omucidere, cel puţin nu în ultima sută de ani. 
Așezarea aceasta era într-adevăr atât de inocentă încât abia în 
ultimele câteva zile locuitorii ei au început să-și instaleze 
încuietori noi pe la uși. Până acum se simţiseră perfect liniștiți 
cu vechile încuietori, care puteau fi descuiate cu aproape orice 
cheie îţi cădea în mână. 

Acum însă erau toţi înspăimântați, iar Ray Norton găsea acest 
lucru destul de îngrijorător. În special atunci când un om ca 
Marty Forager făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a pune 
paie pe foc. În mod obișnuit nimeni nu îi dădea cine știe ce 
atenţie lui Marty Forager, dar acum avea de partea lui o 
întâmplare de care să se folosească drept pârghie, iar Ray 
Norton era convins că o va pune în mișcare astfel încât să obţină 
cele mai multe avantaje pentru sine. Ray își dădea perfect de 
bine seama că Marty Forager nu putea să suporte poziţia pe 
care o avea în ochii celor din Port Arbello. Nu că i-ar fi luat-o în 
nume de rău; cui i-ar conveni, în definitiv, să fie cunoscut drept 
„bietul Marty Forager” - o expresie care era întotdeauna însoţită 
de o mișcare tristă a capului și de cuvinte de compătimire 
pentru fiica și soţia lui. 

Tocmai cumpănea situaţia, încercând să găsească modul cel 
mai bun de a dezamorsa tensiunea, când subiectul principalei 
lui îngrijorări a apărut în biroul său. 

Marty Forager veni ameninţător către el, iar Ray Norton a 
putut imediat să-și dea seama că deja băuse ceva. 

— Am venit să-ţi spun, făcu Forager cu voce morocănoasă. 
Diseară va avea loc o întrunire. O întrunire a cetăţenilor 
orașului. Din moment ce dumneata se pare că nu ești în stare să 
faci nimic în legătură cu ceea ce se întâmplă în localitatea 
noastră, avem de gând să vedem dacă nu putem să găsim 
singuri vreo idee. 

Se uită în jos spre șeful poliţiei, ca și cum ar fi așteptat să fie 
provocat. Ray Norton ridică privirea către el. 

— Sunt invitat și eu? făcu Ray cu blândeţe. 

Aparent întrebarea l-a luat pe Forager prin surprindere și făcu 
un pas înapoi. 


— Nu avem cum să te împiedicăm să vii, răspunse el ezitant. 
Dar nu vei prezida dumneata, adăugă Forager. 

— Îmi închipui că Billy Meyers va fi cel care va prezida, spuse 
Ray încet. Este în continuare președintele tribunalului, nu-i așa? 

— Asta este o întrunire a cetățenilor, făcu Forager zâmbind 
batjocoritor. Nu o ședință a tribunalului. Așa că nu va prezida 
nimeni. 

— Înţeleg, făcu Norton, ridicându-se în picioare. 

A observat cu mulţumire că Forager se retrase cu încă un pas. 

— În cazul acesta, continuă Ray, puteţi conta pe mine. Voi 
apărea acolo. Mi-am dorit întotdeauna să văd cum arată o 
întrunire pe care nu o conduce nimeni. Trebuie să fie ceva 
fascinant. 

Marty Forager se încruntă către el, iar Ray avu impresia că 
voia să-i spună încă ceva. In loc de asta, Forager făcu pur și 
simplu stânga împrejur și părăsi în tăcere secţia de poliţie. 
Norton îl urmări plecând și ajunse la concluzia că era timpul să-l 
sune pe Jack Conger. 

— Jack, făcu el, când redactorul șef ridică receptorul. Mi-e 
teamă că am dat de necaz. 

— Nu-mi spune că a mai dispărut un copil, a răspuns Jack. Nu 
cred că orașul ar putea să suporte așa ceva. 

— Nu, replică Norton. Nu despre asta era vorba. Tocmai de 
oraș sunt îngrijorat acum. Marty Forager a fost din nou aici. 

L-a pus repede la curent pe Jack cu tot ce îi spusese Forager, 
asigurând-se că redactorul șef a înțeles la fel de bine cuvintele 
lui, cât și comportamentul lui Forager. 

— Cu alte cuvinte, spuse Jack, după ce a ascultat tot ceea a 
avut Ray Norton de spus, după părerea ta lumea pune la cale un 
linșaj. 

— Nu aș spune chiar asta, făcu Ray încet. 

— În orice caz, nu pentru a fi notat, îl luă Jack peste picior. 
Dar asta intenţionai să sugerezi, nu-i așa? 

— Păi deocamdată nu cred că s-a ajuns până atât de departe, 
începu șeful poliției. 

— ... Dar asta este direcţia pe care tinde să o apuce, încheie 
Jack Conger pentru el. Ai idee pe cine vrea Forager să spânzure? 

— Cred că eu sunt primul pe listă, răspunse Ray, încercând să 
adopte un ton glumetț. 

Însă după aceea deveni din nou ceva mai serios. 


— Ca să fiu sincer, pentru tine sunt îngrijorat. 

— Pentru mine? făcu Jack, vocea lui reflectând un scepticism 
pe care însă nu îl și simţea. De ce pentru mine? 

— Păi, am putea, la fel de bine, să judecăm faptele, răspunse 
Norton. Toate întâmplările care au avut loc sunt localizate în 
apropierea casei tale. 

— Asta nu este chiar așa, îl corectă Jack. Anne Forager spune 
că a fost în apropierea casei noastre, dar nimeni nu știe asta cu 
siguranţă. Kathy Burton a fost ultima dată văzută lângă 
proprietatea noastră, dar ar fi mult mai corect dacă am spune 
că se afla în fața casei familiei Stevens. Pe deasupra, Elizabeth 
spuse că s-au despărțit în dreptul pădurii, care se află exact la 
limita proprietăţii noastre. Cât despre Jimmy Tyler, în legătură 
cu el nu știm absolut nimic. Familia Tyler locuiește la mai bine 
de un sfert de milă mai departe de casa noastră. Așa că de ce 
crezi că bănuielile ar putea să cadă asupra mea? 

— Așa ar fi normal, spuse polițistul pe un ton plat. Toate s-au 
întâmplat pe Drumul Promontoriului Conger. Și ce îţi vine în 
minte atunci când te gândești la Drumul Promontoriului Conger? 
Familia Conger, bineînţeles. 

— Inţeleg, făcu Jack încet. Ce crezi că ar trebui să fac? 

— Cred că ar trebui să vii la întrunirea de diseară, și cred că 
ar trebui să ajungi acolo împreună cu mine. 

— După cele pe care i le-ai spus lui Marty Forager despre noi? 
spuse Jack, reușind totuși să strecoare în replica lui o fărâmă de 
umor, oricât ar fi fost el de negru. 

Ray Norton chicoti. 

— Păi, dacă tot iese fum, după cum spune proverbul, am 
putea la fel de bine chiar să aprindem chiar noi focul. Cu toate 
acestea, continuă el, îți spun la modul serios: cred că ar fi bine 
să-ți treci în agendă că trebuie să fii prezent la întrunirea de 
diseară, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a nu trezi 
suspiciuni prin absenţa ta. 

— Mă rog, făcu Jack cu îndoială în glas, nu știu dacă sunt de 
acord cu raţionamentul tău, însă voi fi acolo, dacă nu ca simplu 
cetățean, atunci măcar în calitate de redactor șef al Courier-ului. 
Dacă vor ști că vor fi dați la ziar poate că vor încerca să se 
controleze puţin. 


— Asta ar putea să meargă la unii dintre ei, însă nu și la Marty 
Forager. Am impresia că începe să se gândească la toate astea 
ca la propria lui cruciadă. 

— Mda, făcu Jack dus pe gânduri. Este genul acela de om, nu-i 
așa? Vrei să mergem cu mașina mea la întrunire? 

— Ar fi perfect, acceptă Ray. Treci să mă iei pe la șapte fără 
ceva. Până atunci voi afla unde va avea loc și fie mergem 
împreună acolo, fie ne dăm o nouă întâlnire. 

Conversaţia se încheie aici. 

e 

— Ar trebui să fac ceva anume? întrebă Rose. 

Se aflau în biroul cel mic. Rose ascultă în tăcere tot ce i-a 
spus Jack despre întrunirea la care trebuia să participe și despre 
direcția în care Ray Norton se temea că vor evolua lucrurile. 

— Poate că ar trebui să vin cu tine, continuă Rose. 

— Nu, răspunse Jack. Nu văd niciun motiv pentru asta. Cred 
că ar trebui să stai aici, cu fetele. 

Rose se uită la el, încercând să-și dea seama în ce stare de 
spirit se afla. Părea că îl îngrijorează ceva, dar ea nu-și dădea 
seama ce anume. 

— Ești sigur că nu te gândești că li s-ar putea întâmpla ceva? 
îl întrebă Rose. 

Jack ridică din umeri. 

— Nu văd cum. Cel puţin atâta timp cât tu ești aici, iar ele nu 
ies afară din casă, spuse el. Dar m-aș fi simţit mult mai bine 
dacă aș fi știut ce se întâmplă. 

— Jimmy Tyler, spuse Rose încet. Ciudat. 

— Ce este ciudat? 

— Faptul că a dispărut. Vreau să spun, presupunând că 
povestea spusă de Anne Forager este adevărată și, sinceră să 
fiu, încep să cred că este. Căci, în cazul acesta, ar putea exista 
măcar o oarecare bănuială, care să explice de ce a dispărut și 
Kathy Burton. Dar nu și Jimmy Tyler. 

— Nu înţeleg la ce vrei să ajungi, spuse Jack, cu toate că se 
temea că înţelegea foarte bine. 

— Păi, hai să dăm cărțile pe față, făcu Rose. Nu a apărut 
niciun bilețel care să anunţe răpirile și nici vreo pretenţie pentru 
răscumpărare, nu-i așa? Și atunci, despre cine ar mai putea fi 
vorba? Despre un nebun. Cine știe ce sărit care se excită la 
vederea copiilor. A puștoaicelor. Atâta doar că acum nu mai este 


de găsit nici Jimmy Tyler, iar asta nu se mai potrivește cu 
șablonul. 

— Dacă există vreun șablon, făcu Jack cu reticenţă. 

— Chiar nu există? îl întrebă Rose privindu-l în ochi. Nu vezi 
niciun șablon? 

— Ba da, răspunse Jack în cele din urmă. Cred că văd unul. 

Spera ca bănuiala care plutea între ei, nerostită, va rămâne și 
mai departe nerostită. 

— Dar asta nu ajută cu nimic la rezolvarea tuturor celor care 
se întâmplă aici, afară, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Rose încet. Nu ajută. 

Se pregătea să mai răspundă ceva, însă Elizabeth apăru la 
ușă. Rose se întrebă de cât timp stătea acolo. 

— Mamă? strigă Elizabeth nesigură. 

— Intră, draga mea, spuse Rose, bucuroasă de întrerupere. 

— Este adevărat că Jimmy Tyler a dispărut și el? 

Rose se uită către Jack, nesigură de cum ar fi trebuit să 
trateze această întrebare, și văzu că trebuia să se descurce 
singură. Nu vedea de ce ar fi negat faptul. 

— Da, nu a mai apărut acasă de ieri după-amiază. 

— La ce oră? vru Elizabeth să știe. 

— Păi, nu știu, răspunse Rose încurcată. Cred că nimeni nu 
știe cu adevărat. Dar nimeni nu l-a mai văzut de când a plecat 
de la școală. 

— Am venit împreună cu el spre casă ieri, spuse Elizabeth 
încet, ca și cum ar fi încercat să-si amintească ceva. 

— Așa? făcu Rose. Nu mi-ai spus asta. 

— Cred că nu mi s-a părut atât de important, răspunse 
Elizabeth, iar Rose avu impresia clară că fiica ei se gândea la 
altceva. 

— Te neliniștește ceva, draga mea? o întrebă ea pe fată. 

— Nu... nu știu, făcu Elizabeth ezitând. Chiar că nu sunt 
sigură... 

S-a oprit, iar Rose trebui să o impulsioneze din nou: 

— Sigură de ce, Elizabeth? 

Elizabeth își muta greutatea de pe un picior pe celălalt, 
neliniştită. În cele din urmă se așeză și privi spre mama ei, cu o 
expresie îngrijorată pe faţă. 

— Nu prea știu, asta este, spuse Elizabeth. Dar cred că l-am 
văzut pe Jimmy ieri după-amiază. 


— Vrei să spui, după ce ai venit împreună cu el spre casă? o 
întrebă Jack. 

Elizabeth a dat afirmativ din cap. 

— Dar nu sunt sigură că era el, spuse fata, ca și cum ar fi avut 
o oarecare importanţă faptul că cel pe care îl văzuse ar fi putut 
să nu fie Jimmy Tyler. 

— Unde ţi s-a părut că l-ai văzut? insistă Jack. 

— Pe câmp, făcu Elizabeth. jucându-se cu Sarah. 

— Dar nu ai putut să-i vezi ca lumea? o întrebă Rose, știind ce 
avea să urmeze. 

— Erau prea departe, spuse Elizabeth cu părere de rău. Erau 
aproape lângă pădure. 

— Înţeleg, oftă Rose. 

A evitat să se uite spre Jack, de teamă să nu vadă că şi el 
simțea ceea ce simţea ea. În loc de asta, se întoarse din nou 
către fiica ei. 

— Erau numai ei doi? o întrebă, sperând că Elizabeth nu a 
simţit nota critică din vocea ei. 

În definitiv, reflectă Rose, Elizabeth nu este îngrijitoarea lui 
Sarah. Ar fi dorit să-și retragă această întrebare, dar nu vedea 
cum ar fi putut. 

— Da, răspunse Elizabeth scuzându-se. Eram în camera mea. 
Nu i-aș fi văzut deloc, dacă nu m-aș fi uitat pe fereastră. 
Credeam că Sarah stă în camera ei. Imi... îmi pare rău. 

— Este în regulă, îl auzi Rose pe Jack vorbind. Nu tu ești 
responsabilă pentru Sarah. 

Rose ar fi dorit să spună ea asta. 

— Ce-ar fi să te duci tu sus, iubito, ca să pot vorbi mai 
departe cu mama ta a încheiat Jack. 

Elizabeth ieși din cameră. Rose avu impresia că a plecat 
numai din cauză că i se spusese să facă asta, că ea ar fi vrut să 
mai stea. Oricum nu mai era nimic de spus. Se uită către soțul 
ei, însă acesta i-a ocolit privirea. Liniștea s-a prelungit până 
când Rose nu mai putu să o suporte. 

— Nu știu ce să mai cred, spuse ea în cele din urmă. Nu mai 
sunt sigură nici dacă vreau să gândesc, să cred ceva. 

— Poate că ar fi bine să-l sunăm pe doctorul Belter, spuse 
Jack. 

— Nu, răspunse Rose, prea tăios. Vreau să spun, în legătură 
cu ce să-l sunăm? 


Acum a fost rândul lui Jack să ofteze obosit. 

— Nu ţi se pare că a venit momentul pentru noi să privim 
adevărul în față? o întrebă el. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Jack zâmbi cu tristeţe. 

— Ce crezi că s-ar putea întâmpla cu noi dacă ne hotărâm să 
ne băgăm capul în nisip, amândoi deodată? 

— În regulă, spuse Rose după o scurtă tăcere, cu voce ceva 
mai puternică. Ai dreptate, bineînţeles. Presupun că va trebui să 
acceptăm posibilitatea că Sarah începe să devină periculoasă. 
Despre asta era vorba? 

— Despre asta, răspunse Jack. Bineînţeles, s-ar putea foarte 
bine să nu fie adevărat, dar după părerea mea nu putem pur și 
simplu să stăm aici și să nu facem nimic. Nu putem, dacă ne 
gândim la toate câte s-au întâmplat. 

— Hai să vorbim cu ea, spuse Rose în disperare de cauză. Hai 
măcar să încercăm să vorbim cu ea, înainte de a face altceva. 

— La ce bun? 

— Nu știu, făcu Rose. Dar putem măcar să încercăm, nu-i așa? 

Îl privea pe Jack cu ochi rugători, iar acesta s-a ridicat în cele 
din urmă în picioare. 

— În regulă, spuse el. Să mă duc s-o iau? 

— Nu! sări Rose imediat. Mă duc eu după ea. Tu așteaptă aici. 

În timp ce era plecată Jack își mai amestecă un cocktail. La 
naiba cu întrunirea, se gândi el. 

La câteva minute după aceea Rose era înapoi, aducând-o pe 
Sarah de mână. Aceasta o urma cu docilitate, aproape ca și cum 
nu și-ar fi dat seama de ce se întâmpla cu ea. Nu opunea 
rezistenţă, însă nu părea nici să fie activ implicată. 

Rose așeză copila pe canapea, după care îngenunche lângă 
ea. Sarah stătea cuminte pe locul ei, privind cu ochii pierduţi 
aerul din faţa ei. După un minut sau două ridică mâna dreaptă, 
iar degetul mare îi dispăru în gură. 

— Sarah, spuse Rose încet. 

Sarah continua să stea acolo, sugându-și degetul, fără să 
audă, după toate aparențele, vocea mamei ei. 

— Sarah, repetă Rose, de data aceasta ceva mai tare. Mă 
auzi? 


Capul lui Sarah s-a întors, ochii îndreptându-i-se absent către 
mama ei. Rose făcu un efort considerabil să nu-și îndrepte 
privirea în altă parte. 

— Sarah! făcu Jack cu asprime. 

Capul copilei s-a întors din nou, privirea căzându-i pe tatăl ei. 
Jack se uită în ochii ei pentru o clipă, însă el nu era atât de 
puternic ca Rose. Rupse legătura stabilită prin priviri și sorbi din 
pahar. 

— Sarah, o strigă Rose din nou. Unde te-ai jucat ieri cu Jimmy 
Tyler? 

Niciun răspuns. 

— Trebuie să aflăm, spuse Rose. Nu poţi măcar să dai din 
cap? Unde te-ai jucat ieri cu Jimmy Tyler? Jimmy Tyler! repetă 
ea, ridicând vocea, ca și cum fiica ei ar fi fost tare de urechi. 

Starea ei de frustrare se amplifică în timp ce fiică-sa continua 
să o privească absentă în ochi. Işi duse mâna la fruntea ei și îi 
pieptănă o șuviţă de păr inexistentă. 

— Sarah, începu ea din nou. Știm că te-ai jucat ieri cu Jimmy 
Tyler pe câmp. Totul este în regulă. Tot ceea ce vrem să aflăm 
este dacă v-aţi dus în pădure. Aţi fost în pădure? 

Niciun răspuns. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sarah, se rugă Rose de ea. 
Este îngrozitor de important. Te rog, te implor, încearcă să 
înţelegi! A plecat acasă, nu-i așa? Jimmy Tyler s-a dus acasă? 

Sarah continua să se uite la mama ei. Tăcerea atârna grea 
prin încăpere. lar după aceea, foarte încet, Sarah a dat din cap 
în semn că nu. 

e 

Întrunirea din oraș decurgea în mod haotic, iar lui Jack îi părea 
rău că fusese de acord să-l ia pe Carl Stevens cu el. Lui Jack îi 
era rușine de rușinea orașului și știa că nici el însuși nu era o 
companie prea plăcută. Tot ceea ce putea să vadă, mai întâi pe 
drumul către casa lui Ray Norton, și după aceea, cât timp au 
mers împreună în mașină sau când au intrat în Port Arbello, era 
o viziune a lui Sarah care privea cu ochi întunecaţi în depărtare 
și dădea încet din cap. Jack încercă iar și iar să se convingă pe el 
însuși că acesta era un semn bun, că în sfârșit Sarah răspunsese 
la o întrebare. Însă de tot atâtea ori și-a adus aminte care 
anume fusese răspunsul ei la întrebarea pe care i-o puse Rose, 
iar disperarea se închidea din nou asupra lui. Jimmy Tyler nu 


ajunsese acasă. Sarah știa că Jimmy Tyler nu se dusese acasă. 
Se apropia tot mai tare momentul în care ei toţi - el, soţia lui, 
Elizabeth și doamna Goodrich - vor trebui să accepte faptul că 
Sarah nu mai putea să stea printre ei. Dar până atunci mai era 
un pic. 

e 

Feţele locuitorilor din Port Arbello începeau să se deslușească 
în jurul său, iar Jack se trezi că nu era în stare să privească în 
ochii anumitor oameni, care avea impresia că se uitau la el 
acuzator. Marilyn Burton îl salută cu căldură, dar era convins că 
auzi o notă falsă în vocea ei. Leonore Tyler îi zâmbi și îi făcu cu 
mâna, dar Jack se întreba de ce nu a vorbit cu el. Ghicise oare? 

Cu toate că Marty Forager pretinse că nu trebuia să existe 
niciun fel de conducător al acestei întâlniri, a făcut tot ce i-a stat 
în putinţă ca să o prezideze el, în felul său. 

— Ceva se întâmplă în orașul acesta, strigă el, și se întâmplă 
la Promontoriul Conger. 

Dintr-o dată toți ochii mulţimii înghesuite se întoarseră către 
Jack, iar acesta și-a dat seama că va trebui să spună și el ceva. 

Se ridică în picioare și a dat faţă cu orașul. Dintr-o dată, acolo 
nu se mai aflau prietenii lui; dintr-o dată nu a mai fost distinsul 
domn Conger de pe Drumul Promontoriului Conger. Dintr-o dată 
Promontoriul Conger era un loc pentru care simțeau teama, nu 
respectul. lar el era individul care locuia acolo. 

— Nu știu ce se petrece, începu el. 

Un murmur străbătu repede mulțimea, un murmur de care 
Jack se temea că ar putea transforma mulţimea într-o gloată 
dezlănţuită. Trebuia să găsească ceva mai bun decât asta. Și-a 
ascultat propriile cuvinte, întrebându-se de unde îi veneau. 

— Fiica mea l-a văzut pe Jimmy Tyler ieri după-amiază. 

— Cum a reușit să-ţi spună asta? Pe mutește? se auzi o voce 
batjocoritoare venind din spate. 

Jack a fost trecut de un fior dureros, dar s-a forțat să-și 
stăpânească furia bruscă. 

— Elizabeth l-a văzut pe Jimmy Tyler, se trezi el spunând. Jos, 
la cariera veche. A vorbit cu el. l-a spus să se ducă acasă. l-a 
spus că este un loc prea periculos pentru joacă, dar el nu a vrut 
să o asculte. Mi-a spus asta când a ajuns acasă, cu puţin înainte 
să se întunece, iar el era încă acolo. Asta este tot. 


Jack se așeză și simţi ochii orașului uitându-se la el cu 
curiozitate. Se întreba dacă își dăduseră seama că i-a minţit și a 
încercat să se convingă pe el însuși că îi minţise numai din 
cauza modului în care decurgea întrunirea, din cauza 
sentimentului pe care îl avusese, al unei gloate pe cale să facă 
nenorociri. Dar știa că nici acest lucru nu era adevărat. Minţise 
ca să-și protejeze fiica. Fiica cea mică. 

După aceea au alcătuit o poteră. Au numit-o echipă de 
cercetare, dar Jack știa că era o poteră. Ray Norton încercă să-i 
oprească, dar nu i-a stat în putinţă. Poate că dacă Marilyn 
Burton nu ar fi fost acolo, sau dacă Leonore și Bill Tyler ar fi stat 
mai deoparte, atunci Norton ar fi reușit să controleze situaţia. 
Dar se întâmpla că erau toţi acolo și, prin simpla lor prezenţă, 
combinată cu gălăgia făcută de Marty Forager, s-a ridicat în toţi 
dorinţa de a face ceva. Orice. 

Și astfel au ajuns la cariera veche. Ray Norton se asigură că el 
este cel care conducea potera, și găsi un loc gol în care să-și 
parcheze mașina, blocând astfel efectiv drumul. Dacă era să se 
afle ceva acolo, Ray Norton voia să fie sigur că acolo va rămâne. 
Nu voia ca eventualele dovezi să fie distruse de urmele celor 
cincisprezece mașini care s-ar fi plimbat pe pământul moale. 
Norton îi organiză cât de bine a putut, iar cetăţenii din Port 
Arbello se împrăștiară peste tot, cercetând zona. Ironia soartei a 
fost că singura persoană care găsi ceva a fost tocmai Marty 
Forager. 

lar ceea ce găsi au fost niște urme de pneuri. Erau proaspete 
și aveau un model ciudat în timp ce ceilalți s-au strâns în jurul 
lor să le examineze, Jack Conger zâmbi pentru el însuși. Urmele 
acelea aveau să-i întărească povestea. 

Se pregăteau să părăsească vechea carieră, când Ray Norton 
îl trase deoparte. 

— Ei bine, făcu Jack, când au rămas singuri, în mașina lui 
Norton, cel puţin acum ai ceva de la care să pornești. 

— Mda, răspunse Norton, dar nu părea prea optimist. Tocmai 
îmi puneam problema către ce pot duce urmele acelea. Dacă 
mă întrebi pe mine, o să-ţi spun că nu cred că vom găsi 
vreodată mașina care le-a lăsat. Dar nu despre asta voiam să 
vorbesc cu tine. 

Jack îl privi întrebător pe șeful poliţiei. Norton părea stânjenit, 
ca și cum nu ar fi fost tocmai sigur despre felul în care trebuia 


să înceapă. A ajuns la concluzia că cel mai bun era tot modul 
direct. 

— Ascultă-mă Jack, spuse el. Știu că ceea ce am de gând să îţi 
spun s-ar putea să sune ca o prăpastie, dar oricum trebuie să ți- 
o spun. Sau, mai degrabă, să te rog. Cât de multe știi în legătură 
cu legenda despre familia voastră? 

Jack încercă să zâmbească, însă pe dedesubtul zâmbetului îl 
trecură fiori reci. 

— Știu că ea există, făcu el cu precauţie. Ce legătură are cu 
toate astea? 

— Niciuna, probabil, răspunse Norton. Dacă îmi aduc aminte 
bine, se presupunea că este implicată în legendă și o cavernă, 
nu-i așa? 

Jack a dat afirmativ din cap. _ 

— Aha. Bătrâna susţinea că se află undeva în stăvilar. Insă 
bineînţeles că nu a pretins că a văzut-o vreodată, decât în așa- 
zisele ei viziuni. 

— Păi, ce este cu ea? 

Jack privi absent către poliţist. 

— Ce este cu ea? 

— Există cu adevărat? 

— Caverna? făcu Jack cu scepticism. Vorbești serios? pe 
Dumnezeul meu, Ray, caverna aceea nu a fost altceva decât 
plăsmuirea fanteziei unei biete bătrâne. Dacă una ca ea ar 
spune această poveste în zilele noastre s-ar crede despre ea că 
s-a senilizat. Și pe bună dreptate. 

— Dar nu a încercat niciodată cineva să o caute? insistă șeful 
poliţiei. 

— Bineînţeles, răspunse Jack. Bunicul meu a încercat. lar asta 
l-a costat viaţa. Stăvilarul este un loc periculos. Este abrupt, 
alunecos și înșelător. Spre norocul nostru, am avut legenda, 
care cere să ne ţinem copiii departe de locul acela. 

— Și niciunul dintre ei nu s-a dus vreodată să vadă dacă 
există ceva acolo? făcu Norton curios. Ştii, când eram copil unul 
dintre lucrurile pe care mi le-am dorit întotdeauna să-l fac a fost 
acela de a căuta caverna. Dar nu am putut. 

— De ce nu? îl întrebă Jack. Doar stăvilarul era tot acolo. 

— Oh, dar era pe proprietatea Congerilor. Nu uita că pe 
vremea când eu eram copil familia ta avea o influenţă aproape 


regească pe aici. Puteam să rătăcim pe oricare dintre celelalte 
proprietăţi, dar nu pe a Congerilor. 

Jack chicoti amintindu-și de asta. Pe vremea când era doar un 
băieţel cam așa stăteau lucrurile. 

— Ei bine, hai să te mai liniștesc puţin, spuse el. Bineînţeles 
că m-am dus să caut caverna. Și îmi închipui că și tatăl meu a 
făcut-o. Dar nu am găsit-o, și asta probabil pentru că pur și 
simplu nu există. Dacă ar fi fost acolo, aș fi dat de ea. 

— În regulă, spuse Norton. Ajunsesem aproape să sper că nu 
ai căutat-o niciodată, și că am putea descoperi blestematul 
acela de loc. Nu pot să întorc tot orașul cu fundul în sus pentru 
a-l căuta, mai ales când toate supozițiile pleacă de la povestea 
provenită din fantasmele unei bătrâne senile de demult. 
Probabil că am putea pierde vreo trei oameni în timpul 
căutărilor. Așa că presupun că trebuie să ne oprim la carieră. 
Sper că nu ai nimic împotrivă dacă o să trimit o echipă acolo să 
o dragheze. 

— Sigur că nu, răspunse Jack. Oricând vrei. Dar, Dumnezeule, 
sper să nu găsească nimic. 

— Așa sper și eu, a fost Norton de acord. Așa sper și eu. 

e 

La o oră după aceea Jack Conger ajungea acasă. S-a dus 
direct la etaj să ureze noapte bună fiicelor sale, iar Rosei i s-a 
părut că a întârziat cam prea mult în dormitor la Elizabeth. Era 
pe punctul de a se duce și ea sus pentru a vedea ce îl reține 
atât, dar Jack a apărut singur. Când a intrat în birou părea 
obosit, însă zâmbea. 

— Ei bine, spuse el, turnându-și păhărelul pentru somn, dacă 
nu altceva, cel puţin am mai câștigat ceva timp pentru noi. 


e Capitolul 19 


Nici Jack și nici Rose nu au putut să doarmă în noaptea aceea, 
însă au rămas în tăcere, fiecare dintre ei cu propriile gânduri, 
fiecare dintre ei dorind să amâne momentul în care vor trebui să 
ia o decizie. 

Stăteau întinși în pat, unul lângă celălalt, separați de temerile 
lor, străduindu-se fiecare să-și alunge gândurile. Jack își tot 
repetă povestea pe care o spusese la întrunirea cetăţenilor, iar 
și iar, până când începu chiar și el să o creadă. Inainte ca 
întunecimea nopţii să înceapă să se decoloreze în cenușiul 
dimineții, aproape că reușise să se convingă pe el însuși că 


Sarah nu s-a jucat pe câmp cu Jimmy Tyler; în schimb, că 
Elizabeth l-a văzut pe Jimmy la carieră și i-a spus că trebuie să 
se ducă acasă. Dar o dată cu dimineaţa adevărul s-a întors către 
el, iar realitatea și-a făcut din nou loc în viața lui, o dată cu 
soarele. 

Ca și cum ar fi existat un consimțământ reciproc, la micul 
dejun au abordat amândoi același subiect. Se treziseră 
devreme, din moment ce niciunul dintre ei nu dormise, iar acum 
stăteau în casa tăcută, sorbind din cafea și încercând să se 
gândească la ceea ce aveau de făcut. 

— Presupun că ar trebui să-l căutăm pe doctorul Belter, spuse 
Rose. 

— Nu. Nu încă. 

Jack știa că soţia lui avea dreptate, însă a lua legătura cu 
doctorul Belter însemna, într-un anumit fel, o înfrângere a lui, și 
nu era încă pregătit pentru așa ceva. 

— Vreau să spun, ce am putea să vorbim cu el? continuă Jack, 
deși știa că făcea acest raţionament mai mult pentru el însuși 
decât pentru Rose. Simplul fapt că Elizabeth i-a văzut pe Sarah 
și Jimmy jucându-se împreună, a urmat el, nu este un motiv 
pentru noi de a ne pripi în concluzii. 

— Nu, a fost Rose de acord. Nu este un motiv. Dar mi se pare 
că avem o datorie care merge dincolo de propria noastră 
familie. Dacă Sarah este implicată în vreun fel în asta, fie și 
numai prin faptul că a intrat în legătură cu Jimmy Tyler, cred că 
ar trebui să o spunem cuiva. Și, logic vorbind, doctorul Belter 
pare să fie persoana căreia trebuie să-i spunem. Și, bineînţeles, 
Sarah trebuie să fie subiectul discuţiei. 

— Sarah? 

Rose avea pe faţă expresia durerii, iar Jack știa cât de dificil 
era pentru ea să rostească asemenea lucruri. Se întreba dacă ei 
îi era tot atât de greu să vorbească despre asta pe cât îi era lui 
să asculte. 

— Ce-i cu ea? făcu Rose. Dacă a făcut ceva, iar eu nu spun că 
neapărat a făcut, atunci nu ea poartă răspunderea. Are nevoie 
de ajutor. Cum poate să primească ajutorul de care are nevoie 
dacă noi nu vrem nici măcar să vorbim despre ceea ce a făcut? 

A făcut un moment de pauză, amestecând din când în când 
cu linguriţa în cafea. 


— Poate că ar trebui să căutăm prin pădure, continuă ea. 
Dacă este să se fi întâmplat ceva, acolo trebuie să se fi 
întâmplat. Asta dacă nu au ajuns mai departe, la stăvilar. 

Zâmbi, dar nu era niciun pic de căldură în zâmbetul ei. 

— Cel puţin știm că nu există nicio grotă pe acolo, așa că nu 
trebuie să o mai căutăm. 

— Nici nu mai știu dacă există vreo cavernă sau nu, spuse 
Jack încet. 

Rose îl privi cu asprime. 

— Ce vrei să spui? Nu i-ai spus aseară lui Ray Norton că ţi-ai 
petrecut cea mai mare parte a copilăriei căutând-o și că nu 
există nicio cavernă? 

— Mda, făcu Jack jenat. Așa i-am spus. Dar asta nu a fost cu 
nimic mai adevărat decât toate celelalte lucruri pe care le-am 
spus tuturor ieri seară. 

Rose puse ceașca pe masă și se uită la el cu intensitate. 

— Vrei să spui că ai minţit și în legătură cu peștera? făcu ea, 
nevenindu-i să creadă. 

Jack a dat din cap cu părere de rău, iar pe Rose o izbi 
asemănarea lui cu un copil mic, prins cu mâinile în castronul cu 
cremă pentru prăjituri. Nu știa de ce, dar asta o făcu să râdă, cu 
toate că simţea orice altceva, numai veselie nu. 

— De ce, Doamne iartă-mă, ai minţit și de data asta? întrebă, 
după ce râsul i s-a stins. 

Vocea ei fusese ușor batjocoritoare, ceea ce l-a făcut pe Jack 
să roșească. 

— Pentru că nu voiam să vină toţi aici și să-și vâre nasul prin 
pădure și pe la stăvilar, d-aia, făcu Jack cu vehemenţă. 

— Dar își vor băga oricum nasul prin pădure și în jur, făcu 
Rose, luând vocea unei profesoare aflate în fața unui copil 
neascultător. În afară de asta, deja au cotrobăit prin pădure. Au 
făcut-o și când au căutat-o pe Kathy Burton. 

După aceea îi veni în minte un alt gând și cercetă fața lui Jack 
cu multă atenţie, căutând răspunsul la întrebarea care tocmai îi 
venise în cap. Dacă se afla cumva acolo, în expresia lui de om 
învins, în lumina defensivă ce strălucea în ochii lui. 

— Tu crezi, nu-i așa? făcu ea. Tu crezi în legendă! Există vreo 
cavernă acolo? 

— Nu știu, răspunse Jack încet. Nu am căutat-o niciodată. 


— De ce nu? îl întrebă Rose. Vrei să stai acolo și să-mi spui că, 
având o legendă atât de minunată ca a voastră, nici măcar o 
dată, tu și prietenii tăi, nu v-aţi dus nici măcar o dată să căutați 
caverna? 

Ochii i se măriră de uimire și începu să dea din cap. 

— Păi, pentru numele lui Dumnezeu, legenda are într-adevăr 
efect! 

De data aceasta râsul ei veni în cascade, în parte din pricina 
ideii că soțul ei putea să pună atât de multă încredere într-o 
legendă pe care nu a verificat-o niciodată, însă mai mult ca o 
simplă ușurare. O ușurare a stresului pe care îl suporta. Nu era 
un râs plăcut și nu făcea întreaga casă să vibreze. In schimb se 
reflecta sumbru de pereții încăperii, pentru a se întoarce și a 
atârna greu între ei. 

— Părerea mea este, spuse Rose în cele din urmă, că a venit 
momentul să aruncăm o privire la stăvilarul acesta. Dacă există 
vreo cavernă pe acolo, cred că ar trebui să știm și noi unde. 
Cred că tot orașul ar trebui să știe despre ea. 

— Dacă vrei, nu ai decât să te uiţi, spuse Jack încet. Sincer să 
fiu, aș prefera să nu aflu nimic. 

e 

Jack Conger ajunse devreme la birou în dimineața aceea, 
înainte de sosirea vreunuia dintre angajați. Când au apărut și 
aceștia, pe la opt și jumătate, au găsit ușa de la biroul lui închisă 
și lumina roșie de deasupra ei aprinsă. Tot personalul, cu 
excepţia Sylviei Bannister, a respectat lumina de avertisment. 

Sylvia nu-l luă în seamă. 

Intră în biroul lui fără măcar să bată la ușă. Jack ridică 
privirea, dar nu spuse nimic. 

— O noapte neplăcută? îl întrebă Sylvia cu compătimire. 

Jack puse jos creionul, se lăsă pe spate și începu să-și frece 
ochii. 

— Depinde ce înţelegi tu printr-o noapte neplăcută. Dacă 
numești faptul că am minţit un oraș întreg, că l-am minţit pe 
șeful poliţiei, faptul că i-am cerut și fiicei mele să mintă, că nu 
am dormit deloc și, ca un capac peste toate, faptul că m-am 
făcut de râs în faţa nevestei - dacă tu numești toate astea o 
noapte neplăcută, atunci presupun că eu am avut parte de una. 
Altfel, totul este în regulă. 

Sylvia se așeză. 


— Vrei să-mi povestești despre ce este vorba? 

— Nu, făcu Jack cu iritare. Nu vreau. Vreau să fiu lăsat în 
pace, să încerc să-mi pun ceva ordine în cap. Dacă asta nu te 
deranjează. 

Incepuse deja să se uite înapoi pe foaia de hârtie aflată în 
dreptul său, pe birou, și să mestece capătul creionului, astfel 
încât nu putu să vadă mina rănită care apăru pe faţa Sylviei. 
Aceasta se ridică de pe scaun și-și îndreptă fusta. 

— Bineînţeles, răspunse ea rece. Imi cer scuze pentru deranj. 

leși din încăpere, iar Jack ridică din nou privirea când a auzit 
ușa închizându-se, privind neajutorat cadrul prin care femeia 
tocmai trecuse. Ar fi vrut să o cheme înapoi. Nu a făcut-o. 

A lucrat timp de o oră, scriind și rescriind, iar când a terminat 
a citit ce i-a ieșit. Apoi a mototolit foile de hârtie și le-a aruncat 
în coșul cu gunoi. 

Era vorba despre un editorial, iar când l-a terminat de scris și 
l-a recitit și-a dat seama că ar fi putut foarte bine să fie scris de 
însuși Marty Forager. Il ataca pe șeful poliţiei, ba chiar sugera că 
poate ar fi fost timpul ca Ray Norton să fie înlocuit. Cerea câteva 
răspunsuri în legătură cu ceea ce se întâmplase cu adevărat cu 
Anne Forager. Și mai sugera, în termeni care treceau peste 
vechea lor înțelegere, că era timpul ca cetățenii din Port Arbello 
să formeze o poteră de linșaj. Nu folosise, bineînţeles, acest 
termen. In schimb solicita o „asociaţie de protecție”, care ducea 
până la urmă la același lucru. Pe scurt, scrisese un editorial 
ipocrit și egoist, destinat să-l submineze pe șeful poliţiei și, în 
același timp, să întărească imaginea de cetățean îngrijorat pe 
care și-o crea Jack Conger. Și-a dat seama că încerca să-l scoată 
pe Ray Norton de pe o pistă pe care însuși Ray Norton nici nu 
știa că se află. O pistă ce l-ar fi putut duce numai la Sarah, care 
era imposibil să fie considerată responsabilă, indiferent ce se 
presupunea că ar fi putut să facă. Recuperă editorialul din coșul 
de gunoi și-l mai citi o dată. A ajuns, în mod obiectiv, la 
concluzia că editorul și-a făcut deja foarte bine datoria. 

l-a dat foc și l-a aruncat în coșul de gunoi, după care ridică 
receptorul. Era timpul să-l sune pe Charles Belter. 

e 

Doctorul Belter ascultă cu atenţie tot ceea ce i-a spus Jack 
Conger. Acestuia i-au trebuit mai mult de trei ore pentru a pune 
toate faptele la un loc pentru doctor, iar de câteva ori a trebuit 


să se întoarcă, trecând prin același subiect de mai multe ori, 
umplând golurile rămase sau amplificând câte ceva. Doctorul 
Belter îl ascultă cu răbdare, întrerupându-l cât mai puţin cu 
putinţă; simţea că era important să asculte nu numai ce anume 
spunea, dar și felul în care o făcea, precum și ordinea pe care o 
alegea. Mintea omului tinde să atașeze anumite priorități 
lucrurilor, doctorul Belter știa asta, și deseori poţi afla mai multe 
lucruri nu din faptele semnalate, ci din ordinea în care aceste 
fapte sunt expuse și din importanţa relativă pe care persoana 
respectivă le-o dă acestora. Când Jack termină, doctorul Belter 
se lăsă pe spate, cu mâinile încrucișate și sprijinite confortabil 
pe burta sa imensă. 

— Așadar nu știți dacă există sau a existat cu adevărat vreo 
grotă? întrebă el. 

— A existat? repetă Jack. Ce vreţi să spuneţi cu asta: a 
existat? 

— Numai că ar fi putut exista cândva o grotă, care a fost 
umplută sau s-a surpat. Nu are importanță. Este vorba doar de 
mintea mea, care caută detalii, funcţionând ca de obicei într-un 
mod mai ciudat. Uitaţi ce am spus. Cel mai important lucru este 
că nu știți dacă peștera există sau nu cu adevărat. 

— Nu, nu știu. Și nu văd ce importanţă are. 

Înainte de a lua din nou cuvântul, doctorul Belter își aprinse o 
țigară și scutură bățul de chibrit pentru a-l stinge. 

— Nu știu, spuse el într-un târziu. Are vreo importantă? 

— La ce vreţi să ajungeţi? întrebă Jack cu suspiciune. 

Doctorul Belter zâmbi. 

— Păi, mi s-a părut doar că aţi atașat o importanță mult prea 
mare acelei caverne. Pe deasupra, aţi mers într-adevăr până 
atât de departe încât să-i spuneţi șefului poliţiei că, în mod 
categoric, aceasta nu există. Asta îmi spune câteva lucruri. 

— Cum ar fi? 

De data aceasta în vocea lui Jack era o ostilitate clară. 

— În primul rând, că dumneavoastră credeţi că există o 
peșteră. Dacă eraţi cu adevărat sigur că aceasta este 
inexistentă și că legenda este numai o legendă, atunci de ce aţi 
dorit să încercaţi să-l convingeţi pe Norton că nu are rost să o 
caute. Pe deasupra, dacă sunteți sigur că nu există, atunci nu 
aveţi de ce să vă temeţi că va fi găsită, nu-i așa? 


— Care este al doilea rând? întrebă Jack, fără a-l confirma sau 
nu pe primul. 

— Hei, dar asta este ușor, făcu doctorul Belter, aplecându-se 
peste birou. Nu numai că sunteți sigur că există o peșteră, dar 
vă și temeţi de ceea ce ar putea să fie găsit înăuntru. 

— Este cel mai stupid lucru pe care l-am auzit de multă vreme 
încoace, spuse Jack furios. 

— Chiar așa? 

Jack știa că reacţionase astfel mai mult de teamă decât din 
pricina furiei, și se întreba de ce. De ce anume îi era frică? Apoi 
ajunse la concluzia că nu îi era frică de; îi era frică pentru. Îi era 
frică pentru Sarah. 

— Pentru Sarah sunt îngrijorat, spuse el cu nervozitate. 

— Chiar așa? făcu doctorul, iar Jack avu impresia că a auzit o 
nuanţă ușor ironică în vocea lui. Atunci hai să discutăm un minut 
și despre asta. Ce anume vă îngrijorează, mai exact? Vă este 
teamă că Sarah a terorizat copii mici, după care i-a azvârlit într- 
o cavernă? Acesta ar putea fi unul dintre cele mai stupide lucruri 
pe care le-am auzit eu vreodată. Dacă ar fi și numai atât, uitaţi- 
vă la cât este Sarah de mare. Nu prea este înaltă, nu-i așa? De 
fapt, este chiar mică pentru vârstă ei, și chiar un pic 
subdezvoltată. 

Observă accesul de furie care începuse să coloreze faţa lui 
Jack și ridică o mână. 

— Ei, să fim serioși, continuă el. Nu am spus că este anormal 
de mică sau subdezvoltată. Din punct de vedere fizic, se află 
categoric în limitele normale. Însă este mai apropiată de limita 
copiilor scunzi, decât de cea a copiilor înalţi. Acum, spuneţi-mi, 
credeţi cu adevărat că o fetiță de mărimea lui Sarah ar putea 
să-i facă cine știe ce unei fete care arată precum Kathy Burton? 
Kathy Burton, după câte am auzit, este destul de înaltă pentru 
vârstă ei și oarecum atletică. Așa încât, dacă avem în vedere și 
faptul că este cu un an mai mare decât Sarah, nu văd prea 
multe posibilităţi pentru Sarah de a-i fi făcut ceva. Despre Anne 
Forager și Jimmy Tyler nu știu mare lucru. Sunt amândoi de 
vârstă mai mică faţă de Sarah și probabil un pic mai mici de 
înălțime. Insă Kathy Burton nu s-ar fi lăsat păcălită de Sarah. 

— După câte înțeleg, copiii cu... probleme mentale... 
dovedesc uneori o forță remarcabilă, spuse Jack. 


— Aţi văzut prea multe filme. Oh, sigur, se poate întâmpla, 
dar sunt cazuri rare și se întâmplă numai pentru perioade scurte 
de timp, sub ceea ce noi numim stări de isterie. Aceleași lucruri 
li se întâmplă și oamenilor așa-ziși normali. Țineţi minte de 
mama care a ridicat o mașină de deasupra copilului ei 
accidentat? Lucruri ca acestea se pot întâmpla. Sub presiuni 
puternice trupul se umple pur și simplu de adrenalină și 
primește un val de forță suplimentară. Dar acestea sunt cazuri 
rare și se petrec în perioade de timp foarte scurte. Este vorba 
despre secunde, nu de timpul necesar pentru a face ceea ce 
sugeraţi dumneavoastră. 

— Nu sugerez absolut nimic, spuse Jack cu răceală. 

— Chiar așa? Eu cred că asta faceţi. Am ascultat cu mare 
atenție, să știți. Aceasta este meseria mea. Și asta este ceea ce 
v-am auzit spunând. Nu în mod direct, trebuie să vă spun asta, 
ci prin implicaţie. Și toate acestea pentru că Elizabeth a spus că 
a văzut-o pe Sarah jucându-se cu cineva care semăna cu Jimmy 
Tyler. Chiar o puteţi vedea pe Sarah trăgând după ea în pădure, 
maltratându-i, pentru a-i lua după aceea în cârcă și a-i închide 
într-o cavernă de nu știu unde. Am dreptate? 

Jack se mișcă jenat în scaunul său. Doctorul dăduse glas 
gândurilor sale cu prea multă claritate. 

— Continuaţi, spuse el, nefiind deloc sigur că vrea să asculte 
mai departe, dar simțind că era obligat să o facă. 

— Păi, dacă nu vă supăraţi pentru că spun asta, teoria este 
de-a dreptul ridicolă. Nu numai că Sarah nu ar fi în stare sub 
nicio formă să își menţină atâta timp acea formă de forță supra- 
normală care i-ar fi fost necesară pentru o asemenea ispravă, 
dar chiar dacă ar fi fost, vă puteţi imagina ce dificultăţi aţi putea 
avea dacă ar trebui să duceţi în spinare pe cineva de propriile 
dumneavoastră dimensiuni, coborând pe peretele stăvilarului? 
Chiar dumneavoastră aţi spus că este un loc periculos chiar și 
pentru un adult. Se pare că pentru un copil ar fi imposibil să 
ducă în spate pe acolo un alt copil, de aceeași mărime. 

Jack se mai gândi o dată la toate acestea și avu un ciudat 
sentiment de ușurare. Doctorul avea dreptate; povestea era fără 
nicio noimă. El și Rose exageraseră. Și cum ar fi putut să fie 
altfel? Ultimele câteva zile nu fuseseră ușoare pentru nimeni din 
Port Arbello, iar Rose și Jack Conger nu făceau excepție. Simţi că 
un zâmbet îi apare pe faţă, și era un sentiment plăcut. 


— Ei, s-a rezolvat cu asta, în orice caz, spuse el. Mai aveţi și 
alte idei? 

Doctorul Belter se lăsă în față, iar expresia lui deveni de o 
seriozitate care a făcut să se topească zâmbetul de pe chipul lui 
Jack. 

— Da, am. Domnule Conger, aţi suferit cumva de pierderea 
memoriei? în ultima vreme? 

A trebuit să treacă aproape un minut întreg pentru ca 
implicaţiile cuvintelor pe care doctorul tocmai le rostise să 
pătrundă în mintea lui Jack. Când, în cele din urmă, s-a 
întâmplat asta, reușind să înțeleagă insinuarea doctorului 
Belter, a trebuit să lupte cu el însuși pentru a se putea controla. 
Tremurând, s-a ridicat în picioare. 

— Numai o dată, domnule doctor, spuse el cu răceală. Și știm 
amândoi ce s-a întâmplat atunci. De atunci, niciodată. 

Părăsi cabinetul doctorului fără niciun alt cuvânt și fără să 
aștepte ca doctorul Belter să-i răspundă. 

— Cum puteţi fi atât de sigur? spuse doctorul către ușa 
închisă și camera goală. Cum puteți fi atât de sigur că nu aveţi 
pierderi de memorie? 

e 

Când Jack se întoarse la ziar era ora prânzului. Închise ușa în 
urma sa, iar la câteva momente după aceea lumina roșie de 
deasupra ei se aprinse. Angajaţii revistei Courier se uitau 
nedumeriţi unii la ceilalţi. Însă nici unul dintre ei nu voia să 
comenteze cele ce se întâmplau. În loc de asta, s-au uitat toţi la 
ceas și au început să o șteargă la masă. Când în birou nu a mai 
rămas decât Sylvia Bannister, aceasta s-a uitat către ușa 
închisă. Ezită un moment, după care apăsă pe butonul 
interfonului de pe biroul ei. 

— Mă duc la masă acum, spuse ea. 

Așteptă vreun răspuns, dar văzând că nu primește niciunul, 
începu să-și pună pardesiul. Era pe punctul de a ieși din birou, 
când interfonul prinse dintr-o dată viață. 

— Poţi să-ţi pierzi un minut cu mine? 

e 

Sylvia își scoase pardesiul și-l atârnă înapoi de cuier. Apoi își 
netezi fusta și intră în biroul interior. 

Era pregătită să rămână rece cu șeful ei, dar expresia de pe 
fața lui o făcu să se răzgândească. 


— Nu te simţi bine, nu-i așa? spuse ea, făcând să sune mai 
degrabă ca o constatare decât ca o întrebare. 

Jack ridică privirea, iar Sylvia era convinsă că a văzut în ochii 
lui niște lacrimi care se străduiau să-și găsească drumul către 
afară. 

— Tocmai m-am întors de la o discuţie cu doctorul Belter. 

— Chiar mă miram unde ai fost, spuse Sylvia, lăsându-se în 
scaunul aflat în fata biroului lui Jack. De ce te-ai dus să-l vezi? 

— Nici eu nu știu prea bine, ăsta este adevărul. Aveam de 
gând să vorbesc cu el despre Sarah. Despre ce trebuie făcut cu 
ea. Dar el numai despre Sarah nu a vrut să vorbească. 

— Cum așa? 

— Despre mine a vrut să vorbească. 

Sylvia îi zâmbi liniștitor. 

— Și asta este o idee chiar atât de rea? Tuturor ne vine greu 
să vorbim despre noi înșine din când în când. lar tu nu ai trecut 
printr-o perioadă tocmai ușoară în ultima vreme, nu-i așa? 

— Nu despre asta voia să vorbim. După câte se pare, crede că 
eu aș putea fi acela care umblă după copii. 

Sylvia se uită la el, nevenindu-i să creadă. 

— Tu? Probabil că l-ai înţeles greșit. 

— Nu. Nu l-am înțeles greșit. A vrut să știe dacă am avut 
pierderi de memorie în ultima vreme. 

— Este cel mai dezgustător lucru pe care l-am auzit de-a 
lungul timpului, spuse Sylvia, vocea ei reflectând greaţa pe care 
o simțea în stomac. Asta s-a întâmplat cu un an în urmă. Nu 
săptămâna trecută și nici luna trecută. Cu un an în urmă. 
Treisprezece luni, mai precis. Chiar crede că s-ar putea întâmpla 
din nou acum? De trei ori? Pe deasupra, știm cu toţii unde erai 
atunci când au dispărut copiii. 

— În ziua în care a dispărut Kathy Burton mă aflam chiar în 
biroul lui, ca s-o spunem pe cea dreaptă, completă Jack, 
zâmbind subţire. 

— Și atunci, ce vrea să spună? întrebă Sylvia. 

— Nu știu, a răspuns Jack. Dar, Dumnezeule, asta mă sperie! 
Dacă asta este ceea ce crede el, atunci oare cum gândește 
restul orașului? 

— Nu am habar, dar știu ce gândesc eu. lar eu cred că asta 
este o nebunie, și mai cred că doctorul Belter are nevoie să-și 
controleze propriul cap. 


Se ridică în picioare și continuă: 

— Și mai cred că noi doi ar trebui să mergem să mâncăm 
ceva. La mine acasă. 

Jack se uită la ea fără să înţeleagă. 

— Jack, spuse Sylvia încet, nu crezi că te-ai lăsat prea mult 
absorbit de toate astea? la-ți un liber pentru tine însuţi. Chiar 
dacă este vorba numai de câteva ore petrecute cu mine. Ai 
nevoie de asta. Serios, ai nevoie. Și eu la fel. 

Au mers în liniște cu mașina până la casa Sylviei, iar în timp 
ce pregăteau prânzul au vorbit încet. Evitară subiectele 
sensibile, dar nu era vorba despre acea eschivare studiată care 
crea o distanţă între Jack și Rose, atunci când aceștia păstrau în 
mod conștient distanţa faţă de anumite lucruri. În schimb, era 
ca o sustragere lejeră, ca o înțelegere reciprocă, în sensul de a 
discuta numai despre lucruri care le făceau amândurora plăcere, 
devenind astfel mai apropiați. 

Nu se mai întoarseră la redacţie în după-amiaza aceea. Erau 
pe cale să o facă, însă se răzgândiră în ultimul moment. În 
schimb, și-au petrecut după-amiaza în patul Sylviei Bannister, și 
s-au simţit bine. S-au simţit bine. S-au simţit amândoi bine. 
Pentru prima dată, de un an încoace, Jack Conger stătea întins, 
în brațele unei femei, și-i făcea plăcere. Sylvia Bannister era 
mulțumită. Și, pentru moment, așa era și el. 

e 

Cei doi copii din cavernă stăteau unul în brațele celuilalt, 
ținându-se strâns, așa cum făceau de aproape treizeci și șase de 
ore. Jimmy Tyler fusese lipsit de cunoștință de-a lungul primei 
ore petrecute în peșteră și vreme îndelungată Kathy a fost 
sigură că băiatul va muri. Însă nu a murit, ci se trezi în cele din 
urmă, îngrozit de întunericul din jurul său. Kathy încercă să-l 
potolească și să îi explice ce se întâmplase. Fata avea vocea 
slăbită și avu câteva perioade de incoerenţă, însă fie și numai 
sunetul unei voci omenești ce venea din întuneric părea să-l 
liniștească pe Jimmy, iar în cele din urmă reuși să se calmeze. 
După aceea se puseră pe așteptat. 

Au rămas aproape unul de celălalt, fără să se îndepărteze 
vreodată într-atât încât să nu mai poată să se atingă unul pe 
altul, iar când au adormit, au adormit ţinându-se în braţe. 

Jimmy era îngrozit de sunetele ciudate, ca niște râcâieli, îns 


ă 
după ce Kathy îi spuse despre ce era vorba, băiatul încercă să 


prindă unul dintre crabii micuţi. Reuși în cele din urmă și-l 
îndesă în gură. Era amar și l-a scuipat imediat, începând să 
vomite. Kathy îi dădu o gură de apă, pentru a scăpa de gustul 
neplăcut. 

Mai spuneau câte ceva din când în când, de cele mai multe ori 
Jimmy fiind cel care vorbea, căci Kathy avea vocea slăbită, iar 
gâtul o durea acum foarte rău, însă în cea mai mare parte au 
tăcut pur și simplu, ţinându-se de mâini și întrebându-se de cât 
timp stăteau închiși în grotă și cât aveau să mai fie ţinuţi acolo. 

Era tocmai unul din momentele în care Jimmy spunea ceva, 
când Kathy îi strânse deodată mâna. 

— Șșșt, șuieră ea. 

Băiatul simţi cum mâna ei o strânge și mai tare pe a lui și 
încetă să mai vorbească. Jimmy auzi și el deasupra zgomotul 
ciudat, ca o furișare. Pe măsură ce foșnetul se auzea tot mai 
tare, Kathy continuă să mărească strânsoarea mâinii, până când 
pe băiat a început să-l doară. Și-a dat seama că zgomotele de 
deasupra o înspăimântau pe Kathy, iar spaima acesteia a 
devenit contagioasă. A uitat de durerea palmei și se ridică, 
pentru a auzi mai bine ce se întâmpla deasupra. 

— Pune-ţi mâinile la ochi, șopti Kathy către băiat. 

Jimmy nu știa de ce ar fi trebuit să facă așa ceva, însă a 
urmat instrucțiunile fetei. La câteva clipe după aceea observă o 
ușoară strălucire roșie trecând prin carnea degetelor sale. Și-a 
desfăcut încet degetele și văzu un șuvoi de lumină strălucind în 
jos, prin puţul de deasupra lui. Clipind, și-a luat mâinile de la 
ochi, după care i-a deschis de tot, pe măsură ce începeau să se 
obișnuiască cu lumina. Kathy continua să stea ghemuită lângă 
el, ţinându-l strâns cu una dintre mâini, în timp ce cu cealaltă își 
acoperea apăsat ochii. 

— Este în regulă, spuse băiatul. Dacă clipești, nu te dor ochii 
din cauza luminii. 

Încetul cu încetul, Kathy și-a luat mâna de pe faţă, lăsându-și 
ochii sa se obișnuiască cu lumina pe care o uitaseră. Șuvoiul 
razelor era ţinut în nemișcare, iar de sus nu se auzea nimic. 
Nedumeriţi, cei doi copii se uitară unul la celălalt. In timp ce își 
cercetau unul altuia fața, se auzi sunetul înfundat al unui obiect 
care căzuse lângă ei. Jimmy a vrut să spună ceva, însă Kathy i-a 
acoperit gura cu palma. Văzuseră amândoi pachetul acela 
micuț, învelit în hârtie albă, care zăcea acum pe jos, în mijlocul 


lacului de lumină. Jimmy s-a zbătut pentru a se elibera din 
strânsoarea fetei, după care s-a repezit în șuvoiul de lumină, 
aplecându-se asupra obiectului și adulmecând-l, ca un șobolan 
care miroase o bucăţică de brânză aruncată în mijlocul încăperii, 
pentru a fugi repede înapoi, în gaura sa. 

Băiatul desfăcu pachetul. 

— Uite, a spus el. Sandvișuri. 

Kathy se uită la mâncare, iar foamea reuși să-i învingă frica. A 
înșfăcat unul dintre sandvișuri și și-l îndesă în gură. Jimmy 
începu să înfulece din mâncare, cu pofta unui copil mic, care nu 
este obișnuit să stea fără. 

Greaţa îi lovi pe amândoi în același timp, și dintr-o dată s-a 
întins fiecare pe jos, vomitând cu furie prin cavernă. 
Sandvișurile, minunatul cadou venit de deasupra, erau umplute 
cu nisip. Cu nisip și iarbă de mare. 

Au auzit de sus un râs îngrozitor, nebunesc, și și-au dat 
seama că deasupra lor se afla Elizabeth, care ţinea lumina 
nemișcată, uitându-se la ei cum vărsau. Instinctiv, Kathy și 
Jimmy se târâră de acolo, intrând în întunericul protector, 
asemeni animalelor subpământene care fug din calea soarelui. 
Când reușiră să dispară cu totul din spațiul luminat, șuvoiul 
albicios dispăru dintr-o dată, și o auziră pe Elizabeth cum se 
îndepărta în patru labe, târându-se către suprafață. Kathy și 
Jimmy au început să plângă încet, ţinându-se de mână. 

e Capitolul 20 

Următoarea duminică a fost una dintre acele zile plumburii, 
întunecoase, în care toamna pare să-și asume plăcerea perversă 
de a oferi o avanpremieră a iernii care e pe cale să vină. In Port 
Arbello vremea urâtă nu făcea decât să accentueze deprimarea 
care apăsa asupra orașului, iar cârciuma a făcut vânzări ceva 
mai ridicate decât de obicei. In diminețile obișnuite de duminică 
numai Marty Forager putea fi observat trecând prin pridvorul 
acesteia, declarând că a ajuns acolo pentru „slujbă”. După 
aceea urma să stea acolo cât era ziua de lungă, pentru a pleca, 
pe patru cărări, abia după ce își termina „vecernia”. Dar în 
duminica ce a urmat după dispariţia lui Jimmy Tyler, bisericile 
din Port Arbello se treziră cu stranele pline înaintea slujbei de 
dimineaţă, iar scaunele cârciumii ocupate toate de clienţii veniţi 
pentru o slujbă ca aceea a lui Marty Forager. 


Congerii nu s-au dus la biserică în acea duminică dimineață și 
nici la cârciumă nu și-au făcut apariţia. La cârciumă nu s-ar fi 
dus oricum, iar peste mersul la biserică au trecut ca printr-o 
înţelegere reciprocă, fără să spună de ce au preferat să rămână 
acasă, și fără să dorească să audă motivele unul de la celălalt. 
Era ca și cum ar fi simţit că ceva se apropia și sperau să 
reușească să treacă peste momentul greu stând pur și simplu 
acasă. Obișnuitul ritual al cafelei de dimineață era în 
desfășurare, cei doi urmându-l tăcuţi, când sună telefonul. 

— Răspund eu, o auziră pe Elizabeth strigând de sus. La 
câteva minute după aceea o auziră strigând din nou, adresându- 
se mamei ei: 

— E pentru tine, mamă. Doamna Stevens. 

— Barbara? făcu Rose, străduindu-se să sune mult mai veselă 
decât era de fapt. 

Asemeni tuturor celorlalţi oameni din Port Arbello, Rose 
fusese și ea din ce în ce mai deprimată, însă reușea să ascundă 
acest lucru folosindu-se de vocea ei „profesională”. 

— Oameni buni, începusem să cred că ați... 

Era cât pe ce să spună „aţi murit”, însă s-a răzgândit în 
ultimul moment. Nu s-a deranjat să caute un cuvânt mai 
potrivit. 

— Era să spun o prostie mai mare ca mine, nu-i așa? Ei, cred 
că la asta se gândesc toți acum. 

— De asta am și sunat, răspunse Barbara Stevens. M-am 
săturat de unicul subiect de discuţie din Port Arbello, și-mi 
închipui că și voi la fel. Vremea este prea urâtă pentru ca să 
putem să mai lucrăm la casă, iar Carl s-a gândit că o partidă de 
bridge, într-o după-amiază umedă, ar putea să fie lucrul cel mai 
nimerit. Vreţi să faceţi una mică? 

— Ar fi minunat, răspunse Rose. La ce oră și unde? 

— Aici, pe la unu. Aduceți și fetele. 

— Numai să vorbesc și cu Jack. Te sun eu imediat înapoi. 

Puse receptorul în furcă și se întoarse în sufragerie. 

— A fost Barbara Stevens. Zice că ea și Carl vor să ne ducem 
în după-amiaza aceasta la ei, să facem o partidă de bridge. 
Împreună cu fetele, adăugă Rose, observându-l pe Jack cuprins 
de îndoială. 

— Nu știu. Sarah se poate comporta ciudat într-un loc străin, 
și tu știi asta. 


— Atunci putem să le lăsăm acasă cu doamna Goodrich, 
spuse Rose cu promptitudine. 

Jack își dădu seama că partida de bridge urma să aibă loc 
oricum și a ajuns la concluzia că avea să participe și el cu 
plăcere, cu toate că ura acest joc. i 

— Ce-ar fi să jucăm mai bine aici? propuse el. In cazul în care 
nu există vreun motiv pentru care ceilalți vor neapărat să ne 
ducem la ei. ` 

— Perfect, spuse Rose zâmbind. Barbara a zis ora unu. ţi 
convine? 

Jack își privi ceasul în mod automat. 

— Nu văd motivul pentru care să nu-mi convină, a răspuns el. 

Rose îi zâmbi. 

— Atâta doar că tu nu poţi să suporţi jocul acesta, corect? 

Fără să-i dea timp să răspundă, Rose continuă: 

— Ei bine, cel puţin ne va da un subiect nou la care să ne 
gândim. După săptămâna asta, s-ar putea chiar să descoperi că- 
ţi place. 

Același gând se afla și în mintea lui Jack, așa încât zâmbi 
către Rose petrecând-o cu privirea afară din cameră. A ascultat- 
o în timp ce vorbea cu Barbara Stevens, însă nu se putea spune 
că a auzit ceea ce a spus. In schimb, a tot încercat să-și dea 
seama de ce, de la după-amiaza petrecută cu Sylvia și care 
fusese minunată, se simţea atât de bine când era vorba despre 
această căsătorie. Presupunea că era pur și simplu din cauză că 
se simţea mai bine în legătură cu el însuși. Până la urmă se trezi 
că își făcea chiar planuri cu privire la partida de bridge. Era 
plăcut să-ţi faci planuri cu privire la ceva anume. 

e 

— O treflă. 

— Pas. 

— O pică. 

— Pas. 

— Unu fără atu. 

La acest nivel toată lumea a pasat, iar Barbara Stevens s-a 
uitat la partenera ei. 

— Soţul tău chiar este în stare să te lase să joci o licitaţie la 
nivel de unu? o întrebă ea. 

— Numai dacă crede că poate să mi-o facă, răspunse Rose. 

Barbara se uită mai întâi la Jack, apoi la Carl. 


— Ei, băieţi, cum rămâne? Atac eu de data asta? 

Jack și-a examinat cărţile din mână cu atenţie, apoi le-a strâns 
și le-a pus pe masă. 

— Nu și când a patra pe culoare este un patru de sub șapte, a 
spus el. Sunteţi sublicitate. Treceţi-vă patruzeci de puncte, iar 
noi o să ne considerăm norocoși. 

Carl a făcut cărţile pentru următoarea levată, iar în timp ce le 
împărțea ridică privirea spre tavan. 

— incredibilă liniște acolo, sus, observă el. Nici nu am știut că 
trei copii pot fi atât de cuminţi. Să bat în lemn. 

A terminat de aranjat cărțile pe care le avea în mână și 
încercă să-și ascundă bucuria pentru punctele pe care le avea. 

— Două fără atu, anunţă el, încântat să audă oftatul celor 
două femei. 

La etaj, cei trei copii stăteau direct pe podeaua camerei de 
joacă, terminând o partidă de Monopoly pe care o câștigase 
Sarah, mai întâi de toate pentru că atât Jeff cât și Elizabeth, 
jucând pe rând pentru ea, făcuseră afaceri bune în contul ei. Cât 
despre Sarah, ea nu a făcut decât să stea cuminte pe locul ei, 
uitându-se la tabla de joc și, din când în când, ridicând câte o 
piesă de pe aceasta pentru a o examina cu atenţie, înainte de a 
o pune înapoi, exact pe locul de pe care o luase. 

— Este doar norocoasă, asta este tot, comentă Jeff, întinzând 
ultimii bani pe care îi mai avea către Sarah. 

Ca și cum și-ar fi dat seama într-un fel că jocul luase sfârșit, 
Sarah mătură deodată tabla de Monopoly cu mâna. Elizabeth 
începu să culeagă banii împrăștiați și să-i aranjeze la locul lor, 
pe categorii. Apoi îi zâmbi lui Jeff. 

— Așa face tot timpul, spuse Elizabeth. Câștigă de fiecare 
dată când fac câte o partidă cu ea. După aceea răstoarnă 
planșeta cu piese. 

Elizabeth nu a mai adăugat că singurul mod în care Sarah ia 
parte activă la oricare dintre jocuri este acela de a răsturna 
piesele la sfârșit. Era sigură că Jeff a înţeles asta și fără să i se 
spună. 

— Ai văzut vreodată o planșetă de spiritism? l-a întrebat 
Elizabeth. 

— Vrei să spui o chestie d-aia despre care se zice că îţi spune 
cum îţi merge norocul? 


— Nu prea îţi spune cum îţi merge norocul. Cu ajutorul lor se 
presupune că poţi ajunge să vorbești cu spiritele. 

— Doar nu crezi în spirite, a făcut Jeff, după care a continuat: 
Ai și tu una? 

Elizabeth a dat afirmativ din cap. 

— Am găsit-o în pod. Eu și Sarah ne jucăm tot timpul cu ea. 
Vrei să încerci și tu? 

— Sigur, a răspuns Jeff. Cum să nu? 

Elizabeth termină de aranjat jocul Monopoly în cutia lui, după 
care trase afară planșeta de spiritism. O așeză pe jos, între ea și 
Jeff, apoi o strigă pe Sarah, care plecă de la fereastra lângă care 
stătea, privind afară cu ochi goi. Tăcută, Sarah se așeză pe 
podea și-și sprijini degetul pe pârghia indicatoare. 

— Cum facem? întrebă Jeff. 

— Este ușor, răspunse Elizabeth. Doar pui degetul pe chestia 
aia, așa cum a făcut Sarah, după care pui întrebarea. Imediat 
după aceea începe să se miște. 

— Să se miște singură? întrebă Jeff sceptic. 

— Sigur. Vino. Hai să încercăm. 

Elizabeth puse degetul pe indicator, iar după câteva clipe, cu 
toate că i se părea că asta este o prostie, Jeff făcu și el la fel. 

— Este cineva acolo? întrebă Elizabeth. 

Nimic nu s-a întâmplat timp de aproape un minut. Jeff era pe 
cale să renunțe și să declare că este o prostie, când i s-a părut 
că simte o vibraţie sub deget. Apoi pârghia indicatoare a început 
să se miște. A alunecat de-a lungul planșetei și s-a oprit în 
dreptul literei „B”. 

— Tu ai făcut asta? o întrebă băiatul pe Elizabeth. 

Ea a dat din cap. 

— Șșșt. N-ai voie să vorbești. 

Buzele lui Jeff s-au strâns, în timp ce simţi pârghia indicatoare 
încercând să se miște din nou. Apăsă mai tare, străduindu-se să 
o imobilizeze. O simţi încovoindu-se sub buricele degetelor sale 
și aruncă pe furiș o privire către Elizabeth, să vadă dacă va 
încerca din nou să o miște. Aceasta părea relaxată. Pe sub 
vârfurile degetelor lui, care începuseră să se albească din cauza 
presiunii cu care apăsa, pârghia indicatoare a început să se 
miște. 


— Nu poţi să o oprești, îi șopti Elizabeth. Și eu am încercat. 
Credeam că Sarah o mișca. Dar nu am putut să o fac să se 
oprească. 

Fascinat, Jeff urmări indicatorul care s-a deplasat de-a lungul 
planșetei, pentru a se opri în dreptul lui „E”. A încercat încă o 
dată să o imobilizeze, dar pârghia se deplasă mai departe cu 
constanţă, ajungând să se oprească abia în dreptul literei „T”. 

— Bet, făcu Jeff. Ce poate să însemne asta? 

— Nu s-a oprit încă, răspunse Elizabeth. Dar eu știu unde o să 
se mai ducă. 

Indicatorul se roti ușor, porni în cealaltă direcţie și se opri la 
„H”. Jeff s-a umplut de emoție, și și-a dat seama că indicatorul 
nu se va mai mișca. 

— Beth, spuse băiatul. Acesta este numele tău. Prescurtarea 
de la Elizabeth. 

— Știu, răspunse Elizabeth. Dar nu este vorba despre mine. 
Este un spirit, iar numele spiritului este Beth. Probabil că vrea să 
îmi spună ceva. 

— De ce nu mi-ar spune mie, făcu Jeff rânjind. Sunt și eu aici, 
să știi. 

Serioasă, Elizabeth a dat din cap. 

— Nu, cu mine vrea să vorbească. Eu am mai vorbit cu ea 
înainte. 

— Sigur că ai vorbit, o luă Jeff peste picior. Presupun că a fost 
stră-străbunica ta, sau ceva de felul ăsta, nu-i așa? 

Acum Elizabeth îl privi cu nervozitate și păru să fie ceva mai 
puţin sigură pe ea însăși. 

— De ce ai spus asta? întrebă ea nesigură. 

— Ce? o contră Jeff. 

— Ce-ai vrut să spui cu asta, că era stră-străbunica mea? 

Jeff părea ușor încurcat. 

— Nu am vrut să spun nimic. Nu este întotdeauna o stră- 
străbunică cea despre care vorbește lumea? 

— Ai auzit ceva despre stră-străbunica mea? 

— De ce să fi auzit? o provocă Jeff. 

— Nu știu, răspunse Elizabeth. M-am gândit doar că s-ar 
putea să fi auzit despre legendă. 

— Ce legendă? Nu-mi spune că Beth a fost într-adevăr stră- 
străbunica ta. Pentru că dacă-mi spui asta, înseamnă că ești mai 
nebună decât soră-ta. 


— Nu vorbi așa despre Sarah, i-o trânti Elizabeth. Nu este 
frumos. 

Apoi se întoarse către sora ei. 

— Nu-l asculta, Sarah. Nu știe nimic. 

Jeff părea jenat și încercă să îngaime o scuză. După aceea o 
rugă pe Elizabeth să-i povestească despre legendă. 

— Se presupune că ar exista o cavernă pe undeva, prin 
Promontoriu, începu ea. Stră-străbunica mea, sau s-ar putea să 
fie trei de „stră”, a avut un vis despre ea. A fost un vis 
îngrozitor, iar caverna se presupune a fi un loc îngrozitor. Tatăl 
meu mi-a povestit că stră-străbunica mea îi spuse că acolo sunt 
porțile iadului. In orice caz, stră-străbunica a avut un vis despre 
ea, iar după aceea au început să se întâmple tot felul de 
nenorociri. 

— Ce fel de nenorociri? întrebă Jeff curios. A murit cineva? 

— Așa mi se pare, răspunse Elizabeth. lar Beth a fost una 
dintre victime. 

— Cine era ea? 

— Nu știu sigur, răspunse Elizabeth. 

Vocea ei coborâse între timp, ajungând ca o șoaptă, iar ochii 
ei au căpătat o expresie ciudată, pierdută. 

— Când a murit era doar o fetiță, continuă ea. Era ceva mai 
mică decât este Sarah acum. Am tot întrebat-o ce s-a întâmplat 
cu ea, dar nu a vrut să-mi spună. Dar este ceva în legătură cu 
pădurea și cu peștera. De aceea nu avem voie să ne ducem pe 
acolo. 

— Asta-i tot? 

Jeff părea dezamăgit, ca și cum s-ar fi așteptat la mult mai 
mult decât ceea ce îi spusese Elizabeth. 

— Păi, a mai fost și stră-stră-unchiul meu. S-a sinucis. 

— De unde știi? 

— Pur și simplu știu. A venit într-o zi acasă și ținea ceva în 
brațe. Cred că era o pisică moartă, sau ceva de felul ăsta. Putea 
să fie un iepure. In fine, știi biroul de jos, din spatele casei? 

— Cel care are un tablou în el? 

Elizabeth dădu afirmativ din cap. 

— Insă portretul nu este al meu. In orice caz, se spune că 
stră-stră-unchiul meu s-a dus cu pisica sau cu iepurele, ori ce-o 
fi fost acela, în biroul din spate. După aceea s-a dus în spatele 
casei și s-a aruncat de pe faleză. 


Ochii lui Jeff se măriră. 

— Pe bune? În ocean? 

— Bineînțeles că în ocean, răspunse Elizabeth. Nu există 
nimic altceva acolo, jos, în afară de bolovani. 

— Văleu! făcu Jeff, dând drumul aerului din piept. S-a mai 
întâmplat și altceva? 

— A mai fost cineva care a păţit-o, străbunicul meu. Nu se știe 
prea bine ce s-a întâmplat cu el, dar într-o zi s-a dus să caute 
caverna și nu s-a mai întors. 

— L-au mai găsit după aceea? 

— Da. Dar era mort. Și-a prins piciorul între stânci, iar când a 
venit fluxul s-a înecat. 

— Nu cred nimic din toate astea, spuse Jeff, sperând să mai 
fie ceva. 

— Nici nu-mi pasă dacă crezi sau nu, spuse Elizabeth. Așa s-a 
întâmplat. 

— Cine ţi-a spus? 

— Tatăl meu. lar lui i-a spus tatăl lui. Sau mama lui. Oricum, 
este adevărat. 

— Ai văzut vreodată caverna? vru Jeff să știe. 

— Nu, răspunse Elizabeth nesigură. Dar nu a văzut-o nimeni 
altcineva. 

— Atunci de unde știi că există cu adevărat? 

— Pur și simplu știu. 

— Cum de știi? 

— Uite așa. 

— Păi, dacă nu poţi să-mi spui de unde ai aflat, înseamnă că 
de fapt nu știi, a făcut Jeff sarcastic. 

— Ba știu, insistă Elizabeth. Beth mi-a povestit, lăsă ea să-i 
scape. 

Jeff și-a dat ochii peste cap. 

— Sigur că ţi-a spus. Atâta doar că tu nu știi nici măcar cine 
este. 

— Știu și asta, răspunse Elizabeth cu voce tremurată. Este... 
este fata din portretul de jos. Cea care seamănă cu mine. 

Jeff se uită batjocoritor la ea. 

— Sigur că este ea, o luă el peste picior. 

— Ea este, insistă Elizabeth. A vorbit cu mine prin planșeta de 
spiritism și așa mi-a spus. 


Jeff se lăsă pe spate, sprijinindu-se într-un cot, și rânji către 
Elizabeth. Niciunul dintre ei nu observase că Sarah ieșise din 
cercul lor și se dusese din nou la fereastră, uitându-se afară și 
mutându-și cu nervozitate greutatea de pe un picior pe celălalt. 

— Să-ţi spun ceva, propuse Jeff. Dacă poţi să-mi spui unde se 
află caverna, atunci am să cred și restul poveștii. 

Elizabeth se uită bosumflată la el și încercă să se gândească 
cum l-ar fi putut convinge. 

— Păi, a spus ea cu nervozitate, există un loc... 

Sarah și-a întors capul de la fereastră și, cu privirea ei 
pierdută, se uită în partea cealaltă a camerei, către Elizabeth. 
Nici Elizabeth și nici Jeff nu păreau să-și dea seama că ea se afla 
încă acolo. 

— Ce fel de loc? întrebă Jeff, cu vocea plină de neîncredere. 

— Un... un loc secret, răspunse Elizabeth. 

Sarah începu să ţipe. Primul urlet ieși din gâtul ei cu sunete 
foarte înalte, în timp ce traversa camera în fugă. Cu fața 
contorsionată, înșfăcă planșeta de spiritism și o aruncă spre 
fereastră. A spart geamul, ale cărui cioburi au căzut pe 
acoperișul marchizei. 

Jeff sări în picioare, uitându-se la Sarah, care începuse să 
gonească nebunește în jurul încăperii, ca și cum ar fi căutat 
ceva. Dintr-o dată s-a avântat spre ușă, pe care o lovi de perete, 
și dispăru pe coridor. Jeff, alb la faţă, a privit neputincios către 
Elizabeth, însă aceasta rămăsese impasibilă. Elizabeth se duse 
la fereastră, o deschise, și culese planșeta de spiritism dintre 
cioburile împrăștiate între care zăcea, dând accidental cu 
degetul de unul dintre acestea și rânindu-se. Și-a supt tăietura 
cu grijă, după ce se asigură că nu îi rămăsese niciun ciobuleţ 
înăuntru. Când termină de făcut asta se întoarse către Jeff și 
zâmbi. 

— Este în regulă, spuse ea. Așa se întâmplă tot timpul. Nu-ţi 
fie teamă, o să-si revină. 

e 

Când primul urlet al lui Sarah răsună prin casă, Barbara 
Stevens a lăsat cărțile să-i cadă din mâna și-și duse palmele la 
gură. 

— Dumnezeule! făcu ea. S-a întâmplat ceva cu copiii! 

Înainte ca Rose să o poată opri, Barbara se ridicase deja pe 
jumătate de pe scaun. 


— Este Sarah, spuse Rose. Este în regulă. Așa se întâmplă din 
când în când. Știu că este greu de suportat, dar vă rog, rămâneţi 
pe locurile voastre. 

Barbara se lăsă nesigură înapoi pe scaunul ei, albă la față, în 
timp ce Carl Stevens stătea pe locul său de parcă prinsese 
rădăcini pe el. Urletele de sus creșteau în intensitate. lar după 
aceea au auzit zgomotele unor picioare care coborau scările. 

Ușa livingului zbură în lături și imediat după aceea încăperea 
se umplu de vibraţiile ţipetelor agonizante ale copilei cuprinsă 
de isterie. Sarah privi cu sălbăticie în jur, ochii ei părând să 
caute ceva anume, însă fără să vadă nimic, după care traversă 
camera, avântându-se spre glasvanduri cu braţele întinse în 
faţă. 

Se izbi de ușile cu geamuri cu toată forța, brațele ei 
opintindu-se mai degrabă în ramele de lemn ale geamurilor 
decât în sticla acestora. Balamalele cedară sub forța loviturii, 
ușile s-au pliat și au zburat în lături, izbindu-se de perete, iar 
câteva ochiuri de geam s-au spart. Sarah deja trecea prin 
marchiză. 

— Jack! strigă Rose. Oprește-o! Repede! 

Jack se afla deja în picioare și, sub privirile îngrozite ale celor 
doi Stevens, traversă camera în fugă și dispăru prin ușile 
deschise. Cei rămași auziră ţipetele lui Sarah îndepărtându-se în 
timp ce aceasta fugea peste câmp, și-l urmăriră blocaţi pe Jack, 
care alerga după ea. In accesul ei de isterie, Sarah se deplasa 
cu o viteză ce depășea naturalul, iar cei trei ce rămăseseră în 
living au putut vedea că fetița fugea aproape mai repede decât 
tatăl ei, îndreptându-se către pădure. 

In liniștea care se lăsase dintr-o dată în casă, Rose se 
îndreptă către ușile de sticlă pentru a privi urmărirea de afară. 
La etaj, exact deasupra ei, Elizabeth și Jeff se uitau și ei la scena 
ce se desfășura pe câmp și care, în lumina cenușie a acelei zile 
și prin ploaia măruntă de afară, părea să fie un fel de leapșă 
nebunească. Nimeni nu scoase vreun cuvânt, iar în vreme ce 
Jack Conger se străduia să o ajungă din urmă pe fiica lui, care 
parcă zbura, timpul părea că s-a oprit în loc. 

e 

După ce făcu câţiva pași afară, depărtându-se de casă și 
îndreptându-se către câmp Jack începu să simtă ploaia care îi 
lovea faţa. Putea să o vadă pe Sarah în fața lui, micile ei picioare 


ridicându-se în spate în timp ce alerga direct către pădure. 
Crezuse că nu va avea nicio problemă să o ajungă din urmă, 
însă distanța dintre ei se menținea constantă, lucru ce i-a 
amintit de cuvintele doctorului Belter, și-și dădu seama că trupul 
fiicei lui era animat acum de adrenalină, nu de propria forţă. Se 
întreba cât timp va putea fetița să ţină acest ritm. 

Sarah începu să încetinească perceptibil abia după ce a trecut 
puțin de jumătatea câmpului. Alerga drept ca o săgeată, ca și 
cum și-ar fi ales o ţintă către care se îndrepta acum. In timpul 
acestei urmăriri Jack simţi că piciorul îi alunecă pe iarba umedă, 
împiedicându-se de două ori. Lui Sarah nu i se întâmplă acest 
lucru, iar de fiecare dată când Jack încetini pasul distanţa dintre 
ei se mări din nou. 

lar după aceea, în sfârșit, pasul fetei deveni mai ezitant, iar 
Jack putu să-și dea seama că se apropiau de sfârșitul cursei. 
Avea să o ajungă din urmă la marginea pădurii, sau poate puţin 
în interiorul ei. 

În interiorul ei. Dintr-un motiv oarecare, gândul acesta îi dădu 
fiori reci, după care avu o senzaţie ciudată. Pierdea controlul 
asupra propriului său trup și simţi valul de adrenalină care i se 
răspândi dintr-o dată prin întregul trup. Avântându-se pe urmele 
lui Sarah, văzu copacii ce se ridicau în calea lui. 

Brațele lui s-au închis în jurul picioarelor fetei, Jack simțind 
mai mult decât văzând căderea lui Sarah. lar după aceea fetița 
se zbătea în brațele lui, încercând să se elibereze, în timp ce 
tipetele i se înteţiră. Au început amândoi să se lupte prin noroi, 
zbaterile lui Sarah devenind și mai puternice, ca și cum un nou 
motiv de teamă le-ar fi amplificat. Aproape că îi scăpase din 
mână când, imediat după aceea și la fel de neașteptat cum 
începuse, criza luă sfârșit. 

Țipetele fetei au încetat și a rămas întinsă în noroi, pieptul ei 
mic mișcându-se greu din cauza efortului depus și având gâtul 
sugrumat de niște scâncete scurte dar puternice. Jack o luă cu 
blândeţe de pe jos și se întoarse către casă. 

O luă peste câmp cu mintea întunecată. După aceea începu 
să-și revină. Ceea ce se întâmpla acum semăna cu o altă zi, o zi 
de cu un an în urmă, în care o ducea pe Sarah în brate, 
traversând câmpul, și afară ploua, iar fata plângea. In ziua 
aceea rochița ei fusese mototolită rău, iar fata sângera. Cu toate 


că nu voia să facă asta, se uită în jos, la trupul fără vlagă al 
copilei din brațele lui. 

În timpul luptei se alesese cu câteva zgârieturi pe faţă, iar pe 
obrazul ei stâng se afla o linie subţire de sânge. Salopeta de dril 
cu care era îmbrăcată se murdărise toată, iar platca i se rupsese 
și atârna acum pe lângă ea. Jack simţi cum panica crește în el. 

Se uită către casă și, prin ochii săi înceţoșaţi, văzu că toată 
lumea îl aștepta; îl așteptau să-și aducă acasă copila, îl așteptau 
să le povestească ce a făcut. Ce făcuse? Nu știa ce făcuse. Nu 
făcea decât să-și aducă acasă copila. lar ei îl așteptau. De ce îl 
așteptau? 

Nu mai simţea ploaia care îi cădea pe faţă și nici moliciunea 
spongioasă a câmpului umed de sub picioarele sale. Era ca și 
cum ar fi mers printr-un tunel, fără să știe ce se afla la capătul 
către care se îndrepta, și fără să știe ce se întâmplase la capătul 
dinspre care venea. Simţea că începe să amețească și a făcut 
un efort pentru a-și desprinde ochii de grupul de oameni care îl 
așteptau lângă ușile de sticlă. A făcut un efort să se uite în sus. 

O văzu pe Elizabeth. Stătea la una dintre ferestrele de la etaj 
și îl urmărea. Îi zâmbea în timpul acesta. Era un zâmbet blând, 
care îl liniștea. 

Jack simţi cum panica începe din nou să-l cuprindă și încercă 
să nu facă altceva decât să se uite la Elizabeth - văzând că 
Elizabeth îl privea în timp ce se apropia, însoţindu-l cu privirea, 
se simţea într-un fel mai liniștit, uitând că o ducea pe Sarah în 
brațe prin ploaie. 

De îndată ce intră pe poartă Elizabeth dispăru din câmpul lui 
vizual. Panica începu din nou să-l cuprindă. 

O duse pe Sarah în living și o așeză cu grijă pe canapea. După 
aceea Jack cedă panicii și accesului de isterie, începând să 
plângă în hohote. S-a îndepărtat de Sarah, făcând câţiva pași 
înapoi și, ca și cum nu el ar fi fost cel care o adusese în casă pe 
brațe, se uită la ea cu o detaşare ciudată, în timp ce Rose și soții 
Stevens s-au strâns în jurul ei, agitându-se și acoperind-o ca 
niște cloști. Nimeni nu observă când Jack ieși din încăpere. Erau 
ocupați toţi cu Sarah. O luă în sus pe scări, către dormitorul pe 
care îl împărțea cu Rose. Se întinse pe pat și continuă să plângă. 
Își aducea aminte. Nu putea să suporte. 

La parter, cei trei adulţi rămași în living se uitau neputincioși 
la fetiţa întinsă pe canapea, care plângea cu sughiţuri. Tot ceea 


ce puteau să facă, și știau asta bine, era să aștepte până când 
criza îi va fi trecut. Însă hohotele copilei erau sfâșietoare, și 
sunau de parcă Sarah ar fi încercat să le spună ceva. 

Au ciulit toţi urechile, străduindu-se să compună cuvinte din 
sunetele ciudate pe care Sarah se chinuia să le scoată, împinsă 
parcă de o forță nevăzută. 

— Secret... părea ea să spună. Secret... secret... 

Dar nu puteau să fie siguri. 


e Capitolul 21 


Barbara Stevens se simţea total neputincioasă în timp ce se 
uita la Rose, care încerca să o liniștească pe Sarah. Copila 
tremura întinsă pe canapea, ochii ei lipsiţi de expresie 
avântându-se sălbatic prin cameră, ca și cum ar fi căutat o cale 
de scăpare. Dacă existau ceva gânduri coerente care să-i 
străbată mintea în momentele acelea, era oricum imposibil de 
interpretat care ar fi fost semnificaţia lor. 

— E-n regulă, puișor, intona Rose iar și iar, aproape cântând. 
Toate vor fi în regulă acum. S-a terminat, iar mama este aici. 

Încerca să cuibărească în propriile braţe capul copilei și să o 
legene, dar Sarah continua să se smucească spasmodic. Dar 
asta era tot ce putea Rose să facă pentru a o menţine pe 
canapea. 

Ochii soţilor Stevens se întâlniră pe deasupra Rosei, care 
stătea ghemuită, și o privire compătimitoare trecu de la unul la 
celălalt. După aceea auziră un zgomot venind dinspre ușa 
livingului și-i văzură pe Elizabeth și Jeff stând în prag. Carl 
încercă să le facă semn cu mâna să se ducă înapoi în camera de 
sus, însă îi văzuse și Rose. 

— E-n regulă, spuse ea. S-a liniștit. 

Și-a întors atenţia către cei doi copii, care ajunseseră acum în 
mijlocul încăperii, stând cuminţi, cu toate că Jeff parcă nu-și 
găsea locul. 

— Ce s-a întâmplat acolo, sus? întrebă Rose încet. 

Se uită la ambii copii, dar privirea i se opri la Elizabeth. 

— Ce a declanșat asta? 

— Nu știu, răspunse Elizabeth. Ne jucam cu planșeta de 
spiritism, și dup-aia am început să-i povestesc lui Jeff despre 
vechea legendă a familiei. 

— Sarah a ascultat? 


— Nu știu, spuse din nou Elizabeth. Nu eram prea atentă la 
ea. Eu și Jeff ne cam certam. 

— Vă certaţi? întrebă Barbara Stevens. Pe ce motiv? 

— Mi-a spus o poveste, răspunse Jeff. Era de-a dreptul 
nebunească, iar ea s-a enervat atunci când i-am spus că nu o 
cred. 

— Dar este adevărat, insistă Elizabeth. 

— În legătură cu peștera? întrebă Barbara. 

Fiul ei o privi cu surprindere. 

— Vrei să spui că și tu ai auzit despre ea? 

— Da, am auzit. Dar dacă este adevărat sau nu că există, 
acesta nu este un motiv pentru care să te cerți cu Elizabeth. 

— Da... începu Jeff, însă tatăl lui i-a tăiat-o imediat. 

— Niciun dar! spuse el. Ai face bine să nu te mai cerți pe niște 
lucruri despre care nu știi nimic. Cere-ţi scuze de la Elizabeth! 

In primul moment Jeff păru că este pe cale să comenteze în 
continuare, însă după aceea se întoarse către Elizabeth: 

— Imi cer scuze pentru că te-am contrazis, spuse el, însă 
după aceea nu s-a putut abţine să adauge: Dar eu tot nu cred că 
există vreo cavernă. 

Elizabeth deschise gura, însă Rose a fost cea care vorbi 
prima: 

— Nu contează în acest moment dacă există sau nu vreo 
cavernă. Contează doar ce a făcut-o pe Sarah să aibă ieșirea 
asta. Ce s-a întâmplat? 

Elizabeth reluă povestirea de unde o lăsase: 

— li spuneam lui Jeff despre legendă, și ajunsesem la partea 
despre peșteră. Și am început să ne contrazicem în legătură cu 
existența sau inexistenţa ei, când Sarah s-a pornit, absolut pe 
neașteptate, să ţipe. Avem și un geam spart în camera de joacă. 

— Un geam spart? 

— A aruncat planșeta de spiritism prin el, explică Jeff. 

— Ce Dumnezeu făceați cu planșeta de spiritism? vru Carl să 
știe. 

Jeff a vrut să răspundă, însă de data aceasta Elizabeth a fost 
mai repede: 

— Doar ne jucam cu ea. Și scrisese „Beth”. 

— Acesta este numele tău, spuse Barbara Stevens cu un 
zâmbet. 

— Da, răspunse Elizabeth ridicând din umeri. 


A aruncat o privire rapidă către Jeff, iar acesta a prins imediat 
semnificaţia ei. 

„Nu-i lăsa pe cei mari să afle prea multe despre asta. Este 
secretul nostru.” 

Jeff îi răspunse cu un zâmbet. 

— Dar ce a declanșat criza lui Sarah? stărui Rose, căutând cu 
o încăpățânare disperată un motiv raţional pentru ieșirea fiicei 
ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, imploră Rose mai departe, 
îndreptându-și rugăciunea către cer. Lasă-mă să înțeleg. Măcar 
o dată! 

Jeff și Elizabeth se uitară unul la celălalt și ridicară din umeri. 
Rose era pe cale să-i supună mai departe unui interogatoriu 
simultan, însă se răzgândi când îl văzu pe soțul ei începând să 
coboare încet pe scara interioară. Cu toate acestea, nu veni în 
living. În schimb o luă de-a lungul holului, îndreptându-se spre 
biroul din spate. Către biroul din spate, deci către bar, se gândi 
Rose. 

— Păi, făcu Rose, presupun că incidentul acesta ne-a cam 
aranjat partida de bridge, nu-i așa? Nu cred că mă voi mai putea 
concentra asupra cărților. 

Spunând asta afișă unul dintre zâmbetele acelea simpatice și 
strălucitoare care anunţă candidatul că este momentul să iasă 
din scenă. Soții Stevens au prins mesajul. 

Carl își privi ceasul cu nerăbdare. g 

— Era oricum timpul să mergem și noi acasă, spuse el. Imi 
pare rău că s-a întâmplat așa. Dacă putem să facem ceva... 

A tras neajutorat de aceste ultime cuvinte, știind că nu 
puteau să facă nimic. 

— O să facem altă partidă, spuse Barbara repede, venind în 
ajutorul lui. Curând. Să ne sunati, bine? 

Rose le zâmbi, iar Elizabeth îi conduse până la ieșire, ţinând 
ușa deschisă în timp ce ei își puneau pardesiele. Afară ploaia 
continua să cadă liniștit din cerul cenușiu. 

— Nu-i prea plăcut, spuse Carl. 

— Nu, a fost Elizabeth de acord. Dar am început să ne 
obișnuim. 

În timp ce plecau, nici Carl și nici Barbara nu puteau fi siguri 
dacă Elizabeth se referise la vremea de afară sau la incidentul 
provocat de sora ei. 


Niciunul dintre ei nu a scos vreun cuvânt până când au ieșit 
pe Drumul Promontoriului. 

— Trebuie să fie tare greu, spuse Barbara în cele din urmă. 

— Ce? 

— Să ai o fiică precum Sarah. Îmi pare rău pentru ei, pentru 
amândoi. 

Carl o aprobă dând din cap: 

— Nu sunt sigur că m-aș putea descurca în vreun fel în 
situaţia lor, ce să mai vorbim despre felul în care ei chiar 
reușesc. Elizabeth este și ea remarcabilă, a adăugat el. Sunt 
norocoși că o au și pe ea. Într-un fel, mă gândesc eu, lucrurile se 
compensează. 

— Este nebună, comentă Jeff de pe locul din spate. 

Carl îl certă pe fiul său pentru că vorbea în felul acesta. 

Nicio clipă nu-i trecu prin minte că Jeff ar putea să vorbească 
despre Elizabeth, și nu despre Sarah. lar Jeff nu și-a dat seama 
că de fapt părinţii lui îl înţeleseseră greșit. 

e 

Elizabeth urmări maşina familiei Stevens îndepărtându-se prin 
ploaie, după care închise în liniște ușa și se întoarse în living. Se 
uită timp de o clipă la mama ei, care încerca să o liniștească pe 
Sarah, după care se îndreptă către ele și îngenunche și ea 
alături. 

— Lasă-mă pe mine, spuse ea. Pot eu să o liniștesc. 

Rose s-a ridicat, cu o piatră luată de pe inimă. Niciodată nu a 
știut ce să facă în situaţii ca aceasta, dar de fiecare dată o rănea 
faptul că se simţea frustrată și neputincioasă - sentimente care, 
era sigură, i se transmiteau într-un fel și lui Sarah. 
Recunoscătoare, o lăsă pe Elizabeth să preia controlul, iar când 
văzu că Sarah ieșea într-adevăr din starea de criză apoplectică, 
sau despre ce-o fi fost vorba, porni încruntată către biroul din 
spatele casei. Acolo avea măcar de făcut faţă unei situaţii cu 
care era obișnuită, iar soţul ei putea măcar să înţeleagă ceea ce 
îi spunea. Până când nu se îmbăta prea tare. În mintea ei apăru 
fulgerător imaginea lui Marty Forager, după care trăsăturile lui 
Forager se topiră dintr-o dată, fiind înlocuite cu cele ale lui Jack. 
Se scutură de această imagine și intră în birou fără să mai bată 
la ușă. Jack stătea în fotoliul cu brațe, ţinând strâns în mână 
paharul cu băutură și având ochii aţintiţi spre portretul fetiţei, ce 
atârna deasupra șemineului rece. 


— l-aș putea spune doamnei Goodrich să facă focul, se oferi 
Rose prevenitoare. 

— N-ar fi nicio diferenţă, răspunse Jack plictisit. Mie tot frig 
mi-ar fi. 

Ochii nu i se dezlipiră de portret. 

— Este totul în regulă cu tine? îl întrebă Rose. 

— Așa cred. lartă-mă că am dispărut atât de subit. Nu prea 
mi-a fost bine acolo, afară. 

— Am observat, replică Rose, în vocea ei simțindu-se o urmă 
de reproș. 

Jack ridică o mână. g 

— Nu începe iar, Rose, nu acum. Incă mă simt ca pe marginea 
prăpastiei și nu vreau să vorbesc despre asta deocamdată. 

— Va trebui s-o faci, mai devreme sau mai târziu. 

— Știu. Dar hai să o lăsăm pe mai târziu, bine? 

Rose se așeză pe celălalt scaun de lângă șemineu, abia atunci 
simțind răcoarea din cameră. Ajunse la concluzia că trebuia 
oricum să ceară să i se facă focul și plecă să o caute pe doamna 
Goodrich. Când se întoarse i se păru că Jack nu se mișcase de 
pe locul său, însă paharul lui era acum mai plin decât atunci 
când a plecat. Știa că mai întâi îl golise pe primul și abia după 
aceea și-l umpluse din nou, însă părea să nu-și fi modificat 
poziţia absolut deloc. Ochii lui erau în continuare fixaţi glacial 
asupra portretului, ca și cum acesta ar fi exercitat cine știe ce 
forță magnetică asupra lui. Rose se uită și ea la tablou, 
încercând să găsească ce anume vedea Jack în el. 

Câteva minute mai târziu doamna Goodrich veni să facă focul. 
Nu spuse nimic, și nimeni nu i s-a adresat. Când părăsi 
încăperea stăpânii ei continuau să stea în liniște pe locurile lor 
uitându-se la tablou. Atâta doar că acum aveau la picioare un 
foc ce pâlpâia plăcut. Intorcându-se în camera ei mică de lângă 
bucătărie, doamna Goodrich se simţea ușor îngrijorată. Luă în 
mână revista cu programul de televiziune și se așeză pe fotoliul 
ei. 

e 

Elizabeth se strecură pe ușa de la intrare și o luă prin burniţa 
de afară către hambar. Când a ajuns înăuntru se repezi în 
încăperea fostei magazii și trase ușa după ea. Și-a scos mantaua 
de ploaie și o atârnă de un cui. După aceea începu să-și desfacă 
nasturii rochiei. Când toţi nasturii au fost desfăcuţi și-a dat-o jos 


și a împăturit-o cu grijă. A așezat-o într-un raft gol și a acoperit-o 
cu o veche pătură pentru cal. Apoi începu să scormonească 
printr-o căpiță de fân vechi, rămas într-un colț al magaziei și 
scoase de acolo o legătură mică din pânză, dintr-un material 
vătuit. Scutură legătura. Era rochița veche pe care o găsise în 
pod, acum ruptă și murdărită, însă ţinându-se încă întreagă. Se 
îmbrăcă cu ea cu grijă, după care își desfăcu coada de cal în 
care avea legat părul. Când pletele blonde începură să-i cadă 
libere pe umeri privi în jurul ei prin magazie, după care deschise 
din nou ușa. La un moment după aceea ieșise din hambar și o 
luă încet peste câmp, îndreptându-se către pădure. Ploaia 
începuse să cadă cu mai multă putere acum, și nu se 
îndepărtase decât cu douăzeci de metri de casă când rochia i s- 
a umplut de apă, iar părul i-a devenit o cascadă. Dar nu simțea 
nimic, înainta încet, dar cu hotărâre, prin furtună. 

Ajunse la marginea pădurii, însă nu se opri pentru a se bucura 
de protecția pe care copacii i-o ofereau faţă de ploaia 
dezlănţuită. Părul i se lipise de cap și de umeri precum un coif, 
strălucirea lui umedă accentuându-i trăsăturile feţei. Pasul i se 
acceleră, deplasându-se printre copaci cu o viteză și o siguranţă 
care unui observator, dacă s-ar fi aflat vreunul acolo, i s-ar fi 
părut imposibil de atins. 

Când se adânci în pădure fulgerele începură să se joace 
deasupra orizontului, iar când ajunse pe coama stăvilarului un 
val de tunete se rostogoli în întâmpinarea ei, în semn de salut. 
Era întuneric, foarte întuneric, cu toate că soarele nu apusese 
încă. Furtuna părea să șteargă lumina zilei aproape de tot, iar 
marea, abia vizibila din cauza ploii, avea aspectul ameninţător 
al unui animal ascuns în noapte. Elizabeth, a cărei înaintare nu 
era încetinită nici de ploaie, nici de întuneric, începu să coboare 
pe faţa stăvilarului. Furtuna se intensifică încă și mai tare în 
momentul în care fata dispăru în spatele bolovanului ce păzea 
intrarea în tunel. 

Găsi lanterna în nișa aflată imediat după intrarea în tunel, 
însă nu o aprinse până când nu ajunse în încăperea superioară. 
De acum mirosul greu al pisicii intrate în putrefacție, amestecat 
cu izurile acre ale vărsăturilor copiilor, îmbâcsise aerul din 
întreaga peșteră, însă Elizabeth nu părea să observe asta. 

Merse în patru labe până la partea de sus a puţului, aprinse 
lanterna și se uită în jos. Nu putea să vadă nimic, cu excepţia 


bolovanului mare și plat ce ţinea loc de masă, însă putea să 
audă gemetele moi care se ridicau din întuneric. Știa că Jimmy 
și Kathy se aflau încă acolo, jos, tupilaţi prin vreun colţ 
întunecos. Zâmbi pentru ea însăși și a început să coboare scara 
de frânghie în interiorul puțului. 

Îi încercă repede rezistenţa, după care începu să coboare, 
lanterna, rămasă în continuare aprinsă, generând niște umbre 
sinistre, ce plecau din ascunzișul buzunarului rochiei ei 
neobișnuite, de modă veche. Simţi cu piciorul fundul cavernei și 
făcu un pas, îndepărtându-se de scărița de frânghie. Scoase 
lanterna din buzunar și lumină grota de jur-împrejur. 

Kathy Burton și Jimmy Tyler stăteau înghesuiți unul în celălalt, 
așezați pe jos și sprijiniți de peretele cavernei aflaţi de partea 
cealaltă a locului pe care zăcea întins scheletul. Kathy ţinea 
ochii strâns închişi, apărându-se de strălucirea bruscă a 
lanternei, iar Jimmy Tyler ţinea o mână întinsă, ascunzându-se 
de partea cea mai neplăcută a șuvoiului strălucitor. Privea cu 
ochii crispaţi, încercând să vadă dincolo de sursa de lumină. 
Kathy se smiorcăia încet, doar pentru ea însăși și, dacă nu ar fi 
fost mâna cu care își acoperea faţa, ar fi părut că nu-și dădea 
seama de ceea ce se întâmpla. Jimmy nu a încercat să se ridice, 
însă ochii i se mișcau repede prin lumină. Elizabeth a întors 
lanterna, îndreptându-i raza spre vechiul schelet, un sunet 
ieșindu-i dintre buze atunci când a văzut în ce dezordine se afla, 
oasele fiind împrăștiate la câteva zeci de centimetri, în toate 
direcţiile. 

Elizabeth băgă mâna în buzunar și scoase de acolo câteva 
lumânări, pe care le găsise în vechea magazie, și o brichetă 
mică, de felul celor pentru aprins ţigara, pe care o luase din 
casă. Înfipse lumânările în crăpăturile din perete și le aprinse, 
așezând cu grijă bricheta într-o adâncitură aflată imediat sub 
lumânări. După aceea stinse lanterna, care dispăru în buzunarul 
larg al rochiei ei. Flăcările lumânărilor pâlpâiră, după care 
începură să ardă constant, o lumină caldă scăldând dintr-o dată 
interiorul cavernei. 

Nebăgându-i în seamă pe cei doi copii, care rămaseră 
înghesuiți unul în celălalt, Elizabeth începu să se ocupe de 
osemintele străvechi, aflate în partea cealaltă față de ei. Cu 
multă grijă, puse fiecare os înapoi în poziţia pe care trebuia să o 
aibă, și în câteva minute scheletul fusese refăcut, cu braţele 


încrucișate din nou peste cavitatea, acum goală, a pieptului. 
Abia după aceea Elizabeth își întoarse din nou atenţia către 
Kathy și Jimmy Tyler. 

— Este timpul să mai dăm o petrecere, spuse ea în șoaptă. 

Kathy păru că nu a auzit-o, însă Jimmy se băgă și mai tare în 
fata de lângă el, mintea lui umplându-se de spaimă. Știa că cea 
din faţa lui era Elizabeth, dar nu era aceeași Elizabeth pe care o 
cunoscuse el, de-a lungul timpului. Era o altă Elizabeth, o 
Elizabeth înfricoșătoare. 

Era plină de murdărie, iar părul ei, plin și el acum de noroi, și 
în aceeași măsură de umezeală, îi atârna pe faţă și pe umeri. 
Rochia, sfâșiată, îmbibată cu apă și mânjită cu murdăria de prin 
cavernă, atârna de trupul ei în falduri rigide, iar pe faţă avea o 
goliciune care îi amintea lui Jimmy de chipul bunicii lui, așa cum 
o văzuse el la înmormântare, cu două luni în urmă. 

Arată de parcă ar fi moartă, se gândi Jimmy. Elizabeth parcă e 
moartă. 

A încercat să se îndese și mai tare în Kathy Burton. 

În timp ce el o privea cuprins de o vrajă a groazei, Elizabeth 
găsi rămășițele pisicii moarte, hainele de păpușă ale acesteia 
fiind pline de murdăria cavernei, și o sprijini cu grijă pe una 
dintre lespezile de piatră care ţineau loc de taburete în jurul 
pretinsei mese. A descoperit și capul pisicii, acum lipsit de ochi, 
dar continuând să poarte boneţica aceea grotescă, și încercă să- 
| așeze în balans deasupra trupului. Văzând că nu reușește să-l 
facă să stea, apucă capul cu hotărâre și-l înfipse cu putere în 
trup, cum ai înfige o jumătate de lămâie în storcător. Carnea 
trupului, intrată în putrefacție, cedă, capătul coloanei vertebrale 
ieșind în sus și penetrând cavitatea inferioară a ţestei. De data 
aceasta capul s-a ţinut, înghesuit adânc între umerii pisicii. 

— Hai la masă! spuse Elizabeth moale, făcându-i lui Jimmy un 
semn cu capul, prin care îi cerea să renunţe la siguranţa pe care 
i-o oferea peretele cavernei, pentru a se alătura ei și pisicii, la 
masa cea neobișnuită. 

Băiatul a dat din cap. 

— Hai la masă, repetă Elizabeth, vocea ei devenind 
amenințătoare. 

Jimmy Tyler își trase genunchii la piept și-și intensifică 
strânsoarea cu care o ţinea pe Kathy Burton de mână. 


Elizabeth o luă către el, cu mâna trasă spre înapoi, ca și cum 
s-ar fi pregătit să-l lovească. Cu o clipă înainte ca lovitura să 
cadă asupra lui, Jimmy se trase brusc de lângă Kathy și se 
ghemui tremurând pe unul dintre bolovanii de lângă masă. 

Elizabeth se întoarse către Kathy. 

— Și tu, îi porunci ea. 

Kathy nu se mișcă, dar ochii i se deschiseră larg, pleoapele 
zbătându-i-se, iar gura începu să i se miște, ca și cum ar fi 
încercat să vorbească. 

— Acum! îi ceru Elizabeth. 

De data aceasta lovitura căzu, iar Jimmy Tyler s-a făcut mic 
de frică pe locul său auzind asprimea palmei care răsună peste 
faţa fetei. Kathy tot nu se mișcă. În schimb de pe buzele ei 
scăpă o bolboroseală înceată. 

Elizabeth privi în jos pentru o clipă, către copila lipsită de 
vlagă, după care începu să o tragă spre centrul încăperii, 
târând-o de picioare. Slăbită, Kathy Burton a încercat să scape, 
însă Elizabeth o ţinea cu putere. După câteva secunde Elizabeth 
o așeza pe Kathy pe cel de al treilea taburet. Când a plecat de 
lângă ea, Kathy se prăbuși din nou pe podea, iar Elizabeth i-a 
mai tras una. 

— Stai ca lumea la masă! se răsti ea. 

Kathy păru că începe să devină relativ conștientă de ceea ce 
se întâmpla și reuși să se tragă într-o poziţie mai dreaptă. 

— Este frumos așa, făcu Elizabeth. 

A făcut un pas înapoi și privi în întregime acest tablou ciudat. 

— Bun, spuse ea. Kathy, tu ești mama. lar Jimmy este tatăl. Și 
Cecil este copilul vostru. Este un copil nebun. Hrănește-ţi copilul, 
mamă! 

Kathy rămase în tăcere, abia fiind în stare să se ţină dreaptă. 

— Ți-am spus să-ţi hrănești copilul! îi ceru Elizabeth. 

Kathy nu a făcut nicio mișcare spre pisică și atunci Elizabeth 
ridică pumnul și-l coborî cu putere, lovind-o pe Kathy în spate, 
izbitura trimiţând-o pe fată cu faţa spre centrul mesei. 

— Trebuie să faci ce-ţi spun eu! a mărâit Elizabeth printre 
dinţi. 

— Dacă mama nu poate să-și hrănească bebelușul, o s-o faci 
tu! spuse Elizabeth către Jimmy. 

Băiatul o privi încurcat, încercând să-și închipuie ce ar fi 
trebuit să facă. A văzut că Elizabeth își strânge din nou pumnul 


și ajunse la concluzia că cel mai bun lucru era să se prefacă. A 
mimat că bagă un biberon în gura bebelușului. 

— Este prea mare pentru biberon, șuieră Elizabeth. Mănâncă 
mâncare adevărată și este fetiță. 

Jimmy se prefăcu imediat că apucă o linguriţă și că îndoapă 
pisica cu ceva mâncare. 

— Vorbește cu ea, îi porunci Elizabeth. Vorbește cu fetiţa ta! 

Jimmy îngheţă pentru un moment, apoi limba i se desfăcu. 

— Copilaș frumos, spuse el. Uite niște mâncare bună pentru 
un copilaș frumos. 

— Numele ei este Sarah! urlă Elizabeth. Nu știi nici măcar 
numele fetiţei tale? Ce fel de tată ești? 

— Sarah, repetă Jimmy repede. Uite niște mâncare pentru 
Sarah cea mică și drăguță. 

A continuat să mimeze că îndesa mâncare cu linguriţa în gura 
pisicii moarte, bâlbâind tot timpul câte ceva, fără să își dea 
seama ce anume spunea, dar având grijă ca la fiecare câteva 
secunde să-i spună pisicii „Sarah”. 

— Nu-ţi răspunde, nu-i așa? făcu Elizabeth încet. 

Jimmy a dat din cap. 

— Și știi de ce nu-ţi răspunde? întrebă Elizabeth pe ton plat. 

Jimmy a dat din nou din cap. 

— Pentru că este nebună! urlă Elizabeth. Dar copiii se 
presupune că trebuie să răspundă atunci când li se adresează 
cineva, nu-i așa? 

Jimmy a încuviinţat pe mutește, dând din cap. 

— Atunci este un copil rău, spuse Elizabeth. Este nebună și 
este rea. Pedepsește-o! 

Jimmy nu s-a mișcat. 

— Pedepsește-o! 

Ochii băiatului se fixară pe Elizabeth, și mai ales asupra 
palmei ei, care pulsa, transformându-se ritmic într-un pumn. 
Jimmy ridică încet pisica moartă. Capul se desprinse de trup și 
se rostogoli în întunericul umbrelor. Străbătut de fiori, și-a pus 
cadavrul pe genunchi și a început să-l lovească. 

Elizabeth zâmbi. 

Kathy continua să stea întinsă deasupra mesei, cu capul 
ascuns între brațe, însă probabil că s-a mișcat puţin, căci 
Elizabeth și-a îndreptat brusc atenţia către ea. 

— Nu dormi când ești la masă! spuse ea ameninţător. 


Jimmy, de teamă că fata va primi încă una dintre loviturile 
groaznice pe care le aplica Elizabeth, se întinse către Kathy, ca 
să o prindă de mână. 

— Nu o atinge! îi ordonă Elizabeth. Și-așa nu-ţi place să o 
atingi pe mama, nu-i așa? Ea ar vrea să o mângâi, dar ţie nu-ți 
face plăcere. Știm amândoi ce-ţi face ţie plăcere, nu-i așa? 

Se uită chiorâș la băieţel, care la rândul lui o privi zăpăcit. 

— Ție îţi place fetiţa ta, nu-i așa? Știm cu toții că-ţi place fetița 
mai mult decât mama, nu-i așa? 

Și deodată vocea ei luă amploare, iar caverna se umplu până 
la refuz cu zgomotul făcut de cuvintele ei: 

— Ei bine, dacă asta vrei, asta poți să și ai! 

Elizabeth făcu un salt către Jimmy și începu să tragă de 
hainele băiatului. A încercat să se opună, dar era prea slăbit de 
foame și de frică pentru a se putea lupta cu ea. Curând, înainte 
ca băiatul să-și poată da seama ce se întâmpla, Elizabeth i-a dat 
hainele jos și i le aruncă într-un colț. Rămas în pielea goală, 
Jimmy se ghemui pe fundul cavernei. 

Elizabeth apucă trupul pisicii moarte. 

— Asta îţi dorești, nu-i așa? șuieră ea. O vrei pe fetița ta, nu-i 
așa? 

Apoi se lăsă pe Jimmy Tyler, împingând trupul intrat în 
putrefacție al pisicii moarte între picioarele băiatului, mormăind 
incoerent că dacă asta era ceea ce-si dorea, iată, putea să o 
facă. Sughiţurile neajutorate ale lui Jimmy Tyler, amestecate cu 
sunetele delirante scoase de Elizabeth, au umplut caverna. 
Băiatul nu înţelegea ce se întâmpla cu el. 

În timp ce aceste sunete ciudate pătrundeau în mintea ei 
încețoșată, Kathy Burton ridică privirea și urmări scena 
respingătoare ce se derula în faţa ei. Nu i-a prins de la început 
semnificaţia, nu a putut să pună faptele într-o ordine din care să 
rezulte vreun sens. După aceea mintea i se mai limpezi puțin și- 
și dădu seama de ceea ce se întâmpla. Se uita cu oroare la 
Elizabeth, care persevera în eforturile ei de a-l face pe Jimmy 
Tyler să aibă un act sexual cu cadavrul pisicii. 

Kathy Burton scoase un țipăt și, cu ultimele ei rezerve de 
putere, se ridică greu în picioare și o luă către locul în care 
Elizabeth se lupta cu Jimmy Tyler. 

— Nu face asta! cârâi ea. Te rog, Elizabeth, nu face asta! 


Elizabeth făcu stânga împrejur, iar Kathy începu să simtă 
păreri de rău pentru faptul că a încercat să intervină. A început 
să se retragă, lumina pe care Elizabeth o avea în ochi 
împingând-o în spate, până când atinse peretele cavernei. 
Groaza ei crescu încă și mai tare când văzu că Elizabeth a 
ridicat de pe fundul peșterii un bolovan. A simţit că puterea i se 
scurge dintr-o dată din trup când văzu că Elizabeth ridică piatra 
deasupra capului, iar când aceasta a coborât bolovanul cu 
putere asupra ei, Kathy începuse deja să se scurgă pe fundul 
cavernei. 

Pentru Kathy Burton groaza luase sfârșit. 

e 

La o oră după aceea Rose Conger o găsi pe fiica ei cea mare 
ieșind de sub duș. 

— Tocmai voiam să-ţi spun că dacă vrei să faci o baie înainte 
de masă, este momentul să-i dai drumul. După câte văd, m-am 
trezit prea târziu. 

Elizabeth dădu din cap afirmativ și zâmbi către mama ei. Rose 
îi răspunse tot cu un zâmbet și-i mulțumi în gând lui Dumnezeu 
pentru că i-o trimisese pe Elizabeth. Fără fiica ei cea mare nu 
știa ce s-ar fi făcut. 

— O aduci și pe Sarah cu tine, jos? o întrebă ea. 

— Sigur, răspunse Elizabeth. Imediat după ce mă îmbrac. 

e 

În cavernă, Jimmy Tyler zăcea în locul în care îl lăsase 
Elizabeth, prea slăbit și prea ameţit, fie măcar și pentru a 
încerca să-și găsească hainele. Zăcea pe jos în pielea goală, 
tremurând în întuneric. 


e Capitolul 22 


Târziu în noaptea aceea Rose stătea întinsă în pat, încordată, 
ascultând ploaia care cădea pe acoperiș, cu gândurile mai 
învolburate decât vremea de afară. Nu se auzea nimic de la 
Jack, care stătea nemișcat alături de ea, dar putea să simtă că 
nici el nu adormise. 

— Este ceva în legătură cu portretul, nu-i așa? îl întrebă ea în 
cele din urmă. 

Jack apăsă pe întrerupătorul veiozei din partea lui și se ridică, 
sprijinindu-se în cot. 

— Simţi și tu asta? întrebă Jack la rândul lui. 


— Nu, răspunse Rose categoric. Nu simt. Dar cât a fost seara 
de lungă ai stat și te-ai uitat la el. Ce se întâmplă cu tabloul 
ăsta? Faci de parcă ai încerca să vezi ceva anume în el. 

Jack se lăsă din nou pe spate, privind tavanul. 

— Nici eu nu știu sigur, răspunse Jack. Atâta doar că-mi pare 
că... îmi pare că fata din tablou ar trebui să semene mai mult cu 
Sarah decât cu Elizabeth. 

— Cu Sarah? De ce cu Sarah? Ă 

— N-aș putea spune anume de ce. Este doar o senzaţie. Imi 
tot aduc aminte de ceea ce ne-a spus doctorul Belter. In 
legătură cu fetița despre care se spune că a fost omorâtă. Sunt 
din ce în ce mai convins că tabloul o reprezintă pe fata aceea. 

— Și ce are asta de a face cu Sarah? 

Rose luase acum o voce mai dură, ca și cum s-ar fi pregătit să 
se apere faţă de ceea ce avea să urmeze. 

— Mi-am adus astăzi aminte. Mi-am adus aminte totul, Rose. 
Ziua aceea, de acum un an. Aproape că am omorât-o pe Sarah. 

— Dar n-ai făcut-o. 

— Nu. Nu am făcut-o, răspunse Jack cu amărăciune. Am vrut 
altceva. Am vrut s-o violez, continuă Jack încet. 

A așteptat vreo replică din partea soţiei lui, cum însă nu a 
venit niciuna, continuă: 

— Nu am nici cea mai vagă idee cum de s-a întâmplat asta, 
dar astăzi, când o aduceam pe Sarah înapoi, prin ploaie, am 
ridicat privirea și am văzut-o pe Elizabeth, care mă urmărea. lar 
după aceea, dintr-o dată, mi-am adus aminte totul. Mi-am adus 
aminte că eram în pădure și mă uitam la Sarah intrând în patru 
labe în tufiș. Și dintr-o dată am vrut-o. Din punct de vedere 
sexual. Nu-mi cere să-ţi explic de ce... nu știu. A fost lucrul cel 
mai îngrozitor pe care l-am simţit în toată viaţa mea. Mă 
simţeam de parcă eram o altă persoană, și totuși eram eu 
însumi. A fost ca și cum aș fi fost împins să fac ceva, sau să 
vreau să fac ceva, un lucru pe care însă eu nu îl voiam. Și în 
momentul acela am fost învăluit de sentimentul că... Sarah voia 
să mă seducă. 

Rose se ridică. 

— Să te seducă? făcu ea. Să te seducă? Dumnezeule, Jack, nu 
avea decât zece ani! 

— Nu am spus că voia într-adevăr să mă seducă. Am spus că 
asta am simtit eu că vrea să facă. Așa că am început să o bat. 


Chiar voiam să o omor. Oh, pe Dumnezeu, Rose, a fost 
îngrozitor. 

Durerea amintirii a trecut din nou peste el și începu să plângă 
încet. Rose, nereușind să înțeleagă ce se întâmpla cu el, 
propriile ei sentimente fiind răvășite, a căutat să spună ceva. 

— Ce legătură au toate astea cu portretul de jos? întrebă ea 
în cele din urmă. 

— Nu sunt sigur, mormăi Jack. Când mă uit la portret am 
ciudata senzaţie că ceea ce s-a întâmplat cu Sarah acum un an 
s-a întâmplat și cu fetița aceea, cu mult timp în urmă. 

— lar asta, mi se pare mie, te scoate pe tine din cauză, nu-i 
așa? făcu Rose cu răceală. Dintr-o dată, în loc de agresor, te 
transformi în victimă? Ce Dumnezeu, Jack! 

Jack se ghemuli crispat când auzi cuvintele ei, însă Rose a dat 
înainte: 

— Și cum rămâne cu ziua de azi? Astăzi ai fost din nou o 
victimă? A căzut astăzi din nou o forță ciudată asupra ta? Nu ai 
fost tu însuţi astăzi? 

— Despre ce vorbești? 

— Am văzut ce s-a întâmplat astăzi, Jack. Am văzut tot. Și mi- 
a fost rușine că au văzut și Carl și Barbara Stevens. 

Jack se ridică și-și privi nevasta. 

— Nu știu despre ce vorbești, spuse el. 

— Vorbesc despre tine, când erai afară, pe câmp, cu Sarah. 
Nici nu știu ce a fost mai rău, să o văd pe ea fugind ca apucată 
peste câmp urlând, sau să te văd pe tine alergând după ea. ţi 
ieșiseși din minţi, Jack. Nu se vedea că ai fi vrut să o ajuţi. 
Aveam impresia că voiai să o ataci! A fost ca și cum s-ar fi 
întâmplat totul din nou. 

Jack se ridică cu ochii aprinși. 

— Ti-ai ieșit din minţi? Nimic din ce a fost astăzi nu a fost ca 
acum un an. Absolut nimic. Dacă ar fi numai și de asta, dar 
astăzi am fost treaz lumină. 

Rose s-a încruntat. 

— Poate că nu trebuie neapărat să fii beat, spuse ea. Poate că 
este ceva mult mai serios ceea ce se întâmplă cu tine. 

Ceva a plesnit în interiorul lui Jack, așa că o apucă pe Rose de 
umeri și o ţintui în pat. 

— Vedem noi pe cine pot eu să violez, mârâi el. 


Însă în timp ce Rose stătea pe spate nemișcată, ca și cum și- 
ar dat seama că nu avea de ce să se lupte cu el, furia lui Jack 
devenea și mai mare. și înfipse mâna în cămașa ei de noapte și 
i-o sfâșie de pe trup. Rose continuă să stea nemișcată, bătându- 
și joc de el prin pasivitatea afișată. Se aruncă peste ea și încercă 
cu disperare să o pătrundă. 

Dar nu reuși. 

Rose începu acum să se agite dedesubtul lui, iar pentru o 
clipă Jack nu și-a dat seama dacă soţia lui încerca să se 
elibereze sau să-l ajute. 

— Nu poți s-o faci, nu-i așa? veni de dedesubtul lui Jack vocea 
ei batjocoritoare, ușor înăbușită de pieptul lui. 

— Numai cu fetițe poţi? Ei bine, eu nu sunt o fetiță, Jack. Sunt 
o femeie. O femeie adevărată. Și acum dă-te jos de pe mine. 

Incepu să-l împingă de deasupra ei, iar Jack încercă încă o 
dată să o patrundă. Nici de data aceasta nu reuși. 

După aceea lupta începu cu adevărat, iar Rose se sperie dintr- 
o dată de ceea ce putea să i se întâmple. Și-a îndoit eforturile și 
în cele din urmă reuși să se elibereze. S-a rostogolit, căzând din 
pat în patru labe, după care s-a întors să-i ţină piept în 
continuare. Cu ochii aprinși și furia în continuă creștere, Jack se 
uită la ea, iar Rose se simţi cuprinsă de spaimă. Avea impresia 
că abia acum își dădea seama prin ce trecuse Sarah în ziua 
aceea, în pădure, cu un an în urmă. A întins mâna și a apucat 
scrumiera de pe noptiera patului. 

— Nu te apropia de mine! ţipă ea. Ti-o jur, Jack, dacă mă 
atingi fie și cu un deget, te... 

— Ce-o să-mi faci? tună Jack. O să mă omori? Chiar crezi că- 
mi pasă? 

Stătea acum și el în picioare, fiind separați între ei de pat. 
Țipau amândoi, fără ca vreunul să-l audă pe celălalt, însă după 
aceea, când amândoi făceau o pauză pentru a-și trage sufletul, 
au auzit. S-au privit unul pe celălalt, stupefiați. Copiii. 

Insă de pe culoar se auzi vocea doamnei Goodrich. 

— S-a întâmplat ceva cu dumneavoastră? întrebă ea. Păcatele 
mele, ridicaţi toată casa în picioare. 

A urmat o liniște, după care Rose a fost cea care a vorbit. 

_ — Este totul în regulă, doamnă Goodrich, strigă ea reţinută. 
Imi cer scuze că te-am deranjat. Tocmai ne... tocmai vorbeam 
despre ceva. 


— Unora dintre oameni le place să doarmă noaptea, spuse 
doamna Goodrich. 

Au auzit-o retrăgându-se către scară, apoi pașii ei răsunară 
greu pe trepte. 

— Presupun că fetele au auzit și ele totul, se plânse Rose. 

— Nu încerca să dai vina pe mine, spuse Jack. Ai putea măcar 
din când în când să încerci să mă asculţi, în loc să mă faci 
vinovat. 

— Nu ești niciodată vinovat, nu-i așa? replică Rose, făcând un 
efort sa-și păstreze vocea la un nivel scăzut. Nu-ţi vei asuma 
niciodată responsabilitatea, pentru nimic, nu-i așa? 

— Ba da, răspunse Jack. O voi face, dar nu pentru orice, Rose. 
Nu pentru orice. 

Spunând asta începu să se îmbrace. 

— Unde vrei să te duci? vru Rose să știe. 

— Nu ai nevoie să știi, răspunse Jack. 

Apoi zâmbi cu cruzime: 

— Îmi voi asuma responsabilitatea pentru locul în care vreau 
să mă duc. Și îmi voi asuma responsabilitatea pentru ceea ce 
vreau să fac. 

A lăsat-o stând lângă pat, în cămașa de noapte ruptă, iar Rose 
nu se mișcă de acolo nici când auzi mașina soțului ei 
îndepărtându-se cu zgomot pe drum, la două minute după 
aceea. Abia după ce sunetul motorului dispăru a putut să se 
cufunde înapoi în pat. Tremurând, se întinse după o ţigară și și-o 
aprinse. Fumul, pe care îl trăgea adânc în plămâni, părea să o 
calmeze. 

Își termină ţigara, se întinse în pat și stinse veioza. A rămas 
nemișcată timp îndelungat, încercând să-și păstreze o respiraţie 
regulată și să-și relaxeze mușchii tensionațţi, încercă să-și pună 
gândurile în ordine, însă nu reuși asta, și atunci se hotărî să se 
lase dusă de ele, pentru a vedea unde o vor duce. 

Au trecut treizeci de minute și ea continua încă să încerce să- 
și relaxeze mușchii, iar mintea îi era la fel de răvășită ca atunci 
când se întinsese în pat. Se hotări să se ducă să mănânce ceva. 

Intră tiptil în bucătărie și aprinse lumina. Ascultă pentru o 
clipă și auzi sforăitul ritmic al doamnei Goodrich, aflată în 
camera de alături. Se furișă spre frigider și-i deschise ușa. 

În timp ce scormonea printre resturile de mâncare 
împachetate cu grijă și aranjate în sertarele frigiderului i se păru 


că aude țăcănitul unei uși care se deschidea, dar nu s-a întors să 
se uite decât atunci când a simţit curentul care îi trecea peste 
picioare. Ușa din spate era deschisă. 

A fost străbătută de un fior de spaimă și, instinctiv, a luat-o 
spre sertarul în care erau ţinute cuţitele. Apoi văzu cine 
deschisese ușa din spate. 

Sarah, cu pijamaua din flanel udă leoarcă și plină de 
murdărie, părul ei brunet strălucind din cauza ploii, stătea în 
fața sertarului pentru cuțite, ca și cum ar fi încercat să se 
hotărască dacă să îl deschidă sau nu. 

— Sarah? făcu Rose oftând, inima bătându-i puternic și o 
teamă îngrozitoare născându-se în ea. 

— Sarah! o strigă Rose din nou. 

Se apropie de copilă și îngenunche lângă ea. A ridicat o mână 
pentru a o atinge pe copilă, cu mare gingășie, fiindu-i frică de 
faptul că fiica ei se afla într-o stare de somnambulism și nu ar fi 
vrut să o trezească brusc, dacă lucrurile stăteau într-adevăr 
astfel. Dar când o atinse, Sarah se întoarse și-și privi mama. 
Clipi de câteva ori, iar Rose era sigură acum că nu dormea. 

— Sarah, spuse Rose încet. Ce este? Ce ai făcut afară? 

Sarah se uită absentă la mama ei, iar Rose nu-și putu da 
seama dacă fusese auzită sau nu. După aceea în unul dintre 
ochii lui Sarah s-a format o lacrimă mare, care a început să-i 
curgă încet pe obraz, lăsând o dungă în mizeria din calea ei. S-a 
adunat pe bărbia fetei după care, când a devenit prea mare 
pentru a se mai putea ţine a căzut pe podea. Rose o strânse pe 
fetită în braţe. Sarah nu a opus rezistentă. 

— Vino! făcu Rose. Hai să te duc sus și să te bag în pat. 

Își luă copila în braţe și închise ușa din spatele casei cât și ușa 
de la frigider. După ce stinse lumina de la bucătărie începu să-i 
cânte fetiţei care tremura în braţele ei și o luă în sus pe scări, 
îndreptându-se către baie. O puse pe Sarah jos și a dat drumul 
la apă fierbinte, pentru a umple cada. După aceea se duse să 
aducă prosoape. 

Când se întoarse Sarah stătea acolo unde fusese lăsată, 
nemișcată, ca și cum s-ar fi gândit la ceva. Insă ochii ei, 
minunaţii ei ochi imenși și închiși la culoare păreau în continuare 
pierduţi, fixaţi asupra căzii cu apă. Rose o dezbrăcă și o băgă în 
cadă. 


După ce termină cu baia lui Sarah, Rose o duse la culcare. A 
înfofolit copila cu grijă, după care rămase cu ea până când a fost 
sigură că fetița adormi. În cele din urmă părăsi dormitorul lui 
Sarah, lăsând lumina aprinsă, și se duse la parter. Știa că nu ar 
fi putut să doarmă dacă s-ar fi întors în patul ei; știa că nu ar fi 
reușit să adoarmă până când soţul ei nu s-ar fi întors acasă. Și- 
ar fi dorit să fie acum acasă, sau măcar să-i fi spus unde avea 
de gând să se ducă. Se așeză pe scaunul ei din birou și se puse 
pe așteptat. De deasupra, fetița care semăna atât de tare cu 
Elizabeth zâmbi în jos către ea. Tabloul o liniștea pe Rose și îi 
făcea așteptarea mai ușoară. 

e 

Jack conducea cu viteză prin furtună, bătăile inimii lui fiind 
parcă un ecou al bătăilor ștergătoarelor de parbriz, ce se luptau 
zadarnic să ţină curat geamul din faţa ochilor lui. Adevărul era 
că nici nu avea nevoie să vadă; era atât de obișnuit cu Drumul 
Promontoriului încât avea impresia că putea să conducă mașina 
chiar și legat la ochi, orientându-se după hârtoapele și gropile 
din asfalt. 

Conducea în mod automat, cu mintea aiurea, cu gândurile 
împrăștiate haotic. După aceea văzu luminile lui Port Arbello 
strălucind vag înainte, prin ploaie, și-și dădu seama unde se 
ducea. 

Viră mașina pe aleea Sylviei Bannister și o lăsă în faţă, la 
vederea oricărui curios. Casa avea luminile stinse, dar nici nu-i 
trecu prin minte să se ducă în altă parte. Mai mult, s-a dus până 
în fața ușii și a bătut zgomotos. Nevenind niciun răspuns, mai 
bătu o dată, și mai tare. In cele din urmă văzu o lumină 
aprinzându-se brusc și auzi niște pași care se apropiau de ușă. 

— Cine este? se auzi vocea somnoroasă a Sylviei. 

— Eu. Jack. 

A ascultat cum desfăcu lanţul și trase zăvorul. Apoi ușa s-a 
deschis iar Sylvia s-a uitat la el cu ochii cârpiţi de somn. 

— lartă-mă, spuse ea și apăsă pe întrerupătorul lămpii de 
deasupra intrării. N-am vrut să te las pe întuneric. 

— Este în regulă, răspunse Jack zâmbind șmecherește. 

Faptul că o vedea îl făcea să se simtă mai bine. 

— Se pare că oricum am stat destul de mult timp în întuneric 
în ultimele zile. 


Sylvia a dat ușa mai în lături pentru a-i face loc să intre, după 
care o închise la loc, punând din nou lanţul și trăgând zăvorul de 
siguranţă. 

— S-ar putea ca asta să fie o prostie, spuse ea. Dar mă face 
să mă simt mai în siguranţă. 

După aceea s-a uitat mai atentă la el și pe faţa ei a apărut 
îngrijorarea. 

— Totul e în regulă cu tine? îl întrebă Sylvia. Lasă-mă să îţi 
aduc ceva de băut. După cum arăţi, ai avea nevoie. 

— Chiar am, răspunse Jack. Presupun că nu este bine ce fac, 
dar un păhărel chiar nu are cu ce să-mi strice. 

— A reușit să te convingă, nu-i așa? îl întrebă Sylvia în timp ce 
îl conducea spre bucătărie. 

— Să mă convingă? 

— Că ești un alcoolic, răspunse Sylvia, turnând pentru fiecare 
câte un pahar. 

— Presupun că și sunt. 

Jack luă paharul care i se întindea. 

— Nu, declară Sylvia categoric. Nu ești. Marty Forager este un 
alcoolic. Tu nu ești. Cel puţin, nu încă. Dar presupun că dacă îţi 
dorești asta ai putea să devii. Îți dorești? 

— Câteodată nu sunt atât de sigur. Însă da, alteori chiar aș 
vrea să devin alcoolic. Uneori mi-ar face plăcere să fiu beat în 
permanenţă. Și așa aș face, atâta doar că sufăr cumplit din 
pricina mahmurelilor. Nu se vede la suprafaţă, dar Dumnezeule, 
în ce hal te fac să te simți. 

— Păi, presupun că atâta timp cât suferi din cauza asta ești în 
siguranţă. Cel puţin așa m-a învățat pe mine mama. Vrei să 
stăm aici, sau mă duc să fac focul în cămin? 

— Aici este foarte bine, răspunse Jack așezându-se pe unul 
dintre scaunele de lângă masa de bucătărie. Mă face să mă simt 
altfel decât acasă. Doamna Goodrich nu permite nici unui 
Conger să stea în bucătărie. Cred că asta i se pare sub 
demnitatea noastră. Nu că ne-ar mai fi rămas vreun fel de 
demnitate, mai ales după seara asta. 

li povesti Sylviei tot ce se întâmplase acasă. 

— Trebuie să te fi simţit îngrozitor, spuse ea după ce Jack a 
terminat. 

Jack și-a învârtit paharul ca pe un titirez și zâmbi strâmb. 


— Păi, nu a fost deloc plăcut. Așa că mi-am luat tălpășiţa și 
iată-mă aici. 

— Mă refeream la faptul că ţi-ai adus aminte. Trebuie să fi 
fost groaznic. 

Jack aprobă dând din cap. 

— A fost. Într-un fel, poate că ar fi fost mai bine dacă nu mi-aş 
fi amintit. Să nu știu ce anume am făcut atunci era deja destul 
de rău. Dar cred că faptul că știu ce am încercat să fac este 
chiar și mai rău. 

— Prostii, făcu Sylvia. Se pare că pierzi ceva din vedere. Nici 
nu ai violat-o, nici nu ai omorât-o. 

— Dar am vrut să o fac, replică Jack cu amărăciune. 

— Să vrei să faci ceva anume și să treci cu adevărat la fapte, 
astea sunt două lucruri total diferite. Dacă ar fi să-mi pară rău în 
legătură cu toate lucrurile pe care am vrut să le fac, artrebui să 
fiu în ultimul hal. lar orașul acesta ar fi, tot așa, într-o formă 
foarte bună. Îmi pot veni în minte cel puţin trei oameni, chiar din 
împrejurimi, pe care am vrut să-i omor. Vreau să spun, să-i omor 
cu adevărat. Mi-am închipuit chiar cum aș fi făcut-o și ce ar fi 
trebuit să trag după aceea. Așa că termină cu resentimentele. 

Privi către paharul lui, după care i-l întinse și pe alei. 

— Și mai toarnă câte un pahar pentru fiecare. Acum nu sunt 
secretara ta, să știi. Acum sunt o femeie, și vreau ca cineva să 
aibă grijă de mine. 

— Dacă vrei să te duci din nou la culcare poţi să mă dai afară, 
o asigură Jack. Dar sper că nu o vei face. 

— Să te dau afară? Nu prea sunt șanse pentru așa ceva. M-ai 
putea da afară mâine dimineaţă, când o să fii din nou șeful meu. 
În afară de asta, se întâmplă că te plac. 

— Sigur, Sylvia? o întrebă Jack luând-o în serios. Chiar îţi place 
de mine? Presupun că în ultima vreme nu am fost un individ 
deosebit de agreabil. 

— Și nu ţi-a trecut cumva prin minte că asta s-ar putea să 
aibă vreo legătură cu felul în care se tot poartă Rose cu tine? 
Este greu să te simţi bine atunci când persoana pe care o 
iubești te face să te simţi rău în legătură cu propria ta persoană. 

— Nu sunt sigur că o iubesc, replică Jack încet. 

Sylvia se uită la el iar colțurile gurii ei tremurară și se ridicară 
uşor. 


— Presupun că aș putea înțelege o sumedenie de lucruri din 
asta, dacă aș vrea, dar nu o voi face. O iubești, Jack, chiar dacă 
nici tu însuți nu crezi asta. Te-ai obișnuit cu ea, iar o mare parte 
din dragoste nu este nimic mai mult decât obișnuinţă. 

— Credeam că dragostea are ceva de a face cu pasiunea, 
spuse Jack, străduindu-se să păstreze o nuanţă de amuzament 
în voce. 

— Pasiunea? Nu știu dacă pasiunea are măcar cea mai mică 
legătură cu asta. Uită-te la mine, de exemplu. Am fost 
îndrăgostită de tine de o grămadă de timp. 

Aici zâmbi, văzând expresia de surpriză de pe chipul lui Jack. 

— N-ai știut? Păi, de ce să fi știut? Era acel fel de iubire care 
necesită atenţie. Era acel fel de iubire care te reconfortează. 
Știam că există în mine, și asta m-a ajutat. Dacă tu nu știai că 
ea există, dacă nimeni nu știa de existența ei, asta nu mai 
conta. Era dragostea mea și îmi plăcea de ea. Și nu avea nimic 
de a face cu pasiunea. 

— Și cum rămâne cu ultima după-amiază? 

— Aceea a fost pasiune, răspunse Sylvia încet. Și mi-a plăcut. 
Dar mă sperie. 

— Te sperie? 

— Da. Este o întrebare pe care mi-o tot pun... după ce 
pasiunea va muri, voi mai avea dragostea mea? Sau se va duce 
și ea treptat? Nu vreau să se întâmple asta, Jack. Vreau să fiu în 
stare să continui să te iubesc. 

Ochii li s-au întâlnit, iar Jack întinse braţul ca să o ia de mână. 

— Și eu vreau să continui să mă iubești, Sylvia. Vreau asta 
foarte tare. 

Au plecat împreună în dormitorul Sylviei, închizând ușa. 
Băuturile au rămas uitate pe masa din bucătărie, iar cuburile de 
gheață din pahare s-au topit încet. 

e 

Rose auzi mașina scrâșnind pe alee și aruncă o privire către 
ceas. Fusese plecat aproape trei ore. Se întreba dacă va observa 
lumina ce venea pe sub uşa biroului atunci când va intra, ori 
dacă era prea beat. Auzi ușa de la intrare deschizându-se și 
ascultă paşii soțului ei de-a lungul holului. S-au oprit, apoi au 
pornit din nou, după care l-a auzit venind spre birou. Văzuse 
lumina. 


Se abţinu să spună ceva înainte ca ușa biroului să se 
deschidă. 

— Sper că nu a dispărut niciun copil în noaptea asta, spuse ea 
cu răceală. N-aș putea să bag mâna în foc pentru locurile prin 
care ai umblat toată noaptea. 

Se uită la el glacial, dar Jack nu reacţionă în niciun fel. Și-a dat 
seama că era treaz. 

— Dacă va fi necesar, Sylvia Bannister va putea să spună 
oricui va fi interesat unde am fost în noaptea asta. Precum și 
ceea ce am făcut. 

— Înţeleg, făcu Rose încet, gândindu-se la ceea ce îi spunea 
soțul ei. Cred că trebuia să-mi dau seama. Este îndrăgostită de 
tine de ani întregi. Nu am știut că este și reciproc. 

— Nici eu nu am știut, până de curând, replică Jack. Vrei să 
începem o ceartă din cauza asta? 

— Tu vrei să începem? îl contră Rose. 

Jack zâmbi și se așeză. 

— Nu, nu vreau. Am avut parte de destulă ceartă, Rose, cu 
tine, cu toţi ceilalţi. Dacă chiar vrei să știi, află că nici n-am vrut 
să mă întorc acasă în noaptea asta. Sylvia m-a trimis. _ 

— Te-a trimis? îl întrebă Rose cu sprâncenele arcuite. li era 
teamă că vor vorbi vecinii? 

— Nu. Pentru tine era îngrijorată. Îi place de tine, să știi asta. 

— Și mie îmi place de ea. Dar nu atât de tare încât să o las să- 
mi ia locul. 

Jack chicoti: 

— Nu a trecut prea mult timp de când te gândeai să mă 
părăsești. 

— O femeie are mândria ei. Dacă te-aș fi părăsit nu aș fi 
făcut-o în așa fel încât să te poţi recăsători cu Sylvia Bannister. 
Ai fi fost atât de terminat, încât nu ai mai fi fost în stare să te 
recăsătorești cu nimeni. _ 

— Înţeleg, spuse Jack, ridicându-se în picioare. Într-un fel, 
conversaţia asta pare să ne fi scăpat din mână. Nu am intenţia 
să îţi cer să divorțezi, cel puţin deocamdată. Așa că mă gândesc 
să mă duc la culcare. 

— Nu încă, spuse Rose. 

Și-a dat seama că sunase ca un ordin, iar Jack nu ar fi 
executat un ordin. Nu în noaptea aceasta. Așa că își mai înmuie 
vocea: 


— Te rog, spuse ea. S-a întâmplat ceva în noaptea asta și nu 
știu nici ce a însemnat, nici ce ar trebui să facem în legătură cu 
asta. 

Jack se cufundă din nou în fotoliul pe care stătuse mai înainte. 

— Vrei să spui, după ce am plecat eu? 

Rose a dat din cap afirmativ. 

— Nu am putut să dorm și după o vreme am vrut să-mi iau 
ceva de mâncare. Am coborât la bucătărie și, în timp ce eram 
acolo, a apărut Sarah. 

— Și? 

— lartă-mă. A venit de afară. Era udă leoarcă și plină de noroi. 
Nu are rost să-ţi mai spun, nu am nici cea mai mică idee unde a 
fost și de ce. 

— Ce ai făcut? 

— Ce puteam să fac? Am dus-o sus, i-am făcut baie și am 
băgat-o în pat. Am așteptat până când a adormit, după care am 
venit aici. Și stau aici de atunci, încercând să-mi imaginez ce ar 
fi putut să facă. 

— A făcut ceva anume în bucătărie? 

— Dacă întrebi despre una dintre scenele ei, nu. Însă am un 
sentiment dintre cele mai ciudate. Când a venit eram băgată 
aproape cu totul în frigider și am auzit-o. Nu mi-am dat seama 
că se mai afla cineva acolo până când nu am simţit curentul 
făcut de ușa deschisă. lar când am realizat că mai era cineva în 
bucătărie, primul meu gând a fost să pun mâna pe un cuţit. Și 
atunci am văzut-o pe Sarah. Stătea în faţa sertarului cu cuțite și 
arăta de parcă încerca să ia o decizie în legătură cu ceva. 

— Cu ce anume? 

— Nu știu, răspunse Rose stânjenită. Apoi continuă: Ah, da, 
știu. Mi s-a părut că încerca să aleagă unul dintre cuțite. 
Probabil că greșesc, dar așa a arătat situaţia. 

Jack a stat să se gândească, întorcând în minte întâmplarea 
pe toate părţile, dar nu a fost în stare să ajungă la niște 
răspunsuri. 

— Mai este în camera ei? întrebă Jack. 

— Da. Aș fi auzit-o dacă ar fi coborât. 

— Păi, nu văd ce putem să mai facem în noaptea asta. Hai să 
mergem la culcare și o să trecem și pe la ea. Pe urmă îl voi suna 
pe doctorul Belter, de dimineaţă. Cu toate astea, mă îndoiesc să 


fie vorba despre ceva serios. Probabil că era în stare de 
somnambulism. 

— Nu, răspunse Rose categoric. Nu era în stare de 
somnambulism, sunt sigură că era trează și sunt sigură că știa 
ce făcea. Îmi este foarte tare teamă de ceea ce ar putea să fi 
fost. 

Se gândea la Kathy Burton și Jimmy Tyler, iar Jack știa asta. 
Dar nu vedea niciun motiv pentru care să încerce să vorbească 
cu ea despre asta. Cel mai bine era să-l lase pe doctorul Belter 
să se descurce cu asta, dimineaţă. 

— Vino, spuse el cu blândeţe, hai să mergem la culcare. 

În timp ce o conducea sus își dădu seama că Sylvia avusese 
dreptate. Își iubea într-adevăr nevasta. 

Spera că nu era prea târziu pentru ei. 


e Capitolul 23 


A doua zi, de Columbus Day”, răsăritul a venit strălucitor și 
rece, cu un vânt dinspre nord care scutura casa la capătul ei 
dinspre Promontoriul Conger. 

Pe la ora nouă strălucirea s-a șters, iar norii cenușii s-au 
amestecat cu marea plumburie, pe un orizont aproape de 
nedistins. Apele se umflaseră în valuri grele, iar brizanţii loveau 
Promontoriul cu forța pe care o aveau de obicei numai iarna. 

— Știu că este sărbătoare, îl auzi Rose pe Jack spunând în 
telefon, în timp ce cobora scările. Dar cred că este destul de 
important. Se pare că a avut o stare de somnambulism. 

La cincisprezece mile depărtare, în apartamentul său 
înghesuit de la White Oaks, Charles Belter își înăbușea un 
căscat. Cuvântul acesta îl trezise de-a binelea, iar sprâncenele i 
s-au încruntat. Somnambulism? Nu se potrivea cu ceea ce 
fusese până acum. 

— Ce anume înţelegeţi dumneavoastră prin somnambulism? 
întrebă el. 

Căscă din nou, acoperind receptorul telefonului cu mâna și se 
întinse după cafea. Se bucura că Jack Conger era măcar 
conștient de faptul că era zi de sărbătoare, chiar dacă nu avea 
de gând să o respecte. 


Columbus Day - zi de sărbătoare la începutul lunii octombrie, marcând debarcarea 
lui Columb în America (Bahamas 1492) (n.t.). 


— Păi, răspunse Jack, nu sunt chiar sigur că a fost 
somnambulism. Atât doar că mi se pare cea mai logică 
explicaţie. Noaptea asta s-a plimbat prin ploaie. 

Belter puse cafeaua jos și se întinse. 

— În ploaie? făcu el. Vreţi să spuneţi, pe afară? 

— Într-adevăr. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? 

— AŞ zice că pe la unsprezece și jumătate. Poate era miezul 
nopții. 

— Cât timp a stat afară? 

— Nu am idee. Nu ne-am dat seama că a plecat din casă. 
Nevastă-mea a coborât să-și ia ceva de mâncare și, în timp ce 
ea se afla în bucătărie, a apărut Sarah. Udă leoarcă și plină de 
noroi. 

— Înţeleg, spuse doctorul Belter. Părea să fie în regulă altfel? 

— Nu... nu prea știu, se bâlbâi Jack. Nu eram acasă. 

Neprimind nici o replică, Jack simţi că trebuie să se explice 
ceva mai bine: 

— A trebuit să ies puţin, spuse el. 

— La ce oră v-aţi întors? îl chestionă doctorul Belter, auzind 
ceva în vocea lui Jack care-l făcu să devină oarecum bănuitor. 

— Nu știu sigur, răspunse Jack echivoc. Târziu. Cred că pe la 
trei. 

— Înţeleg, spuse din nou doctorul Belter. Pot să-mi permit să 
cred că doriţi să discutaţi cu mine astazi? 

— Dacă nu există niciun inconvenient din partea 
dumneavoastră. Credem că a venit momentul să luăm o 
hotărâre în ceea ce o privește pe Sarah și am dori să discutăm 
cu dumneavoastră despre asta. lar după ceea ce s-a întâmplat 
noaptea asta pare dintr-o dată că a devenit urgent. 

Pentru dumneata pare oricum urgent, gândi doctorul Belter. 
Cu voce tare spuse: 

— Credeţi că puteți veni încoace pe la unu împreună cu soţia 
dumneavoastră? 

— Să o aducem și pe Sarah cu noi? 

Doctorul Belter se gândi la acest aspect. 

— Nu cred că ar fi bine, răspunse el. Nevoie de ea chiar că nu 
avem și pe deasupra majoritatea personalului a plecat astăzi, 
așa că nu este nimeni pe aici care să stea cu ea cât timp vom 
discuta. 


— În regulă, spuse Jack. Atunci, ne vedem la ora unu. 

Puse receptorul în furcă și zâmbi către Rose. Aceasta nu i-a 
întors zâmbetul. 

— La ora unu, spuse Jack. Dar nu vrea să o luăm cu noi și pe 
Sarah. 

Rose părea cuprinsă de îndoială. 

— Nu știu ce să spun, făcu ea. Nu-mi place să o lăsăm 
singură. 

— N-o să fie singură. Elizabeth o să fie aici, la fel și doamna 
Goodrich. 

— Doar că mie mi se pare că, după toate cele ce s-au 
întâmplat, nu este bine să lăsăm fetele singure. 

— Eu nu consider că a rămâne cu doamna Goodrich înseamnă 
că rămân singure. Când eram mic obișnuia să mă supravegheze 
cu ochi de șoim, atunci când părinţii mei erau plecaţi. Cred că 
avea în cap idei preluate de la Lindbergh’. 

— Asta se întâmpla cu mult timp în urmă, comentă Rose. A 
îmbătrânit cam tare pentru a mai avea grijă de copii. 

— Nu-i chiar atât de bătrână, spuse Jack. 

— Of, nu știu ce să spun, făcu Rose. Nu cred că mi-aș face 
probleme, dar cu Sarah... 

Vocea i se pierdu. Și-a mai turnat niște cafea în ceașcă. Jack 
își întinse și el cana spre ea, dar Rose nu o luă în seamă. 

— Va fi totul în regulă, insistă Jack și se întinse după bolul de 
cafea. 

— Ce să fie? întrebă Elizabeth. 

Jack ridică privirea și zâmbi spre fiica sa. Se uită în spatele ei, 
căutând-o pe Sarah, care însă nu se afla acolo. 

— Unde este sora ta? întrebă el. 

— Doarme încă, răspunse Elizabeth. Nu a vrut să se trezească 
în dimineaţa asta, așa că am lăsat-o în pat. Dacă vrei, mă duc 
sus și o aduc. 

A făcut o pauză, după care repetă întrebarea: 

— Ce va fi în regulă? 

— Trebuie să mergem să-l vedem pe doctorul Belter după- 
amiaza aceasta, spuse Jack. Mamei tale îi este un pic teamă să 
vă lase singure pe tine și pe Sarah cât timp suntem plecați. 

— N-o să fie doamna Goodrich aici? 


° Lindbergh - politician american care în 1932 a propus o lege cu privire la transportul 
deţinuţilor de la o închisoare la alta. (n.t.). 


— Bineînţeles că o să fie. 

— Și atunci de ce să-ţi fie teamă? o întrebă Elizabeth pe 
mama ei. Sunt destul de mare ca să stau și singură și pot avea 
grijă și de Sarah. _ 

— Sunt sigură că poţi, o asigură Rose. In mod obișnuit nu mi- 
aș face niciun fel de griji, dar cu toate lucrurile care s-au 
întâmplat în ultima vreme aș vrea pur și simplu un plus de 
prudenţă. Asta-i tot. 

Elizabeth îi zâmbi mamei ei. 

— Păi, nu-ţi mai face griji. N-o să se întâmple nimic. 

e 

Spre prânz începu să burniţeze, iar Rose și-ar fi dorit să nu 
trebuiască sa plece. Privi meditativ spre șemineul din birou, 
gândindu-se ce frumos ar fi fost dacă s-ar fi ghemuit pe canapea 
pur și simplu și și-ar fi petrecut după-amiaza citind. Dar nu 
putea. Erau lucruri care trebuiau făcute și hotărâri care trebuiau 
luate. Dar nu chiar în momentul acela. Se cufundă în fotoliul cu 
rezemători și se uită indispusă la foc. Ridică privirea către 
portret și-și dădu seama că în prima clipă a crezut că în tablou 
era de fapt Elizabeth. Își aduse aminte că adevărul nu era 
acesta și se întrebă încă o dată cine putea să fie fata din tablou. 
Putea oare să fie cu adevărat fetița despre care auzise doctorul 
Belter? Nu, și-a răspuns singură. Toată povestea este o prostie. 
Se ridică și îndreptă tabloul. În lumina tremurată a focului 
expresia copilei păru că s-a schimbat puţin; anume ceva din 
ochii ei. Se mai uită o dată și ajunse la concluzia că de fapt 
proprii ei ochi erau cei care îi jucau feste. Orice ar fi fost lucrul 
pe care i se păruse că l-a văzut, acum dispăruse. 

— Ei bine, spuse Jack din dreptul ușii, ar fi cazul să plecăm. 

— Deja? făcu Rose. Avem o grămadă de timp. 

Voia să amâne momentul, și își dădea seama de asta. Avea 
un presentiment în legătură cu această zi, o senzaţie că ziua 
aceasta avea să fie un punct de cotitură. Voia să amâne cât mai 
mult posibil întrevederea cu doctorul. 

— Știu, răspunse Jack cu blândeţe. Nici pe mine nu mă bucură 
ideea. Dar este un lucru care trebuie făcut. 

— Da, oftă Rose. Cred că așa este. In regulă. Lasă-mă să-mi 
iau pardesiul. Fetele sunt jos? 

— Cred că sunt în camera de joacă. 


— Vrei să le chemi încoace? Vreau să le pup; să-mi iau la 
revedere. 

Jack se uită la ea cu curiozitate. 

— Rose, astăzi ne ducem doar pentru o discuţie. Te porți de 
parcă ar fi sfârșitul lumii, sau așa ceva. 

Rose zâmbi strâmb. 

— S-ar putea. Dar cheamă-le oricum încoace, vrei? 

Incepu să-și pună pardesiul și auzi vocea lui Jack, care striga 
fetele de la baza scărilor. Când ajunse la ușa de la intrare fiicele 
ei o așteptau acolo. 

Pe Elizabeth o sărută la repezeală, după care îngenunche în 
faţa lui Sarah și-și petrecu braţele în jurul ei. Și-a frecat nasul de 
obrazul copilei și simţi cum aceasta se retrage puţin. 

— Să fii cuminte acum, șopti Rose. Mămica și tăticu' trebuie 
să plece puţin. 

S-a ridicat din nou în picioare și zâmbi către Elizabeth. 

— Ne vom întoarce pe la patru și jumătate, cinci, spuse ea. Vă 
rog să staţi în casă. 

— Cine vrea să iasă pe vremea asta? făcu Elizabeth. 

— Așa este, a fost Rose de acord. Este groaznică, nu-i așa? 

— AŞ vrea să ningă, răspunse Elizabeth. Măcar ar fi frumos. 
Vremea asta este deprimantă. 

Rose zâmbi auzind-o pe fiica ei folosind acest cuvânt. În mod 
categoric, se făcuse mare, dacă începuse să spună despre 
vreme că este „deprimantă”. 

A ieșit din casă cu soţul său și au urcat în mașină. S-a întors 
să facă fetelor cu mâna în timp ce mașina se îndepărta, apoi 
începu să se pregătească pentru interviul cu doctorul Belter. 

e 

Elizabeth le urmări mașina până când ajunse pe Drumul 
Promontoriului, după care închise ușa. Era pe cale să o ia în sus 
pe scări, când sună telefonul. 

— Răspund eu, strigă către doamna Goodrich. Alo? făcu ea în 
receptor. 

— Cine este acolo? întrebă vocea. 

— Elizabeth. Acolo cine este? 

— Jeff Stevens. Ce făceai? 

— Nimic. Părinţii mei au plecat undeva, iar eu am grijă de 
Sarah. 


— Aha, făcu Jeff cu voce dezamăgită. Mă gândeam că am 
putea să mergem să căutăm peștera, continuă el. 

— Peștera? Știam că nu crezi că există vreo peșteră. 

— Nu cred. lar dacă nu vom reuși să o găsim va trebui să 
recunoști că am dreptate, nu-i așa? 

— Nu știu ce să spun, răspunse Elizabeth evaziv. Faptul că noi 
nu am găsit-o nu demonstrează că ea nu există. Asta este o 
prostie. Tot ce s-ar demonstra ar fi că nu am reușit să dăm de 
ea. 

— Dacă există, o putem găsi. Vrei să încercăm? 

Elizabeth se gândi la vorbele lui. 

— Ce-ar fi să vii încoace? îl întrebă ea. Crezi că părinţii te vor 
lăsa? 

— Sunt plecaţi la o partidă de golf, răspunse Jeff. 

— Pe ploaie? _ 

— Nu-i deranjează. Intotdeauna joacă, până începe să ningă. 
Uneori joacă chiar și pe zăpadă. 

— Asta-i țăcăneală, comentă Elizabeth. 

— Mda, făcu Jeff. Ne vedem peste puţin timp. 

Elizabeth puse receptorul în furcă și se duse să o caute pe 
doamna Goodrich, pentru a-i spune despre venirea lui Jeff 
Stevens. Ajunsă în bucătărie a putut auzi din camera de alături 
zgomotul făcut de televizorul menajerei. Elizabeth bătu ușor în 
ușă. Neprimind niciun răspuns, încercă clanța, după care, 
văzând că se deschide, s-a uitat în cameră. Doamna Goodrich 
stătea în fotoliul ei, îndreptată către televizor. Dormea buștean. 
Elizabeth zâmbi pentru ea însăși și închise înapoi ușa. 

Jeff Stevens sosi la douăzeci de minute după aceea, iar 
Elizabeth l-a condus în biroul din spate. Sarah îi urmă în tăcere, 
ochii ei bruni și mari părând să se amestece în tot ceea ce se 
întâmpla, însă fără să vadă nimic. 

— Acesta este locul în care stră-stră-unchiul meu a lăsat 
iepurele, spuse Elizabeth, arătând cu degetul spre fotoliul cu 
rezemători. 

— lar acolo este fetița despre care se presupune că a fost 
omorâtă? întrebă Jeff, arătând spre portretul de deasupra 
șemineului. 

— Ea este Beth, încuviinţă Elizabeth dând afirmativ din cap. 

— Arată exact ca tine, spuse Jeff. 

— Știu. Dar nu sunt eu. Mie nu-mi place de ea. 


Jeff scoase un rânjet către ea: 

— Vorbești de parcă ai cunoaște-o. 

— O cunosc, răspunse Elizabeth. Am vorbit cu ea. 

— Asta-i o tâmpenie, spuse Jeff. N-ai cum să vorbești cu 
morții. 

— Ba ai, insistă Elizabeth. Cu planșeta de spiritism. 

— Nu ne-a spus nimic data trecută, observă Jeff cu sarcasm. 
Tot ce a făcut a fost să indice un nume. Și pun pariu că de fapt 
tu ai fost cea care a făcut-o. 

— Ba ea a fost, replică Elizabeth provocator. 

— Păi, dacă este adevărat, hai să mergem să căutăm peștera. 
Dacă există, pun pariu că acolo se află și prietena ta Beth. 

— Nu știu ce să spun, făcu Elizabeth. Se presupune că se află 
pe peretele stăvilarului, iar eu nu am voie să mă duc acolo. 

— Nici eu nu am voie, spuse Jeff. Dar nu am să mă las oprit de 
atâta lucru. Eşti chiar atât de fricoasă? 

— Nu, atâta doar că nu cred că este bine. 

— Îţi este teamă că n-o vom găsi și va trebui să recunoști că 
nu ai avut dreptate. 

— În regulă, atunci, spuse Elizabeth dintr-o dată. Hai să 
mergem. _ 

Se răsuci pe călcâie pentru a pleca din încăpere, Jeff zâmbi. li 
mersese. 

Elizabeth își găsi mantaua de ploaie și și-o trase pe ea. 

— Va trebui să o luăm și pe Sarah cu noi, spuse ea. Nu pot să 
o las aici singură. 

— Aveţi menajeră. Nu poate să aibă grijă de ea? 

— A adormit. În afară de asta, nu ar ști ce să facă dacă Sarah 
s-ar supăra. 

Jeff ajunse la concluzia că era mai bine dacă o luau pe Sarah 
cu ei, decât să nu se ducă deloc. 

— În regulă, se declară el de acord. Să mergem. 

Elizabeth o băgă și pe Sarah în mantaua ei și-i închise 
nasturii. Apoi cei trei copii au ieșit din casă. 

În timp ce traversau câmpul, ploaia păru că s-a mai potolit 
puţin, iar când au ajuns în pădure copacii îi protejau aproape cu 
totul de umezeală. De cum au intrat, Jeff se uită în jurul său. 

— Pe unde o luăm? întrebă el. 

— Există o cărare, răspunse Elizabeth. Abia se poate vedea, 
dar există. Vino! 


Lui Jeff i se păru că dintr-o dată Elizabeth avea vocea 
schimbată și că ochii ei arătau neobișnuit. 

Tăcută, îl conduse repede, deschizând drumul printre copaci, 
fascinându-l pe Jeff cu siguranța pașilor ei. Elizabeth părea să 
știe cu exactitate locul spre care mergea, precum și locul precis 
în care trebuia să pună de fiecare dată piciorul în încâlceala de 
bolovani și rădăcini care acopereau ca un covor cărarea. Nu se 
uită nici măcar în urmă, ca să vadă dacă ceilalţi ţineau pasul cu 
ea. Jeff trebui să strige de două ori după ea ca să-l aștepte, și de 
alte două ori băiatul trebui să se oprească pentru a o ajuta pe 
Sarah, care își găsea drumul cu mare dificultate. lar după aceea 
ieșiră din pădure și ajunseră pe culmea stăvilarului. Ploaia 
începuse să cadă mai puternic acum, iar vântul le biciuia feţele 
cu picăturile ei. Dedesubtul lor marea părea fioroasă. Jeff se 
simţi scuturat de un tremur ușor și se întrebă dacă a făcut bine 
că le-a băgat pe fete în situaţia asta. Stăvilarul părea periculos, 
așa cum îl avertizaseră părinţii lui că este. 

— Unde crezi că ar putea să fie? întrebă el, sperând că 
Elizabeth le va propune să renunţe. 

— Nu sunt sigură, răspunse Elizabeth. Hai să încercăm pe aici. 

l-a condus de-a lungul stăvilarului, iar Jeff tocmai era pe cale 
să le spună că i se părea prea periculos, când Elizabeth începu 
deodată să-și caute drumul în jos, pe peretele stăvilarului, 
urmând un traseu pe care Jeff nu putea să-l distingă sub nicio 
formă. Se uită la ea cum se deplasa cu siguranţă din piatră în 
piatră, și a ajuns la concluzia că dacă ea putea să meargă pe 
acolo, atunci se va descurca și el. 

Însă și-a dat seama că era cu mult mai dificil decât își 
imaginase. Stâncile erau alunecoase, iar el părea că nu reușește 
să găsească acele mici ieșituri de care Elizabeth se folosea atât 
de bine. Își alegea încet drumul, încercând să ţină un ochi pe 
Elizabeth, străduindu-se să observe unde își punea ea piciorul. 
Din când în când arunca o privire înapoi, ca să vadă cum se 
descurca Sarah, însă aceasta părea să reușească să se ţină 
după el, iar după câteva minute încetă să-și mai facă griji din 
pricina ei. Ploaia făcea ca stâncile să devină tot mai alunecoase 
cu fiecare clipă care trecea, iar lui Jeff îi era teamă că, în 
înaintarea ei dibace în josul peretelui, Elizabeth va dispărea din 
câmpul său vizual. Strigă după ea, însă nu a fost auzit pe 


deasupra mugetului vântului și brizanţilor. Și după aceea 
Elizabeth dispăru în spatele unui bolovan mare. 

Băiatul continuă să înainteze cu precauție, punând cu grijă 
piciorul de pe o piatră pe cealaltă, străduindu-se să aibă tot 
timpul la vedere bolovanul cel mare, în spatele căruia dispăruse 
Elizabeth. În spatele lui, Sarah își potrivea pasul după înaintarea 
lui înceată. 

— Aici! 

Jeff tresări auzind cuvântul acesta și se uită în umbra pietrei 
imense. Elizabeth se afla acolo, ghemuită foarte tare, pentru a 
se ascunde de ploaie și de vânt. 

— Ce? întrebă el. 

— Aici este, răspunse Elizabeth. Am găsit peștera. 

Jeff se încruntă și căută cu privirea prin întuneric. 

— Nu este nimic acolo, spuse el. 

— Ba da, este, insistă Elizabeth. Vino aici, jos. 

Băiatul cobori până ajunse lângă ea. 

— Unde? 

— Chiar aici, răspunse Elizabeth, arătând cu degetul. 

Și după aceea o văzu. Acolo, în umbra cea mai adâncă a 
stâncii, aproape invizibilă din cauza întunericului, exista o gaură 
în stăvilar. Se apropie mai mult și se uită cu atenţie înăuntru. Și- 
a dat seama că Sarah se afla în spatele lui, căci începuse să-l 
înghiontească, scoțând zgomote mici, ca niște suspine de plâns. 
Se scutură de ea, iar când Sarah se apropie din nou de băiat 
Elizabeth îi prinse mâinile și se uită adânc în ochii ei. La un 
moment după aceea Sarah se calmase. 

— Ce crezi că este înăuntru? întrebă Jeff. 

— Nu știu, a răspuns Elizabeth. Nu ne uităm? 

Jeff privi cu îndoială spre gaură. Părea doar atât de largă cât 
să mergi de-a bușilea prin ea și nu era convins că ducea 
undeva. Totuși, nu voia să pară laş. 

— Intru eu primul, spuse el, încercând să aibă vocea mult mai 
plină de încredere decât se simţea el în realitate. 

A intrat în tunel și începu să înainteze, descoperind că era 
suficient loc înăuntru pentru a merge de-a bușilea fără 
probleme. Se deplasa cu ușurință, găsindu-și drumul prin 
întuneric pe pipăite. 


În spatele băiatului, Elizabeth luă lanterna din ascunzișul ei, 
dar nu o aprinse. Se mulțumi să rămână în spatele lui Jeff. lar în 
spatele ei venea Sarah. 

Jeff nu era sigur cât de departe înaintaseră prin tunel, însă 
prin bezna aceea părea să fi fost un drum destul de lung. 
Incepuse să i se facă frică și era tocmai pe punctul de a le spune 
fetelor că după părerea lui merseseră destul de departe, când 
simţi o schimbare în jurul său. Cu toate că nu putea să vadă 
nimic prin bezna de acolo, se simţea de parcă ar fi fost mai mult 
spaţiu în jurul lui decât fusese cu puţin mai devreme. A întins 
mâinile și și-a dat seama că nu se înșelase. Nu mai putea să 
atingă pereţii înghesuiți ai tunelului. Se întreba cât de mare era 
caverna în care se aflau acum, așa că a continuat să înainteze 
cu precauţie. Mâna lui ajunse pe buza puțului, ceea ce-l făcu să 
se oprească. A pipăit orbește locul, încercând să-și dea seama 
cât de adâncă era groapa pe care o descoperise. O simţi pe 
Elizabeth izbindu-se de el. Se trase într-o parte și se așeză lângă 
puț, stând pe vine și făcându-se cât mai mic. 

— Este ceva aici, spuse el. Se face o gaură. Nu pot să spun 
cât de adâncă este, sau cât de largă. 

lar după aceea simţi că este împins de la spate și întinse 
mâinile cu disperare, pentru a se agăța de întuneric, însă nu 
găsi nimic solid de care să se apuce, ci simţi doar că alunecă 
prin beznă. A ajuns jos înainte să apuce să ţipe, iar întunericul 
se adânci și mai mult. Jeff Stevens zăcea nemișcat, întins pe 
fundul grotei de dedesubt. 

Rămasă în încăperea superioară, Elizabeth aprinse lanterna și 
se apropie de marginea puțului. Indreptă șuvoiul de lumină spre 
interiorul acestuia. Fasciculul căzu pe trupul inert al lui Jeff, 
împrăștiat pe bolovanul mare și plat pe care Elizabeth îl folosea 
drept masă la petrecerile ei. Nu putea să vadă nimic altceva în 
porţiunea luminată, așa că după câteva momente puse lanterna 
deoparte și începu să desfășoare scara de frânghie. In spatele 
ei, Sarah ieșise din tunel și se așezase cu picioarele încrucișate, 
tremurând, uitându-se la sora ei. Elizabeth lăsă scara să cadă în 
puț, iar după câteva momente, cu lanterna luminând vag din 
buzunarul mantalei ei de ploaie, dispăru în întunericul de 
dedesubt. Sarah se apropie de-a bușilea și cercetă curioasă 
adâncimea puţului. 


Lumânările continuau să se ridice din crăpăturile în care erau 
prinse, așa cum le lăsase, iar bricheta pentru ţigări se afla și 
acum în nișa de dedesubtul unei lumânări. După ce aprinse 
lumânările, Elizabeth stinse lanterna și privi în jurul ei. 

Kathy Burton zăcea în același loc în care căzuse, cu fruntea 
rănită și lipsită de culoare, din cauza loviturii pe care o primise. 
Avea ochii deschişi iar faţa începuse să i se umfle. Elizabeth i-a 
dat câteva ghionturi cu curiozitate și, văzând că fata nu 
răspunde prin vreo mișcare, încercă să-i închidă ochii. Insă nu 
mai voiau să se închidă. 

Jimmy Tyler, în pielea goală, zăcea ghemuit lângă peretele 
cavernei. Ochii lui erau, de asemenea, deschişi, însă purtau în ei 
expresia unei creaturi mici și îngrozite. Scâncea și tremura tot. 
Când Elizabeth se apropie de el păru că nu o vede și nu avu 
nicio reacţie atunci când fata îl atinse. Strângea la piept trupul 
pisicii moarte, ca și cum ar fi fost un ursuleţ de pluș. Mirosul 
morții umplea flecare colțișor al cavernei, iar Elizabeth îl aspiră, 
trăgând aerul adânc în piept. Zâmbi către scheletul ce stătea 
întins lângă perete. 

— Este bine, nu-i așa? șopti ea. Priveşte, acum sunt toți aici. 
Mămica, tăticu' și copilașul lor. Și tatăl tău, Beth. Astăzi l-am 
adus pe tatăl tău să te viziteze. Nu vrei să vorbești cu tatăl tău? 

Târi trupul lui Jeff Stevens, încă inconștient, până lângă 
schelet și-l întinse alături de oasele lipsite de carne. A mutat 
braţele scheletului astfel încât Jeff să fie prins în îmbrăţișarea 
rece a acestuia. 

Elizabeth începu să pregătească încet încă o petrecere, ultima 
petrecere cu ceai. O trase pe Kathy Burton din colţul în care se 
afla și îi târî trupul până în mijlocul încăperii și îl așeză cu 
greutate ca pe un scaun pe una dintre pietrele ceva mai mici 
care înconjurau masa. Se nărui în faţă, sprijinindu-se de 
lespedea mare de piatră. După aceea Elizabeth încercă să 
desprindă trupul pisicii din încleștarea mâinilor lui Jimmy Tyler. 
Băiatul s-a luptat în mod inconștient cu ea, nedându-și seama 
de ceea ce se întâmpla, însă nevrând să fie deranjat din locul în 
care mintea lui îl trimisese, oricare o fi fost acela. Se opuse în 
mod pasiv, brațele lui mici încercând să ţină strâns la piept 
trupul pisicii, însă nu schiţă niciun gest prin care să o lovească 
pe Elizabeth. S-a luptat în liniște, împotriva unei forțe care 


pentru el nu mai însemna nimic. Pisica scăpă din strânsoarea 
lui, iar braţele băiatului s-au închis în spaţiul rămas gol. 

Sprijini din nou pisica la locul ei, însă nu mai reuși să-i așeze 
capul pe umerii ce putrezeau. S-a uitat la el cum se rostogolește 
pe jos și îl lăsă acolo unde căzu, ca pe un obiect ce oricum nu 
mai putea fi recunoscut, prins într-o boneţică albastră și 
jegoasă. 

După aceea începu să-l mute pe Jimmy Tyler. Acesta nu a 
opus rezistență; nici măcar nu-și dădea seama că se întâmpla 
ceva anume cu el. Nemaiavând nimic de care să se ţină, păru că 
se lasă în voia oricui altcineva, iar Elizabeth reuși să-l facă să se 
țină pe picioare, în timp ce ochii lui priveau goi înainte, trecând 
dincolo de lumina pâlpâitoare a lumânărilor. 

Elizabeth începu să vorbească, însă cuvintele ei erau de 
neînțeles. Vocea ei își schimba tot timpul înălțimea, ca și cum ar 
fi fost două persoane care ar fi vorbit pe rând. 

În timp ce vorbea devenea din ce în ce mai furioasă. 
Pretindea ca obiectele pe care se înfuria să-i răspundă, și cum 
acestea nu o făceau, furia ei devenea și mai mare. 

— Răspunde-mi, ţipă ea, însă era o voce care nu îi aparţinea. 
Vreau să știu de ce ai făcut asta! De ce m-ai lăsat aici? Aici este 
întuneric și este frig. Și mi se face frică. De ce vrei să mi se facă 
frică? De ce nu pot să ies de aici și să stau împreună cu toți 
ceilalţi? 

Urmă o tăcere, în timpul căreia așteptă un răspuns, însă nua 
venit niciunul. 

— Sunteţi toţi la fel, șuieră ea. Toţi. Niciunul dintre voi nu s-a 
schimbat vreodată. Voi o iubiţi pe ea. 

Pumnul fetei lovi cadavrul pisicii, care căzu la baza peretelui 
cavernei. 

— Întotdeauna i-aţi dat ei mai multă atenţie. De ce nu puteţi 
să-mi dați și mie aceeași atenţie? 

lar după aceea păru că se schimbă din nou, și privi în jos către 
Jeff, care nu își recăpătase cunoștința. 

— Acum te afli acolo unde voiai să ajungi, nu-i așa? Nu am 
vrut să te ajut în ziua aceea, nu-i așa? Prin urmare m-ai băgat 
aici, jos, de una singură. Dar am știut că te vei întoarce. Și că de 
data asta o să rămâi cu mine. De data asta o să rămâi. Tu, 
împreună cu toți ceilalți. 


Elizabeth înșfăcă cuțitul din nișa în care stătuse de mult timp 
ascuns și-l întoarse către copii. 

— Acum veti rămâne toți cu mine! urlă ea. 

S-a lăsat să cadă pe Kathy Burton, ciopârţindu-i cadavrul cu 
cuțitul, lovindu-l cu sălbăticie, sfâșiindu-i carnea de pe trupul 
deja mort. După ce nu mai rămase nimic întreg din el s-a întors 
către Jimmy Tyler. 

Băiatul scoase un urlet când cuțitul îi fu repezit în burtă, după 
care se prăbuși gâlgâind pe fundul cavernei, timp în care 
Elizabeth scoase din nou cuțitul și i-l înfipse în gât. Jimmy se 
zvârcoli dedesubtul ei, trupul său răspunzând inconștient printr- 
o zvâcnitură la fiecare lovitură de cuţit. Elizabeth se ţinea 
deasupra lui și continua să-l măcelărească, cuțitul fulgerând 
mereu în lumina galbenă a lumânărilor. În furia ei dezlănţuită nu 
reuși să audă mormăielile joase care începeau să vină dinspre 
Jeff Stevens, în timp ce acesta își revenea încetul cu încetul. 

Incerca să-și aducă aminte ce se întâmplase. Era undeva în 
întuneric iar cineva îi făcuse vânt. Apoi căzu. În cavernă. Acum 
se afla în cavernă. Insă nu mai era întuneric. Din contră, exista 
undeva o strălucire gălbuie, ca și cum ar fi fost aprinse niște 
lumânări. Și zgomote. Sunete ciudate, ca niște horcăituri. 
Deschise ochii și încercă să-si miște capul. 

O văzu pe Elizabeth. Când și-a dat seama ce făcea simţi o 
greutate în stomac. Elizabeth ciopârțea ceva cu un cuţit, însă nu 
putea să vadă ce anume, din pricina sângelui care acoperea 
totul. Se puse cu greutate în patru labe și privi din nou. Era un 
băiat mic. Elizabeth înfigea cuțitul într-un băieţel. 

— Nu! ţipă el. 

Încercă să se ridice în picioare, însă era prea ametit. O văzu 
pe Elizabeth că se întoarce și o auzi începând să vorbească. 

— Tu! urlă ea. Tu m-ai împins să fac asta, tăticule! Tu ai făcut 
asta cu mine, iar acum voi face eu cu tine la fel! Vei sta aici, cu 
mine, tăticule. N-o să mă mai lași iar singură aici! 

Işi dădea seama că fata era nebună și încercă să se apere, 
însă nu mai putea să facă nimic. Mintea lui, încă înceţoșată din 
pricina căderii, părea incapabilă să ia legătura cu mușchii pentru 
a-i pune în mișcare, iar brațele și picioarele sale nu voiau să-i 
răspundă așa cum trebuia. Cu ochii împăienjeniţi văzu cuțitul 
fulgerând spre el, dar nu simţi nimic. A văzut numai sângele 
care-i ţâșni din braţ. A încercat din nou să se dea într-o parte, ori 


măcar să ridice mâna în propria lui apărare, însă se simțea 
paralizat. Groaza îl covârșea, iar cuțitul fulgera din nou către el. 
lar și iar. Curând nu a mai văzut nimic. Se întreba de ce nu 
simţea durerea. Ar fi trebuit să-l doară, se gândea el; când mori 
ar trebui să te doară. Însă nu durea, iar Jeff Stevens a fost luat 
încet de moarte. În timp ce negura începea să se închidă asupra 
minţii lui, Jeff începu să se roage. 

Elizabeth continuă să înfigă cuțitul în el încă mult după ce 
murise, iar când termină trupul lui Jeff nu mai putea fi 
recunoscut. Rămăsese din el bucățele, împrăștiate pe tot fundul 
cavernei, amestecându-se cu cadavrele dezmembrate ale lui 
Jimmy Tyler și Kathy Burton. lar după aceasta furia ei se 
consumă, Elizabeth rămânând în mijlocul amestecului de sânge 
și carne, uitându-se cu curiozitate în jurul ei. 

— De ce ai făcut asta? întrebă ea încet. Nu înțeleg de ce 
trebuia să faci asta. Nu ţi-au făcut nimic. Ei erau prietenii tăi. ȘI 
pe deasupra, s-a întâmplat totul cu atât de mult timp în urmă. 
Cu foarte mult timp în urmă. 

Traversă caverna, târându-se pe fundul ei, și îngenunche 
lângă schelet. 

— Nu trebuia să faci asta, Beth, spuse ea, cu voce ceva mai 
puternică. Ar fi trebuit să-i lași în pace. Nu erau oamenii care 
credeai tu că erau. El nu a fost tatăl tău. Tatăl tău a murit cu 
mult timp în urmă. La fel și cu ceilalți. Nu erau părinţii mei, iar 
pisica nu era Sarah. Era numai o pisică, Beth. O biată pisică 
neajutorată. De ce m-ai pus să fac asta? Eu nu-i urăsc, Beth. Nu- 
i urăsc. Tu ești cea care îi urăște. De ce nu poţi să-i lași în pace? 
Nu ţi-au făcut nimic. Niciunul dintre ei nu ţi-a făcut nimic. 
Niciunul dintre ei. 

Și furia o cuprinse din nou, dar de data aceasta era furioasă 
pe Beth, pe biata Beth, care murise cu atât de mult timp în 
urmă. 

Elizabeth apucă unul dintre oasele braţului scheletului și-l 
ridică deasupra capului. 

— Mori! ţipă ea. De ce nu mori, ca să ne lași odată în pace? 

A coborât osul cu putere, lovind craniul. 

— Mori, șopti ea încă o dată. Te rog să mori și să mă lași în 
pace. 

Și după aceea s-a terminat. Elizabeth se ridică și se îndreptă 
către scărița de frânghie. Nu mai suflă în lumânări; aveau să se 


stingă de la sine. Nici nu mai trase scara din interiorul puțului. 
Nu mai era nevoie acum; nu avea să se mai întoarcă, și nici nu 
mai avea cine să se folosească de ea pentru a se elibera. 
Elizabeth străbătu tunelul în patru labe și ieși din gaura ce se 
deschidea în peretele stăvilarului. Începu să-l escaladeze, 
îndepărtându-se de cavernă. 

Rămasă în întuneric, Sarah se uită în jos, la lumina gălbuie ce 
pâlpâia dedesubt. După aceea începu să coboare încet pe scara 
de frânghie. 

Cu mișcări încete, Sarah se apucă de lucru, încercând să pună 
la locul ei fiecare bucată disparată. Când termină a găsit bidonul 
cu apă pe care îl aruncase în puț cu atât de mult timp în urmă. 
Puse gura recipientului între buzele fiecăruia dintre copiii morţi, 
încercând să-i facă să bea. 

După aceea se așeză și privi în jurul ei. 

A stat așezată acolo mult timp, așteptând. 


e Capitolul 24 


Era patru și jumătate când doctorul Belter puse capăt 
întrevederii cu Jack și Rose Conger. Nu era convins că reușise să 
lămurească ceva, după cum nu era convins că exista ceva care 
trebuia lămurit. Işi pierduse cea mai mare parte a după-amiezei 
nu în încercarea de a stabili cu mai multă precizie direcţia în 
care boala lui Sarah s-ar fi putut să se îndrepte, ci mai degrabă 
străduindu-se să-i liniștească pe părinţii ei. Aceasta era 
jumătate din bătălia pe care trebuia să o ducă, a descoperit 
doctorul, când avea de a face cu un caz ca cel al lui Sarah. 
Părinţii acestor copii citeau prea multe cărţi, și dintr-o categorie 
greșită. Erau convinși că proprii lor copii se transformau în cine 
știe ce fel de monștri și, indiferent de ceea ce se întâmpla, ei se 
gândeau la ce ar fi fost mai rău. Meseria lui, și-a dat seama 
doctorul, nu consta atât de mult în tratarea copiilor, cât în 
calmarea părinţilor. 

lar de data aceasta reuși. În timp ce se întorceau acasă, 
mergând cu mașina prin ploaie, cei doi se simțeau mai bine din 
toate punctele de vedere. Doctorul Belter le spusese să nu se 
îngrijoreze. Aveau încredere în doctor; nu trebuiau să-și mai 
facă griji. Ploaia cădea acum cu mai multă putere și puteau 
amândoi să simtă că temperatura scădea. 


— larnă timpurie anul acesta, comentă Jack când a virat, 
intrând pe Drumul Promontoriului Conger. Ploaia asta se poate 
transforma oricând în ninsoare. 

— Intotdeauna mi-a plăcut prima ninsoare de pe aici, spuse 
Rose. Casa noastră a fost proiectată pentru iarnă, sau cel puţin 
așa am câteodată impresia. Zăpada pare să-i înmoaie într-un fel 
linia. 

Se uită prin ploaie către vechea casă ce se deslușea în 
depărtare și avu o presimţire ciudată. Din cauza vremii urâte, se 
gândi ea. Locul acesta arăta întotdeauna lugubru pe ploaie. 

In timp ce deschideau ușa de la intrare telefonul începu să 
sune. 

— Am ajuns eu, strigă Jack, ridicând receptorul cu o mână, în 
timp ce cu cealaltă își descheia nasturii mantalei, care era udă 
leoarcă. 

— Alo? făcu în receptor. 

— Jack? Sunt Barbara Stevens. Tocmai am ajuns acasă, după 
o partidă de golf... 

— Pe vremea asta? întrebă Jack, nevenindu-i să creadă. 

Barbara chicoti: 

— Unii dintre noi ar juca pe vreme chiar mai rea. Dar să-ţi 
spun ceva, care să rămână între noi. Baraca aia care stă pe post 
de club are nevoie de un acoperiș nou. 

— Trebuie schimbată cu totul, dar nu există destui membri 
pentru ca să faci asta. In afară de asta, mă îndoiesc că altcineva 
în afară de voi ar călca pe acolo pe o vreme ca asta. 

— A cam fost umezeală, recunoscu Barbara. Lăsând asta la o 
parte, tocmai mă întrebam dacă Jeff nu este pe la voi. Trebuia 
să stea acasă toată după-amiaza, însă nu este aici. Și din 
moment ce nu prea cunoaște pe nimeni pe aici, în afară de voi, 
m-am gândit că s-ar putea să fi venit să se joace cu fetele. 

— Tocmai am intrat și noi în casă, răspunse Jack. Rămâi pe fir 
până aflu dacă este aici. 

Puse receptorul pe masă și se întoarse către Rose, care se 
uita curioasă la el. g 

— Barbara Stevens, spuse Jack. Intreabă dacă nu cumva Jeff 
este la noi. . 

Rose avu o senzație de leșin, care venea din stomac. Işi 
aducea aminte de un alt apel telefonic similar cu acesta, un apel 
ce venise din partea doamnei Burton, care o căuta pe Kathy, cu 


numai câteva zile în urmă. Câte zile? Nu putea să-și aducă 
aminte. Impresia unei presimţiri rele s-a accentuat. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Jack pe nevastă-sa, văzând că 
faţa ei își pierde culoarea. 

— Nimic, răspunse Rose. Mă gândeam doar că... 

Se întrerupse brusc, apoi continuă: 

— Nimic, repetă ea. Să o strig pe Elizabeth. 

Se îndreptă către baza scărilor și strigă uitându-se în sus, 
vocea ei răsunând ca un ecou în întreaga casă. La un moment 
după aceea au auzit o ușă deschizându-se, apoi închizându-se, 
și niște pași apropiindu-se de partea superioară a scărilor. După 
aceea Rose o văzu pe fiica ei. 

— Bună, îi spuse Elizabeth. Nu v-am auzit venind. Citeam. 

— Nu ai auzit nici telefonul sunând? întrebă curioasă Rose. 

— Ba da, dar când am văzut că s-a oprit după ce a sunata 
doua oară mi-am închipuit că a răspuns doamna Goodrich. Era 
pentru mine? 

— Nu, răspunse Rose. Este doamna Stevens. Jeff este aici? 

— Jeff? făcu Elizabeth. A plecat de câteva ore. 

Presimţirea neplăcută începuse să o înăbușească pe Rose. 

— Deci a fost aici? 

Elizabeth a dat din cap afirmativ. 

— Oh, da. A trecut pe la noi imediat după ce aţi plecat. Zicea 
că vrea să caute caverna. 

— Caverna? se încruntă Rose. 

— Ştii tu. Din legendă. Zicea că nu există și voia să se ducă să 
o caute. Voia să mă duc și eu cu el, dar nu m-am dus. l-am spus 
că este prea periculos. In afară de asta, afară plouă. 

Jack, care ascultase conversaţia dintre Rose și Elizabeth, 
ridică din nou receptorul. 

— Barbara? spuse el. După câte se pare a fost pe aici, dar 
asta s-a întâmplat devreme, după prânz. Elizabeth nu știe unde 
s-a dus, însă se pare că a zis ceva despre faptul că ar fi vrut să 
caute caverna. 

— Caverna? întrebă Barbara. Te referi la cea din stăvilarul 
Promontoriului? 

— Așa cred, răspunse Jack. Dacă există cu adevărat vreuna. 
Dar este mai degrabă doar o veche legendă a familiei. Nimeni 
nu a găsit-o până acum. 


— Stăvilarul este un loc periculos, nu-i așa? se interesă 
Barbara, îngrijorarea ascuţindu-i vocea. 

Jack se hotărî să spună adevărul. 

— Da, așa este. Acesta este și motivul pentru care am ţinut 
legenda în viaţă. A fost un instrument folositor în a ţine copiii 
departe de un loc atât de periculos. 

— Știu. Rose mi-a povestit despre asta când ne-am mutat. |- 
am spus lui Jeff să nu se ducă pe acolo. 

— Atunci sunt sigur că nu a făcut-o, o liniști Jack. Probabil că 
s-a dus doar să hoinărească prin împrejurimi și a pierdut 
noţiunea timpului. 

— Nu știu ce să spun, făcu Barbara, îngrijorarea simțindu-se 
tot mai tare în vocea ei. Nu cunoaște zona și de obicei nu face 
astfel de prostii. 

— Este totuși la vârsta adolescentei, îi aminti Jack. Vârstă la 
care poţi să-ţi pui bază în copii, după cum poţi să te și înșeli. 

— S-ar putea să fie așa, spuse Barbara neîncrezătoare. Ei 
bine, nu voi începe să-mi fac griji încă o oră de acum înainte. 
Însă dacă nu este acasă până pe la șase, nu știu ce vom mai 
face. 

— Îmi pare rău că nu am putut să te ajut cu mai mult. Dacă 
mai trece pe aici vă sun. 

Își spuseră la revedere, după care Jack închise telefonul. Se 
întoarse către Rose, iar îngrijorarea pe care nu a lăsat-o să se 
simtă în voce i se întipărise în schimb pe faţă. 

— La fel s-a întâmplat și cu ceilalţi, nu-i așa? o întrebă el. 

Rose a dat din cap afirmativ, fără să scoată vreo vorbă. 
Semăna prea tare cu ceea ce se întâmplase cu ceilalţi. lar după 
aceea își aduse aminte de Sarah. Stând în capul scărilor, 
Elizabeth nu o avea în spatele ei pe Sarah, ca de obicei. Rose se 
uită în sus și o văzu pe fiica ei cea mare stând în continuare 
acolo, așteptând să i se spună și ei ce vorbiseră cu doamna 
Stevens. 

— Unde este Sarah? o întrebă Rose, regăsindu-și vocea. 

— Sarah? repetă Elizabeth numele surorii ei. În camera ei, 
cred. Sau în camera de joacă. 

A rămas tăcută pentru o clipă, părând că ascultă ce se 
întâmpla alături. 

— Numai o clipă, spuse ea. Să mă uit. 


Au auzit pașii ei bocănind pe hol, în timp ce fata se duse mai 
întâi în dormitorul lui Sarah, apoi în camera de joacă. Când o 
auziră apropiindu-se din nou de capul scărilor, fără să audă însă 
și murmurul moale al vocii ei, prin care ar fi trebuit să vorbească 
cu sora ei, și-au dat seama că nu a găsit-o pe Sarah. Elizabeth 
reapăru în capul scărilor și se uită în jos, către ei. 

— Nu este aici, spuse ea. Probabil că este la doamna 
Goodrich. 

În timp ce au început să o caute în partea de josa casei, Rose 
își dădu seama că nu aveau să o găsească pe Sarah. In loc să se 
alăture celorlalţi care o căutau, se duse în biroul ei mic și se 
afundă în scaunul din fața mesei de lucru. Nu se știe din ce 
motiv, se simțea într-o oarecare siguranţă acolo, o siguranţă de 
care însă era dintr-o dată sigură că avea să aibă nevoie. 

— Ei bine, spuse Jack, încercând să-și păstreze vocea sub 
control. Nici aici, jos, nu este. Doamna Goodrich o credea în 
camera ei. 

— Trebuie să fie pe aici! făcu Rose cu disperare. Caut-o din 
nou pe sus. Poate că este în dormitorul nostru, sau în camera 
oaspeților. Și în pod. Caută și în pod! 

Nu se oferi să ajute la căutarea ei, pentru că era sigură că nu 
avea niciun rost. Sarah nu se afla în casă. Rose se așeză în 
scaunul ei din fața mesei de lucru și ascultă, în timp ce Jack și 
Elizabeth cotrobăiră prin toată casa. A urmat o liniște atunci 
când au căutat la ultimul nivel, în pod; după aceea îi auzi din 
nou la etajul de deasupra și în cele din urmă, le ascultă pașii în 
timp ce coborau scările. Au intrat în biroul micuţ, iar Jack dădu 
negativ din cap: 

— Nimic, spuse el. Nu este aici. 

— Nici nu credeam să fie, replică Rose. Era clar, dacă nu am 
găsit-o în camera ei. 

S-au uitat unul la celălalt, neștiind ce să facă în continuare. 

— Hambarul! făcu Elizabeth dintr-o dată. Poate s-a dus în 
hambar. 

Fără sa mai aștepte vreun răspuns din partea părinţilor ei, ieși 
din cameră, după care se auzi ușa de la intrare deschizându-se. 
Și atunci o auziră pe Elizabeth ţipând. 

Nu era același fel de țipăt pe care se obișnuiseră să-l audă din 
partea lui Sarah, acel urlet de frustrare al unui copil care se 
pomenește incapabil de a comunica prin oricare dintre celelalte 


mijloace. Țipătul scos de Elizabeth era unul de groază. l-a 
încremenit pentru moment pe Jack și Rose; imediat după aceea 
erau în picioare și alergau către ușă. O găsiră pe Elizabeth în 
fața marchizei, uitându-se răvășită spre câmp. Au urmărit 
direcția privirilor ei și Rose simţi un țipăt scăpând de pe propriile 
ei buze. Nu reuși să și-l stăpânească decât acoperindu-și gura cu 
palma. 

O siluetă micuță ieșise dintre copaci, iar acum se îndrepta 
încet către casă. Era Sarah, și chiar și de la această distanţă 
puteau să vadă că fetiţa era udă leoarcă și plină de noroi. Și mai 
era încă ceva. Nişte pete care îi vărgau fața și mâinile, pătându-i 
și hainele cu o roșeaţă despre care știau că nu putea să fie 
noroi. 

Era sânge. Sarah era plină de sânge. 

— Isuse Cristoase! mormăi Jack, mintea lui fiind aproape 
incapabilă să accepte ceea ce îi vedeau ochii. 

lar după aceea își aduse aminte că Elizabeth urmărea și ea 
această apariţie ciudată, care se apropia încet de ei, traversând 
câmpul. Apucă brațul fiicei sale și o trase în casă. 

Elizabeth părea ameţită și nu a opus rezistenţă atunci când 
Jack o conduse în sus pe scări, și după aceea în camera ei. 

— Rămâi aici, îi spuse el. Să nu vii jos până când vin eu să te 
iau. 

Se uită la ea mai cu atenţie și observă că avea faţa palidă și 
tremura. 

— Te simţi bine? 

A dat afirmativ din cap, după care îngăimă: 

— Ce s-a întâmplat cu ea, tati? Este rănită? 

— Nu știu, răspunse Jack. Dar totul va fi în regulă. Să rămâi 
aici și totul va fi în regulă. 

Elizabeth, părând dintr-o dată mult mai tânără decât era, 
cercetă faţa tatălui ei, după care se strânse în braţele lui. 
Incepuse să plângă încet. 

— Va fi totul în regulă, iubito, îi șopti Jack. O să am eu grijă de 
ea. 

A legănat-o cu blândețe, iar fata se linişti. Jack o întinse în 
pat. . 

— Încearcă să nu te mai gândești la asta, spuse el. Acum 
trebuie să mă duc jos și să o ajut, dar mă voi întoarce peste 
puţin timp. Încearcă să nu te mai gândești la ce s-a întâmplat, a 


repetat el, știind totuși că nu exista nicio posibilitate să-și 
șteargă din minte ceea ce tocmai văzuse. 

Rose continua să stea în fața marchizei, ţinându-și mai 
departe gura acoperită cu palma, iar pe obraji lacrimile îi 
curgeau șuvoi. Sarah se afla încă pe câmp, dar se apropia tot 
mai mult de casă, înaintând încet, târând după ea un obiect 
tăvălit în noroi. Începuse să se facă frig, iar ploaia se amesteca 
acum cu fulgi de zăpadă. 

Rose începu să scoată niște sunete scurte, încercând să își 
dea seama de ceea ce se întâmpla în faţa ochilor ei. Obiectul din 
mâna lui Sarah era acum distinct vizibil și, pe măsură ce 
începea să-și dea seama ce anume era, Jack trebuia să se lupte 
cu greata care îi cuprindea stomacul. 

Era un braţ de copil și fusese retezat de la umăr. Părea să fi 
fost ciopârțit în multe locuri, iar sângele se scurgea încet din el, 
prelingându-se din ciotul retezat pe care Sarah îl târa în noroiul 
din urma ei. 

Fetița nu părea să-și dea seama că ploua și ningea, și nici de 
frigul care se făcuse. Inainta cu pași constanți, cu ochii goi fixați 
asupra părinţilor ei, în timp ce aceștia stăteau în ușa marchizei 
și o așteptau. Jack ar fi vrut să se ducă în întâmpinarea ei, să o 
ia în braţe și să o aducă acasă, dar nu a putut să o facă. Stătea 
neajutorat lângă nevastă-sa, uitându-se amândoi cum fiica lor 
se apropia. 

lar după aceea ajunse acasă. Rămase la baza treptelor 
verandei și îi privea cu ochi pierduţi. Apoi ridică braţul retezat și- 
| ţinu în sus, întinzându-l către ei ca și cum ar fi fost un cadou. 

Criza de isterie pe care Rose și-o reținu până atunci a 
explodat de data aceasta. Gura i se deschise convulsiv, iar 
țipătul ce se zbătea în gâtul ei izbucni, răspândindu-se pe 
întregul câmp din faţa ei. Copacii din pădure aproape că s-au 
înfiorat, scuturaţi de urletele care ieșeau din pieptul acestei 
femei chinuite. Ochii începuseră să-i joace feste și tot ceea ce 
vedea era braţul, braţul acela însângerat, suspendat deasupra 
solului ce începuse să se înnegrească rapid. Părea să crească în 
faţa ochilor ei, iar după aceea tot ceea ce a putut să vadă a fost 
carnea ciopârţită, sfâșiată, care se strângea în jurul osului. 
Țipetele ei urcară până la o notă de isterie patologică. 

Primul țipăt scos de Elizabeth o trezise pe doamna Goodrich, 
iar acum stătea în fotoliul ei și se uita ameţită la televizor, 


nefiind sigură dacă nu cumva acesta fusese sursa zgomotului 
care o trezise. Când însă începu să audă urletele Rosei își dădu 
seama că nu fusese televizorul. Se ridică în picioare și se 
îndreptă greoi spre intrarea în casă. 

In timp ce se apropia de ușa principală ţipetele pline de 
durere se amplificau, dar abia când ajunse lângă ușă putu să-și 
dea seama care era cauza lor. Ochii i se măriră la vederea fetiţei 
pline de sânge și noroi. Işi reţinu senzaţia de vomă și aruncă o 
privire către Rose, observând imediat că nu fiica, ci mama era 
cea care avea nevoie urgentă de atenţie. 

— Aveţi grijă de doamna Rose, îi comandă ea lui Jack. 

A făcut câţiva pași înainte și, înghiţindu-și cu greu nodul din 
gât, desfăcu degetele lui Sarah din jurul încheieturii braţului 
retezat. Luând-o pe Sarah de o mână și ţinând braţul grotesc în 
cealaltă, o trase pe fetiță în casă. A dus-o repede în bucătărie și 
a așezat-o în faţa chiuvetei. Apoi înveli brațul într-un prosop și-l 
puse deoparte. După aceea începu să se ocupe de Sarah, 
dându-i hainele jos și ștergând-o de mizerie. După aceea a 
învelit copila într-o pătură veche, luată din propria ei cameră și 
s-a dus la telefon. A format numărul secţiei de poliţie și ceru cu 
Ray Norton. 

— Ray, spuse ea. Aici este doamna Goodrich, de la familia 
Conger. Ar fi bine să vii repede încoace. S-a întâmplat ceva rău. 
Și să aduci cu dumneata și un doctor. Cel de la White Oaks, 
dacă poţi să iei legătura cu el. Ne cunoaște. 

Șeful poliţiei vru să-i pună câteva întrebări, însă bătrâna 
menajeră i-o reteză scurt. 

— Când ajungi aici, îi spuse ea. Acum am alte lucruri de făcut. 

A pus receptorul în furcă și s-a întors la Sarah. Fetița 
rămăsese ascultătoare acolo unde fusese lăsată, așteptând, și 
nu opuse nicio rezistență atunci când doamna Goodrich o 
conduse la etaj, în baie. 

Ordinul doamnei Goodrich l-a adus pe Jack din nou în simțiri. 
A pus mâinile pe Rose și o zgâlţăi. 

— Este în regulă, spuse el. Doamna Goodrich are grijă de 
Sarah. 

Rose continuă însă să ţipe, iar Jack trebui să o scuture mai 
tare și să urle la ea. 

— Este în regulă! răcni el, iar ţipetele au încetat brusc. 


Rose s-a uitat la el cu ochii măriţi, în timp ce buzele i se 
mișcau, ca și când ar fi vrut să spună ceva. 

— Vino, îi spuse Jack. 

A băgat-o în casă și o trase după el până în biroul din spatele 
casei. Turnă brandy în două pahare mari și întinse unul către 
Rose. 

— Bea asta, îi spuse el pe un ton imperativ. Ai nevoie. 

Fără să scoată vreun cuvânt, Rose luă paharul din mâna lui și- 
| goli pe jumătate. După aceea, tremurând, s-a cufundat în 
canapea. 

— Ce ne facem? întrebă ea în șoaptă. Of, Dumnezeule, Jack, 
ce ne facem? 

— O să-l sunăm pe doctorul Belter, răspunse Jack încet. Și pe 
Ray Norton. 

Dar niciunul dintre ei nu făcu vreo mișcare spre telefon. Au 
rămas pur și simplu fiecare pe locul său, privindu-se unul pe 
celălalt, încercând să înţeleagă ceea ce văzuseră. Când sosi Ray 
Norton se aflau încă acolo, așezați în birou. 

Se pregătea să plece acasă, când telefonul începu să sune. Și- 
a dat seama din prima clipă că se întâmplase ceva rău. Ceva 
foarte rău. O cunoștea pe doamna Goodrich de foarte mulți ani, 
însă nu știa să fi folosit vreodată telefonul. Așa că a dat telefon 
la Școala de la White Oaks și-i spuse doctorului Belter să se 
întâlnească amândoi acasă la familia Conger. După aceea se 
urcă în mașină și goni de-a lungul Drumului Promontoriului 
Conger, folosind sirena pentru prima dată de când îi fusese 
instalată. 

Ușa de la intrare era deschisă și nu s-a mai deranjat să 
folosească soneria. Intră și închise ușa în spatele său. Putea să 
audă o apă curgând undeva, la etaj, dar nu existau niciun alt fel 
de zgomote. Porni către scară, după care se răzgândi și străbătu 
holul, îndreptându-se către biroul din spate. Deschise ușa și-i 
văzu pe Jack și Rose Conger, stând liniștiți în faţa căminului, cu 
fețele palide. Niciunul dintre ei nu s-a mișcat când intră în 
cameră. 

— M-a sunat doamna Goodrich, spuse polițistul încet. Mi-a 
spus că s-a întâmplat ceva aici. 

— Da, răspunse Jack dus pe gânduri. Numai că nu știm ce 
anume. 

A rămas în tăcere, iar Ray Norton se apropie mai mult de el. 


— Totul în regulă aici? întrebă el. Ce s-a întâmplat? 

— Mai bine l-ai suna pe doctorul Belter de la Școala White 
Oaks, spuse Jack. Aveam de gând să fac chiar eu asta, însă... 

Vocea i se pierdu din nou. 

— S-a rezolvat, replică Norton. Doamna Goodrich mi-a spus 
să-l sun. Este pe drum. 

Făcu o pauză, nefiind sigur dacă nu ar fi trebuit mai întâi să-l 
aștepte pe doctor, înainte de a-i presa pe Jack și Rose pentru a 
obține mai multe informaţii. Orice se întâmplase, părea că acum 
se terminase. Casa îi dădea sentimentul stării de șoc, dar nu al 
unui pericol iminent. Era ca și cum ar fi trecut toţi prin ceva 
îngrozitor, care i-a lăsat înmărmuriţi. S-a hotărât să-l aștepte pe 
doctor. A observat paharele goale din mâna ambilor soţi și, cu 
toate că își dădea seama că nu se cădea, le-a reumplut. 

— După cum arătaţi, aveţi nevoie de asta, spuse el cu 
blândețe. 

Se așeză și așteptară împreună venirea doctorului Belter. 
Zgomotul apei care curgea sus s-a oprit dintr-o dată, iar casa 
rămase în tăcere. După aceea Rose începu să plângă, foarte 
încet. 

A trecut aproape o jumătate de oră până când se auzi 
clopoțelul de la intrare, iar Ray Norton se ridică pentru a 
răspunde la ușă. După aceea auziră zgomotul greu făcut de 
tălpile doamnei Goodrich, care cobora scările, și un murmur de 
voci. La o clipă după aceea menajera deschise ușa biroului și-i 
dădu voie psihiatrului să intre. Fără să mai aștepte să fie 
invitată, doamna Goodrich intră în cameră și închise ușa după 
ea. 

— Am băgat-o în pat, spuse ea. A adormit. M-am uitat și de 
Elizabeth. Este speriată, dar e bine. 

Doctorul Belter se uită curios la Jack și Rose Conger. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Văzând că nu primește nici un răspuns din partea lor, se 
întoarse către menajeră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou. 

— Păi, făcu doamna Goodrich scurt. Nu este frumos și nici nu 
știu prea bine despre ce este vorba. Eram în camera mea, 
uitându-mă la televizor, și am auzit dintr-o dată cea mai 
îngrozitoare gălăgie. Era doamna Rose și urla. 'Nţeles, habar nu 
aveam cine ţipa, până nu am ajuns la ușa marchizei, și după ce 


am ajuns acolo nu i-am dat prea mare atenţie. Dar era 
domnișoara Sarah. Stătea acolo, în ploaie, plină toată de noroi și 
de sânge. Și avea ceva în mână. 

— Ce anume? întrebă doctorul, văzând că femeia a căzut în 
tăcere. 

Doamna Goodrich aruncă o privire către Rose. 

— Ce a adus cu ea? insistă doctorul. 

— Era... era o mână, răspunse doamna Goodrich. Este la 
bucătărie. Am lăsat-o acolo când am dus-o pe domnișoara Sarah 
sus, la baie. 

— Oh, Isuse! făcu încet Ray Norton. 

A privit neajutorat către doctor, întrebându-se ce ar fi trebuit 
să facă. Doctorul Belter si-a dat seama că, deocamdată, el era 
cel care trebuia să-și asume responsabilitatea luării deciziilor. 

— Ar fi bine să veniţi cu mine, îi spuse șefului poliției. Nu văd 
la ce ne-ar folosi în clipa aceasta, dar hai să-i aruncăm o privire. 

Cei doi bărbaţi s-au dus în bucătărie și desfăcură prosopul plin 
de sânge. In faţa acelei priveliști oribile Ray Norton simţi că 
stomacul i se revolta. 

— Un copil, spuse doctorul Belter. Este braţul drept al unui 
copil. 

Norton a dat din cap dus pe gânduri. 

— Cam ce vârstă? 

Doctorul Belter ridică din umeri: 

— Greu de spus, dar pare să fi fost unul mic. Nu mai mult de 
opt sau nouă ani. 

— Cam de aceeași vârstă cu Jimmy Tyler, spuse Ray Norton 
încet. lar sângele nici nu s-a închegat încă. 

— Nu putea să se fi întâmplat cu prea mult timp în urmă, 
spuse doctorul. Trebuie să fi fost în după-amiaza aceasta. 

Au împachetat braţul la loc și s-au întors în birou. Ray Norton 
s-a uitat jenat la cei doi Conger. 

— Știu că vă va veni greu, spuse el, cu cea mai mare blândețe 
de care era în stare, dar voi fi nevoit să vă pun câteva întrebări. 

— Știu, răspunse Jack ca și cum ar fi fost plictisit deja. Nu ar 
putea doctorul Belter să o ducă sus pe Rose? Cred că are nevoie 
să se întindă puţin. Am văzut tot ceea ce a văzut și ea. 

— Bineînţeles, răspunse Norton, făcându-i semn doctorului să 
o scoată pe Rose din cameră. 


A așteptat până când cei doi au plecat, după care se așeză 
față în faţă cu Jack. 

— Ce s-a întâmplat, Jack? Nu te grăbi. Știu că trebuie să fi fost 
îngrozitor, dar am nevoie să aflu ce s-a întâmplat. 

— Nu știu. Am ajuns acasă de la White Oaks, iar Sarah nu se 
afla în casă. Am căutat-o, după care Elizabeth a spus că s-ar 
putea să fie în hambar. Tocmai ieșea să se uite, însă imediat ce 
a trecut de marchiză a început să tipe. Eu și Rose am fugit 
imediat să vedem ce s-a întâmplat și... am văzut-o. 

Se încruntă puţin, revăzând cu ochii minţii scena aceea 
înspăimântătoare. 

— Era acoperită de sânge și căra după ea acel... acel obiect. 
Dumnezeule, Ray, a fost îngrozitor. 

— Venea dinspre pădure? 

— Da. 

— Bun. Știu că va fi destul de neplăcut pentru voi, dar am de 
gând să adun o echipă de cercetare. Dacă Sarah a găsit obiectul 
acela în pădure, va trebui să căutăm și restul... 

S-a întrerupt, nedorind să spună ceea ce avea în minte. 

— Pe Dumnezeul meu, șopti Jack dintr-o dată, am uitat. 

Norton ridică capul brusc. 

— Este vorba de Jeff Stevens, continuă Jack încet, uitându-se 
neajutorat către poliţist. A dispărut și el. 

Norton se uită și el către Jack, nevenindu-i să creadă. 

— Jeff Stevens? 

A repetat acel nume de parcă atunci l-ar fi auzit pentru prima 
dată. 

— Puștiul celor care s-au mutat în fosta casă a familiei 
Barnes? 

Jack a dat afirmativ din cap, fără să scoată vreun cuvânt. 

— Rahat, mormăi Norton doar pentru el însuși. Apoi, cu voce 
tare: Ești sigur? 

— Este la fel ca celelalte dăţi, răspunse Jack deznădăjduit. A 
fost în zona noastră și nu a mai apărut acasă. Exact cum s-a 
întâmplat și cu ceilalți. 

Norton se ridică în picioare. 

— O să-i sun pe părinţii lui. Mă întreb dacă tatăl lui o să vrea 
să facă parte din echipa de căutare. 

— Eu așa cred, spuse Jack. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, 
nu-i așa? 


A făcut un moment de pauză, după care continuă: 

— Voi veni și eu, Ray. Cel puţin atât pot să fac și eu, să ajut la 
căutare. 

Norton a dat negativ din cap. 

— Tu nu, spuse el. Ai trecut prin destule. 

S-a dus la telefon și și-a început seria de apeluri pe care le 
avea de făcut. Când puse receptorul în furcă, în cele din urmă, 
Carl și Barbara Stevens porniseră deja la drum, iar echipa de 
căutare fusese organizată. S-a uitat pe fereastră, privind către 
pădure. Începuse să ningă, și părea că se înteţește cu fiecare 
minut care trecea. 

În timp ce privea copacii au dispărut încet în furtuna de 
zăpadă. 

Au căutat printre copaci, mai întâi în lumina tot mai scăzută a 
amurgului, apoi folosindu-se de lanterne, dar nu au găsit nimic. 
Chiar dacă ar fi existat vreo urmă, zăpada o acoperise, iar pe 
măsură ce noaptea avansa furtuna devenea și mai puternică. 
După patru ore au renunţat. Echipa de cercetare s-a întors în 
casa de pe Promontoriul Conger, însă curând după aceea 
membrii ei au început să se retragă spre oraș. Nu mai aveau 
nimic de făcut la Promontoriu. În oraș, unde nu existau oameni 
ai Congerilor care să tragă cu urechea, oamenii puteau să 
vorbească. 

În casa de la Promontoriu Conger nu mai rămăseseră decât 
Ray Norton și doctorul Belter. Stăteau în birou împreună cu Jack 
și participau toţi trei la discuţie. Nu vorbea nimeni despre ce ar 
fi fost de făcut în legătură cu Sarah; numai despre ceea ce ar fi 
trebuit să facă în general. Jack Conger era obosit. Era obosit și 
se simţea groaznic de singur. Rămase alături de doctor și de 
șeful poliţiei numai din cauză că subiectul discuţiei lor era fiica 
lui, familia lui. Dar era departe de a-i păsa ce aveau ei să 
hotărască. El avea să facă orice ar fi fost nevoie să facă. Si-a 
mai turnat un pahar și se așeză în fata focului. O invidia pe 
Rose, care se afla sus, întinsă în pat, dormind, sub efectul 
sedativelor. 

Doctorul Belter tocmai termină o explicaţie lungă, privitoare 
la detaliile bolii lui Sarah. Când încheie, Ray Norton își aprinse 
pipa, un lucru pe care îl făcea rar, după care se lăsă pe spate. 

— Păi, pur și simplu nu știu ce să fac, spuse el în cele din 
urmă. Voi fi obligat să le spun oamenilor ceva, înțelegeţi? 


Doctorul Belter zâmbi strâmb. 

— Spuneţi-mi ce doriți. Dacă mă întrebaţi pe mine, ceea ce 
presupun că vreți de fapt să faceţi, vă spun că nu am niciun 
răspuns. Mi-aș fi dorit ca echipa de căutare să fi găsit ceva. Dar 
nu s-a întâmplat așa, iar noi nu putem schimba asta. 

Norton a dat aprobator din cap. 

— Hai să vă pun o întrebare. Există posibilitatea, o cât de 
mică posibilitate, ca Sarah să-i fi omorât pe acești copii? 

— Nu știu, răspunse doctorul Belter ezitant. 

Nu îi plăcea să discute posibilităţile. Văzuse atât de multe de- 
a lungul timpului încât era înclinat să creadă că practic orice era 
posibil. Și-a dat seama că răspunsul lui nu avea să fie 
satisfăcător pentru șeful poliției, așa că a continuat, cântărindu- 
și cu atenţie cuvintele: 

— Hai să o luăm în felul acesta: ar trebui să vă spun că da, 
există posibilitatea ca Sarah să-i fi omorât pe cei trei copii care 
au dispărut. Spun asta nu pentru că aș crede că a făcut-o, ci 
pentru că în acest moment nu prea avem alternative din care să 
alegem. Dacă aș fi fost în locul dumneavoastră, aș fi continuat 
să caut. Dacă zăpada aceasta ţine de-a lungul întregii ierni, aș 
continua să caut la primăvară. Restul acelui cadavru se află 
undeva, afară, și s-ar putea să se afle alte două trupuri alături 
de el. Și, cu siguranţă, nu cred că o puteţi acuza pe Sarah de 
indiferent ce, pe baza unui braţ. Recunosc, este oribil. Recunosc, 
în momentul acesta nu prea avem alte variante la care să ne 
gândim. Dar trebuie de asemenea să vă dați seama că dacă veţi 
încerca să susțineţi că Sarah este responsabilă de ciopârțirea 
unui copil și de dispariţia altor doi, nu se va întâmpla nimic. 
Oricare dintre psihiatrii pe care îi veţi găsi vă va spune același 
lucru pe care pot să vi-l spun și eu. Sarah nu este responsabilă 
pentru ceea ce face. Este o schizofrenică aproape fără speranță 
de vindecare. Aș putea spune că tocmai din cauza stării de 
dezorganizare în care se află creierul ei ar mai putea exista 
totuși o cale de ieșire din această situaţie. Dar chiar și dacă 
lucrurile ar sta așa, nu există nicio garanţie că va fi vreodată 
capabilă să vă spună ce s-a întâmplat. Mai probabil este că nu-și 
va aminti nimic. Sincer, dacă aș fi în locul dumneavoastră aș 
păstra deschis acest caz. 

— Și cum rămâne cu Sarah? întrebă Ray Norton jenat. Ce se 
întâmplă dacă este vinovată? 


— Nu mi se pare că sunt prea multe întrebările care se pun în 
legătură cu viitorul lui Sarah. Sunt convins că după aceste 
câteva zile din urmă familia Conger va fi de acord ca de data 
aceasta să fie internată. Ar fi cel mai bun lucru pentru ea, după 
cum ar fi cel mai bun lucru și pentru ei. Nu vor putea să 
continue să trăiască așa ca până acum. 

Se uită la Jack, iar acesta îl aprobă cu o mișcare a capului. 

— Când? întrebă Jack. 

Doctorul Belter reflectă, apoi răspunse: 

— In noaptea asta. Așa mă gândesc. Nu văd niciun motiv 
pentru care soția dumneavoastră să trebuiască să treacă prin 
așa ceva. Nu este ușor să-ţi vezi copilul plecând de acasă pentru 
ultima dată. Ar fi mai bine și pentru Sarah. O pot duce la White 
Oaks pentru noaptea aceasta, iar mâine vom putea discuta 
despre locul cel mai potrivit pentru ea. 

Jack a dat afirmativ din cap, în tăcere. Se întreba de ce nu 
simţea nimic, dar nu era chiar așa. 

— Imi pare rău, spuse Ray Norton. 

Au ieșit pe hol, iar Ray s-a dus jenat către ușa de la intrare, 
intenţionând să o șteargă. 

— Dacă pot să fac ceva... 

Vocea i s-a voalat când l-a văzut pe Jack dând din cap. 

— Mulţumesc, Ray, răspunse el. Nu știu. Cred că mă simt 
amorțit. 

Jack porni în sus pe scări, ducându-se să facă valiza lui Sarah, 
iar Ray Norton puse mâna pe clanţa ușii principale. 

— Aşteptaţi un moment, vă rog, făcu doctorul Belter încet 
către șeful poliţiei. 

Norton și-a lăsat mâna să cadă de pe clanță, dar a rămas cu 
ochii în jos, pentru a nu întâlni privirea psihiatrului. În timpul 
ultimei ore auzise o sumedenie de lucruri pe care nu voia să le 
audă, și se simţea stânjenit. Simţea ca pe o durere acută 
situaţia de a ști mult prea multe lucruri despre prietenul său, și 
avea sentimentul distinct că era pe cale să audă încă și mai 
multe. Nu se înșela. Doctorul Belter îl trase înapoi în birou și-l 
puse repede la curent cu toate detaliile cazurilor Conger, atât al 
lui Sarah cât și al lui Jack. 

Când doctorul termină Ray Norton se uită intens la el, 
incapabil să ascundă ura puternică pe care o simţea față de 
acest om. 


— Aș vrea să știu exact, de ce mi-aţi spus toate astea? făcu 
el. După câte îmi dau seama, ceea cea aţi făcut este lipsit de 
etică, în cel mai bun caz, și ilegal, în cel mai rău. ` 

Doctorul Belter lăsă ochii spre focul din fața lui. Işi dădea 
seama foarte bine că ceea ce spusese Norton era adevărat. 
Ceea ce făcuse era în aceeași măsură ilegal și lipsit de etica 
profesională, dar se gândise cu multă atenţie la asta înainte să 
treacă la fapte. lar acum era prea târziu - începuse deja. 

— Aveţi dreptate, bineînţeles, spuse el jenat. Și credeți-mă, 
dacă aș fi crezut că există orice altă posibilitate de a rezolva 
această situație, nu aș fi făcut ceea ce fac în momentul acesta. 

— Nu văd ce speraţi să reușiţi, spuse Norton. 

— Vreţi să spuneţi că nu doriţi să vedeţi. 

Reproșul venit din partea lui Belter era destul de moale. 

— Ceea ce vreau să sugerez, continuă doctorul cu voce ceva 
mai puternică, din moment ce vreţi să o spun clar, este că 
există o posibilitate deloc de neglijat ca Jack Conger să fie 
implicat direct în toată încurcătura aceasta. 

— Nu văd cum, îl contrazise Norton. Chiar dumneavoastră ați 
recunoscut că se afla în propriul dumneavoastră birou atunci 
când a avut loc una dintre dispariţii, și probabil la încă una 
dintre ele. 

— Lucrurile nu stau chiar așa. De fapt nu știm cu precizie 
când au avut loc dispariţiile. Ceea ce știm cu adevărat este când 
au fost văzuți ultima dată acești copii. Și întâmplarea face că 
toţi trei au fost văzuţi lângă sau pe proprietatea Conger. Cât 
despre momentul în care s-au întâlnit cu... cu oricine sau orice 
s-or fi întâlnit, nu știm nimic, nu-i așa? 

Norton îl aprobă fără prea mare convingere. 

— Ce anume propuneţi, mai exact? Să îl pun pe Jack Conger 
sub acuzaţie pentru uciderea celor trei copii? De acord, și 
presupun că ne putem servi de dosarele dumneavoastră pentru 
a demonstra că a existat anterior o tentativă similară, dar unde 
ne va duce asta? fără să avem cadavrele, și avându-vă pe 
dumneavoastră înșivă drept martor pentru alibiul său, nu am 
avea nici cea mai mică șansă de a obţine ceva. 

— Și, bineînţeles, adăugă doctorul, dumneavoastră nu credeţi 
că ar putea fi implicat în vreun fel. 

— Nu, răspunse Norton cu hotărâre. Nu cred. 


Doctorul Belter se lăsă pe spate în scaunul său și și-a 
încrucișat mâinile pe burtă. 

— Atunci ce vă propuneţi să faceţi? 

— Nimic, răspunse Norton. Să vină primăvara, voi pune din 
nou să fie cercetată pădurea și voi căuta cu mai multă atenţie 
caverna. În afară de asta, propun să vedem ce se mai întâmplă 
în continuare. Dacă vor mai dispărea copii voi reanaliza situaţia. 
Dar, dacă vreţi părerea mea, cred că s-a terminat. 

— Chiar bănuiţi că Sarah a făcut toate astea? întrebă 
psihiatrul, nevenindu-i să creadă. 

Norton a dat afirmativ din cap. 

— Nu sunt psihiatru, dar pun pariu pe toţi banii mei că ea a 
făcut-o. Și mă voi înțepeni în părerea aceasta până când voi 
avea ceva mai solid de la care să pornesc. Se vorbește deja în 
tot orașul că Sarah Conger s-a ţăcănit de tot - acestea nu sunt 
cuvintele mele, dar sunt cele care vor fi folosite - și că va fi 
închisă undeva. lar într-o localitate ca Port Arbello o poveste ca 
aceasta contează foarte mult. Orașul se va liniști, iar când se va 
duce vorba că Sarah a fost luată și dusă oriunde o veţi duce 
dumneavoastră, se va linişti și mai tare. Nu mi-am propus să 
tulbur din nou apele și nu-mi propun să fac întregul oraș să 
vorbească despre un lucru care i s-a întâmplat lui Jack Conger 
cu un an în urmă. Sper să pot conta pe dumneavoastră că nu 
veţi mai spune nimănui ceea ce mi-aţi spus mie. 

— Asta se înţelege de la sine, răspunse Belter încordat. Dar 
vă rog să-mi faceţi o favoare, bine? Vorbiţi cu Jack Conger. Nu 
să-l puneti la frigare, doar să vorbiţi cu el. Nici măcar nu trebuie 
să o faceţi în mod oficial. 

— De ce? îl întrebă Norton. 

Belter zâmbi subțire. 

— Doar ca să-l provocaţi. S-ar putea să aveţi perfectă 
dreptate - este posibil să nu aibă nicio legătură cu ceea ce s-a 
întâmplat. Dar, vă spun din nou, se poate la fel de bine să aibă. 
În orice caz, opinia mea profesională este că, din punct de 
vedere emoţional, se află destul de aproape de capătul coardei. 
Dacă îl veți lăsa să înțeleagă că știți asta, s-ar putea să devină 
nerăbdător. De ajuns de nerăbdător pentru a se aduce singur în 
situaţia de a solicita o mână de ajutor, înainte să se întâmple 
ceva în care ar putea să fie amestecat. 


— O să mă mai gândesc la asta, spuse Norton fără să 
promită. Dacă nu va exista altceva. Am o grămadă de treabă de 
făcut. 

Se ridică în picioare, după care cei doi bărbaţi și-au dat mâna 
formal, cu răceală. După ce șeful poliţiei părăsi casa, doctorul 
Belter se mai gândi o vreme la cele două dosare din biroul său și 
la expresia pe care o avea faţa poliţistului când a plecat. Norton, 
își dădea seama de asta, nu va veni niciodată după dosare. Și 
nici el însuși nu ar fi vrut să forțeze lucrurile. A doua zi avea să 
sigileze fişele lui Jack Conger și să le dea la o parte, la un loc cu 
dosarele închise, în cabinetul special în care ţinea hârtiile 
pacienţilor pe care nu credea că o să-i mai vadă vreodată. 

Simţindu-se dintr-o dată obosit, se întoarse și o luă în sus pe 
scări, ducându-se să-l ajute pe Jack, care tocmai termina cu 
împachetatul. Arăta de parcă ar fi plâns. 

— O să-i fac o injecție, spuse doctorul Belter, și nici măcar n-o 
să se trezească. Dumneavoastră puteţi să veniţi la școală mâine 
dimineaţă, dacă doriţi. Asta ar putea să facă lucrurile mai 
ușoare. Pentru dumneavoastră și soția dumneavoastră, dacă nu 
pentru fetiţă. Sincer să fiu, mă îndoiesc că-și va da măcar 
seama de ceea ce se întâmplă cu ea. Imi pare rău, dar presupun 
că toate acestea vor face lucrurile mai grele pentru ea. 

Apoi zâmbi, văzând expresia de pe faţa lui Jack. 

— Nu trebuie să uitaţi, continuă el, că nu prea știm ce se află 
în mintea unui copil ca Sarah. De multe ori am impresia că 
schizofrenia unui copil este mult mai greu de suportat de către 
familia lui decât pentru el însuși. În general, în cazuri de genul 
acestea, mintea îl duce acolo unde vrea el să se afle. Cu Sarah 
totul va fi în regulă. Poate nu după standardele dumneavoastră, 
sau ale mele, însă ea trăiește acolo unde vrea ca să trăiască. 
Tot ceea ce putem cu adevărat să facem este să-i urăm toate 
cele bune. 

— Dar ce urmează să se mai întâmple cu ea? întrebă Jack 
năucit. 

Își ridică fiica și începu să coboare scările cu ea în braţe. Știa 
că asta avea să fie ultima dată. 

Doctorul Belter așteptă până când au ajuns la ușa de la 
intrare înainte să răspundă la întrebarea lui Jack. 

— Este greu de spus, mormăi el în cele din urmă. Când este 
vorba despre Sarah, numai trecerea timpului poate să spună ce 


urmează să se mai întâmple cu ea. Tot ceea ce vă pot sfătui pe 
dumneavoastră să faceţi este să continuaţi să vă trăiţi viaţa. 
Literalmente, nu puteți să faceţi nimic pentru Sarah. 

Observând durerea din ochii lui Jack, o lăsă mai încet. 

— Nu am spus să uitaţi de ea. Fără doar și poate, trebuie să 
continuaţi să o iubiţi. Dar a venit timpul să nu vă mai risipiţi 
viața în jurul ei tot timpul. Dumneavoastră, soția dumneavoastră 
și Elizabeth sunteţi încă o familie, să știți. 

Jack se întreba în ce măsură vor mai fi vreodată într-adevăr o 
familie. 

— Dacă vă pot fi de vreun ajutor, vă rog să-mi daţi de știre, 
continuă doctorul Belter. Acesta nu este sfârșitul lumii, să știți. A 
fost vorba doar de un an foarte rău. Atât pentru dumneavoastră, 
cât și pentru oricine altcineva din Port Arbello. Însă acum s-a 
terminat. 

Întinse mâinile pentru a prelua copilul adormit. 

Jack își privi încă o dată fiica în faţă și o sărută cu blândete. 

— Te iubesc, șopti el. Întotdeauna te-am iubit. Îmi pare rău, 
fetița mea. Îmi pare atât de rău! 

După aceea a mutat copilul în braţele doctorului, iar Sarah 
Conger a fost luată din casa de la Promontoriul Conger. În timp 
ce urmărea mașina care o ducea pe fiica lui departe de casa ei, 
Jack Conger se întreba dacă, într-adevăr, luase totul sfârșit. 
Spera să fie așa. 

A rămas acolo, în zăpada răscolită, singur, urmărind cum 
stopurile aprinse din spatele mașinii au dispărut. A ridicat mâna 
pentru un salut final. 

— Sarah, șopti el. 

Apoi din nou: 

— Sarah... 


e Capitolul 25 


O săptămână s-a scurs, apoi două. Port Arbello începu să se 
reîntoarcă la normal, cu toate că existau unele diferenţe față de 
normal. Cei mai mulţi dintre copii au reînceput să se ducă pe jos 
la școală, însă unii dintre ei au continuat să fie duși cu mașina. 
„Ceea ce s-a întâmplat odată se poate întâmpla din nou,” 
spuneau unii dintre părinţi. 

La trei zile după ce Sarah a fost văzută ieșind din pădure Carl 
și Barbara Stevens și-au scos casa la vânzare. Rose Conger a 
fost surprinsă când a găsit-o pe lista ofertelor, și a dat foaia 


înapoi. Le explică că vrea să-și ia o vacanţă pentru recuperare, 
dar aceasta era numai o parte a adevărului. Restul adevărului 
era că nu putea să dea din nou ochii cu Barbara Stevens. 

Marilyn Burton continuă să lucreze în prăvălia ei de haine, iar 
lumea a observat că începuse să vorbească singură. Pentru o 
vreme multe dintre femeile din Port Arbello au făcut un efort să 
treacă pe la ea cât mai des posibil, dar se părea că asta nu era 
de nici un folos. După o vreme au încetat să o mai viziteze, așa 
că nimeni nu a mai aflat dacă obiceiul pe care îl căpătase 
Marilyn Burton se agravase sau nu. 

Marty Forager a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca 
discuţiile să rămână aprinse, însă pe măsură ce zilele se târau 
mai departe și nu se mai întâmpla nimic, lumea începu să-i 
spună să o lase baltă; aproape că uitaseră deja. El nu putea să 
uite, bineînțeles, însă până la urmă au trecut câteva nopți fără 
ca Marty Forager să se ridice deodată de pe scaunul său din 
cârciumă și să ceară, în beţia lui, ca cineva să afle odată ce s-a 
întâmplat în realitate cu fiica lui. După o vreme oamenii au 
încetat să-i mai dea vreo atenție. 

Părinţii lui Jimmy Tyler se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Păstrau camera băiatului exact așa cum fusese în 
ziua în care a dispărut și îi păstrau întotdeauna un loc la masă. 
Doamna Tyler le spunea tuturor că îl așteptau pe Jimmy să 
apară dintr-o zi în alta, dar că așteptarea îi era grea. Insista însă 
că reușea totuși să se descurce destul de bine sub această 
presiune, care avea să se termine curând, de îndată ce Jimmy 
avea să vină acasă. Oamenii din Port Arbello o aprobau cu 
înțelegere, însă când doamna Tyler nu era de față dădea 
gânditori din cap. O nouă legendă se năștea în Port Arbello sub 
ochii lor. 

Pentru Jack și Rose Conger săptămânile de după plecarea lui 
Sarah de acasă au fost foarte dificile. Rose stătea aproape tot 
timpul în casă; după cea de a doua săptămână a dat telefon la 
Compania Imobiliară din Port Arbello să le spună că nu avea să 
se mai întoarcă la ei. Nu au fost surprinși; mai degrabă au 
răsuflat ușuraţi. Încercaseră să-și imagineze care ar fi modul cel 
mai diplomatic de a-i spune că serviciile ei nu le mai erau 
necesare, că numele de Conger nu mai era unul cu care să te 
mândrești în Port Arbello. 


Jack Conger nu putea să stea acasă. Avea un ziar de condus și 
trebuia să se comporte ca și cum nu ar fi fost nimic în neregulă. 
Era imposibil, bineînţeles, iar el își imagina că lumea se uita 
ciudat la el chiar și atunci când nu se întâmpla asta. Și-a dat 
seama că își petrecea cea mai mare parte a timpului baricadat 
în biroul său, fără să vorbească cu altcineva în afară de Sylvia 
Bannister. 

În prima zi în care se întoarse la Courier de Port Arbello, Sylvia 
veni în biroul lui și a închis ușa cu hotărâre în urma ei. 

— Ai de gând să fie totul în regulă? îl întrebă ea fără niciun 
preambul. 

— Asta depinde de ceea ce înţelegi tu prin a fi totul în regulă, 
răspunse el. Intenţionez să continui să trăiesc și să continui să 
muncesc, dacă la asta te referi. 

— Cred că la asta mă refeream, spuse Sylvia. 

Apoi plecă din birou la fel de brusc precum intrase. Elizabeth 
a fost anunţată de cei doi Conger că sora ei a trebuit în cele din 
urmă să fie internată într-o instituţie specializată, iar fiica cea 
mare a acceptat acest lucru fară să ceară alte explicaţii. Nu a 
pus nicio întrebare în legătură cu ziua în care Sarah a venit 
dinspre pădure și, cu toate că li se părea un pic ciudat, părinţii 
ei au acceptat acest lucru cu recunoștință. Nici Jack și nici Rose 
nu doreau să vorbească despre ziua aceea, și se considerau 
niște oameni norocoși pentru faptul că și Elizabeth părea să 
vrea să uite de ea. 

La începutul lunii noiembrie, cam la o lună după ce Sarah a 
fost trimisă la Institutul Ocean Crest, Jack și Rose Conger 
stăteau în micul birou din spatele casei. Jack citea, iar Rose 
încerca să citească. Fără să bată la ușă, Elizabeth intră în 
cameră și se așeză pe canapea, lângă mama ei. Când Rose 
ridică privirea ca să vadă ce voia, Elizabeth se uita intens la 
portretul fetiţei care atârna deasupra căminului. Rose se uită și 
ea la tablou. 

— Uneori îmi este greu să-mi aduc aminte că nu ești tu, spuse 
Rose dusă pe gânduri. 

Elizabeth se uită tăios la mama ei. 

— Ei bine, nu este, replică ea bosumflată. Cred că nu 
seamănă cu mine absolut deloc. 

Jack puse cartea deoparte și zâmbi către fiica sa. 


— Nu ai fi spus asta cu vreo doi sau trei ani în urmă. 
Bineînţeles, tu ești acum mai mare decât a fost ea când i-a fost 
făcut portretul, dar când erai de vârsta ei arătai exact așa. 

— Nu semăn cu ea, spuse Elizabeth cu hotărâre. 

— Păi, nimeni nu spune că semeni, iubito, făcu Rose. Tot ce 
spune tatăl tău, și ce spune toată lumea dintotdeauna este că 
semănai cu ea. 

— Nu vreau să semăn cu ea, replică Elizabeth, faţa înroșindu- 
i-se ușor din cauza enervării. Este o fiinţă groaznică și nu vreau 
să am absolut nimic în comun cu ea. Aș vrea să dați tabloul 
acela jos de acolo. 

— Să-l dăm jos? făcu Rose încurcată. De ce Dumnezeu să-l 
dăm jos? 

Examină pictura încă o dată, încercând să vadă ce nu îi plăcea 
fiicei ei la ea. Nu găsi nimic. 

— Nu văd niciun motiv pentru care să-l luăm de acolo, spuse 
și Jack. După părerea mea ar trebui să fii chiar mândră de el. Nu 
orice fată are un portret ca acesta, în care să fie chiar ea. 

— Nu sunt eu, insistă Elizabeth, tot mai furioasă. 

Părinţii ei se uitară unul la celălalt cu nervozitate. 

— Păi, făcu Jack ezitând, dacă înseamnă atât de mult pentru 
tine... 

— Înseamnă, spuse Elizabeth apăsat. Nu vreau să mai văd 
tabloul acesta niciodată. Nu pot să-l suport. 

A făcut o pauză și se uită la tablou, la fetița aceea care 
semăna atât de mult cu Elizabeth, și care zâmbea în jos, către 
ea. 

— Nu pot să te suport! urlă dintr-o dată Elizabeth către 
tablou. 

După aceea ieși în goană din birou, iar la câteva clipe după 
aceea părinţii ei i-au auzit pașii bocănind pe scări, apoi în 
camera ei. S-au uitat din nou unul la celălalt, dar de data asta se 
citea îngrijorarea în ochii lor. 

— Ce crezi că a provocat asta? întrebă Jack. 

Rose se gândi un moment, iar când începu să vorbească, o 
făcu de parcă ar fi gândit cu voce tare: 

— Pare să se schimbe în ultima vreme. Ai observat și tu asta? 
Nu este așa cum obișnuia să fie. A început să devină un pic 
confuză. Nu sunt decât lucruri mărunte. Și a început să se certe 
cu mine. Înainte, dacă o rugam să facă ceva, fie făcea imediat, 


fie era deja gata făcut. În ultima vreme a început să mă 
contrazică, sau pur și simplu să nu facă ceea ce îi cer. lar zilele 
trecute a refuzat cu hotărâre să facă ceva ce îi ceruse doamna 
Goodrich. Să o fi auzit pe doamna Goodrich! 

Jack chicoti: 

— Am auzit-o și eu pe doamna Goodrich. Acum treizeci de ani 
am refuzat și eu cu hotărâre să fac ceea ce îmi ceruse. Am 
auzit-o atunci, și a fost prima și ultima dată când nu am făcut ce 
mi-a cerut. 

— Presupun că și pentru Elizabeth va fi prima și ultima dată. 

Spunând asta, Rose zâmbi. Apoi zâmbetul ei s-a șters, iar 
vocea i-a devenit din nou serioasă: 

— Dar, serios, Jack, nu ai observat și tu toate astea? Sau nu 
se întâmplă decât în imaginaţia mea? 

Rose își mușcă nervoasă buza inferioară, apoi adăugă: 

— Mi-e teamă că imaginaţia mea face un fel de ore 
suplimentare în perioada asta. 

Jack analiză și el situaţia și ajunse la concluzia că Rose avea 
dreptate. Elizabeth era în schimbare, dar nu era nimic grav, din 
câte putea el să-și dea seama. După părerea lui, Elizabeth 
începea pur și simplu să se manifeste ca orice altă fată de 
treisprezece ani. 

— Nu mi-aş face probleme din cauza asta dacă aș fi în locul 
tău. În cele din urmă, a trecut și ea exact prin tot ceea ce am 
trecut și noi, iar viața i s-a schimbat la fel de mult ca a noastră. 
Nu ne putem aștepta să fie la fel cum a fost dintotdeauna. Eu nu 
sunt, tu nu ești... de ce ar fi ea? 

— Adevărul este că nici eu nu mai știu, spuse Rose dusă pe 
gânduri. Nici nu-mi dau seama dacă sunt măcar îngrijorată. Intr- 
un fel, mă simt chiar ușurată. Era atât de perfectă încât uneori 
mă făcea să mă simt incompetentă. Nu m-aș fi putut descurca 
niciodată cu Sarah în felul în care reușea ea. 

Jack păru că se chircește, iar Rose și-a dat seama că aceasta 
era prima dată când unul dintre ei pronunţa numele lui Sarah de 
o lună încoace. Nu se duseseră încă să o viziteze; era ca și cum 
ar fi încercat să se prefacă amândoi că Sarah nici nu ar fi 
existat. Ea exista însă. 

A doua zi s-au urcat în mașină și s-au dus la Ocean Crest, ce 
se afla la patruzeci de mile spre sud de Port Arbello. Era de 
ajuns de aproape pentru a o putea vizita ușor pe Sarah, dar 


destul de departe pentru ca cei din Port Arbello să se poată 
simţi în siguranţă. Sarah avea să stea acolo foarte mult timp. 

A fost o vizită dificilă. Copila stătea în faţa lor, enormii ei ochi 
bruni fiind fixaţi într-un anume loc din spaţiu, în care Jack și 
Rose nu puteau să ajungă. 

Nu a opus rezistență atunci când au îmbrăţișat-o, pe rând, 
însă nici nu a răspuns îmbrăţișării. 

— Tot timpul este așa, le explică asistenta. Până acum nu a 
răspuns la nimic. Mănâncă, dar numai dacă îi bagă cineva în 
gură. 

Văzând că Rose era pe punctul de a izbucni în lacrimi, 
asistenta se grăbi să explice: 

— Nu aveți de ce să vă îngrijoraţi, spuse ea. Sarah a avut o 
traumă gravă, iar acum nu face decât să reacționeze la ea. S-a 
închis temporar în ea însăși, exact cum fac și oamenii normali. 
Atâta doar că ea era deja retrasă în ea însăși, așa încât acum 
este practic închisă ermetic. Însă va reuși să iasă de acolo. Sunt 
sigură că va reuși. 

Au făcut drumul de întoarcere în tăcere. Când au ajuns în 
casă Rose spuse: 

— Pregătește-mi ceva de băut, bine? Simt că am nevoie. Mă 
duc sus să o salut pe Elizabeth. 

— Sărut-o o dată și din partea mea, spuse Jack. 

Se duse către birou iar Rose dispăru în susul scărilor. 

La câteva minute după aceea, când Rose cobori în birou, l-a 
găsit pe soţul ei stând în mijlocul încăperii, cu ochii aţintiţi la 
locul rămas gol pe peretele de deasupra căminului. 

— A dispărut, spuse el. L-a dus înapoi în pod. 

Rose se uită și ea la peretele gol, după care o luă spre ușa 
biroului. 

— Elizabeth! strigă ea. 

— Ce? 

Țipătul înfundat ce ţinea loc de răspuns a venit confuz de la 
etaj. Rose și-a îngustat ochii și s-a dus la baza scărilor. 

— Vino încoace! făcu ea cu asprime. 

— Într-un minut! se auzi de deasupra. 

— Acum! îi ordonă Rose. 

Se întoarse în birou călcând furioasă. După un minut foarte 
lung Elizabeth își făcu apariţia în cameră. 


— Aveai obiceiul să baţi la ușă înainte să intri într-o încăpere, 
îi atrase atenţia Rose. 

— Of, mamă, protestă Elizabeth. 

— Nu te smiorcăi, îi spuse Jack cu asprime. Nu sună atractiv. 
Tu ai dat jos tabloul? 

— Ce tablou? făcu Elizabeth evaziv. 

— Ştii foarte bine ce tablou, i-o tăie Rose. Cel de deasupra 
căminului. 

— Ah, acela? făcu Elizabeth cu nonșalanță. V-am spus că nu 
pot să-l suport. 

— Unde l-ai pus? 

— Înapoi în pod, răspunse Elizabeth. Acolo este locul lui. 

Spunând asta ieși din birou. 

— Ei bine, spuse Jack, presupun că asta este. 

— Nu știu ce să spun, făcu Rose. In mod sigur, nu suntem 
obligaţi să lăsăm tabloul acolo. Mie mi se pare că dacă vrem să 
punem tabloul nostru în biroul nostru din casa noastră, fiica 
noastră nu este cea care să ne spună că nu putem. 

— Dar dacă asta înseamnă atât de mult pentru ea... începu 
Jack. 

Însă Rose i-o tăie scurt: 

— Nu despre asta este vorba. Este vorba doar despre faptul 
că a început să se poarte ca un copil singur la părinţi. 

— Într-un fel, spuse Jack încet, chiar este, nu-i așa? 

Tabloul fetiţei necunoscute a rămas în pod. 


e CARTEA A DOUA * 
PREZENTUL 
e Capitolul 26 


Ray Norton conducea mașina încet de-a lungul Drumului 
Promontoriului Conger, pe de o parte din cauză că era atent la 
drum doar cu un ochi, pe de altă parte din cauză că îmbătrânea, 
iar mersul încet cu mașina este una dintre caracteristicile celor 
care îmbătrânesc. Se pregătea să se pensioneze anul următor și 
se simţea gata pentru asta. Port Arbello era în schimbare, Ray 
Norton era și el în schimbare, și nu mai simţea că el era cel mai 
bun șef al poliţiei pe care orașul ar fi putut să-l aibă. Păstra 
acest sentiment ca pe un secret al său, dar își dădea seama că 
este un secret deschis. O dată cu trecerea anilor a transferat o 
parte tot mai mare a treburilor departamentului în sarcina 
adjunctului său. Port Arbello avea acum zece polițiști, și nici 
măcar aceștia nu erau de ajuns. 

Nu mai este ca pe vremuri, se gândea Norton, în timp ce 
oprea de tot mașina care și așa înainta foarte încet. Totul este în 
schimbare. 

A parcat în dreptul câmpului familiei Conger și a urmărit 
munca ce se desfășura acum în pădure, în partea îndepărtată a 
câmpului. Se construia acolo un complex de locuinţe și, cu toate 
că Ray Norton nu era de acord cu ideea, trebuia totuși să admită 
că, dacă tot se apucaseră de acest lucru, făceau treabă bună. 
Complexul avea să se potrivească bine cu Promontoriul, fiind 
lung și scund, tupilat confortabil pe sol, pentru a se apăra de 
furtunile dinspre nord din timpul iernii. 

In timp ce urmărea progresul construcţiei îi veni în minte că 
ceea ce îl deranja de fapt nu era clădirea în sine, ci faptul că 
această construcţie avea să stabilească sfârșitul a ceea ce 
devenise pentru el o tradiţie anuală. 

În fiecare primăvară, în ultimii cincisprezece ani, Ray Norton 
își petrecea câteva zile cercetând pădurea în căutarea vreunei 
urme a celor trei copii care au dispărut în toamna aceea în care 
zăpada a venit prea devreme. În prima primăvară a fost însoţit 
de o echipă de căutare și au scotocit pădurea zile în șir, după 
care s-au mutat pe stăvilar, căutând fie vreo urmă a copiilor 
dispăruţi, fie intrarea în peștera care se presupunea că se 
ascundea pe acolo. Nu au găsit nimic. Chiar de ar fi rămas 


cumva ceva pe acolo dispăruse o dată cu căderea zăpezii. Au 
continuat căutarea cavernei până când unuia dintre ei i-a 
alunecat piciorul printre bolovani și s-a prăvălit pe plaja 
stâncoasă de dedesubt, fiind cât pe ce să-și piardă viaţa. După 
aceea oamenii au încetat să mai apară pe acolo pentru a 
cerceta locul. De atunci Ray Norton a continuat singur căutarea. 

Nu a găsit niciodată nimic, însă această cercetare devenise 
pentru el un obicei, și în fiecare primăvară se întorcea în pădure, 
căutând cu atenţie printre copaci, pentru a se muta după aceea 
pe stăvilar. Și în fiecare primăvară rezultatul era același: nimic. 
Ei bine, acum căutarea avea să ia sfârșit. Copacii era doborâţi, 
iar fundaţiile blocurilor de locuit erau ancorate solid în stăvilar. 

Ray Norton plecă de lângă mașină și începu să se apropie de 
pădure târându-și picioarele. Nu poţi niciodată să știi, se gândea 
el. Poate că în timp ce sapă vor da de ceva ce mie mi-a scăpat. 

Din vechea casă aflată în capătul Promontoriului Conger, 
Elizabeth Conger îl urmărea pe bărbatul acela cu părul alb, șeful 
poliţiei, care traversa câmpul cu încetineală. In fiecare 
primăvară îl urmărea, și în fiecare primăvară l-a întrebat ce 
spera să găsească acolo. 

— Nu știu, răspundea el de fiecare dată. Dar nu pot să las 
totul baltă. Dacă se află undeva ceva, atunci acolo se află. Și îl 
voi găsi, dacă există. 

Elizabeth se întrebase de nenumărate ori ce spera bătrânul să 
găsească și ce urma să facă dacă avea să găsească ceva. 
Trebuia să se întâmple anul acesta, sau nu se va mai întâmpla 
niciodată. 

S-a uitat la ceasul de pe perete și a văzut că mai avea încă 
trei ore până când urma să plece spre Ocean Crest. 

e 

Sylvia Bannister se îndrepta cu mașina spre nord și intenţia ei 
era să nu facă nicio oprire până când va ajunge la Maine. Însă 
când văzu panoul ce arăta spre Port Arbello viră în direcţia 
aceea. In timp ce conducea spre oraș se întreba de ce făcea 
asta. 

Părăsise Port Arbello la un an după internarea lui Sarah și nu 
se mai întorsese în cei paisprezece ani care trecuseră de atunci. 
Acum, în timp ce se apropia de oraș, a ajuns la concluzia că era 
momentul să mai arunce o privire către propriul ei trecut. 


Intenţiona doar să dea o tură în jurul pieţei, dar se trezi oprind 
în faţa birourilor ziarului Courier de Port Arbello. Înainte să intre 
aruncă o privire peste drum, către armurăria veche și macabră, 
rămasă încă neschimbată faţă de cum era pe vremuri. Așadar, 
se gândi ea, Rose nu reușise să ducă la capăt proiectul de ao 
transforma într-un șir de magazine. Oricum nu contează. A 
împins ușa sediului Courier-ului și și-a dat seama din prima clipă 
că Jack Conger nu se mai afla acolo. 

Totul se schimbase, iar cei mai mulţi dintre vechii angajați 
dispăruseră. A ochit însă o față cunoscută, o faţă care se uita la 
ea cu curiozitate. 

— Domnișoara Bannister? întrebă persoana respectivă, iar 
Sylvia și-a dat seama că tânărul acela era un băieţandru când a 
plecat ea. 

Acum era redactor. Lucrurile într-adevăr se schimbaseră. 

— ÎI căutam pe domnul Conger, spuse ea plină de îndoială. 
Dar am impresia că nu mai este pe aici. 

Tânărul se uită ţintă la ea. 

— Vreţi să spuneţi că nu aţi auzit? întrebă el. A murit. În urmă 
cu nouă sau zece ani. 

— Așa, făcu Sylvia. Ce mai este cu doamna Conger? Mai 
locuiește acolo, la Promontoriu? 

Tânărul redactor clătină din cap: 

— Numai Elizabeth. Doamna Conger a murit în același timp cu 
domnul Conger. 

Nu a dat explicaţii, iar Sylvia plecă din clădire. Aproape se 
hotărâse să plece din Port Arbello și să-și continue drumul spre 
nord, însă se răzgândi. Nu este sigură de ce, dar voia să o vadă 
pe Elizabeth Conger. Întoarse mașina și se îndreptă spre Drumul 
Promontoriului Conger. 

Casa nu se schimbase, iar Sylvia parcă mașina în faţa intrării. 
În timp ce urca scările aruncă o privire către pădure și a fost 
trecută de un fior rece în timp ce se întreba ce se petrecuse cu 
adevărat acolo. A observat construcția ce se ridica și apăsă pe 
sonerie. 

O tânără înaltă și surprinzător de frumoasă deschise ușa și se 
uită la ea cu curiozitate. După părul ei blond Sylvia Bannister și- 
a dat seama imediat cine era. 

— Elizabeth? o întrebă ea. 

Tânăra a confirmat dând din cap. 


— Pot să vă ajut cu ceva? 

| s-a părut că o cunoaște pe femeia aceea de undeva, dar nu 
era sigură. lar la ușa ei bătuseră atâţia străini, care i-au pus 
întrebări despre trecut. Întrebări la care ea nu putea să 
răspundă. 

— Nu știu dacă îţi mai aduci aminte de mine, spuse Sylvia. 
Sunt Sylvia Bannister. 

— Bineînţeles, replică Elizabeth deschizând larg ușa. 
Secretara tatălui meu. Vă rog, intraţi. 

În timp ce Elizabeth o conducea prin casă, către biroul din 
spate, Sylvia se uită în jur. Nimic, în aparenţă, nu se schimbase. 

— Nu știu de ce, spuse Elizabeth, dar părem toţi să ne sfârșim 
trăind aici. Abia de am mai folosit livingul de la o vreme, iar 
vechiul birou al mamei este complet închis. 

— Am auzit despre părinţii tăi, spuse Sylvia cu blândeţe. M- 
am oprit să-ţi spun doar cât de rău îmi pare. 

— Să nu vă pară rău, replică Elizabeth. S-ar putea să sune 
rău, dar eu cred că sunt mai fericiţi acum. 

— Te superi dacă te întreb cum s-a întâmplat? o întrebă 
Sylvia. 

— Absolut deloc. Au trecut aproape zece ani de când au 
murit, iar acum nu mă mai deranjează să vorbesc despre asta. 
Și poate că și dumneavoastră aţi putea să-mi răspundetți la 
câteva întrebări. Dacă nu vă deranjează. 

— Absolut deloc, răspunse Sylvia. li voi spune tot ce știu. 

Cele două femei s-au așezat, iar Elizabeth îi povesti Sylviei ce 
s-a întâmplat cu Jack și Rose Conger. 

— Asta s-a petrecut cam la cinci ani după ce au trimis-o pe 
Sarah la Ocean Crest, spuse ea. Imediat după ce am împlinit 
optsprezece ani, mai exact. Bineînţeles, nu vom ști niciodată cu 
exactitate ce s-a întâmplat, însă mama și tati au ieșit pe mare 
într-o zi. Și nu s-au mai întors. Toată lumea și-a închipuit că a 
avut loc vreun accident, dar la o săptămână după întâmplare 
îngrijitorul ambarcaţiunilor, nu-mi aduc aminte numele lui, a 
găsit toate echipamentele de salvare aparținând ambarcaţiunii 
Sea Otter înghesuite într-o ladă. Cum tati întotdeauna era foarte 
atent cu lucrurile de felul acesta, au ajuns la concluzia că nu a 
fost niciun fel de accident. După toate aparențele, tati a luat-o 
pur și simplu pe mama în larg și a scufundat barca, fiind 
amândoi la bord. 


A făcut un minut de pauză, părând că se gândește la ceva. 

— Am început să pun toate datele la un loc, sau așa cred. La 
vremea respectivă, bineînţeles, toate astea nu aveau niciun 
sens. Însă de-a lungul anilor am început să descopăr din ce în ce 
mai multe despre ceea ce trebuie să se fi petrecut cu el. Cred că 
acum pot să înţeleg. Presupun că pur și simplu ajunsese să fie 
prea mult de îndurat pentru tati. Se pare că orașul nu a încetat 
nicio clipă să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat în toamna 
aceea, și au ajuns, nu știu în ce fel, la ideea că tati a fost și el 
implicat. Oricum, știți și dumneavoastră cum este Port Arbello. 
Cei de aici au memorie lungă, iar poveștile devin tot mai rele de 
fiecare dată când sunt spuse. Spre sfârșit mama nu mai ieșea 
deloc din casă, decât dacă tati o lua în vreo excursie în afara 
orașului, iar tati... ei bine, cred că el pur și simplu se săturase 
să-i vadă pe oamenii din jur uitându-se ţintă la el tot timpul. 

— De ce nu au plecat din oraș și gata? întrebă Sylvia. 

— De ce nu plec nici eu? întrebă Elizabeth printr-o întrebare. 
Presupun că pentru noi, cei din familia Conger, locul acesta este 
căminul nostru. Nu este ușor să renunți la tot ceea ce îţi este 
familiar. Tati nu a putut să o facă, după cum nu pot nici eu. In 
afară de asta, a fost și Sarah, la care trebuia să ne gândim, 
înțelegeţi? 

— Sarah? Ochii Sylviei au fluturat cu interes. Ce mai face? 

— Mult mai bine, răspunse Elizabeth. De fapt, vine astăzi 
acasă, pentru prima dată. 

— O să poată să rămână? 

— Nu de data aceasta. Sperăm că da, în cele din urmă. Nu că 
Ocean Crest ar fi un loc rău. De fapt, se simte foarte bine acolo. 

— Da, făcu Sylvia. Îmi închipui că așa este. 

— Dar noi credem că totuși, sau mai bine spus, eu cred că ar 
trebui totuși să-și aducă aminte ce s-a întâmplat în ziua aceea în 
care a venit dinspre pădure cu acel... cu obiectul acela în mâini. 
Este singurul lucru pe care încă nu poate să și-l aducă aminte. 
Își aduce aminte ce s-a întâmplat între ea și tati... 

Elizabeth se opri dintr-o dată și se uită jenată către Sylvia. 

— E-n regulă, îi spuse Sylvia. Ca să fiu sinceră, probabil că eu 
aș putea să spun mai multe decât Sarah despre incidentul acela, 
chiar dacă și-l amintește. 


— Aţi putea? întrebă Elizabeth. Nu știu de ce, dar am simţit 
întotdeauna că aceea a fost principala cauză a celor întâmplate 
cu tati și mami. 

— Fără îndoială că așa a fost, spuse Sylvia oftând. Jack a 
vorbit mult cu mine despre asta. Am fost foarte apropiaţi, 
înţelegi? 

Elizabeth a dat din cap afirmativ. 

— Au existat cleveteli și în legătură cu asta. Nu am fost 
niciodată foarte sigură de cât adevăr exista în ele, dar știam că 
tati și mami nu prea se mai înțelegeau. Mai ales după ce s-a 
îmbolnăvit Sarah. 

— Acela a fost sâmburele tuturor necazurilor, spuse Sylvia. 
Jack nu a mai fost niciodată același după ziua aceea groaznică 
din pădure. 

S-a cufundat în tăcere timp de un minut, după care continuă: 

— Am avut o aventură, spuse ea jenată, faţa colorându-i-se. 
Nu a durat mult, numai un an. În cele din urmă eu am rupt 
legătura. Adevărul este că nici nu știu de ce. Presupun că, pe de 
o parte, din cauză că îmi părea rău pentru Rose, iar pe de altă 
parte din cauză că îmi era teamă de ce s-ar fi întâmplat atunci 
când avea să se termine. De multe ori, se pare, te descurci mai 
ușor cu sfârșiturile, dacă le provoci chiar tu. Așa că am rupt 
relația și am plecat din Port Arbello. Și să știi că, a continuat ea, 
atunci când am plecat am avut sentimentul că pentru Jack viaţa 
a luat sfârșit. Presupun că spunând asta o să par că mă dau 
mare, dar nu de asta am spus-o. Situaţia nu avea nicio legătură 
cu mine. Părea pur și simplu epuizat. Sincer, când mă gândesc 
la asta mă și mir că a mai dus-o atât de mult timp după aceea. 

Elizabeth a dat din cap. 

— Cred că a rezistat pentru mine. Nu cred că a fost pură 
coincidență faptul că s-a sinucis imediat după ce am împlinit 
optsprezece ani. A așteptat până m-am făcut destul de mare, 
după care, într-un fel, pur și simplu... s-a dus... 

— Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine, spuse Sylvia. 

— A fost, la început. Și încă nu-mi este ușor. A trebuit să vând 
o parte din proprietate numai pentru a ne putea întreţine, pe 
mine și pe Sarah. M-am hotărât să scap de pădure. Mi s-a părut 
că a aparţinut familiei de ajuns de mult timp. Presupun că 
speram că dacă voi reuși să scap de pădure și de stăvilarul 


acela îngrozitor, voi reuși să scap și de legendă, și în aceeași 
măsură de bârfe. 

— Sunt sigură că așa se va întâmpla, îi spuse Sylvia. 

Apoi își privi ceasul de la mână. 

— Dumnezeule! Dacă vreau să ajung acolo unde vreau să 
ajung, trebuie să mă pun la drum. Îţi mulțumesc pentru că mi-ai 
spus ce s-a întâmplat cu Jack. Ti-am fost și eu de vreun ajutor? 

— Bineînţeles, răspunse Elizabeth. M-am bucurat să aflu că 
tatăl meu a avut și ceva fericire în viață. 

Pe urmă verifică și ea ora. 

— Îmi pare rău că vizita aceasta a trebuit să fie atât de 
scurtă, continuă ea. Mai treceţi să mă vedeți? 

Sylvia o asigură că așa va face, cu toate că știau amândouă 
că nu se vor mai întâlni niciodată. Elizabeth își flutură mâna 
către Sylvia, în timp ce aceasta se îndepărtă cu mașina de-a 
lungul aleii, după care se uită încă o dată la ceas. li rămăsese 
încă o oră până când avea să plece către Ocean Crest. S-a dus 
să vadă de doamna Goodrich. 

Cu toate că bătrâna menajeră nu-și recunoscuse niciodată 
adevărata vârstă, Elizabeth era sigură că trecuse bine de 
optzeci de ani. Continua să locuiască în camera micuță de lângă 
bucătărie și făcea tot ce-i stătea în putinţă să păstreze aparenţa 
că ea era cea care avea grijă de domnișoara Elizabeth și în 
niciun caz invers - îi pregătea în fiecare dimineaţă cafea 
proaspătă și reușea să încropească câte ceva care să treacă 
drept masă de prânz, cu toate că Elizabeth se obișnuise cu 
timpul să aștepte până când bătrâna cădea în moţăiala de după- 
amiază, după care se ducea în bucătărie și începea să-și 
gătească ceva, mai mult pentru a-și umple timpul până la cină. 

Elizabeth era îngrijorată din pricina doamnei Goodrich; nu 
avea să mai treacă prea mult timp până când bătrâna va trebui 
să fie în permanenţă supravegheată, iar Elizabeth nu vedea cum 
avea să-și permită această cheltuială. Doar dacă ceea ce îi 
spuseseră doctorii era adevărat, deci să i se permită într-adevăr 
lui Sarah să vină acasă. A ciocănit ușor la ușa doamnei 
Goodrich. 

— Dumneavoastră sunteţi, coană Rose? se auzi vocea 
tremurată a bătrânei. _ 

Elizabeth a dat încet din cap, cu părere de rău. In ultima 
vreme bătrâna o confunda din ce în ce mai tare pe Elizabeth cu 


mama ei, iar Elizabeth bănuia că acesta nu era decât un semn 
că senilitatea ei se accentua. 

— Eu sunt, spuse ea cu blândeţe. Domnișoara Elizabeth. 

A deschis ușa, iar bătrâna se uită cu ochii goi spre ea. 

Mintea păru că i se limpezește și încercă să zâmbească. 

— Ah, da, făcu ea nesigură, unde este mama dumitale? 

— O să fie aici mai târziu, îi promise Elizabeth, știind că mai 
târziu doamna Goodrich avea să uite că a întrebat de Rose. 

Prima dată când s-a întâmplat asta Elizabeth încercă să-i 
explice bătrânei că Rose a murit, iar pe fața doamnei Goodrich a 
apărut o expresie de groază. 

— Oh, Doamne, făcu bătrâna cu amărăciune. Ce-o să se facă 
săracul domn Jack acum? 

Elizabeth se uită pentru un moment la ea, înainte să-și dea 
seama că bătrâna menajeră uitase tot ce s-a întâmplat. Mai nou 
Elizabeth nu o mai băga în seamă. 

Închise ușa. 

Elizabeth se afla în bucătărie și privea în jurul său. S-a gândit 
că ar fi trebuit să spele vasele, pentru a economisi eforturile 
doamnei Goodrich. Mâinile ei artritice nu mai reușeau să ţină 
vasele ude, iar Elizabeth nu se simţea bine văzând-o cum se 
descurca. Și-a dat însă seama că nu o deranja ca rolul de 
servitoare să cadă acum asupra ei. Doamna Goodrich slujise 
această familie foarte multă vreme. Ceea ce putea să facă 
pentru ea era să aibă măcar puţină grijă de ea la această vârstă 
înaintată. 

Și în afară de asta Elizabeth oricum nu prea avea altceva de 
făcut. Fără să-și dea seama de asta, începea să semene din ce 
în ce mai tare cu mama ei, stând mereu în casă și ducându-se în 
Port Arbello numai când avea de făcut cumpărături sau să 
rezolve problemele financiare. Nici nu îi trecea prin cap că, la 
vârstă de douăzeci și opt de ani, începea să se comporte ca o 
fată bătrână de două ori mai în vârstă decât ea. Nu îi trecea prin 
minte nici faptul că felul ei de viață putea să pară ciudat multor 
oameni. 

De fapt, Elizabeth Conger era destul de mulțumită cu soarta 
pe care o avusese. Avea o casă, pe care o iubea, și avea o 
pisică, o persană foarte bătrână căreia îi spunea Cecil, după 
numele motanului care dispăruse. Tatăl ei o adusese acasă, 
dăruindu-i-o când era încă pui, la scurt timp după ce Sarah a 


plecat la Ocean Crest. Pisica era acum foarte bătrână și avea 
nevoie de foarte multă îngrijire. Elizabeth se gândi dacă nu ar fi 
trebuit să-l adoarmă pe acest Cecil pentru totdeauna, dar nu a 
găsit în propria ei inimă puterea să o facă. 

Se uită din nou prin bucătărie și se întrebă de unde să 
înceapă. Apoi, în același mod în care îi venise ideea cu spălatul, 
se răzgândi și se hotărî să iasă în schimb la plimbare. 

A mai aruncat o privire la doamna Goodrich și văzu că 
bătrâna dormea buștean. În timp ce își punea pardesiul, în faţa 
ușii, l-a simţit pe Cecil, care i se mângâia de gleznă. 

— Vrei să vii și tu? o întrebă pe pisică. Lasă că te știu eu. Osă 
fii perfect fericit să faci vreo trei metri, după care o să vrei să te 
iau în braţe. 

Pisica se uită în sus la ea și miorlăi. 

— Oh, bine, hai, făcu Elizabeth, deschizând ușa de la intrare. 

Pisica o zbughi afară, în lumina vioaie a soarelui de 
primăvară. 

Observând mașina lui Ray Norton parcată încă pe Drumul 
Promontoriului, în dreptul câmpului, Elizabeth se hotărî să se 
ducă spre pădure și să privească mersul construcţiilor. Evitase 
ani de-a rândul pădurea, până când a trebuit să străbată 
întreaga proprietate alături de agentul de la imobiliare, când a 
scos o porţiune la vânzare. Nici chiar atunci nu s-a simţit prea în 
largul ei în pădure și pe stăvilar. Acum însă, când munca la 
construcție era în toi, iar zona forfotea de activitate, 
ameninţarea se pierduse, și descoperi că îi plăcea chiar să 
treacă pe acolo. 

Îl găsi pe Ray Norton stând sprijinit cu spatele de un copac, 
urmărind răbdător munca în desfășurare. 

— Pot să stau și eu? îl întrebă zâmbind. 

Bătrânul poliţist ridică privirea surprins. 

— Hei, ia te uită cine este aici, spuse el. De când li se permite 
micilor Congeri să se joace pe aici? 

Ochii îi clipeau, iar Elizabeth râse încet. 

— Nu mai sunt chiar atât de mici, spuse ea. Și în afară de 
asta, s-a schimbat totul de când au venit ei. 

A făcut cu mâna un gest care îi cuprindea pe toți muncitorii și 
mașinăriile din jurul lor. 

— Hm, fornăi Norton. Dacă mă întrebi pe mine, era mai bine 
înainte. 


— Nu știu, răspunse Elizabeth gânditoare. Știu că nu ar trebui 
să spun asta, dar într-un fel mă bucur că se întâmplă toate 
astea. Pentru prima dată în viața mea mă simt liniștită aici. 

Privi un moment în largul mării, după care vorbi din nou: 

— Domnule Norton, credeţi că a fost cu adevărat ceva aici 
vreodată? 

— Ca de exemplu? replică Norton. 

— Oh, caverna, la asta mă gândeam. Știu că aţi căutat-o ani 
de-a rândul și că nu aţi găsit-o, însă credeţi că se află pe aici pe 
undeva, nu-i așa? 

— Nu știu, răspunse bătrânul. Multă vreme nu am crezut că 
există, după aceea am crezut că este pe aici. Acum nu mai știu 
ce să cred. Presupun că atunci când ajungi de vârsta mea 
acesta este un lucru normal. Cel puţin sper să fie, pentru că 
acesta este felul meu de a fi. 

— Vă veţi mai întoarce? îl întrebă Elizabeth. Vreau să spun, 
când toate aceste construcții vor fi terminate, iar aici vor locui 
oameni. Veţi mai veni în fiecare primăvară să scotociţi 
împrejurimile? 

Norton a dat din cap: 

— Mă îndoiesc. Pe de o parte, din cauză că la anul pe vremea 
asta mă voi pensiona. Pe de alta, locul acesta nu va mai fi 
același. Dacă nu găsesc ceea ce caut anul acesta, nu-l voi mai 
găsi deloc. 

Elizabeth se ridică și-l bătu pe bătrân cu palma pe spate. 

— İl veţi găsi, îl asigură ea. Orice ar fi ceea ce căutaţi, se află 
aici și îl veţi găsi. 

Și-a privit ceasul și adăugă: 

— Trebuie să mă aștern la drum. 

Norton se uită curios la ea. 

— Sarah vine astăzi acasă, explică Elizabeth. Doar pentru o 
vizită, să vedem cum îi merge. Dar va fi prima dată, după 
cincisprezece ani. 

Se opri și-i făcu lui Norton cu ochiul. 

— Și nici măcar nu am făcut curat în bucătărie, adăugă ea. M- 
am gândit că în felul acesta casa va fi mai intimă. 

Se întoarse și o luă înapoi printre copaci, căutându-și cu grijă 
drumul printre tufișuri. De două ori s-a împiedicat. Va fi 
bucuroasă să vadă totul curățat în jur. 


Bătrânul polițist o urmări până când dispăru între copaci, 
după care își îndreptă din nou atenţia către muncitori. 

Așadar, se întoarce acasă, se gândea el. Păi, ăsta este un 
lucru bun. 

Dacă avea să găsească totuși ceva după toţi acești ani, atunci 
asta trebuia să se întâmple astăzi. Se așeză mai confortabil și 
continuă să privească. Era totul în regulă; nu avea nimic mai 
bun de făcut. Când s-a gândit la asta, Ray Norton își dădu 
seama că nu a avut nimic mai bun de făcut timp de 
cincisprezece ani. 

Trei ore mai târziu, în timp ce Ray Norton urmărea un 
excavator care tocmai sapa fundațiile viitorului complex de 
apartamente, cupa acestuia a pătruns prin tavanul grotei 
superioare. Lumina zilei căzu subţire pe porțile iadului. 


e Capitolul 27 


Institutul Ocean Crest, care renunţase cu câţiva ani în urmă la 
cuvântul  „Mintal” din numele său întreg, acoperea peste 
douăzeci și cinci de pogoane de păduri și pajiști, pe una dintre 
falezele înalte ale Atlanticului. După cum arăta, putea foarte 
bine să fie un hotel de vacanţă, în măsura în care conducerea 
reușise să obţină acest lucru, și reușise să păstreze niște taxe în 
limitele rezonabilului numai graţie donațiilor enorme ce se 
acumulaseră de-a lungul anilor, primite ca urmare a 
generozităţii unor familii bogate, ce își arătau astfel recunoștinţa 
pentru grija și discreţia pe care Ocean Crest o arătase acelor 
membrii ai lor ale căror excentricităţi ajunseseră dincolo de 
limita suportabilă. Nu existau gratii care să tulbure priveliștea 
de la ferestrele Institutului Ocean Crest; în schimb fuseseră 
montate geamuri incasabile în acele saloane care îi adăposteau 
pe pacienţii consideraţi periculoși. Sarah Conger locuise într-un 
astfel de salon timp de patru ani, dar nu a aflat niciodată că nu 
ar fi putut să plece de acolo pe una dintre ferestre. Niciodată nu 
a încercat. Pensionarii Institutului Ocean Crest arareori încercau 
să plece; dacă se mai întâmpla uneori să rătăcească pe afară, 
asta era de obicei din pricina faptului că nu știau ce fac, și nu 
din dorința de a evada. 

După primii patru ani Sarah Conger a fost mutată din salonul 
de protecţie într-o căsuță pe care o împărțea cu alte trei 
adolescente și cu o infirmieră ce trecea drept mama casei. Un 
privitor din exterior, care nu ar fi știut că toate fetele acelea 


erau victimele unor tulburări mintale, le-ar fi crezut doar 
neobișnuit de liniștite. Rareori se întâmpla ca vreuna dintre fete 
să aibă vreo criză, de orice fel. Duceau mai degrabă o viață 
apropiată de cea normală, în măsura în care Ocean Crest putea 
să le ofere acest lucru. Directorul institutului, doctorul Lawrence 
Felding, era ferm convins că bolile mintale necesită „azilanţă”, 
nu tratament. Dacă vrei ca cineva să fie normal, susținea 
doctorul Felding, atunci trebuie să-l tratezi ca pe un om normal. 
Oamenii, descoperise el, au tendinţa de a trăi cu mai multă dare 
de inimă conform unor perspective neprecizate, decât după 
principiile unor reguli prestabilite. 

Pe de altă parte, doctorul Felding avusese grijă ca foarte 
puține din cele ce se întâmplau la Ocean Crest să rămână la 
voia întâmplării. Ceea ce a făcut el a fost să dezvolte un nivel al 
spontaneităţii planificate, ce părea să funcţioneze foarte bine în 
cazul pacienţilor săi. Deseori pensionarii de la Ocean Crest 
descopereau cu uimire că prietenul pe care îl cunoșteau de luni 
de zile, sau chiar de ani, și despre care își închipuiseră 
întotdeauna că nu este decât unul dintre pacienţi, era de fapt un 
psihiatru. Medicii de la Ocean Crest își desfășurau activitatea 
terapeutică într-un mediu destins, în timpul jocurilor de cărţi, la 
picnicuri, sau pe parcursul întâlnirilor „întâmplătoare” din timpul 
plimbărilor. 

Abia atunci când pacienţii erau propuși pentru externare 
începeau consultaţiile clasice pe care le ţineau medicii. Și după 
cincisprezece ani de stat la Ocean Crest, Sarah Conger începu 
să fie chemată de doctori la astfel de consultaţii clasice. 

— Cum te simţi cînd știi că te vei duce acasă? întrebă Larry 
Felding. 

Înainte să răspundă, Sarah își aprinse cu nervozitate o ţigară 
și scutură băţul aprins. 

— Nici măcar nu mă simt că m-aș duce acasă, răspunse ea. 
Mi-am petrecut aici mai mult de jumătate din viată. Aici este 
casa mea. 

Larry Felding zâmbi calm. 

— Ai grijă. Dacă spui asta într-un loc nepotrivit, oamenii s-ar 
putea să ceară reinternarea ta. 

Sarah îi zâmbi, iar Larry Felding își aduse aminte de toţi acei 
ani în care Sarah Conger nu zâmbea niciodată, ci stătea pur și 
simplu, fără să scoată vreo vorbă, uitându-se în largul mării, cu 


faţa lipsită de expresie. Tăcerea ei a fost absolută timp de trei 
ani și i-au trebuit alți cinci ani până când a început să vorbească 
folosindu-se de propoziţii întregi. Când trecuseră zece ani de 
când se afla la Ocean Crest zâmbi în fine, iar din momentul 
acela Felding a început să fie optimist, dându-și seama că se va 
reînsănătoși până la urmă. În timpul ultimului an, dacă nu mai 
bine, momentele în care Sarah Conger nu zâmbea au fost chiar 
rare. Avea un simţ al umorului de bună calitate, care nu 
dispărea decât atunci când cineva încerca să discute cu ea 
despre evenimentele care au avut loc cu puţin timp înainte să 
ajungă la Ocean Crest. În momentele acelea surâsul i se topea și 
nu se mai simţea în apele ei. Nu putea să-și aducă aminte ce s-a 
întâmplat. Lui Larry Felding îi părea rău că trebuia să îi suprime 
tocmai acum acel zâmbet, însă nu vedea nicio altă cale de 
rezolvare. 

— În timp ce te vei afla acasă, Sarah, îi spuse el, aș vrea să 
încerci să-ți aduci aminte. 

— Să-mi aduc aminte? făcu Sarah, zâmbetul ei dispărând în 
mod așteptat. Ce să-mi aduc aminte? 

Felding se uită la ea pe deasupra ochelarilor săi cu jumătate 
de lentilă, iar Sarah se foi pe locul ei. 

— În regulă, spuse ea. Știu despre ce vorbești și n-o să mă 
mai prefac că nu știu. Și mai știu că trebuie să-mi aduc aminte 
tot ce s-a întâmplat. 

Apoi surâsul ștrengăresc îi apăru din nou pe față. 

— Și bineînţeles, spuse ea cu viclenie, dacă nu-mi aduc 
aminte, nu voi putea fi externată, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Felding, studiindu-și unghiile. Dar pot oricând 
să te dau afară pentru vina de a te fi prefăcut că ești bolnavă, 
nu-i așa? 

— Nu cred, făcu Sarah satisfăcută. Nu poţi să dai afară de aici 
nici măcar o veveriţă. 

După aceea deveni din nou serioasă: 

— Cred că îmi este frică să-mi aduc aminte, Larry. Acesta cred 
că este adevărul. 

— Te descurci excelent, comentă Felding. După cincisprezece 
ani ai descoperit în sfârșit că ne ferim să stăm faţă în faţă cu 
lucrurile de care ne este frică. Să pun asta la dosarul tău? 

Apoi se aplecă către ea, iar vocea nu îi mai era ironică: 


— Bineînţeles că îţi este teamă, Sarah. Când îţi vei aduce 
aminte, îţi vei da seama că nu este deloc plăcut. De fapt, mi-e 
teamă că va fi chiar foarte neplăcut. Dar nu îţi vei aduce aminte 
totul dintr-o dată. Amintirile vor reveni bucăţică cu bucăţică. La 
fel ca ziua din pădure, cu tatăl tău. Nu vei avea de întâmpinat 
totul odată. Dar va trebui să înfrunţi adevărul. Altfel nu vom 
putea să spunem că te-ai făcut „bine”, orice ar fi să însemne 
asta. Așadar, cât timp vei sta acasă, vreau să încerci să-ţi aduci 
aminte ce s-a întâmplat. 

— In regulă, făcu Sarah, fără tragere de inimă. Voi încerca, 
dar nu am de gând să promit nimic. Este vreun lucru anume pe 
care trebuie să-l fac? Ceva care m-ar putea ajuta să-mi pun în 
mișcare memoria? 

Felding ridică din umeri. 

— Cine știe? Ai putea încerca să te învârţi pe acolo, prin 
pădure și pe câmp. 

— Pădurea tocmai se defrișează, spuse Sarah. Elizabeth a 
trebuit să o vândă, pentru ca locul acesta să nu dea faliment, nu 
mai știi? 

Surâsul ei molipsitor apăru din nou, iar Larry Felding se hotărî 
să nu-l mai alunge de data aceasta. Oftă, prefăcându-se prins la 
colț: 

— Știu, spuse el. Dar trebuie să-mi plătesc și eu Rolls-Royce- 
urile într-un fel sau altul. 

Se uită pe fereastră la Chevrolet-ul vechi și rablagit, care în 
acte era al lui, dar pe care toţi cei de la Ocean Crest îl foloseau 
ca pe un fel de mijloc de transport în comun. A observat că o 
altă mașină trage lângă a lui. 

— Că tot vorbeam despre Elizabeth, uite că a venit. Eşti 
pregătită? 

— Mă duc să-mi iau bagajul, răspunse Sarah, ridicându-se. 
Presupun că vei dori să porţi obișnuita discuţie în particular cu 
membrii familiei. 

— Ai stat aici prea mult timp, făcu Felding, cu o falsă 
amărăciune în glas. Ai început să te prinzi cum funcţionează 
lucrurile pe la noi. 

Sarah îi făcu cu ochiul, iar el îi răspunse cu un zâmbet. 

— Dacă te întâlneşti cu Elizabeth, spune-i să intre, bine? 

— In regulă. Cât timp trebuie să-mi ia adusul geamantanului? 
Zece minute, ca de obicei? 


— leşi afară de aici! ţipă Felding, iar Sarah o luă la goană, 
chicotind pentru ea însăși. 

Se întâlni cu Elizabeth pe hol. 

— Bună, îi spuse ea. Larry vrea să discute cu tine, însă am 
impresia că tocmai l-am supărat. Du-te și calmează-l. 

leşi din clădire continuând să râdă și o porni peste pajiște, 
îndreptându-se către căsuţa care îi servise drept locuinţă pe 
parcursul ultimilor cinci ani. 

Elizabeth ciocăni încet la ușa deschisă și-și vâr capul 
înăuntru. Ochii lui Felding prinseră scântei când se uită la ea. 

— Intră, spuse el, făcându-i semn cu mâna. Tocmai am dat-o 
pe sora ta afară. 

— Mi-a spus că v-a supărat. Ce s-a întâmplat? 

Elizabeth nu era sigură dacă să fie îngrijorată sau nu. 

Când Felding începu să râdă s-a liniștit. 

— Uneori aproape că îmi este dor de zilele de demult, în care 
nu spunea absolut nimic. Îi face o foarte neobișnuită plăcere să 
mă înţepe. Așa era și când era mică? 

— Din ziua în care s-a născut. Era sâcâitoare, dar fericită. 
Toate s-au întors pe dos atunci când s-a îmbolnăvit. S-a 
schimbat atât de tare, și asta dintr-o dată. 

Rămase tăcută pentru moment, rememorând acea perioadă. 
Apoi se scutură de amintiri și-l privi pe doctorul Felding în ochi. 

— Sarah a spus că doriţi să discutaţi cu mine. 

— Da. Mi-a plăcut întotdeauna să stau puţin de vorbă cu unul 
din membrii familiei, înainte ca pacientul să plece pentru prima 
oară acasă. Să-i pregătesc pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. 

— Și s-ar putea întâmpla ceva cu Sarah? întrebă Elizabeth 
încordată. 

— Nu știu, răspunse sincer doctorul Felding. Adevărul este că 
asta depinde numai de ea, de Sarah. 

— De Sarah? Nu înţeleg. 

— l-am cerut că facă ceva cât timp o să stea acasă, i-a 
explicat Felding. l-am spus că vreau să se folosească de această 
perioadă de timp pentru a încerca să-și aducă aminte ce s-a 
întâmplat în ziua în care a venit din pădure. 

— Înţeleg, făcu Elizabeth evaziv. Există un lucru anume pe 
care aţi dori să îl fac? 

— Numai dacă vrei. 


— Dacă este spre binele lui Sarah, aș face orice, spuse 
Elizabeth pe ton serios. Știţi asta. 

— Păi, nu trebuie să o declari cu atâta seriozitate. Nu am 
nimic atât de groaznic în cap. Spune-mi, casa este acum mult 
mai schimbată faţă de când a plecat Sarah? 

Elizabeth negă printr-o mișcare a capului. 

— Casa aceea nu s-a schimbat prea mult de-a lungul întregilor 
generaţii, ce să mai vorbim de câţiva ani. 

Apoi expresia ei se umbri puţin. 

— Cu excepţia camerei lui Sarah, continuă ea, parcă 
scuzându-se. Mama a zugrăvit-o și s-a descotorosit de toate 
lucrurile ei. 

Fața lui Felding se aspri puţin. 

— Ce să înţeleg prin „s-a descotorosit”? întrebă el. 

— Dacă asta este important, îl linişti Elizabeth, se află toate 
încă acolo. În familia noastră „a te descotorosi” de un lucru 
înseamnă a-l duce în pod. Sunt sigură că toate lucrurile lui Sarah 
se află acolo, sus. Este important? 

— Greu de spus. S-ar putea. Ceea ce aș vrea de la tine este să 
iei la mână toate lucrurile vechi ale lui Sarah, împreună cu ea. 
să faci din asta un fel de aventură. 

— Asta ar fi oricum, spuse Elizabeth zâmbind. Nu am mai 
trecut prin podul acela de ani de zile. De fapt, nu cred că am 
mai urcat acolo de când a venit Sarah încoace. 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— O dată, poate, și asta a fost tot. 

— Atunci ar putea să fie distractiv, spuse Felding. Cine știe ce- 
o să mai găsiţi pe acolo. Și poate că unul dintre lucruri va pune 
în mișcare memoria lui Sarah. 

— Imi pare rău pentru ea, într-un fel. Ziua aceea a fost 
îngrozitoare. Nici chiar eu nu-mi aduc aminte prea multe. Doar 
că am văzut-o pe Sarah venind peste câmp, plină toată de... 

A urmat o tăcere, ca și cum s-ar fi forţat să-si scoată 
amintirea aceea din minte. 

— Bun, făcu ea scurt, oricum, îmi pare rău pentru ea. 
Presupun că va trebui să își amintească totul, dar mi se pare o 
rușine ca după toţi acești ani să răscolim din nou totul. 

— Știu, spuse Felding cu blândeţe. Dar este un lucru care 
trebuie făcut. 


Felding auzi pași pe holul de afară și se uită la ceas. Exact 

zece minute. Sarah se întorsese. 
e 

— Arată exact la fel, spuse Sarah când Elizabeth a virat pe 
aleea lungă ce ducea către casă. Doar că puțin mai mică. Mi-o 
aminteam mult mai mare decât este. 

— Se spune că așa se întâmplă întotdeauna cu o casă, dacă 
ţi-o amintești numai de când erai copil. Casele nu se 
micșorează, însă tu te faci mai mare. Rezultatul este același. Tu 
nu te simţi mai mare, așa că lucrurile trebuie să se fi micșorat. 

Parcă mașina în garaj și o porniră pe jos către casă. Fără să-și 
dea seama de asta, Elizabeth adoptase vechiul obicei al tatălui 
ei de a folosi numai ușa din faţă, iar acum o luă în direcţia ei. 

— Exact ca tata, comentă Sarah. 

Elizabeth se uită curioasă la ea, iar Sarah continuă: 

— Nu-ţi mai aduci aminte? El nu folosea niciodată altă ușă, 
decât pe cea din faţă. Era practic o ceremonie. 

— Vitasem, cred, mărturisi Elizabeth. Tu chiar îți amintești 
asta? 

— Oh, acum îmi aduc aminte practic de toate, chiar și din 
timpul perioadei aceleia de un an, dinaintea plecării mele la 
Ocean Crest. Cu excepţia ultimelor câteva săptămâni. Există 
câteva pete de negură, și se pare că nu pot să mă descurc prin 
ceaţă. Și nici nu sunt sigură că asta vreau. Presupun că ţi-a spus 
Larry. 

— Îi strigi pe toţi doctorii de la Ocean Crest pe numele mic? 
Sau doctorul Felding este mai special? 

Sarah începu să râdă. 

— Nu este special decât în felul în care toţi cei de la Ocean 
Crest sunt speciali. Le spunem tuturor pe numele lor mic. Nu 
uita că în timpul primilor ani nici măcar nu am știut că Larry este 
doctor. Am crezut pur și simplu că este unul dintre ţăcăniţii de 
acolo. 

Elizabeth făcu o faţă care exprima consternarea. 

— Cum poți vorbi în felul acesta? făcu ea. 

— În ce fel? 

— Să vorbești despre tine sau despre oricine de la Ocean 
Crest ca despre un ţăcănit. 

— Îmi pare rău, spuse Sarah. Am uitat. De obicei nu vorbim 
așa cu cei din afară. Se pare că îi deranjează, așa cum te 


deranjează și pe tine. Dar nouă nu ni se pare așa, spuse ea cu 
seninătate. Noi credem că „ţăcănit” este un cuvânt mult mai 
bun decât „schizofrenic paranoid” sau „maniac depresiv”. Sună 
mult mai omenesc. 

— Nu m-aș putea obișnui niciodată cu locul acela, spuse 
Elizabeth. Dar se pare că dă rezultate, așa că presupun că este 
în regulă. 

— Ce-ar fi să verifici personal? îi sugeră Sarah în glumă. Cine 
știe? dacă te străduiești foarte tare, poate reușești și tu să fii 
nebună. Însă nu este ușor, adăugă ea, având în voce un ton 
mult mai serios. Îţi trebuie foarte multă energie pentru a fi așa 
cum am fost eu atât de mult timp. Poate că eram pur și simplu 
prea obosită pentru ca să vorbesc. 

— Precum doamna Goodrich, spuse Elizabeth, simțind brusc 
nevoia să schimbe subiectul. 

Îi venea mult mai ușor lui Sarah să vorbească despre propria 
ei boală decât îi venea ei să asculte. 

— Ce mai face? întrebă Sarah. 

— Atât de bine cât te poţi aștepta, având în vedere vârsta pe 
care o are, răspunse Elizabeth. S-ar putea să nu știe cine ești și 
s-ar putea să spună niște lucruri cam ciudate. Voiam doar să te 
avertizez. 

— Sunt obișnuită cu oameni care spun lucruri ciudate, spuse 
Sarah, zâmbetul luminându-i fața. Du-mă la ea. 

Elizabeth descuie ușa și pășiră în holul de la intrare. 

— Exact același, făcu Sarah. Exact așa cum mi-l aminteam. 

A umblat din cameră în cameră, verificând totul. 

— Nu ai schimbat nimic, nu-i așa? Nu ai început să te 
plictisești? 

— Să mă plictisesc? repetă Elizabeth. De ce m-aș plictisi? 

— Nu știu. Mă gândeam că poate ţi-ai fi dorit din când în când 
câte o schimbare, asta-i tot. 

Dintr-un motiv oarecare Elizabeth se simţi dintr-o dată ușor 
stânjenită. 

— Presupun că semăn bine cu tata, spuse ea, cam încordată. 
Nici el nu voia ca lucrurile să se schimbe. 

— Sper să nu semeni perfect cu tata, o tachină Sarah. Căci 
dacă este așa nu cred că o să mai vreau să merg cu tine în 
pădure. 


Elizabeth simţi că stomacul i se strânge și se uită îngrozită la 
sora ei. 

— Cum poţi să spui un asemenea lucru, Sarah? 

Zâmbetul lui Sarah se topi și o privi pe Elizabeth în ochi. 

— Cred că ar fi mai bine să avem o mică discuţie, Elizabeth, 
spuse ea. Pot să mai aștept până o voi vedea pe doamna 
Goodrich. Unde este locul cel mai bun? 

— În biroul din spate, răspunse Elizabeth. Îl folosesc mai mult 
decât pe oricare altă cameră din casă. 

A luat-o înainte, simțind un disconfort faţă de ceea ce ar fi 
putut Sarah să îi spună. Se hotărî să-și toarne un pahar de 
băutură. 

— Îmi faci și mie unul? o întrebă Sarah, iar când Elizabeth se 
uită ciudat la ea continuă: 

— Mai bem și pe la Ocean Crest. 

Se așeză și așteptă până când Elizabeth îi întinse paharul și 
luă loc pe scaunul din faţa ei. 

— Uite ce-i, Elizabeth. Îmi dau seama că după părerea ta am 
spus un lucru groaznic când am făcut poanta aia. Dar trebuie să 
înţelegi anumite lucruri despre mine. Știu ce s-a întâmplat acolo, 
în pădure și știu că ceea ce mi-a făcut tati a fost un lucru oribil. 
Dar a trecut. Serios vorbesc, s-a terminat. Am trecut prin toate - 
durere, furie, resentimente, tot. Și da, acum pot să glumesc 
despre asta. Pentru multă vreme incidentul acela cu tata a fost 
sfârșitul vieţii mele. Dar acum nu mai este. S-a terminat cu asta, 
a rămas în trecut. Este ca și cum i s-ar fi întâmplat altcuiva, iar 
dacă glumesc despre asta, presupun că o fac doar ca pe un 
instrument de care mă folosesc pentru a face faţă. Poantele 
mele despre ce s-a întâmplat nu-l mai pot răni pe tati; a murit. 
Și nu există, de asemenea, niciun motiv pentru care să te simţi 
tu rănită. 

— Doar că pare atât de... de... 

Elizabeth își răscoli mintea în căutarea cuvântului potrivit, dar 
nu-l găsi. 

— Macabru? o ajută Sarah. Presupun că așa este, dar crede- 
mă, pentru mine este mai bine să fac glume despre asta, decât 
să rămân în tăcere și să mă las măcinată de acest gând. Așa că 
lasă-mă să fiu eu însămi, bine? 

Zâmbi, iar Elizabeth îi întoarse zâmbetul fără prea multă 
convingere. 


După ce au mâncat, Elizabeth și Sarah s-au întors în micul 
birou, unde au rămas pentru a sorbi din câte un pahar de 
brandy și a se bucura de foc. 

— Chiar semăn atât de bine cu mama? întrebă Sarah dintr-o 
dată. 

Doamna Goodrich insistase în a-i spune lui Sarah „coana 
Rose”, chiar și după ce Elizabeth îi explică că nu era Rose, ci 
Sarah, care venise acasă doar în vizită. Doamna Goodrich 
rămase la convingerea ei. 

— Destul de tare, asta cam așa este, spuse Elizabeth. 

Apoi îi veni o idee: 

— Știi ceva, toate albumele cu fotografii vechi ale mamei și 
tatei sunt sus, în pod. Ce-ar fi să mergem acolo și să căutăm 
vreo imagine de-a mamei, de când era de vârsta ta? Poate că 
asemănarea este chiar mai mare decât pot eu să-mi dau seama. 
Și putem să răscolim și prin toate jucăriile pe care le aveam 
când eram mici. 

— Simt că a lucrat aici mâna subtilă a lui Larry Felding, chicoti 
Sarah. Dar o să mă las în seama ta. Te-ai descurcat foarte bine 
cu asta. Și presupun că nu pot amâna până în pânzele albe. Hai 
să mergem sus. Poate găsim ceva care să-mi pună în funcțiune 
memoria. 

Urcară amândouă până la ușa ce dădea spre scările podului, 
pe care au găsit-o încuiată. 

— Sper că nu va trebui să o spargem, spuse Elizabeth. Nu am 
mai fost aici, sus, de ani întregi, și habar nu am pe unde poate fi 
cheia. 

Sarah ridică dintr-o dată mâna și trecu cu degetele de-a 
lungul pervazului de deasupra ușii. La câteva clipe după aceea 
băga cheia în broască, iar ușa se deschise. 

— De unde ai știut despre asta? o întrebă Elizabeth curioasă. 
Eu habar nu aveam că există o cheie ascunsă acolo, deasupra. 

— Nu știu, răspunse Sarah, ridicând din umeri. Probabil că am 
văzut pe cineva punând-o acolo, cu ani în urmă, sau cam așa 
ceva. Ce mai contează? Hai să vedem ce este sus. 

A apăsat pe întrerupătorul luminii și a început să urce scările. 

— Hei, pentru numele lui Dumnezeu! făcu ea când au ajuns în 
pod. la uită-te acolo! 

— La ce? 


Ei i se părea că nu este decât un pod ca oricare altul, și nu 
vedea nimic deosebit în el. 

— Colţul acela, spuse Sarah, arătând cu degetul. Este atât de 
curat! Podurile trebuie să fie pline de praf. 

Era adevărat. Intr-un colț, unde se afla un tablou vechi, 
sprijinit cu faţa la perete, nu exista niciun fir de praf, nici chiar 
pe podea. 

— Este cam ciudat, nu-i așa? făcu Elizabeth. Nu-mi pot 
imagina că podul acesta vechi poate fi închis atât de ermetic. 
Trebuie să existe niște ventilaţii pe undeva. 

— Nu te poţi aștepta ca doamna Goodrich să vină să facă și 
aici curăţenie, nu-i așa? întrebă Sarah. 

Elizabeth dădu din cap. 

— Nu a urcat de ani întregi nici măcar până în dormitoare. Și, 
oricum, de ce ar fi făcut curat numai într-un colț? Asta este, a 
continuat ea, rezolvând misterul printr-o ridicare din umeri, hai 
să trecem peste asta, bine? 

Au început să se plimbe prin pod și găsiră o ladă pe care scria 
„Sarah”. 

— Aici este, spuse Elizabeth triumfătoare. Pregătește-te să dai 
piept cu trecutul. 

Sarah a pus mâna pe ladă după 
să frigă. După care păru c 
autocontrolul. 

— Acum ori niciodată, mormăi ea și deschise lada. 

Inăuntru erau aruncate la întâmplare haine, cărţi de copii și 
jucării. Incepu să ridice fiecare obiect în parte, și toate i se 
păreau familiare. A recunoscut unele dintre haine, ca fiind cele 
pe care le preferase cândva, în timp ce pe altele le privi cu 
neplăcere. a 

— Leah! făcu ea. |ţi mai aduci aminte de asta? 

Era o eșarfă maronie, pe care Sarah o ţinea cu două degete. 

— Nu puteam să suport să mi-o pun, mă mânca îngrozitor. De 
ce crezi că mama nu a aruncat-o pur și simplu? 

— Nu a fost vina mamei, spuse Elizabeth. Tati a fost cel care a 
insistat să păstrăm totul. Cred că întreaga istorie a familiei 
Conger se află pe aici, pe undeva. 

Sarah fornăi. 


ezitare, ca și cum ar fi putut 


e) 
ă reușește să-și păstreze 


— Cu istoria pe care o avem noi, cred că ar fi fost mai de dorit 
să o îngroape, nu să o pună la păstrare, spuse ea. Nu există un 
fel de blestem, sau cam așa ceva? 

Elizabeth se uită curioasă la sora ei. 

— Nu știam că ai aflat despre asta, spuse ea încet. 

— Oh, cum să nu, făcu Sarah. Nu ai aflat? Este totul trecut în 
dosarele mele, mai întâi în cel de la White Oaks, pe urmă în cel 
de la Ocean Crest. Ce de prostii. Peșteri secrete și tot ce mai 
era. 

— Ray Norton caută în continuare, spuse Elizabeth. 

— Ray Norton? repetă Sarah, fără să arate vreun interes 
deosebit. Cine este? 

— Șeful poliţiei. În fiecare an vine în zonă și cercetează 
pădurea și stăvilarul. 

— Păi, făcu Sarah, mi-aș fi dorit să găsească ceva. Atunci 
poate aș reuși să-mi aduc aminte cele câteva săptămâni, ca să 
pot trece peste ele. 

Întinse mâna până pe fundul lăzii. 

— Asta ce este? 

Ridică o păpușă care avea un braț lipsă, smuls din umăr. Era o 
păpușă ciudată, de modă veche, îmbrăcată într-o rochiţă 
albastră cu danteluţă pe piept și în jurul tivului. Pe cap, 
încadrând faţa de porțelan decolorat, avea o bonetă micuță. 

— Nu-mi aduc aminte de asta, spuse Sarah. De unde crezi că 
a apărut? 

Elizabeth o examină cu atenţie și fu cuprinsă de un sentiment 
ciudat. Apoi și-a dat seama că braţul care îi lipsea era cel drept. 
Cu cincisprezece ani în urmă, când a venit dinspre pădure, 
Sarah trăgea după ea brațul drept al unui copil. 

— Nu știu, spuse Elizabeth, punând repede păpușa jos. Nici eu 
nu am mai văzut-o până acum. 

Auzi clopoțelul soneriei răsunând două etaje mai jos și avu un 
ciudat sentiment de ușurare pentru faptul că era chemată afară 
din podul acela. Nu știa de ce, însă păpușa aceea o afectase mai 
mult decât credea ea că ar fi trebuit. 

— Cine ar putea să fie? făcu ea. 

Apoi, văzând că Sarah a început să se ridice, adăugă: 

— Mă duc eu să răspund. Ce-ar fi să vezi dacă nu găsești 
celălalt braţ al păpușii? Arată groaznic așa. 


Elizabeth ieși din pod și se precipită în josul scărilor. A făcut o 
pauză înainte să deschidă ușa. 

— Cine este? întrebă ea. 

— Ray Norton, răspunse o voce. 

Elizabeth deschise ușa și-l lăsă pe poliţist să intre. De îndată 
ce-i văzu expresia feței și-a dat seama că se întâmplase ceva 
rău. Sângele i se scursese de pe chip, iar în ochi avea o 
căutătură ciudată. 

— Ce este? întrebă ea. S-a întâmplat ceva? 

— Sarah este la tine? o întrebă Norton la rândul său. 

— Este sus, răspunse Elizabeth. Scotoceam prin pod. Ce s-a 
întâmplat? 

— Mi-e teamă că am câteva vești proaste pentru tine, spuse 
Norton. Putem să mergem în birou? 

— Bineînţeles, spuse Elizabeth. Să o chem și pe Sarah? 

— Nu, făcu Norton. Aș vrea să vorbesc numai cu tine. 

— În regulă, spuse Elizabeth. Luaţi-o înainte. Vreau doar să 
dau o fugă până sus și să-i spun lui Sarah că lipsesc puţin. O să 
ne ia mult? 

— Nu. 

Bătrânul poliţist a dat din cap și a pornit de-a lungul holului. 

La un minut după aceea Elizabeth se întorcea în birou și 
închidea ușa în urma ei. 

— Aţi descoperit ceva, nu-i așa? întrebă ea. Undeva în pădure. 

— Am descoperit ceva, a confirmat Norton. Dar nu era în 
pădure. Muncitorii de la construcţii au trecut astăzi prin tavanul 
cavernei. 

— Tavanul cavernei? făcu Elizabeth dusă pe gânduri. Vreți să 
spuneţi, caverna din legendă? Dar eu credeam că... noi toți 
credeam că nu există. 

— Știu, spuse Norton cu blândetțe. Dar iată că se dovedește că 
există. 

— Era... era ceva înăuntru? 

Norton a dat afirmativ din cap, fără să scoată vreun cuvânt. 
Apoi, după o pauză în timpul căreia părea că încearcă să 
hotărască ce și cât ar fi trebuit să-i spună, a continuat: 

— Știu că Sarah ar fi trebuit să rămână aici timp de mai multe 
zile, dar ar fi mai bine să o duci înapoi la spital dimineaţă. 

— Mâine dimineaţă? îl întrebă Elizabeth. De ce? Ce aţi găsit? 


— O nenorocire, răspunse Norton. Erau patru schelete în 
cavernă, și, de asemenea, rămășițele unei pisici moarte. Am 
identificat deja trei dintre schelete. Toate trei aparţin copiilor 
care au dispărut acum cincisprezece ani. lar din scheletul lui 
Jimmy Tyler lipsește braţul drept. 

— Vorbeaţi de patru schelete, spuse Elizabeth moale. Cine 
este al patrulea? 

— Nu știm, răspunse Norton. Se pare că este mult mai vechi 
decât celelalte trei. Tot ceea ce știm până acum este că a fost 
vorba tot de un copil, probabil o fetiţă. 

— Înţeleg, făcu Elizabeth. 

— Oricum, spuse Norton vizibil jenat, deocamdată păstrăm 
totul în tăcere. Insă mâine pe la amiază se va duce vorba, iar 
locul acesta va forfoti de oameni. Reporteri, fotografi, amatori 
de senzaţii tari. Tot tacâmul. Și nu cred că vei dori ca Sarah să 
fie expusă tuturor acestor lucruri. 

— Nu, răspunse Elizabeth scurt. 

Făcu o pauză, iar ochii ei se întâlniră cu cei ai șefului poliţiei. 

— Domnule Norton, spuse ea. Ce se va întâmpla mai departe? 

— Nu știu, răspunse Norton. Mâine îmi voi da seama mai bine, 
după ce voi avea posibilitatea să discut cu medicul legist și cu 
procurorul districtual. 

Se ridică cu nervozitate, cu intenţia de a pleca. 

— Te rog să mă ieri pentru că nu mai rămân, spuse el. 
Adevărul este că nu ar fi trebuit să vin aici sub nicio formă, însă 
știam că Sarah este la tine și am vrut doar să... 

Vocea i se pierdu, neștiind ce altceva ar fi putut să mai spună. 

— Știu, spuse Elizabeth. Și vă sunt recunoscătoare. 
Mulţumesc pentru că m-aţi anunţat. 

II însoţi până la ușa din față și se uită după el până când 
luminile din spate ale mașinii lui dispărură în lungul aleii. După 
aceea stinse lumina din faţa ușii și urcă încet scările, către pod. 

In timp ce urca încerca să se gândească ce avea să îi spună 
lui Sarah. 


e Capitolul 28 
Sarah nu reuși să doarmă ca lumea în noaptea aceea, și se 
trezi de nenumărate ori. Nu i se părea corect faptul că 
dimineață trebuia să se ducă înapoi la Ocean Crest, însă 
presupunea că Elizabeth avea dreptate când spunea că nu 
putea să o lase singură în casă, doar cu doamna Goodrich. Nu 


că s-ar fi gândit la cine știe ce se putea întâmpla, însă nu era 
încă obișnuită să stea de una singură, iar cei de la Ocean Crest 
fuseseră de acord să o lase să vină acasă numai pentru că 
Elizabeth urma să stea tot timpul cu ea. lar acum Elizabeth 
trebuia să se ducă a doua zi în oraș. A dat cu pumnul în pernă și 
a încercat să adoarmă din nou. 

Când auzi prima dată zgomotele ce veneau de deasupra, 
Sarah a fost convinsă că sunt produsul imaginaţiei ei. Cum însă 
au continuat, începu să asculte. Cineva, era sigură de asta, își 
făcea de lucru prin pod. Se sculă din pat, și-și trase pe ea un 
halat, după care se duse la Elizabeth în cameră. Patul era 
deranjat, dar gol. Sarah s-a dus până la baza scărilor ce duceau 
în pod și ascultă. Mișcare. Tăcere, apoi din nou mișcare. A vrut 
să urce, să vadă ce se întâmpla, după care se răzgândi. S-a 
întors în schimb în camera ei, lăsând ușa un pic întredeschisă. 
Se așeză pe marginea patului și-și aprinse o ţigară. Aproape că- 
și terminase de fumat ţigara, când auzi zgomotul unor pași care 
coborau. S-a dus la ușa dormitorului ei și se uită afară pe furiș. 
Elizabeth cobora din pod. Sarah o urmări în timp ce încuia ușa 
podului și punând cheia înapoi, la locul ei, pe pervazul de 
deasupra ușii. Apoi Elizabeth se întoarse în camera ei și închise 
ușa. Casa a rămas în tăcere, iar Sarah s-a băgat din nou în pat. 

Următoarea dimineaţă, când cobori, Elizabeth o aștepta în 
sufragerie. Pe masă erau un ibric cu cafea și o farfurie cu brioșe 
cu afine. Elizabeth zâmbi. 

— Este plăcut așa, nu? spuse ea. În ultima vreme abia de am 
mai folosit sufrageria. Când sunt singură parcă nu-mi găsesc 
locul aici. Dar cu tine am impresia că mă mai adun. Vrei cafea? 

Sarah a dat afirmativ din cap și se așeză. A început să 
amestece în cafea. 

— Ce făceai sus azi noapte? întrebă ea dintr-o dată. 

Elizabeth se uită la ea cu surprindere. 

— Azi noapte? Nimic. M-am dus pur și simplu la culcare. De 
ce? 

Sarah se hotărî să nu o zgândărească pe sora ei cu ceea ce 
văzuse în timpul nopţii care tocmai trecuse. După toate 
aparențele, Elizabeth nu voia să recunoască faptul că fusese în 
pod. 


— Nu știu, făcu Sarah, ridicând ușor din umeri. Atâta doar că 
parcă mi s-a părut că am auzit ceva prin pod. Mă gândeam că 
poate ai fost tu. 

Se uită la sora ei cu atenţie, în căutarea vreunui lucru care să- 
i dezvălui faptul că Elizabeth încerca să-i ascundă anumite 
informaţii. Însă Elizabeth părea sincer nedumerită. 

— În pod? Nu am auzit nimic. Pot să spun însă că am dormit 
buștean. Ce oră era? 

— Nu mai știu. Târziu. Cred că unu sau două. Nu puteam să 
dorm, așa că mi-am aprins o ţigară. Puteam să jur că am auzit 
pe cineva făcându-și de lucru pe sus. 

Se uită zâmbind la Elizabeth. 

— Mă gândeam că poate ai fost tu, căutând mai departe 
braţul care lipsește. 

— Ei bine, nu eram eu, spuse Elizabeth. Poate doar dacă am 
început să fiu somnambulă. Nu te-ai dus să te uiţi? 

— Nu. M-am gândit să nu fac asta. Nu prea îmi priesc 
podurile, mai ales în mijlocul nopții. 

Își unse o brioșă cu unt și o mâncă. 

— Mi-aș fi dorit să nu trebuiască să plec în dimineaţa asta, 
continuă ea. 

Un nor păru că trece pe faţa surorii ei. 

— Și mie îmi pare rău, spuse Elizabeth cu asprime. Dar pur și 
simplu nu am ce să fac. Au apărut niște probleme legate de 
acte, de care trebuie să mă ocup chiar astăzi. Se pare că nu pot 
continua munca la construcţii până nu se rezolvă. 

Elizabeth se hotărâse să rămână cât mai aproape de adevăr, 
fără însă să-i spună lui Sarah despre descoperirea cavernei, care 
avusese loc în ziua precedentă. 

— Cred că va trebui să ne așternem la drum destul de repede, 
spuse ea. 

Și-au terminat micul dejun în tăcere. 

(J 

Doctorul Felding le urmări pe cele două femei care parcaseră 
maşina alături de a lui, după care strecură dosarul în sertarul de 
sus al biroului său. Își fabrică o expresie de surprindere atunci 
când Sarah și Elizabeth intrară în biroul lui. 

— Ce faceți aici? le întrebă el. Sau am pierdut eu o zi? 

Dezamăgirea se vedea clar în ochii negri ai lui Sarah, care a 
încercat însă să-și păstreze veselia în voce. 


— Am fost dată afară, spuse ea. De fapt, a apărut ceva 
neașteptat, iar Elizabeth va fi astăzi plecată din oraș. Așa că 
iată-mă. 

Felding a luat cea mai nedumerită expresie pe care putea să 
o fabrice. 

— Ce-ar fi să scapi de geamantanul acela, ca să pot sta la o 
vorbuliță cu sora ta? sugeră el. 

— Cele zece minute obișnuite? întrebă Sarah. 

— Dă-mi douăzeci de minute, ca să pot ajunge la toate 
amănuntele. 

Spunând asta Felding zâmbi. Surâsul lui Sarah dispăru însă 
după ce ieși din birou. 

— Stai jos, spuse el spre Elizabeth. Am primit în dimineaţa 
asta un telefon de la șeful poliţiei din Port Arbello. Horton parcă 
îl cheamă? 

— Norton, îl corectă Elizabeth. Ray Norton. A trecut aseară pe 
la mine. În cazul acesta, presupun că nu v-a surprins să ne 
vedeţi venind încoace. 

— Nu, răspunse Felding. Mi-e teamă că am niște vești proaste 
pentru tine. 

— Vești proaste? repetă Elizabeth. 

— Norton a discutat întreaga problemă cu procurorul 
districtual de acolo. Vrea să deschidă un proces. 

— Să deschidă un proces? 

Elizabeth pronunţă aceste cuvinte de parcă nu ar fi știut ce 
înseamnă. 

— Procurorul districtual pare să creadă că poate să 
alcătuiască un dosar penal împotriva lui Sarah. Se pare că au 
păstrat braţul acela de-a lungul anilor care au trecut, și că se 
potrivește la unul dintre cadavrele găsite. 

— Al lui Jimmy Tyler, făcu Elizabeth încet. Mi-a fost teamă de 
asta. Când domnul Norton m-a anunţat aseară ce a găsit, mi-am 
închipuit că trebuie să fie vreo legătură cu braţul pe care l-a 
adus Sarah din pădure în ziua aceea. Dar nu mi-a trecut 
niciodată prin minte că l-ar mai putea avea. 

A ridicat privirea, ochii ei cerând din partea lui Felding vreun 
fel de liniștire. 

— Dar eu tot nu văd cum... vreau să spun că toată lumea știe 
că Sarah era... era... 


Începu să se bâlbâie pentru că nu voia să pronunţe cuvântul 
acela. 

— Nesănătoasă? continuă Felding pentru ea. Bineînţeles că 
știe toată lumea. Și desigur că aceasta va fi și pledoaria apărării, 
dacă o vor chema în judecată, iar singura, absolut singura 
posibilitate este să fie găsită nevinovată, pe motive de sănătate 
mintală. Dar ei spun că trebuie să pună în mișcare tot acest 
mecanism, pentru a putea să închidă cazul. 

— Dar la ce ar mai folosi asta? se aprinse Elizabeth. Asta nu îi 
va aduce pe copiii aceia înapoi, iar pe Sarah nu o va ajuta cu 
nimic. Dumnezeule, o să fie groaznic pentru ea! 

— Știu, spuse Larry Felding simțindu-se neplăcut. Dar nu văd 
cum am putea să ne eschivăm. Dacă de-a lungul acestor ani nu 
ar fi făcut progrese atât de mari, nu ar mai fi fost niciun fel de 
proces. S-ar fi judecat fără ea, ca fiind incapabilă să se prezinte. 
insă din păcate lucrurile nu stau așa. În clipa asta mintea ei este 
destul de sănătoasă. 

— Atâta doar că tot nu poate să-și aducă aminte ce s-a 
întâmplat în ziua aceea, observă Elizabeth. Cum pot să o cheme 
în judecată pentru ceva ce ea nici măcar nu-și amintește? 

— Păi, nu prea avem ce să facem. Ceea ce trebuie să facem 
noi este să-i spunem. 

— Să-i spunem? oftă Elizabeth. 

Nu îi trecuse nicio clipă prin minte că Sarah trebuia să afle și 
ea ce se întâmpla, dar bineînţeles că așa stăteau lucrurile. 
Elizabeth încerca să se acomodeze cu ideea. 

— Când? întrebă ea. 

— Cred că acum, răspunse Felding. În după-amiaza aceasta 
toate ziarele vor scrie despre asta, așa că va afla oricum. Mă 
gândeam că dacă ești aici când o să-i spun, asta îi va fi de 
ajutor. A zâmbit și a adăugat: Ştii, s-ar putea ca asta să o 
scuture puţin și să o facă să-și amintească ce s-a întâmplat. S-ar 
putea dovedi că nu este implicată în niciun fel. 

Elizabeth își muscă buza. 

— Acesta este adevărul, nu-i așa? Doamne, nu-i așa că asta 
ar fi minunat? 

La câteva minute după aceea Sarah se întoarse în biroul 
doctorului Felding. 

— Mă bucur că ai așteptat, spuse ea către Elizabeth. Îmi era 
teamă că ai putea să pleci fără să-mi spui la revedere. 


După aceea a observat figurile încordate pe care le aveau 
atât Elizabeth cât și doctorul Felding, și se înfundă într-un scaun. 

— Ceva nu este în regulă, nu-i așa? întrebă Sarah, ochii ei 
mutându-se repede de la unul la celălalt. Nu trebuia să pleci 
astăzi din oraș, nu-i așa, Elizabeth. 

Spunând asta, Sarah se uită acuzator la sora ei. 

— Ei bine, ce este? întrebă ea ridicând tonul. Vă rog, spuneți- 
mi ce s-a întâmplat! 

Larry Felding o puse la curent cu toată povestea. Ce se 
descoperise în cavernă și ce avea să se întâmple în zilele 
următoare. În timp ce asculta, lui Sarah i se scurgea sângele de 
pe față. 

Nu-i venea să creadă ceea ce auzea. 

Caverna exista cu adevărat. 

Patru cadavre. Unul dintre ele avea un braţ lipsă. 

O pisică moartă. 

Un cuțit. 

Sângele. Sângele și noroiul. 

Începu să-și aducă aminte și simţi că mintea îi este tot mai 
amorțită. 

Amintirile treceau în secvenţe prin faţa ei. 

Mergea poticnindu-se de-a lungul câmpului, în miezul nopţii. 
Urmărea pe cineva. Pe cine urmărea? 

Se strecura printre copaci, încercând să se ţină după umbra 
care plutea înaintea ei. 

Stânci. Stânci alunecoase. Glezna i se răsucea. Nu putea să se 
țină după ea. A încercat, dar după aceea umbra a dispărut. 

Întuneric, și un spaţiu închis. lar după aceea un șuvoi de 
lumină strălucind prin întuneric. Şi o frânghie, era o frânghie 
acolo. La ce folosea frânghia aceea? 

Și zgomote. Voci de copii. Blestemau, ţipau. 

Un puț. Părea că se uita într-un puț, iar înăuntru era lumină. 
Lumina părea că pâlpâie pe ceva. Dar pe ce anume? 

Un cuţit. Vedea un cuţit fulgerând prin lumina gălbuie. 

lar după aceea o față a privit în sus, către ea. O faţă. A cui era 
fata? 

Își aduse aminte. 

Durerea o fulgeră și își ridică mâinile la tâmple. Se uită 
răvășită în jurul ei, prin cameră. Fața era acolo, în acea 
încăpere, alături de ea. Sora ei. 


— Elizabeth... ţipă ea. Elizabeth... 

Apoi a ajuns la ea un alt nume, un nume pe care îl auzise în 
întunericul de acolo. 

— Elizabeth! ţipă ea din nou, vocea transformându-i-se în 
urlet. 

După aceea: 

— Eliza... beth. Beth! Beth! 

Apoi ceva plesni în mintea lui Sarah, iar mâinile îi căzură 
inerte în poală. Culoarea îi reveni încet în obraji, dar pe faţă nu 
avea nicio expresie. Ochii ei - ochii aceia care deveniseră atât 
de expresivi, dansând cu bucurie pe faţa ștrengărească - au 
rămas din nou goi. 


— Sarah? 

Elizabeth spuse cuvântul acesta cu moliciune, nesigură. Se 
întinse și o atinse pe sora ei, dar nu veni niciun răspuns. Sarah 
rămase nemișcată, iar ochii ei goi priveau aproape fără să vadă, 
de pe chipul rămas fără expresie. 

— Sarah? încercă Elizabeth din nou. 

Doctorul Felding se ridică de pe locul său. Se întâmplase prea 
repede. Trebuia să fi fost pregătit cu o seringă pentru injecții 
subcutanate și un sedativ. Dar nu ar fi trebuit să se petreacă 
totul atât de repede. Ar fi trebuit să evolueze treptat, memoria 
trebuia să-i revină încet, bucată cu bucată. Insă au dat toate 
năvală peste ea, iar Sarah nu era pregătită pentru așa ceva. Nu 
reuși să se descurce în această situație. Mintea lui Sarah Conger 
se închisese din nou. Nu știa sigur de ce, dar știa că pentru 
Sarah se terminase. Trecutul o închisese din nou în strânsoarea 
lui. 

Doctorul se uită neajutorat la Elizabeth. 

— Imi pare rău, spuse el. Dumnezeule, îmi pare rău. 

— Ce s-a întâmplat? bolborosi Elizabeth. Ce s-a întâmplat cu 
ea? Este totul în regulă cu ea, nu-i așa? 

Se simţea o notă de disperare în vocea ei, iar Felding apăsă 
pe butonul de sub biroul său, care anunţa o infirmieră să vină cu 
un sedativ. 

— Sarah este bine, spuse el pentru a o linişti. Și-a adus 
aminte, asta-i tot. Memoria i-a revenit cu totul. 

— Dar, se bâlbâi Elizabeth, dar uitaţi-vă la ea... este... arată 
din nou ca înainte... 


Elizabeth începu să plângă încet, dându-și seama ce s-a 
întâmplat. Sora ei se dusese din nou, dar de data aceasta se 
putea să nu se mai întoarcă niciodată. 

e 

Elizabeth nu a fost lăsată să plece acasă decât târziu, spre 
seară, și chiar și atunci doctorul Felding insistă să o conducă. În 
urma lor venea încă cineva de la Ocean Crest, care urma să-l 
ducă pe doctor înapoi. 

— Nu cred că am fi putut să oprim asta, îi spuse doctorul 
Felding. S-a petrecut prea repede. S-a prăbușit pur și simplu în 
ea însăși. Nu știu ce să-ți mai spun. 

Elizabeth își simțea mintea blocată. Continua să audă vocea 
lui Sarah strigându-i numele. 

„Elizabeth... Elizabeth...” 

Și apoi celălalt nume. 

Beth. Beth. 

Ceva începu să fiarbă undeva, adânc, în interiorul ei. 

— Te iubea foarte mult, îl auzi pe Felding spunând acum. De 
aceea ţi-a rostit numele la sfârșit. Voia să o ajuţi. 

Se întinse și o bătu pe Elizabeth pe mână, nefiind surprins 
când aceasta și-o retrase. Se aflau acum pe aleea familiei 
Conger. 

— Vrei să vin până 
blândețe. 

Elizabeth dădu din cap. 

— Nu, răspunse ea, dar vă mulţumesc. Cu mine va fi totul 
bine. Serios va fi bine. 

Cu inima îndoită, Felding a lăsat-o să iasă singură din mașină 
și se uită după ea până când dispăru în interiorul casei. Apoi 
parcă mașina și se mută în propria lui mașină, care trăsese 
alături. A aruncat încă o privire spre casă, după care demară. 
Intr-o bună zi, se gândea el, trecutul o să cedeze, iar Sarah va fi 
din nou liberă. 


A 


năuntru cu tine? o întrebă Felding cu 


Elizabeth stătea în faţa căminului, uitându-se la peretele gol 
de deasupra. Numele acela continua să-i stea în minte. 

Beth. 

Beth. 

Sarah nu ceruse ajutorul. Ce a făcut ea a fost să acuze. Dar 
pe cine a acuzat? Elizabeth se luptă cu propria ei minte, simțind 


că exista un anume lucru pe care trebuia să și-l amintească. 
Fusese oare cineva în pod noaptea trecută? Oare într-adevăr 
Sarah auzise ceva? S-a hotărât să meargă sus și să caute 
adevărul. 

Ajunsă în pod se trezi atrasă spre unul din colțurile 
îndepărtate ale acestuia, un colț în care nu mai fusese de mulţi 
ani. Era colţul în care pusese vechiul portret. 

Elizabeth ridică tabloul și-l sprijini de una dintre grinzile 
acoperișului înclinat. Se uită la el și nu putu să-și aducă aminte 
ce-i venise atunci de nu a mai vrut să-l vadă în birou. Copila era 
foarte frumoasă, îmbrăcată toată în albastru, cu danteluță pe 
piept și în jurul tivului. Și cu o boneţică pe vârful capului, 
acoperind numai în parte părul blond, ce îi cădea în cascade 
peste umeri. Elizabeth se hotări să-l ia cu ea înapoi, jos, și să-l 
atârne din nou pe peretele biroului. Apoi mai aruncă o privire 
spre locul în care stătuse și văzu păpușa. Era păpușa cu un braţ 
lipsă. Stătea sprijinită pe ceva ce părea a fi o carte veche, o 
carte care de altfel îi părea cunoscută. Se hotărî să ia cu ea jos, 
în birou, toate cele trei obiecte. 

A atârnat cu grijă portretul deasupra căminului, l-a aranjat ca 
să fie sigură că stă drept, după care s-a dat înapoi ca să-l 
admire. Făcuse bine, știa asta. Aici era locul lui. 

A sprijinit păpuşa pe unul dintre scaune - păpuşa aceea 
ciudată, de modă veche. Pe urmă își dădu seama că păpușa era 
îmbrăcată la fel ca fetița din tablou. Trebuie să fi fost păpuşa ei, 
se gândi Elizabeth. Păpușa lui Beth. 

Elizabeth se așeză în fotoliu cu sprijinitori. Păpușa lui Beth, 
repetă ea în minte. Cum de se gândise la asta? oare acesta era 
numele fetei din portret, fata care semăna atât de bine cu ea 
însăși? 

Ridică cartea cea veche și o deschise. Undeva, într-un colţ al 
memoriei ei, realiză că o mai văzuse cândva. Cu foarte mult 
timp în urmă. 

Era un jurnal, scris de mână, pe o hârtie liniată și îngălbenită, 
iar scrisul era al unui copil. Cuvintele erau înșiruite cu grijă, 
citeț, într-un stil demodat, de o mână ce dădea impresia ciudată 
a unei tinere persoane obișnuită să caligrafieze. O mare parte se 
ștersese și era ilizibilă, dar Elizabeth reuși să descifreze bucățele 
de manuscris. 


Se uită tot timpul la mine. 

M-a urmărit toată ziua. Mă urmărește tot timpul 
când mă joc pe câmp. 

Tatăl meu a încercat să mă bată astăzi. 

Aș vrea să plece de aici. Aș vrea ca tatăl meu să 
plece. Mama vrea și ea să-l vadă plecat. 

Astăzi a încercat din nou să mă bată. Oare de ce 
vrea tati să mă bată? 


Erau mai multe scrise acolo, dar Elizabeth nu reuși să 
descifreze tot. A întors încet paginile vechiului jurnal, după care- 
| închise. Îl deschise din nou la prima pagină și reciti inscripţia 
de pe ea. Era scrisă de o mână puternică, o mână bărbătească, 
așa că nu s-a șters. Iniţialele de dedesubt erau aceleași cu ale 
tatălui ei: /.C. Jurnalul trebuie să-i fi fost dăruit fetiţei de tatăl ei. 

Puse jurnalul deoparte și se uită cu atenţie la portret. Era 
jurnalul tău, se gândi ea. Al tău era, nu-i așa? 

Cecil, pisoiul ei bătrân, intră tocmai atunci în cameră și se 
făcu ghem sprijinindu-se de piciorul ei. Elizabeth îl luă în poală. 
Mângâie pisoiul acela bătrân vreme îndelungată și se tot uită la 
tablou. 

Seara, târziu, Elizabeth s-a ridicat. S-a uitat încă o dată la 
păpuşa stricată; apoi, ducându-l pe Cecil în braţe, a luat-o spre 
bucătărie. A deschis sertarul cuţitelor și l-a luat pe cel mai mare 
dintre ele. Fără să se mai deranjeze să-l închidă la loc s-a întors 
în birou și s-a uitat tăcută la portret. _ 

— In regulă, spuse ea în cele din urmă. In regulă. 

Legănând pisica la piept cu o mână, și ţinând cuțitul în 
cealaltă, Elizabeth Conger ieși încet din casă. 

O luă peste câmp, spre pădure și spre stăvilarul de dincolo de 
ea. In timp ce se strecura prin noapte, ciudata inscripţie de pe 
prima pagină a jurnalului îi venea iar și iar în minte: 

Chinuiește-i pe copii, scria acolo, ca să vii către mine. 

Elizabeth Conger dădea curs acestei chemări. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


urs 


i 


S 
A