Dean Koontz — Masca

DEAN R. KOONTZ 


Alte romane publicate de DEAN R. KOONTZ la Berkley 
Books: 


THE BAD PLAGE 
DARKFALL 
THE FACE OF FEAR 
LIGHTNING 
MIDNIGHT 
NIGHT CHILLS 
PHANTOMS 
THE SERVANTS OF TWILIGHT 
SHATTERED 
STRANGERS 
TWILIGHT EYES 
THE VISION 
THE VOICE OF THE NIGHT 
WATCHERS 
WHISPERS 


DEAN R. KOONTZ 


MASCA 


Traducere în limba română de 
GABRIELA ABALUŢA 


Editura OLIMP 
Bucureşti 1993 


Colecţia HORROR 2 


Coperta reproduce parţial ilustraţia originalului 


Copyright © 1981 by Nkui, Inc. 
The Berkley Publishing Group, 
200 Madison Avenue, New York, 
New York 10016 


Toate drepturile asupra versiunii în limba română aparţin 
Editurii OLIMP 


© Editura OLIMP 1993 


ISBN 973-96180-6-5 


Un bocet pentru cea moartă de două ori 
Intr-atat de tânără muri. 
(EDGAR ALLAN POE, Lenore) 


Multă nebunie şi mai mult păcat 
Şi groază-n miezul intrigii. 
(EDGAR ALLAN POE, Viermele cuceritor; 


Cea mai cumplită spaimă ne întoarce 
la gesturile copilăriei. 
(CHAZAL) 


Această carte este dedicata lui 
WILLO şi DAVE ROBERTS 

şi lui 

CAROL şi DAN MCQUINN 

care n-au nici o vină - 

doar că trăiesc mult prea departe 
de noi 


Prolog 


LAURA se afla în pivniţă şi făcea curăţenia de primăvară 
simțind cum urăşte fiecare clipă petrecută acolo. Nu munca 
în sine îi displăcea; era din fire o fată harnică şi se simţea 
cea mai fericită cînd avea de dereticat prin casă. Dar îi era 
frică să coboare în pivniţă. 

În primul rând, locul era întunecat. Cele patru ferestre 
înguste, aşezate sus pe zid, puţin mai largi ca nişte 
spărturi, şi geamurile acoperite cu un strat de praf lăsau să 
intre doar o lumină slabă, cretoasă. Chiar luminată cu două 
lămpi, încăperea mare îşi păstra încăpăţânată umbrele, 
nevrând să se dezvăluie în întregime. Licărul de ambră al 
lămpilor scotea la iveală pereţii jilavi din piatră şi-un cuptor 
uriaş, care ardea cu cărbuni, dar era rece şi nefolosit în 
această frumoasă şi caldă după-amiază de mai. Pe mai 
multe rafturi lungi, şiruri întregi de borcane reflectau 
cioburi de lumină, dar conţinutul lor - fructe şi legume 
conservate în casă şi depozitate aici, în ultimele nouă luni - 
rămânea neluminat. Colţurile încăperii erau în beznă, iar 
din tavanul jos, cu grinzi aparente, atârnau umbre ca nişte 
steaguri lungi din crep funerar. 

Pivniţa avea întotdeauna un miros uşor neplăcut. Era 
mucegăită, asemenea unei peşteri de calcar. Uneori, 
primăvara şi toamna, cînd era foarte umed, prin colţuri 


apărea o ciupercă  verde-cenuşie, o  excrescenţă 
dezgustătoare ca o crustă, având pe margini minusculi 
spori albi ce aminteau ouăle de insecte: acest peisaj 
grotesc adăuga propriul miros slab, dar nu mai puţin 
neplăcut, aerului din pivniţă. 

Totuşi, nici întunericul, nici mirosurile neplăcute şi nici 
ciuperca nu provocaseră spaimele Laurei: păianjenii o 
înspăimântau. Păianjenii stăpâneau pivniţa. Unii erau mici, 
maronii şi iuți; alţii erau cenuşii ca manganul, ceva mai 
mari decât cei maronii, dar la fel de iuți ca verii lor mai 
mici. Mai erau şi câţiva uriaşi, negri-albăstrui, cât degetul 
cel mare al Laurei. 

In timp ce ştergea praful şi îndepărta cele câteva pânze 
de păianjen de pe borcanele cu conserve de casă, mereu 
atentă la zvâcnirile rapide ale păianjenilor. Laura era din ce 
în ce mai furioasă pe mama ei. În locul pivniţei, mama ar fi 
putut-o lăsa să curețe câteva din camerele de sus; aici jos 
ar fi putut deretica mătuşa Rachael ori chiar mama, căci 
nici una dintre ele nu se temea de păianjeni. Dar mama ştia 
că Laurei îi e teamă de pivniţă şi avea chef s-o 
pedepsească. Era într-o dispoziţie îngrozitoare, neagră ca 
norii încărcaţi de tunete. Laura o mai văzuse şi altă dată 
aşa. Prea des. O dată cu trecerea anilor starea aceasta 
proastă cobora tot mai, frecvent asupră-i, şi când era 
stăpânită de ea, se transforma într-o persoană total diferită 
de cea care fusese altădată, femeia zâmbitoare care cânta 
întruna. Deşi Laura îşi iubea mama, nu-i plăcea femeia 
nervoasă, meschină care devenea uneori. Nu-i plăcea 
femeia urâcioasă care-o trimisese în pivniţa cu păianjeni. 

Cum ştergea de praf borcanele cu piersici, pere, roşii, 
sfeclă, fasole şi dovlecei muraţi, aşteptând nervoasă 
inevitabila apariţie a unui păianjen, dorindu-şi să fie 
matură, măritată şi independentă, Laura se sperie auzind 
un sunet brusc, ascuţit ce pătrunse prin aerul jilav al 
subsolului. La început fusese ca vaietul îndepărtat, uitat al 
unei păsări exotice, dar curând deveni mai puternic şi mai 
opresant. Se opri din ştersul prafului, îşi ridică privirea spre 
tavanul întunecat şi ascultă atentă urletul sinistru ce venea 


8 


de deasupra. După o clipă îşi dădu seama că era vocea 
mătuşii Rachael şi că era un țipăt de groază. 

Sus, ceva căzu cu zgomot mare. Părea a fi un porțelan 
care se sparge. Trebuie să fie vasul cu păun al mamei. 
Dacă era aşa, mama va fi într-o dispoziţie extrem de 
scârboasă tot restul săptămânii. 

Laura se îndepărtă de rafturile cu conserve şi porni spre 
scările pivniţei, dar se opri brusc când auzi ţipetele mamei. 
Nu era un țipăt de mânie pentru pierderea unui vas, avea 
ceva de groază în el. 

Paşi bufniră pe podeaua camerei de zi, îndreptându-se 
spre uşa principală a casei. Uşa cu zăbrele se deschise cu 
sunetul familiar al arcului lung, apoi se izbi, închizându-se. 
Rachael era afară acum, striga cuvinte neinteligibile, dar 
care te făceau totuşi să-ţi fie frică. 

Laura simţi miros de fum. 

Se grăbi spre scări şi sus văzu palide limbi de flăcări. 
Fumul nu era des, dar avea un miros neplăcut şi înţepător. 

Cu inima bubuind, Laura urcă până la treapta cea mai de 
sus. Valurile de căldură o obligară să-şi închidă ochii, dar 
putu vedea ce se întâmpla în bucătărie. Peretele de foc nu 
era compact. Exista o potecă îngustă de salvare, un coridor 
de siguranţă răcoroasă; uşa de la veranda din spate era la 
celălalt capăt. 

Işi ridică fusta lungă şi şi-o înfăşură strâns peste şolduri şi 
coapse, adunând-o cu ambele mâini ca să n-o lase să se 
târâie în flăcări. Se deplasă cu băgare de seamă pe palierul 
înconjurat de foc, care scârţâi sub ea, dar înainte să ajungă 
la uşa deschisă, bucătăria explodă în flăcări galben- 
albăstrui, care deveniră repede portocalii. Din perete în 
perete, din podea până-n tavan, încăperea era un infern; nu 
mai era nici o trecere prin vâlvătaie. Absolut nebuneşte, 
cadrul uşii mistuit de foc trezi în mintea Laurei imaginea 
unui ochi scânteind într-un felinar din bostan. 

Ferestrele explodară în bucătărie şi focul se învolbură 
dintr-o dată din pricina schimbării bruşte a curenților, 
izbucnind prin uşa pivniţei şi biciuind-o pe Laura. Speriată, 
se împletici înapoi, părăsind palierul. Căzu. Întorcându-se, 


9 


întinse mâna după balustradă, nu o nimeri, şi se rostogoli 
pe cele câteva trepte, izbindu-se cu capul de pardoseala 
din piatră a subsolului. 

Se agăţă de conştiinţa ei de parcă ar fi fost o plută, iar ea 
un înotător ce se îneacă. Când fu sigură că nu va leşina, se 
ridică în picioare. Durerea îi străfulgera partea superioară a 
capului. Îşi duse mâna la sprânceană şi descoperi un fir de 
sânge, o mică zgărietură. Era ameţită şi confuză. 

În intervalul de-un minut sau mai puţin cât fusese 
incapabilă să acţioneze, focul se întinsese pe tot palierul 
din capătul scărilor. Se deplasă în jos către prima treaptă. 

Nu-şi putea concentra privirea. Treptele care urcau şi 
focul ce cobora se amestecară de mai multe ori într-o ceaţă 
portocalie. 

Fantome de fum se îngrămădiră în josul scării, întindeau 
lungi braţe imateriale, dorind parcă s-o îmbrăţişeze pe 
Laura. 

Îşi duse mâinile pâlnie la gură. „Ajutor!” 

Nu răspunse nimeni. 

— Ajutaţi-mă! Sunt în pivniţă! 

Tăcere. 

— Mătuşă Rachael! Mamă! Pentru Dumnezeu, ajutați- 

mă! 

Singurul răspuns fu vuietul mereu crescând al focului. 

Laura nu se mai simţise niciodată atât de singură. In 
ciuda valurilor de căldură care năvăleau asupră-i, un frig 
lăuntric o pătrunse. Începu să tremure. 

Deşi capul îi zvâcnea mai rău ca oricând, şi deşi 
zgârietura de deasupra ochiului drept continua să 
sângereze, cel puţin nu-i mai era atât de greu să-şi 
concentreze privirile. Necazul era că nu-i plăcea ce vedea. 

Rămase nemişcată ca o statuie, ţintuită de spectacolul 
ucigaş al flăcărilor. Focul se târa ca o reptilă în jos pe scări, 
acoperindu-le una câte una, şi aluneca în sus pe stilpii 
balustradei, apoi se furişa în josul balustradei cu un sunet 
puternic, victorios. 

Fumul ajunse la picioarele scării şi-o învălui. Tugşi, iar 
tusea îi agrava durerea de la cap, dându-i iar ameţeală. Se 


10 


sprijini cu o mână de perete ca să se susţină. 

Totul se petrecea prea repede. Casa se aprindea ca o 
grămadă de iască bine uscată. 

Voi muri aici. 

Acest gând o scoase din transă. Nu era pregătită să 
moară. Era mult prea tânără. Mai avea atâta viaţă în faţă, 
atâtea lucruri minunate de înfăptuit, lucruri pe care le 
visase îndelung. Nu era cinstit. Refuza să moară. 

Se înecă de fum. Întorcîndu-se cu spatele la scara care 
ardea, îşi puse mâna peste nas şi gură, dar nu-i ajută prea 
mult. 

Zări flăcări în celălalt capăt al pivniţei, şi pentru o clipă se 
şi crezu încercuită, fără nici o speranţă de salvare. Strigă 
disperată, dar apoi îşi dădu seama că, de fapt, vâlvătaia nu- 
şi croise drum până în celălalt capăt al încăperii. Cele două 
puncte de foc pe care le vedea nu erau decit cele două 
lămpi cu petrol ce îi asiguraseră lumina. Flăcările din lămpi 
erau inofensive, în siguranţă acolo în sticlele lor bulbucate. 

Tuşi din nou violent şi durerea din cap i se instală în 
spatele ochilor. Îi era greu să se concentreze. Gândurile îi 
erau ca nişte stropi de argint viu, alunecând unul pe lângă 
altul şi schimbându-şi atât de des şi de repede forma, încât 
din multe nu înţelegea mai nimic. 

Se rugă fierbinte, în tăcere. Chiar deasupra capului, 
tavanul gemu şi păru că se mişcă. Işi ţinu respiraţia câteva 
clipe, îşi încleşta dinţii şi stătu cu mâinile făcute pumni de-o 
parte şi de alta a trupului, aşteptând să fie îngropată sub 
dărâmături. Dar apoi văzu că tavanul nu avea să se 
prăbuşească - nu încă. 

Tremurând, scâncind uşor, alergă spre cea mai apropiată 
din cele patru ferestre de sus, înalte de zece centimetri şi 
late de patruzeci, mult prea mici ca să-i ofere un mijloc de 
scăpare. Celelalte trei ferestre erau identice cu prima; nici 
nu merita să se uite mai atent la ele. 

Cu fiecare secundă aerul devenea tot mai puţin 
respirabil. Pe Laura o înţepau şi-o dureau sinusurile. Gura îi 
era plină de gustul greţos, amar al fumului. 

Zăbovi prea mult sub fereastră, holbându-se frustrată şi 


11 


derutată la lumina slabă, lăptoasă ce pătrundea prin 
geamul murdar şi prin ceața de fum care se lipea de geam. 
Avea sentimentul că trece cu vederea o deschizătură 
salvatoare; de fapt era sigură de asta. Exista o ieşire, şi 
aceasta n-avea nimic de-a face cu ferestrele, dar nu-şi 
putea desprinde gândul de la ferestre; era fixată pe ele, aşa 
cum, doar cu câteva minute mai devreme fusese ţintuită de 
priveliştea flăcărilor. Durerea din cap şi din fundul ochilor 
pulsa mai puternic ca oricind, şi cu fiecare pulsaţie 
muribundă gândurile îi deveneau şi mai încâlcite. 

Voi muri aici. 

O imagine înfricoşătoare îi trecu prin minte ca un fulger. 
Se văzu cuprinsă de foc, cu părul negru devenind pe 
neaşteptate blond o dată cu flăcările care-l mistuiau şi 
ţâşnindu-i din cap, precum fitilul unei lumânări. În această 
viziune chipul i se topea ca ceara, clocotind, aburind şi 
lichefiindu-se, trăsăturile curgându-i împreună până ce faţa 
nu-i mai semăna cu a unei fiinţe umane, ci căpăta 
înfăţişarea hidos contorsionată a unui demon răutăcios cu 
orbitele ochilor goale. 

Nu! 

Îşi scutură capul, risipind viziunea. 

Era ameţită şi ameţeala creştea. Avea nevoie de-o gură 
de aer curat ca să-şi spele plămânii poluaţi, dar cu fiecare 
respiraţie absorbea mai mult fum decât aspirase ultima 
dată. O durea pieptul. 

În apropiere începu o bătaie ritmică; zgomotul era şi mai 
puternic ca bătăile inimii, care-i bubuiau în urechi ca 
tunetul. 

Înecându-se şi tuşind întruna, se învârti pe loc, căutând 
sursa de unde venea zgomotul ca de ciocan, străduindu-se 
să-şi recapete stăpânirea de sine, luptându-se să 
gândească. 

Bocăniturile se opriră. 

— Laura... 

Prin vuietul neîncetat al focului, auzi pe cineva strigându- 
i numele. 

— Laura... 


12 


— Sunt aici jos... în pivniţă! strigă. Dar strigătul nu fu mai 
tare ca o şoaptă răguşită. Gâtlejul îi era contractat şi de- 
acum o rană vie din cauza fumului neîndurător şi a aerului 
insuportabil de fierbinte. 

Efortul necesar să rămână în picioare deveni prea mare. 
Se lăsă în genunchi pe pardoseala din piatră, se prăbuşi 
lângă perete şi apoi alunecă întinzându-se pe-o parte. 

— Laura... 

Bubuitul începu din nou. Cineva bătea cu pumnii în uşă. 
Laura descoperi că la nivelul pardoselii aerul era mai curat. 
Inspiră frenetic, recunoscătoare pentru această scurtă 
amânare a sufocării. 

Preţ de câteva secunde durerea pulsândă din spatele 
ochilor pieri, gândurile i se limpeziră şi-şi aminti de intrarea 
exterioară, două uşi înclinate, fixate pe zidul dinspre nord al 
casei. Se încuiau pe dinăuntru, aşa că nimeni nu putea intra 
s-o salveze; în panică şi confuzie uitase de acele uşi. Dar 
acum, dacă-şi păstra puterea de judecată, ar putea să se 
salveze. 

— Laura! Era glasul mătuşii Rachael. 

Laura se târî în colţul de nord-vesl al încăperii, unde sus, 
la capătul a câtorva trepte, se aflau uşile. Îşi ţinea capul jos, 
respirând aerul viciat, dar acceptabil, de lângă podea. 
Muchiile pietrelor acoperite cu mortar îi sfâşiară rochia şi-i 
juliră pielea de pe genunchi. 

In stânga ei, ardea de-acum toată scara, iar flăcările se 
răspândeau pe tavanul din lemn. Reflectată şi răspândită 
de aerul încărcat de fum, lumina focului radia de jur- 
împrejurul Laurei, creindu-i iluzia că se târăşte printr-un 
tunel îngust de flăcări. La viteza cu care se întindea 
vâlvălaia, iluzia va deveni curând realitate. 

Ochii îi erau inflamaţi şi-i curgeau lacrimile; şi le şterse în 
timp ce înainta cu greu spre salvare. Nu putea vedea mare 
lucru. Se folosea de glasul mătuşii Rachael ca de-un reper, 
iar în rest se baza pe instinct. 

— Laura! Vocea era aproape. Chiar deasupra ei. 

Pipăi de-a lungul zidului până simţi reculul pietrei. Se 
deplasă în acest adăpost, pe prima treaptă, îşi înălţă capul, 


13 


dar nu putu să vadă nimic: aici bezna era neîntreruptă. 

— Laura, răspunde-mi. Puiule, eşti înăuntru? Cuprinsă de 
isterie, Rachael ţipa atât de tare şi izbea atât de stăruitor în 
uşile exterioare, că n-ar fi auzit-o pe Laura dacă aceasta ar 
fi fost în stare să răspundă. 

Unde era mama? De ce nu bătea şi mama în uşă? Îi păsa 
oare? 

Ghemuindu-se în acel spaţiu strâmt, încins şi lipsit de 
lumină, Laura se întinse până atinse cu mâna una din cele 
două uşi înclinate aliate deasupra capului. Bariera 
rezistentă tremura şi răsuna sub loviturile pumnilor mici ai 
lui Rachael. Laura orbecăi după zăvor. Îşi puse mâna pe 
metalul cald - şi încă pe altceva. Ceva ciudat şi neaşteptat. 
Ceva care se căţăra şi era viu. Mic dar viu. Tresări convulsiv 
şi-şi retrase mâna. Dar lucrul pe care-l atinsese i se agăţă 
de piele şi se desprinse de uşă cînd îşi retrase mâna. Fugi 
din mâna ei, peste degetul mare, pe dosul palmei, de-a 
lungul încheieturii, şi-i intră sub mâneca rochiei, înainte să-l 
poată scutura. Un pă/anjen. 

Nu-l putea vedea, dar ştia ce este. Un păianjen. Unul din 
cei mari cu adevărat, cât degetul, un trup umflat, strălucind 
ca o picătură grasă de petrol, negru ca tuşul şi hidos. O 
clipă îngheţă, incapabilă să mai respire. 

Simţi păianjenul urcându-i pe braţ şi înaintarea lui 
îndrăzneață o puse în mişcare. Îl izbi cu palma prin mâneca 
rochiei, dar nu-l nimeri. Păianjenul o înţepă deasupra 
încheieturii braţului; tresări şi dezgustătoarea creatură se 
refugie la subsuoară. O înţepă şi acolo, şi deodată se simţi 
ca în cel mai rău coşmar, căci se temea de păianjeni mai 
mult ca de orice altceva pe lume - cu siguranţă mai mult 
decât se temea de flăcări, căci în încercarea ei disperată 
de-a omori păianjenul, uitase complet de casa incendiată 
ce se năruia deasupră-i - şi intră în panică, îşi pierdu 
echilibrul, se rostogoli în jos pe scări, ajungând în mijlocul 
pivniţei, izbindu-şi şoldul de pardoseala de piatră. Gâdilând- 
o, păianjenul îşi croi drum în corsaj până îi ajunse între sâni. 
Ţipă, dar nu putu scoate nici un sunet. Îşi duse o mână la 
piept şi apăsă cu putere, chiar prin țesătură putea simţi 


14 


păianjenul zbătându-i-se furios în palmă. Îi simţea lupta 
nebună pe sânii goi de care era presat, dar insistă până îl 
zdrobi în cele din urmă şi apoi se sufocă iarăşi, dar de dala 
asta doar din cauza fumului. 

Preţ de câteva secunde după ce omori păianjenul, zăcu 
pe pardoseală, ghemuită într-o poziţie de foetus, tremurând 
violent şi nestăpânit. Masa umedă, dezgustătoare a 
păianjenului zdrobii alunecă foarte încet urmând curba 
sânilor. Vru să-şi vâre mâna în corsaj şi să smulgă ghemul 
scârbos, dar ezită căci, în mod irațional, se temea să nu 
cumva să învie şi s-o înţepe din nou. 

Simţi gust de sânge. Îşi muşcase buza. Mama... 

Mama îi făcuse asta. Mama o trimisese aici jos, ştiind că 
sunt păianjeni. De ce era mama întotdeauna gata să 
pedepsească, atât de dornică să stabilească o ispăşire? 

Deasupra capului, o bârnă scârţâi, încovoindu-se. 
Podeaua bucătăriei crăpă, desfăcându-se. Avea impresia că 
priveşte în iad. Scânteile cădeau ca ploaia. Rochia i se 
aprinse şi-şi pârli mâinile scoţându-şi-o. Mama mi-a făcut 
asta. 

Cum palmele şi degetele îi erau pline de băşici şi i se 
jupuiau, nu mai putea să se târască pe mâini şi genunchi, 
aşa că se ridică în picioare, deşi pentru a sta în poziţia asta 
avea nevoie de mai multă putere şi hotărâre decât credea 
că e în stare să aibă. Se clătină, ameţită şi lipsită de puteri. 

Mama m-a trimis aici jos. 

Laura nu vedea decât o luminiscenţă portocalie care 
înconjura totul, pulsând, şi prin care planau şi se 
învârtejeau amorfe fantome de fum. Alergă spre cele 
câteva trepte care duceau la uşile exterioare, dar după ce 
de-abia făcu doi metri îşi dădu seama că se-ndrepta într-o 
direcţie greşită. Se întoarse pe unde venise - sau înapoi pe 
unde credea că venise - dar după cîțiva paşi se împiedică 
de cuptor, care nu era cituşi de puţin în apropierea uşilor 
exterioare. Era complet dezorientată. 

Mama mi-a făcut asta. 

Laura îşi încleştă miinile şi pumnii ei jupuiţi sângerau. 
Cuprinsă de furie izbi în cuptor, şi cu fiecare lovitură simţea 


15 


cum doreşte tot mai arzător să fie mama ei aceea în care 
izbeşte. 

Partea superioară a casei cuprinsă de flăcări se răsuci şi 
trosni. În depărtare, dincolo de veşnicia fumului, vocea 
mătuşii Rachael răsună obsedant: „Laura... Laura...” 

De ce nu era şi mama acolo afară s-o ajute pe mătuşa 
Rachael să sfărâme uşile pivniţei? Pentru numele lui 
Dumnezeu, unde era ea? Punea cărbune şi gaz pe foc? 

Respirând greu, întrerupt, Laura se trase de lângă cuptor 
şi încercă să urmeze glasul mătuşii Rachael către salvare. 

O bârnă se desprinse din îmbinare, o izbi în spate şi o 
zvârli în rafturile de conserve. Borcanele căzură, 
sfărâmându-se. Laura căzu înconjurată de-o ploaie de 
sticlă. Simţea mirosul murăturilor, al piersicilor. 

Înainte de a-şi putea da seama dacă avea vreun os 
fracturat, înainte chiar de a-şi putea ridica faţa dintre 
alimentele  împrăştiate, o altă bârnă se prăbuşi, 
imobilizându-i picioarele. 

Durerea pe care o simţi fu atît de mare, încît mintea ei o 
înlătură în totalitate. Nu avea nici şaisprezece ani, şi nu 
putea suporta mai mult. Închise durerea într-un colţ 
întunecat al minţii; în loc să-i cedeze, se răsuci şi se zbătu 
isteric, furioasă pe soartă, şi-şi blestemă mama. 

Ura împotriva propriei mame nu era raţională, dar o 
simţea cu atâta forţă, încât luă locul durerii pe care nu-şi 
putea permite s-o simtă. Ura se revărsă prin ea, o umplu cu 
atâta demonică energie, încât aproape că se simţi în stare 
să ridice bârna grea de pe picioare. 

Înghiţi-te-ar focurile iadului, mamă! 

Etajul superior al casei se prăbuşi peste parter cu un 
bubuit ca o şarjă de tun. 

Dracu să te ia, mamă! Dracu să te ia! 

Cele două niveluri de moloz în flăcări sfărâmară tavanul 
deja şubrezit al pivniţei. 

Mamă! 


16 


PARTEA ÎNTÎI 


Ceva rău 
în mine sapă 


Degetele când mă-nţeapă 
Ceva rău încoa, se-ndreaptă. 
Jos lăcate, 

Oricine-ar bate! 


(SHAKESPEARE. Macbeth) 


18 


trăbătând norii cenușii, fulgerul urmă un traseu zimţat 

precum crăpăturile într-o farfurie de porțelan. În 

curtea neacoperită din faţa biroului lui Alfred O'Brian, 
maşinile parcate  luciră scurt, oglindind zig-zagurile 
fulgerului. Vântul izbucni în rafale, încovoind copacii. Ploaia 
bătu cu o furie bruscă în cele trei ferestre înalte ale biroului, 
apoi se scurse în jos pe geam, estompând priveliştea. 

O'Brian era aşezat cu spatele la ferestre. În timp ce 
tunetul reverbera prin cerul jos, părând că bubuie chiar pe 
acoperişul clădirii, el citi cererea pe care Paul şi Carol Tracy 
tocmai i-o înaintaseră. 

E-un omuleţ atât de îngrijit, gândea Carol în timp ce-l 
privea pe O'Brian. Când stă nemişcat ca acum, mai că ţi-ar 
veni să crezi că e un manechin. 

Era excesiv de dichisit. Părul pieptănat cu grijă arăta de 
parcă se bucurase de atenţia unui bun frizer cu mai puţin 
de-o oră în urmă. Mustata îi era atât de măiastru tăiată 
încât jumătăţile-i erau perfect simetrice. Purta un costum 
gri, cu dunga pantalonilor tăioasă şi dreaptă ca o lamă, iar 
pantofii lui negri străluceau. Unghiile îi erau îngrijite, iar 
mîinile trandafirii, bine frecate, păreau de-a dreptul sterile. 

Când Carol i-a fost prezentată lui O'Brian, cu mai puţin 
de-o săptămână în urmă, gândise că e afectat, chiar 
preţios, şi se pregătise să nu-l poată suferi. Dar fu rapid 
cucerită de zâmbetul lui, de comportarea binevoitoare şi de 
dorinţa sinceră de a-i ajuta, pe ea şi pe Paul. 

Aruncă o privire spre Paul care şedea pe scaunul de 
lângă ea, trădându-şi încordarea prin poziţia îndoită a 
trupului zvelt, de obicei plin de graţie. ÎI urmărea, 
cercetându-l intens pe O'Brian, dar când simţi că ea-l 
priveşte, se întoarse şi-i zimbi. Zâmbetul îi era chiar mai 
plăcut ca al lui O'Brian, şi, ca de obicei, moralul lui Carol 


19 


crescu văzându-l. Nu era nici chipeş, nici slut bărbatul ăsta 
pe care-l iubea; puteai spune chiar că era neatrăgător, şi 
totuşi faţa lui te îmbia prin armonia ei, care-i dezvăluia din 
plin blândeţea şi sensibilitatea. Ochii lui castanii erau 
capabili să transmită gradaţii emoţionale nebănuit de 
subtile. În urmă cu şase ani, la un simpozion al universităţii, 
intitulat „Psihologia anormală şi ficţiunea americană 
modernă”, unde Carol îl întâlnise pe Paul, primul lucru care- 
o atrăsese la el fuseseră acei ochi expresivi, calzi, iar în anii 
ce-au urmat, ochii aceştia nu încetaseră să-i stârnească 
interesul. Acum el îi făcu cu ochiul, părând că spune: Nu-ti 
face griji; O'Brian e de partea noastră; cererea va fi 
aprobată; totul se va sfârşi cu bine; te iubesc. 

li făcu la rându-i cu ochiul, prefăcându-se plină de 
încredere, deşi era sigură că el putea oricând străpunge 
aerul ei aparent curajos şi să ajungă până la adevăr. 

Dorea să fie sigură ca va căpăta aprobarea lui O'Brian. 
Ştia că ar trebui să debordeze de încredere, căci într- 
adevăr nu era nici un motiv ca O'Brian să le respingă 
cererea. Erau sănătoşi şi tineri. Paul avea treizeci şi cinci, 
iar ea treizeci şi unu de ani, vârste excelente să porneşti în 
aventura pe care-o aveau în gând. Amândoi reuşiseră în 
munca lor. Erau solvabili din punct de vedere financiar, 
chiar prosperi. Erau respectaţi în societate. Căsătoria lor 
era fericită şi lipsită de neplăceri, mai trainică acum decât 
oricând în cei patru ani care trecuseră de la nuntă. Pe scurt, 
erau cu adevărat în stare să adopte un copil, aveau toată 
competenţa, dar totuşi îşi făcea griji. 

lubea copiii şi abia aştepta să crească unul sau doi ai ei. 
În ultimii paisprezece ani - în care obținuse trei diplome la 
trei universităţi şi-şi croise drumul în profesie - amânase 
multe din plăcerile simple, iar la altele renunţase definitiv. 
Să se instruiască şi să se lanseze în carieră fuseseră 
priorităţile. Lipsise la prea multe petreceri şi se abţinuse de 
la nu mai ştie câte concedii şi weekend-uri. Să adopte un 
copil era o plăcere pe care nu mai voia s-o amâne. 

Avea o imperioasă nevoie psihică - aproape o necesitate 
fizică - să fie mamă, să îndrume şi să modeleze copii, să le 


20 


dăruiască iubire şi înţelegere. Era destul de inteligentă şi 
suficient de conştientă ca să înţeleagă că această nevoie 
adâncă izvora, cel puţin în parte, din neputinţa ei de-a 
concepe un copil, carne din carnea şi sânge din sângele ei. 

Intotdeauna ne dorim cel, mai mult, gândi ea, exact ceea 
ce nu putem avea. 

Ea însăşi purta vina sterilităţii, rezultat al unui act 
prostesc şi de neiertat, comis cu mult timp în urmă; desigur 
vinovăția o făcea să-şi suporte mai greu condiţia decât 
dacă natura - şi nu propria-i nechibzuinţă - ar fi blestemat- 
o cu un pântece sterp. Fusese un copil cu tulburări 
serioase, crescută de părinţi violenţi şi alcoolici care o 
băteau des şi foloseau din plin tortura psihologică. La 
cincisprezece ani era un copil dificil, trăind furioasă revoltă 
împotriva părinţilor şi a lumii întregi. _ 

Ura pe toată lumea şi se ura pe ea însăşi. In cele mai 
negre ceasuri ale adolescentei ei chinuite şi dezorientate, 
rămăsese însărcinată.  Speriată, cuprinsă de panică, 
neavând pe nimeni către care să se îndrepte, încercă să-şi 
ascundă situaţia purtând cingători, strângându-se în benzi 
elastice şi mâncând cît mai puţin ca să-şi menţină o 
greutate scăzută. Aceste încercări, de a-şi ascunde sarcina 
au dus până la urmă la complicaţii, şi-a fost gata să moară. 
Copilul s-a născut prematur, dar sănătos. L-a încredinţat 
pentru adopţiune şi câţiva ani nu s-a mai gândit la asta. Dar 
în ultimul timp se întreba tot mai des ce se întâmplase cu el 
şi-şi dorea să-l fi putut păstra. Pe-atunci faptul că această 
încercare o lăsase stearpă n-o deprimase, căci nu se 
gândea că-şi va mai dori cândva să rămână iar însărcinată. 
Dar ajutată cu multă dragoste de un psiholog pentru copii, 
pe nume Grace Mitowski, care activa benevol pe lângă 
tribunalul pentru minori, Carol îşi schimbase total viaţa. 
Învăţase să se preţuiască pe ea însăşi şi ajunsese să 
regrete faptele nesăbuite care o lăsaseră stearpă. 

Din fericire, în ce-o priveşte, considera adopţiunea ca o 
soluţie mai mult decât potrivită. Era capabilă să dăruiască 
unui copil adoptat tot atâta dragoste, ca şi unuia pe care l- 
ar fi născut. Ştia că ar fi o mamă bună şi iubitoare şi tânjea 


21 


s-o dovedească - nu celorlalţi, ci ei însăşi; niciodată nu 
simţise nevoia să dovedească ceva celorlalţi, ci numai ei 
însăşi, căci întotdeauna îşi fusese cel mai aspru critic. 

O'Brian îşi ridică privirea de pe cerere şi zâmbi. Dinţii îi 
erau excesiv de albi. 

— Cred într-adevăr că-i bine, spuse arătând spre 
formularul pe care tocmai îl terminase de citit. De fapt, e 
splendid. Nu toţi cei care fac cerere la noi sunt atât de 
îndreptăţiţi. 

— Sunteţi amabil că spuneţi asta, îi spuse Paul. O'Brian 
dădu din cap. 

— Câtuşi de puţin.  Acesta-i adevărul. Foarte 
impresionant. 

— Mulţumesc, spuse Carol. 

Lăsându-se pe spate, încrucişându-şi mâinile pe pântec, 
O'Brian continuă discuţia: 

— Am însă cîteva întrebări. Sunt convins că sunt aceleaşi 
pe care mi le-ar pune mie comitetul de recomandare, aşa 
că aş dori să am răspunsurile dumneavoastră acum, ca să 
evit acel du-te-vino de mai tîrziu. 

Carol se încordă iarăşi. 

O'Brian observă reacţia ei, căci adăugă repede. 

— O, nu-i nimic foarte grav. Realmente, nu. Credeţi-mă, 
n-o să vă pun nici jumătate din întrebările pe care le pun 
majorităţii cuplurilor care vin la noi. 

In ciuda asigurărilor lui O'Brian, Carol continua să fie 
încordată. 

Afară, cerul după-amiezei, întunecat de furtună, deveni şi 
mai întunecat pe măsură ce norii îşi schimbau culoarea din 
cenuşiu în negru-albăstrui, adunându-se tot mai denşi şi 
mai apăsători, tot mai aproape de pământ. 

O'Brian se răsuci în scaun cu faţa spre Paul. 

— Doctor Tracy, vă consideraţi un om superactiv? Paul 
păru surprins de întrebare. Clipi şi întrebă: 

— Nu sunt sigur, ce vreţi să spuneţi? 

— Sunteţi preşedintele secţiei de engleză de la colegiu, 
nu? 

— Da. Sunt în concediu acest semestru şi, deocamdată, 


22 


vicepreşedintele rezolvă majoritatea problemelor. Altfel, 
răspund de secţie de un an şi jumătate. 

— Nu sunteţi prea tânăr ca să deţineţi un asemenea 
post? 

— Cam tânăr, recunoscu Paul. Dar n-am nici un merit. 
Ştiţi, este o slujbă fără satisfacţii, numai muncă şi nici un 
pic de glorie. Colegii mei mai vârstnici din secţie m-au 
manevrat cu îndemânare, astfel ca nici unul dintre ei să nu 
se încurce în acest post. 

— Sunteţi modest. 

— Nu. Chiar nu sunt, spuse Paul. Nu-i nimic grozav. 

Carol ştia că era modest. Preşedinţia secţiei însemna o 
poziţie mult preţuită, o onoare. Dar înţelegea de ce Paul 
făcea acest joc; fusese neliniştit de faptul că O'Brian 
folosise cuvântul „superactiv”. Şi ea se neliniştise. Până în 
această clipă niciodată nu se gândise că o listă de realizări 
neobişnuit de lungă le-ar putea sta împotrivă. 

Dincolo de ferestrele înalte, fulgerul brazdă cerul. Ziua 
pâlpâi şi, preţ de una sau două secunde, pâlpâi şi lumina 
electrică din biroul lui O'Brian. 

Continuând să se adreseze lui Paul, O'Brian spuse: 

— Sunteţi şi autorul unor cărţi. 

— Da. 

— Aţi scris un manual foarte apreciat pentru cursurile de 
literatură americană. Aţi dat mai multe monografii pe 
diverse teme, precum şi o istorie locală a ținutului. Și; două 
cărţi pentru copii, şi un roman... 

— Romanul a cam avut succesul calului ce-ar încerca să 
meargă pe sârmă, spuse Paul. Criticul de la New York Times 
a spus că este un exemplu perfect de postură academică, 
doldora de teme şi simboluri, evident lipsit de substanţă şi 
construcţie narativă, îmbibat cu naivitatea turnului de 
fildeş. 

O'Brian zâmbi. 

— Toţi scriitorii îşi memorează cronicile negative? 

— Presupun că nu. Dar eu mi-am întipărit-o pe aceasta 
pe cortexul cerebral deoarece conţine o cantitate 
stânjenitoare de adevăr. 


23 


— Scrieţi un alt roman? De aceea v-aţi luat concediu? 
Paul n-a fost surprins de întrebare. Evident că acum 
înţelegea ce căuta O'Brian. 

— Da, de fapt scriu un nou roman. Acesta are într-adevăr 
o intrigă. Râse uşor autodezaprobator. 

— Sunteţi implicat şi în activităţi de caritate? 

— Nu prea mult. 

— Destul de mult, îl contrazise O'Brian. Fondul pentru 
spitalul de copii, Fondul public, programul de burse pentru 
studenţi la colegiu - toate astea în plus faţă de slujbă şi de 
scris. Şi tot nu vă consideraţi superactiv? 

— Nu, într-adevăr nu cred că sunt superactiv. Activitatea 
de binefacere înseamnă doar două întruniri pe lună. Nu-i 
mare lucru. Mult prea puţin, faţă de norocul meu. Paul se 
aplecă înainte. Poate vă îngrijorează faptul că nu voi avea 
timp pentru copil, dar dacă asta vă frământă, atunci 
liniştiţi-vă. Îmi voi face timp. Această adopţiune este 
deosebit de importantă pentru noi, domnule O'Brian. 
Amândoi ne dorim foarte mult un copil, şi dacă suntem 
destul de norocoşi ca să primim unul, cu siguranţă că nu-l 
vom neglija niciodată. 

— O, sunt sigur de asta, spuse repede O'Brian, ridicîndu- 
şi mâinile împăciuitor. N-am vrut câtuşi de puţin să spun 
asta. O, sigur nu. Sunt de partea dumneavoastră. O spun 
foarte sincer. Se răsuci cu scaunul spre Carol. Doctor Tracy 
- celălalt doctor Tracy - dar dumneavoastră? Vă consideraţi 
suprarealizată? 

Fulgerul izbucni iarăşi prin armura norilor, mai aproape 
de această dată; părea să fi izbit pământul undeva prin 
preajmă, cel mult două cvartale mai încolo. Bubuitul 
tunetului care nu Întîrzie făcu să zornăie ferestrele înalte. 

Carol folosi întreruperea prilejuită de tunet ca să se 
gândească la răspuns şi hotărî că O'Brian ar aprecia mai 
mult sinceritatea decât modestia. 

— Da. Aş zice că sunt neobişnuit de activă. Sunt 
implicată în două din activităţile caritabile la care participă 
şi Paul. Şi ştiu că-s cam tânără pentru o practică psihiatrică 
plină de succes ca a mea. De asemenea sunt conferenţiar, 


24 


invitată la colegiu după un program destul de regulat. Şi fac 
cercetări post-doctorat asupra copiilor cu probleme de 
autism. În timpul verii reuşesc să ţin o mică grădină de 
zarzavat, iar iarna brodez câte ceva, şi chiar mă spăl pe 
dinţi de trei ori pe zi, în fiecare zi, fără să trag chiulul. 
O'Brian râse. 

— De trei ori pe zi? O, sunteţi categoric superactivă. 
Căldura din râsul lui o linişti pe Carol şi cu încredere 
reînnoită spuse: 

— Cred că înţeleg ce vă frământă. Vă întrebaţi dacă Paul 
şi cu mine n-am vrea prea mult de la copilul nostru. 

— Exact, spuse O'Brian. Observă o scamă pe mâneca 
hainei şi o scutură. Părinţii superactivi au tendinţa să-şi 
forţeze copiii prea mult, prea curând, să-i grăbească. 

Paul spuse: 

— Această problemă apare numai când părinţii nu sunt 
conştienţi de pericol. Chiar dacă eu şi Carol suntem 
superactivi - ceea ce eu nu sunt pregătit să admit 
deocamdată - nu-i vom forţa pe copiii noştri să facă mai 
mult decât le stă în putinţă. Fiecare trebuie să-şi găsească 
propriul ritm în viaţă. Carol şi cu mine înţelegem că un copil 
trebuie orientat, nu vârât într-un tipar. 

— Desigur, spuse Carol. O'Brian păru mulţumit: 

— Ştiam că veţi spune asta - sau ceva foarte 
asemănător. 

Fulgeră din nou. De această dată fulgerul căzu şi mai 
aproape, doar la un cvartal depărtare. Tunetul bubui o dată 
şi încă o dată. Luminile de deasupra capului începură să 
scadă, pâlpâiră, şi apoi reveniră şovăind la intensitatea 
deplină. 

— În practica mea psihiatrică, mă ocup de o mare 
varietate de pacienţi care au tot felul de probleme, îi spuse 
Carol lui O'Brian, dar sunt specialist în tulburări mentale şi 
emoţionale ale copiilor şi adolescenților. Şaizeci-şaptezeci 
la sută din pacienţii mei au cel mult şaptesprezece ani. Am 
tratat câţiva copii care au suferit vătămări psihice serioase 
din cauza părinţilor care le pretindeau prea mult, îi forţau 
prea mult în activitatea şcolară, în fiecare aspect al 


25 


dezvoltării lor intelectuale şi personale. l-am văzut pe cei 
răniţi, domnule O'Brian, şi i-am îngrijit cât am putut mai 
bine, şi din cauza acelor experienţe pur şi simplu nu pot să 
le fac propriilor mei copii ceea ce am văzut pe alţi părinţi 
făcându-le copiilor lor. Asta nu înseamnă că nu voi face 
greşeli. Sunt convinsă că voi face. Destule. Dar cea pe care 
aţi amintit-o nu se va număra printre ele. 

— Răspuns  irefutabil, spuse O'Brian, dând din cap. 
lrefutabil şi foarte bine întemeiat. Sunt sigur că atunci când 
voi repeta comitetului de recomandare ceea ce aţi spus, 
vor fi foarte satisfăcuţi la acest punct. Descoperi o altă 
scamă pe mânecă şi o scutură, încruntându-se de parcă ar 
fi fost un rest de mâncare şi nu o simplă scamă. O altă 
întrebare pe care o pot pune: Să presupunem că acel copil 
pe care-l adoptați se dovedeşte a fi nu doar mai puţin activ, 
ci...  ăăă... structural mai puțin inteligent decât 
dumneavoastră. Nişte părinţi atât de orientaţi către viaţa 
intelectuală, cum sunteţi dumneavoastră, nu v-aţi simţi 
oarecum înşelaţi în aşteptări cu un copil de-o inteligenţă 
medie - sau poate chiar puţin sub medie? 

— Ei bine, chiar dacă am fi putut avea propriul nostru 
copil, spuse Paul, n-am fi avut nici o garanţie că ar fi fost un 
copil minune sau ceva de felul ăsta. Dar dacă ar fi... încet la 
minte... tot l-am iubi. Sigur că da. Şi aşa va fi cu orice copil 
pe care l-am adopta. 

Adresându-se lui O'Brian, Carol spuse: 

— Cred că aveţi o părere prea bună despre noi. Nici unul 
dintre noi nu este un geniu, pentru Dumnezeu! Am ajuns 
unde-am ajuns mai ales prin muncă îndârjită şi 
perseverenţă, nu pentru că am fost deosebit de inteligenţi. 
Aş vrea să fi fost atât de uşor, dar n-a fost aşa. 

— In afară de asta, spuse Paul, nu iubeşti un om pentru 
că e inteligent. Contează întreaga lui personalitate, întregul 
la care contribuie o mulţime de factori, o mulţime de alte 
lucruri în afară de intelect. 

— Bine, spuse O'Brian. Mă bucur să aflu că simţiţi astfel. 
Comitetul va reacţiona bine şi la această întrebare. 

De câteva secunde, Carol fusese conştientă de vaietul 


26 


îndepărtat al sirenelor. Maşinile pompierilor. Nu mai erau 
atât de departe acum; erau din ce în ce mai aproape, se 
auzeau tot mai tare. 

— Cred că unul din ultimele două fulgere a provocat vreo 
stricăciune serioasă cînd a atins pămîntul, spuse Paul. 

O'Brian îşi avântă scaunul către fereastra din mijloc, care 
era chiar în spatele biroului său. 

— S-a auzit de parcă ar fi trăsnit pe-aproape. 

Carol privi la fiecare din cele trei ferestre, dar nu zări fum 
înălțându-se din spatele acoperişurilor celor mai apropiate. 
Apoi iarăşi priveliştea fu estompată şi vizibilitatea redusă 
de geamurile pătate de apă şi perdeaua de ceaţă şi ploaie 
cenuşie ce unduia, biciuia şi se zbătea dincolo de geam. 

Sunetul sirenelor crescu în intensitate. 

— Mai multe maşini, spuse O'Brian. O clipă, maşinile de 
pompieri s-au aliat chiar în dreptul biroului - cel puţin două, 
poate trei - apoi au trecut, îndreptîndu-se spre blocul de 
alături. 

O'Brian se sculă de pe scaun şi păşi spre fereastră. 

În timp ce primele sirene se domoliră puţin, altele 
răsunară strident pe stradă, chiar sub ei. 

— Trebuie să fie ceva serios, spuse Paul. Se aude de 
parcă ar fi cel puţin două companii de maşini. 

— Zăresc fum, spuse O'Brian. 

Paul se sculă şi se duse către fereastră să vadă mai bine. 

Aici e ceva rău. 

Gândul se năpusti în mintea lui Carol, speriind-o ca un 
bici ce i-ar vâjâi pe lângă faţă. Un puternic, inexplicabil 
vârtej de spaimă se-nălţă înlăuntru-i, electrizând-o. Strânse 
atât de puternic braţele scaunului, că i se rupse o unghie. 

E... ceva... rău... foarte rău... 

Brusc aerul deveni apăsător, greu, fierbinte, gros, de 
parcă nici nu era aer, ci un gaz amar şi otrăvitor. Incercă să 
respire, nu reuşi. Simţea o greutate zdrobitoare, invizibilă 
pe piept. 

Plecaţi de la fereastră! 

Incercă să strige,  avertizându-i, dar groaza îi 
scurtcircuitase glasul. Paul şi O'Brian erau la ferestre 


27 


diferite, dar amândoi cu spatele la ea, astfel că nici unul nu 
putea să vadă că era cuprinsă de-o frică bruscă, 
paralizantă. 

Frică de ce? se întrebă singură. Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce sunt atât de-nspăimântată? 

Se luptă împotriva groazei iraționale care-i blocase 
muşchii şi încheieturile. Începu să se se ridice de pe scaun, 
şi atunci se întâmplă scena aceea apocaliptică. 

Un baraj ucigător de fulgere se prăbuşi ca o grindină de 
foc, şapte sau opt trăsnete îngrozitoare, poate chiar mai 
multe - nu le-a numărat, nu le-a putut număra - unul după 
altul, fără încetare, fiecare  bubuitură sălbatică 
suprapunându-se peste precedenta şi peste următoarea, şi 
totuşi fiecare evident mai tare ca cele dinainte-i, atât de 
tare că îi vibrau dinţii şi oasele, fiecare trăsnet căzând 
simţitor mai aproape de clădire decât trăsnetul precedent, 
mai aproape de ferestrele înalte de doi metri - ferestre 
scânteind, străluminându-se, zornăind, acum întunecate, 
acum lăptoase, brusc strălucitoare, brusc opace, când 
argintii, când arămii... 

Izbucnirile bruşte de lumină alb-purpurie creară serii de 
imagini  stroboscopice intermitente, pentru totdeauna 
mistuite în memoria lui Carol: Paul şi O'Brian stând acolo, 
mici, vulnerabili, siluete conturate în focul de artificii 
natural; afară, ploaia căzând cu părelnică ezitare; copaci 
biciuiţi de vânt, înălțându-se într-o furie schimbătoare; 
fulgerul lovind unul din acei copaci, un arțar bătrân, şi apoi 
o formă-ntunecată, rău-prevestitoare, înălțându-se din 
ceața exploziei, ceva asemănător unei torpile rotindu-se 
drept spre fereastra din mijloc (toate astea petrecându-se 
într-o secundă, două, dar dobândind o mişcare înceată, 
ciudată, în pâlpâitul fulgerelor şi, după o clipă, şi al luminii 
electrice din tavan care începu să pâlpâie la rându-i); 
O'Brian ducându-şi iute braţul în faţa capului într-un gest 
alcătuit parcă din multe mişcări disparate; Paul întorcându- 
se spre O'Brian şi întinzându-şi mâna să-l prindă, amândoi 
ca nişte figuri pe ecranul cinematografului, când pelicula 
alunecă şi se-ncurcă în aparatul de proiecţie; O'Brian 


28 


înclinându-se într-o parte; Paul apucându-l de-o mâneca, 
trăgându-l înapoi şi-n jos la adăpost (numai cu o fracțiune 
de secundă după ce fulgerul despicase arțarul); o cracă 
uriaşă ţâşnind prin fereastra din mijloc chiar în timp ce Paul 
îl trăgea pe O'Brian din calea ei, o ramură plină de frunze 
măturând aerul pe deasupra capului lui O'Brian, 
smulgându-i ochelarii, azvârlindu-i în aer - faţa, gândi Carol, 
ochii! - şi apoi Paul şi O'Brian căzând pe podea, unde nu-i 
putea vedea; craca uriaşă a arţarului zdrobit, aterizând pe 
biroul lui O'Brian într-o ploaie de apă, cioburi, aşchii şi 
fragmente  fumegânde de scoarță; picioarele biroului 
trosnind şi prăbuşindu-se sub impactul brutal al copacului 
prăvălit. 

Carol se trezi pe podea, lângă scaunul răsturnat. Nu-şi 
putea aminti când a căzut. 

Zăcea întinsă pe burtă, cu obrazul lipit de podea, privind 
îngrozită cioburile de sticlă şi frunzele de arțar ce 
împestriţau covorul. În timp ce fulgerele continuau să 
străpungă cerul încărcat de furtună, prin fereastra lipsă 
vântul mugi stârnind câteva frunze într-un dans frenetic, 
drăcesc; acompaniate de aria cacofonică a furtunii, acestea 
se învârtejiră şi se rostogoliră prin birou, până ajunseră la 
un rând de fişiere verzi. Un calendar se bălăbăni pe perete 
şi se năpusti cu filele de ianuarie şi decembrie ca nişte 
aripi, zburând, plutind şi planând de parcă era un liliac. 

Două tablouri îşi  zgâlţâiră agăţătoarele metalice, 
încercând să se elibereze. Peste tot erau hârtii - articole de 
papetărie, formulare, file dintr-o agendă, buletine, un ziar - 
toate foşnind şi-nvârtejindu-se încolo şi-ncoace, înălţându- 
se în zbor, plonjând, înmănunchindu-se şi-alunecând pe 
podea, şuierând ca un şarpe. 

Carol avu sentimentul sinistru că toată agitația din birou 
nu era doar rezultatul vântului: ceva anume din ea era 
provocat de o... anume prezenţă. Ceva ameninţător. Un 
spirit rău. Părea că în birou acționau spirite demonice, 
încordându-şi muşchii oculţi, trântind la pământ lucrurile de 
pe pereţi, adăpostindu-se pentru scurt timp într-un trup 
alcătuit numai din frunze şi ziare mototolite. Era o idee 


29 


nebunească, nesemănând deloc cu ce-ar fi gândit de obicei. 
Fu surprinsă şi  descumpănită de fiorul de teamă 
superstiţioasă ce-o străbătu. 

Fulgerul străluci iar. Şi iar. 

Se înfiora auzind sunetul dureros de strident, întrebându- 
se dacă fulgerul putea pătrunde într-o încăpere printr-o 
fereastră deschisă şi îşi acoperi capul cu braţele, apărându- 
se cât de cât. 

Inima îi bătea tare, gura i se uscase. 

Se gândi la Paul, iar bătăile inimii deveniră şi mai 
violente. Era acolo lângă ferestre, de cealaltă parte a 
biroului, afară din câmpul ei vizual, sub câteva crengi de 
arțar. Nu se gândea că-i mort. Nu fusese direct în calea 
copacului. O'Brian ar putea fi mort, da, depinde cât de 
puternic îl lovise în cap ramura aceea mică, depinde dacă a 
avut noroc sau nu, căci poate o nuia ascuţită să-i fi pătruns 
adânc în ochi şi-n creier cînd i-au fost smulşi ochelarii, dar 
Paul trăia cu siguranţă. Totuşi, putea fi grav rănit, 
sângera... 

Carol încercă să se ridice în mâini şi genunchi, 
nerăbdătoare să-l găsească pe Paul şi să-i dea primul ajutor 
de care poate că avea nevoie. Dar un alt trăsnet orbitor şi 
asurzitor îşi consumă energia chiar în faţa clădirii, şi frica îi 
transformă muşchii în cârpe ude. Nici măcar n-avu puterea 
să se târască, şi slăbiciunea ei o înfurie, căci se mândrise 
întotdeauna cu puterea, hotărârea şi voinţa ei de neclintit. 
Blestemându-se, se prăbuşi înapoi pe podea. 

Ceva sau cineva încearcă să ne împiedice să adoptăm un 
copil. 

Acest gând incredibil o izbi cu aceeaşi forţă ca şi senzaţia 
că implozia ferestrelor era un mod de a o preveni, un 
avertisment şi asta doar cu o clipă înainte ca imposibilul 
baraj de fulgere să izbucnească în curte. 

Ceva sau cineva încearcă să ne împiedice să adoptăm un 
copil. 

Nu. Era ridicol. Furtuna, fulgerele - nu erau decât nişte 
fenomene ale naturii. Nu fuseseră îndreptate împotriva 
domnului O'Brian doar pentru că avea să-i ajute să adopte 


30 


un copil. Absurd. 

O, da? se gândi în timp ce tunetul asurzitor şi lumina 
nelegiuită a furtunii umplură încăperea. Fenomene ale 
naturii, nu? Când ai mai văzut fulgere ca ăsta până acum? 

Se lipi de podea, tremurând, cuprinsă de frig, 
înspăimântată cum nu mai fusese decât în copilărie. 
încercă să-şi spună că ceea ce o înspăimânta era numai 
fulgerul, căci aceasta era o spaimă raţională, justificată, dar 
ştia că minte. Nu era numai fulgerul. De fapt, acesta o 
înspăimântase cel mai puţin. În cameră mai era ceva, ceva 
ce nu reuşea să identifice, ceva lipsit de formă şi nume, şi 
simpla prezenţă a acestuia, orice naiba era, apăsa pe un 
buton adânc al spaimei dinlăuntru-i, la un nivel 
subconştient, primitiv; această frică era instinctivă, 
viscerală. 

Un derviş din frunze şi hârtii duse de vânt se învărteji pe 
podea, direct spre ea. Era mare; o coloană de aproape o 
jumătate de metru în diametru şi înaltă de peste un metru 
şi jumătate, alcătuită din sute de fragmente din diverse 
lucruri. Se opri foarte aproape de ea, contorsionându-se, 
învolburându-se, şuierând, schimbându-şi forma, cu sclipiri 
negre-argintii în lumina bruscă a fulgerului, şi ea se simţi 
ameninţată. Când îşi ridică privirea spre vârtej, avu 
sentimentul nebunesc că acesta se uită la ea. După o clipă 
vârtejul se mută puţin mai la stînga, apoi reveni, se opri din 
nou în faţa ei, ezită, apoi zvâcni înfoiat spre dreapta, dar 
reveni încă o dată înapoi, conturându-se ameninţător 
deasupră-i, parcă încercând să se hotărască dacă se se 
năpustească s-o sfâşie în bucăţi şi s-o încorporeze o dată cu 
frunzele, paginile de ziar, plicurile şi tot atâtea alte resturi 
din care se alcătuise. 

Nu-i decit un vârtej din resturi neiînsufleţite! îşi spuse 
mânioasă. 

Fantoma modelată de vânt se-ndepărtă de ea. 

Vezi? îşi spuse cu dispreţ. Simple resturi neinsufleţite. 
Ce-i cu mine, îmi pierd minţile? 

Îşi aminti vechea axiomă care trebuia să-i aducă alinare 
în astfel de momente: Dacă îţi închipui că înnebuneşti, 


31 


înseamnă că eşti absolut sănătos, căci un nebun nu se- 
ndoieşte niciodată de sănătatea lui mintală. Ca psihiatru, 
ştia că această atât de veche învăţătură, deşi era o 
suprasimplificare a unor principii complexe din psihologie, 
era în esenţă adevărată. Deci e în toate minţile. 

Cu toate acestea, gândul acela irațional, înspăimîntător 
reveni, neinvitat, nedorit: Ceva sau cineva încearcă să ne 
împiedice să adoptăm un copil. 

Dacă vârtejul în care zăcea nu era un fenomen al naturii, 
atunci ce era? Să creadă că fulgerul fusese trimis cu 
intenţia conştientă de a-l transforma pe domnul O'Brian 
într-un morman fumegând de carne carbonizată? Era o idee 
copilărească, desigur. Cine putea folosi fulgerul ca pe-un 
pistol? Dumnezeu? Dumnezeu nu stătea sus în Ceruri 
ţintindu-l pe domnul O'Brian, descărcând în el şarje de 
fulgere, doar ca să blocheze procesul de adopţiune pentru 
Carol şi Paul Tracy. Diavolul? Suflând asupra bietului domn 
O'Brian din adâncurile iadului? Asta chiar era o idee 
nebunească. Dumnezeule! 

Nu era prea sigură de credinţa ei în Dumnezeu, dar ştia 
cu hotărâre că nu crede în diavol. 

O altă fereastră explodă în ţăndări, căzând 
împroşcând-o toată cu bucăţi de sticlă. 

Apoi fulgerele se opriră. 

Tunetul scăzu, mugetul deveni huruit, atenuându-se ca 
zgomotul unui mărfar ce se îndepărtează. Se simţea un 
miros de ozon. 

Vântul continua să pătrundă prin ferestrele sparte, dar cu 
mai puţină forţă ca înainte, căci frunzele şi hârtiile coloanei 
rotitoare se lăsară pe podea, unde zăceau în grămezi, 
vibrând şi tremurând, epuizate parcă. 

Ceva... 

Ceva... 

Ceva încearcă să ne împiedice să... 

Făcu un efort să-şi reprime gândul acesta nedorit. Era o 
femeie instruită. Se mândrea cu echilibrul şi bunul său simţ. 
Nu se putea lăsa pradă acestor spaime tulburătoare, 
evident superstiţioase, şi care pe deasupra nici n-o 


A 


năuntru, 


32 


caracterizau. 

Vreme capricioasă - asta era explicaţia fulgerelor. Vreme 
capricioasă. Citeşti uneori în ziare despre asemenea lucruri. 
Zăpadă de-un centimetru în Beverly Hills. O zi cu 
temperaturi de 80°F într-o iarnă de altfel geroasă în 
Minnesota. Ploi scurte căzând dintr-un cer aparent senin. 
Deşi un trăsnet de mărimea şi intensitatea acestuia era 
fără îndoială ceva rar, probabil că mai apăruse şi înainte, 
cândva, undeva, poate chiar de mai multe ori. Precis mai 
apăruse. Precis. De fapt, dacă ai lua una din cărţile acelea 
atât de populare în care autorii compilează tot felul de 
recorduri din toată lumea, şi dacă ai întoarce paginile la 
capitolul „Vreme”, mai mult ca sigur că ai găsi o listă 
impresionantă de alte trăsnete în serie faţă de care cele de 
azi s-ar ruşina. Vreme capricioasă. Asta-i. Asta-i tot ce-a 
fost. Nimic mai ciudat de-atât, nimic mai rău. 

Pentru moment, cel puţin, Carol reuşi să înlăture toate 
gândurile la demoni şi stafii, duhuri rele şi alte trucuri de- 
astea. 

În calmul relativ care urmă, în siajul tunetului ce se 
estompa rapid, simţi că-şi recapătă puterile. Se ridică în 
genunchi. Cioburi de sticlă căzură de pe fusta ei gri şi de pe 
bluza verde, ca sunetul unor clopoței bătuţi lin de vânt; nu 
avea nici o tăietură, nici măcar vreo zgârietură. Era, totuşi, 
puţin ameţită şi o clipă i se păru că podeaua se leagănă 
provocîndu-i greață, de parcă era într-o cabină la bordul 
unei nave. 

In biroul de alături o femeie începu să ţipe isteric. Se 
auziră strigăte de groază şi cineva începu să-l cheme pe 
domnul O'Brian. Nimeni nu năvălise încă în birou să vadă ce 
se întâmplase, ceea ce însemna că fulgerele se opriseră de- 
abia de-o secundă-două, deşi lui Carol i se păru că trecuse 
un minut sau două. 

Cineva gemu uşor lîngă fereastră. 

— Paul? spuse ea. 

Chiar dacă a fost vreun răspuns, acesta a fost înăbuşit 
de-o pală neaşteptată de vânt care a stârnit o clipă hirtiile 
şi frunzele. 


33 


Îşi aminti cum trecuse craca peste capul lui O'Brian şi se 
cutremură. Dar Paul nu fusese atins. Copacul nu-l nimerise. 
Oare? 

— Paul? 

Cu o spaimă reînnoită, se ridică în picioare şi ocoli iute 
biroul, călcând peste ramurile rupte de arțar şi peste un coş 
de gunoi răsturnat. 


34 


An acea miercuri după-amiază, după un prânz alcătuit din 
supă de legume Campbell's şi câteva sandviciuri calde 
cu brânză, Grace Mitowski se duse în birou şi se ghemui 
pe sofa ca să doarmă o oră-două. Niciodată nu dormea 

după-amiaza în dormitor, căci asta ar fi oficializat oarecum 
somnul şi, deşi în ultimul an aţipea trei-patru după-amieze 
pe săptămână, nu se împăcase cu faptul că avea nevoie de 
odihnă în mijlocul zilei. Considera că somnul de după- 
amiază era pentru copii şi pentru oamenii bătrâni, 
consumaţi, extenuaţi. Nu trăia vârsta copilăriei - nici pe 
prima, nici pe-a doua, slavă Domnului - şi deşi era bătrână, 
cu siguranţă nu era nici consumată, nici extenuată. Stând 
în pat în miezul zilei, se simţea leneşă şi nu putea suferi 
lenevia la nimeni, şi-n primul rînd la ea. De aceea, după- 
amiaza aţipea pe sofa, cu spatele la ferestrele oblonite, 
legănată de ticăitul monoton al ceasului de pe cămin. 

La cei şaptezeci de ani ai ei, Grace era la fel de energică 
şi de agilă mintal, ca întotdeauna. Materia ei cenuşie nu 
începuse să se degradeze deloc; numai trupul trădător îi 
provoca mâhnire şi-un sentiment de frustrare. Avea un 
început de artrită la mâini şi când era foarte umed - ca azi - 
suferea şi de-o durere mocnită dar inexorabilă în umeri. 
Deşi făcea toate exerciţiile pe care i le recomanda doctorul 
şi mergea câte două mile în fiecare dimineaţă, îi venea tot 
mai greu să-şi menţină tonusul muscular. Încă de pe când 
era o copilă, şi aproape tot restul vieţii, fusese îndrăgostită 
de cărţi, şi în stare să citească întreaga dimineaţă, toată 
după-amiaza şi cea mai mare parte a serii fără să-şi 
obosească ochii; acum, în mod obişnuit după câteva ore de 
citit simţea cum o ustură ochii şi pleoapele îngreunându-se. 
Işi privea fiecare infirmitate cu maximă indignare şi lupta 
împotriva slăbiciunii şi agresiunii din jur, chiar dacă ştia că-i 


35 


un război pe care urma să-l piardă. 

In acea miercuri după-amiază îşi îngădui o pauză în toată 
această bătălie, o scurtă perioadă de odihnă. La două 
minute după ce se întinsese pe sofa, deja adormise. 

Grace nu visa prea des, iar visele re/e o vizitau şi mai rar. 
Dar miercuri după-amiază, în biroul ei cu pereţii îmbrăcaţi 
de cărţi, somnul i-a fost tulburat permanent de coşmaruri. 
De câteva ori se agită, se trezi pe jumătate, şi se auzi 
gâfâind, cuprinsă de groază. O dată, scăpând dintr-o 
viziune oribilă şi amenințătoare, se auzi ţipând şi îşi dădu 
seama că se zvârcolea pe sofa, răsucindu-şi şi chinuindu-şi 
umerii dureroşi. Încercă să se trezească pe deplin, dar nu 
putu; ceva din vis, ceva întunecat şi ameninţător întinse 
mâini de gheaţă, reci şi umede şi-o trase din nou într-un 
somn adânc, tot mai adânc, cât se poate de adânc, într-un 
loc lipsit de lumină, unde o creatură incredibilă bolborosea, 
mormăia şi chicotea cu o voce umed-lipicioasă. 

O oră mai tîrziu, când în sfârşit se trezi şi reuşi să alunge 
visul acaparator, stătea în mijlocul camerei învăluită în 
umbră, la câţiva paşi de sofa, dar nu-şi amintea când se 
sculase în picioare. Tremura, scăldată în sudoare. 

— Trebuie să-i spun lui Carol Tracy. 

— Ce să-i spui? 

— S-o avertizez. 

— Despre ce s-o avertizezi? 

— Vine. O, Doamne... 

— Ce vine? 

— Întocmai ca-n vis. 

— Ce-i cu visul? 

Amintirea coşmarului începuse de-acum să se risipească; 
rămăseseră doar fragmente şi fiecare din acele imagini 
disociate se evapora ca o ţandără de gheaţă care se usucă. 
Nu-şi mai amintea decât că în vis Carol fusese într-un 
pericol groaznic. Şi ştia cumva că visul fusese mai mult 
decât un vis obişnuit... 

Pe măsură ce coşmarul se îndepărta, Grace deveni în 
mod neplăcut conştientă de întunericul din birou. Înainte 
de-a se culca, stinsese luminile. Obloanele erau închise, şi 


36 


printre lamelele de lemn se zăreau doar fâşii înguste de 
lumină. Avea senzaţia iraţională, dar de nezdruncinat, că 
ceva din vis o urmase, ceva rău şi vicios care se 
transformase magic dintr-o creatură imaginară într-una 
alcătuită din carne, ceva ce se ghemuia într-un colţ, 
pîndind, aşteptind. 

— Încetează! 

— Dar visul a fost... 

— Numai un vis. 

Pe marginile obloanelor firele de lumină străluciră brusc, 
apoi se întunecară, apoi străluciră iar, cînd fulgerul izbucni 
afară. Curând urmă un bubuit de tunet care făcu să răsune 
acoperişul, şi iarăşi fulgere, necrezut de multe, explozii alb- 
albăslrii una după alta, aşa încât cel puţin o jumătate de 
minut crăpăturile din obloane părură nişte fire electrice 
împroşcând scântei albe, fierbinţi. 

Încă ameţită de somn şi uşor zăpăcită, Grace stătea în 
mijlocul camerei neluminate, clătinându-se dintr-o parte în 
alta, şi asculta tunetul şi vântul, privea pulsaţia intensă a 
fulgerului. Violenţa extraordinară a furtunii părea ireală şi 
ajunse la concluzia că era încă sub influenţa visului, 
interpretând greşit ceea ce vedea. Nu era posibil ca afară 
să fie o sălbăticie atât de mare cum părea. 

— Grace... 

Avu sentimentul că aude pe cineva chemând-o de 
deasupra celui mai înalt raft de cărţi, chiar din spatele ei. 
judecând după pronunția neclară, distorsionată a numelui, 
gura îi era diformă. 

Nu-i nimic în spatele meu! Nimic. 

Totuşi, nu se întoarse. 

Cînd în cele din urmă fulgerele s-au oprit şi îndelungul 
crescendo al tunetelor a slăbit, aerul păru mai dens decât 
cu un minut înainte. Respira cu greu. Camera era şi mai 
întunecată. 

— Grace... 

Un înveliş impermeabil de claustrofobie cobori asupra ei. 
Pereţii de-abia vizibili păreau că văluresc şi se apropie, ca şi 
cum camera s-ar contracta în jurul ei până ce ar lua 


37 


dimensiunile şi forma unui coşciug. 

— Grace... 

Se împletici până la cea mai apropiată fereastră, izbindu- 
şi şoldul de birou, aproape poticnindu-se în firul unei lămpi. 
Cu degetele ei înţepenite şi inerte mânui stângaci mânerul 
obloanelor. În cele din urmă lamelele se desfăcură larg; 
lumina cenuşie, dar binevenită, se revărsă în birou, silind-o 
să-şi mijească ochii şi să se bucure totodată. Se aplecă spre 
obloane şi privi afară cerul acoperit cu nori, rezistând nevoii 
nebuneşti de-a trage cu ochiul peste umăr să vadă dacă 
într-adevăr ceva monstruos stătea acolo la pândă cu un 
rânjet înfometat pe faţă. Inspiră adînc, lacom, de parcă 
lumina însăşi - şi nu aerul - o susţinea. 

Casa lui Grace era în vârful unei mici coline, la capătul 
unei străzi liniştite, adăpostită de câţiva pini înalţi şi de-o 
salcie uriaşă. De la fereastra biroului putea să vadă la 
câteva mile mai încolo râul Susquehanna umflat de ploaie. 
Harrisburg, capitala statului, se-nghesuia măreț şi jalnic de- 
a lungul malurilor râului. Norii atârnau jos deasupra 
oraşului, trăgând după ei întunecate fuioare de ceaţă care 
ascundeau etajele superioare ale clădirilor mai înalte. 

Când îşi alungă şi ultima boare de somn de pe ochi, când 
nervii îşi încetară trăncănitul, se întoarse şi cercetă 
încăperea. Un freamăt de uşurare o străbătu, descleştându- 
i muşchii. 

Era singură. 

Furtuna oprindu-se un moment, putu auzi din nou ceasul 
de pe cămin. Era singurul sunet. 

La naiba, da, asta e, eşti singură, îşi spuse cu dispreţ. La 
ce te aşteptai? Un spiriduş verde cu trei ochi şi o gură cu 
dinţi ascuţiţi? Mai bine-ai fi mai atentă, Grace Louise 
Mitowski, altfel o să termini într-un azil, stând toată ziua 
într-un balansoar, flecărind veselă cu stafiile, în timp ce 
îngrijitoarea surâzătoare îţi şterge saliva de pe bărbie. 

Cum dusese o viaţă de intensă activitatea mintală timp 
de atâţia ani, insinuanta senilitate o neliniştea mai mult ca 
orice. Ştia că-i la fel de iute şi ascuţită la minte ca 
întotdeauna. Dar ce va fi mâine sau poimâine? Datorită 


38 


pregătirii ei medicale şi cum continuase să citească lucrări 
de specialitate chiar după ce şi-a încheiat activitatea 
psihiatrică, era la curent cu toate descoperirile recente 
privind senilitatea şi ştia că numai optsprezece la sută din 
vârstnici sufereau de această boală. Ştia de asemeni că mai 
mult de jumătate din acele cazuri puteau fi tratate prin 
exerciţiu şi alimentaţie adecvată. Ştia că şansele să devină 
invalidă din punct de vedere mintal erau mici, doar de 
aproximativ unu din optsprezece. Deşi conştientă de 
sensibilitatea ei exagerată cu privire la acest subiect, îşi 
făcea totuşi griji. În consecinţă, era de înţeles că se lăsase 
tulburată de această idee nouă pentru ea, şi anume că, 
doar cu câteva clipe în urmă, ceva fusese în biroul ei, ceva 
ostil şi... supranatural. 

Sceptică de-o viaţă întreagă, prea puţin răbdătoare, sau 
chiar deloc, cu astrologii, spiritiştii şi alţii ca ei, nu putea să 
justifice nici măcar o credinţă trecătoare în asemenea 
nonsensuri superstiţioase; pentru felul ei de-a gândi, 
credinţe de acest fel însemnau... da... slăbiciune de minte. 

Bunule Dumnezeu, ce mai coşmar! 

Niciodată nu avusese un vis ca ăsta, nici măcar a zecea 
parte pe atât de rău. Deşi amănuntele înspăimântătoare se 
şterseseră cu totul, îşi putea aminti încă foarte limpede 
starea de spirit - teroarea, groaza viscerală ce însoțeau 
fiecare imagine scârboasă, sunetul cel mai scurt. 

Se cutremură. 

începea să simtă pe piele transpiraţia pe care visul o 
storsese din ea ca o peliculă subţire de gheaţă. 

Singurul lucru pe care şi-l mai amintea din coşmar era 
Carol. Urlând. Strigând după ajutor. 

Până acum, nici unul din rarele vise ale lui Grace nu o 
induseseră pe Carol, şi era tentată să vadă apariţia ei în 
acest vis ca pe-un semnal, o prevestire. Nu era desigur de 
mirare ca ea să joace un rol într-unul din visele lui Grace, 
căci tema persoanei-îndrăgite-aflate-în-pericol era ceva 
obişnuit pentru coşmaruri. Orice psiholog ar atesta asta, şi 
Grace era psiholog, unul dintre cei buni, deşi intra în al 
treilea an de la pensionare. Ţinea profund la Carol. Dacă ar 


39 


fi avut un copil, nu l-ar fi iubit mai mult decit o iubea pe 
Carol. 

O întâlnise prima oară în urmă cu şaisprezece ani, când 
Carol era o  delincventă furioasă,  încăpăţânată, 
nedisciplinată, în vârstă de cincisprezece ani. Tocmai 
născuse un copil care fusese cât pe ce s-o omoare şi, în 
urma acestui episod dramatic, o trimiseseră la o instituţie 
de detenţie pentru minori; capete de acuzaţie: deţinere de 
marihuana şi o mulţime de alte delicte. Pe atunci, în afară 
de practica psihiatrică particulară, Grace activa benevol opt 
ore pe săptămână ajutând personalul suprasolicitat al şcolii 
de corecție unde se afla Carol. Carol era incorigibilă, 
hotărâtă să-ţi dea una peste gură dacă-i zâmbeai, dar chiar 
pe atunci, sub aparenţa aspră, inteligenţa şi bunătatea ei 
înnăscute erau prezente şi puteau fi văzute de oricine era 
capabil să fie destul de atent. Grace privise într-adevăr 
foarte atent şi fusese impresionată. Îi trezise interesul. 
Limbajul obsesiv obscen al fetei, caracterul nărăvaş şi poza 
ei amorală fuseseră doar mecanisme de apărare, acea 
carapace în stare s-o protejeze de abuzurile psihologice şi 
fizice la care-o supuseseră părinţii ei. 

Pe măsură ce Grace dezgropa povestea înfiorătoare a 
monstruoasei vieţi de familie a lui Carol, se convinsese că 
şcoala de corecție era un loc nepotrivit pentru fată. Se 
folosi de influenţa ei asupra instanţei ca s-o scoată definitiv 
pe Carol de sub tutela părinţilor. Mai târziu, aranja să-i ţină 
loc de părinte adoptiv. Urmărise reacţia fetei la iubire şi 
îndrumare, o urmărise cum se transformă dintr-o 
adolescentă deprimată, egocentrică, autodistructivă într-o 
tânără admirabilă, sensibilă, plină de căldură, sigură pe ea, 
hrănind speranţe şi visuri, şi devenind o femeie de caracter. 
Rolul pe care-l avusese în această emoţionantă 
transformare a fost, poate, cea mai mare satisfacţie 
încercată vreodată de Grace. 

Singurul regret în relaţia cu Carol a fost rolul pe care-l 
jucase la încredințarea copilului spre adopţiune. Dar nu 
existase nici o alternativă rezonabilă. Pur şi simplu, Carol 
nu avea capacitatea financiară, emoţională sau mintală să 


40 


aibă grijă de copil. Având această răspundere, n-ar mai fi 
avut nici o şansă să se dezvolte şi să se schimbe. Ar fi fost 
nefericită toată viaţa, şi l-ar fi făcut şi pe copil nefericit. Din 
păcate, chiar şi acum, după şaisprezece ani, Carol se 
simţea vinovată că a dat copilul. Vina devenea tot mai 
apăsătoare cu fiecare aniversare a naşterii copilului. În 
acea zi neagră, Carol cădea într-o profundă stare de 
deprimare şi devenea neobişnuit de necomunicativă. 
Durerea exagerată din acea zi era o dovadă a vinovăţiei 
stăruitoare adânc împlântate înlăuntru-i, şi pe care o purta 
asupră-i, mai mică în intensitate, tot restul anului. Grace 
dorea să fi prevăzut această reacţie, să fi făcut mai mult ca 
să domolească vinovăția lui Carol. 

Sînt psiholog, la urma urmei, îşi spunea ea. Ar fi trebuit 
să fi anticipat toate astea. 

Poate când Paul şi Carol vor adopta copilul altcuiva, Carol 
va simţi că balanţa s-a echilibrat, în sfârşit. Cu timpul, 
adopţiunea ar putea să-i uşureze o parte din vină. 

Grace spera să fie aşa. O iubea pe Carol ca pe-o fiică şi-i 
dorea numai binele. 

Şi desigur, n-ar fi suportat ideea s-o piardă pe Carol. 
Deci, apariţia lui Carol într-un coşmar nu era câtuşi de puţin 
misterioasă. Cu siguranţă nu era de rău augur. 

Infrigurată şi jilavă din cauza transpiraţiei, Grace se 
întoarse la fereastră după un pic de căldură şi lumină, dar 
ziua era cenuşie, răcoroasă şi neplăcută. Vântul se izbea de 
geamuri, foşnea uşor sub streaşină etajului de deasupra. 

In oraş, în preajma râului, o coloană tulbure de fum se 
înălţă prin ploaie şi ceaţă. N-o observase acum un minut, 
dar trebuie că fusese dinainte acolo, căci era prea mult fum 
ca să fi apărut în numai citeva secunde. Chiar şi de la 
această distanţă, putu observa o lucire de foc la baza 
întunecatei coloane. 

Se întrebă dacă fulgerul făcuse mizeria asta. Îşi aduse 
aminte că imediat după ce se trezise, fulgerase şi tunase cu 
o putere neobişnuită. Atunci, ameţită şi cu ochii înceţoşaţi, 
crezuse că simţurile amorţite de somn o înşelau şi că 
violenţa nemaipomenită a fulgerelor era în mare parte 


41 


iluzorie ori chiar imaginară. Să fi fost totuşi real acel 
incredibil şi distructiv baraj? 

Se uită la ceasul de la mână. Nu mai erau nici zece 
minute până când postul ei favorit de radio urma să dea 
programul de ştiri, repetat la intervale de-o oră. Poate că 
vor spune ceva despre incendiu şi fulgere. 

După ce aranjă pernele pe sofa, ieşi din birou şi-l zări pe 
Aristophan în celălalt capăt al holului de jos, lângă uşa de la 
intrare. Stătea drept şi zvelt, cu coada întoarsă în faţă 
peste labele dinainte, cu capul înălţat, ca şi cum ar fi spus: 
„O pisică siameză e cel mai bun lucru pe lume, iar eu sunt 
un exemplar extrem de frumos al acestei specii, să nu 
îndrăzneşti să uiţi asta”. 

Grace întinse mâna şi frecându-şi repede degetul mare 
de arătător îl chemă: 

— Pis-pis-pis. Aristophan nu se clinti. 

— Pis-pis-pis. Vino aici, Ari. Hai, dragule. 

Aristophan se ridică şi, prin arcada din stânga, trecu în 
livingul întunecat. 

— Cotoi încăpățânat şi-afurisit, spuse ea cu afecţiune. 
Grace intră în baia de la parter să se spele pe faţă şi să se 
pieptene. Corvoada terestră de-a se dichisi o făcu să uite 
de coşmar. Treptat, începu să se relaxeze. Ochii îi erau 
lăcrimoşi, cu vinişoare sângerii. Îi clăti cu cîteva picături de 
Murine. 

Cînd ieşi din sala de baie, Aristophan era din nou în hol, 
privind-o. 

— Pis-pis-pis, îl momi. 

El se uită fără să clipească. 

— Pis-pis-pis. 

Aristophan se ridică în picioare, îşi sumeţi capul şi o 
cercetă cu ochi strălucitori, plini de curiozitate. Când făcu 
un pas spre el, Aristophan se întoarse şi se furişă repede 
înapoi, aruncând o privire piezişă şi dispărând iarăşi în 
living. 

— Bine, spuse Grace. Bine, tipule. Fie cum vrei tu. N-ai 
decât să mă umileşti. Dar să vedem dac-o să fie vreun pic 
de Meow Mix în castronul tău diseară. 


42 


În bucătărie aprinse întâi lumina, apoi deschise radioul. 
Postul se auzea destul de clar, deşi era un pârâit continuu 
din cauza electricităţii statice generate de furtună. 

În timp ce asculta poveştile despre crizele economice şi 
relatările cu sufletul la gură despre deturnările de avioane 
şi ştirile despre război, Grace puse un filtru de hârtie curat 
în aparat, umplu sita cu cafea columbiană, adăugând o 
jumătate de linguriţă de cicoare. Despre incendiu s-a vorbit 
la sfârşitul programului, dar a fost doar o relatare scurtă. 
Reporterul nu ştia decât că fulgerul lovise două clădiri în 
inima oraşului şi că una din acestea, o biserică, luase foc. 
Făcu promisiunea să dea mai multe amănunte peste o 
jumătate de oră. 

Când cafeaua fu gata, Grace îşi turnă puţin într-o ceaşcă. 
Îşi luă cana şi se duse la măsuţa de lângă unica fereastră a 
bucătăriei, trase un scaun şi se aşeză. 

În curtea din spate, trandafirii, ai fi crezut că sunt miriade 
- roşii, roz, portocalii, albi, galbeni - păreau natural de 
strălucitori, aproape fosforescenţi, pe fundalul cenuşiu al 
stropilor de ploaie. 

Poşta de dimineaţă îi adusese două reviste de psihologie. 
Grace deschise una cu o plăcere anticipată. 

Ajunsese la jumătatea unui articol despre noile 
descoperiri în psihologia criminală şi tocmai îşi terminase 
prima cană de cafea şi tocmai atunci, se făcu o pauză între 
cântece, doar cîteva secunde în care contactul se pierdu şi, 
în această scurtă tăcere, auzi o mişcare furişă în spatele ei. 
Se întoarse în scaun şi-l văzu pe Aristophan. 

— Ai venit să-ţi ceri scuze? întrebă ea. 

Apoi îşi dădu seama că se ferea de ea şi că acum, 
aflându-se faţă în faţă, îngheţase; fiecare muşchi al 
micuţului său trup era întins ca un arc, iar părul i se zburlea 
pe spatele arcuit. 

— Ari? Ce-i cu tine, pisoi neghiob? Se întoarse iute şi fugi 
din bucătărie. 


43 


arol şedea pe un scaun cromat cu perne lucioase din 
vinilin negru şi sorbea încetişor whisky dintr-o ceaşcă 
de hârtie. 

Paul se prăbuşi în scaunul de alături. Nu-şi sorbi whisky- 
ul; şi-l înghiţi dintr-o dată. Era un bourbon excelent, Jack 
Daniel's Black Label, la ţanc adus de-un avocat pe nume 
Marvin Kwicker, ce-şi avea birourile pe acelaşi coridor cu 
O'Brian şi-şi dăduse seama că avea nevoie urgent de-un 
întăritor. Turnând whisky pentru Carol, Marvin spusese: 
„Kwicker! cu băutura”, lucru repetat probabil de-o mie de 
ori înainte - dar încă îi făcea plăcere propria-i glumă. 

„Kwicker cu băutura”, repetă turnând o porţie dublă 
pentru Paul. Deşi Paul nu era cine ştie ce băutor, acum 
avea nevoie de fiecare strop pe care i-l oferea avocatul. 
Mâinile îi tremurau încă. 

Holul de primire al biroului lui O'Brian nu era mare, dar 
majoritatea celor care lucrau la acelaşi etaj se adunaseră 
acolo să vorbească despre trăsnetul care zguduise clădirea, 
să se minuneze că nu luase foc, să-şi exprime surpriza că 
lumina electrică îşi revenise atât de repede şi să-şi aştepte 
rândul ca să arunce o privire asupra molozului şi 
dărîmăturilor din biroul particular al lui O'Brian. Larma 
rezultată din aceste conversații nu contribuia cu nimic la 
calmarea nervilor lui Paul. 

Cam la fiecare treizeci de secunde, o blondă platinată cu 
glas strident îşi exprima în aceleaşi cuvinte uimirea: „Nu-mi 
vine să cred că n-a fost omorât nimeni! Nu-mi vine să cred 
că n-a fost omorât nimeni!” De fiecare dată cînd vorbea, 
indiferent în ce parte a camerei se găsea, glasu-i străbătea 


1 Joc de cuvinte bazat pe omofonie: numele personajului se pronunţă ca 
şi comparativul lui Quick (repede), propoziţia căpătând două accepţii în 
acelaşi timp (n. trad.). 


44 


prin vacarm şi-l făcea pe Paul să tresară. „Nu-mi vine să 
cred că n-a fost omorât nimeni.” Părea oarecum 
dezamăgită. 

Alfred O'Brian stătea la pupitrul de primire. Secretara lui, 
o femeie înţepată, cu părul strâns la spate într-un conci, 
încerca să pună Merthiolate pe zgârieturile - cam o 
jumătate de duzină - de pe faţa şefului ei, dar O'Brian 
părea mai îngrijorat de starea costumului său decât de sine 
însuşi. Ciugulea şi peria murdăria, scamele şi micile 
fragmente de coajă de copac prinse de sacou. 

Paul îşi termină whisky-ul şi se uită la Carol. Era încă 
foarte zdruncinată. Faţa îi era foarte palidă, contrastând cu 
părul negru, lucios. 

Se pare că sesizase îngrijorarea din privirea lui, căci îi luă 
mâna, i-o strânse şi-i zâmbi liniştitor. Totuşi, zâmbetul nu 
era prea sigur. 

Se aplecă spre ea, ca să-l poată auzi prin sporovăială 
agitată a celorlalţi. 

— Poţi pleca de-aici? 

Ea dădu din cap. 

Lângă fereastră, o tânără dactilografă ridică vocea: 

— Ei! Ei! Ascultaţi! Mai bine fiţi cu ochii-n patru! Cei de la 
televiziune tocmai au parcat la intrare. 

— Dacă suntem prinşi de reporteri, spuse Carol, aici 
rămânem cel puţin o oră. 

Plecară fără să-şi ia rămas bun de la O'Brian. Se 
îmbrăcaseră cu hainele de ploaie în hol, în timp ce se- 
ndreptau spre-o ieşire laterală. Afară, Paul îşi deschise 
umbrela şi o luă pe Carol de mijloc. Au traversat apoi în 
grabă parcajul din macadam, ocolind grijulii băltoacele 
uriaşe. Vântul în rafale, rece pentru începutul lui 
septembrie, îşi tot schimba direcţia şi în cele din urmă îi 
pătrunse sub umbrelă, întorcând-o pe dos. Ploaia rece, 
purtată de vânt, cădea cu atâta putere, încât îi şfichiui faţa 
lui Paul. Când au ajuns la maşină, părul le era lipit de cap şi 
apa le şiroia în jos pe spate, pătrunzându-le pe după 
gulerele hainelor. 

Paul aproape că se aştepta ca Pontiacul să fie distrus de 


45 


trăsnet, dar era aşa cum îl lăsaseră. Motorul porni fără nici 
o rezistenţă. 

Părăsi parcajul şi vru să facă la stânga, dar puse piciorul 
pe frână când văzu că strada era blocată de maşinile 
poliţiei şi ale pompierilor, doar la o jumătate de cvartal mai 
încolo. Biserica era tot în flăcări, în ciuda ploii care turna cu 
găleata şi a şuvoaielor de apă pe care pompierii le 
îndreptau asupra flăcărilor. Fumul negru se înălța în ziua 
cenuşie şi flăcările ţâşneau şi se zvârcoleau dincolo de 
ferestrele sparte. Era limpede că biserica va fi distrusă 
complet. 

Aşadar, întoarse la dreapta şi conduse spre casă 
străbătând străzile doldora de apă, cu rigolele revărsate şi 
fiecare denivelare din pavaj transformată într-un lac 
înşelător care trebuia abordat cu cea mai mare prudenţă 
pentru a preveni înecarea motorului şi oprirea fatală. 

Carol zăcea pe locul ei, ghemuită lângă portieră, cu 
mâinile strânse în jurul umerilor. Deşi sistemul de încălzire 
era în funcţiune, se vedea clar că îi e frig. 

Paul îşi dădu seama că îi clănţăne dinţii. 

Drumul până acasă dură zece minute şi în acest răstimp 
nici unul nu scoase vreo vorbă. Singurele sunete fuseseră 
fâşâitul lin al anvelopelor pe asfaltul ud şi ţăcănitul de 
metronom al ştergătoarelor de parbriz. Tăcerea nu era 
stânjenitoare sau încordată, dar avea o forţă deosebită, o 
aură înfricoşătoare de energie reţinută. Paul avea senzaţia 
că dacă ar vorbi, surpriza ar azvârli-o pe Carol direct prin 
acoperişul maşinii. 

Locuiau într-o casă în stilul Tudor, pe care o restauraseră 
cu multă strădanie şi, ca de obicei, vederea acesteia - 
aleea de piatră, uşile mari din stejar încadrate de felinare, 
ferestrele cu geamuri din sticlă de plumb, acoperişul 
țuguiat - îl încântă pe Paul şi-i dădu sentimentul 
reconfortant că aparţine acestui loc. 

Uşa automată a garajului se ridică şi duse Pontiacul 
înăuntru, alături de micuțul Volkswagen roşu al lui Carol. 

În casă, continuară să păstreze tăcerea. 

Paul avea părul ud, pantalonii i se înfăşurau jilavi pe 


46 


picioare, iar spatele cămăşii era încă îmbibat de apă. Îşi 
spuse că se va alege c-un afurisit de guturai dacă n-avea 
să-şi pună imediat nişte haine uscate. Se pare că şi Carol 
gândea la fel, aşa că s-au dus direct sus, în dormitorul 
principal. Ea deschise uşile dulapului, iar el aprinse o 
veioză. Tremurând, îşi lepădară îmbrăcămintea udă. Când 
erau aproape goi, se uitară unul la celălalt. Privirile li se 
întâlniră. 

Continuau să nu vorbească. Nu aveau nevoie. 

O luă în braţe şi se sărutară tandru, blând la început. 
Buzele ei erau calde şi moi, şi aveau un vag parfum de 
whisky. 

Se agăţă de el, îl trase mai aproape, înfigându-şi vîrful 
degetelor în muşchii spatelui lui. Işi apăsă buzele pe gura 
lui, îi zgârie buzele cu dinţii, îşi vâri adânc limba în gura lui 
şi brusc sărutările deveniră fierbinţi, pline de dorinţă. 

Ceva zvicni în el, ca şi în ea, şi dorinţa le fu deodată 
marcată de-o nevoie animalică. Îşi răspunseră unul celuilalt 
înfometați, aproape nebuneşte, zvârlindu-şi în grabă 
ultimele veşminte,  zgâriindu-se unul pe celălalt, 
strângându-se, lovindu-se. Ea-i muşcă umărul. El îi prinse 
fesele şi le frămiîntă cu o cruzime neobişnuită, dar ea nu 
tresări de durere şi nici nu se trase înapoi; dimpotrivă, se 
lipi şi mai insistent de el, frecându-şi sânii de pieptul lui, 
coapsele de coapsele lui. Scâncetele încete ce-i scăpau nu 
erau sunete de durere; exprimau clar nerăbdarea şi dorinţa, 
în pat, el avu o energie de nebun şi puterea de erecţie îl 
ului. Nu se mai saturau, nici el, nici ea. Se înălţau, coborau, 
se îndoiau şi se încordau într-o armonie perfectă, ca şi cum 
nu erau numai uniţi, ci contopiți, ca un singur organism, 
scuturaţi de un singur şuvoi de stimuli, nu de două. Orice 
urmă de civilizaţie se desprinse de pe ei şi mult timp nu 
scoaseră decât nişte sunete animalice: gâfâieli; gemete; 
sunete guturale de plăcere; scurte ţipete stridente de 
excitare. In cele din urmă Carol rosti primul cuvânt 
schimbat între ei de când părăsiseră biroul lui O'Brian: 
„Da”. Şi iarăşi, arcuindu-şi trupul zvelt şi grațios, răsucindu- 
şi capul într-o parte şi alta pe pernă: „Da, da!” Nu numai 


47 


orgasmului îi spunea da, căci avusese deja citeva şi le 
anunţase doar printr-o respiraţie grăbită şi un scâncet uşor. 
Spunea da vieţii, ga faptului că încă exista şi nu era o 
simplă bucată de carne moartă, carbonizată şi clisoasă, da 
faptului miraculos că supravieţuiseră amândoi trăsnetului şi 
ucigaşelor crengi despicate ale  arţarului doborât. 
Împreunarea lor nereţinută, sălbatică în pasiunea ei era o 
palmă pe faţa Morţii, o negare nu întru totul raţională, dar 
totuşi satisfăcătoare a însăşi existenţei acestui spectru 
neîndurător. Paul repetă cuvântul ca şi cum ar fi îngânat o 
incantaţie - „Da, da, da!” - în timp ce ejacula pentru a doua 
oară, şi era de parcă frica de moarte ţâşnea din el o dată cu 
sămânţa. 

Epuizaţi, se întinseră pe spate, unul lângă celălalt, pe 
patul răvăşit. Au ascultat multă vreme ploaia căzând pe 
acoperiş şi tunetul persistent, care nu mai era suficient de 
puternic ca să zdrăngăne ferestrele. 

Carol stătea întinsă cu ochii închişi, cu faţa complet 
relaxată. Paul o studie, şi, cum făcuse de nenumărate alte 
ori în ultimii patru ani, se minuna cum de consimţise să se 
mărite cu el. Era frumoasă. El nu era. Oricine ar alcătui un 
dicţionar, n-ar face o greşeală folosind imaginea feţei lui ca 
unică definiţie a cuvîntului urât. Odată îşi exprimase în 
glumă această părere despre fizicul lui, şi Carol se supărase 
pe el pentru că vorbise astfel. Dar acesta era adevărul, şi 
de fapt nu-i păsa că nu era Burt Reynolds, atâta timp cît 
Carol nu observa diferenţa. Dar urâţenia lui nu era singurul 
lucru de care nu părea conştientă; nu-şi putea înţelege 
propria frumuseţe, şi susţinea că ea era într-adevăr foarte 
urâtă, sau „doar un pic drăguță, nu, nici măcar drăguță, 
drăgălaşă, nostim-drăgălaşă”. Părul ei negru - chiar şi 
acum când era împâslit şi încreţit de ploaie şi transpiraţie - 
era des, lucios, plăcut. Pielea îi era fără cusur, iar pomeţii 
atât de bine sculptați încât cu greu puteai crede că erau 
făcuţi de mâna stângace a naturii. Carol era genul de 
femeie pe care o vedeai la braţul unui Adonis înalt şi 
bronzat, nu cu unul de teapa lui Paul Tracy. Şi totuşi, iat-o 
aici, lângă el, iar el era fericit s-o aibă alături. Niciodată nu 


48 


încetase să se mire de faptul că erau compatibili din toate 
punctele de vedere - mintal, emoţional, fizic. 

Acum, când ploaia începu să răpăie cu forţe reînnoite pe 
acoperiş şi-n ferestre, Carol îşi dădu seama că o privea şi 
deschise ochii. Erau atât de căprui încât, de la o distanţă de 
mai mulţi centimetri, păreau negri. Zimbi: 

— Te iubesc. 

— Te iubesc, spuse el. 

— Credeam că ai murit. 

— Nu. 

— După ce fulgerele s-au oprit, te-am chemat, dar nu mi- 
ai răspuns mult timp. 

— Eram ocupat cu o convorbire la Chicago, spuse el 
zâmbind. 

— Serios. 

— Bine. Era San Francisco. 

— Eram speriată. 

— N-am putut să-ţi răspund imediat, spuse blând. Poate 
ai uitat, O'Brian căzuse peste mine. Mi-a tăiat răsuflarea. 
Nu pare prea mare, dar e solid ca o stâncă. Cred că-şi face 
muşchi serioşi culegându-şi scamele de pe costum şi 
lustruindu-şi pantofii nouă ore pe zi. 

— Ai făcut un lucru tare curajos. 

— C-am făcut dragoste cu tine? Nu te mai gândi. Îl lovi în 
glumă peste faţă. 

— Ştii ce-am vrut să spun. l-ai salvat viaţa lui O'Brian. 

— Nu. 

— Ba da. Şi el crede asta. 

— Pentru Dumnezeu, n-am păşit în faţa lui apărându-l de 
copac cu preţiosul meu trup! Pur şi simplu l-am tras la o 
parte. Oricine ar fi făcut la fel. 

Ea dădu din cap. 

— Greşeşti. Nu oricine gândeşte aşa de rapid ca tine. 

— Am gândire rapidă, ai? Da. E ceva. Recunosc. Am 
gândire rapidă, dar fără-ndoială, nu-s un erou. N-o să te las 
să-mi pui această etichetă pentru că o să-mi ceri apoi să 
trăiesc la înălţimea ei. Îţi poţi numai imagina ce iad ar fi fost 
viaţa lui Superman dacă s-ar fi însurat cu Lois Lane? 


49 


Aşteptările ei ar fi fost atât de mari! 

— Oricum, spuse Carol, chiar dacă tu nu recunoşti, 
O'Brian ştie că i-ai salvat viata, şi asta-i tot ce contează. 

— Da? 

— Ei bine, eram aproape sigură că agenţia pentru 
adopţiuni ne-ar accepta. Dar acum nu mai încape nici cea 
mai mică îndoială. 

— Există mereu o cât de mică posibilitate... 

— Nu, spuse ea întrerupându-l. O'Brian n-o să te trădeze 
după ce i-ai salvat viaţa. Nici o şansă. O să-i joace pe 
degete pe cei din complet. 

Paul clipi, apoi zimbi. 

— Să fiu al naibii. Nu m-am gândit la asta. 

— Aşa că eşti un erou, Tăticule. 

— Mda... poate că sunt, Mămico. 

— Cred că prefer Mami. 

— Eu prefer "tăticule". 

— Ce-ai zice de "tati"? 

— Nu, e prea brusc. Parcă sare dopul la sticla de 
şampanie. 

— Sugerezi o sărbătorire? întrebă ea. 

— Mă gindeam să ne punem halatele, s-o ştergem la 
bucătărie şi să încropim o cină prematură. Adică, dacă ţi-e 
foame. 

— Moartă. 

— Poţi face o salată de ciuperci, spuse el. Eu o să 
pregătesc faimosul meu fettuccine Alfredo. Avem una sau 
două sticle de Mumm's Extra Dry pe care le-am păstrat 
pentru o ocazie deosebită. O să-l desfacem, ne umplem 
farfuriile cu fettuccine Alfredo şi ciuperci, venim aici sus şi 
mîncăm în pat. 

— Şi privim ştirile la televizor în timp ce mâncăm. 

— Apoi ne petrecem seara citind povestiri de groază şi 
sorbind din şampanie până nu ne mai putem ţine ochii 
deschişi. 

— Sună minunat, păcătos de leneş, spuse ea. 

In cele mai multe seri el îşi petrecea două ore recitind şi 
cizelându-şi romanul. Şi era o seară deosebită cea în care 


50 


Carol nu avea de corectat vreo lucrare. 

In timp ce-şi puneau halatele şi papucii, Paul spuse: 

— Trebuie să ne învăţăm să ne facem liberi în 
majoritatea serilor. Va trebui să petrecem o mulţime de 
timp cu copilul. li suntem datori asta puştiului. 

— Sau puştoaicei. 

— Sau puştilor. Ochii ei străluciră. 

— Crezi c-or să ne permită să adoptăm mai mulţi? 

— Bineînţeles că da - o dată ce vom dovedi că suntem 
capabili să ne ocupăm de primul. La urma urmei, spuse 
autoironizându-se, nu sunt eu eroul care a salvat viaţa 
bătrânului O'Brian? 

In drum spre bucătărie, la jumătatea scărilor, ea se opri, 
se întoarse şi-l îmbrăţişă: 

— Vom avea într-adevăr o familie. 

— Aşa se pare. 

— O, Paul, nici nu mai ţin minte de când n-am mai fost 
atit de fericită. Spune-mi că sentimentul ăsta va ţine o 
veşnicie. 

O strânse la piept, era atît de plăcut s-o simtă în braţe. 
Când ai ajuns pînă aici, afecțiunea este chiar mai plăcută 
decât sexul; să fii necesar şi iubit este mai bine decât să 
faci dragoste. 

— Spune-mi că n-o să se întâmple nimic rău, spuse ea. 

— N-o să se întâmple nimic rău şi sentimentul pe care-l 
încerci acum va dura mereu, şi mă bucur că eşti atât de 
fericită. Asta-i. Ce zici? 

II sărută pe bărbie şi-n colţurile buzelor, iar el o sărută pe 
nas. 

—  Şi-acum, spuse el, te rog, am putea servi nişte 
fettuccine înainte să-mi mestec propria limbă? 

— Ce romantic. 

— Chiar şi romanticilor li se face foame. 

Când au ajuns la ultima treaptă, au fost surprinşi de un 
bocănit puternic, neaşteptat. Era permanent, dar neritmic: 
Toc, toc, toc-toc-toc, toc-toc... 

Carol spuse: 

— Ce dracu-i asta? 


51 


— Vine de-afară... de deasupra noastră. Rămaseră pe 
ultima treaptă, privind în sus spre etaj. 7oc, toc-toc, toc- 
toc... 

— La naiba, spuse Paul. Pariez că unul din obloane s-a 
slăbit din cauza vântului. Ascultară o clipă, apoi el oftă. 
Trebuie să ies afară să-l fixez. 

— Acum? Pe ploaie? 

— Dacă nu fac nimic, vântul ar putea să-l smulgă. Mai 
rău, ar putea să atârne şi să bălăngăne toată noaptea. N-o 
să putem dormi deloc şi nici jumătate din vecini. 

Ea se încruntă. 

— Dar fulgerul... Paul, după tot ce s-a întâmplat, nu cred 
că ar trebui să rişti să te urci pe scară în toiul furtunii. 

Nici lui nu-i surâdea ideea. Gândul să se găsească 
cocoţat pe-o scară în toiul unor trăsnete îi făcu părul 
măciucă. 

Ea spuse: 

— Nu vreau să ieşi afară dacă... Bocănitul se opri. 
Aşteptară. 

Vânt. Răpăitul ploii. Ramurile unui copac zgâriind uşor un 
perete exterior. 

În cele din urmă Paul spuse: 

— Prea tirziu. Dacă a fost un oblon, de-acum a fost 
desprins. 

— Nu l-am auzit căzând. 

— N-ar face prea mult zgomot dacă ar cădea în iarbă sau 
în tufişuri. 

— Aşa că nu mai trebuie să ieşi afară în ploaie, spuse ea, 
traversând salonul spre coridorul scurt care ducea la 
bucătărie. 

El o urmă. 

— Înî, dar acum am mai mult de reparat. 

Intrând în bucătărie, în timp ce paşii le răsunau cavernos 
pe pardoseala din dale de piatră, ea spuse: ` 

— Nu trebuie să-ţi faci griji până miine sau poimâine. In 
prezent nu trebuie să-ţi faci griji decât pentru sos. Nu-l lăsa 
să se închege. 

Luând o tigaie de aramă de pe raftul cu ustensile 


52 


strălucitoare, se prefăcu insultat de remarca ei. 

— Am lăsat vreodată să se închege sosul pentru 
fettuccine? 

— Mi se pare că ultima dată l-ai lăsat, a fost... 

— Niciodată! 

— Ba da, spuse ea tachinându-l. Precis, data trecută n-a 
fost ca de obicei. Scoase o pungă de plastic cu ciuperci din 
frigiderul mare din oţel inoxidabil. Deşi mi se rupe inima să 
ţi-o spun, dar ultima dată cînd ai făcut fettuccine Alfredo, 
sosul era plin de cocoloaşe ca o saltea într-un motel ieftin. 

— Ce acuzaţie mârşavă! Şi-apoi, cum de eşti aşa expertă 
în moteluri ieftine? Duci o viaţă secretă despre care ar 
trebui să am cunoştinţă? 

Pregătiră împreună masa, flecăriră de una, de alta, 
încercând să se amuze unul pe celălalt şi să stârnească din 
cînd în când râsul. Pentru Paul, lumea deveni tot mai mică 
până ce în ea rămăseseră numai doi oameni. Universul nu 
trecea dincolo de bucătăria caldă şi familiară. 

Apoi fulgerul pâlpâi din nou şi acea stare plăcută se 
destramă. Era un fulger slab, cu nimic asemănător 
trăsnetelor orbitoare şi distructive care căzuseră în 
apropiere de biroul lui O'Brian cu câteva ore în urmă. Cu 
toate acestea, Paul se opri în mijlocul propoziției, cu atenţia 
capturată de fulger, cu ochii atraşi spre fereastra lungă, cu 
multe ochiuri de geam, din spatele chiuvetei. Pe peluza din 
spate, copacii păreau că se contorsionează, luceau şi se 
unduiau în lumina neliniştită a furtunii, astfel încât avea 
impresia că nu priveşte copacii, ci imaginea acestora 
oglindită pe suprafaţa unui lac. 

Brusc, privirea îi fu atrasă de-o altă mişcare, deşi nu era 
sigur pe ceea ce vede. După-amiaza care fusese de la 
început cenuşie şi întunecată, făcea treptat loc unei nopţi 
ce cădea prea devreme, şi o ceaţă subţire se aduna. 

Pretutindeni se aşternuse umbra. Lumina slabă a zilei era 
înşelătoare, tulbure; mai mult deforma decât lumina 
lucrurile pe care le atingea. Din acel peisaj în penumbră, 
ceva ţâşni pe neaşteptate din spatele trunchiului gros al 
unui stejar, traversă o porţiune de gazon şi dispăru iute în 


53 


spatele unei tufe de liliac. Carol spuse: 

— Paul? Ce e? 

— E cineva pe peluză. 

— Pe ploaia asta? Cine? 

— Nu ştiu. 

Se duse lângă el la fereastră. 

— Nu văd pe nimeni. 

— Cineva a fugit de la stejar la tufa de liliac. Era aplecat 
şi se mişca foarte repede. 

— Cum arăta? 

— Nu pot spune. Nici măcar nu sunt sigur că era un 
bărbat. Putea fi o femeie. 

— Poate n-a fost decât un câine. 

— Prea mare. 

— Putea fi Jasper. 

Jasper era câinele danez al familiei Hanrahan, trei case 
mai încolo. Era un animal mare, prietenos, cu privire 
pătrunzătoare, teribil de răbdător cu copilaşii, mare amator 
de biscuiţi Oreo. _ 

— Nu l-ar lăsa afară pe-o vreme ca asta, spuse Paul. Il 
răzgâie pe idiotul ăla. 

Fulgerul pulsa iarăşi uşor, o rafală violentă de vânt 
clătină copacii încoace-şi-ncolo, ploaia începu să cadă şi 
mai tare - iar în mijlocul acestei furtuni, ceva ţâşni dinspre 
tufa de liliac. 

— Uite! spuse Paul. 

Intrusul se ghemui, neclar prin ploaie şi ceaţă, o umbră 
printre umbre. Fu luminat atât de scurt şi de straniu de 
fulgere, încât aspectul lui real rămase o amăgire la limita 
percepţiei. Sări înspre zidul de cărămidă ce marca 
perimetrul proprietăţii, dispăru o clipă într-un petic de ceaţă 
teribil de dens, reapăru ca o siluetă amorfă şi-ntunecată, 
apoi îşi schimbă direcţia, luând-o paralel cu zidul, 
îndreptându-se spre poarta din colţul nord-vestic al peluzei 
din spate. Când cerul întunecat fu din nou străpuns de 
fulger, intrusul fugi prin izbucnirile de lumină de-un albastru 
electric, ieşi în stradă prin poarta deschisă şi dispăru. 

— N-a fost decât cîinele, spuse Carol. Paul se încruntă: 


54 


— Cred că am văzut... 

— Ce? 

— Un chip. O femeie privind înapoi... doar o clipă, când a 
ieşit pe poartă. 

— Nu, spuse Carol. A fost Jasper. 

— L-ai văzut? 

— Da. 

— Distinct? 

— Ei, nu, nu distinct. Dar am văzut destul ca să afirm că 
era un câine de dimensiunile unui poney micut şi Jasper e 
singura potaie prin vecini care se potriveşte acestei 
descrieri. 

— Cred că Jasper e cu mult mai deştept decât era de 
obicei. 

Carol se uită întrebătoare. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, a trebuit să tragă zăvorul la poartă ca să poată 
intra în curte. Niciodată n-a fost în stare să ducă la capăt 
chestia asta. 

— O, bineînţeles că n-a făcut-o. Probabil că am lăsat 
poarta deschisă. 

Paul scutură din cap. 

— Sunt sigur că era închisă cînd am intrat noi cu maşina. 

— Închisă, poate - dar nu şi cu zăvorul tras. Vuitul a 
deschis-o şi Jasper a intrat. 

Paul privi afară la ceața sfâşiată de ploaie, lucind 
posomorât în ultimele raze întunecate ale amurgului ce se 
stjngea. 

— Cred că ai dreptate, spuse, deşi nu era pe deplin 
convins. Mai bine mă duc să pun zăvorul. 

— Nu, nu, spuse iute Carol. Nu cât mai ţine furtuna. 

— Ascultă, scumpo, n-am de gând să sar în pat şi să-mi 
trag pătura peste cap ori de cîte ori tună un pic - numai 
pentru că în această după-amiază s-au întâmplat atâtea. 

— Nici nu m-aştept la asta, spuse ea. Dar înainte să 
porneşti să dansezi în ploaie ca Gene Kelly, trebuie să mă 
laşi pe mine să mă dezmeticesc puţin. Tot ce s-a-ntimplat 
azi mi-e încă prea proaspăt în minte ca să stau aici şi sa te 


55 


privesc în timp ce zburzi pe peluză în mijlocul fulgerelor. 

— Nu durează decit o clipă şi... 

— la spune, încerci cumva să te sustragi de la prepararea 
acelui  fettuccine? întrebă ea, sumeţindu-şi capul şi 
privindu-l bănuitor. 

— Categoric, nu. O să-l termin de-ndată ce mă duc şi 
închid poarta. 

— Ştiu ce pui la cale, domnule, spuse ea cu îngâmfare. 
Speri să fii lovit de trăsnet pentru că ştii că sosul va fi prea 
închegat şi, pur şi simplu, nu suporţi această umilinţă. 

— Ce josnicie şi ce falsitate, spuse el, căzând iarăşi cu 
uşurinţă în jocul lor. Fac cel mai mătăsos fettuccine Alfredo 
în această parte a Romei. Mai mătăsos decit coapsele 
Sophiei Loren. 

— Nu ştiu decât că ultima dată cînd l-ai preparat, era plin 
de cocoloaşe ca o budincă din fulgi de ovăz. 

— Parcă ai spus că era plin de cocoloaşe ca o saltea într- 
un motel de zece dolari pe noapte. 

Îşi înălţă mândră capul: 

— Nu sunt eu femeia unei singure comparații, să ştii. 

— O ştiu atât de bine. 

— Deci, ai de gând să prepari fettuccine - sau o ştergi ca 
un laş afară să te laşi omorât de fulgere? 

— O să te fac să-ţi înghiţi cuvintele, spuse el. Zâmbind 
maliţios, ea-i domoli elanul: 

— E mai uşor decât să-nghit acest fettuccine al tău plin 
de cocoloaşe. El râse. 

— Bine, bine. Ai câştigat. Pot zăvori poarta şi mâine 
dimineaţă. 

Reveni la plită, iar ea se duse să taie mai departe 
pătrunjel şi praz pentru salată. 

Paul ştia că probabil ea era cea care avea dreptate în 
privinţa intrusului. Mai mult ca probabil, a fost Jasper, 
fugărind vreo pisică sau în căutarea cuiva care să-i dea 
nişte biscuiţi Oreo. Acel ceva pe care crezuse a-l fi văzut - 
faţa palidă, uşor schimonosită a unei femei, cu fulgerele 
oglindindu-i-se în ochi, cu gura încreţită într-un mâărâit de 
ură sau furie - fusese fără îndoială o iluzie creată de lumină 


56 


şi umbră. Cu toate acestea, incidentul îi lăsă o stare de 
nelinişte. Nu mai putea regăsi întru totul sentimentul acela 
cald, plăcut, pe care-l avusese înainte de-a privi afară pe 
fereastră. 


* * 


Grace Mitowsky umplu castronelul galben din plastic cu 
Meow Mix şi-l puse în colţul de lângă uşa bucătăriei. 

— Pis-pis-pis. Aristophan nu răspunse. 

Bucătăria nu devenise locul favorit al lui Ari, căci era 
singura încăpere din casă unde nu avea voie să se caţere 
cum ar fi avut el chef. Oricum nu era prea mare amator de 
căţărat. Îi lipsea spiritul de aventură, pe care îl au multe 
pisici, şi de obicei stătea întins pe podea. Cu toate acestea, 
deşi nu ardea de dorinţa să zburde pe poliţele din 
bucătărie, nu voia ca cineva să-i spună că nu poate s-o 
facă. Ca majoritatea pisicilor, se opunea disciplinei şi sfida 
toate regulile. Totuşi, oricât de puţin îi plăcea bucătăria, 
niciodată nu pierdea ocazia să-şi facă apariţia la ora mesei. 
De fapt, aştepta adesea nerăbdător lângă castronel când 
Grace venea să i-l umple. Ridică glasul: 

— Pis-pis-pis. 

Nu-i răspunse nici un mieunat. Aristophan nu veni aşa 
cum se aştepta ea, în fugă, cu coada uşor ondulată în sus, 
nerăbdător să-şi primească cina. 

— Ari-Ari-Ari! Supa-i gata, pisică nesăbuită. 

Puse deoparte cutia cu mâncare pentru pisici şi se spălă 
pe mâini la chiuvetă. Toc, toc-toc! 

Bocănitul - o lovitură puternică urmată de alte două la fel 
de puternice, foarte apropiate între ele - fu atât de 
neaşteptat şi de tare, încât Grace tresări surprinsă şi 


57 


aproape scăpă prosopul micuţ cu care îşi ştergea mâinile. 
Zgomotul venise din partea din faţă a casei. Aşteptă o 
clipă: nu se auzea decât vântul şi răpăiala ploii, apoi din 
nou: 

Toc! Toc! 

Puse prosopul pe suport şi se duse în holul de la intrare. 

Toc-toc-toc! 

Păşi ezitând prin hol până la uşa de la intrare şi aprinse 
lumina din verandă. Uşa avea un vizor şi lentilele ochi-de- 
peşte ofereau o perspectivă largă. N-a putut să vadă pe 
nimeni; veranda părea pustie. 

TOC! 

Această lovitură fu dată cu atâta forță încât Grace crezu 
că uşa fusese scoasă din ţâţâni. Când sări înapoi se auzi un 
zgomot de parcă ceva ar fi fost despicat în aşchii şi se 
aşteptă să vadă ţăndări de lemn explodând în hol. Dar uşa 
continua să se ţină ferm în tocul ei, deşi vibra zgomotos: 
lanţul zornăia pe placa zăvorului. 

TOCITOCITOC! 

— Termină odată! strigă ea. Cine eşti? Cine-i acolo? 
Loviturile încetară şi i se păru că aude un râs adolescentin. 

Tocmai voia să cheme poliţia sau să se ducă după 
pistolul pe care-l ţinea în noptieră, dar când auzi râsul se 
răzgândi. Putea, fără îndoială, să stăpânească şi singură 
nişte puşti. Nu era atît de bătrână, slabă şi fragilă încât să 
cheme poliţaii ca să trateze cu o mână de micuţi poznaşi. 

Trase cu precauţie perdeaua de la fereastra lungă şi 
îngustă de lângă uşă. Încordată, pregătită să se retragă iute 
dacă cineva ar face o mişcare amenințătoare spre geam. 
Privi afară. Nu era nimeni pe verandă. 

Auzi iarăşi râsul. Era ascuţit, melodios, un râs de fată. 

Lăsând perdeaua să cadă la loc, se întoarse la uşă, o 
descuie şi păşi în prag. 

În noapte, vântul era aspru şi umed. Ploaia picura din 
streaşina zig-zagată a verandei. 

Suprafaţa din imediata apropiere a intrării oferea 
farsorilor pe puţin o sută de ascunzători. Tufişurile cu ţepi 
foşneau în vânt chiar de cealaltă parte a grilajului, iar 


58 


lumina gălbuie a becului ce atrăgea insectele nu lumina 
mai mult decât centrul verandei. Aleea care ducea de la 
scara verandei până în stradă era flancată de garduri vii ce 
păreau negre-albăslrii în întuneric. Printre numeroasele 
umbre ale nopţii, nu se zărea nici unul din poznaşi. 

Grace aşteptă, ascultă. 

Tunetul se rostogoli în depărtare, dar nu se auzi nici un 
râs, nici un chicotit în bezna de-afară. 

— Poate că n-au fost copii. 

— Cine altcineva? : 

— Îi vezi mereu în programul de ştiri la TV. Aia cu ochi de 
oțel care impuşcă, înjunghie şi strangulează oamenii doar 
ca să se distreze. Se pare că sunt peste tot în zilele noastre, 
inadaptabilii, psihopații. 

— N-a fost un ris de adult. Si-apoi s-a comportat ca un 
puşti. 

— Mai bine să intru şi să încui uşa. 

— Nu mai gândi ca o bătrână înspăimântată, ce dracu! 

Ar fi fost ciudat s-o necăjească vreunul din copiii din 
vecini, căci era în termeni excelenți cu toţi. Bineînţeles, 
poate că nu erau puşti din vecinătatea imediată. La numai 
câteva străzi mai încolo, toţi îi erau străini. 

Se întoarse şi examină partea exterioară a uşii de la 
intrare. Nu putu găsi nici o urmă că ar fi fost lovită în mod 
repetat şi violent doar cu câteva momente înainte. Lemnul 
nu era scrijelit sau crăpat; nu avea nici cea mai mică 
zgârietură. 

Fu uluită căci era sigură că auzise lemnul despicându-se. 
Ce-or fi folosit puştii ca să facă atâta zgomot fără să lase 
absolut nici o urmă pe uşă? Pungi cu fasole sau ceva de 
felul ăsta? Nu. O pungă cu fasole n-ar face o larmă atât de 
îngrozitoare; impactul pungii cu uşa putea fi zgomotos, 
foarte zgomotos, dacă ar fi fost lansat cu destulă forţă, dar 
sunetul n-ar fi fost atât de puternic, atât de pătrunzător. 

Examină din nou cu atenţie curtea. Nimic nu se mişca în 
afară de frunzele purtate de vânt. 

Privi şi ascultă aproape un minut. Ar fi aşteptat şi mai 
mult doar-doar să-i dovedească ştrengarului ce sta la 


59 


pândă că nu era o bătrână înspăimântată care putea fi 
speriată cu una cu două; dar aerul era umed şi rece şi se 
temu să nu răcească. 

Intră în casă şi închise uşa. 

Stătu un timp cu mâna pe clanţă, aşteptându-se ca puștii 
să se întoarcă repede. De cum ar lovi uşa, ar deschide-o 
larg şi i-ar prinde cu mâţa în sac, înainte să poată s-o 
şteargă din verandă şi să se ascundă. 

Trecură două minute. Trei minute. Cinci. 

Nimeni nu mai ciocăni în uşă, lucru deosebit de ciudat. 
Pentru poznaşi, distracţia nu consta atât în primul asalt, cât 
mai ales în al doilea, al treilea, al patrulea; intenţia lor nu 
era să sperie, ci să chinuie. 

Se pare că atitudinea sfidătoare, pe care o luase stând în 
cadrul uşii, îi descurajase. Probabil că erau în drum spre 
altă casă, căutând o victimă mai emotivă. 

Trase zăvorul. 

Ce părinţi erau ăia care-şi lăsau copiii să se joace afară 
pe-o furtună cu trăsnete ca asta? 

Dând dezaprobator din cap la adresa iresponsabilităţii 
unor părinţi, Grace străbătu holul şi, cu fiecare pas, 
aproape că aştepta să reînceapă bocănitul. Dar nu. 

Plănuise să-şi pregătească o cină uşoară, hrănitoare, cu 
legume înăbuşite peste care să pună nişte brânză Cheddar, 
însoţite de-o felie-două de pâine de secară coaptă în casă, 
dar nu-i era încă foame. Hotări să privească ştirile de seară 
la ABC înainte de a-şi pregăti cina - deşi ştia că, lumea fiind 
aşa cum este, ştirile ar putea să-i taie complet pofta de 
mâncare. 

În birou, înainte de-a apuca să deschidă televizorul şi să 
audă relatarea ultimelor atrocități, găsi o harababură de 
nedescris în fotoliul ei uriaş. O clipă nu fu în stare de 
altceva decât să se holbeze la dezastru fără să-şi creadă 
ochilor, sute de pene, zdrenţe de material, fire colorate 
care cândva alcătuiau un model brodat, zăceau acum fără 
rost printre mormane de puf, într-o învălmăşeală de 
nedescris. Cu doi ani în urmă, Carol Tracy îi dăduse un 
splendid set de trei pernuţe fantezi, brodate de mână. Una 


60 


din acestea fusese sfârtecată în bucăţi şi apoi zvârlită în 
fotoliu. 

Aristophan. 

Ari nu mai sfâşiase nimic important de pe vremea câînd 
era un pisoiaş. Un act atât de distructiv nu-i era deloc 
caracteristic, dar fără îndoială că el era vinovatul. De fapt 
nici nu mai exista alt suspect posibil. 

— Ari! Unde te ascunzi, netrebnicule? 

Se duse în bucătărie. 

Aristophan stătea lângă castronul galben, mâncându-şi 
porţia de Meow Mix. Cînd Grace intră, îşi ridică privirea. 

— Pericol cu gheruţe ascunse, spuse ea. Ce te-a apucat 
azi? 

Aristophan clipi, strănută, îşi frecă boticul cu o labă, şi se 
întoarse la mâncare cu o indiferenţă trufaşă, pisicească, 
spre exasperarea şi nedumerirea ei. 


* * 


Noaptea târziu, în dormitorul cuprins de beznă, Carol 
Tracy se uita la tavanul umbrit şi asculta respiraţia 
regulată, uşoară a soţului ei, care adormise doar de câteva 
minute. 

Noaptea era liniştită. Ploaia se oprise, cerul nu mai era 
zguduit de tunete. Uneori vântul atingea acoperişul de 
şindrilă şi ofta obosit la ferestre, dar furia îi pierise. 

Carol se legăna cât se poate de plăcut, gata să adoarmă. 
Era uşor ameţită de şampania din care sorbise fără grabă 
toată seara, şi se simţea parcă plutind pe-o apă caldă, iar 
valurile o loveau blând pe coapse. 

Se gândi visătoare la copilul pe care aveau să-l adopte, 
încercând să-şi imagineze cum va arăta. O întreagă galerie 
de dulci chipuri de copii îi umplu imaginaţia. Dacă ar fi un 
sugar, şi nu un copil de trei-patru ani, l-ar putea boteza 
chiar ei: Jason, dacă e băiat; Julia, dacă e fată. Carol se 


61 


legăna singură pe linia subţire dintre vis şi realitate, 
repetându-şi la nesfârşit în gând cele două nume: /ason, 
Julia, Jason, Julia, Jason... 

Alunecând din starea aceasta, scufundându-se în fântâna 
somnului, o săgetă acelaşi gând oribil, nedorit, căruia îi 
rezistase cu atâtea eforturi mai devreme în cursul zilei: 
Ceva sau cineva încearcă să ne împiedice să adoptăm un 
copil. 

Apoi se găsi într-un loc ciudat unde nu era prea multă 
lumină, ceva şuiera şi murmura înăbuşit chiar şi acolo unde 
nu mai puteai vedea, şi umbre consistente de ambră 
purpurie se îngrămădeau amenințătoare în preajmă-i. În 
locul acela necunoscut, coşmarul se desfăşura în ritmul 
frenetic, enervant, al unui pian mecanic. 

La început alerga printr-o beznă înfiorătoare, şi apoi 
deodată, într-o casă enormă, fugea dintr-o cameră în alta, 
ocolind printr-o pădure de mobile, răsturnând un lampadar, 
lovindu-şi  şoldul de colțul ascuţit al unui scrin, 
împiedicându-se, gata să cadă, de marginea unui covor 
oriental. Printr-o arcadă se avântă într-un hol lung şi se 
întoarse să privească în camera de unde venise, dar nu mai 
era acolo. Casa exista numai în faţa ei: în spate nu era 
decât beznă perfectă, fără formă. Beznă... şi apoi o 
scânteiere. O licărire. O frântură de lumină. Un obiect 
argintiu care se mişca. Un lucru ce se legănă dintr-o parte 
în alta, dispărând în întuneric, reapărând licăritor o clipă 
mai târziu, dispărând iarăşi, încoace şi-ncolo, încoace și- 
ncolo, ca un pendul, niciodată vizibil destul timp ca să 
poată fi identificat. Deşi nu putea vedea ce era acel obiect 
argintiu, îşi dădea seama că venea spre ea, şi ştia că 
trebuia să se ferească de el, altfel moare. Alergă pe hol 
până la picioarele scării şi urcă repede la etaj. Privi în urmă- 
i, dar scările nu mai erau. Numai un puț întunecat. Şi apoi 
scurta străfulgerare a ceva ce se legăna într-un du-te- 
vino... iar... şi iar... ca ticăitul unui metronom. Se năpusti în 
dormitor, trânti uşa, apucă un scaun cu intenţia să-l 
proptească sub clanţă - şi descoperi că, în timp ce fusese 
cu spatele, uşa dispăruse, ca şi peretele în care era fixată. 


62 


Unde fusese peretele, era un întuneric subteran. Şi o 
pâlpâire argintie. Foarte aproape acum. Şi mai aproape. 
Gemu, dar nu scoase nici un sunet, şi obiectul ce licărea 
misterios se arcui deasupra capului ei şi... 

(Toc!) 

— E mai mult decit un simplu vis, se gândi disperată. 
Mult mai mult decât atât. Este o amintire, o profeție, un 
avertisment. E o... 

(Toc!) 

Acum alerga printr-o altă casă, complet diferită de prima. 
Era mai mică şi avea mobilierul mai puţin somptuos. Nu ştia 
unde se află, şi totuşi ştia că mai fusese aici înainte. Casa îi 
era familiară, aşa cum fusese şi prima. Se strecură iute 
printr-o uşă în bucătărie. Pe masă se găseau două capete 
tăiate pline de sânge. Unul era al unui bărbat, celălalt al 
unei femei. Îi recunoscu, simţi că-i cunoaşte bine, dar îi fu 
imposibil să-şi amintească numele lor. Cei patru ochi morţi 
erau larg deschişi, dar lipsiţi de văz, gurile erau căscate, 
limbile umflate atârnând peste buzele stacojii. Cum Carol 
stătea ţintuită de această privelişte înspăimântătoare, ochii 
lipsiţi de viaţă se rotiră în orbite şi se fixară asupra ei. 
Buzele reci se răsfrânseră în zâmbete îngheţate. Carol se 
întoarse vrând să fugă, dar în spatele ei era doar hăul şi un 
licăr de lumină desprins de pe suprafaţa dură a ceva 
argintiu şi apoi... 

(Toc!) 

Alerga pe-o pajişte de munte în lumina roşiatică a după- 
amiezei târzii. larba îi ajungea până la genunchi, iar copacii 
şerpuiau în faţă-i. Când privi peste umăr, pajiştea nu mai 
era. Ca şi înainte, doar întuneric. Şi acel /ucru care se 
legăna şi pâlpâia ritmic, apropiindu-se necontenit şi căruia 
nu-i putea da un nume. Gâfâind, cu inima bătându-i 
nebuneşte, alergă mai repede, ajunse la copaci, se uită 
iarăşi în spate, văzu că nu alergase destul de repede ca să 
scape, tipă şi... 

(Toc!) 

Mult timp coşmarul trecu de la unul dintre cele trei 
peisaje la altul - de la prima casă la pajişte, apoi la a doua 


63 


casă şi iar la pajişte, apoi iar la prima casă - până când se 
trezi cu un țipăt mut reţinut în gâtlej. Se ridică în capul 
oaselor, tremurând. Îi era frig şi totuşi era scăldată în 
sudoare; dormea numai cu un T-shirt şi chiloţi, dar le 
simţea pe amândouă direct pe piele, neplăcut de lipicioase. 
Sunetul înspăimântător din coşmar continua să-i răsune în 
minte - toc,toc,toc-toc, toc - şi-şi dădu seama că 
subconştientul ei împrumutase acel zgomot din realitate, 
de la oblonul slăbit de vânt care-i speriase pe ea şi pe Paul 
mai devreme. Treptat, zgomotul bubuitor slăbi şi se 
confundă cu bătăile inimii. 

Dădu la o parte cearşafurile şi-şi scoase picioarele goale 
din pat. Se aşeză pe marginea saltelei, prinzându-şi umerii 
cu braţele. 

Veniseră zorile. Lumina cenuşie se strecura pe lângă 
draperii; era prea întuneric ca să dezvăluie detaliile mobilei, 
dar suficient de mult ca să adâncească umbrele şi să 
deformeze toate contururile, astfel încât camera îi apăru 
străină. 

Ploaia se oprise cu două ore înainte să se ducă la culcare, 
dar în timp ce dormea furtuna reîncepuse. Ploaia răpăia pe 
acoperiş şi gâlgâia prin jgheaburi şi burlane. Tunete joase 
răsunau ca un baraj îndepărtat. 

Paul dormea încă, sforăind încetişor. 

Carol ştia că n-o să poată să mai doarmă. Îi plăcea sau 
nu, indiferent dacă era sau nu odihnită, se sculase definitiv. 

Fără să aprindă lumina se duse la baia principală. În 
lumina slabă a zorilor se dezbrăcă de maieul şi chiloţii jilavi. 
In timp ce se săpunea sub duş, se gândi la coşmarul ce 
fusese cu mult mai viu decit orice alt vis avut vreodată. 

Sunetul ciudat, strident - toc,toc - fusese lucrul cel mai 
înspăimântător din vis şi amintirea lui încă o urmărea. Nu 
era un simplu bocănit; era în el un ecou ciudat, o stridenţă 
şi-o tărie pe care nu le putea defini. Hotări că nu era doar 
un caz de subconştient ce împrumutase zgomotul făcut de 
oblon ceva mai devreme. Groaznicul sunet din vis era 
provocat de ceva cu mult mai tulburător decât simpla izbire 
a unui oblon desprins. Mai mult, era sigură că auzise exact 


64 


acel sunet într-o altă împrejurare. Nu în coşmar. În viaţa 
reală. În alt loc... cu mult timp în urmă... 

În timp ce lăsa apa fierbinte să-i şiroiască pe trup, 
spălând clăbucul de săpun, încercă să-şi amintească unde 
şi cînd mai auzise acel sunet neliniştitor, căci dintr-o dată i 
se păru că-i foarte important să-l identifice. Fără să 
înţeleagă de ce, se simţea ameninţată atâta timp cât nu 
reuşea să-şi amintească sursa sunetului. Dar amintirea 
spânzura chinuitor dincolo de limita accesibilului, ca titlul 
unei piese muzicale teribil de familiare, dar pe care n-o poţi 
numi. 


65 


a 8.45, după micul dejun, Carol plecă la serviciu, iar 

Paul se duse în dormitorul de sus pe care îl 

transformase în birou. Işi crease aici o atmosferă 
spartană, un loc unde să scrie fără să fie deranjat de nimic. 
Pereţii erau goi, nu-i împodobea nici măcar un singur 
tablou. In cameră se găseau numai un birou ieftin, un scaun 
de dactilografă, o maşină de scris electrică, un borcan 
debordând de tocuri şi creioane, o tavă adâncă pentru 
scrisori care conţinea acum aproape două sute de pagini 
din manuscrisul romanului pe care-l începuse în primele zile 
ale concediului, un telefon, o bibliotecă cu trei rafturi ticsite 
cu cărţi de referinţă, un rezervor cu apă îmbuteliată şi o 
măsuţă pe care stătea un aparat Mr. Coffee. 

Ca de obicei, şi în dimineaţa aceasta îşi pregăti mai întîi o 
cană de cafea. Telefonul sună imediat ce apăsă pe 
comutatorul cu inscripţia „FIERBĂTOR” şi turnă apă în 
compartimentul superior al aparatului. Se aşeză pe 
marginea biroului şi ridică receptorul: 

— Alo. 

— Paul? Grace Mitowski. 

— Bună dimineaţa, iubito. Ce mai faci? 

— Ei, oaselor mele bătrâne nu le place vremea ploioasă, 
dar altfel, merge. 

Paul zâmbi: 

— Ascultă, ştiu foarte bine că încă poţi alerga în jurul 
meu în orice clipă. 

— Prostii. Eşti un tip activ coercitiv cu un complex de 
vinovăţie din cauza leneviei. Nici un reactor nuclear nu are 
energia ta. 

Paul râse: 

— Nu mă psihanaliza şi tu, Grace. Mi-ajunge porţia 
servită de propria-mi soţie. 


66 


— Pentru că veni vorba de ea... 

— Regret, dar tocmai a plecat. Ai putea s-o prinzi la birou 
într-o jumătate de oră. 

Grace ezită. 

Cafeaua fierbinte începu să curgă în cana de Pyrex şi 
aroma ei umplu pe dată încăperea. 

Sesizând o tensiune în ezitarea lui Grace, Paul spuse: 

— E ceva? 

— Ştii... lritată, îşi drese glasul. Paul, cum se simte ea? 
Nu-i bolnavă sau ceva de felul ăsta? 

— Carol? O, nu. Bineînţeles că nu. 

— Eşti sigur? Ştii că fata asta-i ca o fiică pentru mine. 
Dacă s-a întâmplat ceva, aş vrea să ştiu. 

— E bine. Cu-adevărat. De fapt, a făcut un control 
săptămâna trecută. Ni l-a cerut agenţia pentru adopţiune. 
Amândoi l-am trecut cu brio. 

Grace tăcu iarăşi. Încruntându-se, Paul spuse: 

— De ce eşti brusc atât de neliniştită? 

— Ei... o să crezi că bătrâna Grace îşi pierde minţile, dar 
am avut două vise tulburătoare, unul în timpul după- 
amiezei de ieri, celălalt astă-noapte, şi Carol apărea în 
amândouă. Visez rareori, aşa că atunci cînd am dovă 
coşmaruri şi de ambele dăţi mă trezesc cu sentimentul că 
trebuie s-o previn pe Carol... 

— S-o previi? Despre ce-i vorba? 

— Nu ştiu. Tot ce-mi amintesc din vise e că aveau 
legătură cu Carol. M-am trezit cu gândul ăsta, ca o idee 
fixă: Vine. Trebuie s-o previn pe Carol că vine. Ştiu că pare 
o prostie. Şi nu mă întreba ce vine. Nu-mi amintesc. Dar 
simt: Carol e în pericol. Dumnezeu ştie, nu cred în vise 
prevestitoare, în mizerii de-astea. Cred că nu cred - şi 
totuşi, iată-mă sunându-te pentru aşa ceva. 

Cafeaua era gata. Paul se aplecă şi întrerupse fierbătorul. 

— Ciudat este că amândoi, Carol şi cu mine, am fost 
aproape răniţi ieri într-un accident neobişnuit. li povesti 
despre prăpădul din biroul lui O'Brian. 

— Doamne Dumnezeule, spuse ea, am văzut fulgerul ăla 
cînd m-am trezit din aţipeală, dar nu m-am gândit o clipă că 


67 


tu şi Carol... că acel fulger era chiar lucrul pe care... chiar 
lucrul pe care visul meu, o, la naiba! Mi-e teamă s-o spun, 
să nu par o bătrână neghioabă şi superstiţioasă, dar iată: A 
fost cu adevărat ceva prevestitor în visul meu. Am prevăzut 
fulgerul cu câteva minute înainte de-a se ivi. 

— Oricum, spuse Paul stânjenit, e cel puţin o coincidenţă 
remarcabilă. 

Tăcură câteva momente, căzuţi amîndoi pe gânduri, apoi 
ea spuse: 

— Ascultă, Paul, nu-mi amintesc să fi discutat prea mult 
despre acest subiect până acum, dar spune-mi - tu crezi în 
prevestirile din vise, viziuni, lucruri de-astea? 

— Nu cred, dar nici nu le resping. De fapt, nu m-am decis 
cu adevărat. 

— La acest capitol am fost întotdeauna foarte infatuată. 
Am considerat lucrurile astea drept o grămadă de minciuni, 
amăgiri, sau pur şi simplu aberaţii. Dar după acest... 

— Reconsideri totul. 

— Hai să spunem că s-a strecurat o uşoară îndoială. lar 
acum sunt şi mai îngrijorată în privinţa lui Carol decât am 
fost când te-am sunat. 

— De ce? Ti-am spus, n-a suferit nici măcar o zgârietură. 

— A scăpat o dată, spuse Grace, dar eu am avut dovă 
vise, şi unul a fost la câteva ore după trăsnet. Aşa că acel 
„ceva” poate că e altceva. Vreau să spun că, dacă a fost 
ceva adevărat în primul vis, poate că e şi în al doilea. 
Doamne, nu-i o nebunie? Dacă începi să crezi cât de cât în 
inepţiile-astea. Numaidecât te trezeşti luat de ele. Dar nu 
mă pot abţine. Sunt încă îngrijorată pentru ea. 

— Chiar dacă primul vis a fost prevestitor, spuse Paul, al 
doilea a fost probabil o simplă repetare a acestuia, un fel 
de ecou, deci nu un vis complet nou. 

— Crezi? 

— Sigur. Nu ţi s-a mai întâmplat niciodată, aşa că de ce 
s-ar întâmpla iar? Mai degrabă, a fost o simplă bizarerie... 
ca şi fulgerul de ieri. 

— Da, probabil că ai dreptate, spuse ea, părând oarecum 
uşurată. S-ar putea întâmpla o dată. Pot accepta asta. Dar 


68 


nu sunt Edgar Cayce ori Nostradamus. Şi te asigur că nu voi 
ţine nicicând rubrica săptămânală cu preziceri la National 
Enquirer. 

Paul râse. 

— Totuşi, spuse ea, aş dori să-mi pot aminti exact ce s-a 
întâmplat în amândouă coşmarurile. 

Mai vorbiră puţin şi când Paul închise telefonul în cele din 
urmă, se uită o clipă la receptor, încruntându-se. Deşi era 
destul de convins că plasarea în timp a visului lui Grace 
fusese doar o ciudată coincidenţă, era totuşi afectat de el, 
afectat mai profund decât era cazul. 

Vine. 

În clipa când Grace pronunţase cuvântul, Paul simţise un 
frig în oase, adânc înlăuntrul fiinţei sale. Vine. 

Coincidenţă, îşi spuse. Pură coincidenţă şi aberaţie. Uit-o. 

Treptat deveni conştient, încă o dată, de aroma puternică 
a cafelei fierbinţi. Se ridică de pe marginea biroului şi-şi 
umplu cana cu lichidul aburind. 

Preţ de-un minut sau două rămase în picioare la fereastra 
din spatele biroului, şi sorbind din cafea, privea afară la 
norii murdari mânaţi de vânt, la ploaia care nu înceta. În 
cele din urmă îşi plecă privirea şi se uită jos în curtea din 
spate, amintindu-şi pe dată de intrusul pe care-l zărise cu o 
seară în urmă în timp ce el şi Carol pregăteau cina: acel 
chip palid, schimonosit, zărit în fugă la lumina fulgerului; 
chipul unei femei; ochii strălucitori; gura strâmbată într-un 
rânjet de ură şi furie. Sau poate că n-a fost decât Jasper, 
danezul uriaş, şi o nălucire a luminii. 

Toc! 

Sunetul fu atât de puternic şi de neaşteptat, încât Paul 
sări surprins. Dacă întâmplător cana n-ar fi fost pe jumătate 
goală, ar fi împroşcat tot covorul cu cafea. 

Toc! Toc! 

Nu putea fi acelaşi oblon pe care-l auziseră seara trecută, 
căci ar fi continuat să bocăne toată noaptea. Asta însemna 
că acum trebuia reparate două. 

Doamne, se gândi, casa asta veche o să-mi cadă-n cap. 

Toc! 


69 


Sursa sunetului era în apropiere; de fapt era atât de 
aproape, încât părea că se naşte chiar în cameră. 

Paul îşi lipi fruntea de geamul rece al ferestrei, iscodi la 
stânga, apoi la dreapta, încercând să vadă dacă obloanele 
erau la locul lor. Pe cât şi-a putut da seama, erau 
amândouă bine prinse. 

Toc, toc-toc, toc, toc... 

Zgomotul se îmblânzi, dar se transformă într-o bătaie 
continuă, aritmică, mai enervantă decât loviturile puternice 
de dinainte. Şi acum părea că vine din altă parte a casei. 

Deşi nu voia să se cocoaţe pe scară şi să repare oblonul, 
acum în plină ploaie, asta era exact ce trebuia făcut, căci n- 
ar putea scrie nimic din cauza păcănitului ce-l disturba. 
Măcar nu fulgerase în dimineaţa asta. 

Îşi puse cana pe birou şi vru să iasă din cameră. Înainte 
de-a ajunge la uşă, sună telefonul. 

Aşadar, avea să fie una din acele zile, gândi plictisit. 

Apoi îşi dădu seama că oblonul încetase să se mai 
izbească în clipa când sunase telefonul. Poate că vântul îl 
desprinsese de pe zid, situaţie în care reparația ar putea 
aştepta până se îmbunătăţeşte vremea. 

Se întoarse la birou şi răspunse la telefon. Era Alfred 
O'Brian de la agenţia de adopţiuni. La început, conversaţia 
fu penibilă, şi Paul se simţi stânjenit. O'Brian insista să-şi 
exprime recunoştinţa: „Mi-aţi salvat viaţa, nu încape nici o 
îndoială”. Fu la fel de insistent, scuzându-se de câteva ori şi 
absolut inutil pentru faptul că nu-şi exprimase această 
recunoştinţă în ajun, imediat după incidentul din birou. „Dar 
eram atât de zguduit, buimăcit, pur şi simplu nu aveam 
gândirea destul de limpede ca să vă mulţumesc, lucru de 
neiertat”. De fiecare dată când Paul protesta la cuvinte ca 
„eroic” şi „curajos”, O'Brian devenea şi mai elocvent ca 
înainte. În cele din urmă, Paul îşi înăbuşi obiecțiile şi-i 
permise tipului să depăşească momentul. O'Brian era 
hotărât să-şi ţină conştiinţa curată în acelaşi mod în care se 
agita pentru cea mai mică scamă de pe haină. Totuşi în 
cele din urmă consideră, se pare, că şi-a ispăşit destul 
nepăsarea (absolut imaginară) şi Paul se simţi uşurat când 


70 


conversaţia se-ndreptă spre altceva. 

O'Brian mai avea un motiv pentru care sunase, şi acum 
trecu direct la el, dar şi de data aceasta părea stânjenit. Nu 
putea (explică scuzându-se) să găsească formularul de 
cerere pe care familia Tracy îl adusese cu o zi înainte. 

— Desigur, când copacul s-a prăbuşit pe fereastră, a 
zvârlit pe podea o mulţime de hârtii. O învălmăşeală 
grozavă. Unele erau mototolite şi murdare când le-am 
adunat, şi foarte multe erau înmuiate de ploaie. Cu toate 
astea, Margie, secretara mea, le-a putut pune în ordine - 
exceptând, desigur, cererea dumneavoastră. N-o putem 
găsi nicăieri. Presupun că a zburat afară printr-una din 
ferestrele sparte. Nu ştiu de ce, dar actele dumneavoastră 
sunt singurele pe care le-am pierdut, şi e de la sine înţeles 
că trebuie să avem o cerere completă, semnată, înainte de 
a prezenta numele dumneavoastră comitetului de 
recomandare. Îmi pare nespus de rău pentru această 
neplăcere, domnule Tracy, credeţi-mă. 

— N-aveţi nici o vină, spuse Paul. O să trec mai tîrziu, 
încă în cursul zilei de azi, şi o să iau alt formular. Il putem 
completa şi semna diseară. 

— Bine, spuse O'Brian. Mă bucur să aud asta. Trebuie să-l 
am înapoi mâine dimineaţă devreme, dacă vrem să 
prindem următoarea întrunire a comitetului. Lui Margie îi 
trebuie trei zile de lucru ca să facă verificările tuturor 
informaţiilor din cerere, şi asta înseamnă exact timpul 
rămas până la întrunirea de miercurea viitoare. Dacă 
pierdem această sesiune, nu mai este alta decât peste 
două săptămâni. 

— O să vin să iau formularul înainte de amiază, îl asigură 
Paul. Şi primul lucru pe care-l voi face vineri dimineaţă va fi 
să vi-l înapoiez. 

Şi-au luat la revedere şi Paul lăsă receptorul. 

TOC! 

Când auzi sunetul, se prăbuşi dintr-o dată, descurajat, în 
cele din urmă tot trebuia să repare un oblon. Şi apoi să 
meargă în oraş să ia o nouă cerere. Şi să conducă înapoi 
spre casă. Şi până o să termine toate astea, jumătate de zi 


71 


s-a dus dracului, fără ca el să fi scris un singur cuvânt. 

TOC! TOC! 

— Lua-te-ar dracu', spuse el. 

Toc, toc-toc, toc-toc... Fără îndoială avea să fie una din 
acele zile. Cobori scările îndreptându-se către dulapul din 
hol unde-şi ţinea haina de ploaie şi galoşii. 


* 
* * 


Ştergătoarele de parbriz glisau încolo şi încoace, încolo şi 
încoace, cu un scârţâit scurt, strident care-o făcea pe Carol 
să scrâşnească din dinţi. Se aplecă un pic în faţă, peste 
volan, scrutând prin ploaia ce şiroia. 

Străzile  luceau; macadamul lunecos părea dat cu 
unsoare. Apa murdară curgea de-a lungul rigolelor şi forma 
bălți în jurul canalelor înfundate. 

Era nouă şi zece minute şi ora aglomerată a dimineţii 
tocmai se încheiase. Deşi străzile erau încă destul de pline, 
traficul era fluent şi rapid. De fapt, toţi conduceau prea iute 
pentru Carol şi ea bătu puţin în retragere, atentă şi 
precaută. 

La două cvartale înainte de birou, precauţiile ei se 
dovediră justificate, dar nu fuseseră totuşi suficiente ca să 
evite întru totul dezastrul. Fără să se sinchisească de 
maşinile care veneau, o tânără blondă ieşind dintre două 
furgonete, păşi direct în calea micului VW. 

—  Cristoase! spuse Carol, apăsîind cu atâta putere 
piciorul pe frână, încât se ridică de pe scaun. 

Blonda îşi ridică privirea şi înlemni, cu ochii larg deschişi. 

Deşi Volkswagenul rula doar cu douăzeci de mile pe oră, 
nu mai era vreo speranţă să oprească la timp. Frânele 
scrâşniră. Cauciucurile aderară la pavajul ud, alunecând în 
acelaşi timp. 

Dumnezeule, nu! gândi Carol, simțind că i se face rău, că 
se scufundă. 

Maşina o lovi pe blondă, o ridică de la pământ, o zvârli pe 
capotă şi apoi partea din spate a maşinii începu să alunece 


72 


răsucindu-se spre stânga, în calea unui Cadillac ce venea 
din sens contrar, iar acesta făcu brusc o mişcare laterală, 
frânele scrâşniră, şoferul claxona parcă închipuindu-şi că un 
volum suficient de mare de sunete ar putea în mod 
miraculos s-o dea pe Carol la o parte din calea lui, şi pentru 
o secundă ea fu convinsă că se vor ciocni, dar Cadillacul 
lunecă mai departe fără s-o atingă, la o distanţă de numai 
cinci-şase centimetri - şi astea toate în două, trei, poate 
patru secunde - şi în acelaşi timp blonda se rostogoli de pe 
capotă, spre dreapta, către bordură, iar VW-ul reuşi să se 
oprească, de-a curmezişul şoselei, legănându-se pe arcuri 
ca un căluţ de lemn. 


* * 


Nu lipsea nici un oblon. Nici unul nu se desprinsese şi nu 
se bălăbănea în vânt, aşa cum crezuse Paul. 

În galoşi şi haină de ploaie cu glugă, ocolise întreaga 
casă, examinând fiecare din obloanele celor două caturi, 
dar nu putu să vadă nimic lipsă. Nu era nici un semn că 
furtuna stricase ceva. 

Contrariat, mai ocoli o dată casa, fiecare pas scoțând un 
clefăit, căci gazonul saturat de ploaie era ca un burete 
îmbibat de apa. Făcând acest ocol se uită după vreo 
creangă frântă care, legănându-se în rafalele de vânt, ar 
putea izbi zidul. Însă toţi copacii erau intacţi. 

Tremurând în aerul neobişnuit de răcoros al toamnei, 
stătu un minut-două pe peluză, semeţindu-şi capul spre 
dreapta, apoi spre stânga, cu urechea la pândă să audă 
bocănitul ce umpluse casa mai devreme. Acum nu se 
auzea. Singurele sunete erau tânguitul vântului, foşnetul 
copacilor şi ploaia ce se strecura prin iarbă cu un şuierat 
continuu, blând. 

În cele din urmă, faţa-i amorţi din cauza vântului rece şi a 
ploii ce alunga căldura, şi se hotărî să amâne căutarea 
până ce loviturile ar începe iar, oferindu-i un punct de 
plecare. Între timp, ar putea să se ducă în oraş şi să ia 


73 


formularul de cerere de la agenţie. Îşi puse mâna pe faţă, 
îşi simţi barba aspră, îşi aminti cât de îngrijit era O'Brian şi 
se gândi că ar trebui să se radă înainte să plece. 

Intră din nou în casă prin veranda din spate, lăsându-şi 
haina din care picura apa pe-un suport tapisat cu vinii şi 
lepădându-şi galoşii înainte de a se duce la bucătărie. 
Odată aflat înăuntru, închise uşa şi se dezmorţi o clipă în 
aerul cald. 

TOC! TOC! TOC! 

Casa se cutremură de parcă primise trei lovituri rapide, 
neobişnuit de puternice, date de pumnul enorm al unui 
uriaş. Deasupra spaţiului utilitar din mijlocul bucătăriei, 
unde era suspendat de tavan un suport de ustensile, 
cratiţele şi tigăile de aramă se legănară şi se izbiră una de 
cealaltă, zăngănind. 

TOC! 

Ceasul de perete se smuci în agăţătoare; dacă n-ar fi fost 
aşa de ferm fixat, s-ar fi desprins cu siguranţă din perete, 
căzând pe podea. 

Paul se duse spre mijlocul încăperii, încercând să-şi dea 
seama din ce direcţie venea bocănitul. 

TOC! TOC! 

Uşa cuptorului se deschise. 

Sticluţele adăpostite pe suportul de condimente începură 
să clincăne, lovindu-se una de cealaltă. Ce naiba se 
întâmplă aici? se întrebă tulburat. 

TOC! 

Se întoarse încet, ascultând, căutând. 

Cratiţele şi tigăile zăngăniră din nou şi un polonic mare 
alunecă din cîrlig şi căzu cu zgomot pe masa pentru tăiat 
carne, aflată dedesubt. 

Paul privi în sus spre tavan încercînd să localizeze 
sunetul. 

TOC! 

Se aştepta să vadă tencuiala crăpând, dar nici vorbă de 
aşa ceva. Oricum, sursa sunetului era clar deasupra 
capului. 

Toc, toc-toc, toc... 


74 


Pe neaşteptate bocănitul diminua, dar nu dispăru 
complet. Cel puţin casa nu mai vibra, iar ustensilele de 
bucătărie nu se mai izbeau una de alta. 

Paul se îndreptă spre scări, hotărit să dea de urma sursei 
care provoca atâta dezordine. 


* * 


Blonda zăcea pe spate în şanţ, cu un braţ întins pe lângă 
trup, cu palma în sus şi mâna moale, iar celălalt braţ îndoit 
peste pântece. Părul auriu îi era plin de noroi. Un şuvoi de 
apă adânc de zece centimetri curgea în juru-i, ducând cu el 
frunze, pietriş şi resturi de hârtii către cel mai apropiat 
canal, iar părul ei lung îi flutura în jurul capului, unduindu- 
se mătăsos în curenţii aceia murdari. 

Carol îngenunche lângă ea şi avu un şoc văzând că de 
fapt, victima nu era câtuşi de puţin femeie. Era o fată de cel 
mult paisprezece sau cincisprezece ani. Era deosebit de 
drăguță, cu trăsături delicate, iar în acea clipă era 
înfricoşător de palidă. 

De asemenea, era nepotrivit îmbrăcată pentru vreme 
aspră. Purta tenişi albi, blugi şi o bluză în carouri albe şi 
albastre. Nu avea nici haină de ploaie, nici umbrelă. 

Cu mâinile tremurând, Carol ridică braţul drept al fetei şi- 
i căută pulsul. ÎI găsi de-ndată, era puternic şi continuu. 

— Slavă Domnului, spuse Carol tremurând. Slavă 
Domnului, slavă Domnului! 

Începu să examineze fata, să vadă dacă nu sângerează. 
Nu părea să aibă vreo lovitură serioasă, nici o pierdere 
importantă de sânge, numai câteva tăieturi şi julituri 
superficiale. Doar dacă, desigur, hemoragia nu era internă. 

Şoferul Cadillacului, un bărbat înalt cu barbişon, ocoli 
spatele Volkswagenului şi se uită la fata lovită. 

— E moartă? 

— Nu, spuse Carol. Ridică lin o pleoapă a fetei, apoi pe 
cealaltă. Doar inconştientă. Probabil o uşoară comoţie. 


75 


Cheamă cineva salvarea? 

— Nu ştiu. 

— Atunci chemaţi-o dumneavoastră. Repede. 

Plecă în grabă, împroşcând apa dintr-o baltă a cărei 
adâncime îi depăşea marginea pantofilor. 

Carol apăsă bărbia fetei; maxilarul era moale şi gura i se 
deschise cu uşurinţă. Nu se vedea nici o blocare, nici sânge, 
nimic care s-o sufoce, iar limba îi era într-o poziţie sigură. 

O femeie căruntă, cu o haină de ploaie din plastic 
transparent şi o umbrelă colorată în roşu şi portocaliu, se ivi 
din preajmă. 

— N-a fost vina dumitale, îi spuse lui Carol. Am văzut 
cum s-a întâmplat. Am văzut totul. Copilul a ţâşnit în faţa 
dumitale fără să se uite. Nu puteai face nimic ca să 
preîntâmpini coliziunea. 

— Şi eu am văzut, spuse un bărbat corpolent care nu 
încăpea prea bine sub umbrelă. Am văzut-o pe puştoaică 
umblând pe stradă de parcă era în transă sau cam aşa 
ceva. Fără haină, fără umbrelă. Cu privirea fixă, cu ochii în 
gol. A coborit de pe bordură, printre cele două furgonete, şi 
a rămas acolo cîteva secunde, parcă aşteptând să vină 
cineva să-i poată ieşi în faţă şi s-o omoare. Pe Dumnezeul 
meu, aşa s-a şi întâmplat. 

— Nu-i moartă, spuse Carol, incapabilă să-şi stăpânească 
tremurul din glas. Am o trusă de prim-ajutor pe bancheta 
din spate a maşinii. Vrea să mi-o aducă cineva? 

— Desigur, spuse bărbatul corpolent, întorcându-se către 
VW. 

Printre altele, trusa de prim-ajutor conţinea şi o pereche 
de depresoare pentru limbă, şi Carol voia să le aibă la- 
ndemiînă. Deşi fata, încă inconştientă, nu prezenta semnele 
unor convulsii iminente, Carol intenţiona să fie pregătită 
pentru ce-i mai rău. 

Incepuse să se adune lume. 

La două cvartale mai încolo se auzi sunetul unei sirene 
care se apropia rapid. Probabil poliţia; ambulanţa n-ar fi 
putut veni atât de repede. 

— Ce fată drăguță, spuse femeia cu părul cărunt, privind 


76 


în jos la fata lovită. 

Alţi privitori murmurară aprobator. 

Carol se ridică în picioare şi şi scoase haina de ploaie. N- 
avea nici un sens s-o acopere pe fată căci nu avea cum să 
se ude mai tare decât era acum. In schimb, Carol împături 
haina, îngenunche iar şi cu grijă strecură perna improvizată 
sub victimă, înălţându-i capul cu puţin deasupra şuvoiului 
de apă. Fata nu deschise ochii şi nici nu făcu altă mişcare. 

O şuviţă încâlcită de păr auriu îi căzuse pe faţă şi Carol o 
dădu cu grijă la o parte. Pielea fetei ardea, cuprinsă de 
febră, în ciuda ploii reci ce-o scălda. 

Pe neaşteptate, în timp ce degetele ei încă mai atingeau 
obrazul acela tânăr, Carol fu cuprinsă de ameţeală şi nu 
mai putu respira. O clipă crezu că va leşina şi va cădea 
peste adolescenta lipsită de cunoştinţă. Un val negru îi 
năvăli în spatele ochilor şi apoi, în acest întuneric se ivi o 
străfulgerare argintie, o licărire de lumină venită de la un 
obiect în mişcare, lucrul acela misterios din coşmar. 

Scrâşni din dinţi, îşi scutură capul şi refuză să fie târâtă 
de acel val întunecat. Îşi luă mâna de pe obrazul copilei, 
ducând-o spre propria-i faţă; vraja ameţitoare trecu tot atât 
de brusc cum apăruse. Până ce venea ambulanta, 
răspundea de fata rănită şi era hotărâtă să-şi îndeplinească 
această obligaţie. 

Gâfâind uşor, bărbatul corpolent veni în grabă cu trusa 
de prim-ajutor. Carol scoase unul din depresoare din 
învelişul foşnitor de celofan - pentru orice eventualitate. 

O maşină a poliţiei dădu colţul şi opri în spatele 
Volkswagenului. Becurile de urgenţă care se învârteau încă, 
împroşcară o lumină roşie pe pavajul ud, părând că 
transformă băltoacele de ploaie în bălți de sânge. 

În timp ce sirena patrulei de poliţie se stingea hârâind, 
începu să se audă o altă sirenă mai îndepărtată. Acel 
tânguit strident, modulat fu cel mai dulce sunet din lume 
pentru Carol. 

Groaza e aproape de sfârşit, gândi. 

Apoi privi la faţa albă ca de cretă a fetei şi sentimentul 
de uşurare îi fu umbrit de îndoială. Poate că groaza nu se 


77 


sfârşise câtuşi de puţin; poate că abia începea. 


* * 


Sus, Paul păşi încet dintr-o cameră în alta, ascultând 
bocăniturile. 

Toc... TOC... _ 

Sursa continua să fie deasupra capului. In pod. Sau pe 
acoperiş. 

Scara podului era în spatele unei uşi din tăblii, la capătul 
coridorului aflat la al doilea nivel. Era nevopsită, cu trepte 
înguste ce scârţâiau sub paşii lui Paul. 

Deşi podul era pardosit în întregime, nu era nici pe 
departe o încăpere finisată. Structura pereţilor era la 
vedere pentru a fi controlată: izolaţia din fibre de sticlă roz 
amintind oarecum de carnea crudă, şi stâlpii de susţinere 
dispuşi regulat, ca nişte coaste. Două becuri de o sută de 
wati, descoperite, asigurau lumina, iar umbrele şerpuiau 
pretutindeni, dar mai ales spre streşini. Pe toată lungimea 
şi jumătate din lăţime, podul era suficient de înalt ca să-i 
permită lui Paul să meargă fără să se aplece. 

Aici sus, căderea ploii pe acoperiş era mai mult decât 
atât. Era un şuierat neîntrerupt, un vuiet uşor, ce cuprindea 
totul. 

Cu toate acestea, celălalt sunet se putea auzi peste 
răpăitul ploii: Toc... toc-toc... 

Paul se strecura încet printre stivele de cutii de carton şi 
alte lucruri depozitate aici: două cufere mari de călătorie; 
un cuier vechi cu şase braţe; un lampadar de alamă căruia-i 
dispăruse tot luciul; două scaune cu fundul împletit din 
nuiele, stricate, pe care intenţiona să le repare într-o bună 
zi. Un praf albicios acoperea ca un linţoliu toate lucrurile din 
încăpere. 

Toc... toc... 


78 


Străbătu în lungime tot podul şi apoi reveni încet în 
mijloc, unde se opri. Sursa sunetului părea să fie chiar în 
faţa lui, la numai cîţiva centimetri. Dar aici nu era nimic 
care să poată fi cauza tulburării; nimic nu se clintea. 

Toc... toc... toc... toc... 

Deşi acum bocănitul era mai încet decât cu câteva 
minute mai devreme, era încă destul de tare şi plin de 
forţă; reverbera prin structura casei. Loviturile dobândiseră 
un ritm simplu, monoton; fiecare lovitură era despărțită de 
cea dinainte şi de cea care urma prin unităţi egale de timp, 
rezultând o suită asemănătoare bătăilor unei inimi. 

Paul stătea în pod, în praf, inspirând mirosul de mucegai 
comun tuturor încăperilor nefolosite, şi încercând să 
localizeze sunetul, să înţeleagă cum putea izvori din aerul 
rarefiat; şi, treptat, atitudinea lui faţă de această tulburare 
se schimbă. Se gândi la ea ca la o simplă manifestare 
auditivă a stricăciunilor provocate de furtună, nimic altceva 
decât nişte reparaţii plictisitoare şi probabil destul de 
scumpe care ar trebui făcute, o întrerupere în graficul lui de 
lucru, un inconvenient, nimic mai mult. Dar în timp ce-şi 
întorcea capul dintr-o parte în alta pătrunzând cu privirea 
fiecare umbră, în timp ce asculta bubuitul neîncetat, 
înţelese brusc că era ceva de rău augur în acest sunet. 

Toc... toc... toc... 

Din motive pe care nu le putea defini, zgomotul părea 
acum ameninţător, răuvoitor. 

Îi era mai frig aici la adăpost decât îi fusese afară în 
ploaie şi vânt. 


* * 


Carol vru să se ducă la spital în ambulanţă împreună cu 
fata, dar ştia că ar fi de prisos. In plus, primul poliţist apărut 
la faţa locului, un tânăr cârlionţat pe nume Tom Weatherby, 
avea nevoie de o declaraţie din partea ei. 

Stăteau pe locurile din faţă ale maşinii patrulei, care 
mirosea a mentă de la pastilele pe care le sugea 


79 


Weatherby. Geamurile erau opace din cauza şiroaielor de 
ploaie. Radioul poliţiei trosnea şi pârâia. 

Weatherby se încruntă: 

— Sunteţi udă până la piele. Am o pătură în portbagaj. V- 
o aduc. 

— Nu, nu, spuse ea. Nu-i nimic. Costumul ei verde 
tricotat era saturat de apă. Părul ud de ploaie i se lipise pe 
cap şi-i atârna pe umeri. În acel moment nu-i păsa de cum 
arată sau de faptul că pielea i se făcuse ca de găină. Să 
terminăm cu treaba. 

— Ei... dacă sunteţi sigură că n-aveţi nimic... 

— Sunt sigură. 

In timp ce dădea drumul sistemului de încălzire, 
Weatherby spuse: 

— O cunoaşteţi din întâmplare pe puştoaica ce v-a sărit 
în faţa maşinii? 

— S-o cunosc? Nu. Bineînţeles că nu. 

— Nu avea nici un act de identitate asupra ei. Aţi 
observat dacă avea vreo poşetă cînd a ieşit în stradă? 

— Nu pot spune cu siguranţă. 

— Încercaţi să vă amintiţi. 

— Nu cred că avea. 

— Probabil că nu, spuse el. La urma urmei, dacă iese pe 
o furtună ca asta fără haină de ploaie sau măcar o umbrelă, 
de ce şi-ar bate capul să-şi ia o poşetă? Oricum, vom căuta 
pe stradă. Poate a scăpat-o undeva. 

— Ce se întâmplă dacă nu descoperiţi cine este? Cum 
luaţi legătura cu părinţii? Vreau să spun că n-artrebui să fie 
singură într-o împrejurare ca asta. 

— Nici o problemă, spuse Weatherby. O să ne spună cum 
o cheamă când îşi recapătă cunoştinţa. 

— Dacă şi-o recapătă. 

— Ei, şi-o va recăpăta. N-aveţi de ce să vă faceţi griji. Nu 
pare să fie rănită grav. 

Cu toate astea, Carol era îngrijorată. 

În următoarele zece minute, Weatherby puse întrebări iar 
Carol răspunse. Când el termină de completat raportul 
asupra accidentului, ea-l citi repede şi apoi semnă în josul 


80 


paginii. 

— Sunteţi nevinovată, spuse Weatherby. Conduceaţi sub 
limita de viteză, şi trei martori afirmă că fata a păşit dintr- 
un unghi mort chiar în faţa dumneavoastră, fără să 
catadicsească să se asigure. N-a fost vina dumneavoastră. 

— Ar fi trebuit să fiu mai atentă. 

— Nu văd ce altceva aţi fi putut face. 

— Ceva. Cu siguranţă puteam face ceva, spuse ea 
nefericită. 

El dădu din cap. 

— Nu. Ascultaţi, doctor Tracy, am mai văzut cazuri de- 
astea. Are loc un accident, cineva e rănit, şi nimeni nu-i cu 
adevărat vinovat - totuşi una din persoanele implicate are 
un sentiment greşit de responsabilitate şi persistă să se 
simtă vinovată. lar în cazul de faţă, dacă este cineva 
vinovat, atunci e chiar puştoaica, nu dumneavoastră. După 
spusele martorilor, se purta straniu înainte de a da 
dumneavoastră colţul, aproape ca şi cum ar fi avut intenția 
să fie călcată. 

— Dar de ce ar vrea o fată atât de drăguță să se arunce 
în faţa maşinii? 

Weatherby dădu din umeri. 

— Mi-aţi spus că sunteţi psihiatru. Specialistă în copii şi 
adolescenţi, nu? 

— Da. 

— Aşa că trebuie să cunoaşteţi toate răspunsurile mai 
bine decât mine. De ce ar dori să se sinucidă? Neplăceri 
acasă - un tată care bea prea mult şi face avansuri 
insistente proprie-i copile, o mamă care nu vrea să audă 
despre asta. Sau poate că puştoaica tocmai a fost înşelată 
de prietenul ei şi crede că ăsta-i sfârşitul lumii. Sau tocmai 
a descoperit că-i însărcinată şi a decis că nu poate să dea 
ochi cu părinţii şi să le spună. Trebuie că există sute de 
motive şi sunt sigur că pe cele mai multe le-aţi întâlnit în 
munca dumneavoastră. 

Ceea ce spunea era adevărat, dar asta n-o făcea pe Carol 
să se simtă mai bine. 

Dacă-aş fi condus mai încet, gândea ea. Dacă aş fi 


81 


reacţionat mai rapid, poate că sărmana fată n-ar fi în spital 
acum. i 

— Poate că se droga, spuse Weatherby. In zilele de azi ai 
naibii de mulţi puştani se grozăvesc cu drogurile. Sunt în 
stare să jur: unii ar înghiţi orice pilulă li se dă. Şi dacă nu-i 
ceva ce poate fi înghiţit, atunci îl prizează sau şi-l 
injectează în venă. Puştoaica asta pe care aţi lovit-o poate 
că era atât de excitată încât nici măcar nu ştia unde se află 
cînd v-a ieşit în faţa maşinii. Deci, dacă aşa stă cazul, o să- 
mi spuneţi că este tot vina dumneavoastră? 

Carol se lăsă pe spate, închise ochii şi expiră înfiorându- 
se. 

— Doamne, nu ştiu ce să vă spun. Tot ce ştiu e... că m 
simt întoarsă pe dos. 

— E perfect normal după cele prin care tocmai aţi trecut. 
Dar nu-i normal să vă simţiţi vinovată de asta. N-a fost vina 
dumneavoastră, aşa că nu mai stăruiţi. Daţi-o uitării şi 
continuaţi-vă viaţa. 

Ea-şi deschise ochii, se uită la el şi zâmbi. 

— Ştiţi ceva, sergent Weatherby, am impresia că aţi fi un 
foarte bun psihoterapeut. 

El zâmbi. 

— Sau un barman grozav. 

Carol râse. 

— Vă simţiţi mai bine? 

— Un pic. 

— Promiteţi-mi că n-o să vă stricaţi somnul din cauza 
asta. 

— Voi încerca, spuse ea. Dar tot sunt îngrijorată pentru 
fată. Ştiţi cumva la ce spital au dus-o? 

— Pot afla, spuse el. 

— Aţi face asta pentru mine? Aş vrea să mă duc să 
vorbesc cu doctorul care se ocupă de caz. Dacă-mi va 
spune că fata o să-şi revină, îmi va fi mult mai uşor să vă 
urmez sfatul, să-mi văd de viaţa mea. 

Weatherby luă microfonul şi ceru dispecerului de la 
poliţie să-i comunice unde fusese dusă fata. 


Oc 


82 


Antena de televiziune! 

Stând în pod, zgâindu-se la acoperişul de deasupra 
capului, Paul râse zgomotos când îşi dădu seama ce anume 
provoca bocănitul. Sunetul nu venea din aerul ce-i sta în 
faţă, cum, plin de nelinişte, crezuse pentru o clipă. Venea 
de pe acoperiş, unde era ancorată antena de televiziune. 
Se abonaseră la televiziunea prin cablu cu un an în urmă, 
dar nu îndepărtaseră vechea antenă. Aceasta era o antenă 
mare, direcţională, cu control de la distanţă, fixată pe o 
placă de ancorare grea; placa era prinsă, prin şindrilă, 
direct de una din bârnele acoperişului. Se pare că o piuliţa 
sau alt sistem de prindere se slăbise uşor, iar vântul 
smucea antena, pivotând placa pe unul din şuruburi şi 
izbind-o repetat de acoperiş. Soluţia marelui mister era 
caraghios de prozaică. Oare? 

Toc... toc... toc... 

Acum sunetul era mai slab ca oricând, de-abia se 
distingea prin vuietul ploii care cădea pe acoperiş, şi era 
uşor de crezut că antena putea fi cauza. Treptat totuşi, pe 
măsură ce Paul analiza răspunsul la enigmă, începu să se 
îndoiască de faptul că acesta era răspunsul corect. Se 
gândi cât de tare şi violent fusese bocănitul cu câteva 
minute mai devreme când intrase în bucătărie: casa 
cutremurându-se toată, uşa cuptorului deschizându-se, 
sticluţele ciocnindu-se pe suportul de condimente. Putea 
oare o antenă desprinsă să provoace un zgomot şi o 
vibraţie atît de puternice? 

Toc... toc... 

În timp ce privea în sus spre tavan încercă să se 
autoconvingă, să creadă fără echivoc în teoria cu antena. 
Dacă lovea o bârnă a acoperişului exact acolo unde trebuie, 
într-un unghi anume, astfel încât impactul să fie transmis 
prin toată structura casei, poate că o antenă slăbită ar 
putea face ca oalele şi tigăile din bucătărie să se izbească 
una de cealaltă şi să dea impresia că tavanul e gata să 


83 


crape. La urma urmei, dacă induci cu precizie vibraţiile 
corecte într-un pod de oţel, îl poţi transforma în ruine în mai 
puţin de-un minut, indiferent câte şuruburi, suduri şi cabluri 
îl susţin. Şi deşi Paul credea că nu era nici cel mai mic 
pericol ca o antenă slăbită să provoace astfel de distrugeri 
apocaliptice structurii de lemn a casei, ştia că o forţă 
moderată, aplicată calculat şi cu precizia unui vârf de ac, 
putea avea un efect disproporționat faţă de energia 
cheltuită. Şi apoi, antena TV trebuie să fie la rădăcina 
tulburărilor, pentru că era ultima explicaţie ce-i mai 
rămăsese. 

Bocănitul deveni şi mai slab şi apoi dispăru complet. 
Aşteptă un minut sau două, dar nu se auzea decât 
zgomotul ploii pe şindrila de deasupra capului. 

Probabil că vântul şi-a schimbat direcţia. Cu timpul o să 
revină şi antena va începe să joace în placă, iar bocănitul 
avea să înceapă iar. 

De îndată ce va trece furtuna, va trebui să scoată o scară 
extensibilă din garaj, să se cocoaţe pe acoperiş şi să 
desfacă antena. Ar fi trebuit să aibă grijă de treaba asta de- 
ndală ce se abonaseră la serviciul prin cablu. Acum, pentru 
că amânase, avea să piardă un timp preţios pentru scris - şi 
la unul din punctele cele mai dificile şi importante ale 
manuscrisului. Această perspectivă îl făcu să se simtă 
frustrat şi-l enervă. 

Hotări să se radă, să se ducă în oraş şi să ia noul set de 
acte de la agenţia pentru adopţiuni. S-ar putea ca furtuna 
să treacă până se întoarce el acasă. In cazul ăsta, pe la 
unsprezece şi jumătate ar fi pe acoperiş, ar da jos antena, 
apoi ar mânca ceva şi ar lucra liniştit la carte toată după- 
amiaza, excluzând alte întreruperi. Dar avea bănuiala că 
vor mai fi şi altele. Se împăcase deja cu gândul că era una 
din acele zile. 

Când plecă din pod şi stinse lumina, casa se zgudui sub o 
altă lovitură. 

TOC! 

Una singură de data asta. 

Apoi totul se cufundă iarăşi în tăcere. 


84 


* * 


Sala de aşteptare a spitalului arăta ca o explozie în 
garderoba unui clown. Pereţii erau galben-canar, scaunele 
roşu aprins, covorul portocaliu, suporturile pentru reviste şi 
mesele aferente erau dintr-un plastic purpuriu intens; iar 
cele două mari tablouri abstracte erau realizate mai ales 
din tonuri de albastru şi verde. 

Sala - evident opera unui designer care citise prea mult 
despre teoriile privind influenţa culorii asupra diverselor 
stări psihice - trebuia să fie pozitivă, să sugereze viaţa. 
Trebuia să ridice moralul vizitatorilor şi să le îndepărteze 
gândurile de la prietenii bolnavi şi rudele muribunde. Cu 
toate acestea, decorul având un aer categoric vesel, trezi în 
Carol o reacţie opusă celei pe care o intenţionase 
designerul. Era o încăpere frenetică; îţi râcâia nervii cu 
aceeaşi eficienţă cu care un şmirghel aspru ar răzui o 
bucată de unt. 

Se aşeză pe unul din scaunele roşii, aşteptându-l pe 
doctorul care o îngrijise pe fată. Când acesta veni, halatul 
lui alb şi apretat contrastă atât de puternic cu decorul 
violent, încât părea că radiază o aură divină. 

Carol se ridică întâmpinându-l, iar el o întrebă dacă este 
doamna Tracy, şi-i spuse că se numeşte Sam Hannaport. 
Era înalt, foarte voinic, cu faţa pătrăţoasă, rumen, abia 
trecut de cincizeci de ani. Arăta ca şi cum urma să 
vorbească tare, brutal, poate chiar antipatic, dar de fapt 
vorbea blând şi părea sincer interesat de modul în care 
accidentul o afectase pe Carol, atât fizic cât şi emoţional. Îi 
trebuiră cîteva minute ca să-l asigure că se simţea bine din 
ambele puncte de vedere, şi apoi se aşezară pe nişte 
scaune roşii aflate faţă în faţă. 

Hannaport îşi ridică sprâncenele stufoase şi spuse: 

— După cum arătaţi vă trebuie o baie fierbinte şi un 
pahar mare de brandy cald. 

— Am fost udă până la piele, spuse, dar acum m-am 


85 


uscat destul de bine. Ce face fata? 

— Tăieturi, contuzii, julituri, spuse el. 

— Hemoragie internă? 

— Testele n-au arătat nimic. 

— Fracturi? 

— Nici un oscior rupt în tot trupul. A scăpat uluitor de 
bine. N-aveaţi cum să conduceţi foarte repede când aţi 
lovit-o. 

— Nu. Dar având în vedere cum a alunecat pe capotă şi 
apoi s-a rostogolit în şanţ, m-am gândit că poate... Carol se- 
nfioră, nevrând să-şi exprime în cuvinte gândul. 

— Da, copila e într-o stare bună acum. Şi-a recăpătat 
cunoştinţa în ambulanţă şi când am văzut-o eu era vioaie. 

— Slavă Domnului. 

— Nu este nici un semn c-ar fi suferit nici cea mai uşoară 
comoţie. Nu întrevăd vreun efect de durată. 

Uşurată, Carol se lăsă pe spate pe scaunul roşu. 

— Aş vrea s-o văd, să-i vorbesc. 

— Acum se odihneşte, spuse doctorul Hannaport. Nu 
vreau să fie tulburată pe moment. Dar dacă vreţi să vă 
întoarceţi diseară, la orele de vizită, atunci o s-o puteţi 
vedea. 

— Aşa o să fac. Vin hotărît. Clipi. O, Doamne, nici nu v- 
am întrebat cum o cheamă. 

Sprâncenele lui stufoase se ridicară din nou: 

— Mda, aici avem o mică problemă. 

— Problemă? Carol se încorda iarăşi. Ce vreţi să spuneţi? 
Nu-şi poate aminti numele? 

— Nu şi l-a amintit încă, dar... 

— O, Doamne! 

— ... şi-l va aminti. 

— Aţi spus că nu are nici o comoţie... _ 

— Vă jur, nu este ceva serios, spuse Hannaport. li luă 
mâna stânga în mâinile lui mari şi aspre şi i-o ţinu ca şi cum 
aceasta s-ar fi putut frânge şi zdrobi în orice clipă. Vă rog, 
nu vă faceţi griji din cauza asta. Fata se va face bine. 
Incapacitatea ei de a-şi aminti numele nu este un simptom 
de comoţie gravă sau altă vătămare serioasă a creierului; 


86 


nu în cazul ei, oricum. Nu este confuză sau dezorientată. 
Câmpul vizual îi este normal şi are o excelentă percepţie în 
profunzime. l-am testat procesele de gândire cu câteva 
probleme de matematică - adunare, scădere, înmulţire şi 
le-a rezolvat pe toate corect. Poate silabisi orice cuvânt îi 
spui, e-a naibii de pricepută la asta. Aşa că nu are o 
comoţie gravă. Pur şi simplu suferă de-o uşoară amnezie. O 
amnezie selectivă, înţelegeţi, numai o pierdere a amintirilor 
personale, fără pierderea deprinderilor şi instruirii şi tot 
blocul de concepte sociale. N-a uitat să scrie şi să citească, 
slavă Domnului; a uitat doar cine este, de unde vine, şi cum 
a ajuns aici. Sună mai serios decât este de fapt. Desigur, 
este deconcertată şi neîncrezătoare. Dar amnezia selectivă 
este tipul de amnezie cel mai uşor de vindecat. 

— Ştiu, spuse Carol. Dar asta, fir-ar a naibii, nu mă face 
deloc să mă simt mai bine. Hannaport îi strânse mâna ferm 
şi blând. 

— Acest tip de amnezie este foarte, foarte rar 
permanentă sau chiar de durată. Mai mult ca sigur că-şi va 
aminti cine este încă înainte de cină. 

— Şi dacă nu? 

— Atunci poliţia va descoperi cine este, şi-n clipa în care 
îşi va auzi numele, ceața se va destrăma. 

— Nu avea nici un act de identitate. 

— Ştiu, spuse el. Am vorbit la poliţie. 

— Deci ce se va întâmpla dacă nu descoperă cine este? 

— Vor descoperi. O bătu uşor pentru ultima dată pe 
mână, apoi îi dădu drumul. 

— Nu văd cum puteţi fi atât de sigur. 

— Părinţii vor reclama la persoane dispărute. Vor avea o 
fotografie a fetei. Când cei de la poliţie vor vedea 
fotografia, vor face legătura. E-atât de simplu. 

Ea se încruntă. 

— Şi dacă părinţii nu-i reclamă dispariţia? 

— De ce n-ar face-o? 

— Ei bine, dacă a fugit din alt stat? Chiar dacă părinţii 
înaintează un dosar la persoane pierdute în oraşul ei natal, 
nu-i obligatoriu ca poliţia de aici să aibă cunoştinţă de el. 


87 


— Ultima dată cînd m-am interesat, copiii fugari preferau 
New Yorkul, California, Florida - orice alt loc în afară de 
Harrisburg, Pennsylvania. 

— Orice regulă are o excepţie. Hannaport râse încetişor 
şi dădu din cap. 

— Dacă pesimismul ar fi un sport competiţional, aţi 
câştiga campionatul mondial. Ea clipi mirată, apoi zâmbi. 

— Imi pare rău. Cred că sunt exagerat de descurajată. El 
se uită la ceas, se ridică de pe scaun şi spuse: 

— Da, aşa cred. Mai ales dacă ţinem seama de cât de 
bine a suportat fata toate astea. Ar fi putut fi cu mult mai 
rău. 

Carol se ridică şi ea. Grăbindu-se, înghiţindu-şi cuvintele 
spuse: 

— Cred că motivul pentru care sunt atât de neliniştită 
este acela că zilnic am de-a face cu copii cu afecţiuni, şi 
rostul meu este să-i ajut să se facă bine, asta-i tot ce mi-am 
dorit încă din liceu - să lucrez cu copii bolnavi, să fiu cea 
care-i vindecă - şi acum iată-mă responsabilă de chinurile 
prin care trece această sărmană fată. 

— Nu trebuie să simţiţi aşa. Nu aţi intenționat să-i faceţi 
vreun rău. 

Carol scutură din cap. 

— Ştiu că nu sunt tocmai raţională în ceea ce priveşte 
situaţia, dar nu mă pot împiedica să simt aşa. 

— Trebuie să văd nişte pacienţi, spuse Hannaport, 
privindu-şi ceasul din nou. Dar permiteţi-mi să vă părăsesc 
mărturisindu-vă un gând care v-ar putea ajuta să treceţi 
peste asta. 

— Mi-ar face plăcere să-l aud. 

— Fata a suferit numai nişte leziuni fizice minore. Nu voi 
spune că sunt de neglijat, dar sunt cât se poate de aproape 
de aşa ceva. Aşadar nu aveţi pentru ce să vă simţiţi 
vinovată în această privinţă. Cât despre amnezie... ei bine, 
e posibil ca accidentul să nu aibă nimic de-a face cu asta. 

— Nimic de-a face? Dar presupun că atunci cînd s-a lovit 
cu capul de maşină sau de pavaj... 

— Sunt sigur că ştiţi că lovitura la cap nu este singura 


88 


cauză a amneziei, spuse doctorul Hannaport. În asemenea 
cazuri, nu este nici măcar factorul cel mai răspândit. 
Stresul, şocul emoţional - toate pot duce la pierderea 
memoriei. De fapt încă nu înţelegem mintea omenească 
suficient de bine ca să putem afirma cu siguranţă ce 
provoacă cele mai multe cazuri de amnezie. Cât despre 
fată, totul conduce la concluzia că aceasta era starea ei 
curentă chiar înainte de-a ieşi în faţa maşinii 
dumneavoastră. Îşi sublinie fiecare argument în favoarea 
teoriei sale ridicând degetele de la mâna dreaptă. Unu: Nu 
avea nici un act de identitate. Doi: Turna cu găleata şi ea 
rătăcea prin ploaie fără impermeabil sau umbrelă, de parcă 
era buimacă. Trei: Din câte înţeleg, martorii spun că se 
comporta foarte ciudat încă înainte ca dumneavoastră să 
intraţi în scenă. Îşi agită cele trei degete ridicate. lată trei 
motive foarte întemeiate pentru care nu trebuie să fiţi atât 
de grăbită să vă blamaţi pentru starea puştoaicei. 

— Poate aveţi dreptate, dar eu totuşi... 

— Am dreptate, spuse el. Nu există nici un poate în 
această privinţă. Relaxaţi-vă, doamnă Tracy. 

O femeie cu o voce ascuţită, nazală îl solicită pe doctorul 
Hannaport prin sistemul de difuzoare al spitalului. 

— Mulţumesc că mi-aţi acordat atâta timp, spuse Carol. 
Aţi fost mai mult decât amabil. 

— Întoarceţi-vă diseară şi vorbiţi cu fata dacă vreţi. Sunt 
convins că veţi descoperi că nu vă învinovăţeşte câtuşi de 
puţin. 

Se întoarse şi parcurse grăbit sala în culori ţipătoare, 
răspunzând la apel; poalele halatului alb fluturau în urma 
lui. 

Carol se duse la telefonul public şi sună la birou. Îi 
explică situaţia secretarei, Thelma, şi aranjă o 
reprogramare a pacienţilor pe care intenţionase să-i vadă 
azi. Apoi formă numărul de acasă şi Paul îi răspunse la al 
treilea apel. 

— M-ai prins tocmai cînd ieşeam pe uşă, spuse el. 
Trebuie să mă duc pînă la biroul lui O'Brian să iau un nou 
set de formulare. Ale noastre s-au pierdut în tevatura de 


89 


ieri. Deocamdată, a fost o zi în care mai bine aş fi dormit. 

— La fel şi eu, spuse ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

li spuse despre accident şi-i rezumă convorbirea cu 
doctorul Hannaport. 

— Putea fi şi mai rău, spuse Paul. Cel puţin putem să fim 
recunoscători că n-a fost nimeni omorât sau schilodit. 

— Asta-mi spune toată lumea. „Putea fi mai rău”. Dar 
mie mi se pare destul de rău. 

— Eşti bine? 

— Înî. Ti-am spus. N-am fost nici măcar zgâriată. 

— Nu mă refer la starea fizică. Vreau să spun, eşti bine 
emoţional? Pari cam şocată. 

— Sunt. Doar puţin. 

— Vin la spital, spuse el. 

— Nu, nu. Nu-i nevoie. 

— Eşti sigură că poţi conduce maşina? 

— Am condus până aici după accident, fără nici o 
problemă, şi acum mă simt mai bine decât atunci. O să mă 
descurc. Ştii ce am să fac, mă duc la Grace. E numai la o 
milă de aici; e mai uşor decât să vin acasă. Trebuie să-mi 
storc hainele, să le usuc şi să le calc. Am nevoie şi de un 
duş. Probabil c-o să iau cina devreme împreună cu Grace, 
dacă ea-i de acord, şi apoi mă voi întoarce aici, la orele de 
vizită. 

— Când vii acasă? 

— Cred că nu mai devreme de opt sau opt şi jumătate. 

— O să-mi lipseşti. 

— Şi tu mie. 

— Transmite salutări lui Grace, spuse el. Şi spune-i că 
sunt de părere că este viitorul Nostradamus. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Grace a sunat ceva mai devreme. A spus că de curând 
a avut două coşmaruri şi tu apăreai în amândouă. Se temea 
să nu ţi se întâmple ceva. 

— Serios? 

— Inî. Era stânjenită din cauza asta. Se temea să nu-mi 
închipui că s-a senilizat sau cam aşa ceva. 


90 


— l-ai povestit despre fulgerul de ieri? 

— Da. Dar presimţea că urma să se mai întâmple ceva, 
ceva rău. 

— Şi s-a întâmplat. 

— Îţi dă fiori, nu? 

— Hotărât, spuse Carol. Îşi aminti de propriul ei coşmar; 
vidul negru; obiectul argintiu, scânteietor, care venea mai 
aproape, tot mai aproape. 

— Sunt convins că Grace îţi va spune totul în legătură cu 
asta, mai adăugă Paul. Pe diseară. 

— Te iubesc, spuse Carol. 

— Şi eu te iubesc. 

Lăsă receptorul şi se duse afară la locul de parcare. 

Nori negri-cenuşii încărcaţi de tunete zoreau pe cer, dar 
acum cădea doar o ploaie slabă. Vântul era încă rece şi 
tăios, fluiera prin cablurile electrice suspendate, ce răsunau 
ca un roi de viespi furioase. 


Rezerva avea două paturi, dar cel de-al doilea nu era de 
obicei folosit. În momentul de faţă nu era prezentă nici o 
soră. Fata era singură. 

Zăcea sub un cearşaf alb şi o pătură crem, privind la 
tavanul cu dale acustice. O durea capul şi-şi simţea fiecare 
zvâcnire înăbuşită, o durea fiecare tăietură ori julitură de pe 
trupul ei zdrobit, dar ştia că nu este serios vătămată. 

Frica, nu durerea, îi era cel mai mare duşman. Era 
înspăimântată de neputinţa de a-şi aminti cine este. Pe de 
altă parte, era frământată de sentimentul inexplicabil şi 
totuşi de nezdruncinat că ar fi imprudent şi extrem de 
periculos să-şi amintească trecutul. Fără să ştie de ce, 
bănuia că amintirea deplină i-ar aduce moartea - un gând 
straniu pe care-l consideră mai înspăimântător ca orice 
altceva. ` 

Ştia că amnezia nu era o urmare a accidentului. Işi 
amintea ca prin ceață că un minut ori două înainte de-a ieşi 


91 


poticnindu-se în calea maşinii se plimba prin ploaie pe 
stradă. Chiar şi atunci era dezorientată, înfricoşată, 
incapabilă să-şi amintească numele, iar oraşul ciudat în 
care se trezise îi era evident necunoscut şi-i era imposibil 
să-şi aducă aminte cum ajunsese acolo. Fără îndoială, firul 
memoriei începuse să se destrame încă înainte de accident. 

Se întreba dacă e posibil ca amnezia să fie un fel de 
carapace care o protejează de ceva înspăimântător 
petrecut în trecut. Însemna oare uitarea siguranţă? 

Siguranţă faţă de ce? 

Din faţa a ce fug? se întrebă. 

Simţea că redescoperirea propriei identități era posibilă. 
De fapt, amintirile îi păreau aproape la-ndemână. Avea 
sentimentul că trecutul zăcea pe fundul unei găuri negre, 
destul de aproape ca să-l atingă; nu trebuia decât să pună 
în mişcare forţă şi curaj suficiente, să-şi vâre mâna în acest 
loc lipsit de lumină şi să bâjbâie după adevăr, fără teamă 
de tot ce ar putea-o muşca. 

Cu toate acestea, când se strădui să-şi aducă aminte, 
când scormoni în acel gol, spaima îi crescu mereu mai mult 
până ce nu mai fu o simplă spaimă: deveni o groază 
paralizantă. Stomacul i se chirci, i se puse un nod în gât, o 
sudoare unsuroasă o acoperi şi o cuprinse o asemenea 
ameţeală, că aproape leşină. 

Pe marginea, inconştienţei văzu şi auzi ceva tulburător - 
un fragment destrămat de vis, o viziune - ceva ce nu putu 
identifica prea clar, dar care o înspăimântă totuşi. Viziunea 
era alcătuită dintr-un singur sunet şi o unică, misterioasă 
imagine. Imaginea era hipnotică, dar simplă: o scurtă 
străfulgerare de lumină, o licărire argintie venind de la un 
obiect ce nu se vedea prea clar şi care se legăna înainte şi- 
napoi în umbre adânci; un pendul strălucitor, probabil. 
Sunetul era foarte ascuţit şi ameninţător, dar de 
neidentificat, un bocănit puternic, şi totuşi mai mult decât 
atât. 

Toc! Toc! Toc! 

Tresări, tremură, de parcă o lovise ceva. 

Toc! 


92 


Vru să ţipe, nu putu. 

Işi dădu seama că mâinile îi erau încleştate în pumni 
printre cearşafurile răsucite, îmbibate de sudoare. 

Toc! 

Se opri din încercarea de a-şi aminti cine este. Poate că-i 
bine că nu ştiu, îşi spuse. Bătăile inimii i se potoliră treptat 
ajungând la normal şi putu să respire fără să horcăie. 
Stomacul i se destinse. Bocănitul se pierdu. 

După o clipă se uită spre fereastră. Un stol de păsări mari 
şi negre străbăteau cerul neliniştit. 

Ce-o să se întâmple cu mine? se întrebă. 

Chiar când intră sora să vadă cum mai stau lucrurile şi 
apoi, o clipă mai târziu, când veni şi doctorul, fata se 
simţea deprimată şi peste măsură de singură. 


93 


ucătăria lui Grace mirosea a cafea şi a prăjitură 

caldă, cu scorţişoară. Ploaia şiroia pe fereastră, 

astupând vederea spre grădina de trandafiri din 
spatele casei. 

— N-am crezut niciodată în viziuni sau premoniţii. 

— Nici eu, spuse Grace. Dar acum, ştiu eu? La urma 
urmei, am avut două coşmaruri în care tu erai în pericol şi 
primul lucru pe care-l aud e că ai fost de două ori aproape 
de moarte, de parcă acţionai după un scenariu sau mai ştiu 
eu ce. 

Stăteau la măsuţa de lângă fereastra bucătăriei. Carol 
purta un halat şi papuci de-ai lui Grace, în timp ce propriile- 
i haine aproape se uscaseră. 

— Numai o dată. Fulgerul. Era în stare să ucidă, de acord. 
Dar de dimineaţă n-am fost deloc în pericol. Sărmana fată e 
cea care era gata să fie ucisă. 

Grace scutură din cap. 

— Nu, a fost un pericol şi pentru tine! Nu mi-ai spus tu că 
ai derapat pe banda din celălalt sens când ai frânat ca să 
eviţi copila? Şi n-ai spus că acel Cadillac a trecut doar la 
câţiva centimetri de tine? Ei bine, ce s-ar fi întâmplat dacă 
nu trecea pe lângă tine? Dacă ar fi izbit micul tău VW, cu 
siguranţă că n-ai fi scăpat fără nici o zgârâietură. 
Încruntându-se, Carol fu de acord: 

— Nu m-am gândit la acest aspect. 

— Erai prea prinsă să-ţi faci griji pentru fată şi n-ai avut 
când să te gândeşti la tine. 

Carol muşcă din prăjitură şi sorbi din cafea. 

— Nu eşti singura care are coşmaruri. Işi povesti pe scurt 
propriul vis: capetele tăiate, casele care se evaporau în 
spatele ei pe măsură ce le străbătea, obiectul argintiu care 
pâlpâia. 


94 


Grace îşi încleştă mâinile pe ceaşca de cafea şi se aplecă 
deasupra mesei. In ochii ei albaştri se citea îngrijorarea. 

— E-un vis tare dezagreabil. Ce înţelegi din el? 

— O, nu cred că e prevestitor. 

— De ce n-ar fi? Ale mele se pare c-au fost. 

— Da, dar asta nu înseamnă ca amândouă să ne 
transformăm în prezicătoare. În plus, visul meu n-a avut 
nici un înţeles. A fost prea smintit ca să fie luat în serios. 
Vreau să spun, capete retezate care învie pe neaşteptate - 
lucruri de-astea realmente n-au cum să se întâmple. 

— Poate fi prevestitor fără să fie pur şi simplu 
prevestitor. Vreau să spun că ar putea fi un avertisment 
simbolic. 

— Pentru ce? 

— Nu văd nici o interpretare. Dar cred că într-adevăr 
trebuie să fii deosebit de atentă un timp. Doamne, ştiu că 
asta sună de parcă aş fi o ţigancă ce pretinde că e 
ghicitoare, ca Maria Ouspenskya în vechile filme de groază 
ale anilor '30, dar tot nu cred că trebuie să-l dai la o parte 
ca pe-un vis oarecare. Mai ales după cele ce s-au întâmplat 
până acum. 


* * 


Mai târziu, după prânz, în timp ce turna detergent în 
chiuveta plină de farfurii murdare, Grace spuse: 

— Care-i situaţia cu agenţia de adopţiune? Ce zici, vă vor 
încredința curând un copil? 

Carol ezită. Grace se uită la ea. 

— Ceva în neregulă? 

Luând şervetul de vase de pe suport şi despăturindu-l, 
Carol spuse: 

— Nu. Intr-adevăr nu. O'Brian spune că vom primi 
aprobarea. E convins că e absolut sigur. 

— Cu toate astea, îţi faci griji. 

— Puțin, recunoscu Carol. 

— De ce? 


95 


— Nu sunt sigură. Doar că... Am avut sentimentul... 

— Ce sentiment? 

— Că n-o să meargă. 

— De ce n-ar merge? 

— Nu pot scăpa de ideea că cineva încearcă să ne 
împiedice să adoptăm un copil. 

— Cine? 

Carol ridică din umeri. 

— O'Brian? întrebă Grace. 

— Nu, nu. El e de partea noastră. 

— Cineva din comitetul de recomandare? 

— Nu ştiu. De fapt nu am nici o dovadă de rea-voinţă faţă 
de Paul şi de mine. Nu pot arăta pe nimeni cu degetul. 

Grace spălă nişte tacîmuri, le puse pe suport să se 
scurgă şi spuse: 

— E-atâta timp de când doreşti să adopţi un copil încât 
nu poţi crede că în sfârşit se va întâmpla, de-aia vezi peste 
tot cârcotaşi, chiar-şi acolo unde nu există. 

— Poate. 

— Eşti obsedată de stafii din cauza fulgerului de ieri şi a 
accidentului de azi-dimineaţă. 

— Poate. 

— E de înţeles. Şi pe mine mă obsedează. Dar 
adopţiunea va decurge fără nici o piedică. 

— Sper, spuse Carol. Dar se gândi la setul de formulare 
pierdut şi se îndoi de asta. 


* * 


Când Paul se întoarse de la agenţia de adopţiuni, ploaia 
se oprise, deşi vântul era tot rece şi umed. 

Scoase scara din garaj şi urcă pe porţiunea cea mai puţin 
înclinată a acoperişului cu multe colţuri. Şindrila udă îi 
scârţâia sub picioare în timp ce se deplasa precaut pe 
pantă spre antena de televizor, care era ancorată lângă un 
coş de cărămidă. 

| se înmuiaseră picioarele. Suferea de o uşoară acrofobie, 


96 


o frică ce nu devenise niciodată paralizantă, căci din când 
în când se silea s-o înfrunte şi s-o depăşească, aşa cum 
făcea şi acum. 

Când ajunse la coş, se sprijini cu o mână de acesta şi 
privi în jur peste acoperişurile caselor învecinate. Intunecat 
de furtună, cerul de septembrie se lăsase şi mai jos, încât 
părea doar la câţiva centimetri deasupra caselor mai înalte. 
Avea impresia că putea să-şi ridice mâna şi să atingă cu 
degetele norii pântecoşi, scoțând un sunet dur, un zăngănit 
metalic. 

Se ghemui cu spatele la coş şi verifică antena. Placa era 
fixată cu patru şuruburi ce pătrundeau prin şindrilă, fie 
direct într-o bârnă a acoperişului, fie într-o îmbinare dintre 
două bârne. 

Nu lipsea nici un şurub. Nu era slăbit nici unul. Placa era 
solid fixată de casă şi antena era bine ancorată de placă. 
Era imposibil ca antena să fi provocat sunetul ca un bocănit 
ce zguduise casa. 


* * 


După ce spălară vasele, Grace şi Carol se duseră în birou. 
Încăperea duhnea a urină şi fecale de pisică. Aristophan îşi 
făcuse nevoile pe scaunul cel mare şi atât de comod. 

Uluită, Grace spuse: 

— Nu-mi vine să cred. Ari foloseşte intotdeauna cutia 
aşternută cu paie, aşa cum trebuie să facă. Nu s-a mai 
întâmplat niciodată aşa ceva. 

— A fost întotdeauna un cotoi cu ifose, nu? Mofturos. 

— Exact. Dar acum uite ce-a făcut. Scaunul ăla va trebui 
tapiţat din nou. Cred că ar trebui să-l găsesec pe neghiobul 
ăsta, să-l vâr cu nasul în mizerie şi să-l muştruluiesc 
zdravăn. Pentru numele Domnului, nu vreau să devină un 
obicei. 

Au căutat prin toate camerele, dar nu l-au putut găsi pe 
Aristophan. Se pare că se strecurase afară din casă prin 
uşiţa specială de la bucătărie. 


97 


Revenind în birou împreună cu Grace, Carol spuse: 

— Mai devreme ai pomenit ceva despre Ari, c-ar fi sfâşiat 
nişte lucruri. 

Grace tresări. 

— Da. Nu voiam să fiu obligată să-ţi spun - dar a 
sfârtecat două din pernuţele acelea frumoase, pe care le-ai 
brodat tu pentru mine. După ce ai muncit atâta la ele, el... 

— Nu te necăji, spuse Carol. O să-ţi fac altele noi. Îmi 
place să lucrez. Brodatul mă relaxează. Am întrebat doar 
pentru că m-am gândit că, dacă Ari face atâtea lucruri care 
nu-i stau în fire, ar putea fi un semn că e bolnav. 

Grace se încruntă. 

— Arată sănătos. Blana îi luceşte şi este neîndoielnic la 
fel de ager ca întotdeauna. 

— În unele privinţe animalele sunt ca şi oamenii. Şi când 
o persoană începe pe neaşteptate să se comporte ciudat, 
poate fi un indiciu de maladie fizică, orice, de la o tumoare 
la creier până la o dietă neechilibrată. 

— Cred că ar trebui să-l duc la veterinar. 

— Din moment ce ploaia a făcut o pauză, ce-ar fi să ieşim 
afară să vedem dacă nu-l putem găsi? 

— Ar fi un efort zadarnic. Când o pisică nu vrea să fie 
găsită, nu va fi găsită. Şi-n plus, se va întoarce la ora cinei. 
O să-l ţin în casă toată noaptea şi mâine dimineaţă îl duc la 
veterinar. 

Grace se uită la mizeria de pe scaun, se strâmbă şi dădu 
din cap. 

— Nu seamănă cu Ari al meu, spuse ea îngrijorată. Nu-i 
seamănă deloc. 


Numărul de pe uşa deschisă era 316. 

Carol păşi ezitând în camera de spital colorată în alb şi 
albastru şi se opri de cum trecu pragul. Mirosea vag a 
Lysol. 

Fata stătea în capul oaselor în patul cel mai apropiat de 


98 


fereastră, cu spatele spre uşă, privind afară la terenul 
învăluit în amurg al spitalului. Când îşi dădu seama că nu 
mai e singură, îşi întoarse capul, dar când se uită la Carol, 
în ochii ei albaştri-cenuşii nu apăru nici un semn de 
recunoaştere. 

— Pot intra? întrebă Carol. 

— Sigur. 

Carol se duse la picioarele patului. 

— Cum te simţi? 

— Bine. 

— Trebuie să fie greu să te simţi bine cu toate juliturile, 
tăieturile şi umflăturile alea. 

— Ei, nu sunt chiar atât de rău lovită. Mă doare foarte 
puţin. N-o să mor. Toţi sunt atât de drăguţi aici; îmi daţi 
prea multă atenţie. 

— Te mai doare capul? 

— Când am venit, mă mai durea, dar de câteva ore 
durerea a dispărut. 

— Imagini duble? 

— Nimic de felul ăsta, spuse fata. O şuviţă de păr auriu îi 
alunecă de după ureche şi-i căzu pe obraz; o aşeză la loc. 
Eşti doctor? 

— Da, spuse Carol. Mă cheamă Carol Tracy. 

— Îmi poţi spune Jane. Asta-i numele de pe fişă. Jane 
Doe. Cred că-i la fel de bun ca oricare altul. S-ar putea să 
se dovedească mult mai drăguţ ca numele meu real. Poate 
că în realitate sunt Zelda sau Myrtle sau cam aşa ceva. 
Avea un zâmbet plăcut. Eşti al nu ştiu câtelea doctor care a 
venit să mă vadă. Cam câţi ani am, ai idee? 

— Nu sunt unul din doctorii tăi, spuse Carol. Mă aflu aici 
pentru că... ei bine... ai ieşit în faţa maşinii mele. 

— Ah! Ei, asta-i bună, îmi pare teribil de rău. Sper că n-au 
fost stricăciuni prea mari. 

Surprinsă de declaraţia fetei şi de expresia neprefăcută 
de îngrijorare de pe faţa ei, Carol izbucni în râs. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, scumpo, nu-ţi face griji 
pentru maşina mea. Sănătatea ta contează, nu 
Volkswagenul. Oricum eu sunt cea care trebuie să se scuze. 


99 


Mă simt îngrozitor din cauza asta. 

— N-ar trebui, spuse fata. Mi-au rămas toţi dinţii şi nu mi- 
am frânt nici un os, iar doctorul Hannaport spune că băieţii 
îmi vor da încă atenţie. Zâmbi cu un aer de automulţumire. 

— Fără-ndoială are dreptate în ceea ce-i priveşte pe 
băieţi, spuse Carol. Eşti o fată foarte drăguță. 

Zâmbetul de automulţumire se transformă într-un surâs 
timid şi fata îşi plecă privirile spre păturile din poală, roşind. 

— Speram să te găsesc cu familia, spuse Carol. 

Fata încercă să păstreze o aparenţă veselă, dar când 
privi în sus, teama şi îndoiala străbătură prin această 
mască. 

— Bănuiesc că nu au înaintat încă un dosar la persoane 
dispărute. Dar e numai o chestiune de timp. 

— Ţi-ai amintit ceva despre trecutul tău? 

— Nu încă. Dar îmi voi aminti. Îndreptă gulerul cămăşii de 
la spital şi netezi păturile în timp ce vorbea. Doctorul 
Hannaport spune că probabil îmi voi reaminti totul dacă nu- 
mi forţez prea tare memoria. Spune că am noroc că nu am 
o amnezie globală. Asta-i atunci când uiţi până şi să scrii şi 
să citeşti. Nu sunt chiar atât de rău! La naiba, nu. Măiculiţă, 
ce poveste! Ce-ar fi dacă ar trebui s-o iau de la capăt să 
învăţ iar să citesc, să scriu, să adun, să scad, să înmulţesc, 
să-mpart şi să silabisesc? Ce plictiseală! Termină de netezit 
păturile şi-şi ridică iar privirea. Oricum, mai mult ca sigur că 
într-o zi sau două îmi voi recăpăta memoria. 

— Sunt sigură, spuse Carol, deşi nu era deloc sigură. Ai 
nevoie de ceva? 

— Nu. Îmi dau de toate. Până şi pastă de dinţi. 

— Ce-ai zice de cărţi, reviste? Fata oftă. 

— M-am plictisit pe cont propriu în după-amiaza asta. 
Crezi că ar putea păstra vreun teanc de reviste vechi 
pentru pacienţi? 

— Probabil. Ce ţi-ar plăcea să citeşti? 

— Orice. Îmi place să citesc; atâta lucru îmi amintesc şi 
eu. Dar nu-mi pot aminti titlul nici unei cărţi sau reviste. 
Amnezia asta e cu siguranţă nostimă, nu-i aşa? 

— Hilară, spuse Carol. Stai aşa. Mă întorc imediat. 


100 


La camera surorilor de la capătul culoarului, explică cine 
este şi aranjă să închirieze un televizor pentru camera lui 
Jane Doe. Un sanitar promise să-l instaleze imediat. 

Sora şefă de gardă - o femeie căruntă, solidă, care-şi 
ţinea ochelarii agăţaţi cu un lanţ în jurul gâtului - spuse: 

— E-o fată atât de drăgălaşă. Ne-a fermecat pe toţi. Nu s- 
a plâns şi nici n-a spus o vorbă neplăcută nimănui. Nu sunt 
mulţi adolescenţi cu un comportament ca alei. 

Carol luă liftul până în holul de la parter şi se duse la 
standul de presă. Cumpără o tabletă de Hershey, un 
Almond Joy şi şase reviste care păreau a fi pe placul unei 
tinere fete. Când reveni în camera 316, sanitarul tocmai 
terminase de instalat televizorul. 

— N-ar fi trebuit să faci toate astea, spuse fata. Când 
părinţii mei îşi vor face apariţia, voi avea grijă să-ţi dea 
banii. 

— Nu voi accepta nici un bănuţ, spuse Carol. 

— Dar... 

— Nici un dar. 

— Nu trebuie să fiu răsfăţată. Mă simt bine. Într-adevăr. 
Dacă... 

— Nu te răsfăţ, scumpo. Gândeşte-te la reviste şi la 
televizor doar ca la o formă de terapie. De fapt, s-ar putea 
să fie exact instrumentele de care ai nevoie ca să faci o 
breşă prin această amnezie. 

— Cum adică? 

— Păi, dacă te uiţi destul la televizor, s-ar putea să vezi 
ceva care să-ţi amintească de anumite lucruri. Asta poate fi 
scânteia unui fel de reacţie în lanţ a amintirilor. 

— Crezi? 

— E mai bine decât să stai zgâindu-te pe pereţi sau pe 
fereastră. Nimic din acest loc nu poate să-ţi declanşeze 
memoria căci nimic nu are legătură cu trecutul tău. Dar 
există o şansă ca televizorul să descopere clenciul. 

Fata luă telecomanda pe care i-o dăduse sanitarul şi 
deschise televizorul. Rula o cunoscută comedie de situaţie. 

— Familiară? întrebă Carol. 

Fata dădu din cap: nu. Lacrimile îi luciră în colţul ochilor. 


101 


— Ei, nu te necăji, spuse Carol. Ar fi uluitor să-ţi aminteşti 
chiar primul lucru văzut. O să dureze. 

Fata dădu din cap şi-şi muşcă buza, încercând să nu 
plângă. 

Carol se apropie, luă mâna fetei; era rece. 

— O să vii şi mâine? întrebă Jane tremurând. 

— Sigur că vin. 

— Vreau să spun, dacă nu faci un ocol prea mare. 

— Nu-i nici un deranj. 

— Uneori... 

— Ce? 

Fata tremură. 

— Uneori îmi este atât de frică. 

— Să nu-ţi fie frică, scumpo. Te rog. O să treacă. O să 
vezi. O să-ţi revii foarte repede, spuse Carol, dorind să 
poată imagina ceva mai liniştitor decât cele câteva 
platitudini de circumstanţă. Dar ştia că acest răspuns 
neadecvat izvora din propriile-i necazuri şi îndoieli. 

Fata trase o bucată de Kleenex de pe suportul fixat pe 
partea laterală a noptierei înalte de metal. Îşi suflă nasul, şi 
cu o altă bucată se şterse la ochi. Se lăsase să alunece în 
jos pe pat; acum se ridică în capul oaselor, îşi înălţă bărbia, 
îşi îndreptă umerii zvelţi şi aranja păturile. Când se uită la 
Carol, zâmbea din nou. 

— Regret, spuse. Nu ştiu ce m-a apucat. Nu rezolv nimic 
dacă plâng ca un copil. De altfel, ai dreptate. Ai mei vor 
apărea probabil mâine şi totul va fi cât se poate de bine. 
Ascultă, doctor Tracy, dacă vii să mă vezi mâine... 

— Voi veni. 

— Dacă vii, promite-mi că nu-mi mai aduci bomboane 
sau reviste sau altceva. Bine? N-are nici un rost să-ţi 
cheltuieşti banii în felul ăsta. Ai făcut deja prea mult pentru 
mine. In plus, cel mai bun lucru pe care l-ai putea face e să 
vii. Vreau să spun că e plăcut să ştiu că există cineva din 
afara spitalului căruia îi pasă de mine. E plăcut să ştiu că n- 
am fost pierdută sau uitată aici. O, desigur, surorile şi 
doctorii sunt grozavi. Şi le sunt recunoscătoare. Au grijă de 
mine, dar e oarecum meseria lor să aibă grijă. Ştii? Aşa că 


102 


nu-i exact acelaşi lucru, nu? Râse nervos, înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Ştiu exact ce simţi, o asigură Carol. Era dureros de 
conştientă de profunda singurătate a fetei, căci şi ea fusese 
singură şi înspăimântată când avusese aceeaşi vârstă, 
înainte ca Grace Mitowski să fi obţinut tutela şi să-i fi oferit 
din plin dragoste şi îndrumare. 

A rămas cu Jane până la terminarea orelor de vizită, 
înainte de a pleca, plasă un sărut matern pe fruntea fetei şi 
asta păru un lucru absolut normal. Intre ele se stabilise o 
punte într-un timp surprinzător de scurt. 

Afară, în parcajul spitalului, becurile cu vapori de sodiu 
ştergeau culorile reale de pe maşini şi toate păreau gălbui. 

Noaptea era răcoroasă. Nu mai plouase deloc în timpul 
după-amiezei sau al serii, dar aerul era încărcat de 
umiditate. Tunetul bubuia în depărtare şi se părea că se 
pregăteşte o nouă furtună. 

Rămase o clipă în spatele volanului, privind la fereastra 
camerei de la etajul trei unde era fata. 

— Ce puştoaică grozavă, spuse cu glas tare. 

Simţea că cineva foarte special pătrunsese pe 
neaşteptate în viaţa ei. 


* * 


Aproape de miezul nopţii se porni un vânt rece dinspre 
apus, unduind copacii. Noaptea fără stele, fără lună, 
complet lipsită de lumină se strângea în jurul casei şi lui 
Grace i se părea că e ceva viu; fornăia pe la uşi şi ferestre. 

Incepu să plouă. 

Se duse la culcare când ceasul din hol bătea ora 
douăsprezece, şi douăzeci de minute mai târziu începu să 
plutească la hotarul somnului de parcă era o frunză dusă de 
curenţi reci către o cascadă uriaşă. Gata să adoarmă, doar 
cu întunericul zbătându-se sub ea, auzi o mişcare în 
dormitor şi se trezi imediat. 

O serie de sunete furişe. Un râcâit uşor. Un zgomot care 


103 


încetă de cum se porni. Un foşnet mătăsos. 

Se ridică în capul oaselor, inima îi bătu mai repede, şi 
deschise sertarul noptierei. Cu o mână bâjbâi după pistolul 
de 22 pe care-l ţinea în sertar şi cu cealaltă căută în tăcere 
comutatorul lămpii. Atinse arma şi butonul în aceeaşi clipă. 

La lumină, sursa zgomotului se vedea clar. Ari era - 
ghemuit sus pe scrin, uitându-se în jos la ea, de parcă 
fusese gata să sară în pat. 

— Ce cauţi aici? Doar ştii regula. 

El clipi din ochi, dar nu se mişcă. Muşchii îi erau încordaţi 
şi duri; blana i se zbârlise pe grumaz. 

Din motive de igienă nu-i permitea să se cocoate nici pe 
poliţele din bucătărie, nici în patul ei; în general, ţinea uşa 
de la dormitor bine închisă, zi şi noapte, ca să nu-l tenteze. 
Şi aşa, din cauza lui îi trebuiau săptămânal citeva ore 
suplimentare pentru curăţenie, căci hotărise ca aerul să nu 
conţină nici cel mai slab iz de pisică; de asemenea, nu 
intenţiona să-şi oblige vizitatorii să stea pe mobile pline de 
fire de păr. Il iubea pe Ari şi-l considera o tovărăşie plăcută, 
iar în cea mai mare parte a timpului era liber în toată casa, 
în ciuda muncii suplimentare pe care i-o cerea prezenţa 
acestuia. Dar nu era pregătită să suporte păr de pisică în 
mâncare sau în aşternut. 

Cobori din pat, îşi puse papucii. 

Ari o urmărea cu privirea. 

— Coboară imediat de-acolo, spuse Grace, privindu-l cu 
cea mai hotărită expresie. 

Ochii lui strălucitori erau de-un albastru ca flacăra de 
gaz. 

Grace se duse la uşa dormitorului, o deschise, se dădu la 
o parte şi spuse: Zât! 

Muşchii pisicii se relaxară. Se prăbuşi ca o grămadă de 
blană pe scrin, de parcă oasele i s-ar fi topit. Mieună şi 
începu să-şi lingă una din lăbuţele lui negre. 

— Ei! spuse ea. 

Aristophan îşi ridică lenevos capul şi se uită în jos la ea. 

— Afară! spuse cu asprime. Acum! 

Cum el tot nu se mişca, ea porni spre scrin şi asta îl 


104 


determină în cele din urmă să se supună. Sări jos şi trecu 
atât de repede pe lângă ea, încât nici nu avu timp să-l 
lovească. leşi în hol şi ea închise uşa. 

Din nou în pat, cu luminile stinse, îşi aminti modul cum 
arătase în timp ce stătea la pândă pe scrin: cu faţa la ea, 
ațintind-o, umerii ridicaţi, capul coborit, cu picioarele 
dinapoi încordate, blana ca electrizată, ochii strălucitori şi 
uşor scoşi din minţi, intenţionase să sară în pat şi să bage 
spaima în ea; nu încăpea nici o îndoială în privinţa asta. Dar 
asemenea planuri erau jocuri de pisoiaş; Ari nu se mai 
jucase în acest fel de trei-patru ani, de când ajunsese la o 
maturitate mai degrabă indolentă. Ce naiba îl apucase? 

E clar, îşi spuse. Primul lucru în dimineaţa asta va fi să 
mergem la veterinar. Dumnezeule, s-ar putea să am o 
pisică schizofrenică! 

Căutând odihnă, se simţi din nou învăluită de noapte. Se 
lăsă dusă de susurul ca de râu al vântului ce vuia. În câteva 
minute, era din nou purtată către cascada somnului. 
Tremură pe marginea ei şi un fior de nelinişte o străbătu, o 
răcoare care aproape că împrăştie vraja, dar apoi căzu în 
întuneric. 

Visă că traversează un vast peisaj subacvatic de corali în 
culori strălucitoare, iarbă de mare şi ciudate plante 
unduitoare. Printre plante pândea o pisică, una mare, mult 
mai mare decât un tigru, dar având coloritul unei siameze. 
O urmărea. Îi vedea ochii cât farfuriile privind-o prin marea 
întunecată, dintre mănunchiurile unduioase de vegetaţie 
marină. Prin fibrele apei o auzea şi-o simţea cum toarce 
încetişor. Îşi întrerupse de mai multe ori călătoria 
suboceanică şi pregăti câteva castroane galbene cu porţii 
generoase de Meow Mix în speranţa că va linişti pisica, dar 
în străfundul inimii ştia că pisica nu va fi mulţumită până ce 
nu-şi va înfige ghearele în ea. Trecea neîncetat pe lângă 
turnuri de coral, grote, traversa întinse câmpii acvatice de 
nisipuri mişcătoare, aşteptând ca pisica să-şi arate colții şi 
să se năpustească din ascunzătoare, să sară asupră-i şi să-i 
sfâşie faţa, să-i scoată ochii... 

Se trezi o dată şi crezu că-l aude pe Aristophan 


105 


zgrepţănând insistent de cealaltă parte a uşii închise a 
dormitorului. Dar era ameţită şi nu se putea încrede în 
propriile-i simţuri: nu reuşea să se trezească de tot, şi în 
cîteva secunde se scufundă iarăşi în vis. 


* * 


Pe la unu dimineaţa, la etajul doi al spitalului era atâta 
linişte încât Harriet Gilbey, sora şefă a schimbului, avu 
senzaţia că se află adânc sub pământ, într-un soi de 
complex militar, îngrămădit sub rădăcinile de piatră ale 
unui munte, departe de lumea reală şi de fundalul sonor al 
vieţii obişnuite. Singurele sunete erau murmurul sistemului 
de încălzire şi scârţâitul întâmplător al pantofilor cu tălpi de 
cauciuc ai surorilor, pe pardoseala cu dale bine lustruite. 

Harriet - o negresă micuță, drăguță, cu o uniformă 
îngrijită - era în locul rezervat surorilor, după colţul unde se 
aflau lifturile, completând datele în fişele pacienţilor, când 
liniştea de pe etaj fu zguduită brusc de-un țipăt 
pătrunzător. leşi de după pupitrul de primire şi se grăbi pe 
hol, în direcţia ţipătului strident. Venea din camera 316. 
Cînd Harriet dădu uşa de perete, intră în cameră şi aprinse 
lumina din tavan, ţipătul se opri tot atât de brusc cum 
începuse. 

Fata căreia îi spuneau Jane Doe era în pat, culcată pe 
spate, cu un braţ ridicat şi îndoit pe faţă ca şi cum se ferea 
de-o lovitură, iar cealaltă mână agăţată de una din barele 
de siguranță. Zvârlise  cearşafurile şi păturile într-o 
grămadă învălmăşită la picioarele patului, iar cămaşa îi era 
mototolită peste coapse. Îşi mişca violent capul dintr-o 
parte în alta, gâfâind, rugându-se de-un agresor imaginar: 
„Nu... nu ... nu. Nu! Te rog, nu mă omori! Nu!” 

Mângâind-o uşor, vorbindu-i blând, insistând îndelung şi 
răbdător, Harriet încercă să liniştească fata. La început, 


106 


Jane rezistă tuturor îngrijirilor. | se dăduse un sedativ mai 
devreme. Acum îi era greu să se trezească. Treptat, însă, se 
scutură de coşmar şi se calmă. 

O altă soră, Kay Hamilton, apăru lângă Harriet. 

— Ce s-a întâmplat? Cred că a trezit jumătate din etaj. 

— Un vis urât, spuse Harriet. 

Jane clipi somnoroasă, spunându-le: 

— A încercat să mă omoare. 

—  Linişte acum! spuse Harriet. N-a fost decât un vis. 
Nimeni de-aici n-o să-ţi facă vreun rău. 

— Un vis? întrebă Jane cu glas nedesluşit. O, da. Numai 
un vis. Fir-ar să fie! Ce mai vis. 

Cămaşa de noapte albă şi subţire ca şi cearşafurile 
răsucite erau jilave de transpiraţie. Harriet şi Kay le 
înlocuiră cu lenjerie curată. 

De-ndată ce patul a fost schimbat, Jane căzu pradă 
efectului latent al sedativului. Se-ntoarse pe-o parte şi 
murmură fericită prin somn; chiar zimbi. 

— Pare că a prins un canal mai bun, spuse Harriet. 

— Sărmanul copil. După toate prin câte a trecut, merită 
cel puţin un somn bun. 

O priviră o clipă, apoi ieşiră din încăpere, stingând lumina 
şi închizând uşa. 


* * 


Singură, cufundată în somn, transportată într-un vis 
diferit de cel care-i smulsese ţipetele, Jane zâmbi, oftă şi 
chicoti încetişor. 

— Toporul, şopti ea prin somn. Toporul. O, toporul. Da. 
Da. 

Mâinile i se curbară încet, ca şi cum ar apuca un obiect 
solid, dar invizibil. 

— Toporul, şopti ea, şi ecoul acelui cuvânt reverberă uşor 
prin camera cufundată în întuneric. 


x 


107 


Toc! 

Carol alerga prin livingul uriaş, pe covorul oriental, 
lovindu-şi coapsa de marginea scrinului. 

Toc! Toc! 

Trecu prin arcadă în coridorul lung şi se-ndreptă spre 
scările ce duceau la etaj. Când privi în urmă-i, casa 
dispăruse în spatele ei şi fusese înlocuită de-un gol negru 
ca păcura în care ceva argintiu licărea legănându-se 
înainte-înapoi, înainte-înapoi... 

Toc! 

Intr-o străfulgerare înțelese; ştia ce era obiectul care 
licărea. Un topor. Lama unui topor. Scânteind în timp ce se 
legăna dintr-o parte în alta. 

Toc... Toc-toc... 

Plângând înăbuşit, urcă scările spre etaj. 

Toc... toc... 

Uneori se părea că lama muşcă din lemn; scotea un 
sunet uscat, ca atunci când despici lemne. Dar alteori 
sunetul era subtil diferit, ca şi cum lama tăia brutal într-o 
substanţă mult mai moale ca lemnul, în ceva umed şi 
fraged. 

În carne? 

Carol gemu în somn, se întoarse neliniştită, zvârlind 
cearşafurile. 

Apoi alerga prin poiana de munte. Copacii în faţa ei. Golul 
în spate. Toporul. 


108 


ineri dimineaţa ploaia se opri iarăşi, dar ziua era 
învăluită în ceaţă. Lumina ce pătrundea prin fereastra 
spitalului era palidă, ca de iarnă. 

Jane îşi amintea ca prin ceaţă că în timpul nopţii surorile 
i-au schimbat cearşafurile şi cămaşa de noapte îmbibate de 
sudoare. De asemenea, păstra o vagă amintire a unui vis 
înfricoşător, dar nu-i venea în minte nici un detaliu. 

Încă nu putea să-şi aducă aminte cum o cheamă sau 
orice altceva despre ea însăşi. Işi putea extinde memoria 
până la accidentul de ieri dimineaţă, poate chiar până la un 
punct aflat cu puţin înainte de accident, dar dincolo de 
asta, acolo unde ar fi trebuit să se afle trecutul, se înălța 
doar un zid gol. 

În timpul micului dejun, citi un articol dintr-una din 
revistele pe care i le cumpărase Carol Tracy. Deşi până 
după-amiază nu erau ore pentru vizitatori, Jane era de pe- 
acum nerăbdătoare s-o revadă pe acea femeie. Doctorul 
Hannaport şi surorile erau amabili cu toţii, dar nici unul n-o 
impresionase atât de mult cum o impresionase Carol Tracy. 
Din motive pe care nu le înţelegea, se simţea mult mai în 
siguranţă, mai în largul ei, mai puţin înspăimântată de 
amnezie când era cu doctorul Tracy decât când era cu 
ceilalţi. Poate că asta însemna să ştii să te porţi la patul 
bolnavului. 


* * 


Puțin după ora nouă, pe când Paul era pe autostradă, 
îndreptându-se spre oraş să lase noul set de formulare la 
biroul lui Alfred O'Brian, motorul Pontiacului se opri. Nu 
dăduse nici un rateu, pistoanele se opriseră pur şi simplu în 


109 


timp ce maşina zbura cu aproape cincizeci de mile la oră. 
Cînd viteza Pontiacului se reduse, servodirecţia începu să 
se gripeze. Maşinile vuiau în ambele direcţii cu şaizeci- 
şaizeci şi cinci la oră, peste limita de viteză, prea repede 
pentru acea vreme ceţoasă. Paul manevră peste două benzi 
de circulaţie, spre refugiul de pe dreapta şoselei. Clipă de 
clipă, aştepta să audă un scurt scârţâit de frâne şi să simtă 
impactul neplăcut al unui alt automobil, dar, în mod 
surprinzător, reuşi să evite o coliziune. Luptându-se cu 
volanul ţeapăn, reuşi să oprească Pontiacul chiar la 
parapet. 

Se lăsă pe spate şi închise ochii până ce îşi recapătă 
stăpânirea de sine. Când în cele din urmă se aplecă în faţă 
şi răsuci cheia, demarorul nu răspunse câtuşi de puţin; 
bateria nu avea pic de curent. Mai încercă de câteva ori 
apoi renunţă. 

Chiar în faţă era o ieşire de pe autostradă, iar la mai 
puţin de un cvartal de la rampă se afla o staţie de service. li 
trebuiră zece minute ca să ajungă acolo mergând pe jos. 

Staţia era aglomerată şi proprietarul nu se putu dispensa 
de ajutorul său - un puşti solid, roşcovan, cu o faţă 
deschisă, pe-nume Corky - până ce şuvoiul de clienţi nu se 
reduse la o simplă şuviţă, puţin înainte de zece. Apoi Paul şi 
Corky se înapoiară într-un camion de remorcat până la 
Pontiacul scos din uz. 

Incercară să pornească maşina prin şoc, dar bateria nu 
păstra sarcina. Pontiacul trebui să fie remorcat până la 
staţie. 

Corky voia să schimbe bateria şi maşina să fie gata de 
plecare în jumătate de oră. Dar până la urmă nu bateria era 
de vină şi timpul estimat pentru reparaţie se prelungi iar şi 
iar. 

În cele din urmă, Corky descoperi o defecţiune la 
sistemul electric şi o repară. 

Paul a rămas în pană vreme de trei ceasuri, tot timpul 
fiind sigur că va pleca în douăzeci sau treizeci de minute. 
Dar era deja ora unu şi jumătate când în sfârşit îşi parcă 
Pontiacul revigorat în faţa agenţiei pentru adopţiuni. 


110 


Alfred O'Brian ieşi în holul de primire să-l salute pe Paul. 
Purta un costum maron bine croit, o cămaşă crem 
impecabil călcată, în buzunarul de la piept al hainei avea o 
batistă bej, cochet aranjată, iar pantofii maron erau lustruiţi 
cu mare grijă. Acceptă cererea, dar nu era prea optimist în 
ceea ce priveşte posibilitatea de a face toate verificările 
necesare înainte de întrunirea comitetului de recomandare 
de miercurea viitoare. 

— Vom încerca să dăm zor cu actele dumneavoastră, îi 
spuse el lui Paul. Măcar atât vă datorez! Dar ca să facem 
aceste verificări, avem de-a face cu oameni din afara 
acestui serviciu şi unii nu ne vor răspunde imediat sau nu le 
va face plăcere să fie zoriţi. O verificare completă durează 
întotdeauna cel puţin trei zile întregi de lucru, uneori patru 
sau cinci, alteori chiar mai mult, aşa că tare mă îndoiesc că 
vom fi gata pentru această sesiune a comitetului, chiar 
dacă eu vreau să fim. Va trebui probabil să supunem 
cererea dumneavoastră în cea de a doua întrunire din 
septembrie, la sfîrşitul lunii. Mă simt îngrozitor din cauza 
asta, domnule Tracy. Nici nu pot spune cât de rău îmi pare. 
Sincer. Dacă n-am fi pierdut acele acte în harababura de 
ieri... 

— Nu vă necăjiţi din cauza asta, spuse Paul. Nu 
dumneavoastră aţi provocat fulgerul, şi nici necazul cu 
maşina mea. Carol şi cu mine am aşteptat mult, tare mult 
timp ca să adoptăm un copil. Incă două săptămâni nu 
înseamnă cine ştie ce în desfăşurarea lucrurilor. 

— Când actele dumneavoastră vor fi prezentate comisiei, 
veţi primi repede aprobarea, spuse O'Brian. Niciodată n-am 
fost atât de sigur pe posibilităţile unui cuplu cum sunt în 
cazul dumneavoastră. Aşa le voi spune. 

— Mulţumesc, spuse Paul. 

— Dacă nu reuşim să fim gata pentru întrunirea de 
miercuri - şi vă asigur că ne vom strădui - atunci e doaro 
amânare temporară lipsită de importanţă. N-aveţi de ce să 
vă faceţi griji. E doar un pic de ghinion. 


111 


Doctorul Brad Templeton era un bun veterinar. Cu toate 
astea lui Grace i se părea întotdeauna că nu-i la locul lui 
când îngrijea o pisică sau un câine. Era un bărbat solid 
căruia i s-ar fi potrivit mai bine să trateze caii şi animalele 
fermierilor la ţară, unde umerii lui masivi şi braţele 
muşchiuloase ar fi fost mai de folos. Avea cam 1,90 metri 
înălţime şi cântărea peste o sută de kilograme, o faţă 
roşcovană şi aspră, dar plăcută. Când îl scoase pe 
Aristophan din coşul căptușit în care îl transportase, pisica 
părea o jucărie în mâinile lui enorme. 

— Pare în formă, spuse Brad, punându-l pe Ari pe o masă 
de inox în mijlocul cabinetului ce strălucea de-atâta 
curăţenie. 

— Niciodată n-a sfâşiat mobila, n-a mai făcut-o de pe 
când era un pisoiaş, spuse Grace. Nici mare căţărător n-a 
fost. Dar acum, de câte ori mă întorc, e cocoţat pe ceva, 
uitându-se în jos la mine. 

Brad îl examina pe Ari, palpând în căutare de glande 
inflamate sau încheieturi dislocate. Pisica coopera cu multă 
docilitate, chiar şi atunci când Brad folosi un termometru 
rectal. 

— Temperatura e normală. 

— E ceva în neregulă, insistă Grace. 

Aristophan începu să toarcă, se rostogoli pe spate 
solicitând să fie scărpinat pe burtă. 

Brad îl scarpină şi fu răsplătit printr-o intensificare a 
torsului. 

— l-a scăzut pofta de mîncare? 

— Nu, spuse Grace. Incă mănîncă bine. 

— vomă? 

— Nu. 

— Diaree? 


112 


— Nu. N-a prezentat nici un simptom de acest fel. Numai 
că e... diferit. Nu mai este deloc cum era. Orice simptom, 
precizez, pare un simptom de schimbare a personalității, nu 
un indiciu de deteriorare fizică. Distrugerea pernelor. 
Murdăria de pe fotoliu. Interesul subit pentru căţărat. Şi în 
ultimul timp se furişează, se strecoară peste tot, 
ascunzîndu-se de mine, supraveghindu-mă când crede că 
nu-l văd. 

— Toate pisicile se cam furişează, spuse Brad 
încruntându-se. E-n natura animalului. 

— Ari nu obişnuia să se furişeze, spuse Grace. Nu aşa 
cum o face de două zile. Şi nu mai este la fel de prietenos 
ca înainte. În ultimele două zile nu s-a lăsat mângiiat sau 
luat în braţe. 

Continuând să se încrunte, Brad îşi ridică privirea de la 
pisică şi întâlni ochii lui Grace. 

— Dar dragă, priveşte.-l. 

Ari era încă pe spate, lăsându-se scărpinat pe burtă şi 
evident savurând întreaga atenţie ce i se acorda. Coada i se 
mişca încolo şi-ncoace pe masa de inox. Işi ridică o labă şi 
lovi în joacă mâna mare, cu pielea lemnoasă a doctorului. 

Grace spuse oftând: 

— Ştiu ce gândeşti. Sunt o femeie bătrână. Femeile 
bătrâne au idei ciudate. 

— Nu, nu, nu. Nu mă gândeam la nimic de felul ăsta. 

— Femeile bătrâne se ataşează aproape obsesiv de 
animalele lor, căci adesea le sunt singura tovărăşie, singurii 
prieteni adevăraţi. 

— Îmi dau perfect de bine seama că nu este cazul tău, 
Grace. Câtuşi de puţin, ai atâţia prieteni în acest oraş. 
Doar... 

Ea zâmbi şi-l mângâie pe obraz. 

— Nu protesta prea tare, Brad. Ştiu ce-ţi trece prin minte. 
Unele bătrâne se tem atât de tare să nu-şi piardă animalele 
iubite încât îşi închipuie că văd semne de boală şi când nu-i 
cazul. Reacţia ta e de înţeles. Nu mă jigneşte. Mă frustrează 
pentru că ştiu că în ce-l priveşte pe Ari este ceva în 
neregulă. 


113 


Brad se mai uită o dată la pisică, continuând s-o scarpine 
pe burtă şi spuse: 

— l-ai modificat cumva dieta? 

— Nu. Îi dau aceeaşi marcă de preparate pentru pisici, la 
aceleaşi ore, în aceleaşi cantităţi ca totdeauna. 

— Firma şi-a schimbat cumva produsul de curând? 

— Cum adică? 

— Ştiu eu, scrie cumva pe pachet „nou, îmbunătăţit”, o 
„aromă îmbogăţită” sau ceva de felul ăsta? 

Ea se gândi o clipă, apoi dădu din cap. 

— Nu cred. 

— Uneori când schimbă reţeta, adaugă un conservant 
nou, o nouă aromă artificială sau un colorant, şi unele 
animale prezintă o reacţie alergică la aceste adaosuri. 

— Asta ar fi o reacţie fizică, nu? Însă cum ţi-am spus, în 
cazul lui pare să fie vorba de o modificare a personalităţii. 

Brad dădu din cap. 

— Sunt convins că ştii că o serie de produse aditive în 
alimente pot provoca probleme comportamentale la 
anumiţi copii. O mulţime de copii hiperactivi se potolesc 
când sunt trecuţi pe o alimentaţie lipsită de majoritatea 
aditivilor. Şi animalele pot fi afectate de lucruri de felul 
ăsta. Din cele ce mi-ai spus, reiese că Aristophan este cu 
intermitențe hiperactiv şi poate fi reacţia la o modificare 
subtilă a reţetei preparatelor pentru pisici. Trece-l pe altă 
marcă, aşteaptă o săptămână ca sistemul lui să se curețe 
de aditivii care l-au deranjat şi probabil că va redeveni cel 
de altădată. 

— Şi dacă nu? 

— Atunci adu-l aici, lasă-mi-l câteva zile, şi-i voi face un 
control foarte temeinic. Dar recomand ferm să încercăm 
întâi cu schimbarea alimentaţiei, înainte de a trece la toată 
tevatura şi cheltuielile astea. 

Vrei să-mi faci pe plac, gândi Grace. Pur şi simplu 
menajezi o doamnă bătrână. 

— Foarte bine, spuse ea. O să încerc să-i schimb 
alimentaţia. Dar dacă într-o săptămână nu-şi vine în fire, 
vreau să-l supui unui set complet de analize. 


114 


— Bineînţeles. 

— O să vreau un răspuns. 

Pe masa de inox Aristophan torcea, îşi legăna fericit 
coada lungă şi arăta enervant de normal. 


* * 


Mai tîrziu, cînd ajunse acasă, imediat după ce intră pe 
uşă, Grace desprinse clapa coşuleţului tapisat şi-l deschise; 
Aristophan ţăşni din închisoare stropşind şi şuierind, cu 
blana înfoiată, urechile date pe spate, ochii dilataţi. Işi 
înfipse ghearele în mâna ei şi miorlăi când ea îl zvârli la o 
parte. O porni în fugă pe hol şi dispăru în bucătărie de unde 
putea să iasă în curtea din spate prin uşiţa făcută special 
pentru el. 

Grace îşi privi uluită mâna. Ghearele lui Ari lăsaseră trei 
zgârieturi scurte în podul palmei. Sângele ţâşni şi începu să 
i se prelingă pe încheietură. 


Ultima programare pentru vineri era la ora unu, o şedinţă 
de cincizeci de minute cu Kathy Lombino, o fată de 
cincisprezece ani, care-şi revenea treptat dintr-o anorexie 
nervoasă. În urmă cu cinci luni, cînd fusese adusă pentru 
prima oară la Carol, Kathy cântărea numai treizeci şi patru 
de kilograme, cel puţin cincisprezece kilograme sub 
greutatea ei ideală. Fusese la limita înfometării, scârbită la 
vederea şi chiar la gândul mâncării, refuzând cu 
încăpățânare să mănânce mai mult de un biscuit sau din 
când în când o felie de pâine, adesea încleştându-şi gura 
chiar şi-n faţa acestor fărâme liniştitoare. Când a fost pusă 
în faţa unei oglinzi şi obligată să se confrunte cu imaginea 
trupului ei emaciat, a continuat să se ocărască pentru că se 
îngrăşase atât şi n-a putut fi convinsă că, de fapt, era 


115 


înspăimântător de slabă. Perspectivele ei de supravieţuire 
păreau foarte slabe. Acum cântărea patruzeci şi trei de 
kilograme, cu nouă mai mult, încă sub greutatea normală 
pentru o fată de înălţimea şi structura ei osoasă, dar cel 
puţin nu mai era în pericol de moarte. Aproape întotdeauna 
anorexia nervoasă se dezvoltă pornind de la o pierdere a 
respectului şi încrederii de sine, iar Kathy începea să fie 
iarăşi mulţumită de ea, un semn sigur că se afla pe drumul 
de întoarcere de pe marginea prăpastiei. Nu-şi recăpătase 
încă pofta de mâncare normală; încă mai simţea o uşoară 
senzaţie de vomă când vedea sau mirosea mâncarea; dar 
atitudinea ei era cu mult mai bună decât fusese înainte, 
căci acum recunoştea necesitatea mâncării, chiar dacă nu o 
dorea deloc. Fata mai avea un drum lung de străbătut până 
ce va fi complet restabilită, dar ce fusese mai rău trecuse; 
cu timpul va învăţa să simtă iarăşi plăcere mâncând şi va 
cîştiga în greutate mai repede decât o făcuse până acum, 
stabilizându-se la aproximativ cincizeci de kilograme. 
Progresele lui Kathy o satisfăcuseră imens pe Carol şi 
şedinţa de azi contribuia la această satisfacţie. Ca de 
obicei, la sfârşitul şedinţei ea şi fata se îmbrăţişară şi Kathy 
se agăţă de ea mai tare şi mai îndelung ca de obicei. Când 
părăsi biroul fata zâmbea. 

După câteva minute, la ora două, Carol se duse la spital. 
La magazinul de cadouri din hol, cumpără un set de cărţi de 
joc şi un şah miniatural care se potriveau toate foarte bine 
într-o valijoară de vinil. 

Sus, în camera 316, televizorul era deschis, iar Jane citea 
o revistă. Când intră Carol îşi ridică privirea şi spuse: 

— Ai venit. Într-adevăr. 

— Am spus c-o să vin, nu-i aşa? 

— Ce-ai adus? 

— Cărţi de joc, un şah. M-am gândit că asta te ajută să-ţi 
treacă timpul. 

— Mi-ai promis că n-o să-mi cumperi nimic. 

— Ei, am spus cumva că ţi le dau? Nici gând. Ce, crezi că 
sunt o risipitoare? Ţi le împrumut, puştoaico. Le vreau 
înapoi. Şi când mi le vei da înapoi, ar fi bine să fie într-o 


116 


stare tot atât de bună ca acum, dacă nu ajung cu tine până 
la Curtea Supremă şi cer să fiu despăgubită pentru daune. 

Jane zâmbi. 

— Măiculiţă, eşti o dură. 

— La micul dejun mănânc cuie. 

— Nu ţi se înfig în dinţi? 

— Le scot cu cleştele. 

— Mănânci şi sârmă ghimpată? 

— Niciodată la micul dejun. Uneori la prînz. Au râs 
amândouă, apoi Carol întrebă: 

— Joci şah? 

— Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte. 

— Cărţi? 

Fata dădu din umeri. 

— Nu ţi-ai amintit nimic până acum? 

— Nici măcar un singur lucru. 

— Nu-ţi face griji. O să-ţi aminteşti. 

— Nici ai mei nu s-au arătat încă. 

— Ei, lipseşti doar de-o zi. Dă-le timp să te găsească. E 
prea curând ca să începi să te nelinişteşti din cauza asta. 

Au jucat trei partide de şah. Jane şi-a amintit toate 
regulile, dar nu-şi putea da seama unde sau cu cine mai 
jucase înainte. 

După-amiaza trecu repede şi Carol se bucură de fiecare 
minut. Jane era încântătoare, inteligentă şi binecuvântată 
cu simţul umorului. Indiferent ce jucau, şah, septic sau 
rummy, ea juca având în vedere câştigul, dar nu se 
îmbufna deloc atunci când pierdea. Era o companie foarte 
plăcută. 

Luând în consideraţie farmecul şi personalitatea ei 
plăcută era prea puţin probabil să treacă mult timp fără s-o 
reclame cineva. Unii adolescenţi sunt atât de egocentrici, 
învăţaţi cu drogurile, încăpăţânaţi şi distructivi, încât atunci 
când vreunul din ei se hotărăşte să fugă de-acasă, 
hotărârea lui le smulge adesea părinţilor doar un oftat de 
uşurare. 

Dar când un copil bun ca Jane Doe dispare, o mulţime de 
oameni încep să se alarmeze. 


117 


Trebuie să existe o familie care o iubeşte, îşi spuse Carol. 
Chiar în clipa asta probabil că sunt înnebuniţi de îngrijorare. 
Or să apară mai devreme sau mai târziu, plângând şi 
râzând, uşuraţi că fata a fost găsită în viaţă. Aşadar, de ce 
nu mai curând? Unde sunt? 


* * 


Soneria sună exact la trei şi jumătate. Paul deschise şi se 
trezi în faţa unui bărbat palid, cu ochi cenuşii, de 
aproximativ cincizeci de ani. Purta pantaloni gri, o cămaşă 
gri deschis şi un sveter gri închis. 

— Domnul Tracy? 

— Da. Sunteţi de la firma „Case sigure”? 

— Exact, spuse omul în gri. Mă cheamă Bill Alsgood. Eu 
sunt „Case sigure”. Am pus bazele companiei cu doi ani în 
urmă. 

Au dat mîna şi Alsgood intră în salon, privind cu interes 
interiorul casei. 

— Plăcut loc. Aveţi noroc că aţi obţinut asistenţa în 
aceeaşi zi. De obicei sunt programat cu trei zile înainte. Dar 
când aţi telefonat de dimineaţă şi aţi spus că e o urgenţă, 
tocmai făcusem o decomandare. 

— Sunteţi  recepţioner de construcţii? întrebă Paul. 
Închizând uşa. 

— Inginer de structură, mai precis. Compania noastră 
controlează casa înainte de-a fi vândută, de obicei în 
numele cumpărătorului, pe cheltuiala acestuia. Îi spunem 
dacă-şi cumpără şi vreo belea - acoperiş prin care plouă, 
pivniţă inundabilă, fundaţie care se macină, cablare greşită, 
instalaţii de apă proaste, lucruri de-astea. Răspundem 
pentru totul, aşa că şi dacă scăpăm ceva din vedere, 
clientul este protejat. Sunteţi cel ce cumpără sau cel ce 


118 


vinde? 

— Nici unul, nici altul, spuse Paul. Soţia mea şi cu mine 
suntem proprietarii, dar nu ne pregătim s-o vindem. Avem 
o problemă cu această casă şi nu putem s-o identificăm 
prea bine. M-am gândit că poate m-aţi putea ajuta. 

Alsgood îşi ridică în sus una din sprâncenele sale gri. 

— Imi permit să vă sugerez că aveţi nevoie de un meşter 
bun. Ar fi cu mult mai ieftin, şi după ce găseşte buba ar 
putea s-o şi dreagă. Ştiţi, noi nu facem lucrări de reparaţii. 
Noi nu facem altceva decât să controlăm. 

— Sunt perfect conştient de tot ce spuneţi. Eu însumi 
sunt foarte îndemânatic, dar n-am putut descoperi ce nu-i 
în regulă sau cum poate fi reparat. Cred că am nevoie de 
sfatul unui expert, ceea ce nici un meşter nu-mi poate oferi. 

— Ştiţi că taxa noastră este de două sute cincizeci de 
dolari pentru o verificare? 

— Ştiu. Dar este o problemă extrem de sâcâitoare, şi-ar 
putea provoca serioase stricăciuni la structură. 

— Despre ce e vorba? 

Paul îi povesti despre bocăniturile care zguduiau uneori 
casa. 

— E-al dracului de ciudat, spuse Alsgood. N-am mai auzit 
o asemenea reclamaţie. Se gândi o clipă apoi întrebă: 
Unde-i cazanul de încălzire? 

— În pivniţă. 

— Poate e vreo problemă la ţevile de încălzire. Nu prea 
cred. Dar putem începe de jos şi să mergem spre acoperiş 
până găsim cauza. 

In următoarele două ore Alsgood se uită în toate 
ungherele casei, ciocăni, sondă, pipăi şi controla vizual 
fiecare centimetru din interior, apoi fiecare centimetru din 
acoperiş, în timp ce Paul se ţinea după el, ajutându-l ori de 
câte ori putea. In timp ce mai erau încă pe acoperiş începu 
o ploaie uşoară şi până terminară treaba şi coborâră se 
udară zdravăn amândoi. Lui Alsgood îi alunecă piciorul 
stâng de pe ultima treaptă a scării tocmai când să calce pe 
aleea îmbibată de apă şi-şi scrânti dureros glezna. Şi tot 
riscul şi deranjul fuseseră de pomană, căci Alsgood nu 


119 


găsise nimic neobişnuit. 

La cinci şi jumătate erau în bucătărie şi se încălzeau cu o 
cafea în timp ce Alsgood îşi completa raportul. Ud şi mânjit 
de noroi părea şi mai palid decât atunci când Paul îl văzuse 
pentru prima oară. Ploaia îi transformase hainele gri - 
cândva într-o varietate de tonuri - într-o unică nuanţă 
întunecată, astfel încât părea că poartă o uniformă 
posomorâtă. 

— E o casă într-adevăr solidă, domnule Tracy. E-ntr-o 
stare excelentă. 

— Atunci de unde dracu' vine sunetul ăla? Şi de ce 
zguduie toată casa? 

— Aş fi dorit să-l aud. 

— Eram sigur că va începe măcar o dată cât sunteţi aici. 
Alsgood sorbi din cafea, dar lichidul cald nu-i adăugă nici un 
pic de culoare în obraji. 

— Din punctul de vedere al structurii, casa n-are nimic. 
Asta voi spune în raport, şi-mi pun zălog reputaţia pentru 
asta. 

— Ceea ce mă întoarce de unde am plecat, spuse Paul, 
apucând cu amândouă mâinile ceaşca de cafea. 

— Regret că aţi cheltuit atâţia bani fără să obţineţi un 
răspuns, spuse Alsgood. Mă simt într-adevăr stânjenit din 
cauza asta. 

— Nu e vina dumneavoastră. Sunt convins că aţi făcut o 
verificare temeinică. De fapt, dacă voi cumpăra vreodată o 
altă casă, fără-ndoială că vreau s-o controlaţi mai întâi 
dumneavoastră. Cel puţin acum ştiu că necazul nu are 
nimic cu structura, ceea ce înlătură o serie de posibilităţi şi 
îngustează domeniul de cercetare. 

— Poate că nici n-o să-l mai auziţi. Se poate opri tot atât 
de neaşteptat cum a şi început. 

— Nu ştiu de ce, bănuiesc că vă înşelaţi în această 
privinţă, spuse Paul. 

Mai târziu, când să iasă pe uşă, Alsgood spuse: 

— Ştiţi, tocmai mi-a venit o idee, dar ezit să v-o spun. 

— De ce? 

— Aţi putea crede că-i o aiureală. 


120 


— Domnule Alsgood, sunt un om disperat. Sunt gata să 
iau în consideraţie orice, indiferent cât de tras de păr poate 
fi. 

Alsgood se uită la tavan, apoi la podea, apoi în golul 
coridorului ce-ncepea din spatele lui Paul, apoi în jos la 
propriii lui pantofi: 

— O stafie, spuse el încetişor. Paul se holbă la el, 
surprins. 

Alsgood îşi drese glasul, îşi îndreptă din nou privirea spre 
podea, în sfârşit şi-o înălţă din nou şi întâlni privirea uimită 
a lui Paul. 

— Poate nu credeţi în stafii. 

— Dumneavoastră credeţi? întrebă Paul. 

— Da. M-a interesat acest subiect aproape toată viaţa. 
Am o colecţie cuprinzătoare de publicaţii care se ocupă cu 
spiritismul de toate felurile. Am avut şi câteva experienţe 
personale în case bântuite de stafii. 

— Aţi văzut vreo stafie? 

— Cred că da, în patru împrejurări. Apariții 
ectoplasmatice. Forme umane, lipsite de substanţă, care 
pluteau în aer. De două ori am asistat chiar la manifestările 
unor spirite rele. În ce priveşte această casă... Vocea îi 
deveni  tărăgănată şi-şi linse nervos buzele. Dacă 
consideraţi tot ce vă spun plictisitor sau fără noimă, nu 
vreau să vă pierdeţi timpul. 

— Foarte sincer, spuse Paul, nu mă pot închipui chemând 
un exorcist ca să rezolve problema. Dar nu sunt complet 
obtuz în privinţa stafiilor. Îmi vine greu să accept, dar fără- 
ndoială doresc să ascult. 

— Destul de înţelept, spuse Alsgood. Pentru prima dată 
de când sunase la uşă cu peste două ore în urmă, tenul lui 
lăptos se coloră, iar ochii spălăciţi îi străluciră cu o 
scânteiere de entuziasm. Foarte bine, iată ceva demn de 
luat în consideraţie. Din cele ce mi-aţi spus, aş zice că ar 
putea fi un spirit rău. Desigur, nici o prezenţă nevăzută n-a 
zvârlit cu obiecte, nu s-a spart nimic, şi spiritelor tare le mai 
place să spargă lucrurile. Dar casa care se zguduie, 
cratiţele şi tigăile izbindu-se una de alta, sticluţele care 


121 


clincăne ciocnindu-se între ele pe suportul de condimente - 
toate sunt indicii ale acţiunii unui spirit, unul care tocmai 
începe să-şi încerce puterile. Dacă este un spirit, atunci vă 
puteţi aştepta la mai rău. O, da. Hotărât. Mobila mutându- 
se de una singură pe podea. Tablouri căzând de pe pereţi, 
lămpi trimite şi sparte. Farfurii zburând ca nişte păsări 
împrejurul camerei. Fizionomia lui palidă se îmbujora de 
emoție în timp ce enumera distrugerile supranaturale. 
Levitaţii ale obiectelor grele, precum sofalele, paturile sau 
frigiderele. Gândiţi-vă, există câteva cazuri de oameni care 
au avut parte de spirite benigne, care nu sparg prea multe 
lucruri, dar cele maligne sunt în număr copleşitor şi după 
toate aparențele cu aşa ceva aveţi de-a face dacă, într- 
adevăr, este vreunul aici. Lăsându-se antrenat de subiect, 
încheie în grabă, aproape pe nerăsuflate: în forma lui cea 
mai activă, chiar şi un spirit benign poate perturba complet 
o gospodărie, să vă tulbure somnul şi să vă zăpăcească în 
aşa hal încât nici să nu mai ştiţi dacă veniţi sau plecaţi. 

Uimit de cuvântarea pasionată a lui Alsgood şi de lumina 
nouă şi stranie din ochii omului, Paul spuse: 

— Mda... ăăă... nu-i chiar atât de rău. Nici pe departe. 
Doar un bocănit şi.... 

— Nu-i atât de rău încă, spuse sumbru Alsgood. Dar dacă 
e un spirit aici, situaţia se va înrăutăţi rapid. Dacă n-aţi 
văzut niciodată vreunul în plină activitate, domnule Tracy, 
pur şi simpul nu puteţi înţelege cum este. 

Paul era descumpănit de schimbarea produsă în omul 
acesta. Se simţea de parcă ar fi deschis uşa unuia din tipii 
ăia care par normali dar se dovedeşte mai apoi că sunt 
nebuni, inofensivi ce-ţi întind fiţuici religioase şi proclamă 
iminenţa Judecăţii de Apoi pe tonul gâlgâit şi slab pe care l- 
ar folosi şi Donny Osmond ca să-şi prezinte drăgălaşa 
surioară, Maria, unui public de fani cu sufletul la gură. Era 
un zel neliniştitor în comportamentul lui Alsgood. 

— Dacă se dovedeşte că este un spirit, spuse Alsgood, 
dacă lucrurile se înrăutăţesc într-adevăr mult, vreţi să mă 
chemaţi imediat? După cum v-am spus, am avut norocul să 
observ două spirite. Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere 


122 


decât să-l văd şi pe al treilea desfăşurându-şi trucurile. Nu 
se iveşte prea des ocazia. 

— Bănuiesc că nu, spuse Paul. 

— Deci, o să mă chemaţi? 

— Am foarte mari îndoieli că este vorba de un spirit, 
domnule Alsgood. Dacă am să caut pe-ndelete şi-am să mă 
gândesc destul de bine, voi găsi o explicaţie perfect logică 
pentru ce s-a întâmplat. Dar dacă din nefericire este un 
spirit malign, fiţi convins că am să vă telefonez în clipa 
când primul frigider sau şifonier dă semne de levitaţie. 

Alsgood nu găsea nimic amuzant în vorbele acestea. Se 
încruntă când sesiză uşurinţa din glasul lui Paul şi spuse: 

— Nici nu mă aşteptam să mă luaţi în serios. 

— O, vă rog să nu vă închipuiţi că nu vă sunt 
recunoscător pentru... 3 

— Nu, nu, spuse Alsgood făcându-i semn să tacă. Înţeleg. 
Nu mă simt jignit. Emoţia îi dispăruse din ochii spălăciţi. Aţi 
fost educat să credeţi numai în ştiinţă. Aţi fost învăţat să vă 
încredeţi numai în lucruri ce pot fi atinse, văzute şi 
măsurate. Asta-i viaţa modernă. Umerii îi căzură. Culoarea 
din obraji i se şterse şi pielea-i deveni palidă, cenuşie şi 
flască, cum fusese numai cu câteva minute mai devreme. 
Să vă cer să fiţi deschis la minte în privinţa stafiilor este tot 
atât de lipsit de sens ca şi încercarea de a convinge o fiinţă 
din adâncurile mării că există şi lucruri precum păsările. E 
trist, dar adevărat, şi nu am nici un motiv să mă supăr. 
Deschise uşa de la intrare şi zgomotul ploii se înteţi. 
Oricum, pentru binele dumneavoastră, sper să nu fie un 
spirit. Sper să găsiţi acea explicaţie logică pe care o căutaţi. 
Intr-adevăr sper, domnule Tracy. 

Inainte ca Paul să poată răspunde, Alsgood se întoarse şi 
ieşi afară în ploaie. Nu mai avea nimic dintr-un fanatic, nu 
mai era nici o urmă de pasiune în el. Era doar un bărbat 
slab, cenuşiu, târşâindu-şi picioarele prin ploaia cenuşie, cu 
capul uşor plecat. Infruntând ploaia cenuşie, luminat de 
lumina cenuşie a fulgerelor; arăta de-acum el însuşi ca o 
stafie. 

Paul închise uşa, îşi sprijini mâna de ea şi privi de jur 


123 


împrejurul holului, prin cea mai apropiată arcadă, în salon. 
Spirit? Pe dracu'! 

Prefera cealaltă sugestie a lui Alsgood: bocănitul s-ar 
putea opri pur şi simplu tot atât de brusc şi inexplicabil cum 
începuse, fără ca să se afle vreodată cauza. 

Se uită la ceas: 6:06. 

Carol spusese că rămâne la spital până la opt şi apoi vine 
acasă ca să mănânce împreună. Asta îi permitea să lucreze 
la roman vreo oră, înainte să se apuce să pregătească cina 
- piept de pui la grătar, legume fierte în abur şi orez cu 
bucăţi de ardei gras. 

Se duse sus în birou şi se aşeză la maşina de scris. Luă 
ultima pagină pe care o scrisese, intenţionând să o 
recitească de câteva ori ca să reintre în starea de spirit şi în 
tonalitatea poveştii pe care o depăna. 

TOC! TOC! 

Casa se zgudui. Ferestrele zăngăniră. 

Sări din scaun. 

TOC! 

Borcanul plin cu tocuri şi creioane se rostogoli de pe 
birou şi se sparse în mai multe bucăţi, împrăştiindu-şi tot 
conţinutul pe podea. 

Tăcere. 

Aşteptă. Un minut. Două minute. Nimic. 

Nu se auzea nici un sunet în afară de plescăitul ploii pe 
ferestre şi răpăitul ei pe acoperiş. 

Numai trei lovituri de ciocan de această dată. Mai 
puternice ca toate cele dinainte. Dar numai trei. De parcă 
cineva îi făcea farse, luându-l peste picior. 


* 
* * 


Cu puţin înainte de miezul nopţii, în camera 316, fata 
râse încetişor prin somn. 

Dincolo de fereastra ei, fulgerul pulsa, noaptea scânteie 
şi o clipă întunericul păru că aleargă în galop aidoma unei 
fiare uriaşe, înverşunate. 


124 


Fata se răsuci pe burtă fără să se trezească, şoptind în 
pernă: 
— Toporul, şi oftă gânditoare. Toporul... 


* 
* * 


Când bătu de miezul nopţii, exact patruzeci de minute 
după ce adormise, Carol se ridică de pe pernă, tremurând 
violent. In timp ce se lupta să scape din ghearele 
coşmarului, auzi pe cineva spunând: „Vine! Vine!” Se uită 
înnebunită fără să vadă nimic în camera întunecată, până 
ce îşi dădu seama că acel glas încărcat de spaimă fusese 
chiar al ei. 

Brusc nu mai putu să îndure întunericul nici măcar o 
secundă. Bâjbâi disperată după întrerupătorul veiozei de 
lângă pat, îl găsi şi-l apăsă răsuflând uşurată. 

Lumina nu îl deranjă pe Paul. Mormăi prin somn dar nu se 
trezi. 

Carol se sprijini de tăblia patului şi ascultă cum treptat 
galopul inimii se potoleşte până când ajunse la intensitatea 
normală. 

Mâinile îi erau ca de gheaţă. Şi le vâri sub învelitoare şi le 
strânse în pumni ca să le încălzească. 

Coşmarurile trebuie să înceteze, îşi spuse. Nu mai pot 
suporta asta în fiecare noapte. Am nevoie de somn. 

Poate avea nevoie de-o vacanţă. Muncise foarte susţinut 
de prea multă vreme. Probabil că extenuarea acumulată se 
datora în parte viselor urâte. De asemenea, în ultimul timp 
fusese supusă unui stres deosebit: adopţiunea nerezolvată 
încă, evenimentele aproape tragice de miercuri din biroul 
lui O'Brian, accidentul de ieri dimineaţă, amnezia fetei 
pentru care se simţea răspunzătoare... Dacă trăieşti într-o 
tensiune prea mare, pot apărea coşmaruri deosebit de vii, 
ca cele pe care le avea ea. O săptămână la munte, departe 
de toate problemele, părea să fie leacul ideal. 

Şi-n plus de toate celelalte surse de stres, se apropia şi 
acea zi, ziua de naştere a copilului pe care îl dăduse la 


125 


adoptat. De mâine într-o săptămână, cealaltă sâmbătă, se 
vor împlini şaisprezece ani de când renunţase la copil. Incă 
de pe acum, cu opt zile înainte de acea aniversare, era 
împovărată de-o vinovăţie apăsătoare. Când va sosi ziua de 
sâmbătă, va fi mai mult ca sigur extrem de deprimată, ca 
de obicei. O săptămână la munte, departe de problemele 
de fiecare zi, ar putea fi leacul ideal şi pentru acea 
suferinţă. 

Anul trecut, ea şi Paul cumpăraseră o cabană de vacanţă 
la munte, pe-o bucată de teren împădurit. Era un loc plăcut 
- două dormitoare, o cameră de baie, un living cu un cămin 
imens din piatră, şi o bucătărie completă - un refugiu care 
îmbina confortul civilizaţiei cu aerul curat, peisajul minunat 
cu liniştea, care nu pot fi găsite în oraş. 

Plănuiseră să se ducă la cabană cel puţin două weekend- 
uri pe lună în timpul verii, dar în ultimele patru luni 
făcuseră această excursie numai de patru ori, mai puţin de 
jumătate din cât speraseră. Paul trudise din greu să 
respecte nişte termene autoimpuse la roman, iar ea mai 
luase nişte pacienţi - câţiva copii cu probleme serioase care 
pur şi simplu nu puteau fi refuzaţi - aşa că aveau şi mai 
mult de muncă, ajungând astfel să-şi ocupe fiecare clipă 
liberă. Poate că erau superactivi, aşa cum bănuise O'Brian. 

Dar ne vom schimba când vom avea un copil, îşi zise 
Carol. Ne vom găsi timp din belşug pentru odihnă şi pentru 
excursii de familie, căci ceea ce ne dorim cel mai mult este 
să creăm cel mai bun climat pentru copilul nostru. 

Acum, stând în capul oaselor în pat cu înspăimântătorul 
coşmar încă atât de proaspăt în minte, se hotări să înceapă 
să-şi schimbe viaţa chiar din acel moment. Vor pleca pentru 
câteva zile, poate chiar pentru o întreagă săptămână, şi se 
vor duce la cabană înainte de sesiunea comitetului de 
recomandare de la sfârşitul lunii, astfel încât să fie odihniţi 
şi refăcuţi când în sfârşit vor întâlni copilul care avea să fie 
al lor. Desigur, nu puteau pleca săptămâna viitoare. Va 
avea nevoie de timp ca să-şi reprogrameze pacienţii. In 
plus, nu voia să plece din oraş înainte ca părinţii lui Jane 
Doe să-şi facă apariţia şi să identifice aşa cum trebuia fata; 


126 


asta ar mai putea dura câteva zile. Dar va fi nevoie să-şi 
rezerve suficient timp în cealaltă săptămână şi hotărî că 
primul lucru pe care-l avea de făcut mâine dimineaţă va fi 
să înceapă să-l îmboldească pe Paul. 

După ce luă această hotărâre, se simţi mai bine. Doar 
simplul plan mintal al unei vacanțe, chiar al uneia scurte, îi 
slăbit mult din încordare. 

ÎI privi pe Paul şi spuse: 

— Te iubesc! 

El continuă să sforăie încetişor. 

Zâmbind, ea stinse lumina şi se cuibări iarăşi sub pătură. 
Ascultă câteva minute ploaia şi respiraţia ritmică a soţului 
ei; apoi se cufundă într-un somn sănătos, destins. 


* 
* * 


Toată duminica plouă, încheind astfel o săptămână 
mohorâtă, lipsită de soare. Vântul sufla rece şi ziua fu 
răcoroasă. Duminică după-amiază Carol o vizită pe Jane la 
spital. 

Au jucat cărţi şi au vorbit despre câteva din articolele pe 
care fata le citise în revistele cumpărate de Carol. In tot 
timpul conversaţiei, indiferent de subiect, Carol sondă cu 
mare grijă, cu infinită precauţie amnezia fetei, îi stimula 
memoria fără ca ea să-şi dea seama. Dar totul a fost 
zadarnic, căci trecutul lui Jane rămânea mereu dincolo de 
percepţia ei. 

Când orele de vizită s-au terminat, pe coridor, în drum 
spre liftul de la etajul doi, l-a întâlnit pe doctorul Sam 
Hannaport. 

— Poliţia n-a dat de nici o urmă? întrebă ea. El ridică din 
umeri: 

— Nu încă. 

— Au trecut două zile de la accident. 

— Nu-i prea mult, la urma urmei. 

— Pare o veşnicie pentru biata puştoaică de acolo, spuse 
Carol arătând spre uşa camerei 316. 


127 


— Ştiu, spuse Hannaport. Şi îmi pare tot atât de rău ca şi 
dumneavoastră. Dar este încă prea devreme ca să fim 
pesimişti. 

— Dacă eu aş avea o fată ca ea, şi dacă fetiţa mea ar 
lipsi fie şi numai o singură zi, aş face presiuni serioase 
asupra poliţiei şi nu mi-ar sta capul la altceva până când 
povestea mea n-ar apărea în toate ziarele; aş bate la toate 
uşile şi m-aş transforma într-o pisăloagă numărul unu. 

Hannaport dădu din cap. 

— Sunt convins. V-am văzut cum acţionaţi şi vă admir 
stilul. Şi ştiţi, cred că vizitele dumneavoastră au o legătură 
directă cu moralul ei ridicat. E drăguţ din partea 
dumneavoastră că-i acordaţi atâta timp. 

— Ei, nu mă pregătesc pentru un banchet dat în onoarea 
mea, spuse Carol. Nu cred că fac mai mult decât trebuie. 
Vreau să spun că am o răspundere în acest caz. 

Carol şi Hannaport se dădură la o parte ca să facă loc 
unei surori ce împingea un cărucior cu un pacient. 

— Cel puţin, Jane pare să fie într-o condiţie fizică bună. 

— Aşa cum v-am spus miercuri, n-au fost leziuni serioase. 
De fapt, tocmai pentru că este într-o stare atât de bună, ne 
ridică o problemă. Pe drept, nu are nici un sens să stea într- 
un spital. Sper că părinţii vor veni înainte să fiu obligat s-o 
externez 

— S-o externaţi? Dar nu puteţi face asta dacă nu are 
unde să se ducă. Nu se poate descurca afară. Pentru 
numele lui Dumnezeu, nici măcar nu ştie cine este! 

— Desigur, o voi ţine aici cât pot mai mult. Dar până 
diseară, sau mâine dimineaţă toate paturile vor fi probabil 
ocupate. Arunci, dacă numărul de internări urgente este 
mai mare decât al externărilor deja planificate, vom fi 
nevoiţi să căutăm alţi câţiva pacienţi care pot fi externaţi 
fără pericol. Jane poate fi unul dintre aceştia. Dacă este 
adus vreun tip cu craniul sfărâmat în urma unui accident 
auto, sau dacă o ambulanţă ne aduce o femeie înjunghiată 
de-un iubit gelos, nu am cum să-mi justific refuzul de-a 
primi oameni cu leziuni grave în timp ce ţin o fată perfect 
sănătoasă, a cărei singură afecţiune fizică este o contuzie 


128 


la umărul stâng. 

— Dar amnezia... 

— Oricum e ceva ce noi nu putem trata. 

— Dar nu are unde să se ducă, spuse Carol. Ce se va 
întâmpla cu ea? 

Hannaport spuse cu vocea lui calmă, blândă şi 
liniştitoare: 

— Va fi bine. Credeţi-mă. N-o vom abandona pur şi 
simplu. Vom cere să fie declarată în grija instanţei până ce 
apar părinţii ei. Între timp, în condiţii de minimă îngrijire îi 
va merge tot atât de bine ca şi aici. 

— La ce vă referiţi? 

— Trei cvartale mai încolo este o casă pentru 
adolescente însărcinate sau fugare, şi este cu mult mai 
curată şi mai bine condusă decât majoritatea instituțiilor de 
stat. _ 

— Căminul Polmar, spuse Carol. Il cunosc. 

— Atunci ştiţi că nu-i o temniţă sau un azil. 

— Tot nu-mi place ideea s-o mutaţi de aici, spuse Carol. 
Se va simţi ca şi cum ar fi dată la o parte, uitată, lăsată să 
putrezească. Se află de pe-acum pe un teren foarte 
nesigur. O va speria de moarte. 

Încruntându-se, Hannaport spuse: 

— Nici mie nu-mi prea place, dar realmente nu am de 
ales. Dacă rămânem în pană de paturi, legea spune că 
trebuie să luăm în considerare gradul de necesitate şi să 
primim bolnavii care au cel mai mult de pierdut dacă li se 
refuză îngrijirea sau dacă li se amână tratamentul. Sunt 
legat de mâini şi de picioare. 

— Înţeleg. Nu vă condamn. Fir-ar al dracului, de-ar veni 
cineva s-o ceară! 

— S-ar putea să apară cineva în orice clipă. 

Carol scutură din cap: 

— Nu. Am o presimţire că nu va fi chiar atât de simplu. l- 
aţi spus lui Jane? 

— Nu. Nu vom depune cererea la tribunal până luni 
dimineaţă, aşa că aş putea foarte bine să aştept până 
mâine ca să-i explic situaţia. Poate că se va întâmpla ceva 


129 


între timp şi n-o să mai fie nevoie. N-are sens s-o neliniştim 
până ce nu-i absolut necesar. 

Carol se simţea deprimată, amintindu-şi zilele petrecute 
de ea însăşi într-o instituţie de stat, până să apară Grace şi 
s-o salveze. Fusese o puştoaică dură, cu o _ isteţime 
dobândită pe străzi şi totuşi experienţa o marcase. Jane era 
inteligentă, vioaie, puternică şi drăgălaşă, dar nu era aură, 
aşa cum fusese Carol la vârsta ei. Ce-ar însemna pentru ea 
viaţa într-o instituţie de stat dacă ar trebui s-o suporte mai 
mult de o zi, două? Dacă pica pur şi simplu printre puşti 
care aveau isteţimea străzii, cu probleme comportamentale 
şi drogaţi, mai mult ca sigur că ar deveni o victimă, poate 
că ar fi chiar violată. Avea nevoie de un cămin adevărat, de 
dragoste, de îndrumare... 

— Desigur! spuse Carol. Zâmbi. Hannaport o privi 
întrebător. 

— De ce să nuvină cu mine? întrebă Carol. 

— Ce? 

— Uite, doctore Hannaport, dacă Paul, soţul meu, nu are 
nimic împotrivă, de ce n-aţi putea recomanda instanţei să 
mi se încredinţeze tutela provizorie asupra lui Jane până ce 
apare cineva care s-o poată identifica? 

— Ar fi mai bine să vă mai gândiţi o dată înainte de a lua 
o hotărîre, spuse Hannaport. Să o luaţi la dumneavoastră, 
să vă perturbaţi viaţa... 

— Nu va fi o perturbare, spuse Carol. Va fi o plăcere. E un 
copil încântător. 

Hannaport o privi atent o clipă, cercetându-i faţa şi ochii. 

— La urma urmei, argumentă Carol cât putu mai 
convingător, singurul doctor care ar putea să vindece 
amnezia lui Jane este un psihiatru. Şi dacă aţi uitat cumva, 
eu asta sunt. Nu numai că i-aş putea oferi un cămin decent; 
dar aş putea s-o şi tratez intensiv. 

În cele din urmă, Hannaport zâmbi: 

— Cred că este o ofertă nobilă şi generoasă, doctor 
Tracy. 

— Deci o să faceţi recomandarea? 

— Da. Bineînţeles, niciodată nu poţi fi sigur pe ce va face 


130 


un judecător. Dar cred că sunt destule şanse ca să vadă 
cum e mai bine pentru fată. 


* * 


Peste câteva minute, din sala de aşteptare, Carol îl suna 
pe Paul de la telefonul public. li reproduse conversaţia pe 
care o avusese cu doctorul Hannaport, dar înainte de a 
ajunge la întrebarea cheie, Paul o întrerupse: 

— Vrei să-i oferi un cămin lui Jane. Mirată, Carol spuse: 

— Cum ai ghicit? El râse: 

— Te cunosc, prostuţo. Când e vorba de copii, ai o inimă 
moale ca o cremă de vanilie. 

— N-o să te deranjeze, spuse Carol repede. N-o să te 
distragă de la scris. Şi cum O'Brian nu poate să prezinte 
cererea noastră până la sfârşitul lunii, nu-i nici un pericol să 
fie doi copii de care să avem grijă. Poate că întârzierea de 
la agenţie pică tocmai bine - aşa avem loc pentru Jane 
până ce apar ai ei. E numai temporar, Paul. Realmente. Şi 
noi... 

— Bine, bine, spuse el. Nu trebuie să mai pledezi. Aprob 
planul. 

— Dacă vrei să vii aici ca mai întîi s-o cunoşti pe Jane, 
ar... 

— Nu, nu. Sunt convins că este aşa cum ai spus tu. 
Totuşi, nu uita că am plănuit ca într-o săptămână să 
mergem la munte. 

— S-ar putea ca Jane să nu stea până atunci. Şi dacă da, 
probabil c-o putem lua cu noi, atâta timp cît comunicăm 
instanţei unde mergem. 

— Când trebuie să apărem în faţa instanţei? 

— Nu ştiu. Probabil că luni sau marţi. 

— Mă voi purta cât mai frumos, spuse Paul. 

— Te speli după urechi? 

— Bine. O să mă şi încalţ. Zâmbind, Carol spuse: 

— Să nu te scobeşti în nas în faţa judecătorului. 

— Nu, doar dacă se scobeşte el primul. 


131 


— Te iubesc, doctor Tracy, spuse ea. 

— Şi eu te iubesc, doctor Tracy. 

Când puse jos receptorul şi plecă de la telefonul public, 
Carol se simţea minunat. Nici chiar decorul ţipător din sala 
de aşteptare n-o mai călca pe nervi. 


* 
* * 


În acea noapte, nu fu nici un bocănit în casa Tracy, nici 
un semn din partea spiritului despre care domnul Alsgood îl 
prevenise pe Paul. Nici a doua zi n-au fost tulburări, şi nici 
în ziua ce a urmat acesteia. Zgomotul ciudat şi vibraţiile 
încetaseră la fel de inexplicabil cum începuseră. 

Încetară şi coşmarurile lui Carol. A dormit adânc, liniştită, 
fără întreruperi. Uită repede de lama argintie a toporului 
care licărea mişcându-se înainte şi-napoi în golul ciudat. 

Se îmbunătăţi şi vremea. Norii s-au risipit duminică. Luni 
era un cer senin, de vară. 

x 


* * 


Marţi după-amiază, în timp ce Paul şi Carol erau la 
tribunal, încercând să obţină tutela provizorie asupra lui 
Jane Doe, Grace Mitowski făcea curăţenie în bucătărie. 
Tocmai ştersese praful deasupra frigiderului, când sună 
telefonul. 

— Alo. 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Alo, repetă ea. 

Un glas subţirel, şoptit, de bărbat, spuse: 

— Grace... 

— Da? 

Cuvintele îi erau înăbușite şi pe linie se auzea un ecou, 
de parcă vorbea într-o cutie de conserve. 

— Nu vă înţeleg, spuse ea. Puteţi vorbi mai tare? 
Bărbatul încercă, dar cuvintele se pierdură iar. Păreau că 
vin de la distanţă enormă, printr-un abis inimaginabil de 


132 


vast. 

— Legătura e îngrozitoare, spuse ea. Trebuie să vorbiţi 
mai tare. 

— Grace, spuse el, şi vocea i se auzi puţin mai tare. 
Gracie... e aproape prea târziu. Trebuie să... acţionezi 
repede. Trebuie să împiedici... să se întâmple... iar. Era un 
glas aspru, spart; se frânse de mai multe ori, cu un sunet ca 
al frunzelor uscate scrâşnind toamna sub picioare. E deja... 
prea târziu... prea târziu. 

Recunoscu glasul şi îngheţă. Mâna i se încleşta pe 
receptor şi i se tăie răsuflarea. 

— Gracie... nu poate continua la nesfârşit. Trebuie... să 
pui capăt. Apăr-o, Gracie. Apăr-o... 

Glasul se stinse. 

Nu era decât tăcere. Dar nu tăcerea unei linii telefonice 
deschise. Nu se auzea nici un ţărâit. Nici un bip electronic 
în fundal. Liniştea perfectă, neatinsă nici de cel mai 
neînsemnat clic sau şuierat al circuitului electronic. Liniştea 
vastă. Nesfârşită. 

Puse telefonul jos. 

Incepu să tremure. 

Se duse la bufet şi scoase sticla de whisky pe care o 
păstra pentru musafiri. Işi turnă o porţie dublă şi se aşeză la 
masa de bucătărie. 

Băutura n-o încălzi. Era încă scuturată de fiori de frig. 

Glasul de la telefon îi aparținuse lui Leonard. Soţul ei. 
Murise de optsprezece ani. 


133 


PARTEA A DOUA 


Diavolul umblă 
printre noi... 


134 


Diavolul nu-i un străin fără chip, 

trăind undeva, departe. 

Diavolul are chipul cuiva din oraşul natal, 
cu ochi veseli şi zâmbet deschis. 

Diavolul umblă printre noi, purtând o mască 
asemănătoare oricăreia din feţele noastre. 


Cartea mâhnirilor bănuite 


135 


arţi, după ce au obţinut tutela temporară asupra lui 

Jane Doe, Paul se duse acasă să lucreze la roman, 

iar Carol o luă pe fată la cumpărături. Cum fata nu 
avea altă îmbrăcăminte cu excepţia celei pe care o purtase 
când apăruse în faţa Volkswagenului, joi dimineaţă, era 
nevoie de o mulţime de lucruri, chiar şi numai pentru 
câteva zile. Se simţea stânjenită pentru această cheltuială 
din banii lui Carol şi, la început, nu voia să admită că i-ar 
plăcea unele lucruri din cele văzute şi că, din ele, câteva îi 
vin destul de bine ca să fie cumpărate. 

In cele din urmă Carol îi spuse: 

— Scumpo, ai nevoie de lucrurile astea, aşa că te rog 
relaxează-te şi lasă-mă să ţi le cumpăr. Bine? Mai mult ca 
sigur că-mi voi primi banii înapoi, fie de la părinţii tăi, fie din 
programul pentru copii adoptați, sau de la o altă agenţie. 

Argumentul avu efect. Cumpărară repede două perechi 
de blugi, câteva bluze, lenjerie, nişte pantofi sport, şosete, 
un sveter şi o canadiană. 

Când au ajuns acasă, Jane fu impresionată de casa în stil 
Tudor, cu ferestrele ei din sticlă cu plumb, cu acoperişul în 
muchii şi arhitectura din piatră. Se îndrăgosti de camera de 
oaspeţi în care urma să stea. Aceasta avea tavanul boltit, o 
banchetă lungă sub un bovindou şi un perete întreg era 
format din uşile cu oglinzi ale unui dulap de haine. Totul în 
tonuri de albastru intens şi bej deschis, iar mobilierul Queen 
Anne era din lemn de cireş. 

— E într-adevăr doar o cameră de oaspeţi? întrebă Jane, 
nevenindu-i să creadă. Nu o folosiţi de obicei? Măiculiţă, 
dacă asta ar fi casa mea, aş veni aici tot timpul! Aş sta şi aş 
citi puţin în fiecare zi - să stai şi să citeşti acolo în bovindou 
şi să te umpli de atmosfera din jur. 

Lui Carol îi plăcuse întotdeauna această cameră, dar prin 


136 


ochii lui Jane începu s-o vadă altfel şi să-i descopere o nouă 
valoare. Privind-o pe fată inspectând lucrurile - deschizând 
uşile dulapului, verificând perspectiva din fiecare unghi al 
bovindoului, încercând salteaua patului de dimensiuni 
regale - Carol îşi dădu seama că unul din avantajele de a 
avea copii era acela că reacţiile lor nevinovate, spontane i- 
ar putea păstra pe părinţii lor tineri şi receptivi. 

In acea seară, Carol, Paul şi Jane au pregătit împreună 
cina. Fata se adapta imediat şi foarte bine, în ciuda faptului 
că era oarecum timidă. Au râs cu toţii mult în bucătărie şi la 
cină. 

După ce au mâncat, Jane începu să spele farfuriile în timp 
ce Carol şi Paul strângeau masa. Când fata nu s-a mai aflat 
cu ei pentru o clipă şi-au rămas singuri în sufragerie, Paul 
spuse încet: 

— E-un copil grozav. 

— Nu ţi-am spus? 

— Ciudat, totuşi. 

— Ce? 

— De când am întâlnit-o în această după-amiază, la 
tribunal, am avut senzaţia că am mai văzut-o undeva. 

— Unde? 

Paul dădu din cap. 

— Să fiu al naibii dacă ştiu. Dar faţa ei îmi pare cumva 
cunoscută. 


Toată după-amiaza de marţi, Grace aşteptă să sune iar 
telefonul. 

Se îngrozea că trebuie să răspundă. 

Incercă să-şi potolească tensiunea nervoasă făcând 
curăţenie în casă. Frecă podeaua din bucătărie, şterse 
praful de pe mobilă din toate încăperile, mătură toate 
covoarele. 

Dar nu putea să nu se mai gândească la telefon; glasul 
ca un foşnet de hârtie, distorsionat de ecou, care semăna 


137 


cu al lui Leonard; tăcerea neobişnuită când terminase de 
vorbit; senzaţia tulburătoare a unor vaste depărtări, un abis 
inimaginabil de spaţiu şi timp... 

Precis era o farsă. Dar cine putea fi răspunzător de ea? Și 
de ce s-o chinuie imitând vocea lui Leonard, optsprezece 
ani după moartea lui? Ce sens avea să i se joace feste de 
acest fel acum, după ce trecuse atâta timp? 

Incercă să-şi scoată din minte telefonul pregătind nişte 
mere coapte în aluat. Bucăţi groase, crocante - servite cu 
scorţişoară, lapte şi doar un pic de zahăr - era una din 
mâncărurile ei preferate, căci se născuse şi crescuse în 
Lancaster, în inima ținutului olandez al Pennsylvaniei, unde 
merele în aluat erau servite ca unic fel la masă. Dar marţi 
seară nu avu poftă de mâncare, nici chiar de mere în aluat. 
Inghiţi de câteva ori, dar nu putu să termine nici măcar o 
jumătate dintr-o bucată, deşi de obicei mânca două bucăţi 
întregi la o singură masă. 

Mai ciugulea încă fără interes din mâncare când sună 
telefonul. 

Capul îi tresări. Se uită fix la telefonul de perete care se 
afla deasupra micii tejghele, încastrată în zid, aflată lângă 
frigider. 

Sună iar. Şi iar. 

Se ridică tremurând, se duse la telefon şi ridică 
receptorul. 

— Gracie... 

Glasul era slab dar putea fi înţeles. 

— Gracie... aproape că-i prea târziu. Era el. Leonard. Sau 
cineva care avea exact aceeaşi voce ca Leonard. 

Nu-i putu răspunde. Gâtlejul i se încleştase. 

— Gracie... 

| se înmuiară picioarele. Trase scaunul care era vârât în 
golul pentru genunchi al tejghelei, şi se aşeză repede. 

— Gracie... împiedică să se repete povestea din nou. Nu 
trebuie... să continue veşnic... iar şi iar... sângele... crima. 

Grace închise ochii şi se strădui să vorbească. Glasul îi 
era slab, îi tremura. Nici măcar nu şi-l recunoscu. Era glasul 
unei străine - al unei bătrâne obosite, înspăimântate, 


138 


neajutorate. 

— Cine e? 

Glasul şoptit, vibrant din telefon spuse: 

— Apăr-o, Gracie! 

— Ce vrei de la mine? 

— Apăr-o! 

— De ce faci asta? 

— Apăr-o! 

— Pe cine să apăr? întrebă ea. 

— Willa. Apăr-o pe Willa. 

Era încă înspăimântată şi derutată, dar începea să se şi 
enerveze. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele de Willa, ce naiba! 
Cine e la telefon? 

— Leonard... 

— Nu! îţi închipui că sunt o senilă nebună, slabă de 
minte? Leonard e mort. De optsprezece ani! Nu eşti 
Leonard. Ce-s farsele astea? 

Vru să-i închidă telefonul, şi ştia că era cel mai bun lucru 
cu un om ciudat ca ăsta, dar nu se putu hotări să lase jos 
receptorul. Glasul lui era atât de asemănător cu al lui 
Leonard, încât era hipnotizată de el. 

El vorbi din nou, mult mai încet ca înainte, dar îl putu 
totuşi auzi: 

— Apăr-o pe Willa. 

— Îţi repet, n-o cunosc. Şi dacă o să continui să-mi mai 
telefonezi pentru absurdităţile astea, voi reclama la poliţie 
că un farseur bolnav... 

— Carol... Carol, spuse bărbatul, glasul lui ştergându-se 
silabă după silabă. Willa... dar tu îi spui... Carol. 

— Ce dracu' se întâmplă? 

— Fii atentă... la... pisică. 

— Ce? 

Glasul era atât de departe acum, încât trebui să-şi 
încordeze auzul ca să-l perceapă. 

— Pisica... 

— Aristophan? Ce-i cu el? l-ai făcut ceva? L-ai otrăvit? De- 
asta nu-i în apele lui în ultimul timp? 


139 


Nici un răspuns. 

— Mai eşti acolo? Nimic. 

— Ce-i cu pisica? întrebă ea. Nici un răspuns. 

Asculta tăcerea cea mai pură, şi începu să tremure atât 
de violent încât de-abia putea să ţină telefonul. 

— Cine eşti? De ce vrei să mă chinui în felul ăsta? De ce 
vrei să-i faci rău lui Aristophan? 

De departe, de foarte departe, glasul dureros de familiar 
al soţului ei mort de atâta timp mai rosti ultimele cuvinte, 
pe care le distinse cu greu. 

— Aş vrea... să fiu acolo... pentru... mere coapte... 


x 


Uitaseră să cumpere pijama pentru Jane. Se duse la 
culcare în şosete trei sferturi, chiloţi şi un T-shirt al lui 
Carol, care Îi era puțin cam mare. 

— Ce facem mâine? întrebă când fu în pat, cu capul 
ridicat pe perna înfoiată. 

Carol se aşeză pe marginea patului. 

— Mă gândeam că am putea începe un program de 
tratament ca să-ți revină memoria. 

— Ce fel de tratament? 

— Ai auzit de terapia prin regresie sub hipnoză? 

Lui Jane i se făcu brusc frică. De mai multe ori de la 
accident făcuse un efort conştient, concertat ca să-şi 
amintească cine este, dar de fiecare dată, când simțea că 
se apropie de-o revelaţie tulburătoare, îi venea ameţeală, 
intra în panică, era dezorientată. Când îşi forţa mintea să se 
întoarcă înapoi, înapoi, cât mai înapoi, spre adevăr, un 
mecanism de apărare psihică îi întrerupea curiozitatea tot 
atât de brusc cum i-ar tăia respiraţia şnurul unui ucigaş 
care ar ştrangula-o. Şi de fiecare dată, pe pragul 
inconştientului, vedea un obiect argintiu, ciudat, 
legănându-se prin întuneric, o viziune evident indescifrabilă 
încă, ce-i îngheţa sângele în vine. Simţea că era ceva oribil 
în trecutul ei, ceva atât de groaznic încât ar fi mai bine să 


140 


nu-şi amintească. Tocmai se hotărâse să nu caute ceea ce 
se pierduse, să-şi accepte noua viaţă de orfană lipsită de 
nume, chiar de-ar fi plină de greutăţi. Dar prin regresie sub 
hipnoză ar putea fi silită să se confrunte cu spectrul din 
trecutul ei, fie că voia sau nu. Această perspectivă o 
umplea de groază. 

— Te simţi bine? o întrebă Carol. Fata clipi, îşi umezi 
buzele! 

— Înî. Mă gândeam la ce-ai spus. Regresie sub hipnoză. 
Asta înseamnă că mă pui în transă şi mă faci să-mi 
amintesc totul? 

— Ei, nu-i chiar atât de simplu, scumpo. N-avem nici o 
garanţie c-o să meargă. O să te hipnotizez şi-o să-ţi cer să 
te gândeşti la accidentul de joi dimineaţă; apoi o să te 
îmboldesc tot mai departe în trecut. Dacă eşti un subiect 
bun, s-ar putea să-ţi aminteşti cine eşti şi de unde vii. 
Regresia sub hipnoză este un instrument care-mi foloseşte 
uneori când încerc să determin un pacient să scoată la 
iveală o traumă ascunsă în adânc, serios reprimată. Nu am 
folosit niciodată procedeul cu cineva suferind de amnezie, 
dar ştiu că se aplică în cazuri ca al tău. Bineînţeles, dă 
rezultate cam la jumătate din cazuri. Şi când dă, e nevoie 
de mai mult de o şedinţă sau două. Poate fi un proces 
obositor, amăgitor. N-o să aflăm prea multe mâine şi, de 
fapt, părinţii tăi probabil că vor veni înainte ca să te pot eu 
ajuta să-ţi aduci aminte. Dar am putea totuşi face un 
început. Desigur, dacă vrei şi tu. 

Jane nu voia s-o lase pe Carol să vadă că-i este frică să-şi 
amintească, aşa că spuse: 

— O, sigur! Pare fascinant. 

— Am patru pacienţi programati pentru mâine, dar mă 
pot ocupa de tine la ora unsprezece. Va trebui să-ţi pierzi o 
mulţime de timp în sala de aşteptare, înainte şi după 
şedinţă, aşa că primul lucru pe care-l vom face mâine 
dimineaţă va fi să-ţi găsim o carte s-o iei cu tine. ţi plac 
poveştile cu mistere? 

— Presupun că da. 

— Agatha Christie? 


141 


— Numele îmi pare cunoscut, dar nu ştiu dacă am citit 
vreo carte de ea.. 

— Poţi încerca mâine una. Dacă ai fost o mare amatoare 
de mistere, poate că Agatha Christie îţi va debloca 
memoria. Orice stimul, orice legătură cu trecutul poate 
acţiona ca o poartă. Carol se aplecă, o sărută pe Jane pe 
frunte. Dar nu-ţi bate capul cu asta acum. Trage-i un somn 
bun, piciule. 

După ce Carol plecă din cameră, închizând uşa în urma 
ei, Jane nu stinse imediat lumina. Îşi lăsă privirea să se 
plimbe leneşă împrejurul camerei, oprindu-se asupra 
fiecărui loc ce avea ceva frumos, ceva deosebit. ` 

Te rog, Doamne, gîndi ea, lasă-mă să rămîn aici. In vreun 
fel oarecare, lasă-mă să stau în această casă pentru 
totdeauna. Nu mă pune să mă întorc de unde am venit, 
indiferent unde ar fi. Aici vreau să trăiesc. Aici vreau să 
mor, e-aşa de frumos. 

În cele din urmă, întinse mâna şi stinse veioza. 

Întunericul învălui totul ca aripile unui liliac. 


x 


Folosind o bucată de masonită şi patru cuie, Grace 
Mitowsky baricadă temporar uşița pisicii. 

Aristophan stătea în mijlocul bucătăriei, cu capul înălţat 
într-o parte, urmărind-o cu ochii strălucind de interes. La 
fiecare două-trei secunde mieuna cu un ton parcă 
inchizitorial. 

Când şi ultimul cui fu bătut la locul lui, Grace spuse: 

— Ei bine, pisico, pentru moment, permisul de-a umbla 
brambura este suspendat. S-ar putea ca afară să se afle un 
bărbat care-ţi serveşte mici cantităţi de droguri sau cine 
ştie ce otrăvuri şi poate că asta a fost cauza comportării 
tale atât de rele. Va trebui să aşteptăm şi să vedem dacă îţi 
revii. Te-ai apucat de droguri, pisică neghioabă? 

Aristophan mieună întrebător. 

— Da, spuse Grace. Ştiu că sună ciudat. Dar dacă n-am 


142 


de-a face cu vreun nebun, atunci trebuie c-a fost într- 
adevăr Leonard la telefon. Şi asta-i chiar şi ma; bizar, nu 
crezi? 

Pisica îşi întoarse capul într-o parte şi-n alta, ca şi cum ar 
fi încercat cu adevărat să înţeleagă ce spune Grace. 

Grace se opri, întinse mâna şi îşi frecă degetul mare de 
arătător, chemând: 

— Vino, pisoiaşule. Hai, pis-pis-pis. Aristophan mârâi, 
scuipă, se întoarse şi fugi. 


Pentru variaţie, făcură dragoste cu lumina stinsă. 
Respirația lui Carol era fiebinte pe gâtul lui. Ea se strânse şi 
mai aproape, se legănă, se încordă, se răsuci şi se îndoi în 
perfectă armonie cu el; mişcările ei intense, pneumatice 
erau tot atât de fluide ca şi curenţii dintr-un râu cu ape 
calde. Işi arcuia spatele elegant, se înălța şi cobora urmând 
loviturile lui ritmice. Era la fel de maleabilă şi de mătăsoasă 
şi, uneori, la fel de cuprinzătoare ca şi întunericul. 

După aceea, s-au ţinut de mână şi au vorbit despre 
diverse lucruri, lăsându-se treptat cuprinşi de somn. Carol a 
adormit în timp ce Paul mai vorbea. Când nu-i mai răspunse 
la o întrebare, el îşi desprinse uşurel mâna dintr-a ei. 

Era obosit, dar nu putea să-şi găsească atât de repede 
somnul cum şi-l găsise ea. Se gândea la fată. Era sigur c-o 
mai văzuse înainte de a o întâlni în faţa sălii tribunalului în 
dimineaţa acea. În timpul cinei, chipul ei îi devenise tot mai 
familiar. Continua să-l preocupe. Dar oricât se străduia, nu- 
şi putea aminti unde o mai văzuse. 

Cum stătea culcat în întuneric, sondându-şi memoria, 
deveni tot mai neliniştit. Începu să simtă - evident fără 
motiv - că precedenta lui întâlnire cu Jane fusese 
neobişnuită, poate chiar neplăcută. Apoi se întrebă dacă 
fata ar putea să reprezinte cu adevărat vreun pericol 
pentru Carol şi pentru el. 


143 


Dar e absurd, îşi spuse. N-are absolut nici un sens. 
Probabil că sunt chiar şi mai obosit decât am crezut. Îmi 
pierd logica. Ce pericol ar putea reprezenta Jane? Este un 
copil atât de drăguţ. 

Oftă, se răsuci, şi se gândi la intriga primului lui roman 
(cel nereuşit), şi asta îl făcu să adoarmă rapid. 

x 


* * 


La unu noaptea, Grace Mitowsky stătea în capul oaselor 
în pat, privind un film la televizorul Sony portabil. Era 
oarecum conştientă că Humphrey Bogart şi Lauren Bacall 
erau angajaţi într-un schimb inteligent de replici spirituale, 
dar în realitate nu auzea nimic din ce îşi spuneau. Pierduse 
şirul filmului la numai câteva minute după ce dăduse 
drumul la televizor. 

Se gândea la Leonard, soţul pe care-l pierduse din cauza 
cancerului cu optsprezece ani în urmă. Fusese un om bun, 
harnic, generos, iubitor; conversațiile cu el erau 
întotdeauna sclipitoare. Îl iubise foarte mult. 

Dar nu toţi îl iubiseră pe Leonard. Avusese greşelile lui, 
desigur. Cel mai rău lucru la el era nerăbdarea - şi limba 
ascuţită pe care această nerăbdare o încurajase. Nu putea 
tolera oamenii leneşi, apatici, ignoranţi sau nesăbuiţi. 
„Ceea ce include două treimi din rasa umană”, spunea 
adesea când se simţea deosebit de pornit. Pentru că era un 
om cinstit, dotat cu prea puţină diplomaţie, spunea 
oamenilor exact ce gândea despre ei. Ca urmare, dusese o 
viaţă lipsită de decepţii, dar şi plină de duşmani. 

Se întreba dacă nu cumva vreunul din acei duşmani o 
sunase, dându-se drept Leonard. Un om bolnav poate 
încerca aceeaşi plăcere chinuind-o pe văduva lui Leonard 
ca şi cum l-ar chinui pe Leonard însuşi. Poate se-nfiora de 
plăcere  otrăvindu-i pisica şi hărţuind-o cu telefoane 
nepământeşti. 

Dar după optsprezece ani? Cine să-şi amintească de 
glasul lui Leonard atît de bine încât să-l poată imita perfect 
după atâta timp? Fără îndoială că era singura persoană pe 


144 


lume care ar mai putea recunoaşte acea voce doar auzind 
un cuvânt sau două. Şi de ce s-o amestece pe Carol? 
Leonard murise cu trei ani înainte ca fata să intre în viaţa 
lui Grace; n-o cunoscuse niciodată pe Carol. Duşmanii lui nu 
puteau avea ceva împotriva lui Carol. Ce voise să spună cel 
ce sunase când se referise la Carol numind-o Willa? Şi, mai 
tulburător ca orice, cum de ştia că tocmai făcuse mere în 
aluat? 

Mai era o explicaţie, deşi îi venea foarte greu s-o ia în 
consideraţie. Poate că cel ce sunase nu fusese un vechi 
duşman al lui Leonard. Poate că telefonul fusese dat cu 
adevărat de Leonard însuşi. Un telefon de la un mort. 

— Nu, imposibil. 

— Atâția oameni cred în stafii. 

— Nu şi eu. 

Se gândi la visul acela ciudat pe care-l avusese 
săptămâna trecută. Pe-atunci nu credea în prevestirile din 
vis. Acum crede. Aşadar, de ce nu şi în stafii? 

Nu. Era o femeie cu capul pe umeri, care dusese o viaţă 
echilibrată, raţională, avea o pregătire ştiinţifică şi fusese 
întotdeauna convinsă că ştiinţa deţine răspunsurile la toate 
întrebările. Şi acum, la vârsta de şaptezeci de ani, dacă ar 
face loc pentru stafii în filosofia ei, altfel raţională, ar putea 
deschide larg porţile în faţa torentelor nebuniei. Şi, dacă ai 
crede într-adevăr în stafii, ce-o să mai urmeze după aia? 
Vampiri? Ar trebui să porţi cu tine un par ascuţit şi-un 
crucifix? Vârcolaci? Mai bine ţi-ai cumpăra o cutie cu 
gloanţe de argint! Gnomi răi care trăiesc în centrul 
pământului şi provoacă erupțiile vulcanice şi cutremurele? 
Bineînţeles! De ce nu? 

Grace râse cu amărăciune. 

Nu putea să înceapă brusc să creadă în stafii, căci 
acceptarea acestei superstiții ar putea s-o conducă să dea 
crezare la nenumărate alte poveşti... Era prea bătrână, 
prea împăcată cu sine, prea obişnuită cu vederile ei pentru 
a-şi reconsidera acum întreaga concepţie despre viaţă. Şi, 
cu siguranţă, nu intenţiona să ia în seamă o astfel de 
reevaluare radicală numai pentru că primise două telefoane 


145 


stranii. 

Deci mai rămânea un singur lucru de hotărît: să-i spună 
sau nu lui Carol că cineva o hărţuia şi că-i pomenise numele 
ei. Incercă să-şi imagineze cam cum ar suna vocea ei 
explicându-i aceste telefoane şi desfăşurându-şi teoria 
despre drogarea şi otrăvirea lui Aristophan. Nu putea spera 
să semene cu Grace Mitowsky pe care o cunoşteau cu toţii. 
Ar fi ca o bătrână isterică ce vede conspiratori imaginari în 
spatele fiecărei uşi şi sub toate paturile. 

Şi-ar putea ajunge să-şi închipuie că devine senilă. 

Chiar devin? se întrebă ea. Îmi imaginez convorbiri 
telefonice? Nu. Cu siguranţă nu. 

Nu-şi imagina nici schimbarea de personalitate a lui 
Aristophan. Se uită la zgărieturile din palmă; deşi se 
vindecau, erau încă roşii şi umflate. Dovada. Acele semne 
erau dovada că ceva nu era în ordine. 

Nu sunt senilă, îşi spuse. Nici un pic. Dar fără îndoială nu 
vreau să fiu în situaţia să trebuiască să-i conving pe Carol 
sau pe Paul că sunt în toate minţile după ce le spun că 
primesc telefoane de la Leonard. Deocamdată s-o iau mai 
uşurel. Să aştept. Să văd ce se întâmplă în continuare. Cred 
că pot să înţeleg şi singură. Mă descurc eu. 

Pe ecran, Bogart şi Bacall îşi zâmbeau. 


* 
* * 


Când Jane se trezi în toiul nopţii, constată că umblase 
prin somn. Era în bucătărie, dar nu-şi putea aminti când se 
dăduse jos din pat şi coborise scările. 

In bucătărie era linişte. Nu se auzea decât bâzâilul 
încetişor al frigiderului. Singura lumină era cea a lunii, dar, 
cum era lună plină, iar bucătăria avea mai multe ferestre, 
era destulă lumină ca să se vadă în jur. 

Jane stătea în dreptul unei mese-dulap de lângă chiuvetă. 
Deschisese un sertar şi scosese un cuţit de tăiat carne. 

Se uită la cuţit uluită că se afla în mâinile ei. Lumina 
palidă a lunii licări pe tăişul rece. Închise sertarul. 


146 


Strânsese cu atâta putere cuțitul încât o durea mâna. 

Pentru ce îmi trebuia un cuțit? 

Un fior ca un miriapod îi trecu pe şira spinării. 

Pielea de pe braţele şi picioarele goale i se făcu de găină, 
şi brusc realiză că era îmbrăcată numai în T-shirt, chiloţi şi 
şosete. 

Motorul frigiderului se opri cu un pocnet sec care o făcu 
să sară şi să se întoarcă. 

Acum în casă domnea o linişte anormală. Aproape că-i 
venea să creadă că asurzise. 

Ce făceam cu cuțitul? 

Se strădui să scape de fiorii care continuau să-i 
şerpuiască prin tot trupul. 

Poate că visase ceva despre mâncare şi coborise în somn 
ca să-şi facă un sandvici. Da. Probabil că asta se 
întâmplase. De fapt, chiar îi era puţin foame. Scosese 
cuțitul din sertar ca să taie o felie de friptură pentru 
sandvici. Era o bucată de friptură în frigider. O văzuse mai 
devreme, când îi ajutase pe Carol şi Paul să prepare cina. 

Dar acum nu mai credea că ar putea mânca un sandvici 
sau orice altceva. Picioarele goale i se răciseră şi se simţea 
expusă cu neruşinare doar în chiloţii subţiri şi T-shirt. Nu-şi 
dorea altceva decât să se întoarcă în pat, sub pături. 

Urcând scările pe întuneric, se ţinea cât mai aproape de 
perete, unde erau mai puţine şanse ca treptele să scârțâie. 
Se întoarse în camera ei fără să trezească pe nimeni. 

Afară, un câine urlă în depărtare. 

Jane se afundă şi mai mult sub pături. 

Un timp nu putu să adoarmă căci se simţea vinovată de 
plimbările ei prin casă în timp ce cei doi Tracy dormeau. 
Avea impresia că se furişează. Se simţea de parcă profitase 
de ospitalitatea lor. 

Desigur, era o prostie. Nu-şi vârâse nasul peste tot în 
mod intenţionat. Umblase prin somn, şi nu era nici o 
posibilitate să controlezi astfel de lucruri. 

Pur şi simplu, umblase prin somn. 


147 


unctul de atracţie al biroului lui Carol Tracy era Mickey 
Mouse. Unul din pereţii lungi ai încăperii era acoperit 

cu rafturi pe care erau expuse obiecte ce-l evocau pe 
ickey Mouse. Nasturi Mickey Mouse, ace Mickey Mouse, 
un ceas de mână, catarame, un telefon Mickey Mouse, 
pahare cu chipul celebrului şoricel pe ele, o cană de bere 
pe care era un Mickey îmbrăcat în pantaloni de piele şi 
purtând o pălărie tiroleză. Dar majoritatea erau statuete ale 
celebrei vedete a desenelor animate: Mickey lângă o 
maşinuţă roşie, Mickey în pijama cu dungi dormind 
încovrigat, Mickey dansând, Mickey şi Minnie, Mickey şi 
Goofy, Mickey ridicând nişte haltere, Mickey şi Pluto, Mickey 
şi Donald ţinându-se pe după umeri, părând cei mai buni 
prieteni, Mickey călare pe un cal, fluturând o pălărie de 
cowboy pe care o ţinea cu o mână cu cinci degete, vârâtă 
într-o mănuşă albă, Mickey îmbrăcat ca un soldat, marinar, 
doctor, Mickey în chiloţi de baie, agăţându-se de-o planşă 
de surfing. Erau statuete din lemn, metal, calcar, porțelan, 
plastic, sticlă şi ipsos, toate reprezentându-l pe Mickey; 
unele erau înalte de aproape o jumătate de metru, altele 
doar de doi-trei centimetri, dar majoritatea se aflau între 
aceste extreme. Singurul lucru pe care îl aveau în comun 
sutele de imagini ale lui Mickey era că fiecare zâmbea larg. 

Colecţia acţiona ca un spărgător de gheaţă cu pacienţii 
de toate vârstele. Nici unul nu-i putea rezista lui Mickey 
Mouse. 

Jane reacţionă ca atâţia alţi pacienţi înaintea ei. Spuse de 
nenumărate ori „ooo!” şi „aah”, şi râse fericită. Când 
termină de admirat colecţia şi se aşeză într-unul din 
uriaşele fotolii din piele, era pregătită pentru şedinţa de 
terapie; încordarea şi temerea îi dispăruseră. Vraja lui 
Mickey îşi făcuse efectul obişnuit. 


148 


În biroul lui Carol nu era nici o canapea de felul celor 
folosite de psihanalişti. Prefera să-şi conducă şedinţele 
dintr-un scaun cu braţe, pacientul fiind aşezat pe un scaun 
identic de cealaltă parte a măsuţei octogonale pentru 
cafea. Draperiile erau mereu bine trase; lampadarele cu 
abajur asigurau o lumină blândă, aurie. Exceptând peretele 
cu Mickey Mouse, încăperea avea un aer de secolul 
nouăsprezece. 

Sporovăiră despre colecţie timp de cîteva minute, apoi 
Carol spuse: 

— Ei bine, scumpo, cred c-ar trebui să începem. Creţuri 
de îngrijorare apărură pe fruntea fetei. 

— Chiar crezi că această hipnoză e o idee bună? 

— Da. Cred că e cel mai bun instrument de care 
dispunem ca să-ţi recapeţi memoria. Nu-ţi fie teamă. Este 
doar un procedeu. Relaxează-te şi lasă-te în seama lui. 
Bine? 

— Bine... în regulă. 

Carol se ridică, ocoli măsuţa şi Jane vru să se ridice şi ea. 

— Nu, tu rămâi acolo, spuse Carol. Se duse în spatele 
scaunului şi puse vârful degetelor pe tâmplele fetei. 
Relaxează-te, scumpo. Lasă-te pe spate. Pune-ţi mâinile în 
poală. Palmele în sus, degetele desfăcute. Bine. Acum 
închide ochii. l-ai închis? 

— Da. 

— Bine. Foarte bine. Acum vreau să te gândeşti la un 
zmeu. Un zmeu mare, de forma unui diamant. Zugrăveşte- 
ţi-l în minte. Un zmeu enorm, albastru, care pluteşte sus pe 
cerul senin. Îl vezi? 

După o scurtă ezitare, fata spuse: 

— Da. 

— Priveşte zmeul, scumpo. Uite ce lin se înalţă şi coboară 
pe curenţii de aer. Se înalţă, coboară, sus, jos, se leagănă 
dintr-o parte în alta, plutind cu atâta graţie, departe 
deasupra pământului, între cer şi nori, mult deasupra 
capetelor noastre, spuse Carol cu glas melodios, liniştitor, 
ritmic, uitându-se în jos la părul blond şi des al fetei. În timp 
ce priveşti zmeul, treptat devii la fel de uşoară şi de liberă 


149 


ca el. Vei învăţa să te înalţi sus, tot mai sus pe cerul 
albastru, întocmai ca zmeul. Cu buricele degetelor descria 
uşor cercuri pe tâmplele fetei. Toată încordarea dispare, 
toate neliniştile şi grijile se-ndepărtează, se-ndepărtează 
până ce nu te mai gândeşti decât la zmeu, zmeul care 
pluteşte în înaltul cerului. O mare greutate ţi-a fost luată de 
pe creştet, de pe frunte, de pe tâmple. Te simţi deja mult 
mai uşoară. Işi lăsă mâinile în jos spre gâtul fetei. Muşchii 
gâtului se relaxează. Tensiunea dispare. O mare greutate 
dispare. Acum eşti atât de uşoară încât te simţi aproape 
înălţându-te spre zmeu... aproape... aproape... îşi cobori 
mâinile mai jos, atingând umerii fetei. Relaxează-te. Lasă 
încordarea să cadă. Ca nişte blocuri de beton. Devii mai 
uşoară, tot mai uşoară. O greutate îţi cade de pe piept. Și 
acum pluteşti. Doar la câţiva centimetri deasupra 
pământului, dar pluteşti. 

— Da... plutesc... spuse ea cu voce groasă. 

— Zmeul planează mult deasupra, dar încet, încet urci 
către el... 

Continuă astfel aproape un minut, apoi reveni la scaunul 
ei şi se aşeză. 

Jane era prăbuşită în celălalt scaun, cu capul lăsat într-o 
parte, ochii închişi, faţa moale şi relaxată, respirând uşor. 

— Te-ai scufundat într-un somn adânc, îi spuse Carol. Un 
somn foarte relaxat, foarte adânc, adânc. Inţelegi? 

— Da, murmură fata. 

— O să-mi răspunzi la câteva întrebări. 

— Bine. 

— O să rămâi în acest somn adânc şi-mi vei răspunde la 
întrebări pînă ce-ţi voi spune că e timpul să te trezeşti. Ai 
înţeles? 

— Da. 

— Bine. Foarte bine. Acum spune-mi - cum te cheamă? 

Fata rămase mută. 

— Cum te cheamă, scumpo? 

— Jane. 

— Asta-i numele tău adevărat? 

— Nu. 


150 


— Care-i numele tău adevărat? Jane se încruntă. 

— Eu... nu-mi amintesc. 

— De unde vii? 

— Spital. 

— Dar înainte? 

— Nicăieri. 

O broboană de salivă îi străluci în colţul buzelor. O linse 
languros înainte să i se prelingă pe bărbie. Carol spuse: 

— Scumpo, îţi aminteşti ceasul cu Mickey Mouse pe care 
l-ai văzut acum câteva minute? 

— Da. 

— Bine, am luat ceasul de pe raft, spuse Carol, deşi nu se 
mişcase de pe scaun. Şi acum îi dau înapoi limbile, tot mai 
înapoi. Poţi vedea limbile ceasului mişcându-se înapoi? 

— Da. 

— Acum se întâmplă ceva uluitor. În timp ce dau tot mai 
în urmă acele limbi, timpul începe să curgă invers. Nu mai 
este unsprezece şi un sfert. Este unsprezece fără un sfert. 
Este un ceas magic. Comandă scurgerea timpului. Şi acum 
e zece dimineaţa... nouă... opt... Priveşte în jurul tău. Unde 
eşti acum? 

Fata deschise ochii. Erau fixaţi asupra unui punct 
îndepărtat. Spuse: 

— Aăăă... bucătăria. Înî. Micul dejun. Doamne, slănina 
arată bine şi fragedă. 

Treptat, Carol o duse înapoi în timp, înapoi spre zilele 
petrecute în spital, în cele din urmă aducând-o până la 
accidentul de joia trecută. Fata tresări când retrăi 
momentul impactului, ţipă, dar Carol o linişti, şi apoi se 
întoarseră cu câteva minute mai înainte. 

— Stai pe trotuar, spuse Carol. Eşti îmbrăcată numai în 
bluză şi blugi. Plouă. E răcoare. 

Fata închise iar ochii. Tremură. 

— Cum te cheamă? întrebă Carol. Tăcere. 

— Cum te cheamă, scumpo? 

— Nu ştiu. 

— De unde ai venit? 

— De nicăieri. 


151 


— Vrei să spui că ai amnezie? 

— Da. 

— Chiar şi înainte de accident? 

— Da. 

Deşi era încă foarte îngrijorată pentru fată, Carol se simţi 
uşurată auzind că nu era răspunzătoare de starea lui Jane. 
O clipă se simţi ca acel zmeu albastru, în stare să planeze 
sus, tot mai departe. Apoi spuse: 

— Bine. Eşti gata să păşeşti în stradă. Vrei să traversezi, 
sau ai intenţia să ieşi în faţa unei maşini? 

— Nu... nu ştiu. 

— Cum te simţi? Fericită? Deprimată? Indiferentă? 

— Speriată, spuse fata cu o voce slabă, tremurătoare. 

— De ce eşti speriată? Tăcere. 

— Ce anume te sperie? 

— Vine. 

— Ce vine? 

— În spatele meu! 

— Ce e în spatele tău? 

Fata îşi deschise iar ochii. Continua să privească un punct 
în depărtare, dar acum i se putea citi o groază puternică în 
ochi. 

— Ce e în spatele tău? întrebă iarăşi Carol. 

— O, Doamne, spuse fata disperată. 

— Ce este? 

— Nu, nu. 

Îşi scutură capul. Faţa îi era palidă. Carol se aplecă în 
faţă spre scaunul ei. 

— Relaxează-te, scumpo. Te vei relaxa şi te vei calma, 
închide ochii. Calm... ca zmeul... departe deasupra 
tuturor... plutind... prietenos. 

Incordarea dispăru de pe chipul lui Jane. 

— Foarte bine, spuse Carol. Rămânând calmă, mereu 
relaxată şi calmă, o să-mi spui de ce îţi este frică. Fata nu 
spuse nimic. 

— Scumpo, ce te înspăimântă? Ce este în spatele tău? 

— Ceva... 

— Ce? 


152 


— Ceva... 

Cu răbdare, Carol spuse: 

— Precizează. 

— Nu... ştiu ce este... dar vine... şi mă înspăimântă. 

— Bine. Hai să ne mai întoarcem puţin. Folosindu-se de 
imaginea limbilor care se întorceau pe ceasul cu chipul lui 
Mickey Mouse, o mai întoarse câteva zile în trecut. Priveşte 
în jurul tău. Unde te găseşti? 

— Nicăieri. 

— Ce vezi? 

— Nimic. 

— Trebuie să vezi ceva, scumpo. 

— Întuneric. 

— Eşti într-o cameră fără lumină? 

— Nu. 

— Există pereţi în întuneric? 

— Nu. 

— Eşti afară, în întuneric? 

— Nu. 

O mai întoarse în trecut cu o zi. 

— Acum ce vezi? 

— Doar întunericul. 

— Trebuie să mai fie ceva. 

— Nu. 

— Deschide ochii, scumpo. 

Fata îi spuse. Ochii ei albaştri erau goliţi, ca de sticlă. 

— Nimic. 

Carol se încruntă. 

— Stai în picioare sau stai jos în acel loc aflat în beznă? 

— Nu ştiu. 

— Ce simţi sub tine? Scaun? Podea? Pat? 

— Nimic. 

— Apleacă-te. Atinge podeaua. 

— Nu există podea. 

Neliniştită de direcţia pe care, o lua şedinţa, Carol se 
răsuci în scaun şi se uită o clipă la fată, întrebându-se ce să 
încerce mai departe. 

După câteva secunde, pleoapele lui Jane se zbătură şi 


153 


apoi fata închise ochii. 

In cele din urmă, Carol spuse: 

— Foarte bine. Dau iarăşi limbile ceasului în urmă. Timpul 
se întoarse înapoi. Va continua să se întoarcă înapoi, oră 
după oră, zi după zi, din ce în ce mai repede, până ce mă 
opreşti tu. Vreau să mă opreşti numai când ieşi din 
întuneric şi-mi poţi spune unde eşti. Acum întorc limbile 
ceasului. Inapoi... Inapoi... 

Se scurseră zece secunde de tăcere. Douăzeci. Treizeci. 

După un minut, Carol spuse: 

— Unde eşti? 

— Nicăieri încă. 

— Continuă să mergi. Înapoi... înapoi în timp... 

După încă un minut, Carol începu să se teamă că ceva 
nu-i în regulă. Avea senzaţia tulburătoare că pierde 
controlul şedinţei şi că-şi pune pacientul într-un pericol greu 
de prevăzut. Dar tocmai când voia să impună o oprire 
regresiei şi să aducă fata iarăşi către timpul normal, Jane 
vorbi în sfârşit. 

Fata ţâşni de pe scaun, sculându-se în picioare, şi începu 
să dea din mâini şi să strige: 

— Ajutor! Mamă! Mătuşă Rachael! Pentru numele lui 
Dumnezeu, ajutaţi-mă! 

Nu era glasul lui Jane. leşea din gura ei, limba şi buzele ei 
erau cele ce vorbeau, dar nu era deloc vocea ei. Nu era o 
simplă deformare din cauza groazei. Era un glas total diferit 
de al lui Jane. Îşi avea propriile-i caracteristici, propriul 
accent şi o tonalitate diferită. 

— O să mor aici! Ajutor! Scoateţți-mă de aici! Se ridicase 
şi Carol în picioare. 

— Scumpo, opreşte-te. Linişteşte-te. 

— Ard! Ard! ţipă fata, şi se lovea peste haine ca şi cum 
încerca să îndepărteze flăcările. 

— Nu! spuse Carol strident. Inconjură masa şi reuşi s-o 
prindă pe fată de braţ, primind câteva lovituri piezişe. 

Jane se zbătu, încercând să se elibereze. Carol o ţinu 
strâns şi începu să-i vorbească încet, dar insistent, liniştind- 
O. 


154 


Jane încetă lupta, dar începu să se sufoce şi să horcăie. 

— Fum, spuse ea, înecându-se. Atâta fum. 

Carol îi vorbi şi o linişti, coborând-o treptat de pe culmile 
acestei stări de isterie. 

În cele din urmă Jane se cufundă iar în scaunul cu braţe. 
Era epuizată, iar fruntea îi era acoperită cu broboane de 
sudoare. Ochii ei albaştri, cu privirile pierdute într-un punct 
îndepărtat, păreau bântuiţi. 

Carol îngenunche lângă scaun şi o luă pe fată de mână. 

— Scumpo, mă auzi? 

— Da. 

— Te simţi bine? 

— Îmi este frică... 

— Nu este nici un foc. 

— A fost. Peste tot, spuse fata, continuând să vorbească 
cu acel glas necunoscut. 

— Nu mai este. Nu mai arde nicăieri. 

— Dacă spui tu. 

— Da. Spun. Acum spune-mi cum te cheamă. 

— Laura. 

— Îţi aminteşti numele de familie? 

— Laura Havenswood. Carol se îmbujora victorioasă. 

— Foarte bine. E minunat. Unde e casa ta, Laura? 

— Shippensburg. 

Shippensburg era un orăşel la mai puţin de-o oră de 
Harrisburg. Era un loc liniştit, plăcut, care slujea drept 
centru pentru un înfloritor colegiu de stat şi o mulţime de 
ferme din împrejurimi. 

— Ştii adresa unde locuieşti în Shippensburg? 

— Nu este vreun nume de stradă. E o fermă. Cum ieşi din 
oraş pe Walnut Bottom Road. 

— Deci m-ai putea conduce acolo dacă ar fi nevoie? 

— O, sigur că da. E un loc frumos. La marginea drumului 
se află doi stâlpi de poartă din piatră: marchează intrarea 
pe pământul nostru. Şi este o alee lungă flancată de arţari, 
iar casa e înconjurată de stejari mari. Vara e răcoare şi adie 
o briză din cauza atâtor copaci umbroşi. 

— Cum îl cheamă pe tatăl tău? 


155 


— Nicholas. 

— Şi numărul de telefon? Fata se încruntă. 

— Ce număr? 

— Care e numărul de telefon de acasă? Fata scutură din 
cap. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nu aveţi telefon? 

— Ce înseamnă telefon? 

Carol se uită la ea, neştiind ce să creadă. Era imposibil ca 
cineva aflat sub hipnoză să fie ironic sau să facă glume de 
felul ăsta. În timp ce se gândea la mişcarea următoare 
observă că Jane începea să fie iar agitată. Sprâncenele i se 
zburliră şi ochii i se măriră. incepu iar să respire greu. 

— Laura, ascultă-mă. Te vei linişti. Te vei relaxa şi... Fata 
se zvârcolea necontrolat pe scaun. Scâncind şi sufocându- 
se, ea alunecă de pe scaun, se rostogoli pe podea, lovind 
măsuţa pentru cafea şi împingând-o la o parte. Se răsucea, 
tremura şi se încolăcea de parcă ar fi fost cuprinsă de-o 
criză puternică de epilepsie, deşi nu era; se lovea 
înnebunită cu mâinile, căci iarăşi părea să creadă că e 
cuprinsă de flăcări. 

Striga pe cineva cu numele de Rachael şi se îneca de-un 
fum imaginar. 

Carol a avut nevoie de aproape un minut ca s-o 
liniştească, ceea ce însemna o pierdere serioasă a 
controlului; un hipnotizator ar trebui în mod obişnuit să-şi 
calmeze subiectul în câteva secunde. Se pare că Laura 
trecuse printr-un incendiu extrem de traumatizant sau 
pierduse pe cineva drag în flăcări. Carol voia să continue şi 
să afle ce se găsea la rădăcina acestei stări, dar nu era 
momentul potrivit acum. După ce îi trebuise atât de mult 
timp ca să-şi calmeze pacienta, ştia că şedinţa trebuia 
încheiată rapid. 

Când Laura se aşeză din nou pe scaun, Carol se ghemui 
lângă ea şi-i ceru să-şi amintească tot ce se întâmplase şi 
tot ce fusese spus în timpul şedinţei. Apoi conduse fata prin 
timp, către clipa prezentă, până ce-o scoase din transă. 

Fata îşi şterse colţul umezit al unuia dintre ochi, dădu din 


156 


cap, îşi drese glasul. Se uită la Carol şi spuse: 

— Bănuiesc că n-a mers, îli? Avea iar glasul lui Jane; 
vocea Laurei dispăruse. 

Dar pentru ce, fir-ar al naibii, i se schimbase prima oară 
glasul? se miră Carol. 

— Nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat? întrebă Carol. 

— Ce să-mi amintesc? Toată discuţia aia despre zmeul 
albastru? Imi dădeam seama ce încerci să faci, cum 
încercai să mă adormi într-o transă, aşa că-mi închipui că 
de-aia n-a mers. 

— Dar a mers, o asigură Carol. lar tu ar trebui să-ţi poţi 
aminti totul. 

Fata părea sceptică. 

— Totul despre ce? Ce s-a întâmplat? Ce ai descoperit? 
Carol se uită ţintă la ea. 

— Laura. 

Fata nici nu clipi. Părea pur şi simplu uluită. 

— Numele tău e Laura. 

— Cine a spus-o? 

— Tu. 

— Laura? Nu. Nu cred. 

— Laura Havenswood, spuse Carol. Fata se încruntă. 

— Nu-mi sună deloc cunoscut. 

Mirată, Carol spuse: 

— Mi-ai spus că locuieşti la Shippensburg. 

— Unde vine asta? 

— Cam la o oră de-aici. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Locuieşti la o fermă. Intrarea pe proprietatea tatălui 
tău este marcată cu nişte stâlpi de poartă din piatră, şi mai 
există şi un drum lung flancat de arţari. Asta mi-ai spus, şi 
sunt convinsă că se va dovedi că este exact cum mi-ai 
spus. Practic este imposibil să răspunzi incorect sau să 
minţi când eşti hipnotizat. În plus, nu ai nici un motiv ca să 
mă minţi. Nu ai nimic de pierdut, numai de câştigat dacă 
facem o spărtură în blocajul memoriei. 

— Poate că sunt Laura Havenswood, spuse fata. Poate că 
ce ţi-am spus în transă e adevărat. Dar nu-mi pot aduce 


157 


aminte, iar când îmi spui cine sunt, nu are nici o noimă 
pentru mine. Măiculiţă, credeam că dacă-mi pot aminti 
numele, atunci totul şi-ar găsi rostul. Dar continuă să fie un 
necunoscut. Laura, Shippensburg, o fermă - nu pot face nici 
o legătură între mine şi vreunul din lucrurile astea. 

Carol era încă ghemuită lângă scaunul fetei. Se ridică şi- 
şi îndoi de mai multe ori picioarele înţepenite. 

— N-am mai întîlnit niciodată aşa ceva. Şi după câte 
cunosc, o reacţie ca a ta n-a fost niciodată menţionată în 
vreo revistă de psihologie. Ori de câte ori un pacient este 
sensibil la hipnoză, ori de câte ori un pacient poate fi întors 
în timp până la momentul unei traume, se obţine 
întotdeauna un efect profund. Şi totuşi tu n-ai fost câtuşi de 
puţin influenţată de asta. Dacă ţi-ai amintit sub hipnoză 
trebuia să-ţi poţi aminti şi acum. Şi simplul auz al numelui 
tău trebuia să-ţi deschidă larg porţile. 

— Dar nu-i aşa. 

— Ciudat... 

Fata se uită în sus spre Carol. 

— Ce facem acum? 

Carol se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Presupun că ar trebui să cerem autorităţilor să verifice 
identitatea revelată: Havenswood. 

Se duse la biroul ei, ridică telefonul şi ceru poliţia din 
Harrisburg. 

Telefonista poliţiei îi dădu legătura cu un detectiv pe 
nume Lincoln Werth, care răspundea de mai multe dosare 
obişnuite cu persoane date dispărute ca şi de cazul Jane 
Doe. Ascultă plin de interes relatarea lui Carol, promise să 
verifice imediat şi-i spuse că o va suna de-ndată ce obţine 
confirmarea identităţii. 


* * 


Patru ore mai târziu, la ora 3:55, după ultima consultaţie 
din acea zi, tocmai când Carol şi fata se pregăteau să plece 
acasă, telefonă, aşa cum promisese, Lincoln Werth. Carol 


158 


preluă legătura la telefonul de pe biroul ei, iar fata se 
cocoţă pe marginea biroului, urmărind-o, vizibil puţin cam 
încordată. _ 

— Doamnă doctor Tracy, spuse Werth. Intreaga după- 
amiază am tot schimbat telefoane cu poliţia din 
Shippensburg şi cu biroul şerifului districtual. Mă tem că 
trebuie să vă aduc la cunoştinţă că am căutat potcoave de 
cai morţi. 

— Trebuie să fie o greşeală. 

— Nu. N-am găsit pe nimeni cu numele de Havenswood 
nici în Shippensburg, nici prin împrejurimi. Nu-i nici un 
telefon pe acest nume şi... 

— Poate că pur şi simplu nu au telefon. 

— Evident că am luat în consideraţie această posibilitate, 
spuse Werth. Nu ne-am grăbit să tragem concluziile, vă rog 
să mă credeţi. De exemplu, când am verificat la compania 
de electricitate, am constatat că nu au un abonat cu 
numele de Havenswood nicăieri în Cumberland, dar asta nu 
ne-a descurajat. Ne-am închipuit că poate cei pe care-i 
căutăm sunt nomazi sau din cine ştie ce sectă. Sunt o 
mulţime din ăştia în gâtuitura aia a pădurii. Dacă erau din 
ăştia, bineînţeles că nu puteau avea electricitate în casă. 
Aşa că ne-am dus apoi la biroul districtual să ne uităm în 
registrul de taxe pe proprietate. Am aflat că nimeni cu 
numele de Havenswood nu deţine o casă şi cu atât mai 
puţin o fermă, în tot districtul. 

— Poate sunt arendaşi, spuse Carol. 

— Poate. Dar eu cred că de fapt nici nu există. Fata a 
minţit. 

— De ce ar face-o? 

— Nu ştiu. Poate că toată povestea cu amnezia este o 
farsă. Poate că nu-i decât o fugară obişnuită. 

— Nu. Categoric nu. 

Carol o privi pe Laura - nu, numele ei era încă Jane - privi 
în ochii aceia albaştri, limpezi şi adânci. Apoi i se adresă lui 
Werth: 

— In plus, pur şi simplu este imposibil să minţi atât de 
bine sau atât de sfruntat când eşti hipnotizat. 


159 


Deşi Jane nu putea auzi decât jumătate din conversaţie, 
începuse să înţeleagă că numele de Havenswood nu dusese 
nicăieri. Chipul i se întunecă. Se ridică şi se duse la rafturi 
să studieze statuetele lui Mickey Mouse. 

— Există ceva al dracului de ciudat în toată povestea 
asta, spuse Lincoln Werth. 

— Ciudat? întrebă Carol. 

— Ei bine, când le-am transmis descrierea pe care fata a 
făcut-o fermei - stâlpii de piatră, drumul lung mărginii de 
arţari - şi când am spus că e în apropiere de Walnut Bottom 
Road, şeriful districtual din Cumberland şi diverşi poliţişti 
din Shippensburg cu care am vorbit au recunoscut cu toţii, 
pe dată, locul. Există cu adevărat. 

— Bine, atunci... 

— Dar nu locuieşte nimeni cu numele de Havenswood 
acolo, spuse detectivul Werth. Locul aparţine familiei 
Ohlmeyer. Într-adevăr foarte cunoscuţi prin partea locului. 
Şi foarte respectaţi. Oren Ohlmeyer, soţia şi cei trei fii. N-au 
avut nici o fiică, mi s-a spus. Înainte de a fi a lui Oren, 
ferma a aparţinut tatălui său care a cumpărat-o acum 
şaptezeci de ani. Unul din oamenii şerifului s-a dus acolo şi 
i-a întrebat pe Ohlmeyeri dacă au auzit vreodată de-o fată 
cu numele de Laura Havenswood sau ceva asemănător. N- 
au auzit. Şi nici n-au cunoscut pe cineva care să semene cu 
descrierea lui Jane Doe. 

— Totuşi ferma este acolo, întocmai cum a spus ea. 

— Da, spuse Werth. Ciudat, nu? 


* 
* * 


În Volkswagen, în drum spre casă, în timp ce parcurgeau 
străzile scăldate în soarele de toamnă, fata spuse: 

— Crezi că am simulat transa? 

— Dumnezeule, nu! Erai foarte cufundată în ea. Şi sunt 
foarte sigură că nu eşti o actriţă destul de bună ca să 
simulezi chestia aia cu focul. 

— Focul? 


160 


— Bănuiesc că nu-ţi aminteşti nici asta. Carol îi povesti 
despre criza de ţipete a Laurei, despre strigătele ei 
disperate de ajutor. Nici vorbă, groaza ta era reală. Venea 
din experienţă. Pariez pe orice. 

— Nu-mi amintesc nimic. Vrei să spui că am fost cândva 
în mijlocul unui adevărat incendiu? 

— E posibil. In faţă, un semafor trecu pe roşu. Carol opri 
maşina şi se uită la Jane. Nu ai cicatrice, aşa că dacă ai fost 
cuprinsă de flăcări, ai scăpat nevătămată. Desigur, s-ar 
putea să fi pierdut pe cineva într-un incendiu, pe cineva la 
care ţineai foarte mult, şi e posibil ca tu însăţi să nu fi fost 
cuprinsă de flăcări. Dacă aşa stau lucrurile, atunci când ai 
fost hipnotizată poate ai confundat temerile tale pentru 
acea persoană cu teama pentru propria-ţi viaţă. Sunt destul 
de limpede? 

— Cred că înţeleg ce vrei să spui. Aşadar focul - şocul/ 
produs de el - mi-a provocat amnezia. Şi poate că părinţii 
mei nu au venit după mine pentru că... sunt morţi, arşi. 

Carol apucă mâna fetei. 

— Nu-ţi face griji din cauza asta, scumpo. Poate că 
greşesc. Probabil că greşesc. Dar cred că este o posibilitate 
pentru care ar trebui să fii pregătită. 

Fata îşi muşcă buzele, dădu din cap. 

— Ideea mă înspăimântă puţin. Dar nu mă simt chiar 
tristă. Adică, nu-mi amintesc de ai mei, aşa că pierderea lor 
este aproape ca pierderea unor străini. 

Şoferul unui Datsun verde claxonă în spatele lor. 

Semaforul se schimbase. Carol lăsă mâna fetei şi apăsă 
pe accelerator. 

— O să sondăm chestia cu incendiul în şedinţa de mâine. 

— Continui să crezi că sunt Laura Havenswood? 

— Deocamdată, îţi vom spune tot Jane. Dar nu văd de ce 
ai fi venit cu numele de Laura dacă n-ar fi al tău. 

— Identitatea nu s-a verificat, îi aminti fata. Carol dădu 
din cap. 

— Nu-i chiar adevărat. N-am confirmat, nici n-am 
înlăturat această identitate. Tot ce ştim cu siguranţă e că n- 
ai locuit niciodată la Shippensburg. Dar trebuie că ai fost 


161 


acolo măcar o dată căci ferma există; ai văzut-o, fie şi 
numai în trecere. Se pare că şi sub hipnoză, chiar 
întorcându-te în timp înainte de instalarea amneziei, 
amintirile tale sunt încâlcite. Nu ştiu cum e posibil sau de 
ce. N-am mai întâlnit niciodată ceva asemănător. Dar vom 
lucra din greu ca să le descâlcim. S-ar putea ca problema 
să fie întrebările pe care ţi le-am pus şi modul în care ţi le- 
am pus. Trebuie să aşteptăm şi vom vedea. 

Merseră în tăcere un timp, apoi fata spuse: 

— Aproape că sper să nu descâlcim prea curând lucrurile. 
De când mi-ai pomenit despre cabana de la munte, abia 
aştept să mergem acolo. 

— O, o să mergi. Nu-ţi face griji pentru asta. Plecăm 
vineri şi chiar dacă şedinţa de mâine merge bine, nu vom 
putea să lămurim chestia asta cu Laura Havenswood atât 
de repede. Te-am avertizat, ar putea fi un proces încet, 
complicat, plictisitor. Sunt surprinsă că am făcut un progres 
cât de mic astăzi, şi voi fi de două ori mai surprinsă dacă 
vom înainta fie şi numai pe jumătate atât de mult mâine. 

— Cred că te-ai potcovit cu mine pentru un timp. Carol 
oftă şi se prefăcu epuizată. 

— Aşa se pare. O, eşti o povară atât de groaznică, 
groaznică de tot. Eşti imposibil de suportat. E prea mult! Işi 
luă o mână de pe volan atât cât să-şi prindă inima într-un 
gest melodramatic care o făcu pe Jane să chicotească. Prea 
mult! Vai, vai! 

— Ştii ceva? întrebă fata. 

— Ce? 

— Şi eu te plac. 

Se uitară una la cealaltă şi zâmbiră. La următorul 
semafor roşu, Jane spuse: 

— Am o presimţire în legătură cu muntele. 

— Adică? 

— Îmi spune mie ceva că ne vom distra de minune. Va fi 
într-adevăr captivant. Ceva special. O adevărată aventură. 
Ochii albaştri îi străluceau şi mai tare ca de obicei. 


162 


* * 


După cină, Paul a propus să joace Scrabble. Puse 
cartonul pe masa de joc din salonaş, în timp ce Carol îi 
explica regulile lui Jane care nu-şi putea aminti dacă mai 
jucase sau nu înainte. 

După ce câştigă tragerea la sorţi, Jane începu cu un 
cuvânt de douăzeci şi două de puncte care se bucură de 
avantajul unui pătrăţel ce se socoteşte de două ori şi 
automat dublează punctele pentru primul cuvânt al jocului. 


LAMA 


— Nu-i un început prea rău, spuse Paul. Spera ca fata să 
câştige, căci se bucura atât de mult pentru lucruri mărunte 
ca acesta. Cel mai mic compliment, cel mai modest triumf o 
încântau. Dar nu avea de gând să renunţe la joc numai ca 
să-i facă ei plăcere; ea va trebui să-l câştige, ce naiba. Nu 
era capabil să se dea bătut în faţa nimănui; indiferent de 
joc, punea în el tot atâta energie şi dăruire ca şi în munca 
lui. El nu se complăcea în activităţi recreative; le ataca. 
Adresându-se lui Jane, spuse: 

— Am o bănuială că eşti genul de copil care spune că n-a 
mai jucat niciodată poker - şi pe dată începe să câştige 
toate poturile din joc. 

— Se poate paria la Scrabble? întrebă Jane. 

— Se poate, dar n-o vom face, spuse Paul. 

— Ţi-e teamă? 

— Groază. O să ne sufli totul, până şi casa. 

— O să vă permit să rămâneţi. 

— Ce drăguţ din partea ta. 

— Cu o chirie foarte mică. 

— Vai, copila asta are într-adevăr o inimă de aur! 


163 


În timp ce el se tachina cu Jane, Carol îşi studie grupul de 
litere. 

— Hei, spuse ea. Am un cuvânt care se leagă perfect cu 
al lui Jane. 

Adăugă OARTE la litera M din LAMA, formând MOARTE. 

— judecând după cuvintele voastre, spuse Paul, bănuiesc 
că intenţionaţi să vă jucaţi de-a tăiatul gâtului. 

Carol şi Jane oftară cu îngăduinţă la gluma lui proastă şi 
îşi luară literele din cutie. 

Spre surprinderea lui Paul, când se uită la propriile lui 
litere, constată că avea un cuvânt cu care să continue tema 
morbidă ce fusese stabilită. Adăugă OMO la litera R din 
mijlocul lui MOARTE compunând OMOR. 

— Sinistru, spuse Carol. 

— lată ceva şi mai sinistru, spuse Jane, jucând la rândul 
ei şi adăugând SÂNG la litera E din MOARTE. 


LAMA 
O 
A 
OMOR 
7 
SÂNGE 


Paul se uită cu ochi mari la tabla de joc. Brusc se 
nelinişti. Care erau şansele ca primele patru cuvinte dintr- 
un joc să fie atât de apropiate ca tematică? Unu la zece 
mii? Nu. Mai mici decât atât. Unu la o sută de mii? Unu la 
un milion? 

Carol îşi ridică privirea de la literele ei neobişnuite. 

— N-o să credeți. Adăugă cinci litere pe tabla de joc. 


LAMA 
O 
A 
OMOR 
à 
SÂNGE 


164 


| 
C 
R 


U 

— Sicriu? spuse Paul. Ei, gata. Ce-i prea mult strică. la-le 
şi alcătuieşte alt cuvânt. 

— Nu pot, spuse Carol. E tot ce am. Restul literelor nu pot 
fi folosite. Sau oricum, aş obţine mai puţine puncte. Nu-i 
altă posibilitate ca să mă plasez pe un pătrăţel ce dublează 
punctele. 

În timp ce asculta explicaţiile lui Carol, Paul avea o 
senzaţie ciudată, de frig lăuntric. Parcă se clătina pe o 
frânghie întinsă şi ştia că o să cadă jos, tot mai jos... 

Fu cuprins de senzaţia de déjà vu, de convingerea atât 
de copleşitoare că mai trăise această scenă cândva, încât, 
o clipă, i se păru că inima încetează să-i mai bată. Şi totuşi 
nimic asemănător nu se mai întâmplase în nici o altă 
partidă de Scrabble pe care o jucase vreodată. De ce 
aşadar era atât de sigur că mai asistase la această 
întâmplare într-o ocazie anterioară? Chiar în timp ce-şi 
punea această întrebare, înţelese care era răspunsul. 
Impresia de déjà vu nu era în legătură cu cuvintele de pe 
tabla de Scrabble; în orice caz, nu în mod direct. Ceea ce îi 
era atât de înspăimântător de familiar era sentimentul 
neobişnuit, atât de zguduitor pe care coincidenţa apariţiei 
acelor cuvinte îl trezea în el; frigul glacial ce venea 
dinlăuntru, nu din afară; golul înspăimântător din stomac; 
senzaţia ameţitoare că se clatină pe-o frânghie la înălţime, 
iar sub el e numai beznă nesfârşită. 

Exact la fel se simţise în pod săptămînă trecută, când 
bocănitul misterios părea că provine chiar din aerul din faţa 
lui, când fiecare toc! suna de parcă un baros lovea o 
nicovală într-o altă dimensiune a timpului şi spaţiului. Aşa 
se simţea şi acum, în faţa planşei de Scrabble: ca şi cum 
era confruntat cu ceva neobişnuit, nenatural, poate chiar 
supranatural. 

Adresându-se lui Carol, spuse: 


165 


— Ascultă, ce-ar fi să iei ultimele litere de pe tabla de joc, 
să le pui la loc în cutie, să-ţi alegi altele şi să compui alt 
cuvânt în loc de sicriu? 

Îşi dădu seama că sugestia lui a mirat-o. 

— De ce aş face asta? Paul se încruntă: 

— Lamă, moarte, omor, sânge, sicriu - ce fel de cuvinte 
mai sânt şi astea pentru un plăcut, prietenesc, liniştit joc de 
Scrabble? 

Ea-l privi o clipă şi privirea ei pătrunzătoare îl stînjeni 
puţin. 

— E-o simplă coincidenţă, spuse ea, vădit mirată de 
încordarea lui. 

— Ştiu că-i doar o coincidenţă, spuse el, deşi nu era 
convins de nimic din toate astea. Pur şi simplu nu putea să 
explice raţional simţământul straniu că acele cuvinte de pe 
tablă erau rezultatul unei forţe cu mult mai puternice decât 
simpla coincidenţă, ceva mai rău. 

— Îmi dă fiori, spuse el istovit. Se întoarse spre Jane, 
căutând un aliat. Ţie nu-ţi dă fiori? 

— Înî. Îmi dă. Un pic. Dar e şi oarecum fascinant. Mă 
întreb cât o să mai continuăm cu astfel de cuvinte care se 
potrivesc. 

— Şi eu mă întreb, spuse Carol. Îl lovi pe Paul pe umăr, 
parcă-n joacă. Ştii care-i necazul cu tine, puiule? Îţi lipseşte 
curiozitatea ştiinţifică. Acum dă-i drumul. E rândul tău. 

După ce pusese OMOR pe tabla de joc, nu-şi mai luase 
litere. Trase micile pătrăţele din lemn pe care erau înscrise 
literele şi le aşeză pe suportul din faţa lui. 

Ingheţă. 

O, Doamne! 

Era iarăşi pe frânghie, clătinându-se deasupra unui uriaş 
abis. 

— Ei? întrebă Carol. 

Coincidenţă. Trebuia să fie o simplă coincidentă. 

— Ei? 

Îşi ridică privirea spre ea. 

— Ce ai tras? întrebă ea. 

Stupefiat, îşi mută privirea către fată. 


166 


Era aplecată deasupra mesei, tot atât de nerăbdătoare 
ca şi Carol să-i audă răspunsul, curioasă să vadă dacă tema 
macabră va continua. 

Paul îşi cobori privirea la şirul de litere de pe suportul de 
lemn. Cuvântul era tot acolo. Imposibil. Cu toate acestea 
era acolo, posibil sau imposibil. 

— Paul? 

Se mişcă atât de repede şi de neaşteptat, încât Carol şi 
Jane tresăriră. Îşi adună literele de pe suport şi aproape le 
aruncă în cutie. Mătură cele cinci cuvinte respingătoare de 
pe tablă înainte ca cineva să poată protesta, şi puse 
pătrăţelele cu litere în cutie împreună cu celelalte. 

— Paul, pentru numele cerului! 

— Începem un joc nou, spuse el. Poate că pe tine nu te- 
au deranjat acele cuvinte, dar pe mine da. Vreau să mă 
relaxez. Dacă vreau să aud câte ceva despre moarte, 
omoruri sau sânge, n-am decât să dau drumul la ştiri. 

— Ce cuvânt ai avut? întrebă Carol. 

— Nu ştiu, minţi el. Nu am combinat literele ca să văd. 
Hai. S-o luăm de la capăt. 

— Ai avut un cuvânt, spuse ea. 

— Nu. 

— Mi s-a părut că ai avut, spuse Jane. 

— Mărturiseşte, spuse Carol. 

— Bine, bine. Am avut un cuvânt. Era obscen. Nu era 
ceva ce un gentleman ca mine să folosească într-un rafinat 
joc de Scrabble, în prezenţa unor doamne. 

Ochii lui Jane scânteiară ştrengăreşte. 

— Într-adevăr? Spune-ni-l. Nu fi urâcios. 

— Urâcios? N-ai pic de maniere, tânără domnişoară? 

— Deloc! 

— Nu ştii ce-i modestia? 

— Ntt. 

— Eşti aşa ordinară? 

— Ordinară, spuse ea, dând repede din cap. Ordinară 
pînă-n măduva oaselor. Aşa că spune-ne ce cuvânt ai avut. 

— Ruşine, ruşine, ruşine, spuse el. 

Treptat le duse cu vorba şi renunţară la întrebări, 


167 


începură un nou joc. De această dată toate cuvintele fură 
obişnuite şi nu mai apărură în nici o ordine neliniştitoare, cu 
vreo legătură între ele. 


* * 


Mai tîrziu, în pat, făcură dragoste. Nu că avea neapărată 
nevoie. Pur şi simplu dorea să fie cât mai aproape de ea. 

După aceea, când în cele din urmă şoaptele de dragoste 
se stinseră într-o tăcere prietenoasă, ea spuse: 

— Ce cuvânt era? 

— Ce? spuse el, prefăcându-se că nu înţelege ce vrea să 
spună. 

— Cuvântul obscen de la Scrabble. Nu încerca să-mi spui 
că ai uitat. 

— Nimic important. 

Ea râse. 

— După tot ce tocmai am făcut în pat, doar nu-ți 
imaginezi că trebuie să fiu ferită... 

— Nu era un cuvânt obscen. Asta-i adevărul. De fapt n- 
am avut nici un cuvânt. Asta-i o minciună. Numai că... m- 
am gândit că acele prime cinci cuvinte de pe tablă erau 
nocive pentru Jane. 

— Nocive pentru ea? 

— Da. Adică, mi-ai spus că-i foarte posibil să-şi fi pierdut 
unul sau amândoi părinţii într-un incendiu. S-ar putea să fie 
pe punctul de a afla sau de a-şi aminti o tragedie teribilă 
din trecutul ei apropiat. În seara asta avea nevoie să se 
relaxeze, să râdă un pic. Cum putea ca jocul să i se pară 
nostim dacă pe planşă erau cuvinte ce începeau să-i 
amintească de faptul că părinţii ei ar putea fi morţi? 

Carol se-ntoarse pe-o parte, se ridică puţin, se aplecă 
deasupra lui, sânii ei goi atingându-i uşor pieptul, şi-l privi 
în ochi. 


168 


— E singurul motiv pentru care ai fost atât de tulburat? 

— Nu crezi că am avut dreptate? Am exagerat? 

— Poate da. Poate nu. Îţi dădea fiori. Îl sărută pe nas. Ştii 
de ce te iubesc atât de mult? 

— Pentru că sunt un amant grozav? 

— Eşti, dar nu de-asta te iubesc. 

— Pentru că am unghiile atât de curate şi de bine tăiate? 

— Nu de-asta. 

— Mă dau bătut. 

— Eşti al dracului de sensibil, atât de grijuliu cu ceilalţi. 
Cât de tipic pentru Paul al meu să se străduie ca jocul de 
Scrabble să o distreze pe Jane. De-asta te iubesc. 

— Credeam că pentru ochii mei castanii. 

— Ntt. 

— Profilul meu clasic. 

— Glumeşti? 

— Sau pentru felul în care al treilea deget de la piciorul 
stâng stă sub al doilea. 

— Vai, uitasem de asta. Hmmmm. Ai dreptate. De-asta te 
iubesc. Nu pentru că eşti sensibil. Degetu/tău mă dă gata. 
iar sărutările din nou la pasiune. Ea atinse culmea doar cu 
câteva secunde înainte ca el să ejaculeze adânc înlăuntru-i 
şi, când, în cele din urmă, s-au despărţit ca să doarmă, el 
se simţi plăcut epuizat. 

Cu toate acestea ea adormi înaintea lui. Se uită la 
tavanul întunecat al dormitorului şi se gândi la jocul de 
Scrabble. 

LAMA, MOARTE, OMOR, SÂNGE, SICRIU... 

Se gândi la cuvântul pe care-l ascunsese de Carol şi Jane, 
cuvântul care-l obligase să pună capăt jocului şi să înceapă 
altul. După ce adăugase OMO la litera R din MOARTE, îi mai 
rămăseseră doar trei litere pe suport: X, U şi C. X şi U nu 
avuseseră nici un rol în ceea ce avea să urmeze. Dar când 
trase următoarele patru litere, acestea se potriviră 
tulburător de bine cu C. Prima literă pe care o trase fu A, 
apoi R. Ştiu ce avea să urmeze. Nu mai voia să continue; în 
acel moment se gândi să arunce toate literele înapoi în 


169 


cutie, căci îi era frică să vadă cuvântul pe care ştia că îl vor 
completa ultimele două litere. Dar nu se opri acolo. Fusese 
atât de curios, încât nu se oprise atunci când ar fi trebuit. 
Trăsese o a treia literă, care se nimerise să fie O, iar apoi 
pe a patra, L. 

C...A...R...0...L... 

LAMA, MOARTE, OMOR, SÂNGE, SICRIU, CAROL. 

Desigur, nu putea pune cuvântul CAROL pe tabla de joc, 
căci regulamentul nu permitea folosirea numelor proprii. 
Dar asta era ceva discutabil. Important era că numele ei se 
alcătuise atât de clar, atât de evident pe suportul pentru 
litere, încât devenise de-a dreptul sinistru. Trăsese literele 
în ordinea corectă, pentru Dumnezeu! Ce sorţi avea să se 
împotrivească acestui rezultat? 

Părea să fie un semn. O prevenire că un lucru rău avea 
să i se întâmple lui Carol. Întocmai cum cele două 
coşmaruri ale lui Grace Mitowsky se dovediseră a fi 
premoniţii. 

Se gândi la celelalte evenimente stranii care se 
întâmplaseră în ultimul timp:  trăsnetele violente, 
neobişnuite de labiroul lui Alfred O'Brian; bocănitul ca de 
ciocan care zguduise casa; intrusul zărit pe aleea din spate, 
atunci în timpul furtunii. Avea senzaţia că astea toate erau 
legate între ele. Dar pentru Dumnezeu, cum? 

LAMA, MOARTE, OMOR, SÂNGE, SICRIU, CAROL. 

Dacă această serie de cuvinte de la Scrabble constituise 
un avertisment premonitoriu, ce trebuia el să facă? Semnul, 
dacă era un semn, era prea vag ca să aibă vreo valoare. Nu 
era nimic anume de care să se folosească. Nu o putea 
proteja pe Carol până nu ştia dincotro vine pericolul. Un 
accident de maşină? Prăbuşire de avion? Un tâlhar? 
Cancer? Putea fi orice. Nu vedea ce-ar câştiga spunându-i 
lui Carol că numele ei apăruse pe suportul de la Scrabble; 
nici ea nu putea face nimic, nimic altceva decât să se 
neliniştească. 

Nu voia s-o neliniştească. 

În schimb, în timp ce stătea întins în întuneric, cuprins de 
frig chiar şi sub pături, îşi făcea el griji pentru ea. 


170 


* * 


La două dimineaţa, Grace mai citea în birou. N-avea nici 
un sens să se ducă să se culce cel puţin încă o oră, două. 
Întâmplările de săptămâna trecută o transformaseră într-o 
insomniacă. 

Ziua ce tocmai trecuse fusese relativ lipsită de 
evenimente. Aristophan continua să se comporte straniu - 
se ascundea de ea, se furişa peste tot, urmărind-o cu 
privirea când credea că nu ştie unde se află - dar nu mai 
sfâşiase nici o pernă sau piesă de mobilier, şi-şi folosise 
cutia pentru murdării aşa cum trebuia, ceea ce erau semne 
încurajatoare. Nu mai primise telefoane de la bărbatul care 
pretindea că este Leonard, şi era recunoscătoare pentru 
asta. Da, fusese o zi destul de obişnuită. 

Şi totuşi... 

Continua să fie încordată şi să nu poată dormi, căci 
simţea că este în centrul uraganului. Simţea că pacea şi 
liniştea din casă erau înşelătoare, că tunetele şi fulgerele o 
asaltau de pretutindeni, chiar dacă se aflau la limita auzului 
şi văzului. Se aştepta să fie zvârlită înapoi în furtună în 
orice clipă, şi această aşteptare o împiedica să se relaxeze. 

Auzi un zgomot furişat şi-şi ridică privirea de pe romanul 
pe care îl citea. 

Aristophan îşi făcu apariţia în uşa deschisă a biroului. Sta 
pe coridor şi iscodea înăuntru. | se vedea doar capul 


171 


elegant de mâţă siameză cum îşi întinde precaut gâtul pe 
după canatul uşii. 

Privirile li se întâlniră. 

O clipă Grace avu impresia că nu priveşte în ochii unui 
animal  necuvântător. Păreau plini de inteligenţă, 
înţelepciune. Experienţă. Era mai mult decât intenţia şi 
hotărârea unui simplu animal. 

Aristophan şuieră. 

Ochii îi erau reci. Două bile de gheaţă albastră-verzuie, 
limpede precum cristalul. 

— Ce vrei, cotoiule? 

El puse capăt acestei înfruntări a privirilor. Îi întoarse 
spatele cu o măreaţă indiferenţă, trecu prin dreptul uşii şi 
străbătu liniştit coridorul, prefăcându-se că nu o spionase, 
deşi amândoi ştiau că exact asta făcuse. 

Să spioneze? gândi ea. Am înnebunit? Pentru ce ţară ar 
putea o pisică să spioneze? Pisilvania? Marea Mâărtanie? 
Miorlaustan? 

Se putea gândi şi la alte jocuri de cuvinte, dar nici unul n- 
o făcu să zâmbească. 

In schimb, rămase ţinând cartea în poală, întrebându-se 
dacă e în toate minţile. 


172 


Joi după-amiază. 

Draperiile erau bine trase, ca de obicei. Lumina dată de 
cele două lampadare era aurie, difuză. Mickey Mouse 
continua să zâmbească larg, în toate multiplele lui 
întruchipări. 

Carol şi Jane stăteau pe scaunele lor. 

Fata alunecă în transă cu foarte puţin ajutor din partea 
lui Carol. Majoritatea pacienţilor erau mai sensibili la 
hipnoză a doua oară decât fuseseră prima dată, şi Jane nu 
făcea excepţie. 

Folosind iarăşi ceasul imaginar, Carol întoarse limbile 
timpului înapoi şi o duse pe Jane în trecut. De această dată 
fata n-a mai avut nevoie de două minute ca să ajungă 
dincolo de amnezie. In numai douăzeci sau treizeci de 
secunde, atinse un punct în care avea amintiri. 

Avu o convulsie şi brusc rămase dreaptă ca o vergea pe 
scaunul ei. Ochii i se deschiseră brusc ca ochii păpuşilor; 
privea prin Carol. Faţa îi era schimonosită de groază. 

— Laura? spuse Carol. 

Fata îşi încleştă repede amândouă mîinile pe gât, 
sufocându-se, înecându-se, strâmbându-se de durere. Se 
părea că retrăieşte aceeaşi experienţă traumatizantă care o 
îngrozise în timpul şedinţei din ajun, dar azi ea nu ţipă. 

— Nu simţi focul, îi spuse Carol. Nu te doare, scumpo. 
Relaxează-te. Fii calmă. Nu simţi nici mirosul fumului. Nu te 
supără în nici un fel. Fii calmă şi relaxează-te. 

Fata nu se supuse. Tremura şi transpiră brusc. Se căzni 
să vomite de mai multe ori, sec, violent, şi totuşi aproape în 
tăcere. 

Temându-se că a pierdut iarăşi controlul, Carol îşi dublă 
eforturile ca să-şi liniştească pacienta, dar fără succes. 

Jane începu să gesticuleze sălbatic; mâinile ei tăiau aerul, 


173 


împlântând parcă pumnale şi izbind cu un ciocan imaginar. 

Deodată Carol înţelese că fata încerca să vorbească, dar 
din anumite motive îşi pierduse glasul. 

Lacrimile ţâşniră şi se prelinseră în jos pe faţa lui Jane, îşi 
mişca buzele fără nici un rezultat, încercând cu disperare 
să forţeze cuvintele să iasă, dar acestea refuzau. Groazei 
din priviri i se adăuga acum şi neputinţa. 

Carol luă repede un carnet şi un creion de pe birou. Puse 
carnetul în poala lui Jane şi-i vări creionul în mână. 

— Scrie, scumpo. 

Fata strânse atât de puternic creionul, încât articulațiile 
degetelor i se albiră, devenind aproape tot atât de ascuţite 
ca şi articulațiile mâinilor descărnate ale unui schelet. Se 
uită la carnet. Nu mai încercă să vomeze, dar continua să 
tremure. 

Carol se ghemui lângă scaunul cu braţe, de unde putea 
să vadă carnetul. 

— Ce vrei să spui? 

Cu mâini tremurânde ca ale unei bătrâne paralizate, Jane 
zgârie în grabă două cuvinte care de-abia puteau fi citite: 
Ajută-mă. 

— De ce ai nevoie de ajutor? 

Din nou: Ajută-mă. 

— Pentru ce nu poţi vorbi? 

Capul. 

— Precizează. 

Capul meu. 

— Ce-i cu capul tău? 

Mâna fetei începu să formeze o literă, apoi sări un rând 
mai jos şi avu un alt start greşit, sări pe un al treilea rând - 
de parcă nu ştia cum să exprime ceea ce voia să spună. In 
cele din urmă, cuprinsă de furie, începu să ciopârţească 
hârtia cu creionul, făcând haşuri din linii negre lipsite de 
orice sens. 

— Încetează! spuse Carol. Va trebui să te relaxezi, fir-ar 
al dracului. Calmează-te. 

Jane încetă să mai mâăzgălească hârtia. Rămase tăcută, 
privind în jos la carnetul din poală. 


174 


Carol rupse pagina mâăzgălită şi o azvârli pe podea. 

— Bine. Acum îmi vei răspunde la întrebări cât mai calm 
şi mai complet. Cum te cheamă? 

Millie. 

Carol se holbă la numele scris de mână, întrebându-se ce 
se întâmplase cu Laura Havenswood. 

— Millie? Eşti sigură că ăsta-i numele tău? 

Millicent Parker. 

— Unde e Laura? 

Cine-i Laura? 

Carol se uită stăruitor la chipul istovit al fetei. 
Transpiraţia începuse să se usuce pe pielea ei netedă ca 
porţelanul. Ochii albaştri îi erau goi, fără ţintă. Gura îi era 
moale. 

Pe neaşteptate Carol îi dădu o palmă peste faţă. Jane nu 
clipi. Nu se prefăcea că e în transă. 

— Unde locuieşti, Millicent? 

Harrisburg. 

— Chiar aici în oraş. Care e adresa ta? 

Front Street. 

— Lângă râu? Ştii numărul? 

Fata îl scrise. 

— Cum îl cheamă pe tatăl tău? 

Randolph Parker. 

— Cum o cheamă pe mama ta? 

Creionul făcu un semn şerpuit, lipsit de sens, pe pagina 
carnetului. 

— Cum o cheamă pe mama ta? repetă Carol. 

Fata căzu pradă unei alte serii de mişcări spasmodice. Se 
strădui să vomeze, fără să scoată nici un sunet, şi-şi duse 
iar mâinile la gât. Creionul lăsă un semn negru sub bărbie. 

Se părea că simpla pomenire a mamei ei o umplea de 
groază. Acesta era teritoriul care trebuia explorat, deşi nu 
imediat. 

Carol vorbi până o calmă şi-i puse o nouă întrebare. 

— Câţi ani ai, Millie? 

Mâine e ziua mea de naştere. 

— Da? Câţi ani vei împlini? 


175 


Nu apuc. 

— Ce nu apuci? 

Să implinesc şaisprezece ani. 

— Acum ai cincisprezece? 

Da. 

— Şi crezi că n-o să trăieşti să împlineşti şaisprezece? 
Asta e? 

N-o să trăiesc. 

— De ce nu? 

Stratul lucios de sudoare de pe faţa fetei aproape că se 
evaporase, dar la rădăcina părului îi apărură iarăşi 
broboane de transpiraţie. 

— De ce n-o să trăieşti ca să-ţi mai apuci ziua de 
naştere? insistă Carol. 

Ca şi înainte, fata folosi creionul ca să mâzgălească 
furioasă carnetul. 

— Termină, spuse Carol hotărită. Relaxează-te, fii calmă 
şi răspunde-mi la întrebări. Rupse pagina deteriorată şi o 
aruncă, apoi spuse: De ce n-o să apuci a şaisprezecea zi de 
naştere, Millie? 

Capul. 

Deci iată-ne înapoi la asta, îşi spuse Carol. 

— Ce-i cu capul tău? Ce s-a întâmplat cu el? 

Tăiat. 

Carol fixă o clipă acel cuvânt, apoi se uită la faţa fetei. 

Millie-jane se lupta să rămână calmă, aşa cum îi ceruse 
Carol. Dar îşi mişca nervos ochii atât de plini de groază. 
Buzele lipsite de culoare îi tremurau. Sub şuvoaiele de 
sudoare ce-i curgeau pe frunte, pielea îi era lucioasă şi albă 
ca făina. 

Continua să mâzgălească cu furie în carnet, dar nu scria 
decât un singur lucru, iar şi iar: Tăiat, tăiat, tăiat, tăiat... 
Apăsa cu atâta putere pe hârtie încât vârful creionului se 
toci de tot. 

Dumnezeule, îşi spuse Carol, e ca o transmisie în direct 
din străfundurile iadului. 

Laura Havenswood, Millicent Parker. Una ţipând de 
durere în timp ce-o mistuie focul, cealaltă victimă a 


176 


decapitării. Ce-aveau ele de-a face cu Jane Doe? Nu putea fi 
amândouă. Poate că nu era nici una dintre ele. Erau 
cunoştinţe? Sau erau simple născociri ale imaginaţiei ei? 

Pentru numele Domnului, ce se întâmplă aici? se întrebă 
Carol. 

Işi puse mâna peste mâna cu care scria fata şi linişti 
creionul ce scârţâia îngrozitor. Vorbind blând, ritmic, îi 
spuse lui Millie-jane că totul era cum trebuie, că era în 
perfectă siguranţă, şi că nu trebuie decât să se relaxeze. 

Ochii fetei încetară se se mai zbată. Se lăsă pe spate în 
scaun. 

— Foarte bine, spuse Carol. Cred că e destul pentru ziua 
de azi, scumpo. 

Folosind ceasul imaginar începu să aducă fata înapoi 
către zilele noastre. 

Câteva secunde totul merse bine, dar apoi, pe 
neaşteptate, fata ţâşni din scaun, aruncând carnetul din 
poală şi zvârlind creionul în cealaltă parte a încăperii. Faţa 
palidă i se roşi, iar expresia ei placidă făcu loc unei priviri 
pline de mânie. 

Carol se ridică de lângă scaun şi păşi în faţa ei: 

— Scumpo, ce s-a întîmplat? 

Fata avea o privire sălbatică. Incepu să ţipe cu asemenea 
forţă, încât o împroşcă pe Carol cu salivă. 

— Ce porcărie! Căţeaua, iar mi-a făcut-o! Căţeaua asta, 
ticăloasa dracului! 

Nu era glasul lui Jane. Nu era nici al Laurei. 

Era un glas nou, al treilea, cu particularităţile lui, şi Carol 
avu o bănuială că nu-i aparţinea lui Millicent Parker, muta. 
Bănui că apăruse la suprafaţă o identitate cu totul nouă. 

Fata stătea în picioare, nemişcată şi dreaptă, cu mâinile 
făcute pumni în lungul trupului, privind fix în infinit. Faţa îi 
era schimonosită de furie. 

— Căţeaua asta puturoasă a reuşit! Mi-a făcut-o /jarâși! 

Fata continuă să ţipe cât o ţineau puterile şi jumătate din 
cuvintele care-i ieşeau din gură erau obscenităţi. Carol 
încercă s-o liniştească, dar de data asta nu era uşor. Preţ de 
cel puţin un minut fata continuă să se jeluiască şi să 


177 


blesteme. Totuşi în cele din urmă, la îndemnurile lui Carol, 
îşi căpătă controlul de sine. Încetă să mai ţipe, dar faţa îi 
era încă mânioasă. 

Ţinând-o pe fată de după umeri, faţă în faţă cu ea, Carol 
o întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Linda. 

— Numele de familie? 

— Bektermann. _ 

Era o altă identitate, aşa cum gândise Carol. li ceru fetei 
să-şi repete numele, literă cu literă. Apoi: 

— Unde locuieşti, Linda? 

— Second Street. 

— În Harrisburg? 

— Da. 

Carol îi ceru adresa exactă şi fata îi răspunse. Era la 
numai câteva cvartale de adresa de pe Front Street pe care 
o dăduse Millicent Parker. 

— Cum îl cheamă pe tatăl tău, Linda? 

— Herbert Bektermann. 

— Cum o cheamă pe mama ta? 

Întrebarea avu asupra Lindei acelaşi efect pe care-l 
avusese asupra lui Millie. Deveni pe dată agitată şi începu 
iarăşi să strige: 

— Căţeaua! Vai, Doamne, ce mi-a făcut. Căţea ticăloasă 
şi servilă! O urăsc. O urăsc! 

Cuprinsă de fiori din cauza combinației de furie şi agonie 
din glasul chinuit al fetei, Carol o linişti repede. 

— Câţi ani ai, Linda? 

— Miine e ziua mea de naştere. Carol se încruntă. 

— Vorbesc cu Millicent acum? 

— Cine e Millicent? 

— Vorbesc tot cu Linda? 

— Da. 

— Şi mâine e ziua ta de naştere? 

— Da. 

— Cîţi ani vei împlini? 

— N-o să apuc. Carol îşi miji ochii. 


178 


— Vrei să spui că n-o să trăieşti până la ziua de naştere? 

— Chiar aşa. 

— Este cea de a şaisprezecea aniversare? 

— Da. 

— Acum ai cincisprezece ani? 

— Da. 

— De ce te temi c-ai să mori? 

— Pentru că ştiu că aşa va fi. 

— De unde ştii? 

— Pentru că deja sunt. 

— Eşti deja pe moarte? 

— Moartă. 

— Eşti moartă deja? 

— Voi fi. 

— Te rog, precizează. Vrei să-mi spui că eşti deja 
moartă? Sau numai că te temi că vei muri în curând? 

— Da. 

— Care din două? 

— Amândouă. 

Carol avea impresia că se află în toiul unui party la casa 
de nebuni. 

— Cum crezi c-o să mori, Linda? 

— O să mă omoare ea. 

— Cine? 

— Căţeaua. 

— Mama ta? 

Fata se aplecă încrucişându-şi braţele, de parcă ar fi fost 
lovită. Ţipă, se întoarse, se poticni doi paşi şi căzu cu o 
bufnitură. Pe podea, continua să-şi ţină mâinile încrucişate 
ca într-o îmbrăţişare şi, chircită, dădea din picioare. Avea 
fără îndoială dureri insuportabile. Evident, erau dureri 
imaginare, dar fata nu le putea deosebi de realitate. 

Cuprinsă de frică, Carol îngenunche lângă ea, îi luă mâna 
şi o îndemnă să se calmeze. Când fata se relaxa un 
moment, Carol o readuse la prezent, scoţând-o din transă. 

Jane clipi, se uită în sus la Carol, şi-şi puse o mână pe 
podea alături de ea, verificând parcă adevărul a ceea ce-i 
spuneau ochii. 


179 


— Vai, ce caut aici jos? 

Carol o ajută să se ridice în picioare. 

— Bănuiesc că nu-ţi aminteşti? 

— Nu. Ţi-am spus ceva în plus despre mine? 

— Nu. Nu cred. Mi-ai spus că eşti o fată cu numele de 
Millicent Parker, şi apoi mi-ai spus că eşti o fată pe nume 
Linda Bektermann, dar evident nu poţi fi amândouă, şi 
Laura, în acelaşi timp. Aşa că bănuiesc că nu eşti nici una 
din ele. 

— Nici eu nu cred, spuse Jane. Cele două nume noi nu îmi 
spun cu nimic mai mult decât Laura Havenswood. Dar cine 
sunt acele persoane? De unde am scos numele astea, şi 
pentru ce ţi-am spus că sunt una din ele? 

— A dracului să fiu dacă ştiu, spuse Carol. Dar mai 
devreme sau mai târziu o să aflăm. Îi dăm noi de capăt, 
piciule. Îţi promit. 

Dar, Dumnezeule, ce vom găsi la capăt, acolo în 
străfundul întunericului? se întrebă Carol. Va fi ceva pe care 
l-am dori îngropat pentru totdeauna? 


* 
* * 


Joi după-amiază, Grace Mitowsky trebăluia în grădina de 
trandafiri din spatele casei. Era o zi caldă şi senină şi 
simţea nevoia de exerciţiu. Şi în plus, în grădină nu se 
putea auzi telefonul şi n-ar fi fost tentată să răspundă. Ceea 
ce era foarte bine, căci deocamdată nu era pregătită 
psihologic să răspundă la telefon; nu se hotărâse cum să se 
comporte cu farseurul dacă va mai suna pretinzând că e 
soţul ei mort de-atâta vreme. 

Din cauza ploilor torențiale din săptămână trecută, 
trandafirii nu mai erau înfloriţi. Acum, ultimele flori ale 
anotimpului ar fi trebuit să fie în deplinătatea frumuseţii lor, 
dar mulţi din bobocii mai mari îşi pierduseră o cincime sau 
chiar o pătrime din petale sub şfichiuirea ploii gonite de 
vânt. Cu toate acestea, grădina oferea încă o privelişte 
veselă, plină de culoare. 


180 


Îl lăsase pe Aristophan afară ca să facă un pic de 
exerciţiu. Era tot timpul cu ochii pe el, intenţionând să-l 
cheme înapoi imediat ce-ar fi avut chef să părăsească 
proprietatea. Era hotărâtă să-l ţină departe de cei ce poate 
că îl otrăviseră sau îl dragaseră. Dar el nu dădea semne c- 
ar avea chef de hoinăreală; se ţinea pe-aproape, târându-se 
printre trandafiri, stârnind fluturi pe care-i vâna cu acea 
înverşunare specifică pisicilor. 

Grace stătea în genunchi lângă un rând de flori galbene, 
roşu aprins şi portocalii, săpând pământul cu un făraş de 
grădină, când cineva spuse: 

— Aveţi o grădină magnifică. 

Luată prin surprindere, ea-şi ridică privirea şi văzu un 
bărbat slab, cu pielea galbenă de parcă suferea de 
hepatită, îmbrăcat într-un costum albastru, botit, care de 
mult nu mai era la modă. Cămaşa şi cravata erau şi ele 
dezolant de demodate. Arăta de parcă ieşise din fotografiile 
anilor '40. Părul ce începuse să-i cadă avea culoarea 
pulberii vara, iar ochii acuzau o nuanţă neobişnuită de 
maron deschis, aproape bej. Faţa îi era alcătuită în 
întregime din trăsături înguste şi colţuri ascuţite, ceea ce-i 
dădea o înfăţişare pendulând între un negustor ambulant 
şi-un cămătar zgârcit dintr-un roman de Charles Dickens. 
Părea să aibă cincizeci - cincizeci şi cinci de ani. 

Grace se uită spre poarta decupată în gardul de scânduri 
albe ce despărţea proprietatea ei de stradă. Poarta era larg 
deschisă. Fără îndoială, omul trecuse pe-acolo, văzuse 
trandafirii printr-un gol al şirului de plopi ce se afla dincolo 
de gard, şi se hotărise să intre să-i privească mai de- 
aproape. 

Zâmbetul îi era cald, iar în ochi i se citea bunătatea, şi nu 
lăsa impresia că intrase nepoftit, deşi asta făcuse. 

— Cred că aveţi două duzini de varietăţi de trandafiri. 

— Trei duzini, spuse ea. 

— Într-adevăr splendid, spuse dând din cap aprobator. 
Glasul nu-i era subţiratic şi ascuţit ca restul fiinţei. Era 
profund, melodios, prietenos şi ar fi părut mai potrivit dac- 
ar fi fost al unui tip brunet, de două ori mai robust decât cel 


181 


din faţa ei. 

— Aveţi singură grijă de toată grădina? 

Grace se sprijini pe călcîie, continuînd să ţină unealta în 
mâna înmănuşată. 

— Sigur. Îmi place. De altfel... parcă n-ar mai fi grădina 
mea dacă aş angaja pe cineva să mă ajute. 

— Chiar aşa! spuse străinul. Da, înţeleg ce simţiţi. 

— Eşti nou în cartier? întrebă Grace. 

— Nu, nu. Am locuit doar cu un cvartal mai încolo, dar 
asta a fost cu mult, mult timp în urmă. Respiră adânc şi 
zâmbi iarăşi. Ah, minunata mireasmă a trandafirilor! Nimic 
nu miroase nici pe jumătate atât de plăcut. Da, aveţi o 
grădină superbă. Cu adevărat superbă. 

— Mulţumesc. 

El pocni din degete ca şi cum îi venise o idee. 

— Ar trebui să scriu ceva despre asta. Ar putea fi un 
subiect de mare interes. Această lume de vis înghesuită 
într-o curte oarecare din spatele casei. Da, sunt convins că 
ar fi. O frumoasă schimbare de ritm pentru mine. 

— Sunteţi scriitor? 

— Reporter, spuse el, continuând să respire adânc, 
savurând mireasma florilor. 

— Lucraţi la vreunul din ziarele locale? 

— Morning News. Mă numesc Palmer Wainwright. 

— Grace Mitowsky. 

— Speram să mă recunoaşteţi după semnătură, spuse 
Wainwright zâmbind. ` 

— Îmi pare rău. Nu citesc Morning News. În fiecare 
dimineață iau Patriot News de la băiatul cu ziare. 

— A, bine, spuse el dând din umeri, e un ziar bun. Dar 
desigur, dacă nu citiţi Morning News, nu aţi văzut niciodată 
relatarea mea despre cazul Bektermann. 

Dându-şi seama că Wainwright intenţionează să mai 
zăbovească un timp, Grace se ridică şi-şi îndoi picioarele 
care-i amorţeau atât de repede. 

— Cazul Bektermann? Îmi pare cunoscut. 

— L-au relatat toate ziarele, bineînţeles. Dar eu am făcut 
un serial în cinci părţi. Excelent reportaj, chiar dacă o spun 


182 


singur. Cu el am obţinut o nominalizare la premiul Pulitzer. 
Ştiaţi? O nominalizare binemeritată. 

— Da? Ei, asta e ceva, spuse Grace, nu prea sigură dacă 
trebuie să-l ia în serios, dar nedorind să-l jignească. E într- 
adevăr ceva. Ca să vezi! O nominalizare la Pulitzer. 

Avea impresia că discuţia luase brusc o întorsătură 
ciudată. Nu mai era convenţională. Simţi că Wainwright nu 
intrase în curte ca să-i admire trandafirii şi nici să 
sporovăiască prieteneşte, ci să-i povestească ei, o străină, 
despre această nominalizare la premiul Pulitzer. 

— Nu l-am câştigat, spuse Wainwright. Dar din punctul 
meu de vedere, o nominalizare este aproape tot atât de 
bună ca şi premiul. Vreau să spun că, din zeci de mii de 
articole câte se publică într-un an, numai câteva sunt 
selectate pentru premiu. 

— Improspătează-mi memoria, dacă vrei, spuse Grace. 
Despre ce era vorba în cazul Bektermann? 

El râse cât se poate de firesc şi dădu din cap. 

— Nu era vorba despre ce am crezut eu că e. Asta-i a 
dracului de sigur. L-am prezentat ca pe-o enigmă încâlcită, 
freudiană. Ştiţi - tatăl cu voinţă de fier, poate cu o atracţie 
anormală pentru propria-i fiică, mama care bea, sărmana 
copilă prinsă la mijloc. Fata chinuită, supusă unor presiuni 
psihologice oribile, ce-i depăşeau înţelegerea şi capacitatea 
de a îndura, până când pur şi simplu a pocnit. Aşa am văzut 
eu povestea. Aşa am scris-o. Mă credeam un strălucit 
detectiv, săpând până la cele mai adânci rădăcini în 
tragedia Bektermann. Dar n-am văzut niciodată decât 
faţada. Povestea reală era cu mult mai stranie decât orice 
mi-am imaginat vreodată. La dracu', era prea stranie ca 
vreun reporter serios să rişte s-o spună. Nici un ziar cu 
reputaţie n-ar fi publicat-o drept ştire. Dacă aş fi ştiut 
adevărul, şi dacă aş fi reuşit în vreun fel să-l public, mi-aş fi 
distrus cariera. 

Ce dracu' se petrece? se miră Grace. Pare că-i obsedat 
să-mi povestească despre asta în detaliu, obligat să-mi 
povestească, deşi nu m-a mai văzut niciodată până acum. 
Oare viaţa imită arta - poemul lui Coleridge într-o grădină 


183 


de trandafiri? Sunt oare cel ce pleacă, iar Wainwright - 
Bătrânul Marinar? 

Privind în ochii bej ai lui Wainwright îşi dădu seama cât 
era de singură, chiar aici în curte. Proprietatea ei era 
înconjurată de copaci, adăpostită, izolată. 

— A fost o crimă? întrebă ea. 

— A fost şi este, spuse Wainwright. Nu s-a sfîrşit o dată 
cu cazul Bektermann. Continuă. Urmărire fără de sfârşit. 
Continuă încă, dar de această dată trebuie să fie oprită. De 
aceea mă aflu aici. Am venit să-ţi spun că în centrul acestei 
poveşti e Carol a dumitale. Trebuie s-o ajuţi. Indepărteaz-o 
din calea fetei. 

Grace îl privi cu gura căscată, nevenindu-i să creadă că 
auzise ceea ce ştia că auzise. 

— Există anumite forţe, întunecate şi puternice, spuse 
calm Wainwright, care vor să vadă... 

Scoţând sunete stridente de furie, Aristophan sări la 
Wainwright cu o impetuozitate fanatică. Ateriză pe pieptul 
lui şi-l zgârie pe faţă. 

Grace ţipă şi sări înapoi înfricoşată. 

Wainwright se clătină într-o parte, cu amândouă mâinile 
apucă pisica şi încercă fără succes să şi-o smulgă de pe 
faţă. 

— Ari! strigă Grace. Încetează! 

Aristophan îşi înfipsese ghearele în gâtul omului şi-l 
muşca de obraz. 

Wainwright nu tipa cum ar fi fost de aşteptat. Se lupta cu 
pisica într-o linişte stranie, deşi animalul părea hotărît să-i 
sfâşie faţa. 

Grace se îndreptă spre Wainwright, vrând să-l ajute, 
neştiind ce să facă. 

Pisica zbiera. Muşcă o bucăţică de carne din obrazul lui 
Wainwright. 

O! Isuse, nu! 

Grace se apropie repede, ridicând făraşul de grădină, dar 
ezită. li era teamă să nu lovească omul în locul animalului. 

Deodată se întoarse şi plecă poticnindu-se printre tufele 
de trandafiri, peste florile albe şi galbene, pisica fiind în 


184 


continuare agăţată de el. Intră într-un gard viu, înalt până 
la brâu şi apoi căzu pe aleea de pe cealaltă parte, unde nu 
mai putea fi văzut. 

Grace se grăbi până la capătul gardului viu, îl ocoli cu 
inima bubuindu-i parcă să-i spargă pieptul şi constată că 
Wainwright dispăruse. Rămăsese numai pisica; aceasta se 
strecură pe lângă ea, o rupse la fugă prin grădină, pe 
scările verandei din spate şi intră în casă prin uşa 
întredeschisă. 

Unde era Wainwright? Plecase târându-se, ameţit, rănit? 
Se ascunsese în vreun colţ al grădinii, sângerând de 
moarte? 

În curte se aflau vreo jumătate de duzină de tufe destul 
de mari şi de dese ca să poată ascunde trupul unui om de 
mărimea lui Wainwright. Căută prin toate, dar nu găsi nici 
urmă de reporter. 

Se uită spre poarta care da în stradă. Nu. Nu putea 
ajunge atât de departe fără să-i atragă atenţia. 

Înspăimântată, derutată, Grace se uită la grădina cu pete 
însorite, încercând să înţeleagă. 


* 


Cartea de telefon a oraşului Harrisburg nu includea vreun 
abonat cu numele de Randolph Parker sau Herbert 
Bektermann. Carol rămăsese nedumerită, dar nu se mirase 
prea mult. 

După ce îşi văzu ultimul pacient programat pentru acea 
Zi, ea şi Jane s-au dus la adresa de pe Front Street unde 
Millicent Parker pretinsese că locuieşte. Era o clădire 
victoriană uriaşă şi impresionantă, dar nu mai fusese de 
mult timp locuită de cineva. Peluza din faţă fusese pavată 
şi transformată în loc de parcare. Lângă drumul de acces 
era o placă indicatoare, mică şi de bun gust: 


MAUGHAM & CRICHTON INC. 
CORPORAȚIE MEDICALA 


185 


Cu mulţi ani în urmă, această porţiune din Front Street 
fusese unul din cele mai elegante locuri din capitala 
Pennsylvaniei. In ultimele două decenii însă, multe din 
casele vechi şi impunătoare de pe bulevardele ce dădeau 
spre râu fuseseră dărâmate pentru a face loc clădirilor 
moderne, plate, servind drept birouri. Câteva din casele cu 
multe coridoare fuseseră păstrate, cel puţin într-o oarecare 
măsură - exterioarele frumos restaurate, interioarele 
complet transformate pentru a servi unor utilizări 
comerciale. Mai spre nord, exista încă o porţiune din Front 
Street care era o agreabilă zonă rezidenţială, dar în nici un 
caz aici, nu aici unde le trimisese Millicent Parker. 

Maugham & Crichton era o asociaţie medicală de grup 
care includea şapte medici: doi internişti de medicină 
generală şi cinci specialişti. Carol stătu de vorbă cu 
secretara, o femeie cu părul roşu, pe nume Polly, care-i 
spuse că nici unul dintre doctori nu se numea Parker. De 
asemenea, nimeni cu acest nume nu figura printre angajaţi, 
ca soră medicală sau funcţionar. Mai mult, Maugham & 
Crichton apăreau la această adresă de aproape 
şaptesprezece ani. 

Lui Carol îi veni ideea că poate Jane a fost cândva 
pacienta unuia din doctorii de la Maugham & Crichton şi că 
subconştientul ei folosise adresa firmei ca să dea la iveală 
identitatea de Millicent Parker. Dar Polly, care lucrase 
pentru Maugham & Crichton încă de la deschidere, era 
sigură că n-o văzuse niciodată pe fată. Totuşi, intrigată de 
amnezia lui Jane şi fiind miloasă din fire, Polly consimţi să 
verifice fişele, să vadă dacă Maugham & Crichton tratase 
vreodată pe cineva cu numele de Laura Havenswood, 
Millicent Parker ori Linda Bektermann. A fost o căutare 
zadarnică, nimeni cu aceste nume nu apărea în evidenţa 
pacienţilor. 


186 


Grace ieşi pe poartă în stradă şi se uită în ambele 
sensuri. Nici urmă de Palmer Wainwright. 

Se întoarse în curtea din spate, închise poarta şi puse 
zăvorul, apoi se îndreptă spre casă. 

Wainwright şedea pe treptele verandei, aşteptând-o. 

Se opri la câţiva metri de el, uimită, derutată. 

E| se ridică de pe trepte. 

— Faţa dumitale, spuse ea stupefiată. 

Faţa lui nu avea nici o zgârietură. 

El zâmbi ca şi cum nu se întâmplase nimic şi făcu doi 
paşi spre ea. 

— Grace... 

— Pisica, spuse ea. Ţi-am văzut obrazul... gâtul... ţi le-a 
sfâşiat cu ghearele... 

— Ascultă, spuse el făcând încă un pas spre ea, sunt 
anumite forţe, întunecate şi puternice, care vor ca povestea 
asta să se desfăşoare în sensul rău. Forțe întunecate care 
se dezvoltă din întâmplări tragice. Vor să vadă cum totul se 
termină în violenţă şi vărsare de sânge lipsite de sens. 
Grace nu trebuie ca astfel de lucruri să mai fie permise. Nu 
încă o dată. Trebuie s-o ţii pe Carol departe de fată, spre 
binele ei, ca şi al fetei. Grace se răsti la el. 

— Cine naiba eşti? 

— Cine eşti dumneata? întrebă Wainwright, ridicându-şi 
inchizitorial o  sprânceană. Acum asta-i întrebarea 
principală. Nu eşti numai cine crezi că eşti. Nu eşti numai 
Grace Mitowsky. 

E nebun, se gândi ea. Sau eu sunt nebună. Sau amândoi. 
De-a dreptul nebun, nebun de legat. 

— Eşti tipul de la telefon. Eşti farseurul care imită vocea 
lui Leonard. 

— Nu, spuse el. Sunt... 

— Nu-i de mirare că Ari te-a atacat. Eşti cel ce i-a dat 
droguri sau otravă sau mai ştiu eu ce. Tu eşti, iar el știa. 

Dar ce s-a întâmplat cu rănile de pe faţă, cu gâtul adânc 
zgâriat? se întrebă. Cum Dumnezeu s-au vindecat atât de 
repede? 

Cum? 


187 


Îşi îndepărtă toate aceste întrebări fără răspuns din 
minte, refuză să se gândească la asemenea lucruri. 
Probabil că se înşelase. Probabil că îşi închipuise că Ari îl 
rănise cu adevărat pe acest om. 

— Da, spuse, ea, dumneata eşti în spatele tuturor 
lucrurilor ciudate care s-au întâmplat. Pleacă de pe 
proprietatea mea, ticălosule. 

— Grace, sunt forţe paralele... Nu arăta altfel decât 
atunci când îi vorbise prima dată, în urmă cu câteva 
minute. Nu părea nebun atunci: nu părea nici acum. Nu 
părea periculos şi totuşi continua să bălmăjească despre 
forţe întunecate... bune şi rele, drepte şi nedrepte. Eşti de 
partea binelui, Grace. Dar pisica? Vai, cu pisica e o altă 
poveste, întotdeauna, trebuie să fii prudentă cu pisica. 

— Dă-te la o parte din calea mea, spuse ea. 

El făcu un pas spre ea. 

Ea lovi cu făraşul de grădină, nimerind doar la câţiva 
centimetri de faţa lui. Lovi iarăşi şi iar, brăzdând doar aerul, 
de fapt nevrând să-l lovească dacă nu era obligată, sperând 
să-l ţină la distanţă până ce-ar fi putut să se strecoare pe 
lângă el şi să intre în casă. Şi apoi, îl ocoli; se întoarse şi 
alergă spre uşa bucătăriei, dureros conştientă că picioarele- 
i erau bătrâne şi bolnave de artrită. De-abia făcuse câţiva 
paşi, când îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să-i întoarcă 
spatele nebunului şi se răsuci ca să-l înfrunte, gâfâind, 
convinsă că fugea după ea, poate cu un cuţit în mână... 

Dar el plecase. 

Dispăruse. Din nou. 

N-avusese timp să ajungă la unul din tufişurile destul de 
mari ca să ascundă un om, n-avea cum, în fracțiunea de 
secundă când fusese întoarsă cu spatele. Chiar dacă ar fi 
fost mult mai tânăr, în cea mai bună formă, un alergător 
antrenat - chiar şi atunci n-ar fi putut parcurge într-un timp 
atât de scurt mai mult de jumătate din drumul până la 
poartă. 

Aşadar, unde era? 

Unde era? 


188 


De la birourile grupului Maugham & Crichton de pe Front 
Street, Carol şi Jane s-au dus la adresa de pe Second Street 
unde ar fi trebuit să fie locuinţa Lindei Bektermann. Era un 
cartier bun; o casă frumoasă în stil franțuzesc, veche de cel 
puţin cincizeci de ani, în stare perfectă. Nu era nimeni 
acasă, dar numele înscris pe cutia poştală era Nicholson, nu 
Bektermann. 

Au sunat la casa de alături şi au vorbit cu vecina, Jean 
Gunther, care confirmă că acea casă în stilul caselor 
franţuzeşti de la ţară era deţinută şi locuită de familia 
Nicholson. 

— Eu şi soţul meu locuim aici de şase ani, spuse doamna 
Gunther, iar Nicholsonii erau alături cînd ne-am mutat noi. 
Parcă i-am auzit odată spunând că locuise în această casă 
din 1965. 

Numele de Bektermann nu-i spunea nimic lui Jean 
Gunther. 

În maşină, în drum spre casă, Jane spuse: 

— ţi dau într-adevăr multă bătaie de cap. 

— Prostii, spuse Carol. Imi place să fac pe detectivul. ŞI, 
în afară de asta, dacă te ajut să spargi o breşă în blocajul 
memoriei, dacă pot descoperi adevărul din spatele tuturor 
scamatoriilor pe care le face subconştientul tău, atunci aş 
putea scrie despre acest caz în orice revistă de psihologie 
aş vrea. Fără îndoială mi-aş face un nume în profesie. Din 
materialul ăsta aş putea chiar să scot o carte. Aşa că, vezi 
piciule, din cauza ta aş putea deveni bogată şi celebră într- 
o bună zi. 

— Când o să fii bogată şi celebră, o să mai stai de vorbă 
cu mine? o tachină fata. 

— Desigur. Bineînţeles, va trebui să-ţi fixezi o întâlnire cu 
o săptămână înainte. 

Îşi zâmbiră una alteia. 


189 


Folosind telefonul din bucătărie, Grace sună la redacţia 
ziarului Morning News. 

Operatoarea de la centrala ziarului nu avea o derivație 
pentru Palmer Wainwright. Spuse: 

— După câte ştiu, nici nu lucrează aici. Şi sunt sigură că 
nu e reporter. Poate unul din noii corectori sau cam aşa 
ceva. 

— Poţi să-mi faci legătura cu biroul redactorului-şef? 
întrebă Grace. 

— Asta înseamnă cu domnul Quincy, spuse telefonista. 
Apelă la derivaţia respectivă. 

Quincy nu era în birou şi secretara nu ştia dacă ziarul 
angajase sau nu pe cineva cu numele de Palmer 
Wainwright. 

— Sunt nouă aici, spuse ea scuzându-se. Sunt secretara 
domnului Quincy numai de luni, aşa că nu cunosc încă pe 
toată lumea. Dacă îmi lăsaţi numele şi numărul de telefon, 
o să-i spun domnului Quincy să vă sune. 

Grace îi dădu numărul şi-i spuse: 

— Comunică-i că doctor Grace Mitowsky vrea să-i 
vorbească şi că nu va dura decât câteva minute. Rareori 
folosea titlul onorific înaintea numelui, dar în cazuri ca 
acesta se dovedea de folos, căci la telefoanele unui doctor 
se răspunde intotdeauna. 

— Este o urgenţă, doamnă doctor Mitowsky? Nu cred că 
domnul Quincy vine până mâine dimineaţă. 

— E destul de bine, spuse Grace. Să mă cheme imediat, 
indiferent cât e de devreme. 

După ce închise telefonul, se duse la bucătărie şi privi 
afară la grădina de trandafiri. 

Cum putuse Wainwright să dispară pur şi simplu? 


* 
* * 


Pentru a treia seară la rând, Paul, Carol şi Jane preparară 


190 


cina împreună. Cu fiecare zi, fata se adapta tot mai bine. 

Dacă mai stă cu noi doar o săptămână, se gândi Paul, o 
să pară că e aici dintotdeauna. 

Salata era preparată din lăptuci şi miez de palmier. A 
urmat apoi o Parmigiana de vinete cu spaghete alături. 

Când să înceapă desertul - îngheţată bogat aromată - 
Paul spuse: 

— E vreo şansă să putem amâna cu două zile excursia la 
munte? 

— De ce? întrebă Carol. 

— Ştii, la roman am rămas puţin în urma planului, şi sunt 
într-un punct foarte critic, spuse el. Am scris două treimi din 
cea mai tare scenă din povestire, şi-mi displace s-o las 
neterminată doar ca să plec în vacanţă. N-o să-mi 
tihnească. Dacă plecăm duminică în loc de mâine, aş avea 
timp să-mi cizelez sfârşitul capitolului. Şi ne-ar mai rămâne 
totuşi de stat opt zile la cabană. 

— Nu te uita la mine, spuse Jane. Eu sunt simplu bagaj 
suplimentar. Voi merge oriunde mă luaţi, oricând mă luaţi. 

Carol dădu din cap. 

— Abia săptămână trecută, când domnul O'Brian ne-a 
spus că suntem superactivi, ne-am hotărit să ne schimbăm 
felul de-a fi, nu? Trebuie să învăţăm să ne facem timp 
pentru destindere şi să nu permitem muncii să-l uzurpe. 

— Ai dreptate, spuse Paul. Dar numai de data asta... Se 
întrerupse în mijlocul propoziției pentru că văzu că soţia lui 
era hotărită. Rareori era de neclintit, dar când hotăra să nu 
facă un compromis în vreo privinţă anume era tot atât de 
greu de clintit ca şi Gibraltarul. Oftă. Bine. Ai câştigat. 
Plecăm mâine dimineaţă. O să iau maşina de scris şi 
manuscrisul. Pot termina scena la cabană şi... 

— N-am făcut nimic, spuse Carol şi sublinie fiecare 
cuvânt, lovind cu linguriţa în farfurioara de îngheţată. Dacă 
îl iei cu tine, n-o să te opreşti când ajungi la sfârşitul scenei 
la care lucrezi. O să continui. Stii că da. Dacă ai maşina de 
scris la îndemână, e o tentaţie prea mare. N-o să-i poţi 
rezista. Şi toată vacanţa se duce pe apa sâmbetei. 

— Dar nu pot să pun scena la păstrare pentru zece zile, 


191 


spuse rugător. Până mă întorc, tonul şi spontaneitatea se 
pierd. 

Carol mâncă o linguriţă de îngheţată şi spuse: 

— Bine. Uite ce-o să facem. Jane şi cu mine plecăm 
mâine dimineaţă la prima oră, aşa cum am plănuit. Tu 
rămâi aici, îţi termini scena şi apoi vii şi tu când eşti gata. El 
se încruntă. 

— Nu sunt convins că e o idee bună. 

— De ce nu? 

— Ştii, e oare înţelept să vă duceţi singure acolo sus? 
Vreau să spun că sezonul de vară s-a terminat. N-or să fie 
prea mulţi turişti prin păduri, şi majoritatea celorlalte 
cabane vor fi goale. 

— Pentru Dumnezeu, spuse Carol, nici un temut om al 
zăpezilor nu dă târcoale prin munţi, Paul. Suntem în 
Pennsylvania, nu în Tibet. Zâmbi. E plăcut să ştim că ne 
porţi atâta de grijă, iubitule. Dar vom fi în deplină siguranţă. 


* 
* * 


Mai târziu, după ce Jane se dusese la culcare, Paul mai 
făcu o ultimă încercare s-o determine pe Carol să se 
răzgândească, deşi ştia că este în zadar. 

Se sprijini de dulap şi se uită la Carol cum alege 
îmbrăcămintea s-o pună în geamantan. 

— Ascultă, să fii cinstită cu mine, da? 

— Nu sunt întotdeauna? Cinstită în legătură cu ce? 

— Fata. Există vreo posibilitate să fie periculoasă? Carol 
se întoarse şi-l privi, evident surprinsă de întrebarea lui. 

— Jane? Periculoasă? Da, o fată atât de drăguță ca ea 
probabil c-o să frângă peste câţiva ani o mulţime de inimi. 
Şi dacă drăgălăşenia ar putea ucide, în urma ei străzile ar fi 
pline de cadavre. 

El refuză să se amuze. 

— Nu vreau să iei totul atât de uşor. Cred că asta-i o 
problemă importantă. Vreau să te gîndeşti la ea. 

— Nu trebuie să mă gândesc prea mult, Paul. Şi-a pierdut 


192 


memoria, sigur că da. Dar este un copil stabil, sănătos din 
punct de vedere mental. De fapt, e necesară o 
personalitate uimitor de stabilă ca să iei amnezia aşa cum a 
luat-o ea. Nu ştiu dacă eu m-aş descurca pe jumătate atât 
de bine dacă aş fi în locul ei acum. Aş fi mai degrabă o 
epavă din punct de vedere nervos sau căzută într-o adâncă 
depresie. Ea e mobilă, flexibilă. Oamenii mobili şi flexibili nu 
sunt periculoşi. 

— Niciodată? 

— Rareori. Doar cei rigizi cedează. 

— Dar după cele întâmplate la şedinţa terapeutică, nu-i 
raţional să te întrebi ce ar putea fi în stare să facă? întrebă 
el. 

— Este o fată chinuită. Cred că a trecut printr-o 
experienţă cu adevărat înspăimântătoare, ceva atât de 
îngrozitor încât refuză să-l retrăiască, chiar şi sub hipnoză, 
încurcă lucrurile, indică piste false, ascunde informaţii 
vitale, dar asta nu înseamnă că ar fi câtuşi de puţin 
periculoasă. Doar speriată. Mi se pare evident că, la un 
moment dat în viaţă, a fost victima unei violenţe fizice sau 
psihologice. Victima, Paul, nu făptaşul. 

Duse câteva perechi de blugi la geamantanele care 
aşteptau deschise pe pat. 

Paul o urmă. 

— Ai de gând să continui tratamentul cât staţi la cabană? 

— Da. Cred că-i cel mai bine să demolăm încet-încet zidul 
de confuzie pe care-l înalţă. 

— Nu-i cinstit. 

— În? 

— Asta înseamnă muncă, spuse el. Eu nu am voie să-mi 
iau de lucru la cabană, dar tu vei lucra. Asta înseamnă că 
umbli cu două unităţi de măsură, doctor Tracy. 

— Două unităţi, pe dracu', doctor Tracy. Pentru şedinţă 
voi avea nevoie numai de-o jumătate de oră pe zi. E cu 
totul altceva decit să cari o maşină I.B.M. electrică în 
pădurea de pini şi să apeşi pe clape zece ore pe zi. Nu-ţi dai 
seama c-o să se plângă de zgomot toate veveriţele şi 
iepuraşii? 


193 


* * 


lar mai târziu, pe cînd erau în pat cu luminile stinse, el 
spuse: 

— La dracu', mă las luat în stăpânire de această carte. 
De ce să nu pot să las scena să zacă neterminată timp de 
zece zile? S-ar putea chiar să iasă mai bine dacă-mi dau 
timp să mă gândesc la ea. O să vin şi eu mâine cu tine şi cu 
Jane, şi nu-mi iau maşina de scris. Bine? N-o să iau nici 
măcar un creion... 

— Nu, spuse Carol. 

— Nu? 

— Când ajungi la munte, vreau să fii în stare să-ţi scoţi 
complet cartea din minte. Vreau să facem plimbări lungi 
prin pădure. Vreau să mergem cu barca pe lac, să pescuim, 
să citim câteva cărţi şi să ne purtăm ca nişte trântori care 
nici măcar n-au auzit vreodată cuvântul „muncă”. Dacă nu 
termini scena înainte de plecare, o să te tot gândeşti la ea 
întreaga vacanţă. N-o să ai o clipă de linişte cu adevărat, 
ceea ce înseamnă că nici eu nu voi avea o clipă de linişte. 
Şi să nu-mi spui că mă înşel. Te ştiu mai bine decât pe mine 
însămi, zurbagiule. Rămâi aici, scrii sfârşitul scenei şi ne 
vedem duminică. 

Îl sărută în loc de noapte-bună, îşi înfoie perna şi se 
pregăti să doarmă. 

El stătea în întuneric, gândindu-se la cuvintele de ieri de 
la jocul de Scrabble: 


LAMA 
O 
A 
OMOR 
T 
SÂNGE 
| 
C 


194 


R 
| 
U 


Şi acel cuvânt pe care refuzase să-l dezvăluie: CAROL... 

Continua să creadă că nu era nimic de câştigat 
spunându-i care fusese ultimul din cele şase cuvinte. Ce 
altceva ar putea ea să facă decât să se îngrijoreze? Nimic. 
Ea nu putea face nimic, cum nu putea face nici el. Decât să 
aştepte şi să vadă. Amenințarea - dacă într-adevăr se 
iveşte - ar putea veni din orice direcţie, din zece mii sau o 
sută de mii de direcţii. Putea veni oricând, de oriunde. 
Acasă sau la munte. Un loc era tot atât de sigur - sau de 
periculos - ca şi celălalt. 

Totuşi, poate că apariţia celor şase cuvinte fusese o 
simplă coincidenţă. O coincidenţă incredibilă, dar fără nici 
un înţeles. 

Privea în întuneric, străduindu-se să se autoconvingă că 
nu existau lucruri de-astea ca mesaje de la spirite, semne şi 
profeţii vizionare. Nu cu mai multă vreme decât o 
săptămână în urmă, n-ar fi avut nevoie să se convingă. 


x 


Sânge. 

Dă-l jos, freacă-l, fiecare strop lipicios, spală-l repede, 
repede, jos la gura de scurgere, fiecare picătură 
incriminatorie,  îndepărtează-l înainte ca cineva să 
descopere, înainte ca cineva să vadă şi să ştie ce s-a 
înfăptuit, spală-l, spală-l... 

Fata se trezi în camera de baie, într-o strălucire 
fluorescentă. Umblase iarăşi prin somn. 

Fu surprinsă să constate că era goală. Şosetele trei 
sferturi, chiloţii şi T-shirt-ul erau împrăştiate în jurul ei pe 
podea. 

Stătea în faţa chiuvetei, frecându-se cu o mănuşă de baie 
udă. Când se uită la imaginea ei reflectată în oglindă, 


195 


rămase o clipă paralizată de ceea ce văzu. 

Faţa îi era mânjită cu sânge. 

Braţele îi erau stropite cu sânge. 

Sânii ei goi, obraznic întorși în sus, sclipeau de sânge. Şi 
înţelese imediat că nu era sângele ei. Nu fusese spintecată 
sau  înjunghiată. Ea era aceea care spintecase sau 
înjunghiase. 

O! Doamne! 

Se uită la înspăimântătoarea imagine din oglindă, morbid 
fascinată de priveliştea buzelor ei umede de sânge. 

Ce am făcut? 

Îşi cobori încet privirea pe gâtul înroşit şi descoperi 
imaginea sfârcului de la sânul drept de care era atârnată o 
picătură mare, roşu aprins, de sânge închegat. Perla 
strălucitoare de sânge tremură o clipă în vârful sfârcului 
ridicat; apoi se supuse gravitaţiei şi căzu. 

Îşi desprinse privirea din oglindă, îşi lăsă capul în jos ca 
să vadă locul în care căzuse picătura. 

Nu era nicăieri sânge. 

Când se uită direct la ea însăşi şi nu la imaginea din 
oglindă, descoperi că trupul nu-i era câtuşi de puţin 
acoperit cu sânge. Îşi atinse sânii goi. Erau umezi pentru că 
îi frecase cu mănuşa de baie, dar umezeala nu era altceva 
decât apă. Nici braţele nu-i erau stropite cu sânge. 

Stoarse mănuşa. Din ea picură apă curată; nu avea nici o 
pată înspăimântătoare. 

Derutată, îşi ridică iar privirea spre oglindă şi, la fel ca 
mai înainte, văzu sângele. 

Îşi întinse mâna. În realitate nu era sânge, dar în oglindă 
mâna îi era acoperită cu o mănuşă de sânge închegat. 

O vedenie, îşi spuse. O iluzie stranie. Asta-i tot. N-am 
rănit pe nimeni. N-am vărsat sângele nimănui. 

În timp ce - se lupta să înţeleagă ce se întâmpla, 
imaginea din oglindă se şterse, şi sticla din faţa ei se 
întunecă. Părea că a fost transformată într-o fereastră ce 
dădea spre o altă dimensiune, căci nu reflecta nimic din ce 
era în dormitor. 

E un vis, se gândi. Sunt ghemuită în pat, unde îmi şi este 


196 


locul. Visez doar că mă aflu în baie. Pot să-i pun capăt dacă 
mă scol pur şi simplu. 

Pe de altă parte, dacă era un vis, ar fi în stare să simtă 
atât de tare răceala pardoselii de ceramică sub tălpile goale 
cum o simte acum? Dacă era într-adevăr numai un vis, ar fi 
conştientă de apa rece de pe sânii ei goi? 

Tremură. 

În golul întunecat din cealaltă parte a oglinzii, ceva licări 
departe în beznă. 

Trezeşte-te! 

Ceva argintiu. Sclipi iar şi iar, legănându-se, imaginea 
devenind tot mai mare. 

Pentru numele lui Dumnezeu, trezeşte-te! 

Voia să fugă. Nu putea. 

Voia să ţipe. N-o făcu. 

In cîteva secunde obiectul ce licărea umplu oglinda, 
împingând înapoi întunericul din care venise, pe urmă ţâşni 
afară din oglindă fără să sfărâme sticla, izbucnind din golul 
incert în camera de baie, într-o ultimă legănare ucigaşă, şi 
văzu că era un topor, coborând spre faţa ei, lama de oţel 
scânteind ca argintul cel mai fin sub lumina fluorescentă, în 
timp ce tăişul teribil de ascuţit al toporului se-ndrepta 
inexorabil spre capul ei, genunchii i se îndoiră şi leşină. 


x 


Aproape de zori, Jane se mai trezi o dată. 

Era în pat. Era goală. 

Aruncă păturile, se ridică, şi-şi văzu maioul, chiloţii şi 
şosetele pe podea lîngă pat. Se îmbrăcă repede. 

Casa era scufundată în tăcere. Soții Tracy nu se treziseră 
încă. 

Jane se grăbi pe coridor până la camera de baie pentru 
oaspeţi, ezită în prag, apoi intră şi aprinse lumina. 

Nu era nici un strop de sânge, iar oglinda de deasupra 
chiuvetei era o oglindă obişnuită, care-i reflecta faţa 
îngrijorată fără să-i adauge propriile imagini bizare. 


197 


În regulă, se gândi, poate că am umblat prin somn. Şi 
poate că am fost cu adevărat aici fără nimic pe mine, 
încercând să-mi frec de pe trup un sânge inexistent. Dar 
restul a făcut parte dintr-un coşmar. Nu s-a întâmplat. Nu 
putea. Imposibil. Oglinda n-ar putea să se schimbe astfel. 

Privi fix în ochii ei albaştri. Nu era sigură pe ce vedea în 
ei. 

— Cine sunt? întrebă încetişor. 


* 
* * 


Întreaga săptămână, somnul lui Grace - atât de puţin cât 
reuşea să doarmă între insomnii - fusese lipsit de vise. Dar 
în această noapte se zvârcoli ore întregi între cearşafuri, 
încercând să se smulgă dintr-un coşmar care părea să 
dureze o veşnicie. 

In vis, apărea o casă cuprinsă de foc. O casă victoriană 
mare, frumoasă. Stătea în afara clădirii în flăcări, bătând în 
uşile înclinate ale unei pivnițe şi strigând mereu un nume. 
„Laura! Laura!”. Ştia că Laura era prinsă în pivniţa casei ce 
ardea şi că aceste două uşi erau singura cale de ieşire, dar 
uşile erau zăvorâte pe dinăuntru. Izbi în lemn cu mâinile 
goale până ce fiece lovitură se transmise dureros de-a 
lungul braţelor, prin umeri, până la ceafă. Dorea cu 
disperare să fi avut un topor sau o rangă sau altă unealtă 
cu care să poată zdrobi uşile pivniţei, dar nu avea nimic 
altceva decât pumnii, aşa că bătu şi bătu până când carnea 
i se strivi, crăpă şi începu să sângereze, dar continuă să 
bată chiar şi atunci, strigând-o între timp mereu şi mereu 
pe Laura. Ferestrele de la etaj explodară, împroşcând-o cu 
cioburi de sticlă, dar ea nu plecă de lângă uşile pivniţei; nu 
fugi. Continua să lovească în lemn cu pumnii ce-i sângerau, 
rugându-se ca fata să răspundă odată. Nu lua în seamă 
scânteile ce se prăvăleau asupră-i, amenințând să-i aprindă 
rochia din pânză de bumbac. Lăcrimă şi tuşi când vântul 
suflă fumul iritant în direcţia ei, şi blestemă lemnul care 
rezista atacului ei îndrăzneţ, dar ineficient. 


198 


Coşmarul nu avea un punct culminant, nu atingea o 
culme a groazei. Pur şi simplu ţinu toată noaptea într-un 
acelaşi ritm care-ţi tăia respiraţia până când, câteva minute 
după ivirea zorilor, Grace se smulse în cele din urmă din 
braţele fierbinţi şi puternice ale somnului şi se trezi într-un 
strigăt mut, izbind cu pumnii în saltea. 

Se ridică pe marginea patului şi-şi luă în mâini capul 
care-i zvâcnea. 

Visul fusese atât de viu încât simţise cum, în timp ce 
bătuse în uşile pivniţei, rochia de bumbac cu guler înalt şi 
mâneci lungi o strângea la umeri şi peste bust. Chiar şi 
acum, complet trează, mai putea încă simţi cum o strânge 
rochia, deşi era îmbrăcată doar într-o cămaşă de noapte 
largă şi nu purtase în toată viaţa ei o rochie ca aceea. 

Mai rău, simţea mirosul casei care ardea. 

Mirosul fumului zăbovi atât de mult după ce se trezise, 
încât fu convinsă că de fapt casa ei luase foc. Repede, îşi 
trase pe ea un halat, îşi puse papucii şi merse din cameră în 
cameră, căutând flăcările. 

Nici urmă de flăcări. 

Cu toate acestea, aproape o oră încheiată mai simţi încă 
mirosul de lemn ars şi catran. 


199 


10 


ineri dimineaţa la ora nouă, Paul se aşeză la birou, 

ridică telefonul şi-l sună pe Lincoln Werth, detectivul 

care răspundea de cazul Jane Doe. li spuse lui Werth 
că soţia lui o lua pe fată din oraş pentru câteva zile ca să se 
odihnească şi să se recreeze. 

— De ce nu? spuse Werth. Nu avem nici o pistă, şi 
evident nici nu credem că va ieşi ceva la iveală prea 
curând. Desigur, extindem aria de cercetare. Iniţial am 
transmis descrierea şi fotografia fetei autorităţilor din 
ţinuturile apropiate. Când asta n-a dus la nimic, am 
transmis datele agenţiilor de poliţie din întreg statul. leri 
dimineaţă am mai făcut un pas şi am transmis aceleaşi 
date în şapte state învecinate. Dar să vă spun ceva, doar 
între noi doi. Chiar dacă extindem cercetările până în Hong 
Kong, am senzaţia că nu vom descoperi niciodată pe cineva 
care s-o cunoască pe puştoaică. Asta-i presimţirea mea. O 
să rămânem mereu cu mâinile goale. 

După ce vorbi cu Werth, Paul cobori în garaj unde Carol şi 
Jane îşi aranjau hainele în portbagajul Volkswagenului. Ca 
să n-o mâhnească pe fată, nu le transmise aprecierea 
pesimistă a lui Werth. 

— A spus că puteţi pleca din oraş pentru câteva zile. 
Tribunalul n-a cerut să rămâi în Harrisburg. l-am arătat 
unde e cabana, aşa că dacă apare cineva şi întreabă de 
fată, poliţia din Harrisburg va lua legătura cu şeriful 
districtual de acolo, şi acesta sau unul din reprezentanţii lui 
va trece pe la cabană şi-o să vă comunice că trebuie să vă 
întoarceţi. _ 

Carol îl sărută de rămas-bun. Il sărută şi Jane; un sărut 
timid, cast, abia atingându-i obrazul, iar când se urcă în 
maşină era îmbujorată. 

Rămase în faţa casei şi le privi îndepărtându-se până ce 


200 


Volkswagenul roşu nu se mai văzu. 

După aproape o săptămână de cer senin, se înnorase iar. 
Nori de-un gri mat, ca ardezia. Se potriveau cu starea de 
spirit a lui Paul. 


* * 


Când telefonul din bucătărie sună, Grace trase aer în 
piept, luându-şi curaj pentru vocea lui Leonard. Se aşeză pe 
scaunul micului pupitru încastrat în perete, întinse mâna, şi- 
o puse pe receptor, îl lăsă să mai sune o dată, şi apoi îl 
ridică. Spre uşurarea ei, era Ross Quincy, redactorul-şef de 
la Morning News, care o suna în urma apelului ei din după- 
amiaza zilei de ieri. 

— V-aţi interesat de unul din reporterii noştri, doamnă 
doctor Mitowsky? 

— Da. Palmer Wainwright. Quincy tăcu. 

— Lucrează la dumneavoastră, nu? întrebă Grace. 

— Aăă... Palmer Wainwright a fost angajat la Morning 
News, e-adevărat. 

— Cred că a fost cât pe-aci să câştige un premiu Pulitzer. 

— Da. Dar desigur... asta cu foarte mult timp în urmă. 

— Aa? 

— Da, dacă ştiţi de nominalizarea pentru premiul Pulitzer, 
trebuie să ştiţi că s-a datorat serialului pe care l-a făcut 
despre omorurile Bektermann. 

— Da. 

— Care s-au petrecut în 1943. 

— Atât de mult timp în urmă? 

— Aăă... Doamnă doctor, de fapt ce voiaţi să ştiţi despre 
Palmer Wainwright? 

— Aş vrea să vorbesc cu el, spuse ea. Ne-am întâlnit şi a 
rămas o chestiune neterminată pe care aş dori tare mult s- 
o lămuresc. E... o problemă personală. 

Quincy ezită. Apoi: 

— Sunteţi o rudă care aţi pierdut de mult timp legătura? 

— A domnului Wainwright? O, nu. 


201 


— Un prieten de mult timp scăpat din vedere? 

— Nici asta. 

— Ei bine, atunci cred că nu trebuie să fiu prea delicat. 
Doamnă doctor Mitowsky, mă tem că Palmer Wainwright e 
mort. 

— Mort! spuse ea, uluită. 

— Ei, fără îndoială, v-aţi dat seama că exista această 
posibilitate. N-a fost niciodată un om sănătos, a fost tot 
timpul bolnav. Şi fără îndoială că nu aţi mai avut vreo 
legătură cu el de mult timp. 

— Nu chiar atât de mult. 

— Trebuie să fi trecut cel puţin treizeci şi cinci de ani, 
spuse Quincy. A murit în 1946. 

Aerul din spatele lui Grace se făcu deodată mai rece 
decât era cu o clipă înainte, ca şi cum un mort şi-ar fi trimis 
răsuflarea îngheţată în ceafa ei. 

— Treizeci şi cinci de ani, spuse ea stupefiată. Cred că vă 
înşelaţi. 

— Câtuşi de puţin. Eram doar un tinerel pe-atunci, de- 
abia învăţam meseria. Palmer Wainwright era unul din eroii 
mei. Mi-a fost foarte greu când s-a dus. 

— Vorbim despre aceeaşi persoană? întrebă Grace. 
Foarte slab, trăsături ascuţite, ochii cafeniu deschis, şi un 
ten cam livid. Glasul îi era cu câteva note mai grav decât 
te-ai fi aşteptat după cum arăta. 

— Aşa era Palmer, chiar aşa. 

— Cam de cincizeci şi cinci de ani? 

— Avea treizeci şi şase când a murit, dar arăta cu 
douăzeci de ani mai mult, spuse Quincy. Şirul ăla de boli, 
una după alta, terminându-se cu cancerul. Pur şi simplu l-au 
epuizat, l-au îmbătrânit rapid. Era un luptător, dar nu a mai 
putut rezista. 

Treizeci şi cinci de ani în mormânt? gândi ea. Dar l-am 
văzut ieri. Am avut o ciudată conversaţie în grădina de 
trandafiri. Ce spuneţi de asta, domnule Quincy? Dar domnul 
Quincy nu putea auzi gândurile. 

— Doamnă doctor Mitowsky? Mai sunteţi la aparat? 

— Da.  Scuzaţi-mă.  Ascultaţi, domnule Quincy, îmi 


202 


displace să vă răpesc din timpul dumneavoastră preţios, 
dar este într-adevăr foarte important. Cred că acel caz 
Bektermann avea o mare legătură cu problema personală 
pe care voiam s-o discut cu domnul Wainwright. Dar de fapt 
nu ştiu nimic despre acele crime. V-ar deranja să-mi 
spuneţi despre ce a fost vorba? 

— Tragedie de familie, spuse Quincy. Fiica şi-a ieşit din 
minţi chiar cu o zi înainte de a împlini şaisprezece ani. Pur 
şi simplu i-a explodat mintea. Se pare că-şi vârâse în cap că 
mama ei intenţiona s-o omoare înainte de-a împlini 
şaisprezece ani, ceea ce nu era adevărat, desigur. Dar ea 
credea că este adevărat, şi s-a repezit la mama ei cu un 
topor. Tatăl şi un văr care era în vizită au încercat să-i sară 
în apărare şi ea i-a omorit. Mama a reuşit de fapt să smulgă 
toporul din mână fetei. Dar asta n-a oprit-o pe fată. A 
apucat un vătrai şi a continuat să înainteze. Când mama, 
doamna Bektermann, a fost prinsă într-un colţ şi era cât pe 
ce să i se crape capul cu vătraiul, nu a mai avut de ales şia 
zvârlit toporul în fiica ei. A lovit-o o dată, într-o parte. O 
tăietură foarte adâncă. Puştoaica a murit a doua zi la spital. 
Doamna Bektermann a ucis în legitimă apărare, şi nu i-au 
adus acuzaţii, dar s-a simţit atât de vinovată de omorârea 
propriului copil, încât a avut o cădere nervoasă totală şi în 
final a sfârşit într-un ospiciu. 

— Asta-i povestea care i-a adus domnului Wainwright 
nominalizarea pentru premiul Pulitzer? 

— Da. În mâinile a nu ştiu câţi reporteri, tema n-ar fi fost 
decât un gunoi senzaţional. Dar Palmer era bun. A scris un 
studiu sensibil, bine documentat asupra familiei cu serioase 
probleme emoţionale, probleme interpersonale. Tatăl era 
un bărbat dominator, care avea pretenţii foarte mari de la 
fiica lui şi se părea că simţea o atracţie anormală pentru ea. 
Mama era în permanentă concurenţă cu tatăl ca să câştige 
inima fetei, mintea, loialitatea ei, şi când a văzut că pierde 
lupta, s-a apucat de băutură. Fata era supusă la presiuni 
psihologice extraordinare, şi Palmer l-a făcut pe cititor să 
simtă şi să înţeleagă aceste presiuni. 

Grace îi mulţumi lui Ross Quincy pentru timpul şi atenţia 


203 


acordate. Atârnă la loc telefonul. 

O clipă rămase pe loc, privind frigiderul care torcea 
încetişor, şi încercă să înţeleagă ceea ce tocmai i se 
povestise. Dacă Wainwright murise în 1946, cu cine vorbise 
ieri în grădină? 

Şi ce legătură aveau omorurile Bektermann cu ea? Cu 
Carol? 

Se gândi la ce-i spusese Wainwright: Drăceasca urmărire 
fără sfârşit continuă încă, dar de această dată trebuie să fie 
oprită... Am venit să-ţi spun că în centrul acestei poveşti e 
Carol a dumitale... Trebuie s-o ajuţi. Indepărteaz-o din calea 
fetei. 

Simţea că e gata să înțeleagă. Şi-i fu frică. 

Deşi în ultimele douăzeci şi patru de ore se întâmplaseră 
o mulţime de lucruri imposibile, nu-şi mai punea la îndoială 
sănătatea mintală sau percepțiile. Era sănătoasă, perfect 
sănătoasă, şi stăpână pe toate facultăţile. Nu putea fi vorba 
despre  senilitate nici măcar ca despre o posibilitate 
îndepărtată. Simţea că explicaţia acestor evenimente era 
cu mult mai înspăimântătoare, mai zguduitoare decât 
perspectiva senilităţii, care o îngrozise cândva. 

Îşi mai aminti ceva ce-i spusese Palmer Wainwright ieri în 
grădină: Nu eşti numai cine crezi că eşti. Nu eşti numai 
Grace Mitowsky. 

Ştia că soluţia misterului era la-ndemână. Simti înlăuntru- 
i o cunoaştere întunecată, amintiri de mult uitate aşteptând 
să li se dea drumul. Îi era frică să le străpungă, dar ştia că 
asta este exact ce trebuie să facă, de dragul lui Carol, şi 
poate că şi pentru binele ei. 

Brusc, aerul din bucătărie, deşi încă foarte limpede, 
emană miros de fum de lemne şi catran. Grace auzi focul 
trosnind, deşi nu era nici urmă de flăcări aici, acum, în locul 
acesta şi în timpul acesta. 

Inima îi bătu nebuneşte şi-şi simţi gura uscată şi amară. 
Închise ochii şi văzu casa cuprinsă de flăcări tot atât de viu 
cum o văzuse şi în vis. Văzu uşile pivniţei, şi se auzi pe sine 
ţipând, strigând-o pe Laura. 

Ştia că nu fusese un simplu vis. Fusese o amintire, 


204 


pierdută de secole, ieşind la suprafaţă acum, reamintindu-i 
că, într-adevăr nu era numai Grace Mitowski. 

Deschise ochii. 

Aerul din bucătărie era încins, sufocant. 

Se simţi atrasă de forţe pe care nu le putea înţelege, şi 
se gândi: Asta-i ceea ce vreau? Vreau cu adevărat să mă 
las purtată de ele şi să descopăr adevărul, răsturnându-mi 
mica mea lume atât de grijuliu clădită? Pot să-i fac faţă? 

Duhoarea fumului inexistent deveni şi mai puternică. 

Vuietul flăcărilor inexistente deveni şi mai tare. Acum 
cred că nu mai e drum de întoarcere, se gândi ea. 

Îşi ridică mâinile şi le privi uluită. Carnea fusese în mod 
miraculos desfigurată de tot soiul de semne. Mâinile îi erau 
arse, roase, sângerau. În palmă îi intraseră aşchii de lemn, 
aşchii din uşile pivniţei în care bătuse cu mult, mult timp în 
urmă. 


* * 


La ora zece când sună telefonul, Paul era la birou, scriind 
de aproape o oră. Tocmai începuse să lucreze fluent. Înhaţă 
receptorul şi spuse, cam nerăbdător: 

— Da? 

Se auzi o voce necunoscută de femeie: 

— Aş putea vorbi cu doctor Tracy, vă rog? 

— La aparat. 

— O. Aăăă... nu... doctorul Tracy cu care vreau să 
vorbesc este o femeie. 

— O căutaţi pe soţia mea, spuse el. E plecată din oraş 
pentru câteva zile. Să-i transmit ceva? 

— Da, vă rog. Vreţi să-i spuneţi că a sunat Polly de la 
Maugham & Crichton? 

Scrise numele pe un bloc pentru însemnări. 

— Referitor la ce? 

— Doamna doctor Tracy a fost ieri aici cu o fată care 
suferă de amnezie... 

— Da, spuse Paul, deodată mai interesat ca înainte. 


205 


Cunosc cazul. 

— Doamna doctor întreba dacă am auzit, de cineva cu 
numele de Millicent Parker. _ 

— Aşa-i. Mi-a povestit despre asta aseară. Incă o 
fundătură, bănuiesc. 

— Aşa părea ieri, spuse Polly, dar acum a reieşit că unul 
din doctorii noştri cunoaşte numele. De fapt chiar doctorul 
Maugham. 

— Ascultaţi, ce-ar fi ca în loc să aşteptaţi să vă sune soţia 
mea, să-mi spuneţi mie ce aţi aflat, iar eu îi pot transmite 
informaţia. 

— Da, desigur, de ce nu? Ştiţi, doctorul Maugham este 
cel mai vârstnic partener în asociaţie. A cumpărat această 
proprietate în urmă cu optsprezece ani şi a supravegheat 
personal restaurarea exteriorului şi renovarea interiorului. E 
pasionat de istorie, aşa că era normal să vrea să ştie istoria 
clădirii pe care a cumpărat-o. Spune că această casă a fost 
înălţată în 1902 de cineva cu numele de Randolph Parker. 
Parker avea o fiică pe care o chema Millicent. 

— 1902? 

— Chiar aşa. 

— Interesant.. 

— Şi încă n-aţi auzit totul, spuse Polly, şi-n voce i se citea 
nerăbdarea bârfitoarei. Se pare că în 1905, în seara din 
ajunul celei de a şaisprezecea aniversări a lui Millicent, 
doamna Parker era în bucătărie, ornând un tort uriaş pe 
care-l făcuse pentru fată. Millie s-a strecurat în spatele ei şi 
a înjunghiat-o de patru ori. 

Fără să-şi dea seama, Paul frânse creionul pe care-l ţinea 
în mână. Una din bucăţile rupte îi scăpă, se rostogoli pe 
tăblia biroului şi căzu pe podea. 

— Şi-a înjunghiat propria mamă? întrebă el, sperând că 
nu auzise corect. 

— E ceva, nu? 

— A omorât-o? întrebă el paralizat. 

— Nu. Doctorul Maugham spune că din relatările ziarelor 
din acea vreme reiese că fata a folosit un cuţit cu lama 
scurtă. Nu s-a împlântat destul de adânc ca să cauzeze 


206 


leziuni majore. N-a fost afectat nici un organ vital sau vas 
de sânge. Louise Parker - acesta era numele mamei - a 
reuşit să apuce un satâr pentru carne de pe polita din 
bucătărie. A încercat s-o ţină pe fată la distanţă cu ajutorul 
lui. Dar bănuiesc că Millie era complet scoasă din minţi şi s- 
a repezit s-o lovească iarăşi pe doamna Parker, iar doamna 
Parker a fost nevoită să folosească satârul. 

— Isuse! 

— Da, spuse Polly, reacţia lui înspăimântată făcându-i 
evident plăcere. Doctorul Maugham spune că a nimerit cu 
satârul chiar în gitul fetei. Aproape că a decapitat-o. Nu-i 
îngrozitor? Dar ce putea să facă? S-o lase pe puştoaică să 
vâre cuțitul în ea? 

Împietrit, Paul se gândi la şedinţa de regresie sub 
hipnoză din ajun, pe care Carol i-o povestise cu unele 
amănunte. Îşi aminti acea parte cînd Jane pretinsese că 
este Millicent Parker şi insistase să scrie răspunsurile la 
întrebări şi scrisese că nu putea vorbi pentru că i se tăiase 
capul. 

— Mai sunteţi la aparat? întrebă Polly. 

— Ah. Ăăă... scuze. Mai e ceva? S-a mai întâmplat ceva? 

— Să se mai întâmple încă ceva? întrebă Polly. N-a fost 
de-ajuns? 

— Da, spuse el. Aveţi perfectă dreptate. A fost de-ajuns. 
Mai mult decât de-ajuns. 

— Nu ştiu dacă această informaţie îi e de ajutor doamnei 
doctor Tracy. 

— Sunt convins că da. 

— Nu văd cum ar putea avea vreo legătură cu fata pe 
care a adus-o ieri aici... 

— Nici eu, spuse Paul. 

— Adică, fata aceea nu poate fi Millicent Parker. Millicent 
Parker e moartă de şaptezeci şi şase de ani. 


* 
* * 


Grace stătea în picioare lângă birou, privind în jos la 


207 


dicţionarul deschis. 


REÎNCARNARE, s. 1. doctrina 
după care sufletul, la moartea 
trupului, se întoarce pe pământ 
într-un alt trup sau într-o altă 
formă. 2. renaşterea sufletului 
într-un alt trup. 3. o nouă 
întrupare, sub formă de 
persoană. 


Vorbe? Prostii? Superstiţie? Rahat? 

Cândva, nu cu mult timp în urmă, astea ar fi fost 
cuvintele pe care le-ar fi folosit ca să-şi scrie propria 
definiţie ireverenţioasă despre reîncarnare. Dar acum nu. 
Acum gata. 

Închise ochii şi cu un foarte mic efort reuşi să readucă 
imaginea casei cuprinse de flăcări. Nu era o simplă 
imagine; era acolo, bătând cu pumnii ei în uşile pivniţei. Nu 
era Grace Mitowski; era Rachael Adams, mătuşa Laurei. 

Scena incendiului n-a fost singura parte din viaţa lui 
Rachael pe care şi-o putea aminti cu perfectă claritate. Ştia 
cele mai intime gânduri ale femeii, speranţele şi visele ei, 
urile pe care le trăise şi toate temerile ei, îi împărtăşea cele 
mai lăuntrice secrete, căci acele gânduri, speranţe şi vise, 
temeri şi secrete fuseseră chiar ale ei. 

Îşi deschise ochii şi-i trebui o clipă ca să şi-i concentreze 
asupra lumii prezente. 


REÎNCARNARE 


Închise dicţionarul. 

Doamne, ajută-mă, se gândi, chiar cred asta? Poate fi 
adevărat, am mai trăit înainte? Şi Carol a mai trăit înainte? 
Şi fata căreia îi spun Jane Doe? 

Era adevărat - dacă i se permisese să-şi amintească 
existenţa anterioară, cea în care fusese Rachael Adams, 


208 


doar ca s-o salveze pe Carol în această reîncarnare - şi 
atunci irosea timp preţios. 

Ridică telefonul ca să-i sune pe Carol şi Paul, întrebându- 
se cum Dumnezeu să-i facă s-o creadă. 

Nu era ton. 

Bătu în furcă. 

Nimic. 

Puse receptorul jos şi urmări firul în jurul biroului până la 
perete, să vadă dacă n-a ieşit din priză. Nu ieşise din priză, 
fusese ros. Muşcat în două. 

Aristophan. 

Îşi aminti alte lucruri pe care i le spusese Palmer 
Wainwright în grădină: Sunt anumite forțe, întunecate şi 
puternice, care vor ca povestea asta să se desfăşoare în 
sensul rău. Forțe întunecate care se dezvoltă din întâmplări 
tragice. Vor să vadă cum totul se termină în violență şi 
vărsare de sânge, şi toate astea lipsite de sens... Sunt forțe 
paralele... bune şi rele, drepte şi nedrepte. Eşti de partea 
binelui, Grace... Dar pisica - vai, cu pisica e o altă poveste. 
Intotdeauna trebuie să fii prudentă cu pisica. 

Îşi aminti când începuse seria evenimentelor 
paranormale şi înţelese că pisica fusese o parte integrantă 
a acestora, de la bun început. Miercuri, săptămână trecută. 
Când se trezise brusc din somnul de după-amiază - 
catapultată dintr-un coşmar despre Carol - dincolo de 
ferestrele biroului fusese un baraj de fulgere incredibil de 
violent şi strălucitor. Se clătinase până la cea mai apropiată 
fereastră şi în timp ce stătea acolo pe picioarele ei 
nesigure, bolnave de artrită, nici trează, nici adormită, 
avusese sentimentul straniu că din lumea coşmarului ceva 
monstruos o urmase, ceva demonic cu un rânjet lacom pe 
faţă. Câteva secunde sentimentul fusese atât de puternic, 
de real, încât îi fusese frică să se întoarcă şi să privească în 
încăperea plină de umbre din spatele ei. Apoi înlăturase 
acel gând straniu ca pe un rest înfrigurat al coşmarului. 
Acum, bineînţeles, ştia că n-ar fi trebuit să-l înlăture atât de 
repede. Ceva ciudat fusese în cameră - un spirit; o 
prezenţă; spune-i cum vrei. Fusese acolo. Şi acum acel 


209 


ceva era pisica. 

leşi din birou şi se grăbi să străbată holul. 

Şi telefonul din bucătărie avea firul ros. 

Nici urmă de Aristophan. 

Cu toate acestea, Grace ştia că e pe-aproape, probabil 
destul de aproape ca s-o spioneze. li simţea prezenţa. 

Ascultă. Era prea linişte în casă. 

Vru să traverseze cei câţiva metri de podea neacoperită 
până la uşa bucătăriei, s-o deschidă cu îndrăzneală şi să 
iasă din casă. Dar avea puternica bănuială că orice 
încercare de-a pleca ar atrage un atac rapid şi periculos. 

Se gândi la ghearele, dinţii şi colții pisicii. Nu era numai 
un animal de casă îndrăgit, o nostimă pisică siameză cu o 
mutrişoară drăgălaşă, acoperită cu blană. Era şi o mică 
maşină ucigaşă, neîndurătoare; instinctele ei feroce zăceau 
sub un strat subţire de domesticire. Era respectată şi 
temută de şoareci, păsări şi veveriţe. Dar ar putea omori o 
femeie în toată firea? 

Da, îşi spuse ea stânjenită de-această recunoaştere. Da, 
Aristophan m-ar putea omori dacă mă ia prin surprindere şi 
dacă se repede la gât sau la ochi. 

Cel mai bun lucru ce-i stătea în putinţă era să rămînă în 
casă şi să nu contrarieze pisica până ce nu s-ar înarma şi n- 
ar fi sigură că va câştiga orice luptă. 

În casă mai era doar telefonul din dormitorul de la etaj. 

îngrijorată se duse sus, deşi ştia că şi cea de a treia 
derivație va fi scoasă din uz. 

Era. 

Dar în dormitor mai era ceva care să merite drumul 
făcut. Arma. Deschise sertarul de sus al noptierei şi scoase 
pistolul încărcat pe care îl păstra acolo. Avea sentimentul 
că va trebui să-l folosească. 

Un şuierat. Un foşnet. 

In spatele ei. 

Înainte ca să se poată întoarce şi să-şi înfrunte 
adversarul, acesta era în cârca ei. Sări de pe podea pe pat, 
ţâşni de pe pat în spinarea ei, aterizând cu atâta forţă, încât 
o dezechilibră. Se poticni o clipă şi fu cât pe ce să cadă 


210 


peste veioza de pe noptieră. 

Aristophan şuiera, scuipa şi se căţăra căutând un punct 
de sprijin pe spinarea ei. 

Din fericire, ea se ţinu pe picioare. Se răsuci şi se 
scutură, încercând frenetic să-l arunce înainte ca el să-i 
facă vreun rău. 

Motanul i se agăţase cu ghearele de haine. Deşi purta o 
bluză şi o jachetă tricotată, simţi câteva din unghiile lui 
ascuţite ca un brici înţepându-i pielea - mici puncte fierbinţi 
şi dureroase. El nu se lăsa dus. 

Îşi ridică umerii şi-şi plecă lin capul, îşi sprijini bine bărbia 
în piept, protejându-şi cât mai bine gâtul. Îşi repezi un 
pumn în spate, lovi aerul, încercă iarăşi şi atinse pisica, dar 
lovitura era prea slabă ca să-i fi făcut vreun rău. 

Cu toate acestea, Aristophan scânci mânios şi o lovi 
peste gât. Planurile i-au fost dejucate de umerii gheboşaţi şi 
de părul ei des, care i-a intrat în gură şi i-a pus căluş. 

Niciodată nu avusese o dorinţă mai mare decât acum să-l 
omoare pe ticălosul ăsta mic. Nu mai era animalul pe care îl 
îndrăgise; era o fiară străină, plină de ură, şi nu mai avea 
nici-o umbră de afecţiune pentru el. 

Dorea să poată folosi arma pe care o strângea în mâna 
dreaptă, dar era imposibil să-l împuşte fără să tragă în ea 
însăşi. 

ÎI lovi de mai multe ori cu mâna stânga, umărul ei bolnav 
de artrită protestând violent, dureros când îşi răsucea 
braţul în sus şi spre spate într-un unghi atât de nefiresc. 

Cel puţin pe moment pisica renunţă la atacul nemilos, 
dar deocamdată ineficient, asupra gâtului ei. li brazdă cu 
ghearele pumnii biciuitori, sfâşiindu-i carnea de pe 
încheieturi. 

Degetele i se umplură pe dată de sânge. O dureau atât 
de tare, încât îi dădură lacrimile. 

Vederea sau mirosul sângelui îi dădu curaj pisicii. Icni cu 
o bucurie sălbatică. 

Grace începu să creadă incredibilul - va pierde această 
luptă. 

Nu! 


211 


Luptă împotriva fricii care ameninţa s-o paralizeze, 
încercă să-şi limpezească mintea cuprinsă de groază şi 
brusc îi veni o idee care credea că ar putea să-i salveze 
viaţa. Se îndreptă poticnindu-se spre cel mai apropiat 
perete liber, în stânga mesei de toaletă. 

Pisica i se agăța cu încăpățânare de spate, botul ei 
căutându-i cu insistenţă ceafa, şuierând şi mârâind. Era 
hotărâtă să-şi facă drum până la gâtul pe care Grace şi-l 
ferea şi să-i sfâşie vena jugulară. 

Când ajunse la perete, Grace se întoarse cu spatele la el 
şi apoi se lăsă să cadă cu toată greutatea, izbind puternic 
pisica de tencuială, ţintuind-o bine între trupul ei şi perete, 
sperând să-i frângă şira spinării. Zguduitura îi provocă un 
junghi în umeri, iar ghearele animalului îi pătrunseră şi mai 
adânc în muşchii spatelui. Ţipătul scos de pisică fu atât de 
ascuţit, încât aproape că ar fi putut sparge un cristal fin, şi 
răsună ca vaietul unui copil mic. Dar puterea cu care se 
agăţase de ea nu slăbi. Grace se desprinse de perete şi se 
mai izbi o dată, iar pisica scoase acelaşi vaiet, încă ţinându- 
se strâns. Se smulse iarăşi de lângă perele intenţionând să 
facă o a treia încercare să-şi zdrobească adversarul, dar 
înainte să apuce să cadă peste el, pisica îi dădu drumul. 
Căzu pe podea, se rostogoli, sări în picioare, şi fugi, 
şchiopătând cu piciorul drept din faţă. 

Bun. O rănise. 

Se sprijini de perete, ridică pistolul pe care îl mai ţinea 
încă în mîna dreaptă şi apăsă pe trăgaci. Nimic. 

Uitase să-i scoată piedica. 

Pisica ieşi în fugă prin uşa deschisă şi dispăru în hol. 
Grace se duse la uşă, o închise, se lăsă epuizată pe ea. 
Răsufla greu. 

Mâna stânga îi era zgâriată şi sângera, iar pe spate avea 
o jumătate de duzină de împunsături de gheare, dar 
câştigase prima rundă. Cotoiul şchiopăta; era rănit, probabil 
tot atit de rău ca şi ea, şi e/ fusese cel ce se retrăsese. 

Fără sărbătoriri, însă. Nu încă. 

Nu până ce nu va ieşi vie din casă. Şi nu până ce nu va fi 
sigură că şi Carol e în siguranţă. 


212 


* * 


După tulburătoarea convorbire telefonică pe care o 
avusese cu secretara de la Maugham & Crichton, Paul nu 
ştia ce dracu' să facă. 

N-ar mai putea să scrie. Asta era sigur. N-ar mai putea 
să-şi ia gândul de la Carol, nici măcar să-nainteze cu o 
propoziţie. 

Vru să-l sune pe Lincoln Werth, la sediul poliţiei, şi să 
aranjeze ca un ajutor al şerifului districtual să le-aştepte la 
cabană pe Carol, şi Jane. Dar îşi imagina conversaţia pe 
care ar avea-o cu detectivul Werth, şi acest gând îl 
descurajă: 

— Vreti ca un ajutor de şerif să le aştepte la cabană? 

— Da. 

— De ce? 

— Cred că soția mea e în pericol. 

— Ce fel de pericol? 

— Cred că fata, Jane Doe, ar putea fi violentă. Poate chiar 
ucigaşă. 

— Ce vă face să credeți asta? 

— Pentru că sub hipnoză a pretins că este Millie Parker. 

— Cine-i asta? 

— Millie Parker a încercat cândva să-şi omoare mama. 

— Da? Când s-a întâmplat? 

— În 1905. 

— Atunci ar trebui să fie o bătrânică acum, pentru 
Dumnezeu.  Puştoaica are numai paisprezece sau 
cincisprezece ani. 

— Nu înțelegeți. Millie Parker e moartă de aproape 
şaptezeci şi şase de ani şi... 

— Stati o clipă, staţi o clipă! Ce dracu tot spuneți? Că 
soția dumneavoastră ar putea fi ucisă de-o puştoaică 
moartă de aproape un secol? 

— Nu, Bineînţeles că nu. 

— Atunci ce vreţi să spuneți? 


213 


— Aăă... nu ştiu. 

Werth ar crede că a băut toată noaptea, sau că şi-a 
început dimineaţa cu câteva prize de iarbă. 

Şi-apoi, nu era cinstit faţă de Jane s-o acuze public că era 
o potenţială ucigaşă. Carol poate avea dreptate. Poate 
copila era o victimă. Exceptând cele spuse sub hipnoză, 
fără îndoială că părea incapabilă de violenţă. 

Pe de altă parte, dintre toţi oamenii care ar fi putut 
pretinde că sunt capabili să ucidă, de ce spusese că este 
Millicent Parker, cea care va deveni o ucigaşă? Unde auzise 
acest nume înainte? Folosirea lui era un indiciu de ostilitate 
latentă? 

Paul îşi răsuci scaunul îndepărtându-se de birou şi privi 
afară pe fereastră la cerul înnorat. Vântul se înteţea cu 
fiecare minut. Norii goneau către vest, traversând cerul ca 
nişte enorme corăbii rapide, întunecate, iar pânzele lor 
umflate aveau culoarea tunetelor. 


LAMA, MOARTE, OMOR, SÂNGE, SICRIU, CAROL. 


Trebuie să mă duc la cabană, îşi spuse el luând brusc o 
hotărire, şi se ridică în picioare. 

Poate că exagera cu povestea asta cu Millicent Parker, 
dar pur şi simplu nu putea să stea şi să se întrebe... 

Se duse în dormitorul principal să-şi zvârle câteva lucruri 
în geamantan. După o scurtă ezitare, se hotărî să-şi ia 
revolverul calibru 38. 


* * 


— Cât mai e pînă la cabană? 

— Încă douăzeci de minute, spuse Carol. De obicei 
drumul durează două ore şi cincisprezece minute, şi ne 
ţinem destul de bine de grafic. 

Munţii erau răcoroşi şi verzi. Unii copaci fuseseră deja 
atinşi de mâna măiastră a toamnei, şi majoritatea - cu 
excepţia coniferelor - îşi vor schimba culoarea frunzelor în 


214 


următoarele săptămâni. Azi, totuşi, culoarea predominantă 
era verdele, cu un strop de auriu ici şi colo, şi din când în 
când o tuşă de roşu. Marginea pădurii - acolo unde pajiştea 
sau drumul întâlneau copacii - era împodobită cu câteva 
flori de câmp de sfârşit de anotimp, albastre, albe şi roşii. 

— E frumos aici sus, spuse Jane în timp ce urmau drumul 
de ţară cu două benzi care făcea o curbă. Malul din 
dreapta, a cărui pantă ajungea până la pavaj, era acoperit 
cu ciorchinii de-un verde aprins ai tufelor de rododendroni. 

— Imi sunt dragi munţii Pennsylvaniei, spuse Carol. Se 
simţea relaxată cum nu mai fusese de săptămâni întregi. E 
atâta pace aici. Aşteaptă până stai la cabană o zi, două. O 
să uiţi de restul lumii. 

leşiră din curbă şi dădură într-un drum ce urca drept, iar 
ramurile copacilor se întrepătrundeau formând un tunel pe 
anumite porţiuni ale benzii de circulaţie. Prin locurile unde 
copacii se îndepărtau suficient pentru a lăsa să se zărească 
cerul, nu se vedea altceva decât nori masivi, cenuşii, 
aproape negri,  îngrămădiţi în formaţii  hidoase, 
amenințătoare. 

— Sper din suflet să nu plouă şi să ne strice prima zi 
petrecută aici, spuse Jane. 

— Ploaia n-o să strice nimic, o asigură Carol. Dacă 
suntem obligate să stăm în casă, pur şi simplu o să 
aruncăm un braţ de butuci în căminul de piatră şi o să 
prăjim nişte cârnaţi în casă. Şi avem la dispoziţie un dulap 
întreg de jocuri ca să ne ajute să petrecem zilele ploioase. 
Monopoly, Scrabble, Caută urma, Riscă, Bătălii navale şi cel 
puţin încă o duzină. Cred că vom reuşi să evităm „răul de 
cabană”. 

— O să ne distrăm, spuse Jane cu entuziasm. Panoplia de 
copaci se deschise deasupra şi apăru întunecat cerul de 
septembrie. 


215 


11 


race stătea pe marginea patului, cu pistolul în mână 
şi trecea în revistă posibilităţile pe care le avea. Nu 
erau prea multe. 

De fapt, cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea că 
pisica avea şanse mai mari decât ea să câştige acest duel. 

Dacă ar încerca să iasă din casă pe fereastra 
dormitorului, fără îndoială că şi-ar rupe un picior şi poate 
chiar şi gâtul. Dacă ar fi fost numai cu douăzeci de ani mai 
tânără, ar fi putut încerca. Dar la şaptezeci de ani, cu 
încheieturile umflate şi oasele friabile, să sari de la etaj într- 
o curte interioară cu pardoseală de ciment nu se putea 
sfârşi decât rău. De altfel, problema nu era numai să iasă 
din casă, ci să iasă întreagă, ca să poată traversa oraşul 
până acasă la Carol şi Paul. 

Ar putea deschide fereastra să strige după ajutor. Dar îi 
era teamă că Aristophan - sau acel ceva ce folosea trupul 
lui Aristophan - ar ataca pe oricine s-ar ivi şi ar încerca s-o 
ajute, şi nu voia să aibă pe conştiinţă moartea vreunui 
vecin. Era bătălia ei. A nimănui altcuiva. Va trebui s-o 
poarte singură. 

Reflectă bine la toate căile pe unde ar putea părăsi casa 
odată ajunsă la parter - dacă ar ajunge la parter - dar nici o 
cale nu părea mai puţin periculoasă decât alta. Pisica putea 
fi oriunde. Pretutindeni. Dormitorul era singurul loc sigur 
din casă. Dacă s-ar aventura afară din acest sanctuar, 
pisica ar aştepta-o şi ar ataca-o, indiferent dacă ar încerca 
să iasă din casă pe uşa principală, uşa de la bucătărie, sau 
printr-o fereastră de la parter. Ar sta chircită undeva în 
umbră, probabil cocoţată pe-o bibliotecă sau un dulap, dacă 
nu pe o ladă, încordată şi gata să se lanseze asupra 
chipului ei surprins, ridicat în sus. 

Desigur, avea arma. Dar pisica, ştiind să se furişeze din 


216 


instinct, ar avea mereu avantajul surprizei. Dacă pisica ar 
avea un avantaj de numai două, trei secunde asupra ei, şi 
încă ar avea destul timp ca să se înfigă bine în faţa ei, să-i 
sfâşie gâtul sau să-i scoată ochii cu ghearele fulgerătoare şi 
ascuţite ca un stilet. 

Foarte ciudat, deşi acceptase doctrina reîncarnării, deşi 
acum ştia fără nici o îndoială că după moarte exista o formă 
de viaţă, îi era totuşi frică de moarte. Certitudinea vieţii 
veşnice nu micşora cu nimic valoarea acestei vieţi. Într- 
adevăr, acum când putea deosebi mecanismul 
dumnezeiesc de sub suprafaţa vizibilă a lumii, viaţa ei avea 
mai mult sens şi scop decât înainte. 

Nu voia să moară. 

Cu toate acestea, deşi şansele de a ieşi din casă în viaţă 
erau, în cel mai bun caz, de cincizeci la sută, nu putea să 
stea la nesfârşit în dormitor. Nu avea apă, nici mâncare. În 
plus, dacă nu ieşea de aici în următoarele câteva minute, s- 
ar putea să fie prea târziu s-o mai ajute pe Carol. 

Or, dacă este ucisă Carol numai pentru că eu nu am 
curajul să înfrunt pisica aia blestemată, îşi spuse ea, atunci 
nu-mi rămâne altceva mai bun de făcut decât să mor şi eu. 

Trase cele două piedici ale pistolului. 

Se ridică şi se duse la uşă. 

Stătu aproape un minut cu urechea lipită de uşă, pândind 
zgomotele ca de zgrepţănat sau alte semne că Aristophan 
era prin apropiere. Nu auzi nimic. 

Ţinând pistolul în mâna dreaptă, îşi folosi mâna stâinga, 
sfâşiată şi plină de sânge, ca să răsucească clanţa. 
Deschise uşa cu cea mai mare precauţie, centimetru cu 
centimetru, aşteptându-se ca pisica să se strecoare 
înăuntru în clipa când uşa ar fi destul de larg deschisă atât 
cât să aibă loc. Dar nu se întâmplă aşa. În cele din urmă, 
neîncrezătoare, îşi scoase capul pe hol. Privi la stânga. La 
dreapta. 

Pisica nu se vedea nicăieri. 

leşi pe hol şi se opri, temându-se să se îndepărteze de 
uşa dormitorului. 

Porneşte odată! îşi spuse mânioasă. Mişcă-ţi fundul, 


217 


Gracie! ` 

Făcu un pas spre capătul scării. Apoi încă unul. Incercând 
să nu facă zgomot. 

Scara i se părea la o depărtare de-o milă. Se uită în 
spatele ei. Aristophan încă nu se vedea, încă un pas. 

Părea că va fi cea mai lungă plimbare pe care-o făcuse 
vreodată. 


* * 


Paul îşi închise geamantanul, îl ridică, plecă de lângă pat 
- şi tresări speriat când casa întreagă se cutremură de 
parcă ar fi fost lovită într-o parte de-o baliză. 

TOC! 

Se uită la tavan. 

TOC! TOC! TOC! 

În ultimele cinci zile pacea nu le mai fusese tulburată de 
bocănituri şi ciocănituri. Nu uitase complet de ele, desigur; 
încă se mai întreba uneori de unde veniseră acele zgomote 
misterioase. In cea mai mare parte a timpului însă, şi le 
scosese din minte; fuseseră altele pe capul lui pentru care 
să-şi facă griji. Dar acum... 

TOC! TOC! TOC! 

Zgomotul care-ţi călca pe nervi reverberă în ferestre şi 
răsună în pereţi. Părea să vibreze până şi în dinţii şi oasele 
lui Paul. 

TOC! 

După ce-şi pierduse zile întregi ca să identifice sursa 
acelui sunet, acum înţelese pe neaşteptate despre ce era 
vorba, ca străfulgerat. Era un topor. Nu era un bocănit ca 
de ciocan, cum crezuse... Nu. Fiecare lovitură se sfârşea de 
parcă ar fi spart ceva, sugera o margine ascuţită şi o 
despicare. 

TOC! 

Faptul că putuse să identifice zgomotul nu-l ajută câtuşi 
de puţin să înţeleagă dincotro venea. Deci era un topor, nu 
un ciocan. Şi ce-i cu asta? Tot nu putea să priceapă nimic. 


218 


Pentru ce zguduiau loviturile toată casa? Ar fi trebuit să fie 
toporul legendar al lui Paul Bunyan ca să aibă un impact 
atât de cumplit. Şi indiferent dacă era un ciocan sau un 
topor sau chiar, pentru Dumnezeu, un salam, cum putea ca 
sunetul lui să vină de-a dreptul din aer? 

Brusc, inexplicabil, se gândi la satârul pe care Louise 
Parker îl împlântase în gâtul fiicei ei nebune în 1905. Se 
gândi la trăsnetele bizare din biroul lui Alfred O'Brian; la 
misteriosul intrus zărit pe peluza din spate în timpul furtunii 
din acea seară; jocul de Scrabble de acum două seri (LAMA, 
MOARTE, OMOR, SÂNGE, SICRIU, CAROL); cele două vise 
premonitorii ale lui Grace. Şi pricepu dincolo de orice 
îndoială - fără să înţeleagă cum de ştia - că sunetul 
toporului era firul care lega între ele toate evenimentele 
extraordinare din ultimul timp. Intuiţia îi spuse că 
instrumentul prin care viaţa lui Carol va fi pusă în pericol 
urma să fie un topor. Nu ştia cum. Nu ştia de ce. Dar ştia. 

TOC! TOC! 

Un tablou ieşi din cârligul de pe perete şi căzu pe podea. 
Lui Paul îi îngheţă sângele în vine. 

Trebuia să se ducă la cabană. Repede. 

Porni către uşa dormitorului şi aceasta se trânti în faţa 
lui. Nimeni n-o atinsese. Nu fusese nici un curent brusc care 
ar fi putut-o mişca. Acum uşa era larg deschisă şi o clipă 
mai încolo auzi cum se trânteşte, închizându-se de parcă 
fusese împinsă cu putere de-o mână invizibilă. 

Cu coada ochiului Paul văzu mişcându-se ceva. Cu inima 
bătându-i tare şi respiraţia tăiată, se răsuci în direcţia 
acelei mişcări şi, instinctiv, ridică geamantanul ca să se 
apere măcar parţial. 

Una din cele două uşi grele, cu oglindă, ale dulapului de 
haine, glisa, deschizându-se. Se aştepta să iasă cineva din 
dulap, dar când uşa fu complet deschisă, nu văzu înăuntru 
nimic altceva decât îmbrăcăminte şi umeraşe. Apoi uşa 
alunecă din nou, închizându-se, şi se deschise cealaltă uşă. 
Apoi cele două uşi începură să gliseze în acelaşi timp, 
trecând una prin spatele celeilalte, înainte şi înapoi, înainte 
şi înapoi, pe rotilele lor silenţioase din plastic. 


219 


TOC! TOC! 

O lampă se prăbuşi pe una din noptiere. Un alt tablou 
căzu de pe perete. 

TOC! 

Pe masa de toaletă, două figurine de porțelan - o 
balerină şi partenerul ei de dans - începură să se învârtă 
una în jurul celeilalte, aproape ca şi cum ar fi înviat şi 
dădeau un spectacol pentru Paul. La început se mişcară 
încet, apoi mai repede, tot mai repede, până ce fură 
măturate în aer, împinse până la jumătatea camerei şi apoi 
izbite de podea. 


* * 


Cabana era construită din buşteni şi era cuibărită în 
umbra răcoroasă de sub copaci. Avea în faţă o verandă 
lungă, cu geam, şi oferea o minunată privelişte spre lac. 

Era una din cele nouăzeci de cabane de vacanţă 
adăpostite de frumoasa vale a muntelui, fiecare înconjurată 
de un acru sau o jumătate de acru de pământ. Toate erau 
construite de-a lungul malului sudic al lacului şi la ele se 
putea ajunge numai pe drumul particular, cu poartă, 
acoperit cu pietriş, ce înconjura apa. Unele cabane erau 
construite din buşteni, ca aceea pe care o cumpăraseră 
Carol şi Paul, dar erau şi câteva din scânduri albe, 
asemănătoare celor din New England, cu formă modernă în 
A sau câteva ce aminteau micuţele cabane elveţiene. 

La capătul propriei alei cu pietriş, ce se bifurca din 
drumul comun, Carol parcă maşina lângă uşa principală a 
cabanei. Ea şi Jane ieşiră din maşină şi rămaseră o clipă 
într-o tăcere prietenească, ascultând liniştea, respirând 
minunatul aer proaspăt. 

— E încântător, spuse Jane în cele din urmă. 

— Nu-i aşa? 

— Atâta linişte. 

— Nu mereu. Nu şi când majoritatea cabanelor sunt 
folosite. Dar acum cred că nu-i nimeni aici, în afară de Peg 


220 


şi Vince Gervis. 

— Cine sunt? întrebă Jane. 

— Îngrijitorii. Asociaţia proprietarilor le plăteşte salariile. 
Locuiesc tot anul în ultima dintre cabane, la capătul lacului. 
In afara sezonului fac zilnic câteva tururi de control, să 
supravegheze un eventual incendiu, vandali sau cine ştie 
ce, Sunt nişte oameni cumsecade. 

In depărtare, deasupra malului nordic al lacului, fulgerul 
brazdă ameninţător cerul. O bubuitură de tunet căzu din 
nori şi se rostogoli peste lac. 

— Am face mai bine să scoatem geamantanele şi 
mâncarea din maşină, înainte să fim nevoite să descărcăm 
totul în ploaie, spuse Carol. 


Grace se aştepta să fie atacată pe scări, căci acolo i-ar fi 
fost cel mai greu să se apere. Dacă pisica ar speria-o şi ar 
face-o să-şi piardă echilibrul, ar putea să cadă. Dacă ar 
cădea, şi-ar fractura probabil un picior sau şoldul, şi în timp 
ce ar fi pentru moment paralizată de şocul şi durerea 
provocate de cădere, pisica s-ar repezi la ea, sfâşiind-o, 
muşcând-o peste tot. De aceea cobori într-o parte, cu 
spatele la perete, astfel încât să poată privi şi în faţă şi în 
spate. 

Dar Aristophan nu apăru. Grace ajunse în holul de jos 
fără nici un incident. 

Privi spre ambele capete ale holului. 

Ca să ajungă la uşa de la intrare, trebuia să treacă de 
uşa deschisă a biroului şi de bolta ce dădea în living. 

In timp ce ea ar trece pe acolo, pisica ar putea ieşi din 
oricare din aceste locuri, să sară repezindu-i-se la faţă, 
înainte să aibă timp s-o zărească, să ochească şi să apese 
pe trăgaci. 

Ca să ajungă la cealaltă uşă, cea din spatele casei, 
trebuia să meargă drept înainte, pe coridor, pe lângă uşa 
deschisă a sufrageriei, şi să intre în bucătărie. Nici această 


221 


cale nu părea cu nimic mai puţin periculoasă. 

Stânca şi locul necruţător, gândi ea nefericită. Diavolul şi 
adâncul mării albastre. 

Apoi îşi aminti că avea cheile de la maşină în bucătărie, 
atârnate de cuier, lângă uşa din spate, şi asta puse capăt 
dilemei. Trebuia să iasă prin bucătărie. 

Se deplasă precaută prin hol până ce ajunse la o oglindă 
în perete, sub care se afla o măsuţă decorativă îngustă. Pe 
măsuţă se găseau două vase înalte, încadrând oglinda. 
Apucă unul cu mâna ei rănită şi îl întinse spre uşa deschisă 
a sufrageriei. 

Se opri înainte de ajunge la uşă, ascultând. 

Linişte. 

Se aplecă înainte şi-şi expuse ochii iscodind în sufragerie. 
Nu văzu nici urmă de pisică. Asta nu însemna că nu era 
acolo. Draperiile erau pe jumătate trase, iar ziua era 
întunecată; erau o mulţime de colţuri în umbră, locuri unde 
o pisică se putea ascunde. 

În scopul de a crea o diversiune în eventualitatea că 
Aristophan era într-unul din acele locuri întunecate, Grace 
zvârli vasul înăuntru. Când acesta ateriza cu un zgomot 
puternic, păşi peste prag atât cât să poată atinge clanţa şi 
apoi închise uşa, întorcându-se iute pe coridor. Dacă pisica 
era înăuntru, putea a dracului de bine să stea acolo. 

Nu auzi nici un zgomot dinspre sufragerie, ceea ce 
însemna probabil că nu reuşise să prindă în capcană fiara 
insesizabilă. Dacă ar fi fost acolo înăuntru, până acum ar fi 
tipat de mânie şi ar fi zgrepţănat uşa pe dinăuntru. Foarte 
probabil, şi-a irosit timpul şi energia cu micul ei truc. Dar 
cel puţin acum era şi la parter o încăpere la care putea sta 
cu spatele fără să fie pericol. 

Uitându-se tot timpul în stânga şi-n dreapta, în faţă şi-n 
spate, se târî până la uşa bucătăriei, ezită, apoi îi trecu 
pragul, ţinând arma ridicată înaintea ei. Cercetă încăperea 
încet, cu atenţie, înainte de a se aventura mai departe. 
Măsuţa şi scaunele. Frigiderul care bâzâia. Firul telefonului 
care atârna, ros de pisică. Balamalele strălucitoare de crom 
ale cuptorului. Cele două chiuvete. Plăcile albe ale meselor- 


222 


dulap. Micul suport pentru vin pus pe una din aceste plăci. 
Borcanul cu prăjiturele şi cutia de pâine, aliniate lângă vin. 

Nimic nu mişcă. 

Motorul frigiderului se opri, şi tăcerea ce urmă era 
profundă, netulburată de nimic. 

În regulă, îşi spuse. Strânge din dinţi şi mişcă-te, Grace. 

Traversă în linişte încăperea, cercetând cu privirea 
fiecare nişă, fiecare adâncitură: deschiderea de sub pupitrul 
de scris încastrat în perete, spaţiul îngust de lângă frigider, 
colţul întunecat de dincolo de şirul de dulăpioare. Nici o 
pisică. 

Poate că l-am rănit mai rău decât am crezut, îşi spuse 
plină de speranţă. Poate că nu l-am lăsat numai olog. Poate 
s-a târât undeva şi-a murit. 

Ajunse la uşa din spate. 

Nu îndrăznea să respire de teamă că propria-i respiraţie 
ar acoperi cine ştie ce sunet insesizabil pe care l-ar scoate 


pisica. 
Un inel cu chei, printre care şi cele de la maşină, atârna 
de un mic cuier oval lângă uşă. Il desprinse din cârlig. 


Întinse mâna spre clanţă. Pisica şuieră. 

Grace ţipă involuntar şi-şi zvâcni capul spre dreapta, în 
direcţia sunetului. 

Stătea la unul din capetele lungului şir de dulăpioare. La 
celălalt capăt erau aliniate unul lângă altul suportul pentru 
vin, cutia de pâine şi borcanul pentru prăjiturele; le văzuse 
într-un unghi din faţă cînd intrase în încăpere. Acum le 
vedea dintr-o parte. Din acest unghi zări ceva ce nu putuse 
vedea din faţă. Borcanul şi cutia de pâine, care de obicei 
erau lipite de peretele din spate, fuseseră deplasate câţiva 
centimetri. Pisica se strecurase în spatele celor două 
obiecte, dându-le încetişor la o parte. Se ghemuise în acea 
ascunzătoare, cu partea din spate sprijinită de suportul de 
vin, cu faţa întoarsă spre uşa bucătăriei. Era la aproximativ 
trei-patru metri, dar imediat nu mai fu atât de departe, căci 
ţâşni pe deasupra tăbliei, şuierând. 

Confruntarea se sfârşi în câteva secunde, dar în timpul 
acelor secunde, timpul parcă încetini târându-se, şi Grace 


223 


se simţi ca prinsă într-un film dat cu încetinitorul. Se poticni 
spre spate, îndepărtându-se de tăblie şi de pisică, dar nu 
ajunse prea departe şi se izbi de-un perete; în timp ce se 
mişca, ridică arma şi trase două focuri, unul după altul. 
Borcanul de prăjituri explodă, şi aşchii de lemn zburară din 
una din uşile dulăpiorului. Dar pisica venea tot mai 
aproape, mai aproape, mişcându-se încet, cu paşi mari, pe 
tăblia alunecoasă, cu gura căscată şi dinţii dezgoliţi. Grace 
îşi dădu seama că nu era uşor să lovească o ţintă atât de 
mică şi de rapidă, chiar dacă era atât de aproape. Trase din 
nou, dar ştia că arma îi tremura în mână şi nu se miră cînd 
auzi glontele ricoşîind - cu un ţiuit ascuţit, strident - dintr-un 
obiect îndepărtat de ţintă. Simţurilor ei suprastimulate de 
groază li se păru că ecoul ricoşeului durează până la 

Apoi pisica ajunse la capătul mesei-dulap şi sări în aer, şi 
Grace trase din nou. De această dată nimeri ţinta. Pisica 
scoase un mieunat sinistru. Glontele avusese un impact 
destul de mare ca să abată motanul chiar cu o clipă înainte 
ca acesta să fi aterizat pe faţa ei, zgâriind-o şi muşcând-o. 
Fu aruncat înapoi şi spre stânga de parcă era un ghemotoc 
de zdrenţe. Se lovi de uşa bucătăriei şi căzu ca un bolovan 
pe pardoseală, unde rămase un boţ de carne tăcută şi 
nemişcată. 


* * 


Paul nu putea să discearnă ce intenţiona spiritul să 
realizeze prin această impresionantă demonstraţie de forţă. 
Nu ştia dacă trebuie să se teamă sau nu. Încerca să-l 
întârzie, să-l ţină aici până când ar fi fost prea târziu ca s-o 
mai ajute pe Carol? Sau poate îl zorea, străduindu-se din 
răsputeri să-l convingă că trebuie să se ducă imediat la 
cabană. 

Continuând să ţină geamantanul într-o mână, se apropie 
de uşa dormitorului care fusese trântită şi închisă de 
prezenţa nevăzută. Când întinse mâna să apuce clanţa, uşa 


224 


începu să se zguduie în ramă - la început mai încet, apoi cu 
furie. 

Toc... toc... toc... TOC! 

Îşi retrase iute mâna, simțindu-se dintr-o dată nesigur să 
hotărască ce-ar trebui să facă. 

TOC! 

Sunetul de topor venea dinspre uşă acum, nu de 
deasupra capului, ca înainte. Deşi uşa plină, din panel de 
brad în relief era o barieră formidabilă, nu ca o uşă uşoară 
din masonită, aceasta se cutremură violent şi apoi crăpă pe 
mijloc de parcă era făcută din lemn de balsa. 

Paul se îndepărtă cu spatele de ea. 

Apăru o altă crăpătură, paralelă cu prima, şi aşchii de 
lemn zburară în cameră. 

Glisarea uşilor de la dulap şi răpirea în zbor a unor 
figurine poate fi opera unui spirit, dar asta era altceva. Cu 
siguranţă, nici un spirit n-ar putea despica o uşă ca asta. 
Trebuia să fie cineva izbind cu un topor adevărat de 
cealaltă parte. 

Paul se simţi lipsit de apărare. Scrută camera în căutare 
de arme improvizate, dar nu găsi nimic potrivit. 

Revolverul era în geamantan. N-ar putea ajunge la el în 
timp ca să se apere, degeaba dorea nebuneşte să fi păstrat 
arma în mână. 

TOCTOCTOCTOC! 

Uşa dormitorului explodă spre interior într-o jumătate de 
duzină de bucăţi mari şi nenumărate aşchii şi sfărâmături. 

Îşi zvârli o mână acoperindu-şi faţa ca să-şi protejeze 
ochii. O ploaie de lemn căzu peste el din toate părţile. 

Când cobori mâna văzu că nu stătea nimeni dincolo de 
cadrul uşii, nici un om înarmat cu topor. Cel ce despicase 
uşa fusese, până la urmă, prezenţa nevăzută. 

TOC! 

Paul păşi peste o bucată din uşă şi ieşi pe coridor. 


xæ 


225 


Tabloul cu siguranţe era în cămara din grădină. Carol 
conect[ toate comutatoarele şi lumina se aprinse. 

Nu era telefon. Aceasta era practic singura facilitate 
modernă care îi lipsea cabanei. 

— Ţi se pare c-ar fi prea răcoare înăuntru? întrebă Carol. 

— Puțin. 

— Avem un cazan cu gaz îmbuteliat, dar dacă nu este cu 
adevărat frig, este mai plăcut focul în cămin. Hai să 
aducem nişte lemne de foc. 

— Vrei să spui că va trebui să tăiem un copac? Carol 
râse. 

— N-o să fie necesar. Vino şi-ai să vezi. 

O conduse pe fată afară, în spatele cabanei, unde o 
verandă deschisă se termina cu nişte trepte care 
conduceau la o curticică. Curtea ajungea până la marginea 
unei pajişti cu iarbă până la genunchi, iar pajiştea urca spre 
un zid de copaci, la o depărtare de aproape cincizeci de 
metri. 

Când văzu peisajul atât de familiar, Carol se opri 
surprinsă, amintindu-şi de visul care-i tulburase somnul în 
câteva nopţi ale săptămânii ce trecuse. În coşmar, alerga 
printr-o casă, apoi prin altă casă, apoi traversa o pajişte de 
munte, în timp ce ceva argintiu licărea în întunericul din 
spatele ei. Atunci, nu realizase că pajiştea din vis era 
această pajişte. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Jane. 

— Îi? Ah, nu. Hai să luăm lemnele. 

O conduse pe fată jos pe scările verandei şi apoi la 
stânga, unde, lipită de colţul sud-vestic al cabanei, se 
găsea o magazie pentru lemne. 

Tunetul bubui în depărtare. Ploaia nu începuse încă să 
cadă. 

Carol descuie lacătul greu al magaziei pentru lemne, îl 
scoase din belciug, şi-i dădu drumul în buzunarul jachetei. 
N-ar avea de ce să-l pună la loc până se reîntorc la 
Harrisburg, peste nouă sau zece zile. 

Uşa magaziei se deschise scârţâind din balamalele 
neunse. Carol aprinse lumina, şi becul de-o sută de wati, 


226 


fără glob, scoase la iveală stiva de lemne uscate, 
adăpostite de vremea neprielnică. 

Un coş de cărat lemne de foc atârna de-un cârlig înfipt în 
tavan. Carol îl dădu jos şi i-l întinse fetei. 

— Dacă îl umpli de patru, cinci ori, avem mai multe decât 
ne trebuie până mâine dimineaţă. 

Când Jane se întoarse, după ce în prealabil cărase în 
cabană primul coş, Carol era lângă butucul de spart lemne, 
despicând cu toporul o buturugă în patru bucăţi. 

— Ce faci? întrebă fata, dându-se la o parte din drum şi 
uitându-se neliniştită la topor. 

—Când fac focul, spuse Carol, pun la fund surcele, peste 
ele un strat de bucăţi din astea şi apoi butucii întregi care 
vin deasupra tuturor. In felul acesta arde bine întotdeauna. 
Vezi? Sunt un adevărat Daniel Boone. 

Fata se uită încruntată: 

— Toporul ăla pare îngrozitor de ascuţit. 

— Aşa trebuie. 

— Eşti sigură că nu-i periculos? 

— Am mai făcut treaba asta de multe ori, şi aici şi acasă, 
spuse Carol. Sunt expertă. Nu te teme, scumpo. N-o să-mi 
tai din greşeală degetele. 

Luă un alt buştean şi începu să-l despice în patru. 

Jane se duse în magazie, ocolind mult locul unde se tăiau 
lemnele. Când se întoarse ducând al doilea coş către casă, 
se uită de mai multe ori peste umăr, încruntându-se. 

Carol începu să despice un alt buştean. 

TOC! 


* * 


Ducându-şi geamantanul, Paul străbătu coridorul de la 
etaj îndreptându-se spre scară, şi spiritul merse împreună 
cu el. De ambele părţi, uşile se deschideau şi se trânteau 
închizându-se singure, iar şi iar, şi cu o asemenea forţă 
înfricoşătoare, încât i se părea că traversează un ucigaş 
baraj de artilerie. 


227 


În timp ce cobora treptele, candelabrul de deasupra casei 
scărilor începu să descrie cercuri largi la capătul lanţului, 
stârnit de-o adiere, pe care Paul n-o simţea, sau împins de- 
o mână lipsită de substanţă. 

La parter, tablourile erau zvârlite de pe pereţi când 
trecea pe lângă ele. Scaunele se răsturnau. Sofaua din 
living se legănă nebuneşte pe cele patru graţioase picioare 
de lemn. În bucătărie, suportul suspendat pentru ustensile 
se scutură zdravăn; cratiţe şi tigăi şi polonice se ciocniră 
unele de altele. 

Când ajunse la Pontiacul din garaj, ştia că nu trebuie să- 
şi bată capul să ia cu el la munte tot geamantanul. Nu voise 
să meargă la cabană numai cu un pistol şi hainele de pe el, 
căci dacă totul era în ordine, ar fi arătat ca un idiot, şi i-ar fi 
făcut o mare nedreptate lui Jane. Dar acum, din cauza 
telefonului primit de la Polly, secretara de la Maugham & 
Crichton, şi din cauza uimitoarei demonstraţii făcute de 
spirit, ştia că nimic nu-i în ordine; nu era nici o şansă să 
ajungă la cabană şi să descopere că domnea pacea. Va 
intra într-un coşmar de-un fel sau altul. Fără îndoială. 
Deschise geamantanul pe podeaua garajului, lângă maşină, 
scoase revolverul încărcat şi lăsă restul lucrurilor. 

Pe când ieşea cu spatele din alee, văzu Fordul albastru al 
lui Grace Mitowsky, dând colţul în mare viteză. Trase la 
bordură în faţa casei, zgâriindu-şi atât de tare aripile, încât 
un fum alb-albăstrui se ridică din ele. 

În aceeaşi clipă în care maşina opri, Grace năvăli afară. 
Dădu fuga spre Pontiac, mişcându-se atât de repede cum 
Paul n-o mai văzuse niciodată. Trase portiera din faţă a 
maşinii şi se aplecă înăuntru. Părul îi era într-o dezordine 
totală. Faţa îi era albă ca o coajă de ou şi stropită cu sânge. 

— Doamne Dumnezeule, Grace, ce ţi s-a întâmplat? 

— Unde e Carol? 

— A plecat la cabană. 

— Deja? 

— În dimineaţa asta. 

— Drace! Când exact? 

— Acum trei ore. 


228 


Privirea lui Grace părea obsedată. 

— Fata a plecat cu ea? 

— Da. 

Grace închise ochii şi Paul îşi dădu seama că era gata să 
intre în panică, dar încerca să se stăpânească şi să se 
calmeze. Îşi deschise ochii şi spuse: 

— Trebuie să mergem după ele. 

— Într-acolo mă îndrept şi eu. 

Paul îi văzu ochii deschizându-se larg, când observă 
revolverul ce stătea pe scaunul de alături, cu ţeava 
îndreptată înainte, spre bordul maşinii. 

Grace îşi ridică privirea de la armă către faţa lui: 

— Ştii ce se întâmplă? întrebă ea surprinsă. 

— Nu tocmai, spuse el, punând arma în compartimentul 
pentru mănuşi. Tot ce ştiu cu siguranţă este că pe Carol o 
pândeşte o năpastă. O năpastă, nu glumă. 

—Nu trebuie să ne îngrijorăm numai pentru Carol, spuse 
Grace. Pentru amândouă. 

— Amândouă? Te gândeşti la fată? Dar cred că fata e cea 
care... 

— Da, spuse Grace. Va încerca s-o omoare pe Carol. Dar 
s-ar putea ea până la urmă ea să fie aceea care moare. Ca 
şi înainte. 

Intră în maşină şi trânti portiera. 

— Ca înainte? întrebă Paul. Nu... îi văzu mâinile pe care 
sângele se închegase. Ai nevoie de îngrijire medicală. 

— N-avem timp. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă el, teama pentru Carol 
făcând loc frustrării. Ştiu că se întâmplă ceva neobişnuit, 
dar nu ştiu ce Dumnezeu este. 

— Eu ştiu, spuse ea. Ştiu. De fapt ştiu mult mai mult 
decât aş vrea poate să ştiu. 

— Dacă ştii ceva care să aibă un sens, ceva concret, 
spuse el, am putea telefona la poliţie. Ei ar telefona la 
departamentul şerifului districtual de acolo şi acesta ar 
trimite ajutoare la cabană mult mai rapid decât putem 
ajunge noi. 

— Ceea ce ştiu, informaţiile mele, sunt mai tari ca 


229 


betonul, în ceea ce mă priveşte pe mine, spuse Grace. Dar 
poliţia nu le va vedea aşa cum le văd eu. Ar spune că sunt 
o bătrână senilă şi nebună. Ar vrea să mă închidă într-un 
loc sigur pentru propriul meu bine. În cel mai bun caz, mi-ar 
râde în nas. 

El se gândi la spirit - zgomotul de topor, uşa despicată, 
figurinele de ceramică purtate prin aer, scaunele răsturnate 
- Şi spuse: 

— Da. Ştiu exact ce vrei să spui. 

— Va trebui să ne descurcăm singuri, spuse Grace. Hai să 
pornim. Îţi pot spune tot ce ştiu pe drum. Cu fiecare minut 
pierdut, mi se face tot mai rău, gândindu-mă la ce s-ar 
putea întâmpla în munţi. 

Paul merse cu spatele până în stradă şi se îndepărtă de 
casă, îndreptându-se spre cea mai apropiată intrare pe 
autostradă. Când ajunse pe autostrada liberă, apăsă pe 
accelerator şi maşina ţâşni înainte. 

— Cât durează de obicei drumul până acolo? întrebă 
Grace. 

— Cam două ore şi un sfert. 

— Prea mult. 

— O să facem mai puţin. 

Acul vitezometrului ajunse la optzeci de mile. 


230 


12 


duseseră mâncare multă în cutii de carton şi în cutii 

frigorifice. Le transportară pe toate în dulapuri şi 

frigider, căzând de acord să sară complet peste prânz 
ca să se poată răsfăţa, fără să se simtă vinovate, cu o cină 
de căpcăun. 

— Ei bine, spuse Carol, scoțând o listă dintr-unul din 
sertarele din bucătărie, iată ce trebuie să facem ca acest 
loc să poată deveni locuibil. Citi de pe listă. Să îndepărtăm 
husele de plastic de pe mobilă; să ştergem totul de praf; să 
frecăm chiuveta de la bucătărie; să curăţăm în baie; să 
punem cearşafuri şi pături pe paturi. 

— Şi asta numeşti tu vacanță! întrebă Jane. 

— Ce nu-i în regulă? Nu-ţi pare un program nostim? 

— Pasionant. 

— Ei, cabana nu-i enormă. Amândouă dăm gata lista într- 
o oră sau o oră şi jumătate. 

De-abia începuseră când fură întrerupte de-un ciocănit în 
uşă. Era Vince Gervis, îngrijitorul coloniei. Un bărbat solid, 
cu un piept ca un butoi, umeri enormi, bicepşi zdraveni, 
mâini imense şi un zâmbet pe măsură. 

— Imi făceam rondul, spuse el. Am văzut maşina. M-am 
gândit să vă spun bună-ziua. 

Carol îi făcu cunoştinţă cu Jane şi-i spuse că aceasta era 
o nepoată (o minciună convenţională), urmă o mică 
sporovăială de politeţe şi apoi Gervis se interesează: 

— Doamnă doctor Tracy, unde este ce/ă/al/t doctor Tracy? 
Aş vrea să-l salut şi pe dânsul. 

— A, nu este cu noi acum, spuse Carol. Vine duminică, 
după ce termină ceva important ce nu putea fi amânat. 

Gervis se încruntă. 

Carol întrebă: 

— S-a întâmplat ceva? 


231 


— Ştiţi... eu şi nevastă-mea plănuiam să mergem în oraş 
să facem nişte cumpărături; poate să vedem un film, să 
mâncăm la restaurant. Ştiţi, ăsta-i în general programul 
nostru de vineri după-amiază. Dar nu mai e nici un suflet 
aici în afară de dumneavoastră şi de Jane. Vin mâine, căci e 
sâmbătă şi vremea nu pare să se înrăutăţească prea mult 
ca să stea acasă. Dar astăzi nu-i nimeni altcineva în afară 
de dumneavoastră. 

— Nu-ţi face griji pentru noi, spuse Carol. O să fie bine. 
Du-te cu Peg în oraş, aşa cum aţi plănuit. 

— Mdaa... Nu sunt prea sigur că-mi place ideea să 
rămâneţi singure, la douăzeci de mile depărtare de alţi 
oameni. Nu, nu-mi prea place. 

— N-o să ne deranjeze nimeni, Vince. Poarta de acces la 
drum e închisă; nici nu poţi intra fără cheie. 

— Oricine poate veni pe jos dacă vrea să renunţe un pic 
la maşină. 

Lui Carol îi trebuiră câteva minute şi o mulţime de 
cuvinte ca să-l liniştească, dar în cele din urmă se hotărî să- 
şi respecte programul zilelor de vineri. 

Nu la mult timp după ce plecă Vince, începu ploaia. 
Zgomotul blând al milioanelor de stropi căzând pe 
milioanele de frunze uscate i se părea odihnitor lui Carol. 

Dar Jane găsea zgomotul cam neplăcut. 

— Nu ştiu de ce, spuse ea, dar zgomotul ăsta mă face să 
mă gândesc la foc. Şuieră.... ca o mulţime de flăcări ce 
înghit totul în cale. Sfârâie, sfârâie, sfârâie... 


* 
* * 


Ploaia îl sili pe Paul să încetinească până la şaizeci, ceea 
ce era oricum prea repede pentru starea şoselei, dar 
situaţia cerea să-şi asume unele riscuri. 

Ştergătoarele de parbriz ţăcăneau ca un metronom, iar 
cauciucurile îngânau încetişor un cântec pe pavajul ud. 

Ziua era întunecată şi se întuneca şi mai mult. Părea mai 
degrabă că este în amurg decât în miezul zilei. Vântul 


232 


aducea perdele de ploaie ce îngreunau vizibilitatea pe 
pavajul ud, înşelător, iar stropii maron-cenuşii împroşcaţi de 
celelalte maşini atârnau în aer o ceaţă deasă şi murdară. 

Pontiacul părea un mic vas plutind printre curenţii unei 
mări întinse, reci; singurul punct de căldură şi lumină pe-o 
întindere de-un milion de mile. 

Grace spuse: 

— Probabil că n-o să crezi ce-o să-ţi spun, şi ar fi de 
înţeles. 

— După tot ce mi s-a întâmplat mie azi, spuse Paul, sunt 
gata să cred orice. 

Şi poate că tocmai asta a vrut să facă spiritul, îşi spuse 
el. Poate că voia să mă pregătească pentru povestea pe 
care o are Grace. De fapt, dacă n-aş fi zăbovit din cauza 
spiritului, aş fi plecat de acasă înainte de venirea lui Grace. 

— O să-ţi spun cât pot mai simplu şi mai direct, spuse 
Grace. 

Îşi cuibări mâna stânga, cea rănită, în mâna dreaptă; nu 
mai sângera, iar zgărieturile prinseseră o crustă de sânge 
închegat. Povestea începe în 1865, în Shippensburg. 
Familia se numea Havenswood. 

Paul o privi surprins la auzul acestui nume. 

Ea privea drept înainte, la câmpiile îmbibate de apă prin 
care goneau. 

— Mama se numea Willa Havenswood, iar pe fiică o 
chema Laura. Cele două nu se împăcau prea bine. Chiar 
deloc. Greşeala era de ambele părţi, iar motivele 
ciondănelii lor permanente n-au nici o importanţă aici. 
Important e că într-o zi din primăvara lui 1865, Willa a 
trimis-o pe Laura în pivniţă să facă obişnuita curăţenie de 
primăvară, deşi ştia foarte bine că fata trăia o frică de 
moarte de cum ajungea în pivniţă. Era o pedeapsă, înţelegi. 
Şi în timp ce Laura era acolo jos, în pivniţă, sus a izbucnit 
un incendiu. A fost prinsă ca într-o capcană şi a murit arsă. 
Trebuie că a murit învinuindu-şi mama pentru că a vârât-o 
încă de la început în acea capcană. Poate chiar să fi 
învinuit-o pe Willa că a pus ea însăşi focul, ceea ce aceasta 
nu făcuse. A fost provocat întâmplător de Rachael Adams, 


233 


mătuşa Laurei. E posibil chiar ca Laura să se fi întrebat 
dacă nu cumva mama ei provocase incendiul intenționat, 
numai ca să scape de ea. Copilul avea probleme 
emoţionale; era în stare de asemenea interpretări 
melodramatice. Şi mama avea probleme emoţionale; fără 
îndoială că era capabilă să inspire paranoia. Oricum, Laura 
a murit de-o moarte groaznică, şi putem fi destul de siguri 
că ultimul ei gând a fost o dorinţă arzătoare de răzbunare. 
Nu avea cum să ştie că mama ei pierise şi ea în acel 
incendiu! 

De aceea identitatea de Havenswood nu dusese nicăieri 
când Carol a pus poliţia pe urmele ei, se gândi Paul. Ar fi 
trebuit să cerceteze în trecut până în anii 1800 ca să 
găsească familia Havenswood. Registrele din acea perioadă 
probabil că nici nu mai există. 

Din ceața din faţa lor se desprinse un camion care se 
deplasa încet. Paul îl depăşi. O clipă, stropii murdari 
împroşcaţi de anvelopele uriaşe ale camionului bubuiră pe 
aripa Pontiacului, acoperind cu totul vocea lui Grace. 

După ce trecură de camion, ea continuă: 

— Din 1865, Laura şi-a urmărit răzbunarea în cel puţin 
două, mai probabil trei vieţi. Reîncarnare, Paul. Poţi crede 
asta? ţi vine să crezi că în 1943, Laura Havenswood era o 
fată de cincisprezece ani, numită Linda Bektermann şi că în 
noaptea dinaintea celei de a şaisprezecea aniversări a 
încercat s-o omoare pe mama ei, care era Willa 
Havenswood  reîncarnată? Este un caz real. Linda 
Bektermann şi-a ieşit din minţi şi a încercat să-şi omoare 
mama cu toporul, dar mama a întors sorții şi a omorit-o ea 
pe fată. Laura nu şi-a dus la capăt răzbunarea. Şi-ţi vine să 
crezi că Willa trăieşte din nou şi că de această dată ea este 
Carol a noastră? Şi că Laura trăieşte şi ea din nou? 

— Jane? 

— Da. 


234 


* * 


Carol şi Jane au aranjat împreună cabana într-o oră şi 
cincisprezece minute. Carol fu încântată să vadă că fata era 
harnică şi că-i făcea mare plăcere să se achite bine chiar şi 
de o muncă menajeră. 

Drept răsplată, după ce îşi terminară treburile îşi turnară 
câte un pahar de pepsi şi se aşezară în cele două scaune 
mari, comode, din faţa uriaşului cămin. 

— E prea devreme ca să ne apucăm să pregătim cina, 
spuse Jane. Şi afară e prea mare umezeală ca să mergem 
să ne plimbăm, aşa că ce vrei să jucăm? 

— Orice vrei tu. Te poţi uita la rezerva de jocuri pe care o 
avem în dulap şi alege. Dar mai întâi cred c-ar trebui să 
scăpăm de şedinţa terapeutică. 

— O să continuăm chiar şi în vacanţă? întrebă fata. Era 
vizibil stânjenită de asta, deşi înainte nu lăsase să se vadă 
aşa ceva, nici chiar cu ocazia primei şedinţe, cea de 
alaltăieri. 

— Bineînţeles că trebuie să continuăm, spuse Carol. 
Acum că am făcut un început, cel mai bine e să continuăm 
să-l explorăm, să forăm cât mai adânc în fiecare zi. 

— Da... bine. 

— Bun. Hai să întoarcem scaunele faţă în faţă. 

Focul licări într-o parte, creând umbre mişcătoare pe 
vatră. 

Afară, ploaia răsuna neîncetat printre copaci şi izbea în 
acoperiş, iar Carol îşi dădu seama că zgomotul era într- 
adevăr cel al unui foc întețit, aşa cum spusese Jane, astfel 
încât părea c-ar fi înconjurate din toate părţile de şuierul şi 
trosnetul flăcărilor. 

De această dată nu-i trebuiră decât câteva secunde ca s- 
o aducă pe Jane în transă. Dar ca şi în timpul primei 
şedinţe, fetei îi trebuiră aproape două minute ca să se 
întoarcă într-o perioadă din care să aibă amintiri. Acum 
această îndelungă tăcere n-o nelinişti pe Carol. 


235 


Când în cele din urmă fata vorbi, ea folosi glasul Laurei. 

— Mamă? Tu eşti? Tu eşti, mamă? 

— Laura? 

Fata îşi ţinea ochii strâns închişi. Glasul îi era înverşunat, 
încordat. 

— Tu eşti? Tu eşti, mamă? Tu? 

— Relaxează-te, spuse Carol. 

În loc să se relaxeze, fata deveni evident şi mai 
încordată. Îşi gheboşă umerii, îşi strânse pumnii în poală. 

Pe frunte şi la colţurile gurii îi apărură riduri de încordare. 
Se înclină în faţă, către Carol. 

— Vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări, spuse Carol 
Dar mai întâi trebuie să te calmezi şi să te ralaxezi. Aşa, 
acum vei face exact ce-ţi spun eu. lţi vei descleşta pumnii. 
Vei... 

— Nu! 

Fata îşi deschise larg ochii. Ţâşni din scaun şi rămase în 
picioare în faţa lui Carol, tremurând. 

— Stai jos, scumpo. 

— N-o să fac ce spui tu! M-am săturat să tot fac ce-mi 
spui tu, sunt sătulă de pedepsele tale. 

— Stai jos, spuse Carol încet, dar persuasiv. Fata se uită 
fix la ea. 

— Tu mi-ai făcut asta, spuse ea cu glasul Laurei. Tu m-ai 
trimis acolo jos, în locul ăla înspăimântător. 

Carol ezită, apoi se hotări să urmeze această pistă. 

— La ce loc te gândeşti? 

— Ştii tu, spuse fata acuzator. Te urăsc. 

— Unde e locul acela înspăimântător despre care 
vorbeşti? insistă Carol. 

— Pivniţa. 

— De ce-i atât de înspăimântător în pivniţă? 

Ura clocotea în ochii fetei. Buzele îi dezgoleau dinţii într- 
un rânjet de fiară. 

— Laura? Răspunde-mi. De ce-i atât de înspăimântător în 
pivniţă? 

Fata o lovi peste faţă. 

Lovitura o luă prin surprindere pe Carol. O lovitură 


236 


rapidă, dureroasă, neaşteptată. O clipă pur şi simplu nu-i 
veni să creadă că fusese lovită cu adevărat. 

Apoi fata lovi din nou. Cu dosul palmei. Şi iar. Mai tare ca 
înainte. 

Carol apucă încheietura subţire a adversarei ei, dar fata 
se zbătu şi se eliberă. O lovi pe Carol în fluierul piciorului şi 
când Carol ţipă şi se poticni o clipă, fata se repezi la gâtul 
ei. Carol se feri, nu fără greutate, şi reuşi să se ridice de pe 
scaun. Jane o împinse la loc şi se lăsă deasupra ei. Carol 
simţi cum fata o muşcă de umăr şi deodată şocul şi deruta 
se transformară în frică. Scaunul se răsturnă şi se 
rostogoliră amândouă pe podea, lovindu-se una pe cealaltă, 
luptându-se. 


* * 


Câmpia pe care o străbătuseră începu să se înalțe, 
transformându-se în dealuri cu pantă blândă, dar munţii 
erau încă departe. 

Dacă în ultima jumătate de oră avusese loc vreo 
schimbare în aspectul vremii, aceasta fusese în rău. Ploaia 
cădea mai tare ca oricând; rafalele puternice, dense de 
ploaie, se spărgeau ca nişte geamuri pe şosea, iar cioburile 
amorfe ricoşau sărind sus de tot. Paul menținea acul 
vitezometrului la optzeci. 

— Reîncarnare, spuse el gânditor. Doar cu câteva minute 
mai devreme ţi-am spus că azi aş putea crede orice, dar 
asta e teribil. Reîncarnare? De unde dracu' ai scos teoria 
asta? 

În timp ce ştergătoarele de parbriz continuau să 
lovească, iar cauciucurile îngânau un bocet ascuţit pe 
pavajul leoarcă de ploaie, Grace îi povesti despre 
telefoanele de la Leonard, despre vizita reporterului mort 
de atâta timp, despre visele premonitorii, apoi îi relată 
lupta cumplită cu Aristophan. 

— Eu sunt Rachael Adams, Paul. Mi s-a revelat cealaltă 
viaţă special ca să pot opri acest ciclu ucigaş. Nu Willa a 


237 


provocat incendiul. £u l-am provocat accidental. Fata nu 
are nici un motiv să caute răzbunare. Totul e-o greşeală, o 
groaznică neînțelegere. Dacă pot să-i vorbesc fetei, Jane, în 
timp ce este întoarsă în trecut la faza de Laura, o pot 
convinge de adevăr. Ştiu că pot. Pot să pun capăt tuturor 
acestor lucruri - aici, acum, odată pentru totdeauna. Crezi 
că aiurez? Sunt senilă? Nu cred că sunt. De fapt, ştiu că nu 
sunt. Şi bănuiesc că şi tu ai avut de curând nişte experienţe 
stranii care confirmă tot ce-ţi spun. 

— Ai mers drept la ţintă, chiar aşa e, îi spuse el. 

Cu toate acestea, reîncarnarea - să te naşti din nou, într- 
un trup nou - era un lucru uimitor, zguduitor pentru suflet. 
Nu există moarte veşnică. Da, era cu mult mai greu de 
acceptat decât existenţa spiritelor. 

— Ştii şi despre Millicent Parker? o întrebă el. 

— N-am auzit niciodată acest nume, spuse Grace. 

— In 1905, îi spuse el lui Grace, Millie Parker a încercat 
să-şi omoare mama - cu o seară înainte de a împlini 
şaisprezece ani. Ca şi în cazul Lindei Bektermann, până la 
urmă mama a omorât-o pe Millie, în loc să fie invers. Pură 
autoapărare. Şi iată ceea ce nu puteam înţelege: sub 
hipnoză, Jane a pretins că e Laura, Millie şi apoi Linda 
Bektermann. Dar numele nu aveau nici un sens pentru noi. 

— Şi din nou, şi în cazul lui Millicent Parker, dorinţa de 
răzbunare a fetei n-a fost satisfăcută. Da. Ştiam că trebuia 
să mai fie o viaţă între Laura şi Linda. 

— Dar ce-i cu chestia asta cu ajunul zilei de naştere, care 
tot apare? 

— Laura aştepta cu nerăbdare să împlinească 
şaisprezece ani, spuse Grace-Rachael. Urma să fie cea mai 
frumoasă zi din viaţa ei, spuse ea. Îşi făcuse tot felul de 
planuri pentru asta - şi pentru cum i se va schimba viaţa 
după ce va atinge acea vârstă magică. Cred că, într-un fel 
sau altul, simţea că felul în care o trata mama ei s-ar 
schimba o dată ce-ar deveni „adultă”. Dar a murit în flăcări 
înainte de ziua ei de naştere. 

— Şi în viaţa de după viaţă, când se apropie ziua celei de 
a şaisprezecea aniversări, din subconştient îi ţâşneşte frica 


238 


şi ura faţă de propria ei mamă. 

Grace dădu din cap. 

— Din subconştientul fetei care era ea în 1865, ţâşneşte 
identitatea care-i îngropată-n străfundul psihicului lui Jane. 
Îşi continuară drumul în tăcere timp de-un minut, două. 

Mâinile lui Paul transpiraseră pe volanul maşinii. 

Mintea i se învârtea rapid ca un carusel în timp ce 
încerca să asimileze povestea pe care i-o relatase Grace, şi 
încercă iar acea veche senzaţie că se balansează pe-o 
frânghie întinsă sus, deasupra unui hău întunecat şi adânc, 
foarte adânc. 

Apoi spuse: 

— Dar Carol nu este mama lui Jane. 

— Ai uitat ceva, spuse Grace. 

— Ce? 

— Carol a avut un copil nelegitim în adolescenţă. Ştiu că 
ţi-a spus totul despre asta. Nu trădez nici un secret. Paul 
avu un spasm la stomac. Îngheţă până în măduva oaselor. 

— Dumnezeule! Vrei să spui că... Jane este copilul pe 
care Carol l-a încredinţat spre adopţiune? 

— Nu am nici o dovadă în acest sens, spuse Grace. Dar 
pariez că atunci când poliţia îşi va întinde suficient plasa, 
când în sfârşit vor da peste părinţii fetei în vreun alt stat, 
vom afla că ea a fost adoptată. Şi că mama ei naturală e 
Carol. 


* * 


Se luptau pe podea în faţa căminului parcă de-o veşnicie, 
gâfâind,  răsucindu-se, fata lovind cu pumnii, Carol 
încercând să reziste fără să-i facă vreun rău. In cele din 
urmă, când deveni limpede că, dintre ele două, Carol era 
cea mai puternică şi ar putea să câştige controlul situaţiei, 
fata se smulse de lângă ea, se ridică poticnindu-se, o izbi cu 
piciorul în coapsă, ieşi fugind din cameră şi intră în 
bucătărie. 

Carol era şocată şi ameţită atât de violenţa neaşteptată a 


239 


fetei, cât şi de puterea ei nebunească. O ustura faţa şi ştia 
că obrajii i se vor învineţi. Muşcătura de la umăr sângera, o 
pată mare, umedă şi roşie se întindea coborând încet pe 
piepţii bluzei. 

Se ridică şi o clipă se clătină nesigură pe picioare. Apoi se 
duse după fată. 

— Scumpo, aşteaptă! 

Departe, afară din casă, glasul Laurei se înălţă într-un 
țipăt ascuţit, strident: 

Carol ajunse la bucătărie, se sprijini de frigider. Fata 
plecase. Uşa din spate era deschisă. 

Zgomotul ploii era foarte puternic. 

Se grăbi spre uşă şi privi afară, către aleea din spate, 
spre mica pajişte, la pădurea deasă, la marginea pajiştii. 
Fata dispăruse. 

— Jane! Laura! 

Millicent? se întrebă. Linda? Cum Dumnezeu ar trebui s-o 
chem? 

Străbătu veranda şi cobori scările în curte, în răpăiala 
ploii reci. Se întoarse spre dreapta, apoi spre stânga, 
neştiind unde să se uite mai întâi. 

Apoi Jane apăru. Fata ieşi din magazia de lemne ce se 
afla în partea sud-vestică a cabanei. Ţinea un topor. 


* 
* * 


„..„. Şi că mama ei naturală e Carol.” Cuvintele lui Grace 
răsunară iar şi iar în capul lui Paul. 

O clipă nu putu să vorbească. 

Se holba în faţă, şocat, fără să vadă cu adevărat drumul, 
şi aproape că intră într-un Buick ce de-abia mergea. Apăsă 
cu putere pe frâne. Şi el şi Grace fură zvârliți în faţă, 
punând la încercare centurile de siguranţă, încetini până ce 
putu să-şi recapete autocontrolul. 

În cele din urmă, cuvintele ţâşniră din el ca un tir de 
mitralieră: 


240 


— Dar cum naiba a descoperit puştoaica cine e mama ei 
adevărată, doar nu se dau asemenea informaţii copiilor de 
vârsta ei? Din cine ştie ce stat pe unde locuieşte, cum a 
ajuns până aici? Cum ne-a dat de urmă şi cum a făcut ca 
totul să se petreacă în acest fel? Bunule Dumnezeu, a ieşit 
în faţa maşinii lui Carol intenţionat. A fost o înscenare. 
Toată povestea asta blestemată a fost o înscenare! 

— Nu ştiu cum şi-a găsit drumul până la Carol, spuse 
Grace. Poate că părinţii ei cunoşteau identitatea mamei 
naturale, şi păstrau numele pe undeva prin casă, printre 
însemnările de familie, în cazul că fata ar vrea să-l ştie când 
va fi mare. Poate că nu. Totul e posibil. Poate că pur şi 
simplu a fost atrasă până la Carol de aceleaşi forţe care au 
încercat să ajungă la mine prin Aristophan. Asta ar explica 
de ce părea să fie ameţită înainte de a ieşi în faţa maşinii. 
Dar nu ştiu cu certitudine. Poate că nu vom şti niciodată. 

— Ah, ce porcărie, spuse Paul, şi glasul îi tremură. O, nu, 
nu! La dracu'! 

— Ce-i? 

— Ştii cum e Carol în acea zi, spuse el tremurând. Ziua în 
care s-a născut copilul, copilul la care a renunţat. E complet 
alta decât în celelalte zile ale anului. inchisă în ea, 
deprimată. E o zi atât de proastă pentru ea, încât data îmi 
este întipărită în memorie. 

— Şi-ntr-a mea, spuse Grace. 

— Mâine, spuse el. Dacă Jane este copilul lui Carol, mâine 
va împlini şaisprezece ani. 

— Da. 

— Şi va încerca s-o omoare pe Carol astăzi. 


* 
* * 


Pânze întunecate de ploaie fâşâiau şi se zbăteau ca nişte 
corturi bătute de vânt. 

Carol stătea în picioare pe pajiştea îmbibată de apă, 
incapabilă să se mişte, paralizată de frică, îngheţată din 
cauza ploii reci. 


241 


Cam la zece metri mai departe stătea fata, strângând 
toporul cu amândouă mâinile. Părul ud îi atârna lăţos până 
pe umeri, iar hainele i se lipiseră de trup. Părea că nu-şi dă 
seama de furtună şi de aerul rece. Ochii îi erau măriţi, ca de 
bufniţă, de parcă luase o doză mare de amfetamina, iar 
faţa îi era schimonosită de furie. 

— Laura? spuse în cele din urmă Carol. Ascultă-mă. O să 
mă asculţi. Vei lăsa jos toporul. 

— Căţea ticăloasă şi puturoasă, spuse fata printre dinţii 
încleştaţi. 

Fulgerul despică cerul şi ploaia licări o clipă în luminile 
stroboscopice, pătrunzând din cealaltă parte a cerurilor. 

După ce tunetul se rostogoli în depărtări, şi Carol se putu 
face auzită, spuse: 

— Laura, vreau să... 

— Te urăsc! spuse fata. Făcu un pas spre Carol. 

— Incetează, chiar acum, spuse Carol, refuzând să se 
retragă. Te vei calma. Te vei relaxa. Fata mai făcu un pas. 

— Aruncă toporul, insistă Carol. Scumpo, ascultă-mă. Mă 
vei asculta. Eşti în transă. Eşti... 

— Te voi învinge de data asta, mamă. De data asta n-am 
să mai pierd. 

— Nu sunt mama ta, spuse Carol. Laura, eşti... 

— O să-ţi tai capul ăla afurisit de data asta, cățea ce eşti! 
Glasul i se schimbase. 

Nu mai era al Laurei. 

Îi aparţinea Lindei Bektermann, cea de a treia identitate. 

— O să-ţi tai capul ăla afurisit şi o să-l pun pe masa de 
bucătărie împreună cu al lui tăticu'. 

Tresărind, Carol îşi aminti coşmarul de săptămână 
trecută. În vis fusese un moment în care intrase în 
bucătărie şi dăduse peste două capete aşezate pe masă, 
unul de bărbat şi altul de femeie. Dar cum putea Jane să 
ştie ce fusese în acel coşmar? 

In cele din urmă, Carol făcu un pas înapoi, apoi încă unul. 
Deşi ploaia era rece, începu să transpire. 

— Iţi mai spun o singură dată, Linda. Trebuie să laşi jos 
toporul şi... 


242 


— O să-ţi tai capul şi-o să te ciopirţesc într-o mie de 
bucățele, spuse fata. 

Şi acum glasul îi aparţinea lui Jane. 

Nu mai era glasul vreuneia din identitățile evidente doar 
în transă până acum. Era glasul lui Jane. leşise din transă 
prin propriile puteri. Ştia cine este. Ştia cine este Carol. ŞI 
tot mai vroia să folosească toporul. 

Carol se retrase către treptele verandei. 

Fata ocoli iute în acea direcţie, blocând accesul în 
cabană. Apoi porni către Carol, mişcându-se iute şi rânjind. 

Carol se întoarse şi fugi spre pajişte. 


* 
* * 


În ciuda ploii care turna, lovind în apărătorile de vânt ca 
nişte gloanţe, în ciuda ceţii murdare care atârna deasupra 
drumului, în ciuda pavajului înşelător şi alunecos, Paul 
apăsă treptat pe accelerator până la capăt şi lansă 
Pontiacul pe aleea de trecere. 

— E o mască, spuse el. 

— Ce vrei să spui? 

— Identităţile Jane Doe, Linda Bektermann, Millie Parker - 
fiecare dintre ele n-a fost decât o mască. O mască foarte 
reală, foarte convingătoare. În spatele măştii a fost 
întotdeauna aceeaşi faţă, aceeaşi persoană, Laura. 

— lar noi trebuie să punem capăt acestei mascarade, 
odată pentru totdeauna, spuse Grace. Dacă aş putea să-i 
vorbesc în calitate de mătuşa Rachael, aş putea să opresc 
această nebunie. Sunt sigură că voi reuşi. Pe mine o să mă 
asculte... pe Rachael. Era persoana de care era cea mai 
apropiată. Mai apropiată decât de mama ei. O pot face să 
înţeleagă că mama ei, Willa, n-a provocat intenţionat, şi nici 
măcar întâmplător, incendiul din 1865. Va înţelege în cele 
din urmă. Va vedea că nu are nici un motiv de răzbunare. 
Ciclul se va încheia. 

— Dacă ajungem la timp, spuse Paul. 

— Dacă, spuse Grace. 


243 


* * 


Carol alerga prin ploaia biciuitoare şi prin iarba înaltă 
până la genunchi. Urcă în fugă pajiştea înclinată, cu mâinile 
lipite de trup, ridicând picioarele cât mai sus, gâfâind, 
fiecare pas zgâlţâindu-i tot trupul pînă-n oase. 

În faţă se întindea pădurea, care părea să fie singura ei 
salvare. Erau mii de ascunzători pe-acolo prin hăţişuri, 
nenumărate poteci pe care-şi putea pierde urma. In fond, 
era destul de familiarizată cu acest ţinut, dar fetei îi era 
străin. 

Pe la jumătatea pajiştei, riscă o privire în spate. Fata era 
doar la câţiva metri. 

Fulgerele loviră prin partea de jos a norilor, iar lama 
toporului străluci o dată, de două ori, o răsfrângere 
strălucitoare a acelei lumini electrice ca de gheaţă. 

Carol privi încă o dată în faţă-i şi-şi dublă eforturile ca să 
ajungă la copaci. Pajiştea era udă, spongioasă, şi pe alocuri 
aluneca. Se aştepta să cadă sau să-şi răsucească o gleznă, 
dar ajunse în zona pădurii fără nici un necaz de felul acesta. 
Se avântă printre copaci, printre umbre purpurii, negre şi 
maronii, prin ascunzişurile luxuriante, şi începu să creadă 
că exista o şansă - poate doar o şansă foarte mică, dar 
totuşi o şansă - să poată scăpa cu viaţă. 


* 
* * 


Ghemuit deasupra volanului, scrutând şoseaua scăldată 
de ploaie, Paul spuse: 

— Vreau ca un lucru să fie limpede între noi. 

— Ce anume? spuse Grace. 

— Prima mea grijă e Carol. 

— Desigur. 

— Dacă ajungem la cabană şi dăm peste cine ştie ce 
situaţie îngrozitoare, voi face tot ce-i necesar ca s-o 


244 


protejez pe Carol. 

Grace privi spre compartimentul pentru mănuşi. 

— Vrei să spui... arma. 

— Da. Dacă voi fi obligat, dacă n-o să am încotro, o s-o 
folosesc, Grace. Voi trage în fată dacă nu există altă cale. 

— Nu cred că ne vom trezi în mijlocul unei confruntări, 
spuse Grace. Fie că nu a început încă - fie că se va sfârşi 
până ajungem noi acolo. 

— N-o s-o las să-i facă vreun rău lui Carol, spuse el 
neîndurător. Şi dacă răul devine şi mai rău, nu vreau să 
încerci să mă împiedici. 

— Sunt totuşi câteva lucruri pe care trebuie să le ai în 
vedere, spuse Grace. 

— Ce anume? 

— Mai întâi de toate, va fi o tragedie la fel de mare şi în 
ipoteza în care Carol o ucide pe fată. Şi, la urma urmei, 
acesta-i tipicul. Şi Millie şi Linda şi-au atacat mama, dar e/e 
au fost cele ucise. Ce facem dacă se întâmplă aşa şi de 
această dată? Ce va fi dacă, apărându-se, Carol va fi 
obligată s-o omoare pe fată? Ştii bine că n-a încetat 
niciodată să se simtă vinovată pentru că şi-a dat copilul la 
biroul de adopţiune. Mai poartă încă această povară pe 
umeri şi acum, şaisprezece ani după acea nefericită 
întâmplare. Aşadar, ce se va petrece atunci când va 
descoperi că şi-a ucis propria fiică? 

— Acest lucru o va distruge, spuse el fără şovăire. 

— Cred că-i foarte posibil. Şi ce întorsătură vor lua 
relaţiile dintre tine şi Carol dacă tu îi ucizi fiica, chiar dacă o 
faci ca să-i salvezi propria viaţă? 

Se gândi o clipă înainte de-a răspunde. 

— Lucrul ăsta ne-ar putea distruge pe amândoi, şi se 
cutremură. 


* * 


Un timp, oricât de întortocheată era poteca pe care o 
urma prin pădure, Carol nu reuşi să scape de fată. Trecea 


245 


de la o cărare la alta. Traversă un pârâiaş, reveni pe drumul 
pe care-l străbătuse. Se mişca mai tot timpul ghemuită, sub 
nivelul tufişurilor, ca să nu fie văzută. Nu făcea nici un 
zgomot care să străbată dincolo de murmurul constant al 
ploii. De cele mai multe ori călca precaută pe frunze 
putrezite sau îşi croia drum din piatră în piatră, din butuc în 
butuc, fără să lase urme pe pământul gol şi umed. Cu toate 
acestea, Jane o urmărea cu o înverşunare sinistră, fără 
ezitare, ca un copoi hăituindu-şi vânatul. 

Totuşi, în cele din urmă Carol fu aproape sigură că fata i- 
a pierdut urma. Se aşeză sub un pin uriaş, îşi lipi spatele de 
coaja jilavă, şi respiră adânc, rapid, cu furie, aşteptând să i 
se potolească inima. 

Trecu un minut. Trecură două. Cinci. 

Nu se auzea decât sunetul ploii care se cernea printre 
frunze şi printre acele încâlcite ale pinului. 

Deveni conştientă de mirosul puternic al vegetației 
abundente - muşchi şi ciuperci şi iarbă de pădure şi multe 
altele. 

Nimic nu se mişca. 

Era în siguranţă, cel puţin pentru moment. 

Dar nu putea să stea aşa, sub pinul înalt, aşteptând să-i 
vină vreun ajutor. Cândva, Jane se va opri din căutat şi va 
încerca să-şi găsească drumul înapoi spre cabană. Dacă nu 
s-ar rătăci - ceea ce era cel mai probabil - dacă ar reuşi în 
vreun fel să se întoarcă la cabană, şi dacă ar mai fi încă în 
criza psihică în clipa când ajunge, ar putea omori pe primul 
om ieşit în cale. Dacă l-ar lua pe Vince Gervis prin 
surprindere, nici măcar statura lui uriaşă şi muşchii 
impresionanţi nu i-ar fi de prea mare folos în faţa tăişului 
toporului. 

Carol se ridică în picioare, se îndepărtă de copac şi 
începu să înainteze, în cercuri mari, către cabană. Cheile de 
la Volkswagen erau în poşetă, iar poşeta era într-unul din 
dormitoare. Trebuia să ia cheile, să meargă până în oraş şi 
să ceară ajutorul şerifului. 

Ce nu fusese în regulă? se întrebă. Fata n-ar fi trebuit să 
devină violentă. Nu era nici un indiciu că ar fi în stare de un 


246 


asemenea lucru. Potenţialul de a ucide nu făcea parte din 
profilul ei psihologic. Paul avusese dreptate să fie îngrijorat. 
Dar de ce? 

Înaintând cu deosebită precauţie, aşteptându-se ca fata 
să sară asupra ei din spatele fiecărui copac sau tufiş, lui 
Carol îi trebuiră cincisprezece minute ca să ajungă la 
marginea pădurii, într-un punct nu prea îndepărtat de locul 
unde pătrunsese iniţial printre copaci, cu fata pe urmele ei. 
Pajiştea era pustie. La poalele pantei, ghemuită în ploaia ce 
turna cu găleata, se afla cabana. 

Copila s-a pierdut, îşi spuse Carol. Toate ocolurile, zig- 
zagurile şi revenirile printr-un loc complet necunoscut au 
fost prea mult pentru ea. Niciodată n-o să găsească singură 
drumul spre casă. 

Oamenilor şerifului n-o să le placă chestia asta: să caute 
în ploaie, în pădure, o fată violentă, înarmată cu un topor. 
Nu, n-o să le placă deloc. 

Carol străbătu pajiştea în fugă. 

Uşa din spate a cabanei era larg deschisă, aşa cum o 
lăsase ea. 

Se grăbi să intre înăuntru, trânti uşa, şi trase zăvorul. Se 
simţi cuprinsă de uşurare. 

Înghiţi de câteva ori, îşi trase răsuflarea, şi traversă 
bucătăria către uşa ce dădea în living. Era gata să treacă 
acel prag, când fu ţintuită de o convingere groaznică: nu 
era singură. 

Sări înapoi, mânată mai mult de intuiţie decât de altceva, 
şi, chiar în timp ce făcea această mişcare, toporul izbi din 
stânga, trecând prin uşa deschisă. Despică aerul chiar în 
locul unde fusese ea. Dacă nu s-ar fi mişcat, ar fi fost tăiată 
în două. 

Fata păşi în odaie, învârtind toporul: 

— Căţea! 

Carol se retrase cu spatele până la uşa pe care tocmai o 
zăvorise. Pipăi la spate după zăvor. Nu-l putea găsi. Fata se 
apropie. 

Scâncind, Carol se întoarse spre uşă, apucă zăvorul. 
Simti cum în spatele ei toporul se ridică în aer şi înţelese că 


247 


nu va avea timp să deschidă uşa, aşa că sări într-o parte, 
iar lama muşcă din uşă chiar în locul unde fusese capul ei. 

Cu o putere supraomenească, fata smulse toporul din 
lemnul uşii. 

Gâfâind, Carol se strecură pe lângă ea şi fugi în living. Se 
uită după ceva cu care să se apere. Singurul lucru era un 
vătrai ce se găsea pe suportul de unelte pentru cămin. Il 
înhăţă. 

În spatele ei, Jane urlă: 

— Te urăsc! 

Carol se întoarse iute. 

Fata lansă toporul. 

Carol apucă vătraiul fără să mai piardă timp şi îl ridică în 
întâmpinarea lamei periculos de ascuţite, scânteietoare, 
reuşind să abată lovitura. 

Reculul izbiturii aproape că-i paraliză mâinile lui Carol. Nu 
mai putea să ţină strâns vătraiul; acesta îi căzu din mâinile 
ce-o usturau îngrozitor. 

În schimb, reculul izbiturii nu se transmise prin coada de 
lemn a toporului şi Jane continua să ţină arma cu o hotărâre 
neclintită. 

Carol se dădu înapoi spre vatra largă a căminului. Simţea 
căldura învăluindu-i picioarele. Nu mai avea unde să fugă. 

— Acum, spuse Jane. Acum. În sfârşit! 

Ridică toporul în sus şi Carol ţipă anticipând durerea, dar 
uşa de la intrare se deschise violent. Se izbi de perete. 
Intrară Paul şi Grace. 

Fata se uită la ei, dar nu se lăsă perturbată, abătu 
toporul spre faţa lui Carol. 

Carol se prăbuşi pe vatră. 

Toporul izbi polita de marmură de deasupra capului ei; 
săriră scântei. 

Paul se repezi la fată, dar ea îl simţi că vine. Se întoarse 
spre el, lovi în aer cu toporul şi-l făcu să dea înapoi. 

Apoi se întoarse iar spre Carol. 

— Guzgan cu colţi ascuţiţi, spuse ea, rânjind. 

Toporul se înălţă. 

De data asta nu mai greşeşte ţinta, îşi zise Carol. 


248 


Cineva spuse: 

— Păianjenii! Fata îngheţă. 

Toporul rămase nemişcat în aer. 

— Păianjeni! Era Grace. Ai păianjeni pe spate, Laura. Vai, 
Doamne, sunt pe tot spatele. Păianjeni! Laura, fii atentă la 
păianjeni! 

Nedumerită, Carol se uită într-acolo, în timp ce o 
expresie de adevărată groază puse stăpânire pe chipul 
fetei. 

— Păianjenii! strigă din nou Grace. Păianjeni mari, negri şi 
păroşi, Laura. Dă-i jos! Dă-i jos de pe spate! Repede! 

Fata ţipă şi scăpă toporul, care se izbi cu zgomot de 
vatra din piatră. Se lovea nebuneşte pe spinare, răsucindu- 
şi mâinile la spate. Scâncea şi se zmiorcăia ca un copil mic. 

— Ajută-mă! 

— Păianjeni, spuse încă o dată Grace, în timp ce Paul 
ridică toporul şi-l dădu la o parte. 

Fata încercă să-şi sfâşie bluza. Căzu în genunchi, apoi se 
prăbuşi într-o parte, aiurind îngrozită. Se zbătea pe podea, 
alungând păianjeni imaginari de pe tot trupul, într-un 
minut, păru să ajungă într-o stare de şoc; zăcea tremurând, 
plângând. 

— Întotdeauna i-a fost frică de păianjeni, spuse Grace. 
De-aia ura pivniţa. 

— Pivniţa? întrebă Carol. 

— Unde a murit, spuse Grace. 

Carol nu înţelegea. Dar deocamdată nu-i păsa. Se uită la 
fata chircită pe podea şi deodată simţi o milă copleşitoare 
pentru ea. Îngenunche lângă Jane, o ridică, o strânse în 
braţe. 

— Eşti bine? o întrebă Paul. 

Carol dădu din cap. 

— Păianjeni, spuse fata, tremurînd nestăpînit. 

— Nu, scumpo, spuse Carol. Nu-i nici un păianjen. Nu-i 
nici un păianjen pe tine. Nu mai e. Şi o privi întrebătoare pe 
Grace. 


249 


SFÂRŞIT 


250 


DEAN R. KOONIZ 


Dean R. Koontz, autor al marilor succese Watchers, 
Lightning şi Midnight, a cîştigat premiul revistei Atlantic- 
Monthly pentru proză în 1965, la doar douăzeci de ani, 
vîrstă de la care scrie fără întrerupere. Atit sub nume 
propriu, cît şi sub diverse pseudonime, a publicat deja 
peste cincizeci de romane. Trăieşte în sudul Californiei 
împreună cu soţia sa Gerda. 

În ultimii 20 de ani, Dean R. Koontz şi-a semnat cărţile 
folosind numele său dar apelind în acelaşi timp şi la 
numeroase pseudonime, într-un soi de încercare de a pune 
în echilibru o uriaşă putere de muncă, o vocaţie magistrală 
de prozator şi un talent epic căruia nu-i este străin nici unul 
din darurile povestitorului de excepţie. 

Istoriile literare americane contemporane enumera 
alături de numele lui Dean R. Koontz şi o serie din 
pseudonimele sale printre care Leight Nichols, Owen West, 
K.R. Dwyer, Brian Coffrey, Richard Paige... 

Marele succes la public pe care-l înregistrează scriitorul, 
cu fiecare titlu nou apărut, îi asigură lui Dean R. Koontz, de 
ani de zile, o poziţie confortabilă în toate topurile bestseller- 
ului american şi mondial. 

În ultimele interviuri, altfel destul de rare, Dean R. Koontz 
a mărturisit că, indiferent de conţinutul titlului nou pe care-l 
propune editorului, avansul ce i se oferă este de 1.000.000 
de dolari. Nu întîmplător informăm cititorul român, asupra 
acestor date legate de bursa americană a drepturilor de 
autor căci, vrem nu vrem, în lume arta înseamnă şi un 
anume barem al plăţilor şi succesului material, înţelese încă 
în zona care-a trăit, decenii, după Cortina de Fier, doar ca 
"cenzură economică". Nu trebuie însă alimentată 
prejudecata separării "puterilor" creaţiei în artistică şi 
economică. Valorile şi succesul se plătesc în Occident şi 
Dean R. Koontz este, n-avem nici o îndoială, o autentică 
forţă în lumea prozei americane şi în spaţiul traducerilor, 


251 


din literatura americană. 

Editura Olimp lansează acum în premieră naţională acest 
scriitor, traducîndu-l din original. 

Poate c-ar fi interesant ca să amintim în această schiţă 
de portret al scriitorului şi cîteva din gîndurile şi aprecierile 
sale. Şi de ce n-am începe cu părerea pe care o are Dean R. 
Koontz despre popularitate, de vreme ce succesul cărţilor 
lui, vîndute în zeci de milioane de exemplare, ar putea să 
ne conducă la prejudecata că ne aflăm în faţa unei literaturi 
de consum şi nu a unei literaturi de valoare. Dean R. Koontz 
consideră popularitatea o sabie cu două tăişuri şi refuză în 
consecinţă interviurile televizate în care a fost solicitat să-şi 
prezinte opera. "Sînt convins că menţinerea anonimatului 
este foarte importantă dacă vrei să fii un scriitor bun. Dacă 
devii celebru şi te recunoaşte toată lumea nu mai eşti în 
stare să-i observi la fel de bine pe cei din jur fiindcă aceştia 
îşi dau seama că-i observi şi se comportă nefiresc." 

Această atitudine reticentă faţă de medierea succesului îl 
aşează pe Dean R. Koontz într-o lumină specială, diferită de 
mentalitatea americană. De altfel se poate vorbi de o 
continuă dificultate resimţită de critica americană ori de 
cîte ori încearcă să eticheteze opera acestui "titan al horror- 
ului". Pentru că este teribil de greu să-l înregimentezi pe 
marele Dean R. Koontz, cîtă vreme proza lui este 
deopotrivă realistă şi fatalistă, psihanaliză şi poezie a 
sufletului, suspans şi document social şi politic, cutremur 
lăuntric, angajind generaţii, mentalități, crize şi obiceiuri 
adînc înrădăcinate în fiinţa umană, de unde-şi cer un tribut 
straniu şi adesea înfricoşător în lumea modernă. 


252 


MARI SUCCESE ALE LUI DEAN R. KOONIZ 


ŞOAPTELE 


O tânără ucide un nebun în legitimă apărare. Numai că 
acesta se întoarce mereu de dincolo de moarte... 
Se citeşte cu sufletul la gură ... 
O poveste nemaipomenită şi înfricoşătoare. 
(Publisher Weekly) 


OCHI CREPUSCULARI 


Un adolescent vagabond este chinuit de demoni pe care 
doar el poate să-i vadă ... 
O aventură palpitantă ... care vă face să nu puteţi lăsa 
cartea din mână! 
(Rave Reviews) 


FOCUL RECE 


Un incredibil succes de public. Un om obişnuit vede cu 
ochii minţii tragediile chiar înainte ca acestea să aibă loc, 
dar una din viziuni este prea puternică şi nu-i dă voie să se 
oprească ... 

Un roman extraordinar ... Un probabil clasic al genului. 

(UPI) 


ÎN SLUJBA AMURGULUI 
O femeie şi copilul ei sunt urmăriţi de o sectă care crede 
că băiatul este întruchiparea Anticristului ... 


Un mare maestru al spaimei! 
(USA Weekend) 


253 


FIORI ÎN NOAPTE 


O epidemie cumplită se abate asupra orăşelului Black 
River, împingându-şi victimele la crimă ... 
Va veţi cutremura de groază! 
(New York Times) 


FANTOMELE 


În Snowfield dangătul de clopot se aude tot mai des. lar 
chipul fiecărei victime parcă ar vrea să ţipe.... 
Senzaţională... 
O veti citi fremptând de nerăbdare! 
(Bestsellers) 


FULGERUL 


Un străin se iveşte în lumina unui fulger. Este oare 
îngerul păzitor al Laurei sau diavolul ascuns sub o altă 
înfăţişare? 

Sclipitor ... O poveste care dă fiori ... 

Pe cât de provocatoare, pe atât de fascinantă. 

(Associated Press) 


PAZNICII 


Ultimul produs al terorii evadează dintr-un laborator 
ultra-secret al guvernului ... 
Absolut înspăimântătoare şi captivantă ... Cea mai bună 
carte a lui de până acum! 
(Publisher Weekly) 


BEZNA 
În fiecare noapte, zgârie pereţii şi mişună pretutindeni. 
Ca nişte şobolani. Dar infinit mai periculoşi... . 


O poveste dinamică ... 
Urmăriri cum nu s-au mai văzut vreodată! 


254 


: (Hoslon Post) 
IN TOIUL NOPŢII 


Fenomenalul succes de public al lui Koontz. Povestea 
înfricoşătoare a feţei nevăzute a omenirii, când forţele 
răului se dezlănţuie ... 

Un veritabil triumf! 

(New York Times) 


VOCEA NOPŢII 


Doi prieteni neobişnuiţi, un adolescent simpatic şi timida 
lui însoţitoare, se angajează într-un joc primejdios al 
îndrăznelii, riscului şi morţii ... 

Înfricoşător ... Teribil ... 

Suspans la cea mai înaltă tensiune! 

(Chicago Sun-Times) 


STRĂINII 


Un grup restrâns de străini descoperă un adevăr 
zguduitor, de care se temeau cu toţii... 
O carte unică, în care atenţia cititorului rămâne trează de 
la prima până la ultima pagină. 
(Mary Higgins Clark) 


SĂLAŞUL GROAZEI 


Marele succes de public al unei poveşti care şochează. 
Un bărbat se trezeşte cu mâinile pline de sânge, fără să-şi 
dea seama de drumurile făcute în timpul nopţii ... 

O experienţă inedită a celei mai autentice terori! 

(UPI) 


255 


DEAN R. KOONTZ ÎN VIZIUNEA PRESEI 


Un romancier excepţional, de primă mărime. 
(Lincoln Star Journal) 


Autorul tradus în toate limbile de circulaţie si vândut în 
şaptezeci şi cinci de milioane de exemplare. Un povestitor 
înnăscut şi plin de har. 

(New York Daily News) 


Un adevărat titan al terorii. 
(Newsweek) 


Unul din cei mai buni şi polivalenţi scriitori de suspans 
din câţi există. 
(Macon Telegraph & News) 


Proza lui Koontz hipnotizează... autorul ştie ca nimeni 
altul să ia taurul de coarne. 
(Arkansas Democrat) 


Personajele sale strălucesc de vitalitate iar intrigile au un 
ritm alert, sunt teribile, adeseori diabolice, şi iau întorsături 
dintre cele mai neaşteptate. 

(San Diego Union) 


Un romancier excepţional... primul din top. 
(Lincoln Star Journal) 


Cu fiecare apariţie Koontz realizează un triumf. 
(New York Times) 


Dean R. Koontz şi-a luat norma de mare maestru. 
(Dallas Morning News) 


256