Stephen King — Carrie

STEPHEN KING 


CARRIE 


Această carte este pentru Tabbz, care m-a atras în 
EQ... ŞI DOI, FH-A SCas pe caufune. 


PARTEA ÎNTÂI - Sport cu sânge 


Tabletă informativă din săptămânalul "Enterpnse', 193 august 
1966, 'Westover |Me.4] 


SEA LA REA UNEI PLOI CU PIETRE 


las rnulte perscarie de încredere au semnalat faptul că o ploaie de 
pietre a căzut din bun serun pe Carlin Street, în oraşul Chamberiarn, la 
data de 17 august. Pietrele nu căzut mat ales pe casa D-net /arga.ref 
White, detenorânid în mare măsură acopenşul şi avanirud două 
jgheabun şi un burlan, estimate la aproxmativ 25$. Dna White, 
văduvă, locuieşte cu fehta er în vărstă de trei aru, Canetia, 
Du s-a putut lua legătura cu D-na White pentru decia nf. 


Mimem nu a fost într-adevăr surprins când s-a întâmplat, nu cu 
adevărat, nu la acel nivel subconştient unde colcăie lucruri 
sălbatice, Ca reacție exterioară, toate fetele din sala duzurilor au 
fost socate, înhorate, ruginate sau pur gi simplu bucuroaze că 


Te pia are tea apartina, înece dee area zeta gea căt azer E elită ace retezat ere oaze TOT sta zener ae eg ee ea e ae cat PE natia iza 


STEPHEN KING 


CARRIE 


Această carte este pentru Tabbz, care m-a atras în 
ea... şi apoi, m-a scos pe cauţiune. 


PARTEA ÎNTÂI - Sport cu sânge 


Tabletă informativă din săptămânalul "Enterprise", 19 
august 1966, Westover (Me.i1+) 


SEMNALAREA UNEI PLOI CU PIETRE 


Mai multe persoane de încredere au semnalat faptul că o 
ploaie de pietre a căzut din bun senin pe Carlin Street, în 
oraşul Chamberlain, la data de 17 august. Pietrele au căzut 
mai ales pe casa D-nei Margaret White, deteriorând în 
mare măsură acoperişul şi avariind două jgheaburi şi un 
burlan, estimate la aproximativ 25$. D-na White, văduvă, 
locuieşte cu fetiţa ei în vârstă de trei ani, Carietta. 

Nu s-a putut lua legătura cu D-na White pentru 
declarații. 


Nimeni nu a fost într-adevăr surprins când s-a întâmplat, 
nu cu adevărat, nu la acel nivel subconştient unde colcăie 
lucruri sălbatice. Ca reacţie exterioară, toate fetele din sala 


duşurilor au fost şocate, înfiorate, ruşinate sau pur şi simplu 
bucuroase că White, căţeaua, o luase iarăşi peste bot. Unele 
dintre ele ar fi putut de asemenea simula surpriza dar, 
fireşte, pretenţiile le erau neîntemeiate. Carrie învățase la 
aceeaşi şcoală cu unele din fete încă din clasa întâi, iar 
starea începuse să se clădească încă de pe atunci, să se 
clădească încet şi imuabil, în conformitate cu toate legile ce 
guvernează natura umană, şi cu statornicia unei reacţii în 
lanţ apropiindu-se de masa critică. 

Ceea ce niciuna dintre ele nu ştia, bineînţeles, era că 
acea Carrie White avea puteri telekinezice. 

Inscripţie scrijelită pe un pupitru din Şcoala Elementară 
cu clasele V-VIII, Barker Street, Chamberlain: 


Carrie White mănâncă căcat. 


Vestiarul era plin de strigăte, ecouri, şi sunetul subteran 
al duşurilor împroşcând duşumeaua. Fetele jucaseră volei la 
prima oră, iar sudoarea lor de dimineaţă era uşoară şi 
înfocată. 

Se întindeau şi se zgârceau sub apa fierbinte, chiuind, 
stropindu-se, dând din mână-n mână calupuri de săpun alb. 
Carrie stătea printre ele apatică, precum o broască între 
lebede. Era o fată îndesată, cu coşuri pe ceafă, spinare şi 
fese, părul ud fiindu-i complet lipsit de culoare. I se lipea de 
faţă îmbibat în posomorală, iar ea nu făcea decât să stea, cu 
capul uşor aplecat, lăsând apa să-i biciuiască pielea şi să 
şiroiască pe jos. Arăta a ţap ispăşitor, veşnicul cal de bătaie, 
care crede în cheile franceze pentru mâna stângă, perpetua 
bătută-n cap, şi asta şi era. Îşi dorea cu disperare şi 
consecvență ca Ewen High să fi avut duşuri individuale - şi, 
deci, private -, asemeni liceelor de la Westover şi Lewiston. 
Se zgâiau. Întotdeauna se zgâiau. 

Duşuri închizându-se unul câte unul, fete păşind afară, 
scoţându-şi caschete de baie pastelate, frecându-se cu 
prosoapele, spray-indu-se cu deodorant, uitându-se la 
ceasul de deasupra uşii. Sutiene fură încopciate, picioare 


păşiră în chiloţi. Aburul stătea suspendat în aer; locul ar fi 
putut să fie o baie publică egipteană, cu excepţia 
ghiorăitului constant al vârtejului Jacuzzi din colţ. Chemări 
şi fluierături ricoşau cu toată vioiciunea şi fiorul bilelor de 
biliard după un carambolaj. 

— ... aşa că Tommy a zis că n-o suferă s-o vadă pe mine 
şi eu... 

— ... merg cu soră-mea şi bărbată-su. Ăla se scobeşte-n 
nas, da' şi ea la fel, aşa că-s foarte... 

— ... duş după şcoală, şi... 

— ... prea ieftin ca s-arunci un afurisit de penny şi- 
atuncea Cindi şi cu mine... 

Miss Desjardin, profesoara lor de educaţie fizică, subţire 
şi fără sâni, păşi înăuntru, lungi scurt gâtul de jur împrejur, 
şi-şi pocni o dată palmele, zgomotos. 

— Ce-aştepţi, Carrie? Judecata de Apoi? În cinci minute 
se sună! 

Şortul îi era orbitor de alb, picioarele nu prea conturate 
dar frapante, cu musculatura lor discretă. Un fluier de 
argint, câştigat în facultate la o competiţie de tras cu arcul, 
îi atârna la gât. 

Fetele chicotiră iar Carrie ridică privirea, cu ochii grei şi 
înceţoşaţi de căldură şi de vuietul constant, ritmic, al apei. 

— Ăhău? 

Era un sunet straniu, brotăcesc, grotesc de nimerit, iar 
fetele chicotiră iarăşi. Sue Snell îşi smulsese de pe cap 
prosopul, cu iuţeala unui magician avântându-se spre o 
ispravă miraculoasă, şi începu să se pieptene rapid. Miss 
Desjardin făcu un gest iritat şi capricios spre Carrie şi ieşi. 

Carrie închise duşul. Acesta îşi dădu duhul picurând şi 
bolborosind. 

Abia când intră în vestiar văzură, toate, sângele ce i se 
prelingea pe picior. 


Din Umbra a explodat: fapte documentate şi concluzii 
concrete extrase din cazul Cariettei White, de David R. 


Congress (Tulane University Press: 1981), pag. 34. 


Este greu de pus la îndoială faptul că neremarcarea 
niciunor situaţii concrete de telekinezie în timpul primilor 
ani de viaţă ai tinerei White trebuie atribuită concluziei 
oferite de către White şi Stearns în lucrarea lor 
"Telekinezia: o însuşire obscură reconsiderată" - şi anume 
că posibilitatea de a deplasa obiecte prin efort de voinţă şi 
nimic altceva iese la iveală numai în momente de încordare 
personală extremă. Capacitatea este într-adevăr foarte bine 
ascunsă; cum altfel ar fi putut rămâne în umbră timp de 
secole, doar vârful aisbergului arătându-se deasupra unui 
ocean de şarlatanie? 

Nu avem decât probe răzlețe, culese din auzite, pe care 
să ne putem baza în acest caz, dar chiar şi atât este de 
ajuns pentru a identifica faptul că înlăuntrul numitei Carrie 
White exista un potenţial "IK" de imensă magnitudine. 
Marea tragedie este că... după război mulţi viteji se-arată. 


— Ciclu! 

Primul strigăt răsună dinspre Chris Hargensen. Izbi 
pereţii de faianţă, ricoşă, şi lovi din nou. Sue Snell îşi trase 
nasul, încetând să mai râdă, şi simţi un amestec ciudat, 
ofensiv, de ură, repulsie, exasperare şi milă. Pur şi simplu 
arăta atât de tâmpă, cum stătea acolo, fără să ştie ce se 
petrece. Doamne, ai crede că niciodată n-a... 

— Cl-clu! 

Se înteţea ca un cântec, o incantaţie. Cineva din spate 
(poate tot Hargensen, Sue nu-şi putea da seama, în jungla 
de ecouri), răcni: 

— Pune-i dopu'!, cu dezinvoltură groasă, neinhibată. 

— Cl-clu, Cl-clu, ClI-clu! 

Carrie stătea năucă în centrul unui cerc în formare, cu 
apa şiroindu-i de pe trup, broboane. Stătea ca un bou 
răbdător, conştientă că de ea se făcea haz (ca întotdeauna), 
cu stinghereală buimacă dar deloc surprinsă. 


Sue se simţi năpădită de dezgust când primii stropi 
întunecaţi de sânge menstrual se striviră pe dale sub forma 
unor pete cât monedele de zece cenți. 

— Pentru Dumnezeu, Carrie, ţi-a venit ciclul! strigă ea. 
Spală-te! 

— Ăhău? 

Roti în jur o privire bovină. Părul i se lipise de obraji în 
formă de coif curbat. Pe umăr avea un ciorchine de acnee. 
La şaisprezece ani, pecetea subtilă a umilinţei îi era deja 
clar întipărită în ochi. 

— Crede că-s pentru ruj de buze! strigă deodată Ruth 
Gogan cu o încântare tainică după care izbucni într-un 
chiţcăit de râs. 

Sue avea să-şi amintească mai târziu comentariul, 
înscriindu-l în imaginea de ansamblu, dar acum nu era 
decât încă un sunet fără sens în confuzia generală. 
Șaisprezece? se întrebă. Nu se poate să nu ştie ce se 
întâmplă, că... 

Alţi stropi de sânge. Carrie continua să clipească din ochi 
spre colegele ei de clasă, cu uimire încleiată. 

Helen Shyres se răsuci şi începu să imite vomatul. 

— Îţi curge sânge! ţipă pe neaşteptate Sue, furioasă. Îţi 
curge sânge, mămăligă mare şi tâmpită! 

Carrie cobori ochii spre sine însăşi. 

Ţipă. 

Sunetul răsună foarte tare în vestiarul umed. 

Un tampon o lovi deodată în piept şi căzu cu un plescăit 
la picioarele ei. O floare roşie pătă bumbacul absorbant şi 
se întinse. 

Apoi râsul, dezgustat, dispreţuitor, înfricoşat, păru să se 
înalțe şi să înflorească în ceva zdrenţuit şi urât, iar fetele o 
bombardau cu tampoane şi şerveţele sanitare, unele din 
poşetuţe, altele din automatul stricat de pe perete. Zburau 
ca bulgării de zăpadă, iar cântecul deveni: 

— Pune-i dopu', pune-i dopu', pune-i dopu', pune-i... 


Şi Sue arunca, arunca şi cânta cu celelalte, nu tocmai 
conştientă de ce făcea - o vrajă îi luase mintea în stăpânire 
şi radia acolo ca neonul: Nu face niciun rău Chiar niciun 
rău chiar niciun rău... Încă mai străfulgera şi ardea, 
încurajatoare, când deodată Carrie începu să urle şi să dea 
înapoi, fâlfâind din braţe, mârâind şi bolborosind. 

Fetele se opriră, dându-şi seama că fisiunea şi explozia se 
realizaseră în sfârşit. Acesta fu punctul în care unele din 
ele, privind retrospectiv, aveau să se declare surprinse. Şi 
totuşi, trecuseră toţi anii aceia, toţi acei ani de hai să udăm 
cearşaful din patul lui Carrie la Tabăra Tineretului Creştin 
şi am găsit scrisoarea asta de amor a lui Carrie pentru 
Flash Bobby Pickett hai s-o copiem şi s-o dăm la toată lumea 
şi să-i ascundem undeva chiloţii şi să-i punem şarpele-ăsta-n 
pantof şi s-o băgăm iar cu capul la fund, s-o băgăm iar cu 
capul la fund; Carrie târându-se după ele încăpăţânată, în 
excursii cu bicicletele, cunoscută într-un an ca "budinca" iar 
în anul următor ca "moacă-de-camion", mereu mirosind a 
sudoare, incapabilă să le-ajungă din urmă; nimerind în 
oţetar când urina în tufişuri şi toată lumea descoperind 
(hei, băi scarpină-ntre-buci, te mănâncă curul?); Billy 
Preston punându-i unt de arahide în păr când adormea în 
sala de studiu; ciupiturile, picioarele întinse pe culoarele 
dintre bănci ca să-i pună piedică, manualele trântite de pe 
pupitrul ei, ilustrata obscenă strecurată în poşetuţă; Carrie 
îngenunchind la picnicul bisericii, stângace, să-şi spună 
rugăciunea, şi cusătura fustei vechi de madras plesnind cât 
e de lung fermoarul cu zgomotul unei enorme ruperi de 
nori; Carrie dând mereu pe lângă minge, chiar şi la jocul în 
cerc, căzând pe burtă la Dans Modern în anul doi şi 
rupându-şi un dinte, năpustindu-se în plasă la meciurile de 
volei; purtând ciorapi întotdeauna cu firele fugite, fugindu- 
le sau pe cale de-a fugi, având permanent pete de 
transpiraţie la subsuorile bluzelor; chiar şi ziua când Chris 
Hargensen dăduse telefon, după ore, de la Kelly Fruit 
Company din oraş şi o întrebase dacă ştie că pulpă de 


scroafă se scrie C-A-R-R-I-E. Dintr-o dată toate astea, şi 
masa critică fu atinsă. Căcănăria, grosolănia, mârlănia 
ultimă, îndelung căutată, se găsi. Fisiune. 

Dădea înapoi, urlând în tăcerea nouă, cu braţele grase 
petrecute peste faţă şi un tampon agăţat în mijlocul părului 
pubian. 

Fetele o priveau, cu ochi strălucitori şi solemni. 

Carrie se retrase până la marginea unuia din cele patru 
compartimente largi ale duşurilor, şi se lăsă încet în poziţie 
şezând. Slobozea gemete, lente şi neajutorate. Ochii i se 
rostogoleau cu o albeaţă umedă, ca ai unui porc în ţarcul de 
la abator. 

Sue spuse rar, şovâăitor: 

— Cred că asta-i fără-ndoială prima dată când i-a... 

Acesta fu momentul când uşa se dădu de perete cu un 
trosnet sec şi abrupt, iar Miss Desjardin năvăli înăuntru să 
vadă ce se întâmplă. 


Din Umbra a explodat (pag. 41): 


Atât psihologii cât şi autorii studiilor medicale asupra 
acestui subiect sunt de acord că începerea deosebit de 
tardivă şi traumatică a ciclului menstrual al Carriei White a 
putut foarte bine să cauzeze declanşarea aptitudinilor ei 
latente. 

Pare incredibil că, până în 1979, Carrie nu ştia nimic 
despre ciclul lunar al femeii mature. Este aproape la fel de 
incredibil să ne imaginăm că mama fetei i-ar fi permis să 
ajungă la vârsta de aproape şaptesprezece ani fără a 
consulta un ginecolog în privinţa neapariţiei menstruației la 
fiica ei. 

Totuşi, faptele sunt incontestabile. Când Carrie White şi-a 
dat seama că sângera din orificiul vaginal, n-a avut nici cea 
mai vagă idee ce se întâmplă. Era neştiutoare despre 
întregul concept al menstruației. 

Una dintre colegele ei de clasă care au supravieţuit, Ruth 
Gogan, povesteşte cum a intrat în vestiarul fetelor de la 


Ewen High School în anul dinaintea evenimentelor care ne 
privesc şi a văzut-o pe Carrie folosindu-se de un tampon 
pentru a-şi ajusta cu el rujul. Cu ocazia aceea, Miss Gogan a 
spus: 

— Ce mama dracului faci acolo? 

Miss White a răspuns: 

— Nu-i bine ce fac? 

Atunci Miss Gogan a replicat: 

— A, ba da. Sigur că-i bine. 

Ruth Gogan le-a pus la curent pe câteva din prietenele ei 
(ulterior i-a spus autorului acestui interviu că era ceva 
"miştocuţ"), iar dacă după aceea cineva a încercat s-o 
informeze pe Carrie asupra adevăratei utilizări a ceea ce 
folosea ea ca să se machieze, se pare că a refuzat explicaţia 
ca pe o încercare de-a o lua în zeflemea. Aceasta era o 
faţetă a vieţii ei referitor la care devenise excesiv de 
precaută... 


După ce fetele s-au dus la ora a doua iar clopoţelul a 
tăcut (câteva din ele se strecuraseră discret pe uşa din 
spate înainte ca profesoara să fi putut începe a nota 
numele), Miss Desjardin a folosit tactica standard pentru 
istericale: a plesnit-o pe Carrie straşnic peste obraji. Greu 
ar fi recunoscut plăcerea pe care i-o oferea această acţiune, 
şi fără îndoială ar fi negat că o considera pe Carrie un sac 
de osânză gras şi plângăcios. În primul ei an de meserie, 
încă mai credea că îi consideră buni pe toţi copiii. 

Carrie ridică spre ea o privire nătângă, cu faţa încă 
descompusă şi chinuită. 

— M-M-Miss D-D-Des-D.-... 

— Scoală-te, spuse rece Miss Desjardin. Scoală-te şi 
ocupă-te de tine. 

— Sângerez de moarte! zbieră Carrie, şi o mână 
dibuind orbeşte se ridică şi apucă şortul alb al domnişoarei 
Desjardin. Lăsă o amprentă sângerie. 

— Eu... tu... 


Faţa profesoarei de educaţie fizică se strâmbă, pungită 
de scârba, şi deodată o ridică smucit pe Carrie în picioare. 

— Treci acolo! 

Carrie rămase clătinându-se între duşuri şi automatul 
care oferea şerveţele sanitare de zece cenți, cocoşată, cu 
sânii aţintiţi spre duşumea şi braţele bălăbănindu-i-se moi. 
Arăta ca o maimuţă. Ochii îi erau sticloşi şi goi. 

— Acuma, spuse Miss Desjardin cu un accent şuierător, 
ucigaş, scoţi unul din şerveţelele alea... nu, lasă-n pace 
fanta pentru fise, oricum e stricată... iei unul şi... fir-ar să 
fie, da' ia-] odată! Te porţi de parcă n-ai mai avut în viaţa ta 
ciclu. 

— Ciclu? repetă Carrie. 

Expresia ei de complet scepticism era prea sinceră, prea 
plină de oroare neghioabă şi fără speranţă, pentru a putea 
fi ignorată sau negată. O bănuială cumplită şi neagră 
începu să se înfiripe în mintea Ritei Desjardin. Era 
incredibil, aşa ceva nu se putea întâmpla. Ei înseşi îi 
începuseră  menstruaţiile puţin după ce împlinise 
unsprezece ani şi se repezise în capul scării să ţipe în jos 
surescitată: "Hei, Mami, sunt pe stop! 

— Carrie? murmură ea, înaintând spre fată. Carrie? 

Carrie se îndepărtă cu un zvâcnet. În aceeaşi clipă, un 
raft cu mingi de softball din colţ se prăbuşi bubuind 
puternic, cu ecou. Sferele albe se rostogoliră care-ncotro, 
făcând-o pe Desjardin să tresară. 

— Carrie, ăsta-i primul tău ciclu? 

Dar acum, că gândul fusese admis, abia dacă mai trebuia 
s-o întrebe. Sângele era întunecat la culoare şi curgea 
cumplit de greu. Ambele picioare ale Carriei erau mânjite şi 
stropite cu roşu, ca şi cum ar fi trecut vadul unui râu de 
sânge. 

— Mă doare... gemu Carrie. Burta mea... 

— Trece, spuse Miss Desjardin; milă şi ruşine de sine se 
întâlniră într-însa, într-un amestec stânjenitor. Trebuie să... 
ăă, opreşti curgerea sângelui. Să... 


Deasupra capului ei ceva fulgeră orbitor, urmat de un 
pocnet ca de armă cu aer comprimat, iar un bec sfârâi şi se 
stinse. Miss Desjardin ţipă surprinsă, şi-i dădu prin minte 

(toată coşmelia asta blestemată se dărâmă) 

că lucruri de acest gen păreau să se întâmple în jurul 
Carriei întotdeauna când era tulburată, de parcă o pândea 
ghinionul la fiecare pas. Gândul îi fugi aproape la fel de iute 
pe cât venise. Scoase unul dintre şervetele sanitare din 
automatul defect şi îl despături. 

— Uite, îi arătă. Uite-aşa... 


Din Umbra a explodat (pag. 54): 


Mama Carriei White, Margaret White, a adus-o pe fiica ei 
pe lume la data de 21 septembrie 1963, în circumstanţe 
care nu pot fi definite decât drept bizare. De fapt, o privire 
de ansamblu asupra cazului Carrie White îl lasă pe 
cercetătorul atent cu un simţământ dominându-le pe toate 
celelalte: acela că fata a fost singurul rezultat al unei familii 
mai ciudate decât oricare alta ajunsă vreodată în atenţia 
publicului. 

Aşa cum am notat mai înainte, Ralph White a murit în 
februarie 1963, când o grindă de oţel a căzut din cablurile 
macaralei, pe un şantier din Portland. D-na White a 
continuat să locuiască singură în bungalow-ul lor din 
suburbiile oraşului Chamberlain. Datorită  crezurilor 
religioase fundamentaliste, aproape fanatice, ale familiei 
White, D-na White nu a avut nicio prietenă care să se ocupe 
de ea în perioada sarcinii. lar când au început durerile 
facerii, şapte luni mai târziu, era singură. 

La aproximativ h. 1:30 p.m. în ziua de 21 septembrie, 
vecinii din Carlin Street au început să audă zbierete din 
casa White. Poliţia, însă, nu a fost chemată la faţa locului 
până după h. 6:00 p.m. Ne rămân două alternative deloc 
atrăgătoare pentru a explica acest decalaj de timp: fie 
vecinii de stradă ai D-nei White nu doreau să se implice 
într-o anchetă poliţienească, fie antipatia pentru ea 


devenise atât de puternică, încât au adoptat cu deliberare o 
atitudine de om-trăi-şi-om-vedea. D-na Georgia McLaughlin, 
singura dintre locatarele rămase care locuiau pe Carlin 
Street în acea vreme şi care a fost de acord să-mi răspundă 
la întrebări, spune că n-a anunţat poliţia pentru că a crezut 
că urletele aveau ceva de-a face cu "rostogoleala sfântă". 


Când în cele din urmă poliţia a sosit, la orele 6:22 p.m., 
ţipetele deveniseră neregulate. D-na White a fost găsită în 
patul ei de la etaj, iar ofiţerul anchetator, Thomas G. 
Mearton, la început a crezut că fusese victima unui atac cu 
mână armată. Patul era năclăit de sânge, iar pe podea se 
afla un cuţit de măcelărie. Abia atunci a văzut copilul, 
înfăşurat încă, parţial, în membrana placentei, la sânul D- 
nei White. Se pare că ea însăşi a tăiat cordonul ombilical, cu 
cuțitul. 


Este o mare provocare atât a imaginaţiei cât şi a 
veridicităţii să avansăm ipoteza că D-na Margaret White nu 
ştia că e însărcinată, ba încă nici măcar nu înţelegea ce 
implică acest cuvânt, iar oameni de ştiinţă ca ]. W. Bankson 
şi George Fielding au propus recent, în mod mult mai 
rezonabil, ipoteza că respectivul concept, legat irevocabil în 
mintea ei de "păcatul" împerecherii, îi fusese complet 
eradicat din creier. Poate că pur şi simplu a refuzat să 
creadă că eii s-ar putea întâmpla un asemenea lucru. 


Deţinem date despre cel puţin trei scrisori adresate unei 
prietene din Kenosha, Wisconsin, care par să dovedească 
indubitabil că D-na White credea, începând din luna a 
cincea, că are "un cancer al părţilor femeieşti" şi curând îşi 
va reîntâlni soţul în ceruri... 


Când Miss Desjardin a dus-o pe Carrie sus la cancelarie, 
cincisprezece minute mai târziu, holurile erau din fericire 
pustii. Clasele torceau molcom, în spatele uşilor închise. 

Ţipetele lui Carrie se potoliseră în sfârşit, dar continua să 
plângă cu statornică regularitate. Până la urmă Desjardin îi 


pusese şervetul cu mâna ei, o curăţise pe fată cu prosoape 
de hârtie ude, şi o vârâse la loc în chiloţii ei simpli de 
bumbac. 

Încercase de două ori să-i explice realitatea banală a 
menstruației, dar Carrie îşi astupase urechile cu mâinile şi 
continuase să plângă. 

DI. Morton, prim-adjunct, sări de la birou ca fulgerul 
când intrară. Billy delLois şi Henry Trennant, doi băieţi 
aşteptându-şi cuvenita predică pentru a fi chiulit de la 
franceză, aşezaţi pe două scaune, se holbară mai să le iasă 
ochii din cap. 

— Intraţi, spuse scurt Dl. Morton. Intraţi imediat! 

Îi fulgeră cu privirea, peste umărul lui Desjardin, pe 
băieţii ce priveau amprenta roşie de pe şortul profesoarei. 

— Voi la ce căscaţi ochii? 

— Sânge, răspunse Henry, şi zâmbi cu un soi de 
surprindere vidă. 

— Două termene de detenţie! se răsti Morton. Cobori 
privirea la pata sângerie şi clipi din ochi. 

Închise uşa în urma băieţilor, apoi începu să scotocească 
prin sertarul de sus al dulapului cu acte după un formular 
pentru accidente şcolare. 

— Te simţi bine, ăâ... 

— Carrie, completă Desjardin. Carrie White. 

Dl. Morton localiză în fine un formular de accidente. Avea 
pe el o pată mare de cafea. 

— N-o să aveţi nevoie de el, Domnule Morton. 

— Bănuiesc că la trampolină a fost. Tocmai am... N-o să 
am? 

— Nu. Dar cred că ar trebui să-i dăm voie Carriei acasă 
pe ziua de azi. A avut o experienţă cam înspăimântătoare. 

Ochii ei scânteiară un semnal pe care Morton îl sesiză 
dar nu reuşi să-l interpreteze. 

— Da, okay, dacă aşa zici. Bun. Bine. 

Morton îndesă formularul înapoi în sertar, îl trânti cu 
degetul mare rămas înăuntru şi scoase un mormăit. Făcu o 


piruetă graţioasă până la uşă, o deschise smucit, se uită 
urât la Billy şi Henry, şi strigă: 

— Miss Fish, am putea primi un bon de voie, te rog? 
Carrie Wright. 

— White, spuse Miss Desjardin. 

— White, fu şi Dl. Morton de acord. 

Billy deLois râse pe sub mustață. 

— O săptămână de detenţie! lătră Morton. 

Sub unghia mare i se forma o băşică de sânge. Durea ca 
dracu'. Plânsul constant şi monoton al Carriei continua, la 
nesfârşit. 

Miss Fish aduse bonul de voie galben, iar Morton îşi 
mâzgăli pe el inițialele cu creionul argintiu de buzunar, 
strâmbându-se la apăsarea degetului vătămat. 

— Vrei să te ducă cineva, Cassie? întrebă. Putem chema 
un taxi dacă ai nevoie. 

Carrie clătină din cap, Prim-adjunctul observă cu dezgust 
că într-o nară i se formase un uriaş clăbuc de mucus verde. 
Îşi mută privirea peste creştetul ei, la Miss Desjardin. 

— Sânt sigură că o să fie bine, spuse ea. Carrie n-are de 
mers decât până la Carlin Street. Aerul curat o să-i facă 
bine. 

Morton îi dădu fetei bonul galben. 

— Acum poţi să te duci, Cassie, spuse el cu mărinimie. 

— Nu mă cheam-aşa!! zbieră ea deodată. 

Morton dădu înapoi, iar Miss Desjardin sări ca lovită pe la 
spate. Scrumiera grea, de ceramică, de pe biroul lui Morton 
(era "Gânditorul" lui Rodin cu capul prefăcut în receptacul 
pentru chiştoacele de ţigări), se răsturnă dintr-o dată pe 
jos, ca pentru a se adăposti de forţa strigătului. Mucuri şi 
scame de tutun din pipa lui Morton se împrăştiară pe 
covorul de nailon verde-pal. 

— Ei, i-ascultă, spuse Morton, încercând să-şi refacă 
tonul sever. Ştiu că eşti tulburată, da' asta nu-nseamnă că 
trebuie să-nghit... 

— Vă rog, spuse calmă Miss Desjardin. 


Morton clipi din ochi spre ea după care dădu scurt din 
cap. Încerca să proiecteze imaginea unei seducătoare figuri 
de tip John Wayne în timp ce îşi îndeplinea funcţiile 
disciplinare ce-i constituiau principala sarcină ca Prim- 
Adjunct, dar nu reuşea tocmai bine. Administraţia 
(reprezentată de obicei, la supeurile Lay Cee, recepţiile 
PI.A. şi ceremoniile de premiere ale Legiunii Americane, de 
către Directorul Henry Grayle), îl califica îndeobşte ca 
"seducătorul Mort". Categoria elevilor era mai dispusă să-l 
catalogheze drept "ţâcnitu' ăla de la birou care dă din cur". 
Dar, cum puţini elevi ca Billy deLois şi Henry Trennant 
vorbeau la primirile PTA. sau întrunirile orăşeneşti, optica 
administraţiei tindea să deţină supremaţia. 

Acum, seducătorul Mort, oblojindu-şi încă în secret 
degetul stâlcit, îi zâmbi Carriei şi spuse: 

— Atunci du-te dacă vrei, Miss Wright. Sau ai prefera să 
şezi puţintel până-ţi revii? 

— Mă duc... murmură Carrie, şi-şi netezi părul. 

Se ridică, apoi privi la Miss Desjardin. Ochii îi erau 
dilataţi şi umbriţi de cumplită înţelegere: 

— Au râs de mine. Au dat în mine cu lucruri. Totdeauna 
au râs. 

Desjardin nu putu decât să o privească neajutorată. 

Carrie plecă. 

O clipă domni tăcerea. Morton şi Desjardin o priviră 
ieşind. Apoi, dregându-şi vocea cu un sunet stângaci, Dl. 
Morton se resemnă să coboare la munca de jos pentru a 
începe să strângă grijuliu mizeriile din scrumiera căzută. 

— Ce-a fost asta? 

Miss Desjardin oftă şi privi cu silă la amprenta brună cei 
se usca pe şort. 

— I-a venit ciclul. Primul ei ciclu. La duşuri. 

Morton îşi drese iarăşi glasul, iar obrajii îi căpătară o 
tentă trandafirie. Foaia de hârtie cu care mătura începu să 
se mişte şi mai repede. 

— Nu-i un pic cam, ăâ... 


— Prea mare pentru primul? Da. Din cauza asta a şi fost 
atât de traumatizant pentru ea. Deşi nu pot să-nţeleg de ce 
maică-sa... 

Gândul rămase în suspensie, uitat pentru moment. 

— Nu cred că m-am descurcat foarte bine, Morty, dar n- 
am înţeles ce se-ntâmpla. Credea că sângerează de moarte. 

Morty ridică o privire tăioasă. 

— Cred că nu ştia că există aşa ceva, ca menstruaţia, 
până acum o jumătate de oră. 

— Dă-mi periuţa aia de-acolo, Miss Desjardin. Da, aia. 

Miss  Desjardin îi întinse mica perie cu inscripţia 
“Compania de Materiale şi Mobilă Chamberlain nu vă 
perie NICIODATĂ de pe listele ei” scrisă pe mâner. 
Morton începu să măture grămăjoara de scrum pe hârtie. 

— "Tot o să mai rămână ceva pentru aspirator, cred. 
Covoarele astea pufoase sunt mizerabile. Credeam c-am 
pus scrumiera aia înapoi pe birou mai încolo. Curios, cum 
cad lucrurile. 

Dădu cu capul de masă şi căzu brusc în fund. 

— Îmi vine greu să cred că o fată din liceul ăsta sau din 
oricare altul a făcut trei ani de şcoală şi încă n-are habar de 
fenomenul menstruației, Miss Desjardin. 

— Mai greu mi-a fost mie, răspunse ea. Dar e singurul 
lucru la care mă pot gândi ca să-mi explic reacţia ei. Şi a 
fost dintotdeauna ţapul ispăşitor al colectivului. 

— Hm. 

Mătură chiştoacele şi scrumul în coşul de gunoi, cu 
mâinile, apoi şi le scutură de praf. 

— Acum am reperat-o, cred. White. Fiica Margaretei 
White. Ea trebuie să fie. Asta face totul mai uşor de crezut. 

Se aşeză la birou şi zâmbi a scuză. 

— Sunt atât de multe!... După cinci ani sau cam aşa ceva, 
încep toate să se contopească într-un portret de grup. Pe 
băieţi îi strigi pe numele fraţilor lor, chestii de-astea. Nu-i 
uşor. 

— Normal că nu e. 


— Stai numai să ai doo'j' de ani de meserie, ca mine, 
spuse morocănos Morton, privindu-şi băşica însângerată. Ţi 
se pare că unii copii ţi-s cunoscuţi de undeva şi descoperi că 
l-ai avut pe tăticu' lor elev în anul când ţi-ai început treaba. 
Margaret White a învăţat aici înainte să vin eu, lucru pentru 
care sunt profund recunoscător. l-a spus Doamnei Bicente, 
Dumnezeu s-o odihnească, i-a spus că Domnul i-a rezervat 
un loc special unde să ardă în iad fiindcă le-a prezentat 
copiilor o schiţă a crezurilor evoluționiste ale D-lui Darwin. 
A fost exmatriculată de două ori în timpul cât era elevă aici 
- o dată, pentru că-şi bătuse o colegă cu poşeta. Legendele 
spun că Margaret îşi văzuse colega fumând o ţigaretă. 
Ciudate vederi religioase. Foarte ciudate. 

Expresia de John Wayne i se trânti brusc pe faţă. 

— Celelalte fete; chiar au râs de ea? 

— Mai rău. Urlau şi dădeau în ea cu şerveţele sanitare 
când am intrat eu. Le aruncau de parcă... de parcă erau 
alune. 

— 0. O, Doamne. 

John Wayne dispăru. Dl. Morton se făcu stacojiu. 

— Ai notat numele? 

— Da - nu pe toate, deşi unele din ele se poate să se fi 
luat după celelalte. Christine Hargensen părea că dă 
tonul... ca de obicei. 

— Chris şi Mortimer-Snerzii ei, murmură Morton. 

— Da. Tina Blake, Rachel Spies, Helen Shyres, Donna 
Thibodeau şi sora ei Mary Lila Grace, Jessica Upshaw. Şi 
Sue Snell. 

Miss Desjardin se încruntă. 

— Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea lui Sue. 
Nu părea niciodată genul pentru o asemenea... ispravă. 

— Ai stat de vorbă cu fetele implicate? 

Profesoara chicoti nefericită. 

— Le-am scos naibii afară de-acolo. Eram prea enervată. 
lar pe Carrie o apucaseră istericalele. 

— Hm. 


Morton îşi trosni degetele. 

— Ai de gând să discuţi cu ele? 

— Da, răspunse Miss Desjardin, fără însă a părea prea 
convinsă. 

— Mi se pare mie, sau... 

— Probabil că nu ţi se pare, îl întrerupse ea posacă. 
Înţelegi, eu trăiesc într-o casă de sticlă. Îmi dau seama ce- 
au simţit fetele alea. Toată treaba m-a făcut pur şi simplu 
să-mi vină s-o iau de gât şi s-o zgâlțâi. O fi existând vreun 
soi de instinct al menstruației care le face pe femei să-şi 
înfigă colții, nu ştiu. Mereu o văd pe Sue Snell şi felul cum 
arăta. 

— Hm, repetă înţelept domnul Morton. 

Nu înţelegea femeile şi nu simţea nicio dorinţă deosebită 
să discute despre menstruaţie. 

— Am să vorbesc cu ele mâine, promise profesoara, 
ridicându-se. O să le spintec şi pe-o parte şi pe alta. 

— Bine. Pedeapsa să fie pe măsura crimei. Şi dacă eşti de 
părere că trebuie să le trimiţi pe unele la, âă, la mine, 
simte-te liberă s-o faci... 

— Aşa voi face, îi întrerupse cu blândeţe Miss Desjardin. 
Apropos, în timp ce încercam s-o calmez a explodat un bec. 
Asta le-a pus capac la toate. 

— O să trimit chiar acum un instalator, promise Morton. 
Şi mulţumesc pentru străduinţă, Miss Desjardin. Eşti bună 
s-o rogi pe Miss Fish să-i trimită la mine pe Billy şi Henry? 

— Desigur, răspunse Miss Desjardin şi ieşi. 

Morton se rezemă de spătar şi lăsă toată povestea să-i 
iasă din minte. Când Billy delois şi Henry Trennant, 
extraordinaire chiulangii, băgară capul pe uşă, faţa i se 
lumină de fericire şi se pregăti să le zică vreo două să le 
ţină minte. 

După cum îi spunea el adesea lui Hank Grayle, pe 
chiulangii îi mânca pe pâine cu unt. 


Graffiti scrijelit pe o bancă în Chamberlain Junior High 
School: 


“Trandafirii-s roşii, violetele-s albastre, peisaju-i 
minunat, da' Carrie White tot mănâncă căcat." 


O luă în jos pe Ewen Avenue şi traversă spre Carlin la 
stopul din colt. Ţinea capul în jos şi încerca să nu se 
gândească la nimic. Crampele îi veneau şi o lăsau în valuri 
mari, înşfăcând-o, făcând-o să încetinească şi să grăbească 
iar pasul ca o maşină cu probleme la carburator. Se holba la 
asfaltul trotuarului. Luciri de cuarţ în ciment. Grile de 
şotron mâzgălite cu cretă, fantomatice, şterse de ploaie. 
Cocoloaşe de gumă turtite sub tălpi. Foiţe de staniol şi 
ambalaje de acadele. Toate mă urăsc şi o clipă nu se- 
opresc. O clipă nu se satură. O monedă cuibărită într-o 
crăpătură. Îi trase un şut. Imaginează-ţi-o pe Chris 
Hargensen toată plină de sânge şi zbierând după milă. 
Cu şobolani umblându-i peste toată fața. Bun. Buuun. 
Buuună treabă ar mai fi. Un rahat de câine cu o urmă de 
picior în mijloc. Un inel de capse înnegrite pe care un copil 
le pocnise cu o piatră. Mucuri de ţigări. Fă-i capul 
Chiseliță cu o piatră, c-un bolovan. Fă-le la toate 
chiseliță capetele. Bun. Buuun. 

(sfinte Lisuse bun şi blând) 

Asta era vorba lui Momma, bine le mai zicea. Ea nu 
trebuie să iasă în fiecare zi a fiecărui an printre lupi, să 
intre într-un carnaval de râsete, glume răutăcioase, degete 
arătând-o, rânjete. Şi n-a zis Momma, n-a zis ea că o să vină 
o Zi a Judecăţii 

(numele acelei stele va fi pelin iar ei vor fi biciuiţi cu 
scorpioni) 

şi un înger cu sabia? 

Numai de-ar fi azi şi de-ar veni lisus nu cu un miel şi c-un 
toiag de păstor, ci cu câte un bolovan în fiecare mână ca să 
strivească râsetele şi rânjetele, să smulgă din rădăcini răul 


şi să-l distrugă pe când zbiară - un cumplit lisus al sângelui 
şi al dreptăţii. 

Şi numai de-ar putea ea să-l fie sabia şi braţul Lui. 

Încercase să se adapteze. O sfidase pe Momma într-o 
sută de feluri mărunte, încercase să şteargă cercul ciumei 
roşii ce fusese trasat în jurul ei din prima zi când părăsise 
universul supus al căsuţei de pe Carlin Street şi pornise 
spre Şcoala Primară de pe Barker Street cu Biblia sub braţ. 
Ţinea minte şi-acum ziua aceea, privirile holbate şi tăcerea 
bruscă, îngrozitoare, când îngenunchease înainte de 
gustare în bufetul şcolii - în ziua aceea începuseră râsetele, 
iar ecoul lor stăruise peste ani şi ani. 

Cercul ciumei roşii era ca însuşi sângele - puteai freca şi 
freca şi iar freca şi tot acolo rămânea, neşters, necurat. 
Niciodată nu mai îngenunchease iar într-un loc public, deşi 
asta nu i-o spusese lui Momma. Totuşi, amintirea iniţială 
rămânea, alături de ea şi alături de ele. O înfruntase pe 
Momma luptând cu ghearele şi cu dinţii în privinţa Taberei 
Tineretului Creştin şi câştigase ea însăşi banii ca să se ducă 
acolo, apucându-se de cusut. Momma îi spusese, neguroasă, 
că era Păcat, că erau  Metodişti şi Baptişti şi 
Congregaţionalişti, şi că era Păcat şi Rătăcire. Îi interzisese 
Carriei să se scalde în tabără. Şi cu toate că se scăldase şi 
râsese când o băgau cu capul la fund (până nu mai putuse 
să-şi recapete respiraţia iar ele o făceau iar şi iar de-o 
apucase panica şi începuse să ţipe) şi încercase să ia parte 
la activităţile taberei, o mie de glume fizice i se jucaseră lui 
Carrie-baba-bisericoasa şi se întorsese acasă cu autobuzul o 
săptămână mai devreme, cu ochii roşii şi adânciţi în cap de- 
atâta plâns, pentru a fi luată din staţie de Momma, iar 
Momma îi spusese cu amărăciune că ar trebui să preţuiască 
amintirea felului cum o bătea ea cu biciul ca dovadă că 
Momma ştia, că Momma avea dreptate, că singura speranţă 
de siguranţă şi mântuire se găsea înăuntrul cercului roşu. 
"Căci dreaptă e poarta", spusese amărâtă Momma în taxi, 


iar acasă o trimisese pe Carrie în debara să stea acolo şase 
ore. 

Momma, fireşte, îi interzicea să facă duş cu celelalte fete; 
Carrie îşi ascunsese articolele de toaletă în dulăpiorul de la 
şcoală şi începuse totuşi să facă duş, luând parte la un ritual 
în pielea goală care pentru ea era ruşinos şi jenant, cu 
speranţa că cercul din jurul ei s-ar putea să pălească puţin, 
numai puţin... 

(dar azi oh azi) 

Tommy Erbter, care avea cinci ani, se dădea cu bicicleta 
pe partea cealaltă a străzii. Era un băiat mic, cu figură 
concentrată, pe o Schwinn cu rotiţe de sprijin colorate în 
roşu-aprins. Fredona înfundat “Scoobie Doo, where are 
you?". O văzu pe Carrie, se lumină la faţă şi scoase limba. 

— Hei, băi mutră-de-pârţ! Baba-Carrie-bisericoasa! 

Carrie îl fulgeră cu o privire plină de mânie neaşteptată, 
fumegândă. Bicicleta se poticni pe rotiţele ei de susţinere şi 
deodată se răsturnă. Tommy scoase un zbieret. Bicicleta 
ajunsese deasupra lui. Carrie zâmbi şi-şi văzu de drum. 
Sunetul vaietelor lui Tommy era dulce, muzicuţă cacofonică 
în urechile ei. 

De-ar putea doar face să se întâmple aşa ceva ori de câte 
ori avea poftă. 

(tocmai o făcuse) 

Se opri în loc la şapte case distanţă de-a sa, privind fără 
expresie în gol. În urma ei, Tommy se căţăra înlăcrimat la 
loc pe bicicletă, oblojindu-şi un genunchi julit. Răcni ceva, 
dar fata nu-l luă în seamă. Răcniseră la ea experţi în toată 
regula. 

Se gândise: 

(cazi de pe bicicleta aia piciule pică de pe bicicleta 
aia şi crape-ţi împuţitul ăla de cap) 

Şi ceva se întâmplase. 

Mintea ei se... se... se chinuia să găsească cuvântul. Se 
flexase. Nu era tocmai termenul potrivit, dar foarte pe- 
aproape. Avusese loc o curioasă îndoire mintală, aproape ca 


un cot lucrând cu o ganteră. Nici asta nu era tocmai exact, 
dar altceva nu-i putea da prin gând. Un cot fără niciun pic 
de putere. Un muşchi de bebeluş slăbăânog. 

Flexează. 

Deodată, privi aprig la uriaşa fereastră cât peretele a 
Doamnei Yorraty. Îşi spuse: 

(cățea cotoroanță bătrână şi proastă sparge-ţi-s-ar 
geamul âla) 

Nimic. Geamul cât peretele al D-nei Yorraty scânteia 
senin în lumina proaspătă de ora nouă dimineaţa. O nouă 
crampă strânse pântecul lui Carrie, iar ea îşi urmă drumul. 

Dar... 

Becul. Şi scrumiera; nu uita scrumiera. 

Privi înapoi, 

(căţeaua aia bătrână o urăşte pe Momma mea) 

peste umăr. Din nou i se păru că ceva se flexase... foarte 
slab însă. Fluxul gândurilor i se învolbură ca sub efectul 
unei neaşteptate bulboane dintr-un izvor aflat mai în 
adâncime. 

Geamul păru că se unduieşte. Nimic mai mult. Poate că o 
înşelase vederea. Poate că nu. 

Începu să-şi simtă capul obosit şi buimac, pulsând cu 
semnele unei migrene. Ochii îi erau încinşi, ca şi cum 
tocmai ar fi şezut citind Apocalipsul Sfântului Ioan de la un 
capăt la altul. 

Continuă să meargă pe stradă spre casa mică şi albă cu 
obloane albastre. Senzaţia familiară de ură-iubire-groază 
mocnea înlăuntrul ei. ledera se căţărase pe latura dinspre 
apus a bungaloului (întotdeauna îi spunea bungaloul, 
pentru că a-i zice Casa Albă suna ca un banc politic iar 
Momma spunea că toţi politicienii sunt nişte tâlhari şi 
păcătoşi şi în cele din urmă vor da ţara pe mâna Roşiilor- 
Cei-Fără-De-Dumnezeu care au să-i pună pe toţi credincioşii 
întru lisus - chiar şi pe Catolici - la zid), iar iedera era 
pitorească, știa că aşa era, dar uneori simţea c-o urăşte. 
Uneori, la fel ca acum, iedera părea o grotescă mână 


gigantică vârstată cu vene groase care răsărise din pământ 
să înşface casa. Se apropie de ea cu paşi târşiţi. 

Fireşte, mai fuseseră şi pietrele. 

Se opri iar, clipind prosteşte în razele soarelui. Pietrele. 
Momma nu vorbea niciodată despre asta; Carrie nici măcar 
nu ştia dacă mămica ei mai ţinea minte ziua cu pietrele. De 
mirare că ea însăşi încă şi-o mai amintea. Pe-atunci fusese 
fetiţă mică de tot. Cât să fi avut? Trei ani? Patru? Mai întâi 
fata aia în costumul de baie alb, după care veniseră 
pietrele. lar prin casă zburaseră lucruri. lată amintirea, 
neaşteptat de vie şi limpede. Ca şi cum ar fi fost aici tot 
timpul, imediat sub suprafaţă, aşteptând un soi de 
pubertate mintală. 

Aşteptând, poate, ziua cea de azi. 


Din Carrie: Zorii negri ai 1. K. (Revista "Esquire", 12 
septembrie 1980) de Jack Gaver: 


Estelle Horan a locuit în Parrish, civilizata suburbie a 
oraşului San Diego, timp de doisprezece ani, şi arată ca o 
Mrs. California tipică: poartă costume cu imprimeuri viu 
colorate şi ochelari de soare fumurii; are părul blond cu 
şuviţe negre; conduce un Volkswagen Formula Ve îngrijit, 
maro, cu o emblemă zâmbăreaţă pe capul rezervorului de 
benzină şi un abţibild cu steagul verde al ecologiştilor pe 
parbrizul din spate. Soţul ei e director administrativ la 
filiala Parrish a Băncii Americii; fiul şi fiica lor sunt membri 
atestaţi în Gaşca Soarelui şi-a Distracţiilor din California de 
Sud, făpturi arse de soare ale plajelor. În curticica din 
spate, frumos întreţinută au un hibachi, iar clopoţeii de la 
intrare cântă o frază muzicală cristalină din refrenul 
melodiei "Hey, Jude". 

Dar doamna Horan încă mai păstrează undeva în adâncul 
ei soiul slab şi dificil al Noii Anglii, iar când vorbeşte despre 
Carrie White chipul ei capătă o expresie ciudată, zgârcită, 
care seamănă mai mult a Lovecraft din Arkham decât a 
Kerouac din California de Sud. 


— Bineînţeles că era stranie, îmi declară Estelle Horan, 
aprinzându-şi o nouă Virginia Slim imediat după ce şi-a 
strivit-o pe prima în scrumieră. Toată familia era stranie. 
Ralph lucra ca muncitor în construcţii, iar oamenii de pe 
stradă spuneau că lua cu el la slujbă în fiecare zi o Biblie şi 
un revolver calibrul .38. Biblia, pentru pauza de masă şi 
cafea. .38-ul, în caz că se-ntâlnea cu Antichristul la serviciu. 
De Biblie îmi aduc aminte şi eu. De revolver... cine ştie? Era 
un tip masiv, cu pielea măslinie şi părul întotdeauna tuns 
perie. Întotdeauna avea pe faţă o expresie de răutate. Şi 
nu-i puteai întâlni privirea, niciodată. Avea nişte ochi aşa de 
aprinşi că păreau doi tăciuni. Când îl vedeai că vine spre 
tine treceai pe partea cealaltă şi niciodată nu scoteai limba 
la el pe la spate, nici măcar o dată. Atât de înfricoşător era 
el. 

Tace, pufăind rotocoale de fum spre grinzile din imitație 
de sequoia ce străbat plafonul. Stella Horan a locuit pe 
Carlin Street până la vârsta de douăzeci de ani, făcând 
naveta la Lewin Business College din Motton. Dar îşi 
aminteşte foarte bine incidentul cu pietrele: 

— Am momente când mă-ntreb dacă nu e posibil ca eu să- 
l fi cauzat. Curtea lor din spate era vecină cu a noastră, iar 
D-na White plantase între ele un gard viu, dar încă nu 
crescuse prea înalt. Ţipa la mama de zeci de ori în legătură 
cu "spectacolul" pe care-l dădeam eu în curtea din spate. Ei 
bine, costumul meu de baie era absolut decent - chiar 
pudic, după standardele de azi - nimic altceva decât un 
Jantzen întreg, de modă veche. D-na White obişnuia să-i 
dea-nainte despre ce scandal însemna asta pentru "copiliţa 
ei". Mama... mă rog, încerca să fie politicoasă, dar îi sare 
ţandăra atât de repede!... Nu ştiu ce-a spus Margaret 
White de-a scos-o în cele din urmă din pepeni - m-o fi numit 
Târfa din Babilon, presupun - dar mama i-a spus că curtea 
noastră e curtea noastră şi pot şi să ies şi să dansez 
tontoroiu-n pielea goală dacă asta ne face ei şi mie plăcere. 
I-a mai zis şi că-i o babetă murdară cu o cutie de viermi în 


loc de creier. Au mai ţipat ele mult una la alta, dar asta a 
fost concluzia. Am vrut să-mi întrerup plaja pe loc. Nu pot 
să sufăr certurile. Îmi fac rău la stomac. Dar Mami - când îi 
vin dracii, e ceva de groaza lumii. S-a întors acasă de la 
Jordan Marsh cu nişte bikini mici şi albi. Mi-a spus că pot 
foarte bine să mă prăjesc la soare cât de mult vreau. "În 
fond", a zis ea, "avem şi noi dreptul la intimitatea propriei 
noastre curţi”. 

Stella Horan zâmbeşte vag amintindu-şi şi striveşte 
chiştocul. 

— Am încercat să mă opun, i-am spus că-s sătulă de 
neplăceri, nu vroiam să fiu un pion în războiul lor peste 
gardul din dos. N-a folosit la nimic. Să-ncerci s-o opreşti pe 
maică-mea când îi intră gărgăuni în cap e ca şi cum ai 
încerca să opreşti un camion Mack care-a luat-o la vale fără 
frâne. De fapt, nu era numai atât. Mi-era frică de familia 
White. Scrântiţii religioşi de-adevăratelea nu-s oameni cu 
care să te-ncurci. Sigur, Ralph White murise, da' dacă 
Margaret mai avea pe undeva prin casă .38-ul ăla? 

Ei, dar uite că-ntr-o duminică după-amiază, stăteam 
întinsă pe o pătură în curtea din dos, unsă cu loţiune de 
soare şi ascultând Top Forty la radio. Mami nu putea să 
sufere chestia aia şi de obicei zbiera la mine cel puţin de 
două ori s-o-nchid până nu-şi iese din minţi. Însă în ziua aia 
chiar ea a dat-o mai tare de două ori. Am început să mă 
simt eu însămi ca Târfa din Babilon. 

Dar din casa White n-a ieşit nimeni. Nici măcar bătrâna 
ca să-şi pună rufele la uscat. Asta-i altă chestie - niciodată 
nu agăța rufărie de corp pe sârma din spatele casei. Nici 
măcar pe-a Carriei, şi pe-atunci n-avea decât trei ani. 
Numai în casă. 

Am început să mă relaxez. Cred că mă gândeam că 
Margaret o fi luat-o pe Carrie în parc să-l adore pe 
Dumnezeu în sânul naturii, sau aşa ceva. Oricum, nu peste 
mult timp m-am întors pe spate, mi-am pus un braţ peste 
ochi şi am aţipit. 


Când m-am trezit, Carrie stătea lângă mine şi-mi privea 
trupul. 

„„„ Se întrerupe, încruntându-se cu privirea în gol. Afară, 
maşinile trec vâjâind încontinuu. Pot auzi zumzetul slab şi 
statornic pe care-l scoate micul meu magnetofon. Dar totul 
pare un pic cam prea sfărâmicios, prea lustruit, pur şi 
simplu o patină ieftină pe deasupra unei lumi mai 
întunecate - o lume reală unde se petrec coşmarurile. 

— Era o fetiţă atât de drăgălaşă, reia Stella Horan, 
aprinzându-şi încă o ţigară. Am văzut câteva fotografii de- 
ale ei din liceu, şi poza aia groaznică şi neclară, alb-negru, 
de pe coperta “"Newsweek'"-ului. Mă uit la ele şi tot ce-mi 
pot spune e "Doamne Sfinte, unde-a ajuns? Ce i-a făcut 
femeia aia?" Pe urmă mi se face silă şi-mi pare rău. Era aşa 
de drăguță, cu obrăjorii roz şi ochii căprui şi strălucitori, iar 
părul avea nuanţa aia de blond care ştii că se va închide 
bătând spre cenuşiu. Dulce, e singurul cuvânt care i se 
potrivea. Dulce şi vioaie şi inocentă. Boala maică-si n-o 
atinsese foarte tare, nu încă. 

Am cam tresărit şi am încercat să zâmbesc. Era greu să 
mă gândesc ce să fac. Soarele mă toropise, şi-mi simţeam 
mintea cleioasă şi înceată. Am zis "Bună". Purta o rochiţă 
galbenă, oarecum drăguță dar îngrozitor de lungă pentru o 
fetiţă mică vara. Îi ajungea până la fluierul piciorului. 

Ea nu mi-a zâmbit. A arătat doar cu degetul şi a spus: 

— Alea ce-s? 

M-am uitat în jos şi am văzut că sutienul îmi alunecase în 
timp ce dormeam. Aşa că mi l-am pus la loc şi i-am răspuns: 

— Ăştia-s sânii mei, Carrie. 

Atunci a spus - foarte solemnă: 

— Aş vrea să am şi eu. 

— Trebuie să aştepţi, Carrie, i-am zis. N-o să-nceapă să-ţi 
crească decât peste... ăă, opt, nouă ani. 

— Nu, n-o să-mi crească, a zis ea. Mămica zice că fetiţelor 
cuminţi nu le creşte. 


Arăta ciudat pentru o fetiţă, parte tristă şi parte convinsă 
de ce spune. 

Abia dacă-mi venea să cred, şi primul lucru care mi-a 
trecut prin minte mi-a ieşit prin gură. Am spus: 

— Păi, eu sunt fetiţă cuminte. Şi ce, mama ta n-are sâni? 

A înclinat capul şi a spus ceva atât de încet încât n-am 
putut-o auzi. Când i-am cerut să repete, m-a privit 
sfidătoare şi a spus că mămica ei fusese rea când a făcut-o 
pe ea şi că de asta-i avea. Îi numea pernecâh, ca şi când ar 
fi fost un singur cuvânt. 

Nu-mi puteam crede urechilor. Eram pur şi simplu 
năucită. Nu mi-a putut da prin minte absolut nimic ce să 
spun. Stăteam şi ne uitam una la alta, iar ce-aş fi vrut eu să 
fac era s-o înhaţ pe bucăţica aia de fetiță şi să fug cu ea. 

Şi atunci a ieşit Margaret White pe uşa din dos şi ne-a 
văzut. 

Timp de-un minut n-a făcut decât să caşte ochii de parcă 
nu i-ar fi venit să creadă. Apoi a deschis gura şi a scos un 
răcnet. A fost cel mai hidos sunet pe care l-am auzit în viaţa 
mea. Parcă era zgomotul pe care l-ar scoate un aligator 
gras într-o mlaştină. Pur şi simplu un răget. Furie totală, 
dementă. S-a făcut roşie la faţă ca o maşină de pompieri, a 
strâns pumnii şi a zbierat spre cer. Se zgâlţăia toată. Am 
crezut că face un atac de inimă. Faţa i se schimonosise, şi 
era o faţă de gargui. 

Credeam că fetiţa o să leşine - sau să moară pe loc. A tras 
aer adânc în piept, şi faţa ei mică a căpătat culoarea 
brânzei de vaci. Maică-sa a răcnit: 

— CAAAARRRIEEEEEE! 

Am sărit în picioare şi am răcnit şi eu: 

— Să nu urli aşa la ea! Nu ţi-ar fi ruşine! 

O prostie de-asta. Nu mai ţin minte. Carrie a pornit spre 
casă, pe urmă s-a oprit şi apoi a pornit iar, şi chiar înainte 
să treacă de pe gazonul nostru pe-al lor s-a uitat înapoi la 
mine şi avea o figură... oh, groaznică. Nici nu pot spune. 
Dorinţă şi ură şi frică... şi jale. Ca şi cum însăşi viaţa i-ar fi 


căzut în cap ca o ploaie de pietre, şi asta abia la vârsta de 
trei ani. 

Mama mea a ieşit pe treapta uşii din dos şi, când a văzut 
fetiţa, faţa i s-a scofâlcit toată. lar Margaret... o, Doamne, 
Margaret ţipa fel de fel despre curve şi desfrânate şi 
păcatele părinţilor plătite chiar şi până-ntr-a şaptea 
generaţie. Îmi simţeam limba ca o plantă mică şi uscată. 

Preţ de numai o secundă, Carrie a stat legănându-se 
înainte şi-napoi între cele două curţi, după care Margaret 
White a ridicat privirea-n sus şi jur pe sfântul lisus că 
femeia aia a urlat la cer. lar apoi a început să... să se 
lovească, să se biciuiască. Îşi sfâşia gâtul şi obrajii cu 
unghiile, lăsând dâre roşii şi zgârieturi. Şi-a rupt în bucăţi 
rochia. 

Carrie a zbierat: 

— Momma! 

Şi a dat fuga la ea. Doamna White s-a... chircit cumva, ca 
o broască, şi pe urmă braţele i s-au deschis larg. Credeam 
că vrea s-o strivească şi am ţipat. Femeia rânjea. Rânjea şi-i 
curgeau balele drept pe bărbie. Oh, mi s-a făcut rău. lisuse, 
ce rău mi-a fost! 

A luat-o-n braţe şi au intrat amândouă în casă. Am închis 
radioul aşa că am putut s-o aud. Unele cuvinte, dar nu 
toate. Nu trebuia s-auzi toate vorbele ca să-ţi dai seama ce 
se întâmpla. Rugăciuni, suspine şi zbierete. Sunete 
nebuneşti. Şi Margaret spunându-i fetiţei să se bage-n 
debaraua ei şi să se roage. Fetiţa plângând şi ţipând că-i 
pare rău, că uitase. Şi pe urmă, nimic. lar mama şi cu mine 
nu făceam decât să stăm şi să ne uităm una la alta. 
Niciodată n-am văzut-o pe Mami s-arate aşa de rău, nici 
chiar când a murit tata. A spus: 

— Copila... 

Şi asta a fost tot. Ne-am dus în casă. 

„„„ Se ridică şi merge la fereastră, o femeie drăguță în 
rochie de plajă fără spate, galbenă. 


— Aproape că retrăiesc totul, înţelegeţi... spune, fără să 
se întoarcă spre mine. larăşi sânt răscolită toată pe 
dinăuntru. 

Râde uşurel şi-şi cuprinde coatele în palme. 

— O, era atât de drăgălaşă! Nici n-ai zice, când îi vezi 
pozele. 

Maşinile trec pe-afară, încoace şi-ncolo, iar eu stau jos şi 
aştept să continue. Îmi aminteşte de un săritor cu prăjina 
privind ştacheta şi întrebându-se dacă nu-i fixată prea sus. 

— Mama a făcut pentru amândouă ceai scoţian, tare, cu 
lapte, aşa cum obişnuia când îmi dădeam aere de băieţoi şi 
careva mă îmbrâncea în urzici sau cădeam de pe bicicletă. 
Era groaznic, dar l-am băut totuşi, aşezate faţă-n faţă în 
nişa din bucătărie. Ea purta o rochie veche de casă cu tivul 
descusut la spate, iar eu, costumul meu de baie în două 
piese, ă la Târfa din Babilon. Îmi venea să plâng dar totul 
era prea adevărat ca să mă facă să plâng, nu ca-n filme. 
Odată, când eram la New York, am văzut un bătrân beat 
ducând de mână o fetiţă cu rochie albastră. Fetiţa plângea 
de-i dăduse sângele pe nas. Beţivul avea guşă, iar gâtul îi 
arăta ca un maţ gros. În mijlocul frunţii îi ieşise un cucui 
roşu, iar pe jacheta de serj albastru avea o aţă albă, lungă. 
Toată lumea îşi vedea de drum pentru că, făcând asta, 
destul de curând ajungeai să nu-i mai observi. Şi ei erau 
adevăraţi. 

Am vrut să-i spun asta şi mamei, şi tocmai deschideam 
gura să vorbesc, când s-a întâmplat celălalt lucru... cel 
despre care vreţi să aflaţi, bănuiesc. Afară s-a auzit o 
bufnitură puternică, de-au început paharele să zornăie în 
dulapul de veselă. Era o senzaţie, şi un zgomot totodată, 
gros şi îndesat, de parcă cineva tocmai ar fi împins un seif 
de fier de pe acoperiş. 

„„. Aprinde o altă ţigaretă şi trage din ea repezit, repetat. 

— M-am dus la fereastră şi am privit afară, dar n-am 
reuşit să văd nimic. Şi atunci, când mă pregăteam să mă- 
ntorc, a căzut altceva. O clipă, a sclipit în soare. Pe moment 


am crezut că e un glob mare de sticlă. Apoi a lovit streaşina 
casei White şi s-a făcut ţândări, şi nici vorbă să fi fost sticlă. 
Era o bucată mare de gheaţă. Am vrut să mă întorc spre 
Mami şi să-i spun, şi atunci au început să cadă toate odată, 
ca o avalanşă. 

Cădeau pe acoperişul familiei White, pe gazonul din faţă 
şi din dos, pe uşa de-afară a pivniţei. Era un chepeng oblic 
de tinichea, şi când a fost lovit prima oară a scos un zgomot 
ca un bong enorm, ca un clopot de biserică. Mama şi cu 
mine am început amândouă să ţipăm. Stăteam agăţate una 
de alta ca două fetişcane într-o furtună cu tunete şi 
trăsnete. 

Apoi a încetat. Din casa lor nu se auzea absolut niciun 
sunet. Puteam vedea gheaţa ce se topea, apa prelingându- 
se pe acoperişul de ardezie, în razele soarelui. Un bulgăre 
mare de gheaţă se înţepenise în unghiul format de acoperiş 
şi micul horn. Strălucea atât de puternic în lumină că mă 
dureau ochii. Mama a dat să mă-ntrebe dacă s-a terminat, şi 
atunci Margaret a scos un zbieret. Sunetul s-a auzit până la 
noi foarte clar. Într-un fel era mai rău ca-nainte, pentru că 
în răcnetul ăsta se simţea groaza. După care s-au auzit 
trosnete şi zăngăneli, ca şi cum ar fi aruncat în fetiţă cu 
toate oalele şi cratițele din casă. Uşa din dos s-a dat de 
perete şi s-a trântit la loc. N-a ieşit nimeni. Alte răgete. 
Mami mi-a spus să chem poliţia, dar nu mă puteam urni din 
loc. Înţepenisem acolo unde eram. Dl. Kirk şi soţia lui, 
Virginia, au ieşit pe gazonul lor să vadă ce e. Şi familia 
Smith. Foarte curând, toţi cei de pe strada noastră care 
erau acasă ieşiseră afară, până şi bătrâna doamnă Warwick 
din susul străzii, care era surdă de-o ureche. 

Au început să se spargă lucrurile, cu clinchete şi 
bubuituri. Sticle, pahare, mai ştiu eu ce. Şi pe urmă s-a 
deschis brusc fereastra laterală şi masa din bucătărie a ieşit 
pe jumătate prin ea. Dumnezeu mi-e martor. Era o 
matahală de mahon şi a smuls din cuie plasa de sârmă; 


trebuie să fi avut vreo sută şi ceva de kile. Cum ar putea o 
femeie - chiar şi o femeie voinică - să arunce aşa ceva? 

„„. O întreb dacă prin asta sugerează ceva anume. 

— Eu nu fac decât să vă spun, insistă, dintr-o dată 
răvăşită. Nu vă cer să credeți... 

Pare să-şi recapete suflul după care reia, sec: 

— Nu s-a mai întâmplat nimic timp de cinci minute poate. 
Apa susura prin burlanele din vecini. Şi pe tot gazonul 
familiei White era împrăştiată gheaţă. Se topea văzând cu 
ochii. 

Râde scurt, retezat, şi-şi stinge ţigareta. 

— De ce nu? Fra august. 

Se înapoiază într-o doară spre sofa, apoi schimbă 
direcţia. 

— Şi deodată, pietrele. Aşa, din bun senin. Şuierând şi 
vâjâind ca nişte bombe. Mama a ţipat: "Ce, pentru numele 
lui Dumnezeu!" şi şi-a acoperit capul cu mâinile. Eu însă nu 
puteam să mă mişc. Oricum nu conta. Cădeau numai pe 
proprietatea familiei White. 

Una din ele a nimerit într-un aspersor şi l-a trântit în 
iarbă. Altele au găurit acoperişul, ajungând în pod. 
Acoperişul scotea câte un trosnet uriaş la fiecare lovitură, şi 
din el răbufneau nori de praf. Cele ce izbeau pământul 
făceau să se cutremure totul. Le puteai simţi şocurile în 
propriile-ţi picioare. 

Vesela noastră clincănea, bufetul galez înzorzonat se 
zgâlţâia, iar ceaşca de ceai a Mamei a căzut pe jos şi s-a 
spart. 

Când loveau iarba din spatele casei White, lăsau gropi 
adânci. Cratere. 

Doamna White a tocmit un gunoier din partea opusă a 
oraşului ca să le care de-acolo, iar Jerry Smith de pe strada 
noastră i-a plătit un dolar ca să-l lase să spargă dintr-una o 
bucată. A dus-o la B. U.% Boston University şi acolo s-au uitat la ea 
şi i-au spus că nu-i decât granit ordinar. 


Una din ultimele a dat peste-o măsuţă pe care-o aveau în 
curtea din spate şi a spart-o-n bucăţi. 

Dar nimic, nimic ce nu se afla pe proprietatea lor n-a fost 
atins. 

Se opreşte şi se întoarce de la fereastră pentru a mă 
privi, iar faţa îi e răscolită de amintirea tuturor acelor 
lucruri. O mână i se joacă distrată cu pieptănătura stil claie, 
chipurile ciufulită. 

— În ziarul local n-a apărut mare lucru. Când a dat pe la 
noi Billy Harris - el făcea reportajele despre Chamberlain - 
Margaret îşi reparase deja acoperişul, iar când lumea i-a 
spus că pietrele îl străpunseseră dintr-o parte-n alta, 
probabil a crezut că vor toţi să-şi râdă de el. 

Nimănui nu-i vine să creadă, nici măcar acum. Dumneata 
şi toţi cei ce vor citi ceea ce scrii veţi vrea să vă puteţi distra 
în voie şi să spuneţi că nu-s decât încă o ţicnită pe care a 
bătut-o prea mult soarele-n cap. Dar aşa s-a întâmplat. Au 
fost o mulţime de oameni de pe stradă care au văzut cum s- 
a întâmplat, şi era întocmai la fel de-adevărat ca beţivul ăla 
ce-o ducea de mână pe fetiţa căreia-i curgea sânge din nas. 
lar acum, povestea astălaltă. Nici de asta nu poate nimeni 
să râdă. Au murit prea mulţi oameni. 

Şi nu s-a mai întâmplat numai pe proprietatea familiei 
White. 

„„„ Surâde, dar în zâmbetul ei nu se ascunde niciun strop 
de haz. 

— Ralph White avea asigurare pe viaţă, iar Margaret a 
primit o groază de bani la moartea lui... despăgubire dublă. 
I-a lăsat asigurată şi casa, dar pentru asta n-a primit 
niciodată niciun sfanţ. Paguba a fost cauzată de mâna lui 
Dumnezeu. Poetică justiţie, mm? 


Inscripţie găsită scrisă de mai multe ori pe pagina unui 
caiet de la Ewen Consolidated High School aparţinându-i 
Carriei White: 


"Toată lumea  credea/ că fetița nu  putea/ 
binecuvântată să fie/pân-ce-ntr-un târziu văzu/ că 
asemeni tuturor era...!2: " 


Carrie intră în casă şi închise uşa după ea. Lumina 
orbitoare de afară dispăru înlocuită de umbrele brune, de 
răcoare şi de mirosul apăsător al pudrei de talc. Singurul 
sunet era ticăitul ceasului cu cuc Black Forest din living 
room. Momma obținuse ceasul cu Timbre Verzi. Odată, în 
clasa a şasea, Carrie se hotărâse s-o întrebe pe Momma 
dacă Timbrele Verzi nu erau păcătoase, dar n-o ţinuseră 
nervii. 

Străbătu holul şi-şi puse haina în debara. Deasupra 
agăţătorilor de haine, o imagine luminiscentă zugrăvea un 
lisus spectral plutind sinistru deasupra unei familii aşezate 
la masa din bucătărie. Dedesubt se afla legenda (şi ea 
luminoasă): "Oaspetele Nevăzut". 

Trecu în living şi se opri în mijlocul covorului decolorat, 
din care începea să nu mai rămână decât urzeala. Închise 
ochii şi privi punctişoarele străfulgerând în beznă. Durerea 
de cap îi bubuia conştiincioasă înapoia tâmplelor. 

Singură. 

Momma lucra la călcătorul-împăturitorul rapid din 
Spălătoria Panglica Albastră, în centrul oraşului. Lucra 
acolo de când împlinise Carrie cinci ani, iar compensaţia şi 
prima de asigurare rezultate de pe urma accidentului lui 
Ralph erau pe sfârşite. Avea program de la şapte-treizeci 
dimineaţa până la patru după-amiază. Spălătoria era fără- 
de-Dumnezeu. Momma i-o spusese de nenumărate ori. 
Şeful de echipă, Dl. Elton Mott, mai ales, era un om fără 
legea lui Dumnezeu. Momma zicea că Satan rezervase 
special un colţ albastru în Iad pentru Elt, cum i se spunea la 
Panglica Albastră. 

Singură. 

Deschise ochii. Încăperea conţinea două scaune cu spătar 
drept. Mai era o masă de cusut cu lampă unde Carrie făcea 


câteodată rochii, seara, în timp ce Momma croşeta 
şerveţele şi vorbea despre Pogorâre. Ceasul cu cuc Black 
Forest se găsea pe peretele din partea opusă. 

Aveau multe tablouri religioase, dar cel care-i plăcea cel 
mai mult lui Carrie stătea pe perete deasupra scaunului ei. 
Îl reprezenta pe lisus păstorind miei pe un deal la fel de 
verde şi de neted ca terenul de golf de la Riverside. 
Celelalte nu erau tot atât de paşnice: lisus izgonindu-i pe 
negustori din templu, Moise azvârlind Tablele asupra 
adoratorilor viţelului de aur, Toma necredinciosul punându- 
şi mâna pe coasta rănită a lui Christos (0, înfricoşata 
fascinaţie a acestuia şi coşmarurile pe care i le stârnise în 
copilărie!), arca lui Noe plutind pe deasupra păcătoşilor în 
agonie, înecându-se, Lot şi familia lui fugind de marele 
pârjol al Sodomei şi al Gomorei. 

Pe o măsuţă de brad se aflau o lampă şi un teanc de 
broşuri. Pamfletul de deasupra înfăţişa un păcătos (statutul 
lui spiritual era evident după expresia chinuită a feţei) 
încercând să se târască sub un bolovan uriaş. Titlul 
trâmbiţa: "Nici chiar piatra nu-l va ascunde ÎN ZIUA 
ACEEA!" 

Dar de fapt camera era dominată de un enorm crucifix de 
ghips instalat pe peretele îndepărtat, mare de peste un 
metru. Momma îl comandase special prin poştă tocmai de la 
St. Louis. lisusul răstignit acolo era încremenit într-un 
grotesc rictus al durerii, cu muşchii încordaţi şi gura sucită 
în jos, gemând. Cununa de spini îi făcea să şiroiască pe 
tâmple şi frunte pârâiaşe stacojii. Ţinea ochii îndreptaţi în 
sus cu o expresie medievală de agonie piezişă. De 
asemenea, ambele mâini îi erau scăldate în sânge, şi avea 
picioarele ţintuite pe o mică platformă de ipsos. Şi acest 
corpus îi dăduse lui Carrie coşmaruri nesfârşite în care 
Christul mutilat o fugărea prin coridoarele din vis, agitând 
un baros şi nişte piroane şi implorând-o să-şi ia crucea şi să- 
L urmeze. În ultimul timp, visele se metamorfozaseră în 


ceva mai greu de înţeles dar şi mai sinistru. Scopul nu mai 
părea să fie uciderea ci un altul, cu atât mai groaznic. 

Singură. 

Durerea din picioare, pântec şi părţile intime i se mai 
potolise puţin. Nu mai credea că sângerează de moarte. 
Cuvântul era "menstruaţție”, şi dintr-o dată îi apăru ca 
logic şi inevitabil. Era Sorocul ei din Lună. Scoase un 
chicotit straniu şi înfricoşat în nemişcarea solemnă a 
livingului. Suna ca un concurs cu premii. Şi voi puteţi 
câştiga o excursie complet gratuită în Bermude la Sorocul 
din Lună. La fel ca amintirea pietrelor, cunoştinţa 
menstruației părea să se fi aflat acolo dintotdeauna, blocată 
dar aşteptând. 

Se întoarse cu pas greu şi urcă la etaj. Baia avea podele 
de lemn, frecate aproape până la albire (Curăţenia e vecină 
cu Dumnezeirea) şi o cadă pe picioruşe cu gheare. Dâre de 
rugină şiroiau pe porțelan sub scurgerea cromată, şi nu 
exista duş. Momma zicea că duşurile sânt păcătoase. 

Carrie intră, deschise dulăpiorul cu prosoape şi începu să 
caute hotărâtă dar cu grijă, fără a muta nimic de la locul 
său. Momma avea ochi foarte ageri. 

Cutia albastră se afla tocmai la fund, după prosoapele 
vechi pe care nu le mai foloseau. Avea pe o latură silueta 
înceţoşată a unei femei în cămaşă lungă de voal. 

Scoase unul dintre şerveţele şi îl privi curioasă. Îşi 
tamponase cu unul de-ăsta rujul pe care-l ţinea ascuns în 
poşetă - odată, chiar la colţul străzii. Acum îşi amintea (sau 
îşi închipuia că-şi aminteşte) de nişte priviri iscoditoare şi 
şocate. Obrajii i se împurpurară. Ele îi spuseseră. Roşeaţa 
păli într-o furie lăptoasă. 

Intră în micul ei dormitor. Aici erau multe alte ilustraţii 
religioase, mulţi miei şi scene febrile de dreaptă mânie. 
Deasupra şifonierului era fixat un prapor cu chipul Mielului. 
Pe şifonierul propriu-zis se aflau o Biblie şi un lisus din 
plastic care iradia lumină în penumbră. 


Se dezbrăcă - mai întâi bluza, apoi detestabila fustă 
lungă până la genunchi, furoul, burtiera, chiloţii, 
portjartierul, ciorapii. Privi la mormanul de haine grele, la 
nasturii şi elasticele lor, cu o expresie de nefericire feroce. 
În biblioteca şcolii se găsea un teanc de numere vechi din 
revista "Seventeen ”, şi le răsfoia adesea, afişând o expresie 
de indiferenţă idioată. Fotomodelele arătau atât de uşurele 
şi cu pielea netedă în fustele lor scurte şi îndrăzneţe, în 
chiloţi şi lenjerie încreţită cu modele. Desigur, "uşuratică" 
era una din vorbele favorite ale lui Momma (ştia că Momma 
ar spune o-fără-ntrebări) ca să le descrie pe ele. Iar asta ar 
fi făcut-o să fie fioros de conştientă de sine însăşi, o ştia. 
Goală, rea, înnegrită de păcatul exhibiţionismului, o boare 
mângâindu-i lasciv partea dinapoi a picioarelor, aţâţând la 
desfrâu. Şi ştia că ele ar şti ce simţea. Întotdeauna ştiau. Ar 
fi făcut-o de ruşine într-un fel sau altul, împingând-o 
sălbatic înapoi în rândurile măscăricilor. Era felul lor de-a fi. 

Putea, ştia că ar putea fi 

(ce) 

în alt loc. Era grasă-n talie numai pentru că uneori se 
simţea atât de nenorocită, de goală pe dinăuntru, de 
plictisită, încât singura cale de-a umple hăul acela căscat şi 
şuierător era de-a mânca iar şi iar şi iar - dar nu era chiar 
atât de grasă-n mijloc. Chimia trupului ei nu-i îngăduia să 
treacă dincolo de-o anume limită. Şi avea impresia că 
picioarele îi erau de fapt frumoase, aproape la fel de 
frumoase ca ale lui Sue Snell sau Vicky Hanscom. Putea fi — 

(ce o ce o ce) 

putea renunţa la ciocolată, şi coşurile i s-ar retrage. Aşa 
se întâmpla întotdeauna. Putea să-şi aranjeze părul. Să-şi 
cumpere chiloţi normali şi pantaloni strâmţi, albaştri cu 
verde. Să facă fustiţe şi rochiţe după modele din Butterick 
şi Simplicity. Preţul unui bilet de autobuz, al unuia de tren. 
Putea fi, putea fi, putea fi... 

Vie. 


Îşi descheie sutienul greu de bumbac şi îl lăsă să cadă. 
Sânii-i erau albi ca laptele, îndreptaţi în sus şi netezi. Aveau 
sfârcurile de o culoare deschisă, ca a cafelei. Îşi trecu 
mâinile peste ele şi fu străbătută de un mic fior. Rău, 
murdar, oh, aşa era. Momma îi spusese că exista Ceva. 
Ceva-ul acela era primejdios, un rău străvechi şi de nerostit. 
Te putea face Slabă. Ia seama, spunea Momma. Vine 
noaptea. Te va face să te gândeşti la răutăţile ce se 
petrec în parcaje şi moteluri. 

Dar, deşi nu era decât nouă şi douăzeci dimineaţa, Carrie 
bănuia că acel Ceva venise la ea. Îşi mângâie sânii 

(pernecâh) 

iarăşi, şi pielea-i era rece dar sfârcurile fierbinţi şi tari, şi 
când îl strânse pe unul între degete, şi asta o făcu să se 
simtă slabă, să se dizolve. Da, acesta era Ceva-ul. 

Chiloţii îi erau pătaţi de sânge. 

Deodată, simţi că trebuie să izbucnească în lacrimi, să 
zbiere sau să-şi smulgă Ceva-ul din trup, întreg, zbătându- 
se, să-l strivească, să-l ucidă. 

Şerveţelul pe care i-l fixase Miss Desjardin se înmuia deja 
aşa că şi-l schimbă cu grijă, ştiind cât de rea era, cât de rele 
erau ele, cum le mai ura, pe ele şi pe ea însăşi. Numai 
Momma era bună. Momma se luptase cu Omul Negru şi-l 
răpusese. Carrie o văzuse întâmplându-se, în vis. Momma îl 
alungase pe uşa din faţă cu o mătură, iar Omul Negru 
fugise pe Carlin Street în noapte, picioarele lui cu copite 
scoțând scântei pe asfalt. 

Momma ei smulsese Ceva-ul din trup şi era pură. 

Carrie o ura. 

Îşi zări faţa în oglinjoara pe care o agăţase de uşă, o 
oglindă cu ramă ieftină din plastic verde, bună numai ca să 
se pieptene în faţa ei. 

Îşi ura faţa, faţa sa năroadă, tâmpă, de vacă, ochii fazi, 
coşurile roşii şi lucioase, cuiburile de puncte negre. Îşi ura 
faţa mai presus de orice. 


Reflecţia fu spintecată deodată de o crăpătură argintie în 
zigzag. Oglinda căzu pe podea şi se sparse în bucăţi la 
picioarele sale, doar inelul de plastic rămânând să se 
holbeze la ea ca o orbită goală. 


Din Ogilvie - Dicţionarul Fenomenelor Metapsihice: 


Telekinezia este capacitatea de a deplasa obiectele sau a 
cauza schimbări în interiorul obiectelor prin forţă mintală. 
Cele mai temeinice consemnări ale fenomenului s-au 
raportat în momente de criză sau în situaţii de stres, când 
autovehicule au fost ridicate prin levitaţie de deasupra unor 
trupuri imobilizate, sau dărâmături ale unor clădiri 
prăbugşite, etc. 

Fenomenul este adesea confundat cu activitatea 
poltergeist-ilor, care sunt spirite jucăuşe. Trebuie reţinut 
că poltergeiştii sunt fiinţe astrale de realitate îndoielnică, în 
vreme ce telekinezia se consideră a fi o funcţie empirică a 
minţii, posibil de natură electrochimică... 


După ce terminară de făcut dragoste, în timp ce-şi punea 
încet hainele la punct pe canapeaua din spate a Fordului 
1963 al lui Tommy Ross, Sue Snell constată că gândurile i 
se abăteau spre Carrie White. 

Era vineri seară, iar Tommy (care privea îngândurat prin 
parbrizul din spate cu pantalonii încă lăsaţi în vine; efectul 
era comic dar, în chip ciudat, înduioşător) o dusese la 
bowling. Aceasta, desigur, era o scuză reciproc acceptată. 
Avuseseră în minte preacurvia încă de la cuvântul "hai". 

Umbla cu Tommy, mai mult sau mai puţin consecvent, din 
octombrie (acum erau în mai), şi deveniseră amanți de 
numai două săptămâni. De şapte ori, preciza ea. Astă seară 
fusese a şaptea. Încă nu explodaseră artificiile, nicio 
orchestră nu intonase "Stars and Stripes Forever", dar le 
ieşise ceva mai bine. 

Prima oară o duruse ca dracu'. Prietenele ei, Helen 
Shyres şi Jeanne Gault, făcuseră amândouă Treaba Aia, şi 


ambele o asigurau că nu doare decât un minut - ca atunci 
când faci o injecție cu penicilină - după care ajungeai în al 
nouălea cer. Pentru Sue însă, prima oară fusese de parcă ar 
fi sfredelit-o cineva cu o coadă de cazma. Mai târziu Tommy 
îi mărturisise, cu un rânjet, că şi el îşi pusese prezervativul 
pe dos. 

În seara asta fusese abia a doua oară când începuse să 
simtă şi ceva ca un fel de plăcere, după care se sfârşise. 
Tommy se abţinuse cât de mult putea, dar pe urmă pur şi 
simplu se... sfârşise. Părea că nu e decât o groază de frecuş 
pentru un strop de căldură. 

După aceea se simţise înjosită şi melancolică, şi în 
această stare gândurile i se întoarseră la Carrie. Un val de 
remuşcare o prinse cu toate pavezele emoţionale coborâte, 
iar când Tommy îşi întoarse privirea dinspre Colina 
Brickyard, Sue plângea. 

— Hei, exclamă el alarmat. Ei, haide. 

O luă stângaci în braţe. 

— E-n regulă, şopti ea, încă înlăcrimată. Nu de tine-i 
vorba. Am făcut azi ceva nu prea frumos. locmai mă 
gândeam la asta. 

— La ce? o bătu el blând pe ceafă. 

Aşa că se  pomenise avântându-se în relatarea 
incidentului din acea dimineaţă, abia venindu-i să creadă că 
ea era aceea pe care-o asculta povestind. Privind lucrurile 
drept în faţă, îşi dădu seama că principalul motiv pentru 
care îi îngăduise lui Tommy s-o posede era acela că era 

(îndrăgostită? atrasă? nu conta, rezultatul era acelaşi) 

de el, iar acum, faptul de-a se înfăţişa într-o asemenea 
postură - la grămadă într-o glumă proastă la duş - nu prea 
era metoda consacrată de a agăța un băiat. lar lommy era, 
bineînţeles, Popular. În calitatea ei de persoană ce fusese 
toată viaţa ea însăşi Populară, aproape că-i părea sortit să 
se întâlnească şi să se-ndrăgostească de cineva la fel de 
Popular ca ea. Aveau aproape certitudinea că vor fi votaţi 
Regele şi Regina la Balul de Primăvară al liceului, iar viitorii 


absolvenţi deja îi aleseseră "perechea clasei" pentru anuar. 
Deveniseră o stea fixă pe firmamentul schimbător al 
relaţiilor din liceu, Romeo şi Julieta recunoscuţi de toată 
lumea. Şi ştia, cu neaşteptată ură, că în fiecare liceu 
provincial din America exista câte o pereche ca ei. 

Şi, având un lucru după care tânjise dintotdeauna, - o 
senzaţie de pace, de siguranţă, de poziţie în comunitate - 
descoperi că era însoţit de stânjeneală ca de o soră 
întunecată. Nu astfel se aşteptase să fie. Prin jurul cercului 
lor luminos şi cald pândeau făpturi ale nopţii. Gândul că-l 
lăsase s-o fută 

(chiar trebuie s-o spui aşa da de data asta trebuie) 

numai şi numai pentru că era Popular, de pildă. Faptul că 
se potriveau unul cu altul la plimbare, sau că putea privi 
imaginea lor oglindită în câte-o vitrină, spunându-şi: "Uite, 
trece o pereche reuşită. " Era absolut sigură 

(sau doar spera) 

că nu e atât de slabă, nu atât de dispusă să confirme 
docilă aşteptările complezente ale rudelor, prietenilor şi 
chiar ale ei însăşi. Dar acum se ivise povestea asta de la 
duşuri, unde se alăturase celorlalte, ţipând ascuţit cu 
desfătare intensă, sălbatică. Cuvântul pe care îl evita era 
exprimat, la infinitiv, prin A Se Conforma, şi sugera 
imagini mizerabile cu păr pe bigudiuri, după-amiezi lungi la 
planşa de călcat sau privind la operete siropoase în timp ce 
bărbăţelul e la serviciu trudind pe brânci într-un birou 
anonim; cu participări în PTA. şi apoi în clubul local, când 
veniturile li se vor face din cinci cifre; cu pilule în cutiuţe 
circulare galbene fără număr pentru a se asigura împotriva 
ieşirii din proporţiile domnişoarelor înainte de-a deveni 
absolut necesar şi împotriva intruziunii micilor străini 
respingători care fac în pantaloni şi urlă după ajutor la 
orele două noaptea; cu lupte disperat de devotate să-i ţină 
pe negri afară din Kleen Korners stând umăr la umăr cu 
Terri Smith (Miss Mugur de Cartof în 1975) şi Vicky Jones 


(Vicepreşedintă a Ligii Femeilor), - înarmate cu pancarte şi 
petiţii şi zâmbete dulci, lejer demente. 

Carrie, din cauza blestematei ăleia de Carrie, ea era de 
vină. Poate că şi mai înainte auzise paşi slabi dând târcoale 
locului lor iluminat, dar în seara asta, auzindu-şi propria 
poveste, sordidă şi nurlie, vedea siluetele propriu-zise ale 
tuturor acelor arătări, şi ochi galbeni care străpungeau 
bezna ca nişte lanterne. 

Îşi cumpărase deja rochia pentru bal. Era albastră. Era 
frumoasă. 

— Ai dreptate, spuse Tommy când termină de povestit. 
Veşti proaste. Nu sună deloc în genul tău. 

Avea chipul grav, iar Sue simţi tăişul rece al spaimei. Apoi 
băiatul zâmbi - avea un zâmbet foarte vesel - iar 
întunecimea se retrase puţin. 

— l-am tras unui copil un şut în coaste odată când era 
făcut knockout. 'Ți-am spus vreodată despre asta? 

Sue scutură din cap. 

— Îhî! îşi frecă Tommy nasul amintindu-şi, iar obrazul îi 
tresări într-un tic mărunt, aşa cum făcuse şi cu ocazia 
mărturisirii despre prezervativul pus pe dos prima oară. Îl 
chema Danny. Patrick. M-a bătut de-am făcut pe mine odată 
când eram în clasa a şasea. Îl uram, dar mi-era şi frică de el. 
Mă băgam şi-n gaură de şarpe când îl vedeam. Ştii ce- 
nseamnă asta? 

Nu ştia, dar dădu totuşi din cap. 

— Oricum, până la urmă şi-a găsit naşul, după vreun an. 
Pete 'Taber. Nu era decât un prichindel, dar avea o grămadă 
de muşchi. Danny s-a luat de el de la ceva, nu ştiu, bile sau 
altceva, şi-n cele din urmă Peter, care avea dreptate, s-a 
ridicat, uite-aşa, şi l-a bătut de s-a căcat pe el. Asta s-a- 
ntâmplat pe terenul de joacă de la şcoala veche Kennedy 
Junior High. Danny a căzut, s-a lovit la cap şi a rămas acolo. 
Toţi am fugit. Credeam c-o fi murit. Am fugit şi eu, dar mai 
întâi i-am tras un şut straşnic în coaste. Pe urmă chiar a- 


nceput să mi se facă rău când îmi aminteam. Ai de gând să-i 
ceri scuze? 

Întrebarea lui o prinse pe Sue descoperită, şi tot ce putu 
face fu să scâncească slab: 

— Tu ţi-ai cerut? 

— Hm? Pe dracu', nu! Aveam treburi mai importante de 
făcut decât să-mi pierd vremea cu tratativele. Dar e o mare 
diferenţă, Susie. 

— Zău? 

— Nu mai suntem în clasa a şaptea. lar eu aveam într-un 
fel dreptate, chiar dacă era o dreptate de să te pişi pe ea. 
Ce ţi-a făcut ţie vaca aia nenorocită? 

Nu-i răspunse pentru că n-avea ce. Nu schimbase mai 
mult de-o sută de cuvinte cu Carrie în toată viaţa, dintre 
care vreo treizeci-patruzeci le rostise chiar astăzi. Educaţia 
fizică era singura materie pe care o făceau de când 
promovaseră de la Chamberlain Junior High. Carrie urma 
cursurile de comerţ/afaceri. Sue, fireşte, se dusese la 
teoretic. 

Simţi deodată că-i e silă de sine. 

Constatând că n-o putea îndura, se întoarse împotriva lui: 

— Când ai început să iei toate deciziile astea morale 
măreţe? După ce-ai început să mă fuţi? 

Văzu buna dispoziţie ştergându-i-se de pe faţă şi-i păru 
rău. 

— Cred că mai bine tăceam, spuse Tommy şi-şi ridică 
pantalonii. 

— Nu de tine, de mine-i vorba, îi puse Sue o mână pe 
braţ. Mi-e ruşine, nu vezi? 

— Ştiu. Da' n-ar trebui să-ţi dau sfaturi. Nu mă prea 
pricep la treburile astea. 

— Tommy, ţi s-a-ntâmplat vreodată să nu mai suporţi să fii 
aşa de... âă, Popular? 

— Eu? 

Întrebarea îi aşternu surprinderea pe faţă. 


— Vrei să zici, preşedinte al clasei, şi la fotbal, şi toate 
chestiile astea? 

— Da. 

— Nu. N-are nicio importanţă. Liceul nu-i un loc foarte 
important. Când intri, ai impresia că-i cine ştie ce, dar când 
se termină nimeni nu se mai gândeşte c-a fost mare scofală, 
doar încrezuţii. Ca frate-meu şi gaşca lui, oricum. 

Asta n-o mulțumea cu nimic; îi înrăutăţea temerile. 
Micuţa Susie, tipa trăsnet de la Ewen High School, 
Premianta Şefă din Brigada Premiantelor. Rochia de bal 
păstrată pe vecie în dulap, învelită în celofan protector. 

Noaptea apăsa neagră în geamurile uşor aburite ale 
maşinii. 

— Probabil c-o să sfârşesc lucrând la atelierul auto al 
tatei, spuse Tommy. O să-mi petrec serile de vineri şi 
sâmbătă jos, la "Uncle Billy", sau afară, la "The Cavalier", 
bând bere şi povestind despre sâmbăta aia după-amiază 
când am luat stocul ăla baban de la Saunders de-am 
înnebunit tot Dorchester-u'. O să mă-nsor cu vreo caţă 
cicălitoare şi-o să am mereu maşina la modă anu' trecut, o 
să votez cu Democraţii... 

— Încetează, îl opri Sue, cu gura brusc plină de o oroare 
întunecată şi dulce; îl trase spre ea. lubeşte-mă. Mă doare 
aşa de rău capul în seara asta... lubeşte-mă. 

Aşa că o iubi, şi de astă dată totul fu altfel, de astă dată 
păru în sfârşit că este loc destul şi nu se mai produse nicio 
frecare obositoare ci o fricţiune delicioasă, care urca 
mereu, tot mai sus: de două ori trebui să se oprească, 
gâfâind, şi se abţinu, după care intră din nou 

(a fost virgin înainte să mă aibă şi a recunoscut aş fi 
crezut şi o minciună) 

şi intră tare iar respiraţia ei ieşea în icnete scurte şi 
sârguincioase după care începu să ţipe şi îl înşfăcă de 
spinare, incapabilă să se oprească, asudând, gustul cel rău 
îi dispăruse din gură, fiecare celulă părând să cunoască 
orgasmul ei propriu, trupul umplut de lumină solară, 


acorduri muzicale în creier, fluturi sub craniu în cuşca 
minţii. 

Mai târziu, în drum spre casă, o întrebă oficial dacă vrea 
să meargă cu el la Balul de Primăvară. Sue răspunse că da. 
Tommy vru să ştie dacă se hotărâse ce să facă în legătură 
cu Carrie. Îi spuse că încă nu. El zise că nu conta, dar nu 
era de aceeaşi părere. Începuse să i se pară că numai asta 
conta. 


Din  "Telekinezia: analiză şi consecinţe" (Science 
Yearbook, 1981), de Dean D. L. McGuiffin: 


Desigur, încă mai există acei oameni de ştiinţă - din 
păcate, cei de la Duke University sunt în fruntea lor - care 
resping cumplitele implicaţii de conţinut ale afacerii Carrie 
White. La fel ca şi Societatea Flatlands, Rozacrucienii, sau 
The Corlies din Arizona, care sunt încredinţaţi că bomba 
atomică nu funcţionează, aceşti nefericiţi dau bir cu fugiţii 
în faţa logicii şi-şi ascund capetele în nisip - iertată fie-mi 
combinaţia de metafore. 

Fireşte că suntem capabili să înţelegem consternarea, 
tonul ridicat, scrisorile de protest şi controversele la 
convocările ştiinţifice. Ideea telekineziei în sine a fost o 
pastilă amară ca s-o înghită comunitatea ştiinţifică, cu 
zorzoanele ei de planşe ouija, mediumi, ciocănituri în masă 
şi coroniţe plutind prin aer ca-n filmele horror; dar nici 
chiar înţelegerea nu va scuza iresponsabilitatea ştiinţifică. 

Deznodământul afacerii White ridică întrebări grave şi 
dificile. Un cutremur ne-a dislocat noţiunile ordonate 
asupra felului în care se presupune că trebuie să acţioneze 
şi să reacționeze lumea fizică. L-am putea învinui pe un 
fizician de asemenea renume cum e Gerald Luponet pentru 
a fi susţinut că toată povestea e o farsă şi o înşelătorie, 
chiar şi în faţa unor probe atât de covârşitoare precum cele 
prezentate de Comisia White? Căci, dacă adevărul este 
Carrie White, atunci cum mai rămâne cu Newton?... 


Stăteau în living room, Carrie şi Momma, ascultându-l pe 
Tennessee Ernie Ford cântând "Lăsaţi Luminile de Jos să 
Ardă" la un fonograf Webcor (pe care Momma îl numea 
victrola, sau, când era deosebit de bine dispusă, vic-ul). 
Carrie era aşezată la maşina de cusut, pompând cu 
picioarele în timp ce cosea mânecile unei noi rochii. 
Momma se aşezase sub crucifixul de ghips croşetând 
milieuri şi bătând din picioare în ritmul melodiei, care era 
una dintre favoritele ei. Dommb P P Bliss, care scrisese 
acest imn şi altele, nenumărate din cât se părea, era unul 
din strălucitoarele exemple despre opera lui Dumnezeu pe 
suprafaţa pământului. Fusese marinar, şi păcătos (două 
cuvinte care, în lexiconul lui Momma, erau sinonime), un 
mare blasfemator, hulindu-l pe Atotputernic. Apoi pe mare 
se stârnise o furtună cumplită, vasul ameninţase să se 
răstoarne, iar domnul P P Bliss căzuse în genunchii săi 
bolnavi de păcat cu o viziune a Iadului căscându-se sub 
fundul oceanului ca să-l înghită, şi se rugase lui Dumnezeu. 
Domnul P P Bliss îi făgăduise lui Dumnezeu că dacă-l 
salvează, Lui îi va dedica tot restul vieţii sale. Furtuna, 
fireşte, încetase imediat. 


"Viu străluce mila-[i, Doamne, 
Dintr-al Tău far în vecii, 
Nouă, dar, ne dai să ţinem 
Luminiţe pe mal, vii... ” 


Toate imnurile domnului PP Bliss aveau o mireasmă 
marină. 

Rochia pe care o cosea era de-a dreptul drăguță, ca vinul 
închis la culoare - cea mai apropiată de roşu nuanţă 
îngăduită de Momma - şi avea mâneci bufante. Încerca să-şi 
ţină gândul strict la cusut, dar acesta bineînţeles i-o lua 
razna. 

Lumina din plafon strălucea puternică, crudă şi galbenă, 
mica sofa de pluş prăfuit era desigur neocupată (Carrie nu 
invitase niciodată un băiat Să la Loc), iar pe peretele opus 


se desenau două umbre gemene: lisus crucificat şi, sub El, 
Momma. 

Cei de la şcoală o sunaseră pe Momma la spălătorie, iar 
ea venise la amiază acasă. Carrie o privise apropiindu-se pe 
alee, în timp ce burta îi tremura. 

Momma era o femeie foarte robustă, şi întotdeauna purta 
o pălărie. În ultima vreme picioarele începuseră să i se 
umfle, iar labele păreau tot timpul pe punctul de-a i se 
revărsa din pantofi.. Purta o jachetă de stofă neagră cu 
guler negru de blană. Ochii îi erau albaştri şi măriţi 
îndărătul bifocalelor fără rame. Ducea întotdeauna o geantă 
mare şi neagră în care îşi ţinea portmoneul şi portvizitul 
(ambele negre), o uriaşă Biblie ediţia King James (tot 
neagră) cu numele ei întipărit auriu pe copertă, şi un teanc 
de fascicule strânse cu o baretă de cauciuc. Broşurile erau 
de obicei portocalii şi tipărite îngălat. 

Carrie ştia vag că Momma şi Daddy Ralph fuseseră 
cândva  baptişti dar părăsiseră biserica atunci când 
căpătaseră convingerea că baptiştii lucrează pentru 
Antichrist. De-atunci începând, orice formă de adorare avea 
loc acasă. Momma oficia serviciul divin duminica, marţea şi 
vinerea. Ea era pastorul, iar Carrie congregația. Slujbele 
durau între două şi trei ore. 

Momma deschisese uşa şi păşi apăsat înăuntru. Se priviră 
preţ de-o clipă, despărțite de holul scurt de la intrare, ca 
doi pistolari înaintea unui duel. Era unul din acele scurte 
momente care par 

(frică oare chiar să fi fost frică în ochii lui Momma) 

mult mai lungi în amintire. 

Momma închise uşa în urma ei. 

— Eşti femeie, spuse ea încet. 

Carrie îşi simţi faţa sucindu-se şi schimonosindu-se şi nu 
se putu stăpâni. 

— De ce nu mi-ai zis? se tângui ea. Oh, Momma, aşa m- 
am mai speriat! Şi fetele şi-au râs de mine cu toatele şi au 
dat în mine cu lucruri şi... 


Momma pornise spre ea, iar acum mâna sa fulgeră cu 
iuţeală  mlădie, mână tare, bătătorită de spălat şi 
musculoasă. O lovi cu dosul palmei peste falcă iar Carrie se 
prăbuşi în uşa dintre hol şi living, plângând zgomotos. 

— Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o 
din Adam femeie, spuse Momma. Ochii i se vedeau peste 
măsură de mari prin ochelarii fără ramă; parcă ar fi fost 
două ouă la tigaie. O izbi pe Carrie cu latul piciorului, iar 
fata scoase un zbieret. 

— Scoală-te, femeie. Să intrăm în casă şi să ne rugăm. Să 
ne rugăm Domnului lisus pentru sufletele noastre rele şi 
păcătoase de femei slabe. 

— Momma... 

Suspinele erau prea puternice ca să-i îngăduie mai mult. 
Isteria latentă ţâşnise rânjind şi bolborosind. Nu se putea 
ridica în picioare. Putu doar să se târască în cameră cu 
părul atârnându-i peste chip, slobozind sughiţuri enorme, 
răguşite. Când şi când, Momma îşi balansa piciorul. Astfel 
înaintară prin living spre locul altarului, care cândva fusese 
un mic dormitor. 

— lar Eva era slabă, şi - zi-o, femeie! Zi-o! 

— Nu, Momma, te rog ajută-mă... 

Piciorul lovi. Carrie ţipă. 

— lar Eva era slabă şi a slobozit corbul asupra lumii, 
continuă Momma, iar numele corbului era Păcat, şi cel 
dintâi Păcat a fost împerecherea. lar Domnul a pogorât 
peste Eva un Blestem, iar Blestemul era Blestemul 
Sângelui. lar Adam şi Eva au fost izgoniți din grădină şi în 
Lume iar Eva a descoperit că pântecul ei crescuse mare cu 
prunc. 

Piciorul se legănă şi luă contact cu noada lui Carrie. 
Nasul i se zdreli pe podeaua de lemn. Intrau în alcovul 
altarului. Acolo se afla o cruce pe o masă acoperită cu 
mătase brodată. De o parte şi de alta a crucii erau puse 
lumânări albe. Înapoia acestora stăteau mai multe ilustraţii 
pe bandă cu lisus şi apostolii săi. lar la dreapta se găsea cel 


mai rău loc din toate, casa terorii, beciul unde orice 
speranţă, orice rezistenţă faţă de voia Domnului - şi a lui 
Momma - se stingea. Uşa debaralei se chiora la ea, 
deschisă. Înăuntru, sub un hidos bec albastru aprins zi şi 
noapte, era prinsă concepţia lui Derrault asupra faimoasei 
predici a lui Jonathan Edwards; "Păcătoși în Mâinile unui 
Dumnezeu Mânios." 

— Şi a mai fost un al doilea Blestem, iar acesta era 
Blestemul Gestaţiunii, iar Eva l-a adus pe lume pe Cain în 
sudori şi sânge. 

Acum Momma o târa, pe jumătate în picioare şi pe 
jumătate în patru labe, către altar, unde amândouă căzură 
în genunchi. Momma o apucă pe Carrie strâns de talie. 

— Şi în urma lui Cain, Eva i-a dat naştere lui Abel, încă 
nepocăită de Păcatul Împerecherii. Şi astfel Dumnezeu a 
aruncat asupra Evei un al treilea Blestem, iar acesta era 
Blestemul Uciderii. Cain s-a ridicat şi l-a ucis pe Abel cu o 
piatră. Şi Eva tot nu s-a căit, şi niciuna din fiicele Evei nu s- 
au căit, şi peste Eva Vicleanul Şarpe a întemeiat o împărăție 
a preacurviei şi pestilenţei. 

— Momma! zbieră Carrie. Momma, te rog ascultă-mă! N- 
a fost vina mea! 

— Pleacă-ţi capul, spuse Momma. Să ne rugăm. 

— Trebuia să-mi fi spus! 

Momma îşi cobori mâna pe ceafa fetei, iar înapoia mâinii 
se aflau toţi muşchii vânjoşi dezvoltați în unsprezece ani de 
cărat coşuri grele cu rufe şi împins cărucioare pline cu 
cearşafuri ude. Chipul cu ochii ieşiţi din orbite al Carriei 
zvâcni înainte iar fruntea i se pocni de altar, lăsând o urmă 
şi făcând lumânările să se clatine: 

— Să ne rugăm, spuse Momma încet, implacabil. 

Plângând şi trăgându-şi nasul, Carrie înclină din cap. Un 
ciucure de muci îi atârna sub nară pendulând - şi şi-i şterse 

(de-aş avea câte cinci cenți pentru fiecare dată când m-a 
făcut să plâng aici) 

cu dosul mâinii. 


— O, Doamne, declară tunător Momma, dându-şi capul pe 
spate, ajut-o pe femeia aceasta păcătoasă aflată aici lângă 
mine să vadă păcatul zilelor şi-al căilor ei. Arată-i că dacă ar 
fi rămas rară de păcat Blestemul Sângelui niciodată nu s-ar 
fi pogorât asupră-i. Se poate să fi săvârşit Păcatul 
Gândurilor Desfrânate. Se poate să fi ascultat muzică 
rock'n roll la radio. Se poate să fi fost ispitită de către 
Antichrist. Arată-i că aceasta e lucrarea blândă şi 
răzbunătoare a mâinii Tale, şi... 

— Nu! Dă-mi drumu'! 

Încercă să se ridice în picioare iar mâna lui Momma, 
puternică şi neînduplecată ca o cătuşă de fier, o forţă să 
îngenuncheze la loc. 

— .. şi semnul Tău că trebuie să urmeze calea cea 
dreaptă şi îngustă de-aci încolo dacă voieşte să evite 
chinurile de flăcări ale Hăului Veşnic. Amin. 

Îşi întoarse ochii scânteietori şi măriţi spre fiică-sa: 

— Acum du-te în chilia ta. 

— Nu! 

Carrie îşi simţea răsuflarea îngroşându-se de spaimă. 

— Du-te-n chilie. Roagă-te într-ascuns. Cere-ţi iertare 
pentru păcatul tău. 

— N-am păcătuit, Momma. Dumneata ai păcătuit. Nu mi- 
ai spus, şi fetele au râs de mine. 

Din nou i se păru că vede o străfulgerare de teamă în 
ochii femeii, stinsă la fel de iute şi fără sunet ca un fulger de 
vară. Momma începu s-o împingă pe Carrie cu forţa spre 
lumina albastră a debaralei. 

— Roagă-te la Dumnezeu şi poate-ţi vor fi spălate 
păcatele. 

— Momma, dă-mi drumul. 

— Roagă-te, femeie. 

— Am să fac pietrele să vină iar, Momma. 

Momma se opri. 

Până şi respiraţia păru să i se oprească o clipă în gâtlej. 
lar după aceea, mâna se strânse pe ceafă, se tot încleştă, 


până ce Carrie începu să vadă puncte roşii şi morbide 
înaintea ochilor şi-şi simţi creierul tulburându-se şi luând-o 
razna. 

Ochii dilataţi ai femeii înotau pe dinaintea ei. 

— Lepădătură a diavolului, şopti. De ce-am fost astfel 
blestemată? 

Mintea învârtejită a Carriei se străduia să găsească ceva 
îndeajuns de uriaş pentru a-şi exprima chinul, ruşinea, 
teroarea, frica. Avea senzaţia că întreaga ei viaţă se 
îngustase până în acest nevolnic şi bont vârf de revoltă. 
Ochii îi erau bulbucaţi nebuneşte, gura, plină de scuipat, i 
se căscă larg. 

— O SUGI! zbieră. 

Momma sâsâi ca o pisică arsă cu fierul roşu. 

— Păcat! ţipă ea. O, Păcat! 

Începu s-o lovească pe Carrie în spinare, în ceafă, în cap. 
Fata fu îmbrâncită, clătinându-se, în penumbra albastră şi 
strâmtă a cămăruţei. 

— TE FUŢI! răcni Carrie. 

(aşa aşa o aşa cum altfel crezi că te-a făcut o doamne o ce 
bine) 

Se rostogoli în debara cu capul înainte şi izbi peretele din 
fund, căzând pe podea pe jumătate ameţită. Uşa se trânti şi 
auzi cheia răsucindu-se. 

Era singură cu Dumnezeul mânios al lui Momma. 

Lumina albastră scălda imaginea unui lehova uriaş şi 
bărbos care azvârlea mulţimi de fiinţe omeneşti, zbierând, 
prin adâncimi înnorate spre un abis de foc. Sub ei, figuri 
negre şi îngrozite se zvârcoleau în flăcările pierzaniei în 
vreme ce Omul Negru şedea pe un uriaş tron de culoarea 
flăcării, cu un trident în mână. Trupul său era al unui 
bărbat, dar avea coadă cu vârf ascuţit şi cap de şacal. 

De data asta n-o să cedeze. 

Dar fireşte că cedă. Fu nevoie de şase ore, dar cedă, 
plângând şi strigându-i să deschidă uşa şi să-i dea drumul 
afară. Nevoia de-a urina era cumplită. Omul Negru rânjea 


la ea cu botul lui de şacal, iar ochii săi stacojii ştiau toate 
secretele sângerărilor femeieşti. 

Mai fuseseră şi alte prilejuri cu care Momma o ţinuse 
închisă în debara nu mai puţin de-o zi întreagă - când 
furase inelul acela de patruzeci şi nouă de cenți de la 
magazinul Five and Ten al lui Shuber, când găsise poza lui 
Flash Bobby Pickett sub perna ei - şi odată Carrie leşinase 
de nemâncare şi de duhoarea propriilor ei dejecţii. Şi 
niciodată, niciodată nu-i ripostase aşa ca azi. Azi chiar 
spusese Cuvântul acela cu FE. Şi totuşi, Momma îi dădu 
drumul aproape imediat după ce ea cedă. 

lată. Rochia era gata. Îşi luă picioarele de pe pedală şi o 
ridică s-o privească. Era lungă. Şi urâtă. O ura. 

Ştia de ce-i dăduse Momma drumul. 

— Momma, pot să mă duc la culcare? 

— Da. 

Nu ridică privirea de pe milieul ei. 

Carrie împături rochia pe braţ. Privi în jos la maşina de 
cusut. Deodată, pedala se înclină. Acul începu să se mişte în 
sus şi-n jos, reflectând lumina în străfulgerări de otel. 
Papiota se desfăşura în salturi. Roata laterală se învârtea. 

Capul femeii zvâcni în sus, cu ochii căscaţi. Modelul cu 
ochiuri de la marginea tabletei, minunat de complex şi 
totuşi în acelaşi timp pe cât de precis pe-atăt de regulat, se 
deşiră pe dată. 

— Puneam bine aţa, doar, şopti încetişor Carrie. 

— La culcare, zise scurt Momma, şi teama îi reveni în 
ochi. 

— Da, 

(i-a fost frică să nu smulg uşa debaralei din ţâţâni) 

Momma. 

(şi cred că puteam cred că puteam da cred că puteam) 


Din Umbra a explodat (pag. 58): 


Margaret White s-a născut şi a crescut în Motton, un 
orăşel lipit de Chamberlain. Elevii din Motton se duc să 


înveţe la liceele de treapta întâi şi a doua din Chamberlain. 
Părinţii ei erau destul de înstăriți; ţineau un prosper local 
de noapte imediat în afara oraşului, numit “The Lolly 
Roadhouse". 'Iatăl Margaretei, John Brigham, a fost 
omorât într-un incident cu focuri de armă la bar, în vara 
anului 1959. 

Margaret Brigham, care atunci avea aproape treizeci de 
ani, a început să participe la întrunirile de rugăciune ale 
fundamentaliştilor. Mama ei se încurcase cu alt bărbat 
(Harold Allison, cu care ulterior avea să se căsătorească), 
amândoi vroiau să scape de Margaret - considera că mama 
ei, Judith, şi Harold Allison trăiau în păcat, şi-şi făcea destul 
de des cunoscute opiniile. Judith Brigham se aştepta ca fiica 
ei să rămână fată bătrână până la moarte. În frazeologia 
mai picantă a viitorului ei tată vitreg, "Margaret avea o 
mutră ca un cur de autocisternă şi un trup pe potrivă'. O 
mai caracteriza şi ca "o mititică lisusă-n rugă". 

Margaret a refuzat să plece până în 1960, când l-a 
întâlnit pe Ralph White la o reuniune a redeşteptării. În 
luna septembrie a aceluiaşi an a părăsit reşedinţa familiei 
Brigham din Motton, mutându-se într-un mic apartament 
din Centrul Chamberlain. Idila dintre Margaret Brigham şi 
Ralph White s-a încheiat prin căsătorie, în 23 martie 1962. 
La data de 3 aprilie 1962, Margaret White a fost internată 
pentru scurt timp în Westover Doctors Hospital. 

— N-a voit să ne zică ce-o supără, a spus Harold Allison. 
Singura oară cân' ne-am dus s-o vedem ne-a zis că trăim în 
adulter chiar dacă ne pusesem pirostriile, şi c-o să ne 
ducem în iad. A zis că Dumnezeu ne-a pus un semn nevăzut 
pe frunţi, da' că ea putea să-l vadă. Nebună ca un liliac într- 
un cuibar, aşa se purta. Mă-sa a-ncercat să fie drăguță cu 
ea, să afle care-i necazu'. A apucat-o istericalele şi-a-nceput 
să bată câmpii despre un înger c-o sabie care cică umblă 
prin parcările la moteluri şi-i taie pe-ăi răi. Aşa că am 
plecat. 


Judith Allison, oricum, avea cel puţin o vagă idee asupra 
posibilei probleme a fiicei ei; bănuia că Margaret avusese o 
întrerupere de sarcină. Dacă era adevărat, atunci copilul 
fusese conceput în afara căsniciei. Confirmarea acestei 
ipoteze ar arunca o lumină interesantă asupra caracterului 
mamei lui Carrie. 

Într-o scrisoare lungă şi aproape isterică adresată mamei 
sale cu data de 19 august 1962, Margaret a spus că ea şi 
Ralph trăiau fără păcat, fără "Blestemul Împerecherii”. 
Insista ca Harold şi Judith Allison să-şi închidă "bârlogul de 
pierzanie" şi să facă la fel. "Este", declara Margaret spre 
sfârşitul scrisorii, "singuru-l [sic] mod ca tu & Omu Ala să vă 
puteţi feri de Ploaia de Sânge care-o să vie. Ralph & Eu, ca 
Maria & losif, nicicând no să ne cunoaştem sau poluă-m 
[sic] carnea unu la altul. Dacă-i vro ieșire, să fie cea Divină. 
n 

Desigur, calendarul ne arată că şi Carrie a fost concepută 
spre sfârşitul aceluiaşi an... 


Fetele se echipau în linişte pentru ora de gimnastică, 
prima de luni dimineaţă, fără glume proaste sau mici 
chiuituri, şi niciuna dintre ele nu fu prea surprinsă când 
Miss Desjardin dădu de perete uşa vestiarului şi păşi 
înăuntru. Fluierul ei de argint se legăna între sânii mici, iar 
dacă şortul era acelaşi pe care-l purtase vineri, pe el nu mai 
rămăsese nicio urmă de la amprenta însângerată a Carriei. 

Fetele continuară să se îmbrace posomorâte, fără s-o 
privească. 

— Nu cumva voi sunteţi gaşca-n prag de absolvire, spuse 
încet Miss Desjardin. Când urmează? Peste-o lună? Iar 
Balul de Primăvară vine chiar mai curând. Majoritatea aveţi 
deja gata rochiile şi perechile, pun pariu. Sue, tu o să mergi 
cu 'lommy Ross. Helen, cu Roy Evarts. Chris, bănuiesc că tu 
poţi s-alegi ce-ţi place. Cine-i norocosul? 

— Billy Nolan, răspunse fără chef Chris Hargensen. 


— Ei ei, nu-i aşa că-i chiar un tip norocos? remarcă 
Desjardin. Şi ce-o să-i dai în dar la serbare, Chris, un Kotex 
cu sânge? Sau, ce-ai zice de nişte hârtie igienică folosită? 
Înţeleg că lucrurile de soiul ăsta par să fie preocuparea ta, 
de-o vreme-ncoace. 

Chris se împurpură la faţă. 

— Plec. Nu-s obligată s-ascult chestiile astea. 

Desjardin nu fusese în stare tot weekend-ul să-şi scoată 
din minte imaginea Carriei, Carrie zbierând, bolborosind, 
cu un şerveţel ud lipit drept în mijlocul părului pubian - şi 
propria ei reacţie, îngreţoşată şi furioasă. 

lar acum, când Chris încercă să iasă val-vârtej pe lângă 
ea, întinse braţul şi o îmbrânci într-un şir de dulăpioare 
turtite, de culoare olive, lângă uşă. Ochii Christinei se 
dilatară şocaţi, nevenindu-i să creadă. Apoi, un soi de mânie 
dementă îi inundă faţa. 

— N-ai voie să dai în noi! urlă ea. O să dai de dracu' 
pentru asta! Să vezi dacă nu, fă curvo! 

Celelalte fete tresăriră şi inspirară adânc, cu ochii holbaţi 
spre duşumea. Treaba scăpa de sub control. Sue observă cu 
coada ochiului că Mary şi Donna Thibodeau se ţineau de 
mână. 

— Puțin îmi pasă, Hargensen, replică Desjardin. Dacă tu - 
sau oricare altă fată - credeţi că mi-am mâncat mălaiu' ca 
profesoară, vă-nşelaţi amarnic. Vreau doar să ştiţi toate că 
vineri aţi făcut o treabă căcăcioasă. Chiar căcăcioasă. 

Chris Hargensen fierbea, cu ochii în jos. Celelalte fete se 
uitau jalnic, oriunde numai la instructoarea lor de sport nu. 
Sue se pomeni privind spre baia cu duşuri - scena crimei - 
şi-şi smulse ochii dintr-acolo. Niciuna dintre ele nu mai 
auzise până atunci un profesor folosind cuvântul "căcăcios". 

— Aţi stat vreuna să vă gândiţi că şi Carrie White are 
suflet? Aţi stat vreuna o dată să vă gândiţi? Sue? Fern? 
Helen? Jessica? Oricare? Găsiţi că-i urâtă. Ei bine, urâte 
sunteţi toate. Am văzut vineri dimineaţă. 


Chris Hargensen bombănea ceva cum că taică-său e 
avocat. 

— Gura! îi ţipă în faţă Desjardin. 

Chris se dădu înapoi atât de brusc încât izbi cu capul 
dulapurile din spate. Începu să schelălăie şi să-şi frece 
creştetul. 

— O vorbă să mai scoţi, rosti încet Desjardin, şi dau cu 
tine de-a azvârlita cât colo. Vrei să afli dacă spun adevărul? 

Chris, care după toate aparențele trăsese concluzia că 
are de-a face cu o nebună, nu spuse nimic. 

Desjardin puse mâinile în şolduri. 

— Conducerea a hotărât ce pedeapsă să primiţi, fetelor. 
Nu e pedeapsa mea, îmi pare rău s-o spun. Eu mă gândeam 
la trei zile de eliminare şi refuzul biletelor la balul de 
absolvire. 

Câteva fete se uitară una la alta, murmurând nefericite. 

— Asta v-ar fi lovit acolo unde vă doare, continuă 
Desjardin. Din nefericire, personalul aripii administrative 
de la Ewen e format numai din bărbaţi. Nu cred că pot să-şi 
dea seama cu adevărat ce ticăloşie absolută e ceea ce-aţi 
făcut. Deci. O săptămână de detenţie. 

Oftaturi spontane de uşurare. 

— Dar. O să fie detenţia mea. La sport. Şi-am să v-alerg 
de-o să vă iasă ochii. 

— Eu nu vin, spuse Chris. 

Buzele i se subţiaseră. 

— Treaba ta, Chris. Treaba voastră, a tuturor. Dar 
pedeapsa pentru chiul de la detenţie va consta în trei zile 
eliminare şi refuzul biletelor de bal. V-aţi prins? 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Bun. Schimbaţi-vă. Şi gândiţi-vă la ce v-am zis. 

leşi. 

Tăcere mormântală preţ de-un moment lung şi copleşit. 
Apoi, Chris Hargensen spuse cu stridenţă sonoră, isterică: 

— N-o să-i meargă! 


Deschise o uşă la întâmplare, smulse o pereche de tenişi 
şi-i aruncă în perete. 

— O să-i vin eu de hac! Dracu' s-o ia! Dracu' s-o ia! Să 
vedeţi voi dacă nu! Dacă ne aliem toate, putem să... 

— Taci din gură, Chris, spuse Sue, şi fu surprinsă să audă 
în propria-i voce o inerție moartă, adultă. Taci doar din 
gură. 

— Nu s-a terminat, răspunse Chris Hargensen, 
desfăcându-şi fermoarul fustei cu o smucitură nervoasă şi 
întinzând mâna după şortul ei de sport, verde şi cu tivul 
destrămat după ultima modă. Nu s-a terminat, nici pe 
departe. 

Şi avea dreptate. 


Din Umbra a explodat (pag. 60-61): 


După părerea cercetătorului de faţă, un mare număr 
dintre persoanele care au studiat problema Carrie White - 
fie pentru periodicele ştiinţifice, fie pentru presa populară - 
au insistat în mod eronat asupra relativ infructuoasei 
căutări de incidente telekinezice în copilăria fetei. Ca să 
încercăm o analogie grosolană, e ca şi cum s-ar irosi ani de 
zile căutând incidente de masturbare precoce în copilăria 
unui violator. 

Spectaculosul incident cu pietrele joacă întrucâtva rolul 
de diversiune în această privinţă. Mulţi cercetători au 
adoptat convingerea neîntemeiată că acolo unde s-a 
înregistrat un incident, trebuie să mai existe şi altele. Ca să 
oferim încă o analogie, e ca şi cum s-ar desfăşura o echipă 
de observare a meteorilor în Crater National Park pentru 
că un asteroid uriaş a căzut acolo acum două milioane de 
ani. 

Din câte am putut constata, nu există niciun alt exemplu 
înregistrat de TK în copilăria Carriei. Dacă ea n-ar fi fost 
unicul copil la părinţi, am putea avea cel puţin relatări din 
auzite asupra câtorva zeci de alte evenimente minore. 


În cazul Andrea Kolnitz (vezi Addenda II pentru un istoric 
mai complet), ni s-a spus că, urmare a unei bătăi încasate 
pentru că se târâse pe acoperiş, "Dulăpiorul cu 
medicamente s-a deschis, sticluţele au căzut pe duşumea 
sau au părut că se aruncă singure prin baie, uşile se 
deschideau brusc şi se trânteau, şi, la apogeul manifestării, 
o combină stereo de peste o sută de kilograme s-a răsturnat 
iar discurile au zburat prin toată încăperea, bombardând 
ocupanţii şi spărgându-se de pereţi." 

În mod semnificativ, relatarea provine de la unul din fraţii 
Andreei, după cum citează numărul din 4 septembrie 1955 
al revistei "Life". "Life" este departe de-a fi cea mai 
academică sau inatacabilă sursă, însă mai există o cantitate 
impresionantă de documentaţie suplimentară, şi cred că 
aspectul mărturiei familiale este acreditat. 

În cazul Carriei White, singura martoră a oricărui posibil 
prolog al evenimentelor culminante finale a fost Margaret 
White, iar ea, fireşte, e moartă... 


Henry Grayle, director la Ewen High School, îl aşteptase 
toată săptămâna, dar tatăl Christinei Hargensen nu se 
arătă până vineri - a doua zi după ce Chris chiulise de la 
ora de detenţie cu formidabila Miss Desjardin. 

— Da, Miss Fish? întrebă el pe un ton oficial în interfon, 
deşi putea să vadă prin fereastră vizitatorul aflat în 
antecameră, şi cu siguranţă că-i ştia chipul din fotografiile 
publicate în ziarul local. 

— John Hargensen doreşte să vă vadă, Domnule Grayle. 

— Să poftească, te rog. 

Fir-ar să fie, Fish, chiar trebuie să te-arăţi aşa de 
impresionată? 

Grayle era un incorigibil torţionar de agrafe, rupător de 
şerveţele, îndoitor de colţuri. Pentru John Hargensen, 
lumina călăuzitoare a legalităţii oraşului, puse la bătaie 
artileria grea - o cutie întreagă de clame rezistente, în 
mijlocul mapei de birou. 


Hargensen era un bărbat înalt şi impresionant, cu un fel 
de-a se mişca plin de încredere în sine şi trăsături sigure, 
mobile, care dădeau de veste că ai de-a face cu un om 
superior în jocul interacțiunii sociale cu-un-pas-mai-în-faţă. 

Purta un costum maron Savile Row cu irizaţii subtile de 
verde şi auriu străbătând țesătura, care făcu de ruşine 
hainele de lucru ale lui Grayle luate de gata. Servieta îi era 
subţire, piele veritabilă, şi legată în oţel inoxidabil 
scânteietor. Avea un zâmbet impecabil şi plin de mulţi dinţi 
încapsulaţi - un surâs de să se topească inimile doamnelor- 
juraţi ca untul într-o tigaie încinsă. Strânsoarea mâinii, 
clasa-ntâi din cap până-n picioare - fermă, caldă, 
îndelungată. 

— Domnule Grayle. Voiam să vă văd de-o bună bucată de 
vreme. 

— Mă bucur întotdeauna să-i primesc pe părinţii ce se 
interesează de noi, replică Grayle cu un surâs uscat. De- 
asta avem Casa Deschisă a Părinților în fiecare lună 
octombrie. 

— Fireşte, zâmbi Hargensen. Presupun că sunteţi un om 
ocupat, iar eu trebuie să mă aflu în instanţă peste patruzeci 
şi cinci de minute. Trecem la concret? 

— Desigur, pescui Grayle în cutia sa cu agrafe, începând 
s-o mutileze pe prima. Presupun că vă aflaţi aici în legătură 
cu măsurile disciplinare luate contra fiicei dumneavoastră 
Christine. Trebuie să fiţi informat că poziţia şcolii faţă de 
problema respectivă a fost adoptată ferm. Ca om activând 
în domeniul justiţiei, vă daţi fără îndoială seama că abaterea 
de la reguli nu prea e posibilă, altfel... 

Hargensen dădu din mână nerăbdător: 

— Se pare că sunteţi prada unei confuzii, Domnule 
Grayle. Mă aflu aici pentru că fiica mea a fost molestată de 
către profesoara de educaţie fizică, Miss Rita Desjardin. Şi 
agresată verbal, teamă mi-e. Cred că termenul folosit de 
Miss Desjardin în legătura cu fiica mea a fost "căcăcioasă". 

Grayle aspiră un oftat. 


— Miss Desjardin a fost sancţionată. 

Zâmbetul lui John Hargensen se răci cu treizeci de grade. 

— Mă tem că o simplă sancţiune nu va fi suficientă. Mi se 
pare că acesta era primul an al tinerei, ăă, doamne în 
activitatea pedagogică? 

— Da. Am considerat-o eminent mulţumitoare. 

— Se pare că definiţia dumneavoastră asupra conceptului 
de "eminent mulţumitoare" include îmbrâncirea elevilor în 
dulapuri şi talentul de a înjura ca un birjar? 

Grayle fentă: 

— Ca avocat, sunteţi fără îndoială conştient că statul 
nostru recunoaşte şcolii titlul de in Jloco parentis - alături 
de deplina responsabilitate, ne revin drepturile părinteşti 
depline în timpul orelor de curs. Dacă nu sunteţi la curent, 
vă recomand să consultaţi Districtul Școlar Centralizat 
Monondock vs. Cranepool sau... 

— Sunt la curent cu conceptul, îl întrerupse Hargensen. 
Mai sunt conştient şi de faptul că nici cazul Cranepool pe 
care dumneavoastră, administratorii, preferaţi să-l citați cu 
atâta insistentă, sau cazul Frick, nu se referă la nimic legal 
în vreun fel de agresiunile fizice sau verbale. Există, însă, 
cazul Districtul Şcolar 44 vs. David Sunteţi la curent cu 
el? 

Grayle era la curent. George Kramer, prim-adjunctul 
liceului centralizat din D.S. 14, era partenerul lui de poker. 
George nu mai prea juca poker. Lucra pentru o companie 
de asigurări după ce îşi asumase riscul să tundă un elev. 
Districtul Şcolar sfârşise prin a plăti şapte mii de dolari 
despăgubiri, adică vreo mie de dolari pentru fiecare şuviţă 
tăiată. 

Grayle atacă o nouă clamă. 

— Haideţi să nu ne cităm unul altuia cazuri, domnule 
Grayle. Suntem oameni ocupați. Nu vreau să avem 
neplăceri. Nu vreau scandal. Fiica mea este acasă, şi va sta 
acasă luni şi marţi. Astfel îşi va efectua cele trei zile de 
eliminare. E foarte bine. 


O nouă fluturare indiferentă din mână. 

— lată ce doresc eu, continuă Hargensen. Unu: bilete de 
bal pentru fiica mea. Serbarea de absolvire a cursului 
superior e foarte importantă pentru ea, iar Chris e extrem 
de nefericită. Doi: să nu reînnoiţi contractul numitei 
Desjardin. Asta e dorinţa mea. Cred că dacă mi-aş da 
osteneala să chem Departamentul Şcolar în instanţă, aş 
putea pleca de-acolo atât cu concedierea ei cât şi cu o 
despăgubire grasă în buzunar. Dar nu vreau să fiu 
răzbunător. 

— Deci tribunalul e alternativa dacă nu accept cererile 
dumneavoastră? 

— Înţeleg că o discuţie în Comitetul Şcolar ar preceda-o, 
dar numai ca simplă formalitate. Însă, da, rezultatul final ar 
fi instanţa judecătorească. Neplăcut pentru dumneavoastră. 

Încă o agrafă. 

— Pentru agresiune fizică şi verbală, nu-i aşa? 

— În primul rând. 

— Domnule Hargensen, sunteţi conştient de faptul că 
fiica dumneavoastră şi vreo alte zece colege de-ale ei au 
aruncat cu şerveţele sanitare într-o fată căreia îi venise 
primul ciclu menstrual? O fată care avea impresia că 
sângerează de moarte? 

O încruntare vagă încreţi trăsăturile lui Hargensen, ca şi 
cum i-ar fi vorbit cineva aflat într-o cameră îndepărtată. 

— Îmi vine greu a crede că o asemenea alegaţie intră în 
discuţie. Vorbesc despre acţiunile comise ca urmare a... 

— Nu mă interesează, i-o reteză Grayle. Nu mă 
interesează despre ce acţiuni vorbiţi. Această fată, Carietta 
White, a fost numită "budincă tâmpită" şi i s-a spus să-şi 
"pună dopu'" şi a fost expusă unor felurite gesturi obscene. 
Săptămâna asta n-a venit deloc la şcoală. Dumneavoastră 
nu vi se pare că ar fi vorba de agresiune fizică şi verbală? 
Mie da. 

— Nu am de gând, spuse Hargensen, să stau aici şi să 
ascult o urzeală de  semi-adevăruri, sau predica 


dumneavoastră de director al şcolii, Domnule Grayle. Îmi 
cunosc destul de bine fiica pentru ca să... 

— Poftim! scoase Grayle din coşul de sârmă marcat 
INTRĂRI, de lângă mapă, un pachet de cartonaşe roz şi le 
răspândi pe birou. Am mari îndoieli că o cunoaşteţi pe fiica 
reprezentată în aceste rapoarte măcar pe jumătate din cât 
credeţi. Dacă ar fi fost aşa, poate că v-aţi fi dat seama că ar 
cam fi timpul să facă o plimbare la magazia de lemne. E 
timpul s-o muştruluiţi aspru înainte de-a aduce vreun 
prejudiciu major cuiva. 

— Nu veți... 

— Ewen, patru ani, trecu Grayle peste el. Înscrisă pentru 
absolvirea din iunie şaptezeci şi nouă; peste-o lună. I.Q. 
testat la o sută şi patruzeci. Optzeci şi trei în medie. Totuşi, 
văd că a fost acceptată, la Oberlin. Cred că cineva - 
dumneavoastră, probabil, domnule Hargensen - aţi tras 
nişte sfori destul de lungi. Şaptezeci şi patru de consemnări 
la detenţie. Douăzeci dintre acestea au fost pentru 
hărţuirea elevilor inadaptaţi, pot adăuga. Gen a cincea 
roată. Înţeleg că gaşca Christinei îi numeşte Mortimeri 
Snerd. Li se pare teribil de hilar. A chiulit de la cincizeci şi 
una din aceste detenţii consemnate. La Chamberlain Junior 
High, o eliminare pentru că a pus o pocnitoare în pantoful 
unei fete... notiţa de pe raport spune că această mică farsă 
era cât pe ce s-o coste două degete de la picior pe fata 
numită lrma Swope. Swope are buză-de-iepure, înţeleg. 
Vorbesc despre fiica dumneavoastră, Domnule 
Hargensen. Toate astea nu vă spun nimic? 

— Ba da, răspunse Hargensen, ridicându-se; o roşeaţă 
uşoară îi inundase trăsăturile. Îmi spun că ne vom revedea 
în instanţă. lar când voi fi terminat cu dumneata, ai să te 
poţi socoti norocos dacă vei avea din ce trăi vânzând 
enciclopedii din uşă-n uşă. 

Grayle se ridică şi el, furios, iar cei doi bărbaţi se priviră 
peste birou. 

— Fie, atunci în instanţă, acceptă Grayle. 


Observă o mică tresărire de surpriză pe chipul lui 
Hargensen, îşi încrucişă degetele şi trecu la ceea ce spera 
că va fi un knockout - sau cel puţin un K.O. tehnic care va 
salva postul Ritei Desjardin şi îl va mai cobori cu o treaptă 
pe ticălosul ăsta cu cur-de-mătase. 

— Se pare că n-aţi realizat toate implicaţiile clauzei in 
loco parentis în această chestiune, domnule Hargensen. 
Aceeaşi umbrelă care o acoperă pe fiica dumneavoastră e 
valabilă şi pentru Carrie White. lar în momentul când ne 
veţi cita în temeiul agresiunii fizice şi verbale, vom contra- 
cita şi noi împotriva fiicei dumneavoastră în temeiul 
aceloraşi fapte faţă de Carrie White. 

Lui Hargensen îi căzu falca, apoi închise gura. 

— N-o să-ţi meargă cu trucuri de-astea ieftine, avocat... 

— „de găinari? Asta e o expresie pe care o căutaţi? 
zâmbi cu amărăciune Grayle. Cred că ştiţi unde e ieşirea, 
domnule Hargensen.  Sancţiunile împotriva fiicei 
dumneavoastră rămân valabile. Dacă ţineţi să daţi curs 
acţiunii, e dreptul dumneavoastră. 

Hargensen traversă băţos încăperea, se opri ca pentru a 
mai adăuga ceva, apoi ieşi, abia stăpânindu-se să-şi dea 
satisfacţie trântind straşnic uşa. 

Grayle lăsă să i se reverse aerul din piept. Nu era greu să 
vezi de unde-şi moştenea Chris Hargensen îndărătnicia 
căpoasă. 

A.P Morton intră peste un minut: 

— Cum a mers? 

— Timpul o va spune, Morty, răspunse Grayle; 
strâmbându-se, privi la grămada de agrafe răsucite. 
Oricum, a rezistat cale de şapte clame. Într-un fel e un 
record. 

— O să deschidă o acţiune civilă? 

— Nu ştiu. L-a atins când i-am spus c-o să contra-cităm. 

— Te cred. 

Morton aruncă o privire telefonului de pe biroul lui 
Grayle. 


— E vremea ca supraveghetorul să se ocupe de lada asta 
de gunoi, nu? 

— Da, încuviinţă Grayle, ridicând receptorul. Slavă 
Domnului că asigurarea mea de şomaj e achitată la zi. 

— Şi a mea, replică loial Morton. 


Din Umbra a explodat (Addenda III): 


Carietta White a predat strofa care urmează ca temă la 
poezie în clasa a şaptea. Dl. Edwin King, profesorul de 
engleză al Carriei într-a şaptea, declară: "Nu ştiu de ce am 
păstrat-o. Categoric, nu mi-a rămas în minte ca o elevă prea 
strălucită, şi nici acestea nu sunt versuri strălucite. Era 
foarte tăcută şi nu-mi aduc aminte să fi ridicat o dată măcar 
mâna în clasă. Dar ceva anume din poezioara asta părea un 
strigăt." 


lisus priveşte de pe perete, 

Dar are faţa rece ca gheaţa, 

Și dacă el mă iubea 

Aşa cum îmi spune ea 

De ce mi-e aşa de singură viaţa? 


Marginile hârtiei pe care e scrisă strofa sunt împodobite 
cu un mare număr de figurine cruciforme care aproape că 
par să danseze... 


Luni după-amiază lommy era la antrenamentul de 
baseball, iar Sue se duse la Kelly Fruit Company ca să-l 
aştepte. 

Kelly's era cea mai tipică speluncă de liceeni cu care se 
putea lăuda comunitatea răsfirată larg din Chamberlain de 
când Şeriful Doyle închisese centrul de recreere în urma 
unui mare chef cu droguri. Era ţinută de un om gras şi 
ursuz numit Hubert Kelly care îşi cănea părul şi se plângea 
încontinuu că stimulatorul său cardiac electronic e pe 
punctul să-l curenteze. 


Localul era o combinaţie de băcănie, chioşc de 
răcoritoare şi staţie de benzină - în faţă avea o pompă 
Jenny ruginită pe care Hubie nu se ostenise niciodată s-o 
schimbe de când fuzionaseră companiile. Mai vindea bere, 
vin ieftin, cărţi porcoase şi un sortiment larg de ţigări 
obscure ca Murads, King Sano şi Marvel Straights. 

Chioşcul de răcoritoare avea placă de marmură veritabilă 
şi patru sau cinci separeuri pentru puştii fără amici sau 
destul de nenorocoşi ca să n-aibă unde merge pentru a se 
îmbăta sau droga. Un Flipper vechi care se gripa mereu la 
bila a treia îşi bâlbâia becurile în fund, lângă raftul de 
publicaţii porno. 

Când intră, Sue o văzu imediat pe Chris Hargensen. Era 
aşezată într-unul din compartimentele din spate. Amorul ei 
curent, Billy Nolan, se uita prin ultimul număr din Popular 
Mechanics la standul de reviste. Sue nu ştia ce poate găsi 
o fată bogată, "populară", aşa cum era Chris, la Nolan, care 
arăta cam ca un straniu călător în timp din anii '50 cu părul 
lui dat cu briantină, geaca de piele împodobită cu fermoare 
şi rabla de Chevrolet care tuşea din eşapament. 

— Sue! exclamă Chris. Vino-aici! 

Sue dădu din cap şi ridică o mână, deşi antipatia i se 
ridică în gât ca un şarpe de hârtie. Când o privea pe Chris, 
parcă s-ar fi uitat printr-o uşă întredeschisă spre un loc 
unde Carrie White stătea chircită cu mâinile peste creştet. 
În mod previzibil, îşi găsi propria ipocrizie (inerentă în 
salutul din mână şi din cap) greţoasă şi de neînțeles. De ce 
nu putea pur şi simplu s-o rupă cu ea? 

— De zece cenți bere de rădăcini, îi ceru ea lui Hubie. 

Kelly avea bere de rădăcini autentică, de soi ales, şi o 
servea în halbe din 1890, mari şi aburite. Aşteptase cu 
nerăbdare să o soarbă îndelung în timp ce citea un foileton 
şi îl aştepta pe Tommy - în ciuda prăpădului pe care-l 
cauzau tenului ei berea de rădăcini, nu putea fără ea. Nu fu 
însă mirată să constate că-i pierise pofta. 

— Ce-ţi mai face inima, Hubie? întrebă. 


— Măi copii, răspunse Hubie, decapitând spuma de pe 
berea lui Sue cu un cuţit de masă şi umplând mai departe 
halba. Voi nu pricepeţi nimica. Am băgat azi dimineaţă în 
priză aparatul de ras şi m-am ales cu o sută zece volţi drept 
prin stimulatorul ăla. Măi copii, voi habar n-aveţi cum e, n- 
am dreptate? 

— Aşa se pare. 

— Aşa. Ferească-vă Dumnezeu să trebuiască vreodată să 
aflaţi. Cât o s-o mai poată duce bătrâna mea ticăitoare? Măi 
copii, o să vedeţi voi când îmi cumpăr ferma şi zevzecii ăştia 
de la renovări urbane or să facă din locu-ăsta o parcare. 
Berea face zece cenți. 

Sue împinse fisa peste marmură. 

— Cincizeci de milioane de volţi drept prin bătrânele ţevi, 
făcu sumbru Hubie şi cobori privirea spre mica umflătură a 
buzunarului de la piept. 

Sue luă berea şi se strecură cu grijă pe locul gol din 
separeul Christinei. Arăta grozav de drăguță, cu părul ei 
negru legat într-o panglică verde-trifoi şi o bluză strânsă pe 
trup care-i scotea în evidenţă sânii tari, cu vârfurile în sus. 

— Ce mai faci, Chris? 

— Căcarea lumii! zise Chris, cu un entuziasm afectat. Ai 
auzit-o pe ultima? M-au dat afară de la bal. Pun pariu că 
muistu-ăla de Grayle o să-şi piardă slujba. 

Sue o auzise pe ultima. La fel ca toată lumea din Ewen. 

— 'Tăticul îi dă în judecată, continuă Chris - şi, peste 
umăr: Billii! Vino-aici să-i zici salut lui Sue! 

Tânărul lăsă jos revista şi veni agale, cu degetele mari 
agăţate în centura militară încheiată lateral, şi celelalte 
degete atârnându-i moi spre pubisul dolofan al levişilor 
bătuţi în ţinte. Sue se simţi năpădită de un val de irealitate 
şi rezistă impulsului de a-şi duce mâinile la faţă chicotind 
nebuneşte. 

— Ura, Suze, aruncă Billy. 

Se aşeză lângă Chris şi începu imediat să-i maseze 
umărul. Chipul îi era complet lipsit de expresie. Ar fi putut 


tot atât de bine să fi pipăit un antricot de vită. 

— Oricum, cred c-o să spargem petrecerea, anunţă Chris. 
Ca formă de protest sau cam aşa ceva. 

— Chiar? exclamă Sue, sincer uimită. 

— Nu, răspunse Chris, dând vag din mână. Nu ştiu. 

Faţa i se scofâlci deodată într-o mască a furiei, la fel de 
brusc şi de neaşteptat ca pâlnia unei tornade. 

— Nenorocita de Carrie White! Ce-aş mai vrea să-şi ia 
socoteala aia de popă trupete şi să şi-o bage drept în cur! 

— O să treci tu şi peste asta, o consolă Sue. 

— Dacă voi celelalte aţi fi ieşit numai odată cu mine... 
Doamne, Sue, de ce n-ai venit? Atunci zău că i-am fi apucat 
de boaşe. Nu mi te-am închipuit niciodată ca pe-un pion al 
şefilor. 

Sue simţi că i se încing obrajii. 

— De altele nu ştiu, da', eu n-am fost pionul nimănui. Am 
primit pedeapsa pentru că am considerat c-o merit. Am 
făcut o treabă împuţită. Încheiat citatul. 

— Rahat. Nefututa aia de Carrie umblă creanga zicând că 
toată lumea afară de ea şi sclivisita de mă-sa o s-ajungă-n 
iad şi tu mai poţi să-i ţii partea? Ar fi trebuit să luăm 
zdrențele-alea şi să i le băgăm pe gât. 

— Sigur. Corect. Mai vorbim, Chris. 

leşi din separeu. 

De astă dată Chris se împurpură la faţă; sângele îi năvăli- 
n obraji dintr-o dată, de parcă un nor roşu ar fi trecut peste 
cine ştie ce soare dinăuntrul ei. 

— N-oi fi tu loana d'Arc a oraşului! Cred că ţin bine minte 
că erai şi tu acolo, zbierând în cor cu toată lumea! 

— Da, spuse Sue, tremurând. Dar eu am încetat. 

— Oh, nu cumva eşti chiar ea? se minună Chris. ii, ba 
zău că da! la-ţi berea de rădăcini cu tine. Să n-o ating 
cumva şi să mă prefac în aur. 

Sue nu-şi luă berea. Se răsuci şi plecă, mai mult 
poticnindu-se. Tulburarea îi era cumplit de mare, prea 
mare pentru lacrimi sau furie. Era o fată cumsecade, şi 


acesta fusese primul conflict în care să se fi implicat, fizic 
sau verbal, de pe vremea trasului de cozi din şcoala 
generală. Şi era pentru întâia oară în viaţa ei că se 
consacrase în mod activ unui principiu. 

Şi, bineînţeles, Chris o lovise drept în locul potrivit, o 
atinsese exact acolo unde era cel mai vulnerabilă: căci era 
o ipocrită, nu părea să existe nicio cale de-a evita şi, undeva 
adânc, cuibărită înlăuntrul ei şi plină de ură, era conştiinţa 
faptului că unul din motivele pentru care participase la ora 
de condiţie fizică şi alergări în forţă ale Domnişoarei 
Desjardin n-avea nimic de-a face cu noblețea. Nu vroia să-şi 
rateze pentru nimic în lume ultimul Bal de Primăvară. 
Pentru nimic în lume. 

Tommy nu se zărea nicăieri. 

O luă pe jos înapoi spre şcoală, cu stomacul chiorăindu-i 
jalnic. Micuţa Miss Mănăstire-de-Maici. Suzy Creamcheese. 
Fetiţa Cuminte care nu face Treaba Aia decât cu băiatul pe 
care intenţionează să-l ia de soţ - cu cuvenita acoperire a 
suplimentului de duminică, bineînţeles. Doi copii. Să-i baţi 
cu basca udă dacă dau cel mai mic semn de cinste: şi-o trag, 
se ceartă, sau refuză să se hlizească de fiecare dată când 
vreunu' grozav de deștept strigă "şase". 

Bal de Primăvară. Rochie albastră. Corsaj ţinut toată 
după-amiaza în frigider. Tommy într-un sacou alb de seară, 
cingătoare, pantaloni negri, pantofi negri. Părinţii făcând 
fotografii cu Blitz Kodak şi Polaroid, pe care să le pună 
lângă canapeaua din salon. Crep mascând spalierele nude 
ale sălii de gimnastică. Două orchestre: una de rock, una de 
blues. Nicio a cincea roată n-are nevoie să se înscrie. 
Mortimer Snerd, fii bun şi stai afară. Accesul permis numai 
membrilor clubului şi viitorilor rezidenţi ai Kleen Korners. 

În cele din urmă îi dădură lacrimile şi o luă la fugă. 


Din Umbra a explodat (pag. 60): 


Următorul citat face parte dintr-o scrisoare adresată de 
Chris Hargensen Donnei Kellogg. Tânăra Kellogg s-a mutat 


de la Chamberlain la Providence, Rhode Island, în toamna 
anului 1978. Se pare că a fost una dintre puţinele prietene 
apropiate ale Christinei Hargensen, şi totodată confidentă. 
Scrisoarea poartă data poştei 17 mai, 1979: 

"Aşa că am pierdut Balu' şi maţe-fripte de taică-meu zice 
că n-are de gând să le dea ălora ce merită. Da' n-o să le 
meargă, încă nu ştiu exact ce-am să fac, dar îţi garantez că 
toată lumea o să aibă o futu-i mare surpriză..." 


Era şaptesprezece. Şaptesprezece mai. lăie ziua pe 
calendarul din camera ei de îndată ce-şi trase cămaşa de 
noapte, lungă şi albă. Tăia fiecare zi ce trecea, cu un creion 
carioca mare şi negru, şi avea impresia că acest lucru 
exprima o foarte proastă atitudine în faţa vieţii. De fapt, nu-i 
păsa. Singurul lucru de care-i păsa cu adevărat era 
conştiinţa faptului că a doua zi Momma avea s-o trimită din 
nou la şcoală, unde va trebui să le întâlnească iarăşi pe 
toate. Pe Ele. 

Se aşeză în micul ei balansoar Boston (cumpărat şi plătit 
cu propriii ei bani), lângă fereastră, închise ochii, şi le 
înlătură din minte, pe Ele ca şi toată harababura de gânduri 
conştiente. Parcă ar fi măturat o duşumea. Ridică-ţi covorul 
subconştientului şi strecoară dedesubt tot gunoiul. Pa. 

Deschise ochii. Privi la peria de păr aflată pe biroul ei. 

Flexează. 

Ridică peria. Era grea. Ca şi cum ar fi ridicat o mreană cu 
braţe foarte slabe. Oh. Gemu. 

Peria lunecă până la marginea biroului, trecu de punctul 
unde forţa gravitaţională ar fi trebuit s-o răstoarne, şi 
începu să se legene, ca suspendată cu un fir invizibil. Ochii 
Carriei se strânseră până la a deveni două tăieturi înguste. 
Venele îi pulsau la tâmple. Orice medic ar fi fost interesat să 
afle ce se petrecea cu trupul ei în momentele acelea; n-avea 
niciun sens logic. Respirația scăzuse la şaisprezece inhalări 
pe minut. Tensiunea sângelui se ridicase la 190/100. Pulsul 
la 140 - mai mult decât al astronauţilor sub acceleraţia 


gravitaţională sporită a decolării. lemperatura atinsese 
94,3*F. Corpul ei ardea energie ce părea că vine de nicăieri 
şi se îndreaptă spre niciunde. O electroencefalogramă ar fi 
prezentat unde alfa care nici nu mai erau unde, ci zig-zag- 
uri mari, ascuţite. 

Lăsă jos, cu grijă, peria. Bun. Noaptea trecută o scăpase. 
Pierzi toate punctele, te duci la-nchisoare. 

Închise din nou ochii şi se legănă. Funcţiile fiziologice 
începură să revină la normal; respiraţia i se acceleră până 
aproape de gâfâială. Balansoarul scârţâia uşor. Nu 
enervant, totuşi; liniştitor. Huţa, huţa. Limpezeşte-ţi minţile. 

— Carrie? pluti, cam tulburată, vocea maică-si. 

(ajung la ea interferenţe ca la radio când dai drumul la 
mixer bun, bun) 

— "Ţi-ai spus rugăciunile, Carrie? 

— Mi le spun, strigă ea ca răspuns. 

Da. Şi le spunea, sigur că da. 

Privi la micul ei pat-studio. 

Flexează. 

Covârşitoare greutate. Enormă. De neîndurat. 

Patul vibră, apoi capătul i se ridică la vreo trei degete. 

Căzu la loc cu o bufnitură. Aşteptă, cu un surâs vag pe 
buze, ca Momma să strige furioasă. Nu strigă. Aşa că fata 
se ridică, urcă în pat şi se cuibări între cearşafurile 
răcoroase. O durea capul şi se simţea buimăcită, cum i se 
întâmpla întotdeauna după aceste şedinţe de antrenament. 
Inima îi bătea, într-un ritm aprig, înfricoşător. 

Întinse mâna, stinse lumina şi se culcă la loc. Fără pernă. 
Momma nu-i dădea voie să folosească perne. 

Se gândea la drăcugşori, la spiriduşi şi vrăjitoare 

(oi fi vrăjitoare mămico târfa diavolului) 

bântuind prin noapte, acrind laptele, răsturnând putinile 
de unt, mănând recoltele, în timp ce Ele se tupilau în casele 
Lor cu semne hexagonale desenate pe uşi. 

Închise ochii, adormi şi visă pietre uriaşe, vii, prăvălindu- 
se prin noapte, căutând-o pe Momma, căutându-le pe Ele. 


Încercau să fugă, să se-ascundă. Dar stânca nu le ascundea; 
copacul uscat nu le dădea adăpost. 


Din Numele meu e Susan Snell de Susan Snell (New 
York: Simon & Schuster, 1986), pag. I-IV: 


În legătură cu cele întâmplate la Chamberlain în Noaptea 
Balului, există un lucru pe care nu l-a înţeles nimeni. Nu l-a 
înţeles presa, nu l-au înţeles nici cercetători de la Duke 
University, nici David Congress - deşi cartea sa Umbra a 
explodat este, probabil, singura lucrare semi-decentă 
scrisă despre acest subiect - şi fără îndoială că nici Comisia 
White, care a găsit în mine un ţap ispăşitor foarte la- 
ndemână, nu l-a înţeles. 

Acest unic lucru este faptul fundamental: eram copii. 

Carrie avea şaptesprezece ani, Chris Hargensen tot 
şaptesprezece, eu  şaptesprezece, Tommy Ross avea 
optsprezece, Billy Nolan (care a pierdut un an repetând 
clasa a noua, probabil înainte de-a învăţa cum să se tragă 
de manşete în timp ce era ascultat) avea nouăsprezece... 

Copiii maturi reacţionează în moduri mai acceptabile din 
punct de vedere social decât cei mai mici, dar tot au un stil 
de-a lua hotărâri greşite, de a suprareacţiona, sau a 
subestima. 

În prima secţiune care urmează acestei introduceri, 
trebuie să analizez, pe cât de bine pot, prezenţa acestor 
tendinţe în mine însămi. Până una-alta, problema pe care 
urmează s-o discut se află la baza implicării mele în 
evenimentele Nopţii de Bal, şi dacă vreau să mă spăl de 
păcate, trebuie să încep prin a relata unele scene pe care le 
resimt acum deosebit de dureros... 

Am mai spus până acum această poveste, cel mai notoriu 
caz fiind în faţa Comisiei White, care a primit-o cu 
incredulitate. 

Sub impresia celor două sute de morţi şi a distrugerii 
unui întreg oraş, este foarte uşor să se uite un singur lucru: 


eram copii. Eram copii. Eram copii care încearcă să se 
descurce cât pot de bine... 


— Te-ai scrântit. 

O privi clipind din ochi, refuzând să creadă ceea ce 
efectiv auzise. Erau la el acasă, iar televizorul mergea, dat 
însă uitării. Mama lui se dusese în vizită la doamna Klein, 
peste drum. Tatăl era în atelierul din pivniţă, meşterind o 
colivie. 

Sue părea stingherită dar hotărâtă. 

— Aşa vreau eu, lommy. 

— Ei bine, aşa n-o vreau eu. Cred că-i cea mai tâmpită 
blestemăţie pe care-am auzit-o-n viaţa mea. Ca un lucru pe 
care să-l faci la un pariu. 

Faţa lui Sue se încordă. 

— 0? Credeam că tu eşti ăla care ţinea discursuri măreţe 
alaltăieri seară. Da' când e vorba să-ţi pui banii acolo unde 
ţi-i gura aia mare şi grasă... 

— Stai, ho! rânji Tommy, fără să se arate jignit. N-am 
spus că nu, nu? Oricum, nu încă. 

— Ai... 

— Stai. Stai doar. Lasă-mă să vorbesc. Vrei s-o invit pe 
Carrie White la Balul de Primăvară. Okay, asta mi-e clar. 
Dar mai sunt vreo câteva lucruri pe care nu le-nţeleg. 

— Zi-le pe nume, spuse Sue aplecându-se spre el. 

— Mai întâi, la ce-o să folosească? Şi doi, ce te face să 
crezi c-o să zică da dac-o invit? 

— Să nu zică da? Păi... se încurcă Sue, eşti... toată lumea 
te place, şi... 

— Ştim amândoi că ea nu prea are motive să-i pese cine 
ştie ce de oamenii pe care-i place toată lumea. 

— Cu tine ar merge. 

— De ce? 

Presată, Sue arăta sfidătoare şi mândră în acelaşi timp. 

— Am văzut cum se uită la tine. E topită. La fel ca 
jumătate din fetele de la Ewen. 


Tommy îşi dădu ochii peste cap. 

— Mă rog, aşa zic eu, spuse defensiv Sue. N-o să fie în 
stare să refuze. 

— Să zicem că te cred. Cum rămâne cu chestia ailaltă? 

— Adică la ce bun? Păi... o s-o scoată din carapacea ei, 
normal. O s-o facă... 

Nu mai continuă. 

— Să intre-n rândul oamenilor? Haide, Suze. Nici tu nu 
crezi palavrele astea. 

— Bine. Poate că nu le cred. Dar poate că totuşi îi sunt 
datoare pentru ceva. 

— Chestia de la duşuri? 

— Mult mai mult de-atât. Poate că dacă n-ar fi decât asta, 
aş putea s-o las baltă, dar bancurile proaste au început încă 
din generală. N-am fost amestecată în multe, dar în câteva 
tot am fost. Dacă eram în aceeaşi clasă cu Carrie, fac pariu 
că mă băgam şi eu în mai multe. Părea să fie... hm, o 
distracţie nemaipomenită. Fetele pot fi rele ca nişte pisici 
sălbatice când e vorba de-aşa ceva, e o treabă pe care 
băieţii nu pot s-o-nţeleagă cu adevărat. Băieţii ar fi sâcâit-o 
pe Carrie o bucată de vreme, după care uitau, dar fetele... 
şi au tot ţinut-o aşa întruna, şi nici măcar nu mai pot să-mi 
aduc aminte cum a-nceput. Dacă eu aş fi Carrie, nici măcar 
n-aş mai putea suporta să m-arăt în lume. Pur şi simplu aş 
găsi un pietroi mare şi m-aş ascunde sub el. 

— Eraţi copii, spuse Tommy. Copiii nu ştiu ce fac. Copiii 
nici măcar nu ştiu că reacţiile lor îi rănesc pe ceilalţi 
oameni, propriu-zis, practic. Le lipseşte, âă, puterea de 
pătrundere. Pricepi? 

Sue se pomeni luptându-se să-şi exprime gândul pe care 
i-l trezeau aceste cuvinte, căci îi păru dintr-o dată josnic să 
te dai mare pe lângă incidentul de la duşuri la fel cum se dă 
mare cerul pe deasupra munţilor. 

— Dar rar se-ntâmplă să descopere cineva vreodată că 
faptele sale, propriu-zis, practic, îi rănesc pe ceilalţi! 
Oamenii nu devin mai buni, se fac mai deştepţi doar. Şi când 


te-ai făcut mai deştept nu încetezi să smulgi aripile 
muştelor, nu faci decât să cauţi motive mai serioase pentru 
a o face. O mulţime de copii spun că le pare rău de Carrie 
White - mai ales fete, să mori de râs! — dar pun pariu că 
niciunul din ei nu-nţelege ce-nseamnă să fii Carrie White, 
fiecare secundă din fiecare zi. Şi nici nu le pasă cu- 
adevărat. 

— Ţie-ţi pasă? 

— Nu ştiu! ţipă fata. Dar cineva ar trebui să-ncerce şi să-i 
pară rău, într-un fel care să conteze... într-un fel care să- 
nsemne ceva. 

— Bine. Am s-o invit. 

— Chiar? 

Replica lui Sue sunase plată, surprinsă. Nu se aşteptase 
ca Tommy să accepte într-adevăr. 

— Da. Dar cred c-o să zică nu. Mi-ai supraestimat box- 
office-ul de farmec. Chestia aia cu popularitatea-i o 
balivernă. Ţi-au intrat gărgăunii la cap. 

— Mulţumesc, rosti Sue pe un ton ciudat, ca şi cum i-ar fi 
mulţumit unui inchizitor pentru tortură. 

— Te iubesc, răspunse lommy. 

Îl privi mirată. Era pentru prima oară că i-o spunea. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 6): 


Există o mulţime de oameni - în majoritate bărbaţi - pe 
care nu-i surprinde faptul că i-am cerut lui Tommy s-o invite 
pe Carrie la Balul de Primăvară. Îi surprinde, totuşi, că ela 
făcut-o, ceea ce dovedeşte că intelectul masculin se 
aşteaptă la foarte puţin în materie de altruism de la semenii 
săi. 

Tommy a invitat-o pentru că mă iubea şi fiindcă era lucrul 
pe care-l doream eu. Cum puteai şti că te iubeşte? întreabă 
scepticul de la balcon. Pentru că aşa mi-a spus el, domnule. 
Şi dacă l-ai fi cunoscut, asta ar fi fost prea destul şi pentru 
dumneata... 


A invitat-o marţi, după prânz, şi s-a pomenit că e 
emoţionat ca un copil pe cale să meargă la prima sa 
petrecere cu colegii. 

Ea stătea cu patru rânduri mai încolo în sala de studiu a 
orei a cincea, iar când sună de ieşire Tommy îşi croi drum 
prin mulţimea celor grăbiţi să iasă. La catedră, Dl. 
Stephens, un profesor înalt aflat tocmai în pragul îngrăşării, 
îşi aduna distrat hârtiile în servieta maronie şi jerpelită. 

— Carrie? 

— Ăhău? 

Ridică privirea din carte cu o tresărire speriată, 
aşteptându-se parcă la o lovitură. Vremea era închisă, iar 
lumina neoanelor îngropate în plafon nu-i avantaja în mod 
deosebit tenul palid. Dar Tommy văzu pentru prima oară 
(fiindcă era pentru prima oară că o privea cu adevărat) că 
fata era departe de-a fi respingătoare. Faţa ei, mai curând 
rotundă decât ovală, avea ochi atât de negri încât păreau să 
arunce sub ei umbre, ca nişte vânătăi. Părul îi era de un 
blond închis, cam sârmos, strâns într-un coc care n-o prea 
umplea de vino-ncoace. Avea buze pline, aproape senzuale, 
şi dinţi albi de la natură. Trupul îi era, în cea mai mare 
parte, nedefinit. Un pulover larg îi ascundea sânii, lăsând să 
se observe doar două proeminențe vagi. Fusta ei avea un 
colorit vioi, dar era tot groaznică: cădea într-o croială "A" 
ciudată şi greoaie până la jumătatea gambelor. Pulpele se 
arătau puternice, rotunjite, (încercarea de a le ascunde cu 
o pereche de ciorapi aţoşi înalţi până sub genunchi era 
bizară dar zadarnică) şi frumos formate. 

Privea în sus spre el cu o expresie în care teama era 
amestecată cu altceva. Era absolut sigur că ştie ce e acelalt 
ceva. Sue avusese dreptate şi, odată ce era aşa, Tommy abia 
avu timp să se întrebe dacă fapta lui îi ajuta lui Carrie sau 
nu cumva înrăutăţea şi mai mult situaţia. 

— Dacă n-ai pereche pentru Bal, ai vrea să vii cu mine? 

Acum Carrie clipi şi, în timp ce-o făcea, se petrecu un 
lucru ciudat. Timpul necesar ca să se întâmple poate să nu 


fi fost mai mult de-o fracțiune de secundă, dar după aceea 
Tommy şi-l putu reaminti fără efort, la fel cum se întâmplă 
cu visele sau cu senzațiile de dejă vu. Simţi o ameţeală ca 
şi cum creierul nu i-ar mai fi controlat trupul - sentimentul 
mizerabil de înstrăinare pe care-l avea când bea prea mult, 
ajungând pe punctul să vomite. 

Apoi îi trecu. 

— Ce? Ce? 

Cel puţin nu se înfuriase. Tommy prevăzuse un scurt 
acces de furie urmat de o retragere rapidă. Dar Carrie nu 
era furioasă; părea incapabilă să accepte cât de cât ideea a 
ceea ce-i spusese el. Acum erau singuri în sala de studiu, 
exact între refluxul elevilor dinainte şi fluxul celor ce 
urmaâu. 

— La Balul de Primăvară, spuse el, cam şovăitor. E 
vinerea viitoare şi ştiu că-i cam târziu pentru o invitaţie, 
dar... 

— Nu-mi place să fiu păcălită, spuse ea încet, şi-şi lăsă 
capul în piept. 

Ezită doar o secundă, iar apoi trecu pe lângă el, se opri, 
se întoarse şi deodată Tommy văzu în ea demnitate, un 
lucru atât de firesc încât se îndoia că fata era măcar 
conştientă de existenţa lui. 

— Oare Voi, Ăştia, credeţi că puteţi, chiar aşa, să mă 
păcăliţi la nesfârşit? Ştiu foarte bine cu cine-ai să te duci. 

— Nu mă duc cu nimeni cu care n-am chef, spuse 
răbdător Tommy. le invit pentru că vreau eu să te invit. 

În ultimă instanţă, ştia că acesta e adevărul. Dacă Sue 
făcea un gest reparator, asta nu conta decât în al doilea 
rând. 

De-acum începuseră să intre elevii la ora a şasea, iar unii 
dintre ei îi priveau curioşi. Dale Ullman îi spuse ceva unui 
băiat pe care Tommy nu-l cunoştea, şi amândoi chicotiră. 

— Vino, o chemă Ilommy. 

leşiră pe hol. 


Erau la jumătatea drumului spre Aripa Patru - clasa lui se 
afla în partea opusă - păşind alături, fie şi din întâmplare 
poate, când Carrie spuse, aproape prea încet ca să se-audă: 

— Aş veni cu plăcere. Cu mare plăcere. 

Tommy era destul de perspicace ca să ştie că nu era o 
acceptare, şi din nou îl umplu îndoiala. Totuşi, treaba 
începuse. 

— Atunci, fă-o. Va fi în regulă. Pentru amândoi. Avem noi 
grijă de asta. 

— Nu, spuse ea, şi aşa cum arăta, dintr-o dată 
gânditoare, ar fi putut fi socotită chiar o fată frumoasă. Va fi 
un coşmar. 

— N-am bilete, replică băiatul, ca şi cum n-ar fi auzit-o. 
Azi e ultima zi când se mai vând. 

— Hei, Tommy, ai luat-o în direcţie greşită! răcni Brent 
Gillian. 

Carrie se opri: 

— Ai să-ntârzii la oră. 

— Vii? 

— La oră, insistă ea, nefericită. La oră. O să sune de 
intrare. 

— Vii? 

— Da! exclamă Carrie cu furioasă neajutorare. Ştiai c-o 
să vin! 

Îşi şterse ochii cu dosul mâinii. 

— Ba nu. Dar acum ştiu. Trec să te iau la şapte jumate. 

— Bine, şopti fata. Mulţumesc. 

Arăta de parcă era cât pe ce să leşine. 

Şi atunci, mai ezitant ca oricând, Tommy îi atinse mâna. 


Din Umbra a explodat (pag. 74—76): 


Probabil că niciun alt aspect al afacerii Carrie White n-a 
fost atât de prost înţeles, de inexact dedus şi de învăluit în 
mister, ca rolul jucat de Thomas Everett Ross, nenorocosul 
cavaler al Carriei la Balul de Primăvară al Liceului Ewen. 


Morton Cratzchbarken, într-un discurs recunoscut ca voit 
senzaţional la Colocviul Naţional de Fenomene Metapsihice 
de anul trecut, a spus că cele mai şocante două evenimente 
ale secolului douăzeci au fost asasinarea lui John FE. Kennedy 
din 1963 şi distrugerea oraşului Chamberlain, Maine, în 
mai 1979. Cratzchbarken subliniază că ambele evenimente 
au fost aduse la cunoştinţa cetăţenilor de către mass media, 
şi ambele aproape că au urlat în gura mare faptul 
înfricoşător că, în vreme ce ceva luase sfârşit, altceva fusese 
irevocabil pus în mişcare. Dacă se poate accepta o atare 
comparaţie, arunci Thomas Ross a jucat rolul unui Lee 
Harvey Oswald - omul-trăgaci într-o catastrofă. Întrebarea 
care persistă este: a făcut-o în mod conştient sau nu? Susan 
Snell, după cum ea însăşi recunoaşte, urma să fie escortată 
de către Ross la serbarea anuală. Susţine că i-a propus lui 
Ross s-o ia în locul ei pe Carrie, pentru a-şi ispăşi vina 
rolului jucat de ea în incidentul de la duş. Cei ce resping 
această ipoteză, în ultima vreme urmând opinia lui George 
Jerome de la Harvard, afirmă că o să fie o deturnare 
profund romantică, fie o minciună sfruntată. Jerome 
argumentează cu toată tăria şi elocvenţa că nu e deloc 
caracteristic pentru adolescenţii de vârsta liceului să se 
simtă datori de-a "ispăşi" indiferent ce - mai ales în cazul 
unei ofense faţă de un egal de-al lor care a fost ostracizat 
din clicile existente. 

"Ar fi încurajator să putem crede că firea adolescenților e 
capabilă de un asemenea gest care să salveze mândria şi 
imaginea de sine a păstrării inferioare din ordinul 
scurmătoarelor", a declarat Jerome într-un număr recent 
din “The Atlantic Monthly", "dar ştim bine că nu e aşa. 
Găina slabă nu e ridicată blând din praf de către tovarăşele 
ei; mai degrabă, este exterminată rapid şi fără milă." 

Jerome, fireşte, are perfectă dreptate - în legătură cu 
păsările, în orice caz - iar elocvenţa lui e neîndoielnic 
răspunzătoare în bună măsură pentru avansarea teoriei 
"farsei crude", de care Comisia White s-a apropiat fără însă 


a o statua propriu-zis. Această teorie sugerează că Ross şi 
Christine Hargensen (vezi pag. 10-18) se aflau în centrul 
unei vaste conspirații de a o aduce pe Carrie White la Balul 
de Primăvară şi, odată ajunsă acolo, a-i desăvârşi umilirea. 
Unii teoreticieni (în majoritatea autori de romane polițiste) 
mai susţin şi că Sue Snell a jucat un rol activ în conspirație. 
Astfel, misteriosul domn Ross e aruncat în cea mai proastă 
lumină posibilă, cea a unui farsor cinic manipulând cu 
deliberare o fată instabilă psihic spre o situaţie de stres 
extrem. 

Autorul de faţă nu crede că aşa ceva e plauzibil, având în 
vedere caracterul domnului Ross. Aceasta este o faţetă 
rămasă în mare măsură neexplorată de către detractorii lui, 
care l-au zugrăvit mai curând ca pe un atlet insipid, o 
vedetă locală; expresia "bufon tălâmb" exprimă perfect 
această optică asupra lui lommy Ross. 

E drept că Ross era un sportiv de capacitate peste medie. 
Cel mai bun era la baseball, fiind membru al selecționatei 
Ewen cu începere din anul doi. Dick O'Connell, manager 
general al echipei Boston Red Sox, a indicat faptul că lui 
Ross i s-ar fi oferit un avans considerabil pentru semnarea 
contractului, dacă rămânea în viaţă. 

Dar Ross era şi un elev de A-pe-linie (necorespunzând 
deloc imaginii de "bufon tălâmb") după cum au spus părinţii 
lui, hotărâse că baseball-ul profesionist trebuia să mai 
aştepte până la terminarea facultăţii, unde plănuia să 
studieze pentru licenţa de limba engleză. Preocupările lui 
includeau creaţia poetică, iar o poezie scrisă cu şase luni 
înainte de-a muri a fost publicată într-o "mică revistă" cu 
autoritate, numită "Fverleaf. O puteţi găsi în Addenda V. 

Colegii săi de clasă care au supravieţuit îi acordă şi ei 
note mari, ceea ce e foarte semnificativ. N-au mai rămas 
decât doisprezece supraviețuitori după ceea ce în presa 
populară a devenit cunoscut ca Noaptea Balului. Cei care 
nu participau au fost în majoritate elevii nepopulari din 
clasele de treapta întâi şi a doua. Dacă aceşti "excluşi" şi-l 


amintesc pe Ross ca pe un băiat prietenos şi simpatic (mulţi 
s-au referit la el cu “al dracu' de mişto gagiul!"), oare asta 
nu face ca teza Profesorului Jerome să sufere într-un grad 
corespunzător? 

Rezultatele şcolare ale lui Ross - care, conform legii de 
stat, nu pot fi reproduse aici - coroborate cu amintirile 
colegilor de clasă şi cu comentariile rudelor, vecinilor şi 
profesorilor, întregesc portretul unui tânăr extraordinar. 
Acesta e un fapt care nu se potriveşte mai deloc cu 
imaginea Profesorului Jerome referitoare la un băiat dur şi 
viclean, mort după admiraţia celorlalţi. Se pare că era 
destul de îngăduitor faţă de atacurile verbale şi suficient de 
independent faţă de grupul său pentru a o invita pe Carrie 
de la bun început. De fapt, Thomas Ross pare a fi fost un soi 
de raritate: un tânăr cu conştiinţă socială. 

Nu ne vom referi aici la sfinţenia lui. Nu ar avea niciun 
rost. Dar cercetarea intensivă m-a adus la convingerea că 
nu era nicio găină umană în poiata şcolii publice, 
alăturându-se cu inconştienţă măcelăririi unei găini mai 
slabe... 


Zăcea 

(nu mi-e frică nu mi-e frică de ea) 

pe pat cu un braţ petrecut peste ochi. Era sâmbătă 
noapte. Dacă voia să facă rochia pe care o avea în minte, 
trebuia să înceapă mâine cel mai 

(nu mi-e frică mămico) 

târziu. Cumpărase deja materialul de la John's, din 
Westover. Bogăția sa grea, de catifea mototolită, o speria. O 
speriase şi preţul, şi fusese intimidată de proporţiile 
magazinului, de doamnele şic hoinărind pe ici pe colo în 
rochiile lor uşoare de primăvară, examinând suluri de stofă. 
Domnea în atmosferă o stranietate cu ecou, iar localul se 
situa la antipozi faţă de filiala din Chamberlain a 
Woolworth's-ului, de unde îşi cumpăra ea de obicei 
materialele. 


Fusese intimidată, dar nu oprită. Pentru că, dac-ar fi vrut, 
i-ar fi putut trimite pe toţi ţipând în stradă. Manechine 
răsturnându-se, lămpi căzând, rulouri textile zburând prin 
aer ca nişte flamuri desfăşurându-se. Precum Samson în 
templu, putea potopi prăpăd peste capetele lor dacă o 
dorea. 

(nu mi-e frică) 

Acum pachetul era ascuns jos în pivniţă pe un raft uscat, 
iar ea avea să-l aducă sus. În noaptea asta. 

Deschise ochii. 

Flexează. 

Biroul se ridică în aer, se cutremură o clipă, după care se 
înălţă până atinse aproape tavanul. Îl ridică. Îl coborî. Acum 
patul, cu greutatea ei cu tot. Sus. Jos. Sus. Jos. Întocmai ca 
un lift. 

Abia dacă era cât de cât obosită. Mă rog, un pic. Nu prea 
mult. Capacitatea, aproape pierdută acum două săptămâni, 
prospera din plin. Progresase cu o iuţeală aproape... 

Ei bine, aproape înspăimântătoare. 

lar acum, aparent descătuşate, - la fel ca şi cunoştinţa 
menstruației - zeci de amintiri se iviseră, de parcă cine ştie 
ce stăvilar mintal ar fi fost doborât astfel ca ciudatele ape să 
poată năvăli şiroaie. Erau amintiri de fetiţă, înceţoşate, 
distorsionate, dar cu toate acestea foarte prezente. Făcea 
tablourile să danseze pe pereţi; dădea drumul robinetelor 
de apă aflate în cealaltă parte a încăperii; Momma îi cerea 

(Carrie închide ferestrele o să plouă) 

să facă ceva iar ferestrele se trânteau deodată prin toată 
casa; îi dezumfla Domnişoarei Macaferty toate cele patru 
cauciucuri odată deşurubând ventilurile de la roţile 
Volkswagen-ului ei; pietrele... 


„„„dar acum nu mai avea niciun rost să nege amintirea, nu 
mai mult decât ar fi negat ciclul menstrual, iar amintirea 
aceasta nu era împăienjenită, nu, nu asta; era aspră şi 
strălucitoare, ca nişte săgeți frânte ale fulgerului; fetiţa — 


(momma stai momma, nu mai nu pot să respir o gâtul 
meu o mămico îmi pare rău că m-am uitat momma o limba 
mea sânge în gură) 

biata fetiţă — 

(zbierând: târfă mică o ştiu eu cum e cu tine vădeucee 
de făcut) 

biata fetiţă zăcând jumătate în debara jumătate afară, 
văzând stele negre jucând pretutindeni în faţa ochilor ei, un 
zumzet dulce, îndepărtat, limba umflată bălăbănindu-i-se 
printre buze, grumazul încercuit de un jug de carne 
tumefiată, roasă, acolo unde o sugrumase Momma şi pe 
urmă Momma venind iar, venind la ea, Momma cu cuțitul 
lung de măcelărie al lui Doddy Ralph în mâna 

(să tai trebuie să tai răul să-l smulg ticăloşia păcatele 
cărnii o ştiu eu despre ochi îţi scot ochii) 

dreaptă, faţa ei schimonosită şi chinuită, bale pe bărbie, 
cu Biblia lui Doddy Ralph în mâna cealaltă 

(n-o să te mai uiţi tu niciodată la urâciunea aia despuiată) 

şi ceva s-a flexat, nu flexat ci FLEXAT, ceva enorm şi 
neformat şi titanic, un izvor de putere ce nu era a ei acum şi 
niciodată nu va mai fi şi apoi ceva a căzut pe acoperiş şi 
Momma a zbierat şi a scăpat Biblia lui Doddy Ralph şi asta a 
fost bine, şi pe urmă alte bufnituri şi trosnituri şi apoi casa 
a început să arunce cu mobilele peste tot şi Momma a 
scăpat cuțitul şi a căzut în genunchi şi a început să se 
roage, ţinând mâinile sus şi legănându-se-n genunchi în 
timp ce scaunele şuierau prin hol şi paturile de la etaj 
cădeau şi masa din sufragerie a încercat să se înghesuie pe- 
o fereastră şi atunci ochii maică-si crescând uriaşi şi 
înnebuniţi, bulbucându-se, degetul ei arătând spre fetiţă 

(tu eşti tu eşti lepădătură a satanei vrăjitoareo pui de 
diavol tu faci asta) 

şi pe urmă pietrele şi Momma leşinase în timp ce 
acoperişul pârâia şi trosnea ca sub paşii lui Dumnezeu şi 
după aceea... 


După aceea leşinase şi ea. lar pe urmă n-au mai fost 
amintiri. Momma n-a vorbit despre cele întâmplate. Cuţitul 
de măcelărie s-a întors în sertarul său. Momma a oblojit 
uriaşele vânătăi albastre şi negre de pe gâtul ei iar Carriei i 
se părea că ţine minte c-a întrebat-o pe Momma de unde le 
are iar Momma a strâns din buze şi n-a spus nimic. Puţin 
câte puţin, totul a căzut pradă uitării. Ochiul amintirii nu s-a 
mai deschis decât în vise. Tablourile nu mai dansau pe 
pereţi. Ferestrele nu se mai închideau singure. Carrie nu şi- 
a mai amintit niciodată de o vreme când lucrurile fuseseră 
altfel. Niciodată, până acum. 

Stătea întinsă pe patul ei, cu privirea în plafon, asudând. 

— Carrie! La masă! 

— Mulţumesc. 

(nu mi-e frică) 

Momma. 

Se ridică şi-şi prinse părul cu o bentiţă albastră-închis. 
Apoi cobori la parter. 


Din Umbra a explodat (pag. 59) 


Cât de vizibilă era "facultatea sălbatică" a Carriei, şi ce 
părere avea despre ea Margaret White, cu etica ei creştină 
împinsă până la extrem? Nu vom şti, probabil, niciodată. 
Suntem însă tentaţi să credem că reacţia doamnei White 
trebuie să fi fost la rândul ei dusă la extrem... 


— Nici nu te-ai atins de plăcintă, Carrie, ridică Momma 
privirea din broşura pe care o citea atentă în timp ce-şi bea 
Neabătutul Comentariu. E de casă. 

— Mă face să-mi iasă coşuri, Momma. 

— Coşurile sunt calea Domnului de a te pedepsi. Acum 
mănâncă-ţi plăcinta. 

— Momma? 

— Da? 

Carrie se aruncă: 


— Tommy Ross m-a invitat la Balul de Primăvară, vinerea 
viitoare... 

Broşura fu uitată. Momma se holba la ea cu ochi uriaşi 
care spuneau mă-nșeală auzul. Nările îi palpitau ca ale unui 
cal ce-a auzit pârâitul uscat al unui şarpe cu clopoței. 

Carrie încercă să-şi înghită nodul din gât şi nu 

(nu mi-e frică o ba mi-e) 

reuşi să scape decât de-o parte din el. 

— „Şi-i un băiat foarte drăguţ. A promis să treacă pe-aici 
înainte, ca să-l cunoşti, şi... 

— Nu. 

— „să mă aducă acasă pe la unşpe. Am... 

— Nu, nu, nu! 

— „primit. Momma, te rog, înţelege că trebuie să-ncep şi 
eu să... să încerc să intru-n rândul lumii. Eu nu sunt ca 
dumneata. Sunt caraghioasă - vreau să zic, colegii mă 
găsesc caraghioasă. Nu vreau să fiu aşa. Vreau să-ncerc şi 
să fiu un om întreg înainte de-a fi prea târziu ca să... 

Doamna White îşi azvârli ceaiul în obrazul Carriei. 

Nu era decât călduţ, dar n-ar fi putut reteza vorbele fetei 
mai brusc nici clocotit să fi fost. Rămase buimacă, fluidul de 
culoarea chihlimbarului scurgându-i-se de pe bărbie şi 
obraji pe bluza albă, întinzându-se. Era lipicios şi mirosea a 
scorţişoară. 

Doamna White tremura, cu faţa împietrită, în afară de 
nări, care continuau să pulseze. Deodată, îşi aruncă pe 
spate capul şi urlă în tavan. 

— Doamne! Doamne! Doamne! 

Mandibula îi clănţănea brutal cu fiecare silabă. 

Carrie stătu nemişcată. 

Doamna White se ridică şi ocoli masa. Mâinile îi erau 
încleştate ca nişte gheare tremurânde. Avea pe faţă o 
expresie dementă de compasiune amestecată cu ură. 

— Chilia, spuse. Du-te-n chilie şi te roagă. 

— Nu, Momma. 


— Băieţii. Da, băieţii vin la rând. După sânge, băieţii vin. 
Ca nişte câini, adulmecă, le curg balele, caută să afle de 
unde vine mirosul ăla. Mirosul... ăla! 

Tot braţul i se repezi în lovitură, iar sunetul palmei pe 
faţa Carriei 

(o doamne ce frică mi-e acum) 

păru pocnetul sec al unei curele de piele şfichiuind în aer. 
Carrie rămase pe scaun, deşi partea de sus a trupului i se 
clătină. Urma de pe obrazul ei fu mai întâi albă, apoi roşie 
ca sângele. 

— Semnul, spuse doamna White. 

Ochii îi erau dilataţi dar goi; respira cu gâfâieli repezi şi 
lacome. Părea că vorbeşte de una singură, când mâna îi 
cobori ca o gheară pe umărul fetei şi o trase de pe scaun. 

— L-am văzut eu, sigur. O, da. Dar. N-am. Făcut-o. 
Niciodată. Doar pentru el. El. M-a. Luat... 

Tăcu, cu ochii rătăcindu-i aiurea spre plafon. Carrie era 
îngrozită. Momma părea să fi căzut pradă unei mari 
revelații ce-o putea nimici. 

— Momma... 

— În maşini. O, ştiu eu unde te duc ei cu maşinile lor. La 
periferie. În moteluri. Whisky. Miros... o, ce te mai miros! 

Vocea i se înălţă într-un țipăt. lendoanele îi ieşeau prin 
pielea gâtului, iar capul i se răsucea în sus ca pentru a 
căuta ceva. 

— Momma, mai bine să te-opreşti... 

Aceste cuvinte părură s-o plesnească aducând-o înapoi la 
realitate, un soi de realitate ceţoasă. Buzele îi tresăriră într- 
un fel de surpriză primitivă şi se opri, ca bâjbâind după 
sensuri vechi într-o lume nouă. 

— Chilia, murmură. Du-te-n chilie şi te roagă. 

— Nu. 

Momma ridică mâna să lovească. 

— Nu! 

Braţul se opri în aerul încremenit. Momma se holbă la 
propria-i mână, pentru a se asigura că încă mai e la locul ei, 


şi intactă. 

Tipsia cu plăcintă se înălţă deodată de pe grătarul pus pe 
masă şi zbură prin cameră spre a se strivi lângă uşa 
livingului într-un plescăit de sirop de mure. 

— Am să mă duc, Momma! 

Ceaşca de ceai răsturnată a doamnei White îşi luă zborul 
şi-i şuieră pe lângă cap sfărâmându-se deasupra aragazului. 
Momma ţipă şi căzu în genunchi, acoperindu-şi creştetul cu 
mâinile. 

—  Odrasla Diavolului, gemu.  Odrasla Diavolului, 
lepădătura Satanei... 

— Momma, ridică-te. 

— Desfrâu şi preacurvie, poftele cărnii... 

— Ridică-te! 

Pe Momma o părăsi glasul dar se ridică în picioare, cu 
mâinile pe cap încă, asemenea unui prizonier de război. 
Buzele i se mişcau. Carrie avu impresia că recita Tatăl 
Nostru. 

— Nu vreau să mă lupt cu dumneata, Momma, spuse ea, 
iar vocea aproape că i se frânse de pe buze dizolvându-se; 
făcu eforturi să şi-o controleze. Nu vreau decât să fiu lăsată 
să-mi trăiesc viaţa. A dumitale... a dumitale nu-mi place! 

Se întrerupse speriată în ciuda propriei voințe. Blasfemia 
ultimă fusese rostită - şi era de o mie de ori mai gravă decât 
cuvântul cu F. 

— Vrăjitoare, şopti Momma. Spune în Cartea Domnului: 
"Să nu înduri în viaţă o vrăjitoare." Tatăl tău a făcut treaba 
Domnului... 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, o întrerupse Carrie; 
întotdeauna o tulbura s-o audă pe Momma vorbind despre 
tatăl ei. Tot ce vreau e să înţelegi că o să se cam schimbe 
treaba pe-aici, Momma. 

Arunca văpăi din ochi. 

— Şi n-ar strica s-o înţeleagă şi File. 

Dar Momma şuşotea de una singură. 


Nemulţumită, cu o senzaţie de neîmplinire în gâtlej şi 
chiorăitul lugubru al tensiunii emoţionale în pântec, cobori 
în pivniţă să-şi aducă materialul de rochie. 

Era mai de preferat decât debaraua. Asta era. Orice era 
de preferat în locul debaralei cu becul ei albastru şi 
duhoarea copleşitoare a sudorii propriului ei păcat. Orice. 
Totul. 

Se opri cu pachetul nedesfăcut strâns la piept şi închise 
ochii, alungând lumina chioară a becului gol din pivniţă, 
decorat cu ghirlande din pânză de păianjen. Tommy Ross n- 
o iubea; ştia. O simţea ca pe un soi ciudat de alinare, putea 
s-o înţeleagă şi să-i răspundă. Trăise cot la cot cu conceptul 
penitenţei de când ajunsese destul de mare ca să 
gândească. 

Băiatul spusese că va fi bine - c-or să aibă ei grijă de asta. 
Ei bine, o să aibă ea grijă de asta. Facă ei bine să pună la 
cale nimic. Mai bine să nu-ncerce. Nu ştia dacă darul îi 
venise de la domnul luminii sau de la cel al tenebrelor, dar 
acum, descoperind în sfârşit că nu-i păsa de la care anume, 
era covârşită de o uşurare aproape indescriptibilă, ca şi 
cum o enormă povară, îndelung purtată, i se ridicase de pe 
umeri. 

Sus, Momma şopocăia mai departe. Nu era Iatăl Nostru. 
Era Rugăciunea Exorcizării din Deuteronom. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 23): 


În cele din urmă au făcut un film după cele întâmplate. L- 
am văzut în aprilie trecut. Când am ieşit din sală, mi-era 
rău. Ori de câte ori se întâmplă în America un lucru 
important, ăştia trebuie să-l poleiască, parc-ar fi pantofi de 
copil mic. În acest fel, îl poţi uita. lar a o uita pe Carrie 
White s-ar putea să fie o greşeală mai mare decât se poate 
bănui... 


Luni dimineaţă; directorul Grayle şi dublura sa, Pete 
Morton, îşi beau cafeaua în biroul celui dintâi. 


— Tot n-ai primit nicio veste de la Hargensen? întrebă 
Morty. 

Buzele i se arcuiră într-un rânjet ă la John Wayne, un pic 
cam speriat pe la margini. 

— Nici pâs. lar Christine a-ncetat să mai latre cum o să 
ne-arunce taică-su-n stradă. 

Grayle suflă în cafea cu o mutră lungă. 

— Nu pari în apele tale. 

— Nu sunt. Ai aflat că vine la bal şi Carrie White? 

— Cu cine? clipi din ochi Morty. Cu Ciocu? 

Ciocu era Freddy Holt, altul dintre neadaptaţii de la 
Ewen. Cântărea poate patruzeci şi cinci de kilograme cu 
hainele pe el, şi cine-l privea într-o doară putea fi ispitit să 
creadă că, din astea, treizeci reveneau numai nasului. 

— Nu, spuse Grayle. Cu Tommy Ross. 

Morty îşi înghiţi cafeaua greşit şi-l apucă un acces de 
tuse. 

— La fel am simţit şi eu, confirmă Grayle. 

— Şi cum rămâne cu amica lui? Cu mititica Snell? 

— Cred că ea i-a băgat-o în cap. Cu siguranţă că se 
simţea destul de vinovată pentru ceea ce se întâmplase cu 
Carrie când am stat de vorbă cu ea. Acum e în Comitetul de 
Decoraţiuni, fericită ca peştele-n apă, de parcă nici nu s-ar 
sinchisi că nu se duce la serbarea de absolvire. 

— Aha, mormăi cu înţelepciune Morty. 

— lar Hargensen - cred c-o fi vorbit cu unii şi a 
descoperit că am putea într-adevăr să-l dăm în judecată 
pentru Carrie White dacă ne vine cheful. Cred că şi-a 
încheiat socotelile. Fiică-sa e aia care mă-ngrijorează. 

— Crezi c-o să avem vreun incident vineri seară? 

— Nu ştiu. Tot ce ştiu e că Chris are o mulţime de prieteni 
care-or să fie acolo. Şi că umblă cu lepra aia de Billy Nolan; 
şi ăla are o menajerie-ntreagă de amici. Din soiul ăla, care- 
şi fac carieră din a speria cucoanele gravide. Chris 
Hargensen îl are la degetul mic, din câte-am auzit. 

— Ţi-e teamă de ceva anume? 


Grayle făcu un gest neliniştit. 

— Ceva anume? Nu. Dar sunt în ciorba asta de destulă 
vreme ca să-mi dau seama că-i o situaţie tâmpită. Mai ţii 
minte meciul cu Stadler, în şapte-ş-şase? 

Morty dădu din cap. Era nevoie de mai mult de trei ani ca 
să se şteargă amintirea meciului Ewen-Stadler. Bruce 
Trevor fusese un elev submediocru, dar un jucător fantastic 
de baschet. Antrenorul Gaines nu-l putea suferi, dar Trevor 
avea să aducă echipa Ewen în turneul zonal pentru prima 
oară după zece ani. Fusese scos din formaţie cu o 
săptămână înaintea ultimului meci, obligatoriu de câştigat, 
al Ewen-ului, cu Lincşii de la Stadler. O inspecţie de rutină 
în dulapuri, anunţată, descoperise un kilogram de 
marijuana ascuns după cărţile de drepturi cetăţeneşti ale 
lui Trevor. Ewen pierduse partida - şi calificarea - cu 48- 
104. Dar nimeni nu ţinea minte acest lucru; ceea ce-şi 
aminteau era turbulenţa care întrerupsese meciul în 
repriza a patra. Condusă de Bruce Trevor, care pretindea 
pe bună dreptate că fusese pus pe tuşă, se soldase cu patru 
internări în spital. Printre victime se numărase şi 
antrenorul Lincşilor, ce primise o lovitură în cap cu o trusă 
de prim-ajutor. 

— Mă încearcă o teamă, spuse Grayle. O presimţire. O să 
vină cineva cu mere stricate, sau cam aşa ceva. 

— Oi fi metapsihic, îşi dădu Morty cu presupusul. 


Din Umbra a explodat (pag. 92-93): 


Actualmente, s-a căzut în general de acord că fenomenul 
TK este o situaţie recesiv-genetică - dar opusul unei boli ca 
hemofilia, care se declanşează numai la subiecţi de sex 
masculin. În cazul acelei boli, cunoscută cândva sub 
denumirea de "Răul Regilor", gena e recesivă la femelă, 
care o poartă în mod inofensiv. Progenitura de parte 
bărbătească, însă, "sângerează". Afecţiunea este generată 
numai dacă un mascul suferind fecundează o femelă 
purtătoare a genei recesive. Dacă urmaşul unei asemenea 


împreunări este de sex masculin, atunci rezultatul va consta 
într-un fiu hemofil. Dacă progenitura e femelă, va rezulta o 
fiică purtătoare. Ar trebui subliniat faptul că gena hemofiliei 
poate fi purtată recesiv de către mascul ca parte a 
genotipului său. Dar dacă acesta se combină cu o femelă 
purtând aceeaşi genă interzisă, atunci, în cazul unui fiu de 
parte bărbătească, rezultatul va consta în hemofilie. 

În cazul familiilor regale, unde căsătoriile intrafamiliale 
erau foarte răspândite, şansa genei de a se reproduce 
odată pătrunsă în familie era foarte ridicată - de unde şi 
denumirea de Rău al Regilor. Hemofilia s-a mai semnalat în 
cantităţi semnificative şi în Appalachia începutului acestui 
secol, şi se remarcă mai ales în acele culturi unde se 
practică incestul şi căsătoria între veri de gradul întâi. 

La fenomenul TK, se pare că purtător este masculul; 
gena 'TK poate fi recesivă la femelă, dar domină numai la 
femele. Rezultă că Ralph White purta gena. Margaret 
Brigham, din pură întâmplare, purta şi ea semnul genei 
nefaste, dar avem motive întemeiate să credem că era 
recesivă, de vreme ce nu s-a găsit nicio informaţie care să 
indice că ar fi avut puteri telekinezice asemănătoare cu cele 
ale fiicei ei. În prezent se efectuează investigaţii în viaţa 
bunicii Margaretei Brigham, Sadie Cochran - căci, dacă şi 
configuraţia dominantă/recesivă obţine aceleaşi rezultate 
cu TK-ul ca şi cu hemofilia, este posibil ca doamna Cochran 
să fi fost TK-dominantă. 

Dacă produsul căsniciei White ar fi fost de sex masculin, 
de aici ar fi rezultat un cu totul alt curs al evenimentelor. 
Şansele ca fenomenul mutagen să dispară odată cu el ar fi 
fost majore, de vreme ce nicio ramură colaterală a familiei 
Ralph White - Margaret Brigham nu a generat veri de 
vârstă comparabil egală pentru căsătoria cu teoreticul 
urmaş masculin. lar şansele de a întâlni întâmplător şi a lua 
de soţie o altă fată deţinătoare a genei TK sunt foarte mici. 
Niciuna din echipele ce lucrează la această problemă încă 
nu a izolat gena. 


Evident, nimeni nu se poate îndoi, având în vedere 
holocaustul din Maine, că izolarea acestei gene trebuie să 
devină una dintre priorităţile numărul unu al medicinii. 
Hemofilul, sau gena H, produce urmaşi masculi cu deficit 
sangvin. 'Telekineticul, sau gena TK, produce Mari Tifoide, 
femele capabile să distrugă aproape la discreţie... 


Miercuri după-amiază. 

Susan şi alţi paisprezece elevi - Comitetul de Decoraţiuni 
al Balului de Primăvară, nici mai mult nici mai puţin - 
lucrau la uriaşul panou ce avea să stea agăţat vineri seară 
în spatele celor două estrade gemene. Tema era "Primăvara 
la Veneţia" (Sue se întreba cine-o fi alegând temele astea 
răsuflate. Era elevă la Ewen de patru ani, participase la 
două Baluri, şi tot nu ştia încă. De ce avea nevoie 
blestemăţia de o temă, la urma urmei? De ce să nu-i tragă 
doar nişte culori acolo şi s-o dea gata?); George Chizmar, 
cel mai artistic elev de la Ewen, trasase cu creta o mică 
schiţă cu gondole pe un canal în asfinţit şi un gondolier cu 
pălărie de pai enormă rezemându-se-n eche, în timp ce o 
fastuoasă panoplie de rozuri, roşuri şi portocaliuri mânjea 
atât cerul cât şi apa. Era frumos, nici vorbă. O reluase în 
contur pe o enormă fâşie de canava lată de şase metri şi 
lungă de treisprezece, numerotând diversele sectoare cu 
cretă colorată. Acum, Comitetul o colora cu răbdare, ca 
nişte copii umblând în patru labe pe albumul de colorat al 
unui uriaş. Totuşi, îşi spunea Sue, privindu-şi mâinile şi 
antebraţele pudrate din greu cu cretă roz, avea să fie cel 
mai drăguţ bal văzut vreodată. 

Lângă ea, Helen Shyres se săltă pe coapse, se întinse şi 
gemu când îi trosni spinarea. Îşi dădu de pe frunte o şuviţă 
de păr cu dosul mâinii, lăsând o dâră trandafirie. 

— Cum naiba m-ai momit în chestia asta? 

— Vreţi să iasă drăguţ, nu? o maimuţări Sue pe Miss 
Geer, fata bătrână preşedintă (termen destul de adecvat 
pentru Domnişoara Mustaţă) a Comitetului de Decoraţiuni. 


— Mdea, da' de ce nu Comitetul de Răcoritoare sau 
Comitetul de Distracţii? Mai puţin brânci, mai multă minte. 
Mintea, ăsta-i domeniul meu, Plus de-asta, tu nici măcar 
nu... 

Îşi muşcă buza. 

— Nu vin? 

Susan ridică din umeri şi luă din nou creta. Avea la mână 
un cârcel monstruos. 

— Nu vin, dar tot vreau să iasă frumos. 

Şi adăugă, cu sfială: 

— Tommy vine. 

Lucrară un scurt răstimp în tăcere, după care Helen se 
opri din nou. Lângă ele nu se afla nimeni; cea mai apropiată 
era Holly Marshal, la celălalt capăt al prelatei, colorând 
carena gondolei. 

— Pot să te-ntreb ceva, Sue? întrebă într-un târziu Helen. 
Doamne, toată lumea vorbeşte. 

— Sigur, se întrerupse Sue din lucru, flexându-şi mâna. 
Poate că ar trebui să-i spun cuiva, numai ca să nu umble 
zvonul razna. Eu l-am rugat pe lommy s-o invite pe Carrie: 
sper s-o mai scoată dintr-ale ei, puţin... să dea jos câteva din 
bariere. Cred că-i datorez şi eu atâta lucru. 

— Noi celelalte unde picăm în treaba asta? întrebă Helen 
fără ranchiună. 

Sue ridică din umeri: 

— Trebuie să tragi propria ta concluzie despre ce-am 
făcut, Helen. Nu sunt în poziţia de-a da cu pietre. Dar nici 
nu-mi convine ca oamenii să mă creadă 0... ăâ... 

— Că o faci pe martira? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi Tommy a fost de acord? 

Asta era partea care o fascina cel mai mult. 

— Da, răspunse Sue, fără să intre în detalii. 

Apoi, după o pauză: 

— Probabil că ăilalţi cred că umblu cu nasul pe sus. 


— Păi... căzu Helen pe gânduri, vorbesc toţi despre asta. 
Da' cei mai mulţi încă mai zic că eşti o tipă okay. Cum ai 
spus, singură hotărăşti. Oricum, e şi o gaşcă mică împotriva 
ta, încheie ea, zâmbind jalnic. 

— Haita lui Chris Hargensen? 

— Şi ai lui Billy Nolan. Doamne, da' scârbos mai e! 

— Nu mă prea place? zise Sue, semi-afirmativ. 

— Susie, fata asta te urăşte de moarte! 

Susan dădu din cap, surprinsă să constate că gândul o 
întrista pe cât o surescita. 

— Am auzit că taică-su voia să dea-n judecată 
Departamentul Şcolar şi pe urmă s-a răzgândit, spuse. 

Helen ridică din umeri: 

— Nu prea s-a ales cu prietene noi din treaba asta. Nu 
ştiu ce ne-a apucat, pe toate. Mă face să mă simt de parcă 
nici n-aş mai şti ce-am în cap. 

Îşi continuară lucrul în tăcere. De partea cealaltă a 
încăperii, Don Barrett proptea o scară extensibilă 
pregătindu-se să decoreze grinzile de oţel din plafon cu 
hârtie creponată. 

— Uite, arătă Helen. Uite-o pe Chris. 

Susan ridică privirea tocmai la timp pentru a o vedea 
intrând în biroul cât o chichineaţă din stânga intrării în sala 
de gimnastică. Purta pantaloni strânşi pe trup din catifea 
rubinie şi o bluză de mătase albă - fără sutien, după cumi 
se bâţâiau instalaţiile în faţă; visul unui bătrân libidinos, îşi 
spuse Sue cu acreală, după care se întrebă ce-o fi putând să 
vrea Chris în locul unde-şi deschisese prăvălie Bal- 
comitetul. Adică, sigur, din Comitet făcea parte şi Tina 
Blake, iar ea şi Chris erau mai nedespărţite decât 
siamezele. 

Termină, se dojeni. Oi vrea-o-n pânză de sac şi cu cenuşă- 
n cap? 

Da, recunoscu Sue. O parte din ea tocmai asta voia. 

— Helen? 

— Hmmmm? 


— Au de gând să pună ceva la cale? 

Faţa Helenei căpătă fără voie calitatea unei măşti. 

— Nu ştiu. 

Voce mică, nespus de inocentă. 

— Aha, făcu indiferentă Sue. 

(ştii ştii ceva: acceptă ceva fir-ar să fie dacă numai de 
tine-i vorba) 

Continuară să coloreze, fără ca vreuna să mai scoată o 
vorbă. Ştia că nu era deloc totul în regulă, aşa cum spusese 
Helen. Nu putea fi; n-avea să mai fie nicicând întocmai 
aceeaşi fată de aur în ochii colegilor. Făcuse un lucru 
primejdios şi de nestăpânit - spărsese carapacea şi lăsase 
să i se vadă chipul. 

Lumina soarelui de după-amiază târzie, caldă ca uleiul şi 
dulce precum copilăria, pătrundea pieziş prin ferestrele 
înalte şi strălucitoare ale sălii de sport. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 40): 


Pot înţelege o parte din ceea ce trebuie să fi dus la 
evenimentele din noaptea balului. Oricât de groaznic a fost, 
pot înţelege cum se poate ca un om ca Billy Nolan să se fi 
prins în joc, de exemplu. Chris Hargensen l-a dus cu preşul 
- cel puţin, în cea mai mare parte a timpului. Amicii lui au 
fost la fel de uşor duşi de însuşi Billy. Kenny Garson, care s- 
a lăsat de liceu când avea optsprezece ani, avea la testele 
de lectură nivelul unui copil de clasa a treia. În sens clinic, 
Steve Deighan era doar puţin mai mult decât idiot. Unii 
dintre ceilalţi aveau antecedente penale; unul din ei, Jackie 
Talbot, a fost săltat pentru prima oară la vârsta de nouă ani 
pentru că furase capace de la roţile maşinilor. Dacă ai o 
mentalitate de socialist, poţi chiar să priveşti asemenea 
oameni ca pe nişte victime nefericite. 

Dar ce poţi spune despre Chris Hargensen? 

Mie mi se pare că din primul şi până-n ultimul moment, 
principalul şi unicul ei scop a fost distrugerea completă şi 
totală a lui Carrie White... 


— N-am voie, spuse stânjenită Tina Blake; era o fată 
scundă şi drăguță, cu o claie de păr roşu în care-şi înfipsese 
plină de importanţă un creion. Şi dacă se-ntoarce Norma, o 
să se facă foc. 

— E la closet, răspunse Chris. Haide. 

Tina, cam şocată, chicoti fără voie. Totuşi, se arătă 
dispusă să nu cedeze: 

— De ce vrei să te uiţi, în fond? N-ai voie-acolo. 

— Nu te priveşte, i-o tăie Chris. 

Ca de obicei, părea să clocotească de gânduri negre. 

— Poftim, făcu Tina şi împinse peste masă o planşă 
învelită în celofan. Eu mă duc să-mi iau o Coca. Dacă 
împuţita aia de Norma Watson vine-napoi şi te prinde, eu nu 
te-am văzut. 

— Okay, murmură Chris, deja absorbită de planul sălii. 

Nici măcar nu auzi uşa închizându-se. 

George Chizmar făcuse şi planul planşeului, aşa că totul 
era perfect. Ringul de dans era însemnat clar. Orchestre 
alăturate. Scena unde vor fi încoronați Regele şi Regina 

(ce mi-ar mai place s-o-ncoronez şi pe curva aia 
futăcioasă de Snell şi pe Carrie) 

la sfârşitul serbării. Mesele participanţilor la bal erau 
dispuse în lungul celorlalte trei laturi ale ringului. Mese de 
carton presat, în realitate, dar acoperite cu o spumă de 
crep şi serpentine, susţinând fiecare cadouri de petrecere, 
programe, şi buletinele de vot pentru Rege şi Regină. 

Îşi trecu o unghie lăcuită, în formă de cazma, în lungul 
şirului de mese din dreapta ringului de dans, apoi din 
stânga. lată: Tommy R. & Carrie W Chiar o luau în serios. 
Abia dacă-i venea să creadă. Insulta o făcea să tremure. 
Chiar credeau c-o să li se dea voie s-o scoată la capăt cu 
chestia asta? Buzele i se strânseră ameninţător. 

Privi peste umăr. Norma Watson încă nu se vedea 
nicăieri. 

Chris puse la loc harta cu amplasamentele şi frunzări 
repede restul hârtiilor de pe biroul tocit şi scrijelit cu 


iniţiale. Bonuri de decontare (mai ales pentru hârtie 
creponată şi cuie de-o para jumate), o listă a părinţilor care- 
şi rezervaseră mese de carton presat, chitanţe de mărunţiş, 
o notă de plată de la Star Printers, care tipărise biletele la 
bal o mostră a buletinelor de vot pentru Regele şi Regina 
balului... 

Buletin! 

Îl înhăţă. 

Nimeni n-avea voie să vadă formularul de vot propriu-zis 
până vineri, când întregul colectiv al elevilor va auzi numele 
candidaţilor anunţate prin intercomul şcolii. Regele şi 
Regina urmau să fie votaţi de către participanţii la bal, dar 
buletinele nominale în alb începuseră să circule pe sub 
mână de-aproape o lună. Rezultatele trebuiau să fie 
secrete. 

Printre elevi câştiga teren un curent propunând 
renunţarea totală la povestea cu Regele şi Regina - unele 
fete susțineau că e indecentă, iar băieţii o considerau pur şi 
simplu o stupizenie cam jenantă. Existau şanse serioase că 
acesta va fi ultimul an cu o atât de formală ori tradiţională 
desfăşurare a dansului. 

Dar pentru Chris era singurul an care conta. Devora din 
ochi formularul cu lăcomie feroce. 

George şi Frieda. Nici vorbă. Frieda Janson era evreică. 

Peter şi Myra. Nici ăştia. Myra făcea parte din clica 
feminină consacrată exterminării complete a speciei 
cabaline. Nu va accepta rolul nici chiar dacă ar fi aleasă. În 
plus, era cam tot atât de fermecătoare ca extremitatea 
posterioară a bătrânei iepe de povară Ethel. 

Frank şi Jessica. Destul de posibil. Frank Grier 
condusese în acel an echipa de fotbal AU New England, dar 
Jessica nu era decât altă băşinuţă-de-vrabie cu mai multe 
coşuri decât creieri. 

Don şi Helen. Las-o baltă. Helen Shyres nu putea ajunge 
aleasă nici la balul hingherilor. 


Şi ultima pereche: Tommy şi Sue. Numai că Sue, fireşte, 
fusese ştearsă, iar în locul numelui ei fusese scris cel al lui 
Carrie. lată o pereche de răsunet! O năpădi un fel de râs 
straniu, convulsiv, şi-şi acoperi gura cu mâna ca să şi-l 
înăbuşe. 

Tina reintră în grabă. 

— lisuse, Chris, tot aici eşti? Vezi că vine! 

— Nu da pe gură, păpuşo, spuse Chris, şi puse hârtiile la 
loc pe masă. 

Încă mai rânjea când ieşi, oprindu-se o clipă spre a-i face 
în bătaie de joc cu mâna lui Sue Snell, care-şi trudea dosul 
slăbănog pe tâmpita aia de frescă. 

În holul de la ieşire, cotrobăi în geantă după o fisă de 
zece cenți, o băgă în telefonul public şi formă numărul lui 
Billy Nolan. 


Din Umbra a explodat (pag. 100-1): 


Ne putem întreba câtă premeditare a contribuit la 
distrugerea Cariettei White - în sensul că a fost un plan 
ticluit minuţios, repetat şi revăzut de multe ori, sau pur şi 
simplu un lucru întâmplat oarecum la nimereală? 

„.EU, unul, susţin varianta din urmă că Christine 
Hargensen, bănuiesc, a fost creierul afacerii, dar nici chiar 
ea n-a avut decât o idee din cele mai nebuloase asupra 
felului cum i-ar pute-o "face" unei fete în genul lui Carrie. 
Presupun că ea a fost cea care a propus ca William Nolan şi 
amicii lui să facă drumul până la ferma lui Irwin Henry, din 
nordul orăşelului Chamberlain. Gândul la ipoteticul rezultat 
al acestei expediţii ar fi trebuit să facă apel la un simţ 
denaturat al justiţiei poetice, sunt convins... 


Maşina scrâşnea din saboţi pe Drumul Stack End 
accidentat din nordul oraşului Chamberlain cu o viteză de 
peste-o sută la oră, primejduind vieţi şi membre, pe 
făgaşele de pământ neasfaltat. Câte o creangă atârnând jos, 
bogată în frunze de mai, ştergea din când în când 


acoperişul Biscayne-ului '61, ruginit, tamponat la spate, cu 
barele de şoc îndoite şi echipat cu tobe de eşapament 
duble. Un far era stins; celălalt pâlpâi în bezna miezului de 
noapte când maşina sări peste un hop deosebit de 
pronunţat. 

Billy Nolan era la volanul îmbrăcat în blăniţă roz. Jackie 
Talbot, Henry Blake, Steve Deighan şi fraţii Garson, Kenny 
şi Lou, se înghesuiau şi ei înăuntru. Trei chiştoace treceau 
din mână în mână prin întuneric, ca ochii de jar ai unui 
Cerber cu capetele în rotire. 

— Eşti precis că Henty nu-i p-acilea? întrebă Henry. N-am 
niciun chef să mă car 'napoi la babacu' Sweet William. Îţi 
dau căcat de mâncare acolo. 

Kenny Garson, care era pocnit la puterea a cincea, găsi 
remarca indicibil de comică şi emise un torent lunecos de 
chicoteli piţigăiate. 

— Nu-i pân preajmă, spuse Billy; până şi aceste câteva 
vorbe păreau să-i scape cu arţag, împotriva voinţei lui. Are- 
nmormântare. 

Chris o aflase întâmplător. Moş Henty avea una dintre 
puţinele ferme independente prospere din regiune. Spre 
deosebire de capriciosul fermier bătrân cu inimă de aur 
care e unul din clişeele literaturii pastorale, moş Henty era 
bicisnic ca o murdărie de pisică. La vremea merelor verzi, 
îşi încărca puşca nu cu sare grunjoasă, ci cu alice. Îşi mai 
dăduse şi câţiva vecini în judecată pentru furtişag. Unul 
dintre ei fusese un prieten al acestor băieţi, un ticălos 
ghinionist pe nume Freddy Overlock. Îl prinsese pe Freddy 
în flagrant delict în coteţul de găini, iar nefericitul primise o 
doză dublă de boabe numărul şase în locul unde bunul 
Dumnezeu îl crăpase-n două. Bătrânu' Fred petrecuse 
patru ceasuri de delir şi blesteme culcat pe burtă într-un 
cabinet de consultaţii din Aripa de Urgenţă, în timp ce un 
medic intern jovial îi culegea din poponeaţă micile biluţe, 
aruncându-le într-o tavă de oţel. Şi pentru ca vătămarea 
fizică să fie şi mai umilitoare, fusese amendat cu două sute 


de dolari pentru hoţie şi pătrundere frauduloasă. O mare 
iubire reciprocă îi unea pe Irwin Henty şi brigada 
unsuroşilor din Chamberlain. 

— Ce-i cu Red? întrebă Steve. 

— Încearcă să se bage-ntr-o chelneriţă nouă de la "The 
Cavalier", răspunse Billy, smucind de volan şi antrenând 
Biscayne-ul într-un viraj zguduit şi, cu toată viteza pe 
Drumul Henty. 

Red Trelawney era argatul lui moş Henty. Trăgea la 
măsea din greu şi era la fel de dibaci cu alicele ca şi cel 
care-l angajase. 

— N-o să fie-napoi până-nchid. 

— Al dracu' de periculos pentru-o glumiţă, bombăni 
Jackie Talbot. 

Billy se îmbăţoşă. 

— Vrei jos? 

— Nu, îh-îh, făcu grăbit Jackie; Billy procurase-o uncie de 
"iarbă" a-ntâia, s-o facă poştă-n cinci - şi, în plus, până la 
oraş erau nouă mile. l-un banc bun, Billy. 

Kenny deschise caseta bordului, scoase o agrafă de păr 
împodobită cu spirale (a Christinei) şi prinse în ea chiştocul 
fumegând al uneia dintre ţigări. Operaţiunea îl izbi ca 
grozav de amuzantă, şi iarăşi dădu drumul chiţcăitului 
ascuţit. 

Acum zburau pe lângă semnele cu Trecerea Oprită aflate 
de ambele laturi ale drumului, pe lângă sârmele ghimpate 
şi tarlalele proaspăt arate. Mirosul pământului reavăn era 
greu, intens şi dulce în aerul cald al nopţii de mai. 

Billy stinse farurile în timp ce treceau creasta următoarei 
coline, scoase maşina din viteză şi opri motorul. Coborâră 
lin, namilă tăcută de metal, spre aleea casei lui Henty. 

Billy rezolvă curba fără probleme, şi o bună parte din 
inerție le secă în timp ce treceau un alt mic dâmb, depăşind 
locuinţa goală şi cufundată în întuneric. Acum puteau vedea 
hardughia uriaşă a hambarului şi, dincolo de ea, lumina 


lunii oglindindu-se visătoare în adăpătoarea vitelor şi peste 
livada cu meri. 

În cocină, două scroafe îşi ţineau râturile printre gratii. 
În grajd mugi o vacă, încet, poate în somn. 

Billy opri maşina cu frâna de mână - nu tocmai necesar, 
de vreme ce motorul nu funcţiona, dar asta adăuga o 
drăguță tentă de comando - şi coborâră. 

Lou Garson se întinse pe lângă Kenny şi scoase ceva din 
bord, Billy şi Henry ocoliră până la portbagaj şi-l 
deschiseră. 

— 'Ticălosul o să facă pe el acolo unde l-o prinde, când 
vine-acasă şi bagă un ochi, spuse Steve cu satisfacţie moale. 

— Pentru Freddy, adăugă Henry, scoțând ciocanul din 
portbagaj. 

Billy nu zise nimic, dar fireşte că nu o făceau pentru 
Freddy Overlock, care era un căcănar. Pentru Chris 
Hargensen o făcea după cum tot ce făcea era pentru Chris, 
şi aşa fusese din ziua când fata lunecase în jos din Olimpul 
măreț al cursurilor ei de liceu şi devenise vulnerabilă în 
mâinile lui. Ar fi făcut moarte de om pentru ea, ba chiar mai 
mult. 

Henry legăna cu o mână, experimental, barosul greu de 
trei kilograme. Blocul masiv al capătului său activ scoase un 
vâjâit rău-prevestitor în aerul nopţii, iar ceilalţi băieţi se 
adunară în jurul lui Billy pe când acesta deschidea capacul 
răcitorului şi scotea cele două găleți de oţel zincat. Erau 
amorţitor de reci la atingere, îmbrăcate într-o chiciură 
subţire. 

— Okay, spuse. 

Toţi şase porniră grăbiţi spre cocină, cu respiraţia 
întretăiată de tulburare. Ambele purcele erau blânde ca 
nişte mâţe, iar bătrânul vier zăcea adormit pe-o parte, în 
fund. Henry mai balansă o dată prin aer ciocanul, dar de 
astă dată fără pic de convingere. I-l întinse lui Billy. 

— Nu pot, spuse acesta cu glas bolnav. Tu. 


Billy îl luă şi se uită întrebător la Lou, care ţinea în mână 
satârul lat de măcelărie pe care-l luase din compartimentul 
bordului. 

— Nu-ţi fă griji, spuse acesta, atingând cu vârful 
degetului mare tăişul ca de brici. 

— La beregată, îi reaminti Billy. 

— Ştiu. 

Kenny gângurea şi rânjea în timp ce le hrănea pe scroafe 
cu resturile dintr-o pungă mototolită cu cartofi prăjiţi. 

— Fiţ pă pace, purcicilor, fiţ' pă pace, tata Bill o să vă 
fută câte una în scăfârlie şi n-o să mai tre! să vă fie frică de 
bombardea. 

Le scărpină bărbiile ţepoase, iar scroafele grohăiră, 
mestecând încântate. 

— Ia la tata, remarcă Billy, iar barosul căzu ca fulgerul. 

Se auzi un sunet care-i aminti de ziua când el şi Henry 
aruncaseră un dovleac de pe podul Claridge Road-ului care 
traversa şoseaua 495 în vestul oraşului. O purcea căzu 
moartă cu limba scoasă, ochii încă deschişi şi firimituri de 
cartof prăjit împrejurul râtului. 

Kenny chicoti: 

— N-a avut timp nici să râgâie măcar. 

— Mai repede, Lou, spuse Billy. 

Fratele lui Kenny se strecură printre şipci, săltă capul 
scroafei spre lună - ochii sticloşi priveau cornul argintiu cu 
o goliciune vrăjită - şi tăie. 

Şuvoiul de sânge ţâşni imediat, luându-i prin surprindere. 
Unii dintre băieţi fură stropiţi şi săriră înapoi cu mici 
strigăte de silă. 

Billy se aplecă şi puse o găleată sub cascadă. Căldarea se 
umplu repede, şi o dădu la o parte. A doua era pe jumătate 
plină când sângele se istovi şi stătu. 

— Cealaltă, ordonă. 

— Iisuse, Billy, scânci Jackie. Nu-i destul... 

— Cealaltă, repetă Billy. 


— Guu-iiiţ, groh-groh-groh, chemă Kenny, hlizindu-se şi 
foşnind din punga de cartofi prăjiţi goală. 

După o şovăire, scroafa reveni la gard. Ciocanul căzu. A 
doua găleată fu umplută iar restul de sânge lăsat să curgă 
pe pământ. Un miros rânced, coclit, plutea prin aer. Billy 
descoperi că era mânjit de sânge de porc până la coate. 

În timp ce căra găleţile înapoi la portbagaj, mintea lui 
făcu o legătură vagă, simbolică. Sânge de porc. Bună 
treabă. Chris avea dreptate. Chiar era bună. Făcea ca totul 
să capete consistenţă. 

Sânge de scroafa pentru o scroafă. 

Cuibări căldările de oţel zincat în gheaţa sfărâmată, le 
puse capacele şi trânti capota portbagajului. 

— Să mergem, spuse. 

Se urcă la volan şi dădu drumul frânei de mână. Cei cinci 
băieţi trecură în spatele maşinii, puseră umărul, iar 
Biscayne-ul coti într-un cerc strâns, tăcut, şi se opinti în sus, 
pe lângă hambar, până pe creasta colinei din faţa casei lui 
Henty. 

Când maşina începu să coboare de una singură, o luară la 
trap pe lângă portiere şi săriră înăuntru, pufnind şi gâfâind. 

Autovehiculul câştigă destulă viteză ca să se încline puţin 
când Billy coti brusc la ieşirea din aleea cea lungă, 
înscriindu-se pe Drumul Henry. La poala colinei, băgă într-a 
treia şi suci cheia de contact. Motorul tuşi, mârâind, trezit 
la viaţă. 

Sânge de scroafă pentru o scroafă. Da, era bună, sigur că 
da. Era chiar bună. Zâmbi, iar Lou Garson simţi un început 
de surprindere şi teamă. Nu era sigur că-şi amintea să-l mai 
fi văzut vreodată pe Billy Nolan zâmbind. Nici măcar nu se 
zvonise aşa ceva. 

— La ce-nmormântare s-a dus moş Henty? întrebă Steve. 

— La a mă-si, răspunse Billy. 

— La a mă-si? exclamă Jackie Talbot, năucit. lisuse 
Christoase, aia tre' că era mai bătrână ca Dumnezeu! 


Guiţatul strident al lui Kenny ricoşă din bezna 
înmiresmată ce vibra în pragul verii. 


PARIEA A DOUA - Balul 


Îmbrăcă rochia pentru prima oară în dimineaţa zilei de 
27 mai, în camera ei. Cumpărase, special pentru această 
rochie, un sutien care oferea sânilor susţinerea cuvenită 
(nu că ar fi avut prea mare nevoie de aşa ceva), lăsându-le 
însă jumătatea superioară descoperită. Purtatul lui îi dădea 
un sentiment bizar şi visător, amestec de ruşine şi excitație 
sfidătoare. 

Rochia propriu-zisă era lungă aproape până-n pământ. 
Avea fusta largă, dar mijlocul strâns, cu materialul bogat şi 
nefamiliar lipit de pielea deprinsă numai cu bumbac şi lână. 

Părea să cadă ca lumea - sau aşa avea să fie, cu pantofii 
cei noi. Îi încălţă, potrivi decolteul şi se duse la fereastră. 
Nu putea vedea decât o reflecţie enervant de fantomatică a 
ei însăşi, dar totul părea a fi în regulă. Poate mai târziu va 
putea sa... 

Uşa se deschise brusc în spatele ei, doar cu un mic 
ţăcănit al clanţei, iar Carrie se răsuci pentru a-şi privi 
mama. 

Era îmbrăcată de lucru, cu puloverul alb şi cărţulia 
neagră într-o mână. În cealaltă ţinea Biblia lui Daddy Ralph. 

Se uitară una la alta. 

Abia conştientă de ce se întâmpla, Carrie îşi simţi 
spinarea încordându-se, până ajunse să stea dreaptă în 
fasciculul razelor de soare ale dimineţii primăvăratice care 
pătrundeau pe fereastră. 

— Roşie, murmură Momma. Puteam să jur că va fi roşie. 

Carrie nu spuse nimic. 

— Îţi văd pernelecâh. Toată lumea o să ţi le vadă. Or să se 
uite la trupul tău. În Carte spune... 

— Ăştia-s sânii mei, Momma. Toate femeile au. 

— Scoate rochia aia, porunci Doamna White. 


— Nu. 

— Scoate-o de pe tine, Carrie. Vom merge jos şi o vom 
arde împreună în crematoriu, iar apoi ne vom ruga să fim 
iertate. Vom face penitenţă. 

Ochii prinseră să-i scânteieze cu zelul straniu şi 
deconectant ce o stăpânea în acele împrejurări pe care le 
socotea ca fiind puneri la încercare ale credinţei. 

— N-am să mă duc la serviciu şi nici tu n-ai să te duci la 
şcoală. O să ne rugăm. O să cerem un Semn. O să ne punem 
în genunchi şi-o să cerem Focul Penticostal. 

— Nu, Momma. 

Maică-sa ridică mâna şi se ciupi de faţă. Îşi lăsa o urmă 
roşie. Privi la Carrie în aşteptarea unei reacţii, nu văzu 
nimic, îşi încârligă degetele mâinii drepte ca pe nişte 
gheare şi-şi zgârie propriul obraz, până la sânge. Scoase un 
vaier şi se balansă înapoi pe călcâie. Ochii îi ardeau cu 
exaltare. 

— Nu te mai chinui, Momma. Oricum n-ai să mă faci să 
mă răzgândesc. 

Doamna White zbieră. Strânse mâna dreaptă pumn şi se 
pocni în gură, de-o podidi sângele. Îşi muie în el degetele, şi 
le privi visătoare, apoi depuse o pată roşie pe coperta 
Bibliei. 

— Spălată în Sângele Mielului, şopti. De multe ori. De 
multe ori, el şi cu mine... 

— Du-te, Momma. 

Ridică privirea spre Carrie, cu ochii scăpărând. Pe chip îi 
era întipărită o înfricoşătoare expresie de preadreaptă 
mânie. 

— De Domnul nu-ţi baţi joc, şopti ea. Să fii sigură că 
păcatul tău te va da în vileag. Arde-o, Carrie! Azvârle de pe 
tine roşul diavolului şi arde-l! Arde rochia! Arde-o! Arde-o! 
Arde-o! 

Uşa se deschise de la sine. 

— Du-te, Momma. 


Femeia zâmbi. Gura însângerată făcea ca surâsul să fie 
grotesc, schimonosit. 

— Cum Izabela a căzut din turn, aşa să păţeşti şi tu, 
spuse. lar câinii au venit şi i-au lipăit sângele. Scrie-n 
Biblie! Scrie... 

Picioarele începură să-i patineze pe podea şi privi în jos la 
ele, uluită. Parcă lemnul s-ar fi prefăcut în gheaţă. 

— Încetează! zbieră Momma. 

Acum era în hol. Se apucă de tocul uşii şi rezistă un 
moment; apoi degetele îi fură desprinse cu forţă, o forţă 
nevăzută, anonimă. 

— Te iubesc, Momma, spuse cu fermitate Carrie. lartă- 
mă. 

Îşi închipui uşa închizându-se, ceea ce uşa şi făcu, ca 
împinsă de o adiere uşoară. Cu grijă, ca pentru a nu o lovi, 
îşi desprinse mâinile cu care o împinse pe maică-sa. 

După o clipă, Margaret bătea cu pumnii în uşă. Carrie o 
ţinea închisă, buzele tremurându.-i. 

— Va veni judecata! răcnea Margaret White. Eu mă spăl 
pe mâini de tot şi de toate! Eu am încercat! 

— Asta Pilat a zis-o, spuse Carrie. 

Maică-sa plecă. Peste un minut, Carrie o văzu pe alee şi 
traversând strada în drum spre serviciu. 

— Momma, spuse ea încetişor şi se rezemă cu fruntea de 
geam. 


Din Umbra a explodat (pag. 129): 


Înainte de-a trece la o analiză mai detaliată a Nopţii 
Balului în sine, se cuvine să rezumăm tot ceea ce 
cunoaştem despre Carrie White ca persoană. 

Ştim că era victima maniei religioase a mamei sale. Ştim 
că poseda o putere telekinetică latentă, menţionată curent 
ca TK. Ştim că această aşa-numită "facultate sălbatică" este 
în realitate o trăsătură ereditară, produsă de o genă de 
obicei recesivă, presupunând că e prezentă. Bănuim că 
aptitudinile TK s-ar putea să fie de natură adenoidă. Mai 


ştim că, de asemenea, Carrie a oferit cel puţin o 
demonstraţie a capacităţilor ei, când era mică, fiind pusă 
într-o situaţie extremă de vinovăţie şi stres. Ştim că oa 
doua situaţie extremă de vinovăţie şi stres a rezultat din 
incidentul "botezului" de la duşuri. A fost emisă teoria (în 
special de către William G. Throneberry şi Julia Givens, de 
la Berkeley), că reactivarea facultăţilor TK în acest punct a 
fost cauzată atât de factori psihologici (ex.: reacţia altor 
fete, ca şi a lui Carrie însăşi, fată de primul ciclu menstrual) 
cât şi de factori fiziologici (ex.: declanşarea proceselor 
puberale). 

Şi, în sfârşit, ştim că în Noaptea Balului s-a creat o a treia 
situaţie de stres, cauzând cumplitele evenimente pe care 
acum trebuie să începem a le discuta. Vom începe cu... 


(nu-s nervoasă nu-s niciun pic nervoasă) 

Tommy trecuse mai devreme cu bucheţelul de flori, iar 
acum Carrie şi-l prindea singură pe umărul rochiei. Momma 
nu era cu ea, desigur, ca s-o ajute şi să se asigure că-i la 
locul potrivit. Se încuiase în capelă şi stătea acolo de două 
ore încheiate, rugându-se isterică. Vocea i se înălța şi 
scădea în cicluri incoerente, înspăimântătoare. 

(îmi pare rău mămico dar nu pot să-mi pară rău) 

Când reuşi să şi-l fixeze aşa cum dorea, lăsă jos mâinile şi 
stătu un moment nemişcată, cu ochii închişi. În casă nu se 
afla nicio oglindă înaltă, 

(deşertăciune deşertăciune toate-s deşertăciune) 

dar bănuia că e în regulă. Trebuia să fie. Trebuia să... 

Deschise din nou ochii. Ceasul cu cuc Black Forest, 
cumpărat cu Timbre Verzi, arăta şapte şi zece. 

(va fi aici în douăzeci de minute) 

Va fi? 

Poate că totul nu era decât o farsă minuțioasă, lovitura de 
graţie, poanta finală. S-o lase aici stând până la miezul 
nopţii în rochia ei de bal din catifea încreţită, cu talia sa de 


prinţesă, mâneci Julieta şi fustă simplă şi dreaptă - şi 
trandafirii de ceai prinşi pe umărul stâng. 

Din camera cealaltă, acum crescând: 

— „în sfântul pământ! Ştim căci adus-ai Ochiul Ce 
Veghează, hidosul Ochi în trei colţuri, şi glasul trâmbiţelor 
negre. Din toată inima ne câim... 

Carrie nu credea că ar putea cineva înţelege curajul 
animalic de care avusese nevoie ca să se resemneze cu 
asta, să se lase deschisă cine ştie căror înfricoşătoare 
posibilităţi ar putea aduce cu sine noaptea aceea. Să fie 
trasă-n piept era departe de-a fi cea mai proastă. De fapt, 
într-un chip oarecum furiş şi dornic, se gândea că n-ar fi 
decât prea bine dacă... 

(nu gata cu asta) 

Sigur că ar fi mai uşor să stea aici cu Momma. Mai sigur. 
Ştia ce părere aveau Ele despre Momma. Ei bine, o fi fost 
poate o fanatică, o sucită, dar cel puţin era previzibilă. Casa 
era previzibilă. Acasă nu dădea niciodată peste fete care să 
râdă ascuţit şi să arunce în ea cu lucruri. 

Şi dacă el nu mai venea, dacă va trebui să se retragă şi să 
renunţe? Liceul se va sfârşi peste o lună. Şi pe urmă? O 
existenţă subterană, de târâtoare, în casa asta, întreţinută 
de Momma, privind jocuri şi concursuri şi operete siropoase 
toată-ziua-bună-ziua la televizorul doamnei Garrison când o 
poftea în vizită (doamna Garrison avea optzeci şi şase de 
ani), mergând pe jos până-n Centru să ia un malţ după 
masa de seară la Kelly Fruit când nu mai era nimeni, să se- 
ngraşe, să-şi piardă orice speranţă, să-şi piardă până şi 
puterea de a gândi? 

Nu. O, sfinte Doamne, te rog nu. 

(te rog fă să fie cu happy end) 

— „„„ne apără de cel cu copita despicată care pândeşte în 
alei întunecate şi în parcările de moteluri, O Mântuitorule... 

Şapte şi douăzeci şi cinci. 

Fără astâmpăr, pe negândite, începu să ridice obiecte cu 
forţa minţii şi să le pună la loc, la fel cum o femeie 


emoţionată aşteptând pe cineva într-un restaurant îşi 
împătureşte şi-şi despătureşte şervetul. Putea plimba prin 
aer o jumătate de duzină de lucruri deodată, fără niciun 
semn de oboseală sau durere de cap. Tot aştepta ca puterea 
să-i scadă, dar rămânea la cota maximă fără să dea semne 
c-ar dispărea. Seara trecută, întorcându-se de la şcoală, 
împinsese o maşină parcată 

(o te rog doamne fa să nu fie o farsă) 

cale de peste douăzeci de metri în curba străzii mari fără 
pic de efort. Câţiva pierde-vară din faţa judecătoriei se 
zgâiseră de le săriseră ochii din cap, şi bineînţeles că şi ea 
se holbase, deşi în sinea ei zâmbea. 

Cucul sări din ceas şi cântă o dată. Şapte treizeci. 

O cam alarmase încordarea uriaşă la care folosirea 
puterii părea să-i supună inima, plămânii şi termostatul 
intern. Bănuia că era foarte posibil să explodeze, 
literalmente, sub efectul tensiunii. Parcă ar fi fost în trupul 
altcuiva, forţând-o să fugă, să fugă şi iar să fugă. Nu tu 
aveai de plătit costul efortului; îi revenea celuilalt trup. 
Începea să-şi dea seama că puterea aceea nu se deosebea 
prea mult poate de cele ale fachirilor indieni, care păşeau 
peste tăciuni încinşi, îşi înfigeau ace-n ochi sau se 
înmormântau plini de entuziasm pe perioade de până la 
şase săptămâni. Acţiunea minţii asupra materiei sub orice 
formă e o cheltuială teribilă a resurselor trupului. 

Şapte treizeci-şi-două. 

(nu vine) 

(nu te mai gândi la asta oala la care te uiţi nu dă în clocot 
o să vină) 

(ba n-o să vină e afară şi râde de tine cu prietenii lui şi 
după încă putină vreme au să treacă prin faţa casei într-una 
din maşinile lor rapide şi zgomotoase râzând şi claxonând şi 
ţipând) 

Nefericită, începu să ridice maşina de cusut, mişcând-o în 
sus şi-n jos, legănând-o prin aer în arcuri tot mai largi. 


— ...Şi ne apără pe noi şi de fiicele răzvrătite pătrunse de 
îndărătnicia Necuratului... 

— Taci din gură! răcni deodată Carrie. 

Un moment domni tăcerea, plină de uimire, după care 
incantaţia bolborosită reîncepu. 

Şapte treizeci-şi-trei. 

Nu vine. 

(atunci am să fac casa praf) 

Gândul îi veni firesc şi curat. Mai întâi maşina de cusut, 
aruncată prin peretele livingului. Canapeaua, pe fereastră. 
Mese, scaune, cărţi şi broşuri, toate zburând. Instalaţiile 
smulse şi continuând să şiroiască, precum arterele sfâşiate 
din carne. La urmă acoperişul, dacă-i stătea în putere, cu 
țiglele explodând spre cer în noapte ca nişte porumbei 
speriaţi... 

Fascicule de lumină inundară orbitoare fereastra. 

Mai trecuseră şi alte maşini, făcând să-i sară inima din 
piept, dar aceasta mergea mult mai încet. 

(0) 

Dădu fuga la geam, incapabilă să se stăpânească, şi era 
el, Tommy, tocmai cobora din maşină, şi chiar şi-n lumina 
chioară a felinarului din stradă era chipeş şi viu şi 
aproape... crocant. Cuvântul deplasat o făcu să chicotească. 

Momma se oprise din rugă. 

Înhăţă eşarfa uşoară de mătase de pe spătarul scaunului 
unde o aşteptase şi şi-o petrecu peste umerii goi. Îşi muşcă 
buza, îşi atinse părul şi şi-ar fi vândut şi sufletul din ea 
pentru o oglindă. Soneria din antreu îşi slobozi ţipătul 
răguşit. 

Se sili să aştepte, stăpânindu-şi tremurul mâinilor, al 
doilea semnal. Apoi porni încet, cu foşnet mătăsos. 

Deschise uşa iar el era acolo, aproape orbitor, în sacoul 
lui alb de seară şi pantalonii de gală negri. 

Se priviră şi nu scoaseră nicio vorbă. 

Simţea că i se va frânge inima dacă el murmura măcar un 
sunet nepotrivit, iar dacă ar fi râs de ea avea să moară pe 


loc. Simţea - practic, fizic - cum toată viaţa ei mizerabilă se 
îngustează până la un punct ce putea fi un sfârşit sau 
începutul unei raze tot mai largi. 

Într-un târziu, neajutorată, şopti: 

— Îţi place cum arăt? 

Tommy spuse: 

— Eşti frumoasă. 

Şi era. 


Din Umbra a explodat (pag. 131): 


În timp ce participanţii la Balul de Primăvară de la Ewen 
se strângeau la liceu, sau părăseau bufetele dinainte de Bal, 
Christine Hargensen şi William Nolan se întâlniseră într-o 
cameră de deasupra unei taverne locale de periferie numită 
"The Cavalier". Ştim că se întâlneau acolo de câtăva vreme; 
acest fapt figurează în dosarele Comisiei White. Ceea ce nu 
ştim, este dacă planurile le erau complete şi irevocabile, sau 
dacă mergeau înainte aproape la întâmplare... 


— Nu s-a făcut timpul? întrebă fata în întuneric. 

Tânărul se uită la ceas. 

— Nu. 

Slab, prin podeaua de lemn, răzbăteau bufniturile 
tonomatului cântând "She's Got To Be a Saint", de Ray 
Price. "The Cavalier", reflectă Chris, nu-şi mai schimbase 
discurile de când fusese aici prima oară, cu un buletin de 
identitate falsificat, acum doi ani. Bineînţeles, stătuse în 
salonul barului, jos, nu într-una din camerele "speciale" ale 
lui Sam Deveaux. 

Ţigara lui Billy clipea intermitent în beznă, ca ochiul unui 
demon neliniştit. Chris o privea îngândurată. Nu-l lăsase să 
se culce cu ea până lunea trecută, când îi promisese că el şi 
gaşca lui de unsuroşi o vor ajuta s-o scape pe Carrie White 
dacă aceasta îndrăznea într-adevăr să apară la bal cu 
Tommy Ross. Dar mai fuseseră aici, şi ţinuseră câteva 
şedinţe de mozoleală fierbinţele foc - pe care ea le numea 


în sinea ei amor scoţian iar el, în neabătuta-i dibăcie de a 
ochi la fix tot ce era mai vulgar, le spunea "călăreală pe 
uscat". 

Avusese de gând să-l facă s-aştepte până ce va fi chiar 
făcut ceva 

(dar bineînţeles a adus sângele) 

însă situaţia începuse să-i scape din mână, lucru ce-o 
stânjenea. Dacă nu-i dădea de bună voie luni, ar fi avut-o cu 
forţa. 

Billy nu fusese primul ei amant, dar era primul pe care 
nu-l putea face să danseze şi să joace cum avea chef. Băieţii 
dinaintea lui fuseseră nişte marionete deştepte cu chipuri 
curate, fără coşuri, şi părinţi cu relaţii şi legitimaţii de 
membri ai clubului local. Conduceau propriile lor VW-uri, 
Javelin-uri sau Dodge Charger-uri. Învăţau la UMass sau 
Boston College. Toamna purtau hanorace ale confreriilor 
studenţeşti, iar vara cămăşi fără mâneci, cu dungi viu 
colorate. Fumau pe rupte marijuana şi vorbeau despre 
comicăriile ce li se întâmplau când erau trotilaţi. Începeau 
tratând-o cu amiciţie dominatoare (toate fetele de liceu, 
indiferent cât de arătoase, erau pentru ei din Liga Tufelor) 
şi întotdeauna sfârşeau prin a lipăi după ea gâfâind cu poftă 
câinească. Dacă lipăiau destulă vreme şi cheltuiau destul în 
cursul acestui proces, obişnuia să se culce cu ei. Cel mai 
adesea zăcea pasivă dedesubt, fără a-i ajuta sau a li se 
opune, până terminau. Mai târziu, rămasă singură, ajungea 
la orgasm revăzând întregul incident ca pe o buclă închisă, 
izolată, a memoriei. 

Pe Billy Nolan îl întâlnise în urma unei descinderi a 
brigăzii anti-drog într-un apartament din Portland. Patru 
elevi, printre care şi perechea Christinei din seara 
respectivă, fuseseră arestaţi pentru deţinere. Ei şi celorlalte 
fete li se intentase acţiune judecătorească pentru 
complicitate. Tatăl ei se îngrijise de toată problema cu 
discretă eficacitate, şi o întrebase dacă ştia ce s-ar întâmpla 
cu imaginea şi activitatea lui dacă fiica sa compărea într-o 


cauză legată de droguri. Ea, răspunsese, se îndoia că i-ar 
putea afecta cu ceva pe oricare dintre ei, aşa că tatăl său îi 
confiscase maşina. 

Billy se oferise s-o ducă acasă de la şcoală într-o după- 
amiază, şi ea acceptase. 

Băiatul era ceea ce ceilalţi puşti numeau un white-soxer 
sau un scăpat-de-la-auto-service. Totuşi, ceva anume o 
excita la el şi acum, zăcând ameţită în patul ăsta ilicit (dar 
simțind că se trezea în ea o senzaţie de nelinişte şi frică 
plăcută) se gândea că poate să fi fost maşina - cel puţin la 
început. 

Se deosebea ca de la cer la pământ de vehiculele amicilor 
ei din confrerii, anonime şi ştampilate, cu ferestrele lor fără 
aerisire, volan pliant şi un vag miros neplăcut de huse din 
plastic şi solvent pentru parbriz. 

Maşina lui Billy era veche, întunecoasă, oarecum sinistră. 
Pe la margini, parbrizul devenise de un alb lăptos, ca un 
început de cataractă. Fotoliile se bâţâiau, nefixate. Sticle de 
bere se rostogoleau şi clincăneau în spate (foştii ei amici 
beau Budweiser; Billy şi ai lui preferau Rheingold), iar ea 
trebuia să-şi petreacă picioarele prinprejurul unei enorme 
lăzi de scule Craftsman fără capac şi plină de unsoare. 
Uneltele dinăuntru erau de fabricaţii extrem de variate, şi 
bănuia că bună parte din ele erau de furat. Maşina mirosea 
a ulei şi a benzină. Sunetul ţevilor de eşapament răzbătea 
puternic şi înviorător prin şasiul subţire. Un şir de cadrane 
înşirate sub bord indicau amps, presiunea uleiului şi tach 
(ce-o mai fi fost şi asta). Roţile din spate erau aproape pe 
jantă iar capota părea să arate cu degetul în lungul 
drumului. 

Şi conducea, bineînţeles, repede. 

La a treia plimbare spre casă, unul dintre cauciucurile 
tocite din faţă explodase la aproape o sută de kilometri pe 
oră. Maşina intrase într-o derivă scrâşnitoare iar Chris 
țipase sonor, dintr-o dată convinsă că i-a sunat ceasul. O 
viziune a trupului ei frânt şi însângerat, azvârlit la baza 


unui stâlp de telegraf ca un maldăr de zdrenţe, îi fulgeră 
prin minte precum o fotografie de ziar. Billy înjura şi 
smucea de volanul îmbrăcat în blană. 

Au reuşit să se oprească pe acostamentul din stânga şi, 
când cobori jos din maşină cu genunchii amenințând să i se 
înmoaie la fiecare pas, Chris văzu că lăsaseră în urma lor o 
dâră şerpuitoare de cauciuc ars lung de vreo douăzeci şi 
cinci de metri. 

Billy deschidea deja portbagajul, scoțând un cric şi 
bombănind pentru sine. Nu i se clintise niciun fir de păr. 

Trecu pe lângă ea, cu o ţigară bălăngănindu-i-se-n colţul 
gurii. 

— Adu trusa aia, puişor. 

Chris era buimăcită. Gura i se deschise şi se închise de 
două ori, ca a unui peşte pe uscat, înainte de-a putea rosti 
vreun cuvânt. 

— Nu... N-o aduc! Aproape m-ai 0... ai... aproape... ticălos 
nebun! Şi-n plus, e murdară! 

Billy se răsuci şi o privi cu ochi goi. 

— Ba o aduci, sau nu te mai duc mâine seară la căcaturile 
alea de lupte. 

— Nu pot să-nghit luptele! 

Nu fusese niciodată, dar furia şi indignarea ei pretindeau 
valori absolute. Partenerii ei din confrerii o duceau la 
concerte rock, pe care nu le putea suferi. Nimereau 
întotdeauna lângă cineva care nu mai făcuse o baie de 
săptămâni de zile. 

Tânărul ridică din umeri, reveni lângă bordul maşinii şi 
începu s-o ridice pe cric. 

Chris îi aduse trusa, umplându-se toată de unsoare pe 
puloverul nou-nouţ. Billy mormăi fără să se întoarcă. Tricoul 
îi ieşise din pantaloni, iar pielea spatelui i se vedea netedă, 
bronzată, palpitând de muşchi. O fascina, şi-şi simţi limba 
lunecându-i prin colţul gurii. Îl ajută să scoată cauciucul de 
pe roată, înnegrindu-şi mâinile. Maşina se clătină alarmant 


pe cric, iar pneul de rezervă fu fixat pe butuc în doi timpi şi 
trei mişcări. 

Când treaba fu gata şi urcă din nou în maşină, avea dâre 
groase de unsoare atât pe pulover cât şi pe fusta roşie şi 
scumpă. 

— Dacă-cţi închipui cumva..., începu, în timp ce Billy 
trecea la volan. 

Băiatul lunecă peste fotoliu şi o sărută, cu mâinile 
mişcându-i-se grele pe trupul ei, între talie şi sâni. 
Răsuflarea îi trăsnea a tutun; se simţea mirosul de 
Barylcreem şi transpiraţie. Chris se smulse într-un târziu şi- 
şi privi trupul, gâfâind sufocată. Acum puloverul îi era pătat 
şi de unsoare, şi de praf. Douăzeci şi şapte de dolari şi 
jumătate la Jordan Marsch, şi acum nu mai avea nicio şansă 
decât lada de gunoi. Era excitată intens, aproape dureros. 

— Cum o să explici chestia asta? întrebă el, şi o sărută iar. 

Îi simţea gura strâmbată într-un rânjet. 

— Pipăie-mă, îi suflă Chris în ureche. Pipăie-mă peste tot. 
Murdăreşte-mă. 

Aşa făcu. Un ciorap de nailon se găuri ca o gură căscată. 
Fusta, scurtă de la bun început, îi fu împinsă brutal până-n 
talie. O smotocea hulpav, fără pic de delicateţe. Şi ceva - 
poate asta, poate brusca trecere pe lângă moarte - îi stârni 
un orgasm neaşteptat, ca un şoc electric. Şi a doua zi se 
duse cu el la lupte. 

— Opt făr-un sfert, anunţă Billy, şi se ridică în capul 
oaselor. Aprinse lampa, începând să se îmbrace. Trupul lui 
continua s-o fascineze. Se gândi la seara de luni, la cum 
fusese. 

El o... 

(nu) 

Timp destul ca să se gândească la asta mai târziu, poate, 
când îi va folosi şi la altceva decât s-o pună pe jar fără rost. 
Îşi aruncă picioarele peste marginea patului şi se strecură 
în chiloţii de voal. 


— Poate nu-i o idee prea bună, spuse ea, neştiind sigur 
dacă îl punea la încercare pe el, sau pe sine. Poate-ar fi mai 
bine pur şi simplu să ne băgăm la loc în pat, şi... 

— E o idee foarte bună, i-o reteză Billy, şi o umbră de 
umor îi trecu peste chip. Sânge de scroafă pentru o scroafă. 

— Ce? 

— Nimic. Hai. Îmbracă-te. 

Se îmbrăcă, iar când coborâră pe scara din spate simţi o 
excitație uriaşă înflorindu-i în burtă, ca o viţă rapace ce-şi 
deschide florile noaptea. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 45) 


Ştiţi, nu regret totul atât de mult pe cât par oamenii să 
creadă c-aş face-o. Nu e vorba că ar spune-o pe faţă; ei 
sunt cei care zic întotdeauna cât de groaznic de rău le pare. 
Asta se întâmplă de obicei imediat înainte de-a-mi cere un 
autograf. Dar se aşteaptă de la tine să te căieşti. Se 
aşteaptă să izbucneşti în lacrimi, să porţi mult negru, să bei 
un pic cam prea mult sau să iei droguri. Spun lucruri de 
genul: "O, ce ruşine! Dar ştiţi ce s-a-ntâmplat cu ea..." şi 
bara, bara, bara. 

Dar regretele nu sunt decât Kool-Aid pentru stările 
emotive omeneşti. Ele sunt ceea ce spui când răstorni o 
ceaşcă de cafea sau îţi nimereşte bila în şanţ când joci 
popice cu fetele din ligă. Adevăratele regrete sunt la fel de 
rare ca şi iubirea adevărata. Nu-mi mai pare rău că lommy 
a murit. Pare atât de mult un vis cu ochii deschişi avut 
cândva. Credeţi probabil că e o dovadă de cruzime, dar a 
curs multă apă pe sub pod din Noaptea Balului şi până 
acum. Şi nu-mi pare rău nici pentru că am compărut 
înaintea Comisiei White. Am spus adevărul - atât cât ştiam 
din el. 

Îmi pare rău însă pentru Carrie White. 

Vedeţi, au dat-o uitării. Au transformat-o într-un fel de 
simbol şi au uitat că era o fiinţă omenească, la fel de reală 
ca dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri, cu 


speranţe şi visuri şi bara, bara, bara. E inutil să vă spunem 
toate astea, cred. Acum, nimic n-o mai poate schimba la loc 
într-o persoană, din ceea ce au făcut din ea ziarele. Dar era 
o persoană, şi suferea. Mai mult decât ştim oricare dintre 
noi, probabil, suferea. Aşa că regret şi sper că ei i-a făcut 
bine, balul acela. Până a început teroarea, sper că a fost 
pentru ea un lucru plăcut şi bun şi minunat şi vrăjit... 


Tommy trase maşina în parcarea de lângă aripa nouă a 
liceului, lăsă motorul o secundă în ralanti, apoi îl stinse. 
Carrie stătea pe capătul ei de banchetă, ţinându-şi eşarfa 
împrejurul umerilor goi. 1 se părea dintr-o dată că trăieşte 
într-un vis al intenţiilor ascunse şi că tocmai a devenit 
conștientă de acest lucru. Ce fusese în stare să facă? O 
lăsase pe Momma singură. 

— Ai emoţii? întrebă Tommy, iar ea tresări. 

— Da. 

Băiatul râse şi cobori. Carrie tocmai dădea să deschidă 
portiera, când i-o deschise el. 

— Să n-ai emoţii. Parc-ai fi Galatea. 

— Cine? 

— Galatea. Am citit de ea la oră, cu Domnul Evers. S-a 
transformat din roabă într-o femeie frumoasă şi nimeni n-a 
ştiut vreodată că ea era. 

Carrie medită un moment. 

— Vreau ca ei să ştie, spuse în cele din urmă. 

— Nu te contrazic. Hai să mergem. 

George Dawson şi Frieda Jason se aflau lângă automatul 
de Coca. Frieda purta o năzbâtie de tul portocaliu şi 
semăna puţin cu o tubă. Donna Thibodeau rupea biletele la 
uşă împreună cu David Bracken. Amândoi erau membri ai 
Societăţii de Onoare Naţională, o parte din Gestapo-ul 
personal al Domnişoarei Geer, şi purtau pantaloni albi şi 
blazere roşii - culorile şcolii. Tina Blake şi Norma Watson 
ofereau programe şi conduceau lumea înăuntru, conform 
cu lista locurilor. Erau îmbrăcate amândouă în negru, iar 


Carrie bănui că se credeau foarte şic, dar pentru ea arătau 
ca fetele ce vând ţigări din vechile filme cu gangsteri. 

Cu toţii s-au întors să se uite la Tommy şi Carrie când 
aceştia intrară, şi preţ de-un moment domni o tăcere 
țeapănă, stingherită. Carrie simţi o dorinţă nebună să-şi 
umezească buzele, şi se stăpâni. Apoi George Dawson 
spuse: 

— Sfinte, da' ciudat arăţi, Ross. 

Tommy zâmbi: 

— Tu când te-ai dat jos de pe cracă, Bomba? 

Dawson se năpusti spre el, cu pumnii ridicaţi, şi o 
fracțiune de secundă Carrie se simţi cuprinsă de groază. 
Băgată-n priză cum era, fu cât pe-aci să-l ridice pe George 
în aer şi să-l arunce în perete. Apoi, îşi dădu seama că era 
un joc vechi, practicat adesea şi foarte gustat. 

Amândoi începură să se rotească unul în jurul altuia, cu 
garda sus, mârâind. Apoi George, care punctase de două ori 
la coaste, se porni să bolborosească şi să ţipe: 

— Omorâţi-i pe Congi! Şo pe ei, Gooki! Beţe de ponge! 
Cuşti de tigri! 

Tommy lăsă garda jos, râzând. 

— Nu pune la inimă, spuse Frieda, ridicând nasul în 
formă de coupe-papier şi apropiindu-se. Dacă se omoară, 
dansez eu cu tine. 

— Par prea proşti ca să se-omoare, îndrăzni Carrie. Ca 
dinozaurii. 

lar când Frieda zâmbi, simţi ceva foarte vechi şi ruginit 
dezghiocându-se înlăuntrul ei. Odată cu asta, o năpădi un 
val de căldură. Uşurare. Destindere. 

— De unde ţi-ai cumpărat rochia? întrebă Frieda. Mor 
după ea. 

— Eu mi-am făcut-o. 

— Ai făcut-o? se deschiseseră ochii Friedei a surpriză 
nesimulată. Vorbeşti serios? 

Carrie îşi simţi obrajii încinşi de o roşeaţă furioasă. 


— Ba da, eu. Îmi... îmi place să cos. Materialul l-am luat 
de la John's, din Westover. E un model foarte simplu. 

— Haideţi, le spuse George tuturor. Imediat începe 
orchestra. 

Dădu ochii peste cap şi se lansă într-un buck-and-wing 
şchiop, burlesc: 

— Vibi, vibi, vibi. Nouă Gook-ii ne plac viyyybraţiile de 
Federmare! 

Intrară, George maimuţărindu-l pe Flash Bobby Pickett şi 
făcând mutre, Carrie vorbindu-i Friedei despre rochia ei, 
iar Tommy surâzând, cu mâinile înfundate în buzunare. S- 
au dus pliurile sacoului de seară, i-ar spune Sue, dar ce 
futu-i mă-sa, treaba părea că merge. Până acum mergea de 
minune. 

E], George şi Frieda nu mai aveau nici două ore de trăit. 


Din Umbra a explodat (pag. 132): 


Accentul pus de Comisia White pe detonatorul întregii 
afaceri - două găleți cu sânge de porc pe o grindă de 
deasupra scenei - pare să fie extrem de firav şi 
neconvingător, chiar şi în lumina puţinelor probe concrete. 
Dacă preferăm să dăm crezare informaţiilor circulate prin 
cercul de prieteni apropiaţi ai lui Nolan (şi, ca să fim brutal 
de sinceri, nu par destul de inteligenţi ca să mintă 
convingător), atunci reiese că Nolan a preluat în întregime 
din mâinile Christinei Hargensen această parte a 
conspirației şi a acţionat din proprie iniţiativă... 

Nu vorbea când conducea maşina; îi plăcea să conducă. 
Operaţiunea îi dădea o senzaţie de putere cu care nimic nu 
putea rivaliza, nici chiar fututul. 

Şoseaua se derula pe sub ei în tonuri fotografice de alb şi 
negru, iar vitezometrul oscila imediat peste o sută zece. 
Provenea dintr-o familie dezbinată; tatăl lui îşi luase 
tălpăşiţa după eşecul unei afaceri prost organizate la staţia 
de benzină, când Billy avea doisprezece ani, iar maică-sa 
avea patru amanți la ultimul recensământ. Pentru moment, 


Brucie era primul în grațiile ei. Era un tip Seagrams 7. lar 
ea începuse la rândul ei să se transforme într-o desagă 
dizgraţioasă. 

Maşina, însă!... Maşina îl alimenta cu putere şi glorie din 
propriile ei linii de forţă mistice. Făcea din el o persoană 
demnă de luat în consideraţie, un om dăruit cu mana. Nu 
întâmplător cea mai mare parte din cordeală şi-o 
consumase pe canapeaua din spate. Maşina era sclava şi 
zeiţa lui. Dădea, şi putea lua. Billy o folosise de multe ori ca 
să ia. În nopţile lungi şi albe, când maică-sa şi Burcie aveau 
treabă, Billy făcea floricele de porumb şi pleca la vânătoare 
de câini vagabonzi. Uneori, dimineaţa, lăsa maşina să 
lunece oprind motorul, până în garajul pe care-l construise 
el în dosul casei, cu bara din faţă şiroind de sânge. 

Chris îi ştia de-acum destul de bine apucăturile şi nu se 
osteni să lege o conversaţie care oricum ar fi rămas neluată 
în seamă. $Şedea alături cu un picior îndoit sub ea, 
molfăindu-și nodul unui deget. Farurile maşinilor ce săgetau 
pe lângă ei pe şoseaua 302 îi luceau blând în păr, 
vârstându-l cu argintiu. 

Billy se întreba cât timp o să mai fie împreună. Probabil 
nu mai mult peste miezul nopţii. Într-un fel, toate duseseră 
la asta, chiar şi prima parte, iar când va fi gata, cleiul ce-i 
ţinea laolaltă avea să se subţieze şi, poate să se dizolve, 
lăsându-i să se întrebe cum a fost de la bun început posibil. 
Se gândea că va începe să nu mai arate ca o zeiţă ci, iarăşi, 
mai mult ca tipica târfă de societate şi asta-i va face să-i 
vină cheful s-o bată un pic cu cureaua. Sau poate mai mult. 
S-o bage cu nasul. 

Trecură creasta colinei Brickyard şi sub ei apăru liceul, 
parcarea plină de maşini dolofane şi sclipitoare ale tăticilor. 
Simţi gustul binecunoscut al silei şi urii urcându-i-se-n gât. 
O să le dăm noi ceva 

(o noapte de s-o ţină minte) 

în toată regula. Suntem în stare. 


Aripile de clădire cu clase erau întunecate, tăcute şi 
pustii; holul era luminat de un bec galben standard, iar 
faleza de sticlă a laturii estetice a sălii de sport iradia o 
lumină blândă şi portocalie, eterică, aproape spectrală. Din 
nou gustul amar, şi imboldul de-a da cu pietre. 

— Văd luminile, văd luminile de la petrecere, murmură el. 

— Mm? 

Chris se răsuci spre el, smulsă din propriile ei gânduri. 

— Nimic, spuse Billy, şi o atinse pe ceafa. Cred c-am să te 
las pe tine să tragi de sfoară. 


Billy a făcut-o cu mâna lui, fiindcă ştia perfect de bine că 
nu poate avea încredere în nimeni altcineva. Fusese o lecţie 
aspră, mult mai aspră decât cele pe care le înveţi la şcoală, 
dar o asimilase bine. Băieţii care-l însoţiseră la ferma lui 
Henty în noaptea trecută nici măcar nu ştiau la ce-i trebuia 
sângele. Bănuiau probabil că era amestecată şi Chris, dar 
nici chiar de asta nu puteau fi siguri. 

Ajunse la şcoală cu câteva minute după ce noaptea de joi 
devenise dimineaţa de vineri, şi-i dădu ocol de două ori ca 
să fie sigur că zona era pustie şi niciuna dintre cele două 
maşini ale poliţiei din Chamberlain nu se afla prin preajmă. 

Intră în parcare cu farurile stinse şi coti până în spatele 
clădirii. Ceva mai încolo, terenul de fotbal sclipea sub o 
membrană subţire de ceaţă lăsată la pământ. 

Deschise portbagajul şi descuie răcitorul. Sângele 
îngheţase, dar asta era cum nu se putea mai bine. Va avea 
la dispoziţie următoarele douăzeci şi două de ore ca să se 
dezgheţe. 

Puse găleţile jos, apoi scoase din trusă mai multe scule. Şi 
le vâri în buzunarul de la spate şi luă de pe fotoliu o sacoşă 
maro. Înăuntru clincăneau nişte şuruburi. 

Lucră fără grabă, cu concentrarea relaxată a omului 
incapabil să conceapă că ar fi întrerupt. Sala de gimnastică 
unde avea să se ţină dansul era destinată şi spectacolelor 
şcolare, iar scurtul şir de ferestre ce dădeau spre locul 


unde-şi parcase maşina răspundeau în spaţiul pentru 
depozitare din spatele scenei. 

Alese o sculă plată cu capătul spatulat şi o vâri prin 
crăpătura îngustă dintre geamul de sus şi cel de jos ale unei 
ferestre. Era o unealtă bună. Singur o confecţionase, în 
atelierul de fierărie din Chamberlain. O mişcă în sus şi-n jos 
până ce încuietoarea ferestrei cedă. Ridică ghilotina şi se 
strecură înăuntru. 

Era întuneric beznă. Mirosul predominant era cel al 
vopselei vechi de pe decorurile de mucava ale Clubului 
Dramatic. Umbrele slăbănoage ale stativelor de partituri şi 
cutiilor pentru instrumentele Societăţii Orchestrante se 
rânduiau de jur împrejur ca nişte santinele. Pianul 
domnului Downer stătea într-un colt. 

Billy scoase din sacoşă o lanternă mică şi avansă până pe 
scenă, păşind printre cortinele de catifea roşie. Planşeul de 
sport, cu marcajele lui de baschet pictate şi suprafaţa 
lustruită apăsat, lucea spre el ca o lagună de chihlimbar. Îşi 
îndreptă lanterna spre avanscenă, în faţa cortinei. Acolo, cu 
trăsături fantomatice de cretă, cineva schiţase pe podea 
silueta tronurilor pentru Rege şi Regină, care aveau să fie 
amplasate a doua zi. Apoi întreaga rampă va fi presărată cu 
flori de hârtie... mă rog, pe-astea doar Chris le ştia. 

Dădu capul pe spate şi ridică fasciculul lanternei, 
străpungând tenebrele. Deasupra, grinzi se încrucişau sub 
forma unor dâre umbrite. Cele suspendate peste ringul de 
dans fuseseră înfăşurate în hârtie creponată, dar zona 
aflată imediat deasupra avanscenei nu fusese împodobită. O 
sufită scurtă ascundea grinzile de-acolo, şi nu se vedea din 
sală. Sufita mai camufla şi o rivaltă ce avea să lumineze 
paravanul cu gondole. 

Billy stinse lanterna, merse până în capătul din stânga al 
rampei şi urcă pe o scară metalică fixată în perete. 
Conţinutul sacoşei cafenii, pe care pentru siguranţă şi-o 
băgase sub cămaşă, zornăia cu voioşie stranie, reverberată, 
în sala de sport pustie. 


În capătul scării se găsea o mică platformă. Acum, privind 
în afară spre avanscenă, podul scenei îi era în dreapta iar 
sala propriu-zisă în stânga. În pod erau depozitate 
accesoriile Clubului Dramatic, unele dintre ele datând de 
prin anii 1920. Un bust al zeiţei Pallas Atena, folosind în 
cine ştie ce versiune scenică a "Corbului" lui Poe, îl privea 
pe Billy cu ochi orbi şi apoşi, din vârful unei somiere 
ruginite. Drept înainte, o grindă de oţel trecea pe deasupra 
rampei. Rivaltele pentru frescă erau prinse sub ea cu 
şuruburi. 

Păşi pe bârnă şi înaintă fără efort, fără frică, peste hău. 
Fredona o melodie la modă, abia auzit. Grinda era 
acoperită cu praf de-un deget, iar picioarele lui lăsau urme 
prelungi. La jumătatea distanţei se opri, îngenunche şi privi 
în jos. 

Da. Cu ajutorul lanternei, putu distinge liniile de cretă pe 
avanscenă, drept sub el. Scoase un fluierat mut. 

(bombele jos) 

Notă cu un X în praf locul precis, apoi merse pe bârnă 
înapoi la platformă. Nimeni n-avea să treacă pe-aici de- 
acum şi până la vremea Balului; rivaltele ce luminau 
decorul şi locul din avanscenă unde aveau să fie încoronați 
Regele şi Regina 

(grozav de încoronați or să fie) 

erau comandate de la un tablou aflat în culise. Oricine 
privea în sus, direct de dedesubt, avea să fie orbit de 
aceleaşi lumini. Aranjamentele lui nu puteau fi depistate 
decât dacă cineva urca în pod cu vreo treabă. Nu credea să 
se întâmple asta. Era un risc acceptabil. 

Deschise sacoşa maro şi scoase o pereche de mănuşi din 
cauciuc Playtex, şi le trase, după care luă unul din cei doi 
mici scripeţi pe care-i cumpărase în ajun. Îi luase de la un 
magazin de unelte din Lewiston, pentru orice eventualitate. 
Luă în gură câteva cuie, ca pe nişte ţigări, şi ciocanul în 
mână. Continuând să fredoneze prin evantaiul de cuie, fixă 


scripetele cu grijă în colţ la un cot deasupra platformei. 
Lângă el potrivi un mic şurub cu belciug. 

Cobori scara, trecu în dosul scenei şi urcă pe o altă scară, 
nu departe de locul de unde intrase. Ajunse în mansardă - 
un fel de magazie cu vechituri a şcolii. Se găseau aici 
maldăre de almanahuri vechi, uniforme atletice mâncate de 
molii, şi manuale străvechi roase de şoareci. 

Privind spre stânga, îşi putu îndrepta raza lanternei 
peste podul scenei, luminând scripetele pe care tocmai îl 
instalase. Când se întoarse la dreapta, simţi pe faţă aerul 
răcoros ce intra pe-o gură de ventilaţie din perete. 
Fredonând mai departe, scoase al doilea scripete şi îl bătu 
în cuie. 

Reveni jos, ieşi pe fereastra forţată şi luă cele două găleți 
cu sânge de porc. Lucra de-o jumătate de oră, dar nu 
dădeau niciun semn de dezgheţ. Ridică găleţile şi se 
întoarse la fereastră, profilat în întuneric ca un fermier 
înapoindu-se de la prima mulgere de dimineaţă. Le trecu 
înăuntru şi intră şi el. 

Mersul pe bârnă era acum mai uşor, cu câte o găleată în 
fiecare mână ajutându-l să-şi tină echilibrul. Când ajunse la 
X-ul trasat în praf, puse jos căldările, mai privi o dată la 
semnele cu cretă din avanscenă, dădu din cap şi se întoarse 
pe platformă. Se gândi să şteargă găleţile când le va 
manipula pentru ultima oară - aveau să se găsească pe ele 
amprentele lui Kenny, la fel şi ale lui Don şi Steve - dar găsi 
că-i mai bine să n-o facă. Poate vor avea o mică surpriză 
sâmbătă dimineaţă. Şi gura i se strâmbă într-un zâmbet. 

Ultimul articol din sacoşă era un colac de sfoară de iută. 
Merse cu ea până la găleți şi legă toartele amândurora cu 
noduri glisante. Trecu coarda prin belciug, apoi peste 
scripete. Aruncă peste podul scenei coarda care se 
descolăci, după care o trecu şi prin celălalt scripete. N-ar fi 
fost poate prea amuzat să ştie că, în obscuritatea sălii, 
acoperit şi dungat cu praf vechi de zeci de ani şi cu fluturaşi 
cenuşii plutind visători în jurul părului său cuib-de-cioară, 


arăta ca un Rube Goldberg cocoşat şi pe jumătate nebun, 
concentrat să inventeze o cursă de şoareci mai bună. 

Depuse coarda moale pe vârful unei stive de lăzi, la 
îndemână faţă de gura de aerisire. Cobori pentru ultima 
oară şi-şi scutură mâinile de praf. Treaba era gata. 

Privi afară pe fereastră, apoi se strecură prin ea şi sări pe 
pământ. O închise, introduse din nou şperaclul şi împinse 
încuietoarea cât putu de mult. După care reveni la maşină. 

Chris spunea că erau şanse mari ca lommy Ross şi 
căţeaua de White să fie cei de sub găleți; dusese puţină 
muncă de lămurire discretă în rândul prietenilor ei. Ar fi 
bine să se întâmple aşa. Dar, pentru Billy, oricare alţii ar fi 
fost la fel de buni. 

Începea să-şi spună că ar fi fost tot atât de bine să fi fost 
însăşi Chris. 

Demară. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 48): 


Carrie l-a căutat pe Tommy în ajunul balului. Aştepta în 
dreptul clasei unde avea el oră, iar lommy a spus că arăta 
nefericită rău, aşteptându-se parcă să-l audă ţipând la ea să 
nu mai dea târcoale, să-l lase dracului în pace. 

Fata i-a spus că va trebui să fie acasă la unsprezece şi 
jumătate cel mai târziu, altfel momma ei o să se îngrijoreze. 
A mai spus şi că nici n-o să-i strice seara, nici buna 
dispoziţie, dar n-ar fi corect s-o sperie pe momma. 

Tommy a propus să se oprească la Kelly Fruit după Bal şi 
să radă o bere de rădăcini şi un Burger. loţi ceilalţi se 
duceau la Westover sau Lewiston, aşa că localul o să le 
rămână numai lor. Carrie s-a luminat la faţă, a spus el. l-a 
răspuns c-ar fi grozav. Absolut grozav. 

Aceasta e fata pe care oamenii o tot numesc un monstru. 
Vreau să vă intre bine în minte lucrul ăsta. Fata ce se putea 
declara mulţumită cu o bere de rădăcini de zece cenți, şi un 
hamburger, după unicul ei dans în şcoală, astfel ca momma 
să nu-şi facă griji... 


Primul lucru care o izbi pe Carrie când păşiră înăuntru fu 
Vraja. Nu vraja, ci Vraja. Umbre frumoase foşneau prin 
şifon, dantelă, mătase, satin. Aerul era plin de mireasma 
florilor; o sărbătoare a mirosului. Fete în rochii cu spatele 
gol, cu corsaje decoltate lăsând să se vadă chiar 
despicătura sânilor, cu talii Empire. Fuste lungi, escarpeni. 
Sacouri de seară orbitor de albe, cingători, pantofi negri ce 
fuseseră lustruiţi cu scuipat. 

Câţiva tineri se aflau pe ringul de dans, nu mulţi 
deocamdată, iar în penumbra încet-rotitoare păreau 
spectre imateriale. Nu voia cu adevărat să-i recunoască în 
ei pe colegii ei de clasă. Îi dorea nişte străini frumoşi. 

Mâna lui Tommy o ţinea ferm de cot. 

— Drăguţă frescă, comentă el. 

— Da, încuviinţă Carrie pierită. 

Sub petalele portocalii lucea de jos în sus o lumină 
blândă, gondolierul se rezema cu eternă indolenţă de 
cârma sa în timp ce soarele se învăpăia în jur şi clădirile 
conspirau împreună deasupra apelor din oraş. Carrie ştiu 
deodată că acest moment o va însoţi pe vecie. 

Se îndoia că la fel simțeau cu toţii - ceilalţi văzuseră 
lumea - dar chiar şi George tăcu timp de un minut cât 
priviră, iar scena, mirosul, până şi sunetul orchestrei 
intonând o vag recognoscibilă melodie de film, se ferecară 
în ea pentru totdeauna, şi simţi cum o inundă pacea. 
Sufletul lui Carrie cunoştea un moment de calm, ca şi cum 
s-ar fi netezit sub un fier de călcat. 

— Viiiiiybi! răcni deodată George, şi o conduse pe Frieda 
în ring. Începu să execute un jitterburg afectat pe muzica 
cu iz desuet de big-band, şi cineva îl fluieră. George 
bombăni, privi chiorâş, şi se lansă într-o scurtă căzăcească 
încrucişându-şi braţele pe piept, fără a lipsi mult ca să 
aterizeze-n fund. 

Carrie zâmbi: 

— Trăsnit mai e George. 


— Te cred că e. l-un băiat de treabă. Sunt pe aici o droaie 
de oameni de treabă. Vrei să stai jos? 

— Da, răspunse ea recunoscătoare. 

Tommy se duse la uşă şi reveni cu Norma Watson, al cărei 
păr fusese aranjat într-o uriaşă claie tapată, în cinstea 
evenimentului. 

— E pe cealaltă PARTE, spuse, şi ochii ei strălucitori o 
măsurară pe Carrie din cap până-n picioare, căutând o 
bretea expusă, o erupție de coşuri, orice subiect cu care să 
alerge înapoi la uşă, odată îndeplinit comisionul. Ai o rochie 
SPLENDIDĂ, Carrie. Unde-ai PUTUT s-o găseşti? 

Carrie îi spuse, în timp ce Norma îi conducea prin jurul 
ringului de dans, la masa lor. Emana mirosuri de săpun 
Avon, parfum Woolworth şi gumă Juicy Fruit. 

La masă se aflau două scaune pliante (înfăşurate şi 
înzorzonate cu inevitabila hârtie creponată), masa însăşi 
fiind aşternută cu aceeaşi hârtie în culorile şcolii. Avea pe 
ea o lumânare în gâtul unei sticle de vin, un program de 
dans, un mic creion poleit şi două cadouri de petrecere - 
gondole umplute cu alune Planters Mixed. 

— Nu pot să-mi REVIN, spunea Norma. Arăţi atât de 
ALTFEL. 

Aruncă o privire ciudată, furişă, la chipul Carriei, şi 
deveni agitată. 

— Eşti absolut STRĂLUCITOARE. Care ţi-e SECRETUL? 

— Sunt amanta de taină a lui Don Maclean, spuse Carrie. 

Tommy scoase un chiot pe care şi-l înăbuşi repede. 

Zâmbetul Normei se strepezi, iar Carrie fu uimită de 
propriul ei haz - şi îndrăzneală. Aşa arătai când ţi se făcea 
un banc. De parcă ţi-ar fi înţepat o albină extremitatea 
posterioară. Carrie constată că îi plăcea că Norma arăta în 
felul acela. Era ceva barbar, absolut necreştin. 

— Ei, eu trebuie să mă duc înapoi, spuse fata. Nu-i aşa 
că-i GROZAV, Tommy? 

Zâmbea cu subînţeles: N-ar fi grozav să...? 

— Mă trec sudorii reci pe picioare, replică grav Tommy. 


Norma plecă, cu un zâmbet ciudat, nedumerit. Lucrurile 
nu mergeau aşa cum ar fi trebuit. Ioată lumea ştia cum 
mergeau de obicei lucrurile cu Carrie. 

Tommy mustăci din nou. 

— 'Ţi-ar plăcea să dansăm? întrebă. 

Carrie nu ştia să danseze, dar încă nu era gata s-o admită 
şi pe asta. 

— Hai doar să stăm jos un minut. 

În timp ce el ţinea scaunul, Carrie văzu lumânarea şi-l 
întrebă pe Tommy dacă nu vrea s-o aprindă. O aprinse. 
Ochii li se întâlniră peste flacără. Băiatul întinse mâna şi i-o 
prinse pe-a ei. lar orchestra cânta înainte. 


Din Umbra a explodat (pag. 133-134): 


Poate că se va întreprinde într-o bună zi un studiu 
complet al mamei lui Carrie, când însuşi subiectul Carrie va 
deveni mai academic. S-ar putea să-l încerc chiar eu, cu 
condiţia să câştig accesul la arborele genealogic al familiei 
Brigham. Ar fi extrem de interesant să ştim peste ce situaţii 
ciudate s-ar putea să dăm, cu două trei generaţii în urmă... 

Şi mai este, fireşte, cunoaşterea faptului că în Noaptea 
Balului Carrie s-a dus acasă. De ce? E greu de spus exact 
cât de echilibrate erau motivațiile Carriei în acele momente. 
Poate să se fi dus pentru izbăvire şi iertare, sau în scopul 
expres de a comite matricidul. În orice caz, probele 
materiale par să indice limpede că Margaret o aştepta... 


Casa era complet cufundată în tăcere. 

Plecase. 

Noaptea. 

Plecată. 

Margaret White trecu încet din dormitorul ei în living. 
Mai întâi venise scurgerea de sânge şi fantasmele greţoase 
pe care Diavolul le trimitea odată cu ea. Apoi puterea aceea 
infernală dăruită de Diavol. Venea la sorocul sângelui şi al 
părului crescut pe trup, fireşte. O, cunoştea ea Puterea 


Diavolului. Chiar bunica ei o avusese. Era capabilă să 
aprindă focul în sobă fără a se clinti măcar din balansoarul 
ei de lângă fereastră. Atunci ochii începeau să-i ardă cu 

(să nu îngădui niciunei vrăjitoare să trăiască) 

un soi de flacără vrăjitorească. Şi câteodată, la masa de 
seară, zaharniţa pornea să se învârtească pe loc nebuneşte, 
ca un derviş. Ori de câte ori se întâmpla asta, Buni se apuca 
să chiţcăie dement, îi curgeau balele şi făcea semnul 
Deochiului de jur-împrejur. Uneori gâfâia ca un câine pe 
zăpuşeală, iar când murise de inimă, la şaizeci şi şase de 
ani, senilă la limita idioţeniei în pofida vârstei nu tocmai 
înaintate, Carrie încă nu împlinise un an. Margaret intrase 
în cămăruţa ei la nici patru săptămâni după înmormântarea 
lui Buni, şi-şi găsise fetiţa culcată în leagăn, râzând şi 
gângurind, cu ochii la un biberon ce se legăna deasupra 
capului ei. 

Margaret fusese cât pe-aci s-o ucidă în ziua aceea. O 
oprise Ralph. 

N-ar fi trebuit să-l lase s-o oprească. 

Acum Margaret White stătea în mijlocul livingului. 
Christos pe Golgota privea în jos la ea cu ochii lui plini de 
suferinţă, de durere şi dojană. Ceasul cu cuc Black Forest 
ticâia. Era ora opt şi zece. 

Îi fusese dat să simtă, să simtă practic, Puterea 
Diavolului mocnind în Carrie. [i se târa pe tot trupul, 
ridicând şi trăgând ca nişte mici degete rele, gădilitoare. Se 
hotărâse iar să-şi facă datoria când Carrie avea trei ani, 
după ce o prinsese privind cu păcat la târfa Diavolului din 
curtea vecină. Atunci veniseră pietrele, iar ea cedase. Şi 
puterea se trezise iarăşi, după treisprezece ani. Dumnezeu 
nu se lăsa batjocorit. 

Mai întâi sângele, apoi puterea, 

(îţi iscăleşti numele îl iscăleşti cu sânge) 

acum un băiat şi dans şi după aceea o s-o ducă la un 
motel, o s-o ia în parcare, o s-o ia pe bancheta din spate, o 
s-o ia... 


Sânge, sânge proaspăt. Sângele era întotdeauna 
rădăcina tuturor relelor, şi numai sângele le putea ispăşi. 

Era o femeie masivă cu braţe zdravene, ale căror coate 
se reduceau la nişte simple gropiţe, dar avea un cap 
surprinzător de mic, în vârful gâtului puternic, venos. 
Cândva, avusese o fată frumoasă. Şi încă mai era frumoasă, 
într-un mod bizar, fanatic. Dar ochii căpătaseră o căutătură 
stranie, rătăcită, iar ridurile se adânciseră crud împrejurul 
gurii categorice, dar trădând o ciudată slăbiciune. Părul, 
anul trecut aproape negru, îi era acum albit aproape în 
întregime. 

Singura cale de a ucide păcatul, adevăratul păcat de 
moarte, era de a-l îneca în sângele unei 

(trebuie să fie sacrificată) 

inimi pocăite. Cu siguranţă că Dumnezeu înţelegea asta, 
şi-Şi îndreptase degetul înspre ea. Oare nu Dumnezeu 
însuşi îi poruncise lui Abraham să-l ducă pe fiul său Isaac pe 
munte? 

Merse în bucătărie târşâindu-şi papucii vechi şi lăbărţaţi, 
şi deschise sertarul cu tacâmuri. Cuţitul pe care-l foloseau 
la tranşatul cărnii era lung şi ascuţit şi mijlocul tăişului i se 
arcuise de prea multă ascuţire. Se aşeză pe taburetul înalt 
de lângă tejghea, găsi discul de gresie, în mica sa 
farfurioară de aluminiu, şi începu să-l frece de muchea 
lucitoare a lamei cu atenţia apatică, fixă, a celor damnaţi. 

Ceasul cu cuc Black Forest ticăia întruna şi într-un târziu 
pasărea sări afară ca să cânte o dată, anunțând ora opt şi 
jumătate. 

Simţea în gură gust de măsline. 

CLASA ABSOLVENŢILOR PREZINTĂ BALUL DE 


PRIMĂVARĂ '79 
27 MAI 1979 


Muzică - Formaţia Billy Bosnan 
Muzică - '"Josie and The Moonglows" 


REPREZENIAŢIE 


"Cabaret" - Dans acrobatic cu bastoane, Sandra 
Stenchfield 

"500 Miles" 

"Lemon Tree" 

"Mr. Tambourine Man" 

Muzică Folk cu John Swithen şi Maureen Cowan 

“The Street Where You Live" 

"Raindrops Keep Fallin' oh My Head" 

"Bridge Over Troubled Waters" 

Corul Ewen High School 


DOMNI ȘI DOAMNE DE COMPANIE 


Mr. Stephens, Miss Geer, Mr. & Mrs. Lublin, Miss 
Desjardin 

Încoronarea la h. 10.00 p.m. 

Nu uitaţi, e balul VOSTRU; faceţi-l să fie de neuitat! 


Când o invită pentru a treia oară, Carrie fu nevoită să 
mărturisească faptul că nu ştia să danseze. Nu adăugă şi 
că, acum că formaţia rock începuse să cânte pentru o 
jumătate de oră, s-ar fi simţit deplasată învârtindu-se pe 
ring, 

(şi păcătoasă) 

da, şi păcătoasă. 

Tommy dădu din cap, apoi surâse. Se aplecă spre ea şi-i 
spuse că nu putea suferi dansul. l-ar place să dea o raită, în 
vizită pe la alte mese? În gât i se puse un nod tremurător, 
dar acceptă. Da, ar fi plăcut. lommy era atent cu ea. 
Trebuia să fie şi ea atentă cu el (chiar dacă băiatul nu se 
aştepta cu adevărat la aşa ceva); făcea parte din înţelegere. 
Şi se simţea presărată toată cu farmecul serii. Dintr-o dată, 
fu plină de speranţă că nimeni nu va întinde piciorul sau îi 
va lipi răutăcios la spate o inscripţie loc-de-dat-cu-şutu ori s- 
o stropească deodată în faţă cu apă dintr-o garoafă de 


plastic, plecând apoi cu chicoteli în timp ce toţi ceilalţi 
râdeau şi fluierau. 

lar dacă exista vreo vrajă, aceasta nu era dumnezeiască 
ci păgână, 

(momma desfă-ţi bretelele şorţului m-am făcut mare) 

şi aşa 0 şi voia. 

— Ia uite, îi arătă Tommy în timp ce se ridicau de la masă. 

Doi-trei băieţi de culise aduceau tronurile Regelui şi 
Reginei din buzunarele scenei, în timp ce domnul Lavoie, 
custodele şef, îi dirija cu mişcări ale mâinii spre semnele 
trasate dinainte pe avanscenă. Îşi spuse că arătau de-a 
dreptul arthuriene, tronurile acelea, învelite complet într- 
un alb orbitor, decorate cu flori autentice precum şi uriaşe 
stindarde de crep. 

— Ce frumoase sunt! exclamă. 

— Tu eşti frumoasă, spuse Tommy, iar ea deveni absolut 
convinsă că în seara aceea nu se putea întâmpla nimic rău - 
poate chiar să fie votaţi ei doi Regele şi Regina Bacului. 
Zâmbi la gândul propriei sale nebunii. 

Era ora nouă. 

— Carrie? o interpelă ezitant o voce. 

Fusese atât de absorbită în contemplarea orchestrei, a 
ringului de dans şi a celorlalte mese, încât nici măcar nu 
văzuse pe nimeni apropiindu-se. Ilommy plecase să aducă 
punci. 

Se răsuci pe călcâie şi dădu cu ochii de Miss Desjardin. 

Un moment nu făcură decât să se uite amândouă una la 
alta, iar amintirea străbătu distanta dintre ele, comunicând 

(m-a văzut m-a văzut goală şi ţipând şi plină de sânge) 

fără cuvinte sau gânduri. Li se citea în ochi. 

Apoi Carrie spuse, sfioasă: 

— Arătaţi foarte drăguță, Miss Desjardin. 

Nu minţea. Profesoara era îmbrăcată într-o rochie 
colantă argintie şi sclipitoare, asortată perfect cu părul 
blond pe care şi-l pieptănase în sus. La gât îi era agăţat un 


pandantiv simplu. Arăta foarte tânără, destul de tânără ca 
să vezi în ea o participantă mai curând decât autoritatea. 

— Mulţumesc. 

Şovăi, apoi o atinse pe braţ cu o mână înmănuşată. 

— Eşti frumoasă, îi spuse ea lui Carrie, şi fiecare cuvânt 
conţinea o încărcătură aparte. 

Carrie simţi că roşeşte iar şi cobori privirea spre masă. 

— E grozav de drăguţ din partea dumneavoastră să-mi 
spuneţi asta. Ştiu că nu-s... nu-s chiar... dar vă mulţumesc 
oricum. 

— Ba e adevărat, o contrazise Desjardin. Carrie, orice s-a 
întâmplat înainte... cum să spun, am uitat totul. Voiam s-o 
Ştii. 

— Eu nu pot uita, răspunse Carrie. 

Ridică ochii. Cuvintele ce-i stăteau pe limbă erau: Acum 
nu mai învinuiesc pe nimeni. Şi le înghiţi. Erau 
mincinoase. Îi învinuia pe toţi şi întotdeauna avea s-o facă, 
şi mai mult decât orice voia să fie sinceră. 

— Dar s-a terminat. Acum am terminat cu asta. 

Miss Desjardin zâmbi, iar ochii ei părură să prindă şi 
reţină amestecul blând de lumini într-o scânteiere aproape 
lichidă. Privi spre ringul de dans, iar Carrie îi urmări 
privirea. 

— Mi-aduc aminte când am absolvit eu, spuse încetişor 
Desjardin. Eram cu două degete mai înaltă decât băiatul cu 
care m-am dus, pe tocuri. Iloba de eşapament a maşinii lui 
era spartă şi motorul scotea... oh, un huruit groaznic. Dar 
era ca o vrajă. Nu ştiu de ce. Însă niciodată n-am mai avut o 
asemenea pereche, nici măcar o dată. 

O privi pe Carrie. 

— La fel e şi cu tine acum? 

— E foarte drăguţ, spuse Carrie. 

— Şi asta-i tot? 

— Nu. Mai e ceva. N-aş putea spune totul. Nimănui în 
lume. 

Desjardin surâse şi o strânse de braţ. 


— N-ai s-o uiţi niciodată, murmură ea. Niciodată. 

— Cred că aveţi dreptate. 

— Distracţie plăcută, Carrie. 

— Mulţumesc. 

Tommy sosi cu două ceşti Dixie de punci în timp ce 
Desjardin se îndepărta, dând ocol ringului spre masa 
supraveghetorilor. 

— Ce-a vrut? întrebă, depunând cu grijă pe masă ceştile 
Dixie. 

Carrie, privind după ea, spuse: 

— Cred că voia să-mi spună că-i pare rău. 


Sue Snell şedea tăcută în livingul casei ei, tivind o rochie 
şi ascultând albumul "Long John Silver", cu Jefferson 
Airplane. Placa era veche şi zgâriată rău, dar o liniştea. 

Mama şi tatăl ei ieşiseră în oraş la căderea serii. Ştiau ce 
se întâmpla, de-asta era sigură, dar o scutiseră de 
pisălogelile despre cât de mândri sunt de Fetiţa Lor, sau ce 
se mai bucură că în sfârşit se Face Mare. Era mulţumită că 
hotărâseră să-i dea pace, căci încă se mai simţea jenată de 
propriile-i motivații şi-i era teamă să şi le examineze prea 
profund, nu care cumva să descopere vreo nestemată de 
egoism scânteind şi făcându-i cu ochiul de pe catifeaua 
neagră a subconştientului ei. 

O făcuse; asta ajungea; era satisfăcută. 

(poate c-o să se îndrăgostească de ea) 

Ridică privirea ca şi cum ar fi auzit pe cineva vorbind din 
antreu, cu un zâmbet surprins arcuindu-i buzele. Ăsta ar fi 
un sfârşit ca-n poveşti, sigur că da. Prinţul se apleacă peste 
Frumoasa Adormită, îi atinge buzele cu buzele lui. 

Sue, nu ştiu cum să-ţi spun chestia asta dar... 

Zâmbetul i se stinse. 

Îi întârzia ciclul. Cu aproape o săptămână. Şi-i venise 
întotdeauna cu o regularitate de almanah. 

Schimbătorul de discuri ţăcăni; altă placă fu coborâtă. În 
tăcerea  neaşteptată, scurtă, auzi ceva înlăuntrul ei 


întorcându-se. Poate numai sufletul. 
Era zece fără zece. 


Billy conduse maşina până în capătul parcării şi gară într- 
o boxă orientată cu faţa spre rampa de asfalt ce urca în 
şosea. Chris dădu să iasă, dar el o smuci înapoi. Ochii îi 
luceau sinistru în întuneric. 

— Ce? întrebă ea cu nervozitate furioasă. 

— Ca să-i anunţe pe Rege şi Regină, folosesc un sistem 
PA., spuse Billy. Pe urmă, una din formaţii va cânta imnul 
şcolii. Asta o să-nsemne că s-au aşezat pe tronurile alea, în 
mijlocul țintei. 

— Toate astea le ştiu. Dă-mi drumul. Mă doare. 

Tânărul îi strânse şi mai tare încheietura mâinii şi simţi 
pârâitul oaselor mici. Asta-i făcea o amarnică plăcere. 
Totuşi, fata nu ţipă. Era destul de tare. 

— Ascult-aici. Vreau să-ţi fie clar în ce te bagi. Trage de 
frânghie când se cântă imnul. Să tragi tare. O să fie o mică 
burtă între scripeţi, dar nu prea mult. Când ai tras şi simţi 
c-au căzut găleţile-alea, fugi. N-o lălăi pe-aici, să auzi 
zbierete sau mai ştiu eu ce. Chestia asta nu mai face parte 
din categoria glumiţelor drăguţe. E tentativă de crimă, 
pricepi? Nu-ţi dau o amendă şi gata. le bagă la răcoare şi 
aruncă cheia peste umăr. 

Fusese un discurs enorm pentru el. 

Ochii fetei aruncau doar văpăi, plini de mânie sfidătoare. 

— Te-ai prins? 

— Da. 

— Bine. Când au căzut găleţile, eu o iau la fugă. Când 
ajung la maşină, bag viteză. Dacă eşti aici, poţi să vii. Dacă 
nu, te las. Dacă te las şi ciripeşti, te omor. Mă crezi ce-ţi 
spun? 

— Da. Ia-ţi în pizda mă-ti mâna de pe mine. 

O luă. Umbra unui rânjet involuntar îi şterse faţa. 

— Okay. O să iasă mişto. 

Coborâră din maşină. 


Era aproape nouă treizeci. 


Vic Mooney, Preşedintele Anului Patru, anunţă jovial în 
microfon: 

— Atenţiune, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Vă 
rugăm să ocupați locurile. A sosit momentul votării. Acum 
vom vota Regele şi Regina. 

— Concursul ăsta insultă femeile! strigă Myra Crewes cu 
o crispată voie-bună. 

— Insultă şi bărbaţii! i-o întoarce George Dawson, 
stârnind un hohot de râs general. 

Myra tăcu. Îşi exprimase protestul simbolic. 

— Luaţi loc, vă rog! 

Vic zâmbea în microfon, zâmbea şi roşea cu furie, 
zgândărindu-şi un coş de pe bărbie. Uriaşul gondolier 
venețian din spate se uita visător peste umărul lui Vic. 

— E timpul să votăm. 

Carrie şi Tommy se aşezară. lina Blake şi Norma Watson 
distribuiau buletine de vot mimeografiate, iar când Norma 
aruncă unul pe masa lor şi le suflă: "Multă BAFTĂ!", Carrie 
luă formularul şi îl studie. Rămase cu gura căscată. 

— Tommy, suntem şi noi aici! 

— Mda, am văzut, spuse el. Şcoala votează candidaţi 
individuali, treabă în care perechile lor sunt luate, cum ar 
veni, cu arcanul. Bine-ai venit în rândul oştirii. Ce facem, 
refuzăm? 

Carrie îşi muşcă buza şi-l privi: 

— Vrei să refuzăm? 

— Pe toţi dracii, nu! exclamă vesel băiatul. Dacă câştigi, 
tot ce ai de făcut e să şezi acolo sus cât cântă imnul şcolii şi 
trag ăştia un dans, bâţâi din sceptru şi arăţi ca un idiot 
nenorocit. Îţi fac o poză pentru anuar, ca să poată vedea 
toată lumea că arătai ca un idiot nenorocit. 

— Noi pentru cine votăm? privi Carrie cu îndoială de la 
buletin la micul creion de lângă bărcuţa cu alune. Sunt mai 
mult gaşca ta decât a mea. 


Lăsă să-i scape un uşor chicotit. 

— De fapt, eu nici n-am o gaşcă. 

— Hai să votăm pentru noi înşine, ridică el din umeri. La 
dracu' cu falsa modestie. 

Carrie râse zgomotos, apoi îşi acoperi gura cu mâna. 
Sunetul îi era aproape străin. Până să-şi dea seama de ce 
face, se pomeni încercuind numele lor, pe locul trei de sus 
în jos. Creionaşul i se rupse în mână, şi icni. O aşchie o 
zgâriase pe papila degetului, făcând să răsară o mărgică de 
sânge. 

— Te-ai rănit? 

— Nu... 

Zâmbi, dar deodată descoperi că-i venea greu să 
zâmbească. Vederea sângelui o dezgusta. Îl tamponă cu 
şervetul. 

— „Dar am rupt creionul şi trebuia să fie suvenir. 
Proastă mai sunt. 

— Uite-ţi barca, spuse Tommy, împingând-o spre ea. Tiit, 
tiit! 

I se urcă un nod în gât şi avu convingerea că o să plângă, 
fiindu-i ruşine. N-o făcu, dar ochii îi luceau ca nişte prisme 
şi lăsă capul în jos ca să n-o vadă băiatul. 

Formaţia cânta o muzică simpatică, de umplutură, în timp 
ce plasatorii Societăţii de Onoare adunau formularele 
împăturite. Fură duse la masa supraveghetorilor de lângă 
uşă, unde Vic, domnul Stephens şi Lublinii le numărau. Miss 
Geer superviza operaţiunea cu ochi sfredelitori şi acri. 

Carrie simţi o tensiune îndărătnică scurmându-şi drum 
prin trupul ei, încordându-i muşchii stomacului şi ai spinării. 
Strângea cu putere mâna lui lommy. Era absurd, desigur. 
Nimeni n-avea să voteze pentru ei. Pentru armăsar, poate, 
dar nu şi când era înhămat în tandem cu o bovină. Aveau să 
iasă Frank şi Jessica sau poate Don Farnham şi Helen 
Shyres. Sau —la dracu'! 

Două teancuri creşteau mai mari decât celelalte. Domnul 
Stephens termină de împărţit opţiunile şi toţi patru trecură 


cu rândul la număratul vrafurilor mari, care arătau cam la 
fel. Îşi adunară capetele laolaltă, se sfătuiră şi mai 
numărară o dată. Domnul Stephens dădu din cap, mai bătu 
o dată cu degetele în buletine ca un cartofor pe cale să 
împartă o mână la poker, şi i le dădu înapoi lui Vic. Acesta se 
urcă la loc pe scenă, apropiindu-se de microfon. Orchestra 
Billy Bosnan intonă o înfloritură. Vic surâse nervos, făcu 
hrmmhrmm în microfon, şi răspunse clipind din ochi la 
scâncetul colectiv ce-l întâmpină. Aproape că scăpă 
formularele pe podea, care era acoperită cu cabluri 
electrice grele, şi cineva chicoti. 

— S-ar zice că l-am făcut pe dracu' ghem, anunţă fără 
haz Vic. Domnul Lublin spune că asta-i pentru prima oară în 
istoria Balurilor de Primăvară... 

— Datând de când? bombăni cineva în spatele lui Tommy. 
De la o mie opt sute? 

— Avem un balotaj. 

Acest anunţ făcu mulţimea să murmure. 

— Cu picăţele sau în dungi? strigă George Dawson, şi se 
auziră câteva râsete. 

Vic afişă un vag surâs strepezit şi din nou fu cât pe ce să 
scape voturile. 

— Şaizeci şi trei de voturi pentru Frank Grier şi Jessica 
Maclean, şi şaizeci şi trei de voturi pentru Thomas Ross şi 
Carrie White. 

Urmă un moment de tăcere, şi apoi, deodată, aplauze 
crescânde. Tommy îşi privi partenera. Ţinea capul plecat, ca 
doborâtă de ruşine, dar îl încercă un brusc sentiment 

(Carrie Carrie Carrie) 

nu foarte diferit de cel pe care-l avusese când o invitase 
la bal. Îşi simţea mintea ca şi cum acolo ar fi forfotit ceva 
străin, chemând-o pe Carrie iar şi iar pe nume. Ca şi cum... 

— Atenţiune! strigă Vic. Dacă aţi putea fi puţin atenţi, vă 
rog! 

Aplauzele încetară. 


— Vom proceda la un al doilea tur de scrutin. Când 
persoanele care distribuie buletinele de vot trec pe la 
dumneavoastră, vă rugăm să înscrieţi pe ele perechea pe 
care o susţineţi. 

Se îndepărtă de microfon, părând uşurat. 

Formularele fură puse în circulaţie; fuseseră rupte în 
grabă din programele de bal rămase. Orchestra cânta 
nebăgată în seamă, iar oamenii vorbeau între ei agitaţi. 

— Nu pe noi ne aplaudau, spuse Carrie, ridicând ochii; 
lucrul pe care Tommy îl simţise (sau crezuse că-l simte) nu 
mai era. Nu se poate să ne fi aplaudat pe noi. 

— Poate pe tine. 

Îl privi, mută. 

— De ce durează atâta? şuieră Chris. l-am auzit 
aplaudând. Poate că asta era. Dacă ai futut treaba... 

Porțiunea de coardă din iută atârna între ei moale, 
neatinsă din momentul când Billy înfipsese o şurubelniţă pe 
lângă rama gurii de aerisire şi o ridicase. 

— Nu-ţi fă griji, spuse el calm. Au să cânte imnul şcolii. 
Întotdeauna-l1 cântă. 

— Dar... 

— Gura. Vorbeşti în pizda mă-ti prea mult. 

Jarul ţigării îi clipea paşnic în beznă. 

Tăcu. Dar 

(oh când o să fie gata treaba ai s-o-ncasezi băieţaş poate 
că la noapte o să te duci la culcare cu boaşele praştie) 

mintea îi alerga nebuneşte peste vorbele lui, reţinându- 
le. Nu aşa îi vorbea ei lumea. Tatăl ei era avocat. 

Era zece fără şapte minute. 


Tommy ţinea în mână creionul rupt, gata să scrie, când 
Carrie îi atinse uşor, şovăielnic, încheietura. 

— Nu... 

— Ce? 

— Nu vota pentru noi, îi spuse ea într-un târziu. 

Băiatul ridică ironic sprâncenele. 


— De ce nu? Ai intrat în horă, joci pân-la sfârşit. Aşa zice 
mereu mama mea. 

(mama) 

Cât ai clipi în minte i se formă o imagine; mama ei 
torcând nesfârşite rugăciuni către un Dumnezeu înalt, fără 
chip, colonar, ce împungea parcările motelurilor cu o sabie 
de foc pe care o ţinea într-o mână. Înlăuntru-i groaza se 
înălţă neagră, şi trebui să lupte cu toată puterea spiritului 
pentru a o ţine în frâu. Nu-şi putea explica oroarea, 
simţământul premonitoriu. Nu putea decât să zâmbească 
neajutorată, şi să repete: 

— Nu. Ile rog. 

Plasatorii Societăţii de Onoare reveneau, strângând 
hârtiuţele împăturite. Tommy mai ezită un moment, apoi 
mâzgăli deodată Tommy şi Carrie pe bucăţica de hârtie 
ruptă. 

— Pentru tine, preciză. In seara asta, eşti a-ntâia. 

Nu-i putu răspunde, căci asupra sa plana premoniţia: 
chipul mamei ei. 


Cuţitul lunecă de pe gresie şi, cât ai clipi, îi despică podul 
palmei, sub degetul mare. 

Privi tăietura. Sângera încet, gros, dintre buzele 
întredeschise ale rănii, şiroindu-i de pe mână şi pătând 
linoleumul uzat al bucătăriei. Bine, dar. Era bine. Tăişul 
gustase carne şi lăsase sânge. Nu-şi bandajă rana, ci potrivi 
scurgerea deasupra muchiei ascuţite, lăsând sângele să 
întunece luciul acerb al lamei. Apoi începu să ascută iarăşi, 
nepăsătoare faţă de stropii ce-i împroşcau rochia. 

Dacă ochiu-ţi din dreapta necinste-ţi aduce, ţi-l 
smulge din orbită. 

Scriptura, dacă era aspră, şi dulce şi bună era. Scriptura 
cuvenită pentru aceia care pândeau în umbra uşilor de la 
hotelurile de-o noapte şi în bălăriile dinapoia aleilor de 
bowling. 

Ţi-l smulge din orbită. 


(o şi muzica destrăbălată pe care o cântă) 

Ţi-l smulge 

(fetele îşi arată rufăria cum asudă cum asudă sânge) 

din orbită. 

Ceasul cu cuc Black Forest începu să bată de zece şi 

(varsă-i maţele pe jos) 

dacă ochiu-ţi din dreapta necinste-ţi aduce, ţi-l 
smulge din orbită. 


Rochia era gata, iar ea nu putea să se uite la televizor, 
nici să-şi ia cărţile, nici s-o sune pe Nancy la telefon. Nu 
avea ce face altceva decât să stea pe sofa cu faţa spre 
bezna ferestrei de la bucătărie şi să simtă un soi de frică 
fără nume umflându-se-n ea ca un făt atingându-şi 
înfricoşătorul soroc. 

Cu un oftat, începu să-şi maseze absentă braţele. Îi erau 
reci şi cu buburuze. Trecuse de zece cu douăsprezece 
minute şi nu exista niciun motiv, chiar niciun motiv, să simtă 
că lumii îi sunase sfârşitul. 


Acum teancurile erau mai înalte, dar tot exact la fel 
arătau. Din nou fură numărate de trei ori ca să fie totul 
sigur. Apoi Vic Mooney urcă iarăşi la microfon. Aşteptă un 
moment, savurând senzaţia tăioasă de tensiune ce plutea în 
aer, după care anunţă simplu: 

— Câştigători, Tommy şi Carrie. Plus un vot. 

Tăcere de moarte preţ de-o clipă. Şi apoi aplauzele 
inundară încă odată sala, unele dintre ele nu fără accente 
satirice. Carrie trase adânc aer în piept, cu un icnet uluit şi 
sufocat, iar Tommy simţi iar (dar numai pentru o secundă) 
acel vertij ciudat în creier 

(Carrie Carrie Carrie Carrie) 

părând să-i şteargă orice gând afară de numele şi 
imaginea fetei ăsteia ciudate care era cu el. Cât zbură o 
secundă simţi literalmente că face pe el de frică. 


Ceva căzu pe pardoseală cu un clinchet, şi în aceeaşi 
clipă lumânarea dintre ei fu stinsă cu o suflare. 

Apoi "Josie and the Moonglows" începură să cânte o 
versiune rock după Pomp and Circumstance, plasatorii 
apărură la masa lor (aproape ca prin farmec; toate acestea 
fuseseră meticulos repetate de către Miss Geer care, 
conform zvonurilor, mânca plasatorii înceţi şi stângaci tocaţi 
mărunt), un sceptru învelit în folie de aluminiu fu vârât în 
mâna lui Tommy, o robă cu guler opulent din blană de vulpe 
căzu peste umerii lui Carrie, şi se pomeniră conduşi pe 
culoarul central de către un băiat şi o fată cu blazere albe. 
Orchestra trâmbiţa. Publicul aplauda. Miss Geer arăta 
răzbunată. Tommy Ross rânjea aiurit. 

Fură introduşi pe treptele avanscenei, însoţiţi pe rampă 
spre tronuri, şi aşezaţi. Aplauzele continuau să se 
înteţească. Acum, sarcasmul din ele se pierduse; erau 
sincere şi adânci, puţin înfricoşătoare. Carrie fu bucuroasă 
să se aşeze. Totul se întâmpla prea repede. Picioarele 
tremurau sub ea şi deodată, cu tot gulerul relativ înalt al 
rochiei, îşi simţi sânii 

(pernecâh) 

hidos de expuşi. Vuietul aplauzelor în urechi o făcea să se 
simtă ameţită, aproape îmbătată de punci. Parte din ea era 
practic convinsă că totul nu e decât un vis din care se va 
deştepta cu sentimente amestecate de regret şi uşurare. 

Vocea lui Vic tună în microfon: 

— Regele şi Regina Balului de Primăvară 1979 - Tommy 
ROSS şi Carrie WHITE! 

Mereu aplauze, înteţindu-se şi vuind şi răpăind. Tommy 
Ross, acum în ultimele pâlpâiri ale vieţii lui, o luă pe Carrie 
de mână şi-i rânji, gândind că intuiţia lui Suzie fusese foarte 
corectă. Cumva, îi rânji şi ea. Tommy 

(a avut dreptate şi o iubesc ei bine o iubesc şi pe asta şi 
pe Carrie asta care e care e frumoasă şi aşa e şi le iubesc 
pe toate lumina din ochii ei) 

şi Carrie 


(nu pot să-i văd luminile ard prea tare pot să-i aud dar 
nu-i pot vedea duşul adu-ţi aminte de duş o mămico e prea 
sus cred că vreau să mă dau jos o oare nu râd şi-s gata să 
arunce cu lucruri să arate cu degetul şi să urle de râs nu 
pot să-i văd lumina e prea tare) 

şi grinda de deasupra lor. 

Ambele formaţii, într-o bruscă şi senină coaliţie de rock şi 
alămuri, atacară imnul şcolii. Publicul se ridică în picioare şi 
începu să cânte, continuând cu aplauzele. 

Era zece-zero-şapte. 


Billy tocmai îşi flexase genunchii ca să-şi trosnească 
încheieturile. Chris Hargensen stătea lângă el dând semne 
crescânde de nervozitate. Mâinile ei jucau fără rost de-a 
lungul cusăturilor de la jeanşi şi-şi muşca moliciunea buzei 
inferioare, mestecând-o, aproape s-o zdrenţuiască. 

— Crezi c-or să-i voteze pe ei? întrebă încet Billy. 

— O să-i voteze. Am aranjat eu. Câştigă la sigur. De ce tot 
aplaudă? Ce naiba se-ntâmplă acolo? 

— Nu mă-ntreba pe mine, puişor. Eu... 

Imnul şcolii năvăli dintr-o dată afară, plin şi puternic în 
aerul dulce de mai, iar Chris tresări ca înţepată de-o albină. 
Lăsă să-i scape un uşor sughiţ de surpriză. 

— Dă-i bătaie, o îndemnă Billy. Sunt acolo. 

Ochii lui răspândeau o lucire slabă în beznă. Jumătatea 
de rânjet ciudat îi atinsese trăsăturile. 

Chris îşi linse buzele. Priveau amândoi capătul funiei de 
iută. 

— Gura, şopti ea. 

Tremura, iar Billy îşi spuse că trupul ei nicicând nu 
arătase atât de aţâţător şi excitant. Când treaba va fi gata, 
o s-o posede până ce toate celelalte daţi când fusese 
posedată or să pară două bobârnace cu degetul mic al unui 
boboc. O să intre-n ea ca un ciocălău crud prin unt. 


— N-ai coaie, puişor? 

Se aplecă spre ea: 

— Puiule, n-am s-o trag eu pentru tine. Pot să şed aici 
până-ngheaţă iadu'! 

Lăsă să-i scape un sunet neaşteptat şi înăbuşit, ce-ar fi 
putut să fie parte dintr-un țipăt, şi se aplecă înainte trăgând 
violent de funie cu ambele mâini. Coarda se supuse 
molatecă preţ de-o clipă, făcând-o să creadă că Billy o 
dusese de nas tot timpul, că nu era legată de nimic decât de 
aer. Apoi vibră întinsă, rezistă o secundă şi, în sfârşit, îi fugi 
printre palme aspră, lăsând în urmă-i o arsură subţire. 

— Am... bâigui ea. 

Muzica dinăuntru puse o frână  zăngănitoare, 
discordantă. Un moment, voci frânte continuară cu uitare 
de sine, şi pe urmă se opriră. Un interval de tăcere, după 
care cineva ţipă. Din nou linişte. 

Se uitară unul la altul în întuneric, împietriţi de fapta 
propriu-zisă, parcă nicicând posibil de săvârşit. Respirația 
însăşi se prefăcu în sticlă pisată de gâtlejul ei. 

Şi atunci, înăuntru, izbucni râsul. 


Era zece şi douăzeci şi cinci, iar simţământul i se 
înrăutăţise tot mai mult şi mai mult. Sue stătea în faţa 
aragazului pe un picior, aşteptând ca laptele să înceapă să 
scoată aburi, să poată dizolva în el Nestle-ul. De două ori 
începuse să urce la etaj şi să-şi pună cămaşa de noapte şi de 
două ori se oprise, atrasă fără absolut niciun motiv spre 
fereastra bucătăriei care dădea în josul Colinei Brickyard şi 
până la serpentina Drumului 6 ce ducea în oraş. 

Acum când sirena instalată în vârful primăriei, pe Strada 
Principală, începu deodată să zbiere în noapte, ridicându-se 
şi coborând în cicluri de panică, nici măcar nu se întoarse 
imediat spre fereastră, ci stinse doar focul sub lapte, ca să 
nu se afume. 


Sirena primăriei suna de fiecare dată la douăsprezece 
ziua şi atâta tot, cu excepţia alertării departamentului 
pompierilor voluntari în august şi septembrie, sezonul 
focurilor de ierburi. Se folosea strict pentru dezastrele 
majore, iar glasul ei răsuna ireal şi înfricoşător în casa 
pustie. 

Se apropie de fereastră, încet însă. Urletul sirenei 
creştea şi scădea, creştea şi scădea. Undeva; începeau să 
zbiere claxoane, ca la o nuntă. Îşi putea vedea imaginea 
oglindită în geamul întunecat, cu buzele întredeschise, ochii 
măriţi, după care aburii respirației o acoperiră. 

Îi veni în minte o amintire, pe jumătate uitată. Copii fiind, 
în şcoala primară, exersaseră alarme anti-aeriene. Când 
învăţătoarea bătea din palme şi spunea "Sună sirena 
oraşului", trebuia să te ghemuieşti sub bancă, să-ţi pui 
mâinile pe cap şi să aştepţi, fie încetarea alarmei, fie 
bombele duşmane, să te facă praf şi pulbere. Acum, tot atât 
de desluşit ca o frunză presată în plastic, 

(sună sirena oraşului) 

auzi cuvintele bubuindu-i în ţeastă. 

Departe jos, la stânga, unde se afla parcarea şcolii - 
cercul felinarelor cu halogen o scoteau în evidenţă clar, deşi 
clădirea propriu-zisă a şcolii era invizibilă în întuneric - 
scăpără o scânteie, de parcă Dumnezeu ar fi ciocnit o 
cremene. 

(acolo-s rezervoarele de benzină) 

Scânteia şovăi, apoi se învăpăie portocalie. Acum se 
putea vedea şcoala, şi era în flăcări. 

Sue se îndrepta deja spre cuier să-şi ia haina când prima 
explozie, ca un tunet înfundat îi zgudui podeaua sub 
picioare şi făcu vesela mamei ei să zăngăne în dulapuri. 


Din Am supravieţuit Balului Negru, de Norma Watson 
(Publicat în "Ihe Reader's Digest"; numărul din august 
1980 la rubrica "Drame din viaţa cotidiană"): 


„„şi s-a întâmplat aşa de repede încât nimeni n-a ştiut cu 
adevărat ce se petrecea. Toţi stăteam în picioare şi 
aplaudam, cântând imnul şcolii. Apoi - eu eram la masa 
plasatorilor, imediat lângă intrarea principală, privind spre 
scenă - s-a văzut un fulger când reflectoarele mari de 
deasupra scenei s-au reflectat în ceva metalic. Lângă mine 
erau Lina Blake şi Stella Horan, şi cred că şi ele au văzut. 


Deodată în aer a apărut o împroşcătură uriaşă şi roşie. 
Parte din ea a lovit fresca, începând să se prelingă în şiroaie 
roşii. Am ştiut pe loc, chiar înainte de a-i atinge pe cei doi că 
era sânge. Stella Horan a crezut că e vopsea, dar eu 
avusesem o premoniţie, exact la fel ca atunci când pe 
fratele meu l-a izbit un camion cu fan. 

I-a făcut leoarcă. Cel mai mult a nimerit peste Carrie. 
Arăta exact ca şi cum ar fi fost muiată într-un cazan cu 
vopsea roşie. Şedea acolo pur şi simplu. Nici nu se clintea. 
Formaţia aflată cel mai aproape de scenă, Josie and the 
Moonglows, au fost şi ei stropiţi. Ghitaristul solo avea un 
instrument alb, şi i s-a mânjit tot. 

Eu am spus: 

— Doamne, ăsta-i sânge! 

Când am zis asta, Tina a ţipat. A scos un țipăt puternic, 
răsunând clar în sală. 

Oamenii se opriseră din cântat şi totul era cufundat într-o 
tăcere deplină. Eu nu puteam face nicio mişcare. Parcă 
prinsesem rădăcini. M-am uitat în sus, şi acolo se legănau 
două găleți, deasupra tronurilor, bălăngănindu-se şi 
ciocnindu-se una de alta. Încă mai picurau. Şi deodată au 
căzut, cu o funie lungă şi moale şerpuind după ele. Una l-a 
izbit pe Tommy Ross în cap. A scos un zgomot foarte 
puternic, ca un gong. 

La asta, cineva a râs. Nu ştiu cine era, dar nu suna aşa 
cum râde omul când vede ceva comic şi vesel. Era un râs 
răguşit, isteric, îngrozitor. 

Şi exact în aceeaşi clipă, Carrie a căscat ochii larg. 


Acela a fost momentul când toţi au izbucnit în râs. Am râs 
şi eu, să mă ierte Dumnezeu. Totul era atât de... atât de 
sucit. 

Când eram mică, avusesem o carte cu poveşti de Walt 
Disney, numită Cântec din sud, şi avea în ea povestirea aia 
a Unchiului Remus, despre copilaşul de smoală. Într-o poză, 
copilul de smoală şedea în mijlocul drumului, arătând ca 
menestrelii ăia negri de altă dată, cu faţă ca de cărbune şi 
ochi mari şi albi holbaţi. Când Carrie a căscat ochii, aşa 
arăta. Erau singura parte din ea care nu se înroşise 
complet. Iar lumina lucea-n ei, făcându-i sticloşi. Doamne 
iartă-mă, dar arăta pentru toată lumea exact ca Eddie 
Cantor când îşi face numărul ăla al lui de-i ies ochii din cap. 

Asta i-a făcut pe oameni să râdă. Nu ne puteam abţine. 
Era unul din lucrurile alea de care sau râzi, sau îţi pierzi 
minţile. Carrie fusese ţinta tuturor bancurilor atât de multă 
vreme, şi simţeam cu toţii că în noaptea aia făceam parte 
din ceva deosebit. Parcă am fi privit cum o persoană revine 
în specia umană, iar eu, una, îi mulţumeam lui Dumnezeu 
pentru asta. Şi s-a întâmplat chestia aia. Oroarea aia. 

Şi oricum nu era nimic altceva de făcut. Sau să râzi, sau 
să plângi, şi cine să se îndure să plângă pentru Carrie după 
toţi acei ani? 

Nu făcea decât să şadă acolo, holbându-se la ei, iar râsul 
se tot înteţea, crescând mai tare şi mai tare. Oamenii se 
ţineau de burtă, se cocoşau şi o arătau cu degetul. lommy 
era singurul care nu se uita la ea. Stătea prăbuşit moale în 
fotoliu de parcă adormise. Nu puteai să-ţi dai seama, însă, 
dacă era rănit; se umpluse prea tare de sânge. 

lar apoi faţa Carriei s-a... frânt. Nu ştiu cum altfel s-o 
descriu. Şi-a dus mâinile la faţă şi s-a ridicat, împleticită, în 
picioare. Aproape că s-a încurcat în ele, gata să cadă, iar 
asta i-a făcut pe ceilalţi să râdă şi mai dihai. După care, cum 
să spun, a... săltat de pe scenă. Parcă am fi privit o broască 
mare şi roşie săltând de pe o frunză de lotus. Era cât pe ce 
să cadă iar, dar s-a ţinut pe picioare. 


Miss Desjardin a venit la ea în fugă, şi nu mai râdea. 
Întindea spre ea braţele. Dar după o clipă a schimbat 
direcţia şi s-a ciocnit de peretele de lângă scenă. Era cel 
mai ciudat lucru. Nici nu s-a împiedicat, nici nimic. Parcă ar 
fi împins-o cineva, dar acolo nu era nimeni. 

Carrie a luat-o la fugă prin mulţime acoperindu-şi faţa cu 
mâinile, iar cineva a întins piciorul. Nu ştiu cine era, dar a 
trântit-o grămadă pe burtă, lăsând în urma ei o dâră lungă 
şi roşie pe pardoseală. Şi a scos un "Uuf!", ţin bine minte. 
Asta m-a făcut să râd cu şi mai multă poftă, auzind-o pe 
Carrie făcând "Uuf. A început să se târască pe jos şi pe 
urmă s-a ridicat şi a fugit. A trecut chiar pe lângă mine. Se 
simţea mirosul de sânge. Mirosea a ceva stricat şi putrezit. 
A coborât scările două câte două şi a ieşit pe uşă. Şia 
dispărut. Râsul s-a stins, câte puţin, câte puţin. Unii încă 
mai pufneau şi-şi trăgeau nasurile. Lennie Brock scosese o 
batistă mare şi albă şi se ştergea la ochi. Sally McManus era 
albă toată la faţă de parcă-i venea să verse, dar încă mai 
chicotea şi nu dădea semne să se oprească. Billy Bosnan 
rămăsese acolo, cu bagheta sa dirijorală în mână, şi clătina 
din cap. Domnul Lublin, aşezat lângă Miss Desjardin, cerea 
un Kleenex. Profesoarei îi curgea sânge din nas. 

Trebuie să vă fie clar că toate astea s-au întâmplat în nici 
două minute. Nimeni n-a putut pune lucrurile cap la cap. 
Eram năuciţi. Unii se învârteau pe ici pe colo, vorbind câte 
puţin, dar nu prea mult. Helen Shyres a izbucnit în lacrimi, 
şi asta i-a făcut pe câţiva să tresară. 

Apoi cineva a strigat: 

— Un doctor! Hei, chemaţi un doctor, repede! 

Era Josie Vreck. Se afla sus pe scenă, îngenuncheat lângă 
Tommy Ross, şi avea faţa albă ca hârtia. Încercă să-l ridice, 
tronul s-a răsturnat iar Tommy s-a rostogolit pe scânduri. 

Nu s-a clintit nimeni. Nu făceau decât să caşte ochii. Eu 
mă simţeam ca prinsă într-un bloc de gheaţă. Doamne, era 
singurul lucru pe care-l puteam gândi. Doamne, Doamne, 
Doamne. lar apoi a încolţit celălalt gând, şi parcă n-ar fi fost 


deloc al meu. Mă gândeam la Carrie. Şi la Dumnezeu. Toate 
se împleteau laolaltă, şi era groaznic. 

Stella s-a uitat la mine şi a spus: 

— S-a-ntors Carrie. 

lar eu am spus: 

— Da, aşa e. 

Uşile holului s-au trântit, toate. Răsunau ca nişte bătăi 
din palme. Cineva din spate a zbierat, şi asta a declanşat 
busculada. Au luat-o la goană puhoi spre uşi. Eu doar 
stăteam acolo, nevenindu-mi să cred. lar când m-am uitat, 
chiar înainte ca primul să ajungă la uşă şi să înceapă să- 
mpingă, am văzut-o pe Carrie privind înăuntru, cu faţa 
toată mânjită, ca un indian pictat în culorile războiului. 

Zâmbea. 

Împingeau uşile, băteau în ele cu pumnii, dar acestea nici 
nu se clinteau. Pe măsură ce tot mai multă lume se 
îngrămădea la ieşire, i-am putut vedea pe primii ajunşi 
acolo striviţi de uşi, gemând şi horcăind. Nu voiau să se 
deschidă. Şi uşile alea nu se încuie niciodată. E o lege de 
stat. 

Dl. Stephens şi Dl. Lublin s-au înghesuit între ei şi au 
început să-i tragă de-acolo, apucându-i de jachete, de fuste, 
de orice. Toţi răcneau şi forfoteau ca vitele. Dl. Stephens a 
pălmuit două fete şi i-a dat un pumn în ochi lui Vic Mooney. 
Ţipau la ei să iasă pe uşile de incendiu din spate. Unii au 
făcut-o. Aceştia erau cei care au supravieţuit. 

Şi atunci a început să plouă... cel puţin, asta am crezut eu 
la început că se întâmplă. Cădea apă peste tot. M-am uitat 
în sus, şi am văzut că toate stropitorile de incendiu curgeau, 
peste toată sala de gimnastică. Apa izbea terenul de 
baschet şi plescăia. Josie Vreck urla la tipii din formaţia lui 
să închidă imediat amplificatoarele şi  microfoanele 
electrice, dar ăia dispăruseră cu toţii. A sărit jos de pe 
scenă. 

Panica de la uşi a încetat. Oamenii s-au dat înapoi, privind 
în tavan. Am auzit pe cineva - Don Farnham, cred - 


spunând: 

— Prafu' o să se-aleagă de terenul de baschet. 

Alţi câţiva oameni au început să se urce pe scenă şi să-l 
privească pe Tommy Ross. Deodată, am ştiut că voiam să ies 
de-acolo. Am luat-o pe Tina Blake de mână şi am spus: 

— Să fugim. Repede. 

Ca să ajungi la uşile de incendiu, trebuia să străbaţi un 
coridor scurt din stânga scenei. Şi acolo erau extinctoare, 
dar nu funcționau. lar uşile erau deschise - am putut vedea 
câţiva oameni fugind afară. Dar cei mai mulţi stăteau doar 
ici şi colo în grupuri mici, privindu-se şi clipind din ochi. 
Unii se uitau la dâra de sânge din locul unde căzuse Carrie. 
Apa o spăla treptat. 

Am apucat braţul Tinei şi am început s-o trag spre 
inscripţia "ieşire". În exact aceeaşi clipă s-a văzut un fulger 
uriaş, a răsunat un urlet şi, în urma lui, un vaiet oribil. M- 
am uitat şi l-am văzut pe Josie Vreck ţinându-se de unul din 
stativele microfoanelor. Nu-i putea da drumul. Ochii îi 
ieşeau din cap, părul i se făcuse măciucă, şi părea că 
dansează. Picioarele-i plescăiau prin apă iar din cămaşă 
începu să-i iasă fum. A căzut peste un amplificator - erau 
din-alea mari, înalte de un metru jumate, doi - iar acela s-a 
prăvălit în apă. Vaierul a izbucnit într-un urlet de să-ţi crape 
ţeasta-n două, după care a urmat un nou fulger pârjolitor şi 
s-a oprit. Cămaşa lui Josie ardea. 

— Fugi! a ţipat la mine Tina. Hai, Norma. Te rog! 

Am fugit amândouă pe culoar, şi ceva a explodat în culise 
- tabloul electric principal, cred. O secundă doar m-am uitat 
înapoi. Se putea vedea până drept pe scenă, unde se afla 
trupul lui Tommy, pentru că era ridicată cortina. Toate 
cablurile electrice grele zburau prin aer, încolăcindu-se şi 
zvâcnind şi viermuind ca şerpii din coşul unui fachir indian. 
Apoi, unul dintre ele s-a rupt în două. A urmat o flamă 
violentă, când a luat contact cu apa, iar după aceea toată 
lumea a început să urle în cor. 


În clipa următoare, ieşiserăm pe uşă şi fugeam prin 
parcare. Cred că zbieram. Nu-mi amintesc foarte bine. Nu- 
mi amintesc foarte bine nimic din clipa în care au început să 
urle. După ce cablurile alea de înaltă tensiune au atins 
pardoseala acoperită cu apă... 

Pentru Tommy Ross, în vârstă de optsprezece ani, 
sfârşitul sosi repede, blând şi aproape fără suferinţă. 

Nu fusese nicio clipă conştient că se întâmplă ceva de 
mare importantă. Se auzi un sunet ca un zăngănit, pe care-l 
asocie momentan cu 

(vin găleţile de lapte) 

o amintire din copilărie la ferma Unchiului Galen, apoi cu 

(a scăpat unul ceva) 

orchestra de sub ei. Îl zări un moment pe Josie Vreck 
privind undeva deasupra capului lui 

(ce am o aureolă sau ce) 

după care căldarea plină pe sfert cu sânge îl lovi. Muchea 
ce ieşea în afară de jur împrejurul fundului îl izbi in creştet 
Şi 

(hei mă doa) 

îşi pierdu imediat cunoştinţa. Încă mai zăcea prăvălit pe 
scenă când focul pornit din aparatura electrică a formaţiei 
"Josie and the Moonglows" cuprinse decorul cu gondolierul 
venețian, apoi vizuina de şobolani cu uniforme vechi, cărţi şi 
hârţoage din spatele şi de deasupra scenei. 

Era mort când explodă rezervorul de benzină, după o 
jumătate de oră. 


Din comunicatul New England AP , 10.46 p.m. 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


UN INCENDIU SCĂPAT DE SUB CONTROL FACE 
RAVAGII ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ LA LICEUL 
CENTRALIZAT EWEN (CITI. U-WIN). UN DANS ŞCOLAR 
ERA ÎN CURS DE DESFĂŞURARE LA ORA IZBUCNIRII 
FOCULUI, CARE SE PRESUPUNE CĂ A AVUT LA ORIGINE 


UN SCURI-CIRCUIT. MARTORII AFIRMĂ CĂ SISTEMUL 
EXTINCTOR AL ȘCOLII A INTRAT ÎN FUNCŢIUNE PE 
NEAŞTEPTATE, CAUZÂND UN  SCURT-CIRCUIT ÎN 
ECHIPAMENTELE! UNEI FORMAŢII ROCK. UNII MARTORI 
MAI RAPORTEAZĂ ŞI RUPTURI ÎN PRINCIPALELE 
CABLURI DE ALIMENTARE. SE CREDE CĂ NU MAI PUŢIN 
DE O SUTĂ ZECE PERSOANE E POSIBIL SĂ FI RĂMAS 
BLOCATE ÎN SALA DE SPORT INCENDIATĂ A ŞCOLII. 
FORŢELE DE LUPTĂ CONTRA INCENDIILOR DIN 
ORAŞELE ÎNVECINATE  WESTOVER, MOITON ŞI 
LEWISTON RAPORTEAZĂ CĂ AU PRIMIT SOLICITĂRI DE A 
VENI ÎN AJUTOR ŞI SE AFLĂ ÎN ACEST MOMENT SAU ÎN 
FOARTE SCURT TIMP PE DRUM. PÂNĂ ÎN PREZENT, ÎNCĂ 
NU S-A ÎNREGISTRAT NICIO VICTIMĂ. TERMINAT. 
10.46 PM 27 MAI 6904D AP 


Din comunicatul New England AP 11.22 p.m. 


URGENI 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


O EXPLOZIE ÎNGROZITOARE A CUTREMURAT LICEUL 
CENTRALIZAT THOMAS EWEN (CITI. U-WIN), DIN MICUL 
ORAŞ CHAMBERLAIN, STATUL MAINE. TREI MAŞINI DE 
POMPIERI, EXPEDIATE ANTERIOR PENTRU A STINGE UN 
INCENDIU ÎN SALA DE GIMNASTICĂ UNDE AVEA LOC O 
PETRECERE ŞCOLARĂ DE ABSOLVIRE, AU SOSIT FĂRĂ 
NICIUN REZULTAT. TOŢI HIDRANŢII DE INCENDIU DIN 
ZONĂ AU FOST DEVASTAŢI, IAR PRESIUNEA APEI DIN 
REZERVA ORAŞULUI ÎN ZONA CUPRINSĂ ÎNTRE SPRING 
STREET ŞI GRASS PLAZA SE RAPORTEAZĂ CA FIIND 
ZERO. UN REPREZENTANT OFICIAL AL POMPIERILOR A 
DECLARAT: "BLESTEMĂŢIILE AU FOST DESPUIATE DE 
DUZE. TREBUIE C-AU ÎMPROŞCAT CA ARTEZIENELE ÎN 
TIMP CE COPIII ĂIA ARDEAU DE VII." PÂNĂ ÎN 
MOMENTUL DE FAŢĂ AU FOST RECUPERATE TREI 
CADAVRE. UNUL A FOST IDENTIFICAT CA 


APARŢINÂNDU-I LUI THOMAS B. MEARS, POMPIER DIN 
CHAMBERLAIN. CELELALTE DOUĂ SE PARE CĂ SUNT 
ALE UNOR PARTICIPANŢI LA BAL. ALŢI TREI POMPIERI 
DIN CHAMBERLAIN AU FOST DUŞI LA SPITALUL DE 
URGENŢĂ DIN MOTION, SUFERIND DE ARSURI MINORE 
ŞI INHALARE DE FUM. SE PRESUPUNE CĂ EXPLOZIA A 
AVUT LOC CÂND FOCUL A AJUNS LA REZERVOARELE DE 
COMBUSTIBIL LICHID ALE ŞCOLII, CARE SUNT 
AMPLASATE LÂNGĂ SALA DE SPORI. FOCUL PROPRIU- 
ZIS SE  BĂNUIEŞTE CĂ S-A DECLANŞAT ÎN 
ECHIPAMENTUL ELECTRIC IZOLAT DEFECTUOS CA 
URMARE A INTRĂRII ACCIDENTALE ÎN FUNCŢIUNE A 
SISTEMULUI DE STINGERE. TERMINAT. 
11.22 PM 27 MAI 70119E AP 


Sue avea doar un permis de conducere, dar luă cheile de 
la maşina mamei ei, aflate pe agăţătoarea de lângă frigider 
şi fugi în garaj. Ceasul de bucătărie arata fix ora 11.00. 

La prima încercare carburatorul se înecă, iar Sue se sili 
să aştepte înainte de a mai încerca odată. Acum însă, 
motorul tuşi şi prinse, iar maşina se năpusti uruind afară 
din garaj, necontrolată, ciocnindu-şi o bară de şoc. Întoarse 
din trei mişcări; roţile dinapoi împroşcară pietriş. Apoi 
Plymouth-ul 77 al doamnei Snell coti pe stradă aproape 
lovind cu aripa din spate taluzul şi făcând-o să simtă un gol 
în stomac. Abia în acest punct îşi dădu seama că din gâtlej îi 
ieşea un geamăt adânc şi continuu, ca al unui animal prins 
în capcana. 

Nu se opri la semnul "cedează trecerea" care marca 
intersecţia Drumului 6 cu Back Chamberlain Road. Sirene 
de pompieri sfâșiau noaptea la răsărit, unde Chamberlainul 
se învecina cu Westover, şi la sud în urma ei - Motton. 

Ajunsese aproape la poala colinei când şcoala explodă. 

Apăsă pe frână cu ambele picioare şi aproape fu aruncată 
în volan ca o păpuşă de cârpe. Cauciucurile scrâşniră pe 


asfalt. Pe dibuite, reuşi cum-necum să deschidă portiera şi 
ieşi, ţinându-şi mâna streaşină la ochi împotriva văpăii. 

O coloană de foc sfâşia cerul, antrenând cu sine un nimb 
de panouri oţelite ale acoperişului, lemne şi hârtii, fâlfâind. 
Mirosul era greu şi uleios. Strada Principală fu luminată ca 
de un blitz fotografic. În acel cumplit culoar dintre secunde, 
văzu că întreaga aripă de gimnastică a Liceului Ewen era o 
ruină eviscerată, în flăcări. 

Unda de şoc o izbi după o clipă, trântind-o pe spate. 
Gunoaie de pe drum fură suflate pe lângă ea într-un torent 
brusc şi doborâtor, împreună cu un val de aer cald care-i 
aminti în treacăt de 

(mirosul metrourilor) 

o călătorie făcută la Boston anul trecut. Ferestrele de la 
Bill's Home Drugstore şi Kelly Fruit Company zăngăniră şi 
se năruiră înăuntru. 

Sue căzuse pe-o parte, iar focul lumina strada ca arşiţa 
unei amiezi de iad. Ceea ce urmă se petrecu cu 
încetinitorul, în timp ce mintea ei funcţiona statornic înainte 

(morţi sunt toţi morţi Carrie de ce cred Carrie) 

cu viteza ei proprie. Maşini goneau spre scena 
dezastrului, şi unii oameni alergau în halate, cămăşi de 
noapte, pijamale. Văzu un bărbat ieşind pe uşa din faţă a 
clădirii ce adăpostea tribunalul şi secţia de politie din 
Chamberlain. Se mişca încet. Până şi oamenii în fugă 
goneau încet. 

Văzu omul de pe treptele secţiei de poliţie făcându-şi 
mâna pâlnie la gură şi strigând ceva; indistinct pe sub 
urletul sirenei oraşului, al sirenelor de pompieri, al gurii de 
monstru a focului. Suna ca: 

— Hăâă! Nu hei cum ăla! 

Acolo, jos, strada era udă toată. Lumina dansa pe apă. 
Jos, lângă staţia de benzină Amoco a lui Teddy. 

— „hei, aia-i... 

Şi în clipa aceea, lumea făcu explozie. 


Din mărturia sub prestare de jurământ a lui Thomas K. 
Quillan, depusă înaintea Comitetului de Stat pentru 
Investigaţii din Maine, în legătură cu evenimentele nopţii de 
27/28 mai 1979 petrecute în Chamberlain, Maine 
(versiunea prescurtată care urmează este extrasă din Balul 
Negru: Raportul Comisiei White, Signet Books: New 
York, 1980) 


ÎNTREBARE: - Domnule Quillan, sunteţi cetăţean al 
oraşului Chamberlain? 

RĂSPUNS: - Da, 

Î. - La ce adresă locuiţi? 

R: - Am o cameră deasupra sălii de biliard. Acolo lucrez. 
Frec podelele, aspir mesele, repar jocurile de Flipper, ştiţi... 

Î:. - Unde vă aflaţi în noaptea de douăzeci şi şapte mai la 
orele 10.30, Domnule Quillan? 

R: - Păi... de fapt, eram într-o celulă a arestului de la 
secţia de poliţie. Îmi iau banii marţea, înţelegeţi. Şi- 
ntotdeauna ies în oraş şi mă fac pulbere. Mă duc la "The 
Cavalier", beau nişte Schlitz, joc niţel poker în spate. Da' fac 
urât când beau. Parcă mi-ar alerga în cap Derby-ul Roller. 
Bagabont, hai? Odată l-am pocnit pe unu-n cap e-un scaun 
şi... 

Î. - Aveaţi obiceiul să mergeţi la secţia de politie când 
simţeaţi că vă vin aceste accese de nervi? 

R: - Mda. Otis Malacul, i-un prieten de-al meu. 

Î:. - Vă referiţi la Şeriful Otis Doyle din acest comitat? 

R: - Mda. Mi-a zis să săr-năuntru ori de câte ori simt că- 
mi vine să fac urât. Noaptea dinainte de bal, o gaşcă de-a 
noastră ăştia eram în odaia din dos de la "The Cavalier" 
jucând poker şi mi-a dat prin minte că Marcel Dubay cel 
lute trişează. Ştiam eu mai bine, dacă eram treaz - cum 
zice francezu', să tragi una iute înseamnă să te uiţi ce cărţi 
ai în mână - da' asta m-a pus pe jar. Luasem la bord nişte 
beri, înţelegeţi, aşa că mi-am pus jos cărţile şi m-am dus la 
secţie. Plessy era de serviciu, şi m-a încuiat imediat în 


Celula de Reţinere Număru' Unu. Băiat bun, Plessy. Am 
ştiut-o pe mămică-sa, da' asta a fost demult. 

Î: - Domnule Quillan, consideraţi că am putea discuta 
despre noaptea de douăzeci şi şapte? Orele 10.30? 

R: - Păi nu asta facem? 

Î. - Sper din toată inima. Continuaţi. 

R: - Păi, Plessy m-a-nchis cam pe la două făr-un sfert 
vineri dimineaţă, şi imediat m-a furat somnul. Mi s-a rupt 
filmu', s-ar putea zice. M-am sculat ca la patru dup-amiază 
a doua zi, am luat trei Alka-Seltzer-uri şi m-am culcat la loc. 
Am eu un şpil aşa. Pot să dorm până mi s-a dus toată 
mahmureala. Otis Malacul zice c-ar trebui să aflu cum o fac 
şi să scot un patent. Zice c-aş scuti lumea de multe belele. 

Î: - Nu mă îndoiesc, Domnule Quillan. Acum, când v-aţi 
trezit din nou? 

R: - Pe la vreo zece vineri seară. Mi-era cam foame aşa c- 
am zis că să merg să fac rost de ceva potol jos la bufet. 

Î: - Vă lăsaseră singur într-o celulă deschisă? 

R: - Normal. S-un tip fantastic când sunt treaz. De fapt, 
odată... 

Î. - Spuneţi doar Comitetului ce s-a întâmplat când aţi 
părăsit celula. 

R: - S-a pornit sirena de incendiu, asta s-a-ntâmplat. Mi-a 
luat piuitu' de frică. N-am mai auzit sirena aia noaptea de 
când s-a terminat războiu' din Vietnam. Aşa c-am fugit sus 
şi să vezi drăcie, în birou, nimeni. La care-mi zic, ptiu fir-ar 
să fie. Plessy o să vadă pe dracu' pentru asta. Trebuie să fie- 
ntotdeauna cineva de servici, în cazu' că e vreo nevoie. Aşa 
că m-am dus la geam şi m-am uitat afară. 

Î. - Se putea vedea şcoala de la fereastra aceea? 

R: - Sigur că da. E pe partea ailalt-a străzii, mai încolo de 
primul colţ. Oamenii fugeau care-ncotro şi răcneau. Şi 
atuncea am văzut-o pe Carrie White. 

Î: - O mai văzuserăţi pe Carrie White şi înainte? 

R: - Nt. 

Î. - Atunci de unde aţi ştiut că ea era? 


R: - Asta-i mai greu de explicat. 

Î. - Aţi putut-o vedea clar? 

R: - Stătea sub un felinar de stradă, lângă gura de 
hidrant din colţul Principalei cu Spring. 

Î. - S-a întâmplat ceva? 

R: - Pe sufletu' Preacuratei că da. Tot capul hidrantului a 
explodat în trei direcţii. Stânga, dreapta în sus pîn-la cer. 

Î. - La ceorăa avut loc această... ăă... defecţiune? 

R: - Pe la vreo unşpe fără douăzeci. N-are cum să fi fost 
mai târziu. 

Î. - Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

R: - A luat-o spre oraş. Domle, arăta groaznic. Avea pe ea 
un soi de rochie de petrecere, ce mai rămăsese din ea, şi 
era udă toată de la hidrantul ăla şi plină de sânge. Arăta de 
parcă tocmai se târâse afară dintr-un accident de maşină. 
Da' rânjea. În viaţa mea n-am mai văzut aşa un rânjet. Era 
ca un cap de mort. Şi-şi tot privea mâinile şi şi le freca de 
rochie, încercând să le şteargă de sânge şi zicându-şi că n-o 
să scape de el în veci şi cum o să verse ea şiroaie de sânge 
peste tot oraşul şi-o să-i facă s-o plătească. Groaznică 
treabă. 

Î: - De unde puteţi şti ce gândea? 

R: - Nu ştiu. N-am cum să vă explic. 

Î: - în continuarea mărturiei, aş dori să vă restrângeţi 
strict la ceea ce aţi văzut, Domnule Quillan. 

R: - Okay. Mai era un hidrant în colţ la Grass Piaza, şi şi-a 
dat drumu' şi ăla. P-ăsta am putut să-l văd mai bine. Bucşele 
mari cu filet din laterale se deşurubau singure. Am văzut 
asta cum s-a-ntâmplat. A făcut erupție, la fel ca ălălalt. Şi ea 
se bucura. Îşi zicea în sinea ei, asta o să le-arate lor ce-i 
aia duş, asta... hop-aşa, scuze. Atuncea au început să 
treacă maşinile de pompieri, şi i-am pierdut urma. Pompa 
aia nouă a parcat lângă şcoală şi au început să tragă de 
hidranţii ăia până au văzut că nu le vine niciun pic de apă. 
Şefu Burton le făcea gură, şi-atuncea a explodat şcoala. 
Hris-toase! 


Î. - Aţi părăsit secţia de poliţie? 

R: - Păi da. Vream să-l găsesc pe Plessy şi să-i zic de 
boarfa aia nebună şi de hidranţi. Am aruncat o privire la 
staţia Amoco a lui Teddy, şi-am văzut ceva de mi-a-ngheţat 
sângele-n vine. Toate şase pompele de benzină sărise din 
cârlige. Teddy Duchamp a murit din 1968, Dumnezeu să-l 
odihnească, da' băiatul lui încuia pompele-alea seară de 
seară la fel cum avea obiceiul şi Teddy să facă. Fiecare din 
broaştele-alea Yale atârna smulsă din ţâţâni. Duzele zăceau 
trântite pe carosabil şi toate era puse pe alimentare 
automată. Benzina curgea pe trotuar şi-n stradă. Maică 
Precistă, când am văzut asta, mi s-au dus boaşele până-n 
creier. Şi pe urmă l-am văzut pe ăla cum fugea cu ţigara 
aprinsă. 

Î. - Şi ce-aţi făcut? 

R: - Am urlat la el. Ceva-n genu' “Băâă! vezi cu ţigara 
aia! Hei, nu, aia-i benzină!" Nici gând să m-audă. Sirene 
de pompieri, alarma oraşului şi maşini bubuindu-se cât era 
strada de lungă, nici nu mă mir. Am văzut că da s-o arunce, 
aşa c-am început să mă pitesc înapoi înăuntru. 

Î. - Şi ce s-a întâmplat mai departe? 

R: —Mai departe? Păi, mai departe, a venit Diavolul în 
Chamberlain... 


Când căzură găleţile, mai întâi nu fu conştientă decât de 
un dangăt sonor, metalic, răzbătând prin melodie, după 
care o potopi ceva cald şi ud. Instinctiv, închise ochii. Se 
auzi un geamăt de lângă ea şi, cu acea parte a minţii ce i se 
deşteptase atât de recent, simţi o scurtă durere. 

(Ilommy) 

Muzica se opri, frântă, discordantă, câteva glasuri 
rămânând agăţate după ea ca nişte coarde rupte, şi în 
brusca încremenire a aşteptării, umplând golul dintre fapt 
şi conştientizarea lui, precum o osândă, auzi pe cineva 
spunând absolut desluşit: 

— Doamne, ăsta-i sânge. 


O clipă mai târziu, ca pentru a întări adevărul celor 
spuse, a-l face absolut şi perfect clar, cineva zbieră. 

Carrie şedea cu ochii închişi şi simţea cocoaşa neagră a 
groazei umflându-i-se în minte. Mămica avusese dreptate, 
la urma urmei. larăşi o luaseră de proastă, iarăşi o 
momiseră şi făcuseră din ea bătaia lor de joc. Oroarea 
faptei ar fi trebuit să pară banală, dar nu era; o urcaseră 
aici, aici sus în faţa întregii şcoli, şi repetaseră scena de la 
duşuri... numai că vocea spusese 

(doamne ăsta-i sânge) 

ceva prea groaznic numai ca să se gândească. Dacă 
deschidea ochii şi era adevărat, oh, atunci ce se-ntâmplă? 
Ce se-ntâmplă? 

Cineva izbucni în râs, un sunet solitar, de hienă 
înspăimântată, iar Carrie deschise ochii, îi deschise ca să 
vadă cine era şi era adevărat, coşmarul final, era înroşită şi 
şiroia toată, o înmuiaseră în însăşi taina sângelui, în faţa 
tuturor iar gândurile 

(oh... eu... ACOPERITĂ... cu el) 

îi erau colorate într-un sinistru purpuriu de repulsie şi 
ruşine. Îi putea simţi propriul miros şi era duhoarea 
sângelui, miasma groaznic de umedă şi coclită. Într-un 
caleidoscop pâlpâitor de imagini văzu sângele curgându-i 
gros pe coapsele dezgolite, auzi clipocitul constant al 
duşului pe dale, simţi căderea moale a tampoanelor şi 
şerveţelelor pe piele în timp ce vocile o îmboldeau să-i pună 
DOPU!, simţi gustul amar, gras, greţos, al ororii. Până la 
urmă îi făcuseră duşul pe care-l voiau. 

O a doua voce i se alătură celei dintâi, şi fu urmată de a 
treia - chicotitul de soprană al unei fete -, a patra, a cincea, 
şase, o duzină, toate, şi toate râzând. Vic Mooney râdea. 
Putea să-l vadă. Avea chipul complet înlemnit, şocat, dar 
râsul acela îi izbucnea cu toate astea din piept. 

Stătea absolut nemişcată, lăsând zgomotul să se prelingă 
peste ea ca valurile mării. Încă mai erau cu toţii frumoşi, şi 
încă mai domnea farmecul şi vraja, dar ea călcase un hotar 


şi acum basmul era verde de putreziciune şi răutate. În 
basmul acesta avea să muşte dintr-un măr otrăvit, să fie 
atacată de căpcăuni, mâncată de tigri. 

Iarăşi râdeau de ea. 

Şi deodată totul se frânse. Cumplita înţelegere a cât de 
crud fusese înşelată căzu asupra ei, ca un trăsnet, şi un 
țipăt groaznic, mut 

(se UITĂ la mine) 

încercă să i se desprindă de pe buze. Îşi acoperi faţa cu 
mâinile ca să se-ascundă şi se ridică de pe scaun 
împleticindu-se. Singurul ei gând era acela de-a fugi, de-a 
ieşi din bătaia luminii, de-a lăsa bezna s-o primească şi s-o 
ascundă. 

Dar era ca şi cum ar fi încercat să fugă prin melasă. 
Mintea ei trădătoare încetinise timpul făcându-l să se 
târască; parcă Dumnezeu ar fi comutat întreaga scenă de la 
turaţia 78 r.p.m. la 33 1/3. Chiar şi râsul părea să fi devenit 
mai profund şi încetinit până la un sinistru mormăit de bas. 

Picioarele i se împiedicară unul într-altul şi aproape căzu 
peste marginea scenei. Îşi regăsi echilibrul, se aplecă şi sări 
jos pe pardoseală. Râsul scrâşnit se înteţi şi mai tare. 
Răsuna ca nişte pietre de moară frecându-se una de alta. 

Voia să nu vadă, dar vedea; luminile erau prea puternice 
şi putea să vadă toate feţele. Gurile, dinţii, ochii. Îşi putea 
vedea propriile mâini mânjite cu sânge, înaintea ochilor. 

Miss Desjardin venea spre ea în fugă, iar faţa ei era 
inundată de compasiune mincinoasă. Carrie putea să vadă 
dincolo de suprafaţă, acolo unde adevărata Miss Desjardin 
chicotea şi sughiţa de râs cu destrăbălare râncedă, de fată 
bătrână. Gura domnişoarei Desjardin se deschise iar vocea 
îi ieşi din gâtlej, oribilă, înceată şi adâncă: 

— Dă-mi voie să te-ajut, draga mea. Oh, ce rău îmi pa... 

Îi dădu una 

(flexează) 

iar Miss Desjardin zbură val-vârtej până-n peretele de 
lângă scenă şi căzu jos grămadă. 


Carrie fugi. Fugi prin mijlocul lor. Mâinile îi acopereau 
faţa dar putea vedea prin închisoarea degetelor, îi vedea, 
aşa cum erau, frumoşi, scăldaţi în lumină, învăluiţi în robele 
strălucitoare, îngereşti, ale încuviinţării. Pantofii lustruiţi, 
chipurile limpezi, coafurile migăloase, de salon de 
înfrumusețare, rochiile scânteietoare. Se dădeau înapoi 
dinaintea ei ca şi cum ar fi fost ciumată, dar continuau să 
râdă. Apoi un picior se întinse cu viclenie 

(o da asta urmează o da) 

şi căzu pe mâini şi genunchi şi începu să se târască, să se 
târască cu părul năclăit de sânge atârnându-i în fată, să se 
târască precum Sfântu Pavel pe Drumul Damascului, cu 
ochii lui orbiţi de lumină. Pe urmă cineva o să-i dea şi-un şut 
în cur. 

Dar nimeni n-o făcu, şi se adună din nou pe picioare. 
Lucrurile începură să se precipite. leşi pe uşă, în hol, apoi 
zbură în jos pe scările urcate atât de grandios de ea şi 
Tommy în urmă cu două ore. 

(Tommy e mort preţ întreg plătit preţ întreg pentru a fi 
adus o ciumă în împărăţia luminii) 

Cobori cu salturi mari, stângace, vuietul râsetelor 
fâlfâindu-i în jur ca nişte păsări negre. 

Apoi, întunecime. 

O luă la goană peste gazonul întins din faţa şcolii, 
pierzându-şi ambii conduri de bac şi continuând desculţă 
fuga. Peluza tunsă scurt a şcolii era ca o catifea, presărată 
uşor cu rouă, iar râsul răsuna în urma ei. Începu să se 
calmeze cât de cât. 

În clipa următoare picioarele i se încurcară, şi căzu cât 
era de lungă lângă catarg. Rămase zăcând inertă, cu 
respiraţia zdrenţuită şi chipul încins îngropat în iarba 
răcoroasă. Lacrimi de ruşine începură să curgă, la fel de 
fierbinţi şi de grele pe cât fusese şi acel prim şuvoi de sânge 
menstrual. O loviseră, o trăseseră pe sfoară, odată pentru 
totdeauna. Se sfârşise. 


De-acum avea să se ridice curând, să se strecoare spre 
casă pe străzi lăturalnice, aţinându-se în umbră pentru 
cazul că venea cineva s-o caute, o va găsi pe Momma, va 
recunoaşte că a greşit... 


(|INU!!) 


Oţelul dinlăuntrul ei - şi era din belşug - se ridică 
deodată şi strigă cu putere cuvântul. Debaraua? 
Nesfârşitele, rătăcitoarele rugăciuni? Broşurile şi crucea şi 
nimic altceva decât pasărea mecanică din ceasul cu cuc 
Black Forest ca să numere restul orelor şi-al zilelor şi-al 
anilor şi deceniilor din viaţa ei? 

Deodată, ca şi cum un videomagnetoscop ar fi început să- 
i funcţioneze în creier, o văzu pe Miss Desjardin fugind spre 
ea, şi o văzu azvârlită din drum ca o păpuşă de cârpă când 
îşi folosise asupra ei puterea mintii, fără măcar a se gândi 
conştient ce face. 

Se rostogoli pe spate, privind sălbatic la stele cu ochii 
larg deschişi ai feţei ei vopsite. Uita 


(!! PUTEREA!!) 


Sosise vremea să le dea o lecţie. Vremea să le-arate o 
figură, două. Chicoti isteric. Era una din expresiile favorite 
ale lui Momma. 

(momma venind acasă lăsând poşeta jos cu ochelarii 
lucind ei bine cred că i-am arătat eu ăleia azi la prăvălie o 
figură două) 

Acolo era sistemul extinctor. Putea să-i dea drumul, să-i 
dea drumul uşor. Chicoti iar şi se ridică, pornind desculţă 
spre uşile holului. Să dea drumul stropitorilor şi să închidă 
toate uşile. Să se uite înăuntru şi să-i lase s-o vadă că se 
uită înăuntru, că priveşte şi râde în vreme ce duşul le 
nenoroceşte rochiile şi coafurile şi le ia lustrul de pe 
pantofi. Nu regreta decât că nu putea fi sânge. 

Holul era gol. Poposi la jumătatea scării şi FLEXEAZĂ, 
uşile se trântiră toate sub forţa concentrată pe care o dirija 


spre ele, zăvoarele pneumatice sărind din locul lor. Îi auzi 
pe unii ţipând, şi era ca o muzică, dulce muzică de suflet. 

Preţ de-o clipă nimic nu se schimbă şi-i putu simţi cum 
împingeau în uşi, vrând să le deschidă. Apăsarea era 
neglijabilă. Căzuseră în capcană 

(în capcană) 

iar cuvântul reverberă intoxicându-i mintea. Erau la 
discreţia ei, în puterea ei. Putere! Ce cuvânt grozav! 

Urcă distanţa rămasă până sus şi privi înăuntru, iar 
George Dawson era strivit de geam, zbătându-se, 
împingând, cu chipul schimonosit de efort. În spatele lui mai 
erau şi alţii, şi cu toţii arătau ca peştii într-un acvariu. 

Ridică privirea şi, da, iată ţevile de stingere, cu micile lor 
duze ca nişte margarete metalice. Conductele treceau prin 
găuri mici, în peretele verde de zgură. Erau foarte multe 
înăuntru, îşi aducea aminte. Legea contra incendiilor, sau 
cam aşa ceva. 

Legea contra incendiilor. Într-o străfulgerare mintea ei 
revăzu 

(cordoane negre groase ca şerpii) 

cablurile electrice răspândite pe toată întinderea scenei. 
Erau în afara vederii publicului, ascunse după luminile 
rampei, dar trebuise să păşească atentă peste ele, ca să 
ajungă la tron. lommy o ţinuse de braţ. 

(foc şi apă) 

Pipăi în sus cu puterea mintii, simţi ţevile, le urmări. Reci, 
pline de apă. Gust de fier îi năpădi gura, metal rece, umed, 
gustul apei băute de la gura unui furtun de grădină. 

Flexează. 

O clipă, nu se întâmplă nimic. Apoi începură să se retragă 
de la uşi, privind în jur. Carrie înaintă până la micul 
dreptunghi de geam al uşii din mijloc şi se uită înăuntru. 

În sala de gimnastică ploua. 

Carrie începu să zâmbească. 

Nu le deschisese pe toate, câteva doar. Descoperi însă că, 
îndreptându-şi ochii spre reţeaua extinctoare, îi putea trasa 


cursul mult mai uşor în minte. Porni să dea drumul altor 
duze, şi altora. Şi tot nu-i era de-ajuns. Încă nu plângeau, 
aşa că nu era de-ajuns. 

(fă-le rău fă-le rău fă-le râu) 

Sus pe scenă, lângă Tommy, stătea un băiat, gesticulând 
înnebunit şi strigând ceva. În timp ce-l privea, cobori şi fugi 
spre echipamentul formaţiei rock. Apucă stativul unui 
microfon şi fu țintuit pe loc. Carrie privi, uimită, cum trupul 
îi era cuprins de dansul aproape nemişcat al curentului 
electric. Picioarele îi plescăiau în apă, părul se ridicase ca 
ţepii unui arici, iar gura i se căscase ca a unui peşte. Arăta 
caraghios. Izbucni în râs. 

(pentru numele lui dumnezeu ia să fie toţi caraghioşi) 

Şi, într-un impuls brusc, orbesc, azvârli înainte toată 
puterea pe care era-n stare s-o simtă. 

Unele lămpi se stinseră scuipând nori de fum. Urmă un 
fulger năprasnic undeva, un cablu electric neizolat căzând 
într-o băltoacă. Percepu în minte bufnituri înfundate, când 
siguranţele fuzibile încercară zadarnic să-şi îndeplinească 
rolul. Băiatul care ţinuse suportul microfonului căzu peste 
una din boxe iscând o erupție de scântei, iar în clipa 
următoare pavoazările de crep din faţa scenei ardeau. 

Chiar sub tronuri, un cablu electric de 220 volţi sfârâia 
pe jos iar lângă el Rhonda Simard executa un dans 
nebunesc de marionetă, în ţinuta ei de ceremonie din tul 
verde. Fusta bogată fu cuprinsă deodată de flăcări şi 
Rhonda se prăbuşi în faţă, continuând să zvâcnească. 

Poate în acel moment să fi întrecut Carrie limita. Se 
rezemă de uşi. Inima îi bătea sălbatic, şi totuşi trupul îi era 
rece ca un bloc de gheaţă. Avea chipul livid, dar pe fiecare 
obraz îi ardeau pete roşii de febră. Capul îi zvâcnea adânc 
şi surd, şi orice umbră de gând conştient se pierduse. 

Se îndepărtă de uşi cu umblet de om beat, continuând să 
le ţină închise, fără gândire sau premeditare. Înăuntru, 
flăcările se înteţeau şi-şi dădu seama ca prin ceaţă că 
probabil decorul luase foc. 


Căzu moale pe treapta de sus şi-şi rezemă capul de 
genunchi, încercând să-şi încetinească respiraţia. Iarăşi 
dădeau să iasă afară pe uşi, dar ea le ţinea închise cu 
uşurinţă - acest simplu fapt nu-i cerea niciun efort. Un 
oarecare simţ obscur îi dădu de veste că vreo câţiva ieşeau 
pe uşile de incendiu, dar îi lăsă. Avea să pună mâna peeei 
mai târziu. O să pună mâna pe toţi. Până la ultimul. 

Cobori încet scara şi ieşi pe uşa din faţă, încă ţinând 
închise uşile sălii de sport. Nu era greu. Tot ce-aveai de 
făcut era să le vezi cu ochiul minţii. 

Sirena oraşului începu deodată să sune, făcând-o să ţipe 
şi să-şi acopere faţa cu mâinile 

(sirena nu-i decât sirena de incendiu) 

un moment. Ochiul minţii pierdu din vedere uşile sălii de 
gimnastică, şi câţiva aproape reuşiră să iasă. Nu, nu. Nu-i 
frumos. Le trânti iar, prinzând degetele cuiva - simţea că ar 
fi Dale Norbert - în tocul uşii şi retezându-l pe unul dintre 
ele. 

Porni din nou clătinându-se pe gazon, sperietoare de ciori 
cu ochii bulbucaţi, spre Strada Principală. La dreapta ei era 
centrul oraşului - magazinul universal, Kelly Fruit, salonul 
cosmetic şi frizeria, staţiile de benzină, secţia de politie, 
pompierii... 

(au să stingă focul) 

Ba n-au să-l stingă. Începu să chicotească, scoțând sunete 
demente: triumfale, pierdute, victorioase,  înfricoşate. 
Ajunse la primul hidrant şi încercă să răsucească uriaşul 
capac lateral vopsit, cu filet. 

(Ăhău) 

Era greu. Era foarte greu. Metal înşurubat strâns ca s-o 
descurajeze. Nu conta. 

Învârti mai tare şi-l simţi cedând. Apoi, pe partea 
cealaltă. Apoi, în vârf. După care le roti pe toate trei odată, 
dându-se înapoi, şi se deşurubară ca fulgerul. Apa explodă 
lateral şi în sus, unul dintre capace zburând la cinci paşi în 
faţa ei cu o viteză sinucigaşă. Lovi strada, ricoşă sus în 


văzduh şi dispăru. Apa ţâşnea sub presiune spumoasă, într- 
un model cruciform. 

Zâmbind, împleticindu-se, cu inima bubuindu-i într-un 
ritm de două sute de bătăi pe minut, pocni în jos spre Grass 
Piaza. Nici măcar nu-şi dădea seama că-şi ştergea pe rochie 
mâinile însângerate, ca Lady Macbeth, sau că plângea chiar 
în timp ce râdea, ori că o parte ascunsă a minţii îi jelea 
nimicirea finală, absolută. 

Pentru că avea să-i ia cu ea, şi urma să aibă loc un mare 
pârjol, până ce ţinutul va fi plin de duhoarea lui. 

Deschise hidrantul de la Grass Piaza, apoi o luă spre 
staţia Amoco a lui Teddy. Întâmplător, era prima staţie de 
benzină care-i ieşea în drum, dar nu şi ultima. 


Din mărturia sub prestare de jurământ a Şerifului Otis 
Doyle, depusă înaintea Comitetului de Stat pentru 
Investigaţii din Maine (din Raportul Comisiei White), pag. 
29-31: 


ÎNTREBARE: - Domnule Şerif, unde vă aflaţi în noaptea 
de douazeci şi şapte mai? 

RĂSPUNS: - Mă găseam pe drumul 179, cunoscut şi ca 
Old Bentown Road, anchetând un accident rutier. Aceasta 
se întâmpla practic în afara zonei suburbane a 
Chamberlainului, în Durham, dar îl ajutam pe Mei Crager, 
şeful poliţiei din Durham. 

Î.  - Când aţi fost pentru prima oară informat că 
izbucniseră tulburări la Ewen High School? 

R: - Am primit un mesaj radio de la Sergentul Jacob 
Plessy, la orele 10.21. 

Î: - Ce conţinut avea mesajul radio? 

R: - Sergentul Plessy spunea că au loc incidente la şcoală, 
dar nu ştia dacă e ceva serios sau nu. Se auzeau multe 
strigăte, spunea el, şi cineva trăsese câteva alarme de 
incendiu. A spus că se duce acolo să-ncerce să afle natura 
tulburărilor. 


A 


[: - A spus că şcoala luase foc? 


R: - Nu, domnule. 

Î. - l-aţi cerut să vă raporteze în continuare? 

R: - Da! 

Î. - Sergentul Plessy a mai raportat? 

R: - Nu. A murit în explozia care a urmat, cea a staţiei de 
benzină Amoco a lui Teddy din colţul străzilor Principală şi 
Summer. 


Î. - Când aţi avut următoarea comunicare radio cu 
privirile la Chamberlain?! 
R: - La 10.42. In acel moment reveneam spre 


Chamberlain cu un suspect pe bancheta din spate a maşinii 
- un şofer beat. Aşa cum am spus, cazul figura de fapt în 
jurisdicţia lui Mel Crager, dar oraşul Durham nu are 
închisoare. Când am ajuns cu el la Chamberlain, nici noi nu 
mai prea aveam. 

Î: - Ce mesaj v-a parvenit la orele 10.42? 

R: - Am primit un apel de la Poliţia Statului, retransmis 
de către Departamentul Pompierilor din  Motton. 
Dispeceratul de la Poliţia Statului spunea că are loc un 
incendiu şi, se pare, dezordine la Ewen High School, şi 
probabil o explozie. Nimeni nu era sigur de nimic în 
momentul acela. Nu uitaţi, totul s-a întâmplat într-un 
interval de patruzeci de minute. 

Î:  - Înţelegem acest lucru, Domnule Şerif. Ce s-a 
întâmplat pe urmă? 

R: - Am revenit în Chamberlain cu sirena şi girofarul în 
funcţiune. Încercam să dau de Jake Plessy şi nu reuşeam. 
Atunci a apărut Tommy Quillan şi a început să bălmăjească 
fără şir cum că tot oraşu-i în flăcări şi nu e pic de apă. 

Î. - Ştiţi ce oră era? 

R: - Da, domnule. Începusem de-acum să rețin orele. Era 
10.58. 

Î: - Quillan susţine că staţia Amoco a sărit în aer la 
11.00. 

R: - Aş propune o medie, domnule. Să zicem 10.59. 

Î: -Laceoră aţi ajuns în Chamberlain? 


R: - Lai 1.10 p.m. 

Î. - Care v-a fost prima impresie la sosire, Domnule Şerif 
Doyle? 

R: - Eram năuc. Nu-mi venea să cred ce vedeam. 

Î. - Ce anume, exact, vedeaţi? 

R: - Toată jumătatea superioară a cartierului 
administrativ al oraşului ardea. Staţia Amoco nu mai exista. 
Din Woolworth's nu mai rămăsese decât un rug în flăcări. 
Focul se extinsese pe trei frontoane de lemn învecinate - 
Barul şi Grătarul lui Duffy, Compania de Fructe Kelly şi 
salonul de biliard. Căldura era feroce. Zburau scântei pe 
acoperişul Agenţiei de Proprietăţi Imobiliare Maitland şi pe 
al Magazinului Auto Western al lui Doug Brann. Soseau 
maşini de pompieri, dar mare lucru nu puteau rezolva. Toţi 
hidranţii de incendiu de pe acea parte a străzii erau 
desfăcuţi. Singurele maşini care făceau cât de cât treabă 
erau pompele departamentului pompierilor voluntari din 
Westover, şi cam tot ce puteau era să ude acoperişurile 
clădirilor înconjurătoare. Şi, bineînţeles, liceul. Pur şi 
simplu... nu mai era. Sigur că-i relativ izolat - n-are în 
apropiere nimic care să poată lua foc - dar, Domne, toţi 
copiii ăia înăuntru... toţi copiii ăia... 

Î: - Aţi întâlnit-o pe Susan Snell la intrarea în oraş? 

R: - Da, domnule. Mi-a făcut semn să opresc. 

Î:. - La ce oră se întâmpla asta? 

R: - Exact când am intrat în oraş... 11.12, nu mai târziu. 

Î. - Ce-a spus? 

R: - Era distrusă. Avusese un accident de maşină minor - 
derapase - şi abia reuşea să lege vorbele. M-a întrebat dacă 
Tommy murise. Eu am întrebat-o cine-i Tommy, dar nu mi-a 
răspuns. M-a întrebat dacă încă n-am prins-o pe Carrie. 

Î: - Comisia manifestă un interes extrem fată de această 
parte a mărturiei dumneavoastră, Domnule Şeritf Doyle. 

R: - Da, domnule, ştiu asta. 

Î: - Cum aţi răspuns la întrebarea ei? 


R: - Păi, nu e decât o singură Carrie în oraş din câte ştiu 
eu, şi asta-i fiica Margaretei White. Am întrebat-o dacă avea 
Carrie ceva de-a face cu incendiile. Miss Snell mi-a spus că 
da, Carrie o făcuse. Acestea au fost cuvintele ei. "Carrie a 
făcut-o. Carrie a făcut-o." De două ori a spus. 

Î:. - A mai spus şi altceva? 

R: - Da, domnule. A spus: "Au lovit-o pe Carrie pentru 
ultima oară." 

Î: - Domnule Şerif, sunteţi sigur că n-a spus “Am lovit-o 
pe Carrie pentru ultima oară?" 

R: - Sunt absolut sigur. 

Î. - Sunteţi convins? Sută la sută? 

R: - Domnule, ne ardea oraşu-n cap. Am... 

Î. - Băuse? 

R: - Mă scuzaţi? 

Î. - Băuse? Aţi spus că fusese implicată într-o ciocnire de 
maşină. 

R: - Cred că am spus, un accident minor de derapaj. 

Î: - Şi nu puteţi fi sigur că n-a spus “am” în loc de “au”? 

R: - Cred că e posibil s-o fi spus, dar... 

Î. - Cea făcut în continuare Miss Snell? 

R: - A izbucnit în lacrimi. Eu i-am dat o palmă. 

Î. - De ce aţi făcut asta? 

R: - Părea isterizată. 

Î. - Până la urmă s-a liniştit? 

R: - Da, domnule. S-a liniştit şi a reuşit să se controleze 
destul de bine, dacă ne gândim că prietenul ei era probabil 
mort. 

Î: - Aţi interogat-o? 

R: - Pai, nu în felul în care ai interoga un delincvent, dacă 
la asta vă referiţi. Am întrebat-o dacă ştie ceva în legătură 
cu cele întâmplate. Ea a repetat ceea ce spusese deja, dar 
într-un fel mai calm. Am întrebat-o unde era când au 
început incidentele, şi mi-a spus că fusese acasă. 

Î: - Aţi interogat-o şi mai departe? 

R: - Nu, domnule. 


Î: - V-a mai spus şi altceva? 

R: - Da, domnule. Mi-a cerut - m-a implorat - s-o găsesc 
pe Carrie White. 

Î. - Şi care a fost reacţia dumneavoastră? 

R: - l-am spus să se ducă acasă. 

Î: - Vă mulţumim, Domnule Şerif Doyle. 


Vic Mooney ieşi pe furiş din umbra oficiului-parcare al 
Trustului Bancherilor, cu un rânjet pe chip. Era un rânjet 
uriaş şi îngrozitor, un rânjet de pisică Cheshire, plutind 
visător prin întunericul străpuns de flăcări, ca urma unei 
amintiri de nebunie. Părul, lins cu grijă pentru îndatoririle 
lui de comper, era zbârlit acum ca ţepii unui arici. Broboane 
mici de sânge îi străbăteau fruntea, ca urmare a unei 
căzături nemaiţinute minte, în fuga sa nebunească de la 
Balul de Primăvară. Un ochi îi era învineţit şi umflat, închis. 
Se ciocni de maşina de patrulare a Şerifului Doyle, zbură 
înapoi ca o bilă de biliard, şi se hlizi la şoferul beat ce 
moţăia în spate. Apoi se întoarse către Doyle, care tocmai 
terminase cu Sue Snell. Focul arunca peste tot umbre 
unduitoare, coborând lumea în tonurile brune ale sângelui 
uscat. 

În timp ce Doyle se răsucea, Vic Mooney îl cuprinse cu 
braţele. Îl cuprinse pe Doyle aşa cum şi-ar cuprinde un vier 
îndrăgostit cucoana într-o îmbrăţişare de dans. Îl cuprinse 
pe Doyle cu amândouă braţele şi îl strânse, în tot acest timp 
holbându-se în sus spre faţa lui Doyle cu rânjetul lui larg şi 
smintit. 

— Vic... Începu Doyle. 

— A scos toate prizele, spuse încetişor Vic, rânjind. A scos 
toate prizele şi a dat drumul la apă şi bâz, bâz, bâz. 

— Vic... 

— Nu-i putem lăsa. O nu. Nu Nu Nu. Nu putem. Carrie a 
scos toate prizele. Rhonda Simard a ars de vie. OA 


Doyle îl pălmui de două ori, palma sa bătătorită pocnind 
sec pe obrajii băiatului. Zbieretul se stinse cu o bruscheţe 
şocantă, dar rânjetul rămase, ca un ecou al răului. Era 
pierdut şi cumplit. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Doyle cu glas răguşit. Ce s-a- 
ntâmplat la şcoală? 

— Carrie, murmură Vic. Carrie s-a-ntâmplat la şcoală. 
Ea... 

Lăsă fraza neterminată şi rânji spre pământ. 

Doyle îl zgâlţâi de trei ori, zdravăn. Dinţii lui Vic 
clănţăniră, izbindu-se ca nişte castaniete. 

— Ce-i cu Carrie? 

— Regina Balului, şopti Vic. Au vărsat sânge peste ea şi 
Tommy. 

— Ce... 

Era ora 11.15. Staţia Citgo a lui Tony, de pe Summer 
Street, explodă deodată cu un muget enorm, ca o tuse. 
Strada se lumină ca ziua, de se prăvăliră amândoi în coasta 
maşinii de poliţie, apărându-şi ochii. Un nor de foc, uriaş şi 
uleios, se înălţă peste ulmii din Courthouse Park, luminând 
în stacojiu eleşteul cu rațe şi terenul de baseball Little 
League. În toiul vacarmului trosnitor, flămând, ce urmă, 
Doyle auzi bucăţi de lemn, sticlă şi zgură de la staţia de 
benzină care cădea răpăind înapoi pe pământ. O a doua 
explozie urmă, făcându-i să tresară iarăşi. Şi tot nu putea 
să-i intre-n cap 

(oraşul meu toate astea se-ntâmplă-n oraşul meu) 

că toate astea se-ntâmplau în Chamberlain, în 
Chamberlain, pentru numele lui Dumnezeu, acolo unde el 
bea ceai de la gheaţă pe veranda însorită a mamei lui şi 
arbitra PAL baschet şi trăgea un ultim raid pe Drumul 6 pe 
lângă "The Cavalier" înainte de a se-ntoarce la 2.30 în 
fiecare dimineaţă. Oraşul lui ardea. 

Tom Quillan ieşi din secţia de politie şi veni în fugă pe 
trotuar până la maşina lui Doyle. Părul îi stătea care-n- 
cotro, purta o salopetă verde de lucru şi o cămaşă de piele 


iar mocasinii îi încălţase pe dos, dar Doyle avu impresia că 
niciodată-n viaţa lui nu se bucurase mai mult la vederea 
cuiva. Iom Quillan reprezenta Chamberlain-ul mai bine ca 
orice, şi iată-l aici - intact. 

— Doamne Sfinte, gâfâi el. Ai văzut aia? 

— Ce se-ntîmpl-aici? întrebă scurt Doyle. 

— Am avut eu grijă de radio, spuse Quillan. De la Motton 
şi Westover vroiau să ştie dacă-i cazu' să trimită ambulanţe 
şi le-am zis că la dracu sigur că da, trimiteţi tot. Şi dricuri. 
N-am făcut bine? 

— Ba da, zise Doyle trecându-şi mâinile prin păr. Nu l-ai 
văzut pe Harry Block? 

Block era Consilierul municipal cu Serviciile publice, şi 
printre acestea se număra şi apa. 

— N. Da' Şefu' Deighan zice că au apă în vechiu' Rennett 
Block în partea ailaltă a oraşului. Acum întind furtunurile. 
Am înşfăcat nişte puşti, şi acum au pus de-un spital în secţia 
de politie. Îs băieţi buni, da' or să-ţi facă sânge pe jos, Otis. 

Otis  Doyle' simţi  irealitatea  inundându-l. Sigur, 
conversaţia asta nu se putea întâmpla în Chamberlain. Nu 
se putea. 

— Foarte bine, Tommy. Bine-ai făcut. Te duci înapoi acolo 
şi începi să suni la toţi doctorii din cartea de telefon. Eu 
merg până la Summer Street. 

— Okay, Otis. Dac-o vezi pe boarfa aia ţicnită, ai grijă. 

— Pe cine? 

Doyle nu era omul care să se răstească, dar acum o făcu. 

Tom Quillan bătu în retragere: 

— Carrie. Carrie White. 

— Cine? De unde ştii? 

Quillan clipi încet. 

— Habar n-am. Aşa, pur şi simplu... mi-a venit în minte. 


Din comunicatul AP naţionale, 11.46 p.m.: 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


O CATASTROFĂ DE PROPORŢII MAJORE A LOVIT 
ORAŞUL CHAMBERLAIN, MÂINE, ÎN ACEASTĂ NOAPTE. 
UN INCENDIU, PRESUPUS A SE FI DECLANŞAT LA 
LICEUL EWEN (CIT. U-WIN) ÎN TIMPUL UNEI SERATE 
DANSANTE ŞCOLARE, S-A EXTINS ÎN CENTRUL 
ORAŞULUI, REZULTÂND ÎN MULTIPLE EXPLOZII CARE 
AU DISTRUS O MARE PARTE DIN ZONA CENTRALĂ. UN 
CARTIER  REZIDENŢIAL AFLAT ÎN VESTUL ZONEI 
CENTRALE SE RAPORTEAZĂ DE ASEMENEA CA FIIND ÎN 
FLĂCĂRI. TOTUŞI, ÎN PREZENT CEA MAI MARE 
ÎNGRIJORARE O  SUSCITĂ LICEUL, UNDE SE 
SĂRBĂTOREA ABSOLVIREA. SE BĂNUIEȘTE CĂ MULŢI 
DINTRE PARTICIPANŢII LA BAL AU RĂMAS BLOCAŢI 
ÎNĂUNTRU. UN REPREZENTANT AL POMPIERILOR DIN 
WESTOVER CONVOCAT LA FAŢA LOCULUI A DECLARAT 
CĂ TOTALUL CUNOSCUT AL VICTIMELOR 
ÎNREGISTREAZĂ ŞAIZECI ŞI ŞAPTE DE MORŢI, ÎN 
MAJORITATE ELEVI DE LICEU. ÎNTREBAT LA CÂT S-AR 
MAI PUTEA RIDICA ACEASTĂ CIFRĂ, A RĂSPUNS: "NU 
ŞTIM. NE ESTE TEAMĂ SĂ PRONOSTICĂM. ASTA O SĂ 
FIE MAI RĂU DECÂT CRÂNGUL DE COCOTIERI." LA ORA 
ULTIMULUI RAPORT TREI INCENDII PUSTIAU ORAŞUL 
SCĂPATE DE SUB CONTROL. SUPOZIŢIILE CU PRIVIRE 
LA POSIBILA INCENDIERE DELIBERATĂ ÎNCĂ NU SE 
CONFIRMĂ. TERMINAT. 

11.46 PM 27 MAI 8943F AP 


Nu a mai sosit niciun comunicat AP din Chamberlain. La 
orele 12.06 a.m., s-a fisurat o conductă principală de 
benzină pe Jackson Avenue. La 12.17, un asistent de 
ambulanţă din Motton a aruncat un muc de ţigară în timp 
ce maşina salvării gonea spre Summer Street. 

Explozia a distrus aproape jumătate din cvartal într-o 
secundă, inclusiv redacţia publicaţiei locale "Trâmbiţă". În 
jurul orelor 12.18 a.m., oraşul Chamberlain avea tăiate 


orice legături cu restul ţării, care se bucura de somnul 
binemeritat al nopţii. 


La orele 12.10, când încă mai erau şapte minute până la 
explozia magistralei de benzină, centrala telefonică fu lovită 
de o explozie mai blândă: blocarea completă a tuturor 
liniilor telefonice aflate încă în funcţiune. Cele trei fete 
istovite care făceau de serviciu rămaseră la posturi, fiind 
însă complet incapabile să rezolve situaţia. Lucrau cu 
chipurile înlemnite de groază încercând să localizeze 
apelurile nelocalizabile. 

Şi astfel, oraşul Chamberlain ieşi în stradă. 

Se iviră ca o invazie din cimitirul ce se găsea în unghiul 
ascuţit format de către intersecţia Drumului Bellsqueeze cu 
Şoseaua 6; sosiră în cămăşi de noapte albe şi în capoate, ca 
nişte linţolii unduitoare. Veniră în pijamale şi bigudiuri 
(doamna Dawson, mama tânărului decedat între timp care 
fusese un băiat foarte nostim, apăru împachetată în nămol 
ca pentru a participa la reprezentaţia unei trupe ambulante 
de negri); ieşiră să vadă ce se întâmpla cu oraşul lor, să 
vadă dacă într-adevăr zăcea în flăcări şi sânge. lar mulţi 
dintre ei veniră chiar în întâmpinarea propriei lor morţi. 

Strada Carlin era înţesată de lume, o maree tumultuoasă 
de oameni, înaintând spre centru prin lumina spectrală a 
cerului  stacojiu, când Carrie ieşi din Biserica 
Congregaţională de pe Carlin, unde fusese să se roage. 

Intrase cu numai cinci minute în urmă, după ce 
deschisese magistrala de benzină (fusese uşor; de îndată ce 
şi-o imaginase întinsă acolo jos sub stradă, fusese foarte 
uşor), dar părea că trecuseră ore întregi. Se rugase 
îndelung şi adânc, uneori cu voce tare, alteori în tăcere. 
Inima îi zvâcnea din greu. Venele de pe faţă şi gât i se 
umflaseră. Mintea îi era umplută de imensa cunoştinţă a 
PUTERILOR, precum şi a unui HĂU. Se rugă înaintea 
altarului,  îngenunchind în rochia ei udă, ruptă şi 
însângerată, cu picioarele desculţe şi murdare sângerând 


din cauza unei sticle sparte pe care călcase. Răsuflarea îi 
intra şi-i ieşea din gâtlej cu sughiţuri, iar biserica era plină 
de gemete, balansuri şi dislocări, de pe urma energiei 
metapsihice care ţâşnea din ea. Stranele se răsturnau, 
evangheliile zburau, iar un potir de împărtăşanie din argint 
navigă tăcut prin întunecimea boltită a naosului pentru a se 
izbi de peretele din capăt. Se ruga şi nu primea niciun 
răspuns. Acolo nu era nimeni - sau, dacă era, acel 
Cineva/Ceva se ascundea dinaintea ei. Dumnezeu îşi 
întorsese faţa de la ea, şi de ce nu? Oroarea asta era în 
egală măsură opera Lui ca şi a ei. Şi astfel părăsi biserica, o 
părăsi ca să se ducă acasă, s-o găsească pe Momma şi să 
desăvârşească distrugerea. 

Zăbovi pe treapta de jos, privind la turmele de oameni ce 
se revărsau spre centrul oraşului. Animale. Fie, dar, să-i 
ardă focul. Fie ca străzile să se umple de mirosul jertfei lor. 
Fie ca acest loc să poarte numele de racca, ichabod, pelin. 

Flexează. 

lar transformatorii electrici din vârful stâlpilor înfloriră 
într-o lumină purpuriu-sidefie, scuipând scânteile roată ca 
nişte focuri de artificii. Firele de înaltă tensiune căzură pe 
străzi în încolăceli necruțătoare iar unii oameni o luară la 
fugă, şi asta nu fu bine deloc, căci toată strada era 
aşternută cu fire, şi duhoarea, pârjolul începu. Oamenii se 
porniră să urle şi să dea-napoi. Unii atinseră cablurile şi se 
lansară în dansuri electrice convulsive. Alţii se prăbuşiseră 
deja în stradă, cu halatele şi pijamalele pârlite. 

Carrie se răsuci pe călcâie şi privi fix biserica pe care 
tocmai o părăsise. Uşa cea grea se trânti deodată, ca lovită 
de-un vânt în rafale. 

Carrie porni spre casă. 


Din mărturia sub prestare de jurământ a doamnei Cora 
Simard, depusă înaintea Comitetului de Stat pentru 
Investigaţii (din Raportul Comisiei White), pag. 217-18: 


ÎNTREBARE: - Doamnă Simard, Comitetul înţelege că v- 
aţi pierdut fiica în Noaptea Balului, şi suntem din tot 
sufletul alături de dumneavoastră. Vom face astfel ca 
această întrevedere să fie cât mai scurtă cu putinţă. 

RĂSPUNS: - Vă mulţumesc. Doresc să ajut dacă pot, 
fireşte. 

Î:. - Vă aflaţi pe Carlin Street la aproximativ orele 12.12, 
când  Carietta White a ieşit din Prima Biserică 
Congregaţională de pe strada respectivă? 

R: - Da. 

Î: - De ce vă găseaţi acolo? 

R: - Soţul meu trebuie să plece la Boston pe durata 
weekend-ului în interes de afaceri, iar Rhonda se dusese la 
Balul de Primăvară. Eu eram singură acasă, uitându-mă la 
televizor şi aşteptând-o. Urmăream filmul de vineri seară, 
când sirena oraşului a început să sune, dar nu am făcut 
nicio legătură între asta şi serbare. Pe urmă, însă, 
explozia... N-am ştiut ce să fac. Am încercat la poliţie, dar 
după primele trei cifre telefonul a început să sune ocupat. 
Am... Am... Arunci... 

Î: - Nuvă grăbiţi, Doamnă Simard. Aveţi tot timpul. 

R: - Începeam să mă agit. A urmat o a doua explozie - 
staţia Amoco a lui Teddy, acum ştiu - şi m-am hotărât să 
merg în centru să văd ce se întâmplă. Pe cer era o pălălaie, 
o pălălaie groaznică, în momentul acela a bătut la uşă 
Doamna Shyres. 

Î: - Doamna Georgette Shyres? 

R: - Da, locuiesc după colţ. Willow 217. Asta-i imediat 
lângă Carlin Street. Bătea în uşă şi striga: "Cora, eşti acolo? 
Eşti acolo?" M-am dus la uşă. Era în halat de baie şi papuci. 
Părea să aibă picioarele reci. A spus că dăduseră telefon la 
Westover să vadă dacă ăia ştiu ceva şi le spuseseră că 
şcoala a luat foc. Eu am spus: "O Doamne Sfinte, Rhonda-i 
la bal." 

Î: - Şi atunci v-aţi hotărât să mergeţi în oraş cu doamna 
Shyres? 


R: - Nu ne-am hotărât nimic. Ne-am dus pur şi simplu. Eu 
mi-am pus o pereche de papuci - pe-ai Rhondei, cred. Aveau 
în vârf nişte pomponi mici şi albi. Ar fi trebuit să-mi iau 
papucii mei, dar nici nu ştiam ce fac. Cred că nici acum nu 
ştiu. De ce vreţi să ştiţi despre pantofii mei? 

ÎI: - Povestiri cum consideraţi dumneavoastră. Doamnă 
Simard. 

R: - M-mulţumesc. l-am dat Doamnei Shyres o jachetă 
veche care era la-ndemână şi ne-am dus. 

Î. - Pe Carlin Street circulau mulţi oameni? 

R: - Nu ştiu. Eram prea tulburată. Poate vreo treizeci. 
Poate mai mulţi. 

Î. - Şi ce s-a întâmplat mai departe? 

R: - Georgette şi cu mine mergeam spre Strada 
Principală, ţinându-ne de mână ca două fetiţe care trec pe o 
pajişte după căderea întunericului. Georgettei îi clănţăneau 
dinţii. Asta o ţin minte. Am vrut s-o rog să nu mai clănţăne 
din dinţi, dar m-am gândit că n-ar fi politicos. La o stradă 
după Biserica Congo, am văzut uşa deschisă şi mi-am spus: 
Cineva a intrat să-i ceară lui Dumnezeu ajutorul. Dar o 
secundă mai târziu am ştiut că nu era adevărat. 

Î: - De unde aţi ştiut? Ar fi fost logic să presupuneţi doar 
ceea ce bănuiserăţi prima oară, nu-i aşa? 

R: - Am ştiut pur şi simplu. 

Î.  - Aţi recunoscut-o pe persoana care a ieşit din 
biserică? 

R: - Da. Era Carrie White. 

Î: - O mai văzuserăţi pe Carrie White şi înainte? 

R: - Nu. Nu făcea parte dintre prietenele fiicei mele. 


[:  - Văzuserăţi vreodată vreo fotografie a Cariettei 
White? 
R: - Nu. 


[: - Şi, în orice caz, era întuneric, iar dumneavoastră vă 
aflaţi la un cvartal şi jumătate distantă de biserică. 
R: - Da, domnule. 


Î. - Doamnă Simard, de unde aţi ştiut că era Carrie 
White? 

R: - Am ştiut, şi-atât. 

Î. - Acest ştiut, Doamnă Simard: a fost ca o lumină 
aprinzându-vi-se în cap? 

R: - Nu, domnule. 

Î: - Atunci, cum era? 

R: - Nu vă pot spune. Pe urmă s-a şters ca un vis pe care-l 
uiţi. La o oră ce te-ai trezit, mai ţii minte doar că ai avut un 
vis. Eu însă ştiam. 

Î.  - Această cunoaştere a fost însoţită de vreun 
sentiment emoţional? 

R: - Da. Groază. 

Î. - Şi ce aţi făcut atunci? 

R: - M-am întors spre Georgette şi-am spus: "Uite-o." 
Georgette a zis: "Da, ea e." A mai început să spună ceva, şi 
atunci toată strada s-a luminat într-o aură strălucitoare şi s- 
au auzit trosnete, şi pe urmă firele electrice au început să 
cadă în stradă, unele din ele scuipând scântei. Unul a lovit 
un bărbat în faţa noastră care a iz-izbucnit în flăcări. Altul a 
luat-o la fugă, a călcat pe unul, şi atunci trupul lui pur şi 
simplu... s-a arcuit înapoi, ca şi cum spinarea i s-ar fi 
prefăcut în elastic. Şi pe urmă a căzut şi e]. Alţii zbierau şi 
fugeau, fugeau doar, orbeşte, şi cădeau tot mai multe 
cabluri. Viermuiau peste tot ca şerpii. lar ea se bucura. Se 
bucura! Puteam s-o simt că se bucură. Ştiam că nu trebuie 
să-mi pierd capul. Oamenii care fugeau se curentau. 
Georgette a spus: "Iute, Cora! O Doamne, nu vreau să ard 
de vie!" Eu am spus: "lermină. Trebuie să ne folosim capul, 
Georgette, sau niciodată n-o să ni-l mai folosim." Vreo 
prostie în genul ăsta. Dar ea nu vroia să m-asculte. Mi-a dat 
drumul de mână şi a luat-o la fugă spre trotuar. Am răcnit la 
ea să stea locului - unul din cablurile alea grele se rupsese 
drept în faţa noastră - dar n-a vrut să m-asculte. Şi a... a... 
oh, i-am simţit mirosul când a luat foc. Fumul părea să-i 
ţâşnească pur şi simplu din haine şi mi-am spus: deci aşa e 


când cineva se electrocutează. Mirosul era dulce, ca al 
cărnii de porc. Aţi simţit vreodată cineva dintre 
dumneavoastră aşa ceva? Câteodată-l mai simt şi acum, în 
somn. Am stat nemişcată ca o moartă, privind-o pe 
Georgette Shyres cum se înnegrea. A urmat o explozie 
mare în West End - magistrala de benzină, cred - dar nici 
măcar n-am luat-o-n seamă. M-am uitat în jur şi eram 
singură. Toţi ceilalţi fie fugiseră, fie ardeau. Am văzut poate 
şase cadavre. Arătau ca nişte mormane de zdrenţe vechi. 
Unul din cabluri căzuse peste veranda unei case din stânga, 
şi luase foc. Puteam să aud ţiglele vechi de şiţă pocnind ca 
floricelele de porumb. Aveam impresia că stau de multă 
vreme acolo, spunându-mi mereu să nu-mi pierd capul. 
Parcă trecuseră ore-ntregi. Am început să mă tem că voi 
leşina şi-am să cad pe vreunul din cabluri, sau c-o să intru-n 
panică şi-o voi lua la fugă. La fel ca... ca Georgette. Aşa că 
am pornit la pas. Câte-un pas, câte-un pas. Strada s-a 
luminat şi mai mult, din cauza casei în flăcări. Am păşit 
peste două fire dezizolate şi am ocolit un trup din care nu 
mai rămăsese decât o băltoacă. Tre-Ire-Trebuia să mă uit 
ca să văd pe unde calc. Pe mâna cadavrului era o verighetă, 
dar se înnegrise toată. Se innegrise toată. lisuse, mă 
gândeam. O, Doamne Sfinte. Am călcat peste un alt cablu şi 
pe urmă mi-au ieşit în faţă trei, aşa deodată. M-am oprit pe 
loc uitându-mă la ele. Mă gândeam că dacă trec peste astea 
o să fiu în siguranţă dar... nu îndrăzneam. Ştiţi la ce mă tot 
gândeam? La jocul ăla pe care-l jucam în copilărie. Pasul 
Uriaşului. O voce îmi spunea în minte, Cora, fă un pas uriaş 
peste firele dezizolate din stradă. Şi eu mă întrebam Oare 
pot? Oare pot? Dintr-unul din ele încă mai ţâşneau ceva 
scântei, dar celelalte două păreau moarte. Da' nu poţi şti 
niciodată. Şi a treia şină părea moartă. Aşa că am stat 
acolo, aşteptând să vină cineva şi nu venea nimeni. Casa 
ardea încă iar flăcările se răspândiseră până pe gazonul cu 
iarbă şi copaci şi la gardul viu de dincolo de ea. Dar nu 
venea nicio maşină de pompieri. Sigur că nu veneau. Toată 


partea de vest a oraşului ardea la ora aia. Şi aşa-mi mai 
venea să leşin. Şi în cele din urmă am ştiut că sau făceam 
pasul uriaşului, sau leşinam, aşa că l-am făcut, un pas uriaş, 
pe cât de mare puteam, şi călcâiul papucului mi-a ajuns la 
niciun deget de ultimul fir. Atunci am tras piciorul şi am 
ocolit capătul încă unui fir şi pe urmă am luat-o la fugă. Şi 
asta-i tot ce-mi amintesc. Când s-au ivit zorile, zăceam pe-o 
pătură în secţia de politie alături de-o mulţime de alţi 
oameni. Unii din ei - câţiva - erau copii în costume de bal şi 
am început să-i întreb dacă n-o văzuseră pe Rhonda. Şi au 
spus... au s-s-spus... 


(o scurtă întrerupere) 


Î: - Sunteţi absolut sigură că toate acestea le-a făcut 
Carrie White? 
R: - Da. 


Î: - Vă mulţumim, doamnă Simard. 

R: - Aş vrea să pun o întrebare, dacă se poate. 

Î: - Desigur. 

R: - Ce se întâmplă dacă mai sunt şi alţii ca ea? Ce-o să se 
întâmple cu lumea? 


Din Umbra a explodat (pag. 151): 


În jurul orelor 12.45 ale nopţii de 27 spre 28 mai, situaţia 
din Chamberlain era critică. Şcoala arsese singură pe o 
porţiune de teren relativ izolată, dar întreaga zonă centrală 
a oraşului era în flăcări. Se consumase aproape toată apa 
din rezerva urbană, dar se mai găsea destulă (la joasă 
presiune) în conductele din strada Deighan pentru a fi 
salvate clădirile administrative aflate dincolo de intersecţia 
străzilor Principală şi Oak. 

Explozia staţiei Citgo a lui Tony, în tronsonul superior al 
străzii Summer, se soldase cu un incendiu feroce care n- 
avea să fie adus sub control până aproape de ora zece 
dimineaţa. Pe Summer Street se găsea apă; pur şi simplu 
nu existau destui pompieri sau echipamente de incendiu 


pentru a o folosi. În acele momente echipamentul era pe 
drum, de la Lewiston, Auburn, Lisbon şi Bruswick, dar nu a 
sosit nimic înainte de ora unu. 

Pe Carlin Street, un incendiu de origine electrică, 
provocat de cablurile stradale căzute, începuse şi avea să 
devasteze întreaga latură de nord a străzii, inclusiv 
bungaloul unde Margaret White îşi adusese fiica pe lume. 

În Cartierul de Vest al oraşului, imediat sub înălţimea 
cunoscută în mod curent ca Brickyard Hill, avusese loc 
catastrofa cea mai gravă: explozia unei magistrale de 
benzină şi focul rezultat din ea, care a bântuit nestăpânit în 
cea mai mare parte a zilei următoare. 

lar dacă privim punctele însemnate cu explozii de pe 
harta municipiului (vezi pagina alăturată), putem 
reconstitui ruta lui Carrie - o cărare sinuoasă, rătăcitoare, a 
distrugerilor, prin oraş, dar cu o destinaţie aproape sigură: 
acasă... 


Ceva se răsturnă în living room, iar Margaret White îşi 
îndreptă spinarea, înclinând capul într-o parte. Cuţitul de 
măcelărie lucea mat în lumina flăcărilor. Curentul electric 
se întrerupsese de câtva timp, şi singura lumină din casă 
provenea de la focurile care ardeau mai în sus pe stradă. 

Un tablou căzu de pe perete cu o bufnitură. După o clipă, 
ceasul cu cuc Black Forest se prăbuşi la rândul său. Pasărea 
mecanică scoase un mic ciripit strangulat şi rămase 
nemişcată. 

Din oraş, sirenele se tânguiau la nesfârşit, dar femeia 
putu totuşi să audă paşii când cotiră pe alee. 

Uşa se dădu de perete. Păşi în antreu. 

Auzi plăcile de ghips din living (CHRISTI, OASPETELE 
NEVĂZUT; CE AR FACE IISUS; APROAPE-I CEASUL: DACĂ 
LA NOAPTE VINE JUDECATA, EŞTI PREGĂTIT) explodând 
una după alta; ca nişte păsări de ipsos într-un stand de tir. 

(o am fost acolo şi am văzut târfele dănţuind pe scene de 
lemn) 


Rămase dreaptă pe scăunelul ei ca un şcolar foarte 
deştept care a fost chemat în faţa clasei. Dar ochii îi erau 
tulburi. 

Ferestrele livingului zburară deschizându-se. 

Uşa de la bucătărie se trânti şi Carrie păşi înăuntru. 

Trupul părea să-i fi devenit cocârjat, împuţinat, de babă. 
Rochia de bal era zdrenţuită şi sfâşiată, iar sângele de porc 
începuse să se închege şi să se zgârcească. Avea pe frunte o 
pată de unsoare, şi ambii genunchi îi erau juliţi până la 
carne vie. 

— Momma, şopti. Avea ochii nefiresc de strălucitori, ca de 
uliu, dar gura îi tremura. 

Dacă ar fi fost acolo cineva s-o vadă, l-ar fi izbit 
asemănarea dintre ele două. 

Margaret White şedea pe taburetul ei de bucătărie, cu 
cuțitul ascuns între faldurile rochiei, în poală. 

— Ar fi trebuit să mă omor când a băgat-o-n mine, spuse 
ea desluşit. După prima oară, înainte să fim cununaţi, mi-a 
făgăduit. Niciodată n-o s-o mai facă. A zis că noi doar am... 
alunecat. L-am crezut. Am căzut jos şi am pierdut pruncul şi 
asta a fost judecata lui Dumnezeu. Am simţit că păcatul 
fusese ispăşit. Prin sânge. Dar păcatul nicicând nu piere. 
Păcatul... nicicând... nu piere. 

Ochii îi scăpărau. 

— Momma, eu... 

— La început a fost bine. Am trăit fără a păcătui. Ne 
culcam în acelaşi pat, burtă-n burtă câteodată, şi o, puteam 
simţi prezenţa Şarpelui, dar n-am făcut-o, niciodată, până— 

Pe faţă i se aşternu un rictus, şi era un rictus crud, 
cumplit. 

— Şi în noaptea aceea am putut vedea că se uita la mine 
în Felul Ala. Ne-am pus în genunchi să ne rugăm să avem 
putere iar el... m-a atins. În locul acela. În locul acela 
femeiesc. Şi l-am dat afară din casă. A lipsit ceasuri în şir, 
iar eu m-am rugat pentru el. Îl puteam vedea cu ochiul 
minţii, umblând pe străzi la miezul nopţii, luptându-se cu 


diavolul la fel cum luptase Iacob cu îngerul Domnului. lar 
când s-a întors, inima mi-era plină de recunoştinţă. 

Tăcu, umplând cu grimasa ei uscată, fără salivă, umbrele 
unduitoare din încăpere. 

— Momma, nu vreau s-aud! 

Farfuriile începură să pocnească în dulapuri ca nişte 
porumbei de argilă. 

— Abia când a intrat în casă i-am simţit răsuflarea 
duhnind a whisky. Şi m-a avut. M-a avut! Cu duhoarea 
whisky-ului scârbos din casa de pierzanie încă în el m-a 
avut... şi mie mi-a plăcut! 

Ultimele cuvinte le zbieră spre tavan. 

— Mi-a plăcut o tot futaiul ăla murdar şi mâinile lui 
pe mine PESTE TOT! 

— MOMMA! 

(!! MOMMA |!) 

Se întrerupse ca pălmuită şi clipi din ochi spre fiica sa. 

— Aproape m-am omorât, spuse pe un ton mai normal. 
lar Ralph a plâns şi a vorbit despre ispăşire iar eu n-am 
făcut-o şi pe urmă a murit şi apoi am crezut că Dumnezeu a 
aruncat peste mine un cancer; că El îmi prefăcea părţile 
femeieşti în ceva tot atât de negru şi putred ca şi sufletul 
meu păcătos. Dar asta ar fi fost prea uşor. Domnul îşi 
pregăteşte pe căi tainice minunile pe care le are de 
înfăptuit. Acum văd asta. Când au început durerile, m-am 
dus şi am luat un cuţit - cuțitul ăsta - (îl ridică) şi te-am 
aşteptat să vii astfel ca să-mi pot aduce jertfa. Dar eram 
slabă şi şovăitoare: Am luat din nou cuțitul în mână când 
aveai trei ani, şi iar am şovăit. Va să zică, acum diavolul a 
venit acasă. 

Ridică cuțitul, iar ochii i se aţintiră hipnotic pe curba 
sclipitoare a lamei. 

Carrie făcu un pas încet, greoi, înainte. 

— Am venit să te omor, Momma. lar dumneata aşteptai 
aici ca să mă omori. Momma, eu... nu-i drept, Momma. Nu 
e... 


— Să ne rugăm, spuse încetişor Momma. 

Ochii ei se fixară pentru ultima oară asupra lui Carrie, iar 
în ei se citea o compasiune nebunească, îngrozitoare. Acum 
lumina focurilor era mai puternică, dansând pe pereţi ca 
nişte dervişi. 

— Pentru ultima oară, să ne rugăm. 

— Oh Momma ajută-mă! ţipă Carrie. 

Căzu în genunchi, cu capul plecat şi mâinile înălțate a 
implorare. 

Margaret White se aplecă spre ea, iar cuțitul căzu 
descriind un arc sclipitor. 

Carrie, văzând-o poate cu coada ochiului, sări înapoi, iar 
cuțitul, în loc să-i pătrundă în spinare, i se înfipse în umăr 
până la plăsele. Picioarele femeii se agăţară de cele ale 
scaunului, şi căzu în fund cu genunchii depărtaţi. 

Se holbară una la alta într-un tablou vivant, tăcut. 

Sângele începu să răzbată în jurul mânerului de cuţit, 
stropind duşumeaua. 

Apoi Carrie spuse încet: 

— Am să-ţi fac un cadou, Momma. 

Margaret încercă să se ridice, se clătină şi căzu din nou, 
pe mâini şi genunchi. 

— Ce faci? croncăni ea răguşit. 

—  Vizualizez inima dumitale, Momma, spuse Carrie. 
Merge mai uşor când vezi lucrurile în minte. Inima dumitale 
e un muşchi mare şi roşu. A mea merge mai repede când 
îmi folosesc puterea. Dar a dumitale acum, merge puţin mai 
încet. Puţin mai încet. 

Margaret încercă din nou să se ridice, nu reuşi, şi-şi 
încrucişă degetele în semnul deochiului spre fiica ei. 

— Puțin mai încet, Momma. Ştii ce cadou e, Momma? 
Ceea ce ţi-ai dorit întotdeauna. Întunecime. Şi indiferent ce 
Dumnezeu o fi trăind acolo. 

Margaret White şopti: 

— Tatăl Nostru, Carele eşti în ceruri... 

— Mai încet, Momma. Mai încet. 


— „.„sfinţească-se numele Tău... 

— Pot vedea sângele oprindu-se-n vine. Mai încet. 

— „vie împărăţia Ta... 

Picioarele şi mâinile dumitale, ca marmura, ca 
aaa Albe. 

— „„facă-se voia Ta... 

— Voia Mea, Momma. Mai încet. 

— ...precum în cer... 

— Mai încet. 

— „aşa ...aşa ...aşa şi 

Căzu pe burtă, cu mâinile zvâcnindu-i. 

— „aşa şi pre pământ. 

Carrie şopti: 

— Punct. 

Cobori privirea spre propriu-i trup, şi cuprinse slab cu 
mâinile plăselele cuţitului. 

(Nu o nu mă doare mă doare prea tare) 

Încercă să se ridice, eşuă, apoi se sprijini de taburetul 
maică-si. Ameţeală şi greață o năpădiră. Simţea gust de 
sânge, iute şi lunecos, în fundul gâtlejului. Fum, acru şi 
înecăcios, intra acum pe ferestre. Flăcările ajunseră în 
vecini; chiar în acel moment, scântei ningeau uşor pe 
acoperişul pe care pietrele îl bombardaseră brutal cu o mie 
de ani în urmă. 

Carrie ieşi pe uşa din dos, străbătu cu pas împleticit 
peluza, şi se rezemă 

(unde-i momma mea) 

de un copac. Mai era un lucru pe care trebuia să-l facă. 
Ceva în legătură cu 

(parcări de moteluri) 

Îngerul cu Sabia. Apriga Sabie. 

Nu-i nimic. O să-i vină-n minte. 

Traversă prin curţi dosnice, apoi urcă târâş, rambleul 
până la Drumul 6. 

Era 1.15 a.m. 


Era 11.20 p.m., când Christine Hargensen şi Billy Nolan 
ajunseră înapoi la "The Cavalier". Urcară pe scara din 
spate, trecură prin hol şi, nu apucă decât să aprindă 
lumina, că el o şi trăgea de bluză. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, măcar lasă-mă să mă 
deschei... 

— La dracu' cu descheiatu'. 

I-o rupse deodată pe toată lungimea spatelui. Pânza se 
sfâşie cu un zgomot scurt şi dur. Un nasture sări, căzând pe 
podelele goale, lucitor. Muzica de speluncă răzbătea slab 
până sus la ei, iar clădirea vibra abia simţit de dansul 
stângaci-entuziast al fermierilor, camionagiilor şi lăptarilor, 
al ospătăriţelor şi coafezelor, al unsuroşilor şi prietenelor 
lor din Westover şi Lewiston. 

— Hei... 

— Linişte. 

O plesni, aruncându-i capul pe spate. Ochii fetei căpătară 
o lucire mată, ucigătoare. 

— Cu asta s-a terminat, Billy. 

Dădu înapoi din faţa lui, cu sânii umflându-i-se în sutien, 
cu stomacul plat palpitând, cu picioarele lungi şi fusiforme 
în jeanşi; dădu însă înapoi spre pat. 

— S-a terminat. 

— Sigur, replică el. 

Se repezi la ea, dar Chris îi dădu un pumn, un pumn 
surprinzător de puternic, care-l nimeri în obraz. 

Billy se îndreptă de spate şi capul îi tresări puţin. 

— M-ai făcut cu o vânătaie, căţea ce eşti. 

— O să-ţi mai fac. 

— Pe toţi dracii că da. 

Se măsurau din ochi, gâfâind, clocotind. Apoi el începu 
să-şi descheie cămaşa, un mic rânjet mijindu-i pe faţă. 

— Am pus-o pe roate, Charlie. Chiar am pus-o pe roate. 

Îi spunea Charlie ori de câte ori era mulţumit de ea. 
Părea să fie, îşi zise ea cu un iz de umor rece, termenul 
generic pentru pizdă bună. 


Simţi un zâmbet vag apărându-i pe faţă, se relaxă puţin, 
şi acela fu momentul când el îi şterse o lovitură ca de bici cu 
cămaşa peste obraji, şi plonjă cu capul, izbind-o în burtă ca 
un berbec, trântind-o pe pat. Arcurile scârţâiră strident. 
Chris îl lovi neajutorată cu pumnii în spinare. 

— Dă-te de pe mine! Dă-te de pe mine! Dă-te de pe mine! 
Futu-ţi mama ta de unsuros împuţit, dă-te de pe mine! 

Rânjea la ea, şi dintr-o smucitură iute şi puternică 
fermoarul i se rupse, eliberându-i şoldurile. 

— Îl chemi pe tăticu'? mârâi tânărul. Asta o să faci? Ai? 
Ai? Asta-i, Puiuţu' mic? Strigi după măreţu' moş copoiu' 
legii tăticu'? Ai? Io ţie ţi-aş fi făcut-o, ştii tu treaba asta? [-o 
vărsam peste tot dovleacu' tău futut. Ştii treaba asta? Ai? O 
ştii? Sânge de scroafă pentru scroafe. Drept peste 
dovleacu' tău futut de mă-ta. Ştii... 

Fata încetase deodată să-i mai reziste. Billy se opri, 
privind-o, iar ea avea pe faţă un surâs ciudat. 

— Aşa ai vrut-o tot timpul, nu? Canalie nenorocită ce eşti. 
Aşa-i, nu? Mare sculă pe basculă moale-n pulă doar e-un coi 
cu nimic în cap ce eşti. 

Rânjetul lui era cleios, dement. 

— N-ai tu treabă. 

— Nu, fu Chris de acord. N-am. 

Zâmbetul îi dispăru dintr-o dată, tendoanele gâtului îi 
ieşiră în relief în timp ce-şi racla gâtlejul - şi îl scuipă în 
faţă. 

Se  prăbuşiră amândoi într-o inconştienţă roşie, 
strivitoare. 

La parter muzica bufnea şi scârţâia ("Dau pe gât mici 
pilule albe şi mi-s ochii larg deschişi / Şase zile tot pe 
drum şi disear'oi face-o-acasă') din toţi bojocii, tare de 
tot, rău de tot, orchestră de cinci oameni în cămăşi de 
cowboy bătute-n ţinte şi blugi cu capse noi şi lucitoare, 
ştergându-şi din când în când de pe frunte transpiraţia 
amestecată cu Vitalis, ghitară solo, ritm, oţel, ghitară 
Dobro, tobe: nimeni nu auzi sirena oraşului, nici prima 


explozie, nici pe-a doua; iar când conducta de benzină 
explodă şi muzica se opri şi cineva trase în parcare şi 
începu să urle vestea, Chris şi Billy adormiseră. 


Chris se trezi deodată; ceasul de pe noptieră arata unu şi 
cinci. Cineva bătea la uşă. 

— Billy! răcnea glasul. Scoală! Hei! Hei! 

Billy se mişcă, se întoarse pe-o parte şi trânti 
deşteptătorul ieftin pe podea. 

— Ce Dumnezeu? făcu el gros, şi se ridică în capul 
oaselor, îl înţepa spatele. Căţeaua i-l brăzdase cu zgârieturi 
lungi. Abia dacă observase în momentele acelea, dar acum 
ajunse la concluzia că era nevoit s-o trimită acasă de-a 
buşilea. Doar ca să-i arate cine era b... 

Tăcerea îl izbi. Tăcere. "The Cavalier" nu închidea până la 
două; că tot veni vorba, putea încă să vadă firma de neon 
clipind şi pâlpâind prin fereastra prăfuită a mansardei. Cu 
excepţia bubuitului constant 

(s-a-ntâmplat ceva) 

locul era tăcut ca un mormânt. 

— Billy, eşti acolo? Hei! 

— Cine e? şopti Chris. 

Ochii îi erau scânteietori şi atenţi în lumina intermitentă 
a neonului. 

— Jackie Talbot, spuse el absent, apoi ridică vocea: Ce? 

— Las-să intru, Billy! Am să-ti vorbesc! 

Billy se ridică şi lipăi până la uşă, gol. Trase cârligul 
demodat şi deschise. 

Jackie Talbot dădu buzna. Avea ochii bezmetici iar faţa îi 
era mânjită cu funingine. Tocmai trăgea o băută cu Steve şi 
Henry când primiseră vestea, la douăsprezece şi zece. Se 
înapoiaseră în oraş cu vechiul Dodge decapotabil al lui 
Henry, şi văzuseră magistrala de benzină de pe Jackson 
Avenue explodând din înălţimea Colinei Brickyard. Când 
Jackie împrumutase Dodge-ul şi pornise înapoi, oraşul era o 
ruină cuprinsă de panică. 


— Chamberlainu' arde, îi spuse el lui Billy. Tot oraşu-n 
pizda mă-si. Şcoala s-a dus. Centru' s-a dus. West End a 
sărit în aer - gazu'. Şi Carlin Street e-n flăcări. Şi cică 
Carrie White a făcut-o! 

— O Doamne, făcu Chris; se pregăti să se dea jos din pat, 
bâjbâind după haine. Ce-a făcut... 

— Gura, i-o tăie moale Billy, sau îţi ard un şut în cur. 

Privi din nou spre Jackie şi-i făcu semn din cap să 
continue. 

— Au văzut-o. Multă lume-au văzut-o. Billy, cică-i toată 
plină de sânge. Era la balu' ăla-mpuţit aseară... Steve şi 
Henry nu s-au prins da'... Billy, ai... sângele-ăla de porc... 
era... 

— Mdea, răspunse Billy. 

— O, nu. 

Jackie se rezemă sleit de tocul uşii. Faţa îi era de un 
galben bolnăvicios în lumina singurului bec de pe hol. 

— O lisuse, Billy, tot oraşu'... 

— Carrie a făcut praf tot oraşul? Carrie White? Mănânci 
căcat. 

O spusese calm, aproape senin. În spatele lui, Chris se 
îmbrăca repede. 

— Du-te şi te uită pe geam, îl îndemnă Jackie. 

Billy se duse la fereastră şi privi afară. Întregul orizont 
devenise purpuriu la răsărit, iar cerul era luminat tot. Chiar 
în timp ce se uita, trecură cu urlet trei maşini de pompieri. 
Putu distinge denumirile înscrise pe ele în lumina 
felinarului care marca parcarea de la "The Cavalier". 

— Pui de târfă, zise. Maşinile-astea-s de la Brunswick. 

— Brunswick? repetă Chris. Ăsta-i la patruzeci de mile 
de-aici. Nu se poate... 

Billy se întoarse din nou spre Jackie Talbot. 

— Bine. Ce s-a-ntâmplat? 

Jackie clătină din cap. 

— Nu ştie nimeni, nu încă. A-nceput la liceu. Carrie şi 
Tommy Ross au ieşit Rege şi Regină, şi pe urmă cineva a 


vărsat vreo două găleți cu sânge peste ei şi ea a fugit afară. 
Pe urmă şcoala a luat foc, şi cică n-a mai putut să iasă 
nimeni. Pe urmă a sărit în aer Amoco-u' lu' Teddy, pe urmă 
staţia aia Mobil de pe Summer Street... 

— Citgo, îl corectă Billy. E un Citgo. 

— Cui pizda mă-si-i pasă? zbieră Jackie. Ea era, în 
fiecare loc unde s-a-ntâmplat ceva era ea! Şi găleţile-alea... 
niciunu' din noi n-aveam mănuşi... 

— Am eu grijă, spuse Billy. 

— Nu te-ai prins, Billy. Carrie e... 

— Cară-te. 

— Billy... 

— Cară-te sau îţi rup o mână şi ţi-o dau s-o haleşti. 

Prudent, Jackie ieşi de-a-ndăratelea pe uşă. 

— Du-te acasă. Să nu vorbeşti cu nimeni. Am eu grijă de 
toate. 

— Bine, făcu Jackie. Okay. Billy, tocmai m-am gândit... 

Billy trânti uşa. 

Într-o clipă, Chris fu peste el: 

— Billy ce ne facem căţeaua aia de Carrie oh Dumnezeule 
ce ne facem... 

Billy o pălmui, cu toată puterea braţului, de-o dobori pe 
podea. Chris rămase aşezată grămadă preţ de-un moment, 
buimăcită şi tăcută, după care îşi duse mâna la faţă şi 
începu să suspine. 

Billy îşi trase pantalonii, tricoul, cizmele. După aceea, se 
duse la spălătorul de porțelan ciobit din colt, aprinse 
lumina, îşi udă părul şi începu să se pieptene, aplecându-se 
pentru a-şi vedea chipul reflectat în oglinda veche şi pătată. 
În spatele lui, vălurită şi deformată, Chris Hargensen şedea 
pe jos, ştergându-şi sângele de pe buza spartă. 

— Am să-ţi spun eu ce-o să facem, zise el. O să ne ducem 
în oraş şi ne uităm la focuri. După aia, o să ne ducem acasă. 
O să-i spui la tăticu' tău drag că eram la "The Cavalier" şi 
beam bere când s-a-ntâmplat. Eu am să-i zic la mămica mea 
dragă la fel. Precipit? 


— Billy, amprentele tale. 

Vocea îi era înăbuşită, dar respectuoasă. 

— Amprentele lor spuse el. Fu purtam mănuşi. 

— Da' n-o să spună? întrebă Chris. Dacă poliţia-i saltă şi-i 
ia la întrebări... 

— Sigur. Or să spună. 

Buclele şi ondulaţiile erau aproape impecabile. Luceau 
sub lumina globului mat, pătat de muşte, ca nişte vârtejuri 
în apa adâncă. Avea faţa calmă, tihnită. Pieptenele pe care-l 
folosea era un As vechi şi rablagit, îngălat de grăsime. Tatăl 
său i-l dăruise la împlinirea a unsprezece ani, şi nu i se 
rupsese niciun dinte. Nici măcar unul. 

— Poate că nici n-au să găsească găleţile, urmă Billy. Şi 
dacă totuşi, poate că amprentele o să fie toate şterse de foc. 
Nu ştiu. Da' dacă Doyle îl saltă pe oricare din ei, eu am luat- 
o spre California. Tu, faci ce vrei. 

— N-ai vrea să mă iei cu tine? întrebă ea, privindu-l de pe 
podea, cu buza umflată până la proporţii negroide şi ochii 
rugători. 

Billy zâmbi. 

— Poate. 

Dar n-avea s-o ia. N-avea s-o mai ia. 

— Haide. Mergem în oraş. 

Coborâră la parter şi trecură prin sala de dans pustie, 
unde scaunele încă mai erau trase la o parte iar berile 
stăteau trezite pe mese. 

În timp ce ieşeau pe uşa de incendiu, Billy spuse: 

— Locu' ăsta pute, oricum. 

Se urcară în maşină, iar el porni motorul. Când aprinse 
farurile, Chris începu să urle, cu pumnii strânşi lipiţi de 
obraji. 

Billy o simţi în acelaşi timp: Ceva în mintea lui, 

(Carrie Carrie Carrie Carrie) 

o prezenţă. 

Faza lungă o zugrăvea într-un alb-negru spectral de film 
horror, încleiată în sânge închegat. Acum, mult din acesta 


era al ei. Mânerul cuţitului de măcelărie îi ieşea încă din 
umăr, iar rochia era acoperită cu noroi şi înverzită de iarbă. 
Mare parte din distanţa de la Carlin Street o străbătuse 
târâş, pe jumătate leşinată, pentru a distruge acest motel - 
poate chiar cel unde începuse osânda creaţiunii ei. 

Stătea legănându-se, cu braţele azvârlite înainte ca ale 
unui hipnotizator pe scenă, şi porni cu mers clătinat spre ei. 

Se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Chris n-avusese 
timp să-şi slobozească primul zbieret. Reflexele lui Billy 
erau foarte bune, iar reacţia, instantanee. Băgă într-a-ntiia, 
ambreie şi apăsă adânc acceleraţia. 

Pneurile Chevrolet-ului scrâşniră pe asfalt, iar maşina 
ţâşni înainte precum cine ştie ce străvechi şi cumplit 
mâncător de oameni. Silueta se mări dincolo de parbriz şi, 
făcând aceasta, prezenta deveni mai puternică 

(CARRIE CARRIE CARRIE) 

şi mai puternică 

(CARRIE CARRIE CARRIE) 

ca un radio dat la maximum. Timpul păru că se închide în 
jurul lor ca-ntr-o ramă şi un moment fură imortalizaţi în 
plină mişcare: Billy 

(CARRIE exact ca nişte câini CARRIE exact ca nişte 
câini nenorociţi CARRIE brucie aş vrea să pot CARRIE să 
fiu CARRIE în locul tău) 

şi Chris 

(CARRIE lisuse nu s-o omor CARRIE nu vroiam s-o omor 
CARRIE Billy eu nu CARRIE vreau s-CARRIEO văd CA) 

şi Carrie însăşi. 

(văd roata maşina roata benzina pedala roata văd ROATA 
o doamne inima mea inima mea inima mea) 

Şi Billy simţi deodată maşina trădându-l, prinzând viaţă, 
lunecându-i în mâini. Chewy-ul cârmi într-un semicerc, cu 
pneurile fumegând, cu ţevile de eşapament pârâind, şi 
deodată latura de şindrilă a "Ihe Cavalier'-ului creştea, 
creştea, creştea şi 

(asta e) 


intrară-n ea cu şaizeci la oră, accelerând încă, iar 
lemnele zburară în sus într-o detonație cu irizaţii de neon. 
Billy fu aruncat înainte şi axul volanului îl străpunse. Chris 
fu azvârlită în tabloul de bord. 

Rezervorul de benzină se sparse, şi combustibilul începu 
să formeze o băltoacă în jurul părţii dinapoi a maşinii. Parte 
dintr-o ţeavă de eşapament căzu în baltă, iar benzina 
izbucni în flăcări. 

Carrie zăcea pe o parte, cu ochii închişi, gâfâind gros. Îi 
luase foc pieptul. 

Începu să se târâie prin parcare, fără ţintă. 

(momma iartă-mă totul a ieşit prost o momma o te rogo 
te rog mă doare aşa de rău momma acuma ce mă fac) 

Şi deodată păru să nu mai conteze, nimic nu mai avea 
importantă dacă ea putea să se întoarcă, să se întoarcă şi să 
vadă stelele, să se întoarcă, să se uite o dată şi să moară. 

Şi astfel o găsi Sue la ora două. 


După ce se despărţi de Şeriful Doyle, Sue cobori strada şi 
se aşeză pe treptele de la Dvs-Vi-Le-Spălaţi. Privea spre 
cerul aprins fără a-l vedea. lommy era mort. Ştia că e 
adevărat şi o accepta cu o uşurinţă îngrozitoare. 

Carrie o făcuse. 

N-avea idee de unde o ştia, dar convingerea era la fel de 
pură şi corectă ca o operaţie de aritmetică. 

Trecea timpul. Nu conta. Macbeth ucis-a Somnul iar 
Carrie ucis-a timpul. Binişor. Un bon mot. Sue zâmbi cu 
jale. Poate fi oare acesta sfârşitul eroinei noastre, Miss 
Dulce-Mică-Şaişpe-Ani? De-acum, gata cu grijile despre 
clubul local şi Kleen Korners. Pe veci. S-au dus. Au ars. 
Cineva trecu în fugă, bălmăjind că arde Carlin Street. 
Brava, Carlin Street. lommy nu mai era. lar Carrie se 
dusese acasă să-şi omoare mama. 


N-avea habar de unde ştie. Nu prezenta nicio asemănare 
cu nimic din tot ce citise vreodată despre telepatie. Nu-i 
apăreau în cap imagini, nici uriaşe străfulgerări albe ale 
revelaţiei, doar o cunoaştere prozaică; la fel cum ştii că 
vara urmează primăverii, că poţi muri de cancer, că mama 
Carriei era deja moartă, că... 

Inima i se ridică grea în gât. Moartă? Îşi examină 
cunoştinţele despre incident, încercând să nu ia în seamă 
insistenta bizarerie a ştiutului de niciunde. 

Da, Margaret White era moartă. Ceva cu inima. Dar o 
înjunghiase pe Carrie. Carrie era grav rănită. Era... 

Nu mai urma nimic. 

Se ridică şi alergă înapoi la maşina mamei ei. Zece 
minute mai târziu, parca în colţul străzilor Branch şi Carlin, 
aceasta din urmă arzând. Încă nu era la îndemână nicio 
maşină care să înfrunte incendiul, dar la ambele capete ale 
străzii fuseseră puse bariere, şi nişte indicatori rutieri 
afumaţi şi slinoşi purtau avertismentul: 


PERICOL! FIRE NEIZOLATE! 


Sue o tăie prin două curţi dosnice şi-şi croi drum printr- 
un gard viu înmugurit care o zgârie cu ţepii săi scurţi şi 
ţepeni. leşi la două case distanţă de locuinţa familiei White 
şi traversă. 

Casa era în flăcări, acoperişul un rug. Imposibil să te 
gândeşti măcar a te apropia atât cât să priveşti înăuntru. 
Dar, în lumina vie a focului, văzu ceva mai folositor: dâra 
roşie a sângelui Carriei. O urmă cu privirea în jos, pe lângă 
petele mai mari acolo unde Carrie se odihnise, printr-un alt 
desiş, peste curtea din spate a unei case din Willow Street, 
şi apoi printr-un crâng rar de pini şi stejari puieţi. Dincolo 
de acesta, un drumeag scurt şi nepietruit - aproape o 
cărare - şerpuia în sus şi la dreapta, îndepărtându-se de 
Drumul 6. 


Se opri brusc lovită de îndoială, cu o forţă corozivă, 
diabolică. Şi dacă o va găsi? Ce-o să urmeze? Atac de cord? 
O să-i dea foc? O s-o ia în stăpânire silind-o să iasă-n calea 
unei maşini sau camion de pompieri în viteză? Strania ei 
cunoaştere o înştiinţa că toate aceste lucruri stăteau în 
puterea lui Carrie. 

(găseşte un poliţist) 

Chicoti puţin la acest gând şi se aşeză în iarbă, care era 
mătăsoasă de rouă. Găsise deja un poliţist. Şi chiar 
presupunând că Otis Doyle o crezuse, la ce bun? În minte îi 
veni imaginea a o sută de poteraşi disperaţi înconjurând-o 
pe Carrie, cerându-i să depună armele şi să se predea. 
Carrie ridică supusă mâinile şi-şi desprinde capul de pe 
umeri. I-l întinde Şerifului Doyle, care îl pune solemn într- 
un coş de răchită cu inscripţia Corpul Delict Nr.l. 

(şi Tommy e mort) 

Ei, ei. Începu să plângă. Îşi acoperi faţa cu mâinile, 
suspinând înfundat. O briză uşoară făcu să freamete 
tufişurile de ienupăr de pe creasta colinei. Alte maşini de 
pompieri vâjâiră pe Drumul 6, ca nişte uriaşi câini de 
vânătoare roşii, în noapte. 

(oraşul arde din temelii o bine) 

Nici n-avea idee de când stătea acolo, plângând într-o 
semi-picoteală grunjoasă. Nici măcar nu era conştientă că 
urmărea înaintarea Carriei către "The Cavalier", nu mai 
mult decât îşi dădea seama că respiră, afară doar dacă nu 
se gândea anume. Carrie era foarte grav rănită, în acest 
moment nu mai mergea decât mânată de o îndârjire brută. 
Se afla la trei mile de "The Cavalier", teren neted nelucrat, 
pe unde o apucase Carrie. Sue 

(privi? gândi? nu contează) 

cum Carrie căzu într-un pârâu şi se târa afară, îngheţată, 
dârdâind. Chiar era de mirare că încă mai mergea. Dar, 
desigur, o făcea pentru Momma. Momma vroia ca ea să fie 
Sabia de Foc a Arhanghelului, să nimicească... 

(şi pe-asta o s-o nimicească) 


Se ridică şi o luă la fugă împiedicată, fără a se mai osteni 
să se ţină după dâra de sânge. Nu mai avea nevoie s-o 
urmărească. 


Din Umbra a explodat (pag. 164-65): 


Indiferent ce-am putea crede oricare dintre noi despre 
afacerea Carrie White, această s-a sfârşit. E timpul să 
privim spre viitor. După cum subliniază Dean McGuffin, în 
excelentul său articol din Science Yearbook, dacă refuzăm 
s-o facem, aproape sigur vom fi nevoiţi să achităm nota - iar 
preţul e de aşteptat să fie foarte piperat. 

Se ridică aici o spinoasă chestiune morală. Deja se 
înregistrează progrese în sensul izolării complete a genei 
TK. În comunitatea ştiinţifică se presupune mai mult sau 
mai puţin (vezi, de exemplu, articolul profesorilor Bourke şi 
Hannegan  "Perspectivă asupra izolării genei TIK, cu 
recomandări specifice pentru parametrii de control", din 
"Armarul de microbiologic", Berkeley, 1982) că, atunci când 
se va stabili o procedură de testare, toţi copiii de vârstă 
şcolară vor fi supuşi testului într-un mod la fel de rutinier 
precum li se aplică în prezent I.D.R.-ul pentru T.B.C. Totuşi, 
TK-ul nu e un virus; face parte din persoana afectată în 
aceeaşi măsura cu, de pildă, culoarea ochilor. 

Dacă facultatea TK manifestă intervine ca făcând parte 
din pubertate, şi dacă test TK ipotetic se efectuează pe 
copiii care încep clasa întâi, atunci cu siguranţă vom fi 
avertizaţi. Dar în acest caz, a fi avertizat înseamnă şi a 
preîntâmpina? Dacă testul T.B.C. rezultă pozitiv, copilul 
poate fi tratat sau izolat. Dar dacă iese pozitiv testul TK, nu 
avem niciun alt tratament decât un glonţ în cap. Şi cum ar fi 
posibil să se izoleze o persoană care, în ultimă instanţă, ar 
avea puterea de a dobori toate zidurile? Şi chiar dacă 
izolarea se poate realiza cu succes, ar permite poporul 
american ca o fetiţă drăguță să fie smulsă de lângă părinţii 
ei la primul semn al pubertăţii spre a fi ferecată într-un safe 
de bancă pentru tot restul vieţii? Mă îndoiesc. Mai ales 


după ce Comisia White a trudit atât de greu să convingă 
publicul că evenimentele de coşmar din Chamberlain au 
fost o deplină anomalie. 

Într-adevăr, se pare că ne-am întors de unde-am plecat... 


Din mărturia sub prestare de jurământ a Susanei Snell, 
depusă înaintea Comitetului de Stat pentru Investigaţii din 
Maine (din Raportul Comisiei White), pag: 306-472: 


ÎNTREBARE: - Acum, Miss Snell, Comitetul ar dori să 
parcurgem mărturia dumneavoastră aşa-zisa întâlnire cu 
Carrie White în parcarea de la "The Cavalier”... 

RĂSPUNS: - De ce mă tot întrebaţi aceleaşi lucruri? V-am 
mai spus de două ori. 

Î: - Vrem să ne asigurăm că dosarul e corect în toate... 

R: - Vreţi să mă prindeţi cu minciuna, asta vreţi să 
spuneţi de fapt? Credeţi că nu spun adevărul, nu-i aşa? 

Î. - Spuneaţi că aţi dat peste Carrie la... 

R: - Aveţi de gând să-mi răspundeţi? 


|: - ...aproximativ orele 2.00 în dimineaţa zilei de 28 mai. 
Este corect? 
R: - Nu mai răspund la nicio întrebare până nu-mi 


răspundeţi dumneavoastră la cea pe care tocmai v-am pus- 
0. 

Î: - Miss Snell, acest organism are împuternicirea de a 
vă cita în fata instanţei pentru sfidare dacă refuzaţi să 
răspundeţi în orice alte temeiuri cu excepţia celor 
constituţionale. 

R: - Nu-mi pasă ce sunteţi împuterniciţi să faceţi. Eu am 
pierdut un om pe care-l iubeam. Daţi-i drumul şi băgaţi-mă 
la-nchisoare. Puțin îmi pasă. Eu... Eu... Oh, da' mai duceţi-vă 
dracu'. Cu toţii, duceţi-vă dracului. Încercaţi să... să... nu 
ştiu, să mă crucificaţi, sau mai ştiu eu ce. Lăsaţi-mă doar în 
pace! 


(o scurtă întrerupere) 


Î. - Miss Snell, acum sunteţi dispusă să vă continuaţi 
mărturia? 

R: - Da. Dar n-am să mă las sâcâită de nimeni, Domnule 
Preşedinte. 

Î. - Fireşte că nu, tânără domnişoară. Nimeni nu vrea să 
vă sâcâie. Acum, susţineţi că aţi dat peste Carrie în 
parcarea tavernei aceleia cam la orele 2.00. Corect? 

R: - Da. 

Î. - Ştiaţi ora. 

R: - Purtam ceasul pe care chiar acum mi-l vedeţi la 
mână. 

Î: - Ca să fim siguri. "The Cavalier" este sau nu la mai 
mult de şase mile de locul unde lăsaserăţi maşina mamei 
dumneavoastră? 

R: - Pe drum, da. Pe scurtătură sunt cam vreo trei. 

Î: - Aţi parcurs pe jos această distanţă? 

R: —Da. 

Î. - Aţi afirmat mai devreme că "ştiaţi" că vă apropiaţi de 
Carrie. Vă puteţi explica? 


R: - Nu. 
[: - Ii simţeaţi mirosul? 
R: - Poftim? 


A 


|: - V-a condus nasul? 
(Râsete la galerie) 


R: - Jucaţi vreun joc cu mine? 
[: - Răspundeţi la întrebare, vă rugăm. 
R: - Nu. Nu m-a condus nasul. 


Î. - O puteaţi vedea? 


R: - Nu. 
[: - Auzi? 
R: - Nu. 


Î. - Atunci cum era posibil să ştiţi că se afla acolo? 
R: - Cum a ştiut Iom Quillan Sau Cora Simard? Sau 
sărmanul Vic Mooney? Cum au ştiut oricare dintre ei? 


Î: - Răspundeţi la întrebare, domnişoară. Nu e nici locul, 
nici momentul pentru impertinenţă. 

R: - Dar şi ei au spus că "pur şi simplu ştiau", n-au spus 
aşa? Am citit mărturia doamnei Simard în ziar! Şi cum 
rămâne cu hidranţii de incendiu care s-au deschis de la 
sine? Şi cu pompele de benzină care şi-au spart singure 
încuietorile şi tot singure şi-au dat drumul? Firele electrice 
care s-au dat jos de pe stâlpi! Şi... 

Î - Miss Snell, vă rugăm... 

R: - Aceste lucruri sunt consemnate în dosarul Comisiei! 

Î:. - Nu acesta este subiectul discuţiei. 

R: - Atunci care e? Căutaţi adevărul sau doar un ţap 
ispăşitor? 

Î: - Negaţi că aţi avut cunoştinţă dinainte despre locul 
unde se afla Carrie White? 

R: - Normal că da. E o idee absurdă. 

Î. - Zău? Şi de ce e absurdă? 

R: - Ei bine, dacă sugeraţi vreun soi de conspirație, e 
absurdă fiindcă ea era pe moarte când am găsit-o. N-a 
putut fi o moarte uşoară. 

Î: - Dacă nu aţi avut cunoştinţă dinainte despre locul 
unde se afla, cum aţi putut merge direct acolo? 

R: - Oh, prostule! N-ai ascultat nimic din câte s-au spus 
aici? Toată lumea ştia că era Carrie! Oricine ar fi putut-o 
găsi dacă-şi punea mintea! 

Î: - Dar nu a găsit-o chiar oricine. Dumneata ai găsit-o. 
Ne-ai putea spune de ce oamenii n-au apărut de 
pretutindeni, ca pilitura de fier atrasă de un magnet? 

R: - Îi slăbeau rapid puterile. Cred că poate... poate zona 
influenţei ei se restrângea. 

Î. - Cred că sunteţi de acord că aceasta e o supoziţie 
relativ neinformată. 

R: - Normal că e neinformată. În privinţa Carriei White, 
cu toţii suntem relativ neinformaţi. 

I: - Cum doriţi, Miss Snell. Acum, dacă am putea să 
trecem la... 


La început, când escaladă taluzul dintre păşunea lui 
Henry Drain şi parcarea de la "The Cavalier", crezu că 
probabil Carrie murise. Silueta ei se zărea la jumătatea 
parcării, şi arăta ciudat de micşorată şi mototolită. Îi 
amintea de animalele moarte pe care le văzuse pe 95 - 
iepuri, godaci, sconcşi - călcate de camioanele în viteză şi 
transportoarele militare. 

Dar prezenţa încă se mai simţea în mintea ei, vibrând cu 
încăpățânare, repetând literele de apel ale personalităţii lui 
Carrie White mereu şi mereu. O esenţă de Carrie, un 
gestalt acum înăbuşit, fără stridenţă, fără a se anunţa cu 
surle şi trâmbiţe, ci înteţindu-se şi estompându-se în 
oscilaţii constante. 

Inconştientă. 

Sue escaladă gărduleţul ce înconjura parcarea, simțind în 
obraz dogoarea focului. “Ihe Cavalier" era o clădire cu 
structură din lemn şi ardea cu o văpaie vie. Rămăşiţele 
calcinate ale unei maşini erau îmbrăţişate de flăcări în 
dreapta uşii din spate. Deci Carrie o făcuse şi pe asta. Nu se 
duse să vadă dacă era cineva înăuntru. N-avea importanţă, 
nu acum. 

Merse până în locul unde Carrie zăcea pe o parte, fără a- 
şi putea auzi propriii paşi acoperiţi de trosnetele flămânde 
ale focului. Cobori privirea spre făptura încovrigată, cu milă 
uimită şi amarnică. Plăselele cuţitului îi ieşeau crud din 
umăr, şi era scăldată într-o mică băltoaca de sânge - parte 
din el îi şiroia pe gură. Părea că ar fi încercat să se întoarcă 
atunci când o surprinsese inconştienta. Capabilă să aprindă 
incendii, să doboare cabluri electrice, capabilă să ucidă 
aproape prin simpla forţă a gândului; incapabilă să se 
întoarcă de pe o parte pe alta. 

Sue îngenunche, o apucă de braţ şi de umărul teafăr şi o 
culcă uşurel pe spate. 

Carrie gemu adânc, iar pleoapele îi tresăriră. Percepția ei 
în mintea lui Sue se contura mai precis, ca o imagine 
mintală căpătând definiţie. 


(cine e) 

Iar Sue, pe negândite, vorbi în acelaşi chip: 

(eu Sue Snell) 

Numai că nu era nevoie să se gândească la numele ei. 
Gândul la sine ca sine însăşi nu comporta nici cuvinte nici 
imagini. Înțelegerea aduse dintr-o dată totul foarte 
aproape, îl făcu real, iar compasiunea pentru Carrie 
străpunse amorţeala stării de şoc. 

Iar Carrie, cu îndepărtat, mut reproş: 

(m-aţi înşelat toţi m-aţi înşelat) 

(Carrie nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat Tommy a) 

(m-aţi înşelat asta s-a întâmplat înşelat înşelat înşelat o 
murdară înşelăciune) 

Amestecul de imagine şi emoție era ameţitor, 
indescriptibil. Sânge. Tristeţe. Frică. Ultima înşelăciune 
murdară dintr-o lungă serie de înşelăciuni murdare: 
străfulgerară prin faţa ei într-o cavalcadă năucitoare ce 
făcu mintea lui Sue să se dea înapoi neajutorată, 
deznădăjduită.  Împărtăşeau cumplita totalitate a 
cunoaşterii perfecte. 

(Carrie nu nu nu mă doare) 

Acum fetele aruncau şerveţele sanitare, cântând, râzând, 
faţa lui Sue oglindită în propria-i minte: urâtă, caricaturală, 
toată numai gură, crud de frumoasă. 

(uite înşelăciunile murdare uite toată viaţa mea o lungă 
înşelăciune murdară) 

(uite Carrie uită-te înlăuntrul meu) 

Şi Carrie se uită. 

Senzaţia fu înspăimântătoare. Creierul şi sistemul ei 
nervos deveniseră o bibliotecă. Cineva în disperată nevoie 
alerga prin ea, cu degetele lunecând uşor de-a lungul 
rafturilor cu cărţi, scoțând unele, parcurgându-le, punându- 
le înapoi, lăsând altele să cadă, lăsând paginile să fluture 
înnebunite 

(crâmpeie astea-s eu când eram mică îi urăsc tati o mami 
buze largi o dinţi Bobby m-a împins o genunchiul meu 


maşină vreau sa merg cu maşina mergem s-o vedem pe 
mătuşa Cecily mami vino repede am făcut pişu) în vântul 
memoriei; şi încă iar şi iar, ajungând în cele din urmă la un 
raft însemnat TOMMY, subtitlul BAL. Cărţi aruncate 
deschise, străfulgerări de fapte trăite, adnotări marginale 
în toate hieroglifele emoţiei, mai complexe decât Piatra 
Rosetta. 

Căutând. Găsind mai mult decât bănuise Sue însăşi - 
dragoste pentru Tommy, gelozie, egoism, o nevoie de a-l 
subjuga voinţei ei în problema invitării lui Carrie, dezgust 
faţă de Carrie însăşi, 

(ar putea avea mai multă grijă de sine arată chiar ca o 
BLESTEMATĂ DE BROASCA RÂIOASĂ) 

ură faţă de Miss Desjardin, ură faţă de sine însăşi. 

Dar niciun strop de rea voinţă pentru Carrie ca persoană, 
niciun plan de-a o scoate în fata tuturor şi a o desfiinţa. 

Senzaţia febrilă de-a fi violată în cele mai tainice 
coridoare ale ei începu să pălească. O simţi pe Carrie 
retrăgându-se, slăbită, epuizată. 

(de ce nu m-ai lăsat doar în pace) 

(Carrie eu) 

(momma ar fi fost vie am omorât-o pe momma 0 vreau o 
mă doare pieptul mă doare umărul o o o o vreau pe momma 
mea) 

(Carrie eu) 

Şi nu găsea nicio cale de-a încheia acest gând, nu exista 
nimic să-l completeze. Sue fu covârşită dintr-o dată de 
groază, cu atât mai rea cu cât nu-i putea atribui niciun 
nume. Monstrul sângerând de pe asfaltul acela pătat de ulei 
păru deodată lipsit de sens şi cumplit în suferinţa şi agonia 
sa. 

(o momma mi-e frică momma MOMMA) 

Sue încercă să se smulgă, să-şi desprindă mintea, să-i 
îngăduie lui Carrie măcar intimitatea propriei ei morţi, şi nu 
fu în stare. Simţea că moare ea însăşi şi nu vroia să-şi vadă 
această avanpremiera al propriului ei sfârşit definitiv. 


(came dă-mi DRUMUL) 

(Momma Momma Momma 
0000000000000000000000000) 

Ţipătul mintal atinse un crescendo incredibil, ca o 
vâlvătaie, şi apoi se stinse brusc. O clipă Sue simţi că parcă 
vede flacăra unei lumânări dispărând în josul unui tunel 
lung şi negru cu iuţeală ameţitoare. 

(moare o dumnezeule o simt cum moare) 

lar apoi lumina nu mai fu, iar ultimul gând conştient 
fusese 

(momma iartă-mă unde) 

şi se frânse şi Sue rămase acordată numai pe frecvenţa 
inertă şi idioată a terminaţiilor nervilor fizici cărora aveau 
să le trebuiască ore întregi până să moară. 

Se îndepărtă poticnită, ţinându-şi braţele în faţă ca o 
oarbă, spre marginea parcării. Se împiedică de gărduleţul 
până la genunchi şi căzu de-a rostogolul pe rambleu. Se 
ridică în picioare şi ieşi împleticindu-se pe câmp, care se 
umplea cu pungi albe şi tainice de ceaţă la sol. Greierii 
scârţâiau nepăsători şi o cucuvaie 

(cucuvaia moare cineva) 

ţipă în uriaşa încremenire a zorilor. 

O luă la fugă, respirând din adâncul pieptului, fugind de 
Tommy, de focuri şi explozii, de Carrie, dar mai cu seamă de 
oroarea finală - acel ultim gând luminat purtat rapid în jos 
prin tunelul negru al veşniciei, urmat de pârâitul vegetativ 
şi nătâng al banalei electricităţi. 

Imaginea remanentă începu să se şteargă fără tragere de 
inimă, lăsând o întunecime binecuvântată şi răcoroasă în 
mintea ei care nu ştia nimic. Încetini, se opri, şi deveni 
conştientă că începuse să se întâmple ceva. Rămase în 
mijlocul câmpiei întinse şi ceţoase, aşteptând să înţeleagă. 

Răsuflarea rapidă scăzu, scăzu, se prinse deodată ca într- 
un ghimpe... 

Şi deodată se evacuă într-un unic zbieret înşelat, urlător. 


În timp ce simţea curgerea înceată a sângelui menstrual 
întunecat în josul coapselor. 


PARIEA A TREIA - Ruinele 


Din comunicatul AP naţionale, vineri, 5 iunie, 1979: 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


OFICIALITĂŢILE DE STAT DECLARĂ CĂ TOTALUL 
VICTIMELOR DIN CHAMBERLAIN SE RIDICĂ LA 409 
MORŢI ŞI 49 ÎNREGISTRAŢI ÎNCĂ SUB TITLUL DE 
DISPĂRUȚI. INVESTIGAŢIILE PRIVITOARE LA CARIETIA 
WHITE ŞI AŞA-NUMITELE FENOMENE "TK"' CONTINUĂ 
ÎN MIJLOCUL UNOR ZVONURI PERSISTENTE ÎN SENSUL 
CĂ AUTOPSIA EFECTUATĂ ASUPRA NUMITEI WHITE A 
DESCOPERIT ANUMITE FORMAŢIUNI NEOBIȘNUITE ÎN 
CEREBRUM ŞI CEREBEL. GUVERNATORUL STATULUI ÎN 
CAUZĂ A DESEMNAT UN COMITET SUPERIOR PENTRU A 
CERCETA ÎNTREAGA TRAGEDIE. TERMINAT. 

FINAL 5 IUNIE O303N AP 


Din "The Lewiston Daily Sun", duminică, 7 septembrie 
(pag. 3): 

Moştenirea IK: 

Pământ pârjolit, inimi pârjolite 

NOAPTEA Balului din Chamberlain face acum parte din 
istorie. Învăţaţii repetă de veacuri că timpul vindecă orice 
răni, dar suferinţa acestui orăşel din vestul statului Maine s- 
ar putea să fie mortală. Străzile rezidenţiale încă se mai află 
în Cartierul de Est al localităţii, străjuite de stejari falnici ce 
se înalţă acolo de două sute de ani. Cochetele solniţe şi 
vilele stil fermă de pe Morin Street şi Brickyard Hill sunt 
încă intacte şi îngrijite. Dar această pastorală a Noii Anglii 
se aşterne pe buza unui taler înnegrit şi sfărâmat, şi multe 
dintre ordonatele căsuțe au pe iarba din faţă inscripţia DE 
VÂNZARE. Cele locuite încă sunt însemnate cu cununi de 


doliu pe uşa de la intrare. Furgonetele Allied galben- 
strălucitoare şi stivuitoare portocalii U-Haul de felurite 
mărimi sunt în aceste zile o prezenţă comună pe străzile din 
Chamberlain. 

Principala unitate industrială a oraşului, |esătoria 
Chamberlain, stă încă în picioare, neatinsă de focul care a 
pustiit mare parte din aşezare în acele două zile din mai. 
Nu mai funcţionează însă decât într-un singur schimb 
începând din 4 iunie şi, conform cu declaraţiile directorului 
unităţii William A. Chamblis, sunt foarte posibile şi alte 
reduceri ale producţiei. "Avem comenzile," a spus Chamblis, 
"dar nu poţi ţine o ţesătorie în funcţiune fără oameni la 
pontaj. Nu-i avem. De la 15 august încoace am primit 
demisiile de la treizeci şi patru de lucrători. Singurul lucru 
pe care-l mai putem găsi de făcut acum e să închidem 
boiangeria şi să restrângem sfera activităţilor. Trebuie să-i 
lăsăm pe oameni să plece, dar problema se reduce la o 
chestiune de supravieţuire financiară." 

Roger Fearon trăieşte în Chamberlain de douăzeci şi doi 
de ani, din care optsprezece a fost în pâine. În acest 
interval a avansat, dintr-un calic de la etajul trei scoțând 
şaptezeci şi trei de cenți pe oră, până la şef al boiangeriei; 
totuşi, pare curios de neafectat la gândul că şi-ar putea 
pierde slujba. "Aş pierde o leafă al naibii de bună," a spus 
Fearon. "Nu-i o treabă pe care s-o iei uşor. Nevasta şi cu 
mine am stat de vorbă. Putem vinde casa - face S 20.000 
uşor - şi chiar dacă probabil n-o să scoatem nici jumate pe- 
atâta, probabil c-o să-i dăm bătaie şi-o s-o punem la mezat. 
Nu face nimica. Chiar nu mai vrem să stăm în Chamberlain. 
Ziceţi ce-aţi zice, da' Chamberlain-u' nu ne mai convine." 

Fearon nu e singurul. Henry Kelly, proprietar al unei 
tutungerii şi al chioşcurilor de răcoritoare numit Kelly Fruit 
până când Noaptea Balului i l-a şters de pe faţa pământului, 
nu plănuieşte să-l reconstruiască. "Copiii s-au dus," ridică el 
din umeri. "Dacă deschid iar, ar fi prea multe fantome în 


prea multe colturi. O să iau banii de asigurare şi mă retrag 
la St.Petersburg." 

Timp de-o săptămână după ce tornada din '54 şi-a tăiat 
făgaş de moarte şi distrugere prin Worcester, văzduhul a 
fost plin de sunetul ciocanelor, de mirosul lemnului nou, şi 
de o senzaţie de optimism şi energie omenească. Nimic de 
acest fel nu se simte în Chamberlain toamna asta. Drumul 
principal a fost degajat de moloz, şi cam la atât se reduce 
totul. Feţele care-ţi ies în cale sunt pine de deznădejde 
opacă. Bărbaţii beau bere, fără a vorbi, în Barul lui Frank 
din colţul Străzii Sullivan, iar femeile schimbă istorisiri de 
jale şi pierdere în curţile din dos. 

Chamberlain a fost declarat zonă calamitată şi s-au alocat 
bani pentru a ajuta oraşul să se repună pe picioare şi să se 
reclădească centrul administrativ. 

Dar principala afacere din Chamberlain în ultimele patru 
luni au fost înmormântările. 

Patru sute şi patruzeci sunt acum recunoscuţi ca morţi, şi 
încă optsprezece dispăruţi. lar şaizeci şi şapte dintre morţi 
erau elevi în anul patru la Ewen High School, în pragul 
absolvirii. Poate ca asta, mai mult ca orice, a secătuit de 
viaţă oraşul Chamberlain. 

Au fost înmormântați în zilele de 1 şi 2 iunie, în trei 
ceremonii de masă. La data de 3 iunie, în piaţa centrală a 
oraşului s-a ţinut o slujbă de pomenire. A fost cea mai 
emoţionantă ceremonie căreia i-a fost martor subsemnatul. 
Participarea s-a ridicat la mii de oameni, şi întreaga 
adunare a stat neclintită în timp ce orchestra şcolii, 
împuţinată de la cincizeci şi şase de membri la nici 
patruzeci, a intonat şi imnul şcolii. 

În săptămâna următoare a avut loc o sumbră ceremonie 
de absolvire, la Academia Motton din vecinătate, dar nu mai 
rămăseseră decât cincizeci şi doi de elevi în anul patru să 
absolve şcoala. Reprezentantul absolvenţilor, Henry 
Stampel, a izbucnit în lacrimi la jumătatea discursului şi n-a 
mai putut continua. Nicio petrecere de Noaptea Absolvirii 


nu a urmat ceremoniei; absolvenţii şi-a luat doar diplomele 
şi s-au dus acasă. 

Şi totuşi, în timp ce vara îşi urma cursul, dricurile 
continuau să treacă pe stradă pe măsură ce se găseau alte 
şi alte cadavre. Unora dintre localnici li se părea că zi de zi 
coaja e smulsă iar, astfel ca rana să poată sângera mereu. 

Dacă vă numărați printre nu puţinii amatori de curiozităţi 
care au trecut prin Chamberlain în ultima săptămână, aţi 
văzut un oraş ce suferă poate de cancer al spiritului în faza 
terminală. Câteva persoane, cu un aer pierdut, rătăcesc 
prin culoarele din A&P Biserica Congregaţionistă de pe 
Carlin Street a dispărut, rasă de foc, dar Biserica Catolică 
din cărămidă încă se mai înalţă pe Elm Street, iar cocheta 
Biserică Metodistă din capătul Străzii Principale, deşi 
afumată de incendii, e neatinsă. Totuşi, participarea nu mai 
e numeroasă. Bătrânii încă mai stau pe bănci în Piaţa 
Judecătoriei, însă tablele de şah şi chiar conversaţia nu mai 
prezintă niciun interes. 

Impresia predominantă e aceea a unui oraş ce aşteaptă 
să moară. 

Nu este de ajuns, în aceste zile, să spui că oraşul 
Chamberlain nu va mai fi niciodată acelaşi. S-ar putea să fie 
mai aproape de adevăr afirmaţia că pur şi simplu oraşul 
Chamberlain nu va mai fi niciodată. 


Extras dintr-o scrisoare datată nouă iunie, de la 
Directorul Henry Grayle către Peter Philpott, Inspector Şef 
Şcolar: 


„Şi prin urmare consider că nu mai pot continua în 
postul meu actual, intuind, cum v-am spus, că o asemenea 
tragedie ar fi putut să fie preîntâmpinată dacă aveam doar 
puţin mai mult spirit de prevedere. Aş dori să-mi acceptaţi 
demisia valabilă începând cu data de 1 iulie, dacă acest 
lucru e convenabil pentru dvs. şi personalul dvs. ... 


Extras dintr-o scrisoare datată unsprezece iunie, de la 
Rita  Desjardin, instructor de educaţie fizică, pentru 
Directorul Henry Grayle: 

„„returnez contractul cu acest prilej. Simt că mai curând 
mi-aş pune capăt zilelor decât să mai predau vreodată. 
Noaptea, târziu, mă tot gândesc: dacă doar m-aş fi apropiat 
de fata aceea, dacă, dacă... 


Înscris găsit pe terenul unde fusese amplasat bungaloul 
familiei White: 


CARRIE WHITE ARDE ÎN IAD PENTRU PĂCATELE EI 
IISUS NICICAND NU DA GREŞ 


Din  "Telekinezia: analiză şi consecinţe" (Science 
Yearbook), de Dean D.L. McGufifin: 


În concluzie, aş vrea să subliniez faptul că riscul grav pe 
care şi-l asumă autorităţile îngropând afacerea Carrie 
White sub preşul birocraţiei - şi mă refer în mod concret la 
aşa-numita Comisie White. Dorinţa răspândită în rândul 
oamenilor politici de a privi TK-ul ca pe un fenomen rarisim 
pare foarte puternică, şi câtă vreme un asemenea lucru 
poate fi înţeles, nu e şi de acceptat. Posibilitatea recidivei, în 
sens genetic, este de 99 la sută. Acum e momentul să facem 
planuri pentru ceea ce ar putea i... 


Din Dicţionarul explicativ al terminologiei argotice: 
ghid pentru părinţi, de John R. Coombs (New York: The 
Lighthouse Press, 1985), pag. 73: 


a sfâşia o Carrie: A cauza fie violenţă, fie distrugere; 
debandadă, confuzie; (2) a incendia (după Carrie White, 
1963-1979) 


Din Umbra a explodat (pag. 201): 


În cuprinsul acestei cărţi se face referire la o pagină 
dintr-un caiet de şcoală al elevei Carrie White unde figura 


scris repetat, ca pradă disperării, un vers al celebrului poet 
rock al anilor '60, Bob Dylan. 

S-ar putea să nu greşim încheind volumul acesta cu 
câteva versuri dintr-un alt cântec al lui Bob Dylan, versuri 
ce ar putea sluji drept epitaf pentru Carrie: "/ wish I could 
write you a melody so plain/ That would save you, dear 
lady, from going insane/ That would ease you and cool 
you and cease the pain/ Of your useless and pointless 
knowledge... 

* "Aş vrea să-ţi pot scrie o melodie atât de curată/ încât 
de nebunie, dragă doamnă, să fii salvată/ Liniştită, răcorită 
şi încetând durerea toată/ A zadarnicei, şi inutilei tale 
cunoaşteri...(3:" . 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 98) 


Aici se încheie mica mea carte. Sper să se vândă bine, 
astfel ca să mă pot duce undeva unde nu mă cunoaşte 
nimeni. Vreau să cuget pe îndelete, să hotărăsc ce voi face 
de-acum şi până în momentul când lumina mea va fi purtată 
în jos prin acel tunel lung în întuneric... 


Din concluzia Comitetului de Stat pentru Investigaţii din 
Maine în legătură că evenimentele nopţii de 27/28 mai din 
Chamberlain, Mâine: 


„„Şi astfel trebuie să conchidem că, în vreme ce autopsia 
efectuată asupra subiectului indică unele modificări 
celulare care pot indica prezenţa unei oarecari puteri 
paranormale, nu găsim niciun motiv de a crede că recidiva 
e probabilă sau chiar posibilă... 


Extras dintr-o scrisoare datată 3 mai 1988, de la Amelia 
Jenks, Royal Knob, Tennessee, către Sandra Jenks, Macon, 
Georgia: 


„iar nepoţica ta creşte ca din apă, groaznic de mare 
pentru doar 2 ani. Are ochi albaştri ca tăticul ei şi părul 
meu blond dar probabil c-o să se închidă. Cu toate astea e 


groaznic de drăguță & câteodată cân doarme mi se pare că 
semănă cu momma noastră. 

Alantăeri cân se juca în colb lângă casă am tras cu ochiul 
şi am văzut o chestie de nu se poate. Annie să juca cu 
frăţiorii ei petricele doar că petricelele se mişca singure- 
singurele. Annie chicotea şi se râdea da mie mia fost puţină 
frică. Unele din petricelele ălea sărea drept în sus şin jos. 
Mia adus aminte de mămica, ti minte cân a venit atuncea 
poliţaii dupe Pete şi lea zburat pistoalele din mână şi 
mămica tot se râdea. Şi avea obiceiu să facă balansoarul să 
se legene ciar cân nu stătea în el. Chiar că mia făcut f. rău 
să mă gândesc la asta. Precis că sper că no să se apuce să 
facă vrăji cum făcea mămica, ti minte? E acu trebuie să mă 
duc & să spăl aşa că zii de la mine toate bune la Rich şi ai 
grije să ne trimiţi nişte poze cân poţi. Da Anniea noastră tot 
groaznic de drăguță e & are nişte oc strălucitori ca neşte 
năsturaşi. Pui pariu că o sajungă ceva de samă întro zi. 

Cu Drag, 

Melia 


“1 (abr) Maine. 
12: Versuri din “Just Like a Woman” de Bob Dylan 


1%: Versuri din TOMBSTONE BLUES, de Bob Dylan