Stephen King — Carrie

CARRIE 


Stephen King 


www,.virtual-project.eu 


Această carte este pentru Tabbz, care m-a atras în 
ea... şi apoi, m-a scos pe cauțiune. 


PARTEA ÎNTÂI - Sport cu sânge 


Tabletă informativă din săptămânalul “Enterprise”, 19 
august 1966, Westover (Me.!) 


SEMNALAREA UNEI PLOI CU PIETRE 


Mai multe persoane de încredere au semnalat faptul că o 
ploaie de pietre a căzut din bun senin pe Carlin Street, în oraşul 
Chamberlain, la data de 17 august. Pietrele au căzut mai ales pe 

casa D-nei Margaret White, deteriorând în mare măsură 

acoperişul şi avariind două jgheaburi şi un burlan, estimate la 
aproximativ 25$. D-na White, văduvă, locuieşte cu fetița ei în 
vârstă de trei ani, Carietta. 

Nu s-a putut lua legătura cu D-na White pentru declarații. 


Nimeni nu a fost într-adevăr surprins când s-a întâmplat, nu 
cu adevărat, nu la acel nivel subconştient unde colcăie lucruri 
sălbatice. Ca reacţie exterioară, toate fetele din sala duşurilor 
au fost şocate, înfiorate, ruşinate sau pur şi simplu bucuroase că 
White, căţeaua, o luase iarăşi peste bot. Unele dintre ele ar fi 
putut de asemenea simula surpriza dar, fireşte, pretenţiile le 
erau neîntemeiate. Carrie învățase la aceeaşi şcoală cu unele 
din fete încă din clasa întâi, iar starea începuse să se clădească 
încă de pe atunci, să se clădească încet şi imuabil, în 
conformitate cu toate legile ce guvernează natura umană, şi cu 
statornicia unei reacţii în lanţ apropiindu-se de masa critică. 

Ceea ce niciuna dintre ele nu ştia, bineînţeles, era că acea 
Carrie White avea puteri telekinezice. 

Inscripţie scrijelită pe un pupitru din Şcoala Elementară cu 
clasele V-VIII, Barker Street, Chamberlain: 


Carrie White mănâncă căcat. 


Vestiarul era plin de strigăte, ecouri, şi sunetul subteran al 
duşurilor împroşcând duşumeaua. Fetele jucaseră volei la prima 
oră, iar sudoarea lor de dimineaţă era uşoară şi înfocată. 

Se întindeau şi se zgârceau sub apa fierbinte, chiuind, 


1 (abr) Maine. 


stropindu-se, dând din mână-n mână calupuri de săpun alb. 
Carrie stătea printre ele apatică, precum o broască între lebede. 
Era o fată îndesată, cu coşuri pe ceafă, spinare şi fese, părul ud 
fiindu-i complet lipsit de culoare. | se lipea de faţă îmbibat în 
posomorală, iar ea nu făcea decât să stea, cu capul uşor 
aplecat, lăsând apa să-i biciuiască pielea şi să şiroiască pe jos. 
Arăta a ţap ispăşitor, veşnicul cal de bătaie, care crede în cheile 
franceze pentru mâna stângă, perpetua bătută-n cap, şi asta şi 
era. Işi dorea cu disperare şi consecvență ca Ewen High să fi 
avut duşuri individuale - şi, deci, private -, asemeni liceelor de 
la Westover şi Lewiston. Se zgâiau. Intotdeauna se zgâiau. 

Duşuri închizându-se unul câte unul, fete păşind afară, 
scoţându-şi  caschete de baie pastelate, frecându-se cu 
prosoapele, spray-indu-se cu deodorant, uitându-se la ceasul de 
deasupra uşii. Sutiene fură încopciate, picioare păşiră în chiloţi. 
Aburul stătea suspendat în aer; locul ar fi putut să fie o baie 
publică egipteană, cu excepţia ghiorăitului constant al vârtejului 
Jacuzzi din colţ. Chemări şi fluierături ricoşau cu toată vioiciunea 
şi fiorul bilelor de biliard după un carambolaj. 

— ... aşa că Tommy a zis că n-o suferă s-o vadă pe mine şi 
eu... i 

— ... merg cu soră-mea şi bărbată-su. Ala se scobeşte-n nas, 
da' şi ea la fel, aşa că-s foarte... 

— ... duş după şcoală, şi... 

— ... prea ieftin ca s-arunci un afurisit de penny şi-atuncea 
Cindi şi cu mine... 

Miss Desjardin, profesoara lor de educaţie fizică, subţire şi 
fără sâni, păşi înăuntru, lungi scurt gâtul de jur împrejur, şi-şi 
pocni o dată palmele, zgomotos. A 

— Ce-aştepţi, Carrie? Judecata de Apoi? In cinci minute se 
sună! 

Şortul îi era orbitor de alb, picioarele nu prea conturate dar 
frapante, cu musculatura lor discretă. Un fluier de argint, 
câştigat în facultate la o competiţie de tras cu arcul, îi atârna la 
gât. 

Fetele chicotiră iar Carrie ridică privirea, cu ochii grei şi 
înceţoşaţi de căldură şi de vuietul constant, ritmic, al apei. 

— Ahău? 

Era un sunet straniu, brotăcesc, grotesc de nimerit, iar fetele 
chicotiră iarăşi. Sue Snell îşi smulsese de pe cap prosopul, cu 


iuţeala unui magician avântându-se spre o ispravă miraculoasă, 
şi începu să se pieptene rapid. Miss Desjardin făcu un gest iritat 
şi capricios spre Carrie şi ieşi. 

Carrie închise duşul. Acesta îşi dădu duhul picurând şi 
bolborosind. 

Abia când intră în vestiar văzură, toate, sângele ce i se 
prelingea pe picior. 


Din Umbra a explodat: fapte documentate şi concluzii 
concrete extrase din cazul Cariettei White, de David R. 
Congress (Tulane University Press: 1981), pag. 34. 


Este greu de pus la îndoială faptul că neremarcarea niciunor 
situaţii concrete de telekinezie în timpul primilor ani de viaţă ai 
tinerei White trebuie atribuită concluziei oferite de către White şi 
Stearns în lucrarea lor "Telekinezia: o  însuşire obscură 
reconsiderată" - şi anume că posibilitatea de a deplasa obiecte 
prin efort de voinţă şi nimic altceva iese la iveală numai în 
momente de încordare personală extremă. Capacitatea este 
într-adevăr foarte bine ascunsă; cum altfel ar fi putut rămâne în 
umbră timp de secole, doar vârful aisbergului arătându-se 
deasupra unui ocean de şarlatanie? 

Nu avem decât probe răzlețe, culese din auzite, pe care să ne 
putem baza în acest caz, dar chiar şi atât este de ajuns pentru a 
identifica faptul că înlăuntrul numitei Carrie White exista un 
potenţial "TK" de imensă magnitudine. Marea tragedie este că... 
după război mulţi viteji se-arată. 


— Ci-clu! 

Primul strigăt răsună dinspre Chris Hargensen. Izbi pereţii de 
faianţă, ricoşă, şi lovi din nou. Sue Snell îşi trase nasul, încetând 
să mai râdă, şi simţi un amestec ciudat, ofensiv, de ură, 
repulsie, exasperare şi milă. Pur şi simplu arăta atât de tâmpă, 
cum stătea acolo, fără să ştie ce se petrece. Doamne, ai crede 
că niciodată n-a... 

— Cl-clu! 

Se înteţea ca un cântec, o incantaţie. Cineva din spate (poate 
tot Hargensen, Sue nu-şi putea da seama, în jungla de ecouri), 
răcni: 

— Pune-i dopu'!, cu dezinvoltură groasă, neinhibată. 

— Cl-clu, Cl-clu, Cl-clu! 

Carrie stătea năucă în centrul unui cerc în formare, cu apa 


şiroindu-i de pe trup, broboane. Stătea ca un bou răbdător, 
conştientă că de ea se făcea haz (ca întotdeauna), cu 
stinghereală buimacă dar deloc surprinsă. 

Sue se simţi năpădită de dezgust când primii stropi întunecaţi 
de sânge menstrual se striviră pe dale sub forma unor pete cât 
monedele de zece centi. 

— Pentru Dumnezeu, Carrie, ţi-a venit ciclul! strigă ea. Spală- 
te! 

— Ăhău? 

Roti în jur o privire bovină. Părul i se lipise de obraji în formă 
de coif curbat. Pe umăr avea un ciorchine de acnee. La 
şaisprezece ani, pecetea subtilă a umilinţei îi era deja clar 
întipărită în ochi. 

— Crede că-s pentru ruj de buze! strigă deodată Ruth Gogan 
cu o încântare tainică după care izbucni într-un chiţcăit de râs. 

Sue avea să-şi amintească mai târziu comentariul, înscriindu-l 
în imaginea de ansamblu, dar acum nu era decât încă un sunet 
fără sens în confuzia generală. Şaisprezece? se întrebă. Nu se 
poate să nu ştie ce se întâmplă, că... 

Alţi stropi de sânge. Carrie continua să clipească din ochi spre 
colegele ei de clasă, cu uimire încleiată. 

Helen Shyres se răsuci şi începu să imite vomatul. A 

— Îţi curge sânge! ţipă pe neaşteptate Sue, furioasă. Îţi curge 
sânge, mămăligă mare şi tâmpită! 

Carrie cobori ochii spre sine însăşi. 

Ţipă. 

Sunetul răsună foarte tare în vestiarul umed. 

Un tampon o lovi deodată în piept şi căzu cu un plescăit la 
picioarele ei. O floare roşie pătă bumbacul absorbant şi se 
întinse. 

Apoi râsul, dezgustat, dispreţuitor, înfricoşat, păru să se înalțe 
şi să înflorească în ceva zdrenţuit şi urât, iar fetele o bombardau 
cu tampoane şi şerveţele sanitare, unele din poşetuţe, altele din 
automatul stricat de pe perete. Zburau ca bulgării de zăpadă, 
iar cântecul deveni: 

— Pune-i dopu', pune-i dopu', pune-i dopu', pune.-i... 

Şi Sue arunca, arunca şi cânta cu celelalte, nu tocmai 
conştientă de ce făcea - o vrajă îi luase mintea în stăpânire şi 
radia acolo ca neonul: Nu face niciun rău chiar niciun rău 
Chiar niciun rău... Încă mai străfulgera şi ardea, încurajatoare, 


când deodată Carrie începu să urle şi să dea înapoi, fâlfâind din 
braţe, mârâind şi bolborosind. 

Fetele se opriră, dându-şi seama că fisiunea şi explozia se 
realizaseră în sfârşit. Acesta fu punctul în care unele din ele, 
privind retrospectiv, aveau să se declare surprinse. Şi totuşi, 
trecuseră toţi anii aceia, toţi acei ani de hai să udăm cearşaful 
din patul lui Carrie la Tabăra Tineretului Creştin şi am găsit 
scrisoarea asta de amor a lui Carrie pentru Flash Bobby Pickett 
hai s-o copiem şi s-o dăm la toată lumea şi să-i ascundem 
undeva chiloţii şi să-i punem şarpele-ăsta-n pantof şi s-o băgăm 
iar cu capul la fund, s-o băgăm iar cu capul la fund; Carrie 
târându-se după ele încăpăţânată, în excursii cu bicicletele, 
cunoscută într-un an ca "budinca" iar în anul următor ca 
"moacă-de-camion", mereu mirosind a sudoare, incapabilă să le- 
ajungă din urmă; nimerind în oţetar când urina în tufişuri şi 
toată lumea descoperind (hei, băi scarpină-ntre-buci, te 
mănâncă curul?); Billy Preston punându-i unt de arahide în păr 
când adormea în sala de studiu; ciupiturile, picioarele întinse pe 
culoarele dintre bănci ca să-i pună piedică, manualele trântite 
de pe pupitrul ei, ilustrata obscenă strecurată în poşetuţă; 
Carrie îngenunchind la picnicul bisericii, stângace, să-şi spună 
rugăciunea, şi cusătura fustei vechi de madras plesnind cât e de 
lung fermoarul cu zgomotul unei enorme ruperi de nori; Carrie 
dând mereu pe lângă minge, chiar şi la jocul în cerc, căzând pe 
burtă la Dans Modern în anul doi şi rupându-şi un dinte, 
năpustindu-se în plasă la meciurile de volei; purtând ciorapi 
întotdeauna cu firele fugite, fugindu-le sau pe cale de-a fugi, 
având permanent pete de transpiraţie la subsuorile bluzelor; 
chiar şi ziua când Chris Hargensen dăduse telefon, după ore, de 
la Kelly Fruit Company din oraş şi o întrebase dacă ştie că pu/pă 
de scroafă se scrie C-A-R-R-I-E. Dintr-o dată toate astea, şi 
masa critică fu atinsă. Căcănăria, grosolănia, mârlănia ultimă, 
îndelung căutată, se găsi. Fisiune. 

Dădea înapoi, urlând în tăcerea nouă, cu braţele grase 
petrecute peste faţă şi un tampon agăţat în mijlocul părului 
pubian. 

Fetele o priveau, cu ochi strălucitori şi solemni. 

Carrie se retrase până la marginea unuia din cele patru 
compartimente largi ale duşurilor, şi se lăsă încet în poziţie 
şezând. Slobozea gemete, lente şi neajutorate. Ochii i se 


rostogoleau cu o albeaţă umedă, ca ai unui porc în ţarcul de la 
abator. 

Sue spuse rar, şovăitor: 

— Cred că asta-i fără-ndoială prima dată când i-a... 

Acesta fu momentul când uşa se dădu de perete cu un trosnet 
sec şi abrupt, iar Miss Desjardin năvăli înăuntru să vadă ce se 
întâmplă. 


Din Umbra a explodat (pag. 41): 


Atât psihologii cât şi autorii studiilor medicale asupra acestui 
subiect sunt de acord că începerea deosebit de tardivă şi 
traumatică a ciclului menstrual al Carriei White a putut foarte 
bine să cauzeze declanşarea aptitudinilor ei latente. 

Pare incredibil că, până în 1979, Carrie nu ştia nimic despre 
ciclul lunar al femeii mature. Este aproape la fel de incredibil să 
ne imaginăm că mama fetei i-ar fi permis să ajungă la vârsta de 
aproape şaptesprezece ani fără a consulta un ginecolog în 
privinţa neapariţiei menstruației la fiica ei. 

Totuşi, faptele sunt incontestabile. Când Carrie White şi-a dat 
seama că sângera din orificiul vaginal, n-a avut nici cea mai 
vagă idee ce se întâmplă. Era neştiutoare despre întregul 
concept al menstruației. 

Una dintre colegele ei de clasă care au supravieţuit, Ruth 
Gogan, povesteşte cum a intrat în vestiarul fetelor de la Ewen 
High School în anul dinaintea evenimentelor care ne privesc şi a 
văzut-o pe Carrie folosindu-se de un tampon pentru a-şi ajusta 
cu el rujul. Cu ocazia aceea, Miss Gogan a spus: 

— Ce mama dracului faci acolo? 

Miss White a răspuns: 

— Nu-i bine ce fac? 

Atunci Miss Gogan a replicat: 

— A, ba da. Sigur că-i bine. 

Ruth Gogan le-a pus la curent pe câteva din prietenele ei 
(ulterior i-a spus autorului acestui interviu că era ceva 
"miştocuţ"), iar dacă după aceea cineva a încercat s-o informeze 
pe Carrie asupra adevăratei utilizări a ceea ce folosea ea ca să 
se machieze, se pare că a refuzat explicaţia ca pe o încercare 
de-a o lua în zeflemea. Aceasta era o faţetă a vieţii ei referitor la 
care devenise excesiv de precaută... 


După ce fetele s-au dus la ora a doua iar clopoţelul a tăcut 


(câteva din ele se strecuraseră discret pe uşa din spate înainte 
ca profesoara să fi putut începe a nota numele), Miss Desjardin 
a folosit tactica standard pentru istericale: a plesnit-o pe Carrie 
straşnic peste obraji. Greu ar fi recunoscut plăcerea pe care i-o 
oferea această acţiune, şi fără îndoială ar fi negat că o considera 
pe Carrie un sac de osânză gras şi plângăcios. In primul ei an de 
meserie, încă mai credea că îi consideră buni pe toţi copiii. 

Carrie ridică spre ea o privire nătângă, cu faţa încă 
descompusă şi chinuită. 

— M-M-Miss D-D-Des-D.-... 

— Scoală-te, spuse rece Miss Desjardin. Scoală-te şi ocupă-te 
de tine. 

— Sângerez de moarte! zbieră Carrie, şi o mână dibuind 
orbeşte se ridică şi apucă şortul alb al domnişoarei Desjardin. 
Lăsă o amprentă sângerie. 

— Eu... tu... 

Fața profesoarei de educație fizică se strâmbă, pungită de 
scârba, şi deodată o ridică smucit pe Carrie în picioare. 

— Treci acolo! 

Carrie rămase clătinându-se între duşuri şi automatul care 
oferea şerveţele sanitare de zece cenți, cocoşată, cu sânii 
aţintiţi spre duşumea şi braţele bălăbănindu-i-se moi. Arăta ca o 
maimuţă. Ochii îi erau sticloşi şi goi. 

— Acuma, spuse Miss Desjardin cu un accent şuierător, 
ucigaş, scoţi unul din şerveţelele alea... nu, lasă-n pace fanta 
pentru fise, oricum e stricată... iei unul şi... fir-ar să fie, da' ia-/ 
odată! Te porţi de parcă n-ai mai avut în viaţa ta ciclu. 

— Ciclu? repetă Carrie. 

Expresia ei de complet scepticism era prea sinceră, prea plină 
de oroare neghioabă şi fără speranţă, pentru a putea fi ignorată 
sau negată. O bănuială cumplită şi neagră începu să se înfiripe 
în mintea Ritei Desjardin. Era incredibil, aşa ceva nu se putea 
întâmpla. Ei înseşi îi începuseră menstruaţiile puţin după ce 
împlinise unsprezece ani şi se repezise în capul scării să ţipe în 
jos surescitată: "Hei, Mami, sunt pe stop! 

— Carrie? murmură ea, înaintând spre fată. Carrie? 

Carrie se îndepărtă cu un zvâcnet. In aceeaşi clipă, un raft cu 
mingi de softball din colţ se prăbuşi bubuind puternic, cu ecou. 
Sferele albe se rostogoliră care-ncotro, făcând-o pe Desjardin să 
tresară. 


— Carrie, ăsta-i primul tău ciclu? 

Dar acum, că gândul fusese admis, abia dacă mai trebuia s-o 
întrebe. Sângele era întunecat la culoare şi curgea cumplit de 
greu. Ambele picioare ale Carriei erau mânjite şi stropite cu 
roşu, ca şi cum ar fi trecut vadul unui râu de sânge. 

— Mă doare... gemu Carrie. Burta mea... 

— Trece, spuse Miss Desjardin; milă şi ruşine de sine se 
întâlniră într-însa, într-un amestec stânjenitor. Trebuie să... ăă, 
opreşti curgerea sângelui. Să... 

Deasupra capului ei ceva fulgeră orbitor, urmat de un pocnet 
ca de armă cu aer comprimat, iar un bec sfârâi şi se stinse. Miss 
Desjardin ţipă surprinsă, şi-i dădu prin minte 

(toată coşmelia asta blestemată se dărâmă) 

că lucruri de acest gen păreau să se întâmple în jurul Carriei 
întotdeauna când era tulburată, de parcă o pândea ghinionul la 
fiecare pas. Gândul îi fugi aproape la fel de iute pe cât venise. 
Scoase unul dintre şervetele sanitare din automatul defect şi îl 
despături. 

— Uite, îi arătă. Uite-aşa... 


Din Umbra a explodat (pag. 54): 


Mama Carriei White, Margaret White, a adus-o pe fiica ei pe 
lume la data de 21 septembrie 1963, în circumstanţe care nu 
pot fi definite decât drept bizare. De fapt, o privire de ansamblu 
asupra cazului Carrie White îl lasă pe cercetătorul atent cu un 
simţământ dominându-le pe toate celelalte: acela că fata a fost 
singurul rezultat al unei familii mai ciudate decât oricare alta 
ajunsă vreodată în atenţia publicului. 

Aşa cum am notat mai înainte, Ralph White a murit în 
februarie 1963, când o grindă de oţel a căzut din cablurile 
macaralei, pe un şantier din Portland. D-na White a continuat să 
locuiască singură în bungalow-ul lor din suburbiile oraşului 
Chamberlain. Datorită crezurilor religioase fundamentaliste, 
aproape fanatice, ale familiei White, D-na White nu a avut nicio 
prietenă care să se ocupe de ea în perioada sarcinii. lar când au 
început durerile facerii, şapte luni mai târziu, era singură. 

La aproximativ h. 1:30 p.m. în ziua de 21 septembrie, vecinii 
din Carlin Street au început să audă zbierete din casa White. 
Poliţia, însă, nu a fost chemată la faţa locului până după h. 6:00 
p.m. Ne rămân două alternative deloc atrăgătoare pentru a 


explica acest decalaj de timp: fie vecinii de stradă ai D-nei White 
nu doreau să se implice într-o anchetă poliţienească, fie 
antipatia pentru ea devenise atât de puternică, încât au adoptat 
cu deliberare o atitudine de om-trăi-şi-om-vedea. D-na Georgia 
McLaughlin, singura dintre locatarele rămase care locuiau pe 
Carlin Street în acea vreme şi care a fost de acord să-mi 
răspundă la întrebări, spune că n-a anunţat poliţia pentru că a 
crezut că urletele aveau ceva de-a face cu "rostogoleala sfântă". 


Când în cele din urmă poliţia a sosit, la orele 6:22 p.m., 
tipetele deveniseră neregulate. D-na White a fost găsită în patul 
ei de la etaj, iar ofiţerul anchetator, Thomas G. Mearton, la 
început a crezut că fusese victima unui atac cu mână armată. 
Patul era năclăit de sânge, iar pe podea se afla un cuţit de 
măcelărie. Abia atunci a văzut copilul, înfăşurat încă, parţial, în 
membrana placentei, la sânul D-nei White. Se pare că ea însăşi 
a tăiat cordonul ombilical, cu cuțitul. 


Este o mare provocare atât a imaginaţiei cât şi a veridicităţii 
să avansăm ipoteza că D-na Margaret White nu ştia că e 
însărcinată, ba încă nici măcar nu înţelegea ce implică acest 
cuvânt, iar oameni de ştiinţă ca J. W. Bankson şi George Fielding 
au propus recent, în mod mult mai rezonabil, ipoteza că 
respectivul concept, legat irevocabil în mintea ei de "păcatul" 
împerecherii, îi fusese complet eradicat din creier. Poate că pur 
şi simplu a refuzat să creadă că ei i s-ar putea întâmpla un 
asemenea lucru. 


Deţinem date despre cel puţin trei scrisori adresate unei 
prietene din Kenosha, Wisconsin, care par să dovedească 
indubitabil că D-na White credea, începând din luna a cincea, că 
are "un cancer al părţilor femeieşti" şi curând îşi va reîntâlni 
soţul în ceruri... 


Când Miss Desjardin a dus-o pe Carrie sus la cancelarie, 
cincisprezece minute mai târziu, holurile erau din fericire pustii. 
Clasele torceau molcom, în spatele uşilor închise. 

Ţipetele lui Carrie se potoliseră în sfârşit, dar continua să 
plângă cu statornică regularitate. Până la urmă Desjardin îi 
pusese şervetul cu mâna ei, o curăţise pe fată cu prosoape de 
hârtie ude, şi o vârâse la loc în chiloţii ei simpli de bumbac. 

Încercase de două ori să-i explice realitatea banală a 


menstruației, dar Carrie îşi astupase urechile cu mâinile şi 
continuase să plângă. 

DI. Morton, prim-adjunct, sări de la birou ca fulgerul când 
intrară. Billy deLois şi Henry Trennant, doi băieţi aşteptându-şi 
cuvenita predică pentru a fi chiulit de la franceză, aşezaţi pe 
două scaune, se holbară mai să le iasă ochii din cap. 

— Intraţi, spuse scurt Dl. Morton. Intraţi imediat! 

Îi fulgeră cu privirea, peste umărul lui Desjardin, pe băieţii ce 
priveau amprenta roşie de pe şortul profesoarei. 

— Voi la ce căscaţi ochii? 

— Sânge, răspunse Henry, şi zâmbi cu un soi de surprindere 
vidă. 

— Două termene de detenţie! se răsti Morton. Cobori privirea 
la pata sângerie şi clipi din ochi. 

Inchise uşa în urma băieţilor, apoi începu să scotocească prin 
sertarul de sus al dulapului cu acte după un formular pentru 
accidente şcolare. 

— Te simţi bine, ăă... 

— Carrie, completă Desjardin. Carrie White. 

DI. Morton localiză în fine un formular de accidente. Avea pe 
el o pată mare de cafea. 

— N-o să aveţi nevoie de el, Domnule Morton. 

— Bănuiesc că la trampolină a fost. Tocmai am... N-o să am? 

— Nu. Dar cred că ar trebui să-i dăm voie Carriei acasă pe 
ziua de azi. A avut o experienţă cam înspăimântătoare. 

Ochii ei scânteiară un semnal pe care Morton îl sesiză dar nu 
reuşi să-l interpreteze. 

— Da, okay, dacă aşa zici. Bun. Bine. 

Morton îndesă formularul înapoi în sertar, îl trânti cu degetul 
mare rămas înăuntru şi scoase un mormăit. Făcu o piruetă 
graţioasă până la uşă, o deschise smucit, se uită urât la Billy şi 
Henry, şi strigă: 

— Miss Fish, am putea primi un bon de voie, te rog? Carrie 
Wright. 

— White, spuse Miss Desjardin. 

— White, fu şi Dl. Morton de acord. 

Billy deLois râse pe sub mustață. 

— O săptămână de detenţie! lătră Morton. 

Sub unghia mare i se forma o băşică de sânge. Durea ca 
dracu'. Plânsul constant şi monoton al Carriei continua, la 


nesfârşit. 

Miss Fish aduse bonul de voie galben, iar Morton îşi mâzgăli 
pe el inițialele cu creionul argintiu de buzunar, strâmbându-se la 
apăsarea degetului vătămat. 

— Vrei să te ducă cineva, Cassie? întrebă. Putem chema un 
taxi dacă ai nevoie. 

Carrie clătină din cap, Prim-adjunctul observă cu dezgust că 
într-o nară i se formase un uriaş clăbuc de mucus verde. Îşi 
mută privirea peste creştetul ei, la Miss Desjardin. 

— Sânt sigură că o să fie bine, spuse ea. Carrie n-are de mers 
decât până la Carlin Street. Aerul curat o să-i facă bine. 

Morton îi dădu fetei bonul galben. 

— Acum poţi să te duci, Cassie, spuse el cu mărinimie. 

— Nu mă cheam-aşa!! zbieră ea deodată. 

Morton dădu înapoi, iar Miss Desjardin sări ca lovită pe la 
spate. Scrumiera grea, de ceramică, de pe biroul lui Morton (era 
"Gânditorul" lui Rodin cu capul prefăcut în receptacul pentru 
chiştoacele de ţigări), se răsturnă dintr-o dată pe jos, ca pentru 
a se adăposti de forţa strigătului. Mucuri şi scame de tutun din 
pipa lui Morton se împrăştiară pe covorul de nailon verde-pal. 

— Ei, i-ascultă, spuse Morton, încercând să-şi refacă tonul 
sever. Ştiu că eşti tulburată, da' asta nu-nseamnă că trebuie să- 
nghit... 

— Vă rog, spuse calmă Miss Desjardin. 

_ Morton clipi din ochi spre ea după care dădu scurt din cap. 
Incerca să proiecteze imaginea unei seducătoare figuri de tip 
John Wayne în timp ce îşi îndeplinea funcţiile disciplinare ce-i 
constituiau principala sarcină ca Prim-Adjunct, dar nu reuşea 
tocmai bine. Administraţia (reprezentată de obicei, la supeurile 
Lay Cee, recepţiile P.T.A. şi ceremoniile de premiere ale Legiunii 
Americane, de către Directorul Henry Grayle), îl califica 
îndeobşte ca "seducătorul Mort". Categoria elevilor era mai 
dispusă să-l catalogheze drept "ţâcnitu' ăla de la birou care dă 
din cur". Dar, cum puţini elevi ca Billy deLois şi Henry Trennant 
vorbeau la primirile P.T.A. sau întrunirile orăşeneşti, optica 
administraţiei tindea să deţină supremaţia. 

Acum, seducătorul Mort, oblojindu-şi încă în secret degetul 
stâlcit, îi zâmbi Carriei şi spuse: 

— Atunci du-te dacă vrei, Miss Wright. Sau ai prefera să şezi 
puţintel până-ţi revii? 


— Mă duc... murmură Carrie, şi-şi netezi părul. 

Se ridică, apoi privi la Miss Desjardin. Ochii îi erau dilataţi şi 
umbriţi de cumplită înţelegere: 

— Au râs de mine. Au dat în mine cu lucruri. Totdeauna au 
râs. 

Desjardin nu putu decât să o privească neajutorată. 

Carrie plecă. 

O clipă domni tăcerea. Morton şi Desjardin o priviră ieşind. 
Apoi, dregându-şi vocea cu un sunet stângaci, Dl. Morton se 
resemnă să coboare la munca de jos pentru a începe să strângă 
grijuliu mizeriile din scrumiera căzută. 

— Ce-a fost asta? 

Miss Desjardin oftă şi privi cu silă la amprenta brună ce i se 
usca pe şort. 

— l-a venit ciclul. Primul ei ciclu. La duşuri. 

Morton îşi drese iarăşi glasul, iar obrajii îi căpătară o tentă 
trandafirie. Foaia de hârtie cu care mătura începu să se mişte şi 
mai repede. 

— Nu-i un pic cam, âă... 

— Prea mare pentru primul? Da. Din cauza asta a şi fost atât 
de traumatizant pentru ea. Deşi nu pot să-nţeleg de ce maică- 
sa... 
Gândul rămase în suspensie, uitat pentru moment. 

— Nu cred că m-am descurcat foarte bine, Morty, dar n-am 
înţeles ce se-ntâmpla. Credea că sângerează de moarte. 

Morty ridică o privire tăioasă. 

— Cred că nu ştia că există aşa ceva, ca menstruaţia, până 
acum o jumătate de oră. 

— Dă-mi periuţa aia de-acolo, Miss Desjardin. Da, aia. 

Miss Desjardin îi întinse mica perie cu inscripţia "Compania 
de Materiale şi Mobilă Chamberlain nu vă perie NICIODATA 
de pe listele ei" scrisă pe mâner. Morton începu să măture 
grămăjoara de scrum pe hârtie. 

— Tot o să mai rămână ceva pentru aspirator, cred. Covoarele 
astea pufoase sunt mizerabile. Credeam c-am pus scrumiera aia 
înapoi pe birou mai încolo. Curios, cum cad lucrurile. 

Dădu cu capul de masă şi căzu brusc în fund. 

— Îmi vine greu să cred că o fată din liceul ăsta sau din 
oricare altul a făcut trei ani de şcoală şi încă n-are habar de 
fenomenul menstruației, Miss Desjardin. 


— Mai greu mi-a fost mie, răspunse ea. Dar e singurul lucru la 
care mă pot gândi ca să-mi explic reacţia ei. Şi a fost 
dintotdeauna ţapul ispăşitor al colectivului. 

— Hm. 

Mătură chiştoacele şi scrumul în coşul de gunoi, cu mâinile, 
apoi şi le scutură de praf. 

— Acum am reperat-o, cred. White. Fiica Margaretei White. Ea 
trebuie să fie. Asta face totul mai uşor de crezut. 

Se aşeză la birou şi zâmbi a scuză. 

— Sunt atât de multe!... După cinci ani sau cam aşa ceva, 
încep toate să se contopească într-un portret de grup. Pe băieţi 
îi strigi pe numele fraţilor lor, chestii de-astea. Nu-i uşor. 

— Normal că nu e. 

— Stai numai să ai doo'j de ani de meserie, ca mine, spuse 
morocănos Morton, privindu-şi băşica însângerată. Ţi se pare că 
unii copii ţi-s cunoscuţi de undeva şi descoperi că l-ai avut pe 
tăticu' lor elev în anul când ţi-ai început treaba. Margaret White 
a învăţat aici înainte să vin eu, lucru pentru care sunt profund 
recunoscător. l-a spus Doamnei Bicente, Dumnezeu s-o 
odihnească, i-a spus că Domnul i-a rezervat un loc special unde 
să ardă în iad fiindcă le-a prezentat copiilor o schiţă a crezurilor 
evoluționiste ale D-lui Darwin. A fost exmatriculată de două ori 
în timpul cât era elevă aici - o dată, pentru că-şi bătuse o colegă 
cu poşeta. Legendele spun că Margaret îşi văzuse colega 
fumând o ţigaretă. Ciudate vederi religioase. Foarte ciudate. 

Expresia de John Wayne i se trânti brusc pe faţă. 

— Celelalte fete; chiar au râs de ea? 

— Mai rău. Urlau şi dădeau în ea cu şerveţele sanitare când 
am intrat eu. Le aruncau de parcă... de parcă erau alune. 

— O. O, Doamne. 

John Wayne dispăru. Dl. Morton se făcu stacojiu. 

— Ai notat numele? 

— Da - nu pe toate, deşi unele din ele se poate să se fi luat 
după celelalte. Christine Hargensen părea că dă tonul... ca de 
obicei. 

— Chris şi Mortimer-Snerzii ei, murmură Morton. 

— Da. Tina Blake, Rachel Spies, Helen Shyres, Donna 
Thibodeau şi sora ei Mary Lila Grace, Jessica Upshaw. Şi Sue 
Snell. 

Miss Desjardin se încruntă. 


— Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea lui Sue. Nu 
părea niciodată genul pentru o asemenea... ispravă. 

— Ai stat de vorbă cu fetele implicate? 

Profesoara chicoti nefericită. 

— Le-am scos naibii afară de-acolo. Eram prea enervată. lar 
pe Carrie o apucaseră istericalele. 

— Hm. 

Morton îşi trosni degetele. 

— Ai de gând să discuţii cu ele? 

— Da, răspunse Miss Desjardin, fără însă a părea prea 
convinsă. 

— Mi se pare mie, sau... _ 

— Probabil că nu ţi se pare, îl întrerupse ea posacă. Inţelegi, 
eu trăiesc într-o casă de sticlă. Îmi dau seama ce-au simţit fetele 
alea. Toată treaba m-a făcut pur şi simplu să-mi vină s-o iau de 
gât şi s-o zgâlțâi. O fi existând vreun soi de instinct al 
menstruației care le face pe femei să-şi înfigă colții, nu ştiu. 
Mereu o văd pe Sue Snell şi felul cum arăta. 

— Hm, repetă înţelept domnul Morton. 

Nu înţelegea femeile şi nu simţea nicio dorinţă deosebită să 
discute despre menstruaţie. 

— Am să vorbesc cu ele mâine, promise profesoara, 
ridicându-se. O să le spintec şi pe-o parte şi pe alta. 

— Bine. Pedeapsa să fie pe măsura crimei. Şi dacă eşti de 
părere că trebuie să le trimiţi pe unele la, ăă, la mine, simte-te 
liberă s-o faci... 

— Aşa voi face, îi întrerupse cu blândeţe Miss Desjardin. 
Apropos, în timp ce încercam s-o calmez a explodat un bec. Asta 
le-a pus capac la toate. 

— O să trimit chiar acum un instalator, promise Morton. Şi 
mulţumesc pentru străduinţă, Miss Desjardin. Eşti bună s-o rogi 
pe Miss Fish să-i trimită la mine pe Billy şi Henry? 

— Desigur, răspunse Miss Desjardin şi ieşi. 

Morton se rezemă de spătar şi lăsă toată povestea să-i iasă 
din minte. Când Billy delLois şi Henry Trennant, extraordinaire 
chiulangii, băgară capul pe uşă, faţa i se lumină de fericire şi se 
pregăti să le zică vreo două să le ţină minte. 

După cum îi spunea el adesea lui Hank Grayle, pe chiulangii îi 
mânca pe pâine cu unt. 


Graffiti scrijelit pe o bancă în Chamberlain Junior High School: 


“Trandafirii-s roşii, violetele-s albastre, peisaju-i minunat, 
da' Carrie White tot mănâncă căcat." 


O luă în jos pe Ewen Avenue şi traversă spre Carlin la stopul 
din colt. Ţinea capul în jos şi încerca să nu se gândească la 
nimic. Crampele îi veneau şi o lăsau în valuri mari, înşfăcând-o, 
făcând-o să încetinească şi să grăbească iar pasul ca o maşină 
cu probleme la carburator. Se holba la asfaltul trotuarului. Luciri 
de cuarţ în ciment. Grile de şotron mâzgălite cu cretă, 
fantomatice, şterse de ploaie. Cocoloaşe de gumă turtite sub 
tălpi. Foiţe de staniol şi ambalaje de acadele. Toate mă urăsc şi 
o clipă nu se-opresc. O clipă nu se satură. O monedă 
cuibărită într-o crăpătură. Îi trase un şut. /maginează-ţi-o pe 
Chris Hargensen toată plină de sânge şi zbierând după 
milă. Cu şobolani umblându-i peste toată fața. Bun. Buuun. 
Buuună treabă ar mai fi. Un rahat de câine cu o urmă de picior 
în mijloc. Un inel de capse înnegrite pe care un copil le pocnise 
cu o piatră. Mucuri de ţigări. Fã-i capul chiseliță cu o piatră, c- 
un bolovan. Fă-le la toate chiseliță capetele. Bun. Buuun. 

(sfinte lisuse bun şi blând) 

Asta era vorba lui Momma, bine le mai zicea. Ea nu trebuie să 
iasă în fiecare zi a fiecărui an printre lupi, să intre într-un 
carnaval de râsete, glume răutăcioase, degete arătând-o, 
rânjete. Şi n-a zis Momma, n-a zis ea că o să vină o Zi a Judecăţii 

(numele acelei stele va fi pelin iar ei vor fi biciuiţi cu 
scorpioni) 

şi un înger cu sabia? 

Numai de-ar fi azi şi de-ar veni lisus nu cu un miel şi c-un 
toiag de păstor, ci cu câte un bolovan în fiecare mână ca să 
strivească râsetele şi rânjetele, să smulgă din rădăcini răul şi să- 
| distrugă pe când zbiară - un cumplit lisus al sângelui şi al 
dreptăţii. 

Şi numai de-ar putea ea să-l fie sabia şi braţul Lui. 

Încercase să se adapteze. O sfidase pe Momma într-o sută de 
feluri mărunte, încercase să şteargă cercul ciumei roşii ce 
fusese trasat în jurul ei din prima zi când părăsise universul 
supus al căsuţei de pe Carlin Street şi pornise spre Şcoala 
Primară de pe Barker Street cu Biblia sub braţ. Tinea minte şi- 
acum ziua aceea, privirile holbate şi tăcerea bruscă, 
îngrozitoare, când îngenunchease înainte de gustare în bufetul 


şcolii - în ziua aceea începuseră râsetele, iar ecoul lor stăruise 
peste ani şi ani. 

Cercul ciumei roşii era ca însuşi sângele - puteai freca şi freca 
şi iar freca şi tot acolo rămânea, neşters, necurat. Niciodată nu 
mai îngenunchease iar într-un loc public, deşi asta nu i-o 
spusese lui Momma. Totuşi, amintirea iniţială rămânea, alături 
de ea şi alături de e/e. O înfruntase pe Momma luptând cu 
ghearele şi cu dinţii în privinţa Taberei Tineretului Creştin şi 
câştigase ea însăşi banii ca să se ducă acolo, apucându-se de 
cusut. Momma îi spusese, neguroasă, că era Păcat, că erau 
Metodişti şi Baptişti şi Congregaţionalişti, şi că era Păcat şi 
Rătăcire. li interzisese Carriei să se scalde în tabără. Şi cu toate 
că se scăldase şi râsese când o băgau cu capul la fund (până 
nu mai putuse să-şi recapete respiraţia iar ele o făceau iar şi iar 
de-o apucase panica şi începuse să ţipe) şi încercase să ia parte 
la activităţile taberei, o mie de glume fizice i se jucaseră lui 
Carrie-baba-bisericoasa şi se întorsese acasă cu autobuzul o 
săptămână mai devreme, cu ochii roşii şi adânciţi în cap de- 
atâta plâns, pentru a fi luată din staţie de Momma, iar Momma îi 
spusese cu amărăciune că ar trebui să preţuiască amintirea 
felului cum o bătea ea cu biciul ca dovadă că Momma ştia, că 
Momma avea dreptate, că singura speranţă de siguranţă şi 
mântuire se găsea înăuntrul cercului roşu. "Căci dreaptă e 
poarta", spusese amărâtă Momma în taxi, iar acasă o trimisese 
pe Carrie în debara să stea acolo şase ore. 

Momma, fireşte, îi interzicea să facă duş cu celelalte fete; 
Carrie îşi ascunsese articolele de toaletă în dulăpiorul de la 
şcoală şi începuse totuşi să facă duş, luând parte la un ritual în 
pielea goală care pentru ea era ruşinos şi jenant, cu speranţa că 
cercul din jurul ei s-ar putea să pălească puţin, numai puţin... 

(dar azi oh azi) 

Tommy Erbter, care avea cinci ani, se dădea cu bicicleta pe 
partea cealaltă a străzii. Era un băiat mic, cu figură concentrată, 
pe o Schwinn cu rotiţe de sprijin colorate în roşu-aprins. Fredona 
înfundat “Scoobie Doo, where are you?". O văzu pe Carrie, se 
lumină la faţă şi scoase limba. 

— Hei, băi mutră-de-pârţ! Baba-Carrie-bisericoasa! 

Carrie îl fulgeră cu o privire plină de mânie neaşteptată, 
fumegândă. Bicicleta se poticni pe rotiţele ei de susţinere şi 
deodată se răsturnă. Tommy scoase un zbieret. Bicicleta 


ajunsese deasupra lui. Carrie zâmbi şi-şi văzu de drum. Sunetul 
vaietelor lui Tommy era dulce, muzicuţă cacofonică în urechile 
ei. 

De-ar putea doar face să se întâmple aşa ceva ori de câte ori 
avea poftă. 

(tocmai o făcuse) 

Se opri în loc la şapte case distanţă de-a sa, privind fără 
expresie în gol. În urma ei, Tommy se căţăra înlăcrimat la loc pe 
bicicletă, oblojindu-şi un genunchi julit. Răcni ceva, dar fata nu-l 
luă în seamă. Răcniseră la ea experţi în toată regula. 

Se gândise: 

(cazi de pe bicicleta aia piciule pică de pe bicicleta aia şi 
crape-ți împuţitul ăla de cap) 

Şi ceva se întâmplase. 

Mintea ei se... se... se chinuia să găsească cuvântul. Se 
flexase. Nu era tocmai termenul potrivit, dar foarte pe-aproape. 
Avusese loc o curioasă îndoire mintală, aproape ca un cot 
lucrând cu o ganteră. Nici asta nu era tocmai exact, dar altceva 
nu-i putea da prin gând. Un cot fără niciun pic de putere. Un 
muşchi de bebeluş slăbăânog. 

Flexează. 

Deodată, privi aprig la uriaşa fereastră cât peretele a 
Doamnei Yorraty. Işi spuse: 

(cățea  cotoroanță bătrână şi proastă sparge-ți-s-ar 
geamul ăla) 

Nimic. Geamul cât peretele al D-nei Yorraty scânteia senin în 
lumina proaspătă de ora nouă dimineaţa. O nouă crampă 
strânse pântecul lui Carrie, iar ea îşi urmă drumul. 


Dar... 
Becul. Şi scrumiera; nu uita scrumiera. 
Privi înapoi, 


(cățeaua aia bătrână o urăşte pe Momma mea) 

peste umăr. Din nou i se păru că ceva se flexase... foarte slab 
însă. Fluxul gândurilor i se învolbură ca sub efectul unei 
neaşteptate bulboane dintr-un izvor aflat mai în adâncime. 

Geamul păru că se unduieşte. Nimic mai mult. Poate că o 
înşelase vederea. Poate că nu. 

Incepu să-şi simtă capul obosit şi buimac, pulsând cu semnele 
unei migrene. Ochii îi erau încinşi, ca şi cum tocmai ar fi şezut 
citind Apocalipsul Sfântului loan de la un capăt la altul. 


Continuă să meargă pe stradă spre casa mică şi albă cu 
obloane albastre. Senzaţia familiară de ură-iubire-groază 
mocnea înlăuntrul ei. ledera se căţărase pe latura dinspre apus 
a bungaloului (întotdeauna îi spunea bungaloul, pentru că a-i 
zice Casa Albă suna ca un banc politic iar Momma spunea că toţi 
politicienii sunt nişte tâlhari şi păcătoşi şi în cele din urmă vor da 
ţara pe mâna Roşiilor-Cei-Fără-De-Dumnezeu care au să-i pună 
pe toţi credincioşii întru lisus - chiar şi pe Catolici - la zid), iar 
iedera era pitorească, ştia că aşa era, dar uneori simţea c-o 
urăşte. Uneori, la fel ca acum, iedera părea o grotescă mână 
gigantică vârstată cu vene groase care răsărise din pământ să 
înşface casa. Se apropie de ea cu paşi târşiţi. 

Fireşte, mai fuseseră şi pietrele. 

Se opri iar, clipind prosteşte în razele soarelui. Pietrele. 
Momma nu vorbea niciodată despre asta; Carrie nici măcar nu 
ştia dacă mămica ei mai ţinea minte ziua cu pietrele. De mirare 
că ea însăşi încă şi-o mai amintea. Pe-atunci fusese fetiţă mică 
de tot. Cât să fi avut? Trei ani? Patru? Mai întâi fata aia în 
costumul de baie alb, după care veniseră pietrele. lar prin casă 
zburaseră lucruri. lată amintirea, neaşteptat de vie şi limpede. 
Ca şi cum ar fi fost aici tot timpul, imediat sub suprafaţă, 
aşteptând un soi de pubertate mintală. 

Aşteptând, poate, ziua cea de azi. 


Din Carrie: Zorii negri ai T. K. (Revista "Esquire", 12 
septembrie 1980) de Jack Gaver: 


Estelle Horan a locuit în Parrish, civilizata suburbie a oraşului 
San Diego, timp de doisprezece ani, şi arată ca o Mrs. California 
tipică: poartă costume cu imprimeuri viu colorate şi ochelari de 
soare fumurii; are părul blond cu şuviţe negre; conduce un 
Volkswagen Formula Ve îngrijit, maro, cu o emblemă 
zâmbăreaţă pe capul rezervorului de benzină şi un abţibild cu 
steagul verde al ecologiştilor pe parbrizul din spate. Soţul ei e 
director administrativ la filiala Parrish a Băncii Americii; fiul şi 
fiica lor sunt membri atestaţi în Gaşca Soarelui şi-a Distracţiilor 
din California de Sud, făpturi arse de soare ale plajelor. In 
curticica din spate, frumos întreţinută au un hibachi, iar clopoţeii 
de la intrare cântă o frază muzicală cristalină din refrenul 
melodiei "Hey, Jude". 

Dar doamna Horan încă mai păstrează undeva în adâncul ei 


soiul slab şi dificil al Noii Anglii, iar când vorbeşte despre Carrie 
White chipul ei capătă o expresie ciudată, zgârcită, care 
seamănă mai mult a Lovecraft din Arkham decât a Kerouac din 
California de Sud. 

— Bineînţeles că era stranie, îmi declară Estelle Horan, 
aprinzându-şi o nouă Virginia Slim imediat după ce şi-a strivit-o 
pe prima în scrumieră. Toată familia era stranie. Ralph lucra ca 
muncitor în construcţii, iar oamenii de pe stradă spuneau că lua 
cu el la slujbă în fiecare zi o Biblie şi un revolver calibrul .38. 
Biblia, pentru pauza de masă şi cafea. .38-ul, în caz că se- 
ntâlnea cu Antichristul la serviciu. De Biblie îmi aduc aminte şi 
eu. De revolver... cine ştie? Era un tip masiv, cu pielea măslinie 
şi părul întotdeauna tuns perie. Intotdeauna avea pe faţă o 
expresie de răutate. Şi nu-i puteai întâlni privirea, niciodată. 
Avea nişte ochi aşa de aprinşi că păreau doi tăciuni. Când îl 
vedeai că vine spre tine treceai pe partea cealaltă şi niciodată 
nu scoteai limba la el pe la spate, nici măcar o dată. Atât de 
înfricoşător era el. 

Tace, pufăind rotocoale de fum spre grinzile din imitație de 
sequoia ce străbat plafonul. Stella Horan a locuit pe Carlin Street 
până la vârsta de douăzeci de ani, făcând naveta la Lewin 
Business College din Motton. Dar îşi aminteşte foarte bine 
incidentul cu pietrele: 

— Am momente când mă-ntreb dacă nu e posibil ca eu să-l fi 
cauzat. Curtea lor din spate era vecină cu a noastră, iar D-na 
White plantase între ele un gard viu, dar încă nu crescuse prea 
înalt. Tipa la mama de zeci de ori în legătură cu "spectacolul" pe 
care-l dădeam eu în curtea din spate. Ei bine, costumul meu de 
baie era absolut decent - chiar pudic, după standardele de azi - 
nimic altceva decât un Jantzen întreg, de modă veche. D-na 
White obişnuia să-i dea-nainte despre ce scandal însemna asta 
pentru "copiliţa ei". Mama... mă rog, încerca să fie politicoasă, 
dar îi sare ţandăra atât de repede!... Nu ştiu ce-a spus Margaret 
White de-a scos-o în cele din urmă din pepeni - m-o fi numit 
Târfa din Babilon, presupun - dar mama i-a spus că curtea 
noastră e curtea noastră şi pot şi să ies şi să dansez tontoroiu-n 
pielea goală dacă asta ne face ei şi mie plăcere. l-a mai zis şi că- 
i o babetă murdară cu o cutie de viermi în loc de creier. Au mai 
ţipat ele mult una la alta, dar asta a fost concluzia. Am vrut să- 
mi întrerup plaja pe loc. Nu pot să sufăr certurile. Imi fac rău la 


stomac. Dar Mami - când îi vin dracii, e ceva de groaza lumii. S- 
a întors acasă de la Jordan Marsh cu nişte bikini mici şi albi. Mi-a 
spus că pot foarte bine să mă prăjesc la soare cât de mult 
vreau. "In fond", a zis ea, "avem şi noi dreptul la intimitatea 
propriei noastre curţi". 

Stella Horan zâmbeşte vag amintindu-şi şi striveşte chiştocul. 

— Am încercat să mă opun, i-am spus că-s sătulă de 
neplăceri, nu vroiam să fiu un pion în războiul lor peste gardul 
din dos. N-a folosit la nimic. Să-ncerci s-o opreşti pe maică-mea 
când îi intră gărgăuni în cap e ca şi cum ai încerca să opreşti un 
camion Mack care-a luat-o la vale fără frâne. De fapt, nu era 
numai atât. Mi-era frică de familia White. Scrântiţii religioşi de- 
adevăratelea nu-s oameni cu care să te-ncurci. Sigur, Ralph 
White murise, da' dacă Margaret mai avea pe undeva prin 
casă .38-ul ăla? 

Ei, dar uite că-ntr-o duminică după-amiază, stăteam întinsă pe 
o pătură în curtea din dos, unsă cu loţiune de soare şi ascultând 
Top Forty la radio. Mami nu putea să sufere chestia aia şi de 
obicei zbiera la mine cel puţin de două ori s-o-nchid până nu-şi 
iese din minţi. Însă în ziua aia chiar ea a dat-o mai tare de două 
ori. Am început să mă simt eu însămi ca Târfa din Babilon. 

Dar din casa White n-a ieşit nimeni. Nici măcar bătrâna ca să- 
şi pună rufele la uscat. Asta-i altă chestie - niciodată nu agăța 
rufărie de corp pe sârma din spatele casei. Nici măcar pe-a 
Carriei, şi pe-atunci n-avea decât trei ani. Numai în casă. 

Am început să mă relaxez. Cred că mă gândeam că Margaret 
o fi luat-o pe Carrie în parc să-l adore pe Dumnezeu în sânul 
naturii, sau aşa ceva. Oricum, nu peste mult timp m-am întors 
pe spate, mi-am pus un braţ peste ochi şi am aţipit. 

Când m-am trezit, Carrie stătea lângă mine şi-mi privea 
trupul. 

Se întrerupe, încruntându-se cu privirea în gol. Afară, 
maşinile trec vâjâind încontinuu. Pot auzi zumzetul slab şi 
statornic pe care-l scoate micul meu magnetofon. Dar totul pare 
un pic cam prea sfărâmicios, prea lustruit, pur şi simplu o patină 
ieftină pe deasupra unei lumi mai întunecate - o lume reală 
unde se petrec coşmarurile. 

— Era o fetiţă atât de drăgă/așă, reia Stella Horan, 
aprinzându-şi încă o ţigară. Am văzut câteva fotografii de-ale ei 
din liceu, şi poza aia groaznică şi neclară, alb-negru, de pe 


coperta “Newsweek'"-ului. Mă uit la ele şi tot ce-mi pot spune e 
"Doamne Sfinte, unde-a ajuns? Ce i-a făcut femeia aia?" Pe 
urmă mi se face silă şi-mi pare rău. Era aşa de drăguță, cu 
obrăjorii roz şi ochii căprui şi strălucitori, iar părul avea nuanţa 
aia de blond care ştii că se va închide bătând spre cenuşiu. 
Dulce, e singurul cuvânt care i se potrivea. Dulce şi vioaie şi 
inocentă. Boala maică-si n-o atinsese foarte tare, nu încă. 

Am cam tresărit şi am încercat să zâmbesc. Era greu să mă 
gândesc ce să fac. Soarele mă toropise, şi-mi simţeam mintea 
cleioasă şi înceată. Am zis "Bună". Purta o rochiţă galbenă, 
oarecum drăguță dar îngrozitor de lungă pentru o fetiţă mică 
vara. Îi ajungea până la fluierul piciorului. 

Ea nu mi-a zâmbit. A arătat doar cu degetul şi a spus: 

— Alea ce-s? 

M-am uitat în jos şi am văzut că sutienul îmi alunecase în timp 
ce dormeam. Aşa că mi l-am pus la loc şi i-am răspuns: 

— Ăştia-s sânii mei, Carrie. 

Atunci a spus - foarte solemnă: 

— Aş vrea să am şi eu. 

— Trebuie să aştepţi, Carrie, i-am zis. N-o să-nceapă să-ţi 
crească decât peste... ăă, opt, nouă ani. 

— Nu, n-o să-mi crească, a zis ea. Mămica zice că fetiţelor 
cuminţi nu le creşte. 

Arăta ciudat pentru o fetiţă, parte tristă şi parte convinsă de 
ce spune. 

Abia dacă-mi venea să cred, şi primul lucru care mi-a trecut 
prin minte mi-a ieşit prin gură. Am spus: 

— Păi, eu sunt fetiţă cuminte. Şi ce, mama ta n-are sâni? 

A înclinat capul şi a spus ceva atât de încet încât n-am putut-o 
auzi. Când i-am cerut să repete, m-a privit sfidătoare şi a spus 
că mămica ei fusese rea când a făcut-o pe ea şi că de asta-i 
avea. Îi numea pernecâh, ca şi când ar fi fost un singur cuvânt. 

Nu-mi puteam crede urechilor. Eram pur şi simplu năucită. Nu 
mi-a putut da prin minte absolut nimic ce să spun. Stăteam şi ne 
uitam una la alta, iar ce-aş fi vrut eu să fac era s-o înhaţ pe 
bucăţica aia de fetiţă şi să fug cu ea. 

Şi atunci a ieşit Margaret White pe uşa din dos şi ne-a văzut. 

Timp de-un minut n-a făcut decât să caşte ochii de parcă nu i- 
ar fi venit să creadă. Apoi a deschis gura şi a scos un răcnet. A 
fost cel mai hidos sunet pe care l-am auzit în viaţa mea. Parcă 


era zgomotul pe care l-ar scoate un aligator gras într-o mlaştină. 
Pur şi simplu un răget. Furie totală, dementă. S-a făcut roşie la 
faţă ca o maşină de pompieri, a strâns pumnii şi a zbierat spre 
cer. Se zgâlţâia toată. Am crezut că face un atac de inimă. Faţa i 
se schimonosise, şi era o faţă de gargui. 

Credeam că fetiţa o să leşine - sau să moară pe loc. Atras aer 
adânc în piept, şi faţa ei mică a căpătat culoarea brânzei de 
vaci. Maică-sa a răcnit: 

— CAAAARRRIEEEEEE! 

Am sărit în picioare şi am răcnit şi eu: 

— Să nu urli aşa la ea! Nu ti-ar fi ruşine! 

O prostie de-asta. Nu mai ţin minte. Carrie a pornit spre casă, 
pe urmă s-a oprit şi apoi a pornit iar, şi chiar înainte să treacă de 
pe gazonul nostru pe-al lor s-a uitat înapoi la mine şi avea o 
figură... oh, groaznică. Nici nu pot spune. Dorinţă şi ură şi frică... 
şi jale. Ca şi cum însăşi viaţa i-ar fi căzut în cap ca o ploaie de 
pietre, şi asta abia la vârsta de trei ani. 

Mama mea a ieşit pe treapta uşii din dos şi, când a văzut 
fetiţa, faţa i s-a scofâlcit toată. lar Margaret... o, Doamne, 
Margaret ţipa fel de fel despre curve şi desfrânate şi păcatele 
părinţilor plătite chiar şi până-ntr-a şaptea generaţie. Îmi 
simţeam limba ca o plantă mică şi uscată. 

Preţ de numai o secundă, Carrie a stat legănându-se înainte 
şi-napoi între cele două curţi, după care Margaret White a ridicat 
privirea-n sus şi jur pe sfântul lisus că femeia aia a urlat la cer. 
lar apoi a început să... să se lovească, să se biciuiască. Îşi sfâşia 
gâtul şi obrajii cu unghiile, lăsând dâre roşii şi zgârieturi. Şi-a 
rupt în bucăţi rochia. 

Carrie a zbierat: 

— Momma! 

Şi a dat fuga la ea. Doamna White s-a... chircit cumva, ca o 
broască, şi pe urmă braţele i s-au deschis larg. Credeam că vrea 
s-o strivească şi am ţipat. Femeia rânjea. Rânjea şi-i curgeau 
balele drept pe bărbie. Oh, mi s-a făcut rău. lisuse, ce rău mi-a 
fost! 

A luat-o-n braţe şi au intrat amândouă în casă. Am închis 
radioul aşa că am putut s-o aud. Unele cuvinte, dar nu toate. Nu 
trebuia s-auzi toate vorbele ca să-ţi dai seama ce se întâmpla. 
Rugăciuni, suspine şi zbierete. Sunete nebuneşti. Şi Margaret 
spunându-i fetiţei să se bage-n debaraua ei şi să se roage. Fetiţa 


plângând şi ţipând că-i pare rău, că uitase. Şi pe urmă, nimic. lar 
mama şi cu mine nu făceam decât să stăm şi să ne uităm una la 
alta. Niciodată n-am văzut-o pe Mami s-arate aşa de rău, nici 
chiar când a murit tata. A spus: 

— Copila... 

Şi asta a fost tot. Ne-am dus în casă. 

„„„ Se ridică şi merge la fereastră, o femeie drăguță în rochie 
de plajă fără spate, galbenă. 

— Aproape că retrăiesc totul, înţelegeţi... spune, fără să se 
întoarcă spre mine. larăşi sânt răscolită toată pe dinăuntru. 

Râde uşurel şi-şi cuprinde coatele în palme. 

— O, era atât de drăgălaşă! Nici n-ai zice, când îi vezi pozele. 

Maşinile trec pe-afară, încoace şi-ncolo, iar eu stau jos şi 
aştept să continue. Îmi aminteşte de un săritor cu prăjina privind 
ştacheta şi întrebându-se dacă nu-i fixată prea sus. 

— Mama a făcut pentru amândouă ceai scoţian, tare, cu lapte, 
aşa cum obişnuia când îmi dădeam aere de băieţoi şi careva mă 
îmbrâncea în urzici sau cădeam de pe bicicletă. Era groaznic, 
dar l-am băut totuşi, aşezate faţă-n faţă în nişa din bucătărie. Ea 
purta o rochie veche de casă cu tivul descusut la spate, iar eu, 
costumul meu de baie în două piese, ă la Târfa din Babilon. Îmi 
venea să plâng dar totul era prea adevărat ca să mă facă să 
plâng, nu ca-n filme. Odată, când eram la New York, am văzut 
un bătrân beat ducând de mână o fetiţă cu rochie albastră. 
Fetiţa plângea de-i dăduse sângele pe nas. Beţivul avea guşă, 
iar gâtul îi arăta ca un mat gros. În mijlocul frunţii îi ieşise un 
cucui roşu, iar pe jacheta de serj albastru avea o aţă albă, 
lungă. Toată lumea îşi vedea de drum pentru că, făcând asta, 
destul de curând ajungeai să nu-i mai observi. Şi ei erau 
adevăraţi. 

Am vrut să-i spun asta şi mamei, şi tocmai deschideam gura 
să vorbesc, când s-a întâmplat celălalt lucru... cel despre care 
vreţi să aflaţi, bănuiesc. Afară s-a auzit o bufnitură puternică, 
de-au început paharele să zornăie în dulapul de veselă. Era o 
senzaţie, şi un zgomot totodată, gros şi îndesat, de parcă cineva 
tocmai ar fi împins un seif de fier de pe acoperiş. 

... Aprinde o altă ţigaretă şi trage din ea repezit, repetat. 

— M-am dus la fereastră şi am privit afară, dar n-am reuşit să 
văd nimic. Şi atunci, când mă pregăteam să mă-ntorc, a căzut 
altceva. O clipă, a sclipit în soare. Pe moment am crezut că e un 


glob mare de sticlă. Apoi a lovit streaşina casei White şi s-a 
făcut ţăndări, şi nici vorbă să fi fost sticlă. Era o bucată mare de 
gheaţă. Am vrut să mă întorc spre Mami şi să-i spun, şi atunci 
au început să cadă toate odată, ca o avalanşă. 

Cădeau pe acoperişul familiei White, pe gazonul din faţă şi din 
dos, pe uşa de-afară a pivniţei. Era un chepeng oblic de 
tinichea, şi când a fost lovit prima oară a scos un zgomot ca un 
bong enorm, ca un clopot de biserică. Mama şi cu mine am 
început amândouă să ţipăm. Stăteam agăţate una de alta ca 
două fetişcane într-o furtună cu tunete şi trăsnete. 

Apoi a încetat. Din casa lor nu se auzea absolut niciun sunet. 
Puteam vedea gheaţa ce se topea, apa prelingându-se pe 
acoperişul de ardezie, în razele soarelui. Un bulgăre mare de 
gheaţă se înţepenise în unghiul format de acoperiş şi micul 
horn. Strălucea atât de puternic în lumină că mă dureau ochii. 
Mama a dat să mă-ntrebe dacă s-a terminat, şi atunci Margaret 
a scos un zbieret. Sunetul s-a auzit până la noi foarte clar. Într- 
un fel era mai rău ca-nainte, pentru că în răcnetul ăsta se 
simţea groaza. După care s-au auzit trosnete şi zăngăneli, ca şi 
cum ar fi aruncat în fetiţă cu toate oalele şi cratiţele din casă. 
Uşa din dos s-a dat de perete şi s-a trântit la loc. N-a ieşit 
nimeni. Alte răgete. Mami mi-a spus să chem poliţia, dar nu mă 
puteam urni din loc. Înţepenisem acolo unde eram. DI. Kirk şi 
soţia lui, Virginia, au ieşit pe gazonul lor să vadă ce e. Şi familia 
Smith. Foarte curând, toţi cei de pe strada noastră care erau 
acasă ieşiseră afară, până şi bătrâna doamnă Warwick din susul 
străzii, care era surdă de-o ureche. 

Au început să se spargă lucrurile, cu clinchete şi bubuituri. 
Sticle, pahare, mai ştiu eu ce. Şi pe urmă s-a deschis brusc 
fereastra laterală şi masa din bucătărie a ieşit pe jumătate prin 
ea. Dumnezeu mi-e martor. Era o matahală de mahon şi a smuls 
din cuie plasa de sârmă; trebuie să fi avut vreo sută şi ceva de 
kile. Cum ar putea o femeie - chiar şi o femeie voinică - să 
arunce aşa ceva? 

... O întreb dacă prin asta sugerează ceva anume. 

— Eu nu fac decât să vă spun, insistă, dintr-o dată răvăşită. 
Nu vă cer să credeţi... 

Pare să-şi recapete suflul după care reia, sec: 

— Nu s-a mai întâmplat nimic timp de cinci minute poate. Apa 
susura prin burlanele din vecini. Şi pe tot gazonul familiei White 


era împrăştiată gheaţă. Se topea văzând cu ochii. 

Râde scurt, retezat, şi-şi stinge ţigareta. 

— De ce nu? Era august. 

Se înapoiază într-o doară spre sofa, apoi schimbă direcţia. 

— Şi deodată, pietrele. Aşa, din bun senin. Şuierând şi vâjâind 
ca nişte bombe. Mama a tipat: "Ce, pentru numele lui 
Dumnezeu!" şi şi-a acoperit capul cu mâinile. Eu însă nu puteam 
să mă mişc. Oricum nu conta. Cădeau numai pe proprietatea 
familiei White. 

Una din ele a nimerit într-un aspersor şi l-a trântit în iarbă. 
Altele au găurit acoperişul, ajungând în pod. Acoperişul scotea 
câte un trosnet uriaş la fiecare lovitură, şi din el răbufneau nori 
de praf. Cele ce izbeau pământul făceau să se cutremure totul. 
Le puteai simţi şocurile în propriile-ţi picioare. 

Vesela noastră clincănea, bufetul galez înzorzonat se zgâlţâia, 
iar ceaşca de ceai a Mamei a căzut pe jos şi s-a spart. 

Când loveau iarba din spatele casei White, lăsau gropi adânci. 
Cratere. 

Doamna White a tocmit un gunoier din partea opusă a 
oraşului ca să le care de-acolo, iar Jerry Smith de pe strada 
noastră i-a plătit un dolar ca să-l lase să spargă dintr-una o 
bucată. A dus-o la B. U.* Boston University Şi acolo s-au uitat la ea şi i- 
au spus că nu-i decât granit ordinar. 

Una din ultimele a dat peste-o măsuţă pe care-o aveau în 
curtea din spate şi a spart-o-n bucăţi. 

Dar nimic, nimic ce nu se afla pe proprietatea lor n-a fost 
atins. 

Se opreşte şi se întoarce de la fereastră pentru a mă privi, iar 
faţa îi e răscolită de amintirea tuturor acelor lucruri. O mână i se 
joacă distrată cu pieptănătura stil claie, chipurile ciufulită. 

— In ziarul local n-a apărut mare lucru. Când a dat pe la noi 
Billy Harris - el făcea reportajele despre Chamberlain - Margaret 
îşi reparase deja acoperişul, iar când lumea i-a spus că pietrele îl 
străpunseseră dintr-o parte-n alta, probabil a crezut că vor toţi 
să-şi râdă de el. 

Nimănui nu-i vine să creadă, nici măcar acum. Dumneata şi 
toţi cei ce vor citi ceea ce scrii veţi vrea să vă puteţi distra în 
voie şi să spuneţi că nu-s decât încă o ţicnită pe care a bătut-o 
prea mult soarele-n cap. Dar aşa s-a întâmplat. Au fost o 
mulţime de oameni de pe stradă care au văzut cum s-a 


întâmplat, şi era întocmai la fel de-adevărat ca beţivul ăla ce-o 
ducea de mână pe fetiţa căreia-i curgea sânge din nas. lar 
acum, povestea astălaltă. Nici de asta nu poate nimeni să râdă. 
Au murit prea mulţi oameni. 

Şi nu s-a mai întâmplat numai pe proprietatea familiei White. 

... Surâde, dar în zâmbetul ei nu se ascunde niciun strop de 
haz. 

— Ralph White avea asigurare pe viaţă, iar Margaret a primit 
o groază de bani la moartea lui... despăgubire dublă. l-a lăsat 
asigurată şi casa, dar pentru asta n-a primit niciodată niciun 
sfanţ. Paguba a fost cauzată de mâna lui Dumnezeu. Poetică 
justiţie, mm? 


Inscripţie găsită scrisă de mai multe ori pe pagina unui caiet 
de la Ewen Consolidated High School aparţinându-i Carriei 
White: 


"Toată lumea credea/ că fetița nu putea/ binecuvântată 
să fie/pân-ce-ntr-un târziu văzu/ că asemeni tuturor era...? " 


Carrie intră în casă şi închise uşa după ea. Lumina orbitoare 
de afară dispăru înlocuită de umbrele brune, de răcoare şi de 
mirosul apăsător al pudrei de talc. Singurul sunet era ticăitul 
ceasului cu cuc Black Forest din living room. Momma obținuse 
ceasul cu Timbre Verzi. Odată, în clasa a şasea, Carrie se 
hotărâse s-o întrebe pe Momma dacă Timbrele Verzi nu erau 
păcătoase, dar n-o ţinuseră nervii. 

Străbătu holul şi-şi puse haina în debara. Deasupra 
agăţătorilor de haine, o imagine luminiscentă zugrăvea un lisus 
spectral plutind sinistru deasupra unei familii aşezate la masa 
din bucătărie. Dedesubt se afla legenda (şi ea luminoasă): 
"Oaspetele Nevăzut". 

Trecu în living şi se opri în mijlocul covorului decolorat, din 
care începea să nu mai rămână decât urzeala. Inchise ochii şi 
privi punctişoarele străfulgerând în beznă. Durerea de cap îi 
bubuia conştiincioasă înapoia tâmplelor. 

Singură. 

Momma lucra la călcătorul-împăturitorul rapid din Spălătoria 
Panglica Albastră, în centrul oraşului. Lucra acolo de când 
împlinise Carrie cinci ani, iar compensaţia şi prima de asigurare 


2 Versuri din “Just Like a Woman” de Bob Dylan 


rezultate de pe urma accidentului lui Ralph erau pe sfârşite. 
Avea program de la şapte-treizeci dimineaţa până la patru după- 
amiază. Spălătoria era fără-de-Dumnezeu. Momma i-o spusese 
de nenumărate ori. Şeful de echipă, DI. Elton Mott, mai ales, era 
un om fără legea lui Dumnezeu. Momma zicea că Satan 
rezervase special un colţ albastru în lad pentru Elt, cum i se 
spunea la Panglica Albastră. 

Singură. 

Deschise ochii. Încăperea conţinea două scaune cu spătar 
drept. Mai era o masă de cusut cu lampă unde Carrie făcea 
câteodată rochii, seara, în timp ce Momma croşeta şerveţele şi 
vorbea despre Pogorâre. Ceasul cu cuc Black Forest se găsea pe 
peretele din partea opusă. 

Aveau multe tablouri religioase, dar cel care-i plăcea cel mai 
mult lui Carrie stătea pe perete deasupra scaunului ei. I 
reprezenta pe lisus păstorind miei pe un deal la fel de verde şi 
de neted ca terenul de golf de la Riverside. Celelalte nu erau tot 
atât de paşnice: lisus izgonindu-i pe negustori din templu, Moise 
azvârlind Tablele asupra adoratorilor viţelului de aur, Toma 
necredinciosul punându-şi mâna pe coasta rănită a lui Christos 
(o, înfricoşata fascinaţie a acestuia şi coşmarurile pe care i le 
stârnise în copilărie!), arca lui Noe plutind pe deasupra 
păcătoşilor în agonie, înecându-se, Lot şi familia lui fugind de 
marele pârjol al Sodomei şi al Gomorei. 

Pe o măsuţă de brad se aflau o lampă şi un teanc de broşuri. 
Pamfletul de deasupra înfăţişa un păcătos (statutul lui spiritual 
era evident după expresia chinuită a feţei) încercând să se 
târască sub un bolovan uriaş. Titlul trâîmbiţa: "Nici chiar piatra 
nu-l va ascunde ÎN ZIUA ACEEA!" 

Dar de fapt camera era dominată de un enorm crucifix de 
ghips instalat pe peretele îndepărtat, mare de peste un metru. 
Momma îl comandase special prin poştă tocmai de la St. Louis. 
lisusul răstignit acolo era încremenit într-un grotesc rictus al 
durerii, cu muşchii încordaţi şi gura sucită în jos, gemând. 
Cununa de spini îi făcea să şiroiască pe tâmple şi frunte 
pârâiaşe stacojii. Ţinea ochii îndreptaţi în sus cu o expresie 
medievală de agonie piezişă. De asemenea, ambele mâini îi 
erau scăldate în sânge, şi avea picioarele ţintuite pe o mică 
platformă de ipsos. Şi acest corpus îi dăduse lui Carrie coşmaruri 
nesfârşite în care Christul mutilat o fugărea prin coridoarele din 


vis, agitând un baros şi nişte piroane şi implorând-o să-şi ia 
crucea şi să-L urmeze. În ultimul timp, visele se 
metamorfozaseră în ceva mai greu de înţeles dar şi mai sinistru. 
Scopul nu mai părea să fie uciderea ci un altul, cu atât mai 
groaznic. 

Singură. 

Durerea din picioare, pântec şi părţile intime i se mai potolise 
puţin. Nu mai credea că sângerează de moarte. Cuvântul era 
"menstruatie", şi dintr-o dată îi apăru ca logic şi inevitabil. Era 
Sorocul ei din Lună. Scoase un chicotit straniu şi înfricoşat în 
nemişcarea solemnă a livingului. Suna ca un concurs cu premii. 
Şi voi puteţi câştiga o excursie complet gratuită în Bermude la 
Sorocul din Lună. La fel ca amintirea pietrelor, cunoştinţa 
menstruației părea să se fi aflat acolo dintotdeauna, blocată dar 
aşteptând. 

Se întoarse cu pas greu şi urcă la etaj. Baia avea podele de 
lemn, frecate aproape până la albire (Curăţenia e vecină cu 
Dumnezeirea) şi o cadă pe picioruşe cu gheare. Dâre de rugină 
şiroiau pe porțelan sub scurgerea cromată, şi nu exista duş. 
Momma zicea că duşurile sânt păcătoase. 

Carrie intră, deschise dulăpiorul cu prosoape şi începu să 
caute hotărâtă dar cu grijă, fără a muta nimic de la locul său. 
Momma avea ochi foarte ageri. 

Cutia albastră se afla tocmai la fund, după prosoapele vechi 
pe care nu le mai foloseau. Avea pe o latură silueta înceţoşată a 
unei femei în cămaşă lungă de voal. _ 

Scoase unul dintre şerveţele şi îl privi curioasă. Işi tamponase 
cu unul de-ăsta rujul pe care-l ţinea ascuns în poşetă - odată, 
chiar la colţul străzii. Acum îşi amintea (sau îşi închipuia că-şi 
aminteşte) de nişte priviri iscoditoare şi şocate. Obraijii i se 
împurpurară. E/e îi spuseseră. Roşeaţa păli într-o furie lăptoasă. 

Intră în micul ei dormitor. Aici erau multe alte ilustraţii 
religioase, mulţi miei şi scene febrile de dreaptă mânie. 
Deasupra şifonierului era fixat un prapor cu chipul Mielului. Pe 
şifonierul propriu-zis se aflau o Biblie şi un lisus din plastic care 
iradia lumină în penumbră. 

Se dezbrăcă - mai întâi bluza, apoi detestabila fustă lungă 
până la genunchi, furoul, burtiera, chiloţii, porțjartierul, ciorapii. 
Privi la mormanul de haine grele, la nasturii şi elasticele lor, cu o 
expresie de nefericire feroce. In biblioteca şcolii se găsea un 


teanc de numere vechi din revista "Seventeen", şi le răsfoia 
adesea, afişând o expresie de indiferenţă idioată. Fotomodelele 
arătau atât de uşurele şi cu pielea netedă în fustele lor scurte şi 
îndrăzneţe, în chiloţi şi lenjerie încreţită cu modele. Desigur, 
"uşuratică" era una din vorbele favorite ale lui Momma (ştia că 
Momma ar spune o-fără-ntrebări) ca să le descrie pe e/e. lar 
asta ar fi făcut-o să fie fioros de conştientă de sine însăşi, o ştia. 
Goală, rea, înnegrită de păcatul exhibiţionismului, o boare 
mângâindu-i lasciv partea dinapoi a picioarelor, aţâţând la 
desfrâu. Şi ştia că e/e ar şti ce simţea. Intotdeauna ştiau. Ar fi 
făcut-o de ruşine într-un fel sau altul, împingând-o sălbatic 
înapoi în rândurile măscăricilor. Era felul lor de-a fi. 

Putea, ştia că ar putea fi 

(ce) 

în alt loc. Era grasă-n talie numai pentru că uneori se simţea 
atât de nenorocită, de goală pe dinăuntru, de plictisită, încât 
singura cale de-a umple hăul acela căscat şi şuierător era de-a 
mânca iar şi iar şi iar - dar nu era chiar atât de grasă-n mijloc. 
Chimia trupului ei nu-i îngăduia să treacă dincolo de-o anume 
limită. Şi avea impresia că picioarele îi erau de fapt frumoase, 
aproape la fel de frumoase ca ale lui Sue Snell sau Vicky 
Hanscom. Putea fi — 

(ce o ce o ce) 

putea renunţa la ciocolată, şi coşurile i s-ar retrage. Aşa se 
întâmpla întotdeauna. Putea să-şi aranjeze părul. Să-şi cumpere 
chiloţi normali şi pantaloni strâmţi, albaştri cu verde. Să facă 
fustiţe şi rochiţe după modele din Butterick şi Simplicity. Preţul 
unui bilet de autobuz, al unuia de tren. Putea fi, putea fi, putea 

Vie. 

Îşi descheie sutienul greu de bumbac şi îl lăsă să cadă. Sânii-i 
erau albi ca laptele, îndreptaţi în sus şi netezi. Aveau sfârcurile 
de o culoare deschisă, ca a cafelei. Işi trecu mâinile peste ele şi 
fu străbătută de un mic fior. Rău, murdar, oh, aşa era. Momma Îi 
spusese că exista Ceva. Ceva-ul acela era primejdios, un rău 
străvechi şi de nerostit. Te putea face Slabă. /a seama, spunea 
Momma. Vine noaptea. Te va face să te gândeşti la răutățile 
ce se petrec în parcaje şi moteluri. 

Dar, deşi nu era decât nouă şi douăzeci dimineaţa, Carrie 
bănuia că acel Ceva venise la ea. Işi mângâie sânii 


(pernecâh) 

iarăşi, şi pielea-i era rece dar sfârcurile fierbinţi şi tari, şi când 
îl strânse pe unul între degete, şi asta o făcu să se simtă slabă, 
să se dizolve. Da, acesta era Ceva-ul. 

Chiloţii îi erau pătaţi de sânge. 

Deodată, simţi că trebuie să izbucnească în lacrimi, să zbiere 
sau să-şi smulgă Ceva-ul din trup, întreg, zbătându-se, să-l 
strivească, să-l ucidă. 

Şerveţelul pe care i-l fixase Miss Desjardin se înmuia deja aşa 
că şi-l schimbă cu grijă, ştiind cât de rea era, cât de rele erau 
ele, cum le mai ura, pe ele şi pe ea însăşi. Numai Momma era 
bună. Momma se luptase cu Omul Negru şi-l răpusese. Carrie o 
văzuse întâmplându-se, în vis. Momma îl alungase pe uşa din 
faţă cu o mătură, iar Omul Negru fugise pe Carlin Street în 
noapte, picioarele lui cu copite scoțând scântei pe asfalt. 

Momma ei smulsese Ceva-ul din trup şi era pură. 

Carrie o ura. 

Îşi zări faţa în oglinjoara pe care o agăţase de uşă, o oglindă 
cu ramă ieftină din plastic verde, bună numai ca să se pieptene 
în faţa ei. 

Îşi ura faţa, faţa sa năroadă, tâmpă, de vacă, ochii fazi, 
coşurile roşii şi lucioase, cuiburile de puncte negre. Işi ura faţa 
mai presus de orice. 

Reflecţia fu spintecată deodată de o crăpătură argintie în 
zigzag. Oglinda căzu pe podea şi se sparse în bucăţi la 
picioarele sale, doar inelul de plastic rămânând să se holbeze la 
ea ca o orbită goală. 


Din Ogi/vie - Dicţionarul Fenomenelor Metapsihice: 


Telekinezia este capacitatea de a deplasa obiectele sau a 
cauza schimbări în interiorul obiectelor prin forţă mintală. Cele 
mai temeinice consemnări ale fenomenului s-au raportat în 
momente de criză sau în situaţii de stres, când autovehicule au 
fost ridicate prin levitaţie de deasupra unor trupuri imobilizate, 
sau dărâmături ale unor clădiri prăbuşite, etc. 

Fenomenul este adesea confundat cu activitatea poltergeist- 
ilor, care sunt spirite jucăuşe. Trebuie reţinut că poltergeiştii 
sunt fiinţe astrale de realitate îndoielnică, în vreme ce 
telekinezia se consideră a fi o funcţie empirică a minţii, posibil 
de natură electrochimică... 


După ce terminară de făcut dragoste, în timp ce-şi punea 
încet hainele la punct pe canapeaua din spate a Fordului 1963 al 
lui Tommy Ross, Sue Snell constată că gândurile i se abăteau 
spre Carrie White. 

Era vineri seară, iar Tommy (care privea îngândurat prin 
parbrizul din spate cu pantalonii încă lăsaţi în vine; efectul era 
comic dar, în chip ciudat, înduioşător) o dusese la bowling. 
Aceasta, desigur, era o scuză reciproc acceptată. Avuseseră în 
minte preacurvia încă de la cuvântul "hai". 

Umbla cu Tommy, mai mult sau mai puţin consecvent, din 
octombrie (acum erau în mai), şi deveniseră amanți de numai 
două săptămâni. De şapte ori, preciza ea. Astă seară fusese a 
şaptea. Încă nu explodaseră artificiile, nicio orchestră nu 
intonase "Stars and Stripes Forever", dar le ieşise ceva mai bine. 

Prima oară o duruse ca dracu'. Prietenele ei, Helen Shyres şi 
Jeanne Gault, făcuseră amândouă Treaba Aia, şi ambele o 
asigurau că nu doare decât un minut - ca atunci când faci o 
injecție cu penicilină - după care ajungeai în al nouălea cer. 
Pentru Sue însă, prima oară fusese de parcă ar fi sfredelit-o 
cineva cu o coadă de cazma. Mai târziu Tommy îi mărturisise, cu 
un rânjet, că şi el îşi pusese prezervativul pe dos. 

În seara asta fusese abia a doua oară când începuse să simtă 
şi ceva ca un fel de plăcere, după care se sfârşise. Tommy se 
abţinuse cât de mult putea, dar pe urmă pur şi simplu se... 
sfârşise. Părea că nu e decât o groază de frecuş pentru un strop 
de căldură. 

După aceea se simţise înjosită şi melancolică, şi în această 
stare gândurile i se întoarseră la Carrie. Un val de remuşcare o 
prinse cu toate pavezele emoţionale coborâte, iar când Tommy 
îşi întoarse privirea dinspre Colina Brickyard, Sue plângea. 

— Hei, exclamă el alarmat. Ei, haide. 

O luă stângaci în braţe. 

— E-n regulă, şopti ea, încă înlăcrimată. Nu de tine-i vorba. 
Am făcut azi ceva nu prea frumos. Tocmai mă gândeam la asta. 

— La ce? o bătu el blând pe ceafă. 

Aşa că se pomenise avântându-se în relatarea incidentului din 
acea dimineaţă, abia venindu-i să creadă că ea era aceea pe 
care-o asculta povestind. Privind lucrurile drept în faţă, îşi dădu 
seama că principalul motiv pentru care îi îngăduise lui Tommy s- 
o posede era acela că era 


(îndrăgostită? atrasă? nu conta, rezultatul era acelaşi) 

de el, iar acum, faptul de-a se înfăţişa într-o asemenea 
postură - la grămadă într-o glumă proastă la duş - nu prea era 
metoda consacrată de a agăța un băiat. lar Tommy era, 
bineînţeles, Popular. In calitatea ei de persoană ce fusese toată 
viaţa ea însăşi Populară, aproape că-i părea sortit să se 
întâlnească şi să se-ndrăgostească de cineva la fel de Popular ca 
ea. Aveau aproape certitudinea că vor fi votaţi Regele şi Regina 
la Balul de Primăvară al liceului, iar viitorii absolvenţi deja îi 
aleseseră "perechea clasei" pentru anuar. Deveniseră o stea 
fixă pe firmamentul schimbător al relaţiilor din liceu, Romeo şi 
Julieta recunoscuţi de toată lumea. Şi ştia, cu neaşteptată ură, 
că în fiecare liceu provincial din America exista câte o pereche 
ca ei. 

Şi, având un lucru după care tânjise dintotdeauna, - o 
senzaţie de pace, de siguranţă, de poziţie în comunitate - 
descoperi că era însoţit de stânjeneală ca de o soră întunecată. 
Nu astfel se aşteptase să fie. Prin jurul cercului lor luminos şi 
cald pândeau făpturi ale nopţii. Gândul că-l lăsase s-o fută 

(chiar trebuie s-o spui aşa da de data asta trebuie) 

numai şi numai pentru că era Popular, de pildă. Faptul că se 
potriveau unul cu altul la plimbare, sau că putea privi imaginea 
lor oglindită în câte-o vitrină, spunându-şi: "Uite, trece o 
pereche reuşită." Era absolut sigură 

(sau doar spera) 

că nu e atât de slabă, nu atât de dispusă să confirme docilă 
aşteptările complezente ale rudelor, prietenilor şi chiar ale ei 
însăşi. Dar acum se ivise povestea asta de la duşuri, unde se 
alăturase celorlalte, ţipând ascuţit cu desfătare intensă, 
sălbatică. Cuvântul pe care îl evita era exprimat, la infinitiv, prin 
A Se Conforma, şi sugera imagini mizerabile cu păr pe 
bigudiuri, după-amiezi lungi la planşa de călcat sau privind la 
operete siropoase în timp ce bărbăţelul e la serviciu trudind pe 
brânci într-un birou anonim; cu participări în P.T.A. şi apoi în 
clubul local, când veniturile li se vor face din cinci cifre; cu pilule 
în cutiuţe circulare galbene fără număr pentru a se asigura 
împotriva ieşirii din proporţiile domnişoarelor înainte de-a 
deveni absolut necesar şi împotriva intruziunii micilor străini 
respingători care fac în pantaloni şi urlă după ajutor la orele 
două noaptea; cu lupte disperat de devotate să-i ţină pe negri 


afară din Kleen Korners stând umăr la umăr cu Terri Smith (Miss 
Mugur de Cartof în 1975) şi Vicky Jones (Vicepreşedintă a Ligii 
Femeilor), - înarmate cu pancarte şi petiţii şi zâmbete dulci, 
lejer demente. 

Carrie, din cauza blestematei ăleia de Carrie, ea era de vină. 
Poate că şi mai înainte auzise paşi slabi dând târcoale locului lor 
iluminat, dar în seara asta, auzindu-şi propria poveste, sordidă şi 
nurlie, vedea siluetele propriu-zise ale tuturor acelor arătări, şi 
ochi galbeni care străpungeau bezna ca nişte lanterne. 

Işi cumpărase deja rochia pentru bal. Era albastră. Era 
frumoasă. 

— Ai dreptate, spuse Tommy când termină de povestit. Veşti 
proaste. Nu sună deloc în genul tău. 

Avea chipul grav, iar Sue simţi tăişul rece al spaimei. Apoi 
băiatul zâmbi - avea un zâmbet foarte vesel - iar întunecimea 
se retrase puţin. 

— l-am tras unui copil un şut în coaste odată când era făcut 
knockout. Ţi-am spus vreodată despre asta? 

Sue scutură din cap. 

— Înî! îşi frecă Tommy nasul amintindu-şi, iar obrazul îi tresări 
într-un tic mărunt, aşa cum făcuse şi cu ocazia mărturisirii 
despre prezervativul pus pe dos prima oară. Îl chema Danny. 
Patrick. M-a bătut de-am făcut pe mine odată când eram în 
clasa a şasea. Il uram, dar mi-era şi frică de el. Mă băgam şi-n 
gaură de şarpe când îl vedeam. Ştii ce-nseamnă asta? 

Nu ştia, dar dădu totuşi din cap. 

— Oricum, până la urmă şi-a găsit naşul, după vreun an. Pete 
Taber. Nu era decât un prichindel, dar avea o grămadă de 
muşchi. Danny s-a luat de el de la ceva, nu ştiu, bile sau 
altceva, şi-n cele din urmă Peter, care avea dreptate, s-a ridicat, 
uite-aşa, şi l-a bătut de s-a căcat pe el. Asta s-a-ntâmplat pe 
terenul de joacă de la şcoala veche Kennedy Junior High. Danny 
a căzut, s-a lovit la cap şi a rămas acolo. Toţi am fugit. Credeam 
c-o fi murit. Am fugit şi eu, dar mai întâi i-am tras un şut straşnic 
în coaste. Pe urmă chiar a-nceput să mi se facă rău când îmi 
aminteam. Ai de gând să-i ceri scuze? 

Intrebarea lui o prinse pe Sue descoperită, şi tot ce putu face 
fu să scâncească slab: 

— Tu ţi-ai cerut? 

— Hm? Pe dracu', nu! Aveam treburi mai importante de făcut 


decât să-mi pierd vremea cu tratativele. Dar e o mare diferenţă, 
Susie. 

— Zău? 

— Nu mai suntem în clasa a şaptea. lar eu aveam într-un fel 
dreptate, chiar dacă era o dreptate de să te pişi pe ea. Ce ţi-a 
făcut ţie vaca aia nenorocită? 

Nu-i răspunse pentru că n-avea ce. Nu schimbase mai mult 
de-o sută de cuvinte cu Carrie în toată viaţa, dintre care vreo 
treizeci-patruzeci le rostise chiar astăzi. Educaţia fizică era 
singura materie pe care o făceau de când promovaseră de la 
Chamberlain Junior High. Carrie urma cursurile de 
comerţ/afaceri. Sue, fireşte, se dusese la teoretic. 

Simţi deodată că-i e silă de sine. 

Constatând că n-o putea îndura, se întoarse împotriva lui: 

— Când ai început să iei toate deciziile astea morale măreţe? 
După ce-ai început să mă futi? 

Văzu buna dispoziţie ştergându-i-se de pe faţă şi-i păru rău. 

— Cred că mai bine tăceam, spuse Tommy şi-şi ridică 
pantalonii. 

— Nu de tine, de mine-i vorba, îi puse Sue o mână pe braţ. Mi- 
e ruşine, nu vezi? 

— Ştiu. Da' n-ar trebui să-ţi dau sfaturi. Nu mă prea pricep la 
treburile astea. 

— Tommy, ţi s-a-ntâmplat vreodată să nu mai suporţi să fii 
aşa de... ăă, Popular? 

— Eu? 

Întrebarea îi aşternu surprinderea pe faţă. 

— Vrei să zici, preşedinte al clasei, şi la fotbal, şi toate 
chestiile astea? 

— Da. 

— Nu. N-are nicio importanţă. Liceul nu-i un loc foarte 
important. Când intri, ai impresia că-i cine ştie ce, dar când se 
termină nimeni nu se mai gândeşte c-a fost mare scofală, doar 
încrezuţii. Ca frate-meu şi gaşca lui, oricum. 

Asta n-o mulțumea cu nimic; îi înrăutăţea temerile. Micuța 
Susie, tipa trăsnet de la Ewen High School, Premianta Şefă din 
Brigada Premiantelor. Rochia de bal păstrată pe vecie în dulap, 
învelită în celofan protector. 

Noaptea apăsa neagră în geamurile uşor aburite ale maşinii. 

— Probabil c-o să sfârşesc lucrând la atelierul auto al tatei, 


spuse Tommy. O să-mi petrec serile de vineri şi sâmbătă jos, la 
"Uncle Billy", sau afară, la "The Cavalier", bând bere şi 
povestind despre sâmbăta aia după-amiază când am luat stocul 
ăla baban de la Saunders de-am înnebunit tot Dorchester-u'. O 
să mă-nsor cu vreo caţă cicălitoare şi-o să am mereu maşina la 
modă anu' trecut, o să votez cu Democraţii... 

— Incetează, îl opri Sue, cu gura brusc plină de o oroare 
întunecată şi dulce; îl trase spre ea. lubeşte-mă. Mă doare aşa 
de rău capul în seara asta... lubeşte-mă. 

Aşa că o iubi, şi de astă dată totul fu altfel, de astă dată păru 
în sfârşit că este loc destul şi nu se mai produse nicio frecare 
obositoare ci o fricţiune delicioasă, care urca mereu, tot mai 
sus: de două ori trebui să se oprească, gâfâind, şi se abţinu, 
după care intră din nou 

(a fost virgin înainte să mă aibă şi a recunoscut aş fi crezut şi 
o minciună) 

şi intră tare iar respiraţia ei ieşea în icnete scurte şi 
sârguincioase după care începu să ţipe şi îl înşfăcă de spinare, 
incapabilă să se oprească, asudând, gustul cel rău îi dispăruse 
din gură, fiecare celulă părând să cunoască orgasmul ei propriu, 
trupul umplut de lumină solară, acorduri muzicale în creier, 
fluturi sub craniu în cuşca minţii. 

Mai târziu, în drum spre casă, o întrebă oficial dacă vrea să 
meargă cu el la Balul de Primăvară. Sue răspunse că da. Tommy 
vru să ştie dacă se hotărâse ce să facă în legătură cu Carrie. Îi 
spuse că încă nu. El zise că nu conta, dar nu era de aceeaşi 
părere. Incepuse să i se pară că numai asta conta. 


Din "Telekinezia: analiză şi consecinţe" (Science Yearbook, 
1981), de Dean D. L. McGuffin: 


Desigur, încă mai există acei oameni de ştiinţă - din păcate, 
cei de la Duke University sunt în fruntea lor - care resping 
cumplitele implicaţii de conţinut ale afacerii Carrie White. La fel 
ca şi Societatea Flatlands, Rozacrucienii, sau The Corlies din 
Arizona, care sunt încredinţaţi că bomba atomică nu 
funcţionează, aceşti nefericiţi dau bir cu fugiţii în faţa logicii şi-şi 
ascund capetele în nisip - iertată fie-mi combinaţia de metafore. 

Fireşte că suntem capabili să înţelegem consternarea, tonul 
ridicat, scrisorile de protest şi controversele la convocările 
ştiinţifice. Ideea telekineziei în sine a fost o pastilă amară ca s-o 


înghită comunitatea ştiinţifică, cu zorzoanele ei de planşe ouija, 
mediumi, ciocănituri în masă şi coroniţe plutind prin aer ca-n 
filmele horror; dar nici chiar înţelegerea nu va scuza 
iresponsabilitatea ştiinţifică. 

Deznodământul afacerii White ridică întrebări grave şi dificile. 
Un cutremur ne-a dislocat noţiunile ordonate asupra felului în 
care se presupune că trebuie să acţioneze şi să reacționeze 
lumea fizică. L-am putea învinui pe un fizician de asemenea 
renume cum e Gerald Luponet pentru a fi susţinut că toată 
povestea e o farsă şi o înşelătorie, chiar şi în faţa unor probe 
atât de covârşitoare precum cele prezentate de Comisia White? 
Căci, dacă adevărul este Carrie White, atunci cum mai rămâne 
cu Newton?... 


Stăteau în living room, Carrie şi Momma, ascultându-l pe 
Tennessee Ernie Ford cântând "Lăsaţi Luminile de Jos să Ardă" 
la un fonograf Webcor (pe care Momma îl numea victrola, sau, 
când era deosebit de bine dispusă, vic-ul). Carrie era aşezată la 
maşina de cusut, pompând cu picioarele în timp ce cosea 
mânecile unei noi rochii. Momma se aşezase sub crucifixul de 
ghips croşetând milieuri şi bătând din picioare în ritmul 
melodiei, care era una dintre favoritele ei. Dommb P. P. Bliss, 
care scrisese acest imn şi altele, nenumărate din cât se părea, 
era unul din strălucitoarele exemple despre opera lui Dumnezeu 
pe suprafaţa pământului. Fusese marinar, şi păcătos (două 
cuvinte care, în lexiconul lui Momma, erau sinonime), un mare 
blasfemator, hulindu-l pe Atotputernic. Apoi pe mare se stârnise 
o furtună cumplită, vasul ameninţase să se răstoarne, iar 
domnul P. P. Bliss căzuse în genunchii săi bolnavi de păcat cu o 
viziune a ladului căscându-se sub fundul oceanului ca să-l 
înghită, şi se rugase lui Dumnezeu. Domnul P. P. Bliss îi 
făgăduise lui Dumnezeu că dacă-l salvează, Lui îi va dedica tot 
restul vieţii sale. Furtuna, fireşte, încetase imediat. 


"Viu străluce mila-Ţi, Doamne, 
Dintr-al Tău far, în vecii, 
Nouă, dar, ne dai să ținem 
Luminiţe pe mal, vii... " 


Toate imnurile domnului P. P. Bliss aveau o mireasmă marină. 
Rochia pe care o cosea era de-a dreptul drăguță, ca vinul 
închis la culoare - cea mai apropiată de roşu nuanţă îngăduită 


de Momma - şi avea mâneci bufante. Încerca să-şi ţină gândul 
strict la cusut, dar acesta bineînţeles i-o lua razna. 

Lumina din plafon strălucea puternică, crudă şi galbenă, mica 
sofa de pluş prăfuit era desigur neocupată (Carrie nu invitase 
niciodată un băiat Să la Loc), iar pe peretele opus se desenau 
două umbre gemene: lisus crucificat şi, sub El, Momma. 

Cei de la şcoală o sunaseră pe Momma la spălătorie, iar ea 
venise la amiază acasă. Carrie o privise apropiindu-se pe alee, în 
timp ce burta îi tremura. 

Momma era o femeie foarte robustă, şi întotdeauna purta o 
pălărie. În ultima vreme picioarele începuseră să i se umfie, iar 
labele păreau tot timpul pe punctul de-a i se revărsa din 
pantofi.. Purta o jachetă de stofă neagră cu guler negru de 
blană. Ochii îi erau albaştri şi măriţi îndărătul bifocalelor fără 
rame. Ducea întotdeauna o geantă mare şi neagră în care îşi 
ţinea portmoneul şi portvizitul (ambele negre), o uriaşă Biblie 
ediţia King James (tot neagră) cu numele ei întipărit auriu pe 
copertă, şi un teanc de fascicule strânse cu o baretă de cauciuc. 
Broşurile erau de obicei portocalii şi tipărite îngălat. 

Carrie ştia vag că Momma şi Daddy Ralph fuseseră cândva 
baptişti dar părăsiseră biserica atunci când căpătaseră 
convingerea că baptiştii lucrează pentru Antichrist. De-atunci 
începând, orice formă de adorare avea loc acasă. Momma oficia 
serviciul divin duminica, marţea şi vinerea. Ea era pastorul, iar 
Carrie congregația. Slujbele durau între două şi trei ore. 

Momma deschisese uşa şi păşi apăsat înăuntru. Se priviră 
preţ de-o clipă, despărțite de holul scurt de la intrare, ca doi 
pistolari înaintea unui duel. Era unul din acele scurte momente 
care par 

(frică oare chiar să fi fost frică în ochii lui Momma) 

mult mai lungi în amintire. 

Momma închise uşa în urma ei. 

— Eşti femeie, spuse ea încet. 

Carrie îşi simţi faţa sucindu-se şi schimonosindu-se şi nu se 
putu stăpâni. 

— De ce nu mi-ai zis? se tângui ea. Oh, Momma, aşa m-am 
mai speriat! Şi fetele şi-au râs de mine cu toatele şi au dat în 
mine cu lucruri şi... 

Momma pornise spre ea, iar acum mâna sa fulgeră cu iuţeală 
mlădie, mână tare, bătătorită de spălat şi musculoasă. O lovi cu 


dosul palmei peste falcă iar Carrie se prăbuşi în uşa dintre hol şi 
living, plângând zgomotos. 

— Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din 
Adam femeie, spuse Momma. Ochii i se vedeau peste măsură de 
mari prin ochelarii fără ramă; parcă ar fi fost două ouă la tigaie. 
O izbi pe Carrie cu latul piciorului, iar fata scoase un zbieret. 

— Scoală-te, femeie. Să intrăm în casă şi să ne rugăm. Să ne 
rugăm Domnului lisus pentru sufletele noastre rele şi păcătoase 
de femei slabe. 

— Momma... 

Suspinele erau prea puternice ca să-i îngăduie mai mult. 
Isteria latentă ţâşnise rânjind şi bolborosind. Nu se putea ridica 
în picioare. Putu doar să se târască în cameră cu părul 
atârnându-i peste chip, slobozind sughiţuri enorme, răguşite. 
Când şi când, Momma îşi balansa piciorul. Astfel înaintară prin 
living spre locul altarului, care cândva fusese un mic dormitor. 

— lar Eva era slabă, şi - zi-o, femeie! Zi-o! 

— Nu, Momma, te rog ajută-mă... 

Piciorul lovi. Carrie ţipă. 

— lar Eva era slabă şi a slobozit corbul asupra lumii, continuă 
Momma, iar numele corbului era Păcat, şi cel dintâi Păcat a fost 
împerecherea. lar Domnul a pogorât peste Eva un Blestem, iar 
Blestemul era Blestemul Sângelui. lar Adam şi Eva au fost 
izgoniți din grădină şi în Lume iar Eva a descoperit că pântecul 
ei crescuse mare cu prunc. 

Piciorul se legănă şi luă contact cu noada lui Carrie. Nasul i se 
zdreli pe podeaua de lemn. Intrau în alcovul altarului. Acolo se 
afla o cruce pe o masă acoperită cu mătase brodată. De o parte 
şi de alta a crucii erau puse lumânări albe. Înapoia acestora 
stăteau mai multe ilustraţii pe bandă cu lisus şi apostolii săi. lar 
la dreapta se găsea cel mai rău loc din toate, casa terorii, beciul 
unde orice speranţă, orice rezistenţă faţă de voia Domnului - şi 
a lui Momma - se stingea. Uşa debaralei se chiora la ea, 
deschisă. Înăuntru, sub un hidos bec albastru aprins zi şi noapte, 
era prinsă concepţia lui Derrault asupra faimoasei predici a lui 
Jonathan Edwards; “Păcătoşi în Mâinile unui Dumnezeu 
Mânios." 

— Şi a mai fost un al doilea Blestem, iar acesta era Blestemul 
Gestaţiunii, iar Eva l-a adus pe lume pe Cain în sudori şi sânge. 

Acum Momma o târa, pe jumătate în picioare şi pe jumătate 


în patru labe, către altar, unde amândouă căzură în genunchi. 
Momma o apucă pe Carrie strâns de talie. 

— Şi în urma lui Cain, Eva i-a dat naştere lui Abel, încă 
nepocăită de Păcatul Imperecherii. Şi astfel Dumnezeu a aruncat 
asupra Evei un al treilea Blestem, iar acesta era Blestemul 
Uciderii. Cain s-a ridicat şi l-a ucis pe Abel cu o piatră. Şi Eva tot 
nu s-a câit, şi niciuna din fiicele Evei nu s-au căit, şi peste Eva 
Vicleanul Şarpe a întemeiat o împărăție a preacurviei şi 
pestilenţei. 

— Momma! zbieră Carrie. Momma, te rog ascultă-mă! N-a 
fost vina mea! 

— Pleacă-ţi capul, spuse Momma. Să ne rugăm. 

— Trebuia să-mi fi spus! 

Momma îşi cobori mâna pe ceafa fetei, iar înapoia mâinii se 
aflau toţi muşchii vânjoşi dezvoltați în unsprezece ani de cărat 
coşuri grele cu rufe şi împins cărucioare pline cu cearşafuri ude. 
Chipul cu ochii ieşiţi din orbite al Carriei zvâcni înainte iar 
fruntea i se pocni de altar, lăsând o urmă şi făcând lumânările 
să se clatine: 

— Să ne rugăm, spuse Momma încet, implacabil. 

Plângând şi trăgându-şi nasul, Carrie înclină din cap. Un 
ciucure de muci îi atârna sub nară pendulând - şi şi-i şterse 

(de-aş avea câte cinci cenți pentru fiecare dată când m-a 
făcut să plâng aici) 

cu dosul mâinii. 

— O, Doamne, declară tunător Momma, dându-şi capul pe 
spate, ajut-o pe femeia aceasta păcătoasă aflată aici lângă mine 
să vadă păcatul zilelor şi-al căilor ei. Arată-i că dacă ar fi rămas 
rară de păcat Blestemul Sângelui niciodată nu s-ar fi pogorât 
asupră-i. Se poate să fi săvârşit Păcatul Gândurilor Desfrânate. 
Se poate să fi ascultat muzică rock'n roll la radio. Se poate să fi 
fost ispitită de către Antichrist. Arată-i că aceasta e lucrarea 
blândă şi răzbunătoare a mâinii Tale, şi... 

— Nu! Dă-mi drumu'! 

Încercă să se ridice în picioare iar mâna lui Momma, puternică 
şi neînduplecată ca o cătuşă de fier, o forţă să îngenuncheze la 
loc. 

— ... Şi semnul Tău că trebuie să urmeze calea cea dreaptă şi 
îngustă de-aci încolo dacă voieşte să evite chinurile de flăcări 
ale Hăului Veşnic. Amin. 


Îşi întoarse ochii scânteietori şi măriţi spre fiică-sa: 

— Acum du-te în chilia ta. 

— Nu! 

Carrie îşi simţea răsuflarea îngroşându-se de spaimă. 

— Du-te-n chilie. Roagă-te într-ascuns. Cere-ţi iertare pentru 
păcatul tău. 

— N-am păcătuit, Momma. Dumneata ai păcătuit. Nu mi-ai 
spus, şi fetele au râs de mine. 

Din nou i se păru că vede o străfulgerare de teamă în ochii 
femeii, stinsă la fel de iute şi fără sunet ca un fulger de vară. 
Momma începu s-o împingă pe Carrie cu forţa spre lumina 
albastră a debaralei. 

— Roagă-te la Dumnezeu şi poate-ţi vor fi spălate păcatele. 

— Momma, dă-mi drumul. 

— Roagă-te, femeie. 

— Am să fac pietrele să vină iar, Momma. 

Momma se opri. 

Până şi respiraţia păru să i se oprească o clipă în gâtlej. lar 
după aceea, mâna se strânse pe ceafă, se tot încleştă, până ce 
Carrie începu să vadă puncte roşii şi morbide înaintea ochilor şi- 
şi simţi creierul tulburându-se şi luând-o razna. 

Ochii dilataţi ai femeii înotau pe dinaintea ei. 

— Lepădătură a diavolului, şopti. De ce-am fost astfel 
blestemată? 

Mintea învârtejită a Carriei se străduia să găsească ceva 
îndeajuns de uriaş pentru a-şi exprima chinul, ruşinea, teroarea, 
frica. Avea senzaţia că întreaga ei viaţă se îngustase până în 
acest nevolnic şi bont vârf de revoltă. Ochii îi erau bulbucaţi 
nebuneşte, gura, plină de scuipat, i se căscă larg. 

— O SUGI! zbieră. 

Momma sâsâi ca o pisică arsă cu fierul roşu. 

— Păcat! ţipă ea. O, Păcat! 

Incepu s-o lovească pe Carrie în spinare, în ceafă, în cap. Fata 
fu îmbrâncită, clătinându-se, în penumbra albastră şi strâmtă a 
cămăruţei. 

— TE FUŢI! răcni Carrie. 

(aşa aşa o aşa cum altfel crezi că te-a făcut o doamne o ce 
bine) 

Se rostogoli în debara cu capul înainte şi izbi peretele din 
fund, căzând pe podea pe jumătate ameţită. Uşa se trânti şi auzi 


cheia răsucindu-se. 

Era singură cu Dumnezeul mânios al lui Momma. 

Lumina albastră scălda imaginea unui lehova uriaş şi bărbos 
care azvârlea mulţimi de fiinţe omeneşti, zbierând, prin 
adâncimi înnorate spre un abis de foc. Sub ei, figuri negre şi 
îngrozite se zvârcoleau în flăcările pierzaniei în vreme ce Omul 
Negru şedea pe un uriaş tron de culoarea flăcării, cu un trident 
în mână. Trupul său era al unui bărbat, dar avea coadă cu vârf 
ascuţit şi cap de şacal. 

De data asta n-o să cedeze. 

Dar fireşte că cedă. Fu nevoie de şase ore, dar cedă, 
plângând şi strigându-i să deschidă uşa şi să-i dea drumul afară. 
Nevoia de-a urina era cumplită. Omul Negru rânjea la ea cu 
botul lui de şacal, iar ochii săi stacojii ştiau toate secretele 
sângerărilor femeieşti. 

Mai fuseseră şi alte prilejuri cu care Momma o ţinuse închisă 
în debara nu mai puţin de-o zi întreagă - când furase inelul 
acela de patruzeci şi nouă de cenți de la magazinul Five and 
Ten al lui Shuber, când găsise poza lui Flash Bobby Pickett sub 
perna ei - şi odată Carrie leşinase de nemâncare şi de duhoarea 
propriilor ei dejecţii. Şi niciodată, niciodată nu-i ripostase aşa ca 
azi. Azi chiar spusese Cuvântul acela cu F. Şi totuşi, Momma îi 
dădu drumul aproape imediat după ce ea cedă. 

lată. Rochia era gata. Îşi luă picioarele de pe pedală şi o ridică 
s-o privească. Era lungă. Şi urâtă. O ura. 

Ştia de ce-i dăduse Momma drumul. 

— Momma, pot să mă duc la culcare? 

— Da. 

Nu ridică privirea de pe milieul ei. 

Carrie împături rochia pe braţ. Privi în jos la maşina de cusut. 
Deodată, pedala se înclină. Acul începu să se mişte în sus şi-n 
jos, reflectând lumina în străfulgerări de otel. Papiota se 
desfăşura în salturi. Roata laterală se învârtea. 

Capul femeii zvâcni în sus, cu ochii căscaţi. Modelul cu ochiuri 
de la marginea tabletei, minunat de complex şi totuşi în acelaşi 
timp pe cât de precis pe-atât de regulat, se deşiră pe dată. 

— Puneam bine aţa, doar, şopti încetişor Carrie. 

— La culcare, zise scurt Momma, şi teama îi reveni în ochi. 

— Da, 

(i-a fost frică să nu smulg uşa debaralei din ţâţâni) 


Momma. 
(şi cred că puteam cred că puteam da cred că puteam) 


Din Umbra a explodat (pag. 58): 


Margaret White s-a născut şi a crescut în Motton, un orăşel 
lipit de Chamberlain. Elevii din Motton se duc să înveţe la liceele 
de treapta întâi şi a doua din Chamberlain. Părinţii ei erau destul 
de înstăriți; ţineau un prosper local de noapte imediat în afara 
oraşului, numit “The Lolly Roadhouse". Tatăl Margaretei, John 
Brigham, a fost omorât într-un incident cu focuri de armă la bar, 
în vara anului 1959. 

Margaret Brigham, care atunci avea aproape treizeci de ani, a 
început să participe la întrunirile de rugăciune ale 
fundamentaliştilor. Mama ei se încurcase cu alt bărbat (Harold 
Allison, cu care ulterior avea să se căsătorească), amândoi 
vroiau să scape de Margaret - considera că mama ei, Judith, şi 
Harold Allison trăiau în păcat, şi-şi făcea destul de des 
cunoscute opiniile. Judith Brigham se aştepta ca fiica ei să 
rămână fată bătrână până la moarte. In frazeologia mai picantă 
a viitorului ei tată vitreg, "Margaret avea o mutră ca un cur de 
autocisternă şi un trup pe potrivă". O mai caracteriza şi ca "o 
mititică lisusă-n rugă". 

Margaret a refuzat să plece până în 1960, când l-a întâlnit pe 
Ralph White la o reuniune a redeşteptării. În luna septembrie a 
aceluiaşi an a părăsit reşedinţa familiei Brigham din Motton, 
mutându-se într-un mic apartament din Centrul Chamberlain. 
Idila dintre Margaret Brigham şi Ralph White s-a încheiat prin 
căsătorie, în 23 martie 1962. La data de 3 aprilie 1962, Margaret 
White a fost internată pentru scurt timp în Westover Doctors 
Hospital. 

— N-a voit să ne zică ce-o supără, a spus Harold Allison. 
Singura oară cân' ne-am dus s-o vedem ne-a zis că trăim în 
adulter chiar dacă ne pusesem pirostriile, şi c-o să ne ducem în 
iad. A zis că Dumnezeu ne-a pus un semn nevăzut pe frunţi, da' 
că ea putea să-l vadă. Nebună ca un liliac într-un cuibar, aşa se 
purta. Mă-sa a-ncercat să fie drăguță cu ea, să afle care-i 
necazu'. A apucat-o istericalele şi-a-nceput să bată câmpii 
despre un înger c-o sabie care cică umblă prin parcările la 
moteluri şi-i taie pe-ăi răi. Aşa că am plecat. 

Judith Allison, oricum, avea cel puţin o vagă idee asupra 


posibilei probleme a fiicei ei; bănuia că Margaret avusese o 
întrerupere de sarcină. Dacă era adevărat, atunci copilul fusese 
conceput în afara căsniciei. Confirmarea acestei ipoteze ar 
arunca o lumină interesantă asupra caracterului mamei lui 
Carrie. 

Într-o scrisoare lungă şi aproape isterică adresată mamei sale 
cu data de 19 august 1962, Margaret a spus că ea şi Ralph 
trăiau fără păcat, fără "Blestemul Împerecherii“. Insista ca 
Harold şi Judith Allison să-şi închidă "bârlogul de pierzanie" şi să 
facă la fel. "Este", declara Margaret spre sfârşitul scrisorii, 
“singuru-l [sic] mod ca tu & Omu Ala să vă puteţi feri de Ploaia 
de Sânge care-o să vie. Ralph & Eu, ca Maria & losif, nicicând no 
să ne cunoaştem sau poluă-m [sic] carnea unu la altul. Dacă-i 
vro ieșire, să fie cea Divină. " 

Desigur, calendarul ne arată că şi Carrie a fost concepută spre 
sfârşitul aceluiaşi an... 


Fetele se echipau în linişte pentru ora de gimnastică, prima 
de luni dimineaţă, fără glume proaste sau mici chiuituri, şi 
niciuna dintre ele nu fu prea surprinsă când Miss Desjardin dădu 
de perete uşa vestiarului şi păşi înăuntru. Fluierul ei de argint se 
legăna între sânii mici, iar dacă şortul era acelaşi pe care-l 
purtase vineri, pe el nu mai rămăsese nicio urmă de la 
amprenta însângerată a Carriei. 

Fetele continuară să se îmbrace posomorâte, fără s-o 
privească. 

— Nu cumva voi sunteţi gaşca-n prag de absolvire, spuse 
încet Miss Desjardin. Când urmează? Peste-o lună? lar Balul de 
Primăvară vine chiar mai curând. Majoritatea aveţi deja gata 
rochiile şi perechile, pun pariu. Sue, tu o să mergi cu Tommy 
Ross. Helen, cu Roy Evarts. Chris, bănuiesc că tu poţi s-alegi ce- 
ţi place. Cine-i norocosul? 

— Billy Nolan, răspunse fără chef Chris Hargensen. 

— Ei ei, nu-i aşa că-i chiar un tip norocos? remarcă Desjardin. 
Şi ce-o să-i dai în dar la serbare, Chris, un Kotex cu sânge? Sau, 
ce-ai zice de nişte hârtie igienică folosită? Înţeleg că lucrurile de 
soiul ăsta par să fie preocuparea ta, de-o vreme-ncoace. 

Chris se împurpură la faţă. 

— Plec. Nu-s obligată s-ascult chestiile astea. 

Desjardin nu fusese în stare tot weekend-ul să-şi scoată din 
minte imaginea Carriei, Carrie zbierând, bolborosind, cu un 


şerveţel ud lipit drept în mijlocul părului pubian - şi propria ei 
reacţie, îngreţoşată şi furioasă. 

lar acum, când Chris încercă să iasă val-vârtej pe lângă ea, 
întinse braţul şi o îmbrânci într-un şir de dulăpioare turtite, de 
culoare olive, lângă uşă. Ochii Christinei se dilatară şocaţi, 
nevenindu-i să creadă. Apoi, un soi de mânie dementă îi inundă 
faţa. 

— N-ai voie să dai în noi! urlă ea. O să dai de dracu' pentru 
asta! Să vezi dacă nu, fă curvo! 

Celelalte fete tresăriră şi inspirară adânc, cu ochii holbaţi spre 
duşumea. Treaba scăpa de sub control. Sue observă cu coada 
ochiului că Mary şi Donna Thibodeau se ţineau de mână. 

— Puțin îmi pasă, Hargensen, replică Desjardin. Dacă tu - sau 
oricare altă fată - credeţi că mi-am mâncat mălaiu' ca 
profesoară, vă-nşelaţi amarnic. Vreau doar să ştiţi toate că 
vineri aţi făcut o treabă căcăcioasă. Chiar căcăcioasă. 

Chris Hargensen fierbea, cu ochii în jos. Celelalte fete se uitau 
jalnic, oriunde numai la instructoarea lor de sport nu. Sue se 
pomeni privind spre baia cu duşuri - scena crimei - şi-şi smulse 
ochii dintr-acolo. Niciuna dintre ele nu mai auzise până atunci 
un profesor folosind cuvântul "căcăcios". 

— Aţi stat vreuna să vă gândiţi că şi Carrie White are suflet? 
Aţi stat vreuna o dată să vă gândiţi? Sue? Fern? Helen? Jessica? 
Oricare? Găsiţi că-i urâtă. Ei bine, urâte sunteţi toate. Am văzut 
vineri dimineaţă. 

Chris Hargensen bombănea ceva cum că taică-său e avocat. 

— Gura! îi ţipă în faţă Desjardin. 

Chris se dădu înapoi atât de brusc încât izbi cu capul 
dulapurile din spate. Începu să schelălăie şi să-şi frece creştetul. 

— O vorbă să mai scoţi, rosti încet Desjardin, şi dau cu tine 
de-a azvârlita cât colo. Vrei să afli dacă spun adevărul? 

Chris, care după toate aparențele trăsese concluzia că are de- 
a face cu o nebună, nu spuse nimic. 

Desjardin puse mâinile în şolduri. 

— Conducerea a hotărât ce pedeapsă să primiţi, fetelor. Nu e 
pedeapsa mea, îmi pare rău s-o spun. Eu mă gândeam la trei 
zile de eliminare şi refuzul biletelor la balul de absolvire. 

Câteva fete se uitară una la alta, murmurând nefericite. 

— Asta v-ar fi lovit acolo unde vă doare, continuă Desjardin. 
Din nefericire, personalul aripii administrative de la Ewen e 


format numai din bărbaţi. Nu cred că pot să-şi dea seama cu 
adevărat ce ticăloşie absolută e ceea ce-aţi făcut. Deci. O 
săptămână de detenţie. 

Oftaturi spontane de uşurare. 

— Dar. O să fie detenţia mea. La sport. Şi-am să v-alerg de-o 
să vă iasă ochii. 

— Eu nu vin, spuse Chris. 

Buzele i se subţiaseră. 

— Treaba ta, Chris. Treaba voastră, a tuturor. Dar pedeapsa 
pentru chiul de la detenţie va consta în trei zile eliminare şi 
refuzul biletelor de bal. V-aţi prins? 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Bun. Schimbaţi-vă. Şi gândiţi-vă la ce v-am zis. 

leşi. 

Tăcere mormântală preţ de-un moment lung şi copleşit. Apoi, 
Chris Hargensen spuse cu stridenţă sonoră, isterică: 

— N-o să-i meargă! 

Deschise o uşă la întâmplare, smulse o pereche de tenişi şi-i 
aruncă în perete. 

— O să-i vin eu de hac! Dracu' s-o ia! Dracu' s-o ia! Să vedeţi 
voi dacă nu! Dacă ne aliem toate, putem să... 

— Taci din gură, Chris, spuse Sue, şi fu surprinsă să audă în 
propria-i voce o inerție moartă, adultă. Taci doar din gură. 

— Nu s-a terminat, răspunse Chris Hargensen, desfăcându-şi 
fermoarul fustei cu o smucitură nervoasă şi întinzând mâna 
după şortul ei de sport, verde şi cu tivul destrămat după ultima 
modă. Nu s-a terminat, nici pe departe. 

Şi avea dreptate. 


Din Umbra a explodat (pag. 60-61): 


După părerea cercetătorului de faţă, un mare număr dintre 
persoanele care au studiat problema Carrie White - fie pentru 
periodicele ştiinţifice, fie pentru presa populară - au insistat în 
mod eronat asupra relativ infructuoasei căutări de incidente 
telekinezice în copilăria fetei. Ca să încercăm o analogie 
grosolană, e ca şi cum s-ar irosi ani de zile căutând incidente de 
masturbare precoce în copilăria unui violator. 

Spectaculosul incident cu pietrele joacă întrucâtva rolul de 
diversiune în această privinţă. Mulţi cercetători au adoptat 
convingerea neîntemeiată că acolo unde s-a înregistrat un 


incident, trebuie să mai existe şi altele. Ca să oferim încă o 
analogie, e ca şi cum s-ar desfăşura o echipă de observare a 
meteorilor în Crater National Park pentru că un asteroid uriaş a 
căzut acolo acum două milioane de ani. 

Din câte am putut constata, nu există niciun alt exemplu 
înregistrat de TK în copilăria Carriei. Dacă ea n-ar fi fost unicul 
copil la părinţi, am putea avea cel puţin relatări din auzite 
asupra câtorva zeci de alte evenimente minore. 

În cazul Andrea Kolnitz (vezi Addenda II pentru un istoric mai 
complet), ni s-a spus că, urmare a unei bătăi încasate pentru că 
se târâse pe acoperiş, "Dulăpiorul cu medicamente s-a deschis, 
sticluţele au căzut pe duşumea sau au părut că se aruncă 
singure prin baie, uşile se deschideau brusc şi se trânteau, şi, la 
apogeul manifestării, o combină stereo de peste o sută de 
kilograme s-a răsturnat iar discurile au zburat prin toată 
încăperea, bombardând ocupanţii şi spărgându-se de pereţi." 

În mod semnificativ, relatarea provine de la unul din fraţii 
Andreei, după cum citează numărul din 4 septembrie 1955 al 
revistei "Life". "Life" este departe de-a fi cea mai academică sau 
inatacabilă sursă, însă mai există o cantitate impresionantă de 
documentaţie suplimentară, şi cred că aspectul mărturiei 
familiale este acreditat. 

În cazul Carriei White, singura martoră a oricărui posibil 
prolog al evenimentelor culminante finale a fost Margaret White, 
iar ea, fireşte, e moartă... 


Henry Grayle, director la Ewen High School, îl aşteptase toată 
săptămâna, dar tatăl Christinei Hargensen nu se arătă până 
vineri - a doua zi după ce Chris chiulise de la ora de detenţie cu 
formidabila Miss Desjardin. 

— Da, Miss Fish? întrebă el pe un ton oficial în interfon, deşi 
putea să vadă prin fereastră vizitatorul aflat în antecameră, şi 
cu siguranţă că-i ştia chipul din fotografiile publicate în ziarul 
local. 

— John Hargensen doreşte să vă vadă, Domnule Grayle. 

— Să poftească, te rog. 

Fir-ar să fie, Fish, chiar trebuie să te-arăți aşa de 
impresionată? 

Grayle era un incorigibil torţionar de agrafe, rupător de 
şerveţele, îndoitor de colţuri. Pentru John Hargensen, lumina 
călăuzitoare a legalităţii oraşului, puse la bătaie artileria grea - o 


cutie întreagă de clame rezistente, în mijlocul mapei de birou. 

Hargensen era un bărbat înalt şi impresionant, cu un fel de-a 
se mişca plin de încredere în sine şi trăsături sigure, mobile, 
care dădeau de veste că ai de-a face cu un om superior în jocul 
interacțiunii sociale cu-un-pas-mai-în-faţă. 

Purta un costum maron Savile Row cu irizaţii subtile de verde 
şi auriu străbătând țesătura, care făcu de ruşine hainele de 
lucru ale lui Grayle luate de gata. Servieta îi era subţire, piele 
veritabilă, şi legată în oţel inoxidabil scânteietor. Avea un 
zâmbet impecabil şi plin de mulţi dinţi încapsulaţi - un surâs de 
să se topească inimile doamnelor-juraţi ca untul într-o tigaie 
încinsă. Strânsoarea mâinii, clasa-ntâi din cap până-n picioare - 
fermă, caldă, îndelungată. 

— Domnule Grayle. Voiam să vă văd de-o bună bucată de 
vreme. 

— Mă bucur întotdeauna să-i primesc pe părinţii ce se 
interesează de noi, replică Grayle cu un surâs uscat. De-asta 
avem Casa Deschisă a Părinților în fiecare lună octombrie. 

— Fireşte, zâmbi Hargensen. Presupun că sunteţi un om 
ocupat, iar eu trebuie să mă aflu în instanţă peste patruzeci şi 
cinci de minute. Trecem la concret? 

— Desigur, pescui Grayle în cutia sa cu agrafe, începând s-o 
mutileze pe prima. Presupun că vă aflaţi aici în legătură cu 
măsurile disciplinare luate contra fiicei dumneavoastră 
Christine. Trebuie să fiţi informat că poziţia şcolii faţă de 
problema respectivă a fost adoptată ferm. Ca om activând în 
domeniul justiţiei, vă daţi fără îndoială seama că abaterea de la 
reguli nu prea e posibilă, altfel... 

Hargensen dădu din mână nerăbdător: 

— Se pare că sunteţi prada unei confuzii, Domnule Grayle. Mă 
aflu aici pentru că fiica mea a fost molestată de către profesoara 
de educaţie fizică, Miss Rita Desjardin. Şi agresată verbal, teamă 
mi-e. Cred că termenul folosit de Miss Desjardin în legătura cu 
fiica mea a fost "căcăcioasă". 

Grayle aspiră un oftat. 

— Miss Desjardin a fost sancţionată. 

Zâmbetul lui John Hargensen se răci cu treizeci de grade. 

— Mă tem că o simplă sancţiune nu va fi suficientă. Mi se pare 
că acesta era primul an al tinerei, ăă, doamne în activitatea 
pedagogică? 


— Da. Am considerat-o eminent mulţumitoare. 

— Se pare că definiţia dumneavoastră asupra conceptului de 
"eminent multumitoare" include îmbrâncirea elevilor în dulapuri 
şi talentul de a înjura ca un birjar? 

Grayle fentă: 

— Ca avocat, sunteţi fără îndoială conştient că statul nostru 
recunoaşte şcolii titlul de in /oco parentis - alături de deplina 
responsabilitate, ne revin drepturile părinteşti depline în timpul 
orelor de curs. Dacă nu sunteţi la curent, vă recomand să 
consultaţi Districtul Şcolar  Centralizat  Monondock vs. 
Cranepool sau... 

— Sunt la curent cu conceptul, îl întrerupse Hargensen. Mai 
sunt conştient şi de faptul că nici cazul Cranepool pe care 
dumneavoastră, administratorii, preferaţi să-l citați cu atâta 
insistentă, sau cazul Frick, nu se referă la nimic legal în vreun fel 
de agresiunile fizice sau verbale. Există, însă, cazul Districtul 
Școlar #4 vs. David Sunteţi la curent cu el? 

Grayle era la curent. George Kramer, prim-adjunctul liceului 
centralizat din D.S. 14, era partenerul lui de poker. George nu 
mai prea juca poker. Lucra pentru o companie de asigurări după 
ce îşi asumase riscul să tundă un elev. Districtul Şcolar sfârşise 
prin a plăti şapte mii de dolari despăgubiri, adică vreo mie de 
dolari pentru fiecare şuviţă tăiată. 

Grayle atacă o nouă clamă. 

— Haideţi să nu ne cităm unul altuia cazuri, domnule Grayle. 
Suntem oameni ocupați. Nu vreau să avem neplăceri. Nu vreau 
scandal. Fiica mea este acasă, şi va sta acasă luni şi marţi. 
Astfel îşi va efectua cele trei zile de eliminare. E foarte bine. 

O nouă fluturare indiferentă din mână. 

— lată ce doresc eu, continuă Hargensen. Unu: bilete de bal 
pentru fiica mea. Serbarea de absolvire a cursului superior e 
foarte importantă pentru ea, iar Chris e extrem de nefericită. 
Doi: să nu reînnoiţi contractul numitei Desjardin. Asta e dorinţa 
mea. Cred că dacă mi-aş da osteneala să chem Departamentul 
Şcolar în instanţă, aş putea pleca de-acolo atât cu concedierea 
ei cât şi cu o despăgubire grasă în buzunar. Dar nu vreau să fiu 
răzbunător. 

— Deci tribunalul e alternativa dacă nu accept cererile 
dumneavoastră? 

— Inţeleg că o discuţie în Comitetul Şcolar ar preceda-o, dar 


numai ca simplă formalitate. Însă, da, rezultatul final ar fi 
instanţa judecătorească. Neplăcut pentru dumneavoastră. 

Incă o agrafă. 

— Pentru agresiune fizică şi verbală, nu-i aşa? 

— În primul rând. 

— Domnule Hargensen, sunteţi conştient de faptul că fiica 
dumneavoastră şi vreo alte zece colege de-ale ei au aruncat cu 
şerveţele sanitare într-o fată căreia îi venise primul ciclu 
menstrual? O fată care avea impresia că sângerează de moarte? 

O încruntare vagă încreţi trăsăturile lui Hargensen, ca şi cum 
i-ar fi vorbit cineva aflat într-o cameră îndepărtată. 

— Îmi vine greu a crede că o asemenea alegaţie intră în 
discuţie. Vorbesc despre acţiunile comise ca urmare a... 

— Nu mă interesează, i-o reteză Grayle. Nu mă interesează 
despre ce acţiuni vorbiţi. Această fată, Carietta White, a fost 
numită "budincă tâmpită" şi i s-a spus să-şi "pună dopu'" şi a 
fost expusă unor felurite gesturi obscene. Săptămâna asta n-a 
venit deloc la şcoală. Dumneavoastră nu vi se pare că ar fi 
vorba de agresiune fizică şi verbală? Mie da. 

— Nu am de gând, spuse Hargensen, să stau aici şi să ascult o 
urzeală de semi-adevăruri, sau predica dumneavoastră de 
director al şcolii, Domnule Grayle. Îmi cunosc destul de bine fiica 
pentru ca să... J 

— Poftim! scoase Grayle din coşul de sârmă marcat INTRARI, 
de lângă mapă, un pachet de cartonaşe roz şi le răspândi pe 
birou. Am mari îndoieli că o cunoaşteţi pe fiica reprezentată în 
aceste rapoarte măcar pe jumătate din cât credeţi. Dacă ar fi 
fost aşa, poate că v-aţi fi dat seama că ar cam fi timpul să facă 
o plimbare la magazia de lemne. E timpul s-o muştruluiţi aspru 
înainte de-a aduce vreun prejudiciu major cuiva. 

— Nu veţi... 

— Ewen, patru ani, trecu Grayle peste el. Înscrisă pentru 
absolvirea din iunie şaptezeci şi nouă; peste-o lună. 1.Q. testat la 
o sută şi patruzeci. Optzeci şi trei în medie. Totuşi, văd că a fost 
acceptată, la Oberlin. Cred că cineva - dumneavoastră, probabil, 
domnule Hargensen - aţi tras nişte sfori destul de lungi. 
Şaptezeci şi patru de consemnări la detenţie. Douăzeci dintre 
acestea au fost pentru hărţuirea elevilor inadaptaţi, pot adăuga. 
Gen a cincea roată. Înţeleg că gaşca Christinei îi numeşte 
Mortimeri Snerd. Li se pare teribil de hilar. A chiulit de la 


cincizeci şi una din aceste detenţii consemnate. La Chamberlain 
Junior High, o eliminare pentru că a pus o pocnitoare în pantoful 
unei fete... notiţa de pe raport spune că această mică farsă era 
cât pe ce s-o coste două degete de la picior pe fata numită Irma 
Swope. Swope are buză-de-iepure, înţeleg. Vorbesc despre fiica 
dumneavoastră, Domnule Hargensen. Toate astea nu vă spun 
nimic? 

— Ba da, răspunse Hargensen, ridicându-se; o roşeaţă uşoară 
îi inundase trăsăturile. Îmi spun că ne vom revedea în instanţă. 
lar când voi fi terminat cu dumneata, ai să te poţi socoti norocos 
dacă vei avea din ce trăi vânzând enciclopedii din uşă-n uşă. 

Grayle se ridică şi el, furios, iar cei doi bărbaţi se priviră peste 
birou. 

— Fie, atunci în instanţă, acceptă Grayle. 

Observă o mică tresărire de surpriză pe chipul lui Hargensen, 
îşi încrucişă degetele şi trecu la ceea ce spera că va fi un 
knockout - sau cel puţin un K.O. tehnic care va salva postul Ritei 
Desjardin şi îl va mai cobori cu o treaptă pe ticălosul ăsta cu cur- 
de-mătase. 

— Se pare că n-aţi realizat toate implicaţiile clauzei in /oco 
parentis în această chestiune, domnule Hargensen. Aceeaşi 
umbrelă care o acoperă pe fiica dumneavoastră e valabilă şi 
pentru Carrie White. lar în momentul când ne veţi cita în temeiul 
agresiunii fizice şi verbale, vom contra-cita şi noi împotriva fiicei 
dumneavoastră în temeiul aceloraşi fapte faţă de Carrie White. 

Lui Hargensen îi căzu falca, apoi închise gura. 

— N-o să-ţi meargă cu trucuri de-astea ieftine, avocat... 

— ...de găinari? Asta e o expresie pe care o căutaţi? zâmbi cu 
amărăciune Grayle. Cred că ştiţi unde e ieşirea, domnule 
Hargensen. Sancţiunile împotriva fiicei dumneavoastră rămân 
valabile. Dacă ţineţi să daţi curs acţiunii, e dreptul 
dumneavoastră. 

Hargensen traversă băţos încăperea, se opri ca pentru a mai 
adăuga ceva, apoi ieşi, abia stăpânindu-se să-şi dea satisfacţie 
trântind straşnic uşa. 

Grayle lăsă să i se reverse aerul din piept. Nu era greu să vezi 
de unde-şi moştenea Chris Hargensen îndărătnicia căpoasă. 

A.P. Morton intră peste un minut: 

— Cum a mers? 

— Timpul o va spune, Morty, răspunse Grayle; strâmbându-se, 


privi la grămada de agrafe răsucite. Oricum, a rezistat cale de 
şapte clame. Într-un fel e un record. 

— O să deschidă o acţiune civilă? 

— Nu ştiu. L-a atins când i-am spus c-o să contra-cităm. 

— Te cred. 

Morton aruncă o privire telefonului de pe biroul lui Grayle. 

— E vremea ca supraveghetorul să se ocupe de lada asta de 
gunoi, nu? 

— Da, încuviinţă Grayle, ridicând receptorul. Slavă Domnului 
că asigurarea mea de şomaj e achitată la zi. 

— Şi a mea, replică loial Morton. 


Din Umbra a explodat (Addenda Il): 


Carietta White a predat strofa care urmează ca temă la 
poezie în clasa a şaptea. DI. Edwin King, profesorul de engleză 
al Carriei într-a şaptea, declară: "Nu ştiu de ce am păstrat-o. 
Categoric, nu mi-a rămas în minte ca o elevă prea strălucită, şi 
nici acestea nu sunt versuri strălucite. Era foarte tăcută şi nu-mi 
aduc aminte să fi ridicat o dată măcar mâna în clasă. Dar ceva 
anume din poezioara asta părea un strigăt." 


lisus priveşte de pe perete, 

Dar are faţa rece ca gheața, 

Și dacă el mă iubea 

Aşa cum îmi spune ea 

De ce mi-e aşa de singură viaţa? 


Marginile hârtiei pe care e scrisă strofa sunt împodobite cu un 
mare număr de figurine cruciforme care aproape că par să 
danseze... 


Luni după-amiază Tommy era la antrenamentul de baseball, 
iar Sue se duse la Kelly Fruit Company ca să-l aştepte. 

Kelly's era cea mai tipică speluncă de liceeni cu care se putea 
lăuda comunitatea răsfirată larg din Chamberlain de când Şeriful 
Doyle închisese centrul de recreere în urma unui mare chef cu 
droguri. Era ţinută de un om gras şi ursuz numit Hubert Kelly 
care îşi cănea părul şi se plângea încontinuu că stimulatorul său 
cardiac electronic e pe punctul să-l curenteze. 

Localul era o combinaţie de băcănie, chioşc de răcoritoare şi 
staţie de benzină - în faţă avea o pompă Jenny ruginită pe care 


Hubie nu se ostenise niciodată s-o schimbe de când fuzionaseră 
companiile. Mai vindea bere, vin ieftin, cărţi porcoase şi un 
sortiment larg de ţigări obscure ca Murads, King Sano şi Marvel 
Straights. 

Chioşcul de răcoritoare avea placă de marmură veritabilă şi 
patru sau cinci separeuri pentru puștii fără amici sau destul de 
nenorocoşi ca să n-aibă unde merge pentru a se îmbăta sau 
droga. Un Flipper vechi care se gripa mereu la bila a treia îşi 
bâlbâia becurile în fund, lângă raftul de publicaţii porno. 

Când intră, Sue o văzu imediat pe Chris Hargensen. Era 
aşezată într-unul din compartimentele din spate. Amorul ei 
curent, Billy Nolan, se uita prin ultimul număr din Popular 
Mechanics la standul de reviste. Sue nu ştia ce poate găsi o 
fată bogată, "populară", aşa cum era Chris, la Nolan, care arăta 
cam ca un straniu călător în timp din anii '50 cu părul lui dat cu 
briantină, geaca de piele împodobită cu fermoare şi rabla de 
Chevrolet care tuşea din eşapament. 

— Sue! exclamă Chris. Vino-aici! 

Sue dădu din cap şi ridică o mână, deşi antipatia i se ridică în 
gât ca un şarpe de hârtie. Când o privea pe Chris, parcă s-ar fi 
uitat printr-o uşă întredeschisă spre un loc unde Carrie White 
stătea chircită cu mâinile peste creştet. În mod previzibil, îşi găsi 
propria ipocrizie (inerentă în salutul din mână şi din cap) 
greţoasă şi de neînțeles. De ce nu putea pur şi simplu s-o rupă 
cu ea? 

— De zece cenți bere de rădăcini, îi ceru ea lui Hubie. 

Kelly avea bere de rădăcini autentică, de soi ales, şi o servea 
în halbe din 1890, mari şi aburite. Aşteptase cu nerăbdare să o 
soarbă îndelung în timp ce citea un foileton şi îl aştepta pe 
Tommy - în ciuda prăpădului pe care-l cauzau tenului ei berea 
de rădăcini, nu putea fără ea. Nu fu însă mirată să constate că-i 
pierise pofta. 

— Ce-ţi mai face inima, Hubie? întrebă. 

— Măi copii, răspunse Hubie, decapitând spuma de pe berea 
lui Sue cu un cuţit de masă şi umplând mai departe halba. Voi 
nu pricepeţi nimica. Am băgat azi dimineaţă în priză aparatul de 
ras şi m-am ales cu o sută zece volţi drept prin stimulatorul ăla. 
Măi copii, voi habar n-aveţi cum e, n-am dreptate? 

— Aşa se pare. 

— Aşa. Ferească-vă Dumnezeu să trebuiască vreodată să 


aflaţi. Cât o s-o mai poată duce bătrâna mea ticăitoare? Măi 
copii, o să vedeţi voi când îmi cumpăr ferma şi zevzecii ăştia de 
la renovări urbane or să facă din locu-ăsta o parcare. Berea face 
zece cenți. 

Sue împinse fisa peste marmură. 

— Cincizeci de milioane de volţi drept prin bătrânele ţevi, făcu 
sumbru Hubie şi cobori privirea spre mica umflătură a 
buzunarului de la piept. 

Sue luă berea şi se strecură cu grijă pe locul gol din separeul 
Christinei. Arăta grozav de drăguță, cu părul ei negru legat într- 
o panglică verde-trifoi şi o bluză strânsă pe trup care-i scotea în 
evidenţă sânii tari, cu vârfurile în sus. 

— Ce mai faci, Chris? 

— Căcarea lumii! zise Chris, cu un entuziasm afectat. Ai auzit- 
o pe ultima? M-au dat afară de la bal. Pun pariu că muistu-ăla de 
Grayle o să-şi piardă slujba. 

Sue o auzise pe ultima. La fel ca toată lumea din Ewen. 

— Tăticul îi dă în judecată, continuă Chris - şi, peste umăr: 
Billii! Vino-aici să-i zici salut lui Sue! 

Tânărul lăsă jos revista şi veni agale, cu degetele mari 
agăţate în centura militară încheiată lateral, şi celelalte degete 
atârnându-i moi spre pubisul dolofan al levişilor bătuţi în ţinte. 
Sue se simţi năpădită de un val de irealitate şi rezistă impulsului 
de a-şi duce mâinile la faţă chicotind nebunește. 

— Ura, Suze, aruncă Billy. 

Se aşeză lângă Chris şi începu imediat să-i maseze umărul. 
Chipul îi era complet lipsit de expresie. Ar fi putut tot atât de 
bine să fi pipăit un antricot de vită. 

— Oricum, cred c-o să spargem petrecerea, anunţă Chris. Ca 
formă de protest sau cam aşa ceva. 

— Chiar? exclamă Sue, sincer uimită. 

— Nu, răspunse Chris, dând vag din mână. Nu ştiu. 

Faţa i se scofâlci deodată într-o mască a furiei, la fel de brusc 
şi de neaşteptat ca pâlnia unei tornade. 

— Nenorocita de Carrie White! Ce-aş mai vrea să-şi ia 
socoteala aia de popă trupete şi să şi-o bage drept în cur! 

— O să treci tu şi peste asta, o consolă Sue. 

— Dacă voi celelalte aţi fi ieşit numai odată cu mine... 
Doamne, Sue, de ce n-ai venit? Atunci zău că i-am fi apucat de 
boaşe. Nu mi te-am închipuit niciodată ca pe-un pion al şefilor. 


Sue simţi că i se încing obrajii. 

— De altele nu ştiu, da', eu n-am fost pionul nimănui. Am 
primit pedeapsa pentru că am considerat c-o merit. Am făcut o 
treabă împuţită. Încheiat citatul. 

— Rahat. Nefututa aia de Carrie umblă creanga zicând că 
toată lumea afară de ea şi sclivisita de mă-sa o s-ajungă-n iad şi 
tu mai poţi să-i ţii partea? Ar fi trebuit să luăm zdrenţele-alea şi 
să i le băgăm pe gât. 

— Sigur. Corect. Mai vorbim, Chris. 

leşi din separeu. 

De astă dată Chris se împurpură la faţă; sângele îi năvăli-n 
obraji dintr-o dată, de parcă un nor roşu ar fi trecut peste cine 
ştie ce soare dinăuntrul ei. 

— N-oi fi tu loana d'Arc a oraşului! Cred că ţin bine minte că 
erai şi tu acolo, zbierând în cor cu toată lumea! 

— Da, spuse Sue, tremurând. Dar eu am încetat. 

— Oh, nu cumva eşti chiar ea? se minună Chris. Tii, ba zău că 
da! la-ţi berea de rădăcini cu tine. Să n-o ating cumva şi să mă 
prefac în aur. 

Sue nu-şi luă berea. Se răsuci şi plecă, mai mult poticnindu- 
se. Tulburarea îi era cumplit de mare, prea mare pentru lacrimi 
sau furie. Era o fată cumsecade, şi acesta fusese primul conflict 
în care să se fi implicat, fizic sau verbal, de pe vremea trasului 
de cozi din şcoala generală. Şi era pentru întâia oară în viaţa ei 
că se consacrase în mod activ unui principiu. 

Şi, bineînţeles, Chris o lovise drept în locul potrivit, o atinsese 
exact acolo unde era cel mai vulnerabilă: căci era o ipocrită, nu 
părea să existe nicio cale de-a evita şi, undeva adânc, cuibărită 
înlăuntrul ei şi plină de ură, era conştiinţa faptului că unul din 
motivele pentru care participase la ora de condiţie fizică şi 
alergări în forţă ale Domnişoarei Desjardin n-avea nimic de-a 
face cu noblețea. Nu vroia să-şi rateze pentru nimic în lume 
ultimul Bal de Primăvară. Pentru nimic în lume. 

Tommy nu se zărea nicăieri. 

O luă pe jos înapoi spre şcoală, cu stomacul chiorăindu-i 
jalnic. Micuța Miss Mănăstire-de-Maici. Suzy Creamcheese. 
Fetiţa Cuminte care nu face Treaba Aia decât cu băiatul pe care 
intenţionează să-l ia de soţ - cu cuvenita acoperire a 
suplimentului de duminică, bineînţeles. Doi copii. Să-i baţi cu 
basca udă dacă dau cel mai mic semn de cinste: şi-o trag, se 


ceartă, sau refuză să se hlizească de fiecare dată când vreunu' 
grozav de deștept strigă "şase". 

Bal de Primăvară. Rochie albastră. Corsaj ţinut toată după- 
amiaza în frigider. Tommy într-un sacou alb de seară, 
cingătoare, pantaloni negri, pantofi negri. Părinţii făcând 
fotografii cu Blitz Kodak şi Polaroid, pe care să le pună lângă 
canapeaua din salon. Crep mascând spalierele nude ale sălii de 
gimnastică. Două orchestre: una de rock, una de blues. Nicio a 
cincea roată n-are nevoie să se înscrie. Mortimer Snerd, fii bun 
şi stai afară. Accesul permis numai membrilor clubului şi 
viitorilor rezidenţi ai Kleen Korners. 

În cele din urmă îi dădură lacrimile şi o luă la fugă. 


Din Umbra a explodat (pag. 60): 


Următorul citat face parte dintr-o scrisoare adresată de Chris 
Hargensen Donnei Kellogg. Tânăra Kellogg s-a mutat de la 
Chamberlain la Providence, Rhode Island, în toamna anului 
1978. Se pare că a fost una dintre puţinele prietene apropiate 
ale Christinei Hargensen, şi totodată confidentă. Scrisoarea 
poartă data poştei 17 mai, 1979: 

"Aşa că am pierdut Balu' şi maţe-fripte de taică-meu zice că 
n-are de gând să le dea ălora ce merită. Da' n-o să le meargă, 
încă nu ştiu exact ce-am să fac, dar îţi garantez că toată lumea 
o să aibă o futu-i mare surpriză..." 


Era  şaptesprezece.  Şaptesprezece mai. Tăie ziua pe 
calendarul din camera ei de îndată ce-şi trase cămaşa de 
noapte, lungă şi albă. Tăia fiecare zi ce trecea, cu un creion 
carioca mare şi negru, şi avea impresia că acest lucru exprima o 
foarte proastă atitudine în faţa vieţii. De fapt, nu-i păsa. Singurul 
lucru de care-i păsa cu adevărat era conştiinţa faptului că a 
doua zi Momma avea s-o trimită din nou la şcoală, unde va 
trebui să le întâlnească iarăşi pe toate. Pe Ele. 

Se aşeză în micul ei balansoar Boston (cumpărat şi plătit cu 
propriii ei bani), lângă fereastră, închise ochii, şi le înlătură din 
minte, pe Ele ca şi toată harababura de gânduri conştiente. 
Parcă ar fi măturat o duşumea. Ridică-ţi covorul subconştientului 
şi strecoară dedesubt tot gunoiul. Pa. 

Deschise ochii. Privi la peria de păr aflată pe biroul ei. 

Flexează. 

Ridică peria. Era grea. Ca şi cum ar fi ridicat o mreană cu 


braţe foarte slabe. Oh. Gemu. 

Peria lunecă până la marginea biroului, trecu de punctul unde 
forţa gravitaţională ar fi trebuit s-o răstoarne, şi începu să se 
legene, ca suspendată cu un fir invizibil. Ochii Carriei se 
strânseră până la a deveni două tăieturi înguste. Venele îi 
pulsau la tâmple. Orice medic ar fi fost interesat să afle ce se 
petrecea cu trupul ei în momentele acelea; n-avea niciun sens 
logic. Respirația scăzuse la şaisprezece inhalări pe minut. 
Tensiunea sângelui se ridicase la 190/100. Pulsul la 140 - mai 
mult decât al astronauţilor sub acceleraţia gravitaţională sporită 
a decolării. Temperatura atinsese 94,3*F. Corpul ei ardea 
energie ce părea că vine de nicăieri şi se îndreaptă spre 
niciunde. O electroencefalogramă ar fi prezentat unde alfa care 
nici nu mai erau unde, ci zig-zag-uri mari, ascuţite. 

Lăsă jos, cu grijă, peria. Bun. Noaptea trecută o scăpase. 
Pierzi toate punctele, te duci la-nchisoare. 

Închise din nou ochii şi se legănă. Funcţiile fiziologice 
începură să revină la normal; respiraţia i se acceleră până 
aproape de gâfâială. Balansoarul scârţâia uşor. Nu enervant, 
totuşi; liniştitor. Huţa, huţa. Limpezeşte-ţi minţile. 

— Carrie? pluti, cam tulburată, vocea maică-si. 

(ajung la ea interferenţe ca la radio când dai drumul la mixer 
bun, bun) 

— Ţi-ai spus rugăciunile, Carrie? 

— Mi le spun, strigă ea ca răspuns. 

Da. Şi le spunea, sigur că da. 

Privi la micul ei pat-studio. 

Flexează. 

Covârşitoare greutate. Enormă. De neîndurat. 

Patul vibră, apoi capătul i se ridică la vreo trei degete. 

Căzu la loc cu o bufnitură. Aşteptă, cu un surâs vag pe buze, 
ca Momma să strige furioasă. Nu strigă. Aşa că fata se ridică, 
urcă în pat şi se cuibări între cearşafurile răcoroase. O durea 
capul şi se simţea buimăcită, cum i se întâmpla întotdeauna 
după aceste şedinţe de antrenament. Inima îi bătea, într-un ritm 
aprig, înfricoşător. 

Întinse mâna, stinse lumina şi se culcă la loc. Fără pernă. 
Momma nu-i dădea voie să folosească perne. 

Se gândea la drăcugşori, la spiriduşi şi vrăjitoare 

(oi fi vrăjitoare mămico târfa diavolului) 


bântuind prin noapte, acrind laptele, răsturnând putinile de 
unt, mănând recoltele, în timp ce Ele se tupilau în casele Lor cu 
semne hexagonale desenate pe uşi. 

Închise ochii, adormi şi visă pietre uriaşe, vii, prăvălindu-se 
prin noapte, căutând-o pe Momma, căutându-le pe Ele. Încercau 
să fugă, să se-ascundă. Dar stânca nu le ascundea; copacul 
uscat nu le dădea adăpost. 


Din Numele meu e Susan Snell de Susan Snell (New York: 
Simon & Schuster, 1986), pag. I-IV: 


În legătură cu cele întâmplate la Chamberlain în Noaptea 
Balului, există un lucru pe care nu l-a înţeles nimeni. Nu l-a 
înţeles presa, nu l-au înţeles nici cercetători de la Duke 
University, nici David Congress - deşi cartea sa Umbra a 
explodat este, probabil, singura lucrare semi-decentă scrisă 
despre acest subiect - şi fără îndoială că nici Comisia White, 
care a găsit în mine un ţap ispăşitor foarte la-ndemână, nu l-a 
înţeles. 

Acest unic lucru este faptul fundamental: eram copii. 

Carrie avea şaptesprezece ani, Chris Hargensen tot 
şaptesprezece, eu  şaptesprezece, Tommy Ross avea 
optsprezece, Billy Nolan (care a pierdut un an repetând clasa a 
noua, probabil înainte de-a învăţa cum să se tragă de manşete 
în timp ce era ascultat) avea nouăsprezece... 

Copiii maturi reacţionează în moduri mai acceptabile din 
punct de vedere social decât cei mai mici, dar tot au un stil de-a 
lua hotărâri greşite, de a suprareacţiona, sau a subestima. 

În prima secţiune care urmează acestei introduceri, trebuie să 
analizez, pe cât de bine pot, prezenţa acestor tendinţe în mine 
însămi. Până una-alta, problema pe care urmează s-o discut se 
află la baza implicării mele în evenimentele Nopţii de Bal, şi 
dacă vreau să mă spăl de păcate, trebuie să încep prin a relata 
unele scene pe care le resimt acum deosebit de dureros... 

Am mai spus până acum această poveste, cel mai notoriu caz 
fiind în faţa Comisiei White, care a primit-o cu incredulitate. 

Sub impresia celor două sute de morţi şi a distrugerii unui 
întreg oraş, este foarte uşor să se uite un singur lucru: eram 
copii. Eram copii. Eram copii care încearcă să se descurce cât 
pot de bine... 


— Te-ai scrântit. 


O privi clipind din ochi, refuzând să creadă ceea ce efectiv 
auzise. Erau la el acasă, iar televizorul mergea, dat însă uitării. 
Mama lui se dusese în vizită la doamna Klein, peste drum. Tatăl 
era în atelierul din pivniţă, meşterind o colivie. 

Sue părea stingherită dar hotărâtă. 

— Aşa vreau eu, Tommy. 

— Ei bine, aşa n-o vreau eu. Cred că-i cea mai tâmpită 
blestemăţie pe care-am auzit-o-n viaţa mea. Ca un lucru pe care 
să-l faci la un pariu. 

Faţa lui Sue se încordă. 

— O? Credeam că tu eşti ăla care ţinea discursuri măreţe 
alaltăieri seară. Da' când e vorba să-ţi pui banii acolo unde ti-i 
gura aia mare şi grasă... 

— Stai, ho! rânji Tommy, fără să se arate jignit. N-am spus că 
nu, nu? Oricum, nu încă. 

— Ai... 

— Stai. Stai doar. Lasă-mă să vorbesc. Vrei s-o invit pe Carrie 
White la Balul de Primăvară. Okay, asta mi-e clar. Dar mai sunt 
vreo câteva lucruri pe care nu le-nţeleg. 

— Zi-le pe nume, spuse Sue aplecându-se spre el. 

— Mai întâi, la ce-o să folosească? Şi doi, ce te face să crezi c- 
o să zică da dac-o invit? 

— Să nu zică da? Păi... se încurcă Sue, eşti... toată lumea te 
place, şi... 

— Ştim amândoi că ea nu prea are motive să-i pese cine ştie 
ce de oamenii pe care-i place toată lumea. 

— Cu tine ar merge. 

— De ce? 

Presată, Sue arăta sfidătoare şi mândră în acelaşi timp. 

— Am văzut cum se uită la tine. E topită. La fel ca jumătate 
din fetele de la Ewen. 

Tommy îşi dădu ochii peste cap. 

— Mă rog, aşa zic eu, spuse defensiv Sue. N-o să fie în stare 
să refuze. 

— Să zicem că te cred. Cum rămâne cu chestia ailaltă? 

— Adică la ce bun? Păi... o s-o scoată din carapacea ei, 
normal. O s-o facă... 

Nu mai continuă. 

— Să intre-n rândul oamenilor? Haide, Suze. Nici tu nu crezi 
palavrele astea. 


— Bine. Poate că nu le cred. Dar poate că totuşi îi sunt 
datoare pentru ceva. 

— Chestia de la duşuri? 

— Mult mai mult de-atât. Poate că dacă n-ar fi decât asta, aş 
putea s-o las baltă, dar bancurile proaste au început încă din 
generală. N-am fost amestecată în multe, dar în câteva tot am 
fost. Dacă eram în aceeaşi clasă cu Carrie, fac pariu că mă 
băgam şi eu în mai multe. Părea să fie... hm, o distracţie 
nemaipomenită. Fetele pot fi rele ca nişte pisici sălbatice când e 
vorba de-aşa ceva, e o treabă pe care băieţii nu pot s-o-nţeleagă 
cu adevărat. Băieţii ar fi sâcâit-o pe Carrie o bucată de vreme, 
după care uitau, dar fetele... şi au tot ţinut-o aşa întruna, şi nici 
măcar nu mai pot să-mi aduc aminte cum a-nceput. Dacă eu aş 
fi Carrie, nici măcar n-aş mai putea suporta să m-arăt în lume. 
Pur şi simplu aş găsi un pietroi mare şi m-aş ascunde sub el. 

— Eraţi copii, spuse Tommy. Copiii nu ştiu ce fac. Copiii nici 
măcar nu ştiu că reacţiile lor îi rănesc pe ceilalţi oameni, 
propriu-zis, practic. Le lipseşte, ăă, puterea de pătrundere. 
Pricepi? 

Sue se pomeni luptându-se să-şi exprime gândul pe care i-l 
trezeau aceste cuvinte, căci îi păru dintr-o dată josnic să te dai 
mare pe lângă incidentul de la duşuri la fel cum se dă mare 
cerul pe deasupra munţilor. 

— Dar rar se-ntâmplă să descopere cineva vreodată că 
faptele sale, propriu-zis, practic, îi rănesc pe ceilalţi! Oamenii nu 
devin mai buni, se fac mai deştepţi doar. Şi când te-ai făcut mai 
deştept nu încetezi să smulgi aripile muştelor, nu faci decât să 
cauţi motive mai serioase pentru a o face. O mulţime de copii 
spun că le pare rău de Carrie White - mai ales fete, să mori de 
râs! — dar pun pariu că niciunul din ei nu-nţelege ce-nseamnă 
să fii Carrie White, fiecare secundă din fiecare zi. Şi nici nu le 
pasă cu-adevărat. 

— Ţie-ţi pasă? 

— Nu ştiu! ţipă fata. Dar cineva ar trebui să-ncerce şi să-i pară 
rău, într-un fel care să conteze... într-un fel care să-nsemne 
ceva. 

— Bine. Am s-o invit. 

— Chiar? 

Replica lui Sue sunase plată, surprinsă. Nu se aşteptase ca 
Tommy să accepte într-adevăr. 


— Da. Dar cred c-o să zică nu. Mi-ai supraestimat box-office-ul 
de farmec. Chestia aia cu popularitatea-i o balivernă. Ţi-au intrat 
gărgăunii la cap. 

— Mulţumesc, rosti Sue pe un ton ciudat, ca şi cum i-ar fi 
mulţumit unui inchizitor pentru tortură. 

— Te iubesc, răspunse Tommy. 

ÎI privi mirată. Era pentru prima oară că i-o spunea. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 6): 


Există o mulţime de oameni - în majoritate bărbaţi - pe care 
nu-i surprinde faptul că i-am cerut lui Tommy s-o invite pe Carrie 
la Balul de Primăvară. Îi surprinde, totuşi, că el a făcut-o, ceea 
ce dovedeşte că intelectul masculin se aşteaptă la foarte puţin 
în materie de altruism de la semenii săi. 

Tommy a invitat-o pentru că mă iubea şi fiindcă era lucrul pe 
care-l doream eu. Cum puteai şti că te iubeşte? întreabă 
scepticul de la balcon. Pentru că aşa mi-a spus el, domnule. Și 
dacă l-ai fi cunoscut, asta ar fi fost prea destul şi pentru 
dumneata... 


A invitat-o marţi, după prânz, şi s-a pomenit că e emoţionat 
ca un copil pe cale să meargă la prima sa petrecere cu colegii. 

Ea stătea cu patru rânduri mai încolo în sala de studiu a orei a 
cincea, iar când sună de ieşire Tommy îşi croi drum prin 
mulţimea celor grăbiţi să iasă. La catedră, Dl. Stephens, un 
profesor înalt aflat tocmai în pragul îngrăşării, îşi aduna distrat 
hârtiile în servieta maronie şi jerpelită. 

— Carrie? 

— Ăhău? 

Ridică privirea din carte cu o tresărire speriată, aşteptându-se 
parcă la o lovitură. Vremea era închisă, iar lumina neoanelor 
îngropate în plafon nu-i avantaja în mod deosebit tenul palid. 
Dar Tommy văzu pentru prima oară (fiindcă era pentru prima 
oară că o privea cu adevărat) că fata era departe de-a fi 
respingătoare. Faţa ei, mai curând rotundă decât ovală, avea 
ochi atât de negri încât păreau să arunce sub ei umbre, ca nişte 
vânătăi. Părul îi era de un blond închis, cam sârmos, strâns într- 
un coc care n-o prea umplea de vino-ncoace. Avea buze pline, 
aproape senzuale, şi dinţi albi de la natură. Trupul îi era, în cea 
mai mare parte, nedefinit. Un pulover larg îi ascundea sânii, 


lăsând să se observe doar două proeminențe vagi. Fusta ei avea 
un colorit vioi, dar era tot groaznică: cădea într-o croială "A" 
ciudată şi greoaie până la jumătatea gambelor. Pulpele se 
arătau puternice, rotunjite, (încercarea de a le ascunde cu o 
pereche de ciorapi aţoşi înalţi până sub genunchi era bizară dar 
zadarnică) şi frumos formate. 

Privea în sus spre el cu o expresie în care teama era 
amestecată cu altceva. Era absolut sigur că ştie ce e acel alt 
ceva. Sue avusese dreptate şi, odată ce era aşa, Tommy abia 
avu timp să se întrebe dacă fapta lui îi ajuta lui Carrie sau nu 
cumva înrăutăţea şi mai mult situaţia. 

— Dacă n-ai pereche pentru Bal, ai vrea să vii cu mine? 

Acum Carrie clipi şi, în timp ce-o făcea, se petrecu un lucru 
ciudat. Timpul necesar ca să se întâmple poate să nu fi fost mai 
mult de-o fracțiune de secundă, dar după aceea Tommy şi-l 
putu reaminti fără efort, la fel cum se întâmplă cu visele sau cu 
senzațiile de déjà vu. Simţi o ameţeală ca şi cum creierul nu i- 
ar mai fi controlat trupul - sentimentul mizerabil de înstrăinare 
pe care-l avea când bea prea mult, ajungând pe punctul să 
vomite. 

Apoi îi trecu. 

— Ce? Ce? 

Cel puţin nu se înfuriase. Tommy prevăzuse un scurt acces de 
furie urmat de o retragere rapidă. Dar Carrie nu era furioasă; 
părea incapabilă să accepte cât de cât ideea a ceea ce-i 
spusese el. Acum erau singuri în sala de studiu, exact între 
refluxul elevilor dinainte şi fluxul celor ce urmau. 

— La Balul de Primăvară, spuse el, cam şovăitor. E vinerea 
viitoare şi ştiu că-i cam târziu pentru o invitaţie, dar... 

— Nu-mi place să fiu păcălită, spuse ea încet, şi-şi lăsă capul 
în piept. 

Ezită doar o secundă, iar apoi trecu pe lângă el, se opri, se 
întoarse şi deodată Tommy văzu în ea demnitate, un lucru atât 
de firesc încât se îndoia că fata era măcar conştientă de 
existenţa lui. | 

— Oare Voi, Aştia, credeţi că puteţi, chiar aşa, să mă păcăliţi 
la nesfârşit? Ştiu foarte bine cu cine-ai să te duci. 

— Nu mă duc cu nimeni cu care n-am chef, spuse răbdător 
Tommy. Te invit pentru că vreau eu să te invit. 

În ultimă instanţă, ştia că acesta e adevărul. Dacă Sue făcea 


un gest reparator, asta nu conta decât în al doilea rând. 

De-acum începuseră să intre elevii la ora a şasea, iar unii 
dintre ei îi priveau curioşi. Dale Ullman îi spuse ceva unui băiat 
pe care Tommy nu-l cunoştea, şi amândoi chicotiră. 

— Vino, o chemă Tommy. 

leşiră pe hol. 

Erau la jumătatea drumului spre Aripa Patru - clasa lui se afla 
în partea opusă - păşind alături, fie şi din întâmplare poate, 
când Carrie spuse, aproape prea încet ca să se-audă: 

— AŞ veni cu plăcere. Cu mare plăcere. 

Tommy era destul de perspicace ca să ştie că nu era o 
acceptare, şi din nou îl umplu îndoiala. Totuşi, treaba începuse. 

— Atunci, fă-o. Va fi în regulă. Pentru amândoi. Avem noi grijă 
de asta. 

— Nu, spuse ea, şi aşa cum arăta, dintr-o dată gânditoare, ar 
fi putut fi socotită chiar o fată frumoasă. Va fi un coşmar. 

— N-am bilete, replică băiatul, ca şi cum n-ar fi auzit-o. Azi e 
ultima zi când se mai vând. 

— Hei, Tommy, ai luat-o în direcţie greşită! răcni Brent Gillian. 

Carrie se opri: 

— Ai să-ntârzii la oră. 

— Vii? 

— La oră, insistă ea, nefericită. La oră. O să sune de intrare. 

— Vii? 

— Da! exclamă Carrie cu furioasă neajutorare. Ştiai c-o să vin! 

Işi şterse ochii cu dosul mâinii. 

— Ba nu. Dar acum ştiu. Trec să te iau la şapte jumate. 

— Bine, şopti fata. Mulţumesc. 

Arăta de parcă era cât pe ce să leşine. 

Şi atunci, mai ezitant ca oricând, Tommy îi atinse mâna. 


Din Umbra a explodat (pag. 74—76): 


Probabil că niciun alt aspect al afacerii Carrie White n-a fost 
atât de prost înţeles, de inexact dedus şi de învăluit în mister, ca 
rolul jucat de Thomas Everett Ross, nenorocosul cavaler al 
Carriei la Balul de Primăvară al Liceului Ewen. 

Morton Cratzchbarken, într-un discurs recunoscut ca voit 
senzaţional la Colocviul Naţional de Fenomene Metapsihice de 
anul trecut, a spus că cele mai şocante două evenimente ale 
secolului douăzeci au fost asasinarea lui John F. Kennedy din 


1963 şi distrugerea oraşului Chamberlain, Maine, în mai 1979. 
Cratzchbarken subliniază că ambele evenimente au fost aduse 
la cunoştinţa cetăţenilor de către mass media, şi ambele 
aproape că au urlat în gura mare faptul înfricoşător că, în vreme 
ce ceva luase sfârşit, altceva fusese irevocabil pus în mişcare. 
Dacă se poate accepta o atare comparaţie, arunci Thomas Ross 
a jucat rolul unui Lee Harvey Oswald - omul-trăgaci într-o 
catastrofă. Întrebarea care persistă este: a făcut-o în mod 
conştient sau nu? Susan Snell, după cum ea însăşi recunoaşte, 
urma să fie escortată de către Ross la serbarea anuală. Susţine 
că i-a propus lui Ross s-o ia în locul ei pe Carrie, pentru a-şi 
ispăşi vina rolului jucat de ea în incidentul de la duş. Cei ce 
resping această ipoteză, în ultima vreme urmând opinia lui 
George Jerome de la Harvard, afirmă că o să fie o deturnare 
profund romantică, fie o minciună sfruntată. Jerome 
argumentează cu toată tăria şi elocvenţa că nu e deloc 
caracteristic pentru adolescenţii de vârsta liceului să se simtă 
datori de-a "ispăşi" indiferent ce - mai ales în cazul unei ofense 
faţă de un egal de-al lor care a fost ostracizat din clicile 
existente. 

"Ar fi încurajator să putem crede că firea adolescenților e 
capabilă de un asemenea gest care să salveze mândria şi 
imaginea de sine a păstrării inferioare din ordinul 
scurmătoarelor', a declarat Jerome într-un număr recent din 
“The Atlantic Monthly", "dar ştim bine că nu e aşa. Găina slabă 
nu e ridicată blând din praf de către tovarăşele ei; mai degrabă, 
este exterminată rapid şi fără milă." 

Jerome, fireşte, are perfectă dreptate - în legătură cu păsările, 
în orice caz - iar elocvenţa lui e neîndoielnic răspunzătoare în 
bună măsură pentru avansarea teoriei "farsei crude", de care 
Comisia White s-a apropiat fără însă a o statua propriu-zis. 
Această teorie sugerează că Ross şi Christine Hargensen (vezi 
pag. 10-18) se aflau în centrul unei vaste conspirații de a o 
aduce pe Carrie White la Balul de Primăvară şi, odată ajunsă 
acolo, a-i desăvârşi umilirea. Unii teoreticieni (în majoritatea 
autori de romane polițiste) mai susţin şi că Sue Snell a jucat un 
rol activ în conspirație. Astfel, misteriosul domn Ross e aruncat 
în cea mai proastă lumină posibilă, cea a unui farsor cinic 
manipulând cu deliberare o fată instabilă psihic spre o situaţie 
de stres extrem. 


Autorul de faţă nu crede că aşa ceva e plauzibil, având în 
vedere caracterul domnului Ross. Aceasta este o faţetă rămasă 
în mare măsură neexplorată de către detractorii lui, care l-au 
zugrăvit mai curând ca pe un atlet insipid, o vedetă locală; 
expresia "bufon tălâmb" exprimă perfect această optică asupra 
lui Tommy Ross. 

E drept că Ross era un sportiv de capacitate peste medie. Cel 
mai bun era la baseball, fiind membru al selecționatei Ewen cu 
începere din anul doi. Dick O'Connell, manager general al 
echipei Boston Red Sox, a indicat faptul că lui Ross i s-ar fi oferit 
un avans considerabil pentru semnarea contractului, dacă 
rămânea în viaţă. 

Dar Ross era şi un elev de A-pe-linie (necorespunzând deloc 
imaginii de "bufon tălâmb") după cum au spus părinţii lui, 
hotărâse că baseball-ul profesionist trebuia să mai aştepte până 
la terminarea facultăţii, unde plănuia să studieze pentru licenţa 
de limba engleză. Preocupările lui includeau creaţia poetică, iar 
o poezie scrisă cu şase luni înainte de-a muri a fost publicată 
într-o "mică revistă" cu autoritate, numită “Ever/eaf. O puteţi 
găsi în Addenda V. 

Colegii săi de clasă care au supravieţuit îi acordă şi ei note 
mari, ceea ce e foarte semnificativ. N-au mai rămas decât 
doisprezece supraviețuitori după ceea ce în presa populară a 
devenit cunoscut ca Noaptea Balului. Cei care nu participau au 
fost în majoritate elevii nepopulari din clasele de treapta întâi şi 
a doua. Dacă aceşti "excluşi" şi-l amintesc pe Ross ca pe un 
băiat prietenos şi simpatic (mulţi s-au referit la el cu “al dracu' 
de mişto gagiul!"), oare asta nu face ca teza Profesorului Jerome 
să sufere într-un grad corespunzător? 

Rezultatele şcolare ale lui Ross - care, conform legii de stat, 
nu pot fi reproduse aici - coroborate cu amintirile colegilor de 
clasă şi cu comentariile rudelor, vecinilor şi profesorilor, 
întregesc portretul unui tânăr extraordinar. Acesta e un fapt 
care nu se potriveşte mai deloc cu imaginea Profesorului Jerome 
referitoare la un băiat dur şi viclean, mort după admiraţia 
celorlalţi. Se pare că era destul de îngăduitor faţă de atacurile 
verbale şi suficient de independent faţă de grupul său pentru a 
o invita pe Carrie de la bun început. De fapt, Thomas Ross pare 
a fi fost un soi de raritate: un tânăr cu conştiinţă socială. 

Nu ne vom referi aici la sfinţenia lui. Nu ar avea niciun rost. 


Dar cercetarea intensivă m-a adus la convingerea că nu era 
nicio găină umană în poiata şcolii publice, alăturându-se cu 
inconştienţă măcelăririi unei găini mai slabe... 


Zăcea 

(nu mi-e frică nu mi-e frică de ea) 

pe pat cu un braţ petrecut peste ochi. Era sâmbătă noapte. 
Dacă voia să facă rochia pe care o avea în minte, trebuia să 
înceapă mâine cel mai 

(nu mi-e frică mămico) 

târziu. Cumpărase deja materialul de la John's, din Westover. 
Bogăția sa grea, de catifea mototolită, o speria. O speriase şi 
preţul, şi fusese intimidată de proporţiile magazinului, de 
doamnele şic hoinărind pe ici pe colo în rochiile lor uşoare de 
primăvară, examinând suluri de stofă. Domnea în atmosferă o 
stranietate cu ecou, iar localul se situa la antipozi faţă de filiala 
din Chamberlain a Woolworth's-ului, de unde îşi cumpăra ea de 
obicei materialele. 

Fusese intimidată, dar nu oprită. Pentru că, dac-ar fi vrut, i-ar 
fi putut trimite pe toţi ţipând în stradă. Manechine răsturnându- 
se, lămpi căzând, rulouri textile zburând prin aer ca nişte flamuri 
desfăşurându-se. Precum Samson în templu, putea potopi 
prăpăd peste capetele lor dacă o dorea. 

(nu mi-e frică) 

Acum pachetul era ascuns jos în pivniţă pe un raft uscat, iar 
ea avea să-l aducă sus. In noaptea asta. 

Deschise ochii. 


Flexează. 
Biroul se ridică în aer, se cutremură o clipă, după care se 
înălţă până atinse aproape tavanul. Il ridică. Il cobori. Acum 


patul, cu greutatea ei cu tot. Sus. Jos. Sus. Jos. Întocmai ca un 
lift. 

Abia dacă era cât de cât obosită. Mă rog, un pic. Nu prea 
mult. Capacitatea, aproape pierdută acum două săptămâni, 
prospera din plin. Progresase cu o iuţeală aproape... 

Ei bine, aproape înspăimântătoare. 

lar acum, aparent descătuşate, - la fel ca şi cunoştinţa 
menstruației - zeci de amintiri se iviseră, de parcă cine ştie ce 
stăvilar mintal ar fi fost doborât astfel ca ciudatele ape să poată 
năvăli şiroaie. Erau amintiri de fetiţă, înceţoşate, distorsionate, 
dar cu toate acestea foarte prezente. Făcea tablourile să 


danseze pe pereţi; dădea drumul robinetelor de apă aflate în 
cealaltă parte a încăperii; Momma îi cerea 

(Carrie închide ferestrele o să plouă) 

să facă ceva iar ferestrele se trânteau deodată prin toată 
casa; îi dezumfla Domnişoarei Macaferty toate cele patru 
cauciucuri odată deşurubând ventilurile de la roţile Volkswagen- 
ului ei; pietrele... 


„„„dar acum nu mai avea niciun rost să nege amintirea, nu mai 
mult decât ar fi negat ciclul menstrual, iar amintirea aceasta nu 
era împăienjenită, nu, nu asta; era aspră şi strălucitoare, ca 
nişte săgeți frânte ale fulgerului; fetiţa — 

(momma stai momma, nu mai nu pot să respiro gâtul meu o 
mămico îmi pare rău că m-am uitat momma o limba mea sânge 
în gură) 

biata fetiţă — 

(zbierând: târfă mică o ştiu eu cum e cu tine văd eu ce e de 
făcut) 

biata fetiţă zăcând jumătate în debara jumătate afară, văzând 
stele negre jucând pretutindeni în faţa ochilor ei, un zumzet 
dulce, îndepărtat, limba umflată bălăbănindu-i-se printre buze, 
grumazul încercuit de un jug de carne tumefiată, roasă, acolo 
unde o sugrumase Momma şi pe urmă Momma venind iar, 
venind la ea, Momma cu cuțitul lung de măcelărie al lui Doddy 
Ralph în mâna 

(să tai trebuie să tai răul să-l smulg ticăloşia păcatele cărnii o 
ştiu eu despre ochi îţi scot ochii) 

dreaptă, faţa ei schimonosită şi chinuită, bale pe bărbie, cu 
Biblia lui Doddy Ralph în mâna cealaltă 

(n-o să te mai uiţi tu niciodată la urâciunea aia despuiată) 

şi ceva s-a flexat, nu flexat ci FLEXAT, ceva enorm şi neformat 
şi titanic, un izvor de putere ce nu era a ei acum şi niciodată nu 
va mai fi şi apoi ceva a căzut pe acoperiş şi Momma a zbierat şi 
a scăpat Biblia lui Doddy Ralph şi asta a fost bine, şi pe urmă 
alte bufnituri şi trosnituri şi apoi casa a început să arunce cu 
mobilele peste tot şi Momma a scăpat cuțitul şi a căzut în 
genunchi şi a început să se roage, ţinând mâinile sus şi 
legănându-se-n genunchi în timp ce scaunele şuierau prin hol şi 
paturile de la etaj cădeau şi masa din sufragerie a încercat să se 
înghesuie pe-o fereastră şi atunci ochii maică-si crescând uriaşi 


şi înnebuniţi, bulbucându-se, degetul ei arătând spre fetiţă 

(tu eşti tu eşti lepădătură a satanei vrăjitoareo pui de diavol 
tu faci asta) 

şi pe urmă pietrele şi Momma leşinase în timp ce acoperişul 
pârâia şi trosnea ca sub paşii lui Dumnezeu şi după aceea... 

După aceea leşinase şi ea. lar pe urmă n-au mai fost amintiri. 
Momma n-a vorbit despre cele întâmplate. Cuţitul de măcelărie 
s-a întors în sertarul său. Momma a oblojit uriaşele vânătăi 
albastre şi negre de pe gâtul ei iar Carriei i se părea că ţine 
minte c-a întrebat-o pe Momma de unde le are iar Momma a 
strâns din buze şi n-a spus nimic. Puțin câte puţin, totul a căzut 
pradă uitării. Ochiul amintirii nu s-a mai deschis decât în vise. 
Tablourile nu mai dansau pe pereţi. Ferestrele nu se mai 
închideau singure. Carrie nu şi-a mai amintit niciodată de o 
vreme când lucrurile fuseseră altfel. Niciodată, până acum. 

Stătea întinsă pe patul ei, cu privirea în plafon, asudând. 

— Carrie! La masă! 

— Mulţumesc. 

(nu mi-e frică) 

Momma. 

Se ridică şi-şi prinse părul cu o bentiţă albastră-închis. Apoi 
cobori la parter. 


Din Umbra a explodat (pag. 59) 


Cât de vizibilă era "facultatea sălbatică" a Carriei, şi ce părere 
avea despre ea Margaret White, cu etica ei creştină împinsă 
până la extrem? Nu vom şti, probabil, niciodată. Suntem însă 
tentaţi să credem că reacţia doamnei White trebuie să fi fost la 
rândul ei dusă la extrem... 


— Nici nu te-ai atins de plăcintă, Carrie, ridică Momma 
privirea din broşura pe care o citea atentă în timp ce-şi bea 
Neabătutul Comentariu. E de casă. 

— Mă face să-mi iasă coşuri, Momma. 

— Coşurile sunt calea Domnului de a te pedepsi. Acum 
mănâncă-ţi plăcinta. 

— Momma? 

— Da? 

Carrie se aruncă: 

— Tommy Ross m-a invitat la Balul de Primăvară, vinerea 


viitoare... 

Broşura fu uitată. Momma se holba la ea cu ochi uriaşi care 
spuneau mă-nșeală auzul. Nările îi palpitau ca ale unui cal ce-a 
auzit pârâitul uscat al unui şarpe cu clopoței. 

Carrie încercă să-şi înghită nodul din gât şi nu 

(nu mi-e frică o ba mi-e) 

reuşi să scape decât de-o parte din el. 

— „..Şi-i un băiat foarte drăguţ. A promis să treacă pe-aici 
înainte, ca să-l cunoşti, şi... 


— Nu. 
— „„„să mă aducă acasă pe la unşpe. Am... 
— Nu, nu, nu! 


— „primit. Momma, te rog, înţelege că trebuie să-ncep şi eu 
să... să încerc să intru-n rândul lumii. Eu nu sunt ca dumneata. 
Sunt caraghioasă - vreau să zic, colegii mă găsesc caraghioasă. 
Nu vreau să fiu aşa. Vreau să-ncerc şi să fiu un om întreg înainte 
de-a fi prea târziu ca să... 

Doamna White îşi azvârli ceaiul în obrazul Carriei. 

Nu era decât călduţ, dar n-ar fi putut reteza vorbele fetei mai 
brusc nici clocotit să fi fost. Rămase buimacă, fluidul de 
culoarea chihlimbarului scurgându-i-se de pe bărbie şi obraji pe 
bluza albă, întinzându-se. Era lipicios şi mirosea a scorţişoară. 

Doamna White tremura, cu faţa împietrită, în afară de nări, 
care continuau să pulseze. Deodată, îşi aruncă pe spate capul şi 
urlă în tavan. 

— Doamne! Doamne! Doamne! 

Mandibula îi clănţănea brutal cu fiecare silabă. 

Carrie stătu nemişcată. 

Doamna White se ridică şi ocoli masa. Mâinile îi erau 
încleştate ca nişte gheare tremurânde. Avea pe faţă o expresie 
dementă de compasiune amestecată cu ură. 

— Chilia, spuse. Du-te-n chilie şi te roagă. 

— Nu, Momma. 

— Băieţii. Da, băieţii vin la rând. După sânge, băieţii vin. Ca 
nişte câini, adulmecă, le curg balele, caută să afle de unde vine 
mirosul ăla. Mirosul... ăla! 

Tot braţul i se repezi în lovitură, iar sunetul palmei pe faţa 
Carriei 

(o doamne ce frică mi-e acum) 

păru pocnetul sec al unei curele de piele şfichiuind în aer. 


Carrie rămase pe scaun, deşi partea de sus a trupului i se 
clătină. Urma de pe obrazul ei fu mai întâi albă, apoi roşie ca 
sângele. 

— Semnul, spuse doamna White. 

Ochii îi erau dilataţi dar goi; respira cu gâfâieli repezi şi 
lacome. Părea că vorbeşte de una singură, când mâna îi cobori 
ca o gheară pe umărul fetei şi o trase de pe scaun. 

— L-am văzut eu, sigur. O, da. Dar. N-am. Făcut-o. Niciodată. 
Doar pentru el. El. M-a. Luat... 

Tăcu, cu ochii rătăcindu-i aiurea spre plafon. Carrie era 
îngrozită. Momma părea să fi căzut pradă unei mari revelații ce- 
o putea nimici. 

— Momma... 

— În maşini. O, ştiu eu unde te duc ei cu maşinile lor. La 
periferie. În moteluri. Whisky. Miros... o, ce te mai miros! 

Vocea i se înălţă într-un țipăt. Tendoanele îi ieşeau prin pielea 
gâtului, iar capul i se răsucea în sus ca pentru a căuta ceva. 

— Momma, mai bine să te-opreşti... 

Aceste cuvinte părură s-o plesnească aducând-o înapoi la 
realitate, un soi de realitate ceţoasă. Buzele îi tresăriră într-un 
fel de surpriză primitivă şi se opri, ca bâjbâind după sensuri 
vechi într-o lume nouă. 

— Chilia, murmură. Du-te-n chilie şi te roagă. 

— Nu. 

Momma ridică mâna să lovească. 

— Nu! 

Braţul se opri în aerul încremenit. Momma se holbă la propria- 
i mână, pentru a se asigura că încă mai e la locul ei, şi intactă. 

Tipsia cu plăcintă se înălţă deodată de pe grătarul pus pe 
masă şi zbură prin cameră spre a se strivi lângă uşa livingului 
într-un plescăit de sirop de mure. 

— Am să mă duc, Momma! 

Ceaşca de ceai răsturnată a doamnei White îşi luă zborul şi-i 
şuieră pe lângă cap sfărâmându-se deasupra aragazului. 
Momma ţipă şi căzu în genunchi, acoperindu-şi creştetul cu 
mâinile. 

— Odrasla Diavolului, gemu. Odrasla Diavolului, lepădătura 
Satanei... 

— Momma, ridică-te. 

— Desfrâu şi preacurvie, poftele cărnii... 


— Ridică-te! 

Pe Momma o părăsi glasul dar se ridică în picioare, cu mâinile 
pe cap încă, asemenea unui prizonier de război. Buzele i se 
mişcau. Carrie avu impresia că recita Tatăl Nostru. 

— Nu vreau să mă lupt cu dumneata, Momma, spuse ea, iar 
vocea aproape că i se frânse de pe buze dizolvându-se; făcu 
eforturi să şi-o controleze. Nu vreau decât să fiu lăsată să-mi 
trăiesc viaţa. A dumitale... a dumitale nu-mi place! 

Se întrerupse speriată în ciuda propriei voințe. Blasfemia 
ultimă fusese rostită - şi era de o mie de ori mai gravă decât 
cuvântul cu F. 

— Vrăjitoare, şopti Momma. Spune în Cartea Domnului: "Să nu 
înduri în viaţă o vrăjitoare." Tatăl tău a făcut treaba Domnului... 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, o întrerupse Carrie; 
întotdeauna o tulbura s-o audă pe Momma vorbind despre tatăl 
ei. Tot ce vreau e să înţelegi că o să se cam schimbe treaba pe- 
aici, Momma. 

Arunca văpăi din ochi. 

— Şi n-ar strica s-o înţeleagă şi Ele. 

Dar Momma şuşotea de una singură. 

Nemulţumită, cu o senzaţie de neîmplinire în gâtlej şi 
chiorăitul lugubru al tensiunii emoţionale în pântec, cobori în 
pivniţă să-şi aducă materialul de rochie. 

Era mai de preferat decât debaraua. Asta era. Orice era de 
preferat în locul debaralei cu becul ei albastru şi duhoarea 
copleşitoare a sudorii propriului ei păcat. Orice. Totul. 

Se opri cu pachetul nedesfăcut strâns la piept şi închise ochii, 
alungând lumina chioară a becului gol din pivniţă, decorat cu 
ghirlande din pânză de păianjen. Tommy Ross n-o iubea; ştia. O 
simţea ca pe un soi ciudat de alinare, putea s-o înţeleagă şi să-i 
răspundă. Trăise cot la cot cu conceptul penitenţei de când 
ajunsese destul de mare ca să gândească. 

Băiatul spusese că va fi bine - c-or să aibă ei grijă de asta. Ei 
bine, o să aibă ea grijă de asta. Facă ei bine să pună la cale 
nimic. Mai bine să nu-ncerce. Nu ştia dacă darul îi venise de la 
domnul luminii sau de la cel al tenebrelor, dar acum, 
descoperind în sfârşit că nu-i păsa de la care anume, era 
covârşită de o uşurare aproape indescriptibilă, ca şi cum o 
enormă povară, îndelung purtată, i se ridicase de pe umeri. 

Sus, Momma şopocăia mai departe. Nu era Tatăl Nostru. Era 


Rugăciunea Exorcizării din Deuteronom. 
Din Numele meu este Susan Snell (pag. 23): 


În cele din urmă au făcut un film după cele întâmplate. L-am 
văzut în aprilie trecut. Când am ieşit din sală, mi-era rău. Ori de 
câte ori se întâmplă în America un lucru important, ăştia trebuie 
să-l poleiască, parc-ar fi pantofi de copil mic. In acest fel, îl poţi 
uita. lar a o uita pe Carrie White s-ar putea să fie o greşeală mai 
mare decât se poate bănui... 


Luni dimineaţă; directorul Grayle şi dublura sa, Pete Morton, 
îşi beau cafeaua în biroul celui dintâi. 

— Tot n-ai primit nicio veste de la Hargensen? întrebă Morty. 

Buzele i se arcuiră într-un rânjet ă la John Wayne, un pic cam 
speriat pe la margini. 

— Nici pâs. lar Christine a-ncetat să mai latre cum o să ne- 
arunce taică-su-n stradă. 

Grayle suflă în cafea cu o mutră lungă. 

— Nu pari în apele tale. 

— Nu sunt. Ai aflat că vine la bal şi Carrie White? 

— Cu cine? clipi din ochi Morty. Cu Ciocu? 

Ciocu era Freddy Holt, altul dintre neadaptaţii de la Ewen. 
Cântărea poate patruzeci şi cinci de kilograme cu hainele pe el, 
şi cine-l privea într-o doară putea fi ispitit să creadă că, din 
astea, treizeci reveneau numai nasului. 

— Nu, spuse Grayle. Cu Tommy Ross. 

Morty îşi înghiţi cafeaua greşit şi-l apucă un acces de tuse. 

— La fel am simţit şi eu, confirmă Grayle. 

— Şi cum rămâne cu amica lui? Cu mititica Snell? 

— Cred că ea i-a băgat-o în cap. Cu siguranţă că se simţea 
destul de vinovată pentru ceea ce se întâmplase cu Carrie când 
am stat de vorbă cu ea. Acum e în Comitetul de Decoraţiuni, 
fericită ca peştele-n apă, de parcă nici nu s-ar sinchisi că nu se 
duce la serbarea de absolvire. 

— Aha, mormăi cu înţelepciune Morty. 

— lar Hargensen - cred c-o fi vorbit cu unii şi a descoperit că 
am putea într-adevăr să-l dăm în judecată pentru Carrie White 
dacă ne vine cheful. Cred că şi-a încheiat socotelile. Fiică-sa e 
aia care mă-ngrijorează. 

— Crezi c-o să avem vreun incident vineri seară? 

— Nu ştiu. Tot ce ştiu e că Chris are o mulţime de prieteni 


care-or să fie acolo. Şi că umblă cu lepra aia de Billy Nolan; şi 
ăla are o menajerie-ntreagă de amici. Din soiul ăla, care-şi fac 
carieră din a speria cucoanele gravide. Chris Hargensen îl are la 
degetul mic, din câte-am auzit. 

— Ţi-e teamă de ceva anume? 

Grayle făcu un gest neliniştit. 

— Ceva anume? Nu. Dar sunt în ciorba asta de destulă vreme 
ca să-mi dau seama că-i o situaţie tâmpită. Mai ţii minte meciul 
cu Stadler, în şapte-ş-şase? 

Morty dădu din cap. Era nevoie de mai mult de trei ani ca să 
se şteargă amintirea meciului Ewen-Stadler. Bruce Trevor fusese 
un elev submediocru, dar un jucător fantastic de baschet. 
Antrenorul Gaines nu-l putea suferi, dar Trevor avea să aducă 
echipa Ewen în turneul zonal pentru prima oară după zece ani. 
Fusese scos din formaţie cu o săptămână înaintea ultimului 
meci, obligatoriu de câştigat, al Ewen-ului, cu Lincşii de la 
Stadler. O inspecţie de rutină în dulapuri, anunţată, descoperise 
un kilogram de marijuana ascuns după cărţile de drepturi 
cetăţeneşti ale lui Trevor. Ewen pierduse partida - şi calificarea 
- cu 48-104. Dar nimeni nu ţinea minte acest lucru; ceea ce-şi 
aminteau era turbulenţa care întrerupsese meciul în repriza a 
patra. Condusă de Bruce Trevor, care pretindea pe bună 
dreptate că fusese pus pe tuşă, se soldase cu patru internări în 
spital. Printre victime se numărase şi antrenorul Lincşilor, ce 
primise o lovitură în cap cu o trusă de prim-ajutor. 

— Mă încearcă o teamă, spuse Grayle. O presimţire. O să vină 
cineva cu mere stricate, sau cam aşa ceva. 

— Oi fi metapsihic, îşi dădu Morty cu presupusul. 


Din Umbra a explodat (pag. 92-93): 


Actualmente, s-a căzut în general de acord că fenomenul TK 
este o situaţie recesiv-genetică - dar opusul unei boli ca 
hemofilia, care se declanşează numai la subiecţi de sex 
masculin. În cazul acelei boli, cunoscută cândva sub denumirea 
de "Răul Regilor", gena e recesivă la femelă, care o poartă în 
mod inofensiv. Progenitura de parte bărbătească, însă, 
"sângerează". Afecţiunea este generată numai dacă un mascul 
suferind fecundează o femelă purtătoare a genei recesive. Dacă 
urmaşul unei asemenea împreunări este de sex masculin, atunci 
rezultatul va consta într-un fiu hemofil. Dacă progenitura e 


femelă, va rezulta o fiică purtătoare. Ar trebui subliniat faptul că 
gena hemofiliei poate fi purtată recesiv de către mascul ca 
parte a genotipului său. Dar dacă acesta se combină cu o 
femelă purtând aceeaşi genă interzisă, atunci, în cazul unui fiu 
de parte bărbătească, rezultatul va consta în hemofilie. 

În cazul familiilor regale, unde căsătoriile intrafamiliale erau 
foarte răspândite, şansa genei de a se reproduce odată 
pătrunsă în familie era foarte ridicată - de unde şi denumirea de 
Rău al Regilor. Hemofilia s-a mai semnalat în cantităţi 
semnificative şi în Appalachia începutului acestui secol, şi se 
remarcă mai ales în acele culturi unde se practică incestul şi 
căsătoria între veri de gradul întâi. 

La fenomenul TK, se pare că purtător este masculul; gena TK 
poate fi recesivă la femelă, dar domină numai la femele. 
Rezultă că Ralph White purta gena. Margaret Brigham, din pură 
întâmplare, purta şi ea semnul genei nefaste, dar avem motive 
întemeiate să credem că era recesivă, de vreme ce nu s-a găsit 
nicio informaţie care să indice că ar fi avut puteri telekinezice 
asemănătoare cu cele ale fiicei ei. In prezent se efectuează 
investigaţii în viaţa bunicii Margaretei Brigham, Sadie Cochran - 
căci, dacă şi configuraţia dominantă/recesivă obţine aceleaşi 
rezultate cu TK-ul ca şi cu hemofilia, este posibil ca doamna 
Cochran să fi fost TK-dominantă. 

Dacă produsul căsniciei White ar fi fost de sex masculin, de 
aici ar fi rezultat un cu totul alt curs al evenimentelor. Şansele 
ca fenomenul mutagen să dispară odată cu el ar fi fost majore, 
de vreme ce nicio ramură colaterală a familiei Ralph White - 
Margaret Brigham nu a generat veri de vârstă comparabil egală 
pentru căsătoria cu teoreticul urmaş masculin. lar şansele de a 
întâlni întâmplător şi a lua de soţie o altă fată deţinătoare a 
genei TK sunt foarte mici. Niciuna din echipele ce lucrează la 
această problemă încă nu a izolat gena. 

Evident, nimeni nu se poate îndoi, având în vedere 
holocaustul din Maine, că izolarea acestei gene trebuie să 
devină una dintre priorităţile numărul unu al medicinii. 
Hemofilul, sau gena H, produce urmaşi masculi cu deficit 
sangvin. Telekineticul, sau gena TK, produce Mari Tifoide, 
femele capabile să distrugă aproape la discreţie... 


Miercuri după-amiază. 
Susan şi alţi paisprezece elevi - Comitetul de Decoraţiuni al 


Balului de Primăvară, nici mai mult nici mai puţin - lucrau la 
uriaşul panou ce avea să stea agăţat vineri seară în spatele 
celor două estrade gemene. Tema era "Primăvara la Veneţia" 
(Sue se întreba cine-o fi alegând temele astea răsuflate. Era 
elevă la Ewen de patru ani, participase la două Baluri, şi tot nu 
ştia încă. De ce avea nevoie blestemăţia de o temă, la urma 
urmei? De ce să nu-i tragă doar nişte culori acolo şi s-o dea 
gata?); George Chizmar, cel mai artistic elev de la Ewen, trasase 
cu creta o mică schiţă cu gondole pe un canal în asfinţit şi un 
gondolier cu pălărie de pai enormă rezemându-se-n eche, în 
timp ce o fastuoasă panoplie de rozuri, roşuri şi portocaliuri 
mânjea atât cerul cât şi apa. Era frumos, nici vorbă. O reluase în 
contur pe o enormă fâşie de canava lată de şase metri şi lungă 
de treisprezece, numerotând diversele sectoare cu cretă 
colorată. Acum, Comitetul o colora cu răbdare, ca nişte copii 
umblând în patru labe pe albumul de colorat al unui uriaş. 
Totuşi, îşi spunea Sue, privindu-şi mâinile şi antebraţele pudrate 
din greu cu cretă roz, avea să fie cel mai drăguţ bal văzut 
vreodată. 

Lângă ea, Helen Shyres se săltă pe coapse, se întinse şi gemu 
când îi trosni spinarea. Îşi dădu de pe frunte o şuviţă de păr cu 
dosul mâinii, lăsând o dâră trandafirie. 

— Cum naiba m-ai momit în chestia asta? 

— Vreţi să iasă drăguţ, nu? o maimuţări Sue pe Miss Geer, 
fata bătrână preşedintă (termen destul de adecvat pentru 
Domnişoara Mustaţă) a Comitetului de Decoraţiuni. 

— Mdea, da' de ce nu Comitetul de Răcoritoare sau Comitetul 
de Distracţii? Mai puţin brânci, mai multă minte. Mintea, ăsta-i 
domeniul meu, Plus de-asta, tu nici măcar nu... 

Işi muşcă buza. 

— Nu vin? 

Susan ridică din umeri şi luă din nou creta. Avea la mână un 
cârcel monstruos. 

— Nu vin, dar tot vreau să iasă frumos. 

Şi adăugă, cu sfială: 

— Tommy vine. 

Lucrară un scurt răstimp în tăcere, după care Helen se opri 
din nou. Lângă ele nu se afla nimeni; cea mai apropiată era 
Holly Marshal, la celălalt capăt al prelatei, colorând carena 
gondolei. 


— Pot să te-ntreb ceva, Sue? întrebă într-un târziu Helen. 
Doamne, toată lumea vorbeşte. 

— Sigur, se întrerupse Sue din lucru, flexându-şi mâna. Poate 
că ar trebui să-i spun cuiva, numai ca să nu umble zvonul razna. 
Eu l-am rugat pe Tommy s-o invite pe Carrie: sper s-o mai 
scoată dintr-ale ei, puţin... să dea jos câteva din bariere. Cred 
că-i datorez şi eu atâta lucru. 

— Noi celelalte unde picăm în treaba asta? întrebă Helen fără 
ranchiună. 

Sue ridică din umeri: 

— Trebuie să tragi propria ta concluzie despre ce-am făcut, 
Helen. Nu sunt în poziţia de-a da cu pietre. Dar nici nu-mi 
convine ca oamenii să mă creadă o... dă... 

— Că o faci pe martira? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi Tommy a fost de acord? 

Asta era partea care o fascina cel mai mult. 

— Da, răspunse Sue, fără să intre în detalii. 

Apoi, după o pauză: 

— Probabil că ăilalţi cred că umblu cu nasul pe sus. 

— Păi... căzu Helen pe gânduri, vorbesc toţi despre asta. Da' 
cei mai mulţi încă mai zic că eşti o tipă okay. Cum ai spus, 
singură hotărăşti. Oricum, e şi o gaşcă mică împotriva ta, 
încheie ea, zâmbind jalnic. 

— Haita lui Chris Hargensen? 

— Şi ai lui Billy Nolan. Doamne, da' scârbos mai e! 

— Nu mă prea place? zise Sue, semi-afirmativ. 

— Susie, fata asta te urăşte de moarte! 

Susan dădu din cap, surprinsă să constate că gândul o întrista 
pe cât o surescita. 

— Am auzit că taică-su voia să dea-n judecată Departamentul 
Şcolar şi pe urmă s-a răzgândit, spuse. 

Helen ridică din umeri: 

— Nu prea s-a ales cu prietene noi din treaba asta. Nu ştiu ce 
ne-a apucat, pe toate. Mă face să mă simt de parcă nici n-aş 
mai şti ce-am în cap. 

Işi continuară lucrul în tăcere. De partea cealaltă a încăperii, 
Don Barrett proptea o scară extensibilă pregătindu-se să 
decoreze grinzile de oţel din plafon cu hârtie creponată. 

— Uite, arătă Helen. Uite-o pe Chris. 


Susan ridică privirea tocmai la timp pentru a o vedea intrând 
în biroul cât o chichineaţă din stânga intrării în sala de 
gimnastică. Purta pantaloni strânşi pe trup din catifea rubinie şi 
o bluză de mătase albă - fără sutien, după cum i se bâţâiau 
instalaţiile în faţă; visul unui bătrân libidinos, îşi spuse Sue cu 
acreală, după care se întrebă ce-o fi putând să vrea Chris în 
locul unde-şi deschisese prăvălie Bal-comitetul. Adică, sigur, din 
Comitet făcea parte şi Tina Blake, iar ea şi Chris erau mai 
nedespărţite decât siamezele. 

Termină, se dojeni. Oi vrea-o-n pânză de sac şi cu cenuşă-n 
cap? 

Da, recunoscu Sue. O parte din ea tocmai asta voia. 

— Helen? 

— Hmmmm? 

— Au de gând să pună ceva la cale? 

Faţa Helenei căpătă fără voie calitatea unei măşti. 

— Nu ştiu. 

Voce mică, nespus de inocentă. 

— Aha, făcu indiferentă Sue. 

(ştii ştii ceva: acceptă ceva fir-ar să fie dacă numai de tine-i 
vorba) 

Continuară să coloreze, fără ca vreuna să mai scoată o vorbă. 
Ştia că nu era deloc totul în regulă, aşa cum spusese Helen. Nu 
putea fi; n-avea să mai fie nicicând întocmai aceeaşi fată de aur 
în ochii colegilor. Făcuse un lucru primejdios şi de nestăpânit - 
spărsese carapacea şi lăsase să i se vadă chipul. 

Lumina soarelui de după-amiază târzie, caldă ca uleiul şi 
dulce precum copilăria, pătrundea pieziş prin ferestrele înalte şi 
strălucitoare ale sălii de sport. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 40): 


Pot înţelege o parte din ceea ce trebuie să fi dus la 
evenimentele din noaptea balului. Oricât de groaznic a fost, pot 
înţelege cum se poate ca un om ca Billy Nolan să se fi prins în 
joc, de exemplu. Chris Hargensen l-a dus cu preşul - cel puţin, în 
cea mai mare parte a timpului. Amicii lui au fost la fel de uşor 
duşi de însuşi Billy. Kenny Garson, care s-a lăsat de liceu când 
avea optsprezece ani, avea la testele de lectură nivelul unui 
copil de clasa a treia. În sens clinic, Steve Deighan era doar 
puţin mai mult decât idiot. Unii dintre ceilalţi aveau antecedente 


penale; unul din ei, Jackie Talbot, a fost săltat pentru prima oară 
la vârsta de nouă ani pentru că furase capace de la roţile 
maşinilor. Dacă ai o mentalitate de socialist, poţi chiar să 
priveşti asemenea oameni ca pe nişte victime nefericite. 

Dar ce poţi spune despre Chris Hargensen? 

Mie mi se pare că din primul şi până-n ultimul moment, 
principalul şi unicul ei scop a fost distrugerea completă şi totală 
a lui Carrie White... 


— N-am voie, spuse stânjenită Tina Blake; era o fată scundă şi 
drăguță, cu o claie de păr roşu în care-şi înfipsese plină de 
importanţă un creion. Şi dacă se-ntoarce Norma, o să se facă 
foc. 

— E la closet, răspunse Chris. Haide. 

Tina, cam şocată, chicoti fără voie. Totuşi, se arătă dispusă să 
nu cedeze: 

— De ce vrei să te uiţi, în fond? N-ai voie-acolo. 

— Nu te priveşte, i-o tăie Chris. 

Ca de obicei, părea să clocotească de gânduri negre. 

— Poftim, făcu Tina şi împinse peste masă o planşă învelită în 
celofan. Eu mă duc să-mi iau o Coca. Dacă împuţita aia de 
Norma Watson vine-napoi şi te prinde, eu nu te-am văzut. 

— Okay, murmură Chris, deja absorbită de planul sălii. 

Nici măcar nu auzi uşa închizându-se. 

George Chizmar făcuse şi planul planşeului, aşa că totul era 
perfect. Ringul de dans era însemnat clar. Orchestre alăturate. 
Scena unde vor fi încoronați Regele şi Regina 

(ce mi-ar mai place s-o-ncoronez şi pe curva aia futăcioasă de 
Snell şi pe Carrie) 

la sfârşitul serbării. Mesele participanţilor la bal erau dispuse 
în lungul celorlalte trei laturi ale ringului. Mese de carton presat, 
în realitate, dar acoperite cu o spumă de crep şi serpentine, 
susţinând fiecare cadouri de petrecere, programe, şi buletinele 
de vot pentru Rege şi Regină. 

Îşi trecu o unghie lăcuită, în formă de cazma, în lungul şirului 
de mese din dreapta ringului de dans, apoi din stânga. lată: 
Tommy R. & Carrie W. Chiar o luau în serios. Abia dacă-i venea 
să creadă. Insulta o făcea să tremure. Chiar credeau c-o să li se 
dea voie s-o scoată la capăt cu chestia asta? Buzele i se 
strânseră ameninţător. 

Privi peste umăr. Norma Watson încă nu se vedea nicăieri. 


Chris puse la loc harta cu amplasamentele şi frunzări repede 
restul hârtiilor de pe biroul tocit şi scrijelit cu iniţiale. Bonuri de 
decontare (mai ales pentru hârtie creponată şi cuie de-o para 
jumate), o listă a părinţilor care-şi rezervaseră mese de carton 
presat, chitanţe de mărunţiş, o notă de plată de la Star Printers, 
care tipărise biletele la bal o mostră a buletinelor de vot pentru 
Regele şi Regina balului... 

Buletin! 

ÎI înhăţă. 

Nimeni n-avea voie să vadă formularul de vot propriu-zis până 
vineri, când întregul colectiv al elevilor va auzi numele 
candidaţilor anunţate prin intercomul şcolii. Regele şi Regina 
urmau să fie votaţi de către participanţii la bal, dar buletinele 
nominale în alb începuseră să circule pe sub mână de-aproape o 
lună. Rezultatele trebuiau să fie secrete. 

Printre elevi câştiga teren un curent propunând renunţarea 
totală la povestea cu Regele şi Regina - unele fete susțineau că 
e indecentă, iar băieţii o considerau pur şi simplu o stupizenie 
cam jenantă. Existau şanse serioase că acesta va fi ultimul an 
cu o atât de formală ori tradiţională desfăşurare a dansului. 

Dar pentru Chris era singurul an care conta. Devora din ochi 
formularul cu lăcomie feroce. 

George şi Frieda. Nici vorbă. Frieda Janson era evreică. 

Peter şi Myra. Nici ăştia. Myra făcea parte din clica feminină 
consacrată exterminării complete a speciei cabaline. Nu va 
accepta rolul nici chiar dacă ar fi aleasă. În plus, era cam tot 
atât de fermecătoare ca extremitatea posterioară a bătrânei 
iepe de povară Ethel. 

Frank şi Jessica. Destul de posibil. Frank Grier condusese în 
acel an echipa de fotbal AU New England, dar Jessica nu era 
decât altă băşinuţă-de-vrabie cu mai multe coşuri decât creieri. 

Don şi Helen. Las-o baltă. Helen Shyres nu putea ajunge 
aleasă nici la balul hingherilor. 

Şi ultima pereche: Tommy şi Sue. Numai că Sue, fireşte, 
fusese ştearsă, iar în locul numelui ei fusese scris cel al lui 
Carrie. lată o pereche de răsunet! O năpădi un fel de râs straniu, 
convulsiv, şi-şi acoperi gura cu mâna ca să şi-l înăbuşe. 

Tina reintră în grabă. 

— lisuse, Chris, tot aici eşti? Vezi că vine! 

— Nu da pe gură, păpuşo, spuse Chris, şi puse hârtiile la loc 


pe masă. 

Încă mai rânjea când ieşi, oprindu-se o clipă spre a-i face în 
bătaie de joc cu mâna lui Sue Snell, care-şi trudea dosul 
slăbănog pe tâmpita aia de frescă. 

În holul de la ieşire, cotrobăi în geantă după o fisă de zece 
cenți, o băgă în telefonul public şi formă numărul lui Billy Nolan. 


Din Umbra a explodat (pag. 100-1): 


Ne putem întreba câtă premeditare a contribuit la distrugerea 
Cariettei White - în sensul că a fost un plan ticluit minuţios, 
repetat şi revăzut de multe ori, sau pur şi simplu un lucru 
întâmplat oarecum la nimereală? 

„Eu, unul, susţin varianta din urmă că Christine Hargensen, 
bănuiesc, a fost creierul afacerii, dar nici chiar ea n-a avut decât 
o idee din cele mai nebuloase asupra felului cum i-ar pute-o 
"face" unei fete în genul lui Carrie. Presupun că ea a fost cea 
care a propus ca William Nolan şi amicii lui să facă drumul până 
la ferma lui Irwin Henry, din nordul orăşelului Chamberlain. 
Gândul la ipoteticul rezultat al acestei expediţii ar fi trebuit să 
facă apel la un simţ denaturat al justiţiei poetice, sunt convins... 


Maşina scrâşnea din saboţi pe Drumul Stack End accidentat 
din nordul oraşului Chamberlain cu o viteză de peste-o sută la 
oră, primejduind vieţi şi membre, pe făgaşele de pământ 
neasfaltat. Câte o creangă atârnând jos, bogată în frunze de 
mai, ştergea din când în când acoperişul Biscayne-ului '61, 
ruginit, tamponat la spate, cu barele de şoc îndoite şi echipat cu 
tobe de eşapament duble. Un far era stins; celălalt pâlpâi în 
bezna miezului de noapte când maşina sări peste un hop 
deosebit de pronunţat. 

Billy Nolan era la volanul îmbrăcat în blăniţă roz. Jackie 
Talbot, Henry Blake, Steve Deighan şi fraţii Garson, Kenny şi 
Lou, se înghesuiau şi ei înăuntru. Trei chiştoace treceau din 
mână în mână prin întuneric, ca ochii de jar ai unui Cerber cu 
capetele în rotire. 

— Eşti precis că Henty nu-i p-acilea? întrebă Henry. N-am 
niciun chef să mă car 'napoi la babacu' Sweet William. Îţi dau 
căcat de mâncare acolo. 

Kenny Garson, care era pocnit la puterea a cincea, găsi 
remarca indicibil de comică şi emise un torent lunecos de 
chicoteli piţigăiate. 


— Nu-i pân preajmă, spuse Billy; până şi aceste câteva vorbe 
păreau să-i scape cu arţag, împotriva voinţei lui. Are- 
nmormântare. 

Chris o aflase întâmplător. Moş Henty avea una dintre 
puţinele ferme independente prospere din regiune. Spre 
deosebire de capriciosul fermier bătrân cu inimă de aur care e 
unul din clişeele literaturii pastorale, moş Henty era bicisnic ca o 
murdărie de pisică. La vremea merelor verzi, îşi încărca puşca 
nu cu sare grunjoasă, ci cu alice. Işi mai dăduse şi câţiva vecini 
în judecată pentru furtişag. Unul dintre ei fusese un prieten al 
acestor băieţi, un ticălos ghinionist pe nume Freddy Overlock. II 
prinsese pe Freddy în flagrant delict în coteţul de găini, iar 
nefericitul primise o doză dublă de boabe numărul şase în locul 
unde bunul Dumnezeu îl crăpase-n două. Bătrânu' Fred 
petrecuse patru ceasuri de delir şi blesteme culcat pe burtă într- 
un cabinet de consultaţii din Aripa de Urgenţă, în timp ce un 
medic intern jovial îi culegea din poponeaţă micile bilute, 
aruncându-le într-o tavă de oţel. Şi pentru ca vătămarea fizică 
să fie şi mai umilitoare, fusese amendat cu două sute de dolari 
pentru hoţie şi pătrundere frauduloasă. O mare iubire reciprocă 
îi unea pe Irwin Henty şi brigada unsuroşilor din Chamberlain. 

— Ce-i cu Red? întrebă Steve. 

— incearcă să se bage-ntr-o chelneriţă nouă de la "The 
Cavalier", răspunse Billy, smucind de volan şi antrenând 
Biscayne-ul într-un viraj zguduit şi, cu toată viteza pe Drumul 
Henty. 

Red Trelawney era argatul lui moş Henty. Trăgea la măsea din 
greu şi era la fel de dibaci cu alicele ca şi cel care-l angajase. 

— N-o să fie-napoi până-nchid. 

— Al dracu' de periculos pentru-o glumiţă, bombăni Jackie 
Talbot. 

Billy se îmbăţoşă. 

— Vrei jos? 

— Nu, îh-îh, făcu grăbit Jackie; Billy procurase-o uncie de 
"iarbă" a-ntâia, s-o facă poştă-n cinci - şi, în plus, până la oraş 
erau nouă mile. l-un banc bun, Billy. 

Kenny deschise caseta bordului, scoase o agrafă de păr 
împodobită cu spirale (a Christinei) şi prinse în ea chiştocul 
fumegând al uneia dintre ţigări. Operaţiunea îl izbi ca grozav de 
amuzantă, şi iarăşi dădu drumul chiţcăitului ascuţit. 


Acum zburau pe lângă semnele cu Trecerea Oprită aflate de 
ambele laturi ale drumului, pe lângă sârmele ghimpate şi 
tarlalele proaspăt arate. Mirosul pământului reavăn era greu, 
intens şi dulce în aerul cald al nopţii de mai. 

Billy stinse farurile în timp ce treceau creasta următoarei 
coline, scoase maşina din viteză şi opri motorul. Coborâră lin, 
namilă tăcută de metal, spre aleea casei lui Henty. 

Billy rezolvă curba fără probleme, şi o bună parte din inerție 
le secă în timp ce treceau un alt mic dâmb, depăşind locuinţa 
goală şi cufundată în întuneric. Acum puteau vedea hardughia 
uriaşă a hambarului şi, dincolo de ea, lumina lunii oglindindu-se 
visătoare în adăpătoarea vitelor şi peste livada cu meri. ` 

În cocină, două scroafe îşi țineau râturile printre gratii. În 
grajd mugi o vacă, încet, poate în somn. 

Billy opri maşina cu frâna de mână - nu tocmai necesar, de 
vreme ce motorul nu funcționa, dar asta adăuga o drăguță tentă 
de comando - şi coborâră. 

Lou Garson se întinse pe lângă Kenny şi scoase ceva din bord, 
Billy şi Henry ocoliră până la portbagaj şi-l deschiseră. 

— Ticălosul o să facă pe el acolo unde l-o prinde, când vine- 
acasă şi bagă un ochi, spuse Steve cu satisfacţie moale. 

— Pentru Freddy, adăugă Henry, scoțând ciocanul din 
portbagaj. 

Billy nu zise nimic, dar fireşte că nu o făceau pentru Freddy 
Overlock, care era un căcănar. Pentru Chris Hargensen o făcea 
după cum tot ce făcea era pentru Chris, şi aşa fusese din ziua 
când fata lunecase în jos din Olimpul măreț al cursurilor ei de 
liceu şi devenise vulnerabilă în mâinile lui. Ar fi făcut moarte de 
om pentru ea, ba chiar mai mult. 

Henry legăna cu o mână, experimental, barosul greu de trei 
kilograme. Blocul masiv al capătului său activ scoase un vâjâit 
rău-prevestitor în aerul nopţii, iar ceilalţi băieţi se adunară în 
jurul lui Billy pe când acesta deschidea capacul răcitorului şi 
scotea cele două găleți de oţel zincat. Erau amorţitor de reci la 
atingere, îmbrăcate într-o chiciură subţire. 

— Okay, spuse. 

Toţi şase porniră grăbiţi spre cocină, cu respiraţia întretăiată 
de tulburare. Ambele purcele erau blânde ca nişte mâte, iar 
bătrânul vier zăcea adormit pe-o parte, în fund. Henry mai 
balansă o dată prin aer ciocanul, dar de astă dată fără pic de 


convingere. l-l întinse lui Billy. 

— Nu pot, spuse acesta cu glas bolnav. Tu. 

Billy îl luă şi se uită întrebător la Lou, care ţinea în mână 
satârul lat de măcelărie pe care-l luase din compartimentul 
bordului. 

— Nu-ţi fă griji, spuse acesta, atingând cu vârful degetului 
mare tăişul ca de brici. 

— La beregată, îi reaminti Billy. 

— Ştiu. 

Kenny gângurea şi rânjea în timp ce le hrănea pe scroafe cu 
resturile dintr-o pungă mototolită cu cartofi prăjiţi. 

— Fiţ' pă pace, purcicilor, fiţ' pă pace, tata Bill o să vă fută 
câte una în scăfârlie şi n-o să mai tre' să vă fie frică de 
bombardea. 

Le  scărpină  bărbiile ţepoase, iar scroafele grohăiră, 
mestecând încântate. 

— la la tata, remarcă Billy, iar barosul căzu ca fulgerul. 

Se auzi un sunet care-i aminti de ziua când el şi Henry 
aruncaseră un dovleac de pe podul Claridge Road-ului care 
traversa şoseaua 495 în vestul oraşului. O purcea căzu moartă 
cu limba scoasă, ochii încă deschişi şi firimituri de cartof prăjit 
împrejurul râtului. 

Kenny chicoti: 

— N-a avut timp nici să râgâie măcar. 

— Mai repede, Lou, spuse Billy. 

Fratele lui Kenny se strecură printre şipci, săltă capul scroafei 
spre lună - ochii sticloşi priveau cornul argintiu cu o goliciune 
vrăjită - şi tăie. 

Şuvoiul de sânge ţâşni imediat, luându-i prin surprindere. Unii 
dintre băieţi fură stropiţi şi săriră înapoi cu mici strigăte de silă. 

Billy se aplecă şi puse o găleată sub cascadă. Căldarea se 
umplu repede, şi o dădu la o parte. A doua era pe jumătate plină 
când sângele se istovi şi stătu. 

— Cealaltă, ordonă. 

— lisuse, Billy, scânci Jackie. Nu-i destul... 

— Cealaltă, repetă Billy. 

— Guu-i/iiț,  groh-groh-groh, chemă Kenny, hlizindu-se şi 
foşnind din punga de cartofi prăjiţi goală. 

După o şovăire, scroafa reveni la gard. Ciocanul căzu. A doua 
găleată fu umplută iar restul de sânge lăsat să curgă pe 


pământ. Un miros rânced, coclit, plutea prin aer. Billy descoperi 
că era mânjit de sânge de porc până la coate. 

În timp ce căra găleţile înapoi la portbagaj, mintea lui făcu o 
legătură vagă, simbolică. Sânge de porc. Bună treabă. Chris 
avea dreptate. Chiar era bună. Făcea ca totul să capete 
consistenţă. 

Sânge de scroafa pentru o scroafă. 

Cuibări căldările de oţel zincat în gheaţa sfărâmată, le puse 
capacele şi trânti capota portbagajului. 

— Să mergem, spuse. 

Se urcă la volan şi dădu drumul frânei de mână. Cei cinci 
băieţi trecură în spatele maşinii, puseră umărul, iar Biscayne-ul 
coti într-un cerc strâns, tăcut, şi se opinti în sus, pe lângă 
hambar, până pe creasta colinei din faţa casei lui Henty. 

Când maşina începu să coboare de una singură, o luară la 
trap pe lângă portiere şi săriră înăuntru, pufnind şi gâfâind. 

Autovehiculul câştigă destulă viteză ca să se încline puţin 
când Billy coti brusc la ieşirea din aleea cea lungă, înscriindu-se 
pe Drumul Henry. La poala colinei, băgă într-a treia şi suci cheia 
de contact. Motorul tuşi, mârâind, trezit la viaţă. 

Sânge de scroafă pentru o scroafă. Da, era bună, sigur că da. 
Era chiar bună. Zâmbi, iar Lou Garson simţi un început de 
surprindere şi teamă. Nu era sigur că-şi amintea să-l mai fi văzut 
vreodată pe Billy Nolan zâmbind. Nici măcar nu se zvonise aşa 
ceva. 

— La ce-nmormântare s-a dus moş Henty? întrebă Steve. 

— La a mă-si, răspunse Billy. 

— La a mă-si? exclamă Jackie Talbot, năucit. lisuse 
Christoase, aia tre' că era mai bătrână ca Dumnezeu! 

Guiţatul strident al lui Kenny ricoşă din bezna înmiresmată ce 
vibra în pragul verii. 


PARTEA A DOUA - Balul 


Îmbrăcă rochia pentru prima oară în dimineaţa zilei de 27 
mai, în camera ei. Cumpărase, special pentru această rochie, un 
sutien care oferea sânilor susţinerea cuvenită (nu că ar fi avut 
prea mare nevoie de aşa ceva), lăsându-le însă jumătatea 
superioară descoperită. Purtatul lui îi dădea un sentiment bizar 
şi visător, amestec de ruşine şi excitație sfidătoare. 

Rochia propriu-zisă era lungă aproape până-n pământ. Avea 
fusta largă, dar mijlocul strâns, cu materialul bogat şi nefamiliar 
lipit de pielea deprinsă numai cu bumbac şi lână. 

Părea să cadă ca lumea - sau aşa avea să fie, cu pantofii cei 
noi. li încălţă, potrivi decolteul şi se duse la fereastră. Nu putea 
vedea decât o reflecţie enervant de fantomatică a ei însăşi, dar 
totul părea a fi în regulă. Poate mai târziu va putea să... 

Uşa se deschise brusc în spatele ei, doar cu un mic ţăcănit al 
clanţei, iar Carrie se răsuci pentru a-şi privi mama. 

Era îmbrăcată de lucru, cu puloverul alb şi cărţulia neagră 
într-o mână. În cealaltă ţinea Biblia lui Daddy Ralph. 

Se uitară una la alta. 

Abia conştientă de ce se întâmpla, Carrie îşi simţi spinarea 
încordându-se, până ajunse să stea dreaptă în fasciculul razelor 
de soare ale dimineţii primăvăratice care pătrundeau pe 
fereastră. 

— Roşie, murmură Momma. Puteam să jur că va fi roşie. 

Carrie nu spuse nimic. 

— iți văd pernelecâh. Toată lumea o să ţi le vadă. Or să se 
uite la trupul tău. In Carte spune... 

— Aştia-s sânii mei, Momma. Toate femeile au. 

— Scoate rochia aia, porunci Doamna White. 

— Nu. 

— Scoate-o de pe tine, Carrie. Vom merge jos şi o vom arde 
împreună în crematoriu, iar apoi ne vom ruga să fim iertate. 
Vom face penitenţă. 

Ochii prinseră să-i scânteieze cu zelul straniu şi deconectant 
ce o stăpânea în acele împrejurări pe care le socotea ca fiind 
puneri la încercare ale credinţei. 

— N-am să mă duc la serviciu şi nici tu n-ai să te duci la 


şcoală. O să ne rugăm. O să cerem un Semn. O să ne punem în 
genunchi şi-o să cerem Focul Penticostal. 

— Nu, Momma. i 

Maică-sa ridică mâna şi se ciupi de faţă. Işi lăsa o urmă roşie. 
Privi la Carrie în aşteptarea unei reacţii, nu văzu nimic, îşi 
încârligă degetele mâinii drepte ca pe nişte gheare şi-şi zgârie 
propriul obraz, până la sânge. Scoase un vaier şi se balansă 
înapoi pe călcâie. Ochii îi ardeau cu exaltare. 

— Nu te mai chinui, Momma. Oricum n-ai să mă faci să mă 
răzgândesc. 

Doamna White zbieră. Strânse mâna dreaptă pumn şi se 
pocni în gură, de-o podidi sângele. Işi muie în el degetele, şi le 
privi visătoare, apoi depuse o pată roşie pe coperta Bibliei. 

— Spălată în Sângele Mielului, şopti. De multe ori. De multe 
ori, el şi cu mine... 

— Du-te, Momma. 

Ridică privirea spre Carrie, cu ochii scăpărând. Pe chip îi era 
întipărită o înfricoşătoare expresie de preadreaptă mânie. 

— De Domnul nu-ţi baţi joc, şopti ea. Să fii sigură că păcatul 
tău te va da în vileag. Arde-o, Carrie! Azvârle de pe tine roşul 
diavolului şi arde-l! Arde rochia! Arde-o! Arde-o! Arde-o! 

Uşa se deschise de la sine. 

— Du-te, Momma. 

Femeia zâmbi. Gura însângerată făcea ca surâsul să fie 
grotesc, schimonosit. 

— Cum lzabela a căzut din turn, aşa să păţeşti şi tu, spuse. lar 
câinii au venit şi i-au lipăit sângele. Scrie-n Biblie! Scrie... 

Picioarele începură să-i patineze pe podea şi privi în jos la ele, 
uluită. Parcă lemnul s-ar fi prefăcut în gheaţă. 

— Încetează! zbieră Momma. 

Acum era în hol. Se apucă de tocul uşii şi rezistă un moment; 
apoi degetele îi fură desprinse cu forţă, o forţă nevăzută, 
anonimă. 

— Te iubesc, Momma, spuse cu fermitate Carrie. lartă-mă. 

Îşi închipui uşa închizându-se, ceea ce uşa şi făcu, ca împinsă 
de o adiere uşoară. Cu grijă, ca pentru a nu o lovi, îşi desprinse 
mâinile cu care o împinse pe maică-sa. 

După o clipă, Margaret bătea cu pumnii în uşă. Carrie o ţinea 
închisă, buzele tremurându-i. 

— Va veni judecata! răcnea Margaret White. Eu mă spăl pe 


mâini de tot şi de toate! Eu am încercat! 

— Asta Pilat a zis-o, spuse Carrie. 

Maică-sa plecă. Peste un minut, Carrie o văzu pe alee şi 
traversând strada în drum spre serviciu. 

— Momma, spuse ea încetişor şi se rezemă cu fruntea de 
geam. 


Din Umbra a explodat (pag. 129): 


Înainte de-a trece la o analiză mai detaliată a Nopţii Balului în 
sine, se cuvine să rezumăm tot ceea ce cunoaştem despre 
Carrie White ca persoană. 

Ştim că era victima maniei religioase a mamei sale. Ştim că 
poseda o putere telekinetică latentă, menţionată curent ca TK. 
Ştim că această aşa-numită "facultate sălbatică" este în 
realitate o trăsătură ereditară, produsă de o genă de obicei 
recesivă, presupunând că e prezentă. Bănuim că aptitudinile TK 
s-ar putea să fie de natură adenoidă. Mai ştim că, de asemenea, 
Carrie a oferit cel puţin o demonstraţie a capacităţilor ei, când 
era mică, fiind pusă într-o situaţie extremă de vinovăţie şi stres. 
Ştim că o a doua situaţie extremă de vinovăţie şi stres a rezultat 
din incidentul "botezului" de la duşuri. A fost emisă teoria (în 
special de către William G. Throneberry şi Julia Givens, de la 
Berkeley), că reactivarea facultăţilor TK în acest punct a fost 
cauzată atât de factori psihologici (ex.: reacţia altor fete, ca şi a 
lui Carrie însăşi, fată de primul ciclu menstrual) cât şi de factori 
fiziologici (ex.: declanşarea proceselor puberale). 

Şi, în sfârşit, ştim că în Noaptea Balului s-a creat o a treia 
situaţie de stres, cauzând cumplitele evenimente pe care acum 
trebuie să începem a le discuta. Vom începe cu... 


(nu-s nervoasă nu-s niciun pic nervoasă) 

Tommy trecuse mai devreme cu bucheţelul de flori, iar acum 
Carrie şi-l prindea singură pe umărul rochiei. Momma nu era cu 
ea, desigur, ca s-o ajute şi să se asigure că-i la locul potrivit. Se 
încuiase în capelă şi stătea acolo de două ore încheiate, 
rugându-se isterică. Vocea i se înălța şi scădea în cicluri 
incoerente, înspăimântătoare. 

(îmi pare rău mămico dar nu pot să-mi pară rău) 

Când reuşi să şi-l fixeze aşa cum dorea, lăsă jos mâinile şi 
stătu un moment nemişcată, cu ochii închişi. În casă nu se afla 
nicio oglindă înaltă, 


(deşertăciune deşertăciune toate-s deşertăciune) 

dar bănuia că e în regulă. Trebuia să fie. Trebuia să... 

Deschise din nou ochii. Ceasul cu cuc Black Forest, cumpărat 
cu Timbre Verzi, arăta şapte şi zece. 

(va fi aici în douăzeci de minute) 

Va fi? 

Poate că totul nu era decât o farsă minuțioasă, lovitura de 
graţie, poanta finală. S-o lase aici stând până la miezul nopţii în 
rochia ei de bal din catifea încreţită, cu talia sa de prinţesă, 
mâneci Julieta şi fustă simplă şi dreaptă - şi trandafirii de ceai 
prinşi pe umărul stâng. 

Din camera cealaltă, acum crescând: 

— ...în sfântul pământ! Ştim căci adus-ai Ochiul Ce Veghează, 
hidosul Ochi în trei colţuri, şi glasul trâmbiţelor negre. Din toată 
inima ne căim... 

Carrie nu credea că ar putea cineva înţelege curajul animalic 
de care avusese nevoie ca să se resemneze cu asta, să se lase 
deschisă cine ştie căror înfricoşătoare posibilităţi ar putea aduce 
cu sine noaptea aceea. Să fie trasă-n piept era departe de-a fi 
cea mai proastă. De fapt, într-un chip oarecum furiş şi dornic, se 
gândea că n-ar fi decât prea bine dacă... 

(nu gata cu asta) 

Sigur că ar fi mai uşor să stea aici cu Momma. Mai sigur. Ştia 
ce părere aveau Ele despre Momma. Ei bine, o fi fost poate o 
fanatică, o sucită, dar cel puţin era previzibilă. Casa era 
previzibilă. Acasă nu dădea niciodată peste fete care să râdă 
ascuţit şi să arunce în ea cu lucruri. 

Şi dacă el nu mai venea, dacă va trebui să se retragă şi să 
renunţe? Liceul se va sfârşi peste o lună. Şi pe urmă? O 
existenţă subterană, de târâtoare, în casa asta, întreţinută de 
Momma, privind jocuri şi concursuri şi operete siropoase toată- 
ziua-bună-ziua la televizorul doamnei Garrison când o poftea în 
vizită (doamna Garrison avea optzeci şi şase de ani), mergând 
pe jos până-n Centru să ia un malţ după masa de seară la Kelly 
Fruit când nu mai era nimeni, să se-ngraşe, să-şi piardă orice 
speranţă, să-şi piardă până şi puterea de a gândi? 

Nu. O, sfinte Doamne, te rognu. 

(te rog fă să fie cu happy end) 

— ...hne apără de ce/ cu copita despicată care pândeşte în alei 
întunecate şi în parcările de moteluri, O Mântuitorule... 


Şapte şi douăzeci şi cinci. 

Fără astâmpăr, pe negândite, începu să ridice obiecte cu forţa 
minţii şi să le pună la loc, la fel cum o femeie emoţionată 
aşteptând pe cineva într-un restaurant îşi împătureşte şi-şi 
despătureşte şervetul. Putea plimba prin aer o jumătate de 
duzină de lucruri deodată, fără niciun semn de oboseală sau 
durere de cap. Tot aştepta ca puterea să-i scadă, dar rămânea 
la cota maximă fără să dea semne c-ar dispărea. Seara trecută, 
întorcându-se de la şcoală, împinsese o maşină parcată 

(o te rog doamne fa să nu fie o farsă) 

cale de peste douăzeci de metri în curba străzii mari fără pic 
de efort. Câţiva pierde-vară din faţa judecătoriei se zgâiseră de 
le săriseră ochii din cap, şi bineînţeles că şi ea se holbase, deşi 
în sinea ei zâmbea. 

Cucul sări din ceas şi cântă o dată. Şapte treizeci. 

O cam alarmase încordarea uriaşă la care folosirea puterii 
părea să-i supună inima, plămânii şi termostatul intern. Bănuia 
că era foarte posibil să explodeze, literalmente, sub efectul 
tensiunii. Parcă ar fi fost în trupul altcuiva, forţând-o să fugă, să 
fugă şi iar să fugă. Nu tu aveai de plătit costul efortului; îi 
revenea celuilalt trup. Incepea să-şi dea seama că puterea 
aceea nu se deosebea prea mult poate de cele ale fachirilor 
indieni, care păşeau peste tăciuni încinşi, îşi înfigeau ace-n ochi 
sau se înmormântau plini de entuziasm pe perioade de până la 
şase săptămâni. Acţiunea minţii asupra materiei sub orice formă 
e o cheltuială teribilă a resurselor trupului. 

Şapte treizeci-şi-două. 

(nu vine) 

(nu te mai gândi la asta oala la care te uiţi nu dă în clocoto să 
vină) 

(ba n-o să vină e afară şi râde de tine cu prietenii lui şi după 
încă putină vreme au să treacă prin faţa casei într-una din 
maşinile lor rapide şi zgomotoase râzând şi claxonând şi ţipând) 

Nefericită, începu să ridice maşina de cusut, mişcând-o în sus 
şi-n jos, legănând-o prin aer în arcuri tot mai largi. 

— „„.Şi ne apără pe noi şi de fiicele răzvrătite pătrunse de 
îndărătnicia Necuratului... 

— Taci din gură! răcni deodată Carrie. 

Un moment domni tăcerea, plină de uimire, după care 
incantaţia bolborosită reîncepu. 


Şapte treizeci-şi-trei. 

Nu vine. 

(atunci am să fac casa praf) 

Gândul îi veni firesc şi curat. Mai întâi maşina de cusut, 
aruncată prin peretele  livingului. Canapeaua, pe fereastră. 
Mese, scaune, cărţi şi broşuri, toate zburând. Instalaţiile smulse 
şi continuând să şiroiască, precum arterele sfâşiate din carne. 
La urmă acoperişul, dacă-i stătea în putere, cu ţiglele explodând 
spre cer în noapte ca nişte porumbei speriaţi... 

Fascicule de lumină inundară orbitoare fereastra. 

Mai trecuseră şi alte maşini, făcând să-i sară inima din piept, 
dar aceasta mergea mult mai încet. 

(0) 

Dădu fuga la geam, incapabilă să se stăpânească, şi era el, 
Tommy, tocmai cobora din maşină, şi chiar şi-n lumina chioară a 
felinarului din stradă era chipeş şi viu şi aproape... crocant. 
Cuvântul deplasat o făcu să chicotească. 

Momma se oprise din rugă. 

Inhăţă eşarfa uşoară de mătase de pe spătarul scaunului 
unde o aşteptase şi şi-o petrecu peste umerii goi. Işi muşcă 
buza, îşi atinse părul şi şi-ar fi vândut şi sufletul din ea pentru o 
oglindă. Soneria din antreu îşi slobozi ţipătul răguşit. 

Se sili să aştepte, stăpânindu-şi tremurul mâinilor, al doilea 
semnal. Apoi porni încet, cu foşnet mătăsos. 

Deschise uşa iar el era acolo, aproape orbitor, în sacoul lui alb 
de seară şi pantalonii de gală negri. 

Se priviră şi nu scoaseră nicio vorbă. 

Simţea că i se va frânge inima dacă el murmura măcar un 
sunet nepotrivit, iar dacă ar fi râs de ea avea să moară pe loc. 
Simţea - practic, fizic - cum toată viaţa ei mizerabilă se 
îngustează până la un punct ce putea fi un sfârşit sau începutul 
unei raze tot mai largi. 

Într-un târziu, neajutorată, şopti: 

— lţi place cum arăt? 

Tommy spuse: 

— Eşti frumoasă. 

Şi era. 


Din Umbra a explodat (pag. 131): 
În timp ce participanţii la Balul de Primăvară de la Ewen se 


strângeau la liceu, sau părăseau bufetele dinainte de Bal, 
Christine Hargensen şi William Nolan se întâlniseră într-o 
cameră de deasupra unei taverne locale de periferie numită 
"The Cavalier". Ştim că se întâlneau acolo de câtăva vreme; 
acest fapt figurează în dosarele Comisiei White. Ceea ce nu 
ştim, este dacă planurile le erau complete şi irevocabile, sau 
dacă mergeau înainte aproape la întâmplare... 


— Nu s-a făcut timpul? întrebă fata în întuneric. 

Tânărul se uită la ceas. 

— Nu. 

Slab, prin podeaua de lemn, răzbăteau bufniturile tonomatului 
cântând "She's Got To Be a Saint", de Ray Price. "The Cavalier", 
reflectă Chris, nu-şi mai schimbase discurile de când fusese aici 
prima oară, cu un buletin de identitate falsificat, acum doi ani. 
Bineînţeles, stătuse în salonul barului, jos, nu într-una din 
camerele "speciale" ale lui Sam Deveaux. 

Ţigara lui Billy clipea intermitent în beznă, ca ochiul unui 
demon neliniştit. Chris o privea îngândurată. Nu-l lăsase să se 
culce cu ea până lunea trecută, când îi promisese că el şi gaşca 
lui de unsuroşi o vor ajuta s-o scape pe Carrie White dacă 
aceasta îndrăznea într-adevăr să apară la bal cu Tommy Ross. 
Dar mai fuseseră aici, şi ţinuseră câteva şedinţe de mozoleală 
fierbinţele foc - pe care ea le numea în sinea ei amor scoţian iar 
el, în neabătuta-i dibăcie de a ochi la fix tot ce era mai vulgar, le 
spunea "călăreală pe uscat". 

Avusese de gând să-l facă s-aştepte până ce va fi chiar făcut 
ceva 

(dar bineînţeles a adus sângele) 

însă situaţia începuse să-i scape din mână, lucru ce-o 
stânjenea. Dacă nu-i dădea de bună voie luni, ar fi avut-o cu 
forţa. 

Billy nu fusese primul ei amant, dar era primul pe care nu-l 
putea face să danseze şi să joace cum avea chef. Băieţii 
dinaintea lui fuseseră nişte marionete deştepte cu chipuri 
curate, fără coşuri, şi părinţi cu relaţii şi legitimaţii de membri ai 
clubului local. Conduceau propriile lor VW-uri, Javelin-uri sau 
Dodge Charger-uri. Învăţau la UMass sau Boston College. 
Toamna purtau hanorace ale confreriilor studenţeşti, iar vara 
cămăşi fără mâneci, cu dungi viu colorate. Fumau pe rupte 
marijuana şi vorbeau despre comicăriile ce li se întâmplau când 


erau trotilaţi. Începeau tratând-o cu amiciţie dominatoare (toate 
fetele de liceu, indiferent cât de arătoase, erau pentru ei din 
Liga Tufelor) şi întotdeauna sfârşeau prin a lipăi după ea gâfâind 
cu poftă câinească. Dacă lipăiau destulă vreme şi cheltuiau 
destul în cursul acestui proces, obişnuia să se culce cu ei. Cel 
mai adesea zăcea pasivă dedesubt, fără a-i ajuta sau a li se 
opune, până terminau. Mai târziu, rămasă singură, ajungea la 
orgasm revăzând întregul incident ca pe o buclă închisă, izolată, 
a memoriei. 

Pe Billy Nolan îl întâlnise în urma unei descinderi a brigăzii 
anti-drog într-un apartament din Portland. Patru elevi, printre 
care şi perechea Christinei din seara respectivă, fuseseră 
arestaţi pentru deţinere. Ei şi celorlalte fete li se intentase 
acţiune judecătorească pentru complicitate. Tatăl ei se îngrijise 
de toată problema cu discretă eficacitate, şi o întrebase dacă 
ştia ce s-ar întâmpla cu imaginea şi activitatea lui dacă fiica sa 
compărea într-o cauză legată de droguri. Ea, răspunsese, se 
îndoia că i-ar putea afecta cu ceva pe oricare dintre ei, aşa că 
tatăl său îi confiscase maşina. 

Billy se oferise s-o ducă acasă de la şcoală într-o după- 
amiază, şi ea acceptase. 

Băiatul era ceea ce ceilalţi puşti numeau un white-soxer sau 
un scăpat-de-la-auto-service. Totuşi, ceva anume o excita la el 
şi acum, zăcând ameţită în patul ăsta ilicit (dar simțind că se 
trezea în ea o senzaţie de nelinişte şi frică plăcută) se gândea 
că poate să fi fost maşina - cel puţin la început. 

Se deosebea ca de la cer la pământ de vehiculele amicilor ei 
din confrerii, anonime şi ştampilate, cu ferestrele lor fără 
aerisire, volan pliant şi un vag miros neplăcut de huse din 
plastic şi solvent pentru parbriz. 

Maşina lui Billy era veche, întunecoasă, oarecum sinistră. Pe 
la margini, parbrizul devenise de un alb lăptos, ca un început de 
cataractă. Fotoliile se bâţâiau, nefixate. Sticle de bere se 
rostogoleau şi clincăneau în spate (foştii ei amici beau 
Budweiser; Billy şi ai lui preferau Rheingold), iar ea trebuia să-şi 
petreacă picioarele prinprejurul unei enorme lăzi de scule 
Craftsman fără capac şi plină de unsoare. Uneltele dinăuntru 
erau de fabricaţii extrem de variate, şi bănuia că bună parte din 
ele erau de furat. Maşina mirosea a ulei şi a benzină. Sunetul 
ţevilor de eşapament răzbătea puternic şi înviorător prin şasiul 


subţire. Un şir de cadrane înşirate sub bord indicau amps, 
presiunea uleiului şi tach (ce-o mai fi fost şi asta). Roţile din 
spate erau aproape pe jantă iar capota părea să arate cu 
degetul în lungul drumului. 

Şi conducea, bineînţeles, repede. 

La a treia plimbare spre casă, unul dintre cauciucurile tocite 
din faţă explodase la aproape o sută de kilometri pe oră. Maşina 
intrase într-o derivă scrâşnitoare iar Chris ţipase sonor, dintr-o 
dată convinsă că i-a sunat ceasul. O viziune a trupului ei frânt şi 
însângerat, azvârlit la baza unui stâlp de telegraf ca un maldăr 
de zdrenţe, îi fulgeră prin minte precum o fotografie de ziar. 
Billy înjura şi smucea de volanul îmbrăcat în blană. 

Au reuşit să se oprească pe acostamentul din stânga şi, când 
cobori jos din maşină cu genunchii amenințând să i se înmoaie 
la fiecare pas, Chris văzu că lăsaseră în urma lor o dâră 
şerpuitoare de cauciuc ars lung de vreo douăzeci şi cinci de 
metri. 

Billy deschidea deja portbagajul, scoțând un cric şi bombănind 
pentru sine. Nu i se clintise niciun fir de păr. 

Trecu pe lângă ea, cu o ţigară bălăngănindu-i-se-n colţul gurii. 

— Adu trusa aia, puişor. 

Chris era buimăcită. Gura i se deschise şi se închise de două 
ori, ca a unui peşte pe uscat, înainte de-a putea rosti vreun 
cuvânt. 

— Nu... N-o aduc! Aproape m-ai 0... ai... aproape... ticălos 
nebun! Şi-n plus, e murdară! 

Billy se răsuci şi o privi cu ochi goi. 

— Ba o aduci, sau nu te mai duc mâine seară la căcaturile 
alea de lupte. 

— Nu pot să-nghit luptele! 

Nu fusese niciodată, dar furia şi indignarea ei pretindeau 
valori absolute. Partenerii ei din confrerii o duceau la concerte 
rock, pe care nu le putea suferi. Nimereau întotdeauna lângă 
cineva care nu mai făcuse o baie de săptămâni de zile. 

Tânărul ridică din umeri, reveni lângă bordul maşinii şi începu 
s-o ridice pe cric. 

Chris îi aduse trusa, umplându-se toată de unsoare pe 
puloverul nou-nouţ. Billy mormăi fără să se întoarcă. Tricoul îi 
ieşise din pantaloni, iar pielea spatelui i se vedea netedă, 
bronzată, palpitând de muşchi. O fascina, şi-şi simţi limba 


lunecându-i prin colţul gurii. Îl ajută să scoată cauciucul de pe 
roată, înnegrindu-şi mâinile. Maşina se clătină alarmant pe cric, 
iar pneul de rezervă fu fixat pe butuc în doi timpi şi trei mişcări. 

Când treaba fu gata şi urcă din nou în maşină, avea dâre 
groase de unsoare atât pe pulover cât şi pe fusta roşie şi 
scumpă. 

— Dacă-ţi închipui cumva..., începu, în timp ce Billy trecea la 
volan. 

Băiatul lunecă peste fotoliu şi o sărută, cu mâinile mişcându-i- 
se grele pe trupul ei, între talie şi sâni. Răsuflarea îi trăsnea a 
tutun; se simţea mirosul de Barylcreem şi transpiraţie. Chris se 
smulse într-un târziu şi-şi privi trupul, gâfâind sufocată. Acum 
puloverul îi era pătat şi de unsoare, şi de praf. Douăzeci şi şapte 
de dolari şi jumătate la Jordan Marsch, şi acum nu mai avea 
nicio şansă decât lada de gunoi. Era excitată intens, aproape 
dureros. 

— Cum o să explici chestia asta? întrebă el, şi o sărută iar. 

Îi simţea gura strâmbată într-un rânjet. 

— Pipăie-mă, îi suflă Chris în ureche. Pipăie-mă peste tot. 
Murdăreşte-mă. 

Aşa făcu. Un ciorap de nailon se găuri ca o gură căscată. 
Fusta, scurtă de la bun început, îi fu împinsă brutal până-n talie. 
O smotocea hulpav, fără pic de delicateţe. Şi ceva - poate asta, 
poate brusca trecere pe lângă moarte - îi stârni un orgasm 
neaşteptat, ca un şoc electric. Şi a doua zi se duse cu el la lupte. 

— Opt făr-un sfert, anunţă Billy, şi se ridică în capul oaselor. 
Aprinse lampa, începând să se îmbrace. Trupul lui continua s-o 
fascineze. Se gândi la seara de luni, la cum fusese. 

El o... 

(nu) 

Timp destul ca să se gândească la asta mai târziu, poate, 
când îi va folosi şi la altceva decât s-o pună pe jar fără rost. Işi 
aruncă picioarele peste marginea patului şi se strecură în chiloţii 
de voal. 

— Poate nu-i o idee prea bună, spuse ea, neştiind sigur dacă îl 
punea la încercare pe el, sau pe sine. Poate-ar fi mai bine pur şi 
simplu să ne băgăm la loc în pat, şi... 

— E o idee foarte bună, i-o reteză Billy, şi o umbră de umor îi 
trecu peste chip. Sânge de scroafă pentru o scroafă. 

— Ce? 


— Nimic. Hai. Îmbracă-te. 

Se îmbrăcă, iar când coborâră pe scara din spate simţi o 
excitație uriaşă înflorindu-i în burtă, ca o viţă rapace ce-şi 
deschide florile noaptea. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 45) 


Ştiţi, nu regret totul atât de mult pe cât par oamenii să creadă 
c-aş face-o. Nu e vorba că ar spune-o pe faţă; e; sunt cei care 
zic întotdeauna cât de groaznic de rău le pare. Asta se întâmplă 
de obicei imediat înainte de-a-mi cere un autograf. Dar se 
aşteaptă de la tine să te căieşti. Se aşteaptă să izbucneşti în 
lacrimi, să porţi mult negru, să bei un pic cam prea mult sau să 
iei droguri. Spun lucruri de genul: "O, ce ruşine! Dar ştiţi ce s-a- 
ntâmplat cu ea..." şi bara, bara, bara. 

Dar regretele nu sunt decât Kool-Aid pentru stările emotive 
omeneşti. Ele sunt ceea ce spui când răstorni o ceaşcă de cafea 
sau îţi nimereşte bila în şanţ când joci popice cu fetele din ligă. 
Adevăratele regrete sunt la fel de rare ca şi iubirea adevărata. 
Nu-mi mai pare rău că Tommy a murit. Pare atât de mult un vis 
cu ochii deschişi avut cândva. Credeţi probabil că e o dovadă de 
cruzime, dar a curs multă apă pe sub pod din Noaptea Balului şi 
până acum. Şi nu-mi pare rău nici pentru că am compărut 
înaintea Comisiei White. Am spus adevărul - atât cât ştiam din 
el. 

Îmi pare rău însă pentru Carrie White. 

Vedeţi, au dat-o uitării. Au transformat-o într-un fel de simbol 
şi au uitat că era o fiinţă omenească, la fel de reală ca 
dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri, cu speranţe şi 
visuri şi bara, bara, bara. E inutil să vă spunem toate astea, 
cred. Acum, nimic n-o mai poate schimba la loc într-o persoană, 
din ceea ce au făcut din ea ziarele. Dar era o persoană, şi 
suferea. Mai mult decât ştim oricare dintre noi, probabil, 
suferea. Aşa că regret şi sper că ei i-a făcut bine, balul acela. 
Până a început teroarea, sper că a fost pentru ea un lucru plăcut 
şi bun şi minunat şi vrăjit... 


Tommy trase maşina în parcarea de lângă aripa nouă a 
liceului, lăsă motorul o secundă în ralanti, apoi îl stinse. Carrie 
stătea pe capătul ei de banchetă, ţinându-şi eşarfa împrejurul 
umerilor goi. | se părea dintr-o dată că trăieşte într-un vis al 
intenţiilor ascunse şi că tocmai a devenit conștientă de acest 


lucru. Ce fusese în stare să facă? O lăsase pe Momma singură. 

— Ai emoţii? întrebă Tommy, iar ea tresări. 

— Da. 

Băiatul râse şi cobori. Carrie tocmai dădea să deschidă 
portiera, când i-o deschise el. 

— Să n-ai emoţii. Parc-ai fi Galatea. 

— Cine? 

— Galatea. Am citit de ea la oră, cu Domnul Evers. S-a 
transformat din roabă într-o femeie frumoasă şi nimeni n-a ştiut 
vreodată că ea era. 

Carrie medită un moment. 

— Vreau ca ei să ştie, spuse în cele din urmă. 

— Nu te contrazic. Hai să mergem. 

George Dawson şi Frieda Jason se aflau lângă automatul de 
Coca. Frieda purta o năzbâtie de tul portocaliu şi semăna puţin 
cu o tubă. Donna Thibodeau rupea biletele la uşă împreună cu 
David Bracken. Amândoi erau membri ai Societăţii de Onoare 
Naţională, o parte din Gestapo-ul personal al Domnişoarei Geer, 
şi purtau pantaloni albi şi blazere roşii - culorile şcolii. Tina Blake 
şi Norma Watson ofereau programe şi conduceau lumea 
înăuntru, conform cu lista locurilor. Erau îmbrăcate amândouă în 
negru, iar Carrie bănui că se credeau foarte şic, dar pentru ea 
arătau ca fetele ce vând ţigări din vechile filme cu gangsteri. 

Cu toţii s-au întors să se uite la Tommy şi Carrie când aceştia 
intrară, şi preţ de-un moment domni o tăcere ţeapănă, 
stingherită. Carrie simţi o dorinţă nebună să-şi umezească 
buzele, şi se stăpâni. Apoi George Dawson spuse: 

— Sfinte, da' ciudat arăţi, Ross. 

Tommy zâmbi: 

— Tu când te-ai dat jos de pe cracă, Bomba? 

Dawson se năpusti spre el, cu pumnii ridicaţi, şi o fracțiune de 
secundă Carrie se simţi cuprinsă de groază. Băgată-n priză cum 
era, fu cât pe-aci să-l ridice pe George în aer şi să-l arunce în 
perete. Apoi, îşi dădu seama că era un joc vechi, practicat 
adesea şi foarte gustat. 

Amândoi începură să se rotească unul în jurul altuia, cu garda 
sus, mârâind. Apoi George, care punctase de două ori la coaste, 
se porni să bolborosească şi să ţipe: 

— Omorâţi-i pe Congi! Şo pe ei, Gooki! Beţe de ponge! Cuşti 
de tigri! 


Tommy lăsă garda jos, râzând. 

— Nu pune la inimă, spuse Frieda, ridicând nasul în formă de 
coupe-papier şi apropiindu-se. Dacă se omoară, dansez eu cu 
tine. 

— Par prea proşti ca să se-omoare, îndrăzni Carrie. Ca 
dinozaurii. 

lar când Frieda zâmbi, simţi ceva foarte vechi şi ruginit 
dezghiocându-se înlăuntrul ei. Odată cu asta, o năpădi un val de 
căldură. Uşurare. Destindere. 

— De unde ţi-ai cumpărat rochia? întrebă Frieda. Mor după 
ea. 

— Eu mi-am făcut-o. 

— Ai făcut-o? se deschiseseră ochii Friedei a surpriză 
nesimulată. Vorbeşti serios? 

Carrie îşi simţi obrajii încinşi de o roşeaţă furioasă. 

— Ba da, eu. Imi... îmi place să cos. Materialul l-am luat de la 
John's, din Westover. E un model foarte simplu. 

— Haideţi, le spuse George tuturor. Imediat începe orchestra. 

Dădu ochii peste cap şi se lansă într-un buck-and-wing şchiop, 
burlesc: 

— Vibi, vibi, vibi. Nouă Gook-ii ne plac viyyybraţiile de 
Federmare! 

Intrară, George maimuţărindu-l pe Flash Bobby Pickett şi 
făcând mutre, Carrie vorbindu-i Friedei despre rochia ei, iar 
Tommy surâzând, cu mâinile înfundate în buzunare. S-au dus 
pliurile sacoului de seară, i-ar spune Sue, dar ce futu-i mă-sa, 
treaba părea că merge. Până acum mergea de minune. 

El, George şi Frieda nu mai aveau nici două ore de trăit. 


Din Umbra a explodat (pag. 132): 


Accentul pus de Comisia White pe detonatorul întregii afaceri 
- două găleți cu sânge de porc pe o grindă de deasupra scenei - 
pare să fie extrem de firav şi neconvingător, chiar şi în lumina 
puţinelor probe concrete. Dacă preferăm să dăm crezare 
informaţiilor circulate prin cercul de prieteni apropiaţi ai lui 
Nolan (şi, ca să fim brutal de sinceri, nu par destul de inteligenţi 
ca să mintă convingător), atunci reiese că Nolan a preluat în 
întregime din mâinile Christinei Hargensen această parte a 
conspirației şi a acţionat din proprie iniţiativă... 

Nu vorbea când conducea maşina; îi plăcea să conducă. 


Operaţiunea îi dădea o senzaţie de putere cu care nimic nu 
putea rivaliza, nici chiar fututul. 

Şoseaua se derula pe sub ei în tonuri fotografice de alb şi 
negru, iar vitezometrul oscila imediat peste o sută zece. 
Provenea dintr-o familie dezbinată; tatăl lui îşi luase tălpăşiţa 
după eşecul unei afaceri prost organizate la staţia de benzină, 
când Billy avea doisprezece ani, iar maică-sa avea patru amanți 
la ultimul recensământ. Pentru moment, Brucie era primul în 
grațiile ei. Era un tip Seagrams 7. lar ea începuse la rândul ei să 
se transforme într-o desagă dizgraţioasă. 

Maşina, însă!... Maşina îl alimenta cu putere şi glorie din 
propriile ei linii de forţă mistice. Făcea din el o persoană demnă 
de luat în consideraţie, un om dăruit cu mana. Nu întâmplător 
cea mai mare parte din cordeală şi-o consumase pe canapeaua 
din spate. Maşina era sclava şi zeiţa lui. Dădea, şi putea lua. 
Billy o folosise de multe ori ca să ia. În nopţile lungi şi albe, când 
maică-sa şi Burcie aveau treabă, Billy făcea floricele de porumb 
şi pleca la vânătoare de câini vagabonzi. Uneori, dimineaţa, lăsa 
maşina să lunece oprind motorul, până în garajul pe care-l 
construise el în dosul casei, cu bara din faţă şiroind de sânge. 

Chris îi ştia de-acum destul de bine apucăturile şi nu se osteni 
să lege o conversaţie care oricum ar fi rămas neluată în seamă. 
Şedea alături cu un picior îndoit sub ea, molfăindu-și nodul unui 
deget. Farurile maşinilor ce săgetau pe lângă ei pe şoseaua 302 
îi luceau blând în păr, vârstându-l cu argintiu. 

Billy se întreba cât timp o să mai fie împreună. Probabil nu 
mai mult peste miezul nopţii. Într-un fel, toate duseseră la asta, 
chiar şi prima parte, iar când va fi gata, cleiul ce-i ţinea laolaltă 
avea să se subţieze şi, poate să se dizolve, lăsându-i să se 
întrebe cum a fost de la bun început posibil. Se gândea că va 
începe să nu mai arate ca o zeiţă ci, iarăşi, mai mult ca tipica 
târfă de societate şi asta-i va face să-i vină cheful s-o bată un 
pic cu cureaua. Sau poate mai mult. S-o bage cu nasul. 

Trecură creasta colinei Brickyard şi sub ei apăru liceul, 
parcarea plină de maşini dolofane şi sclipitoare ale tăticilor. 
Simţi gustul binecunoscut al silei şi urii urcându-i-se-n gât. O să 
le dăm noi ceva 

(o noapte de s-o ţină minte) 

în toată regula. Suntem în stare. 

Aripile de clădire cu clase erau întunecate, tăcute şi pustii; 


holul era luminat de un bec galben standard, iar faleza de sticlă 
a laturii estetice a sălii de sport iradia o lumină blândă şi 
portocalie, eterică, aproape spectrală. Din nou gustul amar, şi 
imboldul de-a da cu pietre. 

— Văd luminile, văd luminile de la petrecere, murmură el. 

— Mm? 

Chris se răsuci spre el, smulsă din propriile ei gânduri. 

— Nimic, spuse Billy, şi o atinse pe ceafa. Cred c-am să te las 
pe tine să tragi de sfoară. 


Billy a făcut-o cu mâna lui, fiindcă ştia perfect de bine că nu 
poate avea încredere în nimeni altcineva. Fusese o lecţie aspră, 
mult mai aspră decât cele pe care le înveţi la şcoală, dar o 
asimilase bine. Băieţii care-l însoţiseră la ferma lui Henty în 
noaptea trecută nici măcar nu ştiau la ce-i trebuia sângele. 
Bănuiau probabil că era amestecată şi Chris, dar nici chiar de 
asta nu puteau fi siguri. 

Ajunse la şcoală cu câteva minute după ce noaptea de joi 
devenise dimineaţa de vineri, şi-i dădu ocol de două ori ca să fie 
sigur că zona era pustie şi niciuna dintre cele două maşini ale 
poliţiei din Chamberlain nu se afla prin preajmă. 

Intră în parcare cu farurile stinse şi coti până în spatele 
clădirii. Ceva mai încolo, terenul de fotbal sclipea sub o 
membrană subţire de ceaţă lăsată la pământ. 

Deschise portbagajul şi descuie răcitorul. Sângele îngheţase, 
dar asta era cum nu se putea mai bine. Va avea la dispoziţie 
următoarele douăzeci şi două de ore ca să se dezgheţe. 

Puse găleţile jos, apoi scoase din trusă mai multe scule. Şi le 
vâri în buzunarul de la spate şi luă de pe fotoliu o sacoşă maro. 
Înăuntru clincăneau nişte şuruburi. 

Lucră fără grabă, cu concentrarea relaxată a omului incapabil 
să conceapă că ar fi întrerupt. Sala de gimnastică unde avea să 
se ţină dansul era destinată şi spectacolelor şcolare, iar scurtul 
şir de ferestre ce dădeau spre locul unde-şi parcase maşina 
răspundeau în spaţiul pentru depozitare din spatele scenei. 

Alese o sculă plată cu capătul spatulat şi o vâri prin crăpătura 
îngustă dintre geamul de sus şi cel de jos ale unei ferestre. Era o 
unealtă bună. Singur o confecţionase, în atelierul de fierărie din 
Chamberlain. O mişcă în sus şi-n jos până ce încuietoarea 
ferestrei cedă. Ridică ghilotina şi se strecură înăuntru. 

Era întuneric beznă. Mirosul predominant era cel al vopselei 


vechi de pe decorurile de mucava ale Clubului Dramatic. 
Umbrele slăbănoage ale stativelor de partituri şi cutiilor pentru 
instrumentele Societății Orchestrante se rânduiau de jur 
împrejur ca nişte santinele. Pianul domnului Downer stătea într- 
un colt. 

Billy scoase din sacoşă o lanternă mică şi avansă până pe 
scenă, păşind printre cortinele de catifea roşie. Planşeul de 
sport, cu marcajele lui de baschet pictate şi suprafaţa lustruită 
apăsat, lucea spre el ca o lagună de chihlimbar. Işi îndreptă 
lanterna spre avanscenă, în faţa cortinei. Acolo, cu trăsături 
fantomatice de cretă, cineva schiţase pe podea silueta tronurilor 
pentru Rege şi Regină, care aveau să fie amplasate a doua zi. 
Apoi întreaga rampă va fi presărată cu flori de hârtie... mă rog, 
pe-astea doar Chris le ştia. 

Dădu capul pe spate şi ridică fasciculul lanternei, străpungând 
tenebrele. Deasupra, grinzi se încrucişau sub forma unor dâre 
umbrite. Cele suspendate peste ringul de dans fuseseră 
înfăşurate în hârtie creponată, dar zona aflată imediat deasupra 
avanscenei nu fusese împodobită. O sufită scurtă ascundea 
grinzile de-acolo, şi nu se vedea din sală. Sufita mai camufla şi o 
rivaltă ce avea să lumineze paravanul cu gondole. 

Billy stinse lanterna, merse până în capătul din stânga al 
rampei şi urcă pe o scară metalică fixată în perete. Conţinutul 
sacoşei cafenii, pe care pentru siguranţă şi-o băgase sub 
cămaşă, zornăia cu voioşie stranie, reverberată, în sala de sport 
pustie. 

În capătul scării se găsea o mică platformă. Acum, privind în 
afară spre avanscenă, podul scenei îi era în dreapta iar sala 
propriu-zisă în stânga. În pod erau depozitate accesoriile 
Clubului Dramatic, unele dintre ele datând de prin anii 1920. Un 
bust al zeiţei Pallas Atena, folosind în cine ştie ce versiune 
scenică a "Corbului" lui Poe, îl privea pe Billy cu ochi orbi şi 
apoşi, din vârful unei somiere ruginite. Drept înainte, o grindă 
de oţel trecea pe deasupra rampei. Rivaltele pentru frescă erau 
prinse sub ea cu şuruburi. 

Păşi pe bârnă şi înaintă fără efort, fără frică, peste hău. 
Fredona o melodie la modă, abia auzit. Grinda era acoperită cu 
praf de-un deget, iar picioarele lui lăsau urme prelungi. La 
jumătatea distanţei se opri, îngenunche şi privi în jos. 

Da. Cu ajutorul lanternei, putu distinge liniile de cretă pe 


avanscenă, drept sub el. Scoase un fluierat mut. 

(bombele jos) 

Notă cu un X în praf locul precis, apoi merse pe bârnă înapoi 
la platformă. Nimeni n-avea să treacă pe-aici de-acum şi până la 
vremea Balului; rivaltele ce luminau decorul şi locul din 
avanscenă unde aveau să fie încoronați Regele şi Regina 

(grozav de încoronați or să fie) 

erau comandate de la un tablou aflat în culise. Oricine privea 
în sus, direct de dedesubt, avea să fie orbit de aceleaşi lumini. 
Aranjamentele lui nu puteau fi depistate decât dacă cineva urca 
în pod cu vreo treabă. Nu credea să se întâmple asta. Era un risc 
acceptabil. 

Deschise sacoşa maro şi scoase o pereche de mănuşi din 
cauciuc Playtex, şi le trase, după care luă unul din cei doi mici 
scripeţi pe care-i cumpărase în ajun. li luase de la un magazin 
de unelte din Lewiston, pentru orice eventualitate. Luă în gură 
câteva cuie, ca pe nişte ţigări, şi ciocanul în mână. Continuând 
să fredoneze prin evantaiul de cuie, fixă scripetele cu grijă în 
colţ la un cot deasupra platformei. Lângă el potrivi un mic şurub 
cu belciug. 

Cobori scara, trecu în dosul scenei şi urcă pe o altă scară, nu 
departe de locul de unde intrase. Ajunse în mansardă - un fel de 
magazie cu vechituri a şcolii. Se găseau aici maldăre de 
almanahuri vechi, uniforme atletice mâncate de molii, şi 
manuale străvechi roase de şoareci. 

Privind spre stânga, îşi putu îndrepta raza lanternei peste 
podul scenei, luminând scripetele pe care tocmai îl instalase. 
Când se întoarse la dreapta, simţi pe faţă aerul răcoros ce intra 
pe-o gură de ventilaţie din perete. Fredonând mai departe, 
scoase al doilea scripete şi îl bătu în cuie. 

Reveni jos, ieşi pe fereastra forţată şi luă cele două găleți cu 
sânge de porc. Lucra de-o jumătate de oră, dar nu dădeau 
niciun semn de dezgheţ. Ridică găleţile şi se întoarse la 
fereastră, profilat în întuneric ca un fermier înapoindu-se de la 
prima mulgere de dimineaţă. Le trecu înăuntru şi intră şi el. 

Mersul pe bârnă era acum mai uşor, cu câte o găleată în 
fiecare mână ajutându-l să-şi tină echilibrul. Când ajunse la X-ul 
trasat în praf, puse jos căldările, mai privi o dată la semnele cu 
cretă din avanscenă, dădu din cap şi se întoarse pe platformă. 
Se gândi să şteargă găleţile când le va manipula pentru ultima 


oară - aveau să se găsească pe ele amprentele lui Kenny, la fel 
şi ale lui Don şi Steve - dar găsi că-i mai bine să n-o facă. Poate 
vor avea o mică surpriză sâmbătă dimineaţă. Şi gura i se 
strâmbă într-un zâmbet. 

Ultimul articol din sacoşă era un colac de sfoară de iută. 
Merse cu ea până la găleți şi legă toartele amândurora cu noduri 
glisante. Trecu coarda prin belciug, apoi peste scripete. Aruncă 
peste podul scenei coarda care se descolăci, după care o trecu 
şi prin celălalt scripete. N-ar fi fost poate prea amuzat să ştie că, 
în obscuritatea sălii, acoperit şi dungat cu praf vechi de zeci de 
ani şi cu fluturaşi cenuşii plutind visători în jurul părului său 
cuib-de-cioară, arăta ca un Rube Goldberg cocoşat şi pe 
jumătate nebun, concentrat să inventeze o cursă de şoareci mai 
bună. 

Depuse coarda moale pe vârful unei stive de lăzi, la îndemână 
faţă de gura de aerisire. Cobori pentru ultima oară şi-şi scutură 
mâinile de praf. Treaba era gata. 

Privi afară pe fereastră, apoi se strecură prin ea şi sări pe 
pământ. O închise, introduse din nou şperaclul şi împinse 
încuietoarea cât putu de mult. După care reveni la maşină. 

Chris spunea că erau şanse mari ca Tommy Ross şi căţeaua 
de White să fie cei de sub găleți; dusese puţină muncă de 
lămurire discretă în rândul prietenilor ei. Ar fi bine să se 
întâmple aşa. Dar, pentru Billy, oricare alţii ar fi fost la fel de 
buni. 

Începea să-şi spună că ar fi fost tot atât de bine să fi fost 
însăşi Chris. 

Demară. 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 48): 


Carrie l-a căutat pe Tommy în ajunul balului. Aştepta în 
dreptul clasei unde avea el oră, iar Tommy a spus că arăta 
nefericită rău, aşteptându-se parcă să-l audă ţipând la ea să nu 
mai dea târcoale, să-l lase dracului în pace. 

Fata i-a spus că va trebui să fie acasă la unsprezece şi 
jumătate cel mai târziu, altfel momma ei o să se îngrijoreze. A 
mai spus şi că nici n-o să-i strice seara, nici buna dispoziţie, dar 
n-ar fi corect s-o sperie pe momma. 

Tommy a propus să se oprească la Kelly Fruit după Bal şi să 
radă o bere de rădăcini şi un Burger. Toţi ceilalţi se duceau la 


Westover sau Lewiston, aşa că localul o să le rămână numai lor. 
Carrie s-a luminat la faţă, a spus el. l-a răspuns c-ar fi grozav. 
Absolut grozav. 

Aceasta e fata pe care oamenii o tot numesc un monstru. 
Vreau să vă intre bine în minte lucrul ăsta. Fata ce se putea 
declara mulţumită cu o bere de rădăcini de zece cenți, şi un 
hamburger, după unicul ei dans în şcoală, astfel ca momma să 
nu-şi facă griji... 

Primul lucru care o izbi pe Carrie când păşiră înăuntru fu 
Vraja. Nu vraja, ci Vraja. Umbre frumoase foşneau prin şifon, 
dantelă, mătase, satin. Aerul era plin de mireasma florilor; o 
sărbătoare a mirosului. Fete în rochii cu spatele gol, cu corsaje 
decoltate lăsând să se vadă chiar despicătura sânilor, cu talii 
Empire. Fuste lungi, escarpeni. Sacouri de seară orbitor de albe, 
cingători, pantofi negri ce fuseseră lustruiţi cu scuipat. 

Câţiva tineri se aflau pe ringul de dans, nu mulţi deocamdată, 
iar în penumbra încet-rotitoare păreau spectre imateriale. Nu 
voia cu adevărat să-i recunoască în ei pe colegii ei de clasă. Îi 
dorea nişte străini frumoşi. 

Mâna lui Tommy o ţinea ferm de cot. 

— Drăguţă frescă, comentă el. 

— Da, încuviinţă Carrie pierită. 

Sub petalele portocalii lucea de jos în sus o lumină blândă, 
gondolierul se rezema cu eternă indolenţă de cârma sa în timp 
ce soarele se învăpăia în jur şi clădirile conspirau împreună 
deasupra apelor din oraş. Carrie ştiu deodată că acest moment 
o va însoţi pe vecie. 

Se îndoia că la fel simțeau cu toţii - ceilalţi văzuseră lumea - 
dar chiar şi George tăcu timp de un minut cât priviră, iar scena, 
mirosul, până şi sunetul orchestrei intonând o vag 
recognoscibilă melodie de film, se ferecară în ea pentru 
totdeauna, şi simţi cum o inundă pacea. Sufletul lui Carrie 
cunoştea un moment de calm, ca şi cum s-ar fi netezit sub un 
fier de călcat. 
ring. Incepu să execute un jitterburg afectat pe muzica cu iz 
desuet de big-band, şi cineva îl fluieră. George bombăni, privi 
chiorâş, şi se lansă într-o scurtă căzăcească încrucişându-şi 
braţele pe piept, fără a lipsi mult ca să aterizeze-n fund. 

Carrie zâmbi: 


— Trăsnit mai e George. 

— Te cred că e. l-un băiat de treabă. Sunt pe aici o droaie de 
oameni de treabă. Vrei să stai jos? 

— Da, răspunse ea recunoscătoare. 

Tommy se duse la uşă şi reveni cu Norma Watson, al cărei păr 
fusese aranjat într-o uriaşă claie tapată, în cinstea 
evenimentului. 

— E pe cealaltă PARTE, spuse, şi ochii ei strălucitori o 
măsurară pe Carrie din cap până-n picioare, căutând o bretea 
expusă, o erupție de coşuri, orice subiect cu care să alerge 
înapoi la uşă, odată îndeplinit comisionul. Ai o rochie 
SPLENDIDĂ, Carrie. Unde-ai PUTUT s-o găseşti? 

Carrie îi spuse, în timp ce Norma îi conducea prin jurul ringului 
de dans, la masa lor. Emana mirosuri de săpun Avon, parfum 
Woolworth şi gumă Juicy Fruit. 

La masă se aflau două scaune pliante (înfăşurate şi 
înzorzonate cu inevitabila hârtie creponată), masa însăşi fiind 
aşternută cu aceeaşi hârtie în culorile şcolii. Avea pe ea o 
lumânare în gâtul unei sticle de vin, un program de dans, un mic 
creion poleit şi două cadouri de petrecere - gondole umplute cu 
alune Planters Mixed. 

— Nu pot să-mi REVIN, spunea Norma. Arăţi atât de ALTFEL! 

Aruncă o privire ciudată, furişă, la chipul Carriei, şi deveni 
agitată. , 

— Eşti absolut STRALUCITOARE. Care ţi-e SECRETUL? 

— Sunt amanta de taină a lui Don MacLean, spuse Carrie. 

Tommy scoase un chiot pe care şi-l înăbuşi repede. 

Zâmbetul Normei se strepezi, iar Carrie fu uimită de propriul 
ei haz - şi îndrăzneală. Aşa arătai când ţi se făcea un banc. De 
parcă ti-ar fi înţepat o albină extremitatea posterioară. Carrie 
constată că îi plăcea că Norma arăta în felul acela. Era ceva 
barbar, absolut necreştin. 

— Ei, eu trebuie să mă duc înapoi, spuse fata. Nu-i aşa că-i 
GROZAV, Tommy? 

Zâmbea cu subînţeles: N-ar fi grozav să...? 

— Mă trec sudorii reci pe picioare, replică grav Tommy. 

Norma plecă, cu un zâmbet ciudat, nedumerit. Lucrurile nu 
mergeau aşa cum ar fi trebuit. Toată lumea ştia cum mergeau 
de obicei lucrurile cu Carrie. 

Tommy mustăci din nou. 


— Ţi-ar plăcea să dansăm? întrebă. 

Carrie nu ştia să danseze, dar încă nu era gata s-o admită şi 
pe asta. 

— Hai doar să stăm jos un minut. 

În timp ce el ţinea scaunul, Carrie văzu lumânarea şi-l întrebă 
pe Tommy dacă nu vrea s-o aprindă. O aprinse. Ochii li se 
întâlniră peste flacără. Băiatul întinse mâna şi i-o prinse pe-a ei. 
lar orchestra cânta înainte. 


Din Umbra a explodat (pag. 133-134): 


Poate că se va întreprinde într-o bună zi un studiu complet al 
mamei lui Carrie, când însuşi subiectul Carrie va deveni mai 
academic. S-ar putea să-l încerc chiar eu, cu condiţia să câştig 
accesul la arborele genealogic al familiei Brigham. Ar fi extrem 
de interesant să ştim peste ce situaţii ciudate s-ar putea să 
dăm, cu două trei generaţii în urmă... 

Şi mai este, fireşte, cunoaşterea faptului că în Noaptea Balului 
Carrie s-a dus acasă. De ce? E greu de spus exact cât de 
echilibrate erau motivațiile Carriei în acele momente. Poate să 
se fi dus pentru izbăvire şi iertare, sau în scopul expres de a 
comite matricidul. În orice caz, probele materiale par să indice 
limpede că Margaret o aştepta... 


Casa era complet cufundată în tăcere. 

Plecase. 

Noaptea. 

Plecată. 

Margaret White trecu încet din dormitorul ei în living. Mai întâi 
venise scurgerea de sânge şi fantasmele greţoase pe care 
Diavolul le trimitea odată cu ea. Apoi puterea aceea infernală 
dăruită de Diavol. Venea la sorocul sângelui şi al părului crescut 
pe trup, fireşte. O, cunoştea ea Puterea Diavolului. Chiar bunica 
ei o avusese. Era capabilă să aprindă focul în sobă fără a se 
clinti măcar din balansoarul ei de lângă fereastră. Atunci ochii 
începeau să-i ardă cu 

(să nu îngădui niciunei vrăjitoare să trăiască) 

un soi de flacără vrăjitorească. Şi câteodată, la masa de 
seară, zaharniţa pornea să se învârtească pe loc nebunește, ca 
un derviş. Ori de câte ori se întâmpla asta, Buni se apuca să 
chiţcăie dement, îi curgeau balele şi făcea semnul Deochiului de 
jur-împrejur. Uneori gâfâia ca un câine pe zăpuşeală, iar când 


murise de inimă, la şaizeci şi şase de ani, senilă la limita 
idioţeniei în pofida vârstei nu tocmai înaintate, Carrie încă nu 
împlinise un an. Margaret intrase în cămăruţa ei la nici patru 
săptămâni după înmormântarea lui Buni, şi-şi găsise fetiţa 
culcată în leagăn, râzând şi gângurind, cu ochii la un biberon ce 
se legăna deasupra capului ei. 

Margaret fusese cât pe-aci s-o ucidă în ziua aceea. O oprise 
Ralph. 

N-ar fi trebuit să-l lase s-o oprească. 

Acum Margaret White stătea în mijlocul livingului. Christos pe 
Golgota privea în jos la ea cu ochii lui plini de suferinţă, de 
durere şi dojană. Ceasul cu cuc Black Forest ticăia. Era ora opt şi 
zece. 

Îi fusese dat să simtă, să simtă practic, Puterea Diavolului 
mocnind în Carrie. Ţi se târa pe tot trupul, ridicând şi trăgând ca 
nişte mici degete rele, gâdilitoare. Se hotărâse iar să-şi facă 
datoria când Carrie avea trei ani, după ce o prinsese privind cu 
păcat la târfa Diavolului din curtea vecină. Atunci veniseră 
pietrele, iar ea cedase. Şi puterea se trezise iarăşi, după 
treisprezece ani. Dumnezeu nu se lăsa batjocorit. 

Mai întâi sângele, apoi puterea, 

(îţi iscăleşti numele îl iscăleşti cu sânge) 

acum un băiat şi dans şi după aceea o s-o ducă la un motel, o 
s-o ia în parcare, o s-o ia pe bancheta din spate, o s-o ia... 

Sânge, sânge proaspăt. Sângele era întotdeauna rădăcina 
tuturor relelor, şi numai sângele le putea ispăşi. 

Era o femeie masivă cu braţe zdravene, ale căror coate se 
reduceau la nişte simple gropiţe, dar avea un cap surprinzător 
de mic, în vârful gâtului puternic, venos. Cândva, avusese o fată 
frumoasă. Şi încă mai era frumoasă, într-un mod bizar, fanatic. 
Dar ochii căpătaseră o căutătură stranie, rătăcită, iar ridurile se 
adânciseră crud împrejurul gurii categorice, dar trădând o 
ciudată slăbiciune. Părul, anul trecut aproape negru, îi era acum 
albit aproape în întregime. 

Singura cale de a ucide păcatul, adevăratul păcat de moarte, 
era de a-l îneca în sângele unei 

(trebuie să fie sacrificată) 

inimi pocăite. Cu siguranţă că Dumnezeu înţelegea asta, şi-Şi 
îndreptase degetul înspre ea. Oare nu Dumnezeu însuşi îi 
poruncise lui Abraham să-l ducă pe fiul său Isaac pe munte? 


Merse în bucătărie târşâindu-şi papucii vechi şi lăbărţaţi, şi 
deschise sertarul cu tacâmuri. Cuţitul pe care-l foloseau la 
tranşatul cărnii era lung şi ascuţit şi mijlocul tăişului i se arcuise 
de prea multă ascuţire. Se aşeză pe taburetul înalt de lângă 
tejghea, găsi discul de gresie, în mica sa farfurioară de aluminiu, 
şi începu să-l frece de muchea lucitoare a lamei cu atenţia 
apatică, fixă, a celor damnati. 

Ceasul cu cuc Black Forest ticăia întruna şi într-un târziu 
pasărea sări afară ca să cânte o dată, anunțând ora opt şi 
jumătate. 

Simţea în gură gust de măsline. 


CLASA ABSOLVENŢILOR PREZINTĂ BALUL DE PRIMĂVARĂ 
'79 
27 MAI 1979 


Muzică - Formaţia Billy Bosnan 
Muzică - "Josie and The Moonglows" 


REPREZENTAȚIE 


"Cabaret" - Dans acrobatic cu bastoane, Sandra Stenchfield 
"500 Miles" 

"Lemon Tree" 

"Mr. Tambourine Man" 

Muzică Folk cu John Swithen şi Maureen Cowan 

"The Street Where You Live" 

"Raindrops Keep Fallin' oh My Head" 

"Bridge Over Troubled Waters" 

Corul Ewen High School 


DOMNI ŞI DOAMNE DE COMPANIE 


Mr. Stephens, Miss Geer, Mr. & Mrs. Lublin, Miss Desjardin 
Incoronarea la h. 10.00 p.m. 
Nu uitaţi, e balul VOSTRU; faceți-1 să fie de neuitat! 


Când o invită pentru a treia oară, Carrie fu nevoită să 
mărturisească faptul că nu ştia să danseze. Nu adăugă şi că, 
acum că formaţia rock începuse să cânte pentru o jumătate de 
oră, s-ar fi simţit deplasată învârtindu-se pe ring, 

(şi păcătoasă) 

da, şi păcătoasă. 

Tommy dădu din cap, apoi surâse. Se aplecă spre ea şi-i 


spuse că nu putea suferi dansul. l-ar place să dea o raită, în 
vizită pe la alte mese? În gât i se puse un nod tremurător, dar 
acceptă. Da, ar fi plăcut. Tommy era atent cu ea. Trebuia să fie 
şi ea atentă cu el (chiar dacă băiatul nu se aştepta cu adevărat 
la aşa ceva); făcea parte din înţelegere. Şi se simţea presărată 
toată cu farmecul serii. Dintr-o dată, fu plină de speranţă că 
nimeni nu va întinde piciorul sau îi va lipi răutăcios la spate o 
inscripţie loc-de-dat-cu-şutu ori s-o stropească deodată în faţă 
cu apă dintr-o garoafă de plastic, plecând apoi cu chicoteli în 
timp ce toţi ceilalţi râdeau şi fluierau. 

lar dacă exista vreo vrajă, aceasta nu era dumnezeiască ci 
păgână, 

(momma desfă-ţi bretelele şorţului m-am făcut mare) 

şi aşa o şi voia. 

— la uite, îi arătă Tommy în timp ce se ridicau de la masă. 

Doi-trei băieţi de culise aduceau tronurile Regelui şi Reginei 
din buzunarele scenei, în timp ce domnul Lavoie, custodele şef, 
îi dirija cu mişcări ale mâinii spre semnele trasate dinainte pe 
avanscenă. Îşi spuse că arătau de-a dreptul arthuriene, tronurile 
acelea, învelite complet într-un alb orbitor, decorate cu flori 
autentice precum şi uriaşe stindarde de crep. 

— Ce frumoase sunt! exclamă. 

— Tu eşti frumoasă, spuse Tommy, iar ea deveni absolut 
convinsă că în seara aceea nu se putea întâmpla nimic rău - 
poate chiar să fie votaţi ei doi Regele şi Regina Bacului. Zâmbi 
la gândul propriei sale nebunii. 

Era ora nouă. 

— Carrie? o interpelă ezitant o voce. 

Fusese atât de absorbită în contemplarea orchestrei, a 
ringului de dans şi a celorlalte mese, încât nici măcar nu văzuse 
pe nimeni apropiindu-se. Tommy plecase să aducă punci. 

Se răsuci pe călcâie şi dădu cu ochii de Miss Desjardin. 

Un moment nu făcură decât să se uite amândouă una la alta, 
iar amintirea străbătu distanta dintre ele, comunicând 

(m-a văzut m-a văzut goală şi ţipând şi plină de sânge) 

fără cuvinte sau gânduri. Li se citea în ochi. 

Apoi Carrie spuse, sfioasă: 

— Arătaţi foarte drăguță, Miss Desjardin. 

Nu minţea. Profesoara era îmbrăcată într-o rochie colantă 
argintie şi sclipitoare, asortată perfect cu părul blond pe care şi-l 


pieptănase în sus. La gât îi era agăţat un pandantiv simplu. 
Arăta foarte tânără, destul de tânără ca să vezi în ea o 
participantă mai curând decât autoritatea. 

— Mulţumesc. 

Şovăi, apoi o atinse pe braţ cu o mână înmănuşată. 

— Eşti frumoasă, îi spuse ea lui Carrie, şi fiecare cuvânt 
conţinea o încărcătură aparte. 

Carrie simţi că roşeşte iar şi cobori privirea spre masă. 

— E grozav de drăguţ din partea dumneavoastră să-mi 
spuneţi asta. Ştiu că nu-s... nu-s chiar... dar vă mulţumesc 
oricum. 

— Ba e adevărat, o contrazise Desjardin. Carrie, orice s-a 
întâmplat înainte... cum să spun, am uitat totul. Voiam s-o ştii. 

— Eu nu pot uita, răspunse Carrie. 

Ridică ochii. Cuvintele ce-i stăteau pe limbă erau: Acum nu 
mai învinuiesc pe nimeni. Şi le înghiţi. Erau mincinoase. li 
învinuia pe toţi şi întotdeauna avea s-o facă, şi mai mult decât 
orice voia să fie sinceră. 

— Dar s-a terminat. Acum am terminat cu asta. 

Miss Desjardin zâmbi, iar ochii ei părură să prindă şi reţină 
amestecul blând de lumini într-o scânteiere aproape lichidă. 
Privi spre ringul de dans, iar Carrie îi urmări privirea. 

— Mi-aduc aminte când am absolvit eu, spuse încetişor 
Desjardin. Eram cu două degete mai înaltă decât băiatul cu care 
m-am dus, pe tocuri. Toba de eşapament a maşinii lui era spartă 
şi motorul scotea... oh, un huruit groaznic. Dar era ca o vrajă. Nu 
ştiu de ce. Însă niciodată n-am mai avut o asemenea pereche, 
nici măcar o dată. 

O privi pe Carrie. 

— La fel e şi cu tine acum? 

— E foarte drăguţ, spuse Carrie. 

— Şi asta-i tot? 

— Nu. Mai e ceva. N-aş putea spune totul. Nimănui în lume. 

Desjardin surâse şi o strânse de braţ. 

— N-ai s-o uiţi niciodată, murmură ea. Niciodată. 

— Cred că aveţi dreptate. 

— Distracţie plăcută, Carrie. 

— Mulţumesc. 

Tommy sosi cu două ceşti Dixie de punci în timp ce Desjardin 
se îndepărta, dând ocol ringului spre masa supraveghetorilor. 


— Ce-a vrut? întrebă, depunând cu grijă pe masă ceştile 
Dixie. 

Carrie, privind după ea, spuse: 

— Cred că voia să-mi spună că-i pare rău. 


Sue Snell şedea tăcută în livingul casei ei, tivind o rochie şi 
ascultând albumul "Long John Silver", cu Jefferson Airplane. 
Placa era veche şi zgâriată rău, dar o liniştea. 

Mama şi tatăl ei ieşiseră în oraş la căderea serii. Ştiau ce se 
întâmpla, de-asta era sigură, dar o scutiseră de pisălogelile 
despre cât de mândri sunt de Fetiţa Lor, sau ce se mai bucură 
că în sfârşit se Face Mare. Era mulţumită că hotărâseră să-i dea 
pace, căci încă se mai simţea jenată de propriile-i motivații şi-i 
era teamă să şi le examineze prea profund, nu care cumva să 
descopere vreo nestemată de egoism scânteind şi făcându-i cu 
ochiul de pe catifeaua neagră a subconştientului ei. 

O făcuse; asta ajungea; era satisfăcută. 

(poate c-o să se îndrăgostească de ea) 

Ridică privirea ca şi cum ar fi auzit pe cineva _ vorbind din 
antreu, cu un zâmbet surprins arcuindu-i buzele. Asta ar fi un 
sfârşit ca-n poveşti, sigur că da. Prinţul se apleacă peste 
Frumoasa Adormită, îi atinge buzele cu buzele lui. 

Sue, nu ştiu cum să-ți spun chestia asta dar... 

Zâmbetul i se stinse. 

li întârzia ciclul. Cu aproape o săptămână. Şi-i venise 
întotdeauna cu o regularitate de almanah. 

Schimbătorul de discuri ţăcăni; altă placă fu coborâtă. În 
tăcerea neaşteptată, scurtă, auzi ceva înlăuntrul ei întorcându- 
se. Poate numai sufletul. 

Era zece fără zece. 


Billy conduse maşina până în capătul parcării şi gară într-o 
boxă orientată cu faţa spre rampa de asfalt ce urca în şosea. 
Chris dădu să iasă, dar el o smuci înapoi. Ochii îi luceau sinistru 
în întuneric. 

— Ce? întrebă ea cu nervozitate furioasă. 

— Ca să-i anunţe pe Rege şi Regină, folosesc un sistem P.A., 
spuse Billy. Pe urmă, una din formaţii va cânta imnul şcolii. Asta 
o să-nsemne că s-au aşezat pe tronurile alea, în mijlocul țintei. 

— Toate astea le ştiu. Dă-mi drumul. Mă doare. 

Tânărul îi strânse şi mai tare încheietura mâinii şi simţi 


pârâitul oaselor mici. Asta-i făcea o amarnică plăcere. Totuşi, 
fata nu ţipă. Era destul de tare. 

— Ascult-aici. Vreau să-ţi fie clar în ce te bagi. Trage de 
frânghie când se cântă imnul. Să tragi tare. O să fie o mică burtă 
între scripeţi, dar nu prea mult. Când ai tras şi simţi c-au căzut 
găleţile-alea, fugi. N-o lălăi pe-aici, să auzi zbierete sau mai ştiu 
eu ce. Chestia asta nu mai face parte din categoria glumiţelor 
drăguţe. E tentativă de crimă, pricepi? Nu-ţi dau o amendă şi 
gata. Te bagă la răcoare şi aruncă cheia peste umăr. 

Fusese un discurs enorm pentru el. 

Ochii fetei aruncau doar văpăi, plini de mânie sfidătoare. 

— Te-ai prins? 

— Da. 

— Bine. Când au căzut găleţile, eu o iau la fugă. Când ajung la 
maşină, bag viteză. Dacă eşti aici, poţi să vii. Dacă nu, te las. 
Dacă te las şi ciripeşti, te omor. Mă crezi ce-ţi spun? 

— Da. la-ţi în pizda mă-ti mâna de pe mine. 

O luă. Umbra unui rânjet involuntar îi şterse faţa. 

— Okay. O să iasă mişto. 

Coborâră din maşină. 

Era aproape nouă treizeci. 


Vic Mooney, Preşedintele Anului Patru, anunţă jovial în 
microfon: 

— Atenţiune, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Vă 
rugăm să ocupați locurile. A sosit momentul votării. Acum vom 
vota Regele şi Regina. 

— Concursul ăsta insultă femeile! strigă Myra Crewes cu o 
crispată voie-bună. 

— Insultă şi bărbaţii! i-o întoarce George Dawson, stârnind un 
hohot de râs general. 

Myra tăcu. Îşi exprimase protestul simbolic. 

— Luaţi loc, vă rog! 

Vic zâmbea în microfon, zâmbea şi roşea cu furie, 
zgândărindu-şi un coş de pe bărbie. Uriaşul gondolier venețian 
din spate se uita visător peste umărul lui Vic. 

— E timpul să votăm. 

Carrie şi Tommy se aşezară. Tina Blake şi Norma Watson 
distribuiau buletine de vot mimeografiate, iar când Norma 
aruncă unul pe masa lor şi le suflă: "Multă BAFTA!", Carrie luă 
formularul şi îl studie. Rămase cu gura căscată. 


— Tommy, suntem şi noi aici! 

— Mda, am văzut, spuse el. Şcoala votează candidaţi 
individuali, treabă în care perechile lor sunt luate, cum ar veni, 
cu arcanul. Bine-ai venit în rândul oştirii. Ce facem, refuzăm? 

Carrie îşi muşcă buza şi-l privi: 

— Vrei să refuzăm? 

— Pe toţi dracii, nu! exclamă vesel băiatul. Dacă câştigi, tot 
ce ai de făcut e să şezi acolo sus cât cântă imnul şcolii şi trag 
ăştia un dans, bâţâi din sceptru şi arăţi ca un idiot nenorocit. Îţi 
fac o poză pentru anuar, ca să poată vedea toată lumea că 
arătai ca un idiot nenorocit. 

— Noi pentru cine votăm? privi Carrie cu îndoială de la buletin 
la micul creion de lângă bărcuţa cu alune. Sunt mai mult gaşca 
ta decât a mea. 

Lăsă să-i scape un uşor chicotit. 

— De fapt, eu nici n-am o gaşcă. 

— Hai să votăm pentru noi înşine, ridică el din umeri. La 
dracu' cu falsa modestie. 

Carrie râse zgomotos, apoi îşi acoperi gura cu mâna. Sunetul 
îi era aproape străin. Până să-şi dea seama de ce face, se 
pomeni încercuind numele lor, pe locul trei de sus în jos. 
Creionaşul i se rupse în mână, şi icni. O aşchie o zgăriase pe 
papila degetului, făcând să răsară o mărgică de sânge. 

— Te-ai rănit? 

— Nu... 

Zămbi, dar deodată descoperi că-i venea greu să zâmbească. 
Vederea sângelui o dezgusta. Il tamponă cu şervetul. 

— ...Dar am rupt creionul şi trebuia să fie suvenir. Proastă mai 
sunt. 

— Uite-ţi barca, spuse Tommy, împingând-o spre ea. Tiit, tiit! 

| se urcă un nod în gât şi avu convingerea că o să plângă, 
fiindu-i ruşine. N-o făcu, dar ochii îi luceau ca nişte prisme şi 
lăsă capul în jos ca să n-o vadă băiatul. 

Formaţia cânta o muzică simpatică, de umplutură, în timp ce 
plasatorii Societăţii de Onoare adunau formularele împăturite. 
Fură duse la masa supraveghetorilor de lângă uşă, unde Vic, 
domnul Stephens şi Lublinii le numărau. Miss Geer superviza 
operaţiunea cu ochi sfredelitori şi acri. 

Carrie simţi o tensiune îndărătnică scurmându-şi drum prin 
trupul ei, încordându-i muşchii stomacului şi ai spinării. Strângea 


cu putere mâna lui Tommy. Era absurd, desigur. Nimeni n-avea 
să voteze pentru ei. Pentru armăsar, poate, dar nu şi când era 
înhămat în tandem cu o bovină. Aveau să iasă Frank şi Jessica 
sau poate Don Farnham şi Helen Shyres. Sau —la dracu'! 

Două teancuri creşteau mai mari decât celelalte. Domnul 
Stephens termină de împărţit opţiunile şi toţi patru trecură cu 
rândul la număratul vrafurilor mari, care arătau cam la fel. Îşi 
adunară capetele laolaltă, se sfătuiră şi mai numărară o dată. 
Domnul Stephens dădu din cap, mai bătu o dată cu degetele în 
buletine ca un cartofor pe cale să împartă o mână la poker, şi i 
le dădu înapoi lui Vic. Acesta se urcă la loc pe scenă, apropiindu- 
se de microfon. Orchestra Billy Bosnan intonă o înfloritură. Vic 
surâse nervos, făcu hrmmhrmm în microfon, şi răspunse clipind 
din ochi la scâncetul colectiv ce-l întâmpină. Aproape că scăpă 
formularele pe podea, care era acoperită cu cabluri electrice 
grele, şi cineva chicoti. 

— S-ar zice că l-am făcut pe dracu' ghem, anunţă fără haz Vic. 
Domnul Lublin spune că asta-i pentru prima oară în istoria 
Balurilor de Primăvară... 

— Datând de când? bombăni cineva în spatele lui Tommy. De 
la o mie opt sute? 

— Avem un balotaj. 

Acest anunţ făcu mulţimea să murmure. 

— Cu picăţele sau în dungi? strigă George Dawson, şi se 
auziră câteva râsete. 

Vic afişă un vag surâs strepezit şi din nou fu cât pe ce să 
scape voturile. 

— Şaizeci şi trei de voturi pentru Frank Grier şi Jessica 
MacLean, şi şaizeci şi trei de voturi pentru Thomas Ross şi Carrie 
White. 

Urmă un moment de tăcere, şi apoi, deodată, aplauze 
crescânde. Tommy îşi privi partenera. Ţinea capul plecat, ca 
doborâtă de ruşine, dar îl încercă un brusc sentiment 

(Carrie Carrie Carrie) 

nu foarte diferit de cel pe care-l avusese când o invitase la 
bal. Işi simţea mintea ca şi cum acolo ar fi forfotit ceva străin, 
chemând-o pe Carrie iar şi iar pe nume. Ca şi cum... 

— Atenţiune! strigă Vic. Dacă aţi putea fi puţin atenţi, vă rog! 

Aplauzele încetară. 

— Vom proceda la un al doilea tur de scrutin. Când 


persoanele care distribuie buletinele de vot trec pe la 
dumneavoastră, vă rugăm să înscrieţi pe ele perechea pe care o 
susţineţi. 

Se îndepărtă de microfon, părând uşurat. 

Formularele fură puse în circulaţie; fuseseră rupte în grabă 
din programele de bal rămase. Orchestra cânta nebăgată în 
seamă, iar oamenii vorbeau între ei agitaţi. 

— Nu pe noi ne aplaudau, spuse Carrie, ridicând ochii; lucrul 
pe care Tommy îl simţise (sau crezuse că-l simte) nu mai era. 
Nu se poate să ne fi aplaudat pe noi. 

— Poate pe tine. 

ÎI privi, mută. 


— De ce durează atâta? şuieră Chris. l-am auzit aplaudând. 
Poate că asta era. Dacă ai futut treaba... 

Porțiunea de coardă din iută atârna între ei moale, neatinsă 
din momentul când Billy înfipsese o şurubelniţă pe lângă rama 
gurii de aerisire şi o ridicase. 

— Nu-ţi fă griji, spuse el calm. Au să cânte imnul şcolii. 
Întotdeauna-1 cântă. 

— Dar... 

— Gura. Vorbeşti în pizda mă-ti prea mult. 

Jarul ţigării îi clipea paşnic în beznă. 

Tăcu. Dar 

(oh când o să fie gata treaba ai s-o-ncasezi băieţaş poate că 
la noapte o să te duci la culcare cu boaşele praştie) 

mintea îi alerga nebuneşte peste vorbele lui, reţinându-le. Nu 
aşa îi vorbea ei lumea. Tatăl ei era avocat. 

Era zece fără şapte minute. 


Tommy ţinea în mână creionul rupt, gata să scrie, când Carrie 
îi atinse uşor, şovăielnic, încheietura. 

— Nu... 

— Ce? 

— Nu vota pentru noi, îi spuse ea într-un târziu. 

Băiatul ridică ironic sprâncenele. 

— De ce nu? Ai intrat în horă, joci pân-la sfârşit. Aşa zice 
mereu mama mea. 

(mama) 

Cât ai clipi în minte i se formă o imagine; mama ei torcând 
nesfârşite rugăciuni către un Dumnezeu înalt, fără chip, colonar, 


ce împungea parcările motelurilor cu o sabie de foc pe care o 
ţinea într-o mână. Înlăuntru-i groaza se înălţă neagră, şi trebui 
să lupte cu toată puterea spiritului pentru a o ţine în frâu. Nu-şi 
putea explica oroarea, simţământul premonitoriu. Nu putea 
decât să zâmbească neajutorată, şi să repete: 

— Nu. Te rog. 

Plasatorii Societăţii de Onoare reveneau, strângând hârtiuţele 
împăturite. Tommy mai ezită un moment, apoi mâăzgăli deodată 
Tommy şi Carrie pe bucăţica de hârtie ruptă. 

— Pentru tine, preciză. In seara asta, eşti a-ntâia. 

Nu-i putu răspunde, căci asupra sa plana premoniţia: chipul 
mamei ei. 


Cuţitul lunecă de pe gresie şi, cât ai clipi, îi despică podul 
palmei, sub degetul mare. 

Privi tăietura. Sângera încet, gros, dintre buzele întredeschise 
ale rănii, şiroindu-i de pe mână şi pătând linoleumul uzat al 
bucătăriei. Bine, dar. Era bine. Tăişul gustase carne şi lăsase 
sânge. Nu-şi bandajă rana, ci potrivi scurgerea deasupra 
muchiei ascuţite, lăsând sângele să întunece luciul acerb al 
lamei. Apoi începu să ascută iarăşi, nepăsătoare faţă de stropii 
ce-i împroşcau rochia. 

Dacă ochiu-ți din dreapta necinste-ți aduce, ţi-l smulge 
din orbită. 

Scriptura, dacă era aspră, şi dulce şi bună era. Scriptura 
cuvenită pentru aceia care pândeau în umbra uşilor de la 
hotelurile de-o noapte şi în bălăriile dinapoia aleilor de bowling. 

Ji-I smulge din orbită. 

(o şi muzica destrăbălată pe care o cântă) 

Ji-I smulge 

(fetele îşi arată rufăria cum asudă cum asudă sânge) 

din orbită. 

Ceasul cu cuc Black Forest începu să bată de zece şi 

(varsă-i maţele pe jos) 

dacă ochiu-ți din dreapta necinste-ţi aduce, ţi-l smulge 
din orbită. 

Rochia era gata, iar ea nu putea să se uite la televizor, nici să- 
şi ia cărţile, nici s-o sune pe Nancy la telefon. Nu avea ce face 
altceva decât să stea pe sofa cu faţa spre bezna ferestrei de la 
bucătărie şi să simtă un soi de frică fără nume umflându-se-n ea 


ca un făt atingându-şi înfricoşătorul soroc. 

Cu un oftat, începu să-şi maseze absentă braţele. Îi erau reci 
şi cu buburuze. Trecuse de zece cu douăsprezece minute şi nu 
exista niciun motiv, chiar niciun motiv, să simtă că lumii îi 
sunase sfârşitul. 


Acum teancurile erau mai înalte, dar tot exact la fel arătau. 
Din nou fură numărate de trei ori ca să fie totul sigur. Apoi Vic 
Mooney urcă iarăşi la microfon. Aşteptă un moment, savurând 
senzaţia tăioasă de tensiune ce plutea în aer, după care anunţă 
simplu: 

— Câştigători, Tommy şi Carrie. Plus un vot. 

Tăcere de moarte preţ de-o clipă. Şi apoi aplauzele inundară 
încă odată sala, unele dintre ele nu fără accente satirice. Carrie 
trase adânc aer în piept, cu un icnet uluit şi sufocat, iar Tommy 
simţi iar (dar numai pentru o secundă) acel vertij ciudat în creier 

(Carrie Carrie Carrie Carrie) 

părând să-i şteargă orice gând afară de numele şi imaginea 
fetei ăsteia ciudate care era cu el. Cât zbură o secundă simţi 
literalmente că face pe el de frică. 

Ceva căzu pe pardoseală cu un clinchet, şi în aceeaşi clipă 
lumânarea dintre ei fu stinsă cu o suflare. 

Apoi "Josie and the Moonglows" începură să cânte o versiune 
rock după Pomp and Circumstance, plasatorii apărură la masa 
lor (aproape ca prin farmec; toate acestea fuseseră meticulos 
repetate de către Miss Geer care, conform zvonurilor, mânca 
plasatorii înceţi şi stângaci tocaţi mărunt), un sceptru învelit în 
folie de aluminiu fu vârât în mâna lui Tommy, o robă cu guler 
opulent din blană de vulpe căzu peste umerii lui Carrie, şi se 
pomeniră conduşi pe culoarul central de către un băiat şi o fată 
cu blazere albe. Orchestra trâmbiţa. Publicul aplauda. Miss Geer 
arăta răzbunată. Tommy Ross rânjea aiurit. 

Fură introduşi pe treptele avanscenei, însoţiţi pe rampă spre 
tronuri, şi aşezaţi. Aplauzele continuau să se înteţească. Acum, 
sarcasmul din ele se pierduse; erau sincere şi adânci, puţin 
înfricoşătoare. Carrie fu bucuroasă să se aşeze. Totul se 
întâmpla prea repede. Picioarele tremurau sub ea şi deodată, cu 
tot gulerul relativ înalt al rochiei, îşi simţi sânii 

(pernecâh) 

hidos de expuşi. Vuietul aplauzelor în urechi o făcea să se 


simtă ameţită, aproape îmbătată de punci. Parte din ea era 
practic convinsă că totul nu e decât un vis din care se va 
deştepta cu sentimente amestecate de regret şi uşurare. 

Vocea lui Vic tună în microfon: 

— Regele şi Regina Balului de Primăvară 1979 - Tommy ROSS 
şi Carrie WHITE! 

Mereu aplauze, înteţindu-se şi vuind şi răpăind. Tommy Ross, 
acum în ultimele pâlpâiri ale vieţii lui, o luă pe Carrie de mână 
şi-i rânji, gândind că intuiţia lui Suzie fusese foarte corectă. 
Cumva, îi rânji şi ea. Tommy 

(a avut dreptate şi o iubesc ei bine o iubesc şi pe asta şi pe 
Carrie asta care e care e frumoasă şi aşa e şi le iubesc pe toate 
lumina din ochii ei) 

şi Carrie 

(nu pot să-i văd luminile ard prea tare pot să-i aud dar nu-i 
pot vedea duşul adu-ţi aminte de duş o mămico e prea sus cred 
că vreau să mă dau jos o oare nu râd şi-s gata să arunce cu 
lucruri să arate cu degetul şi să urle de râs nu pot să-i văd 
lumina e prea tare) 

şi grinda de deasupra lor. 

Ambele formaţii, într-o bruscă şi senină coaliţie de rock şi 
alămuri, atacară imnul şcolii. Publicul se ridică în picioare şi 
începu să cânte, continuând cu aplauzele. 

Era zece-zero-şapte. 


Billy tocmai îşi flexase genunchii ca să-şi trosnească 
încheieturile. Chris Hargensen stătea lângă el dând semne 
crescânde de nervozitate. Mâinile ei jucau fără rost de-a lungul 
cusăturilor de la jeanşi şi-şi muşca moliciunea buzei inferioare, 
mestecând-o, aproape s-o zdrenţuiască. 

— Crezi c-or să-i voteze pe ei? întrebă încet Billy. 

— O să-i voteze. Am aranjat eu. Câştigă la sigur. De ce tot 
aplaudă? Ce naiba se-ntâmplă acolo? 

— Nu mă-ntreba pe mine, puişor. Eu... 

Imnul şcolii năvăli dintr-o dată afară, plin şi puternic în aerul 
dulce de mai, iar Chris tresări ca înţepată de-o albină. Lăsă să-i 
scape un uşor sughiţ de surpriză. 

— Dă-i bătaie, o îndemnă Billy. Sunt acolo. 

Ochii lui răspândeau o lucire slabă în beznă. Jumătatea de 
rânjet ciudat îi atinsese trăsăturile. 


Chris îşi linse buzele. Priveau amândoi capătul funiei de iută. 

— Gura, şopti ea. 

Tremura, iar Billy îşi spuse că trupul ei nicicând nu arătase 
atât de aţâţător şi excitant. Când treaba va fi gata, o s-o posede 
până ce toate celelalte daţi când fusese posedată or să pară 
două bobârnace cu degetul mic al unui boboc. O să intre-n ea ca 
un ciocălău crud prin unt. 

— N-ai coaie, puişor? 

Se aplecă spre ea: 

— Puiule, n-am s-o trag eu pentru tine. Pot să şed aici până- 
ngheaţă iadu'! 

Lăsă să-i scape un sunet neaşteptat şi înăbuşit, ce-ar fi putut 
să fie parte dintr-un țipăt, şi se aplecă înainte trăgând violent de 
funie cu ambele mâini. Coarda se supuse molatecă preţ de-o 
clipă, făcând-o să creadă că Billy o dusese de nas tot timpul, că 
nu era legată de nimic decât de aer. Apoi vibră întinsă, rezistă o 
secundă şi, în sfârşit, îi fugi printre palme aspră, lăsând în urmă- 
i o arsură subţire. 

— Am... bâigui ea. 

Muzica dinăuntru puse o frână zăngănitoare, discordantă. Un 
moment, voci frânte continuară cu uitare de sine, şi pe urmă se 
opriră. Un interval de tăcere, după care cineva ţipă. Din nou 
linişte. 

Se uitară unul la altul în întuneric, împietriţi de fapta propriu- 
zisă, parcă nicicând posibil de săvârşit. Respirația însăşi se 
prefăcu în sticlă pisată de gâtlejul ei. 

Şi atunci, înăuntru, izbucni râsul. 


Era zece şi douăzeci şi cinci, iar simţământul i se înrăutăţise 
tot mai mult şi mai mult. Sue stătea în faţa aragazului pe un 
picior, aşteptând ca laptele să înceapă să scoată aburi, să poată 
dizolva în el Nestle-ul. De două ori începuse să urce la etaj şi să- 
şi pună cămaşa de noapte şi de două ori se oprise, atrasă fără 
absolut niciun motiv spre fereastra bucătăriei care dădea în 
josul Colinei Brickyard şi până la serpentina Drumului 6 ce 
ducea în oraş. 

Acum când sirena instalată în vârful primăriei, pe Strada 
Principală, începu deodată să zbiere în noapte, ridicându-se şi 
coborând în cicluri de panică, nici măcar nu se întoarse imediat 


spre fereastră, ci stinse doar focul sub lapte, ca să nu se afume. 

Sirena primăriei suna de fiecare dată la douăsprezece ziua şi 
atâta tot, cu excepţia alertării departamentului pompierilor 
voluntari în august şi septembrie, sezonul focurilor de ierburi. Se 
folosea strict pentru dezastrele majore, iar glasul ei răsuna ireal 
şi înfricoşător în casa pustie. 

Se apropie de fereastră, încet însă. Urletul sirenei creştea şi 
scădea, creştea şi scădea. Undeva; începeau să zbiere claxoane, 
ca la o nuntă. Işi putea vedea imaginea oglindită în geamul 
întunecat, cu buzele întredeschise, ochii măriţi, după care aburii 
respirației o acoperiră. 

li veni în minte o amintire, pe jumătate uitată. Copii fiind, în 
şcoala primară,  exersaseră alarme  anti-aeriene. Când 
învăţătoarea bătea din palme şi spunea "Sună sirena oraşului", 
trebuia să te ghemuieşti sub bancă, să-ţi pui mâinile pe cap şi 
să aştepţi, fie încetarea alarmei, fie bombele duşmane, să te 
facă praf şi pulbere. Acum, tot atât de desluşit ca o frunză 
presată în plastic, 

(sună sirena oraşului) 

auzi cuvintele bubuindu-i în ţeastă. 

Departe jos, la stânga, unde se afla parcarea şcolii - cercul 
felinarelor cu halogen o scoteau în evidenţă clar, deşi clădirea 
propriu-zisă a şcolii era invizibilă în întuneric - scăpără o 
scânteie, de parcă Dumnezeu ar fi ciocnit o cremene. 

(acolo-s rezervoarele de benzină) 

Scânteia şovăi, apoi se învăpăie portocalie. Acum se putea 
vedea şcoala, şi era în flăcări. 

Sue se îndrepta deja spre cuier să-şi ia haina când prima 
explozie, ca un tunet înfundat îi zgudui podeaua sub picioare şi 
făcu vesela mamei ei să zăngăne în dulapuri. 


Din Am supraviețuit Balului Negru, de Norma Watson 
(Publicat în "The Reader's Digest"; numărul din august 1980 la 
rubrica "Drame din viaţa cotidiană"): 


„„Şi s-a întâmplat aşa de repede încât nimeni n-a ştiut cu 
adevărat ce se petrecea. Toţi stăteam în picioare şi aplaudam, 
cântând imnul şcolii. Apoi - eu eram la masa plasatorilor, 
imediat lângă intrarea principală, privind spre scenă - s-a văzut 
un fulger când reflectoarele mari de deasupra scenei s-au 
reflectat în ceva metalic. Lângă mine erau Tina Blake şi Stella 


Horan, şi cred că şi ele au văzut. 


Deodată în aer a apărut o împroşcătură uriaşă şi roşie. Parte 
din ea a lovit fresca, începând să se prelingă în şiroaie roşii. Am 
ştiut pe loc, chiar înainte de a-i atinge pe cei doi că era sânge. 
Stella Horan a crezut că e vopsea, dar eu avusesem o 
premoniţie, exact la fel ca atunci când pe fratele meu l-a izbit un 
camion cu fan. 

l-a făcut leoarcă. Cel mai mult a nimerit peste Carrie. Arăta 
exact ca şi cum ar fi fost muiată într-un cazan cu vopsea roşie. 
Şedea acolo pur şi simplu. Nici nu se clintea. Formaţia aflată cel 
mai aproape de scenă, Josie and the Moonglows, au fost şi ei 
stropiţi. Ghitaristul solo avea un instrument alb, şi i s-a mânijit 
tot. 

Eu am spus: 

— Doamne, ăsta-i sânge! 

Când am zis asta, Tina a ţipat. A scos un țipăt puternic, 
răsunând clar în sală. 

Oamenii se opriseră din cântat şi totul era cufundat într-o 
tăcere deplină. Eu nu puteam face nicio mişcare. Parcă 
prinsesem rădăcini. M-am uitat în sus, şi acolo se legănau două 
găleți, deasupra tronurilor, bălângănindu-se şi ciocnindu-se una 
de alta. Incă mai picurau. Şi deodată au căzut, cu o funie lungă 
şi moale şerpuind după ele. Una l-a izbit pe Tommy Ross în cap. 
A scos un zgomot foarte puternic, ca un gong. 

La asta, cineva a râs. Nu ştiu cine era, dar nu suna aşa cum 
râde omul când vede ceva comic şi vesel. Era un râs răguşit, 
isteric, îngrozitor. 

Şi exact în aceeaşi clipă, Carrie a căscat ochii larg. 

Acela a fost momentul când toţi au izbucnit în râs. Am râs şi 
eu, să mă ierte Dumnezeu. Totul era atât de... atât de sucit. 

Când eram mică, avusesem o carte cu poveşti de Walt 
Disney, numită Cântec din sud, şi avea în ea povestirea aia a 
Unchiului Remus, despre copilaşul de smoală. Într-o poză, 
copilul de smoală şedea în mijlocul drumului, arătând ca 
menestrelii ăia negri de altă dată, cu faţă ca de cărbune şi ochi 
mari şi albi holbaţi. Când Carrie a căscat ochii, aşa arăta. Erau 
singura parte din ea care nu se înroşise complet. lar lumina 
lucea-n ei, făcându-i sticloşi. Doamne iartă-mă, dar arăta pentru 
toată lumea exact ca Eddie Cantor când îşi face numărul ăla al 
lui de-i ies ochii din cap. 


Asta i-a făcut pe oameni să râdă. Nu ne puteam abţine. Era 
unul din lucrurile alea de care sau râzi, sau îţi pierzi minţile. 
Carrie fusese ţinta tuturor bancurilor atât de multă vreme, şi 
simţeam cu toţii că în noaptea aia făceam parte din ceva 
deosebit. Parcă am fi privit cum o persoană revine în specia 
umană, iar eu, una, îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru asta. Și 
s-a întâmplat chestia aia. Oroarea aia. 

Şi oricum nu era nimic altceva de făcut. Sau să râzi, sau să 
plângi, şi cine să se îndure să plângă pentru Carrie după toţi 
acei ani? 

Nu făcea decât să şadă acolo, holbându-se la ei, iar râsul se 
tot înteţea, crescând mai tare şi mai tare. Oamenii se ţineau de 
burtă, se cocoşau şi o arătau cu degetul. Tommy era singurul 
care nu se uita la ea. Stătea prăbuşit moale în fotoliu de parcă 
adormise. Nu puteai să-ţi dai seama, însă, dacă era rănit; se 
umpluse prea tare de sânge. 

lar apoi faţa Carriei s-a... frânt. Nu ştiu cum altfel s-o descriu. 
Şi-a dus mâinile la faţă şi s-a ridicat, împleticită, în picioare. 
Aproape că s-a încurcat în ele, gata să cadă, iar asta i-a făcut pe 
ceilalţi să râdă şi mai dihai. După care, cum să spun, a... săltat 
de pe scenă. Parcă am fi privit o broască mare şi roşie săltând 
de pe o frunză de lotus. Era cât pe ce să cadă iar, dar s-a ţinut 
pe picioare. 

Miss Desjardin a venit la ea în fugă, şi nu mai râdea. Întindea 
spre ea braţele. Dar după o clipă a schimbat direcţia şi s-a 
ciocnit de peretele de lângă scenă. Era cel mai ciudat lucru. Nici 
nu s-a împiedicat, nici nimic. Parcă ar fi împins-o cineva, dar 
acolo nu era nimeni. 

Carrie a luat-o la fugă prin mulţime acoperindu-şi faţa cu 
mâinile, iar cineva a întins piciorul. Nu ştiu cine era, dar a 
trântit-o grămadă pe burtă, lăsând în urma ei o dâră lungă şi 
roşie pe pardoseală. Şi a scos un "Uuf!", ţin bine minte. Asta m-a 
făcut să râd cu şi mai multă poftă, auzind-o pe Carrie făcând 
"Uuf. A început să se târască pe jos şi pe urmă s-a ridicat şi a 
fugit. A trecut chiar pe lângă mine. Se simţea mirosul de sânge. 
Mirosea a ceva stricat şi putrezit. A coborât scările două câte 
două şi a ieşit pe uşă. Şi a dispărut. Râsul s-a stins, câte puţin, 
câte puţin. Unii încă mai pufneau şi-şi trăgeau nasurile. Lennie 
Brock scosese o batistă mare şi albă şi se ştergea la ochi. Sally 
McManus era albă toată la faţă de parcă-i venea să verse, dar 


încă mai chicotea şi nu dădea semne să se oprească. Billy 
Bosnan rămăsese acolo, cu bagheta sa dirijorală în mână, şi 
clătina din cap. Domnul Lublin, aşezat lângă Miss Desjardin, 
cerea un Kleenex. Profesoarei îi curgea sânge din nas. 

Trebuie să vă fie clar că toate astea s-au întâmplat în nici 
două minute. Nimeni n-a putut pune lucrurile cap la cap. Eram 
năuciţi. Unii se învârteau pe ici pe colo, vorbind câte puţin, dar 
nu prea mult. Helen Shyres a izbucnit în lacrimi, şi asta i-a făcut 
pe câţiva să tresară. 

Apoi cineva a strigat: 

— Un doctor! Hei, chemaţi un doctor, repede! 

Era Josie Vreck. Se afla sus pe scenă, îngenuncheat lângă 
Tommy Ross, şi avea faţa albă ca hârtia. Incercă să-l ridice, 
tronul s-a răsturnat iar Tommy s-a rostogolit pe scânduri. 

Nu s-a clintit nimeni. Nu făceau decât să caşte ochii. Eu mă 
simţeam ca prinsă într-un bloc de gheaţă. Doamne, era singurul 
lucru pe care-l puteam gândi. Doamne, Doamne, Doamne. lar 
apoi a încolţit celălalt gând, şi parcă n-ar fi fost deloc al meu. Mă 
gândeam la Carrie. Şi la Dumnezeu. Toate se împleteau laolaltă, 
şi era groaznic. 

Stella s-a uitat la mine şi a spus: 

— S-a-ntors Carrie. 

lar eu am spus: 

— Da, aşae. 

Uşile holului s-au trântit, toate. Răsunau ca nişte bătăi din 
palme. Cineva din spate a zbierat, şi asta a declanşat busculada. 
Au luat-o la goană puhoi spre uşi. Eu doar stăteam acolo, 
nevenindu-mi să cred. lar când m-am uitat, chiar înainte ca 
primul să ajungă la uşă şi să înceapă să-mpingă, am văzut-o pe 
Carrie privind înăuntru, cu faţa toată mânjită, ca un indian pictat 
în culorile războiului. 

Zâmbea. 

Împingeau uşile, băteau în ele cu pumnii, dar acestea nici nu 
se clinteau. Pe măsură ce tot mai multă lume se îngrămădea la 
ieşire, i-am putut vedea pe primii ajunşi acolo striviţi de uşi, 
gemând şi horcăind. Nu voiau să se deschidă. Şi uşile alea nu se 
încuie niciodată. E o lege de stat. 

DI. Stephens şi Dl. Lublin s-au înghesuit între ei şi au început 
să-i tragă de-acolo, apucându-i de jachete, de fuste, de orice. 
Toţi răcneau şi forfoteau ca vitele. DI. Stephens a pălmuit două 


fete şi i-a dat un pumn în ochi lui Vic Mooney. Ţipau la ei să iasă 
pe uşile de incendiu din spate. Unii au făcut-o. Aceştia erau cei 
care au supravieţuit. 

Şi atunci a început să plouă... cel puţin, asta am crezut eu la 
început că se întâmplă. Cădea apă peste tot. M-am uitat în sus, 
şi am văzut că toate stropitorile de incendiu curgeau, peste 
toată sala de gimnastică. Apa izbea terenul de baschet şi 
plescăia. Josie Vreck urla la tipii din formaţia lui să închidă 
imediat amplificatoarele şi microfoanele electrice, dar ăia 
dispăruseră cu toţii. A sărit jos de pe scenă. 

Panica de la uşi a încetat. Oamenii s-au dat înapoi, privind în 
tavan. Am auzit pe cineva - Don Farnham, cred - spunând: 

— Prafu' o să se-aleagă de terenul de baschet. 

Alţi câţiva oameni au început să se urce pe scenă şi să-l 
privească pe Tommy Ross. Deodată, am ştiut că voiam să ies 
de-acolo. Am luat-o pe Tina Blake de mână şi am spus: 

— Să fugim. Repede. 

Ca să ajungi la uşile de incendiu, trebuia să străbaţi un coridor 
scurt din stânga scenei. Şi acolo erau extinctoare, dar nu 
funcționau. lar uşile erau deschise - am putut vedea câţiva 
oameni fugind afară. Dar cei mai mulţi stăteau doar ici şi colo în 
grupuri mici, privindu-se şi clipind din ochi. Unii se uitau la dâra 
de sânge din locul unde căzuse Carrie. Apa o spăla treptat. 

Am apucat braţul Tinei şi am început s-o trag spre inscripţia 
"ieşire". În exact aceeaşi clipă s-a văzut un fulger uriaş, a 
răsunat un urlet şi, în urma lui, un vaiet oribil. M-am uitat şi l-am 
văzut pe Josie Vreck ţinându-se de unul din stativele 
microfoanelor. Nu-i putea da drumul. Ochii îi ieşeau din cap, 
părul i se făcuse măciucă, şi părea că dansează. Picioarele-i 
plescăiau prin apă iar din cămaşă începu să-i iasă fum. A căzut 
peste un amplificator - erau din-alea mari, înalte de un metru 
jumate, doi - iar acela s-a prăvălit în apă. Vaierul a izbucnit într- 
un urlet de să-ţi crape ţeasta-n două, după care a urmat un nou 
fulger pârjolitor şi s-a oprit. Cămaşa lui Josie ardea. 

— Fugi! a ţipat la mine Tina. Hai, Norma. Te rog! 

Am fugit amândouă pe culoar, şi ceva a explodat în culise - 
tabloul electric principal, cred. O secundă doar m-am uitat 
înapoi. Se putea vedea până drept pe scenă, unde se afla trupul 
lui Tommy, pentru că era ridicată cortina. Toate cablurile 
electrice grele zburau prin aer, încolăcindu-se şi zvâcnind şi 


viermuind ca şerpii din coşul unui fachir indian. Apoi, unul dintre 
ele s-a rupt în două. A urmat o flamă violentă, când a luat 
contact cu apa, iar după aceea toată lumea a început să urle în 
cor. 

În clipa următoare, ieşiserăm pe uşă şi fugeam prin parcare. 
Cred că zbieram. Nu-mi amintesc foarte bine. Nu-mi amintesc 
foarte bine nimic din clipa în care au început să urle. După ce 
cablurile alea de înaltă tensiune au atins pardoseala acoperită 
cu apă... 


Pentru Tommy Ross, în vârstă de optsprezece ani, sfârşitul 
sosi repede, blând şi aproape fără suferinţă. 

Nu fusese nicio clipă conştient că se întâmplă ceva de mare 
importantă. Se auzi un sunet ca un zăngănit, pe care-l asocie 
momentan cu 

(vin găleţile de lapte) 

o amintire din copilărie la ferma Unchiului Galen, apoi cu 

(a scăpat unul ceva) 

orchestra de sub ei. Îl zări un moment pe Josie Vreck privind 
undeva deasupra capului lui 

(ce am o aureolă sau ce) 

după care căldarea plină pe sfert cu sânge îl lovi. Muchea ce 
ieşea în afară de jur împrejurul fundului îl izbi in creştet şi 

(hei mă doa) 

îşi pierdu imediat cunoştinţa. Încă mai zăcea prăvălit pe scenă 
când focul pornit din aparatura electrică a formaţiei "Josie and 
the Moonglows" cuprinse decorul cu gondolierul venețian, apoi 
vizuina de şobolani cu uniforme vechi, cărţi şi hârţoage din 
spatele şi de deasupra scenei. 

Era mort când explodă rezervorul de benzină, după o 
jumătate de oră. 


Din comunicatul New England AP , 10.46 p.m.: 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


UN INCENDIU SCĂPAT DE SUB CONTROL FACE RAVAGII ÎN 
MOMENTUL DE FAŢĂ LA LICEUL CENTRALIZAT EWEN (CIT. U- 
WIN). UN DANS ŞCOLAR ERA ÎN CURS DE DESFĂŞURARE LA ORA 
IZBUCNIRII FOCULUI, CARE SE PRESUPUNE CĂ A AVUT LA 
ORIGINE UN SCURT-CIRCUIT. MARTORII AFIRMĂ CĂ SISTEMUL 
EXTINCTOR AL ŞCOLII A INTRAT ÎN FUNCŢIUNE PE NEAŞTEPTATE, 


CAUZÂND UN  SCURT-CIRCUIT ÎN ECHIPAMENTELE! UNEI 
FORMAŢII ROCK. UNII MARTORI MAI RAPORTEAZĂ ŞI RUPTURI ÎN 
PRINCIPALELE CABLURI DE ALIMENTARE. SE CREDE CĂ NU MAI 
PUŢIN DE O SUTĂ ZECE PERSOANE E POSIBIL SĂ FI RĂMAS 
BLOCATE ÎN SALA DE SPORT INCENDIATĂ A ŞCOLII. FORŢELE DE 
LUPTĂ CONTRA INCENDIILOR DIN ORAŞELE ÎNVECINATE 
WESTOVER, MOTTON ŞI LEWISTON RAPORTEAZĂ CĂ AU PRIMIT 
SOLICITĂRI DE A VENI ÎN AJUTOR ŞI SE AFLĂ ÎN ACEST MOMENT 
SAU ÎN FOARTE SCURT TIMP PE DRUM. PÂNĂ ÎN PREZENT, ÎNCĂ 
NU S-A ÎNREGISTRAT NICIO VICTIMĂ. TERMINAT. 
10.46 PM 27 MAI 6904D AP 


Din comunicatul New England AP, 11.22 p.m. 


URGENT 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


O EXPLOZIE ÎNGROZITOARE A  CUTREMURAT LICEUL 
CENTRALIZAT THOMAS EWEN (CIT. U-W/N), DIN MICUL ORAŞ 
CHAMBERLAIN, STATUL MAINE. TREI MAŞINI DE POMPIERI, 
EXPEDIATE ANTERIOR PENTRU A STINGE UN INCENDIU ÎN SALA 
DE GIMNASTICĂ UNDE AVEA LOC O PETRECERE ŞCOLARĂ DE 
ABSOLVIRE, AU SOSIT FĂRĂ NICIUN REZULTAT. TOŢI HIDRANŢII 
DE INCENDIU DIN ZONĂ AU FOST DEVASTAŢI, IAR PRESIUNEA 
APEI DIN REZERVA ORAŞULUI ÎN ZONA CUPRINSĂ ÎNTRE SPRING 
STREET ŞI GRASS PLAZA SE RAPORTEAZĂ CA FIIND ZERO. UN 
REPREZENTANT OFICIAL AL POMPIERILOR A DECLARAT: 
"BLESTEMĂŢIILE AU FOST DESPUIATE DE DUZE. TREBUIE C-AU 
ÎMPROŞCAT CA ARTEZIENELE ÎN TIMP CE COPIII ĂIA ARDEAU DE 
VII." PÂNĂ ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ AU FOST RECUPERATE TREI 
CADAVRE. UNUL A FOST IDENTIFICAT CA APARŢINÂNDU-I LUI 
THOMAS B. MEARS, POMPIER DIN CHAMBERLAIN. CELELALTE 
DOUĂ SE PARE CĂ SUNT ALE UNOR PARTICIPANŢI LA BAL. ALŢI 
TREI POMPIERI DIN CHAMBERLAIN AU FOST DUŞI LA SPITALUL 
DE URGENŢĂ DIN MOTTON, SUFERIND DE ARSURI MINORE ŞI 
INHALARE DE FUM. SE PRESUPUNE CĂ EXPLOZIA A AVUT LOC 
CÂND FOCUL A AJUNS LA REZERVOARELE DE COMBUSTIBIL 
LICHID ALE ŞCOLII, CARE SUNT AMPLASATE LÂNGĂ SALA DE 
SPORT. FOCUL PROPRIU-ZIS SE BĂNUIEŞTE CĂ S-A DECLANŞAT 
ÎN ECHIPAMENTUL ELECTRIC IZOLAT DEFECTUOS CA URMARE A 
INTRĂRII ACCIDENTALE ÎN FUNCŢIUNE A SISTEMULUI DE 
STINGERE. TERMINAT. 


11.22 PM 27 MAI 70119E AP 


Sue avea doar un permis de conducere, dar luă cheile de la 
maşina mamei ei, aflate pe agăţătoarea de lângă frigider şi fugi 
în garaj. Ceasul de bucătărie arata fix ora 11.00. 

La prima încercare carburatorul se înecă, iar Sue se sili să 
aştepte înainte de a mai încerca odată. Acum însă, motorul tuşi 
şi prinse, iar maşina se năpusti uruind afară din garaj, 
necontrolată, ciocnindu-şi o bară de şoc. Întoarse din trei 
mişcări; roţile dinapoi împroşcară pietriş. Apoi Plymouth-ul 77 al 
doamnei Snell coti pe stradă aproape lovind cu aripa din spate 
taluzul şi făcând-o să simtă un gol în stomac. Abia în acest punct 
îşi dădu seama că din gâtlej îi ieşea un geamăt adânc şi 
continuu, ca al unui animal prins în capcana. 

Nu se opri la semnul "cedează trecerea" care marca 
intersecţia Drumului 6 cu Back Chamberlain Road. Sirene de 
pompieri sfâșiau noaptea la răsărit, unde Chamberlainul se 
învecina cu Westover, şi la sud în urma ei - Motton. 

Ajunsese aproape la poala colinei când şcoala explodă. 

Apăsă pe frână cu ambele picioare şi aproape fu aruncată în 
volan ca o păpuşă de cârpe. Cauciucurile scrâşniră pe asfalt. Pe 
dibuite, reuşi cum-necum să deschidă portiera şi ieşi, ţinându-şi 
mâna streaşină la ochi împotriva văpăii. 

O coloană de foc sfâşia cerul, antrenând cu sine un nimb de 
panouri oţelite ale acoperişului, lemne şi hârtii, fâlfâind. Mirosul 
era greu şi uleios. Strada Principală fu luminată ca de un blitz 
fotografic. În acel cumplit culoar dintre secunde, văzu că 
întreaga aripă de gimnastică a Liceului Ewen era o ruină 
eviscerată, în flăcări. 

Unda de şoc o izbi după o clipă, trântind-o pe spate. Gunoaie 
de pe drum fură suflate pe lângă ea într-un torent brusc şi 
doborâtor, împreună cu un val de aer cald care-i aminti în 
treacăt de 

(mirosul metrourilor) 

o călătorie făcută la Boston anul trecut. Ferestrele de la Bill's 
Home Drugstore şi Kelly Fruit Company zăngăniră şi se năruiră 
înăuntru. 

Sue căzuse pe-o parte, iar focul lumina strada ca arşiţa unei 
amiezi de iad. Ceea ce urmă se petrecu cu încetinitorul, în timp 
ce mintea ei funcţiona statornic înainte 

(morţi sunt toţi morţi Carrie de ce cred Carrie) 


cu viteza ei proprie. Maşini goneau spre scena dezastrului, şi 
unii oameni alergau în halate, cămăşi de noapte, pijamale. Văzu 
un bărbat ieşind pe uşa din faţă a clădirii ce adăpostea 
tribunalul şi secţia de politie din Chamberlain. Se mişca încet. 
Până şi oamenii în fugă goneau încet. 

Văzu omul de pe treptele secţiei de poliţie făcându-şi mâna 
pâlnie la gură şi strigând ceva; indistinct pe sub urletul sirenei 
oraşului, al sirenelor de pompieri, al gurii de monstru a focului. 
Suna ca: 

— Hăă! Nu hei cum ăla! 

Acolo, jos, strada era udă toată. Lumina dansa pe apă. Jos, 
lângă staţia de benzină Amoco a lui Teddy. 

— ...hei, aia-i... 

Şi în clipa aceea, lumea făcu explozie. 


Din mărturia sub prestare de jurământ a lui Thomas K. 
Quillan, depusă înaintea Comitetului de Stat pentru Investigaţii 
din Maine, în legătură cu evenimentele nopţii de 27/28 mai 1979 
petrecute în Chamberlain, Maine (versiunea prescurtată care 
urmează este extrasă din Balul Negru: Raportul Comisiei 
White, Signet Books: New York, 1980) 


ÎNTREBARE: - Domnule Quillan, sunteţi cetăţean al oraşului 
Chamberlain? 

RĂSPUNS: - Da, 

Î: - La ce adresă locuiţi? 

R: - Am o cameră deasupra sălii de biliard. Acolo lucrez. Frec 
podelele, aspir mesele, repar jocurile de Flipper, ştiţi... 

Î: - Unde vă aflaţi în noaptea de douăzeci şi şapte mai la 
orele 10.30, Domnule Quillan? 

R: - Păi... de fapt, eram într-o celulă a arestului de la secţia de 
poliţie. Îmi iau banii martea, înţelegeţi. Şi-ntotdeauna ies în oraş 
şi mă fac pulbere. Mă duc la "The Cavalier", beau nişte Schlitz, 
joc niţel poker în spate. Da' fac urât când beau. Parcă mi-ar 
alerga în cap Derby-ul Roller. Bagabont, hai? Odată l-am pocnit 
pe unu-n cap e-un scaun şi... 

Îi - Aveaţi obiceiul să mergeţi la secţia de politie când 
simţeaţi că vă vin aceste accese de nervi? 

R: - Mda. Otis Malacul, i-un prieten de-al meu. 

Î: - Vă referiţi la Şeriful Otis Doyle din acest comitat? 

R: - Mda. Mi-a zis să săr-năuntru ori de câte ori simt că-mi 


vine să fac urât. Noaptea dinainte de bal, o gaşcă de-a noastră 
ăştia eram în odaia din dos de la "The Cavalier" jucând poker şi 
mi-a dat prin minte că Marcel Dubay cel lute trişează. Ştiam eu 
mai bine, dacă eram treaz - cum zice francezu', să tragi una iute 
înseamnă să te uiţi ce cărţi ai în mână - da' asta m-a pus pe jar. 
Luasem la bord nişte beri, înţelegeţi, aşa că mi-am pus jos 
cărţile şi m-am dus la secţie. Plessy era de serviciu, şi m-a 
încuiat imediat în Celula de Reţinere Număru' Unu. Băiat bun, 
Plessy. Am ştiut-o pe mămică-sa, da' asta a fost demult. 

Î: - Domnule Quillan, consideraţi că am putea discuta despre 
noaptea de douăzeci şi şapte? Orele 10.30? 

R: - Păi nu asta facem? 

Î: - Sper din toată inima. Continuati. 

R: - Păi, Plessy m-a-nchis cam pe la două făr-un sfert vineri 
dimineaţă, şi imediat m-a furat somnul. Mi s-a rupt filmu', s-ar 
putea zice. M-am sculat ca la patru dup-amiază a doua zi, am 
luat trei Alka-Seltzer-uri şi m-am culcat la loc. Am eu un şpil aşa. 
Pot să dorm până mi s-a dus toată mahmureala. Otis Malacul 
zice c-ar trebui să aflu cum o fac şi să scot un patent. Zice c-aş 
scuti lumea de multe belele. 

Î: - Nu mă îndoiesc, Domnule Quillan. Acum, când v-aţi trezit 
din nou? 

R: - Pe la vreo zece vineri seară. Mi-era cam foame aşa c-am 
zis că să merg să fac rost de ceva potol jos la bufet. 

Î: - Vă lăsaseră singur într-o celulă deschisă? 

R: - Normal. S-un tip fantastic când sunt treaz. De fapt, 
odată... 

Î: - Spuneţi doar Comitetului ce s-a întâmplat când aţi părăsit 
celula. 

R: - S-a pornit sirena de incendiu, asta s-a-ntâmplat. Mi-a luat 
piuitu' de frică. N-am mai auzit sirena aia noaptea de când s-a 
terminat războiu' din Vietnam. Aşa c-am fugit sus şi să vezi 
drăcie, în birou, nimeni. La care-mi zic, ptiu fir-ar să fie. Plessy o 
să vadă pe dracu' pentru asta. Trebuie să fie-ntotdeauna cineva 
de servici, în cazu' că e vreo nevoie. Aşa că m-am dus la geam 
şi m-am uitat afară. 

Î: - Se putea vedea şcoala de la fereastra aceea? 

R: - Sigur că da. E pe partea ailalt-a străzii, mai încolo de 
primul colţ. Oamenii fugeau care-ncotro şi răcneau. Şi atuncea 
am văzut-o pe Carrie White. 


Î: - O mai văzuserăţi pe Carrie White şi înainte? 

R: - Nt. 

Î: - Atunci de unde aţi ştiut că ea era? 

R: - Asta-i mai greu de explicat. 

Î: - Aţi putut-o vedea clar? 

R: - Stătea sub un felinar de stradă, lângă gura de hidrant din 
colţul Principalei cu Spring. 

Î: - S-a întâmplat ceva? 

R: - Pe sufletu' Preacuratei că da. Tot capul hidrantului a 
explodat în trei direcţii. Stânga, dreapta în sus pîn-la cer. 

Î: - La ce oră a avut loc această... ăă... defecţiune? 

R: - Pe la vreo unşpe fără douăzeci. N-are cum să fi fost mai 
târziu. 

Î: - Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

R: - A luat-o spre oraş. Domle, arăta groaznic. Avea pe ea un 
soi de rochie de petrecere, ce mai rămăsese din ea, şi era udă 
toată de la hidrantul ăla şi plină de sânge. Arăta de parcă 
tocmai se târâse afară dintr-un accident de maşină. Da' rânjea. 
În viaţa mea n-am mai văzut aşa un rânjet. Era ca un cap de 
mort. Şi-şi tot privea mâinile şi şi le freca de rochie, încercând să 
le şteargă de sânge şi zicându-şi că n-o să scape de el în veci şi 
cum o să verse ea şiroaie de sânge peste tot oraşul şi-o să-i facă 
s-o plătească. Groaznică treabă. 

Î: - De unde puteţi şti ce gândea? 

R: - Nu ştiu. N-am cum să vă explic. 

Î: -în continuarea mărturiei, aş dori să vă restrângeţi strict la 
ceea ce aţi văzut, Domnule Quillan. 

R: - Okay. Mai era un hidrant în colţ la Grass Piaza, şi şi-a dat 
drumu' şi ăla. P-ăsta am putut să-l văd mai bine. Bucşele mari 
cu filet din laterale se deşurubau singure. Am văzut asta cum s- 
a-ntâmplat. A făcut eruptie, la fel ca ălălalt. Şi ea se bucura. şi 
zicea în sinea ei, asta o să le-arate lor ce-i aia duş, asta... hop- 
aşa, scuze. Atuncea au început să treacă maşinile de pompieri, 
şi i-am pierdut urma. Pompa aia nouă a parcat lângă şcoală şi 
au început să tragă de hidranţii ăia până au văzut că nu le vine 
niciun pic de apă. Şefu Burton le făcea gură, şi-atuncea a 
explodat şcoala. Hris-toase! 

Î: - Aţi părăsit secţia de poliţie? 

R: - Păi da. Vream să-l găsesc pe Plessy şi să-i zic de boarfa 
aia nebună şi de hidranţi. Am aruncat o privire la staţia Amoco a 


lui Teddy, şi-am văzut ceva de mi-a-ngheţat sângele-n vine. 
Toate şase pompele de benzină sărise din cârlige. Teddy 
Duchamp a murit din 1968, Dumnezeu să-l odihnească, da' 
băiatul lui încuia pompele-alea seară de seară la fel cum avea 
obiceiul şi Teddy să facă. Fiecare din broaştele-alea Yale atârna 
smulsă din ţâţâni. Duzele zăceau trântite pe carosabil şi toate 
era puse pe alimentare automată. Benzina curgea pe trotuar şi- 
n stradă. Maică Precistă, când am văzut asta, mi s-au dus 
boaşele până-n creier. Şi pe urmă l-am văzut pe ăla cum fugea 
cu ţigara aprinsă. 

|: - Şi ce-aţi făcut? 

R: - Am urlat la el. Ceva-n genu' “Băă! vezi cu tigara aia! 
Hei, nu, aia-i benzină!" Nici gând să m-audă. Sirene de 
pompieri, alarma oraşului şi maşini bubuindu-se cât era strada 
de lungă, nici nu mă mir. Am văzut că da s-o arunce, aşa c-am 
început să mă pitesc înapoi înăuntru. 

|: - Şi ce s-a întâmplat mai departe? 

R: —Mai departe? Păi, mai departe, a venit Diavolul în 
Chamberlain... 


Când căzură găleţile, mai întâi nu fu conştientă decât de un 
dangăt sonor, metalic, răzbătând prin melodie, după care o 
potopi ceva cald şi ud. Instinctiv, închise ochii. Se auzi un 
geamăt de lângă ea şi, cu acea parte a minţii ce i se deşteptase 
atât de recent, simţi o scurtă durere. 

(Tommy) 

Muzica se opri, frântă, discordantă, câteva glasuri rămânând 
agăţate după ea ca nişte coarde rupte, şi în brusca încremenire 
a aşteptării, umplând golul dintre fapt şi conştientizarea lui, 
precum o osândă, auzi pe cineva spunând absolut desluşit: 

— Doamne, ăsta-i sânge. 

O clipă mai târziu, ca pentru a întări adevărul celor spuse, a-l 
face absolut şi perfect clar, cineva zbieră. 

Carrie şedea cu ochii închişi şi simţea cocoaşa neagră a 
groazei umflându-i-se în minte. Mămica avusese dreptate, la 
urma urmei. larăşi o luaseră de proastă, iarăşi o momiseră şi 
făcuseră din ea bătaia lor de joc. Oroarea faptei ar fi trebuit să 
pară banală, dar nu era; o urcaseră aici, aici sus în faţa întregii 
şcoli, şi repetaseră scena de la duşuri... numai că vocea spusese 

(doamne ăsta-i sânge) 

ceva prea groaznic numai ca să se gândească. Dacă 


deschidea ochii şi era adevărat, oh, atunci ce se-ntâmplă? Ce 
se-ntâmplă? 

Cineva izbucni în râs, un sunet solitar, de hienă 
înspăimântată, iar Carrie deschise ochii, îi deschise ca să vadă 
cine era şi era adevărat, coşmarul final, era înroşită şi şiroia 
toată, o înmuiaseră în însăşi taina sângelui, în faţa tuturor iar 
gândurile J 

(oh... eu... ACOPERITA... cu el) 

îi erau colorate într-un sinistru purpuriu de repulsie şi ruşine. Îi 
putea simţi propriul miros şi era duhoarea sângelui, miasma 
groaznic de umedă şi coclită. Intr-un caleidoscop pâlpâitor de 
imagini văzu sângele curgându-i gros pe coapsele dezgolite, 
auzi clipocitul constant al duşului pe dale, simţi căderea moale a 
tampoanelor şi şerveţelelor pe piele în timp ce vocile o 
îmboldeau să-i pună DOPU!, simţi gustul amar, gras, greţos, al 
ororii. Până la urmă îi făcuseră duşul pe care-l voiau. 

O a doua voce i se alătură celei dintâi, şi fu urmată de a treia 
- chicotitul de soprană al unei fete -, a patra, a cincea, şase, o 
duzină, toate, şi toate râzând. Vic Mooney râdea. Putea să-l 
vadă. Avea chipul complet înlemnit, şocat, dar râsul acela îi 
izbucnea cu toate astea din piept. 

Stătea absolut nemişcată, lăsând zgomotul să se prelingă 
peste ea ca valurile mării. Incă mai erau cu toţii frumoşi, şi încă 
mai domnea farmecul şi vraja, dar ea călcase un hotar şi acum 
basmul era verde de putreziciune şi răutate. In basmul acesta 
avea să muşte dintr-un măr otrăvit, să fie atacată de căpcâăuni, 
mâncată de tigri. 

larăşi râdeau de ea. 

Şi deodată totul se frânse. Cumplita înţelegere a cât de crud 
fusese înşelată căzu asupra ei, ca un trăsnet, şi un țipăt 
groaznic, mut 

(se UITĂ la mine) i 

încercă să i se desprindă de pe buze. Işi acoperi faţa cu 
mâinile ca să se-ascundă şi se ridică de pe scaun împleticindu- 
se. Singurul ei gând era acela de-a fugi, de-a ieşi din bătaia 
luminii, de-a lăsa bezna s-o primească şi s-o ascundă. 

Dar era ca şi cum ar fi încercat să fugă prin melasă. Mintea ei 
trădătoare încetinise timpul făcându-l să se târască; parcă 
Dumnezeu ar fi comutat întreaga scenă de la turaţia 78 r.p.m. la 
33 1/3. Chiar şi râsul părea să fi devenit mai profund şi încetinit 


până la un sinistru mormăit de bas. 

Picioarele i se împiedicară unul într-altul şi aproape căzu 
peste marginea scenei. Îşi regăsi echilibrul, se aplecă şi sări jos 
pe pardoseală. Râsul scrâşnit se înteţi şi mai tare. Răsuna ca 
nişte pietre de moară frecându-se una de alta. 

Voia să nu vadă, dar vedea; luminile erau prea puternice şi 
putea să vadă toate feţele. Gurile, dinţii, ochii. Işi putea vedea 
propriile mâini mânjite cu sânge, înaintea ochilor. 

Miss Desjardin venea spre ea în fugă, iar faţa ei era inundată 
de compasiune mincinoasă. Carrie putea să vadă dincolo de 
suprafaţă, acolo unde adevărata Miss Desjardin chicotea şi 
sughiţa de râs cu destrăbălare râncedă, de fată bătrână. Gura 
domnişoarei Desjardin se deschise iar vocea îi ieşi din gâtlej, 
oribilă, înceată şi adâncă: 

— Dă-mi voie să te-ajut, draga mea. Oh, ce rău îmi pa... 

li dădu una 

(flexează) 

iar Miss Desjardin zbură val-vârtej până-n peretele de lângă 
scenă şi căzu jos grămadă. 

Carrie fugi. Fugi prin mijlocul lor. Mâinile îi acopereau faţa dar 
putea vedea prin închisoarea degetelor, îi vedea, aşa cum erau, 
frumoşi, scăldaţi în lumină, învăluiţi în robele strălucitoare, 
îngereşti, ale încuviinţării. Pantofii lustruiţi, chipurile limpezi, 
coafurile  migăloase, de salon de înfrumusețare, rochiile 
scânteietoare. Se dădeau înapoi dinaintea ei ca şi cum ar fi fost 
ciumată, dar continuau să râdă. Apoi un picior se întinse cu 
viclenie 

(o da asta urmează o da) 

şi căzu pe mâini şi genunchi şi începu să se târască, să se 
târască cu părul năclăit de sânge atârnându-i în fată, să se 
târască precum Sfântu Pavel pe Drumul Damascului, cu ochii lui 
orbiţi de lumină. Pe urmă cineva o să-i dea şi-un şut în cur. 

Dar nimeni n-o făcu, şi se adună din nou pe picioare. Lucrurile 
începură să se precipite. leşi pe uşă, în hol, apoi zbură în jos pe 
scările urcate atât de grandios de ea şi Tommy în urmă cu două 
ore. 

(Tommy e mort preţ întreg plătit preţ întreg pentru a fi adus o 
ciumă în împărăţia luminii) 

Cobori cu salturi mari, stângace, vuietul râsetelor fâlfâindu-i 
în jur ca nişte păsări negre. 


Apoi, întunecime. 

O luă la goană peste gazonul întins din faţa şcolii, pierzându- 
şi ambii conduri de bac şi continuând desculţă fuga. Peluza 
tunsă scurt a şcolii era ca o catifea, presărată uşor cu rouă, iar 
râsul răsuna în urma ei. Începu să se calmeze cât de cât. 

În clipa următoare picioarele i se încurcară, şi căzu cât era de 
lungă lângă catarg. Rămase zăcând inertă, cu respiraţia 
zdrenţuită şi chipul încins îngropat în iarba răcoroasă. Lacrimi de 
ruşine începură să curgă, la fel de fierbinţi şi de grele pe cât 
fusese şi acel prim şuvoi de sânge menstrual. O loviseră, o 
trăseseră pe sfoară, odată pentru totdeauna. Se sfârşise. 

De-acum avea să se ridice curând, să se strecoare spre casă 
pe străzi lăturalnice, aţinându-se în umbră pentru cazul că 
venea cineva s-o caute, o va găsi pe Momma, va recunoaşte că 
a greşit... 


(1!!NU!!) 


Oţelul dinlăuntrul ei - şi era din belşug - se ridică deodată şi 
strigă cu putere cuvântul. Debaraua? Nesfârşitele, rătăcitoarele 
rugăciuni? Broşurile şi crucea şi nimic altceva decât pasărea 
mecanică din ceasul cu cuc Black Forest ca să numere restul 
orelor şi-al zilelor şi-al anilor şi deceniilor din viaţa ei? 

Deodată, ca şi cum un videomagnetoscop ar fi început să-i 
funcţioneze în creier, o văzu pe Miss Desjardin fugind spre ea, şi 
o văzu azvârlită din drum ca o păpuşă de cârpă când îşi folosise 
asupra ei puterea mintii, fără măcar a se gândi conştient ce 
face. 

Se rostogoli pe spate, privind sălbatic la stele cu ochii larg 
deschişi ai feţei ei vopsite. Uita 


(!! PUTEREA!!) 


Sosise vremea să le dea o lecţie. Vremea să le-arate o figură, 
două. Chicoti isteric. Era una din expresiile favorite ale lui 
Momma. 

(momma venind acasă lăsând poşeta jos cu ochelarii lucind ei 
bine cred că i-am arătat eu ăleia azi la prăvălie o figură două) 

Acolo era sistemul extinctor. Putea să-i dea drumul, să-i dea 
drumul uşor. Chicoti iar şi se ridică, pornind desculţă spre uşile 
holului. Să dea drumul stropitorilor şi să închidă toate uşile. Să 
se uite înăuntru şi să-i lase s-o vagă că se uită înăuntru, că 


priveşte şi râde în vreme ce duşul le nenoroceşte rochiile şi 
coafurile şi le ia lustrul de pe pantofi. Nu regreta decât că nu 
putea fi sânge. E 

Holul era gol. Poposi la jumătatea scării şi FLEXEAZA, uşile se 
trântiră toate sub forţa concentrată pe care o dirija spre ele, 
zăvoarele pneumatice sărind din locul lor. li auzi pe unii ţipând, 
şi era ca o muzică, dulce muzică de suflet. 

Preţ de-o clipă nimic nu se schimbă şi-i putu simţi cum 
împingeau în uşi, vrând să le deschidă. Apăsarea era neglijabilă. 
Căzuseră în capcană 

(în capcană) 

iar cuvântul reverberă intoxicându-i mintea. Erau la discreţia 
ei, în puterea ei. Putere! Ce cuvânt grozav! 

Urcă distanţa rămasă până sus şi privi înăuntru, iar George 
Dawson era strivit de geam, zbătându-se, împingând, cu chipul 
schimonosit de efort. În spatele lui mai erau şi alţii, şi cu toţii 
arătau ca peştii într-un acvariu. 

Ridică privirea şi, da, iată ţevile de stingere, cu micile lor duze 
ca nişte margarete metalice. Conductele treceau prin găuri mici, 
în peretele verde de zgură. Erau foarte multe înăuntru, îşi 
aducea aminte. Legea contra incendiilor, sau cam aşa ceva. 

Legea contra incendiilor. Într-o străfulgerare mintea ei revăzu 

(cordoane negre groase ca şerpii) 

cablurile electrice răspândite pe toată întinderea scenei. Erau 
în afara vederii publicului, ascunse după luminile rampei, dar 
trebuise să păşească atentă peste ele, ca să ajungă la tron. 
Tommy o ţinuse de braţ. 

(foc şi apă) 

Pipăi în sus cu puterea mintii, simţi ţevile, le urmări. Reci, 
pline de apă. Gust de fier îi năpădi gura, metal rece, umed, 
gustul apei băute de la gura unui furtun de grădină. 

Flexează. 

O clipă, nu se întâmplă nimic. Apoi începură să se retragă de 
la uşi, privind în jur. Carrie înaintă până la micul dreptunghi de 
geam al uşii din mijloc şi se uită înăuntru. 

În sala de gimnastică ploua. 

Carrie începu să zâmbească. 

Nu le deschisese pe toate, câteva doar. Descoperi însă că, 
îndreptându-şi ochii spre reţeaua extinctoare, îi putea trasa 
cursul mult mai uşor în minte. Porni să dea drumul altor duze, şi 


altora. Şi tot nu-i era de-ajuns. Încă nu plângeau, aşa că nu era 
de-ajuns. 

(fă-le rău fă-le rău fă-le rău) 

Sus pe scenă, lângă Tommy, stătea un băiat, gesticulând 
înnebunit şi strigând ceva. În timp ce-l privea, coborî şi fugi spre 
echipamentul formaţiei rock. Apucă stativul unui microfon şi fu 
țintuit pe loc. Carrie privi, uimită, cum trupul îi era cuprins de 
dansul aproape nemişcat al curentului electric. Picioarele îi 
plescăiau în apă, părul se ridicase ca ţepii unui arici, iar gura i se 
căscase ca a unui peşte. Arăta caraghios. Izbucni în râs. 

(pentru numele lui dumnezeu ia să fie toţi caraghioşi) 

Şi, într-un impuls brusc, orbesc, azvârli înainte toată puterea 
pe care era-n stare s-o simtă. 

Unele lămpi se stinseră scuipând nori de fum. Urmă un fulger 
năprasnic undeva, un cablu electric neizolat căzând într-o 
băltoacă. Percepu în minte bufnituri înfundate, când siguranţele 
fuzibile încercară zadarnic să-şi îndeplinească rolul. Băiatul care 
ţinuse suportul microfonului căzu peste una din boxe iscând o 
erupție de scântei, iar în clipa următoare pavoazările de crep din 
faţa scenei ardeau. 

Chiar sub tronuri, un cablu electric de 220 volţi sfârâia pe jos 
iar lângă el Rhonda Simard executa un dans nebunesc de 
marionetă, în ţinuta ei de ceremonie din tul verde. Fusta bogată 
fu cuprinsă deodată de flăcări şi Rhonda se prăbuşi în faţă, 
continuând să zvâcnească. 

Poate în acel moment să fi întrecut Carrie limita. Se rezemă 
de uşi. Inima îi bătea sălbatic, şi totuşi trupul îi era rece ca un 
bloc de gheaţă. Avea chipul livid, dar pe fiecare obraz îi ardeau 
pete roşii de febră. Capul îi zvâcnea adânc şi surd, şi orice 
umbră de gând conştient se pierduse. 

Se îndepărtă de uşi cu umblet de om beat, continuând să le 
ţină închise, fără gândire sau premeditare. Înăuntru, flăcările se 
înteţeau şi-şi dădu seama ca prin ceaţă că probabil decorul 
luase foc. 

Căzu moale pe treapta de sus şi-şi rezemă capul de genunchi, 
încercând să-şi încetinească respiraţia. larăşi dădeau să iasă 
afară pe uşi, dar ea le ţinea închise cu uşurinţă - acest simplu 
fapt nu-i cerea niciun efort. Un oarecare simţ obscur îi dădu de 
veste că vreo câţiva ieşeau pe uşile de incendiu, dar îi lăsă. 
Avea să pună mâna pe ei mai târziu. O să pună mâna pe toţi. 


Până la ultimul. 

Cobori încet scara şi ieşi pe uşa din faţă, încă ţinând închise 
uşile sălii de sport. Nu era greu. Tot ce-aveai de făcut era să le 
vezi cu ochiul minţii. 

Sirena oraşului începu deodată să sune, făcând-o să ţipe şi să- 
şi acopere faţa cu mâinile 

(sirena nu-i decât sirena de incendiu) 

un moment. Ochiul minţii pierdu din vedere uşile sălii de 
gimnastică, şi câţiva aproape reuşiră să iasă. Nu, nu. Nu-i 
frumos. Le trânti iar, prinzând degetele cuiva - simţea că ar fi 
Dale Norbert - în tocul uşii şi retezându-l pe unul dintre ele. 

Porni din nou clătinându-se pe gazon, sperietoare de ciori cu 
ochii bulbucaţi, spre Strada Principală. La dreapta ei era centrul 
oraşului - magazinul universal, Kelly Fruit, salonul cosmetic şi 
frizeria, staţiile de benzină, secţia de politie, pompierii... 

(au să stingă focul) 

Ba n-au să-l stingă. Începu să chicotească, scoțând sunete 
demente: triumfale, pierdute, victorioase, înfricoşate. Ajunse la 
primul hidrant şi încercă să răsucească uriaşul capac lateral 
vopsit, cu filet. 

(Ahău) 

Era greu. Era foarte greu. Metal înşurubat strâns ca s-o 
descurajeze. Nu conta. 

Învârti mai tare şi-l simţi cedând. Apoi, pe partea cealaltă. 
Apoi, în vârf. După care le roti pe toate trei odată, dându-se 
înapoi, şi se deşurubară ca fulgerul. Apa explodă lateral şi în 
sus, unul dintre capace zburând la cinci paşi în faţa ei cu o 
viteză sinucigaşă. Lovi strada, ricoşă sus în văzduh şi dispăru. 
Apa ţâşnea sub presiune spumoasă, într-un model cruciform. 

Zâmbind, împleticindu-se, cu inima bubuindu-i într-un ritm de 
două sute de bătăi pe minut, pocni în jos spre Grass Piaza. Nici 
măcar nu-şi dădea seama că-şi ştergea pe rochie mâinile 
însângerate, ca Lady Macbeth, sau că plângea chiar în timp ce 
râdea, ori că o parte ascunsă a minţii îi jelea nimicirea finală, 
absolută. 

Pentru că avea să-i ia cu ea, şi urma să aibă loc un mare 
pârjol, până ce ţinutul va fi plin de duhoarea lui. 

Deschise hidrantul de la Grass Piaza, apoi o luă spre staţia 
Amoco a lui Teddy. Întâmplător, era prima staţie de benzină 
care-i ieşea în drum, dar nu şi ultima. 


Din mărturia sub prestare de jurământ a Şerifului Otis Doyle, 
depusă înaintea Comitetului de Stat pentru Investigaţii din 
Maine (din Raportul Comisiei White), pag. 29-31: 


ÎNTREBARE: - Domnule Şerif, unde vă aflaţi în noaptea de 
douăzeci şi şapte mai? 

RASPUNS: - Mă găseam pe drumul 179, cunoscut şi ca Old 
Bentown Road, anchetând un accident rutier. Aceasta se 
întâmpla practic în afara zonei suburbane a Chamberlainului, în 
Durham, dar îl ajutam pe Mei Crager, şeful poliţiei din Durham. 

Î: - Când aţi fost pentru prima oară informat că izbucniseră 
tulburări la Ewen High School? 

R: - Am primit un mesaj radio de la Sergentul Jacob Plessy, la 
orele 10.21. 

Î: - Ce conţinut avea mesajul radio? 

R: - Sergentul Plessy spunea că au loc incidente la şcoală, dar 
nu ştia dacă e ceva serios sau nu. Se auzeau multe strigăte, 
spunea el, şi cineva trăsese câteva alarme de incendiu. A spus 
că se duce acolo să-ncerce să afle natura tulburărilor. 

|: - A spus că şcoala luase foc? 

R: - Nu, domnule. 

Î: - l-aţi cerut să vă raporteze în continuare? 

R: - Da! 

Î: - Sergentul Plessy a mai raportat? 

R: - Nu. A murit în explozia care a urmat, cea a staţiei de 
benzină Amoco a lui Teddy din colţul străzilor Principală şi 
Summer. 

Î: - Când aţi avut următoarea comunicare radio cu privirile la 
Chamberlain?! 

R: - La 10.42. În acel moment reveneam spre Chamberlain cu 
un suspect pe bancheta din spate a maşinii - un şofer beat. Aşa 
cum am spus, cazul figura de fapt în jurisdicţia lui Mel Crager, 
dar oraşul Durham nu are închisoare. Când am ajuns cu el la 
Chamberlain, nici noi nu mai prea aveam. 

Î: - Ce mesaj v-a parvenit la orele 10.42? 

R: - Am primit un apel de la Poliţia Statului, retransmis de 
către Departamentul Pompierilor din Motton. Dispeceratul de la 
Poliţia Statului spunea că are loc un incendiu şi, se pare, 
dezordine la Ewen High School, şi probabil o explozie. Nimeni nu 
era sigur de nimic în momentul acela. Nu uitaţi, totul s-a 
întâmplat într-un interval de patruzeci de minute. 


Î: - Înţelegem acest lucru, Domnule Şerif. Ce s-a întâmplat pe 
urmă? 

R: - Am revenit în Chamberlain cu sirena şi girofarul în 
funcţiune. Incercam să dau de Jake Plessy şi nu reuşeam. Atunci 
a apărut Tommy Quillan şi a început să bălmăjească fără şir 
cum că tot oraşu-i în flăcări şi nu e pic de apă. 

|: - Ştiţi ce oră era? 

R: - Da, domnule. Incepusem de-acum să rețin orele. Era 
10.58. 

- Quillan susţine că staţia Amoco a sărit în aer la 11.00. 


|: 

R: - Aş propune o medie, domnule. Să zicem 10.59. 

l: - La ce oră aţi ajuns în Chamberlain? 

R: - Lai 1.10 p.m. 

Î: - Care v-a fost prima impresie la sosire, Domnule Şerif 
Doyle? 


R: - Eram năuc. Nu-mi venea să cred ce vedeam. 

|: - Ce anume, exact, vedeati? 

R: - Toată jumătatea superioară a cartierului administrativ al 
oraşului ardea. Stația Amoco nu mai exista. Din Woolworth's nu 
mai rămăsese decât un rug în flăcări. Focul se extinsese pe trei 
frontoane de lemn învecinate - Barul şi Grătarul lui Duffy, 
Compania de Fructe Kelly şi salonul de biliard. Căldura era 
feroce. Zburau scântei pe acoperişul Agenţiei de Proprietăţi 
Imobiliare Maitland şi pe al Magazinului Auto Western al lui 
Doug Brann. Soseau maşini de pompieri, dar mare lucru nu 
puteau rezolva. Toţi hidranţii de incendiu de pe acea parte a 
străzii erau desfăcuţi. Singurele maşini care făceau cât de cât 
treabă erau pompele departamentului pompierilor voluntari din 
Westover, şi cam tot ce puteau era să ude acoperişurile 
clădirilor înconjurătoare. Şi, bineînţeles, liceul. Pur şi simplu... nu 
mai era. Sigur că-i relativ izolat - n-are în apropiere nimic care 
să poată lua foc - dar, Domne, toţi copiii ăia înăuntru... toţi copiii 
ăia... 

Î: - Aţi întâlnit-o pe Susan Snell la intrarea în oraş? 

R: - Da, domnule. Mi-a făcut semn să opresc. 

l: - La ce oră se întâmpla asta? 

R: - Exact când am intrat în oraş... 11.12, nu mai târziu. 

Î: - Ce-a spus? 

R: - Era distrusă. Avusese un accident de maşină minor - 
derapase - şi abia reuşea să lege vorbele. M-a întrebat dacă 


Tommy murise. Eu am întrebat-o cine-i Tommy, dar nu mi-a 
răspuns. M-a întrebat dacă încă n-am prins-o pe Carrie. 

Î: - Comisia manifestă un interes extrem fată de această 
parte a mărturiei dumneavoastră, Domnule Şerif Doyle. 

R: - Da, domnule, ştiu asta. 

Î: - Cum aţi răspuns la întrebarea ei? 

R: - Păi, nu e decât o singură Carrie în oraş din câte ştiu eu, şi 
asta-i fiica Margaretei White. Am întrebat-o dacă avea Carrie 
ceva de-a face cu incendiile. Miss Snell mi-a spus că da, Carrie o 
făcuse. Acestea au fost cuvintele ei. "Carrie a făcut-o. Carrie a 
făcut-o." De două ori a spus. 

Î: - A mai spus şi altceva? 

R: - Da, domnule. A spus: "Au lovit-o pe Carrie pentru ultima 
oară." 

Î: - Domnule Şerif, sunteţi sigur că n-a spus “Am lovit-o pe 
Carrie pentru ultima oară?" 

R: - Sunt absolut sigur. 

Î: - Sunteţi convins? Sută la sută? 

R: - Domnule, ne ardea oraşu-n cap. Am... 

Î: - Băuse? 

R: - Mă scuzaţi? 

Î: - Băuse? Aţi spus că fusese implicată într-o ciocnire de 
maşină. 

R: - Cred că am spus, un accident minor de derapaj. 

Î: - Şi nu puteţi fi sigur că n-a spus "am" în loc de "au"? 

R: - Cred că e posibil s-o fi spus, dar... 

- Ce a făcut în continuare Miss Snell? 

R: - A izbucnit în lacrimi. Eu i-am dat o palmă. 

Î: - De ce aţi făcut asta? 

R: - Părea isterizată. 

Î: - Până la urmă s-a liniştit? 

R: - Da, domnule. S-a liniştit şi a reuşit să se controleze destul 
de bine, dacă ne gândim că prietenul ei era probabil mort. 

Î: - Aţi interogat-o? 

R: - Pai, nu în felul în care ai interoga un delincvent, dacă la 
asta vă referiţi. Am întrebat-o dacă ştie ceva în legătură cu cele 
întâmplate. Ea a repetat ceea ce spusese deja, dar într-un fel 
mai calm. Am întrebat-o unde era când au început incidentele, şi 
mi-a spus că fusese acasă. 

Î: - Aţi interogat-o şi mai departe? 


— 


R: - Nu, domnule. 

Î: - V-a mai spus şi altceva? 

R: - Da, domnule. Mi-a cerut - m-a implorat - s-o găsesc pe 
Carrie White. 

Î: - Şi care a fost reacţia dumneavoastră? 

R: - l-am spus să se ducă acasă. 


|: - Vă mulţumim, Domnule Şerif Doyle. 


Vic Mooney ieşi pe furiş din umbra oficiului-parcare al 
Trustului Bancherilor, cu un rânjet pe chip. Era un rânjet uriaş şi 
îngrozitor, un rânjet de pisică Cheshire, plutind visător prin 
întunericul străpuns de flăcări, ca urma unei amintiri de 
nebunie. Părul, lins cu grijă pentru îndatoririle lui de comper, era 
zbârlit acum ca ţepii unui arici. Broboane mici de sânge îi 
străbăteau fruntea, ca urmare a unei căzături nemaiţinute 
minte, în fuga sa nebunească de la Balul de Primăvară. Un ochi 
îi era învineţit şi umflat, închis. Se ciocni de maşina de patrulare 
a Şerifului Doyle, zbură înapoi ca o bilă de biliard, şi se hlizi la 
şoferul beat ce moţăia în spate. Apoi se întoarse către Doyle, 
care tocmai terminase cu Sue Snell. Focul arunca peste tot 
umbre unduitoare, coborând lumea în tonurile brune ale 
sângelui uscat. 

În timp ce Doyle se răsucea, Vic Mooney îl cuprinse cu 
braţele. Îl cuprinse pe Doyle aşa cum şi-ar cuprinde un vier 
îndrăgostit cucoana într-o îmbrăţişare de dans. Il cuprinse pe 
Doyle cu amândouă braţele şi îl strânse, în tot acest timp 
holbându-se în sus spre faţa lui Doyle cu rânjetul lui larg şi 
smintit. 

— Vic... Începu Doyle. 

— A scos toate prizele, spuse încetişor Vic, rânjind. A scos 
toate prizele şi a dat drumul la apă şi bâz, bâz, bâz. 

— Vic.. 

— Nu-i putem lăsa. O nu. Nu Nu Nu. Nu putem. Carrie a scos 
toate  prizele. Rhonda Simard a ars de vie. Oh 

Doyle îl pălmui de două ori, palma sa bătătorită pocnind sec 
pe obrajii băiatului. Zbieretul se stinse cu o bruscheţe şocantă, 
dar rânjetul rămase, ca un ecou al răului. Era pierdut şi cumplit. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Doyle cu glas răguşit. Ce s-a- 
ntâmplat la şcoală? 

— Carrie, murmură Vic. Carrie s-a-ntâmplat la şcoală. Ea... 


Lăsă fraza neterminată şi rânji spre pământ. 

Doyle îl zgâlţâi de trei ori, zdravăn. Dinţii lui Vic clănţăniră, 
izbindu-se ca nişte castaniete. 

— Ce-i cu Carrie? 

— Regina Balului, şopti Vic. Au vărsat sânge peste ea şi 
Tommy. 

— Ce... 

Era ora 11.15. Staţia Citgo a lui Tony, de pe Summer Street, 
explodă deodată cu un muget enorm, ca o tuse. Strada se 
lumină ca ziua, de se prăvăliră amândoi în coasta maşinii de 
poliţie, apărându-şi ochii. Un nor de foc, uriaş şi uleios, se înălţă 
peste ulmii din Courthouse Park, luminând în stacojiu eleşteul cu 
rațe şi terenul de baseball Little League. În toiul vacarmului 
trosnitor, flămând, ce urmă, Doyle auzi bucăţi de lemn, sticlă şi 
zgură de la staţia de benzină care cădea răpăind înapoi pe 
pământ. O a doua explozie urmă, făcându-i să tresară iarăşi. Şi 
tot nu putea să-i intre-n cap 

(oraşul meu toate astea se-ntâmplă-n oraşul meu) 

că toate astea se-ntâmplau în Chamberlain, în Chamberlain, 
pentru numele lui Dumnezeu, acolo unde el bea ceai de la 
gheaţă pe veranda însorită a mamei lui şi arbitra PAL baschet şi 
trăgea un ultim raid pe Drumul 6 pe lângă "The Cavalier" înainte 
de a se-ntoarce la 2.30 în fiecare dimineaţă. Oraşul lui ardea. 

Tom Quillan ieşi din secţia de politie şi veni în fugă pe trotuar 
până la maşina lui Doyle. Părul îi stătea care-n-cotro, purta o 
salopetă verde de lucru şi o cămaşă de piele iar mocasinii îi 
încălţase pe dos, dar Doyle avu impresia că niciodată-n viaţa lui 
nu se bucurase mai mult la vederea cuiva. Tom Quillan 
reprezenta Chamberlain-ul mai bine ca orice, şi iată-l aici - 
intact. 

— Doamne Sfinte, gâfâi el. Ai văzut aia? 

— Ce se-ntimpl-aici? întrebă scurt Doyle. 

— Am avut eu grijă de radio, spuse Quillan. De la Motton şi 
Westover vroiau să ştie dacă-i cazu' să trimită ambulanţe şi le- 
am zis că la dracu sigur că da, trimiteţi tot. Şi dricuri. N-am făcut 
bine? 

— Ba da, zise Doyle trecându-şi mâinile prin păr. Nu l-ai văzut 
pe Harry Block? 

Block era Consilierul municipal cu Serviciile publice, şi printre 
acestea se număra şi apa. 


— Nt. Da' Şefu' Deighan zice că au apă în vechiu' Rennett 
Block în partea ailaltă a oraşului. Acum întind furtunurile. Am 
înşfăcat nişte puşti, şi acum au pus de-un spital în secţia de 
politie. Is băieţi buni, da' or să-ţi facă sânge pe jos, Otis. 

Otis Doyle' simţi irealitatea inundându-l. Sigur, conversaţia 
asta nu se putea întâmpla în Chamberlain. Nu se putea. 

— Foarte bine, Tommy. Bine-ai făcut. Te duci înapoi acolo şi 
începi să suni la toţi doctorii din cartea de telefon. Eu merg până 
la Summer Street. 

— Okay, Otis. Dac-o vezi pe boarfa aia ţicnită, ai grijă. 

— Pe cine? 

Doyle nu era omul care să se răstească, dar acum o făcu. 

Tom Quillan bătu în retragere: 

— Carrie. Carrie White. 

— Cine? De unde ştii? 

Quillan clipi încet. 

— Habar n-am. Aşa, pur şi simplu... mi-a venit în minte. 


Din comunicatul AP naţionale, 11.46 p.m.: 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


O CATASTROFĂ DE PROPORŢII MAJORE A LOVIT ORAŞUL 
CHAMBERLAIN, MÂINE, ÎN ACEASTĂ NOAPTE. UN INCENDIU, 
PRESUPUS A SE FI DECLANŞAT LA LICEUL EWEN (CIT. U-WIN) ÎN 
TIMPUL UNEI SERATE DANSANTE ŞCOLARE, S-A EXTINS ÎN 
CENTRUL ORAŞULUI, REZULTÂND ÎN MULTIPLE EXPLOZII CARE 
AU DISTRUS O MARE PARTE DIN ZONA CENTRALĂ. UN CARTIER 
REZIDENŢIAL AFLAT ÎN VESTUL ZONEI CENTRALE SE 
RAPORTEAZĂ DE ASEMENEA CA FIIND ÎN FLĂCĂRI. TOTUŞI, ÎN 
PREZENT CEA MAI MARE ÎNGRIJORARE O SUSCITĂ LICEUL, UNDE 
SE SĂRBĂTOREA ABSOLVIREA. SE BĂNUIEŞTE CĂ MULŢI DINTRE 
PARTICIPANŢII LA BAL AU RĂMAS BLOCAŢI ÎNĂUNTRU. UN 
REPREZENTANT AL POMPIERILOR DIN WESTOVER CONVOCAT LA 
FAŢA LOCULUI A DECLARAT CĂ TOTALUL CUNOSCUT AL 
VICTIMELOR ÎNREGISTREAZĂ ŞAIZECI ŞI ŞAPTE DE MORŢI, ÎN 
MAJORITATE ELEVI DE LICEU. ÎNTREBAT LA CÂT S-AR MAI PUTEA 
RIDICA ACEASTĂ CIFRĂ, A RĂSPUNS: "NU ŞTIM. NE ESTE TEAMĂ 
SĂ PRONOSTICĂM. ASTA O SĂ FIE MAI RĂU DECÂT CRÂNGUL DE 
COCOTIERI." LA ORA ULTIMULUI RAPORT, TREI INCENDII 
PUSTIAU ORAŞUL SCĂPATE DE SUB CONTROL. SȘUPOZIŢIILE CU 
PRIVIRE LA POSIBILA INCENDIERE DELIBERATĂ ÎNCĂ NU SE 


CONFIRMĂ. TERMINAT. 
11.46 P.M 27 MAI 8943F AP 


Nu a mai sosit niciun comunicat AP din Chamberlain. La orele 
12.06 a.m., s-a fisurat o conductă principală de benzină pe 
Jackson Avenue. La 12.17, un asistent de ambulanţă din Motton 
a aruncat un muc de ţigară în timp ce maşina salvării gonea 
spre Summer Street. 

Explozia a distrus aproape jumătate din cvartal într-o 
secundă, inclusiv redacţia publicaţiei locale "Trâmbiţă". In jurul 
orelor 12.18 a.m., oraşul Chamberlain avea tăiate orice legături 
cu restul ţării, care se bucura de somnul binemeritat al nopţii. 


La orele 12.10, când încă mai erau şapte minute până la 
explozia magistralei de benzină, centrala telefonică fu lovită de 
o explozie mai blândă: blocarea completă a tuturor liniilor 
telefonice aflate încă în funcţiune. Cele trei fete istovite care 
făceau de serviciu rămaseră la posturi, fiind însă complet 
incapabile să rezolve situaţia. Lucrau cu chipurile înlemnite de 
groază încercând să localizeze apelurile nelocalizabile. 

Şi astfel, oraşul Chamberlain ieşi în stradă. 

Se iviră ca o invazie din cimitirul ce se găsea în unghiul 
ascuţit format de către intersecţia Drumului Bellsqueeze cu 
Şoseaua 6; sosiră în cămăşi de noapte albe şi în capoate, ca 
nişte linţolii unduitoare. Veniră în pijamale şi bigudiuri (doamna 
Dawson, mama tânărului decedat între timp care fusese un 
băiat foarte nostim, apăru împachetată în nămol ca pentru a 
participa la reprezentaţia unei trupe ambulante de negri); ieşiră 
să vadă ce se întâmpla cu oraşul lor, să vadă dacă într-adevăr 
zăcea în flăcări şi sânge. lar mulţi dintre ei veniră chiar în 
întâmpinarea propriei lor morţi. 

Strada Carlin era înţesată de lume, o maree tumultuoasă de 
oameni, înaintând spre centru prin lumina spectrală a cerului 
stacojiu, când Carrie ieşi din Biserica Congregaţională de pe 
Carlin, unde fusese să se roage. 

Intrase cu numai cinci minute în urmă, după ce deschisese 
magistrala de benzină (fusese uşor; de îndată ce şi-o imaginase 
întinsă acolo jos sub stradă, fusese foarte uşor), dar părea că 
trecuseră ore întregi. Se rugase îndelung şi adânc, uneori cu 
voce tare, alteori în tăcere. Inima îi zvâcnea din greu. Venele de 
pe faţă şi gât i se umflaseră. Mintea îi era umplută de imensa 


cunoştinţă a PUTERILOR, precum şi a unui HĂU. Se rugă înaintea 
altarului, îngenunchind în rochia ei udă, ruptă şi însângerată, cu 
picioarele desculţe şi murdare sângerând din cauza unei sticle 
sparte pe care călcase. Răsuflarea îi intra şi-i ieşea din gâtlej cu 
sughiţuri, iar biserica era plină de gemete, balansuri şi dislocări, 
de pe urma energiei metapsihice care ţâşnea din ea. Stranele se 
răsturnau, evangheliile zburau, iar un potir de împărtăşanie din 
argint navigă tăcut prin întunecimea boltită a naosului pentru a 
se izbi de peretele din capăt. Se ruga şi nu primea niciun 
răspuns. Acolo nu era nimeni - sau, dacă era, acel Cineva/Ceva 
se ascundea dinaintea ei. Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ea, 
şi de ce nu? Oroarea asta era în egală măsură opera Lui ca şi a 
ei. Şi astfel părăsi biserica, o părăsi ca să se ducă acasă, s-o 
găsească pe Momma şi să desăvârşească distrugerea. 

Zăbovi pe treapta de jos, privind la turmele de oameni ce se 
revărsau spre centrul oraşului. Animale. Fie, dar, să-i ardă focul. 
Fie ca străzile să se umple de mirosul jertfei lor. Fie ca acest loc 
să poarte numele de racca, ichabod, pelin. 

Flexează. 

lar transformatorii electrici din vârful stâlpilor înfloriră într-o 
lumină purpuriu-sidefie, scuipând scânteile roată ca nişte focuri 
de artificii. Firele de înaltă tensiune căzură pe străzi în încolăceli 
necruțătoare iar unii oameni o luară la fugă, şi asta nu fu bine 
deloc, căci toată strada era aşternută cu fire, şi duhoarea, 
pârjolul începu. Oamenii se porniră să urle şi să dea-napoi. Unii 
atinseră cablurile şi se lansară în dansuri electrice convulsive. 
Alţii se prăbuşiseră deja în stradă, cu halatele şi pijamalele 
pârlite. 

Carrie se răsuci pe călcâie şi privi fix biserica pe care tocmai o 
părăsise. Uşa cea grea se trânti deodată, ca lovită de-un vânt în 
rafale. 

Carrie porni spre casă. 


Din mărturia sub prestare de jurământ a doamnei Cora 
Simard, depusă înaintea Comitetului de Stat pentru Investigaţii 
(din Raportul Comisiei White), pag. 217-18: 


ÎNTREBARE: - Doamnă Simard, Comitetul înţelege că v-aţi 
pierdut fiica în Noaptea Balului, şi suntem din tot sufletul alături 
de dumneavoastră. Vom face astfel ca această întrevedere să 
fie cât mai scurtă cu putinţă. 


RĂSPUNS: - Vă mulţumesc. Doresc să ajut dacă pot, fireşte. 

Î: - Vă aflaţi pe Carlin Street la aproximativ orele 12.12, când 
Carietta White a ieşit din Prima Biserică Congregaţională de pe 
strada respectivă? 

R: - Da. 

Î: - De ce vă găseaţi acolo? 

R: - Soţul meu trebuie să plece la Boston pe durata weekend- 
ului în interes de afaceri, iar Rhonda se dusese la Balul de 
Primăvară. Eu eram singură acasă, uitându-mă la televizor şi 
aşteptând-o. Urmăream filmul de vineri seară, când sirena 
oraşului a început să sune, dar nu am făcut nicio legătură între 
asta şi serbare. Pe urmă, însă, explozia... N-am ştiut ce să fac. 
Am încercat la poliţie, dar după primele trei cifre telefonul a 
început să sune ocupat. Am... Am... Arunci... 

Î: - Nu vă grăbiţi, Doamnă Simard. Aveţi tot timpul. 

R: - Începeam să mă agit. A urmat o a doua explozie - staţia 
Amoco a lui Teddy, acum ştiu - şi m-am hotărât să merg în 
centru să văd ce se întâmplă. Pe cer era o pălălaie, o pălălaie 
groaznică, în momentul acela a bătut la uşă Doamna Shyres. 

Î: - Doamna Georgette Shyres? 

R: - Da, locuiesc după colţ. Willow 217. Asta-i imediat lângă 
Carlin Street. Bătea în uşă şi striga: "Cora, eşti acolo? Eşti 
acolo?" M-am dus la uşă. Era în halat de baie şi papuci. Părea să 
aibă picioarele reci. A spus că dăduseră telefon la Westover să 
vadă dacă ăia ştiu ceva şi le spuseseră că şcoala a luat foc. Eu 
am spus: "O Doamne Sfinte, Rhonda-i la bal." 

Î: - Şi atunci v-aţi hotărât să mergeţi în oraş cu doamna 
Shyres? 

R: - Nu ne-am hotărât nimic. Ne-am dus pur şi simplu. Eu mi- 
am pus o pereche de papuci - pe-ai Rhondei, cred. Aveau în vârf 
nişte pomponi mici şi albi. Ar fi trebuit să-mi iau papucii mei, dar 
nici nu ştiam ce fac. Cred că nici acum nu ştiu. De ce vreţi să 
ştiţi despre pantofii mei? 

Îl: - Povestiri cum consideraţi dumneavoastră. Doamnă 
Simard. 

R: - M-mulţumesc. l-am dat Doamnei Shyres o jachetă veche 
care era la-ndemână şi ne-am dus. 

Î: - Pe Carlin Street circulau mulţi oameni? 

R: - Nu ştiu. Eram prea tulburată. Poate vreo treizeci. Poate 
mai mulţi. 


Î: - Şi ce s-a întâmplat mai departe? 

R: - Georgette şi cu mine mergeam spre Strada Principală, 
ţinându-ne de mână ca două fetiţe care trec pe o pajişte după 
căderea întunericului. Georgettei îi clănţăneau dinţii. Asta o ţin 
minte. Am vrut s-o rog să nu mai clănţăne din dinţi, dar m-am 
gândit că n-ar fi politicos. La o stradă după Biserica Congo, am 
văzut uşa deschisă şi mi-am spus: Cineva a intrat să-i ceară lui 
Dumnezeu ajutorul. Dar o secundă mai târziu am ştiut că nu era 
adevărat. 

Î: - De unde aţi ştiut? Ar fi fost logic să presupuneţi doar ceea 
ce bănuiserăţi prima oară, nu-i aşa? 

R: - Am ştiut pur şi simplu. 

Î: - Aţi recunoscut-o pe persoana care a ieşit din biserică? 

R: - Da. Era Carrie White. 

- O mai văzuserăţi pe Carrie White şi înainte? 
: - Nu. Nu făcea parte dintre prietenele fiicei mele. 

- Văzuserăţi vreodată vreo fotografie a Cariettei White? 
: - Nu. 

- Şi, în orice caz, era întuneric, iar dumneavoastră vă aflaţi 
n cvartal şi jumătate distantă de biserică. 

R: - Da, domnule. 

Î: - Doamnă Simard, de unde aţi ştiut că era Carrie White? 

R: - Am ştiut, şi-atât. 

Îi - Acest știut, Doamnă Simard: a fost ca o lumină 
aprinzându-vi-se în cap? 

R: - Nu, domnule. 

Î: - Atunci, cum era? 

R: - Nu vă pot spune. Pe urmă s-a şters ca un vis pe care-l 
uiţi. La o oră ce te-ai trezit, mai ţii minte doar că ai avut un vis. 
Eu însă ştiam. 

Î: - Această cunoaştere a fost însoţită de vreun sentiment 
emoţional? 

R: - Da. Groază. 

Î: - Şi ce aţi făcut atunci? 

R: - M-am întors spre Georgette şi-am spus: "Uite-o." 
Georgette a zis: "Da, ea e." A mai început să spună ceva, şi 
atunci toată strada s-a luminat într-o aură strălucitoare şi s-au 
auzit trosnete, şi pe urmă firele electrice au început să cadă în 
stradă, unele din ele scuipând scântei. Unul a lovit un bărbat în 
faţa noastră care a iz-izbucnit în flăcări. Altul a luat-o la fugă, a 


Î: 
R 
Î: 
R 
l: 
u 


la 


călcat pe unul, şi atunci trupul lui pur şi simplu... s-a arcuit 
înapoi, ca şi cum spinarea i s-ar fi prefăcut în elastic. Şi pe urmă 
a căzut şi e/. Alţii zbierau şi fugeau, fugeau doar, orbeşte, şi 
cădeau tot mai multe cabluri. Viermuiau peste tot ca şerpii. lar 
ea se bucura. Se bucura! Puteam s-o simt că se bucură. Ştiam 
că nu trebuie să-mi pierd capul. Oamenii care fugeau se 
curentau. Georgette a spus: "lute, Cora! O Doamne, nu vreau să 
ard de vie!" Eu am spus: "Termină. Trebuie să ne folosim capul, 
Georgette, sau niciodată n-o să ni-l mai folosim." Vreo prostie în 
genul ăsta. Dar ea nu vroia să m-asculte. Mi-a dat drumul de 
mână şi a luat-o la fugă spre trotuar. Am răcnit la ea să stea 
locului - unul din cablurile alea grele se rupsese drept în faţa 
noastră - dar n-a vrut să m-asculte. Şi a... a... oh, i-am simţit 
mirosul când a luat foc. Fumul părea să-i ţâşnească pur şi 
simplu din haine şi mi-am spus: deci aşa e când cineva se 
electrocutează. Mirosul era dulce, ca al cărnii de porc. Aţi simţit 
vreodată cineva dintre dumneavoastră aşa ceva? Câteodată-l 
mai simt şi acum, în somn. Am stat nemişcată ca o moartă, 
privind-o pe Georgette Shyres cum se înnegrea. A urmat o 
explozie mare în West End - magistrala de benzină, cred - dar 
nici măcar n-am luat-o-n seamă. M-am uitat în jur şi eram 
singură. Toţi ceilalţi fie fugiseră, fie ardeau. Am văzut poate 
şase cadavre. Arătau ca nişte mormane de zdrenţe vechi. Unul 
din cabluri căzuse peste veranda unei case din stânga, şi luase 
foc. Puteam să aud ţiglele vechi de şiţă pocnind ca floricelele de 
porumb. Aveam impresia că stau de multă vreme acolo, 
spunându-mi mereu să nu-mi pierd capul. Parcă trecuseră ore- 
ntregi. Am început să mă tem că voi leşina şi-am să cad pe 
vreunul din cabluri, sau c-o să intru-n panică şi-o voi lua la fugă. 
La fel ca... ca Georgette. Aşa că am pornit la pas. Câte-un pas, 
câte-un pas. Strada s-a luminat şi mai mult, din cauza casei în 
flăcări. Am păşit peste două fire dezizolate şi am ocolit un trup 
din care nu mai rămăsese decât o băltoacă. Tre-Tre-Trebuia să 
mă uit ca să văd pe unde calc. Pe mâna cadavrului era o 
verighetă, dar se înnegrise toată. Se înnegrise toată. lisuse, mă 
gândeam. O, Doamne Sfinte. Am călcat peste un alt cablu şi pe 
urmă mi-au ieşit în faţă trei, aşa deodată. M-am oprit pe loc 
uitându-mă la ele. Mă gândeam că dacă trec peste astea o să fiu 
în siguranţă dar... nu îndrăzneam. Ştiţi la ce mă tot gândeam? 
La jocul ăla pe care-l jucam în copilărie. Pasul Uriaşului. O voce 


îmi spunea în minte, Cora, fă un pas uriaş peste firele dezizolate 
din stradă. Şi eu mă întrebam Oare pot? Oare pot? Dintr-unul 
din ele încă mai ţâşneau ceva scântei, dar celelalte două păreau 
moarte. Da' nu poţi şti niciodată. Şi a treia şină părea moartă. 
Aşa că am stat acolo, aşteptând să vină cineva şi nu venea 
nimeni. Casa ardea încă iar flăcările se răspândiseră până pe 
gazonul cu iarbă şi copaci şi la gardul viu de dincolo de ea. Dar 
nu venea nicio maşină de pompieri. Sigur că nu veneau. Toată 
partea de vest a oraşului ardea la ora aia. Şi aşa-mi mai venea 
să /eşin. Şi în cele din urmă am ştiut că sau făceam pasul 
uriaşului, sau leşinam, aşa că l-am făcut, un pas uriaş, pe cât de 
mare puteam, şi călcâiul papucului mi-a ajuns la niciun deget de 
ultimul fir. Atunci am tras piciorul şi am ocolit capătul încă unui 
fir şi pe urmă am luat-o la fugă. Şi asta-i tot ce-mi amintesc. 
Când s-au ivit zorile, zăceam pe-o pătură în secţia de politie 
alături de-o mulţime de alţi oameni. Unii din ei - câţiva - erau 
copii în costume de bal şi am început să-i întreb dacă n-o 
văzuseră pe Rhonda. Şi au spus... au s-s-spus... 


(o scurtă întrerupere) 


Î: - Sunteţi absolut sigură că toate acestea le-a făcut Carrie 
White? 

R: - Da. 

Î: - Vă mulţumim, doamnă Simard. 

R: - Aş vrea să pun o întrebare, dacă se poate. 

Î: - Desigur. 

R: - Ce se întâmplă dacă mai sunt şi alţii ca ea? Ce-o să se 
întâmple cu lumea? 


Din Umbra a explodat (pag. 151): 


În jurul orelor 12.45 ale nopţii de 27 spre 28 mai, situaţia din 
Chamberlain era critică. Şcoala arsese singură pe o porţiune de 
teren relativ izolată, dar întreaga zonă centrală a oraşului era în 
flăcări. Se consumase aproape toată apa din rezerva urbană, 
dar se mai găsea destulă (la joasă presiune) în conductele din 
strada Deighan pentru a fi salvate clădirile administrative aflate 
dincolo de intersecţia străzilor Principală şi Oak. 

Explozia staţiei Citgo a lui Tony, în tronsonul superior al străzii 
Summer, se soldase cu un incendiu feroce care n-avea să fie 
adus sub control până aproape de ora zece dimineaţa. Pe 


Summer Street se găsea apă; pur şi simplu nu existau destui 
pompieri sau echipamente de incendiu pentru a o folosi. În acele 
momente echipamentul era pe drum, de la Lewiston, Auburn, 
Lisbon şi Bruswick, dar nu a sosit nimic înainte de ora unu. 

Pe Carlin Street, un incendiu de origine electrică, provocat de 
cablurile stradale căzute, începuse şi avea să devasteze 
întreaga latură de nord a străzii, inclusiv bungaloul unde 
Margaret White îşi adusese fiica pe lume. 

În Cartierul de Vest al oraşului, imediat sub înălţimea 
cunoscută în mod curent ca Brickyard Hill, avusese loc 
catastrofa cea mai gravă: explozia unei magistrale de benzină şi 
focul rezultat din ea, care a bântuit nestăpânit în cea mai mare 
parte a zilei următoare. 

lar dacă privim punctele însemnate cu explozii de pe harta 
municipiului (vezi pagina alăturată), putem reconstitui ruta lui 
Carrie - o cărare sinuoasă, rătăcitoare, a distrugerilor, prin oraş, 
dar cu o destinaţie aproape sigură: acasă... 


Ceva se răsturnă în living room, iar Margaret White îşi 
îndreptă spinarea, înclinând capul într-o parte. Cuţitul de 
măcelărie lucea mat în lumina flăcărilor. Curentul electric se 
întrerupsese de câtva timp, şi singura lumină din casă provenea 
de la focurile care ardeau mai în sus pe stradă. 

Un tablou căzu de pe perete cu o bufnitură. După o clipă, 
ceasul cu cuc Black Forest se prăbuşi la rândul său. Pasărea 
mecanică scoase un mic ciripit strangulat şi rămase nemişcată. 

Din oraş, sirenele se tânguiau la nesfârşit, dar femeia putu 
totuşi să audă paşii când cotiră pe alee. 

Uşa se dădu de perete. Păşi în antreu. J 

Auzi plăcile de ghips din living (CHRIST, OASPETELE NEVAZUT; 
CE AR FACE IISUS; APROAPE-I CEASUL: DACA LA NOAPTE VINE 
JUDECATA, EŞTI PREGATIT) explodând una după alta; ca nişte 
păsări de ipsos într-un stand de tir. 

(o am fost acolo şi am văzut târfele dănţuind pe scene de 
lemn) 

Rămase dreaptă pe scăunelul ei ca un şcolar foarte deştept 
care a fost chemat în faţa clasei. Dar ochii îi erau tulburi. 

Ferestrele livingului zburară deschizându-se. 

Uşa de la bucătărie se trânti şi Carrie păşi înăuntru. 

Trupul părea să-i fi devenit cocârjat, împuţinat, de babă. 
Rochia de bal era zdrenţuită şi sfâşiată, iar sângele de porc 


începuse să se închege şi să se zgârcească. Avea pe frunte o 
pată de unsoare, şi ambii genunchi îi erau juliţi până la carne 
vie. 

— Momma, şopti. Avea ochii nefiresc de strălucitori, ca de 
uliu, dar gura îi tremura. 

Dacă ar fi fost acolo cineva s-o vadă, l-ar fi izbit asemănarea 
dintre ele două. 

Margaret White şedea pe taburetul ei de bucătărie, cu cuțitul 
ascuns între faldurile rochiei, în poală. 

— Ar fi trebuit să mă omor când a băgat-o-n mine, spuse ea 
desluşit. După prima oară, înainte să fim cununaţi, mi-a 
făgăduit. Niciodată n-o s-o mai facă. A zis că noi doar am... 
alunecat. L-am crezut. Am căzut jos şi am pierdut pruncul şi asta 
a fost judecata lui Dumnezeu. Am simţit că păcatul fusese 
ispăşit. Prin sânge. Dar păcatul nicicând nu piere. Păcatul... 
nicicând... nu piere. 

Ochii îi scăpărau. 

— Momma, eu... 

— La început a fost bine. Am trăit fără a păcătui. Ne culcam în 
acelaşi pat, burtă-n burtă câteodată, şi o, puteam simţi prezenţa 
Şarpelui, dar n-am făcut-o, niciodată, până— 

Pe faţă i se aşternu un rictus, şi era un rictus crud, cumplit. 

— Şi în noaptea aceea am putut vedea că se uita la mine în 
Felul Ala. Ne-am pus în genunchi să ne rugăm să avem putere 
iar el... m-a atins. În locul acela. În locul acela femeiesc. Şi l-am 
dat afară din casă. A lipsit ceasuri în şir, iar eu m-am rugat 
pentru el. Îl puteam vedea cu ochiul minţii, umblând pe străzi la 
miezul nopţii, luptându-se cu diavolul la fel cum luptase lacob cu 
îngerul Domnului. lar când s-a întors, inima mi-era plină de 
recunoştinţă. 

Tăcu, umplând cu grimasa ei uscată, fără salivă, umbrele 
unduitoare din încăpere. 

— Momma, nu vreau s-aud! 

Farfuriile începură să pocnească în dulapuri ca nişte porumbei 
de argilă. 

— Abia când a intrat în casă i-am simţit răsuflarea duhnind a 
whisky. Şi m-a avut. M-a avut! Cu duhoarea whisky-ului scârbos 
din casa de pierzanie încă în el m-a avut... şi mie mi-a plăcut! 

Ultimele cuvinte le zbieră spre tavan. 

— Mi-a plăcut o tot futaiul ăla murdar şi mâinile lui pe 


mine PESTE TOT! 

— MOMMA! 

(11 MOMMA !!) 

Se întrerupse ca pălmuită şi clipi din ochi spre fiica sa. 

— Aproape m-am omorât, spuse pe un ton mai normal. lar 
Ralph a plâns şi a vorbit despre ispăşire iar eu n-am făcut-o şi 
pe urmă a murit şi apoi am crezut că Dumnezeu a aruncat peste 
mine un cancer; că El îmi prefăcea părţile femeieşti în ceva tot 
atât de negru şi putred ca şi sufletul meu păcătos. Dar asta ar fi 
fost prea uşor. Domnul îşi pregăteşte pe căi tainice minunile pe 
care le are de înfăptuit. Acum văd asta. Când au început 
durerile, m-am dus şi am luat un cuţit - cuțitul ăsta - (îl ridică) şi 
te-am aşteptat să vii astfel ca să-mi pot aduce jertfa. Dar eram 
slabă şi şovăitoare: Am luat din nou cuțitul în mână când aveai 
trei ani, şi iar am şovăit. Va să zică, acum diavolul a venit acasă. 

Ridică cuțitul, iar ochii i se aţintiră hipnotic pe curba 
sclipitoare a lamei. 

Carrie făcu un pas încet, greoi, înainte. 

— Am venit să te omor, Momma. lar dumneata aşteptai aici 
ca să mă omori. Momma, eu... nu-i drept, Momma. Nu e... 

— Să ne rugăm, spuse încetişor Momma. 

Ochii ei se fixară pentru ultima oară asupra lui Carrie, iar în ei 
se citea o compasiune nebunească, îngrozitoare. Acum lumina 
focurilor era mai puternică, dansând pe pereţi ca nişte dervişi. 

— Pentru ultima oară, să ne rugăm. 

— Oh Momma ajută-mă! ţipă Carrie. 

Căzu în genunchi, cu capul plecat şi mâinile înălțate a 
implorare. 

Margaret White se aplecă spre ea, iar cuțitul căzu descriind 
un arc sclipitor. 

Carrie, văzând-o poate cu coada ochiului, sări înapoi, iar 
cuțitul, în loc să-i pătrundă în spinare, i se înfipse în umăr până 
la plăsele. Picioarele femeii se agăţară de cele ale scaunului, şi 
căzu în fund cu genunchii depărtaţi. 

Se holbară una la alta într-un tablou vivant, tăcut. 

Sângele începu să răzbată în jurul mânerului de cuţit, stropind 
duşumeaua. 

Apoi Carrie spuse încet: 

— Am să-ţi fac un cadou, Momma. 

Margaret încercă să se ridice, se clătină şi căzu din nou, pe 


mâini şi genunchi. 

— Ce faci? croncăni ea răguşit. 

— Vizualizez inima dumitale, Momma, spuse Carrie. Merge 
mai uşor când vezi lucrurile în minte. Inima dumitale e un 
muşchi mare şi roşu. A mea merge mai repede când îmi folosesc 
puterea. Dar a dumitale acum, merge puţin mai încet. Puțin mai 
încet. 

Margaret încercă din nou să se ridice, nu reuşi, şi-şi încrucişă 
degetele în semnul deochiului spre fiica ei. 

— Puțin mai încet, Momma. Ştii ce cadou e, Momma? Ceea ce 
ţi-ai dorit întotdeauna. Întunecime. Şi indiferent ce Dumnezeu o 
fi trăind acolo. 

Margaret White şopti: 

— Tatăl Nostru, Carele eşti în ceruri... 

— Mai încet, Momma. Mai încet. 

— „„„sfinţească-se numele Tău... 

— Pot vedea sângele oprindu-se-n vine. Mai încet. 

— „vie împărăţia Ta... 

— Picioarele şi mâinile dumitale, ca marmura, ca alabastrul. 
Albe. 

— ...facă-se voia Ta... 

— Voia Mea, Momma. Mai încet. 

— ...precum în cer... 

— Mai încet. 

— „aşa ...aşa ...aşa şi 

Căzu pe burtă, cu mâinile zvâcnindu-i. 

— ...aşa şi pre pământ. 

Carrie şopti: 

— Punct. 

Cobori privirea spre propriu-i trup, şi cuprinse slab cu mâinile 
plăselele cuţitului. 

(Nu o nu mă doare mă doare prea tare) 

Incercă să se ridice, eşuă, apoi se sprijini de taburetul maică- 
si. Ameţeală şi greață o năpădiră. Simţea gust de sânge, iute şi 
lunecos, în fundul gâtlejului. Fum, acru şi înecăcios, intra acum 
pe ferestre. Flăcările ajunseră în vecini; chiar în acel moment, 
scântei ningeau uşor pe acoperişul pe care pietrele îl 
bombardaseră brutal cu o mie de ani în urmă. 

Carrie ieşi pe uşa din dos, străbătu cu pas împleticit peluza, şi 
se rezemă 


(unde-i momma mea) 

de un copac. Mai era un lucru pe care trebuia să-l facă. Ceva 
în legătură cu 

(parcări de moteluri) 

Ingerul cu Sabia. Apriga Sabie. 

Nu-i nimic. O să-i vină-n minte. 

Traversă prin curţi dosnice, apoi urcă târâş, rambleul până la 
Drumul 6. 

Era 1.15 a.m. 


Era 11.20 p.m., când Christine Hargensen şi Billy Nolan 
ajunseră înapoi la "The Cavalier". Urcară pe scara din spate, 
trecură prin hol şi, nu apucă decât să aprindă lumina, că el o şi 
trăgea de bluză. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, măcar lasă-mă să mă 
deschei... 

— La dracu' cu descheiatu'. 

l-o rupse deodată pe toată lungimea spatelui. Pânza se sfâşie 
cu un zgomot scurt şi dur. Un nasture sări, căzând pe podelele 
goale, lucitor. Muzica de speluncă răzbătea slab până sus la ei, 
iar clădirea vibra abia simţit de dansul stângaci-entuziast al 
fermierilor, camionagiilor şi lăptarilor, al ospătăriţelor şi 
coafezelor, al unsuroşilor şi prietenelor lor din Westover şi 
Lewiston. 

— Hei... 

— Linişte. 

O plesni, aruncându-i capul pe spate. Ochii fetei căpătară o 
lucire mată, ucigătoare. 

— Cu asta s-a terminat, Billy. 

Dădu înapoi din faţa lui, cu sânii umflându-i-se în sutien, cu 
stomacul plat palpitând, cu picioarele lungi şi fusiforme în 
jeanşi; dădu însă înapoi spre pat. 

— S-a terminat. 

— Sigur, replică el. 

Se repezi la ea, dar Chris îi dădu un pumn, un pumn 
surprinzător de puternic, care-l nimeri în obraz. 

Billy se îndreptă de spate şi capul îi tresări puţin. 

— M-ai făcut cu o vânătaie, căţea ce eşti. 

— O să-ţi mai fac. 

— Pe toţi dracii că da. 

Se măsurau din ochi, gâfâind, clocotind. Apoi el începu să-şi 


descheie cămaşa, un mic rânjet mijindu-i pe faţă. 

— Am pus-o pe roate, Charlie. Chiar am pus-o pe roate. 

li spunea Charlie ori de câte ori era mulţumit de ea. Părea să 
fie, îşi zise ea cu un iz de umor rece, termenul generic pentru 
pizdă bună. 

Simţi un zâmbet vag apărându-i pe faţă, se relaxă puţin, şi 
acela fu momentul când el îi şterse o lovitură ca de bici cu 
cămaşa peste obraji, şi plonjă cu capul, izbind-o în burtă ca un 
berbec, trântind-o pe pat. Arcurile scârţâiră strident. Chris îl lovi 
neajutorată cu pumnii în spinare. 

— Dă-te de pe mine! Dă-te de pe mine! Dă-te de pe mine! 
Futu-ţi mama ta de unsuros împuţit, gă-te de pe mine! 

Rânjea la ea, şi dintr-o smucitură iute şi puternică fermoarul i 
se rupse, eliberându-i şoldurile. 

— İl chemi pe tăticu'? mârâi tânărul. Asta o să faci? Ai? Ai? 
Asta-i, Puiuţu' mic? Strigi după măreţu' moş copoiu' legii tăticu'? 
Ai? lo ţie ţi-aş fi făcut-o, ştii tu treaba asta? Ţ-o vărsam peste tot 
dovleacu' tău futut. Ştii treaba asta? Ai? O ştii? Sânge de scroafă 
pentru scroafe. Drept peste dovleacu' tău futut de mă-ta. Ştii... 

Fata încetase deodată să-i mai reziste. Billy se opri, privind-o, 
iar ea avea pe faţă un surâs ciudat. 

— Aşa ai vrut-o tot timpul, nu? Canalie nenorocită ce eşti. 
Aşa-i, nu? Mare sculă pe basculă moale-n pulă doar e-un coi cu 
nimic în cap ce eşti. 

Rânjetul lui era cleios, dement. 

— N-ai tu treabă. 

— Nu, fu Chris de acord. N-am. 

Zâmbetul îi dispăru dintr-o dată, tendoanele gâtului îi ieşiră în 
relief în timp ce-şi racla gâtlejul - şi îl scuipă în faţă. 

Se prăbuşiră amândoi într-o inconştienţă roşie, strivitoare. 

La parter muzica bufnea şi scârţâia ("Dau pe gât mici pilule 
albe şi mi-s ochii larg deschişi / Şase zile tot pe drum şi 
disear'oi face-o-acasă") din toţi bojocii, tare de tot, rău de tot, 
orchestră de cinci oameni în cămăşi de cowboy bătute-n ţinte şi 
blugi cu capse noi şi lucitoare, ştergându-şi din când în când de 
pe frunte transpiraţia amestecată cu Vitalis, ghitară solo, ritm, 
oţel, ghitară Dobro, tobe: nimeni nu auzi sirena oraşului, nici 
prima explozie, nici pe-a doua; iar când conducta de benzină 
explodă şi muzica se opri şi cineva trase în parcare şi începu să 
urle vestea, Chris şi Billy adormiseră. 


Chris se trezi deodată; ceasul de pe noptieră arata unu şi 
cinci. Cineva bătea la uşă. 

— Billy! răcnea glasul. Scoală! Hei! Hei! 

Billy se mişcă, se întoarse pe-o parte şi trânti deşteptătorul 
ieftin pe podea. 

— Ce Dumnezeu? făcu el gros, şi se ridică în capul oaselor, îl 
înţepa spatele. Căţeaua i-l brăzdase cu zgârieturi lungi. Abia 
dacă observase în momentele acelea, dar acum ajunse la 
concluzia că era nevoit s-o trimită acasă de-a buşilea. Doar ca 
să-i arate cine era b... 

Tăcerea îl izbi. Tăcere. "The Cavalier" nu închidea până la 
două; că tot veni vorba, putea încă să vadă firma de neon 
clipind şi pâlpâind prin fereastra prăfuită a mansardei. Cu 
excepţia bubuitului constant 

(s-a-ntâmplat ceva) 

locul era tăcut ca un mormânt. 

— Billy, eşti acolo? Hei! 

— Cine e? şopti Chris. 

Ochii îi erau scânteietori şi atenţi în lumina intermitentă a 
neonului. 

— Jackie Talbot, spuse el absent, apoi ridică vocea: Ce? 

— Las-să intru, Billy! Am să-ti vorbesc! 

Billy se ridică şi lipăi până la uşă, gol. Trase cârligul demodat 
şi deschise. 

Jackie Talbot dădu buzna. Avea ochii bezmetici iar faţa îi era 
mânjită cu funingine. Tocmai trăgea o băută cu Steve şi Henry 
când primiseră vestea, la douăsprezece şi zece. Se înapoiaseră 
în oraş cu vechiul Dodge decapotabil al lui Henry, şi văzuseră 
magistrala de benzină de pe Jackson Avenue explodând din 
înălţimea Colinei Brickyard. Când Jackie împrumutase Dodge-ul 
şi pornise înapoi, oraşul era o ruină cuprinsă de panică. 

— Chamberlainu' arde, îi spuse el lui Billy. Tot oraşu-n pizda 
mă-si. Şcoala s-a dus. Centru' s-a dus. West End a sărit în aer - 
gazu'. Şi Carlin Street e-n flăcări. Şi cică Carrie White a făcut-o! 

— O Doamne, făcu Chris; se pregăti să se dea jos din pat, 
bâjbâind după haine. Ce-a făcut... 

— Gura, i-o tăie moale Billy, sau îţi ard un şut în cur. 

Privi din nou spre Jackie şi-i făcu semn din cap să continue. 

— Au văzut-o. Multă lume-au văzut-o. Billy, cică-i toată plină 
de sânge. Era la balu' ăla-mpuţit aseară... Steve şi Henry nu s- 


au prins da'... Billy, ai... sângele-ăla de porc... era... 

— Mdea, răspunse Billy. 

— O, nu. 

Jackie se rezemă sleit de tocul uşii. Faţa îi era de un galben 
bolnăvicios în lumina singurului bec de pe hol. 

— O lisuse, Billy, tot oraşui... 

— Carrie a făcut praf tot oraşul? Carrie White? Mănânci căcat. 

O spusese calm, aproape senin. În spatele lui, Chris se 
îmbrăca repede. 

— Du-te şi te uită pe geam, îl îndemnă Jackie. 

Billy se duse la fereastră şi privi afară. Întregul orizont 
devenise purpuriu la răsărit, iar cerul era luminat tot. Chiar în 
timp ce se uita, trecură cu urlet trei maşini de pompieri. Putu 
distinge denumirile înscrise pe ele în lumina felinarului care 
marca parcarea de la "The Cavalier". 

— Pui de târfă, zise. Maşinile-astea-s de la Brunswick. 

— Brunswick? repetă Chris. Asta-i la patruzeci de mile de-aici. 
Nu se poate... 

Billy se întoarse din nou spre Jackie Talbot. 

— Bine. Ce s-a-ntâmplat? 

Jackie clătină din cap. 

— Nu ştie nimeni, nu încă. A-nceput la liceu. Carrie şi Tommy 
Ross au ieşit Rege şi Regină, şi pe urmă cineva a vărsat vreo 
două găleți cu sânge peste ei şi ea a fugit afară. Pe urmă şcoala 
a luat foc, şi cică n-a mai putut să iasă nimeni. Pe urmă a sărit în 
aer Amoco-u' lu' Teddy, pe urmă staţia aia Mobil de pe Summer 
Street... 

— Citgo, îl corectă Billy. E un Citgo. 

— Cui pizda mă-si-i pasă? zbieră Jackie. Ea era, în fiecare loc 
unde s-a-ntâmplat ceva era ea! Şi găleţile-alea... niciunu' din 
noi n-aveam mănuşi... 

— Am eu grijă, spuse Billy. 

— Nu te-ai prins, Billy. Carrie e... 

— Cară-te. 

— Billy... 

— Cară-te sau îţi rup o mână şi ţi-o dau s-o haleşti. 

Prudent, Jackie ieşi de-a-ndăratelea pe uşă. 

— Du-te acasă. Să nu vorbeşti cu nimeni. Am eu grijă de 
toate. 

— Bine, făcu Jackie. Okay. Billy, tocmai m-am gândit... 


Billy trânti uşa. 

Într-o clipă, Chris fu peste el: 

— Billy ce ne facem căţeaua aia de Carrie oh Dumnezeule ce 
ne facem... 

Billy o pălmui, cu toată puterea braţului, de-o dobori pe 
podea. Chris rămase aşezată grămadă preţ de-un moment, 
buimăcită şi tăcută, după care îşi duse mâna la faţă şi începu să 
suspine. 

Billy îşi trase pantalonii, tricoul, cizmele. După aceea, se duse 
la spălătorul de porțelan ciobit din colt, aprinse lumina, îşi udă 
părul şi începu să se pieptene, aplecându-se pentru a-şi vedea 
chipul reflectat în oglinda veche şi pătată. In spatele lui, vălurită 
şi deformată, Chris Hargensen şedea pe jos, ştergându-şi 
sângele de pe buza spartă. 

— Am să-ţi spun eu ce-o să facem, zise el. O să ne ducem în 
oraş şi ne uităm la focuri. După aia, o să ne ducem acasă. O să-i 
spui la tăticu' tău drag că eram la "The Cavalier" şi beam bere 
când s-a-ntâmplat. Eu am să-i zic la mămica mea dragă la fel. 
Precipit? 

— Billy, amprentele tale. 

Vocea îi era înăbuşită, dar respectuoasă. 

— Amprentele /or, spuse el. Eu purtam mănuşi. 

— Da' n-o să spună? întrebă Chris. Dacă poliţia-i saltă şi-i ia la 
întrebări... 

— Sigur. Or să spună. 

Buclele şi ondulaţiile erau aproape impecabile. Luceau sub 
lumina globului mat, pătat de muşte, ca nişte vârtejuri în apa 
adâncă. Avea faţa calmă, tihnită. Pieptenele pe care-l folosea 
era un As vechi şi rablagit, îngălat de grăsime. Tatăl său i-l 
dăruise la împlinirea a unsprezece ani, şi nu i se rupsese niciun 
dinte. Nici măcar unul. 

— Poate că nici n-au să găsească găleţile, urmă Billy. Şi dacă 
totuşi, poate că amprentele o să fie toate şterse de foc. Nu ştiu. 
Da' dacă Doyle îl saltă pe oricare din ei, eu am luat-o spre 
California. Tu, faci ce vrei. 

— N-ai vrea să mă iei cu tine? întrebă ea, privindu-l de pe 
podea, cu buza umflată până la proporţii negroide şi ochii 
rugători. 

Billy zâmbi. 

— Poate. 


Dar n-avea s-o ia. N-avea s-o mai ia. 

— Haide. Mergem în oraş. 

Coborâră la parter şi trecură prin sala de dans pustie, unde 
scaunele încă mai erau trase la o parte iar berile stăteau trezite 
pe mese. 

In timp ce ieşeau pe uşa de incendiu, Billy spuse: 

— Locu' ăsta pute, oricum. 

Se urcară în maşină, iar el porni motorul. Când aprinse 
farurile, Chris începu să urle, cu pumnii strânşi lipiţi de obraji. 

Billy o simţi în acelaşi timp: Ceva în mintea lui, 

(Carrie Carrie Carrie Carrie) 

o prezenţă. 

Faza lungă o zugrăvea într-un alb-negru spectral de film 
horror, încleiată în sânge închegat. Acum, mult din acesta era al 
ei. Mânerul cuţitului de măcelărie îi ieşea încă din umăr, iar 
rochia era acoperită cu noroi şi înverzită de iarbă. Mare parte 
din distanţa de la Carlin Street o străbătuse târâş, pe jumătate 
leşinată, pentru a distruge acest motel - poate chiar cel unde 
începuse osânda creaţiunii ei. 

Stătea legănându-se, cu braţele azvârlite înainte ca ale unui 
hipnotizator pe scenă, şi porni cu mers clătinat spre ei. 

Se întâmplă într-o fracțiune de secundă. Chris n-avusese timp 
să-şi slobozească primul zbieret. Reflexele lui Billy erau foarte 
bune, iar reacţia, instantanee. Băgă într-a-ntiia, ambreie şi 
apăsă adânc acceleraţia. 

Pneurile Chevrolet-ului scrâşniră pe asfalt, iar maşina ţâşni 
înainte precum cine ştie ce străvechi şi cumplit mâncător de 
oameni. Silueta se mări dincolo de parbriz şi, făcând aceasta, 
prezenta deveni mai puternică 

(CARRIE CARRIE CARRIE) 

şi mai puternică 

(CARRIE CARRIE CARRIE) 

ca un radio dat la maximum. Timpul păru că se închide în 
jurul lor ca-ntr-o ramă şi un moment fură imortalizaţi în plină 
mişcare: Billy 

(CARRIE exact ca nişte câini CARRIE exact ca nişte câini 
nenorociţi CARRIE brucie aş vrea să pot CARRIE să fiu CARRIE 
în locul tău) 

şi Chris 

(CARRIE lisuse nu s-o omor CARRIE nu vroiam s-o omor 


CARRIE Billy eu nu CARRIE vreau s-CARRIEo văd CA) 

şi Carrie însăşi. 

(văd roata maşina roata benzina pedala roata văd ROATA o 
doamne inima mea inima mea inima mea) 

Şi Billy simţi deodată maşina trădându-l, prinzând viaţă, 
lunecându-i în mâini. Chewy-ul cârmi într-un semicerc, cu 
pneurile fumegând, cu ţevile de eşapament pârâind, şi deodată 
latura de şindrilă a "The Cavalier'-ului creştea, creştea, creştea 
Şi 

(asta e) 

intrară-n ea cu şaizeci la oră, accelerând încă, iar lemnele 
zburară în sus într-o detonație cu irizaţii de neon. Billy fu 
aruncat înainte şi axul volanului îl străpunse. Chris fu azvârlită în 
tabloul de bord. 

Rezervorul de benzină se sparse, şi combustibilul începu să 
formeze o băltoacă în jurul părţii dinapoi a maşinii. Parte dintr-o 
ţeavă de eşapament căzu în baltă, iar benzina izbucni în flăcări. 

Carrie zăcea pe o parte, cu ochii închişi, gâfâind gros. li luase 
foc pieptul. 

Începu să se târâie prin parcare, fără ţintă. 

(momma iartă-mă totul a ieşit prost o momma o te rog o te 
rog mă doare aşa de rău momma acuma ce mă fac) 

Şi deodată păru să nu mai conteze, nimic nu mai avea 
importantă dacă ea putea să se întoarcă, să se întoarcă şi să 
vadă stelele, să se întoarcă, să se uite o dată şi să moară. 

Şi astfel o găsi Sue la ora două. 


După ce se despărţi de Şeriful Doyle, Sue cobori strada şi se 
aşeză pe treptele de la Dvs-Vi-Le-Spălaţi. Privea spre cerul 
aprins fără a-l vedea. Tommy era mort. Ştia că e adevărat şi o 
accepta cu o uşurinţă îngrozitoare. 

Carrie o făcuse. 

N-avea idee de unde o ştia, dar convingerea era la fel de pură 
şi corectă ca o operaţie de aritmetică. 

Trecea timpul. Nu conta. Macbeth ucis-a Somnul iar Carrie 
ucis-a timpul. Binişor. Un bon mot. Sue zâmbi cu jale. Poate fi 
oare acesta sfârşitul eroinei noastre, Miss Dulce-Mică-Şaişpe- 
Ani? De-acum, gata cu grijile despre clubul local şi Kleen 
Korners. Pe veci. S-au dus. Au ars. Cineva trecu în fugă, 
bălmăjind că arde Carlin Street. Brava, Carlin Street. Tommy nu 
mai era. lar Carrie se dusese acasă să-şi omoare mama. 


N-avea habar de unde ştie. Nu prezenta nicio asemănare cu 
nimic din tot ce citise vreodată despre telepatie. Nu-i apăreau în 
cap imagini, nici uriaşe străfulgerări albe ale revelaţiei, doar o 
cunoaştere prozaică; la fel cum ştii că vara urmează primăverii, 


că poţi muri de cancer, că mama Carriei era deja moartă, că... 
TIIIII 


Inima i se ridică grea în gât. Moartă? Îşi examină cunoştinţele 
despre incident, încercând să nu ia în seamă insistenta bizarerie 
a ştiutului de niciunde. 

Da, Margaret White era moartă. Ceva cu inima. Dar o 
înjunghiase pe Carrie. Carrie era grav rănită. Era... 

Nu mai urma nimic. 

Se ridică şi alergă înapoi la maşina mamei ei. Zece minute 
mai târziu, parca în colţul străzilor Branch şi Carlin, aceasta din 
urmă arzând. Incă nu era la îndemână nicio maşină care să 
înfrunte incendiul, dar la ambele capete ale străzii fuseseră puse 
bariere, şi nişte indicatori rutieri afumaţi şi slinoşi purtau 
avertismentul: 


PERICOL! FIRE NEIZOLATE! 


Sue o tăie prin două curţi dosnice şi-şi croi drum printr-un 
gard viu înmugurit care o zgârie cu ţepii săi scurţi şi ţepeni. leşi 
la două case distanţă de locuinţa familiei White şi traversă. 

Casa era în flăcări, acoperişul un rug. Imposibil să te gândeşti 
măcar a te apropia atât cât să priveşti înăuntru. Dar, în lumina 
vie a focului, văzu ceva mai folositor: dâra roşie a sângelui 
Carriei. O urmă cu privirea în jos, pe lângă petele mai mari acolo 
unde Carrie se odihnise, printr-un alt desiş, peste curtea din 
spate a unei case din Willow Street, şi apoi printr-un crâng rar 
de pini şi stejari puieţi. Dincolo de acesta, un drumeag scurt şi 
nepietruit - aproape o cărare - şerpuia în sus şi la dreapta, 
îndepărtându-se de Drumul 6. 

Se opri brusc lovită de îndoială, cu o forţă corozivă, diabolică. 
Şi dacă o va găsi? Ce-o să urmeze? Atac de cord? O să-i dea foc? 
O s-o ia în stăpânire silind-o să iasă-n calea unei maşini sau 
camion de pompieri în viteză? Strania ei cunoaştere o înştiinţa 
că toate aceste lucruri stăteau în puterea lui Carrie. 


(găseşte un poliţist) 

Chicoti puţin la acest gând şi se aşeză în iarbă, care era 
mătăsoasă de rouă. Găsise deja un poliţist. Şi chiar 
presupunând că Otis Doyle o crezuse, la ce bun? In minte îi veni 
imaginea a o sută de poteraşi disperaţi înconjurând-o pe Carrie, 
cerându-i să depună armele şi să se predea. Carrie ridică supusă 
mâinile şi-şi desprinde capul de pe umeri. l-l întinde Şerifului 
Doyle, care îl pune solemn într-un coş de răchită cu inscripţia 
Corpul Delict Nr.l. 

(şi Tommy e mort) 

Ei, ei. începu să plângă. Îşi acoperi faţa cu mâinile, suspinând 
înfundat. O briză uşoară făcu să freamete tufişurile de ienupăr 
de pe creasta colinei. Alte maşini de pompieri vâjâiră pe Drumul 
6, ca nişte uriaşi câini de vânătoare roşii, în noapte. 

(oraşul arde din temelii o bine) 

Nici n-avea idee de când stătea acolo, plângând într-o semi- 
picoteală grunjoasă. Nici măcar nu era conştientă că urmărea 
înaintarea Carriei către "The Cavalier", nu mai mult decât îşi 
dădea seama că respiră, afară doar dacă nu se gândea anume. 
Carrie era foarte grav rănită, în acest moment nu mai mergea 
decât mânată de o îndârjire brută. Se afla la trei mile de "The 
Cavalier", teren neted nelucrat, pe unde o apucase Carrie. Sue 

(privi? gândi? nu contează) 

cum Carrie căzu într-un pârâu şi se târa afară, îngheţată, 
dârdâind. Chiar era de mirare că încă mai mergea. Dar, desigur, 
o făcea pentru Momma. Momma vroia ca ea să fie Sabia de Foc 
a Arhanghelului, să nimicească... 

(şi pe-asta o s-o nimicească) 

Se ridică şi o luă la fugă împiedicată, fără a se mai osteni să 
se ţină după dâra de sânge. Nu mai avea nevoie s-o 
urmărească. 


Din Umbra a explodat (pag. 164-65): 


Indiferent ce-am putea crede oricare dintre noi despre 
afacerea Carrie White, această s-a sfârşit. E timpul să privim 
spre viitor. După cum subliniază Dean McGuffin, în excelentul 
său articol din Science Yearbook, dacă refuzăm s-o facem, 
aproape sigur vom fi nevoiţi să achităm nota - iar preţul e de 
aşteptat să fie foarte piperat. 

Se ridică aici o spinoasă chestiune morală. Deja se 


înregistrează progrese în sensul izolării complete a genei TK. În 
comunitatea ştiinţifică se presupune mai mult sau mai puţin 
(vezi, de exemplu, articolul profesorilor Bourke şi Hannegan 
"Perspectivă asupra izolării genei TK, cu recomandări specifice 
pentru parametrii de control", din "Armarul de microbiologic", 
Berkeley, 1982) că, atunci când se va stabili o procedură de 
testare, toţi copiii de vârstă şcolară vor fi supuşi testului într-un 
mod la fel de rutinier precum li se aplică în prezent I.D.R.-ul 
pentru T.B.C. Totuşi, TK-ul nu e un virus; face parte din persoana 
afectată în aceeaşi măsura cu, de pildă, culoarea ochilor. 

Dacă facultatea TK manifestă intervine ca făcând parte din 
pubertate, şi dacă test TK ipotetic se efectuează pe copiii care 
încep clasa întâi, atunci cu siguranţă vom fi avertizaţi. Dar în 
acest caz, a fi avertizat înseamnă şi a preîntâmpina? Dacă testul 
T.B.C. rezultă pozitiv, copilul poate fi tratat sau izolat. Dar dacă 
iese pozitiv testul TK, nu avem niciun alt tratament decât un 
glonţ în cap. Şi cum ar fi posibil să se izoleze o persoană care, în 
ultimă instanţă, ar avea puterea de a dobori toate zidurile? Şi 
chiar dacă izolarea se poate realiza cu succes, ar permite 
poporul american ca o fetiţă drăguță să fie smulsă de lângă 
părinţii ei la primul semn al pubertăţii spre a fi ferecată într-un 
safe de bancă pentru tot restul vieţii? Mă îndoiesc. Mai ales 
după ce Comisia White a trudit atât de greu să convingă publicul 
că evenimentele de coşmar din Chamberlain au fost o deplină 
anomalie. 

Într-adevăr, se pare că ne-am întors de unde-am plecat... 


Din mărturia sub prestare de jurământ a Susanei Snell, 
depusă înaintea Comitetului de Stat pentru Investigaţii din 
Maine (din Raportul Comisiei White), pag: 306-472: 


ÎNTREBARE: - Acum, Miss Snell, Comitetul ar dori să 
parcurgem mărturia dumneavoastră aşa-zisa întâlnire cu Carrie 
White în parcarea de la "The Cavalier"... 

RASPUNS: - De ce mă tot întrebaţi aceleaşi lucruri? V-am mai 
spus de două ori. 

|: - Vrem să ne asigurăm că dosarul e corect în toate... 

R: - Vreţi să mă prindeţi cu minciuna, asta vreţi să spuneţi de 
fapt? Credeţi că nu spun adevărul, nu-i aşa? 

|: - Spuneaţi că aţi dat peste Carrie la... 

R: - Aveţi de gând să-mi răspundeţi? 


Î: - aproximativ orele 2.00 în dimineaţa zilei de 28 mai. 
Este corect? 

R: - Nu mai răspund la nicio întrebare până nu-mi răspundeţi 
dumneavoastră la cea pe care tocmai v-am pus-o. 

Î: - Miss Snell, acest organism are împuternicirea de a vă cita 
în fata instanţei pentru sfidare dacă refuzaţi să răspundeţi în 
orice alte temeiuri cu excepţia celor constituţionale. 

R: - Nu-mi pasă ce sunteţi împuterniciţi să faceţi. Eu am 
pierdut un om pe care-l iubeam. Daţi-i drumul şi băgaţi-mă la- 
nchisoare. Puțin îmi pasă. Eu... Eu... Oh, da' mai duceţi-vă 
dracu'. Cu toţii, duceţi-vă dracului. Încercaţi să... să... nu ştiu, să 
mă crucificaţi, sau mai ştiu eu ce. Lăsaţi-mă doar în pace! 


(o scurtă întrerupere) 


Îi - Miss Snell, acum sunteţi dispusă să vă continuaţi 
mărturia? 

R: - Da. Dar n-am să mă las sâcâită de nimeni, Domnule 
Preşedinte. 

Î: - Fireşte că nu, tânără domnişoară. Nimeni nu vrea să vă 
sâcâie. Acum, susţineţi că aţi dat peste Carrie în parcarea 
tavernei aceleia cam la orele 2.00. Corect? 

R: - Da. 

Î: - Ştiaţi ora. 

R: - Purtam ceasul pe care chiar acum mi-l vedeţi la mână. 

Î: - Ca să fim siguri. "The Cavalier" este sau nu la mai mult de 
şase mile de locul unde  lăsaserăţi maşina mamei 
dumneavoastră? 

R: - Pe drum, da. Pe scurtătură sunt cam vreo trei. 

Î: - Aţi parcurs pe jos această distanţă? 

R: —Da. 

Î: - Aţi afirmat mai devreme că "ştiaţi" că vă apropiaţi de 
Carrie. Vă puteţi explica? 


R: - Nu. 
|: - li simţeaţi mirosul? 
R: - Poftim? 


|: - V-a condus nasul? 
(Râsete la galerie) 


R: - Jucaţi vreun joc cu mine? 
|: - Răspundeţi la întrebare, vă rugăm. 


: - Nu. Nu m-a condus nasul. 
- O puteaţi vedea? 
: - Nu. 
- Auzi? 
: - Nu. 
- Atunci cum era posibil să ştiţi că se afla acolo? 

R: - Cum a ştiut Tom Qulillan Sau Cora Simard? Sau sărmanul 
Vic Mooney? Cum au ştiut oricare dintre ei? 

Î: - Răspundeţi la întrebare, domnişoară. Nu e nici locul, nici 
momentul pentru impertinenţă. 

R: - Dar şi ei au spus că "pur şi simplu ştiau", n-au spus aşa? 
Am citit mărturia doamnei Simard în ziar! Şi cum rămâne cu 
hidranţii de incendiu care s-au deschis de la sine? Şi cu pompele 
de benzină care şi-au spart singure încuietorile şi tot singure şi- 
au dat drumul? Firele electrice care s-au dat jos de pe stâlpi! 
Și... 

Î - Miss Snell, vă rugăm... 

R: - Aceste lucruri sunt consemnate în dosarul Comisiei! 

Î: - Nu acesta este subiectul discuţiei. 

R: - Atunci care e? Căutaţi adevărul sau doar un tap 
ispăşitor? 

Î: - Negaţi că aţi avut cunoştinţă dinainte despre locul unde 
se afla Carrie White? 

R: - Normal că da. E o idee absurdă. 

Î: - Zău? Şi de ce e absurdă? 

R: - Ei bine, dacă sugeraţi vreun soi de conspirație, e absurdă 
fiindcă ea era pe moarte când am găsit-o. N-a putut fi o moarte 
uşoară. 

Î: - Dacă nu aţi avut cunoştinţă dinainte despre locul unde se 
afla, cum aţi putut merge direct acolo? 

R: - Oh, prostule! N-ai ascultat nimic din câte s-au spus aici? 
Toată lumea ştia că era Carrie! Oricine ar fi putut-o găsi dacă-şi 
punea mintea! 

Î: - Dar nu a găsit-o chiar oricine. Dumneata ai găsit-o. Ne-ai 
putea spune de ce oamenii n-au apărut de pretutindeni, ca 
pilitura de fier atrasă de un magnet? 

R: - Îi slăbeau rapid puterile. Cred că poate... poate zona 
influenţei ei se restrângea. 

Î: - Cred că sunteţi de acord că aceasta e o supoziţie relativ 
neinformată. 


parai o read * Ieud e) 


R: - Normal că e neinformată. În privinţa Carriei White, cu toţii 
suntem relativ neinformaţi. 

|: - Cum doriţi, Miss Snell. Acum, dacă am putea să trecem 
la... 


La început, când escaladă taluzul dintre păşunea lui Henry 
Drain şi parcarea de la "The Cavalier", crezu că probabil Carrie 
murise. Silueta ei se zărea la jumătatea parcării, şi arăta ciudat 
de micşorată şi mototolită. Îi amintea de animalele moarte pe 
care le văzuse pe 95 - iepuri, godaci, sconcşi - călcate de 
camioanele în viteză şi transportoarele militare. 

Dar prezenţa încă se mai simţea în mintea ei, vibrând cu 
încăpățânare, repetând literele de apel ale personalităţii lui 
Carrie White mereu şi mereu. O esenţă de Carrie, un gesta/t 
acum înăbuşit, fără stridenţă, fără a se anunţa cu surle şi 
trâmbiţe, ci înteţindu-se şi estompându-se în oscilaţii constante. 

Inconştientă. 

Sue escaladă gărduleţul ce înconjura parcarea, simțind în 
obraz dogoarea focului. "The Cavalier" era o clădire cu structură 
din lemn şi ardea cu o văpaie vie. Rămăşiţele calcinate ale unei 
maşini erau îmbrăţişate de flăcări în dreapta uşii din spate. Deci 
Carrie o făcuse şi pe asta. Nu se duse să vadă dacă era cineva 
înăuntru. N-avea importanţă, nu acum. 

Merse până în locul unde Carrie zăcea pe o parte, fără a-şi 
putea auzi propriii paşi acoperiţi de trosnetele flămânde ale 
focului. Cobori privirea spre făptura încovrigată, cu milă uimită 
şi amarnică. Plăselele cuţitului îi ieşeau crud din umăr, şi era 
scăldată într-o mică băltoaca de sânge - parte din el îi şiroia pe 
gură. Părea că ar fi încercat să se întoarcă atunci când o 
surprinsese inconştienta. Capabilă să aprindă incendii, să 
doboare cabluri electrice, capabilă să ucidă aproape prin simpla 
forţă a gândului; incapabilă să se întoarcă de pe o parte pe alta. 

Sue îngenunche, o apucă de braţ şi de umărul teafăr şi o 
culcă uşurel pe spate. 

Carrie gemu adânc, iar pleoapele îi tresăriră. Percepția ei în 
mintea lui Sue se contura mai precis, ca o imagine mintală 
căpătând definiţie. 

(cine e) 

lar Sue, pe negândite, vorbi în acelaşi chip: 

(eu Sue Snell) 

Numai că nu era nevoie să se gândească la numele ei. Gândul 


la sine ca sine însăşi nu comporta nici cuvinte nici imagini. 
Inţelegerea aduse dintr-o dată totul foarte aproape, îl făcu real, 
iar compasiunea pentru Carrie străpunse amorţeala stării de 
şoc. 

lar Carrie, cu îndepărtat, mut reproş: 

(m-ati înşelat toţi m-aţi înşelat) 

(Carrie nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat Tommy a) 

(m-aţi înşelat asta s-a întâmplat înşelat înşelat înşelat o 
murdară înşelăciune) 

Amestecul de imagine şi emoție era ameţitor, indescriptibil. 
Sânge. Tristeţe. Frică. Ultima înşelăciune murdară dintr-o lungă 
serie de înşelăciuni murdare: străfulgerară prin faţa ei într-o 
cavalcadă năucitoare ce făcu mintea lui Sue să se dea înapoi 
neajutorată, deznădăjduită. Împărtăşeau cumplita totalitate a 
cunoaşterii perfecte. 

(Carrie nu nu nu mă doare) 

Acum fetele aruncau şerveţele sanitare, cântând, râzând, faţa 
lui Sue oglindită în propria-i minte: urâtă, caricaturală, toată 
numai gură, crud de frumoasă. 

(uite înşelăciunile murdare uite toată viaţa mea o lungă 
înşelăciune murdară) 

(uite Carrie uită-te înlăuntrul meu) 

Şi Carrie se uită. 

Senzaţia fu înspăimântătoare. Creierul şi sistemul ei nervos 
deveniseră o bibliotecă. Cineva în disperată nevoie alerga prin 
ea, cu degetele lunecând uşor de-a lungul rafturilor cu cărţi, 
scoțând unele, parcurgându-le, punându-le înapoi, lăsând altele 
să cadă, lăsând paginile să fluture înnebunite 

(crâmpeie astea-s eu când eram mică îi urăsc tati o mami 
buze largi o dinţi Bobby m-a împins o genunchiul meu maşină 
vreau sa merg cu maşina mergem s-o vedem pe mătuşa Cecily 
mami vino repede am făcut pişu) în vântul memoriei; şi încă iar 
şi iar, ajungând în cele din urmă la un raft însemnat TOMMY, 
subtitlul BAL. Cărţi aruncate deschise, străfulgerări de fapte 
trăite, adnotări marginale în toate hieroglifele emoţiei, mai 
complexe decât Piatra Rosetta. 

Căutând. Găsind mai mult decât bănuise Sue însăşi - dragoste 
pentru Tommy, gelozie, egoism, o nevoie de a-l subjuga voinţei 
ei în problema invitării lui Carrie, dezgust faţă de Carrie însăşi, 

(ar putea avea mai multă grijă de sine arată chiar ca o 


BLESTEMATĂ DE BROASCA RÂIOASĂ) 

ură faţă de Miss Desjardin, ură faţă de sine însăşi. 

Dar niciun strop de rea voinţă pentru Carrie ca persoană, 
niciun plan de-a o scoate în fata tuturor şi a o desfiinţa. 

Senzaţia febrilă de-a fi violată în cele mai tainice coridoare ale 
ei începu să pălească. O simţi pe Carrie retrăgându-se, slăbită, 
epuizată. 

(de ce nu m-ai lăsat doar în pace) 

(Carrie eu) 

(momma ar fi fost vie am omorât-o pe momma o vreau o mă 
doare pieptul mă doare umărul o o o o vreau pe momma mea) 

(Carrie eu) 

Şi nu găsea nicio cale de-a încheia acest gând, nu exista 
nimic să-l completeze. Sue fu covârşită dintr-o dată de groază, 
cu atât mai rea cu cât nu-i putea atribui niciun nume. Monstrul 
sângerând de pe asfaltul acela pătat de ulei păru deodată lipsit 
de sens şi cumplit în suferinţa şi agonia sa. 

(o momma mi-e frică momma MOMMA) 

Sue încercă să se smulgă, să-şi desprindă mintea, să-i 
îngăduie lui Carrie măcar intimitatea propriei ei morţi, şi nu fu în 
stare. Simţea că moare ea însăşi şi nu vroia să-şi vadă această 
avanpremiera al propriului ei sfârşit definitiv. 

(came dă-mi DRUMUL) 

(Momma Momma Momma 0000000000000000000000000) 

Ţipătul mintal atinse un crescendo incredibil, ca o vâlvătaie, şi 
apoi se stinse brusc. O clipă Sue simţi că parcă vede flacăra 
unei lumânări dispărând în josul unui tunel lung şi negru cu 
iuţeală ameţitoare. 

(moare o dumnezeule o simt cum moare) 

lar apoi lumina nu mai fu, iar ultimul gând conştient fusese 

(momma iartă-mă unde) 

şi se frânse şi Sue rămase acordată numai pe frecvenţa inertă 
şi idioată a terminaţiilor nervilor fizici cărora aveau să le 
trebuiască ore întregi până să moară. 

Se îndepărtă poticnită, ţinându-şi braţele în faţă ca o oarbă, 
spre marginea parcării. Se împiedică de gărduleţul până la 
genunchi şi căzu de-a rostogolul pe rambleu. Se ridică în 
picioare şi ieşi împleticindu-se pe câmp, care se umplea cu 
pungi albe şi tainice de ceaţă la sol. Greierii scârţâiau nepăsători 
şi o cucuvaie 


(cucuvaia moare cineva) 

ţipă în uriaşa încremenire a zorilor. 

O luă la fugă, respirând din adâncul pieptului, fugind de 
Tommy, de focuri şi explozii, de Carrie, dar mai cu seamă de 
oroarea finală - acel ultim gând luminat purtat rapid în jos prin 
tunelul negru al veşniciei, urmat de părâitul vegetativ şi nătâng 
al banalei electricităţi. 

Imaginea remanentă începu să se şteargă fără tragere de 
inimă, lăsând o întunecime binecuvântată şi răcoroasă în mintea 
ei care nu ştia nimic. Încetini, se opri, şi deveni conştientă că 
începuse să se întâmple ceva. Rămase în mijlocul câmpiei 
întinse şi ceţoase, aşteptând să înţeleagă. 

Răsuflarea rapidă scăzu, scăzu, se prinse deodată ca într-un 
ghimpe... 

Şi deodată se evacuă într-un unic zbieret înşelat, urlător. 

În timp ce simţea curgerea înceată a sângelui menstrual 
întunecat în josul coapselor. 


PARTEA A TREIA - Ruinele 


Din comunicatul AP naţionale, vineri, 5 iunie, 1979: 
CHAMBERLAIN, MAINE (AP) 


OFICIALITĂŢILE DE STAT DECLARĂ CĂ TOTALUL VICTIMELOR 
DIN CHAMBERLAIN SE RIDICĂ LA 409 MORŢI ŞI 49 ÎNREGISTRAŢI 
ÎNCĂ SUB TITLUL DE DISPĂRUȚI. INVESTIGAŢIILE PRIVITOARE LA 
CARIETTA WHITE ŞI AŞA-NUMITELE FENOMENE "TK" CONTINUĂ 
ÎN MIJLOCUL UNOR ZVONURI PERSISTENTE ÎN SENSUL CĂ 
AUTOPSIA EFECTUATĂ ASUPRA NUMITEI WHITE A DESCOPERIT 
ANUMITE FORMAŢIUNI NEOBIŞNUITE ÎN CEREBRUM ŞI CEREBEL. 
GUVERNATORUL STATULUI ÎN CAUZĂ A DESEMNAT UN COMITET 
SUPERIOR PENTRU A CERCETA ÎNTREAGA TRAGEDIE. TERMINAT. 

FINAL 5 IUNIE O3O03N AP 


Din "The Lewiston Daily Sun", duminică, 7 septembrie (pag. 
3): 


Moştenirea TK: 
Pământ pârjolit, inimi pârjolite 
NOAPTEA Balului din Chamberlain face acum parte din istorie. 
Învăţaţii repetă de veacuri că timpul vindecă orice răni, dar 
suferinţa acestui orăşel din vestul statului Maine s-ar putea să 
fie mortală. Străzile rezidenţiale încă se mai află în Cartierul de 
Est al localităţii, străjuite de stejari falnici ce se înalţă acolo de 
două sute de ani. Cochetele solniţe şi vilele stil fermă de pe 
Morin Street şi Brickyard Hill sunt încă intacte şi îngrijite. Dar 
această pastorală a Noii Anglii se aşterne pe buza unui taler 
înnegrit şi sfărâmat, şi multe dintre ordonatele căsuțe au pe 
iarba din faţă inscripţia DE VÂNZARE. Cele locuite încă sunt 
însemnate cu cununi de doliu pe uşa de la intrare. Furgonetele 
Allied galben-strălucitoare şi stivuitoare portocalii U-Hau/ de 
felurite mărimi sunt în aceste zile o prezenţă comună pe străzile 
din Chamberlain. 

Principala unitate industrială a oraşului,  Ţesătoria 
Chamberlain, stă încă în picioare, neatinsă de focul care a 
pustiit mare parte din aşezare în acele două zile din mai. Nu mai 


funcţionează însă decât într-un singur schimb începând din 4 
iunie şi, conform cu declaraţiile directorului unităţii William A. 
Chamblis, sunt foarte posibile şi alte reduceri ale producţiei. 
"Avem comenzile," a spus Chamblis, "dar nu poţi ţine o ţesătorie 
în funcţiune fără oameni la pontaj. Nu-i avem. De la 15 august 
încoace am primit demisiile de la treizeci şi patru de lucrători. 
Singurul lucru pe care-l mai putem găsi de făcut acum e să 
închidem boiangeria şi să restrângem sfera activităţilor. Trebuie 
să-i lăsăm pe oameni să plece, dar problema se reduce la o 
chestiune de supravieţuire financiară." 

Roger Fearon trăieşte în Chamberlain de douăzeci şi doi de 
ani, din care optsprezece a fost în pâine. In acest interval a 
avansat, dintr-un calic de la etajul trei scoțând şaptezeci şi trei 
de cenți pe oră, până la şef al boiangeriei; totuşi, pare curios de 
neafectat la gândul că şi-ar putea pierde slujba. "Aş pierde o 
leafă al naibii de bună," a spus Fearon. "Nu-i o treabă pe care s- 
o iei uşor. Nevasta şi cu mine am stat de vorbă. Putem vinde 
casa - face S 20.000 uşor - şi chiar dacă probabil n-o să 
scoatem nici jumate pe-atâta, probabil c-o să-i dăm bătaie şi-o 
s-o punem la mezat. Nu face nimica. Chiar nu mai vrem să stăm 
în Chamberlain. Ziceţi ce-aţi zice, da' Chamberlain-u' nu ne mai 
convine." 

Fearon nu e singurul. Henry Kelly, proprietar al unei tutungerii 
şi al chioşcurilor de răcoritoare numit Kelly Fruit până când 
Noaptea Balului i l-a şters de pe faţa pământului, nu plănuieşte 
să-l reconstruiască. "Copiii s-au dus," ridică el din umeri. "Dacă 
deschid iar, ar fi prea multe fantome în prea multe colturi. O să 
iau banii de asigurare şi mă retrag la St.Petersburg." 

Timp de-o săptămână după ce tornada din '54 şi-a tăiat făgaş 
de moarte şi distrugere prin Worcester, văzduhul a fost plin de 
sunetul ciocanelor, de mirosul lemnului nou, şi de o senzaţie de 
optimism şi energie omenească. Nimic de acest fel nu se simte 
în Chamberlain toamna asta. Drumul principal a fost degajat de 
moloz, şi cam la atât se reduce totul. Feţele care-ţi ies în cale 
sunt pine de deznădejde opacă. Bărbaţii beau bere, fără a vorbi, 
în Barul lui Frank din colţul Străzii Sullivan, iar femeile schimbă 
istorisiri de jale şi pierdere în curţile din dos. 

Chamberlain a fost declarat zonă calamitată şi s-au alocat 
bani pentru a ajuta oraşul să se repună pe picioare şi să se 
reclădească centrul administrativ. 


Dar principala afacere din Chamberlain în ultimele patru luni 
au fost înmormântările. 

Patru sute şi patruzeci sunt acum recunoscuţi ca morţi, şi încă 
optsprezece dispăruţi. lar şaizeci şi şapte dintre morţi erau elevi 
în anul patru la Ewen High School, în pragul absolvirii. Poate ca 
asta, mai mult ca orice, a secătuit de viaţă oraşul Chamberlain. 

Au fost înmormântați în zilele de 1 şi 2 iunie, în trei ceremonii 
de masă. La data de 3 iunie, în piaţa centrală a oraşului s-a ţinut 
o slujbă de pomenire. A fost cea mai emoţionantă ceremonie 
căreia i-a fost martor subsemnatul. Participarea s-a ridicat la mii 
de oameni, şi întreaga adunare a stat neclintită în timp ce 
orchestra şcolii, împuţinată de la cincizeci şi şase de membri la 
nici patruzeci, a intonat şi imnul şcolii. 

În săptămâna următoare a avut loc o sumbră ceremonie de 
absolvire, la Academia Motton din vecinătate, dar nu mai 
rămăseseră decât cincizeci şi doi de elevi în anul patru să 
absolve şcoala. Reprezentantul absolvenţilor, Henry Stampel, a 
izbucnit în lacrimi la jumătatea discursului şi n-a mai putut 
continua. Nicio petrecere de Noaptea Absolvirii nu a urmat 
ceremoniei; absolvenţii şi-a luat doar diplomele şi s-au dus 
acasă. 

Şi totuşi, în timp ce vara îşi urma cursul, dricurile continuau să 
treacă pe stradă pe măsură ce se găseau alte şi alte cadavre. 
Unora dintre localnici li se părea că zi de zi coaja e smulsă iar, 
astfel ca rana să poată sângera mereu. 

Dacă vă numărați printre nu puţinii amatori de curiozităţi care 
au trecut prin Chamberlain în ultima săptămână, aţi văzut un 
oraş ce suferă poate de cancer al spiritului în faza terminală. 
Câteva persoane, cu un aer pierdut, rătăcesc prin culoarele din 
A&P. Biserica Congregaţionistă de pe Carlin Street a dispărut, 
rasă de foc, dar Biserica Catolică din cărămidă încă se mai înalţă 
pe Elm Street, iar cocheta Biserică Metodistă din capătul Străzii 
Principale, deşi afumată de incendii, e neatinsă. Totuşi, 
participarea nu mai e numeroasă. Bătrânii încă mai stau pe 
bănci în Piaţa Judecătoriei, însă tablele de şah şi chiar 
conversaţia nu mai prezintă niciun interes. 

Impresia predominantă e aceea a unui oraş ce aşteaptă să 
moară. 

Nu este de ajuns, în aceste zile, să spui că oraşul Chamberlain 
nu va mai fi niciodată acelaşi. S-ar putea să fie mai aproape de 


adevăr afirmaţia că pur şi simplu oraşul Chamberlain nu va mai 
fi niciodată. 

Extras dintr-o scrisoare datată nouă iunie, de la Directorul 
Henry Grayle către Peter Philpott, Inspector Şef Şcolar: 


„„.Şi prin urmare consider că nu mai pot continua în postul 
meu actual, intuind, cum v-am spus, că o asemenea tragedie ar 
fi putut să fie preîntâmpinată dacă aveam doar puţin mai mult 
spirit de prevedere. Aş dori să-mi acceptaţi demisia valabilă 
începând cu data de 1 iulie, dacă acest lucru e convenabil 
pentru dvs. şi personalul dvs. ... 


Extras dintr-o scrisoare datată unsprezece iunie, de la Rita 
Desjardin, instructor de educaţie fizică, pentru Directorul Henry 
Grayle: 

„„„returnez contractul cu acest prilej. Simt că mai curând mi-aş 
pune capăt zilelor decât să mai predau vreodată. Noaptea, 
târziu, mă tot gândesc: dacă doar m-aş fi apropiat de fata 
aceea, dacă, dacă... 


Înscris găsit pe terenul unde fusese amplasat bungaloul 
familiei White: 


CARRIE WHITE ARDE ÎN IAD PENTRU PĂCATELE El IISUS 
NICICÂND NU DĂ GREŞ 


Din "Telekinezia: analiză şi consecinţe" (Science Yearbook), 
de Dean D.L. McGuffin: 


În concluzie, aş vrea să subliniez faptul că riscul grav pe care 
şi-l asumă autorităţile îngropând afacerea Carrie White sub 
preşul birocraţiei - şi mă refer în mod concret la aşa-numita 
Comisie White. Dorinţa răspândită în rândul oamenilor politici de 
a privi TK-ul ca pe un fenomen rarisim pare foarte puternică, şi 
câtă vreme un asemenea lucru poate fi înţeles, nu e şi de 
acceptat. Posibilitatea recidivei, în sens genetic, este de 99 la 
sută. Acum e momentul să facem planuri pentru ceea ce ar 
putea fi... 


Din Dicționarul explicativ al terminologiei argotice: ghid 
pentru părinți, de John R. Coombs (New York: The Lighthouse 
Press, 1985), pag. 73: 


a sfâşia o Carrie: A cauza fie violenţă, fie distrugere; 


debandadă, confuzie; (2) a incendia (după Carrie White, 1963- 
1979) 


Din Umbra a explodat (pag. 201): 


În cuprinsul acestei cărţi se face referire la o pagină dintr-un 
caiet de şcoală al elevei Carrie White unde figura scris repetat, 
ca pradă disperării, un vers al celebrului poet rock al anilor '60, 
Bob Dylan. 

S-ar putea să nu greşim încheind volumul acesta cu câteva 
versuri dintr-un alt cântec al lui Bob Dylan, versuri ce ar putea 
sluji drept epitaf pentru Carrie: "/ wish I could write you a 
melody so plain/ That would save you, dear lady, from 
going insane/ That would ease you and cool you and cease 
the pain/ Of your useless and pointless knowledge... 

* "Aş vrea să-ţi pot scrie o melodie atât de curată/ încât de 
nebunie, dragă doamnă, să fii salvată/ Liniştită, răcorită şi 
încetând durerea toată/ A  zadarnicei, şi inutilei tale 
cunoaşteri...3" . 


Din Numele meu este Susan Snell (pag. 98) 


Aici se încheie mica mea carte. Sper să se vândă bine, astfel 
ca să mă pot duce undeva unde nu mă cunoaşte nimeni. Vreau 
să cuget pe îndelete, să hotărăsc ce voi face de-acum şi până în 
momentul când lumina mea va fi purtată în jos prin acel tunel 
lung în întuneric... 


Din concluzia Comitetului de Stat pentru Investigaţii din Maine 
în legătură că evenimentele nopţii de 27/28 mai din 
Chamberlain, Mâine: 


„„Şi astfel trebuie să conchidem că, în vreme ce autopsia 
efectuată asupra subiectului indică unele modificări celulare 
care pot indica prezenţa unei oarecari puteri paranormale, nu 
găsim niciun motiv de a crede că recidiva e probabilă sau chiar 
posibilă... 


Extras dintr-o scrisoare datată 3 mai 1988, de la Amelia Jenks, 
Royal Knob, Tennessee, către Sandra Jenks, Macon, Georgia: 


„iar nepoţica ta creşte ca din apă, groaznic de mare pentru 
doar 2 ani. Are ochi albaştri ca tăticul ei şi părul meu blond dar 


3 Versuri din TOMBSTONE BLUES, de Bob Dylan 


probabil c-o să se închidă. Cu toate astea e groaznic de drăguță 
& câteodată cân doarme mi se pare că semănă cu momma 
noastră. 

Alantăeri cân se juca în colb lângă casă am tras cu ochiul şi 
am văzut o chestie de nu se poate. Annie să juca cu frăţiorii ei 
petricele doar că petricelele se mişca singure-singurele. Annie 
chicotea şi se râdea da mie mia fost puţină frică. Unele din 
petricelele ălea sărea drept în sus şin jos. Mia adus aminte de 
mămica, ti minte cân a venit atuncea poliţaii dupe Pete şi lea 
zburat pistoalele din mână şi mămica tot se râdea. Şi avea 
obiceiu să facă balansoarul să se legene ciar cân nu stătea în el. 
Chiar că mia făcut f. rău să mă gândesc la asta. Precis că sper 
că no să se apuce să facă vrăji cum făcea mămica, ti minte? E 
acu trebuie să mă duc & să spăl aşa că zii de la mine toate bune 
la Rich şi ai grije să ne trimiţi nişte poze cân poţi. Da Anniea 
noastră tot groaznic de drăguță e & are nişte oc strălucitori ca 
neşte năsturaşi. Pui pariu că o sajungă ceva de samă întro zi. 

Cu Drag, 

Melia