Chuck Palahniuk — Inventează ceva

Chuck Palahniuk 


Inventează ceva 


BIBI PE, | POLIROM 


POLIROM 


CHUCK PALAHNIUK 


Inventează ceva 
Povestiri pe care nu ţi le poţi şterge din minte 


Traducere din limba engleză de Dan Sociu 
Titlu original: Make something up - 2015 


Editura POLIROM 
- 2016 - 


CHARLES MICHAEL „CHUCK” PALAHNIUK (n. 1962, Pasco, 
Washington) este considerat unul dintre cei mai originali şi mai 
inventivi scriitori americani contemporani. A studiat jurnalismul la 
Universitatea din Oregon şi, după absolvire, în 1986, s-a stabilit în 
Portland, unde a schimbat diverse slujbe înainte să se dedice scrisului. 
Deşi primele cărţi i-au fost refuzate de editori, care le considerau prea 
riscante din cauza atmosferei lor sumbre, după publicarea romanului 
Fight Club (1996) cariera sa literară şi-a schimbat definitiv cursul. A 
scris până în prezent peste douăzeci de romane şi cărţi de non- 
ficţiune, traduse deja în numeroase limbi. La Editura Polirom au 
apărut: Fight Club (2004, 2012), roman distins cu mai multe premii şi 
ecranizat în 1999, în regia lui David Fincher, cu Edward Norton, Brad 
Pitt şi Helena Bonham Carter în rolurile principale, Jurnal (2006, 2014), 
Bântuiţii (2007, 2014), Cântec de leagăn (2007), Monştri invizibili 
(2008), Sufocare (2009), Rant (2009), Supraviețuitor (2009), Pygmy 
(2011), Snuff (2012), Blestemați (2012), Apocalipsa (2013) şi Beautiful 
You (2015). 


Cioc-cioc 


Ce-i mai plac lui taică-miu glumiţele. Ce să-i faci, bătrânu' e 
nebun după râsete. De când mă ştiu, nu i-am înţeles nici jumate 
din poante, dar râdeam oricum. Sâmbăta, la frizerie, nu conta 
pe câţi lăsa înaintea lui la rând câtă vreme putea să-şi facă 
numărul. Să-i îndoaie de râs. E clar că tunsul nu era prioritatea 
numărul unu. 

„Să-mi zici dac-ai mai auzit-o pe asta“, face bătrânu'. 

Cică intră în cabinetul oncologului şi-l întreabă: „După 
chimioterapie, o să mai pot cânta la vioară?“. La care oncologul: 
„E în metastază. Mai ai şase luni de trăit...“ Şi, cu un joc de 
sprâncene d /a Groucho Marx, bătrânu' îşi scutură trabucul 
invizibil şi zice: „Vreau să aud şi altă părere“. La care oncologul: 
„OK, ai cancer şi-n plus glumele tale sunt de căcat“. 

Îi fac chimioterapie şi radiaţiile îl ard aşa de tare pe 
dinăuntru că, zice el, când se pişă, parcă se pişă lame de ras. 
Încă merge sâmbăta la frizerie şi-şi face numărul, chiar dacă e 
chel ca o bilă de biliard. E chel ca un schelet şi cară un tub cu 
oxigen ca pe o versiune /ight de lanţ cu ghiulea. Intră în frizerie 
cu furtunul de la tub în jurul ţestei pleşuve, peste urechi şi în 
nas, şi spune: „la-mi doar un pic din vârfuri, te rog“. Şi lumea 
râde. Să ne-nţelegem, taică-miu nu e vreun Unchiu' Milty, vreun 
Edgar Bergen. E slab ca un schelet de Halloween şi chel şi o să 
moară într-o lună jumate, aşa că nu contează ce zice, lumea o 
să necheze oricum doar de dragul lui. 

Acuma, serios, cred că sunt nedrept cu el. E vina mea că nu 
ştiu să-l descriu, dar taică-miu e mai comic decât pare. Poate că 
umorul lui e un talent pe care nu l-am moştenit. Pe când eram 
micuțul lui Charlie McCarthy, adică mai toată copilăria, venea şi 
zicea: „Cioc-cioc!“. 

„Cine-i?“ 

„Pupăza“, zicea. 

„Care pupăză?“ 

Şi-mi zicea: „Oau, nu ştiam că ai mai multe“. 

Nu mă prindeam. Eram prost, aveam şapte ani, încă eram 
în clasa întâi. Habar n-aveam ce-i aia Elveţia sau Shinola, dar 
voiam să mă iubească bătrânu', aşa că am învăţat să râd. Orice- 
ar fi zis, râdeam. Nu ştiu de ce, când zicea „pupăza“, cred că se 


referea la mama, care fugise şi ne lăsase. Tata mi-a spus despre 
ea că era o „păpuşă a-ntâia“, dar nu ţinea la glume. NU era o 
fată de gaşcă. 

Mă întreba: „De ce şi-a tăiat Van Gogh urechea şi i-a trimis- 
o curvei ăleia după care-şi pierduse minţile?“. 

Poanta, „Pentru că era într-o ureche“, n-ar fi fost greu de 
înţeles, dar aveam şapte ani, încă nu ştiam cine e Van Gogh sau 
ce e o curvă şi i-aş fi omorât gluma dacă l-aş fi întrebat. Aşa că, 
dacă bătrânu' mă întreba „Ce iese când împerechezi un elefant 
cu un şoarece?“, ştiam că nu trebuie să întreb „Ce înseamnă să 
împerechezi?“. Doar mă pregăteam să râd la poantă, „Un 
şoarece mort cu o gaur-a curului imensă“. 

Şi când spune: „Cioc-cioc...“ 

Şi eu întreb „Cine-i acolo?“, iar el răspunde „Ovrei“. 

Şi eu întreb: „Care Ovrei?“. El DEJA a început să hăhăie, 
înainte să-mi spună „O vrei, n-o vrei, tot ţi-o bag...“ Şi eu - până 
la urmă, de ce nu? - mă prăpădesc de râs. Toată copilăria mea 
am crezut că sunt prea ignorant ca să pot aprecia o glumă bună. 
Cu toţi profii, nici acuma n-am reuşit să învăţ bine împărţirea şi 
tabla înmulţirii, aşa că nu-i taică-miu de vină că nu ştiu ce-s ăia 
ovrei. 

Maică-mea, care ne-a părăsit, ura gluma aia, spune el, aşa 
că poate am moştenit lipsa ei de umor. Dar dragostea... adică, 
trebuie să-ţi iubeşti bătrânu'. Adică, după ce te naşti, nu e ca şi 
cum ai avea de-ales. Nimeni nu vrea să-şi vadă bătrânu' 
respirând printr-un tub şi zăcând în spital pe morfină, fără să 
mănânce măcar o gură din jeleul ăla roşu pe care-l primeşte la 
cină. 

Să-mi ziceţi dacă aţi mai auzit-o pe asta: bătrânu' are 
cancer la prostată, care nici nu e cum e cancerul, pentru că-ţi 
trebuie douăzeci-treizeci de ani înainte să afli că-i aşa de 
bolnav, şi deodată uite că-ncerc să-mi amintesc tot ce m-a 
învăţat. Cum ar fi că, dacă dai cu spray WD-40 pe o cazma 
înainte să faci o groapă, săpatul merge mai uşor. M-a învăţat 
cum să apăs pe un trăgaci în loc să trag de el şi să-mi stric ţinta. 
M-a învăţat să şterg petele de sânge. Şi m-a învăţat glume... 
multe glume. 

Nu e vreun Robin Williams, asta-i clar, dar am văzut odată 
un film în care Robin Williams îşi pune o bilă roşie de cauciuc pe 
nas şi o perucă afro în culorile curcubeului şi papuci mari de 


clovn şi la piept o garoafă de plastic din care stropeşte cu apă şi 
el e un mare doctor care-i face pe nişte copii bolnavi de cancer 
să râdă aşa de tare, că nu mai mor. Să fiu mai clar: Copiii ăia 
chelioşi, scheleţelele alea care arată mai rău ca bătrânu', SE 
VINDECĂ şi tot filmul se bazează pe o Poveste adevărată. i 

Adică, ştim cu toții că „Râsul e cel mai bun medicament". In 
tot timpul ăla cât a trebuit să aştept pe holul spitalului, am citit 
şi eu Reader's Digest. Şi ştim cu toţii povestea adevărată cu 
tipul ăla care avea un cancer cât un grepfrut în cap şi stătea să 
dea ortu' popii - toţi doctorii şi preoţii şi experţii spuneau că e pe 
ducă -, numai că el s-a forţat să se uite non-stop la filme comice. 
Tipul ăla cu cancer în stadiul al patrulea s-a forţat să râdă non- 
stop la Abbott şi Costello, la Laurel şi Hardy şi la fraţii Marx şi s-a 
vindecat datorită endorfinelor, he-he, pe care şi le-a produs în 
sânge. 

Aşa că m-am gândit: ce-am de pierdut? Trebuie doar să-mi 
amintesc câteva dintre poantele preferate ale bătrânului şi să-l 
fac să râdă până-şi revine. Ce-ar putea să strice? 

Aşa că fiul ăsta adult intră în rezerva de spital a lui taică-su, 
îşi trage un scaun lângă pat şi se aşază. Se uită la faţa palidă, 
morbidă a bătrânului şi spune: Cică o blondă intră într-un bar din 
cartier unde nu mai fusese, una de-aia cu UITE-AŞA nişte ţâţe și- 
un curuleţ simpatic, şi-i cere barmanului o Michelob, ăsta-i dă o 
Michelob, doar că-i toarnă un praf în bere, aia leşină şi tipii din 
bar o pun pe masa de biliard, îi ridică fusta şi o fut toţi, iar la ora 
închiderii îi dau câteva palme s-o trezească şi-i spun că tre' să 
plece. Şi uite-aşa, o dată la câteva zile, gagica îşi bagă ţâţele şi 
curul în barul ăla, cere o bere, dă pe gât praful şi e futută de 
toţi, până când într-o zi intră şi-i zice barmanului: „Poţi să-mi dai 
de data asta o Budweiser?“. 

N-am auzit bancul ăsta de când eram în clasa întâi, dar 
bătrânului îi plăcea mult continuarea... 

Barmanul îi zâmbește foarte drăgut şi o întreabă: „De ce? 
Nu-ţi mai place Michelob?“. lar păpuşa aia a-ntâia se apleacă 
peste bar şi-i şopteşte: „Îţi zic, da' nu mai spui la nimeni... De la 
Michelob mă ustură păsărica...“ 

Prima dată când am auzit gluma, când mi-a zis-o bătrânu', 
nu ştiam ce-i aia păsărică. Nici ce era cu praful ăla. Nu ştiam ce 
înseamnă exact fututul. Dar ştiam că asta-l face pe tata să râdă. 
Şi când mi-a zis să mă ridic şi să spun gluma aia în frizerie, toţi 


frizerii şi bătrânii care-şi citeau revistele cu detectivi au râs aşa 
de tare, că jumate din ei au stropit în jur cu scuipat şi tutun de 
mestecat, pe gură şi pe nas. 

lar acum, târziu în noapte, fiul adult îi spune tatălui pe 
moarte gluma, sunt doar ei doi în rezerva de spital şi - ghici ce? 
- bătrânul nu râde. Aşa că fiul încearcă altă glumă preferată, cea 
cu comis-voiajorul care primeşte un telefon de la fata unui 
fermier pe care o întâlnise în drumurile lui cu vreo două luni 
înainte şi ea îi zice „Mă mai ţii minte? Ne-am distrat, ai zis că 
sunt de gaşcă". „Ce mai faci?", o întreabă el, iar ea îi zice: „Sunt 
gravidă şi am de gând să mă omor". Şi comis-voiajorul: „Oau... 
CHIAR că eşti de gaşcă!". 

Când aveam şapte ani, CHIAR reuşeam să spun gluma cu 
succes, dar în noaptea asta, bătrânu' nu râde. Aşa am învăţat 
să-mi arăt dragostea pentru tata, râzând de dragul lui, deşi 
râdeam fals, şi asta aş vrea să facă şi el acum. Tot ce vreau de 
la el e un hohot, doar un hohot, însă el nu scoate nici un chicotit. 
Nici un zâmbet. Nici măcar un geamăt. Şi nu numai că nu râde, 
îşi ţine ochii strâns închişi, iar când îi deschide, sunt înlăcrimaţi 
şi câte o lacrimă grea îi picură din colţul fiecărui ochi şi i se 
prelinge pe obraz. Bătrânu' deschide gura mare, fără dinţi, ca şi 
cum n-ar avea destul aer, iar lacrimile i se scurg de-a lungul 
ridurilor de pe obraji şi îi udă perna. Aşa că puştiul ăsta, care nu 
mai e puştiul nimănui, nu mai e puşti, dar care nu poate să uite 
vreo glumă, îşi bagă mâna în buzunarul de la pantaloni şi scoate 
o garoafă de plastic, stropindu-i faţa mare de bebeluş bătrân. 

Puştiul îi spune de polonezul care mergea cu o puşcă prin 
pădure şi a dat de o gagică dezbrăcată, întinsă pe un pat de 
muşchi verde, cu picioarele desfăcute. Şi gagica asta, care eo 
păpuşă a-ntâia, se uită la polonez şi la puşca lui şi-l întreabă: 
„Ce faci?". lar polonezul îi răspunde: „Vânez o sălbăticiune". La 
care păpuşa îi face cu ochiul şi zice: „Şi eu sunt o sălbăticiune". 

Şi - BANG! - polonezul o împuşcă. 

Gluma asta nu dădea greş niciodată, era gluma lui de aur, 
cu siguranţă, însă bătrânu' continuă să moară. Plânge încă şi nu 
face nici un efort să râdă, orice-ar fi, bătrânul trebuie să încerce 
să întindă şi el o mână. Nu pot să-l salvez dacă nu vrea să 
trăiască. Îl întreb: „Ce iese când împerechezi un poponar cu un 
jidan?". Îl întreb: „Care-i diferenţa dintre un căcat de câine şi un 
negru?". 


Şi tot nu se vindecă. Mă gândesc că poate cancerul i-a 
afectat urechile. Cu morfina pe care au băgat-o în el şi toate 
celelalte, s-ar putea să nu mă audă. Doar ca să testez, mă aplec 
peste faţa lui de plângăcios bătrân şi îl întreb: „Cum laşi gravidă 
o călugăriţă?". Apoi, mai tare, poate cam prea tare, fiind noi într- 
un spital catolic, îi strig: „O FUŢI!". 

În disperarea mea, încerc glume cu poponari, glume cu 
mexicani şi glume cu evrei, adică toate tipurile de tratamente 
cunoscute de ştiinţa medicală, dar bătrânu' nu dă semne că-şi 
revine. În patul ăsta zace omul care a făcut din ORICE o glumă. 
Mă sperie de mă cac pe mine că nu râde la nimic. Urlu „Cioc- 
cioc!" şi, pentru că nu-mi răspunde, e ca şi cum n-ar avea puls. 
Urlu „Cioc-cioc!" şi „De ce-a trecut existenţialistul strada?". 

Dar bătrânu' e ÎNCĂ pe moarte. Mă lasă fără să ştiu 
răspunsul la nimic. Mă părăseşte când sunt încă un prost sadea. 
În disperarea mea, mă întind să-i prind mâna rece-rece, cu 
degete ţepene, vinete şi nu tresare nici când îl curentez în 
palmă cu un Joy Buzzer. Urlu: „Cioc-cioc!". 

Urlu: „De ce şi-a lăsat pupăza bărbatul şi copilul de patru 
ani?" 

Nimic n-ar putea să-i omoare mai repede glumele decât să- 
i cer să se explice şi, cum zace acolo în pat, respiraţia i se 
opreşte. Inima nu-i mai bate. Pe monitor nu se mai vede decât o 
linie dreaptă. 

Aşa că puştiul ăsta care stă lângă pat în rezerva asta de 
spital, târziu de tot în noapte, recurge la o glumă al cărei 
echivalent medical sunt defibrilatoarele, ce-ar folosi Robin 
Williams într-o unitate de urgenţă clovnească, puştiul ia deci o 
tartă mare, cu un strat gros-gros de frişcă, genul de tartă cu 
care ţi-ar salva Charlie Chaplin viaţa, şi o ridică deasupra 
capului, sus de tot, cât de sus poate şi o trântește tare, cu 
viteza fulgerului, ca într-un slam dunki, ca din puşca unui 
polonez - BANG! - direct pe mutra bătrânului. 

Dar, în ciuda bine documentatelor puteri miraculoase ale 
Artei comediei, bătrânu' moare şi, fix când îşi dă duhu’, se cacă 
cu sânge. 

Nu, pe bune, e mai comic decât pare. Vă rog, nu daţi vina 
pe el. Dacă nu râdeţi la faza asta e vina mea. N-am spus-o cum 
trebuie, ştiţi cum e, strici poanta, strici gluma, oricât de bună ar 
fi. De pildă, m-am dus la frizerie şi le-am spus cum a murit şi 


cum am încercat să-l salvez, le-am zis şi de tartă şi cum au pus 
paza pe mine să mă escorteze la secţia de psihiatrie şi mau 
ţinut acolo şaptezeci şi două de ore sub observaţie. Şi, chiar 
când le ziceam partea aia, am dat-o în bară, fiindcă tipii de la 
frizerie doar se uitau la mine, fără nici o reacţie. Le-am spus 
cum l-am văzut pe bătrânu', cum l-am văzut şi l-am mirosit, 
mort şi mânjit de sânge, căcat şi frişcă, le-am zis de toată 
duhoarea şi dulceaţa aia şi s-au uitat şi s-au răsuitat la mine, 
frizerii şi moşii care mestecau tutun şi n-a râs nici unul. E 
aceeaşi frizerie şi au trecut atâţia ani şi le spun: „Cioc-cioc!". 

Frizerii se opresc din tuns. Moşii se opresc din mestecat 
tutun. 

„Cioc-cioc?", zic. Nu respiră nimeni, e ca şi cum aş sta într-o 
cameră plină cu morţi. „Moartea! E MOARTEA! N-aţi citit 
niciodată Emily... Dickerson? N-aţi auzit de Jean-Paul... Stuart?" 
Mişc din sprâncene, scutur un trabuc invizibil şi întreb „Cine-i 
acolo?", şi tot eu răspund: „Nu ştiu cine-i acolo - nici măcar nu 
pot să cânt la vioară!". 

Ce ştiu e că am un creier plin de glume pe care n-o să le uit 
niciodată - ca o tumoare de mărimea unui grepfrut sub ţeastă. 
Şi ştiu că până la urmă şi căcatul de câine se albeşte şi nu mai 
pute, dar capul mi-e iremediabil plin cu o mizerie despre care 
am învăţat că e comică. Şi pentru prima dată de când eram mic, 
un mic măscărici, şi stăteam în frizeria asta şi spuneam poponar 
şi pizdă şi negrotei şi jidan, îmi dau seama că nu spuneam o 
glumă - eu eram gluma. Adică, în sfârșit, m-am prins. Mai clar: o 
glumă de aur e ca o Michelob de la gheaţă... cu ceva praf... 
servită de cineva care-ţi zâmbește atât de drăguţ, că nici n-o să 
ştii vreodată cât de rău ai fost futut. Şi nu degeaba i se zice 
„banc“, pentru că e ca un pumn ascuns sub frişcă ce te loveşte 
deodată - BANG! - drept în faţă, de parcă ţi-ar zice: „Sunt mai 
deştept ca tine“ şi „Sunt mai mare ca tine“ şi „Eu sunt şefu', 
băiețică“. 

Şi, cum stau acolo, în aceeaşi veche frizerie, urlu: „Cioc- 
cioc!". „Cioc-cioc!", insist. 

Şi până la urmă, unul dintre frizerii mai bătrâni întreabă 
într-o şoaptă duhnind a tutun, atât de şoptit că abia îl aud: 
„Cine-i acolo?". 


Aştept un moment, doar pentru suspans, cum m-a învăţat 
bătrânu', că alegerea momentului e crucială, că e TOTUL, apoi 
zâmbesc foarte drăguţ şi-i răspund: „Ovrei..." 


Eleanor 

Randy urăşte copacii. Urăşte copacii cu atâta pasiune, că 
de câte ori vede pe internet jurnalisme despre defrişarea junglei 
amazoniene consideră asta o iniţiativă bună şi nobilă. 

Pinii, mai ales. Urăşte felul cum se mişcă un pin: întâi încet, 
pe urmă repede. La început, cumplit de încet, şi uiţi că se mişcă. 
E metoda copacului să-şi ducă tonele de lemn sus, cât mai sus, 
pe urmă să ţintească şi să se scuture pe capul cuiva. Apoi pinul 
se mişcă repede, căpcănesc de repede. Prea repede ca să 
percepi ceva. 

Cel puţin, tăticul lui Randy n-a perceput niciodată că vine 
peste el. După o viaţă sufocantă la gater, tăticul lui Randy trăia 
oricum ca prin mirare. O mişcare rapidă şi tot lemnul ăla 
neprelucrat i-a împrăştiat calota păroasă a ţestei subţiri într-un 
miliard de bucățele însângerate. 

Randy s-a gândit că are lucruri mai bune de făcut decât să 
stea pe-acolo şi să fie strivit de o sută de tone de fibră de 
celuloid. Randy urăşte Oregonul. 

Vrea să trăiască într-o casă cu stuc roz şi să nu mai vadă 
niciodată copaci. Işi pune banii de asigurare în buzunar şi 
pitbullul în maşină. O ia spre sud, accentuând tot mai tare, ca şi 
cum ar fi urmărit de o haită de lupi flămânzi. 

In California, agenta imobiliară se holbează la maşina 
bengoasă a lui Randy: o Toyota Celica în care s-au băgat 
accesorii cromate de două ori mai scumpe decât ea. Şi la 
pitbullul lui Randy. E tot numai standard, e un rebel. Vede capul 
ras al lui Randy şi tatuajul tribal făcut de curând pe faţă, care 
încă sângerează. işi deschide laptopul şi descarcă un film 
piratat. li spune lui Randy: „Câine! Câine, o să fii rege-n cuibu' 
ăsta". 

Agenta, să-i zicem Gazelle. 

Şi pe laptopul lui Gazelle apare un film dinaintea ochilor 
beliţi ai lui Randy. E un film interzis minorilor, copia unei copii a 
unei copii a unei copii a unei copii, la o mie de generaţii distanţă 
de originalul plătit. Agenta zice: „Câine! Câine, ăsta se cheamă 
Fugi şi ascunde-te, fetiță albă, IV". 


Zice că joacă Jennifer-jason Morrell. E o hoaţă blondă care 
se strecoară într-un cuib unde doarme o gaşcă de petrecăreţi. 
Gaşca e prăbuşită în pat după o noapte de beţie cruntă cu 
coniac Remy Martin. Acţiunea începe când Jennifer-Jason se 
apucă să le şutească lanţurile de aur de la gât. Abia când 
zdrahonii ăia furioşi se trezesc - mahmuri, se înţelege -, îşi dă 
drumul şi povestea. 

Casa din film e roz. În spate e o piscină cât toată curtea, cu 
o latură pe care apa cu bulbuci se varsă în infamitate. În curtea 
cu pietriş din faţă creşte un cactus, dar în tot cartierul nu e nici 
un copac. 

Gazelle îi arată ce-are casa mai special, inclusiv foaierul cu 
etaj şi podea de marmură albă. E locul unde Jennifer-Jason a fost 
sedusă brutal de gaşca aia de câini flămânzi. 

Randy şi agenta numai stau şi se miră. Intimidaţi amândoi 
de histerectomia sălbatică din imagini. 

Randy zice: „Căţea, ştiu şi eu să miros ipocrizia!". 

Şi Gazelle: „Câine, când o să fie a ta, o să vinzi bilete şi-o 
să faci ture cu ghid". 

Gazelle îi arată că podeaua aia de marmură poate fi un loc 
perfect pentru bradul de Crăciun. Dar Randy urăşte copacii, vii 
sau morţi. 

Agenta continuă să-l plimbe pe Randy prin limbing, 
demaraua din erete, camera de oaie, sufrageterie şi orificiu, însă 
el e deja convins. Vrea doar să ştie dacă e loc să alerge un 
câine. Randy arată cu degetul spre câinele lui, Eleanor. 

Randy şi Gazelle măsoară cu pasul curtea cu pietriş. E, fără 
îndoială, destul loc pentru Eleanor între ei şi mexicanii de- 
alături. Aşa că Randy se aranjează să cumpere casa cu toţi banii 
jos. 

Duce pitbullul într-un parc unde poate să-i dea drumul din 
lesă şi să-l dreseze cu un braţ fals, care arată ca o butaforie 
dintr-un film de groază de Halloween. De-aproape, sângele de 
pe încheietura sfâșiată e clar vopsea. Buricele degetelor sunt 
înnegrite şi zdrenţuite. Dar se distrează la maximum când 
Eleanor țâșnește dintre tufe cu ceva aşa de şocant în colţi. 

Randy se joacă aşa numai ca să-şi dispere vecinii, 
mexicanii ăia băgăcioşi care perpetrează stereotipul că un 
pitbull nu face altceva toată ziua decât să masturbeze bebeluşi 
între fălci. 


Ca să facă distracţia şi mai şi, Randy foloseşte un bebeluş 
de plastic când se joacă cu Eleanor. Îl aruncă spre gardul viu, pe 
lângă cactus, şi Eleanor se repede după el. Randy se gândeşte 
cât de dement ar fi să vadă cineva câinele alergând ca apucatul 
cu un copilaş nevinovat în bot. 

Fantazează că Jennifer-jason o să facă o călătorie 
sentimentală. Azi-mâine o să apară cu un Porsche pe alee, o să 
sune la uşă şi o să-l implore s-o lase să vadă vechea ei casă. ŞI 
când o să intre, el o s-o surprindă tandru, dar ferm şi o s-o 
seducă meticulos, ca atâţia alţii. 

Între timp, ca să scape de singurătate, Randy o momeşte 
pe Gazelle. Îi arată nişte bani rămaşi din asigurare şi-i spune: 
„Căţea, pun la bătaie banii ăştia dacă te căsătoreşti cu mine". O 
romantizează cu cotlete la grătar şi-i strică silueta cu plăcinte 
Nebraska. Şi-n cele din urmă, Gazelle cedează. 

Dincolo de asta, Randy îşi spune că să locuiască în 
California e un pas înainte. Să fi trăit în casa aia arhitectural 
impotentă i-ar fi făcut mizerabilă viaţa şi aşa destul de 
obositoare. Aici e cineva. E ca un curator de muzeu sau ca 
paznicul unui foc infernal. 

Randy urăşte să fie un nimeni. E ca şi cum un copac ar fi 
căzut şi l-ar fi strivit. 

Adevărul secret e că moartea tăticului l-a făcut să se simtă 
devastat, adânc şi pe bună dreptate. 

Dar oricum, orice pas înainte în viaţa lui pare să fie doaro 
băşină. Sufletul lui pereche, Gazelle, dispare mereu, se duce la 
scursuri la seral şi la adăpostul pentru femei bătute. Şi când el 
încearcă s-o aducă acasă, îi spune asistentei sociale că Randy e 
responsabil pentru o ruptură de anus despre care Gazelle însăşi 
îi mărturisise că şi-o făcuse cu multă vreme în urmă, noaptea 
târziu, într-un incident autoerotic. 

Oricum, Randy e speriat. Dacă Gazelle îşi poate dovedi 
scuzele, o să fie trimis de tribunal să petreacă mult timp după 
gratii. În loc de Jennifer-jason, o să aibă parte de o bandă de 
câini flămânzi care o să-l seducă brutal zi şi noapte în 
închisoare. Chitiţi cu toţii să comită acte sterile de reproducere 
celulară. 

Adăugând insulta  incendiarului, internetul spune că 
Jennifer-jason s-a îmbolnăvit de un caz sever de sinucidere. In 
onoarea realizărilor ei de-o viaţă, Randy ridică un mic altar în 


curtea din faţă, cu poza ei deasupra. Speră să atragă pelerini, 
dar mexicanii de-alături spun că altarul e intolerabil, pentru că o 
arată exercitându-și vocaţia de trei zile. 

Randy scoate scenele explicite pe care le-a făcut cu capturi 
de ecran. 

In California, primăvara, vara şi Crăciunul arată la fel, însă 
vecinii lui au pus o Scenă a Naivităţii în faţa uşii. Se plâng că 
Eleanor face prea mult zgomot şi Randy le strigă peste gard că 
măcar câinele lui ştie să latre în engleză. 

Se mai vede că e Crăciunul şi pentru că sunt peste tot brazi 
de Oregon care îşi caută victimele. Unul dintre aceşti asasini 
coniferi, deduce Randy, are numele lui pe el. 

Vecinii, fiind ei mexicani iubitori de papă, construiesc o 
Scenă a Naivităţii cu un losif şi o Marie de plastic şi un bebeluş 
de plastic cu faţa în sus într-un coş portocaliu plin cu paie 
galbene. Mântuitorul ăla de propan arată groaznic de-atâta stat 
la soare. Chiar mai rău ca un cadavru, cu faţa aia crăpată, pe 
care vopseaua s-a decolorat, are impresia Randy. 

Problema e că lui Eleanor i se pare că lisus arată ca păpuşa 
pe care se învățase să i-o aducă stăpânului. De câte ori îl vede, 
beleşte ochii. Eleanor e în pragul isteriei, se extenuează din 
cauza kitsch-ului bisericesc ca o Jennifer-Jason Morrell fără 
scrupule. 

Poate ca să-i facă în ciudă, Gazelle persistă să cumpere un 
copac destul de mare cât să umple foaierul cu etaj. Ignoră 
complet avertismentele lui şi poveştile lăcrimoase despre tăticul 
lui care a fost omorât de un astfel de monstru din Oregon. Nu, 
Gazelle spune: „Câine! Câine, o să împodobim bradul ăla cu 
decoraţiuni de sticlă colorate". 

Să cumpere un brad, socoteşte Randy, e mai ieftin decât 
să-i plătească pensie alimentată. Aşa că-l iau şi-l împodobesc cu 
o mie de armamente de sticlă. Pentru asta, lasă deschisă uşa de 
la intrare. 

Cum era de aşteptat, Eleanor, pitbullul, se strecoară afară 
din casă şi, în cea mai mare viteză, înhaţă lisusul de plastic şi 
accelerează spre nord, prin nord-vest. 

Unii care trec cu maşinile, poate evrei sau martofleţi ai lui 
lehova, oricum oameni care nu-l recunosc pe lisus drept fiul lui 
Dumnezeu, cred că Eleanor are-n gură un bebeluş adevărat. ŞI 
îşi iau o milă îngrozită. Toţi se holbează la ea cu ochi băgăreţi. O 


urmăresc pe Eleanor şi difuzează clipuri făcute cu telefonul, 
până când cotilioane de mexicani injurioşi pornesc în urmărirea 
ei, toţi cu arme de foc ilegale. 

Gazelle îi ţine piedici lui Randy. Dă din meliţă despre nu 
ştiu ce pisoar care atârnă pe peretele nu ştiu cărui mausoleu 
artistic din Franţa. Strigă: „Marcel Duchamp, câine!". 

Acum îi înghite sperma; iar peste o clipă regurgitează 
semestre întregi de scursuri la seral pe jumătate digerate. 
Căţeaua asta e doxă de carte. li râde în nas: „Câine, n-ai citit 
niciodată Lewis Hyde??". 

În sfârșit, Randy pricepe un cuvânt din ce zbiară Gazelle. 

Ţâșnind pe uşa deschisă, strigă: „Fugi şi ascunde-te, 
Eleanor!". 

Şi-n spatele lui, o aude pe Gazelle, ameţită bine de Remy 
Martin. Urlă: „Câine! Câine, asta-i pentru lambada mea 
penetrată!". Şi împinge bradul cu toată forţa! 

Şi un cotilion de tone de ace ucigaşe şi cioburi de 
decoraţiuni de sticlă se înfig în spinarea lui Randy. Dar nu moare 
înainte să vadă această scenă care-i îngrozeşte inima. 

Pitbullul lui, Eleanor, recompensează întoarcerea lui lisus 
Hristos din morţi. 

Prinsă între colții ascuţiţi ai pitbullului, păpuşa asta moartă 
şi decolorată devine iar un Copil Sfânt. 

Randy simte că iese din corpul lui ciuruit şi vede încât viaţa 
e ca un copac. 

Mai întâi, se mişcă încet. Atât de cumplit de încet, încât uiţi 
că o să se mişte mereu. Viaţa ta o să se mişte mereu. Viaţa ta o 
să se mişte mereu. Apoi, viaţa ta se mişcă repede de tot. Spre 
sfârșit, se mişcă mai repede decât poţi s-o percepi. Simte încă 
sângele fierbinte ieşindu-i din corp, totuşi Randy strigă ca şi cum 
ar cânta o colindă: „Fugi şi ascunde-te, Eleanor! Fugi şi ascunde- 
te!". 

Şi în acea limbă a vieții ce alunecă în moarte - dus deja pe 
jumătate -, Randy cântă: „Imbată-te! Modelează-te!". 

Aducându-şi puterile, Randy cântă şoptit: „Cinsteşte-te! 
Îndulceşte-te! Zahariseşte-te! Pisiceşte-te! Vopseşte-te! 
Măcelăreşte-te!". Şi toate vorbele se fac ţăndări şi el se duce să 
se cuibărească, în veci de neveci, la sânul tăticului său repauzat 
înainte de vreme. 

Cât despre pitbull... 


Cât de repede o duc picioarele păroase, Eleanor fuge spre 
nord. Şi oricât de rapizi ar fi mexicanii, nu-i nici o îndoială că 
Eleanor, într-o clipită, o să fie mai răpită. 

Cum s-a măritat Maimuţa, şi-a luat o casă şi 
şi-a găsit fericirea în Orlando 

Cu mulţi ani în urmă, în lumea de dinaintea deziluzionării, 
Maimuţa mergea prin pădure şi nu-i mai tăcea gura de atâta 
mândrie. După multe eforturi şi sacrificii, îşi încheiase studiile 
îndelungate. Corbului, Maimuţa i se lăudase: „Uită-te la mine! 
Am o diplomă în Comunicare!". Coiotului i se lăudase: „Am făcut 
multe stagii valoroase!". In lumea de dinainte să se înfrupte din 
ruşine şi înfrângeri, Maimuţa şi-a etalat CV-ul la Departamentul 
de resurse umane de la Llewellyn Food Product Marketers, Inc. 

A cerut o audienţă între patru ochi cu Hamsterul, care era 
relaţia ei la Departamentul de resurse umane, i-a împins 
curajoasă CV-ul sub nas şi i-a spus: „Lasă-mă să-ţi arăt de ce 
sunt în stare. Dă-mi o sarcină demnă de un cavaler". 

Aşa a ajuns Maimuţa în spatele unei mese pliante. Prin 
băcănii şi supermarketuri, oferea cubuleţe de cârnat înfipte-n 
scobitori. Maimuţa oferea bucățele de plăcintă cu mere în 
păhărele de carton sau pătrăţele de tofu în şerveţele. Pulveriza 
parfumuri şi-şi întindea gâtul subţire să-l miroasă Elanul, iar el 
cumpăra şi tot cumpăra. Binecuvântată era Maimuţa cu şarm şi, 
când le zâmbea Cerbului, Panterei sau Vulturului, ei îi întorceau 
zâmbetul şi se grăbeau să cumpere orice ar fi avut de vânzare. 
l-a vândut ţigări Bursucului, deşi nu fuma. l-a vândut carne de 
vită uscată Berbecului, deşi nu mânca aşa ceva. Atât de isteaţă 
era Maimuţa, că i-a vândut cremă de mâini Şarpelui, deşi n-avea 
mâini! 

În birou la Llewellyn Foods, Hamsterul i-a spus: „Am o 
inaugurare în Vegas", şi Vegasul a devenit primul dintr-o serie 
lungă de triumfuri. Acum Maimuţa era parte dintr-o echipă şi 
dovedise că poate să fie o bună coechipieră, iar când Hamsterul 
i-a cerut să meargă undeva, în Phildelphia, Twin Cities ori San 
Francisco, a fost mereu dornică să promoveze ceva nou de uns 
pe pâine sau să scoată la înaintare o nouă băutură sportivă. Şi 
văzându-și ea puiul de succes cum creşte, s-a dus iar la Hamster 
la Resurse umane şi i-a spus: „Ai pledat pentru mine, şi eu am 
servit cu onoare Llewellyn Foods. Dă-mi sarcini mai grele". 


Şi Hamsterul a întrebat-o: „Vrei o provocare? Avem o 
brânză care nu se lasă vândută deloc". 

Şi aşa de arogantă era Maimuţa, că i-a răspuns: „Dă-mi 
brânza aia dificilă". Fără să se uite măcar la produs, a promis să 
obţină un minim de 14% din piaţa extrem de competitivă a 
lactatelor de import şi că acest succes o să ţină cel puţin şapte 
săptămâni, până să înceapă sezonul de sărbători. În schimb, 
Hamsterul i-a garantat că Llewellyn Foods o s-o răsplătească 
dându-i postul de Supervizor al regiunii de nord-vest, aşa că 
Maimuţa ar putea să se stabilească în Seattle, să-şi cumpere un 
apartament şi să-şi întemeieze în sfârșit o familie care să-i 
contrabalanseze cariera. Mai mult, n-o să mai trebuiască să-şi 
dea vreodată gâtul la mirosit vreunui tontălău de Elan. Sau să-i 
zâmbească frumos Şacalului, care dă ture înainte şi înapoi prin 
Safeway, iar şi iar, ca să-i înfulece prăjiturelele. 

In acele vremuri de demult, înainte să cunoască gustul 
amar al ratării, Maimuţa a stat în spatele unei alte mese pliante, 
într-un supermarket din Orlando. Zâmbea deasupra unei păduri 
vaste de scobitori, ca un pat de fachir dublu, fiecare scobitoare 
fiind înfiptă într-un cubuleţ de ceva alb şi strălucitor. Maimuţa a 
zâmbit şi a tot zâmbit, până i-a atras atenţia Ursului Grizzly. 
Moment în care şi-a spus: „Seattle, stai aşa că viu!". Dar cum 
traversa supermarketul, Ursul Grizzly sa oprit. A ridicat un 
genunchi, apoi pe celălalt şi a căutat urme de mizerie pe 
călcâie. Şi-a băgat discret capul la subraţ şi l-a mirosit, la fel şi 
pe celălalt. Abia apoi a privit-o iar pe Maimuţă, însă zâmbetul i-a 
pierit şi nu s-a apropiat mai mult. Buzele i s-au strâns 
dezgustate şi a plecat. In aceeaşi capcană zâmbitoare a încercat 
Maimuta să-l prindă pe Lup, dar acesta s-a apropiat foarte puţin, 
până când nările i s-au umflat deodată, ochii cenușii i s-au mărit 
de oroare şi a luat-o la goană. La fel, Vulturul părea iniţial atras 
de farmecul Maimuţei, însă a coborât până la un punct, apoi a 
scos un țipăt şi aripile aurii i-au fâlfăit a retragere prin aerul 
supermarketului. 

Maimuţa nu observase la început, poate că mirosul i se 
tocise de la câte parfumuri şi ţigări vânduse, dar brânza mirosea 
dezgustător. Duhnea a fecale şi păr ars şi transpira picături de 
ulei împuţit. La cum miroase brânza asta, s-a întrebat Maimuta, 
cum să nu creadă lumea că e stricată? La cum miroase brânza 
asta, ar putea fi plină de salmonelă. Ca să-şi verifice teoria, 


Maimuţa i-a zâmbit Porcului, dar nici măcar Porcul nu s-a 
apropiat de produsele ei împuţite. Zâmbetul îngheţat de pe faţa 
sa a atras privirea Gorilei. Stând precaută la distanţă, Gorila 
purta o vestă roşie, pentru că era managerul supermarketului. 
Cu braţele încrucişate pe pieptul uriaş, Gorila a clătinat din 
capul măreț şi a zis: „Numai un nebun ar pune brânza aia în 
gură!" 

In aceeaşi seară, Maimuţa l-a sunat pe Hamster din camera 
ei de motel din Orlando şi i-a spus: „Cred că brânza asta e 
otravă". 

„Linişteşte-te", i-a răspuns Hamsterul, „brânza e OK." 

„Nu miroase OK", a insistat Maimuţa. 

„Contăm pe tine", i-a spus Hamsterul. „Dacă cineva poate 
deschide o nişă pe piaţă pentru brânza asta, tu eşti aia." 

l-a explicat că Llewellyn Foods a făcut un contract să 
introducă brânza la nivel naţional, la un preţ de pornire atât de 
mic, că diferenţa dintre preţul de producţie şi cel de vânzare era 
de doişpe cenți la bucată. Hamsterul a lăsat să-i scape că rivalul 
Maimuţei, Coiotul, lansa aceeaşi brânză în Raleigh-Durham şi nu 
raportase vreo îndărătnicie a consumatorilor. Apoi a oftat 
exasperat în telefon şi i-a spus că poate Coiotul ar fi mai bun de 
Supervizor al regiunii de nord-vest. Că poate Coiotul voia mai 
mult să se mute în Seattle. 

După ce-a închis, Maimuţa şi-a zis: „N-o să-l las pe Coiot să 
câștige promovarea asta. Hamsterul minte, Coiotul n-ar putea 
să vândă nuci Veveriţei". Dar toată noaptea a stat trează, 
ascultându-i pe lepure şi pe Nurcă cum şi-o trăgeau în camera 
de alături şi s-a frământat, gândindu-se că, în ciuda diplomei ei 
în Comunicare, o să se plafoneze şi o să fie mirosită de Elan tot 
restul vieţii. Ca să se liniştească, ar fi vrut să-i sune pe taică-su 
şi pe maică-sa, dar şi-a zis: „Eşti mare de-acum, Maimuţo. 
Trebuie să-ţi rezolvi singură problemele". În schimb, a zăcut în 
pat, cu gemetele şi gâfâielile de-alături în urechi, şi s-a prefăcut 
că citeşte The Wapshot Chronicle. Când a răsărit soarele în 
Orlando, Maimuta s-a îmbrăcat şi s-a machiat, îngrijorată că n-o 
s-o iubească nimeni niciodată, că n-o să aibă niciodată un cămin 
al ei adevărat. 

A doua zi, în spatele pădurii ţepoase de scobitori, Maimuţa 
aştepta un animal anume. l-a zâmbit radios Bufniţei; le-a strigat 
Oposumului, Morsei şi Pumei: „Veniţi să gustaţi brânza asta! E 


făcută în Elveţia, din lapte organic, fără hormoni sau ingrediente 
artificiale". Spunea numai minciuni, deşi spera că nu sunt. Nu 
ştia nimic despre brânza aia. Nici măcar nu ştia ce gust are. 
Numai un nebun ar fi pus gura pe brânza aia scârboasă. 

În acea seară, Maimuţa a încălcat ordinea ierarhică. L-a 
sunat pe Bizon, care era Directorul de operaţiuni naţionale, cu 
patru nivele deasupra Hamsterului. Mai rău, l-a sunat pe 
numărul personal. S-a prezentat, dar Bizonul i-a tăiat-o scurt: 
„Îmi raportezi direct mie?". 

Maimuţa i-a explicat că face parte din echipa mobilă care 
are misiunea să pătrundă pe piaţa din Florida cu o brânză 
experimentală. Încerca acum zona Orlando, dar se gândea că 
brânza ar putea fi stricată. Maimuţa îi spunea Bizonului sir, deşi 
îşi promisese să nu spună aşa nimănui - nici măcar tatălui ei. 

„Stricată?", s-a mirat el. 

Era seara devreme în Chicago, dar Bizonul vorbea 
împleticit. Maimuţa auzea gâlgâituri, ca şi cum cineva ar fi băut 
gin dintr-o sticlă. Auzea zornăitul unor pastile în flacon. Vocea 
lui puternică răsuna ca şi când ar fi vorbit dintr-o cavernă şi 
Maimuţa şi l-a imaginat la un telefon incrustat cu aur, într-un hol 
uriaş cu podea de marmură, cu o frescă pe tavan. 

„Sir, a spus Maimuţa şi s-a înfiorat, „nici măcar Şoarecele 
nu vrea să se atingă de ea." 

„l-ai spus mai întâi Hamsterului?", a întrebat-o Bizonul. 

„Sir, o să guste vreun copil din brânza asta şi o să moară 
otrăvit, iar eu o să fiu condamnată pentru omor prin 
imprudenţă. Sincer, până şi Sconcsul mi-a spus că pute 
groaznic." 

Bizonul i-a răspuns că viaţa nu e tot timpul roz. A bătut 
câmpii despre rezistență. Părea ba furios, ba plângăcios, mereu 
beat. Fără nici o legătură, a întrebat-o: „Ce? Ţi-e teamă s-o iei în 
cur?". 

Aşa că, a treia zi, Maimuta era iar la masa ei pliabilă, în 
spatele îngrăditurii ei de scobitori ca nişte ţepe, un gard de ţepe 
ascuţite. De după gard, celelalte animale, Pantera şi Porcul- 
Spinos, o priveau cu dispreţ şi milă. Un nor invizibil de duhoare 
le ţinea pe toate la distanţă şi, în ciuda privirilor lor nefericite, 
Maimuţa pleda şi le provoca, chemând pe cineva destul de 
curajos să încerce acest produs nou, extraordinar. Le striga că 
sunt laşe. Le întărâta. Le promitea că le dă bani dacă încearcă 


brânza şi nu le place. Le momea zicând: „Care vrea să 
descopere primul bucuria pură?". 

De la distanţă, Corbul a strigat: „Trebuie să ai tendinţe 
sinucigaşe să muşti din aia!". Celelalte animale au dat din cap şi 
au râs pe înfundate. Gorila privea, bătând nervoasă din picior, 
încrucișându-și degetele şi trosnindu-şi încheieturile, pregătită 
să o arunce pe Maimuţă în stradă. 

„Dacă-i aşa de grozavă, doamnă, de ce n-o mănânci tu?", a 
provocat-o Dihorul. 

Maimuta s-a uitat la cubuleţele de otravă albă de pe masă. 
Şi-a zis: „Toată lumea mă asociază cu mirosul ăsta oribil". 
Aroganţa i se topise. Nu dormise de două zile şi nu mai avea nici 
un strop de mândrie. Şi-a zis: „Mai bine mor decât să mai stau 
aici cu ăştia care mă dispreţuiesc sau mă compătimesc". S-a 
imaginat murind în chinuri groaznice pe podeaua de beton a 
supermarketului din Orlando. Şi-a imaginat procesul, unul 
crucial pentru istoria legislaţiei, şi pe părinţii ei câștigând 
împotriva Llewellyn Foods. Maimuta a prins între degete o 
scobitoare şi a ridicat-o să o vadă toată lumea. Ţinea cubul de 
brânză sus, ca pe o torţă. Şi-a imaginat înmormântarea ei şi s-a 
văzut moartă în sicriu, cu degetele acelea încrucişate pe pieptul 
rece. Şi-a văzut numele şi data de azi cioplite în marmură. 
Brânza asta mirosea ca moartea. Mirosea cum avea să miroasă 
şi ea în curând. 

„Dă-mi o sarcină demnă de un cavaler", şi-a zis Maimuţa 
ţinând brânza între degete. „Dă-mi sarcini mai grele." 

Mulțimea privea uluită. Curcanul plângea discret. 

Maimuţa a închis ochii şi a dus brânza la gură. A tras-o cu 
buzele de pe scobitoare şi a început s-o mestece. A auzit-o pe 
Gorilă strigând, cu vocea piţigăiată de panică: „Să sune cineva 
la Salvare!". 

Maimuţa a mâncat brânza, însă n-a murit. A mâncat şi a tot 
mâncat din ea. Nu voia s-o înghită, numai s-o mestece, să 
sfărâme brânza între dinţi la nesfârșit şi s-o savureze veşnic. 
Voia să trăiască veşnic ca să poată mânca mereu numai aşa 
ceva. Era mai rău decât dacă ar fi omorât-o - era prea bună. Cel 
mai oribil miros din lume devenise cel mai ispititor şi, după ce-a 
înghiţit, a supt scobitoarea ca să nu piardă vreo urmă de gust. 
Brânza era în ea, era parte din ea şi o adora. 


Zâmbind, Maimuţa a deschis ochii şi a văzut feţele oripilate 
ale celor din mulţime. Se uitau la ea cu ochii holbaţi, ca şi cum 
ar fi văzut-o  mâncându-şi excrementele. Oricât de 
dezgustătoare le-ar fi părut înainte, acum li se părea şi mai şi, 
dar Maimuţei nu-i păsa. Cu toţi ochii aţintiţi asupra ei, a mai 
mâncat un cub de brânză, apoi încă unul. Voia să fie impregnată 
de gustul şi mirosul ăla glorios. Voia să se îndoape până o durea 
burta. 

În seara aia, telefonul a sunat în camera ei de motel. Era 
Hamsterul, care i-a spus: „Stai aşa, să vorbeşti cu Bizonul pe 
cealaltă linie". Maimuta a aşteptat şi, după câteva clicuri, o voce 
a zis: „Aici Bizonul. La sfatul avocaţilor, scoatem brânza din 
rafturi. Nu putem risca un proces". 

Maimuţa ştia că e jobul ei în joc. S-a gândit să tacă şi să 
lase lucrurile să-şi urmeze cursul, dar în schimb a spus: „Staţi 
aşa". 

„Nimeni nu te învinovăţeşte", a asigurat-o Hamsterul. 

„Am greşit", a zis ea. „Concediaţi-mă dacă vreţi, dar trebuie 
să spun că brânza aia e delicioasă. Vă rog, sir." 

„Treaba asta nu mai e în mâinile noastre", a răspuns 
Bizonul indiferent. „Mâine o să scapi de mostre." 

„Întrebaţi-l pe Coiot", a insistat Maimuta. „O promovează şi 
el." 

„Coiotul e în Seattle", a spus Bizonul. „L-am promovat 
Supervizor al regiunii de nord-vest." 

Prins cu minciuna, Hamsterul i-a zis: „Încasează asta pentru 
echipă, prinţeso. Sau te dăm afară". 

După atâta timp în care promovase parfum, pastramă de 
vită şi cremă de mâini, Maimuţa dăduse în sfârșit peste un 
produs în care credea. Până acum nu voise decât ca lumea s-o 
iubească, iar acum era dispusă să se facă de râs pentru nişte 
brânză. Nu-i păsa cât de dezgustate erau celelalte animale, 
avea de gând să se umilească în ochii a un milion de animale 
doar pentru şansa firavă ca unul dintre ele să guste ce gustase 
ea şi s-o urmeze în credinţă. Dacă avea să se întâmple asta, 
animalul ăla curajos o să iubească şi el brânza şi Maimuţa n-o să 
mai fie singură pe lume. O să-şi sacrifice demnitatea pentru 
gloria acestei brânze. 

Conform unui mesaj de la Iguană, întreg stocul fusese deja 
câștigat la licitaţie de un lichidator. A doua zi, Maimuţa a pierdut 


intenţionat zborul spre Cleveland. La sesiunile de promovare, 
purta întotdeauna o bluză polo roz, de la Brooks Brothers, cu doi 
nasturi, cel de sus descheiat. Rozul dă impresia de 
disponibilitate, vioiciune, sportivitate, studenţie şi Maimuţa nu-i 
ridica niciodată gulerul. Totuşi, pentru miza de azi, a scos 
artileria grea: un top cu bretele subţiri ca aţa şi atât de scurt, că 
i se vedea pântecul dezgolit. Şi-a vârât sânii într-un sutien cu 
push-up. Pentru brânza aia avea de gând să devină târfa 
templului şi s-o promoveze cu mai multă neruşinare decât 
avuseseră vreodată cei de la Llewellyn Foods. Plină de tupeu, şi- 
a luat masa pliabilă, scobitorile şi bucăţelele albe de nirvana şi 
s-a întors la supermarketul din Orlando. In spatele altarului ei cu 
mostre, Maimuţa era o zeloasă. O fanatică. Era evanghelistă, îi 
agăța şi-i hărţuia pe toţi cei care treceau prin supermarketul 
aglomerat. În ochii lor era o nebună - cineva care mânca brânza 
aia ar fi fost în stare de orice - şi asta părea să o protejeze 
pentru moment. Nu voia decât să-şi împărtăşească pasiunea şi 
să fie înţeleasă măcar de un singur animal. 

„Satisfacţia e aici şi poate fi a voastră", striga Maimuta. 
„Extaz absolut gratis!" 

Numai mirosul brânzei îi ţinea pe Raţă şi pe Bou s-o înşface 
şi s-o arunce afară din clădire, dar Ursul Grizzly îi striga 
obscenităţi printre labele făcute căuş la gură şi Papagalul 
arunca în ea cu bănuţi. 

Nu-i lua nimeni apărarea. Era singură, înarmată numai cu 
credinţă. 


Maimuţa era în continuare o bună coechipieră, însă acum 
era singură în echipă. 

Haosul s-a dezlănţuit. Gloata s-a năpustit spre masa ei, a 
răsturnat-o şi mostrele s-au împrăştiat pe podeaua murdară. Pe 
betonul prăfuit, unde cu doar o zi înainte Maimuţa se văzuse 
moartă, brânza ei sacră era călcată în picioare. Brânza aceea pe 
care o iubea mai mult decât viaţa ei era storcită sub copitele 
Renului şi zdrobită sub labele Tigrului. O mână uriaşă a prins ca 
într-un cleşte braţul Maimuţei şi a tras-o spre uşă. Era Gorila, 
care o târa spre restul carierei ei la Llewellyn Foods, în care 
putea să doarmă noapte de noapte. Să meargă prin somn zi de 
zi. Un viitor în care n-avea vreodată nevoie să fie complet 
trează. 


Singurul cub rămas era în scobitoarea din mâna Maimuţei. 
Era sabia şi Graalul ei şi i l-a băgat Gorilei sub ochi. Apoi i-a 
înfipt scobitoarea adânc în gură. Gorila s-a înecat şi a scuipat 
brânza, însă Maimuţa a prins în cădere cubul alb, ud. A ridicat în 
palmă brânza murdară şi i-a trântit-o Gorilei între buze. Pe când 
erau duse pe sus spre ieşire de gloata agitată, Maimuţa şi-a 
ţinut palma lipită de gura Gorilei şi a privit-o în ochi până când 
aceasta a mestecat şi a înghiţit. Atunci a simţit cum muşchii 
uriaşi ai braţelor Gorilei se destind, înmuiaţi de înţelegere. 


Zombi 


Griffin Wilson a fost cel care a propus Teoria involuţiei. 
Stătea cu două rânduri mai în spate la ora de chimie organică, 
părând însăşi definiţia incarnată a geniului rău. A fost primul 
care a făcut Marele salt înapoi. 

Toată lumea ştie pentru că Tricia Gedding era la cabinetul 
medical împreună cu el când a făcut saltul. Stătea pe celălalt 
pat, după o perdea de hârtie, prefăcându-se că e la ciclu ca să 
scape de un test-surpriză la Perspective asupra civilizaţiei 
orientale. A povestit că a auzit un „Biip!" zgomotos, dar nu şi-a 
bătut capul să afle ce-i cu el. Când Tricia Gedding şi asistenta 
medicală a şcolii l-au găsit pe patul lui, s-au gândit că Griffin 
Wilson e păpuşa pentru resuscitare folosită la cursurile de prim 
ajutor. Abia respira, abia dacă i se mişca vreun muşchi. S-au 
gândit că e o glumă, pentru că îşi ţinea portofelul strâns între 
dinţi şi avea încă firele prinse de o parte şi de alta a frunţii. 

Ţinea în mâini o cutie de mărimea unui dicţionar şi 
încremenise cu degetul pe un buton roşu mare. Văzuseră toţi 
atât de des cutia aia, că abia au reuşit s-o recunoască, dar de 
obicei atârna pe peretele cabinetului medical: era defibrilatorul 
cardiac. Aparatul ăla care inducea şocuri inimii în situaţii de 
urgenţă. Probabil îl dăduse jos şi citise instrucţiunile. Dezlipise 
pur şi simplu hârtia cerată de pe electrozi şi îi prinsese de lobii 
temporali. Cea mai simplă formă de lobotomie, pe care şi un 
puşti de şaisprezece ani poate s-o facă. 

La ora de engleză a domnişoarei Chen am învăţat despre a 
fi sau a nu fi, dar între cele două se întinde o zonă vagă uriaşă. 
Poate că în vremea lui Shakespeare oamenii nu aveau decât 
două opţiuni. Griffin Wilson ştia că examenele finale sunt doar 
poarta spre o viaţă de căcat. Spre căsnicie, colegiu, taxe şi 
efortul permanent de-a creşte copii care să nu ajungă să-şi 


împuşte colegii. Griffin Wilson ştia că drogurile sunt doar o 
cârpăceală. După droguri, ai nevoie de și mai multe droguri. 

Problema, când eşti talentat şi special, e că devii prea 
deştept. Unchiu-meu Henry spune că un mic dejun copios e 
important pentru că ai creierul încă în creştere. Însă nimeni nu 
vorbeşte despre cum, uneori, creierul poate să crească prea 
mult. 

Suntem practic animale mari, am evoluat îndeajuns ca să 
deschidem scoici şi să le mâncăm crude, dar acum trebuie să 
ştim care sunt cele trei sute de surori Kardashian şi cei opt sute 
de fraţi Baldwin. Serios, în ritmul în care se reproduc, 
Kardashianii şi Baldwinii o să înlocuiască restul omenirii. Noi, 
ceilalţi, nu suntem decât fundături ale evoluţiei şi aşteptăm să 
fim scoşi din joc. 

Griffin Wilson putea să răspundă la orice. Puteai să-l întrebi 
şi cine a semnat Tratatul de la Gent. Parcă era magicianul ăla 
din desene animate care zice: „la uitaţi cum scot un iepure din 
cur". Abracadabra, şi-ţi dădea răspunsul. La orele de chimie 
organică, putea să vorbească despre teoria stringurilor până 
devenea anoxic, însă ce voia el de fapt era să fie fericit. Nu doar 
să nu fie trist, voia să fie fericit aşa cum e fericit un câine. Şi nici 
nu voia să moară. Voia să fie şi să nu fie, în acelaşi timp. Aşa un 
geniu deschizător de drumuri era. 

Responsabilul cu problemele elevilor a pus-o pe Tricia 
Gedding să jure că n-o să spună nimănui, dar ştiţi cum e cu 
chestiile astea. Conducerea şcolii se temea să nu apară 
imitatori. Defibrilatoarele alea se găsesc peste tot în zilele 
noastre. 

Din ziua aia, Griffin Wilson e mai fericit ca niciodată. 
Chicoteşte întruna prea tare şi îşi şterge scuipatul de pe bărbie 
cu mâneca. Profesorul de Educaţie specială bate din palme şi îl 
laudă numai pentru că foloseşte toaleta. Dacă nici ăsta nu-i 
dublu standard... Noi, ceilalţi, ne luptăm cu ghearele şi cu dinţii 
pentru un gunoi de job acolo, ce găsim şi noi, în timp ce Griffin 
Wilson o să se îndoape cu bomboane şi o să se uite la Fraggle 
Rock tot restul vieţii. Înainte era nefericit dacă nu câștiga toate 
concursurile de şah. Acum, ieri de exemplu, îşi scoate puta şi şi- 
o freacă în timpul apelului de dimineaţă. Până să ne grăbească 
doamna Ramirez să trecem odată de S şi T - toţi răspund aici 
sau prezent prea încet, cască gura în alte părţi, nu-s atenţi - şi 


să apuce să fugă printre rândurile de bănci ca să-l oprească, 
Griffin Wilson a strigat: „la uitaţi cum scot un iepure din 
pantaloni" şi a stropit cu albuş o vitrină plină cu o sută de bucăți 
din ...Să ucizi o pasăre cântătoare. Şi râdea. A 

Lobotomizat sau nu, ştie încă valoarea unei fraze-bombă. In 
loc să fie un tocilar, acum e sufletul petrecerii. 

Electricitatea i-a curăţat şi acneea. 

E greu să te pui cu aşa rezultate. 

La o săptămână după ce s-a transformat în zombi, Tricia 
Gedding s-a dus în sala de gimnastică, unde făcea Zumba, şi a 
dat jos de pe perete defibrilatorul din vestiarul fetelor. După ce 
şi-a administrat procedura într-o cabină de toaletă, nu-i mai 
pasă când şi unde-i vine ciclul. Prietena ei cea mai bună, Brie 
Phillips, a dat jos de pe perete defibrilatorul de lângă toaleta din 
magazinul Home Depot şi acum umblă pe străzi, fie că plouă, fie 
că e soare, fără pantaloni pe ea. Şi nu vorbim de scursurile 
şcolii. Vorbim de şefa clasei şi de şefa majoretelor. Cele mai 
bune şi mai isteţe fete. Şi cei mai buni sportivi. A fost nevoie de 
toate defibrilatoarele de aici şi până-n Canada, dar de atunci, 
când joacă fotbal, nu mai joacă nimeni după reguli. Chiar şi când 
pierd mingea, rânjesc şi se bat pe spate. 

Sunt încă tineri şi sexy, însă nu le mai pasă că într-o zi n-o 
să mai fie. E sinucidere şi nu e. Ziarele nu raportează situaţia 
reală. Ziarele sunt naive, se cred mai grozave decât sunt. 
Pagina de Facebook a Triciei Gedding e citită de mai multă lume 
decât orice cotidian. Mass-media pe dracu'. Pun pe prima 
pagină şomaj şi război şi nu li se pare că asta are un efect 
negativ? Unchiul Henry îmi citeşte un articol despre o propunere 
de schimbare a legii statale. Vor să introducă o perioadă de 
aşteptare de zece zile la vânzarea oricărui defibrilator. Vorbesc 
despre verificări obligatorii şi despre teste de sănătate mentală, 
dar deocamdată e numai vorbărie. 

Unchiul Henry ridică privirea din ziar şi se uită la mine pe 
deasupra farfuriei cu micul dejun. Mă scrutează inchizitorial şi 
mă întreabă: 

— Dacă toţi prietenii tăi ar sări de pe o stâncă, ai sări şi tu? 

Unchiu-meu îmi ţine loc de mamă şi de tată. Nu-şi dă 
seama, dar dincolo de marginea stâncii ăleia mă aşteaptă o 
viaţă bună. Parcare pentru handicapaţi pe viaţă. Unchiul Henry 
nu înţelege că toţi prietenii mei au sărit deja. 


Poate că au „dizabilităţi', dar prietenii mei încă se mai 
combină. Mai mult decât oricând. Au trupuri superbe şi minţi de 
copii. Au ce-i mai bun din ambele lumi. 

LeQuisha Jefferson şi-a băgat limba în Hannah Finerman în 
timpul cursului de Tâmplărie pentru începători, a făcut-o să 
geamă chiar acolo, printre bormaşini. Şi Laura Lynn Marshall? l-a 
supt-o lui Frank Randall în ultima bancă, în timpul laboratorului 
de Gastronomie internaţională. În văzul tuturor. Şi-au ars falafel- 
ul şi n-a făcut nimeni mare caz de asta. 

Da, cine apasă pe butonul roşu al defibrilatorului suferă 
unele consecinţe, dar nu ştie că le suferă. Odată ce-a apăsat pe 
butonul de lobotomie, un puşti poate scăpa şi dacă a comis o 
crimă. 

În timp ce ne făceam temele, l-am întrebat pe Boris Declan 
dacă doare. Stătea în sala de mese, cu urmele roşii de arsură 
proaspete pe tâmple. Îşi dăduse pantalonii jos până la genunchi. 
L-am întrebat dacă şocul a fost dureros şi nu mi-a răspuns, nu 
imediat. Întâi şi-a scos degetele din cur şi le-a mirosit gânditor. 
Cu un an înainte fusese regele Balului bobocilor. 

Din multe puncte de vedere, e mai liniştit acum decât a fost 
vreodată. În curul gol în mijlocul cantinei, îmi întinde un deget 
să-l miros şi eu îi spun: 

— Nu, mulţumesc. 

Zice că nu-şi aminteşte nimic. Boris Declan rânjeşte ca un 
drogat. Bate uşor cu degetul murdar una dintre urmele de 
arsură. Cu acelaşi deget mânjit de căcat arată spre un perete. 
Conducerea şcolii a lipit acolo un poster, o pasăre albă cu aripile 
desfăcute pe fundalul unui cer albastru. Sub ea scrie, cu litere 
visătoare: „La adevărata fericire ajungi numai printr-un 
accident". Conducerea a lipit posterul ca să acopere urma lăsată 
de un defibrilator atârnat acolo. 

E clar că, oriunde o să ajungă Boris Declan în viaţă, o să fie 
locul potrivit. Deja trăieşte în nirvana traumelor cerebrale. 
Conducerea şcolii avea dreptate să se teamă de o epidemie de 
imitatori. 

Nu vreau să-l supăr pe lisus, dar nu cei blânzi o să 
moştenească pământul. Dacă judecăm după reality show-urile 
televizate, cei care ţipă mai tare o să pună mâna pe tot. Şi eu 
zic să-i lăsăm. Kardashianii şi Baldwinii sunt ca o specie 


invazivă. Ca viţa kudzu sau midiile-zebră. Să-i lăsăm să se bată 
pentru controlul lumii ăsteia reale de căcat. 

Multă vreme l-am ascultat pe unchiu-meu şi n-am făcut 
saltul. Acum nu mai sunt aşa sigur că e un lucru bun. Ziarele 
vorbesc despre atacuri teroriste cu bombe cu antrax şi tulpini 
noi de meningită şi singura consolare pe care ne-o oferă ziarele 
sunt cupoanele de douăzeci de cenți pentru deodorant. 

să n-ai nici o grijă, nici un regret e destul de tentant. Atâţia 
puşti cool de la şcoala mea au ales să-şi prăjească creierii, că au 
rămas numai rataţii. Rataţii şi tâmpiţii. Situaţia e aşa de 
înfiorătoare, că am toate şansele să ajung şef de promoţie. De 
aia unchiu-meu vrea să mă mute în Twin Falls. Crede că aşa 
poate să amâne inevitabilul. 

Suntem în aeroport, aşteptăm să ne îmbarcăm şi eu cer să 
mă duc la baie. In toaleta bărbaţilor, mă prefac că mă spăl pe 
mâini ca să mă pot uita în oglindă. Unchiu-meu m-a întrebat o 
dată de ce mă uit atât de mult în oglinzi şi i-am răspuns că nu o 
fac din vanitate, ci din nostalgie. Oglinzile îmi arată ce mi-a mai 
rămas din părinţii mei. 

Exersez zâmbetul mamei. Oamenii nu-şi exersează destul 
zâmbetele, aşa că, atunci când trebuie să arate fericiţi, nu 
reuşesc să păcălească pe nimeni. În timp ce-mi exersez 
zâmbetul, îl văd: biletul meu spre un viitor fericit ca angajat la 
fast-food. Opusul unei vieţi mizerabile ca arhitect sau chirurg 
faimos în toată lumea. 

Deasupra umărului şi puţin în spate în oglindă, ca într-o 
bandă desenată, în bula care-mi arată gândurile, defibrilatorul. E 
prins pe peretele din spatele meu, într-o cutie de metal cu 
geam. Deasupra ei se zăresc inițialele DAE: şi un fulger care 
trăsneşte o inimă ca de Sf. Valentin. Cutia de metal arată ca 
alea în care sunt ţinute bijuteriile în filmele cu jafuri. 

Cum o deschid, pornesc automat alarma şi lumina roşie 
intermitentă. Repede, înainte să apară vreun erou în fugă, intru 
cu defibrilatorul în cabina pentru handicapaţi. Mă aşez pe vasul 
de toaletă şi-l deschid. Instrucţiunile sunt scrise pe capac, în 
engleză, spaniolă, franceză, însoţite de imagini. Făcându-l 
inaccesibil pentru proşti, mai mult sau mai puţin. Dacă mai stau 
pe gânduri, s-ar putea să pierd ocazia. Defibrilatoarele o să fie 
sub cheie în curând şi numai paramedicii o să le poată folosi. 

Ţin în mâini copilăria mea veşnică. Maşina mea de extaz. 


Mâinile mele sunt mai inteligente decât restul. Degetele 
mele ştiu să scoată hârtia cerată de pe electrozi şi să mi-i 
lipească pe tâmple. Urechile ştiu să recunoască bipul sonor ce 
arată că instrumentul e încărcat. 

Degetele mele mari ştiu ce-i mai bine. Se învârt încet 
deasupra marelui buton roşu. Ca şi cum ar fi un joc video. Ca şi 
cum ar fi butonul pe care apasă preşedintele ca să pornească un 
război nuclear. O apăsare scurtă şi lumea aşa cum o ştiam până 
acum se sfârșește. Incepe o realitate nouă. 

A fi sau a nu fi. Marele dar pe care l-a făcut Dumnezeu 
animalelor e că nu sunt în stare să aleagă. 

De câte ori deschid ziarul, îmi vine să vomit. Peste zece 
secunde s-ar putea să nu mai ştiu să citesc. Mai bine, nici n-aş 
mai avea de ce. N-o să mai ştiu de încălzirea globală. N-o să mai 
ştiu de cancer sau de genocide sau de SARS:* sau de degradarea 
mediului sau de conflicte religioase. 

Îmi aud numele strigat prin sistemul public de comunicare. 
În curând nici n-o să mai ştiu cum mă cheamă. 

Mi-l imaginez pe unchiul Henry la poartă, așteptând cu 
tichetul de îmbarcare în mână. Merită mai mult de-atât. Trebuie 
să ştie că nu e vina lui. 

Cu electrozii lipiţi de tâmple, scot defibrilatorul din toaletă 
şi mă îndrept spre poartă. Firele electrice îmi atârnă pe obraji ca 
nişte codițe albe, subţiri, de porc. Ţin cutia în mâini ca un 
atentator sinucigaş care o să arunce în aer doar IQ-ul lui. 

Când mă văd, oamenii de afaceri îşi scapă trolerele din 
mâini. Părinţii în vacanţă cu copiii întind braţele, îi trag mai 
aproape şi le întorc feţele în altă parte. Un tip se crede erou. 
Strigă: 

— Totul o să fie bine. Sunt atâtea lucruri pentru care merită 
să trăieşti. 

Amândoi ştim că e un mincinos. 

Faţa îmi transpiră atât de tare, că electrozii mi-ar putea 
aluneca. E ultima şansă să spun tot ce gândesc şi, cum toţi se 
uită la mine, o să mă confesez: nu ştiu ce înseamnă un final 
fericit. Nu ştiu nimic. Uşile se deschid şi jandarmii intră tropăind, 
mă simt ca unul dintre călugării ăia budişti din Tibet sau de cine 
ştie unde care se stropesc cu benzină înainte să verifice dacă le 
merg brichetele. Ce jenant, să fii murat în benzină şi să 
trebuiască să ceri un chibrit de la un străin, mai ales acum, când 


aşa de puţină lume mai fumează. Eu, în mijlocul aeroportului, 
sunt murat în sudoare în loc de benzină, dar gândurile mi-au 
luat-o cu totul razna, se învârt înnebunite. 

Apărând de nicăieri, unchiu-meu mă înşfacă de braţ şi îmi 
spune: 

— Dacă-ţi faci vreun rău, Trevor, îmi faci rău mie. 

Mă strânge de braţ şi eu ating butonul roşu. Il asigur că nu-i 
ceva atât de tragic. li spun: 

— Tot o să te iubesc, unchiule Henry... Doar că n-o să mai 
ştiu cine eşti. 

În capul meu, ultimele gânduri sunt rugăciuni. Mă rog ca 
bateria defibrilatorului să fie încărcată. Trebuie să aibă o 
tensiune destul de mare ca să şteargă faptul că tocmai am spus 
cuvântul „dragoste“ în faţa câtorva sute de străini. Mai rău, i l- 
am spus unchiului meu. N-o să mai pot trăi ştiind asta. 

Cei mai mulţi oameni, în loc să mă salveze, îşi scot 
telefoanele şi se apucă să facă filmuleţe. Fiecare caută unghiul 
cel mai bun. Asta îmi aminteşte de ceva. Îmi aminteşte de zile 
de naştere şi de Crăciunuri. O mie de amintiri îmi năvălesc în 
cap pentru ultima oară şi e ceva ce n-am anticipat. Nu-mi pasă 
că o să-mi pierd educaţia. Nu-mi pasă că o să-mi uit numele. 
Dar o să uit şi acel puţin din părinţii mei pe care mi-l mai 
amintesc. 

Ochii mamei, nasul şi fruntea tatei, toate sunt moarte, mai 
trăiesc numai pe faţa mea. Şi mă doare gândul că n-o să-i mai 
recunosc. După ce o să-mi fac praf creierii, o să cred că faţa 
reflectată în oglindă nu sunt decât eu. 

Unchiul Henry repetă: 

— Dacă-ţi faci vreun rău, îmi faci rău mie. 

Îi spun: 

— O să fiu încă nepotul tău, doar că nu o s-o ştiu. 

Fără vreun motiv, o femeie vine şi-l prinde pe unchiu-meu 
de celălalt braţ. Femeia asta zice: 

— Dacă-ţi faci vreun rău, îmi faci rău mie... 

Un tip o apucă de braţ şi e la rândul lui prins de braţ şi 
toată lumea spune: „Dacă-ţi faci vreun rău, îmi faci rău mie“. Se 
prind unii pe alţii de braţ până suntem toţi conectaţi. De parcă 
am fi nişte molecule care cristalizează în soluţii la ora de chimie 
organică. Oamenii se ţin unii de alţii şi vocile lor repetă aceeaşi 


propoziţie: „Dacă-ţi faci vreun rău, îmi faci rău mie... dacă-ţi faci 
vreun rău, Îmi faci rău mie...“ 

Cuvintele astea alcătuiesc un val blând. Ca un ecou ce se 
propagă cu  încetinitorul, se îndepărtează de mine, se 
răspândesc pe hol în ambele direcţii. Fiecare om apucă de braţ 
alt om, care îl apucă pe altul, care îl apucă pe unchiul meu. 
Chiar aşa se întâmplă. Sună plictisitor, însă asta doar pentru că 
vorbele fac orice adevăr să sune plictisitor. Pentru că vorbele 
strică întotdeauna orice încerci să spui. 

Voci ale altor oameni, în alte locuri, străini cu totul, spun la 
telefon, de la distanţă: „Dacă-cţi faci vreun rău, îmi faci rău 
mie...“ Un puşti iese de după casa de marcat de la Der Wiener 
Schnitzel, vine tocmai dinspre zona cu mâncare, prinde pe 
cineva de braţ şi strigă: 

— Dacă-ţi faci vreun rău, îmi faci rău mie. 

La fel şi puştii care servesc la Taco Bell şi puştii care fac 
spumă de lapte la Starbucks, se opresc toţi şi prind de braţ pe 
cineva conectat cu mine la capătul acestei mulţimi vaste şi 
repetă şi ei. Tocmai când cred că ar trebui să se termine şi să 
plece toţi, pentru că toată activitatea e blocată şi oamenii se ţin 
de braţ chiar şi când trec prin detectoarele de metal, tocmai 
atunci, la televizoarele agăţate de tavan, prezentatorul de ştiri 
de la CNN îşi pune un deget pe ureche să audă mai bine şi 
spune: „Ştiri de ultimă oră“. E confuz, evident citeşte ceva de pe 
prompter, şi zice: „Dacă-ţi faci vreun rău, îmi faci rău mie“. 
Peste vocea lui se suprapun cele ale comentatorilor politici de 
pe Fox News şi ale comentatorilor de culoare de pe ESPN şi toţi 
spun acelaşi lucru. 

Televiziunile arată oameni afară, în parcări şi în zone unde 
parcarea e interzisă, ţinându-se de mâini, stabilind legături. 
Toată lumea postează clipuri cu toată lumea, oameni aflaţi la 
mii de kilometri distanţă, dar conectaţi cu mine. 

intrerupte de bâzâituri şi hârâieli, vocile jandarmilor se aud 
în walkie-talkie-uri: „Dacă-ţi faci vreun rău, îmi faci rău mie - 
recepţionat?". 

Deocamdată nu există pe lume un defibrilator atât de mare 
cât să ne prăjească creierii la toţi. Mda, în cele din urmă o să ne 
desprindem, dar ne ţinem strâns încă o clipă, încercând să 
păstrăm contactul pentru totdeauna. Şi dacă acest lucru 


imposibil se întâmplă, cine ştie câte altele sunt posibile. O fată 
de la Burger King strigă: 

— Mi-e frică. 

Şi un băiat de la Jack in the Box strigă: 

— Mie mi-e frică tot timpul. 

Şi toţi dau din cap: Da, şi mie. 

_ In plus, o voce puternică strigă: „Atenţie!". De sus, spune: 
„Imi acordaţi puţină atenţie, vă rog?". E o doamnă. E vocea 
doamnei care cheamă oamenii la poarta de îmbarcare. Toată 
lumea ascultă, se face linişte în tot aeroportul. 

„Oricine-ai fi, trebuie să ştii...", spune femeia. Toată lumea 
ascultă pentru că fiecare crede că îi vorbeşte lui. Dintr-o mie de 
difuzoare, femeia începe să cânte. Cu vocea aia, cântă ca o 
pasăre. Nu ca un papagal sau ca o pasăre a lui Edgar Allan Poe 
vorbind în engleză. Sunt triluri ca ale unui canar, note imposibil 
de declinat sau de conjugat pentru orice gură în substantive şi 
verbe. Ne putem bucura de ele fără să le înţelegem. Şi le putem 
admira fără să ştim ce înseamnă. Conectată prin telefon şi 
televiziune, îi sincronizează pe toţi, în întreaga lume. Vocea aia 
e absolut perfectă, cum îşi revarsă trilurile asupra noastră. 

Şi mai bine, vocea femeii pătrunde peste tot şi alungă orice 
teamă. Cântecul ei ne topeşte urechile într-o singură ureche. 

Asta nu e tocmai sfârşitul. Pe ecranul fiecărui televizor apar 
eu, transpirând aşa de tare, că un electrod începe să-mi alunece 
încet pe obraz. 

Asta nu e în nici un caz sfârşitul fericit pe care-l plănuiam, 
dar în comparaţie cu prima parte a poveştii - Griffin Wilson la 
cabinetul medical, ţinându-și portofelul între dinţi ca pe-un pistol 
-, hmm, poate nu e un loc atât de prost de unde să începi. 


Ratat 

Show-ul nu s-a schimbat de când erai bolnav, cu febră 
mare, şi stăteai acasă, uitându-te toată ziua la televizor. Nu e 
Hai să cădem la îinvoială. Nu e Roata norocului. Nu e show-ul cu 
Monty Hall sau cel cu Pat Sajak. E celălalt show, ăla unde stai în 
public şi o voce puternică îţi strigă numele: „Vino aici, eşti 
următorul concurent", iar dacă ghiceşti preţul unei cutii de Rice- 
A-Roni, câştigi o excursie de-o săptămână la Paris. 

E acel show. Premiul nu e niciodată ceva util, ca nişte haine 
bune sau muzică sau bere. Premiul e un aspirator sau o maşină 
de spălat, ceva ce te-ar încânta să câştigi dacă ai fi nevastă. 


E Săptămâna frăţiilor şi tradiţia spune că toţi cei care vor să 
fie primiţi în Zeta Delta trebuie să ia autobuzul şcolii, să meargă 
la studioul TV şi să asiste la înregistrarea show-ului. Regula 
spune că toţi Zeta Delţii trebuie să poarte acelaşi tricou roşu, cu 
literele greceşti Zeta Delta Omega imprimate cu negru. Dar mai 
întâi iei un timbru mic cu Hello Kitty, poate chiar jumătate de 
timbru, şi aştepţi să-şi facă efectul. E un timbru mic cu Hello 
Kitty, înmuiat în LSD, şi trebuie să-l sugi şi să-l înghiţi. 

Zeta Delţii stau împreună, astfel încât să formeze o pată 
roşie în mijlocul publicului, strigând şi urlând ca să atragă 
atenţia, să fie filmaţi. Ei nu-s Gamma Apucă Bulanul. Nu-s 
Lambda Violatorii. Zeta Delţii sunt ce vor toţi să fie. 

Cum o să te afecteze LSD-ul - dacă o s-o iei razna şi o să te 
omori sau o să mănânci de viu pe cineva -, nici măcar nu ţi se 
spune. 

Asta e tradiţia. 

Încă de când erai mic şi aveai febră, întotdeauna printre cei 
din public chemaţi să participe era şi câte un puşcaş marin, 
îmbrăcat în uniformă cu centură şi nasturi de alamă. Era 
întotdeauna şi câte o bunică în hanorac. Era negreşit şi vreun 
imigrant de la care nu înţelegeai nici jumătate din ce îndruga. 
Era, fără îndoială, şi câte un inginer de rachete burtos, cu o 
grămadă de pixuri îndesate în buzunarul de la piept. 

E exact cum ţi-l aminteşti, numai că acum Zeta Delţii urlă la 
tine. Urlă atât de tare, că li se închid ochii şi li se strâng 
pleoapele. Toţi numai tricouri roşii şi guri larg deschise. Şi 
mâinile lor te împing spre culoarul dintre rânduri. Vocea îţi strigă 
numele, îţi cere să vii pe scenă. Eşti următorul concurent. 

Hello Kitty are gust de gumă roz. E Hello Kitty varianta 
populară, nu cel cu aromă de căpşuni sau de ciocolată pe care-l 
prepară fratele cuiva noaptea, în clădirea laboratoarelor de 
ştiinţe, unde lucrează ca om de serviciu. Simţi hârtia rămasă 
undeva în gâtlej, dar nu vrei să te îneci la televizor, nu vrei să fii 
înregistrat şi străinii să se uite la tine ani de-a rândul. 

Toţi cei din public s-au întors spre tine şi aşteaptă să te 
împiedici pe culoar cu tricoul tău roşu. Toate camerele au dat 
zoom pe tine. Toţi aplaudă, ca-n amintirile tale. Luminile alea de 
Las Vegas scoțând în evidenţă tot ce intră în scenă. E ceva nou, 
dar l-ai mai văzut de un milion de catralioane de ori înainte şi, 


automat, te instalezi la pupitrul gol de lângă cel la care stă 
puşcaşul marin. 

Prezentatorul show-ului, care nu e Alex Trebek, flutură 
dintr-o mână şi o parte din scenă începe să se mişte. Nu e 
cutremur, un perete întreg alunecă pe roţi, luminile se sting şi 
se aprind, repede-repede, blinc-blinc-blinc, mai repede decât le- 
ar putea reda prin sunete o gură de om. Peretele ăsta uriaş 
alunecă într-o parte şi din spatele lui iese un fotomodel uriaş, cu 
un milion de catralioane de scântei de sclipici pe rochia strâmtă, 
şi fotomodelul flutură un braţ lung, subţire şi îţi arată o masă cu 
opt scaune cum vezi în sufragerii, de Ziua Recunoştinţei, cu un 
curcan gătit la cuptor şi igname şi de toate. Talia ei de 
fotomodel e cât un gât. Fiecare țâță de-a ei e cât capul tău. Și 
luminile de Las Vegas clipesc împrejur. Marea voce spune cine a 
făcut masa, din ce fel de lemn. Spune cam care e preţul ei la 
vânzare. 

Prezentatorul scoate capacul unei cutii. Ca un magician, le 
arată tuturor ce se află dedesubt - chestia aia care e pâinea în 
starea ei naturală, pâinea înainte să fie făcută sendviş sau toast. 
Pâinea cum e ea la început, când o creşte mama ta la fermă sau 
unde o fi crescând pâinea. 

Masa şi scaunele sunt clar ale tale, n-ai de făcut nimic 
pentru ele, numai să ghiceşti preţul pâinii ăsteia mari. 

În spatele tău, Zeta Delţii se strâng unii într-alţii în tricourile 
lor roşii, se strâng în ceea ce pare a fi un anus în mijlocul 
publicului. Fără măcar să se uite la tine, cu frizurile ridicate 
formează un centru mare, păros. Trece parcă o veşnicie până îţi 
sună telefonul şi o voce de Zeta Delt îţi spune ce să licitezi. 

Pâinea e tot acolo, acoperită cu o crustă maronie. Marea 
voce spune că are zece vitamine şi minerale esenţiale. 

Prezentatorul bătrânului show se uită la tine ca şi cum n-ar 
mai fi văzut vreodată un telefon. 

— Cât licitezi? întreabă. 

Şi tu zici: 

— Opt dolari? 

Privirea bătrânei pare să ceară nişte paramedici pentru 
infarctul ei. Atârnând de sub una dintre manşetele hanoracului, 
un şerveţel Kleenex mototolit o face să arate ca şi cum i s-ar 
scurge căptuşeala dinăuntru, fluturând albă toată, de parcă ar fi 
un ursuleţ de pluş zdrenţuit pe care cineva l-a iubit prea mult. 


Puşcaşul marin te rupe cu strategia lui genială: 

— Nouă dolari! zice. 

Şi ca să-l rupă cineva şi pe el, inginerul de rachete spune: 

— Zece. Zece dolari. 

Probabil e o întrebare-capcană, pentru că bunica zice: 

— Un dolar şi nouăzeci şi nouă de cenți. Şi dintr-odată se 
porneşte muzica tare şi luminile clipesc. Prezentatorul o trage 
pe bătrână pe scenă, iar ea plânge şi joacă un joc în care trebuie 
să arunce o minge de tenis ca să câştige o canapea şi o masă 
de biliard. Faţa bunicii e boţită ca şerveţelul pe care-l scoate din 
manşeta hanoracului. Marea voce cheamă altă bunică să-i ia 
locul şi povestea se derulează repede mai departe. 

În runda următoare trebuie să ghiceşti preţul unor cartofi, 
genul ăla de cartofi mari, reali, vii, cum sunt înainte să devină 
mâncare, cum vin de la mineri sau de la cine sapă cartofi în 
Irlanda sau Idaho sau alt loc care începe cu I. N-au ajuns încă 
nici măcar chipsuri sau pai. 

Dacă ghiceşti cum trebuie, primeşti un ceas mare într-o 
cutie de lemn care arată ca sicriul lui Dracula aşezat în picioare, 
doar că înăuntru sunt nişte clopote de biserică ce fac ding-ding 
ca să anunţe cât e ora. La telefon, mama îi spune pendulă. l-o 
arăţi pe ecran şi ea zice că pare ieftină. 

Eşti pe scenă, cu camerele TV şi luminile pe tine, toţi Zeta 
Delţii te sună, îţi lipeşti telefonul de piept şi întrebi: 

— Mama ar vrea să ştie, aveţi ceva mai drăguţ ce aş putea 
câştiga? 

Îi arăţi mamei cartofii prin telefon şi ea întreabă: 
Prezentatorul ăla bătrân i-a cumpărat de la A&P sau de la 
Safeway? 

ÎI suni pe taică-tu pe speed-dial şi el te întreabă dacă e 
obligatoriu să plăteşti taxa pe venit. 

Probabil e de la Hello Kitty, însă faţa ceasului ăstuia mare, 
cât sicriul lui Dracula, se uită urât la tine. Parcă pleoapele i se 
ridică pe ochii tainici, ascunşi când începe să rânjească şi auzi 
un milion de catralioane de gândaci vii uriaşi fojgăind prin cutie. 
Pielea supermodelelor se face dintr-odată ca de ceară şi 
zâmbesc toate fără să se uite la nimic. 

Spui preţul sugerat de mama ta. Puşcaşul marin spune cu 
un dolar mai mult. Inginerul de rachete, cu un dolar mai mult 
decât el. Însă de data asta tu câştigi. 


Toţi cartofii ăia îşi deschid ochii micuţi. 

Dar acum trebuie să ghiceşti preţul unei cantităţi de lapte 
de vacă, pus într-o cutie cum sunt cele din frigider. Trebuie să 
ghiceşti preţul unei cantităţi de cereale pentru micul dejun pe 
care ai găsit-o într-un dulap din bucătărie. Apoi preţul unei 
cantităţi uriaşe de sare, care arată aşa cum vine ea din ocean, 
dar ţinută într-o cutie rotundă, mai multă sare decât poţi mânca 
într-o viaţă întreagă. Destulă sare cât să pui pe marginea unui 
milion de catralioane de pahare de margarita. 

Toţi Zeta Delţii îţi scriu mesaje ca apucaţii, îţi umplu inbox- 
ul. 

Vin apoi ouăle astea cum vezi de Paşte, doar că albe şi 
aliniate într-o cutie specială de carton. Un set complet de 
doişpe. Ouăle astea minimaliste, albe şi pure... atât de albe, că 
ai putea să te uiţi la ele mereu, însă acum trebuie să ghiceşti 
preţul unei sticle mari care are înăuntru un soi de şampon 
galben, numai că e o chestie scârboasă care se cheamă ulei de 
gătit, nu ştii de ce, şi apoi trebuie să alegi preţul corect la ceva 
îngheţat. 

Îţi pui mâna streaşină la ochi, să vezi dincolo de luminile 
reflectoarelor, dar toţi Zeta Delţii sunt ascunși în strălucirea lor 
orbitoare. Nu poţi decât să auzi diverse preţuri strigate. 
Cincizeci de mii de dolari. Un milion. Zece mii. Nişte nebuni care 
strigă sume la întâmplare. 

Ca şi cum studioul ar fi o junglă întunecoasă şi oamenii ar fi 
nişte maimuțe care scot ţipetele lor maimuţeşti. 

Molarii ţi se freacă unii de alţii atât de tare, că-ţi simţi 
metalul fierbinte al plombelor, o pastă argintie topindu-se în 
dinţii din fundul gurii. Între timp, sudoarea ţi se scurge de la 
subraţ spre cot, toată neagră şi roşie pe ambele părţi ale 
tricoului tău Zeta Delta. Aroma de argint topit şi de gumă roz. E 
ca o sufocare în somn, doar că e în timpul zilei, şi trebuie să-ți 
aminteşti să respiri... să tragi încă o gură de aer... pe când 
supermodelele, pe tocurile lor înalte şi strălucitoare, încearcă să 
prezinte publicului un cuptor cu microunde, apoi o bandă de 
alergat, iar tu te holbezi la ele încercând să hotărăşti dacă arată 
bine. Ai o chestie ca un neg şi trebuie s-o învârți. Apoi să 
potriveşti mai multe poze diferite ca să meargă perfect 
împreună. Ca şi cum ai fi un şoarece alb la cursul de Principii ale 
psihologiei behavioriste 201, te fac să ghiceşti care conservă cu 


iahnie de fasole costă mai mult decât alta. Toată agitația ca să 
câştigi ceva pe care te urci ca să tunzi iarba din faţa casei. 

Datorită mamei tale, care-ţi spune preţurile, câştigi o 
chestie din aia pe care o pui într-o cameră acoperită cu vinil 
rezistent la pete, uşor de şters, uşor de îngrijit. Câştigi una 
dintre ofertele alea pe care le poţi folosi în vacanţă pentru o 
viaţă întreagă de distracţie pe cinste şi de extaz în familie. 
Câştigi ceva pictat de mână cu farmecul lumii vechi, inspirat de 
ultimul film de succes lansat în cinematografe. 

E ca atunci când aveai febră mare şi inimioara de copil îţi 
bătea tare, ţi se oprea respiraţia numai la gândul că s-ar putea 
câştiga la televizor o orgă electrică. Oricât de rău te-ai fi simţit, 
te uitai la show până îţi scădea febra. Luminile alea sclipitoare şi 
mobila de grădină te făceau să te simţi mai bine. Te vindecau 
într-un fel. 

Trece o veşnicie, dar câştigi tot până la Runda Vitrinei. 

Aţi rămas numai tu şi bătrâna cu hanorac, o bunică 
obişnuită, dar care a trecut prin războaie mondiale şi bombe 
nucleare, probabil i-a văzut pe toţi cei din familia Kennedy care 
au fost împuşcaţi şi pe Abraham Lincoln şi acum ţopăie pe 
vârfurile tenişilor, aplaudă înconjurată de supermodele şi de 
lumini clipitoare, iar marea voce îi promite un SUV, un televizor 
cu ecran mare şi o haină de blană până-n pământ. 

Probabil e de la LSD, dar parcă nimic nu se leagă. 

Adică, dacă duci o viaţă destul de plictisitoare, în care 
înveţi preţul la Rice-A-Roni şi la crenvurşti vienezi, marea ta 
recompensă e să stai o săptămână la nu ştiu ce hotel din 
Londra? Marele premiu e să mergi cu avionul la Roma? Adică la 
Roma în Italia. Ai capul plin de gunoaie prozaice şi compensaţia 
e că nişte supermodele gigantice îţi dau un snowmobil? 

Dacă ar vrea să vadă cu adevărat cât de deştept eşti, ar 
trebui să te întrebe câte calorii are un covrig cu ceapă şi brânză 
cheddar. Să te întrebe cât e minutul pe mobil. Să te întrebe cât 
e amenda când depăşeşti cu treizeci de kilometri limita de 
viteză. Să te întrebe cât costă un bilet dus-întors până-n Cabo 
pentru vacanţa de primăvară. Le poţi spune până la ultimul 
bănuţ cât costă nişte locuri decente la concertul de reunire al 
trupei Panic! at the Disco. 

Ar trebui să te întrebe cât e un Long Island Iced Tea. Cât a 
costat avortul Marciei Sanders. Cât costă tratamentul ăla foarte 


scump pentru herpes pe care trebuie să-l iei, dar nu vrei să ştie 
părinţii tăi. Să te întrebe cât e manualul de Istoria artei 
europene - e trei sute de dolari, să vă fut, mersi. 

Să te întrebe cât ai dat pe timbrul ăla Hello Kitty. 

Bunica în hanorac licitează ceva pentru vitrina ei. Ca şi 
până acum, suma oferită apare cu cifre mici, luminoase, pe 
partea din faţă a pupitrului la care stă. 

Zeta Delţii urlă. Telefonul îţi sună întruna. 

Pentru vitrina ta, un supermodel aduce două sute 
douăşcinci de kile de carne de vită crudă. Fleicile încap pe un 
grătar care stă pe o şalupă ce intră într-o remorcă de camion din 
garajul unei case noi din Austin. Adică oraşul Austin din Texas. 

Intre timp, toţi Zeta Delţii se ridică. Se ridică şi se urcă pe 
scaune, fac valuri şi galerie, nu-ţi strigă numele, dar strigă: 

— Zeta Delt! 

Strigă: 

— Zeta Delt! 

Strigă „Zeta Delt!“ destul de tare cât să se audă la 
înregistrare. 

Probabil e de la LSD, dar... te lupți cu o nimeni, cu o 
bătrână pe care n-ai cunoscut-o în viaţa ta, pentru nişte căcaturi 
pe care nu le vrei. Probabil e de la LSD, dar - aici şi acum - te 
fuţi în alegerea afacerilor ca temă principală de studiu. Te fuţi în 
Principii generale ale contabilităţii 301. 

Ceva înţepenit în gâtlej te face să te îneci. 

Şi intenţionat, dar din întâmplare, licitezi un milion, un 
trilion, un catralion de dolari - şi nouăşnouă de cenți. 

Şi se face linişte. Se aude numai cum clipesc luminile alea 
de Las Vegas. Aprinse stinse aprinse stinse. 

Mai târziu, parcă după o veşnicie, prezentatorul se apropie 
prea mult, e lipit de cotul tău şi îţi şuieră: 

— Nu poţi să faci asta. Îţi şuieră: Trebuie să joci ca şi cum ai 
vrea să câştigi... 

De aproape, faţa lui pare crăpată într-un milion de miliarde 
de fragmente lipite unele de altele cu fard roz. Ca Humpty 
Dumpty sau ca un puzzle. Ridurile sunt cicatricele lui de luptă, 
pe care le-a căpătat de când prezintă show-ul ăsta TV atât de 
vechi. Şi firele de păr alb, pieptănate întotdeauna în aceeaşi 
direcţie. 


Marea voce te întreabă - vocea aia mare, adâncă, tunând 
de nicăieri, vocea unui gigant nevăzut -, de fapt îţi cere: „Poţi să 
repeţi, te rog, oferta?". 

Poate că nu ştii ce vrei de la viaţa ta, dar ştii că nue o 
pendulă. 

— Un milion, un trilion..., spui. 

Un număr prea mare ca să încapă pe ecranul pupitrului. Mai 
multe zerouri decât toate luminile strălucitoare din toate show- 
urile din lume. Şi probabil e de la Hello Kitty, însă lacrimile îţi 
curg din amândoi ochii şi plângi pentru că e prima dată din 
copilărie când nu ştii ce urmează, lacrimile îţi strică tricoul roşu, 
prefac roşul în negru, aşa că literele greceşti nu mai au sens. 

Vocea unui Zeta Delt sparge liniştea țipând: 

— Eşti varză! 

Şi pe telefon apare un mesaj: „Cretinule!". Mesajul e de la 
mama ta. 

Bunica în hanorac plânge pentru că a câştigat. Tu te 
smiorcăi pentru că... nici tu nu ştii de ce. 

Se pare că bunica a câştigat snowmobilul şi haina de blană. 
A câştigat şalupa şi carnea de vită. Masa, scaunele şi 
canapeaua. Tot ce era în vitrine, pentru că oferta ta a fost mult, 
mult prea mare. Ţopăie de colo-colo, aruncând zâmbete în toate 
părţile cu dinţii ei falşi de un alb strălucitor. Prezentatorul îi pune 
pe toţi să aplaude, însă Zeta Delţii nu vor. Familia bătrânei urcă 
pe scenă - copiii, nepoţii şi strănepoţii - şi toţi ating SUV-ul, le 
ating pe supermodele. Bunica plantează pupături cu ruj roşu pe 
faţa roz a prezentatorului. Îi spune: 

— Mulţumesc. Mulţumesc. Mulţumesc. 

Până când ochii i se dau peste cap şi ridică mâna brusc, 
apucând partea de hanorac de deasupra inimii. 


Red Sultan's Big Boy 

Calul părea uriaş, avea un greabăn de cel puţin 
optsprezece palme. Dar şi mai mare era problema cu Lisa. | se 
pusese pata pe un cal arab pursânge, de trei ani, roşu-cafeniu 
ca mahonul. După rasă, probabil costa cu mii de dolari mai mult 
decât îşi permiteau. Randall întrebă dacă nu e cam prea mult 
cal pentru o fetiţă. 

— Am treisprezece ani, tăticule, îi răspunse ea indignată. 

— Da, dar un armăsar? 


Totuşi faptul că-i spusese „tăticule" nu-i trecuse pe lângă 
ureche. 

— E foarte blând, îl asigură ea. 

Ştia asta de pe internet. Ştia totul de pe web. Stăteau lângă 
gardul care împrejmuia padocul. În timp ce ei priveau, un trainer 
plimba calul arab, folosind o funie ca să-l ghideze în cercuri şi 
opturi. Alături de ei, un broker care se ocupa de animale se uita 
la ceas, aşteptându-i să se hotărască. 

Numele calului era Red Sultan's Big Boy. Urmaş al lui Red 
Sultan şi al iepei Misty Blue Spring Meadows. Calul Lisei, un 
Pinto castrat, murise cu o săptămână în urmă şi ea nu se oprise 
din plâns până acum câteva minute. 

— E o investiţie, încercă să-şi convingă tatăl. 

— Şase mii, le strigă brokerul. 

Tipul părea să creadă că Randall şi Lisa erau nişte 
sărăntoci. Le spusese că, de când cu boomul imobiliar, oamenii 
îşi scufundau iahturile sau le lăsau să plutească în derivă pentru 
că nu-şi permiteau să plătească acostarea. Preţul fânului 
crescuse îngrozitor şi întreţinerea unui cal îl făcea un mare lux 
pentru oamenii obişnuiţi. 

Randall nu văzuse niciodată oceanul, dar cuvintele 
brokerului îi aduseră în minte o flotilă de iahturi şi şalupe. 
Visurile şi aspiraţiile oamenilor, toate plutind în derivă. O mare a 
sargaselor de ambarcaţiuni abandonate plutind împreună pe o 
întindere pustie, imensă, de apă. 

— Am făcut multe afaceri cu cai, le mai spuse brokerul, şi 
şase mii e chilipir curat. 

Randall nu era expert în preţul cailor, dar ştia ce-i aia o 
afacere bună. Armăsarul era foarte docil, se apropie şi o lăsă pe 
Lisa să-l mângâie pe bot. Ea îi ridică buza cu degetul mare şi îi 
inspectă gingiile şi dinţii - echivalentul verificării pneurilor la cai. 
Bunul-simţ îi spuse lui Randall să mai caute. Să caute până în 
Chickasaw County, să viziteze crescători şi grajduri şi să se uite 
la dinţi. Pe lângă alţii pe care-i văzuse la viaţa lui, calul ăsta ar fi 
trebuit să se vândă cu treizeci de mii de dolari, chiar şi pe o 
piaţă slabă. 

Lisa testă pe obrazul ei cât de fină îi era blana. 

— E calul din film. 

Randall nu ştia dacă se referă la Black Beauty sau la Black 
Stallion sau la National Velvet. Erau atâtea poveşti patetice cu 


fetiţe îndrăgostite de cai. În ultima vreme se purtase atât de 
matur. Era drăguţ s-o vadă entuziasmată, mai ales de când calul 
ei, Sour Kraut, se îmbolnăvise şi murise la scurt timp după 
aceea. Îl călărise doar cu un weekend înainte să moară. Prea 
multe frunze de cireş pot să otrăvească un cal cu arsenicul din 
ele. Sau urzicile. Sau chiar trifoiul roşu ud. In timpul săptămânii, 
Lisa locuia cu mama ei în oraş. În weekend venea la el să-l 
viziteze. Pinto-ul arăta bine duminică seara. Luni dimineaţă, 
când Randall s-a dus să-l hrănească, l-a găsit pe bietul Sour 
Kraut prăbuşit, mort, cu spume la gură. 

Lisa n-a spus nimic, dar tatăl bănuia că îl învinovăţea 
pentru moartea calului. L-a sunat marţi, o surpriză plăcută, 
niciodată nu suna în mijlocul săptămânii. A trebuit să-i spună că 
animalul e mort. N-a plâns, nu la început. Probabil din cauza 
şocului. La telefon păruse tăcută şi distantă, poate furioasă. 
Deja îl ura. O adolescentă disperată să învinovăţească pe 
cineva. Tăcerea ei l-a îngrijorat pe Randall mai mult decât ar fi 
făcut-o plânsul. 

În vinerea următoare s-a dus în oraş să o ia şi a găsit-o 
bocind. O fetiţă în lacrimi. Pe la jumătatea drumului spre casa 
lui, şi-a şters lacrimile, a scos telefonul din gentuţă şi l-a 
întrebat: „Putem să mergem mâine la Conway Livestock 
Brokers? Te rog, tati?". 

Lisa nu pierdea timpul. Sâmbătă dimineaţă, l-a pus să 
prindă remorca la maşină. Înainte să vadă vreun cal, l-a bătut la 
cap să conducă mai repede, întrebându-l întruna: „Ai luat 
carnetul de cecuri? Eşti sigur? Arată-mi-l, tati". 3 

Calul arab nu scutura din cap şi nu bătea din copite. In 
padoc, a stat liniştit cât s-au învârtit brokerul şi Randall în jurul 
lui, ridicându-i şi inspectându-i fiecare copită. Era atât de liniştit, 
că Randall s-a întrebat dacă nu cumva era sedat. Părea 
deprimat. Aproape învins. Se gândea că ar trebui să cheme un 
veterinar să-l examineze. Un cal arab atât de docil trebuie să fie 
bolnav. Lisa nu voia să mai aştepte. 

După divorţ rămăsese numai cu casa, ceea ce era corect, 
pentru că aparținuse familiei lui încă de când pământul era al 
celui care punea primul piciorul pe el. Primise şi pământul, 
grajdul şi padocurile. O lua pe Lisa la el în fiecare weekend. Şi, 
până săptămâna trecută, avea grijă şi de Sour Kraut. Randall ar 
fi dat şi treizeci de mii de dolari să-şi vadă fata aşa bucuroasă. 


Lisa îşi muta privirea de la cal la el şi înapoi, tăcută. Era clar 
fermecată. 

Randall îi scrise brokerului un cec în timp ce Lisa mâna deja 
calul în remorcă. Red Sultan's Big Boy era al lor. Al ei. Armăsarul 
o urma cu docilitatea unui câine credincios. 

De mult nu se mai simţise Randall un tată atât de bun ca 
acum. 

Dacă armăsarul era drogat sau bolnav, aveau să afle cât de 
curând. 

In acel prim weekend, Lisa a fost fericită, cum mai fusese 
doar înainte de divorţ. S-a înscris la lecţii de dresaj la grajdurile 
Merriwethers din apropiere. Vecinii lui Randall locuiau în case 
care abia se zăreau peste câmpurile întinse de lucernă de un 
verde-întunecat. Şcoala se terminase şi grupuri de adolescente 
îşi călăreau împreună caii pe marginile cu pietriş ale drumurilor 
liniştite de ţară. Privighetorile cântau pe stâlpii gardurilor. Câinii 
alergau printre picioarele cailor şi  aspersoarele aruncau 
curcubeie de apă în soare. Când un astfel de grup a ajuns la 
casa lui, Randall a ieşit pe verandă şi a privit-o pe fiică-sa cum li 
se alătură. Red Sultan's Big Boy era frumos şi Lisa, evident, se 
mândrea cu el. li împletise coama şi calul aşteptase răbdător, 
nemişcat, cât îi prinsese o cordeluţă de satin albastră în coadă. 

Fetele s-au adunat în jurul armăsarului, mute de admiraţie, 
atingându-l uşor, de parcă voiau să se convingă că e adevărat. 
Scena îi amintea lui Randall de copilăria lui. În acele zile, o dată 
la câţiva ani, venea în orăşel o maşină cu remorcă acoperită. Pe 
ambele părţi ale remorcii, scria cu litere din frânghii răsucite: 
„Vino s-o vezi! Maşina în care au murit Bonnie şi Clyde!". Se 
oprea în parcarea de la Western Auto sau trăgea lângă bâlci, 
când era zi de târg. Era o coupe ruginită, ciuruită de gloanţe, 
prăfuită, cu geamurile sparte. Roţile îi erau dezumflate, farurile, 
sparte. Pentru doi bănuţi, Randall intra şi tremura la vederea 
petelor de sânge de pe banchete şi îşi vâra degetele în găurile 
făcute de gloanţe. O relicvă sinistră din negurile istoriei. Mai 
avea pe undeva avea o poză cu el şi cu Stu Gilcrest stând lângă 
maşină, când erau amândoi cam de vârsta Lisei. Se contrazicea 
cu Stu ce calibru aveau gloanţele care făcuseră găurile. 

Maşina era diabolică. Dar era OK, pentru că reprezenta o 
părticică din istoria Americii. Părticica aceea din lumea mare, 
din lumea reală, îi intrase în viaţă ca să-i arate că lecţiile pe care 


le primise erau adevărate. Plata păcatului e moartea. Cu crima 
nu ieşi în câştig. 

Fetele se înghesuiau astăzi să vadă armăsarul aşa cum se 
înghesuiseră Randall şi prietenii lui să vadă Maşina morţii. În alţi 
ani li se aducea Maşina morţii lui James Dean sau Maşina morţii 
lui Jayne Mansfield. Altă dată au văzut Maşina morţii lui J.F. 
Kennedy. Oamenii se buluceau să le atingă. Se pozau cu ele. 
Doar ca să le dovedească prietenilor că atinseseră ceva teribil. 

In timp ce fetele se îngrămădeau în jurul ei, Lisa şi-a scos 
telefonul din buzunarul de la spate, spunând: 

— Bineînţeles că e el. Osă vă arăt. 

S-a apucat de butonat. De pe verandă, Randall auzea nişte 
sunete slabe venind dinspre telefon. Fetele au chicotit 
încântate. 

Orice-ar fi văzut, acum îi mângâiau crupa. Oftau şi 
murmurau. Işi ţineau telefoanele în faţă cu mâinile întinse, 
sărutau calul cu buzele ţuguiate şi se fotografiau. 

Grupul nu plecase nici de două ore când i-a sunat telefonul. 
Era în bucătărie, îşi verifica e-mailul, privind enervat cum bara 
de progresie de pe monitor nu se urnea deloc. Providerul lor era 
o companie prin satelit, dar încetineala internetului nu era până 
la urmă ceva tragic, nu când apăsarea unei singure taste putea 
aduce toată mizeria şi degradarea lumii în bucătăria paşnică, 
luminoasă a cuiva. In ultima vreme trebuia să depui un efort 
imens ca să păstrezi pură viaţa unui copil. Rapiditatea 
internetului nu merita să sacrifice inocenţa Lisei. Era un lucru pe 
care mama ei nu-l putea accepta. Unul dintre multe altele. 

La telefon era Stu Gilcrest, care stătea ceva mai încolo. 

„Fetiţa ta a fost pe-aici", îi spuse. 

Aşa se comportau vecinii buni. Trăiau într-o comunitate 
unde oamenii aveau grijă de cei din familiile celorlalţi. Randall îi 
răspunse că, din iulie, Lisa avea să stea mai mult pe-acolo. 

„Toată vara?", se miră Stu. „S-a făcut o domnişoară foarte 
drăguță. Cred că eşti foarte mândru." 

Tonul lui era oarecum reţinut. Îi ascundea ceva. 

Randall îi mulţumi. Simţind că mai era ceva, aşteptă. 

Stu spuse: „Văd că are un cal nou". 

Randall îi povesti cum murise Sour Kraut şi se lăudă cum 
căutase peste tot un înlocuitor. Aşteptă ca Stu să exclame: „Ce 
frumuseţe de cal! Ce blând e!". 


Când vorbi, Stu îşi pierduse tonul prietenos, de vecin bun: 
„Nimeni nu speră mai mult decât mine că mă înşel". (Era 
aproape ameninţător.) „Asta-i Red Sultan's Big Boy, nu?" 

Randall tăcu. Îl scutură un fior de groază. Răspunse 
încurcat: „E un cal bun, un cal excelent". 

Stu nu zise nimic, nu imediat. Îşi drese vocea. Înghiţi în sec. 

„Randall, suntem vecini de-atâta timp", începu el. 

„De trei generaţii", întări celălalt şi îl întrebă care-i 
problema. 

„Tot ce vreau să spun", aproape că scuipă Stu vorbele, „e 
că tu şi Lisa sunteţi oricând bine-veniţi la noi." 

„Stu?", făcu Randall. 

„Nu-i treaba mea", se bâlbâi vecinul, „dar eu şi Glenda am 
aprecia mult dacă n-ai aduce animalul ăla pe proprietatea 
noastră." 

O spusese aproape cu durere în glas. 

Randall îl întrebă dacă se referea la cal. Făcuseră Lisa sau 
calul ceva jignitor? Soții Gilcrest aveau două fete cam de vârsta 
Lisei. Fetele se puteau supăra şi împăca mai repede ca un fulger 
de august. Adorau drama. 

Se auzi un clic pe fir. O voce de femeie se băgă în discuţie. 
Era a soţiei lui Stu, Glenda. Randall şi-o imagină vorbind de la 
celălalt aparat, aşezată pe patul lor. 

„Randall, te rog să înţelegi. Nu putem să le lăsăm pe fetele 
noastre în preajma calului ăluia. Trebuie să-l omorâți." 

Cu toate protestele lui Randall, amândoi şi-au luat la 
revedere şi au închis. 

În următoarele patru ore au sunat aproape toţi vecinii. 
Familia Hawkin. Ramirez. Familia Coy şi Shandy şi Turner. Era 
clar că grupul de călăreţe făcea un circuit lent al districtului, de 
pe County Road 17 pe Boundary Lane, apoi spre vest pe Sky 
Ridge Trail. Treceau pe la casa fiecărei fete sau a fiecărei rude. 
Un şir întreg de mame, taţi, mătuşi, unchi, bunici şi veri care 
telefonau repede unii după alţii. După câteva vorbe încordate de 
introducere, toţi întrebau dacă Lisa călăreşte un cal numit Red 
Sultan's Big Boy. lar când Randall le răspundea că da, toţi îl 
anunțau că pe viitor nu mai voiau să vadă calul ăla pe la ei. Nici 
n-aveau să-l mai sune dacă vedeau calul pe proprietatea lor. 

Lisa fusese nevoită să călărească singură pe ultima parte a 
plimbării. Până pe la jumătatea după-amiezii, tuturor prietenelor 


ei li se interzisese s-o însoţească mai departe. Dar când s-a 
întors acasă, deşi abandonată de prietene, nu părea prea 
speriată. Ţinea capul sus, spatele drept şi părea mai degrabă 
arogantă. Chiar triumfătoare. 

Telefoanele îl făcuseră pe Randall să se aştepte la ce e mai 
rău. Se aştepta ca armăsarul să fie ostil şi nervos, dar era blând. 
Liniştit şi blajin ca şi până atunci. În timp ce trecea o mănuşă de 
țesălat peste gleznele lui, Lisa i-a spus că răspundea foarte bine 
la comenzi. Că se mişca elegant. Nici maşinile care treceau, nici 
câinii care lătrau, nici avioanele utilitare care zburau jos să 
stropească lanurile, nimic nu reuşea să-l sperie. Nimeni nu 
spusese ceva de rău. Nu părea tulburată de reacţia celorlalţi. Se 
uitaseră la cal, însă nici una dintre rudele fetelor nu venise să-l 
atingă. Doar le ordonaseră fetelor să descalece şi să nu meargă 
mai departe. 

În seara aia, după cină, când spălau vasele, o maşină a 
oprit pe drum, la intrarea pe alee. Întâmplările de peste zi îl 
neliniştiseră şi Randall a ascultat încordat, aşteptând ca maşina 
să plece mai departe. În schimb, geamurile livingului au 
explodat. Nişte paşi s-au retras pe pietriş înapoi spre maşină şi 
roţile au scrâșnit, îndepărtându-se. Printre cioburile de sticlă de 
pe covor era şi o formă cenuşie, curbată. O potcoavă. 

Lisa a privit proiectilul şi buzele i s-au lăţit într-un zâmbet 
Uşor. 

În sâmbăta următoare, l-au urcat pe Red Sultan's Big Boy în 
remorcă şi s-au pornit spre grajdurile Merriwether. Enid 
Merriwether preda dresajul de când era Randall mic. Parcarea 
padocului era plină de femei, mame cu fiice şi caii lor. Când Lisa 
a deschis uşa remorcii, s-a făcut linişte. 

O fată a chicotit. Femeile au privit-o aspru, făcând-o să 
tacă. 

O voce a spus: 

— la te uită, e Red Satan's Bad Boy... 

Toate capetele s-au întors s-o privească pe Enid 
Merriwether, marea amazoană. Pielea cizmelor ei de călărie 
scârțâia. Soarele îi strălucea pe butonii fracului. Intr-o mână 
ţinea un bici de dresaj. Se uită o clipă la mulţimea de femei, 
toate fierte şi mohorâte. Întorcându-se spre Lisa, îi spuse, nu 
fără simpatie: 


— Îmi pare rău, dar pentru sezonul ăsta toate locurile sunt 
ocupate. 

Randall făcu un pas în faţă şi protestă: 

— Am văzut şi mai mulţi înscrişi aici. 

Fără să le pună la socoteală pe mame, numărând doar 
fetele şi caii lor, nu păreau să fie mai mulţi înscrişi ca de obicei. 

De parcă n-ar fi auzit, Lisa scotea calul arab din remorcă. 
Enid făcu un pas în spate. Enid Merriwether, care nu dăduse 
niciodată înapoi, nici când avusese de-a face cu bestiile cele mai 
fioroase, privi calul arab şi îi făcu semn mulţimii să se dea la o 
parte, să lase loc pentru cal. Ridică biciul, pregătită să-l 
folosească. 

— Ţi-aş mulţumi dacă ai urca animalul înapoi şi l-ai duce 
de-aici. 

Mulțimea îşi ţinea răsuflarea. 

Lisa, cu o furie pe care tatăl ei nu i-o mai auzise în voce, 
strigă: 

— De ce? 

Faţa ei nu era doar roşie, era nuanţa aceea de roşu pe care 
o vezi când te uiţi la soare cu ochii închişi. 

Domnişoara Merriwether răspunse rânjind: 

— De ce? (Se uită la mulţime, cerându-i aprobarea.) Calul 
ăla e un ucigaş! 

Lisa îşi inspectă cu nonşalanţă manichiura şi spuse: 

— Nu e. (Îşi sprijini obrazul de al calului.) Serios. E un băiat 
de zahăr. 

Amazoana le făcu semn femeilor şi fetelor să intre. 

— E mai rău decât un ucigaş. Şi toată lumea de pe-aici ştie 
asta. 

Lisa îşi privi tatăl. Randall era perplex. Armăsarul înălţă 
capul şi întinse gâtul să tragă aer pe nări. Apoi căscă. 

Cu simpatie, cu milă chiar, Enid Merriwether se uită la fata 
care zâmbea afectat. 

— Lisa Randall, ştii foarte bine că nenorocitul ăla de cal e 
diavolul. 

— Ba nu e! i-o întoarse Lisa. 

Îl sărută. Mulțimea de mame tresări. 

În seara aia, Randall a bătut în cuie nişte scânduri ca să 
acopere fereastra spartă. În lumina asfinţitului vedea afară, în 
curte, moviliţa de pământ şi crucea de lemn pe care scria cu 


vopsea albă „Sour Kraut". Îi spusese Lisei că e îngropat acolo, 
dar de fapt îl luase un camion şi-l dusese la o fabrică din Harlow 
unde se procesau animale moarte. Pe când privea mormântul, 
Lisa a cules un buchet de margarete de pe un strat cu flori 
sădite acolo de mama mamei, mamei lui. A pus buchetul pe 
mormântul fals şi a îngenuncheat. Briza de seară aducea 
frânturi din rugăciunea ei. Spunea cât de mult îşi iubise vechiul 
cal şi cât de mult iubea calul arab. Ascultând-o, Randall s-a 
gândit că dragostea pe care o simt oamenii pentru animale e 
cea mai pură formă de dragoste. Să iubeşti un animal - un cal, o 
pisică sau un câine - e întotdeauna o tragedie romantică. Asta 
înseamnă să iubeşti pe cineva care o să moară înaintea ta. Ca în 
filmul ăla cu Ali MacGraw. Nu există nici un viitor, doar dragoste 
la prezent. Nu te aştepţi să primeşti vreo mare răsplată cândva. 

Din cauza luminii tot mai slabe, o distingea cu greutate pe 
Lisa în curte, dar cuvintele ei se auzeau clar. Spunea cât de mult 
îi plăcea vara aia. Cât de frumos era Red Sultan's Big Boy şi cât 
îl iubeau toţi. Când a zis „Te iubesc, mami", Randall şi-a dat 
seama că vorbea la mobil. 

Înainte ca ea să intre în casă, Randall a auzit telefonul 
sunând în bucătărie. Era un număr privat. Nu mai auzise 
niciodată vocea aia. Nu, şi-ar fi amintit-o. Şuieratul ăla. Gâfâitul. 
Vocea aia pe care n-avea s-o uite niciodată îl întrebă: „Am 
înţeles bine? Eşti proprietarul calului arab Red Sultan's Big 
Boy?". 

Randall se pregăti pentru un torent de insulte. O auzi pe 
Lisa urcând treptele verandei. 

Neinvitată, vocea continuă: „Sunt gata să-ţi ofer cinci sute 
de mii de dolari pentru armăsar". 

— Cine-i la telefon, tati? întrebă Lisa stând lângă el. 

— Nimeni, răspunse Randall şi închise. 

În săptămâna aia, dintr-un impuls obscur, s-a dus cu 
maşina până la fabrica de procesare din Harlow. Fabrica de clei 
de oase nu era un loc unde să te duci din capriciu. Numai 
mirosul te dădea pe spate. A mers pe lângă un gard de sârmă, 
până a ajuns la o poartă încuiată. Dincolo de ea era o remorcă, 
iar Randall a claxonat şi a aşteptat. Un bărbat a ieşit să-l întrebe 
ce vrea, iar Randall i-a povestit cum îl adusese pe Sour Kraut cu 
două săptămâni înainte. Fără să deschidă poarta, bărbatul se 
uită într-o mapă. Căutând prin foi, întrebă de după gard: 


— Un Pinto, zici? 

— Ai vreo informaţie? întrebă Randall. 

Omul căută mai în urmă. 

— Uite-o. Pielea a fost bună. Şi oasele. Şi copitele. 

Era clar că nu risipeau nimic. 

— Se ştie ce l-a omorât? 

— Suntem obligaţi să facem teste pentru encefalită 
spongiformă. 

Randall aşteptă. | se ivi deodată în cap o imagine cu Sour 
Kraut prăbuşit pe podeaua grajdului. Cu gâtul întins şi capul 
căzut într-o baltă de spumă însângerată. 

Bărbatul îi întinse mapa să vadă. Ţinea arătătorul sub 
cuvântul „atropină". 

— Infarct, spuse. Poate a dat peste nişte mătrăgună sau 
peste o tufă de cartofi. 

Randall întrebă: 

— Cât durează? 

Îşi simţea muşchii slăbiţi, de parcă tocmai ieşise de sub un 
duş foarte fierbinte. 

— Nu foarte mult, spuse bărbatul clătinând din cap. Calul 
ăla ar fi murit în locul unde a mâncat-o. 

În aceeaşi săptămână, a primit iar telefoane de la indivizi 
care voiau să-i cumpere calul arab. Printre ei era şi brokerul 
care i-l vânduse. L-a sunat joi seară, vrând să cumpere calul 
înapoi: „Nu pentru mine, fii fără grijă. (Avea un ton defensiv.) 
Acţionez doar în numele cuiva". A pornit de la o ofertă de doişpe 
mii de dolari. De două ori cât dăduse el pe cal. Randall îl întrebă 
direct care-i şmecheria. „Vrei să spui că nu ştii?', se miră 
brokerul. 

Randall clătină prudent din cap. Dar îşi aminti că vorbea la 
telefon şi întrebă: „Ce să ştiu?". 

„N-ai văzut videoul?", se miră brokerul. „De când a ajuns 
viral, îmi sună telefonul încontinuu." 

Înainte să închidă, Randall îl mai auzi spunând: „Fetiţa ta 
m-a sunat şi mi-a zis să rețin ofertele, dar tu eşti omul cu 
actele". 

Până atunci, Randall nu văzuse ceva mai rău din timpul 
şcolii. Era un film numit Signal 30. Domnul O'Connor îi obligase 
să-l vadă în clasa a şasea, să-i facă mai atenţi când traversau 
calea ferată şi când trebuiau să-şi pună centura de siguranţă. 


Era o amintire ca papucii de bebeluş turnaţi în bronz sau ca 
ghemotocul de vată pe care îl găseai în cutiile de aspirine: 
aproape uitată. Filmul arăta poze alb-negru cu maşini buşite şi 
oameni cu coloana de direcţie înfiptă în piept. Parbrize găurite 
parcă cu tunul prin care trecuse vreun copil. Sângele şi uleiul de 
motor arătau amândouă ca un fel de cerneală neagră. Aşa că 
era greu de spus dacă balta de lângă un sedan distrus era de la 
un motor spart sau de la cineva care sângerase până la moarte. 
Un puşti din clasă, Logan Carlisle, leşinase, parcă şi Eva 
Newsome. O voce amenințătoare, care legase coşmarurile într-o 
poveste, spunea la sfârşit: „Data viitoare când crezi că poţi să 
treci prin faţa unui tren de marfă, mai gândeşte-te!". Şuiera o 
sirenă, urmată de efecte de sunet, sticlă spartă şi metal zdrobit, 
apoi apărea imaginea unor adolescenţi morţi, împrăştiaţi în jurul 
unei rable strivite de o locomotivă Southern Pacific. 

Vocea tunătoare întreba: „Crezi că e bine să treci prin faţa 
unui autobuz de şcoală oprit? Mai gândeşte-te!". Pe tot ecranul 
se vedea deodată o autostradă cu două benzi, cu trupuri de 
copii împrăştiate. 

Un alt lucru la fel de oribil pe care-l văzuse Randall fusese 
la o frizerie, unde sub exemplarele din Playboy se ţineau reviste 
polițiste. Pagină după pagină de poze cu crime sexuale. 
Atrocităţi. O femeie dezbrăcată, care ar fi fost drăguță dacă n-ar 
fi avut braţele şi picioarele dezmembrate cu un satâr, îndesată 
într-o valiză deschisă, cu o bandă neagră aplicată pe ochi să-i 
protejeze demnitatea. Alta era cu o femeie pe un covoraş 
înflorat, într-un hotel de pe vremuri, strangulată cu cordonul 
unui telefon cu disc. Pe paginile aspre, îngălbenite, erau arătate 
femei după femei, goale şi moarte în diverse feluri, dar toate cu 
dreptunghiuri negre care să le ascundă ochii. 

În comparaţie cu Signal 30 şi cu revistele de la frizerie, ce 
găsise Randall pe internet era mult mai rău. Să vezi clipul ăla 
sau să înghiţi otravă era totuna. N-a fost nevoie să se uite mai 
mult de două minute ca să recunoască armăsarul. Ce-i făcea 
Red Sultan's Big Boy bărbatului ăluia îndoit de la mijloc şi 
dezbrăcat era oroarea maximă. O imagine pe care Randall 
trebuia de-acum înainte să o poarte în minte până în mormânt. 

Nu era aşa o consolare, dar îşi zise că fusese ultimul dintre 
prietenii şi vecinii lui care-şi murdărise privirea cu oroarea aceea 
stranie şi tristă. Totuşi îl apuca furia când se gândea ce-şi 


imaginau ceilalţi ştiind că ţinea calul pursânge sub acoperişul 
lui. Însă acolo unde ei vedeau păcat, el vedea doar singurătate. 
Un fel de singurătate despre care Randall nu ştiuse până atunci 
că există. 

A apăsat pe Enterşi a urmărit clipul încă o dată. 

Poate că tot ce vedea în clip nu era atât despre plăcere, cât 
despre halul în care ajungi după ce viaţa îşi bate joc de tine 
zilnic. 

Randall s-a gândit că era despre a te supune unei puteri 
mai mari. Fie că era o plăcere sau un test fizic, nu avea legătură 
cu dragostea în sensul ei romantic. Mai degrabă cu dragostea 
religioasă. Era un act de penitenţă sau de pocăință. 

Randall a recunoscut dorinţa de a nu mai fi stăpân, de a nu 
mai avea controlul. Dorinţa de a-i face pe plac unui zeu uriaş, 
puternic. De a simţi aprobarea lui zdrobitoare. 

A apăsat pe Enterca să vadă filmul din nou. 

Îl speria să gândească contrariul. Să accepte că s-ar putea 
să fie vorba de plăcere, o plăcere dincolo de orice ar cunoaşte 
vreodată majoritatea oamenilor, o plăcere pentru care merită să 
mori. Un extaz pur fizic. 

După gemete şi grohăieli, bărbatul de sub cal părea să se 
simtă excelent. Probabil ştia că e filmat. Dar nici nu mai conta, 
judecând după cum îşi arcuia spatele şi după zâmbetul lui cu 
ochii închişi. Era ciudat să vezi pe cineva atât de fericit şi să nu 
se prefacă. Pe ecranul computerului, bărbatul îşi îndoia şi mai 
mult genunchii, împingându-şi fesele spre coapsele armăsarului. 
Ceva întunecat, o umbră sau nişte sânge, îi curgea pe picior. 

Randall a apăsat iar pe Enter şi aventura a reînceput. De 
data asta a privit calul. 

Retrospectiv, şi-a dat seama că umbra de pe piciorul 
bărbatului era spermă. Prea multă ca să fie de om. 

A apăsat încă o dată pe Enter. Avea treabă, trebuia să 
înlocuiască geamul din living. Dar a apăsat pe Entertoată seara. 
A închis sonorul, dar a continuat să se uite până i-a sunat 
telefonul. „După cum ştii", i-a spus vocea de la celălalt capăt al 
firului, „calul are anumite talente care-l fac extraordinar de 
valoros pentru un grup select de cumpărători." Era vocea de 
acum câteva seri. „E datoria mea să te avertizez. Oamenii ăştia 
nu ezită să folosească violenţa dacă vor ceva." 


Randall s-a uitat la clip până vineri seară, când trebuia să-şi 
ia fata în weekend. 

Se mutaseră în casă după ce murise tatăl lui. Toţi trei. Lisa 
era doar un bebeluş pe-atunci. Tatăl lui Randall îşi petrecuse 
ultimii doi ani din viaţă într-un cămin de bătrâni din oraş, unde 
se duceau să-l vadă aproape zilnic. In acelaşi timp, casa părea o 
capsulă a timpului. Pianul era acolo unde fusese întotdeauna. 
Fiecare farfurie şi fiecare ciocan aveau o istorie. Nu se putea 
arunca nimic. Fiecare pernă ar fi putut ţine o predică lungă ca să 
explice fiecare pată şi fiecare cusătură unde fusese reparată. 
Dacă soţia lui muta o furculiţă pentru carne dintr-un sertar în 
altul, Randall o punea înapoi. Cumpărase vopsea lavabilă verde 
să zugrăvească dormitorul de la etaj, însă el o pusese s-o ducă 
înapoi. Mătuşa lui Randall lipise tapetul în camera aia. Fiecare 
cusătură din fiecare pătură era sacră. Fiecare linie crestată în 
tocul uşii de la bucătărie marca un moment din creşterea cuiva 
mort de mult. Deveniseră curatori. Până la urmă, nevastă-sa se 
mutase înapoi în oraş. Ceea ce el vedea ca pe-o moştenire, 
Estelle vedea ca pe-un blestem. 

Când venea să-l viziteze, Lisa era nemulțumită şi plictisită, 
până când i l-a cumpărat pe Sour Kraut. Ţinea la calul ăla la fel 
de mult cât ţinea el la casă şi la fermă. Nici unul din ei nu putea 
să reziste la un lucru sau o fiinţă neajutorată. 

În faţa casei lui Estelle, Lisa şi-a aruncat sacul pe bancheta 
din spate a maşinii lui Randall. Vorbea la telefon când s-a aşezat 
pe locul de lângă el. Spunea: „Nu e problema mea. Dacă crezi 
că poţi să găseşti un alt cal care să facă treaba asta, nu vreau 
să-mi mai pierd timpul". Se uită la Randall şi îi făcu din ochi, 
adăugând: „Avem şi alte oferte". 

Fără să se uite la ea, o întrebă: 

— E real? 

Lisa îşi atinse telefonul cu touch-screen. 

— Ce să fie real? Apoi, râzând, întrebă: Te referi la clip? 

Era obscen. O atrocitate. 

Dându-și ochii peste cap, Lisa îi explică: 

— Paris Hilton. Kim Kardashian. Pam Anderson. Rob Lowe. 
Cine n-a făcut un clip porno? (Râse.) Tăticule, e un supersucces. 

Randall strânse volanul. 

— Deci l-ai văzut? 


Era deja un clasic pe internet, îi răspunse ea, ca unul dintre 
miturile alea pe care le citeşti la şcoală. Leda şi lebăda. Prietenii 
ei nu văzuseră în viaţa lor ceva mai comic. 

Randall spuse că nu era comic. Era tragic. 

Tastând cu degetele mari pe telefon, Lisa insistă: 

— Tati, bineînţeles că e comic. 

Randall întrebă de ce. 

Ea medită la întrebare ca şi cum era prima oară când se 
gândea la asta. 

— Nu ştiu. Poate pentru că era un tip alb. 

Citea pe telefon detaliile imediat ce apăreau pe ecran. Tipul 
era heterosexual, divorţat cu un copil şi murise de o ruptură a 
colonului sigmoid. Lisa rânji. 

— Nu e perfect? (Arătă cu bărbia, arogantă, spre telefon.) O 
fi fost vreun bogătan de la Hewlett-Packard sau vreun alt 
american miliardar din Top 500, membru al complexului 
militaro-industrial. 

— Dacă în clip era o fată de vârsta ta? o provocă Randall. 

Lisa îşi flutură ameninţător arătătorul spre el. 

— Dacă era o fată, toată lumea care s-ar uita numai la aşa 
ceva ar face puşcărie. 

Randall încercă apa cu degetul: 

— Şi dacă bărbatul nu era alb? 

Lisa se uita la ecran, mişcând pagina în sus şi-n jos şi 
apăsând pe taste, absorbită de căutare. 

— Dacă era negru, ar fi fost rasism. Nimeni n-ar posta aşa 
ceva pe nici un site. 

Dacă era o femeie şi nu un bărbat, îi explică Lisa, clipul ar fi 
fost misogin, promovând abuzarea femeilor. Chiar şi dacă 
femeia şi-a dorit asta, s-ar considera că a fost forţată de cultură 
şi a făcut-o împinsă de ura de sine. La fel cu un homosexual. Nu, 
ce făcea clipul foarte comic era că omul care apărea în el era 
alb, heterosexual, bărbat şi adult. Lisa spuse: 

— Am scris o întreagă lucrare despre asta pentru grupa 
noastră de Perspective asupra genului. (Ridică radioasă privirea 
de la telefon.) Am luat un zece. 

— Dara murit, se bâlbâi Randall. 

Fiică-sa ridică din umeri. 

— Nu în clip. A murit câteva ore mai târziu, la Urgenţe. 


Lui Randall îi sună telefonul. Era brokerul. Nu răspunse. Lisa 
speculă cu lejeritate: 

— E ca şi cum ai vedea-o pe Mama Natură răzbunându-se 
pentru încălzirea globală pe care a cauzat-o patriarhatul albilor 
asupra mediului. (Oftă.) N-o lua aşa de personal, tati. Doar că ai 
ales cel mai prost moment din istorie să fii hetero, alb, creştin şi 
bărbat. 

Aroganţa din voce. Siguranţa supremă. Amândouă îl făcură 
pe Randall să-i pară rău pentru ea. Mai trecură câţiva kilometri 
până adună destul curaj ca s-o întrebe: 

— Tu l-ai omorât pe Sour Kraut? 

Verificându-şi mesajele, ea îi răspunse: 

— Licitaţia a ajuns acum la două milioane jumate. 

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care şi le-au spus. 

Era aproape seară când au ajuns acasă, dar un grup de 
adolescenţi şi adolescente aşteptau să-l vadă pe Red Sultan's 
Big Boy. Când a intrat în casă, Randall a auzit-o pe Lisa 
spunându-le că îi costa cinci dolari să vadă calul. Un selfie cu el 
îi costa zece. 

Pe la ora cinei, brokerul le-a trimis un mesaj în care spunea 
că licitaţia ajunsese aproape de trei milioane. 

Randall îl întrebă: „Bani gheaţă?". 

Era imposibil să nu înceapă să cheltuiască în cap banii ăia. 
Cea mai bună educaţie pentru Lisa. O viaţă nouă într-un loc 
unde să se simtă bine şi Estelle. Eliberare de trecut. Tastă: „Ce 
se întâmplă cu calul?". 

Brokerul îi răspunse: „LOL. Te asigur că n-o să tragă la vreo 
căruţă. O să aibă o viaţă cum noi putem numai visa". 

Calul din clip nu păruse nefericit. Cum se putea compara 
calitatea acelei vieţi cu aceea, să zicem, a unui cal care trăgea 
la plug? Oamenii puteau să supună un animal la orice - să-l ţină 
într-un loc înghesuit, să-l îndoape cu chimicale, să-l mutileze, să- 
| înfometeze, să-l omoare -, dar nu să facă din el un instrument 
al plăcerii. 

În weekendul ăla, Lisa a defilat cu armăsarul prin zonă. 
Dându-se mare cu el. 

Randall a răscolit prin hârțoage. Familia lui nu aruncase 
niciodată nimic. A găsit poza cu el şi cu Stu Gilcrest în faţa 
Maşinii morţii lui Bonnie şi Clyde. Cei doi băieţi rânjeau încântați. 
Fiecare avea un deget înfipt într-o gaură de glonţ din portieră. 


După unii, Parker şi Barrow fuseseră tâlhari, după alţii, fuseseră 
martiri, dar maşina lor, oriunde era expusă, făcea mai mulţi bani 
decât adunaseră ei din jefuirea băncilor. 

Duminică seara, Lisa a pus flori pe mormântul fals al lui 
Sour Kraut şi Randall a condus-o acasă la maică-sa. Nici unul nu 
şi-a luat la revedere. 

Luni şi-a amintit ce-i spusese brokerul despre cum îşi lăsau 
oamenii iahturile să plutească în derivă. Abandonau lucruri pe 
care cândva le preţuiseră, dar acum nu le mai puteau suporta. 
S-a gândit la bărbatul din clip, care credea că se simte minunat 
când, de fapt, măruntaiele deja îi sângerau de moarte. Randall 
îşi notase un loc unde îi spusese brokerul să vină. Nu era decât 
nişte pământ arid în mijlocul a o sută de metri pătraţi de 
nicăieri. L-a urcat pe Red Sultan's Big Boy în remorcă. 

A luat cu el o puşcă de calibrul .55, destul de mare cât să-i 
găurească pe Bonnie şi Clyde deodată. 

Nu s-a dus unde stabiliseră să se vadă, ci la o sută de 
kilometri mai la nord. 

| se părea că nu face decât să salveze calul în cel mai bun 
mod posibil. A deschis remorca. l-a scos căpăstrul armăsarului. 
l-a desfăcut şi cordeluţele albastre din coamă. Cu o frânghie în 
jurul gâtului, l-a dus până unde nu mai era nimic în preajmă. 
Calul era blând şi docil ca întotdeauna. Nu era sedat, nici 
bolnav, totuşi era distrus. Randall a scos arma şi s-a hotărât să-i 
facă exact ce-i făcuse fiică-sa lui Sour Kraut. Dacă ea fusese în 
stare, cu răutate şi premeditare, şi el putea să fie judecător, 
juriu şi călău. 

Calul a auzit cel dintâi zgomotul care i-a întrerupt. A ciulit 
urechile ca să prindă tropotul adus de vânt. Copite, dar nu cai 
sălbatici. Nu mustangi, ci cai sălbăticiţi. 

Randall nu venise primul acolo, în acea pustietate răscolită 
de vânt. Alţi oameni obişnuiţi fuseseră şi ei siliţi să vină în locul 
ăsta disperat ca să facă acelaşi lucru pe care voia să-l facă el. 
Nu era singurul, dar toţi găsiseră înaintea lui o soluţie mai bună 
şi orizontul se populase cu o ceată de visuri pe care fuseseră 
siliţi să le lase în urmă. Toate acele aspirații imposibile alergau 
împreună în depărtare, prosperând. 

Randall a scos funia de pe grumazul calului arab. A bătut 
din palme şi din picioare ca să-l sperie, însă nu se mişca. Până la 
urmă a tras câteva focuri în aer. Asta a mers şi Red Sultan's Big 


Boy s-a pierdut galopând în zare. Randall s-a gândit, prea târziu, 
că ar fi putut să-i scoată potcoavele. Ar fi putut să facă multe 
lucruri mai bine. 

Ca să verifice dacă făcuse ce trebuia, Randall şi-a lipit arma 
de tâmplă şi a apăsat pe trăgaci. Puşca s-a declanşat, însă nu sa 
întâmplat nimic. Nu mai avea gloanţe. Fusese iertat. 

În drum spre casă, şi-a amintit că era membru în 
cooperativă şi că trebuiau să-i cumpere recolta. Nu era grozavă, 
dar se descurca. 


Poveste de iubire 

Ar trebui să mă feliciţi. Nevastă-mea tocmai a născut 
gemeni şi par sănătoşi. Zece degete la mâini. Zece degete la 
picioare. Două fetiţe. Dar ştii cum e... Tot aştept să se întâmple 
ceva rău, pentru că aşa e când eşti prea fericit. Tot aştept să mă 
trezesc din acest vis frumos. 

Adică, înainte să mă însor, am avut o iubită grasă. Eram 
amândoi graşi, aşa că ne înţelegeam. lubita aia a mea încerca 
întruna diete pe noi, de pildă să nu mănânci nimic în afară de 
ananas şi oţet sau nimic în afară de alge verzi dintr-un plic, şi 
mă scotea la plimbări lungi, până când a început să piardă 
kilograme, să i se topească şuncile de pe şolduri şi nu cred cam 
mai văzut pe cineva aşa de fericit ca ea. Am presimţit de-atunci 
că o să se întâmple ceva rău. Ştii cum e: când iubeşti o femeie, 
eşti fericit să o vezi fericită, dar îmi dădeam seama că o să mă 
lase, pentru că acum apărea pe radarul tipilor cu carieră şi 
asigurare medicală. Ţin minte că înainte era drăguță şi 
amuzantă, dar acum, că slăbise, era evident că avea rezerve 
vaste de autocontrol şi disciplină, mult peste puterile mele, şi 
nici prietenii nu-mi erau de folos, fiindcă toţi dădeau târcoale, 
aşteptând să punem punct, ca să iasă cu ea, însă apoi s-a 
dovedit că nu era ananasul sau disciplina, avea cancer şi a slăbit 
până când a ajuns să poarte haine de fetiţe înainte să moară. 

De aia ştiu că fericirea e ca o bombă cu ceas. Mi-am 
cunoscut soţia tocmai când nu voiam să mai cunosc nici o 
femeie, niciodată, sub nici o formă şi am luat trenul spre 
Seattle. Era festivalul Lollapalooza, aşa că mi-am împachetat 
cortul şi mi-am înfăşurat bongul în sacul de dormit ca să pot 
dormi sub cerul liber ca Grizzly Adams şi am intrat în vagonul- 
restaurant din tren. Ştii cum uneori simţi nevoia să-ţi laşi 
prietenii şi luciditatea în urmă pentru câteva zile. Am intrat în 


vagonul-restaurant şi o pereche de ochi reci, verzi, de vulpe se 
uitau ţintă la mine. Şi nu sunt vreun monstru. Nu sunt vreun 
obez care nu se poate ridica din pat şi mănâncă găleți cu pui 
prăjit toată ziua, dar înţeleg de ce-ar vrea unii tipi să lucreze în 
închisori sau în lagăre pentru femei, să poată cunoaşte 
prizoniere drăguţe care să nu le spună întruna „Pune-ţi o 
cămaşă!" şi să întrebe la nesfârşit „Chiar trebuie să transpiri în 
halul ăsta?". Dar uite-o în tren pe zeiţa asta cu tricou cu 
Radiohead, tăiat în aşa fel încât să i se vadă abdomenul, şi 
blugii lăsaţi cât să se vadă zona aia unde ar fi trebuit să fie o 
tufă de păr, cu inele Mickey Mouse şi Holly Hobbie pe fiecare 
deget, ducând o bere la buzele frumoase şi uitându-se la mine 
pe deasupra sticlei, una obişnuită, de MGD;, nu o eprubetă din 
aia verde cu bere cum le place pizdelor să bea. 

Şi tipii ca mine ştiu care-i faza. Dacă nu suntem John 
Belushi sau John Candy, de ce s-ar uita o bunăciune în felul ăla, 
aşa că mi-am ferit imediat privirea ruşinat. Singurul motiv 
pentru care o fată ca ea ar vorbi cu mine e ca să-mi spună că 
sunt un porc scârbos şi să mă dau din faţa ei că nu vede 
oceanul. Cunoaşte-ţi limitele, asta zic mereu. Aspiră la puţin şi 
n-o să fii dezamăgit. Trecând pe lângă ea, o cercetez fără să mă 
uit. Miroase bine, ca un desert, ca o plăcintă, ca o plăcintă cu 
dovleac şi scorţişoară. Chiar mai bine, sticla de bere din gura ei 
se întoarce şi mă urmăreşte în timp ce merg mai departe spre 
bar şi cer ceva şi nu e ca şi cum am fi ultimul băiat şi ultima fată 
din lume. Mai beau şi alţii la mesele de plastic, se duc şi ei la 
Lollapalooza, cum se vede după dreadlock-uri şi după imprimeul 
tie-dye. Mă duc să mă aşez la cea mai îndepărtată masă, dar 
bunăciunea mă urmăreşte cu privirea. Ştii cum e, când te 
urmăreşte cineva, nu poţi face un pas fără să te împiedici, mai 
ales într-un tren în mişcare. Trenul ia o curbă şi vărs bere pe 
cămaşa mea de cowboy dungată. Mă prefac că mă uit la copacii 
care se perindă pe lângă geam, însă dintr-un unghi secret îi văd 
reflexia şi ea încă se uită la mine. Singura dată când se uită în 
altă parte e în momentul în care se duce la bar şi îi întinde 
barmanului nişte bani, iar el îi mai dă o bere, apoi reflexia ei se 
măreşte tot mai mult şi mai mult, până când ajunge de mărime 
naturală şi ea e lângă masa mea şi zice „Salut!" şi încă ceva. 


Şi eu zic: „Ce?". Ea arată spre cămaşa mea de cowboy, la 
berea vărsată acolo, şi spune: „Îmi plac nasturii tăi... 
strălucitori”. 

Las bărbia în piept şi mă uit la capsele sidefate. Nu sunt 
nasturi, sunt capse, dar nu vreau să stric momentul. Încă din 
start observasem că bagă uneori degetele în gură - OK, că bagă 
degetele în gură foarte des şi îşi ia o voce de fetiţă, folosind 
cuvinte de copil, zice șpaghete în loc de spaghete şi foafecă în 
loc de foarfecă -, dar pentru o bunăciune asta e parte din 
pachet, aşa devin şi mai sexy. 

Îmi face cu ochiul şi îşi linge buzele, apoi, cu umezeala încă 
strălucind pe ele, îmi zice: „Sunt Britney Spears". E o vampă. 
Sigur, e cam beată. Muci. Am trecut la sticluţe de tequila, că 
doar nu conducem noi trenul. Nu, nu e Britney Spears, însă e la 
fel de sexy. E clar că face mişto de mine, dar în sensul bun. Nu 
trebuie decât să te uiţi la ea ca să ştii tot ce-i de ştiut. 

Singura mea şansă e să mă ţin pe poziţii, să flirtez şi să-i 
cumpăr de băut. Mă întreabă unde mă duc şi îi spun că spre 
Lollapalooza. Îşi plimbă degetele pe cămaşa mea, de pe o capsă 
pe alta, de la curea la guler şi înapoi şi sper că nu simte cât de 
tare îmi bate inima. 

E o seducătoare, cu ochii ei verzi care mă privesc de sub 
genele lungi, fluturânde. Probabil că e la o sută de beri înaintea 
mea, pentru că uită întruna să-şi încheie frazele, iar uneori arată 
spre câte ceva care trece repede pe lângă geam şi strigă „Un 
câine!" sau vede o maşină aşteptând la barieră şi ţipă „O 
broscuţă!", apoi mă pocneşte în umăr cu pumnul ei plin de inele 
Hello Kitty şi Mickey Mouse şi îmi doresc în secret să-mi rămână 
vânătaie pentru tot restul vieţii. Mergem la Lollapalooza şi 
instalez cortul, iar Brit e aşa de beată, că a doua zi dimineaţă, 
când se trezeşte, tot beată e. Şi oricâtă marijuana aş fuma, nu 
reuşesc să ţin pasul. Poate-i pentru că Brit e aşa de slabă, dar 
pare să se ameţească fără să bea sau poate că inhalează din 
fumul meu. Toată povestea noastră la Lollapalooza e genul ăla 
de istorioară romanţioasă pentru care plăteşti pe internet ca să 
te masturbezi, însă mi se întâmplă mie. Ne mai vedem încă şase 
luni, până la Crăciun, Brit îşi mută lucrurile în apartamentul meu 
şi eu tot aştept să se trezească din beţie într-o dimineaţă, dar 
nu se trezeşte. 


De Ziua Recunoştinţei mergem la mama să luăm masa şi 
trebuie să dau explicaţii. Nu că Brit ar fi mofturoasă la mâncare, 
dar motivul pentru care-i atât de slabă e că îi place să mănânce 
numai un zucchini tăiat în două şi scobit la mijloc să arate ca o 
canoe irocheză, cu semne făcute cu cuțitul pe dinafară ca să 
pară inscripţii indiene şi un trib întreg de mici războinici făcuţi 
din morcovi, cu boabe de mazăre în loc de cap, aliniaţi şi 
conducând barca pe un strat gros din sirop de ciocolată şi ai fi 
surprins ce puţine restaurante au asta în meniu. Aşa că, de cele 
mai multe ori, Brit trebuie să gătească singură şi îi ia jumate de 
Zi, pe urmă trebuie să se joace cu canoea pe covorul din living 
încă o oră şi de aia nu se îngraşă niciodată măcar cu o sută de 
grame. lar mama e fericită că mă vede din nou cu cineva. 

Nimic din ce fumezi sau bei nu te poate face să te simţi 
cum te simţi când mergi pe stradă de mână cu un supermodel 
cu ochi reci, de vulpe, ca Brit. Pentru prima dată în viaţă, tipii 
care conduc Ferrariuri Testarossa şi tipii cu abdomenul lucrat şi 
pectorali umflaţi de steroizi nu mă mai complexează. Sunt cu 
Britney şi ea e trofeul pe care şi-l doreşte oricine. 

Singura problemă e că orice Romeo vine să-i dea târcoale, 
încercând să-i bage în ochi zâmbetul lui strălucitor, de reclamă. 
O dată, în autobuz, un grup întreg se aşază în jurul nostru. Lui 
Brit îi place să stea chiar lângă roţile din spate, ca să mă 
pocnească ea prima de câte ori vede un Volkswagen, şi un 
Romeo din ăsta uriaş vine şi se proţăpeşte cu prohabul în 
dreptul ochilor ei, iar când autobuzul trece peste vreo groapă, 
şoldul i se atinge de umărul ei şi ea se uită în sus la el zicând cu 
degetele în gură: „Bună, uriaşule". Pentru că aşa e ea: 
prietenoasă. Îi face cu ochiul şi, fluturând din degetele umede, îl 
pune să se aplece, iar Romeo se uită în jur, să se asigure că toţi 
concurenţii i-au observat norocul, şi se lasă în jos până ajunge 
faţă în faţă cu ea, rânjind libidinos. Poate pentru că încearcă să 
mă facă gelos, Brit îi spune lui Romeo, fixându-l cu ochii ei verzi: 
„Vrei să vezi un truc magic?". Toţi ceilalţi se uită dintr-odată la 
ea, dovedind că stăteau cu urechile ciulite, iar Brit îşi scoate 
degetele din gură şi le strecoară în pantaloni, şi le mişcă pe sub 
blugii strâmţi şi jumătatea din spate a autobuzului amuţeşte, se 
holbează la degetele ei zbătându-se pe sub fermoar, pe sub 
denim. Şi-i vezi pe băieţi cum înghit în sec, mărul lui Adam le 


urcă şi le coboară, aproape că fac bale la gură şi le ies ochii din 
cap. 

La fel de repede cum prindea cu coada ochiului o broscuţă 
Volkswagen, Britney scoate ceva din pantaloni şi strigă: 
„Magie!". Îl leagănă în aer şi strigă: „Teatru de păpuşi!". Şi ce 
leagănă ea în mână e o sfoară cu un fel de plic de ceai la capăt, 
dar mai mare. E ca o chiflă mică pentru hotdog mânjită cu 
ketchup şi atârnată de o sforicică, iar Britney ţipă „Teatru de 
păpuşi! Magie!" şi îl plesneşte peste obraz pe Romeo, care stă 
încă pe vine lângă scaunul ei. Brit fuge după el când se ridică şi 
pleacă, ţipă şi îl plesneşte peste geaca de piele, lăsându-i urme 
roşii. Ceilalţi Romeo îşi mută imediat privirile, se uită în jos la 
pantofi sau pe geam, iar ea îi pocneşte cu sforicica în creştetul 
capului şi le lasă dâre roşii, ţipând în tot timpul ăsta „Teatru de 
păpuşi! Magie!" şi râzând ha-ha-ha-ha-ha-ha, apoi ţipând iar 
„Teatru de păpuşi! Magie!'. Soneria autobuzului anunţă 
următoarea staţie şi o sută de pasageri coboară la 7-Eleven, 
împingându-se şi alergând de parcă şi-au dat toţi seama dintr- 
odată că trebuie să cumpere Slurpees şi să-şi verifice biletele de 
loterie Powerball. Şi strig după ei: „E OK!". Strig pe geam şi dau 
din mâini să le atrag atenţia: „E artistă, e performance!" Strig: 
„N-a vrut să jignească pe nimeni, e doar o declaraţie despre 
relaţiile de gen, e ceva politic". 

Chiar când autobuzul pleacă mai departe numai cu noi doi, 
strig: „E doar un Spirit Liber". În timp ce Brit se duce spre şofer 
şi se pregăteşte să-i arate trucul cu plicul de ceai, continui să 
strig: „Aşa e umorul ei, mai ciudat". 

Într-o seară, vin acasă de la muncă şi o găsesc goală, lângă 
oglinda din baie, ţinându-și palmele pe pântec. De când ne-am 
întâlnit, s-a mai îngrăşat un pic, însă nu atât cât să nu se poată 
rezolva cu câteva săptămâni de ananas şi oţet. Britney îmi ia 
mâna, îmi lipeşte degetele răsfirate de pântec şi spune: 
„Pipăie". Spune: „Cred că am mâncat un bebeluş". Se uită la 
mine ca un căţel cu ochii ei verzi şi o întreb dacă vrea să vin cu 
ea la clinică să rezolve, iar ea dă din cap că da. Aşa că mergem 
în ziua mea liberă şi acolo sunt obişnuiţii predicatori care 
blochează trotuarul. Ţin în braţe un sac de gunoi plin cu mâini şi 
picioare de păpuşă şi capete amestecate cu ketchup, iar Brit nu 
ezită. Bagă mâna în sac, scoate un picioruş şi îl linge ca pe un 
cartof pai până îl curăţă, aşa de cool e iubita mea frumoasă. 


Deschid o revistă Wationa/ Geographic în timp ce asistenta o 
întreabă dacă a mâncat ceva azi şi Brit îi spune că a mâncat ieri 
o canoe plină cu războinici irochezi, dar azi nu, n-a mâncat 
nimic. Nici n-apuc să termin de citit articolul despre mumiile din 
Egipt, că se aude un urlet şi Britney iese în fugă din cabinet, 
îmbrăcată încă cu o cămaşă de hârtie şi în picioarele goale, ca şi 
cum cine ştie ce i s-ar fi întâmplat, ca şi cum n-ar mai fi făcut 
niciodată un avort. Aleargă desculţă până la apartament şi, ca s- 
o fac să se oprească din tremurat şi vomitat, trebuie s-o cer în 
căsătorie. 

E clar că prietenii mei fierb de invidie, pentru că-mi 
organizează o petrecere a burlacilor şi, când Britney se duce la 
toaletă, supărată că bucătarii n-au vrut să-i facă o canoe, aşa- 
zişii mei prieteni se uită la mine şi spun: „Frate, ce bună e, dare 
cam drogată, nu?..." Prietenii mei cei mai buni mă întreabă: „Nu 
v-aţi căsătorit încă, nu?". Şi feţele lor nu spun că sarcina lui Brit 
e o chestie bună. Ştii cum e: vrei ca prietenii tăi cei mai buni şi 
logodnica să se înţeleagă, însă prietenii mei se uită la mine 
încruntaţi şi cu fruntea încreţită de îngrijorare şi mă întreabă: 
„Frate, ţi-a trecut vreodată prin cap că poate, zic poate, Britney 
e retardată?". 

Le spun să se liniştească. E doar alcoolică. Sunt aproape 
sigur că e şi drogată, cu heroină. Plus că e maniacă sexual, dar 
nimic atât de rău încât să nu se poată rezolva prin terapie. ŞI 
uite la mine: sunt gras, nimeni nu-i perfect. Poate că, în loc de 
nuntă, ar fi mai bine să ne adunăm familiile în sala de conferinţe 
a unui hotel şi să facem o intervenţie-surpriză, iar în loc de lună 
de miere, am putea s-o internăm pe Britney într-o clinică pentru 
un program de recuperare de nouăzeci de zile. O s-o scoatem 
cumva la capăt. Nu e retardată. Doar are nevoie de niţică 
dezintoxicare. 

E clar că o vorbesc de rău numai pentru că sunt nebuni de 
gelozie. Dacă m-aş uita în altă parte, ar şi sări pe ea. 

„Frate, te fuţi cu o retardată", îmi spun şi sunt aşa de 
nepopular, că trebuie să mă mulţumesc cu prietenii ăştia de 
căcat. Brit, insistă ei, are mintea unei fetiţe de şase ani. Li se 
pare că-mi fac o favoare când îmi spun: „Frate, nu poate să te 
iubească pentru că nu e în stare”. 

Ca şi cum cineva s-ar căsători cu mine numai dacă ar avea 
creierul făcut praf. Şi le răspund: „Nu poate fi retardată, pentru 


că poartă tanga roz“. Şi sigur e dragoste, fiindcă de fiecare dată 
când suntem împreună, am o erecţie aşa de ţeapănă, că mă 
doare burta. Şi, cum i-am spus şi prietenului mamei de Ziua 
Recunoştinţei, nu, Britney nu e o retardată funcțională. Cred că 
e o nimfomană alcoolică, drogată, care prizează prenadez, dar 
lucrăm la asta şi o s-o băgăm în tratament după ce naşte. O fi 
nimfomană, dar ce-i mai important e că-i nimfomana mea şi 
asta îi face să înnebunească de invidie pe cei din familie. Le 
spun: „Sunt îndrăgostit de o frumuseţe moartă după sex, de ce 
nu puteţi fi fericiţi pentru mine?". 

Şi după toată agitația, vine mai puţină lume la nuntă decât 
mă aşteptam. 

Poate că dragostea ne orbeşte, dar mie mi s-a părut mereu 
că Brit e destul de deşteaptă. Ştii cum e, să te uiţi cu ea la 
televizor un an întreg şi să nu vă certaţi niciodată din cauza 
programului. Serios, dacă ai şti cât ne uităm la televizor 
împreună în fiecare săptămână, ai zice că avem o căsnicie 
fericită. 

Şi acum am doi copii care miros a plăcinţele de Ziua 
Recunoştinţei. Când o să crească destul, o să le spun fetiţelor 
mele că oricine e nebun dacă-l priveşti mai de aproape, iar dacă 
nu-l priveşti de aproape înseamnă că nu-l iubeşti destul. Intre 
timp, viaţa merge mai departe, fără oprire. Şi dacă aştepţi pe 
cineva perfect, n-o să găseşti niciodată iubirea, fiindcă iubirea ta 
îi face pe oameni perfecţi. Poate că eu sunt retardat, pentru că 
mă trezesc întruna aşteptând să mi se termine fericirea, când ar 
trebui doar să mă bucur de ea. Ştiu că nu e uşor doar să iubesc 
şi să fiu fericit. Nu mă aştept ca fericirea asta totală să ţină 
întreaga viaţă şi ceva nu-i în regulă cu mine dacă-mi iubesc 
soţia atât de mult, dar deocamdată îmi aduc familia de la spital, 
soţia mea frumoasă stă lângă mine şi gemenele sunt aşezate pe 
bancheta din spate şi încă mă gândesc că aşa o fericire nu are 
cum să dureze, când deodată Britney ţipă „Broscuţă!" şi mă 
pocneşte în umăr atât de tare, că aproape intru cu maşina într- 
un fast-food Dairy Queen. 

Cannibal 

Asta-i el. Ăsta e stilul lui, al căpitanului Echipei roşii. Zice: 
„Uite cum facem". E disperat, fiindcă toate alegerile bune sunt 
deja făcute, aşa că zice: „Vă facem o ofertă". 


Îşi încrucişează braţele pe piept şi strigă: „li luăm pe 
poponar... pe ochelarist... şi pe spanioloi... dacă-l luaţi pe 
Cannibal". 

Pentru că ora de educaţie fizică e aproape de sfârşit, 
Echipa albastră se strânge la sfat, scârțâindu-și tenişii pe 
podeaua sălii de sport. Căpitanul ei strigă: „li luăm noi pe 
poponar, pe ochelarist, pe spanioloi, pe evreu, pe şchiop, pe 
handicapat şi pe retardat... dacă-l luaţi voi pe Cannibal". 

Pentru că, atunci când ţi se pun note la Colaborare, 
întrebarea nerostită e: Ai luat un procent bun de respinşi social? 
Şi când ţi se pun note la Sportivitate, întrebarea e: l-ai 
marginalizat pe cei cu capacităţi diferite? De aia căpitanul 
Echipei roşii strigă: „Vă dăm o sută de puncte". 

La care căpitanul Echipei albastre răspunde: „Vă dăm un 
milion". Cannibal se crede un armăsar grozav, îşi cercetează 
unghiile, zâmbeşte, îşi miroase degetele şi nici măcar nu e 
conştient că îi ţine pe toţi ostatici. Că e subiectul unei vânzări de 
sclavi pe invers. Şi toată lumea ştie ce gândeşte. Pentru că 
Marcia Sanders le-a spus tuturor. Cannibal se gândeşte la un 
film amestecat în capul lui, un film alb-negru pe care l-a văzut la 
televizor, cu nişte chelneriţe dure de pe vremuri care muncesc 
într-un restaurant de pe marginea drumului. Cannibal se 
gândeşte cum îşi pocnesc chelneriţele alea baloanele de gumă. 
Îşi pocnesc baloanele şi strigă: „Fă-mi un măcel la tigaie şi lasă-l 
să sângereze pe cuţit“. Strigă: „Fă-mi o prima doamnă şi-o 
budincă nervoasă”". 

Aşa se vorbea pe vremuri în restaurante, două ouă poşate 
se chemau „Adam şi Eva pe o plută". Şi o „prima doamnă" 
însemna costiţe, venea de la ceva din Biblie. Şi o „Eva" însemna 
o plăcintă cu mere, de la povestea cu şarpele. Dar în zilele 
noastre nimeni, în afară de Pat Robertson, nu mai ştia nimic 
despre grădina raiului. Pe-aici, când căpitanul echipei de 
baseball zice că a mâncat un burger blănos înseamnă că şi-a 
băgat capul între picioarele uneia şi i-a lins prăjitura. 

Fetele au şi ele limbajul lor gastronomic: când ziceau de 
Marcia Sanders că are o chiflă în cuptor însemna că-n luna aia 
nu mai apucase să călărească poneiul de bumbac. 

Altfel, cam tot ce ştia despre sex, Cannibal învățase de pe 
Playboy Channel, unde doamnele nu călăreau niciodată poneiul 
de bumbac, aşa că, atunci când puştii şuşoteau despre cum e să 


înfuleci o scoică bărboasă, el ştia că înseamnă chestia aia pe 
care le-o făceau iepuraşele tovarăşelor de joacă, aşa cum face 
şarpele cu limba pe Animal Planet când detectează o pradă. 

Cannibal le văzuse pe fete, văzuse cum bea Miss America 
din cupa păroasă. Văzuse pozele alea murdare cu mâncătoare 
de scoici, numai câte două doamne, fără nici un cârnat să facă 
treaba cum trebuie. Pentru că aşa fac fetele uneori, când simt 
nevoia să-şi dea turtiţa la mestecat. 

Fiindcă nimeni nu-i explicase cum e cu asta, era gata să-şi 
bage capul până-n gât în mierea Marciei Sanders. Pentru că 
taică-su, bătrânul Cannibal, se uita numai la Playboy Channel şi 
doamnei Cannibal îi plăcea doar The 700 Club, în mintea 
băiatului chestiile sexuale şi chestiile creştine erau totuna. 
Fiindcă aşa e mereu la televiziunea prin cablu. De câte ori 
deschidea televizorul şi vedea o fată oarecum frumoasă 
oarecum jucând într-un decor oarecum realist, Cannibal ştia că 
povestea se termina când ea era atinsă de un înger. Sau când 
primea în faţă un jet de spermă. 

De asta Cannibal l-a simţit pe Suflecatul trezindu-se brusc 
când Marcia Sanders l-a privit într-o zi la ora de educaţie civică 
americană. Oricât încerca s-o ascundă, i se făcea pielea de 
găină, fiindcă-şi amintea vorbele chelneriţelor din restaurant, 
strigate prin ferestruica de la bucătărie. Cum spun catolicii la 
biserică porcoşenii prin ferestruica aia a lor. 

Pentru că, indiferent cum le-ar fi zis lumea, porcoşeniile îl 
făceau pe Cannibal să saliveze. Cuvinte ca „biscuit mustăcios", 
cum le ziceau puştii pliurilor ălora delicioase de carne. 

In şcoala generală, când ţi se pun note la Spiritul 
comunitar, întrebarea nerostită e: Faci galerie la meciurile de 
fotbal? Când glumesc pe seama lui Cannibal, puştii vorbesc 
despre momentul în care Marcia Sanders era în ultimul an, 
înainte de absolvire. Pentru că avea buzele alea mari şi obrajii 
scobiţi care o făceau să arate ca şi cum ar fi supt tot timpul un 
salam creţ, Marcia Sanders era cea mai populară fată. Şi fiindcă 
erau într-o şcoală aşa de mică, lumea o considera ceva 
extraordinar. Pentru că era asistenta profesorului de educaţie 
civică americană, acolo l-a abordat pe Cannibal, fiindcă el era 
încă în clasa a şaptea şi ea ştia că n-o să zică nu din cauză că 
era drogat cu pubertate. 


ÎI întreabă: „Îţi place părul meu, nu?". Clatină din cap, 
fluturându-şi părul, şi zice: „Nu l-am avut niciodată aşa de lung". 

Cum o zice ea sună porcos, pentru că orice sună porcos 
când iese din gura unei fete sexy. Şi fiindcă n-are prea multă 
minte, Cannibal e de acord să se vadă cu Marcia Sanders la ea 
acasă, căci domnul şi doamna Sanders sunt plecaţi la lac în 
weekendul ăla. li propune lui asta, zice ea, pentru că iubitul ei, 
căpitanul tuturor echipelor de la toate sporturile, nu vrea să şi-o 
pună pe faţă ca pe-o mască de gaze. Ea zice asta, Marcia 
Sanders, apoi îl întreabă: „Chiar vrei să mi-o faci, puştiule?". Şi, 
fiindcă n-are idee la ce se referă, el îi răspunde: „Da". 

Atunci Marcia Sanders îi zice să vină la ea acasă după ce se 
întunecă, sâmbătă, şi să intre pe uşa de la bucătărie, fiindcă are 
o reputaţie de apărat. Îi zice că poate să fie iubitul ei secret, iar 
Cannibal nu stă pe gânduri. 

Pentru că, la Jefferson Middle School, când ţi se pun note la 
Educaţie civică, întrebarea nerostită e: Te speli pe mâini după 
ce lansezi o bărcuţă maro la apă? Fiindcă în jumătate din timp 
Cannibal nu ştie la ce se gândeşte, se duce sâmbătă seara şi 
Marcia Sanders strânge cuvertura de pe patul cu apă din 
dormitorul părinţilor. Pune pe pat două rânduri de prosoape şi îi 
zice să aibă grijă să stea cu capul în mijlocul lor. Îi zice să nu se 
dezbrace, dar Cannibal se gândeşte că mai încolo o s-o facă, 
pentru că ea se descheie la blugi, îi scoate şi îi pune pe un 
scaun şi, fiindcă el se uită la chiloţii ei atât de încordat, Marcia îi 
spune să închidă ochii. Pentru că numai se preface că nu se uită, 
Cannibal o vede cum îngenunchează pe marginea patului cu 
apă şi acum înţelege de ce chestia aia se cheamă „portofel de 
şuncă". Pe urmă nu mai vede nimic, fiindcă ea îi trece unul 
dintre picioare pe deasupra feţei şi se lasă în jos până când 
dormitorul nu mai e decât un taco de peşte ce acoperă totul în 
afară de vocea ei, care vine parcă de sub apă, dându-i indicaţii. 

Cannibal s-a afundat cu capul în salteaua cu apă şi ascultă, 
cu urechile acoperite, valurile oceanului. Corpul i se leagănă, îşi 
aude bătăile inimii, aude bătăile inimii cuiva. Pentru că Marcia 
Sanders, vocea ei, îi zice parcă de nicăieri „Hai, prostuţule, 
începe să sugi", Cannibal suge. 

Pentru că ea îi spune „Hai să terminăm cu asta", el suge ca 
şi cum ar vrea s-o învineţească pe dinăuntru. Nu-l ajută nici 
faptul că nu se pricepe la femei, ca atunci când doamna 


Cannibal i-a spus să-i prindă cu boldul un corsaj fetei care venea 
la el acasă, dar n-a precizat să i-l prindă pe rochie. Nu-l ajută 
nici faptul că în fiecare seară, dacă treceai pe lângă casa lor, o 
auzeai pe doamna Cannibal ţipând: „Nu pot să beau destul de 
repede ca să rămân măritată cu tine!". 

Cannibal nu poate să se lupte cu Marcia Sanders, pentru 
că, atunci când copiii îi spun că are picioarele groase ca nişte 
trunchiuri de copaci, se referă la sălcii. Şi când The 700 Club 
vorbeşte despre poveşti de viaţă încântătoare, care te inspiră, 
nu despre asta de acum e vorba, fiindcă, cu cât Cannibal suge 
mai vârtos, cu atât e mai greu, pentru că partea suptă se trage 
înapoi. Pentru că se luptă cu interiorul ei umed în acest război 
fără miză. 

Cannibal o poartă pe Marcia Sanders ca pe o mască de 
gaze, suge la ea ca şi cum el ar fi un şarpe şi ea prada, iar 
coapsele ei îi acoperă urechile atât de strâns, că nu aude de ce 
ţipă. Fiindcă, pe Playboy Network, ţipetele sunt scopul. Cannibal 
e speriat, pentru că o savarină de la televizor miroase numai ca 
mâncarea pe care-o găteşte mama ta în momentul ăla. Pentru 
că un portofel de şuncă de la televizor nu se zbate niciodată, 
Cannibal suge aşa cum o tornadă de pe Weather Channel îţi 
sparge fereastra şi îţi întoarce casa pe dos. 

Fiindcă n-a mâncat niciodată aşa ceva, Cannibal se 
gândeşte că patul cu apă s-a spart, pentru că aude un pocnet în 
cap. E ca atunci când auzi un fel de trosnet într-un lift care urcă 
prea repede. Ca atunci când îţi spargi balonul de gumă sau 
muşti dintr-o roşie cherry foarte coaptă. 

Se gândeşte că a pocnit salteaua, fiindcă se trezeşte tuşind 
şi scuipând apă cu gust de lacrimi. Fiindcă e vorba de litri, ca şi 
cum Tammy Faye Bakker ar fi plâns o sută de ani în gura lui, şi 
fiindcă n-a mestecat niciodată aşa ceva, Cannibal se gândeşte 
că a omorât-o. Pentru că ea urlă ca un coiot. Toate astea se 
întâmplă ţac-pac, dar fiindcă s-a uitat la Playboy Network, 
Cannibal ştie că a făcut-o să-şi dea drumul în gura lui găleți cu 
supă de femeie. Pentru că a văzut clipurile alea unde din femei 
ţâșnesc arteziene înspumate, ca dintr-o balenă de pe Animal 
Planet sau ca dârele pe care le lasă şalupele ce se învârt în jurul 
Statuii Libertăţii de Ziua Naţională. Pentru că a văzut cum 
țâșnește sos de femeie pe covoarele alea de un portocaliu 
brânzos care apar întotdeauna în filmele Playboy, Cannibal are 


destulă minte ca să nu scuipe, fiindcă nu există insultă mai 
mare pentru cineva decât să nu înghiţi ce-ţi serveşte. 

Pentru că singura lui experienţă cu sosul de femeie e de la 
televiziunea prin cablu, Cannibal nu-şi dă seama că e şi ceva 
solid acolo. Nu imediat. Pentru că se trezeşte cu un fel de jeleu 
între limbă şi cerul gurii, un fel de fasolă sărată care are acelaşi 
gust ca zeama dintr-un borcan cu murături. | se învârte prin 
gură ca o măslină. Şi fiindcă e atât de micuță, Cannibal o 
înghite. Pentru că mai mult de jumătate din timp nu ştie la ce se 
gândeşte, Cannibal spune: „Ai făcut-o". 

Marcia Sanders pescuieşte un căluţ de bumbac din poşetă 
şi îi zice: „Jur că n-am ştiut". Nici nu şi-a dat jos bluza şi deja se 
încheie la blugi. 

Cannibal îi spune: „Te-am făcut să termini". 

Ea deschide gura, dar nu zice nimic, fiindcă sună cineva la 
uşă şi e iubitul ei adevărat. 

Pentru că o face pe Marcia Sanders să ţâșnească atât de 
tare, că trebuie să ia un Tylenol şi să-şi astupe păsărica cu 
bumbac, Cannibal ştie că e un armăsar. Marcia Sanders i s-a 
lăudat probabil Lindei Reynolds, fiindcă ea vine la el înainte de 
ora de chimie şi-l întreabă dacă vrea să fie şi iubitul ei secret. 
Cannibal molfăie savarine aşa de bine, că Patty Watson vrea şi 
ea, fiindcă el poate face orice burger păros să scuipe sos. Pentru 
că cel mai scurt drum spre inima unei femei e prin stomacul 
unui bărbat. 

Pentru că o liceană ar merge al naibii de departe ca să-şi 
recapete viaţa. Şi pentru că le dă o şansă să fie iar virgine. 
Cannibal e micul secret murdar al fiecăreia, doar că nu e tocmai 
un secret. Se laudă şi se dă aşa de şmecher, încât zici că fiecare 
cuvânt al lui poartă ochelari de soare. Şi nici nu mai e aşa de 
mic. Pentru că se hrăneşte din greşelile pe care le fac liceenele, 
Marcia Sanders spune că trebuie să-i închidă gura. Linda 
Reynolds propune să-l aştepte pe Cannibal cu un levier în 
spatele sălii de Pregătire vocaţională, într-o vineri seară, şi să-l 
lovească în cap, fiindcă se dă prea şmecher şi e prea prost să 
priceapă cât rău face. Pentru că acum, de câte ori râgâie, 
Cannibal simte în gură gustul greşelilor tale. Şi când se băşeşte, 
ăla e mirosul nepoților morţi ai părinţilor tăi. 

Fiindcă, dacă e să-l crezi pe Pat Robertson, The 700 Club 
spune că lisus a poruncit o dată unei legiuni de duhuri necurate 


să părăsească un om posedat şi demonii ăia au intrat într-o 
turmă de porci. Pentru că porcii ăia au fost siliţi să se arunce de 
pe o stâncă în Marea Galileei, aşa trebuie să moară şi Cannibal. 
E singura soluţie decentă pentru el. 

Fiindcă până şi preoţii care mănâncă păcate prin 
ferestruică în biserică, atunci când se umplu, trebuie arşi pe rug. 
De aia se omoară ţapii ispăşitori. Pentru că, dacă crezi în 
evoluţie, lumea e o mulţime de oameni ţopăind pe o cărare de 
cărămidă galbenă Tehnicolor şi cântând: „Pentru că, pentru că, 
pentru că, pentru că, pentru că..." lar adevărul adevărat e în 
„Vechiul Testament", unde cele şapte triburi rătăcesc şi spun: 
„L-a născut pe, l-a născut pe, l-a născut pe, l-a născut..." 

Pentru că partea bună e că poate Cannibal o să se ducă în 
rai, fiindcă, în afară de gura lui, e încă virgin. 

Pentru că, la şcoala asta, pe oricine ar alege căpitanii, nu e 
niciodată Cannibal, care întruchipează acel lucru care vine în 
cele din urmă pentru noi toţi, aşa că spunem: „Dă-ne centuri de 
siguranţă şi teste de cancer şi o să ne împăcăm cu sărăcia şi cu 
bătrâneţea, doar nu-l lăsa pe Cannibal să stea lângă noi. Nu lăsa 
umbra lui să cadă asupra casei noastre". 

Când aleg, căpitanul Echipei roşii spune: „Vi-l dăm pe cel 
mai bun aruncător al nostru... " 

Şi îl luăm pe puştiul care se scobeşte în nas şi-şi mănâncă 
mucii. Şi îl luăm pe ăla care miroase a pişat. Îi luăm pe lepros şi 
pe satanistul stângaci şi pe hemofilul infectat cu SIDA şi pe 
hermafrodit şi pe pedofil. Luăm dependenţă de droguri şi JPEG- 
uri cu lumea în loc de lume, luăm MP3-uri în loc de muzică şi 
dăm la schimb viaţa adevărată pe una în faţa tastaturii. Vă dăm 
fericirea şi umanitatea şi o să sacrificăm mila câtă vreme îl ţineţi 
pe Cannibal departe. 

Pentru că Marcia Sanders n-a născut nimic, iubitul ei 
adevărat termină şcoala şi se duce în Michigan să obţină o 
diplomă în contabilitate, pentru toate astea, Patty Watson îşi dă 
întâlnire cu Cannibal vineri seară, în spatele sălii de Pregătire 
vocaţională, Linda Reynolds spune că o să aducă o rangă. ŞI toţi 
se pun de acord să poarte mănuşi de latex. 

Pentru că poate reuşesc să se întoarcă la jocurile lor odată 
ce scapă de Cannibal. 


De ce n-avea niciodată Coiotul bani de 


parcare 

Coiotul şi nevastă-sa au făcut un copil. Ceva ce Coiotul n-a 
vrut niciodată să fie: tătic. Planul lui pe termen lung fusese să-şi 
găsească un job stabil ca star rock - pe stadioane, cu o chitară 
în mâini, ca lider al trupei şi pe urmă să fumeze iarbă cu 
Măgarul şi să adoarmă în fiecare seară cu faţa între picioarele 
subţiri ale Hienei -, dar acum Coiotul avea obligaţii. In loc de 
fane sexy, acum avea o nevastă care nu credea în avort. 

A cumpărat o casă cu două dormitoare în Rainier Valley, 
unde bebeluşul lor părea să nu se mai oprească din plâns. 
Coiotul n-avea nevoie de vreun test de paternitate ca să ştie că 
bebeluşul îi moştenise plămânii. Când copilul nu împlinise încă 
un an, Coiotul deja începuse să-şi facă griji că e dependent de 
mersul cu maşina. Asta nu era prea bine pentru mediu. Singurul 
fel în care putea să-l adoarmă era să-l pună pe bancheta din 
spate a bătrânului său Dodge Dart şi să-l plimbe prin Seattle cu 
viteza unui cărucior de cumpărături împins prin supermarket. Nu 
mai rapid de zece kilometri la oră. Precis ca un ceas, bebeluşul 
se trezea la miezul nopţii. Nevasta Coiotului îl hrănea şi el îl 
ducea la maşină. În cartierul lor, nimeni nu dormea. Nimeni nu 
muncea şi nimeni nu dormea. Toată noaptea, Boul şi Lama beau 
bere tare pe veranda casei. Mangusta şi Veveriţa se jucau fără 
oprire cu mingea de baschet sub felinarul de la colţul străzii. In 
unele nopţi se auzeau focuri de armă. Coloana sonoră a 
cartierului era dată de aparatele stereo din maşini, care urlau 
atât de tare, că se zguduiau ferestrele caselor. Mai erau şi 
alarmele maşinilor. Sirenele poliţiei. Nici una nu-l făcea pe Coiot 
să se simtă liniştit la gândul că într-o zi avea să-şi trimită copilul 
la una dintre şcolile locale. 

Cineva îi furase radioul din maşină, aşa că acum Coiotul 
trebuia să cânte dacă voia muzică. In fiecare noapte muzicile 
bubuiau în jur şi Coiotul trebuia să le acopere, aşa că vocea îi 
obosise atât de mult, că nici nu se mai auzea. Mai rău decât 
zgomotul era că orice dependenţă putea fi satisfăcută imediat, 
fiindcă pe trotuar se găsea orice îţi poftea inima. Nici nu trebuia 
să te dai jos din maşină. Nici nu trebuia să parchezi. La viteza de 
zece kilometri la oră, cu bebeluşul urlând în spate, Coiotul 
văzuse toată piaţa: Vulpea vindea heroină... Pasărea Flamingo 


îşi vindea trupul... Elefantul îşi striga comenzile la ghişeul fast- 
foodului.  Găşti rivale se împuşcau din maşini fără să 
încetinească. Într-un cartier unde nimeni nu are job, se întreba 
Coiotul, de ce sunt toţi aşa de grăbiţi? Până şi cei mai rataţi şi 
mai leneşi păreau presaţi să facă multitasking. 

În unele nopţi se circula bară la bară şi din fiecare maşină 
se itea un gât întins afară să vadă pe unde conduce. N-aveau 
nici un job, dar toţi păreau să vină de la muncă sau să plece în 
tura de noapte. 

Flamingo, de pildă, cu fustita şi poşeta ei din piele roz, 
atârnată de umărul osos cu un lanţ auriu, câştiga probabil de 
zece ori mai mult decât Coiotul, dar nu plătea niciodată vreo 
taxă. Coiotul ştia câte ceva despre animalele sălbatice. In primul 
rând, fiecare poartă o emblemă. Asta poate să fie o brățară 
făcută de vreunul din copiii lor sau un tatuaj pe gât, dar e un 
indiciu despre un secret la care ţin ei mult. Dacă identifici 
emblema şi o conjuri - Sesam, deschide-te -, descui lacătul inimii 
cuiva. Nu trebuie decât să citeşti indiciile. N-ai nevoie de 
facultate ca să înveţi aşa ceva, şi-a zis Coiotul. Atâtea mostre de 
toppinguri pentru deserturi împărţite în atâtea supermarketuri l- 
au învăţat ce e important. Deşi jobul lui de la Llewellyn Foods nu 
era genul care să-i dea creierului o erecţie pe partea cu cariera. 

Al doilea lucru pe care l-a învăţat Coiotul era că esenţa 
atracției sexuale e disponibilitatea. Asta e farmecul pornografiei. 
Barza, cu gura ei deschisă într-un O mare, pregătită să sugă, cu 
fundul întors spre cameră şi chiloţii căzuţi în jurul pantofilor cu 
toc, nu părea că te-ar respinge vreodată. Dacă Flamingo îşi 
băga degetul arătător în gură când treceau perverşii pe lângă 
ea cu maşina, era şi mai probabil că nu i-ar displăcea un ratat ca 
tine. Fusta scurtă de spandex care abia îi acoperea fundul îi 
liniştea pe cei singuri şi timizi. În fiecare noapte, maşinile 
dădeau ture prin cartier şi uite-o pe Flamingo: ceva sigur. Un 
pariu fără riscuri. 

Nu că n-ar fi fost tentat şi Coiotul, însă tot din cauza pulii se 
trezise aici de la bun început: într-un cartier-junglă, cu o 
grămadă de drogaţi şi perverşi printre care se târa într-o rablă, 
cu un copil urlând pe bancheta din spate. 

Îşi înşela nevasta într-un singur fel: îşi umplea paharul cu 
vin, bea un pic din el, adăuga încă un pic şi, când ea îl întreba 
câte pahare băuse, îi răspundea: „Numai unul". Ea bea de obicei 


numai jumătate, după care înfăşura paharul în folie de plastic şi 
îl punea în frigider pentru a doua zi. Oricât de nebunesc ar suna, 
nevasta Coiotului chiar făcea asta. 

Pe când se târa cu maşina pe o străduţă întunecoasă, prin 
ceața gazelor de eşapament, cu bebeluşul adormit pe bancheta 
din spate, Coiotul auzi pe cineva strigând: „Cinci dolari!". 
Strigătul venise dinspre pubelele de pe trotuar. Era Flamingo. Îi 
strigă: 

— Îţi fac cinste. Ce vrei tu, gratis pentru cinci dolari! 

Cum poate să fie gratis, se întrebă Coiotul, dacă e cinci 
dolari? Işi dorea să se mişte mai repede maşinile din faţă. Cu 
coada ochiului, o văzu pe Flamingo apropiindu-se de bordură. 
Cartierul funcţiona pe principiul ăsta: Totul era gratis dacă 
plăteai destul. Flamingo bătu cu degetele osoase în geamul din 
dreapta, se aplecă şi arătă cu degetul spre încuietoare. Bătea în 
geam cu o mână şi cu cealaltă trăgea de mânerul portierei. 
Strigă „E gratis!" de atât de aproape, că mânji geamul cu rujul 
ei purpuriu. Buzele ei aprinse păreau o gogoaşă cărnoasă, 
purpurie, care suge algele dintr-un acvariu. La fel de tare ca 
bebeluşul în nopţile lui cele mai agitate, gura cu dinţi ascuţiţi a 
lui Flamingo strigă: 

— Tăticule, o dau gratis! 

Degetele ei lăsară urme soioase pe sticlă. Strigătele ei 
aburiră geamul şi îl umplură de scuipat. Stropi de salivă săriră la 
numai câţiva centimetri de copilaşul care sforăia uşor. Felinarele 
de pe stradă îi aşternură umbra peste micuța faţă adormită. 
Respirația murdară a lui Flamingo înceţoşă sticla şi unghiile ei 
roşii şterseră ceața, amestecând-o cu urmele de ruj şi cu 
amprentele ei soioase. În timpul ăsta, Coiotul mergea mai 
departe, iar mişcarea întindea rujul şi amprentele soioase pe tot 
geamul. O urmă lungă, roşie. 

Coiotul se înfioră gândindu-se la ce pestilenţă îi îmbăloşase 
maşina şi se întoarse acasă, spunându-și că numai sticla 
geamurilor îi salvase familia de monstru. Nevastă-sa dormea, 
aşa că aşeză bebeluşul alături. Luă un pachet de şerveţele 
Kleenex şi se duse la maşina parcată lângă trotuar, în timp ce 
Boul şi Lama îl priveau de sub becul de pe verandă. Mizeria nu 
prea se vedea pe întuneric, dar de câte ori ştergea cu un 
şerveţel, acesta era la fel de plin de ruj. Se întoarse în vârful 
picioarelor în casă să ia încă un pachet de şerveţele. Scuipă şi 


şterse mai departe, amestecând ADN-ul lui Flamingo cu al său. 
In zori, nevastă-sa apăru pe verandă în halat de baie, cu o cană 
de cafea în mână, şi îl întrebă ce face. De pe veranda lor, Boul şi 
Lama se holbară la ea ca la o pradă. 

— Ce ţi se pare că fac? se răsti Coiotul, supărat că muncise 
toată noaptea. Fără să se uite la ea, adăugă: Spăl blestemata 
asta de maşină. 

— Cu şerveţele Kleenex? întrebă nevastă-sa. (Trotuarul era 
acoperit de şerveţele mototolite, iar ea se aplecă şi începu să le 
adune.) Şi scutece? adăugă. 

Printre şerveţele se zăreau şi scutece de unică folosinţă, 
fiecare mânijit de ruj. Petele roşii arătau ca nişte pustule sau ca 
leziunile de la un fel de cancer de sânge incurabil transmis pe 
cale sexuală. 

Coiotul a scuipat şi a tot scuipat până când şi-a simţit gura 
uscată ca iasca. Il durea cotul de atâta frecat şi îl ustura în gât. 

Când estoasa şi Morsa îşi scoaseră scaunele să joace 
domino în lumina dimineţii, Coiotul făcu un duş rapid şi se 
pregăti pentru job. Nu-i drept, îşi spuse el, vecinii mei distrug tot 
ce ating. Şi începu să-şi plănuiască răzbunarea. 

In noaptea următoare, Coiotul conduse până adormi copilul, 
după care o căută pe Flamingo. Fără să se oprească, trecu pe 
lângă rigolă şi se aplecă să coboare geamul dinspre locul 
pasagerului. Flamingo muşcă momeala şi păşi pe lângă maşină. 

— Eşti poliţist? îl întrebă. 

Coiotul zâmbi şi zise: 

— Arăt a poliţist? 

Conduse mai departe, forțând-o pe Flamingo să se ferească 
de hidranţi şi de parcometre ca să se poată ţine după el. La 
vârsta lui, Coiotul ar fi trebuit să treacă prin viaţă în cea mai 
mare viteză, dar uite că abia se mişca. La muncă era un sclav al 
salariului minim, promovând produse în supermarketuri - soluţie 
de şters petele, săpun deodorant, iaurt -, zâmbind şi 
implorându-i pe străini să guste sau să miroasă. Dar în noaptea 
asta el era consumatorul. Coiotul era şeful. 

Flamingo îi spuse: 

— Dacă vrei, pot să te învăţ nişte tehnici... 

O spuse în două cuvinte: teh nici. Îi aruncă o privire care-l 
făcu să coboare ochii spre mâna cu verighetă de pe volan. 

Flamingo îi zise: 


— Zece dolari şi o să-ţi faci femeia să ţipe atât de tare, că 
vecinii o să creadă că o baţi. 

— Cinci dolari, spuse Coiotul. 

— Tăticule, lecţia e zece dolari, îi răspunse Flamingo 
scuturându-şi peruca şi zgâriind tabla maşinii cu unghiile ei roşii. 
Ce te învăţ eu o să-ţi salveze căsnicia. 

O spunea ca şi cum n-ar fi fost un adulter, ci mai degrabă o 
investiţie în educaţie şi în plăcerea nevestei. Dacă ar fi futut-o 
pe Flamingo, n-ar fi fost infidel, doar ar fi cumpărat un cadou pe 
viaţă, unul care i-ar fi adus mamei copilului său mai multă 
plăcere decât un dulap plin de blănuri sau o valiză plină de inele 
cu diamant. 

Coiotul îi zise: 

— Stai să-mi verific contul bancar. 

Ţinând volanul cu genunchii, se aplecă şi deschise 
torpedoul, unde ţinea mărunţişul pentru parcare. Târându-se 
mai departe şi momind-o pe Flamingo să se ţină după maşină, 
Coiotul culese monede de cinci şi zece cenți şi le puse în fişicuri 
pe scaunul din dreapta. Număra cu glas tare, pierzând din când 
în când şirul şi luând-o de la capăt, ţinând-o pe Flamingo în 
suspans şi irosindu-i timpul. O făcu să meargă opt cvartale pe 
tocuri cui, pe când el număra mărunţişul, până ajunse în sfârşit 
la zece dolari. 

Coiotul se întrebă de ce adică să nu poţi cumpăra sex aşa 
cum cumperi un hamburger? Flamingo încercă să-i mai ia trei 
dolari pentru prezervativ, dar se lăsă păgubaşă când văzu că el 
se apuca să numere iar mărunţiş. 

Flamingo îşi îngropă faţa în poala lui, cu peruca de nailon 
între burta lui şi volan. Coiotul nu prea pricepea cum putea o 
muie să-l facă un amant mai bun, dar i se părea un prim pas 
mulţumitor. Se bucură la gândul că numărase intenţionat greşit 
şi o păcălise cu treişapte de cenți. 

Coaiele Coiotului se ridicară tari ca nişte pumni păroşi. 
Coapsele i se agitau pe loc ca un câine într-o curte. Când era 
deja prea târziu să mai poate face altceva decât să-şi dea 
drumul, bebeluşul se trezi şi se căcă în pantalonii de trening. 
Ejaculă cu ţipetele fetiţei în urechi, în mirosul de căcat. 

Dar Flamingo avea dreptate. Faptul că-i umpluse gura îi 
salvă căsnicia, însă nu pentru că învățase ceva. Era ironic. Era 
oribil, dar Coiotul nu-şi iubise mai mult familia ca în momentul 


ăla când se descărcase între buzele purpurii. Pula i se blegi şi 
sângele din ea i se duse la inimă. Gândul că-şi înşelase nevasta 
îi dădu inimii o erecţie instant. Nici n-apucă să-şi tragă 
răsuflarea. Pe când îşi scotea prezervativul lăptos şi-l arunca pe 
geam, îi veni să-i spună nevesti-sii cât de mult o adoră. Pe când 
azvârlea în stradă cauciucul plin de spermă, nevastă-sa i se păru 
Coiotului cea mai frumoasă şi mai nobilă femeie din lume. Işi 
spuse că nu merită aşa o nevastă perfectă. 

Coiotul încercă să nu se gândească cum acelaşi albuş din 
care ieşise bebeluşul lui preţios era acum aruncat în rigolă. 
încercă să nu se gândească cum şi Flamingo fusese cândva 
micuțul Ghem de bucurie al cuiva. Flamingo era ceva sigur şi 
Coiotul nu voia să strice un lucru bun analizându-l. Mai ales, 
încercă să nu se uite în oglindă, ca nu cumva să-şi vadă copilul 
uitându-se la el. Conducea de numai câteva ore, dar pe când se 
întorcea acasă, se simţea ca Odiseu întorcându-se la Penelopa 
după o călătorie de douăzeci de ani. 

N-o să mai facă asta niciodată, îşi spuse Coiotul. Rareori lua 
a doua gură din orice: un unt de arahide cu o aromă nouă... 
Chipsuri din cartofi cu o textură nouă... maşina îi era plină de 
mostre de-astea împachetate individual din care muşcai o 
singură dată. Era natura jobului său. 

Infidelitatea, îşi spuse Coiotul, face inima mult mai 
iubitoare. A 

Ajuns acasă, făcu un duş fierbinte. Işi clăti bine gura. Când 
se băgă în pat lângă nevastă-sa, o cuprinse cu braţele şi îi şopti: 

— Te iubesc aşa de mult. . 

Era trează şi se întoarse să-l sărute. Işi strecură mâna pe 
sub elasticul chiloţilor lui şi îl mângâie. Când el nu avu nici o 
reactie, îl sărută pe piept. Îi sărută pântecul. Viața lor sexuală nu 
se limita doar la reproducere. Le plăcea să facă sex anal şi oral, 
să se costumeze şi să se joace cu dildouri. Duceau o viaţă în stil 
rock-and-roll, dar când nevastă-sa i-o luă în gură, Coiotul o opri. 

— Vreau doar să-ţi arăt cât te iubesc. 

— Nu în noaptea asta, OK? îi răspunse Coiotul şi îi întoarse 
spatele. 

Nu suporta s-o vadă pe nevastă-sa făcând gratis ceva 
pentru care până şi Flamingo cerea zece dolari. 

Nu era corect, îşi spunea Coiotul. Trăia mai mult sau mai 
puţin în jug, se târa până la Llewellyn Foods, bea cafea ca să 


stea treaz sub neoane la şedinţele strategice cu Rinocerul şi 
Furnicarul. Pentru asta, i se oferea privilegiul de a da jumătate 
din salariu pe taxe pe venit şi proprietate. Plătea asigurarea 
medicală, în timp ce restul lumii se ducea la Urgenţe sub nume 
false. Cartierul lor din Seattle era raiul gratuităţilor: seringi 
gratuite, clinici stomatologice gratuite, locuinţe gratuite. Bonuri 
de masă. Brânza guvernului. Tot ce-şi permitea Coiotul să 
cumpere, ceilalţi luau gratis. Telefoane mobile gratuite pentru 
cei fără adăpost. Abonamente la autobuz gratuite. Când nu 
băteau mingea, Mangusta şi Veverita mimau probleme la 
coloana vertebrală ca să primească locuri de parcare pentru 
handicapaţi. Flamingo le cerea clienţilor trei dolari în plus pentru 
prezervative pe care le primea gratuit printr-un program de stat. 
Cel mai important era că toţi aveau timp liber. 

Coiotul n-avea timp nici să se şteargă la cur, atât de ocupat 
era să muncească şi să-şi plătească facturile. Ceilalţi aveau timp 
să organizeze proteste şi să ceară şi mai multe privilegii. Pe 
când Coiotul mânca un sendviş cu salam la birou, oamenii din 
cartierul lui apăreau la televizor, la ştiri, sau erau intervievaţi de 
cine ştie ce jurnalist cu inimă mare. Săracii din Seattle erau aşa 
de flămânzi, că problema lor de sănătate numărul unu era 
obezitatea. 

Coiotul ducea pe umeri problemele lui şi, pe deasupra, şi 
pe-ale altora. 

La Llewellyn Foods, în cubiculul său minuscul, sună într-o zi 
telefonul. Era Hamsterul de la Resurse umane. Fără nici o 
explicaţie, îl întrebă: 

— Cât de repede poţi să ajungi în Orlando? Avem ceva de 
rezolvat. 

Un bilet de avion îl aştepta deja la Sea-Tac*. Dacă se 
grăbea, putea să prindă următorul zbor. 

Coiotul fugi acasă să-şi facă bagajele şi o găsi pe nevastă- 
sa pe veranda vecinilor. Bea bere tare cu Lama şi Boul, râzând 
ca şi cum n-ar fi fost soţie şi mamă. După ce o prinse de 
încheietură şi o duse acasă, Coiotul o întrebă: 

— Ce-ţi spuneau rataţii ăia? Mă bârfeau? 

Coiotul ajunsese să se vadă cu Flamingo cel puţin o dată pe 
săptămână. De obicei, de două sau de trei ori. La naiba, benzina 
până acolo îl costa mai mult decât muile. Chiar şi dacă nu-i 
plângea copilul, tot îl punea pe bancheta din spate şi ieşea la o 


plimbare cu încetinitorul. Flamingo n-avea nici o valoare pentru 
el dincolo de urma de ruj pe care i-o lăsa pe pulă. Nu era mai 
mult decât rujul ăla, dar nenorociţii ăia din cartier n-aveau nimic 
mai bun de făcut decât să-l spioneze şi să-l bârfească şi Coiotul 
se temea că bârfele o să ajungă la nevastă-sa şi ea n-o să 
înţeleagă. 

— Boul mi-a spus că sunt drăguță, îi răspunse ea. Lama a 
zis că soţul meu e foarte norocos. 

— Poate că n-ar trebui să crezi tot ce auzi, replică el. 

Nu-şi dădea seama că ţipă. Nevastă-sa se simţi rănită. 

— Dragule, nu-s aşa de răi, îi spuse. Ar trebui să le auzi 
poveştile. 

— N-am nevoie să aud pe nimeni, am şi eu ochi! 

Animalele alea sunt nişte mincinoase din născare, îi zise. 
Păcăleau Protecţia socială şi şterpeleau corespondenţa altora ca 
să poată comite fraude. Lama făcuse puşcărie, iar Boul era şi 
mai rău. Coiotul spuse că în fiecare seară îl văzuse pe Bou 
dându-i lui Flamingo cinci dolari să i-o sugă. Flamingo arăta ca 
un sac cu lăţei umblător şi cine ştie ce boli avea, sigur îl 
infectase şi pe Bou. Aici, Coiotul îşi dădu drumul. Pretinse că 
Boul făcuse puşcărie pentru că o violase pe Antilopă. Lama, 
pentru trafic de pornografie infantilă. Toată lumea ştia că 
Flamingo face câte un avort pe lună. Probabil se programase pe 
un an înainte. Coiotul voia să ştie cum de o aşa-zisă catolică 
decentă putea să  socializeze cu nişte foşti  puşcăriaşi 
responsabili de moartea bebeluşilor lui Flamingo. Coiotul făcu o 
pauză, doar o clipă, cât să-i permită nevesti-sii să izbucnească 
în lacrimi şi să-şi ceară iertare. 

În schimb, ea râse: 

— Avorturi? Ar vrea ea! 

Coiotul aşteptă. Îşi zise că nu trebuie s-o pocnească. 
Aşteptă să termine de râs. 

În cele din urmă, ea îşi trase răsuflarea şi spuse: 

— Flamingo nici măcar nu-i femeie. 

Coiotul simţi cum i se evaporă sângele prin piele. Simţi 
furnicături în mâini. 

Nevastă-sa îi spuse râzând: 

— Flamingo e un... care-i cuvântul? Se bătu uşor cu degetul 
îndoit peste frunte, apoi exclamă, luminată: Un travestit! Incă 
râzând, duhnind a bere, îi spuse: Ar trebui să-ţi vezi faţa! 


Şi Coiotul o plesni. 

Nevastă-sa se prăbuşi pe podea şi rămase acolo, apăsându- 
și colţul gurii cu palma. Când şi-o trase, era mânjită de sânge. 
Nu era mult sânge, dar destul cât să-l vadă Coiotul. Nevastă-sa 
se uită la picăturile alea de sânge de parcă ar fi fost sfârşitul 
lumii. 

Coiotul îşi luă cheile de pe măsuţa din hol şi se duse la 
maşină. Cu scaunul bebeluşului gol, intră în lungul şir de maşini 
care nu mergeau nicăieri. Ştia că o căsnicie e ca acele filme 
unde singurele părţi spectaculoase sunt înghesuite în trailer. 
Jobul lui presupunea în parte să prezinte trailere în malluri şi să-i 
întrebe pe oameni dacă ar plăti să vadă tot filmul. Coiotul ştia 
dinainte să-şi pună centura de siguranţă că nevastă-sa dădea 
telefon să depună plângere pentru agresiune. Era una dintre 
serile alea reci când se întunecă repede şi Coiotul se trezi 
colindând străzile în căutarea lui Flamingo. 

N-ajunge că mi-am distrus viaţa, îşi zise. Am distrus şi viaţa 
nevestei mele şi copilului meu. Singura viaţă pe care n-am 
distrus-o e a lui Flamingo. Plănuia să-şi pună mâinile pe gâtul ei 
subţire şi să strângă tare. Nimic din ce-l învățase Flamingo nu-i 
putea salva căsnicia. Coiotul cobori toate geamurile şi lăsă să 
intre aerul nopţii. Cânta împreună cu radioul pe care nu-l mai 
avea, inventând versuri pentru cântece triste pe care nu 
plănuise niciodată să le scrie. Fără s-o caute prea mult, o găsi în 
locul ei obişnuit, printre pubele. Flamingo se aplecă pe geam şi 
se uită în maşină. 

— Ai voce bună, îi zise. Dacă vrei, pot să fiu cântăreaţa ta 
sexy de fundal. 

Deschise portiera şi se urcă lângă el. 

Coiotul se uită la peruca ei groaznică şi la buzele roşii. Între 
ei zăceau pacheţele cu mostre, fiecare conţinând un singur 
drops pentru dureri de gât. Arătau ca nişte pacheţele cu 
prezervative. Printre ele erau monede mici. Flamingo îi ştia 
toate secretele murdare, dar îi zâmbea oricum când îl vedea. 

— Unde ţi-e copilul? îl întrebă. 

Coiotul voia s-o întrebe Unde ţi-e pizda?, însă îşi ţinu gura. 
Rabla se opri la un stop şi el zise: 

— Ştii, mi-am lovit nevasta azi. (Gura lui scuipă adevărul pe 
bucăţi, câteva cuvinte odată.) Zise: Am venit aici să te omor. 


Îi veni să plângă, dar simţea că ar fi fost prea mult. Plânsul 
lui n-ar fi convins pe nimeni de nimic. Aşteptă, însă Flamingo nu 
sări din maşină. 

Întinse unghiile roşii spre el şi îi spuse: 

— Tăticule, ştiu că-mi dai tot timpul mai puţin de zece 
dolari. 

ÎI prinse cu mâna de după gât şi îl trase. 

lar Coiotul se lăsă tras. Căzu, prins încă în centură. 

— Mor în fiecare zi a vieţii mele, spuse cu faţa afundată în 
mirosul fustei lui Flamingo. 

Şi, fără să se mai gândească la nimic, Coiotul adormi. 


Phoenix 

Luni seară, Rachel sună dintr-un motel din Orlando. 
Ascultând cum ţârâie telefonul la celălalt capăt al firului, ia 
telecomanda şi zapează cu sonorul tăiat. Numără cinşpe 
ţârâituri. Şaişpe. Ted răspunde la al douăşaselea ţârâit, gâfâind, 
şi ea îl roagă să o cheme pe fiica lor. 

„Mă duc s-o aduc“, spune Ted, „dar nu pot să promit 
miracole." 

Aude un pocnet când el pune telefonul pe blatul de 
bucătărie şi apoi vocea lui strigând mai tare sau mai încet, după 
cum se mişcă prin casă: „April, drăguţo? Hai să vorbeşti cu 
mami!". Aude scârțâitul uşii cu plasă de la intrare. Paşii lui Ted 
apar şi dispar, după cum merge pe podeaua de lemn din hol, 
către scările acoperite cu un covor. 

Rachel aşteaptă. Stă pe pat. Covorul şi perdelele din 
camera de motel miros vag a magazin de haine second-hand: 
stofă îmbâăcsită, transpiraţie stătută şi fum de ţigară. E trimisă 
rar în delegaţii, asta e prima în trei ani, de când a născut-o pe 
April. Zapează printre clipuri muzicale fără muzică şi meciuri de 
fotbal tăcute. 

Casa în care locuiesc acum nu e prima. Cea de dinainte a 
ars în întregime, dar n-a fost vina nimănui. Cel puţin aşa s-a 
dovedit la tribunal. A fost un accident bizar, fabulos, care a 
rămas în analele istoriei companiilor de asigurări. Au pierdut tot 
ce aveau şi apoi fiica lor s-a născut oarbă. April era oarbă, dar 
lucrurile ar fi putut sta şi mai rău. Casa aia fusese a lui Ted 
înainte ca ei doi să se cunoască. Un perete al sufrageriei era 
făcut din cărămizi de sticlă, proiectând o umbră ca o plasă peste 
masa şi scaunele negre lăcuite. Când apăsai pe un buton, 


flăcările de gaz dansau magic pe un pat de granit în şemineul 
din camera de zi. Cada, vasele de toaletă şi chiuvetele erau 
toate din porțelan negru. La ferestre atârnau jaluzele verticale. 
Nimic din casă n-avea culoarea pământului sau a lemnului. 

Se potrivea cu Ted. Avea o pisică pe care o numise Belinda 
Carlisle şi o lăsa să bea din bideurile negre. Era o birmaneză cu 
păr lung, arăta ca un ghem de păr negru. Ted o iubea pe 
Belinda Carlisle, dar o cunoştea destul ca să n-o lase să se 
apropie prea mult. Pisica părea curată până când o atingeai şi te 
trezeai acoperit de mătreaţă unsuroasă. Pentru asta, Ted avea 
un aspirator robot care se plimba toată ziua pe podele şi 
strângea mătreaţa. Cel puţin asta era ideea. De câteva ori cei 
doi şi-au unit forţele: pisica avea diaree şi robotul alunecase prin 
ea, traversând iar şi iar băltoaca şi întinzând mizeria până 
reuşise să acopere fiecare centimetru din covorul negru. 

La aproape un an de la căsătorie, Rachel îl anunţase că 
trebuiau să se mute. Era însărcinată şi nu voia să aducă un copil 
în decorul ăla cu covoare jegoase şi flăcări de gaz. Aveau să 
vândă casa şi să renunţe la Belinda Carlisle. Chiar şi Ted trebui 
să recunoască până la urmă că totul în jurul lor mirosea ca o 
litieră, oricât de des ar fi făcut curat, şi nu puteai să fii 
însărcinată într-o _litieră. La cină, ea îi vorbi despre 
toxoplasmoză. Era cauzată de parazitul protozoar Toxoplasma 
gondii, care trăieşte în intestinele pisicilor. Se răspândește 
depunându-şi ouăle în fecalele pisicii şi poate să-i omoare sau 
să-i orbească pe nou-născuţi. 

Se obişnuise să-i explice diverse lucruri lui Ted. Ştia că 
înţelege mai greu. Asta era farmecul lui. Era loial şi calm şi era 
muncitor dacă te ţineai de capul lui tot timpul şi-i spuneai exact 
ce să facă. Se măritase cu el din aceleaşi motive pentru care 
angajezi pe cineva pe termen lung. 

Vorbea încet, luând câte o gură de spaghete. Singurul fel în 
care puteai să ascunzi mirosul de pisică era să pui coriandru în 
orice. După ce ea termină de vorbit, Ted rămase aşezat de 
partea cealaltă a mesei, iar umbra aruncată de cărămizile de 
sticlă alcătuia un contur al feţei lui şi al cămăşii albe. Rachel 
auzea fâsâind bulele din apa lui minerală. Orice-ar fi gătit Ted, 
nimic nu arăta apetisant pe farfuriile de porțelan negru. El clipi. 
Apoi întrebă: „Ce spuneai?". 


Mai încet de data asta, Rachel îi explică: „Trebuie să găsim 
o casă nouă". 

„Nu", spuse Ted tărăgănând cuvintele de parcă ar fi tras de 
timp, „înainte de asta.” 

Rachel nu se enerva. Repetase zile în şir. Putea să 
găsească un ritm mai bun. Erau cam multe deodată pentru el. 

„Am spus că trebuie să scoatem casa la vânzare." 

Ted închise ochii şi clătină din cap. Se încruntă. „Înainte de 
asta." 

„Partea cu Belinda Carlisle?", întrebă Rachel. 

„Înainte de asta", insistă blând Ted. 

Pe Rachel o îngrijora uneori gândul că poate Ted nu e prost, 
că poate doar nu ascultă niciodată ce-i spune. Reluă discuţia în 
minte. 

„Te referi la faptul că sunt însărcinată?" 

„Eşti însărcinată?", întrebă Ted. 

Îşi duse şerveţelul negru la gură. Ca să o şteargă sau s-o 
ascundă, Rachel nu reuşi să-şi dea seama. 

E încă luni seara în Orlando, Rachel încă aşteaptă la 
telefon. Trage cuvertura de pe pat şi se întinde să se uite la 
Home Shopping Channel. Ce-i place enorm la HSC e că nu sunt 
reclame. Inele cu diamante se rotesc încet, strălucind sub 
luminile lămpilor cu halogen, mărite de o sută de ori. 
Prezentatorul vorbeşte tărăgănat, ca un tip dintr-un orăşel de 
provincie, şi pare grozav de entuziasmat când spune „Aţi face 
bine să vă grăbiţi, oameni buni, nu mai avem decât două mii de 
diademe cu rubine în stoc..." Inele cu smaralde sunt vândute la 
preţul unui borcan cu caju din minibar. 

Cu televizorul fără sonor, aude în telefon cum latră câinele 
vecinului. Lătratul dispare, înăbuşit parcă de ceva. April a pus 
probabil receptorul la ureche. Ţinându-şi respiraţia ca să audă 
mai bine, Rachel spune: „lubito? Cucu-bau? Cum vă descurcaţi 
fără mami?". 

Vorbeşte până când se simte ca o idioată care se prosteşte 
într-o cameră de motel. Se întreabă ce-a mai greşit de data 
asta. O fi uitat pupicul de noapte bună? 

Această tăcere, bănuieşte Rachel, e o pedeapsă. Cu o seară 
înainte să plece, observase că avea dinţii galbeni. De la prea 
multă cafea. După cină pregătise mulajele pentru albire şi o 
lăsase pe April să le cerceteze. Rachel îi explicase că sunt foarte 


strânse şi că timp de o oră mami nu poate să vorbească deloc. 
Dacă are nevoie de ceva, să-l roage pe tati. Nici nu-şi turnase 
bine gelul scump de albire pe mulaje şi le fixase în gură, că April 
a şi început s-o tragă de halatul de baie, cerându-i să-i citească 
o poveste. 

Ted n-a fost deloc de ajutor. April s-a culcat plângând. Dinţii 
lui Rachel arătau în continuare ca dracu'. 

După zgomotele care se aud prin perete, vecinii de alături 
şi-o trag la maximum. Rachel acoperă receptorul cu palma, 
sperând ca fetiţa ei să nu audă. Se teme că legătura s-a 
întrerupt şi continuă să întrebe: „April? lubito, o auzi pe mami?". 

Resemnată, Rachel o roagă pe fată să-i dea înapoi telefonul 
lui tati. Se aude vocea lui Ted: „Nu-ţi bate capul, doar te 
pedepseşte prin tăcere". 

Cu voce înăbuşită, fiindcă nu mai vorbeşte în receptor, 
întreabă: „Eşti supărată că mami a plecat, nu?". Nu mai spune 
nimeni nimic o vreme. Rachel aude muzică de carnaval şi vocile 
piţigăiate dintr-un desen animat. Işi dă seama că ea se uită la 
televizor fără sonor şi fiică-sa, fără imagine. 

Tot departe de receptor, vocea lui Ted întreabă: „Dar încă o 
iubeşti pe mami, nu?". 

Se lasă din nou tăcerea pentru o vreme. Rachel nu mai 
aude nimic până când Ted se apucă s-o împace: „Nu, mami nu- 
şi iubeşte jobul mai mult decât pe tine". Nu e prea convingător. 
După o clipă, o dojeneşte cu asprime: „Să nu spui asta, 
domnişoară! Să nu spui niciodată aşa ceva!". După tonul vocii, 
Rachel se aşteaptă să urmeze plesnetul unei palme. Vrea să-l 
audă. Dar nu se aude nimic. Vorbind clar, direct în receptor, Ted 
spune: „Ce să-i faci? Fiica noastră chiar ştie să poarte pică". 

Rachel e încântată. N-ar vrea ca fiică-sa să fie mototoală ca 
Ted, însă nu spune nimic. Gata, a terminat cu telefonul de luni 
seară. 


Belinda Carlisle fusese pisica lui Ted de când făcuse ochi. 
Era deja foarte bătrână când au înscris-o pe diverse site-uri 
pentru adopţie. Bătrână şi băşinoasă. Numai cercetătorii 
medicali ar mai fi fost interesaţi de ea. Când le-a rămas numai 
opţiunea eutanasierii, Ted a chemat-o pe Rachel în bucătărie şi 
i-a arătat punga de douăşcinci de kile cu mâncare pentru pisici. 


Era pe jumătate plină. l-a spus: „Mai dă-mi atâta timp cât să-i 
găsesc o familie nouă". 

Lui Rachel i se părea un compromis bun. Fiecare zi însemna 
două porţii scoase din pungă, care devenise o clepsidră ce 
măsura ultimele zile ale Belindei. După două săptămâni, Rachel 
nu mai era aşa sigură. Punga încă era pe jumătate plină. De 
fapt, părea chiar mai grea decât în ziua când făcuseră 
înţelegerea. Bănuia că Ted o umplea pe furiş cu mâncare din 
aia. Probabil ţinea o pungă ascunsă în maşină sau undeva în 
garaj şi umplea la loc punga din bucătărie. Ca să-şi verifice 
teoria, a început să-i dea pisicii cantităţi de două ori mai mari. Işi 
spunea că nu face decât s-o răsfeţe, în nici un caz să-i 
grăbească sfârşitul. 

Porţiile abia încăpeau în castron, dar Belinda le rădea. Se 
îngrăşa, însă nu se apropia deloc de ziua plecării. Ca în parabola 
cu înmulţirea pâinilor şi peştilor sau ca făclia din Templul lui 
David, punga era mereu pe jumătate plină. 


F Nici convorbirea de marţi din Orlando nu merge mai bine. 
In fiecare seară, ea şi Ted îşi făceau un scurt raport. El măturase 
primele frunze căzute. Ea implementase catalizatorii iniţiali la 
faţa locului pentru transmiterea microundelor prin satelit. El 
găsise o băcănie ce aducea brânza aia care-i plăcea ei atât de 
mult. Rachel reordonase scriptul de protocol pentru matricea 
presistemelor de reîncărcare. Ea spune că Orlando e un loc 
groaznic unde să fii singură, fără copii. 

Când se opreşte din vorbit, se lasă liniştea, ca şi cum Ted 
ar fi atent la altceva. L-a auzit tastând nu ştiu ce, probabil 
trimitea e-mailuri în timp ce ea vorbea. În cele din urmă o 
întreabă: „Ce se întâmplă acolo?". 

Se referă la zgomote. Vecinii de alături şi-o trag iar. De 
fapt, nici nu s-au oprit, iar Rachel nici nu mai băga de seamă 
gemetele şi ţipetele lor ascuţite. Zgomotele alea se auzeau de 
atâta vreme, că probabil veneau de la un film porno. Nimeni nu 
putea să se iubească aşa de mult. O enervează gândul că Ted 
ascultase cum se futeau străinii ăia în loc s-o asculte pe ea cum 
îi vorbea despre progresele făcute. 

In timp ce pe ecranul televizorului apare un safir, vocea lui 
Ted zice: „la telefonul, April. Spune-i noapte bună lui mami". 


Ca să audă mai bine, Rachel încearcă să izoleze în minte 
zgomotele autostrăzii de-afară. Izolează şi bâzâitul minibarului şi 
gemetele de dincolo de perete. N-a băut nimic de trei ani, de la 
Crăciun, când s-a răsfăţat cu nişte lichior de ouă, însă acum se 
duce la minibar şi se uită la şirurile de sticluţe, fiecare mai 
scumpă decât pandantivul cu diamante de la televizor. O 
numărătoare inversă o informează că au rămas mai puţin de 
cinci mii de pandantive. La preţul unei perechi de cercei cu 
perle, Rachel îşi face un gin cu apă tonică şi îl dă pe gât. 

Aude iar vocea înăbuşită a lui Ted rugându-se: „Spune-i lui 
mami de ţestoasele de la zoo care ţi-au plăcut". Dar nu se 
întâmplă nimic. Rachel simte respect pentru fiică-sa, cum n-a 
simţit niciodată pentru soţul ei. In loc de cină, desface o pungă 
cu bomboane M&M mai scumpă decât o pereche de inele de 
logodnă. Pentru fiecare pungă de chipsuri sau baton de 
ciocolată pe care le mănâncă, apar altele, ca prin minune. 


Rachel l-a confruntat pe Ted în privinţa pungii cu mâncare 
pentru pisici, însă el a negat că trişase. N-a pomenit de manevra 
ei cu dublarea porţiilor, dar i-a spus că trecuseră cinci 
săptămâni şi Belinda Carlisle arăta ca un pepene verde îmbrăcat 
într-o haină de blană. Nici Rachel nu mai era de ceva vreme o 
şoricică subţirică. „Vrei să spui", l-a întrebat arătând spre punga 
cu mâncare, „că e un miracol?" 

Prea mult n-a contribuit la liniştea lor nici faptul că agentul 
care scosese casa la vânzare le-a zis că în living miroase urât. la 
informat că preţul lor de pornire e cu două sute de mii mai mare 
decât ar trebui, la cum mergea piaţa în momentul ăla. Nici 
hormonii lui Rachel n-au fost deloc de ajutor. 

Ea şi Ted s-au certat. Intre Ziua Recunoştinţei şi Crăciun 
sau certat aproape în fiecare zi. În perioada aia, nivelul mâncării 
pentru pisici din pungă a crescut până când aceasta a început 
să dea pe dinafară, revărsându-se pe podeaua din bucătărie. 
Pisica era aşa de umflată, ca abia se putea târî pe covorul din 
living. Atunci a avut loc incendiul. 


Miercuri seară, ca de obicei, Rachel sună din Orlando. 
Speră pe jumătate că April n-o să vrea să-i vorbească. Asta 
ar fi dovedit că moştenise ceva din curajul ei. Ca s-o testeze, 


Rachel o întreabă: „N-o iubeşti pe mami?". Speră că fata n-o să 
muşte dintr-o momeală aşa de evidentă. 

Lumea e un loc oribil. Ultimul lucru pe care-l vrea e să aibă 
un copil sensibil ca o banană prea coaptă. 

Ca şi cum fetiţa ar mai avea nevoie de ceva teste, Rachel îi 
spune: „Hai să-ţi cânte mami un cântec de leagăn". Şi începe să 
îngâne unul care ştie că o s-o topească pe cea mică. O 
acompaniază gemetele şi gâfâielile de alături, acele sunete fără 
legătură cu limbajul pe care oamenii slabi le scot împotriva 
voinţei lor. Rachel şi-a pus în gând să cânte toate versurile, însă 
hotărârea i se clatină când aude râsul lui Ted. Foarte clar. 
Bănuieşte că April a pus jos receptorul şi a plecat. Asta 
înseamnă că Rachel a cântat în gol. incheie cu un avertisment: 
„Dacă nu-i spui noapte bună lui mami, o s-o faci să plângă". 
Dacă n-ascultă nimeni, nu contează ce spune. Se preface că 
plânge. Suspinele prefăcute i se preschimbă în hohote. E mai 
uşor decât îşi închipuise şi, când descoperă că nu se poate opri, 
închide. 


Rachel nu inventase pericolele toxoplasmozei. Intrase pe 
internet şi-şi construise un caz beton. Nu era doar vorbărie fără 
rost. Neurobiologii descoperiseră legături solide între T. gondii şi 
sinucidere sau declanşarea schizofreniei. Toate cauzate de 
expunerea la căcat de pisică. Unele studii sugerau că paraziţii îi 
determinau chimic pe oameni să adopte şi mai multe pisici. 
Femeile alea care creşteau prea multe pisici erau de fapt 
controlate de invazia organismelor unicelulare. 

Problema cu educarea oamenilor proşti e că nu-şi dau 
seama că sunt proşti. La fel şi cu vindecarea nebunilor. In ce 
priveşte pisica, Ted era şi una, şi alta. 

În ultima lor seară în prima casă, cum le-a explicat mai 
târziu Rachel poliţiştilor, se duseseră la o petrecere de Crăciun 
în cartier. Băuseră şi, pe când se întorceau acasă abia târându- 
se prin zăpadă, ea îi explica lui Ted că nu-i nevoie să fie aşa de 
pămpălău. Îi vorbea cu grijă, aşteptând ca vorbele ei să-şi facă 
efectul. Urmele pe care le lăsa în zăpadă erau îndepărtate, 
fiindcă păşea în aşa fel încât să-şi echilibreze noua greutate. 

Rachel încă mai lucra pe postul de consultant de interfaţă 
corporatistă, nivelul 1, dar cel de-al doilea trimestru de sarcină o 
făcea să se simtă ca şi cum ar mai fi avut un job. Se temea că 


un copil avea să facă situaţia şi mai complicată. Poţi să împarţi 
în două dragostea unui om, însă nu în trei. 

Rachel le-a spus poliţiştilor că a intrat în casa întunecată. 
Nici nu şi-a dat jos haina. A zis: „E foarte frig aici". Bradul de 
Crăciun acoperea fereastra din faţă a livingului, nelăsând să 
intre vreo lumină din stradă. Prima presupunere a tuturor a fost 
că bradul ăla fusese de vină. Primii suspecți sunt întotdeauna 
lumânările parfumate, instalaţiile luminoase defecte sau prizele 
suprasolicitate. Ted lăsase pornit aspiratorul robot. Bănuiala lui 
era că se supraîncălzise. Probabil se produsese un scurtcircuit 
şi, cum peste tot era păr de pisică inflamabil, se aprinsese 
întreaga casă. 


JOi seară, în Orlando, un paradox din vechime: cu cât încearcă 
mai tare Rachel să grăbească procesul de instalare, cu atât îi ia 
mai mult timp. Îşi telefonează singură şi-şi lasă mesaje. „Memo: 
finalizează nomenclatorul pentru inventarul grafic." 

la telefonul de pe noptieră şi începe să se uite la poze. Are 
numai una cu April. Cumva, i se pare greşit să pozeze un om 
orb. E ca şi cum i-ai fura ceva valoros pe care nici nu ştie că-l 
are. În acelaşi spirit, Rachel se programează să nu spună 
vreodată „Ce apus frumos" sau „Uită-te încoace, drăguţo". Să 
exclami în preajma lui April „Ce floare frumoasă!" ar părea 
sadic. Ea şi Ted s-au cunoscut la o întâlnire pe nevăzute, altă 
expresie pe care Rachel o evită. 

De curând, fetiţa a început să strige: „Uită-te la mine, 
mamă! Uită-te la mine! Te uiţi?". Evident, April n-are nici o idee 
ce înseamnă cu adevărat vorbele alea. E doar o expresie 
universală a copiilor, văzători sau orbi. Esenţa rolului de părinte 
e să fii o persoană care priveşte, de unde înainte fuseseşi una 
care era privită. 

Joi, din nou, fata refuză să scoată o vorbă. Rachel ciuleşte 
urechile. O linguşeşte şi îi face promisiuni până când Ted ia 
telefonul şi ea îi aude neajutorarea din glas când spune: „Imi 
pare rău. Nu pot s-o fac să vorbească". 

„Încearcă", îi răspunde Rachel. Ted se pricepe de minune 
să se dea bătut. Îi sugerează să o împungă pe April în coaste ca 
s-o facă să râdă. „Nu se gâdilă?", îl întreabă. ă 

Drept răspuns: Ted râde neîncrezător: „Intrebi dacă e 
gâdilicioasă? Unde-ai fost în ultimii trei ani?". 


După seara cu incendiul, Rachel n-a vrut să accepte ca 
parte a ei de vină decât faptul că răsucise butonul 
termostatului. Spunea că, înainte să aprindă lumina în living, se 
dusese la termostat şi mărise temperatura. Dăduse drumul la 
flacăra de gaz din şemineu exact în clipa când începuseră 
tipetele. Un urlet sălbatic, de fantomă, umpluse camerele 
întunecate. Se auzise un scheunat nepământean, ca de duh al 
iernii, şi toată casa părea să fi luat foc dintr-odată. Pomul de 
Crăciun s-a aprins. Pernele negre s-au aprins. Covoarele negre 
au început să ardă cu vâlvătaie. Ted a sărit să o cuprindă în 
braţe pe Rachel chiar când din cuvertura de pe pat şi din 
prosoapele de baie au răbufnit flăcări portocalii turbate. Şi se 
auzeau întruna ţipetele ca de suflete chinuite în iad. Aerul 
duhnea a fum şi păr ars. Ţiuitul detectoarelor de fum se adăuga 
la celelalte sunete înnebunitoare. N-au avut timp să tragă 
maşina pe alee şi să o salveze înainte ca flăcările să iasă ca 
nişte steaguri orbitoare pe fiecare fereastră de la etaj. Stăteau 
pe peluza înzăpezită când au venit maşinile pompierilor, cu 
sirenele lor asurzitoare. Toată casa era în flăcări. 


În Orlando, Rachel a început să speculeze. Ar fi tipic pentru 
Ted să-i ascundă vreun adevăr oribil, cel puţin până ajungea 
acasă. Dacă April era în spital, dacă fusese înţepată de o albină 
şi avusese o reacţie severă sau poate şi mai rău, Ted s-ar fi 
gândit că, ascunzându-i asta, o proteja. Intră pe internet şi se 
uită după accidente din ultima săptămână în care au fost 
implicate fetiţe de trei ani din Seattle. Spre groaza ei, găseşte 
unul. Conform ştirilor, o fetiţă fusese atacată de câinele unui 
vecin. Acum se afla la spital, în stare critică. Nu i se dezvăluia 
încă numele, până când nu avea să fie anunţată întreaga 
familie. 

În seara aia, Rachel îşi ascultă mesajele noi. Toate sunt de 
la ea. „Memo: represalii!" Un singur cuvânt, cu voce ascuţită, 
agresivă. N-are idee la ce se referea. Trebuie să verifice de la 
cine-l primise ca să se asigure că era de la ea. Chiar aşa sună 
vocea ei? 

Toată seara se gândeşte la asta: câţi copii nu se îneacă cu 
mingi de cauciuc şi ajung la ştiri la CNN? Apasă întruna pe 


Refresh, sperând să apară ceva nou în Seatt/e Times. Ce fel de 
mamă nu simte dacă fiica ei e vie sau moartă? 


Investigatorul nu s-a gândit la început că ar fi fost 
incendiere premeditată. Episodul i-a făcut vedete şi nu în sensul 
bun. Erau dovezi vii ale unui lucru despre care oamenii nu voiau 
să creadă că se poate întâmpla. 

Investigatorul a analizat camerele carbonizate şi a refăcut 
traseul focului. Începuse de la şemineu şi se mişcase în cerc în 
perimetrul livingului. Apoi se mutase în perimetrul sufrageriei. A 
desenat un plan simplu al parterului pe o foaie prinsă într-un 
clipboard. Cu un creion mecanic, a tras o linie din sufragerie în 
sus pe scări şi în jurul dormitorului principal şi al băii. 

Căra la subraţ ceva înfăşurat într-un sac negru de plastic. 
„N-am mai văzut o chestie ca asta", le-a spus lui Ted şi lui 
Rachel afară, pe alee. A deschis sacul şi i-a lăsat să se uite. 
Mirosea oribil, o combinaţie de păr ars şi chimicale. Ted a 
aruncat o privire şi a început să tremure. 


Vineri seară, în Orlando, Rachel se gândeşte o clipă să sune 
la poliţie, dar ce-ar putea să spună? Caută iar ştiri despre o 
fetiţă de trei ani în stare critică. O sună pe o vecină, JoAnne. Le 
lega o vagă amiciţie bazată pe ura comună faţă de gunoierii 
cartierului. JoAnne răspunde la al nouăşpelea ţârâit. Rachel 
întreabă dacă Ted a scos în săptămâna aia gunoiul pe trotuar. 
Nu vrea încă să se dea de gol. 

Ascultă, mutând telefonul de la o ureche la alta, dar nu 
aude nimic. Şi ce nu aude în primul rând e rottweilerul lui 
JoAnne lătrând. Mereu latră şi li se caţără pe gard. 

În cele din urmă, JoAnne spune: „Gunoiul se ridică 
săptămâna viitoare, Rachel". Pare prudentă. li rosteşte numele 
de parcă ar transmite un semnal cuiva care se află în preajmă. 
O întreabă cum e în Orlando şi Rachel îşi frământă creierii 
încercând să-şi amintească dacă îi pomenise de călătorie. Ca s-o 
verifice, spune: „Sper că Ted n-o răsfaţă pe April cât sunt eu 
plecată". Pauza care urmează e prea lungă. 

„April?", insistă Rachel. „Fiica mea?" 

„Ştiu cine e April", spune JoAnne. 

Acum pare supărată. 


Rachel nu se poate abţine: „Cesar mi-a muşcat cumva 
copilul?". 
JoAnne îi închide telefonul. 


Măcar investigatorul a descoperit de ce casa lor puţea în 
fiecare iarnă. Belinda Carlisle, a dedus el, folosea pietrişul din 
şemineu ca litieră. De câte ori deschideau gazul, Ted şi Rachel 
puneau la încălzit kile nevăzute de căcat de pisică. Tipul de la 
asigurări le-a zis că nu se mai pomenise vreodată un astfel de 
incident. Rachel a observat că abia se abţinea să râdă când le-a 
explicat că probabil pisica tocmai îşi deşerta maţele în 
momentul în care ea a aprins şemineul. 

Seara târziu, Belinda îşi făcea nevoile în mica peşteră 
neagră a şemineului. In casa rece, savura probabil căldura 
blândă răspândită de lumina micii flăcări de control. A auzit clic- 
clic-clic-ul aprinzătorului electric cu scânteie. Instantaneu, jeturi 
de flăcări albastre au înconjurat-o din toate părţile. 

Şi acest demon blănos, în flăcări, a ţâșnit urlând şi a luat-o 
la fugă prin casă, aprinzând fiecare centimetru de pânză care-i 
ieşea în cale înainte să se prăbuşească mort într-un dulap de la 
etaj, sub detergenţii lui Rachel, păstraţi în plastic inflamabil. 


Sâmbătă, Rachel sună acasă de trei ori şi îi răspunde 
mesageria vocală. Işi imaginează casa goală. E uşor să şi-l 
imagineze pe Ted smiorcăindu-se lângă un pat de spital. Când în 
cele din urmă răspunde, Rachel îl roagă s-o cheme pe April. 

„Dacă asta vrei, domnişorico", ameninţă ea, „nu mai 
primeşti nimic de Crăciun, nu te mai dai în carusel şi nu mai 
mănânci pizza niciodată decât dacă vorbeşti." Aşteaptă, nu vrea 
să fie prea rea. Dă vina pentru starea ei pe porţia dublă de rom 
cu cola care a costat mai mult decât o curea cu cataramă de 
turcoaze. „Aveam o fetiţă care era oarbă", o tachinează 
încercând să-i smulgă un răspuns. „Cine te crezi acum, Helen 
Keller!%?" 

Vorbeşte romul prin gura ei. La televizor, un topaz uriaş 
sclipeşte hipnotic, învârtindu-se încet, fără sonor. 

In adâncul tăcerii, Rachel aude o respiraţie. Nu e o 
închipuire. April respiră, i se simte încăpăţânarea, pufăie uşor şi 
furios, ca şi cum şi-ar fi încrucişat braţele durdulii pe piept şi 
obrăjorii ei de heruvim s-ar fi înroşit de nervi. 


Încercându-şi norocul, Rachel o întreabă: „Ce vrei să-ți 
aducă mami când vine acasă?". O şpagă i-ar scoate pe toţi din 
situaţia asta cu mândria intactă. „Un Mickey Mouse", plusează 
ea, „sau un Donald Duck?" 

Aude un geamăt stins. | se taie respiraţia o clipă, înainte să 
distingă o voce piţigăiată scâncind în depărtare: „O, tăticule". 
Strigând încântată: „Trage-mă de păr, tati! Fute-mă în cur!". 

Nu e April. Sunt vecinii de alături. 

„Ce-ai zice de un baton mare de ciocolată acoperit cu 
îngheţată Rocky Road?", strigă Rachel, departe de receptor. 
Bate cu pumnul în perete şi ţipă: „Ce-ai zice dacă te-ar fute un 
ponei drăguţ?". 

Prin telefon, aude un aspirator robot, cel nou, curățând 
podeaua şi izbindu-se de pereţi precum - ce? - un animal orb. 
Ted stă degeaba jumătate de zi, dar tot vrea chestii scumpe. Pe 
Rachel o sperie gândul că April s-ar putea împiedica din 
greşeală de aspirator, însă Ted insistă că e mai deşteaptă decât 
o maşinărie. 

Deodată Rachel îşi dă seama. Chiar dacă e un pic ameţită, 
toate se leagă pe neaşteptate. Ted o învinovăţeşte pentru ce s-a 
întâmplat cu Belinda Carlisle. N-o fi el sclipitor, dar nu e nici 
prost. Să poarte pică e o chestie pe care April a moştenit-o de la 
taică-su. A aşteptat ceva vreme şi acum se răzbună. 

Vocea i se întretaie puţin şi toată panica dă să iasă pe- 
acolo. Întreabă: „April, iubito, tăticu' îţi face vreun rău?". 

Se străduieşte să nu întrebe, să se oprească din întrebat, 
dar e ca şi cum ar încerca să împiedice spargerea unui balon. 


Până s-a născut April, erau deja instalaţi într-o casă cu un 
singur nivel aflată doar la câteva cvartale distanţă. Ted a vrut să 
îngroape pisica în curtea cea nouă, dar investigatorul nu le-a 
înapoiat niciodată rămăşiţele. Noua casă era mai puţin 
dramatică. N-avea şemineu şi bideu, dar cu un copil orb era mai 
bine aşa. Cum să nu fi fost afectată Rachel, după ce a stat şase 
luni, însărcinată fiind, în preajma căcăţeilor ălora de pisică? 
După cum i-a spus ginecologul, parazitul Toxoplasma gondii 
atacă nervul optic, însă ea ştia că e mai mult de-atât. Era vorba 
de răzbunare. Bineînţeles, Rachel jurase că n-o văzuse pe 
Belinda Carlisle înainte să răsucească butonul termostatului. Şi 
Ted îi luase de bune vorbele. 


Unele minciuni îi unesc pe oameni cu mai multă forţă decât 
promisiunile făcute la altar. 


Duminică, Rachel sună acasă şi insistă ca Ted s-o asculte 
cu atenţie. 

„Următorul telefon îl dau la poliţie", se jură. 

Dacă April nu spune ceva, sună la Protecţia copilului şi cere 
o intervenţie. 

Soţul ei, domnul Pasiv-Agresiv, râde încurcat. 

„Ce vrei să-i fac, s-o ciupesc?" 

Da, ciupeşte-o, răspunde Rachel. Plesneşte-o la fund. 
Trage-o de păr. Orice. 

„Să ne înţelegem... dacă n-o p/esnesc, mă raportezi pentru 
abuz?" 

Dând din cap, Rachel spune: „Da". 

ŞI-I închipuie bându-și cafeaua din cana neagră pe care o 
salvase dintre ruine. Chiar şi când era nouă, era la fel de urâtă. 

„Ce-ar fi s-o ard cu ţigara?", întreabă el, cu vocea mustind 
de sarcasm. „Atunci ai fi mulţumită?" 

„la un ac din trusa mea de cusut", îl instruieşte Rachel. 
„Dar sterilizează-l cu alcool mai întâi. N-a fost niciodată 
vaccinată antitetanos." 

„Nu pot să cred că vorbeşti serios", spune Ted. 

„Treaba asta durează de prea mult timp", îi răspunde ea. 

Ştie că pare nebună. Poate e prea târziu. Poate de vină e 
toxoplasmoza, o infecţie a creierului ei, dar orice-ar fi, ştie că 
vorbeşte serios. 

Până au pornit cei de la asigurări, după ceva vreme, 
demersurile pentru despăgubiri, investigatorul a declarat că a 
fost vorba de un incendiu premeditat. Testele de laborator au 
găsit în blana pisicii un agent chimic care o ţinuse pe Belinda 
Carlisle aprinsă în fuga ei panicată, agonizantă. Şi mai dubios 
era că, în urmă cu două săptămâni, Rachel dublase valoarea 
asigurării pe casă. Deşi avea un bebeluş la sân, ea n-a ezitat să- 
şi ia un avocat. 


Duminică seara, Rachel îi spune lui Ted la telefon că nu 
glumeşte. Ori o face pe fiica lor să scoată un sunet, orice sunet, 
ori o să-l târască la tribunal. După un timp destul de lung, Ted 
răspunde. 


Cu vocea departe de receptor, spune: „April, iubito, mai ştii 
ce-i aia injecție? Mai ţii minte când a trebuit să faci o injecție ca 
să te poţi juca în tabăra de Paşte?". 

Tăcere. Rachel închide ochii ca să audă mai bine. Nu prinde 
decât bâăzâitul becului cu neon al lămpii de lângă pat. Se ridică 
să închidă aerul condiţionat, însă înainte să facă primul pas, îl 
aude iar pe Ted: „Poţi să-i aduci, te rog, lui tati coşul de cusut?". 
Nu pare să se întâmple nimic, dar acum vocea lui se aude clar în 
urechea lui Rachel. „Acum eşti fericită? Asta te face fericită?" Îi 
aude paşii răsunând pe hol. „Mă duc la baie." Vorbeşte cu voce 
cântată, ca şi cum ar îngâna un cântec de leagăn. „lau spirtul să 
o torturez pe fiica noastră". Cântă: „Rach, poţi să-mi zici oricând 
să mă opresc". 

Dar Rachel ştie că nu-i adevărat. Nimeni nu poate opri 
nimic. Oamenii o să se fută mereu în camera de-alături. O pisică 
în flăcări o să alerge prin orice casă în care o să locuiască 
vreodată. Nimic n-o să se rezolve vreodată. Din nou, îi trece prin 
cap că poate Ted o chinuie. April e sus, în camera ei, sau în 
curtea din spate şi el numai se preface că e acolo. Asta e mai 
uşor de înghiţit decât gândul că propriul copil o disprețuiește. 

„Nu-nţelegi", spune Rachel în telefon. „Vreau s-o răneşti ca 
să-mi dovedeşti că e vie. Răneşte-o ca să-mi dovedeşti că nu 
mă urăşti", îi cere ea. 

Inainte ca la televizor să se pună în vânzare încă o mie de 
ceasuri cu diamante, April ţipă. 

O clipă mai târziu, Ted spune cu răsuflarea tăiată: „Rach?". 

Ţipătul îi răsună în cap. O să-i răsune în cap mereu. 
Miorlăitul unei pisici. Scheunatul Belindei Carlisle. E acelaşi țipăt 
care a ieşit din gura lui April când s-a născut. 

„Ai făcut-o", zice ea. 

„Tu ai ţipat", îi răspunde Ted. 

Nu ţipase nici Rachel, nici April. E încă un țipăt din camera 
de alături. Nu mai are ce face. Punga o să fie mereu pe jumătate 
plină. Ted o să trişeze mereu. 

Rachel îl roagă să i-o dea pe April la telefon. 

„Pune-i-l la ureche", spune ea, „şi apoi vreau să ieşi din 
cameră." 


„Taică-tu nu înţelege", spune Rachel în telefon. „Datora mai 
mulţi bani decât valora casa aia. Cineva trebuia să ia deciziile 
urâte." 

Îi explică fiicei sale că singura problemă când te măriţi cu 
un bărbat prost, leneş, fără coloană vertebrală e că poţi să 
rămâi cu el tot restul vieţii. 

„Trebuia să fac ceva", spune Rachel. „Nu voiam să te naşti 
moartă şi oarbă." 

Nu contează cine ascultă, Ted sau April. E încă un dezastru 
după care Rachel trebuie să curețe. Povesteşte cum a dat blana 
pisicii cu fixativ, nimic altceva decât fixativ banal, ieftin, în 
fiecare zi vreme de câteva săptămâni. Ştia că foloseşte 
şemineul ca toaletă şi spera că flacăra de veghe avea să fie de- 
ajuns. l-a dat mai multă mâncare decât trebuia, ca să fie nevoită 
să se cace des. S-a gândit şi că poate gazele intestinale o să 
facă treaba. Nu e sadică. Dimpotrivă, nu voia ca Belinda Carlisle 
să sufere. S-a asigurat că detectoarele de fum aveau baterii noi 
şi a aşteptat. 

„Tatăl tău crede că, dacă farfuriile şi toaleta sunt negre, nu 
se murdăresc niciodată." 

În ultima lor seară în casa lui Ted, Rachel s-a îndreptat spre 
living. S-a grăbit să intre la căldură. Dăduse intenţionat 
termostatul la minim, sperând să facă flacăra de veghe mai 
atractivă pentru pisică. Pentru a-şi perfecționa capcana, 
îngropase nişte ton în pietriş. În seara aia, a intrat în camera 
întunecată, în umbra lăsată de pomul de Crăciun, şi a văzut doi 
ochi galbeni uitându-se la ea din şemineu. Puțin beată, a spus: 
„Îmi pare rău". 

La telefon, în Orlando, foarte beată, spune: „Nu-mi părea 
rău". 
Rachel şi-a luat la revedere de la pisică şi a răsucit butonul 
termostatului. Clic-clic-clic, ca ţăcănitul unui baston alb. 
Demonul urlă. Flăcările urcă pe perdele. Flăcările urcă pe scări. 
Până la urmă, compania de asigurări n-a putut dovedi că agenţii 
chimici nu erau rămăşiţe de la detergenți. 

După ce spune toate astea, simte că April s-a înstrăinat de 
ea. E cineva separat, care trebuie respectat şi merită să afle 
adevărul. April s-a separat ca să devină o altă persoană. 

„Pentru că taică-tu a tras de timp, n-o să vezi niciodată un 
apus de soare." 


Tăcerea ar putea fi oricine sau nimeni. Dacă e April, n-o să 
înţeleagă, nu până creşte. 

Rachel spune: „L-am ales pe taică-tu pentru că e slab. M- 
am măritat cu el pentru că ştiam că pot să-l manevrez". 

Problema cu oamenii pasivi, spune, e că te forţează să 
acţionezi. Şi apoi te urăsc pentru asta. Nu te iartă nicicând. Abia 
atunci, clar şi inconfundabil, îl aude pe Ted plângând. L-a mai 
auzit şi înainte, însă acum scâncetele cresc până când 
explodează în ţipete de copil. Ca un detector de fum, izbucnesc 
tipetele frenetice ale unui copil. 

A provocat-o pe Rachel până a cedat. Ted s-a jucat cu 
nervii ei până a împins-o să rănească un suflet nevinovat. Acum 
erau chit. 

Cu ţipetele copilei şi plânsul soţului răsunând încă în urechi, 
Rachel se uită la diamantul gigantic, rotitor, încercând să 
ghicească în el viitorul apropiat, şi şopteşte: „Noapte bună". 

Faptele vieţii 

Tatăl lui Troy era hotărât să se descurce mai bine decât se 
descurcase taică-su. Când taică-su, bunicul lui Troy, i-a explicat 
cum e cu păsărelele şi albinuţele, i-a spus-o ca pe o glumă şi l-a 
şi întrebat: „Care-i diferenţa dintre sexul anal şi un cuptor cu 
microunde?". Tatăl lui avea şase ani atunci, cât are Troy acum. 
N-a ştiut să răspundă, aşa că taică-su i-a zis: „Un cuptor cu 
microunde nu face carnea maro". 

Asta era: faptele vieţii. Aşa că, atunci când Troy s-a urcat în 
maşină după şcoală, într-o după-amiază, şi a anunţat că cei din 
clasa a doua fac un modul despre sexul neprotejat, tatăl lui a 
recunoscut o oportunitate pedagogică. Nici nu învăţaseră despre 
sex şi deja li se spunea ce să nu facă. Dar tatăl lui Troy ştia ce 
ştiu toţi politicienii: nu răspunzi la întrebarea care ţi se pune, 
răspunzi la cea care ai vrea să ţi se pună. Când venea vorba de 
sex neprotejat, tatăl lui Troy scrisese practic manualul. 

Erau în maşină, un loc la fel de potrivit pentru asta ca 
oricare altul. Se îndreptau spre casă, aşa că tatăl lui trebuia să 
aibă grijă pe unde merge. l-a spus lui Troy că uneori, când 
mămicile şi tăticii se iubesc foarte, foarte mult, vor să fie 
singuri. l-a spus că, atunci când sunt liceeni, singurul loc unde 
pot să fie singuri e în maşină, chiar dacă e un Dodge Dart cu 
bandă izolatoare care acoperă rupturile din tapiţeria de vinil, şi 
până şi atunci trebuie să cumpere bilete la un cinema în aer 


liber, o chestie aproape imposibil de explicat copiilor din ziua de 
azi, doar dacă le zici că e vorba de un ecran de televizor aşa de 
mare, că poate să acopere un perete exterior al clădirii unde 
lucrează tati, şi se duc acolo chiar dacă filmul care rulează e The 
Getaway cu Sally Struthers, ceea ce până la urmă nici nu 
contează, fiindcă singurul motiv pentru care mămicile şi tăticii 
se duc acolo e ca să fie singuri şi, când sunt la liceu, aşa de 
mare e dorinţa de a fi împreună, de a se atinge şi a se săruta, 
de a fuma nişte iarbă şi a se lua la trântă ca două staruri porno 
pe un pat de sare fierbinte, că în situaţia aia mămicile şi tăticii 
ar cumpăra şi bilete să vadă cum se usucă vopseaua, dacă asta 
le-ar garanta câteva ore de libertate, chiar dacă ce au ei e 
adevărat, e dragoste eternă, de care mamele şi taţii mai bătrâni 
au uitat că ar fi măcar posibilă, chiar şi atunci un Dodge Dart nu 
e cea mai bună opţiune, pentru că tâmpitul de ex-proprietar a 
înlocuit bancheta din faţă cu două scaune adânci şi bancheta 
din spate le oferă spaţiu numai cât să o facă înghesuiți, ea cu 
spinarea la el şi cu capul în jos, ceea ce, zice mami, o umple tot 
timpul cu aer, iar tatăl lui Troy se uită la drum şi nu vede reacţia 
puştiului, nu-i aruncă vreo privire nici când îi spune că şi acum 
asta e singura poziţie, pentru că dacă ar fi încercat pe atunci 
cowgirl ar fi însemnat să se ridice şi să o vadă toţi, să-i vadă 
țâţele şi părul săltând, şi ar fi început să semnalizeze cu farurile, 
să claxoneze şi să strige încurajări ca la rodeo şi povestea s-ar fi 
răspândit în toată şcoala, nici când îi spune cum încearcă un pic 
de 69 ca să pornească petrecerea, nici când îi descrie cum se 
dezbracă şi se luptă pe bancheta din spate, nici când băieţelul, 
Troy, întreabă ce legătură au toate astea cu felul în care se fac 
copiii, nici când tati atinge momentul când mami îi ia zona 
periculoasă între două degete, ca şi cum ar ridica un gunoi de 
pe podeaua unei băi publice, şi îi spune că nu miroase atât de 
curat pe cât ar vrea ea şi se răzgândeşte, chiar şi după ce el îi 
explică şi-i tot explică cât de curat e şi că aşa e cu prepuţul, iar 
ea nu crede, chiar şi când el aruncă vechea întrebare „De ce e 
mutilare genitală numai când li se întâmplă fetelor?", iar ea se 
încruntă şi el spune „Mutilarea genitală e mutilare genitală, 
oricum ai tăia-o", însă ea nu râde, nici măcar când el îi face cu 
ochiul să-i arate că glumeşte, ea ar vrea să plece, aşa că el se 
întinde spre locul din faţă şi scoate din torpedou harta, cum să-i 
explici ce-i aia hartă unui copil dintr-o generaţie care are GPS şi 


n-o să cunoască niciodată coşmarul origami, încercarea de-a 
împături o hartă într-o noapte cu vânt, dar caută un prezervativ 
sau ceva, orice, să acopere mirosul, deşi mirosul ăla nu e nimic 
altceva decât mirosul obişnuit al unei zone periculoase 
sănătoase, premutilate, iar tot ce poate să găsească tati e o 
sticlă mare cu gel dezinfectant pentru mâini rămasă din iarna 
trecută, când cu panica gripei aviare, ceva care s-a întâmplat cu 
zece ani înainte să se nască puştiul, însă asta nu-l opreşte să 
întrebe ce e aia gripă aviară şi ce sunt alea scaune adânci, chiar 
dacă nu contează în economia poveştii, tati îi spune mai departe 
cum îi arată lui mami spirtul şi se oferă să-şi curețe toată zona 
periculoasă dacă asta o linişteşte, nici măcar inima ei de gheaţă 
nu poate să nu se topească la aşa un gest romantic, deşi lui îi e 
teamă că o să usture, fiindcă pe sticlă scrie că conţine mult 
alcool, dar dorinţa e prea mare, îi înfrânge bunul-simţ, aşa că 
stoarce un pumn plin cu gel rece, străveziu şi lipicios, cu o sută 
de ingrediente germicide şi o urmă de aloe vera, nu-l doare aşa 
de tare pe cât îşi imaginase, nu aşa de tare pe cât l-ar durea 
dacă nu şi-ar da drumul cât mai repede, pentru că simte că 
moare de la toată sperma aia ţinută înăuntru, ca un dinte de 
lapte care creşte între picioarele lui slăbănoage de adolescent, 
nu-l ustură deci atât de mult cât să nu-şi mai dorească 
eliberarea, chiar şi când mami tot nu vrea să i-o ia în gură, chiar 
şi atunci, zona lui periculoasă e încă ţeapănă ca nasul de pe 
faţă, chiar şi când el îşi afundă faţa în zona periculoasă a mamei 
şi începe un joc căruia îi ziceau „Flipper'", după un serial TV atât 
de vechi, că nici măcar Nickelodeon nu vrea să se atingă de el, 
nici atunci mami nu-şi pune buzele la treabă, pentru că acum se 
teme că o să se otrăvească cu chimicale, dar tati nu se lasă, stă 
cu faţa în jos, îşi ţine respiraţia şi joacă Flipper cu limba, fiindcă 
ştie că, dacă o excită destul, o să vrea orice, tatăl lui Troy nu-şi 
ia ochii de la drum, chiar dacă simte un val uriaş de întrebări 
venind dinspre puştiul lui, iar tati de la cinematograful în aer 
liber îşi ţine în continuare faţa în jos, n-o ridică nici măcar ca să 
ia o gură de aer, numai dă cu limba până când ea e atât de 
inundată, că el nu reuşeşte să-şi dea la timp capul pe spate să 
se ferească de jetul lui mami, care-i atinge nasul şi el chiţăie 
eee-eee-eee-eee ca un delfin şi bate din palme ca un delfin din 
înotătoare şi zona lui periculoasă e plină până la refuz, e gata să 
dea afară vreo două mii de tone de spermă sub presiune, iar 


mami nu vrea nimic mai mult pe lume acum decât să se caţăre 
pe el pe bancheta din spate a Dodge Dart-ului, că se umple sau 
nu cu aer, nu-i mai pasă, dar ce nu se spune e că ciclul lui mami 
întârzie cu unşpe zile, chiar şi atunci îşi spune că ar putea fi de 
la vomitat prea mulţi corn dogs#, deşi a făcut nişte calcule în 
minte şi îşi imaginează greşeala ei de mărimea unui ciorchine 
de celule, iar Troy, puştiul, întreabă „Aşa am început eu?", 
încercând încă să reducă totul la povestea cu păsărelele şi 
albinuţele, dar tati din Dodge îşi izbeşte zona periculoasă de cea 
a lui mami, ce amintiri dulci, perfecte, când Sally Struthers îi 
spune ceva lui Steve McQueen pe ecran şi tati nu ştie că e deja 
tătic, nu, el doar izbeşte acolo şi sucurile uscate ale lui mami îi 
strâng pielea de pe faţă, până când o aude pe mami că ţipă de 
fericire ca în toate dimineţile de Crăciun adunate într-una 
singură şi îşi dă şi el drumul, chiar şi atunci mai vrea o dată, dar 
ea îi spune să fumeze mai întâi un joint umflat pe care-l are în 
poşetă şi se trage de lângă el şi imediat are un joint în mână şi-l 
aprinde cu o brichetă, blestemate să fie paraquatul şi 
malathionul, şi se plânge că i-a rămas aer înăuntru şi amândoi 
aud, chiar şi cu vocea lui Sally Struthers miorlăindu-se, aud 
seminţele pocnind în joint când ea trage un fum lung şi e clar că 
nu e marfă bună, iar când încep să-şi izbească din nou zonele 
periculoase, pentru că în liceu lui tati nu i se înmuia de tot 
niciodată, puştiul lui, Troy, vrea să ştie de ce au fumat un joint şi 
l-au supus riscului de-a se naşte cu probleme la creier, dar ca un 
copil ce e, egoist, pune întrebarea şi nu mai aşteaptă răspunsul, 
ci îi ţine o predică despre sexul neprotejat şi efectele THC12-ului 
în primul trimestru de sarcină, dar tati povesteşte mai departe 
cum pocnesc seminţele ca artificiile de 4 iulie, până când una 
dintre scântei aterizează în tufa mamei. 

Următoarea parte e drăguță. Are un halo drăguţ. Ca un 
desert de banane caramelizate cu îngheţată de vanilie sau 
Crepes Suzette. Ca o cafea spaniolă, când barmanul o stropeşte 
cu scorţişoară care străluceşte atât de drăguţ, ca nişte aripi de 
licurici, că mami şi tati se uită în jos fascinaţi la nimbul albastru 
ca la filme alb-negru vechi, această lumină albastră fascinantă 
ce îi dansează în părul pubian probabil îmbibat cu gel 
dezinfectant second-hand, pentru că gelul ăla nu se evaporă 
niciodată de tot şi tufa ei explodează ca napalmul dimineaţa în 
spatele lui Charlie Sheen, dar mami şi tati nu se gândesc să se 


arunce la pământ şi să se rostogolească, să se arunce şi să se 
rostogolească aşa cum le-a spus Bill Cosby în toţi anii copilăriei 
lor, în schimb ţipă şi chiar şi zona periculoasă a lui mami ţipă cu 
tot aerul pe care l-a băgat tati înăuntru, până când aerul ăla iese 
şi scuipă foc ca un dragon, ca un aruncător de flăcări din 
Vietnam sau ca locotenentul Ellen Ripley vânându-i pe 
extratereştri în beznă, o eroină feministă cum nu mai văzuse 
nimeni vreodată, până când s-a dovedit a fi doar Sigourney 
Weaver, chiar şi atunci, când flăcările îi ating lui tati zona 
periculoasă îmbibată şi ea cu gel, nu numai părul, dar şi pielea, 
care e expusă la presiunea internă şi să aibă un prepuţ prea 
lung e ultima dintre grijile lui, chiar şi atunci tatăl lui Troy 
încearcă să fie precis în descriere, chiar dacă expresia de pe 
faţa puştiului e una de oroare, tatăl lui spune că e ca atunci 
când te duci cu cortul în pădure, apropii bezelele prea mult de 
foc şi te trezeşti cu mizeria aia albă care se topeşte, picură, 
pocneşte, sfârâie şi n-o poţi stinge, mult mai rău decât să-ţi 
maroneşti carnea, chiar atunci îi vine ciclul lui mami, chiar dacă 
nu era momentul, aşa fac femeile când le sperie ceva, ca un 
păianjen lângă chiuveta din bucătărie sau o mască de 
Halloween înfricoşătoare, îşi contractă muşchii într-o manevră 
defensivă, cum împroaşcă o caracatiţă cerneală ca să nu mai fie 
văzută şi să fugă, din mami erupe un vulcan de sânge înconjurat 
de un cerc de foc. Deşi asta nu ajută prea mult când interiorul 
maşinii e dintr-odată în flăcări şi sunt ca în şemineul unei case 
incendiate dintr-o subdiviziune a iadului, iar tati e atât de 
aproape de foc, că atunci când începe deodată să-şi scuipe 
restul de spermatozoizi, aceştia iau foc, paf, paf, paf, ca 
trasoarele, ca artificiile de 4 iulie, şi mami nu simte încă 
uşurarea că nu e de fapt însărcinată şi sare cu tati pe bancheta 
din spate a Dodge Dart-ului dintr-o parte în alta, să se ferească 
de foc, iar farurile din jur încep să semnalizeze şi toţi strigă ca la 
rodeo, neştiind că e un război al zonelor periculoase, însă află 
când mami şi tati se rostogolesc pe portierele din spate ale 
maşinii şi nici atunci nu le vine în cap să se arunce şi să se 
rostogolească, chiar şi când aleargă amândoi cuprinşi de flăcări 
şi de pe ei curg bezele topite şi bucăţi de banane caramelizate 
cu îngheţată de vanilie împroaşcă pietrişul din cinematograful în 
aer liber, iar în fugă aprind şerveţelele aruncate pe jos, chiar şi 
când aleargă spre imaginea feţelor lui Sally Struthers şi Steve 


McQueen, care se sărută din ce în ce mai aproape, chiar şi 
atunci faţa lui Troy e un mare semn de întrebare şi puştiul 
întreabă chiar: „Aşa am fost eu conceput?". 

Dar au ajuns acasă, au parcat pe alee şi mama lui Troy le 
face cu mâna de la fereastra bucătăriei. Ce-a mai rămas din ea. 
Chiar şi atunci, tatăl lui Troy e decis să depăşească performanţa 
jalnică a tatălui său şi spune: „Nu, fiule, de aia ai fost adoptat". 


Promovare telefonică 

Computerul mi-o serveşte pe doamna Wayne Timmons din 
Battle Creek. E prima săptămână când facem promovare 
telefonică pentru Wonder Wet Wiper, care nu e doar un mop, ci 
un întreg sistem de îngrijire a podelelor, singurul mijloc sigur 
prin care poţi să le protejezi şi să le întreţii, cel mai ieftin mod 
de-a preveni distrugerea parchetului, un dezastru care te-ar 
costa mii de dolari, deci un somn liniştit numai pentru trei rate 
uşoare... 

Şi doamna Wayne Timmons zice: „la stai aşa. De ce-ar 
trebui să cumpăr ceva de la tine?". 

Instructajul îmi recomandă să mă întorc rapid la discursul 
de Nivelul doi: pentru că Wonder Wet Wiper o să te-ajute să 
economiseşti mai mulţi bani decât costă, o să câştigi timp şi 
starea parchetului o să-ţi aducă beneficii în caz că vrei să vinzi 
casa. 

Şi doamna Wayne Timmons întreabă: „Măcar crezi în 
Dumnezeu?". 

Nu e în scenariu, dar îi răspund. Discuţiile în afara schemei 
se numesc oficial „paranteze". Oficial, n-ar trebui să ne angajăm 
în subiecte tangente, dar îi răspund: „Da". 

Şi doamna Wayne Timmons continuă: „Dumnezeul nostru 
creştin, cel adevărat?". 

Da. Oficial, ar trebui să îndrum discuţia înapoi spre Wonder 
Wet Wiper, să-i spun că e atât de uşor, că poate să spele 
podeaua bucătăriei şi în zilele de sărbătoare, fiindcă nu poţi s-o 
consideri muncă... 

Şi doamna Wayne Timmons insistă: „Nu în cine ştie ce 
elefant zâmbitor, da? Eşti sigur că nu venerezi cine ştie ce 
femeie dezbrăcată cu multe braţe care se leagănă?". 

Bazele oricărei promovări prin telefon sunt următoarele: 
începi cu Salutul, stabileşti Pactul şi apoi faci Plasarea. Mai întâi 
spui bună seara sau bună dimineaţa, ăsta e Salutul. Soliciţi 
atenţia şi timpul clientului, ăsta-i Pactul. Şi abia pe urmă faci 
Plasarea. 

Şi doamna Wayne Timmons întreabă: „Cât e ceasul acolo? 
Aici e patru după-amiază". 

Aici e trei, tot după-amiază. Altă paranteză. Prea multe 
paranteze şi supraveghetorul te penalizează. Prea multe 
penalizări şi te trezeşti în căutarea unui job şi mai prost plătit. 


Şi doamna Wayne Timmons spune: „Nu mă minţi. Eşti în 
Calcutta sau în New Delhi? În India sau în Pakistan?". 

Incă o paranteză. Sunt în Walla Walla. Ne rugăm la acelaşi 
Dumnezeu, barosanul cu barbă albă. 

„Cum te cheamă?" 

Bill. 

Şi doamna Wayne Timmons spune: „Nu mă minţi, Omar 
sau Akbar. Noi, americanii, ştim cum sunteţi antrenați. Ni s-a 
spus în ziare şi la televizor. Primiţi nume obişnuite şi sunteţi 
învăţaţi să vorbiţi ca nişte oameni normali, adevăraţi. Dar ştim 
că le luaţi mâncarea de la gură copilaşilor noştri dulci..." 

Supraveghetoarea se uită la mine din partea cealaltă a 
sălii. Privirile ni se încrucişează, ea ridică din sprâncene. Arată 
cu degetul spre panoul digital de pe perete: câte convorbiri au 
loc, câte sunt în total pe tură şi cum parantezele mele lungesc 
durata medie a telefoanelor. Media de trei minute a ajuns la 
patru şi jumătate. Supraveghetoarea îşi taie simbolic gâtul cu 
unghia. 

În căşti, doamna Wayne Timmons spune: „Nici măcar nu 
mâncaţi hamburgeri. Am văzut în poze, lăsaţi vacile murdare să 
blocheze traficul... " 

Văd cum creşte durata medie la cinci minute şi pe 
vânzătorii de la celelalte birouri cum se uită la mine şi clatină 
din cap dezaprobator că le stric bonusul lunar. Scenariul spune 
că ar trebui să-mi cer scuze şi să închid, însă n-o fac. Lungesc 
paranteza şi îi spun că mă cheamă William Bradley Henderson. 
Că am şaptesprezece ani şi merg la liceul Thomas Jefferson din 
Walla Walla, Washington. Că lucrez patru seri pe săptămână ca 
vânzător prin telefon ca să strâng bani pentru o maşină. 

Şi doamna Wayne Timmons zice: „Voi, ăştia, sunteţi foarte 
şmecheri." 

lar eu spun, cam prea tare, însă spun: „Ai încredere în 
mine”. 

In jurul meu căştile sar de pe urechi. Toţi se răsucesc pe 
scaune şi mă privesc dintr-un milion de direcţii. Vânzători negri, 
latino-americani şi asiatici, amerindieni. Şoptesc în telefon: 
„Ascultă, doamnă." Apoi aproape că ţip: „Sunt la fel de alb ca 
dumneata... " 

In seara următoare, un tip din Sioux Falls îmi zice: „Voi ne 
deturnaţi avioanele şi intraţi cu ele în zgărie-norii noştri şi acum 


vă închipuiţi că am să cumpăr mopul vostru de căcat? Nu, 
mersi, Haji..." 

Un tip din Tulsa spune „Arăboiule" şi închide. 

Unul din Fargo zice „Jocheu de cămile" şi închide. 

Unul din Memphis zice „Negrotei din deşert" şi închide. 

Computerul îmi dă pe cineva din vestul Los Angelesului, o 
femeie care îmi spune: „Piaţa Tiananmen a fost o tragedie a 
drepturilor omului, dar trebuie să continuaţi lupta pentru 
libertate". Spune: „Ca membră în Amnesty International, am 
cheltuit orice bănuţ în plus luptând să vă obţin salarii decente şi 
condiţii umane de muncă". Spune: „Trebuie să vă ridicaţi şi să 
aruncaţi lanţurile imperialiste pe care vi le-au pus stăpânii voştri 
corporatişti". 

Spune: „Popoarele din întreaga lume mărşăluiesc împreună 
cu voi”. 

Dar nu cumpără mopul. 

Următorii pe care mi-i dăruieşte computerul sunt un domn 
şi o doamnă Wells din statul Washington, cod 509, însă îmi 
răspunde o fată. 

O întreb: „Pot să-ţi vorbesc despre un produs revoluţionar 
pentru îngrijirea podelelor?". 

Şi ea îmi răspunde: „Sigur. Vorbeşte". 

Salutul, Pactul, Plasarea. 

Dar fata mă întrerupe: „Te invidiez", spune. „Sunt închisă în 
orăşelul ăsta prăpădit numit Walla Walla, la un plin de benzină 
distanţă de orice alt loc suportabil. Colegii mei de şcoală sunt ca 
nişte clone, poartă aceleaşi haine şi au aceleaşi vise, parcă am 
ieşit toţi de pe linia de asamblare a unei fabrici. Şi n-o să scap 
niciodată de aici. Niciodată". 

Îi spun că Wonder Wet Wiper este un întreg sistem de 
curăţare a podelelor. 

„Ai un elefant?", mă întreabă ea. „Vii la job pe un elefant?" 

Alte telefoane aşteaptă la rând, există o medie pentru 
fiecare convorbire şi am o supraveghetoare. 

Şi eu îi răspund: „Da". Sfidez scenariul şi spun: „Un elefant 
de cinci ani". 

„Oau, ce cool!", zice ea. 

„Îl cheamă Sinbad", zic eu. 


„Minunat!", exclamă fata. „Eu am o pisică, de fapt, un 
ocelot. Când o să crească mare, o să fie un ocelot. O cheamă 
Pepper." 

Supraveghetoarea se uită la mine, se îndreaptă încoace, se 
apropie destul cât să audă. 

„Părinţii mei m-au adoptat când eram bebeluş din Zair, 
unde tatăl meu adoptiv făcea parte din Peace Corps. Sunt 
drăguţi, nimic de zis, dar e ciudat să fiu singura fată 
afroamericană din tot oraşul. Ştii ce-i un ocelot?" 

Îi scriu numărul de telefon pe o hârtie şi o întreb dacă pot 
să o pun pe lista noastră pentru o altă seară. Putem să mai 
vorbim despre Wonder Wet Wiper. 

„Da, te rog. Mă cheamă Samantha. Dar numele meu de 
naştere e Shamu-Rindi." 

Şi închid. 

În săptămâna aia, la şcoală, am dat peste o negresă la 
prânz şi am întrebat-o: „Eşti din Zair?". Doar s-a uitat la mine. 
Mi-a întors spatele şi a plecat. 

În altă zi, am întrebat o negresă dacă are un ocelot. 

„Un ce?" 

„E o pisică sălbatică mică." 

„Ştiu ce e un ocelot!", mi-a răspuns dând ochii peste cap. 

În altă zi, m-am dus la ultima negresă din liceul Thomas 
Jefferson şi am întrebat-o: „Numele tău adevărat e Shamu- 
Rindi?". 

Fata a clipit încet şi a aşteptat. 

„Samantha Wells?", am zis. 

Şi fata a ridicat încet o mână şi a arătat cu degetul spre o 
alta din capătul sălii de mese. O fată albă, cu păr blond lung. 
îmbrăcată în costum de majoretă. 

Când o sun, Samantha „Shamu-Rindi" spune: „.nimănui nu-i 
place genul meu de muzică, tribală, worldbeat, techno. Sau 
mâncarea organică, numai din asta pot să mănânc. Gusturile 
mele depăşesc experienţele lor limitate." 

Nu zic nimic. 

„Vara, vremea umedă îmi face părul foarte creţ." 

Tot nu zic nimic. 

„Ce-ţi mai face elefantul?" 

Bine, îi răspund. E bine. 

„Sinbad, nu?" 


O întreb dacă vrea să cumpere Wonder Wet Wiper. 

„Dacă iau unul, mă suni iar mâine?" 

In următoarea seară, un tip din Yakima spune: „Ce vreau să 
ştiu eu în clipa asta e cum de plătim miliarde din taxe ca să vă 
ajutăm financiar şi voi nu reuşiţi să vă puneţi pe picioare? Tot 
timpul aveţi SIDA sau treceţi prin vreo foamete!". 

Supraveghetoarea se apropie de scaunul meu. Clatină din 
cap şi îşi trece un deget peste gât. 

Închid. 

Când o sun iar, Samantha îmi zice: „.e minunat că eşti 
indian. E o chestie foarte sexy. Sau eşti din Pakistan?". 

O întreb dacă ar vrea să cumpere un al cincilea set Wonder 
Wet Wiper. 

Şi ea îmi zice: „Stai aşa, cât îi iau tatei cartea de credit". 

In săptămâna următoare, la liceu, mă duc la majoreta 
blondă şi îi spun: 

— Bună. Eşti Samantha Wells? 

— Cine întreabă? 

Aceeaşi voce ca la telefon. Fata cu multe Wonder Wet 
Wiper-uri, dar nici un ocelot. 

Şi eu, băiatul cu elefantul, zic: 

— Ai vrea să ieşim împreună într-o seară? 

— Sunt cu cineva acum. Nu e de la liceul ăsta. Puloverul de 
majoretă şi părul ei blond, prins în coadă, s-au apropiat de mine 
şi fata mi-a şoptit: E hindus. Avem o relaţie romantică la 
distanţă. 

— Cum îl cheamă? o întreb. 

Nu-i spusesem nici un nume la telefon. 

— N-ai de unde să-l ştii. 

Aşa că o întreb... 

O întreb cum poate să aibă o relaţie cu cineva care nu 
crede în Dumnezeul creştin cel adevărat? 

Şi stând acolo, îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi şi cu aceleaşi 
vise, ieşite de pe aceeaşi linie de asamblare a unei fabrici, îi 
spun: 

— Toţi hinduşii ăştia. Hindugşii ăştia sunt poponari. 

— Scuze, zice ea şi îmi întoarce spatele, apoi, cu coada 
legănându-se, se îndepărtează. 

Şi eu strig după ea că e albă. Strig că eo fată din rasa albă. 
Că trebuie să se vadă cu băieţi creştini... Nu să se încurce cu un 


poponar tuciuriu de la capătul lumii şi să facă împreună copii 
corciţi şi păgâni... 

Strig după ea: 

— Sunt Bill. Mă cheamă Bill Henderson. 

Dar Samantha Wells plecase. 


Prinţul-broscoi 

Mona Gleason are un tatuaj mic cu Mickey Mouse pe o fesă, 
aşa că Ethan se hotărăşte să înceapă de-acolo. Il sărută şi 
spune, şoptind vorbele, cu gura aproape lipită de pielea ei: 

— Imaginează-ţi unul dintre primii oameni ai cavernelor. 

— Nu mă gâdila, zice Mona fără să se întoarcă. 

El îi sărută iar şoarecele tatuat şi continuă: 

— Imaginează-ţi că omul cavernelor e atins cu un băț 
aprins. Cenuşa se adună sub pielea lui şi omul îşi dă seama că 
pata aia neagră n-o să se mai şteargă niciodată. 

Asta se întâmplă după ce Ethan a ars primele etape şi a 
ajuns s-o dezbrace. Mona e în camera lui, stau amândoi pe pat, 
au la dispoziţie o după-amiază lungă înainte să se întoarcă 
părinţii lui de la muncă. A fost o adevărată luptă să-şi păstreze 
blugii pe el. Hainele ei sunt aruncate peste tot. Tricoul şi fusta 
sunt pe birou. l-a frământat sânii şi i-a băgat degetele în chiloţi. 
Tatuajul ei e într-un loc unde n-ar putea să-l descopere părinţii. 
Asta-i şi ideea. Mona e udă, e gata să meargă până la capăt. 
Scâncește şi udă cearşafurile, dar Ethan nu vrea să repete 
dezastrele recente. 

Spre deosebire de primul om al cavernelor tatuat, vrea ca 
istoria să-i recunoască descoperirea. 

Îşi ţuguie buzele şi suge, îi face lui Mickey Mouse o faţă 
urâtă, roşie. 

— la uite: Mickey Mouse. 

Intinsă pe burtă, Mona se răsuceşte, dar tot nu reuşeşte să 
vadă, i-ar trebui o oglindă. 

— Ilmaginează-ţi că omul cavernelor îşi măreşte pata aia, îi 
zice Ethan. (Îi descrie cenuşa şi o bucată ascuţită de os cu care 
se zgârie până îi dă sângele. Ce nebunie li s-o fi părut celorlalţi 
oameni ai cavernelor. Orice e cool mai târziu pare la început o 
nebunie.) Il ciupeşte pe Mickey Mouse şi spune: Imaginează-ţi-o 
pe prima femeie a cavernelor care şi-a făcut o gaură în ureche şi 
şi-a pus din greşeală un cercel. Ce-o fi fost la început, un os de 
peşte sau un ţep de cactus, nu ştia că e un cercel. 


Mona chicoteşte şi i-o freacă prin pantaloni. 

— Acum voi, fetele, n-aveţi nici o grijă. Sunteţi toate 
vaccinate împotriva HPV şi aveţi un milion de metode să vă 
păziţi de graviditate. 

Ochii ei se mişcă repede înainte şi-napoi, de la prohab la 
faţa lui. Îşi umezeşte buzele. 

Ethan îi descrie o practică inventată de băştinaşii insulelor 
din Marea Sudului. Un băştinaş îşi face o tăietură în pielea din 
jurul capului penisului. Bagă o perlă sub primul strat de piele şi 
coase tăietura. Probabil n-o face singur. Probabil e nevoie de-o 
echipă întreagă de tongani:* care-l ţin în timp ce un vraci face 
toată treaba. Dar dacă se vindecă cum trebuie, îi mai pun una. 
îngroapă o linie de perle în jurul capului penisului. Şi uite aşa, 
când e în erecţie, perlele alea, umflăturile alea mici şi tari se 
izbesc de minune în carnea unei femei. 

Auzindu-l, Mona continuă să i-o frece, dar mai încet. Se uită 
la prohabul lui şi întreabă: 

— Asta îmi ascunzi? 

— Nu, răspunde Ethan, lăsând-o să creadă că nu e ceva 
atât de rău. 

Şmecheria e să ajungă la adevăr cu paşi mici. De la tatuaje 
la piercinguri şi pe urmă la perle. Apoi îi descrie infuzia salină. 
Cum unii bărbaţi îşi crestează uşor partea de sus a scroturilor. 
Subliniază pluralul, bărbați şi scroturi, să nu pară o activitate a 
câte unui pervers izolat, a unui monstru de circ. Se crestează şi 
îşi umplu scroturile cu litri de apă cu sare. Săculeţele se umflă 
până ajung cât o minge şi indivizii pun un plasture pe 
crestătură, să se vindece. 

Ultima poveste a făcut-o pe Mona să renunţe la asaltul 
asupra fermoarului. S-a cam înverzit la faţă, însă asta face parte 
din plan. 

— Şi femeile folosesc infuzia salină, îi explică Ethan. (La 
sâni, pe dedesubt, cu un ac mare, de-alea pentru donat sânge. 
Scrotul şi sânii stau umflaţi câteva zile, până când e absorbită 
apa.) Am văzut poze pe net. Măreşte ţâţele şi le strânge una-n 
alta ca un sutien de la Victoria's Secret, doar că nu e nici un 
sutien. 

Imaginea o face pe Mona să-şi încrucişeze braţele pe piept. 

Ethan a ales-o nu doar pentru că e sexy. S-a gândit că e 
mai deschisă la minte. Nu ca Amber Reynolds sau Wendy 


Finerman. A descoperit-o pe Mona Gleason la ora de 
microbiologie. La o lecţie despre virologie. O iubeşte pentru că şi 
ea iubeşte viruşii. Sunt făcuţi unul pentru altul. Ceva se mişcă 
între picioarele lui, ca un bebeluş gata să se nască. 

— Modificare corporală, spune. 

Fiecare epocă adoptă câte o modă care pare ridicolă din alt 
punct al istoriei. 

Îşi dă seama că Mona are sentimente împărţite în legătură 
cu sexul. E excitată. Dar toată vorbăria lui a cam dezumflat-o. 

— După părerea mea, continuă Ethan, omul trebuie să-şi 
sacrifice viaţa pentru ceva. (Observă că ea a lăsat un gol între ei 
pe pat.) O întreabă: Ai auzit vreodată de Verze de bordel? 

— Verze de Bruxelles? zice ea. 

Ethan repetă mai încet: 

— De bordel. Ştii, casele alea unde sunt curve. 

Mona pare îngrijorată. Se încruntă ca şi cum n-ar prea vrea 
să facă conexiunile logice. 

— Dar de Limitatoare de viteză? o întreabă el. 

Încruntarea i se risipeşte. Dă din cap. 

— Dar de Porumb fiert ştii? o întreabă el. 

Mona dă ochii peste cap. 

— Bineînţeles, îi răspunde uşurată. 

Ethan clatină din cap neîncrezător. 

— Nici n-ai idee despre ce vorbesc. (Se uită spre fereastră 
să se asigure că e închisă. Uşa e încuiată. Ciuleşte urechile să 
prindă orice zgomot de paşi.) Când e sigur că nu-i nimeni, 
continuă: Aşa le spun trotuaristele. 

— Curvele? întreabă Mona. 

Ethan ridică un deget s-o corecteze. 

— Prostituatele. 

— Porumb fiert? repetă Mona. 

— Ascultă, îi spune Ethan. 

Îi povesteşte cum a fost în partea de est a oraşului. S-a 
furişat afară din casă noaptea şi a luat autobuzul spre est. Şi în 
alte dăţi a fost în weekend. Pentru cercetare. N-a costat mult. 

Mona face o faţă ca şi cum ar şti unde bate el. 

— Am purtat mănuşi de latex, spune Ethan ca să-şi apere 
metodele - protocolul ştiinţific. 


Îi povesteşte cum a furat bețe cu vată pentru recoltări din 
cabinetul medical al şcolii şi vase Petri din laboratorul de chimie. 
A păstrat mostrele pe biroul din camera lui. 

Mona se uită la biroul acoperit cu cărţi. Manuale de 
virologie. Dar nici un vas Petri. 

— Ai făcut sex cu prostituatele? îl întreabă. 

Ethan se crispează a dezgust. 

— Nu. Doar am recoltat. 

După expresie, Mona pare să se gândească la culesul 
recoltei. Ţărani pe câmp, toamna, umplând coşurile. 

— Am întrebat fiecare subiect despre istoricul infecţiei sale, 
îi explică Ethan. Când s-a manifestat prima oară. Cât de repede 
s-a răspândit. Despre disconfort şi simptome negative. 

Mona pare pregătită să se îmbrace. Ca să tragă de timp, să 
o calmeze, Ethan îi spune pe un ton liniştitor: 

— Nu e ce crezi. Dacă ai fost vaccinată, îţi jur că nu eşti în 
pericol. 

Mona se ridică din pat. Se întinde după telefon, dar Ethan îl 
apucă primul. Il ţine la distanţă de ea, la capătul braţului întins 
şi continuă: 

— ii minte ce ziceam mai devreme, cât de nebun părea 
omul cavernelor cu tatuajul lui? 

Ochii Monei se pironesc într-ai lui. 

Ethan îi spune toate astea pentru că vrea să fie înţeles. Nu 
e nebun. Nu e nici pudic, însă unele lucruri trebuie dezvăluite 
treptat. Vrea ca ea să ştie la ce să se aştepte când o să-şi dea 
jos pantalonii. E artist. E pionier. Îi spune toate astea ca ea să nu 
tipe când o să-şi dea jos pantalonii. 

Se ridică în picioare, stând deasupra ei, şi o întreabă: 

— Mai ţii minte ce ziceam despre femeia cavernelor şi 
piercingul ei? 

Îşi duce mâna la curea. Desface catarama. Aruncă telefonul 
peste umăr, în spate. Desface cureaua. Nu vrea ca ea să ţipe 
după ajutor, cum a făcut Amber Reynolds. Sau să sune la 911, 
cum a încercat să facă Wendy Finerman. 

— Sunt legătura dintre om şi ceea ce vine după, îi spune. 

Mona nu mai e excitată. Dar nu e nici speriată. E curioasă. 
Se lasă pe pat cu genunchii sub ea. Îşi dă părul de pe faţă lao 
parte. Sfârcurile nu-i mai sunt întărite. Îi descheie nasturele de 
sus al blugilor. 


— Nu sunt primul om de ştiinţă care a făcut experimente pe 
el, spune Ethan. 

Trăgând în jos fermoarul, citeşte expresia Monei. Treaba nu 
merge prea bine. A început extrem de încet, şi-a făcut pledoaria 
gradat, însă ceea ce vede şterge imediat orice urmă de rațiune 
ştiinţifică de pe faţa ei. Ochii i se măresc. Gura i se deschide 
fără să vrea. Din gură îi iese doar un geamăt scurt. 

— Metoda mea, încearcă Ethan să-i explice, a fost să-mi fac 
mici crestături şi să le infectez pe fiecare cu o mostră diferită. 
(Se luptă să rămână rezonabil, să nu reacționeze la expresia de 
pe faţa ei.) Ca la biologie, spune cu speranţă, ca Gregor Mendel 
şi mazărea lui. Eu sunt grădina mea. 

Aşa se simţea probabil şi primul om al cavernelor tatuat. 
Sau prinţul Albert, când toată lumea din liceul lui se holba la el 
la vestiare, gândindu-se că e un nebun, fără să-şi dea seama că 
era de fapt genial la dat tonul unei mode şi că în câţiva ani ea 
avea să se răspândească peste tot. Probabil că fiecare fotbalist 
cretin s-a uitat la prinţul Albert cum se uită Mona acum la el, cu 
sângele scurs din obraji. 

Deşi a pregătit-o cu grijă, Mona a rămas cu privirea pironită 
între picioarele lui. Mută. Faţa îi e îngheţată într-un râs tăcut în 
timp ce el îi explică metoda lui ştiinţifică. Exact ca la inserţia 
perlelor şi la atâtea alte forme de modificare corporală, scopul e 
intensificarea plăcerii sexuale. Toate femeile sunt vaccinate, 
deci ce contează dacă el e infectat? Şi-a plantat mostrele şi a 
aşteptat să vadă ce creşte. Crestăturile n-au fost mare lucru. 
Mai uşor de făcut ca un tatuaj. Mai puţin dureroase ca un 
piercing. 

Prima dată i-au ieşit prin piele nişte muguri. Aproape 
drăguţi. Ca în grădina bătrânului MacDonald. Pe toată lungimea 
era un şir delicat de umflături mici, prea mici ca să le vezi altfel 
decât cu o lupă. Când au început să crească, Ethan şi-a dat 
seama de ce li se spunea Verze de bordel. Se făceau din ce în ce 
mai mari şi, când i-au acoperit penisul, şi-a dat seama de ce se 
chemau Porumb fiert. 

Mona îngenunchează la picioarele lui şi se uită cu coada 
ochiului la geam. La uşa închisă. Stând cu picioarele depărtate, 
deasupra ei, Ethan spune: 

— Din punct de vedere ştiinţific, trebuie să recunoşti că 
sunt fascinante. 


Unele erau roşii. Altele roz. Picături de carne roz. Altele 
erau mai întunecate, erupții de culoarea lavandei ieşite din 
erupții purpurii. Unele erau albicioase şi creşteau, se proiectau 
în afară. La microbiologie au învăţat că un virus nu e nici viu, 
nici mort. Tehnic vorbind. Ştiinţa încă nu era sigură ce e un 
virus, mai mult decât o particulă de acid nucleic îmbrăcată în 
proteină. 

Bineînţeles, acum trebuie să se aşeze când se pişă. 

Şi e aproape sigur că părţile intime ale Monei sunt acum 
uscate. 

Taică-su i-a spus de atâtea ori că e prea deştept pentru 
binele lui, însă acum ştie că nu-i aşa. După ce o să-şi 
perfecţioneze procesul, o să-l patenteze şi o să-şi îmbogăţească 
familia. Ethan a inventat singurul mod sigur şi eficient de 
personalizare a penisului. Lumea o să se înghesuie la uşa lui. 

Problema e că grădina lui Ethan a tot crescut. Chiar şi acum 
creşte. Nu mai e Porumb fiert, e un lan de porumb. Nu maieo 
grădină experimentală. E o pădure de noduri şi noduli. Sunt 
ciorchini de negi atât de roşii, că par aproape negri. Bucăţi mari 
de piele atârnă şi se ramifică în cârcei, o junglă care-i coboară 
spre genunchi până la jumătatea coapsei. 

Aceste grădini suspendate care se leagănă între picioarele 
lui Ethan sunt numai umflături care curg din bolfe mai mari ce 
pornesc din movile de carne. Formează un grup de stalactite, 
ţesuturi care atârnă ca nişte perdele grele. Din această 
încâlcitură de excrescenţe celulare aberante coboară sfori de 
bale seminale, transparente ca scuipatul păianjenilor, care se 
leagănă la orice mişcare sau respiraţie sau la orice bătaie mai 
puternică a inimii. _ 

Şi cumva jungla asta băloasă o simte pe Mona. li amuşină 
ţâţele, îi simte căldura pielii. Cum le-a simţit şi pe Amber şi pe 
Wendy. Şi creşte, îi fură lui Ethan sângele care în mod normal s- 
ar duce la cortexul cerebral. Îi uzurpă sistemul nervos. Şi 
crescând, devine o bestie din care țâșnesc alte şi alte tulpini şi 
antene până când restul lui Ethan, întâiul Ethan, se ofileşte şi se 
micşorează. Bestia se măreşte, nodulii înmuguresc din negi, se 
umflă din excrescenţe rebele de carne inflamată. Se umflă cu 
sânge şi limfă, până când tot ce rămâne din Ethan e un vestigiu 
închircit, ascuns după spinarea pătată şi buboasă a monstrului. 


Stă deasupra Monei, străin şi fără minte. lar Ethan nu e mai 
mult decât o pată pe curul lui, cum e Mickey Mouse pe al Monei. 

Bestia se mişcă aşa cum s-a mişcat întotdeauna. Fără 
muşchi. Fără oase. Cum se mişcă un parameci, întinzându-se 
într-o anumită direcţie. Bestia se mişcă de-a lungul patului cu o 
contracție şi un tremur general, o inundare urmată de o drenare 
a pereţilor celulari. N-are nevoie de un schelet care să-i dea 
formă. Se rostogoleşte mai aproape de ea. 

Ethan e aproape adormit. Nici viu, nici mort. Abia poate să 
vorbească, pentru că bestia i-a supt cea mai mare parte din 
sânge. Cu voce piţigăiată, spune: 

— Cel mai rău lucru pe care poţi să-l faci e să te panichezi. 

incearcă să o convingă, să-i explice logic şi cu bun-simţ 
despre estetică. Despre cultură şi evoluţie. 

Şoptind, îi spune: 

— Voi, femeile, nu sunteţi singurele care puteţi să aduceţi 
viaţă pe lume. 

El e dovada. La început era doar un puşti care încerca să-şi 
mărească puţa şi să se îmbogăţească, însă dintr-odată a ajuns o 
poartă pentru o nouă specie dominantă. 

Problema e că nu poate să reuşească singur. 

Imploră. Dacă Mona ar întinde mâna şi l-ar atinge. L-ar 
mângâia. Poate chiar l-ar săruta, ca pe broscoiul cel urât din 
basm. Cultura populară e plină de lucruri monstruoase care 
cresc din tineri normali. După Ethan, chestia asta nu e cu nimic 
diferită de ce i s-a întâmplat lui Spider-Man. Mona Gleason ar fi 
coinventatoare. Ar putea să se împrietenească cu bestia şi s-o 
îmblânzească. 

Doar cu un sărut, l-ar transforma la loc în prinţ. 

Ce-a mai rămas din Ethan e supt şi redus la dimensiunile 
unui coş pe curul monstrului, însă el continuă să aştepte ţipătul 
Monei. După ce-o să tipe, o să încerce să scape. Cum au 
încercat şi Amber şi Wendy. lar după ce o să-şi revină, o să se 
trezească şi o s-o vadă pe Mona cum era Amber: sufocată şi 
învineţită şi aşa mai departe şi o să fie nevoit să-i ascundă 
cadavrul în dulap înainte să se întoarcă părinţii lui acasă. Pe 
urmă o să fie nevoit să se ducă la şcoală a doua zi şi să stea 
lângă locul ei neocupat. După-amiază, o să se grăbească spre 
casă şi o s-o îngroape. E aproape sigur că nici poliţia, nici părinţii 
lui n-ar înţelege. Odată ce-ar auzi curvele de la care a recoltat, 


ar bate toba şi nimeni n-ar mai primi drepturi exclusive pentru 
invenţie. 

Pe urmă, ca să fie şi mai nasol, o să fie nevoit să-şi caute 
altă iubită. 

Dar Ethan simte ceva. O gâdilătură. Un gâdilat. 

Simte ceva cald. E atingerea caldă a unor degete, e Mona 
care intră adânc în tufele de fire de păr şi cărnuri atârnânde şi 
închide între buzele ei moi, delicioase, partea mică, umedă, care 
a mai rămas din el. 


Fum 

Cuvintele nu-i mai ieşeau spontan pe gură. Fiecare silabă 
trebuia să fie cântărită şi măsurată. Fiecare era calibrată în aşa 
fel încât să stârnească râsul sau să domine sau să câştige un 
dolar. Stătea în bucătărie şi bea cafea, în timp ce nevastă-sa 
răsfoia o revistă. A lăsat-o în jos şi a zis: „Un bănuţ pentru 
gândurile tale“. Îi vedea ochii albaştri deasupra revistei. Ea l-a 
întrebat: „Ţi-a mâncat pisica limba?“. Orice i-ar fi răspuns i se 
părea deja fumat. Să vorbească despre... să producă mai multe 
cuvinte n-ar fi făcut decât să înrăutăţească o situaţie deja 
deprimantă. De prea multă vreme limba îl tratase ca pe o iapă 
de prăsilă şi hotărâse să nu mai spună nimic până nu avea ceva 
important de spus. A pus deoparte pagina din ziar cu rebusul pe 
care-l completa în fiecare dimineaţă. Cartea pe care o citea o 
folosea drept suport pentru cana de cafea. Deja simţea cum se 
strâng cuvintele în el, cum creşte presiunea, cum se apropie de 
explozie. Se temea că limbajul venise pe Pământ şi îi inventase 
pe oameni ca să se perpetueze. Biblia spunea: „La început era 
Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era 
Cuvântul". Limbajul a venit din spaţiul extraterestru şi a 
împerecheat șopârle şi maimuțe şi altele până a obţinut o gazdă 
capabilă să-l susţină. Acea primă fiinţă a cunoscut complicata 
secvenţă de ADN a substantivelor proprii şi a verbelor compuse. 
Nu exista în afara limbajului. Nu putea să scape din închisoarea 
lui. Ca să simtă ceva, orice, avea nevoie de şi mai multe 
cuvinte. Mari gropi menajere de cuvinte. Era nevoie de un 
munte de pălăvrăgeală ca să obţii şi cea mai mică urmă de 
înţelegere. Conversaţia era ca una dintre maşinăriile alea ale lui 
Rube Goldberg cu o pasăre care ciupeşte o boabă de porumb 
lipită de un buton ce activează o locomotivă diesel care străbate 
sute de kilometri de şine strălucitoare până se izbeşte de o 


bombă atomică a cărei explozie sperie un şoarece din Noua 
Zeelandă care scapă o bucăţică de brânză albastră pe o balanţă 
şi înclină talerele astfel încât talerul gol se ridică şi loveşte un 
întrerupător ce scutură un fir întins, eliberând un ciocănel cu 
destulă forţă ca să spargă o nucă de fistic. Nevastă-sa a tras aer 
în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit să spună ceva. S-a uitat la ea 
întrebător, aşteptând să audă fisticul spărgându-se. Cuvintele 
mari, galbene, de pe revista ei spuneau „Elle Decor". Ea a tuşit. 
S-a întors la citit, ridicându-şi ceaşca de cafea şi lovind-o uşor de 
buze ca să-şi facă din ea o mască albă pe când îi spunea: 
„Francezii au o vorbă pentru ce gândeşti tu acum". Fiecare 
individ, ştia sigur asta, e populat de miliarde de microbi, şi nu 
numai de flora intestinală. Oamenii erau gazdele atâtor viruşi 
care voiau să se reproducă şi să-şi continue viaţa în altă parte. 
Săreau în altă barcă la fiecare strângere de mână. Era o nebunie 
să-ţi imaginezi că suntem mai mult decât nişte vase pentru 
pasagerii noştri tiranici. Suntem nimic. A sorbit din cafea, 
trimiţându-le pasagerilor mai mult zahăr şi cofeină. Ca să mai 
scadă presiunea, şi-a imaginat cum bagă cuvinte cu lopata într- 
un furnal unde ardeau, punând în mişcare un transoceanic 
imens, cu cabine cât un teren de fotbal şi o sală de recepții prea 
mare ca să vezi de la un perete la altul. Vasul ăla înainta pe un 
ocean unde era mereu noapte. Fiecare lumină de pe fiecare 
punte strălucea ca într-o sală de operaţii, în timp ce se auzea 
tare un vals şi din coşuri ieşeau fumul şi cenuşa dialogului. El 
era în cală, transpirat, cu picioarele depărtate ca să-şi ţină 
echilibrul, şi azvârlea lopeţi de „Salut!" şi „La mulţi ani!" şi „O zi 
bună!" în flăcări. A împins înăuntru o grămadă de „Te iubesc" şi 
o movilă de „Asta e preţul cu tot cu TVA?". Şi-a imaginat o 
planetă, albastră şi perfectă, fără cuvinte, până când într-o zi 
ajunge acolo vasul ăsta. Nici măcar vasul, nu transoceanicul, 
ajunge doar o barcă de salvare. Doar un marinar muribund, cu 
numai câteva cuvinte încă zbătându-i-se în gură. Cu ultima 
suflare, marinarul ar întreba „Cine-i tipul?" şi asta ar ajunge să 
distrugă un paradis. _ 
In flăcări 

Furtuna de nisip n-a venit cu paşi uşori de pisică. Nu era ca 
o ceaţă din romanele lui Dashiell Hammett insinuându-se 
deasupra oraşului San Francisco sau ca o ceaţă din romanele lui 
Raymond Chandler pregătind scena crimei în Los Angeles. 


Furtuna asta de nisip a coborât peste oraşul de corturi ca un 
viscol pârjolitor, întunecat. Peste noapte, participanţii la festival 
s-au ascuns în corturile lor unduitoare. Şi-au legat bandane ude 
peste nas şi gură. In loc de dansuri cu cercul şi înghiţit flăcări, 
au aprins bongurile şi şi-au spus poveşti înfundate la lumina 
lanternelor. Pe un ton plin de respect faţă de morţi, şi-au adus 
aminte de unii din trecut care şi-au părăsit tribul. Nebunii au 
ieşit în furtuna de nisip, bazându-se pe un simţ beat al direcţiei. 
Poate că locul în care voiau să ajungă era la numai câţiva paşi 
mai încolo, dar orbiţi, cu ochii închişi ca să se apere de nisipul 
aspru, s-au îndepărtat. Biciuiţi de furtună, au persistat în 
greşeală. Mânaţi mai departe doar de credinţă, erau convinşi că 
o să se agate curând de ceva solid. Salvarea părea să fie în 
orice clipă la numai câţiva paşi distanţă. 

In zori s-a auzit un walkie-talkie. Mai întâi un bâzâit, apoi o 
voce. O voce de femeie. Pe jumătate îngropat în nisip, walkie- 
talkie-ul a zis: „Curcubeu strălucitor, mă auzi?". Încă un bâzâit în 
aerul prăfos şi apoi iar vocea: „Aici e Tartă cu căpşuni. Am o 
situaţie Cod mentă. Mă auzi?". 

Odată cu apusul, nisipul s-a mai aşezat. Lângă walkie- 
talkie, cineva trase în jos un fermoar lung. O mână ieşi dintr-un 
sac de dormit jilav. Pe fiecare deget avea ornamente încârligate 
pictate cu henna. Şi unghiile vopsite în negru. Pe un deget, un 
inel ce arăta starea, cu piatra de culoarea onixului: anxietate. 
Starea cea mai de jos. Nu era o mână tânără, fusese şi mai 
tânără. Pipăi în jur pe podeaua de nisip a cortului, dând la o 
parte bastoane luminoase consumate, ambalaje de bomboane şi 
prezervative folosite lipicioase, până găsi walkie-talkie-ul şi îl 
trase înapoi în sacul de dormit. Un bărbat tuşi înăbuşit. 
Răspunse: „Aici Curcubeu strălucitor”. 

„Slavă zeiţei", răspunse vocea de femeie, Tartă cu căpşuni. 

Ameţit, bărbatul îşi înfipse un deget adânc în buric. Ăsta 
era unul dintre beneficiile vârstei de mijloc: burta. Viaţa îi 
dăduse genul ăla de pântec tare, rotund, care se lăsa în jos şi le 
obliga pe fete să-şi arcuiască spinarea când le lua pe la spate. 
Cu cât burta unui tip e mai mare, cu atât mai adânc îi e buricul. 
Al lui Curcubeu strălucitor era ca buzunarul unui cangur. Simţi 
cu vârful degetului un Stelazine!* de cinci miligrame. Un 
Mandrax. Un Mellaril de cinşpe miligrame, pus bine tocmai 
pentru astfel de urgenţe. Scoase un Mellaril verde, de zece 


miligrame, şi îl băgă între buzele crăpate. Întrebă: „Eşti sigură 
că e Cod mentă?". Sacul de dormit se dădu la o parte, 
dezvăluindu-şi ocupantul: un bărbos ars de soare. O încâlceală 
de coliere părea să-l strângă de gât. | se prinseseră în părul de 
pe piept. Unul era legat de un inel argintiu care-i trecea prin 
buza de jos. Ţinând walkie-talkie-ul la ureche, întrebă: „Unde?". 
Putea să simtă pişatul de pisică. Cu mâna liberă, adună în pumn 
câteva dreadlock-uri şi le duse la nas. 

Tartă cu căpşuni spuse: „Sunt în Tabăra Oamenilor 
noroiului". 

Sacul de dormit e ud nu numai de transpiraţie. Lângă 
Curcubeu strălucitor zace un bong gol. Apa i s-a scurs în păr. 
Nici măcar nu era apă. In noaptea de dinainte, umpluse bongul 
cu Jagermeister. Părul îi puţea a alcool, frunze de canabis şi 
THC. Lângă el mai era ghemuit cineva dezbrăcat. O femeie 
tânără, adormită. Căzută într-un somn greu ca o comă. Adormită 
ca după un blestem din basme. Cineva îi lipise steluțe pe faţă şi 
pe sânii dezgoliţi, ai căror sfârcuri erau mari ca nişte prune, 
chiar mai mari. Stelute cum pun profesorii pe caietele de teme 
ca să le noteze, roşii, aurii şi argintii. Cineva scrisese ceva pe 
fruntea ei cu un marker negru. Curcubeu citi ce scria şi se 
înfioră. Literele mari ziceau: FATA LUI TATI. Se uită atent - nu 
părea scrisul lui. 

Puştoaica dormea atât de adânc, că nici măcar cohorta de 
muşte de pe sânii ei n-o trezea. Curcubeu le alungă. Un gest de 
galanterie inutil. O să bâzâie în aer şi, cum o să plece, o să se 
lase iar pe ea ca vulturii. 

Tartă întrebă dacă să cheme poliţia. 

Asta îl aduse înapoi la realitate. Aproape la realitate. Foarte 
aproape de realitate. Mellarilul îşi răspândea vraja. „Negativ", 
răspunse. „Nu facem asta niciodată." Aşteptă, pentru efect. 
„Recepţionat?" 

Vocea din walkie-talkie începu să plângă şi îl imploră: „Te 
rog, vino repede". 

O aşteptă să se liniştească. „Căpşuno, mă auzi?" Culese un 
păduche lat din părul pubian al puştoaicei adormite şi îl aruncă 
spre colegii de cort cufundaţi în somn. „Nu chema pe nimeni din 
afară, ai înţeles?" 

Tabăra Oamenilor noroiului. Nu era tocmai locul preferat al lui 
Curcubeu. Nici pe departe. Mai degrabă ar petrece o noapte cu 


lună plină uitându-se la înghiţitorii de flăcări şi la dansatorii cu 
cercul în Tabăra lui Clovn trist, chiar dacă îi dispreţuia pe ciudaţii 
lui. Deocamdată ieşi din sacul lui roşu cu Barney Dinozaurul şi îşi 
găsi telefonul în nisip. Şterse un strat gros de praf de pe ecran. 
Încă nu era opt. Mare parte din oraşul de corturi încă dormea. 
Ecranul spunea că erau deja 340. Îşi dezmorţi braţele. Se anunţa 
soare pentru tot restul zilei. După ce-şi găsi şlapii şi îşi aranjă cârpa 
cu care-şi acoperea mijlocul, se duse să bea o cafea la Pavilionul 
ospitalităţii. Era înspre Tabăra Oamenilor noroiului. Nu se grăbea. 
Un cadavru poate să aştepte. 

Cât dădu ocol unei instalaţii artistice, un penis erect din 
papier mâche, Curcubeu strălucitor le scrise mesaje unor 
potenţiali asistenţi. Penisul fusese adus până acolo cu un 
camion de nişte ciudaţi tocmai din East Lansing. Era de 
mărimea unei turle de biserică, umplut cu artificii ilegale şi urma 
să i se dea foc chiar în noaptea aia a festivalului. 

Construieşte-l. Arde-l. Construieşte-l. Arde-l. Venerează şi 
distruge. Festivalul era civilizaţia pe repede-'nainte. Îmbrăţişau 
şi celebrau nebunia fără sens a strădaniilor omului. 

Cu degetele dansând pe taste, Curcubeu repetă că era 
vorba de un Cod mentă. Scrise: „Nu e un exerciţiu". 

Se opri între corturi să se pişe. Mai puţin de jumătate din 
urină atinse într-adevăr pământul. Aerul dimineţii era deja prea 
fierbinte. 

li sună telefonul. Era cineva cu un număr privat. Ori 
nevastă-sa, ori o roşcată pe care o văzuse făcând un material 
pentru o televiziune prin cablu. Se hotărî să rişte. „Ludlow 
Roberts?" Era nevastă-sa. „Unde eşti?" Pentru cineva aflat la un 
zbor de şase sute paişpe dolari distanţă, excluzând taxele de 
aeroport şi de bagaje, vocea ei se auzea uimitor de clar. 

Curcubeu strălucitor se gândi să închidă. 

„Am sunat la hotel", continuă ea. „Nu e nici o convenţie a 
Artiştilor independenţi în Orlando." 

El îşi tinu gura. Căută cu vârful degetului în buric nişte 
Luminal:?, în caz că i-ar fi trebuit. 

Nevastă-sa avea demonii ei. Lucra într-o agenţie 
guvernamentală, plimba de douăzeci de ani hârtiile dintr-o parte 
în alta. Calcula creanţe, dobânzi acumulate. Asta după ce fusese 
la liceu cu Bill Gates. Pe cuvântul ei. William Henry Gates III. Nu 
în aceeaşi clasă, ea era cu trei ani mai mică, dar îl surprinsese 


privind-o cu subiînţeles de câteva ori. Priviri lungi şi cu subînţeles 
la care nu reacţionase. Soarta, cum ştie toată lumea, nu-ţi mai 
face a doua oară aşa un cadou aurit. In ultima vreme îşi privea 
jobul ca pe o penitenţă pe care o merita. „Eşti acolo, aşa-i? Ţi-ai 
încălcat promisiunea." Avea vocea unei femei cu inima frântă. 
„Cu toţi copiii ăia hipioţi." 

Curcubeu strălucitor închise. Găsi Mandraxul şi îl mestecă, 
să-şi facă mai repede efectul. 

Echipa de la Pavilionul ospitalităţii ştia cum îi place lui 
cafeaua. Fără lapte de soia. Fără LSD. Fără mescalină. In nici un 
caz decofeinizată. Cel mai bine, fără cafea. li umplură o cană cu 
toartă şi îi dădură un covrig cu cereale integrale. Puse cana la 
gură şi bău cu sete: rom cu aromă de banane. Astea erau 
avantajele unui Facilitator. Curcubeu strălucitor se uită la 
membrii echipei să vadă dacă ştiau de cadavru. Fiecare 
milimetru de pe pielea lor care nu era acoperit cu păr era plin de 
tatuaje. Nimeni nu părea agitat. Nimeni nu purta plasa de păr. 
Totul mergea ca de obicei. 

să fii Facilitator nu era cea mai rea poziţie. Era mai bine 
decât Sanitar. În primii lui trei ani la festivalurile de artă, 
pompase apă caldă cu miros de căcat din toaletele de fibră de 
sticlă. Nimeni nu voia să se fută cu cei din echipa aia, însă un 
începător trebuie să o ia de jos. Era atât de tânăr. Abia 
terminase liceul. Cam pe când părul îi ajunsese la umeri, îşi 
făcea drum spre echipa de Ospitalitate. Festivalul ţinea numai 
trei săptămâni, dar erau singurele trei săptămâni din an care 
contau. Când părul i-a ajuns la coate, era deja în Brigada apei. 
Pe urmă în Echipa yoga. Şi după alte câteva sezoane, Facilitator. 
Acum ajunsese şeful Facilitatorilor şi avea drept dovadă brăţara 
specială şi durerile de cap. Prin locurile astea era John Lege. 
Ceva mai mult decât în restul lumii. 

În celelalte patruzeci şi opt de săptămâni ale anului, 
proiecta efecte vizuale pentru industria medicală. Ba mai mult, 
Curcubeu strălucitor era ilustrator medical; cel puţin aşa 
scrisese pe formularele pentru taxe. Contabilul lui n-avea 
oricum nevoie să ştie toate detaliile. 

Acum dreadlock-urile îi atârnă până la brâu, dar au început 
să încărunţească, să se despice la vârfuri şi să se rupă la 
rădăcini. 


Când a ajuns la Tabăra Oamenilor noroiului, asistenții lui îl 
aşteptau. Tinky-Wink şi Bebe soare. Erau nişte puşti de treabă. 
N-aveau cap să meargă la colegiu, dar nu erau nici rataţi total. 
Nu încă. N-aveau cu totul nici măcar trei fire de păr pe piept. 
Amândoi păreau şocaţi, palizi sub straturile de piele descuamată 
şi bronz de Nevada. Amândoi erau dezbrăcaţi, aveau pe ei doar 
diverse curele şi pene şi de brăţările de Facilitatori. 

Ca să-l facă pe Curcubeu strălucitor să se simtă şi mai 
bătrân, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, amândoi puştii aveau 
prepuţurile intacte. Când naiba hotărâse toată lumea că 
circumcizia înseamnă mutilare? Până şi cei din Tabăra Evreilor 
aveau prepuţuri. Penisul lui demodat îl făcea pe Curcubeu 
strălucitor să se simtă ca un dinozaur. Ultima fată cu care fusese 
era din Tabăra Zânelor. Goală, în afară de perechea de aripi roz 
prinse pe umeri cu elastic. Era atât de tânără, că l-a întrebat 
dacă avusese un accident. Inainte să-i ia penisul în gură, i-a 
spus uimită: „Eşti ca tipul ăla din Fiesta”. 

D-aia purta tot timpul o cârpă legată în jurul mijlocului. Plus 
că, îşi zicea el, poziţia lui de autoritate îi cere să-şi acopere 
părţile intime. 

Tinky-Wink avea o suzetă roz atârnată la gât cu o sfoară. 
Bebe soare purta ochelari de soare uriaşi cu lentile roz şi ramele 
acoperite cu strasuri care-ţi ardeau ochii când te uitai la ele în 
lumina zilei. Curcubeu credea despre cei doi că sunt vagabonzi 
pasionaţi de surfing. Că străbat lumea în căutarea lor neliniştită 
de valuri mai bune şi petreceri. 

Curcubeu îi întrebă dacă au văzut-o pe Tartă cu căpşuni. 
Tinky-Wink îşi scutură dreadlock-urile înspre Cortul Oamenilor 
noroiului. Majoritatea ocupanților erau încă inconştienţi, sforăind 
în miezul caniculei. Pereţii cortului uriaş tremurau în briza 
uscată. 

Lângă cort, Tartă cu căpşuni stătea de vorbă cu un Om al 
noroiului. Era obiceiul tribului lor să-şi petreacă toate cele trei 
săptămâni dezbrăcaţi şi acoperiţi cu o crustă uscată de noroi 
cenuşiu. Mergeau desculți şi purtau pe cap nişte sfere gri cu trei 
găuri. O gură şi doi ochi. Toţi arătau la fel, ca nişte bile de 
bowling cenuşii. Şi când dansau în jurul oraşului de corturi 
păreau extratereştri sau aborigeni. Cea care vorbea cu Tartă îşi 
scosese casca. Plângea atât de tare, că-şi spălase mare parte 
din noroiul de pe piept. Aşa, curată, avea o pereche de sâni 


frumoşi. Sâni de fată de colegiu. Cu tot rolul său de John Lege, 
Curcubeu spera că o să plângă până o să-şi spele şi partea de la 
brâu în jos. Fata îngenuncheată se apleca asupra unui corp 
murdar. Noroiul de pe ea tremura şi crăpa. 

Îl îngrijora că, în ultima vreme, singura lui reacţie la 
frumuseţe, frumuseţe şi vulnerabilitate, era erecţia. 

O voce din spatele lui spuse: 

— Am ăsta. (Era Bebe soare. Asistenţii îl urmaseră. Bebe 
soare ţinea în mână un cuţit de plastic din Cortul Mâncăilor.) 
dacă vrei să-i faci o, ştii tu, o autopsie. 

Corpul prăbuşit era la fel de cenuşiu ca pământul ce se 
întindea pe sute de kilometri în jurul lor, în toate direcţiile. În 
ciuda crustei groase de noroi, muştele dibuiseră deja găurile din 
cască. Vezica i se deşertase şi muştele zburau deasupra 
umezelii de pe părţile lui intime noroioase. Zăcea într-o rână, 
puţin încovoiat, cu burta atârnând pe pământ. Greu de spus 
dacă era alb sau negru sau asiatic. Nu înainte să-l spele cu 
săpun şi apă. Lui Curcubeu strălucitor i se părea că mortul arată 
ca un castel de nisip prăbuşit. Până şi el avea prepuţ. 

Intinse cana lui cu cafea pe jumătate plină către Tartă cu 
căpşuni. 

— Mai ştie cineva? (Flutură din mână, să-i indice pe cei 
prezenţi.) În afară de noi cinci? 

li făcu semn să bea. Să se calmeze. Observă că inelele lui 
de stare erau mai strălucitoare, aproape maro. Tartă cu căpşuni 
îşi răsese ţeasta. O mişcare deşteaptă. Anul trecut avusese 
păduchi şi anul ăsta, după cum le spusese tuturor, nu mai voia 
să-şi petreacă cea mai bună parte a verii scărpinându-se în cap 
până îi dădea sângele. Purta o perucă strălucitoare, cu fire 
colorate ca guma de mestecat. Clătină din cap. Nu. 

In timp ce vorbea, Curcubeu îi privea pe rând pe fiecare 
dintre ei. 

— Dacă anunţăm poliţia, o să ne închidă festivalul. (Aşteptă 
ca vorbele să-şi facă efectul. Nu se mai auzea decât băzâitul 
muştelor.) N-o să mai fie nici un Playa Rock Arts Festival, nu aici. 
(Rânji.) Dacă nu vreţi să vă petreceţi următoarea vacanţă la 
Disney World., dădu din cap cu înţelepciune, „trebuie să 
rezolvăm chestia asta între noi. 


Vântul aduse ritmuri de trance îndepărtate... de hip- 
hop ...de drum and bass. Curcubeu strălucitor trebuia să 
gândească repede. Tabăra se trezea încet-încet. 

— Tu, spuse arătând scurt din cap spre Tink. Trimite-le la 
toţi un mesaj, spune-le că avem un Cod roșu în Cortul Răcoros. 

Nimic altceva, nici măcar scorpionii sau şerpii cu clopoței 
nu goleau mai repede un cort decât zvonurile că au apărut 
paraziți, ploşniţe şi altele. De cum se afla, nimeni nu s-ar mai fi 
apropiat de Cortul Răcoros. 

— Duceţi cadavrul acolo. O să am nevoie de o pensulă şi de 
vreo zece mii de şerveţele umede. 

Pe şefa de la Înregistrarea membrilor a găsit-o în Tabăra 
Vrăjitoarelor sexului. Ea avea datele cu intrările şi formularele 
pe care le completaseră toţi, plus declaraţiile pe propria 
răspundere. Vrăjitoarele sexului tocmai ridicau o statuie 
gigantică a Sandrei Bernhard. O construiseră pe bucăţi, braţele 
şi picioarele separat, în locuri ca Memphis şi Brownsville, după 
diagrame inginereşti găsite pe internet. Cel mai greu le era să o 
asambleze corect. 

Pe tipa care făcea înregistrările o chema Tinkerbelle. 
Curcubeu strălucitor era dispus să facă un troc pentru informaţii. 

Fata de la Tabăra Oamenilor noroiului, cea care găsise 
victima, spusese că numele puştiului era Scooby-Doo, dar nu 
ştia de unde venise. l-a arătat sacul lui de dormit. lnăuntru nu 
erau decât purici şi un exemplar broşat din Fight Club. Curcubeu 
strălucitor se căută în buric până găsi nişte peyoteł şi nişte 
Toguilone:. Le înghiţi fără ezitare şi o convinse pe fată că 
Scooby-Doo nu era mort; puştiul doar luase o supradoză. Fata a 
acceptat repede povestea şi asigurarea că nişte Narcan urma 
să-l pună iar pe picioare. Tartă cu căpşuni a învelit-o şi a 
adormit-o cu un cântec de leagăn şi o prăjitură cu haşiş. 

La Cortul Vrăjitoarelor sexului, Tinkerbelle îşi puse o palmă 
pe nas şi pe gură. 

— Capul tău miroase a litieră de pisică. 

Nu purta nimic pe ea, doar o sprânceană ridicată sceptic şi 
un strat de ulei de cocos care-i făcea părul pubian să arate ca o 
bucată de lemn dată cu lac. 

Curcubeu strălucitor începu tratativele. 

— Vrei cauciucuri? Pot să-ţi dau câteva dacă mă laşi să 
arunc o privire în registru. 


— Ai Ritalin? 

El clătină din cap. 

— Cremă de protecţie solară? 

— SPF 54, atunci? (Ea se uita ţintă la dreadlock-urile lui.) 
Am ceva cu care poţi să îndepărtezi mirosul de pişat de animal. 

— Ai nevoie de Imodium? A-20022? Gel dezinfectant pentru 
mâini? 

Pe câmpiile aride din jurul lor apăreau diverse personaje. 
Ca pe o planetă bizară. Ca într-un bar din Războiul stelelor. 
Ciudaţi pe catalige trecură pe lângă ei. Ciudaţi pe monocicluri, 
cu sombrero pe cap şi jonglând cu cranii de om din plastic. Un 
viitor ca-n Mad Max altoit pe trecutul cu cowboy. Arăta ca partea 
din spate a unui studio de la Hollywood de acum o sută de ani: 
un amestec de scene şi personaje în căutarea unei mari 
naraţiuni care să le unească. 

Tinkerbelle întrebă: 

— Ce mai face Degeţica? (Era numele de festival al nevesti- 
sii. Ea şi Tinkerbelle se ştiau de multă, multă vreme.) Presupun 
că e acasă cu copiii. 

Avea un ton insinuant, ca şi cum ar fi ştiut ceva ce el nu 
ştia. 

Curcubeu strălucitor crescu nivelul ofertelor. Twinkies. 
Kettle Korn. Uleiuri tropicale hidrogenate şi chipsuri cajun cu 
arome artificiale create prin bioinginerie. Aici, după câteva zile 
de cereale integrale şi soia, chestii ca biscuiţii Oreo erau mai 
valoroase decât rubinele. 

Tinkerbelle se apropie de el. Atât de mult, că-i putea simţi 
mirosul de salvie. Se uită în jur să n-o audă cineva, apoi îi şopti: 

— Poţi să faci rost de nişte carne? 

— Vrei pui? Porc? 

— Vită, îi şopti ea. 

— Ce zici de nişte hamburgeri? 

Ea se arătă de acord. Orice, numai să scape de atâta tofu. 
Un kilogram de carne tocată ca să arunce o privire în registru. 

In Cortul Răcoros curăţaseră altarul comun de obiecte 
sacre, cristale de cuarţ şi statui de bronz cu maimuţoiul 
Hanuman, poze înrămate cu Ram Dass şi păpuşi Yoda, Skeletor, 
Miss Piggy, My Pretty Pony, Malibu Barbie, Gumby şi lumânări 
parfumate cu aromă de vanilie. Aşa, curăţat, altarul nu se ridica 
mai sus de mijloc şi fusese acoperit cu un cearşaf imprimat cu 


spirale tie-dye roşii şi portocalii. Un loc bun pe care să 
examineze cadavrul. În timp ce Curcubeu îşi făcea treaba, Bebe 
soare documenta fiecare pas al procedurii, făcând poze cu 
mobilul şi filmând. 

Conform registrelor, patruzeci şi opt de membri se 
înregistraseră sub numele Scooby-Doo. In aer se simţea deja 
mirosul grătarelor. Aici era mereu vară. Curcubeu cântări 
şansele ca mortul să fi fost printre cei şase Scooby-Doo care-şi 
lăsaseră seria carnetului de conducere la administraţie. Părea să 
fi venit mai degrabă cu autostopul. 

Curcubeu se simţea ca un arheolog îndepărtând noroiul cu 
peria şi apoi ştergând pielea cu şerveţele. Căuta urme de 
injecții, semnele unei supradoze. Sau urme de înjunghiere. Găuri 
de gloanţe. Muşcături de şarpe. Pe măsură ce ştergea, Curcubeu 
era tot mai convins că nu-l mai văzuse pe puşti înainte. Era 
genul de membru al unei frăţii studenţeşti. Un băiat cuminte, 
alb ca un crin, atras aici de imaginile de pe MTV, orgii şi nimfe 
ale deşertului drogate. N-avea tatuaje, nici piercinguri. După ce 
termină examinarea, Curcubeu îl rugă pe Tinky-Wink să-i aducă 
o foarfecă din Cortul Mâncăilor şi tăiară casca din papier máche. 
După ce o descojiră ca pe o portocală, dinăuntru ieşiră în zbor 
cam un miliard de muşte negre. 

Scooby-Doo avea de pe frunte până la ceafă un şir de ţepi 
roşii mohicani. Ţepeni de parcă ar fi fost de fier. Păreau nu atât 
o creastă de cocoş, cât una de papagal roşu. 

Îi veni în minte sintagma cauze naturale şi deja se întreba 
unde ar putea să îngroape cadavrul când îl văzu pe Tinky-Wink 
întorcându-se brusc şi aplecându-se. Din gură îi ţâșni un jet 
prelung. Bucăţi de tofu pe jumătate digerate împroşcară o 
statuetă a lui Buddha culcată. Când se uită mai bine, Curcubeu 
îşi dădu seama că puştiul nu avea pe cap o creastă mohicană. 
Aerul fierbinte mirosea a vomă. Ţepii erau chiar de metal. Infiptă 
în ţeasta rasă, strălucea o stea ninja de aruncat înroşită de 
sânge uscat. 

Lui Curcubeu îi sună telefonul. Încă un număr privat. Nu 
părea, dar poate era vreunul dintre copiii lui, aşa că răspunse. 
„Alo?" Dacă or fi fost amprente, erau deja acoperite de praf şi 
sânge. 

„Domnul Strălucitor?" Era o voce pe care o ştia de la 
televizor. O voce de fată cu un accent britanic. Desprinsă parcă 


de pe King's Road. Îi aduse în minte un top fără mâneci şi o 
prezentatoare pistruiată, veselă, transmițând în direct de la vreo 
megapetrecere studenţească din vacanţa de primăvară de 
undeva din Jersey Shore. Era ultima persoană care ar fi trebuit 
să afle de un Cod mentă. Cu părere de rău, închise. 

Ultimul lucru de care avea nevoie era o prezentatoare TV 
care să prindă de veste despre un student cu o stea ninja înfiptă 
în ţeastă. Ar fi avut însă nevoie în momentul ăla de un joint şi de 
o puştoaică de nouăşpe ani arsă de soare. În Tabăra Zombi, o 
majoretă cu fustă plisată şi nimic pe dedesubt îl privise lung. În 
zilele obişnuite, ar fi pus mâna pe una ca ea până la două la 
prânz. Pizde zombi. Pizde hobbite. Fete care îi făceau coroane 
din flori de mătase şi îi turnau sclipici în barbă, fete care aveau 
probleme serioase cu tăticii lor. Doamne fereşte s-o vadă pe 
fiica lui, peste nişte ani, atârnată de un prădător burtos de 
vârsta a doua. 

Astea trei săptămâni erau singura perioadă din an când se 
simţea respectat. Când se simţea ca o fiinţă productivă. Aici era 
un om important. N-avea de gând să lase o jurnalistă să-i strice 
treaba. 

Bebe soare se aplecă să inspecteze cu atenţie. „Aş zice că 
steluța asta e cauza probabilă a morții." Dădu din cap cu înţeles 
şi îşi încrucişă braţele subţiri pe piept, ca un doctor care şi-a 
spus părerea profesională. 

Nu aveau tocmai condiţiile ideale pentru o examinare post- 
mortem. Clinchetele tot mai zgomotoase ale clopoţeilor indicau 
că vântul deşertului se înteţea. O furtună groasă de nisip avea 
să acopere urmele criminalului la fel de eficient cum le-a 
acoperit smogul din Londra pe cele ale lui Jack Spintecătorul. 
Mereu Toma Necredinciosul, Curcubeu întrebă: 

— Ce te face să fii aşa sigur? 

Bebe soare întinse o mână şi-şi scărpină mădularul. 

— Sunt paramedic. 

Curcubeu strălucitor nu era sigur că auzise bine. 

— Afară, nu aici, adică, spuse Bebe soare şi îşi mirosi 
degetele. Sunt la facultatea de medicină la Rutgers. 

O suzetă roz-neon îi atârna la gât. Peste un an sau doi avea 
să fie un stetoscop. 


Curcubeu strălucitor concedie afirmaţia cu un fornăit 
dispreţuitor. N-avea să-i cedeze autoritatea unuia căruia abia îi 
crescuse părul pubian. 

— Bun, dacă eşti aşa deştept, spune-mi cum a mierlit-o 
asta. 

Bebe soare se gândi câteva clipe. 

— În Tabăra Ninjalăilor furioşi. 

Tinky-Wink îşi şterse voma de pe buze. Scuipă ca să-şi 
clătească gura. 

— Clar. 

Dinţii lui drepţi străluciră în lumina lumânărilor, prin fumul 
parfumat. Pe ramele cu strasuri ale ochelarilor îi mai rămăsese 
nişte vomă. 

Curcubeu strălucitor se înfioră. Tabăra Ninjalăilor furioşi era 
ultimul loc în care s-ar fi dus. Mai ales cu treburi oficiale. Până la 
ultimul, Ninjalăii furioşi erau miştocari de mare clasă, duri şi tari 
în gură. 

— Scooby-Doo a şterpelit tot ce-o să mărturisească. (Pocni 
din degete şi arătă cu degetul mare în spate, peste umăr.) 
Faceţi-l pierdut. 

Cei doi asistenţi se uitară în spate. Neînţelegând. Bebe 
soare îşi puse suzeta în gură şi începu s-o sugă. Tinky-Wink îşi 
băgă capul între umeri şi spuse uitându-se în pământ: 

— Poate că sunt deplasat, dar asta n-ar însemna să 
distrugem probele? 

Curcubeu strălucitor rânji. 

— Ce? Eşti avocat? 

Puştiul roşi şi se uită în altă parte. 

— Da, mă specializez în procese de copyright pe 
divertisment. 

În afara festivalului şi a celor trei săptămâni magice în 
mijlocul pustiului, toţi erau altcineva. Gagicile drogate care 
umblau cu sânii dezgoliţi erau acasă la ele neurobiologi şi 
designeri de software. Retardaţii cărora le curgeau bale din 
colţul gurii erau procurori. Nimeni nu voia să piardă toate astea. 
Curcubeu strălucitor aşteptă să audă altă obiecţie. Nu se auzi. 

— Ingropaţi-l cât mai adânc. Undeva dincolo de orizont. 
Puneţi pietre deasupra, să nu-l dezgroape sălbăticiunile. 

Se uită la ei cum înfăşoară cadavrul în pânza colorată de pe 
altar. Când îl ridicară, îi asigură că: 


— Lucrurile o să se echilibreze după ce o să-l judecăm pe 
criminal. 

De fapt, Curcubeu spusese asta doar ca să se convingă pe 
el însuşi. 

Avea un contact în Tabăra Ninjalăilor furioşi, pe şeful lor, un 
dur căruia i se zicea Snidely Whiplash. Cândva, în pleistocen, el 
şi Curcubeu lucraseră la toalete. Whiplash n-ar fi recunoscut în 
veci că e atât de bătrân. Îşi rădea părul alb de pe piept şi vorbea 
des despre examenele de bacalaureat pe care urma să le dea, 
orice numai să lase impresia că e mai tânăr. Curcubeu îl găsi la 
Pavilionul media, înregistrând un podcast pentru un post TV 
muzical. În perioada asta, echipe de filmare din toate ţările se 
adunaseră aici să exploateze nebunia. Erau mai multe decât 
cercurile cu tobe şi, când elicopterele lor coborau prea mult, 
încercând să filmeze concursul de limbo dance topless, elicele 
ridicau nori de praf sufocanţi. 

Ce se întâmpla aici era pentru întreaga lume un fel de 
terapie Gestalt colectivă şi n-aveai cum să te superi pe lume că 
voia să vadă ce se întâmplă. Mongştrii dansau. Visurile prindeau 
încet formă. O copie în mărime naturală a Bursei din New York, 
cu tot cu trepte şi coloane, se ridica pe pământul uscat. Aproape 
la fel de mare, un bust al lui Mao se afla în construcţie. Un castel 
de pe Rin. Un transatlantic eşuat în praf. Penisul gargantuesc. 
Un cal troian. Totul făcut din lemn de balsa şi plută. Fiecare 
ridicat peste noapte cu şipci şi papier mâche, sârmă, pânză, 
capse şi vopsea. Şi în fiecare roiau mici siluete nude. Ca într-o 
pictură de Dali. Braţe mici se legănau şi într-o clipă se auzeau 
bătăile unor ciocane miniaturale. Totul distorsionat de distanţă 
şi de mărime. Pe aleile dintre monumente se plimbau alte 
siluete, cu pene de păun uriaşe pe cap şi măşti africane. 
Centurioni romani mărşăluiau lângă gheişe mărunţele. Papi 
catolici şi poştaşi din Statele Unite. O groază de costume şi de 
nuduri. Sclavi duşi în lesă. Tube sclipind orbitor, fierbinţi în 
soarele amiezii. 

Curcubeu strălucitor trecu printre ei, acceptându-le 
saluturile şi reverenţele. Pentru cei tineri, el era dovada că 
vârsta n-avea să pună capăt distracţiei. Pentru cei bătrâni, era o 
legătură vie cu tinereţea lor. 

Aici era incubatorul, eprubeta, vasul Petri. Şi se simţea 
mândru să joace un rol în asta. Aici era viitorul şi ce urma să se 


întâmple în lume se petrecea mai întâi aici. Modă. Politică. 
Muzică şi cultură. Următoarea religie a lumii avea să prindă 
contur aici. Dintre experimentele astea, aproape toate se 
dezumflau, dar unele prindeau rădăcini şi aveau să crească. 

Prin contrast, mişcarea Occupy ţinuse doar un sezon. 
Curcubeu strălucitor trăsese concluzia că Playa Rock Arts 
Festival rezistase patru decenii pentru că se baza pe creaţie, nu 
pe reclamare. Concepţie versus protest. 

Lumea de-afară era o hazna de corupţie şi dizarmonie. Era 
blestemată şi singura speranţă de vindecare stătea în această 
gaşcă de artişti şi liber-cugetători şi în jocurile lor. 

Lumea lor specială, fragilă, n-avea să se sfârşească. Nu 
câtă vreme era el aici. 

Mai întâi avea să se ducă în cortul lui şi să caute în buric. 
Ştia că pe Snidely Whiplash îl cucereai repede cu mescalină. 

La Pavilionul media, britanica lua interviuri. O roşcată cu 
ochi căprui uimitori şi păsărica rasă. Stătea picior peste picior în 
faţa lui Snidely, la umbra unei umbrele de plajă cu dungi albe şi 
albastre. Whiplash îşi înfăşurase coapsele într-o bucată de 
macrameu de cânepă. O idee bună. Unei fete europene o sculă 
decupată i s-ar fi părut un defect din naştere. Whiplash şi fata se 
sărutară pe obraji şi el se îndepărtă. Când bătrânul ninja părăsi 
locul interviului, Curcubeu se duse după el. Îi arătă pe telefon o 
poză cu puştiul mort. 

— Vă lipseşte vreo steluţă? îl întrebă. 

Whiplash privi fotografia şi clătină din cap. Era clar că 
minţea. 

Curcubeu îşi luă o voce inocentă, naivă. 

— Crezi că ar trebui să merg la şerif cu ea? 

Întrebarea îl ţintui pe Whiplash în loc. Ştia ce e în joc. Dacă 
ucigaşul era un ninja, tribul lui n-o să-l protejeze. Pe el sau pe 
ea. Cu toate săbiile încovoiate şi buzduganele lor, Ninjalăii 
furioşi ar fi sacrificat un membru numai ca să nu lase povestea 
asta să închidă oraşul de corturi. 

Whiplash privi încă o dată poza. O privi lung. 

— Trimite-mi-o, mormăi. Ştiu ce-i cu arma aia. (Scoase un 
joint de după ureche şi o brichetă de sub cârpa de cânepă. 
Aprinse ceea ce, după miros, părea o combinaţie de canabis 
californian şi tutun bun şi trase adânc.) Suflă fumul şi spuse: 
Dacă ucigaşul e unul de-ai noştri, o să plătească. 


Îi dădu lui Curcubeu să tragă un fum şi el acceptă. Se 
despărţiră la Cortul Furbie. Un trib întreg plimbându-se încolo și- 
ncoace în costume de animal şi cu măşti de pluş. Cum putea 
cineva să poarte blană artificială pe căldura aia? 

Pe când mergea mai departe, îi sună telefonul. 

„Ludlow, ştiu că sunt o pacoste." Nevastă-sa, iar. Nu fusese 
mereu o pacoste. Se întâlniseră la festival. Pe vremea când ea 
mergea pe jar, lua pastile şi îşi picta tot corpul. Era frumoasă pe- 
atunci. Fără frică. Acum se rădea la subraţ. „Luddy, ai doi copii. 
Nu poţi să-ţi petreci tot concediul departe de familie." 

Ca şi înainte, Curcubeu strălucitor o lăsă să-şi spună 
poezia. Nu-i răspunse. Nu se apără. Claritatea semnalului îl 
impresionă. Auzea chiar şi cum îi scrâșneau dinţii. 

„O parte din mine îmi spune să te las", îl şantajă ea. „Să te 
las? Să iau copiii, să schimb broasca de la uşă şi să mă mut?" 
Vocea i se strânse ca un pumn, aşteptând. „Asta vrei?" El 
ascultă. O lăsă să se descarce. Inelul de stare i se întuneca iar, 
era aproape ca obsidianul. „Ludlow, eşti acolo?" Era, dar nu 
răspunse. „Bine", mai zise ea şi închise. 

Se întoarse la Pavilionul media. Roşcata era între interviuri. 
Bea o cola dietetică în clipa în care ochii ei căprui îl zăriră. 
Văzându-i expresia de vino-ncoa', Curcubeu strălucitor se 
bucură că purta în jurul mijlocului o cârpă curată. Se îngrijoră că 
nevastă-sa şi copiii ar putea vedea emisiunea, dar se rugă ca 
asociaţii lui de afaceri să o vadă. Cameramanul îl aşeză sub 
umbrela dungată şi roşcata îşi cercetă faţa într-o oglindă. După 
ceva bâjbâială, îi prinseră un microfon mic în barbă. 

— Am încercat să te sun, spuse ea întinzându-i o mână 
pistruiată. Sunt Skipper. Răsucindu-se spre cameră, întrebă: 
Gata? 

Un tip cu şapcă de baseball şi căşti îi făcu semn cu 
degetele mari că totul e în regulă. 

Curcubeu strălucitor înţelegea poziţia taberei faţă de 
media. Era acolo ca să exploateze şi să transforme festivalul 
într-o marfă bună să vândă alte mărfuri: bere, prezervative, 
orice ar vrea tinerii petrecăreţi. Totuşi media le oferea celor de 
la festival un mijloc de a-şi transmite mesajul şi viziunea. Ideea 
era să nu te laşi păcălit de o întrebare-capcană. Răspunse că da, 
numele lui e Curcubeu strălucitor. Nu, nu era şeful securităţii din 
oraşul de corturi. Jobul lui era să faciliteze comunicarea între 


triburi. Îi puse întrebările standard despre conflicte. Despre 
droguri. Despre abuzuri sexuale. 

Din senin, Skipper îl întrebă: 

— Ce e un Cod mentă? 

Curcubeu nu era sigur că auzise bine. 

— Un cod ce.? 

Ea dădu din cap. 

— Un clovn trist mi-a spus să întreb. 

Curcubeu ridică din umeri. 

— N-avem aşa un termen. 

— Semnalează prezenţa unui ucigaş în serie, nu? (Roşcata 
nici nu clipi. Arătă cu degetul spre mulţimea care-i privea.) Ala-i 
clovnul, dacă nu mă înşel. 

Se uită în direcţia privirii ei şi văzu clovnul încruntat. Arăta 
familiar, dar poate pentru că toţi clovnii arată la fel. Era ceva 
familiar în ochii lui sau în postura corpului. 

— Aici nu-i ca în lumea de-afară, răspunse şi zâmbi timid. 
Aici n-avem aşa ceva. 

Ochii ei râdeau, provocându-l să mărturisească. 

— Vrei să spui că, deşi sunt atâtea droguri şi atâţia tineri şi 
condiţii extreme, n-aţi avut niciodată o crimă? _ 

Se prefăcu că se gândeşte. Inclină capul. Incruntă din 
sprâncene. Ca un aruncător de baseball înainte de o minge 
rapidă. 

— Nu, spuse. Niciodată. 

Primi un mesaj pe telefon. Şi erau în direct. | se spusese să- 
| închidă, însă acum era bucuros că n-o făcuse. Citi mesajul sub 
privirea furioasă a lui Skipper. Era de la Tartă cu căpşuni, 
raporta strigăte şi zgomote care indicau violenţă în Tabăra 
Ninjalăilor furioşi. Deşi era filmat, se apucă să-i scrie un mesaj. 

Ca să-i smulgă un răspuns, Skipper întrebă: 

— Asta e Codul mentă? 

Curcubeu se folosise de telefon ca să se fofileze. Se uită 
direct în cameră, încă o chestie pe care i-o interziseseră, şi 
spuse: 

— E timpul să mă duc să mă lupt cu tipii răi. 

Până să părăsească scena improvizată, clovnul dispăruse în 
mulţimea de balerine, motociclişti îmbrăcaţi în piele şi travestiţi. 

O sună pe Tartă. Nu descoperise nimic. N-avea nimic de 
raportat. Cei din Tribul Vampirilor şi câţiva din Tribul 


Supereroilor auziseră un bărbat ţipând. Strigând după ajutor. 
Până să se mişte cineva şi să facă cercetări, totul părea să se fi 
întors la normal. Cât de normal putea fi acolo. Curcubeu 
strălucitor se gândi la Snidely Whiplash şi se întrebă dacă vreun 
ninja tocmai fusese eliminat. 

Fiecare dintre picioarele Sandrei Bernhard era acum înalt 
cât un stâlp de telefon. Asamblată, ar fi trebuit să fie cât un 
sequoia bătrân. Era programată să fie arsă peste două zile. Abia 
dacă aveau s-o termine până atunci. Curcubeu strălucitor se 
uită cum îi agăţau braţele de trunchiul fără cap. Umbrele amiezii 
se întindeau tot mai mult. Până la apus, acopereau kilometri 
întregi, dungând pustiul. Instalaţii de Crăciun clipeau şi marea 
umbră a serii le înghiţi pe celelalte. Aerul curat al deşertului 
începu să miroasă a fum de la generatoarele diesel. Undeva, un 
idiot cânta la cimpoi. 

Primi pe telefon un raport de la Serviciul meteo naţional. La 
miezul nopţii urmau să bată vânturi puternice - asta însemna 
încă o furtună de nisip. Spera să fie cât mai târziu. Penisul 
gigantic din papier mâche era programat să fie ars la ora nouă. 
Părea că o să vină multă lume. Seara trecu în obişnuitele 
altercaţii verbale legate de amor şi droguri. Câteva cazuri de 
insolaţie. Triburile îl salutau cu respect când trecea pe lângă 
taberele lor. Fetele îi aruncau coliere din bomboane peste cap. 
Oamenii îi ofereau bere sau ceai. Erau oamenii lui. Artişti rataţi. 
Muzicieni şi scriitori refuzaţi. Idealişti part-time şi vizionari de 
duminică. 

În tinereţe, fusese şi el un idealist într-o lume coruptă. Nu 
era nici o surpriză că devenise la fel de corupt, doar că într-un 
fel nou şi diferit. Poate că la atâta merită să aspire fiecare 
generaţie: să-şi inventeze marca ei de corupţie. 

Fusese la şcoala de arte, o păcăleală. O escrocherie 
împuţită. Îi încasaseră cecurile şi îi spuseseră că e un viitor 
Rembrandt. Profesorii pictaseră o imagine a viitorului mai 
frumoasă decât orice pictaseră ei vreodată. Ce vrăjeală. li 
spuseseră că are talent. Cuvântul ăla e heroină pentru un tânăr. 
Talent. Patru ani, cinci, şase şi continua să cumpere drogul. 
Visul lui era să facă animaţie pe computer pentru filme sau 
jocuri video. Cariera lui ar fi fost să aducă la viaţă eroi CG şi 
îngeri. Să facă imposibilul posibil. 


Făcuse diverse joburi ca să-şi plătească datoria la facultate 
- întrerupte în fiecare an de festivalul ăsta, unde-şi întâlnise 
nevasta, o femeie care putea să se mulţumească cu o viaţă 
mărginită - şi în cele din urmă îşi găsise chemarea. Il recrutase 
un proctolog. Lucru ciudat, înainte avea încredere în doctori. 
Acum ştia că sunt şi ei ca orice alt sclav al muncii. _ 

Curcubeu strălucitor şi-a făcut prima sigmoidoscopie. Incă 
drogat cu Demerol, s-a uitat împreună cu doctorul la video. Un 
tur cu ghid al intestinului său gros sănătos. Nu voiau să facă 
vreo escrocherie. Erau doar doi tipi deştepţi care făceau ceva 
deştept. Curcubeu strălucitor a cerut o copie. Era digitală. Totul 
era, mai nou. A dus-o acasă, s-a drogat în continuare şi a 
încărcat filmuleţul cu colonul în animatorul lui digital. A 
photoshopat JPEG-uri cu cei mai urâţi polipi precanceroşi pe care 
i-a găsit pe internet. Le-a combinat cu imagini ale lui lisus 
Hristos. Era cea mai creativă lucrare pe care o făcuse din 
vremurile sale de mic geniu la şcoala de arte. La urmă, a plantat 
polipii pe pereţii colonului său şi a downloadat clipul. L-a şocat 
pe doctorul de cur. Au râs amândoi, însă doctorul a luat farsa în 
serios. 

Le-o făceau numai celor care-şi permiteau să plătească, 
oameni cu asigurări medicale de lux. Era o escrocherie, 
bineînţeles. Când o sigmoidoscopie n-arăta nimic anormal, 
Curcubeu îşi făcea magia lui artistică. Era de-ajuns o singură 
privire la ororile pe care Curcubeu le lucra atât de meticulos 
înăuntrul lor şi oricine ar fi cerut imediat să fie operat. Nu era 
nimeni tăiat cu adevărat. Doar anesteziaţi şi înţepaţi un pic, însă 
nimic traumatizant. Pacienţii se întorceau acasă anesteziaţi, 
energizaţi de viaţa lor nouă, căci tocmai scăpaseră de moarte. 
Curcubeu strălucitor şi doctorul împărțeau banii. Care curgeau 
fără oprire. 

În ultima vreme primise câteva comenzi de la un oncolog, 
voia să-i lucreze nişte radiografii pulmonare. Majoritatea tumori, 
un pic de tuberculoză. Nu că avea nevoie de bani, doar voia să 
exploreze un nou drum în arta sa. Era o escrocherie, una 
murdară, însă nu mai mult decât fusese şcoala de arte. In plus, 
dovedea că Marcel Duchamp avusese dreptate. Francezul era 
greu de păcălit. Contextul e totul. Poţi să pictezi ceva 
încântător, un soare încântător care apune peste o grădină cu 
trandafiri luxuriantă, şi nici un iubitor de artă no să-ţi dea un 


cent. Dar dacă faci o capodoperă, ceva diform şi fără culori, şi o 
aşezi în curul unui bogătan, o să-ţi dea preţul de răscumpărare 
al unui rege ca să scape de ea. 

Până la miezul nopţii, penisul de mamut se ridica deasupra 
tuturor. Atât de înalt, că dispărea în amurg. Era, bineînţeles, 
necircumcis. 

În timp ce mii de oameni priveau, o Vrăjitoare a sexului 
dezbrăcată trase coarda unui arc. Cu o ţintă perfectă, lansă o 
săgeată în flăcări, care desenă un arc strălucitor deasupra celor 
câteva mii de retine, înainte să aterizeze pe gland. Bărbaţii se 
înfiorară. Flăcările izbucniră în toate direcţiile, ca un herpes 
uriaş. Apoi explodară artificiile. Cele şuierătoare, din soiul 
Piccolo Petes, începură să ţipe. Altele explodară, trimițând 
scântei pe cerul nopţii. 

| se păru... sigur era o iluzie... că Piccolo Petes aveau voci 
aproape umane. Era deja prea târziu să mai audă. Toţi urlau şi 
ţipau, dansând în cerc în jurul focului. _ 

Ţipătul dinăuntrul penisului împinse mulţimea să tipe. In 
hărmălaia aia, Curcubeu strălucitor îl văzu pe Snidely Whiplash 
furișându-se pe lângă el. Cu ochii la foc, Whiplash spuse: 

— Un tip s-a luat la bătaie în Tabăra Oamenilor noroiului. A 
zis că stelele şi cuţitele i-au dispărut. 

Aerul nopţii mirosea a grătar, dar nu mai mult decât de 
obicei. Carne arsă, fum de motor diesel şi praf de puşcă. 

Snidely vorbea ca un judecător. 

— Am votat. Tipul a pierdut. (Continua să se holbeze la 
falusul în flăcări.) Nu-ţi face griji, adăugă cu ochii ţintă la un 
punct din vârful rugului. l-am dat destul Rohypnol? cât să 
doboare un cal. N-o să simtă nimic. 

Pentru o clipă, festivalul nu i se mai păru lui Curcubeu 
strălucitor o poartă spre viitor, ci o mulţime de demoni mânijiţi 
cu sânge şi fecale, dansând în jurul unui turn de flăcări, în 
muzica ţipetelor unui torturat. E de la iarbă, îşi spuse, e de la 
iarbă, până când văzu din nou ce voia să vadă. Până când cea 
mai presantă dintre grijile lui ajunse să fie de unde ar putea face 
rost de un kil de carne tocată. 

Penisul arse de tot pe cerul nopţii. Se lăsă într-o rînă. Se 
prăbuşi încet. Şi focul se preschimbă într-o movilă de jar pe care 
Tribul Mistic se apucă imediat să meargă. După cum prevăzuse, 


vântul începu să se înteţească. Oamenii se îndreptau deja spre 
corturi. Urma încă o furtună de nisip turbată. 

Chiar şi cei mai petrecăreţi, Tabăra Tărâmul de nicăieri şi 
Laboratorul de ştiinţe aplicate ale ritualurilor cinetice, s-au oprit 
când au simţit uraganul în aer. Pentru că aerul era aşa de gros, 
încât Curcubeu strălucitor nu reuşea să vadă din cortul lui mai 
departe de Tabăra Vrăjitoarelor sexului. Nu era în stare să 
desluşească luminile de la Cortul Mâncăilor. Nici luna şi stelele. 

Din sacul lui de dormit confortabil, formă un număr pe care- 
| ştia pe de rost. „Degeţica?" Era numele ei de festival. În lumea 
de-afară îşi păstrase numele de naştere. Sloane. Doamna Sloane 
Roberts. „Eşti OK?“, o întrebă. 

„Tu eşti OK?“, zise ea. 

Obosit, îi răspunse: „Am avut un incident, dar s-a rezolvat". 

„Ludlow?" 

El ezită. „Nu-ţi face griji." 

O auzi cum aşteaptă. O ascultă cum ia o hotărâre. Auzea 
mugetul furtunii dincolo de pânza cortului. Răscolea deşertul. Îi 
ştergea din amintire urletele unui ucigaş ars de viu. Nici el nu 
ştia de unde îi veniră următoarele cuvinte. Cum tăceau 
amândoi, aşteptă să se adâncească tăcerea dintre ei. Aşteptă o 
vreme. Apoi vorbi: „Când eram în clasa a patra, un câine a intrat 
în şcoală. Alerga pe-acolo şi lingea tot ce prindea. Aveam opt 
ani şi câinele ăla mă făcea să-mi dau seama de toate lucrurile la 
care renunţam pentru totdeauna“. Atât îi venise în minte. 
Spusese ce-avea de spus. 

Sloane sau Degeţica păru să înţeleagă. Nevastă-sa îi 
răspunse: „Când au văzut un miel la şcoală, lucrul ăsta i-a făcut 
pe copii să râdă şi să se joace". 

Inţelesese. Să rămână acasă însemna să-şi condamne copiii 
la un viitor asemănător. Aici era leagănul unei civilizaţii mai 
bune. Trebuia să înţeleagă. Nu era criza vârstei de mijloc sau 
doar o fază, era o opţiune originală. Căutătorii au cutreierat 
mereu deşertul în căutarea unui mare răspuns. 

„Mă gândeam“, spuse el cu speranţă, „că poate anul viitor 
o să venim toţi la festival, ca o familie.“ Simţea că îl fură 
somnul. 

Cu o voce rigidă, scăzută, însă nu lipsită de simpatie, 
nevastă-sa îi răspunse: „N-o să mai fie nici un festival anul 
viitor“. 


Curcubeu strălucitor se miră cât de aproape şi de clar o 
auzea, în ciuda vântului. Vocea ei cobori până la un murmur. 
Unul ispititor: „Ludlow? Hai să facem o înţelegere". 

„O înţelegere", repetă el, nefiind sigur că auzise corect. 

„Dacă vii acasă", îi propuse ea, „nu-ţi mai omor tovarășii." 

Curcubeu strălucitor se trezi deodată. Nu-i spusese. Tartă 
cu căpşuni n-avea numărul ei. Nimeni în afară de el nu avea 
numărul ăsta. 

Ea îi şopti: „O stea înfiptă în ţeasta unui cretin de Om al 
noroiului... Iti sună cunoscut?". 

Toţi aveau aici nume false. Mulţi purtau măşti. Era Sloane 
capabilă de aşa ceva? Da, cândva fusese o sălbatică. Pe când 
sau cunoscut, juca într-un spectacol cu aruncări de cuțite, ea 
era cea care le arunca. Dar acum era o mamă care-şi ducea 
copiii la antrenament la fotbal. 

Vocea de la telefon îl întrebă: „Cine crezi că i-a spus amicei 
de la TV de Codul mentă?". 

„Unde sunt Lisa şi Benny?", întrebă el. 

„Cu bunica Roberts." 

„În timp ce mami omoară artişti?", întrebă Ludlow Roberts. 

Azi, ea fusese clovnul care se uitase urât la el. Clovnul trist 
din mulţime. In seara asta, îi lăsase să execute un nevinovat şi 
dansase printre personaje de desene animate şi printre zombi 
transpiraţi. Un monstru adevărat printre oamenii deghizați în 
monştri. 

Ascultând, se simţea din ce în ce mai greu, ca şi cum n-ar fi 
stat în sacul lui de dormit roşu, ci într-o cadă cu apă fierbinte. Îşi 
pierduse vioiciunea şi simţea toată greutatea oaselor şi a cărnii. 
O povară dintr-odată prea grea. Greutatea unui mort. 

Vocea de la telefon îi ordonă: „Mâine o să găseşti o scuză şi 
o să vii acasă înainte să iau altul la rând“. Făcu o pauză. „Tu 
decizi." Şi închise. 

Vântul, vântul îi înnebunea pe oameni. Ea putea să fie şi la 
câţiva paşi mai încolo, după perdeaua de nisip suflat de vânt. 
Oraşul de corturi era plin de beţivi şi puşti drogaţi şi, dacă 
răposatul ninja spunea adevărul, ea îi furase tot arsenalul de 
arme ascuţite şi tăioase. Degeţica ştia că dacă el cheamă 
poliţia, petrecerea se termină. Pentru totdeauna, iar asta fiindcă 
îşi neglijase obligaţiile casnice. Dacă nu-şi strângea cortul, 
aveau să moară şi mai mulţi oameni. 


Trebuia să meargă acasă, unde-l aştepta o ucigaşă cu 
sânge-rece. 

Căută înfrigurat cu degetul în buric şi scoase o tabletă de 
Luminal de o sută de miligrame. Oamenii plecau din oraşul de 
corturi în fiecare zi. Alţii veneau. Nu le ţinea nimeni socoteala. În 
cel mai rău caz, fiecare noapte ar fi adus moartea altcuiva. Şi-o 
închipui pe Tartă cu căpşuni moartă. Pe Tinky-Wink. Pe Bebe 
soare. Poate era o cacealma. Poate, dacă le zicea şi altora, 
reuşeau să o prindă. Să limiteze pagubele. _ 

Unul pe noapte, asta însemna încă şapteşpe morţi. In 
fiecare an un puşti sau doi plecau de la câte o petrecere, 
împleticindu-se prin furtuna de nisip şi nu mai auzea nimeni 
nimic de ei. Deşertul îi înghiţea ca pe o jertfă. Un tribut. Undeva, 
în miile de kilometri pătraţi de pustiu, furtuna îi îngropa în locul 
în care cădeau. 

Construieşte-l. Arde-l. Construieşte-l. Arde-l. Venerează şi 
distruge. 

Avea nevoie de Luminal. Chiar şi somnoros, simţea în piept 
palpitaţii. Entuziasmul unui joc periculos. Şi dacă ar fi prins-o, 
ce-ar fi făcut cu ea? Ar fi drogat-o? Şi-ar fi ars nevasta de vie în 
capul unei Sandra Bernhard gargantueşti? Acum, când ştia cât 
de măreț şi glorios e devotamentul ei pentru el? 

Liturghie 

În lumina recentelor incidente, anume distrugerea 
proprietăţii din Battlinghamshire Court nr. 475, asociaţia 
proprietarilor doreşte să comunice din nou politica asociaţiei în 
privinţa deţinerii câinilor, cât şi a dispensării corecte de 
materiale organice periculoase. Regulamentul asociației 
prevede ca toți câinii domestici să fie îngrădiţi în limitele 
proprietății stăpânilor. Un câine nu are voie să umble nici o clipă 
nesupravegheat. 

Cât despre rămăşiţele umane, reglementările de sănătate 
locale cer ca acestea să fie înmânate autorităţilor pentru o 
dispensare igienică. In nici o împrejurare nu este permisă 
înhumarea în perimetrul casei. 

Respectarea celor două reguli mai sus menţionate ar fi 
prevenit recenta distrugere masivă a proprietăţii. Este posibil, 
creând o cronologie a distrugerii, să stabilim traseul materialului 
periculos respectiv şi să detectăm animalele implicate. Primul 
incident raportat a avut loc pe 17 mai, între orele 10:00 a.m. şi 


3:30 p.m. Rămăşiţele parţial descompuse au fost exhumate, se 
pare, dintr-un loc necunoscut de un câine. În acest caz iniţial, se 
pare că vinovatul a fost „Buttons". După ce le-a exhumat, 
beagle-ul familiei le-a mutat în dormitorul principal, înainte alb, 
din Battlinghamshire Court nr. 475 şi s-a jucat cu ele o perioadă 
necunoscută de timp, înainte să le îngroape în curtea din spate 
a proprietăţii. 

Urmele lăsate de la nr. 475 la 565, 785, 900, 1050, 1075 şi 
1100 Battlinghamshire Court reconstituie un traseu posibil şi 
nefericit al viscerelor umane necugetat abandonate, descoperite 
şi mutate de o serie de animale domestice, dar şi dăunătoare 
precum şobolani sau ratoni, care au revendicat toate părţile 
aflat în descompunere progresivă, le-au abuzat şi le-au îngropat 
din nou în alt loc. Distrugerea similară a covoarelor, mobilei şi 
paturilor sugerează că procesul de contrabandă şi-a făcut drum 
pe urmă spre Surreydaledown Mews. Dovezi semnificative s-au 
găsit în câteva gospodării din Knightsbridgeton Close şi 
Regentrosetudor Crescent. Din cauza instabilității accentuate a 
țesutului aflat în degradare, fiecare vizită ulterioară a lăsat o 
amprentă mai puternică şi un efect mai nociv asupra fiecărei 
gospodării. 

A fost propusă o taxă specială pentru a acoperi cheltuielile 
destinate golirii şi curăţării piscinelor din zonă. În plus, rezidenții 
sunt încurajați să-şi revadă istoricul vaccinurilor; mai ales cei 
care,  petrecându-şi timpul pe marginea piscinei, n-au 
recunoscut natura rămăşiţelor şi le-au confundat cu o minge de 
plajă roşie, dezumflată şi tristă. Şi, în cel puţin unul dintre 
cazuri, şi-au pasat-o unii altora cu încântare. 

Această abominaţie a fost oroarea umflată de apă pe care 
fiica mai mică a familiei Sanchez a recuperat-o cu inocenţă din 
piscina casei. Folosind un cleşte pentru grătar, a aruncat-o peste 
gardul viu, trimițând-o în piscina familiei DiMarcos. Acolo a fost 
descoperită de fiul cel mare, Danny, care s-a recuzat de la orice 
acţiune nobilă şi decentă. In schimb, a aruncat mortăciunea pe 
acoperişul vecinilor din Ivy High Street nr. 8871. Acolo a servit 
drept ospăț pentru ciori, dintre care una a ridicat-o până în 
înaltul cerului albastru de vară, dându-i drumul direct deasupra 
şezlongului ocupat de Ada Louise Cullen. În acest punct, 
călătoria pacostei ăleia s-a întrerupt brusc. 


Lucru regretabil, câteva site-uri de ştiri online au difuzat 
deja povestea cu titlul „Bucată de carne putredă căzută în capul 
unei nudiste". Ştirea a devenit virală după ce au comentat-o 
vorbitorii profesionişti de la radio. 

La momentul recuperării, mortăciunea îşi pierduse mult din 
volumul iniţial. Au fost chemate organele legii. După o scurtă 
dezbatere în care au încercat să determine natura acelei mase 
organice, paramedicii i-au estimat greutatea finală la şase sute 
douăzeci şi patru de grame. Au tratat-o pe domnişoara Cullen 
pentru şoc, greață, o posibilă contuzie şi traumă a ţesuturilor 
moi la nivelul discurilor cervicale. 

După o lungă discuţie, majoritatea a decis că masa de 
carne respectivă nu era rezultatul unui act violent. Părea să fi 
căzut absolut firesc. O primă evaluare determina că era de 
origine umană. 

Deşi mulţi sunt de altă părere, asemenea ţesuturi sunt 
calificate legal ca deşeuri medicale şi astfel constituie un pericol 
pentru sănătatea publică, asta ca să nu mai menţionăm cât de 
afectat este preţul de vânzare al caselor în perimetrul cărora 
asemenea aşa-zise deşeuri au fost expuse de către diverse 
animale domestice care, din câte se pare, le-au exhumat şi le-au 
tot mutat de-a lungul a trei zile cu temperaturi ridicate. 

La examinarea medicului legist, materia în chestiune s-a 
dovedit a fi placenta eliminată după aducerea pe lume, nu 
tocmai recentă, a unui nou-născut. 

Mai multe gospodării din Corningmarblerock Estates au 
sărbătorit sosirea pe lume a unui nou membru, însă asta nu 
înseamnă că deşeul medical respectiv nu putea fi adus din 
afară, pentru plantarea unui pom sau pentru alt ritual 
asemănător. La o cercetare rapidă a aplicaţiilor pentru 
modificarea peisajului din ultimele trei luni s-au găsit aprobări 
pentru plantarea a cinci tufe de trandafiri, a unui liliac, a trei 
portocali, a unui chiparos, a paisprezece merişori şi a unui stejar 
de baltă. Oricare dintre acestea putea fi locul de odihnă iniţial al 
materiei organice eliminate. 

Nu e imposibil ca un animal precum coiotul, acest vultur cu 
patru picioare, să fi adus rămăşiţele deranjante dintr-o altă 
comunitate. Mockingbird Farms, de pildă. Sau Belle Lakeside 
Villas, unde aruncarea resturilor postnatale este, probabil, o 
practică mai puţin dezaprobată. 


Sincer, membrii comitetului nu-i exclud pe cel puţin 
jumătate dintre rezidenții din Heron Cove ca posibili responsabili 
de această manevră prostească, dar ce-am putea face? Să 
punem un anunţ la rubrica Obiecte pierdute, furate sau găsite? 
Găsit: placentă murdară, parțial descompusă. Roasă de orice 
animal curios de pe o rază de trei kilometri. Orice acţiune ar 
decide comitetul că e necesară, unii indivizi care consideră că 
există întotdeauna o alternativă vor simţi că e de datoria lor să 
mute munţii din loc ca să înapoieze obiectul proprietarului său. 

Comitetul nu va dezbate valoarea spirituală sau ritualică a 
eliminării acestor surplusuri ale procesului reproductiv; totuşi 
incidentul ne obligă să adoptăm măsuri pentru a preveni 
eventualele ocurenţe viitoare. 

N-au fost afectate doar interioarele caselor. Destul de 
multe animale domestice au ingerat bucăţi din materia- 
problemă. Drept rezultat, pisica siameză a domnului şi doamnei 
Heywood Marshall-Simon a regurgitat o parte în poala doamnei 
Marshall-Simon. La fel şi terierul scoţian Buttons, pe bancheta 
de piele încinsă a noului Jaguar XJR LWB al domnului Clayton 
Farmer. 

Asociaţia proprietarilor nu e deloc insensibilă la suferinţele 
vecinilor noştri. Dar, în afară de domnişoara Cullen, nici unul nu 
e întru totul nevinovat. De la cei care au înhumat neglijent 
rămăşiţele până la proprietarii de animale domestice care au 
ignorat regulile legate de eliberarea din lesă, toţi cei afectaţi au 
un grad de implicare. Dintre cei ale căror proprietăţi au fost 
afectate, unii propun să se facă un test ADN pentru a determina 
originea materiei organice şi a cere compensaţii financiare. 
Totuşi comitetul susţine că o astfel de măsură ar fi greu de 
justificat şi de aplicat din punct de vedere legal. 

Nu e dificil să-ţi imaginezi cum un proaspăt tată găseşte o 
groapă săpată de curând în curtea din spate şi, cunoscând 
tulburările recente, face un pas în faţă ca să-şi asume 
responsabilitatea. În locul unei soluţii imediate care să-i 
satisfacă pe toţi cei implicaţi, comitetul a decis să ia o poziţie de 
lungă durată în privinţa episodului. Şi anume că astfel de 
dezastre împărtăşite îi leagă pe vecini de-a lungul timpului. In 
societatea noastră contemporană, unde casele sunt vândute şi 
familiile se mută în medie o dată la şapte ani, această saga o să 


ne servească drept amintire trainică a timpurilor noastre 
trecătoare ca prieteni şi cunoştinţe. 

Faptele vor fi deformate prin repovestire. Cei ale căror vieţi 
nu au fost direct afectate vor pretinde că au fost. Cei care au 
suferit poate cel mult distrugerea unui covor vor pretinde că au 
fost siliţi să-şi abandoneze cu totul casa. Evenimentele recente 
se vor amplifica până când vor deveni mitologia comunităţii 
noastre. Mult după ce animalele noastre domestice vor fi 
moarte, vom resuscita noi înşine această amintire ca s-o 
savurăm şi s-o transmitem mai departe lumii. Ne-o vom povesti 
unii altora ca să ne amuzăm. O vom distorsiona. O vom arunca 
în aer la petreceri şi vom râde în hohote. Cât de degradată era, 
o vom degrada şi mai mult. O vom umfla. O vom pune într-o 
lumină imposibil de sumbră, făcând din ea o mitologie a 
noastră. O consolare. O dovadă a încercărilor prin care-am 
trecut. 

Ne rugăm pentru domnişoara Cullen, care raportează că a 
avut coşmaruri repetate în urma incidentului. 

Pentru că nu s-a găsit o opţiune mai bună, rămăşiţele au 
fost predate Institutului de medicină legală din Shaysaw County, 
unde vor fi depozitate timp de două luni, după care vor fi 
incinerate respectuos. 


De ce n-a ajuns Furnicarul niciodată pe lună 

Cu o viaţă în urmă, când Cocoşul era doar un cocoşel, juca 
şah cu prietenii lui. Cocoşul, lepurele şi Furnicarul erau în clasa 
a cincea. Stăteau turceşte în jurul unei table de şah, într-un colţ 
liniştit al terenului de joacă, în pauză. Furnicarul mută o tură să-l 
ademenească într-o capcană evidentă şi Cocoşul îi luă unul 
dintre nebuni, iar când spuse „Şah", o umbră uriaşă se întinse 
peste jocul lor. O umbră cât tot ce era acolo. O talpă călcă în 
mijlocul pionilor, împrăştie caii şi rupse tabla de şah pe care 
Cocoşul o primise de ziua lui, când împlinise zece ani, şi o 
adusese la şcoală în geanta ei specială cu mâner, pentru că 
arăta ca o geantă diplomat de care Cocoşul plănuia să-şi ia când 
avea să ajungă avocat. Avocat pe drepturi de proprietate 
intelectuală, specializat în divertisment. Geanta avea chiar 
inițialele Cocoşului incrustate în imitaţia de piele, cu auriu, un 
dar din partea mamei şi tatălui său. Furnicarul mai avea puţin şi 
câştiga, dar acum tabla era ruptă în mijloc şi pe margini. Regele 
negru de plastic şi pionii albi erau împrăştiaţi în jur şi în mijlocul 


dezastrului trona Mistreţul, care călca în picioare cadoul 
Cocoşului. 

Cu un strigăt sălbatic de luptă, Mistreţul se aruncă înainte 
şi îşi izbi cu putere genunchii de pieptul Cocoşului. 

lepurele şi Furnicarul căzură pe spate şi se târâră prin 
iarbă, bucuroşi că de data asta nu fuseseră ei cei loviți. Pumnii 
Mistreţului îi zburară Cocoşului ochelarii de pe nas. Genunchii lui 
îi striviră coastele subţiri şi îi turtiră nasul. Singura mişcare de 
apărare a Cocoşului era să sângereze abundent din buzele 
sparte şi din nări. Se rostogoli peste piese şi nebunul îl înţepă în 
spinare, iar turele îi ştanţară vânătăi în formă de castele. 
Cocoşul plângea ca un copilaş. 

În depărtare se auzi un fluierat ascuţit şi Mistreţul se 
retrase la fel de repede pe cât atacase. O lentilă de la ochelarii 
Cocoşului sărise şi ramele erau rupte. Tabla de şah era atât de 
murdară şi de spartă, încât Cocoşul se simţi imediat ruşinat că o 
îndrăgise vreodată. O îndrăgise atât de mult că acum, sub 
privirile lepurelui şi Furnicarului, îi călcă rămăşiţele în picioare. 
Trase şuturi în regi şi regine şi le azvărli în toate părţile, în timp 
ce pe obraji îi curgeau pârâiașe de lacrimi şi sânge. Cocoşul 
călcă în picioare geanta cu inițialele lui până o afundă în noroiul 
umilinţei sale, strigând: 

— Futu-ţi pizda mă-ctii de căcat de joc stupid pentru fătălăi! 

Furnicarul şi lepurele erau jenaţi de jena prietenului lor, 
însă îl înțelegeau perfect. Toţi trei studiau şi citeau suplimentar 
pentru puncte în plus. Aveau note maxime şi încă din clasa a 
cincea păreau meniţi unor cariere de succes: Cocoşul, avocat; 
lepurele, neurochirurg; Furnicarul, inginer de rachete. Erau cei 
mai pirpirii din clasă. Profesorii îi iubeau pentru că ridicau media 
şcolii la teste. Domnişoara Scott, mai ales, care era drăguță şi 
tânără şi îşi purta părul lung prins la spate cu o fundă, îi iubea 
mult, iar ei o adorau. Cocoşul, lepurele şi Furnicarul locuiau în 
case îngrijite şi aveau părinţi care îi înconjurau cu dragoste şi 
respect. Se înţelege că erau bătuţi de golani săptămânal. 

Mai rău, şcoala lor practica o politică de zero toleranţă faţă 
de violenţă, aşa că la orice bătaie toţi cei implicaţi erau 
pedepsiţi cu o suspendare. Pentru golani, asta însemna o 
săptămână de vacanţă, dar pentru victimă însemna să rămână 
în urmă la lecţii. Aşa că, atunci când domnişoara Scott alergă 


spre Cocoş, care-şi călca în picioare tabla de şah şi înjura, el îşi 
şterse ochii cu dosul palmei zgâriate şi îi spuse: 

— Ne jucam de-a prinselea. Am intrat într-un copac. 

Când Cocoşul se întoarse de la cabinetul medical al şcolii cu 
rănile dezinfectate şi bandajate, fetele chicotiră cu palma la 
gură. Colibri o înghionti pe Rândunică să se uite la buza lui 
umflată şi la dintele ciobit şi amândouă dădură ochii peste cap. 
Cocoşul se aşeză la locul lui la masa de lectură şi îşi zise: 
„Testele spun că eşti un geniu". lepurele şi Furnicarul nu ridicară 
ochii spre el, însă Cocoşul se întinse peste masă şi le spuse: 

— Trebuie să ne gândim la o schemă să ne ajutăm singuri. 

După ora de lectură, urmă cea de matematică. Trecu şi 
ziua de marţi şi veni cea de miercuri. Ortografie şi vocabular. 
Rănile Cocoşului se vindecau, nu şi orgoliul lui. Spre sfârşitul 
unei competiţii de ortografie, Cocoşul simţi o privire ostilă. Când 
începea să spună pe litere cuvântul „reţetă", îl văzu pe Mistreţ 
în fundul clasei, încruntându-se şi izbindu-şi demonstrativ palma 
cu pumnul. Panicat, Cocoşul încurcă literele şi pierdu în favoarea 
Delfinului. In aceeaşi după-amiază, când domnişoara Scott plecă 
să mai aducă nişte cretă, Mistreţul îl pocni pe Delfin în cap cu un 
dicţionar. Numai pocnetul ţestei izbite de cărţoi îi răni pe toţi cei 
din jur. 

Pentru Cocoş, momentul se dovedi a fio sursă de inspiraţie. 

Când se întorceau acasă, le spuse lepurelui şi Furnicarului: 

— Ascultaţi, prieteni. Am un plan. 

Planul era simplu. Părea facil, dar era genial. lepurele şi 
Furnicarul fură de acord că e genial. 

A doua zi, domnişoara Scott îl chemă pe Cocoş la tablă şi îi 
ceru să înmulțească 34 cu 3 şi să arate cum ajunsese la rezultat. 
Cocoşul luă creta şi umplu jumătate de tablă, iar la sfârşit zise 
că răspunsul era 97. Domnişoara Scott îi ceru să mai încerce şi 
noul rezultat fu 91. Ea îl privi îngrijorată şi îi spuse să se ducă la 
locul lui. Când îi ceru lepurelui să rezolve problema, lui îi ieşi 
204. Furnicarului, 188. La un test fulger, lepurele scrise că Atena 
e capitala Finlandei. Furnicarul scrise că e Danemarca. Cocoşul 
că e Golful Californiei. 

Ea le ceru să rămână după ore. Îi întrebă dacă sunt fericiţi 
acasă şi dacă părinţii lor se ceartă. Părul domnişoarei Scott se 
legăna atât de vioi şi obrajii îi străluceau atât de tare, că cei trei 
prieteni o priveau cu ochii măriţi de adoraţie. 


În săptămânile următoare, Furnicarul uită cum se scrie 
corect numele lui. lepurele greşi versurile la cântecul „Twinkle, 
Twinkle, Little Star". Când îi veni rândul să citească din Litt/e 
House on Plum Creek, Cocoşul se bâlbâi la cuvântul 
„hermafrodit". Domnişoara Scott anunţă rezultatele la testul de 
istorie dat cu o săptămână înainte şi cei trei prieteni luaseră 
cele mai mici note. Până şi Mistreţul se descurcase mai bine. În 
pauză nu-i mai bătu nimeni. 

În sfârşit erau liberi. 

După ce rezolvară cu matematica, ştiinţele, lectura şi 
geografia, Cocoșul şi prietenii lui îşi înteţiră eforturile. Veniră la 
şcoală cu feţele murdare, ca dovadă că neglijau igiena. ÎI 
ignorară pe elevul care dirija circulaţia în intersecţie ca să arate 
că nu reţinuseră o boabă din educaţia civică. Mergeau cocoşaţi, 
semn că dispreţuiau lecţiile de ţinută. 

Picau la fiecare materie. Planul Cocoşului mergea perfect. 
După cum le propusese, tot ce trebuia să facă era să repete 
clasa a cincea. Şi nu numai o dată, ci de trei sau patru ori. Să-i 
lase pe Mistreţ şi pe Colibri şi pe ceilalţi bătăuşi şi chicotitori să 
treacă într-a şasea şi a şaptea. În câţiva ani, Cocoşul, lepurele şi 
Furnicarul aveau să fie giganţi în comparaţie cu colegii lor dintr- 
a cincea. Până la sfârşitul şcolii, ar fi ajuns şefii clasei, căpitani 
de echipă la orice sport, regi ai balurilor. Şi n-aveau să fie doar 
mai mari, ci şi mai deştepţi, mai deştepţi şi mai binevoitori 
decât fuseseră vreodată orice alţi eroi ai campusului. Urmau să 
aibă muşchi şi coordonare fizică şi înţelepciunea unor foşti ţapi 
ispăşitori. Intre timp, puteau să se relaxeze şi să se bucure de 
încă patru ani frumoşi de atenţie sporită din partea domnişoarei 
Scott. 

Ştiau că să pici clasa e jenant numai dacă eşti singur. În 
după-amiaza aia, după competiţia de ortografie, cu pocnetul 
dicționarului în capul Delfinului răsunându-le încă în urechi, pe 
drumul spre casă, cei trei scuipară în palmă şi jurară să pice 
împreună. Ca să reuşească, trebuiau să lucreze în echipă. Şi să 
nu sufle nimănui o vorbă despre plan. lepurele a fost cel care i-a 
poreclit „Clubul repetenţilor”. 

— Prima regulă a Clubului repetenţilor, spuse Furnicarul, e 
că nu se vorbeşte despre Clubul repetenţilor. 

Să-şi ducă la îndeplinire planul era mai greu decât se 
aşteptaseră. In primul rând, intrau în sevraj după laude. 


Simptomele erau groaznice, dar dacă vreunul dintre ei s-ar fi 
simţit tentat să se joace cu trusa de chimie sau să recitească 
Republica lui Platon, n-avea decât să-i sune pe ceilalţi şi să le 
ceară sprijinul până când impulsul negativ trecea. Să se uite la 
televizor ore în şir era o metodă bună, însă trebuiau să facă un 
efort mental uriaş să fie atât de proşti. Slavă Domnului că 
Furnicarul găsi soluţia cea mai eficientă. Când mergeau la 
şcoală într-o dimineaţă, Furnicarul coti pe o alee şi le făcu semn 
Cocoşului şi lepurelui să-l urmeze. Într-un loc ferit de privirile 
tuturor, Furnicarul se uită în stânga şi-n dreapta înainte să bage 
mâna în geacă şi să scoată din buzunar o pungă de hârtie 
boţită. Când o desfăcu, înăuntru era un tub cu prenadez pentru 
machete. 

Furnicarul îi desfăcu capacul şi îl stoarse, lăsând dâra 
vâscoasă de prenadez să curgă în pungă. Pe urmă puse tubul 
stors înapoi în pungă - nu-l aruncă, pentru că voiau să fie idioţi, 
nu necivilizaţi - şi duse punga desfăcută la nas. Furnicarul nu-şi 
acoperise ochii şi îi privea pe lepure şi pe Cocoş în timp ce 
trăgea atât de adânc în piept mirosul de prenadez, că umfla şi 
dezumfla punga ca pe un balon de hârtie maro. Pe alee se 
auzeau numai foşnetul ritmic al pungii şi fornăitul Furnicarului 
când trăgea mirosul pe nări. Ochii îi deveniră sticloşi şi 
Furnicarul îi întinse punga Cocoşului. 

Prenadezul mirosea a banane muiate care începuseră să 
putrezească. Efectul era incredibil! Nici nu mai era nevoie să 
facă pe proştii, membrii Clubului repetenţilor erau proşti de-a 
dreptul! Metoda prenadezul, cum îi spuneau, nu ţinea la 
nesfârşit, dar sub efectul ei, lepurele nu reuşea nici să ţină un 
creion în mână. Furnicarul adormea în bancă şi se scăpa pe el. 
Cocoşul le sugeră să fure votcă din frigiderul părinţilor şi 
combinaţia magică de prenadez şi votcă le dădu celor trei 
prieteni o ignoranță mai mare decât sperau să obţină vreodată. 
Până la Crăciun, ajunseseră deja la cursurile de lectură pentru 
începători. Pe la Paşte nici nu-şi mai puteau lega singuri 
şireturile! 

Domnişoara Scott, drăguţa, mereu săritoarea domnişoară 
Scott, nu se lepădă de ei. li mângâia pe cap şi îi lăuda chiar şi 
numai dacă reuşeau să deschidă o carte cu benzi desenate. 
Inainte ca vânătăile Cocoşului să dispară, îl tot întreba: „Spune- 
mi încă o dată, cum te-ai lovit?“. Îl prindea pe Furnicar singur şi-l 


întreba: „Cum s-a lovit Cocoşul?". Nici unul dintre ei nu se 
gândise să-şi sincronizeze poveştile şi prenadezul nu-i ajuta 
prea mult. Cocoşul îi zise că de fapt căzuse de pe tobogan pe 
terenul de joacă. lepurele îi zise că fusese faultat la un meci de 
fotbal. În cele din urmă, domnişoara Scott îl duse pe Cocoş la 
cabinetul medical al şcolii, unde asistenta le făcu trei fotografii, 
ea cu braţul pe după umerii lui. In ciuda buzelor sparte, Cocoşul 
zâmbi. Radia uitându-se la aparat, atât de îndrăgostit era. 

Nimeni nu-i mai pocnea. Nimeni nu mai râdea şi nu-i mai 
arăta cu degetul. Nici măcar nu-i mai băga cineva în seamă. La 
început nu le era uşor să fie invizibili. Apoi se obişnuiră. Cocoşul 
continua să viseze că o să se facă avocat. Că o să treacă 
examenul de barou cu brio şi o să ţină pledoarii însufleţite la 
tribunal în apărarea celor necăjiţi şi nedreptăţiţi. Şcoala le 
trimisese probabil părinţilor o scrisoare de avertisment, opusul 
unui raport de progres, pentru că mama Cocoşului şi tatăl lui îl 
încolţiră într-o seară, la cină. Tatăl oftă adânc şi îl întrebă: 

— OK, ce se întâmplă, domnule? 

Sună telefonul în bucătărie şi mama Cocoşului se duse să 
răspundă. Prin uşa deschisă, Cocoşul o auzi ridicând receptorul 
şi spunând „Bună seara", iar vocea îi părea dintr-odată foarte 
senină. „O clipă, vă rog", spuse şi îşi lipi receptorul de piept, ca 
şi cum ar fi depus un jurământ. Îi zise soţului: 

— E Hamsterul. 

După ce ascultă câteva clipe, tatăl Cocoşului spuse în 
telefon: „Ca sfătuitor legal, ţi-aş recomanda să arunci brânza 
aia..." 

Când se întoarse la masă, mama Cocoşului îşi privi fiul cu 
îngrijorare şi îi zise: _ 

— Ştim că nu e vorba de note aici. (Işi muşcă buza de jos.) 
Ştii că te iubim necondiţionat, da? 

În bucătărie, tatăl Cocoşului spunea: „E risc de salmonelă şi 
asiguratorii pot să ne acuze de neglijenţă intenţionată". Inchise 
şi se întoarse la masă. Cocoşul îşi concentră tot talentul de-a 
face pe prostul acumulat în ultima vreme ca să nu înţeleagă 
îngrijorarea părinţilor, dar taică-su îi interzise să se mai uite la 
televizor până-şi rezolva situaţia şcolară. Apoi îi interzise accesul 
la telefon. Apoi accesul la orice distracţie. Curând, Cocoşul, 
Furnicarul şi lepurele dormeau în camerele lor fără postere 


colorate pe pereţi şi fără măcar un aparat de radio care să-i 
distragă de la studiile lor neglijate. 

Domnişoara Scott îl reţinu pe Cocoş după ore într-o vineri şi 
îl imploră să-i spună ce se întâmplă. De ce ajunsese codaşul 
clasei? Il întrebă cu atâta durere în glas, încât Cocoșul începu să 
plângă. Plângea la fel de tare ca atunci când îl bătuse Mistreţul. 
Să o vadă pe domnişoara Scott suferind îl durea mai rău decât 
umilirile Mistreţului. Cocoşul plânse până îi dădu sângele pe nas 
şi ochii i se încercănară ca ai Ratonului. Dar chiar şi îmbrăţişat 
strâns de domnişoara Scott, care plângea şi ea, nu putu îngăima 
decât: 

— Nu pot să dau nici o explicaţie. Am promis că nu spun. 

In lunea următoare, un judecător de la Tribunalul pentru 
minori şi familie emise un mandat şi Cocoşul fu dus la o casă de 
copii, în aşteptarea investigaţiei asistenţilor sociali. Miercuri, 
Furnicarul şi lepurele fură şi ei duşi la o casă de copii. 

Cocoşul îşi zise: „E ceva temporar". Apoi îşi adună 
camarazii şi îi linişti: 

— Gloria viitorului o să justifice greutăţile trecătoare din 
prezent. 

Se aveau unul pe altul, le spuse. O aveau pe drăguţa 
domnişoară Scott să-i ajute. In câţiva ani, ei vor conduce şcoala; 
fiind cei mai mari şi mai deştepţi copii, vor fi stăpânii holurilor şi 
ai terenului de joacă. Cei trei sufereau acum pentru ca viitorii lor 
colegi de clasă să nu mai fie bătuţi şi umiliţi. 

Intr-o zi, Cocoşul avea să fie avocat. lepurele, neurochirurg. 
Furnicarul, inginer de rachete. Şi o să le cumpere părinţilor câte 
o vilă şi un avion particular. O să le explice despre pactul secret 
al Clubului repetenţilor şi o să râdă împreună în hohote. Părinţii 
o să-i iubească şi o să-i admire şi mai mult pentru vizionarismul 
şi dedicaţia pe care cei trei prieteni le dovediseră în clasa a 
cincea. 

Prenadezul le era de mare ajutor. Când inhala adânc, 
Cocoşului îi pocnea şi îi sfârâia mintea ca o bucată de plastic în 
flăcări. Işi băga faţa în punga de hârtie şi inhala până simţea 
insecte mişunându-i pe sub piele şi auzea gândurile altora. Într-o 
sâmbătă după-amiază, Cocoşul îl urmări pe Furnicar. Rămase la 
câteva zeci de metri în urmă, ascunzându-se după garduri şi 
tupilându-se în umbra pubelelor. Se ţinu în spatele Furnicarului 
tot drumul până la bibliotecă. Văzându-și prietenul că intră 


acolo, Cocoşul simţi că-i fierbe sângele de furie. Furnicarul 
plănuia să-i trădeze. Face el ceva, îşi spuse Cocoşul, ca să ia 
note mai bune, iar la sfârşitul anului o să treacă într-a şasea şi o 
să ne lase pe mine şi pe lepure în ruşinea noastră! A 

Cocoşul se duse să-l informeze pe lepure de trădare. Il 
căută peste tot: la casa de copii, pe alei, la ghena din spatele 
şcolii, însă lepurele nu era nicăieri. Un adevăr cumplit prinse 
contur în mintea de plastic ars a Cocoşului, dar îl respinse. Când 
resemnarea îi copleşi frica, se duse la Muzeul de ştiinţe ale 
naturii. Acolo, în faţa unei relicve din Egiptul antic, stătea 
lepurele. Mai rău, avea în mână un creion şi un blocnotes. 

Cocoşul, care fondase Clubul repetenţilor, era trist. Avea să 
repete singur clasa a cincea. Tovarăşii lui, alături de care 
suferise atâtea abuzuri, îl trădaseră. Şi ce trădare! Egoismul lor 
condamna generaţiile viitoare de copii de zece ani la acelaşi 
ciclu al umilinţei şi nefericirii. Cât de repede uitaseră, însă 
Cocoşul se hotărî să le amintească. 

Luni, aplecându-se peste bancă, le şopti: 

— Prieteni, haideţi să împărţim nişte prenadez la ghena din 
spatele şcolii în pauza mare. 

Inocenţi, acceptară amândoi. Când trioul se reuni şi punga 
de hârtie era pregătită, Cocoşul le-o întinse cu graţie, 
îndemnându-i să tragă înaintea lui. După ce lepurele şi 
Furnicarul se ameţiră bine şi aveau ochii dilataţi şi buzele le 
atârnau moi, Cocoşul îi înfruntă. 

— V-am prins! strigă el. (Sări pe cei doi, care erau deja 
varză, îi cără pumni Furnicarului şi genunchi lepurelui.) 
Bibliotecă? Muzeu? Vreau o explicaţie! le strigă. 

Prietenii săi se muiaseră atât de rău de la prenadez, că 
putea să-i calce în picioare fără să întâmpine nici o rezistenţă. 

După prânz, când domnişoara Scott aproape plânse 
văzându-i pe Furnicar cu nasul spart şi pe lepure cu urechile 
rupte, cei doi se aşezară la masa de lectură şi o rugară să nu-şi 
facă griji. 

— Am căzut pe scări, îi zise Furnicarul. Ca pedeapsă că nu 
mă gândesc mai mult la alţii. 

— E din cauza stângăciei mele, îi spuse lepurele. Urechile 
mele sunt un preţ mic pentru un viitor mai luminos. 

Ca să-şi îndrume mai bine prietenii, Cocoşul o rugă pe 
domnişoara Scott să-i ajute să fie mutaţi în aceeaşi casă de 


copii. Ea îl ascultă şi în curând Cocoșul, lepurele şi Furnicarul 
împărțeau acelaşi dormitor, aceeaşi baie şi aceeaşi pungă de 
hârtie. Nici unul nu mai era tentat să viziteze biblioteca sau 
muzeul. Agăţară un calendar pe perete şi tăiară zilele rămase 
până la sfârşitul anului. Uitară diferenţa dintre Idaho, lowa şi 
Ohio. Uitară diferenţa dintre „repugnant" şi „redundant". De 
departe, cel mai dificil ţel la care aspiraseră vreodată era să nu 
trăiască la nivelul potenţialului lor enorm, dar făcură faţă cu brio 
provocării. Nu era deloc uşor, însă reuşiră să pice. La şcoala de 
vară, munciră din greu să nu facă nici un efort. 

În ultima zi a şcolii de vară, o văzură pe domnişoara Scott 
deschizând sertarele biroului ei şi scoțând nişte fotografii, 
suvenire pe care le strângea într-o cutie de carton. Când 
sertarele se goliră şi cutia se umplu, se uită cum stăteau toţi trei 
în clasa pustie şi le zise: 

— O să-mi fie dor de voi la anul. 

„Am ratat ratarea", îşi spuse Cocoşul. În ciuda strădaniilor 
lor, trecuseră clasa. Îşi puseseră în joc prestigiul, familiile, timpul 
şi se aleseseră până la urmă cu o promovare într-a şasea, unde 
aveau să rămână la coada clasei. Câtă corupţie! In acel 
moment, furia care îl cuprinse pe Cocoş îi întunecă dragostea 
pentru profesoară. Dacă i-ar fi păsat, nu i-ar fi trecut. Pentru 
Cocoş era evident că domnişoara Scott nu făcea decât să-şi 
transfere problemele altui profesor. Se descotorosea de ei. 
Sângele i se urcă la cap, tot corpul i se strânse într-un ghem de 
mânie şi strigă: 

— Curvo! 

Furnicarul şi lepurele se holbară la el. Domnişoara Scott se 
holbă la el. 

— Cum poţi să ne treci în clasa a şasea? o luă Cocoșul la 
întrebări. Asta numeşti tu educaţie? 

Doar pentru că o iubise atât de mult, alergă şi dărâmă cutia 
de pe biroul ei. Împrăştie fotografiile şi suvenirele pe podea, le 
călcă în picioare, le rupse şi le mototoli strigând: 

— Futu-ţi pizda mă-ctii de căcat de joc stupid pentru fătălăi! 

Când distruse tot ce era de distrus, Cocoşul aşteptă, 
gâfâind şi transpirând, un răspuns. 

Domnişoara Scott nu plânse. Nimeni nu plânse. Era un 
progres, dacă puteai să-i zici aşa. 


— Nu treceţi în clasa a şasea, îi spuse ea. (Fără să se 
obosească să-şi adune suvenirele rupte, domnişoara Scott îşi luă 
haina de pe marginea scaunului şi o trase pe ea. Işi încheie 
nasturii. Deschise un sertar şi îşi scoase poşeta.) Mi-au picat trei 
elevi, oricât m-am luptat să-i ţin la suprafaţă, spuse deschizând 
poşeta şi scoţându-și cheile. Aşa că mi-am pierdut jobul. 

Lăsându-l pe Cocoş să priceapă dimensiunea dezastrului, 
se îndreptă spre uşă, o deschise şi dispăru din vieţile lor pentru 
totdeauna. 

În loc să treacă în clasa a şasea, Cocoşul, Iepurele şi 
Furnicarul trecură la marijuana. Deveniră maeştri la făcut pe 
proştii şi anul următor se scurse mai repede şi mai uşor. Nici 
măcar nu mai învăţară numele noului profesor. Se întoarseră la 
părinţii lor. Perseverară. 

În anul următor, în loc să treacă în clasa a şasea, trecură la 
calmante eliberate pe reţetă. Acum, la doişpe ani, erau nişte 
giganţi pe lângă colegii lor micuţi de zece ani. Arătau ca nişte 
prostovani uriaşi alături de ei. Nimeni nu-i trata ca pe nişte eroi; 
nimeni n-avea pic de respect pentru ei, până la un concurs de 
ortografie, când Cocoşul greşi cuvântul „reţetă" şi-l auzi pe Gnu 
chicotind. În pauză, Cocoşul, lepurele şi Furnicarul îl bătură pe 
rând, cărându-i pumni în faţa udă de lacrimi. Evident, Gnu nu-i 
turnă şi, dacă ar fi făcut-o, ce conta? Să rămână repetenţi nu-i 
mai speria deloc şi, ca să-şi sporească prostia, cei trei se 
retraseră într-un colţ liniştit al terenului de joacă şi îşi rulară un 
joint. Trăgeau din el şi distrau închipuindu-şi ce-o să-şi cumpere 
când o să fie bogaţi. Când se întinse pe pământ, Cocoșul simţi 
ceva ascuţit împungându-l în spinare. Pipăi sub el şi găsi o 
statuetă micuță, cu coroană... aproape că o recunoscu. Le-o 
arătă lepurelui şi Furnicarului, însă ei dădură doar din cap. Nu 
reuşeau să-i nimerească numele. lepurele o linse şi o muşcă şi 
spuse că figurina e făcută din plastic negru. Furnicarul veni cu 
ideea să o topească şi scoase o cutie cu chibrituri. Micuţa 
figurină încoronată luă foc, arzând cu o flacără albastră şi 
mirosind a fecale şi păr ars. Orice-ar fi fost chestia aia, ieşea din 
ea o spirală de fum acru spre care, fără ezitare, cei trei prieteni 
se întinseră să-l inhaleze. 


Aport 

Hank stă cu un picior la un pas înaintea celuilalt, lăsându-și 
toată greutatea pe cel de dinapoi. Se ghemuieşte jos de tot, 
sprijinindu-se pe piciorul din spate, cu genunchiul îndoit, cu 
torsul, umerii şi capul trase în spate, cât mai departe de degetul 
mare de la piciorul din faţă. Când expiră, piciorul de dinapoi al 
lui Hank se îndreaptă dintr-o săritură, şoldul se curbează şi-i 
aruncă tot corpul înainte. Torsul i se răsuceşte şi aruncă un 
umăr înainte. Umărul aruncă un cot. Cotul aruncă înainte 
încheietura mâinii. Tot braţul se mişcă pe o traiectorie curbă şi 
pocneşte ca un bici. Fiecare muşchi îi trimite mâna înainte şi, în 
punctul în care Hank ar trebui să cadă în faţă, aceasta aruncă 
mingea. O minge de tenis galben-deschis zboară ca un glonţ 
până aproape dispare în cerul albastru, trasând un arc auriu ca 
soarele. 

Hank aruncă din tot corpul, aşa cum şi trebuie să facă un 
bărbat. Labradorul lui Jenny sare după mingea de tenis, un 
punct negru ţâșnind spre orizont, pierzându-se printre pietrele 
de mormânt, apoi se întoarce dând din coadă şi îmi lasă mingea 
la picioare. 

Eu, când arunc o minge, o arunc numai din degete. Poate şi 
din încheieturi, însă numai puţin, fiindcă am încheieturi fragile. 
Nimeni nu m-a învăţat, aşa că mingea sare peste primul rând de 
morminte, se izbeşte de un mausoleu, ricoșând, se rostogoleşte 
prin iarbă şi dispare după o piatră, în timp ce Hank rânjeşte 
uitându-se la picioare şi clatină din cap spunând: 

— Bună aruncare. 

Hank horcăie din rărunchi şi scuipă o gâlmă cleioasă în 
iarbă, între picioarele mele desculţe. 

Câinele lui Jenny doar stă acolo, un labrador negru cam 
prost, şi se uită la ea. Jenny se uită la Hank. El se uită la mine şi 
spune: 

— Ce mai aştepţi, băiete? Aport! 

Hank arată cu bărbia spre locul unde a dispărut mingea, 
printre morminte. Îmi vorbeşte cum vorbeşte Jenny cu câinele 
ei. 

Ea îşi răsuceşte o şuviţă din părul lung între degetele de la 
o mână şi se uită în spatele nostru, spre parcarea pustie unde e 
maşina lui Hank. Lumina soarelui îi trece prin fustă, care nu are 


jupă, îi conturează picioarele până la chiloţi, în timp ce ea 
spune: 

— O să aşteptăm. Jur. 

Pe primul rând de pietre de mormânt nu e nici o dată mai 
recentă de 1880 şi ceva. Cred că mingea mea a ajuns pe la 
1930. A lui Hank o fi ajuns pe la pelerinii ăia de căcat de pe 
căcatul ăla de vas, Mayflower. 

De la primul pas, simt ceva umed sub tălpi, o chestie 
lipicioasă şi caldă. Flegma lui Hank mi se întinde sub călcâi, mi 
se agaţă de degete, aşa că-mi târăsc talpa pe iarbă ca să o 
şterg. Jenny râde în spate, în timp ce eu urc dealul, târșâindu-mi 
piciorul, spre primul rând de morminte. Buchete de trandafiri din 
plastic înfipte în pământ. Mici steaguri americane se zbat în 
bătaia brizei. Labradorul negru aleargă înainte, mirosind petele 
maronii, moarte din iarbă şi pisându-se deasupra. Mingea nu e 
după mormintele din 1870. Tot nimic după cele din 1860. Nume 
de morţi îmi sar în ochi din toate direcţiile. Soţi preaiubiţi. Soții 
preţuite. Mame şi taţi adoraţi. Nume după nume cât vezi cu 
ochii, pişate de câinele lui Jenny, o armată de oameni morţi care 
zac sub tălpile noastre. 

La următorul pas, pământul explodează ca şi cum aş fi 
călcat pe mine, din iarbă ţâșnesc gheizere cu apă rece care-mi 
împroaşcă blugii şi cămaşa. Capcane de apă rece ca gheaţa. 
Stropitorile de sub pământ aruncă jeturi de apă care-mi intră în 
ochi, îmi udă părul. Apa rece mă loveşte din toate părţile. Din 
spatele meu se aud râsete, Hank şi Jenny râd atât de tare, că 
trebuie să se sprijine unul de altul, au hainele ude şi ei i se 
lipesc de ţâţe şi de peticul întunecat al flocilor. Cad în iarbă, încă 
îmbrăţişaţi, şi râsetele se opresc abia când gurile ude li se 
apropie. 

Morţii se pişă şi ei pe noi. Moartea poate să te lovească cu 
o răceală de gheaţă, într-o după-amiază însorită, când nici nu 
te-aştepţi. 

Labradorul stupid al lui Jenny latră şi sare la un jet de apă, 
muşcând capul stropitorii de lângă mine. La fel de repede cum 
au ieşit la iveală, stropitorile se retrag în pământ. Am tricoul 
leoarcă. Apa îmi curge pe faţă din părul pleoştit ca un mop. Imi 
simt blugii ţepeni şi grei ca de ciment. 

La două morminte mai încolo, mingea stă la baza unei 
pietre funerare. Una care nu e acoperită nici de praf, nici de 


muşchi verde. În granit sunt proaspăt dăltuite cuvintele „Sot 
preaiubit'", numele „Cameron Hamish" şi data, care e din anul 
ăsta. Un biet amărât care a mierlit-o. Cu degetul întins, îi spun 
câinelui: „Aport!" şi el aleargă într-acolo, miroase mingea, 
mâărâie la ea, apoi se întoarce fără nimic. Mă duc şi iau bila 
galbenă, udă. li spun pietrei de mormânt: 

— Scuze de deranj, Cameron. Acum poţi să te întorci la 
viermii tăi. 

Câine prost. 

Când mă răsucesc să-i arunc mingea înapoi lui Jenny, nu 
mai e nimeni la poalele dealului. Mai departe, la fel, parcarea e 
pustie. Nu-l mai văd nici pe Hank, nici pe Jenny. Nu e nici 
maşina. Au rămas doar o baltă de ulei negru scurs din motor şi 
două urme care se opresc în locul unde era maşina. 

Arunc şi fiecare muşchi firav de pe braţul meu se 
încordează, trimițând mingea în josul dealului, până unde a 
scuipat Hank. Îi spun câinelui: „Aport!" şi el se uită doar la mine. 
Târșâind încă un picior, cobor până când simt iar ceva cald sub 
degetele de la picioare. De data asta e pişat de câine. În locul 
unde m-am oprit iarba e aspră. Moartă. Când mă uit în jur, 
mingea e lângă mine, de parcă ar fi urcat dealul. Cimitirul pare 
pustiu, în afară de miile de nume dăltuite în piatră. 

Arunc iar mingea în josul dealului şi îi spun câinelui: 
„Aport!". El doar se uită la mine, însă văd cum mingea se 
rostogoleşte tot mai aproape. Se întoarce la mine. Urcă iar 
dealul. 

Unul dintre picioare îmi ia foc, zgârieturile şi monturile de 
pe el mă ustură de la pişatul de câine. Celălalt picior e încleiat 
de flegma înspumată a lui Hank. Mi-am lăsat tenişii în 
portbagajul maşinii lui. S-au dus. Şi eu sunt abandonat aici, 
bonă pentru câinele cretin al lui Jenny. 

Mă întorc printre morminte, târâind un picior ca să-l şterg 
de iarbă. La următorul pas, târși şi celălalt picior. Las în urmă o 
dâră de iarbă bătucită până la parcarea pustie. 

Câinele nu vrea să se apropie de minge. În parcare, stau 
lângă băltoaca de ulei de motor scurs şi arunc iar mingea, cât 
pot de tare. Se rostogoleşte înapoi, face spirale în jurul meu pe 
cimentul fierbinte, cenuşiu, obligându-mă să mă învârt după ea. 
Mingea se rostogoleşte înapoi, rotindu-se în jurul meu pe 
cimentul cenuşiu şi fierbinte, silindu-mă să mă răsucesc după 


ea. Se învârte în jurul meu până ameţesc. Când mi se opreşte la 
picioare, o arunc iar. Se întoarce, de data asta făcând un ocol în 
aer, urcă panta încălcând iar legea gravitaţiei. Ajunge în balta cu 
ulei şi se învârte în ea până se înnegreşte de tot. Apoi vine şi se 
opreşte foarte aproape de piciorul meu. Sare, se răsuceşte şi 
lasă o urmă neagră pe cimentul cenuşiu al parcării, se opreşte. 
O minge de tenis neagră, rotundă ca punctul ce încheie o frază. 
Ca punctul unui semn de exclamare. 

Labradorul negru stupid se scutură prea aproape de mine şi 
mă stropeşte cu apă din blana lui udă. Am tricoul şi blugii 
îmbibaţi cu miros de câine ud şi pătaţi de noroi. 

Urmele negre, uleioase, lăsate de minge formează litere. 
Litere cursive care alcătuiesc cuvinte pe cimentul parcării: 
„Ajută-mă, te rog!". 

Mingea se întoarce la balta de ulei de motor, se înnegreşte 
iar şi pe urmă scrie cu litere de mână uriaşe: „Salveaz-o." 

Când mă aplec s-o iau, sare la câţiva paşi mai încolo. Fac 
un pas şi mingea sare iar, ajungând la marginea parcării. O 
urmez şi sare iar, apoi se opreşte ca şi cum ar fi lipită de şosea, 
îndrumându-mă în afara cimitirului. Cu asfaltul fierbinte sub 
tălpi, o urmez, sărind de pe un picior pe celălalt. Mingea mă 
conduce, lăsând un şir de puncte negre pe şosea dinaintea mea, 
ca urmele lăsate de Jenny şi Hank, care nu duceau nicăieri. 
Labradorul negru mă urmează. O maşină de poliţie trece pe 
lângă noi fără să încetinească. La un stop, unde drumul dinspre 
cimitir se intersectează cu şoseaua districtuală, mingea se 
opreşte, aşteptându-mă. Cu fiecare salt, lasă urme tot mai 
şterse de ulei. Nu simt prea multe, doar sunt tras înainte de 
această viziune a imposibilului. Mingea se opreşte din sărit, 
rămânând pe loc. O maşină ne urmăreşte târându-se pe lângă 
noi cu aceeaşi viteză. Claxonează şi, când mă întorc, îl văd pe 
Hank la volan. Jenny stă alături, pe scaunul pasagerului. Lasă 
geamul în jos, scoate capul afară, părul lung atârnându-i pe 
portieră, şi mă întreabă: 

— Eşti nebun? Eşti drogat? Întinde o mână spre bancheta 
din spate, apoi o scoate pe geam ţinând tenişii mei şi zice: 
Pentru Dumnezeu, uită-te la picioarele tale. 

La fiecare pas, tălpile mele lasă în urmă pete roşii, sângerii, 
ştampile cu sânge pe asfalt, pe tot drumul de la parcarea 


cimitirului până aici. Stau într-o baltă de sânge, fără să simt 
pietrişul ascuţit şi cioburile de sticlă de pe marginea şoselei. 

La distanţă de un salt înaintea mea, mingea mă aşteaptă. 

De la volan, Hank îşi răsuceşte umărul înapoi şi, întinzând 
mâna, prinde cu două degete încuietoarea portierei din spate. O 
trage în sus, se întinde spre mâner şi strigă: 

— Treci în maşină. Treci dracului în maşină, acum. 

Legănându-şi mâna, Jenny îmi aruncă tenişii undeva la 
jumătatea distanţei dintre noi, în pietrişul de pe marginea 
şoselei. Limbile şi şireturile atârnă pe-afară, încurcate. 

Stând acolo, cu labele picioarelor negre ca nişte copite, 
acoperite de sânge uscat şi praf, nu pot decât să arăt cu degetul 
spre mingea de tenis murdară... cum se învârte în jurul meu ca 
o muscă neagră şi grasă... doar că acum stă nemişcată, nu mă 
îndrumă nicăieri, a încremenit la marginea asfaltului negru, 
lângă talpa-gâștei. 

Hank trage un pumn în mijlocul volanului şi mă asurzeşte 
cu claxonul. Un al doilea claxon răsună atât de tare, că ecoul lui 
se întoarce de undeva departe în zare. Câmpurile cu sfeclă de 
zahăr din jur sunt invadate de claxonul lui Hank. Sub capotă, 
motorul huruie, tacheţii pocnesc, camele bubuie şi Jenny se 
apleacă iar pe geam, zicând: 

— Nu-l enerva. Treci în maşină. 

Ceva mare şi negru îmi ţâșnește pe lângă picioare şi prostul 
de labrador sare în maşină pe portiera deschisă de Hank. Cu 
braţul răsucit în spate, Hank trânteşte portiera şi trage tare de 
volan într-o parte. Rabla face o buclă largă, cu pietrişul zornăind 
pe jante, Jenny îşi ţine încă braţul în afară pe geam. Cauciucurile 
încinse lasă pe asfalt două urme gemene fumegânde. 

li privesc cum pleacă şi mă aplec să-mi ridic tenişii. Şi chiar 
atunci - poc! - ceva mă loveşte în ceafă. Frecându-mi pielea 
capului cu o mână, mă întorc să văd ce-a fost şi uite că mingea 
aia stupidă a luat-o deja din loc, sărind pe şosea în direcţia 
opusă celei în care a dispărut maşina lui Hank. 

Mă las pe un genunchi, îmi leg şireturile şi strig: 

— Stai! 

Dar mingea sare mai departe. 

Fug după ea şi strig: 

— Aşteaptă-mă. 


lar mingea sare mai departe, face salturi înalte pe 
marginea drumului. La stopul de la intersecţia cu Fisher Road, la 
jumătatea saltului înainte şi în cel mai înalt punct, mingea 
coteşte spre dreapta. Dă colţul cât e încă în aer şi coboară pe 
Fisher, iar eu mă ţin după ea. Trecând de un teren cu gunoaie, 
ajungem la Millers Road şi mingea face stânga pe Turner Road şi 
o ia în amonte, paralel cu malul pârâului Skinner. Ferindu-se de 
copaci, mingea îmbibată de ulei şi neagră de mizerie zboară 
înainte, ridicând de fiecare dată când atinge pământul un 
norişor de praf. 

În locul unde două făgaşe de roţi duc în pădure, mingea 
iese de pe şosea şi înaintează printre buruieni, nu sărind, ci 
rostogolindu-se acum. Înaintează pe lângă noroiul uscat al unuia 
dintre făgaşe, ocolind bălțile mai adânci şi gropile. Şireturile mi 
se bălăngănesc şi mă plesnesc peste glezne. Alerg în urma ei, 
gâfâind, o pierd din ochi când intră iarba înaltă, o văd iar când 
sare pe loc până o găsesc. Mă ţin după ea şi un roi de musculiţe 
se ţine după mine. Apoi, rostogolindu-se pe lângă făgaş, mingea 
mă conduce printre plopii care cresc de-a lungul pârâului. 

Nimeni nu se înghesuie să-mi dea vreo bursă de studii. Nu 
după notele dezastruoase pe care mi le-a dat domnul Lockard la 
algebră, geometrie şi fizică. Dar sunt aproape sigur că nici o 
minge din lume nu poate urca la deal, nu la nesfârşit. Nici o 
minge de tenis nu poate să se oprească într-un loc şi pe urmă să 
pornească mai departe sărind de una singură. Din câte ştiu eu 
despre inerție şi impuls, e imposibil ce face mingea asta, cum se 
iveşte în zbor de nicăieri şi mă pocneşte în cap să-mi atragă 
atenţia de câte ori mă uit în altă parte. 

Intru între copaci şi mă opresc puţin, să-mi obişnuiesc ochii 
cu umbra. Dar imediat - pac! - mă trezesc că mingea îmi face o 
ştampilă pe frunte. Îmi simt faţa uleioasă, mirosind a ulei de 
motor. Ridic mâinile din reflex şi bat aerul cu ele cum m-aş lupta 
cu o viespe prea rapidă ca s-o vezi. Nu nimeresc nimic, iar 
mingea sare deja înainte şi bufniturile ei răsună puternic între 
copaci. 

De-a lungul malului, mingea sare mai departe, până se 
opreşte dintr-odată. Încremeneşte în noroiul dintre rădăcinile 
încurcate ale unui plop. Când ajung lângă ea, sare puţin, nu mai 
sus de genunchi. Sare încă o dată, de data asta cam până la 
brâu. Apoi sare până la umăr, până în creştetul capului, căzând 


de fiecare dată fix în acelaşi loc, şi la fiecare salt se afundă mai 
adânc în noroi. Când ajunge până la primele frunze ale plopului, 
a săpat deja o groapă mică între rădăcini. 

Nu se mai aud păsările, coţofenele, nici musculiţele sau 
ţânţarii. Nu se mai aude nimic, în afară de minge şi de bătăile 
inimii mele. Amândouă bubuind din ce în ce mai tare. 

Incă un salt şi mingea se izbeşte de ceva metalic. Nu e un 
sunet ascuţit, mai degrabă un ţăcănit ca acela pe care l-ar 
scoate o minge de baseball care loveşte streaşina casei 
bătrânului domn Lloyd sau pe care l-ar face o piatră aterizând 
pe capota unei maşini parcate pe Aleea iubăreţilor. Mingea 
loveşte pământul cu putere, ca şi cum ar fi trasă de un magnet, 
se opreşte şi se rostogoleşte într-o parte. În groapă străluceşte 
ceva de alamă. Ceva metalic e îngropat acolo. E capacul unui 
borcan, unul de la Mason, cum sunt cele în care pune mama ta 
roşii pentru iarnă. 

Înţeleg şi fără indicaţiile mingii. Sap cu mâinile şi degetele 
îmi alunecă pe pereţii de sticlă. In timp ce mingea aşteaptă, 
îngenunchez şi trag borcanul murdar şi greu afară. Sticla e atât 
de mânjită, că nu văd ce-i înăuntru. 

Scuip şi şterg cu tricoul încă ud de la stropitorile din cimitir 
şi de transpiraţie. Capacul e strâns bine, înţepenit, umflat de 
rugină. Scuip şi şterg până când ceva auriu se uită la mine 
dinăuntru: monede aurii, cu feţe de preşedinţi morţi şi vulturi în 
zbor. Cum ai găsi dacă ai urmări un spiriduş până la piciorul 
unui curcubeu, dacă ai crede în astfel de căcaturi, iată un 
borcan plin cu monede de aur, atât de înghesuite una în alta, că 
nu zornăie. Nu se mişcă. Doar strălucesc, cum o să strălucească 
maşina pe care o să mi-o cumpăr ca să scot rabla lui Hank de pe 
drum. Cum o să strălucească inelul cu diamante pe care o să i-l 
cumpăr lui Jenny de la Crossroad Mall. E aici, în mâinile mele - şi 
poc! 

Aurul e înlocuit de stele verzi. Şi de mirosul de ulei de 
motor. 

Apoi de mirosul sângelui care îmi curge din nasul spart. 

Mingea mă pocneşte în faţă, nervoasă ca o viespe. Mă apăr 
cu borcanul, îmi apăr ochii cu braţul, ai cărui muşchi ard din 
cauza greutăţii aurului. Sângele îmi curge pe faţă şi, ţipând, îl 
împroşc în toate părţile. Pornesc în fugă spre malul pârâului, 


alunec cu un picior în noroi. Cum ne învaţă la Cercetaşi să 
facem când suntem atacați de viespi, sar în apă şi mă scufund. 

De dedesubt, văd cum, între mine şi cer, mingea pluteşte 
pe apa pârâului. Aşteaptă. Borcanul greu cu monede aurii mă 
ţintuieşte de pietrele din albie, dar îl rostogolesc şi, cu pieptul 
umflat de aer, încerc să înaintez împotriva curentului. Curentul 
duce mingea în aval, iar aurul mă ancorează. Sunt rupt de aer şi 
de soare. Când mă înăbuş şi mingea nu se zăreşte nicăieri, scot 
capul la suprafaţă şi trag aer în piept. O singură dată, adânc, 
apoi mă dau iar la fund. Mingea pluteşte cam la jumătate de 
kilometru mai jos, dar e greu de spus, pentru că e neagră şi apa 
e întunecată. Se ţine după dâra de sânge care mi-a curs din nas 
şi se lasă dusă de curent. 

Când simt iar că mă înăbuş, mă ridic şi mă îndrept spre 
mal, cu borcanul în braţe, străduindu-mă să nu plescăi prin apă 
şi trăgându-mi nasul ca să nu-mi curgă sânge. Mă uit înapoi 
peste umăr şi văd că mingea înoată încet, ca o rață sălbatică, 
vine după mine. 

Altă chestie imposibilă, după sir Isaac Newton. 

Cu braţele strânse în jurul borcanului plin cu aur, mă urc pe 
mal, cu apa fâșâindu-mi în tenişi, şi o iau la fugă printre copaci. 

La fiecare pas, noroiul îmi alunecă sub tălpi. Borcanul mă 
trage într-o parte şi-n alta, aproape mă face să-mi pierd 
echilibrul. Mă doare pieptul, simt că mi s-a prăbuşit înăuntru 
cuşca toracică. Mai-mai să cad la fiecare pas, ţin borcanul atât 
de strâns, că dacă aş cădea într-adevăr, s-ar sparge şi cioburile 
mi-ar intra în ochi şi în inimă. Aş sângera de moarte cu faţa într- 
o baltă de noroi, aur şi sticlă spartă. Din spate, mingea de tenis 
şuieră printre frunze, rupe crenguţe şi rămurele, şuieră ca un 
glonţ care-ţi trece pe lângă cap în jungla din Vietnam, cum vezi 
în filme. 

Cu un salt înainte ca mingea să mă prindă, mă ghemuiesc 
la pământ. Lângă mine e un trunchi putred de plop rupt şi căzut 
şi îndes bine borcanul greu în mijlocul mocirlos al rădăcinilor, în 
gaura noroioasă de sub ele, unde trunchiul a ieşit puţin din 
pământ într-o parte. Aurul, aurul meu, l-am ascuns. Mingea 
probabil nu vede, pentru că se ţine după mine în timp ce alerg şi 
mai repede, sărind şi croindu-mi drum printre rugi de mur şi 
peste puieţi, calc în bălți noroioase până când ajung la pietrişul 
de pe Turner Road. Tenişii îmi scrâșnesc pe pietriş, fiecare salt 


îmi scutură apa din haine. Apa de la stropitorile din cimitir, 
căreia i-a luat locul pişatul de câine, căruia i-a luat locul apa din 
pârâu, căreia i-a luat locul transpiraţia, cracii blugilor mi se 
freacă de picioare, denimul e ţeapăn de atâta praf întărit. Gâfâi 
atât de rău, că-mi vine să-mi vomit plămânii, să-mi scuip maţele 
ca pe nişte baloane roz de gumă. 

La mijlocul unui pas mare, în clipa când picioarele îmi sunt 
întinse în aer, ceva mă izbeşte în spinare. Mă împiedic şi mă 
echilibrez, dar acel ceva mă izbeşte iar între omoplaţi. Şi încă o 
dată, la fel de puternic, făcându-mi spinarea să se arcuiască de 
durere. Mă loveşte în cap, tare ca o minge bătută în afara 
terenului de joc la baseball sau ca o aruncare rapidă la softball. 
lute ca lovitura năprasnică a unei bâte Louisville Slugger, care 
te omoară pe loc, acel ceva mă loveşte iar. Pute a ulei de motor. 
Văd numai steluțe şi comete, dar încă mă ţin pe picioare, încă 
alerg cu toată viteza. 

Cu răsuflarea tăiată, orbit de sudoare, mă împleticesc 
trăgând aer pe gură şi încasez încă o lovitură în cap, care mă 
doboară. Pielea de pe coate mi se zdreleşte de pietriş. Plonjez 
cu genunchii şi faţa în praf. Dinţii îmi scrâșnesc din cauza 
pământului intrat în gură şi ochii mi se închid. Acel ceva 
misterios mă izbeşte în coaste şi în rinichi, în timp ce mă 
zvârcolesc pe şosea. Acel ceva mă pocneşte zdravăn peste 
braţe, vrând să mi le rupă. Mă loveşte în burtă, forând până la 
mate, iar când mă ghemuiesc ca să-mi apăr coaiele, mă 
plesneşte peste urechi. 

A trecut deja momentul când puteam să mă întorc şi să-i 
arăt mingii unde am ascuns aurul, sunt aproape leşinat de atâta 
bătaie. Făcut praf. Până când un claxon asurzitor mă trezeşte. 
Un altul mă salvează, răsună atât de tare, că ecoul lui se 
întoarce de undeva departe în zare, toate luncile pline de plopi 
din jurul meu sunt invadate de claxonul asurzitor al lui Hank. 
Roţile cu cauciucuri cu dungă albă opresc lângă mine. 

Vocea lui Jenny spune: 

— Nu-l enerva, treci în maşină. 

Deschid ochii lipiţi cu sânge şi praf şi văd mingea stând 
lângă mine, pe şosea, nemişcată. Hank a oprit, lăsând motorul 
să meargă în gol. Sub capotă motorul toarce, tacheţii pocnesc şi 
camele bubuie. 


Mă uit la Jenny şi scuip sânge. Bale roz îmi curg pe bărbie şi 
îmi simt cu limba dinţii ciobiţi. O întreb, privind-o cu ochii 
umflaţi: 

— Jenny? Te măriţi cu mine? 

Mingea de tenis murdară aşteaptă. Câinele lui Jenny gâfâie 
pe bancheta din spate a maşinii. Borcanul plin cu aur e ascuns 
într-un loc unde numai eu îl pot găsi. 

Urechile îmi ard şi mă ustură. Cu buzele crăpate şi 
însângerate, o întreb: 

— Dacă-l bat pe Hank Richardson la tenis, te măriţi cu 
mine? 

Scuipând sânge, spun: 

— Dacă pierd, îţi cumpăr o maşină, jur. Una nouă-nouţă, cu 
geamuri electrice, servodirecţie, stereo, tot ce trebuie... 

Mingea stă cuibărită în pietriş, ascultând. La volan, Hank 
încuviinţează din cap. 

— La dracu', da, se mărită cu tine. 

Cu faţa încadrată de geamul din dreapta, Jenny spune: 

— OK, e înmormântarea ta. Acum urcă. 

Mă ridic în picioare şi mă aplec să iau şi mingea. Acum e 
doar o bucată de cauciuc umplută cu aer. Nu e vie, o simt în 
mână udă de la apa din pârâu şi acoperită de un strat de praf. 
Mergem pe terenul de tenis din spatele liceului, unde nu joacă 
nimeni şi liniile albe sunt aproape şterse. Gardurile de sârmă 
sunt vechi şi ruginite, prin crăpăturile cimentului cresc buruieni 
şi fileul atârnă în mijloc. 

Jenny aruncă o monedă de douăşcinci de cenți şi iese că 
Hank serveşte primul. 

Racheta lui lansează mingea mai repede decât aş putea s-o 
văd, într-un colţ în care n-am nici o şansă să ajung, şi câştigă 
primul punct. La fel şi pe-al doilea. Şi pe toate celelalte din 
primul set. 

Când îmi vine rândul la serviciu, duc mingea la buze şi îi 
şoptesc oferta mea. Târgul meu. Dacă mă ajută să câştig 
meciul, să o câştig pe Jenny, o ajut cu aurul. Dar dacă pierd, 
poate să mă omoare în bătaie, că nu-i spun unde am ascuns 
aurul. 

— Serveşte odată! strigă Hank. Nu mai pupa atâta mingea 
aia... 


Prima mea lovitură îl nimereşte pe Hank - bang! - în coaie. 
A doua, în ochiul stâng. Hank o scoate pe a treia, trimiţând-o 
înapoi cu o lovitură rapidă şi joasă, dar mingea încetineşte şi îmi 
sare în faţă. La fiecare lovitură, mingea zboară mai repede 
decât aş putea s-o lansez eu vreodată şi îi mai scoate lui Hank 
un dinte din gura lui de prostan. La orice retur, mingea vine 
înapoi încet, la mâna mea, n-am nici o problemă s-o lovesc. 

Deloc surprinzător, câştig. 

Oricât de buşit aş arăta eu, Hank arată şi mai rău, cu ochii 
umflaţi de abia poate să-i ţină deschişi, încheieturile învineţite, 
şchiop după atâtea lovituri între picioare încasate. Jenny îl ajută 
să se întindă pe bancheta din spate, ca să-l poată duce acasă. 
Sau la un spital. 

Îi spun: 

— Chiar dacă am câştigat, nu e obligatoriu să ieşi cu mine. 

Şi Jenny spune: 

— Bine. 

O întreb dacă m-ar privi cu alţi ochi în caz c-aş fi bogat. 
Adică foarte bogat. 

Şi Jenny mă întreabă: 

— Păi, eşti? 

Stând singură pe terenul de tenis cu cimentul crăpat, 
mingea pare roşie, pătată cu sângele lui Hank. Se rostogoleşte, 
scriind cu litere de mână sângerii: „Uit-o". 

Aştept şi aştept, apoi clatin din cap: nu, nu sunt. 

După ce ei pleacă, iau mingea şi mă întorc la pârâul 
Skinner. Scot de sub rădăcinile plopului căzut borcanul Mason 
greu, plin cu monede de aur. Il iau în braţe şi-i dau drumul 
mingii. Se rostogoleşte şi o urmez. Urcă dealul, încălcând toate 
legile pe care domnul Lockard s-a străduit să mi le bage în cap. 
Se rostogoleşte toată după-amiaza, printre buruieni şi pe nisip, 
până apune soarele. În tot timpul ăsta, mă ţin după ea, cu 
comoara de pirat în braţe. Pe Turner Road, apoi pe Millers Road, 
apoi spre nord, pe lângă autostrada veche, pe urmă spre vest, 
pe lângă drumurile de pământ fără nici un nume. 

O umflătură se desluşeşte în zare, iar soarele apune în 
spatele ei. Când ne apropiem, umflătura se preface într-un 
ghemotoc. O colibă. Când ne apropiem şi mai mult, văd că eo 
casă înconjurată de fâșii de vopsea căzute de pe scânduri şi 
care formează un inel în jurul temeliei de cărămidă. Ca nişte 


fâșii de piele bronzată. Lemnul dezgolit e umflat şi îndoit. Ţiglele 
din hârtie gudronată de pe acoperiş sunt vălurite şi zdrenţuite. 
Pe uşa din faţă e prins un aviz îngălbenit pe care scrie „Ordin de 
evacuare“. 

Hârtia îngălbenită e şi mai galbenă în lumina soarelui la 
apus. lar aurul din borcanul Mason străluceşte şi mai tare. 

Mingea de tenis se rostogoleşte pe şosea, apoi o ia pe 
aleea de pământ. Urcă sărind treptele de cărămidă şi se izbeşte 
în uşa de la intrare cu un bufnet găunos. Săltând pe verandă, se 
izbeşte iar în uşă. Dinăuntru se aud paşi şi podelele scârțâind cu 
ecou. De după uşa închisă cu avizul pe care scrie „Ordin de 
evacuare“, o voce spune: „Pleacă“. 

O voce de vrăjitoare, spartă şi încordată ca lemnul îndoit al 
casei. O voce ştearsă precum culorile de pe fâșiile de vopsea 
căzute. 

Bat în uşă, spunând: 

— Cred că trebuie să vă dau ceva... 

Borcanul cu monede de aur îmi întinde muşchii braţelor 
până îi subţiază, aproape îmi rupe oasele. 

Mingea se izbeşte iar în uşă, fără oprire, bătăi ritmate ca de 
tobă. 

Vocea de vrăjitoare spune: 

— Pleacă, te rog. 

Mingea se izbeşte de uşa de lemn, însă de data asta 
sunetul e metalic. Pentru că s-a lovit de o fantă metalică 
deasupra căreia scrie „Scrisori“. 

Mă las pe vine, apoi îngenunchez şi deschid borcanul 
Mason. Desfăcând capacul, îi lipesc buza de fantă şi torn 
monede prin ea. Îngenuncheat acolo, pe veranda din faţă, torn 
aurul prin fanta din uşă. Monedele zornăie şi cad înăuntru, 
rostogolindu-se pe podeaua goală. Ca potul cel mare dintr-un 
automat de cazinou. Când se goleşte borcanul, îl las pe verandă 
şi cobor treptele. In spatele meu, se aud o cheie răsucită în 
broască, un zăvor tras, o clanţă apăsată. Balamalele uşii 
scârțâie şi întunericul dinăuntru se prelinge pe lângă toc. Din 
negură, o voce spune: 

— Colecţia soţului meu. 

Mingea de tenis, lipicioasă de sângele lui Hank şi 
înnoroiată, se rostogoleşte lângă călcâiele mele, mă urmează ca 
labradorul pe Jenny. Cum o urmam şi eu pe Jenny. 


Vocea de vrăjitoare mă întreabă: 

— Cum le-ai găsit? Il ştii pe Cameron al meu? Cameron 
Hamish. 

Vocea strigă: 

— Cine eşti? 

Dar tot ce vreau eu e să mă întind în patul meu. Pe urmă 
mă gândesc că mingea mi-e datoare. Mă gândesc că domnul 
Hamish o să mă ajute să scot nişte bani buni din tenis. 

Expediția 
„Pentru a şti ce e virtutea, trebuie întâi 
să cunoaştem viciul.“ 
Marchizul de Sade 


Până şi celor care vizitează prima dată Hamburgul le sare 
în ochi un lucru ciudat la Hermann Strasse: o porţiune din ea e 
blocată la ambele capete. Nu doar cu o singură baricadă, ci cu 
două straturi de lemn înalte de patru metri, întinse de la o 
clădire la alta, baricada interioară fiind aşezată la vreo şase 
metri de cea exterioară. Circulaţia vehiculelor e interzisă. Uşile 
de lemn le permit numai pietonilor bărbaţi să treacă şi, având 
arcuri, se închid imediat ce le dai drumul din mână. Mai mult, 
uşile baricadei exterioare nu sunt pe aceeaşi linie cu cele ale 
baricadei interioare, astfel că e imposibil să vezi ceva din afară 
sau dinăuntru în partea blocată a străzii. Bărbaţii sunt 
menţionaţi intenţionat, fiindcă femeile sunt descurajate să 
folosească uşile. De obicei, numai bărbaţii sunt invitaţi să intre. 

Prin urmare, mereu găseşti o grămadă de femei furioase, 
cu umerii aduşi, spumegând după cordonul despărțitor. Cu ochii 
în pământ, stau la distanţă unele de altele, ştiind că sunt 
compătimite de toată lumea. In germană, acestor femei li se 
spune Schandwartfreierweiber. O traducere brută ar fi „femei 
care-şi aşteaptă ruşinate bărbaţii“. 

Intre acele baricade se află zona vicioasă a Hamburgului, 
plină de prostituate, multe dintre ele uimitor de frumoase, care 
strigă după bărbaţi „Hast ein frage?“ sau „Haben sie ein fragen? 
24, Barierele sunt făcute ca să-i ţină la distanţă pe inocenți şi pe 
moralişti, mai ales pe femeile respectabile. S-a înţeles în sfârşit 
că prezenţa unei femei care nu-şi vinde trupul le-ar ruşina pe 
cele care o fac - şi nu merită şi ele puţin respect? Poate că mai 
cu prisosinţă ele, care nu au altceva. 


E un aranjament neoficial. Nici o lege nu le interzice 
femeilor respectabile să intre acolo; doar că puştii din zonă, 
copiii prostituatelor, umplu prezervative cu urină. O fac numai 
băieţii, pentru că e nevoie de o anumită anatomie ca să umpli 
baloanele cu urină. Apoi baloanele calde, împuţite, moi, din 
maţe de miel sau din cauciuc, sunt legate la gură şi aşezate în 
locuri unde bate soarele, ca să fermenteze. De câte ori văd vreo 
femeie curioasă, voayeur-istă sau înfuriată că se aventurează în 
căutarea soţului sau iubitului care a plecat de prea multă vreme 
de-acasă, copiii îi aruncă în cap o bombă împuţită. Şi mai 
interesant e că bastarzii băieţi sunt cei care apără onoarea 
mamelor decăzute. 

Doar faptul că ştiu de existenţa acestor baloane atât de 
fragile, de împuţite, de la îndemână şi a copiilor atât de dispuşi 
să le arunce le ţine pe Schandwartfreierweiber afară când 
bărbaţii lor, turişti străini sau oameni de la ţară, insistă să intre 
„Doar cât să arunc o privire“ sau „Doar o clipă, dragă, ce poate 
să se întâmple aşa de rău“ şi dispar o oră. Două. Cât e nevoie. 

Toate oraşele mari au o astfel de barieră, tangibilă sau nu, 
ca să protejeze respectul femeilor căzute şi sensibilitatea 
celorlalţi. In Amsterdam, e De Wallen. În Madrid, e Calle Montera 
de lângă Gran V^a. Intr-o astfel de zonă a oraşului său s-a dus 
Felix M de mai multe ori decât i-ar fi plăcut să recunoască. Mai 
ales faţă de el însuşi. Mai ales că într-un astfel de loc de 
pierzanie dispăruse tatăl lui cu douăzeci de ani înainte. Mai ales 
că acum Felix M avea şi el un fiu, un băiat în vârstă de zece ani. 

Crezuse că apariţia copilului avea să-l liniştească şi să pună 
capăt rătăcirilor sale nesfârşite prin baruri şi cuiburi ale 
depravării necunoscute şi invizibile pentru cultura generală. 
Pentru că lucrurile despre care nu se vorbeşte nu există. Aceste 
locuri nu sunt menţionate în vreun ziar notabil şi, prin urmare, 
nu sunt documentate. Inexistente. Poate că asta e şi marea lor 
atracţie: ideea că, dacă intri acolo, poţi dispărea. 

Abia dacă era o minciună ce-i spunea neveste-sii în unele 
nopţi, cum că a fost chemat la muncă pentru o urgenţă. 
Aproape că nici nu observa când el se îmbrăca pe întuneric şi o 
săruta de rămas-bun. Dar era o soţie inteligentă şi şarmantă. O 
persoană foarte respectată în cercul lor de cunoscuţi. Spre 
deosebire de majoritatea femeilor, arăta mai bine dezbrăcată 
decât îmbrăcată, pentru că trupul ei îşi păstrase dimensiunile 


din tinereţe şi soarele nu-i pătase niciodată pielea, iar multă 
vreme, câțiva ani cel puţin, îi fusese de-ajuns. 

In noaptea asta, ca în fiecare noapte când ieşea, Felix avea 
de mers puţin din lumea existentă până la cea inexistentă. Un 
drum scurt cu trăsura. În timp ce înainta prin oraşul întunecat, 
simţea că viteza e exagerată, cum simţi când mergi înainte 
printr-un tren care prinde optzeci de kilometri la oră. 
Supraomenească. O grabă nesăbuită. 

Se trezi imediat pe aleile josnice, frecându-şi coatele de 
persoane care nu existau în lumina zilei şi în vieţile oamenilor 
obişnuiţi. Nenorocul şi istoria condamnaseră aceste minţi şi 
corpuri mutilate, iar Felix M căuta, precum Krafft-Ebing, să le 
observe şi să compileze o taxonomie a împrejurărilor care-i 
împinseseră ireparabil atât de jos. Un compendiu, considera el, 
al ratării umane. Un expozeu al acelei societăţi dezgustătoare 
care-l lăsase fără tată. Pentru asta, se echipase cu un carnet şi 
un creion, ascunse amândouă, instrumente utile pentru 
înregistrarea celor mai bune frânturi din ce prindea trăgând cu 
urechea. Altfel, cu o sumă derizorie putea cumpăra destule 
halbe de bere neagră ca să dezlege până şi limbile cele mai 
secretoase. 

Aşa cum inginerii testează ductilitatea elementelor de oţel, 
Felix căuta să găsească punctul de rupere în el şi în alţii. Căuta 
să afle prin interviuri ce evenimente duc la exilarea unui om la 
marginea societăţii, printre gunoaie. 

La fel ca Darwin sau Audubon, se afunda în acea sălbăticie, 
în acele locuri de nelocuit, în tavernele împuţite rezervate unor 
ocupaţii precum băutul sau fumatul de opiu şi înhăitării cu unii 
care cultivau şi ei distrugerea de sine. În lumina slabă, pe ziduri 
străluceau mozaicuri imense de gândaci. Dăunători îmblăniţi de 
diverse soiuri traversau podelele, nevăzuţi pe sub mese şi 
scaune, lăsându-și uneori murdăria pe pantofii lui Felix. 

Acolo se instala, cu carnetul deschis la o filă albă, pregătit 
să recolteze nefericirile celor prezenţi. Dacă nu existau cuvinte 
perfecte, Felix M le crea. Inventa cuvinte aşa cum ar inventa 
cineva instrumente noi pentru scopuri noi. Pentru că sunetele pe 
care le auzea nu erau identice cu ceea ce auzeau alţii, avea 
nevoie de ceva care mergea dincolo de limba standard şi lega 
orice om de trecut, de ceva care reducea orice aventură nouă la 
o variaţie a unui episod anterior. 


Oricât de sumbru şi ostil ar fi fost decorul, îi stimula mintea 
ca nici un altul. Din toate părţile auzea poveşti mai incitante 
decât orice ar fi îndrăznit să publice orice revistă, poveşti pline 
de violenţă dementă şi criminali niciodată aduşi în faţa legii. 
Auzea acolo tragedii domestice mai cathartice decât cele mai 
triste scrieri ale lui Dickens sau Shakespeare. Acolo haosul nu 
ducea la nici o iluminare. Nici un fel de lecţie nu învăţaseră acei 
distrugători şi beţivani, acele vomismente morale. Mai mult, la 
un nivel personal, pe Felix M îl consolau astfel de poveşti. Deşi 
viaţa lui de funcţionar şi soţ nu era tocmai ideală, pe lângă ce 
auzea, era un rege. 

Cartea pe care o scria nu era, nu, doar un simplu jurnal. 
Plănuia să atragă un public larg, fiindcă n-avea să ofere numai 
lecţii valoroase despre perseverenţă şi autodeterminare, ci avea 
să servească şi drept balsam. O pornografie detaliată a mizeriei 
altora. Un astfel de tom, legat în piele marocană, cu marginile 
paginilor aurite, se preta la o devorare lacomă de către cineva 
afundat într-un fotoliu cu tapiţerie de catifea, lângă un foc 
plăcut, sorbind dintr-un pahar cu porto. Nefericirile descrise în 
carte ar face acele plăceri suburbane cu atât mai glorioase. 
Nebunia din acele pagini ar valida vieţile plictisitoare, inhibate 
ale funcţionarilor de bancă şi comercianților. 

Cei înstăriți adorau să-i observe pe cei afundaţi în mizerie. 
Moraliştii pofteau la poveşti imorale, mai ales când acele poveşti 
erau scrise în spiritul reformei sociale. Având o asemenea 
acoperire inatacabilă, putea să dea la tipar cele mai aţâţătoare 
relatări ale celor mai josnice bălăceli în preacurvie. Preţurile şi 
perversiunile lor. Deşi prezentată ca progresivă, cronica lui avea 
să înfăţişeze mai mulţi ciudati şi mai multe aberaţii decât toate 
circurile din lume la un loc. Oameni slabi de minte. Oameni cu 
malformații. Acte de sadism bestial şi umilire inumană, avea să 
scoată toate astea la paradă dinaintea cititorilor. 

Motivul său real era mai adânc îngropat. Un secret de care 
Felix însuşi era vag conştient. 

Herr Nietzsche declarase recent că Dumnezeu e mort. Dacă 
Felix reuşea, expediţia lui ar fi demonstrat contrariul. 
Explorarea, documentarea (era oare un explorator mai prejos 
decât domnul Darwin?) i-ar fi demonstrat teoria. 

Nu voia doar o înregistrare de doi bani a experienţelor 
sumbre, voia o dovadă. O dovadă solidă a existenţei divinității. 


În acelaşi fel în care matematicienii, acei bărbaţi sclipitori care 
distilau timpul şi spaţiul folosind o bucată de cretă, rezolvau 
enigmele existenţei cu o ecuaţie, Felix simţea că ar putea 
reduce misterele eternității la o singură propoziţie. 

Dacă numerele reuşeau să explice lumea fizică, cuvintele 
puteau s-o explice pe cea invizibilă. Felix îşi punea viaţa în joc 
pentru asta. Şi dacă istoria avea să-l ţină minte ca pe un idiot, 
foarte bine, mai erau atâtea miliarde. Istoria se putea lipsi de un 
om. Toţi sunt oricum condamnaţi să-şi petreacă mare parte din 
timp printre morţi. 

Expediția sa avea şanse să fie categorisită drept 
nebunească, însă la fel se întâmplase şi cu ale altora. Printre 
care şi domnul Darwin. Vasco da Gama sau Ferdinand Magellan. 
Deşi era soţ şi tată, angajat ca funcţionar la o bancă, aceste 
circumstanţe nu-l împiedicau să se lanseze în cruciada sa 
ştiinţifică personală. 

Empiric, fără îndoială, aşa cum Henry Stanley îl găsise 
recent pe de mult pierdutul doctor Livingstone, Felix ţintea să-l 
salveze pe Dumnezeu. Această expediţie de căutare a lui 
Dumnezeu îl purta în cele mai profane şi mai vulgare zone, în 
adâncurile întunecate ale inimii omului. 

Deocamdată, jurnalul său devenise o enciclopedie a 
rătăcirilor şi greşelilor. O carte de bucate cu reţete pentru 
pierderea de sine. Un catalog al tuturor mijloacelor prin care un 
om poate cădea, cartea lui Felix avea să salveze suflete. 

Acolo unde ororile suferinţei umane nu erau de-ajuns, 
imaginaţia sa adăuga elementele mai extreme, transformând 
ceea ce era doar şocant în ceva cu adevărat înfricoşător. Nu 
exista adâncime pe care să n-o fi sondat. Nu-şi ferise privirea de 
nici o monstruozitate. De fapt, cartea era terminată. Noaptea 
asta era doar o distracţie, un tur de onoare după ce terminase 
cursa. În câteva săptămâni, creaturile din jurul lui, aceşti beţivi 
şi drogaţi, subnutriţi, cu membre în minus sau în plus, cu 
aripioare şi degete palmate, vor fi cunoscute de orice om care 
ştie să citească şi numele lor secrete vor fi pe buzele tuturor: 
Waltraud Zbanghiul, Holger Aligatorul, Bertina Cap-în-Dîmburi. 

Felix tânjea să audă poveştile spuse numai în şoaptă şi în 
lacrimi după miezul nopţii. Jinduia să vadă dincolo de perdeaua 
vizibilului. Şi acum, când documentaţia se terminase, îi mai 
sponsoriza cu beri pe străini ca să dea din casă nebuniile lor. 


Berile îi făceau târgul avantajos. Şi el ieşea în câştig. Pentru că 
oamenii nu-şi pot cunoaşte unii altora inimile câtă vreme au 
mintea întreagă. Vorbele standardizate sunt mai mult un 
handicap decât un ajutor. Nici gesturile nu sunt de folos. Numai 
după ce intelectul se prăbuşeşte apare comunicarea adevărată. 

În asta avea să-şi afle răzbunarea, fiindcă printre aceste 
rebuturi umane, Manfred Pilangiul şi Fritz Marie Lepră şi Bruno 
Fătălăul Albinos, se afla şi tatăl lui, însă de nerecunoscut. 
Bărbatul părăsise sânul familiei pentru o astfel de lume şi Felix 
M avea să proiecteze o lumină distructivă peste tot ce era acolo. 
La vârsta pe care o avea fiul lui acum, Felix fusese obligat să 
devină propriul ghid prin viaţă şi fusese distribuit în rolul de 
ureche veşnic deschisă la nesfârşitele griji şi suferinţe ale 
mamei sale. Acest compendiu avea să-i întemeieze destinul în 
lume şi, cu puţin noroc, avea să-l distrugă pe cel al tatălui său. 

Acestea erau gândurile care îi frământau mintea când o 
voce strigă din partea cealaltă tavernei murdare. Feţe cu guri 
ştirbe larg deschise şi ochi încercănaţi şi urduroşi se întoarseră 
într-acolo şi vocea strigă iar. O voce bărbătească atât de 
vibrantă, încât se auzi în toată încăperea întrebă: 

— Cine mă cinsteşte c-un păhărel să-mi ud gâtleju'? 

Se auzi un râs dispreţuitor. 

— Rogu-te, cinsteşte-mă c-un păhărel şi ţi-oi arăta chiar eu 
un monstru cum n-ai mai văzut şi poate nici n-ai vrea să vezi. 

Îi stârni interesul lui Felix. Mahalalele, aceste gropi 
scârnave ale disipării, încă-i mai puteau oferi surprize. Un ultim 
adaos la lucrarea lui nu avea ce să strice. Nu-l vedea bine pe 
celălalt, dar strigă înapoi drept răspuns: 

— Ce monstru? 

Cum mulţimea, curioasă, tăcu, fiindcă şi printre deformaţi şi 
demenţi există curiozitate pentru monştrii şi mai adevăraţi, Felix 
îşi duse mâna la buzunarul interior al hainei, scoase nişte bani şi 
numără preţul unei halbe. 

Vocea strigă în limbajul său arhaic: 

— Monstru' nu-i, vezi bine, unu’ mare, da’ gândesc că nu 
seamănă cu nici unu' de-l văzuşi pân-acu. 

Spunând asta, vorbitorul se apropie, făcându-se cunoscut 
din masa de subdegeneraţi care se legănau şi băleau. 

Un ticălos de cea mai exuberantă speţă i se înfăţişă 
dinainte. Omul nu dădea vreun semn că s-ar fi identificat cu 


gloata dimprejur. Părea să aibă mădularele întregi. Vârsta şi 
fizicul nu erau mult diferite de ale lui Felix şi acesta ghici că e 
vorba de un prădător, unul care profita de cei mai slabi şi se 
hrănea din puţinele lor resurse. În ochi îi sclipi ceva mai mult de 
o scânteie portocalie de nebunie. Să-l însoţească pe acest 
individ robust în noapte ar fi fost prostie curată. Orice plimbare 
i-ar fi propus s-ar fi sfârşit fără îndoială cu Felix jefuit şi drogat şi 
cadavrul său vândut profesorului de anatomie de la colegiul 
local. Ziua de mâine urma să înceapă cu viscerele sale expuse 
pe o masă de marmură, întru edificarea unui amfiteatru plin cu 
studenţi la medicină în anul întâi care cască somnoroşi. 

Totuşi, Felix îi făcu semn omului să i se alăture şi 
barmanului să-i servească. In timp ce străinul ocupa un scaun 
aflat atât de aproape că ar fi putut vorbi în şoaptă, Felix observă 
că nu era diform. Deşi şifonat, costumul indica un gentleman 
corupt de plăceri. Părul nepieptănat, lung până la umeri, îi 
dădea aerul unui profet din „Vechiul Testament". Felix se 
pregăti pentru dezamăgire: ajunsese să se considere un 
cunoscător rafinat al grotescului şi promisiunea străinului părea 
să fi fost doar o hiperbolă. În cel mai bun caz, s-ar fi ales în urma 
târgului cu ceva similar Sirenei din Fiji de la Circul Barnum, 
trunchiul împăiat al unei victime nefericite asamblat pe 
picioarele alteia, cu ghearele unui emu lipite în loc de braţe şi 
urechile unei vulpi cusute pe capul unui cimpanzeu mort de 
mult. 

Cu toate astea, Felix M ştia că geniul său nu stătea atât în 
ce i se arăta, cât în ce reuşea să scoată prin talentul său 
descriptiv. Oricât de prost încropită şi banală ar fi fost oroarea, îi 
putea da mai multă vigoare pe pagină. Avea să-l cinstească pe 
mucalit cu bere şi să facă o scurtă plimbare cu el ca să vadă 
aşa-zisul monstru, dar orice urma să vadă nu se putea compara 
cu imaginea care i se înfiripa deja în minte, cu rodul propriei 
imaginaţii. În minte i se ivea produsul abandonat al unei târfe cu 
retard mintal şi al agresorului ei diform, copilul violenţei, un boţ 
de carne cu trăsături greu definibile ca fiind omeneşti. In 
notițele pe care deja şi le făcea în cap, monstrul îşi târa trupul 
fără oase de-a lungul podelei jegoase dintr-un subsol. Creatura 
abandonată supravieţuise prin toate mijloacele posibile. Ca o 
potaie a nimănui, supravieţuise hrănindu-se cu fecalele altor 
animale. În loc de lapte covăsit sau de albuş de ou, se hrănea cu 


zeama lăptoasă a actelor de onanism. Se întărea mestecând 
cârpe îmbibate cu sânge menstrual şi, când canalele dădeau pe 
dinafară, era un moment de belşug pentru monstrul lui Felix. 

O, în timp ce străinul îl conducea afară din tavernă, Felix îşi 
promise tăcut că va face o culme din acest copil oribil. Îl va 
pune în centrul taxonomiei sale şi va crea o cauză publică 
pentru el. La o asemenea poveste nici o inimă nu va rămâne 
nesimţitoare. Posibilitatea îl încântă nespus. Simpatia publică va 
fi stârnită grozav. O campanie de salvare va fi iniţiată la 
insistenţele sale. Dar nici un astfel de monstru nu va fi vreodată 
găsit, cel puţin nu unul ca acela înfăţişat de imaginaţia lui Felix. 

Pe când îl conducea prin pasaje umede şi pe străduţe 
inundate de bălțile corupţiei, străinul spuse: 

— "'Nainte, bunule domn. 

Aceste drumuri lăturalnice îi erau cunoscute lui Felix din 
lunile sale de explorare. Ajunsese aproape o autoritate în 
tunelurile şi labirinturile care formau un oraş sub oraş. 

Cădea o ninsoare grea. Vârtejurile de alb preschimbau 
puţinele felinare din zonă în mirese înalte, drapate în voaluri 
lungi. Întunericul avea ceva de sarcofag. Fulgi vicleni se 
destrămau în aer. Pe când înaintau împreună, o linişte 
sepulcrală se îngroşa în jurul lor. 

Felix M se gândi cu căldură la soţia sa adormită, stoarsă de 
lapte. 

Mergând pe sub lămpile cu gaz, umbrele cădeau în urma 
lor şi, cum se îndepărtau de ele, umbrele cădeau în faţă. Astfel, 
fiecare porţiune a călătoriei marca o zi falsă, cu răsăritul şi 
apusul câte unui soare pâlpâitor. Prin această succesiune de 
săptămâni aparente, continuară să meargă până ajunseră la 
capătul unei fundături. Acolo, un zid mâzgălit cu graffiti le bloca 
înaintarea. Groasă era lucrarea vandalilor: pictaseră opinii şi 
semnături, opinii peste opinii, acoperind zidul şi adăugându-se 
una alteia cu atâta vigoare, că nu se mai vedea nimic din 
textura adevărată a peretelui. Dacă era din cărămizi sau de 
lemn, din piatră sau ciment, Felix n-ar fi putut să spună. Atât de 
groasă era vopseaua şi atât de plin de zel efortul de-a acoperi 
mâzgăliturile rivale, că nu mai rămăsese nici un indiciu în 
privinţa scopului sau apartenenţei zidului. 


Atât de dense erau plângerile pictate, că nu se puteau citi. 
Erau oare nişte avertismente? Toate cuvintele fuseseră 
acoperite de măzgăleli în nuanţe de sânge şi catran. 

Străinul nu se opri nici la acest impas, ci merse mai departe 
către zidul acoperit cu înjurături şi obscenităţi. Degetele lui 
găsiră ceva invizibil printre blasfemiile care cenzurau blasfemii 
mai vechi. Felix văzu cum i se răsuceşte încheietura mâinii şi 
auzi un clic-clac şi încuietoarea unei uşi trăgându-se. O 
crăpătură întunecată se deschise în mijlocul a ceea ce părea a fi 
un zid solid de cuvinte. Crăpătura se lărgi - străinul deschidea o 
uşă. Da, se minună Felix, dinaintea lor era o uşă atât de bine 
ascunsă sub ocări aflate-n competiţie unele cu altele, că nimeni 
n-ar fi putut-o descoperi. 

Așezându-se în aşa fel încât să blocheze intrarea, străinul îi 
spuse: 

— Rogu-te, dă-mi ascultare: cea dintâi regulă privind 
întâlnirea cu monstrul e că nu trebe să vorbeşti nicicând despre 
întâlnirea cu monstrul. 

Străinul continuă să vorbească astfel, în limbajul arhaic 
pompos al străbunilor săi din secolul trecut. 

— Cea de-a doua regulă privind întâlnirea cu monstrul e că 
nu trebe să vorbeşti nicicând despre întâlnirea cu monstrul. 

Apoi, când se arătă de acord cu aceste condiţii, străinul să 
dădu la o parte, îl invită cu un gest larg al braţului să intre şi 
Felix păşi în golul de după uşa misterioasă. Nu mai departe de 
un pas era o scară strâmtă ce cobora într-un tărâm şi mai 
întunecat. 

Impreună, cei doi coborâră treptele de piatră într-o beznă 
aproape totală. Navigară prin pasaje strâmte, labirintice, pline 
de miasme din cauza scurgerilor din cimitirul de deasupra. 
Păşiră încet prin galerii întunecoase ca nişte catacombe. 
Mergând pe sub scurgerile din puţurile de decantare, duhoarea 
era atât de cumplită, încât Felix se temu că o să-şi otrăvească 
plămânii. Aşa că respira prin pânza mânecii de la haină. 

Fiecare vârstă avea teroarea ei aparte. În copilărie, Felix 
stătea treaz noaptea de teamă că o să ardă casa. În adolescenţă 
îi era frică de bătăuşi. lar mai târziu, de recrutarea în armată. 
Sau se temea că n-o să înveţe niciodată o meserie. Sau că n-o 
să-şi găsească o nevastă. După şcoală, se temea pentru cariera 
sa. După ce se născu fiul lui, se temea de orice. Visul său secret 


era să înfrunte o teroare atât de cumplită, încât să-l vaccineze. 
Să nu se mai teamă de nimic, niciodată. 

Tunelurile se dovediră a fi mai vechi decât crezuse că-i 
posibil. Vedea urme lăsate de instrumente primitive şi, judecând 
după acestea, zidurile acelea erau deja străvechi când magii 
babilonieni puseseră prima piatră la monumentul lui Kheops din 
Lethe. Aceste ziduri îngropate şi puturoase erau mai vechi decât 
ruinele năpădite de junglă ale Templului Lunii din Larmos. 

Prezenţa noroiului era confirmată de plescăitul lugubru al 
fiecărui pas. 

Atunci, Felix observă un efect straniu. Părul lung al 
străinului răspândea o luminescenţă slabă. La fel, pielea de pe 
mâini şi de pe faţă părea să emane o lumină portocalie, o 
nuanţă palidă a aceluiaşi portocaliu maniacal ce i se zărea în 
ochii aprinşi ca de febră. Această strălucire era încă un detaliu 
bun de memorat pentru viitoarea relatare a aventurii. 

Temându-se că o să se rătăcească, Felix smulgea bucățele 
din carnetul lui şi le lăsa să cadă în urmă ca să-şi marcheze 
drumul. La început nu rupea decât paginile albe, nimic 
important. Când acestea se terminară, rupse numai cuvinte 
izolate. Nici un cuvânt nu era aşa de vital, se gândi, încât 
pierderea lui să strice toată cartea. Intre accese de tuse, 
întrebă: 

— E departe? Monstrul tău? Mai e mult? 

Şi din faţă se auzi ecoul, ca un răspuns al străinului, aflat 
întotdeauna la câţiva paşi înainte. 

— Avem mult de mers? întrebă Felix, pregătit să facă cale 
întoarsă. 

Era deja sătul de monstrul din capul său şi ştia că acesta 
depăşea orice i s-ar fi arătat în realitate. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, străinul întrebă: 

— Ai de gând să spui lumii de monstru’ meu? 

Paşii le răsunau, ceea ce însemna că înaintea lor mai era o 
bucată bună de tunel. Tachinându-l, străinul întrebă: 

— Ai de gând să scrii de el în cartea-ţi? 

Felix nu mai avea nici un simţ al direcţiei. | se părea că 
fiecare pas îl înstrăinează şi mai mult. Disperat, căută în 
buzunarul hainei şi scoase o cutie cu chibrituri. Aprinse unul şi, 
în clipa când acesta luă foc, văzu că străinul era mult înainte şi 
că tunelurile se ramificau în toate direcţiile. Chibritul se stinse şi 


Felix se chinui să aprindă altul. Îşi zări ghidul atât de departe, că 
risca să-l piardă de tot. Când se grăbi să-l ajungă din urmă, 
acceleraţia stinse chibritul prematur. Alergă câteva clipe înainte 
să aprindă altul şi, când îl aprinse, văzu că gazda sa luminoasă 
se micşorase aproape de tot în depărtare. Dădu foc unei pagini 
din carnet. Abia dacă avea vreo importanţă o singură pagină. 
Putea s-o recreeze din memorie. La o adică, ar fi fost în stare, 
simţea el, să-şi amintească toate excursiile făcute de-a lungul 
anilor în negurile periferiei. Ţinând mica torţă sus, strigă după 
silueta îndepărtată: 

— Dacă te pierd, cum aş mai putea să găsesc monstrul? 

Flacăra se stinse din nou şi Felix se cufundă în beznă. 
Haloul portocaliu al străinului nu se mai vedea. 

Tunelurile astea de piatră, îşi dădu el seama, sunt aici 
dinainte de vremea lui Onus din Blatoy. Chiar dinainte de druizi, 
cu mult înainte ca păgânii să-şi fi ridicat altarele. Felix dădu foc 
încă unei pagini din însemnările sale ca să vadă ceva din aceste 
ziduri vechi, mezoesomerice. 

In faţa sa, distorsionat de ecoul care-l purta în toate 
direcţiile, se auzi râsul străinului. La fel, din toate părţile, vocea 
acestuia îl linişti: 

— Nu-ţi face griji. 

Apoi tăcere, ritmată de plescăitul picăturilor şi nimic 
altceva. Felix se strădui să aprindă încă un chibrit. 

Rupând aşteptarea parcă fără sfârşit, vocea bărbatului 
spuse: 

— Presimt că monstru’ te-o găsi cât de curând. 

Când aprinse un nou chibrit şi sacrifică încă o pagină din 
carnet, Felix îşi dădu seama că era singur. Fără îndoială, fusese 
abandonat. Lumina pâlpâi şi se stinse, dar hotărî să nu aprindă 
altă pagină până nu-şi aduna gândurile. Furia avea să-i 
servească drept aliat mai bine decât panica şi Felix îşi închipui o 
scenă din viitorul apropiat, când urma să intre într-un bar şi să 
dea peste omul care-l momise să alerge după potcoave de cai 
morţi. Dar nu era ceva nou pentru el: fusese iar refuzat şi lăsat 
în urmă. O să supravieţuiască. Dacă va fi nevoie, o să refacă 
drumul pas cu pas. Circumstanţele îl siliseră să-şi lumineze 
singur calea în fiecare zi însingurată şi dificilă a vieţii sale. Din 
copilărie, nu primise nimic şi nu i se explicase nimic, iar asta 
întemeiase în el o mare încredere în puterile sale. Nu-şi pierduse 


niciodată speranţa. Cel mult, adversităţile îi moderaseră 
determinarea. 

Această miasmocirlă. 

Aceste scurgeri polimirositoare vaporoase. 

Lipsa oricărui sunet era atât de apăsătoare, că părea să-i 
preseze timpanele, ca şi cum ar fi fost pe fundul mării. Liniştea 
începea să-l sufoce. 

Felix M îşi dădu seama că-şi strângea tare pumnii. Respira 
repede şi superficial. Simţea că o să-l apuce din clipă în clipă o 
criză de furie. Senzaţia îi amintea de ceva de foarte demult, cum 
încerca să se ţină după tatăl lui. Numai atunci mai fusese atât 
de furios. 

— Atunci, du-te! strigă Felix după fantomă. Lasă-mă în 
pace! (Îşi scutură carnetul deasupra capului în întuneric.) O să 
te fac eu să suferi când o să povestesc. (Numele străinului 
rămăsese un mister şi se blestemă că nu-l întrebase cum Îl 
cheamă.) Vreme de douăzeci de ani mi-am găsit calea fără nici 
un ghid, mi-am fost maestru şi discipol şi nu m-a încurajat 
altcineva în afară de mine. 

N-avea să fie învins atât de uşor. Striga şi blestemele sale 
răsunau în toate tunelurile ce se desprindeau dintr-al lui. Vorbi 
mânios despre plecarea tatălui său. Bolborosi despre anii 
copilăriei, când fusese hăituit de bătăuşi. N-avusese pe nimeni 
să-l înveţe cum să se poarte sau să se apere. 

În ciuda discursului său sumbru, n-avea să se lase copleşit 
de gânduri nevricoase. Frica îl pândea din beznă, doar la un braţ 
distanţă, şi panica îşi aştepta şi ea rândul. Lăsat fără nici un 
reper în spaţiu, Felix se concentră pe gustul consolator al 
lamentaţiilor limbii sale. 

Să fii un băiat fără tată înseamnă să-ţi creşti arme în loc de 
braţe şi un tun încărcat în loc de gură. Să fii mereu sub asediu, 
fără să te poţi aştepta la întăriri. Să fugi în cea mai mare viteză 
prin beznă şi furia să-ţi depăşească frica, să nu înţelegi că de 
fapt ce vrei e să te izbeşti de un zid sau să cazi într-un puț, să 
descoperi nişte limite, nişte restricţii şi ceva disciplină. Un picior 
rupt. O contuzie. Pedeapsă de la un tată-surogat, chiar dacă 
acel tată nu e decât materia cu legile ei, să te doboare şi să-ţi 
afli limitele. 

De când era copil, furia îi ţinuse loc de tată. De frate mai 
mare. De protector. Furia îi dăduse putere şi curaj şi îl împinsese 


mereu înainte, numai înainte, deşi făcea atâtea greşeli şi n-avea 
nici un mentor să-l ajute sau să-l înveţe şi toţi râdeau de el. 
Furia îl scăpase de catastrofă. Mânia îl ţinuse la suprafaţă. 
Ajunsese cea mai importantă însuşire a sa şi singura lui 
strategie. 

Viaţa îi era alimentată de o baterie cu singurătate la un pol 
şi mânie la polul opus şi Felix, suspendat între cele două, era 
neajutorat. Tatăl său nu ştia ce femeie plină de amărăciune şi 
furie devenise mama lui Felix. Cum, când era mic, îi ţinea 
predici despre slăbiciunea tatălui său. li băgase pe gât acest 
catehism veninos. Şi, convinsă fiind că o să ajungă ca soţul ei 
dispărut, îşi descărca pe el toată furia răutăcioasă. Felix se lupta 
să supravieţuiască într-o casă unde fiecare felie de pâine era 
unsă cu dispreţ. ` 

Îşi ura tatăl pentru că-l lăsase în custodia ei abuzivă. Îi ura 
pe amândoi, îi iubea şi-i detesta cu o pasiune care micşora 
importanţa oricărui alt lucru şi care îi colora întreaga viaţă. 

Ca să scape, se căsătorise cu o femeie care-şi preţuia 
afecțiunea ca pe bani şi o revărsa asupra soţului şi fiului numai 
în schimbul comportamentelor pe care dorea să le cultive în ei. 
Chiar şi în cele mai vesele circumstanţe, soţia lui Felix putea să 
se lase pradă nefericirii. Aceste trăsături, realiză el prea târziu, 
le avea şi mama lui. N-ar fi fost aberant să creadă că se simţea 
confortabil numai într-un astfel de disconfort familiar. 

Dacă nu reuşea să se mai întoarcă, fiul lui, acea copie în 
miniatură a sa, avea să suporte şi el animozitatea maică-sii. 

Chiar de a doua zi, fiul lui avea să aibă aceeaşi soartă. Soţia 
lui Felix se va trezi şi va găsi partea lui de pat goală. Apoi o să 
afle că n-a fost, de fapt, chemat la lucru. Întâi se va îngrijora, 
apoi se va speria, după care va aluneca în disperare. Când îşi 
alesese soţia, în ciuda virtuţilor ei, Felix fusese atras de 
potenţialul ei pentru răzbunare. O trăsătură de caracter nu 
foarte diferită de frugalitatea emoţională a mamei sale. 

Un tren trecu printr-un tunel de deasupra sa. Ca să descrie 
cutremurarea pământului, Felix ezită între cuvintele inventate 
abbeltomish şi abbelhomish. Zgomotul umplu cavernele, apoi se 
stinse. 

Felix îşi consumase furia, aşa că se opri să-şi tragă 
răsuflarea şi în tăcerea încremenită auzi în depărtare nişte paşi 
care se apropiau prin întuneric. Nu erau paşii străinului, ci unii 


mai târșâiţi, mai împiedicaţi şi apăsaţi. Monstrul pe care şi-l 
imaginase ca pe suma tuturor ororilor din capul lui se înfiripă 
acolo, în tunel. 

Gloria mâniei este că nu lasă loc pentru frică. Orice s-ar fi 
apropiat prin beznă, ghidul său înşelător sau copilul lui grotesc, 
Felix era gata să-l sugrume. Ca să-şi elibereze mâinile, băgă 
carnetul într-un buzunar al hainei. Îşi domoli respiraţia 
întretăiată, îşi controlă tot corpul, de la gât la picioare, se 
pregăti pentru momentul când el şi adversarul său aveau să 
intre în contact. Aplecat înainte, o luă la fugă, cărând pumni în 
aer, luptându-se cu orice şi neatingând nimic. 

Pumnii lui deveniră bombe gata să explodeze la impact. 
Când simţi creatura la distanţă de un braţ, Felix se năpusti 
asupra ei. Îşi aruncă în luptă genunchii şi coatele, pumnii şi 
călcâiele, tot ce avea tare în el. Cu aceste bâte şi bastoane lovi 
forma pe care n-o putea vedea. 

Simţi că atârnă în aer, apoi că se prăbuşeşte peste carnea 
strivită şi organele făcute praf ale duşmanului nevăzut, iar 
adversarul său nu făcea nici un efort să se apere. Deşi mai mare 
ca un copil, celălalt părea fragil. Având mânia de partea sa, Felix 
lovi în continuare, până când celălalt nu mai opuse nici o 
rezistenţă. 

Masa gâfâitoare de sub el oftă prelung. Cu vocea ruginită şi 
prăfuită de  nefolosinţă, îngăimă ceva. Zise, strivită de 
certitudine: 

— Sohnemann 2. (Oftă cu accente apocaliptice.) Ai venit. 

În întuneric, monstrul imploră: 

— Te rog, nu fi băiatul meu. 

Chinuindu-se să aprindă un chibrit, Felix merse pe firul 
memoriei ca să descopere sursa vocii şi o găsi printre cele mai 
vechi amintiri. Chibritul se aprinse şi Felix îl apropie de o pagină 
din carnet. 

O faţă închise ochii şi se întoarse să se ferească de lumina 
pâlpâitoare. 

Felix îngheţă. Nu era posibil. Ce truc crud! Ghidul, 
înşelătorul, ştiuse ceva despre trecutul lui şi pusese la cale 
această reuniune falsă. Farsa în sine era monstrul căutat. 

Ţintuită încă sub genunchii lui Felix, apariţia îi spuse în loc 
de bun venit: 

— Am tot aşteptat, sperând mereu că n-o să vii niciodată. 


Probabil era doar un cerşetor plătit, un impostor şi Felix 
rânji gândindu-se la sadismul glumei. Se pregăti să-l omoare. 

— Cum îndrăzneşti? şuieră. 

Atât de rănită îi era inima, că îi trase un dos de palmă 
bătrânului fragil, lipindu-l de podea. 

Stând deasupra lui, incapabil să facă vreun pas, îngheţat de 
dragoste şi repulsie, strigă: 

— Nu eşti tatăl meu! 

Bătrânul îl cercetă. 

— Te-a păcălit şi pe tine. 

— Nu m-a păcălit nimeni, se jură Felix. 

Monstrul spuse: 

— Ba da,Tyler. 

Cu o frenezie disperată, Felix M strigă după ghidul lui să se 
întoarcă. Ghid vorba vine, pentru că sarcina unui ghid e să te 
ducă la o anumită destinaţie, pe când acesta îl îndrumase numai 
spre confuzie şi dezorientare. Înghiţindu-şi furia şi disperarea, 
Felix urlă: 

— Farsa ta deşteaptă şi-a atins scopul! M-ai rănit mai rău 
ca un cuţit! Se uită în jos, la mogâldeaţa de pe podea, şi strigă: 
Acum termină cu prostiile sau jur că-ţi fac bucăţi complicele! 

Nu primi alt răspuns decât cuvintele sale, cuţit, bucăţi, 
complice, care răsunau în întuneric. Ca să arate că vorbea 
serios, Felix ridică mogâldeaţa fragilă, o prinse de beregata 
osoasă şi îi simţi pulsul bătând ca inima unui iepure înainte să i 
se rupă spinarea. 

Atunci, cu o voce gargarisită, impostorul îl întrebă: 

— Băiatul meu, încă îţi mai place să inventezi cuvinte? De 
când erai mic îţi făcuseşi limbajul tău secret. 

Un detaliu din copilărie pe care Felix nu-l mai dezvăluise 
altcuiva decât tatălui său. 

Auzind vorbele alea, îşi privi torţionarul mai cu atenţie. Mai 
văzuse fruntea aia într-un dagherotip pe care-l avea familia, însă 
îl ţinea ascuns. Ochii erau versiuni îmbătrânite ai celor pe care-i 
vedea Felix în fiecare dimineaţă în oglindă când se bărbierea. 
Slăbi strânsoarea pe gâtul fleşcăit. Nu mai fu în stare să spună 
decât: 

— Cum? 

Ochii trişti îi întâlniră pe ai săi. 

Vocea, redusă la o şoaptă, spuse: 


— Băiatul meu, la fel ca tine. (Buzele i se lăţiră într-un 
zâmbet resemnat.) Tyler n-o să se mai întoarcă mulţi ani de- 
acum înainte. 

Felix repetă: 

— Tyler? 

Omul ăla, tatăl lui, zise: 

— Ghidul tău. 

Fără el, era posibil să nu existe nici o scăpare din locul ăla. 
Evident, omul din faţa lui, dacă era într-adevăr tatăl lui Felix, ar 
fi găsit-o până atunci după atâtea îndelungate căutări. Totuşi 
asta era o posibilitate imposibil de acceptat. Prea îngrozitoare 
pentru mintea lui Felix. 

Se gândi la fiul lui. Copilul era acasă, în patul lui, dormea. 
Dar într-o oră, lumea lui avea să-şi schimbe cursul şi micuțul 
urma să devină propriul ghid. Incă un băiat constrâns să se 
reinventeze. Incă un tânăr care avea să crească lipsit de 
apărare în faţa oricărei femei ursuze sau furioase. 

— O să-l revezi, îl asigură tatăl său. Aici e tristeţea. 
(Bătrânul schiţă un zâmbet obosit.) Cam în douăzeci de ani. O să 
te trântească pe jos, plin de furie şi dragoste, cum am făcut şi 
eu cu tatăl meu. 

Pentru că aici, în aceste tuneluri lugubre, îşi găsise tatăl lui 
Felix tatăl. Şi tot aici, bunicul lui Felix se reunise cu tatăl său. 
Aici se aflau oasele bunicului şi străbunicului său şi ale tuturor 
celor de dinaintea lor. 

— Acest Tyler, întrebă Felix, ce urmărește? 

Ca şi cum ar fi presimţit groaza crescândă a fiului său, 
bătrânul zâmbi cald. Vânătăi roşii îi înfloreau pe obraji şi pe 
frunte. 

— Îţi ierţi tatăl? 

Felix spuse cu şovăială: 

— Da. 

— ÎI ierţi pe Dumnezeu? 

Felix clătină din cap. 

Tatăl îşi legănă un braţ, descriind un arc de cerc larg, şi îi 
trânti fiului un pumn în ţeastă. | 

Felix văzu steluțe în beznă. Işi frecă locul dureros, văitându- 
se: 

— M-ai pocnit în ureche! 


— Ca să fim salvaţi, trebuie nu doar să ne iertăm unul pe 
altul, intonă tatăl, ci şi pe Dumnezeu. Fără să-şi ceară scuze 
pentru lovitură, îi mai spuse: O să caut cu tine. O să căutăm 
împreună. 

Felix se întoarse s-o pornească pe urma cuvintelor lui 
inventate: mezoesomerice... polimirositoare... abbeltomish sau 
abbelhomish. Aprinse încă o pagină din jurnal, sperând să vadă 
primul cuvânt înainte ca lumina să se stingă de tot. Pe când 
căuta, îl auzi pe tatăl său spunând: 

— Hai să nu ne grăbim să găsim drumul spre casă. Hai să 
mergem mai în adâncime. (Vorbele îi răsunau puternic între 
pereţii tunelurilor.) Hai să descoperim şi alte aventuri înainte să 
ne întoarcem la lumina şi la aerul pe care le iubim atât de mult. 

Bătrânul stătea cu spatele la el, înaintând mai departe în 
labirint, prin beznă. Se cufunda pe bâjbâite în necunoscutul 
dens. După un moment de ezitare, Felix se întoarse şi-l urmă. 


Mister Elegant 

Nu mă întreba de unde ştiu asta, dar data viitoare când ţi 
se pare că te-ai îngrăşat, gândeşte-te că ai putea să arăţi mult 
mai rău. Când eşti la sală şi-ţi numeri abdomenele sau ridici 
genunchii la piept ca să arzi grăsimea de pe burtă, gândeşte-te 
că unor oameni le creşte de acolo o cu totul altă persoană. In 
zona aia cărnoasă, tremurătoare de sub coaste, unde tu ai doar 
câţiva colăcei de grăsime, unii oameni au braţe şi picioare, 
aproape un alt om care le atârnă deasupra curelei. 

Doctorii numesc asta „parazit epigastric“. 

Unii doctori numesc persoana aia în plus „heteradelfian“, 
un cuvânt sofisticat care înseamnă „frate diferit“. Inseamnă că e 
cineva care ar fi trebuit să-ţi fie frate sau soră, dar s-a născut cu 
capul în pântecul tău. Acest frate în plus se naşte fără creier. 
Fără inimă. E doar un parazit şi tu eşti gazda lui. 

Nici să vrei n-ai putea inventa aşa ceva. 

Şi, te rog, ascultă. Dacă-ţi spun asta şi ai pe cineva care-ţi 
creşte de la subraţ, te rog, nu te simţi jignit. 

Îţi spun toate astea doar pentru că am avut şi eu aşa ceva. 

Şi, crede-mă, mult mai rău decât nişte grăsime 
subcutanată e un străin fără inimă, fără creier. Uneori apare la 
decenii după ce te-ai născut tu. 

Nu mă întreba de unde ştiu, însă după ce ai făcut o sută de 
milioane de abdomene, când aplici ca să devii unul dintre 


dansatorii ăia sexy gen Chippendales, dar ajungi de fapt un 
dansator exotic musculos, eşti întrebat: „Aţi avut vreodată crize 
de epilepsie?“. 

Întrebarea e pe formularul pe care ţi-l dă doctorul în biroul 
lui, la examenul medical de după audiție. Asistenta îţi întinde o 
mapă cu formulare, un pix şi un recipient de plastic în care să te 
pişi. Şi compania de dans nu e, bineînţeles, adevărata 
Chippendales, dar dacă întrebi pe orice dansator exotic terminat 
în ce trupă a fost, ca să mai taie din explicaţiile inutile, o să-ţi 
răspundă „Chippendales“. 

Ştim cu toţii cum arată de fapt manşetele de hârtie albe şi 
papionul negru de la Chippendales, au copyright pe ele. 

Audiţia la care m-am dus eu a fost pentru Savage Knights. 
Savage Knights e genul de companie asemănătoare cu 
Chippendales, numai bărbaţi plini de energie, dansatori exotici 
pentru un public de doamne. Aveau un anunţ pe net, pe 
Backpage. La categoria „Joburi pentru adulţi“, anunţul plus 
sloganul: „Trăieşte-ţi fantezia“. 

În sala de banchete a hotelului Holiday Inn de lângă 
aeroport, în acea după-amiază de duminică, zâmbetul de pe faţa 
mea era o minciună. Bronzul meu era o minciună. La fel şi părul 
meu blond. Pe formular scrisesem că am optzeci şi patru de 
kilograme, şi asta era o minciună. La culoarea ochilor am pus 
culoarea lentilelor mele de contact. La interviu, în partea de 
conversaţie, am spus că vreau să fiu un Savage Knight pentru 
că-mi place să călătoresc în locuri interesante şi să întâlnesc 
oameni noi. 

Adevărul e că nu voiam decât o carieră în care noapte de 
noapte sute de virgine tinere şi bete îmi îndeasă bani în chiloţi 
cu dinţii. 

Am scăzut trei ani din vârsta mea adevărată şi am pus 
douăzeci şi patru. Fiecare dintre dinţii mei îmbrăcaţi era o 
minciună strălucitoare. 

N-am spus nimic de părul meu pubian negru şi agenta m-a 
înştiinţat că sunt în căutarea unui nou Mister Elegant. 
Şaisprezece trupe aparţinând companiei Savage Knights străbat 
lumea, mi-a spus ea, acoperind nevoia omenirii de stripperi. In 
fiecare trupă e un pompier, un ofiţer de poliţie, un militar, un 
muncitor în construcţii cu cască galbenă. Ca o Zi a Carierei 
itinerantă. Plus Mister Elegant, care-şi face intrarea într-un 


smoching şi le oferă trandafiri femeilor de la primele mese. E 
finuţ şi cosmopolitan. Cool ca James Bond. 

In Trupa Unsprezece, ultimul lor Mister Elegant se speriase 
după ce o sărbătorită îndopată cu cocaină din Fairbanks i se 
agăţase de un testicul. 

Atunci a început să-mi iasă parazitul la lumină. 

In acea sală de banchete de la Holiday Inn arătam cum nu 
mă văzusem vreodată în oglinda mea din baie. Bronzat şi dat cu 
cremă. Blond şi zâmbitor. 

Agenta mi-a strâns mâna alunecoasă şi mi-a spus: „Bun. 
De-acum înainte, tu o să fii Mister Elegant." 

Aşa a apărut fratele meu fără inimă şi fără creier. Viaţa e o 
pantă alunecoasă. 

M-am gândit că, dacă aş face efort neîntrerupt, aş putea să 
par toată viaţa de douăzeci şi patru de ani. Pentru partea de 
dans a interviului, cu cântecul „Bodyrock" al lui Moby mi-am 
asigurat succesul în numai 3.36 minute. Poate că am gusturi 
cam retro, dar dacă începi cu un cântec care are priză la public, 
ai câştigat jumătate de partidă. Plus că partea de la final, când 
nu se mai aud versurile, îţi oferă un prilej bun să faci câteva 
cascadorii. 

Am făcut o răsucire în aer, am căzut în şpagat şi am 
terminat cu un salt de jos în picioare. Bronzul şi bărbieritul şi 
zâmbetul îşi făcuseră efectul, aşa că agenta mi-a dat o foaie 
printată cu indicaţii spre o clinică. Asistenta mi-a întins un 
recipient de plastic în care să mă piş. Şi formularul m-a întrebat: 
„Aţi avut vreodată crize de epilepsie?“. 

Aşa că, după toate minciunile, era uşor să marchez 
pătrăţelul cu: NU. Trebuia doar să am grijă să-mi iau la timp 
Clonazepamul. 

Dacă ai văzut pe net clipul cu muşchiulosul dezbrăcat care 
se zbate ca un peşte pe uscat, înconjurat de femei cu cocktailuri 
Rum Hurricane şi Blue Hawaii, cu coaiele roz ieşite din chiloţii 
negri G-string, şi stropeşte în jur cu pişat, atunci îţi dai seama 
cât de greşită a fost acea ultimă minciună. 

Toată lumea de pe planetă a văzut clipul ăla. Nemernicii de 
adolescenţi au inventat un dans căruia i-au spus Mister Elegant: 
se aruncă în mijlocul ringului de dans şi se scutură de parcă ar fi 
curentaţi. Căcăcioşii. 


Oamenii îşi imaginează că e foarte uşor să fii dansator 
exotic. Bărbaţii cred că problema ta cea mai gravă e să ţi se 
scoale la muncă. 

Pe acelaşi formular mai erau şi întrebările: „Suferiţi de 
incontinenţă pe fond de stres?“ şi „Aţi avut vreodată un acces 
de narcolepsie?“. 

Doar din aceste întrebări ar fi trebuit să-mi dau seama 
care-i treaba. Avocaţii nu scot întrebările astea din burtă. Orice 
mare companie de dans, de la Bolşoi la Chippendales, şi-a trasat 
scenariile coşmareşti. Poate, în mijlocul Lacului lebedelor, una 
dintre lebede cade pe scenă, ochii i se dau peste cap până li se 
vede albul, din ciocul ei lung, galben se scurg bale. Sudoare. 
Pişatul gâlgâie peste penele ei albe adorabile. 

În broşura de instruire Savage Knights eşti învăţat să cauţi 
în public persoane cu carnete şi creioane care iau notițe. E o 
organizaţie, Societatea americană a compozitorilor şi a nu mai 
ştiu cui, care dacă te prinde că dansezi pe o melodie şi n-ai 
plătit pentru ea, te dă în judecată, şi pe tine, şi pe Savage 
Knights. Pe deasupra, fiecare stat îşi trimite spionii din Comisia 
de control al alcoolului, care-ţi dau amendă când atingi un client 
într-un fel nepotrivit. lar dacă porţi manşete de hârtie albe şi 
papion negru, rişti să primeşti o citaţie de la Chippendales 
pentru încălcarea copyrightului. 

Să nu mai zic de părul de pe corp. Cea mai rea parte a 
meseriei ăsteia e să le cumperi celor din primul rând câte o 
tequila după ce le-ai atins din greşeală paharele cu un floc. Unul 
singur să nimereşti şi plăteşti un rând de cocktailuri Banana 
daiquiri pentru toţi cei de lângă ring. 

Trăieşte-ţi fantezia. Nici să vrei n-ai putea inventa aşa ceva. 

Să faci pe cineva beat să-ţi pună bani în chiloţi cu dinţii e 
infinit mai greu decât pare. La fel de greu e şi să rămâi de 
douăzeci şi patru de ani. Îţi scuturi moştenirea în faţa unei 
burlăciţe atât de cherchelite cu cocktailuri Long Island Iced Tea, 
că simţi mirosul de floci arşi de ţigara ei. Domnişoara ei de 
pe la spate, în timp ce maică-sa filmează. Aşa se poartă 
virginele bete. Ofițerii de poliţie şi pompierii, cei adevăraţi, se 
plâng de stresul jobului. Nici nu ştiu ce-i ăla stres. Dansatorii cu 
care am lucrat eu obişnuiau să-şi înmoaie moştenirea în apă 
sărată, cum îşi murează un boxer faţa înaintea unui meci, să o 


întărească. În fiecare clipă din timpul tău liber îţi murezi coaiele 
şi-ţi administrezi părul de pe corp. 

O altă parte importantă a instruirii e să te orientezi în timp 
după cântece. „I'm Afraid of Americans" a lui David Bowie îţi dă 
fix cinci minute de putere din chitare. Piesa lui Keith Sweat, 
„One on One", e o măcinare înceată (5:01), perfectă pentru 
dansul unui elefant. Adică un dansator care e prea umflat de 
muşchi să se mai poată mişca şi doar pozează, ca la competiţiile 
de culturism. Pas, încordare, pas. Dublu biceps. Crabul. 

Dacă numeri tot timpul ca să anticipezi sfârşitul unui 
cântec, previi şi eventualele erecţii. Zi un cântec şi-ţi spun 
durata lui, nu numai minutele şi secundele scrise pe album. Îţi 
pot spune cât ţine în realitate. Un dansator bun ştie că remixul 
lui Digweed la „Slave to Love" a lui Bryan Ferry are patru minute 
şi douăzeci şi patru de secunde, deşi e marcat ca având patru 
minute şi treizeci şi unu de secunde. Un dansator leneş o să se 
trezească afundat până la brâu în mulţimea de femei bete când 
se opreşte muzica. 

Dacă-ţi scuturi coaiele pe o melodie mixată de la 
Underworld, „Mo Move" - şase minute şi cincizeci şi două de 
secunde de bas -, e artă pură. Dar dacă n-ai ajuns în culise 
înainte să se oprească muzica şi-ţi scuturi coaiele fie şi pe un 
singur moment de linişte în faţa unor femei străine e hărţuire 
sexuală. 

O altă pantă alunecoasă. Şi nu mă întreba de unde ştiu. 

Linişte. Linişte şi luminile de final strălucind, asta e 
Cenuşăreasa preschimbându-se într-un tip rânjitor, dezbrăcat, 
uleios şi transpirat, cu penisul prea aproape de faţa ta şi de 
paharul cu White Russian apos de zece dolari. 

Cum spune şi broşura de instruire Savage Knights, Mister 
Elegant intră şi împarte trandafiri celor de la primele mese. 
Dansează pe Raven Maize, „Fascinated“, Joey Negro club mix. 
Trei minute şi patruzeci şi două de secunde. Apoi se duce la 
marginea scenei şi dansează pe o melodie mai scurtă, plină de 
energie, să atragă banii împăturiţi. Lucrează la margine şi pe 
podea, îşi dă toată silinţa şi culege bacşişuri, apoi dispare de pe 
scenă cu o clipă înainte de piesa pe care intră Ofiţerul de Poliţie. 

A doua seară, în Spokane, aceeaşi treabă. Apoi în 
Wenatchee. Pendleton. Boise. Un job atât de simplu, că şi un 
parazit fără creier şi fără inimă poate să-l facă. 


Mister Elegant iubea bacşişurile şi numerele de telefon. 
Numere de telefon scrise pe bancnotele primite bacşiş. Numere 
de telefon scrise pe şerveţele şi prinse sub elasticul chiloţilor săi 
negri G-string. Până sus, în Salt Lake City. 

Nu mă întreba de unde ştiu asta, dar există oameni cu 
boala Milroy, la care nodurile limfatice din picioare nu se 
dezvoltă niciodată şi ajung să aibă labe cât nişte valize pe 
picioare cât trunchiurile de copaci. Sau ciclopie, când te naşti 
fără nas şi cu ambii ochii în aceeaşi orbită. 

Sfârcurile lui Mister Elegant erau prea mici şi de un roz pal, 
iar ca să le facă să se umfle şi să pară mari şi roşii, a învăţat să 
le picteze cu ceva care se numea Luciu de buze cu efect de 
volum. E ambalat într-o sticlă cu o pensulă mică, exact ca oja şi, 
când îl dai pe sfârcuri, buze şi pe capul penisului, ele se umflă. 
Mister Elegant îşi evidenția muşchii abdominali cu rimel. Apoi îl 
ştergea cu un şerveţel, ca pântecul lui să nu arate ca un tabel 
de x-0. 

Dacă-şi scotea o lentilă de contact şi se privea în oglinda 
aburită a unei băi de motel, da, încă mai părea de douăzeci şi 
patru de ani. Dar după Billings şi Great Falls şi Ashland şi 
Bellingham, după ce Pompierul le dăduse tuturor lăţei şi după 
sforăiturile care îl ţineau treaz ale Militarului, Mister Elegant se 
simţea stors. Până la Salt Lake City, coaiele lui murate se 
pleoştiră de tot. 

Mister Elegant apăru ţanţoş, cu braţele încărcate de 
trandafiri roşii. li oferi şi începu să-şi descheie nasturii de la 
cămaşa cu pliseuri. Singura diferenţă între Salt Lake City şi 
Carson City sau Reno sau Sacramento e că, după ce-şi desfăcu 
smochingul, după ce intră şi în al doilea cântec, zâmbind şi 
ţinându-şi părul pubian la distanţă de pahare, urmărind cum ies 
dolarii din poşete şi buzunare, cum îşi scriu virginele numerele 
de telefon pe bonuri de bancomat vechi, după un şpagat şi un 
salt înapoi în picioare, cu o gură de aer trasă în piept înainte de 
o răsucire în aer, la minutul doi şi treizeci şi şase de secunde din 
versiunea N-Trance a piesei „Stayin' Alive" (4:02), feţele şi 
băuturile şi bancnotele se înceţoşară. Mister Elegant trase în sus 
cu degetele mari elasticele din jurul fiecărui şold, sus şi strâns, 
ca să se pregătească pentru o tumbă înainte, se lăsă pe vine, 
sări... şi asta-i tot ce-mi amintesc. 


Dacă n-ai observat, muzica s-a oprit şi uite-mă cum încă îmi 
scutur coaiele în faţa ta. Ca şi cum după atâta timp n-aş fi 
învăţat nimic. 

Ce retardat. 

De când mă ştiu, am avut o formă de epilepsie temporală. 
Mama şi tata îmi vorbeau şi eu îngheţam. Privirea mi se înceţoşa 
şi toţi muşchii mi se destindeau. O auzeam încă pe mama 
vorbind, îmi spunea să fiu atent, poate că pocnea din degete 
înaintea ochilor mei, dar nu reuşeam să spun nimic sau să mă 
mişc. Vreo jumătate de minut, care părea o veşnicie, nu puteam 
decât să respir. 

Mi-au făcut RMN-uri şi EKG-uri. Nu puteam să merg cu 
bicicleta decât pe străzi pustii. Mă căţăram în copaci şi privirea 
începea să mi se tulbure. Mă trezeam întins pe pământ, cu 
prietenii care mă întrebau dacă sunt OK în jur. La o piesă 
şcolară, pruncul lisus, Maria, Iosif, şase păstori, trei cămile, un 
înger şi ceilalţi doi magi au aşteptat o veşnicie, cât eu am stat 
împietrit, ţinând în mâini o cutie cu tămâie, iar doamna Rogers a 
întins gâtul din culise şi mi-a şoptit: „Binecuvântează-mă pentru 
că îţi aduc ofranda asta umilă. Îţi aduc asta!“. 

Dar după zece ani de Clonazepam ajunsesem să controlez 
situaţia. 

Problema a fost că mi-a expirat reţeta în Carson City. 
Oboseala a contribuit şi ea. La fel, băutura şi fumul de ţigară, 
gălăgia, toate erau factori de risc. In Salt Lake City am avut o 
criză tonico-clonică, ceea ce pe vremuri se numea grand mal. M- 
am trezit în ambulanţa cu sirena pornită, la timp ca să văd un 
elev la postliceala sanitară îndesându-și un teanc gros de 
bancnote de un dolar pişate în portofel. „Mister Elegant.“, a 
spus clătinând din cap. O pătură prinsă în curele mă imobiliza şi 
simţeam miros de căcat. L-am întrebat pe elev ce s-a întâmplat. 
Şi-a îndesat portofelul în buzunarul de la spate şi mi-a spus: 
„Amice, nu vrei să ştii.“ 

Până m-au externat, trupa mea era deja în Provo şi un nou 
Mister Elegant o aştepta acolo. Valiza mea era la Motel 6, unde 
fusesem cazat. 

O asistentă socială a venit la patul meu şi mi-a explicat că 
mintea omului nu e altceva decât un ciclu constant de activitate 
electrică. Mi-a spus că o criză e ca o explozie de electricitate 
statică, o furtună în cap. 


l-am zis: „Spune-mi ceva ce nu ştiu, doamnă". 

Şi mi-a zis de focomelia, o boală la care te naşti cu palmele 
ieşind din umeri. Fără braţe. Denumirea populară pentru 
această malformaţie congenitală e „mâini de focă". S-a găsit o 
corelaţie între boală şi un sedativ, Thalidomide, dar ea există 
dinaintea lui. Mi-a spus de sirenomelie, boala aia la care te naşti 
cu picioarele lipite şi arăţi ca un peşte. De aici şi numele, 
„sirenomelie", poate şi originea ideii de sirenă. Asistenta socială 
mi-a spus că o cheamă Clovis, că a fost şi ea dansatoare, ba 
chiar dansatoare exotică, încercând să ascundă că suferea de 
narcolepsie. Avea părul lung şi blond, ochi albaştri, picioare 
lungi şi fine, fără urme de bronz. Lângă patul meu, părul ei era 
creţ şi şaten. Ochii îi erau căprui şi pantalonii albi, prea strânşi 
pe coapse ca să poată sta picior peste picior. 

Când dansa, îşi ţinea boala sub control cu Provigil, numai 
că la un moment dat i-au rămas puţine pastile şi a început să 
mai reducă din doze, să rupă pilulele în două. Într-o noapte, într- 
un bar de motociclişti din Rufus, New Mexico, Clovis şi-a făcut 
intrarea, s-a agăţat de bară sus şi s-a învârtit sub impulsul forţei 
centrifuge, cu părul blond legănându-se, cu trupul bronzat 
coborând în spirală spre scenă. 

In timp ce-mi povestea toate astea, ochii căprui i s-au 
umezit. Clovis nu-şi amintea când ajunsese jos. Se trezise în 
culise, fusese lăsată gravidă de vreo treizeci şi doi de clienţi. De 
unii de două ori. 

„Pe ce melodie dansai?“, am întrebat-o. 

Inlăcrimată, Clovis mi-a răspuns: „Portishead, «Sour 
Times». 

„A, da. Vocea dulce şi întunecată a lui Beth Gibbons. Patru 
minute şi unsprezece secunde.“ 

„Patru minute şi opt secunde“, a zis Clovis ridicând dintr-o 
sprânceană. „Vezi cât e pe scenă, nu trebuie să ai încredere în 
ce scrie pe coperta albumului." 

„Care era numele tău de scenă?“, am întrebat-o. 

Clovis s-a uitat la ceasul de mână, zicând: „Asta a fost 
demult. Acum am aproape treizeci de ani“. 

„Şi eu“, am zis. 

S-a uitat la formularul din mapă şi a spus: „M-am gândit eu 
că vârsta de-aici e o minciună". 


Înainte să se ridice şi să plece, am rugat-o să-mi spună ce 
sa întâmplat. Ce s-a întâmplat cu adevărat. 

Copilul s-a născut la nouă luni fix, un băiat. Nu arăta ca 
nimeni dintre cei pe care-i ştia şi imediat s-a urcat într-o 
limuzină şi s-a dus să locuiască în Malibu Colony, cu doi 
producători milionari gay. 

„Că tot vorbeam de străini fără creier şi fără inimă care-ţi 
ies din burtă." 

Deja îmi povestise de parazitul epigastric. 

„Nu", am zis, „te-am întrebat ce mi s-a întâmplat mie." 

Timp de un minut lung, Clovis a clipit doar, tăcută. În cele 
din urmă, pe un ton de asistentă socială profesionistă, mi-a 
răspuns: „Există o înregistrare a... evenimentului". 

O burlăciţă intrase pe ascuns cu o cameră video în club şi 
m-a filmat din momentul când împărţeam trandafirii roşii. Mi-am 
început numărul şi ea a continuat să filmeze. Au pus o măzgă 
digitală pe coaiele mele când l-au arătat la TV. Mai întâi la un 
post japonez cu filmuleţe de amatori comice, apoi în Europa. Pe 
internet, clipul de patru minute şi douăzeci şi una de secunde a 
ajuns viral, a fost descărcat în toată lumea. O sursă nesecată de 
glume pentru emisiunile de seară. 

Asociaţia compozitorilor dădea în judecată website-urile şi 
motoarele de căutare pentru distribuirea neautorizată a piesei 
„Stayin' Alive". Sindicatul Chippendales nu era prea fericit că 
purtam manşete de hârtie albe. Cineva care se recomandase ca 
producător la Late Show a sunat la recepţia spitalului, rugând să 
i se facă legătura cu mine. 

l-am spus lui Clovis că vreau să văd cu ochii mei. 

Şi ea mi-a răspuns: „Nu, nu vrei". 

„Cât de rău poate să fie?', am zis. 

„Ţi-ai pierdut controlul asupra măruntaielor", mi-a explicat 
ea. 

De aici şi mirosul din ambulanţă. 

„Nici chiloţii G-string nu ţi-au prea fost de ajutor." 

Nu m-am uitat niciodată la clipul ăla. 

Utah părea un loc destul de bun să mă ascund, aşa că am 
rămas în Salt Lake City şi mi-am lăsat părul pubian să crească 
iar. M-am vopsit în şaten. Mi-am descojit toată pielea bronzată şi 
am mâncat tot ce n-ar fi putut mânca Mister Elegant: pui fripţi, 
plăcinte cu fructe şi chipsuri cu aromă de barbecue. 


Când ajungi la treizeci de ani, încerci să scapi de omul care 
ai devenit ca să scapi de omul care ai devenit ca să scapi de 
omul care erai la început. Aşa că pentru o vreme am devenit 
Mister Porc Burtos Palid şi Acru. Am lucrat la un fast-food şi, o 
dată la câteva milioane de cheeseburgeri, un client se holba la 
mine de după tejgheaua unsuroasă şi se vedea în ochii lui cum 
înceta să-şi dea seama unde mă mai văzuse. 

lar eu pocneam din degete şi întrebam: „Vrei şi cartofi?". 

De câte ori primeam o bancnotă de un dolar, mă spălam 
apoi pe mâini. 

Poate că, dacă m-aş fi zbătut în fecale, lumea s-ar fi prins, 
dar pe urmă au murit chinezii ăia în incendiu în magazinul ăla 
caraghios şi lumea comediei a uitat de mine şi de dezastrul 
meu. 

Dar Clovis n-a uitat. Şi nici eu. 

Clovis venea să ia prânzul, cheeseburgeri, şi aducea câte 
un puşti ale cărui degete erau sudate în două perechi de cleşti 
cărnoşi şi ale cărui picioare erau ofilite şi inutile. Ectrodactilie, o 
boală care în popor se numeşte „mâini de homar". Mi-a 
prezentat o tânără cu pygomelia, ceea ce înseamnă că avea 
patru picioare, practic două pelvisuri unul lângă altul şi patru 
picioare funcţionale pe care le ascundea sub fuste lungi. 

Eu încă măsuram timpul prin cântece. „Steppin' Out" al lui 
Joe Jackson ţine patru minute şi nouăsprezece secunde, destul 
cât să fumezi o ţigară pe alee. „You Keep Me Hanging On" a lui 
Kim Wilde durează patru minute şi cincisprezece secunde, cât 
îmi ia să schimb cilindrul de gaz de la aparatul de suc. Nu poţi 
să uiţi nimic din ce vrei să uiţi. Nici un moment de care vrei să 
scapi. 

În cele din urmă, Clovis m-a invitat la ea să mă întâlnesc cu 
nişte oameni. l-am răspuns că în fiecare zi mă întâlnesc cu sute 
de oameni. Dar mi-a zis că e cu totul altceva. 

La ea în apartament, mi-a făcut cunoştinţă cu o fată 
normală, din burta căreia ieşea aproape o întreagă altă fată. Era 
prima heteradelfiană pe care o vedeam, Mindy. Apoi am 
cunoscut un puşti cu o faţă uriaşă, plină de cocoloaşe ca o 
pernă. Neurofibromatoză, boala Omului Elefant. Alex, douăzeci 
şi trei de ani. O roşcată drăguță, cu labele picioarelor crescându- 
i direct din burtă. Osteogeneză imperfectă. Gwen, douăzeci şi 
cinci de ani. 


Clovis mi-a zis: „Tu ştii muzica. Ştii să coordonezi mişcările 
scenice. E ideea lor, se gândeau că poţi să-i înveţi dans exotic... 


Striptease, adică. O trupă de dansatori exotici cu 
dizabilităţi. Erau tineri şi se plictiseau în Salt Lake City. Se 
gândeau că oricine poate să-şi lucreze muşchii, să-şi oxigeneze 
părul şi să-şi facă un bronz fals cu un spray. De ce să nu ofere 
publicului ceva ce nu se baza pe o grămadă de minciuni? De ce 
să nu vadă lumea şi nişte dansatori adevăraţi, care nu se 
ascund după zâmbete false? Puşti nebuni, idealişti. Numai în 
Utah. 

Le-am spus: „Sigur, sunteţi tineri şi plini de vise. Sigur, 
sunteţi monstruoşi. Dar puteţi dansa...? 

Clovis a zis: „l-am învăţat ce ştiam despre dansul la bară, 
însă speram." 

Producătorii milionari ofereau drept finanţare o sumă cu 
şapte cifre. Pentru început. La naiba, dacă-i puteam învăţa pe 
unii dintre elefanții ăia pe steroizi să danseze, puteam să învăţ 
pe oricine. 

Cum spune pe Backpage: Trăieşte-ţi fantezia. 

Aş vrea să spun că a fost uşor. Oamenii o să-ţi înţeleagă 
întotdeauna greşit intenţiile. Oamenii mă acuză de exploatare. 
lar o afacere mică nu e treabă uşoară. In Boulder, Glenda, fata 
cu doi ochi într-o orbită a şters-o cu un speculant la bursă 
milionar. În lowa City, Kevin, dansatorul nostru pitic cu displazie 
spondiloepifizară, a lăsat însărcinată o burlăciţă. E bine că Clovis 
ne însoţeşte în turnee ca o mamă. Dumnezeu ştie ce-o să mai 
fie în septembrie, când lansăm serviciul de escorte. 

Eu, unul, la fiecare show sunt leoarcă de sudoare în culise. 
Număr secundele fiecărui cântec. Mă uit după spioni de la 
Asociaţia compozitorilor care scriu în carnete şi fiecare muşchi 
din picioare şi braţe îmi zvâcnește, retrăind toate şpagatele, 
răsucirile în aer şi salturile pe care le-am făcut pe scenă. Când îi 
văd pe puştii ăştia nebuni atrăgând bancnotele şi dansând în 
poală pentru bacşiş, încă mă trezesc şoptind. 

Şoptind: „Binecuvântează-mă pentru că-ţi aduc ofranda 
asta umilă." 

Şoptind: „lţi aduc asta!". 


Tunelul dragostei 

Oamenii spun că părul continuă să crească după moarte. 
Povestesc despre cadavre dezgropate cu păr lung şi des, ca de 
fată, pe care nu-l aveau la înmormântare. Cu unghii lungi-lungi, 
cum numai femeile bogate îşi permit să poarte. De parcă în 
moarte primim un tratament de înfrumusețare de lux. 

Mit sau adevăr? La ultima noastră întâlnire, vineri seară, îmi 
spune: „Hai să aflăm". 

Mă sunase cu o săptămână înainte şi mă întrebase cât de 
târziu pot să o programez. Mi-a zis că nu e în stare să stea 
nemişcată. 

In studioul meu, scoate o lumânare din poşetă. Spune 
„Arde-o pe asta" şi mi-o întinde. Mă întreabă dacă mai am şi 
altceva în afară de melodii cântate la sitar. 

Părea cam nesigură pe picioare când a venit. E greu de 
spus, pentru că era într-un cărucior cu rotile. In meseria asta nu 
e deloc neobişnuit să vezi un cărucior cu rotile. Mulţi plătesc de 
fapt pentru atingere. E ca şi cum ţi-ai face un permanent când 
de fapt tânjești după senzaţia plăcută pe care o ai când te spală 
cineva pe cap. Nu că femeia asta ar avea nevoie de îngrijire. Are 
părul oxigenat de la rădăcină până la vârfuri. Are picioarele 
netede ca osul. Totul face parte din experiment. In cele din 
urmă rămâne goală, în afară de brăţara de pe încheietură, 
precum cea a unui nou-născut, doar că pe a ei scrie „NU 
resuscitaţi". 

Jumătate din părul ei, spune, a fost depilat cu ceară, cel de 
pe corp. Celălalt e oxigenat, ca al lui Jean Harlow, ca al Lanei 
Turner. Înainte să o aşez pe masa de masaj, îmi spune să las 
picioarele la urmă. Spune că dacă simt fire de păr înseamnă că 
mitul e adevărat. Spune că cel mai bun lucru când eşti în ultima 
fază e că nu trebuie să-ţi vopseşti rădăcinile. 

Partea cea mai rea când eşti într-un scaun cu rotile, spune, 
nu e că-ţi face picioarele un bagaj superfluu. E că-ţi face mare 
parte din mobilă superfluă. Femeia asta spune că are mobilă 
superbă, Louis Seize cu broderii pe braţe, canapeluţe Louis 
Quinze. De când a ajuns în scaunul cu rotile, cele mai 
importante posesiuni ale ei - scaunele, canapelele, inima, 
creierul - nu sunt decât obstacole. 

Poşeta ei, spune, e plină cu bani. „Când termini, bagă-ți 
mâinile în ea ca şi cum ar fi Halloween şi banii ar fi dulciuri." 


Poliţia nu trebuie să ştie că avea bani la ea. Sau un ceas cu 
diamante. 

Îmi dau seama că drogurile pe care le ia funcţionează, 
pentru că nu râde. Genul de droguri legale în statul ăsta. Sunt 
atât de ne-sinucigaşe, că i-au fost plătite din asigurare. A trebuit 
să contribuie şi ea cu zece dolari, însă era oricum o economie 
uriaşă. Masajul, în mod ironic, nu era acoperit. 

Din experienţa mea, i-am spus, dacă n-ai fost implicat într- 
un accident de maşină grav, masajul nu e niciodată acoperit. In 
profesia asta, ce vrea ea ar fi o definiţie nouă pentru „un final 
fericit". La asta de obicei se râde. Oamenilor le place să facă 
zgomot. 

După o tăcere foarte lungă, o întreb dacă e OK. 

„Scuze", îmi spune, „e Fenilalanina, nu mă lasă să 
vorbesc." 

Îi spun că asta n-ar fi prima oară când cineva îşi face ieşirea 
finală pe masa mea. De aia au început maseurii să ceară plata 
înainte. E jenant să-i zici cuiva în situaţia ei că nu e prea original 
în gândire. E ca insulta finală. După primul incident de genul 
ăsta, ofiţerul de poliţie m-a sfătuit: „Poate ar fi bine să păstrezi 
toate mesajele telefonice, în caz că se face vreo anchetă". Ca să 
dovedesc că nu sunt complice. 

Îi mulţumesc că a ales ultima oră din program. M-aş simţi 
straniu dacă ar trebui să masez umerii cuiva imediat după asta. 
Ca să nu mai spun că nici un client n-ar vrea să vadă, pe când 
aşteaptă în anticameră, un alt client scos din cabinet într-un sac 
negru cu fermoar. 

Nici un client nu-mi spune pe faţă ce are în minte. Dar 
imediat ce cocktailul de substanţe moderne, urmaşele cucutei, 
îşi face efectul, toţi îşi dau drumul la gură. 

Îi spun: „Mângâierile lungi fac sângele să circule mai 
repede". De fapt, voiam să spun „drogurile". 

Ca s-o fac să vorbească, o întreb pe cine să sun. Caut ruda 
cea mai apropiată, cineva mai intim decât un medic legist. 

Îmi spune că, atunci când primul ei soţ a vrut să dea în 
primire, nu l-a asistat nici un medic. Ca ajutor profesionist a 
avut doar o lamă Gillette cu tăiş dublu. Ea l-a găsit în cadă. 

„Care-i cel mai rău masaj de care ai avut parte vreodată?', 
mă iscodeşte. 


O întreb dacă-şi aminteşte o carte care se chema Tot ce 
voiai să ştii despre sex (dar îţi era teamă să întrebi). 

Dă din cap şi spune: „1969'. 

In capitolul despre feromoni, cartea îi sfătuieşte pe tinerii 
cititori: când te trezeşti dimineaţa, înainte să te îmbraci, şterge- 
ţi testiculele cu o batistă curată. Impătureşte batista şi ţine-o în 
buzunarul de la piept, uşor ieşită în afară, toată ziua. Cartea 
promitea că pentru femei mirosul o să fie irezistibil. Că funcţiona 
sau nu, sfatul a făcut o modă din purtarea batistei. Cel mai rău 
masaj l-am experimentat în 1985. Eram un întârziat. 

Maseuza era o fată. Probabil că răcise. Sau era alergică. 
Ceva legat de sinusuri, pentru că tot strănuta. Nu era genul ăla 
de masaj numit „Jack Shack", care se termina cu o „eliberare 
totală". Dar poate lucrase într-unul dintre locurile alea jegoase 
unde trebuise să provoace o eliberare fierbinte după alta. Ca şi 
cum s-ar fi răzbunat acum, strănuta întruna şi, chiar după ce i- 
am zis „Sănătate!", nu şi-a acoperit gura şi nările. Stăteam 
întins cu faţa în jos pe masă şi simţeam pe spate cum eram 
împroşcat cu salivă. 

Nici nu şi-a cerut scuze. O făcea cu atâta seninătate, că am 
ajuns să mă întreb dacă n-o fi fost vreun fel de masaj nou. 
Strănuta şi imediat întindea saliva cu mâinile până îmi intra în 
piele. Făcea şi economie la ulei. 

Când s-a terminat sesiunea, m-am îmbrăcat i-am plătit. 
Strănuta încă, aşa că, fiind un gentleman, am scos batista din 
buzunar şi i-am oferit-o. Când a dus-o la nas şi la gură, aproape 
s-a strâmbat, ca şi cum cartea aia greşea în privinţa femeilor. l- 
am spus s-o păstreze. La plecare i-am mai zis să aibă grijă de 
ea. Nu ştii niciodată la ce poate duce o infecţie. i 

Femeia de pe masă râde. O simt prin palme. In sfârşit, 
provoc o eliberare. 

M-a găsit pe internet, spune, pe Angie's List, ceea ce pare 
bizar. Clienţii care apelează la mine pentru genul ăsta de masaj 
specializat nu mă recomandă apoi prietenilor şi familiei. „N-am 
ceea ce se cheamă clienţi fideli.' Nu pentru tipul ăsta de 
serviciu. 

M-a găsit, spune ea, când s-a dus la Zoom Care pentru o 
răceală care nu-i mai trecea. Era Zoom Care-ul de lângă 
Westfield Outlet Mall, între Pantofi ieftini şi Lumânări de 
Connecticut, unde se vând rebuturi de fabrică la preţ redus. 


Lumânări care pârâie. Lumânări care nu stau aprinse. Îmi spune: 
„Locul ăla n-avea nimic din cabinetul prietenos al unui doctor de 
serial TV". Se gândea că are o infecţie în gât şi - bang! 
Asistentul de la Zoom Care n-a pomenit de Faza Terminală, dar 
probabil că nu intra în atribuţiile lui. Fără să ezite, ea s-a dus 
alături şi a cumpărat o lumânare de culoarea dovleacului care ar 
fi trebuit să miroasă a nucşoară. 

Până i s-a pus diagnosticul complet, era deja prea târziu să 
mai treacă prin partea aia de la care îţi cade părul. _ 

O întreb dacă a plănuit ceva în privinţa corpului. Imi spune 
că a fost o bătaie de cap să găsească o esteticiană care să-i 
facă o epilare braziliană în faza în care se afla. 

Şi i-a zis cioclului că vrea sicriu deschis şi fustă scurtă. 
Adică un neglijeu. „Vreau să vadă foştii mei soţi ce-au pierdut." 

Când o întreb „De ce blondă?", mă întreabă la rândul ei 
dacă citesc ziarele. E întotdeauna mai tragic când moare o 
blondă. 

Dacă tot mi-a pomenit de foştii ei soţi, o întreb: „Câţi ai 
avut?". Îmi zice că primul era pe vremea când actele pentru 
căsătorie costau zece dolari. Chiar şi un masaj costă mai mult 
acum. Chiar şi să-ţi speli maşina costă mai mult. „Zece dolari ca 
să-mi dau peste cap restul vieţii", îmi spune. „Cum să ratez aşa 
un chilipir?" 

Mă întreabă dacă nu vreau să-i las labele picioarelor la 
urmă. „Sunt atât de gâdilicioase, că e mai bine să nu fiu aici 
când ajungi la ele." 

Trec la atingeri mai puternice între umeri, însă nu atât de 
puternice pe cât şi-ar dori ea. 

„E plăcut", îmi zice, dar mă încurajează să apăs mai tare. 
Mă asigură că are un bilet scris de mână în poşetă, unde explică 
totul, în caz că o să se întrebe poliţiştii de ce-i plină de vânătăi. 

Mă prefac că apăs mai tare. Nu că ar mai observa 
diferenţa. A luat din drogurile alea vreo zece supradoze. E atât 
de dusă, că aş putea s-o bat cu pumnii şi nu i-ar ajunge. 

„Ştii de ce-mi aminteşte asta?", mă întreabă. Nu ştiu. 

Apăs atât de tare, că-i fac vocea să tresară, ca şi cum ar 
conduce maşina pe un drum denivelat. „Când primul meu soţ m- 
a cerut de nevastă, m-a dus la o spălătorie de maşini." Şi spune 
numele francizei. 


Mi-am spălat maşina acolo în multe oraşe. Partea cea mai 
complicată e să ţii roţile drepte ca să le bagi între micile şine. 
Adolescentul cu coşuri care te ghidează dă din mâini spre 
stânga şi spre dreapta ca pe pista de avioane. Plăteşti prin 
geam şi ei îţi spun să scoţi din viteză şi să-ţi laşi motorul să 
meargă. Orice s-ar întâmpla, să nu te atingi de frâne. O bandă 
transportoare iese din podea şi te propulsează înainte. 

Spălătoria asta unde a dus-o bărbatu-său era ca toate 
celelalte: o clădire lungă, strâmtă, cu câteva ferestre prin care 
se vede taifunul dinăuntru. 

„A numit-o Tunelul Dragostei." Oftează. 

Logodnicul ăla al ei, primul, i-a spus: „Nu-ţi face griji, iubire. 
Sunt deştept cât pentru amândoi". A plătit pentru cea mai 
scumpă ofertă, în care periile automate coboară din tavan şi se 
învârt pe maşină şi totul pare să dureze o veşnicie. E ceaţă ca-n 
junglă şi durează cât un somn la prânz. Casetofonul cu opt piste 
cânta „We've Only Just Begun" de la Carpenters. Maşina lui avea 
geamuri şi uşi automate. 

„Credeam că flirtează. Nu ştiam că o să doară." 

După câţiva metri, el a deschis geamul din dreptul ei. Era 
prea târziu să sară. Chiar dacă scăpa, n-avea unde să se ducă. 
Roboții ţineau maşina prizonieră. Un jet de apă fierbinte a izbit-o 
dintr-o parte şi ea a ţipat. N-a reuşit să ridice geamul, probabil 
că el îl blocase cu siguranţa pentru copii. Striga, ca să se audă 
prin zgomot: „Sheilah, înainte să te măriţi cu mine vreau să ştii 
ce înseamnă căsnicia". Spuma fierbinte îi ardea pielea de pe 
gât. Fâșiile grele de piele coborâseră şi o biciuiau. 

Mişcându-se cu încetineala unui melc, ea spune: „Semănau 
cu nişte cili. Era ca şi cum aş fi fost digerată". 

A încercat să-şi scoată centura de siguranţă şi să sară pe 
bancheta din spate, dar un jet de detergent a orbit-o. O usturau 
ochii. Când a deschis gura să ţipe, s-a înecat cu detergent. Nici 
măcar nu vedea ce-o atacă, dar simţea că nişte animale îi 
jupoaie pielea de pe faţă şi de pe gât. Când periile rotitoare îi 
aruncau şi mai mult săpun în rănile deschise, se simţea ca şi 
cum ar fi fost stropită cu acid clorhidric. 

Tânărul ăsta cu care voia să se mărite a strigat: „Crezi că o 
căsnicie înseamnă fericire? Nu, înseamnă ceva ca asta!". 

După cum scuipa cuvintele, îşi dădu seama că şi geamul lui 
era deschis şi că plănuia să se înece lângă ea. Şi-a închipuit cum 


la urmă tunelul îi scuipă afară: două cadavre umflate de apă. 
Tuşind, el a strigat: „Poate crezi că sunt rău, dar de fapt îţi fac o 
favoare uriaşă". 

Amintindu-şi durerea, ea spune că era într-adevăr cumplită. 
Ceva o făcea să creadă că el mai trecuse prin asta, cu alte 
femei, şi poate că aşa se explica de ce era încă burlac. 

Între timp, maxilare lacome îi înşfăcau părul lung şi i-l 
smulgeau din rădăcină. Un potop de apă rece ca gheaţa o udă 
până la piele. Era ca o tortură. Cum erau înecate vrăjitoarele. 
Cum sunt înecaţi teroriştii, deşi n-aveau nici un secret de 
mărturisit. 

Oarbă, în agonie, îl simţea suferind alături şi asta era 
singura ei consolare. După perii, roboții îi scuipară ceară de 
maşină direct în ureche. Nu mai auzea nimic în afară de huruitul 
motorului. Prinzând şi frecând nepăsătoare, maşinăria îi rupsese 
bluza preferată. 

Logodnicul ei striga: „Noi doi n-o să mai facem niciodată 
sex pentru prima oară!". 

Continuau să înainteze. Cu aceeaşi viteză. N-aveau cum să 
oprească sau să se întoarcă. 

Şi el striga: „Când o să fim căsătoriţi, o să ne spunem vorbe 
pe lângă care ce se întâmplă acum o să pară o plăcere". 

După ceară, au fost biciuiţi de alte perii rotitoare. Apoi 
uragane tunătoare de aer le-au izbit şi le-au întins feţele. Se 
simţea deja ca un gunoi aruncat pe plajă de furtună. Amândoi 
erau chei pe jumătate. Părul care le mai rămăsese strălucea, alb 
de săpun şi ceară. 

„Masajul tău îmi aminteşte de ziua aia. Fără supărare", îmi 
spune. De-acum e când trează, când dusă complet. O simt după 
cum i se încetineşte respiraţia. Nu e nici o crimă, dar tot 
pregătesc o variantă pentru poliţie. Ca să o ţin trează, o întreb: 
„De ce nu-ţi place muzica la sitar?". 

Primul ei logodnic n-a bătut-o niciodată, dar după ce-a ieşit 
de la spălătorie era învineţită, zgâriată şi arsă. Părul care-i mai 
rămăsese era încâlcit. Un fir de spumă fierbinte i se scurgea 
printre sâni. 

Ventilatoarele cu aer încins de la ieşire au pârjolit-o. 
Scoteau un huruit de parcă venea sfârşitul lumii. De parcă 
Dumnezeu ti-ar fi strănutat în faţă. 


l-a acceptat inelul oricum, gândindu-se că ce era mai rău 
trecuse. Aşa şi fusese, dar numai pentru şaptesprezece ani. 

Am întrebat-o de ce l-a ajutat când l-a găsit în cadă şi mi-a 
spus că a fost nevoită. „Dacă nu l-ar fi ajutat", a adăugat, „ar fi 
fost ca şi cum ar fi născut numai jumătate de copil." L-a „ajutat", 
adică i-a masat braţele. Să împiedice sângele să se coaguleze. A 
spus că a fost ca şi cum ar fi muls o vacă. Ideea era ca lucrurile 
să se mişte spre lumea exterioară. Ca el să se ducă până se 
răcea apa. 

Imi spune toate astea cât îi masez braţele. 

Imi spune că ce a făcut pentru primul ei soţ era definiţia 
adevărată a ceea ce oamenii numesc „măsuri eroice". Care-i 
diferenţa, dacă asta vrea omul? Fusese obositoare toată munca 
aia ca să devină văduvă. Abia pe urmă şi-a dat seama că ar fi 
trebuit să renunţe cât avea încă un avans. Bucuriile văduviei ţin 
numai până te măriţi iar. _ 

Inclinaţii 

Era fata asta. O chema Mindy. Mindy Evelyn Taylor-Jackson. 
Un nume care avea să apară în cele din urmă şi în dosarele 
tribunalului. Vedeţi voi, tot ce urmează o să se sfârşească la 
tribunal. Nu vreau să stric suspansul, însă dreptatea o să 
învingă. 

E mult de povestit, dar ce trebuie să ştiţi mai întâi e că 
Mindy a rămas însărcinată. La treisprezece ani, nici mai mult, 
nici mai puţin. Voia să fie majoretă şi să ajungă asistentă de 
avocat şi îşi dorea un Porsche 911 Carrera 4S Cabriolet negru, 
cu interior din piele Special Edition. Ultimul lucru pe care-l voia 
era un copil. Părinţii ei, pe de altă parte, aveau alte idei. Erau 
evanghelişti, apărători declaraţi ai vieţii. Viaţa începe la 
concepţie, i-au spus; totuşi în cele din urmă i-au promis că, dacă 
duce sarcina până la termen şi dă copilul spre adopţie, o să-i 
cumpere un Porsche. 

La început se plimba cu maşina numai după ore, în 
parcarea bisericii. Făcea cercuri şi opturi pe asfalt, ca o 
sălbăticiune care se învârte de colo-colo prin cuşcă. Pe atunci, în 
partea aia de ţară nu era atât de uşor să obţii un Porsche. Erau 
ca ajutorul social sau ca raiul. 

Oamenii mari spuneau că trebuie să munceşti din greu şi să 
nu tragi pe nas. O să-ţi vină rândul. 


Mama şi tatăl ei îşi doriseră să o înveţe despre frumuseţea 
şi sacralitatea vieţii. Dar Mindy a învăţat altceva. Înainte să 
împlinească şaisprezece ani, avea trei Porsche. Trei Porsche şi 
cei mai mari sâni din clasă. Şi n-avea vergeturi de la graviditate. 
Avantajul de a începe devreme. Se spunea că primise o ofertă 
de la vânzătorul de Porsche din St. Cloud. Se mai spunea şi că 
trecuse recent pe la obstetrician şi, dacă mai ţineau banii 
părinţilor şi cervixul ei, Mindy Taylor-jackson avea să obţină 
Porsche gemene. Să aibă cinci maşini înainte să termine liceul. 


Kevin Clayton a văzut-o pe Mindy cu maşina ei luxoasă de 
400 de cai-putere cu roţi cromate. Aşa că, pentru a şaisprezecea 
zi de naştere, Kevin Clayton a cerut un abonament la Elle Decor. 
În septembrie a cerut un gerbil. Câteva zile mai târziu, când a 
dispărut, a cerut altul. Până la începerea şcolii ceruse patru 
gerbili. Până la Halloween ceruse deja şase gerbili. A scris pe 
lista de cumpărături a maică-sii, prinsă de frigider cu un 
magnet: „Avem nevoie de mai multă vaselină”. Borcanul cu 
vaselină din baie l-a golit în toaletă. 

Când maică-sa a cumpărat alta, a observat că făcuse pe 
borcan o linie neagră cu carioca. Să înregistreze nivelul. Aşa 
cum făceau pe sticlele de votcă şi de gin. Kevin a scos imediat 
câteva linguri şi le-a aruncat în toaletă. S-a dus în dormitor şi a 
deschis cuşca gerbilului. A băgat mâna înăuntru şi a prins mica 
minge blănoasă de coadă. 

Cineva bătu la uşă. Kevin ridică noul gerbil. De pe hol, 
taică-su spuse: 

— Trebuie să vorbim, domnule. 

Kevin duse gerbilul la fereastră. O deschise şi îl cobori până 
foarte aproape de pământ. 

— Intru, zise domnul Clayton. 

Se auziră nişte chei zdrăngănind. Kevin îi dădu drumul 
gerbilului şi îl privi cum o rupe la fugă. Era toamnă. Totul dădea 
în pârg. Totul era de mâncare. Închise fereastra, se aruncă pe 
pat şi deschise ultimul număr din Elle Decor exact când taică-su 
intra pe uşă. Cum puse piciorul în dormitor, se uită la cuşca 
goală. 

— Unde ţi-e hamsterul? îl întrebă. 


Kevin ridică din umeri. Se străduia să arate ca şi cum 
încerca să nu pară vinovat. Îi spuse tatălui său, arătându-i o 
poză din revistă: 

— Fii sincer, chiar crezi că tapetele colorate au vreo şansă 
să fie din nou la modă? 

Căscă şi rânji ca un boa care tocmai înghiţise o capră. 

Ochii domnului Clayton se mişcară încet de la cuşcă la locul 
unde Kevin stătea întins pe pat. Încercă să zâmbească, dar 
buzele îi tremurară de efort şi renunţă. Când vorbi, vocea îi era 
încordată şi piţigăiată. 

— Altul care-a scăpat? 

Se înfioră şi îşi şterse faţa cu palma. 

Cândva, îşi jură Kevin, când o să crească, o să se 
căsătorească şi o să-şi aducă aici copiii să-i vadă ai lui, o să le 
spună adevărul: le dăduse drumul tuturor gerbililor. Până atunci 
o să fie o explozie demografică a gerbililor. El şi taică-su o să 
bea bere pe verandă şi o să râdă de imaginile teribile care-l 
treceau domnului Clayton prin cap. 

Întins pe pat, Kevin dădu o pagină şi se strâmbă, mormăind 
mohorât: 

— Mai terminaţi odată cu cărămizile alea de sticlă. ` 

Se uita oriunde, numai la tatăl lui nu. Trase un pârț. Il 
enervă puțin cât de uşor ajunsese tatăl la o concluzie 
respingătoare. Înainte de-a accepta să-i cumpere un gerbil nou, 
părinții îl întrebară pe Kevin dacă vrea să meargă la doctorul de 
familie. Nu-i dădură şi un motiv. El bănuia că voiau să-i caute 
între buci de mici urme de gheare. 

Când găsiră în cutia poştală numere din Playgirl, părinții lui 
se deprimară. 

Kevin nu voia un Porsche. Hai să nu ne mai prefacem. Nici 
un puşti nu voia un Porsche. Asta nu se întâmpla în 1985. Dar ce 
altceva putea să ceară? Nu trebuia să fie ceva prea uşor. Mindy 
Taylor-Jackson stabilise unitatea standard pentru măsurarea 
puterii adolescentului şi a iubirii părinților. Un Porsche. Două 
Porsche. Şi aşa mai departe. Recordul ei trebuia bătut. 

Data următoare când au rămas fără vaselină, amândoi 
părinţii l-au confruntat în camera lui. Incă un gerbil venise şi 
plecase. Maică-sa şi taică-su stăteau lângă cuşca goală de pe 
noptieră, în timp ce Kevin era întins pe pat. 

Ştia exact ce butoane să apese. 


— De ce-aş vrea să fiu ca voi doi? (Făcu o faţă răutăcioasă.) 
Ca să fiu nefericit? (îşi trase, dramatic, un pumn în pieptul 
slăbănog.) Ca să cresc o lepădătură perversă care să-mi frângă 
inima? 

Aruncă ultimul număr din £//e Decor în noul poster cu Lady 
Gaga şi amândouă se boţiră şi căzură. Turbat, trânti cuşca goală 
de podea, împrăştiind aşchii de cedru pe carpeta din cordele. 
Savură scena. Îi veni mai uşor să plângă după ce văzu lacrimi 
adevărate prelingându-se pe obrajii doamnei Clayton. 

Se simţea excelent. Spusese şi el glume, ca toată lumea. 
Orice clovn poate să-i facă pe oameni să râdă. Dar ce avea el 
acum era o abilitate nouă, extraordinară. Avea puterea să o facă 
pe mama lui să plângă. Nu era o superputere, însă era un 
început. 

— Nu eşti un pervers! strigă domnul Clayton. 

— Ba sunt! replică Kevin cu o ferocitate care-l impresionă şi 
pe el. Sunt un invertit! Ar fi trebuit să mă avortezi! îi strigă 
maică-sii. 

Cuvintele astea îl făceau să se simtă bine. Oricât dispreţ de 
sine pusese în ele, tot el era centrul atenţiei. Când eşti 
adolescent, problema e că părinţii pot fi foarte calmi. Prospectul 
unei cariere întregi i se contură în cap. Asta era actorie. Putea 
deveni vedetă de film. 

Ca dovadă a talentului său natural, taică-su o ţinea pe 
maică-sa de umeri, împiedicând-o, deşi se zbătea, să se ducă şi 
să-şi ia în braţe fiul. Faţa tatălui era de nepătruns. Prietenii lui 
Kevin de la şcoală aveau să fie grozav de invidioşi. Abia aştepta 
să le spună cât de neliniştită părea maică-sa. Cum se smiorcăia 
taică-su. Kevin le forţase mâna. Asta era dragostea. Aşa de mult 
îl iubeau. 

Se luase pe sine ostatic. Erau nevoiţi să-i facă poftele. 

Pe Mindy Taylor-Jackson, părinţii o trimiseseră într-un loc 
din afara oraşului. O clădire mare, înconjurată de garduri, ca un 
internat sau o clinică de dezintoxicare. Nu prea departe de locul 
ăla era o altă clădire, dar pentru băieţi. Câţiva acri de pietriş în 
jurul unei clădiri de cinci etaje din cărămidă roşie. Doar arăta ca 
o fabrică. După cât se zvonea, nu era nimic de făcut înăuntru 
decât să ridici greutăţi şi să faci injecții cu testosteron. 
Rezidenţii jucau cărţi şi se uitau la filme porno. Era ca o 


închisoare, dar fără teama permanentă că poţi fi violat. În plus, 
li se aduceau stripteuze şi curve. 

Kevin se minuna cât de tare îi chinuia pe ai lui campania pe 
care o ducea. Era un joc de noroc. Dar era şi o capcană. Îşi 
dădea seama de asta. Nu putea să mărturisească. Nu fără să-şi 
piardă orice urmă de credibilitate pe veci. Când îi vedea 
tremurând supăraţi, parcă asista la înmormântarea sa. Nimic din 
ce făcuse în viaţă nu-i crease aşa o satisfacţie. Tatăl lui Kevin 
părea să îmbătrânească, să devină un bătrân cocoşat chiar sub 
ochii lui. Urmărindu-i cum se ofileau şi se smiorcăiau, 
profunzimea durerii lor îl uimea. Se petrecuse o schimbare 
ireversibilă şi n-aveau să-i mai fie niciodată stăpâni. 

Văzându-i în aşa o agonie, Kevin trebuia să le arunce un os. 
Se rostogoli pe pat şi îşi îngropă faţa în pernă ca să se oprească 
din râs. Spuse abia auzit: 

— Dacă ar fi vreun tratament... 

Nu dădea înapoi. Doar îşi dăduse seama că soluţia trebuia 
să pară că venise de la ei. Că trebuia să pomenească ei primii 
de fabrica din cărămidă roşie. 


Oficial, nu era numită „Ferma poponarilor". Fusese 
construită pentru altceva - un spital sau o închisoare. Dar apoi a 
venit Comandantul cu teoriile lui despre reorientare. Primul 
lucru pe care l-a făcut a fost să reorienteze clădirea punând 
garduri în jurul ei. Cinci etaje de cărămidă roşie deasupra 
lanurilor de porumb. In spaţiul dintre pereţii de cărămidă şi 
gard, unde fusese iarbă, Comandantul a pus pietriş şi 
treisprezece câini de pază însetaţi de sânge. 

Când părinţii l-au dus acolo, în faţa porţii era mulţimea 
obişnuită. Un grup de protestatari agitau pancarte şi se culcau 
pe drum, într-un covor gros, vrând să se lase călcaţi. Nişte 
jucătoare de softball purtau tricouri strimte cu triunghiuri roz şi 
n-aveau sutiene, deşi era practic Crăciunul. Pe baloanele în 
culorile curcubeului era imprimat semnul „=“. Femeile ţineau în 
mâini baloane şi bebeluşi. Cumva, toate aveau bebeluşi. 

Tatăl lui Kevin trebui să claxoneze cât strecură maşina 
înăuntru, cu portierele închise şi încălzirea pornită. Protestatarii 
se năpustiră din toate părţile. Îi făcură semne lui Kevin să-i 
atragă atenţia, îi strigară că n-are de ce să se ruşineze. Unii 


erau îmbrăcaţi ca nişte călugăriţe cu barbă şi erau daţi cu prea 
mult rimei. 

Kevin nu se putu uita la feţele turtite de geamurile maşinii, 
atât de apropiate că le-ar fi putut privi în adâncul gâtlejurilor 
urlătoare. Se uită, în schimb, la bebeluşi. Îi studie şi era ca şi 
cum s-ar fi uitat în oglindă. 

Un protestatar strigă: 

— O să fie mai bine! 

Lui Kevin îi venea să ţipe: Dispari! 

Camerele video se mişcară pe stâlpii porţii, urmărindu-le 
înaintarea. O siluetă stătea pe acoperiş, cu o puşcă pe umăr. 

— Pază e bună, spuse domnul Clayton. Îţi imaginezi ce s-ar 
întâmplă dacă devianţii ăştia ar pătrunde înăuntru, adăugă şi îşi 
smuci capul spre porţi, claxonând din nou. 

Kevin încă era tentat să le explice cum e cu Mindy şi cu 
gerbilii, însă miza era prea mare. 

Gardul avea vălătuci de sârmă ghimpată în partea de sus. 
Şi închidea înăuntru un alt gard, cu panouri pe care scria: 
„Pericol de electrocutare". După ce trecură de prima poartă, 
trebuiră să aştepte. Abia când se închise aceasta, se deschise a 
doua poartă. După cele două garduri erau câinii, care lătrau şi 
săreau la maşina lor. Câinii amuşinară pe la geamuri până când 
un bătrân ieşi din clădire. Sprijinit într-un baston, aştepta în 
capul scărilor. Ridică un fluier cromat care-i atârna de o sfoară 
la gât. Suflă până când i se umflară venele pe frunte. Kevin nu 
auzi nimic, dar câinii se împrăştiară în toate părţile. 

Bătrânului i se zicea Comandantul, însă nu şi pe la spate. 
Atunci i se spunea „domnul Alună", din cauza pielii. Era galbenă 
şi se crăpa în pătrate. În plus, era chel ca o alună. Tuleiele de pe 
bărbie îi erau galbene. La fel şi albul ochilor. 

Comandantul le făcu semn să se grăbească. În clipa când 
se văzură teferi înăuntru, îi aşeză la un birou şi le prezentă un 
vraf de documente cât un teanc de clătite. Nu aveau timp să 
citească fiecare pagină, aşa că le spuse unde să semneze. Kevin 
simţea miros de parfum. Simţea miros de mâncare de cantină. 
Maică-sa se smiorcăia într-o batistă. Taică-su scria un cec. 
Doamna Clayton îl sărută pe Kevin pe obraz şi domnul Clayton îi 
strânse mâna. 


Ceilalţi băieţi de pe palier erau: Jasper, Brainerd, Porc 
Piratul, Tomas, Balenă jr., Scandal şi Fasolă. Aşa scria pe 
etichetele de pe tricourile lor. „Salut, mă cheamă..." Kevin, 
Jasper, Brainerd, Porc Piratul, Tomas, Balenă jr., Scandal şi 
Fasolă. Pentru unii dintre ei, ăla era numele din naştere. Alţii 
doar se recomandau aşa. 

Etajul lor, al cincilea, ultimul, părea ameţitor de înalt şi în 
jur se vedeau numai lanuri de porumb. Dacă aveai ochi buni, 
puteai să zăreşti în depărtare clădirea fetelor, unde fusese 
trimisă Mindy Taylor-Jackson să nască forţat şi să scoată păcatul 
din ea. De la o fereastră puteau vedea poarta de la intrare. 
Mulțimea de protestatari era prea departe ca să le distingă 
feţele, dar Kevin le zărea triunghiurile roz şi steagurile în culorile 
curcubeului. Vedea dobermanii agitându-se pe lângă gard. 
Urmărindu-i, se simţea ca îngerul închis în casa lui Lot din 
„Vechiul Testament". Afară, sodomiţii asediau clădirea. 

In prima după-amiază a lui Kevin, băieţii despachetau. Noii 
internaţi. Camera arăta ca o baracă. Fiecăruia i se dăduse câte 
un pat de campanie. Alături era un dulap înalt, de metal, ca la 
liceu. Nimeni nu spunea nimic, nici măcar „Salut" sau „Ce ziceţi 
de Packers?". Nimeni nu se prezenta. Supraveghetorul etajului îi 
dădu lui Kevin un pat între Brainerd şi Balenă jr. Fasolă primi 
patul următor, cel din colţ. Aveau timp până la ora mesei să se 
instaleze. 

Când plecă supraveghetorul, Scandal se duse la patul din 
colţ, puse pe un braţ hainele lui Fasolă şi le aruncă de-a lungul 
camerei până la patul lui. Pretinse că patul din colţ e al lui şi 
ridică mâinile deasupra capului. Bătu din palme şi strigă: 

— Ascultaţi aici, fraţii mei perverşi! 

Avea tatuat pe interiorul încheieturii un liliac-vampir sau 
poate un topor cu coadă lungă. 

Pocni din degete şi fluieră până când se uitară toţi la el. 
Imediat ce le atrase atenţia, spuse: 

— Doar ca să ştiţi... 

Işi încordă bicepşii. Mişcarea îi ridică mânecile scurte ale 
tricoului negru, dezvelindu-i părul des de la subraţ. Pe gât, într-o 
parte, avea un tatuaj albastru-închis. Scria, cu litere ghimpate: 
„SUEDE". Era o brută. 

Scandal îşi mută privirea la Kevin, apoi ochii i se plimbară 
de la patul lui la al său, aflat la nici un braţ distanţă. Aşteptă 


până când Kevin se întoarse de tot, ascultând, numai ochi şi 
urechi. Spuse rar, de parcă ar fi recitat o listă de cuvinte în loc 
să spună o propoziţie: 

— Eu... nu... sunt... homosexual. 

Ridică fruntea, aşteptându-i să bage la cap informaţia. 

Se făcu linişte pe tot etajul. Toţi păreau îngheţaţi - o 
fotografie cu puşti care despachetează. 

Scandal îşi duse degetul arătător spre piept ca pe un pistol 
şi spuse, ca Tarzan: 

— Eu: heterosexual. Apoi, adresându-se întregii camere, 
adăugă: Sunt aici ca să-mi şantajez părinţii să-mi ia o Yamaha 
Roadliner S. Capisce? 

Kevin îl privi cu uimire. 


A fost nevoie de un singur om ca să se declanşeze o 
epidemie de confesiuni. Balenă jr. spuse că îi păcălise pe toţi de 
la biserica lui. Undeva în Montana era un orăşel unde doamnele 
vindeau plăcinte pentru el. Adolescenţii spălau maşini ca să 
strângă bani. Până şi copiii îşi donau banii de la Zâna Măseluţă. 
Balenă jr. se lăudă că, atunci când o să se întoarcă, o să fie un 
erou local. O să se organizeze o paradă pe strada principală 
pentru el. lar el o să le facă cu mâna, căţărat pe un Cadillac 
decapotabil. 

Viziunea îi înceţoşă ochii. Pentru toţi cei de-acasă, el o să 
fie dovada că pot să vindece corupţia acestei lumi bolnave. Cu 
plăcintele şi tartele pe care le coceau şi curcanii pe care-i 
sacrificau aveau să salveze un suflet. In ciuda a tot ce spuneau 
progresiştii fără Dumnezeu, oamenii buni ai acestei naţii puteau 
să salveze suflete. Fiecare cent pe care-l câştigau urma să-i 
transforme pe Balenă jr. Într-un vânător de pizde convins. 

Sigur, el era deja. Nu strălucise niciodată la fotbal. Nu luase 
niciodată note maxime la toate materiile. Dar acum o să fie 
adorat numai pentru că o să înceapă să-i placă femeile. Toată 
lumea din orăşelul lui o să-şi dea silinţa ca el să rămână un 
fustangiu fericit. Balenă jr. rânji, mândru de şmecheria lui. Işi 
lustrui unghiile pe pieptul cămăşii albe, apretate. Ca să-şi 
sublinieze geniul, clipi modest din gene. 

Jasper îi spuse că o paradă era un fleac. Ca şi statutul de 
erou. Când o să plece el de la Fermă, bunicii lui o să-i plătească 
facultatea. 


Strălucind de încântare, Porc Piratul spuse că recompensa 
lui o să fie lecţiile de zbor. Tomas obținuse bilete pentru tot 
sezonul la meciurile Bruins. 

Ascultându-i, Kevin spera că Dumnezeu pedepseşte prin 
comparaţie, nu absolut. Cândva, ceea ce o să-i ţină departe de 
iad n-o să fie bunătatea lui, cât faptul că alţii au comis păcate 
mai grave. Kevin le forţase mâna părinţilor. li făcuse să-i 
demonstreze cât de mult îl iubesc. Dar alţii aveau comunităţi 
întregi care se rugau pentru ei. O să se întoarcă acasă ca nişte 
sfinţi falşi. Ca nişte dovezi vii ale minunilor lui Dumnezeu pe 
pământ. 

Conform târgului pe care-l încheiase cu părinţii, când cei de 
la Fermă o să scoată perversitatea din el şi Kevin o să se 
întoarcă acasă, o să primească douăzeci de mii de dolari în 
mână. Nu era un Porsche, dar atâta puteau să dea ai lui. 


În seara aia, băieţii de la etajul al cincilea îşi plecară 
împreună capetele asupra farfuriilor cu vită Stroganoff. Inainte 
ca untul să se topească pe fasolele lor verzi, se confesară cu 
toţii. Toţi erau falşi invertiţi. Ca atare, aici trebuiau să se 
cuminţească. Orice era de făcut, erau hotărâți să facă. Se 
simțeau bine. Le plăcea să fie cu alţi puşti, toţi deştepţi, parcă 
erau nişte hoţi de buzunare dintr-o carte de Charles Dickens. 
Era mai bine decât crima organizată, pentru că şmecheriile lor îi 
făceau pe toţi fericiţi. 

Încă se tachinau şi se băteau pe spate, felicitându-se 
pentru isteţime, când intră Comandantul pe uşa din spate a 
cantinei. Străbătu încăperea şi se duse la tribuna din celălalt 
capăt. Locul era greu de aburi şi miros de lapte acru. Până urcă 
el la tribună, puştii deja tăcuseră. Frunzări nişte foi. Fără să se 
uite în sus, începu să citească. 

— Domnilor. (îşi drese glasul.) Domnilor, bine aţi venit la 
Centrul de recuperare. Vă asigur că această instituţie n-a dat 
niciodată greş în misiunea ei. Pe aceste porţi n-a ieşit niciodată, 
nici o singură dată, un suflet cu înclinații tulburi... 

Le spuse că oaspeţii locului sunt reţinuţi până când custozii 
lor îi declară pe deplin reorientaţi. Ca să evite tentaţiile cărnii, 
trebuie să facă duş separat. Să se îmbrace separat. Să nu se 
vadă niciodată goi. Imediat ce sunt pregătiţi, o să fie integrați în 
populaţia generală de la etajele inferioare. Actele pe care ei şi 


părinţii lor le semnaseră la intrare reprezintă o supunere 
voluntară la tratament şi la programul de recuperare. 

— Vă rog, citi Comandantul, pentru siguranţa voastră, nu 
încercaţi să părăsiţi clădirea. (Le aminti de gardurile electrificate 
şi de câini. Îi avertiză că o să aibă un contact extrem de restrâns 
cu familiile lor.) Puteţi să le scrieţi, dar să ştiţi că personalul de 
aici citeşte scrisorile şi are autoritatea să cenzureze ceea ce 
consideră a fi fals sau manipulativ. 

Lui Kevin i se păru că domnul Alună e obosit, ca şi cum 
ţinuse de prea multe ori acelaşi discurs şi nu mai punea pic de 
pasiune în el. Puştiul îşi simţea burta prea plină şi avea senzaţia 
că fusese o zi prea lungă. În timp ce vocea Comandantului recita 
mecanic mai departe, Kevin schimbă priviri plictisite cu Porc 
Piratul. Jasper căscă. Tomas oftă, ca şi cum ar fi visat la viitorul 
lui loc bun în faţă, lângă teren. Brainerd îşi consultă pe furiş 
ceasul de la mână. Gardienii de pe palier le confiscaseră tuturor 
telefoanele. Brainerd era singurul care ştia cât e ora, fiindcă era 
singurul care avea ceas. 

Kevin se lupta cu un presentiment dubios. Nu îl speria ce 
spunea Comandantul. Ci felul în care o spunea, ca şi cum ar fi 
citit de pe o tablă de piatră primită pe Muntele Sinai. Resemnat 
şi ameninţător, Comandantul suna ca un judecător care 
pronunţă o sentinţă de condamnare la moarte. 

Jasper căscă cu palma la gură. Scandal îşi împinse tava cu 
mâncare la o parte şi se aplecă înainte pe masă, culcându-şi 
capul pe braţele încrucişate. Abia începuse să sforăie, când 
Comandantul ridică privirea de la foi. Se uită la ei. 

— Aveţi întrebări? 

Nimeni nu spuse nimic. Kevin nu voia să rişte. Stătea drept, 
cu palmele aşezate cuminte pe masă. Se grăbea spre cei 
douăzeci de mii de dolari promişi. 

— Domnilor, îi încurajă Comandantul, n-aveţi nici o 
întrebare? 

Brainerd ridică mâna de parcă erau la şcoală. Când i se 
dădu cuvântul, întrebă de studii. Comandantul le spuse că o să 
facă istorie, literatură engleză, latină, matematică şi geometrie. 
O bibliotecă cu cărţi religioase le stătea la dispoziţie. Pe sub 
masă, cineva îi trase un şut lui Brainerd pentru că nu-şi ţinuse 
gura. 

— Dar sport? întrebă Fasolă. 


Comandantul îl privi. Ochii lui gălbui căutau eticheta cu 
numele. 

— Domnule Fasolă, în limita timpului disponibil, sunteţi 
liberi să folosiţi terenul de baschet din spatele clădirii, precum şi 
piscina de la subsol. 

Se uită de la unul la altul, aşteptând altă întrebare. 

— Dar steroizii? întrebă Porc Piratul. 

— Şi sala de forţă? adăugă Jasper. 

Nici unul nu îndrăzni să întrebe de curvele şi stripteuzele 
promise ca parte a vindecării. 

Comandantul înclină capul într-o parte, confuz. În ciuda 
zvonurilor, n-o să fie nici steroizi, nici culturism. Kevin putea să- 
şi dea seama după dezamăgirea de pe faţa lui Balenă jr. că 
muşchii făcuseră parte din visul lui de întoarcere acasă - să fie 
un bărbat sută la sută, defilând înaintea mulţimii adoratoare. 
Balenă jr. se întristase rău. 

Kevin auzi nişte note muzicale. Patru note distincte. Cineva 
forma codul de intrare de la uşa din spate. Un gardian apăru în 
pragul ei. Prinse privirea Comandantului şi arătă cu degetul spre 
ieşire. Comandantul dădu din cap şi spuse: 

— Dacă nu mai aveţi întrebări, e timpul să vă întoarceţi... 

O voce îl întrerupse. 

— O întrebare. (Era Scandal.) Ridicând capul de pe braţele 
încrucişate pe masă, zise: Când ne vedem cu Betsey? 

Toţi îl priviră cu apreciere şi respect. Numele „Betsey" pluti 
în aer. Judecind după faţa Comandantului, numele atinsese o 
coardă. Scandal avea clar nişte informaţii din interior. 

Comandantul zâmbi. Nu era un zâmbet fericit, ci zâmbetul 
cuiva care ţine un secret. 

— Mâine, domnilor, o să primiţi un cadou. (îşi ridică mâinile 
decolorate în aer.) Mâine o să cunoaşteţi o tânără adorabilă, 
(închise ochii, de parcă s-ar fi lăsat purtat de fericire.) E cu 
adevărat... 

Ca să arate ceea ce vorbele nu reuşeau să descrie, modelă 
cu mâinile în aer o femeie voluptuoasă. Îşi lipi palmele şi le duse 
la piept. Le apăsă pe inimă. Îşi ţinea în continuare ochii închişi, 
ca într-un vis. Oftă. 

— Şi o să vă ofere acces la toate misterele erotice ale 
corpului feminin. 


La micul dejun primiră ouă şi pâine prăjită. După aceea, 
gardianul îi conduse jos pe o scară nouă şi pe câteva uşi 
securizate. La fiecare pas, aerul era din ce în ce mai greu de 
respirat. Fierbinte şi umed. O clipă, Kevin simţi mirosul clorului 
din piscină. Asta însemna că erau la subsol, însă gardianul îi mai 
duse încă două sau trei rânduri de trepte în jos. Opri grupul cu 
palma întinsă, ca un poliţist de la circulaţie. Ţinând ambele uşi 
deschise, îi băgă înăuntru. Coridoarele pe care ajunseră erau 
mai puţin nişte holuri, cât mai degrabă nişte tuneluri. Pe tavan 
erau ţevi şi podeaua era din ciment. De pe ţevi cădeau picuri de 
condens. Trebuiau să se ferească întruna de câte o baltă. 

Nu închiseseră un ochi aproape toată noaptea, şoptindu-şi 
acelaşi nume. Betsey. 

Acum se purtau de parcă trăiau o mare aventură, dar la 
fiecare pas se simțeau ca şi cum ar fi fost arşi de vii. Jasper 
spuse: 

— Sper că ne dau prezervative. Sperma mea ar putea să 
treacă şi prin oţel. 

Tomas fu de acord. 

— Ar fi nasol să te trezeşti cu un copil. 

Discutară în şoaptă despre cum e să fii tată adolescent. 
Ştiau din experienţă ce monştri sunt copiii. Brainerd speculă că 
Betsey ar putea fi una dintre acele Păpuşi adevărate scumpe, 
foarte fidele din punct de vedere anatomic. Scandal tăcu. 

La fiecare uşă nouă, gardianul forma nişte numere pe 
tastatura de pe perete. Fiecare tastatură scotea o serie diferită 
de note muzicale. Se pare că fiecare încuietoare avea un cod din 
patru cifre diferit. 

Betsey. Numele vibra în mintea tuturor. Îl repetaseră toată 
dimineaţa, în timp ce îşi udau pieptenii cu apă fierbinte şi îi 
treceau prin păr. Comandantul le spusese să se îmbrace ca şi 
cum urma să participe la un bal. Cât îşi legaseră cravatele şi îşi 
lustruiseră pantofii, numele fetei îi bântuise. 

Acum se înghesuiau în spatele gardianului. Se împiedicau 
în propriile picioare şi se sprijineau de perete. Şoaptele şi 
chicotele reverberau între pereţi şi podea. Aveau emoţii, asta 
era. Se purtau ca şapte deştepţi, însă de fapt erau speriaţi de 
moarte. Şapte adolescenţi la o întâlnire pe nevăzute. Lui Kevin i 
se păru că situaţia seamănă cu testele standardizate din şcoală. 


Oricare ar fi condiţiile, se gândi că dacă făcea sex cu străina, 
putea să-şi păcălească părinţii să vină a doua zi şi să-i ia. 

Încă o dată, îl cuprinse spaima. Avea să participe la un futai 
în grup într-un subsol, să împartă cu alţii o fată pe care probabil 
nu o s-o mai vadă niciodată. Viaţa e deja prea plină de oameni 
pe care-i întâlnești o singură dată. Era destul de sigur că 
Brainerd şi Fasolă simțeau acelaşi lucru, dar nu voia s-o spună 
cu glas tare şi să le strice distracţia. 

Ca să justifice ce avea să se întâmple, Porc Piratul tot zicea 
că fata aia, Betsey, trebuie să fie o mare curvă. Balenă jr. plusa 
şi insista că e nimfomană. 

Kevin era nerăbdător. Fiecare pas îi ducea şi mai adânc în 
măruntaiele clădirii. Cât mai adânc, unde se ţin camerele de 
tortură. Avea să câştige douăzeci de miare pentru un futai. Asta- 
| făcea una dintre cele mai mari curve din istorie. Ca să spele 
câştigul murdar, mintea îl transformă într-un televizor cu ecran 
uriaş, un laptop, scutece. 

Ajunseră la o uşă fără clanţă. Gardianul apăsă pe butonul 
unui interfon. Se aplecă şi spuse: 

— Rezidenţii de la cinci. 

Cutia pârâi şi fâsâi şi o voce răspunse: 

— Daţi-vă înapoi. 

Era vocea Comandantului. 

Gardianul le făcu semn să se dea înapoi şi uşa se deschise 
spre ei. Camera de dincolo era întunecată în comparaţie cu 
holul. Aerul era rece ca într-o criptă. Se strecurară înăuntru. 
După ce uşa se închise în urma lor, începură să clipească, să se 
acomodeze cu întunericul. Kevin auzea un gâlgâit ca de apă 
care curge. Simţea un miros de parfum amestecat cu unul de 
chimicale care-l făcea să-i usture ochii. Nu-l vedeau decât pe 
Comandant. Stătea sub singura lumină din încăpere şi în jurul lui 
era beznă. Alături era o masă lungă. Orice-ar fi fost pe masă era 
acoperit cu o folie unsuroasă de plastic lăptos. 

— Domnilor, spuse Comandantul. Se aplecă, prinse 
marginea foliei, o ridică şi continuă: Daţi-mi voie să v-o prezint 
pe Betsey. 


Comandantul dădu folia la o parte. Pe masă era ceva. Un 
lucru. Se întindea pe toată lungimea mesei cu blat de oţel. 


Pielea chestiei era albă ca săpunul. Purta o rochie înflorată, 
care-i lăsa dezgolite braţele şi picioarele palide. Faldurile rochiei 
îi acopereau coapsele slabe până la genunchi. Braţele îi stăteau 
drepte, ţepene, pe lângă corp. Kevin se rugă să fie doar o 
păpuşă în mărime naturală. Îşi spuse că era doar o statuie din 
săpun sau ceară. Dacă era o fiinţă, se rugă să fie doar adormită. 

Mirosul pe care-l simţiseră prin zeci de pereţi şi uşi, mirosul 
ăla dulceag de putreziciune, de aici venea. 

li dădeau târcoale muşte negre. | se lăsau pe piele, se 
mişcau în sus şi-n jos pe membrele ei subţiri. Îşi scoteau 
trompele şi îi sărutau braţele ca nişte Romeo din filmele vechi. 
Avea un bandaj de cârpă înfăşurat în jurul unei încheieturi. Altul, 
legat la gât. 

În jurul celeilalte încheieturi subţiri avea un lanţ de aur. De 
verigi atârnau mici medalii. O brățară împotriva farmecelor, îşi 
dădu seama Kevin. Recunoscu şi simbolurile. Pe o medalie era o 
mică biblie aurie. Pe alta erau două feţe, masca zâmbitoare şi 
cea încruntată a Societăţii dramatice. Lângă, o minge de 
baseball. Lângă minge, o torţă care simboliza Societatea de 
onoare a liceului. Gulerul rochiei era din dantelă, dar Kevin 
putea să vadă o cruce de aur în scobitura de la baza gâtului. 
Crucea atârna de un şirag de mărgele aurite. 

Kevin n-avea curaj s-o privească drept în faţă. Nu încă. Se 
temea că ar fi putut avea ochii deschişi. Când o privi, simţi 
furnicături pe pielea capului. Fiecare fir de păr i se ridică 
dureros, ca şi cum l-ar fi tras în sus nişte fantome. 

Chestia de pe masă avea cârlionţi roşcaţi. Îi cădeau în 
valuri în jurul feţei cenușii, în formă de inimă şi se opreau pe 
umerii rochiei înflorate. Unii cârlionţi atârnau de pe masă ca 
nişte franjuri. Kevin şi echipa lui nu erau primii care se jucau cu 
Betsey. Cu cât i se acomodau mai mult ochii cu întunericul, cu 
atât mai clar vedea cusăturile cu aţă neagră, asemănătoare cu 
cele de pe o minge de baseball. Acolo, pielea albă îi fusese 
tăiată şi cusută la loc. Unele tăieturi păreau proaspete. Altele 
nu. Betsey fusese zdrenţuită de prea multe ori. Fusese 
măcelărită de prea mulţi băieţi ca să li se mai poată ţine 
socoteala. 

Comandantul se uită la ei cu compasiune. 

— Tinerii mei domni, îi asigură el, nu trebuie să vă temeti 
de femei. 


Tomas şopti că cusăturile arătau ca nişte căi ferate micuţe. 
Lui Balenă jr. i se părea că arată ca nişte fermoare, ca şi cum 
nici n-ar fi trebuit să taie ceva. Puteau doar să tragă de ele şi 
chestia s-ar fi deschis toată. 

Comandantul se uită la Betsey. Înclină capul într-o parte, ca 
şi cum ar fi ascultat. 

— Ce zici, dragă? 

Puse un deget pe buzele ridate ca să-i facă pe băieţi să 
tacă. Aplecându-se, îşi cobori urechea galbenă deasupra gurii 
rujate. Buzele lui Betsey străluceau de la rujul roz. Comandantul 
închise ochii o clipă şi dădu din cap. Spuse: 

— Da, bineînţeles, draga mea. 

Ridică mâna şi îndoi degetul, făcându-le semn să se 
apropie. 

Nici unul nu se mişcă. 

Atunci comandantul îşi puse mâinile în şolduri şi bătu din 
picior nervos. Indignat, le strigă: 

— Pot să vă amintesc, domnilor, că familiile vă 
sponsorizează tratamentul ăsta cu o mie de dolari pe 
săptămână? Mulţi dintre părinţi şi-au ipotecat casele şi fermele. 
(Comandantul îi privi fix, cu reproş.) Cu cât vă angajaţi mai 
devreme în respectarea programului, cu atât mai puţin îi 
împovăraţi financiar... 

O mie de dolari pe săptămână. Kevin ştia că nici o 
asigurare de sănătate din lume n-ar fi plătit aşa ceva. Mărimea 
brutală a sumei îl pocni în moalele capului. Se dădu mai aproape 
de uşă. Întinse mâna în spate, dar nu găsi nici o clanţă. Pe 
dinăuntru nu era nici o clanţă. 

În lumina slabă, recunoscu şi mai multe simboluri pe 
brățară. Nişte opincuţe de balet minuscule. O notă muzicală 
reprezentând Corul. Viitorii fermieri ai Americii. Aerul din 
încăpere era atât de încremenit, că nici una dintre medalii nu se 
mişca. 

Ochii de ceară ai lui Betsey erau deschişi. Stinşi ca 
vopseaua albastră, se uitau drept în sus, la bec, fără să 
clipească. 

Scandal şopti: 

— Părinţii ei s-au răzbunat pe ea şi au trimis-o aici. 

Se referea la genele false şi la unghiile roz cu sclipici lipite 
pe unghiile ei adevărate, foarte roase. 


Degetul domnului Alună, o baghetă cioturoasă de os, se 
întinse spre ei. Se mişcă de la un băiat la altul, în timp ce vocea 
de Halloween recita: 

— Mă iubeşte... nu mă iubeşte... mă iubeşte... nu mă 
iubeşte... 


În noaptea aia, nici unul dintre ei n-a dormit. După cină, au 
băut fiecare câte o cană de lapte cu ciocolată îndulcită cu sirop 
de ipecacuana. Comandantul n-a făcut un secret din asta. Au 
dat pe gât laptele tratat şi s-au uitat la Magnolii de oțel! la 
televizorul din sala de relaxare de la etajul al cincilea. Şi asta 
era parte din terapie. Înainte ca Julia Roberts să se mărite, Porc 
Piratul îşi vărsa maţele pe linoleum. Nunta era pe sfârşite când 
din Scandal începură să iasă valuri mari şi înspumate de 
ciocolată. Scotea nişte sunete atât de groaznice, că nu reuşeau 
să audă cum o batjocorea Olympia Dukakis pe Shirley MacLaine. 
Sally Field încă nu ajunsese la mormântul fiicei ei şi sala de 
relaxare era deja înecată în vomă. 

Acum erau toţi în dormitor, băgaţi în pat, cu lumina stinsă. 
Kevin tremura, neputând să doarmă. Simţea în nări mirosul toxic 
din subsol. Nici măcar mirosul acru de vomă nu reuşea să-i 
acopere. Îl auzea pe Fasolă, la două paturi mai încolo, plângând 
în pernă. 

Pe Kevin îl durea capul. Se dădu jos din pat şi se duse la 
fereastră. Era aşa de frig, că geamul îngheţase pe dinăuntru. Se 
lăsă în genunchi şi-şi sprijini capul dureros de sticlă. In întuneric, 
înţelese că o porneau pe un alt drum greşit. Fusese greşit să le 
forţeze mâna părinţilor. Era oribil că-i împinsese să-şi 
dovedească dragostea. Îi era groază că trebuia să facă ceva şi 
mai rău ca să-şi dovedească normalitatea. Dar încă se mai 
agăța de speranţa că o nouă minciună, una mai mare, ar putea 
repara tot. 

Ca să blocheze şirul amintirilor, Kevin murmură: 

— Drace! 

Cuvântul atârnă în tăcere şi beznă. Mâine aveau să 
petreacă încă o zi în camera de terapie. A doua lor întâlnire cu 
Betsey. 

În seara asta, cineva spuse ceva. Brainerd. Gemând în 
patul lui, cu o voce apocaliptică, zise: 


— Suntem în mâinile unui bătrân nebun. (Aşteptă, dar nici 
unul nu înghiţi momeala.) Şi nu mă refer doar la Dumnezeu. Aici 
e vorba de un nebun adevărat. 

— Nu trebuie decât să le spunem alor noştri ce s-a 
întâmplat, zise Jasper de pe un alt pat. 

— Cum? întrebă Kevin. 

— Comandantul o să le spună că minţim ca să scăpăm de 
tratament, zise Porc Piratul. 

— Nu-mi mai primesc cele douăzeci de mii..., se lamentă 
Kevin privind pe fereastră. 

— Nu-mi mai primesc parada, se văită şi Balenă jr. 

— Mă fut pe parada ta, strigă Brainerd furios. Trebuie să 
facem tot ce zice nebunul sau părinţii mei o să se înglodeze în 
datorii pentru tot restul vieţii. 

Fasolă începu din nou să plângă: 

— Nu vreau să fut mortăciunea. 

— la mai tăceţi dracului, plângăcioşilor, se auzi o voce din 
beznă. 

Era Scandal. Nu vorbea ca un puşti de şaisprezece ani care 
împărțea camera cu o gaşcă de pămpălăi speriaţi. Vocea îi era 
plină de hotărâre. Vorbea ca un erou. Ca un comandant de oști, 
spuse: 

— Avem pe cineva mult mai important de salvat. 


Sosi o serie de scrisori lungi de la mama lui Kevin. Îi scria 
că taică-su se omoară cu zile din cauza efortului de a plăti 
taxele săptămânale la clinică. Îi scria pe genul ăla de ilustrate 
de spital cu „însănătoşire grabnică" şi îi spunea că taică-su 
clacase de atâta muncă. Numea incidentul episod cardiac, însă 
insinua că avea de fapt inima frântă. În final, îl implora să-i 
asculte pe Comandant şi să termine programul cât mai repede. 

Domnul Clayton îi scria mai rar, dar îi povestea amănunţit 
în scrisori cum îşi luase doamna Clayton două joburi part-time. 
Chelneriţă şi îngrijitoare la un hotel. Îi spunea că în fiecare seară 
venea acasă cu picioarele umflate, sângerânde, se prăbuşea 
într-un scaun şi plângea. 

Kevin nu putea să le spună ceva sincer, care să nu fie 
revizuit de oamenii Comandantului. Nu era greu de imaginat ce 
rapoarte le dădea moşul. Nebunul avea să-i stoarcă de bani pe 
toţi. 


Mai erau şi alţi băieţi în clădire. Judecind după zgomotul 
paşilor, erau mulţi. La orele de masă şi în timpul activităţilor în 
aer liber, băieţii de la etajul al cincilea erau despărțiți de ei. Pe 
vreme bună, Kevin îi vedea prin geamul de lângă patul lui pe 
terenul de baschet. Păreau dărâmaţi. Li se vedeau gleznele pe 
sub marginile zdrenţuite ale pantalonilor. La fel şi încheieturile 
pe sub manşetele cămăşilor, ca şi cum acestea s-ar fi micşorat. 
Arătau ca şi cum toate hainele le-ar fi rămas mici. Ca şi cum 
tricourile prea strimte şi blugii uzaţi în genunchi ar fi fost haine 
aduse aici cel puţin cu un an în urmă. 

Într-o după-amiază, Balenă jr. pretinse că-l doare capul şi 
paznicul de pe etaj îl duse la infirmerie. Când se întoarse, i se 
vedea şocul în ochi. 

— Nu mă bateţi, zise. Eu sunt doar mesagerul, OK? 

Asistenta îi spusese că toţi băieţii începeau la ultimul etaj. 
În câteva săptămâni erau integrați în populaţia generală a 
clinicii. Asistentei nu-i păsa. l-a pus două aspirine în palma 
întinsă şi l-a sfătuit să se obişnuiască. Nimeni nu pleacă din 
clinică. Numai după multă vreme. Numai când un băiat 
împlineşte optsprezece ani poate fi declarat recuperat social. 

Unii dintre băieţii ăia care jucau baschet fuseseră băgaţi 
aici când aveau treisprezece sau chiar doisprezece ani. 

Pentru Kevin, lucrurile începură să capete sens. Ferma 
poponarilor era o vacă bună de muls. li umplea de bani pe toţi 
cei care lucrau acolo. În cele din urmă, le făcea pe familii 
fericite, însă nu înainte să le aducă în pragul sărăciei. 
Congregaţii religioase din toată ţara sponsorizau devianţi aşa 
cum pe vremuri finanţau misionari peste mări. Toţi erau 
complici, Comandantul, asistentele şi gardienii. 

Kevin se întrebă dacă ar fi putut să-i dea în judecată. Odată 
eliberat, un băiat se putea duce cu povestea lui la presă. Putea 
să dea în judecată clinica pentru răpire sau sechestrare, dar 
asta ar fi însemnat să admită că şi-a falsificat perversitatea şi a 
creat singur situaţia aia păcâălindu-şi părinţii. Probabil că ei ar fi 
fost furioşi. În plus, un juriu putea fi convins că băiatul nu era 
decât un homosexual incurabil care aduce astfel de acuzaţii din 
ciudă. Ar fi fost cuvântul unui adolescent mincinos împotriva 
autorităţii nobile a Comandantului. Apoi mai erau şi toate actele 
pe care le semnase cu atâta nerăbdare. 


Nu, un băiat ar face mai bine să strângă din dinţi şi să plece 
ca un erou. Victoria lui ar fi întârziată, dar ar fi intactă. Între 
timp, n-avea altceva de făcut decât să studieze. Trigonometrie. 
Analiză matematică. Retorică. Fizică. Chestiile dure. Ca să mai 
îndulcească lovitura, asistenta îi spusese lui Balenă jr. că băieţii 
din program luau întotdeauna punctajul cel mai mare la testele 
naţionale. 

După fiecare uşă, următorul segment de hol era întunecat. 
Când păşeau, senzori automaţi de mişcare aprindeau luminile. 
Kevin putea să audă pâlpâitul neoanelor, atât de linişte era. 

Grupul era strâns în spatele gardianului. Scandal se ţinea în 
urma tuturor, vorbind în şoaptă cu Kevin. Porc Piratul se apropie 
prea tare de Tomas din spate, îl călcă pe pantof şi Tomas îl 
înjură în spaniolă. Se trase într-o parte şi îşi puse pantoful la loc. 

— Oare cum o fi murit? şopti Balenă jr. 

— N-o cheamă Betsey, spuse Scandal. 

— O ştiai? întrebă Brainerd. 

Scandal spuse că fusese motociclistă. Aşa se alesese cu 
cicatricea de pe picior. Căzuse pe ultimii metri ai unei curse, în 
loc să câştige, murise pentru că luase curba prea repede pentru 
condiţiile pistei. Leziuni interne grave. Scandal zâmbea 
melancolic. Ochii îi străluceau de admiraţie. 

— Era iubita ta? întrebă Porc Piratul. 

— Era o meseriaşă, îi răspunse Scandal. 

Kevin îşi cercetă mâna. In timp ce mergea, îşi dăduse 
seama că toată viaţa i se vedea în mână. Prin unghii, vedea 
pielea roz, proaspătă, cu care fusese acoperit ca bebeluş. 
Fiecare unghie era o fereastră spre primele momente ale vieţii 
lui. Invers, bătăturile din palmă îi spuneau cum o să arate când 
o să fie mort. După moarte, tot corpul o să-i fie acoperit cu 
aceeaşi piele de un cenuşiu gălbui. Uite dovada că timpul trece. 
Văzând diferenţa dintre pielea sa de bebeluş şi cea de mort, îşi 
dorea să nu piardă nici o clipă. 

Grăbiţi de Comandant, se adunară în jurul mesei de oţel. El 
dădu la o parte folia unsuroasă de plastic, ridică fusta lui Betsey 
şi tăie câteva cusături. Kevin se prefăcu că dă o mână de ajutor. 
Desfăcu bandajul din jurul încheieturii. Bătăturile din palma ei 
erau impresionante. Ca şi muşchii braţelor. La încheietură, unde 
Kevin se aşteptase să găsească tăieturi, pielea îi era intactă. 
Decolorată, dar intactă. Era o vânătaie care, după ce desfăcu 


bandajul de tot, se dovedi a fi un tatuaj. Un fluture în cerneală. 
De fapt, era o cruce bizară. În cele din urmă, Kevin îşi dădu 
seama că era un topor cu două tăişuri. 

Comandantul micşoră luminile în subsol. Scoase ceva din 
buzunarul pantalonilor. Ceva ca o ţigară, dar mai scurt. Apăsă 
pe un buton al lui. Dispozitivul proiectă un punct roşu pe podea: 
un arătător cu laser. Direcţionă punctul roşu în interiorul fără 
culoare al lui Betsey. 

— lată gloria ovarelor! 

Punctuleţul indica o umflătură prin nimic remarcabilă. 

Kevin şi Scandal priviră cum Brainerd îi scoase bandajul de 
la gât. Era evident că părul de pe cap era o perucă şi că 
dedesubt avea ţeasta rasă. Sub bandajul de la gât, Kevin 
recunoscu un alt tatuaj. Începea cu un „S“. Urmat de un „C“. 
Apoi de un „A". „SCANDAL", cu litere ghimpate. 

În clipa aia, Scandal se prăbuşi. Tocmai lui, cel mai dur 
dintre toţi, i se înmuiară genunchii şi se prăbuşi pe podeaua de 
ciment. 

Comandantul închise arătătorul cu laser şi-l puse deoparte, 
ca să poată da o mână de ajutor. După ce-l aşezară pe Scandal 
pe un scaun şi-i dădură un pahar cu apă, Comandantul vru să-şi 
mute atenţia înapoi la ovare, dar arătătorul cu laser dispăruse. 
Căută prin cavitatea toracică, pe după splină şi plămâni, dar nu-l 
putu găsi. 


Ca în fiecare noapte, Kevin se strecură afară din pat. După 
ce se dădu stingerea, aşteptă ca gardianul să închidă tot. 
Zornăitul cheilor şi scârţâitul tenişilor răsunau pe holuri. În locul 
ăla aveai nevoie de o cheie să aprinzi luminile. Aveai nevoie de 
o altă cheie să umbli la termostat. Ca să-i ţină pe toţi în pat, sub 
pături, gardianul închidea căldura. Într-o oră, clădirea veche era 
ca un depozit de carne. Curtea era plină umbre, prea întunecate 
să le distingă camerele video. Kevin nu vedea nimic după 
geamuri. Suflă pe sticla îngheţată şi făcu un cerc cu degetul. 

Îşi sprijini coatele pe pervaz şi îşi împreună palmele în 
dreptul feţei. Dacă era prins, putea să spună că se roagă. 
Rugăciunile lui constau dintr-un clic şi un dublu clic, un triplu clic 
şi un clic-clic-clic repetat. În acelaşi timp, o luminiţă roşie clipea, 
proiectată în beznă spre zona în care, spera el, stăteau treji 


protestatarii. Le trimitea semnale lungi şi scurte cu laserul roşu. 
Punct, linie, două puncte, trei linii şi tot aşa. 

Scandal se dădu jos din pat, veni lângă el şi îi şopti: 

— Bravo! 

Undeva în necunoscut, micul lor mesaj ateriza ca luminiţa 
unei puşti cu lunetă. Ca şi cum întrebarea n-ar fi însemnat 
nimic... ca şi cum n-ar fi însemnat totul, Kevin întrebă: 

— Ai fost iubitul ei? 

Scandal îşi îngustă ochii să vadă mai bine. Aburi geamul cu 
respiraţia şi îl şterse cu mâna. 

— Nu tocmai. 

Kevin trimitea în continuare semnale. SOS. 0 cascadă de 
linii şi puncte. Sperând să-i ţină bateriile, spuse: „La Cercetaşi 
nu-nveţi numai să-ţi lărgeşti gaura curului". 

Într-un fel, era ca un moment de rugăciune, Kevin stătea în 
genunchi lângă Scandal. Veni şi Brainerd să li se alăture. 

Balenă jr. apăru şi el şi se lăsă în genunchi lângă Scandal şi 
tot aşa, până când se aliniară toţi perverşii cu coatele pe pervaz. 

— Scandal, ăla a fost cel mai fals leşin pe care l-am văzut în 
viaţa mea, şopti Tomas. 

— A mers, nu? zise Scandal. 

— Voi doi, gura! strigă Kevin, deşi tot în şoaptă. 

Încercă o mişcare nouă, sperând să atragă atenţia. Un 
punct roşu dansând ca o zână pe drumul de pietriş. Clicuri 
rapide, apoi rare, linii şi pauze, poate vreunul dintre protestatari 
avea să le citească. 

Îngenuncheat acolo, aburind geamul, Porc Piratul întrebă 
încet: 

— Ce le spui? 

— Spune-le că ai un fund de milioane, îi ordonă Jasper în 
şoaptă. 

Kevin îl ignoră. 

— Spune-le că ai un vagin de băiat minunat, insistă Jasper. 

Kevin îl privi cruciş. 

— Promite-le că, dacă ne scapă, o să le băgăm mâinile în 
fund până la cot, şopti Tomas. 

Nici unul dintre ei nu ştia ce să caute în întuneric. Se uitau 
atenţi, pândind orice. Kevin stinse arătătorul cu laser şi aşteptă. 
Îl aşeză într-un loc diferit şi transmise acelaşi mesaj. 

— O să fim prinşi, şopti Brainerd. 


Îşi ţinură toţi respiraţia, aşteptând să audă zăngănitul 
cheilor. Scârțâitul paşilor pe scări. 

Balenă jr. li ameninţă în şoaptă. Le jură că apasă pe alarma 
de incendiu, că nu-i lasă să-i strice parada. 


A doua zi, Kevin abia reuşea să-şi ţină ochii deschişi în timp 
ce Comandantul le arăta cu două degete acoperite cu mănuși de 
latex cum le-ar intra penisurile în Betsey. În teorie, cel puţin. Îşi 
scoase degetele şi luă o foarfecă obişnuită, dintre cele folosite 
de bucătari să taie puii. Tăie cusăturile din faţă, având grijă să 
ocolească clitorisul. Nu curgea nici un strop de sânge. Kevin se 
uită la Scandal, care stătea la un pas mai în spate, cu braţele 
încrucişate pe piept. Puştiul ridică o mână şi îşi trecu degetele 
prin părul unsuros. Când îi surprinse privirea, se încruntă. 

Trebuie să fie nasol, se gândi Kevin, să vezi cum nişte 
adolescenţi plictisiţi o hăcuiesc pe cea pe care-ai iubit-o. Chiar 
dacă e moartă. Nu că ar fi fost lipsit de empatie, dar era încă 
tânăr şi durerea altora îl stânjenea. Era la o vârstă când numai 
durerea lui părea adevărată, aşa că se simţea ruşinat pentru 
Scandal. După asta, Kevin hotări să nu se mai uite la brută. 
Stătuse destul în preajma bătăuşilor ca să ştie că durerea şi 
furia au nevoie de-o supapă şi era atent să nu fie el ţinta. 

Comandantul trebuia să ţină foarfeca cu amândouă mâinile 
ca să poată tăia diafragma urogenitală. Desfăcu cavitatea 
vaginală şi le explică cum sperma se adună la capătul de sus. 
Chiar şi acum mai era puţin lichid văscos strâns acolo. Spuse 
doar „Formadelhidă" şi folosi un şerveţel să-i absoarbă. Se 
referea la formaldehida în care era murată Betsey pentru a-i 
preveni descompunerea. Kevin ştia asta. Dar lichidul ăla pe 
care-l ştergea Comandantul era altceva şi fiecare băiat fi 
recunoscu. 


Bineînţeles, aceste detalii o să iasă la lumină în timpul unui 
eventual proces. Peste jumătate de an, un post de televiziune 
prin cablu o să-i arate douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru pe Kevin la tribunal, povestind despre arătătorul cu laser 
şi vâscozitatea aia misterioasă. Despre gerbili şi fata moartă 
măcelărită la subsol. Lângă el o să fie iubita lui. Mai mult sau 
mai puţin iubita lui. Asta se poate discuta. Dar sarcina ei o să fie 
evidentă şi indiscutabilă. 


Trecu o săptămână şi semnalele lui Kevin nu primiră nici un 
răspuns. Nimeni, în afară de Scandal, nu mai îngenunchea lângă 
el când îşi trimitea apelurile. 

Kevin se gândea din ce în ce mai mult la tribunal. Pentru el, 
protestatarii de la poartă erau echivalentul protestatarilor din 
faţa clinicilor pentru avort. Încercau să-i oprească pe oameni să 
vină aici aşa cum creştinii încercau să oprească lumea să-şi 
omoare copiii nenăscuţi. Ironia era că aceiaşi copii salvaţi erau 
adoptați de homosexuali. 

— Că e vorba de oameni ai Bisericii care cresc copii ce o să 
devină gay sau de gay care cresc copii ce o să devină părinţi, nu 
înţeleg agitația, spuse Kevin. Şi adăugă dispreţuitor: Pentru 
mine e aceeaşi varză. 

Scandal privi atent spre poartă. Lărgi gaura de pe geamul 
îngheţat ca să vadă mai bine. 

— Nimeni nu-i zicea Betsey, numai maică-sa şi taică-su, 
spuse. 

— Imaginează-ţi ce însemna educaţia sexuală pentru ei, 
continuă Kevin. Rânji neîncrezător şi adăugă: Absolut nici o 
informaţie utilă. Wici una. (Ca şi cum ar fi pus punct la sfârşitul 
propoziției, îl pocni pe Scandal în umăr.) Pentru ei, educaţia 
sexuală era inutilă, cam cum e Luna istoriei negrilor pentru 
copiii albi. 

— Numele ei adevărat, spuse Scandal, era Suede. 

Kevin ascultă. Nu ştia de ce purtau discuţia asta. Nu reuşea 
să ghicească încotro se îndrepta. Apăsând pe fiecare cuvânt, se 
lamentă. Arătă cu degetul spre poartă şi croncăni: 

— În primii o sută de ani de istorie americană, era ilegal să- 
i înveţi pe negri să citească. lar astăzi oamenii îi ridiculizează 
pentru că sunt ignoranţi. Exasperat, adăugă: Acum le negăm 
homosexualilor dreptul să se căsătorească şi în acelaşi timp îi 
criticăm că preacurvesc. 

Kevin continuă să semnalizeze în necunoscut. 

Trecu ceva vreme până când unul din ei vorbi iar. Scandal 
fu primul şi vocea îi era încordată: 

—  Imaginează-ţi... imaginează-ţi că tot ce ştii despre 
intimitate... ai învăţat nu de la părinţi sau de la profesori, ci de 
la nişte străini în toaleta publică a unei staţii de autobuz 
Greyhound. 


În altă zi, Comandantul deconstrui sânii. În subsolul rece, 
sub privirile băieţilor de la etajul al cincilea, tăie cusăturile şi 
desfăcu sânii ca pe nişte mingi de baseball. Le arătă depozitele 
de grăsime şi glandele. Jupuiţi aşa arătau de parcă cineva 
smulsese pielea de pe o minge de baseball şi înscrisese un 
home run. Le arătă alveolele producătoare de lapte, celulele 
mioepiteliale, canalele lactifere, iar cuvintele dezumflau tot 
misterul şi erotismul pe care-l asociase Kevin până atunci cu 
pieptul femeilor. 

Scandal stătea cât de departe de acţiune îi permitea 
încăperea şi se uita aiurea. Din când în când, îşi trecea o mână 
prin părul unsuros. Gestul îi atrase atenţia lui Kevin şi văzu că 
toporul tatuat pe încheietura lui Scandal se potrivea cu cel al 
fetei moarte. Suede. 

Însă toţi erau binedispuşi. Auziseră că primesc pizza la cină. 
În veselia generală, Jasper confundă colonul sigmoid cu uterul. 
Când Comandantul nu se uita, Fasolă luă fornixul şi-l plesni pe 
Balenă jr. peste faţă. Numai Scandal nu râdea. 


În noaptea aia, rămânând singur cu Scandal, Kevin încercă 
să-i explice teoria lui despre părinţi în general. incepu prin a-l 
întreba: 

— Ştii ce e un maniaco-depresiv? Scandal nu răspunse, aşa 
că Kevin continuă: Cred că mama şi tata m-au împins să-i 
păcălesc. 

Mâna lui îşi făcea treaba automat. Trimitea puncte şi linii în 
timp ce Kevin îşi construia apărarea. 

Ca bebeluş, spuse, era sufocat cu laude numai dacă folosea 
toaleta. Dacă se lovea la cap sau avea un coşmar, îi ofereau 
toată atenţia şi înţelegerea. Dar pe măsură ce creştea, devenea 
din ce în ce mai greu să fie luat în seamă. N-ajungea să aducă 
acasă note maxime. Sau să pice. Cele mai bune şi cele mai rele 
evenimente din viaţa lui abia stârneau în ei o reacţie. 

Şi nu era singurul. Observase şi la prietenii lui că, cu cât 
primeau mai puţină atenţie, cu atât îşi rafinau mai tare culmile 
şi căderile. Nici un triumf nu era destul de bun. Nici o înfrângere 
destul de impresionantă. Toţi puştii pe care-i ştia se 
transformaseră în caricaturi ale lor. Cei comici ajunseseră nişte 
clovni ridicoli. Fetele drăguţe se transformaseră peste noapte în 
regine ale frumuseţii. 


Părinţii lui erau atât de amorţiţi. Îl fortau să exagereze 
fiecare problemă la nivel de criză, dezastru, ca să o vadă. 
Fiecare triumf trebuia să fie gigantic ca ei să-i bage în seamă. 
Părinţii îl împinseseră să-şi preschimbe viaţa într-un desen 
animat. Pentru ei, nu exista aşa şi-aşa. Nu exista destul de bun. 
Devenise un monstru. 

Scandal tot nu-i răspunse. Camera era atât de întunecată, 
încât Kevin nu-şi dădea seama dacă celălalt adormise. Nu că ar 
fi contat. Că-l asculta cineva sau nu, tot simţea nevoia să 
vorbească. Continuă: 

— M-am gândit să iau, pentru prima oară în viaţă, numai 
note maxime. Să înving media... să depăşesc cunnilingusul... să 
fut nişte fete pentru credit extra... 

În cele din urmă, când nu mai ştiu ce să spună, Kevin 
aruncă toată încărcătura: 

— Îi vezi pe bebeluşii ăia pe care-i ţin în braţe la poartă? (îi 
povesti de Mindy Taylor-jackson. Îi povesti de cele cinci 
Porsche.) Şi apoi adăugă: Unul dintre bebeluşii ăia e al meu. 

Aşteptă o reacţie. Tăcu. Spera că Scandal o să-i întrerupă şi 
o să schimbe subiectul. 

— Cel puţin unul, continuă Kevin. Dacă ai avea un binoclu 
sau un telescop, ai vedea că bebeluşii ăia seamănă cu mine. 

Îi spuse că fusese cu Mindy. Se iubeau. | se rupea inima de 
câte ori era trimisă la vreo maternitate specială să nască. Acum 
probabil îi era ei dor de el. Aşa zicea mama lui în scrisori. li 
povestea că face ture ca nebuna pe roţile ei cromate. În secret, 
el şi Mindy hotărâseră că douăzeci de mii de dolari le ajungeau 
să înceapă o viaţă nouă împreună. 

Scandal se uită la el mirat. 

— Eşti tată? 

Kevin dădu din cap. Mâna cu laserul continua să 
semnalizeze. Îi spuse că în câteva luni urma să aibă gemeni. 

— De aia nu pot să rămân aici până la optsprezece ani. 

Scandal chicoti dispreţuitor. 

— Nu se compară cu ce am eu. 

Kevin aşteptă. Era fericit că celălalt încă nu adormise. 

Scandal râse pe şoptite. Un râs neajutorat, de prizonier. 

— Mă crezi sau nu... Sunt homo. (Se scărpină în creştet.) îţi 
dai seama ce dilemă am. Apoi înşiră ca pe o listă de cuvinte: 
Şi... sunt... fată. 


După spusele Comandantului, Suede fusese lesbiană. O 
numea în continuare Betsey. Spunea, mânios, că păcătuise în 
prea multe feluri ca Domnul s-o mai vrea la El. Părinţii ei îi 
donaseră cadavrul pentru că voiau să-i mântuiască sufletul 
deviant. Kevin bănuia că era ceva mai mult de-atât. Bănuia că 
era vorba de răzbunare. Chiar şi în lumina slabă a subsolului pe 
Suede se vedeau urmele piercingurilor, în urechi şi în limbă, în 
sfârcuri şi în labii. 

Comandantul se uită în jos spre masă şi ochii galbeni i se 
umplură de milă pentru creatura atât de îndepărtată de 
mântuire. 

Scandal îi povesti că ea şi Suede trăiseră cea mai fierbinte 
poveste de dragoste de la Eleanor Roosevelt şi Lorena Hickok. 
Erau printre protestatarii de la poarta Fermei. Urcaseră 
împreună pe traseul Pacific Crest Trail. Tatuajul de pe 
încheietura lui... Încheietura ei... Încheietura lui Scandal, îi 
explică ea, era un labrys. Un topor cu lamă dublă din Creta 
minoică. Reprezenta culturile matriarhale. 

După ce a murit Suede, a convins un cuplu de bătrâni să 
spună că sunt părinţii ei şi s-a prefăcut că e fiul lor. Cu ajutorul 
lor, Scandal venise aici să recupereze corpul iubitei pierdute. Ca 
în mitologia greacă. 

Proiectul îi tăie răsuflarea lui Kevin Clayton, atât de eroic i 
se părea. Se străduia şi el în mintea lui s-o recupereze pe Mindy. 
Dar era ca o glumă uitată: ceva care avusese cândva puterea 
să-i încânte, însă acum îi scăpa. 


Prin a cincea săptămână, toţi ceilalţi îşi pierduseră 
speranţa. Nici arătătorul cu laser nu mai mergea bine. Dar Kevin 
îşi continua veghea. Numai Scandal îi mai ţinea companie. Pe 
când ceilalţi dormeau în paturile lor călduroase, pe Kevin îi 
dureau genunchii de atâta stat pe podea. Mâinile îi tremurau de 
frig în timp ce continua să semnalizeze în necunoscut, linie, 
două linii, punct, trei puncte, muşcându-şi limba ca să rămână 
treaz. Corpul îi obosise, însă nu şi credinţa. 

Cum stăteau în beznă şi semnalizau, Kevin îi spuse lui 
Scandal cum plănuieşte să cheltuiască cele douăzeci de mii de 
dolari. O să scape de-acolo şi o să fugă cu Mindy. O să 


pornească cu maşina spre apus şi o să găsească un loc perfect 
de locuit. Primul lor scop era să aibă gemenii şi să-i păstreze. 

Când Scandal nu-i răspunse, Kevin se opri din vorbit. 
Nopțile astea, când stăteau în întuneric şi vorbeau, îi aminteau 
de ceva. De ceva de la şcoală. O carte. Un puşti care fugise cu 
un sclav pe vremuri. Coborau pe Mississippi cu o plută. Cartea 
aia îl plictisise enorm. Nimic din ce spunea sclavul n-avea sens. 
Lui Kevin, sclavul i se părea un idiot analfabet. 

Ca să o facă să râdă, îi povesti lui Scandal şmecheria lui cu 
gerbilii. Era convins că o s-o amuze. 

Dar ea numai se uită la el. Buza de sus i se răsuci 
dispreţuitor. Dădu din cap, ca şi cum ar fi izgonit ignoranţa lui. 

Kevin nu se intimidă. Fără să se uite în ochii ei, o întrebă: 

— Nu ţi-e teamă că o să mergi în iad? 7 

Continua să bată semnalele Morse în necunoscut. In 
oceanul nopţii. 

Scandal căscă. 

— Să n-o iei personal, OK? (Chicoti sumbru.) Ideea mea de 
iad ar fi să merg în rai şi să fiu forţată să mă prefac că sunt ca 
tine pentru totdeauna. 


În fiecare după-amiază răscoleau măruntaiele lui Betsey. 
Măruntaiele lui Suede. Ştiind cine fusese, pentru Kevin era mai 
greu acum. Aproape toate copcile erau deschise. Hoitul îi era 
turtit şi lăbărţat, în afară de cap. Arăta ca un covor din blană de 
tigru. Capul înconjurat de muşte îi amintea lui Kevin de o altă 
carte pe care trebuiseră să o citească pentru şcoală. Ceva 
despre nişte elevi care se prăbuşiseră cu avionul pe o insulă 
pustie, ceva ce nu s-ar fi obosit vreodată să citească dacă ar fi 
avut de ales. După ce au dat lucrare de control despre ea, lui 
Kevin i-au mai rămas în cap din toată povestea numai muştele 
negre şi o pereche de ochelari sparţi. Până acum, era singurul 
de acolo care ştia despre Suede şi Scandal şi despre destinele 
lor crude. 

Suede era în ruine. Organele şi toate celelalte i se 
întăriseră. Inima şi stomacul îi erau înghesuite una în alta. La 
sfârşitul acestor lecţii de anatomie, Comandantul avea să-i 
testeze. Cei care fuseseră aici înainte luaseră notițe direct pe 
organe. Ficatul era curat, dar cineva scrisese cu markerul 


„splină" pe o bucată alunecoasă de carne. Cuvântul „pancreas" 
era mâzgălit cu un scris diferit pe alta. 

Altcineva mâăzgălise „Raymond a fost aici" şi o dată, cu 
două luni mai înainte, pe peretele anterior al cavităţii 
abdominale a lui Suede. 

Numere enigmatice din patru cifre erau scrise în zonele 
unde se ajungea mai greu. Pe dosul vezicii era numărul 4-l-7-9. 
În spatele inimii era numărul 2-8-2-6. Kevin nu ştia ce înseamnă, 
dar o observă pe Scandal repetându-le în şoaptă, pentru sine. 


Într-o noapte, prin a şasea săptămână, lui Kevin i se 
terminară bateriile. 

Scandal nu ezită. Îl trezi pe Brainerd şi îi ceru bateriile de la 
ceas. El întrebă de ce şi Scandal îi strigă în şoaptă: 

— Să ne scoată de-aici. 

Fu cea mai tăcută bătaie din istorie. Muţi şi brutali, se loviră 
şi se strânseră de gât, se rostogoliră pe podea, fiecare lovitură 
fiind înăbuşită de pijamalele de flanelă. Le dădu sângele pe nas, 
dar nu scoaseră un sunet. Brainerd rămase fără vlagă de vreo 
două ori şi părea învins. De fiecare dată, Scandal se apucă să-i 
desfacă cureaua de la ceas. Dar Brainerd îşi reveni în ambele 
rânduri, se ridică pe picioarele încălţate cu şosete şi se luptă iar 
cu ea. Cei doi combatanți se loveau cu coatele şi genunchii. 
După ce Scandal îi dădu un cap în gură, Brainerd nu se mai 
ridică. 

Victorioasă, îi luă ceasul şi-l desfăcu. Cu ochii strălucind, 
provocând pe oricine s-o oprească, scoase bateriile ca şi cum ar 
fi scos gloanţele dintr-un revolver. Reîncărcă arătătorul cu laser 
şi i-l duse stoică lui Kevin la fereastră. Trei nopţi mai târziu, 
Scandal îl trezi pe Porc Piratul şi îi ceru bateriile de la Game Boy. 
Pentru că văzuse ochii învineţiţi ai lui Brainerd, acesta renunţă 
la baterii fără nici o problemă. 

Toţi îi spuneau că e nebun, dar Kevin nu se lăsa. Fără să 
facă nici o pauză de la semnalizare, le predica în şoaptă că să 
faci ceva nebunesc e mai bine decât să nu faci nimic. Le spunea 
că mai bine faci ceva care pare inutil decât să te resemnezi. 

Kevin îngenunchea acolo, pe marginea nimicului, cu 
coatele sprijinite de pervaz. Işi punea palmele împreunate sub 
bărbie. Mormăind, îşi trimitea mesajul. Era un apel disperat 
către un străin care probabil nici nu exista. Încerca să intre în 


legătură cu un cineva misterios pe care nu-l văzuse şi nu-l 
auzise nimeni vreodată. 

După şapte săptămâni fără somn, Kevin era pe jumătate 
mort, însă nu-şi părăsi postul. Nu primise încă nici un fel de 
răspuns. Părea un prost, dar nu cedă. Chiar înainte de răsărit, 
căzu pe podea. Strângea încă arătătorul cu laser între degetele 
umflate şi rănite. Cu furie neputincioasă, începu să plângă încet. 

Zgomotul o trezi pe Scandal, care se ridică din pat, 
târându-și pătura. O puse pe eroul căzut şi îi luă arătătorul cu 
laser din mâinile ţepene. 

— Spune-mi ce să zic, şopti Scandal. 

— Punct, şopti Kevin. Ca pe o incantaţie, recită: Linie, linie, 
trei puncte... 

Îi dictă mesajul în şoaptă, iar şi iar, până când ea îl învăţă 
pe de rost. 

În noaptea următoare, Kevin dormi, iar Scandal preluă 
misiunea. În noaptea de după, Jasper o înlocui pe Scandal. În a 
treia noapte, Porc Piratul îl înlocui pe Jasper. În a patra noapte, 
Tomas îi trezi pe toţi cu ţipetele lui şoptite... 

Fără să se oprească din semnalizat, Tomas şopti: 

— Către toate regimentele! Atenţie, atenţie, toate maşinile 
de luptă! Toată lumea pe punte! 

Cei care se treziră primii îi treziră şi pe ceilalţi. Paturile se 
goliră. Desculţi, alergară la fereastră. 


Fără să-şi ia privirea de la punctul roşu clipitor din 
depărtare, Brainerd spuse ceva. Nimeni nu auzi. Nimeni nu 
asculta, cel puţin nimeni nu înghiţi momeala. 

— E ca lumina verde. 

Brainerd aşteptă, dar nimănui nu îi păsa. Deja vorbea 
singur, spunea căcaturi din ce ştia de la şcoală. 

Cineva îi aduse lui Kevin un carnet şi un pix şi el se apucă 
să noteze fiecare punct... linie... Nu se uita la ce scria, doar 
înainte, pe geam. Mâna îi zvâcnea, lăsând urme pe hârtie. 
Degetele i se mişcau de parcă n-ar fi fost ale lui. 

Balenă jr. privi semnele care umpleau hârtia. 

— Ce spun? 

Kevin nu răspunse. 

Tomas îşi apropie buzele de urechea lui Porc Piratul. 

— Spun că au SIDA, şopti. 


— Imaginează-ţi, să iei SIDA şi să nu mori..., se miră Porc 
Piratul cu vocea tremurând de oroare. Nu mai poţi să faci prostii 
tot restul vieţii. 

— Mai bine mor decât să nu mă fut, se arătă Brainerd de 
acord. 

Toţi mormăiră aprobator. 

— Nu fiţi proşti, spuse Balenă jr. 

Clătină din cap, scârbit de nivelul general de ignoranță. Toţi 
îl priviră, aşteptându-i răspunsul magic. Toţi, în afară de Kevin, 
care continua să urmărească luminiţa clipitoare. 

— Dacă ai SIDA nu înseamnă că nu poţi să te fuţi, explică 
Balenă jr. Cu o voce de om rezonabil, spuse: Dacă ai SIDA, poţi 
să fuţi doar fetele pe care le urăşti. 

In afară de Scandal, ceilalţi dădură din cap posomoriţi. 
Uşuraţi. li uimea cum putea să vadă Balenă jr. partea frumoasă. 
Paharul lui avea să fie mereu pe jumătate plin. 

Nevrând să rateze semnalul de răspuns, Kevin nici nu 
clipea. Ochii îi lăcrimau de la efortul de a-i ţine deschişi. Mâna 
mâzgălea în continuare. Mina pixului fâșâia pe pagină. 


În noaptea aia au tras la sorţi. Brainerd a propus ca, drept 
semn de bună-credinţă, unul dintre ei să-şi arate puia la geam. 
Cine trăgea băţul scurt, trebuia să-şi dea jos pantalonii de 
pijama. Să se împrietenească cu protestatarii. 

Scandal dădu din cap neîncrezătoare, panicată că ar putea 
să tragă ea băţul scurt. 

Kevin îşi puse băţul în buzunar şi aşteptă până când toţi, în 
afară de el şi de Scandal, dădură la iveală paie lungi. ŞI al lui 
Kevin era lung, dar ca să o salveze pe Scandal, îl rupse în 
buzunar. Le arătă jumătate. 

Scandal aproape plânse de uşurare. Îi spuse, numai din 
buze, mulţumesc. 

Asta îl consolă pe Kevin, care trebui să se urce pe pervaz. 
Cu degetele mari, prinse elasticul pantalonilor de pijama şi îi 
trase în jos. Işi descoperi şoldurile slăbănoage. Aerul rece nu-l 
ajuta să fie mai impresionant. 

Nimeni nu spuse nimic. Cineva tuşi. 

Auziră un zgomot pe hol. Erau paşii cuiva care se apropia. 
Cheile zăngăniră. 

Într-o clipă erau toţi în pat. Toţi, în afară de Kevin. 


— E cineva aici! îi strigă Tomas. 

Kevin se lipi de fereastră. Se aplecă şi încercă să-şi tragă 
pantalonii, dar nu reuşi. 

— Sunt blocat, ţipă în şoaptă. Cred că mi-a îngheţat puia! 

Aşa cum se lipeşte limba cuiva de un stâlp de fier, părţile 
intime ale lui Kevin se lipiseră de geam şi de rama metalică 
îngheţată. Dacă se zbătea, îşi jupuia pielea şi putea să spargă 
geamul în mii de cioburi ascuţite. Când paşii se apropiară, 
scânci şi le cerşi ajutorul celorlalţi. Făcu apel la camaraderia şi 
loialitatea lor. 

Scandal îi provocă pe ceilalţi, strigându-le: 

— Nu lăsăm pe nimeni în urmă! 

Când intră supraveghetorul de etaj, stăteau toţi în genunchi 
în jurul lui Kevin. Pentru personal era greu de crezut că nu 
făceau decât să sufle peste geam. 


Kevin verifică iar şi iar traducerea codului. N-avea sens. 

Fasolă speculă că exista o reţea de homosexuali care 
ascundeau alţi homosexuali în poduri, ca pe Anne Frank, sau în 
căpiţe de fân false în timpul zilei şi îi treceau graniţa în Canada 
noaptea. Părea neverosimil, dar nu imposibil. 

Punctele şi liniile spuneau: Prinde balonul de la miezul 
nopții. 

— Ca în Jules Verne sau ca în Vrăjitorul din Oz se plânse 
Brainerd. 

Scandal dădu din cap atotştiutoare şi Kevin se gândi că 
avea o strategie de scăpare. 

În trecut, câte un balon scăpa de la petrecerea continuă a 
celor de după poartă. Baloane în formă de curcubeu. Triunghiuri 
roz cu sfori şi fundiţe roz. Şi uneori vântul aducea baloanele 
până aproape de clădirea lor. Unele se izbeau de geamurile de 
la etajul al cincilea, dar vântul le ducea mai departe. Chiar dacă 
protestatarii ar fi dat drumul la toate baloanele lor, acestea tot 
n-ar fi putut să ducă un om. 

Fură de acord că aşa ceva era sinucidere. Kevin le 
comunică prin semnale scepticismul lor. Cei de după poartă îi 
răspunseră cu un singur cuvânt: Mâine. 


În ziua aia, Kevin stătu pe lângă Scandal în timp ce restul 
puştilor lucrau la Suede. Cineva scrisese „Balenă jr. e un 
armăsar" în cavitatea uterină. 

Din senin, Scandal scuipă cuvântul „gerbili". 

— Nu puteai să găseşti un stereotip mai puţin scârbos? îi 
spuse lui Kevin. 

— Scuze, şopti el sceptic, jenat chiar. 

O plăcea pe Scandal prea mult ca să înceapă s-o urască. 

— Cheia către o imaginaţie fertilă e să-ţi umpli mintea cu 
căcaturi, îi şopti ea. 

Flatat, dar precaut, Kevin o întrebă: 

— De ce mi-ai spus că eşti lesbiană? 

Scandal se uită la dezastrul care devenise Suede. 

— Pentru că şi tu mi-ai spus de copiii tăi, cred. (Se uită la 
Comandant. Apoi la folia de plastic cu care acopereau cadavrul 
în fiecare după-amiază, când terminau. Folia era aruncată pe 
podea.) Coborând vocea, Scandal adăugă: Pentru că în toate 
filmele pe care le-am văzut, poponarul e fie victima laşă, fie 
psihopatul. Vreau să ştii că eroul poveştii ăsteia o să fie o 
lesbiană. 


În noaptea următoare, Kevin şi prietenii lui perverşi făcură 
de gardă. Afară era ger, dar deschiseră fereastra ca să vadă mai 
bine. Ceva apăru din beznă: un balon galben. 

— Cred că glumeşti, şopti Balenă jr. 

Balonul se izbi de marginea ferestrei şi sări înapoi. Plutea 
mai încolo, imposibil de atins. 

— Repede, spuse Scandal, să nu-l ia vântul. (înainte s-o 
poată opri cineva, se sui pe pervaz. Ţinându-se de tocul ferestrei 
cu o mână, se aplecă în afară, în gol. Atârnată acolo, întinse 
mâna şi apucă aerul.) Strigă frustrată: Nu pot să-i prind. 

Kevin nu mai gândi. Doar acţionă. Se urcă pe pervaz şi o 
apucă pe Scandal de pijama pe la spate cu o mână. Cu cealaltă 
se prinse de cel mai greu lucru pe care-l găsi, Balenă jr. Scandal 
dădu drumul tocului şi se aplecă înainte, spre ceea ce ar fi fost o 
moarte sigură, dacă n-ar fi ţinut-o Kevin. Balenă jr. II ţinea pe 
Kevin şi toţi ceilalţi îl ţineau pe Balenă jr. 

Intinzându-se periculos, Scandal prinse balonul şi tovarăşii 
ei perverşi o traseră înapoi atât de repede, încât căzură toţi 
grămadă pe spate. Strivit între ei, balonul pocni. 


Porc Piratul privea pielita galbenă şi părea că o să 
izbucnească în plâns. Tomas întrebă nervos: 

— Şi acum ce facem? 

Frustrat, Kevin luă în mână bucata de latex. 

— Poate au pus un mesaj înăuntru. Sau heroină. 

Brainerd încercă s-o înşface, dar i-o luă Jasper înainte. Nu 
era nimic înăuntru. Se încurcaseră toţi în sfoara balonului, dar 
încă nu văzuseră cât de lungă e. O priviră cum ieşea pe 
fereastră. Dispărea în întuneric, spre porţi. Părea să se întindă la 
nesfârşit. 

Undeva în beznă era legată de ceva. Sau de cineva, 
încercară toţi să-i vadă capătul. Scandal vorbi prima. 

— Să n-o rupeţi. 

Încet, cu grijă, o traseră şi sfoara se încordă. 

— N-o lăsaţi să atârne, zise Brainerd, să nu atingă gardul. 

Se referea la gardul electrificat. Nu ştiau dacă sfoara putea 
fi conductor de electricitate, dar nici nu voiau să afle. 

Kevin simţea că trage sfoara care ţinea pielea lui Suede 
laolaltă. Traseră cu grijă, adunând o cantitate imposibilă de 
sfoară. Se strângea pe podea în jurul lor, într-o grămadă. 
Traseră până apăru un nod. După nod era o coardă subţire de 
nailon, asemenea celor pe care se întind rufele. Traseră de ea 
până când alt nod o conectă cu altă coardă de nailon, mai 
groasă. Era atât de lungă şi de grea, că trebuiră să-şi unească 
toţi puterile, ca echipele alea de cai care trag bere la televizor. 
Scandal târî o parte din coardă în cameră şi spuse: 

— Trebuie s-o legăm de undeva de sus. 

Îi zise lui Kevin să semnalizeze când e înnodată, ca să tragă 
cei de după gard de capătul lor până se încordează. 

Kevin se uită afară. Spuse, fără să se adreseze cuiva 
anume: 

— Adică ar trebui să coborâm pe asta? 

Jasper clătină din cap tăcut, îngrijorat de perspectivă. Era 
prea periculos. Chiar dacă reuşeau să se ţină până jos, sfoara 
putea să se lase şi ei să cadă peste câini sau peste gard. Ochii 
lui Scandal deja găsiseră o ţeavă groasă pe tavan, în capătul 
îndepărtat al încăperii. Puse paturi unul peste altul şi un scaun 
deasupra. Căţărată pe grămadă, legă coarda de ţeavă. Traversa 
camera, se întindea până la fereastră şi dispărea dincolo. 

— Semnalizează-le, ordonă. 


Erau încă îmbrăcaţi în pijamale. Nu mai simțeau frigul, atât 
de agitaţi erau. 

Scandal se duse la dulapul ei şi scoase o curea. Se urcă pe 
paturi şi petrecu repede cureaua pe după coardă. li închise 
catarama şi făcu o buclă. Un ham. Îşi băgă capul şi braţele prin 
ham şi îşi ridică picioarele să-i testeze rezistenţa. Ţinea. Cu 
picioarele suspendate deasupra podelei, sări de câteva ori. 
Coarda nici nu se lăsa, nici nu se întindea. 

Până s-o oprească cineva, sări de pe scaun. Ca o 
sinucigaşă, atârnă o clipă în aer dând din picioare, cu capul şi un 
braţ prinse în curea. Bucla alunecă pe coardă. Când o văzură 
alunecând în viteză spre ei, ceilalţi se dădură la o parte. La 
fereastră, Scandal se eliberă şi sări pe podea, iar cureaua 
alunecă mai departe pe coardă, spre lumea liberă. 

Scandal se ridică de pe podea şi îşi scutură praful de pe 
pijamale. Se duse la uşă. 

— Mă întorc în mai puţin de-o oră. (Formă patru numere pe 
tastatură. Se auziră patru note muzicale şi uşa se deschise.) 
Codul era scris pe vezica ei. 

Kevin îşi dădu seama că toate codurile de la toate uşile 
erau scrise pe măruntaiele lui Suede, care deveniseră memoria 
colectivă a tuturor băieţilor ce fuseseră internaţi acolo. Kevin o 
avertiză pe Scandal. 

— N-o să reuşeşti. N-o să treci nici de primele uşi. 

Dar ea plecase. 


Nu s-a întors într-o oră. Trecuseră două. Aproape răsărea 
soarele. 

— Ar trebui să dezlegăm sfoara. O să-mi stricaţi parada, 
mormăi Balenă jr. 

Nu făcuseră nimic între timp, doar îşi scoseseră curelele. O 
vreme, cei de după poartă semnalizaseră în întuneric, apoi se 
opriseră. Soarele avea să răsară în jumătate de oră. Brainerd 
votă să dezlege sfoara şi s-o arunce. Kevin şi Tomas votară s-o 
păstreze. Toţi ceilalţi se declarară împotrivă. Auziră un zgomot 
pe scări. 

Patru note muzicale sunară pe tastatura din hol. Uşa scârţăi 
şi apăru Scandal. Era aplecată, ceva îi atârna pe un umăr. 
Gâfâind, intră în cameră. Ducea ceva într-o folie de plastic. Nu 
întrebă nimeni ce. Îşi dăduseră seama după miros. 


Ceva alunecă din cearşaf şi căzu pe podea. Strălucea în 
lumina slabă. Toţi se prefăcură că nu observaseră până când 
Scandal o arătă cu bărbia, întrebând: 

— Vrea vreunul dintre voi, perverşilor, să o ridice? 

Kevin îşi trase în jos mâneca pijamalei până îi acoperi 
palma. Se aplecă să ridice orice o fi fost acolo. Era brăţara cu 
medalioane. N-avea buzunare la pijama, aşa că îngenunche şi îi 
legă lui Scandal brăţara la gleznă. 

Se întâmplă ceva, se gândi Kevin, un lucru care nici nu mai 
trebuia exagerat. Nu era nevoie decât să spună povestea şi 
oamenii aveau să fie impresionați. Numai să nu moară şi îl 
aştepta o viaţă mai valoroasă decât douăzeci de mii de dolari. 

Scandal hotărâse să plece ultima. Cu Suede în spate, avea 
greutate dublă. Nimeni nu voia să meargă primul, aşa că se 
oferi Kevin. Semnaliză cu arătătorul cu laser că vine şi să întrebe 
dacă era în regulă. Se urcă pe paturi şi pe scaun şi legă o curea 
pe coardă. Pentru că fereastra era deschisă de mult, în cameră 
era groaznic de frig, dar pijamalele lui erau transpirate de 
emoție. Îşi băgă capul şi umerii prin buclă, însă n-avea curajul să 
păşească în gol. Îşi aminti de o carte în care nişte copii se 
gândeau la tot felul de căcaturi fericite şi zburau pe fereastra 
dormitorului. Un basm de căcat. Care se petrecea în Londra. 

În momente ca ăsta, Kevin simţea că trăise numai prin 
intermediul cărţilor şi televizorului. Cele mai bune amintiri ale 
sale erau o tocană de poveşti şi filme. Avea şaisprezece ani şi-şi 
risipise viaţa. 

La o mie de dolari pe săptămână, fiecare minut conta. 

În momentul următor, camera se umplu de lumină şi 
clădirea se zgudui de sunetul sirenelor. Balenă jr. stătea lângă 
alarma de incendiu. Cu mâna pe ea, strigă: 

— V-am avertizat, băieţi! 

Kevin tresări. Scaunul de sub tălpile lui alunecă şi căzu. 
Până să se dezlege din curea, pornise deja spre fereastră. Se 
trezi afară, liber, atârnând în beznă, ca o momeală vie deasupra 
câinilor de atac invizibili. Alarma îi trezise şi le auzea lătratul, îi 
auzea cum muşcau cu colții aerul de sub el. Ridică picioarele şi 
îşi trase genunchii la piept ca să nu se atingă de gardul 
electrificat. Aluneca prin beznă, leoarcă de sudoare, atârnat la 
jumătatea drumului dintre locul de unde voia să scape şi un 
viitor nou pe care încă nu şi-l putea imagina. In spatele lui erau 


luminile strălucitoare şi zgomotul asurzitor, în faţă erau siluetele 
fără chip ale unor oameni tăcuţi, care aşteptau să-i prindă. Un 
hăulit prelung îi scăpă dintre buze şi câinii urlară odată cu el. 


Bineînţeles că au fost prinşi. Numai Suede a scăpat, iar asta 
pentru că Kevin, Tomas şi Jasper au dus-o cu ei. Porc Piratul şi 
Brainerd au săpat groapa şi au aşezat-o înăuntru. Până acum, 
nici unul dintre ei n-a mărturisit unde e. Comandantul a adus 
câini să o caute, însă n-au făcut decât să se învârtă prin zăpadă. 
Kevin şi tovarăşii lui perverşi au cărat cadavrul prin sute de 
metri de mirişte, şi-au intersectat urmele şi s-au întors pe ele, 
panicaţi, kilometri întregi. Oriunde o fi fost mormântul lui Suede, 
nimeni n-avea să afle vreodată. 

Cu Scandal era altă poveste. 

leşise ultima pe fereastră, lăsându-l în urmă numai pe 
Balenă jr. Cum bănuiseră, greutatea ei făcuse coarda să atârne 
periculos. Abia a scăpat de câini. Ar fi putut s-o arunce pe Suede 
ca să se salveze, dar n-a făcut-o. 

Au aşteptat s-o prindă. Nu se vedea nimic, până când un 
fulger a luminat noaptea. O supernovă de scântei albastre ca o 
lampă împotriva insectelor uriaşă. Scandal aproape trecuse 
peste gardul electrificat. Brăţara de la gleznă a măturat sârma 
de sus. Kevin a simţit miros de fum şi, când au prins-o, Scandal 
nu se putea desprinde din curea. Pijamalele îi fumegau, 
pijamalele şi pletele, şi au fost nevoiţi să stingă flăcările cu 
palmele goale. Kevin zărea siluete în uniformă alergând pe după 
ferestre la etajul al cincilea. 

Peruca lui Suede arsese din cauza şocului electric. Cu părul 
pârlit şi copcile ei, arăta ca mireasa unui monstru făcut în 
laborator de un savant nebun. Scandal nu murise, dar nici nu se 
trezea. Ţinea ochii pe jumătate închişi, pupilele îi erau de 
mărimi diferite. Arăta ca monstrul. 

Protestatarii promiseseră să blocheze porţile. Pentru prima 
dată, voiau să facă oamenii să nu mai iasă, nu să nu mai intre. 
Asta le-ar fi dat băieţilor un avantaj. Kevin a prins-o pe Suede de 
mijloc. Toţi au prins-o. Le era frig, dar acum pielea ei era caldă, 
mai caldă decât când fusese vie. Era plăcut să o ţii în braţe. Şi 
au luat-o la fugă desculți printre rândurile de tulei de porumb. 


i Scandal n-a mai spus nimic niciodată. Ziua o ţineau între ei. 
In sala de relaxare, unde se afla televizorul, sau la cantină, era 
mereu în centrul grupului. Şi povesteau cum memorase codurile 
de la uşi scrise pe organele fetei moarte. Se regalau cu poveşti 
despre cum s-a aplecat Scandal pe geam de la etajul al cincilea, 
înfruntând moartea, şi a prins balonul galben. Porc Piratul şi-a 
amintit cum arăta Scandal când a sărit pe geam cu cadavrul pe 
umăr. Aşa au transformat-o în legendă. In zilele cu soare o 
scoteau pe terenul de baschet. O includeau în toate. 

Nu şi pe Balenă jr. Nimeni nu mai vorbea cu el. Într-o zi, 
după baschet, când s-au întors în cameră, au găsit paturile puse 
unul peste altul şi un scaun deasupra. Legase o curea de 
aceeaşi ţeavă de care legase Scandal coarda. Balenă jr. Işi 
băgase gâtul prin curea şi sărise de pe scaun. Dar nu ca să 
plece undeva. Cadavrul lui a primit parada pe care şi-o dorise, 
un marş lung, încet şi solemn pe strada principală, însă n-a avut 
parte de urale şi nici de decapotabilă. 

Scandal încă mai era cu ei, dar nu mai era ea însăşi. Se 
holba în gol, tremurând, ca şi cum ar fi stat într-un scaun 
electric care-i omorâse doar curajul. Ca să-i păstreze secretul, 
Kevin trebuia s-o ducă el la baie. Trebuia s-o hrănească. Dacă 
personalul de la Fermă i-a descoperit secretul, nimeni n-a spus 
nimic. Poate că încă-i plătea cineva taxele. Sau poate se temeau 
de o investigaţie. 

Făceau planuri pentru o altă evadare. Jasper a sculptat o 
bucată de săpun în formă de pistol şi a vopsit-o cu cremă de 
ghete. Fasolă stătea la geam noaptea, aşteptând încă un balon. 
Dar nici unul dintre ei nu mai tânjea să se întoarcă în lumea de- 
afară. 

Kevin nu mai vedea sensul. Cine voia se întoarcă la o lume 
atât de coruptă? Cine voia să fie sărbătorit de nişte oameni atât 
de oribili? Poate că s-ar fi întors ca erou, dar cine voia să fie 
rege într-o lume de ticăloşi? Nici unul dintre băieţi nu voia să fie 
dovada vie că sistemul ăsta fals funcţiona. Dacă s-ar fi întors 
acum, dorinţa lor naturală pentru fete i-ar fi făcut să se simtă 
bine pe unii pe care-i dispreţuiau. Comandantul ar fi un erou. 
Inchişi aici, se bucurau că erau o povară pentru ai lor. Familiile 
şi comunităţile lor aveau să fie cocoşate de costul taxelor. 
Urmau să fie o generaţie în grevă. 


Kevin ştia că pentru tot restul vieţii avea să fie pe fugă şi să 
lupte. Acum putea să se relaxeze. Era OK să fie închis aici. N- 
avea nevoie să conducă un Porsche cu două sute de kilometri la 
oră. Se simţea bine aşa, stând nemişcat. În ultima vreme, 
Scandal nu părea mai vie decât fusese Suede şi Kevin se 
hotărâse s-o protejeze. 

O îmbrăca şi o ducea la ore. Străduindu-se s-o înveţe fizică, 
învățase el însuşi. Kevin se uita rareori în calendar, atât de 
mulţumit era. Nu voia să treacă mai repede timpul, nici nu-şi 
dorea să fie în altă parte. Viaţa lui nu mai era o cursă spre viitor. 

Ceva îi spunea că ăsta era un antrenament bun. Aşa te 
simţeai probabil ca tată. Asta devenise ideea lui de fericit până 
la adânci bătrâneţi. Bineînţeles, nu-i scăpa ironia. Părinţii îl 
trimiseseră aici să-şi salveze sufletul. Ca prizonier, şi-l găsise. 
Viaţa lui, aşa cum era, era destul de bună. N-avea nevoie să se 
transforme într-un personaj de desen animat. 

Tronând aici, deasupra lanurilor nesfârşite de porumb, 
închisoarea asta ajunsese ca o mănăstire. Aproape un paradis. 


Ca şi în alte după-amiezi, Kevin o puse pe Scandal pe vasul 
de toaletă şi aşteptă. Era mai bine să se asigure, după un prânz 
copios. Toaletele erau atât de cufundate în tăcere, că se auzea 
mingea izbind cimentul afară, pe teren. Stătea lângă uşa cabinei 
strimte, înghesuit de genunchii păroşi ai lui Scandal. Pare 
pervers, dar mirosul de pişat ajunsese să-i umple lui Kevin inima 
de bucurie. Asta însemna că Scandal îşi făcea treaba şi puteau 
să plece. 

Nu era nimeni destul de aproape să audă confesiunea lui 
Kevin Clayton. 

— Singurul răspuns pe care-l ştiu e să fug de toate. (îi 
mângâie părul lui Scandal în zona unde voltajul mare îl făcuse 
tepos. O muscă neagră ateriză pe obrazul prietenei lui şi Kevin o 
goni.) Am scăpat de familia mea. Aş fi putut să scap din locul 
ăsta şi să merg mai departe. (Ascultă susurul de pârâiaș pe 
care-l scotea Scandal făcând pipi.) Timpul o să ne salveze. 
(Scandal trase un pârț. Era un semn promiţător.) Timpul îi 
salvează pe toţi. 

Absent, Kevin inspectă o gaură din tricoul negru. Băgă un 
deget prin ea s-o măsoare. 

— Trebuie s-o coasem. 


Cum stătea pe vasul de toaletă, umerii lui Scandal erau 
încă umflaţi de muşchi adunaţi sub gâtul gros. Tatuajul cu 
„SUEDE". Braţele ei încă făceau să pocnească mânecile tricoului 
negru, dar avea nevoie de Kevin s-o dădăcească. 

— Fără supărare, spuse el, dar problema cu homosexualii e 
că nu cresc niciodată. 

După părerea lui, homosexualii nu-şi câştigau niciodată 
demnitatea care în cele din urmă câştiga respectul oamenilor. 
Poponarii n-aduseseră niciodată hoţii de vite în faţa legii şi nici 
nu omorâseră balaurul cu o suliță strălucitoare. 

Oftă. Rupse câteva pătrăţele de hârtie igienică. Puse o 
mână pe spatele musculos al lui Scandal şi o aplecă înainte. 
Cobori bucata de hârtie sub ea. Când o verifică, era pătată cu 
galben. O aruncă şi rupse alta. De data asta, când o şterse, 
hârtia se pătă de pişat, dar şi de altceva. Strălucea, nu albă, dar 
iridescentă. Kevin ştia să recunoască vaselina când o vedea. Mai 
era ceva. Şterse din nou şi hârtia se murdări de ceva vâscos. Era 
aceeaşi substanţă pe care o găsiseră înăuntrul lui Suede. 

Că fusese Comandantul sau vreunul dintre gardieni, cineva 
descoperise că Scandal nu era băiat. 


În primăvara aia, în ultima ei scrisoare, maică-sa se plânse 
că grădina îi fusese distrusă. Era bântuită de fantomele gerbililor 
pe care-i omorâse Kevin. El aruncase acest blestem asupra 
casei lor. Fantomele gerbililor veneau noaptea, pretindea ea, şi 
mâncau căpşuni. Dădeau iama prin lăptuci. Era o epidemie de 
gerbili răzbunători care se întorseseră să le fure mâncarea şi să- 
i înfometeze. Cuvintele ei tremurau pe marginea unui adevăr pe 
care nu-l putea accepta. Se agăţase de realitatea cunoscută: 
gerbilii erau morţi, fiul ei era un pervers, Comandantul avea să 
repare totul. 

Printre gardienii de pe etaj se zvonea că urmează o 
investigaţie. Că se pregăteşte un proces. Totuşi încă nu se 
întâmplase nimic. 

Kevin şi-o închipui pe  maică-sa plângând deasupra 
picioarelor ei umflate, însângerate. În ciuda zvonurilor, era 
convins că n-o să fie nici o investigaţie. Toţi erau băgaţi prea 
adânc în sistemul ăsta groaznic. 

Înainte să se întâmple ceva, Comandantul îi anunţă că 
aveau să-şi reia studiile. Betsey dispăruse. Nu-i plăcuse asta 


deloc. Dar părinţii îndureraţi ai unei alte fete îi donaseră 
învelişul ei muritor. Fusese omorâtă într-un accident de maşină. 


O să-i ia ceva timp, dar fiecare amănunt o să fie în cele din 
urmă dezvăluit într-un tribunal - cum au coborât în zori pe o 
coardă întinsă, cum a început să ningă când au săpat 
mormântul lui Suede cu mâinile goale. Mult mai târziu, când 
camerele de televiziune o să-i întrebe ce s-a întâmplat, Kevin o 
să spună că acele săptămâni fuseseră cele mai fericite din viaţa 
lui. Cu o mână pe biblie, o să spună imposibilul. O să le spună 
unui judecător şi unui juriu că fericirea e de aşa natură că o 
recunoaştem numai după ce se consumă. Nimeni n-o să-i 
creadă. 

Lângă el o să stea Scandal. Cu părul lung ca de fată. Cu 
ochii privind în gol. Cu pântecul mare, de două trimestre. 

Avocatul apărării o să-i întrebe dacă i-a fost frică pentru 
siguranţa lui. Kevin o să spună că nu. Teama lui cea mai mare 
era că dragostea adevărată exista numai retrospectiv. 

In acel viitor, când procurorul o să întrebe cine l-a omorât 
pe Comandant, Kevin o să declare sub jurământ: „Eu". 

Când avocatul apărării o să-i cheme pe Fasolă ca martor şi 
o să-i întrebe cine l-a omorât pe Comandant, Fasolă n-o să ezite. 
O să spună: „Eu l-am omorât". 

Medicul legist o să depună mărturie că Comandantul 

murise în urma unei singure plăgi adânci la gât. Nu se putea 
determina cine fusese autorul. Când gardianul a intrat în camera 
de terapie să-i ia, toţi băieţii erau stropiţi de sânge. Pe podea, 
domnul Alună zăcea într-o baltă de sânge. 
__ Ce n-o să spună nici unul dintre ei e ce i-a împins s-o facă. 
Intr-o lume în care Scandal era urâtă, Kevin voia şi el să fie urât. 
Dacă lumea o dispreţuia pe Scandal, Fasolă nu voia decât să fie 
disprețuit. Până când lumea nu avea s-o accepte pe Scandal, 
nici unul dintre ei, nici Tomas, nici Jasper, nici Porc Piratul, nici 
Brainerd nu voiau să fie acceptaţi. Sub jurământ, fiecare dintre 
ei o să declare că l-a omorât pe Comandant. Deşi erau 
delincvenţi juvenili, aveau să meargă la închisoare, toţi, în afară 
de Scandal. 

Ce n-a spus nici unul dintre ei e ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Porc Piratul o să spună mereu că el a avut cuțitul. 


Brainerd o să insiste că era în mâna lui. Şi tot aşa, punct, linie, 
punct. Un Porsche. Două Porsche. Şi aşa mai departe. 

În ultima lor zi la Centrul de recuperare, o ambulanţă a 
apărut la poartă, dar fără să aibă luminile sau sirenele pornite. 
Văzând-o, protestatarii s-au dat în lături. Până şi bebeluşii pe 
care-i ţineau în braţe au tăcut ca prin farmec. Fata cea nouă era 
acolo. 

În după-amiaza aia, Comandantul a trimis un gardian să-i 
escorteze pe băieţi jos. Kevin a mers lângă Scandal, ţinând-o de 
mână şi ghidând-o. Brăţara încă-i mai zăngănea la gleznă. 
Electricitatea o sudase. Suna teribil pe holurile de ciment. Lanţul 
şi  medalioanele zăngăneau ca fiarele de la picioarele 
prizonierilor din filme. Scandal era o legendă vie, însă mai mult 
de-atât nu putea face. 

Când au ajuns la camera de terapie şi a văzut forma 
acoperită cu folia de plastic murdară, lui Kevin i s-a umplut 
inima de groază. Avea sâni uriaşi. Mai mari decât ai oricărei 
liceene din viaţa lui, în afară de una. Sub folie, unde ar fi trebuit 
să-i fie burta, se înălța un munte. Kevin şi-a imaginat două 
maşini Porsche orfane, proaspăt ieşite de pe linia de asamblare, 
fără nimeni care să le ia acasă. A simţit iar fantomele trăgându-l 
de păr. l-a dat drumul la mână lui Scandal şi şi-a încrucişat 
degetele. 

Comandantul ţinea în mână un scalpel. „Fata noastră cea 
nouă era o şoferiţă neglijentă. Era promiscuă şi şi-a înglodat 
familia în datorii..." 

Înainte să dea la o parte folia de plastic, Kevin a ştiut că 
povestea aia n-o să aibă un final fericit. Fata moartă întinsă pe 
masă avea probabil pielea aspră şi galbenă ca bătăturile din 
palmele lui. N-o să mai fie nici un bebeluş cu pielea roz perfectă 
ca aceea de sub unghiile lui. Nimeni nu-l mai aştepta cu 
nerăbdare să se întoarcă acasă. N-a trebuit să facă nici un efort 
să accepte accidentul acela de circulaţie. Părea atât de oribil, 
dar absolut perfect, şi îi dădea sorții o formă desăvârșită. Era 
inevitabilă ca forma unui ou. Nu putea s-o nege sau s-o 
îndepărteze prin argumente. Avea perfecțiunea adevărului. 

„Domnilor", i-a anunţat Comandantul. „Astăzi o să fie 
examenul vostru final." 


A dat la o parte folia de plastic şi a apărut Mindy Evelyn 
Taylor-jackson. Spre deosebire de Suede, nu era marcată în 
vreun fel. Nimeni n-o explorase cu cuțitul. 

Era îmbrăcată cu o rochie obişnuită, ecosez, pe care Kevin 
şi-o aminti imediat. O purtase la a treia lor întâlnire, însă pe 
atunci nu-i era atât de strâmtă. În noaptea aceea îşi pierduse 
Kevin virginitatea. Comandantul l-a strigat pe nume, rugându-l 
să vină să-i descheie nasturii, şi din reflex el a făcut-o. Era la fel 
ca atunci când îi descheiase înainte. Mindy stătuse şi atunci 
nemişcată, fără să respire. Amândurora le fusese frică să 
respire. 

Comandantul i-a întins scalpelul şi a spus: „Vrei, te rog, să 
expui plexul hipogastric inferior?". 

Kevin clătină din cap. Nu voia să ia cuțitul. 

Comandantul le întinse scalpelul şi celorlalţi băieţi, însă nici 
unul nu vru să pună mâna pe el. Tomas, Porc Piratul, Brainerd şi 
Jasper nu trebuiseră decât să arunce o privire la faţa lui Kevin ca 
să-şi dea seama că ceva era în neregulă. S-au tras înapoi, 
lipindu-se de perete. 

In cele din urmă, Comandantul a condus-o pe Scandal până 
la masă şi i-a pus scalpelul în mână. Lama a strălucit. „Taie 
sânul stâng, te rog." 

Ochii lui Scandal erau la fel de stinşi ca ai lui Mindy. 

„N-o face", a avertizat-o Kevin. „Sau le spun tuturor 
secretul tău." 

Pe faţa ei nu se citea nimic. A ridicat braţul drept înainte 
din umăr, ca o păpuşă sau un zombi. A ridicat scalpelul spre 
pielea dintre sfârcurile lui Mindy. 

Kevin a spus singurul lucru care mai rămăsese de spus. 
Rostind cuvintele ca pe o listă, nu ca pe o propoziţie, a spus: 
„Eşti... o... lesbiană". 

N-o spusese ca pe o tachinare. Nici nu mai era prea sigur 
ce înseamnă cuvântul, dar o spusese ca pe o afirmaţie. Ca să-i 
amintească lui Scandal că încă putea fi eroina acelei poveşti. 


Cum a salvat un evreu Crăciunul 
E clasică. O poveste de Crăciun pe care vânzătorilor încă le 
place s-o spună. 
Imediat ce decoraţiunile încep să apară pe rafturi, noii 
angajaţi cer s-o audă. Imploră - Hai, te rugăm, hai, spune-o - 


până când, în seara de Ajun, managerul de magazin îi adună pe 
toţi în camera de relaxare. 

— Trebuie să ştiţi, începe managerul, că asta chiar s-a 
întâmplat, însă cu multe, multe sezoane de cumpărături în 
urmă... 

Să lucrezi în vânzări după Ziua Recunoştinţei a fost 
întotdeauna un iad. Mai ales din cauza muzicii. Colindele bubuie 
la nesfârşit, aceleaşi şi aceleaşi, din difuzoarele de pe tavan. 

— După opt ore cu muzica aia în urechi, spune managerul 
atotştiutor, dând din cap, Miley Burke îşi dorea ca lisus şi Bing 
Crosby să nu se fi născut niciodată. 

Cândva, Miley lucra aici, la Articole de menaj, în timpul 
săptămânii. lar în weekenduri, la Articole pentru dormitor şi 
baie. Uneori, dacă aveau nevoie de un angajat în plus, dădea o 
mână de ajutor la Raionul de bijuterii. Altfel, Miley îşi omora 
timpul în camera de relaxare, singurul loc unde putea să scape 
de muzică. 

In ziua cu pricina, a ajuns la muncă puţin mai devreme. 
Adusese într-o cutie un baton cu nuga şi seminţe sărate 
împachetat în hârtie lucioasă, imprimată cu fulgi de nea, de 
nişte sclavi dintr-o ţară unde nimeni nu auzise de iarnă, cu atât 
mai puţin de Crăciun. 

Cu litere de tipar, Miley a scris „PENTRU CLARA" pe un 
post-it. „DE LA MOŞUL TAU SECRET." A lipit post-it-u/ pe cutie şi 
a îndesat-o în raftul Clarei. 

— Clara lucra la Articole pentru nou-născuţi, explică 
managerul, şi vindea salopete. 

După atâţia ani, acelaşi rafturi stau aliniate pe peretele 
camerei de relaxare. Câte unul pentru fiecare vânzător şi unul 
pentru Obiecte pierdute şi găsite. Spaţiul e ocupat, în mare 
parte, de o masă lungă cu multe scaune. Pe peretele opus 
rafturilor sunt un blat, o chiuvetă şi un cuptor cu microunde. 
Ceasul şi aparatul de pontaj acoperă alt perete. Pe ultimul 
perete, cel cu uşa, e frigiderul. 

În timp ce Miley îşi verifica raftul, lumea deja intra pe uşă şi 
îşi ponta cartelele. Ceva era înghesuit în capătul lui. O fundă 
roşie strălucea în întuneric. A întins mâna şi a simţit ceva moale. 
Alunecos. Greu. Când a tras-o afară, cutia i s-a răsucit în mâini. 
O felicitare cu sclipici era lipită cu scotch pe cutie. Pe carton 


scria cu litere de tipar: „PENTRU MILEY. DE LA MOŞUL TĂU 
SECRET". 

Cineva a apărut lângă ea. O voce a întrebat-o: „Ce-ai 
primit?". O voce de bărbat. Era Devon, un angajat de la 
Supraveghere. 

Miley a spus, ţinând cadoul cu amândouă mâinile: „Nu 
ştiu“. Era clar ceva făcut în casă. Ceva aşezat pe o farfurie 
subţire de carton, învelit într-un celofan roşiatic. Avea o fundă 
roşie lipită deasupra. Desfăcu celofanul. 

Era ceva maro. Nişte cuburi maro. Cu fulgi gălbui-închis. Nu 
mirosea bine. 

Apărură şi alţi vânzători. Se formă o coadă lângă ceas. 
Miley nu voia să-l jignească pe cel care-i făcuse cadoul. A 
strigat: „Ce noroc pe mine!“. Desfăcând folia de plastic, a strigat 
iar: „E o prăjitură de casă!“. 

Devon nu părea impresionat. A rânjit dispreţuitor şi a 
întrebat-o: „N-o să mănânci chestia aia, nu?“. 

Putea să fie grozav de mârlan. Anul trecut furase nişte 
lucruri de la Obiecte pierdute şi găsite. Un fular murdar, o 
pereche de ochelari de soare zgăriaţi. Şi i le dăruise ei, din 
partea Moşului secret. Jobul lui era să se uite toată ziua pe 
monitoare şi să se aştepte ca oamenii să fie necinstiţi. Spunea 
că are o muncă satisfăcătoare. 

Prăjiturile păreau curate. Destul de curate. Mirosul venea 
de la fulgii gălbui de deasupra. A întins farfuria spre Devon: „Te 
rog, serveşte". 

El şi-a îngustat ochii. S-a tras înapoi şi s-a uitat bănuitor la 
farfurie. Miley îl văzuse de atâtea ori pe Devon şi pe alţii ca el, 
cam toată lumea pe care o ştia ea, băgând în gură mezeluri 
ambalate de cine ştie ce leproşi din lumea a treia care nici nu se 
spălau pe mâini. 

În acelaşi timp, strâmbau din nas la o prăjitură făcută de 
cineva pe care-l vedeau zilnic. Miley le-a cercetat feţele să vadă 
vreo buză strâmbată, vreun nas încreţit, orice semn care ar fi 
trădat dezgustul. Deborah a refuzat, întrebând dacă e cuşer. 
LaTrey a clătinat din cap, pretinzând că e aproape diabetic. 
Taylor, singurul tip care lucra la Raionul de cosmetice, a spus: 
„Mersi, fată, dar chestia aia nu merită să te îngraşi". 

Erau şi alţii în cameră, aproape toată tura a doua era acolo. 
Dar Miley a început să se jeneze să ofere prăjituri pe care nu le 


voia nimeni. Oscar de la Depozit şi-a luat o faţă curajoasă şi a 
acceptat o bucată. La fel şi Barry, unul dintre casieri. Şi Clara. 
Farfuria era încă plină când Miley a lăsat-o în mijlocul mesei. 
Până la sfârşitul turei, opt ore şi jumătate mai târziu, nimeni nu 
s-a mai atins de ea. 

În după-amiaza aia, Deborah a găsit o sticluţă cu parfum de 
la Moşul ei secret. Parfum bun, mai bun decât orice se vinde în 
magazin. Atât de bun, încât Miley bănuia că Deborah şi-l 
cumpărase singură. 

Faptul că stătea descoperită, la temperatura camerei, nu 
făcea prăjitura mai apetisantă. Totuşi Miley a luat-o acasă. Ar fi 
fost nepoliticos să o arunce la coşul de gunoi din sala de 
relaxare. 

Alţii au primit de la Moşul secret borcane cu nuci 
macadamia. Au primit şosete tricotate cu reni. Deborah n-a 
păcălit pe nimeni când a găsit o brățară cu diamante în raftul ei. 
Numai ea se plăcea atât de mult. Miley nu s-a simţit mai bine 
când Devon i-a trimis un mesaj cu un link către un website 
mexican de unde puteai să-ţi cumperi ouă de tenie. Veneau într- 
un plic, ca o pudră invizibilă şi oamenii graşi le puneau în 
mâncare ca să slăbească. 

Puse în mâncare, s-a gândit Miley, cum au fost puşi fulgii 
ăia galbeni. După ce prăjitura era prea rece ca să omoare ceva. 

Devon i-a trimis un link de la un spital unde se scanau 
dulciurile de Halloween gratis. A sfătuit-o să păstreze bucăţile 
de prăjitură rămase, în caz că vreunul dintre cei care mâncaseră 
din ea murea. _ 

A doua zi, Miley a găsit în raftul ei o cutie de pantofi. In 
cutie era o căciuliţă tricotată. Dungi roz late alternau cu dungi 
portocalii şi negre. Într-un cuvânt, oribilă. Îi dădea impresia de 
ceva demodat. Îi amintea de tichiile pe care le purtau la şcoală 
când erau trimişi să stea la colţ şi, în clipa în care Miley a pus-o 
pe cap, căciula i-a ajuns până la umeri. Devon era acolo şi n-a 
ratat ocazia să spună: „Moşul probabil crede că ai o căpățână 
cât un dovleac". 

În seara aia a apărut la uşa ei şi a întrebat-o dacă mai are 
prăjitura. Adusese un microscop şi lamele. Şi un manual de 
medicină legală. Le cumpărase, i-a zis, pentru un curs la seral. 
În timp ce-şi trăgea mănuşile de latex şi tăia cu un scalpel 
prăjitura în felii subţiri, i-a vorbit de cei pe care-i suspecta. 


Deborah, evident. Evreii deveneau  irascibili în preajma 
Crăciunului. Dacă era să crezi măcar jumătate din ce citeai pe 
internet, evreii îşi petreceau cea mai mare parte din timp 
otrăvind creştini. 

Dar LaTrey? Nu părea încântat de albi în general. Al treilea 
suspect era Taylor. Cel de la Raionul de cosmetice. Numai se 
prefăcea că nu dispreţuieşte femeile. Miley fiind femeie, cu 
farmece tipic feminine, era o ţintă bună pentru el. 

In fiecare an, când spunea povestea, managerul explica: 
„Moşul ei era un mister". Şi atunci, ca şi acum, toţi membrii 
echipei îşi scriau numele pe nişte bucățele de hârtie. Hârtiile 
erau puse într-o pălărie. Fiecare trăgea un nume şi-l ţinea 
secret. Nimeni nu ştia cine e Moşul secret al altuia. Mai rău, în 
camera de relaxare nu era nici o cameră video, pentru că unii 
vânzători erau nevoiţi să se schimbe de haine acolo. 

Devon a mirosit prăjitura şi a dat din cap. Nu era doar 
închipuirea lui, a zis. Prăjitura mirosea dubios. Mai mult decât 
dubios, mirosea ca un cur. Fulgii erau doar o păcăleală, erau 
puşi să acopere mirosul de cur al prăjiturii. Căciula tricotată, 
spuse el, era o a doua lovitură menită s-o umilească în public. 
Devon văzuse destul CS/ la televizor ca să ştie cum se 
vizualizează fluoroscopic urmele unei crime. A dus o mostră de 
prăjitură la laboratorul de la şcoala serală. A dus altă mostră la 
Urgenţe şi a cerut să fie radiografiată. Când n-au găsit nimic, a 
cerut o tomografie computerizată. Asigurarea lui Miley nu 
acoperea astfel de teste, aşa că toată povestea a costat-o o 
avere. 

Dar a meritat. Prăjitura era acoperită cu amprente. 
Majoritatea erau ale ei, ale ei şi ale lui Devon, dar mai erau şi 
unele parţiale, caracterizate prin predominanţa spiralelor. Un 
posibil indiciu, i-a explicat Devon, că o persoană de provenienţă 
africană a atins prăjitura. A pus bucăţi de fulgi în vase Petri. Nu 
excludea posibilitatea să fi fost muci. Sau urină. Primul lucru pe 
care-l învăţai la criminologie era că toţi oamenii sunt săriţi de pe 
fix. 

Nimeni, în afară de Devon, n-o văzuse despachetând 
căciula tricotată, aşa că Miley a împachetat-o iar şi a făcut-o 
cadou. A doua zi, Taylor a primit un cupon cadou pentru Just For 
Feet. Altcineva a primit un urs de pluş care chicotea când îl 
apăsai pe burtă. În raftul lui Miley era un alt cadou. Înainte să-l 


atingă l-a sunat pe Devon. El şi-a pus mănuşile de latex şi a 
manevrat pachetul cu cea mai mare grijă, ca un genist. 
Folosindu-şi doar vârfurile degetelor, l-a dus la maşina lui Miley. 
După muncă, de cum s-a golit parcarea, au aşezat pachetul pe 
asfalt şi au tăiat uşurel scotch-ul cu o lamă. Hârtia s-a deschis 
ca o floare. 

La lumina din parcare, arăta ca o tavă cu insecte. Cu larve, 
de fapt. Într-o tavă pătrată cu margini argintii, era un strat de 
viermişori înghesuiți unul în altul. 

Devon a vorbit primul. „Tu eşti." 

Miley s-a aplecat să vadă mai bine. Vântul de decembrie o 
pătrundea până la oase. 

Devon i-a arătat cu un deget înmănuşat o formă, fără s-o 
atingă. „Uite nasul tău. Şi gura ta." 

Miley a continuat să dea din cap, uimită. 

În cele din urmă, Devon i-a explicat: „Sunt macaroane". 

Chiar erau macaroane. Cineva îşi petrecuse ore, poate zile, 
întregi din timpul liber pictând bucăţi de macaroane şi lipindu-le 
în aşa fel încât să alcătuiască un portret. Ceea ce i se păruse a fi 
o tavă era de fapt rama tabloului. Cineva crease un mozaic cu 
chipul ei. 

„Evident, cineva care te urăște", a spus Devon. 

Macaroanele nu erau cel mai flatant material posibil, iar 
imaginea era prea urâtă să fie altceva decât o insultă 
intenţionată. Fusese nevoie de un efort special ca să-i facă ochii 
atât de mici şi nealiniaţi. Dinţii erau strâmbi şi pictaţi cu galben. 
Parcă era o păpuşă voodoo. Când se uita la portret, Miley se 
simţea blestemată. 

Când a vorbit iar, Devon avea o voce hotărâtă. „Asta e 
hărţuire." A anunţat criptic: „Următoarea mişcare e a noastră". 

Era timpul să încerce să-l scoată pe vinovat din bârlogul lui. 
Schimbul între Moşii secreţi funcţiona în ambele sensuri. A doua 
zi, Miley a împachetat iar portretul pentru a-l face cadou. 

Erau toţi de faţă, toţi cei din tura a doua, aşteptând să 
ponteze. Deborah părea surprinsă să găsească un pachet mare 
în raftul ei. Uitându-se în jur, a spus: „Oricine-ai fi, Moşule 
secret, să ştii că nu era nevoie". Cu o voce plată, de parcă nu 
glumea deloc. 

Urmărind-o, Devon s-a aplecat spre Miley şi i-a şoptit: 
„Pregăteşte-te". A şoptit: „O să explodeze". 


După cum ridicase Deborah cadoul, cu amândouă mâinile, 
şi-l trântise pe masă, părea greu. A căzut cu un bufnet, ca o 
cărămidă. Sau un curcan îngheţat. Pe felicitare scria cu litere de 
tipar: „CRĂCIUN FERICIT, SHYLOCK. MĂNÂNCĂ-MĂ!". În ambalaj 
era o şuncă la conservă. p 

În acelaşi timp, LaTrey deschidea şi el un plic. Înăuntru era 
un voucher la Kentucky Fried Chicken. A ridicat privirea şi i-a 
măsurat calm pe toţi cei prezenţi. Fălcile i s-au încleştat. 

Taylor a găsit şi el un pachet în raftul lui. Era greu să nu-l 
găsească. Ar fi putut fi o bâtă de baseball împachetată în hârtie 
de cadouri. Dar nu. Era un cârnat de vită, unul dintre monștrii 
care se vând împreună cu brânză, la preţ special, la Ye Olde 
Hickory Barrel, în mall. Pe felicitare scria: „Pentru Taylor - Moşul 
ştie că ai băgat pe gât unii şi mai mari ca ăsta!". 

Devon era pregătit. Numai vinovatul ar fi ştiut la cine să 
sară. Toţi păreau resemnaţi sau trişti. Clara a început să plângă. 
Neobservată, deschisese pachetul cu portretul din macaroane şi 
îl ţinea în mâinile tremurânde. A ridicat faţa înlăcrimată şi s-a 
uitat la Miley. Cu vocea întretăiată de sughiţuri de plâns, a spus: 
„Ştiu ce faci. Ştiu ce faci cu cadourile. Distrugi Crăciunul!". 

Toţi ochii s-au întors spre Miley. 

Răspunsul ei a venit ca un tunet. Umflat de indignare, cu 
vocea cuiva batjocorit până ajunsese la capătul răbdării. „Eu 
distrug Crăciunul? Eu distrug Crăciunul!?" Buzele îi tremurau de 
indignare. A ridicat o mână tremurătoare, direct din umăr, şi-a 
arătat spre Deborah, LaTrey şi Taylor. „incerc să salvez 
Crăciunul. Unul dintre ei le trimite oamenilor prăjituri murdare." 

În realitate, toate testele făcute de Devon - pentru bacterii 
fecale, pentru HIV, pentru spermă, chlamydia şi alţi agenţi 
infecţioşi - avuseseră rezultate negative sau neconcludente, dar 
Miley era pornită să se apere. A zbierat: „Unul dintre ei m-a 
hărțuit... mi-a trimis... scârboșenii insultătoare... mi-a trimis 
numai căcaturi". 

Cei trei suspecți s-au uitat confuzi unul la altul. Toată lumea 
din încăpere s-a uitat la cei trei cu dispreţ. Miley Burke era 
salvată. Ea era cea morală. Alături, Devon radia. 

În încăpere s-a lăsat o linişte desăvârșită, ca niciodată. Era 
atâta linişte, că se auzeau colindele de după uşă. Până şi Clara 
se oprise din plâns. S-a uitat la mozaicul din macaroane. „Două 
săptămâni", a şoptit. L-a ridicat să-l arate tuturor. A spus: „N-am 


vrut să hărţuiesc pe nimeni. Mi-am dat toată silinţa. Eu am 
tricotat căciula pe care mi-ai dat-o înapoi. Eu am făcut 
prăjitura". 

Oamenii vorbesc încă despre acel moment. Când spune 
povestea, managerul se opreşte întotdeauna aici. Ca ascultătorii 
să audă muzica îndepărtată. Aceeaşi muzică dintotdeauna. Un 
Bing Crosby mort lălăie despre pace pe pământ şi bunătate. Un 
cor de îngeri cântă pe fundal. Managerul se uită la perete, 
deasupra cuptorului cu microunde, şi toţi ochii îi urmăresc 
privirea. Acolo, ca o icoană, cu ochii prea mici şi nealiniaţi, cu 
dinţii ca nişte viermişori galbeni, încă atârnă tot ce-a mai rămas 
din Miley Burke: portretul ei din macaroane. 

După atâţia ani, vânzătorilor încă le place povestea. Toată 
saga aia încâlcită care se termină cu un anticlimax. Despre 
prăjitură şi Miley Burke, Devon şi şunca la conservă. E important 
să fie spusă cu toate detaliile, până în ultimul moment. 

Pentru că ăla e momentul când Deborah şi-a desfăcut 
brăţara cu diamante şi i-a dat-o Clarei. 


Notes 


Tip de lovitură specifică baschetbalului în care jucătorul sare şi împinge 
mingea în coş cu o mână sau cu ambele mâini (n.r.). 
[2] 

Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre numele „Hyde' şi verbul to hide (a se 
ascunde) (n.r.). 
[-3] 

Defibrilator automat extern (n.r.). 
[<4] 


[=1] 


Sindromul Acut Respirator Sever - boală ce afectează sistemul respirator al 
omului, indusă de un virus de origine animală (n.r.). 

[<5] 

Miller Genuine Draft - bere filtrată la rece şi pasteurizată produsă de Miller 
Brewing Company şi lansată pe piaţă în 1985, care a devenit una dintre cele mai 
apreciate beri americane (n.r.). 

[=6] 

Biftec în sânge (slang) (n.r.). 
[=7] 

Costiţe cu jeleu (slang) (n.r.). 
[—8] 

Emisiune despre viaţa creştină difuzată de Christian Broadcasting Network 
(n.r.). 

[9] 

Seattle-Tacoma International Airport (n.r.). 
[10] 

Helen Keller (1880-1968) - scriitoare şi activistă politică americană, prima 
persoană surdomută care a obţinut o diplomă de licenţă (n.r.). 

[11] 

Corn dog - cârnat învelit într-un strat gros de aluat, ce se numără printre 
gustările de tip fast-food foarte populare în SUA (n.r.). 

[12] 

Tetrahidrocanabinol (THC) - răşină uleioasă, constituentul principal al 
canabisului, prezentă în cantităţi mai mici în haşiş şi marijuana (n.r.). 

[=13] 

Human Papilloma Virus - virus ce infectează epiderma şi mucoasele, provocând 
diverse forme de cancer (n.r.). 

[=14] 

Locuitori ai Regatului Tonga, o țară insulară independent din Oceanul Pacific 
(n.r.). 

[15] 

Biblia, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe române, 
Bucureşti, 2005, „Sfinta Evanghelie după loan“, 1,1, p. 1204 (n.r.). 

[16] 

Stelazine - medicament antipsihotic recomandat de regulă în tratamentul 
schizofreniei; Mandrax - sedativ utilizat adesea ca drog recreativ; Mellaril - 
antipsihotic (n.r.). 

[17] 

Medicament cu acţiune hipnotică folosit mai ales în tratamentul epilepsiei 

(n.r.). 
[18] 
Specie de cactus fără spini din care se extrage mescalina. (n.r.). 


[19] 

Sedativ folosit adesea ca drog recreaţional, comercializat şi sub denumirea 
de Mandrax (n.r.). 
[20] 

Medicament folosit pentru a neutraliza efectele opioidelor, mai ales în 
cazurile de supradoză (n.r.). 

[21] 

Medicament stimulator al sistemului nervos central recomandat în 
tratamentul unor afecţiuni precum tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie 
(ADHD) şi narcolepsie (n.r.). 

[22] 

Gamă de produse recomandate împotriva păduchilor (n.r.). 
[23] 

Sedativ şi anxiolitic puternic (n.r.). 
[24] 

Contextual, „Ai vro preferinţă?"; „Aveţi preferinţe?" (în germ., în orig.) 
(n.r.). 

[25] 
Fiule (în germ., în orig.) (n.r.).