Stephen King — Povestea Lui Lisey

STEPHEN EDWIN KING (n. 1947) este licenţiat în limba engleză la 
Universitatea Maine din Orono şi a debutat în 1974 cu romanul Came. 

După aproape treizeci de ani în care a publicat în principal 
romane horror foarte populare (Christine, Apocalipsa, Oraşul bântulT 
etc), el a primit medalia National Book Foundation şi Lifetime 
Achievement Awards din partea National Books Awards. Aproape 
toate romanele lui au fost ecranizate şi King acordă permisiunea 
studenţilor la regie să filmeze adaptări ale povestirilor sale pentru 
suma simbolică de 1$. în acelaşi timp, s-a estimat că venitul lui anual 
este de 40 000 000$. Ca o ironie a sorții, el a declarat că detestă 
sărbătoarea de Halloween. 


STEPHEN 
KING 


Povestea lui Lisey 

Traducere din limba engleză 

MIRCEA PRICĂJAN 

NEMIRA 

Coperta: Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU 
llustraţia copertei: Mark STUTZMAN 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
KING, STEPHEN 

Povestea lui Lisey / Stephen King; trad.: Mircea Pricăjan 
Bucureşti, Nemira & Co, 2007 

ISBN 978-973-569-978-9 

I. Pricăjan, Mircea (trad.) 

821.111(73)-31=135.1 

Stephen King 

LISEY'S STORY 

O Stephen King, 2006 

© Editura Nemira & Co, 2007 


„Unde te duci când te simţi singură? 

Unde te duci când te simţi tristă? 

Unde te duci când te simţi singură? 

ţi voi veni din urmă Când stelele drumul îşi curmă." 
RYAN ADAMS 

iubire 

iubimeu 


Partea întâi: 
VANATOAREA DE BUL 
„Dacă aş fi luna, ştiu unde aş cădea." 


D.H. LAWRENCE, Curcubeul 
|. LISEY ŞI AMANDA 
(Totul la fel) 


1 

In ochii publicului, partenerii de viață ai scriitorilor 
binecunoscuți sunt aproape invizibili, şi nimeni nu ştia asta mai bine 
ca Lisey Landon. Soţul ei câştigase premiul Pulitzer şi National Book 
Award!, însă Lisey dăduse doar un singur interviu în toată viaţa ei. Și 
acesta fusese pentru celebra revistă dedicată femeilor, care publica 
rubrica „Da, sunt căsătorită cu £//“ Dedicase aproape jumătate din 
cele cinci sute de cuvinte puse la dispoziţie ca să explice că 
diminutivul ei rima cu „Si-Si'. Mare parte din cealaltă jumătate 
avusese legătură cu reţeta ei pentru friptura de vită perpelită la foc 
mic. Sora ei, Amanda, spusese că poza care însoțea interviul o făcea 
să pară grasă. 

Niciuna dintre surorile lui Lisey nu era imună la plăcerea de-a 
lăsa oamenii mască („să învârti cu băţu-n rahat" fusese expresia 
preferată a tatălui lor pentru asta) sau de-a sta serios la taclale 
despre rufele 


Note: 

1 Premiul Naţional pentru Literatură - cea mai însemnați 
distincţie literară americană (n. tr.). 

murdare ale altora, dar singura de care lui Lisey îi venea greu 
să-i placă era Amanda însăşi. Cea mai în vârstă (şi mai bătrână) dintre 
fostele surori Debusher din Lisbon Falls, Amanda locuia în prezent 
singură, într-o casă pe care i-o oferise Lisey, o locuinţă mică, ferită de 
intemperii, nu prea departe de Castle View, de unde Lisey, Daria şi 
Cantata o puteau ţine sub supraveghere. Lisey i-o cumpărase cu 
şapte ani în urmă, cu cinci înainte să moară Scott. „A murit de tânăr." 
„A murit înainte de vreme", cum se spune. Lui Lisey încă-i venea greu 
să creadă că plecase dintre ei de doi ani. | se părea deopotrivă mai 
mult şi cât ai clipi din ochi. 

Când în sfârşit s-a hotărât să înceapă să-i curețe spaţiul de 
lucru, o serie lungă şi frumos luminată de camere care, cândva, nu 
fuseseră altceva decât un porumbar deasupra unui grajd de ţară, 
Amanda îşi făcuse apariţia în a treia zi, după ce Lisey terminase 
inventarul tuturor edițiilor străine (erau sute), dar înainte să apuce să 
facă mai mult decât să înceapă listarea mobilelor, cu asteriscuri mici 
lângă piesele pe care se gândea că ar trebui să le păstreze. Aşteptă 
ca Amanda s-o întrebe de ce nu se mişca mai repede, pentru numele 
lui Dumnezeu, însă sora ei nu puse nicio întrebare. Pe când Lisey 
trecea de la problema mobilelor la o analiză indiferentă (şi care-i răpi 


toată ziua) a cutiilor de carton cu corespondenţă stivuite în dulapul 
principal, atenţia Amandei păru să rămână la teancurile şi mormanele 
impresionante de suvenire întinse de-a lungul peretelui sudic al 
biroului. îşi croi drum în sus şi-n jos printre aceste acumulări 
şerpuitoare, spunând puţine sau chiar nimic, dar notând frecvent într- 
un carneţel pe care-l ţinea la-ndemână. 

Ceea ce nu spuse Lisey era: Ce cauti? sau Ce notezi? Aşa cum 
arătase Scott mai mult decât o singură dată, ea avea ceea ce era cu 
siguranţă printre cele mai rare talente omeneşti: era o persoană care- 
şi vedea de treburile ei şi n-o deranja prea mult dacă ceilalţi nu-şi 
vedeau de ale lor. Asta, desigur, atâta vreme cât aceştia nu 
confecţionau bombe pe care să le arunce spre cineva, iar, în cazul 
Amandei, bombele reprezentau întotdeauna o posibilitate. Era genul 
de femeie care nu se putea opri să nu-şi vâre nasul, genul acela care- 
şi deschidea gura mai devreme sau mai târziu. 

In 1985, soţul ei se dusese în sud, plecând din Rumfold, unde 
locuiseră până atunci („ca doi jderi prinşi într-un burlan de scurgere", 
spusese Scott după o vizită de după-amiază pe care jurase să n-o mai 
repete niciodată). In 1989, singura ei fiică, pe care o chema 
Intermezzo şi toţi o strigau doar Metzie, plecase la nord în Canada (cu 
un camionagiu de cursă lungă pe post de logodnic). „Una a zburat 
spre nord, una a zburat spre sud, una nu-şi mai poate ţine gura ce o 
aud." Asta era cimilitura pe care o recita tatăl lor când erau mici, iar 
dintre fetele lui Dandy Dave Debusher cea care nu-şi putea niciodată 
ţine gura era cu siguranţă Manda, părăsită întâi de soţ şi-apoi de 
propria-i fiică. 

Oricât era de greu să-ţi placă uneori de ea, Lisey nu-şi dorise s- 
o ştie de una singură în Rumfold; nu avea încredere s-o lase singură, 
dacă era să fie sinceră, şi, chiar dacă n-o spuseseră niciodată cu voce 
tare, Lisey era convinsă că Daria şi Cantata erau de aceeaşi părere. 

Aşa că discutase cu Scott şi găsise căsuţa în stil Cape Cod, care 
putea fi cumpărată la preţul de nouăzeci şi şapte de mii de dolari cu 
banii jos, numărați până la ultimul. Puțin după aceea, Amanda se 
mutase în zona de supraveghere. 

Acum, Scott era mort şi Lisey se apucase în sfârşit să-i elibereze 
camerele de lucru. La jumătatea celei de-a patra zi, ediţiile străine 
erau în cutii, corespondenţa era marcată şi pusă de bine-de rău în 
ordine, iar ea îşi formase o idee mai mult decât aproximativă care 
mobile plecau şi care rămâneau. Aşadar, de ce avea impresia că 
făcuse atât de puţine? Ştiuse de la început că asta era o treabă ce nu 
putea fi grăbită, în pofida numeroaselor scrisori şi telefoane cu care 
fusese inoportunată de la moartea lui Scott încoace (fără a mai vorbi 
şi de vizite). Bănuia că-n cele din urmă oamenii interesaţi de scrierile 
nepublicate ale lui Scott aveau să primească ce-şi doreau, dar nu 


înainte să fie ea pregătită să li le dea. In această privinţă, nu 
clarificaseră lucrurile de la început; nu puseseră cărțile pe masă, cum 
se spunea. Acum, credea că mare parte dintre ei o făcuseră. 


Circulau multe cuvinte pentru ceea ce lăsase Scott în urmă. 
Singurul pe care-l înţelegea întru totul era memorabi/ii, însă mai era 
unul, unul comic, care suna ca incuncabilla. Asta-şi doreau cei 
nerăbdători, linguşitorii şi cei furioşi: incuncabi/la lui Scott. Pe aceştia, 
Lisey începuse să-i numească în gând incunci. 


2 

Sentimentul ei predominant, mai ales după sosirea Amandei, 
era descurajarea, de parcă subestimase sarcina în sine ori îşi 
supraestimase (cu mult) propria capacitate de-a o duce la inevitabilul 
sfârşit - mobila de păstrat depozitată în grajdul de jos, covoarele 
rulate şi lipite cu bandă adezivă, furgoneta galbenă de la .Ryder pe 
alee, aruncându-şi umbra peste gardul de scânduri dintre curte şi 
proprietatea familiei Galloway de alături. 

O, şi să nu uităm sufletul trist al locului aceluia, cele trei 
computere de birou (fuseseră patru, dar cel din ungherul memoriei 
lipsea acum, graţie lui Lisey însăşi). Fiecare era mai nou şi mai uşor ca 
celălalt, însă chiar şi cel mai nou era un model mare de birou şi toate 
încă funcționau. Erau de asemenea protejate cu parole, pe care ea nu 
le cunoştea. Nu întrebase niciodată şi habar nu avea ce electro- 
rămăşiţe ar putea dormita pe hard-disk-uri. 

Liste de cumpărături? Poezii? Materiale erotice? Era sigură că 
Scott fusese conectat la Internet, însă nu avea idee ce site-uri vizita 
cât intra. Amazon? Drudge? Legenda lui Hank Williams? 

Ploile de aur ale lui Madam Cruella & Tower of Power? înclina să 
excludă această ultima ipoteză, crezând că ar fi văzut facturile (sau 
cel puţin lipsuri în contul rezervat cheltuielilor domestice lunare), 
numai că, desigur, asta era o idioţenie. Dacă ar fi vrut Scott să 
ascundă de ea o mie de dolari pe lună, ar fi putut-o face. 

lar parolele? Partea comică era că poate i le spusese. Astfel de 
lucruri ea le dădea repede uitării, atâta tot. îşi promise să încerce cu 
propriul său nume. Poate după ce va fi plecat Amanda acasă. 

Ceea ce nu părea să se întâmple prea curând. 

Lisey se lăsă pe spătarul scaunului şi-i suflă părul de pe frunte. 

In ritmul ăsta n-o să ajung la manuscrise până-n iulie, îşi spuse. 

l-ar apuca panaaliile pe incunci dacă ar vedea cum mă târăsc. 
Mai ales pe ultimul. 

Ultimul - cu cinci luni în urmă fusese asta - reuşise să nu 
explodeze, reuşise să menţină un limbaj foarte civilizat, până ce ea 
începuse să creadă că omul ar putea fi altfel decât ceilalţi. Lisey îi 


spusese că spaţiul de lucru al lui Scott stătea gol deja de aproape un 
an şi jumătate, dar că aproape-şi găsise forţa necesară să urce acolo 
şi să înceapă să curețe camerele şi să pună totul în ordine. 

Numele vizitatorului era Joseph Woodbody, profesor la catedra 
de engleză din cadrul Universităţii din Pittsburgh. Pitt era A/ma Mater 
a lui Scott, iar cursul lui Woodbody despre Scott Landon şi mitul 
american era extrem de popular şi extrem de frecventat. Mai avea şi 
patru absolvenţi care-şi scriau tezele în anul acela despre Scott 
Landon, astfel încât era probabil inevitabil ca războinicul incunc să 
iasă la înaintare atunci când Lisey vorbea în termeni vagi precum mai 
devreme decât mai târziu şi aproape cu siguranță cândva în vara 
asta. Dar numai atunci când l-a asigurat că-l va suna „când se va 
aşeza praful", Woodbody a început cu adevărat să-şi dea arama pe 
faţă. 

A spus că faptul că împărţise patul cu un mare scriitor american 
nu-i dădea dreptul să joace rolul executorului său literar. 

Asta, a spus el, era treaba unui expert şi nu auzise ca doamna 
Landon să aibă vreo diplomă în acest sens. l-a adus aminte de anii 
scurşi de la moartea lui Scott Landon şi de zvonurile care continuau să 
crească. Se presupunea că existau mormane de materiale inedite - 
proze scurte, chiar romane. Nu-l putea lăsa în camera de lucru măcar 
pentru puţin timp? Să-i dea voie să cerceteze puţin prin fişete şi 
sertarele biroului, şi numai ca să reducă la tăcere cele mai 
scandaloase zvonuri? Putea sta alături de el în tot acest timp, desigur 
- asta se înţelegea de la sine. 

- Nu, spusese ea, conducându-l la uşă. încă nu sunt pregătită. 

Trecând cu vederea loviturile sub centură ale bărbatului - 
încercând cel puţin s-o facă - fiindcă acesta era evident la fel de 
nebun ca toţi ceilalţi. Doar că se ascunsese mai bine şi pentru puţin 
mai mult timp. 

- lar când voi fi, vreau să mă uit la toate materialele, nu doar la 
manuscrise. 

- Da... 

Serioasă, înclinase din cap spre el. 

- Totul la fel. 

- Nu înţeleg la ce vă referiţi. 

Sigur că nu înţelegea. Făcuse parte din limbajul lor conjugal. De 
câte ori nu se-ntorsese Scott val-vârtej, strigând: „Hei, Lisey, am ajuns 
acasă - totul la fel?" însemnând e totul bine, e totu-n regulă. 

Dar, aidoma celor mai multe fraze codificate (Scott i-o explicase 
pe aceasta odată, dar ea ştia deja), avea o semnificaţie lăuntrică. Un 
om ca Woodbody nu avea niciodată să pătrundă semnificaţia lăuntrică 
a lui totul la fel. Lisey i-o putea explica toată ziua şi el tot n-avea s-o 


priceapă. De ce? Pentru că el era un incunc şi, când venea vorba de 
Scott Landon, pe incunci îi interesa doar un singur lucru. 

- Nu contează, îi răspunsese profesorului Woodbody în ziua 
aceea cu cinci luni în urmă. Scott ar fi înţeles. 


3 
Dacă ar fi întrebat-o Amanda unde fuseseră depozitate lucrurile 
lui Scott din „ungherul memoriei" - premiile şi tăbliţele onorifice, 


obiecte de felul acesta - Lisey ar fi minţit (lucru pe care-l făcea relativ 
bine pentru cineva care apela rareori la asta) şi-ar fi spus „într-un 
depozit din Mechanic Falls". Amanda n-o întrebă, însă. îşi frunzări în 
schimb şi mai ostentativ carneţelul, încercând fără-ndoială să-şi facă 
sora mai mică să abordeze subiectul cu întrebarea potrivită, 


dar nici Lisey nu întrebă nimic. Se gândea la cât de gol era 
colţul acela, cât de gol şi de neinteresant, acum că nu mai erau atât 
de multe dintre lucrurile ce aminteau de Scott. Fie distruse (cum era 
monitorul de computer), fie prea puternic zgâriate şi îndoite să fie 
expuse; o asemenea privelişte ar fi ridicat mai multe întrebări decât ar 
fi putut vreodată lămuri. 

In cele din urmă, Amanda cedă şi-şi deschise carneţelul. 

- Uită-te la asta, spuse ea. Uită-te doar. 

Manda îi arăta prima pagină. Pe liniile albastre, înghesuite de la 
spirala cu ochiuri mici de sârmă din stânga şi până la marginea foii din 
dreapta (ca un mesaj codificat de la unul dintre nebunii ăia ai străzii 
peste care dai întotdeauna în New York fiindcă banii pentru instituțiile 
mentale publice nu sunt niciodată destui, îşi spuse Lisey obosită), 
erau nişte numere. Majoritatea fuseseră încercuite. Câteva fuseseră 
închise în pătrate. Manda întoarse pagina şi i le arătă pe următoarele 
două, pline de numere ca şi prima. Pe pagina următoare, numerele se 
opreau la jumătate. Ultimul părea să fie 846. 

Amanda îi oferise expresia aceea arogantă, lungă, rumenă-n 
obraji şi cumva comică, care însemnase, când ea avea doisprezece 
ani şi micuța Lisey numai doi, că Manda „luase iniţiativa"; cineva avea 
să se trezească în lacrimi. Amanda însăşi, de cele mai multe ori. Lisey 
descoperi că aştepta cu oarecare interes (şi-un pic de teamă) să vadă 
ce-ar putea însemna acum expresia aceea. Amanda se comportase 
ciudat încă de când venise. Poate că de vină era doar vremea posacă, 
zăpuşitoare. Insă cel mai probabil avea legătură cu brusca absenţă a 
iubitului ei de lungă durată. Dacă Manda se-ndrepta spre o nouă 
răbufnire a unei furtuni emoţionale fiindcă o părăsise Charlie 
Corriveau, atunci Lisey credea că e mai bine să-şi pună centura de 
siguranţă. Nu-i plăcuse şi nici nu avusese vreodată încredere în 
Corriveau, bancher sau nu. Cum te poţi încrede într-un om după ce, la 


târgul primăvăratic de binefacere pentru bibliotecă, ţi s-a întâmplat să 
auzi că tipii de la The Mellow Tiger îi spuneau Mate Fripte? Ce poreclă 
mai era şi asta pentru un bancher? Ce însemna, totuşi? Şi cu 
siguranţă nu se putea să nu ştie că, în trecut, Manda avusese 
probleme mentale... 


- Lisey? întrebă Amanda. 

Avea riduri adânci pe frunte. 

- îmi pare rău, zise Lisey, am fost doar... cu minţile aiurea o 
secundă. 

- Ţi se-ntâmplă des, spuse Amanda. Cred că te-ai molipsit de la 
Scott. Fii atentă, Lisey. Am numerotat toate revistele şi publicaţiile şi 
treburile lui academice. Alea stivuite acolo lângă perete. 

Lisey clătină din cap ca şi când ar fi ştiut unde ducea asta. 

- Am scris numerele cu creionul, apăsând uşor, continuă 
Amanda. 

întotdeauna când stăteai cu spatele sau erai altundeva, pentru 
c-am crezut că, dacă mă vezi, poate-o să-mi ceri să mă opresc. 

- N-aş fi făcut-o. 

Luă carneţelul, care era umed de transpiraţia surorii sale. 

- Opt sute patruzeci şi şase! Aşa multe! 

Şi ştia că publicaţiile aşezate de-a lungul peretelui nu erau 
dintre cele pe care ea, una, le-ar fi citit sau ţinut în casă, lucruri 
precum O şi Good Housekeeping şi Ms.;, ci mai degrabă reviste 
culturale ca Little Sewanee Review şi Glimmer Train şi Open City şi 
altele cu nume incomprehensibile ca şi Piskya. 

- Mult mai multe, zise Amanda şi arătă cu degetul spre 
teancurile de cărţi şi reviste. 

Când se uită Lisey mai bine la ele, văzu că sora ei avea 
dreptate. 

Mult mai multe decât opt sute patruzeci şi ceva. Trebuiau să fie. 

- Aproape trei mii de toate, şi unde o să le pui sau cine-o să le 
vrea, sunt sigură că n-am idee. Nu, opt sute patruzeci şi şase e doar 
numărul celor care conţin poze cu tine. 

Era atât de ciudat felul cum alesese s-o spună, că Lisey nu 
înţelese la început. Când o făcu, fu încântată. Ideea că ar putea exista 
o aşa neaşteptată resursă fotografică - o mărturie ascunsă a vieţii sale 
cu Scott - nu-i trecuse niciodată prin gând. Dar, când se gândi la asta, 
era întru totul logic. Fuseseră căsătoriţi peste douăzeci şi cinci de ani 
la momentul morţii lui şi, în toată această vreme, Scott fusese un 
călător învederat, neobosit, citind, ţinând prelegeri, străbătând ţara în 
lung şi-n lat aproape fără nicio pauză când se afla între două proiecte, 
vizitând până şi nouăzeci de campusuri pe an, fără a rata măcar o 
măsură din fluxul său parcă nesfârşit de proze scurte. 


Şi-n multe dintre acele hoinăreli ea-i fusese alături. In câte 
hoteluri îi scosese oare cutele din unul dintre costumele sale cu micul 
fier de călcat de voiaj, în vreme ce televizorul psalmodia un talk-show 
cu volumul dat la minimum în partea ei de cameră, iar într-a lui 
maşina de scris portabilă ţăcănea (la începutul căsniciei lor) sau 
laptopul păcănea încet (mai târziu), iar el şedea în faţa lui şi-l privea 
cu o buclă de păr căzută pe frunte? 

Manda se uita mâhnită la ea, evident neplăcându-i reacţia de 
până atunci. 

- Cele încercuite - mai bine de şase sute - sunt cele în a căror 
legendă ai fost tratată într-un mod nu prea curtenitor. 

- Chiar aşa? 

Lisey era deconcertată. 

- Să-ţi arăt. 

Amanda studie carneţelul, se duse la teancul lung cât tot 
peretele, îşi consultă din nou însemnările şi alese două exemplare. 
Unul era un bianual pretenţios cu copertă cartonată de la 
Universitatea din Kentucky din Bowling Green. Celălalt, o revistă în 
format mic ce ar fi putut fi rezultatul muncii unui student, se numea 
Push-Pelt: unul dintre numele acelea născocite de absolvenţii de la 
litere cu intenţia de a fi captivante, dar care nu însemnau absolut 
nimic. 

- Deschide-le, deschide-le! comandă Amanda şi, când i le trânti 
în mâini, Lisey simţi buchetul sălbatic şi acru al transpiraţiei surorii 
sale. Paginile sunt însemnate cu fâşiuţe de hârtie, vezi? 

Fâşiuţe. Cuvântul pe care-l folosea mama lor pentru a spune 
bucățele. Lisey deschise bianualul, întorcând paginile la semn. 

Fotografia în care apăreau ea şi Scott era de foarte bună 
calitate, reprodusă cu excelentă claritate. Scott se apropia de un 
podium în vreme ce ea, în spatele lui, aplauda. Mai jos, publicul 
aplauda şi el. Fotografia din Push-Pelt nu era nici pe departe la fel de 
clară; punctele din care era alcătuită păreau mari cât vârfurile unor 
creioane cu mina ruptă şi-n pasta hârtiei pluteau bucăţi de lemn, însă 
ea o privi şi-i veni să plângă. Scott intra în larma unui subsol 
întunecat. Pe faţă avea întipărit rânjetul acela mare al său care 
spunea „O, da, acesta-i locul potrivit". Ea era în urma lui cu un pas 
sau doi şi propriu-i surâs nu se pierduse complet în rămăşiţele a ceea 
ce trebuie să fi fost un bliţ orbitor. Reuşi chiar şi să recunoască bluza 
cu care era îmbrăcată, acea Anne Klein albastră cu o dungă roşie, 
comică, pe partea stângă. Ce avea pe ea mai jos se pierdea în umbre, 
şi nu-şi putea aminti deloc seara cu pricina, dar ştia că trebuie să fi 
fost o pereche de jeanşi. Când ieşea târziu în oraş, întotdeauna îşi 
trăgea pe ea o pereche de jeanşi spălăciţi. Explicaţia fotografiei era: 


Legenda în viaţă Scott Landon (însoţit de o amică) îşi face 
apariţia la Stalag 17 Club de /a Universitatea din Vermont. Luna 
trecută. 

Landon a rămas până la ora închiderii, citind, dansând, 
petrecând. 

Omul ştie cum să-şi dea frâu liber. 

Da. Omul ştiuse cum să-şi dea frâu liber. Putea depune mărturie 
personal. 

Se uită la toate celelalte periodice, fu brusc copleşită de gândul 
la bogăţiile pe care le-ar putea găsi în ele şi-şi dădu seama că 
Amanda o rănise până la urmă, îi deschisese o rană care avea să 
sângereze mult timp. Fusese oare Scott singurul care ştia de locurile 
întunecate? Cele cu adevărat urâte, unde erai atât de singur şi de- 
ngrozitor de fără glas? Poate că ea nu ştia tot ce ştiuse el, dar ştia 
destul. Fără-ndoială, ştiuse că Scott era chinuit şi că nu s-ar fi uitat 
niciodată într-o oglindă - în nicio suprafaţă reflectantă, dacă o putea 
evita - după ce apunea soarele. lar ea-l iubise în pofida tuturor acestor 
lucruri. Pentru că omul ştiuse cum să-şi dea frâu liber. 

Dar, ajunge! Acum, omul îşi dăduse frâu liber de tot. Omul 
„trecuse în lumea drepţilor", cum se spune; viaţa ei intrase într-o fază 
nouă, o fază a singurătăţii, şi era deja prea târziu să se mai întoarcă 
înapoi. 

Pus în termenii aceştia, gândul o cutremură şi o făcu să se 
gândească la lucruri (vinețiul/, arătarea pestriță pe o parte) la care era 
mai bine să nu se gândească, aşa că-şi întoarse mintea de la ele. 

- Mă bucur că ai găsit pozele astea, îi spuse Amandei cu 
căldură. 

Eşti o soră mai mare de treabă, ştii asta? 

Şi, după cum sperase Lisey (dar nu prea îndrăznise să se 
aştepte), stupoarea o opri pe Manda din baletul ei trufaş şi frivol. Se 
uită nesigură la Lisey, părând să pândească un semn de nesinceritate 
şi negăsind niciunul. Puțin câte puţin, se relaxa într-o Amanda docilă 
şi mai uşor de suportat. îşi recupera carneţelul şi se uită la el 
încruntată, de parcă n-ar fi ştiut bine de unde răsărise. Lisey credea, 
având în vedere natura obsesivă a numerelor, că acesta ar putea fi un 
pas important într-o direcţie bună. 

Apoi Manda clătină din cap aşa cum fac oamenii când îşi 
amintesc ceva ce n-ar fi trebuit niciodată scăpat din gând. 

- In cele neîncercuite, eşti doar menţionată - Lisa Landon, o 
persoană în carne şi oase. In ultimul rând, dar nici pe departe cel mai 
mărunt - având în vedere cum ţi-am spus noi întotdeauna, ăsta-i 
aproape un calambur, nu-i aşa?! - vei vedea că unele dintre numere, 
puţine, sunt încadrate în pătrate. Astea-s poze în care apari tu 
singură! 


li aruncă lui Lisey o privire impresionantă, aproape 
amenințătoare. 

- Pe astea trebuie să le vezi neapărat. 

- Sunt sigură. 

încercând să pară încântată peste poate când nu reuşea de fapt 
să-şi dea seama de ce ar manifesta cel mai mic interes pentru 
fotografii doar cu ea, făcute în cursul acelor ani mult prea scurţi când 
avusese un bărbat - un bărbat de calitate, un non-incunc care ştia 
cum să pună şaua pe cal - cu care să-şi împartă zilele şi nopţile. Ridică 
ochii spre dezordonatele movile şi coline de periodice, de toate 
dimensiunile şi formele, închipuindu-şi cum ar fi să le parcurgă teanc 
cu teanc şi unul câte unul, şezând cu picioarele încrucişate pe 
podeaua din ungherul memoriei (unde altundeva?), vânând acele 
imagini cu ea şi Scott. Şi-n cele care o înfuriaseră atât de tare pe 
Amanda se vedea pe ea cu câţiva paşi în spate, privindu-l admirativ. 


Note: 

1 Aluzie la expresia /ast but not least (ultimul, dar nu cel 
mai mărunt), unde /east se apropie ca sonoritate de numele 
personajului, Lisey (n. tr.). 

Dacă aplaudau ceilalţi, aplauda şi ea. Expresia ei era destinsă, 
suficient de echivocă, netrădând altceva decât o atenţie politicoasă. 
Expresia ei spunea: E/ nu mă plictiseşte. Expresia ei spunea: El nu mă 
exaltă. 

Expresia ei spunea: Nu ard pentru el, nici el pentru mine (ce 
minciună, ce minciună, ce minciună). Expresia ei spunea: Totul la fel. 

Amanda ura pozele acestea. Le privea şi-şi vedea sora jucând 
rolul sării pentru biftec, al soclului pentru statuie. îşi vedea sora citată 
uneori drept doamna Landon, alteori drept doamna Scott Landon şi-n 
alte ocazii - o, ce durere - ignorată complet. Degradată cu totul, la 
rolul simplu de amică. Amandei, asta trebuie să i se fi părut un fel de 
crimă. 

- Mandy? 

Amanda se uită la ea. Lumina era crudă şi, cu o autentică şi 
totală senzaţie de şoc, Lisey îşi aminti că Manda avea în toamnă să 
împlinească şaizeci de ani. Şaizeci! In momentul acela, Lisey se trezi 
că se gândeşte la lucrul care-l chinuise pe soţul ei în atât de multe 
nopţi nedormite - lucrul de care Woodbody-ii din toată lumea nu 
aveau să afle niciodată nimic, dacă asta ar fi ţinut numai de ea. Ceva 
cu o nesfârşită parte împestriţată, ceva ce reuşeau să vadă cel mai 
bine bolnavii de cancer când se uitau în paharul golit şi de ultimul 
analgezic: gata cu medicaţia până mâine dimineaţă. 

E foarte aproape, scumpa mea. Nu-l văd, dar îl aud cum îşi 
înfulecă mâncarea. 


Taci, Scott, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

- Lisey? întrebă Amanda. Ai spus ceva? 

- Bolboroseam doar în barbă. 

încercă să suradă. 

- Vorbeai cu Scott? 

Lisey renunţă la încercarea de a surâde. 

- Da, cred că da. Uneori încă mi se mai întâmplă. Aiurea, nu? 

- Nu cred. Nu şi dacă funcţionează. Cred că aiurea sunt lucrurile 
care nu funcţionează. Asta trebuie s-o ştiu bine. Am ceva experienţă. 
Corect? 

- Manda... 

Dar Amanda se întorsese să se uite la mormanele de periodice 
şi anuare şi reviste studenţeşti. Când îşi întoarse privirea spre Lisey, 
zâmbea nesigură. 

- M-am descurcat bine, Lisey? Voiam doar să-mi fac partea... 

Lisey o luă de mână şi o strânse uşor. 

- Te-ai descurcat. Ce zici să ieşim de aici? Tragem la sorţi cine 
face duş prima. 

Eram pierdut în întuneric şi tu m-ai găsit. Mi-era cald - aşa de 
cald - şi tu mi-ai dat gheață. 

Vocea lui Scott. 

Lisey deschise ochii, crezând că îşi pierduse pentru o clipă 
concentrarea de la un lucru pe care-l făcea şi că avusese un vis scurt, 
dar uimitor de detaliat, în care Scott era mort şi ea era prinsă în 
herculeana operaţiune de a curăța grajdurile creaţiilor sale literare. Cu 
ochii deschişi, înţelese imediat că Scott era într-adevăr mort; ea 
dormea în propriu-i pat după ce o dusese pe Manda acasă şi acesta 
era de fapt visul. 

Părea să plutească în lumina lunii. Simţea mirosul unor flori 
exotice. O mătăsoasă briză văratică îi pieptăna părul de la tâmple 
spre spate, genul acela de briză care suflă mult după miezul nopţii 
într-un loc secret, departe de casă. Şi totuşi era acasă, trebuia să fie 
acasă, pentru că în faţa ei era grajdul ce găzduia studioul lui Scott, 
obiectul unui atât de viu interes din partea incuncilor. 

lar acum, graţie Amandei, ştia că adăpostea şi toate pozele 
acelea cu ea şi răposatul ei soţ. Acea mare comoară îngropată, acea 
pradă emoţională. 

Poate e mai bine să nu te uiţi la pozele alea, îi şopti vântul în 
urechi. 

O, nu se îndoia de asta. Dar avea să se uite. Nu putea evita, 
acum că ştia de existenţa lor. 

Fu încântată să vadă că plutea pe o bucată mare de pânză 
poleită de lună, pe care cuvintele CEA MAI BUNA FAINA PDLLSBURY 
erau imprimate în mod repetat; colţurile fuseseră înnodate ca la nişte 


batiste. Era fermecată de bizareria situaţiei; era ca şi când ar fi plutit 
pe un nor. 
Scott. încercă să-i rostească numele cu voce tare şi nu reuşi. 
Visul nu i-o permise. Drumeagul ce ducea la grajd dispăruse, 
văzu ea. La fel şi curtea dintre el şi casă. în locul lor se afla un câmp 
vast de flori vineţii, visând în lumina spectrală a lunii. Scott, te-am 
iubit, te-am salvat, ţi-am 


5 

Apoi se trezi şi auzi cum vorbea în întuneric, repetând ca o 
mantră: „Te-am iubit, te-am salvat, ţi-am adus gheaţă. Te-am iubit, 
te-am salvat, ţi-am adus gheaţă. Te-am iubit, te-am salvat, ţi-am adus 
gheaţă." 

Rămase acolo timp îndelungat, amintindu-şi de o zi caldă de 
august în Nashville şi spunându-şi - nu pentru prima oară - că a fi 
singură după ce fusese un parte dintr-un cuplu atât de mult timp era 
într-adevăr o porcărie stranie. S-ar fi aşteptat ca doi ani să-i ajungă 
pentru a alunga senzaţia de stranietate, dar nu fusese aşa; din câte se 
părea, timpul reuşise doar să teşească latura ascuţită a durerii, aşa 
încât, în loc să taie, aceasta rupea. Pentru că nimic nu mai era la fel. 
Nici afară, nici înăuntru, nici pentru ea. întinsă pe patul care cândva 
fusese al amândurora, Lisey îşi spuse că niciodată singurătatea nu te 
face să te simţi mai singur ca atunci când, trezindu-te, descoperi că 
încă ai casa toată pentru tine. Că tu şi şoarecii din pereţi sunteţi 
singurii care încă mai respiraţi. 


II. LISEY ŞI NEBUNUL 

(întunericul îl iubeşte) 

1 

In dimineața următoare, Lisey şedea cu picioarele încrucişate 
pe podeaua ungherului memoriei al lui Scott şi contempla teancurile şi 
mormanele de reviste, referate ale absolvenţilor, circulare emise de 
departamentul de engleză şi „jurnale" universitate care se înşiruiau 
de-a lungul peretelui de sud al studioului. li trecuse prin gând că, 
poate, se uita prin ele doar ca să se descotorosească de puternica 
influenţă pe care o avuseseră asupra imaginaţiei sale fotografiile 
acelea pe care nu le mai văzuse până atunci. Acum că se afla acolo, 
înţelegea că aceea fusese o speranţă deşartă. Nu avea nevoie nici de 
carneţelul mototolit al Mandei cu toate numerele din el. Acesta zăcea 
aruncat pe jos aproape de ea, şi Lisey îl vâri în buzunarul de la spate 
al jeanşilor. Nu-i plăcea cum arăta, preţiosul artefact al unei minţi nu 
tocmai sănătoase. 

Măsură încă o dată acel teanc lung de cărţi şi reviste de lângă 
peretele sudic, un şarpe de hârtii prăfuit şi înalt de mai bine de un 


metru şi lung de cel puţin zece. Dacă n-ar fi fost Amanda, probabil că 
le-ar fi împachetat până la ultima în cutii pentru sticle de băutură fără 
să se uite măcar la ele sau să se întrebe cu ce intenţie păstrase Scott 
atât de multe. 

Mintea mea pur şi simplu nu funcţionează aşa, îşi spuse ea. Insă 
eu nu mă omor cu gândlitul. 

Poate că nu, dar ai fost întotdeauna o campioană a aducerilor 
aminte. 

Acesta era Scott în momentele lui cele mai fermecătoare şi 
irezistibile, însă adevărul era că ea se descurcase mai bine la uitare. 

Ca şi el, de altfel, şi amândoi avuseseră motivele lor. Şi totuşi, 
ca pentru a dovedi asta, Lisey auzi o frântură fantomatică de discuţie. 
O voce - a lui Scott - era familiară. Cealaltă avea o uşoară inflexiune 
sudistă. O pretențioasă uşoară inflexiune sudistă, poate. 

Tony aici de față o să scrie textul pentru [bla-bla-bla]. Aţi vrea 
să vedeți un exemplar, domnule Landon? 

Hmm? Sigur, cum să nul 

Rumoare de voci de jur împrejur. Abia auzind povestea cu Tony 
care scria un text, avusese ceea ce era aproape abilitatea unui 
politician de a se arăta sincer cu cei care veneau să-l vadă când ieşea 
în public, Scott asculta vocile mulţimii tot mai mari şi se gândea deja 
să găsească priza la care să se lege - acel moment plăcut în care 
electricitatea curgea dinspre el spre ei şi apoi înapoi la el dublată şi 
chiar triplată; el adora curentul, însă Lisey era convinsă că adorase şi 
mai mult clipa aceea când făcea legătura. Totuşi, îşi făcuse timp să 
răspundă. 

îmi puteţi trimite fotografii, articole sau recenzii din ziarul 
campusului, recomandări departamentale, orice de felul ăsta. Vă rog. 
îmi place să văd totul. Studioul, RFD nr. 2, Sugar Top HUI Road, Castle 
Rock, Mâine. Lisey ştie codul poştal. Eu îl uit mereu. 

Nimic altceva despre ea, doar Lisey ştie codul poştal. Cum ar fi 
zbierat Manda dacă auzea asta! Insă ea-şi dorise să fie uitată în 
călătoriile acelea, să fie şi să nu fie în acelaşi timp. Ei îi plăcea să 
privească. 

Ca tipu'din filmul porno? o întrebase Scott o dată, iar ea îi 
oferise zâmbetul acela subţire de clar de lună care zicea că umblă pe 
muchie de cuţit. Dacă spui tu, dragă, răspunsese ea. 


întotdeauna o prezenta atunci când soseau şi ici-colo, altor 
oameni, când lucrul acesta devenea necesar, însă rareori se întâmpla 
asta. Dincolo de domeniile lor de interes, universitarilor le lipsea în 
mod ciudat curiozitatea. Majoritatea erau pur şi simplu încântați să-l 
aibă printre ei pe autorul romanelor Fata cabotierului (Premiul 
Naţional pentru Literatură) şi Re/icve (Pulitzer). De asemenea, fusese 


o perioadă cam de zece ani când Scott devenise cumva mai mare 
decât era... pentru ceilalţi şi, uneori, şi pentru sine însuşi. (Nu şi 
pentru Lisey; ea era cea care trebuia să-i aducă un sul nou de hârtie 
igienică dacă rămânea fără atunci când era pe closet.) Nimeni nu 
„încălzea" în mod special scena atunci când stătea el acolo cu 
microfonul în mână, dar până şi ea simţise legătura pe care Scott o 
instituia cu publicul. Volţii aceia. Era o legătură directă, şi avea puţin 
de-a face cu activitatea lui ca scriitor. Poate nimic. Avea de-a face cu 
scoțitatea din el, cumva. Asta suna aiurea, dar era adevărat. Şi 
niciodată nu păruse să-l afecteze prea tare, sau să-i dăuneze, cel 
puţin până când... 

Ochii încetară să i se mişte, aţintiţi asupra unui cotor de pânză 
şi a literelor scrise cu foiţă de aur, care spuneau: U-Tenn Nashville 
1988Review. 

1988, anul romanului rockabilly!. Cel pe care nu-l mai scrisese 
niciodată. 

1988, anul nebunului. 

Tony aici de față o să scrie un text... 

- Nu, zise Lisey. Greşit. N-a spus Tony, a spus... 

Toneh... 

Da, chiar aşa, zisese Toneh, zisese Toneh ici dă față o să scrhie 
un text... 

- ... O să-l scrie pentru U-Tenn Review pentru anul 1988, spuse 
Lisey. Zisese... 

„„„ Vi l-aş putea expedia cu poşta rhapidă... 

Dar ea ar fi pus mâna în foc că acel mic Tennessee Williams 
aspirant spusese apidă. Asta era vocea, chiar aşa, vocea claponului 


Note: 

Gen de muzică populară care combină trăsături 
rock'n'roll şi country (n. tr.). 

sudist fript. Dashmore? Dashman? Omul se azvârlise!, sigur că 
da, se azvârlise ca o stea căzătoare fotată, dar nu asta era problema. 

Problema fusese... 

- Dashmiel! murmură Lisey 
pumnii. 

Se uită ţintă la cartea cu cotor stanţat în aur ca şi când ar fi 
putut dispărea în clipa când şi-ar fi luat ochii de la ea. Numele 
sudistului ăla mic şi vanitos era Dashmiel, şi FUGEA CA UN IEPURE! 

Scott ar fi refuzat oferta unei expediţii cu poşta rapidă sau prin 
curier; credea că astfel de lucruri erau o cheltuială inutilă. In privinţa 
corespondenţei nu era niciodată vreo grabă - când venea adusă la 
vale de puhoi, o pescuia. Când era vorba de recenzii la romanele sale, 
Scott nu era deloc un Huck Finn care se plimba cu bărcuţa, ci mai 


A 
| 


n încăperea goală şi încleşta 


degrabă Scotty-picioare-iuţi, dar în privinţa cronicilor despre apariţiile 
sale publice, se mulțumea cu poşta normală. 

Dat fiind că Studioul avea propria lui adresă, era foarte 
improbabil ca Lisey să vadă când veneau publicaţiile cu pricina. Şi, 
odată ajunse la destinaţie... ei bine, încăperile acelea aerisite, bine 
luminate, erau refugiul creativ al lui Scott, nu al ei, un spaţiu rezervat 
unui club privat în mare parte binefăcător, unde el îşi scrisese 
poveştile şi-şi ascultase muzica atât de tare cât voia în zona izolată 
fonic pe care o numea Celula Mea Capitonată. Nu fusese niciodată un 
anunţ cu INTRAREA INTERZISA pe uşă, venise acolo de multe ori când 
era el în viaţă şi Scott se arăta întotdeauna bucuros s-o vadă, însă 
fusese nevoie de Amanda ca să vadă ce se afla în pântecele şarpelui 
de cărţi care dormea lângă peretele sudic. Amanda cea cu gura 
spurcată, Amanda cea bănuitoare, Amanda cea impulsivă, care se 
convinsese cumva că-i va arde casa din temelii dacă nu punea în soba 
din bucătărie exact trei buşteni de arțar o dată, nici mai mult şi nici 
mai puţin. Amanda al cărei obicei neabătut era să se rotească de trei 
ori în verandă, de parcă ar fi trebuit să se întoarcă în casă după ceva 
ce uitase. Uită-te la astfel de lucruri (sau ascult-o cum numără de câte 
ori şi-a trecut periuţa peste dinţi) şi ai putea foarte bine s-o 


Note: 

Dash (în original) - a arunca, a azvârli cu forţa (n. tr.). 

consideri o fată bătrână dusă cu pluta - să-i scrie cineva 
doamnei ăleia o reţetă pentru Zoloft sau Prozac. Dar fără Manda, îşi 
dă oare seama micuța Lisey că acolo sus sunt sute de poze cu soţul ei 
defunct, aşteptând-o doar să le arunce o privire? Sute de amintiri care 
aşteaptă să fie trezite la viaţă? Şi mare parte dintre ele sunt cu 
siguranţă mai plăcute decât amintirea legată de Dashmiel, claponul 
ăla sudist fript şi laş... 

- încetează, murmură ea. Termină odată. Lisa Debusher 
Landon, deschide mâna şi dă-le drumul. 

Insă, aparent, nu era pregătită să facă asta, fiindcă se ridică în 
picioare, traversă încăperea şi îngenunche în faţa cărţilor. Mâna sa 
dreaptă pluti în faţă ca bagheta unui magician şi apucă volumul 
însemnat 7-Tenn Nashville 1988 Review. Inima îi bubuia puternic, însă 
nu de surescitare, ci de teamă. Mintea îi putea spune inimii că toate 
acelea s-au petrecut în urmă cu optsprezece ani, dar în problemele 
legate de sentimente, inima avea propriul ei vocabular colorat. Părul 
nebunului fusese atât de blond, încât aproape că era alb. Fusese un 
nebun proaspăt absolvent, scoțând pe gură ceva ce nu era tocmai o 
vorbire păsărească. La o zi după atentat - când starea de sănătate a 
lui Scott trecuse de la stadiul critic la cel relativ bun îşi întrebase soţul 
dacă nebunul absolvent fusese strâns în chingi, iar Scott îi şoptise că 


nu ştie dacă un descreierat poate strânge ceva în chingi. A strânge în 
chingi era un act de eroism, iar oamenii nebuni nu prea aveau multe 
la capitolul voinţă... sau ea nu credea asta? 

Nu ştiu, Scott. O să mă gândesc la asta. 

Dar nu avusese intenţia s-o facă. îşi dorise să nu se mai 
gândească la asta niciodată, dacă putea. In ceea ce o privea pe Lisey, 
fotatul ăla descreierat cu pistolaşul său putea să se alăture celorlalte 
lucruri pe care le dăduse uitării de când îl întâlnise pe Scott. 

A fost cald, nu-i aşa? 

Zăcând întins în pat. încă palid, mult prea palid, dar începând 
să-şi recapete puţin culoarea în obraji. Liniştit, fără o mină aparte, 
făcea doar conversaţie. lar Lisey De Acum, Lisey cea Singură, văduva 
Landon, se cutremură. 


- Nu-şi mai aducea aminte, murmură ea. 

Era aproape convinsă că nu-şi mai amintise. Nimic despre 
momentele când zăcuse jos pe asfalt şi amândoi fuseseră siguri că nu 
se va mai ridica niciodată. Că murea şi că tot ceea ce-şi spuneau 
atunci avea să fie tot ceea ce-şi vor mai spune vreodată, tocmai ei, 
care găsiseră atât de multe de spus unul altuia. Neurologul cu care îşi 
făcuse curajul să vorbească spusese că uitarea momentului unei 
întâmplări traumatizante era normală, că oamenii care-şi reveneau de 
pe urma unor asemenea întâmplări descopereau deseori că pe filmul 
amintirilor se arsese un cadru sau altul. Putea să fie vorba de o bucată 
de cinci minute, cinci ore sau cinci zile. Uneori, fragmente şi imagini 
disparate aveau să iasă la iveală ani sau chiar decenii mai târziu. 
Neurologul îl numise mecanism de apărare. 

Lui Lisey i se păruse logic. 

De la spital se întorsese la motelul la care trăsese. Nu era o 
cameră foarte bună - amplasată în spate, unde nu aveai ce vedea în 
afara unui gard de scânduri şi nu auzeai decât vreo sută de câini care 
lătrau - însă acestea erau toate lucruri de care nu-i mai păsa. 

Fără-ndoială, nu mai voia să aibă nicio legătură cu campusul în 
care fusese împuşcat soţul său. Şi, în vreme ce-şi dădea jos pantofii şi 
se întindea pe patul dublu şi tare, îşi spusese: întunericul îl iubeşte. 

Era asta adevărat? 

Cum putea spune aşa ceva, dacă nici măcar nu ştia ce 
însemna? 

Ba ştii. Premiul lui tati era un sărut. 

Lisey îşi întorsese atât de repede capul pe pernă, de parcă ar fi 
pălmuit-o o mână invizibilă. Taci, să nu vorbeşti despre asta! 

Niciun răspuns... niciun răspuns... după care, cu răutate: 
întunericul îl iubeşte. Dansează cu el ca un amant şi luna răsare 


deasupra dealului purpuriu şi ceea ce a fost dulce miroase acru. 
Miroase ca otrava. 

întorsese capul în cealaltă parte. Şi, dincolo de pereţii camerei 
de motel, câinii - toţi fotaţii câini din Nashville, i se păruse - lătraseră 
în vreme ce soarele cobora în fumul portocaliu de august, săpând 
nopţii o groapă. In copilărie, mama îi spusese că nu ai de ce te teme 
în întuneric, iar ea crezuse că acesta este adevărul. Fusese de-a 
dreptul veselă în întuneric, chiar şi atunci când acesta era luminat de 
fulger şi sfâşiat de tunet. Pe când sora ei cu mulţi ani mai în vârstă, 
Manda, se ghemotocea speriată sub cuverturi, micuța Lisey şedea în 
capul patului, sugându-şi degetul mare şi cerând să aducă cineva 
lanterna ca să-i citească o poveste. li spusese asta lui Scott odată, iar 
el îi luase mâinile şi replicase: „Tu vei fi lumina mea, atunci. Fii lumina 
mea, Lisey." Şi ea încercase să fie, dar... 

- Eram într-un loc întunecat, murmură ea, stând în studioul lui 
pustiu cu U-Tenn NasbvilleReview în mâini. Tu ai spus asta, Scott? 

Tu ai spus-o, nu? 

„Eram într-un loc întunecat şi tu m-ai găsit. Tu m-ai salvat." 

Poate că-n Nasbville chiar aşa fusese. Nu însă şi-n cele din 
urmă. 

„Tu m-ai salvat întotdeauna, Lisey. Ţi-aminteşti prima noapte 
când am rămas acasă la tine?" 

Şezând acum cu cartea în poală, Lisey zâmbi. Sigur că-şi 
amintea. Ce-şi aducea ea cel mai bine aminte era schnapps-ul de 
mentă, care-i dăduse acid la stomac. lar el avusese probleme mai 
întâi să intre şi apoi să-şi menţină erecţia, deşi, în cele din urmă, totul 
mersese bine. Ea pusese asta pe seama băuturii. Doar mai târziu îi 
mărturisise el că niciodată nu-i mai reuşise până la ea: ea fusese 
prima pentru el, ea fusese singura şi orice poveste îi spusese vreodată 
ei sau oricui altcuiva despre destrăbălată lui viaţă sexuală din 
adolescenţă, homo- şi heterosexuală, fusese o minciună. Dar Lisey? 

Lisey îl văzuse ca pe un proiect neterminat, un lucru de făcut 
înainte de culcare. Să dădăcească maşina de spălat vase cât timp 
ţinea partea zgomotoasă a ciclului de spălare; să pună caserola Pyrex 
la muiat; să i-o sugă tânărului scriitor promiţător până ce i se întăreşte 
cât de cât. 

„După ce am terminat şi tu te-ai culcat, am rămas treaz şi am 
ascultat ceasul de pe noptiera ta şi vântul de afară şi am înţeles că 
sunt într-adevăr acasă, că acasă Înseamnă pentru mine să fiu în pat 
cu tine, şi că ceva care se apropia în întuneric dispăruse brusc. Nu mai 
putea rămâne. Fusese izgonit. Ştia cum să revină, eram conştient de 
asta, dar 


nu mai putea rămâne, iar eu puteam dormi în pace. Mi se umfla 
inima de recunoştinţă. Cred că a fost primul sentiment de 
recunoştinţă pe care l-am încercat vreodată. Am stat acolo lângă tine 
şi lacrimile mi se rostogoleau pe ambele părți ale feței şi cădeau pe 
pernă. Te-am iubit atunci şi te iubesc acum şi te-am iubit în fiecare 
secundă scursă de atunci şi până acum. Nu-mi pasă dacă mă înţelegi. 
înțelegerea e mult supraevaluată, însă nimeni nu găseşte vreodată 
destulă siguranță. 

N-am uitat niciodată cât de sigur m-am simţit atunci când 
arătarea aceea a dispărut din întuneric. ” 

- Premiul lui tati era un sărut. 

Lisey o spuse cu glas tare de data aceasta şi, chiar dacă era 
cald în biroul gol, ea tremură. încă tot nu ştia ce înseamnă, dar era 
destul de sigură că-şi amintea când îi spusese Scott că premiul lui tati 
era un sărut, că ea a fost prima pentru el şi că nimeni nu găseşte 
vreodată destulă siguranţă: cu puţin înainte să se căsătorească. Ea îi 
dăduse toată siguranţa pe care ştia cum s-o dea, însă nu fusese 
destulă. 

In cele din urmă, arătarea lui Scott se întorsese după el - 
arătarea pe care el o întrevedea uneori în oglinzi şi pahare, arătarea 
pestriță pe o parte. Lunganul. 

Lisey se uită de jur împrejurul său, pentru o clipă speriată, şi se 
întrebă dacă n-o privea în clipa aceea. 


2 

Deschise U-Tenn Nasbville 1988 Review. Pârâitul cotorului fu ca 
o împuşcătură. O făcu să strige de surprindere şi să scape cartea. 

Apoi râse (puţin tremurat, e adevărat). 

- Lisey, toanto. 

De data aceasta căzu o bucată de ziar împăturită, îngălbenită şi 
fragilă la atingere. Ceea ce despături era o fotografie difuză, cu 
legendă cu tot, înfăţişând un individ cam de treizeci şi trei de ani care 
arăta mult mai tânăr, graţie minei sale năuce. în mâna dreaptă ţinea 


c i lopată cu coadă scurtă şi lamă de argint. Pe aceasta 
fuseseră gravate cuvinte ilizibile în fotografie, însă Lisey îşi amintea 
care erau: 

Tânărul se... ei bine... se ho/ba la lopata aceasta, şi Lisey ştia nu 
doar după chip, ci şi după poziţia stranie a corpului său deşirat, că 
habar n-avea ce vedea. Putea fi un obuz de artilerie, un bonsai, un 
detector de radiaţii sau un porcuşor de porțelan cu o fantă în spate 
pentru introducerea monedelor; putea fi o cravaşa, un filacteriu stând 
mărturie pentru palpitul iubirii sau o pălărie cloş făcută din piele de 
coiot. Putea fi penisul poetului Pindar. Tânărul era prea năucit ca să-şi 


dea seama. Şi ar fi fost dispusă să parieze că nu era conştient nici de 
persoana care-i strângea mâna stângă, încremenită >i ea pe vecie în 
roiurile de puncte negre ale fotografiei. Era un bărbat în uniformă de 
agent de circulaţie, care semăna cu un costum de bal mascat: fără 
pistol, dar cu bandulieră Sam Browne şi cu ceea ce, râzând şi făcând 
ochii mari, Scott ar fi numit „orificiu de o enormitate perfectă". Avea 
de asemenea un surâs de o enormitate perfectă întipărit pe buze, 
genul acela de rânjet „Doamne, Ţie-ţi mulţumesc", care spunea: Fiule, 
n-o să mai fie nevoie niciodată să-ți plăteşti vreun pahar în orice bar s- 
ar întâmpla să fiu şi eu, atâta vreme cât oi avea un dolar să zornăi d- 
altu'. In planul secund îl putea vedea pe Dashmiel, micuțul fanfaron 
sudist care o rupsese la sănătoasa. Roger C. Dashmiel, îşi aminti ea, 
cu C-ul ăla majuscul care venea de la „căcăcios". 

Oare ea, micuța Lisey Landon, îl văzuse pe fericitul poliţist de 
campus strângând mâna tânărului nedumerit? Nu, dar... hei... 

Heeeei, flăcăi... uitaţi acilea... vreţi o imagine scoasă din 
realitate care să fie pe măsura unor viziuni de basm cum ar fi cea a lui 
Alice căzând prin vizuina iepurelui sau a unei broaşte râioase cu joben 
conducând un automobil? Atunci, ia uitaţi-vă la asta, în partea stângă 
a pozei. 

Lisey se aplecă până ce aproape că atinse cu nasul fotografia 
îngălbenită, ruptă din American, ziarul din Nashville. In încăpătorul 
sertar din mijloc al mesei principale de lucru a lui Scott se afla o 


lupă. O văzuse în multe rânduri, păstrată în locul care-i fusese 
atribuit între cel mai vechi pachet de ţigări Herbert Tareyton 
nedesfăcut din lume şi cel mai vechi clasor cu timbre verzi S&H 
nefolosite din lume. Ar fi putut-o lua de acolo, dar nu se sinchisi. 

Nu-i trebuia ajutorul ei ca să confirme ceea ce vedea: o 
jumătate de mocasin maro. Jumătate de mocasin din piele de 
Cordoba, mai exact, cu toc puţin ridicat. îşi amintea foarte bine 
mocasinii aceia. 

Cât de comozi fuseseră! Şi chiar că se mişcase multişor în ziua 
aceea, nu? In momentul când se declanşase infernul nu-l văzuse pe 
polițistul vesel sau pe tânărul buimăcit (Tony, era sigură, acela din 
Toneh ici dă față o să scrhi-un text), aşa cum nu-l observase nici pe 
Dashmiel, căcănarul ăla de sudist fript. In momentul acela toţi 
încetaseră să mai conteze pentru ea, toată şleahta lor fotată. Pe 
atunci avea doar un singur lucru în gând, pe Scott. Nu putea să se fi 
aflat la mai mult de trei metri, dar ea ştiuse că, dacă nu ajunge 
numaidecât la el, gloata din jurul lui ar fi izolat-o afară... iar dacă era 
izolată afară, gloata l-ar fi putut omori. L-ar fi omorât cu iubirea ei 
periculoasă şi cu îngrijorarea vorace. Şi ce mama mă-sii, Violet, poate 
că oricum era pe moarte. Şi dacă s-ar fi întâmplat asta, voia să-i fie 


alături în ultima clipă. Atunci când s-ar fi „dus", după cum ar fi spus 
cei din generaţia mamei şi tatălui ei. 

- Eram sigură c-o să moară, îi zise Lisey camerei tăcute şi 
însorite, matahalei prăfuite şi sinuoase a şarpelui de cărţi. 

Aşa că alergase spre soţul ei căzut, iar fotograful de la ziar care 
se afla acolo doar ca să facă poza obligatorie cu oficialităţile colegiului 
şi un faimos autor venit pentru inaugurarea şantierului cu cazmaua de 
argint, ritualica Primă Lopată de Pământ în locul unde avea să se 
ridice noua bibliotecă - ajunsese să facă o fotografie mult mai 
dinamică, nu-i aşa? Aceea era o poză de primă pagină, poate chiar o 
poză de referință, genul acela care te face să te opreşti cu lingura 
plină de cereale la jumătatea distanţei dintre bol şi gură, să picure 
peste mica publicitate, ca fotografia lui Oswald cu mâinile pe pântece 
şi cu gura deschisă într-un ultim strigăt de moarte, genul acela de 
imagine încremenită pe care 


n-o uiţi niciodată. Numai Lisey avea să-şi dea vreodată seama 
că în poză apărea şi soţia scriitorului. Mai precis, apărea tocul unuia 
dintre mocasinii săi. 

Legenda de sub fotografie spunea: 

Căpitanul S. Heffernan de la U-Tenn Campus Security îl felicită 
pe Tony Eddinton, care a salvat viaţa celebrului autor aflat in vizită 
Scott Landon cu numai câteva secunde înainte să fie făcută 
fotografia de faţă. 

„E un adevărat erou", a spus cpt. Heffernan. „Nimeni nu se 
afla destul de aproape să poată interveni." (Articole pe larg la p. 4,p. 
9) 

De-a lungul marginii stângi era o însemnare destul de lungă 
într-o caligrafie pe care n-o recunoştea. Pe marginea dreaptă erau 
două rânduri cu scrisul alungit al lui Scott, primul rând fiind puţin mai 
lung decât al doilea... şi o săgeată mică, Dumnezeule mare, indicând 
mocasinul! Ştia ce însemna săgeata; Scott îl recunoscuse. 

Cuplat cu povestea soţiei sale - s-o numim Lisey şi Nebunul, 
emoţionanta istorisire a unei aventuri adevărate - el înţelesese toiul. 
Şi era furios? Nu. Fiindcă ştiuse că soţia lui nu s-ar fi înfuriat. 

Ştiuse că ea ar fi găsit-o comică, şi era comică, să mori de râs, 
nu alta, aşa că de ce oare se simţea ea în pragul lacrimilor? Niciodată 
în viața ei nu fusese atât de surprinsă, nedumerită şi depăşită de 
propriile-i emoţii ca în acele ultime câteva zile. 

Lăsă să cadă tăietura din ziar peste carte, temându-se că o 
bruscă năvală a lacrimilor ar putea-o dizolva de-a dreptul, aşa cum 
saliva dizolvă vata de zahăr în gură. îşi făcu palmele căuş la ochi şi 
aşteptă. 


Când fu sigură că n-o vor podidi lacrimile, luă bucata de ziar şi 
citi ceea ce scrisese Scott: 

Trebuie să i-o arăt lui Lisey! Ce bine o să râdă 

Dar o să-nţeleagă? (Sondajul nostru de opinie spune da!) 

Transformase punctul semnului de exclamaţie într-o solară faţă 
zâmbitoare în stilul anilor şaptezeci, ca pentru a-i ura o zi 


frumoasă. lar Lisey înţelese. Optsprezece ani mai târziu, dar ce 
dacă? Amintirea e un lucru relativ. 

Foarte zen, cosăşel, ar fi spus Scott. 

- Zen, scbmen. Cine ştie ce s-a ales de Tony, uite ce mă-ntreb 
eu. Salvatorul celebrului Scott Landon. 

Râse, şi lacrimile care i se formaseră în ochi i se vărsară pe 
obraji. 

Roti fotografia în sens contrar acelor de ceasornic şi citi celălalt 
mesaj, cel lung. 

Dragă Scott (daci mi-e permis): M-am gândit că veţi dori 
fotografia asta 

cu C. Anthony («Tony") Eddington III, tânărul absolvent care v-a 
salvat viaţa. U-Tenn îi va aduce un omagiu, desigur; am considerat că 
poate veţi dori şi dumneavoastră să-l contactaţi. Adresa lui este 
Coldview Avenue nr. 748, Nashville North, Nashville, Tennessee, 
37235- Domnul Eddington, «sărman, dar mândru", provine dintr-o 
familie bună din sudul statului 

Tennessee şi excelează în domeniul poeziei. Veţi dori desigur 
să-i mulţumiţi (şi poate să-l recompensaţi) aşa cum veţi crede de 
cuviinţă. 

Cu respect, domnule, rămân al dumneavoastră, Roger C. 
Dashmiel, Prof. asoc, Dep. Engleză, Universitatea Tennessee, 
Nashville 

Lisey mai citi asta o dată, de două ori ("de trei ori doaaa-mnă"!, 
ar fi cântat Scott în momentul acesta), încă zâmbind, dar acum cu o 
amară combinaţie de uluire şi tardivă înţelegere. Probabil că Roger 
Dashmiel nu pricepuse ce se întâmplase mai mult decât polițistul 
campusului. Ceea ce însemna că-n lumea asta mare şi rotundă 
existau doar doi oameni care cunoşteau adevărul despre cele 
întâmplate în după-amiaza cu pricina: Lisey Landon şi Tony Eddington, 
tipul care avea să serbie un text pentru revista de sfârşit de an. Era 


Note: 

„Three Times a Lady" - melodie de dragoste compusă de 
Lionel Richie în 1978 şi interpretată împreună cu formaţia 
funk-soul Commodores (n. tr). 


posibil ca nici „Toneh" însuşi să nu-şi fi dat seama ce se 
întâmplase după ce fusese întoarsă prima lopată ceremonială de 
pământ. Poate că se aflase într-o stare de leşin indusă de teamă. la 
gândeşte-te: s-ar putea să creadă cu adevărat că l-a salvat pe Scott 
Landon de la moarte. 

Nu. Nu credea asta. Ceea ce credea ea era că tăietura aceea 
din /.iar şi mesajul linguşitor mâzgălit de Dashmiel erau modul său de 
„i se răzbuna pe Scott pentru... pentru ce? 

Pentru că fusese de-a dreptul politicos? 

Pentru că se uitase la Monsieur de Litterature Dashmiel şi nu-l 

văzuse? 

Pentru că era un scriitor sensibil şi bogat care avea să 
primească un cec de cincisprezece mii de dolari fiindcă spunea câteva 
cuvinte înălţătoare şi răsturna o lopată de pământ? Pământ dinainte 
răscolit, pe deasupra? 

Toate lucrurile astea. Şi altele. Lisey credea că, după Dashmiel, 
într-o lume mai dreaptă şi mai echilibrată, poziţiile lor s-ar fi inversat; 
că el, Roger Dashmiel, ar fi fost centrul interesului lumii intelectuale şi 
al adulaţiei studenţilor, în vreme ce Scott Landon - fără .1 mai pomeni 
şi de şoricelul ăla de soţie a lui care nu s-ar fi băşit nici dacă i-ar fi 
depins viaţa de asta - ar fi fost cel care s-ar fi spetit în pepiniera 
campusului, mereu făcând diligente, testând vânturile politicii 
departamentale şi dându-se peste cap să mai primească o mărire de 
salariu. 

- Orice-ar fi fost, nu i-a plăcut de Scott şi aşa s-a răzbunat, le 
declară pe un ton de pildă încăperilor goale şi însorite de deasupra 
grajdului cel lung. Cu asta... o bucată de ziar scrisă cu cerneală 
veninoasă. 

Reflectă o clipă la această idee, apoi izbucni în hohote de râs 
vesel, lovindu-se cu mâinile pe partea plată a pieptului, deasupra 
sânilor. 

Când îşi reveni cât de cât, întoarse paginile revistei până ce 
găsi articolul pe care-l căuta: CEL MAI CUNOSCUT ROMANCIER 
AMERICAN INAUGUREAZĂ UN VECHI VIS: 

BIBLIOTECA. Autorul era Anthony Eddington, cunoscut şi 
drept Toneh. Şi, în vreme ce-l citea pe diagonală, Lisey descoperi că 
era totuşi capabilă de mânie. Chiar de furie. Căci nu se spunea 

nicăieri cum se sfârşiseră festivitățile din ziua aceea şi, la o 
adică, nici despre presupusul eroism al autorului articolului nu scria 
nimic. Singura aluzie la faptul că ceva o luase complet razna apărea în 
rândurile de încheiere: „Discursul domnului Landon de după prima 
palmă de pământ răsturnată şi lectura sa planificată pentru seara 
aceea în salonul studenţilor au fost anulate din pricina unor 


evenimente neprevăzute, dar sperăm să-l reîntâlnim pe acest gigant 
ai literaturii americane în campusul nostru cât de curând. 

Poate la tăierea panglicii, când Biblioteca Shipman îşi va 
deschide porţile, în 1991!" 

Aducându-şi aminte că era vorba despre o publicaţie 
academică, pentru numele lui Dumnezeu, de un costisitor volum legat 
în carton lucios care se trimitea prin poştă foştilor absolvenţi probabil 
plini de bani, reuşi oarecum să-şi risipească furia; chiar credea că U- 
Tenn Review ar fi permis acelui scrib năimit de mâna a doua să 
povestească sângeroasa întâmplare din ziua aceea? Oare câţi dolari ai 
foştilor absolvenţi ar fi adus asta în bugetul facultăţii? O ajuta de 
asemenea să-şi aducă aminte că până şi Scott ar fi găsit povestea 
comică... dar nu foarte mult. Scott, în definitiv, nu era acolo s-o 
cuprindă cu braţul, s-o sărute pe obraz, să-i distragă atenţia ciupind-o 
uşor de vârful unui sân şi spunându-i că pentru orice lucru există un 
anotimp - vremea cultivării, vremea culesului, vremea legării şi, de 
asemenea, vremea dezlegării, mda, sigur că da. 

Scott, naiba să-l ia, plecase. Şi... 

- Şi a sângerat pentru voi toţi, murmură ea cu o voce indignată, 
care semăna înfricoşător de mult cu a Mandei. Aproape că a murit 
pentru voi toţi. E aproape un miracol celest că nu s-a întâmplat. 

Şi Scott îi vorbi din nou, aşa cum îi venea lui să facă. Lisey ştia 
că era doar ventrilocul din ea cel care-i imita vocea - cine-l iubise cel 
mai mult sau şi-o amintea mai bine? - însă nu asta era senzația pe 
care i-o lăsă. II simţea chiar pe el. 

Tu ai fost miracolul meu, zise Scott. Tu ai fost miracolul meu 
celest. Nu doar în ziua aia, ci întotdeauna. Tu ai fost cea care a ținut 
întunericul la distanţă, Lisey. Tu ai strălucit. 


- îmi imaginez c-au fost momente când aşa ai gândit, zise ea 
absentă. 

fost cald, nu-i aşa?” 

Da. Fusese cald. Dar nu doar cald. Fusese... 

- Umed, zise Lisey. înăbușşitor. Şi am avut un presentiment rău 
încă de la început. 

Aşezată în faţa şarpelui de cărţi, cu U-Tenn Nashville 1988 
Review deschisă în poală, Lisey avu o trecătoare, dar luminoasă 
viziune cu bunica D, care dădea de mâncare găinilor demult, la fermă. 

- în baie, acolo am început să mă simt cu adevărat rău. Fiindcă 
am spart 


3 


Se tot gândeşte la sticlă, la fotata aia de sticlă spartă. Asta, 
desigur, când nu se gândeşte la cât de mult i-ar plăcea să se ascundă 
de căldura aceasta. 

Lisey stă în spatele şi puţin spre dreapta lui Scott, cu mâinile 
sfios împreunate în faţă, urmărindu-l cum îşi ţine echilibrul într-un 
picior, în vreme ce pe celălalt îl sprijină pe lopata mică şi ridicolă, cu 
lama pe jumătate îngropată în pământul afânat adus în mod evident 
acolo pentru acea ocazie festivă. Ziua e înnebunitor de călduroasă, 
înnebunitor de umedă, înnebunitor de înăbuşitoare, iar mulţimea 
strânsă nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Spre deosebire de 
oficialități, băgătorii de seamă nu sunt îmbrăcaţi nici pe departe în 
hainele lor cele mai bune şi, chiar dacă jeanşii şi şorturile şi pantofii 
sport nu le oferă cine ştie ce confort în aerul ca o pătură udă, Lisey îi 
invidiază aşa cum stă ea acolo, în faţa lor, clocindu-se în căldura 
dogoritoare, ca de cuptor, a acelei după-amiezi din Tennessee. E 
stresant şi numai să stea de decor, îmbrăcată în hainele ei cele mai 
bune de vară, şi să-şi facă griji că-n scurt timp transpiraţia îi va ieşi 
sub forma unor cercuri întunecate la subsuoară, 


pătându-i pânza de in maro-deschis a topului pe care-l poartă 
peste bluza albastră de mătase artificială. Are pe ea un sutien 
nemaipomenit pentru vremea caniculară, însă tot o cam roade pe sub 
ţâţe, cât se poate de supărător. Zile pline de fericire, iubimeu! 

Scott, între timp, continuă să-şi menţină echilibrul într-un picior, 
cu părul prea lung la spate - trebuie tuns neapărat; ştie că soţul ei, 
atunci când se priveşte în oglindă, vede o vedetă de muzică rock, însă 
ea nu vede decât un vagabond fotat, scos parcă dintr-un cântec de 
Woody Guthrie - suflând în ocazionala pală de vânt încins. Se dovedea 
băiat de treabă în vreme ce fotograful i se învârtea în jur, în căutarea 
unui unghi potrivit. Un băiat de treabă dat naibii. 

E flancat la stânga de un tip pe nume Tony Eddington, care 
avea să scrie despre toată acea tărăşenie fericită pentru cine ştie ce 
publicaţie, iar la dreapta de gazda care suporta cheltuielile, un bărbat 
robust de la catedra de limbă engleză, pe nume Roger Dashmiel. 

Acesta era unul dintre oamenii aceia care par mai în vârstă 
decât sunt, şi nu doar fiindcă au pierdut prea mult păr sau fiindcă au 
făcut burta prea mare, ci pentru că insistă să-şi aroge o importanţă 
aproape sufocantă. Lui Lisey, până şi vorbele sale de duh îi sunau ca o 
lectură cu voce tare a clauzelor dintr-o poliţă de asigurare. 

Ceea ce înrăutăţeşte lucrurile este faptul că lui Dashmiel nu-i 
place de soţul ei. Lisey simţise asta imediat (nici nu e greu, pentru că 
majoritatea bărbaţilor chiar î/ plac), lucru care i-a oferit ceva asupra 
căruia să-şi concentreze neliniştea. Pentru că este neliniştită, este 
neliniştită cu asupra de măsură. A încercat să-şi spună că de vină sunt 


doar umiditatea şi norii adunaţi la apus, care pregăteau în după- 
amiaza aceea puternice furtuni cu tunete sau poate chiar tornade: 
ceva legat de presiunea atmosferică scăzută. Insă barometrul nu 
arăta asta în Mâine, când a coborât din pat dimineaţa la şapte fără un 
sfert; era deja o frumoasă zi de vară, cu soarele tocmai răsărit 
scânteind într-un trilion de picături de rouă presărate în iarba ce 
despărţea casa de studioul lui Scott. Niciun nor pe cer: era ceea ce 
tatăl ei, bătrânul Dandy Dave Debusher, ar fi numit „zi ca o adevărată 
omletă cu şuncă". Şi totuşi, din clipa când a atins cu tălpile 


podeaua de stejar a dormitorului şi gândurile i-au zburat la 
călătoria pe care o aveau de făcut la Nashville - plecarea spre 
aeroportul Portland la opt, decolarea cu un avion Delta la nouă şi 
patruzeci inima i s-a îngreunat de spaimă şi stomacul gol de 
dimineaţă, care de obicei n-o sâcâia, i s-a strâns de o teamă 
nelămurită. întâmpinase uceste senzaţii cu o consternare surprinsă, 
pentru că de obicei fip/ld«ea să călătorească, mai ales cu Scott: să 
şadă amândoi umăr la umăr ca nişte adevăraţi tovarăşi de viaţă, el cu 
cartea lui deschisă, ea cu i artea ei. Uneori îi citea el un pasaj din a sa, 
alteori îi citea ea. Din rând în când, Lisey îi simţea atenţia şi ridica 
ochi, descoperindu-i privirea. Privirea lui solemnă. De parcă ea încă ar 
mai fi reprezentat un mister pentru el. Da, şi uneori aveau loc 
turbulenţe, dar r-i îi plăceau şi astea. Era ca o tură pe căluşeii de la 
bâlciul Topsham, i ând ea şi surorile ei erau tinere, o tură pe Ceştile 
Ameţitoare şi pe Şoarecele Sălbatic. Nici pe Scott nu-l deranjau 
perioadele de turbulenţe. Tinea minte în mod special o aterizare la 
Denver - vânturi puternice, nori de furtună, mici avioane de curse 
scurte ale liniilor .ieriene Capul Morţii umplând tot cerul - când îl 
văzuse pe Scott liurducându-se în scaun ca un copil care are nevoie la 
baie, cu un surâs dement pe buze. Nu, cursele care-l speriau pe Scott 
erau cele line, în picaj, pe care le făcea uneori în toiul nopţii. Uneori 
vorbea cu luciditate, zâmbind, chiar - despre lucrurile pe care le poţi 
vedea pe ecranul unui televizor închis. Sau într-un pahar pentru tărie, 
dacă-l ţineai înclinat aşa cum trebuie. O speria rău de tot să-l audă 
cum vorbeşte aşa. Pentru că era o nebunie şi pentru că, într-un fel, 
ştia la ce se referea, ştia chiar dacă nu voia s-o ştie. 

Aşa că nu presiunea atmosferică scăzută o supărase şi cu 
siguranţă nu fusese nici perspectiva de a urca într-un avion. Dar în 
baie, (ând a întins mâna să aprindă becul de deasupra chiuvetei, lucru 
pe care-l făcuse fără probleme zi de zi, în toţi cei opt ani cât locuiseră 
pe Sugar Top Hill - adică de aproximativ trei mii de zile, mai puţin 
timpul petrecut în călătorii - a lovit cu dosul palmei paharul de sticlă în 
care ţineau periuţele de dinţi şi l-a răsturnat pe gresie, unde s-a spart 
în aproximativ trei mii de cioburi stupide. 


- Scoate foc pe cur şi păstrează fotatele chibrituri pentru mai 
târziu! a exclamat, speriată şi iritată de starea pe care o trăia... căci 
ea nu credea în semne rău prevestitoare, în niciun caz ea, Lisey 
Landon, soţia scriitorului, şi nici micuța Lisey Debusher de pe 
Sabbatus Road din Lisbon Falls. Semnele rău prevestitoare erau 
pentru irlandezii săraci lipiţi pământului. 

Scott, care tocmai se întorsese în dormitor cu două căni de 
cafea şi o farfurie de pâine prăjită cu unt, s-a oprit ca trăsnit. 

- Ce ai spart, iubimeu? 

- Nimic care să fi ieşit din curul câinelui, i-a răspuns ea, apoi a 
fost oarecum surprinsă. Aceea era una dintre vorbele bunicii 
Debusher, iar bunica D chiar credea în semne, însă bătrâna irlandeză 
ajunsese pe năsălie când Lisey nu avea decât patru ani. Era oare 
posibil să şi-o mai amintească? Aşa se părea, căci, după cum 
rămăsese acolo, uitându-se în jos la cioburile paharului pentru periuţe 
de dinţi, adevărata însemnătate a semnului aceluia rău prevestitor i-a 
venit în minte, i-a venit odată cu glasul dogit de tutun al bunicii D... şi- 
i mai răsună şi acum în urechi, pe când stă şi se uită la soţul ei făcând 
pe băiatul de treabă, îmbrăcat în cel mai uşor dintre sacourile lui sport 
(pe care-l va uda totuşi de transpiraţie la subsuori). 

„Cioburi dimineaţa, inimi ciobite seara." 

Aceasta era scriptura bunicii D, sigur că da, ţinută minte cel 
puţin de o fetiţă, înmagazinată înaintea zilei în care bătrâna căzuse 
moartă în curtea găinilor, cu un mărâit în gât, cu şorţul legat la brâu, 
plin de grăunţe Blue Bird, şi o pungă cu tutun de mestecat Beechnut 
vârât în mânecă. 

Aşadar. 

Nu e vorba de căldură, de drum sau de individul ăla Dashmiel, 
care ajunsese să dirijeze orchestra doar pentru că şeful catedrei de 
engleză se afla în spital ca urmare a unei intervenţii chirurgicale de 
urgenţă pentru extirparea vezicii biliare, făcute cu o zi în urmă. E 
vorba doar de un pahar de sticlă... fotat... şi de legătura lui cu vorbele 
unei bunici irlandeze moarte demult. lar partea comică (după cum 


va evidenția Scott mai târziu) e că astea îi sunt îndeajuns ca să 
stea ca pe ace. îndeajuns ca s-o facă să se simtă cel puţin 
semiparalizată. 

Uneori, îi va spune el nu la multă vreme după aceea, vorbind de 
pe un pat de spital (a, dar atât de uşor ar fi putut ajunge pe năsălie, 
după atâtea nopţi de veghe, pline de prea multe gânduri), vorbind iu 
noua lui voce şoptită, obosită, uneori îndeajuns pur şi simplu nu c 
îndeajuns. După cum se spune. 

lar ea ştie foarte bine ce înseamnă asta. 


Roger Dashmiel are şi el porţia lui de probleme azi, Lisey o ştie 
bine, însă asta tot n-o face să-l placă mai mult. Chiar dacă exista 
vreun plan scris pentru ceremonia aceasta, profesorul Hegstrom (cel 
cu criza care a dus la operaţia de vezică) era prea ameţit de 
anestezice ca să-i spună lui Dashmiel sau oricui altcuiva ce şi unde 
se .tflă. Dashmiel ştie prin urmare doar puţin mai multe decât ora 
de<;lăşurării evenimentului şi o distribuţie a personajelor, dintre care 
cel mai important este un scriitor faţă de care a manifestat antipatie 
încă din prima clipă. Când micul grup de oficialități a părăsit Clădirea 
Inman, pentru a face scurta deplasare pe jos spre locul viitoarei 
Biblioteci Shipman, Dashmiel i-a spus lui Scott că vor fi nevoiţi, mai 
mult sau mai puţin, să improvizeze. Scott a ridicat binevoitor din 
umeri. li convenea perfect. Pentru Scot Landon, improvizaţia era un 
mod de viaţă. 

- O să vă prhezint eu, l-a asigurat omul pe care, după ani şi ani, 
Lisey avea să-l numească în gând „claponul sudist fript". 

Asta în timp ce se îndreptau spre terenul ars de soare pe care 
avea să se înalțe noua bibliotecă (în dashmiel-eză, cuvântul se 
pronunţă bi'liotecă). Fotograful însărcinat să imortalizeze toate astea 
se agita necontenit, ba în faţă, ba în spate, ba încoace, ba încolo, 
apăsând întruna declanşatorul aparatului, activ ca un ţânţar. Ceva mai 


în faţă, Lisey vedea un morman dreptunghiular de pământ 
maroniu, proaspăt, cu dimensiuni cam de trei metri pe unu şi 
jumătate, estima ea, adus cu vreo camionetă în dimineaţa aceea, 
judecând după aspectul lui aproape uscat. Nimeni nu se gândise să 
instaleze un umbrar, iar suprafaţa pământului proaspăt dobândise 
deja un luciu cenuşiu. 

- Ar fi bine s-o facă cineva, i-a răspuns Scott. 

Folosise un ton vesel, însă Dashmiel se încruntase de parcă l-ar 
fi rănit cu cine ştie ce calomnie nemeritată. Apoi, cu un suspin din toţi 
rărunchii, a ţinut să continue: 

- După prhezentarhe, urhmează aplauze... 

- Aşa cum ziua vine după noapte, a murmurat Scott. 

- „„larh după aceea, dumneavoasthră o să rhostiţi câteva 
vohbe, a încheiat Dashmiel. 

Dincolo de porţiunea de teren încins şi desţelenit care aştepta 
construcţia bibliotecii, se întindea în bătaia soarelui, acoperită de 
tremurul aerului cald, o parcare proaspăt pavată, toată numai asfalt 
neted şi linii de un galben strident. Pe latura ei îndepărtată, Lisey 
vedea undele fantastice ale unei ape inexistente. 

- Plăcerea va fi de partea mea, a spus Scott. 

Invariabilul calm al răspunsurilor sale părea să-l îngrijoreze pe 
Dashmiel. 


- Sperh că nu veţi dorhi să vorhbiţi prhea mult la inagurharhea 
şantierhului, i-a mai spus lui Scott pe când se apropiau de zona 
împrejmuită cu sfoară. 

Aceasta fusese ţinută liberă, însă mulţimea de oameni era 
destul de mare încât să se întindă aproape până la parcarea de 
dincolo de ea. O altă mulţime, şi mai mare, îi urmărise pe Dashmiel şi 
pe soţii Landon de la Clădirea Inman. In scurt timp, cele două aveau 
să se contopească, iar lui Lisey - pe care de obicei n-o deranjau 
mulțimile mai mult decât o deranjau turbulenţele la şase mii de metri 
altitudine - nu i-a plăcut nici lucrul ăsta. Avea senzaţia că prezenţa 
atâtor oameni într-o zi caniculară ar fi putut aspira tot aerul din 
atmosferă. O idee total tâmpită, dar... 


- E extrhaordinarh de cald, chiarh şi pentrhu Nashville în 
august, nu ţi se pare, Toneh? 

Tony Eddington clătină îndatoritor din cap, dar nu spuse nimic. 

Singurul său comentariu de până acum fusese să-l prezinte pe 
neobositul fotograf dănţuitor ca fiind Ştefan Queensland de la 
Nasbville American - dar şi absolvent al U-Tenn Nashville, promoţia 
'85. 

- Sper să-i daţ' o mână d-ajutor, dac-oţ' putea, îi rugase Tony 
Eddington pe Scott când porniseră spre şantier. 

- Vă veţi încheia rhemarhcile, a zis Dashmiel, şi va urhma un 
nou rhopot de aplauze. Apoi, domnule Landon... 

- Scott. 

Dashmiel declanşase un zâmbet strâmb, care nu ţinuse decât o 
clipă. 

- Apoi, Scott, vei continua şi vei rhăsturhna acea prhimă şi 
decisivă lopathă de phământ. 

Rhăsturhna? Prhimă? Phământ? i-a trecut lui Lisey prin gând şi 
abia după aceea şi-a dat seama că Dashmiel era foarte probabil să fi 
spus că va răsturna acea primă şi decisivă lopată de pământ în stilul 
său tărăgănat, aproape incredibil, din Louisiana. 

- Totul sună minunat, i-a răspuns Scott, şi doar pentru atât a 
mai avut timp, fiindcă ajunseseră deja la destinaţie. 


5 

Pesemne că încă o oboseşte imaginea paharului spart - 
sentimentul acela de piază-rea - însă mormanul de pământ adus acolo 
i se pare că seamănă cu un mormânt: dimensiuni imense, ca pentru 
un uriaş. Cele două mulţimi se îmbină în jurul lui şi dau naştere, în 
mijloc, unui efect de cuptor aspirant. Doi agenţi de securitate ai 
campusului stau fiecare la câte un capăt al barierei ornamentale din 


şnur de mătase, pe sub care au trecut, aplecându-se, Dashmiel, Scott 
şi „Toneh" Eddington. Queensland, fotograful, dansează 


neîncetat cu aparatul său Nikon ridicat la ochi. Un Weegee! în 
devenire, îşi spuse Lisey, dându-şi seama că-l invidiază. Omul e atât 
de liber, fremătând ca un ţânţar în arşiţă; are douăzeci şi cinci de ani 
şi încă-i funcţionează toate angrenajele. Insă Dashmiel se uită la el cu 
o nelinişte crescândă, pe care Queensland se preface că nu o observă, 
neintenţionând să se oprească decât după ce va obţine instantaneul 
dorit. Lisey crede că acesta e unul în care Scott apare singur, cu 
piciorul pe lopata aceea prostească de argint, cu părul suflat în spate 
de vânt. In orice caz, Weegee Junior lasă în cele din urmă jos uriaşul 
aparat şi se întoarce în spate, până la marginea mulţimii. 

Şi acolo, în vreme ce urmăreşte retragerea lui Queensland cu o 
privire oarecum visătoare, îl vede Lisey pentru prima oară pe nebun. 

Arată, după cum avea să scrie mai târziu un reporter local, „ca 
John Lennon în ultimele zile ale idilei sale cu heroina - ochi goliţi de 
expresie, dar atenţi, într-un straniu şi neliniştitor contrast cu faţa-i 
altfel melancolică, de copil". 

In clipa aceea, pe lângă părul blond, revărsat în valuri, al 
tipului, Lisey nu observă mare lucru. N-o interesează prea mult 
oamenii veniţi să asiste în ziua aceea. Vrea doar să se termine totul, 
ca să poată găsi o toaletă undeva, în clădirea Departamentului de 
Engleză, dincolo de parcare, şi să-şi scoată chiloţii rebeli din crăpătura 
fundului. Mai simte nevoia să se şi uşureze, însă, în momentul de faţă 
asta-i o problemă încă nu atât de presantă. 

- Doamnelor şi domnilor! rosteşte Dashmiel cu un glas 
impu-ător. Am deosebita plăcerhe să vi-l prhezint pe domnul Scott 
Landon, autorul rhomanelorh Relicve, câştigătorh al Prhemiului 
Pulitzer, şi Mama cabotierului, carhe i-a adus Prhemiul Naţional 
pentrhu Literhaturhă. A venit tocmai din Mâine împrheună cu 
încântătoarhea sa soţie Lisa, ca să inaugurheze constrhucţia - aşa e, 
chiarh se-ntâmplă - prhoprhiei noastrhe Biblioteci Shipman. 


Note: 

Porecla de care s-a bucurat fotograful american 
independent Arthur Fellig (1899-1968), care a imortalizat 
viaţa urbană şi şi-a vândut lucrările ziarelor în anii treizeci şi 
patruzeci (n. tr.). 

Scott Landon, oameni buni! Să-i oferhim o prhimirhe aşa cum 
ştim noi în Nashville! 

Mulțimea aplaudă numaidecât con brio. încântătoarea lui soţie 
li se alătură, bătând din palme, uitându-se la Dashmiel şi spunându-şi: 
A câştigat Premiul Naţional pentru Fata Cabotierului. 


lira fata, nu mama. Şi cred că o ştiai foarte bine. Cred că ai 
încurcat-o intenţionat. De ce nu-ţi place de el, mojicule? 

Apoi aruncă din întâmplare o privire dincolo de el şi, de data 
eiceasta, chiar îl observă pe Gerd Allen Cole, stând acolo cu 
părul .tcela blond fabulos răsfrânt peste sprâncene şi cu mânecile 
unei cămăşi albe, mult prea mare pentru el, suflecate până la bicepşii 
subdezvoltaţi.  Poalele cămăşii sunt scoase din pantaloni şi 
atârnă .iproape până la genunchii albiţi ai jeanşilor. In picioare poartă 
boranci cu catarame laterale. Lisey e de părere că-i fierbeau 
picioarele în ei. In loc să aplaude, Blondinul îşi ţine mâinile împreunate 
cu .ilectare în faţă şi are un zâmbet dulce-înfiorător pe buzele care se 
mişcă încet, ca într-o rugăciune. Se uită ţintă la Scott fără să-şi fei 
cască măcar o clipă privirea. Lisey îl categoriseşte imediat. Cei ca cl 
sunt indivizi - aproape întotdeauna bărbaţi - pe care ea îi consilieră 
„admiratorii lui Scott din adâncul spaţiului". Aceştia au multe ile zis. 
Vor să-l apuce de braţ şi să-i spună că ei înţeleg mesajul sei ret din 
cărţile sale; înţeleg că acestea sunt de fapt ghiduri către I )umnezeu, 
Satan ori, cine ştie, poate chiar către Evangheliile (inostice. Pe fanii 
din adâncul spaţiului îi interesează scientologia s.iu numerologia sau 
(într-un rând) Minciunile Cosmice ale lui Hrigham Young. Uneori, ei vor 
să vorbească despre alte lumi. Cu «loi ani în urmă, un admirator din 
adâncul spaţiului făcuse autostopul taman din Texas până-n Mâine 
doar ca să discute cu Scott despre ceea. ce el numea remanente. 
Acestea erau de găsit cel mai adesea, spusese el, pe insulele 
nelocuite din emisfera sudică. Ştia bine că despre ele scrisese Scott în 
Relicve. li arătase cuvintele subliniate, rare demonstrau lucrul acesta. 
Apariţia lui o făcuse pe Lisey să se simtă foarte agitată - era un ceva 
absent în ochii lui de nepătruns însă Scott stătuse de vorbă cu el, îi 
dăduse o bere, discutase puţin 


cu el despre monoliţii din Insula Paştelui, acceptase vreo două 
pamflete din partea lui, îi semnase un exemplar nou-nouţ din Re/icve 
şi-l trimisese înapoi de unde venise, fericit. Fericit? Mai degrabă, 
individul executa un dans fotat în aer. Când Scott e prins bine-n 
chingi, e uimitor. Niciun alt cuvânt n-ar fi mai potrivit. 

Ideea unui act de violenţă - că Blondinul ar vrea să joace-n 
relaţia cu soţul ei rolul lui Mark David Chapman - nici nu-i trece prin 
gând lui Lisey. Mintea mea pur şi simplu nu funcţionează aşa, şi-ar fi 
putut spune. Doar că nu-mi plăcea felul în care mişca din buze. 

Scott răspunde la aplauze - şi la cele câteva ţipete rebele şi 
răguşite - cu zâmbetul lui tipic, care a apărut pe milioane de 
supracoperte, continuând să se sprijine cu un picior pe lopata aceea 
caraghioasă în vreme ce lama ei se afundă încet în pământul adus de 
altundeva. Lasă aplauzele să se prelungească zece sau cincisprezece 


secunde, ghidat de intuiţie (şi intuiţia sa rareori dă greş), apoi le face 
să înceteze cu o fluturare a mâinii. Şi încetează. Pe dată. 

Vum! Destul de emoţionant, într-un fel puţin înfricoşător. 

Când vorbeşte, vocea sa nu pare nici pe departe la fel de 
puternică precum a lui Dashmiel, însă Lisey ştie că, şi fără microfon 
sau portavoce cu baterii (absenţa lor în după-amiaza aceea fiind 
probabil rezultatul neglijenţei cuiva), va ajunge până-n ultimul rând al 
mulţimii. lar mulţimea stă cu urechile ciulite să audă fiecare cuvânt. A 
venit între ei un Om Faimos. Un Gânditor şi un Scriitor. 

Va împrăştia acum perle de înţelepciune. 

Perle pentru porci, gândeşte Lisey. Porci asudați, pe deasupra. 
Insă nu-i spusese oare cândva tatăl ei că porcii nu transpiră? 

Faţă în faţă cu ea, Blondinul îşi înlătură cu pedanterie părul 
căzut peste fruntea albă şi elegantă. Are mâini la fel de albe ca 
fruntea şi Lisey îşi spuse: Uite un porcuşor care nu prea iese-n lume. 
Un porc mai casnic, şi de ce nu? Are tot soiul de idei ciudate de 
recuperat. 

îşi schimbă greutatea de pe un picior pe celălalt şi chilotul de 
mătase aproape că-i scârțâie între fese. O, înnebunitoare senzaţie! 

Uită din nou de Blondin când încearcă să-şi dea seama dacă n- 
ar 


putea cumva să... în timp ce Scott îşi spune vorbele... foarte 
discret, cum altfel... 

Mama-bună se face auzită. Neînduplecată. Doar trei cuvinte. 

(lare nu admit replică. Wu, Lisey. Stai. 

- N-o să vă ţin o predică, nu eu, zice Scott, iar ea recunoaşte 
dialectul vorbit de Gully Foyle, personajul principal din romanul lui 
Alfred Bester Destinația, stelele. Romanul lui preferat. E prea cald 
pentru predici. 

- Ridicd-ne la cer, Scotty! ţipă cu exuberanţă cineva din al 
cincilea sau al şaselea rând al mulţimii din parcare. Oamenii râd şi 
ovaţionează. 

- Nu pot face asta, frate, zise Scott. Transportoarele-s stricate 
vi-am rămas pe sec cu cristalele de litiu. 

Oamenii, nefiind familiarizați cu răspunsul şi nici cu vorba de 
iluh (Lisey le auzise pe amândouă de cel puţin cincizeci de ori), îşi urlă 
din toţi bojocii aprobarea şi aplaudă. In faţa ei, Blondinul zâmbeşte 
subţire, fără efort, şi îşi prinde încheietura delicată a mâinii stângi cu 
degetele lungi ale mâinii drepte. Scott îşi ia piciorul de pe lopată, nu 
ca şi când s-ar fi săturat să mai stea aşa, ci ca şi când i-ar li găsit - 
măcar pe moment - o altă întrebuințare. Şi se pare că a gasit-o. Lisey 
îl priveşte nu fără o urmă de fascinaţie, căci acesta e Scott în toată 
măreţia sa, atracţia serii. 


- Suntem în anul o mie nouă sute optzeci şi opt şi lumea s-a 
înuinecat, declamă el. 

Mâna făcută căuş pe coada scurtă a lopeţii ceremoniale alunecă 
Ură oprelişti până aproape de capătul ei. Lama azvârle o dată raze «le 
soare în ochii lui Lisey, apoi e ascunsă în mare parte de mâneca 
lachetei subţiri a lui Scott. După ce a făcut asta, se foloseşte de i oada 
subţire de lemn ca de un indicator, bifând în aer necazurile si 
tragediile omenirii. 

- In martie, Oliver North şi viceamiralul John Poindexter sunt 
incriminaţi pentru conspirație - e minunata lume a lui Iran-Contra, 
unde armele domină politica şi banii domină lumea. 

In Gibraltar, membrii Serviciului Aviatic Special britanic ucid i rei 
membri IRA neînarmaţi. Poate c-ar trebui să schimbe sloganul 


SAS din „Cine îndrăzneşte câştigă" în „Apasă trăgaciul şi abia 
apoi pune întrebări". 

In mulţime se propagă un val de aplauze. Roger Dashmiel pare 
încins şi plictisit de această neaşteptată lecţie de istorie recentă, însă 
Tony Eddington în sfârşit ia notițe. 

- Sau să trecem la ale noastre. In iulie, o dăm în bară şi 
doborâm un avion de linie iranian cu două sute nouăzeci de civili la 
bord. Şaizeci şi şase dintre ei sunt copii. Epidemia de SIDA omoară mii 
de oameni, îmbolnăveşte... ei bine, nu ştim câţi, nu? Sute de mii? 
Milioane? Lumea se întunecă. Şuvoiul de sânge al domnului Yeats e la 
cota de inundație. Se ridică. Se ridică. 

Coboară ochii şi se uită la nimic altceva decât la pământul 
cenuşiu, iar Lisey e pe dată îngrozită de gândul că poate o vede, 
arătarea cu o nesfârşită parte pestriță, urmând să explodeze, poate 
chiar să facă acea criză de care ea ştie că se teme (adevărul e că şi 
ea se teme de asta la fel ca el). înainte ca inima ei să apuce să prindă 
viteză, Scott ridică fruntea, rânjeşte ca un puşti venit la bâlci şi 
împinge coada lopeţii printre degetele strânse, prinzând-o în pumn de 
la mijloc. E o mişcare de efect, ca a unui jucător expert de biliard, iar 
oamenii din faţă fac oooh/ Dar Scott n-a terminat. Ţinând lopata 
întinsă în faţă, îi învârte coada cu dexteritate între degete, 
imprimându-i o mişcare tot mai accelerată şi incredibilă. E la fel de 
uluitor ca numărul unui tambur-major - datorită lamei de argint 
legănându-se în bătaia soarelui - şi neaşteptat în mod plăcut. E 
căsătorită cu el din 1979 şi habar nu avea că Scott deţinea în 
repertoriu o mişcare atât de sublimă. (De câţi ani e nevoie, urma ea 
să se întrebe două seri mai târziu, stând singură întinsă în pat în 
camera aceea de motel ieftin şi ascultând câinii cum latră la o lună 
portocalie încinsă, până ca simpla povară stupidă a zilelor puse una 
peste alta să consume într-un sfârşit tot farmecul unei căsnicii? Cât de 


norocos trebuie să fii ca iubirea ta să supravieţuiască timpului?) Lama 
de argint a lopeţii ce se roteşte cu rapiditate transmite un semnal 
luminos Trezirea! Trezirea! - spre feţele lipicioase de transpiraţie şi 
frunţile 


ameţite de arşiţă. Soţul lui Lisey devine cât ai clipi Scott 
Negustorul Ambulant, iar ea nu s-a simţit niciodată atât de uşurată să- 
i i itl.l pe faţă acel zâmbet complet neîncrezător, care parcă voia să 
n|j>ună Uite, dragă, ce tare sunt. l-a lăsat gură-cască; acum va 
încerca să le vândă un pumn de suspecte pastile înviorătoare, tlintr- 
acelea cu care speră să-i trimită acasă. lar ea crede că oamenii le vor 
cumpăra, cu sau fără ziua aceea toridă de august. Când t într-o 
asemenea formă, Scott ar putea vinde până şi frigidere eschimoşilor, 
cum se spune... şi Dumnezeu să binecuvânteze balta 

i n limbaje la care mergem cu toţii să ne adăpăm, aşa cum 
Scott Imuşi fără-ndoială că ar completa (şi a şi făcut-o, de fapt). 

- Dar dacă fiecare carte e o lumină în acest întuneric - iar eu 
aşa * ud că este, aşa trebuie să cred, oricât de siropos ar suna, căci 
eu 

i i iu blestemăţiile alea, nu-i aşa? - atunci fiecare bibliotecă 
reprel111 | un foc uriaş care arde neîncetat şi-n jurul căruia vin să se 
aşeze pce mii de oameni şi să se încălzească în fiecare zi şi noapte. 
Acolo 

nu e loc pentru Fahrenheit patru sute cincizeci şi unu. Să zicem 
ni.i! degrabă Fahrenheit patru mii, oameni buni, fiindcă aici nu vorbim 
despre sobe de bucătărie, vorbim despre uriaşele cazane cu mplozie 
ale creierului, despre cuptoarele de topitorie înroşite de i ildură ale 
intelectului. In această după-amiază sărbătorim aprindeim unui 
asemenea foc mare şi mă simt onorat să iau parte la asta. 

lu i e locul unde scuipăm în ochiul uitării şi tragem un şut ignoi 
unei în curul ei bătrân şi zbârcit. Hei, fotografule! 

Ştefan Queensland apasă pe declanşator, zâmbind. 

Scott, zâmbind şi el, spune: 

- Surprinde şi ceva din asta. S-ar putea să nu te lase grangurii 
de lt /iar să foloseşti poza, dar pariez că ţi-ar plăcea s-o ai în 
portofoliu. 

Scott ţine unealta ornamentală în faţă ca şi când ar avea 
intenţia . m i rotească din nou. Mulțimea scoate un icnet scurt de 
speranţă, ilar de data aceasta scriitorul nu face decât să tachineze. îşi 
lasă mâna să alunece până lângă lamă, se apleacă şi înfige lopata în 
morunu, ascunzându-i licărirea încinsă în pământ. Apoi aruncă încări 
.uura în lături şi strigă: 


- Declar DESCHIS şantierul de construcții pentru Biblioteca 
Shipman. 

Aplauzele care întâmpină aceste vorbe fac ca răbufnirile 
dinainte 

să pară un soi de bătut din palme politicos la un meci de tenis 
între începători. Lisey nu ştie dacă tânărul domn Queensland a 
surprins ceremoniala primă brazdă răsturnată, însă, când Scott 
îndreaptă micuța lopată de argint către cer ca un erou olimpic, 
Queensland înregistrează negreşit momentul, râzând în spatele 
aparatului când îi apasă butonul declanşator. Scott rămâne pe poziţie 
pentru o clipă (Lisey aruncă din întâmplare o privire la Dashmiel şi-l 
surprinde tocmai când dă ochii peste cap spre domnul Eddington - 
Toneh). 

Apoi coboară lopata în poziţie de port-arm şi o ţine aşa, rânjind 
satisfăcut. Pe obraji şi pe frunte i-au apărut mici mărgele de 
transpiraţie. Aplauzele încep să se risipească. Mulțimea crede că şi-a 
terminat partea. Lisey crede că n-a ajuns decât la viteza a doua. 

Când ştie că oamenii îl pot auzi din nou, Scott se apleacă să mai 
ia o lopată de pământ. 

- Asta-i pentru Bill Yeats cel Sălbatic! strigă el. lar asta-i pentru 
Poe, cunoscut şi ca Baltimore Eddie! Asta-i pentru Alfie Bester şi, dacă 
nu l-aţi citit, ar trebui să vă fie ruşine! 

Pâre cu răsuflarea tăiată, şi Lisey începe să se simtă puţin 
alarmată. E atât de cald. încearcă să-şi aducă aminte ce a mâncat 
Scott la prânz - a fost ceva greu sau uşor? 

- lar asta... - avântă lopata în ceea ce acum este o adâncitură 
de dimensiuni respectabile şi ridică ultima încărcătură de pământ. 

Partea din faţă a cămăşii i s-a întunecat de transpiraţie. - Să vă 
spun cum facem: ce-ar fi să vă gândiţi la cel care a scris prima carte 
bună pe care aţi citit-o? Vorbesc despre cea care s-a strecurat sub voi 
ca un covor magic şi v-a ridicat pe sus. Ştiţi despre ce vorbesc? 

Oamenii ştiu. Se citeşte pe toate feţele care-l privesc. 

- Cea pe care, într-o lume perfectă, aţi împrumuta-o prima când 
se vor deschide în sfârşit porţile Bibliotecii Shipman. Lopata asta-i 
pentru cel care a scris-o. 

Imprimă uneltei o ultimă smucitură de adio, apoi se întoarce 
spre Dashmiel, care ar trebui să fie mulţumit de spectacolul oferit 


de Scott - după ce i s-a cerut să improvizeze, Scott a improvizat 
cu mare măiestrie - şi care, în schimb, pare doar iritat de caniculă şi 
nu numai. 

- Cred că am terminat aici, spune el şi dă să-i întindă lopata lui 
Dashmiel. 


- Nu, asta rhămâne la tine, spune Dashmiel. Ca amintire şi ca 
simbol al mulţumirhilorh noastrhe. Imprheună cu cecul, desigurh. 

Zâmbetul său ca un rictus apare şi dispare într-un zvâcnet 
convulsiv. 

- Merhgem să ne rhăcorhim puţin în bătaia aerhului 
condiţionat? 

- Fără doar şi poate, spune Scott, părând debusolat, după care 
îi dă lopata lui Lisey, aşa cum i-a dat atât de multe alte amintiri 
nedorite în ultimii doisprezece ani ai celebrităţii sale: de toate, de la 
vâsle de ceremonie şi şepci Boston Red Sox închise în cuburi de sticlă, 
până la măşti de comedie şi tragedie... dar, în cele mai multe cazuri, 
seturi de pix cu stilou. Nenumărate astfel de seturi. 

Waterman, Scripto, Schaeffer, Mont Blând, de toate. Se uită la 
lama de argint scânteietor a lopeţii, la fel de debusolată ca iubitul ei 
(încă e iubitul ei). Sunt câteva particule de pământ în literele grava* e 
care alcătuiau INAUGURAREA  ŞANTIERULUI, BIBLIOTECA 
SHIPMAN, şi Lisey suflă ca să le îndepărteze. Unde va sfârşi un 
artefact atât de neverosimil? In această vară a anului 1988, biroul lui 
Scott se află încă în construcţie, chiar dacă adresa e funcţională şi ela 
început deja să sorteze lucrurile din nişele şi separeurile grajdului de 
jos. Pe multe dintre cutiile de carton a scris lăbărţat SCOTT1 ANII DE 
INCEPUT din linii groase făcute cu o carioca neagră. Cel mai probabil, 
lopata de argint va ajunge alături de aceste lucruri, irosindu-şi 
strălucirea în întuneric. Poate c-o va pune ea însăşi acolo, apoi o va 
eticheta SCOTT! ANII DE MIJLOC ca un fel de glumă... sau premiu. 
Genul de dar ridicol şi neaşteptat pe care Scott îl numeşte... 

Dar Dashmiel a luat-o din loc. Fără a mai scoate o vorbă - 
dezgustat parcă de toată tărăşenia asta şi hotărât să-i pună capăt cât 
mai repede posibil - traversează cu paşi mari dreptunghiul de pământ 
proaspăt, ocolind adâncitura pe care ultima lopată scoasă de Scott 


aproape că a promovat-o la statutul de groapă. Tocurile 
pantofilor lui negri şi lucioşi, care parcă strigă „Sunt profesor asistent 
cu ambiţii de mai mare şi să nu uiţi asta", se afundă adânc în pământ 
la fiecare pas greoi. Dashmiel trebuie să se lupte ca să-şi păstreze 
echilibrul, iar Lisey bănuieşte că asta nu-l ajută defel să scape de 
proasta dispoziţie. Tony Eddington îl ajunge din urmă, pe chip cuo 
expresie gânditoare. Scott ezită o clipă, nefiind parcă prea sigur ce se 
întâmplă, apoi porneşte şi el la drum, strecurându-se între gazda şi 
biograful său de moment. Lisey vine în urmă, după cum îi e obiceiul. A 
reuşit s-o încânte şi s-o facă să-şi uite senzaţia de piază-rea (cioburi 
dimineața) 

pentru scurt timp, dar acum s-a întors (inimi ciobite seara) 


şi încă-n forță. Crede că din cauza aceasta i se par atât de mari 
toate detaliile. E convinsă că lumea îşi va recăpăta dimensiunile fireşti 
odată ce va ajunge la aerul condiţionat. Şi odată ce-şi va scoate din 
fund bucata aia neruşinată de pânză. 

Aproape că s-a terminat aici, îşi reaminteşte ea şi - cât de 
ciudată poate fi viaţa - chiar în acest moment începe ziua să o ia 
razna. 

Un poliţist de la serviciul de securitate al campusului, cel mai 
vârstnic dintre toţi (peste optsprezece ani îl va identifica din noile 
fotografii ale lui Queensland drept căpitanul S. Heffernan), ridică 
bariera din frânghie de cealaltă parte a dreptunghiului ceremonial de 
pământ. Tot ce observă ea la acesta este faptul că poartă pe cămaşa 
kaki ceea ce soţul ei ar fi numit orificiu de o enormitate perfectă. Scott 
şi cei doi bărbaţi care-l însoțesc trec aplecaţi de spate pe sub frânghie 
cu o mişcare atât de bine sincronizată, încât părea coregrafiată. 

Mulțimea se îndreaptă spre parcare împreună cu oamenii din 
conducerea facultăţii... cu o singură excepţie. B/ondinul nu se duce 
spre parcare. Blondinul stă locului pe latura dinspre parcare a zonei în 
care se ţinuse ceremonia. Câţiva oameni se lovesc de el şi tânărul e 
împins totuşi în spate, pe pământul încins şi mort pe care se va afla 
Biblioteca Shipman începând cu anul 1991 (asta dacă pot fi 


crezute promisiunile constructorului). Apoi, acesta înaintează 
chiar împotriva valului, descleştându-şi mâinile ca să poată împinge o 
fată din calea sa pe stânga şi apoi un bărbat pe dreapta. încă mişcă 
din buze. La început, Lisey îşi spune din nou că rosteşte o rugăciune 
mută, apoi aude păsăreasca dezlânată - asemănătoare cu ceva ce ar 
scrie un prost imitator al lui James Joyce - şi, pentru întâia oară, 
devine de-a dreptul alarmată. Ochii albaştri, cumva stranii, ai 
Blondinului sunt aţintiţi asupra soţului ei, acolo şi nicăieri altundeva, 
însă ea înţelege că nu vrea să discute despre remanente sau despre 
subtextele religioase ascunse ale romanelor lui. Acesta nu mai e un 
admirator din adâncul spaţiului. 

- Clopotele bisericii s-au prăbuşit pe strada îngerilor, zice 
Blondinul - adică Gerd Allen Cole - care, se va dovedi, şi-a petrecut 
cea mai mare parte din cel de-al şaptesprezecelea an al vieţii sale 
într-un costisitor azil psihiatric din Virginia, de unde a fost externat ca 
fiind vindecat şi pregătit să reintre în societate. Lisey aude fiecare 
cuvânt. 

Acestea străbat prin murmurul tot mai zgomotos al mulţimii, 
acea rumoare de discuţii, ca un cuţit printr-o prăjitură dulce, uşoară. 

- Acel dangăt, ca ploaia pe un acoperiş de tablă! Flori murdare, 
murdare şi dulci, aşa sună clopotele în beciul meu, de parcă tu n-ai 
şti! 


O mână formată parcă numai din degete lungi şi palide se duce 
la poalele cămăşii albe şi Lisey înţelege cu precizie ce se întâmplă 
acolo. înţelegerea vine sub forma unor schiţate imagini televizate 

(George Wallace Arthur Bremmer) 

urmărite în copilărie. Se uită către Scott, dar acesta discută cu 
Dashmiel. Dashmiel se uită la Ştefan Queensland, încruntătura iritată 
de pe faţa sa spunând că S-a săturat! Până peste cap! De fotografii! 

Pe ziua aceea! Mulţumesc! Queensland se uită-n jos la aparatul 
său foto, potrivind ceva acolo, iar Anthony „Toneh" Eddington notează 
ceva în carneţel. II observă pe polițistul mai în vârstă, cel cu uniformă 
kaki şi orificiu de o perfectă enormitate-, acesta supraveghează 
mulţimea, dar se uită în partea greşita, fir-ar să fie. E imposibil ca ea 
să-i vadă pe toţi oamenii aceia şi-n acelaşi timp şi pe Blondin, dar îi 
vede, poate vedea chiar şi buzele lui Scott rostind 


cuvintele cred c-a mers destul de bine, un comentariu de probă 
pe care-l face deseori după astfel de evenimente, şi - o, Doamne, o, 
lisuse, Mărie şi Jojo Dulgherule - încearcă să strige numele lui Scott şi 
să-l avertizeze, dar i se blochează gâtul, devine un făgaş uscat, fără 
salivă, nu poate spune nimic, iar Blondinul şi-a ridicat de tot poalele 
cămeşoiului alb şi dedesubt se văd găicile curelei şi o burtă plată şi 
spână, o burtă de păstrăv, şi, lipit de pielea aceea albă, patul unui 
pistol pe care tânărul îl apucă acum şi ea-l aude cum spune, 
apropiindu-se de Scott dinspre dreapta: 

- Dacă închide buzele clopotelor, îşi va fi făcut treaba. 

lartă-mă, tată. 

Lisey fuge, sau încearcă să fugă, însă a cuprins-o o încremenire 
a picioarelor de o perfectă enormitate şi cineva i se vâră în faţă, o 
preparatoare cu alură atletică şi părul legat la spate cu o panglică lată 
şi albă de mătase pe care scria NASHVILLE cu litere albastre mărginite 
cu roşu (vedeţi că observă totul?), iar Lisey o împinge cu mâna în care 
ţine lopata de argint, iar preparatoarea urlă „Hei!", numai că sună mai 
încet şi tărăgănat, ca un Hei înregistrat pe un disc cu 45 de turaţii 
ascultat la 33?, sau poate chiar 16. întreaga lume s-a transformat în 
asfalt fierbinte şi, preţ de o eternitate, preparatoarea vânjoasă cu 
panglica NASHVILLE în păr i-l ascunde pe Scott din vedere; tot ce 
poate vedea este umărul lui Dashmiel. Şi pe Tony Eddington, 
frunzărind înapoi paginile afurisitului ăluia de carneţel. 

Apoi, preparatoarea iese din câmpul său vizual şi, când 
Dashmiel şi soţul ei revin din plin în vedere, Lisey zăreşte capul 
profesorului de engleză cum se ridică iute şi corpul cum îi intră în 
alertă roşie. 

Totul se petrece într-o clipă. Lisey vede ceea ce vede şi 
Dashmiel. II vede pe Blondin cu pistolul (se va dovedi că este un 


Ladysmith de calibru 22 fabricat în Coreea şi cumpărat de la o 
vânzare cu amănuntul din South Nashville la preţul de treizeci şi şapte 
de dolari) îndreptat spre soţul ei, care a văzut în sfârşit pericolul şi s-a 
oprit. In timpul perceput de Lisey, toate astea se petrec foarte, foarte 
încet. 

Nu vede glonţul ieşind pe ţeava de calibru 22 - nu tocmai - dar 
îl 


aude pe Scott cum spune, cu foarte mare blândeţe, părând să 
lungească vorbele preţ de zece sau chiar cincisprezece secunde: 

- Hai să discutăm despre asta, fiule, bine? 

Apoi vede focul cum înfloreşte la gura ţevii nichelate a pistolului 
într-un inegal corsaj galben-alburiu. Aude un pocnet - stupid, 
neînsemnat, sunetul făcut de cineva care sparge cu palma o pungă de 
hârtie umflată. D vede pe Dashmiel, claponul ăla sudist fript, cum o 
rupe la sănătoasa către stânga. D vede pe Scott cum se lasă pe spate 
pe călcâie şi cum împinge în acelaşi timp bărbia în afară. Combinația 
aceasta e stranie şi plină de graţie, ca o mişcare de dans. O gaură 
neagră i se deschide pe partea dreaptă o sacoului sport de vară. 

- Fiule, Dumnezeu ţi-e martor că nu vrei să faci asta, spune el 
cu vocea tărăgănată din timpul perceput de Lisey, şi, chiar în acest 
timp al lentorii, ea aude cum i se subţiază vocea cu fiecare cuvânt, 
până ce vorbeşte ca un pilot de încercare aflat într-un simulator de 
mare altitudine. Şi totuşi, Lisey crede că el încă nu ştie că a fost 
împuşcat. E aproape convinsă de asta. Sacoul lui sport se deschide în 
faţă ca o poartă atunci când întinde mâna într-un gest poruncitor de 
opreşte-te, iar ea îşi dă seama simultan de două lucruri. Primul e că i 
se înroşeşte cămaşa de sub sacou. Al doilea e că, în sfârşit, a reuşit să 
pornească într-un simulacru de alergare. 

- Trebuie să pun capăt dangătelor ăstora, zice Gerd Allen Cole 
cu o perfectă claritate nervoasă. Trebuie să pun capăt dangătelor 
ăstora pentru frezii. 

Şi Lisey e brusc convinsă că, odată ce va fi murit Scott, odată 
ce se va fi produs dezastrul, Blondinul fie se va sinucide, fie se va 
preface că încearcă s-o facă. Pentru moment, însă, are de terminat 
treaba asta. 

Treaba cu scriitorul. Blondinul îşi răsuceşte uşor încheietura 
mâinii aşa încât ţeava fumegândă a pistolului Ladysmith de calibru 22 
să fie îndreptată spre stânga pieptului lui Scott; în timpul perceput de 
Lisey, mişcarea e lină şi înceată. L-a împuşcat în plămân; acum îl va 
împuşca în inimă. Lisey ştie că nu poate lăsa să se întâmple asta. 

Dacă e ca soţul ei să aibă cât de cât o şansă, măscăriciul acela 
criminal nu trebuie lăsat să mai pună plumbi în el. 


Ca pentru a o contrazice, Gerd Allen Cole spune: 

- Nu se sfârşeşte niciodată până ce nu cazi la pământ. Tu eşti 
vinovat pentru toate repetițiile astea, bătrâne. Tu eşti iadul, eşti o 
maimuţă, iar acum eşti maimuța mea! 

Până acum, acestea sunt singurele cuvinte cât de cât logice, iar 
rostindu-le, Lisey are exact atât timp cât îi trebuie să rotească lopata 
de argint - corpul ştie ce are de făcut şi mâinile şi-au găsit deja poziţia 
aproape de capătul de sus al cozii lungi de un metru - şi apoi să 
lovească. Totuşi, timpul e strâns. Dacă ar fi fost o cursă de cai, tabela 
de pariuri ar fi afişat fără-ndoială mesajul PASTRAŢI-VA BILETELE 
AŞTEPTAŢI FOTOGRAFIA SOSIRII. Dar, când cursa se desfăşoară între 
un bărbat cu un pistol şi o femeie cu o lopată, nu ai nevoie deo 
fotografie. In timpul încetinit perceput de Lisey, ea vede lama de 
argint cum loveşte pistolul, ridicându-l spre cer exact când corsajul de 
foc înfloreşte din nou (de data aceasta, vede doar o parte din el, iar 
gura ţevii e complet ascunsă de lama lopeţii). Vede capătul metalic al 
lopeţii ceremoniale avântându-se în faţă şi-n sus în vreme ce a doua 
salvă se declanşează inofensivă spre cerul încins de august. Vede cum 
îi scapă pistolul din mână şi are timp să-şi spună Sfântă fotare! Da' 
ştiu c-am pus toată forța în lovitura asta! înainte ca lopata să intre în 
contact cu faţa Blondinului. Mâna acestuia e încă ridicată (trei dintre 
degetele acelea slabe se vor rupe), însă lama de argint a lopeţii îl 
loveşte chiar şi aşa din plin, rupându-i nasul, fracturându-i pometul 
drept şi orbita osoasă din jurul ochiului holbat, rupându-i de asemenea 
nouă dinţi. Nici un bătăuş al mafiei cu un box tras pe mână nu s-ar fi 
descurcat mai bine. 

lar acum - tot încet, tot în timpul perceput de Lisey - elementele 
fotografiei premiate a lui Ştefan Queensland încep să se adune 
laolaltă. 

Căpitanul S. Heffernan a văzut ce se întâmplă la doar o secundă 
sau două după Lisey, dar el mai trebuie să se ocupe şi de problema 
ridicată de un gură-casă - în cazul său, un tip gras şi plin de coşuri 
îmbrăcat în bermude lălâi şi un tricou pe care era imprimat chipul 


zâmbitor al lui Scott. Căpitanul Heffernan îl azvârle pe tânăr 
într-o parte cu un umăr musculos. 

Blondinul se prăbuşeşte la pământ [ieşind din viitorul câmp 
fotografic) cu o privire nedumerită într-un ochi, din celălalt curgându-i 
sânge. Sângele-i curge şiroaie şi din gaura care, într-un viitor incert, 
era posibil să-i servească din nou drept gură. Heffernan ratează cu 
totul lovitura de graţie. 

Roger Dashmiel, aducându-şi poate aminte că era de datoria lui 
să fie maestrul de ceremonii şi nu un iepure mare şi bătrân, se 
întoarce din nou spre Eddington, protejatul său, şi Landon, ghinionistul 


său oaspete de onoare, exact la timp ca să apară în planul secund al 
fotografiei cu o faţă mirată şi uşor înceţoşată. 

Scott Landon, între timp, iese în stare de şoc din fotografia 
aducătoare de premii. Umblă de parcă nu l-ar deranja căldura, 
îndreptându-se spre parcare şi, dincolo de ea, spre Clădirea Nelson, 
care adăposteşte Departamentul de Engleză şi oferă un bine- 
venitspaţiu răcit cu aer condiţionat. Umblă cu o sprinteneală 
surprinzătoare, cel puţin la început, şi o bună parte din mulţime 
înaintează odată cu el, cei mai mulţi neştiind că s-a întâmplat ceva. 
Lisey e deopotrivă înfuriată şi deloc surprinsă. In definitiv, câţi dintre 
ei l-au văzut pe Blondin cu pistolaşul ăla de femeiuşcă în mână? Câţi 
dintre ei au recunoscut sunetele ca de pungi sparte ca fiind 
împuşcături? 

Gaura din sacoul sport al lui Scott ar putea fi o pată de noroi de 
când îşi făcuse de lucru cu lopata, iar sângele care i-a îmbibat cămaşa 
este încă invizibil pentru lumea dinafară. El scoate acum un straniu 
şuierat de fiecare dată când inhalează, dar câţi dintre ei aud asta? Nu, 
ei se uită la ea - unii dintre ei, în orice caz - tipa nebună pe care 
tocmai au cuprins-o inexplicabil furiile şi a trosnit un tip în faţă cu 
lopata festivă. Mulţi dintre ei chiar rânjesc, ca şi când ar crede că totul 
face parte dintr-un spectacol pus în scenă pentru ei, Circul Ambulant 
Scott Landon. Ei, ducă-se dracului, şi dracu' să-l ia şi pe Dashmiel, la 
fel şi pe polițistul campusului, lent-ca-un-melc şi strâns-la-pungă, cu 
orificiul ăla de o enormitate perfectă. Ei nu-i pasă acum decât de 
Scott. Aruncă lopata nu tocmai la-ntâmplare 


spre dreapta şi Eddington, un fel de Boswell! al lor închiriat, o 
prinde. Nu are de ales: ori o prinde, ori încasează lovitura în nas. 

Apoi, tot cu acea oribilă mişcare încetinită, Lisey fuge după 
soţul ei, a cărui sprinteneală se evaporă de-ndată ce ajunge la căldura 
de cuptor aspirant a parcării. In urma ei, Tony Eddington se holbează 
la lopata de argint ca şi când ar fi un obuz de artilerie, un detector de 
radiaţii sau remanentele cine ştie cărei măreţe rase dispărute, şi la el 
vine căpitanul S. Heffernan convins în mod greşit că tânărul trebuie să 
fie eroul acelei zile. Lisey nu ştie nimic de partea aceasta şi nu va afla 
decât după ce va vedea fotografia lui Queensland, optsprezece ani 
mai târziu, şi nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin de ea nici dacă ar fi ştiut; 
întreaga ei atenţie e îndreptată sț>re soţul său, care tocmai a căzut în 
mâini şi genunchi în parcare. încearcă să se descotorosească de felul 
încetinit în care percepe timpul, să fugă mai repede. Şi acela e 
momentul când Queensland face poza, surprinzând doar o jumătate 
dintr-un pantof în partea dreaptă a cadrului, lucru de care nici el nu-şi 
va da seama atunci, sau altă dată. 


6 

Câştigătorul Premiului Pulitzer, copilul teribil care şi-a publicat 
primul roman la frageda vârstă de douăzeci şi doi de ani, cade. 

Scott Landon pică la podea, cum se spune. 

Lisey face un efort suprem să iasă din timpul lipicios în care 
pare blocată. Trebuie să se elibereze, pentru că, dacă nu ajunge la el 
înainte să-l înconjoare mulţimea şi s-o izoleze afară, sunt riscuri foarte 
mari să-l ucidă cu grija lor. Să-l sufoce cu iubirea lor. 

„Eeeeee rddddddnit!" strigă cineva. 

Şi ea strigă spre sine, în gând, 


Note: 

1 james Boswell (1740-1795) - fost prieten apropiat 
nedespărţit, admirator şi biograf al lui Samuel Johnson, cel 
mai mare critic literar al epocii sale (n.tr). 


(strânge chingile STRÂNGE CHINGILE CHIAR ACUM) 

iar asta în sfârşit dă roade. Lipiciul în care a fost încorsetată a 
dispărut. Imediat, țâşneşte înainte; lumea e plină toată de zgomote şi 
căldură şi transpiraţie şi corpuri îngrămădite. Binecuvântează 
realitatea ei gi .ibită chiar în timp ce-şi foloseşte mâna stângă pentru 
a-şi apuca buca stângă şi a trage, scoțând afurisiţii ăia de chiloţi din 
despicătura feselor, 1ş.I, măcar un lucru din ziua asta nebunească e 
acum îndreptat. 

O preparatoare într-un fel de bluză cloş cu bretele legate la 
nineri cu funde mari şi greoaie ameninţă să-i blocheze culoarul îngust 
până la Scott, însă Lisey se fereşte pe sub ea şi cade pe asfalt. 

Nu-şi va vedea genunchii zgâriaţi şi băşicaţi până mai târziu - 
până ii spital, de fapt, unde un paramedic amabil îi va observa şi va 
pune luţiune pe ei, ceva atât de răcoros şi de liniştitor, încât o va face 
să plângă de uşurare. Dar asta e pentru mai târziu. Acum, puteau la Irl 
de bine să fie doar ea şi Scott, singuri la marginea acelei parcări 
încinse, acel îngrozitor ring de dans alb cu galben, lung poate de t 
reizeci de metri şi lat de cincisprezece. Mintea încearcă să-i arate 
imaginea unui ou care se prăjeşte cu gălbenuşul în sus în vechea 
tigaie de fier a mamei-bune şi Lisey o respinge. 

Scott se uită la ea. 

Ridică ochii şi acum faţa sa e albă precum ceara, cu excepţia 
umbrelor ca de funingine ce i se formează sub ochii migdalaţi şi a 
dâici groase de sânge care a început să-i curgă de la colţul drept al 
gurii în jos pe maxilar. 

- Lisey! 

Vocea aceea subțire, tărăgănată, ca de simulator de mare 
altitudine. 


- Chiar m-a împuşcat tipul ăla? 

- Nu încerca să vorbeşti. 

li pune o mână pe piept. Cămaşa lui, o, bunule Dumnezeu, este 
îminbată cu sânge, iar sub ea îi simte inima cum goneşte iute şi slab; 
nu e bătaia inimii unei fiinţe umane, ci a unei păsări. Puls de 
porumbel, îşi .pune ea, şi acela e momentul când fata cu funde mari 
legate pe umeri i ade peste ea. Ar fi aterizat peste Scott, dar Lisey îl 
protejează din instinct, preluând povara fetei („Hei! Cdcat! FUTU-I!" 
strigă fata uluită) cu 


spatele; povara aceea se menţine doar pentru o secundă, apoi 
dispare. 

Lisey o vede pe fată cum întinde mâinile ca să-şi amortizeze 
căzătura o, divinele reflexe ale celor tineri, îşi spune, de parcă ea 
însăşi ar fi o baborniţă şi nu o femeie de treizeci şi unu de ani - şi fetei 
îi reuşeşte figura, dar apoi chirăie “iu, au, AUF când asfaltul îi încinge 
pielea. 

- Lisey, şopteşte Scott şi, o, Hristoase, cum îi ţipă respiraţia 
când trage aer în piept, ca vântul printr-un horn. 

- Cine m-a împins? vrea să afle fata cu funde pe umeri. Stă pe 
vine, cu părul desprins din coadă în ochi, strigând sub imperiul 
şocului, durerii şi ruşinii. 

Lisey se apleacă aproape de Scott. Căldura emanată de el o 
îngrozeşte şi o umple de o milă mai profundă decât tot ce a crezut ea 
vreodată că este posibil să simţi. Scott dârdâie de-a dreptul de 
căldură. 

Cu stângăcie, folosindu-se doar de un braţ, Lisey îşi dă jos 
jacheta. 

- Da, ai fost împuşcat. Aşa că nu spune nimic şi nu încerca să... 

- Mi-e atât de cald, spune el şi începe să tremure şi mai tare. 

Oare ce urmează, convulsii? Ochii lui migdalaţi se uită drept în 

ochii ei albaştri. De la colţul gurii îi curge sânge. Lisey îi simte 
mirosul. Până şi gulerul cămăşii îi e îmbibat de roşeaţă. Leacu/ lui 
băbesc n-ar fi de niciun ajutor aici, îşi spune ea, nefiind măcar sigură 
ce însemna asta. Eprea mult sânge de data asta. Prea mult, fotarea 
mă-sil. 

- Mi-e aşa de cald, Lisey, te rog, dă-mi gheaţă. 

- O să-ţi dau, zice ea şi-i pune sub cap jacheta. O să-ţi dau, 
Scott. 

Slavă Domnului că poartă sacoul sport, gândeşte ea, apoi îi vine 

o idee. O apucă de braţ pe fata care stă pe vine şi plânge. 

- Cum te cheamă? 

Fata se uită la ea ca la o nebună, dar răspunde la întrebare. 

- Lisa Lemke. 


încă o Lisa, ce mică-i lumea, gândeşte Lisey, dar nu spune cu 
voce tare. Ceea ce spune este: 

- Soţul meu a fost împuşcat, Lisa. Poţi să te duci până la... 

Nu-şi aminteşte numele clădirii, ci doar destinaţia ei. 

- ...la Departamentul de Engleză şi să chemi o ambulanţă? 

Formează 911... 


- Doamnă? Doamnă Landon? 

Acesta era polițistul de campus cu insigna aceea de o perfectă 
enormitate, care-şi croieşte drum prin mulţime ajutându-se din plin de 
coatele-i cărnoase. Se lasă pe vine lângă ea şi-i pocnesc genunchii. 
Mai puternic ca pistolul Blondinului, îşi spune Lisey. Intr-o mână are un 
aparat de emisie-recepţie. Vorbeşte încet şi cu grijă, adresându-se 
parcă unui copil tulburat. 

- Am sunat la infirmeria campusului, doamnă Landon. O să vină 
cu ambulanţa lor şi o să-l ducă pe soţul dumneavoastră la Nashville 
Memorial. înţelegeţi ce vă spun? 

Ea înţelege, iar recunoştinţa ei (polițistul şi-a plătit datoria cu 
dobândă cu tot, după părerea ei) e aproape la fel de profundă ca mila 
pe care o simte faţă de propriul soţ, care zace întins pe asfaltul 
fierbinte si tremură ca un câine scos din minţi. Clatină din cap, 
ştergându-şi prima dintre multele lacrimi pe care le va vărsa până să 
se întoarcă în Mâine cu Scott - nu cu un zbor Delta, ci cu un avion 
particular şi cu o asistentă personală la bord, şi cu o altă ambulanţă şi 
o altă asistentă care să-i aştepte la terminalul aeroportului civil 
Portland Jetport. 

Acum se întoarce înapoi la fata aceea, Lemke, şi spune: 

- Arde ca pe jar... e pe undeva gheaţă, scumpo? Nu-ţi vine în 
minte vreun loc unde s-ar găsi gheaţă? Oriunde? 

Spune acestea fără mari speranţe, aşa că e uimită când Lisa 
Lemke clatină imediat din cap. 

- E un băruleţ cu un automat pentru Coca-Cola chiar acolo. 

Arată cu degetul pe direcţia Clădirii Nelson, pe care Lisey n-o 

poate vedea. Tot ce poate ea vedea e o pădure deasă de 
picioare Şoale, unele păroase, altele nu, unele bronzate, altele arse de 
soare, îşi dă seama că sunt înconjurați din toate părţile, că-şi 
îngrijeşte soţul căzut la pământ într-un spaţiu strâmt, de forma unei 
uriaşe pastile de vitamină sau a unei capsule împotriva răcelii, şi 
simte atingerea panicii de grup. Asta se numeşte oare agorafobie? 
Scott trebuie să ştie. 

- Dacă-i poţi aduce nişte gheaţă, te rog fă-o, zice Lisey. ŞI 
grăbeşte-te. 


spatele; povara aceea se menţine doar pentru o secundă, apoi 
dispare. 

Lisey o vede pe fată cum întinde mâinile ca să-şi amortizeze 
căzătura o, divinele reflexe ale celor tineri, îşi spune, de parcă ea 
însăşi ar fi o baborniţă şi nu o femeie de treizeci şi unu de ani - şi fetei 
îi reuşeşte figura, dar apoi chirăie “iu, au, AUF când asfaltul îi încinge 
pielea. 

- Lisey, şopteşte Scott şi, o, Hristoase, cum îi ţipă respiraţia 
când trage aer în piept, ca vântul printr-un horn. 

- Cine m-a împins? vrea să afle fata cu funde pe umeri. Stă pe 
vine, cu părul desprins din coadă în ochi, strigând sub imperiul 
şocului, durerii şi ruşinii. 

Lisey se apleacă aproape de Scott. Căldura emanată de el o 
îngrozeşte şi o umple de o milă mai profundă decât tot ce a crezut ea 
vreodată că este posibil să simţi. Scott dârdâie de-a dreptul de 
căldură. 

Cu stângăcie, folosindu-se doar de un braţ, Lisey îşi dă jos 
jacheta. 

- Da, ai fost împuşcat. Aşa că nu spune nimic şi nu încerca să... 

- Mi-e atât de cald, spune el şi începe să tremure şi mai tare. 

Oare ce urmează, convulsii? Ochii lui migdalaţi se uită drept în 

ochii ei albaştri. De la colţul gurii îi curge sânge. Lisey îi simte 
mirosul. Până şi gulerul cămăşii îi e îmbibat de roşeaţă. Leacu/ lui 
băbesc n-ar fi de niciun ajutor aici, îşi spune ea, nefiind măcar sigură 
ce însemna asta. Eprea mult sânge de data asta. Prea mult, fotarea 
mă-sii. 

- Mi-e aşa de cald, Lisey, te rog, dă-mi gheaţă. 

- O să-ţi dau, zice ea şi-i pune sub cap jacheta. O să-ţi dau, 
Scott. 

Slavă Domnului că poartă sacoul sport, gândeşte ea, apoi îi vine 

o idee. O apucă de braţ pe fata care stă pe vine şi plânge. 

- Cum te cheamă? 

Fata se uită la ea ca la o nebună, dar răspunde la întrebare. 

- Lisa Lemke. 

încă o Lisa, ce mică-i lumea, gândeşte Lisey, dar nu spune cu 
voce tare. Ceea ce spune este: 

- Soţul meu a fost împuşcat, Lisa. Poţi să te duci până la... 

Nu-şi aminteşte numele clădirii, ci doar destinaţia ei. 

- ...la Departamentul de Engleză şi să chemi o ambulanţă? 

Formează 911... 


- Doamnă? Doamnă Landon? 
Acesta era polițistul de campus cu insigna aceea de o perfectă 
enormitate, care-şi croieşte drum prin mulţime ajutându-se din plin de 


coatele-i cărnoase. Se lasă pe vine lângă ea şi-i pocnesc genunchii. 
Mai puternic ca pistolul Blondinului, îşi spune Lisey. Intr-o mână are un 
aparat de emisie-recepţie. Vorbeşte încet şi cu grijă, adresându-se 
parcă unui copil tulburat. 

- Am sunat la infirmeria campusului, doamnă Landon. O să vină 
cu ambulanţa lor şi o să-l ducă pe soţul dumneavoastră la Nashville 
Memorial. înţelegeţi ce vă spun? 

Ea înţelege, iar recunoştinţa ei (polițistul şi-a plătit datoria cu 
dobândă cu tot, după părerea ei) e aproape la fel de profundă ca mila 
pe care o simte faţă de propriul soţ, care zace întins pe asfaltul 
fierbinte şi tremură ca un câine scos din minţi. Clatină din cap, 
ştergându-şi prima dintre multele lacrimi pe care le va vărsa până să 
se întoarcă în Mâine cu Scott - nu cu un zbor Delta, ci cu un avion 
particular şi cu o asistentă personală la bord, şi cu o altă ambulanţă şi 
o altă asistentă care să-i aştepte la terminalul aeroportului civil 
Portland Jetport. 

Acum se întoarce înapoi la fata aceea, Lemke, şi spune: 

- Arde ca pe jar... e pe undeva gheaţă, scumpo? Nu-ţi vine în 
minte vreun loc unde s-ar găsi gheaţă? Oriunde? 

Spune acestea fără mari speranţe, aşa că e uimită când Lisa 
I.emke clatină imediat din cap. 

- E un băruleţ cu un automat pentru Coca-Cola chiar acolo. 

Arată cu degetul pe direcţia Clădirii Nelson, pe care Lisey n-o 

poate vedea. Tot ce poate ea vedea e o pădure deasă de 
picioare goale, unele păroase, altele nu, unele bronzate, altele arse de 
soare, îşi dă seama că sunt înconjurați din toate părţile, că-şi 
îngrijeşte soţul căzut la pământ într-un spaţiu strâmt, de forma unei 
uriaşe pastile de vitamină sau a unei capsule împotriva răcelii, şi 
simte atingerea panicii de grup. Asta se numeşte oare agorafobie? 
Scott trebuie să ştie. 

- Dacă-i poţi aduce nişte gheaţă, te rog fă-o, zice Lisey. ŞI 
grăbeşte-te. 


spatele; povara aceea se menţine doar pentru o secunda, apoi 
dispare. 

Lisey o vede pe fată cum întinde mâinile ca să-şi amortizeze 
căzătura o, divinele reflexe ale celor tineri, îşi spune, de parcă ea 
însăşi ar fi o baborniţă şi nu o femeie de treizeci şi unu de ani - şi fetei 
îi reuşeşte figura, dar apoi chirăie “iu, au, AUF când asfaltul îi încinge 
pielea. 

- Lisey, şopteşte Scott şi, o, Hristoase, cum îi ţipă respiraţia 
când trage aer în piept, ca vântul printr-un horn. 


- Cine m-a împins? vrea să afle fata cu funde pe umeri. Stă pe 
vine, cu părul desprins din coadă în ochi, strigând sub imperiul 
şocului, durerii şi ruşinii. 

Lisey se apleacă aproape de Scott. Căldura emanată de el o 
îngrozeşte şi o umple de o milă mai profundă decât tot ce a crezut ea 
vreodată că este posibil să simţi. Scott dârdâie de-a dreptul de 
căldură. 

Cu stângăcie, folosindu-se doar de un braţ, Lisey îşi dă jos 
jacheta. 

- Da, ai fost împuşcat. Aşa că nu spune nimic şi nu încerca să... 

- Mi-e atât de cald, spune el şi începe să tremure şi mai tare. 

Oare ce urmează, convulsii? Ochii lui migdalaţi se uită drept în 

ochii ei albaştri. De la colţul gurii îi curge sânge. Lisey îi simte 
mirosul. Până şi gulerul cămăşii îi e îmbibat de roşeaţă. Leacu/ lui 
băbesc n-ar fi de niciun ajutor aici, îşi spune ea, nefiind măcar sigură 
ce însemna asta. Eprea mult sânge de data asta. Prea mult, fotarea 
mă-sii. 

- Mi-e aşa de cald, Lisey, te rog, dă-mi gheaţă. 

- O să-ţi dau, zice ea şi-i pune sub cap jacheta. O să-ţi dau, 
Scott. 

Slavă Domnului că poartă sacoul sport, gândeşte ea, apoi îi vine 

o idee. O apucă de braţ pe fata care stă pe vine şi plânge. 

- Cum te cheamă? 

Fata se uită la ea ca la o nebună, dar răspunde la întrebare. 

- Lisa Lemke. 

încă o Lisa, ce mică-i lumea, gândeşte Lisey, dar nu spune cu 
voce tare. Ceea ce spune este: 

- Soţul meu a fost împuşcat, Lisa. Poţi să te duci până la... 

Nu-şi aminteşte numele clădirii, ci doar destinaţia ei. 

- „la Departamentul de Engleză şi să chemi o ambulanţă? 

Formează 911... 


- Doamnă? Doamnă Landon? 

Acesta era polițistul de campus cu insigna aceea de o perfectă 
enormitate, care-şi croieşte drum prin mulţime ajutându-se din plin de 
coatele-i cărnoase. Se lasă pe vine lângă ea şi-i pocnesc genunchii. 
Mai puternic ca pistolul Blondinului, îşi spune Lisey. Intr-o mână are un 
aparat de emisie-recepţie. Vorbeşte încet şi cu grijă, adresându-se 
parcă unui copil tulburat. 

- Am sunat la infirmeria campusului, doamnă Landon. O să vină 
cu ambulanţa lor şi o să-l ducă pe soţul dumneavoastră la Nashville 
Memorial. înţelegeţi ce vă spun? 

Ea înţelege, iar recunoştinţa ei (polițistul şi-a plătit datoria cu 
dobândă cu tot, după părerea ei) e aproape la fel de profundă ca mila 


pe care o simte faţă de propriul soţ, care zace întins pe asfaltul 
fierbinte şi tremură ca un câine scos din minţi. Clatină din cap, 
ştergându-şi prima dintre multele lacrimi pe care le va vărsa până să 
se întoarcă în Mâine cu Scott - nu cu un zbor Delta, ci cu un avion 
particular şi cu o asistentă personală la bord, şi cu o altă ambulanţă şi 
o altă asistentă care să-i aştepte la terminalul aeroportului civil 
Portland Jetport. 

Acum se întoarce înapoi la fata aceea, Lemke, şi spune: 

- Arde ca pe jar... e pe undeva gheaţă, scumpo? Nu-ţi vine în 
minte vreun loc unde s-ar găsi gheaţă? Oriunde? 

Spune acestea fără mari speranţe, aşa că e uimită când Lisa 
Lemke clatină imediat din cap. 

- E un băruleţ cu un automat pentru Coca-Cola chiar acolo. 

Arată cu degetul pe direcţia Clădirii Nelson, pe care Lisey n-o 

poate vedea. Tot ce poate ea vedea e o pădure deasă de 
picioare goale, unele păroase, altele nu, unele bronzate, altele arse de 
soare, îşi dă seama că sunt înconjurați din toate părţile, că-şi 
îngrijeşte soţul căzut la pământ într-un spaţiu strâmt, de forma unei 
uriaşe pastile de vitamină sau a unei capsule împotriva răcelii, şi 
simte atingerea panicii de grup. Asta se numeşte oare agorafobie? 
Scott trebuie să ştie. 

- Dacă-i poţi aduce nişte gheaţă, te rog fă-o, zice Lisey. ŞI 
grăbeşte-te. 


Se întoarce spre polițistul de campus, care pare că-i ia lui Scott 
pulsul - un lucru absolut inutil, după părerea ei. Acum, totul e o 
chestiune de viaţă şi de moarte. 

- Nu-i poţi face să se dea înapoi? întreabă ea. Aproape că-l 
roasă. E atât de cald şi... 

înainte să poată încheia, bărbatul se ridică în picioare ca pe 
arcuri, ţipând: 

- Daţi-vă înapoi! Lăsaţi fata să treacă! Daţi-vă înapoi şi lăsaţi 
fata să treacă! Lăsaţi-l să respire, oameni buni, bine? 

Mulțimea începe să se retragă... cam fără tragere de inimă, i se 
pare lui Lisey. Nu vor să piardă nicio picătură de sânge. 

Căldura emană din asfalt. A crezut că se va obişnui cu ea, aşa 
cum te obişnuieşti cu apa caldă de la duş, dar asta nu se întâmplă. 

E foarte atentă la sirena ambulanţei promise, dar nu aude 
nimic. 

Apoi aude ceva. Il aude pe Scott, rostindu-i numele. Hârâinau-i 
numele. In acelaşi timp, o trage de o parte a bluzei îmbibate de 
sudoare cu care e îmbrăcată (sutienul îi iese acum în evidenţă lipit de 
mătase la fel de puternic ca un tatuaj umflat). îşi coboară ochii şi vede 
ceva ce nu-i place câtuşi de puţin. Scott zâmbeşte. Sângele i-a 


acoperit buzele de un roşu-candel bogat, de sus până jos, de la stânga 
la dreapta, şi zâmbetul seamănă mai degrabă cu rânjetul unui clovn. 
Nimănui nu-i plac clovnii la miezul nopții, îşi spune ea şi se întreabă 
de unde a mai venit şi asta. Numai la un moment dat în cursul lungii 
şi-n mare parte nedormitei nopţi ce o aşteaptă, ascultând ceea ce i se 
va părea că este lătratul la luna încinsă de august a tuturor câinilor 
din Nashville, îşi va aminti că era epigrama celui de-al treilea roman al 
lui Scott, cel pe care ea şi criticii îl detestau deopotrivă, cel care i-a 
îmbogăţit. Diavolii goi. 

Scott continuă să o tragă de bluza albastră de mătase, cu ochii 
încă foarte sclipitori şi febrili în orbitele tot mai întunecate. Vrea să 
spună ceva şi ea - chiar dacă fără tragere de inimă - se apleacă să-l 
audă. El trage aer în piept câte puţin o dată, cu icnete întrerupte. 

E un proces zgomotos, înspăimântător. Mirosul de sânge e şi 
mai puternic de aproape. Neplăcut. Un miros mineral. 


E moartea. E mirosul morții. 

Ca pentru a confirma asta, Scott spune: 

- E foarte aproape, draga mea. N-o văd, dar... 

O nouă inspiraţie lungă, şuierătoare. 

- O aud cum ia masa. Şi cum mormăie. 

Surâde când o zice, cu buzele alea de clovn ale lui. 

- Scott, nu ştiu despre ce vor... 

Se pare că mâna care o trăsese de bluză mai are totuşi puţină 
lorţă. O ciupeşte de coaste cu cruzime - când îşi va da jos bluza mai 
târziu, în camera de motel, va vedea o vânătaie, o adevărată 
strânsoare de amant. 

- Tu... 

O răsuflare şuierătoare. 

- Ştii... 

O altă răsuflare şuierătoare, mai profundă. Şi încă rânjind, de 
parcă ar împărtăşi un secret oribil. Un secret purpuriu, de culoarea 
vânătăilor. De culoarea anumitor flori care cresc pe anumite 

(taci Lisey o taci) 

da, pe anumite dealuri. 

- Tu... ştii... aşa că nu-mi... insulta... inteligenţa. 

O nouă răsuflare şuierătoare, stridentă. 

- Şi nici... pe a ta. 

Şi bănuieşte că într-adevăr ştie ceva. Lunganul, aşa-i spune el. 

Sau arătarea cu o nesfârşită parte pestriță. Odată a vrut să 
caute în dicţionar cuvântul pestrit, dar a uitat - uitarea e o 
îndemânare pe care a avut motive s-o perfecţioneze de-a lungul anilor 
cât ea şi Scott au fost împreună. Dar ştie despre ce vorbeşte, da. 

El îi dă drumul, sau poate îşi pierde doar puterea de a o ţine. 


Lisey se trage puţin în spate - nu departe. Ochii lui o privesc din 
găvanele afundate şi înnegrite. Sunt la fel de luminoşi ca întotdeauna, 
dar ea vede că sunt de asemenea plini de groază şi (asta o sperie cel 
mai mult) de un amuzament jalnic, inexplicabil. Vorbind încă pe voce 
joasă - poate ca să-l audă doar ea, poate pentru că de mai multnu e 
în stare - Scott spune: 


- Ascultă, micuță Lisey. O să fac aşa cum se aude când arătarea 
se uită-n jur. 

- Scott, nu... trebuie să încetezi. 

El nu-i dă nicio atenţie. Mai trage o gură de aer din-aceea 
şuierătoare, îşi ţuguie buzele roşii într-un O strâns şi scoate un pufăit 
scăzut, incredibil de neplăcut la auz. Asta face să-i urce pe gât o 
ploaie fină de sânge, pe care o răspândeşte apoi în aerul năduşit. 

O fată o vede şi strigă. De data aceasta, mulţimea nu simte 
nevoia să audă din partea poliţistului de campus îndemnul de a se da 
în spate; o fac din proprie voinţă, lăsându-le celor trei - Lisey, Scott şi 
căpitanul Heffernan - spaţiu de cel puţin un metru şi jumătate de jur 
împrejur. 

Sunetul - bunule Dumnezeu, chiar că seamănă cu un grohăit 
este din fericire scurt. Scott tuşeşte, pieptul îi tresaltă, din rană se 
revarsă şi mai mult sânge în pulsaţii ritmice, apoi o cheamă înapoi cu 
un deget. Ea se supune, proptindu-se pe palmele ce o ustură cumplit. 
Ochii lui afundaţi în orbite o obligă s-o facă; la fel şi rânjetul de 
moarte. 

El îşi întoarce capul pe o parte, scuipă pe asfaltul încins un 
cheag de sânge, apoi se întoarce spre ea. 

- L-aş putea... chema în felul ăsta, şopteşte el. Şi ar veni. Ai 
scăpa... 

de nesfârşita mea... trăncăneală. 

Lisey înţelege că vorbeşte serios şi, pentru o clipă (precis 
datorită puterii ochilor săi), crede că e adevărat. Va scoate din nou 
sunetul acela, doar că puţin mai puternic, şi-ntr-o altă lume, lunganul, 
acel stăpân al nopţilor nedormite, va întoarce cumplitul său cap 
înfometat. O clipă mai târziu, în lumea aceasta, Scott Landon va 
începe pur şi simplu să tremure pe asfalt şi va muri. Pe certificatul de 
deces va scrie ceva raţional, însă ea va şti: arătarea lui întunecată îl 
văzuse în cele din urmă şi venise după el şi-l devorase de viu. 

Aşa că acum vin lucrurile despre care nu vor mai discuta 
niciodată, nici cu alţii şi nici între ei. Lucruri prea îngrozitoare. Fiecare 
căsnicie are două suflete, unul luminat şi unul întunecat. Acesta e 
sufletul întunecat al căsniciei lor, singurul adevărat secret nebunesc. 


Ea se înclină mai aproape de el pe asfaltul fierbinte, convinsă 
că e pe moarte, hotărâtă cu toate acestea să nu-i dea drumul atât 
timp cât va putea. Dacă asta înseamnă să-l înfrunte pe lungan - cu 
nimic altceva decât cu unghiile, dacă se ajunge acolo - o va face. 

- Ei... Lisey? 

Cu zâmbetul acela teribil, respingător şi conştient. 

- Ei... ce... spui? 

Aplecându-se şi mai aproape. In arşiţa ce făcea aerul să 
tremure, în mirosul acela cumplit de sânge şi sudoare. Aplecându-se 
până ce poate simţi până şi ultima palidă idee a mirosului de şampon 
Prell cu care s-a spălat el în dimineaţa aceea şi a spumei de ras cu 
care s-a bărbierit. Aplecându-se până ce-i atinge părul cu buzele. 
Şopteşte: 

- Nu vorbi, Scott. Măcar o dată în viaţă, nu mai spune nimic. 

Când se uită iarăşi la el, ochii lui sunt altfel. înverşunarea a 
dispărut. Se stinge, dar poate că asta-i bine, pentru că pare din nou 
sănătos la minte. 

- Lisey?... 

Tot şoptit, uitându-se direct în ochii lui: 

- Lasă arătarea aia fotată în pace şi o să plece. 

Pentru o clipă, aproape că adaugă: Te poti ocupa mai târziu de 
restul nenorocirii ăsteia, însă ideea nu are sens - pentru o vreme, 
singurul lucru pe care-l poate face Scott pentru sine însuşi e să nu 
moară. Ceea ce spune ea cu voce tare e: 

- Să nu mai scoţi niciodată sunetul ăla. 

El îşi umezeşte buzele. Ea îi vede sângele de pe limbă şi asta-i 
face stomacul să se revolte, dar nu se îndepărtează de el. Presupune 
că trebuie acum să-l îngrijească până ce-l va lua ambulanţa sau până 
ce va înceta să mai respire chiar acolo pe asfaltul înfocat la nouăzeci 
sau aşa ceva de metri depărtare de locul ultimului său triumf; dacă va 
şti facă faţă acestei ultime probe, va şti să facă faţă oricărui lucru. 

- Mi-e atât de cald, spune el. Dacă aş avea măcar o bucată de 
gheaţă s-o topesc în gură... 

- Imediat, zice Lisey, neştiind dacă se pripeşte cu promisiunea 
şi nepăsându-i. Ţi-o aduc ei. 


în sfârşit, aude ambulanţa cum îşi croieşte drum spre ei cu 
sirena pornită. E şi asta ceva. 

Apoi, un fel de miracol. Fata cu fundele pe umeri şi cu noi 
zgârieturi în palme se luptă să-şi facă loc prin mulţime. Gâfâie precum 
cineva care tocmai a participat la maraton şi-i curge transpiraţia pe 
obraji şi gât, însă ţine în mâini două pahare mari de hârtie ceruită. 


- Am vărsat jumate din Cola aia nenorocită până să ajung aici, 
zice ea, aruncând o privire scurtă şi încruntată peste umăr spre 
mulţime, dar am reuşit să aduc gheaţa fără probleme. Gheaţa e bu... 

Apoi, ochii i se dau aproape complet peste cap şi începe să se 
clatine pe picioare, moale şi deşirată în pantofii săi. Polițistul de 
campus - o, binecuvântat fie cu multe binecuvântări, cu sau fără 
orificiul ăla de o enormitate perfectă - o apucă, o repune pe picioare 
şi-i ia un pahar. l-I dă lui Lisey, apoi o îndeamnă pe cealaltă Lisa să 
bea din celălalt pahar. Lisey Landon nu e deloc atentă. Mai târziu, 
amintindu-şi totul, va fi puţin impresionantă de propria hotărâre. 
Acum îşi spune doar: 7ine-o doar să nu mai cadă peste mine dacă 
leşină, Ofițere Prieten, şi se întoarce înapoi la Scott. 

Acesta tremură mai rău ca niciodată şi ochii îşi pierd 
expresivitatea, contactul cu fiinţa ei. Şi totuşi, el încearcă. 

- Lisey... aşa de cald... gheaţă... 

- O am aici, Scott. Vrei să-ţi ţii măcar acum gura aia ca o 
meliţă? 

- Una a zburat spre nord, una a zburat spre sud, croncăneşte el, 
după care face ce i-a spus ea. 

Poate că şi-a isprăvit cuvintele, ceea ce ar fi o premieră pentru 
Scott Landon. 

Lisey îşi vâră mâna adânc în pahar, făcând Cola să se umfle 
până la buză şi să se reverse. Răceala e şocantă şi minunată. Apucă 
un pumn bun de gheaţă mărunţită, gândindu-se la cât era de ironic 
totul: ori de câte ori ea şi Scott se opresc la o zonă de odihnă de pe 
autostradă şi ea foloseşte un automat care oferă suc la pahar şi nu la 
cutie sau sticlă, apasă întotdeauna pe butonul FARA GHEAŢA, 
simțindu-se îndreptăţită s-o facă - alţii poate îngăduie companiilor de 
băuturi răcoritoare să-i păcălească oferindu-le jumătate de pahar 


de gheaţă şi jumătate de suc, dar nu le mergea cu fetiţa lui 
Dave Debusher, nu le mergea cu Lisa. Cum obişnuia să spună 
bătrânul Dandy? N-am căzut ieri din căpiță! Şi acum iat-o, dorindu-și 
mai multă gheaţă şi mai puţină Cola... nu că ar fi de părere că are cine 
ştie câtă importanţă. Dar, în privinţa asta, o aşteaptă o surpriză. 

- Poftim, Scott. Gheaţă. 

Ochii lui sunt pe jumătate închişi acum, dar deschide gura şi, 
când ea îi frecă întâia oară buzele cu pumnul acela de gheaţă şi apoi îi 
pune o bucată aproape topită pe limba însângerată, tremurul corpului 
său încetează pe dată. Dumnezeule, e o magie. încurajată, îşi freacă 
mâna îngheţată şi plină de apă pe obrazul său drept, pe cel stâng, 
apoi pe frunte, unde picături de apă colorată de Cola îi curg în 
sprâncene, după care i se preling pe lângă nas. 


- O, Lisey, e un adevărat rai, zice el şi, chiar dacă încă şuierată, 
vocea lui i se pare mai raţională... mai prezentă. 

Ambulanţa a oprit pe partea stângă a mulţimii cu un ţiuit 
evanescent al sirenei şi, câteva secunde mai târziu, Lisey aude o 
nerăbdătoare voce masculină strigând: 

- Salvarea! Lăsaţi-ne să trecem! Salvarea, lâsaţi-ne să trecem 
ca să ne putem face meseria, bine? 

Dashmiel, găozarul sudist fript, alege acest moment să-i 
vorbească lui Lisey în ureche. Solicitudinea din vocea sa, dată fiind 
viteza cu care a rupt-o la sănătoasa, o face să-i vină să scrâşnească 
din dinţi. 

- Cum e, dragă? 

Fără să întoarcă privirea, ea răspunde: 

- încearcă să trăiască. 


7 

- încearcă să trăiască, murmură ea, plimbând mâna peste 
pagina lucioasă a U-Tenn Nashville Review. Peste poza cu Scott 
ţinându-şi piciorul pe lopata aia stupidă de argint. închise cartea cu un 
pocnet 


şi o aruncă pe spinarea prăfuită a şarpelui de cărţi. Apetitul său 
pentru poze - centru amintiri - era mai mult decât satisfăcut pentru o 
singură zi. In spatele ochiului drept începea să simtă o pulsaţie 
supărătoare. Voia să ia ceva pentru asta, nu Tylenol-ul ăla ridicol, ci 
una dintre pastilele acelea pe care soţul ei numea „amortizoare de 
cap". Vreo două dintre Excedrinele lui i-ar fi rezolvat problema, dacă 
n-ar fi depăşit atât de mult data expirării. Apoi să stea câteva minute 
întinsă în dormitorul lor până ce-i va trece începutul de migrenă. 
Poate c-ar fi şi dormit puţin. 

încă mă gândesc la el ca la dormitorul nostru, reflectă ea, 
îndreptându-se spre scările care duceau jos în grajd, care acum nu 
mai era de fapt un grajd, ci doar o serie de spaţii de depozitare... chiar 
dacă încă mirosea a fân şi ulei de tractor, vechile, dulcile şi 
persistentele miasme ale fermei. E încă al nostru, chiar şi după doi 
ani. 

Şi ce dacă? Ce-i cu asta? 

Ridică din umeri. 

- Nu-i nimic, presupun. 

O şocă puţin sonoritatea nedesluşită şi oarecum ameţită a 
cuvintelor. Bănuia că toată acea vie aducere aminte o epuizase. Tot 
acel stres retrăit. Insă trebuia să fie recunoscătoare pentru un lucru: 


nicio altă fotografie a lui Scott din pântecele şarpelui de cărţi nu 
putea invoca amintiri atât de violente, fusese împuşcat doar o dată şi 
niciunul dintre colegiile acelea nu i-ar fi trimis fotografii cu... 

(ține-ți gura despre asta doar taci) 

- Aşa-i, se arătă ea de acord când ajunse la baza scărilor, fără a 
avea cea mai mică idee despre ce fusese pe cale 

(Scott bătrâne Scott) 

să gândească. îşi simţea capul greu şi avea impresia că tot 
corpul îi e acoperit de sudoare, ca o persoană ce tocmai evitase un 
accident. 

- încheiat transmisia, ajunge atât. 

Şi, de parcă l-ar fi activat vocea sa, un telefon începu să sune în 
spatele uşii de lemn închise din dreapta ei. Se opri locului în pasajul 
central al grajdului. Odată, uşa aceea dăduse spre un staul destul de 
mare să adăpostească trei cai. Acum, anunţul de pe ea spunea 


doar ÎNALTĂ TENSIUNE! îl pusese ea ca să facă o glumă. 
Avusese ile gând să amenajeze acolo un mic birou, un loc unde să-şi 
poată ţine registrele şi să plătească facturile lunare (avuseseră - şi ea 
încă mai avea - un contabil angajat cu normă întreagă, însă acesta era 
la New York şi nu se puteau aştepta să se ocupe de nimicuri cum ar li 
contul ei lunar de la băcănia Hilltop). Reuşise doar să aducă acolo o 
masă de lucru, un telefon, un fax şi câteva fişete... apoi murise Scott. 
intrase oare vreodată acolo? O dată, îşi amintea. La începutul 
primăverii. Sfârşitul lui martie, când încă mai erau pe jos câteva 
troiene de zăpadă fleşcăită, iar misiunea ei era doar să golească de 
mesaje robotul telefonic. Pe micuțul afişaj al aparatului se aflase 
numărul 21. 

De la primul şi până la al şaptesprezecelea mesaj şi de la 
nouăsprezece până la douăzeci şi unu fuseseră din partea acelui gen 
de speculanţi pe care Scott îi numea „păduchi telefonici". Al 
optsprezecelea (acesta n-o surprinsese deloc pe Lisey) fusese din 
partea Amandei. „Voiam doar să ştiu dacă ai cuplat drăcia asta", 
zisese. „Ne-ai dat numărul mie şi Dariei şi lui Candy înainte să moară 
Scott." Pauză. „Cred c-ai făcut-o." Pauză. „L-ai cuplat, adică." Pauză. 
Apoi, cu grabă: „Dar a trecut o infinitate de timp între mesajul de 
întâmpinare şi b/ipul/ acustic, trebuie că ai o grămadă de mesaje 
acolo, micuță Lisey, ar trebui să verifici blestemăţia aia în caz că vrea 
cineva să-ţi dea un set de porţelanuri sau mai ştiu eu ce." Pauză. 
„Păi... pa-pa." 

Acum, stând în faţa uşii închise a biroului, simțind cum îi 
pulsează durerea în ritm cu migrena în spatele ochiului drept, ascultă 
telefonul cum sună a treia oară, şi a patra. La jumătatea celui de-al 
cincilea târâit, se auzi un clic, după care propria-i voce, spunându-i 


celui sau celei de la celălalt capăt al firului că a format numărul 727- 
5932. Nu făcuse falsa promisiune de a resuna, nici măcar invitaţia de 
a lăsa un mesaj după ceea ce Amanda numise b/ip. Oricum, la ce ar fi 
servit asta? Cine să sune acolo ca să discute cu ea? Acum că Scott era 
mort, locul acela îşi pierduse funcţionalitatea. Singura care rămăsese 
era doar micuța Lisey Debusher din Lisbon Falls, acum văduva 
Landon. Micuța Lisey trăia singură într-o casă mult prea mare pentru 
ea şi scria liste de cumpărături, nu romane. 


Pauza dintre mesaj şi bip era atât de lungă, încât crezu că 
banda de înregistrare trebuia să se fi umplut. Şi, chiar dacă n-o 
făcuse, apelantul avea să se plictisească şi să închidă, tot ce avea ea 
să audă prin uşa închisă a biroului fiind cea mai sâcâitoare dintre 
vocile înregistrate pe telefon, femeia care-ţi spune (te dojeneşte): 
„Dacă vreţi să daţi un telefon... vă rog să închideţi şi să formaţi 
numărul operatorului dumneavoastră!" Femeia nu adaugă şi fotat 
idiot sau creier de rahat, dar Lisey avusese întotdeauna senzaţia că 
asta se înţelegea în ceea ce Scott ar fi numit „subtext". 

In schimb, auzi o voce masculină rostind patru cuvinte. Nu 
aveau de ce să-i provoace fiori, dar asta făcură. 

- O să mai încerc, zise vocea. 

Se auzi un clic. 

Apoi tăcere. 


8 

Asta-i un cadou mult mai frumos, îşi spune ea, dar ştie că nu e 
nici trecutul, nici prezentul; e doar un vis. Stătea întinsă în patul dublu 
cel mare din 

(al nostru al nostru al nostru al nostru) 

dormitor, sub ventilatorul care-şi învârtea încet paletele; în 
pofida celor o sută treizeci de miligrame de cofeină din cele două 
pastile de Excedrin (data expirării: OCT 07) pe care le-a luat din 
rezerva tot mai săracă a medicamentelor lui Scott din dulăpiorul din 
baie, adormise. Dacă se îndoieşte în vreun fel de asta, trebuie doar să 
se uite unde se află - în secţia de terapie intensivă de la etajul al 
doilea al Spitalului Memorial Nashville - şi la mijlocul său deosebit de 
călătorie: se mişcă din nou pe o bucată mare de pânză pe care sunt 
imprimate cuvintele CEA MAI BUNA FAINA PILLSBURY. 

E din nou încântată să vadă că acest modest covor fermecat, 
pe care şade cu braţele împletite regeşte sub sâni, are colţurile 
înnodate ca 


batistele. Pluteşte atât de aproape de tavan încât, atunci când 
CEA MAI BUNA FAINA PELLSBURY trece pe sub unul dintre 


ventilatoarele care se învârt lent (în visul ei, acestea seamănă cu cel 
din dormitorul lor), trebuie să se lase pe burtă ca să nu fie lovită de 
elice. 

Aceste vâsle de lemn lustruit spun vup, vup, vup fără-ncetare în 
vreme ce-şi îndeplinesc mişcările rotative lente şi cumva sublime. 

Sub ea, infirmierele vin şi pleacă pe pantofii lor cu tălpi 
scârţâitoare. 

Unele poartă combinezoanele colorate care vor ajunge în scurt 
timp să le reprezinte profesia, însă majoritatea sunt încă îmbrăcate în 
alb, cămăşi şi pantaloni colanţi şi bonetele acelea care o fac 
întotdeauna pe Lisey să se gândească la nişte porumbei împăiaţi. Doi 
doctori bănuieşte că trebuie să fie doctori, deşi unul nu pare a fi 
destul de matur încât să aibă de ce să se bărbierească - sporovăiesc 
lângă chiuvetă. Gresia de pe pereţi e de un verde răcoros. Căldura 
zilei nu pare să ajungă până acolo. Bănuieşte că, pe lângă 
ventilatoare, în clădire mai sunt şi aparate de aer condiţionat, însă nu 
le aude. 

Nu în vis, sigur că nu, îşi spune, iar asta pare o remarcă 
rezonabilă, în faţă e camera 319, acolo unde a fost trimis Scott după 
ce au scos glonţul din el. Nu întâmpină probleme să ajungă la uşă, 
dar, odată acolo, descoperă că e prea sus ca să treacă prin ea. Şi vrea 
să ajungă înăuntru. N-a avut şansa să-i spună Te poți ocupa, mai 
târziu de restul nenorocirii ăsteia, însă era măcar necesar s-o facă? 
Scott Landon, în definitiv, nu căzuse ieri din căpiță. Adevărata 
întrebare, i se pare, e care o fi cuvântul magic corect pentru a face un 
covor magic CEA MAI BUNA FAINA PILLSBURY să coboare. 

îşi dă seama. Nu-i un cuvânt pe care să vrea să-l audă ieşindu-i 
taman ei pe gură (e un cuvânt de-al Blondinului), dar nevoia te duce 
pe unde nu ţi-e voia - după cum spunea tot Dandy - aşa că... 

- Frezii, zice Lisey, şi bucata de pânză spălăcită, cu colţurile 
înnodate, coboară ascultătoare cu un metru de la punctul ei de 
planare de sub tavanul spitalului. Lisey se uită pe uşa deschisă şi-l 
vede pe Scott, trecut deja cam cu cinci ore de operaţie, zăcând într-un 
pat îngust, dar surprinzător de frumos, cu tăbliile de la căpătâi şi 
picioare grațios curbate. Nişte monitoare scot sunete ca de robot 


telefonic. Două pungi cu un lichid transparent atârnă pe un 
stâlp între el şi perete. Pare că doarme. De cealaltă parte a patului, 
Lisey din 1988 şade într-un scaun cu spătar drept, cu mâna soţului 
împletită într-a sa. In cealaltă mână a lui Lisey din 1988 se află 
romanul în ediţie de masă pe care l-a adus cu ea în Tennessee nu s-a 
aşteptat nicio clipă să citească atât de mult din el. Scott citeşte autori 
ca Borges, Pynchon, Tyler şi Atwood; Lisey citeşte Maeve Binchy, 
Colleen McCullough, Jean Auel (deşi au început s-o cam calce pe nervi 


pisălogii oameni preistorici ai doamnei Auel), Joyce Carol Oates şi, 
doar în ultima vreme, Shirley Conran. 

Ceea ce are cu ea în camera 319 este Să/batice, cel mai recent 
roman al celei din urmă, iar lui Lisey îi place mult. A ajuns la partea 
unde femeile pierdute în junglă învaţă să-şi folosească sutienele ca 
praştii. Atâta lycra. Lisey nu ştie dacă cititorii americani ai romanelor 
de dragoste sunt pregătiţi pentru această ultimă ispravă a doamnei 
Conran, dar ea, una, crede că este un gest curajos şi cât se poate de 
frumos, într-un fel aparte. Nu e oare curajul întotdeauna de o 
frumuseţe aparte? 

Ultima lumină a zilei pătrunde prin fereastra încăperii într-o 
revărsare de roşu şi auriu. E sinistru şi captivant. Lisey din 1988 e 
foarte obosită: emoţional, fizic şi de perioada şederii sale în Sud. 

Crede că, dacă le va mai auzi încă o dată accentul meridional, o 
să strige. Partea bună? Nu crede că va mai rămâne acolo aşa de mult 
cum cred ei, pentru că... ei bine... să spunem doar că are motive să 
ştie că Scott e o persoană care se vindecă repede. 

Nu peste mult timp, se va întoarce la motel şi va încerca să 
închirieze aceeaşi cameră pe care o ocupaseră la începutul zilei (Scott 
aproape întotdeauna închiriază o adevărată ascunzătoare, chiar dacă 
motivul şederii lor nu e decât ceea ce el numeşte „vechiul du-te- 
vino"). Are o bănuială că nu va reuşi s-o facă - te tratează cu totul 
altfel când eşti însoţită de un bărbat, fie că acesta e celebru, fie că nu 
- însă locul e destul de aproape de spital, dar şi de colegiu, şi, atâta 
vreme când va primi ceva acolo, nimic altceva n-o mai interesează. 
Doctorul Sattherwaite, cel care se ocupă de cazul lui Scott, 


i-a promis că poate scăpa de reporteri dacă iese prin spate în 
seara aceasta şi-n următoarele câteva zile. El spune că doamna 
McKinney de la Recepție îi va chema un taxi, care-o va aştepta în 
spate lângă rampa de încărcare a cantinei „de-ndată ce îi veţi da undă 
verde". Ar fi plecat deja, dar Scott a fost agitat în ultima oră. 
Sattherwaite a spus că se va afla sub efectul anesteziei cel puţin până 
la miezul nopţii, însă doctorul nu-l cunoaşte pe Scott aşa cum ÎI 
cunoaşte ea, iar Lisey nu e foarte surprinsă când el începe să-şi revină 
în simţiri pentru scurte intervale de timp încă de când se apropie 
apusul. De două ori a recunoscut-o, de două ori a întrebat-o ce s-a 
întâmplat şi de două ori ea i-a spus că l-a împuşcat o persoană cu 
probleme mentale. A doua oară, el a spus: „Di-i-dă-i-bice-Silver-fotat" 
înainte să închidă iarăşi ochii, iar asta chiar a făcut-o să râdă. Acum îşi 
doreşte să-şi mai revină o dată, ca să-i poată spune că nu se întoarce 
în Mâine, ci doar la motel, şi că se vor vedea dimineaţă. 

Toate acestea, Lisey din 2006 le ştie. Şi le aminteşte. Le 
intuieşte. Cum o fi. De unde stă ea pe covorul fermecat CEA MAI BUNA 


FĂINĂ PILLSBURY, îşi spune: Deschide ochii. Se uită la mine. Zice: 
„Eram pierdut în întuneric şi tu m-ai găsit. Mi-era cald aşa de cald - şi 
tu mi-ai dat gheață." 

Dar chiar asta spune el? Chiar asta s-a întâmplat? Sau asta a 
fost mai târziu? lar dacă ea ascunde ceva - le ascunde de ea însăşi - 
de ce le ascunde? 

In pat, în lumina roşie, Scott deschide ochii. Se uită la soţia sa 
în vreme ce aceasta îşi citeşte cartea. Respirația lui nu mai şuieră, dar 
încă se mai aude un foşnet atunci când trage aer în piept cât de 
adânc poate şi-i rosteşte numele jumătate hârşâit şi jumătate în 
şoaptă. Lisey din 1988 lasă jos cartea şi se uită la el. 

- Hei, te-ai trezit din nou, zice ea. Uite o întrebare încuietoare. 

Ţi-aminteşti ce ţi s-a întâmplat? 

- împuşcat, şopteşte el. Puşti. Tub. Spate. Doare. 

- Poţi lua ceva pentru durere peste puţin timp, spune ea. Pentru 
moment, ai vrea... 


El o strânge de mână, spunându-i că se poate opri. Acum o să- 
mi spună că era pierdut în întuneric şi că eu i-am dat gheaţă, 
gândeşte Lisey din 2006. 

Insă ceea ce-i spune el soţiei sale - care cu câteva ore în urmă i- 
a salvat viaţa lovind un nebun în cap cu o lopată de argint - este doar 
asta: 

- A fost cald, nu-i aşa? 

Pe un ton normal. Nicio privire aparte; face doar conversaţie. 

Omoară doar timpul în vreme ce lumina roşie se îndeseşte şi 
maşinăriile bipăie, iar din locul unde planează în cadrul uşii, Lisey din 
2006 vede fiorul - slab, dar prezent - care o străbate pe copia sa mai 
tânără; vede arătătorul de la mâna stângă a copiei sale mai tinere 
pierzând semnul din ediţia cu coperte necartonate a Să/baticelor. 

Gândesc: „Fie nu-şi aduce aminte, fie se preface că nu-şi aduce 
aminte ce a spus când era la pământ - despre cum îl poate chema 
dacă vrea, despre cum îl poate chema pe lungan dacă vrea să pună 
capăt poveştii - şi ce i-am răspuns eu, că trebuie să-şi țină gura şi să-l 
lase în pace... că, dacă-şi tine gura aia fotată, acesta va pleca. Mă 
întreb dacă ăsta-i un caz adevărat de uitare - felul cum a uitat că a 
fost împuşcat sau dacă nu-i mai degrabă un fel special de uitare, care 
seamănă mai mult cu strângerea lucrurilor neplăcute într-o cutie şi 
apoi încuierea a cutiei. Mă întreb dacă are vreo importanţă, atâta 
vreme cât îşi aminteşte cum să se însănătoşească." 

Stând întinsă în pat (şi stând pe covorul fermecat în eternul 
prezent al visului), Lisey fremăta şi încerca să-i strige copiei sale mai 
tinere, încerca să ţipe că avea importanţă, avea. Nu-i da voie să scape 
basma curată! încercă ea să strige. Nu poți uita la nesfârşit! Dar îi 


veni în gând o altă vorbă de duh din trecut, din timpul infinitelor lor 
jocuri de hearts şi whist la Sabbarth Day Lake, vara, cea strigată 
întotdeauna când un jucător voia să se uite la cărţile ieşite din joc: 

Jos mâna! Nu poti dezgropa morții! 

Nu poţi dezgropa morţii. 

Totuşi, ea mai încearcă încă o dată. Cu toată considerabila sa 
forţă mintală şi cu toată voinţa, Lisey din 2006 se aplecă în faţă pe 


i ovorul fermecat şi-i transmite copiei sale mai tinere: Se 
preface! j 

SCOTTIȘIAMINTEŞTE TOTUL! 

Şi, preţ de o clipă aiuritoare, crede că reuşeşte să se facă 
auzită... 

ştie că se face auzită. Lisey din 1988 se foieşte în scaun şi 
cartea chiar îi alunecă din mână şi cade pe podea cu un pocnet surd. 
Dar, înainte ca acea versiune a ei înseşi să poată întoarce capul, Scott 
Landon se uită direct la femeia care pluteşte în cadrul uşii, versiunea 
soţiei sale care va ajunge văduva sa. îşi ţuguie din nou buzele, dar în 
loc să scoată pufăitul acela neplăcut, suflă. Nu-i cine ştie ce suflare; 
cum ar putea să fie, având în vedere prin ce a trecut? Dar e suficient 
de puternică să trimită înapoi covorul fermecat CEA MAI BUNA FAINA 
PILLSBURY, făcându-l să se clatine şi să plonjeze prin aer ca o păstaie 
într-un uragan. In vreme ce pereţii spitalului trec ameţitor pe lângă 
ea, Lisey se ţine pe covor cu toată forţa, dar blestemăţia aia se înclină 
şi ea cade şi 


9 

Lisey se trezi şezând dreaptă ca varga în pat cu transpiraţia 
uscându-i-se pe frunte şi la subsuori. Era destul de răcoros acolo, 
graţie ventilatorului din tavan, însă ei îi era cald de parcă s-ar fi aflat 
într-un... 

Ei bine, de parcă s-ar fi aflat într-un cuptor aspirant. 

- Orice ar mai fi şi asta, zise ea, şi râse tremurat. 

Visul se pierdea deja în mii de fâşii - singurul lucru pe care şi-l 
putea aminti cu o urmă oarecare de claritate era acea suprarealistă 
lumină roşie împrăştiată de un soare la apus - dar se trezise cu un 
nebunesc sentiment de certitudine implantat în centrul minţii, o 
imperativă aiuritoare: trebuia să găsească lopata aceea fotată. 
Cazmaua aceea de argint. 

- De ce? adresă ea întrebarea încăperii goale. Luă ceasul de pe 
noptieră şi-l ţinu aproape de faţă, convinsă că-i va spune că trecuse 


o oră, poate chiar două. Fu uluită să vadă că dormise preţ de 
exact douăsprezece minute. Puse ceasul înapoi pe noptieră şi îşi 


şterse mâinile pe pieptul bluzei, de parcă ar fi luat de jos ceva murdar 
şi plin de microbi. De ce tocmai aia? 

Nu contează. Era vocea lui Scott, nu a ei. Rareori o auzea în 
zilele acelea cu atâta claritate, dar, măiculiţă, cât de bine o auzea 
acum. Puternică şi clară. Asta nu-i treaba ta. Tu doar găseşte-o şi 
pune-o acolo unde... ei bine, ştii tu. 

Sigur că ştia. 

- Acolo unde o pot prinde-n chingi, murmură ea, şi-şi frecă faţa 
cu mâinile, după care râse scurt. 

Aşa-i, iubimeu, confirmă soţul mort. Oricând ţi se va părea că e 
timpul potrivit. 


III. LISEY ŞI CAZMAUA DE ARGINT 

(Aşteaptă să se sckimbe vântul) 

1 

Acel vis atât de viu n-o ajută deloc să scape de amintirile legate 
de Nashville şi de o amintire în mod deosebit: Gerd Allen Cole care 
schimba ținta de la lovitura în plămân, căreia Scott i-ar fi putut 
supraviețui, la lovitura în inimă, care fără doar şi poate că avea să-i fie 
fatală. Atunci, întreaga lume îşi încetinise mişcarea, iar lucrul la care 
continua să i se întoarcă gândul - aşa cum limba se tot întoarce la un 
dinte ciobit - era cât de incredibil de /ină fusese mişcarea aceea, de 
parcă pistolul ar fi fost instalat pe un cardan. 

Lisey dădu cu aspiratorul prin salon, unde nu era nevoie de 
asta, apoi spălă un rând de rufe care nu umplu maşina nici pe 
jumătate; coşul de rufe se umplea atât de încet acum, că rămăsese 
doar ea. Trecuseră doi ani şi încă nu se putea obişnui cu asta. In cele 
din urmă îşi trase pe ea vechiul costum de baie şi ieşi în spatele casei 
să dea câteva ture de piscină: cinci, apoi zece, apoi cincisprezece, 
apoi şaptesprezece, cu răsuflarea tăiată. Stătu agăţată de marginea 
piscinei în 


partea cu apă mică, lovind din picioarele care-i pluteau în 
spate, gâfâind, părul negru stându-i lipit de obraji, de frunte şi de gât 
ca o cască lucioasă, şi totuşi continua să vadă mâna cu degete lungi şi 
palide rotindu-se, văzu Ladysmith-ul (era imposibil să te gândeşti la el 
doar ca la un pistol odată ce-i aflai numele acela mortal, de 
femeiuşcă) rotindu-se şi el, văzu gaura aceea mică şi întunecată în 
care era pitită moartea lui Scott mişcându-se la stânga, iar lopata de 
argint era atât de grea. Părea imposibil să poată interveni la timp, s-o 
poată lua înaintea nebuniei lui Cole. 

Lovi încet din picioare, ridicând în aer mici picături de apă. Lui 
Scott îi plăcuse mult piscina, însă înota în ea rareori; fusese genul de 
om reţinut, care iubea cărţile şi berea. Asta când nu era plecat în 


călătorii, desigur. Sau în birou, scriind cu muzica dată la volum 
maxim. Sau sus, în camera de oaspeţi, şezând în balansoar în inima 
frântă a unei nopţi de iarnă, încotoşmănat până la bărbie cu unul 
dintre pledurile bunei mame Debusher, la două dimineaţa şi cu ochii 
largi-largi-largi în vreme ce un vânt teribil, coborând taman din 
Yellowknife, bubuia afară - acesta era celălalt Scott; una a zburat spre 
nord, una a zburat spre sud, şi, o, Doamne, ea-i iubise pe amândoi la 
fel, totul la fel. 

- încetează, zise ea pe un ton arţăgos. Am intervenit la timp, 
chiar am făcut-o, aşa că las-o baltă. Mucosul ăla descreierat n-a reuşit 
să tragă decât în plămân. 

Şi totuşi, cu ochiul minţii (cel pentru care trecutul e întotdeauna 
prezent), văzu Ladysmith-ul cum începe iarăşi să se rotească, şi 
atunci ieşi repede din piscină, într-o încercare fizică de a alunga 
imaginea. Dădu roade, însă Blondinul se întoarse atunci când ea se 
afla în vestiar, uscându-se cu un prosop după ce făcuse un duş rapid, 
Gerd Allen Cole se întorsese, s-a întors, spunând Trebuie să pun capăt 
dangătelor ăstora pentru frezii, şi Lisey din 1988 avântă cazmaua de 
argint, dar de data aceasta aerul fotat din timpul perceput de Lisey 
este prea gros şi ea va interveni cu doar o secundă prea târziu, va 
vedea tot al doilea corsaj de flăcări şi nu 


doar o frântură, şi o gaură întunecată i se va deschide lui Scott 
şi-n reverul stâng atunci când sacoul său sport îi va deveni giulgiu... 

- Termină! mârâi Lisey, şi aruncă prosopul în coş. Mai las-o în 
pace! 

Mărşălui înapoi spre casă dezbrăcată, cu hainele la subraţ - 
uite, la asta servea gardul înalt de scânduri instalat de jur împrejurul 
curţii din spate. 


2 

După înot, i se făcuse foame - era lihnită, de fapt - şi, chiar dacă 
încă nu era tocmai ora cinci, hotărî să-şi facă o oală mare de mâncare. 
Ceea ce Daria, a doua ca vârstă dintre fetele Debusher, ar fi numit 
mâncare de consolare, iar Scott - cu mare poftă - ar fi numit mâncare- 
infectă. In frigider era jumătate de kilogram de carne tocată de vită şi 
în cămară, pitit pe un raft din spate, un minunat preparat infect: 
versiunea Hamburger Helper a unei „plăcinte cheeseburger". O 
aruncă într-o cratiţă împreună cu carnea tocată. 

Cât timp fierbea molcom, îşi pregăti o carafă de Kool-Aid cu 
lămâie verde şi două lingurite de zahăr. Până la cinci treizeci, 
mirosurile din cratiţă umpluseră bucătăria şi orice gând la Gerd Allen 
Cole îi părăsise mintea, cel puţin pentru moment. Nu se gândea la 
nimic altceva decât la mâncare. Mancă două porţii mari de hamburger 


din cratiţă şi bău două pahare uriaşe de Kool-Aid. După ce termină a 
doua farfurie şi al doilea pahar (tot, mai puţin granulele albe de zahăr 
rămase pe fundul paharului), râgâi zgomotos şi spuse: 

- Ce n-aş da pentru o fotată de ţigară. 

Era adevărat; rareori îşi mai dorise una atât de tare. O Salem 
Light. Scott fusese fumător când se cunoscuseră la Universitatea 
Mâine, unde el era deopotrivă proaspăt absolvent şi, după propria-i 
definiţie, ce/ mai tânăr scriitor din lume cu domiciliu acolo. Ea era 
studentă cu jumătate de normă (asta nu ţinuse mult) şi chelneriţă cu 


normă întreagă la Pat's Cofe, în centru, unde împărțea la mese 
pizza şi hamburgeri. Luase obiceiul de la Scott, care era un fidel 
fumător de Herbert Tareyton. Renunţaseră la ţigări împreună, luându- 
se la întrecere. Asta se întâmpla în '87, cu un an înainte ca Gerd Allen 
Cole să demonstreze cu asupra de măsură că ţigările nu sunt singura 
problemă pe care o poate avea cineva la plămâni. In anii de atunci 
încoace, fuseseră zile întregi când Lisey nu se gândise la ele, apoi 
cădea în oribile crize de abstinenţă. Şi totuşi, într-un fel, a se gândi la 
ţigări era o îmbunătăţire. Era mult mai bine decât să se gândească la 

(Trebuie să pun capăt dangătelor ăstora pentru frezii, spune 
Gerd Allen Cole cu o perfectă claritate nervoasă şi răsuceşte uşor 
încheietura mâinii) 

Blondin 

(lin) 

şi la Nashville 

(aşa încât țeava fumegândă a pistolului Ladysmith săfie 
îndreptată spre stânga pieptului lui Scott) 

şi, fotarea mă-sii, uite c-o făcea din nou. 

Pentru desert avea chec de brutărie şi frişca la tub Cool Whip 
poate culmea mâncării infecte - de pus peste el, dar Lisey era prea 
sătulă să se mai gândească măcar la ele. Şi era îndurerată să vadă că 
amintirile acelea vechi şi neplăcute continuau s-o necăjească, deşi îşi 
umpluse stomacul cu mâncare caldă şi bogată în calorii. Bănuia că 
acum avea o idee despre problemele cu care se confruntau veteranii 
de război, dar 

(nu, Lisey) 

- Termină, şopti ea şi împinse farfuria (nu, iubimeu) 

cu violenţă din faţa sa. Hristoase, dar îşi dorea (ştii că nu-i bine) 

o ţigară. Şi chiar mai mult de atât, îşi dorea ca toate amintirile 
alea vechi să disp... 

Liseyl 


Asta era vocea lui Scott, în mijlocul minţii sale, de data aceasta, 
şi atât de clară încât ea îi răspunse cu voce tare peste masa de 
bucătărie şi absolut fără nicio urmă de stânjeneală: 

- Ce-i, dragule? 

Găseşte lopata de argint şi toate rahaturile astea or să 
dispară... ca mirosul fabricii când se schimba vântul şi va sufla dinspre 
sud. 

Ţi-aminteşti? 

Sigur că-şi amintea. Apartamentul ei se aflase în orăşelul 
Cleaves Mills, a doua localitate la est de Orono. Nu erau cu adevărat 
fabrici în Cleaves pe când locuise Lisey acolo, însă mai erau destule în 
Oldtown, iar când sufla vântul dinspre nord - mai ales dacă se 
întâmpla să fie o zi înnorată şi umedă - putoarea era atroce. 

Apoi, dacă se schimba vântul... Doamne! Puteai simţi mirosul 
oceanului, şi era ca şi când te-ai fi născut din nou. Pentru o vreme, 
aşteaptă să se schimbe vântul devenise o parte a limbajului interior al 
căsniciei lor, ca şi strânge chingile şi SCOPN şi fotat pentru futut. 

Apoi pierduse teren undeva pe parcurs şi nu se mai gândise la 
ea mulţi ani: aşteaptă să se schimbe vântul, în sensul de „ţine-te tare, 
iubire". In sensul de „nu te da încă bătută". Poate că fusese genul de 
atitudine dulce-optimistă pe care numai o căsătorie aflată la început o 
poate întreţine. Nu ştia. Scott i-ar fi putut oferi o opinie pertinentă; el 
ţinuse un jurnal încă de pe atunci, în 

(ANII DE INCEPUT!) 

zilele lor de confuzie, scriind în el vreme de cincisprezece 
minute seară de seară în timp ce ea urmărea la televizor seriale de 
comedie sau făcea socotelile casei. Şi uneori, în loc să se uite la 
televizor sau să scrie cecuri, ea îl privea. li plăcea felul cum cădea 
lumina veiozei peste părul lui şi-i proiecta adânci umbre triunghiulare 
pe obraji pe când stătea acolo cu capul aplecat peste carneţelul cu foi 
detaşabile. Pe atunci avea părul deopotrivă mai lung şi mai întunecat, 
neatins de cenuşiul care începuse să-i apară spre capătul vieţii. li 
plăceau poveştile lui, însă-i plăcea la fel de mult cum îi arăta părul în 
lumina împrăştiată de veioză. Era de părere că, atunci, părul lui avea 
de spus o poveste proprie, numai că el n-o 


ştia. îi plăcea şi cum îi simţea pielea la atingere. Aceea de la 
vedere şi aceea ascunsă, le iubea pe amândouă. N-ar fi dat-o pe una 
pentru cealaltă. Pe ea o punea pe jar tot pachetul. 

Lisey! Caută lopata! 

Eliberă masa, apoi puse la păstrare într-un recipient 
Tupperware ceea ce mai rămăsese din „plăcinta de cheesburger". Era 
convinsă că n-o va mai mânca, acum că-i trecuse furia, dar rămăsese 
prea multă ca s-o arunce pur şi simplu la gunoi; ce-ar mai fi strigat 


văzând o asemenea risipă mama-bună Debusher, care încă-i mai 
locuia mintea! 

Era mult mai bine s-o ascundă în frigider în spatele 
sparanghelului şi iaurtului, unde avea să se învechească în tihnă. Şi-n 
vreme ce făcea aceste operaţiuni simple, se întrebă cum, pentru 
numele lui lisus, al Măriei şi al lui Jojo Dulgherul, cum o va putea ajuta 
să-şi afle pacea sufletească găsirea lopeţii ăleia festive. Ceva ce ţinea 
poate de proprietăţile magice ale argintului? îşi amintea că urmărise 
cândva un film la televizor împreună cu Daria şi Cantata, ceva 
chipurile înfricoşător despre un licantrop... numai că Lisey nu fusese 
cine ştie cât de înfricoşată. Găsea că pricoliciul era mai degrabă o 
fiinţă tristă decât înfricoşătoare şi, pe deasupra, îţi puteai da seama 
când realizatorii filmului îi schimbau înfăţişarea, oprind din când în 
când aparatul de filmat, pentru a-i mai aplica puţin machiaj, după 
care-i dădeau din nou drumul să înregistreze. Trebuia să le dai note 
bune pentru efort, însă produsul finit nu era prea credibil, cel puţin 
după umila sa părere. Povestea, însă, era oarecum interesantă. Prima 
parte se desfăşura într-un pub englezesc şi unul dintre beţivanii 
bătrâni de acolo spunea că poţi omori un licantrop numai cu un glonţ 
de argint. Şi nu fusese oare Gerd Allen Cole un fel de licantrop? 

- Fii serioasă, puştoaico, zise ea, clătindu-şi farfuria şi vârând-o 
în maşina de spălat vase aproape goală, poate că Scott ar fi putut 
face asta să sune bine într-o carte a lui, dar tu nu te-ai priceput 
niciodată să inventezi poveşti de efect. Corect? 

închise uşa maşinii de spălat vase cu un bufnet. După ritmul în 
care se umplea, ar fi putut-o pune în funcţie cândva în jurul sărbătorii 
de 4 lulie. 


- Dacă vrei să cauţi lopata, fă-o! Dar vrei? 

înainte să poată răspunde la această întrebare absolut retorică, 
vocea lui Scott se făcu din nou auzită - cea clară din centrul minţii 
sale. 

Ţi-am lăsat un mesaj, iubimeu. 

Lisey încremeni cu mâna întinsă după un prosop de bucătărie 
cu care voia să se şteargă. Cunoştea vocea aceasta, sigur că da. încă 
o mai auzea de trei sau patru ori pe săptămână, vocea sa imitând-o 
pe a lui, puţină companie nevinovată într-o casă mare şi goală. 

Numai că făcându-se auzită atât de repede după toată 
tărăşenia aia despre lopată... 

Ce mesaj? 

Ce mesaj? 

Se şterse pe mâini şi puse prosopul înapoi să se usuce singur 
pe tija sa. Apoi se întoarse, aşa încât să stea cu spatele la chiuvetă şi 
să aibă bucătăria în faţă. Era plină de o încântătoare lumină văratică 


(şi de aroma umpluturii pentru cheesburger, mult mai puţin 
apetisantă acum că-şi satisfăcuse pofta animalică). închise ochii, 
numără până la zece, apoi îi redeschise iute. Lumina văratică de 
după-amiază târzie explodă în jurul ei. înăuntrul ei. 

- Scott? zise, simțindu-se în mod absurd ca sora sa mai mare, 
Amanda. Pe jumătate nebună, cu alte cuvinte. Sper că nu faci pe 
fantoma cu mine, nu? 

Nu se aştepta la un răspuns - nu micuța Lisey Debusher, care 
se bucurase de furtunile cu tunete şi râsese de pricoliciul din film, 
respingându-l drept un simplu exerciţiu neizbutit de efecte speciale. 
Insă neaşteptatul val de aer care se revărsă prin fereastra deschisă 
deasupra chiuvetei - umflând perdelele, ridicându-i vârfurile încă ude 
ale părului şi aducând cu el dureroasa mireasmă a florilor - aproape 
că putea fi luat drept un răspuns. închise iarăşi ochii şi i se păru că 
aude o muzică vagă, nu aceea a sferelor, ci doar o veche melodie 
country a lui Hank Williams: Good-bye Joe, me gotta go, me-oh-my- 
oh... 

| se făcu pielea de găină pe braţe. 

Apoi adierea se pierdu şi ea era din nou doar Lisey. Nu Mandy, 
nici Canty şi nici Daria; cu siguranţă nu 


(una a zburat spre sud) 

Jodi cea fugită la Miami. Era Intru Totul Moderna Lisey, Lisey din 
2006, văduva Landon. Nu existau fantome. Era Lisey cea Singură. 

Insă chiar voia să caute cazmaua aia de argint, cea care-i 
salvase soţul pentru încă şaisprezece ani şi şapte romane. Fără a mai 
pomeni de coperta Newsweek din '92 pe care apăruse un Scott 
psihedelic cu REALISMUL MAGIC ŞI CULTUL LUI LANDON în stilul lui 
Peter Max!. Şi cine ştie cum reacţionase /a asta Roger „lepurele" 
Dashmiel. 

Se hotărî să caute numaidecât cazmaua, câtă vreme o mai 
ajuta lumina acelei seri de început de vară. Cu sau fără fantome, nu 
voia să se afle în grajd - sau în biroul de deasupra lui - odată ce se 
lăsa noaptea. 

3 

Boxele din partea opusă biroului ei niciodată terminat erau 
locuri întunecoase şi mucegăite care odinioară, când casa Landon era 
încă ferma Sugar Top, adăposteau unelte, furaje şi piese de schimb 
pentru vehiculele şi maşinăriile agricole. In spaţiul cel mai mare 
fuseseră ţinuţi pui de găină şi, chiar dacă fusese curăţat şi sterilizat de 
o companie specializată în astfel de lucruri, iar apoi fusese văruit (de 
Scott, care o făcuse cu multe referiri la Tom Sawyer), încă mai păstra 
vagul iz de amoniac al orătăniilor de mult dispărute. Era un miros pe 
care Lisey şi-l amintea din frageda ei copilărie şi-l ura... 


probabil pentru că bunica D căzuse la pământ şi murise în 
vreme ce dădea de mâncare la găini. 


Note: 

1 Peter Max (născut Peter Finkelstein în 19 octombrie 
1937) - bine cunoscut artist „popular" american de origine 
germani, reprezentant al mişcării psihedelice în arta grafică 
(n. tr.). 


în două dintre compartimente erau stivuite până sus cutii - în 
cea mai mare parte foste cutii cu sticle - însă nu era nicio unealtă de 
săpat, nici de argint, nici de vreun alt fel. Era un pat matrimonial tras 
în husă în fostul ţarc al puilor de găină, singura rămăşiţă a 
experimentului lor german care ţinuse doar nouă luni. îl cumpăraseră 
din Bremen şi cheltuiseră o sumă exorbitantă pentru a le fi expediat în 
America - insistase Scott. Uitase complet de patul din Bremen. 

Apropo de ceea ce a ieşit din curul câinelui! îşi spuse ea cu un 
soi de exultare nefericită, apoi rosti cu voce tare: 

- Dacă crezi c-o să dorm într-un pat după ce a stat douăzeci şi 
ceva de ani într-o afurisită de poiată, Scott... 

„„„atunci eşti nebun! avea ea de gând să încheie, dar nu putu. în 
schimb, izbucni în râs. Hristoase, blestemul banilor! Fotatul lor 
blestem! Cât costase patul ăla? Echivalentul a o mie de dolari? Să 
zicem o mie. Şi cât costase transportul? Alte mii? Poate. Şi uite-l unde 
stătea, salut-frumosule, ar fi spus Scott, în umbrele din poiată. Şi 
salut-frumosule putea să rămână acolo până ce lumea avea să se 
sfârşească-n foc sau gheaţă, în ceea ce o privea pe ea. Toată 
povestea aia germană fusese un fiasco total, nicio carte pentru Scott, 
o ceartă cu proprietarul care ratase la mustață să devină o bătaie cu 
pumnii, până şi conferințele lui Scott merseseră rău, în faţa unui 
public care nu avea simţul umorului sau nu-l înţelegea pe al său, şi... 

Şi-n spatele uşii de pe cealaltă parte, aceea pe care se afla 
anunţul cu ÎNALTA TENSIUNEI, telefonul începu să ţipe din nou. Lisey 
încremeni acolo unde era, simțind că i se face iarăşi pielea de găină. 
Şi totuşi, încerca de asemenea o senzaţie de inevitabilitate, ca şi când 
pentru asta ar fi venit acolo, nici pe departe după lopata de argint, ci 
ca să primească un telefon. 

Se întoarse când telefonul sună a doua oară şi traversă culoarul 
central semiîntunecat al grajdului. Ajunse la uşă când începu al treilea 
târâit. Apăsă clanţa de modă veche şi uşa se deschise cu uşurinţă, 
scârţâind numai puţin pe balamalele nefolosite, bun-venit în criptă, 


micuță Lisey, muream de nerăbdare să te cunoaştem, hi-hi-hi!. 


O pală de vânt suflă în jurul ei, făcându-i bluza să fâlfâie la baza 
spatelui. Dibui după comutator şi-l apăsă, neştiind sigur la ce să se 
aştepte, dar becul din tavan se aprinse. Sigur că se aprinse. Din 
punctul de vedere al Centralei de Electricitate Central Mâine, toate 
acestea alcătuiau Sudioul RFD nr. 2, Sugar Top Hill Road. La etaj sau 
la parter, pentru CEM totul era un caz simplu de totul la fel. 

Telefonul de pe masa de lucru sună a patra oară. înainte ca 
Târâitul nr. 5 să poată trezi din hibernare robotul telefonic, Lisey 
apucă receptorul. 

- Alo? 

Urmă un moment de tăcere. Era pe cale să spună alo din nou, 
când vocea de la celălalt capăt al firului o făcu în locul ei. Tonul era 
perplex, însă Lisey recunoscu cine era. Acel singur cuvânt fusese 
suficient. Iți cunoşti rudele de sânge. 

- Daria? 

- Lisey... chiar eşti tu? 

- Sigur că eu sunt. 

- Unde eşti? 

- In vechiul studio al lui Scott. 

- Ba nu, nu eşti. Am încercat deja acolo. 

Lisey nu trebui să se gândească mult la asta. Lui Scott îi 
plăcuse să asculte muzica tare - de fapt, îi plăcuse la un nivel pe care 
o persoană normală l-ar fi considerat ridicol - şi telefonul de acolo era 
instalat în zona izolată fonic pe care se distra s-o numească Celula 
Mea Capitonată. Nu era de mirare că nu-l auzise de jos. Nimic din 
toate acestea nu merita povestit surorii sale. 

- De unde ai numărul ăsta, Daria, şi de ce suni? 

Urmă o altă pauză. Apoi Daria spuse: 

- Sunt la Amanda. Am găsit numărul în agenda ei. Are trecute 
patru la numele tău. Le-am luat la rând. Asta era ultimul. 


Note: 

Fraza de deschidere a celebrului serial radiofonic, de 
televiziune şi desen animat Poveşti din criptă (n. tr.). 

Lisey simţi o slăbiciune în piept şi stomac. în copilărie, Amanda 
şi Daria fuseseră rivale de temut. Porneau tot soiul de bătăi cu 
zgârieturi - pentru păpuşi, cărţi de la bibliotecă, haine. 

Ultima şi cea mai zgomotoasă dintre confruntări fusese pentru 
nu băiat pe nume Richie Stanchdield şi fusese suficient de serioasă ca 
Daria să ajungă la secţia de urgenţe a Spitalului General Central 
Mâine, unde fuseseră nevoie de şase copci pentru a închide zgârietura 
adâncă de deasupra ochiului stâng. încă mai avea cicatricea, o linie 
subţire şi albă. La maturitate, relaţia lor se stabilizase oarecum: mai 
avuseseră destule certuri, însă nu se mai vărsase deloc sânge. 


încercau pe cât posibil să nu se întâlnească. Cinele duminicale (cu soţi 
cu tot) care aveau loc o dată sau de două ori pe lună, sau prânzurile 
între surori de la Olive Garden sau Outback puteau fi dificile, chiar 
dacă Manda şi Daria şedeau la distanţă una faţă de cealaltă, iar Lisey 
şi Canty jucau rolul mediatoarelor. Ca Daria să sune de la Amanda nu 
era un lucru bun. 

- E vreo problemă cu ea, Darl? 

Stupidă întrebare. Singura întrebare pertinentă era cât de gravă 
era problema. 

- Doamna Jones a auzit-o cum striga şi făcea ca toţi dracii şi 
spărgea tot soiul de lucruri. Avea unul dintre Marile ei AF-uri. 

Unul dintre Marile ei Accese de Furie. S-a-nţeles. 

- A încercat mai întâi la Canty, dar Canty şi Rich sunt la Boston. 
Când doamna Jones a auzit mesajul de pe robotul lor telefonic, m-a 
sunat pe mine. 

Asta avea logică. Canty şi Rich locuiau cam la un kilometru şi 
jumătate nord de Amanda pe Route 19; Daria locuia cam la trei 
kilometri spre sud. într-un fel, semăna cu vechea cimilitură a tatălui 
lor: una a zburat spre nord, una a zburat spre sud, una nu-şi mai 
poate ţine gura ce-o aud. Doamna Jones, care locuia vizavi de căsuţa 
în stil Cape Cod a lui Mandy, ar fi avut cu siguranţă buna inspiraţie de 
a o suna mai întâi pe Canty, şi nu doar fiindcă aceasta era mai 
aproape ca distanţă. 

Striga şi făcea ca toți dracii şi spărgea tot soiul de lucruri. 


- Cât de grav e de data asta? se auzi Lisey că întreabă pe un 
ton plat, ciudat de detaşat. Să vin şi eu? 

Vrând să spună, desigur: Cât de repede sd vin? 

- E... cred că e bine pentru moment, zise Daria. Dar a făcut-o 
din nou. Pe braţe, dar şi-n vreo două locuri sus pe coapse. Alea... 

ştii tu. 

Lisey ştia, sigur că da. De trei ori înainte, Amanda căzuse în 
ceea ce Jane Whitlow, psihiatra ei, numea „semicatatonie pasivă". 

Era diferit de ceea ce i se întâmplase 

(taci lasă asta) (nu) 

de ceea ce i se întâmplase lui Scott în 1996, dar chiar şi aşa al 
naibii de înfricoşător. Şi, de fiecare dată, criza fusese precedată de 
răbufniri de emotivitate - genul acela pe care Manda îl demonstrase 
sus în studioul lui Scott, îşi dădu seama Lisey - urmate de isterie, apoi 
scurte crize de automutilare. In timpul uneia dintre acestea, Manda se 
pare că încercase să-şi extirpe buricul. Rămăsese în jurul lui cu o 
cicatrice spectrală punctată, circulară. O dată, Lisey avansase ideea 
unei intervenţii chirurgicale cosmetice, neştiind dacă asta era posibil, 
dar vrând ca Manda să ştie că ea, Lisey, ar fi dispusă să-i dea banii 


dacă voia să încerce această posibilitate. Amanda refuzase cu un râs 
aspru. „îmi place cercul ăla", spusese ea. „Dacă voi fi vreodată 
tentată să mă mai tai, poate că mă voi uita la el şi n-o voi face." 

Poate, se pare, fusese cuvântul-cheie. 

- Cât de grav e, Darl? Sincer. 

- Lisey... scumpo... 

Lisey îşi dădu seama cu teamă (şi cu o nouă senzaţie de 
slăbiciune în părţile vitale) că sora ei mai mare se lupta cu lacrimile. 

- Daria! Inspiră adânc şi spune-mi. 

- Sunt bine. Doar că... a fost o zi lungă. 

- Când se întoarce Matt de la Montreal? 

- Peste două săptămâni. Şi nici să nu te gândeşti să-mi cer să-l 
sun - ne câştigă excursia la St Bart din iarna viitoare şi nu trebuie 
deranjat. Ne putem descurca singure cu asta. 


- Putem? 

- Categoric. 

- Atunci, spune-mi cu ce ar trebui să ne descurcăm. 

- Bun. De-acord. 

Lisey o auzi pe Daria cum inspiră. 

- Tăieturile de pe braţ erau superficiale. Se rezolvă cu nişte 
plasi uri. Cele de pe coapse erau mai adânci şi o să lase cicatrice, dar 
s-au închis, slavă Domnului. N-a atins nicio arteră. Aă, Lisey? 

- Ce-i? Strânge doar chi... Spune pe şleau. 

Aproape c-o îndemnase pe Daria să strângă doar chingile, ceea 
ce n-ar fi însemnat absolut nimic pentru sora ei mai mare. Orice voia 
să-i spună mai departe, avea să fie ceva neplăcut. îşi dădea seama de 
asta după vocea ei, care-i intrase şi ieşise pe urechi încă din leagăn. 
încearcă să-şi adune forţele. Se sprijini de birou, îşi mută privirea... şi, 
sfântă Maică Precistă, uite-o acolo, în colţ, proptită cu indiferenţă 
lângă o altă stivă de cutii (care erau într-adevăr etichetate SCOTT! 
ANII DE ÎNCEPUT!). în unghiul în care peretele nordic se întâlnea cu 
cel estic se afla cazmaua de argint de la Nashville, mare ca o zi de 
post. Era o minune celestă faptul că n-o văzuse când intrase; cu 
siguranţă ar fi văzut-o dacă nu s-ar fi grăbit să ridice receptorul 
înainte să se declanşeze robotul. Putea citi de unde stătea cuvintele 
săpate în lama de argint: INAUGURAREA ŞANTIERULUI, 
BIBLIOTECA SHIPAAAN. Aproape că-l putea auzi pe claponul sudist 
fript cum îi spune soţului ei că Toneh o să scrhie un text pentrhu 
anuarh şi că poate-şi dorea şi el un exemplah. lar Scott răspunsese... 

- Lisey? 

Era Daria, părând cu adevărat afectată pentru prima oară. Aşa 
că Lisey se întoarse degrabă în prezent. Sigur că Daria părea afectată. 
Canty era la Boston pentru o săptămână sau poate mai mult, unde 


făcea cumpărături în timp ce soţul ei se ocupa de afacerea cu 
automobile angro - cumpăra maşini de serie, maşini scoase la licitaţie 
şi maşini ieşite din folosinţă de la firmele de închirieri auto în locuri 
precum Malden şi Lynn, Lynn, Oraşul de Pelin. Matt al Dariei, pe de 
altă parte, era în Canada, unde ţinea conferinţe despre 


traseele de migrare ale diferitelor triburi indiene nord- 
americane. 

Asta, îi spusese cândva Daria lui Lisey, era o activitate 
surprinzător de profitabilă. Nu că banii le-ar fi putut ajuta în momentul 
acela. Atunci totul trebuia rezolvat doar de ele două. De forţa lor de 
surori. 

- Lise, m-ai auzit? Mai eşti aco... 

- Aici sunt, zise Lisey. Doar că te-am pierdut pentru câteva 
secunde, scuze. Poate că telefonul e de vină - pe ăsta nu l-a mai 
folosit nimeni de mult timp. E jos în grajd. Acolo unde trebuia să fie 
biroul meu, înainte să moară Scott... 

- O, mda. Sigur. 

Daria părea de-a dreptul dezorientată. N-are nicio fotatd de 
idee despre ce vorbesc, gândi Lisey. 

- Acum mă auzi? 

- Clar ca pe un clopotel. 

Uitându-se la cazmaua de argint în timp ce vorbea. 

Gândindu-se la Gerd Allen Cole. Spunând: Trebuie să pun capăt 
dangătelor ăstora pentru frezii. 

Daria inspiră profund. Lisey o auzi, ca un vânt care sufla prin 
firul telefonic. 

- Nu vrea s-o recunoască pe faţă, dar cred că... ei bine... cred 
că şi-a băut propriul sânge de data asta, Lise - avea buzele şi bărbia 
însângerate când am ajuns eu, dar nu e tăiată deloc în gură. Arăta 
cum arătam noi atunci când mama-bună ne lăsa să ne jucăm cu 
rujurile ei. 

Ce-i veni lui Lisey în minte nu fură acele zile de demult când se 
machiau şi se îmbrăcau ca femei mature, zilele când făceau paradă 
prin casă încălţate cu pantofii cu tocuri înalte ai mamei-bune, ci după- 
amiaza aceea toridă din Nashville, Scott zăcând întins pe asfalt şi 
tremurând, cu buzele mânjite de sânge de culoarea acadelelor. 

Nimănui nu-i plac clovnii la miezul nopţii. 

Ascultă, micuță Lisey. O să fac aşa cum se aude când arătarea 
se uită-n jur. 

Dar în colţ, cazmaua de argint scânteia... şi era oare /ovită? 

Credea că da. Dacă se îndoia vreodată că nu intervenise la 
timp... 


dacă se trezea vreodată în întuneric, transpirând, convinsă că 
reacţionase cu doar o clipă prea târziu şi că pierduse astfel anii 
rămaşi din căsnicia sa... 

- Lisey, o să vii? Când e lucidă, întreabă de tine. 

In mintea lui Lisey se declanşară clopote de alarmă. 

- Ce vrei să spui, când e lucidă? Parcă ziceai că e bine. 

- Este... cred că este. 

O pauză. S 

- A întrebat de tine şi a cerut ceai. l-am făcut şi l-a băut. Asta-i 
un semn bun, nu? 

- Da, admise Lisey. Darl, ştii ce a declanşat asta? 

- O, ba bine că nu. Cred că-i de domeniu public în oraş, deşi eu 
n-am aflat decât după ce mi-a spus doamna Jones la telefon. 

- Ce? 

Dar Lisey avea o bănuială întemeiată. 

- S-a întors în oraş Charlie Corriveau, zise Daria. Apoi, coborând 
vocea: Bunul şi bătrânul Maţe Fripte. Bancherul preferat al tuturor. A 
adus cu el o fată. O franţuzoaică mititică de undeva din susul văii St 
John. 

Pronunţă aceasta cu accentul de Mâine, aşa că numele 
căpătase o inflexiune îngălată şi lirică, aproape Senjun. 

Lisey rămase cu ochii la cazmaua de argint, aşteptând şi 
cealaltă lovitură. De faptul că exista o altă lovitură nu se îndoia defel. 

- Sunt căsătoriţi, Lisey, zise Daria şi prin telefon îi ajunseră la 
ureche câteva gâlgâieli sugrumate pe care le luă la început drept 
suspine înăbuşite. O clipă după aceea îşi dădu seama că sora ei 
încerca să râdă fără să fie auzită de Amanda, care Dumnezeu ştie pe 
unde era în casă. 

- Ajung cât pot de repede, spuse ea. Şi, Darl?... 

Niciun răspuns, doar alte sunete din acelea sugrumate - îh-îh-îh, 
aşa sunau prin telefon. 

- Dacă te aude că râzi, ai şanse bune ca, data viitoare când o să 
ia cuțitul în mână, să vină drept la tine. 

La aceasta, râsul înfundat încetă. Lisey o auzi cum trage aer în 
piept prelung şi egal. 


- Psihiatra ei nu mai e aici, ştii? zise Daria într-un târziu. 
Whitlow aia. Cea care purta întotdeauna mărgele. S-a mutat în Alaska, 
mi se pare. 

Lui Lisey i se părea că Montana, dar asta nu avea multă 
importanţă. 

- Ei, o să vedem cât e de grav. E locul ăla pe care l-a văzut 
Scott... 

Greenlawn, sus în Oraşele Gemene... 


- O, Lisey! 

Vocea mamei-bune, chiar a ei. 

- Lisey cum? întrebă ea tăios. Lisey cum? Vrei tu să te muţi cu 
ea şi s-o împiedici să-şi scrijelească inițialele lui Charlie Corriveau pe 
ţâţe data viitoare când o ia pe arătură? Sau poate că i-ai dat deja 
slujba asta lui Canty. 

- Lisey, n-am vrut să... 

- Sau poate c-o să vină Billy acasă de la Tufts ca să aibă grijă 
de ea. 

Ce poate însemna un student, eminent în plus sau în minus? 

- Lisey... 

- Ei, dar ce propui? 

Auzi tonul răutăcios din vocea sa şi-l urî. Acesta era un alt efect 
neplăcut pe care-l produceau banii după zece sau doisprezece ani te 
făceau să crezi că ai dreptul să ieşi din situaţiile neplăcute cu pumnii 
şi picioarele. îşi aducea aminte cum spunea Scott că oamenilor n-ar 
trebui să li se dea voie să aibă case cu mai mult de două toalete în 
care să se cace, fiindcă altfel li se urcă la cap iluzia grandorii. Aruncă 
încă o privire la lopată. Aceasta îi trimise o sclipire. 

O calmă. L-ai salvat, spunea. Când erai in afara serviciului, 
spunea. 

Era oare adevărat? Nu-şi putea aminti. Să fie oare acesta încă 
unul dintre lucrurile pe care le uitase intenţionat? Nici asta nu-şi putea 
aminti. Ce aiurea! Aiurea de tot. 

- Lisey, îmi pare rău... Eu nu... 

- Ştiu. 

Ceea ce ştia ea era că era obosită şi confuză şi ruşinată de 
răbufnirea sa. 

- O rezolvăm noi cumva. Vin imediat. Bine? 

- Da. 

Povestea lui Lisey 71 

Uşurare în vocea Dariei. 

- Bine. 

- Franţuzul ăla..., făcu Lisey. Ce nemernic! Pagubă-n ciuperci! 

- Vino cât poţi de repede. 

- Promit. Pa! 

închise. Se duse în colţul nordic al încăperii şi apucă mânerul 
cazmalei de argint. Se simţi ca şi când ar fi făcut-o pentru prima oară, 
şi ce era aşa ciudat la asta? Când i-o dăduse Scott, o interesase doar 
lama lucioasă de argint cu mesajul ei gravat şi, pe când se pregătise 
s-o avânte prin aer, mâinile i se mişcau de la sine... sau aşa i se 
păruse; bănuia că o parte primitivă, orientată spre supravieţuire, a 
creierului său trebuia să le fi mişcat în numele restului fiinţei sale, în 
numele lui Lisey Intru Totul Modernă. 


îşi lăsă o mână să alunece în jos pe lemnul neted, bucurându-se 
de senzaţia încercată şi, când se aplecă, îi căzură din nou ochii pe cele 
trei cutii aşezate una peste cealaltă cu mesajul lor exuberant scris pe 
o latură a fiecăreia, în linii trase cu un Magic Marker: SCOTT! ANII DE 
INCEPUT! Cutia de deasupra conţinuse cândva Gilbey's Gin şi clapele 
fuseseră împreunate, nu lipite. 

Lisey îndepărtă stratul de praf, minunându-se cât de gros era, 
minunându-se când îşi dădu seama că ultimele mâini care atinseseră 
cutia - care o umpluseră şi împreunaseră clapele şi o aşezaseră peste 
celelalte cutii - stăteau acum împreunate şi ele, dar sub pământ. 

Cutia era plină de hârtii. Manuscrise, bănuia ea. Cuvintele de pe 
foaia de titlu uşor îngălbenită de deasupra erau scrise cu majuscule, 
subliniate şi centrate. Numele lui Scott apărea scris îngrijit dedesubt, 
tot centrat. Le recunoştea pe toate aşa cum ar fi recunoscut zâmbetul 
lui - fusese modul lui de a se prezenta când îl cunoscuse în tinereţe şi, 
de atunci, nu se schimbase niciodată. Ceea ce nu recunoştea era 
titlul: 


IKE SE ÎNTOARCE ACASĂ de Scott Landon 

Era un roman? O povestire? Era imposibil să-ţi dai seama doar 
uitându-te în cutie. Insă trebuia ca acolo să se afle o mie sau mai mult 
de pagini, majoritatea aşezate într-un singur teanc sub pagina aceea 
de titlu, dar şi introduse lateral pe toate direcţiile, ca un material de 
umplutură într-un pachet. Dacă era un roman şi-n cutia aceea se afla 
tot, trebuia să fie mai mare ca Pe aripile vântului. Era posibil aşa 
ceva? Lisey bănuia că da. Scott îi arăta întotdeauna produsul muncii 
sale atunci când termina şi nu-l deranja să-i arate un manuscris în 
lucru dacă i-o cerea (privilegiu pe care nu-l oferea nimănui altcuiva, 
nici măcar vechiului său editor, Carson Foray), dar, dacă nu-i cerea, şi- 
| ţinea de obicei pentru el. Şi fusese prolific până-n ziua morţii. Pe 
drum sau acasă, Scott Landon scria. 

Dar un volum de o mie de pagini? Cu siguranță ar fi vorbit 
despre el. Pariez că nu-i decât o povestire şi, pe deasupra, una care 
nu i-a plăcut. lar restul hârtiilor din cutia asta, cele de dedesubt şi cele 
îndesate pe margine? Copii ale primelor lui romane, probabil. Sau 
şpalturi. 

Cele pe care el le numea „maculatură". 

Dar nu trimitea toată maculatura la Pitt atunci când termina cu 
ea, ca să fie introdusă în Colecţia Scott Landon de la biblioteca lor? 

Ca să aibă pe ce saliva incuncii, cu alte cuvinte? lar dacă-n 
cutiile acelea se aflau copii ale manuscriselor sale timpurii, cum se 
făcea că mai erau copii (în mare parte, copii făcute la indigo în Evul 
Mediu) în dulapurile marcate ARHTVA de la etaj? Şi, acum că se 


gândea mai bine, ce se afla în separeurile aflate de pe o parte şi alta a 
fostei poiate? 

Ridică privirea, de parcă ar fi fost Supergirl şi putea vedea 
răspunsul ajutată de ochii cu raze X, şi acela fu momentul când 
telefonul de pe birou reîncepu să sune. 


4 

Se întoarse la masă şi înşfacă receptorul cu un amestec de 
teamă şi iritare... însă cu un procent semnificativ mai mare de iritare. 
Era 


posibil - de ce nu? - ca Amanda să se fi hotărât să-şi reteze o 
ureche â la Van Gogh sau poate să-şi taie gâtul în loc să se 
mulţumească doar cu o crestare a unei coapse sau a unui antebraţ, 
însă | .isey se îndoia de asta. Toată viaţa ei, dintre toate surorile, 
Daria fusese cea mai înclinată să sune din nou după trei minute, 
începând conversaţia cu Tocmai mi-am amintit sau Am uitat să-ţi 
spun. 

- Ce-i, Darl? 

Urmă un moment sau două de tăcere, apoi o voce masculină 
una care i se părea cunoscută - spuse: 

- Doamnă Landon? 

Fu rândul ei să facă o pauză cât timp căută printr-o listă a 
numelor de bărbaţi. O listă destul de scurtă, în ultimul timp; era 
uimitor cum moartea soţului îţi scurta repertoriul de cunoştinţe. Era 
un Jacob Montano, avocatul lor din Portland; Arthur Williams, 
contabilul din New York care nu renunţa la un dolar până ce vulturul 
nu implora îndurare (sau până nu murea asfixiat); Deke Williams nu 
era rudă cu Arthur - contractorul din Bridgton care transformase podul 
pentru fân al grajdului în studioul lui Scott şi care remodelase şi 
primul etaj al casei lor, transformând camerele înainte obscure în 
minunate ţări ale luminii; Smiley Flanders, instalatorul din Motton cu 
nesfârşita lui rezervă de glume deopotrivă decente şi vulgare; Charlie 
Haddonfield, agentul lui Scott, care suna din când în când cu 
probleme de afaceri (drepturi de traducere şi antologii de proză 
scurtă, în cea mai mare parte); plus mâna de prieteni ai lui Scott care 
încă mai ţineau legătura. Dar niciunul dintre oamenii aceştia n-ar fi 
sunat la numărul acela, fără doar şi poate, nici dacă ar fi fost listat în 
cartea de telefon. Era? Nu-şi aducea aminte. In orice caz, niciunul 
dintre nume nu părea să se potrivească cu modul în care cunoştea 
vocea (sau credea că o cunoaşte). Dar, fir-ar să fie... 

- Doamnă Landon? 

- Cu cine vorbesc? întrebă ea. 


- Numele meu n-are importanţă, domniţă, răspunse vocea, şi 
Lisey văzu trecător în minte imaginea lui Gerd Allen Cole mişcând din 
buze în ceea ce ar fi putut fi o rugăciune. Cu excepţia pistolului 


din mâna-i cu degete lungi de poet. Bunule Dumnezeu, te rog, 
fd sd nu fie unul dintr-aceia, îşi spuse. Fd sd nu fie încă un Blondin. Şi 
totuşi, văzu că avea din nou cazmaua de argint în mână - apucase 
coada ei de lemn fără să se gândească atunci când ridicase receptorul 
- iar asta părea să-i promită că era, într-adevăr era. 

- Are importanţă pentru mine, zise ea, şi fu uimită de tonul 
serios, ca de afaceri, al vocii sale. Cum putea să iasă o propoziţie atât 
de tăioasă şi de ritoasă dintr-o gură atât de uscată? După care, vup, 
pur şi simplu, îşi dădu seama unde mai auzise vocea: chiar în după- 
amiaza aceea, pe înregistrarea robotului legat chiar la telefonul acela. 
Şi nu era într-adevăr nicio mirare că nu reuşise să facă legătura 
imediat, fiindcă atunci vocea rostise doar patru cuvinte: O sd mai 
încerc. 

- Spune-mi cine eşti sau închid telefonul. 

De la celălalt capăt al firului se auzi un suspin. Păru deopotrivă 
obosit şi binevoitor. 

- Nu îngreuna lucrurile, domniţă; încerc să te ajut. Sincer zic. 

Lisey se gândi la vocile opace din filmul preferat al lui Scott, 

Ultimul spectacol; se gândi din nou la Hank Williams! cântând 
„Jambalaya". Dress in style, go hog-wile, me-oh-my-oh. Zise: 

- închid chiar acum, la revedere, să ai o viaţă frumoasă. 

Chiar dacă nu clinti nici măcar un milimetru receptorul de la 

ureche. Nu încă. 

- îmi poţi spune Zack, domniţă. E un nume la fel de bun ca 
oricare altul. Bine? 

- Zack şi mai cum? 

- Zack McCool. 

- Inî, iar eu sunt Liz Taylor. 

- Ai vrut un nume, ţi-am dat unul. 

O nimerise cu asta. 

- Şi cum ai făcut rost de numărul asta, Zack? 


Note: 

1 Hank Williams (Hiram „Hank" King Williams, 1923- 
1953) - cântăreţ, chitarist şi compozitor american, recunoscut 
ca figură marcantă a muzicii country şi rock'n'roll, unul dintre 
cei mai influenţi muzicieni ai secolului XX (n. tr.). 


- De la Informaţii. 
Aşadar, era listat - aşa se explicau lucrurile. Poate. 


- Acum, vrei s-asculţi un minut? 

- Ascult. 

Ascultând... şi strângând cazmaua de argint în mână... şi 
aşteptând să se schimbe vântul. Poate asta mai mult ca orice. Pentru 
că schimbarea era aproape. Asta-i spunea fiecare nerv din corp. 

- Domniţă, a venit un om la dumneata acu' o vreme ca s-arunce 
un ochi peste hârtiile răposatului dumitale soţ, şi dă-mi voie să zic că- 
mi pare rău de pierderea suferită. | 

Lisey ignoră această ultimă remarcă. 

- Mulţi oameni mi-au cerut să le dau voie să arunce un ochi 
peste hârtiile lui Scott, de la moartea lui încoace. 

Spera ca bărbatul de la celălalt capăt al firului să nu poată 
bănui sau intui cât de tare-i bătea acum inima. 

- Le-am spus tuturor acelaşi lucru: într-un sfârşit, o să ajung să 
le dau voie şi lor să... 

- Omu' ăsta-i de la vechiul colegiu al răposatului dumitale soţ, 
domniţă. El zice că-i alegerea cea mai logică, dat fiind că hârtiile astea 
or s-ajungă în cele din urmă tot acolo. 

Preţ de o clipă, Lisey nu spuse nimic. Reflectă asupra felului în 
care interlocutorul ei pronunţase soț - aproape soat, de parcă Scott ar 
fi fost cine ştie ce gustare exotică de la micul-dejun, acum consumată. 

La cum îi spunea ei domniţă. Nu era un locuitor din Mâine, nu 
era un yankeu şi probabil nici un om educat, cel puţin nu în sensul în 
care ar fi folosit Scott cuvântul; credea că „Zack McCool" nu făcuse 
nicio zi de colegiu. îşi făcu de asemenea socoteala că vântul într- 
adevăr se schimbase. Nu mai era speriată. Acum, cel puţin pentru 
moment, era furioasă. Mai mult decât furioasă. Era scoasă din ţâţâni. 

Cu o voce joasă, gâtuită, pe care o recunoscu cu greu, spuse: 

- Woodbody. Despre el vorbeşti, nu? Joseph Woodbody. 

Incuncul ăla fiu de târfă. 

La celălalt capăt al firului urmă o pauză. Apoi, noul ei prieten 
spuse: 

- Nu te-nţeleg, domniţă. 


Lisey îşi simţi furia atingând cote maxime şi asta o bucură. 

- Cred că mă-nţelegi foarte bine. Profesorul Joseph Woodbody, 
Regele Incuncilor, te-a angajat ca să mă suni şi să-ncerci să mă sperii 
ca să... ce? Ca să-i dau pur şi simplu cheile studioului soţului meu, aşa 
încât să poată cerceta manuscrisele lui Scott şi să ia ce vrea? Asta-i 
ceea ce... crede el cu adevărat... 

Se calmă. Nu-i fu uşor. Furia se ţinea cu dinţii, însă era o 
senzaţie plăcută şi avea chef s-o menţină. 

- Spune-mi sincer, Zack. Da sau nu. Lucrezi pentru profesorul 
Joseph Woodbody? 


- Asta nu te priveşte pă tine, domniţă. 

Lisey nu putu răspunde la asta. Era stupefiată, cel puţin pentru 
scurt timp, de neobrăzarea lui sfruntată. Ceea ce Scott ar fi numit 
absurditate 

fasta nu te priveşte pa tine) 

de o perfecta enormitate. 

- Şi nimeni nu m-a angajat s/-ncerc să fac ceva. 

O pauză. 

- Orice, adică. Ei, domniţă, ţine-ţi gura şi ascultă. M-asculţi? 

In picioare cu receptorul la ureche, Lisey cumpăni întrebarea - 

M-asculţi? - şi nu spuse nimic. 

- Te aud cum respiri, aşa că ştiu că eşti acolo. Asta-i bine. Când 
mă angajează cineva, domniţă, subsemnatul nu încearcd, ci face. 

Ştiu că nu mă cunoşti, da' ăsta-i dezavantajul tău, nu al meu. N- 
o zic numa' ca să mă dau mare. Eu nu încerc, ci fac. O să-i dai omului 
ăsta ce vrea, bine? O să mă sune la telefon sau o să-mi trimită un e- 
mail în modul special pe care l-am stabilit şi o să-mi zică: 

„Totu-i în ordine, am primit ce am vrut." Dacă asta nu... dacă 
nu să-ntâmplă într-o perioadă anume de timp, o să vin acolo unde 
locuieşti şi o să te fac să suferi. O să-ți provoc durere-n locurile unde 
nu i-ai lăsat pe băieţi să pună mână la dansurile din gimnaziu. 

Lisey închisese ochii într-un punct anume în cursul acestui lung 
discurs, care lăsa impresia unei replici memorate dinainte. Simţea 
cum i se scurg pe obraji lacrimi calde, şi nu ştia dacă era lacrimi de 
furie sau... 


Ruşine? Era oare posibil să fie lacrimi de ruşine? Da, era ceva 
ruşinos în a ţi se vorbi în felul acela din partea unui străin. Era ca şi 
când te-ai afla într-o şcoală nouă şi profesoara te-ar face cu ou şi cu 
oţet în prima zi. 

Dd-I în fotare, iubirea mea, zise Scott. Ştii ce sd faci. 

Sigur că ştia. Intr-o asemenea situaţie, fie strângeai chingile, fie 
nu. Nu se aflase niciodată cu adevărat într-o astfel de situaţie, însă 
lucrurile erau cât se poate de evidente. 

- Domniţă? înţelegi ce ţi-am zis? 

Ştia ce voia să-i spună, însă poate bărbatul nu avea să 
priceapă. 

Aşa că Lisey se hotărî asupra unei versiuni mai rudimentare. 

- Zack? 

Vorbi foarte încet. 

- Da, domniţă. 

Adoptă şi el imediat acelaşi ton scăzut. Unul pe care probabil 
că-l luă drept conspirativ. 

- Mă auzi? 


- Ai vocea puţin cam slabă, da'... da, domniţă. 

Trase puternic aer în plămâni. Il ţinu acolo un moment, 
imaginându-şi-l pe omul acela care spunea domniță şi soat. ŞI-I 
imagină cu telefonul lipit bine la ureche, străduindu-se să-i audă 
vocea. 

Când îşi formă bine imaginea în centrul minţii, strigă în vocea 
aceea cu toată forţa: 

- A TUNCI, DU- TE ŞI FUTE- TE SINGUR! 

Trânti receptorul înapoi în furcă atât de tare, încât se ridică 
praful de pe el. 


5 

Telefonul începu să sune din nou aproape imediat, dar pe Lisey 
n-o mai interesa continuarea discuţiei cu „Zack McCool". Bănuia că 
fusese spulberată orice şansă de a purta ceea ce vorbăreţii de la 


televizor numeau dialog. Nu că şi-ar fi dorit să poarte unul. Şi 
nu voia nici să-l asculte pe robotul telefonic şi să afle dacă renunţase 
la tonul acela de falsă amabilitate şi voia acum s-o facă târfă, pizdă 
sau descreierată. Urmări firul telefonului până la perete - priza era 
aproape de teancul acela de cutii - şi-l deconecta. Telefonul tăcu la 
jumătatea celui de-al treilea târâit. S-a zis cu „Zack McCool", cel puţin 
deocamdată. Poate că mai târziu va avea din nou de-a face cu el - sau 
despre el - dar acum trebuia să se ocupe de Manda. Fără a mai 
pomeni de Daria, care o aştepta şi se bizuia pe ea. Se va întoarce în 
bucătărie, va lua din cui cheile de la maşină... şi va mai zăbovi doar 
două minute ca să încuie casa, un lucru de care rareori se sinchisea în 
timpul zilei. 

Casa sí grajdul şi studioul. 

Da, mai ales studioul, deşi blestemată să fie dacă se va gândi la 
el scris cu literă mare aşa cum făcea Scott, de parcă ar fi fost cine ştie 
ce chestie de o importanţă extremă. Dar, că tot veni vorba de 
chestiuni extra-importante... 

Se trezi că se uită din nou în cutia de deasupra celorlalte. Nu 
închisese clapele, aşa că-i era uşor să se uite înăuntru. 

IKE SE ÎNTOARCE ACASĂ de Scott Landon 

Curioasă - şi, în definitiv, asta nu avea să-i răpească decât o 
secundă - Lisey sprijini de perete cazmaua de argint, luă pagina de 
titlu şi se uită sub ea. Pe a doua pagină erau scrise următoarele: 

Ike se întoarse acasă cu un bum, şi totul fu bine. 

BUL! SFARŞIT! 

Nimic altceva. 


Se uită la asta preţ de aproape un minut, deşi Dumnezeu îi era 
martor că avea lucruri mai importante de făcut. Simţea din nou pielea 
de găină, însă de data aceasta senzaţia era aproape plăcută... 


vi, la naiba, nici nu încăpea loc de „aproape", nu? Un zâmbet 
firav si perplex i se juca pe la colţurile buzelor. încă de când începuse 
să curețe studioul - încă de când se dăduse bătută şi începuse să 
curețe ceea ce Scott numea „ungherul amintirii", dacă vrem să fim 
exacţi îi simţise prezenţa... dar niciodată atât de aproape ca acum. 
Niciodată la fel de fizică. întinse mâna în cutie şi frunzări prin teancul 
gros de hârtii depozitate acolo, aproape convinsă de ceea ce avea să 
descopere. Şi descoperi. Toate paginile erau albe. Frunzări câteva şi 
dintre cele îndesate pe lateral, dar şi acelea erau albe. In limbajul 
infantil al lui Scott, un bum era o excursie scurtă, iar un bul... ei bine, 
asta era puţin mai complicat, însă în contextul dat însemna aproape 
cu siguranţă o glumă sau o poznă nevinovată. Acel uriaş roman 
inexistent era ideea lui despre o poantă irezistibilă. 

Oare şi celelalte două cutii din stivă erau doar buli? lar cele din 
lăzile şi compartimentele aflate de cealaltă parte a coridorului? 

Oare să fie chiar atât de elaborată gluma? Şi dacă da, cui îi era 
adresată? Ei? Incuncilor precum Woodbody? Asta avea o logică destul 
de bună, dat fiind că lui Scott îi plăcea să-i ia peste picior pe cei pe 
care-i numea „biblionebuni", însă ideea indica o posibilitate mai 
degrabă înspăimântătoare: aceea că şi-ar fi putut intui propriul 

(deces precoce) 

colaps iminent 

(înainte de vreme) 

şi că nu-i spusese nimic. Şi ducea la o întrebare: l-ar fi crezut 
dacă i-ar fi spus? Primul ei impuls fu să răspundă nu - să spună, chiar 
şi doar sieşi: Eu eram cea practică, cea care-i verificam bagajele ca să 
văd dacă avea destui chiloti, ti sunam din timp ca să mă asigur că 
zborurile plecau conform programului. Dar îşi aminti felul cum sângele 
de pe buze îi transformase zâmbetul într-un rânjet de clovn; îşi aminti 
cum îi explicase odată - cu ceea ce păruse o perfectă luciditate - că 
era periculos să mănânci orice fel de fruct după apus şi că mâncarea 
de orice tip ar trebui evitată între miezul nopţii şi şase dimineaţa. 
După Scott, „mâncarea de noapte" era întotdeauna otrăvitoare, iar 
când o spusese, păruse logic. Pentru că... 


(taci) 

- L-aş fi crezut, să rămânem la atât, şopti ea, şi lăsă bărbia în 
piept şi închise din nou ochii pentru a împiedica lacrimile ce nu veniră. 
Ochii care lăcrimaseră la discursul exersat al lui „Zack McCool" erau 
acum uscați ca iasca. Stupizi ochi fotaţi! 


Manuscrisele din sertarele burduşite ale meselor sale de scris şi 
din fişetul principal de la etaj aproape cu siguranţă nu erau buli; asta 
Lisey o ştia. Unele erau copii ale poveştilor publicate, altele erau 
versiuni ale acelor poveşti. In biroul pe care Scott îl numise Marele 
Jumbo al lui Dumbo observase cel puţin trei romane neterminate şi 
ceea ce părea a fi o nuvelă terminată - cât ar mai fi salivat Woodbody 
văzând asta. Erau de asemenea şase povestiri terminate pe care se 
părea că Scott nu se sinchisise să le trimită spre publicare, 
majoritatea, după cum erau bătute la maşină, vechi de câţiva ani 
buni. Ea nu avea căderea să spună ce era nonvaloare şi ce era o 
comoară, chiar dacă era sigură că toate li s-ar fi părut interesante 
cercetătorilor operei lui Landon. Aceasta, însă... acest bu/, ca să 
folosească termenul lui Scott... 

Strângea - şi încă puternic - coada cazmalei de argint. Era un 
lucru real în ceea ce părea brusc a fi o lume foarte confuză. Deschise 
din nou ochii şi spuse: 

- Scott, asta-i doar o poantă sau încă-ţi mai faci de cap cu 
mine? 

Niciun răspuns. Desigur. Şi avea două surori de care trebuia să 

se îngrijească. Scott ar fi înţeles cu siguranţă necesitatea de a 
pune pentru moment problema asta pe al doilea plan. 

In orice caz, se hotărî să ia cazmaua cu ea. 

li dădea o senzaţie plăcută s-o ţină în mână. 


6 

Vâri telefonul în priză, după care plecă în grabă, înainte ca 
blestemăţia să apuce să sune din nou. Afară, soarele apunea şi se 
iscase un vânt puternic dinspre vest, explicând pala de aer care 
vâjâise pe 


lângă ea atunci când deschisese uşa pentru a răspunde la 
primul dintre cele două neliniştitoare apeluri telefonice: nu-i nicio 
fantomă acolo, iubimeu. Ziua aceea părea lungă de cel puţin o lună, 
însă vântul acela, minunat şi cumva fin granulat, asemenea celui din 
visul avut cu o noapte înainte, o calmă şi-i dădu din nou puteri. Merse 
de la grajd spre bucătărie fără să se teamă că „Zack McCool" pândea 
de undeva de aproape. Ştia cum se auzeau acolo apelurile date de la 
un telefon mobil: slabe şi cu bruiaje. După Scott, de vină erau liniile de 
înaltă tensiune (pe care-i plăcea să le numească „staţii de 
realimentare ale OZN-urilor"). Vocea amicului ei „Zack" se auzise clar 
ca un clopoțel. Acel cowboy din adâncul spaţiului folosea un telefon 
fix, iar ea avea toate îndoielile de lume că vecinii ei de vizavi îi 
dăduseră voie să le folosească telefonul pentru a o putea ameninţa. 


îşi luă cheile de la maşină şi le strecură în buzunarul lateral al 
jeanşilor (inconştientă că încă mai avea în cel din spate Carneţelul cu 
Obsesii al Amandei - deşi avea să devină conştientă la timpul potrivit); 
luă de asemenea inelul mare pe care se aflau toate cheile domeniului 
regal al familiei Landon, fiecare încă etichetată cu scrisul de mână 
îngrijit al lui Scott. încuie casa, apoi se întoarse cu paşi mari ca să 
încuie uşile glisante ale grajdului şi uşa studioului lui Scott din capul 
scărilor exterioare. Odată ce termină cu asta, se duse la maşină cu 
cazmaua pe umăr şi însoţită de o umbră lungă, pe care lumina roşie a 
acelui apus de iunie o proiecta lateral în praful curţii. 


IV. LISEY ŞI BULUL DE SÂNGE 

(Toată mălura aia) 

Să conduci spre locuinţa Amandei de-a lungul recent lărgitei şi 
reasfaltatei Route 17 era o chestiune de cincisprezece minute, chiar 
dacă încetineai la semaforul de avertizare acolo unde 17 se intersecta 
cu Deep Cut Road, la Harlow. Lisey petrecu mai mult decât îşi dorea 
din acest timp gândindu-se la buli în general şi la un bul în particular: 
la primul. Acela nu fusese o glumă. 

- Dar micuța idioată din Lisbon Falls a ţinut-o drept şi s-a 
măritat cu el, zise ea râzând, apoi luă piciorul de pe acceleraţie. Uite 
pe stânga Patel's Market - pompe Texaco cu autoservire pe asfaltul 
negru şi curat sub luminile orbitor de albe - şi simţi o uimitor de 
puternică pornire de a intra ca să-şi cumpere un pachet de ţigări. 

Bunele şi bătrânele Salem Lights. Şi, dacă tot era acolo, putea 
cumpăra şi câteva din acele gogoşi Nissen care-i plăceau Mandei, din 
cele cu dovlecel, şi poate nişte HoHo pentru ea. 

- Eşti a mai nebună fetişcană, zise ea zâmbind, şi calcă din nou 
pedala de acceleraţie. Patel's rămase în urmă. Deşi mai era încă 


destulă lumină afară, mergea acum cu luminile de poziţie 
aprinse. 

Aruncă o privire în retrovizor, văzu caraghioasa lopată de argint 
de pe banchetă şi o spuse din nou, de data aceasta râzând: Eşti a mai 
nebună fetişcană, chiar aşa! 

Şi ce dacă era? Chiar aşa, ce dacă? 

2 

Parcă în spatele maşinii Dariei - un Prius - şi străbătu doar 
jumătate din distanţa până la uşa micuţei şi drăguţei case în stil Cape 
Cod a Amandei, când Daria ieşi, nu tocmai alergând şi străduindu-se 
să nu plângă. 

- Slavă Domnului că ai ajuns, zise ea şi, când Lisey văzu 
sângele de pe mâinile Dariei, se gândi din nou la buli, se gândi la 


viitorul său soţ ieşind din întuneric şi ţinând spre ea mâna ui, numai 
că aceasta nu mai arăta ca o mână. 

- Daria, ce... 

- A făcut-o din nou! Tâmpită aia s-a tăiat din nou! N-am făcut 
decât să merg până la baie... am lăsat-o bând ceai în bucătărie... 

„Te descurci, Manda", am spus... şi... 

- Stăpâneşte-te, îi zise Lisey, forţându-se să pară calmă. Ea 
întotdeauna fusese cea calmă sau cea care afişa faţa aceea; faţa care 
spunea lucruri precum Stăpâneşte-te sau Poate că nu-i aşa de rău. 
Dar asta nu trebuia să fie datoria celui mai mare dintre copii? Ei bine, 
poate că nu, dacă acesta se dovedea a fi un descreierat cu totul fotat. 

- O, n-o să moară, dar să vezi ce dezastru, zise Daria, începând 
totuşi să plângă. Sigur, acum că-s aici, dă-i drumul, gândi Lisey. Nu vă 
trece niciodată prin gând că micuța Lisey ar putea avea şi ea 
problemele ei, nu-i aşa? 

Daria îşi suflă mai întâi o nară şi apoi pe cealaltă jos, pe peluza 
tot mai întunecată a Amandei, cu două sunete de trombon nu tocmai 
feminine. 


- Ce dezastru înfricoşător, poate că ai dreptate, poate că 
răspunsul potrivit e un loc ca Greenlawn... dacă-i particular, desigur... 
şi discret... Pur şi simplu nu ştiu... poate reuşeşti să faci tu ceva cu ea, 
probabil că poţi, pe tine te ascultă, te-a ascultat întotdeauna, eu sunt 
la capătul puterilor... 

- Hai, Daria, zise Lisey liniştitor. 

Şi iată o revelaţie: nu-şi dorea de fapt câtuşi de puţin ţigări. 

Ţigările erau meteahna zilei de ieri. Ţigările erau la fel de 
moarte ca răposatul ei soţ, căzut la pământ în timpul unei lecturi 
publice în urmă cu doi ani şi decedat la scurt timp după aceea într-un 
spital din Kentucky, bul, sfârşit. Ce-şi dorea să ţină în mână nu era o 
Salem Light, ci mânerul cazmalei aceleia de argint. 

Existau consolări pe care nici măcar nu trebuia să le aprinzi. 


3 

E un bul, Lisey! 

O auzi din nou când aprinse lumina în bucătăria Amandei. ŞI-I 
văzu din nou, venind spre ea peste peluza umbroasă din spatele 
apartamentului ei din Cleaves Mills. Scott care putea fi nebun, Scott 
care putea fi curajos, Scott care putea fi amândouă în acelaşi timp, 
date fiind circumstanţele potrivite. 

Și nu doar orice bul, ci un bul de sânge! 

In spatele apartamentului unde ea-l învățase să fută şi el o 
învățase să spună fotare şi se învăţaseră unul pe celălalt să aştepte, 
să aştepte, să aştepte să se schimbe vântul. Scott înaintând anevoie 


prin mirosul greu, greu de flori amestecate, pentru că aproape venise 
vara şi nu foarte departe se aflau serele Parks şi fantele de aerisire 
erau deschise pentru a lăsa să intre aerul de noapte. Scott ieşind din 
toată acea exalare parfumată, din noaptea aceea de primăvară târzie, 
şi intrând în lumina revărsată prin uşa din spate, în cadrul căreia 
stătea ea. Nervoasă foc pe el, dar nu chiaratât de nervoasă; de fapt, 


aproape pregătită să se împace. In definitiv, nu era prima oară 
când era lăsată să aştepte (deşi el n-o făcuse niciodată) şi i se mai 
întâmplase să-i vină iubiții beţi la întâlnire (inclusiv el). Şi, oh, când îl 
văzuse.., 

Primul ei bul de sânge. 

lar acum uite încă unul. Bucătăria Amandei era drapată şi 
mânjită şi stropită cu ceea ce lui Scott îi făcea uneori plăcere să 
numească - de obicei într-o proastă imitație a lui Howard Cosell? „vin 
de Bordeaux". Picături roşii se întindeau şi pe tejgheaua galbenă a 
mobilei de bucătărie Formica; o dâră împodobea sticla cuptorului cu 
microunde; pe linoleum erau pete mici şi mari şi chiar o urmă de 
picior. Un prosop de vase aruncat în chiuvetă era îmbibat de sânge. 

Lisey se uită la toate acestea şi îşi simţi inima cum accelerează. 

Era normal, îşi spuse ea; aşa reacţionau oamenii la vederea 
sângelui. 

Plus, ea se afla la capătul unei zile lungi şi obositoare. Lucru/ pe 
care trebuie să-l ţii minte este că arată fără-ndoială mai rău decât 
este cu adevărat. Poţi fi sigură că a mânjit totul cu sânge intenţionat - 
simțul dramatic al Amandei n-a avut niciodată de suferit. Şi ai văzut 
lucruri şi mai rele, Lisey. Ceea ce şi-a făcut la buric, de pildă. Sau 
Scott demult, în Cleaves. Bine? 

- Poftim? întrebă Daria. 

- N-am spus nimic, răspunse Lisey. 

Stăteau în pragul uşii şi se uitau la nefericita lor soră mai mare, 
care şedea la masa din bucătărie - de asemenea acoperită cu folie 
galbenă stil Formica - cu capul aplecat şi cu părul căzut peste faţă. 

- Ba da, ai spus „bine". 

- Bine, am spus bine, replică Lisey ţâfnoasă. Mama-bună zicea 
că oamenii care vorbesc singuri au bani la bancă. 

lar ea avea. Mulțumită lui Scott, avea cu puţin peste sau cu 
puţin sub douăzeci de milioane, în funcţie de oscilaţiile biletelor de 
trezorerie sau ale anumitor acţiuni. 


Note: 

1 Howard William Cosell (născut Cohen, 1918-1995) - 
jurnalist sportiv american de televiziune, cunoscut pentru 
comentariile sale acide şi neobişnuit de elevate (n. tr.). 


83 

Totuşi, gândul la bani nu părea să aibă multă consistenţă când 
te aflai într-o bucătărie mânjită cu sânge. Lisey se întrebă dacă Mandy 
nu folosise niciodată propriile excremente doar pentru că nu-i trecuse 
ideea prin minte. In cazul ăsta trebuia mulţumit cerului pentru un 
asemenea noroc, nu? 

- Ai dus cuţitele de aici? o întrebă pe Daria, sotto voce. 

- Sigur că da, zise aceasta cu indignare..., dar pe aceeaşi voce 
joasă. A făcut-o cu cioburi din ceaşcă, Lisey. In vreme ce eu mă 
uşuram. 

Lisey îşi dăduse singură seama de asta şi-şi făcuse deja o notiţă 
mentală să meargă la Wal-Mart după un set nou imediat ce i se ivea 
ocazia. Galben-canar, dacă era posibil, ca să se asorteze cu restul 
bucătăriei, însă cea mai importantă cerinţă era să fie ceşti din plastic, 
cu mici abţibilduri lipite pe ele pe care să scrie INCASABIL. 

Ingenunche lângă Amanda şi dădu să-i ia mâna. Daria zise: 

- Acolo s-a tăiat, Lise. Pe ambele palme. 

Cu gesturi foarte blânde, Lisey scoase mâinile Amandei din 
poală. Le întoarse cu palmele în sus şi se crispa. Tăieturile începeau 
să se închidă, însă tot îi făceau stomacul ghem. Şi, sigur că da, o 
făceau să se gândească la Scott cum ieşea el din întunericul văratic şi 
cum întindea mâna udă ca pe o ofertă de dragoste afurisită, un act de 
căinţă pentru teribilele păcate de a se fi îmbătat şi de a fi uitat că 
aveau întâlnire. Pfui, şi ziceau că nebun e Cole? 

Amanda se tăiase pe diagonală de la baza degetelor mari spre 
baza degetelor mici, retezând liniile inimii, ale iubirii şi toate celelalte 
linii de pe traseu. Lisey înţelegea cum îşi tăiase prima palmă, dar pe a 
doua? Aia trebuia să fi fost cu adevărat o provocare (după cum se 
spunea). Dar reuşise s-o facă, iar apoi pornise într-un tur al bucătăriei 
ca o femeie care pune glazura pe un tort aiuritor - Hei, uit' la mine! 
Uit' la mine! Nu tu eşti a mai nebună fetişcană, ci eu! 

Manda, a mai nebună fetişcană, poți fi sigură! Şi-n tot acest 
timp, Daria fusese la toaletă, unde storsese puţină limonada şi-şi 
tamponase bătrânul tufiş, bravo, Amanda, eşti de asemenea a mai 
iute fetişcană, ca un diavol. 


- Daria - pe astea nu le mai putem rezolva cu apă oxigenată şi 
plasturi, dragă. Trebuie dusă la Urgenţe. 

- O, căcat împuţit, făcu Daria cu supărare şi reîncepu să plângă. 

Lisey se uită la faţa Amandei, care era încă abia vizibilă prin 

aripile părului. 

- Amanda, zise ea. 

Nimic. Nicio mişcare. 

- Manda. 


Nimic. Capul Amandei căzu ca al unei păpuşi. B/estemat sd fie 
Charlie Corriveau! gândi Lisey. B/lestemat sd fie fotatul ăla de franțuz 
Corriveau! Dar sigur că dacă n-ar fi fost „Maţe Fripte", ar fi fost 
altcineva sau altceva. Pentru că Amandele din lumea asta pur şi 
simplu aşa erau făcute. Te tot aşteptai să cadă şi să ţi se părea un 
miracol că n-o făceau şi, în cele din urmă, miracolul se sătura să se 
repete şi cădeau şi făceau o criză şi mureau. 

- Manda-iepuraş! 

Acel apelativ infantil fu cel care sparse în sfârşit gheaţa. 

Amanda ridică încet capul. Şi ceea ce văzu Lisey pe faţa ei nu 
era absenţa însângerată şi ameţită la care se aşteptase (da, buzele 
Amandei erau complet roşii, iar asta cu siguranţă nu se datora rujului 
Max Factor), ci mai degrabă expresia luminoasă, copilărească, 
şăgalnică de aroganță şi rea-voinţă, cea care însemna că Amanda 
Luase Iniţiativa şi că cineva avea să se trezească în lacrimi. 

- Bul, şopti ea, şi temperatura interioară a lui Lisey Landon păru 
să scadă într-o clipă cu zece grade. 

O duseră în sufragerie, Amanda umblând docilă între ele, şi o 
aşezară pe canapea. Apoi Lisey şi Daria se duseră înapoi în uşa 
bucătăriei, de unde o puteau supraveghea şi totuşi să se consulte fără 
a fi auzite. 

- Ce ţi-a spus, Lisey? Eşti albă ca o afurisită de fantomă. 


Lisey îşi dorea ca Daria să fi spus „ca varul". Nu-i plăcea să 
audă cuvântul fantomă, mai ales acum, că apusese soarele. Stupid, 
dar adevărat. 

- Nimic, zise ea. Ei bine... bu! Cum ar fi: „Bu! Lisey, sunt 
acoperită de sânge, ce zici de asta?" Uite, Darl, să ştii că nu eşti 
singura sub stres. 

- Dacă o ducem la Urgenţe, ce or să-i facă? Or s-o ţină sub 
supraveghere ca pe sinucigaşi sau aşa ceva? 

- S-ar putea, recunoscu Lisey. Avea mintea limpede acum. 
Cuvântul acela, acel bu/, avusese asupra ei ciudatul efect al unei 
palme, sau al unei adieri de săruri mirositoare. Sigur c-o şi speriase de 
moarte, dar... dacă Amanda avea să-i spună ceva, Lisey voia să afle 
ce era. Avea senzaţia că toate lucrurile care i se întâmplaseră, poate 
chiar şi telefonul lui „Zack McCool", erau cumva unite de... de ce? De 
fantoma lui Scott? Ridicol. De bulul de sânge al lui Scott, atunci? Ce 
zici de asta? 

Sau de lunganul lui? Arătarea cu nesfârşita parte pestriță? 

Nu exista, Lisey, n-a existat niciodată în afara imaginaţiei lui... 

care era uneori destul de puternică să se răsfrângă asupra celor 
apropiați lui. Destul de puternică să te facă să te simţi neliniştită dacă 
mâneai fructe după lăsarea întunericului, de pildă, chiar dacă ştiai că 


nu era decât o superstiție copilărească de care el nu se lepădase 
niciodată pe de-a întregul. lar lunganul era şi el ceva asemănător. Ştii 
asta, nu? 

O ştia? Atunci de ce, când încerca să ia ideea în calcul, i se 
părea că un fel de ceaţă i se furişează peste gânduri, întrerupându-le? 

De ce-i spunea vocea lăuntrică să tacă? 

Daria se uita la ea cu o privire ciudată. Lisey îşi adună forţele şi 
se întoarse la momentul prezent, la oamenii din prezent, la problema 
prezentă. Şi observă pentru întâia oară cât de obosită arăta Daria: 
liniile săpate în jurul gurii şi cearcănele întunecate de sub ochi. O 
prinse de braţe, neplăcându-i cât de osoase păreau şi neplăcându-i 
nici uşurinţa cu care bretelele sutienului ei îi alunecară printre 
degetele mari şi adânciturile prea mari dintre omoplaţii surorii sale. îşi 
amintea invidia cu care îşi urmărise surorile mai mari cum plecau la 
liceul Lisbon, căminul Ogarilor Cenugşii. 

Acum Amanda intra în şaizeci de ani, iar Darl o urma, nu la 
mare depărtare. Deveniseră hoaşte bătrâne, într-adevăr. 


- Dar ascultă, dragă, îi zise Dariei, ei nu-i spun supraveghere a 
sinucigaşilor - asta ar fi o răutate. li spun pur şi simplu observare. 

Nu era sigură de unde o ştia, însă era aproape convinsă de 
afirmaţie. 

- li ţin acolo douăzeci şi patru de ore, cred. Poate patruzeci şi 
opt. 

- Pot s-o facă fără permisiune? 

- Dacă persoana n-a comis o crimă şi n-a fost adusă de poliţişti, 
cred că nu. 

- Poate ar fi mai bine să-ţi suni avocatul şi să te asiguri. Tipul 
din Montana. 

- II cheamă Montano, nu-i din Montana, şi probabil că acum e 
acasă. Numărul de acolo nu-i listat. II am în agenda personală, dar am 
lăsat-o acasă. Cred că dac-o ducem la Stephens Memorial în No 
Soapa, n-o să avem probleme. 

No Soapa, aşa făceau localnicii referire la Norway-South Paris 
din învecinatul district Oxford, orăşele care se întâmpla de asemenea 
să se afle la distanţă de o zi cu maşina de locuri cu nume exotice 
precum Mexic, Madrid, Gilead, China şi Corint. Spre deosebire de 
spitalele orăşeneşti din Portland şi Lewiston, Stephens Memorial era 
un locşor liniştit. 

- Cred c-or să-i bandajeze mâinile şi să ne lase s-o aducem 
acasă fără prea multe probleme. 

Lisey pregetă. 

- Dacă. 

- Dacă? 


- Dacă vrem s-o aducem acasă. Şi dacă ea vrea să vină. Adică, 
n-o să minţim sau n-o să născocim cine ştie ce poveste complicată, 
bine? Dacă ne întreabă - şi sunt sigură c-o vor face - o să le spunem 
adevărul. Da, a mai făcut-o înainte când s-a simţit deprimată, dar nu 
durează mult timp. 

- Cinci ani nu e atât de... 

- Totul e relativ, spuse Lisey. Şi ea poate da explicaţii cum că 
iubitul cu care a fost mai mulţi ani tocmai a venit în oraş cu o nevastă 
nou-nouţă şi că asta a făcut-o să se simtă de tot rahatul. 

- Şi dacă n-o să vorbească? 


- Dacă n-o să vorbească, Darl, cred c-or s-o ţină cel puţin 
pentru douăzeci şi patru de ore, dar asta cu permisiunea amânaurora. 

Adică, vrei s-o ştii înapoi aici cât timp încă mai călătoreşte cu 
mintea pe alte planete? 

Daria se gândi la asta, suspină şi scutură din cap. 

- Cred că multe dintre astea depind de Amanda, zise Lisey. 
Primul pas e s-o curăţăm. O să intru eu însămi sub duş cu ea, dacă se 
ajunge până acolo. 

- Mda, făcu Daria, trecându-şi mâna prin părul tuns scurt. Cred 
că asta-i ceea ce trebuie să facem. 

Pe nepusă masă, căscă. Fu o căscătură uluitor de mare, una 
care i-ar fi scos la vedere amigdalele dacă ar mai fi avut vreuna. Lisey 
mai aruncă o privire la cearcănele întunecate de sub ochii ei şi-şi dădu 
seama de ceva ce ar fi priceput mai devreme dacă n-ar fi fost 
telefonul lui „Zack. 

O apucă din nou de braţe, uşor, dar insistent. 

- Nu astăzi te-a sunat doamna Jones, nu-i aşa? 

Daria clipi spre ea cu surprindere, ca o bufniţă. 

- Nu, dragă, zise ea. /eri. leri după-amiază târziu. Am venit, am 
bandajat-o cât de bine am putut şi am stat trează cu ea aproape toată 
noaptea. Nu ţi-am spus asta? 

- Nu. Credeam că toate s-au întâmplat astăzi. 

- Prostuţa de Lisey, făcu Daria, şi zâmbi fără vlagă. 

- De ce nu m-ai sunat mai devreme? 

- N-am vrut să te deranjez. Faci atât de multe pentru noi. 

- Nu-i adevărat, ripostă Lisey. 

O durea întotdeauna când Daria sau Cânta (sau chiar Jodotha, 
la telefon) spuneau bazaconii din astea. Ştia că era o nebunie, dar 
nebunie sau nu, aşa se întâmpla. 

- Sunt doar banii lui Scott. 

- Nu, Lisey. Tu eşti. întotdeauna tu. 

Daria ezită o secundă, apoi scutură din cap. 


- Nu contează. Ideea e c-am crezut c-o s-o scoatem la capăt 
doar noi două. Am greşit. 


- Manda. 

Nimic. 

- Manda-iepuraş? 

Ce mama mă-sii, înainte funcţionase! 

Şi da, Amanda ridică fruntea. 

- Ce. Ce vrei. 

- Trebuie să te ducem la spital, Manda-iepuraş. 

- Eu. Nu. Vreau. Să merg. Acolo. 

Deja de la jumătatea scurtului, dar chinuitorului răspuns, Lisey 
începu să clatine din cap şi să desfacă bluza pătată de sânge a 
Amandei. 

- Ştiu, dar sărmanele tale mâini au nevoie de mai multă îngrijire 
decât le putem oferi eu şi Daria. întrebarea acum e dacă vrei sau nu 
să te întorci aici sau să rămâi peste noapte la spitalul din No Soapa. 

Dacă vrei să te întorci, te alegi cu mine pe post de colegă de 
cameră. 

Și poate o sd discutăm despre buli în general şi despre bulii de 
sânge în particular. 

- Ce spui, Manda? Vrei să te întorci acasă sau crezi c-ar trebui 
să stau o vreme la St Steve? 

- Vreau. Să. Mă întorc. Aici. 

Când Lisey o îndemnă să se ridice în picioare ca să-i poată da 
jos pantalonii, Amanda se ridică fără a se opune, însă părea să 
studieze plafoniera. Dacă asta nu era ceea ce psihiatra ei numise 
„semicatatonie", pentru Lisey era totuşi mult prea aproape de aşa 
ceva, şi se simţi profund uşurată când următoarele cuvinte ale 
Amandei semănară mai mult cu acelea ale unei fiinţe umane şi mai 
puţin cu ale unui robot: 

Lisey îşi sărută sora pe obraz, o strânse în braţe, apoi se duse la 
Amanda şi se aşeză lângă ea pe canapea. 


- Dacă mergem... undeva... de ce mă dezbraci? 

- Pentru că trebuie să faci un duş, zise Lisey, conducând-o spre 
baie. Şi-ţi trebuie haine curate. Astea sunt... murdare. 

Aruncă o privire în spate şi o văzu pe Daria cum strânge de pe 
jos bluza şi pantalonii. Amanda, între timp, păşea spre baie cu destulă 
docilitate, însă imaginea surorii sale care se îndepărta îi strânse inima 
lui Lisey. Reacţia aceasta nu i-o trezi corpul plin de cicatrice şi cruste, 
ci mai degrabă turul boxerilor albi şi simpli pe care-i purta. Ani întregi 
Amanda purtase boxeri bărbăteşti; se potriveau cu corpul ei deşirat, 


erau chiar sexy. In seara aceea, pe partea stângă a boxerilor avea o 
pată de un maro noroios. 

O, Manda, gândi Lisey. O, draga mea. 

Apoi dispăru prin uşa băii, o radiografie antisocială îmbrăcată în 
sutien, chiloţi şi ciorapi albi înalţi. Lisey se întoarse spre Daria. Daria 
era acolo. Pentru o clipă, se aflară acolo şi toţi anii şi toate vociferările 
din casa Debusher. Apoi Lisey se întoarse şi intră în baie după cea pe 
care cândva o numise „sor-mea a mare Manda-iepuraş", care nu făcea 
decât să stea pe covoraş cu privirea în pământ şi cu mâinile lăsate 
moi pe lângă corp, aşteptând să fie dezbrăcată până la capăt. 

Când se întinse după încuietoarea sutienului ei, Amanda se 
întoarse brusc şi o prinse de braţ. Avea mâinile oribil de reci. Pentru o 
clipă, Lisey fu convinsă că Sor-mea a Mare Manda-iepuraş era pe cale 
să deşerte tot sacul, bulii de sânge şi tot restul. In schimb, se uită la 
ea cu ochi de o claritate perfectă, perfect prezenți, şi spuse: 

- Charles al meu s-a însurat cu alta. 

Apoi îşi lipi fruntea rece ca gheaţa de umărul lui Lisey şi începu 
să plângă. 


6 
Restul acelei seri îi reaminti lui Lisey de ceea ce Scott obişnuia 
să numească Regula Landon a Vremii Rele: când hotărai să rămâi 


acasă, aşteptându-te ca uraganul să se îndrepte către mare, 
acesta rămânea pe uscat şi-ţi lua acoperişul de pe casă. Când te 
trezeai devreme pentru a închide uşile şi geamurile pentru a te feri de 
viscol, cădea doar câte un fulg răzleţ de zăpadă. 

Care-i ideea, atunci? întrebase Lisey. Stăteau împreună în pat 
un pat anume, unul dintre cele de la început - îmbrăţişaţi şi epuizați 
după o partidă de amor, el cu una dintre Herbert Tareyton ale sale şi o 
scrumieră pe piept, în vreme ce afară şuiera un vânt puternic. 

Ce pat, ce vânt, ce furtună sau ce an, astea nu şi le mai 
amintea. 

Ideea e SCOPN, răspunsese el - asta îşi amintea, deşi la început 
crezuse fie că auzise greşit, fie că înţelesese greşit. 

Scoln? Ce-i scoln? 

El îşi stinsese ţigara şi pusese scrumiera pe masa de lângă pat. 
li luase faţa în mâini, acoperindu-i urechile şi izolând-o pentru o clipă 
de lume cu palmele. O sărutase pe buze. Apoi îşi luase mâinile ca să-l 
poată auzi. Scott Landon voia întotdeauna să fie auzit. 

SCOPN, iubimeu - Strânge Chingile Oricând Pare Necesar. 

Ea răsucise asta în minte - nu era ageră în gândire ca el, dar de 
obicei ajungea la destinaţie - şi-şi dăduse seama că SCOPN era ceea 
c^ el numea acronim. Strânge Chingile Oricând Pare Necesar, li 


plăcea. Era cam caraghios, ceea ce o făcuse să-i placă şi mai mult. 
începuse să râdă. 

Scott râsese cu ea şi, nu peste mult timp, era înăuntrul ei la fel 
cum ei erau înăuntrul casei în vreme ce vântul întețit bubuia şi se 
zbătea afară. 

Cu Scott râsese întotdeauna mult. 


7 

Vorbele lui despre cum te ocolea viscolul când te pregăteai să-l 
întâmpini îi trecură prin gând de mai multe ori înainte ca scurta lor 
excursie la Urgenţe să se încheie şi ele să se întoarcă la căsuţa în stil 
Cape Cod a Amandei, dintre Castle View şi Harlow Deep Cut. Pentru 
început, Amanda ajutase la îmbunătăţirea situaţiei, 


înseninându-se considerabil. Morbid sau nu, Lisey continuă să 
se gândească la felul cum uneori un bec aproape ars luminează 
puternic preţ de o oră sau două înainte să se stingă definitiv. 
Schimbarea aceasta în bine începu sub duş. Lisey se dezbrăcă şi intră 
alături de sora ei, care stătu la început cu umerii căzuţi şi cu braţele 
atârnându-i pe lângă corp, ca ale unei maimuțe. Apoi, cu toate că roti 
încet robinetul şi manevră cu cea mai mare grijă duşul mobil, Lisey 
reuşi să dea cu apă caldă direct pe palma stângă crestată a Amandei. 

- Au! Au! strigă Manda, trăgându-şi mâna. Asta m-a durut, 
Lisey! 

Ai grijă încotro îndrepţi treaba aia, bine? 

Lisey răspunse pe exact acelaşi ton - Amanda nu s-ar fi aşteptat 
la altceva, chiar dacă erau amândouă în fundul gol - dar o bucură să 
audă furia din glasul surorii sale. Era un semn de trezire. 

- Ei, te rog frumos să mă ierţi, dar nu eu am încercat să-mi spăl 
mâna cu săpun făcut din sticlă. 

- Păi, pe e/ chiar nu aveam cum să-l spăl, nu? întrebă Amanda, 
apoi declanşa o avalanşă de invective uluitoare îndreptate spre 
Charlie Corriveau şi spre noua lui soţie - un amestec de obscenităţi 
adulte şi inocente înjurături infantile care o umplu pe Lisey de 
stupoare, amuzament şi admiraţie. 

Când făcu pauză să respire, Lisey zise: 

- Un muist cu căcat la gură, nu? Măi să fie! 

Amanda ripostă cu asprime: 

- Du-te-n mă-ta şi tu, Lisey. 

- Dacă vrei să te întorci acasă, în locul tău n-aş folosi prea 
multe cuvinte din astea cu doctorul care-ţi va trata mâinile. 

- Crezi că-s proastă, nu? 

- Nu. Nu cred. Doar că... ar ajunge să spui că-l urăşti. 

- lar îmi sângerează mâinile. 


- Mult? 

- Numai puţin. Cred c-ar trebui să pui nişte vaselină pe ele. 

- Serios? N-o să doară? 

- Iubirea doare, zise Amanda solemn... apoi scoase un râs 
fornăit care-i însenină lui Lisey sufletul. 


Pe când ea şi cu Daria o urcară în BMW-ul lui Lisey şi porniră la 
drum spre Norway, Manda o întreba deja despre cum înainta cu 
munca la studio, aproape ca şi când ar fi fost sfârşitul unei zile 
normale. Lisey nu pomeni de telefonul lui „Zack McCool", dar le 
povesti despre „lke se întoarce acasă" şi cită singurul rând de text: 
„lke se întoarse acasă cu un bum, şi totul fu bine. BUL! SFARŞIT!” 

Voia să folosească cuvântul acela, acel bul, în prezenţa lui 
Mandy. 

Voia să vadă cum va reacţiona. 

Daria răspunse prima. 

- Te-ai măritat cu un bărbat foarte ciudat, Lisa, zise ea. 

- Spune-mi ceva ce nu ştiu, iubire. 

Lisey aruncă o privire în retrovizor şi o văzu pe Amanda care 
şedea singură pe bancheta din spate. într-o splendoare solitară., ar fi 
spus mama-bună. 

- Tu ce crezi, Manda? 

Amanda ridică din umeri şi, la început, Lisey crezu că acela 
avea să fie singurul ei răspuns. Apoi veni avalanşa. 

- Aşa era el, atâta tot. Am mers odată cu el până-n oraş - el 
trebuia să treacă pe la papetărie şi mie-mi trebuiau pantofi noi, ştiţi, 
pantofi buni la mers pe care să-i pot purta în pădure la drumeţii, 
pentru aşa ceva. Şi s-a întâmplat să trecem pe lângă Auburn Novelty. 
El nu-l mai văzuse şi n-a mai fost cale de întoarcere, a trebuit 
neapărat să intre. Era ca un copil de zece ani! Mie-mi trebuiau tenişi 
Eddie Bauer ca să mă pot plimba prin pădure fără să mă umple 
urzicile de băşici, iar e/ nu voia decât să cumpere tot magazinul ăla 
afurisit. Pudră dătătoare de mâncărimi, aparate cu electroşocuri mici, 
din acelea pe care le pui în palmă ca să-i curentezi pe oameni când 
dai mâna cu ei, gumă de mestecat cu piper, vomă de plastic, ochelari 
cu raze X, tot ce-ţi mai trece prin gând, le pusese pe toate morman pe 
tejghea lângă acadelele alea pe care, când le sugeai, ieşea la iveală o 
femeie dezbrăcată. Trebuie să fi dat o sută de dolari pe toate 
raheturile alea nebuneşti fabricate în Taiwan, Lisey. Ţi-aduci aminte? 

îşi aducea. Cel mai mult îşi amintea cum arătase când se 
întorsese acasă-n ziua aceea, cu braţele pline de pungi pe care erau 
imprimate 


desene cu feţe zâmbitoare şi înscrisul DE RASU' LUMII. Cât de 
plini de culoare îi fuseseră obrajii. Şi raheturi le spusese şi el, nu 
rahaturi ci raheturi, acela era un cuvânt pe care-l împrumutase de la 
ea, dacă vă vine să credeţi. Ei bine, trocu-i negoţ cinstit, aşa-i plăcuse 
mamei-bune să susţină, cu toate că rahet fusese cuvântul tatălui lor, 
la fel cum Dandy Dave fusese cel care le spunea uneori oamenilor că 
un lucru n-a fost bun de nimic, aşa că l-am dat cât colo. Cât de mult îi 
plăcuse asta lui Scott, spunea că avea o greutate când îţi ieşea pe 
gură, o greutate pe care /-am aruncat ori chiar l-am azvârlit nu puteau 
niciodată spera să aibă. 

Scott cu capturile sale din balta cu cuvinte, din balta cu poveşti, 
din balta cu mituri. 

Scott fotatul Landon. 

Uneori, trecea o zi întreagă fără să se gândească la el sau să-i 
simtă lipsa. De ce nu? Avea o viaţă destul de plină şi, sincer, deseori 
fusese greu de suportat şi greu de înţeles. Un proiect, ar fi spus 
bătrânii yankei precum propriul ei tată. Şi apoi, uneori venea o zi, una 
cenuşie (sau una însorită), când îi simţea atât de crunt lipsa, încât se 
simţea goală pe dinăuntru, nici pe departe o femeie, ci un copac mort, 
plin de recea suflare de noiembrie. Aşa se simţea şi acum, îi venea să- 
i strige numele, să-i strige să se-ntoarcă acasă, şi o durea sufletul la 
gândul anilor ce o aşteptau şi se întreba la ce era bună iubirea dacă 
acela era rezultatul, la numai zece secunde de o asemenea senzaţie. 


8 

Starea mai animată a Amandei fu primul lucru bun. 

Munsinger, doctorul de gardă, care nu era un veterinar 
încărunţit, fu al doilea. Nu părea la fel de tânăr ca Jantzen, medicul pe 
care-l întâlnise Lisey în ultimele faze ale bolii lui Scott, dar dacă ar fi 
fost trecut bine de treizeci de ani, ar fi fost surprinsă. 


Al treilea lucru bun - deşi n-ar fi crezut niciodată dacă i-ar fi 
spus cineva înainte - fu sosirea victimelor accidentului auto petrecut 
la câţiva kilometri mai încolo, în Sweden. 

Nu erau acolo când ea şi cu Daria o escortară pe Amanda în 
secţia de Urgenţe a spitalului Stephens Memorial; atunci, sala de 
aşteptare era goală, cu excepţia unui puşti de zece ani sau aşa ceva şi 
a mamei lui. Puştiul avea o iritaţie şi mama îl tot apostrofa să nu se 
scarpine. Incă-l mai apostrofa când fură chemaţi amândoi în camera 
de consultaţie. Cinci minute mai târziu, puştiul reapăru cu bandaje pe 
braţe şi o expresie sumbră pe faţă. Mama avea câteva tuburi cu 
mostre de unguent şi încă mai bătea din gură. 

infirmiera strigă numele Amandei. 

- Doctorul Munsinger te poate consulta acum, dragă. 


Pronunţă ultimul cuvânt în manieră Mâine, aşa încât ieşi d'aga. 

Amanda întoarse mai întâi spre Lisey, apoi spre Daria, cu 
privirea sa superioară şi rumenă-n obrajii ca o adevărată regină 
Elizabeth. 

- Prefer să merg singură, zise ea. 

- Sigur că da, Eminenţa Ta Misterioasă, făcu Lisey şi scoase 
limba. 

In momentul acela nu-i păsa dac-o ţineau pe nesuferita aia 
sfrijită o noapte, o săptămână sau un an şi o zi. Cui îi păsa ce şoptise 
Amanda la masa din bucătărie atunci când Lisey se lăsase în genunchi 
lângă ea? Probabil că fusese bu!, aşa cum îi spusese Dariei. 

Şi, chiar dacă fusese celălalt cuvânt, îşi dorea într-adevăr să se 
întoarcă acasă la Amanda, să doarmă în aceeaşi cameră cu ea şi să-i 
respire aburii nebuniei când avea un pat comod acasă la ea? Fotatul 
asta de caz e-nchis, iubimeu, ar fi spus Scott. 

- Adu-ţi aminte doar ce trebuie să spui, o sfătui Daria. Te-ai 
enervat şi te-ai tăiat fiindcă el nu era acolo. Acum te simţi mai bine. 

Ţi-a trecut. 

Amanda îi oferi Dariei o privire pe care Lisey nu reuşi s-o 
citească. 

- Aşa-i, zise ea. Mi-a trecut. 


9 

Victimele accidentului rutier din orăşelul numit Sweden sosiră la 
scurtă vreme după aceea. Lisey nu l-ar fi considerat lucru bun dacă 
vreunul dintre ei ar fi fost grav rănit, însă nu părea să fie cazul. 

Toţi umblau pe picioarele lor, iar doi dintre bărbaţi râdeau chiar 
din cine ştie ce pricină. Numai unul dintre ei - o fată cam de 
şaptesprezece ani - plângea. Avea sânge în păr şi muci pe buza de 
sus. Cu toţii erau şase, aproape sigur din două vehicule diferite, şi un 
iz de bere venea dinspre cei doi bărbaţi care râdeau, dintre care unul 
părea să aibă un braţ scrântit. Sextetul era însoţit de dpi tehnicieni 
medicali care purtau peste hainele civile jachete ale East Stoneham 
Rescue şi de doi ofiţeri: unul de la poliţia statală şi unul de la districtul 
Mounty. Dintr-odată, micuța sală de aşteptare a secţiei de Urgenţe 
păru plină până la refuz. Infirmiera care-i spusese dragă Amandei îşi 
iţi capul afară ca să arunce o privire şi, un moment mai târziu, tânărul 
doctor Munsinger făcu la fel. Nu la mult timp după aceea, adolescenta 
intră într-o criză zgomotoasă de isterie, anunțând lumea întreagă că 
mama ei vitregă o va ucidiza. Câteva clipe mai târziu, infirmiera veni 
s-o ia (nu-i spuse adolescentei isterice dragă, observă Lisey), apoi 
Amanda ieşi din CAMERA DE CONSULTAŢII 2, ducând şi ea 
neîndemânatic tuburi de mărimea unor mostre. Din buzunarul stâng al 
jeanşilor lălâi îi ieşeau două reţete împăturite. 


- Cred că putem pleca, zise ea, tot pe tonul acela superior de 
Mare Doamnă. 

Lui Lisey, asta i se părea prea bine ca să fie adevărat, chiar şi 
punând la socoteală tinereţea doctorului de gardă şi proaspătul aflux 
de pacienţi, şi avea dreptate. Infirmiera ieşi pe jumătate din CAMERA 
DE CONSULTAŢII 2 ca un mecanic din cabina unei locomotive şi spuse: 

- Voi sunteţi surorile doamnei Debusher? 

Lisey şi Daria aprobară din cap. Vinovate de faptele 
menţionate, domnule judecător. 

- Doctorul ar vrea să discute cu voi câteva minute înainte să 
plecaţi. 


Cu aceasta, îşi trase capul înapoi în cameră, unde fata încă mai 
plângea cu suspine. 

De cealaltă parte a sălii de aşteptare, cei doi bărbaţi care 
miroseau a bere izbucniră din nou în râs, şi Lisey îşi spuse: Oricare ar 
fi problema lor, nu ei trebuie să fi provocat accidentul. Şi într-adevăr, 
poliţiştii păreau să se concentreze asupra unui băiat cu faţa palidă, 
cam de aceeaşi vârstă cu fata cu sânge în păr. Un alt băiat ocupase 
telefonul public. Avea un obraz adânc zgâriat, despre care Lisey era 
sigură că va avea nevoie de copci. Un al treilea îşi aştepta rândul să 
dea un telefon. Acesta nu avea nicio rană la vedere. 

Palmele Amandei fuseseră date cu o cremă albicioasă. 

- A zis că nu mă poate coase, pentru că s-ar desface imediat, le 
zise ea, aproape cu mândrie. Şi bănuiesc că bandajele n-ar sta la locul 
lor. Trebuie să nu-mi şterg treaba asta de pe ele - pfui, aşa-i că pute? - 
şi să le înmoi de trei ori pe zi în următoarele trei zile. Am o reţetă 
pentru cremă şi una pentru soluţia de înmuiere. A zis să-ncerc să nu- 
ndoi prea mult mâinile. Să ridic lucrurile cu degetele, aşa. 

Ciupi un exemplar preistoric al revistei People între degetul 
mare şi arătătorul de la mâna dreaptă, ridicându-l puţin, apoi îi dădu 
drumul. 

infirmiera apăru. 

- Doctorul Munsinger poate discuta acum cu voi. Una sau 
amândouă. 

Tonul ei spuse clar că nu era mult timp de irosit. Lisey şedea de 
o parte a Amandei, Daria de cealaltă. Se uitară una la alta peste ea. 

Amanda nu observă. Studia oamenii din celălalt capăt al 
camerei cu un interes nedisimulat. 

- Du-te tu, Lisey, zise Daria. Rămân eu cu ea. 


10 
infirmiera o conduse în CAMERA DE CONSULTATE 2, apoi se 
întoarse la fata care plângea cu suspine, cu buzele strânse 


atât de tare încât aproape că-i dispăruseră. Lisey se aşeză în 
singurul scaun din cameră şi aruncă o privire prelungă la singura 
fotografie din cameră: un cocker spaniei flocos pe un câmp plin de 
narcise galbene. După doar câteva momente (era convinsă că ar fi 
aşteptat mai mult, dacă n-ar fi fost un caz care trebuia rezolvat în doi 
timpi şi trei mişcări), doctorul Munsinger intră în mare grabă. închise 
uşa, izolând de cealaltă parte a ei suspinele zgomotoase ale 
adolescentei, şi-şi sprijini o fesă uscăţivă pe masa de consultaţii. 

- Eu sunt Hal Munsinger, spuse el. 

- Lisa Landon. 

întinse mâna. Doctorul Hal Munsinger o scutură scurt. 

- AŞ vrea să aflu mai multe despre situaţia surorii 
dumneavoastră - pentru dosar, ştiţi - dar, după cum sunt sigur că 
vedeţi, sunt puţin prins în corzi. Am chemat întăriri, dar până atunci, 
am una dintre serile alea aglomerate. 

- Vă sunt recunoscătoare pentru timpul pe care ni l-aţi putut 
dedica, zise Lisey şi ceea ce o făcea şi mai recunoscătoare era vocea 
calmă pe care o auzi ieşindu-i pe gură. Era o voce care spunea totul 
este sub control. Sunt dispusă să declar că sora mea Amanda nu 
reprezintă un pericol pentru propria-i persoană, dacă asta vă 
îngrijorează. 

- Ei bine, să ştiţi că şi asta mă îngrijorează puţin, mda, puţin, 
dar am să vă cred pe cuvânt în privinţa asta. Şi am s-o cred şi pe ea. 
Nu-i minoră şi, în orice caz, e foarte clar că n-a fost o încercare de 
sinucidere. 

Până acum, se uitase la ceva din dosarul său cu clemă. Acum 
ridică ochii spre Lisey, iar privirea lui era neliniştitor de pătrunzătoare. 

- Sau a fost? 

- Nu. 

- Nu. Pe de altă parte, nu-i nevoie să fii Sherlock Holmes ca să- 
ţi dai seama că acesta n-a fost primul caz de automutilare din partea 
surorii dumneavoastră. 

Lisey suspină. 


- Mi-a spus că urmează şedinţe de terapie, dar că terapeutul ei 
a plecat în Idaho. 

Idaho? Alaska? Marte? Cui îi pasă unde? Ideea e că tâmpită aia 
cu mărgele la gât a plecat. Cu voce tare, spuse: 

- Cred că acesta-i adevărul. 

- Trebuie să reînceapă terapia, doamnă Landon, bine? Cât mai 
degrabă. Automutilarea nu-i o sinucidere mai mult decât este 
anorexia, dar amândouă sunt tendințe sinucigaşe, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 


Scoase un carneţel din halatul alb şi începu să mâzgălească. 

- Vreau să vă recomand o carte dumneavoastră şi surorii 
dumneavoastră. Se numeşte Comportament tăios, de un om pe 
nume... 

- ...Peter Mark Stein, completă Lisey. 

Doctorul Munsinger ridică privirea, surprins. 

- A găsit-o soţul meu după ultima... după ceea ce domnul Stein 
numeşte... 

(bulul ei ultimul ei bul de sânge) 

Tânărul doctor Munsinger se uita la ea şi aştepta să-şi încheie 
propoziţia. 

(dă-i drumu' Lisey spune-o spune bul de sânge) 

îşi puse stăpânire pe gândurile dezlănţuite cu o pură forţă a 
voinţei. 

- După ceea ce Stein ar numi ultima ei exteriorizare. Asta-i 
cuvântul pe care-l foloseşte, nu-i aşa? Exteriorizare? 

Vocea sa era mai departe calmă, însă simţea mici cuiburi de 
sudoare în adânciturile tâmplelor. Pentru că vocea aceea lăuntrică 
avea dreptate. Fie că-i spuneai exteriorizare, fie bul de sânge, 
amândouă rezumau acelaşi lucru. Totu/ la fel. 

- Aşa cred, spuse Munsinger, dar au trecut mulţi ani de când 
am citit cartea. 

- Cum am apus, soţul meu a găsit-o şi a citit-o, după care m-a 
convins şi pe mine s-o citesc. O s-o caut prin casă şi o să i-o dau 
surorii mele, Daria. Şi mai avem o soră prin zonă. E la Boston acum, 
dar când se va întoarce, am să mă asigur c-o va citi şi ea. Şi o s-o 
ţinem sub supraveghere pe Amanda. Poate fi dificilă, dar o iubim. 


- Bine, mă declar mulţumit. 

îşi cobori fesa uscăţivă de pe masa de consultaţii. Hârtia care o 
acoperea foşni. 

- Landon. Soţul dumneavoastră era scriitorul. 

- Da. 

- Vă transmit condoleanţele mele. 

Acesta era unul dintre cele mai ciudate lucruri ale faptului că 
fusese căsătorită cu un om celebru, începea ea să descopere; 
trecuseră deja doi ani şi oamenii încă-i mai ofereau condoleanţe. 
Bănuia că la fel avea să se întâmple peste alţi doi ani. Poate chiar şi 
peste zece. 

Ideea era deprimantă. 

- Mulţumesc, domnule Munsinger. 

Acesta clătină din cap, apoi se întoarse la chestiunile clinice, 
ceea ce era o uşurare. 


- Cazuistica acestei afecţiuni la femeile mature este foarte 
slabă. 

Cel mai adesea întâlnim automutilare la... 

Fu exact atât timp cât îi trebui lui Lisey ca să şi-l imagineze că 
încheie cu: fetele ca aceea care nu mai termină cu smiorcăiala în 
cealaltă cameră, apoi se auzi un trosnet îngrozitor din sala de 
aşteptare, urmat de strigăte confuze. Uşa CAMEREI DE CONSULTAŢII 2 
fu dată de perete şi apăru infirmiera. Părea cumva mai mare, de parcă 
problemele o făcuseră să se umfle. 

- Doctore, puteţi veni? 

Munsinger nu se scuză, cu plecă pur şi simplu valvârtej. Lisey îl 
respectă pentru asta: SCOPN. 

Ajunse la uşă la timp să-l vadă pe bunul doctor fiind aproape 
doborât la pământ de adolescentă, care ieşise din CAMERA DE 
CONSULTAŢII 1 ca să vadă ce se întâmpla, apoi se lovi de o Amanda 
cu ochii mari cât cepele şi o trimise în braţele surorii sale cu atâta 
forţă, încât aproape că-şi pierdură echilibrul amândouă. Polițistul 
statal şi cel de la districtul Mounty stăteau în jurul băiatului aparent 
nerănit care aşteptase să dea un telefon. 

Acesta zăcea acum întins pe podea fie inconştient, fie doar 
căzut. 

Băiatul cu obrazul tăiat continua să vorbească la telefon de 
parcă 


nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta o făcu pe Lisey să se gândească 
la un poem pe care i-l citise cândva Scott - o poezie minunată >i 
înfiorătoare despre cum continua lumea să se-nvârtă fără să dea 
niciun 

semn de interes faţă de durerea pe care o îndurai. Cine-l 
scrisese? Eliot? Auden? Cel care scrisese şi poezia despre moartea 
miiraliorului de pe tanc? Scott i-ar fi putut spune. In momentul acela, 
ar fi dat toţi banii pe care-i avea numai să se poată întoarce spre el şi 
să-l întrebe care dintre ei scrisese acea poezie despre suferinţă. 

- Eşti sigură c-o să te descurci? întrebă Daria. 

Stătea în uşa deschisă a căsuţei Amandei mai târziu cu o oră 
sau aşa ceva, uşoara briză a nopţii de iunie suflându-i în jurul 
gleznelor şi frunzărind paginile unei reviste de pe măsuţa din hol. 

Lisey se încruntă. 

- Dacă mă mai întrebi asta încă o dată, o să te arunc în cap. 

O să ne descurcăm. Puţină ciocolată caldă - pe care o voi ajuta 
s-o bea, dat fiind că-i va fi greu să ţină cana în starea în ca... 

- Bun, făcu Daria. Având în vedere ce a făcut cu ultima. 

- Apoi, la culcare. Doar două fete bătrâne Debusher, fără un 
singur dildo pe care să-l împartă. 


- Foarte comic. 

- Mâine ne trezim odată cu soarele! Cafea! Cereale! Dă-m fuga- 
fuguţa să-i cumpărăm medicamentele! Ne-ntoarcem să-i înmuiem 
mâinile! Apoi, draga mea Daria, intri tu în serviciu! 

- Atâta vreme cât eşti sigură... 

- Sunt. Du-te acasă şi dă-i de mâncare pisicii. 

Daria îi aruncă o ultimă privire îndoielnică, urmată de un sărut 
scurt pe obraz şi specifica-i îmbrăţişare laterală. Apoi se îndreptă 

(rahet) 


11 

de-a lungul trotuarului spre maşinuţa ei. Lisey închise uşa, o 
încuie şi se uită prelung la Amanda, care şedea pe canapea într-o 
cămaşă de noapte din bumbac, părând liniştită şi calmă. Titlul unui 
vechi roman gotic îi trecu prin minte... unul pe care era posibil să-l fi 
citit în adolescenţă. Madam, vrei sd vorbeşti?! 

-Manda? spuse ea cu blândeţe. 

Amanda ridică privirea spre ea şi ochii ei albaştri de Debusher 
erau atât de larg deschişi şi plini de încredere, încât Lisey nu crezu c-o 
va putea face să vorbească despre ceea ce ea, Lisey, voia să audă: 

Scott şi buli, Scott şi bulii de sânge. Dacă Amanda ajungea 
singură la subiectul acesta, poate când aveau să stea întinse 
amândouă în întuneric, asta era un lucru. Dar s-o facă ea să ajungă 
acolo, după ziua pe care tocmai o încheia? 

Nici tu n-ai avut una mai prejos, micuța Lisey. 

Asta era adevărat, dar nu credea că ajungea pentru a-i da 
dreptul să spulbere pacea pe care o vedea acum în ochii Amandei. 

- Ce-i, micuță? 

- i-ar plăcea o cană de ciocolată caldă înainte de culcare? 

Amanda zâmbi. O făcu să întinerească mulţi ani. 

- O cană de ciocolată înainte de culcare ar fi minunat. 

Aşa că băură ciocolată caldă şi, când Amanda întâmpină 
probleme cu cana, îi găsi un pai de plastic extrem de îndoit - ar fi fost 
întru totul acasă pe rafturile magazinului Auburn Novelty într-unui 
dintre dulapurile din bucătărie. înainte să-i scufunde un capăt în 
ciocolată, îl ridică spre Lisey (strâns între două degete, exact aşa cum 
îi arătase doctorul să facă) şi spuse: 

- Uite, Lisey, e creierul meu. 

Pentru o clipă, Lisey nu putu decât să stea cu gura căscată, 
nevenindu-i să creadă c-o auzise într-adevăr pe Amanda că face o 
glumă. Apoi izbucni în râs. Râseră amândouă. 


Note: 


1 Madam, WUI You Talkf- roman poliţist publicat în 1955 
de scriitoarea britanică Mary Stewart, cunoscută mai mult 
pentru trilogia despre Merlin, combinaţie a genului istoric şi 
fantasy (n.tr). 

12 

îşi băură ciocolata, se spălară pe dinţi cu rândul întocmai cum 
făcuseră cu atât de mult timp în urmă la ferma unde crescuseră, apoi 
urcară în pat. Şi odată ce veioza de pe noptieră fu stinsă şi încăperea 
se cufundă în întuneric, Amanda rosti numele surorii sale. 

O, mdiculițd, uite că vine, îşi spuse Lisey neliniştită. O novă 
diatribă adresată bunului şi bătrânului Charlie. Sau... să fie vorba de 
Ind? Să fie totuşi ceva despre asta? Şi dacă este, chiar vreau să aud? 

- Ce-i, Manda? 

- Mulţumesc că m-ai ajutat. Treaba aia cu care m-a dat doctorul 
pe mâini mi-a luat aproape toată durerea. 

Apoi se rostogoli pe partea ei de pat. 

Lisey fu din nou uluită - asta să fie chiar tot? Aşa se părea, 
pentru că un minut sau două mai târziu, respiraţia Amandei scăzu 
până la ritmul mai lent şi mai profund al răsuflării din timpul somnului. 

Poate că avea să se trezească în cursul nopţii şi să vrea Tylenol, 
dar pentru moment dormea. 

Lisey nu se aştepta să fie aşa norocoasă. Nu mai dormise 
împreună cu cineva din noaptea de dinaintea plecării soţului ei în 
ultima sa călătorie, şi se dezobişnuise. De asemenea, îl avea pe „Zack 
McCool" la care să se gândească, fără a mai pomeni de angajatorul lui 
„Zack", incuncul fiu de târfă de Woodbody. Va vorbi cât de curând cu 
acesta. Mâine, de fapt. Până atunci, ar face bine să se resemneze cu 
câteva ore de veghe, poate chiar cu o noapte întreagă, cu cel puţin 
două sau trei ore petrecute în balansoarul Amandei de la parter... 
asta, desigur, dacă găsea în biblioteca surorii sale ceva ce să merite 
citit... 

Madam, vrei să vorbeşti? gândi ea. Poate că Helen Macinnes a 
scris cartea asta. Cu siguranță n-a fost scrisă de cel care a compus 
poezia despre mitraliorul de pe tanc... 

Şi, cu acest gând, căzu într-un somn adânc. Nu avu parte de 
niciun vis cu covorul fermecat CEA MAI BUNA FAINA PILLSBURY. Sau 
cu orice altceva. 


13 

Se trezi în cea mai adâncă falie a nopţii, când luna a apus şi 
orele s-au dus. Abia dacă era conştientă că era trează, sau că se 
cuibărise lângă spatele cald al Amandei aşa cum se cuibărea cândva 
lângă al lui Scott, sau că-şi potrivise rotulele în adânciturile din 
spatele genunchilor Amandei, aşa cum făcea odinioară cu Scott - în 


patul lor, într-o sută de paturi de motel. La naiba, în cinci sute, poate 
chiar şapte sute, am auzit cumva o mie, haideţi o mie, să-mi dea 
cineva o mie. Se gândea la buli şi la buli de sânge. La SCOPN şi la 
cum, uneori, tot ce puteai face era să-ţi laşi bărbia în piept şi să 
aştepţi să se schimbe vântul. Se gândea că dacă întunericul îl iubise 
pe Scott, atunci aceea fusese o iubire adevărată, nu-i aşa, pentru că şi 
Scott îl iubise pe el; dansase cu el în salonul anilor până când 
întunericul îl dusese în cele din urmă cu el în paşi de dans. 

Gândi: Eu mă întorc acolo. 

lar acel Scott pe care-l păstra în minte (cel puţin credea că era 
acel Scott, dar cine putea fi sigur) zise: Unde te duci, Lisey? Unde, 
iubimeu? 

Gândi: înapoi în prezent. 

Şi Scott spuse: Filmul era înapoi în viitor. L-am văzut împreună. 

Gândi: Asta n-a fost un film, asta e viata noastră. 

Şi Scott spuse: /ubire, ţi-ai strâns chingile? 

Ea gândi: De ce sunt îndrăgostită de un asemenea 


14 

e un nerod atât de mare, gândeşte ea. E un nerod si eu sunt la 
fel pentru că-mi pierd vremea cu el. 

Şi totuşi, stă acolo şi continuă să se uite în întunericul peluzei 
din spatele casei, nevoind să-l strige, dar începând să se simtă acum 
agitată pentru că a ieşit pe uşa bucătăriei şi a traversat peluza din 


spatele casei printre umbrele de la ora unsprezece, cu aproape 
zece minute în urmă, şi oare ce ar putea face? Nu-i nimic acolo în 
afară de tufişuri şi... 

De undeva, de la o distanţă nu prea mare, se aud ţipete de 
cauciucuri, sticlă spartă, un câine lătrând, strigătul de luptă al unui 
betiv. Toate, sunetele unui oraş universitar într-o seară de vineri, cu 
alte cuvinte. lar ea se simte tentată să-l strige, dar dacă face asta, 
chiar dacă-i strigă doar numele, Scott va şti că nu mai e supărată pe 
el. Nu atât de supărată, în orice caz. 

Şi nici nu e, de fapt. Dar ideea e că şi-a ales o seară de vineri a 
naibii de rea ca să-şi facă apariţia beat pentru a şasea sau a şaptea 
oară şi pentru prima oară cu adevărat târziu. Planul fusese să meargă 
la un film regizat de un suedez care-l interesa pe el în mod deosebit, 
iar ea sperase doar să fie dublat în engleză şi nu subtitrat, înfulecase 
repede o salată când se întorsese de la serviciu, crezând că Scott o va 
duce după film la Bear's Den să mănânce un hamburger. (Dacă n-o 
făcea, avea să-l ducă ea.) Apoi sunase telefonul şi ea se aşteptase să 
fie el, sperase că se răzgândise şi că voia s-o ducă la filmul cu Redford 
care rula la mall-ul din Bangor (te rog, Doamne, fă să nu fie un dans la 


Anchorage după ce stătuse în picioare opt ore). Şi-n schimb era Daria, 
care-i spuse „am sunat doar ca să discutăm" şi apoi trecuse la 
adevărata problemă, care era să-i tragă un perdaf (din nou) pentru că 
fugise în Ţara de Nicăieri (termenul Dariei) şi le lăsase pe ea, Amanda 
şi Cantata, să se ocupe de toate problemele (înțelegând prin asta 
mama-bună, care, până-n 1979, devenise mama-grasă, mama-oarbă 
şi - cel mai rău - mama-senilă) în vreme ce ea „se dădea-n bărci cu 
studenţii”. 

De parcă să facă opt ore pe zi pe chelneriţa ar fi fost o 
distracţie. 

Pentru ea, Ţara de Nicăieri era o pizzerie la cinci kilometri de 
campusul Universităţii Mâine şi Băieţii Rătăciţi erau în mare parte 
membri ai frăţiei Delta Tau, care încercau întruna să-i vâre mâinile 
sub fustă. Dumnezeu îi era martor că visurile ei vagi de a urma câteva 
cursuri - poate la seral - se uscaseră şi fuseseră spulberate în cele 
patru zări. Nu inteligenţa-i lipsea, ci timpul şi energia. O ascultase 


pe Daria cum face spume şi încercase să-şi păstreze calmul şi 
sigur că-n cele din urmă se pierduse cu firea şi ajunseseră să strige 
una la cealaltă prin două sute treizeci de kilometri de fir telefonic şi 
tot trecutul care se-ntindea între ele. Fusese ceea ce iubitul ei fără- 
ndoială ar fi numit o fotare totală, încheindu-se cu Daria care spunea 
ceea ce spunea întotdeauna: „Fă ce pofteşti - asta o să faci, oricum, 
asta faci întotdeauna." 

După aceasta, n-a mai avut chef de felia de tort cu brânză pe 
care o adusese acasă de la restaurant ca desert şi cu siguranţă n-a 
mai avut chef să vadă cine ştie ce film de Ingmar Bergman... dar avea 
chef de Scott. Da. Pentru că-n ultimele două luni, şi mai ales în 
ultimele patru sau cinci săptămâni, ajunsese să depindă într-un fel 
ciudat de Scott. Poate că sună răsuflat - probabi/ - dar încearcă un 
sentiment de siguranţă atunci când o cuprinde cu braţele, un 
sentiment pe care nu i l-a mai stârnit niciunul dintre ceilalţi băieţi; 
ceea ce simţise cu şi faţă de majoritatea dintre aceştia fusese fie 
nervozitate, fie circumspecţie. (Şi, uneori, o dorinţă trecătoare.) Dar în 
Scott se citeşte bunătatea şi, încă de la început, a simţit din partea lui 
un interes faţă de ea - faţă de ea - care i se părea incredibil, dat fiind 
că el e atât de inteligent şi de talentat. (Pentru Lisey, bunătatea 
înseamnă mult mai mult decât oricare dintre acestea două.) Insă i se 
pare totuşi credibil. lar el vorbeşte o limbă pe care ea a pătruns-o cu 
lăcomie încă de la început. Nu e limba familiei Debusher, ci una pe 
care, chiar şi aşa, o cunoaşte foarte bine - aproape ca şi când ar fi 
vorbit-o până atunci în vise. 

Dar la ce serveşte să vorbeşti şi, mai mult de atât, să vorbeşti 
într-o limbă specială, dacă nu ai cu cine să vorbeşti? Cui să te plângi, 


chiar? Asta-i trebuia ei în seara aceasta. Nu-i spusese încă despre 
fututa ei familie de nebuni - o, scuze, fotatd familie de nebuni, în 
vorbirea lui Scott - dar avea de gând s-o facă astă-seară. Simţea că 
trebuie s-o facă, altfel ar exploda de pură suferinţă. Aşa că-i normal că 
a ales dintre toate tocmai seara aceasta ca să nu vină. Aşteptând, 
încercă să-şi spună că Scott nu avea cum să ştie că tocmai avusese 


cea mai cruntă ceartă din lume cu nemernica aia de soră mai 
mare a ei, însă când ora şase deveni şapte deveni opt, aud cumva 
nouă, haideţi, nouă, să-mi ofere cineva nouă, în vreme ce mai 
ciugulea puţin din tortul cu brânză şi apoi îl aruncă la gunoi pentru că 
simţea o furie prea fo tată ca să... nu, prea futută, ca să mai aibă chef 
să-l mănânce, a oferit cineva nouă, să-mi ofere cineva zece, am primit 
ora zece şi încă nu se vede niciun Ford '73 cu un far pâlpâitor oprind 
în faţa apartamentului ei de pe North Main Street, deveni şi mai 
furioasă, îmi oferă cineva furios? 

Stătea în faţa televizorului cu un pahar de vin abia gustat 
alături şi o emisiune despre natură neurmărită pe ecran, când nervii îi 
trecură într-o stare de furie şi acela fu de asemenea momentul când 
deveni convinsă că Scott n-o va abandona. Avea să se facă văzut, 
după cum se spunea. In speranţa că se va umezi la un capăt. Asta era 
o altă captură de-a lui Scott din balta cu cuvinte la care mergem cu 
toţii să ne aruncăm năvoadele, şi cât de fermecătoare era! Cât de 
fermecătoare erau toate! Mai erau şi pune-ţi cenuşa în mişcare, 
înmoaie-ți fitilul, fă vita cu două spinări, apufnări şi foarte elegantul 
ciupeleşte păsăroiul. Cât de bine se potriveau toate cu Ţara de 
Nicăieri şi, cum stătea ea acolo atentă să audă sunetul Ford-ului 
Fairlane '73 al Băiatului ei Rătăcit - nu puteai rata huruitul ăla gutural, 
avea o gaură în ţeava de eşapament sau aşa ceva - se gândi la Daria 
care spunea: Fă ce pofteşti, asta faci întotdeauna. Da, iat-o acolo, 
micuța Lisey, regina lumii, făcând ce poftea, şezând în apartamentul 
acela dărăpănat şi aşteptându-şi iubitul care avea să se-ntoarcă şi 
beat, şi târziu - dar vrând totuşi o bucăţică, pentru că toţi voiau asta, 
era chiar şi o glumă: Hei, che/neriță, adu-mi meniul special al 
păstorului, o cafea cu spumă la gură şi o bucată de oiță bucălată. lat-o 
acolo, într-un fotoliu desfundat luat de la magazinul de vechituri, cu 
picioarele care o dureau la o extremitate şi cu capul care-i pulsa la 
cealaltă, în vreme ce la televizor - plin de purici, pentru că antena de 
cameră luată de la K-mart capta toate fotatele bruiaje din lume - 
urmărea o hienă cum mănâncă un popândău mort. Lisey Debusher, 
regina lumii, pe tronul vieţii sale de invidiat. 


Şi totuşi, pe când acele ceasului se târau dincolo de zece, nu 
simţise ea oare cum se insinua şi o fericire oarecum reţinută, neclară? 


Acum, uitându-se cu inima strânsă de-a lungul peluzei umbrite, Lisey 
crede că răspunsul este da. Ştie că răspunsul este da. 

Pentru că stând acolo cu durerea de cap şi cu un pahar de vin 
roşu aspru, uitându-se la hienă cum se înfruptă din popândău pe când 
naratorul intona: „Prădătorul ştie că s-ar putea să nu mai mănânce 
atât de bine vreme de multe zile", Lisey fusese cât se poate de sigură 
că-l iubea şi că avea cunoştinţă de lucruri care i-ar fi putut face rău. 

Şi c-o iubea şi el? Era ăsta unul dintre lucrurile acelea? 

Da, dar, în momentul de faţă, iubirea lui pentru ea era 
secundară. Ceea ce conta era felul în care-l vedea: fără ascunzişuri. 
Ceilalţi prieteni ai lui îi vedeau talentul şi erau orbiţi de el. Ea vedea 
cum se străduia uneori să întâlnească ochii străinilor. înţelegea că, 
dincolo de toată vorbăria lui isteaţă (şi uneori sclipitoare), în pofida 
celor două romane publicate, îl putea răni grav, dacă voia s-o facă. 

Folosind cuvintele tatălui ei, o căuta cu lumânarea. O căutase 
toată vrăjita şi fotata - nu, taie asta - toată vrăjita şi fututa lui de viaţă. 

Astă-seară, vraja avea să se spargă. Şi cine avea s-o spargă? 
Ea. 

Micuța Lisey. 

închisese televizorul, se dusese în bucătărie şi vărsase vinul în 
chiuvetă. Nu-i mai trebuia. Acum, pe lângă că era aspru, devenise şi 
amar pe limbă. 7u-/ amărăşti, îşi spuse. Atât eşti de nervoasă. Nu se 
îndoia de asta. Pe pervazul geamului de deasupra chiuvetei era aşezat 
în echilibru precar un radio vechi, un bătrân Philco cu carcasa crăpată. 
Fusese al lui Dandy; îl ţinea în grajd şi-l asculta în timp ce lucra. E 
singurul lucru pe care-l mai are Lisey de la el şi-l ţine în geam pentru 
că e singurul loc de unde prinde posturile locale. Tatălui ei i-l dăduse 
Jodotha cu ocazia unui Crăciun şi era chiar şi atunci de mâna a doua, 
dar după ce-l despachetase şi văzuse ce este, rânjise până când 
păruse că i se va crăpa faţa şi cât de mult îi tot mulţumise! lar şi iar! 
întotdeauna Jodi fusese preferata lui şi Jodi era cea care se aşezase 
într-o duminică la masa de seară şi-şi 


anunţase părinţii - la naiba, îi anunţase pe toţi - că era 
însărcinată şi că băiatul care o ajutase la asta fugise să se înroleze în 
Forţele Navale. Voia să ştie dacă, nu cumva, mătuşa Cynthia din 
Wolfeboro, New Hampshire, o poate primi la ea până când era dat 
spre adopție copilul - aşa se exprimase Jodi, de parcă ar fi fost un 
vechi set de porţelanuri la o vânzare cu amănuntul. Vestea ei fusese 
întâmpinată la masa de seară cu o neobişnuită tăcere. Pentru unul 
dintre puţinele momente pe care şi le amintea Lisey - poate pentru 
singurul moment din câte-şi amintea ea - neîncetata rumoare a 
cuţitelor şi furculiţelor pe farfurii din timp ce înfometaţii Debusher 
mâncau friptura până la os încetase. Intr-un târziu, mama-bună 


întrebase: Ai discutat cu Dumnezeu despre asta, Jodothaf lar Jodi - 
ţine aici, mamă-bună: Don Cloutier a fost cel care m-a ajutat sd 
întemeiez o familie, nu Dumnezeu. in momentul acela plecase tata de 
la masă şi-şi lăsase în urmă fiica preferată fără alte cuvinte şi fără a 
arunca măcar o privire în spate. Câteva clipe mai târziu, Lisey auzise 
sunetul radioului venind dinspre grajd, foarte vag. Trei săptămâni 
după aceea, avusese primul atac cerebral. Acum Jodi a plecat (deşi nu 
încă la Miami, asta se va întâmpla peste câţiva ani buni) şi Lisey e cea 
care îndură scandaloasele telefoane ale Dariei, micuța Lisey, şi de ce? 
Pentru că de partea lui Daria e şi Canty şi s-o sune pe Jodi nu le ajută 
cu nimic. Jodi e diferită de celelalte fete Debusher. Daria spune că e 
rece, Canty spune că e egoistă şi amândouă spun că e nepăsătoare, 
însă Lisey crede că e altceva - ceva mai bun şi mai rafinat. Dintre cele 
cinci fete, Josi este singura supraviețuitoare adevărată, absolut imună 
la fumul vinovăţiei ce se ridică din vechiul cort indian al familiei. 

Bunica D pornise cândva acele fumuri, apoi mama lor, dar Daria 
şi Canty stau pe poziţie să preia ştafeta, înțelegând deja că dacă 
numeşti „datorie" fumul acela otrăvitor, dătător de dependenţă, nu-ţi 
va spune nimeni să stingi focul. Cât despre Lisey, ea îşi doreşte doar 
să semene mai mult cu Jodi, ca atunci când sună Daria să poată râde 
şi să spună: Scoate năduful pe cur, Darla-dragă, ţi-ai făcut singură 
patul, aşa că du-te şi dormi în el. 


15 

Stând în uşa bucătăriei. Uitându-se în curtea lungă şi înclinată 
din spatele casei. Aşteptând să-l vadă cum iese din întuneric. 
Aşteptându-l să-l strige înapoi - da, mai mult ca niciodată - dar 
ţinându-i cu încăpățânare numele după buzele strânse. L-a aşteptat 
toată seara. îl va mai aştepta încă puţin. 

Dar numai puţin. 

începe să fie foarte speriată. 


16 

Radioul lui Dandy prinde cu stricteţe doar AM. WGUY se culcă 
odată cu găinile şi a trecut o bună bucată de vreme de când nu mai 
transmite, dar WDER emitea melodii vechi pe când ea îşi clătea 
paharul de vin - un erou din anii cincizeci care cânta despre iubiri din 
tinereţe - şi se duse înapoi în sufragerie şi bingo, uite-l acolo, stând în 
cadrul uşii cu o cutie de bere într-o mână şi pe faţă cu zâmbetu-i 
pieziş. Probabil că nu auzise sunetul Ford-ului din cauza muzicii. Sau a 
pulsaţiilor migrenei. Sau din cauza amândurora. 

- Hei, Lisey, zise el. Scuze că am întârziat. îmi pare sincer rău. 

Câţiva dintre noi cei care participăm la seminarul lui David am 
început să discutăm în contradictoriu despre Thomas Hardy şi... 


Se întoarse cu spatele la el fără niciun cuvânt şi se duse înapoi 
în bucătărie, înapoi la muzica radioului Philco. Acum era un grup de 
băieţi care interpreta „Sh-Boom". El o urmă. Lisey ştia c-o va urma, 
aşa se desfăşurau lucrurile de felul acesta. Simţea cum toate lucrurile 
pe care avea să i le spună i se aglomerau în gât, lucruri acide, lucruri 
otrăvite, şi o voce singuratică, îngrozită, îi spunea să nu le rostească, 
nu în faţa bărbatului acestuia, iar ea o înlătură. 

In furia ei, n-ar fi putut face altceva. 


El îndreptă degetul spre radio şi, mândru în mod stupid de 
inutila sa cultură în materie muzicală, spuse: 

- Aştia-s The Chords. Versiunea originală, cântată de negri. 

Ea se întoarse spre el şi zise: 

- Crezi că dau o ceapă degerată pe cine cântă la radio după ce- 
am muncit opt ore şi te-am aşteptat alte cinci? Şi-n sfârşit îţi faci 
apariţia la unsprezece fără un sfert cu rânjetul pe faţă şi c-o bere în 
mână şi-mi debitezi o poveste despre cum un poet mort a ajuns să fie 
mai important pentru tine decât sunt eu? 

Rânjetul de pe faţa sa era încă prezent, însă scădea în 
dimensiuni, se ştergea, până ce nu mai rămase decât o strâmbătură a 
buzelor şi o gropiţă într-un obraz. Lacrimile, până una-alta, i se 
urcaseră în ochi. Vocea pierdută şi speriată încercă sa-şi strige din 
nou avertismentul, dar ea o ignoră. Acum venise momentul răfuielii. 
Atât în rânjetul evanescent, cât şi-n ochii lui tot mai răniţi, Lisey vedea 
cât de mult o iubea şi ştia că asta-i sporea puterea de a-i face rău. 
Totuşi, avea să-l lovească. Şi de ce? Pentru că putea. 

Stând în uşa bucătăriei şi aşteptându-l să se întoarcă acasă, nu- 
şi poate aduce aminte toate lucrurile pe care le spusese, numai că 
fiecare în parte fusese mai crunt decât precedentul, puţin mai bine 
croit să rănească. La un punct anume, fusese îngrozită să se audă cât 
de mult semăna cu Daria în cea mai urâtă pasă a ei - doar o altă 
Debusher asupritoare - şi deja zâmbetul lui nici măcar nu mai încerca 
să se menţină. Se uita la ea cu solemnitate şi ea era îngrozită de cât 
de mari îi erau ochii, măriţi de licărul lacrimilor care îi udau, până ce 
părură să-i înghită toată faţa. Se opri în mijlocul unei tirade despre cât 
de murdare îi erau întotdeauna unghiile şi despre cum şi le rodea ca 
un şoarece atunci când citea. Se opri şi-n clipa aceea nu se auzea 
niciun motor dinspre The Shamrock şi The Mill, niciun țipăt de 
cauciucuri, nici măcar cel mai slab sunet produs de formaţia care 
cânta în weekendul acela la The Rock. Tăcerea era necuprinsă şi ea îşi 
dădu seama că voia să deruleze timpul înapoi şi habar nu avea cum s- 
o facă. Cel mai simplu lucru - Eu tot te iubesc, Scott, vino în pat nu 
avea să-i treacă prin gând decât mai târziu. Numai după bul. 


- Scott... eu... 

Nu avea nici cea mai vagă idee cum să continue ceea ce 
începuse şi părea că nici nu era nevoie. Scott ridică arătătorul de la 
mâna stângă ca un profesor care vrea să sublinieze un lucru deosebit 
de important şi zâmbetul chiar îi reapăru pe buze. Un fel de zâmbet, 
în orice caz. 

- Stai aşa, zise el. 

- Să stau aşa? 

Părea mulţumit, de parcă ea ar fi priceput un concept dificil. 

- Stai aşa. 

Şi înainte să poată spune altceva, el pur şi simplu ieşi în 
întuneric, drept de spate, umblând sigur (aburii alcoolului se risipiseră 
acum), cu şoldurile înguste mişcându-se agere în jeanşi. îi rosti 
numele o dată - „Scott?" - însă el nu făcu decât să ridice din nou 
arătătorul acela: stai aşa. Apoi îl înghiţiră umbrele. 


17 

Acum stă şi se uită neliniştită de-a lungul peluzei. A stins becul 
în bucătărie, spunându-şi că asta ar putea s-o ajute să-l vadă mai 
bine, dar chiar şi cu ajutorul stâlpului de iluminat public din grădina de 
vizavi, umbrele ocupă jumătate din deal. în curtea de vizavi, un câine 
latră răguşit. Numele câinelui e Pluto, ştie pentru că i-a auzit pe 
oamenii de acolo strigându-l din când în când - nu că asta le-ar fi 
ajutat la ceva. Se gândeşte la sunetul de sticlă spartă pe care l-a auzit 
în urmă cu un minut: asemenea lătratului, sticla sunase aproape. Mai 
aproape decât celelalte sunete care populau noaptea plină şi 
nefericită. 

De ce, o, de cea trebuit să se repeadă aşa la el? Nici măcar nu- 
şi dorea să vadă filmul ăla suedez tâmpit! Şi atunci, de ce-i făcuse 
atât de multă plăcere să-l ia la refec? O plăcere răutăcioasă şi 
mizerabilă... 


La asta nu are un răspuns. Noaptea de primăvară târzie respiră 
în jurul ei - şi de fapt câttimp a trecut de când a intrat el în întuneric? 
Doar două minute? Cinci, poate? Pare mai mult. lar sunetul ăla de 
sticlă spartă, are oare vreo legătură cu Scott? 

Acolo-s serele. Parks. 

Asta nu-i un motiv ca inima să-i bată mai repede, dar asta face. 

Şi exact când simte acel ritm accelerat, vede mişcare dincolo 
de locul unde ochii ei îşi pierd puterea de a vedea cât de cât ceva. O 
secundă mai târziu, arătarea mişcătoare capătă formă omenească. 

Lisey simte uşurare, dar asta nu-i înlătură teama. Se gândeşte 
în continuare la sunetul de sticlă spartă. Şi ceva nu e-n ordine cu felul 
în care se mişcă. Mersul lui drept şi rigid a dispărut. 


Acum îi strigă numele, dar ceea ce se aude e puţin mai mult de 
o şoaptă: 

- Scott? 

In acelaşi timp, mâna ei dibuie pe perete, căutând comutatorul 
care aprinde lumina din verandă. 

Strigătul ei e slab, dar silueta umbroasă care-şi târşâieşte 
picioarele pe peluză - da, e un târşâit, chiar aşa, nu un mers, ci un 
târşâit ridică fruntea exact când degetele ciudat de amorţite ale lui 
Lisey găsesc comutatorul şi-l acţionează. 

- E un bul, Lisey! strigă el când se aprinde lumina, şi ar fi putut 
oare plănui totul mai bine dacă ar fi pregătit totul dinainte? Ea crede 
că nu. In vocea lui aude o nebunească uşurare triumfătoare, ca şi 
când ar fi îndreptat totul. Și nu doar orice bul, ci un bul de sânge! 

N-a mai auzit cuvântul până atunci, dar nu-l confundă cu 
altceva, cu bu! sau bun sau orice altceva. E bu/, un alt cuvânt născocit 
de Scott, şi nu doar orice bul, ci un bul de sânge. Lumina din bucătărie 
se-ntinde pe peluză să-l ajungă şi el întinde mâna stângă spre ea ca 
un dar, e sigură că el asta vrea să fie, la fel cum e cât se poate de 
sigură că mai e o mână acolo pe undeva, o lisuse, Măria şi Jojo 
atoateiubitorule Dulgher, vă rog să mai fie o mână acolo pe undeva, 
sau o să-şi termine cartea la care lucrează plus toate cele pe care le 
va mai scrie apoi bătând la maşină cu o singură mână. 


Pentru că acolo unde fusese mâna lui stângă acum nu mai e 
decât o masă roşie şi picurătoare. Sângele îi curge printre tentaculele 
depărtate ale unei stele de mare care trebuie să fie degetele sale şi, 
chiar atunci când fuge în întâmpinarea lui, pe picioare care se 
împleticeau pe scările verandei, numără formele acelea roşii şi 
depărtate, unu doi trei patru şi o, slavă Domnului, al cincilea-i degetul 
mare. 

Totul e la locul lui, însă jeanşii sunt stropiţi cu roşu şi el tot 
continuă să ţină mâna brodată cu sânge întinsă spre ea, cea pe carea 
băgat-o printr-un panou de sticlă groasă al serei, croindu-şi drum cu 
umărul prin tufişul de la marginea peluzei doar ca să ajungă acolo. 

Acum îi întinde cadoul, actul său de căinţă pentru că a întârziat, 
bulul lui de sânge. 

- E pentru tine, spune el atunci când ea îşi smulge bluza şi o 
înfăşoară în jurul masei roşii şi picurătoare, simţind-o cum îmbibă pe 
dată materialul, simțind căldura ei înnebunitoare şi ştiind - desigur! - 
de ce se temea atât de tare vocea aceea firavă de lucrurile pe care 
ea, Lisey, i le spunea lui Scott. Pentru că ştia de mult un lucru: 
bărbatul acela nu doar că e îndrăgostit de ea, ci e pe jumătate 
îndrăgostit şi de moarte şi e mai mult decât pregătit să fie de acord cu 
orice lucru răutăcios şi dureros i-ar spune cineva. 


Oricine? 

Nu, nu tocmai. Nu e chiar atât de vulnerabil. Doar cineva iubit 
de el. Şi Lisey îşi dă brusc seama că ea nu era singura care n-a spus 
aproape nimic despre trecutul său. 

- E pentru tine. Ca să spun că-mi pare rău că am uitat şi că nu 
se va mai întâmpla niciodată. E un bul. Noi... 

- Scott, taci. E-n ordine. Nu sunt... 

- Noi îi spunem bul de sânge. E special. Tata ne-a spus mie şi 
lui Paul... 

- Nu sunt nervoasă pe tine. N-am fost niciodată nervoasă pe 
tine. 

El se opreşte la baza scărilor pline de aşchii ale verandei şi se 
uită la ea cu ochi mari. Expresia îl face să pară cu aproape zece ani 
mai bătrân. Bluza ei e înfăşurată nepriceput în jurul mâinii sale ca 


mănuşa unui cavaler; cândva galbenă, acum toată înflorită de 
sânge. 

Ea stă acolo pe peluză în sutienul ei feciorelnic, simțind cum 
iarba îi gâdilă gleznele goale. Lumina galbenă şi prăfoasă care cade 
peste ei din bucătărie şi îi proiectează între sâni o umbră adâncă şi 
curbată. 

- Vrei să-l accepţi? 

O priveşte cu ochi rugători de copil. A dispărut acum orice urmă 
a bărbatului din el. Ea vede durere în privirea sa prelungă şi plină de 
dor şi ştie că nu se datorează mâinii rănite, dar nu ştie ce să spună. O 
depăşeşte. Se descurcase bine punându-i un fel de compresă pe 
dezastrul oribil pe care şi l-a provocat mai jos de încheietura mâinii, 
dar acum e blocată. Există oare vreun lucru potrivit de spus? Mai 
important, există unul greşit? Unul care să-l pună din nou în acţiune? 

El o ajută. 

- Dacă accepţi un bul - mai ales un bul de sânge - atunci se 
acceptă şi scuzele. Aşa spunea tata. Tata ne-o spuia mereu mie şi lui 
Paul. 

Nu spunea, ci spuia. A regresat la dicţia din copilărie. O, mamă. 

Măiculiţă. 

Lisey spune: 

- Atunci cred că-l accept, pentru că oricum nu aveam chef să 
merg să văd un film suedez plicticos cu subtitrări. Mă dor picioarele. 
Voiam doar să merg în pat cu tine. Şi acum uite, trebuie să mergem în 
schimb la fotata de Urgenţă. 

El scutură din cap, încet, dar cu fermitate. 

- Scott... 

- Dacă nu erai nervoasă, de ce ai strigat şi mi-ai aruncat în faţă 
toată mălura aia? 


Toată mălura aia. Desigur, încă o ilustrată din copilăria sa. Ea o 
observă şi o pune deoparte pentru a o cerceta mai târziu. 

- Pentru că n-am mai putut striga la sora mea, spune ea. 

Asta i se pare haios şi începe să râdă. Râde tare, iar sunetul o 

zguduie atât de rău, că începe să plângă. Apoi se simte 
ameţită. Se aşeză pe scările verandei, temându-se să nu leşine. 


Scott se aşeză lângă ea. Are douăzeci şi patru de ani, părul îi 
cade aproape până pe umeri, are faţa aspră de tuleiele de două zile şi 
e slab ca un ţâr. Pe mâna stângă are bluza ei, cu o mânecă acum 
desfăcută şi atârnând în jos. Sărută adâncitura pulsatilă a tâmplei ei, 
apoi se uită la ea cu o perfectă înţelegere iubitoare. Când vorbeşte, 
pare din nou aproape întru totul el. 

- înţeleg, zice. Familiile-s o pacoste. 

- Maa, sunt, şopteşte ea. 

El o cuprinde cu un braţ - cel stâng, la care se gândeşte deja ca 
la braţul bul de sânge, darul său pentru ea, aiuritorul lui dar fotat din 
seara de vineri. 

- Nu e obligatoriu să conteze, zice el. 

Are o voce straniu de liniştită. De parcă nu tocmai îşi 
transformase mâna stângă într-un ghem de carne crudă şi 
sângerândă. 

- Ascultă, Lisey: oamenii pot uita orice. ^ Ea se uită la el cu 
neîncredere. 

- Pot? 

- Da. Acum e rândul nostru. Al tău şi al meu. Asta contează. 

Tu şi eu. Dar îşi doreşte ea asta? Acum că vede cât de precare 

echilibrul său? Acum că şi-a format o imagine despre cum ar 
putea fi viaţa alături de el? Apoi se gândeşte la ce senzaţie îi dăduseră 
buzele lui lipite de adâncitura tâmplei, atingând acel loc special, 
secret, şi-şi spune: Poate că vreau. Orice uragan are un ochi, nu? 

- Adevărat? întreabă ea. 

Preţ de mai multe secunde, el nu spune nimic. Doar o ţine 
aproape. Din centrul oraşului se aud sunete de motoare şi ţipete şi 
râsete sălbatice, necontrolate. E vineri seară şi Băieţii Rătăciţi îşi fac 
jocul. Dar asta nu-i aici. Aici e tot mirosul curţii lungi şi povârnite din 
spatele casei ei, dormind în aşteptarea verii, aici e lătratul lui Pluto 
sub stâlpul de iluminat public de vizavi şi aici e braţul lui care o 
cuprinde. Până şi apăsarea umedă şi caldă a mâinii sale rănite e 
reconfortantă, marcându-i pielea goală a abdomenului ca un stigmat. 

- lubire, spune el într-un târziu. 

Face o pauză. 


Apoi: 


- lubimeu. 

Pentru Lisey Debusher, douăzeci şi doi de ani, ostenită de 
propria-i familie şi la fel de sătulă să fie singură, asta e suficient. 

In sfârşit, suficient. El a strigat-o spre casă şi, în întuneric, ea se 
dăruieşte celui care e Scott. De atunci încolo nu se va mai uita 
niciodată în spate. 

18 

Când sunt din nou în bucătărie, ea îi desface bluza şi vede 
dezastrul. Uitându-se la el, simte un alt val de leşin cum mai întâi o 
ridică spre plafonieră şi apoi o aruncă spre întuneric; trebuie să se 
lupte ca să-şi păstreze cunoştinţa şi reuşeşte s-o facă spunându-şi: 

Are nevoie de mine. Are nevoie sd-l duc la Urgenţe la Derry 
Home. 

Cine ştie cum a reuşit să nu-şi taie venele care se află atât de 
aproape sub încheietura mâinii - un miracol celest - însă palma e 
tăiată în cel puţin patru locuri diferite, o bucată de piele atârnă ca 
tapetul şi trei dintre cele pe care tatăl ei le numea „degetele grase” 

erau şi ele tăiate. Piece de resistance este o oribilă despicătură 
pe antebraţ din care se iţeşte, ca o înotătoare de rechin, un triunghi 
de iarbă verde şi deasă. Se aude cum scoate un av! atunci când el o 
trage afară - aproape cu nepăsare - şi o aruncă în coşul de gunoi. In 
tot acest timp, Scott ţine bluza sa îmbibată de sânge sub palmă şi 
braţ, încercând grijuliu să nu-i păteze de sânge podeaua bucătăriei. 

Scapă totuşi câteva picături pe linoleum, dar sunt surprinzător 
de puţine şi se pot curăța mai târziu. Acolo e un taburet înalt pe care 
ea şade uneori când curăţă legume sau chiar atunci când spală vase 
(după ce stai în picioare opt ore pe zi, stai pe scaun oricând ţi se 
iveşte ocazia), şi Scott îl trage spre el cu un picior ca să se poată 
aşeza în aşa fel încât sângele de pe mână să-i picure în chiuvetă. 

Spune că-i va explica el ce să facă. 


- Trebuie să mergi la Urgenţe, îi spune ea. Scott, fii cu capul pe 
umeri! Mâinile sunt pline de tendoane şi alte treburi! Vrei să-i pierzi 
mâna? Fiindcă s-ar putea întâmpla! Dacă-ţi faci griji despre ce vor 
spune, poţi născoci o poveste, că doar cu asta te ocupi, iar eu îţi voi 
ţine iso... 

- Dacă mâine o să mai vrei să merg, o să mergem, îi spune el. 

Acum este întru totul el însuşi, raţional şi fermecător şi aproape 

hipnotic de convingător. 

- N-o să mor din cauza asta la noapte, sângerarea aproape că 
s-a oprit şi, pe deasupra, ştii cum e la Urgenţe într-o seară de vineri? 
Plouă cu beţivi! Sâmbătă dimineaţă la prima oră o să fie mult mai 
bine. 


Acum îi surâde, acel surâs de încântare care spune iubito, sunt 
pe val şi care aproape că-ţi cere să-i surâzi înapoi, iar ea încearcă să 
n-o facă, însă aceasta e o bătălie pe care o pierde. 

- Pe deasupra, toţi Landonii se vindecă repede. A trebuit s-o 
facem. Acum o să-ţi arăt exact ce ai de făcut. 

- Te porţi de parcă toată viaţa n-ai făcut altceva decât să spargi 
sere cu mâna. 

- Nu, spune el, surâsul tremurându-i puţin. N-am mai făcut-o 
până-n seara asta. Dar am învăţat câteva lucruri despre cum e să te 
răneşti. Amândoi am învăţat, eu şi Paul. 

- El era fratele tău? 

- Mda. E mort. Adu un lighean cu apă caldă, Lisey, bine? Caldă, 
dar nu foarte caldă. 

Ea vrea să-i pună tot soiul de întrebări despre fratele (tata ne-o 
spuia mereu mie şi lui Paul) 

pe care nu ştia că-l avusese, dar acum nu era momentul. Şi nici 
nu-l va mai bate la cap să meargă la Urgenţe, nu acum. Pentru 
început, dacă se arăta de acord să meargă, va trebui să-l ducă ea, şi 
nu e sigură dacă ar putea-o face, căci a-nceput să tremure cu totul pe 
dinăuntru. lar el are dreptate despre sângerare, a scăzut simţitor. 

Slavă Domnului pentru micile favoruri. 

Lisey ia de sub chiuvetă ligheanul alb de plastic (Mammoth 
Mart, şaptezeci şi nouă de cenți) şi-l umple cu apă călduţă. El îşi 
scufundă 


mâna. La început, ea nu are nimic - fuioarele de sânge care se 
ridică leneşe la suprafaţă n-o deranjează atât de tare - dar când el îşi 
sculundă şi cealaltă mână şi începe să se spele cu grijă, apa se 
înroşeşte şi ca se întoarce în cealaltă parte, întrebându-l de ce, pentru 
numele lui | )umnezeu, îşi face tăieturile să sângereze din nou în felul 
acela. 

- Vreau să fiu sigur că sunt curate, spune ea. Trebuie să fie 
curate când voi merge... 

Face o pauză, apoi încheie: 

- ...la culcare. Pot rămâne aici, nu-i aşa? Te rog! 

- Da, spune ea, sigur că poţi. 

Şi gândeşte: Nu asta aveai de gând sd spui. 

După ce a terminat să-şi îmbăieze mâna, varsă singur apa 
însângerată ca să nu fie nevoită s-o facă ea, apoi îi arată mâna. Ude şi 
strălucitoare, tăieturile par mai puţin periculoase şi totuşi cumva mai 
îngrozitoare, ca nişte branhii zigzagate, rozul închizându-se spre roşu 
în adâncime. 

- Pot folosi cutia ta de ceai, Lisey? O să-ţi cumpăr alta, promit. 


Trebuie să-mi vină un cec cu drepturi de autor. Peste cinci 
miare. 

Agentul mi-a promis pe onoarea mamei lui. l-am spus ci-i o 
noutate pentru mine să aflu că are o mamă. Apropo, asta-i o glumă. 

- Ştiu că-i o glumă, nu-s atât de toantă... 

- Nu eşti toantă deloc. 

- Scott, de ce-ţi trebuie o cutie întreagă de ceai la pliculeţe? 

- Adu-mi-o şi o să afli. 

Ea îi aduce ceaiul. încă aşezat pe taburetul ei şi folosindu-se cu 
grijă de o singură mână, Scott umple ligheanul cu nişte apă caldă- 
darnu-foarte-tare. Apoi deschide cutia cu pliculeţe de ceai Lipton. 

- Paul a născocit asta, zice el surescitat. 

E surescitarea unui copil, crede ea. Uite ce avion frumos de 
hârtie am făcut singur, uitd-te la cerneala invizibilă pe care-am făcut-o 
cu soluțiile din setul de chimie. Aruncă pliculeţele în apă, pe toate 
optsprezece sau cam aşa ceva. Scufundându-se pe fundul ligheanului, 
acestea încep imediat să păteze apa într-o culoare chihlimbarie mată. 


- înţeapă puţin, dar funcţionează foarte-foarte bine. Priveşte! 

Foarte-foarte bine, observă Lisey. 

Scott îşi coboară mâna în ceaiul slab pe care l-a făcut şi, doar 
pentru o clipă, întinde tare din buze, scoțând la iveală dinţii, care sunt 
strâmbi şi puţin decoloraţi. 

- Doare puţin, anunţă el, dar funcţionează. Chiar-chiar 
funcţionează, Lisey. 

- Da, zice ea. 

E bizar, dar presupune că ar putea într-adevăr să dea vreun 
rezultat - în ideea preîntâmpinării unei infecţii, sau să ajute la 
vindecare, sau amândouă. Chuckie Gendron, un bucătar de la 
restaurant, e un mare fan al revistei /nsider, şi mai aruncă şi ea câte o 
privire uneori. In urmă cu doar două săptămâni, a citit un articol pe 
una dintre paginile din spate despre cât de bun s-ar zice că este 
ceaiul pentru tot soiul de lucruri. Desigur, era pe aceeaşi pagină cu un 
articol despre oasele lui Bigfoot care fuseseră găsite în Minnesota. 

- Da, cred că ai dreptate. 

- Nu eu, ci Paul. 

E surescitat şi i-a revenit toată culoarea. Arată aproape ca şi 
când nici nu s-ar fi rănit, gândeşte ea. 

Scott smuceşte din bărbie spre buzunarul de la piept. 

- Ţigăreşte-mă, iubimeu. 

- Dar ai voie să fumezi cu mâna toată... 

- Sigur, sigur. 

Aşa că-i scoate ţigările din buzunarul de la piept şi-i pune una în 
gură şi i-o aprinde. Un miros înmiresmat (îi va plăcea întotdeauna 


foarte mult mirosul acela) se ridică într-un nor albastru spre tavanul 
pătat de apă al bucătăriei. Ea vrea să-l întrebe mai multe lucruri 
despre buli, despre bulii de sânge în mod special. începe să-şi formeze 
o imagine. 

- Scott, tu şi cu fratele tău aţi fost crescuţi de părinţi? 

- Nu. 

Ţine ţigara la colţul gurii şi un ochi închis ca să-l ferească de 
fum. 


- Mama a murit când m-a născut pe mine. Tata a zis 
întotdeauna că am omorât-o pentru că eram aşa un somnoros şi 
pentru că mă făcusem prea mare. 

Râde la aceasta ca şi când ar fi cea mai comică glumă din lume, 
însă râsul e de asemenea crispat, râsul unui copil la o glumă obscenă 
pe care n-o înţelege prea bine. 

Ea nu spune nimic. Se teme s-o facă. Se uită-n jos la locul unde- 
i dispare mâna în lighean, care acum e plin de ceai însângerat. Pufăie 
repede din a sa Herbert Tareyton şi scrumul se lungeşte. Incă-şi mai 
ţine ochiul strâns închis şi asta-l face să arate cumva diferit. Nu 
tocmai ca un străin, dar diferit. Ca... 

O, să spunem ca un frate mai mare. Unul care a murit. 

- Dar tata a spus că n-a fost vina mea c-am dormitat şi atunci 
când era timpu' să vin pe lume. A zis c-ar fi trebuit să mă trezească ea 
cu câteva palme, dar n-a făcut-o, aşa că m-am făcut prea mare şi eaa 
murit din cauza asta, bul sfârşit. 

Râde. Scrumul îi cade din ţigară pe poliţă. Nu pare să observe. 

Se uită la mâna sa în ceaiul întunecat, dar altceva nu mai 
spune. 

Ceea ce o lasă pe Lisey într-o dilemă delicată. Oare trebuie sau 
nu să mai pună o întrebare? Se teme că nu-i va răspunde, că se va 
răsti la ea (se poate răsti, asta ştie bine; l-a ascultat de câteva ori la 
seminarul lui despre Moderni). Se teme de asemenea că-i va 
răspunde. Crede c-o va face. 

- Scott? 

Rosteşte asta foarte încet. 

- Mmm? 

Ţigara e deja pe trei sferturi consumată spre ceea ce pare a fi 
un filtru, dar care, la o Herbert Tareyton, nu este decât un fel de 
muştiuc. 

- Tatăl tău făcea buli? 

- Buli de sânge, sigur. Pentru când n-aveam curaj sau pentru a 
scoate afară toată mălura aia. Paul făcea buli buni. Buli de râs. Ca 
nişte goane după comori. Urmăreşte indiciile. „Bul! Sfârşit!" Şi 
primeşti un premiu. Cum ar fi o bomboană sau o Royal Crown. 


lar îi cade scrumul din ţigară. îşi ţine ochii aţintiţi la ceaiul 
însângerat din lighean. 


- Dar tată dă un pupic. 

Se uită la ea şi ea înţelege pe dată că el ştie tot ceea ce ea a 
fost prea timidă să întrebe şi că-i răspunde cât poate mai bine. Cât 
îndrăzneşte de mult. 

- Asta-i premiul lui tata. Un pupic atunci când trece durerea. 


19 

Lisey nu are în trusa medicală niciun pansament care să-i fie pe 
plac, aşa că ajunge să rupă fâşii lungi dintr-un cearşaf. Cearşaful e 
vechi, însă ea-i deplânge dispariţia - dintr-un salariu de chelneriţă 
(suplimentat de bacşişurile zgârcite primite de la Băieţii Rătăciţi şi de 
cele doar cu puţin mai bune primite de la cadrele universitate care 
luau prânzul la Pat's) nu-şi permite să arunce pe fereastră cu lenjeria 
de pat. Dar când se gândeşte la tăieturile zigzagate de pe mâna lui - 
şi la branhia mai adâncă şi mai lungă de pe antebraţ nu mai pregetă. 

Scott adoarme aproape înainte să atingă perna pe cealaltă 
parte a patului ei ridicol de îngust; Lisey crede că se va simţi 
stânjenită o vreme, cumpănind lucrurile pe care i le spusese el. In 
schimb, adoarme aproape imediat. 

Se trezeşte de două ori în timpul nopţii, prima dată pentru că 
simte nevoia să urineze. Patul e gol. Se duce ca prin somn la toaletă, 
ridicând din mers pe şolduri tricoul supradimensionat imprimat cu 
Universitatea Mâine, spunând: 

- Scott, grăbeşte-te, trebuie să fac pi... 

Dar când intră în baie, lumina de noapte pe care o lasă 
întotdeauna aprinsă îi arată o încăpere goală. Scott nu e acolo. Şi nici 
colacul toaletei nu e ridicat, aşa cum îl lasă el întotdeauna după ce-şi 
goleşte vezica. 

Dintr-odată, Lisey nu mai simte nevoia să urineze. Dintr-odată, 
e îngrozită de gândul că l-a trezit durerea, că şi-a amintit toate 


lucrurile pe care i le-a spus şi c-a fost zdrobit de - oare cum le 
spuneau în revista /nsider a lui Chuckie? - de amintirile recuperate. 

Sunt ele oare recuperate, sau să fie doar lucruri pe care şi le 
ţinea pentru sine? Nu ştie cu siguranţă, dar ştie că felul acela 
copilăresc în care vorbise pentru o vreme fusese foarte înfricoşător... 
Şi dacă s-a întors la serele Parks ca să termine treaba? Să-şi taie de 
data .ista gâtul, nu mâna? 

Se întoarce spre burdihanul slab luminat al bucătăriei - 
apartamentul e format doar din aceasta şi dormitor - şi-l zăreşte 
încolăcit în pat. Doarme în obişnuita lui poziţie semifetală, cu 


genunchii aproape lipiţi de piept, atingând cu fruntea peretele (când 
vor pleca din casă la toamnă, acolo se va afla o urmă vagă, dar 
observabilă - urma lui Scott). l-a spus de mai multe ori că ar avea mai 
mult loc dacă ar dormi pe exterior, dar nu voia să doarmă acolo. Acum 
îşi schimbă uşor poziţia, arcurile scârţâie şi, în strălucirea luminii 
stradale care intră pe fereastră, Lisey vede o aripă întunecată de păr 
cum îi cade peste obraz. 

Nu era în pat. 

Dar uite-l acolo, pe interior. Dacă se îndoieşte, îşi poate 
strecura mâna sub şuviţa de păr la care se uită, ca s-o ridice şi să-i 
simtă greutatea. 

A tunci, poate cd am visat doar cd a plecat? 

Asta are logică - oarecum - dar, când se întoarce la baie şi se 
aşază pe vasul de toaletă, îşi spuse din nou: Wu era acolo. Când m-am 
ridicat, fotatul ăla de pat era gol. 

După ce termină, ridică atentă colacul, pentru că, dacă se 
trezeşte e/ noaptea, va fi prea adormit ca s-o facă singur. Apoi se 
întoarce în pat. Până să ajungă, pluteşte deja pe aripi de vis. E lângă 
ea acum şi asta e tot ce contează. Sigur, asta e tot ce contează. 


20 
A doua oară nu se trezeşte din proprie voinţă. 
- Lisey. 


E Scott, şi o scutură. 

- Lisey, micuță Lisey! 

Ea se împotriveşte, a avut o zi grea - la naiba, o săptămână 
grea dar el e insistent. 

- Lisey, trezeşte-te! 

Se aşteaptă ca lumina dimineţii să-i săgeteze ochii, dar e încă 
întuneric. 

- Scott. Şeiii? 

Vrea să întrebe dacă sângerează din nou sau dacă i-a alunecat 
bandajul pe care i l-a făcut, însă ideile acestea par prea mari şi prea 
complicate pentru mintea sa înceţoşată. Șei;i va trebui să ajungă. 

Faţa lui se profilează peste a ei, complet trează. Pare surescitat, 
dar nu înspăimântat sau suferind. Spune: 

- Nu putem continua să trăim aşa. 

Asta o trezeşte aproape de tot, pentru că o sperie. Ce tot 
îndrugă acolo? Că vrea s-o rupă cu ea? 

- Scott? 

Dibuie pe podea, dă peste ceasul ei Timex, se uită la el cu ochii 
mijiţi. 

- E patru şi un sfert dimineaţa! 


Părând deranjată, părând exasperată, şi chiar aşa se simte, însă 
se simte de asemenea înfricoşată. 

- Lisey, ar trebui să ne luăm o casă adevărată. S-o cumpărăm. 

Scott scutură din cap. 

- Na, am pus carul înaintea boilor. Cred că ar trebui să ne 
căsătorim. 

Ea simte un val de uşurare şi se lasă moale pe spate. Ceasul îi 
cade din degetele relaxate şi zdrăngăne pe podea. Nu face nimic; 
Timex-urile ticăie mai departe şi dacă dai cu ele de ciment. După 
uşurare vine uimire; tocmai a fost cerută în căsătorie, ca o 
domnişoară într-un roman de dragoste. Şi după uşurare vine un slab 
zvâcnet roşu de teroare. Tipul care o cere în căsătorie (la patru şi un 
sfert dimineaţa, nu altcândva) este acelaşi tip care a lăsat-o să 
aştepte în acea seară, cel care şi-a făcut mâna ferfeniţă când s-a 
răstit 


la el din cauza asta (şi din alte câteva motive, mda, bine, aşa- 
i), apoi a traversat peluza ţinând mâna rănită întinsă spre ea ca pe un 
fotat cadou de Crăciun. Acesta-i bărbatul cu fratele mort despre care 
ea a aflat doar în seara asta şi cu mama moartă pe care se presupune 
c-a ucis-o el pentru că - dar cum se exprimare oare marele scriitor? 
se făcuse prea mare. 

- Lisey? 

- Taci din gură, Scott, gândesc. 

O, dar e greu să gândeşti când luna a apus şi orele s-au dus, 
orice ar spune vrednicul tău Timex. 

- Te iubesc, spune el cu blândeţe. 

- Ştiu. Şi eu te iubesc. Nu asta-i idea. 

- S-ar putea să fie, zice el. Faptul că mă iubeşti, adică. S-ar 
putea ca tocmai asta să fie ideea. Nu m-a mai iubit nimeni după Paul. 

O pauză lungă. 

- Şi după tata, cred. 

Ea se ridică în cot. 

- Scott, mulţi oameni te iubesc. Când citeşti fragmente din 
cartea ta cea mai recentă - şi din cea pe care o scrii acum... 

îşi încreţeşte nasul. Romanul de acum se numeşte Diavoli goi, 
iar părţile pe care le-a citit singură sau l-a auzit pe el citindu-le nu-i 
plac. 

- Când ai ţinut lectura aia publică, au venit aproape cinci sute 
de oameni! A trebuit să te transfere din Salonul Principal în Aula 
Hauck! Când ai terminat, s-au ridicat în picioare şi te-au aplaudat! 

- Asta nu-i iubire, spune el, asta e curiozitate. Şi, între noi fie 
vorba, e o treabă de bâlci ambulant. Când îţi publici primul roman la 
douăzeci şi unu de ani, afli tot ce e de ştiut despre bâlciurile astea, 


chiar dacă afurisenia cu pricina nu se vinde decât bibliotecilor şi n-ai 
parte de o ediţie de masă. Dar pe tine nu te interesează copilul- 
minune, Lisey... 

- Ba da, mă interesează... 

Acum e complet trează. Sau aproape. 

- Da, dar... ţigăreşte-mă, iubimeu. 


Ţigările lui sunt pe podea, în scrumiera-ţestoasă pe care ea o 
păstrează pentru el. l-o dă, îi pune o ţigară în gură şi i-o aprinde. El 
reia: 

- Dar pe tine te interesează şi dacă mă spăl sau nu pe dinţi... 

- Păi, maa... 

- Şi dacă şamponul pe care-l folosesc mă scapă de mătreaţă 
sau îmi face doar şi mai multă... 

Asta-i aminteşte de ceva. 

- Am cumpărat o sticlă de Tegrin din ăla despre care ţi-am 
povestit. E-n cabina de duş. Vreau să-l încerci. 

El izbucnește în râs. 

- Vezi? Vezi? Un exemplu perfect. Ai o abordare holistică. 

- Nu cunosc cuvântul ăsta, zice ea, încruntându-se. 

El stinge ţigara fumată pe un sfert. 

- înseamnă că, atunci când te uiţi la mine, mă vezi de sus până 
jos şi de la stânga la dreapta şi pentru tine totul are aceeaşi greutate. 

Ea se gândeşte la asta, apoi clatină din cap. 

- Presupun că aşa-i, sigur. 

- Nu ştii ce efect are. Am avut o copilărie în care am fost doar... 

doar un lucru. In ultimii şase ani am fost altul. E ceva mai bine, 
dar pentru majoritatea oamenilor de aici şi a celor de la Pitt, Scott 
Landon nu e decât un... tonomat dat dracului. Bagi în el doi gologani 
şi imediat debitează o poveste fotată. 

Nu pare mânios, însă ea simte că s-ar putea mânia. Cu timpul. 

Dacă nu-şi va găsi un loc unde să meargă şi unde să fie în 
siguranţă, unde să trăiască după propriile lui dimensiuni. Şi da, ea ar 
putea fi persoana aceea. Ea ar putea crea locul acela. Ar ajuta-o şi el 
la asta. 

Până la un anumit punct, l-au creat deja. 

- Tu eşti altfel, Lisey. Am ştiut-o de când te-am întâlnit prima 
oară, la Seara Blues din Salonul Principal... îţi aminteşti? 

lisuse, Mărie şi Jojo Dulgherule, îşi aminteşte şi încă foarte bine. 
Se dusese la universitate în seara aceea pentru a vedea expoziţia lui 
Hartgen, auzise muzică din salon şi intrase împinsă de ceva ce fusese 
mai mult decât un impuls de moment. El intrase câteva minute mai 
târziu, uitându-se de jur împrejurul încăperii pline 


aproape până la refuz şi întrebase dacă celălalt capăt al 
canapelei pe care şedea ea era ocupat. Aproape că ratase concertul. 
Ar fi putut ajunge înapoi în Cleaves cu autobuzul de opt treizeci, dacă- 
| rata. 

Atât de aproape fusese de a fi singură-n pat în noaptea aceea. 

Gândul o face să se simtă ca atunci când se uită în jos pe 
fereastră de la un etaj înalt. 

Nu rosteşte nimic din toate acestea, ci clatină doar din cap. 

- Pentru mine eşti ca... 

Scott ezită, apoi zâmbeşte. Are un zâmbet divin, cu tot cu dinţii 
aceia strâmbi. 

- Eşti ca balta la care mergem cu toţii să ne ostoim setea. Ti-am 
povestit despre baltă? 

Ea clatină iarăşi din cap, zâmbind la rândul ei. Nu i-a povestit 
nu direct - dar l-a auzit vorbind despre ea în timpul lecturilor publice 
şi-n conferințele la care participase şi ea la invitaţia lui entuziastă, 
şezând în ultimul rând din Sala de Consiliu 101 sau în Sala Mică 112. 
Când vorbeşte despre baltă, întotdeauna întinde mâinile, de parcă şi 
le-ar fi vârât în ea dacă ar fi putut, sau ar fi scos din ea tot soiul de 
lucruri - peşti-ai-limbii, poate. Ei i se pare un gest afectuos, copilăresc. 
Uneori îi spune balta cu mituri; alteori, balta cu cuvinte. Spune că de 
fiecare dată când numeşti pe cineva bun ca pâinea caldă sau rău ca 
merele stricate bei de fapt din balta aceea sau prinzi mormoloci pe 
marginea ei; că de fiecare dată când trimiţi un fiu la război şi pericol 
de moarte pentru că ţie-ţi place steagul şi l-ai învăţat pe fiu să-i placă 
şi lui, înoţi de fapt în balta aceea... în larg, unde e adâncă şi unde 
înoată şi peştii cei mari cu dinţi înfometați. 

- Mă arăt ţie şi tu mă vezi ca un întreg, spune. Mă iubeşti de jur 
împrejurul ecuatorului şi nu doar pentru vreo poveste pe care am 
scris-o. Când se închide uşa ta şi lumea rămâne afară, suntem ochi în 
ochi. 

- Eşti mult mai înalt ca mine, Scott. 

- Ştii ce vreau să spun. 

Crede că ştie. Şi e prea mişcată de asta ca să fie de acord în 
crucea nopţii cu ceva ce dimineaţă ar putea regreta. 


- O să discutăm mâine, spune ea. 

la scrumiera şi o pune la loc pe podea. 

- Intreabă-mă dimineaţă, dacă încă o să mai vrei. 

- O, sigur c-o să vreau, zice el cu o încredere desăvârşită. 

- O să vedem. Acum, culcă-te la loc. 

El se întoarce pe partea sa. Stă acum întins aproape drept, dar 
pe măsură ce-l va cuprinde somnul, va începe să se adune. 


Genunchii îi vor urca spre pieptul îngust, iar fruntea, în spatele 
căreia înoată toţi acei exotici peştişori ai poveştilor, se va duce spre 
perete. 

// cunosc. încep sd-l cunosc, cel puțin. 

La aceasta, simte un nou val de iubire faţă de el, şi trebuie să-şi 
închidă buzele ca să nu rostească acele cuvinte periculoase. Cele care 
sunt greu de retractat odată ce au fost rostite. Poate chiar imposibil. 
Se mulţumeşte să-şi apese sânii de spatele lui şi stomacul de fundul 
lui gol. Câţiva greieri întârziaţi cântă dincolo de fereastră şi Pluto îşi 
vede mai departe de o altă tură de lătrături. Lisey începe să alunece 
din nou spre somn. 

- Lisey? 

Vocea lui aproape că vine dintr-o altă lume. 

- Hmm? 

- Ştiu că nu-ţi plac Diavolii... 

- "lurăsc, îngaimă ea, nefiind capabilă, dată fiind starea ei de 
atunci, de o apreciere critică mai articulată; continuă să alunece, 
alunece, alunece... 

- Mda, şi n-o să fii singura. Dar editorul meu îl adoră. Spune că 
cei de la Sayler House au hotărât că e un roman de groază. N-am 
nimic împotrivă. Cum se spune? „Cheamă-mă cum pofteşti, numai să 
nu mă chemi târziu la cină." 

Alunecă. Vocea lui venind pe un coridor lung şi întunecat. 

- N-am nevoie să-mi spună Carson Foray sau agentul că Diavolii 
goi or să-mi achite o grămadă de cumpărături la supermagazin. 

Am terminat cu vagabondările, Lisey. Mi-am ales drumul, dar nu 
vreau să-l parcurg singur. Vreau să vii cu mine. 


- 'aci in gu'ă. Cu'căte. 
Nu ştie dacă se culcă sau nu, dar, ca prin minune (o minune 
celestă), Scott Landon tace într-adevăr din gură. 


21 

Lisey Debusher se trezeşte duminică dimineaţa la imposibil de 
preţioasa oră nouă, învăluită în mirosul şuncii care se prăjeşte. 
Lumina soarelui se întinde pe podea şi pe pat în fâşii sclipitoare. Se 
duce la bucătărie. In chiloţi, el prăjeşte şuncă, iar ea e îngrozită să 
vadă că şi-a dat jos bandajul pe care i-l legase cu atâta grijă. Când 
vrea să-l mustre, el îi spune pur şi simplu că-i dădea mâncărimi. 

- Pe deasupra, zice el, întinzând mâna spre ea (asta-i aminteşte 
atât de mult de momentul când ieşise dintre umbre în seara trecută, 
încât trebuie să-şi reprime un tremur), nu arată aşa de rău la lumina 
zilei, nu? 


Ea îi ia mâna, se apleacă deasupra ei de parcă ar vrea să-i 
citească în palmă şi se uită până când el se fereşte, spunând că, dacă 
nu întoarce şunca, se va arde. Lisey nu e uluită, nu e buimăcită; 
acestea sunt sentimente pe care e mai bine poate să le păstreze 
pentru nopţile întunecate şi încăperile umbrite, nu pentru dimineţile 
însorite de weekend, când radioul Philco din fereastră cântă acel 
cântec (Lowrider) pe care nu l-a înţeles niciodată, dar i-a plăcut 
întotdeauna. Nu uluită, nu buimăcită... dar este perplexă. Nu se poate 
gândi decât că trebuie să fi crezut că tăieturile erau cu mult mai grave 
decât se dovedeau acum a fi. Că intrase în panică. Pentru că rănile 
acestea, chiar dacă nu tocmai nişte zgârieturi, sunt departe de a fi 
grave, aşa cum le crezuse. Nu doar că s-au închis, dar încep chiar să 
prindă crustă. Dacă l-ar fi dus la Urgenţele de la Derry Home, probabil 
că oamenii de acolo i-ar fi spus să se lase de glume. 

Toți Landonii se vindecă repede. A trebuit s-o facă. 

Până una-alta, Scott scoate cu furculita din tigaie bucăţi 
crocante de şuncă şi le răstoarnă într-un prosop din hârtie împăturit 


în două. în ceea ce o priveşte pe Lisey, poate că Scotte un 
scriitor bun, însă e un bucătar excelent. Cel puţin atunci când îşi pune 
asta-n cap. îi trebuie însă o pereche nouă de chiloţi; turul acesteia 
atârnă destul de comic şi betelia elastică e ţinută-n viaţă de aparate. 

Va vedea ce poate face ca să-l convingă să-şi cumpere câteva 
perechi noi când îi va veni cecul promis cu drepturile de autor şi, 
desigur, mintea nu-i stă la chiloţi, nu tocmai; mintea ei vrea să 
compare ceea ce a văzut seara trecută - branhiile acelea adânci şi 
dezgustătoare, rozul umbrindu-se spre un roşu întunecat - cu ceea ce 
i se oferă spre vedere în dimineaţa aceasta. E o diferenţă ca între 
nişte simple tăieturi şi nişte spintecări, dar chiar e dispusă să creadă 
că cineva, oricine, se poate vindeca atât de repede, şi asta nu într-o 
parabolă biblică? Chiar e dispusă? în definitiv, nu-şi vârâse mâna 
printr-o sticlă de geam, ci printr-un panou de seră, ceea ce-i aduce 
aminte că vor trebui să facă ceva în privinţa asta, Scott va trebui să... 

- Lisey! 

E scoasă din reverie pentru a se trezi aşezată la masa de 
bucătărie, strângând agitată tricoul între coapse. 

- Ce-i? 

- Un singur ou sau două? 

Se gândeşte. 

- Două. Cred. 

- Prăjite uşor pe ambele părți sau vrei să se uite la tine? 

- Prăjite uşor, alege ea. 


- O să ne căsătorim? întreabă el exact pe acelaşi ton, spărgând 
ambele ouă în mâna dreaptă, cea teafără, şi lăsându-le să cadă în 
tigaie, patapuf. 

Ea zâmbeşte slab, nu la tonul lui nepăsător, ci la întorsătura 
uşor arcuită a frazei, şi descoperă că nu e câtuşi de puţin surprinsă. 

S-a aşteptat la această... această cum-îi-spune, această reluare 
a discuţiei; trebuie să-i fi răsucit propunerea într-o parte lăuntrică a 
minţii chiar în timp ce dormea. 

- Eşti sigur? întreabă ea. 

- Mai sigur nu se poate, zice el. Tu ce crezi, iubimeu? 


- lubimeu crede că ar putea fi un plan. 

- Bun, zice el. Asta-i bine. 

Face o pauză. Apoi: 

- Mulţumesc. 

Preţ de un minut sau două, niciunul nu spune nimic. Pe pervazul 
geamului, vechiul Philco crăpat cântă genul de muzică pe care tata 
Debusher nu-l ascultase niciodată. In tigaie, ouăle pocnesc. 

Ei îi e foame. Şi e fericită. 

- La toamnă, spune ea. 

El clatină din cap, întinzându-se după o farfurie. 

- Bun. Octombrie? 

- Poate-i prea repede. Să zicem în jurul Zilei Recunoştinţei. Ţie 
ti-au mai rămas ouă? 

- Am unul pus deoparte şi mai mult de unul nu-mi trebuie. 

Ea spune: 

- Nu mă mărit cu tine dacă nu-ţi cumperi nişte chiloţi noi. 

El nu râde. 

- Atunci o să fac din asta o prioritate. 

li aşază farfuria în faţă. Şuncă şi ouă. Ei îi e atât de foame! 
începe să mănânce şi el sparge ultimul ou în tigaie. 

- Lisa Landon, spune el. Ce crezi? 

- Cred că-i perfect. E... cum se spune atunci când toate 
cuvintele încep cu acelaşi sunet? 

- Aliteraţie. 

- Mda, asta. 

Acum îl spune ea: 

- Lisa Landon. 

Ca şi ouăle, are un gust bun. 

- Micuța Lisa Landon, spune el şi răsuceşte oul în aer. Acesta se 
roteşte de două ori şi aterizează în untura lăsată de şuncă, p/eosc. 

- Promiţi tu, Scott Landon, să strângi chingile şi să ţii fotatul 
închingat? întreabă ea. 


- închingat la bine, închingat la rău, se arată el de acord, şi 
încep să râdă ca nebunii în vreme ce radioul cântă în bătaia soarelui. 


22 

Cu Scott, întotdeauna a râs mult. Şi o săptămână mai târziu, 
tăieturile de la mână, chiar şi cea de pe antebraţ, erau aproape 
complet vindecate. 

Nici măcar nu lăsaseră cicatrice. 


23 

Când se trezeşte din nou, Lisey nu mai ştia când era - atunci 
sau acum. Insă suficientă lumină a dimineţii se furişase în cameră ca 
să poată vedea tapetul de un albastru rece şi peisajul marin de pe 
perete. Aşadar era dormitorul Amandei, iar asta părea corect, dar şi 
greşit; i se pare că acesta-i un vis al viitorului pe care-l are în patul 
îngust din apartamentul său, cel pe care încă-l mai împarte cu Scott în 
cele mai multe nopţi, şi va continua s-o facă până la nunta din 
noiembrie. 

Ce o fi trezit-o? 

Amanda stătea cu spatele la ea şi Lisey era încă mulată pe ea 
ca o lingură, cu sânii lipiţi de spatele surorii sale, cu pântecele lipit de 
fundul ei osos, dar ce a trezit-o mai exact? Nu simte nevoia să 
urineze... nu o nevoie presantă, în tot cazul, aşa că, totuşi, ce?... 

Amanda, ai spus ceva? Vrei ceva? Un pahar de apă, poate? O 
bucată de sticlă de seră cu care să-ţi tai încheieturile mâinilor? 

Aceste lucruri i-au trecut prin gând, însă nu-şi dorea cu 
adevărat să spună ceva, pentru că i-a venit o idee ciudată. Ideea e că, 
deşi poate vedea chica tot mai cenuşie a Amandei şi volănaşul de la 
gâtul cămăşii ei de noapte, era de fapt în pat cu Scott. Da! Că la un 
moment anume din timpul nopţii, Scott a... Ce? S-a furişat prin lentila 
amintirilor lui Lisey şi s-a strecurat în corpul Amandei? Ceva de felul 
acesta. E o idee ciudată, sigur, şi totuşi ea nu vrea să spună nimic, 
pentru că se teme că, dacă ar face-o, 


Amanda i-ar putea răspunde cu vocea lui Scott. Şi ce s-ar face 
ea atunci? Ar striga? Ar striga sd scoale morții, după cum se spune? 

Sigur, ideea e absurdă, dar... 

Dar uită-te la ea. Vite cum doarme, cu genunchii traşi sus şi cu 
capul plecat. Dacd ar fi un perete, l-ar atinge cu fruntea. Nu-i de 
mirare cd te gândeşti... 

Şi atunci, în acea falie dinaintea răsăritului, la ora cinci, cu faţa 
întoarsă aşa încât Lisey n-o poate vedea, Amanda vorbi. 

- Iubire, spune ea. 

Urmează o pauză. 


Apoi:, 

- lubimeu. 

Dacă temperatura interioară a lui Lisey a părut să scadă cu 
zece grade cu o seară în urmă, acum pare să scadă cu douăzeci, căci, 
chiar dacă vocea care a rostit cuvântul a fost fără-ndoială feminină, 
este de asemenea vocea lui Scott. Lisey a trăit cu el vreme de peste 
douăzeci de ani. II recunoaşte pe Scott atunci când îl aude. 

Asta-i un vis, îşi spuse. Din cauza asta nu-mi pot da seama nici 
măcar dacă e atunci sau acum. Dacă mă uit în jur, o să văd covorul 
CEA MAI BUNA FAINA PILLSBURYcum pluteşte în colțul camerei. 

Dar nu se poate uita în jur. Mult timp nu se poate mişca deloc. 
Ceea ce o face în sfârşit să vorbească este lumina tot mai puternică. 
Noaptea aproape s-a sfârşit. Dacă s-a întors Scott - dacă ea era într- 
adevăr trează şi nu făcea decât să viseze toate astea trebuie să existe 
un motiv. Şi acela n-ar fi să-i facă rău. Să-i facă rău ei, niciodată. Cel 
puţin... nu intenţionat. Dar descoperă că nu poate rosti nici numele 
lui, nici pe cel al Amanadei. Niciunul nu pare corect. Amândouă par 
greşite. Se văzu apucând-o pe Amanda de umăr şi rostogolind-o pe 
spate. Faţa cui ar vedea-o sub şuviţele cărunte ale Mandei? Dacă ar fi 
a lui Scott? O, bunule Dumnezeu, dacă? 

Se crapă de ziuă. Şi ea fu pe dată sigură că, dacă lăsa soarele 
să răsară fără să vorbească, uşa dintre trecut şi prezent se va închide 
şi orice şansă de a primi răspunsuri va dispărea. 


Lasă naibii numele, atunci. Lasă încolo cine naiba-i în cămaşa 
aia de noapte. 

- De ce a spus Amanda bul? întreabă ea. 

Vocea ei în dormitor - încă semiîntunecat, dar tot mai luminat, 
tot mai luminat - sună răguşită, prăfuită. 

- Ti-am lăsat un bul, răspunde cealaltă persoană din pat, 
persoana de al cărei fund stă lipit pântecele lui Lisey. 

O Doamne o Doamne o Doamne asta-i o mălură, dac-a existat 
vreodată aşa ceva, asta-i... 

şi apoi: Stăpâneşte-te. Strânge fătatele alea de chingi Fă-o chiar 
acum. 

- Asta-i... 

Vocea ei era mai uscată şi mai prăfuită ca niciodată. Şi acum, 
încăperea pare să se lumineze prea repede. Soarele va apărea la 
orizont din clipă-n clipă. 

- Asta-i un bul de sânge? 

- E-n drum spre tine un bul de sânge, îi spune vocea cu o vagă 
urmă de regret. Şi, o, cât de mult seamănă cu aceea a lui Scott. Dar 
acum semănase şi cu a Amandei şi asta o sperie pe Lisey şi mai mult. 

Apoi vocea se însenină. 


- Cel pe care-l ai acum e un bul bun, Lisey. Trece de violet. Ai 
găsit deja primele trei staţii. încă puţin şi-ţi vei primi premiul. 

- Care-i premiul meu? întreabă ea. 

- Ceva de băut. 

Răspunsul fu prompt. 

- O Cola? O Royal Crown? 

- Taci. Trebuie să privim nalba. 

De data aceasta e o dorinţă ciudată şi infinită în voce şi ceva 
familiar, dar ce? De ce i se pare că e vorba despre numele unei 
persoane, nu despre o plantă? Să mai fie ceva ascuns în spatele 
cortinei purpurii care-i acoperă uneori amintirile? Nu avea timp să se 
gândească la asta, darămite să mai şi întrebe, fiindcă o dâră piezişă 
de lumină roşie pătrunse prin fereastră. Lisey simţi cum timpul îşi 
recapătă cursul normal şi, speriată cum fusese, simţi o înţepătură 
puternică de regret. 


- Când va veni bulul de sânge? întreabă ea. Spune-mi asta. 

Nu primi niciun răspuns. Ştia că nu va primi niciunul şi totuşi 

îi crescu frustrarea, umplând locul în care se aflaseră teroarea 
şi perplexitatea înainte ca soarele să-şi arate faţa de după linia 
orizontului, pentru a risipi totul cu razele sale. 

- Când va veni? Blestemăție, când? 

Acum striga şi scutura umărul înfăşurat în cămaşa albă de 
noapte destul de tare ca să facă părul să tresalte... şi tot nu primi un 
răspuns. Furia se declanşa în ea. 

- Nu te juca aşa cu mine, Scott, când? 

De data aceasta smuci umărul în loc să-l scuture doar, şi 
celălalt corp din pat se rostogoli flasc pe spate. Era Amanda, desigur. 
Avea ochii deschişi şi încă mai respira, avea până şi o urmă palidă de 
culoare în obraji. Lisey recunoştea însă privirea aceea fixă, ca de lao 
mie de metri depărtare, din celelalte pierderi ale contactului cu 
realitatea ale Mandei-iepuraş. Şi nu doar ale ei. Lisey nu mai avea 
idee dacă i se arătase într-adevăr Scott sau dacă nu se păcălise ea 
cumva pe când se afla într-o stare de semitrezie. De un lucru era însă 
cât se poate de sigură: cândva în timpul nopţii, Amanda abandonase 
din nou realitatea. De data asta poate pentru totdeauna. 


Partea a doua: 


SCOPN 
„Se întoarse şi văzu o lună mare şi albă care se uita la ea de 
peste deal. Şi i se deschise pieptul spre aceasta, ea însăşi 


răsfrângându-se în lumina ei ca o bijuterie transparentă. Stând aşa, se 
oferi lunii şi se lăsă umplută de ea. I se deschiseră sânii ca să-i facă 


loc, i se deschise larg corpul ca o anemonă tremurândă, o blândă şi 
dilatată invitaţie atinsă de lună." 


D.H. LAWRENCE, Curcubeul 

V. LISEY ŞI LUNGA, LUNGA ZI DE JOI 

Nu-i luă mult lui Lisey să-şi dea seama că această detaşare de 
realitate a Amandei era mult mai gravă decât cele trei precedente 
perioadele ei de „semicatatonie pasivă", pentru a folosi expresia 
psihiatrei. Era ca şi când sora ei de obicei nesuferită şi uneori dificilă 
s-ar fi transformat într-o uriaşă păpuşă însufleţită. Lisey reuşi (cu un 
efort considerabil) s-o tragă într-o poziţie aşezată şi s-o rotească aşa 
încât să şadă pe marginea patului, însă femeia în cămaşă de noapte 
din bumbac alb - care era posibil sau nu să fi vorbit cu vocea soţului 
mort al lui Lisey cu doar câteva momente înaintea zorilor - nu 
reacţiona la numele ei atunci când acesta fu rostit, sau îi fu strigat ori 
tipat, aproape cu disperare, în faţă. Nu făcu decât să stea acolo cu 
mâinile în poală, uitându-se fix la sora ei mai tânără. 

Şi când Lisey se îndepărtă, Amanda continuă să se uite fix în 
locul gol de unde plecase ea. 

Lisey se duse în baie să ude o cârpă cu apă rece şi, când se 
întoarse, Amanda recăzuse într-o poziţie culcată, cu trunchiul pe pat 

şi cu picioarele pe podea. Lisey dădu s-o tragă înapoi sus, apoi 
se opri când fesele Amandei, deja aproape de marginea patului, 
începură să alunece. Dacă mergea mai departe, Amanda avea să 
ajungă pe podea. 

- Manda-iepuraş! 

Niciun răspuns de data aceasta la porecla din copilărie. Lisey se 
hotărî să apeleze la toate resursele. 

- Sor-mea a mare Manda-iepuraş! 

Nimic. In loc să fie înspăimântată (asta avea să vină în scurt 
timp), Lisey fu cotropită de genul acela de furie pe care Amanda cu 
greu reuşise vreodată să i-l provoace atunci când încercase înadins. 

- Termină cu asta! Termină şi mişcă-ţi fundu' înapoi pe pat ca 
să poți şedea! 

Nimic. Zero barat. Se aplecă, şterse faţa inexpresivă a Amandei 
cu cârpa îmbibată în apă rece şi primi acelaşi răspuns: nimic. Ochii nu 
clipiră nici atunci când cârpa trecu peste ei. Acum Lisey chiar începea 
să fie speriată. Se uită la radioul cu ceas digital de pe noptieră şi văzu 
că tocmai se făcuse şase. O putea suna pe Daria fără să rişte să-l 
trezească pe Matt, care dormea la ora aceea somnul celor drepţi în 
Montreal, însă nu voia să facă asta. Nu încă. A o suna pe Daria ar fi 
fost o acceptare a înfrângerii, iar ea nu era pregătită să facă asta. 


Dădu ocol patului, o apucă pe Amanda de subsuori şi o trase în 
spate. Era mai greu decât se aşteptase, având în vedere cât de 
uscăţiv era corpul surorii sale. 

Asta pentru că acum are greutatea mortului, iubimeu. Aşa se 
explică. 

- Taci, zise ea, fără nicio idee cui se adresa. Tu doar să taci. 

Urcă şi ea în pat cu genunchii de o parte şi alta a coapselor 

Amandei şi cu mâinile strânse pe ambele părţi ale gâtului. In 
poziţia aceea, aproape a misionarului, se putea uita direct la faţa 
inexpresivă a surorii sale. In timpul precedentelor detaşări, Manda 
fusese receptivă... aproape aşa cum e o persoană sub hipnoză, îşi 
spusese Lisey la vremea aceea. Acum părea ceva foarte diferit. Nu 


putea decât să spere să nu fie aşa, pentru că sunt anumite 
lucruri pe care o persoană trebuie să le facă dimineaţa. Asta, desigur, 
dacă persoana respectivă vrea să trăiască mai departe o viaţă 
independentă în căsuţa ei în stil Cape Cod. 

- Amanda! ţipă ea în faţa surorii sale. Apoi, pentru a-i pune 
capac şi simțindu-se doar puţin ridicolă (nu erau decât ele două, în 
definitiv): Sor-mea... a mare... Manda-iepuraş! Vreau... sd te ridici... sd 
te RIDICI... şi sd te duci la cdcastoare... şi sd foloseşti BUDA! Foloseşte 
BUDA, Manada-iepuraş! La trei! UNU... şi DOI!... şi TREI! 

La TREI, Lisey o smuci din nou pe Amanda în poziţie de şezut, 
însă nici de data aceasta femeia nu vru să rămână aşa. 

Cândva, cam pe la şase şi douăzeci de minute, reuşi s-o 
coboare din pat şi s-o facă să stea într-o poziţie semighemuită. Se 
simţea ca atunci când avusese prima maşină, o Pinto model 1974, 
când după două minute nesfârşite de forţat starterul, motorul prindea 
în sfârşit viaţă şi funcţiona chiar înainte să cedeze bateria. Dar, în loc 
să se îndrepte şi s-o lase pe Lisey s-o conducă la toaletă, Amanda 
căzu înapoi pe pat - căzu strâmb, pe deasupra, aşa încât Lisey trebui 
să se avânte, s-o prindă de la subsuori şi s-o împingă, înjurând, ca să 
nu cadă la podea. 

- Te prefaci, nemernico! strigă la Amanda, ştiind foarte bine că 
aceasta nu se prefăcea. Eí bine, dd-i drumul! Dd-i drumul şi... 

Se auzi cât de tare striga - avea s-o trezească pe doamna Jones 
de peste drum - şi se convinse singură să coboare vocea. 

- Dă-i drumul şi stai acolo cât vrei. Mda. Dar dacă te gândeşti 
că-mi voi petrece toată dimineaţa slugărindu-te, faci o mare greşeală. 
Merg la parter să fac nişte cafea şi terci de ovăz. Dacă-ţi va mirosi 
bine ceva, Maiestatea Ta Regală, urlă şi dă-mi un semn. Sau, ştiu eu, 
trimite-ţi fotatul de valet ca să-ţi aducă mâncarea la pachet. 

Nu ştia dacă-i mirosea bine Mandei-iepuraş, dar ei îi mirosea 
excelent, mai ales cafeaua. Bău o cană neîndulcită înainte de bolul cu 


terci, o alta cu două linguri de frişca şi zahăr după aceea. Sorbind-o pe 
aceasta, îşi spuse: Acum nu-mi mai trebuie decât o țigdruşd şi aş avea 
ziua asta la degetul mic. O Salem Light fotatd. 


Mintea încercă să i se întoarcă spre visele şi amintirile din 
noaptea tocmai încheiată (SCOTT ŞI LISEY ANII DE INCEPUT cu 
siguranţă, gândi ea), dar nu vru s-o lase. Aşa cum nu vru s-o lase să 
analizeze nici ceea ce i se întâmplase la trezire. Poate că avea să fie 
timp mai târziu pentru asta, dar nu acum. Acum trebuia să se 
îngrijească de „sor-mea a mare". 

ȘI să presupunem că sor-mea a mare a găsit o frumoasă cutie 
roz cu lame de ras deasupra dulapului cu medicamente şi s-a hotărât 
să-şi taie încheieturile mâinilor? Sau gâtul? 

Se ridică numaidecât de la masă, întrebându-se dacă se 
gândise Daria să golească baia de la etaj de toate obiectele tăioase... 
sau oricare dintre camerele de la etaj, dacă tot vorbim despre asta. 
Urcă scările aproape în fugă, temându-se de ce ar fi putut descoperi în 
dormitorul principal, pregătindu-se să nu vadă nimic în pat în afară de 
două perne şifonate. 

Amanda era tot acolo şi continua să se uite ţintă la tavan. Nu 
părea să se fi mişcat nici măcar un centimetru. Uşurarea lui Lisey fu 
înlocuită de o presimţire rea. Se aşeză pe pat şi luă mâna surorii sale. 
Era caldă, dar inertă. li îndemnă degetele să se închidă peste ale sale, 
dar rămaseră flasce. Ca de ceară. 

- Amanda, ce o să ne facem cu tine? 

Nu veni niciun răspuns. 

Şi apoi, pentru că erau singure cu excepţia reflexiilor din 
oglindă, Lisey spuse: 

- Nu Scott a făcut asta, nu-i aşa, Manda? Te rog, spune că n-a 
făcut-o Scott cu... nu ştiu... cu apariţia lui. 

Amanda nu spuse nimic, nici da şi nici ba, şi după câteva clipe, 
Lisey se duse în baie în căutare de obiecte tăioase. Bănuia că Daria 
făcuse într-adevăr asta înaintea ei, pentru că nu găsi decât o singură 
pereche de foarfeci pentru unghii în fundul sertarului de jos al micii şi 
nu foarte pretenţioasei măsuţe de toaletă a Mandei. Sigur, şi aceea ar 
fi fost de ajuns, într-o mână abilă. Păi, tatăl lui Scott 

(taci Lisey nu Lisey) 


- Bine, zise ea, alarmată de panica ce-i umplu gura cu un gust 
de cupru, de lumina purpurie care părea să-i înflorească în spatele 
ochilor şi de felul în care i se încleşta mâna pe micuța pereche de 
foarfeci. Bine, nu contează. S-o lăsăm baltă. 

Ascunse foarfecile în spatele unui mănunchi de mostre prăfuite 
de şampon din dulapul cu prosoape al Amandei, apoi - pentru că 


altceva nu-i trecu prin minte - făcu un duş. Când ieşi din baie, văzu că 
în jurul şoldurilor Amandei se întinsese o pată mare de umezeală şi 
înţelese că asta era ceva de care surorile Debusher nu aveau să se 
poată ocupa singure. Puse un prosop sub fundul jilav al Amandei. 

Apoi aruncă o privire la ceasul de pe noptieră, suspină, ridică 
receptorul şi formă numărul Dariei. 


2 

Lisey îl auzise în gând pe Scott cu o zi în urmă, îl auzise 
puternic şi clar: Ji-am lăsat un mesaj, iubimeu. O alungase, spunându- 
şi că nu e decât vocea ei interioară, care o imita pe a lui. Poate că 
asta fusese - probabil că fusese - dar, până la ora trei în acea după- 
amiază lungă şi caniculară de joi, când stătea în Pop's Cofe din 
Lewiston cu Daria, ştia sigur un lucru: Scott îi lăsase un cadou postum 
dat naibii. Un premiu-bul dat naibii, ca să se exprime ca el. Fusese ozi 
extrem de obositoare, dar ar fi fost şi mai obositoare fără Scott 
Landon, mort sau nu de doi ani. 

Daria arăta la fel de obosită cum se simţea Lisey. Cândva, îşi 
găsise timp să se fardeze puţin, însă nu avea suficientă muniţie în 
poşetă ca să ascundă cearcănele de sub ochi. Cu siguranţă nu mai era 
nicio urmă a furioasei de treizeci de ani care-şi făcuse un obicei la 
sfârşitul anilor şaptezeci s-o sune pe Lisey o dată pe săptămână ca să- 
i ţină predici despre datoriile ei faţă de familie. 

- Face un bănuţ, micuță Lisey, spuse ea acum. 


Lisey se întindea după zaharniţa în care erau pliculeţele de 
Sweet'n Low. La auzul vocii Dariei, schimbă direcţia, se întinse după 
zaharniţa tradiţională cu zahăr tos şi turnă un şuvoi zdravăn în 
ceaşcă. 

- Mă gândeam că asta a fost Joia Cafelei, zise ea. Joia Cafelei cu 
Zahăr Adevărat, în cea mai mare parte. Asta trebuie că e a zecea 
ceaşcă. 

- La fel şi la mine, zise Daria. M-am dus la budă de şase ori şi 
am de gând să merg încă o dată înainte să plecăm din stabilimentul 
ăsta fermecător. Slavă Domnului pentru Pepcid ACI. 

Lisey amestecă în cafea, făcu o grimasă, apoi sorbi din nou. 

- Eşti sigură că vrei să-i faci valiza? 

- Păi, cineva trebuie s-o facă, iar tu arăţi ca moartea în vacanţă. 

- Mulţumesc frumos. 

- Dacă nu-ţi spune adevărul sora ta, n-o să ţi-l spună nimeni. 

Lisey auzise asta din partea ei de multe ori, la fel ca şi Datoria 

nu cere permisiunea şi, Numărul Unu din Topul General Daria al 
Tuturor Timpurilor: Viaţa nu-i corectă. De data aceasta n-o deranja. li 
trezi chiar fantoma unui surâs. 


- Dacă vrei s-o faci, Daria, n-o să-ţi întorc braţul la spate ca să-ţi 
fur privilegiul. 

- N-am spus că vreau, am spus doar c-o s-o fac. Tu ai stat cu ea 
toată noaptea şi te-ai trezit dimineaţă alături de ea. Părerea mea-i că 
ţi-ai făcut partea. lartă-mă, trebuie să mai dau un bănuţ. 

Lisey o urmări cum pleacă, spunându-şi: Uite încă una. In 
familia Debusher, în care exista câte o vorbă de duh pentru orice, 
când urinai însemna că chel/tuieşti un bănuț, iar când îţi goleai 
intestinele ciudat, dar adevărat - îngropai un quaker. Lui Scott îi 
plăcea asta mult, spunea că trebuia să fie o derivație a unei vechi 
zicale scoțiene. Lisey bănuia că era posibil; majoritatea membrilor 
familiei Debusher proveneau din Irlanda şi toţi Andersonii veneau din 
Anglia, 


Note: 

1 Tabletă pe bază de histamină care reduce aciditatea 
stomacală, deseori folosită în tratamentul ulcerului peptic (n. 
tr.). 

sau aşa spunea mama-bună, însă-n fiecare familie există câţiva 
câini hoinari, nu-i aşa? lar asta n-o prea interesa. Ce o interesa pe ea 
era că cheltuirea unui bănuţ şi îngroparea unui quaker erau capturi de 
baltă, balta lui Scott, şi că de o zi încoace lui Lisey i se părea, fotarea 
mă-sii, că-l simte atât de aproape... 

Ala de dimineață era un vis, Lisey... ştii asta, nu? 

Nu era sigură ce ştia sau nu ştia despre ceea ce se întâmplase 
în dormitorul Amandei în acea dimineaţă - totul părea să fi fost un vis, 
chiar şi încercarea de a o ridica pe Amanda şi a o duce la toaletă - 
însă de un lucru putea fi sigură: că Amanda avea acum un loc 
rezervat pentru cel puţin o săptămână la Centrul de Recuperare şi 
Reabilitare Greenlawn, că totul fusese mai uşor decât speraseră ea şi 
Daria şi că trebuia să-i mulţumească lui Scott. In clipa aceea şi 

(uraaa-trăiască) 

şi-n locul acela, asta părea destul. 


3 

Daria ajunsese la confortabila căsuţă Cape Cod a Mandei 
înainte de şapte dimineaţa, cu părul - de obicei coafat cu stil - abia 
pieptănat, cu un nasture al bluzei desfăcut, aşa încât prin 
deschizătură trăgea obraznic cu ochiul rozul sutienului. Pe atunci, 
Lisey aflase şi că Amanda nu voia să mănânce. li permise să-i îndese 
în gură o lingură plină cu omletă de ou doar după ce fu forţată să stea 
în şezut, sprijinită de căpătâiul patului, iar asta îi dădu lui Lisey puţină 
speranţă - în definitiv, Amanda înghiţea, aşa că poate avea să înghită 
şi ouăle - însă era o speranţă deşartă. După ce nu făcu decât să stea 


acolo preţ de treizeci de secunde cu oul iţindu-i-se printre buze 
(pentru Lisey, acel galben care se vedea avea un aspect cât se poate 
de grotesc, de parcă sora ei ar fi încercat să mănânce un canar), 
Amanda împinse pur şi simplu omleta cu limba. Câteva bucăţi i se 
lipiră de bărbie. Restul căzu pe pieptul cămăşii de noapte. Ochii ei 


continuară să se uite fix în depărtare. Sau în mistic, dacă erai 
admirator al lui Van Morrison. Scott ar fi fost, desigur, chiar dacă 
pasiunea lui pentru Van cel Mare se cam risipise la începutul anilor 
nouăzeci. Aceea fusese perioada când Scott începuse să asculte din 
nou Hank Williams şi Loretta Lynn. 

Daria refuzase să creadă că Amanda nu voia să mănânce până 
ce nu încercă singură experimentul cu omleta. Trebui să pregătească 
una nouă; Lisey aruncase la gunoi rămăşiţele primelor două ouă. 

Privirea ca de la o mie de metri a Amandei îi răpise orice urmă 
de apetit pentru ceea ce rămăsese din mâncarea acesteia. 

Când Daria intră valvârtej în cameră, Amanda alunecase din 
poziţia ei sprijinită - se pre/insese - şi Daria o ajută pe Lisey s-o ridice 
la loc. Lisey fu recunoscătoare pentru ajutor. Deja o durea spatele. Nu 
aflate în starea aceea zi după zi, pentru o perioadă de timp 
nedeterminată. 

- Amanda, vreau să mănânci asta, zise Daria pe tonul acela 
peremptoriu, care nu admitea obiecţii, pe care Lisey şi-l amintea din 
multele apeluri telefonice primite în anii de mult trecuţi. Tonul, 
combinat cu bărbia împinsă în faţă şi întreaga poziţie a corpului 
Dariei, spunea clar că, după părerea ei, Amanda se prefăcea. Se 
prefăcea ca un frânar, ar fi spus Dandy; doar una dintre cele o sută 
sau aşa ceva de vorbe vesele, colorate şi absurde pe care le avea în 
dotare. Dar (cugetă Lisey) oare asta nu fusese întotdeauna judecata 
Dariei atunci când nu făceai ceea ce voia ea să faci? Că teprefâceai ca 
un frânar? 

- Vreau să mănânci ouăle astea, Amanda - chiar acum! 

Lisey deschise gura ca să spună ceva, apoi se răzgândi. Aveau 
să ajungă la destinaţie mult mai repede dacă Daria se convingea 
singură. Şi care era destinaţia lor? Greenlawn, foarte probabil. Centrul 
de Recuperare şi Reabilitare Greenlawn din Auburn. Instituţia pe care 
ea şi Scott o vizitaseră la scurt timp după ultima exteriorizare a 
Amandei, în primăvara lui 2001. Numai că se dovedise că raporturile 
lui Scott cu Greenlawn ajunseseră puţin mai departe decât bănuise 
soţia lui, şi slavă Domnului pentru asta. 


Daria reuşi să vâre ouăle în gura Amandei şi se întoarse spre 
| .isey cu un început de zâmbet triumfător pe buze. 


- Poftim! Cred că-i trebuia doar de un... 

In acel moment, limba Amandei apăru printre buzele moi, 
împingând din nou afară ouăle de culoarea canarului, şi p/eosc. Pe 
pieptul cămăşii de noapte, încă umedă de la ultima curăţare cu 
buretele. 

- Ce spuneai? întrebă Lisey pe un ton blând. 

Daria aruncă o privire lungă, lungă spre sora ei mai mare. Când 
întoarse din nou ochii la Lisey, hotărârea care-i împingea bărbia în 
faţă dispăruse. Redevenise ea însăşi: o femeie de vârstă mijlocie care 
fusese scoasă prea devreme din pat de o urgenţă în familie. Nu 
plângea, dar era pe aproape; ochii ei albaştri luminoşi, culoarea pe 
care o împărțeau toate fetele Debusher, înotau în lacrimi. 

- Nu e ca altă dată, nu? 

- Nu. 

- S-a întâmplat ceva noaptea trecută? 

- Nu. 

Lisey nu ezită. 

- Nicio criză de plâns sau crize de isterie? 

- Nu. 

- O, dragă, ce o să ne facem? 

Lisey avea un răspuns practic la asta, şi nu era de mirare; poate 
că Daria era de altă părere, însă Lisey şi Jodi fuseseră întotdeauna 
cele cu spirit practic. 

- O întindem pe spate, aşteptăm începerea programului, apoi 
sunăm la locul acela, zise ea. La Greenlawn. Şi să sperăm că între 
timp să n-o să ude din nou patul. 


4 
Cât aşteptară, băură cafea şi jucară cribbage, joc pe care-l 
învățase fiecare dintre fetele Debusher de la Dandy cu mult înainte să 


facă primul drum cu autobuzul şcolar mare şi galben din Lisbon 
Falls. La fiecare a treia sau a patra mână, una dintre ele mergea să 
vadă ce făcea Amanda. Aceasta era întotdeauna la fel: stătea întinsă 
pe spate şi se uita ţintă la tavan. La prima partidă, Daria îşi bătu sora 
mai mică; la a doua, închise cu un şir de trei, lăsând-o pe Lisey cu 
buzele umflate. Faptul că asta o bine-dispunea chiar dacă Manda 
stătea la etaj cu minţile aiurea îi dădu de gândit lui Lisey... însă nu vru 
să spună nimic cu voce tare. Avea să fie o zi lungă, iar dacă Daria o 
începea cu zâmbetul pe buze, bravo ei. Lisey refuză o a treia partidă 
şi urmăriră amândouă evoluţia unui cântăreţ de country în ultima 
parte a emisiunii 7oday. Lisey aproape că-l auzea pe Scott cum spune: 
Asta n-o să-l scoată de pe piață pe Babacu' Hank. Referindu-se, 


desigur, la Hank Williams. Când venea vorba de muzică country, 
pentru Scott exista întâi Babacu' Hank... şi apoi toţi ceilalţi. 

La nouă şi cinci minute, Lisey se aşeză în faţa telefonului şi află 
de la Informaţii numărul Centrului Greenlawn. li oferi Dariei un zâmbet 
şters şi nervos. 

- Urează-mi noroc, Darl. 

- O, sigur că-ţi urez. Crede-mă, din toată inima. 

Lisey formă numărul. Telefonul sună de cealaltă parte a firului o 
singură dată. 

- Alo, spuse o voce feminină plăcută. Aici Centrul de 
Recuperare şi Reabilitare Greenlawn al Fedders Health Corporation of 
America. 

- Bună, numele meu este... 

Lisey reuşi să spună doar atât înainte ca plăcuta voce feminină 
să înceapă să enumere toate interioarele posibile la care puteai avea 
acces... asta, desigur, dacă erai deţinătorul unui telefon cu sistem de 
apelare ton. Era o voce înregistrată. Lisey fusese bulată. 

Mda, dar s-au perfecționat atât de mult, îşi spuse ea, apăsând 5 
pentru informaţii despre internarea pacienţilor. 

- Vă rugăm să aşteptaţi până ce este procesat apelul, îi spuse 
plăcuta voce feminină, urmată de Orchestra Prozac care cânta ceva 
ce semăna de departe cu „Homeward Bound" al lui Paul Simon. 


Lisey întoarse privirea ca să-i spună Dariei că era pusă pe 
aşteptare, dar Daria se dusese sus pentru a vedea ce făcea Amanda. 

Rahat cu ochi, gândi ea. Pur şi simplu n-a suportat susp... 

- Alo, aici Cassandra, cu ce vă pot ajuta? 

Un nume rău prevestitor, iubimeu, opina Scott, cel care-şi 
făcuse culcuş în mintea sa. 

- Mă numesc Lisa Landon... Doamna Scott Landon. 

Probabil că se prezentase ca Doamna Scott Landon de mai 
puţin 

de şase ori de-a lungul întregii sale vieţi de femeie căsătorită şi 
niciodată în timpul celor douăzeci şi şase de luni de văduvie. Nu era 
greu de înţeles de ce o făcuse acum. Era ceea ce Scott numise 
„cartea celebrităţii", cea pe care el însuşi o jucase rareori. In parte, 
spunea, pentru că a o juca îl făcea să se simtă ca un nemernic 
îngâmfat, şi-n parte pentru că se temea că nu va da roade; că, dacă 
murmura cine ştie ce versiune a A'** ştii cine sunt eu? în urechea 
şefului de sală, acesta i-ar murmura înapoi: Non, monsieur - şine 
drhacu sunteţi? 

în timp ce vorbea, povestind episoadele anterioare de 
automutilare şi semicatatonie ale surorii sale şi marele salt înainte din 


dimineaţa aceea, Lisey auzi păcănitul slab al tastelor de computer. 
Când făcu o pauză, Cassandra spuse: 

- Vă înţeleg îngrijorarea, doamnă Landon, dar Greenlawn e plin 
la ora actuală. 

Lisey simţi i cum îngreunează inima. Şi-o imagină imediat pe 
Amanda într-o cameră cât un dulap la Stephens Memorial din No 
Soapa, îmbrăcată într-o pijama mânjită de mâncare şi uitându-se pe o 
fereastră zăbrelită la semaforul de atenţionare instalat la intersecţia 
dintre Route 117 cu 19. 

- O. înţeleg. Hm... sunteţi sigură? Nu-i o chestiune de Medicaid 
sau Blue Cross sau altă asigurare medicală... Aş plăti cu bani lichizi, 
înţelegeţi... 

Se agăța de un pai. Cu tonul acela de toantă. Când le-ai 
încercat pe toate, aruncă cu bani. 

- Dacă are vreo importanţă, încheie ea jalnic. 

- Nu are, doamnă Landon. 


De data aceasta, i se păru că depistează în vocea Cassandrei 
un văl de gheaţă, şi i se îngreuna şi mai mult inima. 

- E o problemă de regulament şi de locuri disponibile. Vedeţi 
dumneavoastră, avem doar... 

Lisey auzi atunci un bing! slab. Era foarte aproape de sunetul 
pe care-l scotea cuptorul ei electric atunci când erau coapte tartinele 
de la micul dejun. 

- Doamnă Landon, puteţi aştepta puţin? 

- Dacă e necesar, da. 

Se auzi un clic slab şi Orchestra Prozac se întoarse, de data asta 
interpretând ceva ce putea fi tema muzicală din Sbaft. Lisey ascultă 
cu un vag sentiment de irealitate, gândindu-se că, dacă l-ar fi auzit pe 
Isaac Hayes!, probabil că s-ar fi târât înapoi în cada de baie cu o 
pungă de plastic trasă peste cap. Aşteptarea se prelungi de data 
aceasta până ce ea începu să bănuiască că fusese uitată - Dumnezeu 
îi era martor că i se mai întâmplase asta, mai ales când încerca să 
cumpere bilete de avion sau să modifice înţelegerea făcută cu 
compania de închirieri auto. Daria cobori la parter şi întinse braţele 
într-un gest care spunea Ce se întâmplă? Spune-mi! Lisey scutură din 
cap, indicând deopotrivă Nimic şi Nu ştiu. 

In clipa aceea dispăru muzica oribilă şi pe fir reveni Cassandra. 

Tonul îngheţat îi dispăruse din voce şi, pentru prima oară, lui 
Lisey i se părea că vorbea ca o fiinţă umană. De fapt, părea cumva 
familiară. 

- Doamnă Landon? 

- Da? 


- Regret că v-am făcut să aşteptaţi atât de mult, dar aveam un 
mesaj pe computer care îmi cerea să iau legătura cu doctorul 
Alberness dacă sunaţi dumneavoastră sau soţul dumneavoastră. De 
fapt, doctorul Alberness se află chiar acum în biroul dânsului. Să vă 
fac legătura? 

- Da, îi spuse Lisey. 


Note: 

1 Isaac Lee Hayes (n. 1942) - actor, cântăreţ de soul, 
compozitor, muzician şi aranjor, care a câştigat în 1972 un 
Oscar pentru cel mai bun cântec original (n. tr.). 

Acum ştia unde se afla, ştia exact unde se afla. Ştia că înainte 
să-i spună orice altceva, doctorul Alberness avea să-i transmită 
condoleanţe, de parcă Scott ar fi murit luna sau săptămâna trecută. 
lar ea .ivea să-i mulţumească. De fapt, dacă doctorul Alberness avea 
să-i promită că le-o va lua de pe cap pe dificila Amanda în pofida 
faptului că la Greenlawn nu mai erau locuri libere, Lisey avea probabil 
să fie gata să se lase-n genunchi şi să-i ofere o felaţie suculentă, aşa 
cum scrie la carte. La gândul acesta, se pomeni invadată de un râs 
sălbatic şi trebui să strângă tare din buze câteva secunde. Şi ştia de 
ce i se păruse brusc atât de familiară Cassandra: aşa vorbeau oamenii 
atunci când îl recunoşteau pe Scott, când îşi dădeau seama că 
vorbeau cu cineva care apăruse pe coperta fotatei ăleia de 
Newsweek. lar dacă persoana aceea celebră îşi ţinea braţul celebru 
petrecut pe după umerii cuiva, ei bine, şi ea trebuia să fie celebră, 
chiar dacă numai prin asociere. Ori, după cum spusese cândva Scott, 
prin injecție. 

- Alo? spuse o voce masculină aspră într-un mod plăcut. Aici 
Hugh Alberness. Vorbesc cu doamna Landon? 

- Da, doctore, zise Lisey, făcându-i semn Dariei să stea jos şi să 
nu mai bată pasul pe loc în faţa ei. Aici Lisa Landon. 

- Doamnă Landon, daţi-mi voie să încep prin a vă transmite 
condoleanţele mele. Soţul dumneavoastră mi-a autografiat cinci dintre 
romanele sale şi acestea se numără printre cele mai de preţ lucruri 
ale mele. 

- Mulţumesc, doctore Alberness, zise ea, iar Dariei îi arătă un 
cerc format din degetul mare şi arătător care spunea: Suntem pe cai. 

Sunteţi foarte amabil. 


5 

Când se întoarse Daria de la toaleta femeilor din Pop's Cafe, 
Lisey spuse că poate ar fi bine să-şi rezolve şi ea nevoile fiziologice 
erau treizeci de kilometri până la Castle View şi, deseori, traficul 


de după-amiază era intens. Pentru Daria, acela avea să fie doar 
primul pas. După ce-i făcea o valiză Amandei - lucru pe care-l uitaseră 
amândouă dimineaţă - urma să plece înapoi la Greenlawn cu ea. 

Odată ce o livra, o aştepta un nou drum spre Castle View. Avea 
să oprească în parcarea casei sale cam pe la opt treizeci, doar dacă 
norocul - şi traficul - era de partea sa. 

- In locul tău, aş trage adânc aer în piept şi m-aş ţine de nas cât 
aş sta acolo, zise Daria. 

- E rău? 

Daria ridică din umeri, apoi căscă. 

- Am fost şi-n locuri mai rele. 

La fel şi Lisey, mai ales în timpul călătoriilor cu Scott. Se uşura 
cu coapsele încordate şi cu fundul plutind deasupra vasului de WC - 
vechea Poziţie a Turneelor de Promovare - trase apa, se spălă pe 
mâini, îşi dădu cu apă peste faţă, îşi pieptănă părul, apoi se uită în 
oglindă. 

- O femeie nouă, îi spuse reflexiei sale. O frumuseţe americană. 

Dezgoli spre imaginea sa o lucrătură dentară extrem de 
costisitoare. Ochii de deasupra rânjetului aceluia de aligator păreau 
însă neîncrezători. 

„Domnul Landon a spus că, dacă vă voi întâlni vreodată, să vă 
întreb..." 

Ține-ţi gura despre asta, las-o în pace. 

„Să vă întreb despre cum a păcălit-o el pe infirmieră..." 

Taci, micuță Lisey! 

„CUM a păcălit-o pe infirmieră atunci, în Nashville." 

- Scott a spus bulit. Nu-i aşa? 

Simţea din nou în gură gustul acela de cupru, gustul de monede 
şi de panică. Da, Scott spusese bulit. Sigur. Scott îi spusese doctorului 
Alberness s-o întrebe pe Lisey (dacă avea s-o întâlnească vreodată) 
cum o bulise el pe infirmieră atunci în Nashville, ştiind foarte bine că 
ea va pricepe mesajul. 

li trimisese oare mesaje? li trimisese chiar şi atunci? 

- Las-o baltă, îi şopti ea reflexiei sale şi ieşi din toaletă. 


Ar fi fost bine să lase vocea aceea blocată înăuntru, însă acum 
părea să fie necontenit acolo. Mult timp fusese tăcută, fie dormind, lie 
arătându-se de acord cu partea conştientă a minţii lui Lisey că sunt 
unele lucruri despre care pur şi simplu nu se vorbeşte, nici măcar 
între diferitele versiuni ale propriului sine. Cum ar fi ceea ce spusese 
infirmiera în ziua aceea, după ce fusese împuşcat Scott. Sau 

(taci acum taci) 

ceea ce se întâmplase în 

iarna lui 1996. 


(TACI ACUM!) 
Şi, miracol al miracolelor, vocea tăcu... însă o simţi cum 
priveşte şi ascultă, şi Lisey se sperie. 


6 

leşi din toaleta femeilor chiar la timp ca s-o vadă pe Daria cum 
pune receptorul în furcă. 

- Sunam la motelul de vizavi de Greenlawn, zise ea. Părea 
curat, aşa că mi-am rezervat o cameră pentru la noapte. Nu am de 
gând să conduc tot drumul până la Castle View şi în felul ăsta o pot 
vizita pe Manda mâine la prima oră. N-o să trebuiască decât să trec 
strada ca o găină. 

Se uită la sora ei mai tânără cu o expresie neliniştită, pe care 
Lisey o găsi cât se poate de ireală, având în vedere toţi anii pe care-i 
petrecuse ascultând-o cum emitea legi, de obicei pe un ton strident, 
implacabil. 

- Crezi că-i o prostie asta? 

- Cred că-i o idee minunată. 

O strânse de mână şi zâmbetul de uşurare al Dariei îi frânse 
puţin inima. Gândi: Și asta-i un efect al banilor. Te fac să fii cel 
deştept. Te fac să fii şeful. 


- Vino, Darl... Conduc eu, ce zici? 
- E bine, zise Daria şi-şi urmă sora mai tânără afară, în ziua 
târzie. 


7 

Drumul de întoarcere la Castle View se dovedi atât de încet 
cum se temuse Lisey că va fi; ajunseră în spatele unui camion 
supraîncărcat cu buşteni şi, din cauza tuturor curbelor de pe deal, nu 
reuşiră să-l depăşească. Tot ce putut face Lisey a fost să rămână în 
urmă, aşa încât să nu inhaleze prea mult din gazele de eşapament 
arse doar pe jumătate ale camionului. Asta-i dădu timp să reflecteze 
asupra zilei. Măcar atât putea face. 

Să discute cu doctorul Alberness fusese ca şi când ar fi ajuns la 
un meci de baseball la sfârşitul celei de-a patra reprize, însă asta nu 
era ceva nou; să se joace de-a prinderea din urmă fusese întotdeauna 
o parte din viaţa cu Scott. îşi amintea de ziua când îşi făcuse apariţia 
o furgonetă cu o sofa modulară în valoare de două mii de dolari. Scott 
era în biroul lui, scria cu muzica dată la obişnuitul ei volum asurzitor - 
ea îl auzea vag pe Steve Earle cum cânta „Guitar Town", cu tot cu 
sistemul de antifonare al studioului - şi a-l întrerupe ar fi însemnat, 
după opinia ei, să producă pagube de alte două mii de dolari. Tipii cu 


mobila au informat-o că „domnul" le spusese că le va arăta ea unde 
să pună cele două piese noi de mobilier. 

Lisey îi îndrumase numaidecât să ducă sofaua cea veche - 
sofaua cea veche aflată într-o stare perfectă - în grajd şi s-o pună în 
locul ei pe cea nouă, modulară. Cel puţin se potrivea cât de cât la 
culoare cu restul încăperii, iar asta fusese o uşurare. Ştia că Scott nu 
discutase niciodată cu ea despre o sofa nouă, modulară sau altfel, la 
fel cum ştia că Scott avea să declare - o, da, şi cu câtă vehemenţă - că 
de fapt discutaseră. Era sigură că asta se petrecuse, sigur că da, 
numai că doar în gândurile sale; Scott pur şi simplu uita uneori să dea 
glas acelor discuţii. Uitarea era o abilitate pe care el şi-o rafinase. 


Din aceeaşi categorie putea foarte bine să facă parte şi prânzul 
său cu Hugh Alberness. Poate că avusese intenţia să-i spună despre el 
şi, dacă l-ai fi întrebat şase luni sau un an mai târziu, se putea chiar 
să-ţi spună că te anuntase: Prânzul cu Alberness? Sigur, i-am povestit 
despre el chiar în seara cu pricina. Când tot ce făcuse în seara cu 
pricina fusese să se ducă în studio, să pună un nou CD cu Bob Dylan şi 
să lucreze la o nouă povestire. 

Sau poate că de data aceasta fusese altfel - nu în sensul că 
Scott nu şi-ar fi adus aminte (şi, pe deasupra, mai uitase o dată că 
aveau întâlnire, aşa cum uitase să-i povestească despre copilăria lui 
extrem de fotată), ci că-i ascunsese indicii pe care să le găsească 
după moartea pe care şi-o prevăzuse; prefirând ceea ce el însuşi ar fi 
numit „popasuri ale bulului”. 

In orice caz, Lisey îl mai prinsese din urmă cu alte ocazii şi 
completase mare parte din spaţiile goale la telefon, spunând /hî şi O, 
chiar aţa? şi Să ştii că am uitat de asta! întotdeauna în momentele 
potrivite. 

Când încercase Amanda să-şi extirpe buricul în primăvara lui 
2001 şi apoi căzuse pentru o săptămână în starea aceea de abulie pe 
care psihiatra ei o numea semicatatonie, familia discutase 
eventualitatea de a o trimite la Greenlawn (sau în orice institut de boli 
mentale) în timpul unei lungi, emoţionante şi de câteva ori tensionate 
cine în familie pe care Lisey şi-o amintea bine. îşi amintea de 
asemenea că Scott fusese neobişnuit de tăcut aproape tot timpul cât 
durase discuţia şi că-n ziua aceea nu făcuse decât să ciugulească din 
mâncare. Când începuseră să se potolească lucrurile, el spusese că, 
dacă nu avea nimeni nimic împotrivă, va face el rost de câteva pliante 
şi broşuri peste care să se uite cu toţii. 

- O zici de parcă ar fi vorba de o croazieră de vacanţă, 
intervenise Cantata - destul de sfidător, crezuse Lisey. 


Scott ridicase din umeri, îşi aminti Lisey pe când mergea în 
spatele camionului cu lemne şi trecea de indicatorul găurit de gloanţe 
ce anunţa DISTRICTUL CASTLE VĂ UREAZĂ BUN-VENIT. 

- E deja plecată în vacanţă, răspunsese el. Poate că e important 
să-i arate cineva drumul spre casă înainte să-i treacă cu totul voinţa 
de a se întoarce. 


La asta, soţul lui Canty pufnise. Faptul că Scott câştigase 
milioane de pe urma cărţilor sale nu-l împiedicase niciodată pe 
Richard să-l privească drept un visător cu ochii umezi, iar când 
Richard emitea o opinie, Canty Lawlor îl seconda cu toată încrederea. 
Nu-i trecuse niciodată prin gând lui Lisey să le spună că Scott ştia 
despre ce vorbea, dar, acum că se gândea mai bine, nici ea nu 
mâncase prea mult în ziua aceea. 

In orice caz, Scott adusese acasă mai multe broşuri şi pliante de 
la Greenlawn; Lisey îşi amintea că le găsise împrăştiate pe tejgheaua 
din bucătărie. Una, care avea imprimată fotografia unei clădiri uriaşe 
care semăna cam mult cu Tara din Pe aripile vântului, era intitulată 
Boala mentală, voi şi familia voastră. Dar nu-şi amintea de o altă 
discuţie despre Greenlawn şi, sincer, de ce să-şi amintească? 

Odată ce Amanda începuse să-şi revină, starea i se 
îmbunătăţise repede. Şi Scott cu siguranţă nu-i pomenise de prânzul 
luat cu doctorul Alberness, lucru care se întâmplase în octombrie 
2001 - la câteva luni bune după ce Amanda îşi reluase ceea ce în 
privinţa ei trecea drept normalitate. 

Potrivit doctorului Alberness (asta Lisey o află la telefon, ca 
răspuns la micile ei /hf-uri şi O-uri şi Vitasem-uri apreciative), Scott îi 
spusese la prânzul acela că era convins că Amanda Debusher se 
îndrepta spre o mult mai gravă detaşare de realitate, poate una 
permanentă, şi că, după ce citise broşurile şi făcuse un tur al azilului 
alături de doctorul cel bun, credea că Greenlawn ar fi tocmai locul 
potrivit pentru ea, dacă se întâmpla asta. Faptul că Scott reuşise să 
scoată de la doctorul Alberness promisiunea unui loc pentru cumnata)! 
sa atunci când şi dacă venea timpul - şi asta doar în schimbul unui 
prânz plus cinci cărţi autografiate - n-o surprindea câtuşi de puţin. Nu 
şi după anii pe care-i petrecuse observând efectul înduplecător pe 
care-l avea celebritatea asupra anumitor oameni. 

Se întinse spre radioul din maşină, simțind nevoia să audă nişte 
muzică country la volum ridicat (alt obicei pe care i-l inculcase Scott 
în ultimii câţiva ani de viaţă, unul la care nu renunţase încă), apoi 
aruncă o privire spre Daria şi văzu că sora ei adormise 


cu capul sprijinit de geamul portierei. Nu era momentul potrivit 
pentru Shooter Jennings sau Big & Rich. Cu un suspin, puse din nou 
mâna pe volan. 

Doctorul Alberness voise să-şi povestească pe larg amintirile 
legate de prânzul acela cu marele Scott Landon şi Lisey fusese 
dispusă să-l lase s-o facă, în pofida neîncetatelor semne pe care Daria 
le făcea din mâini, majoritatea însemnând Nu-lpoti zori? 

Probabil că l-ar fi putut zori, dar credea că a face asta ai fi 
dăunat cauzei lor. Pe deasupra, era curioasă. Mai mult, era 
înfometată. 

De ce? Veşti despre Scott. Intr-un fel, să-l asculte pe doctorul 
Alberness fusese ca atunci când se uitase la acele vechi amintiri 
ascunse în şarpele de cărţi din studio. Nu ştia dacă toate amintirile lui 
Alberness constituiau unul dintre „popasurile bulului" născocite de 
Scott - bănuia că nu - dar ştia că stârneau în ea o durere aspră şi 
totuşi convingătoare. Oare asta rămânea din suferinţa sufletească 
după doi ani? Tristeţea aceea dură şi cenuşie? 

Mai întâi, Scott îi telefonase lui Alberness. Ştiuse oare dinainte 
că doctorul era unul dintre admiratorii săi de o perfectă enormitate 
sau fusese o coincidenţă? Lisey nu credea că fusese o coincidenţă, 
deşi asta era puţin cam prea, hm!, întâmplător, dar dacă Scott ştiuse, 
de unde ştiuse? Nu reuşise să găsească un fel de a întreba asta fără 
să intervină în fluxul amintirilor doctorului, dar nu făcea nimic; 
probabil că nu conta. In orice caz, Alberness se simţise profund flatat 
să primească telefonul acela (fusese dat peste cap, după cum se 
spune) şi se arătase mai mult decât receptiv deopotrivă la întrebările 
lui Scott cu privire la cumnata sa şi la propunerea lui de a lua prânzul 
împreună. Nu avea nimic împotrivă, întrebase doctorul Alberness, 
dacă aducea cu el câteva dintre romanele sale 


preferate ca să i le autografieze? Absolut nimic, răspunsese 
Scott, va fi bucuros s-o facă. 

Alberness adusese Landon-urile lui preferate; Scott adusese fişa 
medicală a Amandei. Ceea ce o făcu pe Lisey, acum la mai puţin de 
un kilometru şi jumătate de micuța casă Cape Cod a Amandei, să-şi 
pună altă întrebare: oare cum făcuse Scott rost de ea? S-o fi fermecat 
pe Amanda ca să i-o dea? S-o fi fermecat pe Jane Whitlow, psihiatra cu 
mărgele? Să le fi fermecat pe amândouă? Lisey ştia că era posibil. 
Puterea lui Scott de a fermeca nu era universală Dashmiel, claponul 
sudist fript, era un exemplu grăitor - dar mulţi oameni îi căzuseră 
pradă. Cu siguranţa, Amanda o făcuse, cu toate că Lisey era sigură că 
sora ei nu avusese niciodată pe de-a întregul încredere în Scott 
(Manda îi citise toate cărţile, chiar şi Diavolii goi... după care, zisese 


ea, dormise cu becurile aprinse o săptămână întreagă). In privinţa lui 
Jane Whitlow, Lisey nu avea nicio idee. 

Felul cum obținuse Scott fişa medicală putea fi un alt caz în 
care curiozitatea ei nu avea niciodată să fie satisfăcută. Trebuia să se 
mulţumească ştiind c-o făcuse şi că doctorul Alberness o studiase de 
bunăvoie şi că se arătase de acord cu opinia lui Scott: pe Amanda 
Debusher probabil c-o aşteptau şi mai multe probleme. 

Şi, la un moment anume (probabil cu mult înainte să-şi termine 
desertul), Alberness îi promisese scriitorului său favorit că, dacă avea 
să se producă ruptura, va găsi un loc pentru doamna Debusher la 
Greenlawn. 

- A fost un lucru minunat din partea dumneavoastră, îi spusese 
Lisey cu căldură, iar acum - intrând pe aleea din faţa casei Amandei 
pentru a doua oară pe ziua aceea - se întrebă în ce moment al 
conversaţiei îl întrebase doctorul pe Scott de unde-i veneau ideile. Să 
fi fost oare la început sau mai spre sfârşit? Odată cu aperitivele sau cu 
cafeaua? 

- Trezeşte-te, Darla-dragă, zise ea, oprind motorul. Am ajuns. 

Daria se ridică în şezut, se uită la casa Amandei şi spuse: 

- O, rahat. 

Lisey izbucni în râs. Nu se putu abţine. 


9 

Să strângă lucrurile Mandei se dovedi a fi o activitate extrem de 
tristă pentru amândouă. li găsiră gentile în cămăruţa de la etajul al 
doilea, care ţinea loc de mansardă. Nu erau decât două valize 
Samsonite, jerpelite şi purtând încă etichetele MIA de la drumul în 
Florida pe care-l făcuse ca s-o viziteze pe Jodotha... când? Cu şapte 
ani în urmă? 

Nu, îşi spuse Lisey, zece. Se uită la ele cu tristeţe, apoi o scoase 
pe cea mai mare. 

- Poate ar trebui să le luăm pe amândouă, propuse Daria cu 
îndoială, apoi se şterse pe faţă. Uf! Ce cald e aici! 

- Hai s-o luăm doar pe cea mare, zise Lisey. Aproape că adăugă 
şi că nu credea că Amanda se va duce la Balul Catatonicilor din anul 
acela, apoi îşi muşcă limba. O singură privire aruncată la chipul obosit 
şi asudat al Dariei îi spuse că acesta era fără-ndoială momentul 
nepotrivit să facă glume. 

- încap în ea destule lucruri pentru o săptămână, cel puţin. N-o 
să meargă departe. Ţi-aminteşti ce a spus doctorul? 

Daria aprobă din cap şi-şi şterse din nou faţa. 

- O să stea aproape numai în cameră, cel puţin la început. 

In împrejurări obişnuite, Greenlawn ar fi trimis un medic s-o 
consulte pe Amanda în ambulatoriu, dar, graţie lui Scott, Alberness 


renunţase la aceasta. După ce se lămurise că doctoriţa Whitlow se 
transferase şi că Amanda fie nu putea, fie nu voia să umble (şi că era 
imprevizibilă), îi spusese lui Lisey că va trimite o ambulanţă a 
stabilimentului - fără semne distinctive, ţinuse să specifice. Pentru 
majoritatea oamenilor, aceasta semăna cu o furgonetă obişnuită de 
livrări. 

Lisey şi Daria o urmaseră spre Greenlawn în BMW-ul lui Lisey şi 
amândouă fuseseră extrem de recunoscătoare - Daria doctorului 
Alberness, Lisey lui Scott. Aşteptarea cât timp o consultase Alberness, 
însă, păruse mult mai lungă de patruzeci de minute, iar raportul lui nu 
fusese nici pe departe încurajator. Singura parte a lui asupra căreia 
Lisey voia să se concentreze acum era aceea pe care tocmai 


o menţionase Daria: Amanda avea să-şi petreacă mare parte 
din prima săptămână sub o atentă observaţie, în camera ei sau pe 
micuța terasă a camerei ei dacă putea fi convinsă să meargă până 
acolo. Nu avea să viziteze nici măcar sala de recreere de la capătul 
coridorului, decât numai dacă manifesta neaşteptate semne ale unui 
serios reviriment. 

- Lucru la care nu mă aştept, le spusese doctorul Alberness. Se 
poate întâmpla, dar foarte rar. Mie-mi place să spun adevărul, 
doamnelor, şi adevărul este că pe doamna Debusher probabil o 
aşteaptă o şedere îndelungată. 

- Pe deasupra, zise Lisey, examinând cea mai mare dintre cele 
două valize, vreau să-i cumpăr câteva genţi noi. Astea-s ca vai de ele. 

- Dă-mi voie s-o fac eu, interveni Daria. 

Vocea i se îngroşase şi tremura. 

- Faci atât de multe, Lisey. Scumpă, micuță Lisey. 

Luă mâna surorii sale, o duse la buze şi o sărută. 

Lisey fu surprinsă - aproape şocată. Ea şi Daria dăduseră uitării 
vechile neînţelegeri, dar genul acela de afecţiune era foarte puţin 
caracteristic surorii sale mai mari. 

- Chiar vrei asta, Darl? 

Daria aprobă vehement din cap, dădu să vorbească şi se 
mulţumi să-şi şteargă din nou faţa. 

- Te simţi bine? 

Daria dădu să nege din cap, dar apoi aprobă. 

- Bagaje noi! strigă ea. Ce ironie! Crezi c-o să aibă vreodată 
nevoie de bagaje noi? Ai auzit ce a spus doctorul - n-a reacţionat la 
pocnitul din degete, nici la bătaia din palme şi nici măcar la înţepătura 
cu acul! Ştiu cum îi numesc infirmierele pe oamenii ca ea, îi numesc 
comatoşi, şi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de ce spune 
doctorul despre terapie şi miracolul medicaţiei; dac-o să-şi mai revină 
vreodată, o să fie un miracol celest! 


După cum se spune, gândi Lisey şi zâmbi... dar numai în sinea 
sa, unde putea zâmbi fără riscuri. îşi conduse sora obosită, aproape în 
pragul lacrimilor, în jos pe scara scurtă şi abruptă a mansardei, 
ducând-o din căldura aceea zăpuşitoare. Apoi, în loc să-i spună că atât 


timp cât e viaţă e şi speranţă..., că trebuie să iei viaţa în piept 
cu surâsul pe buze, sau că e întotdeauna întuneric înaintea zorilor, 
sau orice altceva mai ieşise-n ultima vreme din fundul câinelui, o ţinu 
doar în braţe. Pentru că uneori o îmbrăţişare e cel mai nimerit lucru. 
Acesta era unul dintre lucrurile pe care i le demonstrase bărbatului al 
cărui nume de familie îl luase - că uneori e mai bine să taci; uneori e 
mai bine să-ţi ţii gura aia ca o meliţă şi să rezişti, să rezişti, să rezişti. 


10 

Lisey o mai întrebă o dată pe Daria dacă nu voia s-o însoţească 
în al doilea drum spre Greenlawn şi Daria scutură din cap. Avea un 
vechi roman de Michael Noonan înregistrat pe casete audio, spuse, şi 
asta ar fi o ocazie bună să-l asculte. Pe atunci îşi spălase deja faţa în 
toaleta Amandei, îşi refăcuse machiajul şi-şi prinsese părul la spate. 
Arăta bine şi, din experienţa lui Lisey, o femeie care arăta bine de 
obicei aşa se şi simţea. O strânse uşor de mână, îi spuse să conducă 
cu grijă şi o urmări cu privirea până ce dispăru. Apoi făcu un scurt tur 
al casei Amandei, mai întâi înăuntru şi apoi pe afară, asigurându-se că 
totul era încuiat: ferestre, uşi, chepengul pivniţei, garajul. Lăsă două 
geamuri de la garaj uşor întredeschise ca să nu se adune căldura 
înăuntru. Acesta era un lucru pe care, de data aceasta, îl învățase ea 
de la Scott, care, la rândul lui, îl învățase de la tatăl său, formidabilul 
Sparky Landon... pe lângă a citi (la precocea vârstă de doi ani), a face 
socoteli pe micuța tablă neagră care era ţinută în bucătărie lângă 
sobă, a sări de pe banca din anticameră strigând Geronimo.... şi tot ce 
era de ştiut despre bulii de sânge, desigur. 

„Popasuri ale bulului -un fel de opriri pe drumul crucii, am 
impresia." 

Spune asta şi apoi râde. E un râs crispat, un râs care spune: 
„Îmi păzesc spatele." Râsul unui copil la o glumă obscenă. 

- Mda, exact aşa, murmură Lisey şi se cutremură în pofida 
căldurii de după-amiază târzie. Felul cum continuau să iasă la 
suprafaţă 


amintirile alea vechi, exprimate la prezent, era neliniştitor. Era 
ca şi când trecutul n-ar fi murit niciodată; ca şi când, la un anumit 
nivel al marelui turn al timpului, totul se afla încă în desfăşurare. 

Asta-i un fel rău de a gândi, o astfel de gândire te trimite drept 
în mălură. 


- Mă îndoiesc, zise Lisey, şi emise şi ea un râs crispat. Se 
îndreptă spre maşina sa cu inelul cu chei al Amandei - surprinzător de 
greu, mai greu ca al ei, deşi casa ei era mult mai mare - agăţat pe 
arătătorul de la mâna dreaptă. Trăia impresia că deja intrase în 
mălură. Amanda la casa de nebuni nu era decât începutul. Mai erau şi 
„Zack McCool" şi incuncul ăla detestabil, profesorul Woodbody. 

întâmplările din ziua aceea îi scoseseră pe amândoi din 
gândurile ei, însă asta nu însemna că încetaseră să mai existe. Se 
simţea prea obosită şi abătută ca să se mai gândească la Woodbody 
în seara aceea, prea obosită şi abătută ca să-l urmărească măcar 
până la bârlog... 

însă credea că era bine s-o facă, fie şi numai pentru că amicul 
ei de la telefon, „Zack", păruse a reprezenta un real pericol. 

Urcă în maşină, puse cheile Mandei-iepuraş în torpedou şi ieşi 
cu spatele de pe aleea casei. Când făcu asta, soarele coborât la apus 
aruncă o reţea luminoasă de raze peste ceva din spatele ei şi se 
răsfrânse pe acoperiş. Uimită, Lisey apăsă frâna, se uită peste umăr - 
şi văzu cazmaua de argint. INAUGURAREA ŞANTIERULUI, BIBLIOTECA 
SHIPMAN. Se întinse în spate, atinse coada de lemn şi simţi cum îşi 
regăseşte puţin calmul interior. Se uită în ambele direcţii ale drumului, 
nu văzu nimic şi viră spre casă. Doamna Jones şedea pe veranda din 
faţă şi ridică mâna într-un gest de salut. Lisey o ridică şi ea. Apoi 
întinse din nou braţul printre scaunele din faţă ale maşinii, ca să 
apuce mânerul cazmalei. 


11 
Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, îşi spuse când porni pe 
scurtul drum spre casă, atunci trebuia să recunoască faptul că era mai 


speriată de amintirile acelea recurente - de senzaţia că lucrurile 
acelea se întâmplau din nou, că se întâmplau acum - decât de ceea ce 
era posibil să se fi întâmplat sau nu în pat cu puţin înaintea zorilor. 

Aceea era o experienţă pe care o putea considera (ei bine... 
aproape) visul unei minţi neliniştite şi pe jumătate adormite. Dar nu 
se mai gândise de mult timp la Gerd Allen Cole şi, dacă o întreba 
cineva care era numele tatălui lui Scott sau unde lucrase acesta, ar fi 
spus că sincer nu-şi mai amintea. 

- La U.S. Gypsum, zise ea. Numai că Sparky îi spunea U.S. 

Gyppum. 

Şi apoi, în barbă şi crâncen, aproape mârâind: 

- încetează chiar acum. Ajunge. Opreşte-te. 

Dar putea} Asta era întrebarea. Şi era o întrebare importantă, 
pentru că răposatul ei soţ nu era singurul care care-şi reprimase 
anumite amintiri dureroase şi înspăimântătoare. Şi ea ridicase un fel 


de cortină mentală între LISEY DE ACUM şi LISEY! ANII DE ÎNCEPUT!, şi 
crezuse întotdeauna că era o cortină din stofă rezistentă, însă-n seara 
aceea pur şi simplu nu mai era aşa sigură. 

Fără îndoială erau câteva găuri în ea şi, dacă te uitai prin ele, te 
supuneai riscului de a vedea în negura purpurie din cealaltă parte 
lucruri pe care poate nu voiai să le vezi. Era mai bine să nu te uiţi, aşa 
cum era mai bine să nu te uiţi în oglindă după lăsarea întunericului, 
decât dacă erau aprinse toate becurile din cameră, sau să mănânci 

(mâncare de noapte) 

o portocală sau un bol de căpşune după apus. Unele amintiri 
erau inofensive, însă altele erau periculoase. Era mai bine să trăieşti 
în prezent. Pentru că, dacă prindeai amintirea greşită, riscai să... 

- Riscai să ce? se întrebă Lisey pe o voce furioasă şi tremurată, 
după care, imediat: Nu vreau să ştiu. 

Din soarele la apus ieşi pe celălalt sens de circulaţie un PT 
Cruiser şi omul de la volan o salută cu o fluturare din mână. Lisey îl 
salută numaidecât înapoi, deşi nu-şi amintea ca vreo cunoştinţă de-a 
ei să aibă un PT Cruiser. Nu conta; când locuieşti în Agroburg saluţi 
întotdeauna, era un gest se simplă politeţe rurală. Ea era oricum cu 


mintea în altă parte. Ideea era că nu-şi permitea luxul să-şi 
refuze toate amintirile doar fiindcă existau unele lucruri 

(Scott în balansoar, tot numai ochi în vreme ce afară şuieră 
vântul, o vântoasă ucigaşă coborâtă taman din Yellowknife) 

pe care nu se simţea în stare să le privească în faţă. Şi nu toate 
erau pierdute în purpuriu; unele erau pur şi simplu pitite în propriu-i 
şarpe mental de cărţi, mult prea accesibile. Treaba cu bulii, de pildă. 
Scott îi făcuse o dată o prezentare completă a bulilor, nu-i aşa? 

- Da, zise ea, coborând parasolarul ca să se ferească de soarele 
ajuns aproape de linia orizontului. In New Hampshire. Cu o lună 
înainte să ne căsătorim. Dar nu-mi amintesc exact unde. 

Se numeşte Antlers. 

Bine, excelent, mare scofală. Antlers. Şi Scott o numise luna lor 
de miere timpurie sau ceva de felul ăsta... 

Luna de miere anticipativă. El îi spune luna lor de miere 
anticipativă. Spune: „ Vino, iubimeu, adună-te şi strânge chingile." 

- lar când iubimeu a întrebat unde mergem..., murmură ea. 

„lar când întreabă Lisey unde merg, el spune: „O să ştim când 
o să 

ajungem." Şi aşa este. Deja cerul este alb şi la radio se spune 
că vine ninsoarea, oricât de incredibil ar părea asta cu frunzele încă în 
copaci şi abia începând să capete o... 

Se duseseră acolo ca să sărbătorească vânzarea drepturilor de 
publicare în ediţie de masă a Diavolilor goi, cartea aceea oribilă, de 


groază, care-l adusese pentru prima dată pe Scott Landon pe lista 
autorilor de bestselleruri şi-i făcuse bogaţi. Se dovedise că ei erau 
singurii musafiri. Şi se produsese un înfricoşător viscol de toamnă 
timpurie. Sâmbătă încălţaseră ghetele de zăpadă şi străbătuseră o 
potecă în pădure şi se aşezaseră sub 

(copacul miam-miam) 

un copac, un copac special, şi el îşi aprinsese o ţigară şi 
spusese că avea ceva să-i zică, ceva neplăcut, şi că, dacă ea se 
răzgândea în privinţa căsătoriei, lui îi va părea rău... la naiba, o să i se 
frângă fotata de inimă, dar... 


Lisey trase brusc pe marginea lui Route 17 şi opri, ridicând un 
nor de praf în spate. Lumina era încă puternică, dar începea să-şi 
schimbe calitatea, îndreptându-se încet spre extravaganta nuanţă 
catifelată a viselor, care aparţine în exclusivitate serilor de iunie în 
Noua Anglie, acea strălucire estivală pe care adulţii născuţi la nord de 
Massachusetts şi-o amintesc cel mai bine din copilărie. 

Nu vreau să mă întorc la Antlers şi la weekendul acela. Nu la 
zăpada care ni se părea atât de magică, nu sub copacul miam-miam 
unde am mâncat sandviciuri şi am băut vin, nu în patul pe care l-am 
împărțit în noaptea aceea şi la poveştile pe care mi le-a spus - bănci şi 
buli şi taţi lunatici. Mă tem atât de tare că tot ce voi reuşi să ating mă 
va duce la tot ce nu îndrăznesc să văd. Te rog, nu mai vreau. 

Lisey deveni conştientă că rostea astea cu voce tare pe un ton 
scăzut, iar şi iar: 

- Nu mai vreau. Nu mai vreau. Nu mai vreau. 

Insă începuse o vânătoare de buli şi poate că deja era prea 
târziu să spună că nu mai vrea. Potrivit arătării cu care se trezise în 
pat dimineaţă, găsise deja primele trei popasuri. Mai avea câteva şi-şi 
putea pretinde premiul. Uneori un baton de ciocolată! Uneori ceva de 
băut, o Cola sau o Royal Crown! întotdeauna un cartonaş pe care stă 
scris BUL! Sfârşit! 

Ti-am lăsat un bul, spusese arătarea îmbrăcată în cămaşa de 
noapte a Amandei... iar acum, că soarele mergea spre apus, îi venea 
din nou greu să creadă că arătarea aceea fusese într-adevăr Amanda. 

Sau doar Amanda. 

E-n drum spre tine un bul de sânge. 

- Dar mai întâi un bul bun, murmură Lisey. încă puţine popasuri 
şi-mi primesc premiul. Ceva de băut. Aş vrea un whisky dublu, te rog. 

Râse. Un pic frenetic. 

- Dar dacă popasurile trec dincolo de purpuriu, cum naiba 
putea fi bun? Nu vreau să trec dincolo de purpuriu. 


Oare amintirile erau popasuri ale bulului? Dacă da, putea 
număra trei foarte realiste în ultimele douăzeci şi patru de ore: 
lovitura 


cu care-l doborâse la pământ pe nebun, scena în care era 
îngenuncheată cu Scott pe cimentul încins şi momentul când îl văzuse 
ieşind din întuneric cu mâna însângerată întinsă spre ea ca un dar... 

adică exact ce voise el. 

E un bul, Lisey! Nu şi orice bul, ci un bul de sânge! 

Stând întins pe asfalt, îi spusese că lunganul său - arătarea cu o 
nesfârşită parte pestriță - era foarte aproape. Nu-l văd, dar îl aud cum 
îşi înfulecă mâncarea, spusese. 

- Nu vreau să mă mai gândesc la lucrurile astea! se auzi că 
strigă aproape, însă vocea ei păru să vină de la o mare depărtare, 
peste o prăpastie ameţitoare; pe dată, lumea reală i se păru subţire 
ca gheaţa. Sau ca o oglindă în care nu îndrăzneşti să te uiţi mai mult 
de o secundă sau două. 

L-aş putea chema în felul ăsta. Şi ar veni. 

Stând la volanul BMW-ului, Lisey se gândi cum ceruse soţul ei 
gheaţă şi cum venise aceasta - parcă printr-un miracol - şi-şi acoperi 
faţa cu palmele. Improvizaţia fusese punctul forte al lui Scott, nu alei, 
dar când doctorul Alberness întrebase despre infirmiera din Nashville, 
Lisey făcuse tot ce-i stătuse în puteri, inventând ceva despre Scott 
care-şi ţinuse răsuflarea şi deschisese ochii - făcând pe mortul, cu alte 
cuvinte - şi Alberness râsese ca şi când ar fi fost cel mai comic lucru 
din câte auzise. Asta n-o făcuse pe Lisey să invidieze personalul din 
subordinea lui, însă cel puţin o determinase să plece de la Greenlawn 
şi să ajungă în cele din urmă acolo, oprită pe marginea unei şosele de 
ţară, înconjurată de amintiri vechi ca de nişte câini înfometați, şi 
trăgând încet de cortina sa purpurie... 

odioasa, preţioasa sa cortină purpurie. 

- Măiculiţă, da' ştiu că sunt pierdută, zise şi-şi lăsă mâinile să 
cadă. 

Reuşi să râdă slab. 

- Sunt pierdută în cea mai adâncă şi mai întunecată pădure 
fotată. 

Nu, cred că cea mai adâncaşi mai întunecată pădure este încă 
înainte - unde copacii sunt deşi şi mirosul lor e dulce şi unde trecutul 
încă 


se desfăşoară. Se desfăşoară continuu. Ți-aminteşti cum l-ai 
urmărit în ziua aia? Cum l-ai urmărit prin ciudata ninsoare de 
octombrie până în pădure? 


Sigur că-şi amintea. El abandonase cărarea şi ea îl urmase, 
încercând să calce cu ghetele de zăpadă pe urmele lăsate de bizarul 
ei iubit. lar acum situaţia era asemănătoare, nu? Numai că, dacă avea 
de gând s-o facă, trebuia mai întâi să facă altceva. Un alt fragment din 
trecut. 

Lisey vâri schimbătorul în viteză, se uită în retrovizor pentru a 
se asigura că nu venea nicio maşină, apoi făcu o întoarcere de o sută 
optzeci de grade şi porni înapoi pe drumul pe care venise, fără a mai 
ridica piciorul de pe pedala de acceleraţie. 

12 

Naresh Patel, proprietarul Magazinului lui Patel, era el însuşi de 
serviciu când intră Lisey, puţin după ora cinci în acea lungă, lungă zi 
de joi. Bărbatul şedea pe un scăunel scund în spatele casei de marcat, 
mânca curry şi o urmărea pe Shania Twain cum făcea piruete la 
Country Music Television. Puse cerry-ul deoparte şi, din politeţe, se 
ridică în picioare pentru ea. Pe tricoul lui scria | » DARK SCORE LAKE. 

- Un pachet de Salem Lights, vă rog, ceru Lisey. De fapt, daţi-mi 
mai bine două. 

Domnul Patel lucra în branşă - mai întâi ca angajat al tatălui său 
într-un magazinaş din New Jersey, apoi ca proprietar al propriului 
magazin - de aproape patruzeci de ani şi nu şi-ar fi permis niciodată 
să-şi spună părerea despre aparenţii abstinenţi care începeau brusc 
să cumpere băuturi alcoolice sau despre aparenţii nefumători care 
începeau brusc să cumpere ţigări. Găsi otrava preferată a doamnei în 
bine aprovizionatul său stativ cu tutunuri, o puse pe tejghea şi făcu un 
comentariu cu privire la cât de frumoasă era ziua. 


Se prefăcu că nu observă expresia aproape şocată a doamnei 
Landon când văzu preţul veninului ales. Asta era doar o mărturie a 
lungii perioade scurse între abandonarea obiceiului şi reluarea lui. 

Măcar ea îşi permitea veninul acela; domnul Patel avea clienţi 
care, ca să-l cumpere, luau mâncarea de la gura copiilor. 

- Mulţumesc, zise ea. 

- Cu mare plăcere, vă rog să mai veniţi, spuse domnul Patel şi 
se întoarse pe scaun să-l urmărească pe Darryl Worley cum cânta 
„Awful, Beautiful Life". Era una dintre preferatele lui. 


13 

Lisey parcase aproape de magazin ca să nu blocheze accesul la 
vreuna dintre pompele de benzină - erau paisprezece, dispuse pe 
şapte insule sclipind de curăţenie - şi, odată ce se văzu din nou la 
volanul maşinii, porni motorul ca să poată cobori geamul. Radioul XM 
de sub bord (ce mult i-ar fi plăcut lui Scott toate posturile acelea 
muzicale) porni imediat, cântând încet. Era reglat pe un post dedicat 


anilor cincizeci şi Lisey nu fu tocmai surprinsă să audă „Sh-Boom". Nu 
versiunea cântată de The Chords, însă; acesta era un cover înregistrat 
de un cvartet pe care Scott insistase să-l numească Cei Patru Băieți 
Albi. Mai puţin când era beat. Atunci le spunea Cele Patru Feţe Palide. 

Desfăcu unul dintre noile ei pachete şi vâri o Salem Light între 
buze pentru prima dată după... oare când cedase ultima dată? Cu 
cinci ani în urmă? Cu şapte? Când sări bricheta BMW-ului, o lipi de 
vârful ţigării şi trase precaută o gură de fum mentolat. Tuşi imediat și- 
I dădu afară, umezindu-i-se ochii. Mai încercă o dată. Acum îi reuşi 
mai bine, însă deja începea să i se învârtă capul. Un al treilea fum. Nu 
tuşi deloc, doar că avea impresia c-o să leşine. Dacă va cădea cu 
capul peste volan, va suna claxonul şi domnul Patel va da fuga într-un 
suflet afară ca să vadă ce se întâmplase. Poate că ar fi 


ajuns destul de repede ca s-o împiedice să-şi dea singură foc - 
să moară în felul acela se chema jertfire sau defenestrare? Scott ar fi 
ştiut să-i răspundă, aşa cum ar fi ştiut şi cine cântase versiunea 
originală a melodiei „Sh-Boom" - The Chords - şi cine era proprietarul 
sălii de biliard din Ultimul spectacol - Sam Leul. 

Dar Scott, The Chords şi Sam Leul nu mai erau. 

Stinse ţigara în scrumiera până atunci imaculată. Nu-şi amintea 
numele motelului din Nashville, cel la care se dusese când plecase în 
cele din urmă de la spital ("Mda, întorsu-te-ai ca un beţiv la al său vin 
şi ca un câine la a sa vomă", îl auzi intonând pe Scott cel din a sa 
minte), îşi amintea doar că recepţionerul îi dăduse una dintre 
camerele mizerabile din spate, de unde nu te puteai uita decât la un 
gard înalt de scânduri. | se păruse că dincolo de el se află toţi câinii 
din Nashville şi lătrau, lătrau, lătrau întruna. Câinii aceia îl făceau pe 
Pluto cel de demult să pară un papă-lapte. Stătuse întinsă în unul 
dintre paturile duble ştiind că nu va putea adormi, că de fiecare dată 
când va fi cât pe ce s-o facă îl va vedea pe Blondin rotind gura 
pistolaşului ăluia de femeiuşcă spre inima lui Scott, că îl va auzi pe 
Blondin cum spune: Trebuie săpun capăt dangătelor ăstora pentru 
frezii şi că atunci se va trezi complet. Insă-n cele din urmă chiar 
adormise, se odihnise destul cât să poată sta în picioare toată ziua 
următoare - trei ore, poate patru - şi cum reuşise acea remarcabilă 
ispravă? Cu ajutorul cazmalei de argint, uite cum. O pusese pe podea 
lângă pat, aproape, unde s-o poată atinge ori de câte ori începea să-şi 
spună că nu intervenise la timp şi că fusese prea lentă. Sau că Scott 
va suferi o complicaţie în timpul nopţii. lar ăsta era un alt lucru la care 
nu se mai gândise în toţii anii de atunci încoace. întinse mâna şi 
atinse cazmaua. Aprinse încă o Salem Light cu mâna liberă şi îşi 
impuse să-şi aducă aminte cum mersese în vizită la el a doua zi 
dimineaţa, cum urcase la secţia de terapie intensivă de la etajul al 


doilea în căldura deja opresivă, nevoită să folosească scările pentru că 
în faţa singurelor două lifturi pentru pacienţi din partea aceea de 
spital se afla un anunţ care spunea DEFECT. Se gândi la ceea ce se 
întâmplase pe când se apropia de camera lui. Un lucru ridicol, în fond, 
una dintre acele 


14 

E una dintre acele situaţii ridicole când sperii de moarte pe 
cineva fără voia ta. Lisey vine de-a lungul coridorului dinspre scările 
de la capătul secţiei şi infirmiera iese din camera 319 cu o tavă în 
mâini, uitându-se peste umăr în cameră cu o încruntare pe faţă. 

Lisey o salută, ca infirmiera (care nu poate avea cu o zi mai 
mult de douăzeci şi trei de ani şi arată chiar mai tânără) să ştie că e 
acolo. 

E un salut moderat, un „bună" tipic pentru micuța Lisey, însă 
infirmiera scoate un scurt strigăt ascuţit şi scapă tava. Ceaşca de 
cafea şi farfurioara supraviețuiesc amândouă - sunt vechi şi rezistenți 
cai de bătaie la cantină - dar paharul de suc se face ţăndări, 
împroşcând cu oranjadă linoleumul şi pantofii albi, până atunci 
imaculaţi, ai infirmierei. Aceasta îi aruncă lui Lisey o privire cu ochi 
mari, de căprioară surprinsă în lumina farurilor, pare pentru o clipă pe 
cale s-o rupă la sănătoasa, apoi îşi recapătă controlul şi răspunde în 
cel mai convenţional mod: 

- O, scuze, m-aţi luat prin surprindere. 

Se lasă pe vine, tivul uniformei sale trăgându-se în sus peste 
genunchii înfăşuraţi în ciorapi albi de infirmieră, şi aşază ceaşca şi 
farfurioara înapoi pe tavă. Apoi, mişcându-se cu o graţie deopotrivă 
ageră şi precaută, începe să strângă cioburile de sticlă. Lisey se lasă 
pe vine şi începe s-o ajute. 

- O, doamnă, nu e nevoie, zice infirmiera. Are un puternic 
accent sudist. A fost doar vina mea. Nu mă uitam pe unde umblu. 

- Nu face nimic, spune Lisey. 

Reuşeşte să adune înaintea infirmierei câteva cioburi şi le aşază 
pe tavă. Apoi foloseşte şervetul ca să şteargă sucul vărsat. 

- Asta-i tava cu micul dejun al soţului meu. M-aş simţi vinovată 
dacă nu aş da o mână de ajutor. 

infirmiera îi aruncă o privire ciudată - înrudită cu privirea 
Sunteţi soția LUI? cu care Lisey s-a obişnuit mai mult sau mai puţin 
însă nu e tocmai privirea aceea. Apoi îşi coboară ochii înapoi la podea 
şi începe să pipăie după cioburile care i-ar fi putut scăpa. 


- A mâncat, nu-i aşa? spuse Lisey, zâmbind. 
- Da, doamnă. A mâncat foarte bine, având în vedere prin ce a 
trecut. O jumătate de ceaşcă de cafea - mai mult nu are voie acum un 


ou omletă, nişte gem de mere şi o cană de Jell-O. Sucul nu l-a 
terminat. După cum puteţi vedea. 

Se ridică în picioare cu tava. 

- O să aduc un prosop din sala infirmierelor şi o să şterg ce a 
mai rămas. 

Tânăra infirmieră ezită, apoi râde crispat. 

- Soţul dumneavoastră e un fel de magician, nu-i aşa? 

Fără niciun motiv aparent, Lisey gândeşte: SCOPN.: Strânge 
Chingile Oricând Pare Necesar. Dar nu face decât să zâmbească şi 
spune: 

- Are o tolbă întreagă de trucuri, sigur că da. Că-i bolnav, că-i 
sănătos. Pe care ţi l-a arătat? 

Şi cumva, adânc în sinea ei, îşi aminteşte seara primului bul, 
atunci când umblase în somn la baia din apartamentul ei din Cleaves 
Mills, spunând din mers Scott, grăheşte-te. Spunând-o pentru că acolo 
înăuntru trebuie să fie, fiindcă în pat cu siguranţă nu mai e. 

- Am intrat să văd ce face, zice infirmiera, şi aş fi putut jura că 
era gol patul. Adică, stativul de perfuzie era acolo şi pungile încă erau 
agăţate de el, dar... Am crezut că şi-a scos acul şi s-a dus la baie. 
Pacienţii fac tot felul de lucruri ciudate când sunt sedaţi, să ştiţi. 

Lisey aprobă din cap, sperând să aibă pe buze aşteptatul 
zâmbet interesat. Cel care spune: Am mai auzit povestea asta, dar 
încă nu m-am săturat de ea. 

- Aşa că m-am dus la baie, dar şi baia era goală. Apoi, când m- 
am întors... 

- El era acolo, încheie Lisey în locul ei. 

Vorbeşte încet, păstrând pe buze zâmbetul firav. 

- Un, doi, abracadabra. 

Și hui, sfârşit. 

- Da, de unde ştiţi? 


- Păi, face ea, continuând să zâmbească, Scott are puterea de a 
se confunda cu mediul înconjurător. 

Asta ar trebui să sune ca o bazaconie de zile mari - ca o 
minciună nereuşită a unei persoane cu puţină imaginaţie - dar nu e 
aşa. Pentru că nu e câtuşi de puţin o minciună. IlI pierde întotdeauna 
din vedere în supermarketuri şi-n magazinele universale (locuri unde 
el, din cine ştie ce motiv, nu e niciodată recunoscut) şi, o dată, l-a 
căutat preţ de aproape o jumătate de oră în Biblioteca Universităţii 
Mâine înainte să-l zărească în Camera Periodicelor, pe care o 
verificase de două ori până atunci. Când îl luase la rost că o făcuse să 
aştepte şi să-l caute într-o loc unde nu putea nici măcar să ridice 
vocea ca să-i strige numele, Scott ridicase din umeri şi susţinuse că se 
aflase tot timpul la Periodice, frunzărind noile reviste de poezie. Mai 


rău e că ea nici n-a crezut că răstălmăcea realitatea, darămite s-o 
mintă. Ea pur şi simplu... îl trecuse cumva cu vederea. 

infirmiera se luminează la faţă şi-i spune: 

- Exact asta a spus şi Scott - că se confundă. 

Apoi roşeşte. 

- Ne-a spus să-i zicem Scott. Ne-a pretins-o, de-a dreptul. Sper 
că nu vă deranjează, doamnă Landon. 

Rostit de acea tânără infirmieră venită din Sud, doamnă sună 
ca d'amnă, însă accentul ei n-o indispune pe Lisey aşa cum o făcuse 
accentul lui Dashmiel. 

- Absolut deloc. Le spune asta tuturor fetelor, mai ales celor 
drăguţe. 

infirmiera zâmbeşte şi roşeşte şi mai tare. 

- A zis că m-a văzut când am trecut pe lângă el şi că l-am privit 
drept în ochi. A spus ceva de genul: „întotdeauna am fost unul dintre 
cei mai albi dintre albi, dar, după ce-am pierdut atât sânge, trebuie că 
mă număr printre primii zece." 

Lisey râde politicos şi simte cum i se face ghem stomacul. 

- Şi, desigur, cu cearşafurile alea albe şi cu pijamalele albe pe 
care le poartă... 


Tânăra infirmieră începe să încetinească. Vrea să creadă, iar 
Lisey nu se îndoieşte că a crezut atunci când Scott îi vorbea şi se uita 
la ea cu ochii lui migdalaţi luminoşi, dar acum începe să simtă 
absurditatea care pândeşte dincolo de cuvintele pe care le spune. 

Lisey intervine şi-i dă o mână de ajutor. 

- Şi mai are şi un fel de a rămâne perfect nemișcat, zice ea, 
deşi Scott e poate cel mai agitat om pe care-l cunoaşte. Chiar şi 
atunci când citeşte o carte se foieşte fără încetare în scaun, rozându- 
şi unghiile (obicei la care a renunţat o vreme după tirada sa, dar l-a 
reluat mai apoi), scărpinându-şi braţele ca un drogat care are nevoie 
de doza zilnică, uneori făcând chiar exerciţii cu micile gantere de două 
kilograme şi jumătate pe care le ţine întotdeauna sub fotoliul său 
preferat. L-a văzut cu adevărat liniştit numai când doarme profund şi 
când scrie şi scrisul îi merge excepţional de bine. Insă infirmiera pare 
încă nesigură, aşa că Lisey continuă să dezvolte subiectul, vorbind pe 
un ton vesel care sună îngrozitor de fals în propriile-i urechi: Uneori jur 
că-i ca o piesă de mobilier. Am trecut şi eu pe lângă el, şi încă de 
nenumărate ori. 

Atinge mâna infirmierei. 

- Sunt sigură că asta s-a întâmplat, draga mea. 

Nu e deloc sigură de un asemenea lucru, dar infirmiera îi oferă 
un zâmbet recunoscător şi subiectul absenței lui Scott e abandonat. 


Sau mai degrabă îl trecem cu vederea, gândeşte Lisey. Ca pe 
un mic calcul renal. 

- Se simte mult mai bine azi, spune infirmiera. Dimineaţă 
devreme a trecut doctorul Wendlestadt să-i facă o vizită şi a fost 
absolut uimit. 

Lisey nu se îndoieşte deloc de asta. Şi-i spune infirmierei ceea 
ce-i spusese Scott cu atât de mulţi ani în urmă, în apartamentul ei din 
Cleaves Mills. Pe atunci crezuse că era un lucru dintre acelea care se 
spun de dragul vorbei, dar acum crede în el. O, da, acum îl crede până 
la capăt. 

- Toţii Landonii se vindecă repede, spune ea, apoi intră să-şi 
vadă soţul. 


15 

Stă întins acolo cu ochii închişi şi cu capul întors pe o parte, un 
om foarte alb într-un pat foarte alb - măcar asta e cu siguranţă 
adevărat - dar e imposibil să nu vezi chica aceea de păr negru, lung 
până la umeri. Scaunul în care a stat ieri e acolo unde l-a lăsat, şi 
Lisey îşi reia locul lângă pat. îşi scoate cartea - Să/batice de Shirley 
Conran. înlătură semnul de carte făcut dintr-o bucată de cutie de 
chibrituri, când simte ochii lui Scott asupra ei şi ridică privirea. 

- Cum te simţi în dimineaţa aceasta, scumpul meu? îl întreabă. 

El nu spune nimic timp îndelungat. Respirația îi şuieră, însă nu 

mai strigă aşa cum a făcut atunci când stătea întins pe asfaltul 
parcării şi cerea nişte gheaţă. Este într-adevăr mai bine, gândeşte ea. 

Apoi, cu puţin efort, îşi mişcă mâna până ce ajunge peste a ei. 
O strânge. Buzele sale (care par înfiorător de uscate; mai târziu, Lisey 
îi va aduce nişte Chap Stick sau Carmex) se depărtează într-un 
zâmbet. 

- Lisey, zice el. Micuţă Lisey. 

Adoarme la loc cu mâna încă peste a ei, iar Lisey nu are absolut 
nimic împotrivă. Poate întoarce paginile cărţii cu o singură mână. 

16 

Lisey tresări ca trezită din moţăiala, se uită pe geamul din 
partea şoferului şi văzu că umbra BMW-ului ei se alungise mult pe 
asfaltul negru şi curat al domnului Patel. In scrumieră nu era doar un 
chiştoc de ţigară sau două, ci trei. Se uită prin parbriz şi văzu un chip 
care o privea de la una dintre ferestrele mici din spatele magazinului, 
din ceea ce trebuia să fie spaţiul de depozitare. Dispăru înainte să-şi 
poată da seama că era soţia domnului Patel sau una dintre cele două 
fiice adolescente, însă avu timp să observe expresia: curiozitate şi 
îngrijorare. Oricare ar fi fost, era timpul să plece. leşi cu spatele din 


locul pe care-l ocupase, bucuroasă că stinsese cel puţin ţigările 
în propria scrumieră în loc să le arunce afară pe asfaltul straniu de 
curat, şi porni pentru a doua oară spre casă. 

Amintirea acelei zile la spital - şi a ceea ce a spus infirmiera - a 
fost un alt popas al bulului. 

Da? Da. 

In dimineaţa aceea fusese ceva în pat cu ea şi, pentru moment, 
va continua să creadă că fusese Scott. Din cine ştie ce motiv, o 
trimisese într-o vânătoare de bul, ca acelea pe care le organiza fratele 
lui mai mare Paul când erau doi băieţi nefericiţi ce creşteau în zona 
rurală a statului Pennsylvania. Doar că în loc să fie îndrumată de la un 
popas la altul cu ajutorul ghicitorilor, era îndrumată... 

- Mă îndrumi în trecut, zise ea pe o voce joasă. Dar de ce faci 
asta? De ce, din moment ce acolo e toată mălura? 

Cel spre care te îndrepți tu e un bul bun. Trece dincolo de 
purpuriu. 

- Scott, nu vreau să trec dincolo de purpuriu. 

Se apropia acum de casă. 

- Fotată să fiu dacă vreau să trec dincolo de purpuriu. 

Dar nu cred că am de ales. 

Dacă asta era adevărat, şi dacă următorul popas al bulului 
însemna să retrăiască vizita lor de weekend la Ant/ers - luna de miere 
anticipativă a lui Scott - atunci voia cutia de cedru a mamei-bune. 

Asta era tot ce-i mai rămăsese de la mama ei acum, că păturile 

(africane) 

afgane nu mai erau, iar Lisey bănuia că aceasta era versiunea 
ei mai umilă a ungherului memoriei din biroul lui Scott. Era un loc 
unde-şi depozitase tot soiul de amintiri din 

(SCOTT ŞI LISEY! ANII DE INCEPUT!) 

primii zece ani ai căsniciei lor: fotografii, vederi, şerveţele, cutii 
de chibrituri, meniuri, sugative pentru pahare, lucruri prosteşti de felul 
acesta. Cât timp strânsese treburile acelea? Zece ani? Nu, nu aşa de 
mult. Şase, cel mult. Probabil mai puţin. După Diavolii goi, schimbările 
surveniseră într-un ritm rapid - nu doar experimentul german, ci totul. 
Viaţa lor împreună devenise într-un fel asemenea 


caruselului bezmetic (parcă era un joc de cuvinte, îşi spuse ea 
car-u-sel, car-u-sel) de la sfârşitul filmului lui Alfred Hitchcock 
Viceversa. Renunţase să mai strângă şerveţele de cocktail şi cutii de 
chibrituri pentru că erau deja prea multe saloane şi prea multe 
restaurante în prea multe hoteluri. Mai lipsise puţin să nu mai strângă 
nimic. lar cutia de cedru a mamei-bune care mirosea atât de dulce 
când o deschideai oare unde era? Undeva în casă, era sigură de asta, 
şi avea de gând s-o găsească. 


Poate că se va dovedi a fi următorul popas al bulului, îşi spuse 
ea, apoi văzu cutia poştală. Uşiţa era coborâtă şi de ea era legat cu 
bandă elastică un mănunchi de scrisori. Curioasă, opri lângă ea. 
Deseori când era în viaţă, Scott găsea cutia poştală plină când se 
întorcea acasă, dar după aceea corespondenţa scăzuse drastic şi cel 
mai adesea avea ca destinatar TITULARUL sau DL ŞI DNA 
PROPRIETARI. 

Sinceră să fie, nici teancul de acum nu părea mai voluminos: 
patru plicuri şi o vedere. Domnul Simmons, poştaşul arondat acelei 
zone, trebuia să fi îndesat un pachet în cutie, deşi în zilele mai senine 
era înclinat să le lege şi pe acestea cu o bandă elastică de rezistentul 
steguleţ metalic. Lisey aruncă o privire la scrisori - facturi, anunţuri 
publicitare, o vedere de la Cantata - apoi vâri mâna în cutie. Atinse 
ceva moale, păros şi ud. li scăpă un strigăt de surprindere, trase mâna 
înapoi, văzu sângele de pe degete şi strigă din nou, de data aceasta 
de oroare. Pentru o clipă fu convinsă că fusese muşcată: ceva urcase 
pe stâlpul de cedru al cutiei poştale şi apoi se culcuşise înăuntru. 
Poate un şobolan, poate ceva şi mai rău - ceva turbat, cum ar fi o 
marmotă sau un pui de raton. 

îşi şterse mâna pe bluză, respirând cu icnete zgomotoase ce nu 
erau tocmai gemete, apoi ridică mâna fără tragere de inimă ca să 
vadă câte răni avea. Şi cât de adânci. Preţ de o clipă, convingerea sa 
că trebuia să fi fost muşcată fu atât de puternică, încât chiar văzu 
urmele. Apoi clipi şi realitatea îşi recâştigă supremaţia. Erau dâre de 
sânge, însă nicio tăietură sau muşcătură sau leziuni ale pielii. Era ceva 
în cutia poştală, sigur că da, o oribilă surpriză păroasă, dar apuseseră 
zilele când mai putea muşca pe cineva. 


Lisey deschise torpedoul şi din el căzu pachetul nedesfăcut de 
ţigări. Scotoci până ce găsi o micuță lanternă de unică folosinţă pe 
care o mutase din torpedoul ultimei sale maşini, un Lexus pe care îl 
condusese vreme de patru ani. Fusese o maşină bună acel Lexus. 

Renunţase la el doar fiindcă o asocia cu Scott, care îl numea 
Sexy Lexus-ul lui Lisey. Era surprinzător cât de multe lucruri 
neînsemnate te puteau răni atunci când murea cineva apropiat; ce să 
mai zici atunci de prinţesă şi de mazărea aia fotată? Acum spera doar 
să mai fi rămas ceva în bateria lanternei. 

Mai rămăsese. Raza străluci puternic şi constant şi sigur. Lisey 
se întoarse pe jumătate, inspiră profund şi o îndreptă spre interiorul 
cutiei poştale. Era doar vag conştientă că îşi închisese buzele peste 
dinţi şi că strângea atât de tare din ele, că o durea. La început văzu 
doar o formă întunecată şi o scânteiere verzuie, ca lumina reflectată 
pe o bilă de marmură. Şi un lichid pe fundul metalic al cutiei. Bănuia 
că acela era sângele care-i mânjise degetele. Se mişcă mai spre 


stânga, sprijinindu-se cu toată partea aceea a corpului de portiera 
şoferului şi, încet, împinse lanterna tot mai mult înăuntrul cutiei 
poştale. Pe forma negricioasă apărură blană şi urechi şi un nas care 
probabil ar fi fost roz la lumina zilei. Era imposibil să nu recunoască 
ochii aceia; chiar şi opacizaţi de moarte, forma lor era caracteristică. 
In cutia ei poştală se afla o pisică moartă. 

Lisey începu să râdă. Nu era tocmai un râs normal, însă nu era 
nici întru totul isteric. Se simţea în el un real umor. Nu avea nevoie să- 
i spună Scott că o pisică măcelărită într-o cutie poştală mirosea prea, 
prea mult a Atracţie fatală. Acela nu fusese o bazaconie de film 
suedez cu subtitrare, şi-l văzuse de două ori. Partea mai comică era 
că Lisey nu avea pisică. 

Lăsă ca râsul să-şi urmeze cursul, apoi aprinse o Salem Light şi 
intră pe aleea din faţa casei. 


VI. LISEY ŞI PROFESORUL 

(Asta ţi-e răsplata) 1 

Nu simţea pic de teamă în clipa aceea şi scurta ei alunecare în 
ilaritate fusese înlocuită de un puternic şi precis sentiment de furie. 

Lăsă BMW-ul parcat în faţa uşilor încuiate ale grajdului şi se 
duse cu paşi mari spre casă, întrebându-se dacă va găsi misiva noului 
său prieten la uşa bucătăriei sau la cea din faţă. Nici nu se îndoia că n- 
ar exista o misivă, şi avea dreptate. Era în spate, un plic oficial alb 
iţindu-se dintre uşa cu plasă şi canat. Cu ţigara strânsă între dinţii din 
faţă, Lisey desfăcu plicul şi despături o singură foaie de hârtie. 

Mesajul era scris la maşină. 

Doamnă: îmi pare rău să fac asta că-mi plac animalele 
da mai bine să fie Pisica ta decât Tu. Nu vreau să-ţi fac Ţie 
rău. Nu vreau da trebuie să suni la 412-298-8188 şi să-i zici 
„ Omului" că donezi hârtiile despre care am discutat bibliotecii 
şcolii prin El. Nu vrem 

să lăsăm iarba să ne crească sub picioare cât aşteptăm, 
aşa că sunăl până la 8 seara şi iei o să mă contacteze. Hai să 
punen capăt trebii ăsteia fără să păţească nime nimic înafara 
sărmanei tale Pisici pentru care-mi PARE FOARTE RĂU. 

Pretinu tău, Zack 

PS: Nu-s deloc jignit că mi-ai zis să mă duc să mă „F" 
singur. Ştiu că erai supărată. 

ZJ 

Lisey se uită la 2-ul cu care-şi încheiase „Zack McCool" mesajul 
pentru ea şi se gândi la Zorro, galopând prin noapte cu pelerina 
fluturându-i în spate. | se umeziseră ochii. Crezu o clipă că plângea, 
apoi îşi dădu seama că era din cauza fumului. Ţigara dintre dinţi 
arsese până la filtru. O scuipă pe cărămizile trotuarului şi o sfărâmă 


sub călcâi. Ridică ochii spre gardul înalt de scânduri care împrejmuia 
curtea din spate... deşi numai de dragul simetriei, căci singurii lor 
vecini se aflau pe partea dinspre sud, la stânga ei aşa cum stătea 
lângă uşa bucătăriei, în mână cu misiva enervantă şi plină de greşeli a 
lui „Zack McCool" - fotatul lui de ultimatum. 

De cealaltă parte a gardului locuia familia Galloway, iar aceştia 
aveau şase pisici - ceea ce se chema „pisici de curte" în fundătura aia 
de lume. Se întâmpla uneori să se mai aventureze câte una în curtea 
Landonilor, mai ales când nu era nimeni acasă. Lisey nu se îndoia 
deloc că-n cutia poştală era una dintre pisicile de curte ale vecinilor 
săi, exact aşa cum nu se îndoia deloc nici că-n PT Cruiser-ul care 
trecuse pe lângă ea nu la mult timp după ce încuiase casa Amandei şi 
plecase fusese Zack. Domnul PT Cruiser se îndrepta spre est, aproape 
ieşind din soarele la apus, aşa că nu reuşise să se uite bine la el. 
Nemernicul avusese tupeul chiar s-o salute cu o fluturare din mână. 
Sal'tare, domniţă, t-am lăsat un cadouaş în cutia poştală! lar ea îi 
răspunsese la salut, pentru că asta făceai acolo, în Agroburg. 

- Nemernicule, murmură ea, atât de înfuriată încât nici nu ştia 
pe cine înjura, pe Zack sau pe incuncul nebun care-l asmuţise pe Zack 
asupra ei. Dar, dat fiind că Zack se arătase atât de amabil şi-i oferise 
numărul de telefon al lui Woodbody (recunoscuse imediat prefixul de 
Pittsburgh), ştia cu cine avea de gând să se răfuiască mai întâi şi 
descoperi că abia aştepta s-o facă. Dar, înainte să se ia la răfuială cu 
cineva, avea de rezolvat o neplăcută problemă domestică. 

îndesă scrisoarea lui „Zack McCool" în buzunarul de la spate, 
atingând în treacăt Carneţelul cu Obsesii al Amandei fără să fie măcar 
conştientă de asta, şi scoase cu o mişcare ageră cheile casei. Era încă 
prea furioasă ca să-şi poată da seama de mare lucru, inclusiv de 
eventualitatea existenţei pe plic a amprentelor expeditorului. Nu se 
gândea nici să sune la biroul şerifului districtual, deşi asta se aflase pe 
lista priorităţilor mai devreme. Furia îi îngustase gândirea coerentă 
până la ceva ce semăna cu raza micuţei lanterne pe care o folosise ca 
să se uite în cutia poştală, iar pentru moment, asta o limita la numai 
două gânduri: să vadă ce face cu pisica, apoi să-l sune pe Woodbody 
şi să-i spună să se ocupe de „Zack McCool". Să-i ordone depunerea 
armelor. Altminteri... 


2 

Din dulapul de sub chiuveta din bucătărie luă două găleți 
pentru spălat podele, câteva cârpe curate, o pereche veche de 
mănuşi Playtex din cauciuc şi o pungă de gunoi pe care o îndesă în 
buzunarul de la spate al jeanşilor. Turnă nişte soluţie Top Job într-una 
dintre găleți, după care o umplu cu apă caldă, folosind duşul manual 
al chiuvetei pentru ca soluţia să facă spumă mai repede. Apoi se duse 


afară, oprindu-se doar ca să ia o pereche de cleşti din ceea ce Scott 
numise Sertarul cu de Toate din bucătărie - cleştii lungi pe care îi 
folosea rareori, când făcea câte un grătar în grădină. Şi, în vreme ce 
făcea aceste mici pregătiri pentru o misiune macabră, se 

auzi cum cânta refrenul din „jJambalaya": Son of a gun, we'll 
have bigfun on the bayouf 

O distracţie de pomină. Fără-ndoială. 

Afară, umplu a doua găleată cu apă rece de la robinetul din 
grădină, apoi străbătu aleea cu câte o găleată în fiecare mână, cu 
cârpele agăţate pe umăr, cu cleştii cei lungi iţindu-i-se dintr-un 
buzunar de la spate, în vreme ce din celălalt ieşea punga Hefty. Când 
ajunse la cutia poştală, puse găleţile jos şi strâmbă din nas. Simţea 
oare miros de sânge sau de vină să fie doar imaginaţia sa? Se uită în 
cutie cu ochii mijiţi. Nu se vedea nimic; lumina bătea din cealaltă 
parte. Trebuia să aduc lanterna, gândi, dar blestemată să fie dacă 
avea de gând să se întoarcă după ea. Nu acum, când era deja 
închingată şi gata de luptă. 

Dibui înăuntru cu cleştii, oprindu-se când atinse ceva ce nu era 
moale, însă nu era nici foarte tare. li deschise cât de mult putu, îi 
strânse la loc şi trase. La început nu se întâmplă nimic. Apoi, pisica de 
fapt doar senzaţia unei greutăţi la capătul braţului său - începu să se 
mişte cu greu. 

Cleştii pierdură priza şi se închiseră cu un clic. li trase afară. 

Urme de sânge şi câteva fire de păr cenuşiu se vedeau pe 
capetele  spatulate - ceea ce Scott numise întotdeauna 
„apucătoarele". îşi aminti că-i spusese că apucătoare trebuia să fie un 
peşte pe care-l găsise plutind mort la suprafaţa nepreţuitei sale bălți. 
Asta-l făcuse să râdă. 

Se aplecă şi se uită cu atenţie în cutie. Pisica venise cam până 
la jumătate şi acum se vedea destul de bine. Era de o nedefinită 
culoare fumurie, fără-ndoială o pisică de curte a vecinilor Galloway. 
Strânse cleştii de două ori - în semn de noroc - şi fu pe cale să-i vâre 
din nou înăuntru, când auzi o maşină care se apropia dinspre est. Se 
întoarse cu o neaşteptată senzaţie de gol în stomac. Nu credea că era 
Zack, care se întorcea la volanul micuţei şi sportivei sale PT Cruiser; 
ştia asta. Avea să tragă la marginea drumului şi să se aplece pe geam 
şi s-o întrebe dacă nu voia o mână d-ajutor. Aşa ar fi spus el: d-ajutor. 

domniță, ar fi spus, vrei o mână d-ajutor cu aia? însă era un 
SUV de n fel sau altul şi la volan era o femeie. 

începi să fii paranoică, micuță Lisey. 

Probabil că aşa era. Şi, date fiind împrejurările, avea dreptul să 
fie. 

Termină odată treaba. Ai venit aici s-o faci, aşa că fă-o. 


Vâri cleştii înapoi în cutie, de data aceasta uitându-se la ceea ce 
făcea şi, când depărta apucătoarele şi le poziţiona aşa încât să apuce 
una dintre labele înţepenite ale nefericitei pisici de curte, se gândi la 
Dick Powell într-un vechi film alb-negru, nu mai ştia care, tăind un 
curcan şi întrebând: Cine vrea un picior? Şi da, simţea mirosul de 
sânge al cadavrului. Icni puţin, îşi lăsă bărbia în piept, scuipă printre 
genunchi. 

Termină odată treaba. 

Strânse apucătoarele (nu era totuşi un cuvânt atât de rău, nu 
odată ce te împrieteneai cu el) şi trase. Cu cealaltă mână desfăcu 
punga verde de gunoi şi aruncă pisica înăuntru, cu capul în jos. Răsuci 
gura pungii şi o înnodă la gât, dat fiind că micuța Lisey cea aiurită 
uitase să aducă şi o bandă galbenă de plastic. Apoi începu cu hotărâre 
să curețe cutia poştală de sânge şi păr. 


3 

Când termină de frecat cutia, străbătu iarăşi anevoie aleea cu 
găleţile în mâini, în lumina slabă a serii. La mic-dejun băuse cafea şi 
mâncase terci de ovăz, la prânz gustase puţin mai mult de o lingură 
de ton cu maioneză pe o frunză de salată şi, cu sau fără pisica 
moartă, era lihnită. Se hotărî să amâne telefonul către Woodbody 
până după ce-şi va fi pus cât de cât burta la cale. Ideea de a suna la 
biroul şerifului - sau la oricine în uniformă albastră, la o adică nu-i 
revenise încă în minte. 

Se spălă pe mâini vreme de trei minute, folosind apă foarte 
caldă şi asigurându-se că nu-i mai rămâne niciun pic de sânge sub 
unghii. Apoi găsi recipientul Tupperware în care erau rămăşiţele 
plăcintei de cheesburger, le răsturnă într-o farfurie şi le încălzi în 
cuptorul cu microunde. Cât aşteptă clinchetul, luă din frigider un 

Pepsi. îşi aminti că-şi spusese că nu va termina niciodată 
mâncarea aia odată ce i se va potoli pofta de la-nceput. Asta putea fi 
adăugată pe lunga, lunga listă a Lucrurilor din Viaţă în Privinţa Cărora 
Lisey s-a înşelat, dar şi ce dacă? Mare budincă, după cum îi plăcuse 
Cantatei să spună în primii ani ai adolescenţei. 

- N-am susţinut niciodată că aş fi deşteaptă echipei, vorbi Lisey 
în bucătăria goală şi cuptorul cu microunde b/ipăi parcă pentru a se 
arăta de acord. 

Amestecătura reîncălzită era aproape prea caldă ca să poată fi 
mâncată, însă Lisey o înfulecă aşa, răcindu-şi gura cu înghiţituri 
acidulate de Pepsi rece. Când termină ultima îmbucătură, îşi aminti 
sunetul slab ca o şoaptă pe care-l făcuse blana pisicii când se frecase 
de interiorul cutiei poştale şi ciudata senzaţie de rezistență pe care o 
simţise atunci când cadavrul începuse, greoi, să iasă. Trebuie să-l fi 
îndesat tare bine acolo, îşi spuse, şi gândul îi zbură din nou la Dick 


Powell, un Dick Powell în alb-negru, de data aceasta spunând: /a și 
puțină umplutură! 

Se ridică şi dădu fuga la chiuvetă atât de repede, încât îşi 
răsturnă scaunul, convinsă că va vomita tot ce tocmai mâncase, că va 
da la rațe, va chema cerbii, îşi va întoarce stomacul pe dos, va da o 
probă de canto. Rămase aplecată deasupra chiuvetei, cu ochii închişi, 
cu gura deschisă, cu stomacul blocat şi încleştat. După o pauză grea 
de cinci secunde, scoase o monstruoasă râgâială acidulată, care bâzâi 
ca o cicadă. Mai rămase acolo o clipă, vrând să se convingă bine că 
asta era tot. Când se convinse, îşi clăti gura, scuipă şi scoase 
scrisoarea lui „Zack McCool" din buzunarul jeanşilor. Era timpul să-l 
sune pe Joseph Woodbody. 


4 

Se aştepta să fie numărul biroului de la Pitt - cine i-ar da unui 
descreierat ca noul ei prieten Zack numărul de acasă? - şi era 
pregătită să lase pe robotul telefonic al lui Woodbody ceea ce Scott ar 

fi numit „un mesaj provocator de o perfectă enormitate". In 
schimb, i se răspunse la al doilea târâit şi o voce feminină, cât se 
poate de plăcută şi poate unsă cu acel atotimportant păhărel de 
băutură de dinaintea cinei, îi spuse că sunase la reşedinţa Woodbody 
şi apoi o întrebă cine era. Pentru a doua oară în ziua aceea, Lisey se 
prezentă ca doamna Scott Landon. 

- Aş vrea să discut cu profesorul Woodbody, zise ea. 

Vorbi pe un ton blând şi plăcut. 

- Vă pot întreba în ce privinţă? 

- In privinţa hârtiilor răposatului meu soţ, spuse Lisey, răsucind 
pachetul desfăcut de Salem Lights pe măsuţa de cafea din faţa ei. îşi 
dădu seama că din nou avea ţigări, nu însă şi foc. Poate era un 
avertisment că ar trebui totuşi să renunţe iarăşi la obicei înainte ca 
acesta să-şi prindă din nou cârligele mici şi galbene în trunchiul 
cerebral. Se gândi să adauge: Sunt sigură că va dori să stea de vorbă 
cu mine, dar nu se deranja. Soţia lui o ştia cu siguranţă. 

- O clipă, vă rog. 

Lisey aşteptă. Nu-şi pregătise ceva de spus, iar asta era în 
concordanţă cu o alta dintre Legile Landon: te pregăteşti dinainte 
numai atunci când ai de gând să exprimi un dezacord. Când eşti cu 
adevărat furios - când voiai, după cum se spune, să croieşti cuiva o a 
doua gaură a curului - de obicei e mai bine să strângi totul în tine şi să 
laşi explozia să se producă. 

Aşa că rămase acolo, cu mintea atent golită, răsucind pachetul 
de ţigări. Vâj-vâj, făcea aceasta. 

In cele din urmă, o voce masculină fără inflexiuni puternice, pe 
care i se păru c-o recunoaşte, spuse: 


- Bună ziua, doamnă Landon, ce surpriză plăcută. 

SCOPN, gândi ea. SCOPN, iubimeu. 

- Nu, zise Lisey, n-o să fie deloc plăcută. 

Urmă o pauză. Apoi, cu precauţie: 

- Poftim? Vorbesc cu Lisa Landon? Doamna Scott L... 

- Ascultă-mă bine, fiu de târfă ce eşti. Mă hărţuieşte un om. 
Cred că-i un om periculos. leri m-a ameninţat că mă va face să sufăr. 


- Doamnă Landon... 

- O să-mi provoace durere-n locurile unde nu i-am lăsat pe 
băieţi să pună mâna la dansurile din gimnaziu, aşa s-a exprimat, cred. 

Şi-n seara asta... 

- Doamnă Landon, nu... 

- în seara asta mi-a lăsat o pisică moartă în cutia poştală şi o 
scrisoare prinsă la uşă, iar în scrisoare apărea un număr de telefon, 
numărul ăsta de telefon, aşa că nu-mi spune că nu ştii despre ce 
vorbesc, fiindcă ştiu că știi! 

La ultimul cuvânt, Lisey lovi pachetul de ţigări cu latul palmei. 

II lovi ca pe un fluturaş de badminton. Acesta zbură până în 
cealaltă parte a camerei, împrăştiind Salem Lights pe drum. Ea respira 
apăsat şi repede, însă cu gura larg deschisă. Nu voia ca Woodbody s-o 
audă şi să-i confunde furia cu teama. 

Profesorul nu răspunse nimic. Lisey îi dădu timp. Când tot nu 
spuse nimic, ea întrebă: 

- Mai eşti acolo? Ai face bine să fii. 

Ştiu că-i răspunse acelaşi om, însă tonul rotunjor şi fără 
inflexiuni inutile, de aulă universitară, îi dispăruse din voce. Omul 
acesta părea deopotrivă mai tânăr şi mai bătrân. 

- Aveţi bunăvoința să aşteptaţi, doamnă Landon, până ce 
preiau apelul în birou. 

- Acolo unde să nu te poată auzi soţia, îmi imaginez. 

- Aşteptaţi, vă rog. 

- Ai face bine să te grăbeşti, Fotatbody, altfel... 

Se auzi un clic, apoi tăcere. Lisey îşi dori să fi folosit telefonul 
fără fir din bucătărie; avea poftă să se plimbe prin cameră, poate 
chiar să ia o ţigară şi s-o aprindă de la aragaz. Dar poate că era mai 
bine aşa. In felul acesta nu-şi putea risipi niciun pic din furie. In felul 
acesta trebuia să rămână închingată atât de tare, c-o durea. 

Trecură zece secunde. Douăzeci. Treizeci. Era cât pe ce să pună 
receptorul în furcă, când se auzi un alt clic pe fir şi Regele Incuncilor i 
se adresă din nou pe noua sa voce tânăr-bătrână. Căpătase un slab 
tremur comic, ca de sughiţ. Sunt bătăile inimii sale, îşi spuse ea. 


Fu gândul ei, însă putea fi o intuiţie de-a lui Scott. îi bate inima 
atât de tare, că o pot auzi. Voiam să-l sperii? L-am speriat. Atunci, de 
ce asta mă sperie pe mine? 

Şi da, dintr-odată, era speriată. Era ca un fir de aţă galbenă 
care intra şi ieşea din pătura de un roşu-intens a furiei sale. 

- Doamnă Landon, omul ăsta se numeşte poate Dooley? 

James sau Jim Dooley? înalt şi uscăţiv, cu un uşor accent rural? 

De West Vir... 

- Nu ştiu cum îl cheamă. La telefon s-a prezentat drept Zack 
McCool, şi cu numele ăsta şi-a semnat... 

- Futu-i! făcu Woodbody. Numai că-l lungi - Fuuutu-i - şi-l 
transformă în ceva aproape incantatoriu. Urmat de un sunet ce ar fi 
putut fi un geamăt. In mintea lui Lisey, un al doilea fir galben se 
alătură primului. 

- Ce-i? întrebă ea tăios. 

- El e, zise Woodbody. Trebuie să fie. Adresa de e-mail pe care 
mi-a dat-o e Zack991. 

- l-ai spus să mă sperie ca să-ţi dau scrierile nepublicate ale lui 
Scott, nu-i aşa? Asta a fost învoiala. 

- Doamnă Landon, nu înţelegeţi... 

- Ba cred că înţeleg. După moartea lui Scott am avut de-a face 
cu destui oameni săriţi de pe fix, şi-n privinţa asta universitarii îi fac 
de râs pe colecționari, dar tu-i faci pe ceilalţi universitari să pară 
normali, Fotatbody. Probabil că de asta ai reuşit să te prefaci la 
început. Oamenii cu adevărat nebuni trebuie să poată face asta. 

E o tehnică de supravieţuire. 

- Doamnă Landon, dacă m-aţi lăsa doar să vă expl... 

- Am primit o ameninţare şi de vină eşti tu, nu e nevoie să-mi 
explici asta. Aşa că deschide urechile şi ascultă-mă bine: potoleşte-ţi 
imediat omul. încă nu le-am dat autorităţilor numele tău, dar sunt 
convinsă că asta este ultima dintre grijile tale. Dacă mai primesc un 
singur telefon, o singură scrisoare sau un singur animal mort din 
partea cowboy-ului ăsta din adâncul spaţiului, am să mă adresez 
direct ziarelor. 


O lovi inspiraţia. 

- O să încerc cu cele din Pittsburgh. O să le placă la nebunie. 

UNIVERSITAR NEBUN AMENINȚA VADUVA UNUI SCRIITOR 
CELEBRU. Când o să apară titlul ăsta pe prima pagină, câteva 
întrebări din partea poliţiştilor din Mâine vor fi cea mai mică dintre 
problemele tale. Adio, catedră! 

1 se păru că toate astea sunaseră bine şi că ascunseseră firele 
alea galbene ale fricii - cel puţin pentru moment. Din nefericire, ceea 


ce spuse Woodbody apoi le făcu să reapară, mai la vedere ca 
niciodată. 
- Nu înţelegeţi, doamnă Landon. Nu-l pot potoli. 


5 

Pentru o clipă, Lisey fu prea năucită ca să poată vorbi. Apoi 
spuse: 

- Ce vrei să spui cu nu poţi? 

- Vreau să spun că am încercat deja. 

- Ai adresa lui de e-amil! Zack999 sau cum naiba era... 

- Zack991 la Sail-punct-com, dacă are vreo importanţă. La fel 
de bine ar putea fi trei de zero. Nu funcţionează. A funcţionat de 
primele două ori când am folosit-o, dar de-atunci e-mailurile mi se 
întorc cu mesajul DESTINATAR NECUNOSCUT. 

începu să se bâlbâie cum că mai încercase de atunci, dar Lisey 
nu-i mai dădu nicio atenţie. Rechema în gând discuţia purtată cu 
„Zack McCool" - sau Jim Dooley, dacă acesta era numele lui adevărat. 
Spusese că Woodbody fie avea să-i telefoneze, fie... 

- Ai o adresă e-amil specială? întrebă ea, întrerupându-l pe 
pro'esor la jumătatea tiradei. Mi-a spus că-i vei trimite un e-mail 

tr-un mod special ca să-i spui dacă ai primit ce voiai. Aşadar, 
_nde e? La biroul tău de la Universitate? La un internet cafe? 

- Nu! aproape că gemu Woodbody. Ascultaţi-mă... Sigur că am 
o adresă de e-mail la Pitt, dar nu i-am dat-o niciodată lui Dooley! 

Ar fi fost o nebunie! Au acces la ea în mod regulat doi studenţi 
ai mei, fără a mai vorbi de secretara Catedrei de Engleză! 

- Şi acasă? 

- l-am dat adresa de e-mail de acasă, da, dar n-a folosit-o 
niciodată. 

- Şi numărul lui de telefon pe care-l ai? 

Fu un moment de tăcere pe fir şi, când Woodbody vorbi din 
nou, părea sincer nedumerit. Asta o sperie cel mai mult pe Lisey. 

Se uită la geamul panoramic al sufrageriei şi văzu că la nord-est 
cerul prindea o nuanţă violacee. In curând se va lăsa noaptea. Avea o 
bănuială că urma să fie una lungă. 

- Numărul de telefon? zise Woodbody. Nu mi-a dat un număr de 
telefon. Doar o adresă de e-mail care a funcţionat de două ori, apoi s- 
a blocat. Fie minţea, fie delira. 

- Tu ce-ai alege dintre astea două? 

Woodbody spuse aproape în şoaptă: 

- Nu ştiu. 

Lisey credea că acesta era felul laş al profesorului de a încerca 
să nege ceea ce gândea cu adevărat: că Dooley era nebun. 

- Aşteaptă un minut. 


Dădu să pună receptorul pe sofa, apoi se răzgândi: 

- Ai face bine să fii pe fir când mă întorc, profesore. 

Nu fu nevoie totuşi să folosească un ochi al aragazului. Intr-o 
scuipătoare de bronz, lângă vătraie, erau lungi chibrituri decorative 
pentru aprinderea focului în şemineu. Luă o Salem Light de pe podea 
şi aprinse un chibrit frecându-l de fundul vetrei. In chip de scrumieră 
folosi una dintre vazele de ceramică, punând deoparte florile din ea şi 
reflectând (nu pentru prima dată, desigur) că fumatul e una dintre 
cele mai urâte metehne din lume. Apoi se întoarse la sofa, se aşeză şi 
ridică receptorul. 

- Spune-mi ce s-a întâmplat. 

- Doamnă Landon, eu şi soţia mea avem în plan să ieşim în 
oraş... 

- Tocmai v-aţi schimbat planul, zise Lisey. începe cu începutul. 


Desigur, la început au fost incuncii, acei păgâni veneratori ai 
textelor originale şi ai manuscriselor inedite, şi mai-mare printre ei era 
profesorul Joseph Woodbody care, în ceea ce o privea pe Lisey, le era 
rege. Numai Dumnezeu ştia câte articole academice publicase despre 
operele lui Scott Landon sau câte dintre ele adunau chiar atunci praf, 
în tăcere, în şarpele de cărţi de deasupra grajdului. Şi nici nu-i păsa de 
cruntele chinuri prin care trecea profesorul Woodbody la gânaul 
operelor nepublicate care puteau strânge şi ele praful în studioul lui 
Scott. Ceea ce conta era că Woodbody îşi făcuse un obicei din a bea 
două sau trei beri în două sau trei seri pe săptămână când se întorcea 
acasă de la campus, întotdeauna la acelaşi bar, un local pe numele lui 
Localul. Pe lângă Pitt existau o sumedenie de stabilimente dedicate 
universitarilor cu gust pentru alcool, dintre care unele erau berării 
unde se turna direct în halbă, iar altele erau baruri cu fiţe, frecventate 
de cadre universitare şi absolvenţi sensibili la politica instituţiei pe 
care o reprezentau - genul acela de localuri cu plante-păianjen în 
vitrină şi Bright Eyes! la tonomat în loc de My Chemical Românce?. 
Localul era un bar muncitoresc la distanţă de un kilometru şi jumătate 
de campus şi, la tonomat, piesa cea mai apropiată de rock era un 
duet între Travis Tritt şi John Mellencamp. 

Woodbody spuse că-i plăcea să meargă acolo pentru că era 
liniştit în după-amiezile şi-n primele ore ale serilor de weekend, dar şi 
pentru că ambientul îl ducea cu gândul la tatăl lui, care lucrase într-o 
uzină de laminare a U.S. Steel. (Lui Lisey nu-i păsa nici cât o ceapă 
degerată de tatăl lui Woodbody.) In barul acela îl întâlnise pe omul 
care-şi spunea Jim Dooley. Acesta era şi el un băutor de după- 
amiaza/seară timpurie, un individ cu vorbă mieroasă şi o slăbiciune 
pentru 


Note: 

1 Bright Eyes - formaţie muzicală americană fondată în 
1980 care adoptă stilul „indie rock" şi „folk rock" (n. tr.). 

2 My Chemical Românce - formaţie americană de rock 
alternativ fondată în anul 2001 (n. tr.). 

cămăşile albastre de muncă şi genul acela de plastroane cu 
manşete pe care le purtase tatăl lui Woodbody. Profesorul îl descrise 
pe Dooley ca pe un bărbat înalt de un metru optzeci, deşirat, uşor 
adus de spate, cu păr negru rărit care-i cădea deseori peste frunte. 
Credea că ochii lui erau albaştri, dar nu era sigur, deşi băuseră 
împreună vreme de şase săptămâni şi deveniseră ceea ce el numea 
„un fel de amici". Nu făcuseră schimb de poveşti ale vieților lor, ci 
doar de frânturi din ele, aşa cum fac bărbaţii în baruri. Din partea lui, 
Woodbody susţinea că spusese adevărul. Acum însă avea motive să 
se îndoiască de faptul că Dooley făcuse şi el la fel. Da, era posibil ca 
Dooley să fi venit din West Virginia cu doisprezece sau paisprezece 
ani în urmă, şi probabil era adevărat că avusese de atunci o serie de 
slujbe necalificate prost plătite. Da, era posibil să fi fost la închisoare; 
avea aerul acela de prizonier, părând întotdeauna să ridice ochii spre 
oglinda barului atunci când se întindea după bere, să se uite peste 
umăr cel puţin o dată când se ducea la toaleta bărbaţilor. Şi da, era 
foarte posibil să se fi ales cu cicatricea de pe antebraţ, puţin mai sus 
de încheietura mâinii, în timpul unei scurte, dar violente lupte în 
spălătoria închisorii. Sau nu. Hei, poate că se împiedicase doar cu 
tricicleta în copilărie şi căzuse nu tocmai bine. Tot ce ştia Woodbody 
cu certitudine era faptul că Dooley citise toate cărţile lui Scott Landon 
şi era în stare să poarte o discuţie inteligentă despre ele. Şi că 
ascultase cu o ureche înţelegătoare dureroasa poveste a lui 
Woodbody despre  intransigenta Văduvă Landon care, potrivit 
zvonurilor, şedea călare pe o comoară intelectuală de manuscrise 
inedite ale soţului, printre care se afla şi un roman complet. Insă 
solidaritate era un cuvânt banal. Ascultase cu o indignare crescândă. 

Potrivit lui Woodbody, Dooley fusese cel care începuse s-o 
numească Yoko!. 

Profesorul caracteriza întâlnirile lor din Loca/ drept „ocazionale, 
cu înclinaţie spre regulate". Lisey supuse la o analiză gramaticală 


Note: 

1 Yoko Ono Lenon (n. 1933) - văduva celebrului membru 
al formaţiei The Beatles-, John Lennon (n.tr). 

această porcărie intelectuală şi ajunse la concluzia că era un 
eufemism pentru nişte întreceri de bălăcării Woodbody-Dooley având- 
o ca subiect pe Yoko Landon cu o ritmicitate de patru sau uneori cinci 
după-amiezi pe săptămână, şi că atunci când Woodbody spunea „o 


bere sau două", probabil că se referea la o halbă sau două. Aşadar îi şi 
vedea, aceşti Oscar şi Felix în versiune intelectuală îmbătându-se de-a 
dreptul în fiecare după-amiază de weekend, discutând la început 
despre cât de măreţe erau cărţile lui Scott şi apoi trecând în mod 
firesc la lamentaţii despre zgârcenia incomensurabilă a otrepei care 
era văduva lui. 

Potrivit lui Woodbody, Dooley fusese cel care întorsese firul 
discuţiei pe direcţia aceasta. Lisey, care ştia cum vorbea Woodbody 
când i se refuza ceea ce-şi dorea, se îndoia că nebunul fusese nevoit 
să depună prea mult efort. 

Şi, la un moment anume, Dooley îi spusese lui Woodbody că el, 
Dooley, ar putea-o convinse pe văduvă să se răzgândească în privinţa 
acelor manuscrise inedite. In definitiv, cât de greu putea fi să-i bage 
minţile în cap din moment ce hârtiile omului aveau aproape cu 
siguranţă să ajungă oricum la Biblioteca Universităţii din Pittsburgh, 
alături de restul Colecţiei Landon? Era priceput să-i facă pe oameni să 
se răzgândească, spusese Dooley. Avea fler pentru asta. Regele 
Incuncilor (uitându-se la noul lui prieten cu viclenia înceţoşată a unui 
beţiv, Lisey nu avea nicio îndoială) îl întrebase cât ar cere pentru un 
asemenea serviciu. Dooley spusese că nu-l interesa să scoată profit. 

Era vorba despre un serviciu adus omenirii, nu-i aşa? Să smulgă 
o mare comoară de la o femeie care era prea prostănacă să înţeleagă 
pe ce anume şedea, ca o cloşcă burzuluită peste ouăle sale. Ei bine, 
da, răspunsese Woodbody, dar o muncă făcută merita oricum o 
răsplată. 

Dooley se gândise la asta şi spusese că va ţine socoteala 
cheltuielilor. 

Apoi, când aveau să se întâlnească şi el îi va da hârtiile, puteau 
discuta şi problema plăţii. Şi cu asta, Dooley întinsese mâna peste bar 
spre noul său prieten, exact ca şi când ar fi încheiat o tocmeală care 
chiar avea sens. Woodbody o strânsese, simțindu-se deopotrivă 
încântat şi plin de dispreţ. Se tot gândise la Dooley în cele cinci sau 
şapte săptămâni cât îl cunoscuse, îi spuse lui Lisey. Erau zile când îl 
considera un 


om dintr-o bucată, un fost deţinut autodidact ale cărui 
înfiorătoare poveşti cu răpiri şi bătăi şi spintecări cu coada lingurii 
erau adevărate până la ultima. Apoi erau zile (ziua când pecetluiseră 
învoiala cu o strângere de mână se număra printre ele) când era 
convins că de Jim Dooley nu era decât gura şi că cea mai periculoasă 
crimă pe care o comisese vreodată era să fure un galon sau două de 
diluant din Wal-Mart-ul din Monroeville la care lucrase vreme de şase 
luni sau aşa ceva, în 2004. Prin urmare, pentru Woodbody aceea 
fusese doar o glumă făcută la semibeţie, având mai ales în vedere că 


Dooley îi spusese mai mult sau mai puţin că o va convinge pe Lisey să 
renunţe la hârtiile defunctului ei soţ, de dragul Artei. Asta, cel puţin, fu 
ceea ce Regele Incuncilor îi spuse lui Lisey în acea după-amiază de 
iunie, însă, sigur că da, era vorba de acelaşi Rege al Incuncilor care 
şezuse pe jumătate beat într-un bar cu un bărbat pe care abia-l 
cunoştea, un om care singur recunoscuse că „fusese la răcoare", 
amândoi numind-o Yoko şi căzând de acord că Scott trebuia s-o fi 
ţinut pe lângă el numai şi numai pentru un singur lucru, pentru că... 
ce altceva şi-ar fi putut dori de la ea? Woodbody spuse că, în ceea ce-l 
privea pe el, întreaga tărăşenie nu fusese decât o glumă, nimic 
altceva decât doi bărbaţi care se băteau cu pumnii în piept la bar. Era 
adevărat că împricinaţii făcuseră schimb de adrese de e-mail, însă-n 
ziua de azi toată lumea are aşa ceva, nu? Regele Incuncilor îşi mai 
întâlnise loialul supus doar o singură dată după ziua strângerii de 
mână. Asta se întâmpla cu două după-amiezi mai târziu. Dooley se 
limitase atunci la o bere, spunându-i lui Woodbody că era „în 
antrenament". După acea bere, coborâse de pe scaunul de la bar, 
motivând că are întâlnire cu „un individ". li spusese profesorului că 
probabil se vor întâlni a doua zi, dacă nu, săptămâna viitoare cu 
siguranţă. Dar Woodbody nu-l mai văzuse pe Jim Dooley de atunci. 
După vreo două săptămâni, nici nu-l mai aşteptase. lar adresa de e- 
mail Zack911 încetase să mai funcţioneze. Intr-un fel, crezuse el, 
faptul că pierduse urma lui Jim Dooley era un lucru bun. Il făcea să 
bea prea mult şi, pe lângă asta, era ceva greşit în privinţa lui. (De asta 
ti-ai dat seama puțin mai târziu, nu-i aşa? gândi Lisey cu amărăciune.) 
Woodbody se întorsese la raţia 


sa normală de una sau două beri pe săptămână şi, fără s-o facă 
neapărat cu intenţie, se mutase la un bar aflat la distanţă de vreo 
două străzi faţă de Local. Nu-i trecuse prin gând decât mai târziu 
(până ce mi s-a curățat mintea - fu modul în care se exprimă) că 
mărea inconştient distanţa dintre el şi ultimul loc unde-l văzuse pe 
Dooley; că, într-un fel, regreta întreaga tărăşenie. Asta dacă, desigur, 
fusese vreodată altceva decât doar o fantezie, unul dintre multele 
castele de aer ale lui Jim Dooley pe care Joe Woodbody îl ajutase să-l 
mobileze pe când îneca în băutură ultimele săptămâni ale unei alte 
triste ierni din Pittsburgh. Şi asta era ceea ce crezuse el, conchise cu 
pasiunea unui avocat pe al cărui client, dacă el o dă în bară, îl paşte 
injecţia letală. 

Ajunsese la concluzia că majoritatea poveştilor pe care i le 
spusese Jim Dooley despre fapte de banditism şi supravieţuire la 
Brushy Mountain fuseseră invenţii de la un capăt la altul şi că ideea lui 
de a o convinge pe doamna Landon să renunţe la manuscrisele 


răposatului său soţ nu era decât una dintre acestea. Pactul lor nu 
fusese nimic altceva decât un joc infantil de „Să zicem că". 

- Dacă-i adevărat, spune-mi un lucru, interveni Lisey. Dacă 
Dooley ţi-ar fi adus un camion plin cu poveşti scrise de Scoit, ai fi 
refuzat să le iei? 

- Nu ştiu. 

Asta, gândi Lisey, o spusese cu sinceritate, aşa că-l mai întrebă 
ceva: 

- iți dai seama ce ai făcut? Ce ai pus în mişcare? 

La aceasta, profesorul Woodbody nu spuse nimic, iar ea gândi 
că şi-n privinţa aceasta era sincer. Atât de sincer, poate, cât era în 
stare să fie. 


7 

După o pauză de gândire, Lisey spuse: 

- Tu i-ai dat numărul la care m-a sunat? Şi pentru asta trebuie 
să-ţi mulţumesc tot ţie? 


- Nu! Categoric, nu! Nu i-am dat niciun număr, jur! 

Lisey îl credea. 

- O să faci ceva pentru mine, profesore, zise ea. Dacă o să te 
mai contacteze Dooley, poate doar ca să-ţi spună că e pe cai şi că 
lucrurile stau bine, tu o să-i spui că treaba a căzut. A căzut de tot. 

- Aşa am să fac. 

înflăcărarea omului era aproape abjectă. 

- Credeţi-mă, am să... 

Fu întrerupt de o voce feminină - a soţiei sale, Lisey nu avea 
nicio îndoială - care întreba ceva. Se auzi un foşnet când bărbatul 
acoperi cu mâna microfonul receptorului. 

Pe Lisey n-o deranja. Ea făcea adunarea situaţiei şi nu-i plăcea 
totalul. Dooley îi spusese că putea scăpa de probleme dacă-i dădea lui 
Woodbody hârtiile şi manuscrisele inedite ale lui Scott. Profesorul 
avea apoi să-l sune pe nebun, avea să-i spună că totul era în ordine şi 
cu asta, basta. Numai că fostul Rege al Incuncilor susţinea că nu mai 
avea niciun mijloc de a-l contacta pe Dooley, iar Lisey îl credea. Să fi 
fost oare o omisiune din partea lui Dooley? Un defect de planificare? 
Nu credea. Credea că Dooley avea într-adevăr o vagă intenţie de a 
veni la biroul lui Woodbody (sau în castelul lui suburban) cu hârtiile lui 
Scott... 

dar, înainte să facă asta, plănuia s-o terorizeze şi apoi să-i 
provoace durere-n locurile unde nu-i lăsase pe băieţi să pună mână la 
dansurile din gimnaziu. Şi de ce s-o facă după ce se deranjase atât de 
mult să-i asigure deopotrivă pe ea şi pe profesor că, dacă ar colabora, 


exista un sistem foarte simplu de a evita să se întâmple lucruri 
neplăcute? 

Poate pentru că are nevoie să-şi dea permisiunea. 

Asta-i părea un lucru realist. Şi, mai târziu - poate după ce ea 
avea să fie moartă sau mutilată atât de grotesc încât să-şi dorească 
să fie moartă - conştiinţa lui Jim Dooley s-ar fi liniştit cu gândul că 
Lisey însăşi o ceruse. Eu i-am oferit toate şansele, ar fi gândit 
prietenul ei „Zack". N-a fost decât vina ei. A trebui să fie Yoko până la 
sfârşit. 

Bine. Bine, atunci. Dacă-şi făcea apariţia, avea să-i dea cheile 
de la grajd şi de la studio şi să-i spună să ia ce voia. O să-i spun să-şi 
facă de cap, să se sature. 

Dar, la gândul acesta, buzele i se subţiară în zâmbetul lipsit de 
umor, ca o semilună, pe care poate doar surorile şi răposatul ei soţ, 
care-l numise Figura de Tornadă a lui Lisey, l-ar fi recunoscut. 

- Nici moartă, bâigui ea şi se uită în jur după cazmaua de 
argint. 

Nu era acolo. O lăsase în maşină. Dacă o voia, ar fi fost bine să 
se ducă după ea înainte să se facă întu... 

- Doamnă Landon? 

Era profesorul, părând mai tulburat ca niciodată. Uitase complet 
de el. 

- Mai sunteţi acolo? 

- Mda, zise ea. Asta ţi-e răsplata, să ştii. 

- Poftiţi? 

- Ştii despre ce vorbesc. Toate lucrurile pe care ţi le-ai dorit atât 
de mult, lucrurile care ai crezut că trebuie să le ai... Asta ţi-e răsplata. 
Felul cum te simţi acum. Plus întrebările la care va trebui să răspunzi 
după ce o să închid telefonul, desigur. 

- Doamnă Landon, nu... 

- Dacă te sună de la poliţie, vreau să le spui tot ce mi-ai spus e. 
Ceea ce-nseamnă că ai face bine să răspunzi mai întâi la întrebările 
soţiei tale, nu crezi? 

- Doamnă Landon, vă rog! 

Woodbody părea panicat acum. 

- Tu ai năşit problema asta. Tu şi prietenul tău Dooley. 

- Nu-i mai spuneţi prietenul meu! 

Figura de Tornadă a lui Lisey se accentua, buzele subţiindu-se 
până ce-i scoaseră la iveală vârfurile dinţilor. In acelaşi timp, ochii i se 
îngustară până ce nu mai rămaseră decât nişte scânteieri albastre. 
Era o figură feroce şi era întru totul Debusher. 

- Dar este! exclamă ea. Tu eşti cel care a băut cu el şi i-ai plâns 
pe umăr din cauza mea şi ai râs când mi-a spus Yoko Landon. Tu eşti 
cel care l-a asmuţit asupra mea, fie c-ai spus-o în atât de 


multe cuvinte, fie că nu, iar acum se dovedeşte că-i nebun de 
legat şi că nu-l poţi potoli. Aşa că da, profesore, o să sun la biroul 
şeriful districtual şi da dom'le, o să le dau numele tău, o să le dau 
orice-i va ajuta să-ţi găsească prietenul, pentru că nu a terminat încă, 
o ştii la fel de bine ca mine, pentru că nu vrea să termine, se distrează 
ca un fotat ce e, şi asta ţi-e răsplata. Ai năşit-o, ea ta! 

Bine? Bine? 

Niciun răspuns. Insă putea auzi o respiraţie jilavă şi atunci ştiu 
că fostul Rege al Incuncilor se străduia să nu plângă. închise telefonul, 
mai luă o ţigară de pe podea, o aprinse. Se întoarse la telefon, apoi 
scutură din cap. O să sune la biroul şerifului într-un minut. 

Mai întâi voia să recupereze cazmaua de argint din maşină şi 
voia s-o facă fără întârziere, înainte să se ducă toată lumina şi partea 
ei de lume să dea ziua pe noapte. 


8 

Curtea laterală - pe care bănuia c-o va numi până la ultima 
suflare curtea de la intrare - era deja prea întunecată pentru gustul ei, 
chiar dacă Venus, steaua dorințelor, nu-şi făcuse încă apariţia. 

Umbrele acolo unde grajdul se îmbina cu magazia de unelte 
erau mult prea adânci, iar BMW-ul era parcat la mai puţin de şase 
metri distanţă. Desigur, Dooley nu se ascundea la adăpostul umbrelor, 
iar dacă era în zonă, se putea afla oriunde: sprijinit de garderoba 
piscinei, trăgând cu ochiul de după colţul casei, unde era bucătăria, 
ghemuit în spatele chepengului de la pivniţă... 

Lisey se roti pe călcâie la această idee, însă mai era încă 
destulă lumină ca să vadă că nu era nimic de nicio parte a 
chepengului. lar uşile acestuia erau încuiate, aşa că nu trebuia să-şi 
facă griji că Dooley s-ar putea ascunde în pivniţă. Doar dacă, desigur, 
nu intrase cumva în casă şi se pitise acolo jos înainte să ajungă ea 
acasă. 

Termină Lisey te înfricoşezi singură de... 


Ezită cu degetele strânse pe mânerul portierei din spate a 
BMW-ului. Rămase aşa preţ de cinci secunde, apoi lăsă ţigara să-i 
cadă din mâna liberă şi calcă chiştocul sub talpă. în unghiul adânc de 
la îmbinarea grajdului cu magazia de unelte stâtea cineva. Cineva 
foarte înalt şi nemişcat. 

Lisey deschise portiera din spate şi recupera cazmaua de 
argint. 

Lumina din maşină rămase aprinsă când închise portiera la loc. 
Uitase de asta, felul cum rămânea aprinsă pentru scurt timp lumina în 
maşină, lumina de curtoazie, îi spunea, însă nu găsi nimic curtenitor în 


ideea că Dooley o putea vedea în vreme ce ea nu-l mai putea 
observa, graţie felului în care lumina aia fotatâ îi reducea la zero 
câmpul vizual. Se îndepărtă de maşină, ţinând coada cazmalei pe 
diagonala pieptului. Lumina din BMW se stinse în sfârşit. Preţ de o 
clipă, asta înrăutăţi lucrurile. Putea vedea doar o lume de forme 
purpurii indistincte sub cerul vioriu la apus şi se aştepta cu toată fiinţa 
ca bărbatul să-i sară în spate, spunându-i domniță şi întrebând de ce 
nu-i dăduse ascultare în timp ce o strângea de gât şi ea îşi simţea 
respiraţia devenind convulsivă înainte să se oprească de tot. 

Nu se întâmplă aşa şi, în aproximativ trei secunde, ochii i se 
readaptară la lumina scăzută. Acum îl putea vedea din nou, înalt şi 
drept, grav şi nemişcat, stând acolo în unghiul dintre clădirea cea 
mare şi clădirea cea mică. Cu ceva la picioare. Un fel de pachet 
pătrat. Putea fi o valiză. 

Dumnezeule mare, doar nu crede că poate duce cu aia toate 
hârtiile lui Scott, nu-i aşa? îşi spuse şi mai făcu un pas precaut la 
stânga, ţinând atât de strâns cazmaua de argint, încât îi pulsau 
pumnii. 

- Zack, tu eşti? 

încă un pas. Doi. Trei. 

Auzi apropierea unei maşini şi înţelese că farurile ei aveau să 
măture curtea, scoţându-l complet la iveală. Când avea să se întâmple 
asta, bărbatul urma să sară spre ea. Ridică deasupra umărului 
cazmaua de argint exact aşa cum făcuse în august 1988, încheind 
mişcarea în clipa în care vehiculul ajungea sus, pe Sugar Top Hill, 
inundând curtea cu o lumină trecătoare şi scoțând la iveală maşina 


multe cuvinte, fie că nu, iar acum se dovedeşte că-i nebun de 
legat şi că nu-l poţi potoli. Aşa că da, profesore, o să sun la biroul 
şeriful districtual şi da dom 'le, o să le dau numele tău, o să le dau 
orice-i va ajuta să-ţi găsească prietenul, pentru că nu a terminat încă, 
o ştii la fel de bine ca mine, pentru că nu vrea să termine, se distrează 
ca un fotat ce e, şi asta ţi-e răsplata. Ai năşit-o, ea ta! 

Bine? Bine? 

Niciun răspuns. Insă putea auzi o respiraţie jilavă şi atunci ştiu 
că fostul Rege al Incuncilor se străduia să nu plângă. închise telefonul, 
mai luă o ţigară de pe podea, o aprinse. Se întoarse la telefon, apoi 
scutură din cap. O să sune la biroul şerifului într-un minut. 

Mai întâi voia să recupereze cazmaua de argint din maşină şi 
voia s-o facă fără întârziere, înainte să se ducă toată lumina şi partea 
ei de lume să dea ziua pe noapte. 

Curtea laterală - pe care bănuia c-o va numi până la ultima 
suflare curtea de la intrare - era deja prea întunecată pentru gustul ei, 
chiar dacă Venus, steaua dorințelor, nu-şi făcuse încă apariţia. 


Umbrele acolo unde grajdul se îmbina cu magazia de unelte 
erau mult prea adânci, iar BMW-ul era parcat la mai puţin de şase 
metri distanţă. Desigur, Dooley nu se ascundea la adăpostul umbrelor, 
iar dacă era în zonă, se putea afla oriunde: sprijinit de garderoba 
piscinei, trăgând cu ochiul de după colţul casei, unde era bucătăria, 
ghemuit în spatele chepengului de la pivniţă... 

Lisey se roti pe călcâie la această idee, însă mai era încă 
destulă lumină ca să vadă că nu era nimic de nicio parte a 
chepengului. lar uşile acestuia erau încuiate, aşa că nu trebuia să-şi 
facă griji că Dooley s-ar putea ascunde în pivniţă. Doar dacă, desigur, 
nu intrase cumva în casă şi se pitise acolo jos înainte să ajungă ea 
acasă. 

Termină Lisey te înfricoşezi singură de... 

Ezită cu degetele strânse pe mânerul portierei din spate a 
BMW-ului. Rămase aşa preţ de cinci secunde, apoi lăsă ţigara să-i 
cadă din mâna liberă şi calcă chiştocul sub talpă. In unghiul adânc de 
la îmbinarea grajdului cu magazia de unelte stătea cineva. Cineva 
foarte înalt şi nemişcat. 

Lisey deschise portiera din spate şi recupera cazmaua de 
argint. 

Lumina din maşină rămase aprinsă când închise portiera la loc. 
Uitase de asta, felul cum rămânea aprinsă pentru scurt timp lumina în 
maşină, lumina de curtoazie, îi spunea, însă nu găsi nimic curtenitor în 
ideea că Dooley o putea vedea în vreme ce ea nu-l mai putea 
observa, graţie felului în care lumina aia fotată îi reducea la zero 
câmpul vizual. Se îndepărtă de maşină, ţinând coada cazmalei pe 
diagonala pieptului. Lumina din BMW se stinse în sfârşit. Preţ de o 
clipă, asta înrăutăţi lucrurile. Putea vedea doar o lume de forme 
purpurii indistincte sub cerul vioriu la apus şi se aştepta cu toată fiinţa 
ca bărbatul să-i sară în spate, spunându-i domniță şi întrebând de ce 
nu-i dăduse ascultare în timp ce o strângea de gât şi ea îşi simţea 
respiraţia devenind convulsivă înainte să se oprească de tot. 

Nu se întâmplă aşa şi, în aproximativ trei secunde, ochii i se 
readaptară la lumina scăzută. Acum îl putea vedea din nou, înalt şi 
drept, grav şi nemişcat, stând acolo în unghiul dintre clădirea cea 
mare şi clădirea cea mică. Cu ceva la picioare. Un fel de pachet 
pătrat. Putea fi o valiză. 

Dumnezeule mare, doar nu crede cdpoate duce cu aia toate 
hârtiile lui Scott, nu-i aşa? îşi spuse şi mai făcu un pas precaut la 
stânga, ţinând atât de strâns cazmaua de argint, încât îi pulsau 
pumnii. 

- Zack, tu eşti? 

încă un pas. Doi. Trei. 


Auzi apropierea unei maşini şi înţelese că farurile ei aveau să 
măture curtea, scoţându-l complet la iveală. Când avea să se întâmple 
asta, bărbatul urma să sară spre ea. Ridică deasupra umărului 
cazmaua de argint exact aşa cum făcuse în august 1988, încheind 
mişcarea în clipa în care vehiculul ajungea sus, pe Sugar Top Hill, 
inundând curtea cu o lumină trecătoare şi scoțând la iveală maşina 

de tuns iarbă pe care ea însăşi o lăsase în unghiul format de 
grajd şi magazie. Umbra mânerului ei sări în sus pe peretele grajdului, 
apoi dispăru odată cu dispariţia farurilor. Din nou, maşina de tuns 
iarba putea fi un om cu o valiză la picioare, bănuia ea, deşi odată ce 
văzuseşi adevărul... 

e un film de groază, gândi, ăsta-i momentul în care din întuneric 
ar sări un monstru şi m-ar apuca. Exact când încep să mă relaxez. 

Nu sări nimic s-o apuce, dar Lisey nu credea că era ceva rău în 
a lua cazmaua de argint cu ea în casă, fie şi numai pentru a-i purta 
noroc. Strângând mânerul mai de jos, din locul unde acesta se îmbina 
cu lama de argint, se duse să-l sune pe Norris Ridgewick, şeriful 
districtului Castle. 


VII. LISEY ŞI LEGEA 

sesia şi mintea epuizată) 

1 

Femeia care răspunse la telefon se prezentă drept Soames, 
ofiţer de comunicaţii, şi spuse că nu-i putea face legătura cu şeriful 
Ridgewick, pentru că şeriful Ridgewick se căsătorise cu o săptămână 
în urmă. Proaspeţii însurăţei se aflau pe insula Maui şi acolo aveau să 
rămână şi-n următoarele zece zile. 

- Atunci, cu cine pot vorbi? întrebă Lisey. Nu-i plăcu sunetul 
aproape strident al vocii sale, dar îl înţelegea. O, Doamne, cum îl 
înţelegea! Fusese o zi a naibii de lungă. 

- Rămâneţi la telefon, doamnă, zise Soames. 

Apoi Lisey fu abandonată alături de McGruff Câinele Poliţist, 
care vorbea despre grupurile de supraveghere a cartierelor. 

Lisey considera asta o îmbunătăţire considerabilă faţă de Cele 
Două Mii de Corzi Comatoase. După aproximativ un minut de McGruff, 
pe fir intră un poliţist al cărui nume i-ar fi plăcut mult lui Scott. 

- Aici adjunctul Andy Clutterbuck, doamnă, cu ce vă pot ajuta? 

Pentru a treia oară în ziua aceea - a treia e cu noroc, ar fi spus 
mama-bună, a treia le răscumpără pe toate - Lisey se prezentă ca 
doamna Scott Landon. Apoi îi prezentă adjunctului Clutterbuck o 
versiune uşor modificată a poveştii cu Zack McCool, începând cu 
telefonul pe care-l primise în seara precedentă şi încheind cu cel pe 
care-l dăduse în seara aceea, cel din care pescuise numele Jim 
Dooley. 


Clutterbuck se mulţumi să scoată îhi-uri şi alte variaţiuni pe 
această temă până când ea termină, apoi o întrebă cine-i dăduse 
celălalt nume al lui „Zack McCool", cel care era probabil numele 
adevărat. 

Cu o strângere de conştiinţă 

(stai la coadă colorată pentru o poveste gogonată) 

care-i provocă un sentiment trecător de amuzament neplăcut, 
Lisey îl denunţă pe Regele Incuncilor. Nu-i spuse Fotatbody. 

- Ai de gând să discuţi cu el, adjunct Clutterbuck? 

- Cred că ar fi bine, nu? 

- Aşa cred, făcu Lisey, întrebându-se ce ar putea - dacă ar 
putea - scoate de la Woodbody înlocuitorul de şerif al districtului 
Castle şi nu reuşise ea să afle. Bănuia că trebuia să fie ceva - pe ea o 
cam îngrădise furia. îşi dădu seama însă că nu asta era ceea ce o 
tulbura. 

- Va fi arestat? 

- Pe baza celor ce mi-aţi spus? Nici pe departe. S-ar putea să 
aveţi temei pentru o acţiune civilă - va trebui să vă consultaţi avocatul 
- dar în sala de judecată sunt sigur că ar spune că, în ceea ce-l 
priveşte pe el, tot ce voise să facă acest Dooley era să vă bată la uşă 
şi să încerce o normală învoială comercială. Va susţine că nu ştie 
nimic despre pisici moarte în cutii poştale şi ameninţări la adresa 
integrităţii corporale... şi ar spune adevărul, având în vedere ceea ce 
tocmai mi-aţi spus. Corect? 

Lisey fu de acord, însă fără tragere de inimă, că era corect. 

- Voi avea nevoie de scrisoarea pe care v-a lăsat-o acest 
persecutor, zise Clutterbuck, şi voi avea nevoie de pisică. Ce aţi făcut 
cu rămăşiţele pământeşti? 

- Avem lipită de casă o boxă de lemn, zise Lisey. 

Luă o ţigară, stătu în cumpănă, apoi o puse la loc. 

- Soţul meu avea un cuvânt pentru ea - soţul meu avea câte un 
cuvânt pentru aproape toate lucrurile - dar nu-mi amintesc pentru 
nimic în lume care era. In orice caz, rolul ei e de a nu lăsa ratonii să 
ajungă la reziduuri. Am pus cadavrul pisicii într-o pungă de gunoi şi 
am pus punga în tachet. 

Acum că nu se mai strădui să-l găsească, cuvântul lui Scott îi 
veni în minte fără niciun efort. 

- IM, înî, aveţi un congelator? 

- Da..., făcu ea, temându-se deja de ceea ce avea să-i spună 
mai departe. 

- Vreau să puneţi pisica în congelator, doamnă Landon. E 
absolut în regulă s-o lăsaţi în pungă. O să vină cineva după ea mâine 
ca s-o ducă la Kendall sau Jepperson. Aceştia sunt veterinarii pe care-i 


avem trecuţi pe statul de plată. Vor încerca să determine cauza 
morţii... 

- N-ar trebui să fie greu, zise Lisey. Cutia poştală era plină de 
sânge. 

- Ihî. Păcat că n-aţi făcut câteva polaroiduri înainte s-o curăţaţi. 

- A, îmi cer umil scuze că mi-am luat libertatea s-o fac! strigă 
Lisey, afectată. 

- Calmaţi-vă, zise Clutterbuck. Cu calm. înţeleg că aţi fost 
tulburată. Oricine ar fi fost. 

Nu şi tu, gândi Lisey cu iritare. Tu ai fi rămas rece ca... ca o 
pisică moartă în congelator. 

Zise: 

- Cu asta am rezolvat problema profesorului Woodbody şi a 
pisicii moarte; cum rămâne cu mine? 

Clutterbuck îi spuse că va trimite numaidecât un ajutor de şerif 
- adjunctul Boeckman sau adjunctul Alson, care era mai aproape - să 
preia scrisoarea. Acum, că se gândea mai bine, spuse el, ofiţerul care 
va trece pe la ea ar putea face şi câteva poze cu pisica moartă. Toţi 
ofiţerii aveau aparate Polaroid în maşină. Apoi ofiţerul (şi, mai târziu, 
cel care avea să-i ia locul la începutul turei de după-amiază) se va 
instala pe Route 19 într-un loc de unde să-i poată ţine casa sub 
supraveghere. Doar dacă, desigur, nu aveau să primească un apel de 
urgenţă - un accident sau ceva de soiul ăsta. Dacă Dooley 

„trecea prin zonă" (aceasta fu formula pe care o alese 
Clutterbuck cu o neaşteptată delicateţe), avea să vadă patrula poliţiei 
şi nu se va opri. 


Lisey spera doar ca înlocuitorul de şerif să aibă dreptate. 

Indivizii ca Dooley, continuă Clutterbuck, mai degrabă lătrau 
decât să muşte. Dacă nu reuşeau să sperie pe cineva ca să capete ce- 
şi doreau, aveau înclinația să dea uitării toată tărăşenia. 

- Bănuiala mea e că nu-l veţi mai vedea niciodată. 

Lisey spera să aibă dreptate şi-n privinţa asta. Ea însă avea 
unele îndoieli. Nu înceta să se gândească la modul în care „Zack" 
plănuise întreaga acţiune. Modul în care eliminase posibilitatea de a fi 
oprit... cel puţin de omul care-l angajase. 


2 

La nici douăzeci de minute după ce încheiase discuţia cu 
adjunctul Clutterbuck (pe care mintea sa ostenită ţinea acum morţiş 
să-l numească fie adjunctul Butterhug! sau - cu trimitere la aparatele 
Polaroid - adjunctul Shutterbug?), la uşa ei se înfiinţa un bărbat 
subţirel îmbrăcat în uniformă kaki şi purtând un pistol la şold. 


Se prezentă drept ofiţerul Dan Boeckman şi-i spuse că primise 
ordin să ia în grijă „o anumită scrisoare" şi să fotografieze „un anumit 
animal decedat". Lisey rămase serioasă la aceasta, deşi trebui să-şi 
muşte peretele interior al obrajilor pentru a o face. Boeckman puse 
scrisoarea (împreună cu plicul alb simplu) într-o punguliţă oferită de 
ea, apoi întrebă dacă pusese „animalul decedat" în congelator. 

Lisey o făcuse îndată ce isprăvise discuţia cu Clutterbuck, 
depozitând punga verde de gunoi în colţul stâng din spate al 
Trawlsen-ului uriaş, unde nu se afla nimic altceva în afară de câteva 
pungi brumate 


Note: 

1 Butterhug - aprox. „îmbrăţişare unsuroasă" (n. tr.). 

2 Shutterbug - aprox. gândac-obturator (de la shutter - 
obturatorul aparatelor de fotografiat) (n. tr.). 

de plastic cu carne de vânat puse una peste alta şi de mult date 
uitării, un cadou primit de ea şi Scott de la electricianul lor, Smiley 
Flanders. Smiley câştigase un permis de vânătoare la Loteria Elanului 
din 2001 sau 2002 - Lisey nu-şi mai amintea ce an - şi doborâse „unu' 
dă talie relativ mare" în St John Valley. Acolo unde Charlie Corriveau 
îşi găsise noua soţie, dacă se gândea mai bine. 

Lângă carne (pe care aproape sigur nu va ajunge niciodată s-o 
mănânce - decât poate în eventualitatea izbucnirii unui război 
nuclear) era singurul loc pentru o pisică de curte moartă, şi-i spuse 
adjunctului Boeckman să aibă grijă s-o pună înapoi acolo şi niciunde 
altundeva după ce va fi terminat s-o fotografieze. Acesta promise cu o 
perfectă seriozitate că va „îndeplini cerința", iar Lis”y găsi că era din 
nou nevoie să-şi muşte interiorul obrajilor. Chiar Şi aşa, fu cât pe ce 
să-i scape. Când îi auzi paşii grei coborând scările pivniţei, se întoarse, 
îşi lipi fruntea de perete ca un copil neascultător, îşi acoperi gura cu 
mâinile şi râse emițând sunete ascuţite cjm fundul gâtului. 

După ce trecu acest acces veni momentul când reîncepu să se 
gândească la cutia de cedru a mamei-bune (era a ei de peste treizeci 
şi cinci de ani, dar niciodată n-o considerase ca aparţinându-i)Faptul 
că-şi aminti de cutie şi de toate micile amintiri puse la păstrare 
înăuntru o ajută să potolească isteria care creştea în ea. Ceea ceo 
ajută şi mai mult fu certitudinea tot mai pronunţată pe care o simţea 
că pusese cutia în pod. Lucru absolut logic, desigur. RărXiăşiţele 
muncii de o viaţă a lui Scott se aflau afară, în grajd şi-n studio; 
rămăşiţele vieţii pe care o trăise ea în vreme ce el muncea se aflau 
acolo, în casa pe care o alesese ea şi pe care ajunseseră amândoi s-o 
iubească. 


în pod se aflau cel puţin patru covoare turceşti scumpe pe care 
ea le adorase cândva şi care, la un punct anume, din motive pe care 
nu le înţelegea, începuseră să-i dea fiori... 

Cel puţin trei seturi de valize care transportaseră de toate; m 
aparatele de zbor de la cel puţin douăzeci de companii aeriene, dintre 
care multe fuseseră avioane mici şi cochete, dar atât de lente 


încât puteai să arunci cu pietre în ele atunci când treceau pe 
deasupra ta; războinici târşâiţi care meritau medalii şi parade, dar 
care trebuia să se mulţumească cu o pensie de onoare în pod (hei, 
băieţi, e oricum mai bine decât la gunoi)... 

Mobila de sufragerie în stil danez modern despre care Scott 
spusese că arăta pretenţios, şi cât de nervoasă fusese pe el, mai ales 
pentru că adânc în sinea ei se temea că trebuie să-i dea dreptate... 

Pupitrul cu tăblie basculantă, un „chilipir" care se dovedise că 
avea un picior mai scurt decât celelalte şi avusese nevoie de un ic, 
numai că icul se tot desprindea şi apoi, într-o zi, tăblia basculantă îi 
basculase peste degete şi asta-i ajunsese, amice, sus cu tine, în podul 
ăla fotat... 

Scrumiere cu stativ din zilele când încă mai fumau... 

Vechea maşină de scris IBM Selectric a lui Scott, pe care ea o 
folosise la corespondenţă până când începuse să-i fie greu să mai 
găsească panglică şi bandă corectoare... 

Lucruri d-un fel, lucruri d-alt fel, lucruri de tate felurile. O altă 
lume, de fapt, şi totuşi era o bucurie, ori cel puţin aşa părea să fie. 

Şi undeva - probabil în spatele unui teanc de reviste sau pe 
balansoarul cu spătar rupt - trebuia să fie cutia de cedru. Să se 
gândească la ea era ca şi când s-ar fi gândit la apă rece într-o zi 
toridă, care-ţi usucă gura. Nu ştia prea bine de ce era aşa, dar aşa 
era. 

Când se întoarse adjunctul Boeckman din pivniţă cu 
polaroidurile, ea abia aştepta să-l vadă plecat. In schimb, acesta trase 
de timp (îndărătnic ca o durere de dinți, ar fi spus tata Debusher), 
spunându-i mai întâi că, la o primă vedere, se părea că pisica fusese 
înjunghiată cu o unealtă de un fel sau altul (probabil cu o şurubelniţă), 
apoi asigurând-o că va rămâne în maşina parcată în faţa casei. Poate 
că pe unităţile lor (el le spuse unităţi) nu scria PENTRU A SLUJI ŞI 
PROTEJA, însă ei la asta se gândeau în fiece clipă şi voia să se simtă 
absolut în siguranţă. Lisey spuse că se simţea într-o atât de mare 
siguranţă, că se gândea chiar să meargă la culcare - fusese o zi lungă, 
trebuise să se ocupe şi de o urgenţă de familie pe lângă toată treaba 
asta cu urmăritorul şi era frântă de 


oboseală. Adjunctul Boeckman prinse în sfârşit aluzia şi plecă 
după ce-i mai spuse o ultimă dată că era absolut în siguranţă şi că nu 
era nevoie să doarmă cu un ochi deschis sau altceva de felul ăsta. 
Apoi cobori scările din faţă cu paşi la fel de grei ca atunci când 
coborâse scările pivniţei, trecând o ultimă dată în revistă fotografiile 
cu pisica moartă, cât încă mai era destulă lumină să vadă ceva. Două 
minute mai târziu, Lisey auzi ceea ce i se păru a fi un motor deo 
perfectă enormitate cum se turează de două ori. Farurile măturară 
peluza şi casa, apoi se stinseră imediat. ŞI-I imagină pe adjunctul 
Daniel Boeckman stând de cealaltă parte a drumului în maşina 
parcată cu totul la vedere lângă bordură. Zâmbi. Apoi urcă în pod, 
fără să aibă cea mai mică idee că, două ore mai târziu, avea să stea 
întinsă în pat complet îmbrăcată, epuizată şi în lacrimi. 

O minte epuizată este cea mai uşoară pradă a obsesiei şi, după 
o jumătate de oră de căutări zadarnice în pod, unde aerul era încins şi 
stătut, lumina slabă şi umbrele viclene păreau hotărâte să ascundă 
fiecare ungher pe care ea voia să-l examineze, Lisey se abandonă în 
braţele obsesiei fără să-şi dea măcar seama ce face. încă de la 
început nu ştiuse bine de ce-i trebuia cutia aceea, avusese doar o 
puternică intuiţie că ceva înăuntrul ei, vreun suvenir din primii ani ai 
căsniciei, era următorul popas al bulului. După o vreme, însă, cutia 
deveni un scop în sine, cutia de cedru a mamei-bune. La naiba cu 
bulii, dacă nu punea mâinile pe cutia aia de cedru - lungă de treizeci 
de centimetri, lată de douăzeci şi cinci şi adâncă de cincisprezece - nu 
avea să mai reuşească să pună geană peste geană. Avea doar să stea 
întinsă în pat şi să se lase torturată de gândul la pisici moarte şi soţi 
morţi şi paturi goale şi războinici incunci şi surori care se taie singure 
şi taţi care taie... 

(taci Lisey taci) 


3 

Avea doar să stea întinsă în pat, să ne limităm la asta. 

O oră de căutări ajunse ca s-o convingă de faptul că râvnita 
cutie de cedru nu se afla totuşi în pod. Dar atunci era deja sigură că 
se afla în dormitorul de oaspeţi. Era absolut logic să creadă că 
migrase acolo... numai că alte patruzeci de minute (inclusiv o 
cercetare a raftului de sus din dulap cu ajutorul instabilei scări 
verticale) o convinseră că încăperea de oaspeţi era o altă gaură în 
apă. Aşadar, cutia era în pivniţă. Trebuia să fie. Era foarte probabil să 
fi ajuns în spatele scărilor, unde se aflau mai multe cutii de carton 
conţinând draperii, bucăţi de stofă, vechi componente stereo şi câteva 
piese de echipament sportiv: patine, un set de crochet, un fileu găurit 
de badminton. Coborând în grabă scările pivniţei (fără a se gândi 
deloc la pisica moartă care zăcea acum lângă pungile cu carne 


pietrificată din congelator), Lisey începu să creadă chiar că văzuse 
cutia acolo jos. 

Deja era foarte obosită, însă era doar vag conştientă de asta. 

li luă douăzeci de minute să tragă toate cutiile de carton din 
locul lor de odihnă pe termen lung. Unele erau ude şi rupte. Când 
termină de scotocit printre lucrurile din ele, membrele îi tremurau de 
epuizare, hainele i se lipeau de piele şi-n spatele craniului începuse 
să-i pulseze o migrenă supărătoare. împinse la loc cutiile ce se mai 
ţineau încă laolaltă şi le lăsă unde erau pe cele care se rupseseră. 
Cutia mamei-bune se afla totuşi în pod. Trebuia să fie aşa, acolo se 
aflase tot timpul. Cât îşi pierdea ea timpul acolo jos printre patine 
ruginite şi piese uitate de puzzle, cutia de cedru aştepta răbdătoare 
acolo sus. 

li veneau acum în minte cel puţin zece locuri pe care nu le 
inspectase, inclusiv spaţiul îngust de până sub streşini. Uite, acela era 
locul potrivit. Probabil că pusese cutia acolo şi uitase complet de... 

Gândul i se întrerupse brusc atunci când îşi dădu seama că în 
spatele ei era cineva. Il vedea cu coada ochiului. Indiferent că-l chema 
Jim Dooley sau Zack McCool, adevărul era că într-o clipită avea să-i 
pună mâna pe umărul asudat şi să-i spună domniță Atunci chiar ar fi 
avut de ce să-şi facă probleme. 

Senzaţia aceasta era atât de reală, încât Lisey chiar auzi 
târşâitul picioarelor lui Dooley. Se întoarse ridicând mâinile ca să-şi 
apere 


faţa şi avu doar o clipă pentru a vedea aspiratorul Hoover, pe 
care ea însăşi îl scosese de sub scări. Apoi se împiedică de cutia de 
carton în care era îndesat vechiul fileu de badminton. Flutură din 
mâini după echilibru, aproape îl găsi, avu timp să-şi spună mama mă- 
sii şi căzu. Rată la mustață să dea cu creştetul de dedesubtul scărilor 
şi asta fu spre binele ei, pentru că s-ar fi ales cu o lovitură de toată 
frumuseţea, poate una dintre cele care te fac să-ţi pierzi cunoştinţa. 
Te fac să-ţi pierzi şi viaţa, dacă aterizezi destul de tare pe podeaua de 
ciment. Lisey reuşi să amortizeze căderea cu mâinile depărtate, un 
genunchi ajungând în siguranţă pe plasa elastică a fileului de 
badminton, celălalt având însă parte de o aterizare mai dureroasă pe 
podeaua de ciment. Norocul ei că încă purta jeanşii. 

Căderea fu cu noroc şi din alt motiv, gândi ea cincisprezece 
minute mai târziu, când stătea întinsă în pat, încă îmbrăcată şi cu cele 
mai amare lacrimi deja plânse şi uscate; trecuse deja la faza 
suspinelor rare şi a icnetelor aspre şi apoase care reprezintă 
reminiscenţa unei emoţii puternice. Căderea - şi sperietura care 
urmase, bănuia ea - îi limpezise mintea. Ar fi putut continua cu 
căutarea cutiei pentru încă două ore - mai mult, dacă ar fi ţinut-o 


puterile. înapoi în pod, înapoi în dormitorul de oaspeţi, înapoi în 
pivniţă. înapoi în viitor, ar fi adăugat cu siguranţă Scott; soţul ei avea 
fler pentru a face glume exact când nu era momentul. Sau, după cum 
se dovedea mai târziu, exact când era. 

In orice caz, ar fi putut foarte bine să continue până la prima 
lumină a zorilor şi s-ar fi ales doar cu plămânii plini de aer cald şi cu 
mâinile pline de răbdări prăjite. Concluzia la care ajunse acum era că 
mult dorita cutie se afla fie într-un loc atât de evident încât trecuse 
deja pe lângă el de multe ori, fie pur şi simplu dispăruse, furată poate 
de una dintre menajerele care lucraseră pentru ei de-a lungul anilor 
sau de un muncitor care o ginise şi-şi spusese că soţiei sale i-ar plăcea 
o cutie aşa frumoasă şi că domniţa domnului Landon (ciudat cum îţi 
rămâne-n minte cuvântul acela) nu-i va simţi niciodată lipsa. 

Las-o-n plata Domnului, micuță Lisey, zise Scott cel care i se 
culcuşise în cap. Gândeşte-te mâine la asta, căci e şi mâine o zi. 


- Mda, făcu ea, apoi se ridică în şezut, dintr-odată conştientă că 
era o femeie asudată şi urât mirositoare care stătea îmbrăcată în 
nişte haine asudate şi urât mirositoare. Se descotorosi de ele cât de 
repede putu, le lăsă într-un maldăr la picioarele patului şi se duse la 
duş. Se zgâriase la ambele palme când amortizase căzătura în pivniţă, 
dar ignoră înţepăturile şi-şi săpuni de două ori părul, lăsând clăbucii 
să-i curgă pe o parte şi pe cealaltă a feţei. Apoi, după ce aproape aţipi 
sub apa caldă cinci minute, roti hotărâtă robinetul duşului complet 
spre R, clătindu-se în ploaia ca de ace îngheţate, după care ieşi 
respirând sacadat. Folosi unul dintre prosoapele cele mari şi, când îl 
aruncă în coşul de rufe, îşi dădu seama că se simţea din nou în pielea 
sa, stăpână a propriei minţi şi pregătită să pună capăt zilei. 

Se duse în pat şi ultimul gând înainte s-o lovească somnul fu la 
ajutorul de şerif Boeckman care stătea de pază. Era un gând 
reconfortant, mai ales după sperietura din pivniţă, şi dormi adânc, 
fără vise, până când o trezi ţipătul telefonului. 


4 

Era Cantata, care telefona din Boston. Desigur. O sunase Daria. 

Daria o suna întotdeauna pe Canty când erau probleme, de 
obicei mai devreme decât mai târziu. Canty voia să ştie dacă ar trebui 
să se întoarcă acasă. Lisey o asigură că nu era absolut niciun motiv să 
vină mai repede de la Boston, oricât de tulburată trebuia să fi părut 
Daria. 

Amanda se odihnea liniştită şi Canty chiar nu avea de ce să 
vină. 


- li poţi face o vizită, dar, dacă nu are loc o schimbare majoră la 
care doctorul Alberness ne-a spus să nu ne aşteptăm - n-o să-ţi poţi 
da seama nici măcar dacă e conştientă de prezenţa ta. 

- lisuse, făcu sora ei. E-ngrozitor, Lisa. 

- Da. Dar e alături de persoane care-i înţeleg starea - sau 
înţeleg cel puţin care e modul de îngrijire al celor aflaţi în starea ei. lar 
eu şi cu Daria n-o să uităm să te ţinem la cu... 


Lisey se plimba prin dormitor cu telefonul fără fir. Acum se opri, 
uitându-se ţintă la carneţelul care alunecase aproape complet din 
buzunarul drept din spate al jeanşilor aruncaţi pe jos. Era Carneţelul 
cu Obsesii al Amandei, numai că acum Lisey era cea care simţea că 
are o obsesie. 

- Lisa? 

Canty era acum singura care i mai adresa aşa în mod regulat şi 
întotdeauna o făcea să se simtă ca una dintre femeile acelea care 
arătau premiile la jocurile televizate - Lisa, aratd-/e lui Hank şi Marthei 
ce au câştigat! 

- Lisa, mai eşti acolo? 

- Mda, dragă. 

Cu ochii la carneţel. Micile cercuri ale spiralei scânteiau în 
bătaia soarelui. Cercuri mici de oţel. 

- Am spus că eu şi cu Daria n-o să uităm să te ţinem la curent. 

Carneţelul păstrase curbura fesei de care stătuse lipit atât de 

multe ore şi, uitându-se la el, vocea lui Canty păru să se 
estompeze. 

Lisey se auzi cum spune că e sigură că, dacă ea ar fi fost în 
locul lor, ea, Canty, ar fi făcut acelaşi lucru. Se aplecă şi scoase 
carneţelul cu totul din buzunarul jeanşilor. li spuse Cantatei c-o va 
suna spre seară, îi spuse Cantatei c-o iubea, îi spuse Cantatei rămas- 
bun şi aruncă telefonul fără fir pe pat, fără să-i acorde măcar o privire. 

Avea ochi doar pentru carneţelul mototolit, şaptezeci şi cinci de 
cenți la orice Walgreen's sau Rexall. Şi de ce era oare aşa de 
fascinată? De ce, acum că se făcuse dimineaţă şi era odihnită? Curată 
şi odihnită? In noua lumină a soarelui, căutarea ei obsesivă după cutia 
de cedru din seara trecută părea o prostie, nimic altceva decât o 
externalizare comportamentală a tuturor neliniştilor din acea zi, însă 
carneţelul acesta nu părea o prostie, nu, nici pe departe. 

Şi ca distracţia să fie şi mai mare, vocea lui Scott îi vorbi mai 
clară ca niciodată. Doamne, cât de clară era! Şi de puternică! 

Ţi-am lăsat un mesaj, iubimeu. Ti-am lăsat un bul. 

Se gândi la Scott sub copacul miam-miam, la Scott în strania 
ninsoare de octombrie, spunându-i că Paul îl tachina uneori cu câte 


un bul greu... dar niciodată unul prea greu. Nu se mai gândise 
la asta de ani întregi. Dăduse amintire la o pane, desigur, alături de 
celelalte lucruri la care nu voia să se gândească; o pusese dincolo de 
cortina purpurie. Dar ce era atât de rău la asta? 

- N-a fost niciodată rău, zisese Scott. Avea lacrimi în ochi, însă 
vocea îi era perfect stăpânită; vocea îi fusese clară şi sigură. Ca 
întotdeauna când avea de spus o poveste, voia să se facă auzit. 

- Când eram mic, Paul n-a fost niciodată rău cu mine şi eu n-am 
fost niciodată rău cu el. Eram o echipă. Trebuia să fim. Il iubeam, 
Lisey. Il iubeam atât de tare! 

Acum trecuse deja de paginile cu numere - numerele sărmanei 
Amanda, toate înghesuite laolaltă. Nu găsi nimic mai departe decât 
pagini goale. Le frunzări tot mai repede, simțind cum îi slăbeşte 
certitudinea că acolo se afla ceva ce trebuia să găsească, apoi ajunse 
la o pagină aproape de capăt, pe care era scris un singur cuvânt: 

nalba 

De ce-i era familiar? La început îi scăpă, apoi îşi aminti. Care-i 
premiul meu? întrebase arătarea în cămaşa de noapte a Amandei, 
arătarea întoarsă cu spatele la ea. Ceva de băut, spusese aceasta. 

O Cola? O Royal Crown? întrebase ea, iar arătarea spusese... 

- A spus... el sau ea a spus... „Taci, trebuie să privim nalba", 
murmură ea. 

Da, aşa era, sau aproape aşa; destul de aproape, în orice caz. 

Nu-i spunea nimic, şi totuşi aproape că-i spunea. Se mai uită o 
clipă sau două la cuvânt, apoi întoarse paginile până la ultima. 

Toate erau goale. Fu cât pe ce să lase carneţelul deoparte, când 
văzu nişte cuvinte fantomatice dincolo de ultima pagină. II ridică şi, pe 
suprafaţa interioară îndoită a copertei din spate, găsi următoarea 
însemnare: 


Al 4-lea Vopas: Uită-te sul pat 

Dar, înainte să se aplece pentru a se uita sub pat, Lisey întoarse 
paginile mai întâi la cele de la început cu numerele şi apoi la cea cu 
NALBA, care se afla cam la zece pagini numărate din spate în faţă, 
confirmând ceea ce deja ştia: Amanda scria cifrele de patru cu un 
unghi drept şi o linie verticală, aşa cum învăţai în şcoala primară: 

4. Scott era cel care le scria ca pe un caracter tipografic: 4. 
Scott fusese cel scria litera „1" fără să-i facă buclă şi el fusese cel care 
avea obiceiul să-şi sublinieze notițele. Şi fusese întotdeauna obiceiul 
Amandei de a scrie cu majuscule mici... cu litere rotunjite şi uşor 
înclinate: C-urile, G-urile, Y-urile şi S-urile. i 

Continuă să întoarcă paginile între NALBĂ şi A/ 4-lea Popas: 


Uită-te sub pat. Era sigură că, dacă le-ar fi arătat Dariei şi lui 
Canty cele două mostre de scris, ar fi identificat fără ezitare mâna 
Amandei în cazul primeia şi pe a lui Scott în cea de-a doua. 

lar arătarea care fusese în pat cu ea cu o dimineaţă în urmă... 

- Avea vocea amândurora, şopti ea. 

Avea impresia că-i mişună ceva pe sub piele. Habar nu avea că 
exista şi o asemenea senzaţie. 

- O să mi se spună că-s nebună, dar într-adevăr a avut vocea 
amândurora. 

Uita-te sub pat. 

In cele din urmă, făcu ceea ce-i cerea mesajul. Şi singurul bul 
pe care-l zări acolo fu o pereche veche de papuci din stofă. 


5 

Lisey Landon şedea în jerba de lumină a soarelui de dimineaţă 
cu picioarele încrucişate la nivelul gleznelor şi cu mâinile aşezate pe 
genunchi. Dormise fără haine şi acum şedea acolo aşa; umbra 
draperiilor trase peste fereastra dinspre est i se proiecta pe corpul 
subţire ca umbra unui ciorap de damă. Se uită din nou la mesajul 


care o îndruma spre al patrulea popas al bulului - un bul scurt, 
un bul bun, mai avea doar câţiva şi-şi va câştiga premiul. 

Paul mă tachina uneori cu câte un bul greu... dar niciodată unul 
prea greu. 

Niciodată prea greu. Păstrând asta în gând, închise carneţelul 
cu un pocnet şi se uită la coperta din spate. Acolo, cu litere mici şi 
negre sub sigla producătorului - Dennison - scria: 

mein gott 

Se ridică şi începu să se îmbrace cu mişcări iuți. 


6 

Copacul îi închide în lumea lor. Dincolo de el se află zăpada. Şi 
sub copacul miam-miam se află vocea lui Scott, vocea hipnotică a lui 
Scott, iar ea credea că Diavolii goi era romanul lui de groază? 

Aceasta e povestea lui de groază şi, cu excepţia lacrimilor care-i 
curg când vorbeşte despre Paul şi despre cum au rămas ei uniţi 
pentru a înfrunta toate tăieturile şi teroarea şi sângele de pe jos, 
naraţiunea lui e fluentă. 

- Nu organizam niciodată vânători de bul când era acasă tata, 
spune el, ci numai când era la muncă. 

Scott a pierdut aproape complet accentul de Pennsylvania 
vestică, dar acum acesta îşi face din nou loc - mult mai pronunţat ca 
accentul ei yankeu - şi cumva într-o variantă copilărească: nu acasă, 
ci acas", nu muncă, ci o stranie distorsiune care sună ca mancă. 


- Paul îl punea întotdeauna pe primul mai aproape. Putea fi 
ceva de genul „5 popasuri până la bul" - ca să te anunţe câte indicii 
erau toate - şi apoi ceva cum ar fi „Du-te şi uită-te în dulap". Primul nu 
era aproape niciodată o ghicitoare, însă următoarele erau 
întotdeauna. Mi-amintesc una care spunea „Du-te unde a făcut-o 

tata lată" şi, desigur, se referea la vechea fântână. Alta spunea 
„Du-te la cel care trage, dar nu cu pușca". Şi, după o vreme, mi-am 
dat seama că se referea la bătrânul tractor Farmall de pe câmp, în 
spate, la est, lângă zidul de piatră, şi, sigur că da, un popas al bulului 
era chiar acolo, pe scaun, ţinut de o piatră. Pentru că un popas al 
bulului nu era decât o bucată de hârtie, ştii, cu ceva scris pe ea şi 
împăturită. Aproape întotdeauna descifram ghicitorile, dar dacă 
rămâneam blocat, Paul îmi mai dădea indicii până ce o rezolvam. Şi-n 
cele din urmă îmi primeam premiul, care era o Cola sau o Royal Crown 
cola sau un baton de ciocolată. 

Se uită la ea. In spatele lui nu e nimic decât alb - un zid alb. 
Copacul miam-miam - este de fapt o salcie - se apleacă în jurul lor 
într-un cerc magic, izolându-i de lumea exterioară. 

El spune: 

- Uneori când îl apuca pe tata mălura, nu ajungea să se taie ca 
s-o scoată afară, Lisey. Intr-o zi când era în starea aia m-a pus 

sus pe banca din hol, asta spusese el mai departe, acum îşi 
amintea (fie c-o voia, fie că nu), dar, înainte să poată urmări amintirea 
mai adânc în purpuriul unde zăcuse ascunsă tot acest timp, văzu un 
om care stătea pe veranda din spatele casei. Şi era un om, nu o 
maşină de tuns iarba sau un aspirator, ci un om în carne şi oase. Din 
fericire, avu timp să observe că, deşi nu era ajutorul de şerif 
Boeckman, era îmbrăcat tot în uniforma kaki a poliţiei districtului 
Castle. Asta o scuti de stânjeneala de a striga precum Jamie Lee Curtis 
în unul dintre filmele din seria Halloween. 

Vizitatorul se prezentă drept adjunctul Alston. Venise să ia 
pisica moartă din congelatorul ei, dar şi s-o asigure că locuinţa sa va fi 
ţinută sub supraveghere toată ziua. O întrebă dacă are telefon mobil 
şi Lisey spuse că are. Era în BMW şi credea că s-ar putea 

chiar să funcţioneze. Adjunctul Alston îi sugeră să-l ţină tot 
timpul cu ea şi să regleze numărul de la biroul şerifului pe comanda 
rapidă. 

li văzu expresia facială şi-i spuse că o putea face el, dacă ea nu 
era „familiarizată cu opţiunea aceea". 

Lisey, care rareori folosea micuțul telefon mobil, îl conduse pe 
adjunctul Alston la BMW. Aparatul se dovedi a fi încărcat doar pe 
jumătate, însă încărcătorul era în compartimentul consolei dintre 
scaune. Alston se întinse pentru a scoase buşonul brichetei, văzu cele 
câteva fire de scrum din jurul lui şi se opri. 


- Dă-i drumul, îi spuse Lisey. Mă gândeam să mă apuc din nou, 
dar cred că m-am răzgândit. 

- O alegere înţeleaptă, doamnă, zise adjunctul Alston fără a 
zâmbi. 

Scoase bricheta şi puse în locul ei încărcătorul telefonului. Lisey 

habar nu avea că puteai face asta; când îşi aducea totuşi 
aminte, încărca de obicei micuțul Motorola în bucătărie. Trecuseră doi 
ani şi încă nu se obişnuise cu ideea că nu mai avea lângă ea un bărbat 
care să citească instrucţiunile şi să descâlcească semnificaţiile 
desenelor de la Fig. 1 şi Fig. 2. 

II întrebă pe ofiţer cât de mult va dura încărcarea. 

- Completă? Nu mai mult de o oră, poate mai puţin. O să fiţi în 
acest timp prin apropierea unui telefon? 

- Da, am ceva de lucru în grajd. Am unul şi acolo. 

- Bun. Odată ce se încarcă acesta, prindeţi-l la curea sau 
agăţaţi-l la betelia pantalonilor. Dacă se iveşte vreun motiv de 
îngrijorare, apăsaţi butonul 1 şi bam, vorbiţi cu un poliţist. 

- Mulţumesc. 

- Pentru puţin. Cum am spus, voi supraveghea casa. Dan 
Boeckman va trece din nou pe aici deseară, dacă nu va trebui să 
meargă în altă parte. Şi e posibil să trebuiască - în oraşele mici ca 
acesta, serile de vineri sunt seri pline - dar aveţi telefonul la îndemână 
şi butonul de apelare rapidă şi oricum el tot aici o să revină. 

- E-n ordine. Aţi aflat ceva despre omul care mă deranjează? 

- Nimic, doamnă, răspunse adjunctul Alston cu o dezinvoltură 
suficientă... dar, desigur, el îşi puteapermite să fie dezinvolt, nimeni 


8 

tot ce poate să meargă prost merge prost. 

Lisey nu-şi aminteşte unde a auzit vorbele astea şi sigur că nici 
nu contează, dar îi revin în gând tot mai frecvent în cele două luni 
petrecute de ei în Bremen: 7ot ce poate să meargă prost merge prost. 

Tot ce poate merge. 

uu ameninţase să-l rănească pe el, şi foarte probabil n-avea s-o 
facă nimeni. Era înalt de un metru nouăzeci şi cântărea probabil o 
sută de kilograme. O sută zece cu toate podoabele pe el, ar fi adăugat 
tatăl ei; în Lisbon, Dandy Debusher fusese celebru pentru asemenea 
vorbe de duh. 

- Dacă Andy aude ceva- adjunctul Clutterbuck, adică, el e la 
cârmă până la întoarcerea şerifului Ridgewick din luna de miere sunt 
sigur că vă va anunţa numaidecât. Tot ce trebuie să faceţi între timp 
este să vă luaţi câteva mici măsuri de precauţie. încuiaţi uşile când 
sunteţi în casă, bine? Mai ales după lăsarea întunericului. 

- Bine. 


- Şi ţineţi telefonul acela la îndemână. 

- Aşa voi face. 

O salută cu degetul mare ridicat şi zâmbi când ea îi răspunse cu 
acelaşi gest. 

- Mă duc acum să iau pisicuţa aia. Pun pariu că veţi fi 
bucuroasă să n-o mai aveţi în casă. 

- Da, recunoscu Lisey, dar, cel puţin pentru moment, îşi dorea 
mai mult să nu-l mai aibă în casă pe adjunctul Alston. Ca să se poată 
duce în grajd şi să se uite sub pat. Cel care în ultimii aproximativ 
douăzeci de ani stătuse în poiata văruită. Cel pe care-l cumpăraseră 

(mein gott) 

din Germania. In Germania unde 

Casa de pe Bergenstrasse e plină de curenţi de aer toamna, 
răcoroasă iarna şi atacată de infiltraţii atunci când în sfârşit vine 
sezonul acela umed şi ceţos pe care localnicii îl numesc primăvară. 

Ambele duşuri se încăpăţânează să nu funcţioneze. Toaleta de 
la parter scoate un gâlgâit ca un râs oribil. Proprietarul face 
promisiuni, apoi nu mai răspunde la telefoanele lui Scott. In cele din 
urmă, Scott angajează o firmă nemţească de avocatură pentru un 
comision de speriat - mai mult, îi spune el lui Lisey, pentru că nu 
suportă să-l lase pe nemernicul ăla de proprietar să scape basma 
curată, nu suportă să-l lase să câştige. Nemernicul de proprietar, care- 
i face uneori cu ochiul într-un fel cu subînţeles atunci când nu se uită 
Scott (ea n-a îndrăznit niciodată să-i spună lui Scott, care nu are simţ 
al umorului când vine vorba de proprietari nemernici), nu poate 
câştiga. Ameninţat cu acţiuni legale, acesta face câteva reparaţii: apa 
nu mai intră prin acoperiş şi toaleta de la parter îşi încetează oribilul 
râs la miezul nopţii. Ajunge chiar să schimbe cazanul. 

Un miracol celest. Apoi îşi face apariţia într-o noapte, beat, şi 
strigă la Scott într-un amestec de germană şi engleză, făcându-l țigan 
american comunist, expresie pe care soţul ei o păstrează ca pe o 
comoară până la capătul zilelor sale. Scott, şi el departe de a fi sobru 
(în Germania, Scott şi sobrietatea fac rareori schimb de ilustrate), la 
un punct anume îi oferă proprietarului nemernic o ţigară şi-i spune 
Currhaj! Currhaj, mein Fuhrer, bitte, bittel ln anul acela Scott bea, 
Scott glumeşte şi Scott asmute avocaţi asupra proprietarilor 
nemernici, însă Scott nu scrie. Nu scrie pentru că e întotdeauna beat 
sau e întotdeauna beat pentru că nu scrie? Lisey nu ştie. E o şesime 
dintr-una, jumătate de duzină din cealaltă. Până-n mai, când seria de 
conferinţe ajunge în sfârşit şi, slavă Domnului, la capăt, ei nu-i mai 
pasă. Până-n mai, îşi doreşte doar să se afle în altă parte, unde 
discuţiile din supermarket sau din prăvăliile de pe marginea drumului 
principal nu i se pare că seamănă cu cele ale omanimalelor din /nsu/a 
doctorului Moreau. Ştie că nu e drept, dar mai ştie şi că n-a reuşit să- 


şi facă nici măcar o prietenă în Bremen, niciuna dintre soțiile 
universitarilor care vorbesc engleza, iar soţul 

ei e plecat prea mult timp la Universitate. Ea-şi petrece prea 
mult timp în casa vântoasă, înfăşurată într-un şal, însă fiindu-i tot 
neobişnuit de frig, aproape întotdeauna singură şi tristă, urmărind 
programe de televiziune pe care nu le înţelege şi ascultând 
camioanele care urcă dealul huruind. Cele mari, Peugeot-urile, fac 
tavanul să se zdruncine. Faptul că şi Scott e trist, că-i merge rău 
cursul şi că prelegerile sunt aproape un dezastru n-o ajută deloc. Şi de 
ce ar ajuta-o, pentru numele lui Dumnezeu? Cel care zisese că 
tristețea iubeşte compania vorbea fără el. Orice poate să meargă rău 
va merge rău, însă... uite unul care ştia ce zice. 

Când Scott este acasă, e-n ochii ei mult mai mult decât e 
obişnuită, pentru că nu dă fuga pe nesimţite în cămăruţa sumbră care 
i-a fost oferită ca birou unde să-şi scrie poveştile. încearcă să le scrie 
la început, dar până-n decembrie eforturile sale au devenit sporadice 
şi până-n februarie a renunţat complet. Omul care poate scrie într-un 
Motel 6 pe lângă care maşinile trec pe şase benzi de circulaţie şi la 
etajul căruia se află-n plină desfăşurare o petrecere studenţească s-a 
deschingat complet şi irecuperabil. Dar nu se vaită din cauza asta, din 
câte-şi dă ea seama. In loc să scrie, petrece lungi, comice şi-n cele din 
urmă epuizante weekenduri alături de soţia sa. 

Deseori, ea bea cu el şi se îmbată cu el, pentru că în afară de a- 
| fute nu vede ce altceva ar mai putea face. Sunt zile toropite şi 
mahmure de luni când Lisey este de-a dreptul bucuroasă să-l vadă că 
iese pe uşă, chiar dacă atunci când vine ora zece seara şi el încă nu s- 
a întors, stă neclintită la fereastra sufrageriei, cea care dă spre şosea, 
aşteptând cu sufletul în gât să vadă Audi-ul închiriat pe care-l 
conduce, întrebându-se unde o fi şi cu cine o fi bând. Şi cât de mult o 
fi bând. Sunt sâmbete când o convinge să joace epuizante jocuri de 
de-a v-aţi ascunselea în casa mare şi vântoasă; spune că aşa măcar 
se vor încălzi, şi are dreptate. Sau fug unul după celălalt, urcând şi 
coborând scările în goană ori tropăind pe coridoare îmbrăcaţi în acei 
ridicoli /lederhosen, râzând ca doi copii tembeli (şi excitaţi, desigur) şi 
strigând în gura mare puţinele cuvinte pe care le ştiu în germană: 
Achtung! şi Jawohl! şi Ich babe Kopfschmerzen/ şi - cel mai 

adesea - Mein Gott! De cele mai multe ori, aceste jocuri 
prosteşti se sfârşesc cu o partidă de sex. Cu sau fără băutură la bord 
(dar de obicei cu), Scott vrea mereu sex în iarna şi primăvara aceea, 
iar ea crede că, înainte să părăsească locuinţa de pe Bergenstrasse, o 
vor fi făcut în toate camerele, în majoritatea băilor (inclusiv în cea cu 
toaleta care râde hidos) şi chiar în unele dintre dulapuri. Toate acele 
partide de sex sunt unul dintre motivele pentru care nu-şi face 
niciodată (ei bine, aproape niciodată) griji că el ar avea o aventură cu 


altcineva, în pofida lungilor ore când e plecat, în pofida puternicei 
aplecări spre băutură, în pofida faptului că nu face ceea ce a fost 
făcut să facă, adică să scrie poveşti. 

Dar sigur că nici ea nu face ceea ce a fost făcută să facă, şi 
sunt momente când acest lucru îi revine în minte. Nu poate spune c-a 
minţit-o sau că măcar a îndrumat-o pe o pistă greşită; nu, nu poate 
spune asta deloc. l-a zis doar o dată, dar cu acea ocazie a fost cât se 
poate de direct: nu puteau avea copii. Dacă ea simţea că trebuie să-i 
aibă - şi el ştia că provenea dintr-o familie numeroasă - atunci nu se 
puteau căsători. l-ar fi frânt inima, dar dacă aşa simţea ea, aşa trebuia 
să fie. l-a spus asta sub copacul miam-miam, unde au stat înconjurați 
de acea ciudată ninsoare de octombrie. îşi îngăduie să-şi amintească 
discuţia aceea doar în după-amiezile singuratice din cursul 
săptămânilor petrecute în Bremen, când cerul pare întotdeauna să fie 
alb şi când orele s-au dus şi camioanele huruie la infinit şi patul se 
scutură sub ea. Patul pe care l-a cumpărat el şi mai târziu va insista 
să-i fie expediat în America. Stă deseori întinsă acolo cu braţul peste 
ochi, spunându-şi că a fost o idee cu adevărat groaznică, în ciuda 
weekendurilor pline de veselie şi a partidelor de amor pline de 
pasiune şi uneori de zbucium. Au făcut unele lucruri în timpul acelor 
partide de amor pe care, cu doar şase luni în urmă, nu le-ar fi crezut 
posibile, şi ştie că aceste variaţiuni au puţină legătură cu amorul; au 
legătură cu plictisul, dorul de casă, alcoolul şi melancolia. 

Scott a băut întotdeauna mult, dar acum asta începe s-o sperie. 
Vede inevitabilul dezastru final, dacă nu se opreşte la timp. lar golul 
din pântece a început s-o deprime. Au încheiat un pact, mda, sigur, 
dar 

sub copacul miam-miam ea n-a înţeles pe deplin că anii trec şi 
că timpul are greutate. Poate că el va reîncepe să scrie după 
întoarcerea lor în America, dar ea ce va face? Nu m-a mințit niciodată, 
gândeşte ea pe când stă întinsă pe patul din Bremen cu braţul peste 
ochi, dar vede un timp - şi nu e deloc îndepărtat - când acest fapt n-o 
va mai satisface, iar perspectiva o înspăimântă. Uneori îşi doreşte să 
nu fi şezut niciodată sub salcia aceea fotată alături de Scott Landon. 

Uneori îşi doreşte să nu-l fi întâlnit niciodată. 

- Nu-i adevărat, şopti în grajdul plin de umbre, dar simţi ca o 
negaţie greutatea moartă a studioului de deasupra sa - toate cărţile 
acelea, toate poveştile acelea, toată viaţa aceea scursă. Nu-şi regreta 
căsnicia, dar uneori își dorea să nu-şi fi întâlnit niciodată bărbatul, atât 
de dificil şi de obositor. Să fi întâlnit pe altcineva. Un programator 
liniştit şi sigur, de pildă, un om care să fi câştigat şaptezeci de mii pe 
an şi să-i fi oferit trei copii. Doi băieţi şi o fată, unul deja ajuns la 
maturitate şi căsătorit, doi încă la şcoală. Insă nu aceasta era viaţa pe 
care o găsise. Sau cea care o găsise pe ea. 


In loc să se întoarcă imediat spre patul din Bremen [i se părea 
prea mult prea devreme), se întoarse spre cămăruţa ce ar fi trebui să- 
i fie birou, deschise uşa şi se uită înăuntru. Oare ce avusese de gând 
să facă acolo cât timp îşi scria Scott poveştile sus? Nu-şi aducea 
aminte, dar ştia ce o atrăsese acolo acum: robotul telefonic. 

Se uită la 1 roşu care strălucea pe ecranul de afişaj, sub care 
scria MESAJE NEASCULTATE, şi se întrebă dacă n-ar trebui să-l cheme 
pe ajutorul de şerif Alston ca să asculte şi el. Se hotărî să n-o facă. 
Dacă era Dooley, i-l putea da să-l asculte mai târziu. 

Sigur că e Dooley - cine altcineva? 

Se pregăti să primească din nou ameninţări proferate pe tonul 
acela calm şi la suprafaţă raţional şi apăsă butonul PLAY. O clipă 

mai târziu, o femeie tânără pe nume Emma îi explică 
extraordinarele reduceri de cost de care ar beneficia dacă trece la 
MCI!. Lisey întrerupse la mijloc mesajul entuziast, apăsă butonul 
ŞTERGE şi gândi: Halal intuiţie feminină. 

leşi din birou râzând. 

Se uită fără durere sau nostalgie la forma acoperită cu cearşaf 
a patului din Bremen, deşi bănuia că ea şi Scott făcuseră dragoste în 
el - sau se futuseră, în orice caz; nu-şi amintea cât de multă dragoste 
fusese de fapt la mijloc în timpul perioadei SCOTT ŞI LISEY IN 
GERMANIA - de sute de ori. Sute? Era oare posibil în cursul a doar 
nouă luni, mai ales când fuseseră zile, uneori săptămâni întregi, că 
nu-l vedea de când ieşea aproape adormit pe uşă la şapte dimineaţa 
cu servieta lovindu-i-se de genunchi şi până când se întorcea târşâit, 
de obicei pe jumătate beat, la zece seara sau la unsprezece fără un 
sfert? Da, bănuia că era, dacă-ţi petreceai toate weekendurile având 
ceea ce Scot numea uneori „fotafesturi". De ce să întreţină vreo 
afecţiune pentru monstruozitatea aceea drapată şi tăcută, indiferent 
de câte ori se hârjoniseră în el? Avea, din contră, motiv s-o urască, 
pentru că înţelegea într-un fel care nu ţinea de intuiţie, ci mai degrabă 
de mecanismul logicii subconştiente (Lisey e deşteaptă foc, dar totu-i 
să nu gândească, îl auzise o dată pe Scott că spunea la o petrecere, şi 
nu ştiuse dacă să se simtă flatată sau ruşinată) că mariajul lor 
aproape se rupsese în patul acela. Nu mai conta cât de urât-plăcut 
fusese sexul sau că o făcuse să ajungă fără efort la orgasme multiple 
şi că i-o trăsese până ce ea crezuse că-şi va ieşi din minţi datorită 
neîncetatei plăceri resimţite; nu mai conta locul pe care-l găsise, cel 
pe care-l atingea înainte ca el să ajungă la 

orgasm şi uneori doar îl treceau fiorii, dar alteori striga şi asta-i 
încreţea ei pielea din cap până-n picioare, chiar şi atunci când Scott 
era adânc în ea şi ardea ca un... ei bine, ardea ca un cuptor aspirant. 

Credea că era bine că patul ăla blestemat era înfăşurat ca un 
cadavru uriaş, pentru că - cel puţin în amintirea ei - tot ceea ce se 


petrecuse între ei acolo fusese greşit şi violent, o sugrumare după alta 
a gâtului căsniciei lor. Dragoste? A face dragoste? Poate. Poate de 
câteva ori. Dar ea-şi amintea mai mult futaiuri urâte, unul după altul. 
Sugrumă... şi dă drumul. Sugrumă... şi dă drumul. Şi de fiecare dată 
era nevoie de mai mult timp pentru ca fiinţa care era Scott-şi-Lisey să 
respire din nou. In cele din urmă, plecaseră din Germania. Făcuseră 
drumul de la Southampton la New York cu Queen E/izabeth 2 şi-n a 
doua zi pe mare ea se întorsese de la o plimbare pe punte şi se oprise 
în faţa cabinei lor cu cheia în mână, cu capul înclinat, ascultând. 
Dinăuntru se auzea păcănitul slab, dar constant al maşinii lui de scris, 
iar Lisey zâmbise. 

Nu şi-ar fi permis să creadă că totul era bine, dar stând în faţa 
acelei uşi şi ascultând sunetul revenirii lui la viaţă, ştiuse cií putea fi. 

Şi fusese. Când o anunţase că făcuse toate cele necesare 
pentru expedierea spre America a ceea ce el numea Patul Mein Gott, 
ea nu spusese nimic, ştiind că nu vor mai dormi niciodată şi nu vor 
mai face niciodată dragoste în el. Dacă ar fi propus asta Scott - Doarh 
o datân, Kleine Lizzy, de dagu' vemurilor tecuten! - ea ar fi refuzat. De 
fapt, i-ar fi spus să de ducă să se foteze singur. Dacă existase 
vreodată o piesă de mobilier blestemată, patul acela era. 

Se apropie de el, se lăsă în genunchi, trase de tivul cearşafului 
care-l acoperea şi aruncă o privire dedesubt. Şi acolo, în spaţiul acela 
muced şi închis, unde se întorsese pe furiş mirosul de găinaţ (ca un 
câine la a sa vomă, gândi), se afla ceea ce căuta. 

Acolo, între umbre, era cutia de cedru a mamei-bune Debusher. 


VIII. LISEY ŞI SCOTT 

(Sub copacul miam-miam) 1 

Abia intră în bucătăria însorită, cu cutia de cedru strânsă în 
braţe, când începu să sune telefonul. Puse cutia pe masă şi răspunse 
cu un alo absent, nemaitemându-se de vocea lui Jim Dooley. Dacă era 
el, avea să-i spună doar că chemase poliţia şi apoi să închidă. 

Acum era prea ocupată ca să mai fie şi speriată. 

Era Daria, nu Dooley, care suna din salonul vizitatorilor de la 
Greenlawn, şi Lisey nu fu tocmai surprinsă să afle că Daria se simţea 
vinovată pentru că o sunase pe Canty în Boston. Şi dacă lucrurile ar fi 
stat invers, Canty în Mâine şi Daria în Boston? Lisey credea că ar fi 
fost cam la fel. Nu ştia cât de mult se mai iubeau Canty cu Daria, însă 
cele două se foloseau reciproc aşa cum se folosesc beţivii de băutură. 
Când erau mici, mama-bună obişnuia să spună că, dacă făcea Cantata 
guturai, Darlanna făcea febră. 

Lisey încercă să dea toate răspunsurile potrivite, aşa cum 
făcuse mai devreme când vorbise la telefon cu Canty, şi exact din 


acelaşi motiv: ca să poată scăpa de rahatul ăsta şi să-şi vadă mai 
departe de 

treabă. Bănuia că va reîncepe să ţină la surorile sale mai târziu 
- aşa spera - dar în momentul de faţă conştiinţa vinovată a Dariei 
conta pentru ea la fel de puţin ca absenţa mentală a Amandei. La fel 
de puţin ca locul unde se afla în clipa aceea Jim Dooley, la o adică, 
atâta vreme cât nu era în cameră cu ea, agitând un cuţit în aer. 

Nu, o asigură pe Daria, nu greşise că o sunase pe Canty. Da, 
făcuse bine că-i spusese lui Canty să rămână liniştită în Boston. Şi da, 
într-adevăr, Lisey va trece să-i facă o vizită Amandei mai târziu. 

- E oribil, zise Daria şi, în ciuda preocupării sale, Lisey auzi 
suferinţa din vocea ei. Amanda e oribilă. 

Apoi, imediat, pe fugă: 

- Nu asta vreau să zic, nu e oribilă, sigur că nu e, dar e oribil s-o 
văd aşa. Nu face decât să stea, Lisey. Când am fost la ea, îi cădea 
soarele pe o parte a feţei, soarele de dimineaţă, şi are pielea atât de 
cenuşie şi de bătrână... 

- la-o uşurel, dragă, făcu Lisey, plimbându-şi buricele degetelor 
pe suprafaţa netedă, lăcuită, a cutiei mamei-bune. Şi când era închisă 
îi simţea mirosul dulce. Când o va deschide, se va apleca în faţă spre 
acea aromă şi va fi ca şi când ar inhala trecutul. 

- O hrănesc printr-un tub, zise Daria. l-l pun şi i-l iau. Dacă nu 
începe să mănânce singură, cred că o să-l lase tot timpul înfipt în ea. 

îşi trase nasul prelung, apos. 

- O hrănesc printr-un tub şi deja e atât de s/abă şi nu vrea să 
vorbească şi am discutat cu o infirmieră care a zis că rămân aşa ani 
întregi, că uneori nu-şi revin niciodată, o, Lisey, nu cred că pot înaura! 

Lisey zâmbi slab la aceasta şi degetele i se mutară la 
balamalele din spatele cutiei. Era un zâmbet de uşurare. O asculta pe 
Daria Regina Dramei, Daria Diva, iar asta însemna că erau din nou pe 
teren sigur, două surori cu scenarii zdrenţuite în mâini. La un capăt al 
firului se află Daria cea Sensibilă. Aplaudaţi-o, doamnelor şi domnilor. 
La celălalt capăt, Lisey, Mică Dar Puternică. Să auzim ce are de spus. 

- O să vin după-amiază, Daria, şi o să mai discut o dată cu 
doctorul Alberness. Atunci o aibă deja să o imagine mai clară a stării 
ei... 

Daria, nesigură: 

- Chiar crezi asta? 

Lisey, fără nicio fotată de idee: 

- Categoric. lar tu trebuie să te duci acasă şi să te întinzi puţin. 

Să tragi poate un pui de somn. 

Daria, pe tonul unei declaraţii dramatice: 

- O, Lisey, n-aş putea dormi deloc! 


Lui Lisey nu-i păsa dacă Daria mânca, îşi rupea ceva sau se 
căca în stratul de begonii. Voia doar să încheie convorbirea. 

- Intoarce-te acasă, dragă, şi încearcă măcar să te odihneşti 
puţin. Trebuie să închid - am ceva în cuptor. 

Daria fu pe dată încântată. 

- O, Lisey! Tu? 

Lisey găsi asta extrem de iritant, de parcă toată viaţa n-ar fi 
gătit nimic mai complicat decât... ei bine, plăcintă de cheesburger. 

- E pâine cu banane? 

- Pe aproape. Pâine cu afine. Trebuie să merg s-o verific. 

- Dar o să vii în vizită la Manda mai târziu, nu? 

Lui Lisey îi veni să strige. In schimb, spuse: 

- Sigur. După-amiază. 

- Păi, atunci... 

Nesiguranţa se întorsese. Convinge-mă, spunea ea. Mai rămâi 
la telefon încă cinşpe minute şi convinge-mă. 

- Atunci, cred c-o să merg acasă. 

- Bună idee. Pa, Darl. 

- Şi crezi într-adevăr că n-am greşit sunând-o pe Canty? 

Nu! Sună-l pe Bruce Springsteen! Sună-l pe Hal Holbrook! Sun-o 
pe fotata de Condirice! Numai LASA-MA IN PACE! 

- N-ai greşit deloc. Cred că ai făcut bine. Ţine-o... 

Lisey se gândi la Carneţelul cu Obsesii al Amandei. 

- Ţine-o la curent, ştii tu. 

- Păi... bine. Pa, Lisey. Ne vedem mai târziu, cred. 

- Pa, Darl. 

Clic. 

Povestea lui Lisey 

In sfârșit. 

închise ochii, deschise cutia şi inhala mireasma puternică a 
cedrului. Preţ de o clipă, se întoarse de bunăvoie la vremea în care 
avea cinci ani şi purta o pereche de pantaloni scurți care-i rămăseseră 
de la Daria şi o pereche de cizme scâlciate de cowboy Li'l Rider, cele 
care-i aparţineau doar ei şi aveau cusături roz pe margine. 

Apoi se uită în cutie ca să vadă ce era şi unde o va duce. 

Deasupra găsi un pachet învelit în folie de aluminiu, lung cam 
de cincisprezece centimetri, lat de zece şi înalt de cinci. Avea două 
umflături, care rotunjeau folia. II luă fără să ştie ce este înăuntru, simţi 
un vag iz de mentă - oare îi simţise deja mirosul, odată cu mireasma 
de cedru a cutiei? - şi-şi aminti încă înainte să-i desfacă o parte şi să 
vadă felia tare ca piatra din tortul de nuntă. In ea erau înfipte două 
figurine de plastic: un bărbat în frac şi joben, o fată într-o rochie albă 
de nuntă. Avusese de gând s-o păstreze un an şi apoi s-o împartă cu 


Scott la prima lor aniversare. Nu aşa era superstiţia? Ba da, dar 
trebuia s-o fi pus în congelator. In schimb, ajunsese acolo. 

Rupse o bucată de glazură cu unghia şi o puse în gură. Aproape 
că nu mai avea gust, doar o dulceaţă fantomatică şi o ultimă şoaptă 
diafană de mentă. Se căsătoriseră în Capela Newman de la 
Universitatea Mâine, cu o ceremonie civilă. Veniseră toate surorile ei, 
până şi Jodi. Lincoln, fratele tatălui Debusher care mai era încă în 
viaţă, venise tocmai din Sabbatus ca să conducă mireasa la altar. 

Prietenii lui Scott de la Pitt şi UMO fuseseră şi ei prezenţi, iar 
agentul lui literar făcuse onorurile de cavaler de onoare. Nimeni din 
familia Landon, desigur; familia lui Scott plecase în lumea drepţilor. 

Sub felia pietrificată de tort erau două invitaţii de nuntă. Ea şi 
cu Scott le scriseseră de mână, fiecare completând câte o jumătate, 
iar ea păstrase una de-a lui Scott şi una de-a ei. Sub acestea era o 

cutie de chibrituri suvenir. Discutaseră dacă să tipărească atât 
invitaţiile, cât şi cutiile de chibrituri - era o cheltuială pe care probabil 
şi-ar fi permis-o chiar dacă nu începuseră încă să vină banii din ediţia 
de masă a Diavolilor goi, dar în cele din urmă ajunseseră la concluzia 
că ar fi fost mai personalizate (dar şi mai moderne) dacă le scriau de 
mână. îşi amintea că luase un bax cu cincizeci de cutii de chibrituri 
neinscripţionate de la supermarketul IGA din Cleaves Mills şi că le 
inscripţionase ea de mână pe toate, folosind un pix roşu cu vârf 
subţire. Cutia din mâna ei era foarte probabil ultima din acel trib, şi o 
examina animată de curiozitatea unui arheolog şi de suferinţa 
sufletească a unui amant. 

Scott ei Lisa lan Aon 19 noiembrie 1979 „Acum suntem 
doi." 

Simţi înţepătura lacrimilor în ochi. Acum suntem doi fusese 
ideea lui Scott, zisese că era o frază dintr-o poveste cu Ursuleţul 
Winnie. 

îşi amintise imediat la care se referea - de câte ori nu le bătuse 
la cap pe Jodotha sau pe Amanda să-i citească înainte de culcare 
Pădurea de o sută de acri? - şi fusese de părere că Acum suntem doi 
era sclipitor, perfect. II sărutase pentru asta. Acum îi venea greu şi 
numai să se uite la cutia de chibrituri cu motorul ei prostesc de 
curajos. Acum se afla la celălalt capăt al curcubeului, acum era unu, şi 
ce număr stupid, unu. Vâri cutia de chibrituri în buzunarul de la piept 
al bluzei şi apoi îşi şterse lacrimile de pe obraji - vărsase totuşi câteva. 
Din câte se părea, investigarea trecutului era o treabă lacrimogenă. 

Ce se întâmplă cu mine? 

Ar fi plătit preţul preţiosului său BMW şi altceva pe deasupra ca 
să afle răspunsul la întrebarea aceasta. | se păruse că totul îi mergea 
atât de bine! li plânsese dispariţia şi mersese mai departe; lăsase 
deoparte suferinţa şi mersese mai departe. Deja de doi ani vechiul 


cântec părea să spună adevărul: Mă descurc foarte bine fără tine. 
Apoi începuse să-i curețe studioul, iar asta îi trezise fantoma, nu în 
cine 

ştie ce lume spirituală şi eterică, ci în ea. Ştia până şi când şi 
unde începuse totul: la finele primei zile, în colţul acela nu tocmai 
triunghiular pe care lui Scott îi plăcea să-l numească ungherul 
memoriei. 

Acolo atârnau pe perete premiile literare, onorurile lui sub 
sticlă: 

Premiul Naţional pentru Literatură, Pulitzer pentru ficţiune, 
World Fantasy Award pentru Diavolii goi. Şi ce se întâmplase? 

- M-am frânt, zise ea pe o voce firavă şi speriată, şi trase folia 
înapoi peste felia fosilizată din tortul de nuntă. 

Nu exista alt cuvânt pentru asta. Se frânsese. Amintirea pe care 
o păstra despre acel moment nu era teribil de clară, doar începuse 
pentru că i se făcuse sete. Se dusese după un pahar de apă în acel 
stupid şi fotat bar-alcov - stupid pentru că Scott nu mai bea alcoolice, 
chiar dacă aventurile sale cu alcoolul duraseră cu câţiva ani buni mai 
mult decât relaţia amoroasă cu ţigările - şi apa nu venise, nu venise 
nimic în afara înnebunitorului sunet al ţevilor pufăitoare care 
transportau doar bule de aer, şi ar fi putut aştepta apa, ar fi venit într- 
un sfârşit, dar închisese în schimb robinetele şi se întorsese la uşa 
dintre alcov şi aşa-numitul ungher al memoriei, şi plafoniera era 
aprinsă, însă era din aceea cu reostat şi lumina era diminuată. Intr-o 
aşa semiobscuritate, totul părea normal - totul la fel, ha-ha. Aproape 
că te aşteptai ca el să deschidă uşa dinspre scările exterioare, să 
intre, să dea drumul la muzică la maximum şi să înceapă să scrie. De 
parcă niciodată nu s-ar fi deschingat. Şi ea ce se aşteptase să simtă? 
Tristeţe? Nostalgie? 

Adevărat? Ceva atât de politicos - o, draga mea - ca nostalgia? 
Dacă da, atunci era o poantă de să te tăvăleşti pe jos de râs, pentru 
că ceea ce o năpădise atunci, deopotrivă cald ca focul şi rece ca 
gheaţa, fusese 


3 

Ceea ce o năpădeşte - pe ea, Lisey cea practică, Lisey care-şi 
păstrează întotdeauna calmul (mai puţin poate în ziua când a trebuit 
rotească prin aer cazmaua de argint, şi chiar şi-n ziua aceea se 

flatează că s-a stăpânit destul de bine), micuța Lisey care-şi 
menţine cumpătul atunci când toţi cei din jurul ei şi-l pierd - ceea ce o 
năpădeşte este un fel de furie pură şi umflată, o furie divină care pare 
să-i dea mintea la o parte şi să preia controlul corpului său. Şi totuşi 
(nu ştie dacă acesta e sau nu un paradox) această furie pare de 
asemenea să-i clarifice gândirea, aşa trebuie să fie, pentru că în 


sfârşit înţelege. Doi ani reprezintă o perioadă lungă, însă fisa îi cade în 
sfârşit. Ea pricepe conceptul. Ea vede lumina. 

El a întins copita, după cum se spune. (îţi place expresia?) 

El a dat ortul popii. (Asta-ţi place mai mult?) 

El se uită la margarete de la rădăcină-n sus. (Asta-i una mare 
pe care am prins-o din balta la care mergem cu toţii să bem şi să 
pescuim.) 

Şi când o reduci la esenţă, ce rămâne? Păi, a lăsat-o cu buzele 
umflate. l-a dat papucii. Şi-a luat picioarele la spinare şi a şters-o, 
întinde-te la drum, Jack, a plecat din oraş cu Expresul de Noapte. 

A glisat în Teritorii. A părăsit-o pe femeia care-l iubea cu toate 
celulele corpului şi cu toate minţile din capul său nu-foarte-deştept, şi 
tot ce i-a rămas ei e o nenorocită... fotată... de carapace. 

Se frânge. Lisey se frânge. Când se avântă înainte în stupidul şi 
fotatul lui ungher al memoriei, i se pare că-l aude cum spune SCOPN, 
iubimeu - Strânge Chingile Oricând Pare Necesar, după care nu mai 
aude nimic şi începe să-i rupă de pe pereţi plăcuţele şi fotografiile şi 
onorurile înrămate. la în mână bustul lui Lovecraft pe care i l-a dat 
juriul World Fantasy Award pentru Diavolii goi, cartea aceea odioasă, 
şi-l aruncă până de cealaltă parte a studioului, strigând „Să te fut, 
Scott, să te fut!" E una dintre puţinele daţi când a folosit cuvântul în 
forma lui nealterată, din seara când el a spart cu mâna un panou de 
sticlă al serei, din seara bulului de sânge. Era nervoasă pe el atunci, 
dar niciodată de când se ştie n-a fost aşa nervoasă pe el cum este 
acum; dacă ar fi acolo, l-ar omori a doua oară. 

E-ntr-un acces de furie la intensitate maximă, rupe toate 
porcăriile alea nefolositoare şi vanitoase de pe pereţi până ce aceştia 
rămân goi (datorită covorului gros, puţine dintre lucrurile pe care le 
aruncă pe jos se sparg - spre norocul ei, îşi va spune mai târziu, când 
îşi va 


recăpăta luciditatea). Se învârte necontenit, o tornadă în toată 
puterea cuvântului, îi strigă numele iar şi iar, strigă Scott şi Scott şi 
Scott, plângând de inimă rea, plângând sentimentul pierderii, 
plângând de furie; implorându-l cu lacrimi să-i explice cum de-a putut- 
o părăsi aşa, implorându-l să se întoarcă, o, să se întoarcă. La naiba 
cu totul la fel, nimic nu e la fel fără el, îl urăşte, îi e dor de el, are un 
gol în ea, un vânt chiar mai rece decât cel care sufla în jos de pe 
Yellowknife suflă acum prin ea, lumea e atât de goală şi de lipsită de 
iubire atunci când nu e nimeni în ea care să-ţi strige numele şi care să 
te strige spre casă. Intr-un sfârşit, apucă monitorul computerului din 
ungherul memoriei şi, când îl ridică, ceva îi cedează la spate, dar fotat 
să fie şi spatele, pereţii goi îi râd în nas şi ea şi-a ieşit din minţi. Se 
roteşte nesigură pe picioare cu monitorul în braţe şi-l dă de perete. Se 


aude un sunet surd de spargere - PUMPI, aşa sună - şi apoi se lasă din 
nou tăcerea. 

Nu, se aud greierii afară. 

Lisey se prăbuşeşte pe covorul plin de premii şi onoruri, 
plângând încet cu suspine, epuizată. Şi-l cheamă oare cumva înapoi? 
II cheamă oare înapoi în viaţa sa prin simpla forţă a durerii întârziate 
şi furioase pe care o simte? lar el a venit ca apa printr-o ţeava rămasă 
mult timp goală? Lisey crede că răspunsul la această întrebare este 

- Nu, murmură ea. Pentru că - oricât ar părea de nebunesc 
după toate aparențele, Scott instalase popasurile pentru această 
vânătoare de bul gândită pentru ea cu mult înainte să moară. Luând 
legătura cu doctorul Alberness, de pildă, care se întâmpla să fie un 
admirator al său de o aşa perfectă enormitate. Găsind cine ştie cum 
modul de a pune mâna pe fişa medicală a Amandei, pentru numele lui 
Dumnezeu, ca să i-o arate acestuia în timpul prânzului pe care îl iau 
împreună. Şi apoi lovitura sub centură: Domnul Landon a 

spus că, dacă vă voi întâlni vreodată, sâ vă întreb cum a 
păcălit-o pe infirmieră atunci în Nashville. 

Şi... când pusese oare cutia de cedru a mamei-bune sub patul 
din Bremen, din grajd? Deoarece cu siguranţă el o făcuse, ştia că n-o 
pusese ea. 

în 1996? 

(taci) 

In iarna lui 1996, când mintea lui Scott cedase şi ea (TACI ACUM 
LISEY!) 

Bine... bine, o să tacă despre iarna lui '96 - pentru moment dar 
acela i se părea momentul corect. Şi... 

O vânătoare de bul. Dar de ce? Cu ce scop? Pentru a-i permite 
să vadă pe etape ceva ce n-ar putea vedea deodată? Poate. Probabil. 
Scott ar fi fost expert în astfel de lucruri, ar fi simpatizat fără-ndoială 
cu o minte care ar vrea să ascundă după cortină amintirile ei cele mai 
îngrozitoare sau să le pună la păstrare în cutii cu miros dulce. 

Un bul bun. 

O, Scott, ce-i bun în asta? Ce-i bun în toată durerea şi tot chinul 
ăsta? 

Un bul scurt. 

In cazul ăsta, cutia de cedru era fie pasul final, fie unul dintre 
ultimii paşi, şi avea o bănuială că, dacă ar continua să caute, n-ar mai 
fi cale de întoarcere. 

Iubire, suspină el... dar numai în mintea ei. Nu existau fantome. 

Doar amintiri. Doar vocea soţului ei mort. Asta credea ea; asta 
ştia ea. Putea închide cutia. Putea trage cortina. Putea lăsa trecutul să 
rămână trecut. 

lubimeu. 


El voia mereu să-şi spună ultimul cuvânt. Chiar şi mort, voia să- 
şi spună ultimul cuvânt. 

Lisey suspină - în propriile-i urechi se auzi ca o expresie a 
singurătăţii şi nemângâierii - şi se hotărî să meargă mai departe. Să 
joace totuşi rolul Pandorei. 


5 

Singurul suvenir de la căsătoria lor cu costuri scăzute şi fără 
accente religioase (şi totuşi stătuse în picioare, stătuse bine de tot în 
picioare) pe care-l mai dosise în acea cutie era o fotografie făcută la 
petrecerea care se ţinuse la The Rock - cel mai trivial, mai zgomotos 
şi mai mizerabil bar rock-and-roll din Cleaves Mills. li înfăţişa pe ea şi 
Scott pe ringul de dans, când dădeau tonul petrecerii. Ea era 
îmbrăcată în rochia albă, dantelată, iar Scott într-un costum albastru 
simplu - Costumul meu de gropar, îi spunea el - pe care-l cumpărase 
special pentru acea ocazie (şi pe care-l purtase în repetate rânduri în 
timpul turneului de promovare a Diavolilor goi din iarna aceea). In 
planul secund le vedea pe Jodotha şi Amanda, amândouă imposibil de 
tinere şi de frumoase, cu părul coafat sus, cu palmele încremenite la 
jumătatea unei aplaudări. Ea se uita la Scott şi el îi zâmbea, cu 
mâinile pe mijlocul ei, şi, o, Doamne, uite ce lung îi era părul, aproape 
că-i atingea umerii, uitase asta. 

Mângâie suprafaţa fotografiei cu buricele degetelor, plimbându- 
le peste imaginea participanţilor la SCOTT ŞI LISEY, INCEPUTUL! şi 
descoperi că-şi amintea chiar şi numele formaţiei din Boston (The 
Swinging Johnsons, destul de haios) şi cântecul pe care dansaseră în 
faţa prietenilor: o prelucrare a piesei „Too Late to Turn Back Now" 
aparţinând celor de la Cornelius Brothers and Sister Rose. 

- O, Scott, făcu ea. îi mai alunecă o lacrimă pe obraz şi o şterse 
fără să-şi dea seama. Apoi aşeză fotografia pe masa însorită a 
bucătăriei şi îşi continuă cercetările. Găsi un teanc subţire de meniuri, 
şerveţele de bar şi cutii de chibrituri de la motelurile din Midwest, dar 
şi un program de la Universitatea Indiana din Bloomington, în care se 
anunţa o lectură publică din Diavolii goi, de Scott Linden. 

îşi aminti că îl păstrase pentru acea greşeală de tipar, 
spunându-i că o să valoreze o avere într-o zi, iar Scott îi răspunsese: 
Nu te baza prea mult pe asta, iubimeu. Data de pe program era 19 
martie 1980... 

Aşadar, unde erau suvenirele strânse de la Antlers? Să nu fi luat 

nimic? In zilele acelea aproape întotdeauna lua ceva, era un fel 
de hobby, ar fi putut jura... 

Ridică programul cu „Scott Linden" şi acolo, sub el, găsi un 
meniu purpuriu-închis pe care, cu litere aurii, erau imprimate 
cuvintele: The Antlers şi Roma, New Hampshire. ŞI-I auzi pe Scott 


la fel de clar ca şi când i-ar fi vorbit în ureche: Când eşti în Roma, fii ce 
fac romanii. O spusese în seara aceea în sala de mese (goală cu 
excepţia lor şi a unei singure chelneriţe), comandând pentru amândoi 
Meniul Special al Bucătarului. Şi din nou, mai târziu, în pat, când îi 
acoperise corpul gol cu corpul său. 

- Am vrut să-l cumpăr, murmură ea, ridicând meniul ca pentru 
a-l arăta bucătăriei sale goale şi însorite, dar tipul a spus că-l pot lua 
pur şi simplu. Pentru că noi eram singurii oaspeţi. Şi datorită 
viscolului. 

Viscolul acela ciudat de octombrie. Rămăseseră două nopţi în 
loc de una singură, aşa cum era planul, şi-n a doua ea stătuse trează 
cu mult după ce adormise Scott. Frontul de aer rece care adusese 
neobişnuita ninsoare se îndepărta deja şi ea auzea zăpada cum se 
topea, cum picura de la streşini. Stătuse întinsă în patul acela străin 
(primul dintre atât de multele paturi străine pe care le împărţise cu 
Scott), gândindu-se la Andrew „Sparky" Landon şi la Paul Landon şi la 
Scott Landon - Scott supravieţuitorul. Gândindu-se la buli. La buli buni 
şi la buli de sânge. 

Gândindu-se la purpuriu. Gândindu-se şi la asta. 

La un moment dat, norii se risipiseră şi camera fusese inundată 
de lumina vântoasă a lunii. In lumina aceea, în sfârşit adormise. 

A doua zi, o duminică, conduseseră prin zonele rurale care 
reveniseră de la iarnă la toamnă, şi nu mai trecuse nici o lună până 
când dansaseră pe melodia „Too Late to Turn Back Now", interpretată 
de The Swinging Johnsons. 

Deschise meniul inscripţionat cu litere aurii ca să vadă care 
fusese Recomandarea Bucătarului în acea seară de demult, şi căzu o 
fotografie. Lisey şi o aminti pe dată. Le-o făcuse proprietarul cu 
micuțul aparat Nikon al lui Scott. Tipul scosese cine ştie de unde o 

pereche de rachete pentru zăpadă (schiurile lui de fond se aflau 
încă în depozit sus, în North Conway, spusese el, împreună cu cele 
patru snowmobile ale sale) şi insistase ca Scott şi Lisey că facă o 
plimbare pe poteca din spatele hanului. Pădurea e magică atunci când 
ninge, îşi amintea Lisey că le spusese, şi o să fiți singuri-singurei - nici 
măcar un schior sau vreo maşină de zăpadă. 

E şansa vieţii voastre. 

Le pregătise până şi merinde, cu o sticlă de vin roşu din partea 
casei. Şi uite-i acolo, încotoşmănaţi în pantaloni de schi şi canadiene 
şi apărătoarele de urechi pe care le găsise amabila soţie a 
proprietarului (canadiana lui Lisey era prea mare şi-i stătea comic în 
ea, poalele îi ajungeau până la genunchi), stând pentru poză în faţa 
hanului de ţară cu regim de demipensiune în ceea ce părea a fi un 
viscol datorat efectelor speciale hollywoodiene, încălţaţi în rachete de 
zăpadă şi rânjind ca doi tolomaci voioşi. Rucsacul pe care-l purta Scott 


şi-n care se aflau merindele şi sticla de vino era tot de împrumut. 
Lisey şi Scott, pornind spre copacul miam-miam, deşi niciunul nu ştia 
asta atunci. Pornind într-o excursie de-a lungul Potecii Amintirilor. 
Numai că pentru Scott Landon, Petecă Amintirilor era Aleea 
Spaimelor, şi nu era de mirare că nu alegea s-o parcurgă prea des. 

Totuşi, gândi ea, mângâind cu buricele degetelor fotografia aşa 
cum făcuse şi cu poza dansului de nuntă, trebuie să fi ştiut că vei fi 
nevoit s-o faci cel putin o dată înainte să mă căsătoresc cu tine, că-ți 
place au ba. Aveai să-mi spui ceva, nu? Povestea care ar fi justificat 
singura ta condiție nenegociabilă. Trebuie că ai căutat locul potrivit 
luni întregi. lar când ai văzut copacul acela, salcia aia atât de apăsată 
de zăpadă încât forma o grotă lângă trunchi, ai ştiut că l-ai găsit şi că 
nu mai puteai amâna momentul. Cât de agitat ai fost, mă întreb? Cât 
de speriat că te voi asculta şi apoi îți voi spune că nu vreau totuşi să 
mă căsătoresc cu tine? 

Lisey credea că fusese într-adevăr agitat. îşi amintea tăcerea 
din maşină. Nu crezuse ea oare că-i stătea mintea la ceva? Da, pentru 
că Scott era de obicei foarte vorbăreţ. 

- Dar trebuie că mă cunoşteai deja foarte bine atunci..., începu 
ea, apoi se întrerupse. Lucrul plăcut atunci când vorbeşti singur e că-n 
cele mai multe rânduri nu eşti nevoit să termini ce ai de spus. 

Până-n octombrie 1979, Scott trebuia să o fi cunoscut destul de 
bine ca să ştie că nu-l va lăsa. La naiba, când nu-i spusese să se ducă 
unde o vedea cu ochii după ce-şi făcuse mâna ferfeniţă într-un panou 
de sticlă al Serei Parks, trebuia să fi înţeles că avea de gând să 
rămână mult timp alături de el. Insă fusese oare agitat din cauza 
expunerii acelor amintiri vechi, îl tulbura să atingă nervii aceia antici, 
dar încă vii? Bănuia că-n privinţa aceea fusese mai mult decât doar 
agitat. Bănuia că-n privinţa aceea fusese speriat de fotata moarte. 

Şi totuşi îi luase mâna înmănuşată în mâna sa, arătase cu 
degetul şi spusese: 

- Hai să mâncăm acolo, Lisey... hai să mergem sub 

6 

- Hai să mâncăm sub salcia aia, spune el, şi Lisey e mai mult 
decât dispusă să-i accepte planul. In primul rând, are o foame de lup. 

In al doilea, o dor picioarele - mai ales gambele - din pricina 
exerciţiului fizic cu rachetele de zăpadă cu care nu e obişnuită: ridică, 
roteşte şi scutură... ridică, roteşte şi scutură. Cel mai mult însă vrea să 
scape de imaginea ninsorii care cade. Plimbarea a fost până în cel mai 
mic detaliu la fel de frumoasă cum a promis hangiul, iar liniştea e 
ceva ce crede că-şi va aminti tot restul vieţii, singurele sunete fiind 
scrâşnetul rachetelor pe zăpadă, şuieratul respirației lor şi pocănitul 
neobosit al unei ciocănitori de departe. Şi totuşi, neîncetata aversă 
(pur şi simplu altfel nu i se poate spune) de fulgi uriaşi a început s-o 


scoată din fire. E prea deasă şi prea rapidă, i-a distrus abilitatea de 
concentrare, iar asta o face să se simtă dezorientată şi puţin ameţită. 

Salcia se află la marginea unui luminiş, cu ramurile pline de 
frunzişoare încă verzi apăsate la pământ de chiciura groasă şi albă. 

Oare frunze să fie acelea? se întreabă Lisey şi îşi spune că-l va 
întreba pe Scott în timpul mesei. Scott va şti. Dar nu-l întreabă. 

Intervin alte probleme. 

Scott se apropie de salcie şi Lisey îl urmează, ridicând 
picioarele şi răsucindu-le ca să scuture rachetele de zăpadă, călcând 
pe urmele logodnicului ei. Când ajunge la copac, Scott dă la o parte 
crengile pline de - frunze, frunzişoare, orice ar fi ele - zăpadă ca pe o 
cortină şi aruncă o privire înăuntru. Fundul lui îmbrăcat în jeanşi stă 
aţintit ademenitor în direcţia ei. 

- Lisey! zice el. E foarte frumos! Stai să ve... 

Ea ridică Racheta de Zăpadă A şi o proiectează în Fund în Jeanşi 
B. 

Logodnicul C dispare numaidecât în Salcia Acoperită de Zăpadă 
D (cu o înjurătură de surprindere). E uimitor, cât se poate de uimitor, 
şi Lisey începe să chicotească în ninsoarea deasă. E acoperită de 
zăpadă din cap până-n picioare; până şi genele îi sunt împodobite. 

- Lisey? 

Dinăuntrul umbrelei albe. 

- Da, Scott. 

- Mă vezi? 

- Nu, face ea. 

- Vino puţin mai aproape, atunci. 

Ea se apropie, călcându-i pe urme, ştiind la ce să se aştepte, 
dar când braţul lui iese prin cortina acoperită de zăpadă şi o prinde de 
încheietura mâinii, o ia totuşi prin surprindere şi izbucneşte într-un râs 
puternic, pentru că e puţin mai mult decât doar surprinsă; e chiar 
puţin speriată. O trage spre el şi peste faţă o loveşte o albeaţă rece, 
orbind-o pentru o clipă. Are gluga canadienei lăsată pe spate şi 
zăpada îi alunecă pe lângă gât, îngheţându-i pielea caldă. 

Apărătorile pentru urechi sunt mişcate din loc. Aude un pfum 
înfundat când bucăţi mari de zăpadă cad din copacul din spatele ei. 

- Scott! icneşte ea. Scott, m-ai speria... 

Dar se opreşte aici. 

El stă în genunchi înaintea ei, cu gluga canadienei dată pe 
spate pentru a scoate la iveală o revărsare de păr negru aproape la fel 
de 

lung ca al ei. Poartă apărătoarele de urechi în jurul gâtului ca pe 
nişte căşti. Rucsacul e lângă el, sprijinit de trunchiul copacului. Se uită 
la ea, zâmbeşte, aşteaptă să înţeleagă. Şi Lisey înţelege. înţelege fără 
doar şi poate. Oricine ar înțelege, îşi spune. 


E într-un fel ca şi când i s-ar fi dat voie în clubul în care sora ei 
mai mare Manda şi prietenele ei se jucau de-a fetele pirat... 

Dar nu. E mai bine de atât, pentru că nu miroase a lemn 
străvechi şi a reviste umede şi a rahat vechi şi mucegăit de şoarece. E 
ca şi când ar fi dus-o într-o cu totul altă lume, a tras-o într-un cerc 
secret, un dom cu acoperiş alb care nu le aparţine decât lor. Are un 
diametru cam de şapte metri. In mijloc se află trunchiul sălciei. 

larba care le creşte în jur are încă verdele perfect al verii. 

- O, Scott, zice ea, şi nu-i ies deloc aburi din gură. E ca/d acolo 
înăuntru, îşi dă ea seama. Zăpada oprită pe crengile lăsate la pământ 
a izolat spaţiul de dedesubt. Ea îşi desface fermoarul jachetei. 

- Super, nu-i aşa? Acum ascultă liniştea. 

El rămâne tăcut. La fel şi ea. La început, crede că nu se aude 
absolut niciun sunet, dar nu e chiar aşa. Se aude unul. Aude o tobă 
mică învelită în mătase. E inima sa. El întinde mâinile, îi dă jos 
mănuşile, îi ia palmele. Le sărută pe amândouă pe rând, chiar în 
adâncul căuşului. Preţ de o clipă, niciunul nu spune nimic. Lisey e cea 
care sparge tăcerea; îi chiorăie stomacul. Scott izbucneşte în râs, 
păşind în spate, lângă trunchiul copacului, şi arătând-o cu degetul. 

- Şi eu, zice el. Vreau să-ţi dau jos pantalonii ăia de schi şi să ți- 
o trag aici, Lisey - e destul de cald - dar după atât exerciţiu, mi-e prea 
foame. 

- Poate mai târziu, zice ea. Ştiind că mai târziu va fi aproape cu 
siguranţă prea plină ca să şi-o mai tragă, dar asta nu face nimic; dacă 
ninsoarea nu încetineşte, aproape cu siguranţă îşi vor mai petrece o 
noapte la Antlers, iar asta n-o deranjează deloc. 

Deschide rucsacul şi întinde prânzul. Sunt două sandviciuri 
groase cu carne de pui (şi cu multă maioneză), salată şi două felii 
zdravene din ceea ce se dovedeşte a fi plăcintă cu stafide. 

- Miam, face el când ea îi dă una dintre farfuriile de hârtie. 

- Sigur că miam, zice ea. Doar suntem sub copacul miam-miam. 

El râde. 

- Sub copacul miam-miam. îmi place. 

Apoi zâmbetul i se şterge şi se uită la ea cu o privire solemnă. 

- Nu-i aşa că-i frumos aici? 

- Da, Scott. Foarte frumos. 

El se apleacă peste mâncare; se apleacă şi ea; se sărută 
deasupra salatei. 

- Te iubesc, micuță Lisey. 

- Şi eu te iubesc. 

Şi-n clipa aceea, ascunşi departe de lume în acel cerc verde şi 
secret de tăcere, ea nu l-a iubit niciodată mai mult. Asta e acum. 

In pofida a ceea ce a declarat, Scott mănâncă doar jumătate din 
sandvici şi ia câteva guri de salată. De plăcinta cu stafide nici nu se 


atinge, însă bea mai mult decât îi este porţia de vin. Lisey mănâncă 
însă cu mai multă poftă, chiar dacă nu aşa de mult cât a crezut. O 
roade pe dinăuntru viermele neliniştii. Oricare era gândul care-l 
preocupa pe Scott, transpunerea lui în cuvinte va fi dificilă pentru el şi 
poate şi mai dificilă pentru ea. Ceea ce o nelinişteşte şi mai mult e 
faptul că nu-şi dă seama ce ar putea fi. Vreo problemă cu legea în 
sătucul din vestul Pennsylvaniei, în care a crescut? Să fi adus pe lume 
un copil pe undeva? Să fi avut loc poate chiar o căsătorie în 
adolescenţă, o aventură trecătoare care se sfârşise cu un divorţ sau 
cu o anulare două luni mai târziu? Paul să fie, fratele care a murit? 
Orice este, acum vine. Aşa cum după tunete vine ploaia, ar fi spus 
mama-bună. El se uită la felia sa de plăcintă, pare să se gândească să 
ia o muşcătură, apoi îşi scoate ţigările. 

Lisey îşi aminteşte cum a zis că Familiile-s o pacoste, şi-şi 
spune: 

E vorba de buli. M-a adus aici ca să-mi vorbească despre buli. 
Nu e surprinsă să descopere că acest gând o sperie rău. 

- Lisey, începe el. Am să-ţi explic ceva. Şi dacă te va face să te 
răzgândeşti în privinţa căsătoriei... 

- Scott, nu-s sigură că vreau să aud... 

Surâsul lui e deopotrivă obosit şi speriat. 

- Pun pariu că nu vrei. Şi ştiu că nici eu nu vreau să-ţi spun. Dar 
e ca şi când ai face o injecție la cabinetul doctorului... nu, mai rău, ca 
şi când ţi-ar deschide un chist sau ţi-ar stoarce un furuncul. Dar unele 
lucruri pur şi simplu trebuie făcute. 

Sclipitorii lui ochi castanii sunt fixaţi asupra ei. 

- Lisey, dacă ne vom căsători, nu putem avea copii. Asta-i. Nu 
ştiu cât de mult ţi-i doreşti acum, dar provii dintr-o familie numeroasă 
şi bănuiesc că ar fi un lucru normal să vrei să umpli o casă mare cu 
propria ta familie mare într-o bună zi. Trebuie să ştii că, dacă eşti cu 
mine, asta nu se poate întâmpla. Şi nu vreau să te uiţi la mine de la 
depărtare cândva, peste cinci sau zece ani, şi să strigi: 

„Nu mi-ai spus niciodată că asta face parte din înţelegere." 

El trage din ţigară şi scoate fumul pe nări. Acesta se ridică într- 
un norişor albastru-cenuşiu. Faţa lui e foarte palidă, ochii - enormi. Ca 
nişte nestemate, gândeşte Lisey, fascinată. Pentru întâia şi singura 
oară îl vede nu ca pe un om chipeş (nici nu este, deşi într-o lumină 
potrivită poate fi izbitor), ci ca pe unul frumos, aşa cum sunt frumoase 
unele femei. Asta o fascinează şi, din cine ştie ce motiv, o îngrozeşte. 

- Te iubesc prea mult ca să te mint, Lisey. Te iubesc din tot 
ceea ce am în chip de inimă. Bănuiesc că genul ăsta de iubire 
atotcuprinzătoare devine în timp o povară pentru o femeie, dar e 
singurul gen de iubire pe care-l pot oferi. Cred că vom fi un cuplu 
destul de bogat în privinţa banilor, însă eu voi fi aproape cu siguranţă 


sărac emoţional toată viaţa. Banii sunt pe drum, cât despre rest am 
destul cât să-ţi ofer ţie, şi niciodată n-o să murdăresc sau să diluez 
relaţia noastră cu minciuni. Nici cu vorbele pe care le rostesc, nici cu 
cele pe care le ţin în mine. 

Suspină - un sunet prelung, cutremurat - şi îşi aşază podul 
mâinii în care ţine ţigara în mijlocul frunţii, de parcă l-ar durea capul. 

Apoi o ia de acolo şi se uită din nou la ea: 

- Fără copii, Lisey. Nu putem. Eu nu pot. 

- Scott, vrei să spui că eşti... doctorii ţi-au... 

El scutură din cap. 

- Nu ţine de partea fizică. Ascultă, iubimeu. E-aici. 

Se loveşte cu degetul în frunte, între ochi. 

- Nebunia şi Landonii se potrivesc ca piersicile şi frişca, şi nu 
vorbesc despre ceva ca-n povestirea lui Edgar Allan Poe sau în mai 
ştiu eu ce roman victorian blânduţ, pentru domniţe de pension, cu 
mătuşica încuiată în pod; vorbesc despre nebunia aia periculoasă din 
lumea reală, care curge prin sânge. 

- Scott, tu nu eşti nebun... 

Dar se gândeşte la felul în care a ieşit el din întuneric cu mâna 
însângerată întinsă în faţă, cu vocea jubilând de uşurare. Uşurare 
nebunească. îşi aminteşte propriul gând avut atunci când a înfăşurat 
cu bluza sa ruina aceea de mână: că putea fi îndrăgostit de ea, dar că 
era de asemenea pe jumătate îndrăgostit de moarte. 

- Ba sunt, zice el încet. Sunt nebun. Am halucinaţii şi viziuni. 

Totu-i că le pun pe hârtie. Le pun pe hârtie şi oamenii mă 
plătesc ca să le citească. 

Pentru o clipă, Lisey e prea năucită de asta (sau poate e vorba 
de amintirea mâinii hăcuite, pe care a înlăturat-o în mod voit) ca să 
mai răspundă. Scott vorbeşte despre meşteşugul său - aşa se referă 
întotdeauna la el în discursuri, nu spune niciodată artă, ci meşteşug 
ca despre o halucinație. lar asta este o nebunie. 

- Scott, zice ea într-un târziu, scrisul e meseria ta. 

- Crezi că înţelegi asta, spune el, dar nu înţelegi partea trecută. 

Sper să-ţi păstrezi norocul acesta, micuță Lisey. Şi n-o să stau 
aici sub copacul ăsta şi să-ţi ofer istoria Landonilor, pentru că nu 
cunosc decât puţine lucruri. Am făcut cercetări doar până la a treia 
generaţie, m-am speriat de tot sângele de pe pereţi şi am abandonat. 

Am văzu destul sânge - o parte chiar sângele meu - în copilărie. 

Pentru restul l-am crezut pe cuvânt pe tata. Când eram mic, 
tata spunea că Landonii - şi Landreau-ii înaintea lor - se împărțeau în 
două tipuri: momâile şi malurile. Era mai bine să ai mălură, pentru că 
puteai scăpa de ea tăindu-te. Trebuia să te tai, dacă nu voiai să-ţi 
petreci tot restul vieţii la balamuc sau la răcoare. Spunea că e singura 
soluţie. 


- Vorbeşti despre automutilare, Scott? 

El ridică din umeri, de parcă n-ar fi sigur. Nici ea nu e sigură. 

Doar l-a văzut fără haine. Are câteva cicatrice, dar numai 
câteva. 

- Buli de sânge? întreabă ea. 

De data aceasta, Scott e mai convins. 

- Buli de sânge, mda. 

- In seara aia, când ai băgat mâna prin panoul de sticlă al serei, 
lăsai să iasă din tine mălura? 

- Aşa cred. Sigur. Intr-un fel. 

îşi stinge ţigara în iarbă. Nu se grăbeşte şi nu se uită la ea cât 
timp o face. 

- E complicat. Trebuie să-ţi aminteşti cât de mizerabil m-am 
simţit în seara aia, o mulţime de lucruri se adunaseră... 

- Nu trebuia să fi... 

- Nu, întrerupe el, lasă-mă să termin. O pot spune doar o dată. 

Ea închide gura. 

- Eram beat, mă simţeam mizerabil şi n-o mai lăsasem să iasă 
de mult. Nu fusese nevoie s-o fac. In mare parte datorită ţie, Lisey. 

Lisey are o soră care a suferit o alarmantă criză de automutilare 
cu puţin după ce a împlinit douăzeci de ani. Amanda a lăsat acum 
totul în urmă - slavă Domnului - însă i-au rămas cicatricele, cele mai 
multe sus pe braţe şi pe coapse. 

- Scott, dacă te-ai tăiat singur, n-ar trebui să ai cicatrice... 

Parcă nici n-ar fi auzit-o. 

- Apoi, primăvara trecută, cu mult după ce am crezut că a tăcut 
pentru totdeauna, al naibii să fiu dacă n-a reînceput să vorbească. 

„O ai în tine, Scott", îl auzeam că spune. „lţi curge prin sânge 
ca o târâtură de femeie. N-am dreptate?" 

- Cine, Scott? Cine a început să-ţi vorbească? 

Ştiind că trebuie să fie ori Paul, ori tatăl lui, şi probabil nu Paul. 

4 

- Tata. Spune: „Scooter, dacă vrei să fii drept, trebuie să scoţi 


mălura din tine. Fă-o chiar acum, nu mai trage de timpul acesta fotat." 
Şi am făcut-o. Puțin... puţin... 

Face mici gesturi de tăiere - unul pe obraz, unul pe braţ - ca să 
exemplifice. 

- Apoi în seara aia, când erai nervoasă... 

Ridică din umeri. 

- Am scos şi restul. Am încheiat conturile. A ieşit tot. Şi acum 
totu-i bine. Noi doi suntem bine. lţi spun un lucru: mai bine aş sângera 
ca un porc în seara de ajun decât să-ţi fac un rău. Decât să-ţi fac 
vreodată rău. 


Faţa i se lasă în jos într-o expresie de dispreţ pe care ea n-a mai 
văzut-o până atunci. 

- încă n-am devenit ca e/. Ca tatăl meu. 

Şi apoi, aproape scuipând vorbele: 

- Cretinul de Domn Sparky. 

Ea nu spune nimic. Nu îndrăzneşte. Oricum, nu e sigură că ar 
putea-o face. Pentru prima oară în destul de multe luni, se întreabă 
cum e posibil ca el să se taie la mână atât de rău şi să-i rămân? 
cicatrice atât de mici. Cu siguranţă nu e posibil. Gândeşte: Mâna lui nu 
era doar tăiată; era ciopârțită. 

Scott, între timp, şi-a aprins o altă Herbert Tareyton cu mâini 
care-i tremură aproape imperceptibil. 

- Să-ţi spun o poveste, reia el. Doar o poveste, şi ajunge pentru 
toate poveştile copilăriei unui anumit om. Pentru că poveştile sunt 
specialitatea mea. 

Se uită la fumul de ţigară care se înalţă în aer. 

- Le pescuiesc din baltă. Ţi-am spus despre baltă, nu? 

- Da, Scott. La care mergem cu toţii să bem. 

- Mda. Şi să ne aruncăm năvoadele. Uneori, pescarii cu 
adevărat curajoşi - Austenii, Dostoievskii, Faulknerii - urcă în bărci şi 
se duc acolo unde înoată cele mari, dar balta e înşelătoare. E mai 
mare decât pare, e mai adâncă decât îşi poate da seama orice om şi- 
şi schimbă aspectul, mai ales după lăsarea întunericului. 

Ea nu spune nimic la asta. Mâna lui o apucă pe după gât. La un 
punct anume, se furişează pe sub canadiana desfăcută şi-i prinde 
sânul în palmă. Nu din poftă trupească, e sigură; pentru confort. 

- Bine, zice el. Acum povestea. închide ochii, micuță Lisey. 

Ea îi închide. Pentru o clipă, totul e întunecat şi tăcut sub copa- 

tul miam-miam, însi nu se teme; simte mirosul lui şi-i simte 
apropierea corpului; îi simte atingerea mâinii, care acum i se 
odihneşte pe claviculă. Ar putea-o sugruma fără probleme cu mâna 
aceea, dar a nu are nevoie să-i spună el că nu i-ar face niciodată rău, 
cel puţin iu fizic; ăsta-i un lucru pe care Lisey îl ştie pur şi simplu. li va 
pro;oca durere, da, dar în mare parte cu gura. Cu gura lui ca o meliță. 

- Bun, zice bărbatul cu care se va căsători în mai puţin de o 
innă. Povestea asta s-ar putea să aibă patru părţi. Prima pane se 
nuneşte „Scooter pe plajă". 

A fost odată ca niciodată un băiat, un băieţel slăbănog şi speriat 
p nume Scott, numai că atunci când pe tatăl lui îl apuca mălura şi iu-l 
ajuta cu nimic sj se taie, îi spunea Scooter. Şi într-o zi - o zi ia, nebună 
- băieţelul s-a urcat într-un loc la înălţime şi de acolo uitat la o 
întindere de lemn lăcuit, unde sângele fratelui său 

curge încet prin crăpătura dintre două scânduri. 


„Sari", îi spune tatăl lui. Şi nu pentru prima oară. „Sari, nemerc 
mic, fiu de târâturi fricos ce eşti, sari chiar acum!” 

„Tată, mi-e teamă'Eprea sus!" 

„Nu-i, şi mă doare-n cur dacă ţi-e teamă sau nu, sari în fotarea 
fi-tii sau o să te fac să-ți pară rău şi o să-l fac pe tovarăşul tău să-i iră 
mai rău ca ţie, iar acum jos, paraşutişti!" 

Tata face pauză o clipă, uitându-se în jur, globii oculari mişîndu- 
se aşa cum fac atunci când îl apucă mălura, aproape ticăind ntr-o 
parte în cealaltă, apoi se uită la băiatul de trei ani care stă 

tremurând pe banca lungă din holul principal al vechii şi 
dărăpănatei case de fermă cu milioanele de curenţi învârtejiţi care o 
străbat. Stă acolo cu spatele lipit de frunzele desenate pe peretele roz 
al acelei case din inima ținutului, acolo unde oamenii îşi văd de 
treburile lor. 

„Poți, spune Geronimo, dacă vrei, Scoot. Se zice că uneori te 
ajută. 

Dacă-l strigi cu adevărat puternic atunci când sari din avion." 

Aşa că Scott o face, e dispus să accepte orice ajutor, strigă 
GEROMINO! - ceea ce nu-i tocmai bine şi oricum nu-l ajută, pentru că 
tot nu poate sări de pe bancă pe podeaua de lemn lustruit atât de 
îndepărtată, acolo jos. 

“iaaa, pe toți fiii căcăcioşi de târâturi!" 

Tata îl trage în faţă pe Paul. Paul are şase ani acum, merge spre 
şapte, e înalt şi are părul de un blond-închis, lung în faţă şi la tâmple, 
trebuie să se tundă, trebuie să meargă la domnul Baumer la frizeria 
din Martensburg. Domnul Baumer cu capul de elan agăţat pe perete şi 
cu decalcul acela şters din vitrină în care se vede steagul American şi 
pe care scrie AM SLUJIT, dar va mai trece o vreme până să se apropie 
măcar de Martensburg şi Scott o ştie. Nu merg la oraş când tata e 
stăpânit de mălură şi tata nu va merge nici măcar la muncă o vreme, 
pentru că acum e-n concediu de la U.S. Gyppum. 

Paul are ochi albaştri şi Scott îl iubeşte mai mult ca pe oricine, 
mai mult decât se iubeşte pe el însuşi. In dimineaţa aceasta, braţele 
lui Paul sunt acoperite de sânge, sunt străbătute în toate direcţiile de 
tăieturi, iar acum tata scoate din nou briceagul, odiosul briceag care a 
băut atât de mult din sângele lor, şi-l ridică în lumina soarelui de 
dimineaţă. Tata a coborât la parter strigând după ei, strigând Bul! Bul! 
Treceți aici amândoi! Dacă bulul îl priveşte pe Paul îl taie pe Scott şi 
dacă bulul îl priveşte pe Scott îl taie pe Paul. Chiar şi cuprins de 
mălură, tata înţelege iubirea. 

yii de gând să sari, laşule, sau să-l mai tai o dată?" 

„Nu, tată!" ţipă Scott. „ Te rog, nu-l mai tăia, sar!" 

atunci, fă-o!" Tata întinde buza de sus şi-şi arată dinţii. Ochii i 
se rotesc în orbite, se rotesc rotesc rotesc de parcă ar căuta oameni 


Ea nu spune nimic la asta. Mâna lui o apucă pe după gât. La un 
punct anume, se furişează pe sub canadiana desfăcută şi-i prinde 
sânul în palmă. Nu din poftă trupească, e sigură; pentru confort. 

- Bine, zice el. Acum povestea. închide ochii, micuță Lisey. 

Ea îi închide. Pentru o clipă, totul e întunecat şi tăcut sub 
copacul miam-miam, însă nu se teme; simte mirosul lui şi-i simte 
apropierea corpului; îi simte atingerea mâinii, care acum i se 
odihneşte pe claviculă. Ar putea-o sugruma fără probleme cu mâna 
aceea, dar ea nu are nevoie să-i spună el că nu i-ar face niciodată rău, 
cel puţin nu fizic; ăsta-i un lucru pe care Lisey îl ştie pur şi simplu. li va 
provoca durere, da, dar în mare parte cu gura. Cu gura lui ca o melitd. 

- Bun, zice bărbatul cu care se va căsători în mai puţin de o 
lună. Povestea asta s-ar putea să aibă patru părţi. Prima parte se 
numeşte „Scooter pe plajă". 

A fost odată ca niciodată un băiat, un băieţel slăbănog şi speriat 
pe nume Scott, numai că atunci când pe tatăl lui îl apuca mălura şi 
nu-l ajuta cu nimic să se taie, îi spunea Scooter. Şi într-o zi - o zi rea, 
nebună - băieţelul s-a urcat într-un loc la înălţime şi de acolo s-a uitat 
la o întindere de lemn lăcuit, unde sângele fratelui său 

curge încet prin crăpătura dintre două scânduri. 

„Sari“, îi spune tatăl lui. Şi nu pentru prima oară. „Sari, 
nemernic mic, fiu de târâturi fricos ce eşti, sari chiar acum!” 

„Tată, mi-e teamă'Eprea sus!" 

„Nu-i, şi mă doare-n cur dacă ţi-e teamă sau nu, sari în fotarea 
mă-tii sau o să te fac să-ți pară rău şi o să-l fac pe tovarăşul tău să-i 
pară mai rău ca ţie, iar acum jos, paraşutişti!" 

Tata face pauză o clipă, uitându-se în jur, globii oculari 
mişcându-se aşa cum fac atunci când îl apucă mălura, aproape ticăind 
dintr-o parte în cealaltă, apoi se uită la băiatul de trei ani care stă 

tremurând pe banca lungă din holul principal al vechii şi 
dărăpănatei case de fermă cu milioanele de curenţi învârtejiţi care o 
străbat. Stă acolo cu spatele lipit de frunzele desenate pe peretele roz 
al acelei case din inima ținutului, acolo unde oamenii îşi văd de 
treburile lor. 

„Poți, spune Geronimo, dacă vrei, Scoot. Se zice că uneori te 
ajută. 

Dacă-l strigi cu adevărat puternic atunci când sari din avion." 

Aşa că Scott o face, e dispus să accepte orice ajutor, strigă 
GEROMINO! - ceea ce nu-i tocmai bine şi oricum nu-l ajută, pentru că 
tot nu poate sări de pe bancă pe podeaua de lemn lustruit atât de 
îndepărtată, acolo jos. 

“iaaa, pe toți fiii căcăcioşi de târâturi!" 

Tata îl trage în faţă pe Paul. Paul are şase ani acum, merge spre 
şapte, e înalt şi are părul de un blond-închis, lung în faţă şi la tâmple, 


trebuie să se tundă, trebuie să meargă la domnul Baumer la frizeria 
din Martensburg. Domnul Baumer cu capul de elan agăţat pe perete şi 
cu decalcul acela şters din vitrină în care se vede steagul American şi 
pe care scrie AM SLUJIT, dar va mai trece o vreme până să se apropie 
măcar de Martensburg şi Scott o ştie. Nu merg la oraş când tata e 
stăpânit de mălură şi tata nu va merge nici măcar la muncă o vreme, 
pentru că acum e-n concediu de la U.S. Gyppum. 

Paul are ochi albaştri şi Scott îl iubeşte mai mult ca pe oricine, 
mai mult decât se iubeşte pe el însuşi. In dimineaţa aceasta, braţele 
lui Paul sunt acoperite de sânge, sunt străbătute în toate direcţiile de 
tăieturi, iar acum tata scoate din nou briceagul, odiosul briceag care a 
băut atât de mult din sângele lor, şi-l ridică în lumina soarelui de 
dimineaţă. Tata a coborât la parter strigând după ei, strigând Bul! Bul! 
Treceți aici amândoi! Dacă bulul îl priveşte pe Paul îl taie pe Scott şi 
dacă bulul îl priveşte pe Scott îl taie pe Paul. Chiar şi cuprins de 
mălură, tata înţelege iubirea. 

“Ai de gând să sari, laşule, sau să-l mai tai o dată?" 

„Nu, tată!" ţipă Scott. „Te rog, nu-l mai tăia, sar!" 

atunci, fă-o!" Tata întinde buza de sus şi-şi arată dinţii. Ochii i 
se rotesc în orbite, se rotesc rotesc rotesc de parcă ar căuta oameni 

în colţuri, şi poate că asta face, probabil că asta face, pentru că 
uneori îl aud cum vorbeşte cu oameni care nu există. Uneori, Scott şi 
fratele lui îi numesc Oamenii Mălurii şi alteori Oamenii Bulului de 
Sânge. 

„Fă-o, Scooter! Fă-o, Scoot, bătrâne! Tipă Geronimo şi apoi 
paraşutează-te! Nu-i loc pentru laşi şi fricoşi în familia asta! Sari 
acum!" 

„GEROMINO!" ţipă el şi, deşi-i tremură picioarele, tot nu se 
poate convinge să sară. Picioare laşe, picioare laşe şi fricoase. Tata 
nu-i mai oferă o a doua şansă. Tata taie adânc braţul lui Paul şi 
sângele curge râu. O parte ajunge pe papucii lui Paul şi o parte ajunge 
pe tenişii lui şi cea mai mare parte ajunge pe podea. Paul face o 
grimasă, dar nu strigă. Ochii lui îl imploră pe Scott să-l facă să 
înceteze, însă gura îi rămâne închisă. Gura lui nu va implora. 

La U.S. Gypsum (pe care băieţii o numesc U.S. Gyppum, pentru 
că aşa-i zice tatăl lor) oamenii îi spun lui Andrew Landon Sparky 
uneori Domnul Sparks. Acum, faţa lui atârnă deasupra umărului lui 
Paul şi chica lui de păr albicios stă dreaptă-n sus de parcă ar fi intrat 
în el toată electricitatea cu care lucrează şi dinţii i se văd într-un 
rânjet de Halloween şi are ochii goi pentru că tata e dus, e pierdut, nu 
mai e nimic în locul lui, în pantofii lui, decât mălură, nu mai e om sau 
tată, ci doar un bul de sânge cu ochi. 

„Dacă mai rămâi acolo sus, data viitoare o să-i tai o ureche", 
spune arătarea pe vocea electrică a lui tata, arătarea care stă în 


pantofii lui. „Dacă mai stai acolo sus, data viitoare o să-i tai gâtu-n 
fotarea mă-sii, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Depinde de tine, 
Scooter Scooter bătrâne Scoot. Spui că-l iubeşti, da' nu-l iubeşti destul 
ca să mă faci să nu-l mai tai, nu? Când tot ce tre' să faci e să sari de 
pe o bancă fotată de un metru! Ce spui despre asta, Paul? Ce ai să-i 
spui acum frățiorului tău laş ca un iepure?" 

Dar Paul nu spune nimic, se uită doar la fratele lui, ochi albaştri- 
închis lipiţi de ochi căprui, şi iadul acesta va mai continua preţ de încă 
două mii cinci sute de zile; şapte ani interminabili. Fă ceea ce poți şi 
lasă restul deoparte, îi spun lui Scott ochii lui Paul, şi asta-i frânge 
inima, iar când sare în sfârşit de pe bancă (spre ceea ce o parte din el 
e ferm convinsă că este moartea sa) n-o face din cauza 

amenințărilor tatălui său, ci pentru că ochii fratelui i-au dat 
permisiunea să rămână acolo unde este, dacă simte că totuşi nu are 
curajul să sară. 

Să rămână pe bancă şi dacă Paul Landon este omorât. 

Aterizează şi cade pe genunchi în sângele de pe podele şi 
începe să plângă, şocat să descopere că este încă în viaţă, şi apoi îl 
cuprinde braţul tatălui, braţul puternic al tatălui îl ridică, într-un gest 
acum mai mult de iubire decât de furie. Buzele tatălui îi ating mai întâi 
gâtul şi apoi se apasă cu fermitate pe colţul gurii sale. 

„ Vezi, Scooter bătrâne Scooter bătrânul meu Scott? Ştiam c-o 
poți face." 

Apoi tata spune că s-a sfârşit, că bulul de sânge s-a sfârşit şi că 
Scott se poate îngriji de fratele lui. Tata îi spune că e curajos, un fiu 
mic de curvă curajos, tata spune că-l iubeşte şi-n clipa aceea de 
victorie pe Scott nici nu-l mai deranjează sângele de pe podea, îşi 
iubeşte tatăl deşi ştie, ştie, chiar şi la trei ani, că lucrurile nu se opresc 
acolo. 

Scott se opreşte, se uită în jur, soarbe din vin. Nu-şi face de 
lucru cu paharul, ci bea direct din sticlă. 

- N-a fost de fapt cine ştie ce săritură, zice şi ridică din umeri. 

Dar în ochii unui copil de trei ani părea o distanţă mare. 

- Scott, Dumnezeule! exclamă Lisey. Cât de des se comporta 
aşa? 

- Destul de des. Pe multe le-am şters din memorie. Dar atunci 
când am stat pe bancă... momentul acela e limpede ca lumina zilei. 

Şi, cum am spus, poate ţine locul tuturor celorlalte daţi. 

- Era... era beat? 

- Nu. Nu bea aproape niciodată. Eşti pregătită pentru Partea a 
doua a poveştii, Lisey? 

- Dacă seamănă cu Prima parte, nu-s sigură dacă sunt. 

- Nu-ţi face griji. Partea a doua se cheamă „Paul şi bulul cel 
bun". 


Nu, retrag asta; se cheamă „Paul şi bulul ce/ ma; bun", şi s-a 
petrecut doar la câteva zile după ce m-a făcut babacul să sar de pe 
bancă. A fost chemat la serviciu şi, îndată ce camioneta a dispărut din 
vedere, Paul mi-a spus să fiu cuminte cât timp el mergea la Mulie. 

Se opreşte, râde şi scutură din cap aşa cum fac oamenii când îşi 
dau seama că au făcut o greşeală. 

- Mueller. Aşa se chema, de fapt. Ti-am povestit despre ziua 
când m-am întors în Martensburg pentru că banca scosese la licitaţie 
casa, nu? Cu puţin înainte să ne întâlnim? 

- Nu, Scott. 

El pare nedumerit - preţ de o clipă, aproape înspăimântător 

Nu e momentul potrivit să-i spună că nu i-a povestit aproape 
nimic despre copilăria sa... 

Aproape nimic? Absolut nimic. Până în ziua aceasta, .sub 
copacul miam-miam. 

- Ei bine, zice el (cu puţină îndoială), am primit o scrisoare de la 
banca lui tata - Prima Bancă Rurală din Pennsylvania... ştii, de parcă 
ar exista şi o A Doua Bancă Rurală pe acolo, pe undeva... 

Şi au spus că în sfârşit, după atâţia ani, tribunalul a emis actul 
de succesiune şi că îmi revenea o parte din beneficiu. Aşa că mi-am 
zis ce fotarea mă-sii şi m-am dus. Pentru prima oară în şapte ani. 

La şaisprezece ani, terminasem Liceul  Orăşenesc din 
Martensburg. 

Am susţinut o grămadă de teste, am obţinut o dispensă papală. 

Sunt sigur că ţi-am spus asta. 

- Nu, Scott. 

El râde nesigur. 

- Ei bine, asta s-a întâmplat. Haideţi, Corbilor, ciuguliţi-i şi 
aruncaţi-i. 

Scoate un croncănit, mai râde puţin (tot nesigur), apoi ia o 
duşcă mare de vin. Aproape că s-a terminat. 

de uluit. 

- Nu? 

- Nu. 

- Casa părintească a fost evaluată la şaptezeci de miare, ceva 
de felul ăsta, din care mie îmi reveneau trei mii două sute, mare 
fotată scofală, nu? Dar oricum, am făcut o tură prin partea noastră de 
Martensburg înainte de licitaţie şi magazinul era încă acolo, la un 
kilometru şi jumătate de casa părintească, dar dacă mi-ai fi spus în 
copilărie că nu era decât un kilometru jumate, ţi-aş fi zis că eşti plină 
de raliat pân' la tic-toc. Era gol, cu scânduri bătute în ferestre, cu un 
anunţ DE VANZARE în faţă, dar atât de şters, că abia-l puteai citi. 

Anunţul de pe acoperiş era, la drept vorbind, într-o stare mai 
bună, iar acela spunea MAGAZINUL GENERAL MUELLER. Numai că noi 


îi spuneam întotdeauna Mulie, înţelegi, pentru că aşa-i spunea tata. 
Aşa cum la oţelărie îi spunea oţetărie... iar la Pittsburgh îi spunea 
Cacaburgh... şi... o, blestemăţie, Lisey, chiar plâng? 

- Da, Scott. 

Vocea sună îndepărtată până şi pentru urechile ei. 

El ia unul dintre şerveţelele de hârtie din punga cu merinde şi 
se şterge la ochi. Când lasă şerveţelul jos, zâmbeşte. 

- Paul mi-a spus să fiu cuminte cât timp e plecat la Mulie şi am 
făcut aşa cum mi-a zis. întotdeauna făceam. înţelegi? 

Ea aprobă cu o mişcare a capului. Eşti cuminte pentru cei pe 
care-i iubeşti. Vrei să fii cuminte pentru ei, fiindcă eşti conştient că 
timpul pe care-l petreci alături de ei se va dovedi a fi prea scurt, oricât 
de lung ar fi de fapt. 

- Oricum, când s-a întors am văzut că avea două sticle de Royal 
Crown şi am ştiut pe dată că va face un bul bun, iar asta m-a bucurat. 
Mi-a spus să merg în dormitor şi să mă uit o vreme la cărţile mele, ca 
să apuce să-l pregătească. l-a luat mult timp şi am ştiut că va fi un bul 
bun /ung, şi m-a bucurat şi asta. Intr-un târziu, a strigat după mine să- 
mi spună să vin în bucătărie şi să mă uit la masă. 

- El îţi spunea vreodată Scooter? întreabă Lisey. 

- El nu, niciodată. Pe cân' am ajuns în bucătărie, el dispăruse. 

S-ascundea. Da' ştiam că stă cu ochii pă mine d-undeva. Pe 
masă era o bucată dă hârtie pe care scria BUL! Şi apoi mai scria... 

- Stai o secundă, zice Lisey. 

Scott se uită la ea cu sprâncenele ridicate. 

- Tu aveai trei ani... el avea şase... sau mergea pe şapte... 

- Aşa.-i... 

- Dar e/ ştia să scrie mici ghicitori şi tu ştiai să le citeşti. Nu 
doar să le citeşti, ci să le şi descifrezi. 

- Da? 

întrebând cu sprâncenele ridicate care era marea scofală. 

- Scott... nebunul ăla de taică-tău ştia că abuzează de doi copii- 
minune? 

Scott o surprinde lăsându-şi capul pe spate şi râzând. 

- Asta ar fi fost ultima lui grijă! Ascultă bine, Lisey. Pentru că 
aia-i cea mai bună zi pe care mi-o amintesc din copilărie, poate pentru 
c-a fost o zi atât de /ungă. Probabil c-o dăduse în bară careva de la 
fabrica Gypsum şi babacul a trebuit să facă multe ore suplimentare, 
ştiu eu? Ideea e c-am avut casa numai pentru noi de la opt dimineaţa 
şi până la apus... 

- Fără dădacă? 

El nu răspunde, se uită doar la ea de parcă Lisey ar avea un 
şurub desfăcut. 

- Nu trecea nicio vecină să vadă ce faceţi? 


- Cea mai apropiată familie era la şase kilometri de noi. Mai 
aproape era Mulie. Aşa-i plăcea lui tata şi, crede-mă, aşa le plăcea şi 
oamenilor din oraş. 

- Bine. Spune-mi Partea a doua. „Scott şi bulul cel bun." 

- J'aul şi bulul cel bun. Marele bul. Exce/entu/ bul." 

La această amintire, i se destinde faţa. Asta echilibrează 
balanţa cu oribilul episod al băncii. 

- Paul avea un caiet cu linii albastre, un caiet Dennison, iar 
când făcea popasuri ale bulului, rupea câte o foaie şi o împăturea ca 
s-o poată rupe în fâşii. In felul ăsta îi ajungea caietul mai mult, înţelegi 
tu? 

- Da. 

- Numai că-n ziua aia trebuie să fi rupt două foi sau poate chiar 
trei - Lisey, a fost un bul atât de lung! 

In plăcerea provocată de amintire, Lisey întrevede copilul care 
era. 

- Pe fâşia de pe masă scria BUL! - pe prima şi pe ultima asta 
scria întotdeauna - şi apoi, chiar dedesubt... 

Chiar sub BUL!, cu majusculele mari şi îngrijite ale lui Paul, 

stă scris: _ 

1 GĂSEŞTE-MĂ APROAPE ÎN CEVA DULCE! 16 

Dar, înainte să se gândească la ghicitoare, Scott se uită la cifră, 
savurând acel 16. Şaisprezece popasuri! Simte cum îl umple o 
surescitare plăcută, gâdilitoare. Partea cea mai bună e că ştie că Paul 
nu-l ia niciodată peste picior. Dacă promite şaisprezece popasuri, vor 
fi cu siguranţă cincisprezece ghicitori. Şi dacă Scott nu descifrează 
vreuna, Paul îl va ajuta. Paul va striga din ascunzătoarea sa pe o voce 
groasă, înfricoşătoare (e o vocetati, chiar dacă Scott nu-şi va da 
seama de asta decât peste câţiva ani buni, când va scrie o poveste 
înfricoşătoare pe nume Diavolii goi), oferindu-i indicii până ce el o va 
descifra. Din ce în ce mai des, însă, Scott nu are nevoie de indicii. 
Devine tot mai priceput la arta descifrării, aşa cum Paul devine tot 
mai priceput la arta conceperii. 

Gdseşte-mă aproape în ceva dulce. 

Scott se uită în jur şi aproape imediat îşi fixează privirea pe 
bolul mare şi alb care stă pe masă într-o trâmbă prăfuită de lumină a 
dimineţii. Trebuie să se urce pe un scaun ca să ajungă la el şi 
chicoteşte când Paul strigă pe înfricoşătoarea lui vocetati: Nu-/ vărsa, 
fiu de târâturd! 

Scott ia capacul şi deasupra zahărului este o altă fâşie de hârtie 
cu un alt mesaj scris cu majusculele îngrijite ale fratelui său: 

2 SUNT ACOLO UNDE SE JUCA CLYDE CU MOSOARELE LA 
SOARE 


Până să dispară în primăvara aceea, Clyde fusese pisoiul lor şi 
amândoi băieţii îl iubiseră, dar Tati nu-l iubea pentru că Clyde făcea 
miau întruna ca să fie lăsat înăuntru sau afară şi, chiar dacă niciunul 
dintre ei n-o spune cu voce tare (şi niciunul n-ar îndrăzni vreodată să-l 
întrebe pe tati), au o bănuială că ceva mult mai mare şi mult mai rău 
ca o vulpe sau un pescar i-a făcut felul lui Clyde. In orice caz, Scott 
ştie foarte bine unde se juca Clyde la soare şi se grăbeşte acum 
încolo, bocănind din picioare de-a lungul holului principal spre veranda 
din spate fără să arunce măcar o privire (ei bine, poate doar una) la 
petele de sânge de pe jos sau la banca aceea teribilă. Pe veranda din 
spate se află o canapea mare şi desfundată care emană mirosuri 
ciudate atunci când te aşezi pe ea. /Airoase a băşini prăjite", a spus 
Paul într-o zi, şi Scott a râs până ce şi-a udat pantalonii. (Dacă ar fi 
fost tati acolo, să-şi ude pantalonii ar fi fost o MARE PROBLEMA, dar 
tati era la muncă.) Scott se duce acum la canapeaua aceasta, acolo 
unde îi plăcea lui Clyde să stea pe spate şi să se joace cu mosoarele 
pe care le clătinau Paul şi Scott deasupra lui, întinzându-se după ele 
cu labele din faţă şi dând naştere pe perete unei uriaşe umbre a unei 
pisici care boxa. Acum Scott se lasă în genunchi şi se uită sub pernele 
noduroase una după alta până, când găseşte a treia fâşie de hârtie, al 
treilea popas al bulului, iar aceasta îl trimite... 

Nu contează unde îl trimite. Ceea ce contează este acea lungă 
zi suspendată. Sunt doi băieţi care-şi petrec dimineaţa alergând în şi 
în jurul unei case părăginite în inima sălbăticiei, în vreme ce soarele 
urcă încet pe cer către amiaza fără umbre şi fără profunzime. 

Aceasta e o poveste simplă despre strigăte şi râsete şi praf de 
curte şi şosete care alunecă pe picior până ce rămân adunate în jurul 
gleznelor murdare; aceasta e o poveste despre băieţi care sunt prea 
ocupați ca să mai facă pişu' înăuntru, aşa că udă mărăcinii din partea 
de miazăzi a casei. E despre un băieţel care n-a scăpat de mult de 
scutece şi care acum strânge bucăţi de hârtie de la baza unei scări ce 
urcă în podul grajdului, de sub scările verandei, din spatele carcasei 
maşinii de spălat Maytag din curtea din spate şi de sub o piatră de 

lângă vechea fântână secată. („Să nu cazi înăuntru, mucos 
mic!” 

spune înfricoşătoarea vocetati, venind acum dintre buruienile 
înalte de la marginea câmpului cu fasole, care-n anul acesta a fost 
lăsat la înţelenit.) Şi-n cele din urmă, Scott ajunge până aici: 

15 SUNT SUB TOATE VISELE TALE 

Sub toate visele mele, îşi spune el. Sub toate visele mele... 
unde-i asta? 

“ii nevoie de ajutor, mucos mic?" intonează vocea 
înfricoşătoare. „Pentru că mi se face foame." 


Şi lui Scott i se face. E după-amiază acum, a fugit după 
popasuri ore întregi, dar mai cere un minut. înfricoşătoarea vocetati îi 
dă de veste că mai poate avea treizeci de secunde. 

Scott se gândeşte cu furie. Sub toate visele mele... sub toate 
visele mele... 

Din fericire, e încă nevizitat de gânduri privitoare la 
subconştient sau iad, dar a început deja să gândească în metafore şi 
răspunsul îi vine într-o străfulgerare divină, fericită. Aleargă pe scări în 
sus cât de repede îl ţin picioarele, cu părul fluturându-i în spate de pe 
fruntea bronzată şi murdară. Se duce la patul său din camera pe care 
o împarte cu Paul, se uită sub pernă şi, sigur că da, acolo e sticla de 
Royal Crown Cola - una înaltă! - împreună cu o ultimă fâşie de hârtie. 
Mesajul de pe ea e acelaşi dintotdeauna: 

16 BUL! SFARŞIT! 

Ridică sticla aşa cum mult mai târziu va ridica o anumită cazma 
de argint (ca un erou, aşa se simte acum), apoi se răsuceşte pe 
călcâie. Paul intră pe uşă cu pas şăgalnic, ţinând în mână sticla sa de 
RC şi desfăcătorul din Sertarul cu de Toate din bucătărie. 

„Nu-i rău, Scott-O. Ţi-a luat un pic, dar ai priceput-o." 

Paul desface mai întâi sticla sa, apoi pe a lui Scott. Ciocnesc 
gâturile lungi ale sticlelor. Paul zice că asta înseamnă „a ţine un toast" 
şi că, atunci când o faci, trebuie să-ţi pui o dorinţă. 

„Ce-ti doreşti tu, Scott?" 

„Îmi doresc să treacă în vara asta pe aici Librăria Ambulantă. Tu 
ce-ţi doreşti, Paul?" 

Fratele lui îl priveşte cu calm. Peste puţin timp, va cobori la 
parter şi va pregăti pentru amândoi sandviciuri cu unt de arahide şi 
jeleu, luând taburetele de pe veranda din spate, acolo unde cândva 
dormea şi se juca pisica lor prea zgomotoasă, pentru a ajunge la 
borcanul neînceput de Shedd's de pe raftul de sus al cămării. Şi 
spune. 


11 

Dar aici Scott cade în tăcere. Se uită la sticla de vin, dar sticla 
de vin e goală. El şi Lisey şi-au dat jos canadienele şi le-au pus 
deoparte. S-a făcut mai mult decât cald sub copacul miam-miam; 
aerul e încins, de fapt mai are puţin să fie zăpuşitor, şi Lisey gândeşte: 

Curând va trebui să plecăm. Dacă n-o facem, zăpada de pe 
crengi o să se topească destul cât să se prăbuşească peste noi. 


12 

Stând în bucătărie cu meniul de la Antlers în mâini, Lisey gândi: 
Curând va trebui să părăsesc şi amintirile astea. Dacă n-o fac, ceva 
mult mai greu ca zăpada se va prăbuşi peste mine. 


Dar oare nu asta voise Scott? Nu asta plănuise? Şi vânătoarea 
asta de bul nu era oare şansa ei de a strânge chingile? 

O, dar mi-e teamă. Pentru că acum sunt atât de aproape. 

Aproape de ce? Aproape de ce? 

- Taci, şopteşte ea şi tremură cuprinsă parcă de un vânt rece. 

Unul coborât taman de pe Yellowknife, poate. Dar apoi, pentru 
că avea două minţi şi două suflete: Doar încă puţin. 

E periculos. Periculos, micuță Lisey. 

Ştia că este, putea vedea deja frânturi de adevăr strălucind prin 
găurile din cortina ei purpurie. Strălucind ca nişte ochi. Putea auzi voci 
care şopteau că există motive pentru care nu te uiţi în oglindă decât 
dacă n-ai încotro (mai ales după lăsarea întunericului şi niciodată la 
asfinţit), motive pentru care să ocoleşti fructele proaspete după apus 
şi să nu mănânci nimic între miezul nopţii şi şase dimineaţa. 

Motive pentru a nu dezgropa morţii. 

Dar nu voia să părăsească pomul miam-miam. Nu încă. 

Nu voia să-l părăsească pe el. 

El îşi dorise să vină Librăria Ambulantă, ceea ce era, chiar şi la 
vârsta de trei ani, o dorinţă specifică pentru Scott. Dar Paul? Paul îşi 
dorise 


13 

- Care, Scott? îl întreabă ea. Care a fost dorinţa lui Paul? 

- A spus: „Îmi doresc să moară tati la serviciu. Să fie lectecutat 
şi să moară." 

Ea îl priveşte mută de groază şi milă. 

Brusc, Scott începe să pună lucrurile înapoi în rucsac. 

- Hai să plecăm de aici până nu ne prăjim, spune. Credeam că- 
ţi pot spune mult mai multe, Lisey, dar nu pot. Şi să nu zici că nu 
semăn cu babacul, pentru că nu asta-i ideea, bine? Ideea e că toti din 
familia mea s-au ales cu puţin din asta. 

- Şi Paul? 

- Nu ştiu dacă mai pot discuta acum despre Paul. 

- Bine, spune ea. Să ne întoarcem. O să tragem un pui de somn, 
apoi o să facem un om de zăpadă sau aşa ceva. 

Privirea de intensă recunoştinţă pe care i-o aruncă o face să se 
simtă ruşinată, pentru că, sincer, era pregătită ca el să se oprească a 
auzit tot ce poate îndura, cel puţin pentru moment. într-un 

singur cuvânt, e înfricoşată. Dar nu poate abandona cu totul 
ideea, pentru că are o bănuială despre cum trebuie să fie restul 
poveştii. 

Aproape că are impresia că ar putea-o termina ea în locul lui. 
Dar mai întâi are o întrebare. 

- Scott, când s-a dus fratele tău după sucuri în dimineaţa aia... 


după premiile pentru bulul cel bun... 

El clatină din cap, zâmbind. 

- Bulul cel mare. 

- Inî. Când s-a dus la magazinaşul ăla... la Mulie... nu i s-a părut 
nimănui ciudat să vadă că intră un puşti de şase ani plin de tăieturi? 
Chiar dacă tăieturile erau acoperite cu plasturi? 

El se opreşte din închisul cataramelor de la rucsac şi se uită la 
ea foarte serios. încă mai zâmbeşte, dar roşeaţa din obraji s-a stins 
aproape complet; pielea sa pare palidă aproape ca varul. 

- Landonii se vindecă repede, spune el. Nu ţi-am mai spus asta? 

- Ba da, recunoaşte ea. Mi-ai spus. 

Şi apoi, înfricoşată sau nu, insistă încă puţin pe subiect: 

- încă şapte ani, zice. 

- Şapte, da. 

Se uită la ea, cu rucsacul între genunchii îmbrăcaţi în jeanşi. 
Ochii lui o întreabă cât de mult vrea să afle. Cât de mult îndrăzneşte 
să afle. 

- Şi Paul avea treisprezece ani când a murit? 

- Treisprezece. Da. 

Vocea îi e destul de calmă, dar acum i-a dispărut toată roşeaţa 
din obraji. Ea însă vede cum i se scurge transpiraţia şi-i lipeşte părul 
de piele. 

- Aproape paisprezece. 

- lar tatăl vostru... L-a omorât el cu cuțitul? 

- Nu, zice Scott cu aceeaşi voce calmă. Cu puşca. Arma lui de 
calibru 30-06. In pivniţă. Dar, Lisey, nu-i ceea ce gândeşti tu. 

Nu într-un acces de furie, asta crede ea că încearcă să-i spună. 

Nu într-un acces de furie, ci cu sânge rece. Asta crede ea acolo, 
sub copacul miam-miam, când încă mai vede Partea a treia a poveştii 
logodnicului său drept „Uciderea bunului frate mai mare". 

Taci, Lisey, taci, micuță Lisey, îşi spuse ea în bucătărie - 
speriată tare acum, şi nu doar pentru că greşise atât de mult în ceea 
ce crezuse despre moartea lui Paul Landon. Era speriată pentru că-şi 
dădea seama - prea târziu, prea târziu - că ceea ce s-a făcut nu mai 
poate fi desfăcut şi că ceea ce ţi-ai adus aminte trebuie purtat cumva 
cu tine până la capătul zilelor. 

Chiar dacă amintirile sunt înnebunitoare. 

- Nu sunt obligată să-mi amintesc, zise ea, îndoind meniul dintr- 
o parte în alta în mâini. Nu sunt obligată, nu sunt obligată, nu sunt 
obligată să dezgrop morţii, raheturi nebuneşti de felul acesta nu se 
întâmplă, nu 


15 
- Nu e ceea ce crezi tu. 


Dar ea va gândi ce va dori; chiar dacă-l iubeşte pe Scott 
Landon, nu e legată de roata îngrozitorului lui trecut, şi va gândi ce va 
dori. 

Va şti ce va şti. 

- Şi tu aveai zece ani când s-a întâmplat? Când tatăl tău?... 

- Da. 

Doar zece ani când tatăl l-a omorât pe iubitul său frate mai 
mare. Când tatăl l-a ucis pe iubitul său frate mai mare. lar Partea a 
patra a poveştii ăsteia are propria ei inevitabilitate obscură, nu-i aşa? 
In mintea ei, nu încape loc de îndoială. Ştie ceea ce ştie. 

Faptul că avea doar zece ani nu schimbă nimic. In definitiv, era 
un copil-minune în alte feluri. 

- Şi l-ai omorât, Scott? L-ai omorât pe tatăl tău? Ai făcut-o, nu? 

Scott stă cu fruntea în jos. Părul îi atârnă, ascunzându-i faţa. 

Apoi, de sub cortina aceea întunecată se aude un singur suspin 

uscat. E urmat de tăcere, însă ea-i vede pieptul cum tresaltă, 
încercând să înlăture nodul din gât. Apoi: 

- L-am lovit cu târnăcopul în cap în timp ce dormea, după care 
l-am aruncat în vechea fântână secată. Se întâmpla în martie, în 
timpul furtunii ăleia urâte de zăpadă. L-am tras afară de picioare. Am 
încercat să-l duc unde era îngropat Paul, da' n-am putut. Am înce'cat, 
am înce'cat şi am tot înce'cat, da', Lisey, nu voia s' vină. Era ca prima 
lopată de pământ. Aşa că l-am aruncat în fântână. Din câte ştiu, tot 
acolo e şi acum, deşi când au scos ferma la licitaţie mi-a fost... mi-a... 
Lisey... mi-a... mi-a... 

fost teamă... 

întinde orbeşte mâinile după ea şi, dacă ea n-ar fi fost acolo, 
Scott ar fi căzut drept în nas, însă ea este acolo şi amândoi sunt 
Amândoi sunt Cumva, amândoi sunt 


16 

- Nul mărâi Lisey. 

Aruncă meniul - acum atât de tare îndoit că aproape forma un 
tub - înapoi în cutia de cedru şi trânti capacul. Dar era prea târziu. 

Mersese prea departe. Era prea târziu fiindcă 


17 

Cumva, amândoi sunt afară în ninsoarea înteţită. 

L-a luat în braţe sub copacul miam-miam, iar apoi (bum! bul!) 

sunt afară în ninsoare. 

18 

Cu ochii închişi, Lisey stătea în bucătărie cu cutia de cedru pe 
masă, în faţa ei. Lumina soarelui care se revărsa prin fereastra estică 
îi pătrundea prin pleoape şi forma o supă de sfeclă de un roşu 


întunecat care se mişca pe ritmul inimii sale - un ritm care acum era 
mult prea rapid. 

Gândi: Bun, asta a scăpat afară. Dar cred capot trăi cu una 
singură. 

Una singură nu mă va ucide. 

Am înce'cat şi am înce'cat. 

Deschise ochii şi se uită la cutia de cedru de pe masă. Cutia pe 
care o căutase cu atâta râvnă. Şi se gândi la ceva ce-i spusese tatăl 
lui Scott fiului său. Landonii - şi Landreau-ii înaintea lor - se împărțeau 
în două tipuri: momâile şi malurile. 

Mălura era - printre alte lucruri - un soi de manie ucigaşă. 

Dar momâile? Scott îi explicase cum stătea treaba chiar în 
seara aceea. Momâile erau catatonicii clasici, cum era sora ei, închisă 
la Greenlawn. 

- Dacă toate astea ţin de salvarea Amandei, Scott, şopti Lisey, o 
poţi lăsa baltă. E sora mea şi o iubesc, dar nu chiar atât de mult. 

M-aş întoarce în acel... în acel jad... pentru tine, Scott, nu însă 
pentru ea sau pentru oricine altcineva. 

In camera de zi, telefonul începu să sune. Lisey tresări în scaun 
de parcă ar fi fost înjunghiată şi strigă. 


IX. LISEY ŞI PRINŢUL NEGRU AL INCUNCILOR 

(Datoria iubirii) 

1 

Dacă Lisey nu păru în apele ei, Daria nu-şi dădu seama. Era 
prea vinovată. Dar şi prea fericită şi uşurată. Canty se întorcea din 
Boston ca să „ajute cu Mandy". De parcă ar fi putut. De parcă ar putea 
cineva, inclusiv Hugh Albemess şi tot personalul de la Greenlawn, 
gândi Lisey, ascultând-o pe Daria cum îşi vede mai departe de 
flecăreală. 

Poti ajuta tu, murmură Scott - Scott, care îşi spune întotdeauna 
cuvântul. Părea că nici măcar moartea nu-l putea opri. 

Poti tu, iubimeu. 

- „în întregime ideea ei. 

- Ihî, făcu Lisey. 

l-ar fi putut atrage atenţia că sora lor s-ar bucura încă de 
excursia alături de soţul ei, neştiind absolut nimic de problema 
Amandei, dacă Daria n-ar fi simţit nevoia s-o sune (dacă nu şi-ar fi. 
vârât 

coada, după cum se spune), însă ultimul lucru pe care şi-l dorea 
Lisey în momentul acela era o ceartă. Ce-şi dorea ea e să pună cutia 
aia afurisită de cedru înapoi sub patul mein gott şi să vadă dacă 
reuşeşte să uite c-a găsit-o vreodată. In timp ce discuta cu Daria, îi 
veni în minte o altă maximă a lui Scott: cu cât trebuia să depui mai 


mult efort ca să desfaci un pachet, cu atât mai puţin ajungeai să-ţi 
pese de ce era înăuntrul lui. Era convinsă că puteai adapta asta şi la 
obiectele pierdute - cutiile de cedru, de pildă. 

- Zborul ei ajunge la aeroportul din Portland cu puţin după 
prânz, spunea Daria cu răsuflarea tăiată. A zis c-o să închirieze o 
maşină şi eu am zis nu, asta-i o prostie, am zis c-o să merg eu după 
ea. 

Aici făcu o pauză, adunându-se pentru ultima tiradă. 

- Ai putea să vii şi tu, Lisey. Dacă vrei. Am putea lua prânzul la 
Snow Squall - doar noi fetele, ca-n vremurile bune. Apoi am putea 
merge să-i facem o vizită Amandei. 

Ei, despre ce zile bune vorbeşti acum? gândi Lisey. Cele de 
când mă trăgeai de păr sau cele când Candy mă fugărea şi-mi spunea 
Domnişoara Lisa Fără Ţâţe? Ceea ce spuse fu: 

- Du-te tu şi am să vin şi eu dacă pot, Darl. Am de rezolvat nişte 
lucruri aici... 

- Mai ai de gătit? 

Acum, că mărturisise c-o făcuse pe Cantata să se simtă 
vinovată, convingând-o astfel să se întoarcă acasă, Daria părea de-a 
dreptul veselă. 

- Nu, e vorba de vechile hârtii ale lui Scott pe care trebuie să le 
donez Universităţii. 

Şi, într-un fel, era adevărat. Pentru că, oricum s-ar fi rezolvat 
problema cu Dooley/McCoole, voia să golească studioul lui Scott. 

Gata cu trândăvia. Fie ca hârtiile să ajungă la Pitt, acela era 
fără-ndoială locul lor, dar cu menţiunea ca amicul ei profesor să nu 
aibă nimic de-a face cu ele. Fotatbody să-şi pună ştreangul de gât. 

- O! făcu Daria, părând moderat impresionată. Păi, în cazul 
ăsta... 

- O să vin dacă pot, repetă Lisey. Dacă nu, ne vedem toate 
după-amiază, la Greenlawn. 


2 

Uşa biroului ei era deschisă. De la baza ei se întindea pe 
podeaua grajdului un dreptunghi de lumină artificială, puternică. 

Ceea ce nu-şi amintea ea era dacă lăsase uşa deschisă sau 
închisă. 

Credea că lumina era stinsă, credea că nici n-o aprinsese. Pe de 
altă 


Note: 
1 Cutie viu colorată agăţată de obicei într-un copac sau 
de tavan la sărbători, plină cu dulciuri şi jucării, pe care 


încearcă s-o spargă folosind bețe copiii legaţi la ochi - tradiţie 
a popoarelor latine (n. tr.). 

Daria declară că era bine şi aşa. li dictă datele despre zborul lui 
Canty şi Lisey le notă cuminte. La naiba, bănuia chiar că va merge la 
Portland. In cel mai rău caz, aşa mai scăpa din casă - scăpa de 
telefon, de cutia de cedru şi de cele mai multe amintiri care păreau 
acum să-i atârne deasupra capului precum conţinutul unei teribile 
pinata! ce stă să se crape. 

Apoi, înainte s-o poată opri, mai căzu una. îşi spuse: N-ai ieșit 
pur şi simplu de sub salcie în zăpadă, Lisey. A fost puţin mai mult de 
atât. El te-a dus... 

- NU! strigă ea şi lovi cu palma în masă. 

Sunetul propriului său strigăt era înfricoşător, dar îşi făcu 
efectul, întrerupse precis şi complet acel periculos şir al gândurilor. 

Putea însă să se reînnoade - asta era problema. 

îşi întoarse privirea la cutia de cedru de pe masă. Era privirea 
pe care o femeie i-ar oferi-o unui căţel mult-iubit care a muşcat-o din 
senin. înapoi sub pat cu tine, gândi ea. înapoi sub patul mein gott, şi 
apoi ce? 

- Bul-sfârşit, uite ce, zise. 

Apoi ieşi din casă şi traversă spre grajd curtea de la intrare, 
ţinând cutia de cedru înaintea sa de parcă ar fi conţinut fie ceva 
casabil, fie un explozibil instabil. 

parte, într-un timp fusese absolut convinsă că mult râvnita cutie 
de cedru a mamei-bune se afla în pod, nu-i aşa? Era oare posibil ca 
unul dintre poliţişti să fi intrat acolo să arunce o privire şi să fi lăsat 
lumina aprinsă? Lisey bănuia că era. Bănuia că orice era posibil. 

Strângând cutia de cedru la pântece într-un gest aproape 
protector, se duse la uşa deschisă a biroului şi se uită înăuntru. Era 
gol... părea să fie gol... dar... 

Fără cea mai slabă reţinere, îşi lipi ochiul de crăpătura dintre 
canat şi uşă. „Zack McCool" nu era dincolo de ea. Nu era nimeni. 

Dar când se uită din nou în birou, văzu că ferestruica robotului 
telefonic era iarăşi luminată de un 1 roşu. Intră, puse cutia la 
subsuoară şi apăsă butonul PLAY. Urmă o clipă de linişte, apoi vorbi 
vocea calmă a lui Jim Dooley. 

- Domniţă, credeam c-am căzut de acord pentru ieri seară la 
ora opt, spuse el. Acu' văd poliţişti pe lângă casă. Mi se pare că nu 
pricepi cât de importantă-i treaba asta, deşi aş zice c-o pisică moartă 
într-o cutie poştală ar fi dăstul dă greu dă-nţeles greşit. 

O pauză. Lisey cobori privirea la robotul telefonic, fascinată. // 
aud cum respiră, gândi. 

- O să ne mai vedem noi, domniţă, zise el. 

- Du-te-n fotarea mă-tii, şopti ea. 


- Ei, domniţă, asta nu-i frumos - nu-i deloc, zise Jim Dooley şi, 
preţ de o clipă Lisey crezu că robotul telefonic îi, ei bine, îi 
răspunsese. Apoi îşi dădu seama că această a doua versiune a vocii 
lui Dooley era una în culori vii, cum s-ar zice, şi că se auzise din 
spatele ei. Simţindu-se din nou ca o locatară într-unui dintre propriile 
sale vise, Lisey Landon se întoarse cu faţa spre el. 


3 

Fu deconcertată de aspectul lui banal. Chiar şi stând în cadrul 
uşii micuţului ei birou cu un pistol într-o mână (în cealaltă ţinea 

ceva ce semăna cu o pungă pentru mâncare), nu era sigură că 
l-ar fi putut identifica la o înfăţişare în secţia de poliţie, presupunând 
că şi ceilalţi bărbaţi alături de care ar fi apărut ar fi fost subţiri, 
îmbrăcaţi în haine de lucru kaki şi că purtau şepci de baseball Portland 
Sea Dogs. Faţa lui era îngustă şi neridată, ochii de un albastru luminos 
- faţa a un milion de yankei, cu alte cuvinte, fără a mai pomeni de cele 
şase sau şapte milioane de ţărani din Sudul mijlociu. 

Putea fi înalt de un metru optzeci. Ciuful de păr care-i scăpase 
de sub bentiţa rotundă a şepcii era de un castaniu-deschis, cu nimic 
ieşit din comun. 

Lisey se uită în ochiul negru al pistolului din mâna lui şi simţi 
cum i se înmoaie picioarele. Nu era un pistolaş ieftin de calibru 22, 
cumpărat de la un „munte de pietate", ci un pistol automat (credea că 
era automat) în toată regula şi-n mărime naturală, care ar fi făcut o 
gaură uriaşă. Se aşeză pe marginea mesei de lucru. Dacă n-ar fi fost 
acolo masa, era cât se poate de sigură că ar fi căzut la podea. 

Pentru o clipă, fu aproape convinsă că-şi va uda pantalonii, dar 
reuşi să-şi ţină sfincterele. Pentru moment, cel puţin. 

- la ce doreşti, şopti ea printre buzele care i se păreau amorţite 
cu novocaină. la-le pe toate. 

- Vino sus, domniţă, zise el. Discutăm despre asta sus. 

Ideea de a se afla în biroul lui Scott cu omul acela o umplu de 
oroare şi repulsie. 

- Nu. la-i doar hârtiile şi du-te. Lasă-mă în pace. 

Bărbatul se uită la ea răbdător. La o primă privire, părea să aibă 
treizeci şi cinci de ani. Apoi îi vedeai micile evantaie de riduri de la 
colţurile ochilor şi de la gură şi-ţi dădeai seama că avea cu cinci mai 
mult, cel puţin cinci. 

- Sus, domniţă, numa' dacă nu vrei să-ncepem treaba c-un 
glonţ în picior. Ar fi cam dureros să discutăm aşa despre afaceri. îs o 
grămadă de oase şi tendoane într-un picior. 

- N-o să... nu îndrăzneşti tu... zgomotul... 

Vocea îi suna tot mai pierită cu fiecare cuvânt. Era ca şi când 
vocea ei s-ar fi aflat într-un tren, iar trenul tocmai pleca din gară; 


vocea se apleca afară pe geam ca să-i ureze din tot sufletul 
rămas-bun. Pa-pa, micuță Lisey, vocea trebuie să te părăsească acum, 
în curând o să rămâi mută. 

- O, zgomotu' n-o să mă deranjeze deloc, zise Dooley, părând 
amuzat. Vecinii tăi de vizavi s-au dus - au plecat la serviciu, mi- 
nchipui - iar poliţau' care te-ajută are treabă-n altă parte. 

Zâmbetul îi pieri, însă reuşi să pară amuzat. 

- Te-ai făcut pământie la faţă. Am impresia c-ai primit o lovitură 
cam grea. Am impresia c-o să cazi leşinată, domniţă. Poate c-aşa m-ai 
scuti de multe probleme. 

- încetează... nu-mi mai spune... 

Domniţă, aşa ar fi vrut să încheie, însă avea impresia c-o 
învăluie o serie de aripi, aripi de un cenușiu din ce în ce mai închis. 
înainte să devină prea întunecate şi prea groase ca să mai poată 
vedea, fu vag conştientă că Dooley îndesă pistolul la betelia 
pantalonilor (trage-ți un glont în coaie, îşi spuse ea ca prin vis, fă lumii 
o favoare) şi sări înainte, s-o prindă. Nu ştiu dacă-i reuşi manevra. 
înainte să se clarifice lucrurile, Lisey deja leşinase. 


4 
Deveni conştientă de ceva ud care-i mângâia faţa şi, la început, 
crezu că o lingea un câine - Louise, poate. Numai că Lou fusese collie- 
ul lor pe când locuiau în Lisbon Falls, iar asta se întâmpla cu mult timp 
în urmă. Ea şi Scott nu avuseseră niciodată câine, poate pentru că nu 
avuseseră nici copii, iar cele două lucruri pur şi simplu păreau să 
meargă laolaltă ca untul de arahide şi jeleul sau ca piersicile şi fr... 

Vino sus, domniță... numa' dacă nu vrei să-ncepem treaba c-un 
glont în picior. 

Asta o făcu să revină numaidecât la realitate. Deschise ochii şi-l 
văzu pe Dooley stând pe vine în faţa ei cu o cârpă umedă într-o mână 
şi privind-o: ochii aceia de un albastru luminos! încercă să se 

ferească de ei. Se auzi un zăngănit metalic, apoi o bufnitură 
surdă de durere în umăr când o apucă ceva strâns şi o opri. 

- Aul 

- Nu te smuci şi n-o să te doară, zise Dooley, de parcă ăsta ar fi 
fost cel mai logic lucru din lume. Lisey bănuia că pentru un 
descreierat ca el aşa şi era. 

In sistemul de amplificare al lui Scott se auzea muzică pentru 
prima oară de Dumnezeu ştie cât timp, poate din aprilie sau mai 
2004, ultima dată când el fusese acolo şi scrisese. „Waymore's Blues". 
Nu Babacu' Hank, ci o versiune preluată de cineva - The Crickets, 
poate. Volumul nu era dat la maxim, nu la cote asurzitoare cum îi 
plăcea lui Scott, dar era destul de tare. Avea o bănuială foarte 
întemeiată 


(o sd-ți provoc durere) 

despre motivul pentru care domnul Jim „Zack McCool" pornise 
sistemul de amplificare. Nu voia 

(în locurile unde nu i-ai lăsat pe băieți să pună mâna) 

să se gândească la asta - îşi dorea de fapt doar să fie din nou 
inconştientă - dar părea incapabilă s-o facă. „Mintea e o maimuţă", 
obişnuia să spună Scott, şi Lisey îşi amintea sursa acelei vorbe şi 
acum, când stătea pe podea în alcovul barului cu o încheietură a 
mâinii aparent încătuşată de o ţeava de apă de sub chiuvetă: Dog 
Soldiers de Robert Stone. 

Du-te în fața clasei, micuță Lisey! Asta, desigur, dacă acum mai 
poți merge undeva. 

- N-aşa că-i ăl mai fain cântec? zise Dooley, aşezându-se în 
pragul uşii de la alcov. îşi încrucişa picioarele turceşte. Punga maro 
pentru mâncare stătea în gaura romboidală formată de genunchi. 
Pistolul era pe podea lângă mâna sa dreaptă. Se uita la ea cu 
sinceritate. 

- Şi-i mult adevăr în el. Ţi-ai făcut singură un serviciu, să ştii, c- 
ai leşinat aşa - asta ţi-o zic eu. 

Acum îi auzea accentul sudist în voce, nu pretenţios, ca la 
claponul fript din Nashville, ci ca un simplu fapt al vieţii: Serhviciu... 

asta t-o zac io. 

Bărbatul scoase din pungă un borcan mare de maioneză cu 
eticheta Hellmann's încă pe el. înăuntru, plutind într-un lichid 
transparent, se afla o bucată de cârpă albă făcută ghem. 

- Cloroform, zise el, părând la fel de mândru cum fusese Smiley 
Flanders de elanul lui. Mi-a zis cum să-l folosesc un tip care susţinea 
că ştie cum, da' a zis că-i uşor şi să-l aplici greşit. In cel mai rău caz ți- 
ai fi putut reveni cu o durere crâncenă de cap, domniţă. Da' am ştiut 
că n-o să vrei să vii acilea sus. Am avut o entuiţie. 

îndreptă un deget spre ea ca un pistol, zâmbind, şi-n sistemul 
de amplificare începu să cânte Dwight Yoakam „A Thousand Miles 
from Nowere". Probabil că Dooley găsise unul dintre CD-urile lui Scott 
cu compilaţii honky-tonky. 

- Pot bea o gură de apă, domnule Dooley? 

- Hă? O, sigur! Ţi-e puţin uscată gura, nu? Când suferi un şoc, 
aşa se-ntâmplă mereu. 

Se ridică, lăsând pistolul unde era - probabil prea departe ca să 
ajungă Lisey la el, chiar dacă se întindea cât îi dădea voie lanţul 
cătuşelor... iar să încerce figura şi să nu-i reuşească era într-adevăr o 
idee rea. 

Bărbatul deschise robinetul. Ţevile gâlgâiră şi pufăiră. După o 
clipă sau două, Lisey auzi apa cum începe să curgă. Da, probabil că nu 


putea ajunge la pistol, însă mădularul lui Dooley era direct deasupra 
ei, la nu mai mult de treizeci de centimetri. Şi avea o mână liberă. 

Citindu-i parcă gândurile, Dooley zise: 

- Mi-ai putea sparge nucile dac-ai vrea, bănuiesc. Da' ce vezi la 
mine-n picioare-s bocanci Doc Marten, iar mătăluţă nu porţi nimic pe 
mâini. 

Din partea lui Dooley, nimic sună mai mult ca nimicut. 

- Fii deşteaptă, domniţă, şi mulţumeşte-te c-o gură de apă rece. 
N-o mai curs demult apă pe robinetu' ista, da' începe să se curețe 
binişor. 

- Clăteşte paharul înainte să-l umpli, spuse ea. 

Vocea îi răsună răguşit, pe punctul de a se frânge. 

- Nici ele n-au fost folosite demult. 

- Recepţionat, trec la acţiune. 

Mai simpatic de atât nu putea fi. l-ar fi putut aminti de oricine 
din oraş. li amintea de tatăl ei, la o adică. Sigur, Dooley îi amintea şi 
de Gerd Allen Cole, descreieratul primordial. Pentru o clipă, aproape 
că întinse mâna şi-i rupse boaşele, numai pentru că îndrăznise s-o 
pună în poziţia aceea. Pentru o clipă, abia se putu reţine. 

Apoi Dooley se aplecă, întinzându-i unul dintre grelele pahare 
Waterford. Era plin pe trei sferturi şi, deşi apa nu se limpezise 
complet, părea destul de limpede ca să fie potabilă. Arăta minunat. 

- încetişor, zise Dooley pe un ton de îngrijorare. Te las să ţii tu 
paharul, da' dacă-l arunci în mine, o să fiu nevoit să-ţi rup o gleznă. 

Dacă mă /oveşti cu el, o să ţi le rup pe amândouă, chiar dacă 
nu-mi dă sângele. Vorbesc serios, înţelegi? 

Ea clătină din cap şi sorbi din paharul de apă. La combina 
stereo, Dwight Yoakam îi făcu loc însuşi Babacului Hank, care punea 
eterna întrebare: De ce nu mă mai iubeşti ca odinioară? De te 
comporţi cu mine ca şi c-o para chioară?! 

Dooley se lăsă pe glezne, aproape atingând cu fundul călcâiele 
ridicate ale bocancilor, strângându-şi genunchii cu un braţ. Ar fi putut 
fi un fermier care se uita la o vacă cum se adapă dintr-un pârâu de 
pădure. Lisey socotea că bărbatul era în alertă, dar nu în alertă roşie. 
Nu se aştepta din partea ei să arunce cu paharul şi, sigur că da, avea 
dreptate să se aştepte la asta. Lisey nu voia să-i rupă cineva gleznele. 

Păi, cum, n-am luat nici măcar acea importantă primă lecţie de 
patinaj, gândi ea, iar serile de joi sunt dedicate celor fără parteneri la 
Centrul de Patinaj Oxford. 

După ce îşi potoli setea, 
examina. 

- Eşti sigură că nu-ți trebe şi ăştia - astea - ultime două 
înghiţituri, domniţă? 


A 


i întinse paharul. Dooley îl luă, îl 


Nu erau nici pe departe înghiţituri, iar Lisey avu şi ea o bruscă 
entuiţie: Dooley făcea exces de maniere. Poate intenţionat, poate fără 
să-şi dea seama. In ceea ce privea limbajul, se corecta pe loc pentru 
că ar fi fost o dovadă de preţiozitate s-o facă mai târziu. 

Avea asta vreo importanţă? Probabil că nu. 

- Mi-a ajuns. 

Dooley goli paharul, cu mărul lui Adam mişcându-i-se pe gâtul 
uscăţiv. Apoi o întrebă dacă se simţea mai bine. 

- O să mă simt mai bine după ce o să pleci. 

- Mi se pare corect. Nu-ţi voi răpi mult timp. 

Vâri pistolul înapoi la betelia pantalonilor şi se ridică în picioare. 
li pocniră genunchii, şi Lisey îşi spuse din nou (sincer minunată): Asta 
nu-i un vis. Chiar mi se întâmpla toate astea. Lovi nepăsător paharul 
cu piciorul şi acesta se rostogoli puţin pe covorul alb-stridie, care 
acoperea podeaua biroului principal de la un perete până la celălalt. 
îşi trase pantalonii în sus. 

- Oricum nu-mi permit să trag de timp, domniţă. Poliţau' o să 
se-ntoarcă, el sau altul, şi am o bănuială că ai şi un fel de întâlnire- 
ntre surori, sau mă-nşel? 

Lisey nu răspunse. 

Dooley ridică din umeri ca pentru a spune Fie cum vrei tu, apoi 
se aplecă afară din alcovul barului. Pentru Lisey fu un moment ireal, 
pentru că-l văzuse pe Scott făcând exact acelaşi lucru de multe ori, 
ţinându-se cu mâinile de canaturile intrării fără uşă, cu picioarele pe 
podeaua goală de lemn a alcovului, cu capul şi trunchiul afară din 
studio. Numai că pe Scott nu l-ar fi surprins nimeni într-o salopetă 
kaki; fusese un purtător de jeanşi până la capătul vieţii. De asemenea, 
Scott nu avea chelie în creştetul capului. Soțul meu a murit cu tot 
părul pe cap, îşi spuse ea. 

- Un loc al naibii de frumos, zise el. Ce-i? Un porumbar 
transformat? Asta tre' să fie. 

Ea nu spuse nimic. 

Dooley continuă să rămână aplecat în afară, acum legănându- 
se încet înainte şi-napoi, uitându-se mai întâi la stânga, apoi la 
dreapta. Stăpân asupra tot ce vede cu ochii, gândi ea. 

- Un loc chiar frumos, insistă el. Exact la ce m-aş fi aşteptat. 

Trei camere - camere le zic io - şi trei lucarne, aşa că-i destulă 
lumină naturală. Prin părţile noastre, locuinţele cu toate camerele-n 
şir le numim case stil vagon şi uneori barăci stil vagon, da' asta nu-i 
nici pe departe o baracă, am dreptate? 

Lisey nu spuse nimic. 

Bărbatul se întoarse spre ea cu o privire serioasă. 

- Nu că l-aş invidia, domniţă - sau pe mătăluţă, acum că ele 
mort. 


Am stat o vreme la închisoarea Statală Brushy Mountain. Poate 
că ţi-a zis profu' asta. Şi soţu' tău e ăl de m-a făcut să trec prin ce a fo' 
mai rău. l-am citit toate cărţile, şi ştii care mi-a plăcut ăl mai mult? 

Sigur că da, gândi Lisey. Diavolii goi. Probabil c-ai citit-o de 
nouă ori. 

Dar Dooley o surprinse: 

- Fata cabotierului. Şi nu mi-a plăcut aşa, pur şi simplu, 
domniţă, mi-a plăcut /a nebunie. Mi-am făcut un obicei s-o citesc o 
dată la doi sau trei ani încă de cân' am găsit-o la biblioteca închisorii, 
ş-aş putea să-ţi citez pasaje întregi din ea, din alea lungi. Ştii ce parte 
mi-a plăcut ăl mai mult? Aia unde Gene în sfârşit rispostează şi-i 
spune lu' tac-su că pleacă, fie că-i place lui, fie că nu. Ştii ce-i spune 
căcatului ăla de boşorog bigot, iartă-mi fineţurile? 

Că n-a înţeles niciodată datoria iubirii, gândi Lisey, dar nu spuse 
nimic. Pe Dooley nu păru să-l deranjeze; era pornit acum, era 
fermecat. 

- Gene zice că bătrâne-su' n-a înţeles niciodată datoria iubirii. 

Datoria iubirii! Nu-i aşa că sună frumos? Câţi dintre noi am 
simţit ceva de felu' ăsta, da* n-am avut cuvintele ca s-o zicem? Da' 
soţu' mătăluţă a făcut-o. Pentru noi toţi care, altfel, am fi rămas muţi. 

Dumnezeu trebuie să-l fi iubit pe soţu' mătăluţă, domniţă, de i-a 
dat o aşa limbă. 

Dooley ridică ochii spre tavan. li ieşiră în relief odgoanele 
gâtului. 

- DATORIA! IUBIRII! lar pe ăi de-i iubeşte Domnul cel mai mult îi 
ia mai repede la El, să fie cu El. Amin. 

îşi cobori capul pentru câteva secunde. Din buzunarul din spate 
i se ivea portmoneul. Era prins cu lanţ. Sigur că era. Oamenii ca Jim 
Dooley îşi legau întotdeauna portmoneele cu lanţuri de găicile pentru 
curea. Ridică apoi privirea şi spuse: 

- Merita un loc frumos ca ista. Sper că s-a bucurat de el, atunci 
când nu suferea pentru creaţiile lui. 

Lisey se gândi la Scott cum stătea la masa de scris pe care o 
numea Marele Jumbo al lui Dumbo, cum stătea în faţa Mac-ului cu 
monitor mare şi cum râdea de ceva ce tocmai scrisese. In timp ce 
mesteca fie un pai de plastic sau îşi rodea unghiile. Cum făcea sunete 
de băşini cu subsuorile dacă era vară şi era cald şi nu purta tricou. Aşa 
suferea el pentru fotatele lui de creaţii. Dar ea tot nu spuse nimic. La 
combina stereo, Babacu' Hank îi făcu loc fiului său. Junior începu să 
cânte „Whiskey Bent and Hell Bound". 

Dooley spuse: 

- îmi aplici vechiu' tratament al tăcerii? Ei, să-ţi fie de bine, da' 
să ştii că n-o să te ajute cu nimic, domniţă. Te paşte o mică pedeapsă. 
N-o să-ncerc să-ţi vând vechea poveste despre cum o să mă doară pe 


mine mai mult decât o să te doară pe tine, da' o să zic că-n scurtu' 
timp când - de când - te cunosc a-nceput să-mi placă ce vână ai şi c-o 
să ne doară pe amândoi. Vreau să mai zic şi c-o să fiu cât de blând 
pot, fiin'că nu vreau să-şi distrug elanu' ăsta. Totuşi... 

am avut o înţelegere, iar mătăluţă nu te-ai ţinut de ea. 

O înțelegere? Lisey simţi c-o trece un fior rece. Pentru prima 
dată îşi formă o imagine clară a profunzimii şi complexităţii nebuniei 
lui Dooley. Aripile cenuşii ameninţară să-i coboare peste ochi şi de 
data asta se luptă din toate puterile cu ele. 

Dooley auzi zăngănitul lanţului de la cătuşe (trebuia să fi avut 
cătuşele în punga de hârtie, împreună cu borcanul de maioneză) şi se 
întoarse către ea. 

Uşurel, iubimeu, uşurel, murmură Scott. Vorbeşte cu omul - dă-i 
drumul la gura aia ca o meliță a ta. 

Acesta era un sfat de care Lisey nu avea nevoie. Atâta vreme 
cât discuţia era ţinută vie, pedeapsa rămânea doar o ameninţare. 

- Ascultă-mă, domnule Dooley. N-am avut nicio învoială, te 
înşeli în privinţa asta... 

li văzu fruntea cum începe să se încrunte, ochii cum încep săi 
se întunece - şi se grăbi să continue: 

- Uneori e greu să pui lucrurile cap la cap prin telefon, dar acum 
sunt pregătită să cooperez cu tine. 

înghiţi şi auzi în gât un clic uşor perceptibil. li mai trebuia nişte 
apă, câteva înghiţituri lungi, reci şi bune, dar nu părea a fi momentul 
potrivit pentru a cere. Se aplecă în faţă, îi fixă ochii cu ochii săi, 
albastru pe albastru, şi vorbi cu toată convingerea şi sinceritatea de 
care putea da dovadă. 

- Spun doar că, în ceea ce mă priveşte pe mine, ţi-ai definit 
bine scopul. Şi ştii ce? Tocmai te uitai la manuscrisele pe care le 
vrea... 

ăă... colegul tău. Ai observat fişetele negre din culoarul de pe 
mijloc? 

Acum bărbatul se uita la ea cu sprâncenele ridicate şi cu un 
zâmbet sceptic jucându-i-se pe buze... dar asta poate că nu era decât 
expresia lui de târguiala. Lisey îşi permise să spere. 

- Mi s-a părut că tot jos sunt şi câteva cutii, zise el. Alte cărţi ale 
lui, după cum arătau. 

- Alea sunt... 

Ce avea de gând să-i spună? Alea sunt buli, nu cărți? Cel puţin, 
ea credea că asta sunt în cea mai mare parte, dar Dooley n-ar fi 
înţeles. Sunt doar nişte glume, versiunea lui Scott a pudrei dătătoare 
de mâncărimi şi a vomei de plastic? Asta poate că ar fi înţeles, dar 
probabil n-ar fi crezut. 


încă se uita la ea cu privirea aceea sceptică. Nu era deloc o 
privire de târguiala. Nu, era o privire care spunea: Dacă tot ai ajuns la 
asta, de ce nu-mi mai spui încă una din aia bună, domniţă? 

- In cutiile de jos nu-s altceva decât copii la indigo şi xerocopii 
şi foi albe, zise ea, şi sună ca o minciună pentru că era o minciună, 
dar ce ar fi trebuit să spună? Eşti prea nebun ca să înţelegi adevărul, 
domnule Dooley? In schimb, se grăbi să continue: Materialul pe care-l 


vrea Fotatbody - materialul important - se află tot aici. Poveşti 
inedite... copii ale scrisorilor către alţi scriitori... răspunsurile 
acestora... 

Dooley lăsă capul pe spate şi râse. 

- Fotatbody! Domniţă, te pricepi la cuvinte la fel de bine ca 
soţu' tău. 

Apoi râsul se stinse şi, chiar dacă-i rămase zâmbetul pe buze, 
nu i se mai citea pic de amuzament în ochi. Ochii lui păreau de 
gheaţă. 

- Atunci, ce crezi c-ar trebui să fac? Să dau o fugă pân' la 
Oxford sau Mechanic Falls şi să-nchiriez un camion, apoi să mă-ntorc 
ca să încarc toate fişetele alea? l-auzi, poate c-ai convinge mătăluţă 
pă unu dintre copoii ăia să-mi dea o mână d-ajutor! 

- Eu... 

- Taci, 

îndreptând un deget spre ea. Zâmbetul dispăru acum complet. 

- Păi, dac-ar fi să plec şi apoi să mă-ntorc, ai chema o duzină dă 
poliţai de la statală ca să m-aştepte aici, aş crede io. M-ar arunca-n 
pârnaie şi, domniţă, să-ţi zic io ceva: aş merita zece ani la răcoare şi 
numai pen'c-aş crede un aşa lucru. 

- Dar... 

- Şi, pe deasupra, asta n-a fo' - fost - învoiala la care am căzut, 
învoiala a fost c-o să-l suni pe prof, pe bătrânu' Fotatbody - mamă, ce- 
mi place asta - şi că el o să-mi trimită un e-mail în felu' ăla special al 
nostru, după care e/va rezolva treburile cu hârtiile. 

O parte din el chiar credea asta. Trebuia s-o creadă, altfel de ce 
ar mai fi insistat când nu erau de faţă decât ei doi? 

- Doamnă? întrebă Dooley, părând îngrijorat. Domniţă? 

Dacă exista o parte din el care trebuia să continue cu 
minciunile 

când nu erau decât ei doi de faţă, poate însemna că exista o 
altă parte din el care trebuia minţită. Dacă aşa stăteau lucrurile, aila 
era partea din Jim Dooley la care trebuia să ajungă ea. Partea care 
putea fi încă raţională. 

- Domnule Dooley, ascultă-mă. 


Cobori mult vocea şi vorbi răspicat. Aşa obişnuia să-i vorbească 
lui Scott atunci când el era pregătit să dea pe de lături din 


te miri ce, de la o recenzie nefavorabilă şi până la o ţeava de 
apă prost reparată. 

- Profesorul Woodbody nu are cum lua legătura cu tine şi, 
adânc înăuntrul tău, ştii asta. Dar eu pot lua legătura cu el. Am făcut-o 
deja. L-am sunat aseară. 

- Minţi, zise el, dar de data aceasta Lisey nu minţea, iar el ştia 
asta şi, din cine ştie ce motiv, îl deranja. Reacţia fu exact contrară 
celei scontate de ea - voise să-l liniştească - însă era de părere că 
trebuia să continue, sperând că partea raţională din Jim Dooley era 
acolo pe undeva şi asculta. 

- Ba nu mint, zise ea. Mi-ai lăsat numărul lui şi eu l-am sunat. 

li ţinea privirea cu a sa. Dând dovadă de toată sinceritatea de 

care era în stare, îndreptându-se înapoi spre Tărâmul Măsluirii: 

- l-am promis manuscrisele şi i-am cerut să te anunţe că s-a 
terminat totul, dar el a spus că nu poate face asta pentru că nu mai 
are cum să ia legătura cu tine, a spus că a reuşit să-ţi trimită doar 
două e-mail-uri, după care toate i-au fost resp... 

- Unul minte şi celălalt jură că-i adevărat, zise Jim Dooley şi, 
după aceea, lucrurile se petrecură cu o viteză şi o ferocitate cărora 
Lisey cu greu le putea da crezare, deşi fiecare clipă a bătăii şi mutilării 
care urmară îi rămase vie în minte pentru tot restul vieţii, în cel mai 
mic detaliu, până la sunetul respirației lui uscate şi accelerate, până la 
felul în care i se întindea cămaşa kaki acolo unde o închideau nasturii, 
făcând să se vadă câte puţin din maioul alb pe care-l purta pe 
dedesubt, în timp ce o lovea peste faţă cu dosul palmei şi apoi cu 
palma însăşi, cu dosul şi cu palma, cu dosul şi iarăşi cu palma. Opt 
lovituri de toate, opt pe opt supra opt cântau în copilărie pe când 
săreau coarda în praful curţii, iar sunetul pielii lui atingându-se de 
pielea ei era ca un vreasc uscat rupându-se pe un genunchi şi, chiar 
dacă pe mâna pe care o folosea nu avea niciun inel măcar pentru atât 
era recunoscătoare - a patra şi a cincea lovitură îi făcură buzele să 
sângereze, a şasea şi a şaptea îl făcu să ţâşnească într-o ploaie fină, 
iar ultima o nimeri mai sus, în nas, făcându-l şi pe acesta să se umple 
de sânge. Pe atunci plângea deja de teamă 


şi durere. Se lovi ritmic cu capul de partea de jos a chiuvetei şi 
începură să-i ţiuie urechile. Se auzi cum strigă la el să înceteze, că 
poate lua orice vrea, numai să se oprească. Apoi, bărbatul chiar se 
opri, iar ea se auzi că spune: lţi pot da manuscrisul unui nou roman, 
ultimul lui roman, e complet, l-a terminat cu o lună înainte să moară şi 


n-a mai apucat să-l revizuiască, e o adevărată comoară, lui Fotatbody 
o să-i placă la nebunie. 

Avu timp să-şi spună: Asta-i o minciună dată naibii, ce o să te 
faci dacă o ia de bună, însă Jim Dooley nu luă nimic de bun. Era în 
genunchi în faţa ei, gâfâia aspru - era deja cald acolo sus, dacă ar fi 
ştiut că va încasa o bătaie în studioul lui Scott în ziua aceea, primul 
lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost fără-ndoială să pornească aerul 
condiţionat - şi scotocea din nou prin punga de hârtie. La subsuori i se 
întindeau cercuri mari de transpiraţie. 

- Domniţă, îmi pare tare rău că tre' să fac asta, da' cel puţin nu- 
i păsărică, zise el, şi ea avu timp să observe două lucruri înainte ca 
Dooley să-i treacă mâna stângă prin faţă şi să-i rupă bluza, făcând să i 
se desfacă închizătoarea din faţă a sutienului şi să-i iasă la iveală sânii 
mici. Primul era că lui nu-i părea câtuşi de puţin rău. Al doilea era că 
obiectul din mâna lui dreaptă provenea aproape cu siguranţă din 
Sertarul ei cu de Toate. Scott îl numise desfăcătorul yuppie al lui 
Lisey. Era tocmai desfăcătorul ei de conserve, cel cu mânere 
înfăşurate în cauciuc, pentru o priză mai bună. 


X. LISEY ŞI ARGUMENTELE ÎMPOTRIVA NEBUNIEI 

(Fratele cel tun) 1 

Argumentele împotriva nebuniei cad cu un foşnet moale. 

Această frază a continuat să i se repete în minte în timp ce se 
târa afară din ungherul memoriei şi apoi traversa încet culoarul din 
mijloc al lungului şi întortocheatului studio al defunctului ei soţ, lăsând 
în urmă o dâră urâtă: pete de sânge scurs din nas, gură şi pieptul 
mutilat. 

N-o să iasă niciodată sângele din covorul ăsta, gândi ea, şi fraza 
reveni ca un răspuns: Argumentele împotriva nebuniei cad cu un 
foşnet moale. 

Era nebunie în povestea aceasta, sigur că era, dar singurul 
sunet pe care îşi amintea că-l auzise ultima dată nu era un bâzâit, un 
tors sau un foşnet; ci sunetul propriilor ei strigăte atunci când Jim 
Dooley îi prinsese desfăcătorul de conserve la sânul stâng ca pe o 
lipitoare mecanică. Strigase şi apoi leşinase şi apoi el o pălmuise, 

readucând-o în simţiri, pentru a-i mai spune un singur lucru. 
După aceea o lăsase să recadă în leşin, dar îi prinsese un bileţel de 
cămaşă asta după ce, atent, îi dăduse jos sutienul distrus şi-i 
încheiase cămaşa la loc - ca să se asigure că nu va uita. Nu avusese 
nevoie de bilet. îşi amintea perfect ce-i spusese. 

- Ar fi bine să primesc veşti de la prof până la opt în seara asta, 
altfel, data viitoare, suferinţa o să fie mult mai mare. Şi îngrijeşte-te 
singură, domniţă, mă auzi? Dacă anunţi pe cineva c-am fost aici, te 
omor. 


Asta spusese Dooley. Pe lângă acestea, biletul prins de cămaşă 
mai spunea: Să punem capăt trebii astea, ca apoiosăfim amândoi mai 
fericiți. Semnat, bunu tău pretin, „Zack“! 

Nu avea nici cea mai vagă idee cât de mult fusese inconştientă 
a doua oară. Tot ce ştia era că, atunci când îşi revenise, sutienul rupt 
era în coşul de gunoi şi biletul era prins de partea dreaptă a cămăşii 
sale. Partea stângă era îmbibată în sânge. Se descheiase doar cât să 
arunce o privire fugară, apoi gemuse şi-şi ferise ochii. Arăta mai rău 
decât orice-şi făcuse vreodată Amanda singură, inclusiv treaba cu 
buricul. Cât despre durere... tot ce-şi putea aminti era ceva enorm şi 
nimicitor. 

li desfăcuse cătuşele şi-i lăsase chiar şi un pahar cu apă. Lisey îl 
băuse cu lăcomie. Dar când încercase să se ridice, picioarele îi 
tremurau prea tare ca s-o poată susţine. Se târâse afară din alcov în 
patru labe, picurând în drum sânge şi transpiraţie însângerată pe 
covorul lui Scott (a, dar ei oricum nu-i plăcuse niciodată albul ăla ca 
de stridie, se vedea pe el fiecare fir de praf), cu părul lipit de frunte, 
cu lacrimile uscându-i-se pe obraji, cu sângele făcându-i crustă pe 
nas, pe buze şi pe bărbie. 

La început crezu să se ducea la telefon, probabil ca să-l sune pe 
ajutorul de şerif Buttercluck în pofida avertismentelor lui Dooley şi a 
nereuşitei biroului şerifului din districtul Castle de-a o apăra încă de la 
prima tentativă. Apoi fraza aceea, versul acela 

(argumentele împotriva nebuniei) 

începuse să i se repete în minte şi văzuse cutia de cedru a 
mamei-bune zăcând întoarsă cu susul în jos pe covor între scările care 
coborau în grajd şi biroul pe care Scott îl numea Marele Jumbo al lui 
Dumbo. Obiectele din cutie erau împrăştiate pe covor. înţelesese că 
acea cutie şi lucrurile vărsate din ea îi fuseseră încă de la început 
destinaţia. Voia în mod special lucrul cel galben pe care-l vedea tras 
peste silueta îndoită şi purpurie a meniului de la Antlers. 

Argumentele împotriva nebuniei cad cu un foşnet moale. 

Dintr-una dintre poeziile lui Scott. Nu scrisese multe, iar pe cele 
pe care /e scrisese nu le publicase niciodată - spunea că nu sunt bune 
şi că le scria doar pentru el. Insă ei aceea i se păruse foarte bună, 
chiar dacă nu fusese prea sigură ce voia să spună sau măcar despre 
ce era vorba în ea. li plăcuse în special acel prim vers, pentru că 
uneori pur şi simplu auzi cum merg lucrurile, nu-i aşa? Cum cad, nivel 
după nivel, lăsând în urmă o gaură prin care te poţi uita. 

Sau în care să cazi şi tu, dacă nu ai grijă. 

SCOPN, iubimeu. Vizuina iepurelui te paşte, aşa că strânge bine 
chingile. 

Dooley trebuia să fi adus cutia mamei-bune în studio pentru că 
crezuse că-n ea se afla ce voia el. Tipii precum Dooley şi Gerd Allen 


Cole, alias Blondinul, alias Monsieur Dangăt pentru Frezii, credeau că 
totul are legătură cu ceea ce vor ei, nu? Coşmarurile lor, fobiile lor, 
inspiraţiile de la miezul nopţii. Oare ce crezuse Dooley că se află în 
cutia de cedru? O listă secretă a manuscriselor lui Scott (poate 
codificată)? Dumnezeu ştia. In orice caz, o golise, nu văzuse decât un 
amalgam de lucruri neinteresante (neinteresante pentru el, cel puţin), 
apoi o târâse pe văduva Landon mai înăuntrul studioului, căutând un 
loc unde s-o poată încătuşa înainte să-şi recapete cunoştinţa. Ţevile 
de sub chiuveta din bar fuseseră numai bune. 

Lisey se târî fără oprire spre lucrurile vărsate din cutie, cu ochii 
aţintiţi spre pătratul de tricot galben. Se întrebă dacă l-ar fi descoperit 
singură. Bănuia că răspunsul era nu, îşi făcuse plinul de amintiri. 
Acum însă... 

Argumentele împotriva nebuniei cad cu un foşnet moale. 

Aşa se părea. lar dacă nepreţuita sa cortină purpurie avea în 
sfârşit să cadă, ar fi scos oare sunetul acela moale şi trist? N-ar fi fost 
deloc surprinsă să fie aşa. încă de la început nu fusese nimic mai mult 
decât un văl ţesut din pânze de păianjen; uite câte-şi amintise deja. 

Gata, Lisey, nu te hazarda, taci. 

- Ba să taci tu, ricana ea. Sânul sfârtecat îi pulsa şi o ardea. 
Scott se alesese cu o rană la piept; acum o avea şi ea pe a ei. Se 
gândi cum venise el în seara aceea pe peluza ei, cum ieşise dintre 
umbre în timp ce Pluto lătra şi lătra şi lătra în vecini. Scott întinzând 
ceea ce fusese o mână şi acum nu mai era decât un cheag de sânge 
din care ieşea ceva care semăna vag cu nişte degete. Scott care-i 
spunea că e un bul de sânge şi că era pentru ea. Scott care-şi ţinea 
mai târziu la înmuiat bucata ceea de carne tăiată într-un lighean plin 
cu ceai slab, spunându-i că era un lucru 

(Paul a născocit asta) 

pe care i-l arătase fratele lui. Spunându-i că toţii Landonii se 
vindecau repede, că trebuia s-o facă. Amintirea aceasta căzu până la 
cea de dedesubt, în care ea şi Scott şedeau sub copacul miam-miam 
patru luni mai târziu. Sângele a curs într-un val, i-a spus Scott, iar ea a 
întrebat dacă Paul şi-a înmuiat tăieturile în ceai după aceea şi Scott 
spusese... 

Taci, Lisey - n-a spus niciodată asta. Tu n-ai întrebat niciodată şi 
el n-a spus niciodată. 

Dar întrebase. U întrebase tot soiul de lucruri şi Scott îi 
răspunsese. Nu atunci, nu sub copacul miam-miam, ci mai târziu. In 
noaptea aceea, în pat. A doua noapte la Antlers, după ce făcuseră 
dragoste. Cum de putuse uita? 

Lisey zăcu o clipă pe covorul alb-stridie, odihnindu-se. 

- N-am uitat niciodată, zise ea. A fost în purpuriu. In spatele 
rtinei. E o mare diferenţă. 


îşi fixă ochii asupra pătratului galben şi reîncepu să se târască. 

Sunt destul de sigur că tratamentul cu ceai a fost mai târziu, 
Lisey. 

ia, ştiu că-i aşa. 

Scott stând întins lângă ea, fumând, privind fumul de ţigară 
cum urcă şi tot urcă, până-n locul acela unde dispărea. Aşa cum 
dispăreau dungile în spirală de pe un „stâlp al bărbierului"!. Aşa cum 
Scott însuşi dispărea uneori. 

Știu, pentru cape atunci făceam deja fracții. 

La şcoală? 

Nu, Lisey. Zisese asta pe un ton care spunea mai multe, care 
spunea că ar trebui să ştie cum stau lucrurile. Sparky Landon nu 
fusese niciodată genul acela de tată. Eu şi Paul, noi doi am fo'şcoliți 
acasă. 

Tati zicea că şcoala publică-i Țarcul Măgarilor. 

Dar tăieturile lui Paul din ziua aia - ziua când ai sărit de pe 
bancă - erau tăieturi grave? Nu doar superficiale? 

Urmase o pauză lungă cât el privise fumul care se ridica şi ea şi 
dispărea, lăsând în urmă doar o urmă de iz dulce-amărui. 

In cele din urmă, plat: Tati tăia adânc. 

La acea certitudine seacă nu părea să existe vreun răspuns, aşa 
că ea păstrase tăcerea. 

Apoi Scott zisese: /n orice caz, nu asta voiai să întrebi. întreabă 
ce vrei, Lisey. Dă-i drumul, o să-ţi spun. Dar trebuie să întrebi. 

Ea fie nu-şi putea aminti ce urmase, fie nu era pregătită s-o 
facă, însă acum îşi amintea cum îşi părăsiseră refugiul de sub copacul 
miam-miam. El o luase în braţe sub acea umbrelă albă şi, o clipă mai 
târziu, se aflau afară în ninsoare. lar acum, târându-se pe mâini şi 
genunchi către cutia de cedru răsturnată, amintirea (nebunia) căzu 

(cu un foşnet moale) 

şi Lisey în sfârşit îşi permise să creadă ceea ce al doilea suflet 
al său, al doilea suflet secret al său, ştiuse tot timpul. Pentru un 
moment, nu se aflaseră nici sub copacul miam-miam, nici afară în 
ninsoare, 


Note: 

Stâlp rotitor cu dungi roşii şi albe, folosit ca semn 
distinctiv de bărbierii din vechime, atunci când aceştia făceau 
şi unele intervenţii chirurgicale, printre care şi transfuzii; prin 
rotire, dungile roşii simbolizau extragerea sângelui (n. tr.). 

ci într-un alt loc. Fusese cald şi plin de o lumină roşie ceţoasă. 
Fusese plin de cântecul îndepărtat al păsărilor şi de mirosuri tropicale. 

Pe unele dintre acestea, Lisey le cunoştea - frangipani;, 
iasomie, bougainvillea?, mimoză, pământul umed şi afânat pe care 


stăteau îngenuncheaţi precum amanţii care fără-ndoială că erau - însă 
cele mai dulci îi erau necunoscute şi tânjea să le afle numele. îşi 
amintea că deschisese gura să vorbească şi că Scott îi pusese latul 
palmei (taci) 

la gură. îşi amintea că gândise cât de ciudat era să fie îmbrăcaţi 
de iarnă într-un loc atât de călduros, şi văzuse că el se temea. Apoi se 
aflau afară în ninsoare. Acea nebunească ninsoare înteţită de 
octombrie. 

Cât stătuseră oare în locul din mijloc? Trei secunde? Poate chiar 
mai puţin. Dar acum, târându-se pentru că era prea slăbită şi şocată 
ca să stea în picioare, Lisey era cel puţin dispusă să recunoască 
adevărul. Pe când se întorseseră înapoi la Antlers în ziua aceea, 
făcuse mult pentru a se convinge că asta nu se întâmplase, însă se 
întâmplase. 

- Şi s-a repetat, zise ea. S-a repetat în noaptea aia. 

Simţea o sete atât de fotată! îşi dorea cu disperare o gură de 
apă, dar pentru că alcovul barului era în spatele ei, se îndrepta în 
direcţia greşită şi îşi amintea cum cânta Scott unul dintre cântecele 
Bătrânului Hank pe când se întorceau acasă în duminica aceea, cum 
cânta Toată ziua am stat într-un deşert sterp, Fără să beau un strop 
de apă, apă rece. 

O să bei, iubimeu. 

- Adevărat? 

încă era doar un croncănit ca de cioară. 

- O gură de apă m-ar ajuta cu siguranţă. Mă doare atât de tare! 


Note: 

1 Arbust tropical american cu sevă lăptoasă şi flori 
aromate sub formă de pâlnie, în diferite culori (n. tr.). 

> Arbust sud-american cu bractee dispuse în grupuri de 
câte trei, sub formă de petale, în diferite culori (n. tr.). 

La aceasta nu primi niciun răspuns, şi poate că nici nu-i trebuia 
unul. Ajunsese în sfârşit la obiectele împrăştiate în jurul cutiei de 
cedru răsturnate. Se întinse după pătratul galben, îl desprinse de pe 
meniul purpuriu şi-l strânse tare în mână. Se lăsă pe o parte - pe cea 
care n-o durea - şi se uită la el de aproape: liniile mici de tricot şi 
broderie, buclele acelea minuscule. Avea sânge pe degete şi mânji cu 
el lâna, dar abia dacă observă. Mama-bună tricotase zeci de pleduri 
afgane din pătrate precum acela, afgane trandafirii şi cenuşii, afgane 
albastre şi aurii, afgane verzi şi oranj-intens. Erau specialitatea 
mamei-bune şi îi curgeau din andrele, unul după celălalt, când stătea 
seara în faţa televizorului deschis. Lisey îşi amintea cum, în copilărie, 
crezuse că pledurile acelea tricotate se numeau „africane". 


Verişoarele lor (Angleton, Darby, Wiggens şi Washburn, la fel ca 
şi nenumărate Debusher) primiseră toate în dar africane când se 
măritaseră; fiecare dintre fetele Debusher primise cel puţin trei. Şi cu 
fiecare africană primeau câte un pătrat în plus în aceeaşi nuanţă sau 
desen. Mama-bună numea pătratele acelea în plus „delicii". 

Erau în intenţie decoraţiuni de masă sau puteau fi înrămate şi 
agăţate pe perete. Deoarece africana galbenă fusese darul de nuntă 
al mamei-bune pentru Lisey şi Scott şi deoarece lui Scott îi plăcuse 
întotdeauna, Lisey păstrase deliciul însoțitor în cutia de cedru. Acum 
zăcea sângerând pe covor, ţinând pătratul în mână, şi renunţă să mai 
încerce să uite. îşi spuse: Bul! Sfârşit! şi începu să plângă. înţelegea 
că era incapabilă de gânduri coerente, dar poate că asta nu era o 
problemă; ordinea avea să vină mai târziu, dacă era nevoie de ea. 

Şi, desigur, dacă exista un mai târziu. 

Momâile şi mâlurile. Pentru Landonii şi Landreau-ii de dinaintea 
lor, a fost întotdeauna unul sau celălalt. Şi întotdeauna iese afară. 

Nu era deloc de mirare că Scott o recunoscuse pe Amanda 
drept ceea ce era - ştia el din proprie experienţă cum stau lucrurile cu 
automutilarea. De câte ori se tăiase oare singur? Lisey nu ştia. Nu-i 
puteai citi cicatricele aşa cum i le citea pe ale Amandei, pentru că... 

ei bine, pentru că. Singurul incident de automutilare despre 
care ştia ea cu siguranţă - seara serei - fusese totuşi spectaculos. lar 
Scott 

învățase despre autotăiere de la tatăl său, care întorcea cuțitul 
spre băieţii lui doar când propriu-i corp nu mai ajungea pentru a lăsa 
mălura să iasă afară. 

Momâi şi mâluri. întotdeauna unul sau celălalt. întotdeauna iese 
afară. 

lar dacă Scott scăpase de ce era mai rău în mălură, ce mai 
rămânea? 

In decembrie 1995, vremea se răcise puternic. Şi ceva începuse 
să meargă prost cu Scott. In primele săptămâni ale noului an avea 
plănuite câteva conferinţe în diferite şcoli din Texas, Oklahoma, New 
Mexico şi Arizona (ceea ce el însuşi numise Turneul Rural din Vest al 
lui Scott Landon din 1996), dar îşi sunase agentul literar şi-l pusese să 
anuleze toată afacerea. Cei de la agenţia de prenotări săriseră până la 
cer (nu era de mirare, când venea vorba de nişte conferinţe care ar fi 
adus trei sute de mii de dolari şi pe care el voia să le arunce pe gârnlă), 
dar Scott rămăsese ferm pe poziţie. Spusese că turneul era imposibil, 
spusese că era bolnav. Bolnav era într-adevăr; pe măsură ce iarna 
aceea îşi afunda ghearele tot mai adânc, Scott Landon devenea un om 
tot mai bolnav, chiar aşa. Lisey îşi dăduse seama încă de la începutul 
lui noiembrie că ceva 


Ştie că ceva nu e bine cu el şi că nu e vorba de bronşită, aşa 
cum a susţinut el. Nu tuşeşte deloc şi are pielea rece la atingere, 
astfel încât, chiar dacă n-o lasă să-i ia temperatura, nu vrea s-o lase 
nici măcar să-i aplice pe frunte o drăcovenie din aceea autoadezivă 
care măsoară febra, ea e cât se poate de convinsă că nu suferă de 
febră. 

Problema pare să fie mentală mai degrabă decât fizică, iar asta 
o sperie de moarte. Singura dată când îşi adună destul curaj ca să-i 
propună să meargă pentru un consult la doctorul Bjorn, el aproape că- 
i sare la beregată, o acuză că e dependentă de doctori „ca restul 
surorilor tale ţăcănite". 

Şi cum s-ar presupune că trebuie să răspundă la asta? Care 
sunt, mai exact, simptomele pe care le manifestă el? Le-ar lua oare 
vreun doctor - chiar şi unul înţelegător ca Rick Bjorn - în serios? A 
încetat să mai asculte muzică atunci când scrie, ăsta e un lucru. Şi nici 
nu scrie prea mult, ăsta e altul, mult mai mare. Progresul la noul său 
roman - pe care Lisey Landon, deşi e prima care recunoaşte că nu e 
cine ştie ce mare critic literar, se-ntâmplă să-l adore - a încetinit de la 
obişnuitul său sprint la un mers târâş, anevoios. Şi mai mult ca orice... 
Hristoase, unde i-a dispărut simţul umorului? Acea stare de bună 
dispoziţie explozivă poate fi obositoare, dar brusca ei absenţă, aşa 
cum toamna face loc vremii reci, este de-a dreptul înfricoşătoare; e ca 
momentul într-unui dintre acele vechi filme cu oamenii junglei, când 
tobele sălbaticilor se reduc brusc la tăcere. Şi bea mai mult, şi până la 
ore tot mai târzii. Ea întotdeauna s-a dus la culcare mai devreme 
decât el - de obicei mult mai devreme - dar aproape întotdeauna ştie 
când vine şi el şi ce-i simte atunci în respiraţie. Ştie de asemenea ce-i 
vede în coşurile de gunoi din studio şi, pe măsură ce-i sporesc grijile, 
îşi face un obicei special din a se uita o dată la două sau trei zile. E 
obişnuită să vadă cutii de bere, uneori destul de multe, lui Scott i-a 
plăcut întotdeauna berea, dar în decembrie 1995 şi începutul lui 
ianuarie 1996 începe să vadă şi sticle de Jim Beam. lar Scott suferă de 
mahmureli. Din cine ştie ce motiv, asta o deranjează mai mult ca orice 
altceva. Uneori el rătăceşte prin casă - palid, tăcut, bolnav - până în 
toiul după-amiezii, când reuşeşte în sfârşit să-şi revină puţin. De mai 
multe ori l-a auzit cum vomita în spatele uşii închise de la toaletă şi 
ştie după viteza cu care dispare aspirina că suferă de migrene foarte 
rele. Nu-i nimic neobişnuit la asta, ai putea spune; bea o ladă de bere 
sau o sticlă de Beam înainte de nouă şi la miezul nopţii şi o să simţi 
rezultatele, Patrick. Şi poate că asta-i tot ce se întâmplă, însă Scott a 
fost un băutor rezistent încă din seara când l-a întâlnit în salonul acela 
de la Universitate, când avea o sticlă pitită în buzunarul sacoului (a 
împărţit-o cu ea) şi n-a suferit niciodată mai mult decât de nişte 
migrene uşoare. Acum, când vede sticlele goale din coşul de gunoi şi 


că numai o pagină sau două s-au mai adunat la manuscrisul 
Lunii de miere a proscrisului de pe masa cea mare (în unele zile nu e 
absolut nicio pagină), se întreabă oare cu cât bea mai mult decât ceea 
ce ştie ea. 

Pentru o vreme, în preajma sărbătorilor de sfârşit de an, 
reuşeşte să dea uitării grijile cuprinsă de nebunia vizitelor şi a 
cumpărăturilor de Crăciun. Scott n-a fost niciodată prea entuziasmat 
de cumpărături nici atunci când magazinele nu sunt pline, însă de 
data aceasta se aruncă trup şi suflet. lese cu ea în fiecare fotată de zi, 
luptându-se fie la Auburn Mall, fie în magazinele de pe Strada 
Principală din Casde Rock. E deseori recunoscut, dar refuză cu veselie 
frecventele cereri de autografe din partea oamenilor care simt mirosul 
unui cadou unic, spunându-le că dacă nu rămâne lângă soţia sa, 
probabil că n-o va mai revedea până la Paşti. Poate că şi-a pierdut 
simţul umorului, însă ea nu-l vede niciodată pierzându-şi cumpătul, 
nici atunci când unii dintre cei care vor autografe devin insistenţi, aşa 
că, pentru o vreme, pare oarecum în ordine, oarecum el însuşi în 
pofida băuturii, a turneului anulat şi a progresului lent la noul roman. 

Crăciunul în sine e o zi fericită, cu o mulţime de cadouri 
schimbate şi o tăvăleală energică în toiul zilei. Cina de Crăciun are loc 
la Canty şi Rich acasă, şi la desert Rich îl întreabă când va produce 
unul dintre filmele făcute după romanele lui. 

- Acolo sunt banii adevărați, spune Rich, părând să nu ştie că 
din cele patru adaptări de până acum, trei au fost eşecuri. Numai 
versiunea cinematografică a Diavolilor goi (pe care Lisey n-a văzut-o 
încă) a scos profit. 

Pe drumul de întoarcere, simţul umorului îi revine în forţă ca un 
vechi bombardier B-l şi execută o imitație extraordinară a lui Rich care 
o face pe Lisey să râdă până ce-i vin crampe la stomac. lar când ajuns 
înapoi pe Sugar Top Hill, urcă scările pentru o a doua tăvăleală. In 
clipele de tăcere care urmează, Lisey se trezeşte că-şi spune că, dacă 
Scott e bolnav, poate ar trebui să se molipsească mai mulţi oameni de 
la el, că lumea ar fi atunci un loc mai bun. 

Se trezeşte în jurul orei două noaptea în a doua zi de Crăciun, 
simțind nevoia să folosească toaleta şi - ca să vezi dejâ-vu - el nu 

e-n pat. Dar de data aceasta nu a dispărut. Lisey a început să 
cunoască diferenţa fără a-şi permite măcar să ştie la ce se referă când 
se gândeşte la (dispărut) 

lucrurile la care se gândeşte uneori, la locul acela în care merge 
el uneori. 

Urinează cu ochii închişi, ascultând vântul de afară. Pare rece 
vântul acela, însă ea nu ştie ce înseamnă răceala. Nu încă. Să mai 
treacă vreo două săptămâni şi va şti. Să mai treacă vreo două 
săptămâni şi va şti tot soiul de lucruri. 


Când a terminat cu toaleta, aruncă o privire pe geamul băii. 

Acesta dă spre grajd şi spre studioul lui Scott din porumbarul 
transformat. Dacă ar fi acolo - iar când devine agitat în mijlocul nopţii, 
acolo se duce de obicei - ar vedea lumina aprinsă, poate chiar ar auzi 
sunetele vesele de carnaval ale muzicii rock-and-roll, foarte slab. In 
noaptea aceasta grajdul e întunecat şi singura muzică pe care o aude 
este şuieratul vântului. Asta o nelinişteşte puţin; dă naştere unor 
gânduri în spatele creierului ei 

(infarct atac cerebral) 

prea neplăcute pentru a le lua în seamă, şi totuşi puţin prea 
puternice, având în vedere... cât de dus a fost el în ultima vreme... 
pentru a le înlătura cu totul. Aşa că în loc să se ducă somnambulic 
înapoi în dormitor, se duce la cealaltă uşă a băii, cea care dă spre 
holul de la etaj. li strigă numele şi nu primeşte niciun răspuns, dar 
vede un fir de lumină aurie răzbătând pe sub uşa închisă din celălalt 
capăt. Şi acum, foarte slab, aude sunet de muzică venind dintr-acolo. 
Nu rock-and-roll, ci country. E Hank Williams. 

Babacu' Hank cântă „Kaw-Liga". 

- Scott? strigă ea din nou, şi când nu primeşte niciun răspuns, 
se duce încolo înlăturându-şi părul din ochi, cu picioarele goale 
şoptind pe covorul care mai târziu va ajunge în pod, speriată dintr-o 
pricină pe care n-o poate articula, ştiind doar că are legătură cu 

(dispărut) 

lucruri ce sunt fie terminate, fie ar trebui să fie. Totu-/ gata şi cu 
nasturii închişi, ar fi spus tata Debusher; era o expresie pe care 
bătrânul Dandy o prinsese din baltă, balta la care mergem cu toţii să 
bem, cea în care ne aruncăm năvoadele. 

- Scott? 

Rămâne pentru o clipă în faţa uşii camerei de oaspeţi şi are o 
oribilă premoniţie: Scott stă mort în balansoar în faţa televizorului, 
mort de mâna lui, de ce n-a prevăzut ea asta, n-au fost la vedere 
simptomele vreme de o lună sau mai mult? A rezistat până la Crăciun, 
a rezistat de dragul ei, dar acum... 

- Scott? 

Apasă clanţa şi împinge uşa în lături, iar el stă în balansoar 
exact aşa cum şi l-a imaginat ea, dar e cât se poate de viu, înfăşurat 
în preferata lui africană a mamei-bune, cea galbenă. La televizor, cu 
sunetul dat la minim, rulează filmul lui preferat: Ultima reprezentație. 

Nu-şi mută ochii de la el la ea. 

- Scott? Te simţi bine? 

Ochii lui nu se clintesc, nu clipesc. Ea începe atunci să fie foarte 
speriată, şi-n spatele minţii, unul dintre cuvintele ciudate ale lui Scott 

(momâăie) 


pune în mişcare o malignă linie de asamblare, iar ea îl alungă 
înapoi în subconştient cu o abia articulată 

(Fote-tel) 

înjurătură. Păşeşte în cameră şi-i rosteşte din nou numele. De 
data aceasta el c/ipeşte - slavă Cerului - şi întoarce capul pentru a se 
uita la ea, şi zâmbeşte. E zâmbetul de care ea s-a îndrăgostit încă de 
prima oară când l-a văzut. In mare parte datorită felului cum îi face 
colţurile ochilor să se ridice. 

- Hei, Lisey, zice el. Cum de eşti trează? 

- Te-aş putea întreba acelaşi lucru, face ea. 

Caută din priviri urme de alcool - o cutie de bere, poate o sticlă 
pe jumătate goală de Beam - şi nu vede nimic. Asta e bine. 

- E târziu, nu ştii, târziu. 

Urmează o pauză lungă în care el pare să cugete foarte atent la 
asta. Apoi spune: 

- M-a trezit vântul. Făcea un burlan să se lovească de peretele 
casei şi n-am putut adormi la loc. 

Ea dă să vorbească, dar n-o face. Când ai fost căsătorită mult 
timp - bănuieşte că durata avută în vedere variază de la o căsătorie la 
alta, lor le luase în jur de cincisprezece ani - se instalează un soi de 
telepatie. In momentul de faţă, aceasta îi comunică faptul că soţul ei 
mai are ceva de spus. Aşa că tace, aşteptând să vadă dacă are 
dreptate. La început, pare că are. El deschide gura. Apoi vântul se 
înteţeşte afară şi ea îl aude - un zăngănit slab şi iute precum 
clănţănitul unor dinţi de metal. El înclină capul spre fereastră... 
zâmbeşte uşor... nu un zâmbet plăcut... zâmbetul cuiva care are un 
secret... 

şi închide gura la loc. In loc să spună orice ar fi fost ceea ce voia 
să spună, se uită înapoi la ecranul televizorului, unde Jeff Bridges - un 
Jeff Bridges foarte tânăr - şi prietenul lui cel mai bun conduc spre 
Mexic. Când se vor întoarce, Sam Leul va fi mort. 

- Crezi că acum ai putea adormi la loc? îl întreabă ea, iar când 
el nu-i răspunde, începe să se simtă din nou speriată. Scott! zice puţin 
mai tăios decât ar fi vrut, iar când el întoarce ochii spre ea (fără 
tragere de inimă, crede Lisey, cu toate că a văzut filmul acela de cel 
puţin douăzeci de ori), repetă întrebarea mai încet: Crezi că acum ai 
putea adormi la loc? 

- Poate, admite el, iar ea vede ceva ce e deopotrivă îngrozitor şi 
trist: Scott se teme. Dacă stau cu spatele şi tu mă ţii în braţe. 

- La cât e de frig în noaptea asta? Glumeşti? Hai, închide 
televizorul şi vino în pat. 

El vine, iar ea rămâne trează şi ascultă vântul şi se bucură de 
căldura lui masculină. 


începe să-şi vadă fluturii. Asta se întâmplă aproape întotdeauna 
când începe să alunece spre somn. Vede mari fluturi roşii şi negri cum 
îşi deschid aripile în întuneric. S-a gândit că-i va vedea şi-n clipa 
morţii. Gândul o sperie, dar numai puţin. 

- Lisey? 

E Scott, care vorbeşte parcă de departe. Şi el e aproape 
adormit. 

Lisey simte asta. 

- Hmm? 

- Nu-i place să vorbesc. 

- Cui nu-i place? 

- Nu ştiu. 

Foarte slab şi îndepărtat. 

- Poate că-i din cauza vântului. Vântului rece din nord. Cel care 
suflă dinspre... 

Ultimul cuvânt ar putea fi Canada, poate că şi este, dar nu e 
sigură pentru că deja e pierdută pe tărâmul somnului şi la fel e şi el, 
iar când merg acolo nu merg niciodată împreună, şi ea se teme că şi 
asta-i o imagine preliminară a morţii, un loc unde s-ar putea să existe 
vise, dar niciodată iubire, niciodată acasă, niciodată o mână care s-o 
ţină pe a ta când, la capătul zilei, escadrile de păsări trec în stol peste 
soarele oranj-ars. 

3 L] 

E o perioadă - două săptămâni, poate - când ea continuă să 
încerce să creadă că lucrurile merg spre bine. Mai târziu se va întreba 
cum a putut fi atât de credulă, atât de voluntar oarbă, cum a putut 
confunda lupta lui frenetică de a se agăța de lume (şi de ea!) cu un 
fel, orice fel, de îmbunătăţire, dar sigur că atunci când tot ce ai sunt 
nişte paie, te ţii de ele. 

Şi sunt câteva destul de groase de care să se ţină. In primele 
zile ale anului 1996, Scott pare să renunţe complet la băutură, cu 
excepţia unui pahar de vin la cină cu vreo două ocazii, şi a reînceput 
să meargă zilnic la studio. Doar mai târziu - târziu, târziu, flamânziu, 
obişnuiau să cânte când erau copii şi construiau primele castele de 
nisip pe marginea bălții - îşi va da ea seama că n-a mai adăugat nicio 
pagină la manuscrisul romanului în zilele acelea, că 

n-a făcut altceva decât să bea whisky în secret şi să mănânce 
bomboane mentolate Certs şi să-şi ia notite dezlânate. Sub tastatura 
calculatorului Mac pe care-l foloseşte în prezent îi găsea câte o bucată 
de hârtie - o foaie dictando, de fapt, în capul căreia stă scris DIN 
PARTEA BIROULUI LUI SCOTT LANDON - pe care a mâzgălit Lantul 
tractorului spune că ai întârziat, Scoot bătrânul meu fugar!, chiar şi 
acum. Numai când vântul acela rece, cel care suflă dinspre 
Yellowknife, bubuie în jurul casei, va vedea ea tăieturile adânci sub 


formă de semilună din palmele sale. Tăieturi pe care era posibil să şi 
le fi făcut cu unghiile când se lupta să-şi păstreze viaţa şi sănătatea 
mintală ca un căţărător care încearcă să se ţină de o stâncă fotată 
într-o furtună de zăpadă. Doar mai târziu îi va găsi lotul de sticle goale 
de Beam, mai bine de o duzină cu toatele, şi măcar în privinţa asta va 
putea fi indulgentă cu ea însăşi, pentru că erau bine ascunse. 


4 

Primele două zile din 1996 sunt neobişnuit de călduroase; este 
ceea ce bătrânii numesc „dezgheţul de ianuarie". Dar încă din 3 
ianuarie, prognozele meteo încep să prevestească o mare schimbare, 
un masiv val de aer rece care coboară dinspre ţinuturile albe şi pustii 
ale Canadei Centrale. Locuitorilor din Mâine li se spune să se asigure 
că au rezervoarele de combustibil pline până la refuz, că şi-au izolat 
ţevile de apă şi că au destul „loc călduros" pentru animale. 
Temperaturile vor scădea până la treizeci de grade sub zero, însă asta 
va fi cea mai mică problemă. Frigul va fi însoţit de vânturi puternice 
care vor duce factorul de răcire până la minus cincizeci sau cincizeci şi 
cinci de grade. 

Lisey e suficient de speriată încât, după ce nu reuşeşte să 
trezească în Scott nicio urmă de îngrijorare, sună la firma care le-a 

renovat casa. Gary o asigură că Landonii au cea mai solidă casă 
de pe Castle View, îi spune că va sta cu un ochi pe rudele ei (în 
special pe Amanda, se înţelege aproape de la sine) şi-i reaminteşte că 
vremea friguroasă face parte din traiul în Mâine. Câteva nopţi de 
îngheţ şi o să pornim voioşi spre primăvară, spune el. 

Dar în 5 ianuarie, când temperaturile sub zero şi vânturile 
înteţite îşi fac apariţia, e mai rău decât orice-şi poate aminti Lisey, 
chiar şi mergând pe firul memoriei înapoi până-n copilărie, când cel 
mai slab bubuit de tunet care o umplea de atâta bucurie părea 
amplificat într-o mare furtună şi fiecare fulguială era un viscol. Ţine 
toate termostatele din casă reglate la douăzeci şi cinci de grade şi 
noul cazan funcţionează fără încetare, dar între 6 şi 9 ianuarie, 
temperatura înăuntru nu trece niciodată peste şaptesprezece grade. 
Vântul nu şuieră pe la streşini, ci strigă ca o femeie sfârtecată câte un 
centimetru o dată de un nebun: unul cu un cuţit teşit. Zăpada rămasă 
pe jos de la dezgheţul de ianuarie e ridicată în aer de vânturile acelea 
de şaptezeci de kilometri pe oră (rafalele ajung la o sută, destul de 
puternice ca să doboare la pământ şase turnuri radio în partea 
centrală a statelor Mâine şi New Hampshire) şi e suflată peste câmpii 
ca nişte fantome dansatoare. Când se lovesc de obloanele împotriva 
furtunii, particulele granulate zăngănesc ca grindina. 

In a doua noapte a acestui extravagant frig canadian, Lisey se 
trezeşte la ora două şi Scott lipseşte iarăşi din pat. H găseşte în 


camera de oaspeţi, din nou înfăşurat în africana galbenă a mamei- 
bune, urmărind din nou Ultima reprezentație. Hank Williams susură 
„Kaw-Liga"; Sam Leul e mort. întâmpină dificultăţi să-l readucă la 
realitate, însă reuşeşte într-un târziu. II întreabă dacă se simte bine şi 
Scott spune mda, se simte. li spune să se uite pe fereastră, îi spune că 
e frumos, dar să aibă grijă, să nu se uite prea mult. 

- Tata zicea că-ţi arzi ochii dacă te uiţi la atâta lumină, o 
previne el. 

Ei i se taie răsuflarea. Pe cer se văd uriaşe cortine mişcătoare, 
care-şi schimbă culorile sub ochii ei: verdele devine purpuriu, 
purpuriul devine roşu-aprins, roşul-aprins devine o stranie nuanţă 

sângerie căreia nu-i găseşte nume. Roşcat probabil că e pe 
aproape, dar nu-i tocmai aşa; crede că n-a dat nimeni un nume 
nuanţei pe care o vede ea. Când Scott o trage de cămaşa de noapte 
şi-i spune că ajunge, că nu trebuie să se mai uite, e uluită să vadă 
ceasul digital încorporat în aparatul video şi să descopere că a privit 
aurora boreală prin geamul îngheţat pe margini vreme de zece 
minute. 

- Nu te mai uita, zice el pe tonul sâcâitor şi insistent al cuiva 
care vorbeşte în somn. Intoarce-te în pat cu mine, micuță Lisey. 

Se bucură să meargă, se bucură să oprească filmul ăla 
înfiorător, să-l ia din balansoar şi din acea cameră răcoroasă. Dar, 
când îl duce de mână de-a lungul holului, el spune ceva care-i face 
pielea de găină: 

- Vântul sună ca lanţul de tractor şi lanţul de tractor sună ca 
tata, zice el. Şi dacă nu e mort? 

- Scott, asta-i o prostie, răspunde ea, dar astfel de lucruri nu 
sună a prostii în toiul nopţii, nu-i aşa? Mai ales când ţipă vântul şi 
cerul e plin de atâtea culori, încât pare să strige şi el. 

Când se trezeşte în noaptea următoare, vântul încă mai urlă şi 
de data aceasta, când se duce în camera de oaspeţi, televizorul nu e 
deschis, dar el tot acolo e şi se uită la el. Stă în balansoar înfăşurat în 
africană, africana galbenă a mamei-bune, dar nu vrea să-i răspundă, 
nu vrea nici măcar să se uite la ea. Scott e prezent, însă Scott e de 
asemenea absent. 

E absent ca o momâie. 


5 

Lisey se rostogoli pe spate în studioul lui Scott şi se uită la 
lucarna de deasupra ei. li pulsa sânul. Fără să se gândească la asta, 
apăsă pe el pătratul galben de tricot. La început, durerea fu şi mai 
crâncenă... dar apoi simţi o oarecare alinare. Se uită la lucarnă, 
gâfâind. Simte mirosul amestecului acru de sudoare, transpiraţie şi 
sânge în care se marina corpul ei. Geme. 


Toţii Landonii se vindecă repede, a trebuit s-o facem. Dacă era 
adevărat - şi avea motive să creadă că era - atunci nu-şi dorise 
niciodată să fie o Landon mai mult ca acum. Gata cu Lisa Debusher 
din Lisbon Falls, gândul de pe urmă al părinţilor, micuța a cincea roată 
la căruţă. 

Eşti cine eşti, răspunse răbdătoare vocea lui Scott. Eşti Lisey 
Landon. Micuța mea Lisey. Insă era foarte cald şi o durea atât de tare, 
acum ea era cea care voia gheaţă şi, cu sau fără voce, Scott Landon 
nu i se păruse niciodată atât de mort, foterea mă-sii. 

SCOPN, iubimeu, insistă el, dar vocea era îndepărtată. 

Departe. 

Până şi telefonul de pe Marele Jumbo al lui Dumbo, de la care 
teoretic ar fi putut chema ajutoare, părea departe. Dar ce părea 
aproape? O întrebare. Una simplă, de fapt. Cum de-şi putuse găsi 
propria soră în starea aia şi nu-şi amintise că-şi găsise soțtu/ la fel în 
timpul valului de frig din 1996? 

Dar mi-am amintit, îi şopti mintea sa minţii sale în vreme ce ea 
se uită în sus la lucarnă cu pătratul galben de tricot înroşit lipit de sân. 
Mi-am amintit. Dar a-mi aduce aminte de Scott în balansoar însemna 
să-mi amintesc de Antlers; a-mi aminti de Antlers însemna să-mi 
amintesc ce s-a întâmplat când am ieşit de sub copacul miam-miam în 
ninsoare; a-mi aminti asta însemna să dau piept cu adevărul despre 
fratele lui, Paul; a da piept cu adevărata amintire despre Paul însemna 
să mă întorc la camera aia rece de oaspeţi când aurora boreală a 
umplut cerul în vreme ce vântul se rostogolea dinspre Canada, 
dinspre Mani toba, taman din Yellowknife. Nu pricepi, Lisey? 

Totul era legat, întotdeauna a fost, şi odată ce ţi-ai fi permis să 
faci prima legătură, să dobori prima piesă de domino... 

- Aş fi înnebunit, scânci ea. Ca ei. Ca Landonii şi ca Landreau-ii 
şi ca toţi cei care mai ştiu despre asta. Nu-i de mirare că şi-au pierdut 
minţile, să ştie că există o lume chiar alături de asta... şi că zidul 
dintre ele e atât de subțire... 

Insă nici măcar asta nu era cel mai rău. Cel mai rău era lucrul 
care-l bântuise atât de mult pe el, arătarea bălţată, cea cu o 
nesfârşită parte pestriță... 


- Nul ţipă ea în studioul gol. Ţipă chiar dacă o duru până-n 
adâncul fiinţei sale. O, nu! încetează! Fd-o să înceteze! Fă toate 
lucrurile astea să INCETEZE! 

Dar era prea târziu. Şi prea adevărat pentru a continua să nege, 
oricât de mare ar fi fost riscul de a înnebuni. Chiar exista un loc unde 
mâncarea se strica, unde uneori devenea de-a dreptul otrăvitoare 
după lăsarea întunericului şi unde arătarea aia pestriță, lunganul lui 
Scott 


(o să fac aţa cum se aude când arătarea se uită-n jur) putea fi 
real. 

- O, e real, sigur că da, şopti Lisey. L-am văzut cu ochii mei. 

In aerul gol şi încărcat al studioului mortului, începu să plângă. 

Nici acum nu ştia sigur dacă asta era adevărat şi când anume îl 
văzuse dacă era... dos părea real. Genul acela de sfârşit al speranţei 
pe care-l observă bolnavii de cancer în paharele de apă ceţoase de 
lângă pat atunci când şi-au luat toate medicamentele şi pompa de 
morfină arată 0 şi orele s-au dus şi durerea e încă prezentă, croindu-şi 
neabătută drum tot mai adânc prin oasele treze. Şi vie. Vie, pizmaşă 
şi înfometată. Genul de lucru pe care era convinsă că soţul ei 
încercase, dar eşuase, să-l înlăture cu băutura. Şi cu râsul. Şi cu 
scrisul. 

Lucrul pe care aproape că-l văzuse ea în ochii lui goi când 
stătea în camera răcoroasă de oaspeţi cu televizorul de data aceea 
închis şi tăcut. Şedea în 


6 

Şade în balansoar, înfăşurat până la ochii bulbucaţi în africana 
de un galben diabolic de vesel a mamei-bune. Se uită deopotrivă la ea 
şi prin ea. Nu reacţionează la repetările tot mai frenetice ale numelui 
său şi ea nu ştie ce să facă. 

Cheamă pe cineva, îşi spune, asta trebuie să faci, şi dă fuga 
înapoi de-a lungul holului spre dormitor. Canty şi Rich sunt în Florida şi 

acolo vor rămâne până la mijlocul lui februarie, dar Daria şi 
Matt locuiesc la doar câteva case depărtare şi numărul Dariei are de 
gând să-l formeze, nu-i mai pasă deja de mult dacă-i va trezi în crucea 
nopţii, trebuie neapărat să discute cu cineva, are nevoie de ajutor. 

Nu-l primeşte. Vântul amarnic, cel care o face să-i fie frig chiar 
şi în cămaşa de noapte din flanel peste care şi-a tras un pulover ca să 
fie sigură, cel care face cazanul din pivniţă să funcţioneze fără oprire 
în vreme ce casa pârâie şi geme şi uneori chiar trosneşte grozav, 
vântul acela puternic şi rece venit din Canada a doborât undeva un 
cablu pe View şi tot ce aude când ridică receptorul este un mmm idiot. 
Apasă clapeta telefonului de două ori cu vârful degetului, pentru că 
asta faci într-o asemenea situaţie, dar ştie că nu-i va ajuta la nimic, şi 
nici nu-i ajută. E singură în acea casă victoriană mare şi veche, 
transformată, de pe Sugar Top HUI, în vreme ce tăriile înfloresc în 
cortine de culori nebuneşti şi temperaturile scad până la ce mai bine 
nu ţi le închipui. Dacă ar încerca să meargă în vecini, la familia 
Galloway, ştie că riscă să-şi piardă un lob al urechii sau un deget - 
poate două - din cauza degerăturii. Ar putea chiar să moară îngheţată 
pe veranda lor înainte să-i poată măcar trezi din somn. E genul acela 
de frig cu care pur şi simplu nu te pui. 


Aşază receptorul inutU înapoi în furcă şi se grăbeşte de-a lungul 
coridorului spre el, cu papucii de casă şoptind pe pardoseală. El e aşa 
cum l-a lăsat. Tânguitoarea coloană sonoră de ani cincizeci a Ultimei 
reprezentații în toiul nopţii a fost neliniştitoare, dar tăcerea e şi mai 
neplăcută, neplăcută, cea mai neplăcută. Şi chiar înainte ca o rafală 
uriaşă de vânt să lovească şi să amenințe casa c-o scoate din temelii 
(lui Lisey nu-i vine să creadă că nu s-a luat deja curentul, cu siguranţă 
se va lua nu peste mult timp), îşi dă seama de ce până şi vântul 
năprasnic este o uşurare: nu-l aude pe Scott cum respiră. Nu pare 
mort, are chiar şi puţină culoare în obraji, dar de unde să ştie că nu e? 

- lubitule? murmură ea, ducându-se la el. lubi, poţi vorbi cu 
mine? Te poţi uita la mine? 

El nu spune nimic şi nici nu se uită la ea, dar când ea îi pune 
degetele reci pe gât, descoperă că pielea de acolo e caldă şi simte 

bătaia inimii în vena cea mare sau artera aflată acolo sub piele. 
Şi încă ceva. II simte cum se întinde spre ea. La lumina zilei, chiar şi la 
o lumină rece şi vântoasă a zilei (precum cea care pare să domine 
toate cadrele exterioare din Ultima reprezentație, acum că se 
gândeşte mai bine), e sigură că ar râde de asta, nu însă şi acum. 
Acum ea ştie ce ştie. Soţul ei are nevoie de ajutor, are nevoie la fel de 
mult cum a avut în ziua aceea în Nashville, mai întâi când l-a împuşcat 
nebunul şi apoi când stătea întins pe asfaltul încins şi tremura, 
implorând gheaţă. 

- Cum să te ajut? murmură ea. Cum să te ajut acum? 

Cea care-i răspunde e Daria, Daria de când era adolescentă 
„Toată numai ţâţe şi răutate', a spus cândva mama-bună, o 
vulgaritate necaracteristică pentru ea, aşa că trebuia să fi fost 
exasperată la culme. 

N-ai să-l ajuţi, cum vrei tu sd-l ajuţi? întreabă Daria şi vocea ei e 
atât de reală, încât Lisey aproape că poate simţi mirosul pudrei de 
faţă Coty pe care Daria avea voie s-o folosească (din cauza petelor) şi 
aude pocnetul gumei ei de mestecat. Şi ia auzi! A fost pe la baltă şi şi- 
a aruncat năvodul şi s-a întors cu o captură pe cinste! vi deraiat de pe 
şine, Lisey, i-a plecat mintea la plimbare, şi-a pierdut neuronii, 
călăreşte tricicleta de cauciuc, şi singurul fel în care-l poţi ajuta e să 
chemi oamenii în alb îndată ce reîncepe să funcţioneze telefonul. 

Lisey o aude pe Daria că râde - râsul acela de perfect dispreţ 
adolescentin - adânc în miezul minţii sale când se uită-n jos la soţul ei, 
care stă cu ochii căscaţi în balansoar. Să-/ ajuţi! pufneşte Daria. Să-/ 
AJUŢI? Fugi de aici! 

Şi totuşi, Lisey crede c-o poate face. Lisey crede că există o 
cale. 

Problema e că felul în care l-ar putea ajuta este probabil 
periculos. E destul de sinceră să recunoască faptul că ea însăşi a fost 


sursa unora dintre probleme. A pus deoparte anumite amintiri, cum ar 
fi uimitoarea lor ieşire de sub copacul miam-miam, şi ascunsese 
adevăruri de nesuportat - adevărul despre Paul Fratele cel Bun, de 
pildă - în spatele unui fel de cortină din mintea sa. Se aude un sunet 
anume 

(pufăitul,  bunule Dumnezeu,  mormăitul acela gros şi 
dezgustător) 

în spatele ei, dar şi anumite suspine. 

(crucile cimitirul crucile în lumina sângerie) 

Se întreabă uneori dacă toată lumea are o cortină ca aceea în 
minte, una în spatele căreia se află zona nu te gândi. Ar trebui să 
aibă. E utilă. Te scuteşte de multe nopţi nedormite. Sunt tot soiul de 
vechi lucruri vechi şi prăfuite în spatele cortinei sale; lucruri d-un fel, 
lucruri d-a/t fel, lucruri de tăte felurile. Una peste alta, e un adevărat 
labirint. O, Kleine Liizy, cât mă poți uimirăn, mein gott... şi ce spun 
copiii? 

- Nu te ducen acolon, murmură ea, dar crede că se va duce 
totuşi; crede că dacă e să aibă vreo şansă de a-l salva pe Scott, de a-l 
aduce înapoi, trebuie să se ducăn acolon... oriunde ar fi aco/on. 

O, dar e chiar alături. 

Asta-i marea oroare. 

- Ştii, nu-i aşa? spune ea începând să lăcrimeze, însă nu pe 
Scott îl întreabă, Scott s-a dus acolo unde se duc momâile. A fost 
odată ca niciodată, sub copacul miam-miam unde au stat ei apăraţi de 
lumea înconjurătoare de strania ninsoare de octombrie, el s-a referit 
la meseria sa de a scrie poveşti ca la un fel de nebunie. Ea a protestat 
- ea, Lisey cea practică, pentru care totul era la fel - iar el a spus: tu 
nu înţelegi partea dusă. Sper să-ţi păstrezi norocul acesta, micuță 
Lisey. 

Dar în noaptea aceasta, în timp ce vântul se rostogoleşte 
dinspre Yellowknife şi cerul înfloreşte în culori sălbatice, norocul a 
părăsit-o. 

Zăcând întinsă pe spate în studioul soţului ei mort, strângând la 
piept deliciul însângerat, Lisey spuse: 

- M-am aşezat lângă el şi i-am scos mâna de sub africană, ca să 
i-o pot ţine. 

înghiţi. | se auzi un clic în gât. li mai trebuia apă, dar nu avea 
încredere că se putea ridica în picioare, nu încă. 

- Mâna lui era caldă, dar am simţit podeaua 


8 
Simte podeaua rece în pofida cămăşii de noapte din flanel şi-a 
ciorapilor lungi tot de flanel pe sub care are chiloţii de mătase. 


Camera aceasta, asemenea tuturor camerelor de la etaj, are 
încălzire pe la marginea pardoselii şi poate ajunge la ea dacă întinde 
mâna în care nu ţine mâna lui Scott, dar asta n-o ajută prea mult. 

Cazanul care funcţionează fără oprire trimite căldura în sus, 
încălzitoarele o împrăştie în aerul care se târăşte pe o distanţă cam de 
cincisprezece centimetri... apoi, puf! Dispare. Ca dungile de pe 
„stâlpul bărbierului". Ca fumul de ţigară când se ridică spre tavan. 

Ca soţii, uneori. 

Lasă podeaua rece. Nu băga în seamă dacă ti se albăstreşte 
curul. 

Dacă poți face ceva pentru el, fă-o. 

Dar ce să fie acel ceva? Cum ar trebui să înceapă? 

Răspunsul pare să vină adus de următoarea rafală de vânt. 
începe cu tratamentul ceaiului. 

-  Nu-mi-a-spus-niciodată-despre-el-pentru-că-nu-l-am-întrebat- 
niciodată. 

Asta-i iese pe gură atât de repede, că aproape ar putea fi un 
singur cuvânt lung şi exotic. 

Dacă e aşa, este un cuvânt exotic şi mincinos. Scott i-a răspuns 
la întrebarea despre tratamentul cu ceai în noaptea aceea la Antlers. 
In pat, după ce au făcut dragoste. Ea i-a pus două sau trei întrebări, 
însă singura care conta, întrebarea-c&eie, s-a dovedit a fi prima. ŞI 
cea mai simplă. l-ar fi putut răspunde cu vechea variantă da sau nu, 
dar când oare dădea Scott Landon un răspuns cu da sau nu la ceva, 
orice] Şi s-a dovedit că era dopul din gâtul 


sticlei. De ce? Pentru că i-a adus înapoi la Paul. lar povestea lui 
Paul era, în esenţă, povestea morţii lui. lar moartea lui Paul ducea la... 

- Nu, te rog, şopteşte ea şi-şi dă seama că-i strânge mâna mult 
prea tare. Scott, desigur, nu schiţează niciun gest de protest. 

Folosind limbajul familiei Landon, s-a dus unde se duc momâile. 

Suna ciudat când o formulai în felul ăsta, aproape ca o glumă 
de la Hee-Haw. 

la spune, Buck, unde-i Roy? 

Păi, îți spun eu unde, Minnie - Roy s-a dus unde se duc 
momâile! 

(Publicul izbucneşte în hohote de râs.) 

Insă Lisey nu râde şi nu are nevoie să-i spună vreuna dintre 
vocile ei lăuntrice că Scott s-a dus în Ţara Momâilor. Dacă vrea să-l 
aducă înapoi, mai întâi trebuie să-l urmeze. 

- O, Doamne, nu, geme ea, pentru că semnificaţia acestui lucru 
se profilează deja ameninţător în spatele minţii sale, o formă uriaşă 
înfăşurată în multe cearşafuri. O, Doamne, o, Doamne, chiar trebuie s- 
o fac? 


Dumnezeu nu-i răspunde. Şi Lisey nici nu are nevoie să-i 
răspundă. Ştie ce trebuie să facă sau cel puţin cum să înceapă: 
trebuie să-şi aducă aminte cea de-a doua noapte petrecută de ei la 
Antlers, după ce-au făcut dragoste. Erau pe cale să adoarmă şi ea îşi 
spusese: Ce rău poate face, vrei să afli doar câteva lucruri despre 
Fratele cel Bun, nu despre Tatăl Diabolic. Dă-i drumul şi întreabă-l. 
Aşa că l-a întrebat. Şezând pe podea cu mâna lui (acum începe să se 
răcească) strânsă într-a ei, în vreme ce vântul bubuie afară şi cerul e 
plin de culori nebuneşti, aruncă o privire după cortina pe care a 
ridicat-o pentru a-şi ascunde cele mai rele şi mai deconcertante 
amintiri şi se vede pe sine cum îl întreabă despre tratamentul cu ceai. 

Cum îl întreabă 


Note: 

1 Spectacol de televiziune american şi canadian, cu tentă 
rurală, prezentat de muzicienii country Buck Owens şi Roy 
Clark - un rol aparte îl aveau scheciurile interpretate de 
grupul umoristic JKornfield Kounty'" (n. tr.). 


9 

- După treaba aia cu banca, Paul şi-a înmuiat tăieturile în ceai, 
aşa cum ai făcut-o tu în seara aia la mine în apartament? 

El stă în pat lângă ea, cu cearşaful tras până peste şolduri, aşa 
încât ea poate vedea câteva bucle ale părului său pubian. Fumează 
ceea ce el numeşte mereu fabuloasa țigară postcoitum şi singura 
lumină din cameră e împrăştiată pe ei de veioza de pe partea lui de 
pat. Din semiîntunericul acela opac şi roşiatic, fumul se înalţă şi 
dispare, făcând-o să se întrebe în treacăt 

(s-a auzit oare un sunet, un pocnet al căderii aerului sub 
copacul miam-miam atunci când ne-am dus, când am plecat) 

ceva ce încearcă deja să-şi alunge din gând. 

Intre timp, tăcerea se prelungeşte. Tocmai ajunge la concluzia 
că nu-i va răspunde, când el o face. Şi tonul pe care vorbeşte o 
îndeamnă să creadă că era bine ales şi că nu reținerea îl făcuse să 
ezite. 

- Sunt destul de sigur că tratamentul cu ceai a fost mai târziu, 


Lisey. 

Mai cade puţin pe gânduri, clatină din cap. 

- Mda, ştiu că aşa a fost, pentru că pe atunci făceam deja 
fracţii. 

O treime plus o pătrime egal şapte douăsprezecimi, lucruri d- 
astea. 


Surâde... dar Lisey, care începe să-i cunoască bine repertoriul 
de expresii, crede că e un surâs nervos. 


- La şcoală? întreabă ea. 

- Nu, Lisey. 

Tonul lui spune c-ar trebui să ştie asta, iar când vorbeşte din 
nou, aude cum i se insinuează ceva copilăresc în voce (am înce'cat şi 
am înce'cat) 

- Eu şi Paul, noi doi am fo' şcoliţi acasă. Tati zicea că şcoala 
publică-i Ţarcul Măgarilor. 

Pe noptieră, alături de veioză, e o scrumieră aşezată peste un 
exemplar al Abatorului cinci! (Scott ia o carte cu el oriunde s-ar 


Note: 

1 Roman de Kurt Vonnegut, Jr (n. tr.). 

duce, fără nicio excepţie), iar el scutură scrumul ţigării în ea. 
Afară, vântul suflă viforos şi bătrânul han pârâie din încheieturi. 

Lui Lisey îi trece brusc prin minte că asta poate nu e totuşi o 
idee bună, că o idee bună ar fi să se întoarcă pe o parte şi să se culce, 
însă ea are două suflete şi curiozitatea îi dă ghes mai departe. 

- Şi tăieturile lui Paul din ziua aia - ziua când ai sărit de pe 
bancă - erau tăieturi grave? Nu doar superficiale? Adică, ştii cum văd 
copiii lucrurile... orice ţeava spartă pare o inundație... 

Se opreşte. Urmează o pauză foarte lungă cât timp el 
urmăreşte fumul de ţigară cum iese din lumina veiozei şi dispare. 
Când vorbeşte din nou, vocea lui e uscată şi plată şi sigură. 

- Tati tăia adânc. 

Ea deschide gura să spună ceva banal care să pună capăt 
discuţiei (tot soiul de clopote de avertizare i se declanşează acum în 
minte; pâlcuri întregi de lumini roşii se aprind), dar înainte s-o poată 
face, el merge mai departe: 

- In orice caz, nu asta voiai să întrebi. întreabă ce vrei, Lisey. 

Dă-i drumul. O să-ţi spun. N-am de gând să păstrez secrete faţă 
de tine - nu după ceea ce s-a întâmplat în după-amiaza asta - dar 
trebuie să întrebi. 

Mai precis, ce s-a întâmplat în această după-amiază? Asta 
părea întrebarea logică, însă Lisey înţelege că nu poate duce la 
discuţie logică, pentru că-n jurul nebuniei ar urma să se desfăşoare, al 
nebuniei, iar acum şi ea e o parte din ea. Pentru că Scott a dus-o 
undeva, ştie asta, n-a fost doar în imaginaţia sa. Dacă întreabă ce s-a 
întâmplat, el îi va spune, aproape c-a şi făcut-o deja... însă nu acesta-i 
modul potrivit de a aborda problema. Ameţeala ei postcoitum s-a 
risipit şi niciodată nu s-a simţit mai trează ca acum. 

- După ce ai sărit de pe bancă, Scott... 

- Tati m-a sărutat, premiul lui tati era un sărut. Ca să-mi arate 
că bulul de sânge s-a terminat. 


- Da, ştiu, mi-ai spus asta. După ce ai sărit de pe bancă şi s-a 
sfârşit cu tăieturile, Paul a... s-a dus undeva să se trateze? Aşa a putut 
la doar câteva ore după aceea să meargă la magazin să 


cumpere suc şi apoi să fugă de colo-colo prin casă pentru a 
pregăti vânătoarea de bul? 

- Nu. 

îşi stinge ţigara în scrumiera de pe carte. 

La acea negaţie simplă, Lisey simte cea mai stranie combinaţie 
de sentimente: o dulce uşurare şi o profundă dezamăgire. E ca şi când 
ar avea un nor de furtună în piept. Nu ştie cu precizie la ce se gândea, 
dar acel nu înseamnă că nu va mai trebui să se gân... 

- Nu putea. 

Scott vorbeşte cu aceeaşi voce uscată şi plată. Cu aceeaşi 
siguranţă. 

- Paul nu putea. Nu se putea duce. 

Accentul pe ultimul cuvânt este slab, dar inconfundabil. 

- Atrebuit să-l iau eu şi să-l duc. 

Se întoarce spre ea şi o ia... dar numai în braţe. Faţa lui lipită de 
gâtul ei este încinsă de emoția reprimată. 

- Există un loc. Noi îi spuneam Bu-Luna, am uitat de ce. Cel mai 
des e frumos. (F/lumos.) Il duceam când era rănit şi l-am dus când a 
fost mort, da' nu-l puteam duce când avea mălură. După ce l-a omolât 
tati, l-am dus acolo, în Bu-Luna, şi l-am înglopat. 

Digul cedează şi el începe să plângă cu suspine. Reuşeşte să 
înăbuşe puţin sunetele strângând din buze, dar forţa suspinelor 
cutremură patul şi, o vreme, ea nu poate decât să-l ţină în braţe. 

La un moment dat, el îi cere să stingă veioza şi, când îl întreabă 
de ce, îi spune: 

- Pentru că ăsta e restul poveştii, Lisey. Cred că-l pot spune, 
atât timp cât mă ţii în braţe. Insă nu cu lumina aprinsă. 

Şi cu toate că Lisey e mai speriată ca niciodată - mai speriată 
chiar şi ca-n seara când Scott a ieşit din întuneric cu mâna tăiată şi 
plină de sânge - îşi eliberează un braţ şi-l întinde atât cât trebuie 
pentru a stinge veioza, atingându-i faţa cu sânul care va suferi mai 
târziu de pe urma nebuniei lui Jim Dooley. La început, în cameră e 
întuneric, apoi, când i se acomodează ochii, mobila reapare vag; 
prinde chiar şi o strălucire slabă, halucinantă, care anunţă ieşirea lunii 
de după norii care se risipesc. 


- Tu crezi că tati l-a omorât pe Paul, nu? Crezi că aşa se 
sfârşeşte partea asta a poveştii. 
- Scott, ai spus c-a făcut-o cu puşca... 


- Dar n-a fost crimă. Aşa i s-ar fi spus dacă ar fi fost judecat 
vreodată la tribunal, dar eu am fost de faţă şi ştiu că n-a fost asta. 

Face o pauză. Ea crede că-şi va aprinde o altă ţigară, dar nu o 
face. Afară, vântul suflă puternic şi clădirea veche geme. Pentru o 
clipă, mobila se luminează, dar numai puţin, apoi întunecimea se 
reîntoarce. 

- Tati /-ar fi putut omori, sigur. De multe ori. Ştiu asta. Au fost 
momente când ar fi făcut-o, dacă n-aş fi fost eu acolo să-l ajut, dar în 
cele din urmă nu aşa au decurs lucrurile. Ştii ce înseamnă eutanasie, 
Lisey? 

- Ucidere din milă. 

- Mda. Asta i-a făcut tati lui Paul. 

In cameră, în faţa patului, mobila tremură din nou apărând în 
vedere, apoi se retrage iarăşi în umbre. 

- Din cauza mălurii, nu înţelegi? Paul o avea exact ca tati. 
Numai că Paul avea prea multă pentru ca tati s-o poată scoate afară 
tăindu-l. 

Lisey înţelege, oarecum. De fiecare dată când tatăl îi tăia pe fii 
dar şi pe el însuşi, bănuieşte ea - practica de fapt un soi de medicină 
preventivă deviantă. 

- Tati a zis că-n general sale peste două genelaţii şi c-apoi se- 
ntoalce de două oii mai putelnică. „îţi cade în spinare cum ţi-a căzut 
peste picior lanţul ăla de tractor, Scoot", a zis el. 

Ea scutură din cap. Nu ştie despre ce vorbeşte el. Şi o parte din 
ea nici nu vrea să ştie. 

- Era luna decembrie, spune Scott, şi a venit un frig puternic. 

Primul din iarnă. Noi trăiam la ferma aia din inima sălbăticiei 
înconjurați de câmpii deschise şi eram legaţi de Magazinul lui Mulie şi 
apoi de Martensburg doar printr-un singur drum. Eram în linii mari 
izolaţi de lume. Eram cam pe cont propriu, vezi tu? 

Ea înţelege. Vede. îşi imaginează că poştaşul venea din când în 
când pe acel drum şi, desigur, „Sparky" Landon trebuia să-l străbată 
pentru a merge la 

muncă, dar asta era cam toată activitatea. Nu se punea 
problema autobuzului şcolar, pentru că eu şi Paul, noi doi am fo' şcoliţi 
acasă. Autobuzele şcolare se duceau la Ţarcul Măgarilor. 

- Ninsoarea a îngreunat lucrurile şi frigul le-a făcut aproape 
imposibile - frigul ne-a ţinut în casă. Totuşi, anul acela n-a fost aşa de 
rău la început. Am avut un brad de Crăciun, cel puţin. Erau ani când 
pe tati îl apuca mălura... sau pur şi simplu marasmul... şi nu aveam 
nici brad şi nici cadouri. 

Râse scurt şi lipsit de umor. 

- De un Crăciun trebuie că ne-a ţinut treji până la trei noaptea, 
citind din Cartea Apocalipsei despre cupe ce se golesc şi molimi şi 


călăreţi pe cai de diferite culori şi, la un punct anume, a aruncat Biblia 
în bucătărie şi a răcnit: „Cine scrie cdcaturile astea fotate? Şi cine-s 
dobitocii care le cred?" Când avea chef de răcnit, Lisey, putea răcni ca 
Ahab în ultimele zile ale lui Pequoť. 

Insă Crăciunul acela a părut destul de plăcut. Ştii ce-am făcut? 

Am mers cu toţii la Pittsburgh la cumpărături şi tati ne-a dus 
chiar şi la un film - Clint Eastwood juca rolul unui poliţist şi trăgea cu 
pistolul în nu ştiu ce oraş. Mi-a dat dureri de cap şi floricelele de 
porumb mi-au dat dureri de stomac, dar mi s-a părut cea mai 
frumoasă blestemăţie pe care am văzut-o vreodată. M-am dus acasă 
şi am început să scriu o poveste exact ca aia şi i-am citit-o lui Paul 
noaptea. Probabil că era o bazaconie de zile mari, însă el a spus că-i 
bună. 

- Trebuie c-a fost un frate extraordinar, zice Lisey cu precauţie. 

Prudenţa ei nu-şi găseşte rostul. El nici măcar n-a auzit-o. 

- Ce vreau să-ţi spun e că ne înţelegeam bine cu toţii, ne 
înţelegeam de câteva luni bune, eram aproape ca o familie normală. 
Dacă există aşa ceva, lucru de care mă îndoiesc. Dar... dar. 

Se opreşte, se gândeşte. In cele din urmă, reîncepe: 


Note: 

1 Nava căpitanului Ahab din romanul lui Herman Melville 
Moby Dick, numită după tribul amerindian vorbitor al limbii 
algpnquine (n. tr.). 

- Apoi, într-o zi nu cu mult înainte de Crăciun, eram la etaj în 
camera mea. Era frig - mai frig ca-n curul unui urs polar - şi se 
pregătea să ningă. Eram în pat, îmi citeam lecţia la istorie, când m-am 
uitat pe geam şi l-am văzut pe tati în curte că se apropie de casă cu 
braţul plin de lemne. Am coborât scările din spate ca să-l ajut să le 
aşeze în ladă şi să nu se umple toată podeaua de bucăţi de scoarță 
asta-l înfuria întotdeauna. lar Paul stătea 


10 

Paul stă la masa din bucătărie când fratele lui mai mic, doar de 
zece ani şi cu părul mult prea mare, coboară scările din spate cu 
şireturile tenişilor desfăcute. Scott se gândeşte să-l întrebe pe Paul 
dacă nu vrea să iasă la săniuş pe dealul din spatele grajdului odată ce 
termină treaba cu lemnele. Asta dacă tati nu mai are şi alte treburi de 
făcut. 

Paul Landon, slab şi înalt şi deja chipeş la treisprezece ani, are o 
carte deschisă în faţă. Cartea e /ntroducere în algebră şi Scott nu are 
motive să creadă că Paul nu face altceva decât să-l afle pe x până 
când Paul întoarce capul pentru a se uita la el. Scott mai are încă trei 
paşi până la baza scărilor când Paul face asta. Trece doar o clipă până 


ca Paul să dea fuga spre fratele lui cel mic, asupra căruia n-a ridicat 
niciodată mâna de când se ştiu amândoi, însă e un răstimp destul de 
lung ca să vadă că nu, Paul nu stă doar acolo. Nu, Paul nu citeşte 
doar. Nu, Paul nu învaţă. 

Paul stă în aşteptare. 

Nu golul e ceea ce vede în ochii fratelui său atunci când Paul 
sare din scaun destul de repede ca să-l facă să alunece în perete, ci 
mălură pură. Ochii aceia nu mai sunt albaştri. Ceva a explodat în 
creierul din spatele lor şi i-a umplut de sânge. La coada lor îi 
scânteiază seminţe roşii. 

Un alt copil ar fi încremenit locului şi ar fi fost ucis de monstrul 
care cu o oră în urmă fusese un frate normal care nu se gândea decât 
la tema de acasă sau poate la ce să-i ia, el şi Scott, lui tati de Crăciun 
dacă puneau amândoi la bătaie banii strânşi. Dar Scott nu e un copil 
normal mai mult decât este Paul. Copiii normali nu i-ar fi putut 
niciodată supravieţui lui Sparky Landon şi aproape cu siguranţă n-ar fi 
putut supravieţui experienţei de a trăi cu nebunia tatălui, cea care-l 
salvează acum pe Scott. Recunoaşte mălura atunci când o vede şi nu- 
şi iroseşte timpul cu lipsa de încredere. Se întoarce pe dată şi încearcă 
să fugă pe scări în sus. Face doar trei paşi şi Paul îl apucă de picioare. 

Mârâind ca un câine căruia i-a fost călcată curtea, Paul îşi 
încolăceşte braţele în jurul gambelor lui Scott şi-i trage picioarele de 
sub el. Scott se apucă de balustradă şi se ţine bine. Scoate un singur 
țipăt compus din două cuvinte - „Tati, ajutor!" - şi apoi tace. 

Pierde energie cu ţipetele. Şi are nevoie de toată forţa pentru a 
se ţine de balustradă. 

Dar sigur că nu are destulă putere pentru a se ţine. Paul e mai 
mare cu trei ani, mai greu cu vreo douăzeci de kilograme şi mult mai 
puternic. Pe lângă astea, a înnebunit. Dacă-l desprinde de balustradă, 
Scott va fi grav rănit sau ucis în pofida reacției sale iuți, dar, în loc să-l 
apuce pe Scott, ceea ce apucă Paul sunt pantalonii de catifea cord ai 
lui Scott şi ambii tenişi, pe care băiatul a uitat să-i lege când a sărit 
din pat. 

(„Dacă mi-aş fi legat tenişii", îi va spune el sofiei sale mult mai 
târziu, pe când vor sta în pat la primul etaj al hanului Antlers din New 
Hampshire, „cel mai probabil că nu ne-am afla aici în noaptea asta. 

Uneori cred că de asta a depins toată viața mea, Lisey -de o 
pereche de Keds mărimea treizeci şi nouă cu şireturile dezlegate. ") 

Arătarea în care s-a transformat Paul răcneşte, se împleticeşte 
în spate strângând în braţe o pereche de pantaloni şi se împiedică de 
scaunul în care, cu o oră în urmă, un băiat tânăr şi chipeş a şezut şi a 
trasat coordonate carteziene. Un tenis cade pe linoleumul umflat şi 
moale. Scott, între timp, se luptă să se pună din nou în mişcare, 


să ajungă la etaj cât mai e timp, însă picioarele în şosete 
alunecă de sub el pe scările netede şi el cade imediat într-un 
genunchi. Cu chiloţii franjuraţi pe jumătate traşi în jos, simte un 
curent de aer rece cum îi suflă în despicătura feselor şi are timp să-şi 
spună: Te rog, Doamne, nu vreau să mor aşa, cu fundulețul în vânt. 
Apoi arătarea-frate e din nou în picioare, mugind şi aruncând 
pantalonii în lături. Aceştia alunecă pe masa din bucătărie, ocolind 
manualul de algebră, dar doborând bolul cu zahăr - făcându-l să se 
ducă de-a berbeleacu', ar fi spus tatăl lor. Arătarea care a fost Paul 
sare după el şi Scott se pregăteşte să-şi simtă mâinile şi unghiile cum 
i se afundă în piele când aude un îngrozitor tronc! lemnos şi un strigăt 
răguşit, furios: 

„Lasă-l în pace, bastard fotat!Mălură cretină!" 

A uitat complet de tati. Curentul de aer care i-a lovit fundul a 
fost iscat de tati care venea cu lemnele. Apoi, mâinile lui Paul chiar îl 
prind, unghiile chiar i se afundă în piele şi e tras în spate, mâinile cu 
care strânge balustrada se desfac la fel de uşor ca şi când ar fi ale 
unui bebeluş. Intr-o clipă va simţi dinţii lui Paul. O ştie, asta e mălura 
reală, mălura profundă, nu ceea ce i se întâmplă lui tati atunci când 
tati vede oameni inexistenţi sau când îşi face singur ori unuia dintre ei 
un bul de sânge (lucru pe care i-l face din ce în ce mai puţin lui Scott 
pe măsură ce el creşte în vârstă), ci răul şi ura în toată măreţia lor, 
cele la care se gândea tati ori de câte ori nu făcea decât să râdă şi să 
scuture din cap atunci când îl întrebau de ce plecaseră Landreau-ii din 
Franţa chiar dacă asta a însemnat să-şi lase acolo toţi banii şi toate 
pământurile, când erau o familie bogată, Landreau-ii erau bogaţi, şi 
acum o să mă muşte, o să mă muşte chiar acum, IUPIII... 

Nu apucă să simtă dinţii lui Paul. Simte o răsuflare caldă pe 
pielea descoperită de pe partea stângă deasupra şoldului şi apoi aude 
un alt tronc! lemnos când tati îl loveşte din nou în cap pe Paul cuo 
bucată de lemn pentru sobă - ţinându-l cu ambele mâini, lovind cu 
toată puterea. Sunetul e urmat de o serie de sunete dezarticulate 
atunci când corpul lui Paul se prăvăleşte pe linoleumul din bucătărie. 

Scott se răsuceşte. Stă lăţit pe primele trepte ale scărilor, 
îmbrăcat doar într-o cămaşă veche de flanel, chiloţi şi şosetele albe cu 
găuri la călcâie. Aproape atinge podeaua cu un picior. E prea buimăcit 
ca să plângă. Simte în gură gust de monede. Acea ultimă lovitură a 
sunat îngrozitor şi, pentru o clipă, imaginaţia lui puternică vopseşte 
bucătăria cu sângele lui Paul. încearcă să strige, dar plămânii şocaţi şi 
goliţi de aer nu pot scoate decât un sunet piţigăiat, de uimire. Clipeşte 
şi vede că nu e nicio urmă de sânge, doar Paul care zace cu faţa în jos 
în zahărul din bolul acum defunct, care stă spart în patru bucăţi mari 
şi câteva mai mici. A/a n-o să mai danseze tangou niciodată, spune 
tati când se sparge câte ceva, un pahar sau o farfurie, dar n-o spune 


şi acum, stă doar deasupra fiului său inconştient, îmbrăcat în salopeta 
sa galbenă. Are zăpadă pe umeri şi-n părul ciufulit, care începe să 
încărunţească. Intr-o mână înmănuşată ţine o bucată de lemn. In 
spatele lui, împrăştiate la intrare ca nişte piese de puzzle, sunt 
celelalte lemne. Uşa e încă deschisă şi curentul rece încă suflă 
înăuntru. lar acum Scott vede că este sânge, doar puţin, şiroind încet 
de la urechea stângă a lui Paul, pe obraz. 

„Tati, e mort?" 

Tati aruncă bucata de lemn în lada de lângă sobă şi-şi 
netezeşte părul lung şi negru. Are zăpadă topită în ţepii de pe obraji. 

„Nu-i. Ar fi prea uşor să fie." 

Tropăie până la uşa din spate şi o închide violent, întrerupând 
curentul de aer. Fiecare mişcare a sa exprimă dezgust, însă Scott l-a 
mai văzut comportându-se aşa înainte - când primeşte Scrisori Oficiale 
cu privire la taxe sau şcolarizare sau lucruri de astea - şi e aproape 
sigur că, de fapt, este speriat. 

Tati se întoarce şi se opreşte lângă băiatul căzut la podea. O 
vreme, se leagănă de pe un picior pe celălalt. Apoi ridică ochii spre 
celălalt băiat. 

“ijută-mă să-l duc în pivniță, Scoot." 

Nu-i înţelept să i te opui lui tati atunci când îţi spune să faci 
ceva, dar Scott e înspăimântat. De asemenea, e aproape gol-puşcă. 

Vine în bucătărie şi începe să-şi tragă pantalonii pe el. 

„De ce, tati? Ce o să facem cu el?" 

Şi, mare minune, tati nu-l loveşte. Nici măcar nu strigă la el. 

„Fotat să fiu dacă ştiu. Să-l legăm acolo fedeleş mai întâi, până 
o să mă mai gândesc. Grăbeşte-te. N-o să rămână leşinat mult timp." 

„Chiar mălura săfie? Ca şi cu Landreau-ii? Şi cu unchiul tău 
Theo?" 

„Tu ce crezi, Scoot? Apucă-l de cap, dacă nu vrei să dea cu el 
de fiecare treaptă. N-o să fie mult timp leşinat, îţi zic, şi dacă o ia de la 
capăt, s-ar putea să n-ai acelaşi noroc. Şi nici eu. Mdlura-i puternică." 

Scott face aşa cum îi spune tatăl lui. Sunt anii şaizeci, sunt în 
America, oamenii vor călca în scurt timp pe lună, dar ei au acolo un 
băiat de care să se ocupe şi care, din câte se pare, a turbat cât ai zice 
peşte. Tatăl acceptă pur şi simplu faptul. După primele întrebări 
şocate, fiul îl acceptă şi el. Când ajung la baza scărilor pivniţei, Paul 
începe să se mişte şi scoate sunete groase, guturale. Sparky Landon 
pune mâinile în jurul gâtului fiului său cel mare şi începe să-l sugrume. 
Scott strigă de groază şi încearcă să-l oprească. 

„Tati, nu!" 

Sparky Landon ia o mână de la ceea ce făcea, destul cât să-i 
administreze fiului cel mic o lovitură absentă cu dosul palmei. Scott se 
bălăbăneşte în spate şi se loveşte de masa din mijlocul încăperii cu 


podea din pământ bătucit. Pe aceasta se află o străveche presă 
tipografică manuală, pe care Paul a reuşit cumva s-o convingă să 
funcţioneze din nou. La ea a tipărit câteva dintre povestirile lui Scott; 
acestea sunt primele materiale publicate de fratele lui cel mic. 
Manivela mastodontului de un sfert de tonă îl izbeşte dureros pe Scott 
în spate şi el se schimonoseşte la faţă, face o grimasă, uitându-se la 
tatăl său cum reîncepe să-i strângă fratele de gât. 

„Tati, nu-l omolf! TE LOG NU-L OMOLIÎ!" 

„Nu-l omor", spune Landon fără să întoarcă privirea, „<zr trebui 
s-o fac, dar n-o fac. Nu încă, oricum. E prostia mea, da' asta-ifiul meu, 
primul meu născut fotat, şi n-o s-o fac decât dacă sunt nevoit. Şi mă 
tem c-osăfiu. Sfântă mamă Mchree! Dar nu încă. Afurisit să fiu de oi 
face-o. 

Numa! că nu ne ajută dacă se trezeşte. Tu n-ai văzut nimic ca 
asta, da' io am văzut. Am avut noroc acolo sus,pen'c-am fost în 
spatele lui. Aici 

jos aş putea fugi după el două ore şi nu l-aş prinde niciodată. S- 
ar urca pe pereți şi pe jumătate din tavanu' ăsta. Apoi, când m-ar 
obost..." 

Landon ia mâinile de pe gâtul lui Paul şi se uită fix la faţa albă, 
nemişcată. Scurgerea aceea de sânge de la urechea lui pare să se fi 
oprit. 

“Aşa. Ce zici d-asta,fiu de târâtură? A leşinatdin nou. Da'n- 
osărămână aşa mult timp. Adă colacu' de frânghie de sub scări. O să 
ajungă asta pân' ce aducem nişte lanț din hambar. Apoi nu şt'u. Apoi 
depinde." 

JDe ce depinde, tati?" 

Speriat. A fost vreodată aşa de speriat? Nu. Şi tata se uită la el 
într-un fel care-l sperie şi mai mult. Pentru că-i o privire ştiutoare. 

„Ei, bănuiesc că depinde de tine, Scoot. L-ai însănătoşit de 
multe ori... şi de ce te uiţi la mine cu ochii ăia de vacă bleaga? Crezi 
că nu ştiu? lisuse, şi s-ar zice că eşti un băiat istet?" întoarce capul şi 
scuipă pe podeaua de pământ. „L-ai însănătoşit de multe lucruri. 
Poate-l poţi însănătoşi şi d-asta. N-am auzit de cineva care să-şi fi 
revenit după mălură... nu după mălura adevărați., da' n-am auzit nici 
de cineva ca tine, aşa că poate ai să reuşeşti. Răzi până-ţi crapă 
obrajii, ar fi zis babacu' meu. Da' acu' adă numa' colacu' de frânghie 
de sub scări. 

Și grăbeşte pasu', nenorocit mic şi împiedicat ce eşti, pentru că 


11 
- Deja se mişcă, zise Lisey, stând întinsă pe covorul alb-stridie 
din studioul soţului ei mort. Deja se 


12 

- Deja se mişcă, spune Lisey, şezând pe podeaua rece din 
camera de oaspeţi şi ţinându-şi soţul de mână - o mână caldă, dar 
înfiorător de moale şi de albicioasă. Scott a spus 


13 

Argumentele împotriva nebuniei cad cu un foşnet moale; 
acestea sunt sunetele vocilor moarte pe discuri moarte ceplanează-n 
jos în putul spart al memoriei. 

Când md-ntorc spre tine sd te-ntreb dacd-ţi aminteşti, Când 
md-ntorc spre tine în patul nostru 

14 

In pat cu el e locul în care ea aude aceste lucruri; în pat cu el la 
Antlers, după o zi când s-a întâmplat ceva ce nu poate explica sub 
nicio formă. El îi vorbeşte în vreme ce norii se răsfiră şi luna se 
apropie ca un anunţ şi mobila înoată până la marginea vizibilităţii. 

Ea îl ţine-n braţe în întuneric şi ascultă, nedorind să creadă 
(neputând să n-o facă), atunci când tânărul care în scurt timp îi va 
deveni soţ spune: 

- Tati mi-a spus s-aduc colacu' de flânghie de sub scăli. „Şi-ai 
face bine să grăbeşti pasu', nenorocit mic şi împiedicat ce eşti", zice 
el, „pentru că n-o să rămână mult timp leşinat. Şi când o să-şi revină 


15 

„Când o sd-şi revină o să fie un bărzăun urât." 

Bărzăun urât. Ca Scooter bătrâne Scoot şi mălură, bărzăun urât 
e un idiom al familiei sale, care-i va bântui visele (şi vorbirea) pentru 
tot restul productivei, dar prea scurtei sale vieţi. 

Scott ia colacul de frânghie de sub scări şi i-l aduce lui tati. 

Tati îl leagă pe Paul cu gesturi rapide, experte şi precise, şi 
umbra sa se profilează şi dansează pe pereţii de piatră ai pivniţei în 
lumina 

celor trei becuri de şaptezeci şi cinci de waţi, controlate de un 
comutator din capul scărilor. Leagă braţele lui Paul atât de tare la 
spate, încât articulațiile umerilor îi ies în evidenţă până şi prin 
cămaşă. Scott se simte împins să vorbească din nou, oricât ar fi de 
speriat de tati. 

„Tati, eprea strâns!" 

Tati aruncă o privire spre Scott. E una rapidă, dar Scott vede 
teama din ea. Il sperie. Mai mult de atât, îl înfricoşează. Până-n ziua 
de azi ar fi spus că tati nu se teme de nimic, decât de Consiliul Şcolar 
şi de afurisitele lor scrisori recomandate. 


„Tu nu ştii, aşa că să taci! Nu vreau să se elibereze! De se- 
ntâmplă, s-ar putea să nu ne omoare înainte să-i treacă, da' io cu 
siguranță o să trebuiască să-l omor. Ştiu ce fac!" 

Ba nu ştii, îşi spune Scott, privindu-l pe tati cum leagă laolaltă 
picioarele lui Paul mai întâi la genunchi, apoi la glezne. Paul a 
reînceput deja să se mişte şi să bolborosească gutural. /ti zici doar 
părerea. Dar înţelege că dragostea lui tati pentru Paul e adevărată. 

Poate că este o dragoste urâtă, dar e adevărată şi puternică. 
Dacă n-ar fi aşa, tati nu şi-ar zice nici măcar părerea. Ar fi continuat 
să-l lovească pe Paul cu bucata de lemn până ce ar fi murit. 

Pentru doar o clipă, o parte din mintea lui Scott (o parte rece) 
se întreabă dacă tati ar înfrunta acelaşi risc şi pentru e/, pentru 
Scooter bătrânul Scott care nici măcar n-a îndrăznit să sară de pe o 
bancă de un metru până ce fratele lui n-a fost tăiat şi n-a sângerat în 
faţa lui, dar apoi învăluie gândul în întuneric. Nu e/e cel pe care l-a 
apucat mălura. 

Cel puţin, nu încă. 

Tata termină să-l lege pe Paul de mijloc de unul dintre stâlpii de 
oţel vopsiți care susţin tavanul pivniţei. 

„Gata", spune el, dându-se în spate, gâfâind ca un om care 
tocmai a terminat un rodeo. ^ista o să-l țină o vreme. Tu du-te la 
hambar, Scott. Adu lanțu' uşor de pe uşă şi lanțu' ăla mare şi greu de 
tractor care-i în boxa de pe stânga, alături de piesele de maşină. Ştii 
unde zic?" 

Paul stă aplecat peste frânghia care-i strânge bustul. Acum se 
îndreaptă de spate atât de repede, că se loveşte cu capul de stâlp cu 
o forţă înfricoşătoare. Scott nu-şi poate reţine o grimasă. Paul ridică 
spre el ochii ce erau albaştri cu doar o oră în urmă. Rânjeşte şi 
colţurile gurii i se ridică mult mai mult decât ar trebui s-o poată face... 

aproape până la lobii urechilor, aşa pare. 

„Scott“, zice tatăl lui. 

Pentru prima oară în viaţă, Scott nu-i dă atenţie. E hipnotizat de 
masca de Halloween care era faţa fratelui său. Limba lui Paul iese cu 
mişcări frenetice dintre dinţii depărtaţi şi execută o fluturare în aerul 
jilav al pivniţei. In acelaşi timp, prohabul i se întunecă la culoare când 
îşi udă panta... 

Lovit pe nepusă masă peste cap, Scott se bălăbăneşte în spate 
şi se izbeşte din nou de masa tiparniţei. 

„Nu te uita la el, tolomacule, uită-te la mine! Bărzăunul ăia urât 
o să te hipnotizeze aşa cum face un şarpe c-o pasăre! Ai face bine să 
te trezeşti în fotarea mea, Scooter - ăla nu mai e frate-tu'." 

Scott se uită la tatăl său cu gura deschisă. In spatele lor, ca 
pentru a sublinia ideea lui tati, arătarea legată de stâlp scoate un 
răcnet mult prea puternic ca să fi ieşit din pieptul unui om. Dar asta 


nu face nimic, pentru că nu e un sunet omenesc. Nici măcar pe 
departe. 

„Du-te şi adă lanțurile alea, Scotty. Pe amândouă. Şi grăbeşte- 
te. 

Legăturile alea n-or să-l ţină. lo mă duc sus să-mi iau puşca. De 
se desface-nainte să te-ntorci cu lanțurile alea..." 

„ Tati, te rog să nu-l împuşti! Nu-l împuşca pe Paul!" 

“Adă lanţurile. Atunci om vedea ce putem face." 

„Lanţul de tractor e prea lung! Prea greu!" 

idă-l cu roaba, tolomacule. Roaba a mare. Du-te acu' şi 
grăbeşte pasu'." 

Scott se uită peste umăr o dată şi-şi vede tatăl mergând cu 
spatele spre scări. O face încet, ca un îmblânzitor de lei care iese din 
cuşcă după ce s-a sfârşit numărul. Jos, luminat de un singur bec 
suspendat, se află Paul. Se loveşte cu spatele capului atât de repede 
de 

stâlp, încât Scott se gândeşte la un ciocan pneumatic. în acelaşi 
timp, se smuceşte dintr-o parte în cealaltă. Lui Scott nu-i vine să 
creadă că Paul nu sângerează sau că nu-şi pierde cunoştinţa, şi totuşi 
aşa este. Şi vede că tatăl lui are dreptate. Frânghiile nu vor rezista. 
Nu, dacă o ţine tot aşa cu smuciturile acelea. 

N-o să reuşească, îşi spune pe când tatăl lui se duce într-o 
direcţie (să-şi ia puşca din dulapul din hol) şi el în cealaltă (să-şi tragă 
bocancii în picioare). O să se omoare dacă o ține tot aşa. Dar apoi se 
gândeşte la răcnetul pe care l-a auzit ieşind din pieptul fratelui său - 
răcnetul acela imposibil de criminal - şi nu crede asta până la capăt. 

Şi, când aleargă fără haină în frig, crede că s-ar putea chiar să 
ştie ce se întâmplă cu Paul. Există un loc unde se poate duce când îl 
răneşte tati şi l-a dus acolo pe Paul atunci când tati l-a rănit şi pe el. 

Da, de o mulţime de ori. Sunt lucruri bune în locul acela, copaci 
frumoşi şi apă vindecătoare, dar sunt şi lucruri rele. Scott încearcă să 
nu meargă acolo noaptea, iar când merge, păstrează tăcerea şi se 
întoarce repede, pentru că puternica intuiţie a sufletului său de copil îi 
spune că noaptea e momentul când ies cel mai des afară lucrurile 
rele. Noaptea e momentul când vânează. 

Dacă se poate duce acolo, e oare atât de greu de crezut că 
ceva o ceva de mălură - poate intra în Paul şi apoi să vină aici? Ceva 
care l-a văzut şi l-a marcat sau doar un microb prostesc care i s-a 
strecurat în nas şi i-a rămas în creier? 

Şi dacă da, a cui este vina? Cine l-a dus pe Paul? 

In magazie, Scott aruncă lanţul uşor în roabă. Asta e floare la 
ureche, durează doar câteva secunde. Să pună acolo şi lanţul de 
tractor e mult mai greu. Acela e un lanţ de o perfectă enormitate, care 
nu încetează niciodată să-şi vorbească limba zornăitoare, formată 


doar din vocale de oţel. De două ori, buclele grele îi alunecă printre 
braţele tremurânde, a doua oară ciupindu-i pielea şi crăpând-o, 
făcând sângele să apară în cerculeţe roşii. A treia oară aproape că-l 
pune în roabă, când zece kilograme de inele aterizează aiurea şi toată 
încărcătura, cu roabă cu tot, îi cade peste 

picior, îngropându-l în oţel şi făcându-l să scoată, de durere, un 
strigăt perfect de soprană. 

„Scooter, vii înainte de anu' două mii?" urlă tati din casă. /JDacă 
vii, miscă-ți curu'ăla de tarâturăşi vino!" 

Scott se uită într-acolo cu ochii larg deschişi şi îngroziţi, apoi 
ridică roaba şi se apleacă peste mormanul mare şi soios de inele. Va 
avea piciorul încă umflat şi învineţit peste o lună şi va simţi durere 
acolo până la finele vieţii (asta-i o problemă pe care un drum în locul 
secret nu o poate rezolva), dar în momentul acela nu simte nimic 
după primul val de durere. Reia de la început operaţiunea de a pune 
lanţul în roabă, simțind transpiraţia încinsă cum i se rostogoleşte pe 
spate şi pe coaste, simţindu-i mirosul înţepător şi sălbatic, ştiind că 
dacă aude o împuşcătură va însemna că creierii lui Paul sunt 
împrăştiaţi pe podeaua pivniţei şi că e doar vina lui. 

Timpul devine un lucru fizic cu greutate, ca pământul. Ca lanţul. 

Se tot aşteaptă ca tati să strige din nou la el din casă şi, când 
încă n-o face, în vreme ce împinge roaba spre lumina gălbuie a 
becurilor din bucătărie, începe să simtă o altfel de teamă: că Paul a 
reuşit până la urmă să se dezlege. Că nu creierii lui Paul sunt 
împrăştiaţi pe pământul cu miros acru, ci viscerele lui tati, smulse din 
stomac de arătarea care a pus stăpânire pe fratele lui în după-amiaza 
aceea. Că Paul a urcat la etaj şi se ascunde în casă şi, îndată ce el va 
intra, va începe vânătoarea de bul. Numai că de data aceasta e/va fi 
premiul. 

Toate astea sunt rodul imaginaţiei sale, desigur, imaginaţia lui 
afurisită care goneşte ca un bidiviu sălbatic noaptea, însă până când 
tatăl lui iese afară pe verandă, şi-a făcut destul de mult efectul aşa 
încât Scott îl vede nu pe Andrew Landon, ci pe Paul, rânjind ca un 
drăcuşor, şi ţipă din toţi rărunchii. Când ridică mâinile pentru a-şi 
apăra faţa, roaba aproape că se răstoarnă din nou. S-ar fi răsturnat 
dacă tati n-ar fi sărit s-o prindă. Apoi ridică o mână pentru a-şi plesni 
fiul, dar o coboară aproape imediat. Mai târziu poate că-l va plesni, 
dar acum nu. Acum are nevoie de el. Aşa că, în loc să-l lovească, tati 
îşi scuipă doar în palma dreaptă şi o freacă de cea stângă. 

Apoi se apleacă, nepăsându-i de frigul de pe verandă, îmbrăcat 
aşa cum este în cămaşă subţire, şi apucă partea din faţă a roabei. 

„O 5-0 trag în sus, Scooter. Tu tine-o doar de coarne şi 
ghideaz-o şi n-o lăsa să se-ncline. l-am mai dat o portie - a trebuit s-o 
fac - da' n-o să-l țină leşinat mult timp. Dacă scăpăm lanțurile astea, 


nu ere' c-o să treacă viu de noaptea asta. N-o să-l pot lăsa s-o facă. 
înţelegi?" 

Scott înţelege că viaţa fratelui său depinde acum de o roabă 
încărcată până la refuz cu lanţuri care cântăresc de trei ori mai mult 
ca el. Preţ de un moment incredibil, se gândeşte serios să fugă pur şi 
simplu în întunericul vântos, şi asta cât de repede îl ţin picioarele. 

Apoi'apucă mânerele. Nu e conştient de lacrimile care-i curg pe 
obraji. Clatină din cap spre tati şi tati îi răspunde cu aceeaşi mişcare. 

Ceea ce se-ntâmplă între ei doi nu e altceva decât viaţă şi 
moarte. 

„La trei. Unu... doi... tine-o dreaptă acu", pui mic de cățea... 
trei!" 

Sparky Landon ridică roaba de jos pe verandă cu un strigăt de 
efort care iese într-un nor de aburi albi. Cămaşa subţire i se rupe sub 
un braţ şi un smoc de păr roşcat iese la iveală. Cât roaba 
supraîncărcată e în aer, afurisenia se înclină mai întâi pe stânga şi 
apoi pe dreapta, şi băiatul gândeşte: rămâi sus, târâtură fotată. 
Corectează fiecare înclinare, strigându-şi în sinea sa să nu împingă 
prea tare, să nu exagereze, târâtură fotată de mălură. Şi 
funcţionează, dar Sparky Landon nu iroseşte timpul cu laude la adresa 
lui. Ceea ce face Sparky Landon e să intre cu spatele în casă, trăgând 
roaba după el. Scott şchiopătează în urma lui, pe piciorul umflat. 

In bucătărie, tati întoarce roaba şi o împinge anevoie drept spre 
uşa pivniţei, pe care a închis-o şi a zăvorât-o. Roata trasează o dâră în 
zahărul vărsat. Scott nu uită niciodată asta. 

„Deschide uşa, Scott." 

„ Tati, dacă e... acolo?" 

“itunci o să-l dau de-a berbeleacu' cu treaba asta. Dacă vrei să- 
ncerci să-l salvezi, taci cu prostiile astea şi deschide uşa aia fotată!" 

Scott trage zăvorul şi deschide uşa. Paul nu e acolo. Scott vede 
umbra umflată a fratelui său încă legată de stâlp şi ceva ce a fost 
încordat puternic în fiinţa sa se relaxează puţin. 

„Dă-te la o parte, fiule." 

Scott se dă. Tatăl lui împinge roaba până în capul scărilor de la 
pivniţă. Apoi, cu un icnet puternic, o dă peste cap, ţinând roata cu un 
picior când aceasta încearcă să vină spre el. Lanţurile se lovesc de 
scări cu un zăngănit zdravăn şi neplăcut la auz, crăpând două trepte 
şi apoi prăvălindu-se aproape până jos. Tati aruncă roaba într-o parte 
şi o ia în jos, ajungând la locul unde s-a oprit lanţul cel mare şi 
lovindu-l cu piciorul până jos. Scott îi vine pe urme şi tocmai a călcat 
pe prima treaptă ruptă, când îl vede pe Paul cum atârnă pe o parte a 
stâlpului, cu latura stângă a feţei acoperită de sânge. Colţul gurii îi 
tresare spasmodic. Un dinte îi stă pe umărul cămăşii. 

„Ce i-ai făcut?" aproape că strigă. 


„L-am plesnit c-o scândură, a trebuit s-o fac", răspunde tatăl lui, 
părând ciudat de defensiv. /și revenea în simţiri şi tu încă te jucai cu 
puța-n ţărână-n hambar. O să fie-n regulă. Nu-i poți răni prea tare 
când îi ia mălura." 

Scott abia dacă-l aude. Văzându-l pe Paul acoperit de sânge în 
felul acela i-a alungat din minte ce s-a întâmplat în bucătărie. încearcă 
să ţâşnească pe după tati şi să ajungă la fratele său, dar tati îl prinde. 

„N-o face, dacă vrei să mai trăieşti", zice Sparky Landon, şi 
ceea ce-l opreşte pe Scott nu e atât mâna de pe umărul său, cât 
teribila blândeţe pe care o aude în vocea tatălui. /entru c-o să te 
miroasă dacă te apropii de el. Chiar şi inconştient. O să te miroasă şi o 
să-şi revină." 

îşi vede fiul cel mic cum se uită în sus şi clatină din cap. 

„O, da! E ca un animal sălbatic acu'. Un mâncător de oameni. şi 
dacă nu găsim un mod de a-l ţine, o să trebuiască să-l omoram. 
înţelegi ce-ti spun?" 

Scott aprobă din cap, apoi scoate un suspin puternic care sună 
ca strigătul unui măgar. Cu aceeaşi blândeţe teribilă, tati întinde 
mâna, îi şterge mucii de la nas şi-i scutură pe podea. 

“itunci termină cu smiorcăiala şi ajută-mă cu lanțurile astea. O 
să folosim stâlpu' ăla de susținere din mijloc şi masa pe care-i presa. 

Drăcovenia aia tre'să cântărească cel puțin două sute de kile." 


„Şi dacă astea nu-s de ajuns ca să-l ţină?” 
Sparky Landon scutură încet din cap. 
“Atunci nu şt'u." 


16 

Stând în pat cu soţia sa, ascultând hanul cum pârâie suflat de 
vânt, Scott spune: 

- Au fost de ajuns. Pentru trei săptămâni, cel puţin, au fost de 
ajuns. Acolo şi-a serbat fratele meu Paul ultimul Crăciun, ultima zi de 
Anul Nou, acolo şi-a trăit ultimele trei săptămâni de viaţă - în pivniţa 
aia puturoasă. 

Scutură încet din cap. Ea îi simte mişcarea părului pe piele, 
simte cât de umed e. A transpirat. l-a transpirat şi faţa; sudoare 
amestecată cu lacrimi atât de bine, încât nu-şi mai poate da seama 
care-i care. , 

- Nu-ţi poţi imagina cum au fost alea trei săptămâni, Lisey, mai 
ales când s-a dus tati la muncă şi am rămas doar eu cu el, eu cu... 

arătarea aia... 

- Tatăl tău s-a dus la muncă? 

- Trebuia să mâncăm, nu? Şi trebuia să plătim pentru benzină, 
pentru că nu puteam încălzi toată casa cu lemne, deşi Dumnezeu ştie 


c-am încercat. Mai mult ca orice, nu ne permiteam să le dăm 
oamenilor motiv de bănuială. Mi-a explicat tati totul. 

Pun pariu c-a făcut-o, gândeşte Lisey cu asprime, dar nu spune 
nimic. 

- l-am zis lu' tati să-l taie şi să lase otlava să iasă aşa cum făcea 
întotdeauna, da' tati a zis că n-ar ajuta la nimic, că să-l taie n-ar ajuta 
deloc-deloc, pentru că i-a ajuns mălura la creier. Şi ştiam că aşa era. 
Insă arătarea aia putea încă să gândească - măcar puţin. 

Când era plecat tati, îmi striga numele. Spunea că mi-a pregătit 
un bul, un bul bun, şi că premiul e un baton de ciocolată ş/ o Royal 

Crown. Uneori semăna la glas destul de mult cu Paul încât să 
merg la uşa pivniţei, să lipesc urechea de lemn şi să ascult, chiar dacă 
ştiam că e periculos. Tati a spus că e periculos, a spus să nu ascult şi 
nu mă apropii niciodată de pivniţă când sunt singur, şi să-mi bag 
degetele în urechi şi să spun rugăciuni cât pot de tare şi să ţip: „Să te 
fot, târâtură, să te fot, târâtură împuțită, să te fot pe tine şipecalu' 
care te-a adus aici", pentru că asta şi rugăciunile sunt unul şi acelaşi 
lucru şi că cel puţin îl vor face să tacă, dar să nu ascult, pentru că a 
zis că Paul nu mai e şi că nu e nimic în pivniţă decât un diavol-bul din 
Ţara Bulilor de Sânge, şi a spus: „Diavolu' te poate fascina, Scott, 
nimeni nu ştie mai bine ca Landonii cât de mult te poate fascina 
diavolu'. Şi ca Landreau-ii de dinaintea lor. Mai întâi îţi vrăjeşte mintea 
şi apoi îţi soarbe sufletu'." Cel mai adesea am făcut ce a zis el, dar 
uneori m-am apropiat şi am ascultat... şi m-am prefăcut că e Paul... 
pentru că-l iubeam şi-l voiam înapoi, nu pentru c-aş fi crezut cu 
adevărat... şi n-am tras niciodată zăvorul... 

Aici intervine o pauză lungă. Părul lui greu îi mângâie neîncetat 
gâtul şi pieptul şi-n cele din urmă spune cu o voce firavă şi reţinută de 
copil: 

- Ei bine, o dată am clezut... şi n-am deschis uşa... n-am deschis 
niciodată uşa aia de la pivniţă decât când era tati acasă, iar când era 
tati acasă el nu făcea decât să strige şi să zornăie lanţurile şi uneori 
urla ca bufnița. Şi când făcea asta, uneori tati urla înapoi... era ca o 
glumă, ştii, cum urlau aşa unul la celălalt... tati în bucătărie şi 
celălalt... ştii tu... înlănţuit în pivniţă... şi io elam speliat chial dacă 
ştiam că ela o glumă fiin'că parcă amândoi erau nebuni... nebuni şi 
vorbeau între ei pe limba bufniţelor de iarnă... şi-mi spuneam: 

„A mai rămas doar unul şi ăla-s eu. Numai unul care nu-i mălură 
şi ăla n-are nici măcar unşpe ani şi ce ar spune oamenii dacă m-aş 
duce la Mulie şi aş povesti?" Da' n-ajuta la nimic să mă gândesc la 
asta, pentru că, dacă era acasă, ar fi venit numa' după mine şi m-ar fi 
târât înapoi. Şi dacă nu era... dacă m-ar fi crezut şi ar fi venit cu mine 
acasă, mi-ar fi omolât flatele... dacă flatele meu mai era pe acolo pe 
undeva... şi m-ar fi dus de acolo... şi m-ar fi trimis la Casa 


Săracilor. Tati a zis că fără el, care să ne-ngrijească, eu şi cu 
Paul ar trebui să mergem la Casa Săracilor unde-ţi pun ceva-n băutură 
dacă faci pipi-n pat... şi copiii cei mari... trebuie să le dai muie copiilor 
cei mari cât e noaptea de lungă... 

Se opreşte, gâfâind, blocat cumva între unde se află şi unde s-a 
aflat. Dincolo de pereţii hanului, vântul suflă în rafale şi clădirea 
geme. Lisey vrea să creadă că ceea ce-i spune nu poate fi adevărat că 
e o halucinație bogată şi îngrozitoare din copilărie - dar ştie că este 
adevărat. Până la ultimul înfricoşător cuvânt. Când el reia, îl aude cum 
încearcă să-şi recapete vocea de adult, şinele de adult. 

- In institutele pentru bolnavii mintali sunt persoane, de obicei 
cele care au suferit catastrofice traume la lobii frontali, care 
regresează la stadiul animalic. Am citit despre asta. Dar e un proces 
care survine de obicei de-a lungul mai multor ani. Fratelui meu i s-a 
întâmplat asta dintr-odatâ. Şi din clipa aceea, din clipa în care a trecut 
linia... 

Scott înghite. Pocnetul din gât e puternic ca pocnetul unui 
comutator când e apăsat. 

- Când coboram scările pivniţei cu mâncarea - carne şi legume 
pe o farfurie întinsă, aşa cum ai duce hrană unui câine mare precum 
un rottweiler sau un ciobănesc german - alerga imediat până la 
capătul lanțurilor care-l ţineau legat de stâlp, unul pe după gât şi unul 
pe după mijloc, cu saliva zburându-i de la colţurile gurii, şi apoi era 
smucit de lanţuri şi sărea în aer, continuând să urle şi să latre ca un 
diavol-bul, numai că oarecum sugrumat, până ce-şi recăpăta suflul, 
ştii? 

- Da, zice ea fără vlagă. 

- Trebuia să pui farfuria pe podea - încă-mi mai amintesc 
mirosul acru al pământului ăluia când mă aplecam, n-o să-l uit 
niciodată - şi apoi s-o împingi până unde putea ajunge la ea. Aveam o 
coadă de greblă stricată pentru asta. Nu era deloc bine să te apropii 
prea mult. Te-ar fi zgâriat, poate te-ar fi şi înhăţat. Nu trebuia să-mi 
spună tati că, dacă mă prindea, ronţăia din mine atât cât putea, viu şi 
urlând din toţi bojocii. Şi el era fratele care făcea buli. 

Ol care mă iubea. Fără el n-aş fi rezistat niciodată. Fără el, tati 
m-ar fi omorât înainte să ajung la cinci ani, nu pentru că asta voia, ci 
pentru că îl apuca şi pe el mălura. Eu şi cu Paul am rezistat împreună. 
Formând o echipă. Ştii? 

Lisey clatină din cap. Ştie. 

- Numai că-n acel ianuarie colegul meu de echipă era înlănţuit 
în pivniţă - de stâlp şi de masa pe care era tiparniţa - şi puteai măsura 
graniţa lumii lui după arcul... după arcul rahatului lui... unde se ducea 
la capătul lanțurilor... şi se lăsa pe vine... şi se căca. 


O clipă îşi ţine podul palmelor la ochi. Muşchii i se reliefează pe 
gât. Respiră pe gură - respiraţii lungi, aspre şi tremurate. Lisey nu 
trebuie să-l întrebe de unde a învăţat trucul de a-şi reprima suferinţa; 
ştie acum asta. După ce şi-a revenit, îl întreabă: 

- Cum a reuşit tatăl tău să-l lege în lanţuri? lţi mai aminteşti? 

- Mi-amintesc totul, Lisey, dar asta nu înseamnă că şi ştiu totul. 

De vreo şase ori i-a pus ceva în mâncare, de asta sunt sigur. 
Cred că era un fel de tranchilizant pentru animale, dar habar nu am 
cum de i-a încăput pe mână. Paul înfuleca tot ce-i dădeam în afară de 
verdeţuri şi, de obicei, mâncarea îi dădea forţe. Urla şi lăira şi sărea în 
jur; fugea până la capătul lanțurilor - încercând să le rupă, cred sau 
sărea şi lovea cu pumnii în tavan până ce-i sângerau încheieturile 
degetelor. Poate că-ncerca să treacă de el sau poate că o făcea doar 
de distracţie. Uneori stătea jos în praf şi se masturba. 

Dar, din când în când, era activ doar pentru zece sau 
cincisprezece minute, după care se oprea. Acelea erau momentele 
când tati trebuie că-i dădea tranchilizante. Se ghemuia, bolborosea, 
apoi cădea pe o parte, îşi vâra mâinile între picioare şi adormea. Când 
a făcut prima oară asta, tati l-a legat cu cele două curele de piele pe 
care le-a făcut, deşi cred că ăleia care-l prindea de gât i-aş putea 
spune zgardă, nu? Aveau inele mari de metal la spate. A trecut 
lanţurile prin ele: lanţul de tractor prin inelul curelei de la brâu, lanţul 
mai uşor prin inelul zgărzii de la baza gâtului. Apoi a folosit o lampă cu 
acetilenă ca să le sudeze. Şi aşa a fost legat Paul. Când s-a trezit, şi-a 
ieşit din minţi pomenindu-se aşa. S-a zdruncinat toată casa. 

Accentul plat, nazal, de Pennsylvania i s-a strecurat deja în 
voce, aşa încât zdruncinat sună aproape ca sdrunşinat. 

- Am stat în capul scărilor şi l-am privit, iar eu l-am rugat pe tati 
să-l dezlege înainte să-şi rupă gâtul sau să se sufoce, dar tati a zis că 
n-o să se sufoce şi tati a avut dreptate. După trei săptămâni a început 
să tragă de masă şi chiar de stâlp - stâlpul central din oţel care 
susţinea podeaua bucătăriei - dar nu şi-a rupt niciodat' gâtu' şi nici nu 
s-a sufocat. 

Data următoare când l-a tranchilizat tati a fo' ca să vadă de-l 
pot duce în Bu-Luna - ţi-am zis că aşa-i ziceam eu şi cu Paul celuilalt 
loc? 

- Da, Scott. 

Acum plânge şi ea. Lasă lacrimile să-i curgă, fiindcă nu vrea ca 
el s-o vadă când le şterge, fiindcă nu vrea s-o vadă că-i e milă de 
băieţelul acela de la fermă. 

- Tati a vlut să vadă dacă-l pot duce să-l însănătoşesc ca atunci 
când tati l-a tăiat sau ca atunci când tati i-a împuns ochiu' cu cleştele 
şi i l-a scos puţin în afală şi Paul a p'âns şi a tot p'âns, pen'că nu putea 
să vadă bine, sau o dată când tati a ţipat la mint şi a zis: 


„Scoot, fiu de tâlâtulă, plostovan tolomac ce eşti!" pen'c-am 
adus d-afală noloi plimăvala şi m-a-mpins şi mi-am lupt noada şi n-am 
mai putu' merge aşa bine. Numa' după ce am luat un bul... ştii tu, un 
plemiu... nu m-a mai dulut noada. 

Clatină din cap la pieptul ei. 

- lar tati a văzut şi m-a salutat şi-a zis: „Scott, eşti unu' dint'-un 
milion. Te iubesc, mucos mic ce eşti." Şi io l-am salutat şi am zis: 

„Tati, tu eşti unu' dint'-un milion. Te iubesc, mucos mare ce 
eşti.” 

Şi el a lâs. 

Se desprinde de la pieptul ei şi, chiar şi-n semiîntuneric, ea 
vedea că faţa lui a devenit aproape ca faţa unui copil. Şi-i vede 
sincera uimire. 

- A lâs atât de tale c-aploape a căzut de pe scaun - mi-am făcut 
tatăl să /adă! 

Lisey are o mie de întrebări şi nu îndrăzneşte să-i pună nici 
măcar una. Nu e sigură că arputea să-i pună măcar una singură. 

Scott îşi duce o mână la faţă, se freacă la ochi, se uită din nou 
la ea. Şi şi-a revenit. Pur şi simplu. 

- Hristoase, Lisey, zice el. N-am vorbit niciodată despre treaba 
asta, niciodată, nimănui. Sigur nu te deranjează? 

- Sigur, Scott. 

- Eşti o femeie a naibii de curajoasă, atunci. N-ai început încă 
să-ţi spui că-i o porcărie? 

Surâde chiar puţin. E un surâs nesigur, dar e suficient de sincer, 
şi ea îl găseşte destul de simpatic încât să-l sărute: mai întâi un colţ, 
apoi celălalt, doar de dragul simetriei. 

- O, am încercat, spune ea. N-a funcţionat. 

- Din cauza felului cum am făcut bum de sub copacul miam- 
miam? 

- Aşa-i spui tu? 

5 - Aşa numea Paul o excursie scurtă. Un salt dintr-un loc în altul. 
Asta era un bum. 

- Ca un bul, numai că se termină în m. 

- Aşa-i, zice el. Sau ca bun, un roman bun, de pildă. Un roman 
bun e un bul, numai că se termină în n. 


17 

Bănuiesc că depinde de tine, Scoot. 

Acestea sunt cuvintele tatălui său. Persistă şi nu vor să plece. 

Bănuiesc că depinde de tine. 

Dar el nu are decât zece ani şi responsabilitatea de a salva 
viaţa şi sănătatea mintală - poate chiar şi sufletul - fratelui său îl 


apasă şi-i fură somnul în vreme ce Crăciunul şi Anul Nou trec şi începe 
răcorosul şi înzăpezitul ianuarie. 

L-ai însănătoşit de multe ori, l-ai însănătoşit de multe lucruri. 

E adevărat, dar niciodată n-a fost ceva de felul acesta şi Scott 
descoperă că nu mai poate mânca decât dacă stă tati lângă el şi-l 

convinge să ia fiecare îmbucătură. Cel mai slab şi confuz strigăt 
scos de arătarea din pivniţă îi spulberă somnul superficial, dar în cele 
mai multe cazuri asta nu-i o problemă, pentru că-n cele mai multe 
cazuri ceea ce lasă în urmă sunt coşmaruri înfricoşătoare vopsite în 
roşu. In multe dintre acestea se găseşte singur în Bu-Luna după 
lăsarea întunericului, uneori într-un cimitir anume de lângă o baltă 
anume, o sălbăticie din lespezi de piatră şi cruci de lemn, ascultând 
cum bubuie râsetele şi simțind cum mirosul înainte dulce al brizei 
prinde un iz de mizerie acolo unde suflă jos, acolo unde trece prin 
încâlceala de ierburi. Poţi veni în Bu-Luna după lăsarea întunericului, 
dar nu-i o idee bună, şi dacă te trezeşti acolo când luna s-a înălţat de 
tot, e mai bine să păstrezi tăcerea. O tăcere de mormânt. Dar, în 
coşmarurile sale, Scott uită întotdeauna asta şi e îngrozit să 
descopere că, atât cât îl ţine vocea, cântă „Jambalaya". 

Poate-lpoți însănătoşi şi d-asta. 

Dar, prima oară când încearcă, Scott ştie că e probabil 
imposibil. Ştie îndată ce-şi petrece reţinut braţul pe după arătarea 
sforăitoare, urât mirositoare şi plină de rahat care stă încovrigată la 
baza stâlpului de oţel. La fel de bine ar putea încerca să ridice-n 
spinare un pian mare şi apoi să danseze cha-cha cu el. înainte, el şi 
Paul s-au dus fără probleme în cealaltă lume (care este de fapt lumea 
asta, doar că întoarsă pe dos ca un buzunar, îi va spune mai târziu lui 
Lisey). Dar arătarea sforăitoare din pivniţă este o nicovală, un seif de 
bancă... un pian uriaş agăţat de spatele unui băiat de zece ani. 

Se retrage lângă tati, convins că va fi plesnit şi nepărându-i rău. 

Simte că merită să fie plesnit. Sau mai rău. Dar tati, care stă la 
picioarele scărilor cu o bucată de lemn de sobă într-o mână şi 
supraveghează întreaga scenă, nu-l plesneşte şi nici nu-l loveşte cu 
pumnul. 

Ceea ce face e să-i înlăture de pe gât părul murdar şi încâlcit şi 
să-i aplice un sărut acolo cu o gingăşie care-l face să se cutremure. 

„Nu-s tocma' surprins, Scott. Mălurii îi place unde se află." 

„ Tati, dar mai este Scott acolo, undeva?" 

„Nu şt'u." Acum îl ţine pe Scott între picioarele depărtate, aşa 
încât de o parte şi cealaltă a băiatului se vede verdele salopetei sale. 

Mâinile lui tati sunt strânse lejer în jurul pieptului lui Scott şi 
bărbia e aşezată pe umărul băiatului. Se uită împreună la arătarea 
care doarme încovrigată la baza stâlpului. Se uită la lanţuri. Se uită la 


ari ui de fecale ce marchează graniţa lumii sale din beci. „Tu ce crezi, 
Scott? Ce simţi?" 

Băiatul se gândeşte să-şi mintă tatăl, dar numai pentru un 
moment. N-o să facă asta când e în braţele lui, nu atunci când simte 
atât de clar iubirea lui tati, ca un post de radio noaptea. lubirea lui tati 
este întru totul adevărată cum sunt şi furia şi nebunia lui, chiar dacă 
iese la iveală mai rar şi este şi mai rar demonstrată. Scott nu simte 
nimic şi, fără tragere de inimă, asta spune. 

„Micuţule, nu putem continua aşa." 

„De ce nu? Mănâncă, cel puțin..." 

^4ai devreme sau mai târziu, o să vină cineva şi o să-l audă 
aicea jos. Un vânzător ambulant fotat, unu' jigărit trimis de Fuller 
Brush, ajunge numa!" unu." 

„O să-şi țină gura. Mălura o să-l facă să-şi țină gura." 

„Poate da, poate nu. N-ai de unde şti ce o să facă mălura, nu 
foarte bine. Şi mai e şi mirosu'. Pot presăra var până m-albăstrex la 
față şi putoarea asta de căcat tot o să răzbată prin podeaua din 
bucătărie. Dar mai mult ca orice... Scooter, nu vezi ce a făcut cu masa 
aia fotată pe care-i tiparnița? Şi cu stâlpu'? Cu stâlpu'ăla fotat?" 

Scott se uită. La început abia poate pricepe ceea ce vede şi, 
desigur, nu vrea să creadă ceea ce vede. Masa aceea mare, chiar şi 
cu o străveche tiparniţă Stratton manuală de două sute de kilograme 
pe ea, a fost trasă cel puţin un metru din poziţia iniţială. Vede urmele 
pătrate din pământul tasat, acolo unde se aflase. Mai rău e însă 
stâlpul de oţel, care e fixat într-o flanşă metalică plată în partea de 
sus. 

Flanşa vopsită în alb se sprijină la rândul ei de grinda ce trece 
direct pe sub masa din bucătărie. Scott vede un colţ drept întunecat, 
tatuat pe piesa aceea albă de metal şi ştie că acolo se sprijinea 
înainte stâlpul de susţinere. Scott măsoară stâlpul din priviri, 
încercând să stabilească gradul de înclinare. Dar nu poate, nu încă. 
Insă dacă arătarea va continua să tragă de el cu toată forţa ei 
inumană... zi şi noapte... 

„Tati, mai pot încerca o dată?" 

Tati suspină. Scott lungeşte gâtul pentru a se uita la faţa lui 
detestată, temută, iubită. 

„ Tati?" 

„încearcăpână-ţi crapă obrajii", spune tati. /ncearcăşi mult 
noroc." 


18 

Tăcere în studioul de deasupra grajdului, acolo unde era 
zăpuşeală şi ea era rănită şi soţul ei era mort. 

Tăcere în camera de oaspeţi, acolo unde e frig şi soţul ei e dus. 


Tăcere în dormitorul de la Antlers, acolo unde stau împreună în 
pat, Scott şi Lisey, Acum suntem doi. 

Apoi Scott cel aflat în viaţă vorbeşte pentru cel care e mort în 
2006 şi dus în 1996, iar argumentele împotriva nebuniei fac mai mult 
decât să cadă; pentru Lisey Landon, acestea se prăbuşesc în sfârşit: 
totul la fel. 


19 

Dincolo de pereţii dormitorului de la Antlers, vântul suflă şi norii 
se risipesc. înăuntru, Scott face o pauză destul de lungă ca să beao 
gură de apă din paharul pe care-l ţine întotdeauna pe noptieră. 

Pauza aceasta întrerupe regresiunea care a început din nou să 
pună stăpânire pe el. Când reia, pare să povestească în loc să 
trăiască, iar ea găseşte că asta e o uriaşă uşurare. 

- Am mai încercat de încă două ori, spune el. 

încercat, nu înce'cat. 

- Mereu am crezut că l-am omorât atunci când am încercat 
acea ultimă oară. Asta am crezut până-n noaptea asta, dar să vorbesc 

despre ea - să mă aud că vorbesc despre ea - m-a ajutat mai 
mult decât aş fi crezut vreodată. Se pare că psihoterapeuţii ştiu totuşi 
ce lac atunci când aplică tratamentul prin discuţie, nu? 

- Nu ştiu. 

Şi nici nu-i pasă. 

- Tatăl tău a dat vina pe tine? 

Gândind: Sigur că da. Dar pare din nou să fi subestimat 
complexitatea micului triunghi care a existat o vreme la o fermă 
izolată dintre dealurile Martensburgului, statul Pennsylvania. Pentru 
că, după ce ezită o clipă, Scott scutură din cap. 

- Nu. M-ar fi ajutat dacă m-ar fi luat în braţe - cum a făcut după 
prima încercare - şi mi-ar fi spus că nu e vina mea, că n-a fost vina 
nimănui, că doar mălura e de vină, aşa cum e cancerul sau paralizia 
cerebrală sau mai ştiu eu ce, dar n-a făcut nici asta. M-a împins doar 
în lături cu o mână... am rămas acolo ca o marionetă căreia i s-au 
tăiat sforile... şi după aceea pur şi simplu am... 

In întunecimea tot mai luminoasă, Scott îşi explică tăcerea pe 
care a ţinut-o faţă de trecutul său cu un singur gest teribil. Duce un 
deget la buze o secundă - e un palid semn de exclamare între ochii 
larg căscaţi - şi-l ţine acolo: Ssst. 

Lisey se gândeşte cum a fost după ce a rămas Jodi însărcinată 
şi a plecat, şi clatină înţelegătoare din cap. Scott îi oferă o privire 
recunoscătoare. 

- Am încercat de trei ori, reia el. A doua oară a fost la trei sau 
patru zile după prima tentativă. Am încercat cât am putut de tare, dar 
am avut acelaşi rezultat ca prima dată. Doar că atunci puteai să vezi 


înclinarea stâlpului de care era înlănţuit şi apăruse un al doilea arc de 
excremente, pentru că mutase puţin masa şi lanţul îi permitea acum 
să ajungă mai departe. Tati începea să fie speriat că ar putea rupe un 
picior al mesei, chiar dacă şi ele erau de metal. 

După a doua încercare, i-am spus lui tati că-s aproape sigur 
care e problema. N-o puteam face - nu-l puteam /ua - pentru că era 
întotdeauna inconştient când mă apropiam de el. Şi tati a zis: „Ei, şi 
care-i planul tău, Scooter, vrei să-l apuci când e treaz şi face spume 

la gură? i-ar smulge fotatu' ăla de cap de pe umeri." Am spus 
că ştiu. Ştiam mai mult de atât, Lisey - ştiam că, dacă nu-mi smulgea 
capul de pe umeri în pivniţă, mi-l va smulge de cealaltă parte, în Bu- 
Luna. Aşa c-apoi l-am întlebat pe tati dacă nu-l poate amorlţi numa' 
puţin - ştii, să-l ameţească doar. Destul cât să m-apropii şi să-l ţin aşa 
cum te ţineam pe tine sub copacul miam-miam. 

- O, Scott, zice ea. 

Lisey se teme pentru băiatul de zece ani, chiar dacă ştie că 
trebuie să fi ieşit totul bine; ştie că a supravieţuit ca să devină tânărul 
care stă acum lângă ea în pat. 

- Tati a zis că-i periculos. „Te joci cu focu', Scott", a zis. 

Ştiam că aşa este, dar nu exista altă cale. Nu-l mai puteam ţine 
mult îl pivniţă; înţelegeam şi eu asta. Şi atunci tati... mi-a ciufulit într- 
un fel părul şi-a zis: „Ce s-a-ntâmplat cu pişăciosu' ăla mic care se 
temea să sară de pe banca din hol?" Am fost surprins că-şi amintea 
aia, pentru că atunci era atât de copleşit de mălură, şi m-am simţit 
mândru. 

Lisey se gândeşte la ce viaţă sumbră trebuie să fi fost, când a-i 
face pe plac unui asemenea om îl putea ajuta pe un copil să se simtă 
mândru, şi-şi aminteşte că nu avea decât zece ani. Zece ani şi era 
singur cu un monstru în pivniţă mare parte din timp. Şi tatăl era un 
monstru, însă era cel puţin unul raţional, uneori. Un monstru capabil 
să ofere din când în când câte un sărut. 

- Apoi... 

Scott se uită-n sus în întuneric. Pentru o clipă, luna iese la 
iveală. Aruncă peste faţa lui o undă palidă şi jucăuşă, după care se 
retrage dincolo de nori. Când reîncepe să vorbească, Lisey aude cum 
copilul preia din nou controlul: 

- Tati... vezi tu, tati n-a întlebat niciodat' ce vedeam sau unde 
melgeam sau ce făceam când melgeam acolo şi nu ere' că l-a întlebat 
vreodată nici pe Paul - nu şt'u dacă Paul şi-a amintit vleodată male 
lucru - da' atunci a fost cât pe ce s-o facă. A zis: „Şi dacă-l iei în felul 
ăsta, Scott... Ce se-ntâmplă dacă se trezeşte? O să se simtă brusc 
bine? Pen'că dacă nu, n-o să fiu acolo să te ajut." 

Da' eu mă gândisem la asta, vezi tu? M-am gândit şi m-am tot 
gândit pân-am crezut c-o să-mi explodeze creierii. 


Scott se ridică într-un cot şi se uită la ea. 

- Ştiam că trebuia să se sfârşească, aşa cum ştia şi tati, poate 
chiar mai bine. Din cauza stâlpului. Şi a mesei. Da' şi datolită felului în 
cale pieldea în gleutate şi-i apăleau băşici pe faţă fiin'că nu mânca ce 
tlebuia - îi dădeam legume, da' alunea totu' în afară de caltofi şi ceapă 
şi la un ochi - ăla la care-l lovise tati înainte - îi apăruse o pojghiţă alb- 
lăptoasă peste roşu' lui. li mai cădeau şi dinţii şi un cot îi ieşise din 
încheietulă. Se descompunea cum stătea aşa acolo jos, Lisey, şi ce nu 
se descompunea de la lipsa soalelui şi din cauza mâncării proaste, îşi 
distrugea el singur. înţelegi ce zic? 

Ea clatină din cap. 

- Aşa că mi-a venit o idee şi i-am zis-o şi lu' tati. El a zis: „Crezi 
că eşti un fiu de târâtură de zece ani destul de dăştept, nu?" Şi am zis 
că nu, nu sunt deştept aproape în nicio privinţă, şi că dacă ştie el vreo 
altă cale mai sigură şi mai bună, atunci bine. Numa' că nu ştia. A zis: 
Jo cred că eşti un fiu de târâtură de zece ani destul de dăştept, asta ți- 
o zic sincer. Şi se pare că ai totuşi o ţâră de curaj în tine. Asta dacă nu 
te dai în spate." 

„N-o să mă dau în spate", am spus. 

Şi el a zis: „N-o să fie nevoie, Scooter, pen'că o să stau chiar la 
baza scărilor cu puşca mea fotată de vânătoare 

Tati stă la baza scărilor cu puşca lui de vânătoare, cea de 
calibru 30-06, în mâini. Scott stă lângă el şi se uită la arătarea 
înlănţuită de stâlpul metalic şi de masa cu tiparniţa, încercând să nu 
tremure. In buzunarul drept are instrumentul subţire pe care i l-a dat 
tati, o seringă cu ac hipodermic protejat de o teacă din plastic. Nu 
trebuie să-i spună tati că-i un mecanism fragil. Dacă are loc o luptă, s- 
ar 

putea rupe. Tati s-a oferit să i-o pună într-o cutie de carton în 
care a fost cândva un stilou, dar să scoată seringa din cutie i-ar lua 
câteva secunde în plus - cel puţin - şi asta ar putea însemna diferenţa 
dintre viaţă şi moarte dacă reuşeşte să ducă arătarea legată de stâlp 
dincolo, în Bu-Luna. In Bu-Luna nu va fi niciun tati cu o puşcă de 
vânătoare calibru 30-06. In Bu-Luna vor fi doar el şi arătarea care s-a 
strecurat în Paul ca o mână într-o mănuşă furată. Doar ei doi pe 
culmea Dealului Sufletbun. 

Arătarea care era fratele său stă tolănită cu spatele lipit de 
stâlpul central şi cu picioarele depărtate. E goală cu excepţia cămăşii 
de corp a lui Paul. Are picioarele murdare de sus până jos. Şalele îi 
sunt acoperite cu o crustă de excremente. Farfuria întinsă, linsă 
complet de grăsime, se află lângă o mână soioasă. Hamburgerul mare 
care a fost pe ea a dispărut pe gâtlejul arătării-Paul în doar câteva 
secunde, dar Andrew Landon s-a muncit cu năzdrăvănia aia aproape 
jumătate de oră, aruncând afară în noapte rezultatul primei tentative 


după ce a ajuns la concluzia că a pus prea multe „d-alea" în el. „Alea" 
sunt nişte pastile albe care arată exact ca pansamentele gastrice pe 
care le ia tati uneori. Singura dată când l-a întrebat Scott de unde le 
are, tati a zis: „Ce-ar fi să-ți ţii închisă gura aia spurcată, curiosule, 
înainte să ţi-o închid eu?" şi când tati spune ceva de felul ăsta, dacă ai 
minte în cap, prinzi aluzia. Tati a măcinat pastilele cu fundul unui 
pahar de sticlă. A vorbit în timp ce lucra, poate cu el însuşi, poate cu 
Scott, în vreme ce-n pivniţă arătarea înlănţuită de tiparniţă răcnea 
monoton după mâncare. JE destul de uşor să calculezi când vrei să-l 
faci să-şi piardă cunoştinţa", a spus tati, uitându-se la grămăjoara de 
pudră albă. /JDa-i şi mai uşor dacă vrei să-l omori pe netrebnicu' ăla 
fotat, nu? Dar nu, nu vreau să fac asta, vreau numa'să-i dau lui o 
şansă să-l omoare pe celălalt care-i încă sănătos tun, uite ce prost 
sunt. Ei, fote-l şi arde-l, Dumnezeu urăşte laşii." A folosit degetul mic 
cu o surprinzătoare delicateţe pentru a extrage din grămăjoara de 
pudră albă o dâră mică. A luat câteva fire între degete, le-a presărat 
peste carne ca pe sare, a amestecat totul, apoi a mai luat câteva 
granule şi le-a amestecat şi pe 

acestea. Nu-şi bătea cine ştie cât capul cu ceea ce el numea 
artă, curinală când venea vorba de arătarea din pivniţă, spunea că ea 
s-ar mulţumi să mănânce carnea şi crudă - caldă încă şi tremurând pe 
os, la o adică. 

Acum Scott stă lângă tatăl său, cu seringa în buzunar, şi 
priveşte arătarea aceea periculoasă cum se bălăngăneşte lângă stâlp, 
sforăind cu buza de sus răsfrântă. Scoate scâncete pe la colţurile 
gurii. Ochii îi sunt pe jumătate deschişi, dar nu e nici urmă de irişi; 
Scott vede doar albul gol şi strălucitor... Numai că albul nu mai e alb, 
îşi spune el. 

„Dă-i drumu', blestemat să fii", zice tati, aplicându-i o lovitură 
peste umăr. /Dacă vrei s-o faci, fă-o înainte să-mi ies din răbdări sau 
să mă răpună un infarct fotat... sau crezi că-i un truc? Că se preface 
numa' că doarme? 

Scott scutură din cap. Arătarea nu încearcă să-i păcălească, ar 
simţi asta - apoi se uită întrebător spre tatăl său. 

„Ce-i?", întreabă acesta cu iritare. „Ce-ai în minte în afară de un 
pic de prostie?" 

„Chiar ţi-e?..." 

„Dacă mi-e frică? Asta vrei să ştii?” 

Scott aprobă din cap, pe dată timid. 

„Mda, am o teamă fotată. Credeai că numa! tu te temi? Acu' 
închide gura şi fă-o dacă ai de gând s-o faci. Hai să punem capăt 
tărăşeniei ăsteia." 

Nu va şti niciodată de ce faptul că tata îşi recunoaşte teama îl 
face să se simtă mai curajos; tot ce ştie e că asta se întâmplă. Se 


duce spre stâlpul central. Atinge încă o dată seringa din buzunar. 
Ajunge la arcul exterior de excremente şi calcă peste el. Următorul 
pas îl duce peste cerul interior şi în ceea ce s-ar putea numi bârlogul 
arătării. Acolo, mirosul e înnebunitor: nu putoarea de rahat ori chiar 
de păr şi piele, ci mai degrabă de blană. Arătarea are un penis mai 
mare decât al lui Paul. Părul ca puful de piersică de pe pubisul lui Paul 
s-a împletit cu firele groase şi dese de păr pubian ale arătării, iar 
labele picioarelor lui Paul (picioarele acelea sunt singurele lucruri care 
par încă neschimbate) au căpătat un aspect straniu, ca 

rotite spre interior, de parcă i s-ar fi deformat oasele gleznelor. 
Scânduri lăsate afară-n ploaie, îşi spune Scott; nu e un gând tocmai 
ilogic. 

Apoi întoarce ochii spre faţa arătării - spre ochii ei. Pleoapele 
sunt încă aproape închise şi nu se vede nici urmă de irişi, ci doar albul 
însângerat. Respirația e şi ea neschimbată; mâinile murdare continuă 
să stea inerte, cu palmele în sus parcă-n semn de predare. 

Şi totuşi Scott ştie că a intrat în zona roşie. Acum nu e indicat 
să ezite. Arătarea îi va simţi mirosul şi se va trezi în orice clipă. Asta 
se va întâmpla în pofida „treburilor ălora" pe care le-a pus tati în 
hamburger, aşa că dacă o poate face, dacă poate /ua arătarea care i-a 
furat fratele... 

Scott înaintează şi mai mult, păşind pe picioare pe care acum 
abia dacă le simte. O parte a minţii sale e absolut convinsă că se duce 
la moarte. Nu va putea nici măcar să facă bum înapoi, nu odată ce-l 
va prinde arătarea-Paul. Cu toate acestea, păşeşte în raza de acţiune 
a unui posibil atac, în cea mai intimă concentrare a damfului său 
sălbatic, şi pune mâinile pe corpul lui gol şi lipicios. Gândeşte 

(Paul vino cu mine acum) 

Şi 

(Bul Bu-Lu Bu-Luna apă dulce balta) 

şi, pentru un singur moment sfâşietor, aproape că se întâmplă, 
încearcă familiara senzaţie a lucrurilor care încep să fugă; apar 
zumzetul insectelor şi deliciosul parfum de zi al copacilor de pe Dealul 
Sufletbun. Apoi mâinile cu unghii lungi ale arătării îl prind pe Scott de 
gât. Arătarea deschide gura şi răcneşte alungând sunetele şi 
mirosurile din Bu-Luna pe un val de răsuflare putredă. 

Scott simte ca şi când cineva tocmai a aruncat un bolovan în 
flăcări peste delicata reţea care se formează din... din ce? Nu mintea 
e cea care-l duce în celălalt loc, nu tocmai mintea... şi nu are timp să 
se mai gândească la asta pentru că arătarea l-a înşfăcat, l-a înşfăcat. 
Tot ce a crezut tati s-a adeverit. Gura ei s-a dezarticulat într-un fel 
coşmaresc care sfidează raţiunea, cu maxilarul căzut aproape până la 

torace, contorsionând faţa murdară în ceva din care toate 
vestigiile lui Paul - şi umanitatea însăşi - au dispărut. Aceasta e mălura 


lără mască. Scott are timp să-şi spună: O să-mi rupă capul dintr-o 
lingură muşcătură, ca o bomboană pe băț. Gura aceea monstruoasă 
se cască, ochii roşii scânteiază în strălucirea goală a becurilor din 
tavan şi Scott nu se îndreaptă spre nimic altceva decât spre moarte. 

Capul arătării se trage pe spate destul de mult ca să se 
lovească de stâlp, apoi se avântă înainte. 

Dar Scott a uitat din nou de tati. Mâna lui tati iese din 
semiîntuneric, apucă arătarea-Paul de păr şi îi smuceşte cumva capul 
în spate. Apoi apare şi cealaltă mână a lui tati, cu degetul mare îndoit 
peste patul puştii de vânătoare acolo unde acesta e mai subţire, cu 
arătătorul strâns pe trăgaci. Vâră capătul ţevii în gâtul expus de 
bărbia ridicată. 

„ Tati, nu!" strigă Scott. 

Andrew Landon nu-i dă atenţie, nu-şi permite să-i dea atenţie. 

Chiar dacă a apucat-o bine de păr pe arătare, simte că aceasta 
îi alunecă din strânsoare. Acum urlă, iar urletele ei sună îngrozitor de 
mult ca un singur cuvânt. 

Sună ca tati. 

„Du-te-n iad, mălură blestemată", spune Sparky Landon şi 
apasă pe trăgaci. Detunătura e asurzitoare în spaţiul închis al pivniţei; 
lui Scott îi va răsuna în urechi vreme de două ore şi mai mult. Masa 
informă de păr de la ceafa creaturii zboară ca ridicată de o bruscă 
pală de vânt şi o ploaie purpurie vopseşte stâlpul central înclinat. 
Picioarele arătării execută un singur zvâcnet nebunesc de desen 
animat şi rămân nemişcate. Mâinile de pe gâtul lui Scott se strâng o 
clipă şi mai mult, apoi cad cu palmele în sus, puf, la pământ. Braţul lui 
tati îl cuprinde pe Scott şi-l ridică în picioare. 

„Eşti teafăr, Scoot? Poţi respira?" 

„Sunt bine, tati. A trebuit să-l omori?" 

„J-aipierdut minţile?" 

Scott se lasă moale în cercul format de braţul tatălui său, 
nevenindu-i să creadă că s-a întâmplat, chiar dacă ştia că s-ar putea 

întâmpla. îşi doreşte să poată leşina. îşi doreşte - puţin, în orice 
caz - să poată muri şi el. 

Tati îl scutură. 

>„Avea de gând să te omoare, nu?” 

„D-d-da." 

„Poţi fi sigur d-asta. Hristoase, Scotty, îşi smulgea părul din 
rădăcina numa" s-ajungă la tine. Numa' s-ajungă la gâtu' tău fotat!” 

Scott ştie că aşa este, dar mai ştie încă ceva. 

„Uită-te la el, tati - uită-te la el acuma!" 

încă o clipă sau două mai rămâne agăţat de cercul braţului 
tatălui său ca o păpuşă de cârpe sau ca o marionetă ale cărei sfori au 
fost tăiate, apoi Landon îl coboară încet şi Scott ştie că tatăl lui vede 


ceea ce Scott vrea ca el să vadă: doar un băiat. Doar un băiat 
nevinovat care a fost înlănţuit în pivniţă de tatăl lui descreierat şi de 
prăpăditul de frate mai mic, şi apoi înfometat până ce a ajuns slab ca 
varga şi plin de băşici; un băiat care s-a luptat cu atâta forţă pentru a 
se elibera, încât a reuşit chiar să mişte stâlpul de oţel şi masa crunt 
de grea de care a fost legat în lanţuri. Un băiat care a trăit trei 
săptămâni de coşmar ca prizonier acolo, jos, până ce a fost în cele din 
urmă împuşcat în cap. 

„II văd", spune tati şi singurul lucru mai sumbru ca vocea e 
expresia de pe faţa sa. 

„De ce nu arată ca înainte, tati? De ce..." 

„Pentru că s-a dus mălura, tolomacule." Şi aici e o ironie pe 
care până şi un băiat de unsprezece ani puternic zdruncinat o poate 
aprecia, cel puţin unul inteligent cum e Scott: acum că Paul e mort, 
înlănţuit de un stâlp în pivniţă şi cu creierii spulberaţi, tati pare cea 
mai lucidă şi mai raţională persoană din lume. „Şi dacă-/ vede cineva 
aşa, o s-ajung fie la închisoarea statală din Waynesburg, fie or să mă- 
ncuie în casa aia fotată de nebuni din Reedville. Asta dacă nu mă 
linşează înainte. O să trebuiască să-l îngropăm, deşi n-o să fie prea 
uşor, aşa cum e acu pămantu', tare ca piatra." 

Scott spune: 

„II duc eu, tati." 

„ Cum o să-l duci? Nu l-ai putut duce când era viu!" 

Nu are limbajul necesar pentru a explica faptul că acum ar fi 
doar ca şi când s-ar duce acolo îmbrăcat în hainele sale, lucru pe care- 
| face oricum de fiecare dată. Greutatea aceea de nicovală, de seif 
bancar, de pian, a dispărut din arătarea înlănţuită de stâlp; arătarea 
înlănţuită de stâlp nu-i acum altceva decât o foaie verde pe care o 
rupi de pe un ştiulete de porumb. Scott spune doar: 

„Acum o pot face." 

„Eşti opiticanie lăudăroasăşi cu vânturi", răspunde tati, dar 
sprijină puşca de vânătoare de masa pe care se află tiparniţa. îşi trece 
o mână prin păr şi suspină. Pentru prima oară, lui Scott i se pare că 
arată ca un om care ar putea îmbătrâni. 

„Dă-i drumu', Scott, nu strică să faci o încercare. Nu doare pe 
nimeni." 

„Intoarce-te cu spatele, tati." 

„ CE mama DRA CU' zici?" 

In vocea lui tati se simte o potenţială bătaie, dar Scott nu 
cedează. Pe el nu-l deranjează partea cu dusul; nu-i pasă dacă vede 
tati asta. Ce nu-i convine defel e să-l vadă tati cum îşi ia în braţe 
fratele mort. Pentru că va plânge. Simte deja lacrimile că vin, ca o 
ploaie într-o după-amiază târzie de primăvară, când ziua a fost 
încălzită de o primă prevestire a verii. 


„Te rog", zice el pe cea mai conciliantă voce. „Te rog, tati." 

Pentru o clipă, Scott e aproape convins că tatăl va veni 
valvârtej acolo unde se află fiul său rămas în viaţă, cu umbra triplă 
gonind odată cu el pe peretele de piatră, şi că-l va plesni cu dosul 
palmei poate chiar să-l facă să cadă în poala fratelui său mort. A fost 
plesnit cu dosul palmei de o mulţime de ori şi, de obicei, numai gândul 
acesta îl face să se crispeze, dar acum rămâne ferm între picioarele 
lăbărţate ale lui Paul, uitându-se în ochii tatălui său. li vine greu s-o 
facă, dar reuşeşte. Pentru că au supravieţuit împreună unui episod 
teribil şi pentru că vor trebui să-l păstreze între ei pentru totdeauna: 
Ssst. Aşa că merită să-i ceară asta şi merită să se uite în ochii tatălui 
cât timp aşteaptă răspunsul. 

Tati nu vine la el. In schimb, inspiră adânc, expiră şi se întoarce 
cu spatele. 

„ Cred că urmează să-mi zici şi când să spăl podelele şi când să 
frec buda", bodogăneşte el. „O să număr până la treizeci, Scott 


21 

- O să număr până la treizeci şi apoi o să mă-ntorc cu faţa, îi 
spune Scott. Sunt destul de sigur că aşa a încheiat, dar n-am auzit 
restul pentru că dispărusem deja de pe faţa pământului. Dispăruse şi 
Paul, scăpase din lanţuri. Odată mort, l-am luat cu mine la fel de uşor 
ca-ntotdeauna; poate şi mai uşor. Pun pariu că tati nici n-a terminat să 
numere până la treizeci. La naiba, pun pariu că nici n-a început şi a şi 
auzit zornăitul lanțurilor sau poate sunetul aerului dând buzna să 
umple locul în care ne aflaserăm noi şi s-a întors şi a văzut că era 
singur în pivniţă. 

Scott s-a abandonat lângă ea; transpiraţia de pe faţa şi braţele 
şi corpul lui se usucă. A povestit-o, a scos din el partea cea mai rea, a 
vomitat-o. 

- Sunetul, zice ea. M-am întrebat despre asta, să ştii. Dacă s-a 
auzit un sunet sub salcie când am... ştii tu... când am ieşit. 

- Când am făcut bum. 

- Da, când am... aia. 

- Când am făcut bum, Lisey. Spune-o. 

- Când am făcut bum. 

Intrebându-se dacă e nebună. Intrebându-se dacă e/ este, şi 
dacă e molipsitor. 

Acum el chiar îşi mai aprinde o ţigară şi, la lumina chibritului, 
chipul său e sincer curios. 

- Ce ai văzut, Lisey? Ţi-aminteşti? 

Nesigură, ea spune: 

- Era mult purpuriu, întins pe toată panta unui deal... şi am avut 
o senzaţie de umbră, ca şi cum ar fi fost copaci imediat în spaicle 


nostru, dar totul s-a petrecut aşa de repede... nu mai mult de o 
secundă sau două... 

El râde şi o îmbrăţişează cu un singur braţ. 

- Cel de care vorbeşti e Dealul Sufletbun. 

- Sufletbun?... 

- Aşa l-a numit Paul. E numai pământ în jurul copacilor moale, 
adânc, nu cred că-i vreodată iarnă acolo - şi-n locul acela l-am 
îngropat. Acolo mi-am îngropat fratele. 

Se uită solemn la ea şi spune: 

- Vrei să mergem ca să vezi cu ochii tăi, Lisey? 


22 

Lisey adormise pe podeaua studioului în pofida durerii... 

Nu. Nu adormise, pentru că nu poţi adormi cu o asemenea 
durere. Nu fără ajutorul unor pilule. Atunci, în ce stare fusese? 

Hipnotică. 

Probă cu vântul pentru a vedea dacă se potrivea şi ajunse la 
concluzia că era aproape perfect. Alunecase într-un fel de 
rememorare dublă (poate chiar triplă). Rememorare tota/ă. Dincolo de 
acest punct, amintirile legate de dormitorul rece în care l-a găsit în 
stare catatonică şi acelea legate de ei amândoi în patul scârţâitor de 
la primul etaj al hanului Antlers (acestea, deşi vechi de şaptesprezece 
ani, se dovediseră mai clare) erau estompate. Vrei să mergem ca să 
vezi cu ochii tăi, Lisey? o întrebase el - da, da - dar ce urmase după 
aceea era cufundat în strălucitoarea lumină purpurie, era ascuns în 
spatele cortinei aceleia şi, când încercă să ajungă la ele, voci cu 
autoritate din copilărie (a mamei-bune, a lui Dandy, ale surorilor mai 
mari) se treziră într-o rumoare de alarmă. Nu, Lisey! Ajunge atât, 
Lisey! Opreşte-te aici, Lisey! 

| se tăie răsuflarea. (| se tăiase oare şi atunci când stătuse în 
pat cu iubitul ei?) 

Deschise ochii. (Erau larg deschişi atunci când o luase în braţe, 
de asta era sigură.) 

Lumina puternică de dimineaţă de iunie - un iunie din secolul 
douăzeci şi unu - înlocui purpuriul orbitor al unui milion de plante de 
lupin. Durerea sânului mutilat dădu buzna odată cu lumina. Dar 
înainte ca Lisey să poată reacţiona la lumină ori la vocile panicate 
care-i comandau să nu meargă mai departe, cineva o strigă din 
grajdul de jos, speriind-o atât de tare, încât lipsi puţin să nu tipe. Dacă 
l-ar fi auzit spunând domniță, ar fi ţipat. 

- Doamnă Landon? 

O scurtă pauză. 

- Sunteţi acolo sus? 


Nicio urmă de accent sudist în vocea aceea, doar o tărăgănare 
plată de yankeu care transforma cuvintele în Suunteț' acool suu, şi 
Lisey ştiu cine era acool joo: ajutorul de şerif Alston. li spusese că va 
mai trece în vizită şi uite-l că trecea, aşa cum promisese. Acum era 
momentul să-i zică, la naiba, că da, era acolo sus, zăcea pe podea şi 
sângera pentru că Prinţul Negru al Incuncilor o rănise, Alston trebuia 
s-o ducă la No Soapa cu girofarurile şi sirena pornite, avea nevoie de 
copci la sân, de multe copci, şi avea nevoie de protecţie, avea nevoie 
de ea non-stop... 

Nu, Lisey. 

Propria ei minte fu cea care trimise acest gând (de asta era 
convinsă) ca pe o rachetă de semnalizare în cerul nopţii (ei bine... 

aproape convinsă), însă la ea ajunse cu vocea lui Scott. De 
parcă aşa ar fi câştigat autoritate. 

Şi trebuie să fi dat roade, pentru că „Da, aici sunt, domnule 
poliţist!" fu tot ce-i răspunse. 

- Totu-i bine? 

- Afirmativ, zise ea, uimită să descopere că într-adevăr vorbea 
ca şi când ar fi fost totul bine. Mai ales pentru o femeie a cărei bluză 

era îmbibată cu sânge şi al cărei sân stâng pulsa ca... ei bine, 
de fapt nu exista nicio comparaţie potrivită. Pur şi simplu îi pu/sa. 

Jos - chiar la baza scărilor, calculă Lisey - adjunctul Alston râse 
apreciativ. 

- Am trecut pe aici în drum spre Cash Corners. A avut loc un 
mic incendiu la o casă. (/iinşendiiu.) Se bănuieşte c-a fost provocat 
intenţionat. (/iintenziionat.) Vă descurcaţi singură vreo două ore? 

- Da. 

- Aveţi mobilul? 

Avea într-adevăr mobilul şi-şi dorea să vorbească la el chiar în 
clipa de faţă. Dacă mai continua să strige ca s-o audă, probabil că 
avea să leşine. 

- lupi! răspunse ea cu o sforţare. 

- Aii? 

Puțin neîncrezător. Doamne, şi dacă venea sus şi o vedea? 

Atunci chiar că va fi neîncrezător, neîncrezător la puterea n. Dar 
când vorbi din nou, vocea se îndepărta. Lui Lisey nici nu-i venea să 
creadă că era bucuroasă, dar era. Acum că începuse povestea, voia s- 
o termine. 

- Ei, să sunaţi dacă vă trebuie ceva. O să trec mai târziu pe aici. 

Dacă plecaţi de acasă, lăsaţi un bilet ca să ştiu că sunteţi bine 
şi când vă întoarceţi, da? 

Şi Lisey, care vedea acum - vag - un curs viitor al 
evenimentelor, strigă: 

- Recepţionat! 


Va trebui să înceapă prin a se întoarce în casă. Dar mai întâi, 
înainte de orice altceva, un pahar de apă. Dacă nu bea nişte apă, şi 
încă repede, îi va lua foo' gâtul precum casa aceea din Cash Corners. 

- La întoarcere o să trec pe la Patel, doamnă Landon. Vreţi să 
vă iau ceva? 

Da! Şase cutii de Cola rece ca gheața şi un cartuş de Salem 
Lights! 

- Nu, mulţumesc. 

Dacă trebuia să mai vorbească mult, avea să-i cedeze vocea. Şi 
chiar dacă nu-i ceda, polițistul avea să audă în ea că ceva nu era bine. 

- Nici măcar gogoşi? Au nişte gogoşi nemaipomenite. 

| se citea un surâs în voce. 

- Sunt la cură! 

Mai mult nu îndrăzni să spună. 

- Oho, am mai auzit d-astea, zise el. Să aveţi o zi bună, doamnă 
Landon. 

Te rog, Doamne, ajunge, se rugă ea, şi strigă înapoi: 

- La fel! 

Clop-clop-clopa-clop, şi dus fu. 

Lisey trase cu urechea la sunetul unui motor şi, după o vreme, i 
se păru că aude unul, dar foarte încet. Probabil că parcase lângă cutia 
poştală şi apoi venise pe jos pe aleea din faţa casei. 

Rămase unde era încă o clipă, adunându-şi forţele, după care 
se ridică în şezut. Dooley îi tăiase sânul pe diagonală, până sus, sub 
golul subsuorii. Rana adâncă, zigzagată, se întărise şi se închisese 
puţin, dar mişcarea o redeschise. Durerea fu enormă. Lisey strigă şi 
asta înrăutăţi şi mai mult lucrurile. Simţi cum i se scurge sânge 
proaspăt pe cutia toracică. Aripile acelea întunecate începură din nou 
să-i acopere vederea, dar le alungă cu un efort de voinţă, repetând 
aceeaşi mantră fără oprire până când lumea redeveni solidă: 

Trebuie să termin asta, trebuie să trec dincolo de purpuriu. 
Trebuie să termin asta, trebuie să trec dincolo de purpuriu. Trebuie să 
termin asta şi să trec dincolo de purpuriu. 

Da, dincolo de purpuriu. In coasta dealului fuseseră plantele de 
lupin; în mintea ei era cortina grea pe care ea însăşi o fabricase poate 
cu ajutorul lui Scott, fără-ndoială cu aprobarea lui tacită. 

Am mai trecut dincolo de ea. 

Mai trecuse? Da. 

Și o pot face din nou. Să trec dincolo de ea sau să rup toată 
blestemăţia dacă n-am încotro. 

întrebare: Mai vorbiseră ea şi Scott despre Bu-Luna după 
noaptea de la Antlers? Lisey credea că nu. Aveau cuvintele lor 
codificate, sigur, şi Dumnezeu ştia că acele cuvinte ieşiseră din 
purpuriu în momentele în care nu reuşea să-l găsească în mall-uri şi 


băcănii... fără a mai pomeni de data aceea când infirmiera îl 
pierduse din vedere în patul ăla fotat de spital... şi mai fuseseră 
vorbele lui bolborosite despre lungan pe când stătea întins pe jos în 
parcare, după ce-l împuşcase Gerd Allen Cole... şi-n Kentucky... la 
Bowling Green, în agonia morţii... 

Opreşte-te, Lisey! spuseră vocile în cor. Nu trebuie s-o faci, 
micuță Lisey! strigară ele. Mein gott, nici ză nu-ncercen! 

încercase să dea uitării Bu-Luna, chiar după iarna lui '96, când... 

- Când m-am dus acolo din nou. 

Vocea ei era uscată, dar clară în studioul soţului mort. 

- în iarna lui 1996 m-am dus din nou. M-am dus ca să-l aduc 
înapoi. 

Uite c-o spusese şi nu se sfârşise lumea. Nu se materializaseră 
din pereţi oameni îmbrăcaţi în alb pentru a o duce de acolo. De fapt, 
avea impresia chiar că se simţea puţin mai bine, şi poate că asta nu 
era aşa surprinzător. Poate că atunci când puneai degetul pe rană 
adevărul era un bul şi tot ce voia era să iasă la suprafaţă. 

- Bine, acum a ieşit - o parte din el, partea cu Paul - aşa că pot 
să beau un fotat pahar de apă? 

Nu-i spuse nimeni nu şi, folosindu-se de marginea Marelui 
Jumbo al lui Dumbo ca suport, reuşi să se ridice în picioare. Aripile 
întunecate se reîntoarseră, dar ea lăsă capul în jos, încercând să 
păstreze cât mai mult sânge posibil în scuza aia mizerabilă de creier 
al ei, şi de data aceasta senzaţia de leşin trecu mai repede. 

Porni la drum spre alcovul barului, mergând pe urma propriei 
sale dâre de sânge, făcând paşi înceţi cu picioarele foarte depărtate şi 
spunându-şi că seamănă cu o bătrână căreia i s-a furat cadrul 
ajutător. 

Ajunse la destinaţie, făcând rabat doar de la o singură privire 
aruncată după paharul de pe covor. Nu mai voia să aibă nimic de-a 
face cu el. Scoase altul din dulăpior, folosind şi de data aceasta mâna 
dreaptă - stânga încă strângea pătratul însângerat de tricot - şi roti 
maneta de apă rece. Apa curgea acum din nou şi ţevile abia dacă mai 
gâlgâiau. Deschise uşiţa-oglindă a dulăpiorului de deasupra 

chiuvetei şi-năuntru se afla ceea ce sperase: un flacon de 
Excedrin al lui Scott. Nu avea nici măcar capac de siguranţă care să-i 
încetinească mişcările. Strâmbă din nas când simţi mirosul înţepător 
ce ieşi din flacon şi verifică data de expirare: IUL 05. O, asta e, îşi zise, 
o fată tre' să facă tot ce tre' să facă. 

- Cred că Shakespeare a spus asta, cârâi şi înghiţi trei pastile 
de Excedrin. Nu ştia cât bine îi vor face, însă apa era o binecuvântare 
şi bău până ce simţi crampe la stomac. Rămase aşa, strângând 
marginea chiuvetei din barul soţului mort, şi aşteptă să treacă 
crampele. 


In cele din urmă, trecură. li mai rămaseră doar durerea de la 
faţa lovită şi pulsaţiile mult mai profunde de la sânul sfâşiat. In casă 
avea ceva mult mai puternic decât analgezicele lui Scott (deşi 
termenul de valabilitate era cu siguranţă la fel de expirat): Vicodin 
rămas de la ultima aventură a Amandei în lumea automutilării. Şi 
Daria avea ceva, iar lui Canty îi rămăsese sticla de Percocet a Mandei- 


iepuraş. 
Căzuseră toate de acord - fără să discute vreodată cu adevărat 
problema - că Amandei nu i se putea permite accesul la 


medicamentele puternice; exista riscul ca într-o zi, dintr-o uşoară 
senzaţie de ameţeală, să se hotărască să le ia pe toate o dată. Să-i 
zicem Tequila Sunset!. 

In curând se va aventura spre casă - şi spre Vicodin - dar nu 
încă. Umblând în acelaşi fel cu picioarele larg depărtate, cu un pahar 
pe jumătate plin cu apă într-o mână şi cu pătratul de africană îmbibat 
în sânge în cealaltă, îşi croi drum spre şarpele de cărţi şi se aşeză 
acolo, aşteptând să vadă ce vor face cu durerea sa trei pastile 
matusalemice de Excedrin. Şi-n vreme ce aşteptă, gândurile i se 
întoarseră din nou la noaptea când îl găsise în camera de oaspeţi - în 
camera de oaspeţi, dar dus. 

Mă tot gândeam că suntem pe cont propriu. Vântul ăla, vântul 
ăla fotat 


Note: 

1 Cocteil pe bază de alcool care, după turnarea în pahar, 
prin sedimentarea componentelor solide (rodii, portocale etc), 
capătă diferite nuanţe asemănătoare cu apusul (sunset - 
apus) (n. tr.). 


23 

Ascultă vântul acela criminal cum strigă în jurul casei, ascultă 
cum loveşte în geamuri zăpada întărită, ştiind că sunt pe cont propriu 
- că ea e pe cont propriu. Şi-n vreme ce ascultă, gândurile i se întorc 
din nou la noaptea aceea în New Hampshire când orele se duseseră şi 
luna continua să tachineze umbrele cu lumina ei schimbătoare, îşi 
aminteşte cum a deschis gura să întrebe dacă într-adevăr o poate 
face, dacă o poate într-adevăr duce, şi apoi a închis-o la loc, ştiind că 
este genul de întrebare pe care o pui doar când vrei să tragi de timp... 
şi nu tragi oare de timp doar atunci când nu sunteţi amândoi de 
aceeaşi parte a baricadei? 

Suntem de aceeaşi parte a baricadei, îşi aminteşte că a gândit 
atunci. Dacă avem de gând să ne căsătorim, ar fi. bine să fim. 

Dar era o întrebare care trebuia rostită, poate pentru că-n 
noaptea aceea la Antlers era rândul e; să sară de pe bancă. 


- Şi dacă-i noapte acolo? Ai spus că sunt lucruri rele acolo 
noaptea. 

El i-a zâmbit. 

- Nu sunt, iubito. 

- De unde ştii? 

El a scuturat din cap, încă zâmbind. 

- Pur şi simplu ştiu. Aşa cum ştie cățelul unui copil că e timpul 
să se aşeze lângă cutia poştală pentru că-n scurt timp va veni 
autobuzul şcolar. Acum e aproape ora apusului acolo. Aşa e de cele 
mai multe ori.i 

N-a înţeles asta, dar nici n-a întrebat - o întrebare ducea 
întotdeauna la alta, aşa ştia ea din experienţă, şi timpul întrebărilor 
trecuse. Dacă voia să aibă încredere în el, timpul întrebărilor trecuse. 

Aşa că inspirase adânc şi spusese: 

- Bine. E luna noastră de miere anticipativă. Du-mă într-un loc 
care să nu fie New Hampshire. De data asta vreau să mă uit mai bine. 

El şi-a stins în scrumieră ţigara pe jumătate fumată şi a apucat- 
o uşor de partea superioară a braţelor, în vreme ce ochii ei dansau de 


surescitare şi bună dispoziţie - cât de bine-şi aminteşte 
atingerea degetelor lui pe pielea sa în noaptea aceea. 

- Ai curaj cu ghiotura, micuță Lisey - o să zic asta tuturor. 

Ţine-te bine şi să vedem ce se întâmplă. 

Și m-a dus, gândeşte Lisey pe când stă în camera de oaspeţi, 
acum ţinând mâna rece şi albă ca varul a însufleţitei păpuşi-bărbat din 
balansoar. Dar simte zâmbetul de pe faţa sa - Lisey cea mică, 
zâmbetul cel mare - şi se întreabă de cât timp este acolo. M-a aus, 
ştiu c-a făcut-o. Dar asta a fost acum şaptesprezece ani, când eram 
amândoi tineri şi curajoşi şi el era prezent şi toți vedeau asta. Acum s- 
a dus. 

Numai că trupul lui e încă aici. Oară să însemne asta că nu se 
mai poate duce şi fizic, aşa cum făcea când era copil? Aşa cum ştie că 
a făcut-o uneori de când îl cunoaşte ea? Aşa cum a făcut în spitalul din 
Nashville, de exemplu, când nu l-a mai găsit infirmiera? 

In clipa aceea Lisey simte o strângere uşoară a mâinii lui într-a 
sa. E aproape imperceptibilă, însă el e iubirea ei şi o simte. Ochii lui se 
uită încă-n gol spre faţa întunecată a televizorului, pe deasupra 
pliurilor africanei galbene, dar da, mâna lui o strânge pe a ei. 

E un fel de strângere îndepărtată, şi de ce nu? Scott e foarte 
departe, chiar dacă trupul lui este aici, iar acolo unde se află poate că 
strânge cu toată puterea. 

Lisey are o bruscă intuiţie sclipitoare: Scott ţine deschis pentru 
ea un canal de comunicare. Dumnezeu ştie cât îl costă s-o facă sau 
cât de mult îl poate ţine aşa, dar exact asta face. li dă drumul la mână 


şi se ridică în genunchi, ignorând împunsăturile gâdilătoare ale acelor 
pe care le simte în picioarele care aproape că i-au amorţit complet, 
ignorând la fel o altă pală puternică de vânt ce cutremură casa. Trage 
de africană doar atât cât să-şi poată strecura braţele între corpul lui 
Scott şi braţele lui docile, aşa încât să-şi poată uni palmele la mijlocul 
spatelui său şi să-l ţină în braţe. îşi pune chipul speriat în calea privirii 
lui goale. 

- Trage-mă, îi şopteşte ea şi-i scutură corpul moale. Trage-mă 
acolo unde eşti tu, Scott. 

Nu se întâmplă nimic, iar ea ridică vocea şi strigă: 


- Trage-mă, afurisit să fii! Trage-mă acolo unde eşti tu ca să te 
pot aduce înapoi! Fă-o! DACA VREI SĂ TE ÎNTORCI ACASĂ, DU-MĂ A 
COLO UNDE EŞTI TU! 


24 

- Şi ai făcut-o, murmură Lisey. Tu ai făcut-o şi am făcut-o şi eu. 

Fotată să fiu dacă ştiu cum s-ar presupune că funcţionează 
treaba asta, acum că eşti mort şi dus, nu doar o momâie în camera de 
oaspeţi, dar despre asta a fost vorba tot timpul, nu-i aşa? Tot timpul. 

Şi avea totuşi o idee despre cum ar putea funcţiona. Era 
departe în mintea sa, doar o formă în spatele acelei cortine, dar era 
acolo. 

Intre timp, Excedrinul începuse să-şi facă efectul. Nu mult, dar 
destul cât să coboare în grajd fără să leşine şi să-şi rupă gâtul. Dacă 
putea ajunge acolo, putea ajunge în casă, unde erau depozitate 
calmantele cu adevărat bune... presupunând că încă-şi mai păstrau 
proprietăţile. Ar fi fost bine să şi le fi păstrat, pentru că avea treabă de 
făcut şi drumuri de bătut. Dintre care unele duceau în locuri într- 
adevăr îndepărtate. 

- O călătorie de o mie de kilometri începe cu un pas mic, Lisey- 
san, zise ea şi se ridică de lângă şarpele de cărţi. 

Mergând din nou cu paşi înceţi şi târşâiţi, porni către scări. li luă 
aproape trei minute să le coboare, agăţându-se de balustradă la 
fiecare pas şi oprindu-se de două ori când simţi o senzaţie de leşin, 
dar le cobori fără să cadă, şezu puţin timp pe patul mein gott acoperit 
cu cearşaf pentru a-şi recăpăta suflul, după care începu lunga 
expediţie către uşa din spatele casei. 


XI. LISEY ŞI BALTA 

(Ssst — acum trebuie să taci) 

1 

Teama ei cea mai mare, c-o va copleşi căldura de dimineață 
târzie şi că-şi va pierde cunoştinţa la jumătatea distanței dintre grajd 


şi casă, se dovedi neîntemeiată. Soarele îi făcu pe plac ascunzându-se 
după un nor şi o adiere de vânt se materializa pentru a-i răcori în 
trecere pielea supraîncălzită şi faţa înroşită şi umflată. Când ajunse la 
veranda din spate, tăietura adâncă de la sân bubuia din nou, însă 
aripile întunecate păstrară distanţa. Fu o clipă neplăcută când nu-şi 
găsi cheia de la uşă, dar, în cele din urmă, atinse brelocul - un spiriduş 
mic de argint - cu degetele agitate sub pachetul de şerveţele Kleenex 
pe care-l ţinea de obicei în buzunarul drept din faţă, aşa că asta era în 
regulă. lar în casă era răcoare. Răcoare şi linişte şi, slavă Domnului, 
era a ei. Acum, dacă ar fi rămas doar a ei cât timp se oblojea... Fără 
telefoane, fără vizitatori, fără poliţişti de un metru optzeci care să-i 
bată la uşă pentru a vedea cum îi merge. De asemenea, te rog, 
Doamne (te rog frumos), fără alte vizite din partea Prințului Negru al 
Incuncilor. 


Traversă bucătăria şi scoase ligheanul alb de plastic de sub 
chiuvetă. O duru să se aplece, o duru tare, şi simţi din nou căldura 
sângelui care-i curgea pe piele şi-i îmbiba rămăşiţele bluzei franjurate. 

I-a plăcut s-o facă - ştii asta, nu? 

Sigur că ştia. 

Și o să se întoarcă. Orice i-ai promite tu - orice i-ai oferi - o sase 
întoarcă. Ştii şi asta? 

Da, ştia şi asta. 

Fiindcă pentru Jim Dooley, treaba cu Woodbody şi cu 
manuscrisele lui Scott nu-i decât un dangăt pentru frezii. Există un 
motiv pentru care a ales să te rănească la sân şi nu la lobul urechii ori 
poate la un deget. 

- Sigur, rosti ea în bucătăria goală - şi umbrită, apoi brusc 
luminată, când soarele ieşi de după un nor. E versiunea lui Jim Dooley 
a unei partide bune de sex. Şi data viitoare o să fie vorba de păsărică 
mea, dacă nu-l opresc poliţiştii. 

Opreşte-l tu, Lisey. Tu. 

- Nu vorbi prostii, dăguță, zise în bucătăria goală pe cea mai 
bună imitație a sa a vocii lui Zsa Zsa Gabor!. 

Folosind din nou mâna dreaptă, deschise dulapul de deasupra 
prăjitorului de pâine, scoase o cutie cu pliculeţe de ceai Lipton şi o 
puse în ligheanul alb. Adăugă pătratul însângerat de africană găsit în 
cutia de cedru a mamei-bune, deşi habar nu avea de ce-l mai ţinea 
încă în mână. Apoi porni cu paşi grei către scări. 

Care-i prostia în asta? Doar l-ai oprit pe Blondin, nu? Poate că n- 
ai primit tu meritele, dar tu eşti cea care a făcut-o. 

- Aia a fost altceva. 

Rămase locului şi se uită în susul scărilor cu ligheanul de plastic 
alb sub braţul drept, sprijinit de şold aşa încât să nu cadă cutia de ceai 


şi bucata de tricot. Scările păreau lungi de aproximativ treisprezece 
kilometri, îşi spuse că, în capul lor, ar trebui să se învârtă şi nişte nori. 
Dacă a fost altceva, de ce te duci la etaj? 


Note: 

1 Zsa Zsa Gabor (născută Gabor Sâri, 1917) - actriţă 
americană de origine maghiară, cunoscută mai ales datorită 
frumuseţii şi numeroaselor sale căsătorii (n. tr.). 

- Pentru că acolo sunt pastilele de Vicodin! strigă în casa pustie. 

Blestematele alea de pastile analgezice! 

Vocea mai spuse doar un singur lucru şi tăcu. 

- SCOPN, iubimeu, aşa-i, admise Lisey. Ai face bine s-o crezi. 

Şi începu lunga şi anevoioasa urcare a scărilor. 

La jumătatea urcuşului se întoarseră aripile, mai întunecate ca 
niciodată şi, preţ de o clipă, Lisey fu sigură că-şi va pierde cunoştinţa. 
Tocmai îşi spunea să cadă în faţă, pe scări, şi nu-n spate, în gol, cândi 
se limpezi din nou vederea. Se aşeză cu ligheanul pe genunchi şi 
rămase aşa, cu privirea în pământ, până ce numără până la o sută cu 
câte un Mississippi după fiecare număr. Apoi se ridică iar în picioare şi 
termină urcuşul. Primul etaj era străbătut de curenţi încrucişaţi de aer 
şi era şi mai răcoros decât bucătăria, dar, când ajunse acolo, transpira 
din nou abundent. Sudoarea i se scurse în tăietura de pe sân şi 
curând, pe lângă durerea profundă, simţi şi o înnebunitoare înţepătură 
de sare. Şi-i era iarăşi sete. | se părea că n-are doar gâtul uscat, ci şi 
stomacul. Asta, cel puţin, se putea remedia, şi cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 

Când trecu încet pe lângă camera de oaspeţi, aruncă o privire 
înăuntru. Fusese redecorată din 1996 încoace - de două ori, de fapt - 
dar descoperi că era mult prea uşor să vadă balansoarul cu pecetea 
Universităţii Mâine pe spătar... şi ochiul gol al televizorului... şi 
geamurile pline de gheaţă care-şi schimbau culorile pe măsură ce se 
schimbau şi culorile de pe cer... 

Lasă asta, micuță Lisey, e-n trecut. 

- Totul e în trecut, dar nimic nu e terminat! strigă ea cu iritare. 

Asta-i toată problema fotată! 

La asta nu veni niciun răspuns, dar acolo, în sfârşit, erau 
dormitorul principal şi toaleta anexată - pe care Scott, niciodată 
cunoscut pentru 


delicateţea sa, o numise Il Grande Cacatorium. Lăsă ligheanul 
jos, goli paharul cu periuţele de dinţi (încă două la număr, acum 
amândouă ale ri, ca să vezi) şi-l umplu până la buză cu apă rece. O 
bău cu lăcomie, apoi îşi permise o clipă să se privească în oglindă. La 
faţă, cel puţin. 


Ceea ce văzu nu fu încurajator. Ochii îi erau scântei albastre 
iremurânde care răzbăteau dinăuntrul unor caverne întunecoase. 

Pielea de sub ei căpătase un maroniu-închis. Nasul era înclinat 
pe stânga. Nu credea că era rupt, dar cine ştie? Măcar putea respira 
pe el. Mai jos de nas era o crustă mare de sânge închegat care îi 
apăruse la stânga şi la dreapta gurii, oferindu-i o grotescă mustață â 
la Fu Manchu:. Uite, mamă, sunt motociclistă, încercă să spună, dar 
cuvintele nu vrură să iasă. Oricum, era o glumă de tot rahatul. 

Avea buzele atât de umflate, încât se răsuceau de-a dreptul 
dinăuntru şi-i ofereau feţei o expresie bosumflată, ca de caricatură 
grotesc exagerată. 

Chiar mă gândeam să merg la Greenlawn, căminul faimosului 
Hugh Alhemess, în condiţiile astea? Chiar mă gândeam? Foarte 
distractiv ar arunca o privire şi apoi ar chema o ambulanţă care să mă 
ducă la un spital adevărat, unul dintre cele care au secţie de terapie 
intensivă. 

Nu /a asta te gândeai. Te gândeai la... 

Dar reteză gândul, amintindu-şi ceva ce obişnuia Scott să 
spună: 

Nouăzeci şi opt la sută din ceea ce se petrece în mintea 
oamenilor nu-i treaba lor. Poate că era adevărat, poate că nu era, dar 
pentru moment era mai bine să aplice şi-n privinţa asta tactica pe 
care o folosise la scări: cu bărbia în piept şi câte un pas o dată. 

Mai avu parte de un moment neplăcut când nu reuşi să 
găsească flaconul de Vicodin. Aproape că renunţă, crezând că una 
dintre cele trei menajere din primăvară îl luase cu ea, dar dădu peste 
el în spatele multivitaminelor lui Scott. Şi, minunea minunilor, data 
expirării era chiar în luna aceea. 


Note: 

1 Dr. Fu Manchu - personaj fictiv, geniu malefic, de 
origine chineză, apărut pentru întâia dată într-o serie de 
romane ale lui Sax Rohmer, în prima jumătate a secolului XX 
(n. tr.). 


- Cine strânge când are nu rabdă apoi de lipsă mare, zise Lisey 
şi dădu trei pastile pe gât. Apoi umplu ligheanul de plastic cu apă 
călduţă şi aruncă un pumn de pliculeţe de ceai. Privi o clipă sau două 
cum apa curată începe să capete o tentă chihlimbarie, apoi ridică din 
umeri şi aruncă şi restul pliculeţelor. Acestea se lăsară pe fundul apei 
tot mai închise la culoare şi ea se gândi la un tânăr care spune: 
înțeapă puțin, dar funcționează foarte-foarte bine. Intr-o altă viaţă, 
atunci fusese asta. Acum va vedea pe pielea ei. 


Luă un prosop curat de pe stativul de lângă chiuvetă, îl aruncă 
în lighean şi-l stoarse încet. Ce faci, Lisey? se întrebă în sinea sa... 

dar răspunsul era evident, nu? încă urmărea calea pe care i-o 
croise soţul ei mort. Cea care ducea în trecut. 

Lăsă bluza zdrenţuită să cadă pe pardoseala băii şi, cu o 
grimasă de anticipare, lipi de sân cârpa îmbibată în ceai. O duru, 
sigur, dar în comparaţie cu înţepătura propriei sale sudori, era 
aproape plăcut, într-un fel astringent de „apă de gură pe rană 
deschisă". 

Funcţionează. Chiar funcționează, Lisey. 

Odată ar fi crezut asta - oarecum - dar odată avusese douăzeci 
şi doi de ani şi era dispusă să creadă multe lucruri. Acum credea doar 
în Scott. Şi Bu-Luna? Da, bănuia că şi-n asta credea. O lume ce 
aştepta chiar alături, dincolo de cortina purpurie din mintea sa. 

întrebarea era dacă putea sau nu să ajungă acolo tovarăşa de 
viaţă a celebrului scriitor, acum că el era mort şi ea era pe cont 
propriu. 

Lisey stoarse sânge şi ceai din cârpă, o înmuie din nou şi o 
reaşeză pe sânul rănit. De data aceasta înţepătura fu şi mai slabă. 

Dar nu-i un tratament, gândi ea. E doar o altă bornă pe calea 
spre trecut. Cu voce tare spuse: 

- Un alt bul. 

Ţinând cârpa apăsată delicat pe piele şi luând pătratul 
însângerat de africană - deliciul mamei-bune - în mâna strânsă sub 
sân, se duse încet în dormitor şi se aşeză pe pat, uitându-se la 
cazmaua de argint pe a cărei lamă erau inscripţionate cuvintele 
INAUCURAREA ŞANTIERULUI, BIBLIOTECA SHIPMAN. Da, vedea într- 
adevăr o mică adâncitură acolo unde lovise cu ea mai întâi în pistolul 
şi apoi în 

i apul Blondinului. Avea cazmaua şi, deşi africana galbenă în 
care se înfăşurase Scott în nopţile acelea friguroase din 1996 nu mai 
era de mult, mai avea totuşi acel vestigiu, acel deliciu. 

Bul, sfârşit. 

- Aş vrea eu să fie sfârşitul, zise şi se lăsă pe spate cu cârpa 
încă la sân. Durerea se subţia, însă asta se datora pastilelor de 
Vicodin ale Amandei, care preluau controlul, făcând ceea ce nici 
tratamentul cu ceai al lui Paul, nici aspirina expirată a lui Scott nu 
puteau face. Când avea să scadă efectul Vicodinului, durerea urma să 
se întoarcă. La fel şi Jim Dooley, o altă durere. întrebarea era: ea ce 
avea să facă între timp? Putea să facă ceva? 

Singurul lucru pe care nu-l poţi face nici în ruptul capului e să 
adormi. 

Nu, asta ar fi rău. 


Ar fi bine să primesc veşti de la p-ofpână la opt în seara asta, 
altfel data viitoare suferința o să fie mult mai mare, îi spusese Dooley 
şi aranjase în aşa fel lucrurile, încât ea să se afle într-o situaţie din 
care nu putea decât să iasă în pierdere. îi spusese totodată să se 
îngrijească singură şi să nu spună nimănui că el a fost acolo. Până 
acum făcuse asta, dar nu pentru că se temea c-o va ucide. Intr-un fel, 
gândul că avea oricum intenţia s-o ucidă îi dădea ei un avantaj. 

Nu mai trebuia, cel puţin, să-şi bată capul încercând să-l facă să 
gândească logic. Dar dacă suna la biroul şerifului... ei bine... 

- Nu poţi porni într-o vânătoare de bul cu casa plină de 
Clutterbucki mari şi împiedicaţi, zise ea. Deşi... 

Deşi cred că Scott încă mai are un cuvânt de spus. Sau încearcă 
să-l aibă. 

- lubitule, rosti ea în camera goală, măcar dacă aş şti ce vrei. 

Aruncă o privire spre ceasul digital de pe noptieră şi fu uimită 
să vadă că era doar unsprezece fără douăzeci. Ziua părea deja lungă 
de o 

mie de ani, dar bănuia că asta se întâmpla pentru că petrecuse 
atât de mult din ea retrăind trecutul. Amintirile dădeau peste cap 
perspectiva, iar cele mai vii puteau anihila complet timpul cât erau la 
conducere. 

Dar ajunge cu trecutul; ce se întâmpla acum? 

Ei bine, gândi Lisey, să vedem. In Regatul Pittsburgh, fostul 
Rege al Incuncilor suferă fără-ndoială genul de teroare pe care 
răposatul meu soț obişnuia s-o numească Sindromul Testiculului 
împuțit. Ajutorul de şerif Alston e în Cash Corners, unde inspectează 
un mic iiinşendiu domestic. Se bănuieşte c-a fost provocat iiintezionat, 
doagă. 

Jim Dooley? Poate că-i prin pădure în apropiere, sprijinit de un 
băț cu desfăcătorul meu de conserve Oxo în buzunar, şi aşteaptă să 
trează ziua. PT Cruiser-ul lui ar putea fi pitit în unul dintre cele cam 
zece hambare sau magazii părăsite de pe View, sau pe Deep Cut, 
dincolo de granița oraşului Harlow. Daria probabil că-i pe drum spre 
aeroportul din Portland pentru a o întâmpina pe Canty. Mama-bună ar 
zice că se duce în goana mare. lar Amanda? O, Amanda e dusă, 
iubimeu. Aşa cum ştia Scott că va fi, mai devreme sau mai târziu. Nu-i 
rezervase aproape o cameră? Pentru că cine se aseamănă se adună. 
Cum se spune. 

Cu voce tare, zise: E 

- Oare trebuie să merg în Bu-Luna? Asta-i următorul popas al 
bulului? Este, nu-i aşa? Scott, prostuţule, cum să fac asta când tu eşti 
mort? 

Pui din nou carul înaintea boilor, nu? 


Sigur - îşi făcea probleme că nu va putea ajunge în locul pe care 
nu-şi dăduse până acum voie să şi-l amintească pe de-a întregul. 

Nu ajunge să ridici cortina aia şi să tragi cu ochiul pe sub tiv. 

- Trebuie s-o rup, zise ea cu amărăciune. Nu-i aşa? 

Niciun răspuns. Lisey interpretă asta drept o confirmare. Se 
rostogoli pe o parte şi luă cazmaua de argint. Inscripţia străluci în 
lumina soarelui de dimineaţă. înfăşură bucata însângerată de africană 
în jurul mânerului, apoi îl strânse în mână. 

- Bine, zise ea, o s-o rup. M-a întrebat dacă vreau să merg şi am 
spus că da. Am spus Geronimo. 

Făcu o pauză de gândire. 

- Ba nu. N-am spus aşa. Am spus-o ca el. Am zis Geromino. Şi 
ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat atunci? 

închise ochii, văzu doar un purpuriu luminos şi ar fi putut 
plânge de frustrare. In schimb, îşi spuse: SCOPN, iubimeu: strânge 
chingile oricând pare necesar, şi încleşta mâna pe coada cazmalei. Se 
văzu răsucind-o prin aer. O văzu scânteind în soarele pâclos de 
august. Şi purpuriul se despică în calea ei, deschizându-se ca pielea 
tăiată de un cuţit, iar ceea ce lăsă să iasă nu fu sânge, ci lumină: o 
uimitoare lumină portocalie care-i umplu inima şi mintea cu un 
îngrozitor amestec de bucurie, teroare şi durere. Nu era de mirare că- 
şi reprimase atâţia ani amintirea aceasta. Era prea mult. Mult prea 
mult. Lumina aceea părea să ofere aerului de seară o textură 
mătăsoasă, şi strigătul unei păsări îi lovi auzul ca o pietricică din 
sticlă. O pală de vânt îi umplu nările cu o sută de parfumuri exotice: 
frangipani, bougainvillea, trandafiri prăfoşi şi, o, Dumnezeule mare, 
regina nopţii. Ce o pătrunse cel mai mult fu amintirea pielii lui 
atingându-se de pielea ei, pulsul lui în contratimp cu pulsul ei, căci 
stătuseră goi în pat la Antlers şi acum stăteau îngenuncheaţi, în 
plantele purpurii de lupin aproape de coama dealului, goi în umbrele 
tot mai dese ale copacilor sufletbun. Şi deasupra orizontului se ridica 
portocaliul palat al lunii, o minge umflată de frig arzător, în vreme ce 
soarele cobora de cealaltă parte, fierbând într-o stacojie casă de foc. 
Crezu că amestecul acela de lumină furioasă o va ucide cu 
frumuseţea lui. 

Stând întinsă pe patul ei de văduvă cu cazmaua strânsă în 
mâini, o Lisey mult mai în vârstă strigă de bucurie pentru ceea ce-şi 
aminti şi de durere pentru ceea ce nu mai era. Sufletul i se vindeca în 
timp ce-i era din nou sfâşiat. Muşchii i se reliefau pe gât. Buzele 
umflate se răsfrânseră şi se crăpară, arătându-i dinţii şi vărsând sânge 
proaspăt în rigolele gingiilor. Lacrimile îi curseră de la colţul ochilor şi 
se prelinseră pe obraji spre urechi, unde rămaseră agăţate ca nişte 
bijuterii exotice. Şi singurul gând clar din minte era: O, Scott, n-am 
fost făcuţi pentru o aşa frumusețe, n-am fost făcuți pentru o aşa 


frumusețe, ar fi trebuit să murim atunci, o, dragul meu, ar fi trebuit, 
goi şi unul în braţele celuilalt, ca amanții într-o poveste. 

?80 

Stepken King 

- Dar n-am murit, murmură ea. M-a ţinut în braţe şi a spus că 
nu putem rămâne mult timp, pentru că se întuneca şi nu mai era sigur 
după lăsarea întunericului, până şi unii dintre copacii sufletbun 
deveneau răi atunci. Dar a spus că era ceva ce voia 


4 

- Vreau să-ţi arăt ceva înainte să ne întoarcem, zice el şi o 
ridică în picioare. 

- O, Scott, se aude ea că spune pe o voce foarte slabă. O, Scott. 

Pare a fi singurul lucru pe care-l poate articula. Intr-un fel, asta 

îi aminteşte de prima dată când a simţit apropierea unui 
orgasm, numai că în cazul acesta întârzie şi întârzie şi întârzie, totul e 
o apropiere fără însă o ajungere. 

O conduce undeva. Simte iarba înaltă cum îi şopteşte pe lângă 
glezne. Apoi sunetul dispare şi-şi dă seama că sunt pe o potecă bine 
bătută care străbate valurile de lupin. Duce între ceea ce Scott 
numeşte copacii sufletbun, iar ea se întreabă dacă sunt oameni aici. 

Dacă sunt, cum de suportă? se miră Lisey. Vrea să se uite din 
nou la faţa maliţioasă a lunii care urcă pe cer, dar nu îndrăzneşte. 

- Să nu faci gălăgie sub copaci, spune Scott. N-ar trebui să fim 
în pericol încă, dar prudenţa nu e niciodată în exces - uite o regulă 
bună de urmat la marginea Pădurii Fermecate. 

Lisey nu crede că ar putea vorbi decât în şoaptă, chiar dacă el i- 
ar cere altceva. Abia reuşeşte să scoată acel: O, Scott. 

El stă acum sub unul dintre copacii sufletbun. Seamănă cu un 
palmier, numai că trunchiul este ţepos, verde din cauza a ceea ce 
pare a fi blană mai mult decât muşchi. 

- Doamne, sper să n-o fi doborât nimic, spune el. Era în bună 
regulă ultima dată când am fost aici, în seara când ai fost aşa 
nervoasă şi eu am băgat mâna prin sticla aia de seră... a, bun, uite-o! 

O trage de pe potecă în dreapta. Şi aproape de unul dintre cei 
doi copaci aşezaţi în aşa fel încât par să apere locul prin care poteca 
intră în pădure vede o cruce simplă făcută din două scânduri. Para li 
luate dintr-o cabană de lemn. Nu e niciun tumul - dacă e ceva, în locul 
acela pământul e puţin afundat - dar crucea ajunge ca să-şi dea 
seama că e vorba despre un mormânt. Pe scândura orizontală se 
citeşte un singur cuvânt scris cu grijă: PAUL. 

- Prima dată l-am scris cu creionul, spune el. 

Vocea sa e clară, dar pare să vină de departe. 


- Apoi am încercat cu pixul, dar, sigur, n-am reuşit, nu pe un 
lemn aspru ca ăsta. A mers mai bine cu carioca, dar s-a şters. în cele 
din urmă am scris cu vopsea neagră. Am luat-o de la una dintre 
vechile truse de desen ale lui Paul. 

Lisey se uită la cruce în acea stranie lumină de zi în declin şi 
început de noapte, gândind (atât cât e capabilă să gândească): Totul 
e adevărat. Ceea ce a părut să se întâmple când am ieşit de sub 
copacul miam-miam chiar s-a întâmplat. Se întâmplă acum, numai că 
pentru mai mult timp şi cu mai multă claritate. 

- Lisey! 

E agitat de bucurie, şi de ce naiba nu? N-a putut împărtăşi locul 
acesta cu nimeni de la moartea lui Paul încoace. In puţinele rânduri 
când a venit aici, a trebuit să vină singur. Să jelească singur. 

- Mai e ceva... stai să-ţi arăt! 

Undeva sună un clopoțel, foarte slab - un clopoțel care pare 
familiar. 

- Scott? 

- Ce-i? 

Scott îngenunchează în iarbă. 

- Ce-i, iubimeu? 

- Ai auzit?... 

Dar s-a oprit. Şi cu siguranţă asta a fost în imaginaţia ei. 

- Nimic. Ce voiai să-mi arăţi? 

Gândind: De parcă nu mi-ai arătat destul. 

El bate cu mâna prin iarba înaltă de la baza crucii, dar nu pare 
să fie nimic acolo şi, încet, zâmbetul său prostesc de fericire începe să 
se şteargă. 

- Poate c-a luat-o cine..., începe el, apoi se întrerupe. 

Faţa i se crispează o clipă, apoi se relaxează, şi el râde pe 
jumătate isteric. 

- Uite-o aici. Al naibii să fiu dacă n-am crezut că m-am înţepat 
în ea. Ar fi fost o ironie frumoasă - după atâţia ani! Dar are capacul 
încă pus! Uite, Lisey! 

Ar fi spus că nimic n-o putea face să lase deoparte mirarea 
provocată de locul în care se află - cerul roşu-portocaliu de la răsărit şi 
apus  întunecându-se într-o stranie nuanţă de albastru-verzui, 
miresmele exotic amestecate şi, undeva, totuşi, un alt dangăt slab al 
unui clopoțel pierdut - însă ceea ce ridică Scott în ultima lumină a zilei 
le întrece pe toate. E seringa cu ac hipodermic pe care i-a dat-o tatăl 
lui, cea cu care trebuia să-l înţepe pe Paul odată ce s-ar fi aflat 
amândoi aici. Pe bordura metalică de la baza ei sunt mici puncte de 
rugină, dar în rest arată nou-nouţă. 

- Altceva n-am avut să las aici, zice Scott. N-am avut o poză. 


Copiilor care mergeau la Şcoala Măgarilor li se făceau măcar 
poze. 

- Tu ai săpat mormântul... Scott, l-ai săpat cu mâinile goale? 

- Am încercat. Şi am reuşit să fac o groapă mică - pământul e 
moale aici - dar iarba... să smulg iarba m-a încetinit mult... sunt 
buruieni tari şi bătrâne, îţi zic... Ş apoi a început să se întunece şi au 
început râsetele... 

- Râsetele? 

- Ca nişte hiene, cred, numai că rele. Trăiesc în Pădurea 
Fermecată. 

- Pădurea Fermecată... aşa a numit-o Paul? 

- Nu, eu. 

Gesticula spre copaci. 

- Eu şi cu Paul nu le-am văzut niciodată de aproape pe 
răzătoare, le-am auzit doar. Dar am văzut alte lucruri... eu am văzut 
alte lucruri... este una... 

Scott se uită spre masa tot mai solidă şi întunecată a copacilor 
Mifletbun, apoi spre drumeag, care se pierde repede din vedere 
când intră în pădure. Când vorbeşte din nou, precauţia din vocea sa e 
in confundabilă: 

- In scurt timp trebuie să ne întoarcem. 

- Dar ne poţi duce, nu? 

- Cu ajutorul tău? Sigur. 

- Atunci, spune-mi cum l-ai îngropat. 

- iți pot spune asta când ne vom fi întors, dacă vrei... 

Dar felul încet cum scutură ea din cap îl reduce la tăcere. 

- Nu. înţeleg de ce nu vrei să ai copii. Acum pricep asta. Dacă o 
să vii vreodată la mine şi o să spui: „Lisey, m-am răzgândit, vreau să 
încercăm", am putea discuta, pentru că unul a fost Paul... şi altul ai 
fost tu. 

- Lisey... 

- Vom putea discuta despre asta atunci. Altfel, n-o să mai 
discutăm niciodată despre momâi şi maluri şi despre locul ăsta, bine? 

Vede felul cum se uită la ea şi-şi înmoaie tonul. 

- Nu e vorba de tine, Scott - nu e vorba doar de tine, să ştii. Se 
întâmplă să fiu şi ev la mijloc. E frumos aici... 

Se uită în jur. Şi se cutremură. 

- E prea frumos. Dacă stau prea mult timp aici - sau dacă mă 
gândesc prea mult la asta - cred că frumuseţea mă face să 
înnebunesc. Aşa că, dacă timpul nostru e scurt, măcar o dată în fotata 
asta de viaţă a ta, fii şi tu scurt. Spune-mi cum l-ai îngropat. 

Scott se întoarce pe jumătate în cealaltă parte. Lumina 
portocalie a soarelui la apus îi pictează linia corpului: proeminenţa 
omoplatului, scobitura mijlocului, curbura fesei, arcul lung şi puţin 


adânc al unei coapse. Atinge braţul crucii. In iarba înaltă, abia vizibilă, 
sticla seringii scânteiază ca o bucată uitată dintr-o comoară fără 
valoare. 

- L-am acoperit cu iarbă, apoi m-am dus acasă. Nu m-am putut 
întoalce vleme de aploape o săptămână. Am fo' bolnăvior. Am avut 
feblă. Tati-mi dădea fiertură de ovăz dimineaţa şi supă când 

se-ntorcea de la muncă. Eram speliat de fantoma lu' Paul, da' 
nu i-am văzut niciodată fantoma. Apoi m-am însănătoşit ş-am înce'cat 
să mă-ntolc aici cu lopata lu' tati din magazie, da' n-a vlut să vină. 

Am ajuns numa' eu. Am crezut că animalele - animalele - au 
mâncat deja din el - lâzătoarele şi altele ca ele - dar n-o făcuseră încă, 
aşa că m-am dus înapoi ş-am înce'cat să revin, de data asta cu o 
lopată de jucărie pe care am găsit-o într-o veche cutie cu jucării în 
pod. Asta s-a dus şi cu ea i-am săpat mormântul, Lisey, cu o lopată de 
jucărie din plastic roşu cu care ne jucam noi la nisip când eram foalte 
mici. 

Soarele la apus a început să arunce o lumină roz. Lisey îl 
cuprinde cu un braţ şi-l strânge la piept. Braţele lui Scott o încercuiesc 
şi, pentru una sau două clipe scurte, el îşi ascunde faţa în părul ei. 

- L-ai iubit atât de mult, zice ea. 

- A fost fratele meu, îi răspunde el şi asta e suficient. 

Pe când stau acolo în semiîntunericul tot mai profund, ea vede 
sau crede că vede ceva. O altă bucată de lemn? Asta pare a fi, o altă 
scândură aflată cu puţin mai încolo de locul unde poteca părăseşte 
dealul plin de lupin (acolo unde lavanda se transformă acum într-un 
purpuriu tot mai închis). Nu, nu doar una - două. 

Să fie altă cruce, se întreabă ea, una care s-a desfăcut? 

- Scott? Mai e şi a/tcineva îngropat aici? 

- Hă? 

Pare surprins. 

- Nu! E un cimitir, sigur, dar nu-i aici, e lângă... 

Observă lucrul la care se uită ea şi scoate un chicot scurt. 

- O! Asta nu-i o cruce, ăla-i un indicator! L-a făcut Paul în timpul 
primelor vânători de bul, atunci când încă mai putea veni uneori 
singur. Am uitat complet de indicatorul ăla vechi! 

Se eliberează din îmbrăţişarea ei şi se grăbeşte spre el. 
Parcurge grăbit o porţiune scurtă din potecă. Ajunge degrabă sub 
copaci. 

Lisey nu e sigură că-i place asta. 

- Scott, se întunecă. Nu crezi c-ar trebui să plecăm? 

- într-un minut, iubimeu, într-un minut. 

Ridică una dintre scânduri şi i-o aduce. Lisey distinge nişte 
lilrre, dar sunt şterse. Trebuie să apropie mult scândura de ochi ca «A 
poată citit ce scrie pe ea: 


SpRE BALTĂ. 

- Baltă? întreabă ea. 

- Baltă, aprobă el. Rimează cu bul, ştii?! 

Şi râde. Numai că-n momentul acela, undeva adânc în ceea ce 
el numeşte Pădurea Fermecată (acolo unde noaptea a venit deja, cu 
siguranţă), primele râzătoare ridică vocea. 

Doar două sau trei, dar sunetul tot o îngrozeşte pe Lisey mai 
mult ca tot ce a auzit în viaţa ei. Nu i se pare că fiinţele acelea râd ca 
hienele, ci ca oamenii, lunatici aruncaţi în abisurile unui ospiciu de 
secol nouăsprezece. Se prinde de braţul lui Scott, săpându-i în piele 
cu unghiile, şi-i spune cu o voce pe care abia o recunoaşte că vrea să 
meargă înapoi, că trebuie s-o ducă înapoi chiar acum. 

Slab şi îndepărtat, clopoţelul sună. 

- Da, zice el, aruncând indicatorul între buruieni. 

Deasupra lor, o pală întunecată de vânt freamătă în copacii 

sufletbun, făcându-i să suspine şi să emane un parfum mai 
puternic decât al plantelor de lupin - dezgustător, aproape 
bolnăvicios. 

- Asta chiar nu-i un loc sigur după lăsarea întunericului. Balta e 
sigură, la fel şi plaja... băncile... poate chiar şi cimitirul, dar... 

Corului i se alătură alte râzătoare. în doar câteva clipe, sunt cu 
zecile. Unele râd parcurgând o scală nesigură şi hohotele se 
transformă în ţipete de sticlă spartă care o fac pe Lisey să vrea să 
strige şi ea. Apoi scad din nou, uneori în chicote guturale ce ies parcă 
din noroi. 

- Scott, ce sunt fiinţele astea? şopteşte ea. 

Deasupra umărului său, luna e un balon umflat cu gaz. 

- Nu par deloc a fi animale. 

- Nu ştiu. Fug în patru labe, dar uneori... nu contează. Nu le-am 
văzut niciodată de aproape. Nici eu şi nici Paul. 

- Uneori ce fac, Scott? 

- Se ridică în două labe. Se uită în jur. Nu contează. Contează 
doar să ne întoarcem. Vrei să ne întoarcem acum, nu? 

- Dal! 

- Atunci, închide ochii şi imaginează-ţi camera noastră de la 
Antlers. Vizualizeaz-o cât poţi de bine. Asta o să mă ajute. O să ne dea 
un imbold. 

Ea închide ochii şi, preţ de o secundă îngrozitoare, nu vine 
nimic. Apoi reuşeşte să vadă cum biroul şi noptierele de lângă pat au 
ieşit din întunecime când luna s-a eliberat de nori şi asta o ajută să-şi 
amintească tapetul (trandafiri agăţători) şi forma căpătâiului patului şi 
scârţâitul de film comic al arcurilor de fiecare dată când se mişcă unul 
dintre ei. Brusc, îngrozitorul sunet al fiinţelor acelora care râd în 

(Pădurea Fermecată Pădurea) 


crângul întunecat pare să se estompeze. Şi mirosurile se 
estompează şi o întristează oarecum să plece din locul acesta, dar 
sentimentul predominant este totuşi cel de uşurare. Pentru corp 
(desigur) şi pentru minte (fără umbră de îndoială), dar mai mult ca 
orice pentru sufletul său, fotatul său de suflet nemuritor, fiindcă poate 
oamenii ca Scott Landon ştiu să sară în locuri precum Bu-Luna, însă 
asemenea stranietate şi frumuseţe nu sunt făcute pentru oamenii de 
rând ca ea, decât între copertele unei cărţi sau în întunericul sigur al 
unui cinematograf. 

Și n-am văzut decât puțin, îşi spune ea. 

- Bun! îi zice el, iar Lisey aude în vocea lui deopotrivă uşurare şi 
o încântare stupefiată. Lisey, eşti o campioană... 

încheie cu /a jocul ăsta, dar încă înainte s-o facă, înainte să-i 
dea drumul şi ea să deschidă ochii, Lisey ştie 


5 

- Ştiam că suntem acasă, încheie ea şi deschise ochii. 
Intensitaici rememorării fusese atât de mare, încât pentru o clipă se 
aşteptă *..i vadă nemişcarea luminată de lună a dormitorului pe care-l 
împărţiseră două nopţi în New Hampshire, cu douăzeci şi şapte de ani 
în urmă. Strângea cazmaua de argint atât de tare, că trebui să-şi 
convingă conştient degetele să se desfacă, unul câte unul. Aşeză păi 
râtul galben al deliciului - acoperit cu o crustă de sânge, dar 
reconlortant - înapoi pe sân. 

Și apoi ce? Vrei să-mi spui că după aceea, după toate astea, v- 
ați întors pe o parte şi aţi adormit? 

In linii mari, cam asta se întâmplase, da. Ea fusese 
nerăbdătoare să dea totul uitării, iar Scott fusese şi mai mult decât 
ea. Avusese nevoie de tot curajul pentru a scoate la iveală trecutul 
său, şi nu era de mirare. Dar îi mai pusese totuşi o întrebare în 
noaptea aceea, îşi amintea, şi aproape că mai pusese una a doua zi, 
când se întorceau în Mâine, dar îşi dăduse seama că nu era nevoie. 
întrebarea pe care o pusese fusese despre ceva ce spusese el înainte 
să-şi înceapă râzătorii corul, speriind-o şi alungându-i toată 
curiozitatea din minte. 

Voise să ştie la ce se referise Scott când spusese: Pe atunci 
când încă mai putea veni uneori singur. Referindu-se la Paul. 

Scott a părut confuz. 

- Au trecut mulţi ani de când nu m-am mai gândit la asta, dar 
da, putea s-o facă. Era mai greu pentru el, aşa cum pentru mine era 
întotdeauna mai greu să lovesc mingea de baseball. Aşa că, de cele 
mai multe ori, mă lăsa pe mine s-o fac şi cred că, după o vreme, şi-a 
pierdut complet abilitatea. 


întrebarea pe care se gândise s-o formuleze în maşină ţinea de 
balta spre care te îndruma indicatorul. Era cea despre care vorbea 
mereu în conferințele sale? N-o mai pusese pentru că răspunsul se 
afla, în definitiv, chiar în întrebare. Poate că publicul lui credea că 
balta cu mituri şi balta cu cuvinte (la care mergem cu toţii să bem, să 
înotăm sau poate să prindem câţiva peşti) era ceva folosit cu sens 

figurativ; ea însă ştia că nu aşa stăteau lucrurile. Exista o baltă 
adevărată. Ştiuse atunci pentru că-l ştiuse pe e/. Ştia acum pentru că 
fusese acolo. Ajungeai la ea de pe Dealul Sufletbun urmând poteca ce 
ducea în Pădurea Fermecată; ca să ajungi la ea trebuia să treci pe 
lângă Copacul Clopoţelului şi pe lângă cimitir. 

- M-am dus să-l aduc înapoi, şopti ea, ţinând cazmaua. Apoi 
spuse brusc: O, Doamne, mi-amintesc /una - şi pielea i se făcu de 
găină atât de dureros, încât Lisey se zvârcoli în pat. 

Luna. Da, sigur. O lună sângeroasă, portocalie şi toxică, atât de 
brusc diferită de aurora boreală şi de frigul ucigaş pe care tocmai le 
lăsase în urmă. Fusese senzuală şi nebună de vară luna aceea, 
întunecat delicioasă, luminând despicătura pietroasă a văii de lângă 
baltă mai bine decât şi-ar fi dorit ea. O putea vedea acum aproape la 
fel de bine ca atunci, pentru că tăiase cortina purpurie, o rupsese cu 
toată forţa, dar memoria era doar memorie şi Lisey avea o bănuială că 
a ei o dusese aproape până acolo unde o putea duce. Poate mai era 
încă puţin de mers - încă o poză sau două din propriul ei şarpe de cărţi 
- dar nu mult, şi apoi chiar va trebui să se întoarcă acolo, în Bu-Luna. 

întrebarea era: o putea face? 

Apoi îi veni în gând altă întrebare: Dacă el e acum unul dintre 
înfăşurați? 

Preţ de o clipă, o imagine se luptă să iasă la lumină în mintea 
sa. 

Văzu sute de figuri tăcute ce ar fi putut fi cadavre înfăşurate în 
linţolii de modă veche. Numai că stăteau în picioare. Şi i se păru că 
respirau. 

O străbătu un fior. li făcu sânul sfârtecat s-o doară în ciuda 
pastilelor de Vicodin pe care le avea la bord, dar nu avu cum să 
oprească fiorul înainte ca el să-şi încheie traseul. Când o făcu, 
descoperi că e din nou capabilă să înfrunte consideraţii de natură 
practică. Cea mai importantă era dacă putea ajunge singură dincolo, 
în cealaltă lume... pentru că trebuia să meargă, cu sau fără înfăşuraţi. 

Scott putuse s-o facă singur şi îl putuse lua şi pe fratele lui, 
Paul. 

La maturitate, o dusese şi pe ea, din Antlers. întrebarea crucială 
era 


ce se întâmplase şaptesprezece ani mai târziu, în noaptea 
aceea lriguroasă de ianuarie 1996. 

- N-a fost complet dus, murmură ea. Mi-a strâns mâna. 

Da, şi-i trecuse prin minte gândul că undeva o strângea cu 
toată liinţa sa, dar însemna asta oare că o dusese şi pe ea? 

- Şi am tipat la el. 

Lisey chiar zâmbi. 

- l-am spus că, dacă vrea să vină acasă, trebuie să mă ducă 
acolo unde este el... Şi am crezut întotdeauna că a făcut-o... 

Aiurea, micuța Lisey, nu te-ai gândit niciodată la asta. Nu-i aşa? 

N-ai făcut-o până astăzi, când te-ai văzut aproape literalmente 
prinsă la colț şi n-ai avut încotro. Aşa încât, dacă te gândeşti la asta, 
gândeşte-te cu adevărat. Te-a tras spre el în noaptea aia? Te-a tras? 

Fu pe cale să conchidă că era una dintre acele întrebări, ca 
treaba cu oul şi găina, la care nu exista un răspuns mulţumitor, când 
îşi aminti ce spusese Scott: Lisey, eşti o campioană la jocul ăsta. 

Să spunem că o făcuse singură în 1996. Chiar şi aşa, Scott 
fusese în viaţă, iar acea strângere a mâinii sale, aşa slabă cum fusese, 
îi ajunsese ca să ştie că el era de cealaltă parte, de unde-i deschidea 
un canal de comunicare... 

- E încă acolo, zise ea. 

Strângea din nou coada cazmalei. 

- Calea aceea de trecere e încă acolo, trebuie să fie, pentru că 
toate astea au fost aranjate de el. Mi-a lăsat o fotată vânătoare de bul 
ca să mă pregătească. Apoi, ieri dimineaţă, în pat cu Amanda... 

acela ai fost tu, Scott, ştiu că tu ai fost. Ai spus că mă aşteaptă 
un bul de sânge... şi un premiu... ceva de băut, ai spus tu... şi mi-ai zis 
iubimeu. Aşadar, unde eşti acum? Unde eşti când am nevoie de tine 
ca să mă duci dincolo? 

Niciun răspuns, doar ticăitul ceasului de pe perete. 

închide ochii. Şi asta spusese. Imaginează-ţi. Vizualizează cât 
de bine poți. O să ajute. Lisey, eşti o campioană la jocul ăsta. 

- Ar fi bine să fiu, zise ea în dormitorul gol, însorit, fără Scott. 

O, dragul meu, ar fi bine să fiu. 


Dacă Scott Landon avea un defect major, acesta era că gândea 
prea mult, dar asta nu fusese niciodată problema eí. Dacă s-ar fi oprit 
să cântărească situaţia în ziua aceea toridă în Nashville, Scott 
aproape cu siguranţă ar fi murit. In schimb, ea pur şi simplu acţionase 
şi-i salvase viaţa cu cazmaua pe care o ţinea acum în mâini. 

Am înce'cat să mă-ntolc aici cu lopata lu' tati din magazie, da'n- 
a vlut să vină. 

Oare cazmaua de argint din Nashville va merge? 

Lisey credea că da. Şi asta era bine. Voia s-o ţină la ea. 


- Prieteni până la sfârşit, şopti ea şi închise ochii. 

Tocmai rechema în gând amintirile legate de Bu-Luna, acum 
într-adevăr vii, când o întrebare  neliniştitoare îi  întrerupse 
concentrarea tot mai puternică: un nou gând sâcâitor care să-i 
distragă atenţia. 

Oare ce timp e acolo, micuță Lisey? O, nu ora, nu mă refer la 
asta, dar e oare timp de zi sau timp de noapte? Scott ştia întotdeauna 
- aşa spunea, în orice caz - dar tu nu eşti Scott. 

Nu, dar îşi amintea una dintre piesele lui rock'n roii preferate: 

„Night Time Is the Right Time"!. In Bu-Luna, noaptea era timpul 
nepotrivit, când mirosurile deveneau damfuri şi când mâncarea te 
putea otrăvi. Noaptea era timpul când ieşeau râzătoarele fiinţe care 
alergau în patru labe, dar care uneori se ridicau în picioare, ca 
oamenii, şi se uitau în jur. Şi mai erau şi alte lucruri, lucruri mai rele. 

Lucruri precum lunganul lui Scott. 

E foarte aproape, scumpa mea. Asta i-a spus pe când stătea 
sub soarele canicular din Nashville în ziua când ea fusese sigură că e 
pe moarte. // aud cum îşi înfulecă mâncarea. încercase să-i spună că 
nu ştie despre ce vorbeşte; el o ciupise şi-i spusese să nu-i insulte 
inteligenţa. Şi nici pe a ei. 


Note: 

Aprox. Noaptea e timpul potrivit - piesă compusă în 
1954 de cântăreţul de blues Nappy Brown şi preluată, printre 
alţii, de Ray Charles în 1958 şi de Creedence Clearwater 
Revival în 1969 (n. tr.). 

Pentru că am fost acolo. Pentru că am auzit râzătoarele şi l-am 
crețul când mi-a spus că sunt lucruri şi mai rele care aşteaptă. Şi erau. 

A m văzut lucrul despre care vorbea. L-am văzut în 1996, când 
m-am dus în Bu-Luna ca să-l aduc acasă. l-am văzut doar o parte a 
corpului, dar mi-a ajuns. 

- Era nesfârşită, murmură Lisey şi fu îngrozită să-şi dea seama 
(i într-adevăr credea că ăsta era adevărul. Fusese noapte în 1996. 

I'.ra noapte când se dusese din camera friguroasă de oaspeţi, în 
cealaltă lume a lui Scott. Mersese de-a lungul potecii, intrase în crâng, 
în Pădurea Fermecată, şi... 

Undeva în apropiere, un motor prinse viaţă cu o explozie, l.isey 
deschise brusc ochii şi aproape că strigă. Apoi se relaxa din nou, puţin 
câte puţin. Nu era decât Herb Galloway, sau poate copilul familiei 
Luttrell pe care-l angaja uneori Herb şi care începea să tundă iarba din 
curtea casei alăturate. Acum era totul diferit faţă de noaptea aceea 
crâncen de friguroasă din ianuarie '96, când îl descoperise pe Scott în 
camera de oaspeţi, prezent şi încă respirând, dar dus din orice alt 
punct de vedere. 


Gândi: Chiar dacă aş putea-o face, n-o pot face aşa-e prea 
multă gălăgie. 

Gândi: Lumea e prea prezentă lângă noi. 

Gândi: Cine a scris asta? Şi, cum se întâmpla atât de des, 
gândul acesta trase după el durerosul său vagonet roşu: Scott ar şti. 

Da, Scott ar şti. Se gândi la el în toate camerele de motel, 
aplecat peste o maşină de scris portabilă (SCOTT ŞI LISEY, PRIMII ANI!) 
şi apoi mai târziu, cu faţa luminată de strălucirea laptopului. 

Uneori cu o ţigară fumegând într-o scrumieră lângă el, alteori 
cu o băutură, întotdeauna cu o buclă de păr căzută şi uitată peste 
frunte. 

Se gândi la el întins peste ea în patul acesta, la el urmărind-o ca 
un nebun prin casa aceea îngrozitoare din Bremen (SCOTT ŞI LISEY IN 
GERMANIA!), amândoi goi şi râzând, excitaţi, dar nu tocmai fericiţi, în 
vreme ce camioane şi maşini huruiau pe şoseaua de centură din 
apropiere. Se gândi la braţele lui în jurul ei, la toate momentele când 
o ţinuse în braţe, şi la mirosul lui, şi la foşnetul de 

şmirghel pe care-l scotea obrazul lui când se freca de al ei, şi îşi 
spuse că şi-ar vinde sufletul, da, fotatul ei de suflet nemuritor, doar 
pentru a-l auzi cum trânteşte uşa la capătul coridorului şi apoi ţipă: 

Hei, Lisey, am ajuns acasă - totul la fel? 

Taci şi închide ochii. 

Aceasta era vocea ei, însă era aproape aceea a lui Scott, o 
foarte bună imitație, aşa că Lisey închise ochii şi simţi primele lacrimi 
calde, aproape reconfortante, cum îi alunecă prin perdeaua genelor. 

Erau multe lucrurile pe care nu ţi le spunea nimeni despre 
moarte, descoperise ea, şi unul dintre cele mai importante era cât de 
mult le iar celor pe care i-ai iubit să-ţi moară şi în suflet. £ un secret, 
gândi Lisey, şi aşa trebuie să fie, pentru că cine şi-ar mai dori să se 
apropie de altă persoană dacă ar şti cât de greu e să te desparti de 
ea? 

In suflet moare doar puțin câte puţin, nu-i aşa? Ca o plantă 
atunci când pleci în concediu şi uiţi să rogi un vecin să treacă din când 
în când cu bătrâna cană de udat, şi e atât de trist... 

Nu voia să se gândească la tristeţea aceea şi nu voia să se 
gândească nici la sânul rănit, acolo unde durerea începuse din nou să 
se insinueze. In schimb,. îşi întoarse iarăşi gândurile spre Bu-Luna. îşi 
aminti cât de uimitor şi minunat fusese să treacă din amarnicul frig al 
nopţii de Mâine în locul acela tropical, şi asta cât ai clipi. Textura 
cumva tristă a aerului şi aromele mătăsoase de frangipani şi 
bougainvillea. 

îşi aminti formidabila lumină a soarelui la apus şi a lunii care 
răsărea şi cum suna, departe, clopoţelul acela. Exact acelaşi clopoțel. 


îşi dădu seama că sunetul maşinii de tăiat iarba din curtea 
familiei Galloway părea acum straniu de îndepărtat. La fel era şi 
huruitul unei motociclete în trecere. Se întâmpla ceva, era aproape 
sigură de asta. Un arc se strângea, o fântână se umplea, o roată se 
învârtea. 

Poate că, până la urmă, lumea nu era prea prezentă lângă ea. 

Dar dacă ajungi acolo şi e noapte? Presupunând că ceea ce 
simți nu e doar efectul unei combinaţii de narcotice cu dorințe 
arzătoare, ce te faci dacă ajungi acolo şi e noapte, atunci când ies 
lucrurile rele? 

Lucruri precum lunganul lui Scott? 

Atunci, o să vin înapoi aici. 

Dacă ai timp, vrei să zici. 

Da, asta vreau să zic, dacă am t... 

Brusc, deconcertant, lumina care răzbătea prin pleoapele 
ochilor ei închişi se schimbă din roşu într-un purpuriu-închis, aproape 
negru. Era ca şi când s-ar fi tras o draperie. Insă o draperie n-ar 
explica gloriosul amestec de mirosuri care-i umplu numaidecât nările: 

parfumul amestecat al tuturor acelor flori. Şi nu putea explica 
nici iarba care simţea acum că-i gâdilă gambele şi spatele gol. 

Reuşise. Trecuse dincolo. Răzbătuse. 

- Nu, zise ea cu ochii încă închişi - însă fu o împotrivire slabă, 
iloar simbolică. 

Știi bine cum stau lucrurile, Lisey, şopti vocea lui Scott. /ar 
timpul e scurt. SCOPN, iubimeu. 

Şi pentru că ştia că vocea aceea avea dreptate - timpul era într- 
adevăr scurt - Lisey deschise ochii şi se ridică în şezut în refugiul din 
copilărie al talentatului ei soţ. 

Lisey se ridică în şezut în Bu-Luna. 


6 

Nu era nici noapte, nici zi, iar acum că ajunsese acolo, nu era 
surprinsă. In cele două excursii precedente venise cu puţin înainte de 
crepuscul; era de mirare că şi acum tot înainte de crepuscul sosise? 

Soarele, de un portocaliu sclipitor, stătea deasupra orizontului 
la capătul aparent al nesfârşitei câmpii de lupin. Uitându-se în cealaltă 
parte, Lisey putea vedea prima curbură în ascensiune a lunii una cu 
mult mai mare decât cea mai mare lună plină pe care o văzuse 
vreodată. 

Aia nu-i luna noastră, nu? Cum poate să fie? 

Un vânticel îi zburli capetele transpirate ale firelor de păr şi, 
undeva nu foarte departe, clopoţelul acela sună. Un sunet pe care şi-l 
amintea, un clopoțel pe care şi-l amintea. 

Ai face bine să te grăbeşti, nu crezi? 


Da, într-adevăr. Era sigur la baltă, sau aşa spusese Scott, dar 
drumul până acolo ducea prin Pădurea Fermecată, iar acela nu era 
sigur. Distanţa era mică, dar ar fi fost bine să se grăbească. 

Aproape că alergă pe pantă în sus până la copaci, căutând din 
priviri indicatorul lui Paul. La început, nu-l văzu, apoi îl zări întors pe o 
parte. Nu avea timp să îndrepte crucea... dar întârzie totuşi s-o facă, 
pentru că şi Scott ar fi întârziat. Lăsă cazmaua de argint deoparte 
pentru o clipă (venise într-adevăr cu ea, aşa cum venise şi cu pătratul 
galben de tricot) ca să poată folosi ambele mâini. Trebuia să fie 
intemperii prin părţile acelea, pentru că singurul cuvânt imprimat cu 
greu - PAUL - se ştersese şi devenise doar o fantomă. 

Cred că şi data trecută am îndreptat-o, gândi. In '96. Şi am vrut 
să caut seringa hipodermică, numai că nu aveam timp. 

Şi nici acum nu avea. Acesta era al treilea drum adevărat pe 
care-l făcea în Bu-Luna. Primul nu fusese atât de rău, pentru că venise 
cu Scott şi nu merseseră mai departe de indicatorul rupt pe care scria 
S-PRE BALTA înainte să se întoarcă în dormitorul de la Antlers. A 
doua oară însă, în 1996, trebuise să urmeze singură poteca în 
Pădurea Fermecată. Nu-şi aducea aminte cât curaj fusese nevoită să- 
şi adune, neştiind cât de departe era balta sau ce va găsi odată 
ajunsă acolo. Nu că drumul acesta n-ar fi avut propriile lui dificultăţi. 
Nu purta nimic de la brâu în sus, sânul grav spintecat reîncepea să 
pulseze şi numai Dumnezeu ştia ce soi de lucruri ar putea atrage 
mirosul sângelui. Ei bine, era prea târziu să-şi facă acum griji pentru 
asta. 

Și dacă mă atacă totuşi ceva, gândi, ridicând cazmaua de coada 
ei scurtă din lemn, vreuna dintre râzătoarele alea, de pildă, o să-i trag 
una cu Zdravănă Armă Antimaniaci a Micuţei Lisey, copyright 1988, In 
curs de brevetare, Toate drepturile rezervate. 

Undeva înainte, clopoţelul sună din nou. Cu picioarele goale, cu 
sânii goi, mânjită de sânge, îmbrăcată doar într-o veche pereche de 
pantaloni scurţi din dril şi ducând în mână o cazma cu lamă de argint, 
Lisey porni către sunet de-a lungul potecii peste care se lăsa 

rapid întunericul. Balta era înaintea ei, fără îndoială nu la mai 
mult de opt sute de metri. Acolo era în siguranţă după venirea 
întunerii ului, şi acolo îşi va da jos puţinele haine pe care încă le mai 
purta vi se va spăla. 


7 

Se făcu întuneric foarte repede odată ce fu sub bolta copacilor. 

Simţi impulsul de a se grăbi mai tare ca niciodată, dar când 
vântul mişcă din nou clopoţelul - era foarte aproape, acum, şi ea ştia 
că e agăţat de o creangă cu o bucată de sfoară groasă - se opri, izbită 
de o suprapunere complexă de amintiri. Ştia că clopoţelul era agăţat 


de o bucată de sfoară, pentru că îl văzuse cu ocazia ultimului ei drum 
acolo, cu zece ani în urmă. Dar Scott îl furase cu mult timp înainte, 
chiar înainte să se căsătorească ei. Ştia pentru că îl auzise în 1979. 
Până şi atunci îi sunase familiar, într-un fel neplăcut. Neplăcut pentru 
că urase sunetul acelui clopoțel cu mult înainte să fi venit aici, în Bu- 
Luna. 

- Şi i-am spus-o, murmură ea, mutând cazmaua în cealaltă 
mână şi dându-şi părul pe spate. Pătratul galben de deliciu stătea pe 
umărul său stâng. In jurul ei, copacii sufletbun foşniră ca nişte voci 
şoptite. N-a zis mare lucru, dar cred că a pus-o la suflet. 

Porni din nou. Poteca se afunda, apoi se ridica până în culmea 
unui deal unde copacii erau puţin mai rari şi printre ei strălucea o 
lumină roşie. Aşadar, nu era încă asfinţitul. Bun. Şi acolo stătea agăţat 
clopoţelul, legănându-se dintr-o parte în alta pentru a produce cel mai 
slab clinchet. Cândva, stătuse lângă casa de marcat de la Pat's Pizza 
& Cafe în Cleaves Mills. Nu era de genul pe care să-l loveşti cu palma, 
specia aceea discretă de recepţie de hotel care făcea ding! o singură 
dată şi apoi tăcea, ci un fel de miniatură a clopoţelului de şcoală cu 
mâner, care făcea ding-a-ling de câte ori îl scuturai. lar Chuckie G., 
bucătarul care era de serviciu 

Ai face bine să te grăbeşti, nu crezi? 

Da, într-adevăr. Era sigur la baltă, sau aşa spusese Scott, dar 
drumul până acolo ducea prin Pădurea Fermecată, iar acela nu era 
sigur. Distanţa era mică, dar ar fi fost bine să se grăbească. 

Aproape că alergă pe pantă în sus până la copaci, căutând din 
priviri indicatorul lui Paul. La început, nu-l văzu, apoi îl zări întors pe o 
parte. Nu avea timp să îndrepte crucea... dar întârzie totuşi s-o facă, 
pentru că şi Scott ar fi întârziat. Lăsă cazmaua de argint deoparte 
pentru o clipă (venise într-adevăr cu ea, aşa cum venise şi cu pătratul 
galben de tricot) ca să poată folosi ambele mâini. Trebuia să fie 
intemperii prin părţile acelea, pentru că singurul cuvânt imprimat cu 
greu - PAUL - se ştersese şi devenise doar o fantomă. 

Cred că şi data trecută am îndreptat-o, gândi. In '96. Şi am vrut 
să caut seringa hipodermică, numai că nu aveam timp. 

Şi nici acum nu avea. Acesta era al treilea drum adevărat pe 
care-l făcea în Bu-Luna. Primul nu fusese atât de rău, pentru că venise 
cu Scott şi nu merseseră mai departe de indicatorul rupt pe care scria 
S-PRE BALTA înainte să se întoarcă în dormitorul de la Antlers. A 
doua oară însă, în 1996, trebuise să urmeze singură poteca în 
Pădurea Fermecată. Nu-şi aducea aminte cât curaj fusese nevoită să- 
şi adune, neştiind cât de departe era balta sau ce va găsi odată 
ajunsă acolo. Nu că drumul acesta n-ar fi avut propriile lui dificultăţi. 
Nu purta nimic de la brâu în sus, sânul grav spintecat reîncepea să 
pulseze şi numai Dumnezeu ştia ce soi de lucruri ar putea atrage 


mirosul sângelui. Ei bine, era prea târziu să-şi facă acum griji pentru 
asta. 

Și dacă mă atacă totuşi ceva, gândi, ridicând cazmaua de coada 
ei scurtă din lemn, vreuna dintre râzătoarele alea, de pildă, o să-i trag 
una cu Zdravănă Armă Antimaniaci a Micuţei Lisey, copyright 1988, In 
curs de brevetare, Toate drepturile rezervate. 

Undeva înainte, clopoţelul sună din nou. Cu picioarele goale, cu 
sânii goi, mânjită de sânge, îmbrăcată doar într-o veche pereche de 
pantaloni scurţi din dril şi ducând în mână o cazma cu lamă de argint, 
Lisey porni către sunet de-a lungul potecii peste care se lăsa 

i upid întunericul. Balta era înaintea ei, fără îndoială nu la mai 
mult de opt sute de metri. Acolo era în siguranţă după venirea 
întunericului, şi acolo îşi va da jos puţinele haine pe care încă le mai 
purta >i se va spăla. 


7 

Se făcu întuneric foarte repede odată ce fu sub bolta copacilor. 

Simţi impulsul de a se grăbi mai tare ca niciodată, dar când 
vântul mişcă din nou clopoţelul - era foarte aproape, acum, şi ea ştia 
că e agăţat de o creangă cu o bucată de sfoară groasă - se opri, izbită 
de o suprapunere complexă de amintiri. Ştia că clopoţelul era agăţat 
de o bucată de sfoară, pentru că îl văzuse cu ocazia ultimului ei drum 
acolo, cu zece ani în urmă. Dar Scott îl furase cu mult timp înainte, 
chiar înainte să se căsătorească ei. Ştia pentru că îl auzise în 1979. 
Până şi atunci îi sunase familiar, într-un fel neplăcut. Neplăcut pentru 
că urase sunetul acelui clopoțel cu mult înainte să fi venit aici, în Bu- 
Luna. 

- Şi i-am spus-o, murmură ea, mutând cazmaua în cealaltă 
mână şi dându-şi părul pe spate. Pătratul galben de deliciu stătea pe 
umărul său stâng. In jurul ei, copacii sufletbun foşniră ca nişte voci 
şoptite. N-a zis mare lucru, dar cred că a pus-o la suflet. 

Porni din nou. Poteca se afunda, apoi se ridica până în culmea 
unui deal unde copacii erau puţin mai rari şi printre ei strălucea o 
lumină roşie. Aşadar, nu era încă asfinţitul. Bun. Şi acolo stătea agăţat 
clopoţelul, legănându-se dintr-o parte în alta pentru a produce cel mai 
slab clinchet. Cândva, stătuse lângă casa de marcat de la Pat's Pizza 
& Cofe în Cleaves Mills. Nu era de genul pe care să-l loveşti cu palma, 
specia aceea discretă de recepţie de hotel care făcea ding! o singură 
dată şi apoi tăcea, ci un fel de miniatură a clopoţelului de şcoală cu 
mâner, care făcea ding-a-ling de câte ori îl scuturai. lar Chuckie G., 
bucătarul care era de serviciu 

aproape în toate serile în cursul anului cât Lisey fusese 
chelneriţă la Pat's, iubise clopoţelul acela. Uneori, îşi amintea că-i 


spusese lui Scott, îi auzea supărătorul ding-a-ling de argint în vise, 
laolaltă cu strigătul gutural al lui Chuckie G.: Egata comanda, Lisey! 

Hai, grăbirea! Oamenii-s înfometați! Da, în pat îi spusese lui 
Scott cât de mult urase sâcâitorul clopoțel al lui Chuckie G., în 
primăvara lui 1979 trebuia să fi fost, pentru că nu peste mult timp 
sâcâitorul clopoțel dispăruse. Nu făcuse niciodată legătura dintre 
Scott şi dispariţia lui, nici măcar atunci când îl auzise cu ocazia primei 
sale vizite aici - atunci se petreceau prea multe lucruri, fuseseră prea 
multe informaţii stranii de înregistrat - iar Scott nu suflase niciodată o 
vorbă despre el. Apoi, în 1996, în timp ce-l căuta, auzise din nou 
clopoţelul demult pierdut al lui Chuckie G., şi atunci îl 

(hai grăbirea oamenii-s înfometați gata comanda) recunoscuse 
drept ceea ce era. Şi totul avusese o logică perfectă. 

Scott Landon fusese făptaşul, Scott care credea că Auburn 
Novelty Shop era capitala absolută a universului. De ce să nu fi crezut 
el că era o glumă bună să fure clopoţelul care-i sâcâia atât de tare 
prietena şi să-l aducă în Bu-Luna? Să-l agate - iupi! - lângă potecă, 
acolo unde să-l facă vântul să cânte? 

Ultima dată era sânge pe el, şopti vocea adâncă a memoriei. 

Sânge în 1996. 

Da, şi o înfricoşase, însă îşi văzuse mai departe de drum... iar 
acum sângele nu mai era. Intemperiile care şterseseră numele lui Paul 
de pe cruce spălaseră şi clopoţelul. lar bucata de frânghie groasă de 
care-l agăţase Scott în urmă cu douăzeci şi şapte de ani 
(presupunând, desigur, că timpul curgea la fel şi aici) aproape că se 
rosese de tot - curând, clopoţelul avea să cadă pe potecă. Şi atunci 
gluma se va sfârşi. 

Dar acum intuiţia îi vorbi mai puternic decât o făcuse vreodată, 
nu în cuvinte, ci în imagini. Se văzu pe sine lăsând cazmaua de argint 
la rădăcina Copacului Clopoţelului, şi făcu asta fără să mai stea pe 
gânduri. Şi nu se întrebă de ce; arăta perfect acolo, la 

rădăcina copacului bătrân şi noduros. Clopoţel de argint sus, 
cazma de argint jos. Cât despre de ce era perfect... la fel de bine se 
putea întreba de ce exista totuşi Bu-Luna. Crezuse că, de data 
aceasta, cazmaua trebuia s-o apere pe ea. Evident, nu era aşa. li mai 
aruncă o ultimă privire (nu-şi permitea să irosească mai mult timp) si 
merse mai departe. 

Poteca o duse într-o altă ramură a pădurii. Acolo, puternica 
lumină roşie a serii se estompase până la un portocaliu şters şi, 
undeva înaintea ei, în porțiunile mai întunecate ale pădurii, se trezi 
prima dintre răzătoare şi vocea ei oribil de umană urcă acea stridentă 
scală fonică, făcându-i de găină pielea de pe braţe. 

Grăbeşte-te, iubimeu. 

- Da, bine. 


O a doua râzătoare se alătură primeia şi, chiar dacă simţi că i 
se face de găină şi pielea de pe spate, îşi spuse că era în ordine. Puțin 
mai în faţă, poteca se curba pe după o mare stâncă cenuşie pe care şi 
o amintea foarte bine. Dincolo de ea se căsca o adâncitură mare - o, 
da, mare şi de o perfectă enormitate - şi balta. La baltă va fi în 
siguranţă. Balta era un loc care-ţi dădea fiori, dar era totodată un loc 
sigur. Era... 

Avu pe dată neplăcuta certitudine că o urmărea ceva, 
aşteptând să se stingă ultimele urme de lumină şi apoi să-şi facă 
mişcarea. 

Să-şi facă săritura. 

Cu inima bubuindu-i atât de tare că-i rănea sânul mutilat, ocoli 
corpul masiv şi cenuşiu al stâncii proeminente. Şi balta era acolo jos, 
ca un vis devenit realitate. Uitându-se la oglinda ei cu scânteieri 
fantomatice, ultimele amintiri îşi găsiră locul şi aducerea aminte fu ca 
drumul către casă. 


9 

Ocoleşte stânca mare şi cenuşie şi uită cu totul de sângele 
uscat de pe clopoțel, care a tulburat-o atât de mult. Uită de frigul 
vântos şi şuierător, uită de aurora boreală pe care a lăsat-o în urmă. 
Pentru o clipă uită chiar şi de Scott, cel pe care a venit să-l caute şi 
să-l ducă înapoi... presupunând, desigur, că va dori să se întoarcă. Se 
uită la oglinda cu scânteieri fantomatice a bălții şi uită tot restul. 
Pentru că e frumoasă. Şi chiar dacă n-a mai fost aici niciodată, e ca o 
întoarcere acasă. Chiar şi atunci când una dintre ființele acelea începe 
să râdă, ei nu-i e frică, pentru că acesta e un loc sigur. Nu are nevoie 
să-i spună cineva asta; o ştie până în măduva oaselor, aşa cum ştie şi 
că Scott a vorbit despre locul acesta în conferințele sale şi a scris 
despre el în cărţi ani la rând. 

Ştie de asemenea că acesta este un loc trist. 

E balta la care mergem cu toţii să bem, să înotăm, să prindem 
câţiva peşti de pe mal; e de asemenea balta pe care se aventurează 
unii temerari în fragile bărci de lemn pentru a face capturi mari. 

Este balta vieţii, cupa imaginaţiei, iar ea bănuieşte că fiecare 
om o vede într-un fel anume, dar că toţi văd două lucruri în comun: 
că, pentru a ajunge la ea, trebuie să străbaţi Pădurea Fermecată pe o 
distanţă de un kilometru şi jumătate şi că e întotdeauna tristă. 

Pentru că locul acesta nu ţine doar de imaginaţie. Ţine şi de 

(abandon) 

aşteptare. Să stai jos... şi să te uiţi peste apele acelea 
visătoare... şi să aştepţi. Vine, îţi spui. Vine în curâna, ştiu că vine. Dar 
nu ştie exact ce şi aşa trec anii. 

De unde ştii asta, Lisey? 


l-a spus-o luna, bănuieşte; şi aurora boreală care-ţi arde ochii 
cu strălucirea ei rece; mirosul dulce-prăfos de trandafiri şi frangipani 
de pe Dealul Sufletbun; mai mult ca orice, ochii lui Scott i-au spus-o 
atunci când se lupta să reziste, reziste, reziste. Să nu urmeze drumul 
ce duce la locul acesta. 

în străfundul pădurii se fac auzite alte voci sporovăitoare, apoi i 
iva răcneşte, reducându-le pentru o clipă la tăcere. In spatele ei, i 
lopoţelul cântă, apoi tace şi el. 

Ar trebui să mă grăbesc. 

Da, chiar dacă simte că graba e o antiteză a acestui loc. Trebuie 
s.l se întoarcă la casa lor de pe Sugar Top Hill cât mai repede posibil, 
şi nu pentru că există pericolul fiarelor sălbatice, al căpcăunilor vi 
trolilor şi 

al altor creaturi ciudate din Pădurea Fermecată, acolo unde e 
întotdeauna întuneric ca într-un donjon şi soarele nu răzbate 
niciodată, ci pentru că, cu cât stă mai mult Scott aici, cu atât mai 
puţine şanse va avea ea să-l aducă înapoi. De asemenea... 

Lisey se gândeşte cum ar fi să vadă luna arzând ca o stâncă 
rece pe suprafaţa nemişcată a bălții de jos - şi-şi spune: Aș putea fi 
fermecată. 

Da. 

Pe partea aceasta a povârnişului duc în jos scări vechi de lemn. 

Lângă fiecare se află câte o bornă de piatră pe care e săpat un 
cuvânt. Le poate citi în Bu-Luna, dar ştie că nu ar avea nicio 
semnificaţie în lumea de acasă; şi nu şi le va putea aminti decât pe 
cele mai simple: XI înseamnă pâine. 

La stânga ei, scările se sfârşesc într-o rampă care ajunge în cele 
din urmă la nivelul solului. Acolo, o plajă de nisip alb scânteiază în 
lumina ce scade într-un ritm accelerat. Deasupra plajei, săpate în 
trepte în peretele de rocă, sunt poate două sute de bănci lungi de 
piatră rotunjită, dispuse cu faţa către baltă. Este loc poate pentru o 
mie sau chiar două mii de persoane dacă ar fi să şadă umăr lângă 
umăr, dar nu sunt atâţia. Ea crede că nu pot fi mai mult de cincizeci 
sau şaizeci cu toţii şi cei mai mulţi sunt ascunși în falduri de pânză 
subţire care seamănă cu nişte linţolii. Dar dacă sunt morţi, cum de pot 
şedea? Chiar vrea s-o ştie? 

Pe plajă, risipiţi şi în picioare, mai sunt poate alţi douăzeci de 
indivizi. Şi încă puţini - şase sau opt - se află în apă. Umblă în tăcere. 
Când ajunge la baza scărilor şi începe să-şi croiască drum 

spre plajă, călcând uşor cu picioarele goale de-a lungul unei 
cărări desfundate pe care au umblat multe alte picioare înaintea ei, 
vede o femeie care se apleacă şi începe să se spele pe faţă. Face asta 
cu gesturile lente ale cuiva într-un vis, şi Lisey îşi aminteşte ziua 
aceea în Nashville, cum începuse totul să se desfăşoare cu 


încetinitorul când şi-a dat seama că Blondinul intenţiona să-i împuşte 
soţul. Şi atunci păruse totul ca un vis, dar nu era. 

Apoi îl vede pe Scott. Şade pe o bancă de piatră pe al nouălea 
sau zecelea rând de jos. încă are africana mamei-bune, numai că aici 
nu e înfăşurat în ea, pentru că e prea cald. E trasă doar peste 
genunchi, acoperindu-i picioarele. Nu ştie cum de poate fi africanul şi 
aici, şi în casa de pe View în acelaşi timp, şi-şi spune: Poate pentru că 
unele lucruri sunt speciale. Aşa cum e special şi Scott. Dar ea? Să fie 
oare o versiune a lui Lisey Landon încă în casa de pe Sugar Top Hill? 
Crede că nu. Crede că ea nu e aşa de specială, nu ea, nu micuța 
Lisey. Crede că, la bine şi la rău, ea se află în întregime aici. 

Sau e în întregime dusă, asta în funcţie de lumea din care 
priveşti. 

Trage aer în plămâni, intenţionând să-i strige numele, apoi n-o 
face. O împiedică o intuiţie puternică. 

Ssst, gândeşte ea. Ssst, micuță Lisey, acum 


10 

Acum trebuie să taci, gândi ea, aşa cum gândise şi în ianuarie 
1996. 

Totul era aşa cum fusese atunci, numai că acum vedea puţin 
mai bine pentru că venise puţin mai devreme; umbrele din valea de 
piatră care înconjura balta abia începeau să se adune. Oglinda apei 
avea, aproape, forma şoldurilor unei femei. La capătul plajei, acolo 
unde şoldurile s-ar fi unit cu talia, se afla un pinten de nisip alb şi fin. 
Pe el, stând la mare distanţă unul de celălalt, erau patru oameni, doi 
bărbaţi şi două femei, care se uitau vrăjiţi la baltă. In apă se găseau 
alţi şase. Nimeni nu înota. Celor mai mulţi le ajungea apa doar 

până la glezne; un bărbat era scufundat până la brâu. Lisey îşi 
dori să poată citi expresia de pe faţa acestuia, dar era încă prea 
departe de el. Dincolo de oamenii din apă şi de cei de pe plajă - cei 
care nu-şi găsiseră încă destul curaj să se ude, era convinsă ea - se 
afla versantul în care fuseseră săpate zeci sau poate sute de bănci de 

liiatră. Pe ele, bine răspândiţi, şedeau până la două sute de 
oameni, şi amintea numai cincizeci sau şaizeci, dar în seara aceasta 
erau fără-ndoială mai mulţi. Şi totuşi, pentru fiecare persoană pe care 
o văzuse, fuseseră cel puţin patru înfăşurate în acele oribile mantii. 

Mai e şi un cimitir. Ţi-aminteşti? 

- Da, şopti ea. O durea iarăşi tare sânul, dar se uită la baltă şi-şi 
aminti palma tăiată a lui Scott. îşi aminti totodată cât de repede îşi 
revenise după ce-l împuşcase în plămân nebunul acela - o, doctorii 
fuseseră uluiţi. Exista pentru ea un tratament mai bun ca Vicodin, şi 
nu foarte departe. 


- Da, făcu ea din nou şi începu să-şi croiască drum de-a lungul 
potecii înclinate, de data aceasta cu o singură diferenţă nefericită: 

Scott Landon nu mai şedea pe o bancă acolo jos. 

înainte ca poteca să se termine la plajă, văzu o alta care o tăia 
la stânga ei şi se îndepărta de baltă. Lisey fu încă o dată aproape 
copleşită de amintire când văzu luna 


11 

Vede luna înălțându-se printr-un fel de fisură în masivul de 
granit care înconjoară balta. Luna e umflată şi uriaşă, exact aşa cum 
era atunci când viitorul ei soţ a dus-o în Bu-Luna din dormitorul lor de 
la Antlers, dar în luminişul amplu spre care dă fisura aceea, faţa ei 
roş-portocalie infectată e frântă în segmente zimţate de siluetele 
copacilor şi crucilor. Atât de multe cruci. Lisey se uită la ceea ce 

aproape că ar putea fi un cimitir rustic. Asemenea crucii pe care 
a făcut-o Scott pentru fratele lui, Paul, şi acestea par să fie 
confecţionate din lemn şi, chiar dacă unele sunt destul de mari şi 
puţine sunt împodobite, toate par făcute manual şi multe sunt roase 
de vreme. 

Sunt şi lespezi rotunde, iar unele dintre acestea ar putea fi din 
piatră, dar în obscuritatea tot mai mare, Lisey nu poate fi sigură. 
Lumina lunii în ascensiune împiedică mai mult decât ajută, pentru că 
toate lucrurile din cimitir sunt luminate din spate. 

Dacă există un cimitir aici, de ce l-a îngropat pe Paul acolo? Să 
fie pentru că a murit de mălură? 

Nu ştie şi nici nu-i pasă. li pasă doar de Scott. Şade pe una 
dintre băncile acelea ca un spectator la un eveniment sportiv cu 
public puţin şi, dacă are intenţia să facă ceva, ar fi bine să treacă la 
fapte. 

„Ține firu' întins", ar fi spus mama-bună - asta era una dintre 
capturile sale de baltă. 

Lisey lasă în urmă cimitirul şi crucile lui brute. Merge de-a 
lungul plajei către băncile de piatră pe care şade soţul ei. Nisipul e 
compact şi, cumva, îi gâdilă picioarele. Simţindu-l pe tălpi şi călcâie, 
îşi dă seama că are picioarele goale. încă mai poartă cămaşa de 
noapte şi lenjeria de corp, însă papucii de casă n-au venit cu ea. 

Atingerea nisipului e deconcertantă şi plăcută în acelaşi timp. E 
de asemenea ciudat de familiară şi, când ajunge la primele bănci de 
piatră, reuşeşte să facă legătura. In copilărie avea un vis recurent în 
care zbura în jurul casei pe un covor fermecat, invizibilă pentru toată 
lumea. Se trezea din visele acelea înviorată, înfricoşată şi udă de 
transpiraţie până la rădăcina părului. Nisipul acesta îi dă aceeaşi 
senzaţie de covor magic... ca şi când, dacă şi-ar îndoi genunchii şi 
apoi i-ar îndrepta repede, nu ar sări, ci ar zbura. 


Aş țâşni peste balta aia ca o libelulă, trăgând poate cu degetele 
de la picioare prin apă... aş țâşni spre locul unde balta se scurge într- 
un pârâiaş... mai departe, acolo unde pârâiaşul se lărgeşte şi devine 
râu... aş cobori... simțind mirosul aerului umed care se ridică de pe 
apă, străpungând ceata diafană ca o eșarfă, până ce aş ajunge într-un 
final la mare... şi apoi mai departe... da, mai departe şi tot mai 
departe... 

Să se smulgă din această puternică viziune este unul dintre 
cele mai grele lucruri pe care le-a făcut vreodată. E ca şi cum ar 
încerca U se ridice în picioare după zile întregi de muncă istovitoare şi 
doar câteva ore de somn greu şi minunat de odihnitor. Descoperă că 
nu mai e pe nisip, ci şade pe o bancă din al treilea rând de la micuța 
plajă, uitându-se peste apă cu bărbia proptită în palmă. Şi vede că 
lumina lunii îşi pierde strălucirea portocalie. A devenit albicioasă şi i 
urând se va arginta. 

De cât timp sunt aici? se întreabă ea descumpănită. Are o 
bănuială că nu de foarte mult, undeva între cincisprezece minute şi o 
jumătate de oră, dar până şi asta e mult prea mult... deşi înţelege 
acum foarte bine cum funcţionează locul acesta, nu-i aşa? 

Simte că privirea îi e atrasă înapoi spre baltă - spre liniştea 
bălții, în care acum doar doi sau trei oameni (unul este o femeie care 
ţine în braţe fie o desagă mare, fie un copil mic) stau în seara tot mai 
adâncă - şi se forţează să se uite în altă parte, sus la orizonturile 
stâncoase ce încercuiesc locul acesta şi la stelele ce trag cu ochiul 
prin albastrul întunecat de deasupra granitului şi a rarilor copaci care 
rezistă acolo sus. Când începe să se simtă ceva mai mult în apele ei, 
se ridică în picioare, se întoarce cu spatele la apă şi-l localizează din 
nou pe Scott. E uşor. Chiar şi în întunericul aproape complet, africana 
aceea galbenă tricotată mai că nu strigă. 

Se duce la el, păşind de pe un nivel pe următorul, aşa cum ar 
face într-un stadion de fotbal. Face un ocol când întâlneşte una dintre 
creaturile înfăşurate... dar e suficient de aproape ca să vadă silueta 
umană sub pânza aceea diafană; orbite goale şi o mână care se iţeşte 
afară. 

E o mână de femeie, cu unghiile tăiate scurt, lăcuite. 

Când ajunge la Scott, inima îi bate tare şi se simte puţin cu 
răsuflarea tăiată, chiar dacă urcuşul n-a fost dificil. In depărtare, 
râzătoarele au început să chicotească aspru în susul şi-n josul 
povârnişului, împărţindu-şi nesfârşita lor glumă. înapoi pe unde a 
venit ea, slab, dar încă audibil, aude clinchetul întrerupt al clopoţelului 
lui Chuckie G., şi se gândeşte: E gata comanda, Lisey! Hai, grăbirea! 

- Scott? murmură, dar Scott nu se uită la ea. Scott se uită vrăjit 
la balta din care, în lumina lunii la răsărit, a început să se ridice o 
ceaţă extrem de rarefiată, aproape o exalare. Lisey îşi permite doar o 


singură privire fugară în acea direcţie înainte să-şi întoarcă ochii la 
soţul ei. Şi-a învăţat lecţia despre ceea ce se întâmplă când te uiţi 

Nimic. Absolut nicio reacţie. îşi aminteşte cum a protestat ea că 
nu e nebun, că faptul că scrie poveşti nu face din el un nebun, iar 
Scott i-a răspuns: Sper să-ți păstrezi norocul acesta, micuță Lisey. Dar 
nu a fost aşa, nu? Acum ştie multe mai multe. Pe Paul Landon l-a prins 
mălura şi şi-a găsit cruntul sfârşit înlănţuit de un stâlp din pivniţa unei 
izolate case de fermă. Fratele lui mai mic s-a căsătorit şi a avut o 
carieră incontestabil strălucitoare, dar acum a sosit scadenţa. 

Un alt caz clasic de catatonie, gândeşte ea şi se cutremură. 

- Scott? murmură din nou, aproape direct în urechea lui. l-a luat 
ambele mâini într-ale ei. Sunt reci şi netede, palide şi flasce. 

Scott, dacă eşti acolo înăuntru şi vrei să te întorci acasă, 
strânge-mi mâinile. 

Mult timp nu se aude nimic altceva decât sunetul fiinţelor 
râzătoare adânc în pădure şi, undeva în apropiere, ţipătul şocant, 
aproape femeiesc, al unei păsări. Apoi Lisey simte ceva ce e fie 
produsul dorințelor sale  înflăcărate, fie o  tresărire aproape 
imperceptibilă a degetelor lui într-ale ei. 

încearcă să se gândească la ce să facă mai departe, dar 
singurul lucru de care e sigură e ceea ce nu trebuie să facă: să lase 
noaptea să-i înfăşoare, s-o orbească cu lumina argintie a lunii de sus 
chiar în timp ce o înfăşoară în umbrele de jos. Locul acesta e o 
capcană. E sigură că oricine stă prea mult la baltă va descoperi că-i e 
imposibil să plece. înţelege că, dacă te uiţi la ea puţin timp, vei putea 
să vezi tot ce îţi doreşti. lubiri pierdute, copii morţi, şanse ratate - 
orice. 

Care e cel mai uimitor lucru legat de locul acesta? Că nu sunt 
mai mulţi oameni care să stea pe băncile de piatră. Că nu sunt 
îngrămădiţi umăr la umăr ca spectatorii la un fotat meci de fotbal din 
cadrul Cupei Mondiale. 

prea mult timp la baltă. Sau 

Scott, e timpul să vii acasă. 

Surprinde o mişcare cu coada ochiului şi se uită de-a lungul 
potecii care duce de la plajă spre scări. Vede un domn îndesat 
îmbrăcat în pantaloni albi şi o cămaşă albă suflată de vânt, descheiată 
l.i toţi nasturii din faţă. Pe partea stângă a feţei are o tăietură roşie. 

Părul cenuşiu îi stă ridicat la spatele capului ciudat aplatizat. Se 
uită în jur în treacăt, apoi calcă de pe potecă pe nisip. 

Lângă ea, vorbind cu mare efort, Scott zice: 

- Accident de maşină. 

Inima lui Lisey face un salt sălbatic în piept, însă ea are grijă să 
nu întoarcă privirea sau să-i strângă mâinile prea tare, deşi nu-şi 


poate înfrâna o uşoară tresărire. Străduindu-se să-şi păstreze vocea 
egală, spune: 

- De unde ştii? 

Niciun răspuns din partea lui Scott. Domnul îndesat în cămaşă 
umflată de vânt mai aruncă o privire dispreţuitoare spre oamenii 
tăcuţi care stau pe băncile de piatră, apoi le întoarce spatele şi intră în 
baltă. Fuioare argintii de fum al lunii se înalţă în jurul lui, şi Lisey 
trebuie să-şi forţeze din nou ochii în altă parte. 

- Scott, de unde ştii? 

El ridică din umeri. Par să-i fie apăsaţi de o povară uriaşă - cel 
puţin, aşa i se pare ei - dar reuşeşte s-o facă. 

- Prin telepatie, presupun. 

- Acum o să se însănătoşească? 

Urmează o pauză lungă. Tocmai când Lisey crede că nu-i va 
răspunde, el zice: 

- S-ar putea. E... adânc... aici. 

Scott îşi atinge capul - arătând, crede Lisey, un fel de leziune 
cerebrală. 

- Uneori, lucrurile pur şi simplu... merg prea departe. 

- Atunci vin şi stau aici? Se înfăşoară în cearşafuri? 

Nimic din partea lui Scott. Ea se teme acum să nu piardă şi 
puţinul din el pe care l-a găsit. Nu are nevoie să-i spună cineva cât de 
uşor s-ar putea întâmpla; o simte. Fiecare terminaţie nervoasă din 
corpul ei ştie asta. 

- Scott, cred că vrei să te întorci. Cred că din cauza asta ai 
rezistat cu atâta îndârjire tot decembrie trecut. Şi cred că din cauza 
asta ai adus africana cu tine. E greu să n-o observi, chiar şi-n 
întuneric. 

El coboară privirea, vazând-o parcă pentru prima oară, apoi 
chiar zâmbeşte puţin. 

- Tu întotdeauna... mă salvezi, Lisey, zice el. 

- Nu ştiu ce... 

- Nashville. Eram pe ducă. 

Cu fiecare cuvânt pare să câştige vlagă. Pentru întâia oară, ea 
îşi permite să spere cu adevărat. 

- Eram pierdut în întuneric şi tu m-ai găsit. Mi-era cald - aşa de 
cald - şi tu mi-ai dat gheață. 

îşi aminteşte de cealaltă Lisa 

(am vărsat jumătate din Cola aia nenorocită până să ajung aici) 
şi cum s-a oprit Scott brusc din tremurat când i-a pus o bucată de 
gheaţă pe limba însângerată. îşi aminteşte cum îi curgea de pe 
sprâncene apa colorată de Cola. îşi aminteşte totul. 

- Sigur că da. Acum, hai să plecăm de aici. 

El scutură din cap, încet, dar ferm. 


- E prea greu. Du-te tu, Lisey. 

- Să plec fără tine? 

Clipeşte necruţător din pleoape, dându-şi seama doar când 
simte înţepătura că a început să plângă. 

- N-o să fie greu - fă ca atunci, în New Hampshire. 

Vorbeşte cu răbdare, dar încă foarte încet, de parcă fiecare 
cuvânt ar fi o mare greutate, şi îi interpretează intenţionat greşit 
cuvintele. Lisey e aproape sigură de asta. 

- închide ochii... concentrează-te pe locul de unde ai venit... 
vizualizează-l... şi-n locul acela te vei întoarce. 

- Fără tine? repetă ea cu furie, şi mai jos, încet, ca un om care 
se mişcă sub apă, un individ în cămaşă roşie de flanel se întoarce să 
se uite la ei. 

Scott spune: 

- Ssst, Lisey - aici trebuie să taci. 

- Şi dacă nu vreau? Asta nu-i o fotată de bibliotecă, Scott! 

Adânc în Pădurea Fermecată, râzătoarele hohotesc de parcă 
ăsta 

ar fi cel mai comic lucru pe care l-au auzit vreodată, o poantă 
de să ic tăvăleşti pe jos de râs, demnă de Auburn Novelty Shop. 
Dinspre haltă se aude un singur pleoscăit neaşteptat. Lisey se uită 
într-acolo şi vede că domnul îndesat s-a dus... ei bine, în altă parte. Se 
hotărăşte că nu-i pasă nici cât negru sub unghie dacă a intrat sub apă 
sau sa dus în Dimensiunea X; ea trebuie să se ocupe acum de soţul 
ei. 

Are dreptate, întotdeauna îl salvează, ar putea-o reboteza „Vine 
cavaleria!" Şi e-n ordine aşa, ştiuse când se căsătorise cu el că spiritul 
practic nu era punctul său forte, dar are dreptul să se aştepte la puţin 
ajutor, nu? 

Privirea lui a alunecat din nou spre apă. Lisey are o bănuială că, 
atunci când va veni noaptea şi luna va începe să ardă acolo ca o 
lampă scufundată, îl va pierde pentru totdeauna. Asta o înspăimântă 
şi o înfurie. Se ridică în picioare şi trage de africana mamei-bune. A 
provenit din partea e; de familie, în definitiv, şi, dacă acesta trebuie să 
le fie divorţul, o vrea înapoi - toată - chiar dacă asta îi face lui rău. Mai 
ales dacă îi face rău. 

Scott se uită la ea cu o expresie de surprindere adormită, care 
o înfurie şi mai mult. 

- Bine, zice ea, vorbind cu o fragilă dezinvoltură. E un ton străin 
de ea şi, din câte se pare, şi de locul acela. Mai mulţi oameni întorc 
capul, evident deranjaţi şi - poate - iritaţi. Ei bine, ducă-se în fotare ei 
şi caii (sau dricurile, sau ambulanţele) care i-au adus acolo. Vrei să 
rămâi aici şi să mănânci lotuşi, sau cum naiba le zice? 

Bine. Eu o să mă-ntorc pe potecă... 


Şi, pentru prima oară, vede o emoție puternică pe chipul lui 
Scott. E vorba de teamă. 

- Lisey, nu! zice el. Fă doar bum de aici! Nu poţi merge pe 
potecă! E prea târziu, e aproape noapte! 

- Ssst! face cineva. 

Bine. Ssst să fie. Cu africana galbenă împăturită şi ţinută în 
braţe, Lisey porneşte pe scări în jos. Când mai are două rânduri de 

bănci până la plajă, aruncă o privire în spate. O pane din ea e 
sigură că îi va veni pe urme; e vorba de Scott, în definitiv. Oricât de 
ciudat ar fi locul acela, el e tot soţul ei, tot iubitul ei. Ideea divorţului i- 
a trecut prin gând, dar e cu siguranţă absurdă, un lucru pentru alţi 
oameni, nu pentru ea şi Scott. Nu-i va da voie să plece singură. Dar 
când se uită peste umăr, el încă şade acolo în tricoul lui alb şi 
pantalonii lungi verzi, cu genunchii uniţi şi mâinile strâns împreunate, 
ca şi când i-ar fi frig chiar şi acolo, în clima aceea tropicală. Nu vine şi, 
pentru prima oară, Lisey îşi permite să creadă că asta s-ar putea 
datora faptului că nu poate. Dacă aşa este, îi rămân doar două 
posibilităţi: să rămână acolo cu el sau să se ducă acasă fără el. 

Ba nu, mai e una. Pot juca la cacealma. Pot pune totul la bătaie, 
cum se spune. Să scot ferma la mezat. Aţa că, să te văd, Scott Dacă e 
într-adevăr periculoasă poteca,  ridică-tedepefundu'ălamortşifă- 
măsănu merg. 

Pe când traversează plaja ar vrea să se uite în spate, dar ăsta 
ar fi un semn de slăbiciune. Râzătoarele sunt mai aproape acum, ceea 
ce înseamnă că trebuie să fie mai aproape şi toate celelalte prezenţe 
pânditoare de-a lungul potecii ce duce înapoi la Dealul Sufletbun. 

Sub copaci trebuie să fie acum întuneric deplin şi bănuieşte că, 
nu după mulţi paşi, o va încerca acel sentiment că este urmărită; 
senzaţia aceea că se apropie ceva de ea. E foarte aproape, scumpa 
mea, i-a spus Scott în ziua aceea în Nashville pe când stătea întins pe 
asfaltul fierbinte, sângerând de la un plămân şi aproape de moarte. 
lar când ea a încercat să-i spună că nu ştie despre ce vorbeşte, el i-a 
zis să nu-i insulte inteligenţa. 

Şi nici pe a ei. 

Nu contează. O să mă ocup de orice s-ar afla în pădure atunci 
când - şi dacă - va fi nevoie. Tot ce ştiu acum e că Lisey, fiica lui 
Dandy Debusher, şi-a strâns în sfârşit chingile până la ultima gaură. 

„Lucrul“ acela misterios pe care Scott a spus că nu-l poti 
niciodată defini pentru că se schimbă de la o situaţie la alta. De data 
aceasta treaba e completă, SCOPN, iubimeu, şi ştii ce? E o senzație 
fantastică. 

începe să-şi croiască drum de-a lungul potecii înclinate care 
duce către scări şi în spatele ei. 


12 

- M-a strigat, murmură ea. 

Una dintre femeile care stăteau pe marginea bălții era acum 
până la genunchi în apa nemişcată, uitându-se cu ochi visători spre 
orizont. însoţitoarea ei se întoarse către Lisey, cu sprâncenele 
împreunate într-o încruntătură dezaprobatoare. La început, Lisey nu 
înţelese, dar apoi îşi aminti că oamenilor nu le plăcea să vorbeşti 
acolo. Lucrul acesta nu se schimbase. Avea o bănuială că în Bu-Luna 
puţine lucruri se schimbau. 

Clătină din cap ca şi când femeia încruntată ar fi cerut o 
clarificare. 

- Soţul meu m-a strigat pe nume, a încercat să mă oprească. 

Dumnezeu ştie cât l-a costat să facă asta, dara făcut-o. 

Femeia de pe bancă - avea păr blond, dar mai închis la culoare 
la rădăcină, ca şi când ar fi avut nevoie de o vopsire - spuse: 

- Nu... vorbi, te rog. Trebuie... să gândesc. 

Lisey aprobă din cap - nu avea nimic împotrivă, deşi se îndoia 
că blonda gândea atât de mult pe cât credea c-o face - şi intră în apă. 

Crezuse că va fi rece, în schimb era aproape caldă. Căldura i se 
urcă pe picioare şi-i făcu sexul s-o furnice aşa cum n-o mai furnicase 
de mult timp. Merse mai departe, dar apa nu-i trecu mai mult de 
mijloc. Mai făcu încă vreo şase paşi, se uită în jur şi văzu că se afla la 
cel puţin zece metri de ultimul om din apă, şi-şi aminti că, în Bu-Luna, 
mâncarea bună se strica după lăsarea întunericului. Era oare posibil 
să se strice şi apa? Şi chiar dacă nu, nu era posibil să vină şi acolo 
lucruri periculoase, aşa cum veneau în pădure? Rechini de baltă, de 
pildă? Şi-n cazul acesta, nu s-ar afla oare prea departe de mal ca să 
se mai poată întoarce înainte ca unul dintre ei să ajungă la concluzia 
că i se servea cina? 

Acesta e un loc sigur. 

Da, dar cât de sigură era oare apa? Simţi un impuls urgent de a 
ajunge repede pe plajă, înainte ca un submarin ucigaş cu dinţi să-i 
sfâşie un picior. îşi reprimă teama. Bătuse mult drum, nu doar o dată, 
ci de două ori, sânul o durea înnebunitor şi, pentru 

numele lui Dumnezeu, nu avea de gând să se întoarcă acasă cu 
mâinile goale. 

Trase adânc aer în piept, apoi, neştiind la ce să se aştepte, se 
aşeză încet în genunchi pe nisipul de pe fundul bălții, lăsând apa să-i 
acopere sânii - cel care era teafăr şi cel care era grav rănit. 

Pentru o clipă, sânul drept o duru mai tare ca niciodată; crezu 
că durerea o va face să-şi piardă capul. Dar apoi 


13 
El îi strigă din nou numele, un strigăt puternic şi panicat: 


- Lisey! 

Străbate liniştea onirică a locului aceluia ca o săgeată cu vârful 
în flăcări. Ea aproape că se uită în spate pentru că, pe lângă panică, în 
strigătul acela se simte şi agonie, însă ceva adânc înlăuntrul său îi 
spune că nu trebuie s-o facă. Că, dacă vrea să aibă o şansă de a-l 
salva, nu trebuie cu niciun preţ să se uite în urmă. Şi-a făcut partea ei 
din învoială. Trece de cimitir, unde crucile scânteiază în lumina lunii 
ajunsă aproape la zenit, fără a-i arunca măcar o privire, şi urcă scările 
cu spatele drept şi cu fruntea sus, ţinând încă africana mamei-bune 
strânsă în braţe ca să nu se împiedice în ea, şi simte o exuberantă 
exaltare, de felul acela pe care ea crede că o încerci numai atunci 
când ai pus tot ce deţii casa maşina contul bancar câinele familiei - pe 
o singură aruncătură de zar. înaintea ei (şi nu departe) se află stânca 
mare şi cenuşie care marchează începutul potecii ce duce înapoi spre 
Dealul Sufletbun. Cerul e plin de stele ciudate şi constelații 
necunoscute. Undeva, aurora boreală arde în lungi cortine de culori. 

Poate că n-o va mai vedea niciodată, dar crede că asta n-o va 
deranja. Ajunge în capătul scărilor şi, fără ezitare, ocoleşte stânca şi 
acela e momentul când Scott o trage înapoi spre el. Mirosul lui familiar 
nu i-a plăcut niciodată mai mult lui Lisey. In aceeaşi 

lipă, devine conştientă că se mişcă ceva în stânga ei, se mişcă 
repede, nu pe poteca spre dealul cu plante de lupin, ci pe lângă ea. 

- Ssst, Lisey, şopteşte Scott. 

Buzele lui sunt atât de aproape, că-i gâdilă pavilionul urechii. 

- Pentru viaţa ta şi a mea, acum trebuie să taci. 

E lunganul lui Scott. Nu e nevoie să-i spună el asta. Ani întregi i 
a simţit prezenţa în colţurile îndepărtate ale vieţii sale, ca un lui ru 
zărit în oglindă cu coada ochiului. Sau, să zicem, ca un secret urât 
ascuns în pivniţă. Acum secretul a ieşit la lumină. In golurile dintre 
copacii din stânga ei, alunecând cu ceea ce pare a fi viteza unui tren 
expres, se întinde un mare şi înalt val de carne. E-n mare parte neted, 
dar pe alocuri are pete întunecate sau scobituri ce ar putea fi negi sau 
chiar, bănuieşte ea (nu vrea să bănuiască, dar nu se poate abţine), 
cancer de piele. Mintea sa începe să vizualizeze un soi de vierme 
uriaş, apoi încremeneşte. Fiinţa din spatele copacilor nu e un vierme 
şi, orice ar fi, e o fiinţă simţitoare, pentru că o simte cum 
gândeşte. Gândurile ei nu sunt omeneşti, nu sunt nici pe departe 
inteligibile, însă e o teribilă fascinaţie chiar în stranietatea lor... 

E mălura, gândeşte ea, înfrigurată până în măduva oaselor. 
Gândurile ei sunt mdlura şi nimic altceva. 

Ideea e îngrozitoare, dar şi corectă. li scapă un sunet, ceva 
intre un țipăt şi un geamăt. Nu e decât un sunet firav, însă vede sau 
simte că nesfârşita înaintare de tren expres a fiinţei a încetinit brusc, 
că e posibil s-o fi auzit. 


O ştie şi Scott. Braţul cu care o ţine puţin de sub sâni se strânge 
mai tare. Din nou, buzele lui se mişcă lipite de pavilionul urechii sale. 

- Dacă vrem să mergem acasă, trebuie să mergem chiar acum, 
murmură el. 

E din nou trup şi suflet cu ea, trup şi suflet acolo. Lisey nu ştie 
dacă asta se datorează faptului că nu se mai uită la baltă sau că e 
îngrozit. Poate amândouă. 

- înţelegi? 

Ea aprobă cu o mişcare a capului. Propria sa teamă e atât de 
mare, că o paralizează, şi orice sentiment de exaltare că-l are înapoi 
s-a dus. 

Oare el a trăit cu asta toată viaţa? Dacă da, cum a trăit cu ea? 
Dar, chiar şi acum, la limita terorii, bănuieşte că ştie. Două lucruri l-au 
ţinut legat de pământ şi l-au salvat de lungan. Scrisul e unu. Celălalt 
are un mijloc în jurul căruia să-şi petreacă braţele şi o ureche în care 
să şoptească. 

- Concentrează-te, Lisey. Fă-o acum. Stoarce-ţi mintea. 

Ea închide ochii şi vede camera de oaspeţi din casa lor de pe 
Sugar Top Hill. II vede pe Scott stând aşezat în balansoar. Se vede pe 
ea aşezată lângă el pe podeaua răcoroasă, ţinându-l de mână. El îi 
strânge mâna la fel de tare cum i-o strânge şi ea. In spatele lor, 
panourile de sticlă îngheţată ale geamurilor sunt pline de o fantastică 
lumină schimbătoare. Televizorul e pornit şi Ultima reprezentație 
rulează din nou. Băieţii sunt în sala de biliard alb-negru a lui Sam Leul 
şi Hank Williams cântă la tonomat „Jambalaya". 

Pentru o clipă simte că Bu-Luna licăreşte, dar apoi muzica din 
mintea sa - armonia ce a fost preţ de un moment atât de clară şi de 
fericită - se stinge. Lisey deschide ochii. îşi doreşte cu disperare să 
vadă casa, dar stânca mare şi cenuşie şi poteca pierdută printre 
copacii sufletbun sunt amândouă acolo. Stelele acelea ciudate încă-şi 
împrăştie lumina peste pământ, numai că acum râzătoarele au tăcut 
şi şoapta aspră a tufişurilor a încetat şi chiar clopoţelul lui Chuckie G. 
şi-a întrerupt clinchetul neregulat, pentru că lunganul s-a oprit să 
asculte şi toată lumea pare să-şi ţină răsuflarea şi să asculte odată cu 
el. E acolo, la nu mai mult de douăzeci de metri în stânga lor; Lisey 
poate acum chiar să-i simtă mirosul. E mirosul de băşini stătute din 
toaletele popasurilor de pe marginea autostrăzii, sau izul otrăvit de 
bourbon şi fum de ţigară pe care-l simţi uneori când răsuceşti cheia şi 
intri într-o cameră ieftină de motel, sau acela al scutecelor pişate ale 
mamei-bune atunci când era bătrână şi senilitatea era în floare; s-a 
oprit în spatele şirului cel mai apropiat de copaci sufletbun, şi-a 
întrerupt alergarea tunelară prin pădure şi, Dumnezeule mare, nu se 
duc, nu se duc înapoi, din cine ştie ce pricină sunt blocaţi acolo. 


Şoapta lui Scott e acum atât de joasă, încât abia mai pare că 
vorbeşte. Dacă n-ar fi vaga senzaţie a buzelor lui mişcându-se 

pc pielea sensibilă a urechii sale, aproape că ar putea crede că 
„ista e telepatie. 

- E africana, Lisey - uneori, lucrurile trec într-o parte, dar nu >i 
în cealaltă. De obicei, lucrurile pot merge în ambele sensuri. Nu >iiu 
de ce, dar aşa e. O simt ca pe o ancoră. Aruncă africana. 

Lisey desface braţele şi o lasă să cadă. Sunetul pe care-l 
produce e doar un suspin moale (precum argumentele împotriva 
nebuniei care cad într-o pivniţă primordială), însă lunganul îl aude. Ea 
simte o modificare a direcţiei gândurilor sale necunoscute; simte 
hidoasa prezenţă a privirii sale nebuneşti. Fiinţa de acolo începe să se 
întoarcă şi unul dintre copaci se rupe cu un trosnet ca de explozie. 

Lisey închide din nou ochii şi vede camera de oaspeţi mai 
limpede decât a văzut orice altceva în viaţa sa, o vede cu o intensitate 
disperată şi printr-o perfectă lupă a terorii. 

- Acum, murmură Scott, şi se întâmplă cel mai uluitor lucru. 

Ea simte aerul cum se întoarce pe dos. Cât ai clipi, Hank 
Williams cântă „jJambalaya". Cântă 


„14 

Cânta pentru că era deschis televizorul. Acum îşi amintea asta 
cu o claritate absolută şi se întrebă cum o putuse uita. 

£ timpul să părăseşti Poteca Amintirilor, Lisey - e timpul să 
mergi acasă. 

Toţi afară din apă, cum se spune. Obţinuse lucrul pentru care 
venise, îl obținuse cât timp fusese prinsă în acea teribilă ultimă 
amintire a lunganului. încă o mai durea sânul, însă crâncena pulsaţie 
se redusese la o durere surdă. Suferise ea mai mult în adolescenţă, 
după ce stătuse o zi lungă şi caniculară într-un sutien mult prea mic 
pentru ea. De unde stătea îngenuncheată în apa care-i ajungea până 
la bărbie, putea vedea că luna, acum mai mică şi aproape de un 
argintiu pur, se ridicase deasupra tuturor copacilor din cimitir - mai 

puţin a celor mai înalţi. lar acum apăru o nouă teamă care s-o 
neliniştească: dacă se întorcea lunganul? Dacă o auzea cum se 
gândeşte la el şi se întorcea? Acela se presupunea că e un loc sigur şi 
Lisey credea că probabil aşa era - ferit cel puţin din calea râzătoarelor 
şi a celorlalte fiinţe rele care puteau trăi în Pădurea Fermecată - dar 
avea o bănuială că lunganul nu se supunea niciuneia dintre legile care 
le ţineau pe celelalte fiinţe departe de acolo. Avea o bănuială că 
lunganul era... diferit. Mai întâi îi veni în gând titlul unei vechi poveşti 
de groază, apoi îi răsună în minte ca un clopot de fier: „Fluieră şi voi 
veni la tine, flăcăul meu"!. Acesta fu urmat de titlul singurei cărţi de 
Scott Landon pe care o urase vreodată: Diavolii goi. 


Dar înainte să se poată întoarce pe plajă, înainte să se poată 
ridica măcar în picioare, fu asaltată de încă o amintire, de dată mult 
mai recentă. Era cea a momentului când se trezise în pat cu sora ei 
Amanda, cu puţin înaintea zorilor, şi descoperise că trecutul şi 
prezentul se încâlciseră unul în celălalt. Mai rău, ajunsese să creadă 
că, de fapt, nu era în pat cu sora ei, ci cu soţul mort. Şi, într-un fel, 
asta fusese adevărat. Pentru că, deşi arătarea din pat purta cămaşa 
de noapte a Mandei şi vorbise cu vocea acesteia, folosise limbajul 
interior al căsniciei lor şi expresiile pe care numai Scott le putea şti. 

Te aşteaptă un bul de sânge, spusese arătarea din pat şi uite că 
venise Prinţul Negru al Incuncilor cu desfăcătorul ei de conserve Oxo 
în tolba lui afurisită cu trucuri. 

Treci dincolo de purpuriu. Ai găsit deja primele trei popasuri. 
încă puţin şi-ţi vei primi premiul. 

Şi ce premiu îi promisese arătarea din pat? Ceva de băut. Ea 
bănuise că era vorba despre o Cola sau o Royal Crown, pentru că 
acelea fuseseră premiile lui Paul, dar acum ştia că nu asta era. 

Cobori capul, îşi scufundă faţa tumefiată în baltă şi apoi, fără 
să-şi dea voie să se gândească la ce făcea, luă două înghiţituri iuți. 
Apa în care stătea era aproape caldă, însă ceea ce sorbi era rece şi 
dulce şi 


Note: 

1 Oh Whistle and IIi Come to You, My Lad - povestire a 
prozatorului M.R. James (1862-1936), celebru pentru 
istorisirile sale cu fantome (n. tr.). 

tonifiant. Ar fi putut să bea mult mai mult, dar o intuiţie o sfătui 
să se oprească la două înghiţituri. Două era numărul corect. îşi atinse 
Imzele şi descoperi că umflătura aproape se retrăsese. Nu fu 
surprinsă. 

Neîncercând să păstreze tăcerea (şi nesinchisindu-se să fie 
recunoscătoare, cel puţin nu încă), se întoarse anevoie prin apă către 
plajă. Păru să dureze o veşnicie. Acum nu se îmbăia nimeni aproape 
de mal, iar plaja era goală. | se păru că o vede pe femeia cu care 
vorbise, şezând pe una dintre băncile de piatră cu tovarăşa ei, dar nu 
era sigură pentru că luna nu răsărise încă destul. Se uită puţin mai sus 
şi privirea i se fixă pe una dintre siluetele înfăşurate, aflată cam la o 
duzină de bănci distanţă faţă de apă. Lumina lunii acoperise o latură a 
capului înfăşurat al acelei creaturi cu o subţire poleială argintie şi 
Lisey avu în clipa aceea o inexplicabilă certitudine: acela era Scott şi 
se uita la ea. Nu-i aşa că era o logică nebunească în ideea aceea? Nu-i 
aşa - dacă-şi păstrase destulă conştiinţă şi voinţă ca să vină la ea în 
momentele de dinaintea zorilor, pe când stătea în pat cu sora ei 


catatonică? Nu-i aşa, dacă era hotărât să-şi spună cuvântul o ultimă 
dată? 

Simţi pornirea de a-i striga numele, chiar dacă a face asta ar fi 
fost cu siguranţă o nebunie periculoasă. Deschise gura şi apa din 
părul ud îi curse în ochi, înţepându-i. Departe, auzi vântul cum smulge 
un clinchet de la clopoţelul lui Chuckie G. 

Atunci fu momentul în care Scott îi vorbi, pentru ultima dată. 

„Lisey." 

De o blândeţe infinită, vocea aceea. O chema pe nume, o 
chema acasă. 

JAicuţd 


15 

- Lisey, zice el. lubimeu. 

El e în balansoar şi ea stă pe podeaua rece, însă el e cel care 
tremură. Lisey are o bruscă amintire limpede cu bunica D care spune: 

Speriat si tremurând în beznă, şi-şi dă pe dată seama că-i e frig 
pentru că, acum, africana este în Bu-Luna. Dar asta nu e tot - în 
întreaga cameră afurisită e frig. Era răcoare înainte, dar acum e frig, 
iar luminile sunt stinse. 

Neîncetata şoaptă vâjâită a cazanului a încetat şi, când se uită 
la fereastra îngheţată, vede doar culorile extravagante ale aurorei 
boreale. Felinarul soţilor Galloway de alături s-a stins. Pană de curent, 
îşi spune ea, dar nu - televizorul e încă deschis şi afurisitul ăla de film 
încă rulează. Băieţii din Anarene, Texas, pierd vremea în salonul de 
biliard, curând se vor duce în Mexic şi, când se vor întoarce, Sam Leul 
va fi mort, va fi înfăşurat în pânză diafană şi va sta pe una dintre 
băncile acelea de piatră orientate cu faţa spre ba... 

- Ceva nu e în regulă, zice Scott. 

Dinţii îi clănţăne uşor, însă ea poate auzi perplexitatea din 
vocea lui. 

- Eu n-am deschis televizorul pentru că am crezut c-o să te 
trezească, Lisey. Pe deasupra... 

Ea ştie că e adevărat, când a intrat acolo de data asta şi l-a 
găsit, televizorul era închis, dar acum are ceva mult mai important în 
gând. 

- Scott, o să vină după noi? 

- Nu, iubire, zice el. Nu poate face asta decât dacă îţi adulmecă 
bine de tot mirosul sau dacă te prinde în... 

Se întrerupe. Ceea ce-l preocupă cel mai mult pe el e tot filmul, 
se pare. 

- Pe deasupra, nu se auzea „Jambalaya" în scena asta. Am 
văzut Ultima reprezentatie de cincizeci de ori, cu excepţia 
Cetățeanului Kane s-ar putea să fie cel mai bun film făcut vreodată, şi 


nu cântă Jambalaya" în scena cu salonul de biliard. Cântă Hank 
Williams, sigur, dar cântă „Kaw-Liga", piesa despre şeful de trib. Şi 
dacă funcţionează televizorul şi aparatul video, unde naiba-s luminile? 

Se ridică şi apasă comutatorul de pe perete. Nu se întâmplă 
nimic. Vântul acela mare şi rece din Yellowknife le-a întrerupt în cele 
din urmă curentul electric, dar nu numai la ei, ci şi în Castle 

Kock, Castle View, Harlow, Motton, Tashmore Pond şi în mare 
parte din vestul statului Mâine. In acelaşi moment când Scott apasă 
inutil comutatorul, televizorul se închide. Imaginea se reduce la un 
punct alb şi intens care străluceşte preţ de o clipă, apoi dispare. Data 
viitoare când îşi va încerca înregistrarea cu Ultima reprezentație, va 
descoperi că o porţiune de zece minute din mijlocul filmului este 
goală, ştearsă parcă de un puternic câmp magnetic. Niciunul dintre ei 
nu va vorbi vreodată despre asta, dar Scott şi Lisey vor înţelege că, 
deşi amândoi vizualizau camera de oaspeţi, probabil că Lisey a fost 
cea care i-a rechemat acasă cu cea mai mare forţă... şi cu siguranța 
Lisey a fost cea care l-a vizualizat pe bătrânul Hank cântând 
„Jambalaya" în loc de „Kaw-Liga". 

Aşa cum Lisey a fost cea care a vizualizat cu atâta râvnă 
aparatul video şi televizorul deschise atunci când s-au întors, încât 
chiar au funcţionat pentru aproape un minut şi jumătate, chiar dacă 
alimentarea cu curent electric era întreruptă de la un capăt al 
districtului Castle şi până la celălalt. 

Scott încarcă soba din bucătărie cu bucăţi de stejar luate din 
lada de lemne şi ea încropeşte un pat - pături şi o saltea gonflabilă - 
direct pe linoleum. Când se întinde acolo, el o ia în braţe. 

- Mi-e frică să adorm, mărturiseşte ea. Mă tem că, atunci când 
mă voi trezi dimineaţa, soba va fi stinsă şi tu te vei fi dus din nou. 

el scutură din cap. 

- Sunt bine... A trecut pentru o vreme. 

Ea se uită la el cu speranţă şi îndoială. 

- Asta-i ceva ce ştii sau doar ceva ce spui ca să-ţi linişteşti 
soţioara? 

- Tu care crezi că e? 

Ea crede că acesta cu care stă de vorbă nu mai e Scott-fantoma 
cu care a trăit încă din noiembrie, dar încă-i vine greu să creadă în 
schimbări miraculoase. 

- Pari a fi mai bine, dar nu mă încred în părerile mele. 

In sobă, un nod trosneşte şi ea tresare. El o strânge mai tare în 
braţe. Ea se lipeşte de el aproape cu înverşunare. E cald sub 
cuverturi; cald în braţele lui. Scott e tot ce şi-a dorit ea vreodată în 
întuneric. 

El spune: 


- Treaba asta... /ucrul ăsta care mi-a chinuit familia... vine şi 
pleacă. Când trece, e ca atunci când te lasă o crampă. 

- Dar se va întoarce? 

- Lisey, s-ar putea să nu. 

Forţa şi siguranţa din vocea lui o surprind atât de tare, încât 
ridică ochii pentru a-i scruta chipul. Nu vede nicio duplicitate acolo, 
nici măcar din aceea altruistă menită să liniştească sufletul unei soţii 
îngrijorate. 

- Şi dacă vine, s-ar putea să nu mai vină niciodată atât de 
puternic ca acum. 

- Tatăl tău ţi-a spus asta? 

- Tata nu ştia prea multe despre partea dusă. Eu am simţit 
atracţia asta spre... locul în care m-ai găsit... de două ori până acum. 

O dată în anul dinainte să te întâlnesc. De data aceea m-au 
ajutat alcoolul şi muzica rock. A doua oară... 

- In Germania, zice ea plat. 

- Da, recunoaşte el. In Germania. Atunci m-ai adus înapoi tu, 
Lisey. 

- Cât de aproape, Scott? Cât de aproape a fost în Bremen? 

- Aproape, răspunde el simplu şi ea simte un fior de frig. 

Dacă l-ar fi pierdut în Germania, l-ar fi pierdut pentru 
totdeauna. Mein gott. Dar aceea a fost o briză în comparaţie cu asta. 

Acum a fost un uragan. 

Ea vrea să-l mai întrebe unele lucruri, dar în mare parte vrea 
doar să-l ţină în braţe şi să-l creadă când spune că, poate, lucrurile 
vor fi în regulă. Aşa cum vrei să crezi un doctor, bănuieşte ea, când îţi 
spune că e-n regresiune cancerul şi că s-ar putea să nu recidiveze 
niciodată. 

- Şi tu eşti bine. 

Simte nevoia să-l audă că o mai spune o dată. Are nevoie de 
asta. 

- Da. Sunt într-o formă de zile mari, cum se zice. 

- ŞI... ăla? 

Nu e nevoie să fie mai exactă. Scott ştie despre cine vorbeşte. 

- Mi-a prins mirosul de mult timp şi-mi cunoaşte forma 
gândulilor. După atâţia ani, suntem practic vechi prieteni. Probabil că 
m-ar putea prinde dacă ar vrea, dar ar fi un efort, iar tipu' ăla-i cam 
leneş. Pe deasupra... ceva mă protejează. Ceva din partea luminoasă i 
ecuaţiei. Exista o parte luminoasă, să ştii. Trebuie să ştii, pentru că nu 
faci parte din ea. 

- Cândva mi-ai spus că l-ai putea chema, dacă ai vrea. 

Rosteşte acestea pe o voce foarte joasă. 

- Da. 

- Şi uneori vrei s-o faci. Nu-i aşa? 


El nu neagă, iar afară vântul smulge o notă lungă şi rece de-a 
lungul streşinilor. Şi totuşi, acolo, sub pături, în faţa sobei din 
bucătărie, este cald. Este cald cu el. 

- Rămâi cu mine, Scott, spune ea. 

- O să rămân, îi spune el. O să rămân cât de mult 


16 

- O să rămân cât de mult pot, zice Lisey. 

îşi dădu seama de mai multe lucruri în acelaşi timp. Unul era că 
se întorsese în dormitorul şi-n patul ei. Un altul era că aşternuturile 
trebuia schimbate, pentru că se întorsese udă leoarcă, iar picioarele îi 
erau pline de nisip dintr-o altă lume. Un al treilea era că tremura chiar 
dacă în cameră nu era foarte frig. Un al patrulea era că nu mai avea 
cazmaua de argint; o lăsase în urmă. Ultimul era că, dacă silueta 
aşezată fusese într-adevăr soţul ei, aproape cu siguranţă îl văzuse 
pentru ultima oară; soţul ei era acum una dintre fiinţele înfăşurate, un 
cadavru neîngropat. 

întinsă pe patul ud în pantalonii scurţi jilavi, Lisey izbucni în 
lacrimi. Avea multe de făcut acum şi se întorsese având foarte clari în 
minte aproape toţi paşii de urmat - credea că şi asta putea să fie o 
parte a premiului de la capătul ultimei vânători de bul a lui Scott - 

dar, înainte de toate, simţea nevoia să termine de plâns 
moartea soţului, îşi puse un braţ peste ochi şi rămase aşa următoarele 
cinci minute, plângând cu suspine până ce i se umflară ochii atât de 
tare că abia mai putea vedea şi până ce o duru gâtul. Nu crezuse 
niciodată că-l va dori atât de mult sau că-i va simţi atât de tare lipsa. 
Era un şoc. Şi totuşi, în acelaşi timp, deşi îi mai rămăsese încă puţină 
durere în sânul sfâşiat, credea că nu se simţise niciodată atât de bine, 
credea că nu fusese niciodată aşa bucuroasă că e în viaţă sau atât de 
pregătită să tragă şuturi în fund şi să facă prăpădul de pe lume. 

După cum se spune. 


XII. LISEY LA GREENLAWN 

(Nalta) 

Pe când îşi dădea jos pantalonii scurţi jilavi, aruncă o privire la 
ceasul de pe noptieră şi râse, dar nu pentru că ar fi fost ceva intrinsec 
comic la ora douăsprezece fără zece minute într-o dimineaţă de iunie, 
ci pentru că-i venise în gând o vorbă de-a lui Scrooge din Colind de 
Crăciun: „Spiritele le-au făcut pe toate într-o singură noapte." | se 
părea că ceva anume înfăptuise mai mult de o grămadă în viaţa ei, 
într-o perioadă foarte scurtă, cea mai mare parte în ultimele câteva 
ore. 

Dar trebuie să ţii minte că am trăit în trecut, iar asta ia 
surprinzător de mult timp din viața unei persoane, gândi ea... şi, după 


o clipă de reflecţie, scoase un hohot zdravăn de râs, care cuiva care 
ar fi tras cu urechea din celălalt capăt al holului i s-ar fi părut probabil 
hohotul unui nebun. 

Nu face nimic, continuă să râzi, iubimeu, ici-şa nu suntem decât 
noi puicuțele, îşi spuse ea, îndreptându-se spre baie. Râsul acela mare 
şi descătuşat dădu să iasă iarăşi din ea, dar se opri brusc când 

îi trecu prin gând că Dooley ar putea fi acolo. Se putea ascunde 
în pivniţă ori într-unui dintre multele dulapuri din casă; putea să 
transpire ca un cal atât de târziu dimineaţa în pod, chiar deasupra ei. 

Nu ştia multe despre el şi ar fi fost prima care s-o recunoască, 
însă ideea că bărbatul îşi găsise ascunziş în casă se potrivea cu ceea 
ce știa. Dovedise deja că era un nenorocit cu curaj. 

Nu te gândi acum la el. Gândeşte-te la Daria şi la Canty. 

Bună idee. Putea ajunge la Greenlawn înaintea surorilor sale 
mai mari, n-ar fi trebuit să alerge contra cronometru, dar nu-şi 
permitea nici să piardă vremea. Ține firu' întins, gândi ea. 

Dar nu-şi putu refuza un moment în faţa oglinzii mari de pe 
spatele uşii dormitorului, stând cu mâinile pe lângă corp, uitându-se 
cu un ochi critic şi fără prejudecăţi la trupul său zvelt şi banal de 
femeie de vârstă mijlocie - şi la faţă, cea pe care Scott o descrisese 
odată ca aceea a unei vulpi vara. Era puţin umflată, nimic altceva. 
Arăta ca şi când ar fi dormit un somn extrem de profund (şi poate cu 
unul sau două pahare de băutură prea mult în organism) şi avea 
buzele încă puţin răsfrânte în afară, ceea ce-i oferea o senzualitate 
ciudată care o făcu să se simtă deopotrivă neliniştită şi puţintel 
veselă. Ezită, nesigură ce să facă în privinţa asta, apoi găsi în fundul 
sertarului cu rujuri un tub de Revolt Hothouse Pink. îşi aplică un strat 
şi clătină din cap, nu întru totul convinsă. Dacă aveau să se uite 
oamenii la buzele ei - şi ea credea că o vor face - ar fi fost bine să le 
ofere ceva la care să se uite, decât să încerce să acopere ceea ce nu 
putea fi ascuns. 

Sânul pe care Dooley intervenise chirurgical cu atâta 
preocupare maniacală era marcat de o urâtă adâncitură stacojie care 
începea de la subsuoară şi se pierdea deasupra cutiei toracice. Arăta 
ca o tăietură destul de gravă ce i-ar fi putut fi provocată în urmă cu 
două sau trei săptămâni şi care acum se vindeca bine. Cele două răni 
superficiale arătau doar ca nişte urme roşii lăsate de două bretele 
elastice prea tare strânse. Sau poate - dacă aveai o imaginaţie vie - ca 
nişte „arsuri de frânghii". Diferenţa dintre 

rea ce vedea acum şi oroarea pe care o observase când îşi 
recăpătase cunoştinţa era uluitoare. 

- Toţi Landonii se vindecă repede, jigodie, zise Lisey şi intră tub 
duş. 


2 

Avu timp doar pentru o baie rapidă, iar sensibilitatea sânului 
era încă destul de mare ca să se hotărască să nu-şi pună sutien. 
îmbrăcă o pereche de pantaloni de lucru şi un tricou larg. Trase peste 
acesta o vestă ca să nu i se holbeze lumea la sfârcuri, presupunând, 
desigur, că bărbaţii se mai deranjau să arunce ocheade la sfârcurile 
unei femei de cincizeci de ani. Potrivit spuselor lui Scott, se deranjau, 
îşi aminti că-i zisese cândva, în vremuri mai fericite, că bărbaţii 
heterosexuali se holbau cam la toate femeile cu vârsta cuprinsă între 
aproximativ paisprezece şi optzeci şi patru de ani; susţinea că asta se 
datora pur şi simplu unui circuit direct între ochi şi penis, creierul 
neavând absolut nicio legătură în treaba asta. 

Era ora prânzului. Cobori la parter, aruncă o privire în camera 
de zi şi văzu pe măsuţa de cafea ultimul pachet de ţigări. Acum nu 
simţea nevoia să fumeze. Luă în schimb din cămară un borcan nou cu 
unt de arahide Skippy (pregătindu-se să dea peste Jim Dooley ascuns 
în colţ sau în spatele uşii de la cămară) şi din frigider borcanul cu gem 
de căpşune. întinse untul şi gemul pe o felie de pâine albă şi luă două 
muşcături delicioase şi cleioase înainte să-l sune pe profesorul 
Woodbody. Scrisoarea de ameninţare a lui „Zack McCool” 

se afla acum la biroul şerifului districtului Castle, însă memoria 
ei pentru numere fusese întotdeauna bună, iar numărul acesta era 
floare la ureche: prefixul de Pittsburgh la un capăt, optzeci şi unu şi 
optzeci şi opt la celălalt. Era dispusă să discute cu Regina Incuncilor 
aşa cum putea s-o facă şi cu Regele în persoană. Ar fi fost totuşi un 
inconvenient să-i răspundă robotul telefonic. Putea 

lăsa un mesaj, însă nu avea cum să fie sigură că va ajunge la 
urechea potrivită la timp ca să fie util. 

Griji nefondate. Răspunse Woodbody însuşi şi nu i se citea nimic 
regal în voce. Vorbea pe un ton vinovat şi precaut. 

- Da? Alo? 

- Bună, profesore Woodbody. Aici Lisa Landon. 

- Nu vreau să stăm de vorbă. Am discutat cu avocatul meu şi a 
zis că nu trebuie să... 

- Calmează-te, interveni ea şi se uită cu poftă la sanavici. Nu 
era momentul să vorbească cu gura plină. Pe de altă parte, prevedea 
că discuţia avea să fie scurtă. N-am să-ţi provoc nicio neplăcere. 

Nicio neplăcere cu poliţiştii, niciuna cu avocaţii, nimic de felul 
ăsta. Dacă-mi faci o favoare mică-mică. 

- Ce favoare? 

Woodbody părea suspicios. Lisey nu-l putea învinovăţi pentru 
asta. 

- Există o vagă posibilitate ca prietenul tău Jim Dooley să te 
sune astăzi... 


- Omu' ăla nu-i prietenul meu! behăi Woodbody. 

Sigur, îşi spuse Lisey. Şi aproape ai reuşit să te convingi singur 
că n-a fost niciodată. 

- Bine, amic de pahar. Cunoştinţă pasageră. Cum vrei tu. Dacă 
te sună, spune-i că m-am răzgândit, vrei să faci asta? Spune-i că mi- 
am regăsit bunul-simţ. Spune-i că-l aştept în seara asta la opt, în 
studioul soţului meu. 

- Vorbiţi ca un om care se pregăteşte să intre într-o grămadă de 
probleme, doamnă Landon. 

- Hei, ştii cum e, nu? 

Sandviciul arăta din ce în ce mai bine. Stomacul ei chiorăi. 

- Profesore, probabil n-o să te sune. Caz în care ai scăpat uşor. 

Dacă totuşi te sună, transmite-i mesajul meu şi o să scapi la fel 
de uşor. Dar dacă te sună şi nu-i transmiţi mesajul meu - doar „S-a 
răzgândit, vrea să vă întâlniți diseară la opt, în studioul lui Scott" şi 
aflu asta... atunci, dom'le, ai-ai, ce tămbălău o să-ţi pregătesc! 

- Nu puteţi. Avocatul meu spune... 

- Nu asculta ce spune el. Fii deştept şi ascultă ce-ţi spun eu. 

Soţul meu mi-a lăsat douăzeci de milioane de dolari. Cu atâţia 
bani, dacă mă hotărăsc să te fut în cur, o să caci sânge în următorii 
trei ani fără să te poţi aşeza pe colacul budei. Ai priceput? 

închise înainte ca el să apuce să mai spună ceva, luă o 
muşcătură din sandvici, scoase sucul de lămâie Kool-Aid din frigider, 
se gândi să ia şi un pahar, apoi bău direct din carafă. 

Miam! 

Dacă avea să telefoneze Dooley în următoarele câteva ore, n-ar 
fi fost în casă pentru a-i răspunde. Din fericire, Lisey ştia la ce număr 
ar fi sunat-o. Se duse în biroul său neterminat din grajd, din faţa 
cadavrului înfăşurat al patului din Bremen. Se aşeză în scaunul simplu 
de bucătărie (un scaun frumos de birou era unul dintre lucrurile pe 
care nu apucase să le comande), apăsă butonul ÎNREGISTREAZĂ UN 
MESAJ de pe aparatul telefonic şi vorbi fără să stea prea mult pe 
gânduri. Nu se întorsese din Bu-Luna cu un plan, ci mai degrabă cu o 
succesiune clară de paşi de urmat şi cu credinţa că, dacă-şi făcea 
partea ei, Jim Dooley va fi nevoit s-o facă pe a sa. 

Voi fluiera şi vei veni la mine, flăcăul meu, îşi spuse ea. 

- Zack... domnule Dooley... aici Lisey. Dacă asculţi asta, 
înseamnă că sunt în vizită la sora mea, care se află la spital, în 
Auburn. Am vorbit cu profu' şi sunt atât de fericită că totul se va 
încheia cum e mai bine. Voi fi în studioul soţului meu diseară la opt, 
sau mă poţi suna aici la şapte pentru a stabili alt aranjament, dacă-ţi 
faci probleme din cauza poliţiei. S-a putea să fie un ajutor al şerifului 
parcat în faţa casei, poate chiar în tufişurile de peste drum, aşa că ai 
grijă. O să verific mesajele. 


Se temea că banda nu va putea înregistra un mesaj atât de 
lung, dar se înşela. Şi ce va înţelege Jim Dooley din el, dacă suna la 
numărul 

acela şi-l auzea? Dat fiind actualul nivel al nebuniei sale, era 
imposibil să ştie. Ar fi întrerupt tăcerea electronică şi l-ar fi sunat pe 
profesor în Pittsburgh? S-ar putea. Dacă-i transmitea sau nu 
profesorul mesajul - era de asemenea imposibil de prevăzut, şi poate 
că nu conta. Nu-i păsa cine ştie cât dacă Dooley credea că era cu 
adevărat pregătită să cadă la învoială sau îl lua doar peste picior. Voia 
doar să-l facă curios şi agitat, aşa cum îşi imagina că se simte un 
peşte când se uită în sus la o momeală ce alunecă pe suprafaţa unui 
lac. 

Nu îndrăznea să lase un mesaj pe uşă - era mult prea probabil 
să-l citească adjunctul Boeckman sau adjunctul Alston cu mult înainte 
să aibă Dooley ocazia de a o face - iar asta însemna oricum să ducă 
lucrurile cu un pas prea departe. Pentru moment, făcuse tot ce putea. 

Și chiar te aştepţi să-şi facă apariția diseară la opt, Lisey? Să 
urce voios scările spre biroul lui Scott, plin de încredere şi credință? 

Nu se aştepta să vină voios şi nu se aştepta nici să fie plin de 
altceva în afară de nebunia pe care o simţise deja pe propria piele, 
dar se aştepta să vină. Va fi la fel de precaut ca orice animal sălbatic, 
atent la posibile capcane sau ambuscade, furişându-se probabil afară 
din pădure încă de la mijlocul după-amiezii, însă ea credea că va şti în 
adâncul sufletului că nu era vorba de un şiretlic pe care-l pusese ea la 
cale cu ajutorul biroului şerifului sau al poliţiei statale. O va şti 
datorită dorinţei ei de a-i face pe plac pe care i-o citise în voce şi 
pentru că, după ceea ce îi făcuse, avea toate motivele să se aştepte 
ca ea să fie mai speriată ca un iepure fricos. 


Ascultă mesajul de două ori şi clătină din cap. Mda. La suprafaţă 
se simţea vocea unei femei pur şi simplu dornice să pună capăt unui 
lucru neplăcut, însă era sigură că Dooley va auzi spaima şi durerea de 
dedesubt. Pentru că se aştepta să le audă şi pentru că era dus cu 
pluta. 

Şi ea credea că mai era ceva la mijloc. Băuse ceea ce i se 
promisese. Avusese bu/ul promis şi acesta, într-un fel primitiv, îi 
dăduse putere. Poate că nu avea să dureze mult, dar asta nu conta, 
pentru 

ca puţin din puterea aceea - puţin din ciudăţenia aceea 
primitivă ie găsea acum pe banda robotului telefonic. Credea că, dacă 
suna Dooley, avea s-o audă şi să reacționeze în consecinţă. 

Mobilul ei era încă în BMW, acum complet încărcat. Se gândi să 
se întoarcă în micuțul birou din grajd şi să reînregistreze mesajul de 
pe robotul telefonic, să adauge şi numărul de mobil, dar îşi dădu 


seama că nu-l ştia. Atât de rar mă sun pe mine însămi, draga mea, îşi 
spuse şi dădu din nou drumul acelui râs puternic. 

leşi încet de pe aleea din faţa casei, sperând să dea în stradă 
de maşina lui Alston. Ajutorul de şerif era acolo şi părea mai mare ca 
niciodată, cu un aer primitiv. Lisey cobori din maşină şi-i oferi un salut 
scurt. Bărbatul nu chemă întăriri şi nici nu o rupse la fugă văzându-i 
faţa; rânji doar şi-i întoarse salutul. 

Desigur, lui Lisey îi trecuse prin gând să născocească o poveste 
dacă găsea vreun poliţist de serviciu, ceva despre „Zack McCool” 

care o sunase şi-i spusese că s-a hotărât să-şi ducă hoitu' 
prăpădit în văgăuna lui prăpădită din West Virginia şi s-o dea complet 
uitării pe văduva scriitorului; îs pur şi simplu prea mulţi po-liţai yankei 
prin părţile astea. Ar fi povestit asta fără accentul din De/iverance!, 
desigur, şi credea că ar putea fi destul de convingătoare, mai ales în 
starea actuală de graţie spirituală în care se afla, dar în cele din urmă 
hotărâse să n-o facă. O astfel de poveste i-ar putea determina pe 
şeriful locţiitor Clusterfuck? şi pe ajutoarele lui să intre şi mai mult 


Note: 

1 Film regizat de John Boorman în 1972, ecranizare a 
romanului omonim semnat de James Dickey, considerat un 
exemplu clasic al întâlnirii dintre civilizaţie şi sălbăticie - 
acţiunea se desfăşoară în statul Georgia (n. tr.). 

2 Stâlcire a numelui adevărat (Clutterbuck), care s-ar 
putea traduce, păstrând proporţiile, prin „Sex în grup" (n. tr.). 

in alertă - ar putea crede că Jim Dooley încearcă să le abată 
atenţia. 

Nu, era mult mai bine să lase lucrurile aşa cum erau. Dooley 
găsise o dată drumul către ea; probabil c-o putea face din nou. Dacă l- 
ar fi prins, problemele ei s-ar fi rezolvat... deşi, sinceră să fie, a-l 
vedea pe Jim Dooley prins nu mai era soluţia ei preferată. 

In orice caz, nu-i plăcea ideea de a-l minţi pe Alston sau pe 
Boeckman mai mult decât era nevoită s-o facă. Erau poliţişti, făceau 
tot posibilul s-o protejeze şi, pe deasupra, erau doi tăntălăi simpatici. 

- Cum vă merge, doamnă Landon? 

- Bine. Am oprit doar ca să-ţi spun că mă duc în Auburn. Sora 
mea e la spital acolo. 

- îmi pare rău să aud asta. La CMG sau la Kingdom? 

- La Greenlawn. 

Nu era sigură dacă-l ştia, dar, după uşoara crispare care-i 
întinse muşchii feţei, bănui că-i era totuşi cunoscut. 

- Ei, mare păcat ăsta... dar măcar e o zi frumoasă pentru 
condus. Să vă întoarceţi înainte de seară. La radio se spune că vor fi 
furtuni puternice, mai ales în partea de vest. 


Lisey se uită în jur şi zâmbi, mai întâi spre ziua aceea, care era 
într-adevăr de o splendoare văratică (cel puţin până în momentul 
acela), apoi spre adjunctul Alston. 

- O să fac tot ce pot. Mulţumesc pentru prevenire. 

- Nicio problemă. Auziţi, mi se pare că aveţi nasul puţin umflat 
într-o parte. V-a muşcat ceva? 

- înţepăturile de ţânţar au de obicei efectul ăsta asupra mea, 
zise Lisey. Am una şi lângă buză. Nu se vede? 

Alston se uită cu ochii mijiţi la gura ei, cea peste care o lovise 
Dooley de nenumărate ori, nu cu mult timp în urmă. 

- Nu, făcu el. N-aş spune. 

- Bun, se pare că-şi face efectul Benadryl-ul. Numai să nu-mi 
dea somnolenţă, atâta-mi doresc. 

- Dacă se întâmplă, trageţi pe dreapta, bine? Fiţi prudentă. 

- Da, tati, făcu Lisey şi Alston râse. Se şi înroşi puţin. 

- Apropo, doamnă Landon... 

- Lisey. 

- Da, doamnă. Lisey. A sunat Andy. Ar vrea să treceţi pe la 
biroul şerifului când aveţi timp şi să depuneţi o plângere oficială 
despre treaba asta. Ştiţi, o declaraţie pe care s-o semnaţi şi s-o 
punem la dosar. Puteţi? 

- Da. O să încerc să trec când mă întorc din Auburn. 

- Păi, să vă spun un mic secret, doamnă Lan... Lisey. Amândouă 
secretarele noastre au tendinţa să şteargă putina cam devreme când 
e vorba de o ploaie serioasă. Locuiesc înspre Motton, iar drumurile de 
acolo se inundă şi dacă te uiţi urât la ele. E nevoie de noi canale de 
scurgere. 

Lisey ridică din umeri. 

- O să vedem, zise ea. 

îşi consultă ostentativ ceasul de la mână. 

- O, uite cât e ora! Trebuie să fug neapărat. Foloseşte fără 
probleme toaleta dacă e nevoie, domnule poliţist Alston, e o... 

- Joe. Dacă vă spun Lisey, eu sunt Joe. 

Ea făcu gestul cu degetul mare ridicat. 

- Bine, Joe. E o cheie de la uşa din spate sub scările verandei. 

Dac-o să pipăi puţin pe acolo, cred c-o vei găsi. 

- Aha, am urmat un curs de investigaţii, zise el cu seriozitate. 

Lisey izbucni în râs şi ridică o palmă în aer. Ajutorul de şerif 

Joe Alston, surâzând acum şi el, dădu mâna cu ea în lumina 
soarelui, lângă cutia poştală în care ea găsise pisica moartă. 

în drum spre Auburn, se gândi în treacăt la felul în care o 
privise ajutorul de şerif Alston când stătuseră de vorbă la capătul aleii. 


Trecuse destul timp de când nu mai atrăsese din partea unui 
bărbat o privire care să spună: Ce bine arăţi, scumpo, dar i se 
întâmplase astăzi, cu nasul puţin umflat şi tot restul. Uimitor. Vimitor. 

-  Miracolele Curei de Frumuseţe Lasă-l-pe-jim-Dooley-să- 
tesnopească-în-bătaie, zise ea şi râse. Aş putea-o propune unei 
televiziuni importante. 

Şi-n gură simţea cea mai minunată dulceaţă. Ar surprinde-o 
dacă i-ar mai veni vreodată cheful să fumeze. Probabil c-ar putea 
propune şi asta unei televiziuni importante. 


6 

Când ajunse la Greenlawn, era ora unu şi douăzeci de minute. 

Nu se aştepta să vadă maşina Dariei, însă tot scoase un suspin 
de uşurare când se asigură că nu se număra printre cele aproximativ 
zece risipite în parcarea vizitatorilor. li plăcea ideea că Daria şi Canty 
erau departe de ea, departe de nebunia periculoasă a lui Jim Dooley. 
îşi amintea cum îl ajutase când era mică (ei bine, avea doisprezece 
sau treisprezece ani - nu era totuşi atât de mică) pe domnul Silver să 
sorteze cartofii şi cum acesta întotdeauna o avertiza să poarte 
pantaloni şi să-şi ţină mânecile suflecate când se afla în preajma 
aparatului de sortat, din hambarul din spate. De te agaţă năzdrăvănia 
aia, îți smulge toate hainele de pe tine, spunea el, iar ea îi luase în 
serios avertismentul, pentru că înţelegea că bătrânul Max Silver nu 
vorbea despre ceea ce maşina lui de sortat cartofi ar fi făcut cu 
hainele ei, ci despre ce ar fi făcut cu ea. Amanda avea un rol în toate 
asta, îl avea încă din ziua când apăruse în vreme ce ea, Lisey, începea 
cu tragere de inimă să curețe studioul lui Scott. Lisey acceptase asta. 
Daria şi Canty, însă, ar fi fost o complicaţie inutilă. 

Dacă Dumnezeu era bun, avea să le reţină la Snow Squall, unde 
să mănânce homari şi să bea şpriţuri pentru mult timp. Până la miezul 
nopții, să zicem. 

înainte să coboare din maşină, îşi atinse uşor sânul stâng cu 
mâna dreaptă, crispându-se înainte de a simţi săgeata de durere la 
care se aştepta. Tot ce simţi însă fu o pulsaţie slabă. Vimitor, îşi 

spuse. E ca şi când as atinge o vândtaie veche de o săptămână. 
Dacă .ijungi vreodată să te îndoieşti de existenţa reală a Bu-Lunii, 
Lisey, „iminteşte-ţi doar ce ţi-a făcut cu sânul, în urmă cu nici măcar 
cinci ore, şi cum îl simţi acum. 

Cobori din maşină, o încuie de la telecomandă, apoi se opri o 
clipă pentru a se uita în jur, încercând să-şi fixeze în minte parcarea. 
Nu avea niciun motiv clar pentru a o face; nimic pe care să pună 
degetul, chiar dacă ar fi vrut asta. Era doar o altă fază a înaintării 
aceleia pas cu pas, aproape ca şi când ai coace pâine acasă pentru 


prima oară, urmând instrucţiunile unei reţete dintr-o carte de bucate, 
şi se mulțumea cu asta. 

Proaspăt asfaltată şi marcată, parcarea vizitatorilor de la 
Greenlawn îi amintea puternic de parcarea în care căzuse soţul ei cu 
optsprezece ani în urmă, şi auzi vocea fantomatică a profesorului 
asistent Roger Dashmiel, alias claponul sudist fript, spunând: 

Vom trhaverhsa parhcarhea de acolo sprhe Clădirhea Nelson - 
care, norhocul nostru, arhe aerh condiționat. Nu e nicio Clădire Nelson 
aici; Clădirea Nelson se afla în Ţara de Atunci, la fel ca omul care se 
dusese acolo pentru a răsturna prima lopată de pământ şi a inaugura 
şantierul Bibliotecii Shipman. 

Ceea ce vedea ea profilându-se peste gardurile vii frumos tunse 
nu era o clădire a Departamentului de Engleză, ci faţada netedă de 
cărămidă şi sticlă scânteietoare a unei case de nebuni de secol 
douăzeci şi unu, genul acela de loc curat şi bine luminat unde ar fi 
sfârşit şi soţul ei dacă nu l-ar fi sfârşit pe el altceva înainte, un fel de 
spor pe care doctorii de la Bowling Green aleseseră într-un târziu să-l 
numească pneumonie (nimeni nu voia să scrie Cauze necunoscute pe 
certificatul de deces al unui om a cărui dispariţie avea să fie anunţată 
pe prima pagină a ziarului New York Times). 

De partea aceasta a gardului se afla un stejar; parcase în aşa 
fel încât BMW-ul să stea la umbra lui, deşi - da - vedea cum se 
strângeau norii spre sud, aşa că poate adjunctul Joe Alston avusese 
dreptate în privinţa furtunilor de după-amiază. Copacul ar fi fost un 
reper excelent dacă ar fi fost singurul, dar nu era. De-a lungul gardului 
viu se 

întindea un şir întreg de stejari, iar ei i se părea că toţi erau la 
fel... 

dar ce importanţă fotată avea asta, în definitiv? 

Porni spre clădirea care ducea la corpul principal, dar ceva 
lăuntric - o voce care nu semăna cu niciuna dintre variaţiunile propriei 
sale voci interioare - o reţinu, insistând că trebuia să se mai uite o 
dată la maşină şi la locul ei din parcare. Se întrebă dacă nu voia 
cumva să mute BMW-ul într-un alt loc. Dacă da, nu se făcea înţeleasă 
foarte bine. Se hotărî să facă un mic tur de recunoaştere, aşa cum îi 
spusese tatăl ei că trebuie să faci întotdeauna înainte să porneşti într- 
o călătorie lungă. Numai că atunci căutai un pneu ros prea mult pe o 
parte, un stop pe spate ars, o tobă de eşapament desprinsă, lucruri de 
genul acesta. Acum nu ştia ce anume căuta. 

Poate că, amân doar momentul revederii ei. Poate că asta-i tot. 

Dar nu. Mai era ceva. Şi era important. 

Observă plăcuţa de înmatriculare a maşinii sale - 5761RD, cu 
pasărea aia stupidă, cufundarul ăla - şi un abţibild foarte decolorat, un 


cadou în glumă din partea lui Jodi. Spunea MĂ IUBEŞTE HSUS, 
FLĂCĂUL DIN NAZARET, UITE DE CE NU CONDUC ÎNCET. Nimic altceva. 

Nu ajunge, o sâcâi vocea aceea, apoi zări ceva interesant în 
celălalt colţ al parcării, aproape sub gard. O sticlă verde goală. O 
sticlă de bere, era aproape sigură. Fie n-o văzuseră cei din echipa de 
întreţinere, fie încă nu ajunseseră acolo cu curăţenia. Se duse repede 
la ea, o ridică şi simţi din gâtul ei un damf de malţ acrit. Pe eticheta 
uşor decolorată se vedea un bot rânjit de câine. Potrivit etichetei, 
sticla conţinuse cândva bere premium Nordic Wolf. O duse înapoi la 
maşină şi o aşeză pe asfalt direct sub cufundarul de pe plăcuţa de 
înmatriculare. 

Un BMW de culoarea fildeşului - nu ajungea. 

Un BMW de culoarea fildeşului stând în umbra unui stejar - tot 
nu ajungea. 

Un BMW de culoarea fildeşului stând în umbra unui stejar cu o 
sticlă goală de bere Nordic Wolf sub o plăcuţă de înmatriculare de 
Mâine cu numărul 5761RD, puţin mai la stânga de abţibildul ghiduş... 
Acum ajungea. 

Cât de cât. 

Şi de ce? 

Mai puţin nici c-o putea fota la melodie. 

Grăbi pasul spre clădirea principală. 

Nu întâmpină probleme cu intrarea la Amanda, chiar dacă 
programul vizitelor de după-amiază nu începea oficial decât la două, 
până când mai era încă o jumătate de oră. Graţie doctorului Hugh 
Alberness - şi lui Scott, desigur - Lisey era un fel de vedetă la 
Greenlawn. La zece minute după ce-şi dădu numele la biroul principal 
(simțindu-se mică în faţa unei uriaşe picturi murale New Age 
înfăţişând copii ţinându-se de mâini şi uitându-se vrăjiţi spre un cer de 
noapte), şedea cu sora ei în micuța curticică din spatele camerei sale, 
sorbind punci incolor dintr-un pahar de hârtie cerată şi urmărind o 
partidă de crochet în desfăşurare pe peluza mare, de la care era 
evident că-şi trăgea numele stabilimentul!. Undeva în afara câmpului 
vizual, huruia monoton o maşină de tuns iarba cu motor. 

infirmiera de serviciu o întrebase pe Amanda dacă nu vrea şi ea 
un pahar de suc şi îi interpretase tăcerea drept un răspuns afirmativ. 

Acum, băutura aştepta neatinsă pe masă lângă ea, în vreme ce 
Amanda, îmbrăcată într-o pijama verde ca menta şi cu o panglică 
asortată în părul proaspăt spălat, se uita cu ochi goi în depărtare nu la 
jucătorii de crochet; credea Lisey, ci prin ei. îşi ţinea mâinile 
împreunate în poală, însă Lisey putea vedea tăietura urâtă care-i 
încercuia mâna stângă, strălucind acoperită de un strat proaspăt de 
alifie. încercase trei moduri diferite de a deschide discuţia şi Amanda 


nu scosese nici măcar o singură vorbă ca răspuns. Ceea ce, potrivit 
spuselor infirmierei, era un lucru întru totul normal. 

Amanda era în prezent într-o stare de întrerupere a comunicării, 
nu prelua mesaje, ieşise să ia prânzul, plecase în vacanţă, vizita 
centura de asteroizi. Toată viaţa fusese o pacoste, însă acesta era un 
nou salt calitativ, chiar şi pentru ea. 

lar Lisey, care aştepta un musafir în studioul soţului ei peste 
doar şase ore, nu avea timp pentru asta. Sorbi o dată din băutura 
aproape insipidă, îşi dori o Cola - verboten în locul acela din cauza 
cofeinei - şi o puse deoparte. Se uită în jur pentru a se asigura că erau 
singure, apoi se aplecă în faţă şi luă mâinile Amandei din poală. 
încercă să nu se crispeze la atingerea vâscoasă a alifiei şi a liniilor 
umflate ale tăieturilor în curs de vindecare de sub ea. Dacă o durea pe 
Amanda să fie ţinută aşa, nu lăsă să se vadă. Faţa îi rămase 
inexpresivă, de parcă ar fi dormit cu ochii deschişi. 

- Amanda, zise Lisey. 

încercă să prindă privirea surorii sale, dar era imposibil. 

- Amanda, ascultă-mă acum. Voiai să mă ajuţi să strâng ce-a 
lăsat Scott în urmă şi am nevoie să mă ajuţi. Am nevoie de ajutorul 
tău. 

Niciun răspuns. 

- E un om rău. Un om nebun. Seamănă puţin cu jigodia aia de 
Cole din Nashville - de fapt, seamănă mult - numai că nu pot rezolva 
singură problema asta. Trebuie să te întorci de acolo de unde eşti şi 
să mă ajuţi. 

Niciun răspuns. Amanda se uita ţintă la jucătorii de crochet. 

Prin jucătorii de crochet. Maşina de tuns iarba huruia. Paharele 
de hârtie cu suc stăteau pe o masă de picnic fără colţuri; în locul acela 
colţurile erau verboten precum cofeina. 

- Ştii ce cred, Manda-iepuraş? Cred că şezi pe una dintre 
băncile alea de piatră împreună cu ceilalţi muribunzi care se holbează 
la baltă. Cred că Scott te-a văzut acolo într-una dintre vizitele lui şi şi- 
a spus: „O, una care se taie singură. li recunosc pe cei care fac asta 
pentru că tata era şi el membru al tribului lor. La naiba, şi eu sunt un 
membru al tribului." Şi-a spus: „Uite o doamnă care va intra în pensie 
timpurie, dacă nu-i vâră nimeni băţul la spiţe, cum se spune." Ţi se 
pare că am reprodus bine, Manda? 

Nimic. 

- Nu ştiu dacă l-a prevăzut pe Jim Dooley, dar a prevăzut că vei 
sfârşi aici, la Greenlawn, la fel de sigur cum se lipeşte rahetul de o 
pătură. Ţi-aminteşti cum obişnuia Dandy să spună asta uneori, 
Manda? La fel de sigur cum se lipeşte rahetul de o pătură? Şi când 
striga la el mama-bună, zicea că rahet e ca naiba, că rahet nu-i 
înjurătură. Ţi-aminteşti? 


Tot nimic din partea Amandei. Doar privirea aceea goală, 
înnebunitoare. 

Lisey se gândi la noaptea aceea friguroasă cu Scott în camera 
de oaspeţi, când vântul bubuia şi cerul ardea, şi îşi apropie gura de 
urechea Amandei. 

- Dacă mă auzi, strânge-mă de mâini, şopti ea. Strânge cât poţi 
tu de tare. 

Aşteptă şi secundele trecură. Aproape că renunţase, când simţi 
un zvâcnet slab. Ar fi putut fi un spasm muscular involuntar sau doar 
imaginaţia ei, dar Lisey nu credea asta. Credea că undeva foarte 
departe, Amanda o auzise cum îi strigă numele. Cum o strigă spre 
casă. 

- Bine, zise ea. 

li bubuia inima atât de tare, încât avea impresia c-o va 
sugruma. 5 

- Asta e bine. Asta e un început. Am să vin după tine, Amanda. 

Am să te aduc acasă şi tu ai să mă ajuţi. Auzi? Trebuie să mă 
ajuţi. 

închise ochii şi o strânse din nou mai tare de mâini, ştiind că s- 
ar putea s-o doară, dar nepăsându-i. Amanda se putea plânge mai 
târziu, când va avea o voce care s-o ajute la asta. Dacă va avea o 
voce care s-o ajute la asta. A, dar lumea era făcută toată din „dacă', 
aşa-i spusese Scott cândva. 

Lisey îşi adună voinţa şi concentrarea şi crea cea mai clară 
versiune a bălții pe care o putea crea, văzând căldarea de stâncă în 
care se afla, văzând pintenul alb şi curat de plajă şi băncile de piatră 
dispuse în amfiteatru, văzând fisura din stâncă şi cea de-a doua 
potecă, ceva ca un fel de gât, care ducea la cimitir. Gândi la apa de 
un albastru strălucitor, scânteind în mii de puncte luminoase, gândi la 

balta din mijlocul zilei, pentru că se săturase de Bu-Luna la 
crepuscul, mulţumesc mult. 

Acum, gândi ea şi aşteptă să se întoarcă aerul şi să se 
estompeze sunetele din Greenlawn. Pentru o clipă, i se păru că 
sunetele acelea într-adevăr se estompară, apoi ajunse la concluzia că 
era de fapt doar rodul imaginaţiei sale. Deschise ochii şi curticica era 
încă... 

iupi!, cu paharul de suc al Amandei pe masa rotundă; Amanda 
era tot în profunda ei placiditate catatonică, o statuie vie de ceară în 
pijamaua ei verde-mentă care se închidea cu benzi stil arici pentru că 
nasturii puteau fi înghiţiţi. Amanda cu bentiţa asortată în păr şi cu 
oceane în ochi. 

Preţ de o clipă, Lisey fu asaltată de o îndoială teribilă. Poate că 
toată povestea nu fusese decât nebunia e; - totul cu excepţia lui Jim 
Dooley, adică. Nu existau familii descreierate ca a Landonilor decât în 


romanele lui V.C. Andrews şi nu existau locuri precum Bu-Luna decât 
în basmele copiilor. Fusese căsătorită cu un scriitor care murise, asta 
era tot. II salvase o dată, dar, când se îmbolnăvise în Kentucky opt ani 
mai târziu, nu mai putuse face nimic, pentru că nu poţi plesni un 
microb cu o cazma, nu-i aşa? 

începu să slăbească strânsoarea pe mâinile Amandei, apoi o 
intensifică din nou. Fiecare fărâmă a sufletului său puternic şi a 
voinţei sale considerabile se ridică în protest. Nu! A fost real! Bu-Luna 
e reală! Am fost acolo în 1979, înainte să mă mărit cu el, m-am dus 
acolo din nou în 1996, ca să-l găsesc atunci când avea nevoie să fie 
găsit, ca să-l aduc acasă atunci când avea nevoie să fie adus, şi am 
fost acolo iarăşi în dimineața asta. Dacă încep să mă îndoiesc, tot ce 
trebuie săfac e să compar felul în care îmi simțeam sânul după ce şi-a 
terminat jim Dooley treaba cu el şi cum îl simt acum. Motivul pentru 
care nu pot merge... 

- Africana, murmură ea. A spus că africana ne ţinea acolo ca o 
ancoră, dar nu ştia de ce. Tu ne ţii aici, Manda? Ne ţine o parte 
speriată şi încăpăţânată din tine? Mă ţine pe mine aici? 

Amanda nu răspunse, însă Lisey credea că exact asta se 
întâmpla. 

O parte din Amanda voia ca ea, Lisey, să vină şi s-o aducă 
înapoi, 

dar mai era o parte care nu voia să fie salvată. Partea aceea 
voia de fapt să termine cu toată lumea asta mizerabilă şi cu toate 
problemele mizerabile ale lumii. Partea aceea ar fi fost mai mult decât 
fericită să continue să se hrănească printr-un tub şi să se uşureze într- 
un scutec şi să petreacă după-amiezi calde afară, în micuța curte, 
îmbrăcată în pijama cu arici, să se holbeze la peluzele verzi şi la 
jucătorii de crochet. Şi la ce anume se uita Manda cu adevărat? 

La baltă. 

La baltă dimineaţa, la baltă după-amiaza, la baltă la apus şi 
scânteind în lumina stelelor şi a lunii, cu fuioare mici de vapori 
ridicându-se din apa ei ca nişte vise de amnezie. 

Lisey îşi dădu seama că încă simţea un gust dulce în gură, aşa 
cum simţea de obicei doar dimineaţa, şi-şi spuse: E de la baltă. 
Premiul meu. Băutura mea. Două guri. Una pentru mine şi una... 

- Una pentru tine, zise ea. 

Dintr-odată, următorul pas era de o claritate atât de frumoasă, 
încât se întrebă de ce irosise atât de mult timp. încă ţinând-o pe 
Amanda de mâini, se aplecă înainte aşa încât să-şi privească sora în 
faţă. Ochii Amandei rămaseră nefocalizaţi şi uitându-se în depărtare 
sub şuviţele de păr aproape cărunt, tăiat drept, de parcă s-ar fi uitat 
drept prin ea. Numai când Lisey îşi lăsă braţele să alunece până la 
coatele ei, fixând-o mai întâi locului şi apoi lipindu-şi gura de gura 


surorii sale, ochii Amandei se căscară într-o înţelegere întârziată; 
numai atunci se opuse Amanda, iar atunci era deja prea târziu. Din 
gura lui Lisey se revărsă toată dulceaţa ultimei înghiţituri de apă pe 
care o luase din baltă. Depărta buzele Amandei cu limba şi, când simţi 
cum a doua gură de apă pe care o băuse din baltă i se revarsă printre 
buze în gura surorii ei, văzu balta cu o perfectă claritate diurnă care-i 
puse în umbră eforturile dinainte de a se concentra şi a vizualiza, 
oricât ar fi fost ele de înverşunate. Simţi miros de frangipani şi 
bougainvillea amestecat cu un intens şi cumva dureros miros de 
măslin, care ştia că era aroma diurnă a copacilor sufletbun. Simţi 

nisipul compact şi încins sub picioare, sub picioarele goale, 
pentru că tenişii nu veniseră odată cu ea. Tenişii nu veniseră, ea însă 
da, ea reuşise, ea trecuse de cealaltă parte, ea era 


8 

Ea era din nou în Bu-Luna, stând pe nisipul compact şi cald al 
plajei, de data aceasta sub un soare puternic care îşi revărsa lumina 
peste ea, dând naştere nu la mii de puncte luminoase pe apă, ci la 
ceea ce păreau a fi milioane. Pentru că apa aceasta era mai întinsă. 

Pentru o clipă, Lisey se uită la ea, fascinată, şi la corpul 
impunător al vechii corăbii ce plutea acolo. Şi-n vreme ce se uita, 
înţelese brusc ceva ce-i spusese spectrul din patul Amandei. 

Care e premiul meu? întrebase ea, iar arătarea - care păruse 
cumva să fie deopotrivă Scott şi Amanda - îi spusese că premiul ei va 
fi ceva de băut. Dar când întrebase dacă asta însemna o Cola sau o 
Royal Crown, arătarea spusese: Taci. Trebuie să privim nalba. 

Lisey bănuise că arătarea vorbea despre floarea cu acelaşi 
nume. Uitase că, odată ca niciodată, existase o semnificaţie diferită 
pentru acel cuvânt. Una magică. 

La corabia aceea din largul apei albastre şi strălucitoare se 
referise Amanda... căci aceea fusese Amanda; Scott aproape cu 
siguranţă n-ar fi ştiut nimic despre acea minunată corabie imaginară 
din copilăria ei. 

Acum, înaintea ei nu se mai afla o baltă; acela era un port în 
care o singură corabie îşi arunca ancora, o corabie făcută pentru 
curajoase fete-pirat care se aventurau în căutare de comori (şi iubiţi). 

lar căpitanul lor? Păi, curajoasa Amanda Debusher, fără doar şi 
poate, pentru că odată ca niciodată corabia aceea de pe ape fusese 
cea mai fericită dintre fanteziile Amandei, nu-i aşa? Odată ca 
niciodată, înainte să devină atât de furioasă în manifestări şi atât de 
speriată în sinea ei? 

Taci. Trebuie să privim Nalba. 

O, Amanda, gândi Lisey - aproape jeli. Aceea era balta la care 
mergem cu toţii să bem, însăşi cupa imaginaţiei, aşa că, sigur, loată 


lumea o vedea puţin altfel. Acel refugiu din copilărie era versiunea 
Amandei. Băncile erau însă neschimbate, lucru care-o făcu pe Lisey să 
presupună că măcar ele erau o realitate concretă. 

De data aceasta erau ocupate de douăzeci sau treizeci de 
oameni care se uitau cu ochi visători în largul apei şi cam de acelaşi 
număr de siluete înfăşurate în linţolii. La lumina zilei, acestea din 
urmă semănau dezgustător de mult cu nişte insecte înfăşurate în 
pânze mătăsoase de păianjen. 

O reperă imediat pe Amanda cu douăsprezece - sau cam aşa 
ceva - de bănci mai sus. Pentru a ajunge la ea, trecu pe lângă doi 
dintre privitori şi una dintre înfricoşătoarele fiinţe înfăşurate. Se aşeză 
lângă ea şi-i luă din nou mâinile care, aici, nu erau tăiate şi nici măcar 
pline de cicatrice. Şi, pe când le ţinea, degetele Amandei se strânseră 
foarte încet, dar hotărâte, peste ale sale. Atunci, Lisey simţi o stranie 
certitudine. Amanda nu avusese nevoie de cealaltă gură de apă pe 
care o luase ea din baltă şi nu avea nevoie nici să fie convinsă să 
coboare la apă pentru o baie vindecătoare. Amanda voia într-adevăr 
să se întoarcă acasă. O mare parte din ea aşteptase să fie salvată ca 
o prinţesă adormită într-un basm... sau ca o curajoasă fată-pirat 
aruncată într-o temniţă mizeră. Şi câţi alţii dintre cei înfăşuraţi nu se 
aflau oare în aceeaşi situaţie? Lisey le vedea chipurile aparent calme 
şi privirile distante, dar asta nu însemna că unii dintre ei nu strigau pe 
dinăuntru după cineva care să vină să-i ajute să găsească drumul 
înapoi spre casă. 

Lisey, care o putea ajuta doar pe sora ei - poate - alungă acel 
gând cu o cutremurare a fiinţei sale. 

- Amanda, zise ea, acum ne ducem înapoi, dar trebuie să mă 
ajuţi. 

Nimic la început. Apoi, foarte slab, foarte jos, de parcă ar fi 

vorbit în somn: 

- Lii-sey? Ai băut... punciul ăla de rahat? 

Lisey râse fără voia ei. 

- Puțin. Din politeţe. Acum uită-te la mine. 

- Nu pot. Mă uit la Wa/bă. O să fiu pirat... şi o să străbat... (i se 
stingea acum vocea)... cele şapte mări... comoară... Insulele Canibale. 

- Alea erau fantezii, zise Lisey. 

Uri duritatea pe care o auzi în vocea sa; era puţin ca şi când ai 
scoate o sabie pentru a ucide un nou-născut care stă liniştit în iarbă, 
inofensiv. Pentru că nu asta era de fapt imaginea unui vis din 
copilărie? 

- Ceea ce vezi e doar modul pe care-l foloseşte locul ăsta ca să 
te prindă. E doar... doar un bul. 

Surprinzând-o - surprinzând-o şi rănind-o, Manda spuse: 


- Mi-a spus Scott c-o să încerci să vii. Că, dacă voi avea 
vreodată nevoie de tine, vei încerca să vii. 

- Când, Manda? Când ţi-a spus asta? 

- Lui îi plăcea aici, murmură Amanda şi scoase un suspin 
profund. El îi spunea Bul Una sau aşa ceva. Spunea că era uşor să 
iubeşti locul ăsta. Prea uşor. 

- Când, Manda, când a spus asta? 

li venea s-o scuture. 

Amanda păru să facă un efort incredibil... şi zâmbi. 

- Ultima dată când m-am tăiat singură. El m-a făcut să vin aici. 

A spus... că toţi mă voiaţi. 

Acum atât de multe i se păreau clare lui Lisey. Era prea târziu 
pentru a mai avea vreo importanţă, desigur, dar era bine să ştie. Şi de 
ce nu-i spusese niciodată soţiei lui? Pentru că ştia că micuța Lisey era 
îngrozită de Bu-Luna şi de fiinţele - de o fiinţă în mod special - care 
trăiau acolo? Da. Fiindcă simţea că o va descoperi singură cu timpul? 
Din nou, da. 

Amanda îşi întorsese iarăşi atenţia la corabia care plutea în 
portul ce reprezenta versiunea ei a bălții lui Scott. Lisey o scutură de 
umeri. 

- Am nevoie să mă ajuţi, Manda. E un lunatic care vrea să-mi 
facă rău şi am nevoie să mă ajuţi să-i vâr un băț la spiţe. Am nevoie 
să mă ajuţi acum! 

Amanda se întoarse şi se uită la ea cu o expresie de mirare 
aproape comică pe chip. Mai jos, o femeie îmbrăcată într-un caftan şi 
ţinând în mână o fotografie a unui copil zâmbitor, cu dinţi lipsă, se uită 
în spate şi-i adresă o observaţie sacadată şi ştearsă: 

- Taci... puţin... cât... mă gândesc... la... de ce... am făcut-o. 

- Vezi-ţi de treburile tale, Betty, se răsti Lisey la ea, apoi se 
întoarse înapoi la Amanda. Fu uşurată să vadă că şi Amanda se uita 
încă la ea. 

- Lisey, cine?... 

- Un nebun. Unul care a venit din cauza nenorocitelor de hârtii 
şi manuscrise ale lui Scott. Numai că acum îl interesez mai mult eu. 
M-a rănit azi-dimineaţă şi o să mă rănească din nou dacă nu... 

dacă noi nu... 

Amanda dădu să se întoarcă din nou spre corabia care plutea la 
ancoră în port şi Lisey îi prinse ferm faţa în mâini, aşa încât să se uite 
iarăşi una la cealaltă. 

- Fii atentă, Scândurico. 

- Nu-mi spune Scân... 

- Fii atentă şi n-o să-ţi spun aşa. Ştii maşina mea? BMW-ul? 

- Da, dar Lisey... 


Ochii Amandei încercau încă să alunece spre apă. Lisey aproape 
că-i întoarse iarăşi capul spre ea, dar un instinct îi spuse că asta, în cel 
mai bun caz, nu era decât o soluţie de moment. Dacă voia într-adevăr 
să-şi ducă sora de acolo, trebuia s-o facă folosindu-şi vocea, folosindu- 
şi voinţa şi, în definitiv, pentru că asta dorea Amanda. 

- Manda, omul ăsta... n-o să se mulţumească doar să mă 
rănească. Dacă n-o să mă ajuţi, cred că se poate chiar să mă omoare. 

Acum, Amanda se uită la ea cu uluire şi perplexitate. 

- Să te omoare?... 

- Da. Da. Promit să-ţi explic totul, dar nu aici. Dacă mai rămân 
mult aici, o să ajung să nu fac altceva decât să mă holbez la Nalbă 
împreună cu tine. 

Şi nu credea că asta era o minciună. Simţea atracţia corăbiei, 
cât de mult voia ca ea să o privească. Dacă renunţa, douăzeci de ani 

puteau trece ca douăzeci de minute şi, la capătul lor, ea şi sor- 
mea a mare Manda-iepuraş tot acolo vor şedea, aşteptând să urce la 
bordul unei corăbii de pirați care le chema la nesfârşit, dar niciodată 
nu ridica ancora. 

- Va trebui să beau din punciul ăla de rahat? Din... 

Amanda îşi încreţi fruntea, luptându-se să-şi aducă aminte. 

Apoi ridurile se destinseră. 

- Din suuuuuucul ăla? 

Felul copilăresc în care lungi cuvântul o surprinse pe Lisey şi o 
făcu din nou să râdă, iar femeia îmbrăcată în caftan şi cu fotografia 
aceea în mână se întoarse iarăşi spre ea. Amanda îi bucură sufletul 
aruncându-i femeii o privire ţâfnoasă gen La cine te uiţi tu, tâmpito?... 
apoi arătându-i degetul mijlociu. 

- Va trebui să beau aia, micuță Lisey? 

- Gata cu punciul, gata cu sucul, promit. Acum gândeşte-te 
doar la maşina mea. Ştii ce culoare are? Eşti sigură că-ţi aminteşti? 

- Fildeş. 

Buzele Amandei se subţiară puţin şi faţa adoptă expresia de 
„un simplu adevăr mic al vieţii, fie că-ţi place, fie că nu". Lisey fu 
absolut încântată s-o vadă. 

- Ţi-am spus când ai cumpărat-o că pe nicio altă culoare nu se 
vede mai bine mizeria, dar n-ai vrut să mă asculţi. 

- Ţi-aminteşti abţibildul de pe bara de protecţie? 

- O glumă despre lisus, cred. Mai devreme sau mai târziu, un 
creştin scos din pepeni o să ţi-l dea jos cu cheia. Şi probabil c-o să-ţi 
tragă şi câteva zgârieturi pe caroserie, ca să-ţi poarte noroc. 

De mai sus, din spatele lor, se auzi o voce masculină, care le 
vorbi pe un puternic ton dezaprobator: 

- Dacă vreţi să discutaţi. Ar trebui să mergeţi. Altundeva. 


Lisey nici nu se sinchisi să se întoarcă, darămite să-i arate 
degetul mijlociu. E FOEN 

- Pe abțibild scrie MA IUBEŞTE IISUS, FLACAUL DIN NAZARET, 
UITE DE CE NU CONDUC INCET. Vreau să închizi ochii acum, Amanda, 
şi să-mi vezi maşina. Vizualizeaz-o din 

spate, ca să poţi vedea abţibildul de pe bara de protecţie. 

Vizualizeaz-o la umbra unui copac. Umbra se mişcă pentru că 
adie vântul. Poţi să faci asta? 

- D-d-da... aşa cred... 

Mută repede ochii într-o parte, aruncând o ultimă privire 
dornică la corabia din port. 

- Aşa cred, dacă asta va împiedica pe cineva să te rănească... 

deşi nu văd ce legătură poate avea cu Scott. El e mort deja de 
peste doi ani... deşi... cred că mi-a spus ceva despre afganul galben al 
mamei-bune şi cred că voia să-ţi transmit ţie. Sigur, n-am făcut-o încă. 
Am uitat atât de multe despre vremurile acelea... 

intenţionat, presupun. 

- Ce vremuri? Ce vremuri, Manda? 

Amanda se uită la Lisey de parcă sora ei mai mică ar fi fost cea 
mai prostuţă fiinţă de pe pământ. 

- Vremurile când mă tă/jam singură. Ultima dată - atunci când 
mi-am tăiat buricul - am fost aici. 

Amanda duse un deget la obraz, creând o gropiţă. 

- Era vorba despre o poveste. Povestea ta, povestea lui Lisey. Şi 
despre afgan. Numai că el îi spunea africană. A spus că era un bup? 

Un bip? Un bun? Poate că doar am visat. 

Asta, venind aşa din senin, o făcu să tresară, dar nu să 
deraieze. 

Dacă voia s-o scoată pe Amanda de acolo - şi pe ea însăşi - 
trebuia s-o facă acum. 

- Lasă toate astea, Amanda, închide ochii şi vizualizează-mi 
maşina. In cel mai mic detaliu. Restul îl fac eu. 

Sper, îşi spuse şi, când o văzu pe Amanda că închide ochii, făcu 
şi ea la fel şi o prinse strâns pe sora sa de mâini. Acum ştia de ce 
trebuise să-şi vadă cu atâta claritate maşina: ca să se poată întoarce 
în parcarea vizitatorilor şi nu în camera Amandei, aflată într-o secţie 
încuiată ca o închisoare. 

îşi văzu BMW-ul alb ca fildeşul (iar Amanda avusese dreptate, 
culoarea aia fusese un dezastru), apoi lăsă partea asta în seama 
surorii sale. Se concentra să adauge 5761RD pe plăcuţa de 
înmatriculare şi, 

mai mult, acea”tece de resistance: sticla de bere Nordic Wolf 
pe asfalt puţin mai la stânga abţibildului cu MA IUBEŞTE IISUS, 
FLĂCĂUL DIN NAZARET. Ei i se părea că arată perfect şi totuşi nu se 


vedea nicio schimbare la aerul cu un parfum deosebit al locului în care 
se aflau şi încă mai auzea un fâlfâit slab despre care-şi dădu seama că 
trebuia să fie o pânză întinsă în adierea vântului. încă mai simţea 
atingerea băncii de piatră de sub ea şi fu cuprinsă de o panică uşoară: 

Dacă de data asta nu mă pot întoarce? 

Apoi, parcă de la mare depărtare, o auzi pe Amanda 
murmurând pe un ton de perfectă exasperare: 

- O, afurisenie! Am uitat de cufundam' ăla futut de pe plăcuţa 
de înmatriculare. 

O clipă mai târziu, fâlfâitul pânzei se confundă mai întâi cu 
huruitul maşinii de tuns iarba, apoi dispăru. Numai că acum sunetul 
maşinii de tuns iarba era îndepărtat, pentru că... 

Lisey deschise ochii. Ea şi Amanda stăteau în parcare în spatele 
BMW-ului său. Amanda o ţinea de mâini şi avea ochii strâns închişi, cu 
fruntea încreţită într-o încruntare de profundă concentrare, încă mai 
purta pijamaua verde-mentă cu închizători stil arici, dar acum era cu 
picioarele goale şi Lisey înţelese că, atunci când infirmiera de serviciu 
avea să treacă pe la locul unde le lăsase pe Amanda Debusher şi sora 
ei Lisa Landon în curticică, avea să găsească două scaune goale, două 
pahare de hârtie cu suc, o pereche de pantofi de casă şi o pereche de 
tenişi cu şosetele încă în ei. 

Apoi - şi nu ar fi trecut mult timp - infirmiera avea să dea 
alarma. 

In depărtare, undeva spre Castle Rock şi New Hampshire, 
răsună un tunet. Se apropia o furtună de vară. 

- Amanda! zise Lisey şi simţi o teamă nouă: dacă deschidea 
Amanda ochii şi-n ei nu va fi nimic altceva decât aceleaşi oceane 
pustii? 

Dar ochii Amandei erau perfect conştienţi, chiar dacă puţin 
speriaţi. Se uită la parcare, la BMW, la sora ei, apoi în jos la propriu-i 
corp. 

- Nu mă mai strânge aşa tare de mâini, Lisey, zise ea. Mă dor 
ca naiba. Şi-mi trebuie şi nişte haine. Pijamaua asta-i foarte 
transparentă şi nu port chiloţi, darămite sutien. 

- O să-ţi găsim nişte haine, o linişti Lisey, apoi, într-un fel de 
panică întârziată, lovi buzunarul drept din faţă al pantalonilor săi largi 
şi scoase un suspin de uşurare. încă mai avea portmoneul. 

Uşurarea fu însă scurtă. Telecomanda maşinii, pe care o pusese 
în buzunarul stâng din faţă - ştia c-o făcuse, aşa făcea mereu - 
dispăruse. Nu trecuse cu ea de cealaltă parte. Se afla fie în curticica 
din spatele camerei Amandei împreună cu tenişii şi şosetele ei, fie... 

- Lisey! strigă Amanda, apucând-o de braţ. 

- Ce-i? Ce-i? 


Se răsuci pe călcâie, dar, din câte-şi dădea seama, încă erau 
singure în parcare. 

- Sunt cu adevărat trează din nou! strigă Amanda pe o voce 
răguşită. 

Avea lacrimi în ochi. 

- Ştiu, făcu Lisey. 

Nu-şi putu opri un zâmbet, chiar dacă o preocupa dispariţia 

cheii. 

- E o minunăţie fotată. 

- Mă duc să-mi iau hainele, zise Amanda şi porni spre clădire. 

Lisey abia apucă s-o prindă de braţ. Pentru o femeie care se 

aflase într-o stare catatonică în urmă cu doar câteva minute, 
sor-mea a mare Manda-iepuraş era vioaie ca un păstrăv la apus. 

- Lasă hainele, făcu Lisey. Dacă te-ntorci acolo acum, îţi 
garantez c-o să rămâi peste noapte. Asta vrei? 

- Nul 

- Bun, pentru că am nevoie să vii cu mine. Din păcate, s-ar 
putea să fim nevoite să luăm autobuzul. 

Amanda aproape că strigă: 

- Vrei să urc într-un autobuz îmbrăcată ca o dansatoare la bară? 

- Amanda, nu mai am cheia de la maşină. E fie în curticica ta, 
fie pe una dintre băncile alea... ţi-aminteşti băncile? 

Amanda clătină reţinut din cap, apoi spuse: 

- Nu ţineai întotdeauna o cheie de rezervă într-o cutiuţă 
magnetică sub bara de protecţie din spate a Lexus-ului? Care, apropo, 
avea o culoare numai bună pentru clima noastră? 

Lisey abia băgă în seamă reproşul. Scott îi dăduse „cutiuţa 
magnetică" în dar de ziua ei cu cinci sau şase ani în urmă, iar când 
schimbase Lexus-ul cu BMW-ul, transferase cheia de rezervă a 
acestuia din urmă în micuța cutie de metal, aproape fără să se 
gândească. Trebuia să se afle încă sub bara de protecţie posterioară. 

Doar dacă nu căzuse. Se lăsă într-un genunchi, pipăi şi, tocmai 
când începea să dispere, o atinse cu degetele, ascunsă bine înăuntrul 
barei de protecţie. 

- Te iubesc, Amanda. Eşti un geniu. 

- Nici pe departe, făcu ea cu toată demnitatea de care era în 
stare o femeie desculţă şi îmbrăcată în pijama verde transparentă. 

Sunt doar sora ta mai mare. Putem urca în maşină acum? 
Pentru că e foarte cald asfaltul ăsta, chiar şi la umbră. 

- Ba bine că nu, zise Lisey, descuind maşina cu cheia de 
rezervă. 

Trebuie să plecăm de aici, numai că, la naiba, urăsc să... 

Pregetă, râse scurt, scutură din cap. 


- Ce-i? sări Amanda pe tonul acela special care spunea de fapt 
“icum ce mai ef 

- Nimic. Păi... tocmai mi-am adus aminte ce mi-a spus tati 
după ce mi-am luat permisul de conducere. Intr-o zi aduceam acasă 
câţiva copii de la White's Beach şi... ţi-aminteşti de White's, nu? 

Erau în maşină şi Lisey ieşea cu spatele din locul acela umbrit. 

Până acum, în partea aceea de lume era încă linişte şi aşa voia 
s-o lase în urmă. 

Amanda fornăi şi-şi prinse centura de siguranţă, manevrând-o 
cu grijă din cauza mâinilor rănite. 

- White's! Hah! Nu era decât o veche groapă de pietriş care se 
întâmpla să aibă pe fund un izvor cu apă rece. 

Expresia ei de dispreţ se topi într-una de dor. 

- Nimic nu se compară cu nisipul de la Southwind. 

- Aşa îi spuneai tu? întrebă Lisey, curioasă fără să vrea. 

Se opri la ieşirea din parcare şi aşteptă un loc gol în trafic ca să 
poată coti la stânga pe Minot Avenue şi să pornească la drum înapoi 
spre Castle Rock. Traficul era intens şi ea trebui să se opună 
impulsului de a coti mai repede la dreapta, numai să plece odată 
departe de acolo. 

- Sigur, făcu Amanda, părând aproape exasperată de sora ei 
mai mică. La Southwind venea întotdeauna Wa/ba după provizii. Tot 
acolo îşi întâlneau şi fetele-pirat iubiții. Tu nu-ţi aminteşti? 

- Oarecum, admise Lisey, întrebându-se dacă va auzi 
declanşarea alarmei când cei de la spital aveau să descopere 
dispariţia Amandei. Probabil nu. Nu trebuia să sperie pacienţii. Văzu o 
mică spărtură în trafic şi acceleră într-acolo, alegându-se cu un claxon 
din partea unui şofer nerăbdător care trebui să reducă viteza cu vreo 
opt kilometri la oră pentru a o lăsa să intre. 

Amanda îi arăta acestuia unde să se ducă - aproape cu 
siguranţă bărbat, probabil cu o şapcă de baseball pe cap şi barbă de 
câteva zile - ridicând pumnii la înălţimea umerilor şi scoțând iute 
degetele mijlocii fără să întoarcă privirea. 

- Minunată tehnică, zise Lisey. Intr-o zi o să te trezeşti violată şi 
omorâtă. 

Amanda îi aruncă o privire aluzivă. 

- Vorbe mari din partea cuiva care e până la gât în rahat. 

Apoi, fără să facă măcar o pauză de respiraţie: 

- Ce ţi-a spus Dandy când te-ai întors atunci de la White's? Pun 
pariu c-a fost o prostie, orice o fi fost. 

- M-a văzut când am coborât din Pontiac-ul ăla bătrân şi a văzut 
că nu port nici tenişi şi nici sandale în picioare şi a spus că eo 
încălcare a legii să conduci desculţ în Mâine. 


Când încheie de spus asta, aruncă o privire scurtă şi vinovată în 
jos, la degetele de la picioare care apăsau pedala de acceleraţie. 

Amanda scoase un sunet slab şi ascuţit. Lui Lisey i se păru că 
plânge sau că încearcă să plângă. Apoi îşi dădu seama că sora ei 
chicotea, începu atunci să râdă şi ea, în parte pentru că la scurtă 
distanţă 

în faţă vedea intersecţia cu şoseaua de centură care avea s-o 
ajute să evite cea mai mare parte a traficului din oraş. 

- Ce nerod! zise Amanda, scoțând cuvintele printre alte chicote 
explozive. Ce nerod simpatic şi bătrân! Dandy Dave Debusher! 

Zahăr în loc de creier! Ştii ce mi-a spus mie o dată? 

- Nu, ce? 

- Scuipă, dacă vrei să ştii. 

Lisey apăsă butonul care cobora geamul, scuipă şi se şterse la 
buzele încă puţin umflate cu podul palmei. 

- Ce, Manda? 

- A spus că, dacă sărut un băiat cu gura deschisă, rămân 
însărcinată. 

- Aiurea, nu cred! 

- E adevărat şi-ţi mai spun un lucru. 

- Ce? 

- Sunt aproape sigură că el o credea! 

După asta râseră amândouă. 


XIII. LISEY ŞI AMANDA 

(Ca între surori) 1 

Acum că o avea pe Amanda cu ea, Lisey nu ştia sigur la ce s-o 
folosească. Când era la Greenlawn, toţi paşii i se păruseră clari, dar pe 
măsură ce se apropiau de Castle Rock şi de norii de furtună care se 
adunau deasupra statului New Hampshire, nimic nu mai părea clar. 
Pentru numele lui Dumnezeu, tocmai îşi răpise sora presupus 
catatonică dintr-una dintre cele mai bune case de nebuni din Mâine. 

Amanda însă nu părea nici pe departe nebună; teama pe care 
ar mai fi avut-o Lisey că va aluneca din nou în catatonie se risipi 
repede. Amanda Debusher nu mai fusese atât de lucidă de ani întregi. 

După ce ascultă toate câte se întâmplaseră între Lisey şi Jim 
„Zack” 

Dooley, spuse: 

- Deci, poate că manuscrisele lui Scott au fost obsesia 
principală atunci când a venit, dar acum vrea să pună mâna pe tine, şi 
asta pentru că e genul clasic de descreierat care trebuie să le facă 

pe femei să sufere ca să i se întărească mătărânga. Ca şi 
ciudatul ăla de Rader din Wichita. 


Lisey clătină din cap. Bărbatul n-o violase, dar i se întărise 
mătărânga, sigur că da. Ceea ce o uimea era însă succintul rezumat al 
situaţiei pe care îl făcuse Amanda, chiar şi comparaţia cu Rader... 

al cărui nume Lisey nu şi l-ar fi amintit. Manda avea desigur 
avantajul că vedea lucrurile de la o anumită distanţă, însă atâta 
claritate era uluitoare. 

Puțin mai înainte era un indicator pe care scria CASTLE ROCK 
25. Când trecură de el, soarele intră după norii tot mai deşi. 

Când vorbi din nou, vocea Amandei era mai scăzută: 

- Vrei să-l surprinzi tu pe el înainte să apuce el să te surprindă 
pe tine, nu? Să-l omori şi să scapi de cadavru în cealaltă lume. 

înainte, tunetul hurui. Lisey aşteptă. începem să ne comportăm 
ca între surori? se întrebă ea. Asta facem? 

- De ce, Lisey? Pe lângă faptul că, după mine, o poţi face? 

- M-a făcut să sufăr. S-a pus cu mine. 

Nu credea că mai vorbea ca ea însăşi, dar, dacă se comportau 
într-adevăr ca între surori - şi credea că asta făceau - atunci ea era 
cea care vorbea, sigur că da. 

- Şi să-ţi spun ceva, dulceaţă: data viitoare când o să se mai 
pună cu mine o să fie ultima dată când o să se mai pună cu cineva. 

Cu braţele împreunate sub pieptul mic, Amanda rămase cu 
privirea la drumul care se desfăşura înaintea lor. In cele din urmă 
spuse, aproape doar pentru ea: 

- Tu ai fost întotdeauna oţelul din coloana lui vertebrală. 

Lisey se uită la ea mai mult decât surprinsă. Era şocată. 

- Cum ai spus? 

- A lui Scott. Şi el o ştia. 

Ridică un braţ şi se uită la cicatricea roşie de pe el. Apoi se uită 
la Lisey. 

- Omoară-l, zise cu o indiferenţă îngheţată. N-am nicio 
problemă cu asta. 

Lisey înghiţi şi auzi un sunet sec în gât. 

- Uite ce e, Manda, n-am de fapt nicio idee clară despre ceea ce 
lac. Trebuie să ştii asta de la început. Merg în mare parte pe dibuite. 

- O, dacă vrei să ştii, nu te cred, zise Amanda aproape în joacă. 

Ai lăsat mesaje spunând că te vei întâlni cu el la opt seara în 
studioul lui Scott - unul pe robotul telefonic şi unul prin intermediul 
profesorului ăluia din Pittsburgh, în caz că sună Dooley acolo. Vrei să-l 
omori şi asta-i în regulă. Hei, doar le-ai oferit poliţiştilor posibilitatea s- 
o facă ei, nu? 

Şi înainte ca Lisey să poată răspunde: 

- Sigur că le-ai oferit-o. Şi individul le-a trecut dansând pe sub 
nas. Aproape că ţi-a retezat ţâţa cu desfăcătorul de conserve. 


Lisey luă o curbă şi se trezi din nou în spatele unui camion cu 
lemne; era ca şi când s-ar fi repetat ziua în care ea şi Daria se 
întorseseră după ce o internaseră pe Amanda. Apăsă frânele, 
simțindu-se din nou vinovată că se afla desculţă la volan. Vechile idei 
mor greu. 

- Scott avea toată coloana vertebrală care-i trebuia, zise ea. 

- Mda. Şi a folosit-o pe toată ca să iasă viu din copilărie. 

- Ce ştii tu despre asta? întrebă Lisey. 

- Nimic. N-a spus niciodată nimic despre cum a fost viaţa în 
copilăria lui. Crezi că n-am observat? Poate că Daria şi Canty n-au 
făcut-o, eu însă da, iar el a ştiut asta. Ne-am recunoscut reciproc, 
Lisey - aşa cum singurii oameni care nu beau la o chermeză ştiu să se 
recunoască unul pe celălalt. Cred că din cauza asta ţinea la mine. 

Şi mai ştiu un lucru. 

- Ce? 

- C-ai face bine să depăşeşti camionul ăsta înainte să mă sufoc 
cu gazele lui de eşapament. 

- Nu văd destul de departe. 

- Vezi suficient de departe. Pe deasupra, Dumnezeu îi urăşte pe 
laşi. 

O scurtă pauză. 

- Şi ăsta-i un lucru pe care oamenii ca mine şi Scott îl ştiu bine. 

- Manda... 

- Depăşeşte-l! Mă sufoc! 

- Sincer nu cred că am destulă... i 

- Lisey are un iubit! Lisey şi Zeke, sus în copac, se P-U-P-A... 

- Scândurică, eşti o nesuferită. 

Amanda, râzând: 

- Ţoc-ţoc, limbă-limbă, micuță Lisey! 

- Dacă vine ceva pe contrasens... 

- Prima vine iubirea, apoi vine nunta, apoi vine Lisey cu... 

Fără să-şi dea voie să gândească la ce făcea, Lisey apăsă 
pedala de 

acceleraţie până la podea, cu piciorul gol, şi trase volanul într-o 
parte. 

Era chiar în dreptul camionului cu lemne când un alt camion cu 
lemne apăru de după coama dealului următor, apropiindu-se de ele. 

- O, rahat, să-mi dea cineva oliţa, ne-am dus pe copcă! strigă 
Amanda. 

Acum nu mai scotea chicote ascuţite; acum râdea din tot 
sufletul. 

Lisey râdea şi ea. 

- Calc-o, Lisey! 


Lisey o calcă. BMW-ul ţâşni cu o poftă surprinzătoare şi ea trase 
înapoi pe banda de mers când camionul din faţă se afla încă la o bună 
distanţă. In momentul acela, îşi spuse, Daria ar fi strigat de să-şi 
scuipe plămânii. 

- Poftim, îi zise Amandei, eşti fericită? 

- Da, făcu ea şi puse mâna stângă peste mâna ei dreaptă, 
mângâind-o, făcând-o să nu mai strângă aşa tare volanul. Mă bucur că 
sunt aici, mă bucur foarte tare că ai venit după mine. Nu voiam cu 
toată fiinţa să mă întorc, dar mare parte din mine era atât de... nu 
ştiu... tristă că mă aflu departe. Şi mă temeam că-n scurt timp nici nu- 
mi va mai păsa. Aşa că, mulţumesc, Lisey. 

- Mulţumegşte-i lui Scott. El a ştiut că vei avea nevoie de ajutor. 

- Şi a ştiut că şi tu vei avea. 

Acum tonul Amandei era foarte blând. 

- Şi pun pariu că a ştiut că doar una dintre surorile tale ar fi atât 
de nebună încât să ţi-l dea. 

Lisey îşi luă ochii de la drum atât cât să arunce o privire spre 

sora sa. 

- Tu şi Scott vorbeaţi despre mine, Amanda? Vorbeaţi despre 
mine acolo? 

- Am vorbit. Aici sau acolo, nu-mi amintesc şi nu cred că are 
importanţă. Am vorbit despre cât de mult te iubim. 

Lisey nu-i putu răspunde. Avea sufletul prea plin. li venea să 
plângă, dar atunci n-ar mai fi putut vedea drumul. Şi poate că oricum 
vărsase destule lacrimi. Ceea ce nu însemna că nu avea să mai verse. 


3v; 

Aşa că îşi văzură de drum în linişte pentru o vreme. Odată ce 
trecură de Pigwockit Campground, traficul se subţie aproape de tot. 
Cerul era încă albastru, dar soarele era acum îngropat în norii aduşi 
de vânt, luminând ziua, dar făcând-o umbrită într-un mod straniu. 
După un timp, Amanda vorbi pe un ton necaracteristic, de curiozitate 
precaută: 

- Ai fi venit după mine şi dacă n-ai fi avut nevoie de un 
complice la crimă? 

Lisey se gândi puţin la asta. 

- Aşa-mi place să cred, zise ea într-un târziu. 

Amanda îi luă mâna de pe volan şi o sărută - o atingere la fel de 
uşoară ca a unei aripi de fluture - apoi o aşeză înapoi. 

- Şi mie-mi place să cred asta, zise ea. E un loc ciudat, 
Southwind. Când eşti acolo, pare la fel de real ca orice din lumea asta 
şi mai bun ca orice din lumea asta. Dar când eşti aici... 

Ridică din umeri. Melancolică, crezu Lisey. 

- E doar o rază de lună. 


Lisey se gândi cum stătuse în pat cu Scott la Antlers, urmărind 
luna cum se lupta să iasă la iveală. Cum îi ascultase povestea şi apoi 
mersese cu el. Se dusese. 

Amanda întrebă: 

- Cum îi spunea Scott? 

- Bu-Luna. 

Amanda clătină din cap. 

- Măcar am fost pe aproape, nu? 

- Ai fost. 

- Cred că majoritatea copiilor au un loc în care se duc atunci 
când sunt speriaţi sau singuri sau pur şi simplu plictisiţi. li spun Ţara 
de Nicăieri sau Comitatul, Bu-Luna dacă au imaginaţie bogată şi-l 
inventează ei singuri. Cei mai mulţi uită. Puţinii talentaţi - ca Scott - 
pun frâie viselor şi le transformă în cai. 

- Şi tu eşti destul de talentată. Tu ai inventat Southwind!, nu-i 
aşa? Fetele de-acasă s-au jucat de-a piraţii din Southwind ani întregi. 
Nu m-ar surprinde să aflu că mai sunt încă fete pe Sabbatus Road 
care se joacă în aceeaşi fantezie, poate cu alt nume. 

Amanda râse şi scutură din cap. 

- Oamenii ca mine n-au fost niciodată meniţi să treacă de 
cealaltă pane. Imaginaţia mea a fost doar atât de mare cât să-mi 
aducă probleme. 

- Manda, asta nu-i adevărat... 

- Ba da, zise ea. Este. Azilurile de nebuni sunt pline de oameni 
ca mine. In cazul acesta, visele sunt cele care ne pun nouă frâie şi ne 
biciuiesc cu bice moi - o, minunate bice - şi noi alergăm şi tot alergăm, 
întotdeauna în acelaşi loc... deoarece corabia... Lisey, velele nu se 
întind niciodată şi corabia nu ridică niciodată ancora... 

Lisey mai riscă o privire. Pe obrajii Amandei curgeau lacrimi. 

Poate că nu cădeau lacrimi şi pe băncile acelea de piatră, dar 
aici, da, era fotata condiţie umană. 

- Ştiam că mă duc, zise Amanda. Tot timpul cât am stat în 
studioul lui Scott... tot timpul cât am scris numere fără sens în 
carneţelul ăla stupid, am ştiut... 

- Carneţelul ăla s-a dovedit a fi cheia tuturor lucrurilor, zise 
| .isey, amintindu-şi că în el găsise scris NALBA, aşa cum găsise şi 
inein gott... un fel de mesaj într-o sticlă. Sau un alt bul - Lisey, uite 
unde sunt, vino să mă găseşti, te rog. 

- Vorbeşti serios? întrebă Amanda. 

- Sigur. 

- E aşa comic! Scott mi-a dat carneţelele alea, ştii? Destule cât 
să-mi ajungă toată viaţa. De ziua mea. 

- Adevărat? 


- Da, cu un an înainte să moară. A spus că s-ar putea să-mi 
prindă bine. 

Reuşi să zâmbească. 

- Se pare că unul dintre ele chiar a prins. 

- Da, făcu Lisey, întrebându-se dacă scria mein gott pe 
copertele tuturor celorlalte, cu litere mici şi negre mai jos de sigla 
fabricantului. Poate că într-o zi va verifica. Desigur, dacă ea şi 
Amanda scăpau vii din toată povestea asta. 


4 

Când Lisey încetini în centrul oraşului Castle Rock, pregătindu- 
se să intre la biroul şerifului, Amanda o apucă de braţ şi o întrebă ce 
Dumnezeu crede că face. îşi ascultă apoi sora cum răspunde cu o 
uimire crescândă. 

- Şi eu ce ar trebui să fac cât timp tu-ţi întocmeşti raportul şi 
completezi formularele? întrebă Amanda pe un ton tăios. Să stau pe 
banca din faţa Biroului de înregistrare a Animalelor Domestice în 
pijamaua asta prin care mi se văd ţâţele sus şi tufişul de jos? Cum o 
să explici faptul că eşti desculţă? Şi ce faci dacă a sunat deja cineva 
de la Greenlawn ca să-i anunţe să fie cu ochii-n patru după văduva 
scriitorului, că a fost în vizită la sora ei la Conacul Lunaticilor şi au 
dispărut amândouă? 


Dacă ar fi fost de faţă individul acela simpatic şi nu foarte 
dezgheţat la minte care-i fusese tată, ar fi spus că Lisey rămăsese cu 
gura căscată să-i plouă în ea. Fusese atât de concentrată la 
problemele ridicate de scoaterea Mandei din Ţara de Nicăieri şi de 
confruntarea cu Jim Dooley, încât uitase complet de starea lor actuală 
de neglijeu, fără a mai pomeni şi de orice posibilă repercusiune a Marii 
Evadări. Intre timp, opriseră în parcarea înclinată din faţa clădirii de 
cărămidă a biroului şerifului, între o patrulă a poliţiei statale venită în 
vizită pe stânga şi un Ford sedan pe portierele căruia scria DEP. 
ŞERIFULUI DISTRICTULUI CASTLE pe dreapta, şi Lisey începu să simtă 
atingerea clară a claustrofobiei. îi veni în minte titlul unei piese 
country, „What Was | Thinking?"! 

Ridicol, desigur - ea nu era o fugară, Greenlawn nu era o 
închisoare şi Amanda nu era tocmai o prizonieră, însă picioarele 
goale... 

cum avea să le explice de ce era cu picioarele goale? Şi... 

Nu am gândit aproape deloc, nu tocmai, am urmat doar paşii. 
Rețeta. lar acum e ca şi când ai întoarce o pagină din cartea de 
bucate şi ai descoperi că următoarea e goală. 


- De asemenea, continuă Amanda, mai trebuie să ne gândim şi 
la Daria şi Canty. Te-ai descurcat bine în dimineaţa asta, Lisey, nu te 
critic, dar... 

- Ba asta faci, interveni ea. Şi ai dreptate să mă critici. Dacă 
povestea asta nu-i deja o mare harababură, curând o să fie. Nu voiam 
să merg acasă la tine prea repede sau să rămân acolo prea mult, în 
caz că Dooley stă cu ochii şi pe ea... 

- Ştie de mine? 

Am o bănuială că ai şi un fel de întâlnire-ntre surori, sau mă- 
nşel? 

- Cred... - începu Lisey, apoi se opri. Nu avea rost să-i dea un 
răspuns atât de echivoc. Știu că ştie de tine, Manda. 

- Totuşi, nu-i Karnak cel Mare?. Nu poate fi în ambele locuri în 
acelaşi timp. 


Note: 

1 Aprox. „La ce mi-o fi stat capul?" (n. tr.). 

2 Personaj de benzi desenate, cu puteri supraomeneşti 
(n. tr.). 


- Nu, dar nici nu vreau să treacă poliţiştii pe acolo. Nu vreau să 
se amestece în asta. 

- Du-ne sus pe View, Lisey. Ştii tu, la Belvedere. 

Belvedere era numele pe care îl dăduseră localnicii zonei de 
picnic de lângă lacurile Castle şi Little Kin Pond. Aceea era intrarea în 
l'arcul Statal Castle Rock şi era prevăzută cu o parcare mare şi chiar 
cu vreo două toalete mobile. La mijlocul după-amiezii, când cerul se 
umplea de nori grei de furtună, locul avea să fie foarte probabil 
pustiu. Un loc numai bun de oprire, de gândire, de strângere a forţelor 
şi de trecere a timpului. Poate că Amanda ea într-adevăr un geniu. 

- Hai să plecăm de pe Strada Principală, zise ea, trăgând de 
reverul bluzei de pijama. Mă simt ca o stripteuză într-o biserică. 

Lisey ieşi cu grijă în stradă în marşarier - acum că nu mai voia 
să aibă nicio legătură cu departamentul şerifului districtual, era sigură 
într-un mod absurd că va avea un accident înainte să poată lăsa 
clădirea în urmă - şi întoarse spre vest. Zece minute mai târziu trecu 
pe sub pancarta pe care scria: 


PARCUL STATAL CASTLE ROCK SPAŢIU DE PICNIC ŞI 
TOALETE 
a MAI-OCTOMBRIE PARCUL SE ÎNCHIDE LA APUS INTERZISA 
CĂUTAREA ÎN TOMBEROANELE DE GUNOI, PENTRU SĂNĂTATEA 
D-VOASTRA 


Maşina lui Lisey era singura din parcare şi zona de picnic era 
pustie - nu se vedea nici măcar un singur excursionist care să se 
îmbete cu atâta natură (sau cu Montpelier Gold). Amanda se duse 
spre una dintre mesele de picnic. Avea tălpile foarte roz şi, chiar dacă 
soarele era ascuns după nori, era evident goală sub pijamaua verde. 

- Amanda, chiar crezi că-i o... 

- Dacă vine cineva, fug imediat în maşină. 

Manda se uită în spate peste umăr şi-i trimise un surâs. 

- încearcă şi tu. larba asta e de-a dreptul /insidioasă. 

Lisey se duse pe călcâie până la marginea asfaltului, apoi păşi 
pe 

verdeață. Amanda avea dreptate, insidios era cuvântul, peştele 
perfect din balta cu cuvinte a lui Scott. lar priveliştea spre vest era o 
binefacere pentru ochi şi pentru suflet. Norii de furtună se grăbeau 
spre ele printre dinţii zimţaţi ai White Mountains şi Lisey numără şapte 
puncte negre acolo unde pantele înalte fuseseră deja udate de ploaie. 
înăuntrul acelor goluri de furtună scăpărau fulgere puternice şi între 
două dintre ele, unindu-le ca un pod fantastic de poveste, se afla un 
curcubeu dublu care se arcuia peste Mount Cranmore într-o buclă 
albastră, franjurată. In vreme ce Lisey urmărea spectacolul, gaura 
aceea se închise şi, deasupra unui alt munte al cărui nume nu-l 
cunoştea, se deschise alta şi curcubeul reapăru. Sub ele, lacul Castle 
era de un cenuşiu-închis murdar şi, dincolo de el, Little Kin Pond era 
un mare ochi negru. Vântul se înteţea, însă temperatura era ciudat de 
înaltă şi, când i se zburli părul de la tâmple, Lisey ridică braţele de 
parcă ar fi vrut să zboare - nu pe un covor fermecat, ci pe alchimia de 
rând a unei furtuni de vară. 

- Manda! zise ea. Mă bucur că sunt în viaţă! 

- La fel şi eu, răspunse Amanda cu seriozitate şi întinse mâinile. 

Vântul îi suflă pe spate părul cărunt şi-l făcu să fâlfâie ca al unui 
copil. Lisey îşi strânse degetele cu grijă în jurul degetelor surorii sale, 
încercând să aibă grijă la tăieturile ei, dar conştientă de senzaţia de 
sălbăticie ce creştea în ea. Tunetul bubui pe cer, vântul cald suflă mai 
tare şi la o sută cincizeci de kilometri spre vest, norii de furtună se 
strecurară prin ancestralele trecători de munte. Amanda începu să 
danseze şi Lisey dansă cu ea, cu picioarele goale în iarbă, cu mâinile 
unite şi ridicate spre cer. 

- Da! 

Tunetul bubui şi Lisey trebui să strige. 

- Da, ce? urlă Manda. Acum râdea. 

- Da, vreau să-l omor! 

- Asta am spus şi eu! O să te ajut! strigă Amanda, şi atunci 
începu ploaia şi ele alergară înapoi la maşină, amândouă râzând şi cu 
mâinile împreunate deasupra capetelor. 


6 

înainte de venirea primeia dintr-o serie de ploi torențiale din 
acea după-amiază, ajunseră la adăpost şi scăpară de o baie serioasă, 
de care fără-ndoială ar fi avut parte dacă ar fi întârziat; la treizeci de 
secunde după căderea primelor picături, nu mai puteau vedea masa 
de picnic din apropiere, aflată la mai puţin de douăzeci de metri. 

Ploaia era rece, în maşină era cald, aşa încât parbrizul se aburi 
numaidecât. Lisey porni motorul şi acţiona dezaburirea. Amanda îi luă 
telefonul mobil. 

- E timpul s-o sunăm pe Domnişoara Fund Gras, zise ea, 
folosind porecla din copilărie a Dariei, pe care Lisey n-o mai auzise de 
ani întregi. 

Lisey aruncă o privire la ceasul de la mână şi văzu că era trecut 
de trei. Nu prea erau şanse ca Daria (cunoscută cândva drept 
Domnişoara Fund Gras - şi cât de mult urase ea asta) şi Canty să se 
afle 

LCă la masa de prânz. 

- Probabil că acum sunt pe drumul dintre Portland şi Auburn, 

zise ea. 

- Da, probabil că aşa-i, admise Amanda, adresându-i-se lui Lisey 
de parcă ar fi fost un copil. De aia vreau s-o sun pe Domnişoara 
Fundoc pe telefonul mobil. 

E vina lui Scott dacă sunt atât de nepricepută într-ale tehnicii, 
se gândi Lisey să spună. De când a murit, rămân din ce în ce mai în 
urmă cu tehnica de vârf. Păi, n-am apucat să-mi cumpăr încă nici 
măcar un DVD-player, şi toată lumea are aşa ceva. 

Dar în loc de asta zise: 

- Dacă-i spui Dariei Domnişoara Fund Gras, probabil c-o să 
închidă, chiar dacă o să-şi dea seama că tu eşti la telefon. 

- N-aş face asta niciodată. 

Amanda se uită afară, la ploaia biciuitoare. Transformase 
parbrizul BMW-ului într-un râu de sticlă. 

- Ştii de ce-i spuneam aşa eu şi Canty, şi de ce a fost aşa o 
răutate din partea noastră? 

- Nu. 

- Când avea doar trei sau patru ani, Daria avea o păpuşă mică, 
de cauciuc roşu. Ea a fost prima Domnişoară Fund Gras. Daria adora 
vechitura aia. Intr-o noapte a lăsat-o pe Domnişoara Fundoc pe 
calorifer şi s-a topit. Pe chelia bunului lisus, ce putoare era... 

Lisey se strădui să-şi reţină un nou hohot, dar nu reuşi. Pentru 
că avea gâtul blocat şi gura închisă, râsul îi ieşi pe nas, umplându-i 
mâinile de muci translucizi. 

- Pfui, fermecător, ceaiul e servit, doamnă, zise Amanda. 


- Sunt nişte batiste Kleenex în torpedou, zise Lisey, roşind până 
la rădăcina părului. îmi dai câteva? 

Apoi se gândi la Domnişoara Fund Gras topindu-se pe calorifer, 
iar asta se îmbină cu cea care fusese înjurătura cea mai suculentă a 
lui Dandy - pe chel/ia bunului lisus - şi reîncepu să râdă, chiar dacă 
recunoscu tristeţea ascunsă ca o perlă dulce-amară înăuntrul ilarităţii 
ei, ceva ce avea legătură cu acea Daria adultă mereu atât de scrobită 
şi toată numai fă-cum-fac-eu-şi-o-să-fie-bine, şi cu copilul care fusese, 
a cărui fantomă încă se mai ascundea dincolo de aparenţa noii sale 
personalităţi, fetiţa murdară de marmeladă şi deseori furioasă, care 
părea să aibă mereu nevoie de ceva. 

- O, şterge-te liniştită de volan, zise Amanda, acum râzând şi ea 
din nou. Ţinea mâna în care avea telefonul lipită de stomac. Cred c-o 
să fac pe mine. 

- Dacă-ţi dai drumul în pijama, Amanda, o să se topească. 

Dă-mi cutia aia nenorocită de Kleenex. 

Amanda, încă râzând, deschise torpedoul şi-i dădu batistele de 
hârtie. 

ploaia asta? 

- Dacă are telefonul deschis, da. Şi dacă nu e la cinema sau mai 
>tiu eu unde, îl are întotdeauna deschis. Vorbesc cu ea aproape zilnic 
- uneori şi de două ori pe zi, dacă Matt e plecat la una dintre urgiile lui 
academice. Pentru că, vezi tu, uneori o sună Metzie şi .ipoi Daria îmi 
spune tot ce i-a zis. In ultima vreme, Daria e singura din familie cu 
care mai vorbeşte Metzie. 

Lisey era fascinată de asta. Habar nu avea că Amanda şi Daria 
vorbeau despre problemele fiicei Amandei - cu siguranţă Daria nu 
spusese niciodată nimic despre asta. l-ar fi plăcut să afle mai multe, 
dar bănuia că nu era momentul potrivit. 

- Ce o să-i spui dacă-ţi răspunde? 

- Să fii doar atentă. Cred că am scornit ceva credibil, dar mă 
tem că, dacă-ţi spun de pe acum, o să se piardă o parte din... nu ştiu. 

Prospeţime. Credibilitate. Vreau doar să le fac pe amândouă să 
plece cât mai departe posibil, aşa încât să nu le treacă prin gând să 
vină pe la tine şi... 

- „„să fie prinse în maşina de sortat cartofi a lui Max Silver? 
întrebă Lisey. 

De-a lungul anilor, toate lucraseră pentru domnul Silver: un 
sfert de dolar pentru fiecare butoi de cartofi culeşi şi ajungeai să-ţi 
cureţi pământul de sub unghii până-n februarie. 

Amanda îi aruncă o privire tăioasă, apoi zâmbi. 

- Ceva de felul ăsta. Daria şi Canty pot fi sâcâitoare, dar le 
iubesc, n-am ce să fac. Nu vreau să sufere doar pentru că s-au nimerit 
în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. 


- Nici eu, zise Lisey încet. 

O rafală de grindină răpăi pe acoperiş şi pe parbriz; apoi reveni 
doar ploaia. Amanda o mângâie pe mână. 

- Ştiu asta, micuţo. 

Micuţo. Nu micuță Lisey, ci doar micuţo. De cât timp nu-i mai 
spusese aşa? Ea fusese singura care o spusese vreodată. 

Din cauza mâinilor, Amanda tastă numărul cu oarecare 
dificultate, greşind o dată şi fiind nevoită s-o ia de la capăt. A doua 
oară îi reuşi, apăsă butonul verde de apelare şi duse micuțul Motorola 
la ureche. 

Ploaia slăbise puţin. Lisey îşi dădu seama că putea vedea din 
nou prima masă de picnic. Câte secunde trecuseră de când trimisese 
Amanda apelul? Cu sprâncenele ridicate, se uită de la masa de picnic 
la sora sa. Amanda începu să fluture din mână, apoi se îndreptă în 
scaun şi ridică degetul arătător de la mâna dreaptă, chemând parcă 
un chelner într-un restaurant de lux. 

- Daria?... Mă auzi?... Ştii cine e la telefon?... Da! Da, siguri 
Amanda scoase limba şi bulbucă ochii, mimând reacţia Dariei 

cu o eficienţă tăcută şi destul de crudă: un concurent la un joc 
de televiziune care tocmai a câştigat runda eliminatorie. 

- Da, e chiar lângă mi... Daria, mai încet! Mai întâi nu puteam 
eu să vorbesc şi acum nu reuşesc să strecor o vorbă nici în cant! 

O să-ţi dau să vorbeşti cu Lisey doar în... 

Amanda ascultă mai mult timp de data asta, clătinând din cap, 
lovind în acelaşi timp degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă 
într-un gest de b/a-b/a-bla. 

- Ihî, o să-i spun, Darl. 

Fără a se sinchisi să acopere microfonul telefonului - probabil 
pentru că voia ca Daria să audă că transmitea mesajul Amanda spuse: 

- Daria şi Canty sunt împreună, Lisey, dar sunt încă la aeroport. 
Avionul lui Canty a fost reţinut în Boston din pricina norilor de furtună. 
Mare păcat, nu? 

Când spuse asta, făcu semnul cu degetul mare ridicat, apoi îşi 
întoarse atenţia la telefon. 

- Mă bucur că v-am prins înainte să porniţi la drum, pentru că 
nu mai sunt la Greenlawn. Sunt cu Lisey la Centrul Medical Acadia din 
Derry... ai auzit bine, Derry. 

Ascultă, apoi clătină din cap. 

- Da, cred şi eu că este un fel de miracol. Tot ce ştiu e c- 
am .tuzit-o pe Lisey că mă strigă şi m-am trezit. Ultimul lucru pe i are 
mi-l amintesc înainte de asta e că m-aţi dus voi la Spitalul Memorial 
Stephens din No Soapa. Apoi pur şi simplu... am auzit-o pe Lisey că 
mă strigă şi a fost ca atunci când dormi profund >i auzi că te strigă 


cineva... iar doctorii de la Greenlawn m-au trimis aici pentru o 
mulţime de consultaţii la creier care probabil costă o avere... 

Ascultă. 

- Da, dragă, vreau s-o salut pe Canty şi-s sigură că şi Lisey 
vrea, dar acum au nevoie de noi şi telefonul n-o să funcţioneze în 
camera în care fac analizele alea. O să veniţi şi voi, nu? Sunt sigură că 
puteţi ajungeţi în Derry până la şapte, opt cel mult... 

In clipa aceea, cerurile se deschiseră din nou. Detunătura fu şi 
mai crâncenă decât prima şi, brusc, maşina se umplu de ropotul 
cavernos al ploii. Pentru prima oară, Amanda păru complet pierdută. 

Se uită la Lisey cu ochii larg căscaţi şi plină de panică. Arătă cu 
un deget spre acoperişul maşinii, acolo de unde venea sunetul. Formă 
din buze cuvintele: Vrea să ştie ce-i sunetul ăsta. 

Lisey nu ezită. înşfacă telefonul de la Amanda şi-l duse la 
ureche. Legătura era clară ca lumina zilei în pofida furtunii (poate 
chiar datorită ei, din câte ştia Lisey). O auzi nu doar pe Daria, ci şi pe 
Canty, vorbind între ele pe voci agitate, confuze, radioase; în fundal 
auzi chiar şi o voce care anunţa prin sistemul de amplificare 
întârzierile de zbor ca urmare a vremii nefavorabile. 

- Daria, sunt Lisey. S-a întors Amanda! S-a întors de tot! Nu-i 
aşa că e minunat? 

- Lisey, nu-mi vine să cred! 

- Crezi când vezi, zise Lisey. Mişcă-ţi fundul la Acadia în Derry şi 
vezi cu ochii tăi. 

- Lisey, ce-i zgomotul ăla? Parcă ai fi sub duş. 

- Hidroterapie, de cealaltă parte a holului! zise Lisey, minţind cu 
sânge rece şi spunându-şi: N-o să putem explica niciodată 

asta mai târziu - nici într-un milion de ani. E deschisă uşa şi-i o 
gălăgie îngrozitoare. 

Pentru o clipă nu se auzi nimic altceva decât ploaia ce cădea în 
rafale constante. Apoi Daria spuse: 

- Dacă se simte într-adevăr bine, poate că eu şi cu Canty ar fi 
bine să ne ducem totuşi până la Snow Squall. E drum lung până la 
Derry şi suntem hămesite amândouă. 

Preţ de un moment, Lisey fu furioasă pe ea, apoi îi veni aproape 
să-şi tragă un pumn în ochi pentru că simţise asta. Cu cât le lua mai 
mult timp să ajungă, cu atât mai bine - nu era oare aşa? Şi totuşi, 
ecoul capriciului pe care-l auzi în vocea Dariei o făcu să-i fie puţin rău 
la stomac. Dar şi asta era tot o treabă ca între surori, bănuia ea. 

- Sigur, de ce nu? zise şi-i arătă Amandei gestul cu degetul 
mare şi arătătorul care formau un cerc; aceasta îi zâmbi şi clătină din 
cap. 

Noi nu plecăm nicăieri, Darl. 


Decât poate în Bu-Luna, ca să scăpăm de un lunatic mort. Asta 
dacă avem noroc, desigur. Dacă lucrurile înclină în favoarea noastră. 

- Mi-o mai dai o dată pe Manda la telefon? 

încă se mai simţea o undă de iritare în vocea ei, de parcă n-ar fi 
asistat niciodată la criza aceea înfricoşătoare de catatonie şi acum o 
bănuia pe Amanda că se prefăcuse tot timpul. 

- Vrea să vorbească şi Canty cu ea. 

- Sigur că da, zise Lisey şi, dându-i telefonul Amandei, îi 
transmise pe muteşte: Cantata. 

Amanda o asigură pe Canty în repetate rânduri că da, se simţea 
bine, şi da, era un miracol; nu, n-o deranja câtuşi de puţin dacă ea şi 
Daria îşi vedeau mai departe de planul original, prânzul la Snow 
Squall, şi nu, nu era deloc nevoie să treacă pe la Castle View şi să-i 
aducă ceva de acasă. Avea tot ce-i trebuia, se ocupase Lisey de asta. 

Spre sfârşitul conversaţiei, ploaia se opri aproape pe dată, fără 
cea mai slabă întârziere, de parcă Dumnezeu ar fi închis un robinet în 
cer, iar pe Lisey o lovi o idee ciudată: aşa ploua în Bu-Luna, în rafale 
repezi, furioase, trecătoare. 

Am lasat-o în urmă, dar nu foarte departe, gândi şi-şi dădu 
seama simţea încă în gură gustul acela dulce, curat. 

In vreme ce Amanda îi spuse Cantatei că o iubea şi apoi 
întrerupse legătura, un fascicul straniu de lumină jilavă de iunie 
răzbătu printre nori şi se formă un alt curcubeu pe cer, acesta mai 
aproape, strălucind deasupra lacului Castle. Ca o promisiune, gândi 
Lisey. 

Dintre cele în care vrei să crezi, dar nu prea ai încredere. 


8 

Vocea  murmurată a Amandei o făcu să-şi întrerupă 
contemplarea curcubeului. Manda cerea de la informaţii numărul de la 
Greenlawn, pe care îl scrise cu buricul degetului pe partea de jos a 
parbrizului aburit. 

- Acolo o să rămână chiar şi după ce se va dezaburi complet, 
ştii? îi spuse Lisey când ea închise. O să fie nevoie de soluţie Windex 
pentru a-l curăța. Aveam un pix în consola centrală - de ce n-ai 
întrebat? 

- Pentru că sunt catatonică, răspunse Amanda şi-i întinse 
telefonul. 

Lisey nu făcu decât să se uite la el. 

- Pe cine vrei să sun? 

- De parcă n-ai şti. 

- Amanda... 

- Trebuie s-o faci tu, Lisey. Eu habar nu am cu cine să vorbesc 
sau cum ai reuşit să mă internezi acolo. 


Rămase tăcută pentru o clipă, jucându-se cu degetele pe 
pijama. 

Norii se închiseseră din nou, ziua era iarăşi întunecată, iar 
curcubeul putea să fi fost doar un vis. 

- Adică, sigur că ştiu, spuse într-un sfârşit. Numai că nu tu ai 
făcut-o, ci Scott. El a pregătit totul cumva. Mi-a reţinut un loc. 

Lisey clătină din cap. Nu se simţea în stare să spună ceva. 

- Când? Ultima dată când mi s-a urât cu mine? Ultima dată 
când l-am văzut în Southwind? In ceea ce el numea Bul Una? 

Lisey nu se deranja s-o corecteze. 

- A convins un doctor pe nume Hugh Alberness. Alberness ţi-a 
consultat fişa medicală şi a fost de acord că te pasc mari probleme, 
iar când ai făcut urât de data asta, te-a consultat şi te-a internat. 

Nu-ţi aminteşti nimic din toate astea? Chiar nimic? 

- Nu. 

Lisey luă telefonul mobil şi se uită la numărul de pe parbrizul 
parţial aburit. 

- N-am nici cea mai vagă idee despre ce să-i spun, Manda. 

- Ce i-ar fi spus Scott, micuţo? 

Micuţțo. încă o rafală de ploaie, furioasă, dar de o durată nu mai 
mare de douăzeci de secunde, răpăi pe acoperişul maşinii şi, cât bătu 
darabana acolo, Lisey descoperi că se gândea la toate conferințele şi 
lecturile publice la care mersese cu Scott - cele pe care el le numea 
spectacole. Cu notabila excepţie a celei din Nashville în 1988, i se 
părea că întotdeauna se simţise bine, şi de ce nu? El le spunea ceea 
ce ei voiau să audă; datoria ei era doar să zâmbească şi să bată din 
palme atunci când trebuia. O, şi uneori trebuia să rostească fără glas 
câte un Mulţumesc atunci când era băgată în seamă. 

Oamenii îi ofereau diverse lucruri - suvenire, amintiri - şi el i le 
dădea ei, iar ea trebuia să le ţină. Oamenii făceau uneori fotografii şi 
uneori erau unii ca Tony Eddington - Toneh - a căror datorie era să 
scrie un text şi uneori o pomeneau şi pe ea, dar alteori nu, şi uneori îi 
scriau numele corect, dar alteori nu, şi o dată fusese identificată ca 
amica lui Scott Landon şi asta era-n regulă, dar ea nu semăna cu 
fetiţa din povestea lui Saki, improvizaţia din senin nu era specialitatea 
ei, şi... 

- Ascultă, Amanda, dacă te gândeai să-l chemi în ajutor pe 
Scott, nu funcţionează, n-am absolut nicio idee. De ce nu-l suni pur şi 
simplu pe doctorul Alberness ca să-i spui că te simţi bine... 

In vreme ce zise asta, Lisey încercă să-i dea mobilul înapoi. 

Amanda duse mâinile mutilate la piept, într-un gest de refuz. 

- N-ar funcţiona, orice aş spune. Eu sunt nebună. Tu, pe de altă 
iurte, eşti nu doar sănătoasă la mine, ci şi văduva celebrului seriilor. 


Aşa că dă tu telefon, Lisey. Scoate-l pe doctorul Alberness din 1 .tlea 
noastră. Şi fă-o acum. 


9 

Lisey formă numărul, iar ceea ce urmă fu, pentru început, 
aproape prea asemănător cu telefonul pe care-l dăduse în acea lungă, 
lungă zi de joi - ziua când începuse să urmărească popasurile bulului. 
La celălalt capăt al firului era din nou Cassandra şi Lisey recunoscu 
din nou muzica soporifică atunci când i se ceru să aştepte, însă acum 
Cassandra părea deopotrivă surescitată şi uşurată să o audă. Spuse 
că-i va face legătura cu doctorul Alberness acasă. 

- Să nu închideţi acum, îi recomandă înainte să dispară în ceea 
ce ar fi putut fi vechea piesă disco a Donnei Summer „Love to Love 
You, Baby", dinainte să sufere o lobotomie muzicală. Să nu închideţi 
acum avea o sonoritate rău-prevestitoare, dar faptul că Hugh 
Alberness se afla acasă... cu siguranţă era un semn pozitiv, nu? 

Putea să sune la poliție de acasă la fel de uşor ca şi de la birou, 
să ştii. Sau ar fi putut-o face doctorii de gardă de la Greenlawn. Şi ce-o 
să-i spui când o să vină la telefon? Pentru numele lui Dumnezeu, ce-o 
să-i Spui? 

Oare Scott ce i-ar fi spus? 

Scott i-ar fi spus că realitatea este Ralph. 

Şi da, asta era fără-ndoială adevărat. 

Zâmbi puţin la acest gând şi la amintirea lui Scott plimbându-se 
fără astâmpăr printr-o cameră de hotel din... Lincoln? 

Lincoln, Nebraska? Mai degrabă Omaha, pentru că fusese vorba 
de o cameră de hotel, una frumoasă, poate chiar parte dintr-un 
apartament. Când fusese strecurat pe sub uşă faxul de la editorul său, 
el citea ziarul. Editorul, Carson Foray, mai voia nişte modificări în 

a treia variantă a noului roman al lui Scott. Lisey nu-şi amintea 
despre ce roman era vorba, doar că fusese unul dintre cele din urmă, 
cele la care el se referea uneori spunându-le „Palpitantele poveşti de 
dragoste ale lui Landon". In orice caz, Carson - care colabora cu Scott 
din acele timpuri imemoriale pe care bătrânul Dandy le-ar fi numit 
epoca ratonului mort - era de părere că o întâlnire întâmplătoare 
dintre două personaje după vreo douăzeci de ani era un lucru cam 
prea convenabil. „Aici scârţâie puţin povestea, bătrâne", scrisese el. 

- Scârţâie-mă de astea, bătrâne, mormăise Scott, apucându-se 
de organele genitale cu o mână (şi avea oare şuviţa aceea frumoasă 
şi neascultătoare căzută peste frunte când vorbise? Sigur că da). Apoi, 
înainte ca ea să poată spune ceva liniştitor, Scott înşfăcase ziarul, îl 
frunzărise până la ultima pagină şi-i arătase un articol dintr-un grupaj 
numit Lumea asta ciudată. Purta titlul CAINELE GASEŞTE DRUMUL 
CĂTRE CASĂ - DUPĂ 3 ANI. Relata povestea unui collie pe nume Ralph, 


care se rătăcise pe când era în vacanţă cu familia sa în Port Charlotte, 
Florida. Trei ani mai târziu, Ralph îşi făcuse apariţia la locuinţa 
stăpânilor din Eugene, Oregon. Era slab, fără zgardă şi cu câteva 
băşici pe labe, dar dincolo de asta era într-o stare bună. Venise pe 
aleea casei, se aşezase în verandă şi lătrase pentru a fi lăsat înăuntru. 

- Ce crezi că ar spune Monsieur Carson Foray despre asta dacă 
ar ajunge într-o carte scrisă de mine? întrebase Scott ritos, 
îndepărtându-şi părul de pe frunte (sărise imediat înapoi, desigur). 

Crezi că mi-ar trimite numaidecât un fax prin care să-mi spună 
că scârțâie puţin, bătrâne? 

Lisey, deopotrivă amuzată de supărarea lui şi aproape absurd 
mişcată de gândul că Ralph se întorsese acasă după atâţia ani (şi 
după Dumnezeu ştie câte aventuri), se arătase de acord că probabil 
asta ar face. 

Scott înşfăcase ziarul înapoi, se uitase cu ochii mijiţi pentru o 
clipă la fotografia lui Ralph cu o zgardă nouă şi o bandană de lână la 
gât, apoi îl aruncase deoparte. 

- Să-ţi spun ceva, Lisey, romancierii sunt împiedicaţi în munca 
lor de incredibile handicapuri. Realitatea este Ralph, care îşi face 
jpariţia după trei ani şi nimeni nu ştie de ce. Dar un romancier nu 
poate spune povestea asta! Pentru că scârțâie puţin, bătrâne! 

După ce se eliberase de această diatribă, din câte-şi amintea 
ea, Scott se apucase să rescrie paginile în chestiune. 

Muzica de fundal se întrerupse. 

- Doamnă Landon, mai sunteţi acolo? întrebă Cassandra. 

- Mai sunt, zise Lisey, simțindu-se mult mai calmă. 

Scott avusese dreptate. Realitatea era un beţiv care cumpără 
un bilet de loterie, câştigă în jur de şaptezeci de milioane de dolari şi-i 
împarte pe din două cu barmaniţa lui preferată. O fetiţă care iese cu 
viaţă din puţul din Texas în care a rămas blocată vreme de şase zile. 
Un student care cade de la un balcon de la etajul şase în Cancun şi-şi 
rupe doar încheietura mâinii. Realitatea era Ralph. 

- Acum vă fac transferul, zise Cassandra. 

Se auzi un clic dublu, apoi Hugh Alberness - un Hugh Alberness 
foarte îngrijorat, socoti ea, însă nu unul atins de panică - spuse: 

- Doamnă Landon? Unde sunteţi? 

- în drum spre casa surorii mele. Ajungem acolo în douăzeci de 
minute. 

- Amanda e cu dumneavoastră? 

- Da. 

Lisey se hotărâse să răspundă la întrebările doctorului fără a 
veni cu nicio completare personală. O parte din ea era foarte curioasă 
să vadă care vor fi întrebările acelea. 

- Doamnă Landon... 


- Lisey. 

- Lisey, la Greenlawn sunt foarte multe persoane îngrijorate în 
după-amiaza asta, mai ales doctorul Stein, medicul de gardă, 
infirmiera Burrell, care e răspunzătoare de Aripa Ackley, şi Josh 
Phelan, care e şeful restrânsei, dar de obicei foarte capabilei noastre 
echipe de securitate. 

Lisey ajunse la concluzia că aceasta era deopotrivă o întrebare 
Ce ați făcut? - şi o acuzaţie - Astăzi ați speriat ca naiba câţiva oameni! 
- Şi crezu că era mai bine să-i răspundă. Pe scurt. Ar fi fost prea uşor 
să-şi sape singură groapa şi să cadă în ea. 

- Da, păi, îmi pare rău pentru asta. Foarte rău. Dar Amanda 
voia să plece, a insistat foarte mult şi a insistat de asemenea foarte 
mult să nu sunăm pe nimeni de la Greenlawn până ce nu vom fi ajuns 
departe de locul acela. Date fiind împrejurările, am considerat că e 
mai bine să-i fac pe plac. Trebuia să iau o hotărâre. 

Amanda îi oferi un viguros semn cu degetele mari de la ambele 
mâini ridicate, dar Lisey nu se putea lăsa distrasă. Poate că doctorul 
Alberness era un admirator de o perfectă enormitate al cărţilor soţului 
ei, însă ea nu se îndoia câtuşi de puţin că se pricepea nemaipomenit 
de bine să scoată de la oameni lucruri pe care aceştia nu voiau sau nu 
intenționau să le spună. 

Surescitarea lui Alberness avea însă alte origini. 

- Doamnă Landon... Lisey... sora dumneavoastră reacţionează? 

E conştientă şi reacţionează? 

Nu te-ar putea convinge decât propriul auz, zise Lisey şi-i dădu 
Amandei telefonul. 

Aceasta păru alarmată, dar îl luă. Lisey mişcă din buze, 
spunându-i pe muteşte: A; grijă. 


10 

- Alo, doctor Alberness? Amanda vorbi încet şi cu grijă, dar clar. 
Da, eu sunt. (Ascultă.) Amanda Debusher, corect. (Ascultă.) Numele 
meu mijlociu e Georgette. (Ascultă.) lulie 1946. Adică încă n-am chiar 
şaizeci de ani. (Ascultă.) Am un copil, o fiică pe nume Intermezzo. 
Metzie pe scurt. (Ascultă.) George W. Bush, îmi pare rău să spun - 
cred că omul ăsta are un complex în care se crede Dumnezeu pe 
Pământ, cel puţin la fel de periculos ca acela al 

duşmanilor lui. (Ascultă. Scutură încet din cap.) Nu... Nu cred că 
pot intra în subiectul ăsta acum, doctor Alberness. V-o dau pe Lisey. 

li înapoie telefonul surorii sale, rugând-o din priviri să-i facă o 
prezentare bună... sau care să merite măcar notă de trecere. Lisey 
clătină energic din cap. Amanda se prăbuşi înapoi în scaun, ca o 
femeie care tocmai a încheiat o cursă de alergări. 


- „sunteţi acolo? se auzi din telefon când Lisey îl duse la 
ureche. 

- Sunt Lisey, doctor Alberness. 

- Lisey, ce s-a întâmplat? 

- O să vă ofer versiunea prescurtată, doctore... 

- Hugh. Vă rog. Hugh. 

Lisey stătea dreaptă de spate la volan. Acum îşi permise să se 
aşeze mai comod în scaunul de piele. li ceruse să-i spună Hugh. 

Erau din nou amici. Nu va înceta să fie atentă, însă probabil că 
totul va merge bine. 

- Eram în vizită la ea... eram în curticica... şi şi-a revenit pe 
nepusă masă. 

A venit şchiopătând şi fără zgardă, dar altfel teafără, îşi spuse 
ea şi trebui să-şi reprime un acces nebunesc de râs. De cealaltă parte 
a lacului, fulgerul scapără luminos. Aşa îşi simţea şi ea sufletul. 

- N-am mai auzit de un asemenea lucru, zise Hugh Alberness. 

Nu era o întrebare, aşa că Lisey păstră tăcerea. Şi cum... ăă... 
cum aţi ieşit? 

- Scuze? 

- Cum aţi trecut de biroul de recepţie al Aripii Ackley? Cine v-a 
deschis uşa? 

Realitatea e Ralph, îşi aminti Lisey. Având grijă să pară doar 
puţin nedumerită, spuse: 

- Nu ne-a întrebat nimeni de sănătate sau mai ştiu eu ce... 
Păreau cu toţii foarte ocupați. Am ieşit pur şi simplu. 

- Dar uşa? 

- Era deschisă, zise Lisey. 

- Fir-aş al..., făcu Alberness, apoi se înfrâna. 

Lisey aşteptă. Era sigură că nu se terminase. 

- Infirmierele au găsit un inel cu chei, un portchei şi o pereche 
de papuci de casă. Dar şi o pereche de tenişi cu şosetele în ei. 

Pentru o clipă, Lisey rămase blocată la inelul cu chei. Nu-şi 
dăduse seama că nu mai avea nici celelalte chei şi ar fi fost probabil 
mai bine să nu-i dea motiv lui Alberness să afle asta. 

- Ţin o cheie de rezervă sub bara de protecţie a maşinii, într-o 
cutie magnetică. Cât despre cele de pe inel... 

încercă să râdă măcar pe jumătate autentic. Nu avea idee dacă- 
i reuşise, însă Amanda nu păli vizibil. 

- Pe alea nu mi-ar plăcea să le pierd! Spune-le, te rog, celor din 
personal să le pună deoparte, bine? 

- Sigur, dar trebuie s-o vedem pe domnişoara Debusher. 
Trebuie urmate anumite proceduri dacă vreţi să v-o încredinţăm în 
grijă. . 


Vocea doctorului Alberness lăsa să se înţeleagă că o considera 
a fi o idee cumplită, însă asta nu era o întrebare. li fu greu, dar Lisey 
aşteptă. De cealaltă parte a lacului Castle, cerul se făcuse din nou 
negru ca smoala. Se apropia o nouă furtună. Lisey îşi dorea foarte 
mult să încheie conversaţia înainte ca asta să se întâmple, însă 
aşteptă. Avea o bănuială că ea şi Alberness ajunseseră la punctul 
critic. 

- Lisey, zise el într-un târziu, de ce v-aţi lăsat, tu şi sora ta, 
pantofii în urmă? 

- Sincer, nu ştiu. Amanda a insistat să plecăm numaidecât, să 
plecăm desculţe şi să nu-mi iau cheile... 

- In privinţa cheilor s-ar putea să-şi fi făcut probleme pentru 
detectorul de metale, explică Alberness. Deşi, dată fiind starea ei, mă 
surprinde că s-a... Nu contează, continuă. 

Lisey îşi luă ochii de la furtuna care se apropia şi care 
ascunsese acum vederii dealurile de pe cealaltă parte a lacului Castle. 

- Ţi-aminteşti de ce ai vrut să plecăm cu picioarele goale, 
Amanda? întrebă ea şi înclină telefonul spre ea. 

- Nu, zise Amanda cu voce puternică, apoi adăugă: Doar că 
voiam să simt iarba sub tălpi. larba insidioasă. 

- Ai auzit asta? îl întrebă Lisey pe Alberness. 

- Ceva despre simţitul ierbii? 

- Da, dar sunt sigură că n-a fost doar asta. S-a arătat foarte 111 
sistentă. 

- Şi tu ai făcut pur şi simplu ce ţi-a cerut? 

- E sora mea mai mare, Hugh... sora mea cea mai mare, de 
fapt. 

De asemenea, trebuie să recunosc că eram prea emoţionată că 
s-a întors pe planeta Pământ ca să mai pot gândi raţional. 

- Dar eu - noi - trebuie neapărat s-o vedem şi să ne asigurăm că 
e vorba într-adevăr de o recuperare. 

- E bine dacă o aduc mâine pentru investigaţii? 

Cu ochii căscaţi de panică, Amanda scutură din cap atât de 
tare, încât părul i se ridică în aer. Lisey începu să clatine şi ea din cap 
la fel de viguros. 

- E foarte bine, zise Alberness. 

Lisey îi auzi uşurarea din voce, o uşurare adevărată care o făcu 
să se simtă prost fiindcă-l minţise. Odată însă ce strângeai bine 
chingile, trebuia făcute anumite lucruri, fără drept de apel. 

- O să ajung la Greenlawn mâine în jur de două după-amiaza şi 
o să discut cu amândouă. E bine aşa? 

- Sigur că da. 

Presupunând că vom mai fi în viață mâine la două. 

- Bine, atunci. Lisey, mă-ntreb dacă nu... 


Exact în clipa aceea, deasupra lor, un fulger extrem de luminos 
străbătu norii şi lovi în celălalt capăt al şoselei. Lisey auzi trosnetul; 
simţi miros de electricitate şi de ars. Nu fusese niciodată în viaţă atât 
de aproape de o lovitură de fulger. Amanda strigă, sunetul pierzându- 
se aproape complet într-un huruit monstruos de tunet. 

- Ce a fost asta? strigă Alberness. 

Chiar dacă legătura era mai clară ca niciodată, doctorul pe 
care-l cultivase cu atâta asiduitate soţul ei de dragul Amanadei cu cinci 
ani în urmă i se părul lui Lisey brusc foarte departe şi secundar. 

- Tunete şi fulgere, zise ea calm. E o furtună de toată 
frumuseţea aici, Hugh. 

- Aţi face bine să trageţi pe dreapta. 

- Am făcut deja asta, dar vreau să închid telefonul înainte să 
încasez o descărcare electrică sau aşa ceva. Ne vedem mâine... 

- In Aripa Ackley... 

- Da. La două. Cu Amanda. Mulţumesc pentru... 

Fulgerul scapără pe cer şi ea se crispa, dar de data aceasta fu 
mai difuz, iar tunetul care urmă, deşi puternic, nu ameninţă să-i 
spargă timpanele. 

- „pentru că ai fost aşa înţelegător, încheie şi apăsă butonul de 
închidere fără să-şi ia rămas-bun. 

Ploaia veni numaidecât, ca şi când ar fi aşteptat-o să încheie 
conversaţia. Se abătu asupra maşinii cu o furie albă. Ce bancă de 
picnic? Lisey nu mai vedea acum nici capota propriei sale maşini. 

Amanda o prinse de umăr şi Lisey se gând la un alt cântec 
country, cel în care se spunea că, dacă lucrai până-ţi descărnai 
degetele, te alegeai cu nimic altceva decât cu degete osoase. 

- Nu mă întorc acolo, Lisey, nu mă întorc! 

- Au, Manda, mă doare! 

Amanda îi dădu drumul, dar nu se trase în spate. li scăpărau 
ochii. 

- Nu mă întorc acolo. 

- Ba da. Doar cât să discuţi cu doctorul Alberness. 

- Nu... 

- Taci şi ascultd-md. 

Amanda clipi şi se lăsă pe spate, ferindu-se de furia din vocea 
surorii sale. 

- Eu şi cu Daria am fost nevoite să te internăm acolo, n-am avut 
de ales. Nu erai decât un morman de carne vie care saliva pe la un 
capăt şi se uşura pe la altul. lar soţul meu, care a ştiut că se va 
întâmpla asta, nu s-a ocupat de tine doar într-o lume, ci în dovă. îmi 
eşti datoare, draga mea soră Manda-iepuraş. Motiv pentru care o să 
mă ajuţi în seara asta pe mine şi mâine o să te ajuţi pe tine, şi nu 
vreau să mai aud nimic despre asta decât „Da, Lisey". Ai priceput? 


- Da, Lisey, bâigui Amanda. 

Dacă mă încuie şi mă constrâng să fac băi cu buretele şi să 
beau suc insipid? 

- N-o vor face. Nu pot. Internarea ta a fost în linii mari voluntară 
- te-am dus eu şi cu Daria, sigur, dar asta numai pentru că tu erai 
hors-de-batdițd. 

Amanda pufni cu tristeţe. 

- Aşa spunea Scott. Şi uneori, când i se părea că se dă cineva 
prea mare, spunea că este hors-de-mucios. 

- Da, zise Lisey, nu fără durere. Mi-amintesc. In orice caz, acum 
te simţi bine. Asta-i ideea. 

li luă mâinile, amintindu-şi să fie blândă. 

- O să mergi acolo mâine şi o să-l farmeci pe doctorul ăla de n-o 
să se vadă. 

- O să încerc, admise Amanda. Dar nu pentru că-ţi sunt 
datoare. 

- Nu? 

- Ci pentru că te iubesc, declară cu o simplă demnitate. Apoi, 
pe o voce foarte firavă: O să vii cu mine, nu? 

- Ba bine că nu. 

- Poate... poate c-o să ne facă felul iubitul tău şi n-o să mai fie 
nevoie să-mi fac nicio grijă despre Greenlawn. 

- Te-am avertizat să nu mai spui că-i iubitul meu. 

Amanda zâmbi fără vlagă. 

- Cred c-o să reuşesc să ţin minte asta, dacă renunţi şi tu la 
prostia aia cu Manda-iepuraş. 

Lisey izbucni în râs. 

- De ce nu o luăm din loc, Lisey? Ploaia se răreşte. Şi, te rog, 
porneşte încălzirea. începe să fie frig aici înăuntru. 

Lisey porni încălzirea, ieşi în marşarier din locul de parcare şi 
întoarse către drum. 

- O să mergem acasă la tine, zise ea. Dacă plouă şi acolo la fel 
de tare cum a plouat aici, Dooley probabil că n-o să stea la pândă 

- cel puţin aşa sper. Şi chiar dacă stă, ce-o să vadă? Mergem la 
tine acasă, apoi mergem la mine. Două femei de vârstă mijlocie. O să- 
şi facă probleme din cauza a două femei de vârstă mijlocie? 

- improbabil, spuse Amanda. Dar mă bucur că le-am trimis pe 


Canty şi pe domnişoara Fund Mare pe un drum lung, tu nu? 

Lisey era, chiar dacă ştia asta, ca Lucy Ricardo!: mai devreme 
sau mai târziu va trebui să dea câteva fexplicații. leşi pe autostradă şi 
văzu că acum era pustie. Spera să nu întâlnească vreun copac căzut 
peste drum şi ştia că era foarte posibil s-o facă. Deasupra lor hurui un 
tunet, ca un semn de nervozitate a cerului. 


- Pot măcar să iau pe mine nişte haine care să mi se 
potrivească? 

întrebă Amanda. Mai am un kilogram de carne tocată de vită în 
congelator. O decongelăm într-o clipă în cuptorul cu microunde; am o 
foame îngrozitoare. 

- In cuptorul meu cu microunde, zise Lisey, fără a-şi dezlipi ochii 
de la drum. 

Ploaia încetase pentru moment, însă pe cer se mai vedeau încă 
nori negri. Negri ca pălăria unui personaj negativ, ar fi spus Scott, şi 
pe Lisey o lovi vechiul dor de el, durerea din acel loc gol care acum nu 
mai putea fi niciodată umplut. Ungherul nostalgiei. 

- M-ai auzit, micuță Lisey? întrebă Amanda şi Lisey îşi dădu 
seama că sora ei spusese ceva. Spusese ceva despre ceva. In urmă cu 
douăzeci şi patru de ore se temea că Manda nu va mai vorbi 
niciodată, iar acum, uite că deja o ignora. Dar oare nu aşa se învârtea 
lumea? 

- Nu, recunoscu ea. Se pare că nu. Scuze. 

- Nu-i o noutate, aşa ai fost tu întotdeauna. Plecată în propria 
ta... 

Vocea Amandei se stinse şi începu să se uite cu interes pe 
geam. 

- Plecată mereu în propria mea lume mică? întrebă Lisey, 
zâmbind. 

- îmi pare rău. 


Note: 

1 Personajul principal (o gospodină care, din cauza 
naivităţii sale, atrage tot soiul de probleme) din serialul de 
comedie /Love Lucy, care a făcut furori în America anilor 
cincizeci (n. tr.). 

- Nu ai de ce. 

Luară o curbă şi Lisey roti volanul pentru a ocoli o creangă 
mare din mijlocul drumului. Se gândi să oprească şi s-o arunce pe 
margine, apoi se hotărî s-o lase în grija următoarei persoane care 
avea s-o vadă. Următoarea persoană care avea s-o vadă probabil că 
nu va trebui să rezolve nişte probleme cu un psihopat. 

- Dacă te gândeşti la Bu-Luna, nu-i de fapt mica mea lume. 

Mi se pare că toţi cei care ajung acolo au propria lor versiune. 

Ce-mi spuneai? 

- Doar că mai am ceva ce s-ar putea să-ţi trebuiască. Doar dacă 
nu eşti deja închingată de tot. 

Lisey fu uluită. îşi luă ochii de la drum pentru o clipă şi se uită la 
sora sa. 

- Cum? Ce ai spus? 


- Doar un fel de-a zice, răspunse Amanda. Am un pistol, la asta 
mă refeream. 


11 

De pervazul uşii împotriva insectelor a casei Amandei, cu mult 
sub acoperişul verandei şi deci departe de ploaie, era sprijinit un plic 
lung şi alb. Primul gând de alarmă al lui Lisey după ce-l văzu fu: 
Dooley a fost deja aici. Insă plicul pe care-l găsise ea după ce 
descoperise pisica moartă în cutia poştală fusese alb pe ambele părţi. 

Acesta avea numele Amandei scris pe faţă. l-I dădu. Amanda se 
uită la numele său, apoi întoarse plicul pentru a citi marca în relief de 
pe spate - Hallmark - după care rosti un singur cuvânt dispreţuitor: 

- Charles. 

Preţ de o clipă, numele nu-i spuse nimic lui Lisey. Apoi îşi aminti 
că, odată ca niciodată, înainte să înceapă nebunia cu care se 
confruntau acum, Amanda avusese un iubit. 

Mate Fripte, îşi spuse şi scoase un sunet strangulat. 

- Lisey? întrebă Amanda, ridicând din sprâncene. 

- Mă gândeam doar la Canty şi domnişoara Fundoc, care merg 
în graba mare la Derry, zise ea. Ştiu că nu-i comic, dar... 

- O, are laturile ei comice, spuse Amanda. Probabil că şi asta 
are. 

Desfăcu plicul şi scoase ilustrata. O scana din priviri. 

- O, Dumnezeule! Uite. Ce tocmai a ieşit. Din curul câinelui. 

- Pot să mă uit? 

Amanda i-o dădu. Pe partea din faţă era un băieţel cu câţiva 
dinţi lipsă - reprezentarea propusă de Hallmark pentru ceva dur, dar 
care să inspire şi drăgălăşenie (pulover prea mare, jeanşi peticiţi) care 
ţinea în mână o singură floare ofilită. îmi pare tare rău! spunea 
mesajul de sub tenişii scâlciaţi ai bătăuşului. Lisey o deschise şi citi 
următoarele: 

Ştiu că te-am rănit şi că te doare, Am suferit şi eu, dar din 
asta nu se moare] Ştiu că trebuie să-mi cer iertare, aşa e bine. 

Şi sper ca măcar asta durerile să-ţi aline! 

Te rog, simte parfumul florilor! Fii fericită o dată! 

Regăseşte-ţi bucuria! Zâmbeşte lumii toată] Ştiu că azi 
poate nu vrei să te complici. 

Dar sper că mâine vom fi din nou amici! 

Era semnat Cu sinceră prietenie (Pentru totdeauna! Ține minte 
timpurile bune!) Charles „Charlie“ Corriveau. 

Lisey încercă din răsputeri să-şi păstreze o expresie serioasă, 
dar nu reuşi. lzbucni în râs. Şi Amanda i se alătură. Rămaseră 
împreună pe verandă, râzând. Când începu să sufle puţin vântul, 


Amanda se îndreptă de spate, se întoarse spre propria curte udată de 
ploaie şi declamă, ţinând ilustrata înaintea ochilor ca pe o partitură: 

- Dragul meu Charles, vino, că mă bucur, te aştept cu drag ca 
să mă pupi în cur. 

Râzând din tot sufletul, cu mâinile la piept, Lisey căzu şi se lovi 
de perete atât de tare, încât făcu geamul din apropiere să 
zăngănească. Amanda îi aruncă un zâmbet şăgalnic şi cobori scările 
verandei cu paşi rigizi. Lipăi de două-trei ori în curte, răsturnă piticul 
de grădină care păzea rugii de trandafir şi luă cheia de rezervă pe 
care o ţinea ascunsă acolo. Dar, cât stătu aplecată, profită de ocazie 
pentru a se freca la fundul acoperit de vălul verde al pijamalei cu 
ilustrata lui Charlie Corriveau. 

Nemaipăsându-i dacă Jim Dooley stătea la pândă în pădure, 
nemaigândindu-se deloc la el, Lisey se prăbuşi în şezut pe verandă, 
şuierând de râs pentru că nu-i mai rămăsese aproape deloc suflu. 

Poate că mai râsese atât de tare doar o dată sau de două ori cu 
Scott, dar poate că nu. Poate că nici atunci. 


12 

Amanda găsi un singur mesaj pe robotul telefonic, şi acesta era 
din partea Dariei, nu a lui Dooley. 

- Lisey! zicea ea cu exuberanţă. Nu ştiu ce ai făcut, dar e 
extraordinar! Suntem în drum spre Derry! Lisey, te iubesc! Eşti o 
campioană! 

Ea îl auzi pe Scott spunând: Lisey, eşti o campioană la jocul 
ăsta! 

şi râsul începu să i se ofilească. 

Pistolul Amandei se dovedi a fi un revolver Pathfinder de calibru 
22 şi, când i-l dădu, îl simţi absolut la locul lui în mână, de parcă ar fi 
fost fabricat special pentru ea. Amanda îl ţinuse într-o cutie de pantofi 
pe ultimul raft al dulapului din dormitor. După câteva încercări 
nereuşite, Lisey reuşi să-i deschidă încărcătorul. 

- lisuse, fii cu noi, Manda, da' treaba asta-i încărcată! 

De parcă Cineva de Sus s-ar fi săturat de înjurăturile ei, cerul se 
deschise şi reîncepu să cadă ploaia. O clipă mai târziu, geamurile şi 
jgheaburile zăngăneau şi ropoteau lovite de grindină. 

- Ce ar trebui să facă o femeie singură dacă ar fi să-i intre un 
violator în casă? întrebă Amanda. Să îndrepte spre el o armă 
descărcată şi să strige bang? Lisey, închide-mi asta, te rog. 

îşi luase pe ea o pereche de jeanşi. Acum întoarse spre sora sa 
spatele osos şi închizătorile sutienului. 

- De fiecare dată când încerc, mâinile astea mă omoară. Pe 
mine trebuia să mă duci la o băiţă în balta aia a ta. 


- Mi-a fost greu să te iau de acolo şi fără să te botez în ea, aşa 
că nu, mulţumesc, zise Lisey, închizându-i sutienul. la pe tine bluza 
roşie cu flori galbene, bine? îmi place cum îţi vine. 

- Mi se vede burta. 

- Amanda, tu nu ai burtă. 

- Ba da... Pentru numele lui lisus, Măria şi Jojo Dulgherul, de ce 
scoţi gloanţele? 

- Ca să nu mă-mpugşc singură în genunchi. 

Puse gloanţele în buzunarul jeanşilor. 

- O să-l încarc la loc mai târziu. 

Deşi dacă era sau nu în stare să-l îndrepte spre Jim Dooley şi să 
apese trăgaciul... asta pur şi simplu nu ştia. Poate. Dacă rechema în 
gând amintirea desfăcătorului ei de conserve. 

Dar ai de gând să scapi de el? Nu-i aşa? 

Mai mult ca sigur. O făcuse să sufere. Asta era prima lovitură. 

Era periculos. Asta era a doua lovitură. Nu putea avea încredere 
în nimeni altcineva care s-o facă, lovitura a treia şi ai ieşit din joc. 
Totuşi, continuă să se uite la Pathfinder cu fascinaţie. Scott se 
documentase despre rănile provocate de armele de foc pentru unul 
dintre romanele sale - pentru Relicve, era aproape sigură - şi ea 
făcuse greşeala să se uite într-un dosar plin cu tot soiul de fotografii 
dezgustătoare. Până atunci nu-şi dăduse seama cât de norocos fusese 
Scott în ziua aceea din Nashville. Dacă glonţul lui Cole i-ar fi atins o 
coastă şi aceasta ar fi explodat în aşchii... 

- De ce nu-l iei cu cutia de papuci cu tot? întrebă Amanda, 
trăgând pe ea un tricou vulgar (PUPA-MA ACOLO UNDE PUTE VINO SA 
NE VEDEM IN MOTTON) în locul bluzei cu nasturi 

1 are-i plăcea lui Lisey. Am acolo şi câteva cartuşe de rezervă. 
O poţi Irga cu bandă adezivă cât timp eu scot carnea din congelator. 

- De unde-l ai, Manda? 

- Mi l-a dat Charles, răspunse ea. Se întoarse cu spatele, apucă 
o perie de pe masa de toaletă nu cine ştie cât de toaletată, se uită cu 
ochii mijiţi în oglindă şi începu să-şi perie părul cu furie. Anul trecut. 

Lisey puse pistolul (atât de asemănător cu cel pe care-l folosise 
(ierd Allen Cole asupra soţului său) înapoi în cutia de pantofi şi o privi 
pe Amanda în oglindă. 

- M-am culcat cu el de două sau uneori trei ori pe săptămână 
vreme de patru ani, continuă Amanda. Lucru care era intim. Nu eşti de 
acord că era intim? 

- Ba da. 

- Vreme de patru ani i-am spălat chiloţii şi i-am curăţat părul de 
mătreaţă o dată pe săptămână ca să nu-i cadă pe umerii costumelor 
ălora negre ale lui şi să-l facă de râs, şi cred că treburile astea sunt 
mult mai intime decât futaiul. 7u ce crezi? 


- Cred că ai pus punctul pei. 

- Mda, făcu Amanda. Patru ani de aşa ceva şi, ca semn de 
despărţire, primesc o ilustrată Hallmark. O merită pe femeia aia pe 
care a găsit-o în St John. 

Lisey simţi nevoia să strige „ura". Nu, nu credea că Manda avea 
nevoie de o baie în baltă. 

- Hai să scoatem carnea din congelator şi să ne ducem acasă la 
tine, zise Amanda. Sunt îndoită de foame. 


13 

Când se apropiau de Patel's Market, soarele ieşi din nou la 
iveală şi făcu să apară peste drum, în faţă, un curcubeu ca o poartă 
fermecată. 

- Ştii ce mi-ar plăcea la cină? întrebă Amanda. 

- Nu, ce? 

- O cratiţă mare şi unsuroasă de amestec pentru hamburgeri. 

îmi închipui că n-ai nimic de felul ăsta acasă, nu? 

- Am avut, zise Lisey, zâmbind cu vinovăţie, dar l-am mâncat. 

- Opreşte la PatePs, sări Amanda. Dau fuga să iau o cutie. 

Lisey trase în faţa magazinului. Amanda insistase să ia cu ea 
banii 

pe care-i strângea pentru cheltuielile domestice în carafa 
albastră din bucătărie. Acum, înainte să coboare, extrase dintr-un 
buzunar o bancnotă mototolită de cinci dolari. 

- De care preferi, micuţo? 

- De orice fel, numai de cheeseburger să nu fie, răspunse Lisey. 


XIV. LISEY ŞI SCOTT 

(lut imeu) 1 

La şapte şi un sfert în seara aceea, Lisey avu o premoniţie. Nu 
era prima din viaţa ei; mai avusese cel puţin încă două. Una în 
Bowling Green, la scurt timp după ce intrase în spitalul la care fusese 
dus soţul ei după ce se prăbuşise la o recepţie a Departamentului de 
Engleză. Şi mai mult ca sigur că avusese una în dimineaţa zborului 
spre Nashville, dimineaţa paharului de toaletă spart. A treia veni când 
norii de furtună să risipeau şi printre ei începu să strălucească o 
superbă lumină aurie. Ea şi cu Amanda se aflau în studioul lui Scott 
din podul grajdului. Ea căuta printre hârtiile de pe masa lui principală 
de scris, alias Marele Jumbo al lui Dumbo. Până acum, cel mai 
interesant lucru pe care-l găsise era un pachet de ilustrate franceze 
uşor pornografice, pe care era lipit un bileţel autoadeziv. Pe acesta, cu 
caligrafia lăbărţată a lui Scott, scria: Cine mi-a trimis ASTEA??!Lângă 
monitorul orb al computerului se afla cutia de pantofi în care era 


revolverul. Capacul era încă pus, dar Lisey tăiase cu unghia banda 
adezivă. Amanda era de cealaltă parte a 

biroului, în alcovul în care se aflau televizorul şi sistemul stereo 
al lui Scott. Din când în când, o auzea cum bolboroseşte despre modul 
aleatoriu în care erau aranjate lucrurile. O dată, o auzi că se întreba 
cu voce tare cum de reuşea Scott să găsească vreodată ceva. 

Atunci avu premoniţia. închise sertarul pe care-l cercetase şi se 
aşeză în scaunul de birou cu spătar înalt. închise ochii şi aşteptă, 
simțind că se apropia ceva de ea. Se dovedi a fi un cântec. Un 
tonomat mental se ilumina şi vocea nazală, dar inegalabil de veselă, a 
lui Hank Williams începu să cânte: „Goodbye Joe, we gotta go, me-oh- 
me-oh; we gotta go, pole the pirogue dawn the bayou..." 

- Lisey! strigă Amanda din alcovul în care obişnuia Scott să 
şadă şi să-şi asculte muzica sau să urmărească filme la aparatul 
video. Asta atunci când nu le urmărea în camera de oaspeţi în toiul 
nopţii. Şi Lisey auzi vocea profesorului de la Departamentul de 
Engleză al Colegiului Pratt - în Bowling Green se-ntâmpla asta, la doar 
o sută de kilometri de Nashville. Nu mai dăparte de o scuipătură, 
domniţă. 

Cred c-ar fi bine să veniţi aici cât mai repede posibil, îi spusese 
la telefon profesorul Meade. Soțu/ui dumneavoastră i s-a făcut rău. 

Trebuie să vă anunț că i s-a făcut de fapt foarte rău. 

Ji4y Yvonne, sweetest one, me-oh-my-oh..." 

- Lisey! 

Amanda vorbea pe un ton strălucitor ca o monedă nouă de zece 
cenți. Ar fi crezut oare cineva că-n urmă cu doar opt ore fusese 
complet dusă cu pluta? Nici pomeneală, madam. Nici poveste, bunul 
meu domn. 

Spiritele le-au făcut pe toate într-o singură noapte, gândi Lisey. 

Bravo, spirite. 

Doctorul Jantzen consideră că e indispensabilă o intervenţie 
chirurgicală. Ceva care se numeşte toracotomie. 

Şi Lisey gândi: Băieţii s-au întors din Mexic. S-au întors la 
Anarene. Pentru căAnarene era acasă. 

Ce băieţi, rogu-te spune-mi? Băieţii în alb şi negru. Jeff Bridges 
şi Timothy Bottoms. Băieţii din Ultima reprezentație. 

In filmul ăla e mereu acum şi ei sunt mereu tineri, gândi ea. 
Sunt mereu tineri şi Sam Leul e mereu mort. 

- Lisey? 

Deschise ochii şi o văzu pe sora ei mai mare stând în uşa 
alcovului, cu ochii la fel de luminoşi ca vocea, şi, desigur, în mână 
ţinea caseta video cu Ultima reprezentație, iar senzaţia fu... ei bine, 
ca de întoarcere acasă. Senzaţia fu ca de întoarcere acasă, me-on-my- 
oh. 


Şi de ce? Pentru că a bea din baltă avea micile sale beneficii şi 
privilegii? Pentru că aduceai uneori înapoi în lumea asta ceea ce luai 
din cealaltă? Luai sau înghiţeai? Da, da şi da. 

- Lisey, scumpa mea, te simţi bine? 

O grijă aşa de caldă, un ze/ matern aşa de fotat erau atât de 
străine de firea normală a Amandei, încât o făcură pe Lisey să se 
simtă ireală. 

- Bine, zise ea. îmi odihneam doar ochii. 

- Ai ceva împotrivă dacă mă uit puţin la filmul ăsta? L-am găsit 
printre casetele lui Scott. Majoritatea mi se par cam de duzină, dar 
întotdeauna am vrut să-l văd pe ăsta şi niciodată n-am apucat s-o fac. 
Poate c-o să-mi distragă puţin atenţia. 

- Nu mă deranjează, zise Lisey, dar ar trebui să te previn că e 
cu siguranţă o bucată ştearsă în mijloc. E o casetă veche. 

Amanda studia spatele cutiei. 

- Jeff Bridges arată ca un copil. 

- Nu-i aşa? zise Lisey fără vlagă. 

- lar Ben Johnson e mort, desigur... 

Se opri. 

- Poate-i mai bine să nu mă uit. S-ar putea să nu auzim când îţi 
vine iub... s-ar putea să nu-l auzim pe Dooley, dacă vine. 

Lisey împinse deoparte capacul cutiei de pantofi, luă Pathfinder- 
ul şi-l îndreptă spre scările ce coborau în grajd. 

- Am încuiat uşa de la scările exterioare, zise ea, aşa că poate 
urca doar pe acolo. Şi sunt cu ochii în patru. 

- Ar putea provoca un incendiu jos, în grajd, zise Amanda 
preocupată. 

- Nu vrea să mă prăjească... unde ar mai fi distracţia? 

De asemenea, gândi ea, există un loc în care pot merge. Atât 
timp cât simt în gură un gust la fel de dulce ca acum, există un loc în 
care pot merge, şi nu cred c-aş avea probleme să te iau cu mine, 
Manda. 

Nici măcar două porții de amestec pentru hamburgeri şi două 
pahare de Kool-Aid de cireşe nu-i alungaseră din gură gustul acela 
minunat de dulce. 

- Păi, dacă eşti sigură că nu te deranjează... 

- Ţi se pare că învăţ pentru bacalaureat? Dă-i drumul. 

Amanda se întoarse în alcov. 

- Sper să mai funcţioneze aparatul ăsta video. 

Vorbea ca o femeie care descoperise un gramofon cu manivelă 
şi un teanc de străvechi discuri de vinilin. 

Lisey se uită la multele sertare ale Marelui Jumbo al lui Dumbo, 
dar scotocirea lor i se părea acum o activitate inutilă... şi probabil aşa 
era. Avea o bănuială că existau foarte puţine lucruri de interes real 


acolo sus. Nici în sertare, nici în fişete, nici ascunse pe hardul 
computerului. O, poate o comoară mică pentru incuncii maniaci, 
colecţionarii şi universitarii care-şi păstrau poziţiile în mare parte 
examinând echivalentul literar al scamelor de buric din revistele lor 
obscure; nătărăi ambiţioşi şi supraeducaţi care pierduseră legătura cu 
ceea ce însemnau de fapt cărţile şi cititul şi care se mulţumeau să 
învârtă decenii la rând cu băţul în aurul notelor de subsol. Dar toţi caii 
adevăraţi ieşiseră din grajd. Textele lui Scott Landon care-i bucuraseră 
pe cititorii săi consecvenţi - oamenii prinşi în avioane între Los 
Angeles şi Sydney, oameni prinşi în săli de aşteptare din spitale, 
oameni nevoiţi să umple cumva lungile şi ploioasele zile ale 
concediului de vară, pendulând între romanul săptămânii şi rebusul de 
pe verandă - toate acelea fuseseră publicate. Perla secretă, publicată 
la o lună după moartea sa, fusese ultimul astfel de text. 

Nu, Lisey, şopti o voce şi, la început, crezu că era a lui Scott, 
dar apoi - ce nebunie! - crezu că era vocea Bătrânului Hank. Dar asta 
era o nebunie, pentru că nu era nici pe departe vocea unui bărbat. Să 
fi fost oare vocea mamei-bune, care-i şoptea-şoptea-şoptea în minte? 

Cred că voia să-ți spun ceva. Ceva despre o poveste. 

Nu era vocea mamei-bune - chiar dacă afganul ei galben 
avusese un rol de jucat - ci a Amandei. Sezuseră împreună pe băncile 
acelea de piatră şi se uitaseră la corabia WNa/ba, care plutea mereu la 
ancoră şi nu ridica niciodată velele. Până la amintirea aceasta, Lisey 
nu-şi dăduse seama cât de mult semăna vocea mamei lor cu vocea 
Amandei. Şi... 

Ceva despre o poveste. Povestea ta. Povestea lui Lisey. 

Oare chiar spusese Amanda asta? Era ca un vis acum şi Lisey 
nu putea fi sigură pe de-a-ntregul, însă credea că da. 

Și despre afgan. Numai că... 

- Numai că el îi spunea africană, zise ea pe o voce joasă. li 
spunea africană şi îi spunea bul. Nu bup, nici bip, ci bul. 

- Lisey? strigă Amanda din cealaltă cameră. Ai spus ceva? 

- Vorbesc singură, Manda. 

- Asta înseamnă că ai bani la bancă, zise sora ei, apoi se auzi 
doar coloana sonoră a filmului. Lisey avea impresia că-şi amintea 
fiecare replică, fiecare frântură fâşâitoare de muzică. 

Dacă mi-ai lăsat o poveste, Scott, unde este? Nu-i aici sus în 
studio, pun pariu cât vrei. Nu e nici în grajd - acolo jos nu-s decât buli 
falşi ca lke se întoarce acasă. 

Dar asta nu era întru totul adevărat. Fuseseră cel puţin două 
premii adevărate în grajd: cazmaua de argint şi cutia de cedru a 
mamei-bune, pitită sub patul din Bremen. Cu pătratul de deliciu 
înăuntru. Oare despre asta să fi vorbit Amanda? 


Lisey credea că nu. Exista o poveste în cutia aceea, dar era 
povestea /or - Scott & Lisey: Acum suntem doi. Aşadar, care era 
povestea e/? Şi unde era? 

Şi, dacă tot venise vorba de asta, unde era Prinţul Negru al 
Incuncilor? 

Nu pe robotul telefonic de la Amanda; şi nici pe robotul 
telefonic de acolo. Lisey găsise un singur mesaj, iar acesta era 
înregistrat de mesageria din casă. Fusese de la ajutorul de şerif 
Alston. 

- Doamnă Landon, furtuna asta a provocat destul de multe 
pagube în oraş, mai ales în partea de sud. Cineva - sper că eu sau Dan 

Boeckman - o să treacă să verifice cum stau lucrurile cât de 
repede posibil, dar, între timp, vreau să vă amintesc să ţineţi uşile 
încuiate şi să nu lăsaţi înăuntru niciun necunoscut. Asta înseamnă să 
le cereţi să-şi dea jos pălăria sau să dea mai pe spate gluga 
impermeabilului chiar dacă afară toarnă cu găleata, bine? Şi să 
păstraţi mobilul la dumneavoastră tot timpul. Ţineţi minte, în caz de 
urgenţă, tot ce trebuie să faceţi e să apăsaţi tasta de apelare rapidă, 
apoi tasta 1. 

Apelul va ajunge direct la biroul şerifului. 

- Minunat, comentase Amanda. O să ajungă aici înainte să ni se 
coaguleze sângele. Probabil că asta o să-i ajute mult la testele ADN. 

Lisey nu se sinchisise să răspundă. Nu avea nicio intenţie să 
lase biroul şerifului districtului Castle să se ocupe de Jim Dooley. Din 
punctul ei de vedere, Jim Dooley putea foarte bine să-şi taie gâtul cu 
desfăcătorul ei de conserve Oxo. 

Beculeţul robotului telefonic din grajd pâlpâia şi pe ferestruica 
MESAJE RECEPŢIONATE se vedea numărul 1, dar când apăsă butonul 
PLAY, urmară doar trei secunde de tăcere, o inspiraţie moale şi apoi 
declicul receptorului pus în furcă. Putea să fi fost o greşeală, oamenii 
formau numărul greşit şi apoi închideau tot timpul, însă ea ştia că nu 
era asta. 

Nu. Fusese Dooley. 

Se lăsă pe spătarul scaunului din birou, trecu un deget peste 
mânerul de cauciuc al pistolului, apoi îl ridică şi trase încărcătorul 
afară. Era destul de uşor de făcut, odată ce o făceai de câteva ori. 

Puse gloanţele înăuntru şi închise încărcătorul la loc, cu un clic 
slab, dar final. 

In cealaltă cameră, Amanda râse de ceva din film. Lisey zâmbi 
şi ea puţin. Nu credea că Scott plănuise asta; nu-şi plănuia nici măcar 
cărţile, aşa complexe cum erau unele dintre ele. Schiţarea lor, zicea, 
ar alunga toată distracţia. Susţinea că, pentru el, scrierea unei cărţi 
era ca descoperirea unei sfori de o culoare strălucitoare în iarbă şi 
urmărirea ei spre punctul de pornire. Uneori sfoara se rupea şi te lăsa 


cu mâinile goale. Dar alteori - dacă aveai noroc, dacă erai curajos, 
dacă perseverai - te conducea la o comoară. lar comoara 


nu erau niciodată banii pe care-i primeai pentru carte; comoara 
era 1 artea. Lisey bănuia că oamenii asemenea lui Roger Dashmiel nu 
1 redeau asta şi că oamenii ca Joseph Woodbody credeau că trebuie 
să fie ceva mai măreț - solemn - însă ea, care trăise cu el, o credea. 

Scrierea unei cărţi era o vânătoare de bul. Ceea ce el nu-i 
spusese niciodată (dar ea bănuia că ghicise întotdeauna) era că, dacă 
nu se rupea sfoara, te ducea întotdeauna înapoi la plajă. înapoi la 
balta la care mergem cu toţii să bem, să ne aruncăm năvoadele, să 
înotăm si uneori să ne înecăm. 

Și el a ştiut-o? La sfârşit, a ştiut că era sfârşitul? 

îşi îndreptă puţin spatele, încercând să-şi amintească dacă 
Scott se străduise s-o convingă să nu-l însoţească la Pratt, o şcoală de 
belle-arte mică, dar respectată, unde citise din Perla secretă pentru 
prima şi ultima dată. Criza survenise în timpul recepţiei de după 
aceea. Nouăzeci de minute mai târziu, ea se afla într-un avion şi unul 
dintre oaspeţii de la recepţie - un chirurg târât de soţie la lectura 
publică a lui Scott - îl opera în încercarea de a-i salva viaţa sau măcar 
de a i-o prelungi atât cât să poată ajunge la un spital mai mare. 

O ştia? A încercat intenţionat să mă țină la distanță pentru că 
ştia ce-l aştepta? 

Nu era foarte convinsă de asta, dar când primise telefonul de la 
profesorul Meade, nu înţelesese oare că Scott ştiuse că îl aştepta 
ceva} Dacă nu lunganul, atunci criza aceea? Nu din cauza aceasta 
situaţia lor financiară fusese pusă într-o ordine atât de perfectă, cu 
toate documentele importante semnate în locul potrivit? Nu din cauza 
asta avusese atâta grijă să se ocupe de viitoarele probleme ale 
Amandei? 

Cred că ar fi înțelept să porniţi la drum imediat ce v-ati dat 
acceptul pentru operație, îi spusese profesorul Meade. Şi exact asta 
făcuse: sunase la compania charter pe care o foloseau ei după ce 
vorbise cu o voce anonimă din biroul central al Spitalului Comunitar 
Bowling Green. Funcţionarului de la spital i se prezentase ca soţia lui 
Scott Landon, Lisey, şi-i dăduse unui anume doctor 

Jantzen permisiunea de a efectua toracotomia (un cuvânt pe 
care îl pronunţase cu greu) şi „toate intervenţiile necesare". In 
privinţa companiei charter fusese mai sigură pe sine. Voia cea mai 
rapidă aeronavă pe care o aveau la dispoziţie. Gulfstream era mai 
rapid ca Lear? Bine. Gulfstream să fie. 

In alcovul de recreere, în lumea alb-negru a Ultimei 
reprezentații, unde acasă însemna Anarene şi unde Jeff Bridges şi 


Timothy Bottoms aveau să fie mereu băieţi, Bătrânul Hank cânta 
despre acel curajos şef de trib indian, Kaw-Liga. 

Afară, aerul începuse să se înroşească - aşa cum făcea când se 
apropia apusul într-o anume lume mitică descoperită odinioară de doi 
băieţi speriaţi din Pennsylvania. 

S-a întâmplat totul foarte brusc, doamnă Landon. Mi-aş dori să 
am nişte răspunsuri pentru dumneavoastră, dar nu am. Poate va avea 
doctorul Jantzen. 

Dar nici el nu avusese. Doctorul Jantzen efectuase o 
toracotomie, dar nici aceasta nu oferise vreun răspuns. 

Nu ştiam ce era asta, gândi Lisey în timp ce, afară, soarele 
înroşit se apropia de dealurile dinspre vest. Wu ştiam ce-i o 
toracotomie, nu ştiam ce se întâmpla... chiar dacă, în pofida tuturor 
celor pe care le ascunsesem în spatele purpuriului, ştiam de fapt totul. 

Piloții făcuseră rost de o limuzină cât se aflau încă în zbor. Era 
trecut de unsprezece când aterizase avionul Gulfstream şi era trecut 
de miezul nopţii când ajunsese la mormanul acela de cărămizi 
refractare pe care localnicii îl numeau spital, însă fusese o zi 
călduroasă şi încă mai era cald. Când îi deschisese şoferul portiera, îşi 
amintea că avusese senzaţia că, dacă ar fi strâns aerul între mâini, ar 
fi putut stoarce apă din el. 

Și câinii lătrau, desigur - un adevărat concert, de parcă toți 
câinii din Bowling Green ar fi lătrat la lună - şi, Dumnezeule, ca să vezi 
deja vu, era un bătrân care lustruia podeaua holului şi două femei 
bătrâne în sala de aşteptare, gemene identice după cum arătau, de 
cel puțin optzeci de ani, iar drept în față 

Drept în faţa ei sunt două lifturi vopsite în albastru-cenuşiu. 
Un .munţ instalat pe un suport în faţa lor spune DEFECT. Lisey închide 
ochii şi întinde orbeşte o mână pentru a se sprijini de perete, convinsă 
pentru o clipă că va leşina. Şi de ce nu? | se pare că a călătorit nu 
doar în spaţiu, ci şi în timp. Nu se află în Bowling Green în anul 2004, 
ci în Nashville în 1988. Soţul ei are probleme la plămân, sigur, însă de 
genul celor provocate de un glonţ de calibru 22. 

Un glonţ livrat de un nebun, unul care i-ar mai fi livrat câteva, 
dacă nu s-ar fi mişcat ea repede cu cazmaua de argint. 

Aşteaptă să o întrebe cineva dacă se simte bine, poate chiar s-o 
ia de braţ şi s-o facă să stea pe picioarele care-i tremură, dar nu se 
aud decât fâsâitul aparatului de lustruit podele al bătrânului şi, 
undeva departe, clinchetul moale al unui clopoțel care o face să se 
gândească la un alt clopoțel dintr-un alt loc, un clopoțel care răsună 
uneori din spatele cortinei purpurii pe care ea a tras-o cu grijă peste 
anumite părţi din trecutul său. 

Deschide ochii şi vede că biroul principal e gol. E aprins un bec 
în spatele geamului pe care scrie INFORMAŢII, aşa că e aproape sigură 


că cineva ar trebui să fie la datorie acolo, dar că a plecat pentru scurt 
timp, poate chiar să folosească toaleta. Gemenele vârstnice din sala 
de aşteptare se chiorăsc la ceea ce par a fi două reviste identice. 
Dincolo de uşile de la intrare, limuzina ei merge la ralanti cu farurile 
aprinse, ca un exotic peşte de mare adâncime. De partea aceasta a 
uşilor, un spital de oraş mic moţăie în prima oră a unei noi zile, şi ea 
îşi dă seama că, dacă nu începe să facă pe nebuna, cum ar fi spus 
Dandy, va rămâne singură-singurică. Sentimentul pe care-l aduce 
gândul acesta nu e frica sau iritarea sau perplexitatea, ci mai degrabă 
o durere profundă. Mai târziu, zburând înapoi spre Mâine cu 
rămăşiţele pământeşti ale soţului ei închise în sicriu sub picioarele 
sale, îşi va spune: în momentul ăla am ştiu că nu va mai pleca în viaţă 
de acolo. Că a ajuns la capătul drumului. Am avut o premoniţie. Şi ştii 
ce? Cred că anunțul din fața Iifturilor a declanşat-o. Anunţul ăla fotat 
cu DEFECT. Mda. 

Poate căuta un plan al spitalului sau poate cere indicaţii de la 
omul de serviciu care lustruieşte podeaua, însă nu face nici una, nici 
alta. E sigură că-l va găsi pe Scott în secţia de terapie intensivă, dacă 
a ieşit din operaţie, iar secţia de terapie intensivă o va găsi la etajul al 
doilea. Intuiţia aceasta e atât de puternică, încât aproape că se 
aşteaptă să vadă un covor fermecat cu nimic ieşit din comun plutind 
la baza scărilor atunci când ajunge la ele, un pătrat prăfuit de bumbac 
pe care e tipărit CEA MAI BUNA FAINA PILLSBURY. Un asemenea lucru 
nu există, desigur, dar când ajunge la etajul al doilea e transpirată şi 
lipicioasă şi simte cum îi bate inima tare. Dar pe uşă scrie într-adevăr 
TERAPIE INTENSIVĂ şi senzaţia aceea de a se afla într-un vis cu ochii 
deschişi, în care trecutul şi prezentul s-au îmbinat într-un cerc vicios, 
devine şi mai puternică. 

E în camera 319, gândeşte Lisey. E sigură de asta chiar dacă 
observă că au fost făcute multe modificări de ultima dată când a venit 
la soţul ei care zăcea rănit într-un spital. Cea mai evidentă este aceea 
a monitoarelor din faţa fiecărei camere; arată tot soiul de informaţii 
roşii şi verzi. Singurele de care ea e absolut sigură sunt cele ale 
pulsului şi tensiunii sangvine. O, şi numele, pe acelea le poate citi. 
COLVETTE-JOHN, DUMBARTON-ADRIAN, TOWSON-RICHARD, 
VANDERVEAUX-ELIZABETH {Lizzie Vanderveaux, ei, ăsta chiar câ-i un 
nume interesant, gândeşte ea), DRAYTON-FRANKLIN. Acum se apropie 
de 319 şi-şi spune: 

O să iasă infirmiera cu tava lui Scott în mâini şi cu spatele la 
mine; nu vreau s-o sperii, dar sigur că asta se va întâmpla. O să scape 
tava. 

Farfuriile şi cana de cafea nu vor păți nimic, sunt piese de 
veselă rezistente, de cantină, dar paharul ăla de suc o să se spargă 
într-un milion de cioburi. 


Insă acum e toiul nopţii, nu dimineaţă, niciun ventilator nu 
amestecă aerul din tavan, iar numele de pe monitorul de deasupra 
uşii camerei 319 este YANEZ-THOMAS. Şi totuşi, senzaţia de deja vu e 
suficientă ca s-o facă să tragă cu ochiul înăuntru şi să vadă un om cât 
o uriaşă balenă eşuată - Thomas Yanez - într-un pat mic. Apoi încearcă 
senzaţia de trezire aşa cum numai somnambulii 

limt; se uită în jur cu spaimă şi uluire crescânde, spunându-şi: 
Ce * aut aici? Dacă mă prinde cineva singură aici, mă paşte un refec 
Zzdravăn. Apoi gândeşte: TORACOTOMIE. Gândeşte: IMEDIAT CE VA 
DAŢI ACCEPTUL PENTRU OPERAȚIE şi aproape că vede cuvântul 
OPERA ȚIE pulsând în picurătoare litere roşii ca sângele şi, în loc să 
plece, merge mai departe spre lumina puternică din mijlocul 
coridorului, acolo unde trebuie să fie camera infirmierelor. 

| ncepe să-i răsară în minte un gând teribil (şi dacă deja a) 

şi-l înlătură, îl împinge-n jos. 

In camera de gardă, o infirmieră într-o uniformă pe care fac 
salturi nebuneşti personaje Warner Bros face însemnări în mai multe 
fişe împrăştiate înaintea sa. O alta vorbeşte sotto voce într-un 
microfon minuscul prins la reverul tradiţionalei sale bluze albe din 
celofibră, aparent citind numere de pe un monitor. In spatele lor, un 
roşcat deşirat stă tolănit într-un scaun pliant, cu bărbia sprijinită pe 
pieptul cămăşii albe. Pe spătarul scaunul atârnă un sacou închis la 
culoare, asortat cu pantalonii. Şi-a dat jos pantalonii, dar şi cravata 
Lisey îi vede capătul iţindu-se din buzunarul sacoului. îşi ţine mâinile 
strânse slab în poală. Poate că a avut ea o premoniţie că Scott nu va 
pleca în viaţă de la Spitalul Comunitar Bowling Green, însă nu are nici 
cea mai firavă idee că se uită la doctorul care l-a operat, prelungindu-i 
viaţa destul cât să-şi poată ei lua adio după cei douăzeci şi cinci de 
ani în mare parte buni - la naiba, în mare parte perfecţi trăiţi 
împreună; estimează vârsta bărbatului adormit la aproximativ 
şaptesprezece şi crede că ar putea fi fiul uneia dintre infirmierele de 
la terapie intensivă. 

- Scuzaţi-mă, zice ea. 

Ambele infirmiere sar ca arse în scaun. De data aceasta, Lisey 
reuşeşte să sperie două infirmiere, nu doar una. Femeia cu microfon 
minuscul se va alege cu un „Oo!" pe banda magnetică. Lui Lisey nu i- 
ar putea păsa mai puţin. 

- Mă numesc Lisa Landon şi am înţeles că soţul meu, Scott... 

- Doamna Landon, da. Desigur. 

Cea care vorbeşte e infirmiera cu Bugs Bunny pe un sân şi cu 
Elmer Fudd pe celălalt, care îl ameninţă cu pistolul, în vreme ce Daffy 
Duck se uită în sus din vale. 

- Doctorul Jantzen aştepta să discute cu dumneavoastră. 
Dânsul i-a dat primul ajutor la recepţie. 


Lisey încă nu pricepe ce înseamnă asta, în parte poate pentru 
că nu a avut timp să caute toracotomie în dicţionarul explicativ. 

- Scott... a leşinat? Şi-a pierdut cunoştinţa? 

- Doctorul Jantzen vă poate oferi detaliile, sunt sigură. Ştiţi că a 
efectuat, pe lângă toracotomie, şi o pleurectomie parietală? 

Pleure... ce? | se pare mai simplu să spună doar da. Intre timp, 
infirmiera care dicta întinde o mână şi-l scutură pe roşcatul adormit. 
Când acesta deschide ochii, Lisey vede că a greşit în privinţa vârstei 
sale, că e probabil suficient de matur ca să-şi cumpere o băutură 
alcoolică la bar, dar cu siguranţă nu-i va spune nimeni că el e cel care 
a tăiat pieptul soţului ei. Nu-i aşa? 

- Operația, zice Lisey, neavând nicio idee cu care dintre cei trei 
vorbea. Are o notă clară de disperare în voce, nu-i place, nu poate 
face nimic în privinţa ei. A reuşit? 

infirmiera Warner Bros ezită preţ de o clipă şi în ochii ce se 
feresc imediat de ai ei Lisey îşi citeşte toate temerile. Apoi ochii se 
întorc şi infirmiera spune: 

- Dânsul e doctorul Jantzen. V-a aşteptat. 


3 

După acea primă fluturare din pleoape, Jantzen îşi revine 
repede. Lisey îşi spune că asta trebuie să fie o caracteristică a 
doctorilor - probabil şi una a poliţiştilor şi pompierilor. Cu siguranță n-a 
fost niciodată una a scriitorilor. Nici nu puteai vorbi cu el până ce nu-şi 
bea şi a doua ceaşcă de cafea. 

îşi dă seama că tocmai s-a gândit la soţul ei la trecut şi un val 
de i iceală îi ridică părul pe ceafă şi-i face de găină pielea de pe braţe. 

E urmat de o senzaţie de plutire deopotrivă minunată şi oribilă. 
E ca >i când, din clipă în clipă, s-ar putea ridica în aer ca un balon 
căruia i-a fost tăiată sfoara. Ar pluti spre 

(taci acum micuță Lisey taci nu vorbi despre asta) 

un alt loc. Spre lună, poate. Trebuie să-şi înfigă unghiile adânc 
în palme pentru a-şi păstra echilibrul pe picioare. 

Intre timp, Jantzen îi murmură ceva infirmierei Warner Bros. 

Aceasta ascultă şi clatină din cap. 

- N-o să uitaţi să puneţi asta şi-n scris, nu? 

- înainte ca orologiul de pe perete să arate ora două, o asigură 
Jantzen. 

- Şi sunteţi sigur că aşa vreţi să procedaţi? insistă ea - fără 
intenţia de a nu se arăta de acord cu subiectul discuţiei, crede Lisey, 
ci doar pentru că vrea să se asigure că a priceput totul cum trebuie. 

- Sunt, îi spune el, apoi se întoarce spre Lisey şi o întreabă dacă 
e pregătită să meargă sus, la secţia Alton. Acolo, îi spune el, se află 
soţul ei. Lisey zice că n-o opreşte nimic. 


- Ei bine, zice Jantzen cu un zâmbet ce pare obosit şi nu tocmai 
autentic, sper că aveţi pantofi comozi. E la etajul patru. 

Pe când se duc înapoi spre scări - trecând pe lângă YANEZ- 
THOMAS şi VANDERVEAUX-ELIZABETH - infirmiera Warner Bros 
vorbeşte la telefon. Mai târziu, Lisey va afla că discuţia pe care o 
purtase Jantzen cu infirmiera fusese de fapt cererea acestuia de a 
suna la etaj şi a le spune celor de acolo să-l decupleze pe Scott de la 
aparatul de ventilaţie. Asta, desigur, dacă e destul de conştient să-şi 
poată recunoaşte soţia şi să-i audă vorbele de rămas-bun. Poate chiar 
să-şi ia şi el rămas-bun, dacă Dumnezeu îi va mai da o ultimă suflare 
care să-i pună în mişcare corzile vocale. Mai târziu, ea va afla că 
decuplarea lui de la aparatul de ventilaţie îi scurtase viaţa de la 
câteva ore la câteva minute, dar că Jantzen considerase că aşa e mai 
bine, dat fiind că, după părerea sa, orice oră câştigată tot nu i-ar fi 
oferit vreo şansă 

Cea care vorbeşte e infirmiera cu Bugs Bunny pe un sân şi cu 
Elmer Fudd pe celălalt, care îl ameninţă cu pistolul, în vreme ce Daffy 
Duck se uită în sus din vale. 

- Doctorul Jantzen aştepta să discute cu dumneavoastră. 
Dânsul i-a dat primul ajutor la recepţie. 

Lisey încă nu pricepe ce înseamnă asta, în parte poate pentru 
că nu a avuttimp să caute toracotomie în dicţionarul explicativ. 

- Scott... a leşinat? Şi-a pierdut cunoştinţa? 

- Doctorul Jantzen vă poate oferi detaliile, sunt sigură. Ştiţi că a 
efectuat, pe lângă toracotomie, şi o pleurectomie parietală? 

Pleure... ce? | se pare mai simplu să spună doar da. Intre timp, 
infirmiera care dicta întinde o mână şi-l scutură pe roşcatul adormit. 
Când acesta deschide ochii, Lisey vede că a greşit în privinţa vârstei 
sale, că e probabil suficient de matur ca să-şi cumpere o băutură 
alcoolică la bar, dar cu siguranţă nu-i va spune nimeni că el e cel care 
a tăiat pieptul soţului ei. Nu-i aşa? 

- Operația, zice Lisey, neavând nicio idee cu care dintre cei trei 
vorbea. Are o notă clară de disperare în voce, nu-i place, nu poate 
face nimic în privinţa ei. A reuşit? 

infirmiera Warner Bros ezită preţ de o clipă şi în ochii ce se 
feresc imediat de ai ei Lisey îşi citeşte toate temerile. Apoi ochii se 
întorc şi infirmiera spune: 

- Dânsul e doctorul Jantzen. V-a aşteptat. 

După acea primă fluturare din pleoape, Jantzen îşi revine 
repede. Lisey îşi spune că asta trebuie să fie o caracteristică a 
doctorilor - probabil şi una a poliţiştilor şi pompierilor. Cu siguranța 
n-a fost niciodată una a scriitorilor. Nici nu puteai vorbi cu el 
până ce nu-si bea şi a doua ceaşcă de cafea. 


îşi dă seama că tocmai s-a gândit la soţul ei la trecut şi un val 
de răceală îi ridică părul pe ceafă şi-i face de găină pielea de pe braţe. 

E urmat de o senzaţie de plutire deopotrivă minunată şi oribilă. 
E ca >i când, din clipă în clipă, s-ar putea ridica în aer ca un balon 
căruia i a fost tăiată sfoara. Ar pluti spre 

(taci acum micuță Lisey taci nu vorbi despre asta) 

un alt loc. Spre lună, poate. Trebuie să-şi înfigă unghiile adânc 
în palme pentru a-şi păstra echilibrul pe picioare. 

Între timp, Jantzen îi murmură ceva infirmierei Warner Bros. 

Aceasta ascultă şi clatină din cap. 

- N-o să uitaţi să puneţi asta şi-n scris, nu? 

- înainte ca orologiul de pe perete să arate ora două, o asigură 
Jantzen. 

- Şi sunteţi sigur că aşa vreţi să procedaţi? insistă ea - fără 
intenţia de a nu se arăta de acord cu subiectul discuţiei, crede Lisey, 
ci doar pentru că vrea să se asigure că a priceput totul cum trebuie. 

- Sunt, îi spune el, apoi se întoarce spre Lisey şi o întreabă dacă 
e pregătită să meargă sus, la secţia Alton. Acolo, îi spune el, se află 
soţul ei. Lisey zice că n-o opreşte nimic. 

- Ei bine, zice Jantzen cu un zâmbet ce pare obosit şi nu tocmai 
autentic, sper că aveţi pantofi comozi. E la etajul patru. 

Pe când se duc înapoi spre scări - trecând pe lângă YANEZ- 
THOMAS şi VANDERVEAUX-ELIZABETH - infirmiera Warner Bros 
vorbeşte la telefon. Mai târziu, Lisey va afla că discuţia pe care o 
purtase Jantzen cu infirmiera fusese de fapt cererea acestuia de a 
suna la etaj şi a le spune celor de acolo să-l decupleze pe Scott de la 
aparatul de ventilaţie. Asta, desigur, dacă e destul de conştient să-şi 
poată recunoaşte soţia şi să-i audă vorbele de rămas-bun. Poate chiar 
să-şi ia şi el rămas-bun, dacă Dumnezeu îi va mai da o ultimă suflare 
care să-i pună în mişcare corzile vocale. Mai târziu, ea va afla că 
decuplarea lui de la aparatul de ventilaţie îi scurtase viaţa de la 
câteva ore la câteva minute, dar că Jantzen considerase că aşa e mai 
bine, dat fiind că, după părerea sa, orice oră câştigată tot nu i-ar fi 
oferit vreo şansă 

de recuperare. Mai târziu, ea va afla că-l repartizaseră în ceea 
ce micuțul lor spital comunitar numea secţie de izolare. 

Mai târziu. 


4 

Cât timp urcă încet şi sigur scările încinse spre etajul patru, află 
puţinul pe care i-l poate spune Jantzen despre problema lui Scott 
puţinele, dar preţioasele lucruri pe care le ştie acesta. Toracotomia, 
spune el, nu l-a ajutat să-şi revină, ci doar să-l scape de o acumulare 


de fluid; intervenţia secundară a fost menită să elimine aerul blocat în 
cavitățile pleurale. 

- Despre care plămân e vorba, doctore Jantzen? îl întreabă ea şi 
el o îngrozeşte răspunzându-i: 

- Despre amândoi. 


5 

Acela e momentul când el o întreabă de când e bolnav Scott şi 
dacă l-a consultat vreun doctor „înainte să i se agraveze starea". Ea îi 
spune că Scott n-a avut o stare. Scott n-a fost bolnav. l-a curs puţin 
nasul în ultimele zece zile, a tuşit şi a strănutat puţin, dar cam asta e 
tot. N-a luat nici măcar pastile de Allerest, chiar dacă el crede că-i 
vorba de o alergie şi aşa crede şi ea. Manifestă şi ea aceleaşi 
simptome, aşa i se întâmplă la fiecare sfârşit de primăvară şi început 
de vară. 

- Nicio tuse puternică? întreabă el pe când se apropie de etajul 
patru. Nicio tuse puternică şi uscată, ca tuşea de dimineaţă a unui 
fumător? Scuze pentru lifturi, apropo. 

- Nu face nimic, zice ea, străduindu-se să nu pufăie şi să gâfâie. 

A. avut o tuse, cum v-am spus, dar a fost uşoară. Era fumător, 
dar s-a lăsat de câţiva ani. 

Cade pe gânduri. 

- Poate că a devenit puţin mai insistentă în ultimele două zile şi 
o dată m-a trezit noaptea... 

- Noaptea trecută? 

- Da, dara luato gură de apă şi s-a oprit. 

El deschide uşa spre un alt hol tăcut şi Lisey îi pune o mână pe 
braţ pentru a-l oori. 

- Ascultaţi... întâlnirile precum lectura publică de aseară... Mai 
demult, Scott ar fi rezistat fără probleme la şase astfel de sindrofii 
chiar, şi cu temperatură de patruzeci de grade. Ar fi instigat publicul 
să-l aplaude şi aplauzele l-ar fi făcut să reziste mai departe. Dar zilele 
acestea s-au sfârşit cu cinci, poate chiar şapte ani în urmă. 

Dacă s-ar fi simţit cu adevărat rău, sunt sigură că l-ar fi sunat 
pe profesorul Meade - el e şeful departamentului de engleză - şi ar fi 
anulat întâlnirea asta fot... blestemată. 

- Doamnă Landon, când l-am internat, soţul dumneavoastră 
avea febră de patruzeci şi unu. 

Acum, tot ce poate face e să se uite la doctorul Jantzen, 
chirurgul cu chip neserios de adolescent, să se uite cu o oroare tăcută 
şi cu ceea ce nu e tocmai neîncredere. Cu timpul, însă, va începe să 
se formeze o imagine generală. Există destule indicii, combinate cu 
anumite amintiri ce nu vor să rămână îngropate pe de-a-ntregul, care 
să-i arate tot ce are nevoie să vadă. 


Scott a luat o cursă charter de la Portland la Boston, apoi a luat 
un zbor United de la Boston la Kentucky. O stewardesă de la United 
care i-a cerut autograful va declara unui reporter că domnul Landon 
tuşise „aproape fără oprire" şi că era roşu la faţă. „Când l-am întrebat 
dacă se simte bine", îi va spune reporterului, „mi-a răspuns că-i doar o 
răceală de vară, că va lua două aspirine şi va fi bine." 

Frederic Borent, absolventul care l-a aşteptat la aeroport, va 
aminti şi el tuşea şi va spune că Scott i-a cerut să treacă pe lao 

farmacie Nite Owl pentru a-i cumpăra o sticlă de Nyquil. „Cred 
că mă paşte o gripă", i-a explicat el. Boret a spus că abia aşteaptă 
lectura şi că se-ntreabă dacă o va putea duce la capăt. Scott l-a 
liniştit: 

„Ai să fii surprins." 

Boret a fost. Surprins şi încântat. La fel ca mare parte din 
publicul lui din seara aceea. Potrivit ziarului Daily News din Bowling 
Green, Scott a susţinut o lectură „aproape hipnotică", întreruptă doar 
de câteva ori de politicos reţinute accese de tuse, calmate repede de 
câte o gură de apă din paharul pe care-l avea alături. Vorbind cu Lisey 
după mai multe ore, Jantzen era încă uimit de vitalitatea lui Scott. Şi 
uimirea lui, dublată de un mesaj transmis de şeful departamentului de 
engleză în timpul conversaţiei telefonice, a fost cea care a provocat o 
ruptură, cel puţin temporară, în vălul de sentimente reprimate al lui 
Lisey. Ultimul lucru pe care i l-a spus Scott lui Meade, după lectură şi 
cu puţin înainte să înceapă recepţia, a fost: „Sun-o pe soţia mea, te 
rog. Spune-i că s-ar putea să fie nevoie să vină încoace. Spune-i că s- 
ar putea să fi mâncat ce nu trebuia după apus. E un fel de glumă între 
noi." 


6 

Lisey îşi mărturiseşte dintr-o răsuflare cea mai mare teamă 
tânărului doctor Jantzen, fără să se gândească măcar: 

- Scott o să moară din cauza asta, nu? 

Jantzen ezită şi, cât ai clipi, Lisey înţelege că, deşi e tânăr, nu 
copil. 

- Vreau să-l vedeţi, îi spune după un moment ce pare foarte 
lung. Şi vreau să vă vadă şi el. E conştient, dar s-ar putea să nu mai 
fie pentru mult timp. Veniţi cu mine? 

Jantzen merge foarte repede. Se opreşte la camera de gardă şi 
infirmierul de serviciu ridică privirea din revista pe care o citeşte, 
Modern Geriatrics. jantzen îi vorbeşte. Conversaţia e aproape şoptită, 

însă coridorul e cufundat într-o tăcere totală şi Lisey îl aude pe 
inii rmier cum rosteşte două cuvinte foarte clar. O îngrozesc. 

- O aşteaptă, spune acesta. 


In capătul coridorului se află două uşi închise pe care, într-un 
portocaliu strident, stă scris mesajul: 

UNITATEA DE IZOLARE ALTON 

CEREŢI AUTORIZAŢIE DE INTRARE DE LA INFIRMIERI ŢINEŢI 
CONT DE TOATE MĂSURILE DE PRECAUŢIE PENTRU SĂNĂTATEA 
DUMNEAVOASTRA PENTRU SANATATEA PACIENȚILOR MASCA ŞI 
MANUŞI, DACA SE CERE 

La stânga uşii este o chiuvetă la care Jantzen se spală pe mâini 
şi-i spune lui Lisey s-o facă şi ea. Pe o măsuţă cu rotile din dreapta 
sunt măşti de tifon, mănuşi de latex în pungi sigilate, învelitoare 
pentru papuci din material elastic galben într-o cutie de carton pe 
care stă scris PENTRU TOATE MARIMILE şi un teanc frumos aranjat de 
halate chirurgicale verzi. 

- Izolare, spune ea. O, lisuse, credeţi că soţul meu s-a infectat 
cu fotatul germen Andromeda! 

Jantzen se eschivează. 

- Credem că s-ar putea să aibă o formă rară de pneumonie, 
poate chiar gripă aviară, dar orice ar fi, n-am reuşit s-o identificăm şi 
fi... 

Nu încheie, pare să nu ştie cum, aşa că îl ajută Lisey. 

- li ia viaţa cu mâna. Cum se spune. 

- Ar trebui să ajungă masca, doamnă Landon, cel puţin dacă nu 
aveţi vreo tăietură. N-am observat cât timp v-aţi... 

- Nu cred că trebuie să mă preocupe tăieturile şi n-o să am 
nevoie de mască. 

împinge uşa din partea stângă înainte ca el să se poată opune. 

- Dacă ar fi contagioasă, deja aş fi şi eu bolnavă. 

Jantzen o urmează în unitatea de izolare Alton, acoperindu-şi 
gura şi nasul cu o mască de tifon verde. 


7 

Sunt doar patru camere la capătul holului de la etajul patru şi 
numai unul dintre monitoare este aprins; doar o cameră produce 
semnalele acustice ale aparatelor medicale şi slabul, constantul vâjâit 
al fluxului de oxigen. Numele de pe monitor sub pulsul înfiorător de 
accelerat - 178 - şi al tensiunii sanguine înfiorător de scăzute - 79 cu 
44 - este LANDON-SCOTT. 

Uşa e întredeschisă. Pe ea e lipit un anunţ înfăţişând o flacără 
portocalie peste care e trasat un X. Dedesubt, cu litere de un roşu- 
intens, sene: FĂRĂ FLĂCĂRI ŞI SCÂNTEI. Ea nu e scriitor şi cu 
siguranţă nu e nici poet, dar în cuvintele acelea citeşte tot ce are 
nevoie să ştie despre cum se sfârşesc lucrurile; sunt ca o linie de 
demarcare a căsniciei sale, aşa cum e linia pe care o tragi sub un şir 
de numere care trebuie adunate. Fără flăcări şi scântei. 


Scott, care, la plecare, a salutat-o cu obişnuitul strigăt 
imprudent de toute â l'heure, Lisey-gateuri" şi o răbufnire de retro- 
rock Flamin' Groovies de la CD-playerul vechiului său Ford, se uită 
acum la ea cu o faţă palidă ca laptele îndoit cu apă. Numai ochii îi 
sunt complet vii şi prea înflăcăraţi. Ard ca ochii unei bufniţe blocate 
într-un horn. Stă pe o parte. Aparatul de ventilaţie a fost împins de 
lângă pat, însă ea vede urmele de mucozităţi din tub şi ştie 

(taci micuță Lisey) 

că în porcăria aceea verde sunt germeni sau microbi pe care 
nimeni nu va fi în stare să-i identifice, nici măcar cu ajutorul celui mai 
performant microscop electronic din lume şi cu toate băncile de date 
de sub soare. 

- Hei, Lisey... 

Nu e aproape nimic în şoapta aceasta - Nimic decât un curent 
d-aerpe sub uşă, ar fi spus bătrânul Dandy - dar ea îl aude şi se duce 
la el. O mască de oxigen din material plastic, din care şuieră aer, îi 
atârnă la gât. Două tuburi de plastic îi ies din piept, unde două incizii 
proaspăt închise arată ca o pasăre desenată de un copil. Tuburile 
care-i ies din spate par aproape grotesc de mari în comparaţie cu 

rele din faţă. Pentru ochii uluiţi ai lui Lisey, acestea par mari cât 
nişte furtunuri de radiator. Sunt transparente şi ea vede un fluid ceţos 
şi bucăţi însângerate de ţesut străbătându-le spre un fel de valiloară 
care stă pe patul din spatele lui. Nu, nu e Nashville; nu, nu e un glonţ 
de calibru 22; în pofida violentului protest al sufletului său, îi ajunge o 
privire pentru a-i convinge mintea că Scott va fi mort când va răsări 
soarele. 

- Scott, spune ea, lăsându-se în genunchi lângă pat şi luându-i 
mâna încinsă în mâinile sale reci. Ce glumă fotată-mi faci acum? 

El reuşeşte să-i strângă puţin mâna. Respirația sa e un şuierat 
necontrolat şi ascuţit pe care ea şi-l aminteşte mult prea bine din ziua 
aceea din parcarea încinsă. Ştie cu exactitate ce va spune mai 
departe, iar Scott nu o dezamăgeşte. 

- Mi-e atât de cald, Lisey? Gheaţă?... Te rog? 

Ea aruncă o privire la măsuţa lui, dar nu e nimic pe ea. Se uită 
peste umăr la doctorul care a adus-o acolo, acum Răzbunătorul 
Mascat cu Păr Roşcat. 

- Doctore..., începe ea şi-şi dă seama că mai mult nu ştie, că 
are un lapsus. îmi pare rău, v-am uitat numele. 

- Jantzen, doamnă Landon. Şi nu vă faceţi absolut nicio grijă din 
pricina asta. 

- Poate primi soţul meu nişte gheaţă? Spune că-i e... 

- Da, desigur. O aduc eu însumi. 

Pleacă numaidecât. Lisey îşi dă seama că şi-a dorit doar un otiv 
ca să-i poată lăsa singuri. 


Scott o strânge din nou de mână. 

- Mă duc, zice el în acea şoaptă abia audibilă. Scuze. Te iubesc. 

- Scott, nu! Şi absurd: Gheaţa! Vine gheaţa! 

Cu ceea ce trebuie să fie un efort incredibil - răsuflarea lui 
şuieră mai puternic ca niciodată - ridică mâna şi-i mângâie obrazul cu 
un deget încins. Lui Lisey încep să-i curgă lacrimile. Ştie ce trebuie să- 
| întrebe. Vocea panicată care nu-i spune niciodată Lisey, ci 
întotdeauna micuță Lisey, păstrătorul de secrete din adâncul fiinţei 

sale, susţine din nou că nu trebuie s-o facă, însă ea o alungă. 
Fiecare căsnicie îndelungată are două suflete, unul luminat şi unul 
întunecat. Aici, din nou, este sufletul lor întunecat. 

Se apleacă mai aproape în căldura agoniei lui. Simte mirosul, 
ultima fantomă diafană a spumei de ras Foamy pe care a folosit-o ieri 
dimineaţă şi a şamponului Tea Tree cu care s-a spălat. Se aplecă până 
ce-i atinge cu buzele pavilionul încins al urechii. Şopteşte: 

- Du-te, Scott. Târăşte-te până la fotata aia de baltă, dacă de 
asta e nevoie. Dacă se întoarce doctorul şi găseşte patul gol o să 
inventez ceva, nu contează, dar du-te la baltă şi însănătoşeşte-te, fă- 
o, fă-o pentru mine, blestemăţie! 

- Nu pot, şopteşte el şi începe o tuse aspră, pergamentoasă, 
care o face pe ea să se tragă puţin în spate. Crede că asta îl va omori, 
îl va face să crape, dar, cine ştie cum, Scott reuşeşte să o 
stăpânească. 

Şi de ce? Pentru că vrea să-şi spună cuvântul. Chiar şi aici, pe 
patul său de moarte, într-o unitate de izolare pustie la ora unu 
noaptea într-un orăşel neştiut din Kentucky, el vrea să-şi spună 
cuvântul. 

N-o să... funcţioneze. 

- Atunci o să merg eu! Ajută-mă doar! 

Dar el scutură din cap. 

- Stă pe poteca... ce duce la baltă. £/ 

Ea ştie imediat despre ce vorbeşte. Aruncă neputincioasă o 
privire spre unul dintre paharele cu apă, acolo unde arătarea pestriță 
poate fi zărită uneori. Acolo, sau într-o oglindă, sau cu colţul ochiului, 
întotdeauna noaptea târziu. întotdeauna când eşti rătăcit sau în dureri 
- sau amândouă. Vechiul amic al lui Scott. Lunganul/ lui Scott. 

- Doar...me. 

Un sunet straniu se ridică din plămânii lui în descompunere. Ea 
crede că se sufocă şi duce mâna la butonul de alarmă, apoi observă 
strălucirea mustrătoare din ochii lui febrili şi-şi dă seama că fie râde, 
fie încearcă s-o facă. 

- Doarme pe... potecă. O parte... sus... cer... 

Ridică ochii spre tavan şi ea e sigură că încearcă să spună că 
are o parte a corpului atât de mare, că ajunge la cer. 


Scott atinge masca de oxigen de pe piept, dar n-o poate ridica. 
O ridică ea, aşezându-i-o peste gură şi nas. El trage mai multe guri 
prelungi de aer, apoi îi face semn să-i dea masca jos. Lisey o face şi, 
peni ru scurt timp - poate doar un minut - vocea lui e mai puternică. 

- Am mers în Bu-Luna din avion, zice el cu un fel de mirare. N- 
am încercat niciodată aşa ceva. Am crezut c-o să cad, dar am ajuns pe 
Dealului Sufletbun, ca-ntotdeauna. M-am mai dus o dată dintr-o 
cabină... 

din toaleta aeroportului. Ultima dată... din foaierul artiştilor, 
chiar înaintea lecturii. Tot acolo. Bătrânul Freddy. Era tot acolo. 

Hristoase, are chiar şi un nume pentru treaba aia fotată. 

- N-am putut ajunge la baltă, aşa c-am mâncat nişte fructe de 
pădure... de obicei nu-ţi fac nimic, dar... 

Nu poate sfârşi. Ea îi dă iarăşi masca. 

- Era prea târziu, zice ea în timp ce el respiră. Era prea târziu, 
nu? Le-ai mâncat după apus. 

El clatină din cap. 

- Dar altceva nu ştiai ce să faci. 

El clatină iarăşi din cap. li face semn să-i ia masca. 

- Dar n-ai avut nimic la lectură! zice ea. Profesorul ăla, Meade, 
a zis c-ai fost grandios! 

El zâmbeşte. S-ar putea să fie cel mai trist zâmbet pe care l-a 
văzut Lisey vreodată. 

- Rouă, zice el. Am lins-o de pe frunze. Ultima oară, când m-am 
dus... din foaierul artiştilor. Am crezut c-ar putea... 

- Ai crezut c-ar putea fi tămăduitoare. Ca balta. 

El spune da cu ochii. Ochii lui n-o părăsesc nicio clipă. 

- Şi aia te-a făcut mai bine. Pentru puţin timp? 

- Mda. Puțin timp. Acum... 

Ridică uşor şi prosteşte din umeri şi întoarce capul într-o parte. 

De data aceasta, tuşea e mai rea, iar ea observă cu groază că 
lichidul din tuburi e de un roşu mai intens, mai bogat. El dibuie şi o 
prinde iarăşi de mână. 

- Eram pierdut în întuneric, şopteşte el. Tu m-ai găsit. 

- Scott, nu... 

El clatină din cap. Da. 

- Tu m-ai văzut pe de-a-ntregul. Totul... 

îşi foloseşte mâna liberă ca să deseneze slab un cerc în aer: 
Totul la fel. Acum zâmbeşte puţin în timp ce o priveşte. 

- Rezistă, Scott! Rezistă! 

El clatină din cap ca şi când Lisey în sfârşit ar fi priceput. 

- Rezistă... aşteaptă să se schimbe vântul. Nu, Scott, gheaţa! 

Altceva mai bun nu-i vine în gând să spună. 

- Aşteaptă gheața! 


El spune iubire. El îi spune jubimeu. Şi apoi singurul sunet este 
şuierul egal al oxigenului din masca de la gât. Lisey îşi acoperă faţa cu 
mâinile 


8 

şi le îndepărtă uscate. Era deopotrivă surprinsă şi nesurprinsă. 

Cu siguranţă era uşurată; se părea că în sfârşit terminase să-l 
plângă. 

Bănuia că mai avea încă destule de făcut în studioul lui Scott - 
împreună cu Amanda nu reuşise decât să răscolească puţin praful însă 
era de părere că, în ultimele două sau trei zile, făcuse progrese 
neaşteptate în a-şi pune-n ordine propriile probleme. îşi atinse sânul 
rănit şi nu simţi aproape nicio durere. Asta-i fără-ndoială un mare pas 
înainte pentru tehnica autovindecării, gândi ea şi zâmbi. 

In camera alăturată, Amanda strigă cu indignare la televizor: 

- O, imbecilule! Las-o naibii pe cretina aia, nu vezi că nu-i bună 
de nimic? 

Lisey ciuli urechea în direcţia aceea şi deduse că Jacy era pe 
cale să-l convingă pe Sonny s-o ia de soţie. Filmul era aproape gata. 

Probabil ci a sărit peste unele părți, gândi Lisey, dar când se 
uită la întunericul care se aduna la orizont, ştiu că nu era aşa. Şedea 
la Marele Jumbo al lui Dumbo şi retrăia trecutul de peste o oră şi 
jumătate. 

Lucrând puțin la ea însăşi, cum le plăcea să spună adepților 
New Age. 

Şi la ce concluzii ajunsese? Că soţul ei era mort, atâta tot. Mort 
şi dus. N-o aştepta de-a lungul potecii din Bu-Luna sau pe una dintre 
băncile de piatră, acolo unde-l găsise odată; şi nu era înfăşurat nici 
într-unui dintre _linţoliile alea înfiorătoare. Scott lăsase Bu-Luna în 
urmă. Asemenea lui Huck, glisase în Teritorii. 

Şi ce-i provocase oare boala fatală? Certificatul de deces 
susţine că pneumonia, iar ea nu avea nicio problemă cu asta. Ar fi 
putut scrie Ciugulit de rațe până la moarte şi ar fi fost la fel de mort - 
dar nu se putea abţine să nu se întrebe. Boala lui fusese cauzată de o 
floare pe care o culesese şi o mirosise sau de o insectă care-i vârâse 
trompa sub piele în vreme ce soarele apunea roşu în casa tunetului? 

O contractase în timpul unei scurte vizite în Bu-Luna cu o 
săptămână sau o lună înaintea ultimei sale lecturi publice din 
Kentucky, sau îl pândea de decenii, ticăind ca un ceas? Putea s-o fi 
conţinut un singur fir de praf care-i intrase sub o unghie pe când săpa 
mormântul fratelui său. O singură insectă malignă ce dormise ani 
întregi şi se trezise în cele din urmă când Scott, la computer, găsise în 
sfârşise un cuvânt care-i scăpase până atunci şi pocnise fericit din 
degete. 


Poate - oribil gând, dar cine putea să ştie? -adusese microbul ea 
însăşi după una dintre vizitele sale, un acarian letal într-un punct 
minuscul de polen pe care el i-l luase cu un sărut pe vârful nasului. 

O, rahat, acum chiar că plângea! 

Văzuse un pachet nedesfăcut de Kleenex în sertarul de sus din 
stânga al biroului. II scoase, îl desfăcu, scoase două batistuţe de 
hârtie şi începu să se şteargă la ochi cu ele. In camera alăturată, îl 
auzi pe Timothy Bottoms cum striga: /Aatura pe jos, bastarzilor!" şi 
ştiu că timpul făcuse un alt salt stângaci înainte. Mai rămăsese doar o 
scenă în film. Sonny se întoarce la soţia antrenorului. Amanta lui de 
vârstă mijlocie. Apoi genericul de final. 

Pe birou, telefonul scoase un ding scurt. Lisey ştia ce înseamnă, 
aşa cum ştia ce voise Scott să spună cu gestul acela slab în aer, 
înainte să se sfârşească, cel care însemna totul la fel. 

Telefonul era mort, firul era fie tăiat, fie smuls. Dooley era 
acolo. Prinţul Negru al Incuncilor venise după ea. 


XV. LISEY ŞI LUNGANUL (Pafko la sid) 

1 

- Amanda, vino aici! 

- Intr-un minut, Lisey, filmul e aproape... 

- Amanda, acum! 

Ridică receptorul, acesta îi confirmă că nu funcţiona, îl puse 
înapoi în furcă. Ştia totul. Era ca şi când l-ar fi avut scris în faţa ochilor 
încă de la început, ca gustul dulce din gură. Acum avea să se stingă 
lumina şi, dacă nu venea Amanda înainte ca el să taie fir... 

Dar uite că venise, stătea între alcovul de recreere şi lunga 
încăpere principală, părea brusc speriată şi bătrână. Pe caseta video, 
soţia antrenorului avea în scurt timp să dea cu cafetiera în perete, 
nervoasă pentru că-i erau prea agitate mâinile ca să toarne în ceşti. 
Lisey nu era surprinsă să observe că nici mâinile ei nu aveau 
astâmpăr. Luă pistolul. Amanda văzu ce face şi păru mai speriată ca 
niciodată. Ca o femeie care, dată fiind situaţia actuală, ar fi preferat 
să se afle în Philadelphia. Sau în stare de catatonie. Prea târziu, 
Manda, gândi Lisey. 

- Lisey, e aici? 

- Da. 

In depărtare, tunetul bubui, arătându-se parcă de acord cu ea. 

- Lisey, de unde şt... 

- Pentru că a tăiat firul de telefon. 

- Mobilul... 

- E tot în maşină. Acum o să taie curentul. 

întinse mâna spre capătul biroului mare din arțar roşu - Marele 
Jumbo al lui Dumbo, chiar aşa, gândi ea, ai putea face să aterizeze şi 


un avion de vânătoare cu reacţie pe catafalcul ăsta fotat - şi, de acolo, 
spaţiul care o despărţea de sora ei era în linie dreaptă, poate opt paşi 
peste petele propriului ei sânge de pe covor. 

Când ajunse la Amanda, becurile era încă aprinse şi Lisey avu 
un moment de îndoială. Nu era oare posibil, în definitiv, ca o ramură 
de copac desprinsă de furtunile de după-amiază să fi căzut în sfârşit, 
întrerupând firul telefonic? 

Sigur, dar nu asta s-a întâmplat. 

încercă să-i dea Amandei arma. Amanda refuză s-o ia. Arma 
căzu grea pe covor şi Lisey se încorda, aşteptând explozia, care ar fi 
fost urmată fie de strigătul de durere al Amandei, fie de strigătul ei, 
atunci când una dintre ele ar fi fost împuşcată în gleznă. Arma nu se 
declanşa, se uită doar în depărtare cu singurul ei ochi idiot. 

Când se aplecă s-o ridice, Lisey auzi un bufnet jos, de parcă s-ar 
fi lovit cineva de un lucru şi l-ar fi doborât. O cutie de carton plină în 
mare parte cu pagini albe, să zicem - una dintr-o stivă. 

Când ridică ochii spre sora ei, mâinile Amandei erau apăsate, 
stânga peste dreapta, pe pieptul slab. Se albise la faţă; ochii ei erau 
bălți negre de spaimă. 

- Nu pot să ţin pistolul, şopti ea. Mâinile... vezi? 

Le întoarse cu palmele în sus, arătându-şi tăieturile. 

- la pistolu' ăla fotat, se răsti Lisey. N-o să fie nevoie să-l 
împugşti. 

De data aceasta, Amanda strânse degetele fără tragere de 
inimă 

pe mânerul cauciucat al Pathfinder-ului. 

- Promiţi? 

- Nu, răspunse Lisey. Dar sunt pe aproape. 

Se uită în direcţia scărilor ce coboară în grajd. în partea din 
spate a studioului penumbra era mai adâncă, mai amenințătoare, mai 
ales acum că pistolul era la Amanda. Amanda cea în care nu te puteai 
încrede, care putea să facă orice. Inclusiv ceea ce-i cereai. 

- Care-i planul? şopti Amanda. In camera alăturată, Bătrânul 
Hank cânta din nou şi Lisey ştiu că pe ecran curgea genericul de final 
al Ultimei reprezentații. 

Duse un deget la buze într-un gest care spunea sst (acum 
trebuie să taci) 

şi se îndepărtă de ea cu spatele. Un pas, doi paşi, trei paşi, 
patru. 

Acum era în mijlocul încăperii, la distanţă egală de Marele 
Jumbo al lui Dumbo şi de uşa alcovului, unde Amanda ţinea stângaci 
pistolul de calibru 22 cu ţeava îndreptată spre covorul pătat de sânge. 

Tunetul bubui. Se auzea muzică country. De jos - linişte. 

- Nu cred că-i acolo, şopti Amanda. 


Lisey mai făcu un pas cu spatele spre biroul cel mare din arțar 
roşu. Insă se simţea încordată, aproape că vibra de tensiune, însă 
partea raţională din ea recunoştea că Amanda putea avea dreptate. 

Telefonul era întrerupt, dar acolo sus, pe View, puteai fi sigur că 
asta se va întâmpla de cel puţin două ori pe lună, mai ales în timpul 
sau cu puţin după furtuni. Bufnitura pe care o auzise când se aplecase 
să ridice pistolul... auzise măcar o bufnitură? Sau fusese doar în 
imaginaţia ei? 

- Cred că nu e nimeni acolo jo... - începu Amanda şi-n clipa 
aceea se stinse lumina. 


2 

Preţ de câteva secunde - interminabile - Lisey nu văzu nimic şi 
se mustră pentru că nu adusese lanterna din maşină. Ar fi fost atât de 
uşor. Nu putu decât să rămână acolo unde se afla şi trebuia s-o facă şi 
pe Amanda să stea locului. 

- Manda, nu te mişca! Rămâi neclintită până când îţi spun eu! 

- Unde-i, Lisey? 

Amanda începea să plângă. 

- Unde ei 

- Dar sunt chiar aici, domniţă, răspunse Jim Dooley cu 
dezinvoltură, din întunericul de smoală al scărilor. Şi vă văd pe 
amândouă cu ochelarii ăştia speciali. Sunteţi puţintel verzişoare, da' 
vă văd numa' bine. 

- Nu e adevărat, minte, zise Lisey, dar simţi o strângere de 
inimă. Nu se gândise că bărbatul va avea echipament de vedere pe 
timp de noapte. 

- O, domniţă, să mor eu dacă mint. 

Vocea încă venea din capul scărilor şi acum Lisey începu să 
vadă acolo o siluetă difuză. Nu-i vedea punga de hârtie cu orori, dar o, 
lisuse, îi auzea foşnetul. 

- Vă văd destul de bine ca să ştiu că cea cu pistolaşu-n mână-i 
domniţa Păsărlăţilungilă. Vreau s-arunci arma jos, domniţă Lungilă. 
Chiar acum. 

Vocea i se aspri şi lovi ca terminația plumbuită a unui bici. 

- Ascultă-mă! Aruncă-/! 

Acum era întuneric complet afară şi, dacă era lună, fie nu 
răsărise, fie era ascunsă de nori, însă prin lucarne răzbătea suficientă 
lumină naturală cât Lisey să poată vedea că Amanda cobora pistolul. 
Nu-l arunca încă din mână, dar îl cobora. Ar fi dat orice să-l fi avut ea, 
dar... 

Dar mie-mi trebuie ambele mâini libere. Ca la timpul potrivit să 
te pot apuca, bastardule. 


- Nu, Amanda, ţine-1. Nu cred că va fi nevoie să-l împuşti. Nu 


asta-i planul. 
- Aruncă-l, domniţă, ăsta-; planul. 
Lisey spuse: 


- Vine aici unde nu-i e locul, te face în fel şi chip, după care îţi 
spune să arunci pistolul? Pistolul tău? 

Spectrul aproape imperceptibil care era sora ei ridică din nou 
Pathfinder-ul. Nu-l îndreptă spre decupajul negru care plutea în 

umbre lângă scări, îl ţinu doar cu vârful spre tavan, însă încă-l 
ținea. 

Şi se îndreptase de spate. 

- Ţi-am zis să-l arunci! aproape că mârâi silueta diafană, însă 
ceva din vocea lui Dooley îi spuse lui Lisey că ştia că pierduse bătălia. 
Punga lui blestemată foşni. 

- Nu! strigă Amanda. Nu-l arunc! Tu... cară-te de aici! Cară-te şi 
las-o în pace pe sora mea! 

- N-o să plece, zise Lisey înainte ca umbra din capul scărilor să 
poată răspunde. N-o să plece pentru că-i nebun. 

- Ai face bine să ai grijă ce spui, sări Dooley. Uiţi că vă văd ca şi 
cân' aţi fi pe o scenă. 

- Dar eşti nebun. Nebun ca puştiul care l-a împuşcat pe soţul 
meu în Nashville. Gerd Allen Cole. Ai auzit de el? Sigur că ai auzit, tu 
ştii totul despre Scott. Râdeam de oamenii ca tine, Jimmy... 

- Ajunge, domniţă... 

- Vă numeam cowboy din adâncul spaţiului. Asta era Cole şi 
asta eşti şi tu. Mai viclean şi mai înrăit - pentru că eşti mai în vârstă - 
dar, în rest, nu-i nicio diferenţă între voi. Un cowboy din adâncul 
spaţiului nu-i altceva decât un cowboy din adâncul spaţiului. Daţi 
tuuurul fotatei Căi Lactee. 

- Termina, nu mai vorbi aşa, zise Dooley. Mârâia din nou şi, de 
data aceasta, Lisey credea că nu doar de efect. Am venit cu t'eburi. 

Punga de hârtie foşni şi Lisey văzu că umbra se mişca. Scările 
se aflau poate la cincisprezece metri de birou, în partea mai 
întunecată a încăperii principale lungi. Dar Dooley se îndrepta spre ea 
ca şi când l-ar fi atras cuvintele ei. Acum, ochii ei erau complet 
adaptaţi la semiîntuneric. Alţi câţiva paşi şi sofisticaţii lui ochelari cu 
infraroşu cumpăraţi prin poştă nu i-ar mai fi oferit niciun avantaj. S-ar 
fi aflat pe picior de egalitate. Cel puţin din punct de vedere vizual. 

- De ce aş face-o? E adevărat. 

Şi era. Brusc, ştiu tot ce avea nevoie să ştie despre Jim Dooley, 
alias Zack McCool, alias Prinţul Negru al Incuncilor. 

Simţea adevărul în gură aşa cum simţea gustul acela dulce. Era 
gustul acela dulce. 

- Nu-l provoca, Lisey, zise Amanda cu o voce îngrozită. 


- Se provoacă singur. Toată provocarea de care are nevoie îi 
iese direct din circuitele supraîncălzite şi arse pe care le are-n cap. 
Exact ca şi Cole. 

- Nu-s defel ca el! strigă Dooley. 

Strălucitoare cunoaştere în fiecare terminaţie nervoasă. 
Explodâna în fiecare terminaţie nervoasă. Era posibil ca Dooley să fi 
aflat despre Cole când se informa despre eroul lui literar, însă Lisey 
ştia că nu aşa se întâmplase. Şi totul avea o logică perfectă, divină. 

- N-ai fost niciodată la Brushy Mountain. A fost doar o poveste 
pe care i-ai spus-o lui Woodbody. Pălăvrăgeală de bar. Dar ai fost 
închis, nu? Măcar asta e adevărat. Ai fost închis într-un azil de nebuni. 
Ai fost la azil cu Cole. 

- Taci, domniţă! Ascultă-mă şi taci acu' din gură! 

- Lisey, termină! strigă Amanda. 

Ea nu le acordă atenţie. 

- Aţi discutat între voi despre cărţile lui Scott Landon, cărţile 
voastre preferate... asta, desigur, atunci când Cole avea destule 
pastile la bord ca să poată vorbi raţional. Pun pariu că aţi discutat. Lui 
îi plăcea cel mai mult Diavolii goi, nu? Sigur. Şi ţie-ţi plăcea Fata 
cabotierului. Doar doi cowboy din adâncul spaţiului care discutau 
despre cărţi în vreme ce primeau îngrijiri de reparaţie la fotatele lor 
sisteme de direcţie... 

- Ajunge, am spus! 

Materializându-se din semiîntuneric. Materializându-se ca un 
scafandru care iese din apele adânci şi întunecate în cele verzi de la 
suprafaţă, cu ochelari de protecţie şi tot tacâmul. Sigur, scafandrii nu 
ţineau pungi de plastic în faţa pieptului ca pentru a-şi proteja inima de 
loviturile văduvelor necruțătoare ce ştiau prea multe. 

- N-o să te avertizez din nou... 

Lisey nici măcar nu-l ascultă. Nu ştia dacă Amanda mai ţinea 
încă pistolul în mână şi nici nu-i mai păsa. Era în delir. 

- Tu şi Cole discutaţi despre cărţile lui Scott la terapia de grup? 
Sigur că da. Despre figura paternă. Şi apoi, după ce ţi-au dat 

drumul, l-ai găsit pe Fotatbody, exact ca un tătic dintr-o carte 
dr Scott Landon. Unul dintre tăticii buni. După ce ţi-au dat drumul de 
la ţăcăniţi. După ce ţi-au dat drumul de la fabrica descreierați/or. 
După ce ţi-au dat drumul de la academia creierelor putrede, după 
cum se sp... 

Cu un strigăt, Dooley aruncă punga de hârtie (scoase un bufnet 
metalic) şi se aruncă asupra lui Lisey. Ea avu timp să-şi spună: Da. 

De asta-mi trebuiau mâinile libere. 

Ţipă şi Amanda, un țipăt care se suprapuse peste al lui. Dintre 
toţi trei, numai Lisey era calmă, pentru că numai ea ştia cu precizie ce 
făcea... chiar dacă nu ştia cu precizie de ce o făcea. Nu încercă să 


fugă. Deschise braţele în calea lui Jim Dooley şi-l prinse ca o 
fierbinţeală. 


3 

Ar fi doborât-o la podea şi ar fi aterizat peste ea - Lisey nu se 
îndoia că asta era intenţia lui - de n-ar fi fost biroul. Se lăsă împinsă în 
spate, simţindu-i mirosul transpiraţiei în păr şi pe piele. Simţi de 
asemenea curbura ochelarilor apăsându-i tâmpla şi auzi un clic rapid 
şi slab, puţin sub urechea stângă. 

Aştia-s dinţii lui, gândi. Aştia-s dinţii, încearcă să mă muşte de 
gât. 

Se lovi cu fundul de latura lungă a Marelui Jumbo al lui Dumbo. 
Amanda strigă din nou. Se auzi o detunătură puternică şi o scurtă 
scăpărare de lumină orbitoare. 

- Las-o în pace, porc puturos! 

Vorbe mari, dar a tras în tavan, gândi Lisey şi strânse mai tare 
mâinile împreunate la ceafa lui Dooley atunci când el o aplecă pe 
spate ca un partener de dans la capătul unui tangou înflăcărat. Simţea 
miros de cordită, îi ţiuiau urechile şi-i simţea mădularul, greu şi 
aproape complet erect. 

- Jim, şopti ea, ţinându-1. îţi dau ce vrei. Lasă-mă să-ţi dau i e 
vrei. 

Strânsoarea lui slăbi puţin. Ea îi simţi confuzia. Apoi, cu un urlet 
felin, Amanda îi ateriza în spate şi Lisey fu împinsă iarăşi îndărăt, 
acum aproape tolănită pe masa de scris. Coloana vertebrală îi pârâi 
ameninţător, dar, în clipa aceea, putând vedea câteva detalii în plus 
pe ovalul murdar al feţei sale, îi citi în trăsături toată teama pe care o 
simţea. Oare s-a temut de mine încă de la început? 

se întrebă ea. 

Acum ori niciodată, micuță Lisey. 

îi căută ochii în spatele straniilor cercuri de sticlă, îi găsi, îşi fixă 
privirea în ei. Amanda încă mai urla ca o pisică pe un grătar încins şi 
Lisey vedea că lovea neîncetat cu pumnii în umerii bărbatului. 

Cu ambii pumni. Aşadar, trăsese acel foc în tavan, după care 
aruncase pistolul. Ei, ce să facă, poate era mai bine aşa. 

Dumnezeule, o nimicea greutatea lui. 

El cobori faţa, atras parcă de chemarea privirii şi a voinţei ei. 

Pentru o clipă, Lisey crezu că nici aşa nu-l va putea prinde. 
Apoi, cu un ultim salt disperat - Pafko la zid, ar fi spus Scott, citând 
Dumnezeu ştie pe cine - îl prinse. Când îşi lipi gura de a lui, inspiră 
carnea şi ceapa pe care le mâncase el la cină. îi depărta forţat buzele 
cu limba, îl sărută şi mai apăsat şi, astfel, îi dădu a doua gură de apă 
pe care o băuse din baltă. Simţi dulceaţa cum se duce. Lumea pe care 
o cunoştea se văluri şi începu să se ducă odată cu ea. Se întâmplă 


repede. Zidurile deveniră transparente şi aromele amestecate din 
cealaltă lume îi umplură nările: frangipani, bougainvillea, trandafiri, 
regina nopţii. 

- Geromino, zise în gura lui şi, de parcă ar fi aşteptat cuvântul 
acesta, greutatea solidă a mesei de sub ea se transformă în ploaie. 

O clipă mai târziu dispăru complet. Căzu; Jim Dooley căzu peste 
ea; Amanda, încă strigând, căzu peste amândoi. 

Bul, gândi Lisey. Bul, sfârşit. 


4 

Ateriza pe un covor gros de iarbă pe care îl cunoştea atât de 
bine, de parcă s-ar fi rostogolit pe el toată viața. Avu timp să observe 
copacii sufletbun şi apoi rămase fără suflare într-un vuup mare şi 
zgomotos. Puncte negre îi dansară în faţa ochilor în aerul colorat de 
apus. 

Ar fi putut leşina dacă Dooley nu s-ar fi rostogolit de pe ea. Pe 
Amanda o aruncă din spinare de parcă n-ar fi fost decât o pisicuţă 
supărătoare. Bărbatul sări în picioare, uitându-se mai întâi în josul 
dealului presărat cu plante purpurii de lupin şi apoi întorcându-se în 
cealaltă direcţie, către copacii sufletbun ce formau liziera a ceea ce 
Paul şi Scott Landon numiseră Pădurea Fermecată. Lisey fu şocată de 
aspectul lui Dooley. Arăta ca un straniu craniu acoperit de carne şi 
păr. După o clipă îşi dădu seama că asta se datora slăbiciunii feţei 
sale, combinate cu umbrele serii, dar şi lipsei ochelarilor. 

Lentilele nu ajunseseră în Bu-Luna. Ochii i se holbau prin găurile 
rămase în locul lor. Stătea cu gura deschisă. Saliva îi curgea printre 
buze în fire argintii. 

- întotdeauna... ţi-au plăcut... cărţile lui Scott, zise Lisey. 

Vorbea ca un alergător rămas fără aer, însă începea să-şi tragă 

sufletul şi punctele negre din faţa ochilor se risipeau. 

- Cum îţi place /umea lui, domnule Dooley? 

- Unde... 

Mişcă din buze, dar nu reuşi să încheie. 

- Bu-Luna, la marginea Pădurii Fermecate, aproape de 
mormântul lui Paul, fratele lui Scott. 

Ştia că Dooley era la fel de periculos pentru ea (şi pentru 
Amanda) acolo ca şi-n studioul lui Scott, odată ce-şi recăpăta puţinele 
simţiri pe care le avea, însă tot îşi permise să se uite o clipă peste 
panta aceea purpurie şi la cerul la apus. Din nou, soarele cobora într- 
un foc portocaliu în vreme ce luna plină se ridica în cealaltă parte. | se 
păru, aşa cum i se mai păruse şi-nainte, că amestecul de căldură şi 
argintiu rece ar putea-o ucide cu frumuseţea lui palpitândă. 

Pe de altă parte, nu frumuseţea acelui spectacol trebuia să o 
pre cupe. Peste umăr îi căzu o mână arsă de soare. 


- Ce-mi faci, domniţă? întrebă Dooley. 

Căscă ochii în spatele ochelarilor goi. 

- încerci să mă hip'otizezi? Pen'că n-o să-ţi meargă. 

- Nici vorbă, domnule Dooley, zise ea. Voiai ceea ce-i aparţinea 
lui Scott, nu-i aşa? Ei bine, asta-i cu siguranţă mai bun decât orice 
poveste inedită sau chiar decât plăcerea de a tăia o femeie cu propriul 
ei desfăcător de conserve, nu crezi? Uite! O întreagă altă lume! Un loc 
creat de imaginaţie! Vise ce se pot atinge cu mâna! 

Sigur, e periculos în pădure - e periculos oriunde noaptea, iar 
acum e aproape noapte - dar sunt convinsă că un lunatic curajos şi 
zdravăn ca tine... 

Văzu ce avea el de gând să facă, îşi văzu cu claritate propria 
moarte în ochii aceia straniu afundaţi, şi strigă numele surorii sale... 

cu panică, da, dar şi începând să râdă. In ciuda tuturor 
lucrurilor. 

Râzând de e/. In parte pentru că arăta ridicol cu ochelarii fără 
sticle pe nas, în mare parte pentru că-n clipa aceea mortală îi venise 
în minte poanta finală a unei vechi glume de bordel: Hei, băieţi, v a 
căzut pancarta! Faptul că nu-şi amintea gluma în sine făcea totul mult 
mai comic. 

Apoi rămase fără suflare şi nu mai putu să râdă. Putu doar să 
hârâie. 


5 

II zgârie pe Dooley pe faţă cu unghiile sale scurte, dar eficiente, 
şi-i lăsă trei şanţuri sângerânde pe un obraz, însă el tot nu-şi slăbi 
prinsoarea pe gâtul ei - dimpotrivă, o întări. Acum, hârâitul pe care-l 
scotea era puternic, sunetul unui dispozitiv mecanic primitiv cu praf în 
mecanism. Aparatul de sortat cartofi al domnului Silver, poate. 

Amanda, unde fotarea mă-tii eşti? gândi ea şi, într-o clipă, 
Amanda apăru. Să-l lovească pe Dooley cu pumnii în spate şi umeri nu 
ajutase la nimic. Acum, sora ei se lăsă în genunchi, îl apucă de 
organele genitale prin jeanşi cu mâinile rănite... şi răsuci. 

Dooley urlă şi o aruncă pe Lisey în lături. Căzu în iarba înaltă, 
ateriza pe spate, apoi se ridică şovăitor în picioare, trăgând anevoios 
aer pe gâtul inflamat. Dooley era aplecat în faţă cu fruntea în pământ 
şi cu mâinile între picioare, o poziţie dureroasă care-i aminti cu 
claritate de un accident pe un leagăn în curtea şcolii şi de Darly 
spunând dezinvolt: „Asta-i doar unul/ dintre motivele pentru care mă 
bucur că nu-s băiat." 

Amanda sări asupra lui. 

- Manda, nu! strigă Lisey, dar prea târziu. 

Chiar şi rănit, Dooley fu neplăcut de rapid. Se eschivă cu 
uşurinţă din calea Amandei, apoi o lovi puternic cu un pumn osos. Cu 


cealaltă mână îşi îndepărtă ochelarii nefolositori şi-i aruncă în iarbă: îi 
azvârli. Din ochii aceia albaştri se scursese orice pretenţie de sănătate 
mintală. Putea să fie arătarea moartă din Diavolii goi care se târăşte 
afară din puț pentru a-şi duce răzbunarea la capăt. 

- Nu şt'u unde om fi, da-ţi zic un lucru, domniţă: n-o să te mai 
duci niciodată acasă. 

- Dacă nu mă prinzi, tu eşti cel care n-o să mai ajungă niciodată 
acasă, i-o întoarse Lisey. Apoi râse din nou. Era speriată - terorizată - 
dar îi făcea bine să râdă, poate fiindcă înţelegea că râsul era cuțitul ei. 
Fiecare hohot ieşit din gâtul ei arzător înfigea lama şi mai adânc în 
carnea lui. 

- Tu să nu-mi râzi în faţă, târfă bolnavă, nici să nu îndrăzneşti! 

răcni Dooley şi alergă spre ea. 

Lisey se întoarse pentru a scăpa. Nu făcu mai mult de doi paşi 
către poteca spre pădure, când îl auzi pe Dooley că strigă de durere. 

Se uită peste umăr şi-l văzu în genunchi. Din partea superioară 
a braţului îi ieşea ceva şi-n jurul locului aceluia cămaşa i se întuneca 
rapid. Bărbatul se ridică împleticit în picioare şi lovi excrescenţa 
înjurând. Aceasta se zbătu, dar nu ieşi cu totul. Lisey văzu o clipă 

ceva galben, care şe îndepărta de excrescenţă. Dooley strigă 
din nou, după care apucă lucrul ce-i ieşea din carne cu mâna liberă. 

Lisey înţelese. Fu o iluminare, prea clară ca să nu fie adevărată, 
încercase să fugă după ea, dar Amanda îi pusese piedică imediat ce 
făcuse primul pas. Şi căzuse peste crucea de lemn care marca 
mormântul lui Paul Landon. Din biceps îi ieşea braţul crucii, ca un 
piron uriaş. Acum îl smulse şi-l aruncă în lături. Din rana deschisă 
ţâşni şi mai mult sânge, stacojiu, scurgându-i-se pe mânecă până la 
cot. Lisey ştia că trebuia să se asigure că Dooley nu-şi va întoarce 
furia asupra Amandei, care stătea întinsă neputincioasă în iarba de 
lângă picioarele lui. 

- Nu mă poți prinde, nu mă poți prinde! scanda Lisey pe o voce 
de copil, apoi scoase limba şi flutură din degete lângă urechi, aşa 
încât ca meniul să fie complet. 

- Târfo! Pixdă! strigă Dooley şi sări la atac. 

Lisey alergă. Acum nu mai râdea, era în sfârşit prea speriată ca 
să mai râdă, însă mai purta încă un zâmbet îngrozit pe buze atunci 
când picioarele ei găsiră poteca şi alergă în Pădurea Fermecată, acolo 
unde era deja noapte. 


6 

Indicatorul pe care scria SP.RJE BALTĂ dispăruse, dar când 
străbătea prima porţiune - poteca era o linie albă şi ştearsă ce părea 
să plutească printre masele întunecate ale copacilor - înaintea ei se 
iscă un concert de vociferări întrerupte. Râzătoare, gândi şi riscă o 


privire peste umăr, spunându-şi că, dacă prietenul ei Dooley le-ar auzi 
pe acele simpatice fiinţe, poate s-ar răzgândi în privinţa... 

Dar nu. Dooley era tot pe urmele ei, vizibil în ultimele zvâcnete 
ale luminii muribunde, deoarece câştigase teren, aproape că zbura 
de-a lungul potecii în pofida sângelui negru ce-i acoperea mâneca 
stângă de la umăr la încheietură. Lisey se împiedică de o rădăcină 

din drum, aproape că-şi pierdu echilibrul, dar reuşi să şi-l 
păstreze, în parte pentru că-şi aduse aminte că Dooley îi va sări în 
spate la nici cinci secunde după căzătură. Ultimul lucru pe care-l va 
simţi va fi răsuflarea lui, ultimul lucru pe care-l va mirosi va fi aroma 
densă a copacilor care adoptau în jurul ei periculoasa lor personalitate 
nocturnă, iar ultimul lucru pe care-l va auzi va fi râsul nebunesc al 
fiinţelor-hienă ce trăiau în adâncul pădurii. 

// aud cum găfâie. Aud asta pentru că mă ajunge din urmă. 
Chiar şi alergând cu viteză maximă - şi n-o să mai pot continua aşa 
mult timp - el poate alerga mai repede ca mine. De ce nu l-a încetinit 
strângerea aia de boaşe? Sau pierderea de sânge? 

Răspunsul la întrebările acestea era de o simplitate 
covârşitoare: 

ba îl încetineau. De n-ar fi fost impedimentele acelea, ar fi 
prins-o deja. Lisey era în viteza a treia. încercă s-o găsească pe a 
patra şi nu putu. Din câte se părea, nu aveaa patra viteză. In spatele 
ei, respiraţia aspră şi accelerată a lui Jim Dooley se apropie şi mai 
mult şi ea ştiu că, în doar un minut, poate mai puţin, va simţi prima 
atingere a degetelor lui pe spatele cămăşii. 

Sau în păr. 


7 

Preţ de câteva momente, poteca se înclină şi deveni mai 
abruptă; umbrele se adânciră. Spera să fi reuşit să se îndepărteze în 
sfârşit de Dooley. Nu îndrăznea să arunce o privire înapoi ca să vadă 
şi se ruga ca Amanda să nu încerce să-i urmărească. Poate că era 
sigur pe Dealul Sufletbun şi poate că era sigur la baltă, însă nu era 
câtuşi de puţin sigur în pădure. lar pericolul cel mai mare nu era cu 
siguranţă Jim Dooley. Acum auzi, slab şi visător, clinchetul clopoţelului 
lui Chuckie G., furat de Scott într-o altă viaţă şi atârnat într-un copac 
pe culmea următoarei ridicaturi de pământ. 

Văzu o lumină intensă înainte, nu roş-portocalie acum, ci doar 

Ea gândi: iV« stă întins peste potecă, aşa cum stătea atunci 
când a încercat să ajungă la baltă în '04. De data asta aleargă pe 
lângă potecă. 

Aşa cum făcea când am venit după el în iarna vântului cel mare 
venit din Yellowknife. 


Dar chiar în clipa în care observă clopoţelul, încă legat cu 
bucata aceea de sfoară putredă, cu profilul curbat în ultima lumină a 
zilei, Jim Dooley se avântă într-un sprint final şi Lisey chiar fi simţi 
degetele cum îi alunecă pe spatele cămăşii, căutând s-o apuce de 
acolo, de orice, poate de breteaua sutienului. Reuşi să-şi reţină 
strigătul care i se ridică în gât, însă cu mare greutate. Ţâşni înainte, 
apelând la ultima resursă de energie pentru a spori viteza, viteză care 
probabil n-ar fi ajutat-o la nimic dacă Dooley nu s-ar fi împiedicat din 
nou, căzând la pământ cu un strigăt - „TARFA împuțită.!" pe care Lisey 
era convinsă că va ajunge să-l regrete. 

Dar poate nu pentru mult timp. 


8 

Clinchetul acela timid se auzi din nou din ceea ce fusese cândva 
(E gata comanda, Lisey! Hai, grăbirea!) 

Copacul Clopoţelului şi care acum era Copacul Clopoţelului-şi-al- 
Cazmalei. Şi uite-o, cazmaua de argint a lui Scott. Când o pusese 
acolo - îndemnată de o puternică intuiţie pe care abia acum o 
înţelegea -  râzătoarele hohoteau isterice. Acum, în Pădurea 
Fermecată era linişte, cu excepţia sunetelor scoase de propria-i 
respiraţie chinuită şi a torentului de înjurături gâfâite ale lui Dooley. 
Lunganul dormea - moţăia, cel puţin - şi strigătele lui Dooley îl 
treziseră. 

Poate că aşa trebuia să meargă lucrurile, însă asta nu uşura cu 
nimic situaţia. Era oribilă senzaţia retrezirii gândurilor nu tocmai 
străine din lumea subterană a minţii sale. Erau ca nişte mâini care 
caută agitate să se agate de scânduri desprinse sau să pipăie capacul 
închis al unui puț. Se trezi că se gândeşte la prea multe lucruri 
îngrozitoare care 

i) subminaseră în diferite momente ale vieţii: doi dinţi 
însângeraţi pe care-i găsise odată pe podeaua toaletei unui 
cinematograf, doi copilaşi plângând unul în braţele celuilalt în faţa 
unui magazin, mirosul soţului ei pe patul de moarte, uitându-se la ea 
cu ochi arzători, bunica D. 

care murea în poiată mişcând ritmic dintr-un picior, tac-tac-tac. 

Gânduri îngrozitoare. Imagini îngrozitoare, de genul celor care 
se întorc să te bântuie în toiul nopţii atunci când luna a apus şi 
medicamentele s-au terminat şi orele s-au dus. 

Toată mălura, cu alte cuvinte. Puțin în spatele acelor câtorva 
copaci. 

Și acum... 

In mereu perfectul, nesfârşitul moment de acum 


9 


Icnind, tânguindu-se, asurzită de bubuiturile sângelui în urechi, 
Lisey se aplecă pentru a lua cazmaua de argint. In vreme ce mintea i 
se umple de imagini ale pierderii, durerii şi disperării sfâşietoare, 
mâinile care i s-au mişcat cu atâta eficacitate în urmă cu optsprezece 
ani acţionează la fel de bine şi acum. Vine Dooley. Il aude. Nu mai 
înjură, dar îi aude respiraţia cum se apropie. Va fi o chestiune de 
câteva clipe, mai puţine decât a avut la dispoziţie cu Blondinul, chiar 
dacă nebunul acesta nu are o armă, pentru că, dacă Dooley reuşeşte 
s-o apuce înainte ca ea să se poată întoarce... 

Dar nu reuşeşte. Nu tocmai. Lisey pivotează ca un jucător de 
baseball care încearcă să lovească mingea suficient de tare ca s-o 
trimită în afara terenului. Roteşte cazmaua de argint cât poate ea de 
tare. Lama ei surprinde o ultimă scăpărare de lumină roz, o corolă de 
petale ofilite, şi marginea superioară atinge clopoţelul agăţat în pom. 
Clopoţelul rosteşte un ultim cuvânt - TING! - şi zboară în întuneric, 
trăgând după el bucata de sfoară putredă. Lisey vede cazmaua 
proiectată înainte şi-n sus, şi-şi mai spune o dată: Sfântăfotare! 


10 

Aproape înainte ca Lisey să-şi dea seama ce se întâmplă şi cu 
siguranţă înainte să fie pregătită - deşi ideea de a fi vreodată 
pregătită pentru aşa ceva e o glumă - fiinţa fu brusc acolo. Arătarea 
pestriță, întruchiparea vie a lucrului despre care vorbea Scott atunci 
când vorbea despre mălură. 

Ceea ce văzu fu o enormă latură solzoasă, ca pielea unui şarpe. 

leşi ca într-o explozie dintre copaci, îndoindu-i pe unii şi 
rupându-i pe alţii, părând să treacă printre doi dintre cei mai mari. 
Lucrul acesta era imposibil, desigur, însă impresia nu se şterse nicio 
clipă. Nu se simţea niciun miros, însă se auzea un sunet neplăcut, o 
rumoare 

Da'câtă forță am pus în asta! Apoi lama loveşte cu latul faţa lui 
Jim Dooley în alergare, producând nu un trosnet - sunetul pe care şi-l 
aminteşte din Nashville - ci mai degrabă ceva asemănător cu lovitura 
surdă a unui gong. Dooley ţipă de surprindere şi agonie. 

E aruncat într-o parte, afară de pe potecă şi între copaci, 
fluturând din braţe, încercând să-şi menţină echilibrul. Pentru o clipă, 
Lisey vede că are nasul întors într-o parte, aşa cum îl avea Cole; vede 
că îi curge sânge din gură, de sub limbă şi din ambele colţuri. Apoi în 
stânga e o mişcare, nu departe de locul unde se zbate Dooley şi 
încearcă să se ridice. Preţ de un moment, gândurile întunecate şi 
înfricoşător de triste care-i locuiesc mintea devin şi mai triste şi mai 
întunecate; crede că fie o vor omori, fie o vor face să înnebunească. 
Apoi ele se mişcă într-o direcţie uşor diferită şi, când fac asta, se 
mişcă şi fiinţa de după copaci. 


Se aud sunetul multiplu al frunzişului rupt, pocnetul arbuştilor şi 
trosnetul copacilor. Apoi, cât ai clipi, e aco/o. Lunganul lui Scott. Şi ea 
înţelege că, odată ce ai văzut lunganul, trecutul şi viitorul devin doar 
vise. Odată ce ai văzut lunganul, nu mai există decât, o, bunule lisus, 
nu mai există decât un singur moment de acum prelungit ca o notă 
agonizantă, ce nu se sfârşeşte niciodată. 

guturală de masticatie, după care îi apăru capul peticit, mai 
înalt decât copacii şi ascunzând vederii cerul. Lisey văzu un ochi, 
mort, dar conştient, negru ca apa dintr-un puț şi mare cât o dolină, 
uitându-se printre frunze. Văzu o deschizătură în carnea capului 
aceluia uriaş şi bont şi curios, şi intui că lucrurile pe care le înghiţea 
prin paiul acela mare de carne nu mureau pe dată, ci trăiau şi 
strigau... trăiau şi strigau... trăiau şi strigau. 

Ea însă nu putea să strige. Nu era capabilă să scoată nici cel 
mai slab sunet. Făcu doi paşi în spate, paşi care i se părură straniu de 
calmi. 

Cazmaua, de pe lama căreia picura din nou sângele unui om 
nebun, îi căzu dintre degete şi ateriza pe potecă. îşi spuse: Mă vede... 
şi viața mea nu va mai fi niciodată cu adevărat a mea. N-o va lăsa să 
fie a mea. 

Pentru o clipă, fiinţa bătu în retragere, o arătare amorfă, 
nesfârşită, cu porţiuni de păr crescând la voia întâmplării în smocuri 
pe fâşiile ei umede şi pulsânde de carne, fixând-o cu ochiul acela 
uriaş, şters şi avid. Rozul muribund al zilei şi strălucirea argintie a lunii 
luminară ceea ce încă se mai găsea încolăcit ca un şarpe între tufişuri. 

Apoi îşi întoarse ochiul de la Lisey spre creatura ţipătoare şi 
zvârcolitoare, care încerca să se îndepărteze de micuțul crâng în care 
rămăsese blocat, Jim Dooley cu sângele care-i ieşea în valuri din gura 
spartă, nasul rupt şi un ochi învineţit; Jim Dooley cu sânge până şi în 
păr. Dooley zări arătarea care se uita la el şi nu mai strigă. Lisey îl 
văzu cum încearcă să-şi acopere ochiul teafăr, îi văzu mâinile cum îi 
cad pe lângă corp, ştiu că-şi pierduse puterile şi simţi o clipă de milă 
pentru el în ciuda tuturor lucrurilor, un moment de empatie care fu 
dezgustător în forţa lui şi aproape de neîndurat în armonia lui umană. 
în momentul acela, ar fi retractat totul, dacă asta ar fi însemnat doar 
moartea ei, dar se gândi la Amanda şi încercă să-şi întărească mintea 
şi sufletul îngrozite. 

Fiinţa uriaşă încolăcită între copaci ieşi aproape delicat şi-l 
apucă pe Dooley. Carnea din jurul găurii din botul acela bont păru să 
se încreţească pentru o clipă, aproape într-o strâmbătură de dezgust, 
şi Lisey şi-l aminti pe Scott întins pe asfaltul încins în ziua aceea, în 
Nashville. Pe când începeau fornăieli joase şi sunete de 

ronţăit şi-n timp ce Dooley dădea glas ultimelor, aparent 
nesfârşitelor sale strigăte, şi-l aminti pe Scott şoptind: // aud cum îti 


înfulecă mâncarea. îşi aminti felul cum îşi ţuguiase el buzele într-un 
strâns şi-şi amintea cu perfectă claritate cum ţâşnise dintre ele 
sângele atunci când el scosese sunetul acela pufăit: o ploaie fină de 
sânge care păruse să atârne în aerul năduşit. 

Atunci o rupse la fugă, deşi ar fi putut jura că nu mai ştia cum s- 
o facă. Alergă înapoi pe potecă spre dealul cu plante de lupin, departe 
de Copacul Clopoţel-şi-Cazma, unde lunganul îl mânca de viu pe Jim 
Dooley. Ştia că-i făcea Amandei - şi sieşi - o favoare, dar ştia şi că-n 
cel mai fericit caz era o favoare cu două tăişuri, pentru că, dacă 
supravieţuia acelei nopţi, nu avea să mai scape niciodată de lungan, 
aşa cum nu scăpase nici Scott, nu, nici măcar pentru o singură zi, iar 
asta încă din copilărie. Acum o marcase şi pe ea, o făcuse să ia parte 
la momentul lui nesfârşit, la teribila lui privire ce cuprindea toată 
lumea. De acum înainte trebuia să aibă grijă, mai ales dacă se 
întâmpla să se trezească în toiul nopţii... şi avea o bănuială că nopţile 
ei de somn adânc se încheiaseră. La orele mici ale nopţii va trebui să- 
şi ferească privirea de oglinzi şi de sticla geamurilor şi, în special, de 
suprafeţele curbate ale paharelor de apă, Dumnezeu ştie de ce. Va 
trebui să se protejeze cât mai bine posibil. 

Dacă supravieţuia nopţii aceleia. 

E foarte aproape, draga mea, şoptise Scott pe când stătea 
întins şi tremura pe asfaltul încins. Foarte aproape. 

In urma ei, Dooley striga de parcă n-avea să se oprească 
niciodată. Lisey credea că ar putea-o duce la nebunie. Sau că deja o 
dusese. 


11 

Cu puțin înainte să iasă dintre copaci, strigătele lui Dooley 
încetară în sfârşit. N-o vedea pe Amanda. Asta o umplu de o nouă 
groază. Şi dacă sora ei fugise în cine ştie ce zare? Sau dacă era totuşi 

undeva prin apropiere, dar strânsă în poziţie fetală, catatonică 
din nou şi ascunsă de umbre? 

- Amanda? Amanda? 

Urmă un moment nesfârşit în care nu auzi nimic. Apoi răsună 
Doamne, în sfârşit! - un foşnet în iarba înaltă de la picioarele ei, şi 
Amanda se ridică. Faţa ei, palidă oricum, dar albită şi mai mult de 
lumina slabă a lunii la răsărit, arăta acum ca aceea a unei năluci. Sau 
a unei harpii. Veni în faţă împleticit, cu braţele întinse, şi Lisey o 
prinse la piept. Tremura. Mâinile de la ceafa ei erau strânse într-un 
ghem înfrigurat. 

- O, Lisey, am crezut că n-o să mai înceteze! 

- Şi eu. 

- Şi era atât de înalt... nu mi-am dat seama... era atât de fnalt... 


Am sperat să fie el, dar m-am gândit: „Dacă-i micuța? Dacă-i 
Lisey?" 

Amanda reîncepu să plângă pe o parte a gâtului ei. 

- Sunt bine, Amanda. Sunt aici şi sunt bine. 

Amanda îşi depărta faţa de gâtul ei ca să se poată uita în ochii 
surorii sale mai mici. 

- E mort? 

- Da. 

Nu voia să-şi mărturisească intuiţia că era posibil ca Dooley să 
fi dobândit un soi de nemurire malefică înăuntrul fiinţei care-l 
mâncase. 

- Mort. 

- Atunci, vreau să merg înapoi! Ne putem întoarce? 

- Da. 

- Nu ştiu dacă-mi pot compune în minte imaginea studioului lui 
Scott... sunt atât de tulburată... 

Amanda se uită temătoare în jur. 

- Aici nu seamănă deloc cu Southwind. 

- Nu, admise Lisey, strângându-şi sora în braţe. Şi ştiu că ţi-e 
teamă. Fă doar tot ce poţi. 

Lisey, de fapt, nu era îngrijorată cu privire la felul în care se vor 
întoarce în studioul lui Scott, pe Castle View, înapoi în 

lume. Credea că acum problema putea să fie aceea de a 
rămâne acolo. îşi amintea că-i spusese cândva un doctor că va trebui 
să aibă mare grijă cu glezna după ce şi-o scrântise grav la patinaj. 

Pentru că, odată ce se-ntind tendoanele acelea, spusese el, e 
mult mai uşor s-o pățeşti din nou. 

Mult mai uşor s-o păţeşti din nou, aşa-i. Şi arătarea o văzuse. 

Ochiul acela, mare cât o dolină, deopotrivă mort şi viu, se fixase 
asupra ei. 

- Lisey, eşti atât de curajoasă, zise Amanda cu o voce slabă. 

Aruncă o ultimă privire spre panta acoperită cu plante de lupin, 

poleită şi stranie în lumina strălucitoare a lunii, apoi îşi lipi din 
nou faţa de gâtul lui Lisey. 

- Dacă mai vorbeşti aşa, mâine te duc înapoi la Greenlawn. 

închide ochii. 

- l-am închis deja. 

Lisey îi închise şi ea. Pentru o clipă, văzu capul acela bont care 
nu era nici pe departe un cap, ci doar o guşă, un pai, o pâlnie ce 
ducea în întunecimea plină de nesfârşite maluri rotitoare. încă auzea 
în ea strigătele lui Jim Dooley, dar sunetul era slab acum şi amestecat 
cu alte strigăte. Cu un efort incredibil, parcă, alungă imaginile şi 
sunetele din minte, înlocuindu-le cu o imagine a biroului de arțar roşu 
şi cu sunetul Bătrânului Hank - cine altcineva? - cântând „Jambalaya". 


Avu timp să se gândească la felul în care, la început, ea şi Scott nu 
reuşiseră să se întoarcă atunci când aveau atât de mare nevoie s-o 
facă, cu lunganul atât de aproape, şi avu timp să se gândească la 

ceea ce spusese el, avu timp să se întrebe de ce o făcea să se 
gândească din nou la Amanda uitându-se cu atâta dorinţă la buna 
corabie Na/ba (o privire de rămas-bun, mai mult ca sigur), după care 
timpul se scurse. Simţi iarăşi aerul cum se întoarce, iar lumina lunii 
dispăru. Ştiu asta chiar şi cu ochii închişi. Urmă senzaţia unei căzături 
scurte şi neaşteptate. Apoi se aflau în studio şi studioul era întunecat 
pentru că Dooley întrerupsese curentul electric, însă Hank 

Williams tot cânta - My Yvonne, sweerest one, me-oh-my-oh - 
peni ru că, chiar şi fără curent electric, Bătrânul Hank voia neapărat 
să-şi spună cuvântul. 


12 

- Lisey? Lisey! 

- Manda, mă zdrobeşti, dă-te jos... 

- Lisey, ne-am întors? 

Două femei în întuneric. întinse una-n braţele celeilalte, pe 
covor. 

„Kinfolk come to see Yvonne by the dozens..." se auzea dinspre 
alcov. 

- Da, vrei să te dai naibii jos de pe mine? Nu pot respira! 

- Scuze... Lisey, îmi stai pe braţ... 

„Son-of-a-gun, we'll have big/un... on the bayou!" 

Lisey reuşi să se rostogolească pe dreapta. Amanda îşi eliberă 
braţul şi, o clipă mai târziu, greutatea corpului ei cobori de pe pieptul 
ei. Lisey trase adânc aer în plămâni - un lucru profund satisfăcător. 
Când îi dădu drumul afară, Hank Williams se opri din cântat la mijlocul 
versului. 

- Lisey, de ce e aşa de întuneric aici? 

- Pentru că Dooley a tăiat curentul electric, ţi-aminteşti? 

- A tăiat lumina, obiectă Amanda nu fără logică. Dacă ar fi tăiat 
curentul, n-ar fi funcţionat televizorul. 

Lisey ar fi putut-o întreba de ce /încetase brusc să mai 
funcţioneze televizorul, dar nu se sinchisi. Erau alte lucruri de 
discutat. 

Aveau alte treburi pe cap, cum se spunea. 

- Hai să mergem în casă. 

- Sunt absolut de acord cu tine, zise Amanda. Atinse cotul lui 
Lisey cu degetele, le cobori pe antebraţ şi o prinse de mână. Surorile 
se ridicară împreună în picioare. Amanda adăugă pe un ton sigur: 

Fără jignire, Lisey, dar dac-o să mă întorc vreodată aici, o să fie 
oricum prea devreme. 


Lisey înţelegea ce simţea sora ei, dar şi sentimentele ei se 
schimbaseră. Studioul lui Scott o înfricoşase, asta era adevărat. 

O ţinuse la distanţă vreme de doi ani lungi. Dar credea că 
făcuse deja treaba cea mai importantă pe care o avusese de făcut 
acolo. Cu ajutorul Amandei, risipise prezenţa fantomei lui Scott, cu 
blândeţe şi - timpul avea să-şi spună cuvântul, dar ea era aproape 
sigură pentru totdeauna. 

- Vino, zise ea. Să mergem în casă. O să pregătesc ciocolată 
fierbinte. 

- Şi poate un brandy mic pentru început? întrebă Amanda plină 
de speranţă. Sau femeile nebune nu primesc brandy? 

- Femeile nebune nu. Dar tu, da. 

Ţinându-se de mână, porniră pe bâjbâite spre scări. Lisey se 
opri doar o dată, când calcă pe ceva. Se aplecă şi ridică o bucată 
rotundă de sticlă, groasă de mai bine de doi centimetri. îşi dădu 
seama că era una dintre lentilele ochelarilor pentru vedere nocturnă 
ai lui Dooley şi o aruncă făcând o grimasă de dezgust. 

- Ce-i? întrebă Amanda. 

- Nimic. încep să văd câte puţin. Tu? 

- Puțin. Dar nu-mi da drumul la mână. 

- Nu-ţi dau, scumpo. 

Coborâră scările împreună. Le luă mai mult timp s-o facă în felul 
ăsta, dar aşa se simţiră mult mai sigure. 


13 

Lisey scoase cele mai mici pahare de suc pe care le avea şi 
turnă în fiecare câte o duşcă de brandy din sticla pe care o găsi în 
fundul dulăpiorului cu băuturi din sufragerie. Ridică paharul ei şi-l 
ciocni de paharul Amandei. Stăteau la tejgheaua din bucătărie. Erau 
aprinse toate becurile din încăpere, chiar şi veioza din colţ, unde ea îşi 
completa cecurile la un pupitru de copil. 

- Goleşte-l până la fund, zise Lisey. 

- Dă-l pe gât în jos, zise Amanda. 

- Păzea, stomac, că s-a dus, ziseră împreună şi băură. 

Amanda se îndoi şi scoase tot aerul din plămâni. Când se in, 

dreptă la loc, pe obrajii înainte palizi erau pete de roşeaţă, pe 
frunt ^ i se formase o dungă roşie, iar şaua nasului îi căpătase o tentă 
stacoji»* Avea lacrimi în ochi. > 

- Mamă, soare! Ce-a fost asta? 

Lisey, care-şi simţea gâtul la fel de încins cum arăta fq Mandei, 
apucă sticla şi citi eticheta. STAR BRANDY, sctM PRODUS IN 
ROMANIA. | 

- Brandy românesc? păru Amanda uluită. Aşa ceva nu se exi” 
De unde-l ai? 


- L-a primit Scott cadou. Pentru ceva ce nu-mi mai amint” dar 
cred că a primit odată cu el şi un set de pixuri. | 

- Probabil că-i otravă. Tu goleşte sticla şi eu o să mă rog s”' 
murim. ^ 

- Goleşte-o ru. Eu o să pregătesc ciocolata caldă. Elveţian) 
românească. | 

Dădu să se întoarcă, dar Amanda o atinse pe umăr. 

- Poate ar tirebui să sărim peste ciocolata caldă şi să pleci aici 
înainte să se-ntoarcă vreunul dintre ajutoarele şerifului 

o verificare de «-utină. | 

- Chiar creszi asta? 

Lisey îşi dă«du totuşi seama că Amanda avea dreptate. 

- Da. Ai cuaraj să te întorci în studio? 

- Sigur că cda. 

- Atunci, adu pistolaşul meu. Şi nu uita că acolo nu e a Lisey 
desclhise capacul pupitrului la care-şi completa c& ^ 

scoase lanterma cu mâner lung. O aprinse. Lumina era f^ <ţ şi 
puternică. 

Amanda cclătea paharele. 

- Dacă afTlă cineva că am fost aici, n-o să fie sfârşitul /| 
dacă află vre;un poliţist de-al tău că am venit cu un pistX 

Lisey înţelegea ce simţea sora ei, dar şi sentimentele ei se 
schimbaseră. Studioul lui Scott o înfricoşase, asta era adevărat. 

O ţinuse la distanţă vreme de doi ani lungi. Dar credea că 
făcuse deja treaba cea mai importantă pe care o avusese de făcut 
acolo. Cu ajutorul Amandei, risipise prezenţa fantomei lui Scott, cu 
blândeţe şi - timpul avea să-şi spună cuvântul, dar ea era aproape 
sigură pentru totdeauna. 

- Vino, zise ea. Să mergem în casă. O să pregătesc ciocolată 
fierbinte. 

- Şi poate un brandy mic pentru început? întrebă Amanda plină 
de speranţă. Sau femeile nebune nu primesc brandy? 

- Femeile nebune nu. Dar tu, da. 

Ţinându-se de mână, porniră pe bâjbâite spre scări. Lisey se 
opri doar o dată, când calcă pe ceva. Se aplecă şi ridică o bucată 
rotundă de sticlă, groasă de mai bine de doi centimetri. îşi dădu 
seama că era una dintre lentilele ochelarilor pentru vedere nocturnă 
ai lui Dooley şi o aruncă făcând o grimasă de dezgust. 

- Ce-i? întrebă Amanda. 

- Nimic. încep să văd cate puţin. Tu? 

- Puțin. Dar nu-mi da drumul la mână. 

- Nu-ţi dau, scumpo. 

Coborâră scările împreună. Le luă mai mult timp s-o facă în felul 
ăsta, dar aşa se simţiră mult mai sigure. 


13 

Lisey scoase cele mai mici pahare de suc pe care le avea şi 
turnă în fiecare câte o duşcă de brandy din sticla pe care o găsi în 
fundul dulăpiorului cu băuturi din sufragerie. Ridică paharul ei şi-l 
ciocni de paharul Amandei. Stăteau la tejgheaua din bucătărie. Erau 
aprinse toate becurile din încăpere, chiar şi veioza din colţ, unde ea îşi 
completa cecurile la un pupitru de copil. 

- Goleşte-l până la fund, zise Lisey. 

- Dă-l pe gât în jos, zise Amanda. 

- Păzea, stomac, că s-a dus, ziseră împreună şi băură. 

Amanda se îndoi şi scoase tot aerul din plămâni. Când se 
îndreptă la loc, pe obrajii înainte palizi erau pete de roşeaţă, pe frunte 
i se formase o dungă roşie, iar şaua nasului îi căpătase o tentă 
stacojie. 

Avea lacrimi în ochi. 

- Mamă, soare! Ce-a fost asta? 

Lisey, care-şi simţea gâtul la fel de încins cum arăta faţa 
Mandei, apucă sticla şi citi eticheta. STAR BRANDY, scria. 

PRODUS ÎN ROMÂNIA. 

- Brandy românesc? păru Amanda uluită. Aşa ceva nu se există! 

De unde-l ai? 

- L-a primit Scott cadou. Pentru ceva ce nu-mi mai amintesc, 
dar cred că a primit odată cu el şi un set de pixuri. 

- Probabil că-i otravă. Tu goleşte sticla şi eu o să mă rog să nu 
murim. 

- Goleşte-o tu. Eu o să pregătesc ciocolata caldă. Elvețiană. Wu 
românească. 

Dădu să se întoarcă, dar Amanda o atinse pe umăr. 

- Poate ar trebui să sărim peste ciocolata caldă şi să plecăm de 
aici înainte să se-ntoarcă vreunul dintre ajutoarele şerifului pentru o 
verificare de rutină. 

- Chiar crezi asta? 

Lisey îşi dădu totuşi seama că Amanda avea dreptate. 

- Da. Ai curaj să te întorci în studio? 

- Sigur că da. 

- Atunci, adu pistolaşul meu. Şi nu uita că acolo nu e curent. 

Lisey deschise capacul pupitrului la care-şi completa cecurile şi 

scoase lanterna cu mâner lung. O aprinse. Lumina era frumoasă 
şi puternică. 

Amanda clătea paharele. 

- Dacă află cineva că am fost aici, n-o să fie sfârşitul lumii. Dar 
dacă află vreun poliţist de-al tău că am venit cu un pistol... şi că, 


mai mult sau mai puţin în acelaşi timp, bărbatul ăla a dispărut 
de pe faţa pământului... 

Lisey, care se gândise doar la cum să-l ducă pe Dooley la 
Copacul Clopoţelului-şi-al-Cazmalei (iar lunganul nu făcuse niciodată 
parte din planurile sale), îşi dădu seama că mai avea treabă de făcut 
şi c-ar fi mai bine să se apuce imediat de ea. Era foarte puţin probabil 
ca profesorul Woodbody să anunţe dispariţia vechiului său amic de 
pahar, dar poate că omul avea rude pe undeva, şi dacă exista cineva 
din toată lumea asta care să vrea să scape de Prinţul Negru al 
Incuncilor, persoana aceea era Lisey Landon. Sigur, nu exista niciun 
cadavru (ceea ce lui Scott îi făcea uneori mare plăcere să numească 
corpus delicious), dar ea şi sora ei petrecuseră ceea ce unii ar fi putut 
interpreta ca fiind o după-amiază şi o seară extrem de suspecte. Plus 
că cei de la biroul districtual al şerifului ştiau că Dooley o hărţuia; le 
spusese ea însăşi asta. 

- Mă duc să-i strâng raheturile, zise ea. 

Amanda nu zâmbi. 

- Bun. 


14 

Lanterna deschidea un culoar larg de lumină şi, singură fiind, 
studioul nu i se părea atât de înfricoşător pe cât se temuse că va fi. 

Fără-ndoială că era de ajutor şi faptul că avea o misiune 
precisă. începu prin a pune Pathfinder-ul înapoi în cutia de pantofi, 
apoi porni într-o cercetare meticuloasă a podelei cu ajutorul lanternei. 

Găsi ambele lentile ale ochelarilor cu infraroşu, plus şase baterii 
AA. Bănuia că acestea proveneau din cutia de alimentare a 
dispozitivului. Cutia trebuie să fi ajuns de cealaltă parte, deşi nu-şi 
amintea s-o fi văzut; bateriile, evident, nu ajunseseră. Apoi ridică 
îngrozitoarea pungă de hârtie a lui Dooley. Amanda fie uitase de ea, 
fie nici nu-şi dăduse seama că Dooley o avea, dar, dacă ar fi 

Hăsit-o cineva acolo, le-ar fi agravat situaţia. Mai ales dacă era 
pusă în relaţie cu revolverul. Lisey ştia că puteau analiza Pathfinder- 
ul şi să descopere că fusese folosit recent; nu era proastă (şi urmărea 
serialul CS/). Ştia de asemenea că la analiză ar fi reieşit şi că nu 
fusese lolosit doar o singură dată, pentru a trage în tavan. încercă să 
mânuiască punga de hârtie în aşa fel încât să nu foşnească, însă tot 
foşni. Se uită în jur după alte semne ale prezenţei lui Dooley şi nu mai 
văzu niciunul. Erau pete de sânge pe covor, dar dacă acelea erau 
analizate, atât grupa sanguină, cât şi ADN-ul s-ar fi potrivit cu ale ei. 
Sângele de pe covor ar fi arătat rău în combinaţie cu lucrurile din 
punga pe care o ţinea acum în mână, dar, dacă dispărea punga, 
pericolul trecea. Probabil că trecea. 


Unde i-o fi maşina? PT Cruiser-ul? Pentru că ştiu că-i a lui 
maşina aia pe care am vazut-o. 

Nu-şi putea face griji pentru asta acum. Era întuneric. Avea 
altceva la care să se gândească: punga aceea atât de... iupi! Şi 
surorile ei. Daria şi Canty, gonind ca vântul şi ca gândul prin Mâine în 
drum spre Academia de Sănătate Mentală din Derry. 

Ca să nu se prindă în versiunea lui Jim Dooley a aparatului de 
sortat cartofi al domnului Silver. 

Dar chiar trebuia să se preocupe pentru ele? Nu. Aveau să fie 
nervoase până la cer şi-napoi, sigur... şi aveau să fie curioase până la 
cer şi-napoi... dar, în cele din urmă, aveau să-şi ţină gura dacă ea şi 
Amanda le spuneau că era absolut necesar s-o facă, şi de ce? Pentru 
că erau surori şi trebuia să se comporte ca între surori, de aia. Ea şi cu 
Amanda vor trebui să aibă grijă cu ele şi vor trebui să născocească o 
poveste de un fel ori altul (ce soi de poveste ar fi putut da seama 
pentru toată tărăşenia - Lisey nu avea nicio idee, deşi era convinsă că 
Scott ar fi putut scorni ceva credibil). Trebuia să existe o poveste 
pentru că, spre deosebire de Amanda şi Lisey, Daria şi Cantata aveau 
soţi. Şi soţii erau mult prea adesea uşa din dos prin care secretele 
evadau în lumea exterioară. 

Când se întoarse cu gândul de a pleca, privirea îi fu reţinută de 
şarpele de cărţi care dormea lângă perete. Toate acele publicaţii 

trimestriale şi toate revistele acelea academice, toate acele 
anuare, rapoarte legate şi copii ale tezelor despre opera lui Scott. 
Multr conţinând fotografii ale unei vieţi trecute: s-o numim SCOTT ŞI 
LISEY! ANII DE CĂSĂTORIE! 

îşi putea imagina cu uşurinţă doi studenţi demontând şarpele şi 
punându-i părţile componente în cutii de carton imprimate cu siglele 
diferitelor firme de băuturi alcoolice, apoi încărcând cutiile într-un 
camion şi ducându-le de acolo. La Pitt? Mușcă-ţi limba, gândi ea. Nu 
se considera o femeie care strângea tot ce apuca, dar, după treaba cu 
Jim Dooley, mai repede avea să vină ziua unei ninsori în iad decât 
aceea când va permite ca hărtiile lui Scott să ajungă într-un loc unde 
Woodbody să le poată consulta fără să-şi cumpere bilet de avion. Nu, 
Biblioteca Fogler de la Universitatea din Mâine avea să fie o alegere 
numai bună - peste drum de Cleaves Mills. Se putea vedea stând pe 
margine şi urmărind ultimele faze ale încărcării în camion, aducând 
poate şi o carafă cu ceai rece pentru studenţi, după ce-şi vor fi 
terminat treaba. lar când s-ar sfârşi ceaiul, ei ar pune paharele jos şi i- 
ar mulţumi. Unul dintre ei i-ar spune cât de mult i-au plăcut cărţile 
soţului ei, iar celălalt i-ar transmite condoleanţe. Ca şi când Scott ar fi 
murit cu două săptămâni în urmă. Ea le-ar mulţumi. Apoi i-ar privi cum 
pleacă, ducând cu ei, încuiate în camion, toate acele imagini 
încremenite ale vieţii sale alături de el. 


Te simţi într-adevăr capabilă să faci asta? 

Credea că da. Totuşi, şarpele acela care moţăia lângă perete îi 
reţinu privirea. Atât de multe cărţi închise, dormind profund îi reţinură 
privirea. Se mai uită o clipă, gândindu-se că existase odată o femeie 
tânără pe nume Lisey Debusher care avea sânii fermi ai unei femei 
tinere. Singură? Puțin, da, fusese. Speriată? Sigur, puţintel, asta 
însemna să ai douăzeci şi doi de ani. Şi-i intrase în viaţă un bărbat 
tânăr. Un bărbat tânăr al cărui păr se încăpăţâna să-i tot cadă peste 
frunte. Un bărbat tânăr cu multe de spus. 

- Te-am iubit mereu, Scott, rosti ea în studioul gol. 

Sau poate că se adresa cărţilor care dormeau. 

- Tu şi gura ta ca o meliţă. Am fost amica ta. Nu-i aşa? 

Apoi, îndreptând raza lanternei în faţă, cobori scările cu cutia de 
pantofi într-o mână şi cu îngrozitoarea pungă de hârtie a lui Dooley în 
cealaltă. 

Când se reîntoarse, Amanda stătea în uşa de la bucătărie. 

- Bun, zise ea. începeam să-mi fac griji. Ce-i in pungă? 

- Nu vrei să ştii. 

- Bi... ne, făcu Amanda. lar el... ştii tu, nu e în studio? 

- Aşa cred, da. 

- Să sperăm. 

Amanda se cutremură. 

- Era un individ înfiorător. 

Habar n-ai cât de înfiorător, gândi Lisey. 

- Ei bine, făcu Amanda, cred c-ar fi mai bine să plecăm. 

- Unde să plecăm? 

- In Lisbon Falls, zise Amanda. La vechea fermă. 

- Ce... 

Dar se opri. Nu era o idee chiar atât de ciudată. 

- Mi-am revenit la Greenlawn, exact aşa cum i-ai spus tu 
doctorului Alberness, şi m-ai dus acasă ca să-mi pot schimba hainele. 

Apoi m-am speriat şi am început să vorbesc despre fermă. Hai, 
Lisey, să plecăm, să spălăm putina înainte să vină cineva. 

Amanda o conduse afară în întuneric. 

Lisey, zăpăcită, se lăsă condusă. Vechea casă Debusher era 
încă la locul ei, înconjurată de cele două hectare de pământ, pe 
Sabbatus Road în Lisbon, cam la o sută de kilometri de Castle View. 
Lăsată prin testament la cinci femei (şi trei soţi încă în viaţă), probabil 
că acolo avea să rămână cine ştie câţi alţi ani, putrezind între buruieni 
înalte şi pământ înţelenit, doar dacă preţul proprietăţilor nu se ridica 

destul de mult încât să-i facă să renunţe la divergenţele despre 
ce ar trebui făcut cu ea. Taxele locale erau plătite dintr-un fond 
fiduciar înfiinţat de Scott Landon la sfârşitul anilor optzeci. 


- De ce ai vrut să te duci la vechea fermă? întrebă Lisey 
strecurându-se în spatele volanului. Asta încă nu mi-e clar. 

- Pentru că n-am fost eu, explici, zise Amanda când Lisey 
întoarse în cerc şi porni în josul aleii lungi. Am spus doar că trebuie să 
merg acolo şi să văd vechea casă fiindcă nu voiam să, ştii tu, alunec 
înapoi în Zona Crepusculară, aşa că m-ai dus acolo fără să crâcneşti. 

- Sigur că te-am dus, zise Lisey. 

Se uită în stânga şi-n dreapta, nu văzu nicio maşină venind - în 
special, nu văzu nicio maşină a biroului şerifului districtual, slavă 
Domnului - şi întoarse la stânga pe direcţia care avea să le ducă prin 
Mechanic Falls, Poland Springs şi-n cele din urmă la Gary şi la Lisbon. 

- Şi de ce le-am trimis pe Daria şi Canty în direcţia greşită? 

- Am insistat eu, zise Amanda. Mă temeam că, dacă ar fi venit, 
m-ar fi dus înapoi acasă la mine sau la tine sau chiar la Greenlawn 
înainte să am ocazia să le fac o vizită lui mami şi tati şi apoi să stau o 
vreme în casa părintească. 

Pentru un moment, Lisey nu avu nicio idee despre ce vorbea 
Manda - să /e facă o vizită lui mami şi tati? Apoi pricepu. întreaga 
familie Debusher era îngropată în apropiatul cimitir Dabbatus Vale. 
Acolo erau mama-bună şi Dandy, dar şi bunicul şi bunica D şi 
Dumnezeu ştie câţi alţii. 

întrebă: 

- Dar nu te temeai că te voi duce eu înapoi? 

Amanda îi aruncă o ocheadă indulgentă. 

- De să mă duci tu înapoi? Tu ai fost cea care m-ai scos de 
acolo. 

- Poate pentru că ai început să te comporţi aiurea, cerând să 
faci o vizită la o fermă părăsită de treizeci de ani sau şi mai bine? 

- Fufl făcu Amanda cu mâna într-un gest de alungare. Pe tine 
te-am putut învârti întotdeauna pe degete, Lisey - Canty şi Daria ştiu 
amândouă asta. 

- Ba pe dracu', nu m-ai putut! 

Amanda îi oferi doar un surâs enervant, tenul ei având un verde 
cât se poate de ciudat în lumina instrumentelor de bord, şi nu spuse 
nimic. Lisey deschise gura să reia discuţia, apoi o închise. Credea că 
povestea avea să reziste, şi asta pentru că se reducea la două idei 
uşor de înţeles: Amanda se comportase nebuneşte (nimic nou în asta) 
şi Lisey îi făcuse pe plac (de înţeles, date fiind circumstanţele). 

Se puteau baza pe ea. Cât despre cutia de pantofi cu pistolul în 
ea... 

şi punga lui Dooley... 

- O să facem o oprire în Mechanic Falls, îi spuse Amandei. 

Acolo unde-i podul peste râul Androscoggin. Trebuie să scap de 
câteva lucruri. 


- Aşa-i, zise Amanda. 

Apoi îşi împleti mâinile în poală, îşi lăsă capul pe tetieră şi 
închise ochii. 

Lisey deschise radioul şi nu fu câtuşi de puţin surprinsă să-l 
audă pe Bătrânul Hank cântând „Honkey Tonkin'". Cântă şi ea odată 
cu el, încet. Cunoştea fiecare cuvânt. Nici asta n-o surprinse. 

Unele lucruri nu-ţi ies niciodată din cap. Ajunsese să creadă că 
exact lucrurile pe care lumea practică le considera efemere - lucruri 
precum cântece şi lumina lunii şi sărutări - erau uneori cele care 
rezistau cel mai mult. Erau poate lucruri prosteşti, dar scăpau uitării. 

Şi asta era bine. 

Asta era bine. 


XVI. LISEY ŞI COPACUL POVEŞTILOR 

(Scott îşi spune cuvântul) 

1 

Odată ce Lisey începu să golească studioul lui Scott, treaba 
merse mai repede decât ar fi bănuit. Şi niciodată n-ar fi crezut că va 
ajunge s-o facă, pe lângă Amanda, împreună cu Daria şi Canty. Un 
timp - ei i se păru un timp /ung - Canty păstră o atitudine distantă şi 
suspicioasă, însă Amanda nu se lăsă nicio clipă descurajată. 

- E o scenă. O să-şi arunce masca şi o să se dea pe brazdă. 
Lasă-i puțin timp, Lisey. Legătura dintre surori e puternică. 

In cele din urmă, Cantata se dădu într-adevăr pe brazdă, deşi 
Lisey avea o bănuială că sora ei nu scăpase nicio clipă de ideea că 
Amanda se prefăcuse pentru a Primi Atenţie şi că ea împreună cu 
Lisey Puseseră Ceva la Cale. Probabil Ceva Neplăcut. Daria era 
nedumerită de recuperarea Amandei şi de straniul drum al surorilor la 
vechea fermă din Lisbon, însă ea, cel puţin, nu crezuse că Amanda se 
prefăcuse. 

Daria o văzuse, în definitiv. 

în orice caz, cele patru surori curăţară şi goliră seria lungă şi 
înghesuită de camere de deasupra grajdului în cursul săptămânii de 
după 

4 lulie, angajând doi liceeni zdraveni care să ridice lucrurile mai 
grele. 

Cel mai neplăcut dintre aceste lucruri grele fusese Marele 
Jumbo al lui Dumbo, care trebuise dezasamblat (părţile lui 
componente îi amintiră lui Lisey de Omul Explodat de la cursurile de 
biologie din liceu, numai că versiunii aceleia trebuia să-i spui Biroul 
Explodat) şi apoi coborât cu un troliu închiriat. In timp ce coborau 
bucăţile, liceenii se încurajaseră reciproc în gura mare. Lisey stătuse 
pe margine cu surorile ei, rugându-se din tot sufletul ca niciunul dintre 
băieţi să nu-şi piardă vreun deget la o frânghie sau un scripete. Totul 


mersese bine şi, până la sfârşitul săptămânii, toate lucrurile din 
studioul lui Scott fuseseră scoase, marcate fie pentru donaţie, fie 
pentru depozitare pe termen lung, cât timp Lisey încerca să-şi dea 
seama la ce naiba să le folosească. 

Toate, desigur, mai puţin şarpele de cărţi. Acela rămase, 
dormitând în încăperea principală lungă şi acum goală - camera 
principală încinsă, acum că fuseseră luate aparatele de aer 
condiţionat. Era foarte cald chiar şi cu lucarnele deschise pe timpul 
zilei şi cu două ventilatoare care agitau continuu aerul. Şi de ce să nu 
fie? Cu sau fără pedigriul său literar, nu era decât un studio încropit în 
porumbarul unui grajd. 

Şi mai erau şi acele urâte pete maronii de pe covor - covorul 
alb-stridie care nu putea fi scos de acolo până ce nu era luat şarpele 
de cărţi. Când o întrebă Canty despre ele, îi spuse că nu sunt decât 
urme de lac pentru parchet Wood Coat, însă Amanda ştia că nu era 
aşa şi Daria lăsa impresia că avea şi ea unele îndoieli. Covorul trebuia 
să dispară, dar mai întâi trebuiau duse cărţile, iar Lisey nu era încă 
pregătită să scape de ele. Nu era sigură de ce. Poate doar pentru că 
erau ultimele lucruri rămase de la Scott, ultimele bucăţi din el. 

In a treia zi a turului de forţă al surorilor, ajutorul de şerif 
Boeckman sună pentru a-i spune lui Lisey că PT Cruiser-ul cu 

plăcuţe de înmatriculare de Delaware fusese găsit abandonat 
într-o carieră de prundiş pe Stackpole Church Road, cam la cinci 
kilometri depărtare de casa ei. Voia să vină până la biroul şerifului şi 
să arunce o privire? Aveau maşina în parcarea din spate, spuse 
polițistul, acolo unde ţin, vehiculele sechestrate şi câteva „drogherii" 
(orice ar mai fi însemnat şi asta). Lisey se duse însoţită de Amanda. 
Nici Daria şi nici Canty nu se arătaseră prea interesate; tot ce ştiau 
ele era că un ţăcănit îi dăduse târcoale, bătând din gură despre 
hârtiile lui Scott. Ţăcăniţii nu erau ceva nou în viaţa surorii lor; de-a 
lungul anilor celebrităţii lui Scott, mulţi fuseseră cei atraşi de el ca 
insectele de lumina unui bec. Cel mai cunoscut, desigur, fusese Cole. 
Nici Lisey şi nici Amanda nu spuseră nimic care să le dea Dariei şi lui 
Canty ideea că acesta era unul din categoria lui Cole. Cu siguranţă nu 
pomeniră nimic despre pisica moartă din cutia poştală, iar Lisey se 
dăduse peste cap să ceară discreţie şi din partea poliţiştilor. 

Maşina din Spaţiul 7 era un PT Cruiser, nici mai mult şi nici mai 
puţin, de culoare bej, fără nimic ieşit din comun odată ce făceai 
abstracţie de caroseria puţin pretențioasă. Putea să fie cea pe care o 
văzuse ea atunci când se întorsese acasă de la Greenlawn în acea 
lungă, lungă zi de joi; putea să fie una dintre miile de altele ca ea. 

Asta era ceea ce-i spusese adjunctului Boeckman, amintindu-i 
că o văzuse venind chiar dinspre soarele la apus. El clătină trist din 
cap. 


In sufletul ei, ea ştia însă că aceasta era maşina lui. Simţea 
mirosul lui Dooley emanând din ea. Gândi: O să-ți provoc durere-n 
locurile unde nu i-ai lăsat pe băieți să pună mâna la dansurile din 
gimnaziu şi îşi reprimă un fior. 

- E o maşină furată, nu? întrebă Amanda. 

- Ba bine că nu, zise Boeckman. 

Se apropie un poliţist pe care Lisey nu-l cunoştea. Era înalt, 
probabil de doi metri; părea că tuturor acelor bărbaţi le cerea 
regulamentul să fie înalţi. Era şi lat în umeri. Se prezentă ca ajutorul 
de şerif Andy Clutterbuck şi-i strânse mâna. 

- A, făcu ea, şeriful locţiitor. 

Zâmbetul lui fu strălucitor. 

- Nu, s-a întors Norris. E la tribunal în după-amiaza asta, dar s-a 
întors, asta-i sigur. Sunt din nou doar ajutorul de şerif Clutterbuck. 

- Felicitări. Ea e sora mea, Amanda Debusher. 

Clutterbuck strânse mâna Amandei. 

- E o plăcere, doamnă Debusher. 

Apoi, adresându-se amândurora: 

- Maşina asta a fost furată din faţa unui centru comercial din 
Laurel, Maryland. 

Se uită fix la ea, cu degetele mari agăţate la curea. 

- Ştiaţi că-n Franţa maşinilor de felul ăsteia le spun /e car Jimmy 
Cagney? 

Amanda păru neimpresionată de informaţia primită. 

- S-au găsit amprente? 

- Nici măcar una, zise el. E curată-curăţică. Pe deasupra, ăl de-a 
condus-o a scos capacul luminii din plafon şi a spart becul. Ce credeţi 
de asta? 

- Cred că pare beaucoup suspect, zise Amanda. 

Clutterbuck râse. 

- Mda. Da' e un tâmplar ieşit la pensie în Delaware care o să se 
bucure foarte mult să-şi recapete maşina, cu tot cu plafonieră spartă. 

Lisey zise: 

- Aţi aflat ceva despre Jim Dooley? 

- Vă referiţi probabil la John Doolin, doamnă Landon. Născut în 
Shooter's Knob, Tennessee. S-a mutat în Nashville la vârsta de cinci 
ani împreună cu familia, apoi s-a dus să locuiască împreună cu 
mătuşa şi unchiul în Moundsville, West Virginia, când părinţii şi sora 
lui mai mare au murit într-un incendiu în iarna lui 1974. Doolin avea 
atunci nouă ani. Cauza oficială a incendiului a fost o defecţiune la 
instalaţia de iluminare a bradului de Crăciun, dar am stat de vorbă cu 
un detectiv ieşit la pensie care s-a ocupat de caz. A spus c-au existat 
bănuieli că băiatul a avut ceva de-a face cu asta. Nicio dovadă însă. 


Lisey nu găsi niciun motiv să fie atentă la ceea ce urmă, pentru 
că, oricum îl chema, urmăritorul ei nu avea să se mai întoarcă 
niciodată 

Povestea lui Lisey 411 

din locul în care-l dusese. Totuşi, îl auzi pe Clutterbuck spunând 
că Doolin petrecuse ani multişori într-o instituţie de boli mintale din 
Tennessee şi continuă să creadă că acolo îl întâlnise pe Gerd Allen 
Cole şi-i luase obsesia (dangăt pentru frezii) 

ca pe un virus. Scott avusese o vorbă ciudată, una pe care ean- 
o înţelesese niciodată pe de-a întregul până la treaba cu McCool- 
Dooley-Doolin. Unele lucruri trebuie neapărat să fie adevărate, spunea 
el, pentru că nu au de ales. 

- In orice caz, aţi face bine să staţi cu ochii în patru după 
individul ăsta, le spuse Clutterbuck celor două femei, şi dacă vi se 
pare că mai e prin zonă... 

- Sau dacă îşi ia o scurtă vacanţă şi se hotărăşte să revină, 
interveni Boeckman. 

Clutterbuck clătină din cap. 

- Mda, şi asta-i o posibilitate. Dacă-şi face din nou apariţia, cred 
c-ar trebui să organizăm o întâlnire cu familia dumneavoastră, 
doamnă Landon... să-i informăm pe toţi. Nu sunteţi de acord? 

- Dacă-şi face apariţia, cu siguranţă că da, zise Lisey. 

Vorbi cu seriozitate, aproape solemn, dar, în drumul de ieşire 
din oraş, ea şi Amanda îşi permiseră o serie de hohote isterice la 
ideea că Jim Dooley şi-ar mai putea face vreodată apariţia. 


3 

A doua zi, cu o oră sau două înaintea zorilor, târşâindu-şi 
picioarele în baie cu un singur ochi deschis, fără să se gândească la 
altceva decât că trebuie să urineze şi să se întoarcă în pat, lui Lisey i 
se păru că vede ceva mişcându-se în dormitor, în spatele ei. Asta îi 
alungă numaidecât somnul şi o făcu să se întoarcă pe călcâie. Nu era 
nimic acolo. Luă un prosop de mâini de pe stativul de lângă chiuvetă 
şi-l puse peste oglinda dulăpiorului cu medicamente în care 

văzuse mişcarea, îndesându-l cu grijă până ce stătu fără să 
cadă. 

Atunci şi numai atunci îşi văzu mai departe de treabă. 

Era convinsă că Scott ar fi înţeles. 


4 

Vara se scurse şi, într-o zi, Lisey observă că-n vitrina mai multor 
magazine de pe Strada Principală din Casde Rock apăruseră anunţuri 
cu RECHIZITE ŞCOLARE. Şi de ce nu? Trecuse deja, pe neobservate, 
de mijlocul lui august. Studioul lui Scott - cu excepţia şarpelui de cărţi 


şi a covorului alb pătat pe care se odihnea acesta aştepta o nouă 
întrebuințare. (Dacă avea să existe o nouă întrebuințare; Lisey 
începuse să se gândească la varianta de a scoate casa la vânzare.) In 
14 august, Canty şi Rich îşi organizară petrecerea anuală cu „visul 
unei nopţi de vară". Lisey porni cu gândul de a se îmbăta cu faimosul 
Ceai cu Gheaţă de Long Island al lui Rich Lawlor, lucru pe care nu-l 
mai făcuse niciodată de la moartea lui Scott. li ceru lui Rich o porţie 
dublă pentru început, pe care o abandonă neatinsă pe una dintre 
mesele cu mâncare. | se păru că văzuse ceva mişcându-se fie pe 
suprafaţa paharului, reflectată, fie adânc în profunzimile chihlimbarii, 
înotând parcă acolo. Era un rahet absolut, desigur, dar descoperi că-i 
dispăruse complet dorinţa de a se face criţă. De fapt, nu era sigură 
dacă îndrăznea să se îmbete (sau măcar să se ameţească). Nu era 
sigură dacă îndrăznea să lase garda jos într-un asemenea fel. 

Pentru că, dacă atrăgea atenţia lunganului, dacă acesta o 
urmărea din când în când... sau se gândea numai la ea... ei bine... 

O parte din ea era sigură că asta era o nerozie. 

O altă parte era convinsă că nu era. 

în vreme ce august ajungea la final şi cea mai mare căldură a 
verii venea peste Noua Anglie, punând la încercare rezistenţa 
nervoasă a locuitorilor şi a reţelelor de alimentare cu electricitate din 
toată partea de nord-est, lui Lisey începu să i se întâmple ceva şi 

mai neliniştitor... numai că, aidoma lucrurilor pe care i se părea 
uneori că s-ar putea să le observe în anumite suprafeţe lucioase, nu 
era întru totul sigură că se întâmpla cu adevărat. 

Uneori se trezea din somn dimineaţa cu o oră sau poate două 
mai devreme ca de obicei, icnind şi acoperită de sudoare chiar dacă 
aparatul de aer condiţionat funcţiona, simțindu-se aşa cum se simţea 
când se trezea în copilărie din coşmaruri: că nu scăpase cu adevărat 
de orice ar fi fost ceea ce o urmărea, că arătarea se afla încă sub pat 
şi că-şi va strecura mâna rece şi schimonosită în jurul gleznei sale sau 
că o va vâri drept prin pernă şi o va apuca de gât. Când i se întâmpla 
asta, înainte să deschidă ochii, plimba mâinile peste cearşafuri şi-n 
sus, spre căpătâiul patului, vrând să fie sigură, absolut sigură, că nu 
se afla... ei bine, altundeva. Pentru că, odată ce se-ntind tendoanele 
acelea, îşi spunea uneori, deschizând ochii şi uitându-se la dormitorul 
familiar cu o mare şi inexprimabilă uşurare, e mult mai uşor s-o 
pățeşti din nou. lar ea îşi întinsese anumite tendoane, nu? Da. Mai 
întâi, trăgând-o pe Amanda după ea, apoi trăgându-l pe Dooley. Şi le 
întinsese bine de tot. 

Ar fi crezut că, după ce se trezise de şase ori şi descoperise că 
se afla acolo unde-i era locul, în dormitorul care fusese cândva al ei şi 
al lui Scott şi care acum era doar al ei, lucrurile ar trebui să se 
îmbunătăţească, dar nu se întâmplă aşa. In schimb, se înrăutăţiră. Se 


simţea ca un dinte care se mişcă într-o gingie bolnavă. Şi apoi, în 
prima zi a marelui val de căldură - un val de căldură pe măsura valului 
năprasnic de frig din urmă cu zece ani, iar ironia acelei întoarceri de 
situaţie, oricât de mult s-ar fi putut datora coincidenţei, nu-i scăpă - se 
întâmplă lucrul de care se temea. 


5 

Se întinse pe canapeaua din camera de zi doar ca să-şi 
odihnească ochii preţ de câteva momente. In cutia cu idioţenii, 
incontestabilul idiot, dar uneori comicul Jerry Springer continua să 
bată 

din gură „Mama mi-a furat iubitul", „lubitul mi-a furat mama", 
ceva de genul acesta. Se întinse să ia telecomanda şi să închidă 
blestemăţia aia, ori poate visă doar că o făcu, pentru că, atunci când 
deschise ochii să vadă unde era telecomanda, stătea întinsă pe 
canapea, dar pe dealul cu plante de lupin din Bu-Luna. Era în toiul zilei 
şi nu simţea apropierea niciunui pericol - cu siguranţă nu simţea 
apropierea lunganului lui Scott (căci aşa se gândea la el şi aşa avea să 
se gândească întotdeauna, deşi bănuia că acum era de fapt lunganul 
ei, lunganul lui Lisey), însă era îngrozită, îngrozită atât de tare, încât 
aproape că-i venea să strige cu disperare. In loc să facă asta, închise 
ochii, îşi imagină camera de zi şi, brusc, auzi cum „invitaţii” 

de la Springer Show ţipau unul la celălalt şi simţi forma alungită 
a telecomenzii în mâna stângă. O secundă după aceea, sări de pe 
canapea cu ochii larg deschişi şi cu pielea ca de găină. Aproape că 
putea crede că visase totul (avea fără-ndoială logică, dat fiind nivelul 
ei actual de anxietate în acea privinţă), însă claritatea a ceea ce 
văzuse în acele câteva secunde îi contrazicea ipoteza, oricât de 
reconfortantă ar fi fost ea. Acelaşi efect îl avea şi pata purpurie de pe 
dosul mâinii în care ţinea telecomanda. 


6 

In ziua următoare sună la Biblioteca Fogler şi vorbi cu domnul 
Bertram Partridge, şeful departamentului Colecţii Speciale. Domnul 
Partridge deveni tot mai emoţionat pe măsură ce Lisey descrise 
cărţile care încă se mai aflau în studioul lui Scott. El le numi „volume 
de compendiu" şi spuse că secţia Colecţii Speciale de la Fogler ar fi 
foarte fericită să le aibă şi „să lucreze cu ea pentru a găsi soluţia 
tuturor chestiunilor fiscale". Lisey răspunse că ar fi un gest foarte 
frumos, de parcă problema asta ar fi preocupat-o de ani de zile. 
Domnul Partridge spuse că va trimite chiar în ziua următoare „o 
echipă de transportatori" ca să pună volumele în cutii şi să le 

aducă la campusul Orono al Universităţii din Mâine, la distanţă 
de două sute de kilometri de casa sa. Lisey îi aduse aminte că se 


aştepta ca vremea să fie foarte caldă şi că studioul lui Scott, care nu 
mai dispunea de aer condiţionat, redevenise ceea ce era la început: 
un porumbar. Poate, propuse ea, domnul Partridge ar prefera să nu le 
dea undă verde transportatorilor până când nu se va fi răcorit vremea. 

- Categoric nu, doamnă Landon, zise Partridge, chicotind 
expansiv, şi Lisey ştiu că se temea să nu se răzgândească dacă va 
avea prea mult timp să întoarcă problema în minte. M-am şi gândit la 
doi tineri care s-ar descurca de minune. Aşteptaţi şi o să vedeţi. 

La mai puţin de o oră după conversaţia cu Bertram Partridge, 
telefonul lui Lisey sună în timp ce ea îşi pregătea un sanavici cu ton şi 
pâine de secară pentru cină: mâncare frugală, dar altceva nu-i 
trebuia. Afară, căldura stătea deasupra solului ca o pătură. 

Cerul fusese curăţat de orice culoare; era de un alb perfect de 
la un capăt la celălalt al orizontului. In vreme ce amesteca tonul şi 
maioneza cu puţină ceapă tocată, se gândea la cum o găsise pe 
Amanda pe una dintre băncile acelea, uitându-se în depărtare la 
Nalbă, iar asta era ciudat, pentru că nu se mai gândise de mult la 
asta; era ca un vis pentru ea. îşi aminti că Amanda o întrebase dacă 
va trebui să bea din 

punciul ăla de rahat dacă se întorcea - felul ei în care încerca să 
afle, credea Lisey, dacă va rămâne prizonieră la Greenlawn - şi ea îi 
promisese că era gata cu punciul, gata cu sucul. Amanda fusese de 
acord să se întoarcă, deşi era clar că nu-şi dorea asta, că ar fi fost 
fericită să rămână mai departe aşezată pe bancă şi să se uite la Wa/bă 
până când, folosind cuvintele mamei-bune, „eternitatea să se fi 
terminat pe jumate". Să şadă acolo printre înfricoşătoarele fiinţe 

înfăşurate şi printre privitorii tăcuţi, cu o bancă sau două mai 
sus de femeia în caftan. Cea care-şi omorâse copilul. 

Puse sandviciul pe poliţă, simțind că o cuprinde brusc frigul. 

Nu avea de unde să ştie asta. Nu avea cum s-o ştie. 

Dar ştia. 

Taci, spusese femeia. Taci cât mă gândesc la ce am făcut. 

Şi atunci Amanda spusese ceva absolut neaşteptat, nu? Ceva 
despre Scott. Deşi nimic din ce spusese Amanda atunci nu putea să 
aibă importanţă acum, când Scott era mort şi Jim Dooley era mort la 
rândul său (sau își dorea ea să fie), Lisey ar fi vrut să-şi amintească 
exact ce spusese ea. 

- A spus că se va întoarce, murmură ea. A spus că se va 
întoarce dacă asta-l va împiedica pe Dooley să-mi facă rău. 

Da, şi Amanda îşi ţinuse cuvântul, Dumnezeu s-o aibă în pază, 
dar Lisey voia să-şi amintească ceva ce spusese după asta. Nu văd ce 
legătură poate avea cu Scott, zisese Amanda cu vocea aceea vag 
distrată. £/ e mort de atât timp... deşi... cred că mi-a spus ceva 
despre... 


In momentul acela sună telefonul, spărgându-i sticla fragilă a 
amintirii. lar când ridică receptorul, o năpădi o certitudine 
nebunească: avea să fie Dooley. Alo, domniță, avea să spună Prinţul 
Negru al Incuncilor. Sun din pântecele bestiei. Ce mai faci azi? 

- Alo? spuse ea. 

Ştia că strângea prea tare receptorul, dar nu putea să facă 
nimic în privinţa asta. 

- Danny Boeckman aici, doamnă Landon, zise vocea de la 
celălalt capăt al firului, şi doamnă semăna prea mult cu domniţă, însă 
aici sună ca aişi, o reconfortantă pronunție yankee, iar ajutorul de 
şerif Boeckman părea surescitat, aproape că nu-şi mai încăpea în 
sine, aşa că avea o voce aproape de copil. Ghiciţi ce! 

- Nu ştiu să ghicesc, zise Lisey, dar îi veni o altă idee 
nebunească: îi va spune că au tras la sorţi la biroul şerifului ca să 
vadă cine s-o sune şi s-o invite la o întâlnire amoroasă şi că el se 
alesese cu paiul cel scurt. Numai că de ce ar părea surescitat de asta? 

- Am găsit capacul luminii din plafon. 

Lisey nu avea habar despre ce vorbea. 

- Pardon? 

- Doolin - individul pe care credeaţi că-l cheamă Zack McCool şi 
apoi Jim Dooley - a furat PT Cruiser-ul ăla şi s-a folosit de el când vă 
urmărea, doamnă Landon. Eram siguri de asta. Şi, când nu-l folosea, îl 
ţinea ascuns în groapa carierei de prundiş. Eram siguri şi de asta. 
Numai că n-o puteam dovedi, pentru că... 

- A şters toate amprentele. 

- Aha, şi n-a uitat niciuna. Da' din cân' în cân', io şi Cep mergem 
acolo... 

- Cep? 

- îmi pare rău, Joe. Adjunctul Alston. 

Cep, gândi ea. Dându-şi seama pentru prima dată cu o claritate 
absolută că aceia erau oameni adevăraţi cu vieţi adevărate. Cu 
porecle. 

Cep, gândi. Ajutorul de şerif Joe Alston, cunoscut şi sub numele 
de Cep. 

- Doamnă Landon? Sunteţi acolo? 

- Da, Dan. Pot să-ţi spun Dan? 

- Sigur, cum să nu? In orice caz, din cân' în cân' ne-am dus p- 
acolo să vedem de nu găsim nişte chestii, pen'că erau multe semne c- 
a stat o vreme-n locul ăla - ambalaje de ciocolată, v'o două sticle de 
Royal Crown, lucruri d-astea. 

- Royal Crown, zise ea încet, apoi gândi: Bu/, Dan. Bul, Cep. 

Bul, sfârşit. 

- Aşa-i, asta-i marca ce părea să-i placă, da' nicio amprentă de 
pe nicio sticlă aruncată nu s-a potrivit cu v'una de-a lui. Singura 


potrivire pe care am găsit-o a fost cu amprentele unui tip care a furat 
o maşină pe la sfârşitu' anilor şaptezeci şi care-i vânzător acum la 
Quick-E-Mart în Oxford. Şi celelalte amprente luate de pe sticle tre' să 
fi fost ale vânzătorului. Da' ieri la prânz, doamnă Landon... 

- Lisey. 

Urmă o pauză cât el se gândi la asta. Apoi continuă. 

- leri la prânz, Lisey, pe un drumeag mic ce duce la groapa aia, 
am găsit premiul ăl mare - capacul plafonierei. L-a smuls şi l-a aruncat 
între ierburi. 

Boeckman ridică vocea, adoptă un ton triumfător - încetă să 
mai fie vocea unui ajutor de şerif şi deveni întru totul umană. 

- Şi ăla a fo' singurul lucru pe care a uitat să-l atingă cu mănuşi 
sau să-l şteargă mai apoi! O amprentă frumoasă de la degetul mare 
pe o parte, una dodoloaţă de la arătător pe cealaltă! Cum l-a apucat. 

Am primit rezultatele dimineaţă prin fax. 

- John Doolin? 

- Aha. Nouă puncte de comparaţie. Noud! 

Urmă o pauză şi, când vorbi din nou, o parte din triumf îi pierise 
din glas. 

- Acu' de l-am putea găsi pe nenorocit... 

- Sunt sigură că va apărea cu timpul, zise ea şi aruncă o privire 
lungă spre sandviciul cu ton. îşi pierduse şirul gândurilor despre 
Amanda, dar îşi recăpătase apetitul. | se părea un schimb bun, mai 
ales într-o zi atât de toridă. Chiar dacă nu apare, a încetat să mă mai 
hărţuiască. 

- A plecat din districtul Castle, mi-aş pune reputaţia la bătaie 
pentru asta. 

O notă inconfundabilă de mândrie se furişă în vocea ajutorului 
de şerif Dan Boeckman. 

- S-a făcut puţin cam prea cald pentru el aici, cred, aşa că s-a 
descotorosit de maşină şi a plecat. Asta crede şi Cep. Jim Dooley şi 
Elvis au părăsit amândoi clădirea. 

- Cep, i se spune aşa pentru că mestecă tutun!? 

- Nu, doamnă, nici pe departe. La liceu, jucam împreună în linia 
de atac a echipei Castle Hills Knights, care a câştigat Campionatul 
Statal de Serie A. Bangor Rams erau în avantaj cu trei eseuri, dar le- 
am luat faţa. Singura echipă din părţile noastre care a câştigat Mingea 
de Aur din anii cincizeci încoace. lar Joey... nu l-a putut opri nimeni tot 
sezonul ăla. Chiar şi cu patru adversari în cârcă, el continua să spargă 
tot. Aşa că i-am spus Cep şi aşa a rămas pentru mine. 

- Dacă-i spun şi eu aşa, crezi c-o să-mi tragă o palmă? 

Dan Boeckman râse cu încântare. 

- Nu! S-ar simţi flatat! 

- Bine, atunci. Eu sunt Lisey, tu eşti Dan şi el e Cep. 


- Pentru mine-i perfect aşa. 

- Şi mulţumesc pentru telefon. Felicitări pentru excelenta 
muncă depusă. 

- Mulţumesc că ziceţi asta, doamnă. Lisey. 

li simţi plăcerea din voce şi asta o făcu să se simtă bine. 

- Să ne suni, bine, dacă te mai putem ajuta cu ceva. Sau dacă 
te mai deranjează vreodată v'un jegos. 

- Aşa o să fac. 

Lisey se întoarse la sandvici cu zâmbetul pe buze şi, tot restul 
zilei, nu se mai gândi la Amanda sau la buna corabie Wa/bă sau la Bu- 
Luna. In noaptea aceea, însă, o trezi sunetul unui tunet îndepărtat şi 
senzaţia că ceva necuprins o... n-o vâna, nu tocmai (nu s-ar fi deranjat 
cu asta), ci o avea în gând. Ideea de a fi în mintea necunoscută a unei 
asemenea fiinţe o făcu să-i vină să plângă şi să strige. In acelaşi timp. 
O făcu de asemenea să-i vină să stea trează toată noaptea şi să se 
uite la filme pe TCM, să fumeze şi să bea cafea tare. 

Sau bere. Berea ar fi fost mai bună. Berea i-ar fi putut da 
somnul înapoi. In loc să se ridice din pat, aprinse veioza de pe 
noptieră şi rămase nemişcată. N-o să mai adorm, îşi spuse. O să stau 
doar aici până ce o să se lumineze la răsărit. Atunci o să mă pot ridica 
să pregătesc cafeaua de care am nevoie. 

Dar la trei minute după ce avu gândul acesta, moţăia. Zece 
minute mai târziu, dormea adânc. Şi mai târziu, când răsări luna şi 
visă că plutea peste o anume plajă exotică toată numai nisip alb, fin, 
pe covorul fermecat PILLSBURY, patul îi fu preţ de câteva momente 
gol şi încăperea se umplu de mirosul de frangipani şi iasomie şi regina 
nopţii, miresme deopotrivă cumva pline de dor şi de groază. Dar apoi 
se întoarse şi, dimineaţă, abia dacă-şi mai aminti visul, visul că zbura, 
visul că zbura peste plaja udată de apele bălții din Bu-Luna. 


8 

In mod cu totul întâmplător, demontarea şarpelui de cărţi diferi 
doar sub două aspecte de ceea ce prevăzuse ea, fără-ndoială 
diferenţe minore. Prima diferenţă era aceea că jumătate din echipa de 
doi oameni a domnului Partridge se dovedi a fi o fată - o tânără 
robustă de douăzeci şi ceva de ani cu părul de culoarea caramelului 
prins într-o coadă scoasă prin deschizătura din spate a unei şepci Red 
Sox. 

A doua - Lisey n-ar fi bănuit cu câtă rapiditate aveau să se 
desfăşoare lucrurile. In pofida înfiorătoarei călduri din studio (nici 
chiar trei ventilatoare pornite la maximum nu puteau face mare lucru 
în privinţa asta), toate cărţile fură împachetate şi urcate într-o 
furgonetă UMO albastru-închis în mai puţin de o oră. Când îi întrebă 
pe cei doi bibliotecari de la Colecţii Speciale (care-şi spuneau - doar 


pe jumătate în glumă, credea Lisey - Lingăii lui Partridge) dacă nu vor 
nişte ceai cu gheaţă, acceptară amândoi cu entuziasm şi dădură pe 
gât două pahare mari fiecare. Pe fată o chema Cory. Ea era cea care-i 
spuse lui Lisey cât de mult îi plăcuseră cărţile lui Scott, mai ales 
Relicve, pe care susţinea că o citise de trei ori. Pe băiat îl chema Mike 
şi el era cel care-i transmise condoleanţe. Lisey le mulţumi 
amândurora pentru bunătate, şi o făcu din suflet. 

- Trebuie că vă întristează să-l vedeţi aşa gol, zise Cory şi 
înclină paharul spre grajd. Cuburile de gheaţă zăngăniră. Lisey avu 
grijă să nu se uite direct la pahar, temându-se să nu vadă şi altceva 
decât gheaţă în el. 

- E puţin trist, dar îmi dă şi un sentiment de eliberare, zise ea. 

Am amânat prea mult timp curăţarea lui. M-au ajutat surorile 
mele. Mă bucur că am făcut-o. Mai vrei ceai, Cory? 

- Nu, mulţumesc, dar pot merge la toaletă înainte să plecăm la 
drum? 

- Desigur. Prin camera de zi, prima uşă pe dreapta. 

Cory se scuză. Absentă - aproape absentă - Lisey mută paharul 
fetei în spatele carafei de plastic cu ceai. 

- încă un pahar, Mike? 

- Nu, mulţumesc, zise el. O să scoateţi şi covorul, cred. 

Ea râse puţin stânjenită. 

- Da. Arată cam rău, nu? A rămas aşa de când a încercat Scott 
să lăcuiască nişte lemn. A fost un dezastru. 

Gândind: Scuze, dragul meu. 

- Seamănă puţin cu sângele uscat, zise Mike şi-şi termină 
ceaiul. 

Soarele, ceţos şi torid, fugi pe suprafaţa paharului şi, pentru o 

clipă, un ochi păru să se uite atent la Lisey. Când tânărul îl puse 
jos, ea trebui să-şi înfrâneze pornirea de a-l înşfăca şi a-l ascunde în 
spatele carafei de plastic, alături de celălalt. 

- Toată lumea spune asta, recunoscu ea. 

- Cea mai nasoală tăietură din timpul bărbieritului, zise Mike şi 
râse. Râseră amândoi. Lisey crezu că râsul ei sună aproape la fel de 
natural ca al lui. Nu se uită la paharul tânărului. Nu se gândea la 
lunganul care era acum lunganul ei. Nu se gândea decât la lungan. 

- Eşti sigur că nu mai vrei puţin? insistă ea. 

- Mai bine nu, sunt şofer, zise Mike şi mai râseră o tură. 

Cory se întoarse şi Lisey crezu că-i va cere şi Mike permisiunea 

de a folosi toaleta, dar n-o făcu - bărbaţii au rinichi mai mari, 
vezici urinare mai mari, ceva-uri mai mari, sau aşa susţinea Scott - şi 
Lisey fu bucuroasă, pentru că aşa numai fata fu cea care se uită într- 
un fel ciudat la ea înainte să plece cu şarpele de cărţi dezmembrat şi 
urcat în furgonetă. O, fără-ndoială că-i spuse lui Mike ce văzuse în 


camera de zi şi ce găsise în baie, îi spuse în timpul lungului drum spre 
nord, către Universitatea Mâine din Orono, dar Lisey nu era acolo s-o 
audă. Privirea ei nu fusese atât de rea, la o adică, fiindcă Lisey nu ştia 
atunci ce înseamnă, deşi o văzuse atingându-şi o parte a capului, 
crezând poate că-i căzuse părul peste ureche sau că-i stătea ridicat 
ori ceva. Apoi, mai târziu (după ce puse paharele de ceai în maşina de 
spălat vase fără să le arunce măcar o privire), se duse ea însăşi să 
folosească baia şi văzu prosopul agăţat peste oglinda de acolo. îşi 
amintea că pusese prosopul de mâini peste oglinda dulăpiorului cu 
medicamente de la etaj, îşi amintea că o ascunsese perfect, dar când 
să fi făcut acelaşi lucru şi acolo? 

Nu ştia. 

Se întoarse în camera de zi şi văzu că era un cearşaf atârnat şi 
peste oglinda de deasupra şemineului. Ar fi trebuit să-l observe când 
trecuse pe acolo, îşi închipuia că fata îl văzuse, era destul de evident, 
în fotarea mă-sii, dar adevărul era că micuța Lisey Landon nu-şi 
petrecuse prea mult timp studiindu-şi chipul în oglindă în ultimele zile. 

Făcu un tur al casei şi descoperi că toate, mai puţin două dintre 
oglinzile de la parter, fuseseră acoperite cu cearşafuri, prosoape sau 
una dintre ele fusese luată şi întoarsă cu faţa la perete; pe ultimele 
două supraviețuitoare le acoperi acum, în spiritul vorbei: dacă-i dai un 
deget, îţi ia toată mâna. Făcând asta, se întrebă oare ce gândise 
tânăra bibliotecară purtătoare de şapcă Rex Sox roz, foarte la modă. 

Că văduva celebrului scriitor era fie evreică, fie adoptase 
obiceiul funerar evreiesc de doliu şi că încă mai ţinea doliu? Că 
ajunsese la concluzia că avea dreptate Kurt Vonnegut, că oglinzile nu 
sunt suprafeţe reflectante, ci falii, hublouri spre o altă dimensiune? Şi, 
sincer, oare nu asta credea ea însăşi? 

Nu hublouri, ci ferestre. Şi chiar trebuie să mă preocupe ce 
crede o bibliotecară de la Universitatea Mâine? 

O, probabil nu. Insă erau atât de multe suprafeţe reflectante în 
viaţa unui om, nu-i aşa? Nu doar oglinzi. Erau paharele de suc în care 
nu trebuia să te uiţi la primele ore ale dimineţii şi paharele de vin în 
care să nu priveşti cu ochi mari la apus. De aşa multe ori stăteai la 
volanul maşinii şi-ţi vedeai faţa cum te priveşte din instrumentele de 
bord. Sunt multe nopţi lungi când mintea unui alt... 

lucru... se poate întoarce spre o persoană, dacă persoana aceea 
nu-şi poate ţine mintea să nu se-ntoarcă spre lucrul respectiv. Şi, mai 
exact, cum te puteai opri să nu faci asta? Cum să nu te gândeşti la 
ceva? Mintea e un rebel purtător de kilt care ţine morţiş să lovească 
sus cu piciorul, ca să-l citeze pe răposatul Scott Landon. Era în stare 
să ajungă până la... Ei bine, scoate foc pe cur şi păstrează chibriturile 
pentru altă dată, de ce să n-o spui? La această culme a mălurii era în 
stare să ajungă. 


Şi mai era ceva. Ceva şi mai înfricoşător. Poate, chiar dacă el nu 
venea la tine, tu nu te puteai opri să nu mergi la e/. Pentru că odată 
ce-ţi întinzi fotatele alea de tendoane... odată ce viaţa ta în lumea 
reală începe să ţi se pară un dinte care se mişcă într-o gingie 
stricată... 

S-ar fi trezit coborând scările sau urcând în maşină sau pornind 
apa la duş sau citind o carte sau deschizând o revistă de cuvinte 
încrucişate şi ar fi încercat o absurdă senzaţie de strănut care stă să 
vină sau 

(mein gott, iubimeu, mei gott, Kleine LeezyL.) 

de orgasm care se apropie şi ar fi gândit: O, fotarea ma-sii, nu 
vin, ci mă duc, mă duc de cealaltă parte. Lumea ar fi părut să palpite 
şi ar fi năpădit-o senzaţia aceea a unei lumi cu totul noi care stă să se 
nască, una în care dulceaţa se amăra şi se transforma în otravă după 
lăsarea întunericului. O lume aflată la doar un pas depărtare, un pas 
făcut în lateral, nimic mai mult decât o scuturare a degetelor sau o 
rotire de şold. Pentru o clipă, ar simţi Castle View cum se prăbuşeşte 
de o parte şi de alta şi ea ar deveni Lisey acrobata pe sârmă, Lisey 
care umblă pe o lamă de cuţit. Apoi s-ar întoarce, o femeie solidă 
(chiar dacă de vârstă mijlocie şi puţin prea slabă) într-o lume solidă, 
coborând nişte scări, trântind portiera unei maşini, potrivind apa 
caldă, întorcând pagina unei cărţi sau rezolvând opt pe orizontală, 
cuvânt din trei litere, rotund cu valoare, începe cu B şi se termină cu 
N. 

9 

La două zile după ce şarpele dezmembrat plecase spre nord, în 
ceea ce filiala din Portland a Serviciului Naţional de Meteorologie avea 
să înregistreze ca fiind cea mai călduroasă zi a anului în Mâine şi New 
Hampshire, Lisey urcă în studioul gol cu o combină stereo şi un 
compact-disc intitulat Hank Williams’ Greatest Hits. Nu avea să 
întâmpine probleme să asculte CD-ul, aşa cum nu întâmpinase 
probleme nici să pornească ventilatoarele în ziua când veniseră 

Lingăii lui Partridge; tot ce făcuse Dooley fusese să deschidă 
cutia electrică de jos şi să întrerupă cele trei siguranţe care controlau 
alimentarea cu electricitate a studioului. 

Nu avea idee cât de cald avea să fie în studio, dar ştia că 
trebuia să fie bine trecut de treizeci de grade. îndată ce se văzu în 
capul scărilor începu să-şi simtă bluza cum i se lipeşte de corp şi cum i 
se umezeşte faţa. Citise undeva că femeile nu transpira, ci strălucesc, 
ca să vezi până unde duce prostia omenească. Dacă stătea acolo mult 
timp, probabil că avea să-şi piardă cunoştinţa din cauza căldurii, dar 
nu voia să întârzie. Era o piesă country pe care o auzea uneori la radio 
şi se numea „Ain't Livin' Long Like This". Nu ştia cine o scrisese ori 
cine o cânta (nu Bătrânul Hank), dar se recunoştea în eat}. 


Nu-şi putea trăi restul vieţii cu frica propriei reflexii - sau a ce ar 
putea vedea trăgând cu ochiul din spatele ei - şi nu putea trăi cu 
teama că ar putea în orice clipă să piardă legătura cu realitatea şi să 
se trezească în Bu-Luna. 

Rahatul ăsta trebuia să se termine. 

Vâri ştecărul în priză, apoi se aşeză cu picioarele încrucişate pe 
podea în faţa combinei muzicale şi puse discul înăuntrul. li curse 
transpiraţie într-un ochi, înţepând-o, şi o şterse cu nodurile degetelor. 
Scott ascultase multă muzică acolo sus, o ascultase la volum maxim. 
Când aveau un sistem stereo de douăsprezece mii de dolari şi izolare 
fonică în alcovul unde se aflau majoritatea difuzoarelor, o puteai lăsa 
pur şi simplu să facă ravagii. Prima dată când îi pusese să asculte 
„Rockaway Beach", crezuse că va ridica acoperişul de pe grajd. In 
comparaţia cu asta, ceea ce avea de gând să asculte acum urma să 
pară anemic şi pipernicit, însă credea că avea să fie suficient. 

Cuvânt din trei litere, rotund cu valoare, începe cu B şi se 
termină cu N. 

Amanda, şezânape una dintre băncile acelea, uitându-se ín 
depărtare la portul Southwind, stând mai sus de femeia în caftan care- 
şi omorâse copilul, Amanda spunâna: „Era vorba despre o poveste. 
Povestea ta, 

povestea lui Lisey. Şi despre afgan. Numai că el îi spunea 
africani A spus că era un bup? Un bip? Un bun?" 

Nu, Manda, nu bun, chiar dacă asta este un cuvânt din trei 
litere şi are valoare, fdrd-ndoiald, şi-ncepe cu B şi se termind cu N. 
Dar cuvântul folosit de Scott... 

Cuvântul acela fusese bul, desigur. Transpiraţia îi curgea pe 
faţă ca lacrimile. O lăsă să curgă. 

- Ca în Bul, sfârşit. Şi la sfârşit primeşti un premiu. Uneori un 
baton de ciocolată. Alteori o Royal Crown de la Mulie. Uneori un sărut. 
lar alteori... alteori o poveste. Aşa-i, dragul meu? 

Simţea că e bine să-i vorbească. Pentru că era încă prezent. 

Chiar dacă nu mai erau computerele şi mobila şi sofisticatul 
sistem stereo şi fişetele pline de manuscrise şi teancurile de şpalturi 
(ale lui şi cele trimise lui de prieteni şi admiratori) şi şarpele de cărţi... 
chiar dacă acestea nu mai erau, ea încă-l mai simţea pe Scott. Sigur 
că-l simţea. Pentru că el nu terminase încă să-şi spună cuvântul. Mai 
avea o poveste de spus. 

Credea că ştie care, pentru că exista doar una pe care n-o 
terminase niciodată. 

Atinse una dintre petele de sânge uscat de pe covor şi se gândi 
la argumentele împotriva nebuniei, cele care cad cu un foşnet moale. 
Se gândi la cum fusese sub copacul miam-miam: ca şi când s-ar fi 
aflat într-o altă lume, una numai a lor. Se gândi la Oamenii Mălurii, la 


Oamenii Bulului de Sânge. Se gândi cum, atunci când îl văzuse Jim 
Dooley pe lungan, se oprise din strigăt şi-i căzuseră mâinile pe lângă 
corp. Pentru că i se scursese forţa din braţe. Asta se întâmpla când te 
uitai la mălură, când mălura se uita înapoi la tine. 

- Scott, zise ea. lubitule, te ascult. 

Nu primi niciun răspuns... numai că Lisey îşi răspunse singură. 

Numele oraşului era Anarene. Sam Leul era proprietarul 
salonului de biliard. Era proprietarul cinematografului. Şi al 
restaurantului, unde toate piesele din tonomat pdreau să fie cântece 
ale lui Hank Williams. 

Ceva, undeva în studioul gol, păru să suspine a confirmare. Era 
posibil să fie doar în imaginația sa. In orice caz, era timpul. încă nu 
ştia exact ce căuta, dar credea c-o va recunoaşte când o va vedea cu 
siguranță o va recunoaşte când o va vedea, dacă i-o lăsase Scott şi 
era timpul să-nceapă să caute. Pentru că aşa nu avea s-o mai ducă 
mult. Nu putea. 

Apăsă butonul PLAY şi vocea obosită şi veselă a lui Hank 
Williams începu să cânte: 

„Goodbye Joe, me gotta go, 

Me-oh-my-oh, 

Me gotta go pole the pirogue 

Down the bayou..." 

SCOPN, iubimeu, îşi spuse ea şi închise ochii. Pentru o clipă, 
muzica se auzi în continuare, dar dogită şi o, cât de îndepărtată, ca şi 
când ar fi răsunat din capătul unui coridor lung sau din gâtul unei 
peşteri adânci. Apoi, pe dinăuntrul pleoapelor înflori roşie lumina 
soarelui şi temperatura scăzu dintr-odată cu zece sau chiar 
douăsprezece grade. 

O adiere răcoroasă, delicios înmiresmată de parfumul florilor, îi 
mângâie pielea transpirată şi-i suflă pe spate părul lipicios de pe 
tâmple. 

Deschise ochii în Bu-Luna. 


10 

încă şedea cu picioarele încrucişate, dar acum se afla pe 
marginea cărării ce ducea în josul dealului purpuriu într-o direcţie şi 
printre copacii sufletbun în cealaltă. Mai fusese acolo; era exact locul 
în care o adusese soţul ei înainte să-i devină soţ, spunând că vrea să-i 
arate ceva. 

Se ridică în picioare, îndepărtându-şi părul umed de transpiraţie 
de pe faţă, bucurându-se de adierea vântului. Bucurându-se de 

dulceaţa aromelor amestecate pe care o aducea - da, desigur - 
dar şi mai mult de răcoarea lui. Bănuia că era mijlocul după-amiezii cu 
ideala temperatură de douăzeci şi patru de grade. Auzea cântecul 


păsărilor, păsări întru totul comune judecând după sunetul lor - cu 
siguranţă piţigoi şi prihori, probabil cinteze şi poate o ciocârlie pentru 
ca meniul să fie complet - dar nicio fiinţă râzătoare în pădure. Era 
prea devreme pentru ele, bănuia. Nu simţea nici apropierea 
lunganului, iar asta era cea mai bună dintre veşti. 

Se întoarse cu faţa spre copaci, rotindu-se încet pe călcâie. Nu 
căuta crucea, pentru că aceasta îi străpunsese braţul lui Dooley, upă 
care el o aruncase. Căuta de fapt copacul, cel care stătea puţin ai în 
faţa celorlalţi doi pe partea stângă a potecii... 

- Nu, nu e aşa, murmură ea. Erau pe ambele părţi ale potecii. 

Ca nişte soldaţi care păzesc intrarea în pădure. 

Şi chiar atunci îi văzu. Şi un al treilea care stătea puţin în faţa 
celui de pe stânga. Al treilea era cel mai înalt, cu trunchiul acoperit de 
muşchi atât de des încât părea o blană. La rădăcina lui, pământul încă 
părea puţin afundat. Acolo îşi îngropase Scott fratele pe care 
încercase atât de tare să-l salveze. Şi într-o parte a locului afundat 
văzu ceva cu uriaşi ochi goi uitându-se ţintă la ea din iarba înaltă. 

Pentru o clipă crezu că era Dooley sau cadavrul lui Dooley, 
reînsufleţit cumva şi întors s-o urmărească, dar îşi aminti cum, după 
ce o lovise pe Amanda cu pumnul, îşi dăduse jos nefolositorii ochelari 
fără lentile şi-i aruncase. Şi uite-i acolo, lângă mormântul fratelui cel 
bun. 

E o altă vânătoare de bul, îşi spuse ea îndreptându-se spre ei. 
De la potecă la copac; de la copac la mormânt; de la mormânt la 
ochelari. 

Unde apoi? Unde acum, iubimeu? 

Următorul popas se dovedi a fi crucea, cu braţul orizontal 
înclinat acum precum minutarul unui ceas care arăta şapte şi cinci. 
Vârful braţului vertical era mânjit pe o bună bucată de sângele lui 
Dooley, uscat şi devenit acum aproape maro, culoarea brună a petelor 
de pe covorul din studioul lui Scott. încă mai putea să citească PAUL 
pe scândura orizontală şi, când ridică crucea (cu o reală reverență) 
din iarbă pentru a se uita mai bine, mai văzu încă ceva: bucata de aţă 

galbenă şi roasă care fusese înfăşurată de mai multe ori în jurul 
scândurii verticale a crucii şi apoi legată bine. Legată, Lisey nu avea 
absolut nicio îndoială, cu acelaşi fel de nod cu care fusese legat şi 
clopoţelul lui Chuckie G. în copacul din pădure. Aţa galbenă - pe care 
o răsucise cândva mama-bună cu acele de tricotaj în vreme ce se uita 
la televizor la ferma din Lisbon - era înfăşurată în jurul scândurii 
verticale puţin deasupra locului unde lemnul era înnegrit de pământ. 
Şi, uitându-se la ea, îşi aminti că o văzuse gonind în întuneric cu o 
clipă înainte ca Dooley să-şi smulgă crucea din braţ şi s-o arunce în 
lături. 


E africana, cea pe care am lăsat-o lângă stânca cea mare de 
deasupra bălții. S-a întors mai târziu, cândva mai târziu, a luat-o şi a 
adus-o aici. A deşirat-o puțin, a legat aţa de cruce, apoi a mai deşirat 
puțin. Şi s-a aşteptat ca eu să găsesc restul la capătul ei. 

Cu inima bubuindu-i tare şi surd în piept, Lisey lăsă crucea să 
cadă şi începu să urmeze firul galben de aţă care părăsea poteca şi se 
îndrepta spre liziera Pădurii Fermecate, prefirându-l prin mâini în 
vreme ce iarba înaltă îi şoptea pe lângă coapse şi cosaşii ţopăiau şi 
plantele de lupin emanau aroma lor dulce. Undeva, o lăcustă îşi cântă 
cântecul de vară fierbinte, şi-n pădure un corb - era oare un corb? Aşa 
părea, un corb întru totul normal - trimise un salut aspru, însă nu era 
nici urmă de maşini, de avioane, nicio voce omenească aproape sau 
departe. Merse prin iarbă, urmărind firul de afgan deşirat, cel în care 
se înfăşurase în atâtea nopţi friguroase din urmă cu zece ani soţul ei 
fără somn, speriat şi bolnav. înaintea ei, un copac sufletbun ieşea 
puţin înaintea celor asemenea lui, întinzându-şi crengile, creând o 
oază de umbră ademenitoare. Sub el văzu un coş metalic înalt şi o 
bucată mult mai mare de galben. 

Culoarea era ştearsă acum, lâna era scămoşată şi amorfă, ca o 
uriaşă perucă galbenă lăsată afară în ploaie sau poate cadavrul unui 
motan mare, însă Lisey o recunoscu drept ceea ce era îndată ce o 
văzu şi pieptul începu să i se cutremure. Auzi în minte The Swinging 
Johnsons cântând „Too Late to Turn Back Now"! şi simţi mâna 

lui Scott care o conducea în ringul de dans. Urmă firul de aţă 
galbenă deşirată sub copacul sufletbun şi îngenunche lângă puţinul 
care mai rămăsese din cadoul de nuntă pe care-l făcuse mama fiicei 
sale mici şi soţului fiicei sale mici. II ridică... împreună cu ceea ce 
conţinea. îşi lipi faţa de el. Avea miros de umezeală şi mucegai, un 
lucru vechi, un lucru uitat, un lucru care mirosea acum mai mult a 
înmormântări decât a nunţi. Dar asta era-n regulă. Asta era exact aşa 
cum trebuia să fie. Simţi mirosul tuturor anilor în care stătuse acolo, 
legat de crucea lui Paul şi aşteptând-o, ca un fel de ancoră. 


11 

Puțin mai târziu, când i se opriră lacrimile, puse cadoul (căci 
asta era, cu siguranță) înapoi acolo unde fusese şi se uită la el, 
atingând locul de unde firul galben începea să se deşire din bucata 
rămasă a afganului. Se mira că nu se rupsese, nici când Dooley 
căzuse peste cruce, nici când şi-o scosese din braţ ori când o 
aruncase când o azvârlise. Sigur, faptul că Scott o legase de baza 
scândurii fusese de ajutor, însă rămânea un lucru destul de uimitor, 
mai ales când te gândeai cât de mult timp stătuse blestemăţia aia 
acolo, expusă intemperiilor. Era un miracol celest, cum s-ar zice. 


Dar, desigur, uneori câinii pierduţi se întorc acasă; uneori, firele 
vechi rezistau şi te conduceau la premiul de la capătul vânătorii de 
bul. începu să desfacă rămăşiţele decolorate şi scămoşate ale 
afganului, dar se răzgândi şi se uită în coş. Ceea ce văzu o făcu să 
râdă cu tristeţe. Era aproape plin cu sticle de băutură. Una sau două 
păreau relativ noi şi era sigură că sticla de deasupra era nouă, pentru 
că în urmă cu zece ani nu exista o năzdrăvănie precum Mike's Hard 
Lemonade. Insă majoritatea erau vechi. In locul acesta venise Scott să 
bea în '96, dar chiar şi mort de beat avusese prea mult respect pentru 
Bu-Luna ca să lase sticlele goale care încotro. Şi oare, dacă ar mai 
căuta, ar mai găsi alte depozite secrete? Poate. Probabil. 

Insă acesta era singurul care conta pentru ea. li arăta că acela 
era locul în care venise Scott pentru a-şi scrie ultima lucrare din viaţă. 

Acum avea impresia că găsise toate răspunsurile, mai puţin pe 
cele mai importante, cele pentru care venise - cum să continue să 
trăiască împreună cu lunganul şi cum să evite să alunece în locul 
acela unde trăia el, mai ales atunci când se gândea la ea. Poate că-i 
lăsase Scott nişte răspunsuri. Chiar dacă n-o făcuse, îi lăsase ceva... 

şi era foarte frumos sub copac. 

Luă din nou africana şi o pipăi aşa cum îşi pipăia cadourile de 
Crăciun în copilărie. înăuntru era o cutie, însă nu părea deloc 
asemănătoare cu cutia de cedru a mamei-bune; era mai moale ca 
aceea, aproape spongioasă, ca şi când, chiar şi înfăşurată în africană 
şi lăsată sub copac, o pătrunsese umezeala de-a lungul anilor... şi 
pentru întâia oară se întrebă despre câţi ani să fie vorba. Sticla de 
Hard Lemonade lăsa de bănuit că nu erau prea mulţi. In schimb, 
senzaţia la atingere a obiectului sugera... 

- E o cutie pentru manuscrise, murmură ea. Una dintre cutiile 
lui din carton tare pentru manuscrise. 

Da. Era sigură de asta. Numai că, după doi ani sub copacul 
acela... sau trei... sau patru... devenise o cutie din carton moale. 

începu să desfacă afganul. Ajunse să înlăture două falduri; mai 
mult nu rămăsese. Şi era o cutie pentru manuscrise, a cărei culoare 
gri-deschis fusese transformată de umiditate în gri-ardezie. 

Scott punea întotdeauna o etichetă cu titlul pe cutii. Eticheta de 
pe aceasta se desfăcuse din ambele părţi şi se ridicase. O împinse la 
loc cu degetele şi văzu un singur cuvânt în caligrafia apăsată şi groasă 
a lui Scott: LISEY. Deschise cutia. Paginile dinăuntru erau foi liniate 
rupte dintr-un caiet. Erau poate treizeci, umplute cu un scris rapid şi 
compact, cu unul dintre pixurile lui cu vârf de fetru. Nu era surprinsă 
să vadă că Scott scrisese la prezent, că ceea ce scrisese părea să fi 
adoptat ici-colo un ton infantil şi că povestea începea de la mijloc. 
Această ultimă observaţie era adevărată, reflectă ea, numai dacă nu 


ştiai cum supravieţuiseră doi fraţi tatălui lor nebun şi ce se întâmplase 
cu unul dintre ei şi cum celălalt 

nu-l putuse salva. Povestea părea să înceapă de la mijloc 
numai dacă nu ştiai despre momâi şi maluri. începea de la 
mijloc numai dacă nu ştiai că 

In februarie începe să se uite la mine ciudat, cu coada 
ochiului. Mă tot aştept să ţipe la mine sau chiar să-şi scoată 
briceagul ăla vechi şi să înceapă să mă taie. N-a mai făcut 
asta de mult timp, dar cred c-ar fi aproape o uşurare. N-ar 
scoate mălura din mine, pentru că asta nu există - am văzut 
adevărata mălură când a fost Paul înlănţuit în pivniţă, nu 
fanteziile lui tati despre ea - şi nu am nimic de felul ăsta în 
mine. Dar e ceva rău în ei, iar tăindu-se nu-l poate scoate. Nu 
de data asta, deşi a încercat de nenumărate ori. Ştiu. Am 
văzut maiourile şi chiloţii însângeraţi în coşul de rufe. Dar şi-n 
coşul de gunoi. Dacă să mă taie pe mine l-ar ajuta pe el. l-aş 
lăsa s-o facă, pentru că încă-l mai iubesc. Mai mult ca 
niciodată de când am rămas doar noi doi. Mai mult ca 
niciodată de când am trecut prin ce am trecut cu Paul. Genul 
ăsta de iubire e un fel de blestem, ca mălura. 

„Mălura e puternică", a spus el. 

Dar n-o să taie. 

într-o zi mă-ntorc din hambarul în care am stat puţin să 
mă gândesc la Paul - să mă gândesc la vremurile bune pe care 
le-am petrecut împreună în casa asta veche - şi tati mă apucă 
şi mă scutură. ..Te-ai dus acolo!" îmi strigă în faţă. Şi văd că, 
oricât de bolnav am crezut că e, acum e şi mai rău. Nu l-am 
văzut niciodată aşa ca acum. „De ce te duci acolo? Ce faci 
acolo? Cu cine vorbeşti? Ce pui la cale?" 

Şi mă tot scutură şi scutură, lumea se mişcă sus-jos. 
Apoi mă lovesc cu capul de o parte a uşii şi văd stele şi cad 
acolo în prag şi simt căldura din bucătărie în faţă şi frigul din 
curte în spate. 

„Nu, tati", spun, „nu m-am dus nicăieri, doar mă..." 

Se apleacă deasupra mea cu mâinile în genunchi, cu faţa 
peste faţa mea, are pielea palidă cu excepţia a două pete de 
culoare sus pe pomeţi şi văd cum i se mişcă ochii de la stânga 
la dreapta, stânga-dreapta, şi ştiu că a divorţat o dată pentru 
totdeauna de starea de bine. Şi-mi amintesc de Paul care 
spunea: 

Scott. să nu-l superi niciodată pe tati atunci când nu e 
bine. 

„Să nu-mi spui mie că n-ai fost nicăieri, bastard mic şi 
mincinos, te-am căutat PRIN TOATĂ CASA ASTA FOTATĂ!" 


Mă gândesc să-i spun că am fost în magazie, dar ştiu că 
asta, în loc să îmbunătăţească lucrurile, o să le înrăutăţească. 
Mă gândesc la Paul care spunea să nu-l superi niciodată 
atunci când nu e bine, atunci când îl apucă ura, şi fiindcă ştiu 
unde crede că am fost spun da, tati, da, m-am dus în Bu-Luna, 
dar numai ca să pun flori la mormântul lui Paul. Şi 
funcţionează. Pe moment, cel puţin. Se relaxează. Mă prinde 
chiar de mână şi mă trage sus şi apoi mă scutură pe haine, de 
parcă ar vedea zăpadă sau praf sau ceva pe ele. Sunt curate, 
dar poate că el le vede murdare. Cine ştie? 

Spune: „E-n regulă, Scoot? E-n regulă mormântul lui? Nu 
l-a răscolit nimic?" 

„Totu-i bine, tati." 

El spune: „Sunt nazişti care stau în umbră, Scooter, ți- 
am spus asta? Trebuie să-ţi fi zis. II venerează pe Hitler în 
pivniţă. 

Au o statuetă din ceramică a bastardului. Ei cred că eu 
nu ştiu." 

Nu am decât zece ani, dar ştiu că Hitler e oale şi ulcele 
încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai ştiu 
şi că nimeni de la U.S. Gyppum nu venerează nicio statuie a lui 
în pivniţă. Mai ştiu şi un al treilea lucru, anume să nu-l supăr 
niciodată pe tati atunci când îl apucă mălura, aşa că întreb: 
„Şi ce ai de gând să faci?" 

Se apleacă mai aproape de mine şi cred c-o să mă 
plesnească de data asta sau c-o să reînceapă să mă scuture. 
In schimb, îşi aţinteşte ochii într-ai mei (nu i-am văzut 
niciodată aşa de mari 

sau de negri) şi apoi se apucă de ureche. „Ce-i asta, 
Scooter? Ţie ce ţi se pare că-i, bătrâne Scoot?” 

„Urechea ta, tati", spun. 

El clatină din cap, ţinându-se mai departe de ureche şi 
fixându-mi mai departe privirea cu a sa. „O s-o ţin lipită de 
pământ", spune. „Şi când o să vină timpul..." îndoaie degetul 
şi face ca şi când ar trage cu arma. „Pe fiecare fotat în parte, 
Scooter. Pe toţi naziştii ăia fii de zdrenţe." Poate c-ar fi făcut- 
o. Tatăl meu, într-o răbufnire de glorie dezgustătoare. Poate 
c-ar fi apărut şi unul dintre titlurile alea de ziar - UN 
SINGURATIC O IA RAZNA IN PENNSYLVANIA, UCIDE NOUĂ 
COLEGI DE MUNCA ŞI SE SINUCIDE, MOTIV NECUNOSCUT - dar, 
înainte să ajungă la asta, mălura îl cuprinde într-un fel nou. 

Februarie a fost senin şi rece, dar, când vine martie, 
vremea se schimbă şi tati se schimbă odată cu ea. Pe măsură 
ce creşte temperatura şi cerul se acoperă de nori şi încep să 


cadă primele lapoviţe, devine tot mai morocănos şi mai tăcut. 
Nu se mai bărbiereşte, apoi nu se mai spală, apoi nu mai face 
de mâncare. 

Vine o zi, poate deja dincolo de jumătatea lunii, când îmi 
dau seama că cele trei zile libere pe care le primeşte uneori 
de la serviciu atunci când se face schimbul de ture au devenit 
patru... 

apoi cinci... apoi şase. In cele din urmă, îl întreb când se 
întoarce la muncă. Mă tem să-l întreb, pentru că acum îşi 
petrece mare parte din zile fie sus în dormitor, fie jos întins pe 
sofa şi ascultând muzică country la WWVA, postul care 
transmite din Wheeling, West Virginia. Nici sus şi nici jos, mie 
nici nu-mi mai aruncă vreun cuvânt şi-i văd acum tot timpul 
ochii cum se mişcă de la stânga la dreapta pe când îi caută pe 
ei. pe Oamenii Mălurii, pe Oamenii Bulului de Sânge. Aşa că... 
nu, nu vreau să-l întreb, dar trebuie s-o fac, pentru că, dacă 
nu se duce la muncă, lumea se va schimba. 

„Vrei să ştii când mă întorc la serviciu", spune pe un ton 
înţelegător. Stă tolănit pe sofa cu faţa acoperită de barba pe 
care nu şi-o mai rade. Stă tolănit acolo într-un pulover vechi 

de pescar şi o pereche de pantaloni largi, cu picioarele 
goale la vedere. Stă tolănit acolo în vreme ce Red Şovine 
cântă „Giddyup-Go" la radio. 

„Da, tati." 

Se ridică într-un cot şi se uită la mine, şi atunci văd că e 
dus. 

Mai rău, că se ascunde ceva în el, creşte, devine mai 
puternic, îşi aşteaptă timpul. „Vrei să ştii. Când. Mă. întorc. La 
serviciu." 

„Cred că asta te priveşte pe tine", spun. „Am venit de 
fapt să te întreb dacă să pun de cafea." 

Mă prinde de braţ, şi-n seara aia văd vânătăi întunecate 
acolo unde m-au strâns degetele lui. Patru vânătăi de un 
albastru-închis sub forma degetelor lui. „Vrei să şlii. Când. 
Mă. 

Duc. Acolo." îmi dă drumul şi se ridică în şezut. Are ochii 
mai mari ca niciodată şi nu vor să stea locului. | se zbat în 
orbite. 

„Nu mă mai duc acolo niciodată, Scott. Locul ăla s-a 
închis. Locul ălâ s-a dus dracului. Chiar nu ştii nimic, tăntălău 
prost, fiu de stârpitură?" Se uită la covorul murdar din camera 
de zi. La radio, Red Şovine îi face loc lui Ferlin Husky. Apoi tati 
ridică iarăşi ochii şi este tati, şi spune ceva ce aproape-mi 


frânge sufletul. „Oi fi tu prost, Scooter, da' eşti curajos. Eşti 
băiatul meu curajos. N-o să-l las să-ţi facă rău." 

După aceea se-ntinde înapoi pe canapea şi întoarce faţa 
în cealaltă parte şi-mi spune să nu-l mai deranjez, că vrea să 
tragă un pui de somn. 

în noaptea aceea lungă mă trezeşte sunetul lapoviţei 
care se loveşte de geam şi-l văd că şade pe marginea patului 
meu, zâmbindu-mi. Numai că nu el e cel care zâmbeşte. Nu 
are aproape nimic altceva în ochi în afară de mălură. „Tati?" 
spun şi el nu-mi răspunde nimic. Gândesc: O să mă omoare. O 


să mă prindă de gât şi o să mă sugrume, şi toate prin câte am 


trecut, toată treaba aia cu Paul, vor fi fost de pomană. 
în schimb, spune pe un fel de voce gâtuită: „Culcă-te- 


napoi", şi se ridică de pe pat şi iese din cameră într-un fel 
bălăbănit, cu bărbia în faţă şi dând din fund, de parcă s-ar 
preface că e un 

tambur major la o paradă sau ştiu eu ce. Câteva secunde 
mai târziu, aud o groaznică bufnitură cărnoasă şi ştiu că a 
căzut pe scări sau poate chiar s-a aruncat intenţionat, şi 
rămân acolo o vreme, neputând să cobor, sperând să fi murit, 
sperând să n-o fi făcut, întrebându-mă ce o să fac dacă a 
murit, nepăsându-mi, neştiind ce sper mai mult. O parte din 
mine speră chiar să-şi termine treaba, să se întoarcă şi să mă 
omoare, să-şi termine pur şi simplu treaba, să pună capăt 
groazei de a trăi în casa aia. 

într-un târziu, strig: „Tati? Eşti bine?" 

Vreme îndelungată nu primesc niciun răspuns. Stau 
acolo şi ascult lapoviţa, spunându-mi: E mort, este, tati meu e 
mort, sunt singur aici, apoi urlă din întuneric, de jos: „Da, 
bine! Taci, căcat mic! Taci dacă nu vrei să te audă fiinţa din 
perete şi să iasă şi să ne mănânce pe amândoi de vii! Sau vrei 
să intre-n tine aşa cum a intrat în Paul?" 

Nu răspund nimic la asta, stau doar acolo şi tremur. 

„Răspunde-mi!" urlă el. „Răspunde, tontule. sau o să vin 
acolo sus şi o să te fac să-ţi pară rău!" 


Dar nu pot, sunt prea speriat ca să răspund, limba nu-mi 
e decât o bucăţică de carne uscată care-mi stă pe fundul gurii. 

Dar nici nu plâng. Sunt prea speriat şi pentru asta. Stau 
doar acolo şi îl aştept să urce scările şi să mă lovească. Sau să 
mă omoare ca pe un câine de pripas. 

Apoi, după ceea ce mi se pare un timp foarte lung - cel 
puţin o oră, deşi nu putea să fie mai mult de un minut sau 
două îl aud bolborosind ceva ce putea fi îmi curge sânge de la 


capu' ăsta futut sau Nu-l mai înţeleg pe copilul ăsta năuc. 


Orice ar fi, se îndepărtează de scări, merge spre camera de zi 
şi ştiu c-o să se trântească pe sofa şi o să adoarmă acolo. 
Dimineaţa o să se trezească sau poate nu, dar în orice caza 
terminat cu mine pentru noaptea asta. însă mie încă mi-e 
teamă. Mi-e teamă pentru că există o fiinţă. Nu cred că e în 
perete, dar există o fiinţă. L-a luat pe Paul şi probabil c-o să-l 
ia şi pe tati, după care urmez eu. 
M-am gândit mult la asta, Lisey, 


13 

Din locul ei de sub copac - şedea de fapt cu spatele sprijinit de 
trunchiul copacului - Lisey ridică privirea, aproape la fel de uluită cum 
ar fi fost dacă fantoma lui Scott ar fi strigat-o pe nume. Intr-un fel 
bănuia că exact asta se întâmplase şi, sincer, de ce ar trebui să fie 
surprinsă? Sigur că i se adresa ei, ei şi nimănui altcuiva. Povestea asta 
era a ei, povestea lui Lisey, şi chiar dacă de felul ei citea încet, 
avansase deja cu lectura pe o treime din paginile de caiet scrise de 
mână. 

Credea că va termina cu mult înaintea lăsării întunericului. Asta 
era bine. Bu-Luna era un loc frumos, dar numai la lumina zilei. 

Cobori din nou privirea la ultimul lui manuscris şi fu din nou 
uimită că supravieţuise propriei lui copilării. Observă că Scott folosise 
timpul trecut numai când i se adresase ei, aici în prezentul ei. 

Zâmbi şi reluă lectura, gândindu-se că, dacă ar avea o singură 
dorinţă, aceasta ar fi să zboare la copilul acela singuratic pe covorul ei 
fermecat şi să-l consoleze, şoptindu-i la ureche că acel coşmar avea, 
cu timpul, să ajungă la sfârşit. Sau cel puţin partea aceea din el. 


14 

M-am gândit mult la asta, Lisey, şi am ajuns la două 
concluzii. Prima, că pe Paul l-a luat ceva real şi că era un soi 
de fiinţă posesivă care s-ar putea să aibă origini perfect 
materiale, poate chiar virale sau bacteriologice. A doua, că nu, 
era vorba de lungan. Pentru că fiinţa aia nu seamănă cu nimic 
din ce putem înţelege noi. E un lucru cu totul aparte şi e mai 
bine să nici nu ne gândim la el. Niciodată. 

In orice caz, eroul nostru, micuțul Scott Landon, 
adoarme în cele din urmă la loc şi, în casa aceea de fermă din 
ţinutul rural al statului Pennsylvania, lucrurile merg mai 
departe ca înainte, preţ de alte câteva zile lungi, cu tati 
tolănit pe canapea ca o 

bucată de brânză rumenă şi puternic mirositoare şi cu 
Scott gătind mâncare şi spălând vase (numai că el numeşte 
asta „şpălatu' vasilor") şi cu lapoviţa bătând în geamuri şi 


muzica country transmisă de WWVA umplând casa - Donna 
Fargo, Wylon Jennings, Johnny Cash, Conway Twitty, 
„Country" Charlie Pride şi - desigur - Bătrânul Hank. Apoi, într- 
o după-amiază pe la trei, un Chevrolet sedan maro pe care 
scrie U.S. GYPSUM se apropie de-a lungul drumului de acces, 
împrăştiind pe ambele părţi evantaie de zloată. Andrew 
Landon îşi petrece acum mare parte din timp pe canapeaua 
din camera de zi, doarme noaptea pe ea şi acolo a stat toată 
ziua, iar Scott n-ar fi bănuit niciodată că bătrânul său se mai 
poate mişca atât de repede cum o face când aude maşina aia, 
care în mod evident nu e vechea camionetă Ford a poştaşului 
sau furgoneta celor care citesc contoarele. 

Tati se ridică într-o clipită şi sare la fereastra ce dă spre 
partea stângă a verandei din faţă. Stă aplecat de spate cu 
draperia alb-murdară trasă puţin într-o parte. Părul îi e ridicat 
la spate şi Scott, care stă în cadrul uşii de la bucătărie cu o 
farfurie într-o mână şi un prosop de vase pe umăr, vede locul 
mare şi buhăit de pe obrazul lui tati unde s-a lovit când a 
căzut atunci pe scări şi vede cum un crac al pantalonilor de 
muncă ai lui tati e tras în sus aproape până la genunchi. |l 
aude pe Dick Curless la radio cum cântă „Tombstone Every 
Mile" şi vede crima din ochii lui tati şi-n felul cum îşi ţine 
buzele trase în jos, de i se văd dinţii inferiori. Tati se întoarce 
repede de la fereastră şi cracul pantalonilor îi cade la loc. 
Merge cu paşi mari ca de foarfecă spre dulap şi-l deschide 
tocmai când motorul Chevrolet-ului se opreşte şi Scott aude 
portiera maşinii cum se deschide afară, cineva care vine la uşa 
morţii şi nici n-o ştie, nu are nici cea mai fotat de vagă idee, 
iar tati scoate din dulap puşca de calibru 30-06, exact aceea 
pe care a folosit-o pentru a pune capăt vieţii lui Paul. Sau 
vieţii lucrului dinăuntrul său. Se aude bocănit de pantofi pe 
treptele verandei. Sunt trei trepte, iar cea din mijloc scârţâie 
cum a scârţâit mereu, în vecii vecilor, amin. 

„Tati, nu", spun cu o voce joasă şi rugătoare în vreme ce 
Andrew „Sparky" Landon se duce spre uşa închisă cu noul şi ciudat de 
graţiosul său mers ca de foarfecă, cu puşca ţinută în faţă. Eu încă am 
farfuria în mână, dar acum îmi simt degetele amorţite şi-mi spun: O s- 
o scap. Afurisenia o să cadă jos şi o să se spargă, iar omul de afară... 
ultimele sunete pe care o să le audă în viaţa sa sunt cele ale unei 
farfurii sparte şi pe Dick Curless cântând la radio despre Hainesville 
Woods în casa asta împuţită de fermă. „Tati, nu", spun din nou, 


implorând din tot sufletul şi încercând să exprim asta şi cu privirea. 
Sparky Landon ezită, apoi se lipeşte de perete aşa încât, dacă 
se deschide uşa (când se deschide uşa), să-l ascundă. Şi, chiar în timp 


ce face asta, «e aude o serie de ciocănituri. Nu-mi vine greu să citesc 
cuvintele care se formează pe tăcute pe buzele încadrate de ţepii 
bărbii: Atunci, scapă de el. Scoot. 

Mă duc la uşă. Mut farfuria pe care voiam s-o şterg din mâna 
dreaptă în cea stângă şi deschid. II văd pe bărbatul care stă acolo cu o 
claritate teribilă. Omul de la U.S. Gypsum nu e foarte înalt - un metru 
şaizeci poate, nu e mult mai înalt ca mine - însă pare însăşi apoteoza 
autorităţii cu şapca lui cu cozoroc negru, pantalonii kaki cu dungi 
ascuţite ca lama de brici şi cămaşa kaki care i se vede sub haina 
neagră şi grea, cu fermoarul pe jumătate deschis. Poartă cravată 
neagră şi are un fel de gentuţă, nu tocmai o servietă (vor mai trece 
câţiva ani până să învăţ cuvântul mapă). E puţin cam gras şi proaspăt 
ras, cu obraji roz şi strălucitori. In picioare are galoşi, genul acela nu 
cu catarame, ci cu fermoare. Mă uit la întreaga imagine şi-mi spun că, 
dacă a existat vreodată un om care să arate menit să fie împuşcat pe 
o verandă într-un ţinut rural, acesta e. Până şi singurul fir de păr care-i 
iese cârlionţat dintr-o nară susţine că da, acesta-i individul, sigur că 
da, exact cel trimis să încaseze un glonţ din puşca omului-foarfecă. 
Până şi numele lui, îmi spun, e dintre cele pe care le citeşti în ziar sub 
un titlu care strigă CRIMA. 

„Bună, fiule", zice el, „tu trebuie că eşti unul dintre 
băieţii lui Sparky. Eu sunt Frank Halsey, de la fabrică. Şeful de 
personal.” 

Şi întinde mâna. 

Cred că n-o să fiu în stare să i-o strâng, dar sunt. Şi cred 
că n-o să fiu în stare să vorbesc, dar îmi reuşeşte şi asta. Şi 
vocea îmi sună normal. Eu sunt tot ceea ce-l desparte pe omul 
ăsta de un glonţ în inimă sau în cap, aşa c-ar face bine să sune 
normal. 

„Da, domnule, eu sunt. Mă numesc Scott." 

„încântat de cunoştinţă, Scott", zice uitându-se pe lângă 
mine în camera de zi şi încerc să văd ce vede el. Am încercat 
să deretic cu o zi înainte, dar Dumnezeu ştie cum m-am 
descurcat; nu-s decât un copil fotat, în definitiv. „Ni s-a cam 
făcut dor de tatăl tău." 

Ei bine, gândesc, eşti al naibii de aproape să faci 


grămadă de oameni să le fie dor de tine, domnule Halsey. 
Colegii de serviciu, soția, copiii, dacă ai vreunul. 


„Nu v-a sunat din Philly?" întreb. N-am absolut nicio idee 
de unde îmi vine asta sau unde o să ajungă, dar nu mi-e 
teamă. 

Nu de partea asta. Pot inventa porcării cât e ziua de 
lungă. Mă tem în schimb că tati o să-şi piardă controlul şi o să- 


nceapă pur şi simplu să tragă prin uşă. Nimerindu-l pe Halsey, 
poate; nimerindu-ne pe amândoi, probabil. 

„Nu, fiule, nu ne-a sunat." Lapoviţa continuă să cadă pe 
acoperişul verandei, însă el e cel puţin la adăpost, aşa că nu 
trebuie neapărat să-l invit înăuntru, dar dacă se invită singur? 
Cum să-l opresc? Sunt doar un copil, stau acolo în papucii de 
casă cu o farfurie într-o mână şi un prosop de vase aruncat 
peste umăr. 

„Păi, a fost tare îngrijorat pentru sora lui", spun, dar mă 
gândesc la biografia jucătorului ăluia de baseball pe care o 
citisem. E pe patul din camera mea de sus. Mă gândesc şi la 
maşina lui tati, care-i parcată în spatele casei, sub copertina 
hambarului. Dacă domnul Halsey s-ar duce la capătul 
verandei, ar vedea-o. „Are boala aia de care a murit jucătorul 
ăla celebru de baseball de la Yankees." 

„Sora lui Sparky are sindromul Lou Gehrig? Au, rahat... 

adică, fir-ar să fie. Nici nu ştiam că are o soră.” 

Nici eu. gândesc. 

„Fiule... Scott... mare păcat. Cine are grijă de voi cât e 
plecat?" 

„Doamna Cole, care locuieşte mai încolo." Jackson Cole e 
numele tipului care a scris lron Man of the Yankees. „Vine-n 
fiecare zi. Şi, pe deasupra, Paul ştie patru feluri diferite de a 
pregăti carnea de vită." 

Domnul Halsey chicoteşte. „Patru feluri, hă? Când se- 
ntoarce Sparky?" 

„Păi, sora lui nu mai poate să umble şi respiră aşa." Trag 
în piept o gură mare şi hârşâită de aer. Mi-e uşor, pentru că, 
dintr-odată, inima îmi bate ca nebuna. Bătea încet când eram 
sigur că tati o să-l omoare pe domnul Halsey, dar acum că 
întrevăd o şansă de a scăpa cu viaţă, bate de şase ori mai 
repede. 

„Au, măiculiţă". face domnul Halsey. Acum crede că 
înţelege totul. „Păi, ăsta-i cel mai groaznic lucru pe care l-am 
auzit." Duce mâna sub haină şi scoate portmoneul. Il deschide 
şi ia din el o bancnotă de un dolar. Apoi îşi aminteşte că am un 
frate şi mai scoate una. Şi, cât ai clipi, Lisey, s-a întâmplat cel 
mai ciudat lucru. Cât ai clipi, mi-am dorit ca tata să-l omoare. 

„Poftim, fiule", zice, şi ţot cât ai clipi ştiu, ca şi când i-aş 
citi gândurile, că mi-a uitat numele, şi-l urăsc şi mai mult. „la- 
le. 

Una pentru tine şi una pentru fratele tău. Cumpăraţi-vă 
ceva bun de la magazinașşul ăla de mai încolo." 


Nu-mi trebuie dolarul lui fotat (iar lui Paul nu-i mai 
foloseşte la nimic), dar iau bancnotele şi-i spun mulţumesc, 
domnule, şi el spune cu plăcere, fiule, şi-mi ciufuleşte părul şi, 
cât face asta, arunc o privire-n stânga şi văd un ochi al lui tata 
uitându-se pe furiş printr-o crăpătură din uşă. Văd şi gaura 
ţevii de la puşcă. Apoi domnul Halsey coboară în sfârşit 
scările, închid uşa şi-l privesc împreună cu tata cum urcă în 
maşina companiei şi începe să dea cu spatele pe drumul de 
acces. îmi trece prin gând că, dacă va rămâne împotmolit, se 
va întoarce 

şi-mi va cere să folosească telefonul şi va ajunge totuşi să 
moară, dar nu se împotmoleşte şi-şi va săruta totuşi soţia de bun găsit 
în seara aia şi-i va spune că a dat doi dolari la doi băieţi sărmani ca 
să-şi cumpere ceva bun. Mă uit în jos şi văd încă mai am în mână cele 
două bancnote şi i le dau lui tata. El le îndeasă în buzunarul 
pantalonilor fără să se uite măcar la ele. 

„O să se-ntoarcă", spune tata. „El sau altcineva. Te-ai descurcat 
de minune, Scott, da' nu poţi ţine-nchisă mult o cutie udă lipind-o cu 
bandă adezivă." 

Mă uit prelung la el şi văd că este tati al meu. La un punct 
anume în timp ce vorbeam cu domnul Halsey, tati al meu s-a întors. 
Aceasta e ultima oară când îl văd cu adevărat. 

Observă că mă uit la el şi clatină din cap. Apoi se uită la puşcă. 
„Mă duc să scap de asta", zice. „Nu mai rezist mult, nu pot face..." 

„Nu, tati..." 

„nuU pot face nimic, da' fotat să fiu dac-o să iau cu mine o 
mână de oameni ca Halsey ăsta, ca să mă poată da la ştirile de la ora 
şase şi să aibă cu ce să-şi clătească ochii momâile. Acolo v-ar da şi pe 
tine şi pe Paul. Sigur că da. Vii sau morţi, o să fiţi băieţii 
descreieratului." 

„Tati, o să fii bine", îi spun şi încerc să-l îmbrăţişez. „Eşti bine 
chiar acum!" 

Mă împinge, râzând cam strâmb. „Mda, şi uneori oamenii care 
suferă de malarie ştiu să citeze din Shakespeare", zice. „Stai aici, 
Scotty, că eu am ceva de făcut. N-o să dureze mult." Se îndepărtează 
pe hol, trecând pe lângă banca de pe care am sărit într-un sfârşit cu 
atâţia ani în urmă, şi intră în bucătărie. Cu bărbia în piept, cu puşca de 
vânătoare într-o mână. Odată ce iese pe uşa de la bucătărie, merg 
după el şi mă uit pe geamul de deasupra chiuvetei când traversează 
curtea, fără haină în bătaia lapoviţei, ţinând încă-n mână puşca. O 
lasă pe pământul îngheţat doar cât să tragă capacul de pe puţul 
secat. Are nevoie de ambele mâini ca să facă asta, pentru că lapoviţa 
a îngheţat capacul 


de cărămizi. Apoi ridică puşca, se uită la ea pentru o 
secundă aproape ca şi când şi-ar lua rămas-bun - şi o 
strecoară prin deschizătura pe care a făcut-o. După aceea se 
întoarce spre casă cu bărbia tot în piept şi cu picături de 
gheaţă întunecându-i umerii cămăşii. Doar atunci observ că e 
în picioarele goale. Nu cred că şi-a dat seama vreo clipă de 
asta. 

Nu pare surprins să mă vadă în bucătărie. Scoate cele 
două bancnote de un dolar pe care mi le-a dat domnul Halsey, 
se uită la ele, apoi la mine. „Eşti sigur că nu le vrei?" întreabă. 

Scutur din cap. „Nici dacă ar fi ultimele de pe pământ." 

îmi dau seama că-i place răspunsul ăsta. „Bine'", zice. 
„Da' acum dă-mi voie să-ţi spun ceva, Scott. Ştii vitrina cu 
serviciul de porțelan al bunicii din sufragerie?" 

„Sigur." 

„Dacă te uiţi în carafa albastră de pe ultimul raft, o să 
găseşti un sul de bani. Banii mei, nu ai lui Halsey - pricepi 
diferenţa asta?" 

„Da", spun. 

„Mda, pun pariu c-o pricepi. Eşti o mulţime de lucruri, 
da' prost cu siguranţă nu eşti. Dac-aş fi în locul tău, Scotty, aş 
lua sulu' ăla de bancnote - îs în jur de şapte sute de dolari - şi 
m-aş întinde la drum. Aş vâri cinci în buzunar şi restu' le-aş 
pune-n bocanc. La zece ani eşti prea mic să baţi drumurile, 
chiar şi pentru scurtă vreme, şi cre'că şansele-s de nouă'ş 
cinci la sută să te jefuiască cineva de bani chiar 'nainte s- 
apuci să treci podu' în Pittsburgh, da' dacă rămâi aici, o să se- 
ntâmple ceva rău. Ştii despre ce vorbesc?" 

„Da, dar nu pot să plec", spun. 

„îs o grămadă de lucruri pe care oamenii cred că nu le 
pot face şi apoi descoperă că pot, atunci când sunt prinşi în 
corzi", zice tati. Coboară ochii spre picioarele care-i sunt acum 
roz şi parcă fierte. „Dac-ar fi s-ajungi până-n Burg, cre'c-un 
băiat destul de isteţ să poată scăpa de domnul Halsey cu o 
poveste despre boala lu' Kou Gehrig şi o soră pe care n-o am 
va fi destul de 

isteţ să caute-n cartea de telefon la litera P şi să 
găsească Protecţia Copilului. Sau ai putea bate pe la nişte uşi 
şi poate c-ai reuşi să-ţi găseşti un loc şi mai bun, da' asta 
numa' dacă n-o să te scuture careva de banii ăia Şapte sute 
împărţiţi în părţi de câte cinci sau zece dolari i-ar ajunge unui 
copil o vreme bunicică, dacă-i destul de deştept să nu se lase 
prins de copoi şi dacă-i destul de norocos să nu-l fure nimeni 
de mai mult decât de ce are-n buzunar." 


li spun din nou: „Nu pot să plec." 

„De ce nu?" 

Dar nu pot explica. în parte, e vorba de faptul c-am trăit 
aproape toată viaţa în casa aia de la fermă, aproape numai 
împreună cu tati şi cu Paul. Ce ştiu despre alte locuri sunt 
lucruri aflate în mare parte din trei surse: televizor, radio şi 
imaginaţia mea. Da, am fost la filme şi am fost în Burg de vreo 
şase ori, dar întotdeauna cu tata şi cu fratele mai mare. 

Gândul de a pleca singur în locul ăla străin şi zgomotos 
mă sperie de moarte. Şi, cel mai bun argument, îl iubesc. Nu-n 
felul simplu şi necomplicat (până-n ultimele câteva săptămâni, 
cel puţin) în care l-am iubit pe Paul, dar da, îl iubesc. M-a tăiat 
şi m-a lovit şi m-a făcut cap-pătrat şi tolomac şi împiedicat 
cretin, m-a terorizat în multe zile ale copilăriei şi m-a trimis la 
culcare în multe seri simţindu-mă mic şi prost şi neînsemnat, 
dar vremurile alea rele mi-au oferit propriile lor comori 
perverse; au transformat fiecare sărut în aur, fiecare 
compliment din partea lui, până şi cel mai nepăsător, în 
lucruri ce trebuie preţuite. Şi chiar la zece ani - pentru că sunt 
fiul lui, sânge din sângele lui, poate - înţeleg că sărutările şi 
complimentele lui sunt întotdeauna sincere; sunt întotdeauna 
lucruri adevărate. E un monstru, dar monstrul nu e incapabil 
de iubire. Asta a fost partea groaznică a tatălui meu, micuță 
Lisey: şi-a iubit băieţii. 

„Pur şi simplu nu pot", spun. 

Se gândeşte la asta - dacă să insiste sau nu, presupun - 
şi apoi clatină doar din cap, cum a făcut şi-nainte. „Bine. Dar 

ascultă la mine, Scott. Ce i-am făcut fratelui tău am 
făcut ca să-ţi salvez viaţa. Ştii asta?” 

„Da, tati." 

„Dar dac-ar fi să-ţi fac ceva ţie, ar fi diferit. Ar fi atât de 
rău, că aş putea ajunge în iad pentru asta, chiar dacă ar fi 
ceva înăuntru care să mă împingă s-o fac." Atunci, ochii lui se 
feresc de ai mei, şi ştiu că-i vede din nou pe ei, pe ei, şi că nu 
peste mult timp, nu cu el voi mai sta de vorbă. După aia se 
uită înapoi la mine şi-l văd cu claritate pentru ultima oară. „N- 
o să mă laşi să ajung în iad, nu?" mă întreabă. „Nu l-ai lăsa pe 
tati al tău să ajungă în iad şi să ardă acolo pentru totdeauna, 
oricât ar fi fost de rău cu tine uneori?" 

„Nu, tati", spun şi abia pot să vorbesc. 

„Promiţi? Pe numele fratelui tău?" 

„Pe numele lui Paul." 


îşi fereşte privirea, se uită iar în colţ. „O să mă întind 
jos", spune. „Pregăteşte-ţi ceva de mâncare dacă vrei, da' să 
nu laşi bucătăria asta fotată cu curu-n sus." 

In noaptea aia mă trezesc - sau mă trezeşte ceva - şi aud 
lapoviţa cum cade peste casă mai tare ca niciodată. Aud un 
trosnet în spatele casei şi ştiu că-i un copac care cade sub 
greutatea gheții de pe el. Poate că m-a trezit un alt copac care 
a căzut, dar nu prea cred. Cred că l-am auzit pe scări, chiar 
dacă încearcă să nu facă zgomot. Nu am timp să fac altceva 
decât să mă furişez afară din pat şi să mă ascund sub el, aşa 
că asta fac chiar dacă ştiu că n-are rost, copiii se ascund 
întotdeauna sub pat şi acolo va căuta el prima dată. 

îi văd picioarele cum intră pe uşă. Sunt tot goale. Nu 
spune niciun cuvânt, vine doar spre pat şi rămâne lângă el. 
Cred c-o să stea acolo aşa cum a mai făcut-o, apoi poate c-o să 
se aşeze pe el, dar n-o face. în schimb, îl aud cum scoate un 
mormăit, aşa cum face când ridică ceva greu, o cutie sau ceva, 
şi se înalţă pe vârful degetelor şi se aude un şuierat prin aer 
şi apoi un ZZZZ-DRANG înfricoşător şi salteaua şi cutia cu 
arcuri se 

curbează amândouă pe mijloc şi praful se ridică în 
norişori pe podea şi din partea de dedesubt a patului meu iese 
vârful târnăcopului din magazie. Mi se opreşte în faţă, la mai 
puţin de un centimetru de gură. Mi se pare că văd fiecare fir 
de rugină de pe el şi locul lucios unde s-a frecat de un arc al 
patului. Rămâne nemişcat pentru o secundă sau două, apoi se 
aud din nou mormăituri şi un guiţat groaznic atunci când 
încearcă să-l tragă afară. încearcă din greu, dar e bine 
înţepenit. Vârful se mişcă neîncetat înainte şi-napoi în faţa 
ochilor mei şi apoi se opreşte, îi văd degetele cum apar sub 
marginea patului şi ştiu că stă cu palmele sprijinite în 
genunchi. Se apleacă, vrea să se uite sub pat şi să se asigure 
că-s acolo înainte să scoată târnăcopul. 

Nu mă gândesc. închid doar ochii şi plec. £ prima dată 
de când l-am îngropat pe Paul şi e prima dată când o fac de la 
etajul unu al casei. Am doar o secundă să-mi spun: O să cad, 
dar nu-mi pasă, orice-i mai bine decât să mă ascund sub pat şi 
să văd străinul care poartă faţa lui tati cum se uită dedesubt 
şi mă vede cum mă uit la el, prins la colţ; orice e mai bine 
decât să-l văd pe străinul mălură care-i e acum stăpân. 

Şi chiar cad, dar numai puţin, numai câţiva metri, şi 
numai, îmi spun, pentru că asta am crezut că voi face. Multe 
din Bu-Luna ţin pur şi simplu de ceea ce crezi; acolo, ceea ce 


vezi este cu adevărat ceea ce crezi, măcar uneori... şi atât 
timp cât nu intri prea mult în pădure şi nu te rătăceșşti. 

Era noapte acolo, Lisey, şi-mi amintesc bine asta pentru 
că era prima dată când m-am dus acolo noaptea, intenţionat. 


15 

- O, Scott, zise Lisey, ştergându-se pe obraji. De fiecare dată 
când abandona timpul prezent şi i se adresa direct era ca o lovitură, 
dar atât de dulce. O, îmi pare rău. 

Se uită câte pagini mai erau - nu multe. Opt? Nu, zece. Se 
aplecă din nou asupra lor, punându-le una câte una, după ce le citea, 
în teancul care-i tot creştea în poală. 


16 

Plec dintr-o cameră friguroasă în care o arătare care 
poartă pielea tatălui meu ca pe o haină încearcă să mă 
omoare şi mă ridic în şezut lângă mormântul fratelui meu într- 
o noapte de vară mai fină ca mătasea. Luna domină cerul ca 
un dolar de argint oxidat, iar râzătoarele ţin o petrecere în 
adâncul Pădurii Fermecate. Din când în când, altceva - ceva 
din inima pădurii, cred - scoate un răcnet. Apoi râzătoarele tac 
o vreme, dar cred că orice ar fi ceea ce le amuză este-n cele 
din urmă mult prea greu de suportat în tăcere, pentru că o iau 
de la capăt - mai întâi una, apoi două, apoi şase, apoi întregul 
institut blestemat de ilaritate. Ceva prea mare să fie un şoim 
sau o bufniţă trece pe tăcute peste imaginea lunii, un fel de 
pasăre de pradă specifică locului acestuia, cred, specifică 
pentru Bu-Luna. Simt mirosul tuturor parfumurilor care mie şi 
lui Paul ne plăceau atât de mult, dar acum par acre şi stricate 
şi par cumva mirosul unui pat udat de pipi; de parcă, dacă le- 
ai inspira prea adânc, şi-ar scoate ghearele în nasul tău şi ar 
începe să te zgârie. In josul Dealului Purpuriu văd plutind 
globuri de lumină ca nişte meduze. Nu ştiu ce sunt, dar nu-mi 
plac. Cred că, dacă m-ar atinge, ar rămâne lipite de mine sau 
poate ar exploda şi mi-ar lăsa o pată care să-mi dea 
mâncărimi dureroase şi care, la atingere, s-ar extinde ca 
usturimea de urzică. 

E o atmosferă înfiorătoare lângă mormântul lui Paul. Nu 
vreau să mă tem de el şi nici nu mă tem, nu cu adevărat, dar 
mă tot gândesc la lucrul dinlăuntrul lui şi mă întreb dacă mai e 
încă-n el. Şi dacă lucrurile de aici care sunt bune la lumina 

zilei se transformă în otravă noaptea, poate că un lucru 
rău adormit, unul care hibernează adânc în carnea moartă şi 
putrezită, ar reveni la viaţă. Dacă va face ca braţele lui Paul 


să iasă din pământ? Dacă-i va face mâinile murdare de mort 
să mă prindă? Dacă faţa lui rânjită s-ar ridica spre faţa mea, 
pământul curgându-i de la colţul ochilor ca nişte lacrimi? 

Nu vreau să plâng, la zece ani nu mai poţi plânge (mai 
ales dacă ai trecut prin câte am trecut eu), dar încep să 
suspin, nu mă pot înfrâna. Apoi văd un copac sufletbun stând 
puţin mai în faţa celorlalţi, cu ramurile întinse în ceea ce pare 
a fi un nor jos. 

Şi mie, Lisey, copacul ăla mi se părea... bun. N-am ştiut 
atunci de ce, dar cred că acum, cu atâţia ani mai târziu, ştiu. 

Faptul că scriu rândurile astea mi l-a readus în minte. 
Luminile de noapte, acele înfricoşătoare baloane reci care 
pluteau puţin deasupra solului, nu intrau sub el. Şi pe măsură 
ce m-am apropiat de el, mi-am dat seama că acel copac, cel 
puţin, mirosea la fel de dulce - sau aproape la fel de dulce - 
noaptea cum mirosea şi-n timpul zilei. Acela e copacul sub 
care stai tu acum, micuță Lisey, dacă citeşti această ultimă 
poveste. Şi sunt foarte obosit. Nu cred că pot oferi părţii care 
mai rămâne de povestit dreptatea pe care o merită, deşi ştiu 
că trebuie să încerc. în definitiv, asta e ultima şansă pe care o 
am să vorbesc cu tine. 

Să spunem că există un băieţel care la adăpostul acelui 
copac vreme de... ei bine, cine ştie, de fapt? Nu toată noaptea 
aceea lungă, dar până ce luna (care pare întotdeauna să fie 
plină aici, ai observat?) apune şi el a alunecat şi s-a trezit din 
cel puţin şase ciudate şi uneori minunate vise, dintre care cel 
puţin unul va deveni mai târziu subiectul unui roman. Rămâne 
destul de mult timp cât să numească acel minunat adăpost 
Copacul Poveştilor. 

Şi destul de mult ca să ştie că ceva îngrozitor - ceva 
mult mai rău decât răul meschin care l-a cuprins pe tatăl lui - 
şi-a întors privirea nepăsătoare spre el... şi l-a marcat pentru 
mai târziu (poate)... şi apoi şi-a întors iarăşi în altă parte 
mintea obscenă şi necunoscută. Atunci a fost prima oară când 
am simţit prezenţa 

concretă a fiinţei care a rămas la pândă în spatele unei 
părţi atât de mari din viaţa mea, Lisey, fiinţa care a fost 
întunericul luminii tale şi care crede la rândul ei - cum ştiu c-ai 
crezut şi tu întotdeauna - că totul e la fel. Acesta-i un concept 
minunat, însă are partea lui întunecată. Mă-ntreb dacă ştii 
asta. Mă-ntreb dac-o vei şti vreodată. 


17 
- Ştiu, zise Lisey. Ştiu acum. Dumnezeu mi-e martor că ştiu. 


Se uită iarăşi la pagini. Şase rămase. Numai şase, iar asta era 
bine. După-amiezile erau lungi în Bu-Luna, dar credea că aceasta 
începuse deja să se stingă. Era timpul să se întoarcă. Să se întoarcă 
acasă. La surorile ei. La viața ei. 

începuse să înţeleagă cum trebuia să procedeze. 


18 

Vine o vreme când aud râzătoarele cum încep să se 
apropie de liziera Pădurii Fermecate şi mi se pare că 
amuzamentul lor a dobândit un ton sardonic, poate tainic. 
Trag cu ochiul pe după trunchiul copacului meu protector şi mi 
se pare că văd forme întunecate furişându-se din masa 
întunecată a copacilor de la marginea pădurii. S-ar putea să 
fie doar produsul unei imaginaţii hiperactive, dar nu cred că e 
aşa. Cred că imaginaţia mea, aşa febrilă cum e, a fost 
epuizată de multele şocuri din ziua aceasta lungă şi din 
noaptea şi mai lungă, şi că am ajuns să văd exact ceea ce se 
află acolo. Ca pentru a confirma asta, se aude un chicot 
împleticit din iarba înaltă, la mai puţin de douăzeci de metri 
de jocul unde şţau ghemuit- încă o dată, nu mă 

gândesc la ceea ce fac; închid pur şi simplu ochii şi simt 
iarăşi cum mă împresoară răcoarea din dormitorul meu. O 
clipă mai târziu, strănut din cauza prafului răscolit de sub pat. 
les cu spatele, cu faţa schimonosită într-un efort aproape 
revoltător de a strănuta cât mai încet posibil, şi mă izbesc cu 
fruntea de cutia ruptă a arcurilor. Dacă ar mai fi fost 
târnăcopul înfipt în ea, m-aş fi putut lovi grav sau mi-aş fi 
putut chiar scoate un ochi, dar a dispărut. 

Mă târăsc de sub pat pe coate şi genunchi, conştient că 
prin fereastră se revarsă încet lumina bolnăvicioasă de la cinci 
dimineaţa. Lapoviţa cade mai tare ca niciodată, după cum 
sună, dar nici nu observ. Ridic capul de la podea răsucindu-l 
pentru a mă uita năuc în jur la dezastrul care a fost dormitorul 
meu. Uşa dulapului e scoasă din balamalele de sus şi stă 
înclinată în afară, ţinută de cele de jos. Hainele mi-au fost 
răvăşite şi multe - majoritatea, se pare - au fost rupte, de 
parcă fiinţa dinăuntrul lui tati şi-a descărcat pe ele furia pe 
care n-a putut-o descărca pe băiatul care ar trebuit să fie în 
ele. Mai rău, mi-a făcut bucăţi puţinele cărți în ediţii ieftine, 
dar preţioase - biografii ale sportivilor şi romane ştiinţifico- 
fantastice, în mare parte. Copertele lor subţiri, rupte fâşii, 
sunt împrăştiate peste tot. Masa de scris mi-a fost întoarsă cu 
picioarele în sus, sertarele - aruncate în colţurile camerei. 
Gaura pe care a făcut-o târnăcopul în pat pare mare cât un 


crater selenar, şi-mi spun: Acolo ar fi fost burta mea, dacă aş 
fi fost în pat. Şi simt un vag miros acru. îmi aminteşte de felul 
în care miroase noaptea în Bu-Luna, dar e mai familiar. încerc 
să-i dau un nume şi nu pot. Mă gândesc doar la fructe stricate 
şi, chiar dacă nu asta-i cu adevărat, se dovedeşte că am fost 
foarte aproape. 

Nu vreau să ies din cameră, dar ştiu că nu pot rămâne 
acolo pentru că, în cele din urmă, el se va întoarce. Găsesc o 
pereche de jeanşi rămasă întreagă şi o trag pe mine. Tenişii 
au dispărut, nu ştiu unde, dar poate că bocancii sunt încă-n 
debara. Şi scurta cea groasă. O să le iau pe mine şi o să fug în 
lapoviţă. Pe drumul 

de acces, pe urmele lăsate de roţile maşinii domnului 
Halsey în zloata pe jumătate îngheţată. Apoi de-a lungul 
drumului, spre Magazinul lui Mulie. O să fug să-mi salvez 
viaţa, spre un viitor pe care nici nu mi-l pot imagina. Asta, 
desigur, doar dacă nu mă va prinde înainte şi n-o să mă 
omoare. 

Ca să ajung în hol trebuie să trec peste masa de scris 
care blochează uşa. Imediat ce ajung afară, văd că ființa 
aceea a făcut găuri în pereţi şi a dat jos de pe ei toate 
fotografiile, şi ştiu că mă uit la alte efecte ale furiei pe care i-a 
provocat-o faptul că nu m-a putut prinde. 

Aici afară, mirosul de fructe stricate e destul de puternic 
încât să-l recunosc. Anul trecut s-a ţinut o petrecere de 
Crăciun la U.S. Gyppum. Tati s-a dus pentru că a zis c-ar 
„părea ciudat” 

dacă n-ar face-o. Omul care i-a tras numele din căciulă i- 
a făcu cadou o sticlă cu vin de mure preparat în casă. Acum, 
Andrew Landon are o mulţime de probleme (şi el probabil ar fi 
primul care s-o recunoască, dacă l-ai prinde într-un moment 
de sinceritate), dar alcoolismul nu se numără printre ele. Şi-a 
turnat un pahar din vinul ăla într-o seară înainte de cină - asta 
era între Crăciun şi Anul Nou, când Paul era înlănţuit în pivniţă 
- a luato gură, a făcut o grimasă, a dat să-l verse în chiuvetă, 
apoi a văzut că mă uit şi mi l-a întins. 

Vrei să-l încerci. Scott? a întrebat. Să vezi de ce-i aşa 
lăudat? 


i dau ţie toată sticloanţa asta fotată. 


Sunt curios în privinţa alcoolului ca orice alt copil, cred, 
dar mirosul ăla era prea rânced. Poate că te face să te simţi 
fericit aşa cum am văzut la televizor, dar n-aş fi reuşit 
niciodată să  îndur mirosul ăla de fructe moarte şi 
descompuse. Am scuturat din cap. 


Eşti un copil isteţ. Scooter bătrâne Scoot. a zis şi a 
vărsat în chiuvetă lichidul din pahar. Dar trebuie să fi păstrat 


ce a mai rămas în sticlă (sau a uitat pur şi simplu de el), 
pentru că asta miros acum, mai bine ca orice-n viaţă, şi e 
puternic. Când ajung la baza scărilor e o adevărată putoare şi 
acum mai aud 

ceva pe lângă zăngănitul neîncetat al lapoviţei căzând 
pe scânduri şi slabul tic-tac pe care-l produce pe geamuri: 
George Jones. E radioul lui tati, potrivit pe WWVA ca- 
ntotdeauna, cântând foarte încet. Şi mai aud un sforăit. 
Uşurarea e atât de mare, că-mi curg lacrimile pe obraji. Lucrul 
de care m-am temut cel mai mult e că stă treaz şi mă aşteaptă 
să mă arăt la faţă. Acum, ascultând sforăitul prelung şi 
sincopat, ştiu că nu mă aşteaptă. 

Cu toate acestea, sunt cu băgare de seamă. Fac un ocol 
prin sufragerie ca să pot intra în camera de zi prin spatele 
sofalei. Şi sufrageria e o ruină. Vitrina bunicii a fost 
răsturnată şi mi se pare că s-a străduit destul de mult s-o facă 
ţăndări. Toată vesela e spartă. La fel şi carafa albastră, iar 
banii din ea au fost rupţi în bucăţi. Fâşii verzi au fost aruncate 
care-ncotro. Câteva atârnă chiar şi de plafoniera din mijlocul 
tavanului, ca nişte confetti de Anul Nou. Aparent, fiinţa 
dinlăuntrul lui tati nu are nevoie de bani mai mult decât are 
de cărți. 

în ciuda sforăitului, în pofida faptului că mă aflu în 
spatele canapelei, trag cu ochiul în camera de zi ca un soldat 
care se uită pe furiş pe lângă marginea tranşeelor după un 
baraj de artilerie. E o măsură de precauţie inutilă. Capul îi 
atârnă pe o parte a canapelei şi părul, pe care nu l-a mai tuns 
de când s-a înrăutățit situaţia lui Paul, e atât de lung, încât 
aproape atinge covorul. Aş fi putut mărşălui pe acolo lovind 
două talgere şi tot nu s-ar fi clintit. Tati nu doarme pur şi 
simplu în mijlocul dezastrului din cameră; tati e de-a dreptul 
fotat de inconştient. 

înaintez puţin şi văd că are o tăietură pe un obraz şi că 
pleoapele ochilor lui închişi sunt violacee, ca din cauza unei 
mari oboseli. Are gura deschisă şi i se văd dinţii, iar asta îl 
face să semene cu un câine bătrân care a adormit pe când 
încerca să mârâie. Ţine canapeaua acoperită cu o veche 
pătură navajo ca să nu se murdărească de unsoare şi mâncare 
vărsată, şi s-a înfăşurat cu o parte din ea. Trebuie că a fost 
obosit când a ajuns aici după ce a distrus atâtea lucruri, 
pentru că a spart 


ecranul televizorului şi sticla care acoperea fotografia 
soţiei sale moarte şi s-a mulţumit cu atât. Radioul e la locul lui 
obişnuit pe noptieră şi sticla aia de vin e pe podea lângă ea. 
Mă uit la sticlă şi nu-mi vine să cred ce văd: n-au mai rămas în 
ea decât două degete de vin. Mi-e aproape imposibil să cred 
că a băut atât de mult - el care nu bea niciodată nimic - dar 
putoarea care pluteşte în jurul lui atât de densă că aproape o 
văd e foarte convingătoare. 

Târnăcopul e sprijinit de capătul sofalei şi de vârful care 
mi-a străpuns patul e lipită o bucată de hârtie. Ştiu că e un 
mesaj pe care l-a lăsat pentru mine şi nu vreau să-l citesc, dar 
trebuie s-o fac. A scris pe trei rânduri, dar sunt doar şapte 
cuvinte. 

Prea puţine pentru a le putea uita vreodată. 

OMOARĂ-MÂ APOI PUNE-MĂ LÂNGĂ PAUL TE ROG 


19 

Lisey, plângând mai tare ca niciodată, puse pagina aceasta în 
poală peste celelalte. Acum mai rămăseseră doar două. Cuvintele 
începuseră să se lăbărţeze, rândurile nu mai erau toate drepte, nu 
stăteau întotdeauna deasupra liniilor, mâna fusese evident obosită. 

Ştia ce urma - L-am lovit cu târnăcopul în cap în timp ce 
dormea, îi spusese sub copacul miam-miam. Atunci, de ce să citească 
detaliile? 

Scria ceva în jurămintele de căsătorie despre obligaţia de a 
asculta mărturia de paricid a soţului tău? 

Şi totuşi, paginile acelea o chemau, o strigau ca o fiinţă 
abandonată care şi-a pierdut totul, mai puţin vocea. îşi cobori ochii 
asupra ultimelor pagini, hotărâtă că, dacă trebuia să meargă până la 
capăt, avea să facă drumul cât mai repede posibil. 


20 

Nu vreau s-o fac, dar iau târnăcopul şi stau acolo cu el în 
mâini, uitându-mă la el, stăpânul vieţii mele, tiranul tuturor 
zilelor mele. L-am urât deseori şi niciodată nu mi-a dat destule 
motive ca să-l iubesc, acum ştiu asta, dar mi-a dat câteva, mai 
ales în timpul săptămânilor ălora de coşmar, după ce l-a prins 
răul pe Paul. Şi-n camera aia de zi, la ora cinci, când prima 
lumină cenuşie a zilei se infiltrează înăuntru şi lapoviţa bate 
ca un ceas şi sforăitul lui şuieră sub ochii mei şi la radio se 
aude un anunţ publicitar pentru cine ştie ce reducere de preţ 
la un magazin de mobilă din Wheeling, West Virginia, al cărui 
prag nu-l voi călca niciodată, ştiu că totul se reduce lao 
alegere curajoasă între două extreme: dragoste şi ură. Acum 


voi afla care dintre ele îmi domină sufletul de copil. îl pot lăsa 
în viaţă şi să fug la Mulie, să fug spre o nouă viaţă 
necunoscută, iar asta-l va condamna la iadul de care se teme 
şi pe care în multe feluri îl merită. îl merită cu prisosinţă. Mai 
întâi iadul pe pământ, iadul unei celule dintr-un azil de 
nebuni, şi apoi poate iadul etern, cel de care se teme el cu 
adevărat. Sau îl pot omori şi să-l eliberez. 

Alegerea trebuie s-o fac eu şi nu există niciun Dumnezeu 
care să mă ajute s-o fac, căci nu există un Dumnezeu în care 
să cred. 

întorc în schimb o rugăciune spre fratele meu, care m-a 
iubit până când mălura i-a furat sufletul şi mintea. îl rog să-mi 
spună ce să fac, dacă e acolo. Şi primesc un răspuns - deşi 
presupun că nu voi şti niciodată dacă e cu adevărat din partea 
lui Paul sau doar din partea imaginaţiei mele deghizate în 
Paul. în cele din urmă, nu mi se pare că are importanţă; îmi 
trebuie un răspuns şi-l primesc. în ureche, la fel de clar cum a 
vorbit când era în viaţă, Paul îmi spune: „Premiul lui tati e un 
sărut." 

Atunci ridic târnăcopul. Anunţul publicitar de la radio se 
termină şi Hank Williams începe să cânte: „Why don't you love 
me like you used to do, How come you treat me like a worn- 
out shoe?" Şi 

21 

Urmau trei rânduri libere înainte ca textul să continue, de data 
aceasta la trecut şi adresându-se direct ei. Restul era înghesuit, fără 
aproape nicio atenţie la liniile albastre ale foii de caiet, iar Lisey era 
sigură că scrisese acel ultim pasaj dintr-o singură suflare. Aşa îl citi şi 
ea. întorcând imediat la ultima pagină şi continuând să citească, 
ştergându-şi neîncetat lacrimile ca să poată vedea suficient de clar 
pentru a înţelege ce-i spunea Scott. Partea cu proiecția vizuala, 
descoperi, era diabolic de uşoară. Băieţelul cu picioarele goale, 
purtând poate singura lui pereche de jeanşi rămasă întreagă, ridicând 
târnăcopul deasupra tatălui său adormit în lumina cenuşie de 
dinaintea zorilor în vreme ce radioul cântă şi, pentru o clipă, atârnă 
acolo în aerul împuţit de mirosul vinului de mure şi totul e la fel. Apoi 

l-am lăsat să cadă. Lisey, l-am lăsat să cadă din dragoste 
jur - şi mi-am omorât tatăl. Am crezut că trebuie să-l mai 
lovesc o dată, dar acea primă lovitură a fost de-ajuns şi 
pentru toată viaţa mi-a rămas imprimată în amintire, pentru 
toată viaţa a fost gândul dinăuntrul fiecărui gând, mă trezesc 
gândind mi-am omorât tatăl şi mă culc gândind asta. S-a 
mişcat ca o fantomă în spatele fiecărui rând pe care l-a scris 


vreodată în fiecare roman, în fiecare povestire: mi-am omorât 
tatăl. 

Ţi-am spus în ziua aceea sub copacul miam-miam şi cred 
că asta mi-a dat exact atâta uşurare cât să nu explodez de 
atunci în cinci sau zece sau cincisprezece ani. Dar o declaraţie 
nu e acelaşi lucru cu povestirea. 

Lisey, dacă citeşti asta, înseamnă că am plecat. Cred că 
nu mai am mult timp, dar tot timpul pe care l-am avut (şi a 
fost un timp foarte bun) ţi-l datorez ţie. Mi-ai oferit atât de 
multe. 

Mai dă-mi doar asta - ochii tăi pentru aceste ultime 
câteva cuvinte, cele mai dificile pe care le-am scris vreodată. 

Nicio poveste nu-ţi poate spune cât de urâtă e o 
asemenea moarte, chiar dacă e instantanee. Slavă Domnului 
că n-am ratat prima lovitură şi că n-a trebuit să-l mai lovesc o 
dată; slavă Domnului că n-a trebuit să aud ţipete şi că n-a 
trebuit să-l văd târându-se. L-am lovit din plin, exact unde 
voiam, dar chiar şi mila e urâtă atunci când amintirea e mult 
prea vie; asta-i o lecţie pe care am învăţat-o bine când nu 
aveam decât zece ani. l-a explodat craniul. Păr şi sânge şi 
creier au împroşcat pătura pe care o întinsese pe canapea. l- 
au sărit mucii din nas şi i-a ieşit limba din gură. Capul i-a 
căzut pe o parte şi sângele şi creierii i s-au scurs din craniu 
într-un susur păstos ca de oală pe foc. 

Puțin mi-a căzut pe picioare şi a fost cald. Hank Williams 
cânta încă la radio. O mână a lui tati s-a făcut pumn, apoi s-a 
deschis. 

Am simţit miros de căcat şi am ştiut că şi-a dat drumul 
în pantaloni. Şi-am ştiut atunci că s-a terminat. 

încă avea târnăcopul înfipt în cap. 

M-am târât în colţul camerei şi m-am ghemuit şi am 
plâns. 

Am plâns şi am plâns. Cred că am şi dormit puţin, nu 
ştiu, da a venit un moment când era mai multă lumină şi 
soarele aproape că se ridicase pe cer şi cred că era aproape 
de prânz. Dacă aşa era, cred că au trecut 7 ore sau cam aşa 
ceva. Atunci am încercat prima oară să-l duc pe tati în Bu- 
Luna şi n-am putut. Am crezut că dacă mănânc ceva o să pot, 
aşa c-am mâncat, dar tot n-am putut. Apoi m-am gândit că o 
să pot dacă fac o baie, şi m-am spălat de sânge, sângele lui, şi 
am curăţat puţin mizeria, dar tot nam putut. Am încecat şi am 
tot încecat. Când şi când, câte puţin. Două zile, cred. 

Uneori mă uitam la el înfăşurat în pătură şi-mi imaginam 
că spune Nu te lăsa. Scoot mucosule. o să reuşeşti, ca într-o 


poveste, încercam, apoi curăţăm, încercam şi curăţăm, mâcam 
ceva şi mai încecam puţin. Am cuăţat tătă casa! Dă sus până 
jos! Odată m-am dus singur în Bu-Luna să dovedesc că-ncă 
puteam ş-am putut da nu l-am putut duce pe tati. Am încecat 
atât de tare Lisey. 


23 

Mai multe rânduri libere. In partea de jos a ultimei pagini 
scrisese: Unele lucruri sunt ca o ANCORA Lisey ţi-aminteşti? 

- Mi-amintesc, Scott, murmură ea. Mi-amintesc. Şi tatăl tău a 
fost unul dintre ele, nu? 

Se întreba câte zile şi nopţi fuseseră cu toatele. Câte zile şi 
nopţi singur cu cadavrul lui Andrew „Sparky" Landon, câte trecuseră 
până când Scott renunţase în sfârşit să mai încerce şi acceptase 
realitatea lumii din jur. Se întreba cum, pentru numele lui Dumnezeu, 
cum rezistase atât de mult fără să înnebunească de tot. 

Mai erau câteva rânduri pe cealaltă parte a foii. O întoarse şi 
văzu că-i răspunsese la una dintre întrebări. 

Cinci zile am încercat. în cele din urmă am renunţat şi l- 
am înfăşurat în pătură şi l-am aruncat în fântâna secată. Când 
s-a oprit apoi lapoviţa, m-am dus la Mulie şi am spus: „Tati l-a 
luat pe fratele meu mai mare şi cred c-au plecat şi m-au 
părăsit.” 

M-au dus la şeriful districtului, un bătrân gras pe nume 
Gosling, şi el m-a dus la Protecţia Copilului şi am fost 
„încredinţat districtului", cum se spune. Din câte ştiu, Golsing 
a fost singurul poliţist care s-a dus vreodată să arunce o 
privire la casa părintească. Mare scofală. Tati a spus o dată: 
„Şeriful Gosling nu şi-ar găsi fundu' nici după ce s-a căcat." 

Sub acestea erau alte trei rânduri goale şi, după ce reîncepea 
scrisul - ultimele patru rânduri pe care i le transmitea soţul ei; observă 
efortul pe care-l depusese Scott pentru a-şi recăpăta stăpânirea de 
sine, pentru a-şi regăsi personalitatea de adult. Făcuse efortul pentru 
ea, credea. Ba nu, ştia. 

lubimeu: Dacă tu ai nevoie de o ancoră pentru a-ţi 
păstra locul în lume - nu în Bu-Luna, ci în aceea în care am 
trăit împreună, foloseşte africana. Ştii cum s-o duci înapoi. 
Pupici... Cel puţin o mie, 

Scott i it. 

P.S. Totul la fel. Te iubesc. 


24 
Ar fi putut să stea acolo cu scrisoarea lui în mână multă vreme, 
dar după-amiaza se scurgea. Soarele era încă galben, dar se apropia 


de orizont şi curând avea să capete nuanţa aceea de portocaliu-aprins 
pe care şi-o amintea atât de bine. Nu voia s-o surprindă pe potecă nici 
măcar începutul asfinţitului, iar asta însemna că trebuia să se pună 
acum în mişcare. Se hotărî să lase acolo ultimul manuscris al lui Scott, 
dar nu sub Copacul Poveştilor. Voia să-l lase la căpătâiul uşoarei 
adâncituri care marca locul de odihnă veşnică a lui Paul Landon. 

Se întoarse la copacul sufletbun, cel cu trunchiul plin de 
muşchi, cel care semăna ciudat cu un palmier, ducând cu ea 
rămăşiţele africanei galbene şi cutia umedă şi moale pentru 
manuscrise. 

Le lăsă jos, ridică crucea pe al cărei braţ orizontal stătea scris 
PAUL. Era plină de aşchii şi sânge şi strâmbă, dar nu era tocmai ruptă. 
Reuşi să îndrepte braţul orizontal şi o puse înapoi la locul ei. 

Când făcu asta, zări ceva în apropiere, ceva aproape ascuns în 
iarba înaltă. Ştiu ce era chiar înainte s-o ridice: seringa ce nu fusese 
folosită niciodată, acum şi mai ruginită, cu capacul încă tras peste ac. 

Te joci cu focu', Scott, îi spusese tatăl lui atunci când Scott 
sugerase că i-ar putea da calmante lui Paul... Şi tatăl lui avusese 
dreptate. 

Al naibii să fiu dacă n-am crezut că m-am înțepat în eal îi 
spusese Scott când o adusese în Bu-Luna din dormitorul de la Antlers. 
Ar fi fost o ironie frumoasă - după atâţia ani! Dar are capacul încă pus! 

Era pus şi acum. lar lichidul „somn uşor şi vise plăcute" era încă 
înăuntru, de parcă nici n-ar fi existat toţi anii scurşi de atunci. 

Sărută sticla mată a seringii - n-ar fi putut spune de ce - și o 
puse în cutie alături de ultima poveste a lui Scott. Apoi, strângând în 
braţe rămăşiţele afganului primit ca dar de nuntă de la mama-bună, 
se duse pe potecă. Aruncă o privire scurtă spre scândura care zăcea 
în iarba înaltă de o parte a ei, cuvintele de pe ea fiind acum mai 
şterse şi mai fantomatice ca niciodată, dar încă lizibile, încă spunând 
CĂTRE BALTĂ şi apoi trecu pe sub 

copaci. Mai întâi se furişă, cu pasul împiedicat de teama că o 
pândeşte ceva din apropiere, că mintea lui ciudată şi teribilă o va 
simţi. 

Apoi, puţin câte puţin, se relaxa. Lunganul era altundeva. li 
trecu prin gând că s-ar putea să nici nu mai fie în Bu-Luna. Dacă era, 
se dusese adânc în pădure. Lisey Landon era, în orice caz, doar o 
parte din preocupările lui, iar dacă ceea ce voia să facă urma să dea 
roade, va deveni o parte şi mai mică, pentru că ultimele sale intruziuni 
în lumea aceea exotică, dar înfiorătoare, fuseseră involuntare şi erau 
pe cale să înceteze. Cu Dooley scos din viaţa sa, nu se putea gândi la 
un motiv pentru care să se mai întoarcă vreodată intenţionat. 

Unele lucruri sunt ca o ancoră Lisey ți-aminteşti? 


Merse mai repede şi, când ajunse la locul unde zăcea cazmaua 
de argint, cu lama încă înnegrită de sângele lui Jim Dooley, păşi peste 
ea aruncându-i doar o privire absentă. 

Deja aproape că fugea. 


25 

Când se întoarse în studioul gol, în podul grajdului era mai cald 
ca niciodată, însă ei îi era destul de răcoare, fiindcă pentru a doua 
oară se întorsese acasă udă până la piele. De data aceasta avea 
înfăşurat pe mijloc, ca o ciudată centură lată, ceea ce mai rămăsese 
din afganul galben, ud şi el leoarcă. 

Foloseşte africana, scrisese Scott şi-i spusese că ştia cum s-o 
aducă înapoi - nu în Bu-Luna, ci în lumea aceasta. Şi sigur că ştiuse. 
Intrase în baltă înfăşurată în ea, apoi ieşise pe uscat. După care, stând 
pe nisipul compact şi alb al acelei plaje pentru ceea ce era aproape cu 
siguranţă pentru ultima dată, stând nu cu faţa, ci cu spatele către 
spectatorii trişti şi tăcuţi de pe bănci, uitându-se la apele deasupra 
cărora avea să se ridice curând luna veşnic plină, închisese ochii şi 
pur şi simplu... Ce? îşi dorise să se întoarcă acasă? Nu, fusese ceva 
mai activ, mai puţin abstract... şi totuşi nu fără tristeţe. 

- M-am strigat spre casă, spuse încăperii lungi şi goale - golite 
acum de birourile lui şi de procesoarele lui de cuvinte, de cărţile şi 
muzica lui, golite de viaţa lui. Asta am făcut. Nu-i aşa, Scott? 

Dar nu primi niciun răspuns. Se părea că terminase să-şi spună 
cuvântul. Şi poate asta era bine. Poate aşa era mai bine. 

Acum, cât africana era încă udă de apa bălții, se putea întoarce 
în Bu-Luna înfăşurată în ea, dacă voia; înfăşurată într-o asemenea 
magie umedă s-ar putea duce şi mai departe, în alte lumi dincolo de 
Bu-Luna... căci nu se îndoia de existenţa unor asemenea lumi şi nici 
de faptul că oamenii care se odihneau pe bănci se saturau într-un 
târziu să şadă şi se ridicau şi găseau unele dintre ele. înfăşurată în 
africana umedă ar putea chiar să zboare, aşa cum făcuse în vise. Dar 
nu avea s-o facă. Scott visase cu ochii deschişi, uneori cu rezultate 
sclipitoare - dar acela fusese talentul şi totodată meseria lui. Pentru 
Lisey Landon, o singură lume era mai mult decât suficientă, deşi 
bănuia că va purta întotdeauna în suflet un gol lăsat de nostalgia 
după cealaltă lume, unde văzuse soarele apunând în casa tunetului 
său în vreme ce luna răsărea în casa tăcerii ei argintii. Dar, hei, ce 
fotarea mă-sii? Avea un acoperiş deasupra capului şi o maşină bună în 
garaj; avea haine cu care să se îmbrace şi pantofi de încălţat. Mai 
avea şi patru surori, dintre care una urma să aibă nevoie de mult 
ajutor şi înţelegere pentru a putea trece peste anii care o aşteptau. 

Ar fi fost mai bine să lase africana să se usuce, să-i lase 
frumoasa şi letala încărcătură de vise şi magie să se evapore, s-o lase 


să redevină o ancoră. O va tăia într-un târziu în bucăţi şi va avea 
întotdeauna o bucată la ea, un pic de antimagie, un lucru care s-o 
facă să rămână cu picioarele pe pământ, o barieră în calea călătoriilor 
nedorite. 

Până una alta, voia să-şi usuce părul şi să scape de hainele ude. 

Se duse la scări, picurând stropi întunecaţi în unele dintre 
locurile în care sângerase. Bucata de africană îi alunecă pe şolduri şi 
deveni o fustă exotică, puţin sexy. Se întoarse şi se uită peste umăr la 
încăperea lungă şi goală, care părea să viseze în razele prăfuite ale 
luminii de august târziu. Ea însăşi era aurită în lumina aceea şi arăta 
din nou tânără, chiar dacă n-o ştia. 

- Cred c-am terminat treaba aici, zise, simțind o neaşteptată 
ezitare. Pot să plec. Pa. 

Aşteptă. Ce, nu ştia. Nu era nimic. Decât o senzaţie, ceva. 

Ridică mâna ca pentru a saluta, apoi o lăsă din nou jos, parcă 
ruşinată. Zâmbi puţin şi o lacrimă îi căzu neobservată pe obraz. 

- Te iubesc, dragul meu. Totul la fel. 

Cobori scările. Pentru o clipă, umbra sa rămase locului, după 
care plecă şi ea. 

încăperea suspină. Apoi se cufundă în tăcere. 

Center Lovell, Mâine 4 august 2005 


NOTA AUTORULUI 

Există într-adevăr o baltă la care noi - şi în cazul de faţă prin noi 
înţeleg marea familie de cititori şi scriitori - mergem să bem şi să ne 
aruncăm năvoadele. In încercarea de a ilustra această idee, în 
Povestea lui Lisey se face trimitere la zeci de romane, poezii şi 
cântece. Nu spun asta pentru a impresiona pe cineva cu 
deşteptăciunea mea - aici e vorba mai mult de pasiune, 
deşteptăciunea e prea puţină - ci pentru că vreau să aduc un omagiu 
unora dintre peştii aceştia minunaţi şi să atribui meritul celor care- 
merită. 

„Mi-e aşa de cald, te rog, dă-mi gheaţă." 

I'm so hot, please give me ice: Trunk Music de Michael 
Connelly. 

„Cuptor aspirant." 

Suck-oven: Cold Dog Soup de Stephen Dobyns. 

„Stricata." 

Sweetmother: The Stones of Summer de Dow Mossman. 

„Pafko la zid." 

Pafko at the wall: Underworld de Don DelLillo. 

„Lucruri şi mai rele aşteaptă." 

Worse things waiting: Titlul unei colecţii de povestiri de Manly 
Wade Wellman. 


„Nimănui nu-i plac clovnii la miezul nopţii.” 

No one loves a clown at midnight: Lon Chaney. 

„Mătura pe jos, bastarzilor." 

He was sweepin, ya sonsabitches: The Last Picture Show de 
Larry McMurtry. 

„Diavolii goi." 

Empty Devils: The Tempest de William Shakespeare ("Iadul e 
gol şi toţi diavolii sunt aici" - Furtuna) 

„Aşa n-o voi mai duce mult." 

Piesa IAint Livin'LongLike This a fost scrisă de Rodney Crowell. 
Pe lângă versiunea lui Crowell, cântecul a fost înregistrat şi de 
Emmylou Harris, Jerry Jeff Walken, Webb Wilder şi Ole Waylon. 

Şi, desigur, întregul repertoriu al Bătrânului Hank. Dacă există o 
fantomă în paginile acestea, a lui este - la fel de mult ca a lui Scott 
Landon. 

Vreau să vă mai rețin un moment pentru a-i mulţumi şi soţiei 
mele. 

Nu e Lisey Landon, nici surorile ei nu sunt surorile lui Lisey, dar 
au trecut treizeci de ani de când mă bucur să le văd pe Tabitha, 
Margaret, Anne, Catherine, Stephanie şi Marcella cum se comportă 
„ca între surori". Asta nu înseamnă acelaşi lucru de la o zi la alta, dar 
e întotdeauna interesant de urmărit. Pentru ceea ce am descris aşa 
cum trebuie, mulţumiţi-le lor. 

Pentru ceea ce am greşit, mai daţi-mi şi mie pace, bine? Am un 
frate mai mare fantastic, dar n-am avut nicio soră. 

Nan Graham e cea care a redactat cartea de faţă. Destul de 
des, oamenii care recenzează romane - mai ales romanele scriitorilor 
care vând de obicei un număr mare de exemplare - spun: „Cutare şi 
Cutare chiar ar fi avut nevoie de o redactare adevărată." Tuturor celor 
tentaţi să spună asta despre Povestea lui Lisey aş fi bucuros să le 
trimit mostre din manuscrisul primei mele versiuni, împreună cu 
adnotările lui Nan. Am primit eseuri mai curate în primul an de 
franceză. Nan a făcut o treabă minunată şi-i mulţumesc că m-a trimis 
în public cu cămaşa bine îndesată în pantaloni şi cu părul pieptănat. 
Cât despre puţinele cazuri în care i-am respins propunerile... singurul 
lucru pe care-l pot spune este: „Realitatea e Ralph." 

Mulţumiri lui L. şi R.D., care au citit aceste pagini în prima 
ciornă. 

In cele din urmă, multe mulţumiri lui Burton Harlen de la 
Universitatea din Mâine. Burt a fost cel mai bun profesor de engleză 
din câţi am avut vreodată. El a fost primul care mi-a arătat drumul 
către baltă, pe care el o numea „balta cu cuvinte, balta cu mituri, la 
care mergem cu toţii să bem". 


Asta era în 1968. De atunci încoace am străbătut deseori aleea 
ce duce acolo şi nu mă pot gândi la un alt loc mai bun unde să-ți 
petreci zilele; apa e încă dulce şi peştii încă mai înoată. 

S.K.